articole-din-presa-legionara

Nicolae  IMitâ 
* 


ZfeicoLe  Din 

pReszi 

LeGionKm 


CULEGERI 


EDITURA  "LIBERTATEA",  JACKSONVI LL£,  2019 


Articole  clin  Presa  Legionara 


4 


©  Copyright  2019 


Toate  drepturile  rezervate 


Nicolae  Niţă 


5 


O  SCURTĂ  INTRODUCERE 


Prezenta  lucrare  este  o  simplă  restituţie,  ca  drept  al  memoriei.  Sintetic,  ea  conţine 
un  compendiu  de  articole  publicate  în  presa  legionară din  ţară  în  perioada 
interbelică,  fără  de  a  urmări  o  metodică  selectivă.  Ne  referim  în  special  la:  ziarul 
“Buna  Vestire”,  ziarul  “Cuvântul”  şi  “Almanahul  ziarului  Cuvântul  pe  anul 
1941”,  revista  “Gândirea”  (Bucureşti),  “Gând  Românesc”  (Cluj),  revistele 
“Iconar”  (Cernăuţi)  şi  “însemnări  Sociologice”  (Cernăuţi-Bucureşti),  ziarul 
“Libertatea”  (Orăştie-Cluj -Bucureşti),  revista  “România  Eroică”  (Cluj- 
Bucureşti),  revistele  “Lumea  Nouă”,  “Universul  Literar”  şi  “Vremea”  toate 
apărute  în  Capitală,  cea  din  urmă  cu  prioritate  doar  asupra  articolelor  publicate  de 
Mircea  Eliade  în  revistă,  aşa  numitele  “articole  legionare”.  în  cazul  revistei 
“Iconar”,  am  ţinut  să  includem  din  corpul  publicaţiei  şi  o  parte  a  cronicilor  diverse 
(literare,  filosofice,  teologice,  ştiinţifice,  ş.a.m.d.),  din  care  rezidă  spiritul  combativ  şi 
polemic  pe  care  l-a  întreţinut  cu  periodicele  de  stânga  propulsoare  ale  bolşevismului, 
şi  nu  numai.  Am  făcut  acelaşi  lucru  şi  în  cazul  revistei  “Lumea  Nouă”,  rubrica 
intitulată  “Pe  linia  vremii  noastre”,  chiar  dacă  mai  redusă  ca  spaţiu,  totuşi  cu  idei  şi 
argumente  la  ordinea  zilei,  cum  şi  cronicilor  din  cuprinsul  revistei  “România 
Eroică”. 

La  final,  am  dorit  să  cuprindem  şi  alte  publicaţii  legionare  cu  extracţii  simbolice 
de  articole,  încheind  cu  o  suită  de  depeşe  apărute  în  presa  legionară  şi  care  tratează 
acţiunile  benefice  ale  “ Ajutorului  Legionar”  întreprinse  în  toamna  anului  1940. 

Din  motive  lesne  de  înţeles,  ne-am  străduit  să  menţinem  ortografia  originală  şi 
expresia  primară  folosită  de  autori,  fără  de  a  face  nici  un  fel  de  schimbări. 

Am  fi  dorit  ca  acest  volum  să  fie  structurat  altfel  în  privinţa  conţinutului,  acordând 
atenţie  specifică  articolelor  de  substanţă  publicate  în  coloanele  ziarului  “Cuvântul” 
(seria  1940*41),  ziar  la  care  şi-au  adus  contribuţia  un  însemnat  număr  de  intelectuali 
dezbătând  problemele  noului  stat  naţional-legionar.  Timpul,  ca  element 
indispensabil  în  această  muncă,  din  păcate,  nu  ne-a  permis  acest  lucru.  în  acelaşi 
cadru  de  raportare,  revistele  “Axa”,  “Pământul  Strămoşesc”  ca  oficios  al 
Legiunii  Arhanghelul  Mihail  încă  dela  înfiripare,  ori  “Cuvântul  Studenţesc”,  ca 
parte  integrantă  a  presei  universitare  devenită  în  final  de  sorginte  legionară.  Solvabil 
efortul  în  cazul  ultimelor  trei,  mulţumindu-ne  totuşi  că  multe  din  articolele  apărute, 
au  văzut  lumina  tiparului  în  lucrări  de  sine  stătătoare  şi  binecunoscute. 

Cu  aceste  “mici”  inconvenienţe,  avem  totuşi  speranţa  că  lucrarea  va  fi  de  folos 
celor  interesaţi.  Vom  reveni  în  curând  cu  cel  de-al  doilea  volum  de  articole,  provenite 
de  această  dată  din  publicaţiile  legionare  apărute  în  exil,  volum  aflat  şi  el  într’o  fază 
accentuată  de  finalizare. 


Nicolae  Niţă 


0  -  Vezi  voi.  "Presa  Legionară" de  Nicolae  Niţă.  Ed.  "Libertatea”,  Jacksonville,  2017. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


6 


Ziar  da  viafă  si  luptă  legionară 


Nicolae  Niţă 


7 


SUB  SEMNUL  ARHANGHELULUI  2 3 

de  Prof.  Nae  IONESCU 

Dintre  toate  mişcările  care,  de  la  război  încoace  -  pentru  a  nu  vorbi  decât  în 
strictă  contemporaneitate  -  au  încercat  să  organizeze  destinele  naţiei  noastre,  niciuna 
nu  s’a  aşezat  mai  sigur  în  matca  istoriei  româneşti  ca  cea  a  tinerilor  care  stau  sub 
ocrotirea  Arhanghelului  cu  sabia  de  foc. 

Este  adevărat  că  ei  au  norocul  să  se  ridice  la  viaţa  comunităţii  în  momentul  UNIC 
în  care  structura  istoriei  coincide  în  aşa  grad  cu  geniul  rasei  noastre  încât  e  de  ajuns 
să  fii  cu  adevărat  Român  pentru  ca  gestul  tău  să  creeze  persepective  imperiale. 

Dar  când  te  gândeşti  că  atâtea  aşezări  şi  formaţiuni  politice  -  cu  o  tradiţie  "mare" 
şi  cu  o  experienţă  "bogată"  -  şi-au  ratat  misiunea  revoluţionară  şi  s’au  împotmolit 
repede  în  apele  stătute  care  nu  dau  decât  cel  mult  o  perspectivă  de  broască,  trebuie 
să  începi  a  înţelege  că  gestul  rodnic  al  tânărului,  dar,  pentru  asta,  nu  mai  puţin 
bărbatului  lor  Căpitan  trece  dincolo  de  îndemânare  sau  talent  şi  devine  răsfrângerea 
sigură  a  unui  destin. 

Trebuie  să  spun,  aici  şi  astăzi,  celor  de  vârsta  mea  -  şi,  dacă  îmi  e  îngăduit,  şi  celor 
mai  bătrâni  decât  mine  -  CĂ,  PÂNĂ  ACUM,  MIŞCAREA  ACEASTA  NU  A  GREŞIT 
NICIODATĂ. 

Destul  ca  să  ne  facă  să  înţelegem  că  pe  tinerii  aceştia,  care  merg  chiuind  în  luptă 
şi  în  moarte,  nimic  nu-i  abate  din  drumul  lor;  nici  violenţa,  nici  trădarea;  nici 
linguşeala,  nici  corupţia;  nici  ademenirea,  nici  prigoana.  Căci  nu  merg  pe  drumul  lor, 
ci  pe  drumul  naţiei,  care  e  al  mântuirii,  pentru  că  pe  el  străjuieşte  Dumnezeu. 

Iar  celor  mai  îndărătnici  le  voi  spune  că  a  trecut  momentul  în  care  adeziunea 
noastră  putea  să  însemne  izbândă  şi  împotrivirea  noastră  -  înfrângerea. 

De  întâlnirea  noastră  cu  tinereţea  legionară  nu  mai  atârnă  decât  bucuria  de  a  fi 
văzut  din  vreme  "lumina  cea  adevărată"  şi...  un  apus  fără  fulgere.  Căci,  încă  o  dată, 
victoria  legionară  înaintează  ca  o  necesitate  de  destin,  iar  a  te  împotrivi  ei  înseamnă  a 
lua  istoria  în  răspăr. 


O  revoluţie  creştină  3 

de  Mircea  ELIADE 

Anul  1937  a  însemnat  începutul  luptei  între  "generaţii".  Nu  lupta  între  bătrâni  şi 
tineri  -  cum  s’a  crezut  şi  s’a  spus  multă  vreme  -  ci  războiul  între  două  lumi:  pe  de  o 
parte  lumea  veche  care  credea  în  pântec  (primatul  economicului  şi  al 
politicianismului),  iar  pe  de  altă  parte  lumea  nouă,  care  îndrăznea  să  creadă  în  Duh 
(primatul  spiritualului).  Mişcarea  tinerească  din  1927  s’a  născut  cu  conştiinţa  acestei 
misiuni  istorice:  de  a  schimba  sufletul  României,  subordonând  toate  valorile  unei 
singure  valori  supreme:  Spiritul.  Subordonare  care  înseamnă,  mai  ales  în  faza  eroică 
-  sacrificiu,  renunţare  la  sine,  asceză.  Sensul  istoric  al  acestei  mişcări  tinereşti  nu  este 
deloc  greu  de  descifrat.  Avându-şi  izvoarele  vii  în  creştinism  -  şi  creştinismul 
înseamnă  "răsturnarea  tuturor  valorilor"  -  ea  încearcă  formarea  unui  om  nou.  Căci 
omul  timpurilor  moderne  a  rămas  integrat  în  vechea  economie  luciferică:  a 
egoismului,  a  instinctelor,  a  valorilor  celei  mai  abjecte  biologii.  De  câte  ori  a  apărut  în 


2  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  I,  Nr.  100,  27  Iunie  1937. 

3  -  Ibidem. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


8 


istorie  un  om  nou,  el  s’a  înfăptuit  printr'un  primat  al  valorilor  spirituale.  Lupta  între 
lumină  şi  întunerec,  între  bine  si  rău  nu  va  fi  curmată  decât  la  sfârşitul  veacurilor. 
Dar  orice  nouă  victorie  a  spiritualului,  a  luminii  nu  s’a  împlinit  decât  printr’o 
renunţare  desăvârşită  la  instinctele  de  conservare  individuală.  Omul  nou  înseamnă, 
înainte  de  toate,  depăşirea  firească  a  acestor  instincte.  Depăşire  de  care  istoria  ţine 
întotdeauna  seama.  Este  dealtfel  semnificativ  că  nici  în  istorie,  nici  în  eternitate 
nimic  nu  se  dobândeşte  decât  printr’un  act  de  renunţare.  Istoria  unui  neam  nu  e 
posibilă  fără  renunţarea  la  viaţă  a  unui  număr  imens  de  oameni.  Dar,  de  asemenea, 
mântuirea  nu  poate  fi  nădăjduită  decât  după  ce  omul  renunţă  la  sine,  la  limitele 
individualităţii  sale.  Asemenea  "cauze",  asemenea  "idealuri"  nu  se  mai  întâlniseră 
demult  în  istoria  României  moderne.  De  aici  mirarea  indignată  a  oamenilor  lumii 
vechi.  Căci  tineretul,  care  se  arată  totuşi  dornic  de  luptă  şi  de  sacrificiu  -  nu  voia  şi  nu 
făcea  politică.  Lupta  era  dusă  pe  cu  totul  alte  niveluri  -  inaccesibile,  fireşte, 
politicienilor.  De  aceea  mi  s’a  părut  lipsită  de  sens  formula  "despoliticianizarea 
tineretului"  -  când  nici  unul  dintre  tinerii  crescuţi  în  mistica  nouă  nu  era  preocupat 
de  nici  un  fel  de  idee  sau  scop  politic.  Dealtfel,  era  revoluţiilor  politice  fiind  încheiată 
în  1918  -  istoria  care  începe  acum  nu  va  cunoaşte,  pentru  o  bună  bucată  de  timp, 
decât  revoluţii  spirituale.  Şi  nici  una  din  revoluţiile  care  s’au  făcut  sau  sunt  în  drum 
de  a  se  face  nu  s’a  desfăşurat  atât  de  total  sub  semnul  spiritualului  ca  cea  a 
tineretului  românesc.  Nici  una,  mai  ales,  n’a  încercat  o  atât  de  desăvârşită 
"reactualizare"  a  creştinismului  răsăritean.  De  multe  sute  de  ani  se  părea  că 
creştinismul  răsăritean  nu  mai  poate  crea  forme  istorice.  Lumea  modernă,  de  la 
Renaştere  încoace,  trecuse  pe  lângă  acest  creştinism  răsăritean,  ignorându-1  sau 
dispreţuindu-1.  Tot  ce  mai  părea  "viabil"  din  mesagiul  Mântuitorului  era  căutat  şi 
găsit  în  formele  occidentale  şi  nordice  ale  creştinismului.  Şi  iată,  deodată,  la  zece  ani 
după  sincopa  ortodoxiei  ruseşti  (destul  de  aproximative,  dealtfel)  -  apare  o  nouă 
formă  de  viaţă  istorică,  revoluţionară,  alimentată  de  ortodoxie.  Deabia  acum  începe  a 
fi  înţeles  sensul  acestei  revoluţii  creştine  care  încearcă  să  creeze  o  Românie  nouă, 
creând  întâi  un  om  nou,  un  creştin  perfect  -  şi  care  înlocuieşte  vechea  "viaţă  politică" 
printr’o  "viaţă  civilă",  adică  restaurează  raporturi  de  omenie  şi  de  creştinătate  în 
sânul  aceleeaşi  comunităţi  de  sânge.  Deabia  acum  începe  să  se  vorbească  despre  o 
"misiune  a  României".  Căci  o  misiune  istorică  nu  poate  fi  justificată  decât  printr’un 
"imperialism  spiritual",  printr’o  nouă  valorificare  a  vieţii  omeneşti,  la  care  participă 
un  neam  întreg.  Şi  această  valorificare  a  vieţii  umane  o  încearcă  şi  o  realizează 
tineretul  românesc  de  astăzi,  printr’o  trăire  cât  mai  aproape  de  idealurile  creştinătăţii 
răsăritene. 

Dacă  ea  va  izbuti  până  la  capăt  -  dacă  va  cuprinde,  adică,  întrega  comunitate 
românească  -  va  fi  cea  mai  mare  revoluţie  a  veacului. 

Vlădica  Visarion  al  Bucovinei  sub  semnul  temeiniciei  româneşti  4 

de  Mircea  STREINUL 

Viaţa  bisericească  preocupă  azi  din  ce  în  ce  mai  mult  opinia  publică  -  şi  găsim  că 
interesul  ei  pentru  realizările  eclesiastice  e  binevenit. 

între  înalţii  Prelaţi  cu  deosebită  râvnă  pentru  prosperarea  ogoarelor  sufleteşti  ale 
Sfintei  Biserici,  numele  Vlădicăi  Visarion  al  Bucovinei  s’a  statornicit  cu  tărie 
deosebită.  Şi  nici  nu  putea  să  fie  altfel  -  căci  ceeace  a  făptuit  acest  chiriarh  e  cu 


4  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  I,  Nr.  179,  Vineri  1  Octombrie  1937. 


Nicolae  Niţă 


9 


adevărat  vrednic  de  cinstire. 

Adus  cu  mare  dragoste  din  aşezările  basarabene  în  solemna  Bucovină  cu  mănăstiri 
de  omăt  şi  cu  plaiuri  luminate  de  nenumărate  troiţe,  I.  P.  S.  S.  Mitropolitul  Visarion  a 
hotărît  înfruntarea  desmăţului  cuibărit  comod  în  gospodăria  Fondului  bisericesc.  A 
fost  o  luptă  titanică  acolo,  împotriva  hidrei  evreeşti,  care,  cu  concursul  glicerinat  al 
politicianismului  local,  tăia  şi  spânzura  în  averea  românească. 

înconjurat  de  oameni  decişi  să  ducă  la  deplinătate  intenţiile  mitropolitane, 
Vlădica  Visarion  a  rânduit  dreptate  în  imensa  bogăţie  a  Fondului  bisericesc. 

Acuma,  înalt  Prea  Sfinţitul  Stăpân  a  prins  a  gândi  şi  la  realizări  culturale,  menite 
să  dea  o  nouă  strălucire  Bisericii  din  Bucovina.  Astfel,  Vlădica  Visarion  a  acordat  cel 
mai  larg  concurs  «Societăţii  pentru  cultura  şi  literatura  poporului  român  din 
Bucovina”,  pe  care-o  conduce  d.  prof.  Gr.  Nandriş,  un  mare  caracter,  pentruca  ca  să 
înceapă  a  duce  la  îndeplinire  zidirea  unui  palat  în  inima  Cernăuţilor  înstrăinaţi  prin 
elementul  israelit. 

în  acest  palat  -  se  vor  centraliza  toate  instituţiile  culturale  din  Bucovina,  pentru  ca 
lupta  întru  ridicarea  românească  a  provinciei  să  se  poată  realiza  mai  grabnic. 

Tot  I.  P.  S.  S.  Mitropolitul  Visarion  a  creeat  de  curând  un  muzeu  de  artă  religioasă 
la  Cernăuţi,  salvând  numeroase  opere  plastice  dela  o  nedreaptă  uitare. 

Apoi,  înaltul  Chiriarh  a  dispus  repararea  şi  înălţarea  câtorva  zeci  de  biserici,  -  iar 
acuma,  pare-ni-se,  se  gândeşte  la  înfiinţarea  unei  tiparniţe  eparhiale,  în  care, 
ascultaţi,  să  editeze  sute  de  cărţi  potrivite  pentru  popor  şi  lucrări  ştiinţifice. 

Un  cititor  al  nostru,  un  distins  intelectual,  ne  trimite,  însoţit  de-un  indignat 
comentariu,  un  articol  apărut  într’o  fiţuică  politică  din  Cernăuţi,  care-1  atacă,  evident 
anonim  şi  cu  o  rară  obrăznicie,  pe  I.  P.  S.  S.  Mitropolitul  Visarion.  Ca  să  fiu  sincer,  nu 
m’am  mirat  de  aceste  mârşave  atacuri.  Ele  trebuiau  să  pornească  din  oficinile  politice 
împotriva  unui  om  de  autoritatea  şi  intransigenţa  românească  a  înaltului  Chiriarh. 

Politicianii,  oribilii  politiciani  bucovineni,  de  calibrul  d-lor  Cojocaru,  Băncescu  şi 
Arthur  Apatti,  ca  să  nu  pomenesc  decât  acest  trio  de  prefecţi  cu  cântec  (şi  încă,  deh, 
ce  cântec  la  ungureanul  domn  Arthur  Apatti,  de  care  mă  voiu  ocupa  odată  definitiv!), 
au  trebuit  să  se  simtă  jenaţi  de  prestanţa  culturală  şi  româneaseă  a  Mitropolitului 
Visarion,  căci  ei  nu  o  simt  bine  decât  în  tovărăşia  remunerantă...  spiritualiceşte  a 
distinşilor  şnapani  Auhauch  şi  Fokschanner! 

Vlădica  Visarion  nu  s’a  lăsat  impresionat  de  svârcoleala  politicianilor  locali,  el  şi-a 
continuat  realizările. 

Datorită  străduinţelor  mitropolitane,  s’a  înfiinţat  Episcopia  Maramureşului.  Chiar 
numai  la  atâta  să  se  fi  restrâns  făpturile  înaltului  Chiriarh,  şi  tot  ar  fi  fost  suficient  ca 
numele  său  să  intre  în  istorie! 

Dar  când  acest  Mitropolit  nu  oboseşte  o  clipă  întru  binele  păstoriţilor  săi,  nu  se 
cuvine  oare  să  fie  la  mare  cinstire  obştească? 

I.  P.  S.  S.  Mitropolitul  Visarion  merge  drum  ales,  drum  de  întărire  sufletească. 

Biserica  Bucovinei  înfloreşte. 

Era  şi  timpul,  căci  prea  o  năpădiseră  şerpii!  Astăzi,  bălăriile  an  fost  plivite,  iar 
şerpii  şi-au  ascuns  sub  pietre  capul. 

Mănăstirile  şi  bisericile  arboroşene  strălucesc  limpede  în  soare. 

Un  mare  Mitropolit  veghiază  ca  nici  o  umbră  să  nu  se  mai  strecoare  pentru  a  le 
întina  zăpezile  de  Dragomirnă  urcată  ca  un  cântec  spre  înaltul  cerurilor  albastre! 

I.  P.  S.  S.  Mitropolitul  Visarion  îşi  continuă  cu  avânt  opera. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


10 


Răzbunarea  Artistului  s 
(pentru  un  monument  de  Han) 

de  Toma  VLĂDESCU 

Toată  lumea  ştie  -  ...sau,  din  nenorocire,  poate,  toată  lumea  încă  nu  ştie  -  ceeace 
am  fost  nevoit  odată  să  numesc  «cazul  Han»,  o  ruşine  dar  şi  un  eroism  asupra  cărora 
am  astăzi  un  emoţionant  prilej  să  revin. 

Monumentul  covârşitor  care  se  ridică  acum  în  piaţa  Ateneului,  ca  o  apariţie,  acest 
Vasile  Lupu  ireal  de  mult  AŞA  cum  probabil  el  n’a  putut  să  nu  fie  -  umbră  sculptată, 
istorie  trăind...  -  privind  din  înaltul  lui  şi  din  timp,  ca  să  sfideze  par’că  sentimentul 
bovin  al  unei  ţări  incapabile  de  reacţiuni,  această  arătare  frenetică  în  bronz,  de  o 
vieaţă...  în  care  desigur  artistul  a  pus-o  pe  a  lui,  mă  invită  la  un  drum  de  amintiri,  un 
lung  popas  de  revolte  şi  entusiasme  pentru  unul  din  cei  mai  siguri  artişti  cari  trăesc 
azi  printre  noi. 

Han  e  un  strigat  de  eroism,  în  artă,  -  un  imaterial  minut  de  frumos,  ofensat. 
Povestea  lui  mă  doare  aproape  şi  azi,  într’o’  carne  care  par’că  e  numai  de  suflet. 

O  singurătate  îndârjită,  şi  la  un  anumit  moment  totală,  apoi  o  luptă  de  leu  rănit  în 
tot  ce  omul  vulgar  de  pe  drum  ar  fi  incapabil  să  simtă  cât  este  de  adânc,  de  intangibil 
şi  scump,  -  apoi  teribila  ridicare  a  lui  Han  la  acea  vieaţă  superioară,  a  lui,  care  se  dă 
totdeauna  artistului  pe  deasupra  orânduelilor  omeneşti  şi  indiferent  de  tenebrele 
noastre. 

E  aici  par’că  toată  povestea  monumentelor  noastre  -  dar  şi  a  protestării  imense... 
a  creaţiei  de  azi  a  lui  Han! 

Alunec  greu  şi  încerc  să  descoper  regrete  printre  ruinele  sufleteşti  ale  unui  timp  în 
care  totul  se  consumă  de  flacăra  murdară  a  unor  pasiuni  mediocre.  Văd  oameni  pe 
cari  Han  îi  priveşte  cu  lupa  -  şi  cari  ştiu  bine  că  vor  sucomba  fără  destin  când  vor 
cădea  câteva  lanţuri  care  încă  zornăe  azi  -  încerc  să  uit...  dar  prefer  şi  e  mai  bine, 
cred,  să  smulg  întunericului  câţiva  monştri  efemeri  cari  n’au  nici  un  drept  să  moară 
tihnit...  «Cazul  Han»  merită  într’ adevăr  amintit...  mai  ales  lângă  statuia  lui  Vasile 
Lupu  de  azi.  Ştiţi  de  concursul  care  solicita  artiştilor  noştri  cele  mai  evocatoare 
imagini  ale  istoriei  noastre  de  azi.  Voevozii  noştri  aveau  dreptul,  peste  chiar 
amintirile  noastre,  la  o  vieaţă  pe  care  trebuia  acum  să  le-o  dea  mai  vie  miracolul 
artei. 

La  acest  concurs  s’au  prezentat  toţi  sculptorii  noştri,  iar  juriul  care  trebuia  să-şi 
spună  cuvântul  avea  un  prestigiu  necontestat,  fiindcă  toate  competenţele  noastre  de 
artă  şi  de  cultură  se  găsiau  la  un  loc  adunate. 

Han  -  ca  să  spunem  în  două  cuvinte  -  ia  premiul  I,  unanim  felicitat  de  juriu:  e 
probabil  că  nu  se  putea  altfel  şi  e  sigur  că  nimeni  nu  s’a  mirat. 

Ce  s’a  întâmplat  însă  după  aceasta,  sfidează  mirarea  şi,  cel  puţin  ulueşte.  Han  a 
luat  premiul  I,  dar  monumentele  trebuia  să  le  ia...  altul.  Am  spus  trebuia.  Dece?  O 
ţară  întreagă  a  putut  să  ridice  din  umeri  -  dar  aşa  a  trebuit  şi  aşa  a  fost! 

Printr’un  truc  de  manşetă. 

Peste  premiul  I  al  lui  Han  se  instalează  subit  monumente  pe  care  Han  nu  le  mai 
cunoştea  şi  care  nu  erau  ale  lui. 

Orişice  om  ar  fi  ţipat  !  Ar  fi  ţipat  orişice  ţară...  A  strigat  şi  Han  desigur,  a  strigat 
până  la  cer. 

Pe  toţi  şi  pe  toate,  le-a  fotografiat  pentru  totdeauna  în  olimpul  lor  de  noroi  !  Dar 


5  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  I,  Nr.  180,  Sâmbătă,  2  Octombrie  1937. 


Nicolae  Niţă 


11 


fiindcă  pe  cât  este  de  covârşitor  artistul,  pe  atâta  este  polemistul  de  mare,  Han  a 
trebuit  sa  tacă. 

Dar  nu  e  acesta  finalul  povestei...  Ar  fi  prea  hâd  -  e  mai  frumos...  Tăcerea  nu 
desfiinţează  decât  pe  neghiobi  şi  sterili. 

Han  s’a  retras  în  schimb  în  hohotul  lui  din  adânc,  cu  un  pathos  care  acum  se  găsea 
sporit.  El  şi-a  spus  desigur  că  dacă,  în  zilele  noastre,  se  găsesc  atâtea  canalii,  aţâţi 
mizerabili  şi  aţâţi  cretini  pe  care  nici  măcar  cu  peniţa  nu  e  permis  să-i  striveşti,  există 
în  schimb  în  veacurile  noastre  uitate  uriaşe  umbre  care  se  pot  anima. 

Astfel  s’a  născut  în  piatră  pe  una  din  cele  mai  demne  pieţe  din  Bucureşti  un  Mihail 
Kogălniceanu  revelator  care  priveşte  mirat  -  şi  depeisat  -  la  aţâţi  bolovani  Dubois  de 
care  se  încurcă  încă  străzile  noastre. 

...Şi  acum,  în  sfârşit,  Vasile  Lupu.  De  el  nu  pot  să  vă  spun  nimic.  Decât  poate 
numai  atât  -  să-l  vedeţi... 

Şi  poate,  şi  mai  ales  încă  ceva:  EL  STRIGĂ  ACUM  DE  BRONZ  -  NEDREPTATEA 
CARE  S’A  FĂCUT...  artei  româneşti  şi  istoriei  noastre. 

E  aici  toată  răsbunarea  lui  Han. 

Vrem  sau  nu  misionarism?  6 

de  Nicolae  BOGDAN 

Toată  lumea  cu  adevărat  cultă  de  la  noi  e  de  acord  că,  faţă  cu  propagarea 
«idealurilor»  iudaice  în  popor,  -  «idealuri»  mercantile,  materialiste,  animalice,  - 
faţă  cu  progresele  bolşevismului  şi  ale  sectelor,  avem  nevoe  de  clerici  militanţi,  de 
conducători  spirituali  plini  de  har  şi  de  sfânta  râvnă  de  a  propovădui  prin  fapte 
eternele  idealuri  ale  Mântuitorului.  Conştienţi  de  această  nevoie,  conducătorii  oficiali 
ai  Sfintei  noastre  Biserici,  au  socotit  oportun  să  creeze  formaţiuni  de  misionari, 
special  investite  cu  sarcina  de  a  combate  pe  teren  toate  relele  şi  toate  iazmele 
veacului. 

O  întâmplare  providenţială  a  făcut  ca,  printre  aceşti  voluntari  ai  crucii  să  se 
prenumere  şi  un  misionar  înăscut.  Acesta  e  părintele  ieromonah  DIONISIE  LUNGU, 
redactorul,  administratorul,  corectorul  şi  distribuitorul  GLASULUI  MONAHILOR. 

Se  poate  afirma  fără  exagerare  că  nu  există  intelectual  român  vrednic  de  acest 
nume,  care  să  nu-1  fi  recunoscut  personal  pe  părintele  LUNGU,  să  nu-1  aibă  oricând 
viu  înaintea  privirilor  minţii  şi  aşa  cum  îl  ştim  şi  cum  l’am  apucat  cu  toţii:  harnic  ca  o 
albină,  alergând  de  colo  până  colo  nu  ca  să  culeagă  ci  ca  să  distribue,  exemplu  viu  şi 
mişcător  de  abnegaţie  şi  de  vitejie  duhovnicească.  îl  întâlneşti  pretutindeni,  pentru 
că  pretutindeni  îl  mână  uraganul  lui  lăuntric  de  apostol,  setea  lui  nestinsă  de  a 
mărturisi  prin  faptă  nebiruita  putere  a  verbului  dumnezeesc.  îl  întâlneşti  prin  gări, 
prin  tramvae,  prin  ateliere,  ori  unde  sunt  oameni  cari  muncesc,  suferă,  păcătuesc  şi 
cari  pot  totuşi  să  se  mântue  prin  credinţă  şi  rugăciune. 

Şi  adevăr  grăesc  vouă,  o  cărturari  şi  farisei  făţarnici,  că  mai  mult  a  contribuit  la 
înălţarea  prestigiului  Bisericii  în  sufletele  păstoriţilor,  călugărul  acesta  ascetic, 
modest  şi  cu  privirile  de  jeratec,  de  cât  atâţia  alţi  purtători  de  strălucite  odăjdii  pe  un 
trup  lacom  şi  găunos.  Pentru  că  el  însuşi  e  o  mărturie  vie  şi  plastică  a  credinţei 
adevărate,  a  credinţei  menite  să  perpetueze  spiţa  sfinţilor  şi  a  eroilor  până  la 
Judecata  de  apoi.  Nu  credeţi  poate?  Cum  vă  explicaţi  atunci  abnegaţia  lui  absolută, 
ataşamentul  lui  total  faţă  de  canoane  şi  dogme,  credinţa  lui  contagioasă  în  forţa 


6  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  I,  Nr.  180,  Sâmbătă,  2  Octombrie  1937. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


12 


magică  a  cuvântului  lui  Hristos,  activitatea  lui  prodigioasă,  statornicia  lui  fără 
pereche  în  lumea  aceasta  de  caractere  de  spanac  şi  gelatină? 

Părintele  DIONISIE  LUNGU  se  bucură  de  o  preţuire  deosebită  printre  credincioşi. 
Toţi  oamenii  de  inimă  şi  de  ispravă,  începând  dela  muncitor  şi  soldat  şi  sfârşind  cu 
ofiţerii  superiori  şi  cu  profesorii  universitari,  respectă  într’ânsul  pe  crainicul 
predestinat  al  adevărurilor  luminoase  de  dincolo,  adevăruri  cari  n’au  eficacitate  de 
cât  atunci  când  sunt  mărturisite  prin  fapte.  Şi  acesta  e  un  semn  bun. 

Părintele  DIONISIE  LUNGU  a  stârnit  în  schimb  adversităţi  şi  duşmănii  tocmai 
acolo  unde  trebuia  să  ne  aşteptăm  mai  puţin:  în  rândurile  clerului  «înalt»,  în 
rândurile  acelora  care  fac  mai  mult  caz  de  necesitatea  misionarismului. 

Şi  acesta  e  un  simptom  trist.  Care  ne  va  sili  să  mai  revenim  asupra  acestui  caz. 

FIUL  POPII  DEPE  SOMEŞ  7 

de  Dragoş  PROTOPOPESCU 

"împărăţia  lui  Dumnezeu  ne  îmbogăţeşte  cu  încă  un  altar  -  astăzi,  când  se 
prăbuşesc  atâtea  altare  -  şi  fericirea  noastră  şi  a  acestui  neam  este  că  în  timp  ce  altare 
milenare  se  prăbuşesc,  biserica  noastră  se  înalţă  şi  se  întăreşte,  tocmai  în  clipa  când 
se  aruncă  în  cumpănă  nu  numai  ziduri  ci  şi  suflete". 

Sunt  cuvinte  desprinse  din  cuvântarea  rostită  de  Vlădica  Hossu,  al  eparhiei  Cluj- 
Gherla,  cu  prilejul  sfinţirii  bisericii  din  Buduş.  Ele  cuprind,  întreagă,  mărturia 
ceasului  de  faţă,  înlăcrămat  de  peisagiul  hispan,  geografic  depărtat  şi  totuşi  atât  de 
apropiat  inimii  creştine  de  pretutindeni.  Şi  e  semnificativ  gestul  de  ctitor  al 
ministrului  Valor  Pop,  care  a  ţinut  să  ridice  la  Buduş,  între  coline  someşene,  un  lăcaş, 
de  închinare  creştinească,  tocmai  azi  când  -  după  vorba  Episcopului  din  fruntea 
soborului  de  preoţi  -  s'au  aruncat  sufletele  în  cumpănă. 

Nu  e  un  act  asemănător  celui  pornit  din  ortodoxia  d-rului  Nicolae  Lupu,  care  a 
zidit  şi  el  o  biserică  în  Arsura  (vine,  probabil,  dela  popularul  "bea  de  stinge"). 

Pentrucă  sfinţirea  lăcaşului  din  Arsura  a  fost  secondată  de  cortegii  politicianiste  şi 
profanată  în  consfătuiri  menite  să  expropieze,  în  vederea  împroprietăririi  partidului 
cu  titluri  electorale,  semnificaţia  evenimentului. 

D-rul  din  Arsura,  fost  client  permanent  al  defunctei  noastre  mese  de  operaţii,  şi-a 
transformat  şi  ctitoria  din  satul  natal  în  moment  electoral,  după  toate  scriptele  şi 
prevederile  regulamentului  de  partid.  Actul  vertical,  al  ridicării,  prin  rugă,  spre 
azurul  lui  Dumnezeu,  a  fost  contabilizat  deci  în  orizontala  electorală  a  democraţiei. 

Fiul  popii  din  Buduş,  ministru  Vaier  Pop,  când  a  părăsit  Bucureştii,  a  ţinut  să 
demisioneze  sufleteşte  din  combinaţiile  guvernamentale  şi  din  tot  ceiace  era  politic, 
pentru  a  se  întoarce  la  zestrea  unei  copilării  crescută  în  binecuvântarea  unui  popă 
ardelean  de  modă  veche. 

Niciun  accent  al  omului  de  partid  în  cuvântarea  ministrului  Valor  Pop.  Nimic  din 
vocabularal  citadinului  care  face  politică. 

Valor  Pop  a  vorbit  de  munte  ardelean,  de  plaiuri  natale,  de  familie,  de  naţiune.  Şi 
vorbea  de  toate  acestea  când  se  ruga  lui  Dumnezeu  oferind  spovedania  unui  pământ 
românesc,  universalităţii  creştine  a  cerului. 

E  impresionantă  această  întoarcere  spre  inima  pământului  natal  şi  spre  icoana 
popii  din  Buduş,  prezent  şi  el,  desigur,  în  atmosfera  de  tămâie  a  plaiului  someşan. 


7  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  I,  Nr.  180,  Sâmbătă,  2  Octombrie  1937. 


Nicolae  Niţă 


13 


Renunţarea  la  politic  pentru  spiritual,  demisia  din  biologic  pentru  rugă,  -  fie  chiar 
numai  de-o  clipă  actul  -  sunt  concludente  şi  semnificative  pentru  anumite  moravuri 
de  azi. 

La  Arsura,  d-rul  Nicolae  Lupu,  a  motorizat  ortodoxia  pentru  a  jefui  atribute  care 
aparţin  Cerului  şi  a  le  pune  la  dispoziţia  partidului. 

Dincolo,  la  un  hotar  de  zare  ardeleană,  -  aproape  de  Olpretul  lui  Alexandru  Vaida 
Voevod,  -  fiul  popii  din  Buduş  a  îngenunchiat  omul  de  partid  sub  patrafirul  Cerului, 
murmurând,  în  cor  cu  străbunii,  cu  faţa  spre  Spania,  rugăciunea  pământului 
românesc  nealterat. 

Iată  dece  mă  simt  obligat  să  optez  pentru  gestul  greco-catolicului  Valor  Pop  şi  să 
refuz  imaginea  formal  ortodoxă  a  d-rului  Lupu. 

Am  dezertat  din  ortodoxie,  numai  o  clipă,  când  mi-am  trimis  sufletul  să  se  roage 
la  Buduş  alături  de  un  greco-catolic. 

Mitul  Generalului  8 


de  Mircea  ELIADE 

Mitul  care  s’a  creat  în  jurul  Generalului  Cantacuzino-Grănicerul  -  atât  în  lumea 
militară  cât  şi  în  masele  civile,  preţuieşte,  el  singur,  cât  o  bibliotecă  întreagă  de 
documente  asupra  istoriei  României  contemporane.  Mitul  acesta  mărturiseşte  nu 
numai  eroismul  medieval  al  ostaşului  şi  vrednicia  fără  seamăn  a  cetăţeanului; 
mărturiseşte,  mai  ales,  înspăimântătoarea  descompunere  morală  a  întregii  noastre 
clase  conducătoare  şi  politicianizate.  Profilul  spiritual  al  Generalului  Cantacuzino 
capătă  parcă  o  mai  cutezătoare  unicitate.  înţeleg  acum  ce  înseamnă  o  tradiţie  şi  un 
sânge  eroic.  Generalul  Cantacuzino,  născut  şi  crescut  cu  o  respiraţie  medievală,  fiind 
unul  dintre  foarte  rarii  contemporani  care  păstrase  înţelesul  cuvintelor  de  "bărbăţie", 
"demnitate",  "credinţă"  -  a  fost  ursit  să-şi  împlinească  munca  în  mijlocul  unei 
societăţi  fără  tradiţie  eroică  şi  fără  simţul  onoarei.  De  câteva  generaţii  clientela 
politică  românească  era  copleşită  de  ţigani  dezrobiţi  ("Sloboziile")  şi  de  copiii 
iobagilor  români,  care  nu  izbutiseră  încă  să-şi  stârpească  complexele  de  inferioritate, 
în  mijlocul  unei  asemenea  societăţi  -  scursori  balcanice,  dezrobiţii  sloboziilor,  iobagi 
neînvăţaţi  cu  libertatea,  slugi,  argaţi  şi  arnăuţi  -  Generalul  Cantacuzino  cobora  parcă 
din  legendă.  Nici  un  complex  de  inferioritate;  o  demnitate  aristocratică,  bărbătească, 
românească.  După  aproape  două  veacuri  de  umilinţe,  în  care  neamul  românesc  îşi 
pierduse,  odată  cu  libertatea,  sămânţa  adevăratelor  neamuri  boiereşti  şi  se 
părăginiseră  răzăşiile  -  era  foarte  greu  să  trăieşti  liber.  Era  greu  să  nu  simţi  în  bătaia 
sângelui  tău  umilirea  şi  frica  strămoşilor  tăi,  să  te  reîntorci,  printr’un  salt  mistic,  la 
mândria  şi  bărbăţia  din  timpurile  lui  Ştefan  sau  Mihai  Bravul.  Feciorul  slugii 
linguşitoare  ca  şi  feciorul  iobagului  bătut  la  tălpi  -  aduceau,  într’o  Românie  liberă, 
complexele  de  inferioritate  ale  străbunilor;  le  tremurau  spinările,  le  tremurau 
inimile,  le  tremura  braţul.  în  timpul  lui  Eminescu,  ca  şi  astăzi,  laşitatea,  linguşirea, 
turpitudinea,  ipocrizia,  viclenia  -  erau  armele  de  luptă  şi  de  apărare  ale  acestor  robi 
dezrobiţi.  Slugi  care  aveau  în  vinele  lor  un  sânge  tot  atât  de  bicisnic,  fie  că  veneau  din 
Fanar,  din  Balcani  sau  din  Bărăganul  nostru!  Curajul,  vrednicia,  simţul  onoarei  "dus 
până  la  absurd"  (cum  se  exprimă  belferul  modest)  -  au  izolat,  în  mijlocul  unei  clase 
conducătoare  corupte,  figura  imperială  a  Generalului  Cantacuzino.  Foarte  puţini 


8  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  I,  Nr.  189,  14  Octombrie  1937. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


14 


dintre  contemporanii  săi  îl  "înţelegeau";  erau  mulţi  chiar,  care,  spre  onoarea  lui,  nici 
măcar  nu-1  luau  "în  serios".  Cum  "să  înţelegi"  sau  "să  iei  în  serios"  un  om  care-şi 
apără  onoarea  în  orice  clipă,  care  nu  primeşte  nici  o  tranzacţie,  nici  un  compromis, 
nici  o  "interpretare"?!  Un  om  care-şi  respectă  cuvântul,  îşi  înţelege  jurământul  de 
oştean  ca  o  logodnă  cu  moartea  şi  îşi  valorifică  viaţa  cu  o  serie  continuă  de  acte  de 
curaj?  în  clasa  sa  socială  -  cu  care  nu  s’a  solidarizat  niciodată  -  domnea  aceeaşi 
descompunere  morală  ca  şi  în  clasa  cuceritoare,  a  slugilor  şi  levantinilor.  De  aici, 
profundul  dezgust  pe  care-1  mărturisea  Generalul  faţă  de  "boieria"  românească, 
intrată,  în  marea  ei  majoritate,  în  putrefacţie!  îmbrăţişând  idealurile  Legiunii, 
Generalul  Cantacuzino  a  recunoscut  în  noua  sa  familie  spirituală  aceeaşi  iubire  de 
libertate,  acelaşi  simţ  al  onoarei  şi  demnităţii,  aceeaşi  nepăsare  faţă  de  moarte,  de 
suferinţă  şi  de  prigoană  -  pe  care  le  păstrase  intacte  în  sufletul  său  de  oştean, 
apărându-le  împotriva  tuturor.  A  recunoscut  în  Căpitan  şi  în  legionarii  săi  morala 
medievală,  bărbătească,  românească,  pe  care  deznădăjduise  s’o  mai  vadă  stăpânind 
sufletele  contemporanilor.  De  aceea  a  părut  multora  miraculoasă  solidarizarea  unui 
General  din  altă  generaţie  cu  idealul  ascetic  şi  eroic  al  tineretului  legionar.  Alături  de 
câteva  adevăruri  mântuitoare  pe  care  Generalul  Cantacuzino  le-a  dobândit  prin 
integrarea  sa  în  Legiune  -  şi  ce  laudă  mai  mare  poate  fi  adusă  unui  om  care  are  atâta 
prospeţime  sufletească  încât  să  înveţe,  în  amurgul  vieţii,  de  la  nişte  copilandri?!  - 
Alături  de  aceste  câteva  adevăruri  noi,  Generalul  Cantacuzino  şi-a  regăsit  în 
idealurile  legionare  crezul  său  intact.  Opera  de  educaţie  spirituală  a  Legiunii, 
restaurarea  străvechilor  virtuţi  virile  în  întreg  neamul  românesc,  cultivarea  simţului 
de  răspundere  şi  jertfă  -  toate  acestea  şi  le  recunoştea  Generalul  Cantacuzino  în 
propriul  său  trecut  -  "Mitul"  creat  de  lumea  veche  în  jurul  numelui  Generalului 
izvora  tocmai  din  "unicitatea"  şi  "curiozitatea"  vieţii  saîe,  care  uimea,  amuza  sau 
înspăimânta  pe  contemporani.  Dar  pilda  vieţii  sale  nu  îi  era  urmată.  Credinţa  şi 
vrednicia  nu  îi  erau  însuşite.  Mitul  Generalului  Cantacuzino  a  fost  preluat  şi 
fructificat  de  lumea  nouă,  legionară,  în  care  viaţa  sa  de  magnific  precursor  nu  mai  e 
privită  ca  o  curiozitate  psihologică  sau  socială  -  ci  e  înţesată  şi  urmată  firesc,  cu 
admiraţie,  dar  şi  cu  dragoste.  Tinerii  care  îşi  încep  viaţa  pregătindu-se  de  moarte 
alcătuiesc  astăzi  marea  familie  românească  în  care  virtutea  şi  bărbăţia  pre-fanariotă, 
realizate  de  Generalul  Cantacuzino,  luminează  destinele  veacului  întreg. 

Anchetele  Bunei  Vestiri 

“DE  CE  CRED  ÎN  BIRUINŢA  MIŞCĂRII  LEGIONARE?”  9 

Răspunsul  domnului  Mircea  Eliade 

Dl.  Mircea  Eliade,  membru  al  Societăţii  scriitorilor  români,  a  binevoit  să  ne  răspundă 
următoarele  la  ancheta  ziarului  nostru:  "De  ce  cred  în  biruinţa  Mişcării  Legionare?": 

Cred  în  destinul  neamului  românesc  -  de  aceea  cred  în  biruinţa  Mişcării 
Legionare.  Un  neam  care  a  dovedit  uriaşe  puteri  de  creaţie,  în  toate  nivelurile 
realităţii,  nu  poate  naufragia  la  periferia  istoriei,  într’o  democraţie  balcanizată  şi 
într’o  catastrofă  civilă. 

Puţine  neamuri  europene  au  fost  înzestrate  de  Dumnezeu  cu  atâtea  virtuţi  ca 


9  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  I,  Nr.  244,  17  Decembrie  1937. 


Nicolae  Niţă 


15 


neamul  românesc.  Unitatea  lingvistică  este  aproape  un  miracol  (limba  română  este 
singura  limbă  romanică  fără  dialecte).  Românii  au  fost  cei  mai  buni  creatori  de  State 
din  sud-estul  Europei.  Puterea  de  creaţie  spirituală  a  neamului  nostru  stă  mărturie  în 
folclor,  în  arta  populară,  în  sensibilitatea  religioasă.  Un  neam  hărăzit  cu  atâtea  virtuţi 
-  biologice,  civile,  spirituale  -  poate  el  pieri  fără  să-şi  fi  împlinit  marea  sa  misiune 
istorică?  Poate  neamul  românesc  să-şi  sfârşească  viaţa  în  cea  mai  tristă 
descompunere  pe  care-ar  cunoaşte-o  istoria,  surpat  de  mizerie  şi  sifilis,  cotropit  de 
evrei  şi  sfârtecat  de  străini,  demoralizat,  trădat,  vândut  pentru  câteva  sute  de 
milioane  de  lei?  Oricât  de  mare  ar  fi  vina  părinţilor  noştri,  pedeapsa  ar  fi  prea 
neînduplecată.  Nu  pot  crede  că  neamul  românesc  a  rezistat  o  mie  de  ani  cu  arma  în 
mână,  ca  să  piară  ca  un  laş,  astăzi,  îmbătat  de  vorbe  şi  alcool,  imbecilizat  de  mizerie 
şi  paralizat  de  trădare.  Cine  nu  se  îndoieşte  de  destinul  neamului  nostru,  nu  se  poate 
îndoi  de  biruinţa  Mişcării  Legionare. 

Cred  în  această  biruinţă  pentru  că,  înainte  de  toate,  cred  în  biruinţa  duhului 
creştin.  O  mişcare  izvorâtă  şi  alimentată  de  spiritualitatea  creştină,  o  revoluţie 
spirituală  care  luptă  în  primul  rând  împotriva  păcatului  şi  nevredniciei  -  nu  este  o 
mişcare  politică.  Ea  este  o  revoluţie  creştină.  Cuvântul  Mântuitorului  a  fost  înţeles  şi 
trăit  în  felurite  chipuri,  de  către  toate  neamurile  creştine,  de-a  lungul  istoriei.  Dar 
niciodată  un  neam  întreg  n’a  trăit  o  revoluţie  creştină  cu  toată  fiinţa  sa;  niciodată 
cuvântul  Mântuitorului  n’a  fost  înţeles  ca  o  revoluţie  a  forţelor  sufleteşti  împotriva 
păcatelor  şi  slăbiciunilor  cărnii;  niciodată  un  neam  întreg  nu  şi-a  ales  ca  ideal  de 
viaţă  călugăria  şi  ca  mireasă  moartea. 

Astăzi  lumea  întregă  stă  sub  semnul  revoluţiei.  Dar  în  timp  ce  alte  popoare  trăiesc 
această  revoluţie  în  numele  luptei  de  clasă  şi  al  primatului  economic  (comunismul) 
sau  al  Statului  (fascismul)  sau  al  rasei  (hitlerismul),  Mişcarea  Legionară  s’a  născut 
sub  semnul  Arhanghelului  Mihail  şi  va  birui  prin  harul  dumnezeiesc. 

De  aceea,  în  timp  ce  toate  revoluţiile  contemporane  sunt  politice,  revoluţia 
legionară  este  spirituală  şi  creştină. 

în  timp  ce  toate  revoluţiile  contemporane  au  ca  scop  cucerirea  puterii  de  către  o 
clasă  socială  sau  de  către  un  om,  revoluţia  legionară  are  drept  ţintă  supremă: 
mântuirea  neamului,  împăcarea  neamului  românesc  cu  Dumnezeu,  cum  a  spus 
Căpitanul.  De  aceea  sensul  Mişcării  Legionare  se  deosebeşte  de  tot  ceea  ce  s’a  făcut 
până  astăzi  în  istorie,  şi  biruinţa  legionară  va  aduce  după  sine  nu  numai  restaurarea 
virtuţilor  neamului  nostru,  o  Românie  vrednică,  demnă  şi  puternică  -  ci  va  crea  un 
om  nou,  corespunzător  unui  nou  tip  de  viaţă  europeană. 

Omul  nou  nu  s’a  născut  niciodată  dintr’o  mişcare  politică  -  ci  întotdeauna  dintr’o 
revoluţie  spirituală,  dintr’o  vastă  prefacere  lăuntrică.  Aşa  s’a  născut  omul  nou  al 
Creştinismului,  al  Renaşterii  etc.,  dintr’un  desăvârşit  primat  al  spiritului  împotriva 
temporalului,  dintr’o  biruinţă  a  duhului  împotriva  cărnii.  Omul  nou  se  naşte  printr’o 
adevărată  trăire  şi  fructificare  a  libertăţii.  Cred  în  biruinţa  Mişcării  Legionare  pentru 
că  cred  în  libertate,  în  puterea  sufletului  împotriva  determinismului  biologic  şi 
economic.  Cei  care  vin  în  Legiune  vin  pentru  că  se  simt  liberi.  Instinctele  de 
conservare,  laşităţile  care  zac  în  sufletul  fiecăruia,  frica  -  toate  acestea  sunt  înfrânte. 
Legionarul  nu  mai  e  robul  determinismului  şi  al  instinctelor  biologice.  El  ştie  că 


Articole  clin  Presa  Legionară 


16 


"n’are  nici  un  interes",  că  "n’are  nimic  de  câştigat",  integrându-se  în  Legiune. 
Dimpotrivă,  ştie  că  va  fi  lovit  în  interesele  lui,  că  viaţa  va  fi  mai  grea,  că  poate  va  intra 
în  temniţe,  sau  poate  va  da  piept  chiar  cu  moartea.  Toate  "interesele"  şi  instinctele 
acestea,  care  "determină"  viaţa  fiecărui  om,  sunt  înfrânte  prin  marele  gest  de 
libertate  al  aderării  la  Mişcarea  Legionară.  Se  poate  spune,  fără  urmă  de  paradox, 
că  singurii  oameni  care  cunosc  şi  trăiesc  libertatea  sunt  astăzi,  în  România, 
legionarii. 

Cei  care  nu  cunosc  Legiunea,  ca  şi  cei  care  luptă  împotriva  ei,  continuă  să 
vorbească  despre  "dictatură"  şi  se  miră  că  tinerii  intelectuali  aderă  cu  atâta 
spontaneitate  la  o  mişcare  în  care  "personalitatea"  este  strivită  şi  libertatea 
suprimată.  Am  avut  prilejul  să  mă  ocup  altădată  de  subita  admiraţie  a  oamenilor 
noştri  politici  pentru  "personalitate",  de  teama  lor  că  în  România  nu  se  vor  mai  putea 
ridica  "personalităţile".  îi  întrebam  atunci  câte  "personalităţi"  a  creat  regimul 
libertăţii  lor.  Unde  sunt?  Care  sunt?  Şi  mai  întrebam  ce  au  făcut  politicienii  noştri 
pentru  oamenii  cu  adevărată  "personalitate",  care  au  ieşit  la  lumină  prin  munca, 
geniul  sau  talentul  lor,  şi  au  fost  osândiţi  la  o  viaţă  de  mediocritate  şi  jertfă.  Ce  au 
făcut  politicienii  noştri,  din  toate  partidele,  pentru  un  Lucian  Blaga  sau  Aron  Cotruş, 
un  Camil  Petrescu,  un  Perpessicius  şi  alţii?  Ce-au  făcut  politicienii  pentru  generaţia 
tânără  de  cărturari,  artişti,  tehnicieni  şi  gânditori?  Care  este  tânărul  cu 
"personalitate"  pe  care  l-a  descoperit  vreun  partid  politic  şi  l-a  pus  la  locul  pe  care-1 
merită,  i-a  dat  putinţa  să-şi  fructifice  inteligenţa  sau  talentul  pentru  binele  obştesc? 
Eu  ştiu  că  au  fost  "descoperiţi"  o  sumă  de  afacerişti  precoci,  secretari  "inteligenţi"  şi 
lichele  domestice,  cu  care  s’au  "întinerit"  cadrele  partidelor.  Apologeţii  aceştia  de 
ultimă  oră  ai  "personalităţii"  sunt  tot  atât  de  ridiculi  pe  cât  sunt  de  ipocriţi.  Le 
aminteam  cu  alt  prilej  că  în  cele  mai  disciplinate  şi  mai  severe  ordine  călugăreşti 
catolice  s’au  putut  înălţa  totuşi  destule  personalităţi.  Un  Thomas  din  Aquino  nu 
seamănă  cu  un  Francisc  din  Assisi,  un  Bonaventura  cu  un  Frangois  de  Salle. 
Personalitatea  creşte  şi  rodeşte  pretutindeni,  şi  cu  cât  e  mai  severă  disciplina,  cu  atât 
"personalitatea"  se  defineşte  mai  precis.  Disciplina  nu  e  totuna  cu  "dictatura",  cum 
lasă  a  se  înţelege  ponegritorii  Legiunii.  Disciplina  creşte  şi  promovează 
personalităţile  -  pentru  că  orice  act  de  ascultare  poate  fi  un  act  de  comandă  asupra  ta 
însuţi,  asupra  instinctelor  sau  anarhiei  tale  lăuntrice.  Actul  de  ascultare  îţi  dă  ţie 
comanda  asupra  bestiei  din  tine,  asupra  vieţii  biologice  care  încearcă  să  te  menţină  în 
evaziv,  în  comoditate,  în  căldicel.  Disciplina  te  întăreşte  pe  tine,  îţi  făureşte 
peronalitatea.  De  aceea  cavalerii  medievali  şi  feudali  au  fost  atât  de  liberi  şi  de  dârji; 
pentru  că  juraseră  credinţă  (fides,  trust,  treve)  unui  şef. 

Cred  în  biruinţa  Mişcării  Legionare  pentru  că  cred  în  dragoste.  Dragostea  singură 
preface  bestia  în  om,  înlocuind  instinctele  în  libertate.  Dilige  et  quod  vis  fac,  spunea 
Fericitul  Augustin:  "iubeşte  şi  fă  ce  vrei!".  Cel  care  iubeşte  cu  adevărat  e  liber.  Dar 
dragostea  transfigurează  pe  om  şi  libertatea  pe  care  şi-o  dobândeşte  insul  iubind  nu 
va  stânjeni  pe  nimeni,  nu  va  face  să  sufere  pe  nimeni.  Legionarii  nu  sunt  numai 
camarazi,  sunt  fraţi.  Şi  este  atât  de  puternic  valul  de  dragoste,  încât  dacă  n’ar  fi  decât 
el  singur,  şi  tot  ar  trebui  să  nădăjduim  în  învierea  neamului  românesc,  adică  în 
biruinţa  Mişcării  Legionare. 

Cred  în  destinul  neamului  nostru;  cred  în  revoluţia  creştină  a  omului  nou;  cred  în 
libertate,  în  personalitate  şi  în  dragoste.  De  aceea  cred  în  biruinţa  Mişcării  Legionare, 


Nicolae  Niţă 


17 


într’o  Românie  mândră  şi  puternică,  într’un  stil  nou  de  viaţă,  care  va  transforma  în 
valori  spirituale  de  universală  circulaţie  bogăţiile  sufletului  românesc... 

Mircea  ELIADE 


SCRISOARE  DE  DEPARTE...10 


de  Valeriu  CÂRDU 

Am  trăit  odată  o  scenă  sguduitoare.  Din  gara  «Domniţa  Elena»  a  Timişoarei,  pleca 
un  tren  spre  Banatul  iugoslav.  Românii  de  acolo  veniseră  pentru  câteva  zile  în  ţară, 
cu  prilejul  concursului  de  coruri  şi  fanfare. 

Au  fost  primiţi  rău.  Rău  de  tot. 

Dacă  nu  mă'nşel,  nu  li  s'a  dat  nici  un  loc  de  dormit. 

Când  au  simţit  sub  picioare  pământul  românesc,  o  singură  rugă  au  avut.  A  rostit-o 
unul  dintre  ei: 

«Doamne,  fă-mă  stană  de  piatră,  să  nu  mai  pot  pleca  de-aici». 

Iar  când  a  venit  ceasul  plecării,  cu  toate  neînţelegerile  noastre,  ei  nu  şi-au  uitat 
rugăciunea. 

Mai  înalt,  mai  frumos,  neînţeles  de  adânc,  a  fost  cântecul  lor  de  plecare.  O  pădure 
de  braţe  întinse,  la  toate  ferestrele  vagoanelor,  şi  apoi,  cotropitor,  odată  cu  urnirea 
trenului,  a  răsunat  un  cântec: 

«Ştefan  Vodă  al  Moldovei...» 

De  unde  l-au  învăţat?  Cine  le-a  trimis  vraja  cântecului?  Cum  de  s'au  întâlnit  cu 
bătaia  ceasurilor  noui? 

Oamenii,  desigur,  nu  le-au  trimis  vestea,  Oficialitatea?  Nu  e  nevoie  de  răspuns. 
Atunci?  Voia  lui  Dumnezeu,  care  trece  peste  hotărîrea  oamenilor  şi  peste  putinţa 
noastră  de  înţelegere.  S'a  dus  cântecul  pe  unda  brazdelor  româneşti  sau  s'a  scris  în 
bătaia  de  vânt  odată  cu  jalea  vremurilor. 

Minunea  s'a  întâmplat  în  tot  cazul. 

Aceiaşi  minune  care  vorbeşte  în  scrisoarea  unui  ţăran  din  Vlaicovăţul  Banatului 
iugoslav: 

«Dragi  camarazi  legionari ,  cari  vă  jertfiţi  cu  drag  tinereţea  pentru  mântuirea 
Neamului  românesc,  cu  onoare  vă  aduc  la  cunoştinţă,  că  această  scrisoare  v'o 
trimite  un  frate  al  D-voastră,  legionar  cu  sufletul,  sortit  să  trăiască  în  străini.  Vă 
scriu  dela  coarnele  plugului,  deci  să  mă  iertaţi  că  nu  ştiu  scrie  corect,  şi  vă  rog  să 
o  primiţi  cu  drag  această  scrisoare,  căci  nu  e  scrisoare  ci  sufletul  meu  îndurerat. 
Eu  sunt  părtaş  la  toate  suferinţele  îndurate  de  D-voastră  şi  la  toate  bucuriile 
(acestea  cam  rari).  O,  câte  zile  şi  câte  nopţi  sbuciumate  am  avut  la  toate 
loviturile  grele,  date  Legiunei  de  păcătoşi  politiciani  Români». 

în  restul  răvaşului,  între  alte  mărturisiri  limpezi  ca  lacrima,  fratele  din  Iugoslavia 
ne  roagă  să  nu-i  dăm  la  iveală  numele. 


10  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  II,  Nr.  257,  Sâmbătă,  8  Ianuarie  1938. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


18 


Nu  comentăm  scrisoarea  plugarului.  Nici  nu  căutăm  să-i  facem  pe  alţii  să 
înţeleagă.  Ar  fi  inutil. 

Cine  n'a  priceput  minunea  aceasta,  care  uruie  munţii  şi  sparge  graniţele,  n'a 
înţeles  şi  n'a  auzit,  desigur,  cum  bate  inima  pământului  românesc  cea  de-a 
douăsprezecea  bătaie,  -  adică  ultimul  ceas  de  lume  veche  şi  întâia  oară  din  veacul 
mântuirii,  -  pe  care  şi  surzii  trebue  să  o  audă. 

Nici  prigonitorii,  nici  mincinoşii,  nici  fariseii  nu  mai  pot  să-i  înăbuşească,  astăzi, 
glasul  de  peste  voile  pământenilor. 

ÎNDREPTARUL  CORPULUI  LEGIONAR  "MOŢA-MARIN"  11 

"O  nouă  unitate  legionară  în  cadrul  Partidului  "Totul  Pentru  Ţară" 

Art.  1.  Corpul  Legionar  "Moţa-Marin"  nu  este  în  nici  un  fel  o  organizaţie  militară 
sau  paramilitară,  sau  din  cele  oprite  de  lege. 

Denumirile  ostăşeşti  din  acest  îndreptar,  amintesc,  doar  pentru  sentimentele  de 
evlavie  legionară,  cadrele  trupei  în  care  în  ultimele  luni  ale  vieţii  lor  au  trăit  şi  au 
murit  Ion  Moţa  şi  Vasile  Marin. 

în  cadrul  partidului  "Totul  Pentru  Ţară",  Corpul  Legionar  "Moţa-Marin"  este  un 
grup  de  esenţă  strict  şi  sever  educativă  şi  de  inspiraţie  eroică,  care  se  distinge 
îndeosebi  prin  atât:  atitudinea  pe  care  elita  oricărei  Naţiuni  trebuie  să  o  aibă  în  faţa 
Morţii. 

Corpul  Legionar  "Moţa-Marin"  se  delimitează  şi  se  hotărniceşte  deci  prin 
înţelegerea,  ţinuta  şi  privirea  pe  care  le  are  şi  le  păstrează  faţă  de  Moarte. 

0  PEDAGOGIE  A  MORŢII  Şl  ÎNVIERII 

în  Corpul  Legionar  "Moţa-Marin"  se  propovăduieşte  o  pedagogie  a  Morţii  şi 
învierii. 

Art.  2.  Corpul  Legionar  "Moţa-Marin"  are  drept  menire  educaţia  omului  nou  şi 
tinde  să  pregătească  un  tineret  care  să  ajungă  la  cele  mai  înalte  culmi  la  care  poate 
nădăjdui  o  Naţie. 

Educaţia  aceasta  va  privi: 

I.  Atitudinea  în  faţa  Vieţii 

II.  Atitudinea  în  faţa  Morţii 

ATITUDINEA  ÎN  FAŢA  VIEŢII 

Art.  3.  în  faţa  vieţii,  luptătorul  din  Corpul  Legionar  "Moţa-Marin": 

îşi  frâneză  neîncetat  purtarea  sa,  urmărind  imaginea  vieţii  de  curăţenie  şi  de 
corectitudine  morală  şi  socială  trăită  de  Ionel  Moţa  şi  de  Vasile  Marin. 

Este  omul  sincerităţii  neocolite  şi  slujeşte  adevărul. 

Ştie  să-şi  revendice  răspunderile. 

Urăşte  dezbinarea,  clevetirea  şi  intriga. 

Urăşte  trădarea. 


11  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  II,  Nr.  270,  Duminică,  23  Ianuarie  1938. 


Nicolae  Niţă 


19 


Este  om  de  statornicie,  de  perseverenţă,  de  inflexibilitate,  de  rezistenţă  spirituală 
şi  de  rece  hotărîre  în  furtună. 

El  afirmă  drept  principiu  excluderea  ideii  de  retragere  în  faţa  oricărei  adversităţi. 

Art.  4.  Luptătorul  din  Corpul  Legionar  "Moţa-Marin"  nu-i  lăudăros,  nu-i 
provocator  şi  ocoleşte  orice  cauză  de  bătaie.  El  este  amabil  şi  nu  trufaş.  înlătură  cu 
seriozitate  orice  ceartă,  vorbeşte  puţin  şi  cu 
puţine  gesturi. 

Art.  5.  Unitatea  de  suflet,  frăţietatea  şi 
camaraderia  între  luptătorii  din  Corpul 
Legionar  "Moţa-Marin"  este  datorie  care  nu 
va  fi  înfrântă. 

Se  vor  pedepsi  cu  eliminarea  imediată  cei 
care  vor  fi  vivovaţi  de  lipsa  de  frăţietate  şi 
camaraderie  faţă  de  vreun  luptător  al 
Corpului  Legionar  "Moţa-Marin". 

Luptătorii  din  Corpul  Legionar  "Moţa- 
Marin"  -  fie  împrejurarea  cât  de 
ameninţătoare  pentru  viaţa  întregului  Corp 
-  nu-şi  vor  părăsi  un  camarad  rănit  sau 
prizonier  în  puterea  adversarilor. 

Art.  6.  Luptătorul  din  Corpul  Legionar 
"Moţa-Marin"  trăieşte  senin,  drept,  mândru 
şi  cu  stăpânire  de  sine  în  vârtejul  tuturor 
ameninţărilor  şi  primejdiilor. 

El  ştie  să  cântărească  ce  e  veşnic  şi  ce 
este  trecător. 

în  inima  luptătorului  din  Corpul 
Legionar  "Moţa-Marin",  peste  orice  strigăt 
al  dragostei  sale  sau  al  iubirii  celor  care  îl 
îngrijesc  şi-l  alină,  răsună  triumfător 
chemarea  Neamului. 

Art.  7.  Luptătorul  din  Corpul  Legionar 
"Moţa-Marin"  iubeşte  suferinţa.  Suferinţa  îi  încheagă  sufletul. 

Dispreţuieşte  viaţa  în  plăceri,  în  profit  lesnicios,  la  adăpost  şi  la  acea  cuminţenie 
care  vrea  să-i  fie  impusă  de  cei  străini  de  viitorul  de  glorie  al  Românilor. 

Art.  8.  Luptătorul  din  Corpul  Legionar  "Moţa-Marin"  are  un  ţel:  Prin  sacrificiul 
anilor  pe  care  îi  are  de  trăit  şi  prin  sacrificiul  vieţii  sale  -  dacă  are  bucuria  să  merite 
această  cinste  -  să  se  apropie  pe  cât  poate  de  zbuciumul  chinuitor  cu  care  s'au 
învrednicit  Ionel  Moţa  şi  Vasile  Marin. 

ATITUDINEA  IN  FAŢA  MORŢII 

Art.  9.  Luptătorul  din  Corpul  Legionar  "Moţa-Marin"  se  bucură  privindu-şi 
moartea. 

Art.  10.  în  camera  fiecăruia,  sub  icoană,  vor  sta  scrise  cuvintele  lui  Ionel  Moţa:  "Şi 
n’avem  alt  ideal  decât  de  a  ne  hărăzi  Dumnezeu  fericirea  să  murim  sfârtecaţi  şi 
chinuiţi  pentru  scânteia  de  Adevăr  ce  ştim  c'o  avem  în  noi  şi  pentru  a  cărei  apărare 
pornim  la  încleştare  cu  stăpânitoarele  puteri  ale  întunericului  pe  viaţă  şi  pe  moarte" 
Stau  gata  de  moarte. 


Ion  Moţa  şi  Vasile  Marin,  deşi  de  familie 
spirituală  deosebită,  au  crezut  în  moarte  cu 
aceeaşi  tărie  şi  au  căutat-o  cu  aceeaşi 
ardoare. 

Ei,  care-şi  închinaseră  tinereţea  Legiunii  - 
adică  închisorilor  şi  prigoanei  -  n'au 
pregetat  să-şi  jertfească  viaţa  ca  să 
grăbească  mântuirea  neamului  întreg. 

Moartea  aceasta  a  fructificat.  A  pecetluit 
sensul  vieţii  şi  al  creaţiei  generaţiei  noastre. 
Primatul  spiritualului,  împotriva  primatului 
temporarului,  în  care  au  crezut  generaţiile 
precedente.  Şi  ne-au  arătat  ce  rămâne  de 
făcut  şi  ceea  ce  se  poate  face  cu  această 
trecătoare  viaţă  omenească:  0  REVOLUŢIE 
CREŞTINĂ! 

Mircea  ELIADE 

-  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  II,  Nr. 
262,  14  Ianuarie  1938  (în  memorialul 
ziarului  intitulat  "Prinos  de  lacrimi  şi 
rugăciuni  pentru  sfânta  jertfă  de  la 
Majadahonda"). 


Articole  clin  Presa  Legionară 


20 


ALCĂTUIREA  CORPULUI 

Art.  li.  Corpul  Legionar  "Moţa-Marin"  va  avea  un  număr  definitiv  şi  limitat  de 
10.033  de  luptători  şi  va  cuprinde  13  bandere  a  câte  771  de  oameni  fiecare. 

Fiecare  banderă  va  fi  sub  comanda  unui  Comandant  Legionar. 

Art.  12.  Statul  major  va  cuprinde  Comandantul  Corpului  Legionar  "Moţa-Marin" 
şi  9  luptători. 

Art.  13.  Căpitanul  a  ales  următoarele  oraşe  şi  le-a  dat  distincţia  de  a  fi  garnizoane  a 
câte  unei  bandere  din  Corpul  Legionar  "Moţa-Marin". 

La  Orăştie,  Bandera  I-a;  la  Cluj,  Bandera  a  Il-a;  la  Sibiu,  Bandera  a  IlI-a;  la  Arad, 
Bandera  a  IV-a;  la  Iaşi,  Bandera  a  V-a;  la  Neamţ,  Bandera  a  Vl-a;  la  Câmpu  Lung 
(Bucovina),  Bandera  a  Vil-a;  la  Cernăuţi,  Bandera  a  VlII-a;  la  Chişinău,  Bandera  a 
IX-a;  la  Galaţi,  Bandera  a  X-a;  la  Bazargic,  Bandera  a  Xl-a;  la  Craiova,  Bandera  a 
XH-a;  la  Bucureşti,  Bandera  a  XlII-a. 

Art.  14.  în  jurul  acestor  centre,  acele  localităţi  care  dau  dovadă  că  au  o  mare  inimă 
legionară,  vor  primi  în  garnizoană  o  companie  a  Banderei  celei  mai  apropiate. 

CONDIŢII  DE  ADMITERE  ÎN  CORPUL  LEGIONAR  "MOŢA-MARIN" 

Art.  15.  Corpul  Legionar  "Moţa-Marin"  este  constituit  din  luptători  până  la  vârsta 
de  30  de  ani  împliniţi. 

Comandantul  Corpului  Legionar  "Moţa-Marin"  poate  hotărî  excepţii  la  condiţia 
aceasta. 

Gradele  Corpului  Legionar  "Moţa-Marin"  nu  intră  sub  această  măsură. 

Art.  16.  Condiţiile  de  admitere  în  Corpul  Legionar  "Moţa-Marin"  sunt: 

Să  fi  legionar. 

Să  fi  propus  de  un  Comandant  Legionar  şi  de  un  Comandant  Ajutor  sau  de  două 
grade  superioare  acestora. 

Să  nu  fi  sub  apăsarea  unor  constrângeri  familiale. 

Să  poţi  declara  pe  cuvânt  de  onoare  că  nu  ai  făcut  în  viaţa  ta  nici  un  act  la 
amintirea  căruia  trebuie  să  cobori  privirea  şi  să-ţi  pleci  capul. 

Să  fi  destoinic  şi  sănătos  la  suflet,  minte  şi  trup. 

Sa  aiba  încredere  în  privirea  D-tale  Căpitanul  sau  Comandantul  Corpului  Legionar 
"Moţa-Marin". 

Art.  17.  în  temeiul  unui  ordin  al  Comandantului  Corpului  Legionar  "Moţa-Marin" 
se  va  institui  în  fiecare  garnizoană  de  Banderă  un  Juriu  de  onoare  compus  din  3 
luptători  ai  Corpului  Legionar  "Moţa-Marin". 

Comandantul  Corpului  Legionar  "Moţa-Marin"  numeşte  pe  lângă  fiecare  juriu  de 
onoare  un  acuzator  legionar  şi  un  secretar  de  şedinţă. 

Acuzatorul  legionar  este  dator  sa  examineze,  cu  neîndurătoare  asprime  viaţa 
legionarului  candidat,  să  socotească  toate  slăbiciunile  şi  scăderile  şi  patimile  sale  şi, 
dacă  apare  necesar,  să  cerceteze  trecutul  legionarului  candidat  chiar  în  localităţile 
unde  acesta  a  trăit. 

în  lipsa  luptătorilor  în  cauză  şi  în  urma  concluziilor  acuzatorului  legionar,  acest 
juriu  de  onoare  hotărăşte  în  instanţă,  prin  încheiere  scrisă  şi  semnată,  asupra 
admiterii  unui  luptător  în  Corpul  Legionar  "Moţa-Marin". 


Nicolae  Niţă 


21 


Comandantul  Corpului  Legionar  "Moţa-Marin"  judecă  în  a  doua  instanţă. 

Căpitanul  hotărăşte  în  ultima  instanţă. 

LEGĂMÂNTUL,  GRADELE,  UNIFORMA,  PEDEPSELE 

Art.  18.  Ceremonia  primirii  noului  luptător  în  Corpul  Legionar  "Moţa-Marin"  va 
avea  simplitate  şi  majestate. 

Ceremonia  se  va  ţine  în  singurătate,  feriţi  de  public,  într'un  loc  istoric,  fie  într'una 
din  văile,  câmpiile  sau  pe  unul  din  dealurile  îngrăşate  cu  oseminte  de  Români 
nepăsători  de  moarte,  fie  la  mormântul  unui  erou  naţional  sau  a  unui  chinuit 
luptător  legionar. 

Această  sărbătoare  se  va  celebra  având  conştiinţa  îndreptată  înspre  vitejiile  şi 
jertfele  de  sânge  strămoşeşti,  în  prezenţa  comandantului  Banderei  şi  tuturor  gradelor 
Corpului  Legionar  "Moţa-Marin"  aflătoare  în  împrejurimi. 

Art.  19.  Candidatul  luptător  va  rosti  legământul  care  urmează: 

"Să  n’avem  alt  ideal  decât  a  ne  hărăzi  Dumnezeu  fericirea  să  murim  sfârtecaţi  şi 
chinuiţi  pentru  scânteia  de  Adevăr  ce  ştim  că  o  avem  în  noi  şi  pentru  a  cărei  apărare 
pornim  la  încleştare  cu  stăpânitoarele  puteri  ale  întunericului  pe  viaţă  şi  pe  moarte. 
Stau  gata  de  moarte.  Jur." 

Art.  20.  în  fiecare  Bandera  se  va  forma  o  companie  de  luptători  având  înălţimea 
de  1,80  m. 

Art.  21.  Uniforma  Corpului  Legionar  "Moţa-Marin"  va  fi  aceea  în  care  şi-au  dat 
viaţa  Ionel  Moţa  şi  Vasile  Marin. 

Art.  22.  Comandantul  Corpului  Legionar  "Moţa-Marin"  este  numit  de  Capitan. 
Căpitanul  îi  ia  jurământul.  De  la  el  primeşte  instrucţiuni. 

Art.  23.  Celelalte  numiri  în  grade,  avansări,  pedepse,  sunt  hotărîte  de 
Comandantul  Corpului  Legionar  "Moţa-Marin"  cu  aprobarea  Căpitanului. 

Art.  24.  Pedepsele  sunt:  1.  Dojana  particulară;  2.  Dojana  în  cunoştinţa  Banderei; 
3.  Dojana  în  cunoştinţa  Corpului  Legionar  "Moţa-Marin";  4.  Suspendarea;  5. 
Eliminarea. 

Art.  25.  Fiecare  legionar  din  Corpul  Legionar  "Moţa-Marin"  va  da  o  contribuţie 
lunară  în  bani  pentru  organizarea  serviciilor  şi  constituirea  unui  fond  de  ajutorare  a 
luptătorilor  răniţi,  întemniţaţi  sau  nevoiaşi  şi  pentru  îngrijirea  mormintelor  celor 
seceraţi  de  moarte. 

Art.  26.  Ziua  de  13  Ianuarie  este  sărbătoara  sfântă  a  Corpului  Legionar  "Moţa  - 
Marin". 


SUFERINŢELE  ROMÂNILOR  DIN  BULGARIA 12 

Care  este  atitudinea  guvernului  român? 

Sunt  cunoscute  suferinţele  nesfârşite  îndurate  de  către  fraţii  noştri  de  peste 
hotare.  Românii  din  Bulgaria,  mai  ales,  îndură  cele  mai  neomeneşti  persecuţii  -  în 
timp  ce  minorităţile  dela  noi  sunt  tratate  cu  un  exces  de  îngăduinţă  care  ar  trebui  să 
ne  dea  de  gândit. 

Protestul  de  mai  jos  -  o  frântură  numai  din  sufletul  chinuit  şi  protestator  al 
românilor  din  Bulgaria  -  trebue  să  determine  o  acţiune  energică  a  Statului  Român, 
care  nu  poate  rămâne  impasibil  în  faţa  tragediei  fraţilor  noştri  de  peste  Dunăre. 


12  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  II,  Nr.  270,  Duminică,  23  Ianuarie  1938,  pag.  7. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


22 


Publicăm  mai  jos  o  scrisoare  impresionantă  primită  din  partea  d-lui  Rădulescu- 
Orăşanu,  un  glas  numai,  de  desnădejde  şi  protest,  din  cele  două  sute  de  mii  care 
aşteaptă  zadarnic  îndreptarea. 

Iată  ce  ne  scrie: 

Autorităţile  bulgare  exercită  în  ultimul  timp  cele  mai  barbare  persecuţii  asupra 
noastră,  a  românilor  din  părtţle  Vidinului  şi  Plevnei! 

De  ce? 

a.  Pentrucă  avem  îndrăzneala  de  a  vorbi  limba  maternă  şi  de  a  practica  datinile 
strămoşeşti  prin  care  ne  păstrăm  caracterul  etnic  în  ţinuturile  care  ne-am  născut. 

b.  Pentrucă  dorim  ca  fraţii  şi  copiii  noştri  să  înveţe  carte  românească  în  singura 
şcoală  care  le  deschide  porţile  culturii:  Liceul  Institutului  Român  din  Sofia. 

c.  Pentrucă  tinerii  români,  absolvenţi  ai  liceului  bulgar,  cărora  porţile  universităţii 
le  sunt  închise,  voesc  să-şi  continue  studiile  în  patria-mumă  şi  neobţinând 
paşapoarte  sunt  nevoiţi  să  treacă  graniţa  clandestin. 

d.  Pentrucă  avem  îndrăzneala  de  a  întreba  autorităţile  de  ce  înlătură  din  funcţiune 
pe  dascăl,  pe  preot  şi  pe  notar  numai  pentrucă  sunt  români. 

e.  Pentrucă  ne  revoltăm  când  autorităţile  bulgare  ne  răpesc  pământul  spre  a 
coloniza  pe  bulgarii  din  interior,  când  noi  avem  familii  lipsite  cu  totul  de  pământ, 
(cazul  corn.  Cozlodui  an.  1934  August). 

Iată  dece  suntem  chemaţi  şi  bătuţi  la  poliţie.  Iată  dece  suntem  deportaţi  în  Rodopi 
şi  la  graniţa  turcească,  lipsiţi  de  orice  mijloc  de  existenţă,  lăsând  familiile  noastre  în 
mizerie  neagră.  Iată  dece  amenzile  sub  diferite  pretexte  smulg  ultimul  ban  din 
mâinile  noastre. 

La  acest  lanţ  de  persecuţii  se  adaugă  cazul  recent  de  arestare  a  celor  cinci  tineri 
români  din  plasa  Rahova:  Poliţia  bulgară  a  ridicat  de  acasa  la  28.  XII.  1937  pe 
Dumitru  Tereanu  (fratele  elevului  Tereanu  Petre  cl.  V.L.I.R.  din  Sofia),  Stancu 
Munteanu,  absolvent  al  liceului  bulgar,  pe  Marin  Raţiu  (fratele  elevului  Gh.  Raţiu  cl. 
VIII  L.I.R.S.  şi  pe  Costache  şi  Petre  Dinu  toţi  din  comuna  Cozlodui,  sub  pretextul  că 
Dumitru  Tereanu  ar  fi  încercat  să  înlesnească  la  trecerea  Dunării  pe  Marin  Christu 
(fost  elev  al  L.I.R.  din  Sofia)  şi  Ion  Ştefan  (fratele  elevului  Anghel  Ştefan  cl.  III 
L.I.R.S.)  primul  din  corn.  Butan,  ultimul  din  corn.  Sârbeniţa.  Până  acum  nu  ştim 
nimic  de  soarta  lor. 

Astfel  se  petrec  lucrurile  aici.  Iar  dacă  noi  ridicăm  glas  de  protest  contra  acestor 
barbarii,  autorităţile  imediat  găsesc  o  cale  "legitimă"  pentru  a  lua  măsuri  împotriva 
noastră. 

Şi  dacă  noi  suntem  vinovaţi  faţă  de  tendinţele  de  asimilare  ale  bulgarilor,  nu  avem 
noi  dreptul  de  a  cere  dela  guvernul  Roman  să  ne  ia  apărarea?  Este  pretext  serios 
faptul  că  împrejurările  vitrege  au  contribuit  ca  să  fim  supuşi  bulgari?  Până  când 
guvernul  român  se  va  folosi  de  noi  numai  pentru  reglementarea  politicei  minoritare 
interne  de  Sud? 

Până  când  intelectualii  din  părţile  noastre  în  România  numai  pentru  a-şi  face 
cariere  egoiste,  spre  a  nu  se  mai  întoarce  niciodată  în  rândurile  noastre?  Ce  au  dat 
aceşti  intelectuali  pentru  fraţii  lor  din  Bulgaria? 

Nu  trebue  aceşti  200.000  de  români  să-şi  aibă  conducători  luminaţi  în  mijlocul 
lor? 

M.  Rădulescu-Orăşanu,  român  din  dreapta  Dunării  -  Bulgaria 

“Buna  Vestire” 


Nicolae  Niţă 


23 


+  MARI  A  CRISTESCU  *3 


de  Pr.  Im  (Ilie  IMBRESCU) 

A  murit  ca  să  ne  înveţe  pentru  ce  trebue  să  trăim.  în  cei  şasesprezece  ani  -  ai  ei  -  a 
tăinuit  atâta  dor  de  lumină,  adâncă  înţelegere  şi  dragoste  de  tot.  Ceiace  dă  sens  vieţii 
unui  om,  chiar  şi  când  se  strecoară  sub  valul  celei  mai  delicate  discreţii!  Un  suflet 
abia  înflorit,  primea  îndemnul  dela  Bunul  Dumnezeu  ca  să  îşi  scrie  gândurile  despre 
El,  despre  Căpitan  şi  despre  Neam,  într'un  caet,  pe  care  l-a  ţinut  ascuns,  până  când  i 
l-a  dat  în  vileag...  moartea. 

"Ce  mort  glăsuieşte?"  -  a  fost  încheierea  unei  însemnări  a  zilei,  în  care  a  cuprins, 
cutremurător,  spovedania  vizionară  a  unui  final  care  a  mistuit-o  în  luciditatea-i 
prematură. 

A  mai  însemnat  -  "ca  să  nu  se  uite"  -  ziua  de  13  Ianuarie,  pe  fila  cu  data  de  13 
Ianuarie  1937.  Peste  un  an,  moare  chiar  în  aceiaşi  zi,  în  care  fusese  pecetluit  martiriul 
lui  Moţa  şi  Marin  şi  este  îngropată  a  treia  zi. 

De  aceea,  a  fost  zguduit  întreg  oraşul  Craiova,  când  i-a  fost  dat  să  vadă  cea  mai 
frumoasă  şi  grandioasă  înmormântare,  în  ziua  de  15  Ianuarie  1938.  Murise  eleva 
Maria  Cristescu  din  clasa  Vl-a  secundară. 

Cine  era?  -  O  premiantă,  o  fată  frumoasă  şi  cuminte,  pentru  îndureratul  ei  tată, 
scriitorul  Traian  Cristescu,  care  i-a  dat  o  creştere  aleasă;  pentru  profesoarele, 
colegele  şi  cunoscuţii  ei.  Un  mugur  de  geniu  legionar,  invitat  de  vreme  în  sânul 
îngerilor,  pentru  "însemnările"  ei. 

A  reapărut  în  rugăciune,  frumos,  cerând  să-i  dea  Dumnezeu  "sfârşit  creştinesc". 
Căci  ştia  şi  cuvântul  şi  tâlcul  pe  care-1  auzea  la  sfintele  slujbe  bisericeşti  unde  era 
nelipsită  şi  atentă.  A  răpus-o  boala  şi  părerea  de  rău.  Dar,  chipul  ei  de  mireasă  în 
sicriu,  a  trecut  surâzând  pe  sub  arcadele  de  flori,  ridicate  de  braţele  camaradelor.  Iar 
sufletul  ei,  străbătea  văzduhul,  străpuns  de  ţipătul  sfâşietor  al  trâmbiţelor  fanfarei 
care  intona  marşul  celor  plecaţi  şi  cântecele  tinereţii  regretate. 

Pentru  acest  ultim  salut,  ca  şi  pentru  dragostea  de  tot  ce  i-a  fost  scump  -  viaţă, 
părinţi,  profesoare,  camarade  şi  colege  -  Maria  Cristescu  a  lăsat  în  dar  "testamentul" 
înfloririi  ei  înţelepte,  cuprins  în  "caetul"  pe  care  i-1  va  publica  la  timp,  cetăţuia  din 
care  a  făcut  parte. 

Aşa  pare  a  fi  taina  vremii  noastre,  înţeleasă  şi  tâlcuită  atât  de  duios  de  sufletul  ei, 
luminat  de  cel  al  Martirilor  Legiunii:  tinereţea  jertfită,  lasă  moşteniri  fără  asemuire, 
prin  "Testamente"  spirituale,  într'o  ţară  primejduită  de  atâtea  alte  moşteniri  care  îi 
umbresc  numele  şi-i  dărâmă  cele  mai  îndreptăţite  aşteptări. 

Un  necunoscut  copilei,  care  a  plecat  necunoscută,  văzând,  la  înmormântarea  ei, 
cum  se  înalţă  neprihănirea  la  cer,  ca  să  mijlocească  celor  rămaşi  apropierea  de 


13  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  II,  Nr.  270,  Duminică,  23  Ianuarie  1938,  pag.  4. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


24 


folosinţa  cea  bună,  înseamnă  aceste  recunoscătoare  mărturisiri  despre 
binecuvântatul  suflet  al  camaradei  care  a  plecat  la  Dumnezeu. 

LACRIMA  TIMOCULUI  *4 

de  Vaier  iu  CÂRDU 

Ziarele  din  zilele  trecute  ne-au  adus  o  veste  care,  probabil,  a  trecut  neobservată. 

Doi  copilaşi,  Toma  Tudor  şi  Vasile  Nandrea,  vlăstarele  unor  familii  româneşti  din 
Valea  Timocului,  au  fost  aduşi  în  faţa  tribunalului  Constanţa  pentru  faptul  că  au 
încercat  să  treacă  frontiera  în  mod  clandestin. 

Iată  cum  relata  un  ziar  de  dimineaţă  întâmplarea: 

"Cei  doi  copii  sunt  de  fel  din  Valea  Timocului,  unde  se  găsesc  foarte  multe  familii 
de  români.  Autorităţile  bulgare  exercită  un  control  riguros  al  acestor  români  şi  nu  le 
dă  voie  să  vorbească  măcar  limba  maternă. 

într'una  din  sărbătorile  Crăciunului,  copiii  Toma  Tudor  şi  Vasile  Nandrea,  jucau 
bile  pe  una  din  uliţele  satului  vorbind  şi  cântând  româneşte,  limba  moştenită  dela 
părinţii  lor. 

Veselia  lor  a  fost  curmată  de  apariţia  unui  jandarm,  care  auzindu-i  vorbind 
româneşte  i-a  arestat,  conducandu-i  la  post.  Cu  actele  dresate  cei  doi  "infractori"  au 
fost  înaintaţi  tribunalului  şi  până  la  judecarea  procesului  au  rămas  încarceraţi  într'o 
închisoare.  Cu  ajutorul  unei  santinele  care  probabil  că  îşi  dăduse  seama  de 
nevinovăţia  lor,  micuţii  arestaţi  au  reuşit  să  evadeze.  De  teama  pedepselor  ce  îi 
aştepta  ei  nu  s'au  mai  reîntors  la  căminul  părintesc  şi  şi-au  pus  în  gând  să  vină  în 
România. 

Astfel  au  ajuns  la  frontieră  în  apropierea  punctului  Oborişte  şi  au  încercat  să  intre 
în  ţară". 

Cei  doi  "frauduloşi"  au  ajuns  să  fie  prinşi  de  grănicerii  români  şi  aduşi  din  nou  în 
faţa  judecăţii. 

Fugarii  au  mărturisit  toată  jalea  de  peste  Dunăre.  în  lacrima  lor  au  venit 
mustrările  şi  blestemele  Timocului,  să  ne  caute  şi  să  ne  ceară  socoteală. 

Fuga  acestor  doi  copilaşi,  care  şi-au  învins  în  suflet  dorul  de  părinţi,  dând  drumul 
altui  dor  mai  mare,  -  dor  de  ţară  şi  de  grai  românesc,  -  închide  în  filmul  ei  dramatic 
povestea  tuturor  abdicărilor  noastre. 

Noi  n'am  fost  români  -  şi  e  un  fel  de  a  zice  şi  aceasta  decât  între  hotarele  noastre 
politice.  Noi  n'am  plecat  niciodată  dintre  Dunăre,  Nistru,  liniile  convenţionale  de 
frontieră,  pentru  a  vedea  că  fiinţa  Neamului  nu  s'a  oprit  la  Dunăre  şi  nici  în  umbra 
liniilor  depe  hartă.  Pentru  noi  Dunărea  a  fost  un  zid.  N'am  auzit  strigătele  de  dincolo 
de  bariera  geografică. 

Lacrima  celor  înstrăinaţi  n'a  prea  avut  cuvânt  la  noi. 

Bulgarii  şi  Sârbii  au  purtat  totdeauna  de  grijă  fraţilor  lor  de  peste  hotare.  Noi  i-am 
încărcat  cu  drepturi.  Le-am  dat  drept  să-şi  vorbeasc  limba  strămoşească  şi  le-am 
zidit  şcoale. 

Banatul  românesc  este  mărturie  vie  în  privinţa  aceasta. 

Şi  n'am  respectat  numai  o  literă  de  tratat  când  am  acordat  aceste  drepturi,  ci  am 
răspuns  unui  fel  de-a  fi  al  neamului  românesc.  în  schimb,  fraţii  noştri  de  peste 
graniţă,  n'au  avut  niciodată  dreptul  să-şi  vorbească  în  deplină  libertate  graiul 
străbun.  Opreliştele  şi  prigoanele  s'au  ţinut  lanţ. 


14  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  II,  Nr.  270,  Duminică,  23  Ianuarie  1938,  pag.  1. 


Nicolae  Niţă 


25 


Şi  aşa,  peste  ficţiunea  convenţiilor  şi  paraconvenţiilor  de  reciprocitate  în 
tratamentul  minorităţilor,  regiuni  compacte  româneşti  şi-au  alterat  înfăţişarea,  odată 
cu  trecerea  anilor  vitregi. 

Neamul  nostru  de  peste  hotar  este  cărunt.  E  singura  frântură  de  Neam  care  are 
vârstă.  Moşnegii  de  peste  graniţă,  cu  ochii  prinşi  în  amarul  lacrimii,  au  drept  să-şi 
rostească  ruga  în  graiul  bunilor  doar  în  ceasul  morţii. 

Când  se  strâng,  trec  toţi  graniţa,  clandestin,  şi  vin  lângă  noi,  în  ţară,  că  doar-doar 
i-om  auzi,  baremi  atunci  când  vorbim  româneşte. 

Cei  doi  copilaşi,  Toma  Tudor  şi  Vasile  Nendrea,  unul  de  12  si  altul  de  14  ani,  au 
reactualizat  o  dramă! 

Durerea  din  spovedanie  e  mai  grea  decât  o  simplă  spovedanie.  Au  vorbit  cu  doi 
bătrâni. 

Au  plâns  ca  doi  moşnegi,  la  sfârşit  de  viaţă  robită. 

Au  plâns  ca  doi  copii  ai  blestemului  de  peste  Dunăre. 

Copilăria  nu  şi-au  trăit-o  decât  în  lacrimă.  Şi  ne-au  adus-o  în  dar,  la  judecata 
tribunalului. 

Tribunalul  din  Constanţa  nu  va  judeca  o  trecere  clandestină  a  frontierei. 

Ne  va  judeca  pe  noi.  Şi  la  această  zguduitoare  judecată,  nu  vom  avea  alţi  martori 
în  afară  de  povara  păcatelor  noastre  fără  număr. 

Toma  Tudor,  -  neamul  din  exil. 

Vasile  Nandrea  -  lacrima  Timocului. 

Iertaţi-ne.  Şi  nu  ne  blestemaţi. 


Şoferul  Filaret  şi  Ministrul  Costinescu  15 

de  Ioan  Victor  VOJEN 

Faptul  s'a  întâmplat  astăzi.  în  strada  Masaryk  la  locuinţa  domnului  dr.  Costinescu. 
Fostul  ministru.  Marele  potentat  liberal.  Frate  cu  stăpânul  cuielor  şi  el  însuşi  regele 
piroanelor. 

Şoferul  Filaret,  a  venit  după  placul  stăpânului  său  la  locuinţa  ex-Excelenţei  Sale. 

Ex- Excelenţa  Sa  a  auzit  că  şoferul  îndrăsneşte  să  fie  legionar. 

A  sărit  ars  şi  de  urgenţă  a  trimis  30  de  haidamaci  din  propria-i  suită,  să-l  calce  în 
picioare. 

în  deplină  siguranţă  în  apartamentele  sale  vocifera  curajos: 

-"E  legionar!  Puneţi  mâna  pe  el  că  e  legionar!  Nu  ştiţi  că  vor  să  introducă 
pedeapsa  cu  moartea  şi  să  ne  taie  pe  toţi?" 

O  respectuoasă  explicaţie. 

Legionarii  -  adică  Mişcarea  "Totul  Pentru  Ţară"  a  declarat  categoric  că  nu  va 
aplica  pedeapsa  cu  moartea  decât  acelor  care  au  furat  din  averea  statului. 

Atunci  de  ce  se  teme  ex-Excelenţa  Sa  Domnul  Ministru  Costinescu  pentru 
preţioasele  Sale  zile? 

Şi  dece  se  mânie  înălţimea  Sa  pe  sărmanul  şofer  Filaret? 

Aud? 


15  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  II,  Nr.  270,  Duminică,  23  Ianuarie  1938,  pag.  1. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


26 


Nicolae  Iosif,  învăţător  din  Drînşeni  16 


de  Ion  VÂLCEANU 

în  Drînşenii  din  jud.  Târnavele  Mari,  sătenii  au  condus  spre  locul  de  veci,  în  ziua 
de  sfântă  reculegere  legionară,  13  Ianuarie,  pe  învăţătorul  Nicolae  Iosif. 

Viaţa  lui  a  fost  închinată  datoriei  şi  muncii  constructive  aşa  cum  ne  scrie  un 
camarad  din  satul  Drînşeni.  în  trup  gârbovit  de  bătrâneţea  de  nalbă  a  anilor,  s'a 
scăldat  până  la  sfârşit  un  suflet  de  înalte  aurori.  Rudenia  de  sânge  cu  poetul  de 
subtile  duioşii,  Şt.  O.  Iosif,  a  fost  şi  o  rudenie  de  cuprins  spiritual.  Portretul  lui  moral 
coboară  din  însăşi  poeziile  poetului  ardelean,  din  acele  admirabile  gânduri  închinate 
omagiu  "Dascălului". 

Aidoma  a  fost  şi  viaţa  lui  Nicolae  Iosif.  O  viaţă  trăită  sub  semnul  unei  morale  fără 
preget:  viaţă  de  dascal,  blând  şi  duios  cu  aluatul  sufletesc  al  copiilor  care-i  treceau 
prin  faţă.  Prima  misiune  în  stat  este  a  învăţătorului.  De  aci  pornesc  izvoarele.  Iar 
Nicolae  Iosif  ştia  că  nu  poate  impune  o  etică  fără  pildă,  fără  pilda  vie  a  propriei  lui 
comportări.  De  aceea  viaţa  i-a  fost  un  exemplu  în  care  şcolarii  şi  sătenii  au  găsit  în 
orice  ocaziune  un  îndreptar.  Ne  aminteşte  de  apriga  încordare  a  lui  Popa  Tanda  din 
nuvela  lui  Slavici,  când  predicile  nu  au  izbutit  să  mişte  din  loc  gospodăria  satului,  a 
înţeles  Popa  Tanda  că  cel  mai  bun  discurs,  cel  mai  util  misionarat  este  exemplul  viu, 
aplicat  pe  teren  -  şi  satul  s'a  gospodărit.  Nicolae  Iosif  a  gospodărit  satul  Drînşeni, 
educând  generaţii  de  copii  în  credinţă,  muncă  şi  putere  de  luptă,  prin  exemplu 
personal,  prin  prestigiul  lui  moral,  prin  discreţia  şi  căldura  cu  care  a  apostolat  în 
satul  misiunii  lui  naţionale. 

Nicolae  Iosif,  învăţător  din  Drînşeni,  a  fost  un  legionar.  Scrisoarea  din  satul  lui  ne 
înfăţişează  astfel  pe  legionarul  Nicolae  Iosif: 

"învăţătorul  Nicolae  Iosif  a  fost  apoi,  cu  toată  vârsta  lui  înaintată,  un  mare  suflet 
legionar  şi  un  realizator  în  câmpul  legionar.  Faţa  i  se  lumina,  ochii  i  se  aprindeau  c'o 
flacără  vie,  arzătoare,  şi  glasul  lui  devenea  precipitat,  cald  şi  iluminat  decâteori 
vorbea  de  Legiune  şi  Căpitan.  Trăia  intens  prin  toate  fibrele  vieţii  lui,  fenomenul 
legionar  din  care  şi-a  făcut  al  doilea  ideal  al  vieţii  lui,  după  ce  şi-a  înfăptuit  pe  cel 
dintâi:  Uniunea  tuturor  Românilor.  Credea  cu  fanatism  alături  de  toată  generaţia 
legionară  în  misiunea  tineretului  legionar  şi  dacă-şi  dorea  încă  viaţa  prelungită  câtva 
timp  era  pentruca  să  vadă  victoria  legionară". 

La  Drînşeni  a  apus  un  om  şi  pe  mormântul  lui  a  răsărit  încă  o  candelă  pentru 
biruinţa  legionară.  Moartea  învăţătorului  Nicolae  Iosif  n'a  fost  o  înfrângere,  n'a 
provocat  în  inima  celui  ce  murea,  înverşunarea  sau  încordarea.  Legionarul  Nicolae 
Iosif  a  murit  senin,  vorbind  necontenit  de  campania  electorală,  ultima  bătălie 
legionară,  la  care  a  putut  lupta  înverşunat,  fără  oboseală,  hotărât  ca  un  soldat,  pentru 
Legiune. 

Cu  câtă  bucurie  îşi  spovedea  el  în  ceasul  morţii,  amintiri  recente  dela  secţia  de  vot 
Homorod!... 

13  Ianuarie.  Nicolae  Iosif  şi-a  rupt  sufletul  din  lut  spre  înfăţişare  arhanghelilor 
Moţa  şi  Marin,  ca  să  dea  raportul. 


16  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  II,  Nr.  270,  Duminică,  23  Ianuarie  1938,  pag.  1. 


Nicolae  Niţă 


27 


24  IANUARIE  ‘7 

O  dată  de  granit.  Un  popas  sărbătoresc  şi  o  piatră  de  hotar  pentru  toate  năzuinţele 
noastre  de  ascensiune  în  viaţa  popoarelor.  Vremurile  erau  tulburi.  Conştiinţa 
naţională  trezită  în  Apus  sub  forţa  vizionară  a  lui  1848,  a  mijit  în  preajma  acelui  an  şi 
'n  Principatele  româneşti.  Actul  Unirii  s'a  putut  face  numai  cu  un  deceniu  mai  târziu. 
Bărbaţii  luminaţi  ai  timpului  au  trecut  peste  toate  piedicile  întinse  de  neamurile 
străine  şi  peste  neînţelegerea  rătăciţilor  din  Blocul  Antiunionist. 

Gestul  spontan  al  unioniştilor  care,  printr'o  subtilitate  procedurală,  au  consfinţit 
ideea  Unirii  dintru  început,  în  persoana  colonelului  Alexandru  Ion  Cuza,  a  uimit 
străinătatea.  Protestele  au  fost  înăbuşite,  prin  lovitura  de  pumn  a  faptului  împlinit. 
Domnul  care  întruchipa  nădejdile  de  mai  bine  ale  celor  două  mlădiţe  de  ţară 
românească,  despărţite  de  hotarul  nedrept  al  Milcovului,  a  ştiut  să  ctitorească 
vremuri  noi  pentru  destinele  poporului  românesc.  Unirea  s'a  născut  din  entuziasm  şi 
renunţare  la  patimi  politice.  Actul  acesta  de  importanţă  istorică  fundamentală,  a 
crescut  din  vâltoarea  românismului  energetic  şi  creator. 

Unirea  s'a  născut  din  avalanşa  purificatoare  şi  izbăvitoare  a  credinţelor  de  demult. 
Demult,  demult,  au  fost  oameni  în  ţara  românească.  Neamul  a  trecut  un  examen 
strălucit  atunci  când  s'a  rostit  Unirea. 

Cade-se  acum,  la  praznicul  zilei  de  24  Ianuar,  să  cinstim  memoria  boerilor 
moldoveni  şi  munteni  din  cele  trecute  vremuri. 

Şi  numele  Domnitorului  ctitor  de  ţară. 

Unirea  s'a  născut  din  suflet  vizionar  şi  înţelegere  în  spirit  de  jertfă.  Idealurile  cer 
jertfe  şi  răstigniri  întotdeauna.  Fără  sacrificii  şi  renunţări  la  patimile  ce  sălăşluesc  în 
legea  lutului  omenesc,  nu  există  idealuri. 

Unirea  s'a  făcut  prin  jertfă  şi  înţelegere.  Şi  nu  se  poate  păstra  altfel.  24  Ianuar 
1938  să  fie  o  aniversare  şi  un  jurământ  sub  semnul  jertfei. 

“Buna  Vestire” 


PĂMÂNT  ARDELENESC  18 


de  Valeriu  CÂRDU 


Sufletul  se  poate  odihni  întotdeauna  în  poiana  istoriei  ardelene. 

Oridecâteori  coboară  svon  de  îngrijorare,  îndoielile  şi  chinurile  se  risipesc  dacă 
priveşti,  drept  în  faţă,  icoana  însângerată  a  Ardealului. 

Ardealul  n'a  crescut  din  petrecere  şi  din  întâmplare  ci  din  frângere  pe  roată. 

Inima  pământului,  acolo,  în  Ardeal,  a  svâcnit  româneşte  dintru  început. 

Mureşul  şi-a  purtat  prin  veacuri  unda  bătută  în  jale  iar  Oltul,  spintecând  munţii, 
şi-a  trimis  revolta  şi  protestul  pe  drumul  Dunării  bătrâne. 

Maghiarii  l-au  dumicat  pe  Horia,  i-au  împrăştiat  sângele  şi  oasele. 

Maghiarii  i-au  dat  lui  Iancu  fluier  de  nebunie. 

Memorandiştilor  li  s'au  împărţit  celule.  Popii  Lucaciu  vacz-uri  şi  seghedinuri. 

Ardealul  a  fost  dus  în  faţa  tuturor  tribunalelor,  condamnat  de  toţi  procurorii  şi 
închis  în  toate  închisorile. 


17  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  24  Ianuarie  1938. 

18  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  II,  Nr.  287,  Duminică,  13  Februarie  1938. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


28 


Un  şir  nesfârşit  de  martiri  i-au  străbătut  istoria. 

O  mare  de  sânge  i-a  stropit  ţarina.  Temniţele  i-au  furat  libertatea  şi  gloanţele  i-au 
străpuns  pieptul. 

La  Beliş,  Moţii  au  fost  transformaţi  în  uriaşe  ruguri. 

Dar  din  toate  astea,  Ardealul  s'a  ridicat  biruitor,  s'a  desprins  din  mileniul 
cătuşelor  şi  a  privit,  senin,  mai  dârz,  mai  tânăr  şi  mai  viu,  spre  soare,  -  aşa  cum  a 
pornit  învierea  Domnului  din  chinurile  Golgothei. 

Sângele  şi  oasele  lui  Horia  au  cerut  dreptate  peste  3  veacuri.  Iancu  şi  Buteanu  şi 
năpraznicul  Axente  Sever  şi-au  rostit  cuvântul  la  Alba  Iulia. 

Iluminaţii  vlădici  şi  dascălii  de  carte  românească  au  tras  clopotele  toate  într'o  zi  de 
1  Decembrie. 

Iar  Bărnuţii  a  vorbit,  tot  aşa  ca  la  48,  pentrucă,  dacă  au  trecut  anii,  au  rămas 
jertfele  şi  idealul  nu  s'a  clintit. 

Ungurii  n'au  priceput  niciodată  Minunea  şi  nici  azi  nu  vor  s'o  cunoască.  Pentrucă 
ei  gândeau  ex  categra  şi  depe  fotoliile  dregătoriilor. 

Mâna  lor  n'a  frământat  niciodată  o  bucată  de  humă  ardeleană,  mâna  lor  n'a  simţit 
niciodată  cum  se  preling  picăturile  de  sânge  românesc  din  pumnul  de  pământ. 

Ei  n'au  întrezărit  paşii  Mântuitorului  prin  lanurile  furate  şi  n'au  auzit  cum  încep  şi 
pietrele  să  grăiască,  în  grai  sfânt  şi  nou,  în  grai  românesc. 


ÎNGERI  PĂMÂNTENI  ,l> 


de  Radu  GYR 


Am  mai  scris,  nu  de  mult,  despre  sufletul  înstelat  şi  ochii  de  tămâioare  limpezi  ai 
copiilor  noştri. 

Şi  spuneam,  atunci,  că  prichindeii  ăştia  de  azur  îmi  vin  în  minte  mai  ales  în 
ceasurile  brumate  cu  tristeţi,  când  inima  e  un  violoncel  rănit  iar  condeiul  ar  vrea  să 
mustească  un  strop  de  sânge  în  vârful  lui...  O,  da,  atunci  -  mai  mult  decât  oricând  - 
ochii  copiilor,  pâlpâind  lumini  şi  aurori,  sosesc  să  însenineze  gând,  frunte  şi  scris. 
Uite,  văd  cum  se  destramă,  în  jurul  meu,  elegiile,  şi  cum  se  redeschid,  solare,  zările 
mohorîte:  o  imagine  proaspătă  de  copil  bucălat  îmi  surâde.  Dacă  aţi  ştii  câtă 
primăvară  aduce  în  casă  şi  în  suflet  un  piciu  de-o  şchioapă  cu  vorbe  mici  şi  nasul  cât 
o  alună!  Paşii  lui  sunt  paşi  de  pitic  venit  dintr'un  basm  floral.  Gesturile  lui  sunt  de 
zăpadă.  Guriţa  poceşte  încântător  cuvintele  şi  amestecă  naivitatea  lor  cu  cer... 

Iar  când  obrazul  lor  se  culcă,  aerian  aproape,  pe  mâna  ta  trudită,  brazdele  frunţii 
ţi  se  topesc  în  zâmbet  şi  în  odae  începe  să  ningă  cu  fulgi  îngereşti. 

Mi-aduc  aminte  de  atâtea  amărăciuni  şi  desnădejdi  care  mi-au  colindat,  cu  tristă 
stea  de  venin,  sub  ferestrele  vieţii. 

De-atâtea  ori  pâinea  luată,  pentru  crezul  meu,  dela  gură;  de-atâtea  ori  pustiul  zilei 
de  mâine,  în  faţă;  de-atâtea  ori  paşii  mei  urcând,  cu  greu,  peste  "muntele  suferinţii" 
sau  glesnele  sfâşiate  prin  "pădurea  cu  fiare  sălbatice"...  în  acele  durute  clipe  de 
plumb,  numai  făptura  copilului  meu  mi-aducea  linişte  şi  limpezime.  Genele  fetiţei 
clipeau,  mătăsoase;  şi  nădejdile-mi  creşteau  noui  şi  puternice.  Braţele  ei  îmi 
cuprindeau,  colan  de  lalele,  gâtul,  şi  totul  redevenea  cântec,  dor  de  viaţă  şi  de 
biruinţă... 

Nefericiţi  soţii  care  nu  găzduesc,  în  casa  lor,  lumina  unul  copil!  Nefericite  femeile 
care  n'au  îngânat,  o  singură  dată,  un  cântec  de  leagăn,  şi  n'au  veghiat,  o  singură 


19  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  II,  Nr.  287,  Duminică,  13  Februarie  1938. 


Nicolae  Niţă 


29 


noapte,  lângă  două  mânuţe  cât  nişte  colibrii  de  porţelan  şi  lângă  un  căpşor  blond, 
ciufulit  de  lună!  Nefericiţi  bărbaţii  cari  se  întorc,  seara,  supţi  de  istoveală  şi  de  luptă 
crâncenă  cu  viaţa,  şi  nu  sunt  întâmpinaţi,  în  prag,  de  ciripitul  pădureţ  de  mierlă  al 
unui  prichindel  rupt  dintr'o  ramură  de  vişin  înflorit! 

Mi  se  strânge  inima  de  groază  când  mă  gândesc  cu  câtă  uşurătate  aleargă  unele  - 
cele  mai  multe  -  soţii  tinere  după  asasine  "intervenţii  chirurgicale",  şi  cu  cât  cuget 
mort  consimt  bărbaţii  lor  la  sfârtecarea  micului  mugur  îngeresc  de  viaţă... 

în  Bucureşti,  ca  şi  în  oraşele  de  provincie,  -  cu  toată  legea  severă,  care  opreşte 
crima  avortului  -  se  află  încă  sute  de  pipergali. 

Sute  de  pipergali  şi  sterni,  alături  -  din  nenorocire  -  de  zeci  de  medici  români  - 
trăesc  din  mădularele  ciopârţite  ale  micilor  vieţi  ce  n'au  ajuns  încă  la  vârsta  unui 
crin. 

Se  practică  încă,  pe-o  scară  întinsă,  avortul,  în  cele  mai  ucigaşe  condiţii. 

Vă  reamintiţi  cu  câtă  inumană  ferocitate  a  fost  aruncat  în  sobă,  anul  trecut, 
trupuşorul,  abia  viabil,  al  unui  prunc  şi  topit  pe  jeratecul  din  teracota  pipergalului 
asasin?  Nu  vi  se  cutremură  fiinţa? 

De  ce  atâta  frivolitate  în  căsniciile  atâtor  inşi,  care,  pentru  a  nu-şi  "complica 
existenţa",  preferă,  cu  seninătate,  să  aibă  pe  conştiinţă  omătul  însângerat  al  unui 
prunc  ucis  prin  avort?  Viaţa  este,  desigur,  grea.  Dar  ea  trebue  luată  de  piept. 

Trebue  o  trăire  adâncă,  răzbită,  luptată...  Pentru  ticăloasa  voluptate  de-a  putea 
merge,  comod,  la  cinematograf,  ori  de-a  cutreera  Calea  Victoriei,  cu  lungi 
contemplări  la  vitrinele  magazineler,  tinerele  soţii  nu  trebue  să  sacrifice  însăşi  rostul 
lor  în  viaţa  familiei  şi  în  viaţa  Neamului. 

Şi  bărbaţii  la  fel.  De-ajuns  cu  bodegile  şi  prelungile  aperitive.  Alta  este  adevărata 
viaţă  conjugală,  decât  aceia  de-a  te  vedea  "salvat"  de  eventuala  "povară"  a  copilului 
prin  câteva  mii  de  lei  aruncaţi  unui  stern  sau  altui  bestial  profesionist  de  acest  fel. 

în  casele  noastre,  ne  trebue  îngeri  pământeni.  Pentru  însăşi  consolidarea  familiei. 
Pentru  misiunea  ei  însăşi.  Pentru  seninătate.  Şi  încă  pentru  ceva:  pentru  a  creşte 
vlăstare  noi,  în  altă  lumină  morală,  Neamului  nostru  drag... 

DURATA  LEGIONARĂ  20 


de  Ştefan  ION  GHEORGHE 

Istoria  numai  cu  durată  se  face  cu  ceeace  e  trainic  şi  dăinuie  în  vreme. 

Nu  cu  ceeace  se  raportează  la  un  timp  obiectiv,  ci  cu  ceea  ce  e  -  vremea  noastră. 

Lumea  de  ieri  spunea:  "suntem  cu  vremea"  sau  "vremurile  de  astăzi  nu  cer  cutare 
şi  cutare"  şi  vremea  aceasta  creştea  iraţional,  străin,  din  sufletul  mulţimii  clătinate  în 
credinţa  de  sine,  creştea  asemenea  balaurului  din  poveste  înghiţind  totul:  şi  suflet  şi 
gând  şi  simţire.  Domnia  Timpului  începuse.  Bătrânul  Crows,  căpcăunul,  îşi  înghiţea 
copiii  halucinaţi  sub  fixitatea  ochilor  săi  de  piatră.  Duhurile  deslănţuite  de  furi  şi 
pângăritori  măcinau,  surpau  bucată  cu  bucată  icoana  pe  care  omul  o  purta  înaintea 
ochilor  săi  rătăcitori.  Şi  feţele  încremeneau,  de  var,  când  din  văzduhuri,  de  departe, 
slujba  Satanei  înfiora,  oficiind  peste  întinsul  Ţării  înstrăitate. 

Şi  am  ascultat  noi  copiii  ei  aplecaţi  sub  ropotul  de  copite  al  cailor  tâlhăreşti  şi 


20  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Director:  Grigore  Manoilescu;  Prim  Redactor:  +  Mihail 
Polihroniade.  Anul  V,  Seria  II,  Nr.  4,  Joi,  12  Septembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


30 


hoardele  întunecate  ce  treceau  deasupră-ne  blestemul  nopţii  şi  al  nefiinţei  îl  lăsau  în 
urmă. 

Au  trecut  ca  un  vis  rău. 

Morminte  tinere  au  lăsat  în  urmă  şi  tăria  jertfei  legionare  s'a  arătat  încăodată  -  a 
câta  oară!  şi  de  ce,  Doamne,  aţâtea  ori  -  pentru  ca  însfârşit  Legiunea  să  învingă. 
Victoria,  -  acesta-i  rodul  jertfelor,  fără  îndoială,  -  dar  noi,  existenţa  noastră  vădită 
dintr'o  dată,  aceasta  nu-i  o  minune!  Nu  oare  dăinuirea  aceasta  s'a  petrecut  fără  noi, 
sprijinită  de  o  taină  ce  fiecare  o  poartă  în  suflet,  păstrând-o  ca  pe  cea  mai  mare 
comoară,  fără  ca  vreodată  să  o  poată  încredinţa  altuia,  ca  fiind  a  lui?  Noi  trăim  prin 
taina  aceasta  şi  îi  aparţinem.  Aceasta  ştim. 

Se  vorbeşte  astăzi  de  "mistică  populară",  de  Aortele  telurice,  istorice,  mistice, 
politice,  ale  etnicului,  de  "mase,  necesităţi  sociale,  voinţe  de  înoire".  Şi  atâtea,  atâtea 
lucruri  mari  şi  minunate.  Se  poate  să  fie  tot  adevărat.  După  cum  totul  ar  putea  fi  egal 
de  neadevărat.  Nu  asta  interesează.  Ci  ele  nu  sunt  decât  -  reflexe,  semne  de  vădire  ale 
unei  realităţi  mai  cuprinzătoare. 

Printr'un  singur  lucru  trăeşte  şi  se  valorifică  Ţara  şi  Neamul,  o  singură  cale  există 
pentru  aceasta:  e  existenţa  Legiunii  şi  a  Căpitanului. 

Ce  mişcare  naţională  revoluţionară,  cu  temeiurile  istorice  şi  politice  pe  cari  le  are  - 
şi  întrebarea  mea  se  ridică  tuturor  neamurilor  din  jur,  ce  astăzi  trăesc  în  propria  lor 
lege  -  ce  altă  mişcare  ar  fi  dăinuit  după  toate  prigoanele  ce  le-a  suferit  şi  sacrificiile 
imense  şi  supreme  pe  cari  le-a  încercat,  asemenea  mişcării  legionare  numai  şi  numai 
prin  asceza  spirituală  a  firii  ei  omeneşti  -  şi  totuşi  supraomeneşti? 

Singură  mişcarea  legionară  a  putut  ridica  suferinţa  la  rangul  de  supremă 
tansfigurare  şi  victorie  asupra  ta  însăţi.  Ea  şi-a  plasat  centrul  ei  de  greutate,  miezul  ei 
de  viaţă  chiar  în  suferinţă.  în  suferinţă  atotrăbdătoare. 

De  aceea,  una  din  virtuţile  cele  mai  mari  ale  firii  ei  e  abţinerea.  Puritatea  de  a 
rămâne  aşa  cum  ţi-a  fost  dat  să  trăeşti  şi  să  mori:  ca  legionar. 

Iată,  întotdeauna,  la  o  mare  suferinţă,  la  o  mare  victorie  pe  care  a  încercat-o,  apele 
Satanei  se  revarsă  îmbietoare,  ispitind-o  a-şi  părăsi  vechea  ei  fire  -  comoară  pentru 
ea  -  pentru  a  trăi  asemenea  lumii,  în  Binele  ei  nesfârşit. 

Ci  refuzul  legionarului  a  fost  mereu  o  palmă  dată  Satanei  şi  nu  de  multe  ori  o 
jicnire  adusă  lumii.  El  o  ştia.  A  călcat  dârz  peste  sufletul  său.  Dar  simţul  nu  l-a  înşelat 
niciodată:  “lumea”  e  slabă,  e  moale  ca  un  aluat  din  care  poţi  face  ce  vrei,  şi  mai  ales  - 
ceeace  firea  lui  nu  poate  suferi  -  e  nestatornică  în  credinţă. 

"Să-i  dăm  una!",  -  aceasta-i  lupta  pe  care  zi  de  zi,  ceas  de  ceas,  o  duce  Legiunea. 
Căci  fără  credinţă  zadarnic  e  totul.  Zadarnică  munca  şi  osteneala,  lupta  şi  voinţa  de 
dreptate.  Şi  cu  neputinţă  mai  ales  -  creaţia. 

Istoria  trăeşte  prin  mituri  şi  prin  voinţa  de  prefacere  şi  niciodată  prin  aducere  la 
“normal".  Pentrucă  “normalul”  nu  există  decât  în  laşitatea  sufletului  tihnit  ce  nu 
poate  trăi  pe  muchia  de  foc  a  săbiilor. 


Bucureşti,  9  Noemvrie  1936 

CĂTRE  LEGIONARII  DIN  CAPITALĂ 

Bucureştiul,  această  nesfârşită  mare  de  oameni,  pare  că  s'a  smuls  din  sufletul  ţării  şi  şi-a 
creiat  viaţa  lui  aparte.  0  viaţă  urâtă,  plină  de  interes,  de  dorinţă  de  câştig  lipsită  de  orice 
mărinimie  sau  ospitalitate.  Ceeace  te  izbeşte  când  intri  în  această  cetate:  e  faptul  că  eşti 
tratat  cu  răceală.  Lumea  care  vine  din  provincie  nu  este  chemată  la  masă,  la  dormit  într'o 
familie  de  prieteni.  E  rece.  E  urât.  Noi  legionarii  ar  trebui  să  schimbăm  această  atmosferă 
şi  s'o  înlocuim  cu  vechea  „ospitalitate  românească".  Corneliu  Z.  Codreanu 


Nicolae  Niţă 


31 


CLUJ,  ll  SEPTEMBRIE  1940  21 


de  Ion  CHINEZU 

în  desfăşurarea  tragediei  româneşti,  pierderea  Clujului  are  sumbrul  privilegiu  al 
unul  sfârşit  de  act  de  unică  concentrare.  Ca  de  pe  o  măgură  de  deal,  privirile 
sufletului  încearcă  să  cuprindă  întinderea  şi  înţelesul  celor  douăzeci  şi  doi  de  ani  -  şi 
încet,  pe  nesimţite,  pumnii  se  strâng  la  îndemnul  întrebării  pline  de  revoltă  surdă: 
Cum  a  fost  cu  putintă  sa  se  piardă  şi  această  mândră  şi  severă  cetate  de  piatră,  de 
muncă  tăcută  şi  dârză,  fără  de  care  peisajul  vieţii  româneşti  nu  poate  fi  conceput!? 
Clujul  nu  este  un  oraş  "îmbietor",  un  oraş  de  seducţii.  Dealurile  triste  şi  sărace  care-1 
înconjoară  îi  dau,  dimpotrivă,  un  aer  de  austeritate  care  sperie  pe  unii,  din  străzile  lui 
bătrâne,  din  casele-i  ferecate  în  piatră  şi  fier  se  desprinde  un  duh  al  tăcerii  care 
impune  rezervă  şi  sfială.  Un  asemenea  oraş  nu  putea  fi  cucerit  prin  contagiuni 
uşoare,  prin  vibratilitate  schimbătoare  şi  trecătoare,  ci  numai  pe  căi  săpate  cu  trudă, 
cu  voinţă  neadormită,  de  fiecare  zi,  şi  prin  armele  de  cea  mai  înaltă  nobleţe  ale 
spiritului. 

Pe  asemenea  căi  şi  prin  asemenea  arme  Clujul  a  devenit  românesc  şi  rămâne 
românesc. 

Oraş  de  meditaţii  şi  de  amintiri,  oraş  de  lupte  îndelungi  -  religioase  şi  politice  - 
oraş  prin  care  au  răsunat,  de  veacuri,  paşii  color  mai  mari  înaintaşi  ai  noştri,  oraş  al 
Memorandului,  Clujul  a  configurat  un  stil  de  viaţă  spirituală  românescă  la  care  nu 
vom  putea  renunţa  niciodată  fără  a  ne  învoi  la  cea  mai  groaznică  mutilare. 

Căci  mai  mult  decât  oricare  alt  centru,  Clujul  a  elaborat,  în  cei  douăzeci  şi  doi  de 
ani,  prin  instinct  dar  şi  prin  voinţă  dirijată  -  atributul  cel  mai  de  preţ  al  oricărei 
culturi:  monumentalitatea.  Gândiţi-vă  numai  la  câteva  din  lucrările  zămislite  acolo, 
adevărate  pietre  unghiulare  în  zidirea  culturii  româneşti:  marele  Dicţionar  al  Limbii 
Române  şi  Atlasul  Linguistic  al  României,  conduse,  amândouă,  de  priceperea  sigură 
şi  largă  a  lui  Sextil  Puşcariu,  gândiţi-vă  la  Institutul  de  Istorie  Naţională,  la  Institutul 
de  Psihologie,  la  Grădina  Botanică  -  pentru  a  aminti  numai  câteva  din  acele  uzine  în 
care  se  lucra  cu  devotament  statornic,  într'un  ritm  de  impunătoare  amploare. 

Atât  de  departe  de  Bucureşti,  Clujul  n'a  fost  niciodată  un  oraş  de  provincie;  în 
multe  privinţi,  dimpotrivă,  prin  pasiunea  şi  vocaţia  cu  care  s'a  devotat  problemelor 
centrale  ale  existenţei  noastre  naţionale,  el  a  fost  în  însăşi  inima  românismului, 
punct  central  în  cea  mai  plina  accepţiune  a  cuvântului,  după  cum  se  poate  vedea  şi 
din  viaţa  literară  ce  a  roit  din  revistele  ce  au  pulsat  atât  de  viu  aici. 

Şi  când  freamătul  de  tinereţe  verde  a  trecut  peste  el,  Clujul  lui  Ion  Banea  s'a 
regăsit  în  consensul  unanim  al  acestei  splendide  resurecţiuni  cu  o  spontaneitate  şi  o 
vigoare  pe  care  numai  certitudinea  nezdruncinată  a  destinului  comun  le  pot  explica. 

Pe  străzile  calde  încă  de  amintirea  unei  bogate  şi  colorate  vieţi  româneşti  în  ceasul 
acesta  răsună  paşii  honvezilor.  Ochii  împăinjeniţi  privesc  spre  creasta  Feleacului  şi  în 
amintire  se  înfiripă  cântecul  trist,  ştiut  atât  de  bine  în  părţile  acelea: 

Pe  dealul  Feleacului 
Trec  carele  Iancului... 


21  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Director:  Grigore  Manoilescu;  Prim  Redactor:  +  Mihail 
Polihroniade.  Anul  V,  Seria  II,  Nr.  4,  Joi,  12  Septembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


32 


în  fundul  zării  fumegă  munţii  Gilăului:  porţile  Ţării  Moţilor.  Decor  neuitat,  plin  de 
mustrări,  născător  de  nădejdi. 

Clujule,  te-am  închis  în  inimă  nu  ca  pe  un  medalion  delicat  de  melancolii,  ci  ca  pe 
o  rană  vie,  sângerândă,  arzătoare  -  şi  aşa  te  vom  păstra! 

CUMPLITA  LOR  CĂLĂTORIE  22 


de  Constantin  NOICA 

I-au  chinuit  în  viaţă  la  Miercurea-Ciucului,  iar  acum  netrebnicia  lor  nu-i  lasă  nici 
odihnei  morţii.  A  trebuit  să-i  luăm  de  acolo  pe  cei  patruzeci  şi  şase  de  legionari  căzuţi 
şi  să-i  ducem  la  PREDEALUL  cel  aspru,  atât  de  drag  Căpitanului  lor.  Sunt  patruzeci 
şi  şase  de  tineri  mai  puţin  printre  noi  -  nu  ştiaţi  asta?  Este  un  gol  undeva,  un  gol  care 
ne  învăluie  şi  doare.  Patruzeci  şi  şase  de  oameni  pe  care  nu-i  porţi  îndeajuns  în 
suflet;  care  nu-ţi  învie  cu  extraordinara  lor  exaltare  -  în  suflet.  Poate  că  astăzi,  când  îi 
înmormântăm  în  Predealul  drag  Căpitanului  lor,  ei  ne-ar  mustra.  Da,  poate  că  de-am 
şti  să-i  ascultăm,  ne-ar  mustra.  De  ce-i  luăm  de  la  Miercurea  Ciucului?  N’am  văzut 
bine  câtă  viaţă  este  în  el,  câtă  sete  de  biruinţă  este  în  el?  De  ce  nu  i-am  lăsat  acum, 
când  s’au  oţelit  prin  moarte  în  lupta  lor  împotriva  tiraniei  româneşti,  să  se  lupte  aşa 
cum  ştiu  ei,  din  cimitirele  de  la  Miercurea  Ciucului,  cu  tirania  ungară?  De  ce-i  slăvim 
când  ei  pot  încă  să  ne  apere? 

“Avem  cu  toţii  cea  mai  formidabilă  dinamită,  cel  mai  irezistibil  instrument  de 
luptă,  mai  puternic  decât  tunurile  şi  mitralierele:  este  propria  noastră  cenuşă!” 

Aşa  i-a  învăţat  Moţa  să  lupte,  cu  cenuşa  din  ei.  Poate  că  ei  voiau  încă  să  lupte.  Ca 
Moţa.  Ca  Dacii! 

Căci  noi,  ceilalţi,  cum  ştim  să  luptăm  pentru  dreptate?  Noi  vorbim  despre 
dreptatea  noastră  asupra  Ardealului;  noi  aducem  hărţi,  facem  statistici,  tragem  de 
mânecă  pe  unii  şi  pe  alţii  şi  întoarcem  pe  toate  feţele  istoria.  Nu  vedeţi  -  spunem  noi  - 
că  acolo  a  fost  Dacia  superioară? 

Smintiţii  de  noi!  Acolo  nu  a  fost  Dacia  superioară;  acolo  este.  Şi  nu  de  hărţi  avem 
nevoie  ci  de  suflet  dacic.  Cine  ne-ar  fi  pus  vreodată  în  discuţie  dreptul  de  a  domni 
peste  1400000  de  unguri  implantaţi  peste  pământul  Daciei  într’o  noapte,  dacă  am  fi 
fost  domni  peste  viaţă  şi  moarte,  ca  Dacii? 

Şi-ţi  vine  în  minte,  printre  fantome,  cum  trăim  cu  toţii,  ceva  halucinant.  Dacă, 
într’o  noapte,  cei  patruzeci  şi  şase  de  legionari  căzuţi  au  să  se  ridice  din  morminte 
spre  a  porni  într’o  cumplită  călătorie? 

“Nu  vom  avea  pace  nici  în  morminte  -  spusese  unul.  Dacă  nu  ne  vor  ierta  zăbava  şi 
vor  porni  ei,  strigoii,  îndărăt,  spre  Miercurea  Ciucului? 

Poate  că  şi  la  ei  s’a  gândit  Moţa  când  exclama:  -Se  apropie  stăpânirea  strigoilor, 
cumplită!” 


22  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  4,  Joi,  12  Septembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


33 


CEREMONIA  REÎNHUMĂRII  CELOR  46  DE  LEGIONARI  DELA 

MIERCUREA  CIUC  23 

"Drum  de  foc  şi  biruinţă  pentru  Oarda  ta!" 

Comandantul  legionar  a  dispus  aducerea  osemintelor  celor  care  au  căzut  sfinţind 
cu  sângele  lor  idealul  pentru  care  au  trăit,  luptat  şi  murit  în  ţară,  la  Predeal.  în  curtea 
mănăstirii  Predeal  a  răsărit  din  humă,  o  pădure  de  cruci  legionare.  Sunt  camarazii, 
patruzeci  şi  şase  la  număr,  ucişi  la  Miercurea  Ciucului.  La  căpătâiul  lor  să  vie  tot 
românul,  să  aprindă  flacăra  tremurătoare  a  lumânării  creştineşti  şi  să  se  roage.  Rugă 
pentru  sufletele  celor  care  s’au  trudit  atâta  pentru  binele  Naţiei. 

DESHUMAREA  CELOR  46  DE  LEGIONARI  CĂZUŢI  LA  DATORIE  PENTRU  NEAM 

Luni,  după  prânz,  la  Miercurea  Ciucului  a  avut  loc  deshumarea  celor  46  de 
legionari  ucişi  la  22  septembrie  1939.  Un  detaşament  de  soldaţi  din  flotila  de 
bombardament  Braşov,  a  desţelenit  ţărâna,  aducând  la  lumină  trupurile  martirilor. 
Au  fost  recunoscuţi  toţi,  deşi  varul  nestins  aruncat  în  groapă  îi  desfigurase.  Actele, 
obiectele  şi  hainele  s’au  păstrat  încă.  La  căpătâiul  celor  46  de  camarazi  s’a  oficiat  o 
slujbă  religioasă.  Părintele  Lecca  a  dat  binecuvântarea  cea  din  urmă.  Era  noapte.  S’a 
slujit  la  lumina  proiectoarelor  unităţilor  noastre  motorizate,  în  retragere,  poposite  în 
poarta  cimitirului. 

Din  partea  sediului  legionar  au  luat  parte:  Vasile  Iaşinschi,  comandant  legionar  şi 
Aristotel  Gheorghiu,  senator  legionar. 

Din  partea  familiilor  celor  căzuţi  au  fost  de  faţă:  căpitanul  Aurel  Borzea  şi 
camaradul  Caranica. 

Marţi  dimineaţa,  la  orele  7,  ultimul  tren  de  evacuare  a  părăsit  Miercurea  Ciucului, 
având  ataşate  la  urmă  cele  cinci  vagoane  în  care  fuseseră  îmbarcate  sicriile 
legionarilor  căzuţi. 

La  câţiva  kilometri  numai,  pământul  românilor  scrâşnea  sub  cizma  honvezilor 
unguri. 

LA  PREDEAL 

Pe  tot  parcursul  lumea  umplea  peroanele  gărilor  să  aprindă  o  lumânare  sau  să 
aducă  o  floare  celor  care  şi-au  făcut  datoria. 

în  gara  Gheorghieni  convoiul  mortuar  a  fost  primit  de  o  companie  de  soldaţi  care 
a  dat  onorurile. 

La  Predeal,  vagoanele  cu  sicriele  celor  46  de  legionari  au  fost  îndrumate  pe  o  linie 
secundară  spre  care  publicul  avea  acces  direct  din  şoseaua  naţională  Bucureşti  - 
Braşov.  în  faţa  vagoanelor  îmbrăcate  în  brad,  erau  aşezate  46  de  cruci  verzi,  fiecare 
cu  numele  legionarului  martir,  înlănţuite  în  flori.  De  asemenea,  sute  de  coroane  şi 
jerbe  de  flori.  O  gardă  de  onoare  alcătuită  din  camarazi  în  cămaşa  verde  a  vegheat  la 
căpătâi  pe: 


CEI  PATRUZECI  Şl  ŞASE 


23  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  5,  Vineri,  13  Septembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


34 


Radu  Zus,  Vasiliu  Gheorghe,  Tiponuţ  Gheorghe,  Micu  Liviu  Augustin,  Iordache 
Nicoară,  Iosif  Duma,  Nuţiu  Aurel,  Prodea  Nicolae,  Caranica  Ion,  Dobrin  Liviu, 
Teodorescu  Gheorghe,  Ducaru  Dumitru,  Ungureanu  Corneliu,  Felecan  Vasile,  Filipov 
Vasile,  Mincă  Ilie,  Macoveschi  Ion,  Todan  Coriolan,  Adam  Vilmus,  Raicu  Constantin, 
Benec  Constantin,  Corbeanu  Vasile,  Buhai  Vasile,  Enescu  Ion,  Susai  Vasile, 
Constantin  Gheorghe,  Gârcineanu  Victor,  Barbu  Anton,  Coman  Constantin,  Popa 
Tiberiu,  Pavelescu  Gheorghe  Alexandru,  Noaghia  Virgil,  Zanache  Petre,  Biriş  Ovidiu, 
Rădulescu  Virgil,  Dorea  Afilon,  Ursu  Ion,  Miter  Ioan,  Stegărescu  Constantin,  Cioflec 
Marius,  Strugaru  Nicolae,  Grama  Iosif,  Popescu  B.  Anton,  Constantinescu  Dumitru, 
Stamate  Eugen,  Titus  Borzea. 


"SFINTE  DUMNEZEULE!" 

La  orele  15  are  loc  serviciul  religios  oficiat  de  părintele  arhimandrit  Serafim 
Georgescu,  stareţul  mănăstirii  Sinaia,  părintele  Atanasie  Popescu,  stareţul  mănăstirii 
Ghegiu,  ajutaţi  de  preoţii  Nicandru  Prodan,  Nicolae  Pântea,  Ioan  Popa,  M. 
Marinescu-Filipeşti  şi  Ioan  Leuca.  Corul  legionar  dă  răspunsurile. 

"Sfinte  Dumnezeule,  sfinte  tare,  sfinte  făr'  de  moarte ..." 

Plâng  mamele,  surorile,  fraţii  pe  cei  care  pentru  ţară  au  aruncat  cu  tinereţea  şi 
bucuriile  vieţii  în  stele...  Se  întunecau  la  faţă  comandanţii  care  le-au  arătat  calea 
cinstei,  onoarei  şi  sacrificiului  prin  propriul  lor  exemplu.  Se  încrâncenează  carnea  pe 
camarazii  care  au  luptat  şi  suferit  cot  la  cot  cu  ei. 

Se  apleacă  împovărate  de  durere  capetele  soldaţilor  din  compania  de  onoare  căci 
fiecare  cunoaşte  pentru  ce  au  pierit  atâtea  mii  şi  mii  de  oameni. 

Un  neam  întreg  îşi  plânge  durerea  şi  păcatele. 

SPRE  MĂNĂSTIREA  PREDEAL 

La  orele  16.15  cortegiul  se  pune  în  mişcare.  De  o  parte  şi  de  alta  cordoanele 
camarazilor  menţin  ordinea.  în  frunte  preoţii  şi  corul.  Apoi  platformele-automobile 
îmbrăcate  în  brad  şi  flori,  precedate  de  crucile  celor  căzuţi,  încoronate  cu  flori  şi  de 
coroanele  şi  jerbele  purtate  pe  braţe  de  legionari. 

în  urma  fiecărei  maşini  vin  familiile  după  care  trece  grupul  de  comandă  în  capul 
unui  detaşament  de  300  de  legionari  în  cămăşi  verzi  din  Braşov. 

Cortegiul  este  încheiat  de  compania  de  onoare  din  regimentul  17  vânători  venită 
din  Ardeal  şi  de  un  alt  detaşament  de  legionari  veniţi  de  pe  Valea  Prahovei  sau  din 
Bucureşti. 


LA  LOCUL  DIN  URMĂ 

La  mănăstirea  Predeal  cărările  sunt  negre  de  oameni.  Lângă  bisericuţă,  sub  o 
coastă  de  deal  acoperit  cu  brazi,  sunt  săpate  trei  gropi  mari  care  vor  înfrăţi  din  nou 
cu  pământul  pe  cei  46  de  martiri  până  în  ziua  când  Neamul  va  aduna  la  loc  de  cinste 
pe  toţi  feciorii  lui  care  l-au  iubit  până  la  moarte,  răspândiţi  pe  la  toate  răspântiile 
ţării. 

Soseşte  cortegiul.  Sub  mii  de  mâini  înălţate  spre  salut,  legionarii  eroi  sunt  purtaţi 


Nicolae  Niţă 


35 


pe  braţe  de  camarazi  spre  locul  de  odihnă. 

Sunt  de  faţă:  Corneliu  Georgescu  şi  Ilie  Gârneaţă,  comandanţi  legionari  ai  Bunei 
Vestiri  şi  Constantin  Stoicănescu. 

După  ce  preoţii  slujesc  ultima  slujbă,  imnul  legionarilor  căzuţi  se  înalţă  tânguios 
în  liniştea  serii.  Cu  braţul  întins,  camarazii  de  luptă  aduc  ultimul  onor  celor  care  au 
pierit  pentru  învierea  neamului.  Se  intonează  apoi  “Drapelul  sus  şi  rândurile 
strânse”,  cântec  al  legionarului  martir  Virgil  Rădulescu  şi  ultima  strofă  din  imnul 
Moţa  -  Marin. 

La  refrenul  “să  faci  Căpitane  o  ţară  ca  soarele  sfânt  de  pe  cer”,  durerea  şi  emoţia 
sunt  covârşitoare.  Toţi  îşi  întorc  privirile  spre  imensa  cruce  de  brad  atârnată  de 
arbori,  lângă  care  flutură  flamura  verde  însângerată  de  iniţialele  ‘M.C.”. 

"Jurăm!" 

Este  noapte  bine.  Pe  deal  tremură  cuiburile  de  lumină  ale  lumânărilor.  Corneliu 
Georgescu,  comandant  al  Bunei  Vestiri,  face  apelul  celor  46.  în  fiecare  “prezent” 
rostit  este  un  ecou  de  bătălie. 

Apoi  camaradul  de  luptă  al  Căpitanului  cere  legionarilor  încremeniţi  în  poziţie  de 
drepţi,  să  jure  că  vor  lupta  până  la  îndeplinirea  idealului  care  a  însângerat  trupurile 
mucenicilor  de  la  Miercurea  Ciuc,  pentru  ca  jertfa  lor  să  nu  fie  zadarnică:  ROMÂNIA 
LEGIONARĂ.  Clocotind  mulţimea  răspunde:  “JURĂM!” 


LUPTA  LEGIONARĂ  24 


de  Grigore  MANOILESCU 

Nu  a  încetat  lupta  legionară.  Nu  avem  şi  nu  vom  avea  niciodată  biruinţa  deplină. 
Şi  e  bine  aşa. 

în  ziua  când  legiunea  n'ar  mai  avea  nici  un  prilej  de  luptă,  când  toate  visurile  ei 
cele  mai  îndrăsneţe  i  s'ar  împlini,  în  ziua  aceea  legiunea  ar  muri.  Ar  avea  desigur 
moartea  glorioasă  a  celor  care  şi-au  împlinit  întreaga  datorie,  dar  ar  muri. 

Şi  aceasta  nu  se  va  întâmpla  niciodată.  Răul,  oricât  de  mari  ar  fi  biruinţele  asupra 
lui,  nu  poate  fi  cu  totul  scos  din  lume. 

Oricâte  biruinţe  va  avea  legiunea,  tot  va  rămâne  veşnic  uriaş  de  mult  de  făcut,  vor 
rămâne  lupte  crâncene  de  dat  spre  folosul  neamului. 

Oricât  de  grele  au  fost  luptele  de  până  azi,  sunt  poate  şi  mai  grele  luptele  care  ne 
aşteaptă. 

Rari  sunt  în  istoria  unui  neam  stările  în  care  trebuie  în  acelaş  timp  să  se  rezolve 
spre  binele  neamului,  probleme  externe  isvorâte  dintr'o  cumplită  ciuntire  a 
teritoriului  naţional  şi  probleme  sufleteşti  isvorâte  dintr'o  lungă  prigoană  a  sufletului 
naţional. 

Fiecare  din  aceste  mari  probleme,  ba  chiar  numai  unele  probleme  speciale  cum  ar 
fi  problema  jidovească,  ar  fi  fost  altă  dată  o  sarcină  suficientă  pentru  o  generaţie. 

Generaţia  de  azi,  Generaţia  Legionară  le  are  de  rezolvat  pe  toate,  repede,  unitar.  Şi 
nu  are  numai  de  rezolvat  probleme,  ci  mai  ales  de  realizat  soluţiile  care  se  vor  da. 
Pentru  realizarea  lor  vor  fi  de  dat  lupte  grele  cu  toţi  acei  care  vor  fi  loviţi  în  interesele 


24  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  V,  Seria  a  Il-a,  Nr.  5,  Vineri  13  Septembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


36 


lor,  în  mentalităţile  lor  învechite.  Şi  vor  fi  lupte  grele  de  dat  cu  noi  înşine  în  lupta  cu 
noi  înşine  în  luptă  de  desăvârşire  interioară  a  sufletului  legionar. 

Abia  acum  începe  lupta  cea  mare  de  reuşită  căreia  atârnă  tot  viitorul  neamului 
românesc. 

Dar  suntem  pregătiţi  pentrucă  luptă  a  fost  toată  viaţa  legionară. 

"Spiritul  de  luptă  şi  spiritul  de  jertfă  sunt  esenţialul”. 


CU  NOI  ESTE  DUMNEZEU  2s 


de  I.  T. 


Cu  noi  este  Dumnezeu:  iată  prima  mare,  verificare  istorică  pe  care  o  aduce  ţării  şi 
lumei  Biruinţa  Mişcării  Legionare,  iată  sensul  dintâiu  al  învierei  noastre.  Nu  negăm 
că  toate  revoluţiile  noui  europene  reprezintă  întronarea  principiilor  de  bine,  adevăr 
şi  dreptate  în  locul  unei  lumi  prăbuşită  sub  apăsarea  păcatelor  de  tot  felul.  Aproape 
toate  însă  prezintă  mai  mult  un  profil  uman,  de  înaltă  spiritualitate  şi  de  adâncă 
etică,  dar  esenţialmente  uman.  Toate  pleacă  dela  om:  dela  omul  văzut  prin  Stat,  prin 
neam  sau  prin  clasă.  Altfel  stau  lucrurile  cu  noi:  Mişcarea  Legionară  a  plecat  nu  dela 
om,  ci  dela  Dumnezeu,  sau,  mai  bine  zis,  dela  omul  văzut  prin  Dunmezeu.  Omul  nu 
fiinţenză  în  stilul  legionar  decât  în  măsura  în  care  rugându-se  Lui,  acceptă  calea 
morţii  care  duce  la  înviere.  Omul  legionar  prin  aceasta  se  deosebeşte  de  celălalt  om, 
întrucât  trăeşte  după  chipul  şi  asemănarea  lui  Dumnezeu.  Pentru  el,  suferinţa, 
mormântul  şi  crucea  nu  sunt  decât  căile  învierei.  Căci  nu  viaţa  este  scopul  neamului 
ci  învierea,  spune  Căpitanul.  “Şi  cine  renunţă  la  mormânt,  renunţă  la  înviere”.  Deci, 
cine  nu  renunţă  la  om  nu  poate  fi  om  legionar,  căci  omul  legionar  este  omul  vrerei  lui 
Dumnezeu,  iar  Dumnezeu  nu  vrea  decât  pe  acela  căruia  îi  este  dragă  moartea  şi 
iubeşte  mormântul. 

Cine  nu  a  înţeles  aceste  lucruri  şi  nu  le  are  vii  în  inima  sa,  înseamnă  că  nu  a 
pătruns  nimic  din  adevărurile  noului  om  românesc  şi  nu  e  demn  de  cuminecarea  sa 
cu  biruinţa  verde. 

6  Septembrie  1940  nu  este  numai  data  de  începenie  a  Biruinţei  Legionare.  Ea 
înseamnă  revelarea  lui  Dumnezeu  sufletelor  noastre,  însemnarea  noastră  ca  neam 
destinat  marilor  înfăptuiri  ale  pământului  pentru  dovedirea  vredniciei  noastre  faţă 
de  El. 

Am  fost  pedepsiţi  de  oameni,  dar  am  fost  mângâiaţi  de  Dumnezeu.  Căci 
miraculoasa  coincidenţă  a  Biruiuţei  Legiunei  Arhanghelului  Mihail  aceasta 
însemnează:  încununarea  noastră  ca  neam  al  lui  Dumnezeu  printre  neamurile 
pământului. 

Maritirii  Moţa  şi  Marin,  Nicadorii,  Decemvirii  şi  toţi  mucenicii  Legiunei  au 
acceptat  mormântul  ca  o  condiţie  necesară  şi  fatală  pentru  învierea  noastră. 

Revelarea  divină,  înseamnă  în  acelaş  timp  şi  linia  destinului  nostru:  destin 
legionar,  acceptând  crucea  şi  înviind.  Cine  nu  înţelege  astfel  Biruinţa  Legionară 
păcătueşte  nu  faţă  de  oameni  sau  de  cetate  ci  faţă  de  Dumnezeu.  Căci  legionarismul 
acesta  este:  ortodoxia  lumei  noi. 


25  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  V,  Seria  a  Il-a,  Nr.  5,  Vineri,  13  Septembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


37 


BIRUITORUL  26 

de  Gen.  Constantin  PETROVICESCU 

Nazarinene,  ai  învins!  (Julian  Apostatul) 

“Când  l-am  văzut  pentru  cea  din  urmă  oară...”  Aşa  aş  fi  putut  începe  povestea! 

Dar,  din  adâncul  sufletului  meu,  plin  până  la  revărsare  de  credinţa  în  biruinţa  lui, 
s’a  ridicat  o  aspră  mustrare: 

Pe  acela,  a  cărui  umbră  stă  astăzi  de  veghe  la  răscrucea  destinelor  neamului 
nostru,  de  l-ai  văzut  odată  îl  vei  vedea  totdeauna. 

Trec  anii!  Să  treacă! 

Ce  preţ  mai  poate  avea  vremea  pentru  acela  care  a  depăşit-o? 

Cu  atât  mai  cuprinzătoare  devine  personalitatea  lui,  cu  atât  mai  puternic  îi  auzim 
chemarea  cu  cât,  de  la  cele  patru  vânturi  ne  vine  numai  vuet  de  luptă. 

în  zăngănitul  de  suflete  dispreţuitoare  de  moarte,  ale  minunatei  înmănuncheri 
legionare,  această  stană  de  piatră  de  care  s’au  zdrobit  toate  vitregiile  se  desluşeşte  o 
supremă  dorinţă:  porunca! 

O  dă  el! 

Ascultaţi,  în  fapt  de  seară,  când  pământul  ţării  noastre  e  mângâiat  de  ultimele 
raze  ale  soarelui,  când  zvonul  muncei  încetează,  ascultaţi  cu  grije,  îi  veţi  auzi 
porunca.  E  numai  una:  Patria! 

Constantin  PETROVICESCU, 

General  în  rezervă 

Bucureşti  13. IX. 1940 

PRIVEŞTE-ŢI  LEGIUNEA  CĂPITANE!  - 

de  Grigore  MANOILESCU 

Priveşte-ţi  Legiunea  Căpitane,  cum  trece’n  viu  şi  aspru  pas! 

Pădurea  cămăşilor  verzi  purtate  de  zeci  de  mii  de  legionari  trecuţi  prin  prigoană 
este  astăzi  mai  aspră,  mai  tare,  mai  de  nebiruit  ca  niciodată. 

Atâta  putere  ai  Căpitane  că  şi  din  noua  viaţă  în  care  ai  intrat,  ştii  tot  atât  de  bine 
să  porunceşti  ca  şi  din  viaţa  pământească. 

Ca  la  începuturile  lumei  ai  ştiut  să  faci  din  ţărâna  sufletului  românesc  de  altă 
dată,  legionari  după  chipul  şi  asemănarea  ta.  Au  înfrânt  chinurile,  au  înfrânt 
umilinţa,  au  înfrânt  toate  ispitele. 

Din  ei  au  răsărit  conducători  vrednici  de  tine,  oameni  în  stare  să  audă  şi  azi  glasul 
tău,  să  înţeleagă  gândul  tău,  să  facă  voia  ta. 

Au  păstrat  curată  şi  puternică  Legiunea,  stâncă  tare  de  care  s’au  frânt  toate 
ciocanele  care  încercau  s’o  sfarme. 

Azi  în  zorii  biruinţii  legionare  în  marş,  poţi  privi  mândru  la  Legiunea  ta. 

Lupta  ta  şi  jertfa  ta  n’au  fost  în  zădar. 

Ai  biruit  Căpitane! 


26  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  IV  -  Seria  II,  Nr.  6,  Sâmbătă,  14  Septembrie  1940. 

27  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  IV,  Seria  a  Il-a,  Nr.  6,  Sâmbătă,  14  Septembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


38 


...ŞI  VIAŢĂ  FĂRĂ  DE  MOARTE  28 

de  Constantin  NOICA 

«Nu  sunt  aşa  de  tineri!».  E  exclamaţia  cea  mai  semnificativă,  poate,  dintre  cele  pe 
care  cetăţeanul  de  pe  străzi  le-a  făcut  în  faţa  manifestaţiei  legionare  de  ieri.  La  totul 
se  aştepta,  chiar  neprietenul  Legiunii:  la  ordine,  număr,  pas  de  biruinţă,  la  prezenţa 
nevăzută  a  morţilor  şi  a  Celui  mai  viu  om  din  România  în  rândurile  celor  cari  păşeau 
întru  biruinţă.  Dar  să  nu  fie  aşa  de  tineri? 

De  aproape  cincisprezece  ani  neamul  românesc  le  spune:  da,  -  dar  sunteţi  tineri. 
Acum  a  văzut  printre  ei  mulţi  oameni  neaşteptat  de  încărunţiţi;  feţe  brăzdate  şi 
maturizate  de  suferinţă;  gravitatea  celor  cari  ştiu  şi  pot.  încercarea  anilor  să  nu  fi 
trecut  peste  ei? 

A  trecut  mai  mult  decât  peste  oricine.  Dar  adevărul  e  că,  în  inimi,  i-a  lăsat  tineri. 
Dacă  publicul  românesc  i-ar  fi  recunoscut  cu  adevărat,  ar  fi  văzut,  ieri,  că  în  rândurile 
lor,  undeva  la  urmă,  defila  câte  unul  care  ar  fi  putut  lesne  fi  ministru.  Ştiu  pe  trei  sau 
patru  dintre  ei  cari  cu  siguranţă  ar  fi  putut  fi  miniştri.  Au  preferat  să  rămână  tineri. 
Restul  n'are  însemnătate. 

A  fi  tânăr  -  adică  a  te  supune  şi  oferi.  A  sluji  moştenirile.  Ce  frumos  le  spunea  ieri 
Conducătorul  Statului,  generalul  Antonescu:  «sunteţi  păstrătorii  unei  mari  şi 
neuitate  moşteniri!». 

Dar  ei  vor  să  fie  mai  mult  decât  păstrătorii  acesteia.  Vor  să  fie:  înainte  purtătorii 
acesteia.  Vor  reuşi?  Va  fi  atunci  neamul  întreg  care  va  reuşi.  în  moştenirea  lor  stărue 
şi  cuvântul  acela  al  Căpitanului:  «în  momentul  acesta  neamul  nostru  trăeşte  cu  noi, 
luptă  cu  noi,  birueşte  cu  noi,  sau  -  de  vom  cădea  -  moare  prin  noi». 

Şi  dacă  totuşi  -  te  întrebi  din  buze,  numai  din  buze,  -  s'ar  întâmpla  să  fim 
nevrednici  de  biruinţa  deplină  a  neamului?  Ar  fi  cei  vii  nevrednici.  Iar  moştenirea 
morţilor  ar  trece  mai  departe. 

Căci  aceasta  au  reuşit  cei  cari,  prin  păcatele  lor,  au  lovit  în  Căpitan,  au  silit  pe 
Moţa  să  se  dăruiască  pentru  ei  şi  au  trimis  în  veşnicia  românească  pe  cei  buni:  au  dat 
cu  adevărat  o  veşnicie  românească.  E  ceva  incoruptibil  în  moştenirea  Legiunii.  Iată 
ce  au  reuşit  călăii  ei! 

E  ceva  incoruptibil,  care  ne  înfricoşează  şi  înconvoaie.  Dar  care,  pentru  azi  sau 
mâine,  a  dat  neamului  nostru  harul  din  poveste:  «tinereţea  fără  bătrâneţe». 

Ultimul  gând  al  Căpitanului  -  de  vom  cădea,  neamul  românesc  moare  prin  noi  - 
nu  mai  e  cu  putinţă.  De  vom  cădea,  Legiunea  învie  încă. 

GARDĂ!  ASCULTĂ  COMANDA  LA  MINE!  29 

de  Grigore  MANOILESCU 

La  Casa  Verde,  sub  crucea  mormântului  lui  Moţa  şi  Marin  a  răsunat  ieri 
porunca  lui  Horia  Sima: 

Gardă!  Ascultă  comanda  la  mine! 

Legionarii  s'au  înfiorat  uitându-se  ţintă  în  ochii  conducătorului  Legiunei. 


28  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  V,  Seria  a  Il-a,  Nr.  7,  Duminică,  15  Septembrie  1940. 

29  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  V,  Seria  a  Il-a,  Nr.  7,  Duminică,  15  Septembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


39 


Trupurile  s'au  încordat  mai  mult,  mâinile  s'au  întins  spre  cer  în  jurământ, 
sufletele  s'au  deschis  largi  ca  să  primească  comanda. 

Şi  în  puterea  clipei  rare,  au  văzut  lucind  în  ochii  lui  Horia  Sima,  acea  privire  de 
oţel  care  pătrunde  prin  om,  care  ţi  se  adânceşte  în  suflet. 

Au  văzut  privirea  care  pătrunde  dincolo  de  lucrurile  mărunte  ale  ceasului, 
adâncindu-se  în  marile  linii  ale  veacului,  au  văzut  sclipind  un  fulger  din  privirea 
pe  care  o  avea  Căpitanul. 

Şi  în  adâncul  sufletului  lor  au  jurat  odată  mai  mult  să  asculte  fără  preget,  fără 
şovăire,  gata  de  jertfă,  legionăreşte. 

în  clipa  aceia  am  simţit  prezent  duhul  Căpitanului.  Am  simţit  cum  cuta  de  pe 
frunte  i  se  încordează  într'o  mulţumire  stăpânită. 

Ascultând  comanda  lui  Horia  Sima,  Garda  ascultă  comanda  Lui. 

ÎN  CATEDRALA  LUI  ŞTEFAN  VODĂ,  LEGIONARII  ADUC  PRINOS  DE 
RUGĂCIUNI  PENTRU  CAMARAZII  CĂZUŢI...  !0 

piatra  neamţ  -  în  judeţul  plăeşilor  lui  Ştefan,  locul  primei  biruinţe  a  Căpitanului, 
şi-a  dat  Garda  de  Fier  examenul  maturităţii.  De  aci  Căpitanul  a  fost  prima  oară  trimis 
în  parlamentul  ţării  şi  tot  de  aci  au  pornit  martirii  care  prin  jertfa  lor  au  făcut  din 
cetăţenii  acestui  judeţ  ostaşi  de  neînvins.  Neamţul  este  socotit  ca  o  citadelă  legionară. 
Parastasul  pentru  eroii  legionari,  căzuţi  în  lupta  pentru  biruinţă,  s'a  oficiat  la 
Catedrala  lui  Ştefan  cel  Mare  de  către  un  sobor  de  n  preoţi  în  frunte  cu  pr.  protoereu 
D.  Nourescu  si  pr.  Calapăr-Negreşti,  tatăl  eroului  Mihail  Calapăr,  căzut  în  luptă. 

Sunt  prezenţi  peste  1.000  legionari  în  frunte  cu  camarazii  farmacist  Iftimie  Galan, 
şeful  judeţului,  profesorul  Orendovici  Vultur,  conducătorul  oraşului,  apoi 
comandanţii  legionari  Versescu-Sandomir,  Vlad,  Mrejeriu,  Olaru,  Adamescu  şi  alţii, 
iar  din  judeţ:  pr.  Cojocaru,  înv.  Mihail  David,  înv.  pensionar  Cojocaru,  înv.  Grigoraş, 
etc. 

A  fost  de  faţă  şi  d.  col.  D.  I.  Georgescu,  prefectul  judeţului  Neamţ,  farmacistul 
Cristian,  comandant  legionar,  inst.  Vlad  şi  o  imensă  lume  din  toate  straturile  sociale 
ale  oraşului.  Răspunsurile  au  fost  date  de  corul  legionarilor  dela  biserica  “Precista” 
de  sub  conducerea  legionarului  G.  Hanganu.  S'a  făcut  pomenirea  tuturor  eroilor 
legionari  şi  a  eroilor  locali:  av.  Ion  Herghelegiu,  Mihail  Calapăr  şi  plutonierul  major 
Chindea.  A  urmat  apelul  d-lui  comandant  Galan,  la  care  toata  asistenţa  răspunde 
“prezent”. 

Pr.  C.  Mătasă,  în  numele  Bisericei,  a  spus  câteva  cuvinte  prin  care  a  arătat  că 
Biserica  n'a  putut  fi  părtaşă  la  barbariile  trecutului  apropiat,  când  linguşirea  ajunsese 
virtute  cetăţenească  şi  când  vărsarea  de  sânge  fără  judecată  servea  ca  act  de 
guvernământ. 

După  aceasta,  legionarii  încolonaţi  şi  sub  conducerea  comandanţilor,  având  în 
frunte  drapelul  şi  semnul  Gărzii  de  Fier,  purtat  de  o  gardă  a  senatorilor  legionari,  au 
parcurs  într'o  ordine  desăvârşită  străzile  principale  ale  oraşului  până  la  casa  eroului 
legionar  Ion  Herghelegiu,  unde  şase  copilaşi  şi  o  mamă  îndoliată  stau  şi  aşteaptă 
înlăcrimaţi  “să  se  încoloneze  în  rând  cu  cei  ce  au  mai  rămas”... 


30  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  V,  Seria  a  Il-a,  Nr.  7,  Duminică,  15  Septembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


40 


S'a  cântat  imnul  legionarilor  căzuţi,  iar  d.  comandant  farmacist  Iftimie  Galan  a 
adus  elogii  eroului  Herghelegiu  care  a  făcut  legătura  între  Căpitan  şi  Legiune  în  acest 
judeţ.  “Am  venit  aci  Doamnă  Herghelegiu,  să  cinstim  memoria  comandantului 
nostru  care  şi-a  împrăştiat  sângele  pe  pământul  românesc  pentru  Neam  şi  Cruce. 
Odată  cu  el  cinstim  pe  toţi  legionarii  căzuţi  la  datorie.  E  plină  ţara  de  sângele  vărsat 
de  legionari;  peste  tot  sunt  morminte  fără  cruci,  uitate  şi  necunoscute.  Moartea  de 
martiri  să  nu  se  şteargă  din  inimile  noastre,  să  cinstim  memoria  celor  căzuţi,  căci 
totul  datorăm  lor.  Legiunea,  prin  mine  -  spune  d.  Galan  -  afirmă  că  nu  va  uita  jertfa 
lui  Ion  Herghelegiu  şi  va  avea  grijă  de  copilaşii  lui  rămaşi  fără  sprijin”. 

Profund  emoţionată  de  această  manifestaţie  spontană  şi  cu  ochii  înlăcrimaţi  de 
durere,  d-na  Herghelegiu  a  mulţumit  pentru  acest  frumos  gest  al  legionarilor 
nemţeni.  Legionarii  s'au  împrăştiat  apoi  în  cea  mai  perfectă  linişte. 

După  masă,  în  aceiaşi  remarcabilă  ordine  şi  linişte,  s'a  ţinut  o  şedinţă  legionară  în 
câmp  deschis. 

Buna  Vestire 


ANUL  UNU,  ZIUA  ÎNTÂI  si 

de  Constantin  NOICA 

Să  înţeleagă  odată  şi  cei  cari  nu  s'au  lămurit  până  acum:  Legiunea  nu  este  un 
partid  care  ajunge,  azi,  la  putere  ci  o  revoluţie  care  ajunge  la  împlinire;  care  şi  pe 
plan  politic  ajunge  acum  la  împlinire. 

Că  există  şi  un  plan  politic  în  acţiunea  Legiunii,  n'a  contestat-o  nimeni.  Dar  că 
există  numai  un  plan  politic,  e  un  semn  de  orbire,  când  nu  e  unul  de  infamie. 

Ce,  Tudor  Vladimirescu  a  guvernat?  Horia  a  guvernat?  Iar  revoluţia  Căpitanului  - 
revoluţie  mai  răscolitoare  decât  celelalte  din  istoria  noastră,  căci  nu  e  făcută 
împotriva  cuiva  ci  pentru  valorile  spiritului  -  n'ar  fi  avut  nevoie  de  o  întregire 
politică,  dacă  am  fi  fost  la  timp  vrednici  de  ea.  Dar  n'am  fost  cică  vrednici  de  ea. 

De  aceea  Legiunea  guvernează.  Şi  face  un  sacrificiu  că  guvernează.  înţelegeţi  asta? 
Face  sacrificiul  ei  cel  mai  greu.  Toate  sacrificiile  de  până  acum  erau  sigure,  căci  se 
petreceau  înăuntru,  în  inimi,  în  carne,  pentru  biruinţa  spiritului  românesc. 
Sacrificiul  de  a  guverna  trimite  în  afară,  către  materie,  în  vederea  biruinţei  spirituale 
asupră-i.  Dacă  va  rezista  materia  românească?  Inerţia  românească?  somnul 
românesc? 

Oameni  buni,  înţelegeţi  azi,  în  ziua  marelui  început,  că  Legiunea  nu  poate  face 
minuni;  că  poate  cere  minuni.  Şi  prin  aceasta  a  fost  ea  hotărîtoare,  în  viaţa  publică 
românească:  prin  faptul  că  a  ştiut  să  ceară.  Oameni  curaţi  a  mai  avut  România.  Dar 
oameni  care  să  înveţe  pe  alţii,  pe  mulţi  alţii,  curăţenia  morală  n'a  avut  întotdeauna. 
Oameni  gata  de  jertfă  au  mai  fost.  Dar  cine  în  Istoria  românească  a  reuşit  -  luptând 
pentru  spirit  şi  nu  împotriva  a  ceva  -  să  ridice  atâţia  oameni  gata  de  jertfă  cum  a 
făcut  Căpitanul? 

Prin  urmare  nu  aşteptaţi  minuni  de  la  Legiune.  Dar  lăsaţi-vă  prefăcuţi  voi  în 
exemplare  minunate,  lăsaţi-vă  voi  transformaţi  de  Legiune.  Aceasta  a  dovedit  că  ştie 
şi  poate  Legiunea:  să  prefacă  pe  om;  să  obţină  -în  loc  să  dea. 

Căci  ce  dă  Legiunea:  programe  nemaipomenite?  Soluţii?  pensie  la  fiecare? 

Nu.  Din  jurământul  către  Moţa:  "Să  ne  smulgem  din  bucuriile  pământeşti."  Citiţi 
încă  odată  apelul  către  Legiune  al  Comandantului  ei  Horia  Sima  -  şi  nu  veţi  găsi  nici 


31  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  An  IV,  Seria  II,  Nr.  8,  17  Septembriel940. 


Nicolae  Niţă 


41 


planuri  quinquenale  şi  nici  problema  alungării  străinilor;  ci  jurământul  către  Moţa: 
"Să  trăim  în  sărăcie...  Să  ne  jertfim  permanent  pentru  ţară." 

Minunile  nu  le  fac  guvernanţii.  Le  pot  trezi  (doar?).  Aceasta  visează  pentru 
neamul  său  Horia  Sima,  când  spune  că  biruinţa  deplină  a  Mişcării  va  veni  în  ziua 
când  întreaga  naţiune  va  fi  legionarizată":  să  trezească  în  toţi  oamenii  ţării  acesteia 
ce  a  reuşit  Căpitanul  să  trezească  în  aproape  toţi  legionarii. 

Nu  rezistaţi.  Nu  mai  fiţi  spectatori.  Nu  mai  spuneţi:  "să-i  vedem  şi  pe  ăştia."  Ăştia 
vin  ca  să  stoarcă  din  noi,  ce  putem  da  noi,  neamul  acesta  răvăşit  şi  îngenunchiat  mai 
bun. 

Şi  nu  vă  simţiţi  oare  umiliţi  că  în  fiecare  zi  se  cântă  la  radio  "Deşteaptă-te, 
Române"? 

Materie,  somn,  inerţie  românească  -  supuneţi-vă! 

NAE  IONESCU  3^ 


de  Constantin  NOICA 

Când  acum  şase  luni  Nae  Ionescu  începea  călătoria  sa  din  urmă  am  simţit  că 
pleacă  dintre  noi  logos-ul.  El  ne  dăduse  întotdeauna  cuvântul  care  desleagă.  Pleca, 
odată  cu  el,  cheia  lucrurilor  în  mijlocul  cărora  trăiam.  Aveam  să  ne  mai  simţim 
vreodată  liberi,  aşa  înglodaţi  în  nedesluşit,  cum  rămâneam  fără  el? 

Nimeni  n'a  mijlocit  mai  bine  între  noi,  cei  tineri,  şi  învăţătura,  între  noi  şi  sensul 
românesc;  între  noi  şi  noi  înşine.  Inteligenţa  sa  nu  era  orgoliu:  era  treaptă. 
Inteligenţa  care  ar  fi  îndreptăţit  cel  mai  absurd  narcisism,  -  era  numai  supunere. 
Slujea. 

Te  întrebai  întotdeauna  ce  slujeşte?  Căci  slujea  mai  mult  decât  adevărul.  Zeiţa 
aceea  fadă  a  inteligenţei  burgheze.  Iar  acum,  când  cercul  existenţei  sale  s'a  închis, 
existent  a  aceea  care  vroia  parcă  să  experimenteze  totul:  înţelepciunea,  dragostea, 
păcatul  şi  sfinţenia  -  aventura  ei  extraordinară  îţi  spune  limpede  ce  vroia  să 
slujească:  era  Viaţa. 

De  aceea  mijlocea  între  noi  şi  noi  înşine,  de  aceea  ne  tălmăcea  Sensul  românesc, 
de  aceea  ne  învăţa.  Dincolo  de  Viaţă,  totul  îi  va  fi  părut  păcat.  Chiar  atunci  când  era 
virtute. 

Unul  din  gândurile  cele  mai  revelatoare  despre  sine  era  interpretarea  pe  care  o 
dădea  creştinismului.  "Iubeşte-ţi  aproapele  ca  pe  tine  însuţi".  Şi  Nae  Ionescu  adăuga: 
"numai  ca  pe  tine  însuţi".  Pe  Dumnezeu  îl  iubeşti  "din  toată  inima  ta".  Pe  celălalt  îl 
iubeşti  numai  ca  pe  tine. 

Când  se  iubea  pe  sine,  Nae  Ionescu  era  printre  oameni,  în  mijlocul  luxului  şi 
tuturor  inconformismelor.  Când  iubea  pe  Dumnezeu  era  singur.  Era  singur,  cu 
Dumnezeu  şi  Viaţa. 

Aşa  va  fi  stat  singur,  în  temniţă.  Iar  -  om  liber  cum  era  -  nimic,  nici  măcar 
înţelegerea  lui  fără  seamăn  faţă  de  fenomenul  românesc,  nu  l-ar  fi  restituit  pe  deplin 
comunităţii  noastre,  dacă  n'ar  fi  venit  temniţa.  Dumnezeu  e  al  tuturor  popoarelor  şi 
Viaţa  e  a  tuturor  oamenilor  vii. 

Dar  a  venit  temniţa.  Sfârşitul  vieţii  sale  i-a  adus  temniţa.  Dumnezeu  şi  Viaţa  sunt 
pentru  neamul  nostru.  Nae  Ionescu  a  plătit,  pentru  ca  Dumnezeu  şi  Viaţa  să  coboare 
peste  neamul  nostru. 


32  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  An  IV,  Seria  II,  Nr.  12,  Sâmbătă,  21  Septembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


42 


Căzuţi  la  Elefterie,  1939. ..33 
MARIN  STĂNCIULESCU 


g-  P- 


Chemat  în  ceasul  jertfei  sfinte  pentru  mântuirea  Naţiei  de  sub  călcâiul  călcătorilor 
de  lege,  ţâşneşte  trăsnet  pedepsitor,  în  toiul  furtunii  de  grindini. 

în  rând  cu  camarazii  din  echipă  păşeşte  dârz.  Mladă  din  pământul  nostru  străbun, 
se  ridică  peste  sgura  de  patimi  şi  doruri  lumeşti,  peste  chipuri  de  lut  şi  huzururi,  ca 
să'ngenunche  legea  bunului  trai. 

A  jertfit  continuu  pentru  Legiune,  Ţară  şi  Căpitan,  a  părăsit  totul,  păşind  cu  ochii 
aţintiţi  spre  Nimbul  de  lumină  întruchipat  în  icoanele  martirilor  noştri,  în 
Arhanghelul  proteguitor. 

Ai  căzut  la  datorie  camarade,  ca  să  te  înalţi  martirizat, 
în  pace-ţi  fie  sufletul  deapururi,  căci  Neamul  tău  a  înviat. 


OVIDIU  ISA  IA 


în  acelaş  an  în  care  se  născuse,  1919,  din  orăşelul  macedonean  Tetota,  familia  sa 
pornea  spre  meleagurile  visate,  mai  darnice  ale  Daciei  de  dincolo  de  Dunăre. 

De  aici  înainte  povestea  vieţii  lui  se  leagă  de  Ploeşti,  unde-şi  încălzi  sufletul  cu 
primele  raze  ale  educaţiei  legionare. 

Răscolit  de  suferinţele  neamului,  s'avântă  cu  fruntea  senină,  cu  dorinţa  câte  odată 
chinuitoare  de  jertfă  în  lupta  din  iarna  lui  1938,  luptă  despre  care  nu  se  ştiu  multe, 
căci  ardea  tăciune  nepotolit  sub  cenuşe,  se  petrecea  noaptea  prin  odăiţe  strimte  şi 
întunecate,  la  umbra  blocurilor  sfidătoare  de  orice  suferinţă,  ale  Bucureştiului. 

O  răsbunare  care  întârzia  să  se  înfăptuiască,  îl  măcina;  chinul  aşteptării  îi 
întunecase  faţa  până  atunci  senină. 

Atâta  sbucium  cât  acumulase,  trebuia  să  găsească  un  moment  de  isbucnire,  era 
doar  tâlcul  vorbei  pe  care  ne-o  adusese  de  pe  malurile  Ohridei: 

"Chiatra  care  se  aricuţeaşte 
Musculu  nu  acaţâ". 

RĂSCRUCI  ÎNSÂNGERATE  34 
22  Septembrie  1939 

în  Constanţa 


îl  plâng  soţia  şi  doi  copii. 

Preotul  Secăreanu  din  comuna  Dulgheru  a  fost  trecut  telefonic  pe  lista  de 
împuşcare.  Şeful  de  post  ezitând  executarea  ordinului,  maiorul  P.M.  a  venit  personal 
cu  maşina  să-l  ucidă.  între  timp  şeful  postului  se  decisese... 
îl  plâng  soţia  şi  copiii. 

Preotul  Mocanu,  tot  din  judeţul  Constanţa  a  fost  ucis  în  aceleaşi  condiţii. 


33  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  13,  Duminică,  22  Septembrie  1940. 

34  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  13,  Duminică,  22  Septembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


43 


Toţi  au  fost  expuşi  în  şosea  cu  placardele  de  trădători  de  neam. 

Tot  în  Constanţa,  în  suburbana  Brătianu  a  fost  omorât  în  condiţiuni  necunoscute 
până  astăzi  studentul  Chiriazi  Constantin,  secretarul  sediului  legionar.  A  fost  şi  el 
expus  în  margine  de  drum. 


în  Hunedoara 

Legionarul  Popa  Petre,  lăcătuş  din  Simeria,  abia  ieşit  din  închisoarea  din 
Caransebeş  a  fost  împuşcat  la  marginea  Simeriei  şi  expus  cu  tăbliţă  de  trădător  în 
şosea. 

îl  plânge  o  maică  bătrână  şi  fără  alt  sprijin. 

Sârbu  Nicolae,  agent  veterinar  din  Herepeia  fost  şi  el  deţinut  pentru  credinţe 
legionare  a  fost  împuşcat  în  spatele  cetăţii  Deva. 

Cornea  Gheorghe,  agent  sanitar,  a  fost  omorât  lângă  comuna  Branisca  de  unde  era 
de  loc.  Fusese  în  închisoare.  îl  plânge  o  mamă  şi  o  soţie. 

Toţi  trei  aruncaţi  într'o  groapă  lângă  Deva,  pe  dealul  "Scoruş",  fără  popă,  sicriu 
sau  cruce. 


în  Caliacra 

Tul  Cavachi,  absolvent  al  comerţului  superior  a  fost  ucis  de  comisarul  Popescu  din 
Bazargic  şi  de  şeful  postului  de  jandarmi  din  comuna  "Unirea"  la  1  km.  jumătate  de 
pădurea  Cavarna. 

“Buna  Vestire” 

CUM  A  FOST  EXECUTAT  LOCOT.  COL.  VASILE  DIACONESCU,  MARE 

MUTILAT  DE  RĂZBOI  35 

Ofiţer  curajos,  Vasile  Diaconescu  a  înscris  pagini  de  glorie  în  istoria  marelui 
război. 

în  1916  este  pentru  prima  dată  rănit  la  piciorul  drept  în  cursul  unor  lupte  cu 
trupele  ungare,  în  regiunea  Reghinului  din  Ardeal.  Vindecat,  după  câteva  luni  este 
retrimes  pe  front  în  Munţii  Vrancei,  unde  într’o  luptă  disperată  cu  trupele  bavareze, 
în  satul  Negărleşte,  este  împuşcat  cu  un  glonte  “Dum  Dum”  în  rotula  piciorului 
stâng.  Rana  fiind  mare  şi  totodată  producându-se  şi  cangrenă,  i  se  amputează 
piciorul. 

După  război  este  numit  comandant  al  cercurilor  de  recrutare  Mizil,  Focşani  şi 
Soroca  până  în  anul  1923,  când  nemulţumit  de  faptele  ce  se  petreceau  în  armată,  îşi 
prezintă  demisia. 

La  1929  este  numit  inspector  la  Soc.  Invalizilor  de  Războiu  din  Bucureşti,  fiind 
numit  apoi  director  al  Căminului  de  Invalizi  de  război  din  Buzău  în  decursul  aceluiaş 
an.  Anul  1933  îl  apucă  la  Buzău,  unde,  cu  ocazia  pedepsirei  lui  Duca,  este  arestat  şi 
trimes  la  închisoarea  centrală  din  Focşani. 

Ieşit  din  închisoare  în  primăvara  anului  1934  este  mutat  disciplinar  pentru 
activitate  politică,  în  aceiaşi  calitate,  la  Căminul  Invalizilor  din  Chişinău,  unde  deţine 


35  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  13,  Duminică,  22  Septembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


44 


această  calitate  până  în  primăvara  anului  1938,  când  în  ziua  de  19  Aprilie  este  arestat 
şi  trimes  în  lagărele  din  Dragomirna,  Miercurea  Ciucului  şi  Vaslui. 

Este  eliberat  în  ziua  de  11  Aprile  1939. 

Deşi  mare  mutilat  de  război,  este  arestat  în  noaptea  de  21-22  Septembrie  1939  de 
către  comisarul  Const.  Ionescu  dela  Chestura  poliţiei  Chişinău  şi  de  comisarii  Vrabie 
şi  Dobrescu,  apoi  la  orele  5  dimineaţa  este  dus  din  ordinul  d-lor  maior  Petrescu 
Constantin,  comandantul  legiunii  de  jandarmi  Lăpuşna,  Motaş,  chestorul  poliţiei 
Chişinău,  maior  Manea  procuror  la  tribunalul  militar  al  Corpului  III  Armată, 
Maimuca,  Vasile  Gustav  şi  Elefterie  Dumitru  din  Siguranţa  Generală  din  Chişinău  şi 
dus  la  Buicani,  unde  a  fost  executat  prin  împuşcare  şi  apoi  a  fost  adus  în  centrul 
oraşului,  unde  la  dispreţul  populaţiei  jidoveşti  a  fost  svârlit  în  stradă.  Avea  capul 
ciuruit  de  gloanţe. 

Pe  locul  unde  a  fost  asvârlit  s’a  pus  o  tablă  cu  neruşinata  inscripţie:  “Aceasta  va  fi 
soarta  tuturor  trădătorilor  de  ţară!”. 

“Buna  Vestire” 


JERTFELE  HOTINULUI  36 

de  V.P.  (Vasile  POSTEUCĂ) 

Noaptea  de  21/22  Sept.  1939,  acea  noapte  de  apocaliptic  masacru  al  tinereţii 
legionare  nevinovate,  a  sărutat  şi  fruntea  voevodal-moldovenească  a  judeţului  Hotin. 
în  galeria  magnifică  a  jertfelor  prin  care  neamul  românesc  şi-a  răscumpărat 
sodomele  de  păcate  din  trecut,  s’a  vrut  prezent  şi  sufletul  românesc  al  plaiurilor 
hotinene,  prin  trei  dintre  cei  mai  buni  fii  ai  lui:  Iacob  Soroceanii,  Teodor 
Dubovinschi  şi  Vasile  Dobuleac. 

Trei  inimi  de  mare  curăţenie  şi  credinţă,  trei  voinţe  de  fier,  trei  frunţi  luminate  ca 
nişte  catapetesme  mănăstireşti! 

încă  trei  trupuri  “frânte  şi  chinuite”  puse  la  temelia  României  legionare. 

Au  fost  arestaţi,  odată  cu  ceilalţi  camarazi  ai  lor  din  întreg  judeţul,  în  seara  zilei  de 
21.  Iacob  Soroceanu  -  de  la  Marseniţa  (lângă  Noua  Suliţă),  Teodor 
Dubovinschi  la  Câsla-Samiev,  Vasile  Dobuleac,  la  Briceni,  unde  era  funcţionar 
poştal. 

Mâinile  călăilor,  supuse  poruncii  mişeleşti  şi  blestemate,  i-au  ales  pe  toţi  pentru 
omorîre. 

în  urma  rapoartelor  şefilor  de  judeţ  şi  de  secţie  din  judeţ,  maiorul  Drăgulescu, 
comandantul  legiunii  de  jandarmi  din  Hotin,  a  dat  ordin  asupra  capetelor  lor:  să  fie 
executaţi  în  dimineaţa  zilei  de  22,  pe  la  orele  4,  simulându-se  fuga  de  sub  escortă,  în 
cele  trei  puncte  principale  ale  judeţului:  Noua  Suliţă,  Lipcani,  Briceni.  Asta  cu  scopul 
de  a  fi  văzuţi  de  cât  mai  multă  lume  atunci  când  vor  fi  expuşi,  cu  trupurile  ciuruite  de 
gloanţe  şi  cu  tabla  de  “trădător”  la  căpătâi.  Pentru  a  îngrozi  pe  cei  care  ar  mai  încerca 
să  repete  pedepsirea  călăilor  neamului  şi  pentru  a  “pildui”. 

Iacob  Soroceanu  era  student  în  al  treilea  an  la  facultatea  de  teologie  din 
Cernăuţi.  împlinea  vârsta  de  24.  Ultimul  şi-l  petrecuse  în  lagărul  dela  Vaslui. 

Nu  de  mult  scapase  din  lagăr  şi  petrecea  timpul  acasă  la  Marniţa,  în  mijlocul 
familiei,  studiind.  Fiu  de  preot.  Educaţia  jertfei  şi  a  dragostei  de  ţară,  o  moştenise  de 


36  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  13,  Duminică,  22  Septembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


45 


la  părinţi.  Tatăl  său,  el  însuşi  preot,  purta  pe  piept  cele  mai  frumoase  steme  ale  unui 
ales  al  lui  Hristos,  mucenicit  o  viaţă  îndelungată. 

în  după  amiaza  aceea  de  Septembrie,  era  acasă.  Când  a  văzut  jandarmii,  a  înţeles 
tot.  într’o  străfulgerare  a  minţii  a  văzut  tot.  Şi  a  acceptat  senin.  A  cerut  să  i  se  dea 
hainele  cele  bune,  ca  să  moară  în  haine  de  sărbătoare.  Grăbit  de  jandarmi,  din  urmă, 
şi-a  sărutat  părinţii,  fratele  mai  mic  şi  sora  şi  a  ieşit.  Din  uşă  s’a  întors  înapoi.  “Eu, 
poate,  n’am  să  mai  vin.  Fiţi  tari!  Fiţi  senini!” 

A  fost  dus  la  secţia  de  jandarmi  din  Suliţa.  Aci  a  mai  fost  vizitat  seara  de  o  soră 
care  i-a  adus  batiste  curate. 

I-a  repetat,  la  fel,  zâmbind  amar:  “N’o  să  ne  mai  vedem.  Or  să  mă  omoare...” 

Nu  vreau  să  fug.  împuşcaţi-mă  aşa 

Dimineaţa  pe  la  orele  4,  a  fost  legat  şi  dus  pe  drumul  Noua-Suliţă  -  Stroeşti  -  spre 
Hotin.  Pe  câmpul  dintre  Suliţa  şi  Stroeşti,  la  o  cotitură  de  drum,  i  s’a  poruncit  să 
meargă  peste  mirişte,  “mai  de-a  dreptul”.  A  apucat  peste  ogoare.  Pe  urmă  i  s’a 
poruncit:  “Fugi”!  Dar  Iacob  Soroceanu  n’a  fugit. 

-  Nu  vreau  să  fug.  împuşcaţi-mă  aşa. 

Jandarmii  de  sub  comanda  plutonierului  Gherasim  şi-au  descărcat  gloanţele  în  el. 
Pe  urmă  l-au  adus  şi  l-au  aruncat  lângă  şosea,  pe  marginea  şanţului. 

Tatăl  lui,  bătrânul  şi  venerabilul  preot  Soroceanu,  presimţind  că  o  să-i  fie  omorît 
feciorul,  s’a  dus  în  dimineaţa  aceea  la  Hotin,  să  ceară  îndurare.  Maiorul  Drăgulescu, 
cinic,  i-a  dat  răspunsul  crimei:  “mergi  acasă,  părinte.  îl  găseşti  acasă”. 

După  o  zi  de  batjocură  din  partea  ticăloşilor  şi  jidanilor  din  ghetoul  Noua-  Suliţă, 
trupul  mucenicit  al  camaradului  Soroceanu,  a  fost  îngropat  de  către  familie,  la  orele 
12  în  noaptea  zilei  de  23.  Până  şi  crucea  din  drum  i-a  fost  vopsită  în  culoare 
întunecată  ca  să  nu  fie  văzută  de  la  drumul  mare. 

Vasile  Dobuleac,  era,  ca  şi  Soroceanu,  printre  primii  legionari  ai  Hotinului. 
Avea  31  de  ani.  Era  absolvent  al  liceului.  Trăia  într’o  sărăcie  cumplită.  Fără  părinţi, 
fără  rude,  fără  prieteni.  O  singură  soră,  era  măritată  undeva  într’un  sătuc  basarabean 
departe.  A  fost  arestat  de  jandarmi,  pe  stradă.  A  fost  împuşcat  în  piaţa  de  vite  din 
Briceni,  făcut  “scăpat  de  sub  escortă”,  cu  şapte  gloanţe  de  către  plutonierul  Nichita  şi 
plutonierul  major  Hater,  actualmente  la  Tg.  Jiu. 

Groapa  lui  Dobuleac  a  fost  săpată  de  către  legionarii  din  Mendecăuţi  printre  care 
camaradul  Dolghiu. 

Au  fost  aduşi  din  închisoare  ca  să-i  sape  groapa,  ameninţaţi  din  urmă  de  puştile 
încărcate.  La  scoborârea  în  groapă,  plutonierul  de  jandarmi,  Rupinschi  a  lovit  trupul 
sfânt  al  camaradului  Dobuleac,  cu  piciorul,  rânjind  ca  un  câne. 

Printre  executorii  lui  Dobuleac  a  fost  şi  plutonierul  Dudău. 

Luându-1  dintre  camarazi,  plutonierul  i-a  spus  următoarele  camaradului 
Dobuleac,  ca  să  mascheze  ducerea  la  execuţie: 

-  De  ce  n’ai  predat,  în  ordine,  serviciul  la  poştă? 

-  L-am  predat  în  ordine. 

-  Nu-i  adevarat.  Şeful  poştei  îmi  telefonează  să  te  duc  acolo,  să-i  dai  explicaţii. 
Pregăteşte-te! 

Aşa  a  fost  dus  la  moarte. 

Când  zăcea  aruncat  în  oborul  de  vite,  un  camarad,  Botez,  fiul  maiorului  Botez  dela 
Roman,  a  îndrăznit  să-i  aprindă,  la  căpătâi  o  lumânare.  Pentru  aceasta  a  fost 


Articole  clin  Presa  Legionară 


46 


schingiuit  de  către  plutonierul  Dudău,  în  mod  barbar.  De-abia  tatăl  său,  venit  dela 
Roman,  l-a  putut  salva,  din  ghiarele  morţii. 

Teodor  Dubovinschi,  era  student  teolog.  Tânăr  ca  florile.  Deabia  împlinea  22 
de  ani.  A  fost  împuşcat  la  Lipcani  şi  expus  în  faţa  Rgt.  1  Vânători.  Şi  nici  un  ofiţer  n’a 
protestat,  ca  să  spele  măcar  prin  protest,  ruşinea  ce  se  arunca  asupra  armatei 
române. 

Jertfele  pentru  Legiune  şi  pentru  ţară,  ale  celor  trei  camarazi  hotineni,  au 
consfinţit  pentru  totdeauna  dreptul  acestui  judeţ  de  a  fi  legionar  şi  românesc. 
Trupurile  lor  sfinţite  dorm  în  pământul  basarabean,  cotropit  acum  de  urgia  străină. 
Stau  acolo  de  strajă  în  istorie.  Stau  drept  mărturie  măreţiei  legionare  şi  a  drepturilor 
româneşti  răscumpărate  asupra  acestui  pământ.  Troiţa  aceasta  sfântă  de  jertfe 
tinere,  va  strălumina  deapururi  sufletul  generaţiilor  româneşti  îndemnându-le  la 
luptă  vitează  şi  chemându-le  la  iureş  sălbatec  de  eliberare. 

Camarazi  dela  Hotin!  Voi  aţi  biruit. 

Dormiţi  în  pace.  Pământul  în  care  dormiţi,  e  legionar  şi  românesc.  Ţara,  în  visul 
căreia  aţi  căzut,  străfulgeraţi  mişeleşte,  se  ridică  uriaşă  din  încordări  titanice  de  braţe 
şi  cântece  legionare. 

Noi  cei  care  n’am  fost  vrednici  de  moarte,  vă  strigăm  cu  sufletul  umilit,  dar  cu 
credinţa  mai  fanatică:  Trăiască  Legiunea  şi  Căpitanul! 

CU  FRUNTEA  SUS  37 


de  Grigore  MANOILESCU 

Aşa  au  căzut  sutele  de  legionari  în  primele  ceasuri  ale  zilei  aceleia  de  22 
Septembrie  1939. 

Au  căzut  cu  gândul  datoriei  împlinite,  cu  gândul  jertfei  rodnice. 

Pe  oricare  din  ei,  l-ai  fi  întrebat  dacă  e  gata  să  moara  el,  de  bună  voie,  pentruca  să 
piara  îngerul  răului,  ar  fi  răspuns  fără  şovăire:  da!  Oricare,  ar  fi  fost  gata  să  ia  locul 
lui  Miti  Dumitrescu.  Sufleteşte  toţi  au  acelaş  merit  în  curmarea  răului.  Toţi  cei  căzuţi, 
şi  încă  mulţi  alţii,  au  dorit  moartea  lui  Armând  Călinescu.  Fapta  camarazilor  lor  era 
fapta  lor.  Fiecare  din  miile  de  legionari  a  apăsat  pe  trăgaciul  revolverului  liberator. 

De  aceea  când  gloanţele  mitralierelor  secerau  vieţile  legionarilor,  ele  culegeau 
doar  rodul  jertfei  acceptate  de  fiecare  în  adâncul  sufletului  lor,  a  jertfei  dorite. 

Pentru  cei  căzuţi,  gloanţele  nu  însemnau  o  pedeapsă,  ci  o  binecuvântare  dorită. 
Ele  săvârşeau  cununia  lor  cu  moartea  legionară. 

Şi  la  cununie  nunii  merg  cu  fruntea  sus. 

PE  MORMINTELE  EROILOR  3» 


de  Ion  GĂVĂNESCUL 

Ce  să  aducem? 

Flori?  Aduceţi,  dacă  vreţi.  Dar  ei  nu  le  vor. 

Lacrămi?  Plânsul  nostru,  e  uşurare  pentru  noi,  nu  e  ce  le  trebuie. 

Pe  mormintele  eroilor  să  aducem,  în  sufletele  noastre,  ecoul  înalt  răscolitor  al 
credinţei  şi  jertfei  lor  sublime. 


37  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  13,  Duminică,  22  Septembrie  1940. 

38  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  13,  Duminică,  22  Septembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


47 


Să  aducem  încruntarea  tăcută  a  gândului  hotărît  a  înfrunta  moartea  pentru 
Adevărul  răstignit  de  nemernici,  pentru  Dreptatea  pălmuită  de  făţarnici,  pentru 
Neamul  prigonit  de  vitregia  vremurilor  şi  trădat  de  lăcomia  şi  laşitatea  cârmuitorilor. 

Asta  e  închinarea  ce  li  se  cuvine. 

Asta  cheamă  şi  coboară  în  noi,  la  luptă,  puterile  sufletului  lor  ceresc  . 

21  Septembrie  1940 

JERTFA  CELOR  UCIŞI  LA  RÂMNICUL  SĂRAT  39 

de  Gheorghe  ŢOP 

Gălăgia  sinistră  de  zăvoare  m'a  trezit.  Deschid  vizeta:  vis-a-vis,  M.  Polihroniade 
mă  întreabă  cât  e  ora.  Era  3  jumătate. 

-  Ne  omoară  în  această  noapte.  Pe  dl.  Clime  l-au  chinuit  îngrozitor;  pe  noi  ne  va 
împuşca  acum. 

Au  ieşit  cu  nimb  de  sfinţi  spre  locul  de  crucificare. 

Prin  gemuleţul  meu  se  vedea  curtea  cu  pereţii  pe  care  se  profilau  umbrele  lor, 
înşirate  în  noapte. 

Călăul  îşi  verifică  din  nou  pistolul  mitralieră,  diabolic  mânuit  de  asasin. 

Sfinţii  Neamului,  într’o  supremă  încordare  înalţă  ultima  rugă  Domnului  cerând 
binecuvântarea  Sa. 

Furdui  apelează  la  ucigaşi  să  îndeplinească  operaţiunea  odioasă  fără  a-i  supune 
la  chinuri. 

Cu  frunţile  sus,  cu  ochii  pierduţi  în  nemărginitele  înălţimi  ale  cerului  înstelat, 
gândind  poate  la  destinul  tragic  al  lui  Horea,  Tudor,  Căpitanul,  oamenii  sortiţi 
morţii  aşteaptă  senini  trecerea  de  la  viaţă  la  moarte. 

Liniştea  mormântală  a  nopţii  este  sfâşiată  de  urletul  sinistru  al  gloanţelor  oprite 
de  zidul  de  oameni  din  faţă. 

Brazii  s'au  prăbuşit  în  sânge  la  pământ.  Doar  unul  mai  strigă: 

-  Trage!  Trage  că  nu  am  murit! 

Să  scriu  ce  sentimente  am  încercat  eu  în  acele  momente.  O  prăbuşire  în  neant! 
Omenire,  Religie,  Credinţă...  Absurdităţi!...  Hârtia  refuză  a  primi  mai  mult... 

Sufletul  neputincios  al  muritorului  tot  la  Isvorul  Vieţii,  în  Iisus  Hristos  îşi 
regăseşte  echilibrul... 

în  acelaşi  Hristos,  fiul  lui  Dumnezeu  în  care  ing.  Clime  şi  Dl.  Banea  credeau 
neţărmurit  şi  pentru  dreptatea  căruia  şi-au  dat  viaţa.  Prin  moarte  -  înviere. 

Treisprezece  titani  ai  istoriei  au  fost  răpuşi  în  închisoarea  Râmnicul  Sărat, 
mişeleşte.  Sângele  lor  strigă  peste  veacuri:  Dreptate!  Dreptate!  Dreptate! 

SUFLETUL  CETĂŢII  4« 

de  Constantin  NOICA 

De  ce  a  minţit  lumea  veche?  De  ce  a  înspăimântat  pe  oameni  cu  grozăviile  pe  care 
le  vor  săvârşi  legionarii  când  se  vor  elibera  din  cătuşe?  De  ce  a  vorbit  despre  setea  lor 
de  răzbunare,  despre  brutalitatea  şi  orbirea  lor?  Unde  sunt  actele  de  violenţă  sau  pur 
şi  simplu  actele  de  indisciplină  şi  huliganism?  De  ce  "răbdarea  mult  încercată"  de 


39  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  14,  22  Sept  1940. 

40  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  14,  Marţi,  24  Septembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


48 


care  amintea  ieri  Comandantul  Mişcării,  Horia  Sima,  n’a  răbufnit  necruţătoare? 
Pentru  că  violenţa  nu  ţine  întotdeauna  de  orbire,  ţine,  uneori,  de  setea  purităţii. 
Căpitanul  şi  Moţa  au  lovit.  Mulţi  dintre  cei  de  tot  buni  au  lovit.  Dar  au  lovit  fiindcă 
gestul  lor  avea  un  sens  purificator  pentru  sufletele  neamului  acestuia.  Aşa  făcuse  în 
legenda  aceea  tragică  a  antichităţii  Electra.  Ea,  fiica  lui  Agamemnon,  cel  ucis  de  către 
propria  soţie  şi  de  către  uzurpatorul  Egist,  vrea  să  se  răzbune.  Ani  de  zile  poartă  în  ea 
gândul  răzbunării;  ascunde  pe  Oreste  de  Egist,  stăpânul  fratelui  ei,  numai  spre  a-1 
pregăti  pentru  răzbunare.  Iar  când,  după  ani  întregi  de  însetare,  Electra  loveşte,  prin 
braţul  lui  Oreste,  în  Egist,  stăpânul  cetăţii  şi  chezaşul  securităţii  ei  imediate,  gestul 
fiicei  lui  Agamemnon  nu  are  un  simplu  înţeles  răzbunător.  Are  unul  purificator. 
Cetatea  Atrizilor,  sufletul  cetăţii  Atrizilor  îl  cere. 

Că  a  lovi  este  un  păcat?  Moţa  a  ştiut-o,  Căpitanul  a  ştiut-o.  De  aceea  a  spus  cândva 
un  preot:  "Suntem  păcătoşi  faţă  de  Biserică"  aceasta  este  atitudinea  legionarilor 
înaintea  ei!. 

Dar  sufletul  cetăţii  le  ceruse  tuturor  celor  care  pedepseau  să  pedepsească, 
înţelegeţi  ce  dramă  se  pune  astfel  în  conştiinţa  unui  creştin?  Căci  îţi  pierzi  sufletul 
tău  pentru  a  purifica  sufletul  neamului  tău.  Şi  este  adevărat,  Biserica  nu-ţi  dă  voie  să- 
ţi  pierzi  sufletul.  Dar  câtă  dragoste  de  neam  în  inima  celui  care,  ştiind,  o  face  totuşi! 

Vom  merita  vreodată  ca  Moţa  şi  însuşi  Căpitanul  să  rişte  atât  de  mult?  Doar 
încrederea  în  sufletul  cetăţii  ne-ar  putea  face  vrednici  de  ei.  Cine  nu  crede  că  şi 
neamurile  au  suflet,  nu  vede,  nu  pipăie  acest  extraordinar  început  pe  care-1 
constituie  Mişcarea  legionară.  Nu  înţelege  nici  cum  de  s’au  desfăcut  unele  de  altele 
mădularele  acestui  neam  (Ardeal,  Ardeal  al  inimilor  noastre!)  şi  nici  cum  dinăuntru 
în  afară  aşteaptă  să  se  reunească  din  risipirea  lor,  ele. 

Iar  lumea  veche,  lumea  aceea  care  s’a  prăbuşit  pentru  că  n’a  crezut  în  sufletul 
cetăţii,  să  recitească  cuvintele  comandantului  Horia  Sima:  "Nu  mai  puneţi  la 
încercare  răbdarea  unui  neam  pe  care  voi  l-aţi  răstignit,  căci  altfel  nimeni  nu  va 
putea  să  oprească  năprăznicia  unei  răbdări  prea  mult  încercate!"  Să  recitească  şi  să 
înţeleagă.  Şi  să  se  plece  sau  atunci  să  plece,  după  Egistul  ei,  spre  Portugalia. 

Ţara  aduce  cucernică  închinare  jertfei  legionare. 41 

Solemnitatea  de  la  Predeal 

(Reportaj) 

Comemorarea  zilei  martirilor  si  eroilor  legionari  a  prilejuit  un  lung  pelerinaj  de 
închinare  şi  reculegere  în  faţa  mormintelor  celor  care  s’au  jertfit  în  nezdruncinata  lor 
credinţă  de  mai  bine  şi  în  virtuţile  neamului. 

Trenuri  din  Braşov  şi  Ţara  Bârsei,  din  Sinaia,  Câmpina  şi  Ploieşti,  de  pe  toată 
Valea  Prahovei,  au  adus  nesfârşite  echipe  de  legionari. 

Din  Bucureşti  grupuri  verzi  cu  steagurile  unităţilor  în  frunte  au  plecat  cu 
autobuzele  la  ora  şase  dimineaţa  sub  conducerea  comandantului  legionar  Vasile 
Iovin.  Sute  de  maşini  particulare  s’au  înşiruit  în  faţa  vechiului  schit  din  Predeal,  unde 
odihnesc  o  parte  din  cei  mai  buni  fii  ai  ţării,  ucişi  fără  judecată  acum  un  an.  Pădurea 
de  brazi  care  străjuieşte  mormintele  era  plină  de  români  veniţi  din  toate  părţile  cu 
jerbe  de  flori  şi  buchete  de  lumini  ca  să  îngenunche  cucernic  în  faţa  crucilor  de  eroi. 
Unităţile  cămăşilor  verzi  au  făcut  careu  în  jurul  locului  care  este  pavoazat  cu  drapele 
legionare. 


41  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  14,  Marti,  24  Septembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


49 


Până  în  şosea  cordoanele  impun  prin  ţinuta  lor  impresionantă,  de  voinicească 
atitudine,  respect  şi  ordine.  Lumea  care  vine  din  toate  părţile  îşi  ia  loc  în  front  într’un 
cadru  de  pioasă  tăcere.  Numai  suspinele  familiilor  şi  rudele  morţilor  legionari,  la 
mormintele  cu  cruci  proaspete,  mişcă  adânc  religioasa  linişte.  Mulţimea  plânge  şi  ea 
în  tăcere;  plâng  bătrâni  şi  tineri,  femei  şi  copii;  numai  statuarele  gărzi  verzi  nu  mişcă, 
în  jalea  care  te  cuprinde  de  cum  treci  portalul  schitului. 

La  orele  ll  precis  răsună  comanda:  "GARDĂ,  PENTRU  ONOR,  ÎNAINTE!" 

Vuietul  braţelor  mişcate  în  cadenţa  salutului  legionar,  se  pierde  scurt.  Cămăşile 
verzi  şi  poporul  aşteaptă  cu  braţele  ridicate  în  soare. 

în  portal  apare  domnul  general  Ion  Antonescu,  Conducătorul  statului  naţional 
legionar,  însoţit  de  domnul  Fabricius,  ministrul  Germaniei  la  Bucureşti  şi  de  domnul 
Pelegrino  Ghici,  ministrul  Italiei.  Urmează  imediat  domnul  comandant  Iaşinschi, 
ministrul  muncii,  sănătăţii  şi  ocrotirii  sociale,  domnul  Lefter,  comandant  al  Bunei 
Vestiri  şi  domnul  Ion  Dobre,  prefectul  judeţului  Tecuci,  ca  şi  alţi  comandanţi 
legionari. 

Se  oficiază  un  serviciu  religios  de  către  protosinghelul  Bonifaciu  şi  arhimandritul 
Ghius,  înconjuraţi  de  un  sobor  de  preoţi.  Răspunsurile  sunt  date  de  corul 
legionarilor.  La  sfânta  liturghie  asistenţa,  în  frunte  cu  domnul  general  Ion 
Antonescu,  îngenunche.  Toate  gândurile  sunt  pentru  morţii  legionari.  Este  gândul  de 
durere  şi  plâns;  gândul  purificator  care  mişcă  şi  transfigurează  pe  cei  care  sunt  de 
faţă  la  acest  ceas  de  cutremurătoare  emoţie,  precum  şi  toate  sufletele  româneşti  din 
întreg  cuprinsul  Ţării.  Când  ruga  preoţilor  se  termină,  domnul  ministru  Iaşinschi 
face  apelul  morţilor.  Fiecare  nume  din  rândul  eroilor  pomeniţi  este  subliniat  de 
răspunsul  ferm  al  mulţimii  care  rosteşte  tare:  "Prezent!".  Legionarii  morţi  pe  tot 
întinsul  patriei,  pentru  mântuirea  căreia  şi-au  dat  viaţa,  sunt  prezenţi  în  inima 
camarazilor  care  nu  uită.  Cămăşile  verzi  şi  poporul  laolaltă  cântă:  "Cântecul 
legionarilor  căzuţi"  şi  "Drapelul  sus".  Ceremonia  se  încheie  cu  impresionanta 
prezentare  în  faţa  domnului  general  Ion  Antonescu,  a  familiilor  şi  rudelor  celor 
căzuţi  şi  înmormântaţi  aici.  Conducătorul  statului  dă  mâna  cu  fiecare,  adresând 
cuvinte  de  mângâiere  în  timp  ce  se  intonează  bărbăteşte  cântece  ale  Gărzii. 

“Buna  Vestire” 

PENTRU  ISTORIA  LEGIUNII  -  JERTFA  ARMATEI  ^ 

de  Cpt.  Ion  STOENESCU 

Şase  Locotenenţi  activi:  DUMITRESCU  NICOLAE,  PIELMUŞ,  GÂRCINEANU 
FLORIN,  VASILIU  GHEORGHE,  BORZA  şi  MARICARI  NICULAE,  stau  alături  de 
camarazii  lor  legionari,  în  marele  pomelnic  al  Legiunei. 

Au  fost  aleşi  şi  dăruiţi  morţii  cei  mai  activi,  cei  mai  buni. 

Ei  sunt  mărturia  jertfei  pe  care  Armata,  acea  Armata  tânără  şi  înţelegătoare  a 
destinului  istoric,  a  adus-o  pentru  biruinţa  legionară. 

Ca  un  fulger  sacrificiul  lor  ne-a  arătat  drumul  pe  care  România  merge  la  biruinţă. 
Este  drumul  Legiunei.  Deci  cu  toţii  alături  de  Legiune  pentru  biruinţa  totală. 


42  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  V,  Seria  a  Il-a,  Nr.  18,  Sâmbătă,  28  Septembrie 
1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


50 


Aţi  căzut  dragi  camarazi.  Dar  n'aţi  căzut  zadarni.  Prin  jertfa  voastră  vom  avea  o 
nouă  Armată,  cu  o  altă  credinţă,  cu  un  alt  suflet.  Armata  victoriei  de  mâine. 

ÎNTÂI  TRĂDĂTORII  43 


de  Traian  CHRISTESCU 

Cei  vii  au  pomenit  pe  cei  morţi.  Pe  cei  cari  s'au  dăruit,  nădăjduind  în  seninul 
destinat  celor  cari  veneau  după  ei.  Se  adunaseră  laolaltă  să  învingă  bucuriile  din  ei, 
să  primească  ura  vrăjmăşiilor  din  jur.  Dar  sufletul  lor  era  încărcat  de  povara  atâtor 
josnicii  sub  care  cădeau,  -  inima  le  era  sguduită  mai  crâncen  de  lovitura  primită 
pieziş,  ca  un  pumnal  ascuns  în  podoabe.  Şi  ei  erau  curaţi.  Voiau  să  învingă  răul,  -  şi 
duşmănia  clocotea  uriaşe  împotriva  lor.  Dar  luptau.  Nu  cereau  suflete  dela  vrăjmaşi, 
-  ci  ura  acestora  le  dădea  fiorul  marilor  cutezări.  Cădea  unul,  dar  celălalt  ducea  mai 
dârz  lumina  nădejdiilor  curate,  se  avânta  mai  senin,  mai  biruitor,  să  împlânte  în  viaţă 
o  credinţă  care  ieşea  sfinţită  din  moarte. 

Cădeau  sub  gloanţe  legionarii  în  lagăre  strigându-şi  voinic  crezul  în  Legiune  şi 
Căpitan.  Mureau  martirii.  Afară,  cei  liberi,  se  furişeau  prin  păienjenişul  de  curse,  se 
ascundeau  urzind  biruinţa  şi  răsbunarea.  Voiau  să  iasă  năprasnic  la  lumină,  ca  prin 
sguduirea  faptei  lor  să  cutremure  o  lume,  să  o  întoarcă  pe  drumul  demn.  Şi  erau 
câţiva  numai,  adunaţi  în  căldura  unei  tovărăşii  care  se  ridica  mândră  ca  o  hotărîre  de 
destin. 

Plan  uriaş  pe  care  îl  urzeau  din  sufletele  lor  curate. 

Soarta  însă  nu  voia  ca  ei.  Voiau  să  creeze  istorie  şi  legendă  îi  îmbia  mai  stăruitor. 
Trebuia  băut  ultimul  pahar. 

Zornăiau  lanţurile  pe  trupurile  sfârtecate  de  tortură  şi  geamătul  suferinţii  era 
înăbuşit  de  zornăitul  arginţilor.  Preţul  vânzării  şi  al  libertăţii.  Omul  a  învins  pe  Om 
prin  vânzarea  camarazilor  săi.  Cain  îşi  pândise  fratele  ca  să-l  ucidă  a  doua  oară. 

Căpitanul  băuse  paharul  amar  al  trădării.  Prin  trădare  trebuia  să  sfârşească  Alecu 
Cantacuzino,  Nicoleta,  Lucia  Grecu,  Profesorul  Vasile  Christescu.  Mureau  eroii. 
Completau  pagina  biblică  a  suferinţei  legionare. 

Dincolo,  în  viaţa  din  care  scurseseră  tot  sensul  uman,  vânzătorii  îşi  trăiau  clipele 
în  tovărăşia  umbrelor,  -  ale  celor  cari  nu  se  răsbună  decât  prin  dispreţul  lor  de 
moarte. 

Eroi,  au  făcut  istorie,  -  martiri,  au  reeditat  Biblia,  Biblia  în  care  e  pomnenit  şi 
Iuda! 

Dar  morţii  nu  se  răsbună.  Cei  vii  au  însă  dreptul.  Şi  datoria. 

îmi  apare  în  minte  chipul  Căpitanului  la  Casa  Verde,  înainte  de  a  fi  El  însuşi 
trădat.  Se  aflau  în  faţa  Lui  zece  camarazi  bătuţi  şi  goi  fiindcă  poliţia  le  luase  cămăşile 
verzi  prin  trădarea  unuia  dintre  ei.  Şi  a  vorbit  Căpitanul,  cu  privirea  adâncită  dincolo 
de  zare,  în  viitor:  “V'au  bătut  şi  bătaia  este  nedemnă  de  un  om  liber.  Dar  pentru  cel 
care  are  o  credinţă  nicio  tortură  nu-1  umileşte.  Trădarea  însă  să  n'o  uitaţi.  S'o  purtaţi 
cu  voi  şi  pe  perina  pe  care  vă  odihniţi.  Cum  n'o  uit  nici  eu.  Să  ştiţi  că  în  ceasul 
biruinţii  legionare,  prima  sentinţă  va  fi  în  procesul  trădării.  Aspră  sentinţă  şi 
necruţătoare.  Fiindcă  acel  care  trădează  nu  e  om  şi  nu  poate  trăi  printre  noi.  El  şi 


43  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  V,  Seria  a  Il-a,  Nr.  18,  Sâmbătă,  28  Septembrie 
1940. 


Nicolae  Niţă 


51 


urmaşii  lui.  Căci  din  spin,  spin  se  naşte,  din  mătrăgună,  mătrăgună  creşte,  -  şi 
muşchiul  niciodată  n'a  dat  floare”. 

Suferea  Căpitanul  pentru  ce  simţea  că  are  să  vie.  Şi  aşa  a  vorbit  El  în  toamna  lui 
1933,  la  Casa  Verde,  nu  numai  celor  zece  camarazi  bătuţi  şi  goi  din  faţa  Lui,  dar  ţării 
întregi  şi  pământului  acesta  care  nu  primise  încă  atâtea  jertfe. 

CONSPIRAŢIA  ÎNTUNERICULUI  44 


de  Horia  STAMATU 

Noul  stat  românesc  se  încheagă  astăzi  în  dinamica  nestăvilită  a  tineretului 
revoluţionar.  Fenomen  epocal  în  istoria  noastră  ale  cărei  perspective  se  deschid  astfel 
cu  o  mie  de  ani  înainte.  Cei  ce  nu  au  înţeles  ieri  este  normal  să  nu  înţeleagă  astăzi.  Iar 
istoricii,  magazionerii  trecutului,  nu  au  de  unde  să  cunoască  viitorul.  De  aceea  le  dăm 
tot  dreptul  să  spună:  aşa  ceva  nu  credeam  să  se  întâmple.  Revoluţia  mişcării 
legionare  nu  s'a  născut  nici  din  experienţă,  nici  din  sfaturi,  ci  din  chemare. 

Totuşi,  fără  să  li-se  ceară,  oamenii  cu  “experienţă”  au  dat  sfaturi.  Şi  au  prevăzut 
totul  afară  de  ceea  ce  avea  să  se  întâmple.  De  aceea  le  cerem  astăzi  să  tacă  pentru 
totdeauna.  Nu  este  un  sfat  acesta,  ci  un  ordin.  Şi  îi  asigurăm  că  nicio  forţă  din  lume 
nu  va  putea  reface  sistemul  nenorocit  pe  care  l-a  creat  experienţa  lor.  Pentru  aceasta 
le  oferim  garanţie,  nu  experienţă,  nici  exemple,  ci  propria  noastră  istorie. 

Turtiţi  între  ruine,  aceşti  nababi  ai  experienţei  şi  ai  înţelepciunii  se  pare  că  mai 
aşteaptă  ceva.  După  nedumerirea  lor  aşteaptă  probabil  să  se  trezească  dintr'un  vis. 
Le-o  spunem  acum,  în  toiul  sbuciumului  creator  de  viaţă  nouă,  că  nu  visează,  ci  totul 
este  aevea. 

O  mare  parte  dintre  ei  însă,  treziţi  puţin,  dar  nu  de  tot,  din  ameţeala  loviturii 
primite,  asemeni  şobolanilor  mai  încearcă  să  se  agite  pe  sub  dărîmături.  înebuniţi  de 
spaima  întunericului  în  care  intră,  caută  să-şi  refacă  templul.  Dacă  nu  ştiu  le-o 
spunem  că  o  revoluţie  sparge,  nu  dă  la  o  parte  pentru  a-şi  face  loc.  Pentrucă  noi  nu 
avem  experienţă,  iar  ei  au  prea  multă,  nu  le  dăm  sfaturi.  Dar  le  amintim  una  din 
murdarele  lor  născociri:  conspiraţiile  întunericului,  pe  cari  le  descoperea  nu  prea  de 
mult  Marele  cioclu  al  neamului  românesc,  într'o  foae  scrisă  cu  tot  veninul  bătrâneţii 
avare  şi  neputincioase.  A  venit  vremea  să  spunem  noi  cari  sunt  conspiratorii 
întunericului.  Le  făgăduim  că  tumultul  revoluţiei  legionare  îi  va  îngropa  pentru  vecii 
vecilor  în  întunericul  fără  arătare. 

NU  SUNTEM  CONTEMPORANI  45 

de  Constantin  NOICA 

Voi  nu  suferiţi  -  am  auzit  spunând  pe  cineva  care  cobora  de  la  Cluj  la  Turda, 
către  prietenii  săi  legionari.  Era  un  om  tânăr  şi  cinstit. 

După  tot  ce  s'a  întâmplat  şi  nu  s'a  întâmplat,  un  om  tânăr  şi  cinstit  crede  că  poate 
spune  legionarilor,  ardelenilor  lumii  noastre  spirituale:  voi  nu  suferiţi,  voi  nu 
participaţi. 


44  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  V,  Seria  a  Il-a,  Nr.  17,  Vineri,  27  Septembrie  1940. 

45  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  V,  Seria  a  Il-a,  Nr.  18,  Sâmbătă,  28  Septembrie 
1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


52 


E  adevărat,  Legiunea  nu  participă  la  drama  românească:  ea  este  în  drama 
românească.  Aşa  a  fost  întotdeauna.  Iar  oamenii  care  numai  ocazional  (adică  în 
ceasul  dezastrelor)  sunt  în  drama  românească,  n'au  înţeles  Legiunea.  Cred  că  n'au  s'o 
înţeleagă  niciodată.  Dar  pentru  că  sunt  cinstiţi,  să  le  vorbim  încă  o  dată.  Nu  le  vom 
mai  vorbi  de  multe  ori. 

Legiunea  n'a  fost  contemporană  cu  restul  României.  Nici  astăzi  nu  este  aşa.  Cei 
care  cutează  a  spune  legionarilor  că  nu  suferă,  n'au  văzut  nici  măcar  atât  că  Legiunea 
a  adus  în  lumea  noastră  tocmai  suferinţa.  într'o  vreme  când  toată  lumea  trăia  în 
beatitudine,  Legiunea  suferea.  Ea  singură  a  înţeles  că  nu  s'a  sfârşit  nimic  odată  cu 
întregirea.  Că  trebuie  să  vină  şi  împlinirea  românească.  Şi  că,  pentru  o  asemenea 
împlinire,  neamul  nostru  trebuie  să  treaca  prin  noi  crize.  Legiunea  singură  a  fost  în 
permanentă  criză  şi  suferinţă. 

Citiţi  -  dar  citiţi  odată,  nu  mai  vorbiţi  aşa,  din  auzite!  -  ce  scria  Căpitanul  pentru 
anii  dinainte  de  1927:  "Ce  tragedie  înfiorătoare  să  rezişti  zece  veacuri  contra  tuturor 
impilărilor  şi  să  mori  de  foame  şi  mizerie  în  România  mare,  pe  care  tu  ai  aşteptat-o 
timp  de  un  mileniu." 

Citiţi  tot  ce  au  scris  oamenii  care  sufereau  pentru  ţara  lor,  într'un  timp  când 
ceilalţi  -  desnădăjduiţii  de  astăzi  -  nu  vedeau  nici  mizerie,  nici  foame,  ci  doar 
fericirea  României  de  a  fi  Mare.  Citiţi  şi  întrebaţi-vă  dacă  aţi  fost  contemporani  cu 
legionarii. 

Iar  astăzi  ce  le  cereţi?  Le  cereţi  să  facă  un  gest  nebunesc.  în  timp  ce  voi  aţi 
desnădăjduit,  Legiunea  crede;  ştie,  poate.  Gest  nebunesc  pentru  "a  spăla  onoarea 
ţării?"  Dar  gest  nebunesc  au  făcut  studenţii  în  1923  când,  desnădăjduiţi,  au 
complotat  şi  au  hotărît  să  aplice  o  pedeapsă  exemplară  celor  care,  prin  păcatele  lor, 
trădau  ţara.  Să  se  întoarcă  în  1923? 

în  1923  studenţii  n'au  fost  înţeleşi  în  desnădejdea  lor,  nu  erau  contemporani  cu 
restul  României.  în  1940,  legionarii  nu  sunt  înţeleşi  de  toţi  ceilalţi  în  nădejdea  lor: 
nici  astăzi  nu  stau  în  raport  de  contemporaneitate.  Lumea  cealaltă  abia  azi  descoperă 
anul  1923;  abia  azi  descoperă  corupţia;  dar  mai  ales  abia  azi  descoperă  dezastrul. 
Fiindcă  a  venit  dezastrul  peste  ea.  A  venit  până  la  22  km  de  Braşov! 

Iar  astăzi,  când  tânărul  coborît  de  la  Turda  se  întreabă  cum  de  pot  unii  fraţi  de- 
ai  săi  striga:  "Trăiască  Legiunea",  în  loc  să  strige  "Trăiască  România  Mare",  i-am 
putea  lesne  răspunde:  pentru  că  primul  strigăt  înseamnă  cel  de-al  doilea,  plus 
ceva.  Dar  nu  i-o  vom  spune.  Nu  suntem  contemporani. 

MACEDONENII  DE  IERI,  MACEDONENII  DE  ASTĂZI  46 

de  Mircea  POP 

“Noi  n'avem  patrie”  îmi  spunea  în  prigoană  un  îngândurat  prieten  din  rândurile 
Legionarilor  Macedoneni. 

Da,  ei;  Macedonenii  de  ieri  n'aveau  patrie.  Sau  mai  exact  li  se  refuzase  dreptul  de- 
a  avea,  ca  orice  muritori  sub  soare,  una.  După  ce  sute  de  ani  îşi  făuriseră  drum  prin 
vremuri  cu  flinta,  în  luptă  contra  destinului  care-i  văduvise  de-o  coordonată  istorico- 
geografică  comună  cu  restul  Neamului...  Peste  mormintele  atâtor  străbuni  din  umbra 
bisericuţelor,  au  căzut  pentru  Lege,  atâţia  şi  atâţia  nepoţi.  Colţuraţi  de  furtuni, 
Macedonenii  au  trăit  în  satele  lor  din  Pind  -  cetăţi  de  limbă  si  conştiinţă  românească 
-  în  aşteptare.  într'o  lungă  aşteptare.  Au  venit  apoi  în  Ţara  Românească. 


46  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  V,  Seria  a  Il-a,  Nr.  18,  Sâmbătă,  28  Septembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


53 


Veniseră  aici  între  fraţi,  să  lupte  împreună  pentru  un  cer  mai  binevoitor  celor  ce 
rămăseseră  departe. 

Veniseră  în  faţa  Patriei.  Să  i  se  spovedească.  Să-i  spue  durerile  şi  amarul.  Să-i 
arate  că  dincolo,  au  murit,  la  datorie,  mii  şi  mii  de  Armâni,  înghesuiţi  de  furtuni  şi  de 
ura  clocotitoare  a  străinului.  C'au  rămas  puţini,  puţini  de  tot  şi  nădejdea  tuturor  e  la 
ea.  Patria  tuturor  Românilor. 

Au  tăcut  şi  Patria  i-a  privit  întrebătoare.  Parc'ar  fi  vrut  să  spue:  “Da  voi  cine  mai 
sânteţi?”. 

Calvarul  din  Pind  nu  se  isprăvise  în  Ţara  Românească. 

Un  Stat  căzut  pradă  politicianismului,  s'a  desinteresat  de  ei,  de  Macedoneni.  Au 
bătut  pe  la  toate  porţile,  cerând  dreptate,  şi  le-au  găsit  încuiate.  Importanţii  şi 
interesaţii  zilei,  când  nu  puteau  să  nu-i  primească,  le-au  dat  răspunsul  de  totdeauna. 
Făgădueli.  Amăgeli.  Minciuni. 

Au  isbutit  până  la  urmă  să-şi  aducă  un  număr  restrâns  de  familii  de  “dincolo”.  Li 
s'a  dat  loc  de  vatră  acolo  unde  era  nevoie.  La  hotar.  Pentru  asta  li  se  eliberase,  fără 
cerere,  certificatul  de  bravură. 

E  tot  ce  s'a  făcut,  cu  multă  trudă  de  altfel  de  atotputernicii  guvernelor  din  regimul 
decedat. 

Era  singura  favoare  obţinută  dela  “fraţi”. 

Veniseră  Macedonenii  după  Patrie  şi  n'o  găsiseră  deşi  anual  sute  de  mii  de  evrei 
primeau  fără  greutate  viza  de  intrare  în  ţară. 

Macedonenii  de  eri  s'au  înrolat  în  Legiune... 

Setea  istorică  după  o  patrie  îi  chema  la  luptă  în  rândurile  celor  ce  o  visau  ca  şi  ei. 

A  fost  lungă  lupta. 

Pe  cărările  de  sânge  ale  ultimei  prigoane  a  Legionarilor,  Macedonenii  şi-au  lăsat  şi 
ei  ofranda  lor. 

Au  venit  apoi  zilele  noastre.  Când  Legiunea  a  strâns  în  mână  destinele  României 
noui. 

Aşa  şi-au  găsit  Macedonenii  Patria. 

în  Statul  Legionar.  Macedonenii  vor  aduce  aportul  lor  de  muncă,  cinste, 
corectitudine  şi  tot  noianul  de  virtuţi  pe  care  le  câştigă  orice  luptător  neşovăelnic. 

LIMPEZIRI  PENTRU  O  ROMÂNIE  LEGIONARĂ  47 

CONFERINŢĂ  ŢINUTĂ  ÎN  PREALABIL  LA  RADIO,  ÎN  SEARA  DE  5  OCTOMBRIE  1940 

de  Constantin  NOICA 

S'a  întâmplat  printre  noi  ceva.  Suntem  cu  adevărat  martori  la  cele  întâmplate? 
Putem  da  cu  adevarat  mărturie  la  cele  ce  am  văzut?  Chiar  dacă  nu  credeţi  în 
România  legionară,  vedeţi  România  legionară?  în  timpul  Revoluţiei  Franceze, 
cartiere  întregi  din  Paris  n’au  simţit  că  se  află  sub  revoluţie. 

Stăteau  oamenii  liniştiţi,  nepăsători,  vegetativi,  pe  când,  alături  de  ei,  alţii  mureau 
pentru  răfuieli  mici,  dar  uneori  şi  pentru  idei  mari.  S’ar  putea  să  se  petreacă  aşa  şi  cu 
România  legionară.  Şi,  totuşi,  dacă  pe  glob  nu  s’ar  întâmpla  evenimente  de  răsunet, 
România  ar  captiva  întreaga  lume,  cel  puţin  atât  cât  captivase  Războiul  Civil  din 
Spania.  E  ceva  de  necrezut  în  aventura  pe  care  o  trăim.  E  prezenţa  sufletului,  pe  care- 
1  poţi  despica  în  două,  ca  pe  legenda  aceea  nordică,  dar  care  se  reface  neîncetat.  Iar 
dacă  întâmplările  sunt  acestea,  mai  pot  oamenii  sta  cu  ochii  închişi?  Şi  cei  care  cred 


47  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  V,  Seria  a  Il-a,  Nr.  29,  11  Octombrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


54 


în  România  legionară,  şi  cei  care  nu  cred  încă  trebuie  să  înţeleagă,  să  se  străduiască 
să  înţeleagă.  Nu  Mişcarea  Legionară  ne-o  cere,  ci  setea  noastră  de  a  pricepe  limpede 
de  ce  Mişcarea  Legionară,  în  ciuda  prigonirilor,  există;  de  ce  România  legionară,  în 
ciuda  dezintereselor  de  azi,  poate  exista. 

Legiunea  există  şi  România  legionară  poate  exista,  pentru  că  darul  pe  care  l-a  adus 
Corneliu  Codreanu  comunităţii  noastre  este  viaţa,  harul  vieţii.  Nu  luaţi  cuvântul 
acesta  drept  literatură.  Viaţa  e  ceva  determinat:  faptul  devenirii  şi  al  progresului. 
Acolo  unde  există  progres  de  la  o  stare  joasă  la  una  înaltă,  acolo,  umanitatea  e  vie.  Şi 
România  cealaltă  trăia:  dar  trăia  în  inerţie;  trăia  pentru  că  trăise.  Corneliu  Codreanu 
aduce  fapta  nouă,  viaţa  nouă.  Atunci  când  nu  se  înnoieşte,  viaţa  nu  mai  este  cu 
adevărat.  Oricine  poate  deosebi  limpede,  după  gândul  acesta,  Mişcarea  Legionară  de 
celelalte  grupuri  de  vieţuire  românească:  în  timp  ce  toate  celelalte  organizaţii  aveau 
un  program  şi  voiau  să-l  aplice,  Legiunea  deţinea  un  impuls  de  viaţă  şi  năzuia  să-l 
desfăşoare.  Ea  singură  progresa.  Ceilalţi  erau,  în  cel  mai  fericit  caz,  buni  şi  se 
străduiau  să  rămână  astfel.  Legionarii  nu  râvneau  să  fie  buni.  Ei  stăteau  sub  şcoală. 
Sunt  singurii  care  au  înţeles  că  "trebuie  să  devii  altul",  cum  spunea  Căpitanul.  E  viu 
numai  cine  e  în  stare  să  devină  altul.  Dar  luaţi  faptele  ca  să  vedeţi  cât  progres  este  în 
Mişcarea  Legionară  şi  cum  numai  în  lumina  progresului  poate  fi  ea  judecată.  De 
unde  porneşte  ea?  De  la  revoltă,  de  la  haiducie.  O  mână  de  tineri  sunt  revoltaţi  că  în 
ţară  e  corupţie,  că  politicienii  sunt  vânduţi  străinilor,  că-şi  bat  joc  de  truda  săracului. 
Şi  atunci,  care  e  primul  lor  gând?  Să  se  revolte  şi  să  pedepsească.  Citiţi  paginile  de  la 
începutul  cărţii  "Pentru  legionari",  lăsaţi-vă  pătrunşi  de  elanul  pedepsitor  al  tinerilor 
acelora;  urmăriţi-i  cum  nu  vedeau  altceva  de  făcut  decât  să  lovească  în  cel  nedrept; 
vedeţi-i  cum  se  întâlnesc  în  pădure,  cum  vor  să  se  retragă  în  munţi  şi  în  păduri  după 
ce  vor  fi  pedepsit  pe  vinovaţi  -  şi  veţi  avea  unul  dintre  cele  mai  izbitoare  exemple  de 
haiducie  românească.  Dar  Căpitanul  şi  tovarăşii  săi  depăşesc  stadiul  haiduciei.  Ei  văd 
că  se  poate  face  mai  mult  decât  lovi  în  străini  şi  înstrăinaţi.  Se  poate  lupta  organizat 
împotriva  lor.  Şi  atunci  se  încadrează  în  mişcarea  politică  a  profesorului  Cuza. 

Aşadar,  lupta  politică,  nu  simpla  luptă  haiducească.  Totuşi,  lupta  politică  nu  poate 
fi  dusă  oricum.  Ea  cere  o  anumită  interiorizare.  Adică,  nu  e  de  ajuns  să  spui:  "Jos 
jidanii  şi  înstrăinaţii !",  ci  trebuie  sa  devii  tu  însuţi  un  ins  în  stare  să  înfrunţi  pe 
străini  şi  înstrăinaţi.  Trebuie  altă  educaţie  decât  cea  obişnuită  a  politicii:  una  aspră, 
ostăşească,  tinerească.  Şi  atunci,  Corneliu  Codreanu  se  desparte  de  cuzişti  şi 
întemeiază  Legiunea  sa.  Nu  ştie  încă  limpede  cum  o  va  organiza;  dar  faptele  singure 
îl  vor  învăţa  cum  să-şi  atingă  ţinta  de  a  crea  un  organism  tinereşte  disciplinat. 

Deci,  un  pas  nou:  se  trece  de  la  politic  pur  la  educativ.  De  la  ordine  în  afară  la 
ordine  înăutru.  Iar  acum,  când  Căpitanul  îndrumează  înăutru  conştiinţa  fiecărui 
legionar,  acum,  progresul  de  la  cele  joase  la  cele  înalte,  de  la  materie  şi  interes 
economic  la  spirit  şi  interes  moral  e  vădit.  Acum  intră  în  joc  rolul  cel  mare  al  lui 
Moţa.  Spiritul  de  jertfă  e  esenţialul,  spune  Moţa.  Spiritul  de  jertfă  e  măsura 
creştinătăţii  noastre,  adaugă  el.  Şi  n’o  spune  numai:  o  şi  face.  Pleacă  în  Spania  şi  de 
acolo,  de  la  depărtări,  îndrumează  prin  jertfa  sa  Legiunea  -  şi  poate  întreaga  ţară  - 
către  sâmburele  cel  mai  lăuntric  al  vieţii;  dintre  spiritul  care  se  dăruie  îi  învie.  Acum, 
Legiunea,  prin  jurământul  de  sărăcie  şi  severitate  pe  care  îl  cere  elitelor  Căpitanul,  la 
mormântul  lui  Moţa  şi  Marin;  prin  înfiinţarea  corpului,  tot  pentru  elite,  intitulat 
"Moţa-Marin",  corp  înăuntrul  căruia  cei  neprihăniţi  să  încerce  a  trăi  şi  a  muri  ca 
Moţa  -  acum,  Legiunea  nu  mai  e  o  mişcare  politică,  nici  una  educativă. 

E  una  spirituală.  Ea  a  pornit  de  la  pădure  şi  a  ajuns  la  biserică.  Dar  la  biserica 
luptătoare:  la  biserica  dinăuntrul  istoriei,  nu  de  dincolo  de  ea.  Vedeţi  deci  progresul 


Nicolae  Niţă 


55 


legionar:  nu  mai  e  lupta  în  afară,  ci  lupta  înăuntru.  Legiunea  nu  luptă  contra  cuiva, 
luptă  pentru  ceva:  pentru  valorile  spirituale.  A  pornit  de  la  revoltă  şi  a  ajuns, 
printr’unele  dintre  exemplarele  ei,  la  sfinţenie.  Moţa  cerea  Căpitanului,  acum  mulţi 
ani,  ca,  în  ziua  biruinţei,  să-l  lase  pe  el  să  pună  la  zid  o  sută  de  ticăloşi  ai  României 
mari  şi  putrede.  Dar  Moţa  n’a  rămas  la  gândul  acesta:  i-a  uitat  pe  ceilalţi,  aşa  cum  îi 
nesocoteşte  astăzi  Legiunea,  şi  s’a  gândit  la  propria  sa  dăruire.  Nu  e  progres,  nu  e 
viata  aici?  E  atâta  viaţă,  atata  sete  de  progres  neîncetat  încât  astăzi,  când  mulţi  dintre 
noi  îşi  închipuiesc  că  au  dreptul  să  se  numească  "legionari",  câţiva  din  elită  se 
întreabă  daca  pot  fi  numiţi  legionari  alţii  decât  morţii.  Căci  a  te  numi  legionar  te-ar 
putea  face  să  crezi  ca  ai  atins  o  treaptă  de  desăvârşire,  când,  de  fapt,  întotdeauna  ai 
de  luptat  cu  tine  şi  niciodată  nu  te-ai  depăşit  îndeajuns.  Eşti  viu,  adică  în  progres. 
Numai  morţii  sunt;  cei  vii  devin.  în  lumina  acestei  vieţi  şi  a  acestui  progres  trebuie 
judecată  Legiunea.  Miracolul  ei  româneasc  e  de  a  fi  singurul  organism  înăuntrul 
căruia  progresul  să  fi  fost  cu  putinţă.  Sunt  oameni  care,  în  judecata  lor,  au  rămas  în 
urmă  cu  anii;  ei  înţeleg  Legionarismul  ca  o  mişcare  politică  sau  chiar  haiducească,  în 
loc  s’o  vadă  drept  una  spirituală,  adică  interiorizată  şi  năzuind  către  forme  de  viaţă 
creştine.  E  adevărat,  pot  fi  şi  dintre  legionari  unii  care  să  fi  rămas  la  mentalitatea 
politică  sau  la  cea  haiducească.  Dar  ei  sunt  întârziaţii  mişcării  sau  atunci  structural 
inapţi  spre  a  progresa  o  dată  cu  ea.  De  aceea,  nu  judecaţi  Mişcarea  după  cei  care  nu 
stau  decât  la  periferia  ei,  ci  după  cei  buni,  care  năzuiesc  să  fie  încă  mai  buni,  şi  stau 
ca  atare  în  inima  ei.  Daca  veţi  spune:  "Am  văzut  un  legionar  făcând  cutare  acţiune 
nevrednică",  nu  veţi  înţelege  ce  este  de  înţeles.  Când  însă  veţi  vedea  -  şi-l  puteţi 
vedea  -  un  legionar  care  încă  nu  e  mulţumit  cu  sine,  atunci  veţi  fi  văzut  ceva  din 
Legiunea  însăşi.  Veţi  fi  văzut  umbra  lui  Corneliu  Codreanu  şi  a  lui  Moţa;  lumina  lui 
Corneliu  Codreanu  şi  a  lui  Moţa.  "Bine",  va  spune  cineva,  "văd  acum  ce  n’am  văzut  la 
timp:  că  Mişcarea  Legionară  e  viaţă,  progres  şi  împlinire  în  spirit.  Toate  acestea  sunt 
tulburător  de  frumoase. 

Dar  Mişcarea  Legionară  guvernează.  România  de  azi  e  Stat  legionar.  Dacă 
lucrurile  sunt  aşa,  atunci  e  vorba  de  politică  şi  gospodărie.  Am  văzut  minuni  de 
desăvârşire  morală,  foarte  bine.  Vrem  acum  minuni  şi  în  ce  priveşte  ţara  asta 
batjocorită,  sărăcită,  ciuntită.  Vrem  fapte;  nu  numai  demonstraţii  de  forţă  sau  pilde 
eroice,  ci  fapte.  Sunteţi  de  o  lună  la  conducerea  ţării.  Unde  sunt  minunile?"  Oameni 
buni,  oameni  buni,  ce  bine  ar  fi  să  citim  mai  des  Biblia.  Scrie  acolo,  undeva: 
"împărăţia  lui  Dumnezeu  nu  vine  în  aşa  fel  încât  să  izbească  privirile.  Căci,  iată, 
împărăţia  lui  Dumnezeu  e  înăuntrul  vostru".  Oamenii  cuminţi  ai  României  vor  fapte 
care  să  izbească  privirile.  Tot  nu  simţiţi  că  binele  vine  dinăuntrul?  Tot  nu  vedeţi  că 
binele  Legiunii  e  să  ne  facă  mai  buni  -  şi  abia  după  aceea  vor  răsări  faptele  bune? 
Cum  credeţi  că  pot  creşte  flori  dacă  sufletul  nostru  este  încă  împietrit  în  necredinţă  şi 
rele?  Legiunea  nu  poate  face  decât  două  lucruri:  sau  să  însufleţească  şi  să  transforme 
în  bine  inimile  noastre,  ale  celor  mulţi,  fără  de  care  binele  nu  poate  veni  decât  cu 
"puţintelul",  cum  spunea  profesorul  acela,  sau,  daca  nu  vom  fi  noi  vrednici,  Legiunea 
va  trebui  să  facă  binele  cu  sila,  cu  Poliţia.  Legiunea  speră  încă  în  prima  însănătoşire 
românească.  De  vom  fi  nevrednici,  va  veni  probabil  cea  de-a  doua.  Ştiu,  un  ins  cu 
inima  împietrită  ar  putea  spune  legionarilor:  "Vedeţi  că  nu  e  uşor  să  faci  o  ţară  “ca 
soarele  sfânt  de  pe  cer”?  Dar  cine  a  spus  că  e  uşor?  Cum,  Moţa  şi-a  dat  viaţa  pentru 
ceva  care  se  putea  face  uşor?  Căpitanul  s’a  lăsat  martirizat,  aşa  cum  a  fost  martirizat, 
pentru  o  ispravă  uşoară?  De-am  putea  odată  înţelege,  uşuratici  cum  suntem  uneori, 
cât  de  grele  sunt  toate.  Legiunea  a  venit  să  ne  înveţe  greul. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


56 


Reînhumarea  legionarilor  martiri  ucişi  la  Vaslui  48 

(comunicat) 

Secretariatul  general  al  Mişcării  Legionare  comunică: 

în  ziua  de  27  Octombrie  1940  are  loc  la  cimitirul  din  Predeal,  reînhumarea 
legionarilor  martiri  ucişi  în  anul  1939. 

NUMELE  LEGIONARILOR  UCIŞI  LA  VASLUI 

Iată  numele  legionarilor  ucişi  la  Vaslui: 

Belgea  Ioan  -  comandant  legionar,  Gârcineanu  Victor  -  comandant  legionar,  Tudose 
Teodor  -  comandant  legionar,  căpitan  Maricari  Nicolae,  Rioşanu  Petre,  Antoniu 
Ioan,  Cârdu  Valeriu,  Motoc  Mircea,  Nicolicescu  Gheorghe,  Constantiniu  Dorin, 
Stahu  Teodor,  Goga  Mircea,  Borzea  Virgil,  Busuioc  Ioan,  Popescu  Spirea,  Bujgoli 
Spiru,  Clime  Traian,  Spânu  Iordache,  Supila  Polisperhon,  Boboc  Constantin,  Calapăr 
Mihai,  Popescu  Vasile,  Recman  Gogu,  Dobre  Radu,  Caratasu  Chiriac,  Sola  Stavre, 
Comănescu  Nicolae,  Danielescu  Zosim,  Teohari  Mircea,  Moraru  Alexandru,  Tucan 
Boris. 

Se  aduce  la  cunoştinţa  familiilor  legionarilor  martiri  ucişi  la  Vaslui  că,  pentru 
participarea  la  deshumarea  lor,  se  ataşează  un  vagon  special  la  trenul  accelerat  nr. 
601  din  seara  zilei  de  23  X  a.c.,  cu  plecarea  din  Gara  de  Nord  la  ora  22.30  şi  sosirea  la 
Vaslui  la  ora  6.00. 

BUCUREŞTI,  Marţi,  22  X  1940 


Zguduitoarea  solemnitate  a  deshumării  martirilor  legionari  ucişi  la 

Vaslui  49 


de  Ion  DIACONESCU 


încremeniţi  în  durere,  părinţii,  rudele  şi  camarazii  identifică  rămăşiţele  pământeşti. 

ULTIMELE  AMĂNUNTE  ASUPRA  UCIDERII  CELOR  32  DE  MARTIRI 


Vaslui,  24  (Prin  telefon) 

Din  Bucureşti,  cu  acceleratul  de  Miercuri,  la  ora  22.35,  au  plecat  la  Vaslui  în 
câteva  vagoane  speciale,  legionari,  legionare  şi  membri  ai  familiilor  celor  ucişi. 

Pentru  Puiu  Gârcineanu,  doamna  Cornelia  Gârcineanu,  soră,  domnul  procuror 
Gârcineanu,  frate;  doamna  Tomescu,  doamna  Marieta  Neacşu,  domnul 
sublocotenent  Dragomir. 

Pentru  Doru  Constantinescu,  doamnele  Caliopi  şi  Rodica  Constantinescu.  Pentru 
Mirea  Moţoc,  domnul  Dumitru  Moţoc,  tată,  doamna  Elena  Moţoc,  mamă  şi  surorile. 

Pentru  căpitan  Nicolae  Maricari,  doamna  Maricari,  soţie  şi  doamna  Ţăranu, 
soacră. 


48  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  35,  Joi,  24  Octombrie  1940. 

49  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  37,  Sâmbătă,  26  Octombrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


57 


Pentru  Teodor  Stahu,  domnul  Petre  Stahu,  frate. 

Pentru  Vasile  Popescu,  sora,  Dionisie,  frate  şi  rudele:  Maria  Uleţu,  Ana 
Manganita,  Teodosia  Coles,  Andrei  Popescu,  Ştefan  Stere  Cales. 

Pentru  Sola  Stavre,  domnii  Cristu  si  Vasile  Sola  şi  doamnele  Joiţa  Bratu  şi 
Ecaterina  Echim. 

Pentru  Ion  Belgea,  doamna  Ana  Stancu,  soră. 

Pentru  Spiru  Bujgoli,  domnii  Hristu  şi  Vasile  Bujgoli,  fraţi,  domnii  Barbu  şi 
Costică  Dumitru,  doamnele  Angela  Bujgoli,  mamă  şi  Angela  Bujgoli,  mătuşă. 

Pentru  Petre  Rioşanu,  camaradul  Barbu  Rioşanu,  precum  şi  sora  şi  copiii  celui 
decedat. 

Pentru  Valeriu  Cârdu,  domnul  Aurel  Cârdu,  frate. 

Pentru  Supila  Polisperhon,  camaradul  Tache  Dumitrescu. 

Pentru  Constantin  Boboc,  doamna  şi  domnul  Grigoriu  şi  fratele,  domnul  Leon 
Boboc. 

Pentru  Virgil  Borzea,  căpitan  Borzea,  frate,  comandant  legionar  Jenică  Bordeanu 
şi  camarazii  Marian  şi  Trâmbiţaşu. 

Pentru  Ion  Antoniu,  căpitan  Antoniu,  tată,  domnii  Cezar  Antonescu,  E.  Sătinescu 
şi  camarazii  C.  Vrabie  şi  Cozuia. 

Pentru  Zosim  Danielescu,  doamna  Danielescu,  mamă,  doamnele  Filofteia  şi  Elena, 
surori,  doamna  Elena  Vasilescu  şi  domnul  Ştefan  Demetrescu. 

Pentru  Gogu  Recman,  domnul  Alexandru  Recman,  tată,  doamna  Recman,  mamă, 
domnişoara  Pârvu  şi  doamna  Ecaterina  Comanici. 

Pentru  Iordache  Spânu,  domnul  Ştefan  Spânu,  tată,  doamna  Smaranda  Spânu, 
mamă  şi  fratele. 

Pentru  Mihai  Calapăr,  doamna  Margareta  Jalbioară,  soră  şi  preot  Calapăr,  tată. 

Pentru  Nicolaescu  Gheorghe,  sora  sa  precum  şi  un  numeros  grup  de  Armatoli,  în 
costumele  lor  tradiţionale,  veniţi  pentru  a  face  recunoaşterea  camarazilor  lor 
macedoneni  ucişi  la  Vaslui. 


SOSIREA  LA  VASLUI 

în  gara  Vaslui  oaspeţii  au  fost  întâmpinaţi  de  o  gardă  de  legionari  din  garnizoana 
locală,  comandată  de  camaradul  Pivniceru. 


DEZGROPAREA 

La  ora  7.00  a  început  scoaterea  pământului  de  către  o  echipă  de  20  de  camarazi  în 
uniforme  legionare.  Pământul  este  umed  şi  cleios;  se  prinde  de  unealtă!  Lucrul 
merge  anevoie! 

Alături  de  mormântul  comun,  stau  familiile  morţilor!  Se  aud  suspinuri,  gemete, 
îmbărbătări. 

Un  camarad  povesteşte  la  un  colţ  al  mormântului: 

“l-au  împuşcat  pe  la  cinci  dimineaţa.  Apoi  autorităţile  au  adunat  jidanii  din 
Vaslui,  ducându-i  in  corpore  la  locul  asasinatului  ca  să  se  bucure  de  privelişte.  Au 
fost  aduşi  şi  câţiva  oameni  care  au  privit  încremeniţi,  făcându-şi  cruce. 

Pe  la  orele  şase  seara,  30  de  legionari  vasluieni  din  arestul  jandarmeriei  au  fost 
aduşi  între  baionete  să  sape  groapa  comună  a  camarazilor  lor. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


58 


La  ora  9.30  seara  groapa  era  gata. 

A  doua  zi  dimineaţa  camionul  jidanului  Galler,  depozitar  de  alcooluri  din  Vaslui,  a 
adus  trupurile  celor  ucişi  în  cimitir. 

Primele  şase  au  fost  aşezate  în  groapă  unul  lângă  celălalt.  Dar  camionul  era 
probabil  grăbit  şi  s’a  dat  ordin  să  se  arunce  corpurile  claie  peste  grămadă,  pentru  ca 
lucrurile  să  se  termine  mai  repede. 

"Astfel  o  să  vă  îngrop  şi  pe  voi",  a  spus  el  camarazilor  care  săpau  groapa. 

După  aceasta  s’a  turnat  var  pe  primii  şase.  Parte  din  vestmintele  lor  au  fost 
ridicate  şi  împărţite  de  poliţie.” 


CA  0  LACRIMĂ  DE  SÂNGE 

în  timp  ce  se  lucrează  sârguincios  la  scoaterea  pământului,  corul  legionarilor 
intonează  “Imnul  legionarilor  căzuţi”. 

Pe  marginea  mormântului  ard  lumânări  sfioase,  picură  lacrimi  din  toţi  ochii. 
Asistenţa  devine  foarte  numeroasă.  în  afară  de  cămăşile  verzi,  care  se  adună 
neîncetat  din  toată  Moldova,  vin  ţăranii  din  satele  din  jur  şi  orăşenii  din  Vaslui. 

La  ora  11.30,  la  un  capăt  al  gropii,  se  descoperă  primele  rămăşiţe  mortuare.  Sunt 
câteva  bucăţi  de  stofă  şi  păr.  Săparea  continuă  de  aici  înainte  cu  precauţie.  Se  aduc 
feşe,  bandaje,  acid  fenic;  camaradul  doctor  Vaier  Neagoe  începe  să  descopere  cu 
mistria  primele  oseminte  din  stratul  ultim  de  pământ.  El  este  secondat  de  camarazii 
doctor  Voinescu  şi  doctor  Florian. 

1.  Se  scoate  primul  trup  mort,  încremenit  cu  mâinile  pe  piept.  Este  imposibil 
de  identificat  deocamdată.  în  picioare  nu  are  încălţăminte.  Se  văd  în  jur  oase; 
par  moi,  palmele  îi  lipsesc.  Este  depus  pe  pajişte  şi  acoperit. 

Este  ZOSIM  DANIELESCU  din  Ploieşti;  îl  recunoaşte  mama  sa. 

Urmează  dezgroparea  celorlalţi. 

2.  MIRCEA  MOŢOC;  este  recunoscut  tot  de  mama  sa,  după  desenul  flanelei. 

3.  VASILE  POPESCU,  recunoscut  după  diapazonul  găsit  în  buzunarul  hainei 
şi  după  dantură. 

4.  GHEORGHE  NICOLICESCU  care  este  recunoscut  de  sora  sa.  S’a  găsit  în 
buzunar  livretul  militar. 

5.  DORIN  CONSTANTINESCU,  recunoscut  după  mărgelele  de  la  cojocel. 
Mama  îi  pune  cămaşa  verde.  Momentul  este  impresionant. 

6.  VIRGIL  BORZEA,  recunoscut  după  un  dinte  de  aur  din  dreapta  şi  după 
pantalonii  golf. 

7.  BORIS  ŢUCAN,  recunoscut  după  cămaşa  militară  pe  care  o  purta  la 
scoaterea  din  lagăr. 

8.  Al  optulea  nu  poate  fi  identificat  până  la  ora  aceasta. 

9.  CONSTANTIN  BOBOC,  recunoscut  după  doi  dinţi  suprapuşi. 

10.  GHEORGHE  VOLOCARU,  recunoscut  după  actele  găsite  în  buzunar. 

11.  ION  BELGEA  este  recunoscut  după  haine  şi  după  mâinile  sale  subţiri  şi 
lungi.  în  momentul  morţii  trebuie  să  se  fi  chinuit  grozav:  are  limba  scoasă. 

12.  PETRE  RIOŞANU  este  recunoscut  după  firele  albe  din  barbă. 


Nicolae  Niţă 


59 


13.  SPIRU  POPESCU,  recunoscut  de  familie  după  îmbrăcăminte. 

14.  ALEXANDRU  MORARU  este  recunoscut  după  păr  şi  barbă. 

15.  MIRCEA  GOGA,  îmbrăcat  în  scurtă,  pulover  gri.  Are  asupra  sa  un  Christ 
lucrat  în  os,  cu  insigna  Vaslui.  îi  lipseşte  dantura  din  dreapta. 

16.  MIRCEA  TEOHARI,  cu  insigna  de  medicinist  cu  seria  269. 

17.  SPIRU  BUJGOLI,  cu  dinţi  falşi  puşi  înainte  de  moarte. 

18.  Muncitorul  RADU  DOBRE,  cu  haine  negre,  bundiţă  de  miel. 

19.  TRAIAN  CLIME,  pantaloni  în  romburi,  flanelă  maro,  câţiva  dinţi  de  viplă. 

20.  V.  P.  GâRCINEANU,  recunoscut  de  familie  după  dantura  de  aur.  Pulover 
fără  mâneci,  mănuşi  în  buzunar,  agendă  1938  cu  însemnări. 

21.  IORDACHE  SPÂNU,  haine  gri,  pulover  fără  mâneci,  flanelă  de  piele. 

22.  TEODOR  TUDOSE,  haină  de  piele  scurtă,  pantaloni  de  cizmă,  bundiţă  de 
miel. 

23.  CHIRIAC  CARATASU,  recunoscut  de  familie  după  vestminte. 

24.  VALERIU  CÂRDU,  recunoscut  de  fratele  său  după  croiala  hainelor  făcute 
la  Oraviţa.  Pulover  verde,  cu  iniţialele  în  galben. 

25.  STAVRE  SOLA,  recunoscut  de  familie  după  dantură. 

26.  NICU  COMĂNESCU,  recunocut  de  camarazi  după  vestminte. 

27.  MIHAI  CALAPĂR,  recunoscut  de  tatăl  său  după  lenjerie. 

28.  ION  ANTONIU,  cu  ţeasta  zdrobită  de  un  pat  de  armă.  Este  fără  haine  şi 
învelit  intr-un  sac. 

29.  TEODOR  STAHU,  recunoscut  de  fratele  său  după  suman  şi  un  piepten  pe 
care  i  l-a  adus  în  lagăr,  cu  puţin  timp  înainte  de  a  fi  ucis. 

30.  SUPILA  POLISPERHON,  recunoscut  după  dantură  şi  statură.  Era  cel  mai 
înalt  din  lagăr. 

31.  ION  BUSUIOC,  recunoscut  de  camarazi  după  veştminte. 

32.  GOGU  RECMAN,  recunoscut  de  părinţii  săi  după  oasele  feţii. 

în  general  corpurile  sunt  mutilate  îngrozitor. 


ALAIUL  FUNEBRU 

La  ora  19.00  slujba  este  terminată  şi  coşciugele  sunt  aşezate  pe  care  trase  de  boi 
moldoveneşti  şi  decorate  cu  mult  brădet.  Carele  se  încolonează  în  poarta  cimitirului, 
după  fiecare  mergând  rudele  morţilor,  iar  la  sfârşit  gărzile  verzi.  Calea  parcursă  prin 
oraş  pe  străzile  principale  bogat  pavoazate  cu  tricolor  îndoliat.  Casele  creştineşti  au 
uşile  deschise  şi  pe  ferestre  numeroase  lumânări  aprinse.  De  balcoane  atârnă  scoarţe 
naţionale.  Elevi,  eleve  şi  toată  populaţia  oraşului  sunt  rânduiţi  disciplinat  pe  trotuare 
cu  lumânările  aprinse.  De  la  toate  bisericile  clopotele  îşi  împreună  sunetele  într’un 
dangăt  trist  şi  dureros. 

Pluteşte  în  tot  oraşul  un  duh  de  smerenie,  reculegere  şi  religiozitate.  Ochii  tuturor 
sunt  umezi. 

Vasluiul  lui  Ştefan  cel  Mare  atât  de  înstrăinat,  astăzi  se  întoarce  cu  gândul  la 
vremile  străvechi  când  românul  era  stăpân  la  el  acasă. 

Alaiul  funebru  se  scurge  spre  gară  unde  coşciugele  sunt  îmbarcate  în  vagoane 
speciale,  care  vor  porni  mâine  în  zori  spre  Predeal,  formând  un  tren  special,  în  care 
vor  lua  loc  familiile  îndoliate. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


60 


PREDEALUL  5° 


de  D.  M.  RANETESCU 


Mult  a  iubit  Căpitanul  Predealul. 

Numai  mintea  lui,  de  o  înţelepciune  socratică  şi  sufletul  lui  -  imens  spectacol  de 
senzaţii,  izvorâte  direct  din  contactul  cu  natura  -  au  putut  alege  acel  ungher 
fermecător  al  Bucegilor,  pentru  odihnă  şi  reculegere. 

Privind  din  vârful  Cioplei  îţi  apare,  ca  o  apoteoză,  o  uriaşă  scăldare  în  albastră 
lumină  de  cer  şi  în  opalescenţă  de  creste  dantelate,  din  Caraiman  până  în  Piatra 
Craiului.  O  revărsare  de  poale  verzi  spre  funduri  adânci  de  văi,  ici  Piatra  Mare,  colo 
Postăvarul,  în  spate  Clăbucetul,  în  fund  minunata  Ţară  a  Bârsei,  ca  un  covor  de  aur 
pe  marginea  Oltului. 

încotro  te  întorci  şi  priveşti,  îţi  deschizi  ochii  mari,  îţi  iei  sufletul  şi  ţi-1  risipeşti  pe 
culmi  şi  văi,  îl  saturi  de  frumuseţi,  de  odihnă  şi  încântare,  ca  apoi  să-l  aduni  în  tine  şi 
să-l  păstrezi  ca  pe  un  tezaur  al  celor  mai  scumpe  amintiri. 

Acolo  sus  a  stat  şi  el  de  atâtea  ori  şi  multe  povesti  i-au  spus  poienile  de  brazi, 
murmurul  apelor  călătoare  spre  zglobiul  Timiş,  poveşti  de  suferinţă  şi  vitejie  ale  unui 
neam  străvechi,  neamul  lui  drag.  în  uzina  neostenită  a  minţii  lui  s’au  făurit  gânduri 
peste  gânduri,  doruri  sfinţite  cu  lacrimi  au  izvorât  din  inima  lui  bună  şi  pe  toate  le-a 
închinat  cu  smerenie  necăjitei  lui  patimi. 

De  câte  ori  şi-a  luat  toiagul  şi,  împreună  cu  Ion  Someru  -  un  sărman  şi  credincios 
tovarăş  de  umblat  -  a  suit  coastele  Susaiului  spre  vârfuri,  pe  cărări  înfundate  sub 
umbră  de  cetini,  a  scormonit  pământul  sfinţit  cu  sânge  de  ostaşi  ca  să  ia  de  ici  o 
ţeastă,  de  colo  un  fluier  de  picior,  adunând  os  cu  os  şi  clădind  apoi,  din  pietre  de 
stâncă  si  din  crengi,  un  mic  mausoleu  pe  fruntea  Clăbucetului! 

Cine  s’a  mai  gândit  să  culeagă  trupuri  uitate  sub  veştmânt  de  muşchi  şi  să  aducă  o 
binecuvântare  de  milă  şi  de  cinstire  creştinească  bieţilor  martiri  fulgeraţi  de  moarte? 
Cine  a  fost  omul  acesta,  alunecat  parcă  din  ceruri  într’o  lume  de  suferinţă,  un  om 
care  şi-a  mistuit  viaţa  alinând  dureri,  împărţind  nădejdi,  croind  drumuri  largi  prin 
hăţişurile  mizeriei  şi  ticăloşiei,  suflând  peste  întuneric  şi  aprinzând  lumina  mântuirii 
neamului,  pentru  ca,  la  urmă,  să-l  zvârle  în  legendă  ghiarele  satanelor? 

Ca  un  munte  din  munţii  noştri,  aşa  creşte  şi  se  înalţă  şi  umple  văzduhul,  pe  fiecare 
ceas,  în  fiecare  zi,  chipul  şi  amintirea  Căpitanului!  Se  strecoară  în  carnea,  în  sângele 
şi  oasele  noastre  ceva  din  fiinţa  lui  nepieritoare,  ceva  care  ne  îmbărbătează,  ne 
insuflă  puteri,  ne  aminteşte  mereu  legea  nestrămutată  şi  credinţa  vieţii  lui  de  gigant 
şi  de  martir.  Exemplul  rar  -  ca  marile  diamante  ale  pământului  -  pe  care  l-a  dat  în 
scurtul  drum  al  existenţei  lui,  pilda  iubirii  de  ţară  şi  a  milei  de  oameni,  de  sărmani  şi 
de  eroi  a  stârnit  uimirea  lumilor  şi  a  cutremurat  toate  conştiinţele. 

Acel  mic  mausoleu  din  culmea  Clăbucetului  a  fost  să  fie  piatra  de  temelie  a 
catedralei  în  care  se  vor  odihni,  peste  veacuri,  tristele  rămăşiţe  ale  celor  ce  au  murit 
pentru  biruinţa  legionară,  alături  de  vitejii  ostaşi  adormiţi  acum  douăzeci  şi  patru  de 
ani  peste  sânul  îndurerat  al  ţării. 

Dar  pururea  va  străjui  deasupra  lor  în  vârf  de  catapeteasmă  veghea  neadormită  a 
Căpitanului. 

Predealul  va  fi  altarul  sfintelor  amintiri  şi  Mecca  nădejdilor  noastre  în  veşnicie. 


50  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  38,  Duminică,  27  Octombrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


61 


Icoane  din  martirajul  de  la  Vaslui  51 


de  Ion  DIACONESCU 

Joi  s’au  dezgropat  la  Vaslui  osemintele  celor  32  de  legionari  ucişi  la  21  Septembrie 
1939.  Ele  au  fost  transportate  la  Predeal  pentru  reînhumare. 

în  viziunile  sale,  de  un  tragism  uriaş,  Căpitanul  a  întrevăzut  din  timp 
necruţătoarea  coasă  a  morţii  care  se  va  abate  cândva  asupra  Legiunii. 

Era  prin  vara  lui  1937. 

Şi  a  căutat  să-i  facă  faţă  de  pe  atunci. 

A  descoperit  un  teren  întins  pe  o  culme  a  Predealului  atât  de  iubit  de  el. 

"în  era  legionară  se  va  zidi  aici  o  mănăstire  a  neamului  unde  vor  fi  îngropate  toate 
osemintele  eroilor  şi  martirilor  Mişcării". 

Era  aceasta  o  poruncă  pe  care  o  dădea  Căpitanul  pentru  vremurile  care  aveau  să 
vină  după  nefiinţa  lui  pe  pământ.  O  poruncă  dată  morţilor  Mişcării,  de  a-şi  strămuta 
oasele  îngheţate  -  oriunde  vor  zăcea,  retezate  de  coasa  destinului  legionar  -  la 
Predeal,  alături  de  Moţa  şi  Marin,  pentru  ca  şi  în  veşnicia  de  sub  glie  să  fie  alături, 
după  cum  alături  au  fost  în  viaţă  şi  sunt  azi,  acolo,  sus,  spiritual. 

Au  fost  32. 

Pentru  fiecare  dintre  ei  ar  trebui  scrisă  o  carte.  Vremea  aceasta  va  veni.  Legiunea 
va  avea  o  bibliotecă  eroică. 

Acum,  cu  prilejul  strămutării  osemintelor  de  la  Vaslui,  ne  mărginim  a  face  un 
scurt  pomelnic  al  câtorva  camarazi  ucişi  acolo,  care  ne-au  fost  mai  apropiaţi 
sufleteşte,  pe  care  i-am  cunoscut  mai  bine.  Celorlalţi,  pe  care  nu-i  pomenim,  le  cer 
iertare.  Alţi  camarazi  în  viaţă  vor  împlini  lipsa  mea. 


VICTOR  PUIU  GÂRCINEANU 

Caracteristica  de  căpetenie  a  lui  Puiu  -  cum  îi  spuneam,  răsfăţându-1,  toţi 
camarazii  -  era  pasiunea  sa  fără  limită  pentru  misticismul  legionar.  Intelectual  de 
rasă,  cu  un  talent  literar  remarcabil  şi  înzestrat  cu  un  temperament  vulcanic,  PUIU 
GÂRCINEANU  a  reuşit  să  devină  unul  din  Arhanghelii  Mişcării,  datorită  unei 
supraomeneşti  sforţări  de  suflet.  Cu  o  voinţă  de  autoflagelare  şi-a  înfrânt: 
raţionalismul  spre  care  era  înclinat  de  la  fire;  orgoliul  gloriei  literare  profane,  pe 
care,  în  afară  de  Legiune,  ar  fi  cucerit-o  din  plin;  temperamentul  veşnic 
neastâmpărat,  mereu  în  căutarea  de  pasiuni  şi  senzaţii  covârşitoare. 

Talent  şi  temperament,  el  le-a  pus  numai  în  slujba  credinţei  sale  din  clipa  când 
Căpitanul  i-a  aprins  candela.  în  lagăr  a  avut  o  purtare  de  sfânt.  Trupul  său,  firav  şi 
până  atunci,  slăbise  în  lagăr  aproape  până  la  uscăciune.  O  barbă  neagră,  deasă  şi 
nişte  mustăţi  pe  oală,  îi  dădeau  o  înfăţişare  asemănătoare  martirilor  din  icoanele 
ortodoxe.  Făcea  rugăciuni  aproape  toată  ziua. 

Vorbea  foarte  puţin,  poate  mai  des  decât  ceilalţi  şi  lua  tot  timpul,  cât  a  fost  cald, 
băi  de  soare.  Viaţa  lui  era  aproape  numai  contemplativă  şi  interioară. 

A  ţinut  o  singură  cuvântare:  la  ziua  Căpitanului  la  Ciuc.  A  vorbit  ca  un  iluminat. 
Vorbele  sale  erau  flăcări  care  ne  străpungeau.  După  terminarea  vorbirii  unii  au  văzut 


51  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  38,  Duminică,  27  Octombrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


62 


în  jurul  capului  său  nimbul  mucenicilor  întru  Christos. 

Puiu  Gârcineanu  a  fost  un  martir,  nu  numai  conştient  dar  şi  pasionat  de  destinul 
său.  Ca  înrudire  sufletească  el  era  foarte  aproape  de  Ionel  Moţa. 


ION  BELGEA 

Slăbuţ,  miop,  de  stat  mijlociu  şi  brunet,  ION  BELGEA  era  unul  din  legionarii 
foarte  preţuiţi  de  Căpitan,  pentru  care  preţuire  i  se  încredinţau  misiuni  grele  şi 
delicate. 

Belgea  nu  s’a  lăsat  prins  în  noaptea  de  Florii  1938,  odată  cu  majoritatea 
conducătorilor  Mişcării.  A  rămas  în  Bucureşti  unde  a  îndeplinit  un  rol  de  căpetenie 
în  refacerea  organizaţiilor,  după  urgia  din  Aprilie  şi  Mai.  A  condus  "Răzleţii"  în  acele 
vremuri  de  deznădejde  când  viaţa  Căpitanului  era  în  mâna  călăilor  săi;  a  condus  cu 
mult  tact,  tenacitate  şi  precauţie,  trăind  mai  mult  în  tramvaie  şi  pe  sub  poduri  ca  să 
scape  de  urmărire  şi  ca  să-şi  îndeplinească  misiunea.  Când  l-au  prins  şi  adus  la  Ciuc 
prin  Iulie  1938,  a  exclamat:  "acum  pot  şi  eu  să  dorm!'.  Nu  mai  dormise  două  ceasuri 
în  şir  de  luni  de  zile  şi  în  tot  acest  timp  nu  se  nutrise  decât  la  întâmplare  şi  pe 
apucate. 

Viaţa  din  lagăr  i  se  părea  un  adevărat  rai  pe  lângă  cea  de  câine  fugărit  pe  care  o 
dusese  până  aici.  Regreta  totuşi  mult  că  fusese  prins  deoarece  afară  rămăseseră 
foarte  puţini  care  să  poată  continua  lupta  de  reorganizare  şi  menţinere  a  cadrelor. 

Vorbea  minunat  în  stil  legionar:  precis,  documentat,  uneori  tăios;  te  învăluia  în 
logica  lui  dinamică,  dar  totodată  severă.  Era  în  el  stofă  de  conducător.  De  la  prima 
aruncătură  de  ochi  îi  recunoşteai  superioritatea  pe  linia  legionară  şi  te  supuneai  lui, 
cu  încredere  şi  dragoste.  în  lagăr  era  liniştit,  degajat  şi  prietenos  cu  toţi. 

Pierderea  sa  se  va  resimţi  mult  timp  în  rândurile  Legiunii. 


ION  ANTONIU 

Mic  de  stat  şi  îndesat,  tăcut,  totdeauna  chibzuit,  dar  prompt  în  atitudini, 
răspunsuri  şi  iniţiative. 

ION  ANTONIU  'PÂSU'  (cum  i  se  spunea  de  către  toţi)  era  de  un  rar  dinamism.  In 
ultimii  ani  înainte  de  prigoană  avusese  roluri  de  căpetenie  în  mişcarea  studenţească. 
Scăpat  din  capcanele  poliţiei  în  Aprilie  el  a  fost  prins  abia  prin  Iulie  după  ce 
desfăşurase  "afară",  ca  ajutor  al  lui  Belgea,  o  activitate  rodnică  pentru  Mişcare  şi 
plină  la  tot  pasul  de  riscul  vieţii. 

îmi  amintesc  un  fapt  (dintr’o  mie)  din  timpul  convieţuirii  noastre  la  Vaslui.  Era  în 
toamnă,  prin  Septembrie.  O  aniversare  a  fostului  rege  Carol.  Ne-am  adunat  cu  toţii 
în  sala  de  spectacole  a  fostei  Şcoli  Normale,  devenită  lagăr  legionar.  Trebuia  să 
comemorăm  şi  noi  această  zi.  Ne-o  ceruse  comandantul  jandarmeriei.  La  ora 
anunţată  ofiţerii  jandarmi,  în  mare  ţinută,  iau  loc  în  primele  rânduri,  printre  noi. 
Veniseră  ca  să  termometreze  temperatura  entuziasmului  nostru  pentru  stăpânul  lor. 

ANTONIU  spune  cuvântul  omagial.  După  primele  fraze  introductive,  în  care  arată 
că  tineretul  ţării  este  fala  ei  de  azi  şi  sprijinul  de  mâine,  oratorul  adaugă  tăios: 
"Tineretul  legionar  este  opera  lui  Corneliu  Codreanu  si  nu  se  va  despărţi  de  el  nici  în 
mormânt”.  Ofiţerii  de  jandarmi  au  făcut  stânga  împrejur  şi  au  ieşjit  consternaţi.  în 


Nicolae  Niţă 


63 


lipsa  lor  şedinţa  s’a  transformat  în  manifestaţie  legionară.  PÂSU  era  un  om  care  nu 
cunoştea  noţiunea  riscului. 


VALERIU  CÂRDU 

Priviri  de  oţel,  sub  gene  stufoase  şi  negre.  Neînfricare,  sinceritate,  cavalerism,  gata 
în  toată  clipa  pentru  acţiuni  riscante.  Unul  din  creatorii  stilului  legionar  în  versuri  şi 
cu  scrisul  cotidian  -  stil  avântat  dar  neted  şi  sincer,  spus  de  la  inimă,  fără  nimic  de 
prisos  şi  pietros  ca  aşchia  de  stâncă  -  VALERIU  CÂRDU  era  şi  unul  dintre 
modelatorii  verbului  legionar  ieşit  din  acelaşi  tipar  ca  şi  scrisul. 

A  fost  prins  abia  în  Septembrie  şi  adus  la  Vaslui,  odată  cu  un  întins  contingent  de 
alţi  camarazi  şi...  cu  legionari  fabricaţi  de  poliţie,  aduşi  ca  să  ne  spargă  cetatea 
sufletească.  Trebuia  dusă  atunci,  de  către  conducerea  legionară  a  lagărului,  o  îndoită 
acţiune:  întâi  de  eliminare  din  rândurile  noastre  a  creaturilor  siguranţei,  care 
niciodată  nu  fuseseră  în  Mişcare;  apoi  de  întărirea  puţinilor  şovăitori  din  propriile 
noastre  rânduri.  CÂRDU  a  avut  atunci  un  rol  precumpănitor.  A  ţinut  în  dormitorul 
"Bănăţenilor"  o  serie  de  prelegeri  morale  şi  vitejeşti. 

Verbul  lui  cald  şi  răspicat  a  învins  toate  şovăirile,  pe  de  o  parte  şi  a  determinat,  pe 
de  altă  parte,  pe  intruşi  să  facă  tot  posibilul  spre  a  fi  scoşi  dintre  oamenii  atât  de 
primejdioşi...  Pentru  acest  ultim  scop,  am  scos  împreună  o  revistă  satirică,  "Răcnetul 
Vasluiului",  care  demasca  fără  cruţare  acţiunea  dizolvantă  a  cohortelor  de  legionari 
poliţieneşti. 

Moartea  lui  VALERIU  CÂRDU  este  una  dintre  cele  mai  mari  pierderi  încercate  de 
Mişcare  în  timpul  prigoanei.  Cine  i-a  cunoscut  bine  însuşirile  ştie  că  este  aproape  de 
neînlocuit. 


TEODOR  TUDOSE 

Un  adevărat  Hercule  legionar,  ca  dogoare  interioară,  credinţă  şi  forţă  fizică. 
Simţeai  fluidul  forţei  sale  trupeşti  şi  sufleteşti,  la  prima  aruncătură  de  ochi.  Avea  el  o 
vorbă  pe  care  o  spunea  în  loc  de  "bună  ziua":  "te  sfărâm,  bădie!". 

Bucovinean,  stabilit  ca  avocat  în  Iaşi,  TEODOR  TUDOSE  aducea  printre  noi 
vârtoşenia,  sfătoşenia  şi  sinceritatea  ţăranului  neîntinat  şi  cavaler  din  părţile 
Bucovinei. 

Când  să-l  ucidă  călăii  în  noaptea  tragică,  glonţul  destinat  inimii  lui  a  nimerit  în 
veriga  lanţului  cu  care  era  legat.  Lanţul  s’a  rupt.  Toader  a  luat-o  la  fugă  peste  câmpia 
învecinată  ca  înebunit  de  masacrul  camarazilor  săi.  Dar  în  partea  în  care  fugea  era 
pândit  de  alte  ţevi  de  arme  asasine.  Toader  şi-a  desfăcut  pieptul  şi  a  strigat  cât  l-au 
ţinut  puterile  lui  de  leu:  "Trageţi,  canaliilor!  S’o  găsi  cineva  care  să  ne  răzbune!" 


VASILE  BUHAI 

VASILE  BUHAI  a  fost  unul  dintre  câinii  ciobăneşti  ai  Legiunii  şi  unul  dintre 
elementele  de  şoc.  Ar  fi  prea  puţin  dacă  am  spune  că  era  de  un  curaj  fără  margini.  El 
era  zidit  dintr’o  piatră  tare,  a  Nicadorilor  şi  Decemvirilor,  cununat  cu  moartea  de  la 
primul  pas  făcut  în  Mişcare.  Dar  în  sânul  ei  era  mai  apropiat  de  orice  camarad,  decât 
cel  mai  apropiat  copil  naiv  şi  drăgălaş. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


64 


Mare  putere  de  credinţă,  o  mare  putere  de  iubire  nativă,  o  hotărâre  şi  o  tenacitate 
greu  de  egalat. 

Acesta  a  fost  VASILE  BUHAI. 

Programul  transportării  la  Predeal  a  urnelor  cu  cenuşa  camarazilor  ucişi 

la  Bucureşti  •'>2 

în  noaptea  de  Sâmbătă  spre  Duminică,  adunarea  unităţilor  din  garnizoana 
Bucureşti,  la  crematoriul  "Cenuşa",  la  orele  2.00. 

Ora  2.30  -  3.00:  Slujba  religioasă  care  se  va  oficia  în  curtea  crematoriului. 

Ora  3.15:  încolonarea  unităţilor  şi  pornirea  cortegiului  spre  Gara  de  Nord. 

Ora  5.00  -  6.00:  îmbarcarea  în  trenul  legionar  pentru  Predeal. 

Ora  6.15:  Plecarea  trenului. 

Ora  8.41:  Sosirea  în  gara  Ploieşti  Sud  unde  se  aşteaptă  o  garnitură  cu  15 

vagoane  cu  legionari  din  Prahova. 

Ora  13.10:  Sosirea  în  gara  Predeal. 

Ora  15.00:  Serviciul  religios  de  înhumare  şi  depunerea  urnelor  camarazilor 

căzuţi.  Ora  1.12:  Plecarea  spre  Bucureşti  cu  acelaşi  tren  din  gara  Predeal. 

Ora  3.27:  Sosirea  în  Bucureşti  Nord. 

Familiile  camarazilor  căzuţi  pot  veni  la  crematoriu  sau  direct  la  gară  conform 
programului  de  mai  sus  şi  dispun  de  cinci  vagoane  de  clasă. 

Unităţile  din  garnizoana  Bucureşti  ocupă  35  de  vagoane  şi  anume: 

-  Corpul  legionarelor  trimite  200  de  legionare; 

-  Centrul  studenţesc  legionar  trimite  200  de  legionari; 

-  Frăţiile  de  Cruce  trimit  200  de  legionari; 

-  Centrul  "Răzleţi"  trimite  600  de  legionari; 

-  Corpul  Muncitoresc  Legionar  trimite  800  de  legionari; 

Ţinuta  reglementară;  îmbrăcăminte  groasă. 

Grozăviile  de  nedescris  petrecute  în  hrubele  Crematoriului.  Cum  au  fost  arse 
cadavrele  camarazilor  ucişi  în  prigoană.  S’a  găsit  cenuşa  martirilor  legionari  care  au 
pedepsit  pe  Armând  Călinescu. 

O  uluitoare  descoperire  a  fost  făcută  ieri  de  către  poliţia  legionară.  Urmare  a  unor 
relaţii  date  de  gardianul  crematoriului  "Cenuşa"  la  direcţia  crematoriului,  a  fost 
anunţată  poliţia  legionară  care  a  descoperit  cenuşa  lui  MITI  DUMITRESCU  şi  a 
celorlalţi  opt  legionari  care  au  pedepsit  pe  ARMAND  CĂLINESCU. 

Cum  se  ştie,  cei  nouă  legionari,  în  frunte  cu  MITI  DUMITRESCU  au  fost  asasinaţi, 
iar  cadavrele  lor  au  fost  transportate  la  crematoriu  unde  au  fost  arse. 

Ieri  o  echipă  de  legionari  condusă  de  camaradul  comandant  BARTOLOMEU 


52  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  38,  Duminică,  27  Octombrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


65 


LIVEZEANU  s’a  transportat  în  anchetă  la  crematoriu.  După  cercetări  sub  un  strat  de 
flori  s’a  dat  peste  un  morman  de  oase  arse.  Din  relaţiile  mecanicului  CERCHEZ  s’au 
putut  afla  amănuntele  următoare: 

CENUŞA  MARTIRILOR  ÎN  "VALEA  PLÂNGERII" 

Iată  ce  povesteşte  mecanicul:  “în  anul  trecut,  mi  se  pare  în  seara  de  22 
Septembrie,  au  fost  aduse  zece  cadavre  cu  maşina  Societăţii,  spunându-se  că  sunt  cei 
care  au  asasinat  pe  ARMAND  CĂLINESCU.  Incinerarea  s’a  făcut  fără  participarea 
noastră  şi  în  prezenţa  unui  domn  colonel  şi  a  mai  multor  civili.  Cine  au  fost,  nu  ştiu 
nici  azi. 

Cenuşa  am  scos-o  eu  dimineaţa,  fiindcă  incinerarea  a  durat  până  la  ora  6.00  în 
zori  şi  am  pus-o  într’o  lădiţă,  aceea  de  colo,  pe  care  apoi  am  ascuns-o  într’un  colţ  din 
subsolul  cuptorului.  A  stat  acolo  mai  mult  de  şase  luni.  Mi  s’a  spus  s’o  arunc  pe 
câmp. 

Astă  primăvară  am  luat  lădiţa  şi,  în  loc  să  arunc  cenuşa,  am  îngropat-o  în  colţul 
crematoriului  dinspre  'Valea  Plângerii'.” 

Cel  de-al  zecelea  cadavru,  fiindcă  zece  spune  mecanicul  că  au  fost,  se  pare  a  fi  al 
camaradului  VICTOR  DRAGOMIRESCU. 

HRUBELE  MORŢII 

Iată  acum  şi  declaraţia  scrisă  a  mecanicului: 

“în  ziua  de  26  ianuarie  1939  s’au  adus  de  la  Institutul  Medico  -  Legal  două  cadavre 
cu  auto-dricul  instituţiei.  Incinerarea  s’a  făcut  în  prezenţa  domnului  comisar  al 
circumscripţiei  23  precum  şi  a  altor  persoane  pe  care  nu  le  cunosc. 

CADAVRELE,  DUPĂ  DATĂ,  SUNT  ALE  CAMARAZILOR  VASILE  CHRISTESCU 
ŞI  LT.  N.  DUMITRESCU. 

ÎN  ZIUA  DE  18  FEBRUARIE  1939,  NOAPTEA,  PE  LA  ORELE  11.30,  S’AU  ADUS 
LA  CREMATORIU  ŞAPTE  CADAVRE  PE  CARE  N’AM  PUTUT  SĂ  LE  VĂD 
ÎNTRUCÂT  NU  MI  S’Â  PERMIS  SĂ  IES  DIN  CREMATORIU. 

Cadavrele  erau  însoţite  de  către  mai  mulţi  plutonieri  de  jandarmi.  Tot  ei  aranjau 
cadavrele  în  sicrie  bine  acoperite  pentru  a  nu  putea  fi  văzute.  Macabra  operaţie  s’a 
făcut  în  asistenţa  unui  colonel,  a  unui  procuror,  a  unui  medic  şi  a  altor  persoane  din 
Prefectura  Poliţiei  pe  care  nu  le  cunosc. 

Despre  identitatea  celor  arşi  n’am  cunoştinţă.  Incinerarea  a  început  pe  la  ora 
24.00  şi  s’a  terminat  pe  la  ora  5.00  dimineaţa.” 

Şl  MEREU  ALŢII  CAD  JERTFĂ  PENTRU  NEAM... 

“în  ziua  de  10  iulie  1939  s’a  adus  la  crematoriu,  pe  la  orele  23.00  sau  24.00  o 
femeie  cu  o  maşină  de  turism  a  Prefecturii  Poliţiei,  (după  toate  indicaţiile  femeia 
aceasta  a  fost,  desigur,  camarada  NICOLETA  NICOLESCU  -  n.n.) 

-în  ziua  de  27  Septembrie  1939  au  fost  aduse  două  cadavre  de  la  închisoarea 


Articole  clin  Presa  Legionară 


66 


Jilava,  cu  maşina  societăţii.  Cadvrele  au  fost  însoţite  de  un  jandarm,  iar  incinerarea 
s’a  făcut  în  prezenţa  jandarmului  şi  a  unui  comisar  civil.  Cine  sunt,  nu  ştiu. 

în  ziua  de  io  Octombrie  1939  s’a  adus  un  cadavru  cu  mâinile  legate  la  spate, 
îmbrăcat  şi  pus  cu  faţa  în  jos  într'un  sicriu.  Incinerarea  s’a  făcut  în  prezenţa  a  doi 
comisari  în  civil. 

în  ziua  de  31  Octombrie  1939  s’a  incinerat  de  asemenea  un  cadavru  în  asistenţa 
delegaţilor  Prefecturii  Poliţiei. 

Alte  relatări  nu  mai  cunosc.” 

Declaraţia  este  semnată:  ION  CERCHEZ. 

♦  ♦  ♦ 

Cutremurătoare  sunt  aceste  mărturii  ale  unui  om  simplu  dar  pătruns  de  o 
creştinească  tristeţe  şi  ele  pun  în  cea  mai  limpede  lumină  nelegiuirile  asasinilor  din 
cartea  de  grozăvii  a  neamului. 

împotriva  tuturor  ucigaşilor  care  doreau  să  şteargă  şi  ultima  urmă  a  fărădelegilor 
lor,  martirii  legionari  trăiesc  şi  astăzi  îndrumând  senin,  cu  fruntea  sus,  neamul  spre 
învierea  lui  de-a  pururi... 

“ Buna  Vestire” 


IAR  AU  FOST  PRINTRE  NOI  53 

de  Horia  STAMATU 

LA  PREDEAL  S'A  PUS  TEMELIA  NOII  BISERICI  A  NEAMULUI 

Chipul  în  care  Legiunea  îşi  fundează  instituţiile  aproape  nu  are  seamăn  în  istorie. 
Este  atâta  risipă  de  tinereţe,  atât  de  adâncă  patima  pentru  moartea  roditoare,  încât  te 
cutremuri. 

Şi  nu  ne  cutremură  setea  de  moarte  a  celor  căzuţi,  cât  nestăvilita  sete  de  sânge  a 
călăilor.  Pe  cât  de  mare  este  nemernicia  de  a  omorî  pentru  a  trăi.  Iată  fiara  în  toată 
goliciunea  ei!  Fiara  care  încă  pândeşte,  din  umbră,  ceasul  prielnic  pentru  a  ne  sări  în 
spate. 

Ieri  au  fost  printre  noi,  la  o  ultimă  plimbare,  camarazii  pe  umerii  cărora  se  înalţă 
BISERICA  NOUĂ,  BISERICA  VIE  a  neamului.  Aidoma  creştinismului  din  începuturi, 
Legiunea  creşte  şi  se  înalţă  numai  prin  continuă  jertfă.  Şi  aşa  va  fi  la  urmă  cât  va 
dăinui  neamul  românesc. 

în  afară  de  jertfă  nu  avem  altă  ieşire.  De  la  moartea  lui  Decebal  împresurat  de 
năvălitorii  romani,  până  la  moartea  legionarilor,  ucişi  cu  mâinile  şi  picioarele  legate, 
poporul  dac,  mereu  asuprit,  mereu  lovit,  a  dat  lumii  o  neîntreruptă  jertfă.  Aşa  a  luat 
fiinţă  neamul  românesc,  aşa  a  trăit,  asa  va  birui  pentru  a-şi  afirma  rosturile  lui  în 
istoria  acestei  lumi.  Când  puterea  jertfei  va  seca,  neamul  se  va  pierde,  va  cădea  în 
anonimatul  unei  populaţii  descompuse  de  toate  păcatele.  Aşa  cum  a  căzut  toată  acea 
lume  care  a  încercat  să  ucidă  Legiunea.  Dacă  am  face  o  socoteală,  oricât  de  generală, 
am  dovedi  uşor  cine  sunt  ucigaşii  noştri,  care  este  lumea  lor.  Pe  oricare  din  ei 
punându-1  în  lumina  judecăţii,  am  vedea  că  este  un  monstru  al  firii  omeneşti.  Că 


53  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  41,  Miercuri,  30  Octombrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


67 


totul  era  corupt  în  el,  că  nu  avea  absolut  nici  o  legătură,  în  afară  de  un  accidental 
“eseu”  din  coada  numelui,  cu  neamul  românesc. 

Şi  totuşi  această  conjuraţie  satanică  a  monştrilor  a  ucis  în  deplin  acord  cu  tot  ceea 
ce  avea  ţara  românească  legal  în  acel  moment.  Au  fost  în  acest  masacru  mii  de 
complici  nevăzuţi  dar  ştiuţi. 

Mare  parte  din  urme  s’au  şters  şi  prin  urme  poate  nu  se  va  dovedi  niciodată  nimic. 

Tot  ce  atunci  era  legal  este  astăzi  vinovat  în  faţa  unei  alte  legi.  Legea  neamului.  Iar 
toţi  aceşti  complici  nevăzuţi,  pasivi  în  aparenţă,  dar  nu  mai  puţin  părtaşi,  sunt  la  fel 
de  vinovaţi.  Aceasta  este  socoteala  cea  mai  generală  care  se  poate  face. 

Procesiunea  tăcută  a  camarazilor,  care,  în  plânsul  atâtor  mame  osândite  jalei  fără 
de  liman,  doar  pentru  vina  de  a  fi  crescut  pe  cei  mai  curaţi  şi  mai  viteji  fii  ai  ţării,  au 
făcut  ieri  drumul  din  urmă,  ieşind  din  morminte  asemeni  strigoilor,  ne  va  rămâne  ca 
un  veşnic  memento.  Ei  sunt  fericiţi,  nu  avem  dreptul  să-i  plângem.  Datoria 
luptătorului  nu  este  să  plângă,  mai  ales  când  silnicia  dă  veşnică  dreptate  celui  căzut. 

Dar  dreptatea  a  fost  înfrântă  prin  mişelia  omenească.  Către  această  dreptate 
merge  datoria  luptătorului,  care  altfel  nu  are  dreptul  să  trăiască. 

Pe  temelia  pusă  de  camarazii  noştri  vom  ridica  BISERICA  NEAMULUI. 

Ieri  s’au  întors  printre  noi  să  ne  amintească.  Să  facem  aşa  fel  încât  să  nu  se 
întoarcă  iar,  să  le  cruţăm  odihna  şi  să  ne  temem  de  pacea  sufletelor  noastre. 

PREDEALUL,  SIMBOLUL  EROISMULUI  LEGIONAR  54 

de  Enzo  LORETTI 

într’un  cadru  impresionant  şi  în  duios  dangăt  de  clopot,  sub  ochii  înlăcrimaţi  ai 
miilor  de  legionari  şi  oameni  veniţi  de  pretutindeni,  osemintele  legionarilor  martiri 
de  la  Vaslui  şi  cenuşa  legionarilor  arşi  la  crematoriu  au  fost  date  PREDEALULUI 
spre  veşnică  păstrare. 

PIOASA  CEREMONIE  A  RIDICĂRII  URNELOR  CU  CENUŞA  CAMARAZILOR  ARŞI  LA  CREMATORIU 

Ora  1.00.  Coborâm  în  subsolul  crematoriului  unde  se  află  cenuşa  camarazilor 
noştri.  Hruba  aceasta  masonică  este  acum  luminată  cu  lumânări  creştineşti,  iar 
crucea  veghează  în  toate  colturile,  ocrotită  de  credinţa  cămăşilor  verzi.  Prin  colţurile 
şi  ungherele  hrubei  şi  pe  rafturile  cu  urne  atârnă  o  mulţime  de  icoane  aduse  de 
camarazi  şi  camarade. 

Familiile  celor  ucişi  şi  arşi  de  uneltele  masoneriei  se  strecoară  pe  scări  cu  paşi 
smeriţi  ca  să  îmbrăţişeze  cu  o  ultimă  privire  de  veşnică  dăruire,  pumnul  de  cenuşă 
care  a  fost  cândva  nădejdea  lor  şi  a  ţării.  Sunt  soţii,  mame,  bunici,  surori,  logodnice  şi 
fraţi  şi  sunt  camarazi  cu  care  morţii  au  împărtăşit  vremurile  de  mare  vitejie  şi  risc  ale 
prigoanei. 


ULCIOARELE  CU  CENUŞĂ 

Iată  pe  o  poliţă  ulcioarele  în  culori  închise,  posomorâte.  Alături  de  ele,  chipurile 


54  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  41,  Miercuri,  30  Octombrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


68 


martirilor. 

Nr.  4472  -  VASILE  CRISTESCU  ars  la  26  Ianuarie  1939. 

Nr.  4473  -  Locotenent  DUMITRESCU,  ars  în  aceeaşi  zi. 

In  urnele  cu  numerele  de  la  4483  la  4489  este  cenuşa  camarazilor  din  echipa 
NADOLEANU,  arşi  la  18  Februarie  1939.  Cenuşa  a  fost  amestecată  şi 
împărţită  apoi  în  şapte  urne. 

Nr.  4571  -  NICOLETA  NICOLESCU,  arsă  la  10  Iulie  1939. 

Nr.  4605/4614  -  echipa  MITI  DUMITRESCU  (nouă)  şi  încă  un  camarad,  adus 
în  lanţuri,  cu  două  ore  mai  târziu  decât  MITI  cu  ai  lui,  de  la  Jilava.  Au  fost  arşi 
câte  doi  odată,  puşi  într’o  singură  ladă  la  24  Septembrie  1939.  Arderea  a  durat 
toată  noaptea  până  la  6.00  dimineaţa.  Cenuşa  lor  a  fost  strânsă  de  asemenea 
la  un  loc. 

Nr.  4619/4620,  cenuşa  a  doi  camarazi  aduşi  de  la  Jilava,  necunoscuţi  până 
azi. 

Nr.  4631,  ars  la  10  Octombrie  1939,  iar  nr.  4633,  ars  la  14  Octombrie, 
într’unul  din  aceste  două  ulcioare,  nu  se  ştie  în  care,  este  cenuşa  lui  VICTOR 
DRAGOMIRESCU. 

Sâmbătă,  25  Octombrie  curent  a  mai  fost  descoperită  o  ladă  cu  cenuşă  amestecată  cu 
catarame  şi  curele.  Sunt  oseminte  ale  echipei  MITI  DUMITRESCU.  Aceste  amănunte 
ni  le  spune  camarada  DUMITRESCU,  văduva  locotenentului  DUMITRESCU. 

SLUJBA  PENTRU  PLECAREA  MORŢILOR 

Ora  2.00.  Adunarea  grupurilor  de  legionari  din  Bucureşti.  Unităţile  se  strâng  în 
ordine  şi  linişte,  în  curtea  crematoriului.  Lângă  ele,  coroane  fără  număr  de  flori  de 
toamnă  şi  lumânări.  Se  aprind  mii  de  făclii  de  mână. 

începe  slujba,  oficiată  de  20  de  monahi  de  la  Cernica,  în  frunte  cu  ieromonahul 
UDIŞTEANU.  “Veşnica  pomenire”  a  monahilor  se  îmbină  cu  ruga  fierbinte  a 
familiilor  celor  arşi  şi  cu  abureala  torţelor.  Deasupra  pluteşte  duhul  camarazilor 
pomeniţi.  în  imensa  curte  este  o  singură  rugăciune. 

ÎNCOLONAREA 

Ora  3.15.  încolonarea  în  următoarea  ordine: 

-  Familiile  camarazilor  arşi; 

-  Corpul  legionarilor,  care  poartă  pe  o  imensă  jerbă,  ulciorul  cu  cenuşa 
Nicoletei  Nicolescu; 

-  Corul  legionar; 


Nicolae  Niţă 


69 


-  Preoţii; 

-  Grupul  cu  urnele  camarazilor  arşi; 

-  Carul  cu  coroane; 

-  Frăţiile  de  cruce; 

-  Corpul  studenţilor  legionari; 

-  Corpul  răzleţilor; 

-  Corpul  muncitorilor  legionari; 

-  Asistenţa  nelegionară. 

Coloana  se  mişcă  încet  prin  noapte  şi  poartă  mii  de  făclii  de  răşină.  Străbate  Calea 
Şerban  Vodă,  Splaiul  Dâmbovitei,  Schitu  Măgureanu,  Cobălcescu,  Dinicu  Golescu. 
Capul  cortegiului  a  ajuns  la  Liceul  Lazăr;  ultimele  grupuri  erau  încă  înapoia  halelor. 

De-a  lungul  parcursului,  deşi  este  mijlocul  unei  nopţi  lungi  de  toamnă,  creştinii  au 
apărui  pioşi  la  ferestre  şi  pe  trotuare,  purtând  în  mână  lumânări  aprinse. 

Cenuşa  scumpilor  noştri  eroi  se  apropie  de  Gara  de  Nord,  în  drumul  către  Predeal, 
unde  va  fi  depusă  alături  de  trupurile  camarazilor  de  la  Vaslui,  Ciuc,  Râşnov,  Râmnic 
şi  ale  celor  ucişi  prin  toate  judeţele  ţării.  Jertfa  legionară  din  timpul  marii  prigoane 
va  fi  astfel  înmănunchiată  acolo  unde  a  poruncit  Căpitanul:  la  PREDEAL. 

La  ora  6.15  trenurile  pornesc. 


CĂTRE  PREDEAL 

Prin  toate  staţiile,  de-a  lungul  parcursului,  garnizoanele  legionare  au  ieşit  în 
întâmpinarea  trenului  special.  Organizaţia  de  Prahova  a  avut  singură  o  garnitură 
care  a  urmat  pe  cele  plecate  din  Bucureşti. 

Durerea  imensă,  dar  comprimată,  a  unei  ţări  întregi  a  egalat  şi  în  profunzime  şi  în 
suprafaţă  durerea  care  a  zguduit  din  temelii  sufletul  românesc  în  Ianuarie  1937,  când 
au  fost  aduse  din  Spania  osemintele  lui  Moţa  şi  Marin. 

Trenul  soseşte  în  gara  Predeal  către  ora  14. 

Cenuşa  camarazilor  arşi  în  hruba  masonică  din  Bucureşti  s’a  întâlnit  cu  rămăşiţele 
camarazilor  arşi  la  Vaslui.  întâlnirea  din  urmă  şi  definitivă  a  lui  VASILE 
CRISTESCU,  VICTOR  DRAGOMIRESCU,  MITI  DUMITRESCU  şi  a  camarazilor  din 
echipa  lui  -  pe  de  o  parte  -  cu  VICTOR  GÂRCINEANU,  ION  BELGEA,  ION 
ANTONIU  şi  TEODOR  TUDOSE,  pe  de  altă  parte.  întâlnirea  destinelor  tragice  în 
Predealul  legionar,  în  locul  sortit  de  Căpitan  pentru  a  fi  Capitala  morală  a  României 
noi.  Capitală  la  temelia  căreia  va  sta  veşnic  ţărâna  şi  cenuşa  celor  mai  buni  fii  ai 
neamului,  ucişi  în  cel  mai  dureros  moment  al  istoriei  sale,  pentru  trezirea  din  somnul 
cel  de  moarte  şi  pentru  curăţirea  păcatelor  sale  istorice,  făcute  cu  şi  fără  voie. 

ASPECTE 


Toată  dimineaţa,  în  Predeal,  mulţimi  nenumărate  de  legionari  sosiţi  cu  toate 


Articole  clin  Presa  Legionară 


70 


mijloacele  de  transport  şi  pe  jos,  din  vechiul  regat  şi  din  Ardeal,  au  făcut  pelerinaj, 
defilând  prin  faţa  vagoanelor  mortuare  de  la  Vaslui. 

în  Predealul  legionar,  locul  sortit  de  Căpitan,  un  sobor  de  preoţi,  alături  de 
părinţii  legionarilor  ucişi,  a  slujit  în  tot  timpul  ectenii  la  căpătâiul  coşciugelor. 

La  ora  11.00  a  sosit  din  Bucureşti  un  numeros  grup  de  armatoli,  camarazi  ai 
macedonenilor  ucişi  la  Vaslui,  care  au  făcut  un  front  în  faţa  celor  morţi,  au  dat 
salutul  mortuar,  cântând  “Imnul  legionarilor  căzuţi”. 

La  ora  11.15  a  sosit  la  Predeal  coloana  motorizată  a  corpului  muncitorilor  legionari 
din  Bucureşti  -  cu  maşini,  camioane  şi  camionete  -  cam  1000  de  oameni.  Muncitorii 
s’au  încolonat  în  faţa  osemintelor  martirilor,  cu  coroane  de  flori,  cântând  la  rândul 
lor  “Imnul  legionarilor  căzuţi”.  A  fost  o  impresionantă  mărturisire  de  înfrăţire  pe 
drumul  jertfei  adusă  de  cei  care  s’au  zbătut  în  trudă  şi  umilinţă  şi  au  sângerat  cu  un 
neam  întreg,  cu  intelectualii  şi  fraţii  lor  muncitori,  căzuţi  la  Vaslui  şi  Bucureşti,  sub 
urgia  aceloraşi  duşmani  ai  renaşterii  româneşti. 

COBOARĂ  MORŢII 

Coşciugele  şi  urnele  cu  cenuşă  sunt  coborâte  din  vagoane.  Peronul  este  pavoazat 
cu  drapele  legionare,  îndoliate  şi  decorate  cu  brad.  Este  o  mare  de  cămăşi  verzi.  Cele 
32  de  coşciuge  de  la  Vaslui,  adăugate  cu  coşciugul  camaradei  BAGDAD,  ucisă  la  22 
Septembrie  1939  în  sanatoriul  de  la  Bârnova  şi  cu  al  camaradului  NACIU,  ucis  în 
judeţul  Tecuci,  sunt  aliniate  în  faţa  peronului,  iar  alături  de  ele  sunt  depuse  urnele  cu 
cenuşa  celor  arşi  la  Bucureşti. 

Sunt  de  faţă:  HORIA  SIMA,  Şeful  Mişcării  Legionare,  comandanţii  Bunei  Vestiri 
ILIE  GÂRNEAŢĂ  şi  MILE  LEFTER,  domnul  profesor  TRAIAN  BRĂILEANU, 
ministrul  educaţiei  naţionale,  domnii  miniştri  general  PETROVICESCU  şi  VASILE 
IAŞINSCHI,  domnul  profesor  P.  P.  Panaitescu,  rectorul  Universităţii  din  Bucureşti  şi 
întreg  statul  major  legionar  şi  doamnele  ELENA  CODREANU,  STURZA,  LI  LIANA 
COTIGĂ. 

La  ora  14.30  rămăşiţele  mortuare  sunt  îmbarcate  pe  care  trase  de  boi  şi  îndrumate 
spre  cimitirul  Predeal.  înaintea  fiecărui  car  este  purtată  crucea  cu  inscripţia  numelui 
camaradului  ucis,  după  car  urmând  membrii  familiei  sale,  iar  în  părţile  laterale 
grupuri  de  camarazi  care  au  fost  mai  apropiaţi  sufleteşte  de  cel  dispărut. 

Clopotul  bisericii  sună  necontenit.  Carele  mortuare  trec  încet  printre  zidurile  de 
braţe  întinse.  Urnele  cu  cenuşa  camarazilor  ucişi  la  Bucureşti  vin  la  urmă,  fixate  în 
cutii  de  piatră  şi  purtate  pe  un  camion,  acoperit  de  tufănici,  după  care  vin  familiile. 
Urmează  statul  major  legionar,  în  frunte  cu  domnul  comandant  Horia  Sima,  apoi 
coloanele  nesfârşite  ale  unităţilor  legionare  din  toată  ţara. 

Pe  traseu,  o  companie  de  onoare  din  regimentul  17  vânători  prezintă  armele. 
Convoiul  se  scurge  încet,  într’o  atmosferă  de  adâncă  reculegere,  sub  privirile 
posomorâte,  parcă  triste  şi  ele,  ale  Caraimanului,  clopotele  îşi  spun  litaniile  lor  intr- 
un  grai  care  vorbeşte  direct  inimilor. 


Nicolae  Niţă 


71 


Ne  apropiem  de  cimitirul  din  Predeal  care  astăzi  primeşte  sub  glie  rămăşiţele 
camarazilor  noştri. 

La  ora  16.30  sosesc  domnul  general  Antonescu  şi  doamna,  însoţiţi  de  domnul 
Mihai  Antonescu,  ministrul  justiţiei  şi  de  ofiţeri  de  ordonanţă.  Conducătorul  statului 
primeşte  raportul  de  la  comandantul  ajutor  Josin,  comandantul  gărzilor  legionare. 

Coşciugele  şi  urnele  sunt  ridicate  de  camarazi  şi  purtate  pe  umeri  în  faţa  capelei 
din  cimitir,  unde  se  slujeşte  prohodul  de  către  un  sobor  de  monahi,  în  frunte  cu 
arhimandritul  VALERIU  NICOLAU  şi  stareţul  SERAFIM  GEORGESCU  de  la 
mănăstirea  Sinaia,  de  asemenea  cu  protopopul  ION  MIHĂILESCU  din  Ploieşti. 

După  ultima  “veşnică  pomenire”,  comandantul  Josin  face  apelul  morţilor  Legiunii, 
la  care  se  răspunde  “prezent”.  Zeci  de  mii  de  glasuri  intonează  “Imnul  legionarilor 
căzuţi”,  apoi  “Drapelul  sus”.  După  aceasta  sicriele  au  fost  aduse  la  morminte,  iar  la 
coborârea  lor  în  groapă  s’a  făcut  o  ultimă  slujbă  în  prezenţa  familiilor. 

Domnul  general  Antonescu  şi  comandantul  Mişcării  Legionare,  Horia  Sima,  au 
dat  morţilor  salutul  legionar. 

Urnele  cu  cenuşă  au  fost  depuse  în  biserica  cimitirului.  Solemnitatea  a  luat  sfârşit 
la  ora  18.00,  după  care  trenurile  speciale  s’au  îndrumat  în  direcţiile  iniţiale. 

Peste  înălţimile  Predealului,  legate  cu  cerul  de  sufletele  martirilor  legionari,  s’au 
lăsat  umbrele  nopţii.  Printre  faldurile  lor  de  catifea  se  ţes  încet  linişti  ca  de  vecernii. 

Valurile  imense  ale  detaşamentelor  legionare  au  coborât,  îndreptându-se  pe  întreg 
întinsul  ţării,  de  unde  au  venit,  să  ducă  pe  umerii  lor  ţărâna  camarazilor  spre  creastă, 
lângă  Dumnezeu. 

Lângă  morţii  noştri,  lângă  mormintele  învierii  Neamului,  au  rămas  drepţi, 
neclintiţi,  masivi  ca  stâncile,  gărzile  de  onoare  şi  deasupra,  Arhanghelii. 

NOAPTEA  SFÂNTĂ 

Oraşul  este  scufundat  în  beznă,  ca  ieri,  ca  alaltăieri:  măsură  de  apărare.  în  astă 
noapte  însă  întunericul  pare  coborât  peste  case  şi  oameni  ca  o  poruncă  tainică, 
pentru  că  lumina  n’ar  putea  să  fie  nicăieri  decât  acolo,  în  jurul  cenuşii  strânse  cu 
pietate. 

Ce  vede  ochiul  aici,  sub  bolta  cerului  dominând  noaptea,  nu  încape  în  suflet;  am 
vrea  să  ieşim  din  timp  şi  din  noi  înşine  ca  să  pricepem  mai  bine  ce  se  petrece.  Făcliile 
par  aprinse  din  inima  pământului;  preoţii  au  vocea  obosită,  încărcată  de  veacuri;  din 
când  în  când  o  străbate  ca  o  suliţă  cu  vârful  spre  cer,  un  cânt  plâns  de  femeie: 
“Miluieşte-ne,  Doamne!”.  Când  plânsul  o  îneacă,  tace  şi  bietele  mâini  strâng  tâmplele 
care  zvâcnesc.  Este  o  soră  de  suflet  şi  de  credinţă  a  mucenicei  NICOLETA.  Legionarii 
stau  în  jur,  sute  şi  sute  şi  sute;  câmpia  toată  pare  o  biserică,  singura  unde  s’ar  putea 
sluji  o  asemenea  slujbă.  Alături  stau  mamele,  soţiile,  părinţii,  fraţii,  copiii,  lumea 


Articole  clin  Presa  Legionară 


72 


săracă,  înlăcrimată,  amuţită  într’o  viaţă  chinuită:  Popor.  O  copilă  care  plânge  este 
fetiţa  lui  VASILE  CRISTESCU. 

NICOLETA,  VASILE  CRISTESCU,  apoi  cei  nouă  răzbunători  de  moarte;  încă  doi 
fără  nume  de  la  Cluj;  încă  unul  fără  nume;  alţii  fără  nume.  Mâini,  inimi,  frunţi... 
Astăzi:  puţină  cenuşă  amestecată. 

Sunt  cuvinte  care  pot  să  ne  spună  totul:  prigoană,  închisoare,  schingiuire, 
împuşcare,  ardere.  Iar  când  am  înţeles  totul  se  ridică  o  întrebare  şi  toată  înţelegerea 
se  năruie:  De  ce? 

Mă  uit  în  jur:  feţele  legionarilor  par  săpate  în  stâncă;  nici  flacăra  făcliilor  n’are 
putere  să  le  dea  mişcarea  umbrei  şi  a  luminii;  este  tăcerea  oţelită  a  biruitorilor  cu 
inima  oţelită  în  chinuri.  Dar  biruinţa  are,  aici,  în  jurul  acestei  cenuşe,  statornicia 
muntelui  şi  siguranţa  valului  care  merge  la  mare  fără  ocolire.  Fiecare  dintre  ei  pare 
însutit.  Nici  o  victorie  cu  rândurile  întregi  n’ar  fi  putut  să  rodească  această  minunată 
înmulţire  de  credinţă  şi  de  voinţă  în  fiecare  supravieţuitor  al  Legiunii. 

Acele  sute  de  făclii  care,  ca  un  râu  de  foc,  străbat  oraşul  întunecat  -  când  zorile  se 
apropie  dar  este  noapte  încă  -  sunt  sufletul  viu  al  ţării  care  îşi  primeşte  moştenirea 
recunoştinţei  şi,  în  faţa  urnelor,  îşi  ia  răspunderea  întregii  biruinţe  viitoare. 

Aş  vrea  să  le  strig  tuturor  că  suntem  şi  noi  aici,  printre  rândurile  lor,  nevăzuţi  - 
câţiva  italieni;  aş  vrea  să  le  strig  că  sufletul  nostru  este  aproape  şi  tresare  în  frăţi¬ 
etate  deplină.  Martirii  voştri  sunt  alături  de  ai  noştri  şi  îi  cinstim  cu  aceeaşi  pietate 
pentru  că  şi  unii  şi  alţii  au  fost  răpuşi  de  duşmani  care,  în  fiecare  colţ  al  lumii,  poartă 
acelaşi  nume! 

Noi  aşteptăm  biruinţa  Italiei  asupra  tuturor  inamicilor;  va  veni  apoi  acea  zi  care  va 
fi  mai  însorită,  pentru  care  am  crezut  cu  neclintită  credinţă  în  cele  două  ţări;  va  veni 
ziua  când,  la  Roma,  în  cetatea  eternă  a  crucii  şi  a  vulturului  se  va  ridica  pe  cer  de  pe 
Capitoliu  slăvirea  martirilor  români  care,  prin  jertfa  lor  tăcută,  au  reînviat  pe  acest 
pământ  strălucirea  vechii  virtuţi  romane  şi,  singuri  contra  tuturor,  au  înfăptuit 
minunea  României  Legionare. 

LISTA  CELOR  ASASINAŢI  ss 

ASASINAŢI  ÎN  LAGĂRUL  DE  LA  MIERCUREA  CIUC 
21  -  22  Septembrie  1939 


1.  BARBU  ANTON 

2.  BENEC  CONSTANTIN  (funcţionar) 

3.  BIRIŞ  OVIDIU  (avocat) 

4.  BORZEATITUS  (student) 

5.  BUHAI  VASILE  (funcţionar) 

6.  CIOFLEC  MARIUS  (student) 


55  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  41,  Miercuri,  30  Octombrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


73 


7.  CARANICA  ION 

8.  COMAN  CONSTANTIN  (student) 

9.  COMJIC  ŞTEFAN  (student) 

10.  CONSTANTIN  GHEORGHE  (student) 

11.  CONSTANTINESCU  DUMITRU  (medic) 

12.  CORBEANU  VASILE  (student) 

13.  DOBRIN  LIVIU  (medic) 

14.  DORCA  AFILON  (teolog) 

15.  DUCARU  DUMITRU  (subinginer) 

16.  DUMA  IOSIF 

17.  ENESCU  ION  (funcţionar) 

18.  FELECAN  VASILE  (muncitor) 

19.  FILIPOV  VASILE  (student) 

20.  GÂRCINEANU  VICTOR  (ofiţer)  21.  GRAMA  IOSIF  (student) 

22.  IORDACHE  NICOARĂ  (asist,  universitar) 

23.  MACOVESCHI  ION  (student) 

24.  MICU  AUGUSTIN  LIVIU  (inginer) 

25.  MINCĂ ILIE  (student) 

26.  MITER  ION  (student) 

27.  NOAGHIA  VIRGIL  (student) 

28.  NUŢIU  AUREL  (student) 

29.  PAVELESCU  ALEXANDRU  (avocat) 

30.  POPA  TIBERIU  (student) 

31.  POPESCU  B.  ANTON  (funcţionar) 

32.  PRODEA  NICOLAE  (muncitor) 

33.  RAICU  CONSTANTIN  (licenţiat) 

34.  RĂDULESCU  VIRGIL  (ziarist) 

35.  STAMATE  EUGEN  (student) 

36.  STEGĂRESCU  CONSTANTIN  (licenţiat) 

37.  STRUGARU  NICOLAE  (avocat) 

38.  SUSAI  VASILE  (licenţiat) 

39.  TEODORESCU  GHEORGHE  (sculptor) 

40.  TIPONUŢ  GHEORGHE  (elev) 

41.  TODAN  CORIOLAN  (student) 

42.  UNGUREANU  CORNELIU  (licenţiat) 

43.  URSU  ION  (student) 

44.  VASILIU  I.  GH.  GALUS  (ofiţer) 

45.  VILMUS  ADAM  (muncitor) 

46.  ZANACHE  PETRE  (funcţionar) 

GRUPUL "NADOLEANU" 

ASASINAŢI  LA  17  - 18  Februarie  1939 

1.  NADOLEANU  ENACHE  (medic) 

2.  POPOVICI  DRAGOŞ  (student) 

3.  BĂLĂU  OCTAVIAN  (student) 


în  total  au  fost  şapte.  Numele  celorlalţi  sunt  necunoscute. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


74 


ASASINAŢI  LA  BUCUREŞTI  Şl  ARŞI 


1.  VASILE  CRISTESCU  (profesor  universitar)  la  26  Ianuarie  1939 

2.  NICOLAE  DUMITRESCU  (locotenent) 

3.  NICOLESCU  NICOLETA  aruncată  de  vie  în  crematoriu  la  10  Iulie  1939 

4.  DRAGOMIRESCU  VICTOR  aruncat  de  viu  în  crematoriu  la  22  Septembrie 
1939 

5.  CLEMENT  GHEORGHE 

GRUPUL  "MITI  DUMITRESCU" 

ÎMPUŞCAŢI  LA  21  SEPTEMBRIE  1939  ÎN  PIAŢA  SF.  ELEFTERIE  -  BUCUREŞTI 

1.  DUMITRESCU  MITI  (avocat) 

2.  IONESCU  ION  (student) 

3.  ISAIA  OVIDIU  (fotograf) 

4.  MOLDOVEANU  ION  (student) 

5.  PARASCHIVESCU  GHEORGHE  (student) 

6.  POPESCU  CEZAR  (student) 

7.  STĂN CIULESCU  MARIN  (mecanic) 

8.  POPESCU  TRAIAN  (student) 

9.  VASILIU  ION  (desenator) 

ELENA  BAGDAD  -  ucisă  la  27  Septembrie  în  sanatoriul  de  la  Bârnova. 


NACIU  -  ucis  în  judeţul  Tecuci. 


ASASINAŢI  ÎN  LAGĂRUL  DE  LA  VASLUI 


21  -  22  Septembrie  1939 

1.  ANTONIU  ION  (avocat) 

2.  BELGEA  ION  (avocat) 

3.  BOBOC  CONSTANTIN  (student) 

4.  BORZEA  VIRGIL  (ofiţer) 

5.  BUJGOLI  SPIRU  (licenţiat) 

6.  BUSUIOC  ION  (student) 

7.  CALAPĂR  MIHAI  (teolog) 

8.  CÂRDU  VALERIU  (poet) 

9.  CLIME  TRAIAN  (funcţionar) 

10.  COMĂNESCU  NICOLAE  (student) 

11.  DANIELESCU  ZOSIM  (student) 

12.  DOBRE  ION  RADU  (muncitor  S.T.B.) 

13.  GÂRCINEANU  VICTOR  (avocat-scriitor) 

14.  GOGA  MIRCEA  (student) 

15.  PARICARI  NICOLAE  (ofiţer) 

16.  MORARU  ALEXANDRU  BUBI  (student) 


Nicolae  Niţă 


75 


17.  MOŢOC  MIRCEA  (student) 

18.  NICOLICESCU  GHEORGHE  (inginer) 

19.  POPESCU  SPIRU  (student) 

20.  POPESCU  VASILE  (student) 

21.  RECMAN  GOGU  (student) 

22.  RIOŞANU  PETRE  (inginer) 

23.  SPÂNU  IORDACHE  (student) 

24.  STAHU  TEODOR  (avocat) 

25.  SOLA  STAVRE  (student) 

26.  SUPILA  POLISPERIHON  (student) 

27.  TEOHARI  MIRCEA  (student) 

28.  TUCAN  BORIS  (student) 

29.  TUDOSE  TEODOR  (avocat) 

30.  VOLOCARU  GHEORGHE  (funcţionar) 

31.  ZUS  RADU  (student) 

32.  CONSTANTINESCU  DORIN 

33.  CARATASU  CHIRIAC 

ASASINAŢI  ÎN  CADRILATER 


21  -  22  Septembrie  1939 

1.  CARANICA  PETRE  (student) 

2.  CAVACHI  DUMITRU  (student) 

3.  CĂZĂNESCU  CAROL  (elev) 

4.  MANGANITA  CONSTANTIN  (ţăran) 

5.  MENU  DIONISIE  (ţăran) 

6.  NASTU  NICOLAE  (ţăran) 

7.  POPESCU  HRISTU  (ţăran) 


CUM  A  FOST  ASASINAT  CORNELIU  ZELEA  CODREANU  56 
(declaraţiile  plutonierului  Sârbu) 

"...în  zorii  zilei  (n.n.  29/30  Nov.  1938)  am  pornit  spre  Râmnicul  Sărat.  Ajunşi  la 
închisoare,  am  fost  băgaţi  toţi  jandarmii  într'o  celulă,  unde  maiorii  Dinulescu  şi 
Macoveanu  ne-au  dat  instrucţii  asupra  modului  cum  avem  să  executăm  pe  legionari. 
Punând  în  genunchi  pe  şoferul  maşinii,  i-a  aruncat  un  ştreang  după  gât  pela  spate, 
arătând  cat  de  uşor  se  poate  executa  astfel.  Totul  a  fost  gata  în  câteva  minute. 
Jandarmii  au  ieşit  apoi  unul  câte  unul  afară,  în  curtea  închisorii  şi  fiecăruia  i  s'a  dat 
în  seamă  un  legionar.  Mie  mi-a  dat  unul  mai  voinic,  mai  înalt.  Am  aflat  mai  târziu  că 
acesta  era  Căpitanul,  Corneliu  Codreanu.  I-am  dus  apoi  în  maşini.  Aici,  legionarul 
era  legat  cu  mâinile  de  banca  la  spate,  iar  picioarele  pe  partea  de  jos  a  băncii  din  faţă, 
în  aşa  fel  ca  să  nu  se  poată  mişca  nici  într'o  parte,  nici  în  alta.  Aşa  au  fost  legaţi  10 
legionari  într'o  maşină  şi  4  în  alta.  Eu  am  fost  în  prima  maşină,  în  cea  cu  10  legionari, 
în  spatele  Căpitanului  îi  fiecare  jandarm  era  aşezat  în  spatele  legionarului  ce-i  fusese 


56  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  V,  Seria  II,  Nr.  49,  9  Noemvrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


76 


încredinţat.  în  mâini  aveam  ştreangurile.  Am  pornit.  în  maşina  mea  mai  era  maiorul 
Dinulescu,  iar  în  cealaltă  maiorul  Macoveanu.  Era  o  tăcere  de  mormânt  căci  n'aveam 
voe  să  vorbim  între  noi  şi  nici  legionarii  între  ei.  Ajunşi  în  dreptul  pădurii  Tâncăbeşti, 
maiorul  Dinulescu,  care  stabilise  cu  noi,  printr'un  cod  de  semnale,  momentul 
execuţiei,  a  aprins  la  un  moment  dat  lanterna,  stingând-o  şi  aprinzând-o  de  trei  ori. 
Era  momentul  execuţiei,  dar  nu  ştiu  dece  nu  am  executat  nici  unul.  Atunci  maiorul 
Dinulescu  a  oprit  maşina,  s'a  dat  jos  şi  s'a  dus 
la  maşina  din  spate.  Aici,  maiorul  Macoveanu 
fusese  mai  autoritar.  Legionarii  erau 
executaţi.  Căpitanul  şi-a  întors  puţin  capul 
către  mine  şi  mi-a  şoptit:  -"Camarade,  dă-mi 
voe  să  le  vorbesc  camarazilor  mei!"  Dar  în 
aceiaşi  clipă,  mai  înainte  ca  el  să  fi  terminat 
rugămintea,  maiorul  Dinulescu  a  pus  piciorul 
pe  scara  maşinii  şi  păşind  înăuntru  cu 
revolverul  în  mână  a  rostit  printre  dinţi: 

"Executarea!"  La  aceasta,  jandarmii  au 
aruncat  ştreangurile...  A  fost  un  muget  şi  un 
horcăit,  întrerupt  din  adâncul  fiinţei  lor,  apoi 
o  linişte  de  mormânt.  Cu  perdelele  trase, 
maşinile  şi-au  continuat  drumul  până  la 
Jilava...  Când  am  ajuns,  era  orele  7  dimineaţa. 

Aici  ne  aşteptau:  colonelul  Zeciu,  Dan  Pascu, 
comandantul  închisorii,  colonelul  Gherovici, 
medicul  legist  Lt.  Col.  Ionescu  şi  alţii.  Groapa 
era  făcută.  Traşi  din  maşină,  legionarii  au  fost 
aşezaţi  cu  faţa  în  jos  şi  împuşcaţi  în  spate, 
pentru  a  se  simula  astfel  împuşcarea  pe  la 
spate  în  timpul  evadării  de  sub  escortă.  Apoi 
au  fost  aruncaţi  în  groapa  comună..." 

Sfintele  oseminte  ale  Căpitanului  vor 
fi  reînhumate 
Sâmbătă  la  Casa  Verde  57 

Săptămână  de  rugăciune  şi  îngenunchiere 
pentru  legionari 

-  Comunicatul  Mişcării  Legionare  - 

Şefii  de  Regiuni  şi  de  judeţe  ai  Mişcării 
Legionare  s'au  întrunit  astăzi,  24  Noembrie 
1940,  la  Casa  Studenţească  din  Bucureşti,  sub 
conducerea  Comandantului  Mişcării 
Legionare,  pentru  a  pregăti  reînhumarea 
sfintelor  oseminte  ale  Căpitanului,  Corneliu 
Zelea  Codreanu. 

Din  ordinul  Comandantului,  Săptămâna 


CUM  AU  FOST  EXECUTAŢI 

CAMARAZII  POP  ŞI  LESCANU 
DIN  CLUJ,  ÎN  FAŢA 

MORMÂNTULUI  CĂPITANULUI 

La  Cluj  fuseseră  condamnaţi  la 
moarte  studenţii  Pop  şi  Lescanu. 

Aceştia  au  fost  aduşi  de  la  Cluj  la 
Jilava  şi  executaţi  chiar  în  faţa 
mormântului  Căpitanului,  Nicadorilor 
şi  Decemvirilor. 

Ei  au  cerut  să  vadă  mormântul. 
Camaradul  Pop,  care  avea  o  pâine  la 
el,  a  cerut  colonelului  Brusescu, 
comandantul  de  atunci  al  Jilavei,  să  le 
fie  amânată  executarea  cu  o  oră 
pentru  a-şi  mânca  pâinea  şi  pentru  a 
se  reculege  în  faţa  mormântului 
Căpitanului.  Le-a  fost  admisă  cererea. 

După  un  ceas,  când  a  venit  să-i  lege 
la  ochi,  camarazii  Pop  şi  Lescanu  au 
refuzat  spunând  că  legionareşte  vor 
privi  moartea  în  faţă. 

Camaradul  Pop,  care  n'a  murit  din 
primele  gloanţe,  s'a  târît  spre  cadavrul 
fratelui  său  Lescanu,  şoptind  câteva 
cuvinte  dintr'o  rugăciune. 

0  nouă  salvă  de  puşti  şi  l-au  ucis. 

După  aceea,  cu  o  maşină  au  fost 
duşi  la  crematoriu  unde  au  fost  arşi. 

Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Miercuri, 
27  Noembrie  1940. 


57  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  VI,  Seria  II,  Nr.  62,  Duminică,  24  Noembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


77 


care  vine,  începând  de  Luni,  25  Noemvrie,  va  fi  închinată  în  întregime  memoriei, 
eroismului  şi  jertfei  nemuritoare  a  întemeietorului  Mişcării  Legionare. 

în  toate  zilele  din  această  săptămână,  legionarii  vor  înălţa  rugăciuni  la  toate 
bisericile  din  ţară  pentru  odihna  sufletului  Căpitanului,  cel  mai  mare  erou  şi  martir 
al  Neamului  nostru. 

Miercuri  seara,  în  27  Noembrie,  sfintele  oseminte  ale  Căpitanului,  Nicadorilor  şi 
Decemvirilor  vor  fi  depuse  la  biserica  Sf.  Ilie  Gorgani,  unde  preoţii  vor  rosti  ziua  şi 
noaptea  rugăciuni,  iar  comandanţii  legionari  şi  toate  gradele  legionare  vor  face  de 
veghe  la  căpătâiul  celor  adormiţi  în  Domnul. 

Toate  drapelele  studenţimii  şi  ale  marilor  unităţi  legionare  vor  fi  aduse  la  biserica 
Sf.  Ilie  Gorgani,  pentru  a  fi  închinate  Căpitanului. 

Reînhumarea  va  avea  loc  Sâmbătă  în  30  Noemvrie,  la  Casa  Verde. 

Unităţile  tuturor  organizaţiilor  din  provincie  cu  drapelele  lor  vor  fi  prezente  în 
Capitală,  în  dimineaţa  zilei  de  Sâmbătă. 

în  această  zi,  a  celei  mai  mari  jertfe  din  istoria  neamului  nostru,  legionarii  de  pe 
întreg  cuprinsul  ţării  vor  ţine  post  negru  şi  vor  trăi  într'o  adâncă  reculegere. 

“ Buna  Vestire” 


MĂRTURIA  LUI  URSEA  s8 


de  Alexandru  CONSTANT 

Vizita  Conducătorului  la  Berlin  a  avut  şi  episoade...  neoficiale,  dar,  poate,  deaceea 
mai  semnificative.  Ursea  Iosif,  conducătorul  trenului  special,  ne-a  mărturisit  la 
întoarcere  că,  împreună  cu  ceilalţi  camarazi,  s'a  bucurat  din  partea  "colegilor" 
germani  de  o  primire  cum  nu  s'a  mai  văzut  niciodată  în  cei  20  de  ani  de  când  colindă 
prin  Europa... 

"Ne-au  primit,  domnule  Ministru,  pân  toate  părţile  în  maşini,  ne-au  explicat 
despre  toate  şi  ne-au  dus  în  cofetării  şi  la  restaurant  unde  au  plătit  tot  ei... 
Atâta  prietenie  şi  dragoste  ne-au  arătat  că  nici  nu  mai  ştiam  cum  să 
mulţumim". 

L-am  descusut  pe  Ursea  şi  mi-a  destăinuit: 

"în  sinea  mea,  domnule  Ministru,  mi-a  fost  ruşine  că  nu  eram  un  legionar 
încadrat.  Fi'ncă  "colegii"  germani  ne  spuneau  camarazi  legionari". 

Dacă  ar  şti  Ursea  că  acelaş  spirit  de  camaraderie  a  domnit  şi  sus  de  tot,  că  aceleaşi 
braţe  larg  deschise  ne-au  întâmpinat  pretutindeni,  că  s'au  născut  spontan  prietenii 
trainice,  că  Legiunea  este  iubită  până  la  răsfăţare  în  Germania  naţional-socialistă,  ar 
înţelege  el,  simplu  conducător  de  tren,  ce  mântuitoare  perspective  deschide  ţării 
noastre  revoluţia  legionară. 

Poate  Ursea  chiar  a  înţeles.  Acesta  şi  părea  să  fie  tâlcul  mărturiei  lui. 

înţeles-au  oare  noua  eră  duhurile  înţepenite  ale  criticiştilor  noştri  profesionişti? 


58  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  VI,  Seria  II,  Nr.  63,  Miercuri  27  Noembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


78 


LA  UN  DREPT  MUNCITORESC  59 

de  Ştefan  Ion  GHEORGHE 

Dacă  în  vechiul  Stat  concepţia  conducătoare  a  fost  aceea  de  a  obţine  printr'un 
minim  de  efort  maximum  de  câştig,  ideea  care  stă  de  temeiu  Statului  legionar  este 
aceea  a  producerii  maxime,  pentru  ca  participarea  naţiunii  să  fie  cât  mai  mare.  Cu 
cât  probabilitatea  de  participare  a  întregei  comunităţi  a  neamului  e  mai  sigură  -  cu 
cât  o  lege  din  firea  acestui  neam  a  avut  darul  să  îmbrăţişeze  consecinţele  mai  tainice 
şi  mai  îndepărtate  ale  comunităţii  -  cu  atât  celula  iniţiată  din  tine  poartă  semnul  viu 
şi  rodnic  al  jertfei  într'o  mai  mare  măsură.  Ideea  efortului  minim  în  vechiul  Stat 
dinainte  de  Biruinţă  se  baza  pe  ideea  speculaţiei,  a  exploatării  omului  de  către  om. 
Ea  condamna  munca,  văzând  în  aceasta  un  act  care  înjoseşte  pe  om. 

Sau  Mişcarea  legionară  tocmai  aceasta  a  adus:  conştiinţa  condiţiei  noastre  de 
oameni  cari  trebue  să  facem  efortul  cerut  pentru  punerea  în  valoare  a  Naţiunii,  după 
concepţia  legionară  stă  în  însuşi  chipul  în  care  noi  -  prin  comunitatea  de  dragoste  a 
Neamului  ajungem  la  Dumnezeu. 

Condiţia  noastră  de  oameni  ne  cere  prin  urmare  să  luptăm  şi  de  e  nevoe  să  cădem 
pe  baricada  muncii.  Căzând  însă,  rodul  muncii  noastre  a  fost  întors  odată  pentru 
totdeauna  în  sânul  neamului.  Tot  astfel  precum  creaţia  va  să  întoarcă  odată  în  sânul 
Atotfăcătorului. 

Devenim  stăpâni  ai  muncii  noastre  în  clipa  când  i-am  dat  acesteia  condiţia  de 
istoricitate.  Altfel  munca  nu  va  putea  însemna  altceva  decât  un  câştig  personal. 

Atunci  când  punând  o  cărămidă  la  o  casă,  ştii  că  generaţii  întregi  vor  trăi  prin 
existenţa  acestei  simple  cărămizi,  înseamnă  că  ai  câştigat  condiţia  istorică  a  muncii 
tale. 

Şi  -  mai  mult  -  când  ştii  că  această  casă  va  fi  temeiul  clădirii  unui  întreg  cartier,  a 
unui  colţ  de  oraş,  -  poate  a  unui  oraş  întreg  -  rodul  muncii  tale  a  câştigat  în  mai  mare 
măsură  această  istoricitate. 

Şi  cu  aceasta  temeiul  de  dreptate  al  muncii  româneşti. 

PROCESUL  60 

de  Horia  STAMATU 

Azi  începe  procesul  de  punere  în  drepturi  a  neamului  românesc.  Judecător  este 
Căpitanul,  prezent,  cu  Legea  Lui,  acuzatori  sunt  cei  care  au  rămas  să-i  îndeplinească 
fapta  şi  cuvântul,  iar  acuzaţi  cei  care  pierzandu-1  pe  El  au  făcut-o  vânzându-şi 
neamul. 

Iată  ziua  cea  mare,  când  după  veacuri  de  sclavie  îndurate  cu  neîntreruptă 
suferinţă  de  către  cel  mai  nobil  popor  din  acest  Răsărit,  Adevărul  dreptăţii,  după  care 
atât  am  însetat,  vine  să  se  aşeze  în  casa  pângărită  de  minciună  şi  trădare.  Se  va  vedea 
cum  legea,  făcută  în  numele  unei  "Justiţii"  neînduplecate,  a  putut  ajunge  în  mâna 
oamenilor  cu  rea  voinţă  unealtă  de  distrugere. 

Osânditorii  şi  părtaşii  lor,  cuprinşi  de  orbirea  pe  care  le-a  dat-o  belşugul  aurului, 
nu  s'au  încrezut  nici  în  lege,  nici  în  vreun  adevăr,  ci  în  puterea  lor.  Este  adevărat  că 
puterea  supune  legile,  dar  cu  o  condiţie:  această  putere  să  fie  legitimă,  să  vie  dela 
neam.  Puterea  neamului  este  a  lui  Dumnezeu,  dar  ca  să  o  ai  trebue  să  te  afli  în 


59  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  63,  Miercuri,  27  Noembrie  1940. 

60  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  VI,  Seria  II,  Nr.  66,  Sâmbătă,  30  Noembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


79 


adevărul  neamului,  să  urmezi  chiar  legea  lui. 

Necrezând  în  lege,  aceştia  credeau  că  pot  să  o  facă  oricum  şi  oricând.  Şi  chiar 
atunci  când  şi-au  făcut-o  nu  au  respectat-o.  Pentrucă  sub  ea  nu  se  află  o  putere 
adevărată  care  s'o  impună  şi  s'o  garanteze,  ci  doar  o  putere  materială,  exterioară. 
Esenţa  acelei  legi  se  găsea  în  siluire  şi  înşelătorie.  Poporul  românesc  fusese  siluit  cu 
ameninţarea  luării  pâinii  dela  gură  să  voteze  legea  fundamentală  a  statului.  Pe 
această  lege  nu  se  putea  clădi  nimic  altceva  decât  tot  siluire  şi  înşelătorie.  Ceeace  s'a 
văzut  în  doi  ani:  ţara  sărăcită  şi  dezarmată  a  fost  ruptă  din  toate  punctele  cardinale. 
Pentrucă  puterea  neamului,  puterea  cea  adevărată  era  înlănţuită.  Forţa  căreia  îi 
rămânea  astfel  datoria  să  apere  altceva;  pe  sine  însăşi.  în  loc  să  lupte  cu  duşmanul 
neamului,  lupta  cu  acei  care  păstrau  în  fiinţa  lor  toată  tăria  legii  acestui  neam. 

Dar  legea  nescrisă,  legea  firească  a  învins  şi  astăzi  se  desveleşte  în  casa  care  va 
deveni  iar  a  dreptăţii,  pentru  înţelegerea  întregii  lumi. 

Moartea  care  nu  e  o  durere  decât  pentru  mişei  nu  îi  îngroapă  decât  pe  aceştia. 
Căpitanul  nu  a  putut  fi  ucis  pentru  că  El  înfăţişa  chiar  legea.  Şi  această  lege  vie 
vorbeşte  astăzi. 

Este  legea  pe  care  se  clădeşte  adevărul  zilelor  viitoare,  legea  rupturii  noastre  de  o 
lume  care  nu  se  mai  poate  ridica.  Ea  este  piatra  de  temelie  pe  care  se  aşează  azi 
dreptatea  românească,  după  ce  veacuri  întregi  nu  s'a  ţinut  seama  de  ea.  Căpitanul, 
creatorul  Instituţiilor  noastre,  sfinţeşte  astăzi  cu  prezenţa  Lui,  instituţia  dreptăţii 
româneşti,  batjocorită,  până  azi,  aşa  cum  nu  a  fost  batjocorită  dreptatea  decât  în 
ţările  în  care  neamurile  şi-au  pierdut  propria  fiinţă. 

FĂRĂ  TITLU  61 

Mulţimea  se  prosternă  în  faţa  sicriilor  Căpitanului  şi  a  celorlalţi  martiri 

Ziua  de  ieri  a  fost  marcată  printr'o  afluenţă  de  public  la  biserica  Sf.  Ilie  Gorgani, 
nemaivăzută  până  astăzi. 

Cămăşi  verzi,  bătrâni,  femei,  copii,  înşiruiţi  într'un  lanţ  monom,  format  din  stradă 
se  înşiruie  pe  treptele  bisericii,  se  închină,  aprind  lumânări  şi  trec  mai  departe  spre  a 
lăsa  şi  altora,  tuturora,  posibilitatea  de  a  vedea,  de  a  se  ruga  pentru  odihna 
martirilor. 

în  faţa  bisericei  strada  este  îmbrăcată  lateral  în  verde  şi  numeroase  vase  cu  tămâie 
ridică  spre  cer  nori  groşi  de  fum.  în  biserică  sunt  aprinse  atâtea  lumânări  încât  nu  se 
mai  găseşte  nici  un  locuşor  în  sfeşnice.  în  permanenţă  preoţii  legionari  oficiază 
slujbe  înălţătoare,  se  citeşte  Sf.  Evanghelie,  se  fac  mătănii. 

“Buna  Vestire” 

COPIII  MAICII  DOMNULUI  62 


de  Alexandru  CONSTANT 

La  Mănăstirea  Bistriţa  în  cadrul  de  basm  al  munţilor  Olteni,  există  un  cuib  de 
ortodoxism  şi  fervent  naţionalism,  este  Asociaţia  Acoperământul  Maicii  Domnului. 
In  jurul  Mânăstirei,  cu  mijloace  proprii,  o  maică  stareţă  plină  de  râvnă  şi  pricepere  a 
făurit  un  întreg  aşezământ  de  educaţie  religioasă  şi  naţională.  Grădină  de  copii 
orfani,  începând  dela  1  an,  şcoală  primară,  şcoală  profesionaă  şi  liceu  de  maici,  ciclul 
complet  al  învăţământului  este  organizat  pe  fundamentul  ortodoxismului  autentic 


61  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  VI,  Seria  II,  Nr.  66,  Sâmbătă,  30  Noembrie  1940. 

62  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  VI,  Seria  II,  Nr.  78,  Sâmbătă,  14  Decembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


80 


plăsmuitor  de  misionarism  şi  generator  de  intensă  viaţă  interioară. 

Ieri,  cuibul  dela  Bistriţa  a  adus  în  mijlocul  Bucureştilor  o  adiere  de  prospeţime 
românească  şi  farmec  ortodox.  Am  admirat  pe  scena  cinematografului  Aro  pe  micuţii 
orfani  ai  Asociaţiei,  copiii  Maicii  Domnului,  într'un  program  dincolo  de  orice 
aşteptare.  Aceşti  copii,  crescuţi  în  duh  creştin  şi  românesc,  au  relevat  potenţialul 
extraordinar  al  rasei  noastre.  Tezaur  nebănuit  rezidă  în  popor;  el  aşteaptă  doar 
climatul  şi  meşterii  spirituali  pentru  a  străluci  surprinzător.  Ce  ogor  minunat  este 
sufletul  românesc!  Şi  câtă  pârloagă,  pe  acest  ogor,  ca  şi  pe  celălalt,  al  pământului! 

Copiii  Maicii  Domnului,  acest  suflet  care  trăeşte  în  directă  legătură  cu  Cerul,  sunt 
pilda  vie  a  nobleţei  noastre  spirituale  şi  a  isteţimei  intelectuale.  Dacă  pretutindeni 
s'ar  cheltui  aceleaşi  devotamente,  destinul  nostru  ne-ar  depăşi  toate  năzuinţele. 

MAIDANUL  63 


de  Alexandru  CONSTANT 

Este  o  noţiune  care  ne  împinge  gândul  departe  spre  anii  copilăriei.  Maidanul 
era  spaţiul  libertăţii  desăvârşite,  pincipatul  bunului  plac  unde,  într'o  pitorească 
promiscuitate,  copii  vagabonzi,  animale  şi  gunoaie  îşi  împleteau  destinul  zilnic 
din  vis,  basm  şi  cruntă  realitate.  Era  locul  de  unde  lipseau  atenţia  grijulie  a 
mamei,  ochiul  sever  al  tatălui,  legea  şi  agenţii  ordinei  publice. 

Maidanul  aşa  există  în  amintirea  multora:  basme  şi  nostalgie. 

Dar  maidanul  stă  (ca)  o  realitate  crudă  în  viaţa  noastră  întreagă.  Maidanul, 
locul  unde  poţi  căsca,  flecări  şi  critica;  maidanul,  spaţiul  gol  unde  nu  trebue  să 
faci  nimic,  unde  eşti  despensat  de  a  gândi,  unde  treci  neobservat,  necontrolat  şi 
inconştient. 

Există  un  maidan  în  agricultură,  şi  acesta  se  numeşte  "pârloagă"  sau  lucru  de 
mântuială;  există  un  maidan  în  comerţ  şi  se  numeşte  speculă;  există  un  maidan  şi 
în  cultură  ca  şi  în  presă,  unde  îşi  plimbă  incapacitatea  mulţi  vagabonzi;  există  un 
maidan  şi  în  administraţie... 

Cu  cât  conştiinţa  comunităţii  de  viaţă  şi  destin  este  mai  palidă,  cu  atât 
maidanul  stă  mai  frequent  în  viaţa  unui  popor. 

O  societate  în  care  se  poate  trăi,  de  multe  ori  o  viaţă  de  maidan,  o  societate  în 
care  viaţa  multor  membri  este  o  trecere  succesivă  dintr'un  maidan  într'altul,  are 
un  randament  redus,  în  toate  sectoarele  de  existenţă  şi,  cu  deosebire,  în  istorie. 

Căpitanul  vorbea  de  ecumenicitate,  un  deziderat  de  comuniune  afectivă  şi  de 
conştiinţă  în  spaţiul  spiritual  al  neamului. 

Era  condamnarea  maidanului. 

Numeroase  sunt  perspectivele  noastre  de  realizare. 

Cu  o  singură  condiţie:  să  suprimăm  maidanul. 


63  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  VI,  Seria  II,  Nr.  80,  Marţi,  17  Decembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


81 


PENTRU  CEI  CARE  NU  ÎNŢELEG  «4 


de  Constantin  NOICA 

Nu  eşti  legionar  şi  spui  că  nu  înţelegi  ce  se  întâmplă  în  ţară.  Te  înţeleg.  Dacă  ai  fi 
avut  voinţă,  înţelegi,  ai  fi  fost  legionar. 

Te  miri  că  astăzi,  în  plin  dezastru  românesc  Legiunea  se  bucură.  Unde  vezi 
bucuria,  om  nedrept?  Legionarii  se  gândesc  la  morţii  lor  de  ieri;  se  gândesc  la  propria 
lor  dăinuire  de  mâine;  visează  să  învie  un  neam  trăind  în  letargie  -  şi  voi  numiţi  asta 
bucurie! 

între  voi  şi  legionari  este  o  singură  deosebire:  că  voi  trăiţi  drama  românească  abia 
acum.  Când  se  întâmplă,  pe  când  ei  o  trăiesc  de  ani  şi  ani  de  când  se  prefigurează. 

Când  în  1936  Căpitanul  spunea:  "Să  nu  fie  dat  generaţiei  noastre  să  asiste  la 
ciopârţirea  ţării"  -  voi  oameni  cuminţi,  v-aţi  întrebat:  unde  vede  primejdia?  Când, 
mai  înainte,  Moţa  spunea:  "nu  voi  avea  pace  nici  în  mormânt  până  când  nu  vom 
ridica  din  nou  ceea  ce  alţii  au  pângărit,  au  risipit  şi  au  pus  sub  blestem"  -  voi  v-aţi 
întrebat  din  nou:  cum  să  ridici  ceea  ce  nu  s'a  prăbuşit  încă? 

Voi  nu  vedeţi  lucrurile  decât  atunci  când  se  întâmplă.  Iar  pentru  că  alţii  le-au 
văzut  mai  demult  nu  strigă  astăzi  la  voi,  ca  Ieremia:  "Este  ea  suferinţă  mai  mare 
decât  a  mea?"  şi  mustraţi  că  suferă.  Dar,  pentru  Dumnezeu,  de  ce  oare  credeţi  că  au 
murit  câteva  mii  de  oameni  şi  au  stat  în  lanţ  alţii,  dacă  nu  ca  să  nu  se  întâmple  asta? 
Bucurie...  Noi  am  văzut  bucurie  românească.  Şi  cel  puţin  inconştienţă  românească. 
Am  văzut  pe  străzi  în  seara  unei  zile  de  primăvară,  când  s'a  votat  constituţia  lui  Carol 
II,  în  1938,  oameni  jucând  hora  la  sunetele  muzicii  militare.  Am  văzut  ţara  aceasta 
întreagă  spunând  da,  după  ce  în  1937  spusese  nu.  Am  văzut-o  ieşind  după  "linia 
destinului  ei",  consimţind,  abjurând,  turcindu-se  şi  toate  astea  în  sunetul  muzicii 
militare. 

Cum,  jumătatea  din  Ardeal  abia  azi  o  pierde?  N'am  pierdut-o  în  Februarie  1938? 
N'am  pierdut-o  la  29  Noiembrie  1938? 

Oameni  călduţi,  bombe  cu  efect  întârziat  ce  sunteţi!  N’aţi  înţeles  nici  de  ce  suferă 
Legiunea,  nici  de  ce  crede  ea.  Veţi  înţelege  mai  târziu.  Dar  voi  veţi  fi  întotdeauna  prea 
târziu. 


REVIZUIREA  PROCESULUI  CODREANU  (1940)  «5 

Conform  Decretului-Lege  nr.  3226  bis/1940,  semnat  de  conducătorul  Statului 
român,  generalul  Ion  Antonescu,  şi  publicat  în  Monitorul  Oficial  din  5  Oct.  1940,  se 
înfiinţează  o  "Comisie  de  revizuire  a  Proceselor  Politice  şi  sancţionare  a  magistraţilor 
vinovaţi".  Potrivit  acestui  Decret-Lege,  Comisia  va  putea  cerceta  şi  trimite  spre 
rejudecare  procesele  penale  pentru  infracţiuni  cu  caracter  politic,  judecate  în  ultimii 
8  ani. 

Cel  dintâi  proces  ce  trebuia  să  cadă  sub  prevederile  noii  legi,  era  sentinţa  de 
condamnare  a  Căpitanului  la  6  luni  închisoare,  pentru  ultragiu  adus  profesorului 
Nicolae  Iorga.  Acest  proces,  după  cum  se  ştie,  a  precedat  marele  proces  din  Mai  1938 
şi  a  servit  numai  ca  pretext  şi  paravan  pentru  a  permite  guvernului  arestarea 
Căpitanului,  încarcerarea  lui  la  Jilava  si  apoi  condamnarea  lui  la  10  ani  închisoare.  în 


64  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  An  IV,  Seria  II,  1940. 

65  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  An  IV,  Seria  II,  Decembrie,  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


82 


consecinţă,  Comisia  de  Revizuire  s’a  ocupat  în  primul  rând  de  procesul  de  ultragiu, 
intentat  la  cererea  profesorului  Iorga. 

în  31  Oct.  1940,  Comisia  a  dat  o  decizie  prin  care  dispunea  rejudecarea  sentinţei 
prin  care  Căpitanul  a  fost  condamnat  de  Tribunalul  Militar  la  şase  luni  închisoare  în 
19  apr.  1938,  pentru  delictul  de  ultragiu. 

Comisia  de  revizuire,  cercetând  mai  întâi  procesul  de  ultragiu,  a  ajuns  la  concluzia 
că  procesul  îndeplineşte  toate  condiţiile  pentru  a  putea  fi  revizuit.  Comisia  s’a  ocupat 
de  faptul  diviziunii  ce  s’a  operat  în  personajul  lorga,  substituindu-se  gazetarul  şi 
omul  politic,  cu  Iorga  ministrul,  care  cerea  reparaţie  în  justiţie  pentru  ultragiu. 
Comisia  de  revizuire  a  făcut  o  eminentă  expunere  a  cazului,  pentru  care  ne  permitem 
să  reproducem  concluziile  ei: 

"Având  în  vedere  că  din  examinarea  în  ansamblu  al  conţinutului  scrisorii,  mai  sus 
rezumat,  rezultă  în  esenţă  că  Corneliu  Z.  Codreanu,  în  cadrul  general  al  unei 
expuneri  al  chestiunii  închiderii  magazinelor  legionare,  arată  întâi  că  organele 
poliţieneşti,  în  urma  ordinului  Ministrului  de  Interne  Armând  Călinescu,  le-au  închis 
cele  două  restaurante  legionare  de  la  Obor  şi  Liceul  Lazăr  şi  magazinul  de  coloniale  şi 
apoi  că  Profesorul  Iorga,  altă  dată  sfătuitorul  lor  de  a  face  comerţ  românesc,  scriind 
articole,  în  care  îi  califica  pe  complotişti  şi  asasini,  în  legătură  cu  comerţul  ce-1 
făceau,  este  un  incorect,  un  necinstit  sufleteşte,  pentru  că  una  a  povăţuit  în  politică  şi 
ziaristică,  aruncând  sufletele  lor  nevinovate  în  ideea,  că  numai  aşa  vor  rezolva 
problema  evreiască,  apucându-se  de  comerţ  şi  făcând  ca  ei  -  şi  alta  face  acum,  când  ei 
s’ar  fi  aşteptat  să  se  informeze  şi  la  omul  pe  care-1  judecă,  nu  numai  la  agenţii 
Ministrului  de  Interne. 

Având  în  vedere  ca  atât  din  acest  examen  de  ansamblu,  în  care  se  văd  cele  două 
idei  bine  marcate,  cât  şi  de  faptul  că  Corneliu  Z.  Codreanu  arată  că  Ministrul  de 
Interne  Armând  Călinescu  este  autorul  ordinului  de  închidere  a  magazinelor 
legionare,  precum  şi  din  faptul  că  se  referea  la  vechile  sfaturi  date  de  profesorul  şi 
ziaristul  Nicolae  Iorga,  despre  care  spune  că  şi-a  bătut  joc  pe  nedrept  de  sufletele  lor 
nevinovate,  rezultă  în  mod  neîndoios  că  ofensele  ce-i  aduce  prin  scrisoare  nu  se 
referă  la  calitatea  acestuia  de  ministru,  ci  la  aceea  de  om  politic  ziarist,  fiind  evident 
că  motivul  determinant  al  unei  scrisori  trimise  prof.  Iorga,  a  fost  revolta  determinată 
de  atacurile  prin  presa  ale  acestuia,  în  care  Corneliu  Zelea  Codreanu  vedea  numai 
informaţii  neadevărate  date  de  agenţii  Ministrului  de  Interne  şi  articole  care  au  putut 
determina  luarea  măsurilor  de  închidere  a  magazinelor  legionare. 

Având  în  vedere  că,  dacă,  în  partea  finală,  Corneliu  Z.  Codreanu  se  adresează 
profesorului  Iorga  şi  către  ceilalţi  toţi,  care  şi-au  asumat  răspunderea  unei 
sângeroase  şi  nedrepte  opresiuni,  aceasta  o  face  pentru  a-i  cuprinde  pe  toţi  adversarii 
Mişcării  Legionare,  lăsând  evident,  separată  şi  de  sine  stătătoare  acea  parte  din 
cuprinsul  scrisorii,  în  care  se  aduc  ofense  D-sale  în  legătură  cu  articolele  din  gazetă. 

Că,  de  altfel,  în  acest  sens  s’a  apărat  şi  Corneliu  Z.  Codreanu  în  interogatoriul  ce  i 
s’a  luat  şi  tot  în  acest  sens  au  fost  şi  declaraţiile  martorilor,  prof.  Ion  Găvănescul  şi 
prof.  Nae  Ionescu,  iar  prof.  Iorga  nu  s’a  prezentat  în  instanţă  şi  nu  s’a  produs  vreo 
altă  împrejurare  care  să  îndreptăţească  Tribunalul  pentru  a  stabili  altfel  faptele. 

Că,  în  aceste  împrejurări,  Tribunalul  Militar  stabilind  în  fapt  că  ofensele  sunt 
aduse  profesorului  lorga,  în  calitate  de  ministru  şi  nu  aceea  de  om  politic  şi  ziarist, 
făcând  o  greşită  stabilire  a  faptului,  şi,  prin  urmare,  procesul  cade  sub  revizuire  în 
baza  motivului  prevăzut  de  art.  3  partea  a  2-a,  din  Decretul-Lege  nr.  3326  bis  din  5 


Nicolae  Niţă 


83 


Oct.  1940"  66. 

La  30  Nov.  1940,  s’a  judecat  al  doilea  proces  în  faţa  Secţiunilor  Unite  ale  înaltei 
Curţi  de  Casaţie,  dându-se  o  decizie  de  anulare  a  sentinţei  Tribunalului  Militar  din 
Bucureşti  prin  care  Corneliu  Zelea  Codreanu  fusese  condamnat  la  10  ani  închisoare. 

Conform  deciziei  Nr.  1  a  Comisiei  Speciale  de  Revizuire,  procesul  Căpitanului  a 
fost  trimis  la  înalta  Curte  de  Casaţie  pentru  a  fi  rejudecat.  Judecata  s’a  ţinut 
Sâmbătă,  30  Nov.  1940. 

La  ora  9,50,  Completul  de  Judecată  intră  în  sala  de  şedinţe,  compus  din  Primul- 
Preşedinte  Dimitrie  Lupu  şi  preşedinţii  celor  patru  secţii.  Dimitrie  Lupu,  după  ce  a 
făcut  apelul  părţii  civile,  a  dat  citire  Deciziei  Nr.  1  a  Comisiei  Speciale  de  Revizuire, 
prin  care  s’a  trimis  procesul  Căpitanului  în  faţa  înaltei  Curţi  de  Casaţie.  Lectura 
acestei  decizii  a  durat  30  de  minute  şi  a  fost  ascultată  în  adâncă  tăcere  de  întreaga 
asistenţă.  După  citirea  acestui  act,  Preşedintele  Dimitrie  Lupu  dă  cuvântul 
Procurorului-General  Coman  Negoescu. 

Parchetul  cere  reabilitarea  Căpitanului  şi  anularea  sentinţei  de  condamnare 

Procurorul-General  Coman  Negoescu  şi-a  însuşit  concluziile  Comisiei  de 
Revizuire  şi  adresându-se  Curţii  a  spus  următoarele: 

"D-voastră,  chemaţi  să  vă  pronunţaţi  în  fond  asupra  revizuirii,  luând  în 
considerare  cercetările  si  concluziile  Comisiei,  de  admitere  în  principiu  a  revizuirii, 
urmează  să  declaraţi  fără  valoare  hotărârea  de  condamnare  şi  să  reabilitaţi  memoria 
condamnatului  Corneliu  Zelea  Codreanu,  bineînţeles  făcând  un  examen  al  hotărârii 
şi  văzând  dacă  nu  cumva  hotărârea  de  condamnare  se  menţine  şi  pe  alte  temeiuri. 

în  cazul  de  faţă,  dacă  se  examinează  hotărârea  de  condamnare,  se  vede  că  ea  nu 
poate  să-şi  găsească  un  alt  reazem.  Corneliu  Zelea  Codreanu  a  fost  condamnat 
pentru  patru  fapte,  crime  şi  delicte.  Comisia  de  admitere  în  principiu  a  găsit  că  legea 
a  fost  greşit  aplicată  şi  că  faptele  au  fost  greşit  stabilite.  Constatările  şi  concluziile 
Comisiei  se  impun  înaintea  D-voastră. 

D-voastră  urmează  ca,  pe  baza  acestor  constatări  şi  concluzii,  întrucât  hotărârea 
de  condamnare  nu  se  poate  menţine  pe  alte  consideraţii,  făcând  aplicarea  art.  508 
din  pr.  p.,  să  declaraţi  nulă  şi  fără  valoare,  hotărârea  de  condamnare  şi  să  reabilitaţi 
memoria  lui  Corneliu  Zelea  Codreanu,  punând  astfel  sfârşit  efectelor  unei  hotărâri 
pătată  de  eroare. 

Acestea  sunt  concluziile  noastre". 

Cuvântul  Apărării 

Pledoaria  avocatului  Alexandru  Vergatti 


66  NOTĂ:  Corneliu  Zelea  Codreanu  se  prezentase  la  proces  şi  a  declarat  că  el  a  răspuns  omului 
politic  şi  gazetarului  Nicolae  lorga,  care-l  atacase  în  articole,  încât  nu  putea  fi  ultragiat  Ministrul 
lorga.  Acesta,  de  altminteri,  nici  n'a  binevoit  să  apară  în  instanţă,  lăsând  toată  treaba  să  o 
dezlege  justiţia,  ştiind  de  mai  înainte  ce  sentinţă  se  va  da.  Căpitanul  a  fost  condamnat  la  6  luni 
închisoare  corecţională,  fără  circumstanţe  atenuate,  iar  verdictul  i  s'a  comunicat  în  19  Aprilie 
1938,  pe  când  era  încarcerat  la  Jilava. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


84 


După  concluziile  Procurorului-General,  Primul  preşedinte  Lupu  dă  cuvântul 
avocatului  Alexandru  Vergatti. 

Avocatul  Vergatti  a  atacat  aspectul  politic  al  procesului  din  1938,  arătând  că  ceea 
ce  s’a  introdus  în  dosare  nu  are  nici  o  legătură  cu  adevărata  cauză. 

“Vă  mărturisesc  cinstit  că  în  clipa  în  care  trebuie  să  arătăm  în  faţa  D-voastră 
motivele  pentru  care  cerem  judecarea  procesului  Căpitanului,  nu  pot  să  fac  acest 
lucru  fără  să  încerc  în  sinea  mea  să  mă  gândesc  la  cel  care  şi-a  dat  viaţa,  la  cel  care  s’a 
dus  pentru  un  adevăr,  adevăr  pe  care-1  slujim  şi  îl  profesăm  cu  toţii.  Şi  nu  pot  face 
acest  lucru,  Domnule  Preşedinte  şi  Onorată  înaltă  Instanţă,  pentru  că  dacă  am 
încerca  să  judecăm  acest  proces  simplu,  aşa  cum  s’ar  părea  că  reiese  din  textul  rigid 
al  legii,  nu  v’am  cere  altceva  D-voastră  decât  o  schimbare  de  perspectivă,  v’am  cere 
ca  într’un  proces,  care  a  avut  o  anumită  perspectivă,  D-voastră  să  pronunţaţi  o 
hotărâre  care  să-i  dea  o  altă  perspectivă.  O  cerem  noi  -  nu  anticipăm  asupra  hotărârii 
Curţii. 

Dar  nu  aceasta  este  intenţia  noastră.  Pentru  ca,  Domnule  Preşedinte  şi  Onorată 
Instanţă,  procesul  Căpitanului  a  căpătat  valoarea  unui  truism,  pentru  acei  care  nu 
s’au  mai  interesat  nici  de  fond  şi  nici  de  întinderea  acestor  adevăruri. 

în  acest  proces  nu  s’a  judecat  dacă  într’adevăr  cel  oricine  este  cineva,  nu  s’a 
ocupat  nimeni  de  acea  scrisoare  de  care  Onorata  Comisie  spune  că  nu  s’a  ţinut 
seama,  nu  s’au  ocupat  de  aceste  lucruri;  s’au  preocupat  cu  totul  de  altceva  şi  anume, 
din  ce  trăieşte  Căpitanul,  dacă,  Căpitanul  este  deştept  sau  nu,  s’au  preocupat  dacă 
vorbeşte  sau  nu  bine,  dacă  e  un  bun  cuvântător  la  întruniri  publice;  nu  s’au 
preocupat  dacă  adevărurile  pe  care  el  le  spunea  au  valoare  naţională,  autentică. 

Atunci,  domnilor,  noi  suntem  obligaţi  astăzi  să  lămurim  cinstit  şi  cu  toată  tăria  pe 
care  ne-o  dă  credinţa  noastră,  liniştea  noastră,  încrederea  în  D-voastră,  lămurim 
juridiceşte  de  ce  în  clipa  în  care  procesul  Căpitanului  s’a  judecat,  s’a  făcut  o  greşeală. 

Procesul  acesta,  născut  în  faţa  unui  tribunal  militar,  a  avut  o  sorginte: 
neînţelegerea  adevărurilor  profesate  de  un  om,  neînţelegerea  unor  adevăruri,  care 
erau  curente,  dar  inacceptabile  pentru  ei. 

în  clipa  în  care  a  fost  trimis  în  judecată  şi  s’a  spus  că  o  organizaţie  înfăptuită  de 
Căpitan  prezintă  o  anumită  coloratură,  nu  s’a  spus  acest  lucru  din  reaua  credinţă  a 
acelora  care  ştiau  prea  bine  că  această  organizaţie  are  cu  totul  alt  caracter  decât  cel 
pe  care  l-au  înscris  ei  în  dosarele  pe  care  le  aveţi  D-voastră,  ci  a  pornit  din  altceva, 
din  inacceptarea  noilor  instrucţiuni  ale  Statului,  aşa  cum  au  fost  arătate  în  circularile 
care  au  fost  scoase  de  către  Căpitan.  Procesul  a  pornit,  pentru  că  C.  Z.  Codreanu  a  dat 
o  circulară.  Se  hotărâse  suspendarea  Constituţiei  şi  pierderea  tuturor  drepturilor  de 
către  toţi  oamenii.  Şi  atunci  C.  Z.  Codreanu  a  dat  o  circulară  în  care  spunea  aşa: 

"Deci  suntem  aruncaţi  din  raportul  de  Drept,  în  raportul  de  Forţă. 

Pe  acesta  însă  noi  nu  îl  primim. 

Noi  am  înţeles  să  acţionăm  în  cadrul  legii,  manifestându-ne  credinţele  noastre. 
Dacă  aceasta  n’o  putem  face  şi  dacă  orice  manifestare  de  credinţă,  raţiunea  de 
existenţă  a  partidului  nostru  a  încetat. 

Noi  nu  vrem  să  introducem  forţa. 

Nu  vrem  să  întrebuinţăm  violenţa. 

Ne  este  suficientă  experienţa  din  trecut,  când  fără  voia  noastră  am  fost  atraşi  pe 
calea  violenţei.  La  orice  violentare,  noi  nu  mai  răspundem  în  nici  un  fel.  Suportăm.  Şi 
chiar  atunci  când  întreaga  naţiune  română  este  tratată  ca  o  turmă  de  animale 


Nicolae  Niţă 


85 


inconştiente. 

Lovitură  de  Stat  nu  vrem  să  dăm. 

Prin  esenţa  însăşi  a  concepţiei  noastre,  noi  suntem  contra  acestui  sistem. 

Ea  înseamnă  o  atitudine  de  bruscare,  de  natură  exterioară,  pe  când  noi  aşteptăm 
biruinţa  noastră  de  la  desăvârşirea  în  sufletul  naţiunii  a  unui  proces  de  perfecţiune 
omenească. 

Nu  vom  întrebuinţa  aceste  mijloace,  pentru  că  tineretul  de  astăzi  are  prea  adânc 
înfiptă  conştiinţa  misiunii  sale  istorice  şi  a  răspunderilor  sale,  pentru  a  face  acte 
necugetate,  care  să  transforme  România  într’o  Spanie  însângerată. 

Generaţia  noastră  întreagă  vede  bine  mănuşa  ce  i  s’a  aruncat. 

Mănuşa  aruncată  va  rămâne  însă  jos. 

Noi  refuzăm  să  o  ridicam". 

Atunci,  domnilor,  au  supărat  aceste  lucruri,  în  clipa  în  care  s’a  hotărât 
desfiinţarea  organizaţiilor  politice  şi  s’a  trecut  la  măsuri,  s’au  supărat  toţi  aceşti 
oameni,  care,  neacceptând  principiul,  au  cugetat  în  fundul  sufletului  lor  să-i  facă  un 
proces,  începuse  în  mintea  lor  să  se  înscăuneze  gândul  acesta  al  trimiterii  în  judecată 
pentru  faptele  pe  care  vi  le  vom  expune. 

S’au  găsit  toţi  aceşti  oameni  în  faţa  unei  noi  circulări  a  Căpitanului,  o  circulară  pe 
care,  cum  o  spune  chiar  la  sfârşitul  circularii,  o  adresează  Miniştrilor  din  Ţara 
Românească”.  (E  vorba  de  Scrisoarea  Deschisă  adresată  lui  Vaida  Voevod). 

Avocatul  Vergatti  citează  din  aceste  circulări  o  serie  de  pasaje  din  care  rezultă 
netemeinicia  acuzaţiilor  aduse  lui  Corneliu  Zelea  Codreanu,  apoi  continuă: 

“Domnilor,  Justiţia  nu  este  făcută  pentru  a  trimite  în  judecată.  Justiţia  este  făcută 
pentru  a  face  dreptate;  ea  nu  este  un  simplu  instrument  mecanic,  este  conştiinţa 
omenească,  care  acţionează  în  cadrul  textului  de  lege. 

în  acest  proces  s’a  vorbit  încontinuu  de  ordinea  publică,  s’a  vorbit  de  fondul 
acestui  proces,  că  trebuie  să  fie  judecat  aşa  cum  a  fost  judecat,  nu  pentru  că  ar  fi  un 
proces  normal,  căci  este  un  proces  anormal,  în  care  ordinea  publică  a  fost  lezată. 

A  fost  o  problemă  pe  care  noi  nu  vrem  să  o  repetăm  în  faţa  D-voastră,  pentru  că 
am  putea  greşi.  Noi  nu  vrem  să  ne  situăm  în  acest  domeniu  de  ordine  publică,  nici 
atunci  şi  nici  acum,  căci  atunci  ca  şi  acum  nu  puteam  vorbi  de  o  ordine  publică 
legală. 

Ordinea  publică  este  una  singură,  nu  forma  pe  care  o  îmbracă,  ci  forma  ei 
adevărat  structurală.  Nu  se  poate  încerca  să  se  şantajeze  conştiinţa  unor  oameni  prin 
întrebuinţarea  unor  termeni  care  nu-şi  au  locul.  S’a  vorbit  încontinuu  în  acel  proces 
de  încălcarea  ordinii  publice  şi  nu  s’a  articulat  în  nici  un  fel  cum  şi  în  ce  fel  ordinea 
publică  este  lezată". 


Aspectele  procesului 

Alexandru  Vergatti  constată  că  procesul  a  avut  două  aspecte:  unul  expus  mai 
înainte,  de  ordin  politic  "care  a  reieşit  din  neînţelegerea,  din  această  neacceptare  a 
adevărurilor,  a  principiilor  politice  expuse  de  Corneliu  Zelea  Codreanu".  Şi  un  al 
doilea  aspect,  al  trădării  de  care  s’ar  fi  făcut  vinovat  Corneliu  Zelea  Codreanu. 

"Forma  de  trădare  o  capătă  cele  6  circulări  pe  care  D-l  Procuror  General  le-a 


Articole  clin  Presa  Legionară 


86 


expus,  circulări  care  au  dus  la  inculparea  legală,  pentru  motivul  că  în  fruntea  lor, 
aceste  acte  poarta  cuvântul  "secret". 

Dar  simpla  lor  citire  arata  ca  acest  caracter  de  secret  -  cu  alte  cuvinte  inerent 
siguranţei  Statului  -  din  partea  autorităţilor  de  la  care  emană  aceste  acte,  nu  pot 
apărea  secrete  prin  parafarea  cu  apostila  de  "secret",  ci  prin  conţinutul  lor.  Este 
foarte  uşor  ca  o  instituţie,  care  are  posibilitatea  de  a  da  caracter  de  secret  unui  act, 
să-i  pună  această  titulatură;  dar  titulatura  nu  are  importanţă,  caracterul  actului 
trebuie  să  fie  secret. 

De  aceea  socotesc  că  nu  se  poate  în  nici  un  caz,  nu  numai  astăzi,  dar  nu  se  poate 
nici  atunci  şi  nici  oricând  în  acest  proces  care  trebuie  să  intre  în  istorie,  să  se  mai 
discute  altceva,  decât  insnitatea  acestor  acte,  care  nu  pot  avea  alt  caracter,  decât  cum 
nu  se  poate  face  justiţie. 

Eu,  personal,  încheind  expunerea  mea,  cer  să  faceţi  dreptate:  să  răsfrângeţi  din 
conştiinţa  şi  atitudinea  D-voastră  de  "Magistrat"  toată  liniştea  şi  toată  mândria 
dreptăţii  definitive  a  acestui  neam.  Vă  cer,  domnilor  magistraţi,  să  ne  eliberaţi 
sufleteşte  de  toate  îndoielile  care  ne-au  curmat  tinereţile  noastre  şi  luptele  noastre 
prin  puşcării.  Vă  cerem  să  faceţi  dreptate,  să  daţi  rând  cinstei,  să  daţi  drum  liber 
atitudinii  neinfluenţate  şi  oneste,  să  răspândiţi  în  ţara  toată  atitudinea  personalităţii 
D-voastre,  aşa  cum  aţi  făcut-o  în  tot  decursul  carierei  D-voastre  de  "Magistraţi". 

Eu  nu  pot  decât  să  vă  citesc  cuvintele  Căpitanului,  aflate  pe  o  filă  în  acest  dosar, 
cuvinte  pe  care  Căpitanul,  vizionar  de  proporţii  mitice,  le-a  scris  în  ziua  de  13  Martie 
1938:  "După  fiecare  răstignire,  urmează  o  înviere;  după  fiecare  înviere,  o  cădere  a 
judecătorilor  nedrepţi.  Te  rog  să  fi  sigur  că  ne  vom  bucura  împreună  în  ziua  învierii, 
pentru  că  toţi  duşmanii  noştri  au  puterea  de  a  ne  răstigni,  dar  nu  şi  pe  aceea  de  a  opri 
învierea,  care  urmează  fiecărei  răstigniri". 

Vă  cerem  să  faceţi  dreptate,  prin  învierea  luptei  tineretului  român". 

Pledoaria  Avocatului  Horia  Cosmovici 

Preşedintele  Dimitrie  Lupu  dă  cuvântul  Avocatului  Horia  Cosmovici.  Cosmovici 
îşi  începe  pledoaria,  explicând  că  prin  acest  proces  s’a  judecat  zbuciumul  unei 
generaţii,  care  s’a  concretizat  în  doctrina  lui  Corneliu  Zelea  Codreanu  şi  a  altor 
gânditori  ai  Legiunii. 

"înaltă  Curte,  D-voastră  judecaţi  zbuciumul  unei  generaţii:  al  unei  generaţii  de 
credinţă. 

Când  spun  "generaţie",  nu  mă  refer  la  un  număr  de  ani;  după  cum  când  voi 
întrebuinţa  cuvintele  "tineresc"  sau  "tinereţe"  sau  "tânăr",  nu  mă  refer  la  culoarea 
părului.  Pentru  că  noi  întotdeauna  am  avut  bătrâni  şi  experienţa  părului  alb,  care  ne- 
au  apărat  şi  îndrumat  paşii.  Generaţia  noastră,  ca  şi  tinereţea  noastră,  este  o 
chestiune  de  atitudine  sufletească.  Cel  mai  tânăr  om  al  Franţei,  la  un  moment  dat,  a 
fost  Clemenceau.  Şi  în  Mişcarea  Legionară  cel  mai  tânăr  om  din  vremuri  grele  a  fost 
Generalul  Cantacuzino-Grănicerul. 

Astăzi,  când  ne-am  asumat  o  răspundere  care  depăşeşte  posibilităţile  multora,  în 
această  ţară  găsim  printr’o  provindenţă  care  ne-a  apărat  întotdeauna,  sfaturile  şi 
experienţa  unui  om  care  ne  ajută,  ne  fereşte  şi  ne  apără  cu  întreg  prestigiul  persoanei 
sale. 

înaltă  Curte,  ce  este  Mişcarea  Legionară? 


Nicolae  Niţă 


87 


Este  prima  revoluţie  a  neamului  românesc.  Prima  revoluţie  care  se  împlineşte. 

Noi  am  mai  avut  încercări  în  trecutul  istoriei  noastre,  dar  nici  una  dintre  ele  nu  a 
fost  împlinită.  Aceasta  se  explică  prin  îndoitul  punct  de  vedere,  că  revoluţia  noastră 
este  o  revoluţie  spirituală  şi  în  al  doilea  rând,  că  este  o  revoluţie  proprie  a  noastră, 
strâns  legată  de  tot  ce  este  românesc,  de  tot  ce  a  trăit  pe  acest  pământ. 

Revoluţia  legionară  nu  şi-a  întors  ochii  nicăieri  pentru  a  prinde  şi  a  desprinde 
linia  viitorului  neamului  românesc.  Ea  s’a  întors  la  Mihail  Kogalniceanu,  la 
Eminescu,  la  Conta,  la  toţi  aceşti  oameni  ai  trecutului  nostru,  care  au  fost 
premergătorii,  în  vremea  când  problema  nici  nu  se  punea  în  Europa. 

Ce  reprezintă  în  esenţa  ei  această  Mişcare  Legionară? 

Ne-o  arată  unul  dintre  prietenii  pe  care  i-am  pierdut,  mare  figură  legionară,  Puiu 
Gârcineanu,  într’o  carte  aşa  cum  putem  scrie  noi  legionarii,  în  vremea  când  mai  mult 
simţeam  decât  gândeam,  carte  intitulată  "Din  lumea  legionară".  Vă  rog  sa  îngăduiţi 
a-i  aduce  lui  Puiu  Gârcineanu  prinosul  amintirilor  mele  şi  în  acelaşi  -  timp  să-l 
înconjor  de  celălalt  bun  prieten,  cu  care  s’a  înţeles  întotdeauna,  Iordache  Nicoară,  şi 
respectat  de  vechii  luptători.  Numai  cine  nu  e  legionar,  sau  poate  dintr’o  trufie 
nemăsurată,  ar  putea  să  vorbească  cu  uşurinţă  de  aceşti  doi  oameni. 

înaltă  Curte,  suntem  unica  mişcare  care  împletim  credinţa  bisericii  ortodoxe  cu  o 
mişcare  politică. 

Legionarismul  este  în  primul  rând  credinţă  în  Dumnezeu,  în  sensul  cel  mai  pur, 
în  sensul  credinţei  noastre  creştine. 

Mişcarea  Legionară  se  poate  defini  printr’o  singură  frază:  este  o  luptă  gigantică, 
luptă  de  încordări  uriaşe,  pentru  a  tinde  către  perfecţiunea  şi  sublimul  arătat  nouă  de 
linia  bisericii  creştine.  Această  mişcare  pune  ca  o  condiţie  esenţială,  pentru  ca  acest 
neam  să  poată  păşi  înainte  pe  drumuri  noi,  transformarea  interioară,  schimbarea 
omului.  Nu  poţi  să  ai  dreptul  să  ceri  altuia  să  se  îndrepte,  până  când  în  prealabil  tu 
însuţi  nu  încerci  să  te  îndrepţi". 

în  continuare  av.  Horia  Cosmovici  explică  ce  rol  joacă  în  doctrina  legionară 
credinţa  învierii  din  morţi,  înviere  învăţată  de  biserica  creştină. 

Abordează  apoi  programul  politic  al  Mişcării,  din  care  reţine  gravitatea  problemei 
evreieşti  şi  plaga  politicianismului  în  viaţa  publică  a  României,  bazându-se  pe 
numeroase  citate  din  lucrările  Căpitanului. 

în  ce  priveşte  metodele  de  luptă  ale  Legiunii,  Cosmovici  arată  că  ele  nu  s’au 
inspirat  din  principiul  violenţei,  pentru  a  cuceri  puterea.  Dimpotrivă,  chiar  în 
primele  zile  de  la  întemeierea  Mişcării,  Corneliu  Zelea  Codreanu  a  declarat  că  va 
acţiona  exclusiv  în  cadrul  legilor  tarii:  “Vom  merge  pe  linia  legilor  ţării,  neprovocând, 
ocolind  orice  provocare,  nerăspunzând  la  nici  o  provocare". 

Corneliu  Zelea  Codreanu  a  cerut  să  fie  răzbunat  şi  toţi  cei  vinovaţi  de  dezastrul 
ţării  să  fie  pedepsiţi.  Dar  cum?  Nu  prin  acţiuni  singuratice  şi  necontrolate  de 
răzbunare,  ci  prin  procedeu  legal.  Iată  se  spune  la  punctul  84  din  Cărticica  Şefului  de 
Cuib:  "Primul  punct  din  programul  legionar  dacă  vă  întreabă  cineva,  să-i  spuneţi  că 
este  jurământul  pentru  pedepsire.  A  doua  zi  după  victoria  legionară,  se  va  constitui 
Tribunalul  excepţional,  care  va  chema  în  faţa  lui  şi  va  judeca: 

Pe  toţi  jefuitorii  banului  public. 

Pe  toţi  cei  ce  au  primit  mită,  înlesnind  afaceri. 

Pe  toţi  cei  ce,  încălcând  legile  fundamentale  ale  ţării,  au  persecutat,  au  ucis,  au 
lovit  în  legionari  sau  în  familiile  lor. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


88 


Orice  funcţie  ar  deţine  de  la  jandarm  la  ministru,  nimeni  nu  va  scăpa  acestei 
judecăţi". 

Grija  de  legalitate  l-a  urmărit  pe  Corneliu  Zelea  Codreanu  permanent,  chiar  şi 
atunci  când  legionarii  lui  erau  supuşi  la  chinuri  şi  ilegalităţi  de  nedescris  şi  se  puteau 
prevedea  reacţii,  când  suferinţele  atingeau  limita  disperării,  cum  s’a  întâmplat  în 
anumite  cazuri.  Cuvântul  lui  de  ordine  a  fost  permanent:  supunere  la  legi  şi  răbdare 
în  faţa  celor  mai  mari  nedreptăţi. 

Din  această  perspectivă,  Horia  Cosmovici  arată  cât  de  absurdă  a  fost  acuzaţia  de 
aţâţare  la  război  civil,  azvârlită  Căpitanului  în  cursul  procesului  său. 

Cu  ajutorul  ultimelor  declaraţii  şi  circulări  ale  lui  Corneliu  Zelea  Codreanu, 
demonstrează  cât  de  preocupat  era  Şeful  Legiunii  ca  să  nu  se  producă  nici  o 
tulburare  în  ţară,  nici  chiar  atunci  când  locuitorii  ei  au  fost  despuiaţi  de  toate 
drepturile  lor  prin  lovitura  de  Stat  a  regelui  Carol  al  II-lea.  El  îşi  dădea  seama  de 
nenorocirea  ce  s’ar  abate  asupra  ţării,  dacă  românii  s’ar  încăiera  între  ei,  în  timp  ce 
duşmanii  pândeau  la  hotare. 

Horia  Cosmovici  îşi  încheie  pledoaria  cu  următoarele  cuvinte: 

"înaltă  Curte,  sunt  la  sfârşit. 

Am  scris  o  broşură  intitulată  "Adevărul  în  procesul  lui  Corneliu  Zelea  Codreanu", 
în  Mai  1938.  Această  broşură  am  scris-o  în  timpul  prigoanei  -  cum  o  numim  noi, 
urmăriţi  de  agenţi,  am  scris-o  în  diferite  case,  o  parte  la  mine  acasă,  o  parte  la  Alex. 
Ghica,  altă  parte  la  Ion  Boroianu,  apoi  în  casa  lui  Danielopol.  Am  împărţit-o  tuturor 
ca  să  poată  cunoaşte  adevărul  în  procesul  Căpitanului. 

Am  numai  două  lucruri  aici  care  sunt  ale  mele.  Mă  voi  referi  numai  la  unul  dintre 
ele,  pentru  ca,  înalta  Curte,  convingerea  mea,  sinceră  este  că  sunt  atât  de  departe  de 
a  mă  considera,  de  a  mă  socoti  un  om  priceput  să  despic  destinul  neamului,  să-l  pot 
vedea;  dar  am  o  credinţă  a  mea  şi  aceasta  credinţă  o  slujesc  până  la  ultima  suflare. 

Ei  bine,  veţi  vedea  că  am  izbutit  eu  care,  vă  spuneam,  sunt  departe  de  perfecţiune 

-  sunt  departe  chiar  de  linia  legionară  cu  mii  de  metri  -  am  izbutit  să  fiu  prooroc.  Să 
nu  mire  lumea:  am  fost  cinstit  când  am  scris  -  şi  o  ştiu  toţi  legionarii,  este  un  lucru 
care  poate  fi  controlat...  Scriam: 

“Când  o  judecată  este  dreaptă,  nu  mai  judecă  nimeni,  dar  când  o  judecată  e 
strâmbă,  atunci  judecă  toată  lumea.  Iată  de  ce  procesul  Corneliu  Zelea  Codreanu, 
pierdut  înaintea  instanţei  militare,  continuă  în  faţa  Tribunalului  ţării  şi  sentinţa 
rămâne  să  se  dea".  Nimeni  nu  mai  credea  în  biruinţa  legionară  când  am  scris  aceasta 

-  "şi  nu  se  ştie  de  care  parte  vor  fi  trădătorii  şi  de  care  parte  patrioţii". 

înaltă  Curte,  concluziile  mele  de  azi  le-am  trasat  atunci,  în  1938. 

Azi  nu  ştiu  în  ce  măsură  am  izbutit  să  vă  prezint  întregul  zbucium  al  generaţiei 
noastre  până  la  acest  punct. 

înaltă  Curte,  va  cer  în  faţa  unui  mormânt,  azi  deschis  din  nou,  al  Căpitanului,  să 
binevoiţi  a  accepta  ca  să  aveam  posibilitatea,  noi  legionarii,  prin  D-voastră,  să  mai 
smulgem  acestui  mormânt  pentru  Ţara  Românească  încă  o  biruinţă,  prestigiul 
justiţiei. 

Vă  rog  daţi-ne-o,  căci  altfel  nu  am  mai  putea  trăi". 

Dezbateriîe  fiind  închise,  Curtea  a  intrat  în  deliberare.  La  ora  7  seara,  înalta  Curte 
de  Casaţie,  în  plenul  ei,  a  intrat  în  sală  aducând  următoarea  decizie: 


Memoria  Căpitanului  a  fost  reabilitată 


Nicolae  Niţă 


89 


"Comisia,  potrivit  Deciziei  Nr.  1/940  dată  de  Comisia  pentru  revizuirea 
proceselor  politice  şi  a  Decretului-Lege  nr.  3226/1940  art.  4  şi  art.  506  din  procedura 
penală,  decide: 

Declară  fără  valoare  sentinţa  tribunalului  militar,  Secţia  I-a,  a  Corpului  II  Armată 
Bucureşti,  privitoare  la  defunctul  Corneliu  Zelea  Codreanu  şi  îi  reabilitează  memoria. 

Ordonă  publicarea  acestei  hotărâri  în  Monitorul  Oficial,  pe  cheltuiala 
Ministerului  de  Justiţie,  şi  într’un  ziar  din  Capitală,  la  cererea  D-nei  Elena  Corneliu 
Zelea  Codreanu,  soţia  Căpitanului". 

CINE  a  judecat  ? 

Cele  mai  înalte  figuri  ale  magistraturii  ţării:  Primul  Preşedinte  al  înaltei  Curţi  de 
Casaţie,  înconjurat  de  patru  preşedinţi  ai  secţiilor  Supremei  Instanţe. 

UNDE  s’a  judecat? 

în  supremul  For  al  Justiţiei". 

Rejudecarea  procesului  Căpitanului  s’a  judecat  în  sala  de  şedinţe  a  Secţiilor  Unite 
de  la  înalta  Curte  de  Casaţie.  Completul  de  Judecată  a  fost  format  din  următorii  înalţi 
magistraţi: 

Dimitrie  Lupu,  Primul-Preşedinte  al  înaltei  Curţi  de  Casaţie. 

Dimitrie  Cihodariu,  Preşedintele  Secţiei  I. 

Mihail  Mosgos,  Preşedintele  Secţiei  II. 

Constantin  Macri,  Preşedintele  Secţiei  III. 

Titu  Magheru,  Preşedintele  Secţiei  IV. 

Fotoliul  Ministerului  Public  a  fost  ocupat  de  Coman  Negrescu,  Procuror  General 
la  Curtea  de  Casaţie. 

Funcţia  de  Secretar  al  Comisiei  de  Judecată  a  fost  îndeplinită  de  Filip  Mihăilescu, 
Prim-magistrat,  Consilier  la  Curtea  de  Apel. 

Pe  banca  apărării  au  luat  loc  Alexandru  Vergatti  şi  Horia  Cosmovici.  Doamna 
Elena  Zelea  Codreanu,  ca  parte  civilă,  este  reprezentată  de  avocaţii  Vergatti  şi 
Cosmovici. 

în  sală  au  fost  prezenţi,  în  afară  de  soţia  Căpitanului,  doamna  Elena  Zelea 
Codreanu,  următoarele  persoane:  doamna  Liana  Cotigă  (soţia  lui  Traian  Cotigă, 
asasinat  în  sept.  1939),  av.  Ilie  Gârneaţă,  av.  Corneliu  Georgescu,  ing.  Blănaru 
(Comandanţi  ai  Bunei  Vestiri),  colonel  Ştefan  Zăvoianu,  av.  Traian  Cristescu,  dr. 
Şerban  Miîcoveanu  (preşedintele  UNSCR  în  1937-1940),  preot  Udrişteanu 
(duhovnicul  Căpitanului),  mitropolitul  Gurie,  ing.  Virgil  Ionescu  (colaborator  al 
Căpitanului),  Vasile  Mailat  (primarul  Sectorului  III  Albastru),  George  Axinteanu, 
ing.  Ţintă,  ing.  Scărlătescu  şi  reprezentanţii  presei  române  şi  străine. 

REJUDECAREA  PROCESULUI  DIN  IULIE  1938  AL  CELOR  19  LEGIONARI 

FRUNTAŞI 

Guvernul  dictaturii  carliste  nu  s’a  mulţumit  cu  condamnarea  Căpitanului,  ci  după 
ce  sentinţa  acestuia  a  rămas  definitivă,  prin  respingerea  recursului  său  în  ziua  de  17 
Iunie  1938,  a  trimis  în  judecată  pentru  motive  identice  şi  la  scurt  interval  şi  pe  19 
fruntaşi  ai  Legiunii. 

Conducătorii  legionari,  trimişi  în  judecată,  se  aflau  internaţi  în  Lagărul  din 
Miercurea  Ciuc,  când  a  venit  ordinul  sa  fie  transportaţi  la  Bucureşti,  pentru  a  se 
înfăţişa  înaintea  aceluiaşi  Tribunal  Militar,  Secţia  a  I-a  a  Corpului  II  Armată,  care  l-a 


Articole  clin  Presa  Legionară 


90 


osândit  şi  pe  Căpitan.  Evident,  după  ce  membrii  Tribunalului  Militar  n’au  avut  nici 
un  scrupul  de  conştiinţă  ca  să  execute  ordinul  de  la  Palat,  condamnându-1  pe  nedrept 
pe  Corneliu  Zelea  Codreanu,  cu  atât  mai  puţin  puteau  fi  impresionaţi  de  protestele  de 
nevinovăţie  ale  colaboratorilor  Căpitanului. 

în  25  Iunie  1938  a  început  procesul  fruntaşilor  Legiunii  şi  s’a  încheiat  la  1  Iulie  cu 
condamnarea  în  bloc  a  tuturor  acuzaţilor,  variind  în  sentinţele  lor  doar  anii  de 
închisoare.  Pedeapsa  cea  mai  mare  au  primit-o  Vasile  Cristescu  şi  Alexandru 
Cantacuzino,  9  ani  de  închisoare,  deoarece  fugiseră  de  sub  escortă,  când  erau 
transportaţi  cu  trenul  de  la  Miercurea  Ciuc  la  Bucureşti,  iar  restul  de  la  7  ani  până  la 
un  an. 

Comisia  pentru  revizuirea  proceselor  politice  şi  sancţionarea  magistraţilor 
vinovaţi  s’a  ocupat  şi  de  cazul  celor  19  fruntaşi  legionari,  condamnaţi  la  1  Iulie  1938. 

Decizia  Nr.  4  din  21  Noiembrie  1940 

Comisia  formată  din  Domnii: 

Preşedinte:  Domnul  Ştefan  P.  Mihăileanu,  Consilier  la  înalta  Curte  de  Casaţie  şi 
Justiţie. 

Membrii:  D-nii  Vasile  Butureanu,  Consilier  la  înalta  Curte  de  Casaţie  şi  Justiţie. 

Constantin  Năvârlie,  Consilier  la  înalta  Curte  de  Casaţie  si  Justiţie. 

Alexandru  Oteleşteanu,  Profesor  Universitar. 

Vintilă  Dongoroz,  Profesor  Universitar. 

Comisia:  Luând  în  examinare  modul  cum  a  fost  judecat  procesul  politic  privitor 
pe  1)  Vasile  Cristescu,  2)  Alexandru  Cantacuzino,  3)  Alexandru  Cristian-Tell,  4) 
Gheorghe  Istrate,  5)  Mihail  Polihroniade,  6)  Paul  Craja,  7)  Traian  Cotigă,  8)  Sima 
Simulescu,  9)  Virgil  Ionescu,  10)  Bănică  Dobre,  11)  Furdui  Gheorghe,  12)  Clime 
Gheorghe,  13)  Şerban  Milcoveanu,  14)  Nicolae  Totu,  15)  Radu  Budişteanu,  16) 
ApostolescuGh.,  17)  Serafim  Aurel,  18)  Eugen  Ionica,  19)  Preotul  Nicolae  T. 
Georgescu-Edineţi,  care  formează  dosarele  895  si  900  din  1938,  ale  Tribunalului 
Militar  al  Corpului  II  Armată,  Secţia  I-a,  proces  soluţionat  prin  sentinţa  Nr.  503  din  1 
Iulie  1938,  rămasă  definitivă  prin  nefolosirea  căilor  de  reformare  de  către  cei  doi 
dintâi  şi  prin  respingerea  recursului  celorlalţi  inculpaţi  de  către  Curtea  Militară  de 
Casare  şi  Justiţie,  care  a  avut  loc  prin  Decizia  cu  Nr.  416,  din  26  Iulie  1938,  a  acelei 
Curţi,  cum  şi  recurs  introdus  contra  acestei  din  urmă  decizii,  motivat  pe  necompeteţa 
instanţelor  militare  de  a-i  judeca  pentru  faptele  pentru  care  au  fost  trimişi  în 
judecată,  care  a  avut  loc  prin  Decizia  Nr.  4591,  din  7  Octombrie  1938,  a  înaltei  Curţi 
de  Casaţie  şi  Justiţie  Secţia  Il-a,  cum  şi  pe  neconstituţionalitatea  art.  128,  punctul  3 
din  Codul  de  Justiţie  Militară,  care  a  avut  loc  prin  Decizia  Nr.  125,  din  30  Martie 
1939,  a  Secţiilor  unite  ale  aceleiaşi  înalte  Curţi,  sentinţa  prin  care  au  fost  condamnaţi 
primii  doi,  în  lipsă,  la  câte  9  ani  închisoare  corecţională,  120. ooo  lei  amenda  şi  6  ani 
interdicţie  corecţională,  următorii  până  la  al  15-lea  inclusiv,  la  câte  7  ani  închisoare 
corecţională,  20.000  lei  amendă  şi  6  ani  închisoare  corecţională,  următorii  trei  câte  5 
ani  închisoare  corecţională,  20.000  lei  amendă  şi  6  ani  interdicţie  corecţională, 
pentru  delictul  de  uneltire  contra  ordinii  sociale,  prevăzut  şi  pedepsit  de  art.  209 
punctul  1  din  Codul  Penal  redacţia  iniţială  şi  delictul  de  participare  la  o  organizaţie 
politică  interzisă,  prevăzut  şi  pedepsit  de  art.  23  al.  1  şi  art.  30  din  legea  apărării 
ordinii  în  Stat,  iar  ultimul  la  un  an  închisoare  corecţională,  pentru  delictul  de 
participare  la  o  organizaţie  politică  interzisă,  prevăzut  şi  pedepsit  de  art.  23  al.  1  şi 


Nicolae  Niţă 


91 


art.  30  din  legea  pentru  apărarea  ordinii  în  Stat. 

Constatând  ca  potrivit  art.  1  al  Decretului-Lege  cu  Nr.  3326  bis  din  3  Octombrie 
1940,  procesele  penale  pentru  infracţiuni  cu  caracter  politic  definitiv,  judecate  în 
ultimii  opt  ani  pot  fi  revizuite. 

Că  prin  infracţiuni  cu  caracter  politic,  potrivit  art.  27  c.p.,  se  înţeleg  acelea  pe  care 
legiuitorul  le  sancţionează  cu  pedepse  politice,  cum  şi  acelea  care,  deşi  sancţionate  cu 
o  pedeapsă  de  drept  comun,  au  acest  caracter  prin  împrejurările  în  care  au  fost 
săvârşite  sau  din  cauza  mobilul  lor,  în  care  caz,  instanţa  de  judecată  este  datoare  să 
substituie  pedepsei  de  drept  comun,  pedeapsa  politică  corespunzătoare,  în  scara 
pedepselor  stabilite  de  art.  22  şi  23  din  acelaşi  Cod. 

Că  întrucât  în  speţă,  faptele  pentru  care  numiţii  de  mai  sus  au  fost  condamnaţi, 
sunt  infracţiuni  politice,  având  acest  caracter  faţă  cu  mobilul  care  a  determinat 
faptele  imputate  şi  care  era  politic,  ca  unul  care,  după  cum  se  arată  în  considerentele 
de  mai  jos,  tindea  la  propaganda  politică  a  partidului  şi  organizarea  lui  în  vederea 
timpului  acelei  propagande,  prin  înscăunarea  la  cârma  Statului,  procesul  acesta  intră 
între  acelea  al  căror  revizuire  se  poate  proceda  în  virtutea  acelui  Decret-Lege.. 

Considerând  ca  potrivit  art.  2  al  aceluiaşi  Decret-Lege,  revizuirea  proceselor 
penale  cu  caracter  politic  definitiv,  judecate  în  ultimii  opt  ani,  va  putea  fi  admisă, 
înafară  de  cazurile  prevăzute  de  procedura  penală,  şi  pentru  1.  Violarea  dreptului  de 
apărare;  2.  Greşita  stabilire  a  faptelor;  3.  Greşita  aplicare  a  legii. 

Având  în  vedere  că  din  examinarea  sentinţei  şi  deciziilor  care  au  intervenit  în 
cauză,  cum  şi  a  actelor  de  instrucţie  şi  celorlalte  piese  din  dosar,  se  stabileşte  în  fapt 
că  judecata  s’a  făcut  cu  1.  Violarea  dreptului  de  apărare;  2.  Greşita  stabilire  a  faptelor 
şi  3.  Greşita  aplicare  a  legii,  potrivit  art.  3326  bis,  din  3  Octombrie  1940,  revizuirea 
urmează  sa  fie  admisă. 

Pentru  aceste  motive,  în  virtutea  legii 

DECIDE  : 

Admite  în  principiu  revizuirea  procesului  politic  privitor  pe  1)  Vasile  Cristescu,  2) 
Alexandru  Cantacuzino,  3)  Alexandru  Cristian-Tell,  4)  Gheorghe  Istrate,  5)  Mihail 
Polihroniade,  6)  Paul  Craja,  7)  Traian  Cotigă,  8)  Sima  Simulescu,  9)  Virgil  lonescu, 
10)  Bănică  Dobre,  11)  Furdui  Gheorghe,  12)  Clime  Gheorghe,  13)  Şerban  Milcoveanu, 
14)  Nicolae  Totu,  15)  Radu  Budişteanu,  16)  Apostolescu  Gheorghe,  17)  Serafim  Aurel, 
18)  Eugen  Ionică,  19)  preotul  Nicoale  T.  Georgescu-Edineţi. 

(Urmează  în  continuare  repetarea  pedepselor  la  care  au  fost  condamnaţi  fiecare, 
de  Tribunalul  Militar  aşa  cum  se  specifica  la  începutul  Deciziei). 

-  pentru: 

1.  Violarea  dreptului  de  apărare. 

2.  Greşita  stabilire  a  faptelor  şi 

3.  Greşita  aplicare  a  legii. 

Dispunem  înaintarea  dosarelor  Comisiei  de  Judecată  de  pe  lângă  înalta  Curte  de 
Casaţie  şi  Justiţie,  potrivit  art.  4  al  Decretului-Lege  Nr.  3326  din  3  Octombrie  1940. 

Dat  astăzi  21  Noiembrie  1940 

Preşedinte:  Secretar: 

(ss)  Ştefan  P.Mihăileanu,  Panait  V.  Călcâi 

Membrii:  Vasile  Butureanu,  Constantin  Năvârlie,  Alexandru  Oteleşanu,  Vintilă 


Articole  clin  Presa  Legionară 


92 


Dongoroz. 

Ce  semnificaţie  are  rejudecarea  procesului  din  1938  al  lui  Corneliu  Zelea 
Codreanu,  anularea  sentinţei  de  condamnare  şi  reabilitarea  memoriei  lui  prin 
Decizia  înaltei  Curţi  de  Casaţie? 

Această  întrebare  şi-a  pus-o  şi  av.  Dumitru  M.  Ranetescu,  în  ultimul  articol 
publicat  în  ziarul  Buna  Vestire,  din  5  Dec.  1940. 

Ranetescu  face  distincţie  între  planul  spiritual  de  existenţă,  unde  Căpitanul  nu 
poate  fi  atins  de  nici  o  micime  omenească,  de  nici  o  ticăloşie  a  contemporanilor, 
dominând  cu  statura  lui  uriaşa  viaţă  eternă  a  neamului  nostru,  şi  planul  istoric,  unde 
era  nevoie  de  aceasta  reparaţie,  de  această  decizie  a  celei  mai  înalte  instanţe  judiciare 
a  ţării,  pentru  ca  "un  strop  de  noroi"  se  prinsese  pe  albul  imaculat  al  veşmântului 
său: 

"Azi  mă  întreb:  la  ce  poate  servi  răscolirea  unei  dureri,  îngropată  în  ţărâna  anilor? 
S’a  pronunţat  acum  trei  zile,  de  înalta  Curte,  anularea  unei  monstruozităţi  judiciare 
şi  reabilitarea  Căpitanului. 

Era  nevoie  de  anularea  unei  nulităţi,  de  desfiinţarea  unei  negaţii  a  oricărei  idei  de 
justiţie?  Teoretic,  da. 

Fiindcă  pe  albul  imaculat  al  veşmântului  de  jertfă  şi  nevinovăţie,  cu  care  Căpitanul 
a  intrat  în  istorie,  se  prinsese  un  grăunte  de  noroi.  El  trebuia  smuls,  căci,  în  scurgerea 
veacurilor  viitoare,  s’ar  fi  putut  găsi  cineva  care  să  demonstreze,  cu  autoritate  de 
lucru  judecat,  că  a  existat  un  trădător  cu  numele  de  Corneliu  Zelea  Codreanu. 

Câţi  evrei  n’au  pângărit  memoria  lui  Iisus,  bagatelizându-i  minunile  şi  încercând 
să-l  coboare  din  înălţimea  sfinţeniei  la  murdăria  vulgarităţii,  fără  alt  argument  decât 
exegeza  talmudică  şi  cutezătoare  a  spiritului  lor! 

Dar  când  ar  fi  vorba  sa  se  descopere  în  arhive  o  sentinţă  definitivă,  de  osândire  a 
Căpitanului? 

Pentru  noi,  cei  de  azi,  care  am  sorbit  din  cupa  amară  a  nedreptăţii,  dar  am  văzut  şi 
răsăritul  uriaşei  biruinţe,  reabilitarea  Căpitanului  este  o  simpla  formalitate  a  legii. 

Am  văzut  solemna  înfăţişare  a  înaltei  Curţi,  am  auzit  gravele  concluzii  ale 
procurorului  general,  strălucita  cuvântare  a  lui  Vergatti,  profunda  elocinţă  -  cu 
rezonanţe  de  suspin  şi  de  blestem  -  din  pledoaria  D-lui  Horia  Cosmovici,  am  ascultat 
glasul  emoţionat  al  celui  mai  înalt  magistrat  al  ţării  -  prim-preşedintele  Lupu  -  şi  am 
ieşit  din  încăperea  Curţii  ca  dintr’o  imensă  Catedrală  în  care  s’a  rostit  cuvântului  lui 
Dumnezeu. 

Nici  o  şoaptă  nici  un  murmur.  A  fost  ceva  -  pentru  noi  legionarii  ca  şi  pentru  cei 
buni  şi  drepţi  -  putea  să  fie,  putea  să  nu  fie.  Pe  Căpitan  nici  o  sentinţă  nu  l-a  putut 
atinge  şi  nici  o  lege  nu  l-a  putut  spăla. 

Doar  formalismul  omenesc  trebuia  îndeplinit  pentru  tiparniţa  Istoriei." 


Nicolae  Niţă 


93 


Ziar  al  Mişcării  Legionare 


Articole  clin  Presa  Legionară 


94 


CEASUL  TINERILOR?  6? 


de  Mircea  ELIADE 

Când  portarul  mi-a  dat  plicul,  am  avut  o  tresărire  ciudată.  îţi  recunoscusem 
scrisul,  şi  am  aşteptat  cu  bucurie  ceasul  când  aveam  să  citesc  această  scrisoare 
grea,  chinuită,  tristă  fără  motiv.  Mesajele  dumitale  nu  sunt  hrană  de  toate  zilele. 
Ai  un  fel  brutal  de  a  cere  răspunsul,  parcă  de  el  ar  atârna  voinţa  d-tale  de 
supravieţuire.  Când  întrebi,  parcă  ai  cere  ajutor,  parcă  te-ai  înăbuşi.  Nu  ştiu  cum 
mai  poate  dormi  un  ins  după  ce  scrie  asemenea  scrisori. 

Pentru  că  nu  am  mai  auzit  nimic  de  d-ta  de  atâţia  ani,  credeam  că  ai  depăşit 
ceea  ce  eu  numeam  (nu  fără  oarecare  ironie)  sentimentul  catastrofic  al 
vieţii.  Credeam  că  ţi-ai  găsit,  hai  să  spunem,  axa  existenţei;  şi  că  poţi  porni  la 
drum  cu  mai  puţină  înfrigurare  şi  fără  aşteptarea  aceea  obsedantă  a  unei 
catastrofe  tare  să  schimbe  legea  lumii  şi  plasma  vieţii  d-tale  interioare.  M’am 
înşelat,  fireşte,  dar  nu-mi  pare  rău  că  m’am  înşelat.  Te  regăsesc  acelaşi,  după 
trei  sau  patru  ani:  îndârjit  şi  totuşi  melancolic,  furios  pe  lucruri,  dar  mai  furios  pe 
d-ta,  cerând  şi  ameninţând  cu  cea  mai  incendiară  proză  pe  care  am  citit-o  în 
româneşte,  negăsindu-ţi  niciodată  rostul  şi  totuşi  suferind  stupid 
după  urma  acestui  rar  privilegiu.  Nici  călătoriile,  nici  studiile  nu  te-au  liniştit.  Şi, 
ceea  ce  e  într’adevăr  magnific,  continui  să-ţi  păstrezi  anonimatul,  nu  vrei  cu  nici 
un  chip  să  ieşi  din  întunericul  în  care  lupţi  şi  sângerezi  fără  rost.  Eşti  scriitor,  şi 
n’ai  publicat  încă  nici  o  pagină.  Ai  muncit  atâţia  ani  în  biblioteci,  şi  n’ai  nici  un 
titlu  universitar.  Ai  gândit  mai  mult  decât  oricare  dintre  noi  şi  n’ai  împărtăşit 
nimănui  —  în  afara  celor  doi,  trei  prieteni  (toţi  silvicultori!)  şi,  întâmplător  mie. 
Le  faci  toate  acestea  cu  voinţă,  dar  suferi  că  le  faci;  regreţi  că  nu  publici,  că  nu 
vorbeşti,  că  nu  cunoşti  anumiţi  oameni.  Ciudăţenia  aceasta  mă  înfioară  şi  mă 
atrage;  ai  avut  totul  ca  să  te  singularizezi,  şi  iată  că  primesc  o  scrisoare  în  care  te 
plângi  că  nu  ai  nici  un  rost,  că  nu  ţi  se  găseşte  nici  o  muncă  de  împlinit,  că  trăieşti 
o  viaţă  de  câine  nu  numai  pentru  că  e  singura  care  ţi-ar  conveni,  ci  pentru  că  nu  ai 
cum  să-ţi  croieşti  alta. 

într’un  cuvânt,  d-ta  care  eşti  atât  de  tânăr  şi  de  călit,  care  ai  ispitit  toate 
experienţele  la  îndemână  —  numai  ca  să  te  convingi  că  trăieşti  —  te  plângi  astăzi 
împotriva  acestei  societăţi  româneşti,  te  vaiţi  că  nu  ţi  se  cere  nimic,  că-ţi  macini 
inutil  forţele  şi  că  vei  sfârşi  în  istovire  sau  ratare,  din  vina  celor  bătrâni.  Am  citit 
cu  strîngere  de  inimă  această  parte  a  scrisorii  d-tale.  Iubite  prieten  necunoscut,  mi 
se  pare  că  nu  ai  nici  un  drept  să  te  tânguieşti,  nici  să  invidiezi  pe  cei  dinaintea 
noastră,  pe  cei  înfipţi  în  bucate  şi  în  cultură.  Pentru  simplul  motiv  că  un  om  viu  nu 
are  dreptul  să  insulte  sau  să  invidieze  pe  unul  mort.  E  atât  de  evidentă  moartea 
oamenilor  care  te  supără,  e  atât  de  trist  spectacolul  descompunerii  lor  publice,  îi 
compătimeşti  atât  de  instinctiv  —  biete  fantoşe  culturale,  bieţi  licheni  universitari, 
fără  viaţă,  fără  etică,  fără  nici  o  scânteie  creatoare  în  imensa  lor  maculatură  — 
încât  mi-e  ciudă  pe  d-ta,  mi-e  ciudă  că  luminile  acestea  ale  putreziciunii  îţi  pot 
opri  o  clipă  privirile  şi  ispiti  dorinţele. 

Iubite  prietene,  nu  cred  că  e  o  suferinţă  mai  vie  decât  aceea  de  a  fi  nevoit  să 
trăieşti  printre  morţi,  aşa  cum  ne  e  dat  nouă  să  o  facem.  în  această  plagă  uriaşă, 
unde  nu  ne  putem  striga  nici  bucuria  suferinţei  —  pentru  că  o  firească  stânjenire 


67  Ziarul  "Cuvântul",  Bucureşti.  Anul  VIII,  Nr.  2,  Vineri,  4  Noiembrie  1932. 


Nicolae  Niţă 


95 


te  împiedică  să-ţi  cânţi  viaţa  alături  de  atâtea  stârvuri.  Dar  nici  nu  trebuie  să  te 
plângi.  Nu  te  poţi  plânge  de  faptul  că  eşti  viu,  că  te  zbaţi,  că  eşti  dat  la  fund  şi  lovit 
în  creştet.  Toate  acestea  sunt  privilegii.  Ai  dorit  atâta  experienţele.  Iată,  le-ai  avut, 
şi  le  vei  mai  avea  —  dacă  vrei  să  trăieşti  şi  să  creşti.  Vrei  să  te  opreşti  de  pe  acum? 
Ai  obosit  numai  după  cinci,  şase  ani  de  înfrângeri?  Vrei  să  ajungi?  Dar  toate 
acestea  sunt  înspăimântător  de  groteşti.  Pentru  că  dacă  eşti  cu  adevărat  tânăr  şi 
viu  —  e  absurd  să-ţi  cauţi  un  sprijin  în  exterior,  să-ţi  legi  dinamica  d-tale 
personală  şi  creaţia  d-tale  de  o  bucată  de  pâine,  de  un  confort  oarecare,  de  un 
nume  sau  de  o  carte  publicată.  Atunci  ar  însemna  că  toată  libertatea  d-tale  şi 
orgoliul  suferinţei  şi  setea  de  a  creşte  şi  a  crea  —  au  fost  numai  efuziuni  retorice, 
dannuziene,  livreşti;  că  de  fapt  nu  eşti  decât  o  biată  umbră  care  a  strălucit  un 
răstimp  sub  lumini  împrumutate,  a  agonizat  sub  drame  factice  şi  a  creat  în  gol, 
din  reminiscenţe  şi  din  nostalgii. 

Vezi  d-ta,  sunt  anumite  lucruri  pe  care  le  spui  cu  sfială,  dar  care  trebuie  totuşi 
şoptite,  ca  să  fie  auzite  de  cei  mai  aproape  nouă.  Trebuie  să  spui,  astfel,  că  ceea  ce 
se  întâmplă  cu  tineretul  de  astăzi  e  un  lucru  firesc  şi  binevenit.  E  o  jertfă  a 
generaţiei  noastre,  măcinarea  aceasta  continuă,  exlcuderea  aceasta  tot  mai  severă, 
coruperea  aceasta  meşteşugită  a  unora  dintre  noi.  E  o  jertfă  nu  mai  puţin 
sângeroasă  decât  aceea  a  generaţiei  care  ne-a  precedat,  cea  care  a  făcut  războiul. 
Incontestabil  că  au  pierit  atunci  o  bună  parte  dintre  tineri,  şi  nu  dintre  cei  mai  de 
pe  urmă.  Este  iarăşi  incontestabil  că  vor  pieri  şi  dintre  noi  mulţi;  câţiva  au  pierit 
chiar  sub  ochii  noştri;  înghiţiţi  de  baltă,  otrăviţi  de  imoralitate,  sufocaţi  de  dogme 
moarte,  osificaţi,  mumificaţi.  Sunt  morţi  pe  care  le  regretăm,  care  ne  dor  —  dar  pe 
care  le  lăsăm  în  urmă  pentru  că  aşa  e  firesc  şi  aşa  e  frumos.  Da,  e  o  admirabilă 
frumuseţe  în  fapta  abandonării  morţilor  pe  drum.  Ceea  ce  mi  se  pare  cu  adevărat 
grandios  e  însăşi  seninătatea  cu  care  suntem  nevoiţi  să  privim  pierderile  acestea 
dureroase,  descompunerile  acestea  publice,  trădările  acestea.  Dar  faptul  că 
rămânem  vii  este  atât  de  admirabil,  atât  de  magnific  —  încât  oricâtă  durere  ne-ar 
aştepta  pe  drum,  orice  ne-ar  fi  destinat,  nu-1  poate  egala. 

Teama  aceasta  de  trăire  până  la  fund,  de  suferinţă  cotidiană  —  teama  aceasta  de 
rezistenţa  vieţii  împotriva  morţii,  mă  întristează  s’o  ghicesc  (nădăjduiesc 
întâmplător)  în  scrisoarea  d-tale.  Nu  ştiu  cum  să-ţi  scriu  ca  să-ţi  comunic  încă  o 
scânteie  din  bucuria  neprefăcută  de  a  fi  viu.  Aş  vrea  să-ţi  scriu  altfel  decât  sunt 
nevoit  s’o  fac  de  mai  multe  ori  pe  săptămână.  De  la  om  la  om,  de  la  tânăr  la  tânăr. 
Să-ţi  împărtăşesc  ca  unui  vechi  camarad  pofta  panică  de  a  trăi,  de  a  te  descoperi  în 
fiecare  dimineaţă  tot  mai  disponibil  marilor  fapte,  gata  s’o  iei  de  la  început  dacă 
ceva  din  construcţie  te  mulţumeşte  —  şi  acea  mirare  victorioasă  cu  care  întâlneşti 
la  tot  pasul  oameni  morţi,  oameni  seci,  roboţi,  decăzuţi,  abstracţi,  imorali,  obosiţi, 
halucinaţi,  fantomatici,  mii  şi  mii  de  forme  ale  acestei  morţi  înspăimîntătoare  în 
care  trăim. 

Zău,  nu  mai  ştiu  ce  vrei  d-ta.  Nu  ştiu  de  ce  aştepţi  vreun  sfat  de  la  mine,  de  la 
oricare  altul.  Cum  de  poţi  crede  că  cineva  de  aici,  din  metropolă  ar  putea  schimba 
ceva  din  ritmul  minunat  al  vieţii  pe  care  eşti  chemat  s’o  duci.  Cum  de  mai  ai  timp 
să  te  superi  pe  cele  ce  se  întâmplă  în  afară  de  d-ta,  care  nu  te  pot  interesa  şi  nu  te 
pot  ucide,  pentru  că  sunt  biete  moaşte  inerte,  a  căror  singură  primejdie  constă  în 
numărul  lor  şi  toxicul  lor?  Dar  ţi-e  teamă  de  primejdie?  Ţi-e  teamă  de  baloanele 
de  săpun  ale  celor  puternici?  Şi  poţi  d-ta  tânji  vacuitatea  personajelor  atât  de 
ilustre  ale  culturii  noastre?  Ce  Dumnezeu!... 

4  Noiembrie  1932 


Articole  clin  Presa  Legionară 


96 


Strigoii...68 

de  Mircea  ELIADE 

"...se  apropie  stăpânirea  strigoilor,  cumplită".  Aşa  îşi  încheia  Ion  Moţa  prefaţa 
cărţii  sale,  Cranii  de  lemn  din  Martie  1936.  De  unde  apare,  în  scrisul  şi  în  gândul 
românesc,  gravitatea  aceasta  sumbră,  sentimentul  acesta  tragic  al  existenţii, 
sentiment  care  nu-si  găseşte  model  în  nici  una  din  normele  mediteraneene?  Pentru 
că  nu  e  vorba  aici  de  tragicul  grec  -  izvorât  din  lipsa  de  semnificaţie  a  devenirii 
universale  sau  din  sălbăticia  destinului.  Şi,  iarăşi,  nu  recunoaştem  aici  exasperarea 
pe  care  nu  şi-au  putut-o  stăpâni  câteva  genii  germanice  în  faţa  neputinţei  omului  de 
a  se  depăşi.  Sentimentul  tragic  al  lui  Ion  Moţa,  şi  al  generaţiei  sale,  este  izvorât  şi 
alimentat  de  istorie:  nu  de  orice  istorie,  ci  de  ceasul  de  faţă.  Cândva,  într’un  viitor 
mai  mult  sau  mai  puţin  apropiat,  într’o  altă  Românie,  premenită  sufleteşte  - 
gravitatea  sumbră  şi  prezenţa  permanentă  a  tragicului  îşi  vor  pierde  rostul.  Nu  vor 
mai  fi.  Vor  pieri  în  strălucirea  acelor  zile  de  "22  Mai"  -  zi  glorioasă,  împăcată,  care 
înduioşase  cândva  sufletul  zbuciumat  al  lui  Ion  Moţa.  Ce  hotărâtă  întoarcere  la 
normele  româneşti!  Poporul  nostru  s’a  refuzat  întotdeauna  tragicului  şi 
sentimentului  tragic  al  existenţii.  Moartea  ciobanului  din  Mioriţa,  este  o  moarte 
"împăcată".  Melancolie,  din  belşug;  dar  niciodată  deznădejdea  cumplită,  niciodată 
tragicul  considerat  ca  o  categorie  fundamentală  a  condiţiei  umane.  Românul  a 
întâlnit  "tragicul"  în  istorie,  nu  în  viaţă.  Mai  precis,  într’o  anumită  istorie,  în  anumite 
episoade;  în  întâmplări.  Astăzi  bate  crivăţul  -  mâine  va  fi  senin.  Nestatornicia  soartei 
seamănă  mai  mult  cu  nestatornicia  primăverei  -  decât  cu  legea  implacabilă  a 
destinului.  Şi  dacă  ar  fi  să  căutăm  aderenţa  sufletului  românesc  la  unul  din 
anotimpuri,  apoi  fără  îndoială  că  acesta  ar  fi:  primăvara.  Sunt  neamuri  care  nu  cred 
în  schimbarea  istoriei:  ceea  ce  a  fost  este  încă  -  şi  va  mai  fi.  Schimbările  sunt  posibile, 
dar  nu  aici,  pe  pământ.  Neamurile  acestea  se  solidarizează  cu  anotimpurile 
statornice:  cu  Vara  şi  Iarna.  Ele  nu  cred  că,  pe  pământ,  se  poate  întâlni  "o  gură  de 
rai".  Ele  nu  cred  că  omul  poate,  cândva,  trăi  într’un  paradis  terestru:  modest,  fireşte, 
dar  totuşi  un  paradis  (adică:  fără  istorie).  Românii,  care  ştiu  că  Raiul  se  aseamănă 
mult  cu  un  plaiu,  cred  deasemenea  că  pământul  acesta  al  lor  nu  e  atât  de  blestemat 
încât  să  nu  se  poată  cândva  realiza,  chiar  aici;  o  simplă  beatitudine  paradisiacă.  Nu 
se  împiedică  prea  mult  de  destin;  căci  acesta,  pentru  români,  nu  e  nici  absolut  nici 
definitiv!  "Strigoii"  lui  Ion  Moţa  vor  stăpâni  o  bucată  de  vreme.  Până  când  se  va  face 
"o  ţară  ca  soarele  mândru  din  Cer". 

AŞA  VA  FI  “ CUVÂNTUL ”...  69 


de  Traian  BRĂILEANU 

„Cuvântul”  profesorului  Nae  Ionescu  însemna  nu  numai  un  început  de  înoire  a 
scrisului  zilnic  românesc,  ci  deveni  în  curând  ziarul  conducător,  neîntrecut  îndreptar 
al  vieţii  publice  româneşti.  Dispariţia  „Cuvântului”  fu  simţită  ca  o  amuţire  bruscă  a 
glasului  celui  mai  bun  sfătuitor,  ca  secarea  dintr’odată  a  unui  izvor  într’un  pustiu 
ucigător  de  viaţă. 


68  -  Ziarul  "Cuvântul",  Bucureşti.  Anul  XV,  Nr.  3120,  21  Ianuarie  1938. 

69  -  Ziarul  "Cuvântul",  Bucureşti.  Anul  XVII  (Serie  Nouă),  Nr.  1,  Luni,  14  Octombrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


97 


Nu  mult  înainte  de  izbăvirea  ţării  de  sub  cea  mai  întunecată  asuprire,  înţepeni  de 
veci  mâna  ce  purtase  condeiul  cu  atâta  măestrie.  Ne  găsim  azi  lipsiţi  de  unul  dintre 
cei  mai  mari  ziarişti  ce  i-a  avut  cândva  Ţara  noastră. 

Grele  probleme  au  de  deslegat  astăzi  oamenii  noştri  politici.  în  învălmăşeala 
luptei  ei  au  nevoie  de  ajutorul  unei  prese  care  să  le  ştie  gândul  şi  să-l  ştie  tălmăci 
pentru  mulţime. 

Şi,  în  clipele  de  faţă,  e  mai  ales  nevoie  de  o  neîncetată  lămurire  a  opiniei  publice  în 
politica  externă.  Şi  aci,  ca  şi  în  celelalte  probleme,  scrisul  profesorului  Nae  Ionescu 
ne-ar  fi  adus  nepreţuit  folos.  Să  nu  ne  lăsăm  însă  copleşiţi  de  desnădejde,  de  durerea 
marei  pierderi.  Reapariţia  “Cuvântului”  e  un  semn  de  dârză  hotărîre  ce-au  luat-o 
discipolii  profesorului  de  a  continua  lupta  până  la  biruinţa  definitivă.  Ştim  că  ei  au 
păstrat  în  sufletele  lor  cuvântul  maestrului,  astfel  că  ziarul  “Cuvântul”  tot  al 
profesorului  Nae  Ionescu  va  fi. 

Nu  numai  în  râvna  neobosită  de  a  sluji  Ţara,  dar  şi  în  felul  de  a  vedea  problemele, 
în  felul  de  a  le  înfăţişa,  suntem  convinşi  că  vom  regăsi  suflet  din  sufletul  maestrului. 
Dreaptă  cumpănire,  dar  şi  înzdrăzneală,  limpezime,  dar  nu  lipsită  de  subtilă 
dialectică,  independentă,  dar  împreunată  cu  severa  disciplină  a  gândirii,  aşa  am  fost 
obişnuiţi  să  găsim  expuse  problemele  în  „Cuvântul”  de  pe  vremuri,  şi  aşa  îl  vrem  şi 
acuma.  Un  mare  cotidian  legionar  în  Stat  legionar  -  iată  ce  aşteptăm  şi  ce  aşteaptă 
toată  lumea  să  fie  „Cuvântul”! 

Tot  sbuciumul  legionar,  dela  primele  începuturi  până  azi,  toată  zvâcnirea  inimilor 
de  eroi  cari  au  înfruntat  primejdia  şi  moartea,  toate  suferinţele,  dar  şi  toate  bucuriile 
şi  toate  nădejdile  noastre  să  se  sbată,  să  geamă  şi  să  strige  în  paginile  „Cuvântului”. 

în  jurul  acestui  ziar  se  vor  aduna  toţi  scriitorii  legionari,  toţi  cei  ce  vor  să  ajute  cu 
scrisul  lor  la  marea  operă  de  temeinică  aşezare  a  Ţării.  Va  fi  cetit  “Cuvântul”  dela 
un  hotar  al  Ţării  la  altul  şi  peste  hotare  cât  va  putea  pătrunde,  aducând  lumină, 
nădejde,  îmbărbătare,  până  la  împlinirea  celor  scrise  în  cartea  destinului  neamului 
nostru. 


SFÂNTĂ  TINEREŢE  7° 

de  Mircea  I.  GORUNEANU 

Se  vorbeşte  mult  de  tinereţe  de  la  o  vreme  încoace.  Atât  de  mult  încât  ne  cuprinde 
oarecum  teama  că  frequenţa  însăşi  de  circulaţie  a  acestei  idei  să  nu  fie  tocmai 
simptomul  lipsei  de  înţelegere  a  noimei  adânci  închise  în  acest  magic  cuvânt. 

Să  fie  oare  vorba  numai  de  tinereţea  “cronologică”,  de  aceea  care  se  măsoară  după 
actul  de  naştere? 

Desigur  că  nu.  E  vorba  aici,  mai  presus  de  toate,  de  puterea  de  intuire,  de 
prospeţimea  de  trăire  a  actualului.  Iar  aceasta,  deşi  legată  de  primul  înţeles, 
depăşeşte  limitele  -  adeseori  complet  irevelante  -  ale  acelei  „tinereţi”  ce  se  măsoară 
cu  anul  sau  ceasul. 

Adevărul  acesta  elementar  trebue  să-l  înţelegem,  cu  deosebire  în  clipa  de  faţă, 
când,  închizând  un  capitol  dureros  al  unui  trecut  de  tragică  sterilitate,  ne  pregătim 
neamul  spre  intrarea  sa  în  istorie,  dându-i  în  sfârşit  putinţa  de  a  deveni  din  obiect, 
al  istoriei  -  cum  a  fost  până  acuma  -  subiect  al  acesteia.  Dar  în  istorie  nu  pot  intra 
decât  acele  neamuri  care  aduc  cu  ele  ceva  nou  şi  propriu  în  simfonia  culturii. 
Condiţia  asta  nu  a  pot  însă  îndeplini  decât  acele  comunităţi  ce  stau  sub  semnul 


70  -  Ziarul  "Cuvântul",  Bucureşti.  Anul  XVII  (Serie  Nouă),  Nr.  12,  Vineri,  25  Octombrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


98 


înfloririi  şi  al  rodirii,  care  stau  adică  sub  semnul  tinereţii  ce  face  astfel  ca 
vârsta,  ca  structura  necesară  ieşirii  din  anonimatul  apolitic  al  unei  sub-istorii 
vegetative  la  rangul  de  putere  politică  a  istoriei. 

Că  popoarele  odată  ridicate  pe  acest  plan  pot  schimba  felul  lor  de  a  fi,  aşezându- 
se  sub  alt  semn,  nu  interesează  aici,  unde  nu  ne-am  propus  de  studiat  probleme  de 
morfologie  a  culturii. 

Aici  ne  mulţumim  a  arăta  ce  trebue  să  ştim  neapărat  cu  toţii: 

Că  nu  prin  numărul  anilor,  ci  prin  puterea  de  trăire,  prin  permeabilitatea  noastră 
spirituală  şi  mai  ales  prin  capacitatea  noastră  de  rodire  suntem  aşa  cum  suntem  şi 
cum  trebue  să  fim:  tineri,  vii. 

Că  putem  pierde  aceste  daruri  mult  mai  uşor  decât  am  putea-o  crede:  prin  fixare 
şi  închistare  în  sistem,  prin  uscare,  prin  lipsă  de  credinţă. 

Că  aceste  primejdii  ce  ne  ameninţă  la  tot  pasul  nu  depind  atât  de  noi,  cât  de  vrerea 
Celui  de  Sus,  care  ne  poate  ridica  harul  rodirii,  luându-ne  astfel  tinereţea. 

Că  atunci  trebue  să  ne  dăm  la  o  parte,  trecând  acelora  mai  iubiţi  de  Domnul, 
cinstea  înainte-mergerii. 

Harul  poate  să  lumineze  unii  oameni  până  la  marea  trecere  cu  tinereţe  fără 
bătrâneţe,  după  cum  pe  alţii  îi  ocoleşte  dela  început,  lăsându-i  bătrâni  pustii,  tot 
timpul.  Căci  tinereţea  este  într’adevăr  un  har.  De  aceea  i  se  şi  spune  sfântă. 

Iar  astăzi,  Domnul,  în  nemărginita  Sa  bunătate  a  vrut  să  sfinţească  munca  şi 
credinţa  acestei  sfinte  tinereţi  legionare. 


DOMNUL  GENERAL  71 


de  C-tin  STOICĂNESCU 


Aspru  ca  asprul  zilelor  de  azi,  om  hârjuit  în 
lupte  şi  nedreptăţi,  generalul  Antonescu  biruie 
prin  misiunea  care  i-a  fost  rezervată  în  soarta 
acestui  Neam,  la  răspântia  celor  mai  crâncene 
vremuri. 

în  zile  când  toate  testamentele  sunt 
falimentare,  când  totul  e  pustiit  de  risipă,  hoţie 
şi  desorganizare,  trebuia  să  apară  omul 
severităţilor  cu  el  însuşi,  duse  până  la  martiraj, 
sub  pasiunea  de  a  trăi  exclusiv  pentru  Ţară. 

Atunci  când  Neamul  e  umilit  de  nedreptate, 
pentrucă  mii  de  inşi  au  câştigat  şi  câştigă,  au 
stăpânit  şi  stăpânesc,  mai  mult  decât  mulţimea 
milioanelor  de  inşi,  trebuia  să  răzbată  omul  în 
care  Neamul  crede  că-i  va  face  dreptate.  Când 
palmele  aspre  de  muncă  nu  pot  răzbate  sărăcia, 
vremea  şi-a  ales  omul  cu  voinţă  să-i  acopere 
lipsurile  şi  când  suferinţele  muşcă  din  fiinţa 
neamului  nu  putea  fi  altul  mai  potrivit  decât  omul  cu  asprimi  părinteşti  şi  ochi 
umeziţi  de  dragoste  de  ţară. 


[  Acest  articol,  scris  ca  o  definiţie  a 
simpatiei  cu  care  a  fost  privit 
Antonescu  de  către  Cămăşile  Verzi,  a 
fost  redactat  de  autor  cu  câteva  luni 
înaintea  loviturii  de  stat  dela  21-23 
Ianuarie  1941  iniţiată  de  "şarpele 
încălzit  la  sânul  nostru",  -  cum  l-a 
numit  C-tin  Stoicănescu  după  aceea 
pe  gen.  Antonescu. 

Gen.  Antonescu  n'a  înţeles  nimic  din 
dragostea  sinceră  a  legionarilor  care 
l-au  adus  la  cârma  ţării  după  victoria 
Revoluţiei  Legionare  din  3  -  6  Sept. 
1940,  compromiţându-şi  onoarea  şi 
dragostea  cu  care  a  fost  înconjurat  - 
N.  N.  ] 


71  -  Ziarul  "Cuvântul",  Bucureşti.  Anul  XVII  (Serie  Nouă),  Nr.  12,  Vineri,  25  Octombrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


99 


Când  desfrâul  şi  crima  au  ucis  binele  şi  fericirea  acestui  Neam,  când  tinereţea 
frumoasă  şi  arzătoare  a  fost  străfulgerată  ca  sub  blestem,  de  puşca  românească 
trebuia  să  apară  stăvilitorul.  Trebuia  să  apară  ceasul  Generalului,  pentrucă  prea  era 
pustiitoare  de  suflete  cernirea  lăsată  grea,  peste  mii  de  căminuri  româneşti;  prea 
erau  multe  mormintele  ce  aşteptau  să  li  se  înfigă  cruce  creştinească  la  căpătâiu;  prea 
erau  înăbuşite  inimile  şi  clopotele  Ţării  pentru  aceia  cari  s'au  stins  visând  "o  Ţară  ca 
soarele  sfânt  de  pe  cer"  şi  prea  erau  multe  mamele  cari  cu  ochii  arşi  de  lacrimi, 
scrutau  zările  în  aşteptarea  acelora  ce  nu  vor  mai  veni  niciodată. 

în  zilele  desnădejdilor  din  lagăr,  jalnice  ca  jelania  vântului  în  verdeaţa  brazilor  uzi, 
când  noaptea  pătrundea  în  văzduh  şi  suflete,  puţini  sunt  legionarii  cari  nu  înfiripau 
drept  unică  nădejde,  amintirea  că  în  cabana  Predealului  s'au  căutat  şi  văzut  de  câteva 
ori  Crăişorul  nădejdiilor  şi  jertfelor  noastre,  cu  Generalul  care  ne-a  căutat  mereu  şi 
pe  care  l-am  aşteptat  mereu. 

D.  General  l-a  iubit  pe  Căpitan  şi  a  înţeles  şi  sprijinit  lupta  înverşunată  a  lui  Horia 
Sima. 

De  aceea,  când  ne-am  pierdut  Ţara  şi  în  întindere  şi  în  adânc,  atunci  când  armata 
Ţării  a  fost  descurajată  pentrucă  prin  nepricepere  şi  trădare  a  fost  jignită  de 
politicieni  netrebnici  şi  pusă  în  imposibilitate  de  a-şi  împlini  misiunea;  când  spiritul 
ostăşesc  al  tinereţii  îşi  voia  înfrăţirea  cu  armata  pentru  mobilizarea  unui  nou  suflet 
eroic,  ne-am  aliniat  în  spatele  Generalului  cu  elanul  supremei  găsiri,  pentrucă 
steagul  lui  l-am  aşteptat  de  mult  şi  pentrucă  în  sufletul  lui  am  simţit  noi  accentele 
supremei  mobilizări  morale  pentru  refacerea  Ţării. 

Şi  El  şi  noi  am  căutat  aeelaşi  spirit  ostăşesc  şi  aceiaşi  voinţă  de  luptători  în  toate 
manifestările  vieţii.  Deaceea  suntem  ai  lui,  cu  El  în  rândurile  noastre.  Deaceea 
pentru  noi  vrerea  lui  e  poruncă  şi  fapta  lui  exemplu.  Numai  pentra  El,  din  respect  şi 
drag  pentru  El,  anii  crunţi  şi  grei  de  suferinţă,  nu  s'au  tradus  în  răzbunare,  care  să 
scurme  ca  sânge  blestemat  poşghiţa  pământului  românesc.  Dar  pentru  aceasta, 
măcar  atât  se  aşteaptă  ca  nimeni  să  nu  glumească  cu  vitregia  vremii  şi  să  nu  uite 
greaua  misiune  a  Generalului. 


PENTRU  NOI,  NOILE  LEGIONARE..."2 


de  Ioana  NASTASE 

Sâmbătă  19  Oct.  1940,  în  ziarul  "Cuvântul",  am  citit  o  circulară,  a  Nicoletei,  prima 
legionară  şi  cea  mai  destoinică... 

Am  căutat  să  pătrund  literă  cu  literă,  cuvânt  cu  cuvânt,  din  cele  spuse  de  ea, 
pricepând  multe  lucruri,  neştiute  până  azi,  sau  nepreţuite. 

Azi  însă  le-am  înţeles  adevăratul  lor  sens. 

Tot  azi,  înrolându-mă  în  rândul  "cămăşilor  verzi",  ca  să  pot  lucra  cot  la  cot  cu  ele, 
la  marea  operă  de  refacere,  au  mai  venit  şi  multe  altele,  la  fel  ca  mine,  cu  aceleaşi 
gânduri  şi  porniri  sufleteşti. 

Dar  din  circulara  Nicoletei,  cred  că  multe  dintre  noi,  am  înţeles  câtă  nevoie  de  o 
refacere  sufletească  avem. 

Mă  adresez  nouă  celor  căsătorite,  care  unele  suntem  mame,  sau  viitoare...  Ne 


72  -  Ziarul  "Cuvântul",  Bucureşti.  Anul  XVII  (Serie  Nouă),  Nr.  12,  Vineri,  25  Octombrie  1940 
(secţiunea  "Cuvântul  Femeii'). 


Articole  clin  Presa  Legionară 


100 


trebuie  o  voinţă  tare  pentru  această  demnitate  de  care  ne-am  legat,  şi  pentru  care 
avem  nevoie  de  mult  suflet. 

Deci  prin  câteva  cuvinte... 

Camarade,  în  primul  rând,  să  ne  scuturăm  de  viaţa  mondenă  de  care  ne-am  ţinut 
până  azi.  Noi  nu  mai  avem  ce  căuta  în  ea;  nu  ne  poate  ajuta  cu  nimic,  decât  să  ne 
micşoreze  faţă  de  obligaţiile  noastre.  Să  nu  ne  pese  de  modă,  care  merge  în  pas  cu 
viaţa,  dar  care  e  un  viţiu  sterp,  fără  de  nici  un  folos.  Căci  multe  lucruri  merg  în  pas  cu 
viaţa,  dar  nu  toate  sunt  demne  de  urmat. 

Iar  aceea  care  se  lasă  dusă  de  lux,  nu  poate  decât  să  tindă  spre  scăderi  lumeşti, 
deci  nu  mai  poate  fi  mamă,  cel  mai  sacru  dintre  roluri,  căci  dela  ea  coboară  viitorii 
apărători  ai  ţării.  Or,  azi  mai  mult  ca  ori  când,  avem  nevoie  de  braţe  tari  şi  minţi 
sănătoase. 

Orele  ce  le  petrecem  la  "ceaiuri"  aşa  zise  ore  de  bârfeală,  să  le  excludem  din 
programul  zilei  noastre.  Ce  ne  poate  interesa  pe  noi,  ce  face  domnul  X  cu  doamna  Y  ? 
De  ce  oare  nu  am  întrebuinţa  aceste  ore  mult  mai  înţelept  ? 

Sau  unele  din  noi  mai  vrem  să  ne  distrăm  "jucând  cărţi".  Poate  fi  distracţie  când  se 
pierd  de  multe  ori  până  şi  bani  de  coşniţă?  Iar  multe  trăim  din  munca  soţului,  fără  să 
ştim  cu  câtă  trudă  sunt  câştigaţi  acei  bani  pierduţi. 

Dece  aceste  ore  să  nu  le  folosim  la  îngrijirea  celor  de  care  suntem  legaţi.  Timpul 
trece  repede,  ziua  e  prea  mică  faţă  de  câte  avem  de  orânduit  într'o  gospodărie  sau 
pentru  creşterea  copiilor  noştri.  Dece  oare  nu  ne-am  duce  noi  la  plimbare  cu  copiii, 
decât  să-i  trimetem  cu  servitoarele,  sau  ordonanţele  dela  care  nu  pot  să  ia  decât  o 
proastă  creştere  şi  să  nu  fie  îngrijiţi. 

Mai  este  un  lucru  scris  în  circulară,  simplu  dar  frumos:  o  legionară  nu  fumează. 
Dintre  noi  suntem  multe  care  fumăm. 

De  ce  fumăm?  Dintr'o  pasiune,  sau  dintr'o  pornire  fără  raţiune.  Să  nu  ne  facem 
iluzii  că  am  fi  mai  elegante,  sau  mai  admirate  cu  ţigarea  în  gură.  Nu!  Sunt  iluzii 
searbăde,  căci  nu  suntem  nici  elegante,  nici  inteligente.  Nu  se  poate  găsi  o 
înţelepciune  în  a  fuma.  în  rândul  nostru  de  legionare  nu  au  ce  căuta  aceste  femei 
lipsite  de  bun  simţ,  căci  noi  trebuie  să  muncim  ca  să  ne  formăm  un  suflet  curat,  cu 
demnitate.  Aşa  cum  ne-o  cere  Nicoleta  în  circulara  ei. 

Un  alt  lucru  de  mare  preţ:  să  nu  credem  că  punând  "cămaşa  verde"  pe  noi  suntem 
de  acum  gata  legionare.  Nu  haina  îmbracă  pe  om,  ci  sufletul.  S'au  mai  văzut  uniforme 
care  în  anumite  zile  predominau  pe  străzi,  iar  purtătorii  lor  erau  tare  fuduli  în  ele! 
Mulţi  dintre  ei  nici  nu  ştiau  dece  o  poartă,  dar  erau  încrezuţi  peste  cap  de  frumoasa 
lor  haină,  dar  goi  la  suflet.  Să  ne  ferim  de  această  paradă.  Noi  nu  vom  purta  haina  cu 
mândrie,  decât  când  vom  fi  demni  de  ea,  şi  vom  şti  de  ce  o  purtăm. 

Deci  să  ne  înţelegem!  S'au  dus  timpurile  cochetăriei,  nu  mai  avem  dreptul  să  ne 
mândrim  cu  ce  nu  ne  aparţine  sufleteşte. 

în  momentul  când  vom  îmbrăca  "cămaşa  verde"  să  ne  facem  un  examen  sufletesc. 
Să  ne  controlăm  noi  înşine,  căci  noi  suntem  cel  mai  bun  judecător,  fiind  conştienţi  de 
faptele  noastre... 

Şi  încă  ceva  de  primă  importanţă:  să  nu  uităm  că  la  redresarea  Ţării  şi  la  ridicarea 
Neamului  suntem  şi  noi  chemate  printre  cei  dintâi  factori. 

Purificându-ne  sufletul,  lucrând  cu  credinţă  în  Dumnezeu  şi  Legiune,  şi 
respectând  pe  Mai  Marii  Noştri,  numai  aşa  vom  putea  fi  adevăratele  Legionare,  gata 
a  lupta  alături  de  marea  Nicoleta. 


Nicolae  Niţă 


101 


CĂPITANUL  ŞI  PROFESORUL  73 


de  Nicolae  ANDRIEŞ 


“Deutsche  Allgemeine  Zeitung”  publică  un  mare  articol  despre:  “Garda  de  fier, 
legionarii  şi  poporul  român  ”  în  cadrul  căruia  subliniază  „întâmplarea  fericită  care  a 
făcut  să  se  întâlnească  în  Legiune  doi  oameni”:  Corneliu  Codreanu  şi  profesorul  Nae 
Ionescu. 

Gazetarul  german  a  avut  viziunea  clară  a  faptului. 

într’adevăr! 

Căpitanul  a  fost  cel  mai  mare  revoluţionar  pe  care  l-a  avut  ţara  aceasta.  Nu  un 
revoluţionar  de  arme  ale  mâniei  şi  morţii,  ci  de  adâncuri,  de  suflete  şi  definitive 
realităţi. 

Un  revoluţionar  si  un  mare  educator  în  acelaş  timp.  Care  a  avut  tăria,  răbdarea  şi 
geniul  de  a  plămădi  omul  nou,  chemând  tot  ce  era  viu  şi  tânăr  -  la  şcoala  eroismului 
şi  a  sacrificiului  total  -  răscumpărând  atât  prin  prezenţa,  prin  fapta,  cât  şi  prin 
moartea  lui,  întreg  răul  făcut  ţării  de  generaţii  nenumărate. 

Pe  aceiaş  linie  de  gândire  politică,  militând  tot  pentru  o  mare  revoluţie 
românească  -  profesorul  Nae  Ionescu. 

Trebuiau  să  se  întâlnească.  Nu  din  întâmplare.  Ci  pentrucă  se  căutau  de  mult  fără 
să  se  ştie.  Simţeau  şi  unul  şi  altul  prezenţa  nedefinită  a  celuilalt. 

Deoparte  singurul  realizator  politic  în  plină  acţiune.  De  cealaltă  gânditorul  politic, 
având  aceiaş  viziune  -  la  început  nu  atât  de  întreg  conturată. 

Amândoi  erau  dotaţi  cu  aceiaş  simţ  de  a  prevedea  -  care  în  politică  e  cea  mai  bună 
călăuză.  Amândoi  erau  aplecaţi  către  sufletul  tineretului.  Amândoi  aveau  aceiaş  mare 
credinţă  în  Dumnezeu. 

Din  întâlnirea  lor  Mişcarea  legionară  a  ieşit  mai  puternică,  cu  fruntea  mai  înaltă. 

La  o  etate  când  cuminţii  îşi  vedeau  numai  de  persoana  şi  ambiţia  lor,  profesorul 
Nae  Ionescu  a  învăţat  sacrificiul  total  în  şcoala  Căpitanului. 

A  îndurat  asprimea  lagărului  -  ca  puţini  alţii  din  generaţia  şi  suprafaţa  lui  -  după 
cum  Corneliu  Codreanu  pe  a  închisorilor. 

în  ceasurile  cele  mai  aspre,  ei  n’au  cunoscut  muşcătura  îndoelii. 

Ştiau  că  Mişcarea  legionară  va  învinge.  Purtau  acest  adevăr  în  sânge  şi  în  suflet. 
Mergeau  pe  aceiaş  drum  al  istoriei  -  unde  însăşi  istoria  îi  chema. 

Frământarea,  lupta,  sfatul  si  pilda  lor  rămân  vii  pentru  deapururi. 

Iar  ei  în  de  ei,  legaţi  atât  prin  viaţă  cât  şi  prin  trecerea  dincolo. 

Au  murit  la  puţin  timp  unul  de  altul.  Căpitanul  ucis  mişeleşte  la  un  sfârşit  de 
Noembrie.  Profesorul  asasinat  realmente  în  lagăr  şi  trimis  să  moară  acasă  la 
începutul  unei  primăveri. 

La  chemarea  numelui  lor  Mişcarea  legionară,  cu  eroii  şi  martirii  ei,  răspunde  din, 
toate  puterile: 

-  Prezent! 


73  -  Ziarul  "Cuvântul",  Bucureşti.  Anul  XVII  (Serie  Nouă),  Nr.  12,  Vineri,  25  Octombrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


102 


CĂMINUL  ŞI  COPIII  74 

de  Lola  IONESCU-MARIŢA 

Socotesc  nimerită  acum  mai  mult  ca  oricând,  învăţătura  principiilor  şi  bunelor 
obiceiuri  care  sunt  temeiul  vieţii  de  familie. 

Copiii,  vor  trebui  să  aibă  inima  deschisă  faţă  de  părinţi;  iar  părinţii,  au  datoria  de 
a-i  creşte,  fără  a  pierde  odată  din  ochi,  purtarea,  ţinuta  şi  felul  lor  de  vorbire. 

Prin  îndrumări  şi  pilde  să  sădească  în  sufletele  lor  simţăminte  alese  aşa  încât  de 
mici  să  fie  pregătiţi  pentru  viaţa  socială.  Sunt  poate,  părinţi  cari  înţeleg  că,  dacă 
astăzi  primesc  unele  lecţii  usturătoare,  e  numai  din  cauza  copilăriei  lor  neîngrijite.  Şi 
din  propria  lor  experienţă  vor  trage  învăţătura:  că  nu  e  niciodată  prea  devreme 
pentru  a  începe  educaţia  copilului.  Tatăl,  care  ştie  să  inspire  adevăratul  respect,  este 
acela  căruia  i  se  dă  ascultare  fără  ca  el  să  comande,  fără  să  fi  făcut  un  gest,  sau  fără  să 
fi  strigat  vreodată  o  poruncă.  Căci  însăşi  purtarea  lui  e  o  pildă. 

Copiii  sunt  mândri  să-l  asculte,  pentrucă,  ştiu  că  tot  ce  face  şi  tot  ce  spune  e 
înţelept,  bun  şi  drept.  Să  se  facă  iubit  cu  respect,  şi  respectat  cu  dragoste,  iată  datoria 
"şefului".  Buna  creştere  de  acasă  este  o  zestre,  un  capital  cu  care  pleci  în  lume. 
Venitul  e  sigur,  nu  e  supus  schimbărilor  de  regim  şi  nici  războaielor.  E  o  comoară 
care  dă  încredere  şi  tărie  faţă  de  toate  încercările  vieţii.  O  naţiune  mare  şi  desăvârşită 
e  naţiunea  întocmită  din  familii  în  care  această  armonie  a  fost  din  vreme  zidită. 

Obişnuiţi  copiii  cu  buna  cuviinţă  în  căminurile  voastre;  o  politeţă  mai  intimă,  mai 
drăgăstoasă,  dar  nu  mai  puţin  corectă.  Obişnuiţi  copiii  de  mititei  să  se  îndatoreze 
unul  pe  altul.  Să-şi  treacă  jucăriile,  dar  să  aibă  grijă  de  cele  împrumutate  mai  mult 
decât  de  ale  lor.  Să  nu  se  pârască.  Să-şi  mulţumească  când  unul  a  îndatorat  pe  celalt. 
Feriţi  copiii  între  ei  de  invidie  şi  gelozie.  Buna  creştere  este  născută  dintr'o  uitare  de 
tine,  din  atenţiuni  drăguţe  faţă  de  ceilalţi.  Mama  bună  să  nu  îngădue  copilului  forme 
defectuoase  de  vorbire;  să  nu  vorbească  într'una  de  el.  Eu  spun,  eu  vreau,  eu  cred,  eu, 
eu,  eu.  în  formula  asta  e  cuibărit  inamicul  No.  1  al  educaţiei  şi  al  bunei  cuviinţe: 
egoismul.  învăţaţi-1  să  caute  să  înţeleagă  ce  vreau,  ce  spun  şi  ce  cred  şi  ceilalţi  fraţi, 
sau  camarazi,  prietenia  are  un  cod  care  nu  se  învaţă  pe  din  afară,  legile  lui  sunt 
înscrise  în  inimă,  curând  după  ce  a  început  să  bată.  Sunt  înscrise  cu  iubireă  de  acasă. 
Să-i  pregătim  pe  micii  legionari  aşa  cum  îi  visa  "Căpitanul",  Doamnă! 

Personalitatea  Căpitanului  75 


de  Traian  BRĂILEANU 

După  doi  ani,  abia  după  doi  ani,  a  fost  îngăduit  ca  rămăşiţele  pământeşti  ale 
Căpitanului  şi  ale  camarazilor  săi  întru  luptă  şi  suferinţă  să-şi  găsească  o  creştinească 
aşezare  pentru  odihna  de  veci. 

Dar  chipul  Lui,  desprins  de  învelişul  lutului  în  clipa  morţii,  trebue  să  se  închege 
luminos  în  amintirea  celor  ce  l-au  cunoscut  în  plinătatea  puterii  şi  măreţiei  Lui  de 
conducător  al  destinelor  neamului  nostru. 

Chipul  prins  de  aparatul  fotografic  şi  reprodus  în  mii  şi  mii  de  exemplare  va 
păstra  peste  veacuri  amintirea  Lui  şi  pentru  cei  ce  nu  l-au  cunoscut  când  era  în  viaţă. 


74  -  Ziarul  "Cuvântul",  Bucureşti.  Anul  XVII  (Serie  Nouă),  Nr.  13,  Sâmbătă  26  Octombrie  1940 
(secţiunea  "Cuvântul  Femeii"). 

75  -  Ziarul  "Cuvântul",  Bucureşti.  Anul  XVII,  (Serie  Nouă)  Nr.  49,  1  Decembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


103 


Pentru  marea  mulţime,  în  jurul  acestui  chip  se  va  ţese  legenda  vieţii  Lui,  a  faptelor 
sale,  a  biruinţelor,  suferinţelor  şi  a  jertfei  Lui  supreme. 

Dar  cei  ce  L-au  cunoscut,  I-au  auzit  vocea,  I-au  înţeles  gândul  şi  au  fost  în  stare 
să-L  urmeze,  mult  sau  puţin  după  puterea  fiecăruia,  în  drumul  presărat  de  primejdii 
ce  a  trebuit  să  aleagă  pentru  izbăvirea  neamului,  datori  sunt  să  contribuie  la  marea 
operă  de  dăltuire  a  personalităţii  Căpitanului  aşa  cum  trebue  să  rămână  pentru  vecie 
în  istorie.  Din  istorisirea  lor  a  ceea  ce-au  văzut,  au  auzit  şi  au  citit  şi  mai  ales  din 
istorisirea  celor  ce  s’au  învrednicit  să  ia  parte  la  înfăptuirile  Lui,  trebue  să  se  închege 
personalitatea  întreagă,  chipul  adevărat  al  omului  care  s’a  ridicat  deasupra  mulţimii, 
ca  un  uriaş  al  gândului  şi  faptei,  ca  suflet  ce  cuprindea  în  sine  toate  străduinţele, 
toate  nădejdile  şi  suferinţele  unui  popor... 

Dar  la  alcătuirea  acestei  opere  trebue  să  contribuim  noi  toţi,  legionarii  de  azi  şi  cei 
ce  vor  urma  după  noi.  Faptele  noastre  trebue  să  reproducă  neîncetat  gândul  şi  vrerea 
Căpitanului.  Prin  Legiune,  în  toate  manifestările  şi  înfăptuirile  ei,  trebue  să  trăiască 
veşnic  Căpitanul.  Fiecare  legionar  este  legionar  şi  e  vrednic  să  se  numească  şi  să  fie 
numit  aşa  numai  întrucât  se  strădueşte  a  se  înălţa  spre  Căpitan,  spre  acel  suflet  mare, 
luminos  care  ne  este  şi  va  fi  deapururea  tuturor  Românilor  sfântă  făclie  de  închinare 
şi  urmare  pioasă  în  drumul  vieţii. 

CÂND  TE  LAUDĂ  UN  DUŞMAN...  76 

de  Ion  PROTOPOPESCU 


...să  te  gândeşti  cu  ce  ai  greşit,  a  spus  Căpitanul. 

A  spus-o  gândindu-se  la  toată  mişelia  care  ne  împresoară,  la  toată  mişelia  cu  care 
duşmanii  noştri  vor  să  ispitească  sufletele  noastre.  Mai  cu  seamă  acele  suflete  care 
nu-şi  găsesc  reazămul  în  ele  -  ci  îl  caută  în  afară. 

Şi  într’un  fel  şi  în  celălalt,  sufletul  tău  se  înmoaie  şi  credinţa  îşi  schimbă  calea  ei 
cea  dreaptă... 

Azi  ne  pândesc  duşmanii  din  toate  ascunzişurile. 

Ne  ies  în  cale  la  toate  colţurile. 

Nu  ne  pot  lovi  direct  şi  de  aceea  încearcă  să  ne  adoarmă. 

Şi  ei  ştiu  bine  că  lauda  adoarme  judecata  şi  întunecă  mintea. 

De  aceea:  atenţie,  înzecită  atenţie. 

Sub  haina  netrebnică  a  linguşirii,  sub  ispita  laudei,  împingându-ne  la  păcatul 
trufiei,  cei  ce  nu  mai  au  altă  putere  voiesc  să  ne  nimicească. 

Vor  să  ne  ridice  pe  unii  împotriva  altora.  Vor  să  sădească  sămânţa  zânzaniei  şi  ce 
nu  pot  face  ei,  sa  o  facem  noi.  Să  ne  ucidem  între  noi.  Asta  e  dorinţa  lor,  asta  e 
hotărîrea  lor,  asta  e  bucuria  lor.  Către  acest  sfârşit  ticălos  ţintesc  toate  uneltirile  lor. 

Luaţi  aminte  şi  nu  vă  lăsaţi  ademeniţi. 

Ascultaţi-i  şi  întelegeţi-le  planul. 

Şi,  când  veţi  putea  face  dovada  netrebniciei  lor,  demascaţi-i. 

Dar  fiţi  înţelepţi  şi  lăsaţi-i  să  se  dea  de  gol. 

Noi  nu  vom  câştiga  nimic  din  bârfeală.  Se  poate  chiar  să  nu  fim  prezenţi  când 
fapta  lor  mârşavă  e  cu  îndemânare  învăluită  în  şirul  sărbătoresc  de  admiraţie. 

De  aceea  întrebaţi-vă  mereu:  cu  ce  am  greşit  de  mă  laudă? 


76  -  Ziarul  "Cuvântul",  Bucureşti.  Anul  XVII,  (Serie  Nouă)  Nr.  51,  Marţi  3  Decembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


104 


Gândiţi-vă  dacă  nu  e  laudă  unui  duşman  chiar  în  gura  prietenului.  Nu  a  îndrăznit 
să  vie  la  tine,  şi  te  loveşte  mai  sigur,  indirect,  prin  prietenul  tău. 

Şi  dacă  gândul  de  fapta  este  admirat  înainte  de  înfăptuire,  opreşte-te. 

Judecă  încăodată  în  cuget  legionar,  dar  numai  în  cuget  legionar,  dacă  fapta  ta  e 
bună  pentru  Legiune,  pentru  Neam  şi  dacă  e  plăcută  lui  Dumnezeu. 

Şi  numai  atunci  fă  gândul  faptă,  căci  numai  atunci  nu  vei  greşi. 

Nu  înfăptui  din  orgoliu,  căci  faci  păcatul  cel  mai  mare,  păcatul  ucigător  de  suflet. 

în  dosul  năvalnicei  tale  dorinţe  stă  Diavolul,  stă  duşmanul  tău  şi  al  Legiunei. 

Azi  când  din  toate  colţurile  duşmanii  ne  pândesc  cu  pumnii  strânşi  uită-te  bine  la 
cel  de  alături  şi  asigură-te  că  e  plămadă  din  sufletul  Legiunei,  că  lucrează  în  duhul 
Căpitanului. 

Nimic  nu  te  păzeşte  mai  bine  decât  credinţa  ta  cea  dreaptă  în  linia  pe  care  ne-a 
trasat-o  El. 

Gândul  trebuie  să  stea  cumpănă  neadormită,  strajă  de  veghe  la  poarta  sufletului. 
Nu  trebuie  să  intre  nici  un  nepoftit,  chiar  dacă  se  roagă  frumos,  să  se  încălzească  la 
flacăra  ta  sfântă. 

Când  te  laudă  duşmanul  fi  atent.  Chiar  dacă  n’ai  greşit,  te  socoteşte  copt  pentru 
greşeală. 

Când  te  laudă  duşmanul,  coboară  adânc  în  sufletul  tău  şi  veghează. 

LA  PREDEAL  77 


(fragment) 


de  Cornelia  NOVAC 


Acolo  în  împărăţia  brazilor,  a  munţilor,  a  seninului,  a  liniştei,  acolo  stau  aliniate 
cu  braţele  deschise  spre  cer  crucile  Lor,  crucile  Sf.  noştri  mucenici  dela  Miercurea 
Ciucului,  dela  Vaslui;  acolo  în  biserică,  acoperită  de  flori  şi  brad  este  cenuşa  celor 
mistuiţi  în  focul  crematoriului:  Cam.  Nicoleta,  Lt.  Dumitrescu,  Vasile  Christescu,  V. 
Dumitrescu,  V.  Dragomirescu,  cei  nouă  fulgerători  ai  satanei  din  Călinescu. 

Măreaţă  şi  fără  egal  este  această  cetate  a  Predealului  care,  adăposteşte  atâtea 
moaşte... 

Duminică  ne-am  plecat  din  nou  genunchii  în  faţa  crucilor,  în  faţa  crucilor  Lor...  Şi 
erau  aşa  de  frumos  împodobite  aceste  cruci.  (...) 

...  Şi-au  venit  Legionari  şi  legionare  să  se  roage,  să  aprindă  lumânări  şi  tămâie,  să 
ceară  întărire  în  luptă... 

M’am  apropiat  de  Crucea  Bădiţei  Iordache  Nicoară.  Bunătate,  dragoste,  dăruire 
radia  faţa  lui.  Ultima  dată  l-am  întânit  în  timpul  prigoanei  în  apropiere  de  A.N.E.F., 
neobosit,  neînfricat...  Pe  umerii  lui  se  aprinseseră  aurori  şi  bădiţa  s’a  înălţat  biruitor 
la  cer. 

...  La  câţiva  paşi  crucea  lui  Nicolae  Strungaru,  moldoveanul  despre  care  vorbesc 
multe  colţuri  din  ţară. 

...  A  început  parastasul...  Pentru  cei  din  Predeal,  pentru  cei  din  celelalte  colţuri  de 
ţară... 

Rugăciunile  noastre  i-au  chemat  şi  ei  au  venit...,  ne-au  binecuvântat,  au  cântat  cu 
noi  şi  ne-au  întărit  sufletele  întru  neclintita  credinţă  legionară. 


77  -  Ziarul  "Cuvântul",  Bucureşti.  Anul  XVII,  (Serie  Nouă)  Nr.  57,  Luni  9  Decembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


105 


De  Anul  Nou  78 

Cuvântarea  rostită  la  Radio  în  noaptea  de  Anul  Nou  1941  de  către  d.  Horia  Sima, 

vice-preşedintele  Consiliului  de  miniştri  şi  Comandant  al  Mişcării  Legionare 

LEGIONARI, 

Un  an  nou  se  deschide  la  orizont. 

îl  întâmpinăm  cu  aceiaşi  încredere  nestrămutată  în  viitorul  patriei  noastre  şi  cu 
aceiaşi  voinţă  neînduplecată  de  a  sfărâma  toate  împotrivirile. 

Anul  care  s’a  încheiat  ne-a  adus  biruinţa  legionară.  în  ceasul  din  urmă,  când  toate 
nădejdile  păreau  spulberate,  neamul  românesc  a  fost  mântuit  dela  prăbuşire  şi 
distrugere  prin  jertfa  de  sânge  a  luptătorilor  dela  3  Septembrie  şi  prin  intervenţia 
hotărîtoare  a  generalului  Antonescu,  într’un  moment  crucial  al  istoriei  noastre. 
O  lume  veche,  clădită  pe  nedreptate  a  dispărut  sub  apăsarea  păcatelor  ei,  iar  forţele 
din  adânc  ale  poporului  nostru  au  putut  să  isbucnească  la  lumină. 

Cuvântul  Căpitanului  s’a  împlinit:  cei  ce  au  căzut  dintre  voi  vor  avea  nume  şi 
morminte  de  eroi,  iar  cei  ce  ne-au  ucis  vor  purta  nume  de  trădători  din  veac  în  veac. 

Anul  care  ne  aşteaptă  se  ridică  în  faţa  noastră  cu  răspunderea  şi  greutatea  a  2000 
de  ani  de  istorie  românească.  Este  anul  Erei  Legionare.  Niciodată  spiritul  nostru  de 
sacrificiu  n’a  avut  hotar  mai  deschis  şi  viziune  mai  cuprinzătoare. 

Un  neam  clădeşte  şi  se  realizează  pe  măsura  dimensiunilor  lui  sufleteşti. 
Răspunzând  la  această  chemare,  veche  cât  trecutul  nostru  inegalat,  vom  desmorţi 
toate  puterile  neamului,  ferecate  până  acum  de  prigonitori,  şi  le  vom  asvârli  în  luptă 
cu  însufleţirea  şi  vitejia  marilor  ofensive. 

Adversarii  au  urmărit  totdeauna  distrugerea  noastră.  Astăzi  am  biruit  şi  nu 
suntem  singuri.  Avem  prietenii  indestructibile.  Ne-am  încadrat  în  sistemul  de  alianţe 
al  marilor  puteri  naţionaliste  din  lume,  aşa  cum  a  prevăzut  şi  a  voit  Căpitanul... 

La  închiderea  acestui  mare  an  legionar,  rugăm  pe  Dumnezeu  să  dea  putere  şi 
sănătate  Românilor  de  pretutindeni. 

Iar  voi,  Legionari,  fiţi  la  datorie.  Privirea  şi  dragostea  mea  vă  îmbrăţişează  pe  toţi. 

Trăiască  Regele  Mihai  I-iu! 

Trăiască  Generalul  Antonescu,  Conducătorul  Statului! 

Trăiască  Armata  Română! 

Trăiască  România  Legionară! 

1  Ianuarie  1941 

Figuri  legionare:  Comandantul  Sergiu  Florescu  79 

de  Ioan  OLTEANU 

înalt,  bine  legat,  cu  ochii  vii,  privirea  blândă,  de  o  energie  rară,  era  de  suflet, 
înţelegător  şi  drept.  Aşa  l-am  cunoscut  pe  camaradul  comandant  Sergiu  Florescu,  în 
vara  anului  1933,  la  Chişinău,  când  am  intrat  în  Mişcarea  Legionară. 

Român  din  Bucovina,  cu  doruri  româneşti,  a  luptat  de  copil  la  L.A.N.C.,  pentru  ca 


78  -  Fragment,  ziarul  "Cuvântul"  -  Număr  special  de  Anul  Nou.  Anul  XVIII,  Serie  Nouă,  Nr.  78, 
Miercuri  1  Ianuarie  1941. 

79  -  Ziarul  "Cuvântul",  Bucureşti.  Anul  XVIII,  Serie  Nouă,  Nr.  85,  Vineri,  10  Ianuarie  1941. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


106 


după  ruptură  să-şi  reia  activitatea  alături  de  Căpitan.  La  semnalul  dat,  începe 
organizarea  în  Basarabia,  alături  de  Iulian  Sârbu  şi  părintele  Tederacki  şi  continuă  cu 
perseverenţă  lupta  pentru  legiune. 

îl  aruncase  vitregia  vremurilor  în  Basarabia,  ca  funcţionar  de  Stat,  de  unde  pentru 
singurul  merit  de  a  fi  înscris  şi  militând  în  Garda  de  Fier,  a  fost  îndepărtat  din 
serviciu.  Atunci,  descurajat  şi  îngrijorat  pentru  existenţa  zilei  de  mâine,  scrie 
Căpitanului,  care  îi  răspunde:  "Fii  dârz  camarade,  că  abia  suntem  la  începutul  luptei 
şi  multe  ai  încă  să  vezi.  O  bucată  de  mămăligă  s'o  găsi  şi  pentru  d-ta,  căci  în  ţara 
românească,  încă  nimeni  n'a  murit  de  foame". 

Acest  talisman  a  servit  mult  în  viaţa  camaradului  Florescu  şi  la  mulţi  alţii  care  au 
avut  după  el  aceiaşi  soartă. 

Spiritul  de  iniţiativă  şi  organizare  au  fost  la  Sergiu  Florescu  armele  cu  care  a 
învins  în  viaţă. 

Ameninţările,  arestările  şi  maltratările,  nu  l-au  clintit  din  credinţa  faţă  de  Căpitan 
şi  pentru  înalta  demnitate  de  legionar,  Căpitanul  l-a  distins  cu  gradul  de  comandant 
legionar. 

Aşa  a  ştiut  să  lupte  şi  să  înfrângă  toate  greutăţile  ce  se  puneau  în  calea  Legiunii 
camaradul  Sergiu  Florescu,  până  în  primăvara  anului  1938  în  săptămâna  Patimilor, 
care  în  acel  an  a  fost  şi  săptămâna  patimilor  legionare,  când  a  fost  ridicat  de  acasă  de 
zbirii  stăpânirii  de  atunci  şi  dus  împreună  cu  alţi  camarazi,  în  lagărul  dela 
Dragomirna. 

De  aci  îmi  scrie  o  îndrăzneaţă  carte  poştală,  în  care  printre  altele  afirma:  "Cu  drag 
aşteptăm  ziua  cea  mare..." 

Şi-a  purtat  apoi  calvarul  prin  lagărele  dela  Miercurea  Ciucului  şi  Vaslui,  de  unde  a 
fost  pus  în  libertate,  ca  apoi  în  sângeroasa  noapte  de  21-22  Septembrie,  să  fie  ridicat 
şi  asasinat  în  pădurea  Grăţieşti,  de  lângă  Chişinău,  împreună  cu  vajnicul  luptător  şi 
colaboratorul  său  intim  Colonelul  invalid  Vasile  Diaconescu,  aruncaţi  pe  străzile  din 
centrul  oraşului  Chişinău,  unde  în  rânjetul  jidanilor  care  l-au  urît  şi  în  compătimirea 
şi  lacrimile  acelora  care  l-au  iubit  şi  stimat,  a  stat  cu  placardă  de  trădător,  la  cap  2 
zile. 

Aşa  a  ştiut  Sergiu  Florescu  să  lupte  şi  să  moară  pentru  Căpitan  şi  Cruce,  însă 
vitregia  soartei  a  făcut  ca  tocmai  el  să  nu  aibă  la  cap  o  cruce.  Deaceea  se  cuvine  ca  pe 
altarul  memoriei  lui  Sergiu  Florescu,  să  vărsăm  o  lacrimă  mai  mult,  pentru  că  a  ştiut 
să  lupte  şi  să  moară  pentru  o  Basarabie  legionară,  ca  astăzi  mormântul  său  să  se 
găsească  într'un  fund  de  cimitir,  într'o  Basarabie  care  nu  mai  este  Românească  şi 
fără  o  cruce  la  cap. 

Camarade  Florescu,  ştiu  că  ne  povesteai  adesea  întâmplări  frumoase  de  la 
Academia  de  Educaţie  Legionară  de  la  Carmen  Sylva,  povesteşte-ne  şi  acum  cum  faci 
de  gardă,  împreuna  cu  ceilalţi  camarazi,  în  jurul  Căpitanului? 

Căci  voi  trăiţi,  trăiţi  de-apururi,  nu  se  poate  să  fi  murit...  noi  vă  simţim. 

Sergiu  Florescu...  prezent! 


Constanţa 


Nicolae  Niţă 


107 


MORT  ÎN  CREDINŢĂ  LEGIONARĂ  80 


Dr.  V.  TRIFU 

în  cea  mai  curată  credinţă  legionară,  s'a  stins  din  viaţă,  acum  un  an  şi  jumătate  în 
săptămâna  patimilor,  minunatul  dascăl  G.  G.  Longinescu,  "Bădia  Ghiţă",  profesor  la 
Facultatea  de  Ştiinţe  din  Bucureşti. 

S'a  dus  dintre  noi,  în  plină  prigoană,  după  vechiul  şi  dragul  său  prieten  de  şcoală  şi 
de  credinţă  profesor  Corneliu  Şumuleanu  şi  câteva  luni  înaintea  cumplitului  martiriu 
al  elevului  său  adorat,  Iordache  Nicoară,  "Bădiţa",  al  căruia  nume  îl  şoptea  şi  în 
delirul  ultimelor  sale  clipe. 

Nu-mi  pot  închipui  o  mai  fermecătoare  dragoste  ca  aceea  care  a  legat  pe  maestrul 
Longinescu  de  elevul  său  -  "cel  mai  bun  elev  al  meu,  cel  mai  mare,  cel  mai  perfect", 
pe  care-1  visa  urmaş  al  său... 

-  "De  ce  mi-a  luat  Dumnezeu,  Sfânta,  lumina  ochilor,  şi-acum  mi-a  luat  şi  lumina 
sufletului?"... 

Bădia  şi  Bădiţa  sunt  desigur  împreună  azi:  îşi  vorbesc  şi  se  înflăcărează  acolo  sus 
undeva,  şi  ne  ocrotesc  de  acolo.  Le-am  putea  mulţumi  alăturându-le  numele,  pe 
edificiul  unde  s'au  străduit  pentru  Ştiinţă  şi  pentru  Ţara  visată  de  Căpitan: 
"Legionarul  Bădia  Longinescu  şi  Bădiţa  Nicoară"... 

Ce  frumoase  vieţi  ar  aminti  viitoarelor  generaţii,  o  asemenea  neobişnuită  dar  bine 
meritată  inscripţie!... 

COMANDANTUL  LEGIONAR  VICTOR  SILAGHI  81 

Fănică  ANASTASESCU 

întruchipare  a  bravurii  şi  bunătăţii,  Victor  Silaghi  a  căzut  într'un  ceas  crunt. 

Cu  atât  mai  crâncen,  cu  cât  jertfa  lui  nu  era  de  trebuinţă  nici  lui  Dumnezeu,  nici 
oamenilor. 

A  fost  unul  din  sufletele  cele  mai  calde,  dintre  inimile  cele  mai  puternice,  care  nu 
a  cunoscut  decât  atitudinea  pieptului  deschis,  a  frunţii  ridicate  cum  şi  a  unei  voioşii 
permanente  -  chiar  în  clipele  cele  mai  grele. 

Un  amestec  de  bunătate  fără  margini  şi  eroism  cum  nu  mi-a  fost  dat  să  văd  decât 
de  puţine  ori  în  viaţă. 

Tot  timpul  prigoanei  din  1933-1934  a  stat  alături  de  Căpitan,  cu  haitele  gonacilor 
în  spate,  fiind  mână  dreaptă  şi  sentinelă  neclintită. 

Apoi,  în  grupul  marei  prigoane,  capturat  şi  închis  la  Miercurea-Ciucului  a  reuşit 
să  evadeze  -  singurul  evadat  din  lagăre  -  şi  să  continuie  lupta  cu  aceiaşi  credinţă,  cu 
acelaşi  optimism,  cu  aceiaşi  îndârjire  în  ţară  şi  la  Berlin,  alături  de  d.  Horia  Sima, 
comandantul  Mişcării  Legionare. 

Acum  s'a  prăbuşit  într'o  clipă  cumplită.  Aşa  cum  mintea  nu  poate  înţelege,  nici 
judeca,  iar  chadelul  refuză  să  înţeleagă. 

S'a  prăbuşit  desigur  cu  acelaşi  zâmbet  la  colţul  buzelor  şi  al  ochilor,  cu  aceiaşi 
privire  caldă  care,  ar  fi  domolit  şi  o  fiară. 


80  -  Ziarul  "Cuvântul",  Bucureşti.  Anul  XVIII,  Serie  Nouă,  Nr.  85,  Vineri,  10  Ianuarie  1941. 

81  -  Ziarul  "Cuvântul",  Bucureşti.  Anul  XVIII  (Serie  Nouă),  Nr.  98,  Joi,  23  Ianuarie  1941. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


108 


Să  dea  Dumnezeu  ca  jertfa  lui  să  fie  ultima. 

O  spunem  aceasta  cu  sufletele  încleştate  că  ne  e  amar  de  greu  să  ne  gândim  la 
moartea  lui.  Mai  amar  ca  niciodată. 

O  spunem  totuşi,  gândindu-ne  la  ŢARA  ACEASTA  CARE  I-A  FOST  ATÂT  DE 
DRAGĂ.  Şi  pentru  care  şi-ar  fi  dat  viaţa  bucuros  în  luptă  oricând. 

Dar  prin  aceasta  nu  suntem  cu  nimic  mai  puţin  îndureraţi. 


Nicolae  Niţă 


109 


Articole  clin  Presa  Legionară 


110 


CĂPITANUL  ŞI  MACEDO-ROMÂNII  82 

1930  este  anul  de  începere  a  luptei  legionare  pe  toate  fronturile.  Capitala  şi  în 
special  iudeo-masoneria  intră  într'o  panică  puţin  cunoscută  până  atunci. 

Sighetul,  marşul  asupra  Basarabiei  nu  mai  puteau  fi  trecute  sub  tăcere  şi  nici 
meşteşugite,  mai  ales  că  în  Bucureşti  era  o  atmosferă  supra  încărcată  prin 
nedreptăţile  făcute  coloniştilor  macedo-români  din  Cadrilater  de  fostul  guvern 
naţional-ţărănist  prin  bulgarul  Costică  Anghelof. 

Trăznetul  a  căzut.  Anghelof  împuşcat,  şapte  studenţi  macedo-români  arestaţi  ca 
autori  morali  şi  apologeţi  ai  crimei,  iar  celebrul  manifest  dat  de  Căpitan,  "al  doilea 
avertisment"  din  aceiaşi  zi,  măresc  şi  mai  mult  panica  şi  haosul  existent.  Frica 
guvernului  şi  judeo-masoneriei  comit  alt  act  de  laşitate  arestând  din  nou  pe  Căpitan. 

Dar  această  arestare  şi  deţinere  ilegală  a  Căpitanului  la  Văcăreşti  în  scurt  timp  se 
transformă  într'un  marş  triumfal  căci  în  felul  acesta  s'a  aflat  că  există  o  mişcare 
legionară  şi  o  gardă  de  fier  -  dar  ceva  mai  mult  că  există  un  Căpitan. 

Puşi  într'o  dubă  comună  Căpitanul  împreună  cu  noi  cei  şapte  studenţi  macedo¬ 
români,  am  fost  aduşi  la  Văcăreşti  unde  am  fost  deţinuţi  două  luni  de  zile  tot 
împreună  şi  izolaţi  complect  de  ceilalţi  deţinuţi. 

Noi  cei  câţiva  studenţi  macedo-români,  deşi  încă  tineri,  eram  obişnuiţi  cu  luptele 
şi  oarecum  căliţi  în  aceste  lupte  de  ani  de  zile  -  cu  oamenii  poliţiei  din  ţară  -  ne 
puteam  da  seama  oarecum  de  valoarea  lor,  şi  cu  greu,  dacă  nu  chiar  şi  imposibil  să 
greşim  de  intenţiile  lor,  -  căci  tristele  experienţe  ne-au  desvoltat  un  spirit  de  critică 
obiectivă  destul  de  accentuată. 

Apariţia  însă  a  Căpitanului  în  mijlocul  nostru  ne-a  încurcat  dintru  'nceput.  Era 
altfel  de  om,  era  ceva  ce  nu  ne  puteam  da  seama.  în  el  vedeam  un  sfânt  şi  erou 
legendar  -  un  om  de  o  blândeţe  şi  bunătate  aproape  Dumnezeiască,  dar  şi  de  o 
sinceritate,  loialitate  şi  spirit  de  dreptate  faţă  chair  şi  de  duşmanii,  cari  te  subjugă 
definitiv. 

Noi  nu  ştiam  cu  cine  să  facem  o  comparaţie  căci  nu-i  găseam  egal.  Toţi  deţinuţii 
fără  să-l  cunoască  îl  iubeau,  iar  temnicerii  îl  salutau  cu  un  respect  şi  dragoste  puţin 
cunoscută. 

Era  imposibil  să-i  reziste  cineva  după  ce  schimba  câteva  vorbe  cu  el. 

Eliberat  din  închisoare  cu  vre-o  10  zile  înaintea  noastră  a  fost  pentru  prima  oară 
în  viaţa  noastră  când  ne-am  simţit  atât  de  singuri,  stingheri  şi  abătuţi  încât  mulţi  din 
noi  nici  nu  mai  puteam  să  mâncăm  -  s'au  dus  cântecele  armatolilor  atât  de  mult 
plăcute  lui  şi  cari  mai  târziu  au  devenit  cântece  legionare. 

Atunci  ne-am  dat  seama  că  drumul  nostru  este  croit  de  providenţă  alături  de 
Căpitan,  iar  soarta  elementului  macedo-român,  fie  colonizat  în  Cadrilater,  fie  că  se 
găseşte  în  Macedonia,  este  legată  de  aceea  a  Căpitanului  şi  a  Gărzii  de  Fier. 

înfrăţirea  dintre  elementul  macedo-român  şi  Garda  de  Fier  era  definitivă  şi  pentru 
totdeauna. 

Căpitanul  a  devenit  simbolul  şi  idealul  năzuinţelor  de  secole  ale  unui  popor  care 
n'a  cunoscut  decât  sacrificii  şi  onoare. 

N'a  fost  o  întâmplare,  ci  a  fost  dorinţa  martirilor  neamului  şi  voinţa  lui  Dumnezeu 
ca  soarta  şi  viaţa  noastră  să  fie  încredinţată  lui  şi  Armatolii  au  ştiut  să  moară  pentru 
Căpitan,  iar  noi  ceilalţi  ştim  care  ne  este  drumul  de  urmat  -  Garda  de  Fer. 


82  -  "Almanahul  ziarului  Cuvântul  pe  anul  1941".  Bucureşti,  1940. 


Nicolae  Niţă 


111 


CONVERTIREA  ŞI  JERTFA 
PROFESORULUI  NAE  IONESCU  83 


Constantin  STOICĂNESCU 

Omul  de  mare  cultură,  sclipitoarea  inteligenţă  a  neamului  care  a  fost  profesorul 
Nae  Ionescu,  a  realizat  una  dintre  cele  mai  splendide  convertiri  omeneşti  dela  o  lume 
veche  spre  o  lume  nouă,  despre  care  el  spunea:  "de  când  v'am  găsit  pe  voi,  trăesc  în 
permanentă  şi  puternic  impresia  şi  convingerea  că  vieaţa  mea  nu  se  desfăşoară  din 
zori  în  spre  amurg,  ci  din  amurg  în  spre  zori". 

Când  l'am  întrebat  cum  a  început  să-l  cunoască  şi  să-l  iubească  pe  Căpitan,  mi-a 
răspuns  cam  următoarele:  "multă  vreme  aveam  convingerea  pentru  cele  mai  multe 
din  iniţiativele  Căpitanului  că  vor  da  greş.  Aşa  vedeam  eu,  profesorul  de  logică,  care 
despicam  firul  în  patru. 

Dar  contrar  tuturor  prevederilor  mele  de  raţionalist  pretenţios,  tot  ce  făcea  El  eşia 
perfect.  Dela  o  vreme  contrariat  de  răsturnarea  tuturor  disecărilor,  analizelor  şi 
interpretărilor  mele,  m'am  dus  la  El  şi  l-am  întrebat  cum  a  făcut  de  a  eşit  aşa,  deşi 
părea  logic  că  va  eşi  altfel! 

Mă  aşteptam  să-mi  răspundă  că  aşa  a  cugetat  El,  aşa  a  vrut  El,  sau  măcar  să-mi 
răspundă  că  aşa  a  crezut  El.  Mi-a  răspuns  însă  că  aşa  i-a  venit  Lui.  Şi  atunci,  m'am 
cutremurat  simţind  toată  micimea  noastră  a  oamenilor  de  rând,  toată  micimea 
noastră  a  raţionaliştilor  şi  a  speculativilor.  Atunci  am  simţit  diferenţa  dintre  omul 
născut  şi  cel  făcut.  Atunci  am  văzut  omul  măreţ  legat  de  Dumnezeu.  Din,  acea  clipă, 
nu  m'am  mai  îndoit  nici  odată  asupra  gândurilor  şi  spuselor  Lui  cari  deveneau  legi  şi 
nici  asupra  scopurilor  şi  enunţărilor  Lui  cari  jalonau  desfăşurarea  organică  a 
destinului  românesc  şi  cari  se  împlineau  cu  puterea  inevitabilelor  acestui  destin. 

De  atunci,  în  prezenţa  Lui,  am  avut  în  permanenţă  sensaţia  unui  stejar  uriaş,  cu 
rădăcinile  înfipte  în  pământ,  cu  trunchi  vânjos,  şi  cu  ramuri  măreţe  întinse  în 
văzduh:  Căpitanul  pătrunzător  puternic  în  adâncurile  trecutului  românesc,  trăire 
bărbătească  în  furtunosul  prezent  al  existenţei  româneşti  şi  o  impresionantă  putere 
de  intuiţie  şi  viziune  spre  viitorul  românesc. 

Sub  această  întreită  înzestrare  El  are  expresia  maximă  a  eternităţii  româneşti, 
inspiraţia  cea  mai  pură  trăită  între  Cerul  şi  Pământul  românesc,  care  avea  cele  mai 
copleşitoare  caractertstici  ale  unui  Trimis. 

în  felul  acesta  vorbea  Profesorul  Nae  Ionescu  despre  Căpitan,  despre  taina 
convertirii  lui  paveliene. 

Şi  de  atunci  interpretul  rămâne  trăitor.  în  omul  naţiunii  irump  toate  tainele 
puterilor  lui  sufleteşti,  ca  să  rămâie  astfel  credincios  Căpitanului  şi  să  nu-i  sfârşească 
dragostea  pentru  El  în  nici  una  din  clipele  martirajului  de  sub  sârma  ghimpată  a 
lagărelor. 

Aşa  a  sfârşit  Profesorul  Nae  Ionescu,  împlinind  pura  lui  jertfire  de  mare  convertit, 
sub  lumina  de  înviere  a  Căpitanului. 


83  -  "Almanahul  ziarului  Cuvântul  pe  anul  1941".  Bucureşti,  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


112 


ETICA  LEGIONARĂ  84 


de  Prof.  Ioan  GĂVĂNESCUL 

E  vorba  aci  de  o  concepţie  despre  lume  şi  viaţă,  bazată  pe  adevăruri  luate  din 
legile  naturii  şi  consfinţită  prin  mărturia  trăită  a  unei  credinţe. 

Acela  care  a  gândit-o  şi  i-a  dat  strălucirea  veşniciei  a  fost  marele  suflet  de  erou  şi 
de  martir  al  neamului,  Corneliu  Z.  Codreanu,  la  proslăvirea  căruia  ne  cheamă  azi 
glasul  întregului  neam  românesc  prin  trâmbiţa  deşteptării  naţionale  a  biruinţei 
legionare. 

Este  o  glorioasă  afirmare  a  naturei  morale  ce  alcătueşte  fiinţa  neamului  românesc 
că,  în  adâncimea  puterilor  lui  nepieritoare,  s'a  găsit  plămada  zămislirii  unui  revelator 
a  scânteei  divine,  necunoscute  şi  nebănuite  în  viaţă  de  trufia  încrezută  a  unor 
cârmuitori,  orbiţi  de  falsa  fală  a  egoismului  lor  îngust,  dar  simţită  dela  început  şi 
urmată,  ca  o  chemare  a  destinului,  de  sufletul  nepătruns  al  poporului,  care  l-a  trimis, 
ca  o  emanaţie  de  lumină  cerească,  în  calea  lui  către  ideal.  Şi  este  o  reconfortantă 
manifestare  a  pietăţii  înţelegătoare,  priveliştea  entuziasmului  cu  care  tineretul  ţării, 
de  pe  întreg  întinsul  pământului  strămoşesc,  îmbrăcat  cu  evlavie  în  simbolul  verde  al 
nădejdilor  creatoare  şi  biruitoare,  îşi  închină  azi  inimile  şi  gândurile,  ca  făclii  aprinse 
ale  credinţei,  la  mormântul  îndoliat  al  celui  ce  s'a  înălţat  în  strălucirea  cârmuitoare  a 
veşniciei. 

în  aceste  clipe  de  obştească  reculegere  a  conştiinţei  româneşti,  mi  s'a  făcut  cinstea 
de  a-mi  cere  să  scriu  câteva  cuvinte  despre  Mişcarea  Legionară  sub  aspectul  ei  etic. 

Şi  o  fac  cu  drag  -  dar  şi  cu  un  sentiment  de  oarecare  sfială.  Sentiment  explicabil, 
prin  momentul  de  solemnitate  unic  nu  numai  în  istoria  vieţii  noastre  naţionale  dar  şi 
în  istoria  culturii  omeneşti  în  genere,  -  când  trebue  să  vorbeşti  de  concepţia  de  viaţă  a 
unui  om  şi  a  mişcării  lui  social-naţionale,  tocmai  în  clipa  când  rămăşiţele  trupului  lui 
măcelărit  tâlhăreşte  de  mişelia  celei  mai  josnice  laşităţi,  sunt  abia  descoperite  şi 
scoase  din  pământ,  ca  sfinte  moaşte,  la  lumina  zilei,  a  conştiinţei  pioase,  a  rugăciunii 
credincioase.  Şi  când  Conducătorul  Statului  Român  Legionar,  viteazul  şi  înţeleptul 
General  Antonescu,  aduce  ţării,  după  unirea  României  Legionare  la  pactul  tripartit  al 
Axei,  al  Germaniei,  Italiei,  Japoniei  ştirea  că  "România  va  avea  drepturile  ei". 

Stărpânind  atâtea  cauze  de  justificată  emoţie,  mă  întorc  cu  liniştea  impusă  de 
seninătatea  cugetării  şi  de  seriozitatea  problemei,  la  preocuparea  de  a  formula,  pe 
scurt,  ideia  caracteristică  a  Eticei  Legionare. 

Şi  caut  mai  întâi,  să  încerc  a  o  încadra  în  liniile  de  hotar  ale  ramurei  filosofiei 
practice,  din  care  face  parte. 

Mă  voiu  feri,  natural,  de  ispitele  automatismului  profesional,  al  unei  expuneri  "ex 
catedra",  pe  atât  de  comode  pentru  expunător  şi  obositoare  pentru  ascultător,  pe  cât 
se  ridica  mai  mult  în  sfera  abstracţiei. 

Funcţiunile  active  ale  vieţii  sufleteşti  se  supun  la  o  mare  lege  bio-psihhologică, 
asemănătoare,  în  importanţă  cu  legea  atracţiunii  universale  în  lumea  cosmică,  cu 
legea  simpatiei  psihice  în  explicarea  originei  şi  organizării  societăţilor  omeneşti,  şi  cu 
legea  datoriei  în  cârmuirea  vieţii  morale. 

Această  lege  bio-psihologică,  dominantă  în  fenomenele  activităţii  şi  ale  voinţii, 
este  aceia  a  durerii  şi  a  plăcerii  în  înţelesul  lor  cel  mai  larg. 

Orice  fiinţă  vieţuitoare,  şi  deci  şi  omul,  privit  în  cadrul  ei  biologic  general,  fuge  de 


84  -  "Almanahul  ziarului  Cuvântul  pe  anul  1941".  Bucureşti,  1940. 


Nicolae  Niţă 


113 


durere,  caută  starea  de  mulţumire,  de  plăcere. 

în  conducerea  oamenilor,  fie  pentru  educarea,  fie  pentru  dresarea  lor,  fie  pentru 
înălţarea  sau  înjosirea  lor,  intră  în  funcţiune,  -  sub  o  formă  ori  alta,  biciul  durerii, 
care-i  mână  din  urmă  şi  atracţia  plăcerii,  care-i  momeşte  înainte. 

Natural,  nu  toate  durerile  şi  plăcerile  sunt  deopotrivă,  nici  în  calitatea,  nici  în 
tăria  lor. 

După  poziţia  lor  ierarhică  în  evoluţia  vieţii,  ele  se  deosebesc  în  două  sfere. 

Una,  inferioară  comună  omului  şi  animalelor:  referitoare  la  hrană,  la  mijloacele 
de  apărare  în  contra  intemperiilor;  la  om,  îmbrăcămintea. 

Atât  hrana,  pentru  întreţinerea  vieţii,  cât  îmbrăcămintea,  degenerează  la  om  în 
viţii  şi  patimi,  când  trec  peste  scopul  lor  natural  şi  devin,  la  rândul  lor,  scopuri  în 
sine,  cu  abuzuri  şi  rafinamente  vătămătoare. 

A  doua  sferă,  cea  superioară  specific  omenească,  conţine  trebuinţe  şi  sentimente 
referitoare  la  onoare  şi  demnitate,  la  frumos,  la  bine  şi  adevăr,  la  iubirea  dreaptă  de 
semeni,  culminând  în  iubirea  de  neam,  -  toate  în  lumina  legăturii  supreme  a  fiinţei 
omeneşti  cu  Dumnezeu. 

Dintre  stările  sufleteşti  socotite  ca,  făcând  parte  din  însuşirile  mai  alese  ale 
naturii  omeneşti,  nu  se  găsesc  amintite  aci  două:  simpatia  şi  mila. 

Simpatia  umană  şi  forma  ei  mai  accentuată,  mila,  oricât  de  sus  ar  sta  ca  stări  de 
suflet,  sunt  preţiose  şi  preţuite  numai  în  funcţiune  condiţionată  de  valoarea 
scopurilor,  către  cari  tind  mobilurile  ce  nasc  din  ele. 

Nu  simpatie  şi  milă  pentru  orice  individ  uman,  indiferent  de  rosturile  şi  efectele 
ativităţii  lui  în  armonia  totală  a  vieţii  sociale,  concretizate  în  Naţiune. 

Nu  simpatie  şi  milă  pentru  hot,  pentru  trădătar,  pentru  criminal,  pentru  cel  care 
atacă  şi  batjacoreste  temeliile  familiei,  ale  religiei  străbune,  ale  existenţei  Statului,  ale 
dreptăţilor  Neamului. 

Mila  de  răufăcători  este  o  solidarizare  cu  acţiunea  lor  condamnabilă.,  este  o 
contribuţie  la  prăbuşirea  ordinei  morale. 

"Senis  nocet  qui  malls  parcet". 

Chiar  Frumosul  nu  e  prin  sine  însuşi,  în  mod  absolut,  independent  de  idealul  etic 
suprem,  o  cauză  de  curată  mulţumire  sufletească.  Cea  mai  strălucită  arătare  a  lui,  de 
orice  fel,  dacă  slăbeşte  aşezările  vieţii  sociale,  familia,  religia,  solidaritatea  naţională, 
încetează  de  a  fi  o  cauză  de  plăcere  normală,  îngăduită. 

Frumosul,  ca  să-şi  păstreze  înălţimea  poziţiei  lui  superioare,  trebue  să  stea  în 
acord  cu  Binele.  Să  se  inspire  din  legile  şi  poruncile  lui. 

Aceste  consideraţii  fac  parte  din  datele  pe  care  se  clădeşte  Etica  Legionară. 

Opera  de  educaţie  a  reformatorului  inspirat  de  iubirea  şi  respectul  de  om,  cum  a 
fost  Corneliu  Codreanu,  tinde  să  reducă  la  strictul  necesar,  la  minimum  biologic 
raţional,  sfera  trebuinţelor  inferioare,  animalice.  Şi  din  contra,  să  intensifice  şi  să 
normalizeze  sfera  trebuinţelor  superioare,  specific  umane. 

Caută  adică  să  umanizeze  omul.  înmulţirea  trebuinţelor  vieţii  fizice,  însemnează 
înmulţirea  lanţurilor  ce  ţin  viaţa  omenească  în  robia  nevoilor  materiale  ale  vieţii. 

împuţinarea  lor  înseamnă  eliberarea  din  această  robie. 

Nu  e  vorba  a  merge  cu  lupta  în  contra  lor  până  la  cazul  renumitului  filosof 
Diogene,  care,  văzând  pe-un  copil  de  ţăran  că  bea  apă  din  râu  cu  pumnul,  şi-a  spart 
bardacul  cu  care  băuse  apă  până  atunci,  ca  să  aibă  o  trebuinţă  mai  puţin. 

Ci  a  ne  apropia  de  acea  stare  de  spirit  a  înţelepciunii  lui  Socrate  care,  plimbându- 
se  odată  prin  o  piaţă  plină  de  tot  felul  de  bunătăţi  rare,  ale  mâncării,  îmbrăcării, 
canfortului  casei,  a  exclamat: 


Articole  clin  Presa  Legionară 


114 


-  Ce  de  lucruri,  de  cari  eu  n'am  nevoe! 

Omul  neprevăzător,  în  loc  să-şi  împuţineze,  îşi  înmulţeşte  artificial  trebuinţele, 
uneori  cu  grea  muncă  încăpăţânată,  ca  aceia  a  copilandrului  minor  care  se  învaţă  cu 
atâta  necaz,  să  fumeze. 

Dintre  toate  trebuinţele  artificiale,  cea  contractată  cu  riscuri  nenumărate  de 
avere,  de  onoare,  de  viaţă,  este  luxul  de  tot  felul,  în  îmbrăcăminte,  în  locuinţă,  în 
mobilier,  în  alimentaţie. 

Vai  de  omul  care  simte  că  nu  mai  poarte  trăi  fără  lux,  ca  morfinomanul  fără 
morfină,  ca  beţivul  fără  alcool! 

Exemplul,  adesea  contagios,  al  unor  astfel  de  fiinţe,  devine  uneori  prilej  de 
indignare  publică. 

Mi  se  povestea  că,  la  un  parastas,  veniseră  în  biserică  nişte  doamne,  îmbrăcate 
aşa  de  luxos  şi  de  bătător  la  ochi,  că  atrgeau  atenţia  tuturor  prin  blănurile  scumpe 
aruncate  pe  spate,  pe  umeri,  pe  gât.  Numai  cu  una  din  acele  blăni  provocatoare  ai  fi 
întâmpinat  nevoile  unei  familii  sarace. 

Şi,  prin  mintea  unui  privitor  a  trecut  atunci  gândul:  ce  ar  fi,  dacă  pentru  cauză  de 
utilitate  publică... 

Dar  nu  vreau  să  alunec  în  sfera  de  preocupări  a  Politicei  şi  poate...  a  Poliţiei. 

E  la  locul  lui  aici,  un  citat  din  Cărticica  Şefului  de  Cuib  (pag.  52-53),  acel 
îndrumător  minunat  al  vieţii  legionarului.  Legionarul  "va  dispreţui  luxul,  pe  care-1  va 
considera  ca  având  la  bază  o  înclinaţie  sufletească  spre  frivolitate,  spre  lichelism, 
spre  secăturism". 

"Astăzi,  dacă  omul  luxos  nu  este  un  hoţ  aparţinând  uneia  dintre  multiplele  forme 
ale  hoţiei,  în  orice  caz  este  un  nesimţitor,  care  pălmueşte  miseria  nesfârşită  a  ţării". 

Câte  alte  sfaturi  şi  dispoziţiuni,  de  educaţie  şi  de  etică  legionară,  nu  se  citesc  în 
această  preţioasă  „Cărticică"!  Acolo,  ca  şi  în  marea  operă  fundamentală  "Pentru 
Legionari",  ca  şi  în  numeroasele  Circulări  de  conducere  ale  Căpitanului,  veţi  găsi 
formarea  acelui  om  nou,  întărit  contra  durerii,  în  contra  ispitelor  de  tot  felul,  deprins 
cu  suferinţa,  deprins  cu  ideia  morţii,  stând  gata  a-şi  da  viaţa  pentru  binele  obştesc. 
Ce  altă  tărie  şi  ce  altă  libertate  poate  dobândi  voinţa  omului,  mai  mult,  decât  măreţia 
acestui  suflet  eroic,  pe  care  nu-1  înspăimântă  nimic,  nici  lipsurile,  nici  suferinţele, 
nici  chinurile,  nici  moartea. 

Sufletul  eroic  al  legionarului  vorbeşte  în  acel  Jurământ  al  lepădării  lui  de  sine,  al 
lepădării  lui  de  bunurile  lumii  şi  ale  vieţii,  al  lepădării  lui  de  legăturile  simpatiilor 
omeneşti,  cari  nu  cad  în  cumpăna  hotărîtoare  a  idealului. 

Cu  armata  asta,  de  suflete  oţelite  prin  educaţia  eroică,  a  pornit  Căpitanul  lupta  lui 
pentru  îmbunătăţirea  stării  materiale  a  poporului,  lucrând  drumuri,  dregând  sau 
construind  poduri,  ziduri,  case,  înfiinţând  cooperative,  lucrând,  ici  colo,  cu  echipe 
mobile  pământul.  Şi  cu  ele  a  pornit  el  şi  străduinţa  lui  pentru  ridicarea  stării  morale, 
reparând  biserici,  ridicând  troiţe,  impunând,  prin  exemplul  viu  al  său  şi  a  lor  săi,  o 
ţinută  morală  superioară,  de  cinste  şi  de  demnitate. 

Cine  nu-şi  aduce  aminte  de  vestitele  lui  tabere  legionare  de  muncă,  înjghebate  pe 
tot  întinsul  ţării,  înainte  de  prigoană? 

Şi  acum,  în  culmea  biruinţei  legionare,  cu  ce  admiraţie  cuceritoare  a 
entuziasmului  a  privit  toată  lumea  munca  istovitoare,  până  la  sinucidere,  a  echipelor 
legionare  cari,  cu  primejdia  vieţii  s'au  adâncit  zi  şi  noapte,  în  săpăturile  ruinelor 
blocului  Carlton  prăbuşit  de  groaznicul  cutremur,  scoţând  de  sub  dărâmături,  cu  o 
răbdare  îndârjită  şi  o  îndărătnicie  supraomenească,  atâtea  şi  atâtea  cadavre,  al  căror 
număr  şi  a  căror  desfigurare  te  înspăimântă. 


Nicolae  Niţă 


115 


Şi  asta  din  simplă  pornire  de  datorie  şi  simpatie  umană. 

Şi  tot  astfel  de  echipe  legionare  -  le  vom  vedea  în  curând,  jertfindu-şi  puterile  şi 
bucuriile  tinereţii  spre  a  reclădi,  în  toată  ţara,  locuinţele  distruse  de  aceiaş 
catastrofală  scuturare  a  pământului,  care  a  lăsat  pe  drumuri,  fără  adăpost,  o  bună 
parte  a  populaţiei  ţării. 

Iacă  omul  nou  al  Eticei  Legionare,  al  educaţiei  eroice  date  tineretului  român  de 
Corneliu  Codreanu,  acest  neîntrecut  reformator  social-politic  al  vieţii  morale 
naţionale. 

INGINERUL  GHEORGHE  CLIME  -  MARTIR  AL  NEAMULUI  8s 

de  Gheorghe  NICOLAU-BÂRLAD 

Poporul  român,  crescut  de  2.000  de  ani  în  codrii  Carpaţilor  şi  pe  plaiurile  Dunării, 
Tisei  şi  Nistrului,  a  trăit  creştinismul  din  cele  mai  vechi  timpuri. 

Românii  s'au  născut  codreni  şi  plăeşi. 

Codrul  n'a  lipsit  niciodată  din  trecutul  sbuciumat  al  neamului.  Codrul  românesc  - 
în  apărarea  căruia  se  înrolaseră  cei  mai  buni  fii  ai  patriei  -  a  înţeles  să  dea  aceşti 
soldaţi  ai  lui,  istoriei  de  mari  înălţimi  a  ţării. 

Unul  dintre  soldaţii  cei  mai  apropiaţi  ai  Căpitanului  a  fost  inginerul  silvic  GH. 
CLIME.  Dispreţuitor  al  vieţei  pământeşti.  Torent  de  viaţă.  în  sângele  lui  vibrează 
toate  năzuinţele  româneşti.  Nostalgia  ultimelor  raze  ale  veacului  trecut  îi  arată  din 
primii  ani  ai  copilăriei,  semnele  furtunei  şi-l  pregăteşte  pentru  lupta  grea  împotriva 
răului. 

Fulgera  la  gândul  că  ţara  aceasta  nu  a  putut  încă  vedea  lumina  libertăţii  fiilor  ei! 
Căci  cei  întru  Iuda  copleşesc  zi  de  zi  neamul  acesta  bun  şi  ospitalier. 

Şi  astfel  adolescenţa  lui  este  un  Vulcan. 

La  17  ani  pune  bazele  Cercului  "Unirea"  care  avea  de  scop  lupta  pentru 
redeşteptarea  conştiinţelor  româneşti  în  faţa  pericolului  dinăuntru  şi  afara  ţării.  Era 
în  1906. 

Din  dorul  de  libertate  al  ţării  şi-a  făcut  singurul  crez. 

Păşind  pragul  Universităţii,  continuă,  cu  mai  multă  tărie  lupta  începută.  N'a  avut 
un  pic  de  repaus.  Mereu  în  linia  întâia.  Totdeauna  a  dat:  muncă,  energie,  capacitate, 
suflet,  bunătate.  Şcoala  Superioară  de  Silvicultură  dela  Brăneşti  se  mândrea  cu 
studentul  Clime. 

Camarazii  de  promoţie  făceau  zid  în  jurul  lui.  Căci  el  anima.  Descreţea  frunţile, 
îmbărbăta.  Dădea  suflet  din  sufletul  lui.  Suferea  cu  cel  nedreptăţit.  înviora  pe  cel 
timid.  Cutremura  pe  cel  nehotărît.  Susţinea  pe  cel  drept.  întrecea  pe  cel  viteaz. 

Vine  războiul.  El  îşi  revendică  dreptul  de  a  sacrifica  fiinţa  lui  pentru  neam.  Pentru 
libertatea  naţională.  Luptă  vitejeşte. 

înscrie  fapte  de  arme,  de  abnegaţie,  de  eroism. 

Se  termină  răsboiul,  Inginerul  Clime  intră  în  viaţă. 

Munca  cinstită  îi  este  singurul  tovarăş. 

Dar  negura  ce  s'a  aşternut  peste  plaiurile  româneşti  se  îndeasă.  Răul  creşte. 
Semnalul  de  alarmă  este  dat. 

Căpitanul  legiunilor  carpatine  strigă  adunarea.  Primul  prezent  este  tot  inginerul 
Clime.  Pentru  a  treia  oară  el  îşi  oferă  viaţa. 


85  -  "Almanahul  ziarului  Cuvântul  pe  anul  1941".  Bucureşti,  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


116 


Iată  cum  răspunde  la  1  August  1927  la  apelul  Căpitanului: 

"...Să  mă  înscrie  şi  pe  mine  cu  ceeace  pot  da:  viaţa". 

Lupta  contra  Legiunei  începe.  La  început  mascată.  Apoi  făţişă.  Inginerul  Clime  ia 
poziţie  ostăşească  de  înalt  comandament. 

Luptele  se  înteţesc.  La  cavalerismul  luptătorilor  legionri,  trimişii  lui  Satan  răspund 
cu  mişelie. 

Spania  creştină  devine  ţinta  temută  a  luptei  diavolului  bolşevic.  Legiunea 
Arhanghelului  Mihail  ordonă  trimiterea  luptătorilor  ei  aleşi  pentru  apărarea  bisericei 
şi  latinităţii.  Ing.  Gh.  Clime  deschide  cu  pieptul  lui  de  fier,  la  comanda  Marelui 
Legionar  Ionel  Moţa,  pârtie  adâncă  printre  vrăjmaşii  lui  Hristos. 

Acest  eroism  a  înrăit  gândul  lui  Satan,  care  deslănţuie  prigoana  cea  mai 
îngrozitoare.  Ucide  mii  de  vieţi.  Sdrobeşte  mii  de  trupuri.  Şi  astfel  în  chinuri  de 
uluitoare  imaginaţie  diavolească,  cade  pământescul  inginerului  Clime.  Sufletul  lui 
însă  rămâne  cu  noi.  El  este  mucenicul  neamului  întreg.  Neamului  nostru  românesc. 
Sufletul  lui  era  rupt  din  sufletul  pădurii.  Pădurea  românească  îl  revendică.  Slujitorii 
acestui  altar  al  Naturii,  breslaşii  pădurii  de  pretutindeni,  îl  poartă  în  sufiet.  Chipul  lui 
a  devenit  icoană. 


ZÂMBRU  ŞI  ARGINŢICĂ  86 

de  Liliana  PROTOPOPESCU 

Urc  valea  Ialomiţei  spre  Obârşie.  De  sub  potecă  năvăleşte,  târâtoare,  o  pădure 
încâlcită  în  jnepeni.  Ai  zice  ca  vrea  să  înghită  toată  coasta  muntelui. 

Este  ceva  respingător  în  lăcomia  copacului  acestuia,  care  creşte  trăgându-se  pe 
burtă  ca  şerpii  şi  înhăitându-se  în  gloata  haotică  şi  hâdă. 

Ştiu.  E  soluţia  ingenioasă  pe  care  a  găsit-o  în  lupta  pentru  viaţă.  Soluţia  care  i-a 
reuşit.  Gloata  târâtoare  şi  informă,  fără  alt  ideal  decât  "să  trăiască"  care  isbuteşte  să 
trăiască  şi  care  se  mulţumeşte,  sătulă,  cu  atât. 

Chiar  dacă,  pentru  asta  a  renunţat  la  verticală.  Se  târăşte  dar  trăeşte.  Democratic. 
Sunt  multe  păduri  de  jnepeni  în  munţii  noştri,  dar  asta  e  cea  care  mă  doare  mai  ales. 
Asta,  fiindcă  are  o  poveste,  o  istorie  dacă  vreţi,  o  istorie  vegetală  dar  o  foarte 
simbolică  şi  tragică  istorie.  Asta  mai  ales  pentru  că  păstrează  în  sânul  ei  un  martor  al 
altor  vremi. 

în  marginea  de  sus  a  pădurii  reptiliene,  o  frunte  se  înalţă  totuşi  cutezătoare.  O 
frunte  de  copac.  Un  zâmbru.  Creşte  drept.  Drept  în  sus  din  viermuirea  jnepenească. 
Singur  şi  neînclinat,  drept  dela  rădăcină  până'n  creştet,  vânjos,  aspru,  cu  verdele 
întunecat. 

O  afirmare.  O  mărturie.  Un  supravieţuitor. 

Ceva  mai  în  vale,  în  turbăria  dela  Bulboace,  cercetătorii  au  găsit  păduri  fosile  de 
zâmbri. 

Aşa  dar  cândva  zâmbrii  erau  pădure  pe  aceste  meleaguri. 

Va  fi  fost  muntele  mândru  de  podoaba  lui  voinică. 

Cum  s'a  pripăşit  oare  aicea  primul  jneapăn? 

Fără  îndoială  jos  în  vale,  lângă  apă,  s'a  aciuiat  ologul  şi  zâmbrii  l-or  fi  primit  de 


86  -  "Almanahul  ziarului  Cuvântul  pe  anul  1941".  Bucureşti,  1940. 


Nicolae  Niţă 


117 


milă  în  ţara  lor. 

Apoi  a  puit  veneticul  şi  au  împânzit  valea.  Iar  când  s'au  numărat  şi  s'au  simţit 
destui,  au  pornit  la  deal  să'nfulice  pădurea. 

Cu  perfidia  nevolnicului,  s'au  strecurat  în  jurul  trunchiurilor  trufaşe,  le-au 
încolăcit  ca  şerpii  pe  Laokoon,  le-au  sugrumat,  le-au  vlăguit. 

Unul  câte  unul,  zâmbrii  cei  cu  pletele  în  soare  au  pierit  pradă  târâtoarei  haite. 

Dacă  s'ar  fi  acomodat  noilor  condiţii  de  viaţă,  dacă  s'ar  fi  adaptat  la  mediu,  dacă 

s'ar  fi  plecat,  dacă  ar  fi  tranzactionat,  dacă . Ei  dar  zâmbrul  nu-i  zâmbru  când 

pierde  din  ochi  zarea,  nu-i  zâmbru  când  se'ncovoaie,  nu-i  zâmbru  când  îşi  scurmă  loc 
cu  crengile  în  humă. 

Zâmbrul  moare  dacă  aşa  îi  e  scris,  dar  moare  drept,  cu  soarele'n  creştetul  verde  cu 
vântul  crestelor  în  crengile  neîntinate. 

Aşa  au  murit  pe  plaiuri  -  roşi  de  râia  jnepenişului  -  codrii  de  viteji  din  alte  vremi. 

Doar  vre-o  câţiva  au  rămas  teferi.  Au  biruit  prigoana  şi  tragici  se  caută  din  ochi 
din  creastă'n  creastă. 

Oftează  vântul  în  cătina  lor  întunecată. 

îşi  cunosc  soarta.  Ologii  au  hotărît  să  stârpească  până  şi  sămânţa  de  zâmbru  de  pe 
lume. 

Ştiu  bine  că  au  pierdut  bătălia. 

Ştiu  bine  că  au  să  moară  azi  sau  mâine,  dar  rămân  drepţi  ca  o  mustrare,  drepţi  ca 
să  afle  toată  suflarea  cum  se  usucă  zâmbrul  când  e  secetă  de  vitejie'n  lume. 

Drepţi  poate  ca  nădejdea  absurdă  într'o  minune. 

Privesc  la  zâmbrul  singur  din  valea  Ialomiţei,  înverşunat  şi  mândru  în  haina  lui 
verde,  în  cămaşa  lui  verde. 

Simt  cum  caută  să-şi  zărească  în  depărtări  camaradul  din  valea  Doamnei  sau  pe 
cel  din  Obârşie. 

Aşa  va  fi  cătat  şi  Căpitanul  nostru  către  Moţa  şi  puţinii  lui  tovarăşi 
dintru'nceputuri...  Asa  vor  fi  nădăjduit  şi  ei  minunea. 

Minunea. 

Sunt  câţiva  ani  de  atunci.  într'o  vară  m'au  dus  drumurile  mele  pe  tărâm 
bucovinean. 

Urcam  pateca  agale  către  Pietrele  Doamnei  din  Rarău. 

în  marginea  pădurii,  sus  unde'ncepe  golul  cu  dăruirea  zărilor,  am  stat  în  loc 
fermecată.  Nu-mi  cred  ochilor  unul,  doi,  zece,  sute  de  zâmbri  tineri,  o  pădurice. 

Minunea. 

Aşi  vrea  să  rup  o  crenguţă  să  o  duc  zâmbrului  stingher  din  valea  Ialomiţei,  să-i  duc 
şi  lui  vestea  cea  mare  că  zâmbrii  tineri  împăduresc  înălţimile  Rarăului  bucovinean. 

Alături  cineva  rupe  vraja  şi-mi  spune:  -E  o  plantaţie.  Nu  sunt  spontani". 

Ei  şi?  Slavă  Domnului.  S'a  găsit  cineva  să  răsădească  zâmbri  pe  plaiuri  româneşti. 
S'a  găsit  un  om  să  samene  vitejia,  s'o  îngrijească,  s'o  crească. 

Va  svoni  viaţă  nouă  în  munţii  bătrâni.  Va  fi  bucium  vântul  în  frunzişul  aspru. 

Şi  va  fi  vai  de  nevolnici  şi  de  mişei. 

Tot  în  Rarău,  în  vara  aceea  era  tabără  legionară. 

Creştea  şi  acolo  o  tinerime  vrednică  şi  aspră  în  cămăşile  verzi. 

Era  şi  acolo  o  răsădire  de  vitejie  în  suflete. 

Două  plantaţii.  Două  împliniri  de  soartă. 

Pădurea  de  Zâmbri  -  dreptate  dată  muntelui. 

Legiune  -  dreptate  dăruită  neamului. 

Două  destine  gemene. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


118 


Să  fii  Zâmbru,  să  rămâi  drept,  luând  în  piept  voinic  şi  verde  toate  furtunile,  să 
scrâşneşti  şi  să  sbârnâi  sub  biciul  viforului  fără  să'nchini  fruntea,  să  mori  cu  ochii 
ţintă'n  soare  sau  să  birui  -  asta-i  soartă  de  Legionar.  Treabă  de  Legionar. 


♦ 

Am  ajuns,  hoinărind  prin  munte,  la  o  stâncă  stearpă,  sură  şi  prăvălită,  o  seninare. 
E  pustiită  de  rostogolirea  zăpezii,  despuiată  de  vânturi.  Jalnică. 

Doar  într'o  crăpătură  câteva  tufe  micuţe  şi  verzi.  Mă  căţăr  să  văd  ce-s.  Frunzuliţe 
mici  întunecate.  O  floare  albă,  curată  şi  candidă.  Dar  decât  să  răsfir  frunzele, 
descopăr  aspecte  nebănuite.  Toate  frunzele  sunt  argintii  pe  dos.  Degetele  mele 
răvăşesc  o  comoară  sclipitoare.  îmi  tremură  mâna,  cum  se  înfioară  sufletul  când 
surprinde  frumuseţi  tainice  în  intimitatea  altui  suflet. 

Cunosc  de  mult  planta  asta  bizară,  cu  înfăţişare  aproape  rebarbativă,  -  au  botezat- 
o  botaniştii  Dryers,  Dryers  octopetela  -  dar  ciobanul,  care  a  răsfirat  frunzele  modeste 
şi  le-a  aflat  tainica  comoară,  îi  zice  Arginţică. 

Şi  mai  ştiu  ceva,  ceva  mai  bogat  decât  argintul  de  pe  frunze,  ştiu  rostul  acestei  mici 
burueni  şi  ştiu  fapta  şi  vrednicia  ei. 

Pasă-mi-te  când  dezolarea  stearpă  a  cuprins  o  coastă  de  munte,  descărnând-o 
până  la  piatra  moartă,  nici  o  sămânţă  nu  mai  poate  rodi  acolo. 

Dar  sunt  destule  câteva  firişoare  de  ţărână  sau  o  frunză  putredă  adusă  de  vânturi 
pentruca  sămânţa  îndrăzneaţă  de  arginţică  să  prindă  şi  să  crească. 

Şi-apoi  începe  truda. 

Firimiţă  cu  firimiţă  stânca  este  măcinată  de  rădăcinile  harnice.  Nici  o  clipă  de 
răgaz  nu-şi  îngădue  luptătoarea.  Nici  o  sforţare  nu-şi  cruţă,  nici  o  jertfă.  Din  trupul  ei 
face  pământ  rodnic  pe  care-1  frământă  cu  pulberea  de  stâncă,  în  frunzele  ce  mor  îşi 
samănă  sămânţa  nouă  şi  an  după  an  cucereşte,  pentru  viaţă,  împărăţia  rece  şi 
stearpă. 

Nimic  n'o  descurajează.  Nici  o  stâncă  nu-i  prea  mare  pentru  dorul  ei  de  muncă. 
Nici  un  vânt  n'o  poate  smulge  de  acolo  unde  s'a  hotărît  să  aducă  rodnicie.  Nici  o 
avalanşă  nu  o  poate  desrădăcina  întreagă. 

Niciodată  nu-şi  caută  loc  de  răsfăţ.  Niciodată  nu  se  înnădeşte  în  pământ  bogat. 
Caută  locul  aspru. 

Caută  primejdia  râpelor  vrăjmaşe. 

Acolo  vrea  să  rodească  unde  nimeni,  altul  nu  poate  isbândi. 

Nu  poartă  frunziş  fraged.  Cu  frunze  dese  şi  pieloase  îsi  ocroteşte  opera  rădăcinilor. 

Şi  moartea  ei  e  fertilitate  viitoare,  fiindcă  trupuşorul  mort  nu  cade  ci  se  amestecă'n 
ţărâna  puţintică  şi  întregeşte  comoara  de  pământ  rodnic  aşa  de  trudnic  adunată. 

Iar  când  şi-a  împlinit  menirea,  când  este  destul  de  bine  arat  ogorul  se  dă  la  o  parte 
şi  lasă  loc  de  viaţă  altor  plante,  mai  puţin  viguroase  dar  mai  spectaculoase. 

în  urma  ei  răsar  frumoasele  grădini  alpine,  din  truda  ei  trăesc  florile  cu  chipuri 
minunate,  din  ţărâna  fertilizată  cu  trupul  ei  se  avântă  simfonia  îmbătătoare  de  culori 
şi  forme  care  încântă  muntele. 

Cu  floricica  ei  modestă  albă  şi  pură,  trece  din  pustietate'n  pustietate  Arginţică. 
Nici  o  trufie,  nici  o  găteală.  Până  şi  argintul  frunzelor  şi-l  tăinueşte. 

Aşa  vrea  ea  să  fie?  Aşa  i-a  hotărît  Dumnezeu  soarta?  Nu-i  pace  să-şi  spună  taina. 
Te  lasă  doar  să  înţelegi  că  n'are  timp  pentru  discursuri  colorate.  Ea  are  treabă.  Ea  are 
luptă.  Ea  are  credinţă.  Nu-i  glumă  să-ţi  iei  sarcina  să  rodniceşti  pustietăţile. 

Drumeţul  amator  de  frumuseţi  nici  nu  o  vede  şi  nici  nu  bănueşte  că  buchetul  de 


Nicolae  Niţă 


119 


flori  mândre,  pe  care  îl  duce  jos,  îi  este  dăruit  de  buruiana  asta  mică  şi  umilă,  pe  care 
o  calcă  fără  grijă  bocancii  lui  ţintuiţi. 

Dar  arginţica  nu  s'a  gândit  niciodată  că  cineva  îi  datoreşte  vreo  recunoştinţă  şi  nici 
n'a  aşteptat  cruţare.  Nu-i  deprinsă  cu  alintul.  Nici  vântul,  nici  torentul  nu  o  cruţă, 
dece  ar  cruţa-o  bocancul...  Şi  apoi  ţintele  acele  aşa  de  dureroase  pentru  trupul  ei  tot 
sunt  de  folos.  Cu  muşcătura  lor  ajută  -  îi  ajută  -  să  sgândărească  nepăsarea  stâncii. 
Mai  firimiţează  ceva  din  stârpiciunea  împietrită.  Ce  importă  o  sfâşiere  mai  mult  dacă 
din  asta  mai  poate  rodi  o  sămânţă... 

Este  şi  în  această  vrednicie  un  soi  de  eroism.  Un  eroism  tăcut  şi  tainic,  un  eroism 
al  faptei  mărunte,  al  jertfei  fără  alai. 

Este  o  vitejie  a  renunţării  la  răsfăţ,  a  modestiei  voite. 

Este  mai  ales  o  vrednicie.  O  vrednicie  care-mi  pare  mie  potrivită  femeii.  Nu  cresc 
zâmbrii  în  stâncă  stearpă.  Nu  cresc  legionarii  în  neamuri  cu  suflet  împietrit. 

Dar  nu-i  treabă  de  bărbat  să  desţelinească  nepăsarea,  cum  nu-i  treabă  de  copac  să 
macine  stânca  şi  s'o  ogorească.  Să  sfarmi  fărâmă  cu  fărâmă  împietrirea  din  suflet  să 
nu-ţi  faci  podoabă  din  asta.  Să-ţi  porţi  argintul  ascuns  în  tainiţe  pentruca  să  nu  te 
abată  ispita  trufiei  dela  hotărîrea  ta  de  muncă.  Să  nu  pregeţi  la  faptă.  Să  nu  câţi  fală. 
Să  te  dărueşti  fără  rezervă,  cu  viaţa,  cu  moartea  ta,  pentruca  credinţa  ta  să  rodească'n 
faptă  biruitoare.  Şi  nimeni  să  nu  te  ştie,  nimănui  să  nu-i  sari  în  ochi,  trâmbiţându-ţi 
hărnicia.  Asta-i  soartă  de  Legionară. 

Asta-i  treabă  de  Legionară. 

VIAŢA  ŞI  MOARTEA  VITEJEASCĂ  A  LUI  ION  I.  MOŢA  8? 

de  Dumitru  C.  IONESCU 

Să  scrii  despre  Ion  I.  Moţa,  despre  încercările  vieţii  lui  de  luptător  neînfricat 
pentru  Cristos  şi  Ţară,  despre  viziunile  lui  de  profet  şi  mai  ales  despre  sufletul  -  atât 
de  mare  încât  poate  nu  va  fi  dat  niciunuia  din  istoricii  lui  să-l  cuprindă  în  slavă  -  este 
una  din  sarcinile  cele  mai  grele  pentru  cei  ce  l-au  cunoscut,  l-au  iubit,  l-au  admirat  şi 
i-au  urmat  îndemnurile  cu  o  încredere  fanatică,  izvorîtă  din  convingerea  că  nu  au  în 
faţa  lor  un  camarad,  un  prieten  mai  mare,  ci  un 
ales  un  deschizător  de  drumuri,  un  purtător  de 
lumină  în  întunecimile  unui  veac. 

Căci  acesta  a  fost  Ionel  Moţa  -  cel  dintâi 
legionar  al  Căpitanului  -  fratele  lui  de  luptă  cel 
mai  apropiat  şi  mai  încercat.  Şi  dacă  totuşi  te 
încumeţi  să  pătrunzi  dincolo  de  această  stavilă 
şi  să  descrii  ceeace  este  atât  de  greu  de  scris,  o  faci  numai  în  credinţa  că  viaţa  şi 
moartea  de  erou  a  lui  Ionel  Moţa  aparţin  de  acum  istoriei  şi  că  tu  nu  faci  decât  să 
redai  -  în  cuvinte  ce  poate  nu  vor  fi  pe  măsura  acestui  drum  de  lumină  - 
desfăşurarea  întâmplărilor. 

Căpitanul  şi  Ionel  Moţa!  Sufletul  şi  creerul  Legiunii!  Fulgere  ce  au  despicat 
negura  întinării  în  care  a  fost  îngenunchiat  un  neam;  lumina  ce  a  călăuzit  tânăra 
generaţie  izbăvitoare;  stele  ce  -  de  dincolo  de  moarte  şi  totuşi  din  miezul  vieţii  -  arată 
României  Legionare  drumul  de  iubire  de  neam  şi  Ţară,  pe  care  trebue  să  meargă 
orice  bun  Român,  pentru  a  întoarce  dela  pieire  Patria,  această  Patrie  pe  care  Ei  au 


Apropiata  biruinţă  legionară  va 
fi  începutul  marei  ascensiuni  şi 
străluciri  a  poporului  românesc 
în  lume. 

ION  I.  MOŢA 


87  -  "Almanahul  ziarului  Cuvântul  pe  anul  1941".  Bucureşti,  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


120 


iubit-o  până  la  supremul  sacrificiu. 

Ei  ne  sunt  singura  călăuză  în  viaţa  pe  care  şi  noi  -  aşa  precum  ne-au  învăţat  -  o 
dăruim  Ţării,  din  tot  sufletul  nostru,  spre  deplina  biruinţă  a  idealurilor  pentru  care 
au  trăit  şi  s'au  jertfit. 


♦ 

Pentru  mine  -  ca  pentru  mulţi  alţii  dealtfel  -  e  o  grea  încercase  să  desprind  şi  să 
caracterizez  ceeace  a  fost  şi  cum  a  fost  primul  şi  cel  mai  desăvârşit  dintre  legionarii 
Căpitanului. 

Pentru  a  face  să  se  întruchipeze  cât  mai  bine,  din  rândurile  ce  urmează,  fiinţa  lui 
Moţa,  voi  reproduce,  de  cele  mai  multe  ori,  înseşi  cuvintele  lui,  extrase  din 
numeroasele  sale  scrieri,  sau  cuvintele  altor  oameni  de  seamă,  ce  au  caracterizat 
anumite  momente  ale  vieţii  sale. 

Fiecine  va  putea  astfel  să  cuprindă  cu  sufletul  lui  -  în  loc  de  cuvintele  mele  - 
uriaşa  personalitate  a  viteazului  soldat  al  Domnului  şi  al  Legiunii  Arhanghelului 
Mihail,  -  a  celui  care  a  închis  ochii  apărând  până  la  ultima  suflare,  în  Spania  cea 
însângerată,  Crucea  pe  care  s'a  răstignit  Fiul  Omului! 

♦ 

La  5  Iulie  1902  -  cam  în  vremea  când  Protopopul  Ion  Moţa  făcea  să  apară 
„Libertatea",  gazeta  ce  a  început  lupta,  pe  care  partida  activistă  a  tineretului  ardelean 
dela  începutul  secolului  trecut,  în  frunte  cu  orăştianul  Aurel  Vlad,  a  dat-o  pentru 
afirmarea  drepturilor  ramâneşti  în  Ardealul  încălcat  -  se  năştea,  la  Orăştie,  Ionel  I. 
Moţa,  în  micul  oraş  românesc  din  Hunedoara,  aşezat  la  o  mică  depărtare  de 
Sarmisegetuza  şi  Grădiştea  -  cele  două  cetăţi  ce  amintesc  eroismul  dac  şi  măreţia 
romană  -  oraş  care  a  devenit  atât  de  cunoscut  prin  lupta  tineretului  activist  dinainte 
de  unire  şi  prin  acţiunea  neînfricată  a  Protopopului  Moţa  şi  a  fiului  său. 

Bunicii  lui  Ionel  Moţa  -  atât  după  tată,  cât  şi  după  mamă  -  erau  preoţi,  aprigi 
luptători  pentru  drepturile  neamului  lor  impilat  şi  pasionaţi  cititori  de  slovă 
românească.  Tatăl  Protopopului  Ion  Moţa  era  preot  în  satul  Nojag,  şi  se  numea  tot 
Ion,  iar  tatăl  mamei  lui  Ionel  era  preotul  Nicolae  Damian  din  Balşe,  ambele  comune 
situate  în  Hunedoara. 

Pentru  a  înţelege  personalitatea  lui  I.  I.  Moţa,  formaţia  sufletească,  partea  de 
contribuţie  a  heredităţii  şi  influenţa  mediului  natal,  trebue  să  cunoaştem  o  pagină 
din  istoria  Ardealului  de  odinioară. 

Eliminată  sistematic  din  burguri,  inteligenţa  românească  din  Transilvania  s'a 
înclinat  asupra  poporului,  a  clădit  casă  trainică  în  micile  oraşe  de  provincie,  a  păstrat 
legătura  sufletească  cu  masele  ţărăneşti,  şi  toată  osteneala  ei  s'a  concentrat  într'o 
mare  misiune  culturală.  Elementul  de  propagandă  şi  de  răspândire  a  ideilor  în 
secolul  al  XlX-lea,  -  ziarul  -,  a  înflorit  într'o  înfăţişare  cu  totul  particulară,  şi  specifcă, 
în  Ardeal.  Ziarul  ardelean  este  monitorul  naţionalismului,  conducătorii  lui  erau 
întotdeauna  intelectuali,  animatori  şi  luptători  pe  baricade. 

Ziaristica  ardeleană  n'a  cunoscut  ceeace  se  cheamă  zâzania  de  partid  şi  a  fost  ferită 
de  profesionalismul  fără  suflet  al  ziaristului  modern.  Ziarul  ardelean  era  o  foaie  de 
cultură  şi  de  educaţie  sufletească,  armă  de  luptă  a  naţionalismului  şi  un  bastiment  de 
rezistenţă  al  inteligenţei.  Ziaristul  se  adresa  poporului,  masei  de  Români,  şi  de  aceea, 
pe  lângă  faptul  că  şi-a  păstrat  un  caracter  pronunţat  românesc,  a  fost  ferit  de 
infiltraţia  mercenarilor  şi  a  scribilor  de  prin  oraşele  înstrăinate. 


Nicolae  Niţă 


121 


Gheorghe  Bariţiu  cu  „Gazeta  Transilvaniei",  Aurel  Mureşeanu  cu  „Carpaţii", 
părintele  Ion  Moţa  cu  „Foaia  interesantă"  şi  „Libertatea",  au  dat  această  rânduială 
presei  ardeleneşti"88. 

După  absolvirea  şcolii  primare  în  oraşul  natal,  Ionel  Moţa  a  urmat  primele  trei 
clase  liceale  la  liceul  unguresc  „fogimnazium"  din  Sibiu,  având  printre  colegi  şi  pe 
Corneliu  Georgescu,  camaradul  său  de  luptă  de  mai  târziu. 

în  1915,  după  declararea  războiului  mondial,  tatăl  său  -  urmând  politica 
instinctului  naţional  -  trece  Carpaţii  în  ţară,  unde,  alături  de  celălalt  mare  preot, 
Vasile  Lucaciu,  va  duce  lupta  pentru  intrarea  României  în  războiul  de  desrobire. 

Cu  mari  greutăţi  trece  şi  Ionel  -  împreună  cu  mama  şi  surorile  sale  -  în  ţară,  unde 
îşi  urmează  cursurile  secundare  la  Liceul  Lazăr. 

Cumplitul  refugiu  îl  duce  la  Iaşi.  Aici,  într’o  colonie  de  şcolari,  alături  de  prietenul 
său  Nicolae  Stoicoiu,  au  fost  la  munca  câmpului,  în  comunele  Holboca  şi  Cristeşti  din 
judeţul  Iaşi,  muncind  pentru  ostaşii  care  luptau  pe  front.  încă  de  pe  atunci  tânărul 
Ion  I.  Moţa  începea  să  trăiască  şi  să  se  jertfească  pentru  alţii.  Episodul  de  mai  jos 
vădeşte  abnegaţia  şi  simţul  lui  de  sacrificiu: 

De  groaza  invaziei  inamice  în  Moldova,  toţi  şcolarii  şi  supraveghetorii  coloniei 
plecaseră.  într'o  Sâmbătă,  seara  târziu,  prietenul  său,  inginerul  Nicolae  Stoicoiu, 
înapoindu-se  la  colonia  dela  Iaşi,  îl  găseşte  pe  Ionel  Moţa  singur.  Uimit,  îl  întreabă 
cum  de  a  mai  rămas  numai  el  acolo. 

„Nu  vezi  că  au  plecat  toţi  şi  că  cei  din  jur  -  era  un  lagăr  de  prizonieri  -  ar  putea  să 
fure  tot  şi  să  risipească  întreaga  noastră  muncă?"  -  fu  răspunsul  sfiosului  şi 
frumosului  copil  blond  de  pe  atunci. 

Departe  de  părintele  sau  -  pe  care  Statul  maghiar  îl  condamnase  la  moarte  şi  care 
acum  făcea  un  drum  destul  de  primejdios,  prin  Siberia  şi  Japonia  spre  America,  unde 
fusese  trims  în  propagandă,  de  Statul  român  -  el  a  suferit,  în  timpul  acesta,  toate 
greutăţile,  lipsurile  şi  durerile  refugiului. 

După  încheierea  păcii,  Ionel  Moţa  îşi  continuă  studiile  şi-şi  ia  bacalaureatul,  la 
Liceul  Sf.  Sava,  din  Bucureşti,  dând  dovadă  de  multă  inteligenţă,  seriozitate  şi  putere 
de  muncă. 

Mediul  înconjurător,  profesorii  şi  colegii  lui,  precum  şi  educaţia  naţionalistă  pe 
care  i-o  dăduse  Părintele  său,  au  desvoltat,  aici  în  inima  românismului,  puternicul  lui 
simţ  naţional  şi  dragostea  faţă  de  România  întregită,  el  devenind  unul  dintre 
reprezentanţii  cei  mai  străluciţi  ai  tinerei  generaţii  ardeleneşti,  care  se  înfrăţea 
pentru  totdeauna  cu  fraţii  din  Regat.  Pentru  Ionel  Moţa  cuvântul  "regăţan"  n'a 
existat  niciodată. 

"în  zilele  acestea  de  amărăciune  -  spune  el  într'un  articol  -  am  vrea  ca  un  lucru  să 
fie  ştiut:  sunt  încă  ardeleni  (mai  mulţi  decât  îi  afişează  reclama  zilei)  cari  se  ridică 
pieptiş  împotriva  acestor  schimonosiri  care  uzurpă  dreptul  de  a  repezenta  sufletul 
ardelenesc!  Şi  declarăm  cu  hotărîre:  Acesta  nu  e  sufletul  nostru!  Ceeace,  venind  în 
numele  Ardealului,  amărăşte  de  ani  de  zile  pe  Românul  patriot,  falsifică  adevărul 
istoric  şi  caută  să  desmoştenească  tradiţia  patriotică,  ideea  naţională  cât  de  cât, 
stăpână  până  acum  în  politica  şi  viaţa  micii  Românii,  -  acesta  e  ceva  străin  de  sufletul 
ardelenesc  adevărat"8^. 

în  toamna  lui  1920,  Ionel  Moţa  pleacă  la  Paris,  înscriindu-se  cu  o  bursă  de  Stat,  la 
Sorbona,  unde  urmează  dreptul  şi  ştiinţele  politice.  Bursa  fiindu-i  suprimată,  e 


88  -  Nicolae  Roşu:  "Un  ziarist  de  luptă:  Ion  I.  Moţa"  -  "Orientări  în  Veac",  p.  255-256. 

89  -  Ion  I.  Moţa,  "Cranii  de  lemn",  p.  96. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


122 


nevoit  -  deşi  şi-a  luat,  cu  succes  toate  examenele  -  să-şi  întrerupă  studiile  în 
străinătate  şi  să  se  înscrie,  în  toamma  anului  1921,  la  Facultatea  de  Drept  din  Cluj. 

Tânăr,  ager,  cumpătat  şi  purtător  al  unui  nume  de  mare  autoritate  în  Ardeal  Ionel 
Moţa  s'a  distins  dela  început,  în  masa  studenţească,  ca  un  conducător. 

în  toamna  anului  1922,  el  face  cunoştinţă,  la  Cluj,  cu  Corneliu  Codreanu  - 
Căpitanul  lui  de  mai  târziu  -  care  se  înapoiase  din  Germania  în  urma  izbucnirii 
mişcărilor  studenţeşti  din  ţară. 

Iată  cum  descrie  Ionel  Moţa  -  în  articolul  "Spasmul  şi  concluzia  lui"  apărut  în 
volumul  comemorativ  publicat  de  Centrul  Studenţesc  "Petru  Maior",  din  Cluj,  cu 
prilejul  împlinirii  a  10  ani  de  activitate  în  România  întregită  (1923)  -  atmosfera  de 
atunci,  în  care  se  oglindesc  sentimentele  şi  ideile  de  care  era  pătruns:  "Eşti  greşit 
iubite  coleg  mai  tânăr,  dacă  îţi  închipui,  despre  cei  din  generaţia  noastră  că  am  fi 
nişte  făpturi  excepţionale  a  căror  imagine  necunoscută,  trebue  să  ţi-o  alcătueşti  în 
minte.  Noi,  în  rapart  cu  românitatea,  n'am  fost  ciudate  excepţii,  ci  nimic  altceva 
decât  exemplarul,  acum  ceva  mai  în  vârstă,  al  aceluiaşi  "românaş"  cu  faţă  limpede  şi, 
ochi  curaţi,  pe  care  îl  întâlneşti  pretutindeni.  Iar  în  privinţa  feţii  sufleteşti,  la  fel  cu 
tipul  rasei  noastre:  buni  la  inimă,  miloşi,  cu  o  construcţie  spiritualistă  (idealistă)  şi 
cu  universala  inteligenţă  românească. 

în  consecinţă: 

1)  Nu  am  avut  ură  pentru  nimeni. 

2)  Nu  ne-au  făcut  plăcere  violenţele  contra  color  slabi  şi  neapăraţi. 

3)  Avem  un  dram  de  conştiinţă  si  de  putere  de  stăpânire  a  patimilor  şi  de 
cenzurare  a  faptelor. 

4)  Nu  ne  erau  necunoscute  şi  neasimilate  în  suflet  (dacă  mai  era  nevoie,  faţă  de 
calităţile  înăscute  ale  Românului)  sau  neînţelese,  curentele  de  idei  "nobile  şi 
umanitare",  predicate  la  toate  răspântiile  de  ziare  şi  literatură  (cunoaştem  chiar  şi 
deviza  “libertate,  egalitate,  fraternitate"). 

5)  Nu  eram  de  loc  duşmanii  instrucţiunii  universitare,  ai  cărţii  şi  muncii,  ai 
bibliotecii  şi  laboratoarelor,  nu  eram  nici  codaşi  la  examene  şi  iubeam  nobila  linişte  a 
studiului. 

Şi  totuşi... 

Toamna  anului  1922  a  fost  desigur  cea  mai  mohorîtă  toamnă  din  câte  s'au  abătut 
vr'odată  asupra  Clujului.  Toate  neliniştile,  apăsările  si  amărăciunile  din  lume  se 
strânseseră  par'că  pe  Feleac,  pe  Someş  şi,  năpădind  văzduhul  s'au  lăsat  ucigătoare 
asupra  oraşului  plin  de  studenţii  reveniţi  din  vacanţă.  Mizerie,  umezeală,  criză  de 
locuinţe,  căminuri  supraocupate,  pentru  Români.  Huzureală  veselă,  înmulţire 
îngrozitoare,  lipsă  de  grijă,  pentru  străinii  deveniţi  sfidători.  Prin  colţuri  de  stradă  se 
auzea  că  în  anul  acela,  la  medicină,  în  anul  I,  Jidanii  sunt  de  patru  ori  mai  numeroşi 
decât  Românii,  iar  ai  noştri  oricât  de  puţini  erau,  nu-şi  găseau  locul  şi  tihna.  Şi,  pe 
lângă  toate,  Feleacul  nu  mai  contenea  să  copleşească  cu  atmosfera  aceea  de  plumb, 
care  ne  înneca...  Nici  un  luminiş  pe  cer,  nici  o  mângâiere,  o  explicate  măcar,  sau  o 
înţelegere  pentru  sufletele  noastre.  Dela  nimeni.  Să  nu  fi  îndrăsnit  să  pui  cuiva  (cuiva 
mare)  în  faţa  ochilor  neliniştile  tale,  numărătorile  peremptorii,  argumentele,  pornind 
dela  criteriul  naţional,  căci  deveneai  băeţaş  ridicol,  care  nu  făceai  decât  să  dovedeşti 
că  încă  n'ai  trecut  prin  Univeraitate  (deşi  unii  eram  de  vr'o  3-4  ani  în  ea),  unde  să  fi 
putut  învăţa,  odată  pentru  totdeauna,  înţelepciunea  că:  "naţionalitatea  e  chestiune  de 
voinţă  socială,  voinţă  care  prin  reprezentanţii  societăţii  s'a  declarat  în  sensul 
naţionalizării  Ovreilor,  deci  nu  există  azi  o  chestiune  naţională"  aşa  cum  o  înţelegem 
noi  din  numărătorile,  umilinţele  şi  mizeriile  noastre. 


Nicolae  Niţă 


123 


Şi  ca  şi  cum  n'am  fi  avut  destul  cu  noroaiele,  frigul,  lipsa  de  adăpost  şi  tot  restul 
mizeriilor  materiale  şi  mai  ales  al  mizeriilor  morale  şi  al  neliniştilor  din  sufletele 
noastre  curate  de  Români,  veni  într'o  zi  să  ne  gâtuiască  vestea  sinuciderii  unei 
studente  evident  româncă  olteancă  adusă  de  dragostea  pentru  Ardeal  la 
Universitatea  din  Cluj.  Iubite  student  regionalist  (dacă  mai  exişti),  să  mă  crezi  că  era 
adusă  de  dragostea  pentru  Ardeal  şi  de  nimic  altceva.  Bursă  n'avea,  nici  loc  în  cămin, 
nici  rude.  Căci  doar  a  lăsat  slavă  scrisă  ca-şi  curmă  viaţa  nemaiputând  îndura 
mizeria.  Când  am  urcat  Feleacul  cu  convoiul  mortuar  (era  întreaga  Universitate  la 
înmormântare)  deasupra  capetelor  noastre  triumfau  în  aceeaşi  blestemată 
atmosferă,  toate  duhurile  de  spaimă  ale  coşmarurilor.  Ne  biruiseră  din  nou,  şi  mai 
crud. 

N'au  mai  trecut  decât  puţine  zile  şi,  după  noui  şi  zadarnice  plângeri,  ironizate, 
fiorul  primei  veşti  ne  sgudui  pe  toţi:  mediciniştii  au  rupt  lanţul  gâtuitor,  au  isgonit  pe 
studenţii  jidani  din  sala  de  disecţie. 

în  acest  timp  îl  găsim  pe  Ionel  Moţa  delegat  al  studenţimii  clujene  în  Centrul 
Studenţesc  "Petru  Maior". 

La,  23  Decembrie  1922  Ionel  Moţa  a  făcut  să  apară,  la  Cluj  -  împreună  cu  Justin 
Ilieşu,  autorul  Imnului  Studenţesc  -  ziarul  "Dacia  Nouă"  în  care  publică  articolul 
“Cauza  noastră  e  justă  în  ordinea  morală  şi  serveşte  progresul  social". 

în  acest  articol  justifică  mişcarea  studenţească,  şi  încheie  spunând:  “Numerus 
clausus"  al  nostru  e  moral  şi  totodată  serveşte  progresul  societăţii  româneşti.  Cauza 
neastră  e,  aşadar,  dreaptă  şi  sfântă.  Sfinte  ne  vor  fi  şi  sacrificiile.  Lupta  trebue  s'o 
ducem  înainte,  cu  perseverenţa  apostolatului  şi  cu  vitejia  sufletelor  alese,  care  ştiu  că 
nu  este  nimic  mai  nobil  decât  de  a  te  uita  pe  tine  şi  a  te  jertfi  pentru  aproapele 
năpăstuit". 

Aşa  a  făcut  Christos!". 

Iar  în  numărul  următor  găsim  un  alt  articol:  "Necesitatea  naţionalismului  radical", 
prin  care  arată  moralitatea  luptei  conforme  cu  dogma  creştină. 

„Dacia  Nouă"  a  fost  -  după  fericita  expresiune  a  camaradului  dr.  Nicolae  Roşu  - 
"prima  alarmă  ziaristică  a  mişcării  naţionaliste  care  începea  -  sau,  mai  bine  zis,  se 
continua  -  cu  o  nouă  generaţie. 

Articolele  publicate  acolo  punctează  primele  etape  ale  unei  bătălii  care  avea  să  se 
transforme  într'o  mare  mişcare  politică.  în  vremea  aceea  I.  I.  Moţa  alăturea  de 
marele  lui  prieten  Corneliu  Zelea  Codreanu  făcea  legătură  sufletească  a  unei 
generaţii,  restabilea  unitatea  de  mişcare  a  noului  naţionalism  şi,  prin  scrisul  său  se 
alipea  unei  discipline  intelectuale,  care  avea  să  justifice  o  serie  de  realizări  practice?0. 

în  primăvara  anului  1923,  în  urma  demisunii  lui  Alexa,  fostul  preşedinte  al 
Centrului  studenţesc  “Petru  Maior",  care  susţinea  teza  intrării  la  cursuri  a 
studenţimii,  Ionel  Moţa  a  fost  ales  preşedinte,  deşi  tradiţia  era  ca  aceştia  să  fie  aleşi 
numai  dintre  studenţii  ultimilor  ani.  El  devenise  exponentul  grupului  format  de 
Căpitan  în  toamna  lui  1922,  la  Cluj,  care  susţinea  că  studenţimea  luptă  pentru  onoare 
şi  că  “lupta  va  trebui  dusă  până  la  limita  cea  de  pe  urma  a  rezistenţei"?1. 

în  calitate  de  preşedinte  al  studenţimii  clujene,  Ionel  Moţa  se  opune  cu  tărie 
încercărilor  guvernului  de  a  determina  pe  studenţi  să  intre  la  cursuri,  pentru  care 
fapt  este  eliminat  din  toate  universităţile  ţării,  fără  a  mai  fi  reprimit  vreodată. 

“Fiul  celui  care  a  suferit  temniţa  Seghedinului  şi  condamnarea  la  moarte  din 


90  -  Nicolae  Roşu,  idem,  p.  256-257. 

91  -  Corneliu  Z.  Codreanu  "Pentru  legionari",  p.  147. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


124 


partea  ungurilor,  pentru  atitudinea  lui  românească  -  nu  se  putea  cultiva  la  căldura 
culturii  româneşti,  pentrucă  striga  primejdia  care  ne  ameninţa  şi  mai  grozav  din 
partea  altui  duşman:  jidanii"!?2. 

în  acelaşi  an,  sub  impulsul  curentului  naţionalist,  a  înfiinţat  „Acţiunea 
Românească",  împreună  cu  profesorii  I.  C.  Cătuneanu,  Ciortea,  Iuliu  Haţegan,  avocat 
Em.  Vasiliu-Cluj,  organizaţie  de  luptă  politică  naţionalistă,  care  a  fuzionat  mai  târziu 
cuL.A.N.  C. 

Tot  atunci,  a  tradus,  din  limba  franceză,  "Protocoalele  înţelepţilor  Sionului",  care 
sunt  comentate  de  profesorul  I.  C.  Cătuneanu  şi  dl.  avocat  Em.  Vasiliu-Cluj.  Această 
lucrare,  de  o  considerabilă  valoare  pentru  cunoaşterea  întregii  acţiuni  subversive  a 
jidovimii  de  pretutindeni,  a  fost  tipărită  în  editura  ziaruli  "Libertatea",  Orăştie,  1923, 
şi  purta  următoarea  dedicaţie:  „Autorii  acestei  ediţii  româneşti  a  Protocoalelor, 
închină  cu  recunoştinţă  lucrarea  lor  Studenţimii  Române,  care,  prin  mişcarea-i 
generosă  din  anii  1922-1923,  ne-a  trezit  la  realitatea  provenită  din  “slăbiciunea, 
neprevederea  şi  venalitatea  noastră"  (Costache  Negri)  şi  a  ştiut  să  transmită  tuturor 
straturilor  poporului  român  focul  sacru  al  luptei  fără  preget  împotriva  Jidanilor 
cotropitori". 

în  calitate  de  preşedinte  al  Centrului  studenţesc  "Petru  Maior",  ia  parte  la 
congresul  conducătorilor  mişcării  studenţeşti,  care  -  fiindcă,  autorităţile  interzisese 
să  aibă  loc  la  Cluj  -  s'a  ţinut,  pe  ascuns,  în  zilele  de  22-25  August  1923,  la  Iaşi,  la 
Mănăstirea  Cetăţuia  şi  pădurea  din  Dealul  Galatei.  Cu  acest  prilej  s'a  proclamat  ziua 
de  10  Decembrie  ca  sărbătoare  naţională  a  studenţimii  române  şi  lupta  împotriva 
partidelor  politice,  socotite  ca  înstrăinate  de  neam. 

Ionel  Moţa  a  fost  ales  atunci  -  alături  de  Căpitan,  Ilie  Gârneaţă,  Tudose  Popescu  şi 
dr.  Ioan  Simionescu,  conducătorii  centrelor  studenţeîti  dela  Iaşi,  Cernăuţi  şi 
Bucureîti  -  în  comitetul  care  urma  să  dea  directive  de  acţiune  întregii  mişcări 
studenţeşti  în  noul  drum  pe  care  pornise,  sub  directa  îndrumare  a  Căpitanului. 

în  cartea  "Pentru  Legionari"  Căpitanul  vorbind  despre  acest  congres,  spune:  "Mă 
bucuram  de  toate  hotărârile  acelui  congres,  care  era  în  spiritul  vederilor  noastre,  dar 
mai  ales  pentru  că  în  grupul  nostru  câştigasem  un  om:  pe  Ion  Moţa,  preşedintele 
Centrului  "Petru  Maior"  din  Cluj  "9S. 

Astfel,  zi  de  zi,  în  vâltoarea  uneia  dintre  cele  mai  cumplite  lupte  pe  care  a  dus-o 
tineretul  unei  ţări,  s'a  cimentat  legătura  sufletească  dintre  Ionel  Moţa  şi  Căpitanul 
lui,  alături  de  care,  de  acum  înainte,  va  trăi  şi  va  trece  prin  toate  încercările,  va 
îndura  toate  suferinţele  şi  va  urca  toate  culmile  luptei  naţionale. 

în  toamna  anului  1923,  situaţia  mişcării  studenţeşti  devenind  din  ce  în  ce  mai 
critică,  din  cauza  opunerii  guvernanţilor  de  a  satisface  justele  doleanţe  ale 
studenţimii,  ca  şi  din  pricina  corupţiei  şi  prigonelor  pe  care  le  îndreptau  asupra 
studenţimii  luptătoare,  Moţa  se  duce  la  Căpitan,  pe  Rarău. 

Iată  cum  descrie  Căpitanul  acest  moment: 

„La  Câmpulung  a  venit  şi  Moţa  ca  să  mergem  la  schitul  de  pe  Rarău  al  lui  Petru 
Rareş,  muntele  pe  care  îl  iubesc  eu  cu  deosebire.  Urcând  Rarăul,  Moţa  începe  să-mi 
spună  frământările  lui  sufleteşti. 

-Studenţii  nu  mai  pot  rezista  în  toamnă  şi  decât  o  capitulare  ruşinoasă,  a  noastră  a 
tuturora,  după  un  an  de  luptă,  mai  bine  să-i  îndemnam  să  intre  la  cursuri,  iar  noi  cari 
i-am  condus,  să  terminăm  frumos  mişcarea  sacrificându-ne,  dar  făcând  să  cadă 


92  -  Dr.  Ion  Banea,  "Glasul  Strămoşesc",  Anul  IV,  Nr.  1. 

93  -  Corneliu  Zelea  Codreanu,  idem,  p.  147. 


Nicolae  Niţă 


125 


alături  de  noi  toţi  acei  pe  cari  îi  vom  găsi  mai  vinovaţi  de  trădarea  intereseler 
româneşti.  Să  ne  procurăm  revolvere  şi  să  tragem  în  ei,  dând  un  exemplu  groaznic, 
care  să  rămână  dealungul  istoriei  noastre  româneşti.  Ce  se  va  alege  după  aceasta  de 
noi,  vom  muri  sau  vom  rămâne  toata  viaţa  în  închisoare,  nu  mai  interesează"94. 

Ca  o  urmare  logică  a  stării  lor  sufleteşti,  urmează  complotul  studenţesc,  în  care 
Căpitanul  s'a  unit  cu  Moţa  şi  cei  mai  hotărîţi  dintre  conducătorii  studenţimii:  Tudose 
Popescu,  Ilie  Gârneaţă,  Corneliu  Georgescu,  Radu  Mironovici,  Teodor  Bandac  şi  alţii. 

în  mintea  lui  Ionel  Moţa  şi  a  camarazilor  lui,  acest  "complot"  nu  constituia  decât 
suprema  încercare  de  sacrificare  a  lor  şi  pedepsirea  celor  vinovaţi,  pentru  salvarea 
onoarei,  singurul  lucru  care  le  mai  rămăsese.  Dar,  în  urma  trădării  lui  Vernichescu  - 
agent  secret  al  Siguranţei,  cu  nr.  696  -  consfătuirea  lor,  în  care  se  hotărâse 
executarea  complotului,  a  fost  surprinsă  de  Poliţie  în  strada  Uranus  23  A.,  acasă  la  N. 
A.  Dragoş. 

Din  seara  aceea  a  început,  pentru  Ion  Moţa  şi  camarazii  lui,  o  serie  de  lungi  şi 
grele  zile,  la  Văcăreşti.  Complotul  şi  curajul  lor  de  a-şi  asuma  întreaga  răspundere  a 
faptei,  şi  de  a  înfiera  atitudinea  neromânească  a  guvernului  -  deşi  riscând  10  ani  de 
temniţă  -  a  căzut  ca  o  bombă  în  masele  mari  ale  poporului  românesc.  Ideea  lor  s'a 
impus;  Românii  le-au  luat  apărarea,  punându-i  sub  scutul  lor. 

Vorbind  de  procesul  care  a  urmat,  Octavian  Goga  spunea:  „Ce  e  mai  interesant, 
însă,  băieţii  dela  Văcăreşti  erau  într'o  strânsă  legătură  de  credinţă  cu  zeci  de  mii  de 
colegi  de-ai  lor,  care  la  toate  Universităţile  înfăţişează  întreaga  noastră  pătură 
intelectuală  de  mâine,  cu  puternice  ramificaţii  sufleteşti  pe  suprafaţa  ţării.  Aceste 
zeci  de  mii  şi-au  manifestat  zgomotos  solidaritatea  lor  cu  inculpaţii  pe  care-i 
socoteau  expresia  unei  simţiri  unanime.  Adăogaţi  la  avalanşa  considerabilă,  faptul  că 
o  întreagă  pleiadă  de  fruntaşi  ai  legilor  s'au  grăbit  să  ia  apărarea  celor  de  pe  banca 
acuzaţilor.  Procesul  s'a  judecat  într'o  radiaţiune  de  caldă  simpatie  a  celor  prezenţi, 
pledoariile  au  mişcat  asistenţa  până  la  lacrimi,  iar  juraţii  în  unanimitate  au  adus 
verdict  de  achitare.  Când  s'a  aflat  sentinţa,  dela  un  capăt  al  ţării  la  altul,  o  vie 
mulţumire  a  înseninat  frunţile  şi  în  multe  părţi  s'au  produs  manifestaţii  de  aprobare. 
Adevărul  e  deci  că  nu  ne  găsim  în  faţa  unui  fenomen  izolat  de  înfierbântare  a  câtorva 
singuratici,  ci  în  plin  curent  de  mulţime  care  angajează  conştiinţa  publică"9^. 

Deşi  când  a  plecat  la  Bucureşti  el  şi  depusese  mandatul  de  preşedinte  al  Centrului 
Studenţesc  “Petru  Maior",  studenţii  clujeni  -  în  urma  arestării  sale  -  au  ales  un  nou 
comitet,  cu  un  vice-preşedinte,  lăsându-1  pe  Ionel  Moţa,  fostul  preşedinte,  la  locul 
său  de  cinste  şi  realegându-1  preşedinte  în  timp  ce  era  în  închisoare. 

în  ziua  de  13  Octcmbrie  1923,  venerabilul  său  tată,  Părintele  Ioan  Moţa,  venind 
să-şi  vadă  fiul  dus  la  puşcărie  de  Români,  pentru  o  cauză  românească,  a  avut  cu 
Ionel,  în  faţa  judecătorului  de  instrucţie,  următoarea  convorbire: 

„Doresc  să  ştii,  tată,  că  comunicatul  guvernului,  după  care  s'ar  fi  descoperit  la  noi 
un  complot  împotriva  vieţii  mai  multor  miniştri,  nu  e  deloc  adevărat!  Noi  n'am 
mărturisit  niciodată  aşa  ceva!  Căci  nu  contra  guvernului  era  îndreptată  pornirea 
noastră.  Şi  mă  mir  că  guvernul,  care  cunoaşte  mărturisirile  noastre,  nu  desminte  acel 
comunicat.  îl  vom  desminţi  noi,  când  vom  avea  putinţă. 

Pornirea,  noastră  era  îndreptată  împotriva  duşmanilor  cauzei  noastre  studenţeşti, 
care  sunt  în  acelaş  timp  şi  duşmanii  ţării  şi  ai  neamului  nostru. 

-  Dar,  domnule  Moţa,  a  întrerupt  judecătorul  de  instrucţie,  tatăl  dumitale  a  fost 


94  -  Corneliu  Z.  Codreanu,  idem  p.  168. 

95  -  Octavian  Goga,  "Mustul  care  fierbe",  p.  74. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


126 


închis  de  repetate  ori  în  temniţă,  de  Unguri,  pentru  lupta  sa  naţională;  totuşi,  dânsul 
n'a  pus  mâna  pe  revolver,  întru  apărarea  dreptăţii  sale! 

-  A  trăit  în  alte  împrejurări,  în  alte  vremuri,  cu  alte  vederi,  -  a  răspuns  Ionel.  A 
pune  mâna  pe  armă,  de  ce  adică  ar  fi  îndată  aşa  de  osândit?  Dacă,  domnule 
judecător,  azi  dă  năvală  la  hotar  o  armată  de  duşmani  din  afară,  mă  mânaţi  să-i 
împuşc.  Şi  cu  cât  i-oi  împuşca  mai  bine,  îmi  veţi  acoperi  mai  tare  pieptul  cu  decoraţii. 
Iar  acum,  numai  că  mă  gândesc  să  ridic  mâna  împotriva  duşmanului  din  lăuntru,  şi 
mă  aruncaţi  la  temniţă! 

-  Acela  e  războiu  după  lege,  acesta  nu!  -  răspunse  judele. 

-  Prejudiciul,  domnule  judecător,  e  numai  prejudiciu.  Duşmanul  din  afară  ce-mi 
face?  Are  să-mi  răpească  bunul  meu,  din  ţara  mea.  Duşmanul  din  lăuntru  face  acelaş 
lucru,  doar  că  stând  liniştit  în  scaune  moi,  aci  între  noi,  şi  chiar  scutit  de  noi,  ne 
răpeşte  zi  de  zi  bunul  şi  dreptul  neamului  nostru  în  casa  lui!  Şi  împotriva  lui  de-mi 
ridic  braţul,  e  îndată  o  crimă!"?6. 

Când  au  luat  hotărîrea  acestui  complot,  care  trebuia  să  salveze  onoarea  unei 
generaţii  împilate,  ei  au  jurat  pe  obuzele  din  tranşeele  dela  Mărăşeşti  şi  pe  iarba 
crescută  din  sângele  eroilor  în  acele  şanţuri. 

-într'o  zi  -  spune  părintele  Moţa  -  ne-am  trezit  cu  el  venind  din  Moldova  (după 
congresul  lor  dela  Iaşi)  şi  având  geamantanul  său  mic  de  mână  plin  cu  fiare  ruginite. 
Ne-a  dus  şi  ni  le-a  arătat  cu  evlavie:  -Uite,  mamă,  ăsta-i  obuz  din  tranşeele  dela 
Mărăşeşti,  asta  e  o  jumătate  de  cască,  pe  care  a  purtat-o  oarecare  erou  şi  ceva 
şrapnelă  duşmană  i-a  crăpat-o  în  două,  cu  capul  lui  cu  tot;  asta  e  grenată  de  mână, 
descărcată,  iar  asta,  uite  mamă,  e  iarbă  crescută  acolo,  în  tranşee,  hrănită  cu  sânge  de 
eroi.  Mi-am  luat-o  ca  “talisman"  şi  o  port  la  mine,  ca  să  mă  păzească  de  rău!...  Şi-i 
străluceau  ochii  vorbind  de  acele  relieve  culese  din  locuri  sfinţite  de  eroii  neamului. 

Pe  aceste  lucruri  se  vede  că  îşi  făcuseră  şi  jurământul  lor,  pe  relicve  dela  Mărăşeşti 
şi  pe  iarba  crescută  din  sânge  de  eroi... 

Şi  le-a  închis  iară,  ca  lucruri  sfinte,  în  geamantan. 

în  zilele  din  urmă  apoi  şi-a  cercetat  pe  toţi  verişorii  şi  rudele  tinere,  petrecând 
ceasuri  întregi  cu  ei,  jucându-se  cu  ei,  povestind  şi  numai  lăsându-i  de  lângă  sine, 
oprindu-i  şi  la  masă,  iar  seara  îi  făcea  să  se  culce  pe  rând  cu  el,  în  odaia  lui,  -  pe  toţi  îi 
îmbrăţişa  atât  de  deosebit  cu  sufletul  său,  -  fără  însă  a  trăda  prin  un  singur  cuvânt  ori 
prin  o  lacrimă  că  acestea  sunt  un  „adio",  în  ajunul  plecării  sale,  neştiind  de-i  va  mai 
revedea  ori  nu"97. 

La  29  Martie  1924,  trebuia  să  se  judece  procesul. 

în  ajun  însă,  Moţa  -  care  era  tot  timpul  foarte  abătut,  pentrucă  avea  credinţa  că, 
dacă  nu  rezolvă  problema  trădării,  sacrificiul  lor  şi  lupta  căreia  se  închinase  vor  fi 
campromise  -  cheamă  la  el  pe  Vernichescu  şi,  din  proprie  iniţiativă,  trage  mai  multe 
focuri  de  revolver  asupra  trădătorului,  chiar  în  cancelaria  închisorii. 

Pedeapsa  trădării,  în  ţara  în  care  aceşti  oameni  rămăseseră  nepedepsiţi,  a  răsunat 
pretutindeni.  Poporul  a  îmbrăţişat  din  nou  fapta  preşedintelui  Centrului  Studenţesc 
din  Cluj,  care  încăodată  făcea  dovada  că,  pe  lângă  un  element  de  vastă  cultură,  era  şi 
o  mare  forţă  morală. 

A  doua  zi,  la  proces  -  deşi  situaţia  lor  se  înăsprise  -  totuşi  juraţii  l-au  achitat, 
exprimând  astfel  sentimentul  ţării  întregi  care  vibra  la  toate  manifestaţiile  tineretului 
naţionalist. 


96  -  "Cuvântul  Studenţesc",  30  Ocombrie  1923. 

97  -  „Libertatea"  din  18  Octombrie  1923. 


Nicolae  Niţă 


127 


Au  fost  eliberaţi  cu  toţii,  afară  de  Moţa,  care  a  mai  rămas  6  luni  împreună  cu 
studentul  Leonida  Vlad,  cel  ce-i  adusese  revolverul  într'o  cutie  de  bomboane. 

La  interogator,  Ionel  Moţa  declară  că  “a  săvârşit  fapta  în  mod  conştient,  căci 
Vernichescu  făcea  îndoita  operaţie  de  laş  trădător  şi  de  membru  activ  în  viaţa 
studenţească". 

"Gestul  n'a  venit  dintr'o  revoltă  spontană  a  unei  clipe  -  spune  Octavian  Goga  -  ci 
s'a  urzit  cu  încetul,  zi  cu  zi,  noapte  cu  noapte,  după  dovezile  palpabile  ale  prieteniei 
batjocorite.  Studentul  Moţa  a  trecut  printr'un  lung  calvar  moral...  Rob  al  ideii  el  îşi 
pierduse  libertatea  fără  să  murmure,  până  în  ceasul  când  l-a  izbit  în  obraz  trădarea. 

Un  lucru  e  cert,  studentul  dela  Văcăreşti  deschide  o  portiţă  spre  psihologia 
Ardealului  nostru,  în  care,  ca  într'un  cazan  bătrân  şi  ruginit,  clocotesc  patimi  adânci. 
Treceţi  prin  satele  noastre,  cântăriţi  puţin  ce  e  după  privirea  îngândurată  a  ţăranilor, 
care  adăpostesc  mistere  de  demult?  Duceţi-vă  la  Orăştie,  citiţi  gazetele  populare  ale 
Părintelui  Moţa  de  douăzeci  de  ani  încoace,  ori  staţi  de  vorbă  două  minute  cu 
preoteasa  acolo,  la  ea  acasă.  Veţi  înţelege  degrabă,  că  o  lume  aspră,  tare  în  credinţa 
ei,  cu  accente  de  energie  nebănuită  şi  cu  note  de  austeritate  patriarhală,  e  pe  cale  să- 
şi  strige  evanghelia  ei...  Ei  au  escaladat  veacurile  cu  instinctele  lor  cu  care  nu  se  poate 
face  nici  un  târg.  Ei  reprezintă  religia  naţională  fanatică  şi  intransigentă,  cea  mai  de 
seamă  temelie  a  vieţii  noastre  de  Stat"98. 

Procesul  lui  Moţa  şi  Vlad  -  care  constituie  unul  din  marile  momente  ale  mişcării 
naţionale  -  s'a  judecat  în  ziua  de  26  Septembrie  1924  la  Curtea  cu  Juri  din  Bucureşti, 
în  cadrul  aceluiaşi  elan  al  întregei  conştiinţe  româneşti,  care  vedea,  "în  gestul  lui  Ion 
I.  Moţa  un  început  de  acţiune  în  contra  trădătorilor  şi  o  dovadă  de  sănătate  morală. 
Gestul  lui  apărea  ca  o  lumină  în  mijlocul  vieţii  româneşti,  în  care,  veac  de  veac, 
luptătorii  pentru  neam  au  fost  doborîţi  prin  trădare"". 

în  fruntea  pleiadei  de  fruntaşi  ai  baroului  care  s'au  grăbit  să  ia  apărarea  acestor 
bravi  tineri,  a  apărut  însăşi  profesorul  dr.  N.  C.  Paulescu,  a  cărui  înfăţişare  de  savant 
cu  chip  de  sfânt  a  făcut  o  mare  impresiune  şi  care  a  spus,  întru  apărarea  lor,  aceste 
cuvinte,  rămase  de  atunci  ca  un  catehism  pentru  noua  generaţie  luptătoare: 

"Procesul  de  astăzi  e,  în  realitate,  procesul  trădării,  care  e  cea  mai  infamă  dintre 
crime  căci  ea  adaogă  amăgirea  vicleană  şi  făţarnică,  la  cruzimea  nelegiuirii.  Ea 
întruneşte  sărutul  lui  Iuda  cu  răstignirea  lui  Hristos. 

în  timp  de  pace,  legislaţiile  creştine  nu  conţin  nici  un  paragraf  penal  destinat 
trădării.  Şi  astfel,  printr'un  lapsus  juridic  regretabil,  groasnica  fărădelege,  ce  inspiră 
atâta  scârbă,  rămâne  nepedepsită. 

Cu  toate  acestea,  nu  încape  îndoială  asupra  felului  pedepsei  ce  se  cuvine 
trădătorului,  -  deoarece  Dumnezeu  a  făcut  ca  Iuda  să  se  pedepseaseă  el  însuşi.  Prin 
strangulare. 

Dar  în  timp  de  războiu  trădarea  de  Naţie  se  pedepseşte,  totdeauna,  cu  moartea. 

Ori,  studenţii  noştri,  şi  cu  dânşii  toată  tinerimea,  floarea  României  de  mâine,  se 
află  în  stare  de  războiu,  cu  o  liftă  de  curând  pripăşită  ce  vrea  să  ne  sugrume,  ca  să  ne 
stăpânească  ţara. 

Fiind  deci  în  stare  de  războiu,  ei  au  săvârşit  un  act  de  dreptate  morală,  încercând 
să  pedepsească  pe  un  vânzător  al  fraţilor  săi,  care  se  sacrificau  unei  cauze  sfinte. 

Poporul  românesc  -  ce  le  e  adânc  recunoscător  pentru  jertfa  lor  altruistă  - 
aşteaptă,  cu  nerăbdare,  dela  d-v.  achitarea". 


98  -  Octavian  Goga,  idem,  p.  68. 

99  -  Corneliu  Zelea  Codreanu,  idem  pag.  213. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


128 


în  zorii  zilei  de  27  Septembrie,  juraţii  -  justiţia  populară  -  au  adus  un  verdict  de 
achitare,  care  a  fost  primit,  în  întreaga  ţară,  cu  mare  entuziasm,  constituind  încă  un 
imbold  în  marea  luptă  ce  era  să  fie  dusă  mai  departe. 

Ion  Moţa  părăseşte  închisoarea,  după  un  an  fără  13  zile.  El  se  duce  să-şi  vadă 
părinţii,  iar  în  drum  se  opreşte  la  Cluj  unde  este  primit  cu  multă  însufleţire  de 
profesori,  studenţi  şi  lumea  românească. 

Cu  această  ocazie,  Ionel  Moţa  îşi  ia  rămas  bun  dela  camarazii  săi  clujeni,  care, 
pentru  meritele  sale  excepţionale,  şi  ţinuta  sa  eroică,  îl  proclamă  preşedinte  de 
onoare  al  Centrului  Studenţesc  "Petru  Maior". 

încă  din  vremea  când  "complotiştii"  erau  cu  toţii  la  Văcăreşti  -  de  unde  le-a  si 
rămas  denumirea  de  “Văcăreşteni"-,  Căpitanul,  împreună  cu  Ionel  Moţa,  Ilie 
Gârneaţă,  Corneliu  Georgescu,  Tudose  Popescu  şi  Radu  Mironovici  s'au  legat  -  în  faţa 
icoanei  Sf.  Arhanghel  Mihail  să  rămână  uniţi  până  la  moarte,  luptând  pentru  cauza 
neamului,  sub  protecţia  îngerului  care-i  călăuzise  în  închisoare  şi  le  dăduse  în  fiecare 
zi  tărie.  Astfel  s'a  pus  temelia  Legiunii  "Arhanghelul  Mihail". 

în  biserica  Văcăreştilor,  în  afară  de  icoana  protectorului  Legiunii,  dăinueşte  şi 
astăzi,  la  mormântul  unuia  dintre  ctitorii  Văcăreşti  îngropaţi  acolo,  o  svastică,  pe 
care  Ionel  Moţa  a  săpat-o  în  piatră,  în  momentele  de  reculegere  când  se  retrăgea  în 
biserică. 

Ca  urmare  a  legământului  făcut,  laşul  a  fost  fixat  ca  centru  al  acţiunii  legionare,  şi 
cu  toţii  trebuiau  să  se  adune,  după  eliberare,  în  vechea  metropolă  moldovenească.  De 
aceea,  după  ce  şi-a  văzut  părinţii,  şi  Moţa  s'a  stabilit  la  Iaşi. 

Deşi  eliminat  din  toate  universităţile,  d.  profesor  A.  C.  Cuza  -  decanul  Facultăţii 
de  Drept  -  îl  înscrie  ca  student  la  acea  facultate. 

Dar  după  numai  o  lună  de  libertate,  Ionel  Moţa  este  din  nou  arestat,  împreună  cu 
ceilalţi  Văcăreşteni,  la  24  Octombrie  1924,  în  urma  pedepsirii  de  către  Căpitan  a 
călăului  mişcării  studenţeşti,  prefectul  de  poliţie  de  tristă  amintire  Manciu,  şi 
încarcerat  la  Galata,  unde  stă  până  la  sărbătorile  Crăciunului. 

Viaţa  în  închisoare  le-a  fast  iarăşi  nespus  de  grea  şi,  negăsindu-li-se  nici  o  vină, 
după  11  zile  de  greva  foamei  şi  a  setei,  au  fost  eliberaţi,  cu  excepţia  Căpitanului,  care 
avea  să  colinde  nenumărate  închisori  din  ţară,  până  la  marele  proces  şi  răsunătoarea 
achitare  dela  Turnu  Severin. 

Moţa  redactează  atunci,  din  închisoarea  Galata,  un  memoriu  către  Regele 
Ferdinand,  care  a  fost  însuşit  apoi  de  către  întreaga  studenţime. 

"Căci  mişcarea  naţională,  a  studenţimii  confundându-se  cu  interesele  de  viaţă  ale 
naţiunii  noastre,  politica  de  înăbuşire  de  mişcării  însemnează:  Lupta  guvernului  cu 
Naţia  la  ale  cărei  interese  a  fost  chemat  să  vegheze.  Aşa  dar:  în  loc  de  a  vindeca  boala 
naţiei,  guvernul  a  crezut  de  bine,  pentru  potolirea  lucrurilor  să-şi  măsoare  puterile  cu 
Naţia  însăşi,  crezând  că  o  poate  învinge  şi  că,  învingând-o,  ar  ajunge  la  vreun  rezultat 
bun.  Această  luptă  trebue  să  înceteze  şi  nu  poate  înceta  decât  acordând  naţiei 
libertatea  nestânjenită  de  a-şi  apăra  interesele,  pe  căile  legale  ce-i  stau  înainte.  Căci 
dacă  lupta  aceasta  va  continua,  cum  a  început  şi  se  duce  de  doi  ani  de  zile  -  naţia 
fiind  silită  a  se  apăra  împotriva  loviturilor  guvernului  ei  -  sunt  de  neînlăturat 
desnodămintele  cele  mai  dureroase,  determinate  de  invincibile  legi  naturale.  Căci 
legea  conservării  fiinţei  naţiei  pretinde  neapărat  ca  naţia  să  iasă  biruitoare  din 
luptele  ei  cu  cei  cari  îi  compromit  existenţa,  -  orice  jertfe  ar  cere  această  victorie  şi 
peste  oricâte  desnodăminte  dureroase  ar  trebui  să  se  treacă"100. 


100  - 1. 1.  Moţa,  "Cranii  de  lemn",  p.  49. 


Nicolae  Niţă 


129 


După  eliberare,  Ionel  Moţa  ia  conducerea  taberei  de  muncă  dela  "Căminul 
Cultural  Creştin"  pe  care  Căpitanul  îl  începuse  când  ieşise  dela  Văcăreşti. 

La  26  Mai  acelaş  an,  Moţa  apare  totuşi,  alături  de  Căpitan  şi  de  ceilalţi 
"Văcăreşteni",  în  procesul  dela  Turnu-Severin,  unde  sunt  iarăşi  achitaţi,  achitare  ce 
constitue  una  din  paginile  cele  mai  glorioase  din  lupta  tineretului  naţionalist. 

în  August  însă,  Moţa  este  din  nou  arestat,  în  baza  legii  Mârzescu,  pentru  că,  în 
fruntea  unui  grup  de  tineri  ce  lucrau  la  căminul  dela  Râpa  Galbenă,  făcuse  o 
manifestaţie  de  solidarizare  cu  studentul  Urziceanu,  cel  ce  încercase  să  pedepsească 
pe  jidanul  Grunspan,  atentatorul  la  viaţa  profesorului  A.  C.  Cuza. 

După  o  lună  de  prevenţie,  este  condamnat  la  2  luni  închisoare,  împreună  cu  Emil 
Eremeiu,  I.  Sârbu,  Al.  Popovici  şi  Casian  Mihăilescu,  care  fiind  încă  elev  de  liceu,  a 
fost  condamnat  numai  la  o  lună. 

Pedeapsa  şi-o  ispăşeşte  în  închisoarea  Galata,  fiind  prima  condamnare  pe  baza 
acestei  legi  ţariste,  precursoarea  noianului  de  legi  pentru  apărarea  Statului  cu  care 
toate  guvernele  democratice,  de  atunci  încoace,  au  încercat  să  salveze  un  Stat  în 
descompunere,  legi  care  sunt  cea  mai  elocventă  mărturie  a  monstruozităţilor  juridice 
şi  a  piedicilor  puse  în  calea  naţionalismului,  ce  irupea  vulcanic. 

în  toamna  aceluiaş  an,  după  ce  părăseşte  închisoarea,  pleacă  -  împreună  cu 
Căpitanul  -  la  Grenoble,  unde  urmează  cursurile  Facultăţii  de  Drept,  al  cărei  mai 
întâi  licenţiat  şi  apoi  doctor  a  fost. 

în  vara  lui  1925,  însoţeşte  pe  d.  profesor  A.  C.  Cuza  şi  prof.  dr.  C.  Şumuleanu  la 
congresul  antisemit  mondial,  care  a  avut  loc  la  Budapesta.  Aici  reprezintă  tinerimea 
românească,  fiind  chiar  redactorul  statutelor  secţiunii  tineretului  mondial  antisemit. 
Pentru  prima  oară,  Moţa  emitea  într'un  congres  mondial  ideea  înfrăţirii  tuturor 
naţiunilor  creştine  împotriva  primejdiei  jodovesti. 

în  1926,  îşi  face  stagiul  militar  la  Şcoala  de  ofiţeri  de  rezervă  de  Infanterie  din 
Bucureşti,  fiind  şi  aici  şef  de  promoţie. 

Desbinarea  mişcării  naţionaliste,  lipsa  unei  conduceri  unitare  şi  nevoia  creării 
“omului  nou"  pe  care-1  propovăduia  Căpitanul  au  dus  la  organizarea  în  mod  public  a 
mişcării  iniţiate  la  Văcăreşti,  sub  conducerea  Căpitanului.  La  24  Iunie  1927,  la  Iaşi, 
alături  de  ceilalţi  Văcăreşteni,  Moţa  ia  parte  la  actul  solemn  al  înfiinţării  Legiunii 
Arhanghelul  Mihail. 

Această  despărţire  de  acei  ce  reprezentau  lumea  reformei  naţionale  de  metodă 
căldicică,  pe  cale  democratico-parlamentară,  incapabilă  de  a  face  faţă  voiniciilor 
guvernamentale  şi  incapabilă  de  a  sgudui  adâncimile  sufleteşti  ale  neamului,  spre  a-1 
ridica  la  lupta  decisivă"101  este  ceeace  numea  Ionel  Moţa:  "duhul  marilar  rupturi  de 
lumea  veche  înfrăţită  cu  străinul  duşman"...;  "pornirea  eroică  în  spirit  de  totală  jertfă 
personală"102. 

De  acum  înainte  Ionel  Moţa  va  avea  sub  conducerea  Căpitanului,  rolul  cel  mai 
preponderent  în  marile  bătălii  pe  care  le  va  purta  Legiunea  sub  semnul 
Arhanghelului. 

La  1  August  1927  apare  "Pământul  Strămoşesc"  -  organ  al  Legiunii  Arhanghelului 
Mihail  pentru  apărarea  pământului  strămoşesc".  în  primul  număr,  Ion  I.  Moţa 
semnează,  alături  de  Căpitan,  Ilie  Gârneaţă,  Corneliu  Georgescu  şi  Radu  Mironavici, 
articolul  program  al  noii  organizaţii  şi  care  se  termina  cu  deviza:  "Faţa,  la  duşman!", 
în  acelaş  număr  semnează  articolul  "La  icoană",  în  care,  făcând  procesul  sistemului 


101  - 1. 1.  Moţa,  "Cranii  de  lemn",  p.  154. 

102  -  Idem  p.  151. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


130 


nenorocit  de  până  atunci  din  mişcarea  naţională,  fixează  principiile  şi  năzuinţele  noii 
organizaţii  şi  termină  cu  manifestarea  credinţei  în  biruinţă. 

în  acest  articol  -  reprodus  mai  târziu  în  “Cranii  de  lemn"  -  găsim  în  forma  lui 
iniţială,  aceste  cuvinte  profetice:  Credem  neclintit  şi  vedem  în  zare,  în  lungul  căii 
noastre,  nebănuite  biruinţi  şi  minuni  cereşti.  Nu  le  anunţăm  acum  aci,  pentru  a  fi 
crezuţi  deodată  (ştiu,  că  va  fi  poate  chiar  contrarul),  ci  pentru  ca  mâine,  când  ele  se 
vor  împlini,  când  asupra  noastră  se  vor  răspândi  neînchipuite  daruri  ale  milei  cereşti 
aducătoare  de  mântuire,  atunci  să  avem  o  dovadă  că  le-am  prevăzut  si  că  le  judecăm 
bine"103 . 

Nu  era  decât  o  prevestire  a  minunilor  văzute  de  atunci  încoace,  pe  care  era  să  le 
trăiască  Lgiunea  prin  toate  încercările  din  care  ea  a  ieşit  învingătoare. 

La  18  August  acelaş  an,  Ionel  Moţa  s'a  căsătorit  cu  d-ra  Iridenta  Zelea  Codreanu, 
vrednica  sa  tovarăşă  de  viaţă.  Cununia  a  avut  loc  în  cadrul  pios  al  Mănăstirii 
Neamţului,  în  biserica  istorica  zidită  de  Ştefan  Domnul  Moldovei,  iar  mica  petrecere 
i-a  urmat  în  mijlocul  pădurii,  în  sunetul  scripcii  şi  fluerelor  ciobanilor  Tulan  şi 
Ursachi  şi  al  chiuiturilor  voiniceşti.  O  adevărată  nuntă  românească!  Pătruns  de  înalta 
lui  chemare,  mirele  a  spus  „Eu  nu  vă  voiu  înşela  în  ceeace  aşteptaţi  dela  mine". 
Darea  de  seamă  ce  a  apărut,  cu  acel  prilej,  în  "Pământul  Strămoşesc"  dela  1 
Septembrie,  se  termina  cu  aceste  profetice  cuvinte:  "Fie  ca  toţi  cei  legaţi  de  această 
nuntă,  să  se  simtă  mândri  în  viitor,  atunci  când  mirele  prin  activitatea  lui  de  mâine, 
va  face  ca  aeeastă  nuntă  să  fie  istorică". 

La  8  Noembrie  1927  -  ziua  Sf.  Arhanghel  Mihail  -  a  avut  loc  la  Iaşi,  legământul 
primilor  Legionari  şi  primirea  săcuşorului  cu  ţărână  adusă  din  toate  locurile  unde 
sângele  viteaz  al  Românilor  s'a  vărsat  pentru  apărarea  pământului  străbun.  Ionel 
Moţa  împreună  cu  Corneliu  Georgescu  au  adus  ţărâna  dela  Sarmisegetuza,  ţărână  ce 
era  roşie,  simbolizând  parcă  sângele  vărsat  acolo  din  belşug. 

Mai  întâi  Căpitanul  a  depus  jurământul,  în  faţa  lui  Moţa,  primind  din  mâinile 
acestuia  săcuşorul  cu  ţărână,  iar  apoi  Căpitanul  a  luat  jurământul  lui  Ionel  şi  al 
celorlalţi. 

Moţa  a  început  după  aceea  practica  profesiunii  de  avocat  la  Sibiu  şi-şi  continuă 
studiile  de  doctorat  la  Grenoble. 

în  acest  timp  el  colaborează  permanent  la  „Pământul  Strămoşesc"  unde  articolele 
sale,  adânc  gândite  şi  frumos  scrise  sunt  sorbite  cu  nesaţ  de  noile  falange  legionare, 
care  veneau  să  sporească  rândurile  primilor  credincioşi  din  jurul  Căpitanului. 

Ionel  Moţa  este  purtătorul  de  cuvânt  scris  al  noii  şcoli  eroice,  doctrinarul  -  în 
concepţia  cea  mai  înaltă  -  al  tuturar  simţirilor  şi  acţiunilor  pe  care  le  înfăptuia  noua 
oaste. 

Răspunsul  său,  tăios  ca  o  sabie,  se  îndreaptă  împotriva  tuturor  acelora  care  caută 
să  zădărnicească  ori  să  coboare  mersul  mişcării  naţionaliste  sau  să  înlocuiască 
concepţia  ei  pur  spiritualistă  prin  concepţia  materialistă  a  "culturii  izvorâtă  din 
economie".  Iar  când  vechii  politicieni  ardeleni  caută  -  să  pună  în  joc,  din  calcule 
egoiste  şi  politice,  unitatea  Statului  întregit  sau  să  înlocuiască  vechile  credinţe 
naţionaliste  şi  creştine,  care  se  păstrase  în  zăcămintele  sufleteşti  milenare  ale 
Ardealului,  -  vervul  lui  Ionel  Moţa  capătă  sclipiri  nebănuite.  Respingând  această 
nenorocită  mentalitate,  Moţa  -  în  glasul  căruia  se  acumulase  protestarea  milenară  a 
Ardealului  pentru  neam  şi  gîie  -  declară:  "Acesta  nu  e  sufletul  nostru!". 

Neputând  lua  parte  la  ccngresul  studenţesc  dela  Oradea  Mare,  în  Decembrie  1927, 


103  -  "Pământul  Strămoşesc"  Anul  I,  No.  1. 


Nicolae  Niţă 


131 


trimite  o  scrisoare,  în  care  -  după  ce  îşi  exprimă  opinia  asupra  datoriei  ce  o  au 
studenţii  faţă  de  acţiunea  jidănească  îndreptată  asupra  Naţiei  Româneşti  -  spune 
între  altele:  "Socotesc  că  trebuc  să  se  respingă  categoric  formula  de  a  reduce  pe 
student  numai  la  activitatea  cărţii.  Aceasta  ar  însemna  nu  numai  contrazicerea 
tradiţiei  istorice  universale,  ci,  mai  ales,  a  lipsi  naţiunea  de  concursul  eforturilor 
curate  şi  desinteresate  ale  tinerimii,  care  concurs  totdeauna  a  fost  esenţial  în 
soluţionarea  problemelor  capitale  ale  vieţii  naţionale. 

„Majoritatea  generaţiilor  de  studenţi  trecuţi  prin  universitate  dela  1822  încoace, 
şi-a  făcut  o  onoare  şi  un  angajament  de  viaţă  din  combaterea  celei  mai  grozave 
primejdii  naţionale  şi  mondiale  din  câte  s'au  abătut  peste  creştinătate:  Judaismul 
criminal,  distrugător  al  culturii  şi  al  organismului  naţional...  Căci  să  se  ştie  că 
onoarea  si  prestigiul  de  care  s'a  bucurat  studenţimea  română  până  acum  în  faţa 
străinătăţii  naţionaliste,  cât  şi  în  sufletele  Românilor,  s'a  datorat  energiei  viguroase 
cu  care,  în  anii  din  urmă,  a  luat  în  piept  pe  monstrul  stăpân  al  lumii:  judaismul 
francmasonic  şi  materialist",  şi  încheie  astfel:  "...aş  vrea  să  contribui  să  ajungă  şi 
dânşii  la  această  poziţiune  de  pace  sufletească  pe  care  n'o  poate  avea,  în  vremuri 
cumplite  ca  cele  de  azi,  decât  cel  ce  se  razimă  pe  spadă,  cu  ochii  la  inamic,  în 
aşteptarea  luptei  pentru  acel  Imperiu  ce  pluteşte  deasupra  noastră,  observându-ne, 
ajutându-ne  şi  mângâindu-ne"104. 

în  Februarie  1928  -  comentând  articolul  din  “Pământul  Strămoşesc"  prin  care 
comandantul  legionar  de  mai  târziu,  dr.  Iosif  Dumitru,  relata  minunea  cerească 
întâmplată  în  închisoarea  Cluj,  unde  chipul  Mântuitorului  a  apărut  unui  grup  de  11 
studenţi,  întemniţaţi  într'o  chilie  a  acelei  închisori  -  Ionel  Moţa  publică,  în  revista 
“Pământul  Strămoşesc"  articolul  "...Isus  apare'n  închisori!". 

Apariţia  aceasta  înseamnă  începutul  intervenţiei  active  a  Divinităţii  în  problema 
apărării  omenirii,  in  problema  desrobirii  Pământului  de  sub  noua  stăpânire  a 
Satanei. 

Deocamdată  intervenţia  se  reduce  la  asemenea  fenomene  emotive.  Deocamdată 
Isus  începe  prin  a  apărea  în  închisori,  spre  mângâirerea  luptătorilor  antisemiţi, 
strânşi  în  chingile  de  fier  ale  democraţilor  comisari  regali.  Ce  veţi  face  însă  Dvs., 
arbitrii  puterii  politice,  când  puterea  Celui  ce  v'a  arătat  că  e  cu  noi  va  apărea, 
împotriva  voastră  şi  a  prietenilor  voştri  buni  în  manifestări  active  şi  invincibile?  Ce 
veţi  face?  Căci,  noi  aceştia,  noi  ştim  ce  vom  avea  de  făcut!  Ce  arme  şi  forţe  represive 
veţi  mai  putea  opune  Supremei  forţe  Atotputernice?". 

La  15  Decembrie  1929,  fiind  invitat  de  către  Centrul  Studenţesc  Bucureşti  -  primul 
centru  în  care  duhul  nou  al  vremii  pătrunsese  mai  adânc  -  ţine  o  conferinţă,  la  Cercul 
său  de  Studii,  despre  “Liga  Naţiuniler,  idealul,  viciile  şi  primejdia  ei",  care  apoi  este 
publicată  în  Biblioteca  Cercului  de  Studii  al  Centrului  Studenţesc  Bucureşti. 
Documentată  şi  expusă  cu  multă  elocvenţă  şi  convingere,  în  ea  se  întruneşte  spiritul 
rece  al  juristului  cu  inima  caldă  şi  avântată  a  naţionalismului  creştin. 

Chestiunea  Ligii  Naţiunilor  era  una  din  preblemele  care  îl  preocupa  mult  pe  Ionel 
Moţa  în  acest  timp.  Ea  era  să  facă,  în  1932,  subiectul  tezei  sale  de  dactorat  "La 
securite,  juridique  dans  la  Societe  des  Nations". 

Această  lucrare  -  care  astăzi,  ca  multe  altele  din  lucrările  lui  Moţa,  se  dovedeşte  a 
fi  fost  profetică  -  era  atât  de  valoroasă,  încât  -  deşi  mediul  universitar  era  protivnic 
ideilor  lui  Moţa,  majoritatea  prefesorilor  fiind  infectaţi  de  virusul  iudeo-masonic  - 
comisiunea  examinatoare  n'a  putut  decât  să  se  supună  argumentelur  şi  logicei  lui  şi 


104  -  "Pământul  Strămoşesc",  Anul  I,  Nr.  9. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


132 


să-i  admită  teza  "cu  menţiunea  cea  mai  înaltă"  şi  cu  recomandarea  de  a  fi  comunicată 
tuturor  celorlalte  universităţi  din  Franţa,  -  menţiune  care  nu  se  acorda  decât 
lucrărilor  de  cea  mai  mare  importanţă. 

Revenit  definitiv  în  ţară,  Ionel  Moţa  îşi  continuă  activitatea  avocaţială  la  Orăştie  şi 
Deva,  fiind  apărătorul  tuturor  năpăstuiţilor  soartei  din  istoricul  judeţ  al  Hunedoarei, 
al  cărui  glorios  renume  este  încălcat  de  stăpânirea  finanţei  şi  industriei  păgâne. 
Adesea,  Moţa  lua  drumul  Bucureştilor,  pentru  a  susţine  în  faţa  Curţii  de  Casaţie 
drepturile  câte  unui  românaş  sau  să  apere  pe  Căpitan  şi  camarazii  săi  mereu 
implicaţi  în  procese  de  guvernele  care  căutau  să  împiedice  mersul  victorios  al 
legiunilor  verzi. 

Zi  de  zi  îşi  continuă  activitatea  publicistică  în  "Pământul  Strămoşesc"  şi  celelalte 
gazete  legionare  -  vreo  17  la  număr  -  care  se  înmulţesc  pe  întreg  întinsul  ţării,  odată 
cu  extinderea  mişcării  legionare. 

Cum  singur  se  definea,  mai  târziu,  într'o  autobiografie,  "datoria  îi  cerea  să  fie  un 
simplu  ziarist.  Un  ziarist  luptător  aşa  cum  era  în  tradiţia  presei  cu  adevărat 
româneşti,  în  deosebi  în  Ardealul  de  pe  vremuri"10^. 

Mutarea  Căpitanului  şi  a  centrului  mişcării  legionare  la  Bucureşti,  obligă  şi  pe 
Ionel  Moţa  să-şi  părăsească  preocupările  de  acasă  şi  să  se  mute  la  Bucureşti,  unde 
prezenţa  lui  lângă  Capitan  era  indispensabilă.  Aici,  ca  să-şi  poată  asigura  existenţa,  e 
nevoit  să  primească  un  post  de  avocat  la  Casa  Autonomă  a  Monopolurilor,  unde,  prin 
cultura  sa  juridică  şi  cunoaşterea  stărilor  şi  legiuirilor  de  peste  munţi,  aduce  mari 
servicii  Statului,  mai  ales  în  procesele  C.  A.  M.-ului  în  Ardeal.  Recunoştinţă  din 
partea  Statului  Român  democrat  -  pentru  onestitatea  şi  capacitatea  cu  care-1  servea  - 
era  să  o  aibă  mai  târziu,  când  -  după  procesul  Gărzii  de  Fier  -  va  fi  înlocuit  din  slujbă 
deşi  instanţele  de  judecată  îi  dau  câştig.  Moţa  n'a  putut  nici  să  înveţe  în  universităţile 
româneşti,  nici  să  ocupe  un  post  în  Statul  Român. 

Stabilit  în  Bucureşti,  Moţa  îşi  împarte  timpul  între  munca  grea  ce  trebuia  să 
depună  spre  a-şi  putea  întreţine  familia,  pentru  care  avea  un  adevărat  cult,  si 
interesele  superioare  ale  mişcării.  în  jurul  lui  se  grupează  curând  acea  falangă  de 
tineri  intelectuali  ce  se  încorporează  în  Legiune  formând,  împreună  cu  alte  câteva 
elemente  vechi  ale  Legiunii,  cuibul  “Axa".  Pe  lângă  revista  cu  acelaşi  nume,  în  care 
Moţa  va  publica  atâtea  din  articolele  lui  strălucite,  cuibul  va  fi  şi  un  laborator  de 
studii  şi  discuţii  al  mişcării.  Moţa  era  nu  numai  şeful  cuibului  Axa,  ci  şi  spiritul  rector 
al  acestei  valoroase  publicaţii. 

Iată  cum  înfăţişează  personalitatea  şi  rolul  lui  Moţa  în  acele  împrejurări 
camaradul  comandant  Alexandru  Constant,  unul  din  cei  ce  colaborau  atunci  la 
"Axa":  "...trebue  s'o  recunoaştem  leal:  prin  Moţa  noi  am  ajuns  la  inima  Căpitanului, 
la  încrederea  desăvârşită  în  el.  Moţa  a  fost  puntea  între  intelectualismul  nostru 
livresc,  sec  şi  indiferent,  şi  acest  izvor  de  spiritualitate  românească  şi  creştină  de 
sens,  credinţă  şi  hotărîre.  Pentru  mulţi  dintre  noi,  intrarea  în  Legiune  a  însemnat 
finalul  unei  exasperante  crize  psihologice.  Ci  meritul  acestei  tămăduiri  revine  întreg 
lui  Moţa"106. 

Rânduriile  acestea  arată  cum  nu  se  poate  mai  limpede  că,  pentru  legionari 
Căpitanul  şi  Moţa  au  fost  un  singur  duh  divizat  în  două  trupuri.  Fiinţa  Căpitanului 
cuprindea  şi  trăirea  din  Moţa,  fiinţa  lui  Moţa  cuprindea  şi  trăirea  Căpitanului. 

Şi  când  aceste  trupuri  au  plecat  acolo  unde  Dumnezeu  le-a  aşezat,  duhurile  lor  - 


105  - 1. 1.  Moţa,  "Cranii  de  lemn",  p.  227. 

106  -  "Cuvântul  Argeşului",  Nr.  28-30. 


Nicolae  Niţă 


133 


redevenite  iarăşi  unul  -  au  rămas  ca  un  far  spre  lumina  căruia  se  îndreaptă  Legiunea. 

Cine  zice  "Căpitanul!"  evocă  în  acelaşi  timp  pe  Moţa;  cine  zice  "Moţa!",  cuprinde 
în  acea  chemare  şi  pe  Căpitan.  înfrăţirea  din  viaţă  v'a  urmat  dincolo  de  moarte, 
Arhangheli  ai  României  Legionare! 

Cumplita  prigoană  din  Decembrie  1933  îl  găseşte  pe  Moţa  alături  de  Căpitan, 
nelipsit  şi  credincios  sfătuitor  şi  îndrumător  al  oastei  legionare,  care  va  trebui  să 
trăiască  cele  mai  grozave  încercări,  umilinţe  şi  schingiuiri  prin  care  a  trecut  vreodată 
tineretul  unei  naţii. 

în  noaptea  de  9-10  Decembrie  1933,  după  dizolvarea  Gărzii  de  Fier,  Ionel  Moţa 
este  arestat  şi  transportat  în  cazematele  închisorii  Jilava,  celebrul  "Fortul  Nr.  13", 
care  va  deveni  "Academia  eroică"  unde  se  vor  cimenta  caracterele  noii  Românii. 

Imediat  Ionel  Moţa  ia  comanda  zecilor  de  legionari  întemniţaţi,  impunând,  cu 
personalitatea  şi  temperamentul  său  ferm  ordine,  disciplină  şi  credinţă 
nestrămutată,  cu  orice  sacrificiu,  în  cauza  românească  îngenunchiată.  Pe  lângă  grija 
de  cele  sufleteşti,  Moţa  trebuia  să  aibă  şi  grija  celor  materiale.  Tuturor  el  se  devota, 
ca  un  frate  mai  mare. 

Din  închisoare  el  adresează  Suveranului,  la  21  Decembrie,  următorul  memoriu: 
"Măria  Ta,  în  dispreţul  tuturor  legilor,  subsemnaţii  membri  ai  "Gărzii  de  Fier" 
suntem  încarceraţi  în  închisoarea  militară  Jilava  de  12  zile  fără  a  se  fi  emis  contra 
noastră  mandate  de  arestare  şi  fără  a  fi  fost  măcar  interogaţi  de  vr'un  reprezentant  al 
autorităţii  publice.  Singura  noastră  vină  este  de  a  fi  membri  ai  eroicei  organizaţii 
legionare. 

Reclamaţiile  scrise  pe  cari  le-am  înaintat  justiţiei  (Primului  Procuor  al 
Tribunalului  Ilfov  cât  şi  Procurorului  general  al  Curţii  de  Apel  Bucureşti)  au  fost,  tot 
cu  călcarea  legilor,  lăsate  fără  urmare. 

Suntem  astfel  lăsaţi  complectamente  în  părăsire  de  către  cei  chemaţi  a  ne  garanta 
ocrotirea  prevăzută  de  legi. 

Nu  ne  mai  punem  nădejdea  în  nimeni  pentru  a  ne  face  dreptate.  Iar  începând  de 
astăzi  declarăm  în  semn  de  suprem  protest  greva  foamei,  pe  care  o  vom  continua 
până  la  intrarea  în  legalitate  sau  până  la  moarte  (fiind  hotărîţi  că  violenţa  cu  care 
suntem  ameninţaţi,  să  răspundem  cu  violenţă  în  apărarea  libertăţii  noastre  de-a 
muri  cu  demnitate). 

Am  dorit  să  Vă  înştiinţăm  despre  aceasta,  Sire,  numai  pentru  a  avea  mulţumirea, 
în  zilele  de  suferinţă  şi  moarte  în  care  păşim,  de-a  şti  că  ne  urmăreşte  zi  cu  zi 
privegherea  atentă  a  Regelui  Românilor. 

Geamătul  de  revoltă  şi  de  chin  al  tineretului  românesc,  torturat  fără  vină  din 
ordinul  şi  în  interesul  puterii  judeo-masonice  în  toate  închisorile  ţării,  este  Sire,  în 
acest  ajun  de  Crăciun,  adevăratul  colind  pe  care  batjocoritul  suflet  românesc  îl 
îndreaptă  către  Măria  Ta,  care  sunteţi  urmaşul  în  scaun  domnesc  al  lui  Ştefan  cel 
Mare  şi  al  lui  Mihai,  suprem  şi  răspunzător  ocârmuitor  al  poporului  românesc. 

Rămânem,  Sire,  ca  totdeauna,  devotaţi  slujitori  ai  idealului  neclintit  al 
naţionalismului  românesc:  Hristos,  Regele,  Naţiunea". 

Alături  de  Ionel  Moţa  memoriul  poartă  semnăturile  lui  Vasile  Marin,  Sterie 
Ciumetti,  Mihail  Polihroniade,  Ion  I.  Zelea-Codreanu,  Gh.  Apostolescu;  preoţii: 
Duminică  Ionescu,  N.  T.  Georgescu-Edineţi,  Gh.  T.  Popescu,  Virgil  Ionescu,  Andrei 
C.  Ionescu,  C.  Popov,  prof.  Al.  Vasiliu,  Iacob  Bârsan,  Sergiu  Torjescu,  G.  Jurgea- 
Negrileşti,  Ion  D.  Rodeanu,  s.  a. 

Tot  acum,  din  iniţiativa  lui  Moţa  se  redactează  în  închisoare  "Axa",  cel  din  urmă 
număr,  dela  23  Decembrie  1933,  care  vai  fi  confiscat  şi  în  care  el  scrie  "Arestarea  -  act 


Articole  clin  Presa  Legionară 


134 


de  guvernământ",  din  care  desprind  următoarele:  "Noi  -  cei  azi  fără  nume  -  să  zicem 
deci:  noi,  cei  din  Oastea  fără  nume  -  noi  niciodată  n'am  conceput  România  legionară 
de  mâine  ca  un  Stat  autoritar  limitat  numai  de  bunul  plac,  ci  ca  un  Stat  juridic,  pe 
principii  juridice  înnoite,  limitat  de  o  serie  de  regule  precis  determinate,  justificat  de 
un  snop  de  scopuri  clar  şi  pe  faţă  mărturisite.  Niciodată  n'am  dorit  înlocuirea 
democraţiei  constituţionale  cu  o  dictatură  a  bunului  plac". 

La  23  Decembrie  legionarii  au  fost  puşi  în  libertate  cu  excepţia  lui  Ionel  Moţa,  care 
-  împreună  cu  Sterie  Ciumetti  şi  Vasile  Marin  -  au  rămas  până  la  29  Decembrie. 

în  acea  teribilă  noapte  de  29  Decembrie,  Ionel  Moţa  -  liberat  abia  de  câteva  ore  - 
n'a  mai  putut  fi  arestat,  căci  atunci,  desigur,  ar  fi  avut  şi  el  soarta  lui  Sterie  Ciumetti. 

Moţa  a  reuşit  să  se  sustragă  vigilenţei  autorităţilor,  care  l-au  căutat  fără  încetare 
până  la  începutul  lui  Februarie  1934,  când  a  fost  arestat  şi,  pentru  a  doua  oară, 
întemniţat  la  Jilava.  Chiar  dacă  n'ar  fi  fost  prins,  Moţa  avea  intenţia  să  se  predea. 
Căci,  cu  mici  excepţii,  erau  acum  adunate  la  Jilava  căpeteniile  legionare  din  întreaga 
ţară  şi  Moţa  socotea  că  locul  său  este  printre  dânşii. 

La  Jilava,  Moţa  este  primit  de  camarazi  cu  mare  entuziasm  şi  imediat  ia  comanda 
tuturor  legionarilar  arestaţi,  până  la  proces,  când  apare  Căpitanul.  Dat  judecăţii, 
alături  de  Căpitan  şi  ceilalţi  camarazi,  este  achitat,  la  5  Aprilie  1934. 

Din  nou  liber,  Moţa  îşi  continuă  activitatea  juridică  şi  publicistică,  apărând  în 
toate  procesele  legionare,  scriind  la  toate  foile  ce  încep  iarăşi  să  apară  în  ţară. 
Reapariţia  regulată  a  "Cuvântului  Studenţesc"  în  toamna  lui  1934,  îl  aduce  printre 
colaboratorii  săi  permanenţi.  Cuvântul  lui  Ionel  Moţa  este  un  continuu  îndreptar  al 
noilor  generaţii  studenţeşti,  care  mărturisesc  în  Moţa  un  conducător  spiritual, 
proclamându-1,  în  unanimitate,  la  congresul  dela  Craiova,  din  Aprilie  1935, 
preşedinte  de  onoare. 

La  16-17  Deecembrie  1934,  Ionel  Moţa  participă  -  în  calitate  de  delegat  al  "Gărzii 
de  Fier"  -  la  congresul  anual  organizat  de  Comitetele  de  Acţiune  pentru 
Universalitatea  Romei",  de  sub  preşedinţia  deputatului  italian  Generalul  Coselschi, 
la  Montreux  (Elveţia),  la  care  au  mai  participat  şefii  mişcărilor  naţionaliste  din  16 
State  europene. 

Cu  acel  prilej,  Moţa  a  rostit  următoarea  cuvântare: 

“Domnule  Preşedinte,  Domnilor  Delegaţi, 

Problema  in  discuţie,  a  realizării  unei  noi  unităţi,  m'a  preocupat  în  mod  deosebit. 
Trebue  să  facem  imposibilul  pentru  a  evita  ca  lumea  fascistă  de  mâine  să  fie  divizată 
în  mai  multe  fronturi,  cari  să  se  lupte  între  ele.  Problema  universalităţii  Romei 
trebue  să  ne  preocupe  din  primul  loc.  Trebue  să  ne  sforţăm  de  a  găsi  un  teren  comun 
de  înţelegere,  pe  care  ar  trebui  să  ne  bazăm  mâine. 

Tot  aşa  cum  a  precizat  d.  Preşedinte,  noi  nu  putem  spera  decât  că  lumea  fascistă 
de  mâine  va  forma  o  unitate  complectă  din  toate  punctele  de  vedere.  Nu  trebue  să  ne 
fixăm  scopuri  prea  largi  îi  trebue  să  recunoaştem  dreptul  fiecărui  popor  de  a-şi 
rezerva  facultatea  de  privire  a  problemelor  speciale,  în  cari  noi  nu  vom  avea  dreptul 
să  ne  amestecăm.  însă,  din  alt  punct  de  vedere,  este  perfect  egal  că,  asupra  marilor 
probleme  internaţionale  trebue  să  cădem  de  acord,  fără  a  emite  niciuna  din  marile 
probleme  internaţionale,  în  sfârşit  de  a  nu  compromite  unitatea  fascistă  de  mâine. 

Nu  voiu  insista  asupra  legăturilor  cari  ne  unesc,  asupra  concepţiei  noastre  unice 
de  a  accepta  şi  de  a  aproba  corporatismul,  astfel  cum  l-a  conceput  d.  Mussolini,  şi 
care  va  fi  aplicat  de  către  fiecare  Naţiune,  cu  oarecari  adaptări  locale,  ţinând  seamă 
de  condiţiunile  particulare.  Nu  voiu  insista  mult  asupra  acestei  spiritualităţi  noi,  care 
ne  este  comună  nouă,  însă  eu  vă  propun  de  a  desbate  două  probleme  destinate  a 


Nicolae  Niţă 


135 


permite  o  mai  perfectă  unitate,  probleme  cari,  în  tot  cazul,  ar  putea  constitui  un 
pericol  pentru  această  unitate  europeană  de  mâine  a  lumii  fasciste". 

în  continuare,  Ionel  Moţa  vorbeşte  despre  diverse  centre  de  iniţiativă,  care 
studiază  problemele  comune  Fascismului,  şi  despre  necesitatea  de  a  se  pune  de  acord 
cu  ele,  invitându-le  să  participe  la  reuniunile  viitoare. 

în  ceeace  priveşte  nevoia  constituirii  unui  bloc  european  şi  mondial  unic,  Moţa 
crede  că,  pentru  a  asigura  această  unitate,  nu  trebue  să  ignorăm  nici  una  din  marile 
probleme  internaţionale,  printre  care  problema  evreiască,  foarte  gravă  pentru 
anumite  ţări  "şi  cu  totul  specială  pentru  România" 107. 

Intervenţiei  lui  Ionel  Moţa,  se  datoreşte  faptul  că,  deşi  problema  jidovească  nu 
figura  în  ordinea  de  zi  a  congresului,  ea  a  fost  totuşi  amplu  desbătută,  examinarea  ei 
fiind  acum  abordată  pentru  prima  dată  de  către  fascismul  italian,  care-şi  precizează 
poziţia  faţă  de  ea,  prin  următoarea  moţiune,  votată  cu  unanimitate: 

„Congresul,  considerând  că  fiecare  Stat,  în  virtutea  principiului  suveranităţii 
naţionale,  e  singur  competent  să  decidă  pe  teritoriul  său  asupra  atitudinei  pe  care  o 
va  lua  faţă  de  cetăţeni,  grupări,  rase  şi  religiuni  stabilite  înlăuntrul  său  -  ţinând 
seamă  de  prescripţiunile  legilor  naturale  şi  ale  regulelor  morale  -  declară  ca 
problema  jidovească  nu  trebue  concepută  ca  o  campanie  de  ură  universală  împotriva 
Jidanilor; 

Dar,  cu  toate  acestea,  considerând  că  în  numeroase  ţări,  anumite  grupuri  de 
Jidani  exercită  pe  fată  sau  în  mod  ocult  o  influenţă  dăunătoare  intereselor  morale  şi 
materiale  ale  Patriei  şi  constituie  un  fel  de  Stat  în  Stat,  profitând  de  toate  drepturile 
sau  refuzând  să  se  conformeze  la  orice  datorii,  lucrând  totodată  la  distrugerea 
civilizaţiei  creştine,  Congresul  denunţă  acţiunea  nefastă  a  acestor  elemente  şi  se 
angajează  a  o  combate"108. 

Această  moţiune  era  cea  mai  strălucită  consacrare  mondială  a  ideilor  lui  Ionel 
Moţa,  pe  care  el  le  propagase  încă  din  1925  când  fusese  la  congresul  antisemit 
mondial,  dela  Budapesta. 

Dar  nici  la  Montreux,  Ionel  Moţa  n'a  fost  scutit  de  anumite  ofense  din  partea 
oficialităţii  româneşti,  reprezentată  printr'un  mare  personaj  al  politicii  europene  din 
acel  timp.  Felul  în  care  Moţa  a  înţeles  să  răspundă  acestor  ofense  a  impresionat 
adânc  întregul  congres,  care  s'a  solidarizat  cu  Moţa,  iar  când  acesta  a  amintit  de 
suferinţele  tineretului  român,  congresul  a  păstrat  o  clipă  de  reculegere,  pentru 
sângele  nevinovat  şi  curat  al  zecilor  de  luptători  naţionalişti  români,  ucişi  până 
atunci. 

Reproducem  aci  scrisoarea  pe  care  Moţa  a  trimis-o  atunci  lui  Nicolae  Titulescu: 

“Domnule  Ministru,  astăzi  după  amiază,  din  plin  congres  al  C.  A.  U.  R.  am  fost 
ridicat  de  către  agenţi  ai  siguranţei  elveţiene,  condus  la  biroul  poliţiei  din  hotel  şi 
supus  unor  cercetări  amănunţite,  care  au  mers  până  la  stabilirea  genealogiei  mele  şi 
la  examinarea  credinţelor  mele  politice  ca  şi  a  întregii  mele  activităţi  din  ultimii  ani. 

Desigur,  numai  poliţiei  elveţiene  îi  datorez  faptul  de  a  nu  mi  se  fi  luat  amprentele 
digitale,  după  ce  consemnându-se  totul  într'un  interogatoriu  scris,  am  fost  cercetat 
asupra  măsurii  în  care  aş  fi  participat  la  asasinarea  lui  Duca  şi  asupra  întregii 
activităţi  a  Gărzii  de  Fier. 

După  această  cercetare  poliţienească,  am  fost  urcat,  însoţit  de  agenţi  de  poliţie,  în 
camera  mea,  unde  fără  autorizaţie  legală  s'a  procedat  la  o  amănunţită 


107  -  Comites  d'action  pour  l'universalite  de  Rome.  Reunion  de  Montreux,  No.  16-17,  p.  48. 

108  -  Comites  d'action  pour  l'universalite  de  Rome.  Reunion  de  Montreux,  No.  16-17,  p.  86-87. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


136 


percheziţionare  a  valizelor  şi  camerei  mele,  în  mod  ilegal. 

Mi  s'a  spus  că  se  caută  arme  şi  muniţiuni,  din  ordinul  direct  ai  ministrului  federal 
respectiv. 

Cum  această  atitudine  ofensatoare  şi  ilegală  nu  s'a  luat  faţă  de  nici  unul  din 
membrii  congresului,  ci  numai  faţă  de  mine,  am  convingerea  că  tot  ce  s'a  întâmplat 
se  datoreşte  intervenţiei  d-v.  -  Iau  act. 

în  tară  străină,  sensiblitatea  naţională  e  mai  accentuată,  de  aceea,  deşi  o  înfierare 
publică  a  d-v.  nu  ar  fi  trebuit  să  mă  indispună,  ţin  să  vă  comunic  cât  de  mult  m'a 
durut  pentru  ţara  mea,  cât  de  ruşinat  m'am  simţit  pentru  România  mea,  atunci  când 
comunicând  congresului  cele  întâmplate  (comunicare  la  care  eram  dator  deoareee  în 
mine  fusese  ofensat  întregul  congres)  şi  de  altfel  fără  să  amestec  în  această 
comunicare  persoana  d-v.  dintr'un  sentiment  de  jenă  ca  Român,  şi  când  congresul 
protestând  cu  indignare  contra  celor  întâmplate  şi  implicându-vă,  pe  d-v.  ca 
responsabil  -  am  simţit  cum  în  revolta  contra  d-v.  era  pălmuită  însăşi  onoarea  ţării 
mele. 

E  regretabil,  în  deosebi,  că  aţi  ţinut  să  daţi  în  spectacol,  în  faţa  reprezentanţilor  a 
20  popaare,  toată  putreziciunea,  morală  a  României  vechi,  care  guvernează  încă  ţara 
şi  se  dovedeşte  astfel  în  faţa  străinilor  toată  infecţiunea  care  stăpâneşte  în  asemenea 
măsură  această  clasă  conducătoare,  încât  e  suficient  ca  un  membru  al  ei  să  ia  contact 
cu  un  strein  sănătos  -  aşa  cum  sănătoasă  e  autoritatea  publică  elveţiană  pentruca 
infecţiunea  să  fie  transmisă  acestor  streini  cu  atâta  virulenţă  încât  să-i  poată 
determina  la  acte  atât  de  ilegale,  cum  este  o  percheziţie  domiciliară  neautorizată  de 
Justiţie. 

România  de  mâine,  a  noastră,  tinerilor,  care  va  înstăpâni  cu  siguranţă  şi  în 
curând,  va  şti  să  spele  toate  aceste  ofense  de  pe  obrazul  ţării. 

Aceasta  şi  numai  aceasta  este  satisfacţia  pe  care  o  aştept,  (ss)  1. 1.  Moţa". 

în  Aprilie  1935,  constituindu-se  Asociaţia  "Generaţia  mişcării  studenţeşti  dela 
1922",  Ionel  Moţa  este  ales  preşedinte.  Era  consacrarea  uneia  din  cele  mai 
reprezentative  figuri  a  generaţiei  noi,  care  a  personificat  şi  păstrat  neştirbit 
patrimoniul  moral  al  mişcării  studenţeşti,  contribuind  -  prin  cultura,  caracterul  şi 
lupta  sa  -  la  biruinţa  ei. 

Cu  acel  prilej,  Ionel  Moţa  a  spus  următoarele  : 

“şi-ai  despicat  în  două  istoria 

ţăran  de  cremene 

cum  n'a  fost  altul  să-ti  semene, 

Horia!" 

Aron  Cotruş 

O  despărţire  între  două  lumi. 

Aceasta  a  fost  semnificaţia  mişcării  naţionale  studenţeşti  dela  1922,  aceasta  a  fost 
marea  îndrăsneală,  răspântia  hotărîtoare  căreia  generaţia  noastră  îi  datorează  aflarea 
marilor  izvoare  de  vitalitate  românească. 

Când  această  mişcare  va  fi  ajuns  la  biruinţă,  iar  faţa  României  se  va  schimba  ca 
prin  farmec,  se  va  putea  spune  şi  despre  tineretul  acestei  mişcări  studenţeşti: 
ai  despicat  în  două  istoria... 

Fericită  sfărâmare  a  unei  unităţi  de  moarte,  a  unei  solidarităţi  de  înjosire". 

La  cel  de  al  doilea  congres  al  Asociaţiei,  din  18  şi  19  Aprilie  1933,  Moţa  este  reales 


Nicolae  Niţă 


137 


preşedinte.  în  menţiunea  pe  care  o  redactează  şi  care  se  votează  în  unanimitate, 
Ionel  Moţa,  referindu-se  la  pregătirea  unei  noi  acţiuni  de  distrugere  a  mişcării 
naţionale,  a  spus,  între  altele: 

-Congresul  exprimă  totodată  hotărîrea  sa,  în  numele  generaţiei  tinere  a  mişcării 
studenţeşti  a  ultimilor  14  ani,  de  a  se  apăra  cu  toată  vigoarea  unei  legitime  apărări 
împotriva  acestor  încercări,  arătând  ţării  întregi  că  această  mişcare  nu  va  putea  fi 
înfrântă  prin  unul  sau  două  asasinate,  ori  prin  ineficiente  disolvări,  ci  va  putea  fi 
înfrântă  doar  atunci  când  toate  zecile  de  mii  de  tineri  pe  cari  îi  reprezentăm,  vor  fi 
fost  coborîţi  în  mormânt". 

La  6  Decemvrie  1935,  Ion  I.  Moţa  este  numit  comandant  al  "Bunei  Vestiri",  ordin 
nou  întemeiat  de  către  Căpitan,  pentru  "Văcăreşteni"  şi  o  parte  dintre  întemeietorii 
Legiunii:  ing  Gh.  Clime,  ing.  Ion  Blanaru  şi  avocat  Miile  Lefter. 

Tot  în  primăvara  lui  1936,  Ionel  Moţa  ia  conducerea,  efectivă  a  glorioasei 
“Libertatea",  dela  Orăştie,  prin  care  veneratul  său  părinte  a  dus  atâtea  mari  lupte 
pentru  cauza  românismului  şi  prin  care  a  îmbrăţişat,  cu  atâta  înţelegere  părintească, 
mişcarea  legionară,  pentru  care  a  suferit  el,  ctitor  de  ţară  întregită,  batjocură  şi  chiar 
închisori. 

Deşi  nu  e  oficios,  foaia  capătă  un  dinamic  caracter  legionar. 

în  acelaşi  timp  Ionel  Moţa  este  purtătorul  de  cuvânt  al  duhului  nou  legionar, 
ţinând  o  sorie  de  conferinţe  cu  răsunet  din  oraş  în  oraş.  "Nu  de  puţine  ori,  între  două 
trenuri  -  după  cum  spune  Ion  Banea  -  trebuia  să  redacteze  articolele  cerute  de  către 
diverse  reviste  şi  ziare  sau  să-şi  schiţeze  o  nouă  lucrare" 109. 

Căci  în  afară  de  "Cuvântul  Studenţesc",  Ionel  Moţa  colaborează  regulat  la  "Revista 
Mea",  "Cuvântul  Argeşului",  "Crai  Nou",  "România  Creştină",  “Vestitorii"  -  noua 
gazetă  pe  care  o  redacta  Vasile  Marin  şi  care  a  fost  suprimată  după  Nr.  4. 

în  Martie  1936,  Moţa  îşi  strânge  o  parte  din  articolele  sale  -  răspândite  prin 
diferitele  reviste  şi  ziare  -  într'un  volum,  intitulat  "Cranii  de  lemn",  editura  "Totul 
pentru  Ţară",  Sibiu  1936. 

“Cranii  de  lemn"  este  cartea  suferinţelor  şi  victoriilor  tineretului  românesc.  Un 
catehism  -  alături  de  "Pentru  legionari"  -  al  tineretului  românesc  din  acest  veac. 

Din  articolele  cuprinse  în  acest  volum  se  desprinde  -  pe  lângă  puternicul  schelet 
juridic  şi  moral,  pe  care  Moţa  l-a  pus  la  temelia  Legiunii  -  un  spirit  mesianic  al  Jertfei 
totale  pentru  binele  altora,  pentru  Neam,  pentru  slujirea  lui  Dumnezeu,  care  îi  vor 
duce  mai  târziu  să-şi  dea  viaţa  chiar  pe  câmpiile  Spaniei. 

La  începutul  volumului  Moţa  pus  o  Autobiografie  (în  loc  de  introducere).  El 
poartă  acolo  numele  Nuţu  Doncii  -  un  nume  simbolic,  sub  care  era  să  apară  cartea, 
de  n'ar  fi  putut-o  strecura  sub  propriul  său  nume. 

Se  mai  află  în  acel  volum  un  articol  intitulat  "8  Mai",  care  -  după  propria 
mărturisire  a  lui  Moţa  -  i-a  fost  inspirat  de  jertfa  şi  suferinţele  Nicadorilor.  în  afară 
de  stilul  impecabil  şi  plin  de  nemărginită  duioşie,  Moţa  imortaliza  în  acele  rânduri 
pentru  generaţiile  ce  vor  veni,  lupta  dintre  setea  de  viaţă  a  unei  fiinţe  tinere  şi 
renunţarea  totală  şi  de  bună  voie  la  toate  bucuriile,  pentru  un  ideal. 

Pentru  frumuseţea  şi  simbolul  lui,  acest  articol  a  fost  citit  la  catafalcul  lui  Ion  I. 
Moţa  de  comandantul  Belgea. 

în  legătură  cu  atacurile  pe  care  unele  ziare  şi  foştii  conducători  le  îndreptau  contra 
legionarilor,  Ionel  Moţa  face  să  apară,  în  1936,  an  manifest,  din  care  extragem: 

"Tineretul  naţionalist,  legionar,  nu  e  nicidecum  anarhic.  El  nu  practică  violenţa  în 


109  -  "Glasul  Strămoşesc",  An.  IV,  Nr,  1. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


138 


virtutea  vreunui  principiu  nihilist  şi  nici  măcar  ca  metodă  normală  de  luptă. 
Tineretul  nostru  e  un  tineret  strâns  legat  de  ideea  de  ordine,  ordine  morală  în  rândul 
întâi,  ordine  naţională  în  rândul  al  doilea,  şi  chiar  ordine  legală.  Dovadă  că  se 
prezintă  de  bună  voie  în  faţa  autorităţilor  legale  spre  a  se  supune  prevederilor  legale 
(pe  care  le-ar  fi  putut  eluda). 

Tineretul  acesta  declară  că  îi  sunt  absolut  suficiente  cadrele  legale  pentru  a-şi 
împlini  misiunea  sa  istorică  şi  pentru  a  birui. 

Dar  atunci  când  cei  înspăimântaţi  de  progresul  normal  şi  legal  al  luptei 
tineretului,  concep  ei  cei  dintâi  şi  pun  în  aplicare  ei  cei  dintâi  scoaterea  tineretului 
din  lege,  uneltind  împotriva  lui  şi  întrebuinţând  cele  mai  perfide  mijloace  (disolvări, 
împuşcări,  uneltiri  împotriva  vieţii  conducătorilor,  cumpărarea  şi  încurajarea 
trădătorilor,  etc.),  mijloace  cărora  acest  tineret  nu  le  poate  face  faţă  pe  căile  legale, 
atunci  ţinem  să  se  ştie  că  noi  nu  putem  să  ne  resemnăm,  acceptând  înfrângerea 
noastră  prin  aceste  lovituri  imorale,  ilegale  şi  piezişe,  ci  înţelegem  să  răspundem  cu 
toate  mijloacele  la  care  ne  dă  dreptul  cea  mai  legitimă  şi  mai  sfântă  apărare. 

Aceste  afirmaţii  ale  noastre  pot  fi  desigur  foarte  uşor  răsturnate  da  către 
adversarii  noştri,  afirmând  că  nu  sunt  adevărate  provocările  despre  care  vorbim, 
atacurile  infame,  imorale  şi  ilegale  despre  care  ne  plângem.  "Voi  aţi  început  uneltirile 
şi  violenţele",  zic  ei.  Dar  noi  afirmăm,  în  faţa  lui  Dumnezeu  şi  a  istoriei,  că  niciodată 
violenţele  noastre  nu  au  fost  decât  legitime  apărării.  începutul  ilegalităţilor  şi  al 
violenţelor  a  fost  la  duşmanii  noştri.  Dumnezeu  şi  istoria  vor  decide  asupa  acestei 
chestiuni  a  priorităţii  atacului  nedrept  şi  deci  a  justificării  uneia  sau  a  celeilalte 
violenţe. 

Iar  dacă,  pe  viitor,  aceşti  politicieni  vor  cu  adevărat  pace  şi  linişte  în  ţară,  să 
binevoiască  a  se  feri  de  piaza  rea  a  ceasului  când  sunt  tentaţi,  spre  a  scăpa  mai  uşor 
de  adversari,  să  uneltească  din  nou  împotriva  vieţii  noastre,  să  ne  scoată  din  nou  din 
lege  şi  din  lupta  egală  şi  cavalerească.  Şi  vor  avea  linişte  şi  pace. 

Dar  dacă  violenţele  şi  uneltirile  lor  vor  continua,  vor  trebui  să  se  izbească  în  plin 
de  acest  tineret  care-si  apără,  chiar  cu  sălbăticie,  misiunea  şi  idealul  său". 

Viitorul  s'a  însărcinat  să  dovedească  cât  de  adevărate  au  fost  cuvintele  lui  Ionel 
Moţa. 

în  August  acelaşi  an  îl  găsim  pe  Ionel  Moţa  în  tabăra  dela  Carmen  Sylva,  muncind 
alături  de  Căpitan  şi  ceilalţi  camarazi,  cu  aceeaşi  voie  bună  şi  entuziasm  care  făceau 
din  taberele  legionare  un  nesecat  izvor  de  energie  şi  muncă  închinată  Patriei. 

încercările  regimului  defunct  de  a  zădărnici  şi  această  mare  operă  de  educaţie 
naţională  şi  însănătoşire  a  tineretului  nu  lipsesc  nici  acum.  în  faţa  elanului  năvalnic 
al  tineretului  care  se  înrola  sub  steagul  Căpitanului,  putreziciunea  stăpânitorilor 
satrapi  încearcă  să  creeze  o  diversiune,  prin  nefireasca  organizaţie  a  Străjii  Ţării,  a 
cărei  emblemă  şi  educaţie  era  de  esenţă  pur  masonică  şi  care  era  să-şi  încununeze 
activitatea  prin  teatrala  sinucidere  a  comandantului  ei,  în  neputinţa  de  a  justifica 
miloanele  risipite. 

Ionel  Moţa  a  adresat  atunci  Ţării  o  broşură,  intitulată  "Scrisoare  către  tineretul 
cuminte!”,  care  constituia  un  drastic  rechizitor  al  acestor  încercări  infame,  -  cuvinte 
ce  au  putut  străbate  opreliştile  censurii  şi  urmăririle  poliţiei,  ajungând  până  în  cele 
mai  îndepărtate  colţuri  ale  ţării. 

începutul  crâncenelor  lupte  din  Spania,  dintre  naţionalişti  şi  comunişti,  cu  toate 
ororile  pe  care  aceşti  Luciferi  moderni  le  deslănţuie  împotriva  bisericii  şi  civilizaţiei 
creştine,  naşte  în  sufletul  profund  pios  al  lui  Ionel  Moţa  o  mare  problemă  de 
conştiinţă:  "Se  trage  cu  mitraliera  în  obrazul  lui  Cristos!  Se  clatină  aşezarea  creştină  a 


Nicolae  Niţă 


139 


lumii!  Putem  noi  să  stăm  nepăsători?  Nu  e  o  mare  binefacere  sufletească,  pentru 
viaţa  viitoare,  să  fi  căzut  în  apărarea  lui  Cristos?"  spunea  el  în  scrisoarea  din  urmă 
către  iubiţii  şi  prea  mult  încercaţii  lui  părinţi.  Şi  socotind  că  de  rezultatul  luptei  din 
Spania  depinde  şi  soarta  poporului  nostru  căci:  "de  va  cădea  Crucea  la  pământ  în 
Spania,  se  vor  clătina  temeliile  ei  şi  în  România,  iar  comunismul,  dacă  va  fi  biruitor 
azi  acolo,  se  va  năpusti  mâine  asupra  noastră"  "°,  Ion  Moţa  îşi  pregăteşte  o  echipă  de 
6  comandanţi  legionari,  dintre  cei  mai  bravi  şi  încercaţi,  şi,  senin,  la  24  Noembrie 
1936  pleacă,  pentru  ca  să  moară,  spre  pământul  Spaniei,  care  "nu  e  pentru  inimile 
noastre  un  pământ  străin",  căci  acum  el  s'a  amestecat  cu  sângele  scump  al  lui  Ionel 
Moţa  şi  Vasile  Marin. 

Mai  înainte  de  aceasta  -  ca  la  plecarea  pe  un  drum  fără  întoarcere  -  el  îşi  pune 
toate  treburile  în  ordine,  lasă  cele  din  urmă  cuvinte  pentru  părinţii  săi  veneraţi, 
pentru  micii  şi  adoraţii  săi  copii,  pentru  soţia  credincioasă  şi  pentru  Căpitanul  său, 
pe  care-1  preţuia  mai  mult  ca  orice  pe  această  lume,  şi  se  împărtăşeşte  cu  Sfintele 
Taine  la  biserica  Sf.  Ilie  Gorgani. 

"Deşi  n'avea  aprobarea  Căpitanului  să  stea  decât  o  lună,  după  ce  predau 
Generalului  Moscardo  -  apărătorul  Alcazarului  -  sabia  de  Onoare  dăruită  de  Legiune, 
ei  se  angajează  până  la  sfârşitul  luptelor  în  Legiunea  Străină,  cea  mai  expusă  unitate 
a  trupelor  spaniole  de  sub  comanda  Generalului  Franco.  Căci  Moţa  -  în  sufletul 
căruia  înviase  toate  virtuţile  dace  din  străvechea  Sarmisegetuza  -  socotea  că:  "Omul 
doar  n'a  fost  născut  pentru  a  trăi  numai  decât  un  număr  de  nu  ştiu  câţi  ani;  ci  pentru 
a  se  apropia  de  Dumnezeu,  prin  faptele  vieţii  Sale"  1X1. 

Există  oameni  care  s'au  întrebat  şi  se  întreabă  poate  şi  acum  -  care  a  fost  rostul 
plecării  şi  jertfei  lui  Moţa  în  Spania? 

Acestora  le-a  răspuns  profesorul  Nae  Ionescu  în  prefaţa  cărţii  "Crez  de  Generaţie" 
a  lui  Vasile  Marin,  camaradul  întru  jertfă  al  lui  Ionel  Moţa: 

"Ion  Moţa  s'a  dus  să  moară.  Coborîse  adănc  în  el  încredinţarea  că  mântuirea 
neamului  nostru  are  nevoie  de  jertfa  patetică  a  fiinţei  lui  trupeşti;  şi  a  plecat  într'o 
transfigurată  hotărîre;  nu  ca  să  lupte;  nu  ca  să  învingă  luptând;  ci  pentruca,  cu 
moartea  lui,  să  calce  moartea  noastră.  Dacă  Moţa  s'ar  fi  întors  nevătămat  din 
războiu,  bucuria  omenească  a  noastră,  a  celor  care  l-am  cunoscut,  ar  fi  stat  alături  de 
îndoiala  lui  Moţa,  care  se  va  fi  gândit  că,  pentru  păcatele  cuiva,  Dumnezeu  i-a  refuzat 
jertfa.  Oricât  de  groaznic  ar  fi  omeneşte  gândul  acesta,  eu  sunt  astăzi  încredinţat  că, 
pentru  mântuirea  naţiei  noastre,  Dumnezeu  trebuia  să  accepte  jertfa  lui  Moţa,  aşa 
după  cum,  pentru  mântuirea  neamului  omenesc,  a  acceptat  jertfa  mielului". 

Din  drum,  de  pe  vaporul  “Monte  Olivia",  care-i  ducea  spre  Portugalia,  Moţa  scrie 
mereu  pentru  “Libertatea"  lui  dragă,  şi  apoi,  chiar  din  iureşul  războiului,  el  trimite 
mereu  răvaşe  dela  legionarii  români  de  pe  frontul  spaniol".  Numerele  "Libertăţii"'  de 
Crăciun  şi  Anul  Nou  1937,  sunt  aproape  în  întregime  scrise  de  Ionel  Moţa. 

"Prezent"  se  intitulează  publicaţia  care  cuprinde  ultimele  lui  articole  scrise  pe 
frontul  spaniol  şi  care  au  fost  tipărite  după  moartea  sa. 

Un  amănunt  înduioşător  e  şi  acela  că  tot  timpul,  atât  pe  vapor  cât  şi  pe  front,  Ionel 
Moţa  a  dormit  alături  de  V.  Marin,  lângă  care  avea  să-şi  doarmă  şi  somnul  cel  de  pe 
urmă. 

La  1  Ianuarie  1937,  Căpitanul  numeşte  pe  Moţa,  vice-preşedinte  al  partidului 
"Totul  pentru  Ţară"  lucru  care  i  s'a  comunicat  pe  frontul  spaniol. 


110  -  Testamentul  lui  Ion  I.  Moţa. 

111  -  Testamentul  lui  Ion  I.  Moţa,  p.  24. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


140 


îndurând  toate  greutăţile  şi  mizeriile  cumplitelor  lupte  din  acel  iad  pământesc 
care  era  atunci  Spania,  Ionel  Moţa  şi  cu  ceilalţi  6  camarazi  ai  săi  se  înrolează,  ca 
simpli  soldaţi  în  Bandera  6  Tercio,  luptând  cu  tot  devotamentul  şi  abnegaţia,  ca 
pentru  Ţara  lor.  La  groaznicile  lupte  dela  4-6  Ianuarie  ce  s'au  dat  în  sectorul 
Majadahonda  -  Las  Rogaz  -  El  Pradilo,  Moţa  cu  echipa  română  au  fost  la  înălţimea 
eroică  aşteptată  dela  ei,  făcând  fapte  de  rară  vitejie,  ceeace  le-a  atras  felicitările 
speciale  ale  Comandantului  lor. 

în  ziua  de  13  Ianuarie  1937,  la  ora  4,45  în  cumplitele  lupte  dela  Majadahonda, 
Ionel  Moţa  a  căzut  cu  mâna  pe  mitralieră,  alături  de  nedespărţitul  său  camarad  şi 
prieten  Vasile  Marin,  în  fata  satanicului  foc  bolşevic.  De  sub  haina  care  acoperea 
pieptul  sfârtecat  al  lui  Moţa,  camarazii  scot  drapelul  tricolor  cu  care  era  înfăşurat  şi-l 
aştern  peste  trupurile  lor. 

Nicolae  Totu  -  unul  din  cei  6  comandanţi  legionari  din  echipa  lui  Moţa  -  redă 
astfel  acest  tragic  moment:  "Ionel  Moţa  a  primit  lovitura  de  obuz  în  plin,  dar  nu  are 
nici  măcar  o  zgârietură  pe  obraz,  e  senin  şi  sfânt.  Marin  are  răni  numai  pe  faţă  şi  în 
partea  stângă  a  pieptului.  Trăsăturile  lui  par  şi  mai  bărbăteşti  acum.  întotdeauna 
Moţa  a  fost  sfântul  viteaz,  iar  Marin  eroul  neînfricat.  Mă  uit  la  amândoi  şi-mi  aduc 
aminte  de  articolul  lui  Ionel  Moţa:  "Cranii  de  lemn".  Da,  cranii  de  lemn,  acum. 

în  ele  însă  s'au  frământat  o  lume,  speranţe,  credinţe,  avânturi.  Trupurile  nu  mai 
au  viaţă,  dar  sufletele  lor  sunt  cu  noi,  le  simţim  la  tot  pasul.  Ele  ne  vor  duce  la 
biruinţa  finală.  Sufletele  lor  vor  mişca  steagurile  noastre  victorioase  şi  din  înălţimea 
lor  vor  binecuvânta  jertfa  noastră" 112. 

Aşa  a  fost  scris  să  moară:  simplu,  modest,  luptând,  ca  în  toată  viaţa  sa,  "cu  tot 
elanul  şi  toată  fericirea,  pentru  Cristos",  pentru  a  împlini  astfel  voia  destinului  său, 
care-1  chema:  "a  muri  sfârtecat  şi  chinuit,  apărând  Crucea  şi  scânteia  de  adevăr  pe 
care  o  avea  în  el",  convins  fiind  că  “oricât  de  puternic  ar  fi  Satana,  atunci  când  îl 
combaţi  cu  jertfirea  chiar  a  propriei  vieţi,  intervine  Atotputernicia  cerească  şi  te  face 
biruitor"  “3. 

Vestea  acestei  îndoite  morţi  a  căzut  ca  un  trăsnet  asupra  tuturor  inimilor  curate 
româneşti,  care  urmăreau  cu  înfrigurare  soarta  legionarilor  români  de  pe  frontul 
spaniol. 

în  dimineaţa  de  14  Ianuarie,  când  sosise  telegrama  prin  care  Nicolae  Totu  anunţa 
Căpitanului  cumplita  veste,  mi-a  fost  dat  -  pentru  prima  oară  de  când  îl  cunoşteam  - 
să-l  văd  plângând  pe  Căpitan.  Omul  acela  care  în  faţa  tuturor  încercărilar  năprasnice 
ce-i  trimisese  soarta  rămăsese  neînfrânt;  Căpitanul,  care  -  într'o  grea  împrejurare  a 
vieţii  mele,  la  moartea  tatălui  meu  -  îmi  spunea:  "Fii  tare;  marile  încercări  ale  vieţii 
trebue  şi  ne  găsească  resemnaţi  şi  hotărâţi  să  primim  dârzi  toate  loviturile",  sub 
povara  cumplitei  dureri  a  morţii  celui  mai  bun  şi  mai  drag  frate  de  luptă,  plângea. 

Pentru  aducerea  în  ţară  a  trupurilor  camarazilor  morţi  în  depărtare,  a  plecat  însuşi 
Domnul  General  Cantacuzino  Grănicerul,  care  facea  acum  pentru  a  doua  oară  acest 
drum. 

Spania  şi  Germania  -  pe  unde  a  trecut  vagonul  mortuar  -  au  dat  onoruri  militare 
acestor  camarazi,  -  reprezentanţi  ai  tineretului  naţionalist  roman. 

în  ţară,  dela  Ghica  Vodă,  în  tot  drumul  prin  Moldova,  şi  în  Ardeal  până  la  Orăştia 
natală  a  lui  Moţa,  şi  mai  departe  până  la  Bucureşti,  poporul  şi  Legiunea  au 
îngenunchiat  în  faţa  sicrielor  lor. 


112  -  Nicolae  Totu,  "însemnări  de  pe  front"  pag.  128. 

113  -  Ion  I.  Moţa,  "Cranii  de  lemn". 


Nicolae  Niţă 


141 


O  procesiune  impunătoare  de  cămăşi  verzi  -  într'o  ordine  cum  nu  mai  cunoscuse 
Capitala  -  a  condus  la  biserica  unde,  înainte  de  plecarea  pe  front,  primiseră  Sfânta 
împărtăşanie,  pe  cei  care  purtaseră  vitejia  românească  în  îndepărtata  Spanie. 

înhumarea  lor  la  Casa  Verde  s'a  făcut  tot  într'o  fatidică,  zi  de  13  -  13  Februarie 
1937  -  fiind  întovărăşiţi  în  ultimul  lor  drum  de  întreaga  Legiune  Arhanghelul  Mihail, 
cu  care  ocazie  au  depus  acest  cutremurător  jurământ: 

"Jur  în  faţa  lui  Dumnezeu. 

în  faţa  jertfei  voastre  sfinte  pentru  Hristos  şi  Legiune. 

Să  rup  din  mine  bucuriile  pământeşti, 

Să  mă  smulg  din  dragostea  omenească, 

Şi  pentru  învierea  neamului  meu, 

în  orice  clipă, 

Să  stau  gata  de  moarte,  Jur!". 

Mai  târziu,  s'a  înfiinţat  ordinul  "Moţa-Marin"  format  din  cei  mai  viteji  şi  mai 
neînfricaţi  luptători  pentru  Legiune  şi  Ţară,  iar  Asociaţia  "Generaţia  Mişcării 
studenţeşti  din  1922"  a  luat  numele  lui  "Ion  I.  Moţa". 

în  amintirea  jertfei  lor,  Căpitanul  a  hotărît  înălţarea  unei  mănăstiri  la  Predeal, 
unde  trebuia  să  fie  cimitirul  de  onoare  al  tuturor  legionarilor  căzuţi. 

Legiunea  va  împlini  cât  de  curând  această  poruncă  a  Căpitanului  ei.  Acolo  vor 
dormi  somnul  de  veci  Căpitanul,  Moţa  şi  Marin,  Nicadorii,  Decemvirii,  şi  toate 
legiunile  de  tineri  martiri. 

Şi  totuşi  -  ca  şi  Căpitanul  -  Moţa  n'a  murit,  Moţa  nu  poate  fi  mort  pentru  noi.  "Mă 
apropii  de  el  şi-i  pun  mâna  pe  obraz.  îl  chem  încet  pe  nume,  în  speranţa  unei  minuni, 
a  unui  răspuns"... “4  pe  care  zadarnic  îl  va  fi  aşteptat  Totu  din  partea  lui  Moţa,  la 
spitalul  Donicellas  Nobles. 

Căci  după  cum  ne  spune  însuşi  Ion  I.  Moţa115 ,  "Răspund  şi  eu  astăzi,  celor  cari 
m'au  iubit  şi  care  se  îndurerează  de  plecarea  mea  trupească  dintre  ei: 

PREZENT! 

Sunt  cu  voi,  sufletul  meu  nu  v'a  părăsit". 


114  -  Nicolae  Totu,  idem,  p.  127. 

115  -  Ion  I.  Moţa,  "Prezent". 


Articole  clin  Presa  Legionară 


142 


Literară  -  Artistică  -  Socială 


Nicolae  Niţă 


143 


Sensul  Tradiţiei  116 

de  Nichifor  CRAINIC 

între  romanticii  noştri  europenizând  din  veacul  trecut  şi  „intelectualiştii" 
europenizanţi  de  azi  e  o  deosebire  ce  trebue  precizată.  La  lumina  noilor  idei 
europene,  romanticii  descopereau  poporul  românesc.  E  adevărat  că  îi  prescriau 
tratamente  politice  şi  sociale  după  ultima  carte  de  reţete  din  Apus,  dar  în  cultură 
romantismul  îi  apleca  la  izvoarele  locale  şi-i  învăţa  să  devină  autohtoni. 
Romantismul  istoric  îi  călăuzea  spre  strămoşi;  romantismul  poetic  spre  folklor. 
Europenizanţi  în  ordinea  social-politică,  ei  erau  autohtonizând  în  ordinea  creaţiei 
literare.  „Intelectualiştii"  de  azi  reeditează  pe  plan  mintal  franţuzomania  de  altădată. 
Sunt  „intelectuali"  în  măsura  în  care  sunt  franţuzomani;  sunt  europenizanţi  în  raport 
invers  cu  autohtonismul.  Romanticii  afirmau  poporul  şi  legenda  naţională; 
„intelectualiştii"  tăgăduiesc  poporul  şi  îşi  fac  din  legenda  latinistă  argumentul 
anexării  lor  la  cultura  franceză.  Ceeace  ei  numesc  europenism  nu  e  decât  franţuzism  ; 
ceeace  ei  numesc  intelectualism  şi  raţionalism  nu  e  decât  adaptarea  la  o  anumită 
direcţie  din  cultura  franceză  şi  totdeodată  abdicarea  dela  autohtonism.  Ei  se  predau 
procesului  de  seducţie  exercitat  de  prestigiul  francez  şi  se  socot  călări  pe  planetele 
văzduhului,  când  tăgăduesc  ideea  autohtonă  şi  ideea  ortodoxă.  Actualizând  cu 
bravură  formula  d-lui  Mihail  Dragomirescu  „dela  misticism  la  raţionalism",  au  pornit 
cu  pantahuza  după  contribuţii  benevole  de  orientare.  Nevoia  unei  orientări  pre¬ 
supune  o  stare  de  neorientare  sau  de  dezorientare.  Şi  mi  se  pare  că  acesta  e  cazul 
„intelectualiştilor"  noştri.  La  ancheta  pe  care  au  provocat-o  în  timpul  din  urmă,  s'au 
putut  citi  din  partea  lor  răspunsuri  de  felul  acestuia:  „  O  spiritualitate  nouă?  Nu  este 
oarecum  pretenţios?  Spuneţi-mi  întâi  dacă  a  existat  o  spiritualitate  veche,  o  nobleţă 
spirituală  a  poporului  românesc,  din  clipa  redeşteptării  din  întuneric!"  Prin  urmare, 
cum  n'ar  fi  existat  o  spiritualitate  veche,  tot  astfel  n'ar  fi  existând  posibilitatea  unei 
spiritualităţi  noui.  Deşi  există  o  „clipă  a  redeşteptării  din  întuneric",  poporul  acesta 
n'ar  fi  în  stare  să  trăiască  decât  după  trup,  orice  posibilitate  de  viaţă  în  spirit  fiind 
aprioric  tăgăduită.  Şi  dacă,  totuşi,  există  directive  ale  spiritualităţii  lui,  aceste 
directive  trebuiesc  respinse  ca  primejdioase  intelectualităţii:  „Directivele 
tradiţionaliste,  naţionale  şi  ortodoxe,  înseamnă,  prin  exces,  un  atentat  la  libertatea  şi 
educaţia  intelectuală  a  generaţiei  de  azi".  Cu  sau  fără  spiritualitate,  cu  sau  fără 
directive  spre  o  spiritualitate,  poporul  românesc  este  tăgăduit,  trebuie  să  fie  tăgăduit. 
El  înfăţişează  „un  atentat  la  libertatea  şi  la  educaţia  intelectuală  a  generaţiei  de  azi". 
El  este  în  cazul  întâi  un  nimic;  în  cazul  al  doilea  o  primejdie.  Şi  atunci,  între 
„intelectualiştii"  cari  vor  să  se  „perfecţioneze"  şi  între  poporul  imperfectibil  se 
impune:  ruptura!  Presupunând  că  poporul  nu  e  definit,  „duşmanul  nostru  este 
indefinitul  şi  setea  cea  mare  este  de  a  şti".  A  şti  —  ce?  A  şti,  poate,  să  definim 
indefinitul?  Dar  aceasta  te-ar  obliga  să  te  apleci  cercetător  asupra  realităţilor  acestui 
popor  şi  înţelesul  lor  să-l  cristalizezi  în  linii  directive.  „Intelectualiştii"  noştri  refuză 
această  trudă  şi  această  demnitate.  Un  defect  fundamental  al  acestei  categorii  de 
cărturari  e  lenea  de  a  gândi  propriu  în  raport  cu  realităţile  dela  noi.  Un  spectacol 
lamentabil  au  dat  în  ziua  când  au  decretat  „ateismul  naţional"  fără  ca  vreunul  dintre 
ei  să  demonstreze  prin  vreun  semn  oarecare  această  uşuratică  afirmaţie. 
Comoditatea  e  principiul  familiar  al  „inteletualiştilor"  nu  numai  în  raport  cu 
realităţile  româneşti  cu  care  au  isprăvit  în  două  vorbe,  dar  şi  în  raport  cu  Occidentul. 


116  -  Revista  "Gândirea",  Bucureşti.  Anul  IX,  Nr.  1-2,  1929. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


144 


Setea  cea  mare  este  de  a  şti  —  zic  ei;  —  dar  a  şti  înseamnă  pentru  ei  a  înmagazina 
lucrurile  deja  ştiute  de  alţii  mai  înaintaţi  decât  noi.  „Mergem  către  Europa,  zice  unul. 
Aceasta  este  credinţa  mea.  Ne  îndreptăm  spre  Apusul  Renaşterii  greco-latine,  care 
constituie  titlul  principal  de  glorie  a  continentului  nostru".  însăşi  cuvintele  lui  sunt 
locuri  comune  învăţate  pe  dinafară  din  foiletoanele  franceze.  Din  această  sete  de  a 
şti,  adică  de  a  repeta  ce  se  ştie  şi  ce  se  scrie  în  Occident,  s'a  născut  în  publicistica 
noastră  un  fenomen  caracteristic:  reportajul  intelectual.  Mişcarea  „intelectualistă"  e 
de  fapt  un  reportaj  ideologic  pe  cât  de  îngâmfat  în  aparenţă  pe  atât  de  modest  în 
realitate.  Dela  revista  de  filosofie  până  la  foiletonul  de  ziar  nu  e  decât  acelaş  reportaj 
de  ştiri  din  străinătate,  redactat  mai  academic  sau  mai  puţin  academic,  după  natura 
organului  de  publicitate.  Intelectualul  român  e  un  reporter  intelectual.  Prestigiul 
Occidentului  l-a  sedus  într'atât  încât  el  reproduce  mecanic  lucruri  de  aiurea  cu  iluzia 
unei  producţii  proprii  de  marcă  occidentală.  Problemele  româneşti  sunt  absente  din 
acest  scris  reportericesc.  Fiindcă  din  momentul  în  care  ai  tăgăduit  un  spirit  autohton 
ţi-ai  cucerit  libertatea  de  a  ignora  cu  dispreţ  aceste  probleme  şi  de  a  îmbrăţişa  cu 
iluzie  înflăcărată  „gloria  continentului  nostru".  Pradă  unui  prestigiu  seducător, 
niciodată  „intelectualiştii"  dunăreni  nu  şi-au  pus  întrebarea:  ce  adaugă  ei  la  gloria 
continentului  nostru?  Prin  ce  şi-au  cucerit  dreptul  de  cetăţeni  ideali  ai  continentului? 
Şi  ce  crede  acest  continent  despre  entusiaştii  săi  reporteri  de  pe  Dâmboviţa?  Ei  se 
îmbată  de  iluzia  fumurie  a  occidentalismului  şi  se  grozăvesc  cu  isprava  pe  care  o  fac 
—  în  cinstea  continentului !  —  :  negarea  propriului  popor.  Dar  negarea  poporului  lor 
e  negarea  lor  înşile  şi  astfel  reporterii  intelectuali  devin  intelectuali-anexe  ai  unui 
Occident  care,  vai,  nici  măcar  nu  ia  act  de  existenţa  lor!  Afară  de  cazul  când,  în 
numele  Franţei,  d.  Maurice  de  Waleffe,  cunoscutul  antreprenor  de  „presă  latină"  şi 
de  frumoasă  carne  femeiască,  se  îndură  să  arunce  câteo  notă  bună  acestui  zel 
franţuzoman  al  bucureştenilor. 

Să  admitem  însă  că  reporterii  intelectuali  şi  intelectualii-anexe,  declaraţi  pentru 
cultul  intelectului  şi  pentru  „plusul  de  cunoaştere  cu  atribute  de  înaltă  inutilitate", 
(termenii  sunt  împrumutaţi  din  presa  franceză),  sunt  cu  adevărat  chinuiţi  de  „setea 
de  a  şti  şi  de  a-şi  perfecta  imaginea  interioară".  Această  imagine  interioară  se 
numeşte  pe  numele  adevărat:  chipul  şi  asemănarea  lui  Dumnezeu,  Dar  cum  ei 
resping  „transcendentul  divin",  ar  putea  să  ne  lămurească  după  care  model  îşi 
perfectează  imaginea  interioară?  Poate,  după  modelul  într' adevăr  continental  al  d-lui 
Maurice  de  Waleffe?  Iar  această  sete  de  a  şti,  atât  de  orgolios  afeimată  şi  totuşi  atât 
de  crud  desminţită  prin  apriorica  tăgăduire  a  poporului,  se  poate  opune  directivelor 
tradiţionaliste  într'adevăr  numai  când  ea  îşi  asumă  titlul  de  înaltă  inutilitate:  a  şti 
pentru  a  şti;  a  şti  pentru  a  fi  inutil!  Adică  a  şti  pentru  a  putea  să  refuzi  celorlalţi 
ştiinţa  ta.  Perfecţionarea  imaginii  noastre  interioare  e  chestiune  de  ordin  moral.  Şi 
atunci:  cum  se  perfecţionează  această  imagine  prin  simplă  ştiinţă  şi  ce  fel  de  valoare 
morală  are  această  perfecţiune  care,  refuzându-se  celorlalţi,  se  izolează  în  inutilitate? 
Imoralismul  acestei  concepţii  acuză  încăodată  tendinţele  centrifugale  ale 
intelectualilor-anexe  şi  dovedeşte  încăodată  dezorientare  şi  confuzie. 

în  linii  mai  generale,  setea  de  a  şti  se  referă  la  ceeace  se  cheamă  cultura 
consumatoare  sau,  mai  precis,  consumaţie  culturală.  E  o  atitudine  diferită  de 
atitudinea  noastră.  Tradiţionalismul  voieşte  o  cultură  creatoare  de  valori  autohtone, 
o  creaţie  culturală  proprie.  Aceasta  nu  exclude  consumaţia  culturală,  ci  o  implică, 
acordându-i  însemnătatea  subordonată  pe  care  o  are  în  realitate.  Expresie  a 


Nicolae  Niţă 


145 


poporului,  creaţia  culturală  e  în  funcţie  de  popor:  ale  sale  dintru  ale  sale.  Menirea  pe 
lumea  aceasta  a  unui  popor  nu  e  aceea  de  a  şti,  ci  aceea  de  a  crea.  Menirea  de  a  crea 
ceeace  alţii  n'au  creat  şi  stă  numai  în  natura  respectivului  popor  de  a  crea.  A  şti  e  un 
mijloc  care  ajută  creaţia  autohtonă.  Dar  creaţia,  —  aceasta  rămâne  ţinta  supremă! 
Sunt  lucruri  deosebite  ce  nu  trebuiesc  confundate,  dar  pe  care  adversarii 
tradiţionalismului  le  confundă  când  se  declară  pentru  consumaţia  culturală.  Ei  cred, 
poate,  că  tradiţionalismul  se  opune  consumaţiei  culturale.  Dar  tradiţionalismul, 
întemeiat  pe  personalitatea  naţională,  primeşte  elementele  oricărei  culturi  mai 
înaintate  (nu  numai  ale  celei  franceze)  şi  le  socoteşte  ca  stimulente  ale  acestei 
personalităţi.  Consumaţia  culturală  e,  ca  orice  consumaţie,  un  proces  de  asimilare. 
Opera  de  asimilare  presupune  condiţia  neapărată  a  personalităţii  care  asimilează. 
Trebuie  să  recunoaştem  că,  tăgăduind  cu  uşurătatea  obişnuită  personalitatea 
naţională,  „intelectualiştii"  europenizanţi  sunt  consecvenţi  când  se  declară,  ridicul  de 
superb,  pentru  o  consumaţie  inutilă.  In  cazul  lor  nu  mai  poate  fi  vorba  de  asimilare; 
individul,  rupt  ostentativ  din  solidaritatea  personalităţii  naţionale,  se  anexează 
culturii  streine  pe  care  o  crede  idealul  său  de  perfecţiune.  Superba  inutilitate  ar 
căpăta,  în.  acest  stadiu,  un  aspect  tragic  dacă,  bunăoară,  intelectualul  nostru  anexă  ar 
avea  temperamentul  extremist  al  nihilistului  rus.  în  Rusia,  tipul  tot  mai  numeros  al 
nihilistului  a  creat  un  conflict  din  ce  în  ce  mai  adâncit  între  el  şi  popor  până  când 
acest  conflict  s'a  rezolvat  în  catastrofa  revoluţiei.  Norocul  e  că  negativismul 
intelectualului  nostru  anexă  nu  se  aplică  la  ordinea  politică  şi  socială,  mărginindu-se 
la  o  izolare  de  imoralism  estetic.  Superba  lui  inutilitate,  prin  ea  însăşi  inofensivă,  are 
mai  mult  un  aspect  ridicul.  Noi  suntem  un  popor  cu  bun  simţ  şi  cu  ironie.  Izolările  în 
estetisme  dispreţuitoare  şi  olimpice  au  căzut  totdeauna  în  raza  săgeţilor  nemiloase. 
Silueta  nefericitului  Alexandru  Macedonsky,  care  totuşi  era  un  talent,  ar  trebui  să 
dea  de  meditat  tinerilor  cu  superbă,  „imagine  interioară".  Tradiţionalismul,  prin 
urmare,  socotind  necesară  opera  de  asimilare  culturală,  îi  dă  importanţa  reală,  adică 
secundară,  de  mijloc  în  sporirea  forţelor  creatoare  autohtone.  Pentru  tradiţionalişti, 
eterna  chestiune  a  occidentalizării  sau  a  raporturilor  cu  Occidentul,  care  încurcă  şi 
dezorientează  atâtea  inteligenţe  româneşti,  se  reduce  la  un  proces  firesc  de  asimilare. 
Dar  dincolo  de  această  asimilare,  ţinta  înaltă  rămâne  creaţia  proprie.  Un  Nicolae 
Bălcescu,  un  Mihail  Kogălniceanu,  un  B,  P.  Haşdeu,  un  Mihail  Eminescu,  un  Gecrge 
Coşbuc,  un  Vasile  Pârvan  sau  un  Nicolae  Iorga  ni  se  înfăţişează  sub  îndoitul  aspect 
de  vastă  asimilare  a  culturilor  străine  şi  de  monumentală  creaţie  autohtonă. 
Tradiţionalismul  vede  în  ei  revelaţii  istorice  ale  substanţei  de  viaţa  permanentă  ce 
zace  în  adâncul  acestui  popor. 

Dacă  menirea  poporului  românesc  este  aceea  de  a  creia  o  cultură  după  chipul  şi 
asemănarea  lui,  afirmaţia  aceasta  implică  şi  soluţia  unei  orientări.  Cine  preconizează 
orientarea  spre  Occident  rosteşte  un  non-sens.  Orientarea  cuprinde  în  sine  cuvântul 
Orient  şi  înseamnă  îndreptare  spre  Orient,  după  Orient.  Altarele  se  aşează  spre 
Orient;  icoanele  căminului  se  aşează  pe  peretele  dinspre  Orient;  ţăranul  când  se 
închină  pe  câmp  se  întoarce  spre  Orient.  Zicala  spune  pretutindeni  că  lumina  vine 
dela  Răsărit.  Şi  cum  noi  ne  aflăm  geografic  în  Orient  şi  cum,  prin  religiunea  orto¬ 
doxă,  deţinem  adevărul  luminii  răsăritene,  orientarea  noastră  nu  poate  fi  decât  spre 
Orient,  adică  spre  noi  înşine,  spre  ceeace  suntem  prin  moştenirea  de  care  ne-am 
învrednicit.  Moştenim  un  pământ  răsăritean,  moştenim  părinţi  creştini,  —  soarta 
noastră  se  cuprinde  în  aceste  date  geo-antropologice,  O  cultură  proprie  nu  se  poate 
desvolta  organic  decât  în  aceste  condiţii  ale  pământului  şi  ale  duhului  nostru. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


146 


Oceidentalizarea  înseamnă  negarea  orientalismului  nostru;  nihilismul  europenizam 
înseamnă  negarea  posibilităţilor  noastre  creatoare.  Ceeace  înseamnă  negarea 
principială  a  unei  culturi  româneşti;  negaţia  unui  destin  propriu  românesc,  şi 
acceptarea  unui  destin  de  popor  născut  mort.  Dar  negativismul  acesta  de  tinerei 
născuţi  leşinaţi  e  contrazis  de  vlaga  vitală  şi  de  voinţa  creatoare  a  unui  popor  care,  în 
clipa  de  faţă,  îşi  trăieşte  frenetic  sărbătoarea  libertăţii  cucerite  prin  energia  lui.  E 
adevărat  că  durăm  de  două  mii  de  ani;  dar  astăzi  n'avem,  totuşi,  convingerea  că 
suntem  un  popor  tânăr,  abia  deşteptat  la  viaţă?  Nu  rostim  cu  toţii:  tânărul  nostru 
popor  românesc?  Consensul  unanim  asupra  acestei  tinereţi  e  lucrul  de  căpetenie  în 
zămislirea  unei  culturi  proprii. 

Unul  din  vechile  noastre  basme  vorbeşte  despre  „tinereţea  fără  bătrâneţe", 
expresie  mitologică  a  vitalităţii'  poporului.  Tinereţea  fără  bătrâneţe  e  mitul  sângelui, 
al  acestui  sânge  misterios  şi  alcătuit  din  vlaga  tuturor  popoarelor  ce  s'au  suprapus  cu 
veacurile  în  această  ţară,  hrănit  de  grâul  şi  de  vinul  pământului  şi  biciuit  de  dogoarea 
soarelui  şi  de  pleasna  vântului  —  a  cărui  roşie  vigoare  pulsează  în  trupul  definit  al 
poporului  de  azi.  Tinereţe  fără  bătrâneţe  e  însuş  sângele  acesta  care  se  ramifică  în  noi 
toţi  şi  prin  a  cărui  taină  vie  ne  simţim  solidari  între  noi,  moştenind  pe  cei  cari  au  trăit 
mai  înnainte  şi  trăind  în  cei  cari  se  vor  naşte.  Fizionomia  culturii  româneşti  o  va  da 
acest  sânge  misterios.  Un  popor  îmbătrâneşte  când  puterile  lui  s'au  sleit  în  creaţii  de 
cultură  şi  de  civilizaţie.  Meşterul  Manole  e  osândit  să  moară,  aruncându-se  depe 
acoperiş,  dupăce  —  ultimă  podoabă,  —  îşi  aşezase  crucea  de  aur  pe  turla  bisericii 
clădite  de  geniul  lui.  E  o  fatalitate  a  istoriei  că  popoarele  mor  ucise  de  propria  lor 
creaţie  pentru  a  supravieţui  prin  ea  ca  meşterul  Manole  prin  biserica  lui.  Dar  noi 
suntem  abia  la  început  când  urechea  e  dispusă  să  asculte  nu  cucuvaele  nihilismului, 
ci  strigătul  cocoşului  care  vesteşte  răsăritul  soarelui. 

Pe  urmele  acestei  „tinereţi  fără  bătrâneţe",  să  lămurim  încă  odată  sensul 
tradiţionalismului  autohton.  Am  spus  altădată  că  tradiţionalismul  îl  concepem  ca  o 
forţă  dinamică,  iar  nu  ca  o  forţă  statică.  Adversarii  noştri  însă  ne  obiectează 
necontenit  passeismul  romantic,  adică  întoarcerea  la  trecut,  refugiul  în  trecut  şi,  prin 
aceasta,  anacronismul,  inactualitatea.  Să  observăm  că,  în  ce  ne  priveşte,  această 
obiecţie  e  gratuită,  întrucât  noi  nu  căutăm  refugiul  în  trecut  şi  n'am  socotit  trecutul 
ca  un  model  pentru  prezent  sau  pentru  viitor.  Passeismul  romantic  presupune 
într'adevăr  un  ideal  de  perfecţiune  în  trecut  care  e  dat  ca  îndreptar  şi  ca  model. 
Mersul  lumii,  după  această  concepţie,  trebuie  suspendat  şi  actualitatea  vieţii  turnată 
într'o  formă  istorică  ce  s'ar  fi  dovedit  perfectă.  Un  astfel  de  tradiţionalism  nu  s'ar 
putea  naşte  decât  în  aria  unei  culturi  care,  în  trecutul  ei,  oferă  culmi  de  perfecţiune 
vrednice  de  dorit  în  comparaţie  cu  mizeria  prezentului  acelei  culturi.  Există  în  istoria 
noastră  forme  perfecte  în  umbra  cărora  să  ne  refugiem  contemplativ  sau  pe  care  să  le 
actualizăm  cu  orice  preţ,  forţând  să  încapă  în  ele  conţinutul  viu  al  vieţii  de  azi,  cum  ai 
sili  pruncii  vii  să  se  desvolte  în  coşciuge  de  aur?  Dar,  din  punct  de  vedere  social  şi 
politic  bunăoară,  idealurile  istoriei  noastre  însăşi  abia  astăzi  îşi  trăiesc  realizarea.  Şi 
atunci  un  passeism  cu  orice  preţ  n'ar  însemna  decât  o  lipsă  de  înţelegere  a  lucrurilor 
acestora  sau  o  inadaptibilitate  inerentă  naturilor  bolnave.  Cu  aceasta  nu  tăgăduim 
trecutul,  căci  trecutul  suntem  noi  în  forme  imperfecte,  dar  cu  tendinţe  şi  strădanii  de 
perfecţionare.  Cultul  strămoşilor  e  cultul  sufletului  şi  mult  mai  puţin  al  formelor. 
Iubim  în  ei  ceeace  le  supravieţuieşte  şi  se  adaugă  vieţii  noastre  sporind-o  în  ceeace 
numim  conştiinţă  naţională,  care  e  simbioza  trecutului  cu  prezentul.  Trupurile  lor 


Nicolae  Niţă 


147 


sunt  în  pământul  patriei,  sufletele  lor  sunt  în  cerul  Bisericii.  Atingând  acest  pământ, 
îi  atingem;  rugându-ne,  luăm  —  prin  taina  Bisericii,  —  contact  cu  ei.  îi  iubim  pentru 
strădania  lor,  pentru  virtuţile  şi  păcatele  lor,  pentru  izbânzile  şi  neizbânzile  lor.  Dacă 
nu  ne  refugiem  neapărat  în  formele  create  de  ei,  înţelegem  să-i  invocăm,  sprijin 
încrederii,  în  sforţările  noastre  de  a  creia.  Nu-i  blestemăm,  fiindcă  nu  vrem  să  fim 
blestemaţi  de  cei  cari  vor  veni  după  noi.  Acei  cari  ne  învinuiesc  de  passeism 
anacronic  au  despre  tradiţionalism  o  idee  care  nu  e  a  noastră.  Ei  concep 
tradiţionalismul  cum  îl  concep  francezii  şi-l  combat,  deci,  cum  îl  combat  francezii. 
Tradiţionalismul  francez  poate  fi  passeist  fiindcă  are  îndărătul  lui  glorii  şi  realizări 
desăvârşite  în  care  poate  vedea  modelele  prezentului.  Nemulţumit  cu  politica  sau  cu 
arta  de  azi,  un  Charles  Maurras  e,  poate,  îndreptăţit  să  ceară  restaurarea  monarhiei 
lui  Ludovic  al  XlV-lea  şi  să  dea  canon  poeziei  arta  perfectă  a  lui  Racine.  Dar  cum  noi 
nu  râvnim  la  reîntronarea  Regelui,  pentru  simplul  motiv  că  avem  regim  monarhic,  şi 
nu  socotim  canonică  arta  lui  Racine  pentru  motivul  că  literatura  românească  trebuie 
să  se  desvolte  după  legile  limbii  şi  ale  sufletului  nostru,  obiecţiunea  de  passeism 
apare  lipsită  de  orice  fundament.  Ea  dovedeşte  încă  odată  confuzia  de  judecată  a 
acelor  intelectuali  ai  noştri  cari  scriu  obsedaţi  de  mirajul  Occidentului. 

Neavând  sensul  de  passeism  romantic,  tradiţionalismul  nostru  are  un  sens 
dinamic,  de  actualitate,  fiindcă  are  un  sens  de  permanenţă. 

Ce  însemnează  tradiţie? 

Miguel  de  Unamuno  o  defineşte  astfel:  „Tradiţie,  dela  tradere,  înseamnă 
„predare”:  ceeace  trece  dela  unul  la  altul,  trans;  concept  frate  cu  acelea  de 
transmisiune,  de  transport,  de  transfert.  Dar  ceeace  trece  rămâne,  căci  există  ceva 
care  slujeşte  de  suport  fluxului  perpetuu  al  lucrurilor.  Un  moment  e  produsul  unei 
serii,  al  unei  serii  pe  care  o  poartă  în  el,  dar  lumea  nu  e  un  caleidoscop".  (L'Essence 
de  l'Espagne,  p.  35).  Am  vorbit  adineauri  de  mitul  sângelui,  tinereţea  fără  bătrâneţe. 
El  circulă  atât  de  des  în  poeziile  lui  Lucian  Blaga,  ca  un  simbol  al  permanenţei  vii  în 
tristeţea  „marei  treceri".  Sângele  însuşi  e  o  tradiţie,  o  tradiţie  biologică.  E  ceeace  se 
predă,  ceeace  trece  dela  unul  la  altul,  dela  mamă  la  copil,  dela  o  generaţie  la  alta.  El 
trece  şi  totuşi  rămâne;  noi  rămânem  şi  totuşi  trecem.  Dar  atâta  cât  suntem  —  un 
moment  produs  al  unei  serii  —  suntem  prin  tradiţia  permanentă  a  sângelui.  Se  poate 
o  tradiţie  mai  vie  şi  mai  actuală  decât  tradiţia  sângelui?  Cei  de  ieri  au  fost  prin  el,  cei 
de  azi  suntem  prin  el,  cei  de  mâine  vor  fi  prin  el.  El  e  legătura  atât  de  vizibilă  şi  atât 
de  misterioasă  a  vieţii.  Asemeni  cu  tradiţia  sângelui  e  tradiţia  limbii.  Există  un 
paralelism  între  istoria  sângelui  nostru,  a  procesului  de  formaţiune  a  etnicităţii 
noastre,  şi  între  istoria  graiului  nostru,  adică  a  procesului  său  de  formaţiune.  Un 
paralelism  de  natură  psihobiologică,  întrucât  sângele  transmite  viaţa,  iar  graiul 
transmite  gândul,  sufletul.  Precum  trăim  în  tradiţia  sângelui  românesc,  tot  astfel 
trăim  în  tradiţia  sufletului  românesc.  Aceste  tradiţii  în  veşnică  trecere  rămân  totuşi 
pe  loc  „căci  există  ceva  care  slujeşte  de  suport  fluxului  perpetuu  al  lucrurilor",  şi  acest 
suport  e  pământul  românesc.  El  e  ca  un  fund  peste  care  se  agită  marea  sângelui  şi  a 
graiului,  —  adică  poporul  românesc. 

Comparaţia  vieţii  cu  marea  o  găsim  într'un  cântec  ritual  din  slujba  înmormântării: 
„Marea  vieţii  ridicându-se  de  viforul  ispitelor..."  Poetul  bizantin  al  acestui  cântec,  pe 
când  scria,  avea  de  bunăseamă  sub  ochi  marea  greacă  agitată  de  valuri,  iar  el  se 


Articole  clin  Presa  Legionară 


148 


gândea  la  valul  întâmplărilor  care  e  vremelnic  şi  la  viaţa  care  e  limitată  de  moarte  ca 
valul  de  ţărm.  Dar  ţărmul  din  această  poezie  creştină  e  “limanul  mântuirii"  şi  deaceea 
cântecul  de  moarte  se  termină  cu  o  rugăciune:  „Scapă  din  stricăciune  viaţa  "noastră, 
mult  milostive!"  Utilizând  această  comparaţie,  banală  ca  viaţa  şi  nouă  ca  ea,  pentru 
a-şi  preciza  definiţia  tradiţiei,  Unamuno  observă  că  fenomenele  istorice  sunt  valu¬ 
rile  dela  suprafaţa  vieţii  în  continuu  joc;  viaţa  istorică  e  asemenea  curenţilor  marini 
care  se  agită  la  suprafaţă,  în  vreme  ce  altă  viaţă,  mult  mai  adâncă  şi  mai  însemnată, 
rămâne  necunoscută  sub  istorie.  E  ceeace  el  numeşte  viaţa  intraistorică.  Când  zicem, 
adesea,  „momentul  istoric  prezent"  înseamnă  că  mai  există  un  moment  care  nu  e 
istoric,  ci  dedesubtul  istoriei  sau  intraistoric.  „Dar,  —  continuă  Unamuno  —  dacă 
există  un  prezent  istoric  e  fiindcă  există  o  tradiţie  a  prezentului,  fiindcă  tradiţia  e 
substanţa  istoriei.  Acesta  e  felul  viu  de  a  o  concepe:  ca  substanţa  istoriei,  ca  se¬ 
dimentul  ei,  ca  revelaţia  realităţii  intraistorice,  a  inconştientului  în  istorie". 

în  realitatea  aceasta  intraistorică  noi  vedem  izvorul  permanent  al  revelaţiilor 
culturale  posibile.  Transcriem,  pentru  frumuseţea  lui,  pasagiul  în  care  Unamuno 
descrie  substratul  intraistoric  sau,  cum  ar  zice  Oswald  Spengler,  aistoric:  „Ziarele  nu 
spun  nimic  despre  viaţa  tăcută  a  milioanelor  de  oameni  fără  istorie,  cari  la  orice  ceas 
al  zilei  şi  în  toate  ţările  globului  se  scoală  sub  porunca  soarelui  şi  merg  în  ţarinile  lor 
pentru  a-şi  continua  obscura  şi  tăcuta  trudă,  zilnică  şi  eternă,  acea  trudă  asemenea 
cu  a  madreporelor  în  adâncul  oceanelor  şi  care  pune  temeliile  pe  care  se  ridică 
insulele  istoriei.  Pe  liniştea  augustă,  aş  zice,  se  razimă  sunetul  şi  capătă  viaţă  :  pe 
imensa  omenire  tăcută  se  ridică  cei  ce  fac  sgomot  în  istorie.  Această  viaţă 
intraistorică,  tăcută  şi  masivă  ca  însuş  adâncul  mării,  e  substanţa  progresului, 
adevărata  tradiţie,  tradiţia  eternă,  diferită  de  tradiţia  mincinoasă  ce  se  caută  de 
obiceiu  în  trecutul  îngropat  în  cărţi  şi  hârtii,  monumente  şi  pietre". 

Tradiţia  eternă,  cum  o  concepe  Unamuno,  este,  cu  alte  cuvinte,  o  realitate 
ontologică.  Dar  această  realitate  ontologică,  teoretic  universală,  în  ordinea  creaţiei 
culturale  se  particularizează  şi  se  localizează,  întrucât  fiecare  popor  îi  împrumută 
expresia  formală  specifică  lui.  Graiul  diferenţiază  popor  de  popor.  Dar  afară  de  graiul 
literar,  graiul  plasticei,  graiul  muzicii,  graiul  moravurilor  şi  al  moralei,  graiul  unei 
înţelepciuni  proprii,  —  toate  la  un  loc,  alcătuiesc  expresia  diferenţiatoare  a 
individualităţii  etnice.  în  raport  cu  istoria  românească,  tradiţia  noastră  eternă  îşi  are 
sediul  în  popor  şi  în  expresia  lui  multiplă  care  e  cultura  populară  ca  produs  etnic.  Ea 
stă  într'un  anume  fel  de  a  poetiza,  într'un  anume  fel  de  a  plasticiza,  într'un  anume  fel 
de  a  cânta,  într'un  anume  fel  de  a  filosofa,  într'o  anume  atitudine  faţă  de  natură  şi 
faţă  de  Dumnezeu.  Creaţiile  superioare  ale  unei  culturi  au  valoare  de  proprietate  în 
măsura  în  care  sunt  transfigurări  ale  elementelor  vii  din  popor,  transfigurări  ale 
formelor  rudimentare  în  care  s'a  revelat,  liber  şi  inconştient  în  fermecătorul  lui  joc, 
geniul  poporului.  Etnicul  în  artă,  zice  Lucian  Elaga,  e  o  fatalitate.  O  fatalitate  precum 
sângele  pe  care  îl  moştenim  şi  graiul  pe  care  îl  vorbim.  Impresionismul  în  pictură  e  o 
fatalitate  franceză;  expresionismul  în  pictură  e  o  fatalitate  germană.  Când  am  văzut 
întâia  oară  Parisul  mi-am  dat  seama  că  precum  Egiptul  e  un  dar  al  Nilului, 
impresionismul  e  un  dar  al  Senei  pariziene.  Marile  şi  subtilele  descoperiri  care  au 
revoluţionat  tehnica  picturii  moderne  s'au  putut  naşte  din  jocul  fantastic  al  luminilor 
multicolore  reflectate  multicolor  în  apele  Senei,  când  cade  seara.  Nesfârşitele  nuanţe 
de  cenuşiu  din  aceeaşi  pictură  s'au  putut  observa  în  patina  podurilor  ei  de  piatră, 
dogorite  de  veacuri.  Fenomenul  luminos  şi  momentan  care  alcătuieşte  preocuparea 


Nicolae  Niţă 


149 


centrală  a  impresionismului  corespunde  ascuţitei  observaţii  analitice  a  geniului 
psihologic  francez.  Cât  de  pur  francez  este  impresionismul  se  poate  vedea 
comparându-1  cu  imitaţia  lui  de  peste  Rin  şi  în  special  cu  pictura  lui  Max 
Iiebermann,  o  contrafacere  a  impresionismului.  în  schimb,  expresionismul,  ca  for 
mula  de  artă  opusă,  căutând  să  sensibilizeze  realitatea  lăuntrică  a  fiinţei,  nu  este,  în 
paradoxalul  său  caracter  de  plastică  a  abstractului,  de  proiecţie  obiectivă  a 
subiectivului,  altceva  decât  produsul  geniului  metafizic  german.  Dacă 
impresionismul  s'a  născut  în  Franţa,  iar  expresionismul  în  Germania,  e  că  fiecare  din 
aceste  formule  de  artă  conţine  o  fatalitate  etnică  deosebită.  Această  fatalitate  etnică 
noi  o  vedem  determinând  caracterele  literaturii,  artei  plastice,  muzicii  şi  celorlalte, 
forme  încă  nedefinite  ale  culturii  româneşti  autohtone.  Ea  nu  e  numai  tehnică,  dar 
întrucât  e  şi  tehnică,  indiciile  ei  se  pot  studia  în  datele  culturii  noastre  populare  care 
alcătuiesc  tradiţia  vie  a  sufletului  românesc.  Cine  se  întemeiază  pe  această  tradiţie  se 
întemeiază  pe  o  actualitate  care  niciodată  nu  se  va  veşteji.  Indiciile  pe  care  ni  le  dă 
poporul  sunt  experienţe  verificate  prin  veacuri  şi  cristalizări  elaborate  firesc,  fără 
intenţie,  deci  cu  atât  mai  valabile.  Autohtonismul,  înţeles  astfel,  poate  fi  numit  tot 
atât  de  justificat:  tradiţionalism,  actualism  sau  viitorism. 

Pe  linia  acestei  directive  a  tradiţiei  autohtone,  Gândirea  moşteneşte  Semănătorul. 
Două  idei  principale  se  desfac  din  mişcarea  semănătoristă:  ideea  istorică  şi  ideea 
folklorică.  Genialul  animator  al  mişcării  îi  prescria  un  scop  precis  faţă  de  care  nu 
admitea  discuţie:  unitatea  politică  a  românilor.  Acesta  era  cuvântul  de  ordine  al 
epocei.  Pentru  atingerea  acestui  scop  era  nevoie  de  încredere  în  energia  naţională.  Şi 
atunci  orice  manifestare  intelectuală  trebuia  să  fie  o  exaltare  a  energiei  naţionale.  De 
aci  glorificarea  trecutului  în  ştiinţa  istorică,  în  poem  şi  în  roman,  glorificarea  popo¬ 
rului  —  privit  în  actualitatea  lui,  —  în  poezie  şi  în  nuvelă.  Passiesmul  Semănătorului 
era  un  refugiu  în  trecut  numai  întrucât  acolo  găsia  un  prototip  al  unirii  şi  o 
demonstraţie  istorică  a  dinamismului  unionist.  Ţărănismul  Semănătorului  era  o 
exaltare  a  eroismului  anonim  care  trebuia  să  însufleţească  armata  viitorului  războiu. 
Totul  trebuia  subordonat  dictonului  maurrasian:  politica  primează,  deşi  mişcarea 
n'avea  nicio  atingere  cu  ideologia  lui  Maurras.  Scriitorii  dela  Semănătorul,  fascinaţi 
de  puterea  profetică  a  inspiratorului  lor,  n'aveau  nevoie  să  gândească;  ei  executau 
comandamentul.  Nicolae  Iorga  gândea  pentru  toţi  şi,  ideologic,  literatura  lor  era 
literatura  lui.  Era  peste  tot  un  Nicolae  Iorga  împărţit  în  poeţi  şi  povestitori  cari,  toţi 
laolaltă,  parcă  sunt  pseudonimele  lui.  Ţăranul  semănătorist  e,  de  fapt,  un  erou  de 
baladă  acomodat  actualităţii.  El  bea  cât  zece,  face  dragoste  cât  zece,  tâlhăreşte  ca 
haiducii  şi  are  aface  cu  cai  de  furat  şi  crâşmăriţe  durdulii  pe  la  hanuri  de  drumul 
mare.  Voind  să  demonstreze  vitalitatea  rasei,  literatura  semănătoristă  e  o  apologie  a 
instinctelor,  primare  deslănţuite  după  tehnica  baladelor  populare.  Fireşte, 
tradiţionalismul  acesta,  simplificat  în  vederea  unui  scop  unic,  înfăţişa  numai  un 
aspect  al  vieţii  populare  şi,  sub  acest  raport,  cei  cari  obiectează  că  ţăranul  ca  subiect 
literar,  este  epuizat,  au  dreptate.  Apologia  epică  a  instinctelor  populare  a  fost 
excesivă.  Un  mare  aport,  al  literaturii  semănătoriste  e  descrierea  naturii,  a  codrului 
şi  a  câmpului,  în  orgii  de  colori  pentru  a  face  decorul  instinctelor  în  desfăşurare. 
Adeseori  omul  e  numai  un  pretext  pitoresc  în  vigurosul  tablou  al  naturii.  Un  duh  al 
pământului  ţâşneşte  păgân  şi  frenetic  în  aceste  descrieri  autohtone  şi,  sub  puterea 
lui,  omul  însuş  nu  e  decât  o  făptură  telurică  printre  alte  făpturi  telurice. 

Concepţia  aceasta  a  omului  instinctelor  apare  astăzi  în  toată  insuficienţa  ei.  Se 


Articole  clin  Presa  Legionară 


150 


poate  reduce  poporul  românesc  la  o  viaţă  de  instincte  primare  în  sânul  naturii?  E 
sufletul  românesc  o  totalitate  de  instincte  în  care  n'a  intervenit  lupta  dramatică  a 
conştiinţei  morale  şi,  deci,  a  conştiinţei  religioase?  Dacă  fenomenul  acestei  conştiinţe 
nu  apare  în  literatura  semănătoristă,  care  ne-a  precedat,  înseamnă  că  el  nu  există  în 
realitatea  românească?  Dar  poporul  nostru  trăieşte  de  aproape  două  mii  de  ani  în 
credinţa  ortodoxismului  şi  în  practica  lui.  Deaceea,  unghiul  sub  care  l-au  privit  scrii¬ 
torii  precedenţi  şi  odată  cu  ei  intelectualii  formaţi  în  ideologia  ştiinţistă  a  veacului  al 
XlX-lea,  ni  se  pare  greşit.  în  orice  caz,  insuficient.  S'a  aprofundat  caracterul  etnic  al 
acestui  popor,  dar  s'a  ignorat  caracterul  lui  religios.  Dacă  admitem  că  preocuparea 
religioasă  a  fost  absentă  în  sufletul  lui,  atunci  cum  se  explică  vechea  cultură 
românească  aproape  exclusiv  religioasă?  Cum  se  explică  aproape  singurele 
monumente  arhitectonice  ridicate  de  el,  mănăstirile  şi  bisericile?  Cum  se  explică 
diferitele  coaliţii  războinice  la  care  a  participat  împotriva  Turcului,  adică  împotriva 
„păgânului"?  Cum  se  explică  imensele  danii  din  care  s'au  făcut  spitalele,  danii 
pornite  din  gând  religios?  Cum  se  explică  şi  mai  imensele  danii  de  moşii  făcute 
mănăstirilor  din  ţară,  mănăstirilor  din  Muntele  Athos  şi  din  tot  Răsăritul  ortodox? 
Cum  se  explică  sacrificiile  băneşti  ale  voievozilor  români  pentru  a  întreţine 
Patriarhiile  Răsăritului,  căzute  în  restrişte  sub  dominaţia  turcească?  Cum  se  explică 
respingerea  categorică  a  tuturor  încercărilor  de  catolicizare  şi  de  protestantism 
făcute  dealungul  istoriei  noastre?  Cum  se  explică  diferitele  apologii  teologice  scrise 
de  ierarhi  români  împotriva  catolicismului  şi  protestantismului,  pentru  apărarea 
credinţei  ortodoxe?  Dar  însăşi  unirea  cu  Roma  a  unei  părţi  de  ardeleni  e  o  dovadă  a 
ortodoxismului  înrădăcinat  în  firea  acestui  popor.  Unirea  s'a  făcut  pe  câteva  puncte 
dogmatice  pe  care  le  ştiau  preoţii,  dar  poporul  unit  astfel  a  fost  lăsat  mai  departe  în 
cadrele  văzute  ale  bisericii  tradiţionale  prin  ritualul  răsăritean  care  nu  e  altceva  decât 
dogma  ortodoxă  poetizată.  Prin  acest  ritual,  şi  fragmentul  uniţilor  se  încorporează  în 
unitatea  naţională  a  credinţei  româneşti.  Fără  această  condiţie  unirea  cu  Roma  n'ar  fi 
isbutit.  Prin  ea  triumfă,  într'un  fel,  ortodoxia  populară  a  sufletului  românesc.  Astfel 
că,  în  complexul  polietnic  al  României  de  azi,  ritualul  răsăritean  al  celor  două  biserici 
naţionale  e  formula  de  conservare  a  blocului  românesc  majoritar. 

Iată  deci  o  serie  de  fapte  care  dau  caracterul  istoriei  noastre  şi  al  culturii  noastre 
istorice  şi  care  nu  se  pot  lămuri  fără  puternica  prezenţă  ortodoxă  în  sufletul 
românesc.  Acelui  care  va  scrie  o  filosofie  a  istoriei  noastre,  ortodoxia  îi  va  da  cheia 
înţelesului  acestei  istorii.  în  neamul  acesta,  care  n'a  purtat  niciodată  războaie 
ofensive  pentru  cucerirea  altor  neamuri,  ci  numai  războaie  de  apărare  a 
patrimoniului  etnic  şi  religios,  a  dominat  totdeauna  o  conştiinţă  religioasă  ortodoxă. 
Intraţi  în  orice  biserică  şi  contemplaţi  peretele  din  fund  al  ctitorilor:  voievozii, 
boierii,  negustorii  şi  ţăranii,  cu  familiile  lor  împrejur,  sunt  zugrăviţi  în  ţinuta  extatică 
a  evlaviei,  oferind  nevăzutului  Dumnezeu,  pe  palma  întinsă,  chivotul  credinţei.  Au 
clădit  lăcaşul  din  truda  lor,  dar  chipurile  smerite  şi  le-au  aşezat  sfios  abia  la  intrare, 
după  cel  din  urmă  sfânt  zugrăvit,  —  aceasta  din  conştiinţa  păcătoşeniei  lor  şi  din 
respect  pentru  ierarhia  consacrată  a  Bisericii.  Gestul  lor  e  gestul  dărniciei  întregului 
popor  care  s'a  dăruit  în  ce-a  avut  mai  bun  —  suflet  şi  pământ,  —  Marei  Biserici  a 
Răsăritului.  Este  acesta  un  popor  posedat  de  instinctele  telurice,  cum  îl  înfăţişează 
literatura  noastră  modernă,  sau  un  popor  ateu  cum  îl  batjocoresc  intelectualii 
europenizanţi? 

Teluric,  —  adică  primitiv,  popor  în  stare  de  natură,  trăind  bestial  şi  sub  teroarea 


Nicolae  Niţă 


151 


închipui-  rilor  simbolizate  în  fiecare  lucru  văzut.  După  atitudinea  în  faţa  naturii  se 
poate  judeca  gradul  de  desvoltare  a  untii  popor.  Popoarele  primitive  trăesc  ca  nişte 
anexe  ale  naturii,  trăiesc  în  subordinea  naturii,  Decadenţa  sau  primitivismul  lor  se 
manifestă  în  confuzia  pe  care  o  fac  între  creatură  şi  Creator.  Ele  adoră  creatura  în 
locul  Creatorului,  natura  în  locul  lui  Dumnezeu.  Popoarele  primitive  sunt  popoare 
păgâne.  Un  popor  creştin,  oricât  de  rudimentare  ar  fi  condiţiile  lui  materiale,  nu 
poate  fi  un  popor  primitiv  de  vreme  ce,  încadrat  în  Biserică,  el  are  concepţia  despre 
lume  pe  care  i-o  dă  creştinismul.  Care  e  atitudinea  românească  în  faţa  naturii?  Iată  o 
chestiune  care  ar  merita  amploarea  unui  studiu  ce  n'ar  putea  fi  decât  demonstraţia 
creştinismului  nostru  popular.  Deocamdată  să  ne  mărginim  a  observa  că  natura, 
departe  de  a  ne  fi  supraordonată,  ea  e  sora  noastră  bună.  Nu  e  codrul  fratele 
românului?  Iar  zorile  nu  ne  sunt  surorile?  Iar  floarea-soarelui  nu  e  sora-soarelui?  Iar 
căprioarele  nu  sunt  deasemenea  surioarele?  Astrele  şi  florile,  copacii  şi  oamenii, 
animalele  şi  oamenii,  —  totul  e  legat  prin  sentimentul  iubirii  frăţeşti.  Natura  e 
creatură,  Universul  întreg  e  creatură  ca  şi  omul,  şi  toate  sunt  zămislite  din  nimic  de 
Tatăl  nevăzut  al  tuturor.  Ce  măreaţă  apare  această  concepţie  în  vasta  poezie  rituală  a 
Sfeştaniei  pentru  ploaie!  Una  din  cele  mai  adânci  şi  mai  semnificative  ceremonii 
religioase  din  viaţa  românească.  în  rugăciunile  acelea  ce  se  rostesc  în  mijlocul 
câmpului,  sub  cerul  de  arşiţă  albă,  pe  iarba  scorojită  de  dogoarea  secetei,  se  dă  glas 
întregei  vietăţi,  delâ  firul  de  grâu  până  la  păsărele,  dela  dobitoace  până  la  nenorocitul 
om,  —  întreaga  făptură  înfrăţită  în  durere  se  ridică  în  tragica  implorare  a  milelor 
cereşti.  Sensul  acestei  rugăciuni  s'a  adâncit  în  popor  conturându-i  concepţia  creştină 
despre  natura  în  mijlocul  căreia  trăieşte.  Cele  mai  nobile  roade  ale  pământului 
nostru  sunt  strugurii  şi  grâul  —  vinul  şi  pâinea  care,  în  Taina  împărtăşaniei,  se 
transformă  miraculos  în  sângele  şi  trupul  Domnului.  Deaceea,  şi  în  viaţa  de  toate 
zilele,  vinul  e  „sângele  Domnului",  iar  pâinea  e  „faţa  lui  Dumnezeu"  sau  „faţa 
Domnului  Hristos",  precum  grâul  înspicat  şi  blond  e  „barba  Domnului  Hristos". 
Toate  aceste  lucruri  —  câteva  din  mii  —  pe  care  noi,  cărturarii,  le-am  uitat  de  când 
am  pierdut  contactul  cu  viaţa  populară,  dovedesc  la  orice  pas  cât  element  creştin  s'a 
dizolvat  din  conţinutul  Bisericii  în  adâncul  poporului  încreştinându-1  pe  el,  uneltele 
şi  vitele  cu  care  lucrează,  pământul  pe  care  trăieşte. 

Precum,  ignorând  Biserica,  pierdem  sensul  mai  înalt  al  istoriei  noastre,  tot  astfel 
sensul  vieţii  populare  şi  al  artei  populare  ni-ar  rămâne  pecetluit  dacă  am  ignora 
incomensurabila  influienţă  exercitată  de  Biserică.  „Cultura  —  zice  Nicolae  Berdiaiev 
—  e  legată  de  cult;  ea  se  desvoltă  pornind  din  cultul  religios;  ea  e  rezultatul 
diferenţierii  şi  a  extensiunii  cultului.  Cugetarea  filosofică,  cunoaşterea  ştiinţifică, 
arhitectura,  pictura,  sculptura,  muzica,  poezia  şi  morala,  —  totul  e  cuprins  în  cultul 
Bisericii,  organic  şi  integral,  sub  o  formă  încă  nediferenţiată.  Cultura  e  legată  de 
cultul  strămoşilor  şi  de  tradiţie.  Ea  e  plină  de  un  simbolism  sacru  ;  ea  poartă  în  sine 
semnele  şi  imaginile  unei  realităţi  de  ordin  spiritual".  (Destinul  culturii,  în 
Chroniques,  ÎI,  Le  roşeau  d'or).  Cultura  noastră  istorică  s'a  desvoltat  din  Biserică,  — 
aceasta  se  ştie.  Dar  însăşi  cultura  populară  —  folklorul,  arta  plastică,  muzica, 
înţelepciunea  proverbului,  moravurile  —  e  străbătută  de  duhul  creator  al  cultului 
ortodox  şi  al  concepţiei  bizantine.  Bizantinismul  îşi  dizolvă  elementele  caracteristice 
până  în  structura  intimă  a  creaţiei  populare.  Ţarigradul,  oraşul  împărătesc,  de 
pomină,  e  mirajul  baladelor  noastre  şi  termenul  de  comparaţie  al  oricărei  măreţii. 
Strălucirea  lui  imperială  străbate  până  în  basme  şi  în  poveşti.  D.  N.  Iorga  descopere 
influienţă  lui  în  portul  naţional  din  Argeş  şi  Muscel,  a  cărui  origine  e  în  costumele 


Articole  clin  Presa  Legionară 


152 


domneşti  purtate  la  Curtea-de-Argeş  după  modele  bizantine.  De  aci  pompoasa  lui 
asemănare  cu  odăjdiile  bisericeşti. 

Mai  departe,  în  plastica  populară,  descoperim  o  strânsă  corespondenţă  între 
caracterele  ei  fundamentale  şi  stilul  bizantin.  Cunoscător  adânc  al  chestiunii,  d. 
Francise  Şirato  defineşte  astfel  sensul  artei  plastice  româneşti:  „Arta  ţăranului  român 
e  de  invenţiune,  de  concentrare,  pătrunzând  prin  sentiment  până  la  esenţialul 
formei.  El  nu  copiază  şi  nu  imită  natura.  Natura  o  spiritualizează  prin  purificare  şi  o 
exprimă  printr'un  echivalent  geometric  :  forma  eliberată  de  existenţa  corporală.  Pe 
covoare  şi  scoarţe,  linia,  pătratul  şi  alte  forme  geometrice,  sunt  organizate  şi 
proporţionate  dimensional,  în  colori  primare  ce  sunt  gustate  cu  puterea  unui 
spiritualism  estetic.  Formă  apare  lângă  formă,  floare  lângă  floare  în  raporturi  şi 
legaturi  formale.  între  forme,  îfi  distanţa  suprafeţei  se  întinde  liniştea  spirituală  a 
adâncimii:  spaţiul  din  natură  se  află  transpus  în  suprafaţă.  Excesiv  şi  auster, 
sentimentul  poporului  respinge  graţia  ritmului  liniar  şerpuit;  nu  are  atracţie  decât 
pentru  repeţirea  şi  alternarea  ordonată  a  unui  motiv  formal.  Totul  devine  tipic,  supus 
unei  legi  de  sublimă  mecanică".  Prin  urmare,  viziunea  plastică  a  poporului  e 
determinată  nu  de  natură  considerată  ca  supraordonată,  ci  de  spiritul  care  îşi 
subordonează  natura.  De  aci  caracterul  de  spiritualitate  al  acestei  arte  care  îşi  găseşte 
corespondenţa  în  arta  cultică  a  Bisericii.  Principiul  de  bază  al  artei  bisericeşti,  zice  d. 
Şirato,  e  credinţa  în  veşnicia  esenţialului  formal,  „Sufletul  creştinesc  se  avântă  depe 
acest  pământ  plin  de  păcate,  —  de  care  îl  legase  antichitatea  clasică,  —  spre  lumea 
unde  „  nu  este  durere,  nici  întristare,  nici  suspin".  In  artă  desprinderea  de  natură 
devine  complectă.  Ochiul  artistului  nu  se  mai  încântă  de  paradisul  terestru  şi  orice 
atitudine  individualistă  e  comprimată.  In  locul  naturalismului  păgân,  trece  o  artă  a 
fantaziei  ce  despoaie  creaţiunea  de  orice  aspect  natural  ridicând-o  la  sublima 
„abstracţiune"  ce  a,  făcut  pe  om  „după  chipul  şi  asemănarea  ei  „prin  sintetizarea 
formelor  naturale". 

„Această  concepţie  formală  se  suprapune  minunat  simţului  artistic  al  poporului 
românesc.  Simţ  ce  acum  găseşte  corespondenţe  în  arta  cultă.  Nu  se  datoreşte  numai 
întâmplărilor  istorice  faptul  că  exprimarea  artistică  de  pe  frescele  mănăstirilor  este 
adoptată  de  popor,  fără  stingherire  sufletească.  Adoptarea  formelor  de  artă  bizantină 
se  datoreşte  unui  simţimânt  formal  dinainte  adunat.  Ca  şi  arta  poporului,  arta 
bizantină,  prin  concentrarea  formală,  ce  defineşte  cu  preciziune,  exprimă  acelaş 
sentiment  auster.  Capacitatea  poporului  de  a  crea  din  nou,  de-a  inventa  forme  ce  nu 
au  decât  pin  esenţa  lor  raporturi  cu  formele  naturii,  găseşte  în  arta  bizantină  o 
corespondenţă  naturală,  lipsită  de  constrângere".  (Francise  Şirato:  Arta  plastică 
românească,  „Gândirea",  IV ,  i). 

înrudirea  spiritualismului  estetic  al  poporului  cu  spiritualismul  religios  al  Bisericii 
o  găsim,  aceeaşi,  în  ordinea  muzicală.  Cântecul  nostru  popular  e  organic  legat  de 
cântarea  bisericească.  Cât  este  de  aparte,  cât  este  de  autohton  acest  cântec  popular, 
se  poate  vedea  din  dificultăţile  pe  care  le  întâmpinăm  atunci  când  vrem  să-l 
transcriem  în  sistemul  de  notaţie  al  muzicei  occidentale.  Am  zice  că  acest  cântec, 
expresie  melodică  a  personalităţii  noastre  etnice,  refuză  să  intre  în  tipare  occi¬ 
dentale.  în  schimb,  el  se  poate  transcrie  fără  nicio  dificultate  în  notaţia  orientală  a 
psaltichiei.  Fiindcă  structura  lui  tehnică  este  aceeaşi  ca  structura  tehnică  a  muzicei 
noastre  bisericeşti.  De  aceea,  fără  luminile  psaltichiei,  muzica  populară  nu  se  poate 


Nicolae  Niţă 


153 


studia  suficient  în  intimitatea  particularismelor  ei.  Şi  cum  cântecul  popular  a  devenit 
azi  izvorul  de  inspiraţie  a  tinerei  pleiade  de  compozitori,  eliberaţi,  în  sfârşit,  de  tutela 
estetismului  abstract  şi  europenizam  a  maestrului  George  Enescu,  studiul  muzicei 
bisericeşti,  atât  de  ignorată  până  ieri,  a  devenit  o  necesitate.  Posibilităţile  de 
desvoltare  ale  unei  muzici  culte  româneşti,  zice  d.  G  .  Breazul,  sunt  date  în  cântecul 
popular,  în  danturile  populare  şi  în  muzica  bisericească.  Şi  acelaş  luminat  critic 
muzical,  analizând  surprinzătoarea  revelaţie  pe  care  ne-a  dat-o  Sabin  Drăgoi  în  opera 
sa  Năpasta,  găseşte  că  temele  melodice  ale  compozitorului  bănăţean  sunt  teme 
populare  şi  tehnica  pe  care  şi-a  alcătuit-o  e  o  elaborare  întemeiată  pe  structura 
cântecului  popular  şi  în  special  pe  colinde.  La  baza  operei  Năpasta  e  o  inspiraţie  de 
natură  popular-  religioasă.  Şi  dacă  această  operă  a  stârnit  atât  entusiasm,  e  fiindcă, 
prin  structura  ei  autohtonă,  desfundă  din  adâncul  sufletului  nostru  sedimentele 
ignorate  a  ceeace  este  propriu  şi  nobil-românesc  în  noi.  Drumul  Năpastei  e  drumul 
oricărei  creaţii  de  artă  nouă  întemeiată  pe  vitalitatea,  pe  veşnica  tinereţe  a  tradiţiei 
noastre  spirituale,  tăgăduită  cu  superbă  impertinenţă  de  intelectualii-anexe. 

Am  insistat  asupra  acestor  lucruri  —  despre  care  vor  trebui  să  se  scrie  cărţi  întregi, 
—  pentru  a  arăta  ce  ne  deosebeşte  de  Semănătorul  pe  care  îl  continuăm  în  ordinea 
tradiţionalismului  autohton  şi  pentru  a  indica,  măcar  cât  de  sumar,  izvoarele  şi 
posibilităţile  unei  noui  spiritualităţi  în  cultura  românească.  Literatura  semănătoristă 
a  înfăţişat  un  om  al  pământului,  un  om  al  instinctului  teluric,  fiindcă  doctrina  care  o 
însufleţea  era  fascinată  de  un  ideal  politic  determinat.  Afară  de  aceasta,  realizarea- 
autohtonismului  semănătorist  e  unilaterală  întrucât  s'a  manifestat  numai  în  ordine 
literară.  Noi  voim  să-i  dăm  amploare  prin  năzuinţa  de  a  îmbrăţişa  toate  ramurile 
creatoare  ale  spiritului  românesc.  în  paginile  Gândirii,  Vasile  Băncilă  a  putut  vorbi 
despre  o  autohtonizare  a  filosofiei,  iar  Petre  Matcu-Balş  despre  o  autohtonizare  a 
ordinei  juridice.  Semănătorul  a  avut  viziunea  magnifică  a  pământului  românesc,  dar 
n'a  văzut  cerul  spiritualităţii  româneşti.  Nu-mi  amintesc  să  fi  întâlnit  o  preocupare 
de  Biserică  în  paginile  Semănătorului  nici  dacă  lumina  ei  a  străbătut  vreo  creaţie 
semănătoristă.  Deaceea  omul  semănătorist  e  omul  pământului  şi  omul  naturii. 
Sensul  acestei  literaturi  e  local  cu  cât  e  mai  apropiat  de  pământ  şi  subordonat  ideii 
politice. 

Peste  pământul,  pe  care  am  învăţat  să-l  iubim  din  Semănătorul,  noi  vedem 
arcuindu-se  coviltirul  de  azur  al  Bisericii  ortodoxe.  Noi  vedem  substanţa  acestei 
Biserici  amestecată  pretutindeni  cu  substanţa  etnică.  Pentru  noi  şi  pentru  cei  cari  vor 
veni  după  noi,  sensul  istoriei  noastre  şi  al  vieţii  şi  artei  populare  rămâne  pecetluit 
dacă  nu  ţinem  seamă  de  factorul  creştin.  El  e  tradiţia  eternă  a  Spiritului  care,  în 
ordinea  omenească,  se  suprapune  tradiţiei  autohtone,  Precum  prin  harurile  Tai¬ 
nelor  ei,  Biserica  sfinţeşte  viaţa  omenească  şi  întreaga  făptură,  tot  astfel  caracterele 
ei  cultice  s'au  adâncit  în  zămislirile  poporului,  împrumutându-le  un  înţeles 
spiritualist  mai  presus  de  natura  înconjurătoare.  Tendinţa  spre  abstractizare  a 
acestor  zămisliri  este  o  tendinţă  de  eliberare  din  materie  şi  de  universalizare  a 
particularului.  Regula  teologică  a  tradiţiei  este  că  această  tradiţie  e  valabilă 
pretutindeni,  totdeauna  şi  pentru  toţi.  Ea  e  regula  adevărului  universal  al  Duhului. 
Tradiţia  etnică,  permanentă  şi  vie  în  limitele  autohtonismului,  se  eliberează  şi  se 
spiritualizează,  odată  absorbită  în  puterea  tradiţiei  eterne  a  Bisericii,  Biserica  e 
comunitatea  universală  întemeiată  pe  legătura  de  credinţă,  de  speranţă  şi  de 
dragoste  a  tuturor  credincioşilor  şi,  totdeodată,  comunitatea  eternă  a  celor  vii  cu  cei 


Articole  clin  Presa  Legionară 


154 


morţi  şi  cu  cei  cari  se  vor  naşte,  —  sub  semnul  învierii  lui  Hristos.  Bazată  pe  aceeaşi 
credinţă,  pe  aceeaşi  speranţă  şi  pe  aceeaşi  dragoste,  comunitatea  naţională  se  reg㬠
seşte  transfigurată  în  comunitatea  Bisericii.  Ordinea  ei  locală  şi  temporală  se 
transpune  în  ordinea  universală  şi  veşnică.  Ce  perspective  adânci  capătă,  bunăoară, 
cultul  strămoşilor  prin  cultul  sfinţilor,  cultul  solidarităţii  naţionale  prin  cultul 
dragostei  creştine,  credinţa  în  vitalitatea  noastră  prin  credinţa  în  înviere  şi  nemurire, 
sensul  culturii  prin  sensul  spiritualist  al  cultului!  Dacă  Biserica  este  -  precum  este  — 
indistructibil  legată  de  popor,  autohtonismul  nostru  creator,  întemeiat  pe 
adevărurile  vii  ale  poporului,  cuprinde  în  sine  posibilitatea  unei  transfigurări  şi 
spiritualizări.  Directivele  viitorului  nostru  n'avem  să  le  căutăm  aiurea;  ele  sunt  date 
—  ca  nişte  fragmente  de  infinit  —  în  substanţa  intraistorică  a  tradiţiei  noastre.  De 
aceea  metoda  artei  şi  a  culturii  noastre  nu  poate  fi  lepădarea  de  popor  pe  care  o 
predică  tânărul  nihilism  inconştient,  ci  demofilia  creştină  prin  care  vom  ajunge  la 
înţelegerea  adâncului  misterios  al  poporului. 

Un  gânditor  care  şi-a  plimbat  în  jurul  planetei  o  extraordinară  intuiţie  filosofică  şi 
care  descopere  la  baza  fiecărei  culturi  spiritul  autohton,  Hermann  Keyserling, 
vizitându-ne  acum  doi  ani,  ne-a  închinat  în  noua  sa  carte  Dos  Spektrum  Europas 
câteva  pagini  (405—412)  de  reală  înţelegere.  Keyserling  crede  că  dacă  românii  au  o 
misiune  europeană  de  îndeplinit,  această  misiune  stă  în  „a  redeştepta  la  o  viaţă  nouă 
bizantinismul".  „Şi,  fireşte,  zice  dânsul,  acest  popor  şi  această  ţară  pot  să  aibă  un 
mare  viitor".  Pe  ce  se  poate  întemeia  acest  viitor?  în  rândul  întâiu  pe  inteligenţa 
noastră,  pe  spiritul  viu  ce  ne  caracterizează  şi  pe  care  noi  îl  atribuim  latinităţii,  dar 
Keyserling  ni-1  vede  moştenit  delâ  Bizanţ.  „Dacă  astăzi  dintre  toţi  ne-francezii, 
românii  posedă  în  deosebi  esprit  în  sens  francez,  aceasta  vine  de  acolo  că,  înainte  de 
Paris,  acest  esprit  se  găsea  în  deosebi  nu  la  Roma,  ci  la  Atena  şi  apoi  la 
Constantinopol".  Prestigiul  pe  care  îl  exercită  asupra  noastră  Parisul  amăgeşte  clasa 
intelectualilor  noştri  să  creadă  că  acest  spirit  l-am  împrumutat  delâ  francezi.  Această 
categorie  de  intelectuali  europenizănţi  Keyserling  o  vede,  după  fosta  noastră 
aristocraţie,  osândită  la  fel  nimicniciei:  “Bucureştiul  aduce  fantastic  cu  Rusia  ţaristă: 
el  e  un  St.  Petersbrug  în  miniatură.  Precum  acesta  s'a  prăbuşit  fiindcă  îi  lipsia 
puterea  lăuntrică,  tot  astfel  se  stinge  românismul  care  n'a  cunoscut  până  acum  decât 
străinătatea".  Şi  după  această  condamnare  la  moarte  spirituală  pe  care  intelectualii 
noştri  europenizănţi  o  primesc  din  partea  unui  european  adevărat,  Keyserling 
constată  această  „forţă  lăuntrică",  fără  care  nu  se  poate  crea  o  cultură  proprie,  în 
popor  şi  în  Biserică.  Ţărănimea  e  „substanţial  sănătoasă  şi  substanţial  conservativă 
ca  toate  rasele  foarte  vechi".  La  rândul  ei  „Biserica  românească  e,  fără  îndoială,  vie. 
Numai  aici  elementul  greco-ortodox  n'a  încremenit.  Şi  astfel  bizantinicul  numai  în 
România  ar  putea  trăi  o  renaştere  în  sfera  religioasă,  întrucât  religiozitatea  necesară 
există.  în  alte  sfere,  absolut  sigur  numai  aici.  Potrivit  legii  unicităţii,  renaşterile 
isbutesc  numai  în  corpuri  noui.  Astfel  se  reîntoarse  vechea  Eladă  ca  artă  în 
Renaştere,  ca  spirit  în  clasicismul  francez  şi,  în  sfârşit,  ca  filosofie  în  corpul 
idealismului  german.  în  Grecia  sigur  Elada  nu  va  reînvia  niciodată.  Nici  Bizanţul 
însă,  această  nouă  monadă  culturală  faţă  de  vechea  Eladă.  Pe  acesta  eu  îl  socot 
predestinat  la  o  nouă  întrupare  în  slavism,  Pretutindeni  unde  s'a  întâmplat  aceasta, 
în  Bulgaria,  Serbia  şi  Rusia  medievală,  fenomenul  a  apărut  autentic.  Dar  totuşi  pe 
înălţimi  culturale  neînsemnate,  fiindcă  contrastul  cultural  între  aceste  popoare  şi 
Bizanţ  era  prea  mare.  în  România,  dimpotrivă,  bizantinismul  ar  putea  să  renască  în 
cea  mai  înaltă  expresie  a  lui". 


Nicolae  Niţă 


155 


Iată  deci  ideile  noastre  confirmate  şi  de  un  european  incontestabil. 

PUNCTE  CARDINALE  IN  HAOS  “7 


de  Nichifor  CRAINIC 

Dacă  epoca  pe  care  o  străbatem  e  o  epocă  de  confuzie  haotică,  e  firesc  ca  oamenii 
de  cultură  să-şi  pună  această  întrebare:  există  puncte  cardinale  după  care  să  ne 
orientăm  pentru  a  ieşi  din  acest  haos?  Şi  dacă  există,  care  sunt?  Că  epoca  noastră  se 
înfăţişează  ca  o  rostogolire  de  elemente  învălmăşite,  sântem  desigur,  de  acord. 
Nimeni  dintre  noi  n'ar  putea  afirma  că  vremea  noastră  e  închegată  în  forme  şi 
transparenţe  de  cristal.  Haotica  rostogolire  a  evenimentelor  detună  în  sensibilitatea 
contimporană  cu  o  putere  care  ne  zguduie  până  la  zdruncinarea  nervilor. 
Sentimentul  de  panică  şi  nesiguranţă  al  acestor  zguduiri  profunde  ne  împăienjeneşte 
vederea.  Orizontul  se  învăluie  în  ceaţă  groasă.  Fiecare  ne  întrebăm,  fără  să  vrem;  şi 
întrebările  noastre  sânt  asvârlite  afară  de  însăşi  forţa  instinctelor,  adică  din  adâncul 
fiinţei  noastre:  încotro  ne  îndreptăm?  care  sânt  pârghiile  în  care  ne  vom  opinti 
pentru  a  sări  dincolo  de  haos,  la  lumina  salvatoare?  D-v.  sânteţi  tineri.  De  două  ori 
mai  tineri  decât  mine.  Nehârşit  încă  de  experienţe,  simţul  tânăr  trăieşte  mult  mai 
intens  evenimentele.  Tinereţea  e  ca  frunza  plopilor:  tremură  de  înfiorări  chiar  sub 
adieri  ce  lasă  insensibili  pe  ceilalţi  copaci.  Dar-mi-te  când  duhul  vremii  bate  cu 
violenţă  de  vijelie  în  frunzişul  sensibilităţii  ei  proaspete.  Şi,  pe  deasupra,  sânteţi 
studenţi.  Adică  tineri  cari,  pentru  un  număr  de  ani,  aveţi  nevoie  să  trăiţi  în  afară  de 
timp,  într'un  fel  de  stratosfera  intelectuală,  într'un  fel  de  Arcadie  trandafirie  în  care 
spiritul  D-v.  să  ia  contact  îndelung  şi  paradisiac  cu  adevărul,  cu  binele,  cu  frumosul, 
cu  aceste  forme  eterne  ale  Absolutului.  Dar  vuietul  vremii  vă  smulge,  fără  voie, 
acestei  păci  înnalte.  Actualitatea  e  într'adevăr  covârşitoare.  Sfatul  de  a  vă  sustrage 
vălmăşagului  n'ar  avea  niciun  ecou.  Nu  e  cu  putinţă.  Niciodată  marile  prefaceri  din 
istoria  omenirii  nu  s'au  petrecut  peste  capul  tinereţii.  Ea  e  cea  dintâiu  care  le  trăieşte 
profund. 

în  faţa  unei  astfel  de  crize,  sânt  două  feluri  de  a  lucre:  sau  să  te  laşi  dus  orbeşte  de 
deslănţuirea  evenimentelor,  sau,  cu  luciditate  de  spirit,  să-ţi  fixezi  punctele  de 
orientare  şi  să  tai  în  două  balaurii  pentru  a  ajunge  la  ţinta  fixată.  Eu  sânt  pentru  acest 
din  urmă  fel  de  a  lucra.  Eu  sânt  pentru  lupta  pieptişă  cu  monstrul,  fiindcă  aceasta  e 
bărbătească,  e  românească,  e  înnălţătoare  chiar  în  înfrângere)  Eu  nu  cred  cu 
bătrânul  Miron  Costin  că  bietul  om  e  sub  vremi;  eu  cred  cu  Benito  Mussolini  că 
vremile  sânt  sub  om,  că  puterea  de  voinţă  a  omului  bărbat  e  capabilă  să  frângă 
grumazul  monstrului. 

Pentru  aceasta  însă  e  nevoie  de  o  credinţă  de  oţel.  Şi  aceasta  e  o  condiţie  fără  care 
victoria  nu  e  cu  putinţă. 

Sânt,  cum  ştiţi,  mai  multe  moduri  de  a  considera  lumea.  Ele  se  pot  reduce  însă  la 
trei  moduri  principale.  Unul  e  idealismul,  după  care  singura  realitate  e  ideea,  iar 
lucrurile  aevea,  fenomenele  concrete,  nu  sânt  decât  iluzii  şi  umbre  proiectate  de  idee. 
Sublimă  în  poesia  ei  metafizică,  această  doctrină  a  idealismului  e  contrazisă  la  fiecare 


117  -  Revista  "Gândirea",  Bucureşti.  Decembrie  1931. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


156 


pas  de  realitatea  dură  a  lucrurilor  cari  ne  opun  o  altfel  de  rezistenţă  decât  ne-am 
aştepta  dela  nişte  umbre  diafane  sau  dela  nişte  iluzii  fine  ca  păianjenişul.  La  întâia 
isbire  a  capului  de  pragul  de  sus,  dacă  nu  se  sfărâmă  capul,  se  sfărâmă  în  orice  caz 
fragila  doctrină  idealistă. 

Al  doilea  mod  de  a  considera  lumea,  diametral  opus  idealismului,  e  şi 
materialismul,  după  care  nu  există  nimic  în  afară  de  materie  şi  energie  fizică.  Lumea, 
după  această  doctrină,  e  opera  hazardului  şi  e  dominată  de  întâmplarea  oarbă. 
Ceeace  este  monstruos  de  nelogic  în  această  doctrină  e  că  filosofii  materialişti  se 
străduiesc  totuşi  să  formuleze  legile  întâmplării  oarbe  şi  să  organizeze  hazardul 
cosmic  după  concepţia  lor  mecanicistă.  Omul  materialismului  e  fiul  maimuţei,  deşi 
niciun  savant  n'a  văzut  maimuţă  născând  om.  Cugetarea  a  fost  asemănată  cu  urina:  o 
simplă  secreţiune  a  creerului.  întreaga  istorie  a  omenirii  e  o  simplă  luptă  pentru 
stomac.  Determinat  de  această  luptă,  omul  e  un  animal  iresponsabil  din  punct  de 
vedere  moral.  Toate  excesele  brutale,  toate  ororile,  toată  nenorocirea  vieţii  moderne, 
toate  cataclismele  care  se  repercutează  până  la  noi  sânt  născute  din  această  doctrină 
satanică  a  materialismului,  doctrina  bestialităţii. 

în  sfârşit,  al  treilea  mod  de  a  vedea  lumea  e  spiritualismul.  Dacă  idealismul  nu  re¬ 
cunoaşte  materia,  dacă  materialismul  nu  recunoaşte  spiritul,  nimic  din  exclusivismul 
sim-  plist  al  acestor  două  doctrine  nu  atinge  doctrina  spiritualistă.  In  aceeaşi  formulă 
de  viaţă,  ea  cuprinde  şi  spiritul  şi  materia,  soluţionând  armonios  antinomiile  celor 
două  doctrine  extremiste.  Spiritul  e  afirmat,  materia  e  netăgăduită.  Dar  spiritul  e 
primordial  şi  exercită  asupra  materiei  primatul  său  patern.  Ordinea  cosmică,  în  toată 
divina  ei  frumuseţe,  nu  e  opera  hazardului,  ci  opera  spiritului  care  îşi  îmbracă  în 
formele  existenţii  pasta  amorfă  a  materiei.  Bucată  vie  de  univers,  rezumând  întreaga 
minune  a  existenţii,  omul  nu  e  nici  umbra  iresponsabil  spânzurată  de  idee,  nici 
iresponsabilul  animal  decapitat  şi  redus  la  ritmul  mecanic  al  determinismului 
materialist.  El  e  trup  din  materie  şi  spirit  din  divinitate.  In  virtutea  spiritului  liber,  el 
domină  materia  şi  e  factor  determinant  şi  activ  în  întâmplările  vieţii.  Atributul  acesta 
îl  face  responsabil  de  actele  lui.  Doctrina  spiritualistă,  cuprinzând  în  amploarea  ei 
fără  egal  cele  două  elemente  ale  vieţii,  ţinând  seamă  prin  urmare  de  cele  două  naturi 
ale  aceleiaşi  realităţi,  e  doctrina  realismului  creştin.  Pentru  un  intelectual  de 
structură  normală,  e  imposibil  de  găsit  un  climat  mai  larg  şi  mai  prielnic  şi  mai 
adecuat  vieţii.  O  concepţie,  o  credinţă  în  viaţă  nu  se  poate  aşeza  cu  mai  mulţi  sorţi  de 
isbândă,  cu  mai  multă  demnitate  decât  pe  planul  spiritual  al  realismului  creştin. 
Afirmând  acest  adevăr,  nu  mă  tem  de  surâsul  sceptic  al  nimănui.  Pentrucă 
scepticismul,  refuz  al  oricărei  credinţe  sau  neputinţă  de  a  crede  în  ceva,  care  în  lumea 
noastră  românească  ia  forma  uşuratică  de  zeflemea  pe  buzele  oricărei  secături,  e  în 
realitate  o  paralizie  intelectuală  şi  o  paralizie  morală.  în  viaţa  noastră  culturală  şi  în 
viaţa  noastră  publică  e  atât  de  frecvent  fenomenul  acestei  boale,  de  ordin  intelectual 
şi  moral  totdeodată,  că  el  a  dus  în  cea  mai  mare  parte  la  paralizia  generală  de  care  e 
cuprins  întregul  nostru  organism  naţional  în  ceasul  de  faţă.  Dar  despre  aceasta  va 
veni  vorba  mai  la  vale. 

Spre  deosebire  de  categoria  secăturii  intelectuale  şi  a  secăturii  morale,  jugănite  de 
orice  credinţă,  eu  nu  văd  salvarea  generaţiei  tinere,  mai  ales  într'un  ceas  cumplit  cum 
e  acesta,  decât  într'o  credinţă  realistă,  —  o  credinţă  în  care  natura  umană  şi  natura 
spirituală  a  vieţii  să  se  echilibreze  în  aceeaşi  putere  bărbătească  în  stare  să  reziste  şi 


Nicolae  Niţă 


157 


să  lupte.  Neputincioşii  oricărei  credinţe  sânt  victimele  panicei  şi  ale  derutei  şi  ale 
disperării.  Pentru  psihologia  panicei  şi  a  disperării,  un  singur  ceas  greu  se  identifică 
cu  durata  unei  eternităţi  sinistre,  fără  scăpare.  Omul  care  crede  în  ordinea  spirituală 
a  lumii  nu-şi  pierde  cumpătul.  El  ştie  că  desordinea  e  un  accident  trecător  şi  că 
ordinea  e  dată  în  natura  intimă  a  acestei  lumi.  Sub  vreme  cade  strivită  numai 
secătura  zeflemistă  care  nu  are  razim  nici  în  sine,  nici  afară  din  sine.  Omul  de 
credinţă,  omul  de  convingere  domină  vremea;  el  crează  vremea,  el  crează  istoria. 
Deaceea  vă  spuneam  s  eu  nu  cred  cu  bătrânul  Miron  Costin  că  bietul  om  e  sub  vremi; 
eu  cred  cu  Benito  Mussolini  că  puterea  omului  frânge  grumazul  monstrului. 

Teoria  hazardului  materialist  exclude  responsabilitatea  morală.  El  ne  dă  imaginea 
unei  societăţi  pulverizate  în  centre  individuale  de  egoism  feroce.  Fiecare  ins  e  o 
explozie  virtuală  de  sălbăticie,  gata  să  isbucnească  în  orice  moment  împotriva 
celorlalţi:  homo  homini  lupus.  Societatea,  fărâmiţată  în  atomi,  e  astfel  într'o  perpetuă 
efervescenţă,  balansând  între  formele  extreme  ale  materialismului,  care  sânt: 
individualismul  capitalist  şi  masa  organizată  războinic,  fiindcă  „masă"  sau  „clasa",  la 
rândul  ei,  nu  e  altceva  decât  organizarea  egoismelor  individuale,  similare,  în  vederea 
aceluiaş  scop  exclusiv  material.  Principiul  războinic  al  egoismelor  contrare  nimiceşte 
sentimentul  solidarităţii  umane.  Iată  ce  spune  un  coleg  al  meu  universitar, 
materialist  încarnat  şi  înarmat  cu  tot  cinismul  doctrinei:  „Capitalismul,  care  în  prima 
lui  fază  conservase  virtuţile  patriarhale  ale  vechii  nobleţi,  în  partea  ultimă  a 
desvoltării  sale  a  desfiinţat  cu  totul  simţul  de  permanenţă  şi  prin  aceasta 
ataşamentul  faţă  de  lucruri  şi  oameni.  Azi  sentimentalismul  retrospectiv,  adică 
duioşia  faţă  de  trecut  a  murit.  Nu  ne  mai  interesează  decât  prezentul  în  care  trăim 
exclusiv.  Prezentul  nu  poate  însă  nici  crea,  nici  conserva  fidelitate.  Epoca  actuală  e 
epoca  tuturor  trădărilor"  (M.  Ralea,  Ad.  Lit.  1  Noembrie  1931). 

Judecata  aceasta,  a  omului  care  nu  crede  în  nimic,  e  tipic  materialistă.  Dacă  totul 
nu  e  decât  un  joc  al  hazardului,  dacă  noi  înşine  nu  sântem  decât  jucării  ale 
întâmplării  oarbe,  atunci  e  firesc  să  trăim  exclusiv  în  prezent,  ca  într'un  perpetuu 
provizorat,  ca  într'o  perpetuă  mobilitate,  detaşaţi  de  orice  sentiment  de  solidaritate 
cu  semenii  noştri.  Fidelitate  nu  există,  fiindcă  fidelitatea  e,  prin  natura  ei,  de  ordine 
spirituală  şi  nu  poate  ancora  în  vidul  oarbei  întâmplări.  Există,  în  schimb  trădarea; 
epoca  noastră  e  epoca  tuturor  trădărilor,  afirmate  cu  cinism  diabolic  şi  date  ca 
exemple  de  conduită.  Există,  după  această  doctrină,  iubirea  de  neamul  tău?  Nu. 
Există  iubirea  de  patrie?  Nu.  Există  iubirea  de  popor  şi  de  instituţiile  lui?  Nu.  Există 
numai  trădarea  tuturor  acestora.  Omul  materialist  e  prin  definiţie  revoluţionar  şi 
anarhist;  nimic  nu-1  interesează  decât  succesul  personal,  adică  satisfacţia  imediată  a 
bestialităţii  sale  răzvrătite.  Iată  monstruozitatea  morală  la  care  duce,  în  consecinţă 
practică,  materialismul.  Haosul  pe  care  îl  trăieşte  lumea  actuală,  cu  sentimentele 
alternante  de  incertitudine,  de  revoltă,  de  panică  universală,  e  opera  acestei  concepţii 
materialiste,  care  a  dominat  sfârşitul  veacului  al  XlX-lea  şi  atinge  paroxismul  în 
vremea  noastră.  Atât  cât  va  dura,  dominantă,  concepţia  materialistă,  va  dura  şi 
haosul.  Fiindcă  haosul  orb  e  cauza  primară  şi  consecinţa  finală  a  doctrinei 
materialiste. 

Care  e,  în  schimb,  consecinţa  practică  a  spiritualismului?  Dacă  recunosc  că 
această  lume  e  creată  şi  organizată  în  materialitatea  ei  de  spiritul  inteligent, 
recunosc,  implicit,  că  ea  e  destinată  unui  scop  precis,  iar  nu  pradă  haosului  orb. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


158 


Marele  savant  şi  marele  gânditor,  doctorul  Nicolae  Paulescu,  şi  cu  el  învăţaţii 
naturalişti,  ne  demonstrează  că  viaţa  considerată  în  structura  ei  biologică,  e 
străbătută  de  o  finalitate  armonioasă  care  nu  poate  fi  decât  infuzia  în  lume  a  unei 
conştiinţe  supreme,  spirituale.  Animator  şi  ordonator  al  fiinţelor  şi  al  lucrurilor, 
spiritul  universal  a  imprimat  şi  în  om  aceleaşi  tendinţe.  Angrenat  în  ordinea 
spirituală,  omul  are,  misiunea,  liber  acceptabilă,  de  a  trăi  şi  a  lucra  în  analogie  cu 
spiritul  suprem.  în  virtutea  libertăţii  şi  a  personalităţii,  fiecare  îşi  poate  găsi  locul 
vocaţiei  sale  în  marea  constelaţie  a  vieţii.  El  nu  e  un  izolat  în  natură  şi  în  mijlocul 
semenilor  săi,  ci  legat  ele  întreg  prin  sentimente  puternice,  instinctive  şi  spontane. 
Aceste  sentimente  instinctive  şi  spontane,  stă  în  puterea  voinţei  lui  libere  să  le 
intensifice  sau  să  le  tăgăduiască.  Anarhistul,  care  se  rupe  din  comunitate  cu  violenţă 
demonică,  o  face,  fără  să  vrea,  în  virtutea  aceleaşi  libertăţi  primordiale.  Spiritualistul 
care  se  conformează  ordinii  universale  a  lucrurilor,  o  face  conştient  de  întrebuinţarea 
libertăţii  lui. 

în  ordinea  naturii  e  sentimentul  de  familie  pe  care  îl  trăim  ca  pe  o  mare  bucurie  a 
vieţii;  în  ordinea  naturii  e  sentimentul  de  patrie  pe  care  îl  trăim  uneori  cu  o  şi  mai  in¬ 
tensă  bucurie.  Negaţia  sentimentului  de  familie  şi  negaţia  sentimentului  de  patrie, 
atât  de  frecvente  în  vremea  noastră,  sânt  acte  ale  anarhismului  care  se  aşează  în 
afară  de  natură  împotriva  naturii.  După  concepţia  spiritualistă  însă,  omul  e  un  factor 
al  armoniei,  misiunea  lui  e  de  a  desăvârşi  în  constelaţia  familiară  şi  în  colectivitatea 
naţională  reflexul  marei  armonii  cosmice  al  cărei  spectacol  grandios  ni-1  oferă  bolta 
universului. 

în  lumina  acestei  concepţii,  prin  urmare,  haosul  epocei  noastre  apare  ca  o  abatere, 
ca  o  deraiere  omenească  dela  ordinea  universală  a  lucrurilor.  Cine  proclamă 
desintegrarea  totală  din  orice  fel  de  ordine,  devine  factor  al  haosului.  Cine  voieşte  să 
se  salveze  din  panică  şi  din  derută,  nu  are  alt  mijloc  decât,  reintegrarea  în  ordinea 
spirituală  a  lumii. 

Dacă  nu  mă  înşel,  la  această  tragică  răspântie  stă  sufletul  chinuit  al  generaţiei 
tinere  româneşti:  între  aventura  oarbă  a  distrugerii,  a  neantului,  şi  între  libera 
acceptare  a  ordinii  spirituale  şi  între  iresponsabilitatea  proclamată  de  cinismul 
materialist  şi  între  responsabilitatea  morală  şi  demnitatea  umană;  între  trădarea 
afişată  de  individualismul  anarhic  şi  datoria  impusă  de  solidarismul  rasei. 

Problematica  aceasta  care  frământă  sufletul  de  azi,  terorizat  de  dezastre  şi  setos  de 
orientare,  e  cauzată  de  cele  ce  se  petrec  la  noi  în  ţară  şi  în  streinătate. 

Ce  trăim  în  interiorul  ţării?  O  criză  cumplită  care,  în  sentimentul  exagerat  al  mo¬ 
mentului,  ia  proporţiile  imaginare  ale  unei  apropiate  catastrofe.  Inteligenţa  politică, 
versatilă  şi  deprinsă  cu  gimnastica  escrocheriei,  a  şi  găsit  explicaţia;  criza  noastră  e 
produsă  prin  repercusiune  de  criza  mondială.  Prin  urmare,  dacă  e  să  căutăm  un 
vinovat  al  restriştei  cumplite  pe  care  o  trăim,  acest  vinovat  nu  e  altul  decât  criza 
mondială.  Cu  alte  cuvinte?  nimeni  nu  e  de  vină.  Imaculaţi,  conducătorii  noştri 
politici  şi-ar  fi  făcut  toată  datoria,  dacă  nu  năvălea  peste  noi  criza  mondială.  Să 
reţinem  această  abilă  sustragere  dela  responsabilitate,  care  e  specifică  mentalităţii 
democratice.  Fiindcă  democraţia  ca  şi  socialismul  şi  comunismul,  e  o  formulă 
politică  plantată  în  doctrina  materialistă.  Iresponsabilitatea  morală,  proclamată  de 
materialism,  e  practicată  cu  orgie  de  aceste  societăţi  anonime  pe  acţiuni  care  sânt 


Nicolae  Niţă 


159 


partidele  politice.  Tânărul  meu  coleg  de  universitate  a  cărui  cinică  teorie  a  tuturor 
trădărilor,  a  iresponsabilităţii  individuale  v'am  citat-o,  trece  drept  o  simpatică 
speranţă  a  democraţiei.  După  cuvintele  sale,  democraţia  îl  recunoaşte  ca  pe  unul 
dintr'ai  ei.  Iată  ce  spune  dânsul  mai  departe:  „Ca  să  ai  succes,  adică  să  fii  selectat  de 
societatea  în  care  trăieşti,  e  necesar  să  te  înscrii  cu  orice  preţ  într'un  anume  tip...  Să 
te  poată  încadra  lumea  în  una  din  aceste  rubrici  răutăciosul,  diabolicul,  sfântul, 
machiavelicul,  cinicul,  violentul,  etc.  etc.  Iată  de  ce  orice  om  politic  simte  nevoia  de  a 
juca  un  rol,  de  a-şi  construi  o  mască,  care  de  cele  mai  multe  ori  nu-1  defineşte.  Nu 
importă."  (M.  Ralea,  loc.  cit). 

Nu  importă,  fireşte,  sinceritatea,  onestitatea,  fidelitatea,  responsabilitatea.  Ceeace 
importă  în  ochii  democratului  e  masca  —  pentru  a  ajunge  la  succesul  personal. 
Această  preţioasă  mărturisire  cinică  ne  introduce  în  însăşi  esenţa  democraţiei.  Iată 
pe  deoparte  masca:  drepturile  omului,  vot  universal,  alegeri  libere,  libertate 
individuală,  participarea  tuturor  la  suveranitatea  politică  şi  la  bunurile  vieţii.  (Ce 
crâncenă  ironie  sună  din  aceste  cuvinte,  după  un  deceniu  de  democraţie!)  Iar  pe  de 
altă  parte,  adevărul  brutal:  succesul! 

Toate  lozincile  sonore  ale  democraţiei  n'au  alt  scop  decât  succesul.  în  ce  constă 
acest  succes  al  democratului?  Aţi  făcut  socoteala  cât  costă  propaganda  pentru  un 
singur  scaun  de  deputat?  Sânt  cam  cinci  candidaţi  pe  un  loc.  Eu  am  fost  deputat  şi 
am  făcut  această  socoteală  la  faţa  locului.  Ei  bine,  un  scaun  de  deputat  costă  în  medie 
700.000  lei.  Cât  aduce  un  scaun  de  deputat?  160.000  anuali.  Diferenţa  enormă 
dintre  cheltuieli  şi  venitul  legal  e  dezastroasă  pentru  omul  politic.  Atunci  în  ce  constă 
succesul  pe  care  îl  vânează  sub  mască,  cu  o  sălbatică  pasiune,  omul  politic  ?  Dacă  ar 
fi  corect  şi  cu  oarecare  stare,  omul  politic,  după  un  singur  an  de  practică 
democratică,  s'ar  ruina.  Observatorul  imparţial  distinge  însă  o  minune  în  viaţa 
politică:  în  loc  să  se  ruineze,  cum  ar  pretinde  implacabil  practica  cinstită  a 
democraţiei,  tribunii  poporului  sânt  astăzi  simpli  golani,  iar  mâine  se  trezesc 
milionari.  Iată  adevăratul  şi  misteriosul  şi  paradoxalul  succes  al  omului  cu  mască 
necesară!  Democraţia  e  în  funcţie  de  bani.  Ea  nu  se  poate  face  fără  bani.  Ea  se  face 
numai  în  vederea  banului.  Astfel,  în  realitate,  democraţia  e  o  întreprindere  înd㬠
rătul  căreia  stă  banca. 

Ultimul  fapt  sensaţional  care  a  intensificat  panica  şi  a  proiectat  o  nouă  umbră  de 
amurg  asupra  zilelor  noastre,  e  prăbuşirea  uneia  din  cele  mai  mari  bănci  din 
România.  Odată  cu  această  prăbuşire,  s'a  descoperit  şi  misterul  democraţiei  noastre: 
în  registrele  acestei  bănci  s'au  găsit  trecuţi  cu  sume  fabuloase  aproape  toţi  factorii 
mai  de  vază  ai  partidelor  noastre  politice.  între  5  şi  30  milioane  fiecare,  sume  pe  care 
niciodată  n'aveau  să  le  plătească  direct.  Fiecare  din  aceşti  întreţinuţi,  ajungând  la 
putere,  avea  să  înlesnească  afacerile  în  stil  mare  ale  băncei  creditoare  pe  seama  averii 
statului  şi  a  poporului  românesc.  Astfel,  sărmanul  vot  universal,  masca  seducătoare  a 
democraţiei,  se  dovedeşte  şi  la  noi,  ca  în  Europa  întreagă,  confiscat  şi  luat  în 
întreprindere  de  către  marea  finanţă. 

Care  e  rezultatul  practic  al  democraţiei?  Biruri  din  an  în  an  mai  sdrobitoare, 
proprietatea  rurală  încărcată  cu  datorii  de  70%  din  valoarea  ei,  provenită  dintr'o 
camătă  exorbitantă  la  împrumuturi,  favorizarea  câtorva  trusturi  industriale,  ca 
zahărul,  hârtia,  petrolul,  cărbunele,  cu  preţuri  de  două,  de  trei  şi  de  patru  ori  mai 


Articole  clin  Presa  Legionară 


160 


mari  decât  cele  din  străinătate  şi  o  paralizie  generală  a  energiilor  creatoare  ale  acestei 
ţări. 

Un  alt  aspect  caracteristic  ai  acestei  democraţii  bancare  e  lipsa  totală  de 
autoritate.  Guvernanţii  noştri  nu  poruncesc;  ei  se  răţoiesc  spre  hazul  adversarilor. 
Cuvântul  autoritate  vine  dela  cuvântul  autor.  Autoritatea  e  prin  urmare  în  raport 
direct  cu  faptele.  Cum  vreţi  însă  să  exercite  autoritatea  morală  cineva  ale  cărui  fapte 
sunt  în  raport  invers  cu  moralitatea?  Adversari  ireductibili  în  ochii  lumii,  oamenii 
politici,  după  ce  au  jucat  spectacolul,  se  întâlnesc  înfrăţiţi  în  templul  lui  Mammon. 
Banul  îndulceşte  toate  asperităţile.  Orice  posibilitate  de  sancţionare  a  fărădelegilor  e 
anulată  de  faptul  că  oamenii  politici  îşi  cunosc  reciproc  fărădelegile.  De  aci  această 
universală  îngăduială,  expresie  a  unei  universale  complicităţi.  Dacă  există  o  ordine  în 
România,  ea  nu  se  datoreşte  exerciţiului  autorităţii,  ci  simţului  înnăscut  pentru  ea  al 
acestui  admirabil  popor. 

Dar  deruta  democratică  pe  care  o  constatăm  la  noi  e  cu  mult  mai  agravată  peste 
hotare.  Zilnic  sosesc  ştiri  despre  noi  prăbuşiri  de  instituţii  şi  de  sisteme  în  largul 
Europei.  Băncile  şi  marile  industrii  ţin  locul  de  frunte.  Se  pare  că  orgia  materialistă, 
ajunsă  la  paroxism,  declină  în  procesul  descompunerii.  Nesusţinute  de  nicio  putere 
spirituală,  aşezămintele  materialismului  se  sparg  şi  se  desumflă  ca  nişte  băşici 
umplute  cu  aer.  Ruinarea  marilor  întreprinderi  financiare  pune  în  discuţie  însăşi 
existenţa  democraţiei  care  a  trăit  în  funcţie  de  ele.  în  Europa  tinde  spre  generalizare 
părerea  că  regimul  democratic  se  poate  considera  perimat.  Aproape  nimeni  nu  mai 
crede  că  problema  producţiei  şi  a  repartiţiei  bunurilor  materiale  se  mai  poate  rezolva 
prin  formula  magică  a  democraţiei.  Ca  ucenicul  vrăjitor  al  lui  Goethe,  democraţia  a 
repetat  formula  magică  a  deslănţuirii  elemntelor  şi  după  ce  le-a  deslănţuit,  a  uitat 
cealaltă  formulă  prin  care  să  le  readucă  la  ordine  şi  la  proporţie. 

La  extrema  individualismului  democratic  apare  colectivismul  comunist,  frate  bun 
totuşi  cu  democraţia,  fiindcă  e  măduvă  din  măduva  materialismului  istoric.  Dar  dacă 
democraţia  a  păcătuit  printr'un  exces  de  anarhie,  comunismul  păcătuieşte  printr'un 
exces  de  tiranie.  Dacă  democraţia  a  inflamat  până  la  proporţii  monstruoase  anumite 
instincte  naturale  ale  omului,  comunismul  vrea  să  se  întemeieze  pe  extirparea  totală 
a  acestor  instincte.  Instinctul  de  familie,  instinctul  de  proprietate,  instinctul  de 
patrie,  instinctul  religios,  care  fac  parte  integrantă  din  natura  omenească, 
comunismul,  voind  să  le  desfiinţeze,  se  aşează  împotriva  naturii  însăşi.  Fireşte  că 
împotriva  acestor  puteri  esenţiale  ale  naturii  e  cu  neputinţă  de  luptat  şi  cauza 
comunismului  se  poate  considera  principial  pierdută..  Persistenţa  lui  în  Rusia  nu  se 
datoreşte  vreunei  aderenţe  a  maselor  la  regim,  ci  teroarei  sistematice  care  va  avea  un 
sfârşit  ca  orice  teroare.  Fiindcă  în  comunism  nu  e  vorba  de  autoritatea  pe  care  o 
accepţi  de  bunăvoie  pentru  înălţimea  ei  simbolică  şi  morală,  ci  de  o  autoritate 
impusă  cu  temniţa  şi  cu  ghilotina  la  spate.  Din  această  pricină  şi  forţa  de 
contaminare  a  bolşevismului  apare  redusă  cu  toată  propaganda  intensă  pe  care  o 
face  în  străinătate.  Apariţia  lui  în  istorie  ne-a  produs  o  comoţie  la  fel  cu  a  oricărei  ca¬ 
tastrofe,  la  fel  cu  flacăra  sondei  dela  Moreni  în  momentul  isbucnirii.  A  trecut  o  vreme 
şi  ne-am  obişnuit  cu  incendiile  acestea  arzând  localizate  la  orizont.  Azi  bolşevismul 
rus  ne  face  impresia  unei  broaşte  ţestoase  care  îşi  arată  capul  hâd  către  Europa,  dar 
nu  poate  ieşi  din  carapacea  rusească.  Dacă  dincoace  se  găsesc  totuşi  oameni  cari  se 
lasă  seduşi  de  formula  comunistă,  o  fac  aproape  exclusiv  din  disperarea  ceasului  de 


Nicolae  Niţă 


161 


faţă  sau  din  lipsă  de  informaţie  documentată  asupra  stărilor  sovietice.  Imediat  ce 
criza  economică  ar  trece  altfel,  comuniştii  europeni  i-am  căuta  cu  lumânarea.  Fiindcă 
formula  de  viaţă  pe  care  o  îmbie  comunismul  nu  e  în  niciun  caz  formula  pe  care  o 
visează  omul  european.  El  n'a  făcut  sângeroasele  revoluţii  împotriva  absolutismului 
medieval  pentru  a  se  comprima  de  viu  în  sicriile  de  plumb  ale  tiraniei  comuniste... 

Astfel,  spectacolul  Europei  actuale  e  spectacolul  unei  drame:  drama  individualis¬ 
mului  capitalist-democratic  şi  a  colectivismului  comunist.  Dar  atât  individualismul 
cât  şi  comunismul  sânt  cele  două  capete  ale  aceluiaşi  monstru.  în  fond,  e  drama 
materialismului  care,  prin  acest  accident,  fără  egal  în  istoria  omenirii,  îşi  vede  plătite 
erorile,  exagerările  şi  excesele.  Va  birui  individualismul?  Va  birui  comunismul?  Iată 
întrebarea  pe  care  şi-o  pun  toţi  spectatorii  dramei,  angajaţi  cu  toate  fibrele  fiinţei  lor, 
în  desfăşurarea  conflictului.  Cine-ar  putea  răspunde  categoric  şi  definitiv  acestei 
chinuitoare  întrebări?  înţelepciunea  care  emană  din  viaţa  însăşi  ne  învaţă  că  ea  nu 
constă  din  extreme,  că  viaţa  e  o  medie,  o  rezultantă  a  tendinţelor  extreme.  Orice 
excese,  fie  în  viaţă,  fie  în  istorie,  se  plătesc  prin  „forţa  lucrurilor",  adică  prin  acel  simţ 
fără  greş  al  măsurii,  primordial  impregnat  în  structura  realistă  a  vieţii.  El  cată  să 
isbească  atât  lăcomia  căpcăună  a  regimului  democratic  cât  şi  tirania  funestă  a 
comunismului.  între  cele  două  extreme  materialiste,  încercările  de  rectificare,  de 
compromis,  de  sinteză,  nu  lipsesc»  Uriaşa  mişcare  germană  a  lui  Adolf  Hitler  e  una. 
Opera  politică  atât  de  arhitectonic  clădită  a  lui  Mussolini,  e  alta.  Ceeace  e  de  reţinut 
în  fascism,  cu  toate  scăderile  lui,  e  sistemul  ierarhic  care  corespunde  ordinii  naturale 
a  lucrurilor,  efortul  de  rectificare  a  harababurei  democratice  prin  parlamentul 
corporativ  şi  autoritatea  opusă  anarhiei,  autoritate  care,  dacă  uzează  uneori  de 
opresiune,  se  justifică  totuş  printr'o  ţinută  morală  şi  printr'o  faptă  care  a  salvat  Italia. 
Mussolini  crede  în  patria  lui,  —  şi  în  această  credinţă  dinamică  şi  creatoare,  el  a  ştiut 
să  angajeze  puterile  spirituale  care  fac  parte  integrantă  din  fiinţa  poporului  italian. 
Mussolini  nu  e  un  democrat  pentrucă  e  sincer,  dar  e  un  demofil  pentrucă  e  înţelept. 
Eu  nu  ştiu  dacă  formula  pe  care  a  dat-o  el,  poate  fi  cea  pe  care  o  caută  viaţa  modernă, 
dar  e  neîndoios  că  viaţa  modernă  îşi  caută  o  sinteză  nouă  pe  care  doctrina 
materialistă  nu  i-o  poate  da. 

Această  nouă  sinteză,  acest  nou  echilibru,  această  ordine  nouă  în  care  să  se  crista¬ 
lizeze  haosul  actual,  eu  nu  o  văd  cu  putinţă  decât  pe  temeiurile  spiritualismului, 
doctrină  de  armonie  şi  echilibru,  care  recunoaşte  cele  două  naturi  ale  vieţii.  Căci 
omul  nu  e  o  cârtiţă  telurică  ce  scoate  la  întâmplare,  în  lumina  istoriei,  muşuroaiele 
evenimentelor.  Omul  e  o  funcţie  nobilă  a  spiritului  care  crează,  ordonă  şi  cârmueşte 
această  lume  cătră  destinul  ei.  Cu  cât  se  va  ridica  mai  sus,  mai  aproape  de  puterea 
spiritului,  cu  atât  omul,  la  rândul  lui,  va  şti  să  domine  evenimentele,  să  le  creeze,  să 
le  cârmuiască.  Cu  alte  cuvinte,  în  măsura  unei  credinţe,  a  unei  convingeri,  în  măsura 
unei  pasiuni  şi  a  unei  responsabilităţi  morale,  în  măsura  unei  fidelităţi  faţă  de 
semenii  săi  şi  a  unei  solidarităţi  cu  neamul  său,  fapta  omului  va  putea  fi  o  explozie  de 
lumină  nouă  în  haosul  de  azi.  Căci  energia  naţională  nu  se  poate  zgudui  din  paralizia 
generală  de  azi  decât  printr'o  faptă  covârşitoare.  în  sarcina  cui  cade  această  faptă? 

Universitatea  dinainte  de  războiu  a  pregătit  unirea  naţională  şi  a  săvârşit  războiul 
naţional.  Urmărirea  acelui  ideal  e  gloria  ei,  dar  şi  proba  de  foc  pentru  el  e  gloria  ei.  In 
credinţa  lui  naţionalistă,  tineretul  universitar  de  atunci  se  găsea  una  cu  poporul  de 
jos.  O  demofilie  adâncă  podoaba  morală  a  cărturărimii  noastre,  —  făcu  din  tânărul 


Articole  clin  Presa  Legionară 


162 


student  şi  din  flăcăul  de  ţară  un  singur  gând,  un  singur  braţ.  Sentimentul  demofil  e 
una  din  metodele  prin  care  putem  ajunge  la  concepţia  spiritualismului  de  care  am 
vorbit.  Căci  poporul  nostru  nu  e  nici  materialist,  nici  idealist  utopic:  în  sufletul  lui 
trăiesc  vii  elementele  spiritualismului,  în  formă  instinctivă,  în  formă  de  natură.  Ele 
nu  aşteaptă  decât  să  se  reflecteze  în  inteligenţa  cărturărească  şi  să  capete  forme 
strălucitoare  de  cultură.  Aşa  dar,  întâia  condiţie  ce  se  impune  conştiinţei 
universitare,  conform  tradiţiei  sale  e,  să  considere  poporul  altceva  decât  o  turmă 
democratică,  decât  un  număr  abstract  de  voturi  pe  care  cinica  secătură  politică  le 
aduce  zestre  marei  finanţe.  A  doua  condiţie,  implicată  în  cea  dintâiu,  e  ruptura  totală 
cu  teoria  şi  practica  politică  a  infidelităţii,  a  măştii,  a  iresponsabilităţii,  a  tuturor 
trădărilor.  O  singură  trădare  se  impune;  trădarea  practicanţilor  tuturor  trădărilor. 
Adică:  eliminarea  lor  din  situaţiile  pe  care  le  deţin  din  indolenţa  tuturor.  Eli¬ 
minarea  lor  înseamnă  eliminarea  haosului.  Eliminarea  lor  înseamnă  întronarea 
ordinii  morale  în  această  ţară.  Să  nu  uităm  dragostea  imensă  de  care  se  bucură 
Universitatea  în  poporul  nostru.  Studentul,  în  ochii  săi,  e  vârtejul  de  tinereţe 
luminată  care  înfăşoară  în  ridicarea  lui  înaltele  speranţe  de  mai  bine  ale  unui  neam 
întreg.  Localizând  criza  europeană  la  psihologia  tineretului  nostru,  voiu  spune  că 
generaţia  de  azi  se  găseşte  în  această  cumpănă  teribilă:  ori  se  bagă  slugă  la  consorţiul 
de  exploatare  a  votului  universal,  ori  alege  calea  eroică  a  restaurării  morale  în 
România.  Ea  poate  într'amurgi  ca  o  generaţie  satelită  oarecare,  sau  poate  străluci  ca 
funcţie  răzbunătoare  şi  regeneratoare  a  unui  neam  întreg. 

Eu  ştiu  că  azi  nu  sunt  singur  în  aceste  convingeri  pe  care  vi  le-am  expus  aproape 
cu  titlu  de  confesiune.  Dar  pentru  a  vă  pătrunde  de  sarcina  pe  care  vremea  aceasta  şi 
speranţele  înşelate  pe  rând  ale  ţării  o  aruncă  întreagă  în  conştiinţa  generaţiei  tinere, 
vă  voiu  aduce  şi  mărturia  unui  scriitor  strein,  Lucien  Romier.  Romier  ne-a  vizitat  şi 
numai  dupăce  a  pătruns  în  tainele  problemelor  noastre,  a  scris  o  carte,  Le  carrefour 
des  empires  morts.  Străinii  ne  văd  uneori  mai  bine  decât  noi.  în  penultimul  capitol  al 
acestei  cărţi  admirabile,  Romier,  analizând  problemele  nerezolvate  ale  României  de 
azi,  constată  răspicat  incapacitatea  guvernanţilor  noştri.  Speranţa  lui  se  îndreaptă 
spre  tineret,  cu  aceste  cuvinte  de  încheiere: 

Ce  va  fi  România? 

„Răspântie  de  lucruri  moarte  unde  moştenitorii  caută,  certându-se,  comori 
deşarte  de  împărţit?  Răspântie  de  strădanii  noi  la  hotarele  Europei  cu  Asia? 
Tineretul  român  are  de  ales. 

Eu  mă  gândesc  la  acei  tineri  studenţi,  la  acei  tineri  profesori,  la  acei  tineri  funcţio¬ 
nari,  la  acei  tineri  ofiţeri,  la  acei  tineri  scriitori,  la  acei  tineri  ingineri....  cari 
ambiţionează  pentru  patria  lor  ceva  mai  bun  decât  un  decor  de  principat  amabil  şi 
indolent..."  (p.  224). 


Aşa  dar,  tineretul  are  alegerea! 


Nicolae  Niţă 


163 


TINERETUL  ŞI  CREŞTINISMUL  1,8 


de  Nichifor  CRAINIC 


Vremea  noastră  e  vremea  tineretului. 

O  lume  veche  se  dărâmă,  o  lume  nouă  îşi  caută  formele  de  viaţă.  Pulsul  ei 
zvâcneşte  în  arterele  tineretului.  Puls  iuţit  de  nelinişte,  întretăiat  de  nesiguranţe, 
biciuit  de  enigme.  Intre  generaţia  veche  şi  generaţia  nouă  există,  incontestabil,  un 
hiatus.  Neliniştile  generaţiei  vechi  se  transformă  în  suspine  după  lumea  care 
amurgeşte;  zbuciumările  generaţiei  noi  sunt  nădejdi  aruncate  spre  lumea  care  vine. 
De  aceea  tineretul  e  azi  preocuparea  universală.  Statele  în  care  viaţa  socială  îşi  caută 
mai  accentuat  noile  forme  de  aşezare  şi-au  făcut  din  această  preocupare  de  tineret 
problema  principală.  Italia  fascistă  şi  Rusia  sovietică  şi-au  legat  destinul  de  generaţia 
tânără.  Germania,  unde  zbuciumul  căutărilor  oscilează  între  extrema  dreaptă  şi 
extrema  stângă  îşi  bizuie  triumful,  fie  într'o  direcţie  fie  în  cealaltă,  pe  tineret. 

Lupta  pentru  noile  tipare  de  viaţă  nu  are  însă  numai  un  caracter  politic  şi  social. 
Tendinţa  ei  este  să  consolideze  noile  forme  într'o  concepţie  integrală  de  existenţă,  fie 
ea  concepţia  religioasă,  fie  concepţia  ateistă.  Din  Evul  Mediu  ideea  metafisică  n'a  mai 
fost  atât  de  adânc  amestecată  în  actualitatea  vie.  Dacă  sub  acest  raport,  epoca 
liberalismului  burghez  se  caracterizează  printr'o  indiferenţă  metafizică  ce  îngăduia 
calea  mediocrităţii,  tendinţele  dominante  ale  vremii  de  azi  merg  până  la  extrem; 
până  la  suprema  afirmaţie  sau  până  la  suprema  negaţie.  Creştinismul  şi  ateismul 
sânt  punctele  culminant  care  solicită  psihologia  zbuciumată  a  generaţiei  tinere.  Am 
putea  să  definim  spiritul  nou  al  vremii  prin  oroarea  faţă  de  dimensiunile  mijlocii  şi 
prin  pasiunea  exclusivistă  a  liniilor  infinite:  fie  linia  orizontală,  de  platitudine 
uniformă,  a  comunismului  ateist,  fie  verticala  infinită  a  ierarhiilor  cimentate  de 
spiritualismul  creştin.  Aurea  mediocritas  a  lui  Horaţiu  e  o  formulă  de  viaţă  calmă  ce 
nu-şi  găseşte  locul  în  gigantica  încordare  de  forţe  a  epocei  noastre. 

Aşa  dar,  problema  raportului  dintre  tineret  şi  creştinism  nu  e  azi  o  problemă 
numai  de  cateheză  şi  de  pastorală  în  care  biserica  să  aibă  iniţiativa,  ci  o  problemă  de 
atitudine  impusă  tineretului  de  spiritul  extremist  al  vremii.  Tineretul  nostru 
românesc,  în  bătaia  curentelor  contrarii  ce  vin  dinspre  apusul  fascist  şi  dinspre 
răsăritul  bolşevic,  se  găseşte  în  situaţia  de  a  lua  sua  sporite  o  atitudine  sau  alta  faţă 
de  creştinism.  Bisericii  îi  rămâne  sarcina  să  capteze  şi  să  filtreze  valurile  afirmative 
ce-i  năvălesc  în  prag  sau  să  îndiguiască  valurile  negative  şi  rebele  ce-i  bat  în  coastă. 

Noi  vom  considera  raportul  dintre  tineret  şi  creştinism  sub  unghiul  iniţiativei 
tineretului  de  a  se  apropia  de  Iisus  Hristos.  Aceasta  ni  se  pare  trăsătura 
fundamentală  a  problemei  ce  ne  preocupă  aici.  Consideraţiile  noastre  vor  avea  în 
vedere  tineretul  universitar  fiindcă  în  sânul  lui  tendinţele  sânt  mai  clare  şi  înlesnesc 
astfel  concluzii  mai  sigure.  Pe  de  altă  parte,  regimul  politic  al  României  actuale 
nefiind  nici  fascist  nici  bolşevic,  ci  un  regim  de  indiferenţă  democratică,  ne  îngăduie 
să  observăm  mai  just  tendinţele  tineretului  a  cărui  spontaneitate  e  garantată  de 
libertatea  deliberării  şi  a  obţiunii.  Vom  spune  ceva  mai  mult:  statul  nostru,  în  a  cărui 


118  -  Revista  "Gândirea",  Bucureşti.  Anul  XIII,  Nr.  3,  Martie  1934. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


164 


constituţie  scrie  că  biserica  ortodoxă  e  biserica  dominantă,  practică  acest  principiu  ca 
o  simplă  formalitate  oficială,  festivă  şi  decorativă.  In  realitate  e  un  stat  laic, 
indiferent  din  punct  de  vedere  religios,  gata  oricând  să  socotească  religia  ca  o  simplă 
afacere  particulară  după  cea  mai  bună  regulă  democratică  şi  să  se  simtă  incomodat 
ori  de  câte  ori  religia  se  conturează  ca  forţă  colectivă  socială.  Statul  acesta  laic  nu 
vede  în  cultul  organizat  nici  măcar  o  formă  de  disciplină  socială  şi  de  solidaritate 
morală,  ci  mai  mult  o  sarcină  bugetară  pe  care  e  gata  s'o  arunce  în  fiece  moment.  Sub 
acest  raport,  el  e  mult  mai  aproape  de  bolşevism  decât  de  fascism.  Nu  impune 
concepţia  religioasă,  nu  impune  concepţia  ateistă,  dar  ar  fi  încântat  în  ziua  când 
cetăţenii  săi  s'ar  declara  necredincioşi  părăsind  cultele  respective.  Aceeaşi 
indiferenţă  oficială  se  observă  faţă  de  tineret.  Când  în  lumea  întreagă,  străbătută  de 
suflul  aspiraţiilor  către  noi  forme  de  existenţă,  problema  tineretului  constitue 
preocuparea  absorbantă,  România  e  poate  cea  din  urmă  ţară  unde  o  asemenea 
problemă  nu  există  încă.  Nu  e  tineret  sub  soare  mai  abandonat  propriei  sale  soarte  ca 
tineretul  nostru  românesc.  Cine  se  preocupă  de  pregătirea  acestui  tineret  pentru  o 
epocă  ce  se  apropie  cu  paşi  uriaşi?  Nu  se  pun  oare  pentru  el  aceleaşi  întrebări  grele 
ca  pentru  tineretul  de  pretutindeni?  Nu  stă  şi  el  astăzi  în  faţa  perspectivei  tragice  a 
şomajului  intelectual  ce  pare  iremediabil?  Nu  e  şi  el  setos  de  o  concepţie  integrală  de 
viaţă  în  care  să-şi  salveze  sufletul  din  ruinile  ce  se  îngrămădesc  împrejur?  Şi  în 
definitiv,  nu  este  el,  acest  tineret,  în  uruitul  lavinelor  ce  strivesc  umerii  slăbănogi  ai 
conducătorilor  de  azi,  singura  arvună  de  aur  asupra  viitorului?  Nimic  din  aceste 
preocupări  nu  hrăneşte  grija  statului  român.  Dimpotrivă.  Statul  acesta  indiferent  şi 
fără  nici  o  directivă  clară  spre  enigma  zilei  de  mâine,  devine  complice  prin  toleranţă 
la  infernala  operă  de  conrupţie  a  sufletului  tânăr.  Tiparul,  cinematograful  şi 
radiofonia,  care  sânt  instrumentele  cele  mai  de  seamă  ale  unei  sănătoase  îndrumări, 
şi  care  n'ar  trebui  să  scape  controlului  continuu  şi  sever  al  oficialităţii,  sânt  azi  în 
România  marile  oficii  ale  dezagregării  morale.  Librăriile  şi  chioşcurile  gem  de 
tipăritura  pornografică  în  care  imaginea  trupului  gol  se  întrece  cu  textul  celor  mai 
abjecte  apologii  ale  instinctelor  inferioare.  Cărţi  şi  reviste  ce  sânt  interzise  în  ţările 
apusene  se  refugiază  în  România,  sânt  etalate  pretutindeni  şi  sânt  recomandate 
insistent  în  conferinţele  radiofonice.  O  literatură  freudistă  în  toate  limbile  dă  un 
prestigiu  pseudoştiinţific  tuturor  acestor  aberaţii  proferate  în  numele  nudismului,  al 
naturismului  şi  al  eliberării  de  obsesiunile  sexuale.  Filme  prigonite  de  censura 
vigilentă  a  altor  ţări  îşi  găsesc  debuşeele  libere  în  cinematografele  noastre.  Iar  la 
radio  în  fiecare  zi  celebrităţile  cabaretelor  bucureştene  îşi  miorlăie  muzical  şi 
insinuant  chemările  către  cloaca  nocturnă  a  desfrâului.  Tiparul,  cinematograful  şi 
radiofonia  sânt  stupefiantele  zilnice  ale  sufletului  tânăr.  Tolerându-le,  statul  se  face 
complice  la  funesta  operă  de  demoralizare  a  tineretului.  în  ordinea  politică  şi  socială, 
pătura  conducătoare  nu  oferă  ca  îndrumare  decât  cluburile  de  partid  în  care  tine¬ 
retul  e  momit  pentru  a  fi  schilodit  sufleteşte  după  chipul  şi  asemănarea 
politicianismului,  precum  anume  cerşetori  de  profesie  fură  copiii  şi  le  desfigurează 
trupurile  de  mici  ca  să-i  facă  apţi  pentru  practica  milogelii. 

în  peisagiul  dezolant  al  acestei  părăsiri  oficiale,  se  petrece  un  fenomen  cu  totul  ne¬ 
obişnuit:  tineretul  nostru  universitar,  sub  imperiul  unui  sănătos  instinct  de 
conservare  morală,  şi-a  devenit  singur  îndrumător.  Abandonat  propriei  sale  soarte, 
el  e  o  lume  în  sine  cu  o  psihologie  autonomă  şi  cu  o  ideologie  autonomă.  Dece  să 
ascundem  că,  precum  există  o  detaşare  complectă  şi  o  independenţă  păzită  cu  gelozie 
faţă  de  partidele  politice,  există  o  semnificativă  independenţă  faţă  de  însuş  corpul 


Nicolae  Niţă 


165 


profesoral?  Astfel  pe  lângă  spiritul  de  spontaneitate  ce  caracterizează  generaţia  nouă, 
spiritul  acesta  autonom  constitue  o  altă  caracteristică.  Tineretul  universitar  al 
României  de  azi,  deslipit  de  înnaintaşii  săi,  se  găseşte  singur  în  faţa  viitorului. 
Ritmica  mişcărilor  lui  e  alta  decât  aceea  a  României  oficiale.  Ideologia  lui  e  alta  decât 
a  ei.  Prăpastia  se  sapă  tot  mai  adâncă  între  lumea  veche  şi  această  lume  nouă  ce  se 
cristalizează  din  zbuciumul  obştesc  cu  faţa  spre  ziua  ce  vine. 

Un  leit-motiv  al  acestei  psihologii  autonome,  care  străbate  scrisul,  cuvântările 
publice  şi  convorbirile  particulare  ale  generaţiei  tinere  cu  o  nuanţă  de  dureroasă 
melancolie  e  următorul:  „Noi  n'am  avut  copilărie!"  într'adevăr  tinerii  de  azi,  dintre 
18  şi  30  de  ani,  n'au  avut  copilărie.  Ei  au  deschis  ochii  pe  lume  în  bubuitul  tunurilor. 
Şi  frăgezimea  prunciei  le-a  veştejit-o  arsura  mizeriei  şi  haosul  de  după  războiu.  Copiii 
vremilor  normale  se  desvoltă  în  atmosferă  de  idilă  patriarhală  înmuiată  în  nimbul 
basmelor.  Plăpânda  fiinţă  a  acestei  generaţii  nu  s'a  scăldat  însă  în  izvoarele  de  cleştar 
ale  zânelor,  ci  în  bălţile  de  sânge  ale  măcelului.  Ea  a  fost  zguduită  până  în  adânc  de 
cea  mai  cruntă  realitate.  în  locul  poveştilor  cu  voinici  biruitori,  i-a  fost  dat  să  audă  în 
casa  părintească  istorii  aevea  cu  morţi  şi  răniţi  şi  să  vadă  figurile  sluţite  ale 
luptătorilor  întorşi  de  pe  câmpul  de  bătaie.  Războiul  a  adus  doliu  în  fiecare  casă  şi  în 
această  sumbră  atmosferă  a  crescut  generaţia  de  azi.  întâia  ei  mare  sensaţie  de  viaţă 
a  fost  contactul  cu  taina  morţii.  Şi  această  sensaţie  a  fost  hotărîtoare  pentru 
psihologia  ei.  Psihologia  ei  e  clădită  pe  morţii  cari  îi  zac  în  inimă.  Aceasta  o 
deosebeşte  de  generaţia  de  dinainte  de  războiu  care  purta  în  suflet,  în  loc  de  morţi, 
Cosânzene  şi  Feţi-frumoşi.  Mai  departe,  spectacolul  ce  i  l-a  oferit  viaţa  publică  de 
după  războiu,  cu  desfrâul  nebun  al  tuturor  profitorilor  victoriei  naţionale,  i-a  ascuţit 
sensibilitatea  morală  până  la  nefericire.  în  supravieţuitorii  aceia  lacomi  de  viaţă,  cari 
au  pus  stăpânire  pe  bunurile  publice,  generaţia  tânără,  fica  doliului,  n'a  văzut  altceva 
decât  pe  uzurpatorii  sălbatici  şi  impioşi  ai  drepturilor  morţilor.  De  aci  ostilitatea  faţă 
de  ei.  în  toate  ţările  care  au  trecut  prin  războiu  s'a  observat  această  ostilitate  a 
tinerilor  faţă  de  supravieţuitorii  profitori.  Citeam  undeva  despre  tineretul  Franţei  că 
priveşte  pe  înaintaşi  cu  un  aer  atât  de  duşmănos  de  parcă  i-ar  întreba:  „Dece  nu 
muriţi  odată  să  rămânem  liberi?"  E  parcă  în  această  ostilitate  ceva  din  răzbunarea 
postumă  a  morţilor,  exprimată  prin  tinerii  urmaşi,  cari  nu-şi  dau  seama  de  izvorul 
misterios  al  acestui  sentiment. 

Fondul  acesta  subconştient  alimentează  detaşarea  de  care  am  vorbit  şi  explică 
într'o  măsură  izolarea  în  psihologia  autonomă  a  generaţiei  tinere.  Contactul  prea  de 
timpuriu  cu  moartea  i-a  dat  acestei  generaţii  un  simţ  realist  al  vieţii  pe  de  o  parte,  iar 
pe  de  alta  înclinarea  către  un  sens  metafisic  al  existenţii. 

Sentimentul  izolării  jicnite  pe  care  îl  trăieşte  tineretul  de  după  războiu  capătă  o 
acuitate  cruntă  în  contact  cu  Universitatea.  Două  sânt  elementele  care  determină 
această  acuitate:  contactul  cu  camarazii  minoritari,  în  special  evrei,  şi  contactul  cu 
sfera  culturii  universitare. 

Contactul  cu  camarazii  evrei  pe  băncile  de  studiu  dă  tineretului  românesc  ideea 
imediată  a  inferiorităţii  sale  economice.  Studenţii  români  pe  cât  sânt  de  numeroşi  pe 
atât  sânt  de  săraci.  Copii  de  plugari  şi  de  mici  salariaţi  în  marea  lor  majoritate, 
gospodăriile  familiilor  lor  sânt  ruinate  de  iureşul  războiului.  în  noua  lor  calitate  de 
cetăţeni  academici,  ei  târăsc  după  ei  sărăcia  lucie  de-acasă  şi  li  se  pare  că  minoritatea 


Articole  clin  Presa  Legionară 


166 


evreiască,  cu  aspectul  ei  de  belşug  material,  îi  depăşeşte,  îi  ofensează  şi  le  va  lua 
înnainte.  Se  adaugă  la  aceasta  amintirea  proaspătă  a  felului  cum  mulţi  evrei  s'au 
purtat  în  vremea  războiului.  Ideea  că  în  curând  România  Mare,  polietnică  şi 
poliglotă,  cu  libertăţi  egale  pentru  toţi,  va  putea  fi  dominată  de  rasa  întreprinzătoare 
a  lui  Israil,  nu  e  dintre  cele  mai  puţin  chinuitoare  idei  ce  frământă  această  generaţie 
tânără.  Sentimentul  că  ea  e  victima  nedreptăţilor  şi  inegalităţilor  sociale  o  face  să 
reacţioneze  violent.  Marile  mişcări  antisemite  din  această  vreme  sânt  de  altfel  un 
fenomen  general  în  ţările  Europei  Centrale.  Aceleaşi  cauze,  aceleaşi  efecte. 

în  lupta  pentru  afirmarea  întâietăţii  româneşti  în  Universitate,  studenţimea 
noastră  îşi  dă  un  titlu  nou  care  s'o  diferenţieze  de  elementul  evreesc;  ea  îşi  zice 
„studenţimea  română  creştină".  Calificativul  de  creştin  apare  astfel  în  viaţa 
universitară  întâia  oară  acum  după  războiu.  în  România  veche  era  un  titlu 
necunoscut.  Pe  lângă  deosebirea  de  sânge,  el  vine  să  tragă  deosebirea  de  credinţă 
religioasă.  E  întâiul  contur  spiritual  pe  care  şi-l  dă  sufletul  generaţiei  tinere.  Totuş  nu 
se  poate  susţine  că  la  început  această  definiţie  creştină  corespunde  unui  conţinut 
lăuntric  de  religiositate  profundă  şi  limpede.  E  vorba  mai  degrabă  de  un  misticism 
vag  în  care  pe  lângă  elementul  naţional,  elementul  creştin  vine  ca  un  titlu  de 
prestigiu  din  depărtatul  şi  strămoşescul  trecut  istoric.  Creştinismul  acesta  nominal 
nu  e,  cu  alte  cuvinte,  un  fapt  de  conştiinţă  cât  o  amintire  glorioasă.  Dar  incontestabil, 
el  va  rămâne  de  acum  încolo  o  sugestie  permanentă  pentru  clocotul  năvalnic  al 
sufletului  tineresc  înclinat  spre  un  sens  metafizic  al  existenţii. 

Faptul  că  evreii  prin  foile  lor  şi  în  special  prin  ziarul  „Mântuirea",  ce  apărea  în 
1919,  atacă  ortodoxia  noastră  cu  o  violenţă  neîngăduită  determină  creştinismul 
nominal  al  studenţimii  să  evoluieze  din  ce  în  ce  mai  mult  spre  o  stare  de  conştiinţă. 
De  altfel  rezistenţa  ostilă  a  evreilor  aduce  un  bine  imens  mişcării  universitare: 
învierşunând  naţionalismul,  ea  face  odioase  ideile  comuniste  care  în  anii  de  după 
războiu  ar  fi  putut  să  prindă  teren.  Antisemitismul  se  confundă  în  mare  parte  cu 
anticomunismul.  Iar  creştinismul  studenţesc  susţinut  de  naţionalism  ia  tot  mai  mult 
aspectul  unei  concepţii  pozitive  în  opoziţie  cu  negaţia  ateistă  a  comunismului. 

Se  adaugă  la  toate  acestea  un  lucru  nou:  debandada  şi  jafurile  în  averea  publică  ale 
politicianilor.  Tineretul,  care  poartă  în  suflet  răzbunarea  misteridasă  a  morţilor  din 
războiu,  reacţionează.  El  e  în  stare  de  revoltă  morală.  Se  nasc  conspiraţii  de 
exterminare  a  marilor  tâlhari  politici.  Conspiraţiile  sunt  descoperite.  Capii  mişcărilor 
studenţeşti  sânt  arestaţi.  Se  iscă  procese  care  zguduie  ţara  întreagă.  Cu  acest  prilej, 
tinerii  cari  voiau  purificarea  morală  a  vieţii  publice  prin  mijloace  violente  dau  dovadă 
în  faţa  autorităţilor  de  o  tărie  de  caracter  uluitoare.  E  un  fenomen  cu  totul 
necunoscut  până  acum  în  gelatinoasa  pastă  morală  a  păturii  noastre  suprapuse. 
Aruncaţi  rând  pe  rând  în  închisori,  capii  mişcărilor  au  răgazul  să-şi  analizeze  mai 
adânc  sufletul.  Unii  fac  greva  foamei,  alţii  îşi  notează  zi  cu  zi  mişcările  gândului  şi  ale 
inimii,  ţin  post  şi,  adunându-se  în  grup,  încep  să  se  roage  lui  Dumnezeu.  Tinereţea 
lor  prigonită  pentru  dreptate  şi  comprimată  între  pereţii  închisorii  nu  află  alt  sprijin 
decât  în  Cel-de-sus.  Ea  se  sublimează  în  adorarea  cerului.  în  exaltarea  lor,  tinerii 
încarceraţi  au  viziuni  religioase.  Li  se  pare  că  arhanghelul  Mihail  însuş,  coman¬ 
dantul  cu  spadă  de  foc  al  legiunilor  cereşti,  li  se  arată  şi-i  ia  sub  ocrotitoarea-i  aripă 
de  azur.  Din  acel  moment,  misticismul  religios  va  coborî  în  sufletul  sbuciumat  al 
acestui  tineret,  iar  unii  dintre  aceşti  tineri  îşi  vor  pune  organizaţiile  de  luptă  sub 


Nicolae  Niţă 


167 


hramul  arhanghelului  şi  icoana  lui,  veghiată  de  candele  aprinse,  va  patrona  casele  lor 
de  întruniri.  Fireşte,  uşuratica  zeflemea  de  presă  şi  de  cafenea  nu  va  cruţa  acest 
fenomen  cu  totul  neaşteptat  pentru  sceptica  noastră  lume  intelectuală.  Dar  nu  e  mai 
puţin  adevărat  că  misticismul  religios  devine  de  acum  încolo  un  element  component 
al  naţionalismului  şi  că  acest  naţionalism  nou,  care  până  ieri  se  ţâra  pe  pământ,  îşi 
scaldă  avânturile  în  lumea  nevăzută  a  îngerilor. 

Al  doilea  motiv  de  izolare  a  generaţiei  tinere,  —  ziceam  adineauri,  —  e  contactul  cu 
sfera  culturii  universitare.  Oricât  ar  părea  de  paradoxală  această  afirmaţie,  ea 
corespunde  realităţii.  Niciodată  între  profesori  şi  studenţi  n'a  existat  o  mai  dureroasă 
răceală.  Raporturile  dintre  cele  două  părţi  se  reduc  aproape  numai  la  examene.  Care 
e  cauza  acestei  răceli? 

Universitatea  românească  de  după  războiu  e  Universitatea  românească  de 
dinnainte  de  războiu.  Spiritul  dominant  al  prelegerilor  nu  s'a  schimbat.  El  e  tributar 
acum  ca  şi  atunci  Sorbonei  naţionaliste,  sceptice,  indiferente  din  punct  de  vedere 
religios,  dacă  nu  deadreptul  ironica  faţă  de  orice  manifestare  mistică  sau  iraţională. 
Tinerii  cari  vin  cu  doliul  războiului  în  inimi,  cu  vâltoarea  neliniştilor  în  suflet,  cu 
toată  covârşitoarea  problematică  a  epocei  or  în  creer,  cu  gustul  acţiunii  imediate 
hrănit  din  amintirea  proaspătă  a  epopeii  naţionale,  caută  în  prelegeri,  dincolo  de 
suma  cunoştinţelor  instructive,  formula  vie  în  care  să  se  rezolve  sbuciumul  vieţii  lor 
interioare.  Ei  aşteaptă  dela  Universitate  sinteza  nouă  sub  semnul  căreia  să  se 
orienteze  şi  să  se  ordoneze  puterile  creatoare  ale  României  mari  atât  de  variată  totuşi 
în  graniţele  ei  rotunjite.  Universitatea  era  datoare  să  dea  generaţiei  tinere  a  noului 
stat  lozinca  de  luptă  a  marelui  ideal  de  cultură  naţională  care  să-i  boltească  deasupra 
prestigiu  de  lumină. 

Şi  Universitatea  nu  i  l-a  dat. 

Niciun  „apostol"  al  tineretului  n'a  apărut  după  războiu  ca  personalitatea  lui  să  în¬ 
trupeze  noul  spirit  al  vremii  şi  să  iradieze  directive  spre  orizont.  Sub  acest  raport, 
Universitatea  dinnainte  de  războiu  s'a  înfăţişat  mult  mai  la  înnălţimea  misiunii  sale 
de  foc  spiritual  pe  culmea  neamului  întreg.  Nicolae  Iorga  a  fost  atunci  figura 
reprezentativă  care,  în  numele  ştiinţei,  a  rostit  cuvântul  de  ordine  al  vremii  sale. 
Refractar  oricărei  metafizici,  el  a  creat  în  schimb  mistica  naţională  a  războiului,  dând 
o  credinţă  unică  tineretului  şi  creind  un  mare  obiectiv  dinamismului  său  sufletesc. 
După  războiu,  Nicolae  Iorga  însuş  a  făcut  figură  deprimantă  de  dezorientat.  Sedus  de 
iluzia  europenismului,  el  s'a  sorbonizat,  abdicând  total  dela  rolul  de  conducător 
spiritual.  In  vidul  astfel  creat,  Vasile  Pârvan  a  apărut  un  moment  la  cârmă.  Dar 
misticismul  său  era  un  echivoc  oscilând  între  graniţile  creştinismului  şi  ale 
păgânismului  antic,  echivoc  exprimat  într'o  formă  laborioasă  şi  savantă,  fără 
articulaţia  clară  a  unei  substanţe  spirituale  organice.  Din  domeniul  filosofiei  de  unde 
s'a  aşteptat,  deasemenea,  sinteza  gândului  românesc,  a  venit  atitudinea  d-lui  C. 
Rădulescu-Motru.  Apologetul  de  acum  30  de  ani  al  ortodoxiei  ca  formulă  „magică"  a 
sufletului  popular  şi-a  schimbat  fundamental  convingerile,  evoluând  către  o 
ideologie  raţionalistă  de  marcă  francmasonică  şi  combătând  cu  un  regretabil  zel 
anacronic  misticismul  în  numele  unei  filosofii  ştiinţifice  a  cărei  modă  s'a  îngropat 
împreună  cu  veacul  trecut. 

Fireşte,  Universitatea  e  templul  ştiinţei  elaborate  după  metoda  impersonală  a 


Articole  clin  Presa  Legionară 


168 


adevărului  obiectiv.  Dar  în  viaţa  unui  popor  ea  e  mai  mult  decât  atât.  Ea  e  vastul 
laborator  unde  se  verifică  permanentele  principii  de  viaţă  ale  neamului  şi  din  abagiul 
lor  se  zămislesc  marile  idealuri  spirituale  menite  să  stârnească  energiile  creatoare. 
Acest  lucru  îl  aşteaptă  dell  Alma  Mater  orice  generaţie  de  studenţi.  Dar  generaţia 
tânără  n'a  găsit  în  Universitatea  de  după  războiu  decât  atmosfera  indiferentă  a 
ştiinţei  impersonale  şi  absenţa  oricărei  preocupări  de  sbuciumul  şi  de  efervescenţa 
spirituală  a  vremii  noastre. 

La  aceasta  se  adaugă  abţinerea  corpului  profesoral  dela  sarcina  de  îndrumare  edu¬ 
cativă  a  studenţimii.  Profesorii,  intimidaţi  probabil  de  ideologia  francmasonică  a 
unor  ziare,  au  crezut  că  nu  e  civilizat  lucru  să  se  amestece  în  vălmăşag,  să-i 
tempereze  excesele  şi  să-l  dirijeze  spre  clarificări  fecunde.  Dezertarea  statului  dela 
pregătirea  generaţiei  tinere  a  fost  secundată  de  dezertarea  profesorilor.  In  aceste 
condiţii  vitrege,  generaţia  tânără,  izolată  şi  părăsită  propriului  ei  destin,  şi-a  creat  o 
psihologie  autonomă  şi  o  ideologie  autonomă  ce  se  transmit  azi  dela  serie  la  serie 
prin  organizaţiile  studenţeşti.  După  15  ani  de  frământări,  aceste  organizaţii 
studenţeşti  înfăţişează  o  tradiţie  de  viaţă  proprie,  cu  idei  proprii,  cu  directive  proprii 
şi  cu  o  disciplină  exemplară  întemeiată  pe  cultul  demnităţii  academice. 

Ce  s'a  petrecut  cu  acest  tineret  e  o  adevărată  minune  pe  care  foarte  puţini  oameni 
oficiali  o  înţeleg.  Singur  în  faţa  vieţii,  biciuit  de  vijeliile  revoluţionare  ale  epocei,  cu 
viitorul  înfundat  de  spectrul  şomajului,  acest  tineret  ar  fi  putut  să  alunece  cu 
repeziciune  în  anarhie,  sedus  de  utopiile  comunismului.  Spania  s'a  prăbuşit  în 
momentul  când  Universitatea  ei  a  fost  cucerită  de  ideile  revoluţionare  republicane. 
Dar  Italia  a  renăscut  când  tinerimea  ei  a  fost  invadată  de  slava  fără  moarte  a  Romei 
imperiale  şi  catolice.  între  revoluţionarismul  internaţional  şi  între  naţionalismul 
conservativ,  instinctul  tineretului  nostru  a  ales  fără  deliberare.  Idealul  care  îl 
însufleţeşte  e  crearea  unei  ordini  româneşti  întemeiată  pe  principiile  fundamentale 
verificate  de  toată  istoria  poporului  nostru  ca  valabile.  Aceste  principii  trăiesc  în 
sufletul  tumultuos  al  tinerimii  academice.  Pentru  a  le  designa,  ea  a  adoptat  formula 
d-lui  A.  C.  Cuzat 

Hristos, 

Regele, 

Naţiunea, 

adică  religia  patriei,  monarhia  naţională  şi  demofilia,  sentimentul  adânc  al  dragostei 
de  poporul  românesc  şi  de  instituţiile  lui. 

Dacă  ar  fi  să  căutăm  explicaţia  acestui  fapt  cu  adevărat  minunat  al  orientării  spon¬ 
tane  şi  autonome  a  tinerimii  noastre,  mie  unuia  mi  se  pare  uşor  de  găsit  :  ea  stă  în 
moştenirea  pe  care  aceşti  tineri  o  aduc  de  acasă.  în  mare  majoritate,  studenţii  noştri, 
şi  în  special  cei  cari  dau  tonul  şi  timbrul  vieţii  colective,  sânt  copii  de  ţară.  Sânt 
feciori  de  ţărani  sau,  când  sânt  târgoveţi,  sânt  nepoţi  de  ţărani.  Prin  sufletul  lor,  în 
pofida  tuturor  ispitelor  culturii  superioare  şi  civilizaţiei  orăşeneşti,  irumpe  sănătatea 
morală  a  poporului  nostru.  Patrimoniul  acesta  misterios  e  suportul  întregii  lor  vieţi 
colective  de  azi.  Nu  e  greu  să  descoperim,  printr'o  analiză  sumară,  caracterul 
ţărănesc  al  acestui  patrimoniu.  Dacă  cultura  noastră  academică  e  încă  deraiată  pe 
linii  divergente  faţă  de  sufletul  poporului,  tinerii  aceştia  nu  şi-au  uitat  obârşia  şi,  în 
preocupările  lor,  ridicarea  poporului  constituie  un  ideal  vrednic  de  tinereţea  lor. 


Nicolae  Niţă 


169 


Demofilia,  care  e  substanţa  celei  mai  bune  literaturi  şi  arte  româneşti,  e  un  fel  de 
metodă  instinctivă  prin  care  tineretul  ajunge  la  înţelegerea  poporului,  a  datinelor  şi  a 
instituţiilor  lui  iubite.  Prin  această  demofilie,  care  nu  vine  din  partea  politicei,  ci  dela 
un  Nicolae  Bălcescu,  dela  un  Mihail  Eminescu,  dela  un  George  Coşbuc,  dela  un 
Nicolae  Grigorescu  şi  dela  toţi  marii  visători  cari  şi-au  aplecat  fruntea  peste 
murmurul  din  veac  al  poporului  nostru,  prin  această  demofilie  tineretul  pătrunde 
valoarea  unei  instituţii  ca  monarhia  care  e  coloana  vertebrală  a  întregei  istorii 
româneşti,  dar  e  şi  suprema  viziune  de  stat  a  ţărănimii,  căreia  îi  e  drag  să  vadă  pe 
Scaunul  Ţării  împărat  şi  împărăteasă  întrupaţi  în  carne  şi  oase  din  basmul  şi  din  le¬ 
genda  milenară  precum  şi  din  reminiscenţele  populare  despre  slava  de  odinioară  a 
Ţarigradului  împărătesc  şi  ortodox.  Prin  această  demofilie  tineretul  înţelege 
însemnătatea  covârşitoare  de  acoperământ  spiritual  pe  care  o  are  Biserica  străbună 
în  viaţa  acestui  popor. 

Despre  atitudinea  faţă  de  biserică  să  observăm  un  fapt  semnificativ  şi  general  care 
priveşte  studenţimea  noastră  de  totdeauna:  această  studenţime,  ca  unitate  de  corp, 
nu  s'a  manifestat  niciodată  ostil  bisericii  străbune.  Nici  când  un  evreu  refugiat  aici,  C. 
Dobrogeanu-Gherea,  a  săvârşit  în  cultura  românească  contrabanda  de  idei  ateiste  ale 
materialismului  istoric,  nici  când  a  dominat  în  Universitate  ateismul  elegant  al  lui 
Titu  Maiorescu,  nici  când  profesori  agresivi  şi  de  mâna  a  doua  au  insultat  credinţa 
religioasă  în  numele  biologiei  lui  Ernst  Haeckel.  In  pofida  acestor  ostilităţi,  tinerimea 
de  altădată  a  continuat  să  păstreze  un  respect  faţă  de  instituţia  sacră  a  poporului.  E 
adevărat  că  înnainte  de  războiu  acest  respect  avea  o  nuanţă  pur  naţională.  Biserica 
era  considerată  ca  un  monument  al  trecutului,  având  un  rol  cultural-naţional  de 
mâna  întâia  cum  i-1  atribuia  Nicolae  Iorga  care,  fost  marxist  în  adolescenţă,  n'a  putut 
înţelege  nici  mai  târziu,  ca  istoric  naţional,  rolul  spiritual  al  ortodoxiei  în  viaţa 
neamului  românesc.  învăţaţii  noştri  dinnainte  de  războiu  cu  excepţia  genialului 
creştin  care  a  fost  doctorul  Nicolae  Paulescu  şi  a  d-lui  Simion  Mehedinţi,  chiar  când 
n'au  practicat  ateismul  ostentativ,  au  rămas  opaci  faţă  de  sensul  supranatural  al 
bisericii.  Ei  au  fost  victimele  liberalismului  apusean  şi  ale  ideii  că  ştiinţa  pozitivă 
exclude  posibilitatea  credinţei  într'o  ordine  supranaturală.  In  vremea  aceea  de 
indiferentism,  tinerimea  a  continuat  să  vadă  în  biserică  un  monument  naţional  ce 
trebuie  înconjurat  cu  o  anumită  veneraţie.  Să  nu  fi  existat  oare  şi  atunci  necesitatea 
marilor  descătuşări  ale  inimii,  necesitatea  elanurilor  metafizice,  a  setei  de  absolut? 
Au  existat,  fără  îndoială,  dar  atmosfera  generală  de  pozitivism  ştiinţific  comprima 
elanurile  în  adâncul  sufletelor  sau  aceste  elanuri  se  satisfăceau  în  misticismul 
naţionalist  care  a  dus  la  războiul  unirii  româneşti. 

în  atitudinea  ei  faţă  de  biserică,  generaţia  de  după  războiu  manifestă  cu  totul  altă 
înţelegere.  Biserica  nu  mai  e  azi  un  simplu  monument  venerabil  ce  aparţine 
trecutului,  ci  o  putere  vie  şi  actuală,  o  pârghie  necesară  a  zbuciumatei  vieţi  prezente. 
S'a  dus  de  mult  vremea  normală,  cu  aşezări  sociale  ce  păreau  definitive,  când  viaţa 
curgea  pe  canalurile  siguranţei  adiată  de  satisfacţii  paşnice.  Astăzi  existenţa  noastră  e 
răvăşită  până  în  adâncuri  de  cutremure  catastrofale  sub  a  căror  putere  demonică  s'au 
prăbuşit  în  ţăndări  eşafodajele  de  valori  clădite  de  cultura  şi  civilizaţia  materialistă. 
Zburături  din  falsele  dogme  în  care  au  crezut  cei  de  ieri  se  amestecă  pe  dinnaintea 
noastră  într'un  haos  fantasmagoric.  Participăm  parcă  la  o  desfacere  de  lumi  şi 
dibuim  prin  praful  lor,  care  înneacă  atmosfera,  capetele  unor  noi  întocmiri  ce 
întârzie.  S'au  dărâmat  băncile  care  au  fost  căpiştele  de  aur  ale  veacului  al  XlX-lea. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


170 


S'au  sinucis  odată  cu  ele  sacerdoţii  şi  prinţii  păgâni  ai  lumii  moderne,  —  bancherii  cu 
puteri  planetare.  Agonizează  sistemele  economice,  sociale  şi  politice.  Se  dărăpănă 
imperii  intercontinentale  ce  păreau  atotputernice,  şi  temeliile  lumii  se  clatină  de 
parcă  ar  fi  aşezate  pe  teren  dârdâitor  de  mlaştină  ce  stă  gata  să  le  cufunde.  Groaza 
care  umple  acest  Univers  apocaliptic  se  răsfrânge  toată  în  inima  omului. 

Unde  e  salvarea?  Aceasta  e  întrebarea  care  ţipă  din  adâncul  spaimei 
contimporane! 

Un  lucru  e  astăzi  sigur:  raţiunea  umană,  idolul  filosofic  al  veacului  trecut,  se  arată 
în  toată  deşertăciunea  şi  neputinţa.  Suprema  ei  elaborare,  —  Liga  Naţiunilor,  —  care 
a  vrut  să  fie  formula  magnifică  a  păcii  universale,  zace  ea  însăşi  bolnavă  de  nulitate. 
E  tot  ceeace  a  putut  să  conceapă  mai  măreţ  omul  modern.  Dar  în  această  măreţie 
s'arată  totdeodată  mizeria  puterii  omeneşti,  Căci  Liga  Naţiunilor,  construcţie 
raţionalistă  şi  ateistă  lipsită  de  suflet  şi  plină  de  vidul  orgoliului  ca  diavolul  însuş,  nu 
e  decât  Turnul  Babilonic  prin  care  omenirea  contimporană  a  voit  să  uzurpe  atributele 
lui  Dumnezeu  pentru  a  conduce  singură  pământul.  Acesta  e  însă  termenul  fatal  al 
puterii  omeneşti.  Şi  termenul  a  fost  atins.  Raţiunea,  în  atotputernicia  căreia  a  crezul 
omul  civilizaţiei  materialiste,  e  de  fapt  cea  mai  amară  deziluzie  a  nefericitei  noastre 
lumi. 

Inima,  a  zis  Pascal,  îşi  are  raţiunile  ei  pe  care  raţiunea  nu  le  cunoaşte.  Să  zicem  în 
loc  de  inimă  viaţă  şi  să  repetăm  adevărul  profund  al  genialului  gânditor  că  viaţa  îşi 
are  raţiunile  misterioase  pe  care  raţiunea  nu  le  cunoaşte.  Cheia  oricărei  deslegări  din 
pacostea  catastrofală  a  epocei  noastre  stă  în  acest  fond  misterios  şi  insondabil  al 
vieţii,  pe  care  raţiunea  orgolioasă  îl  ignoră.  Cultura  şi  civilizaţia  modernă,  ignorându- 
1  la  fel,  s'au  clădit  pe  temeliile  şubrede,  de  suprafaţă,  ale  raţiunii.  Dar  acest  adânc 
misterios  şi  ameţitor  al  vieţii  l-au  scrutat  împreună  cu  Pascal  toţi  marii  mistici  ai 
lumii.  Ca  printr'un  crater  prin  care  ai  privi  în  străfund  miezul  de  flacără  al 
pământului,  ei  au  descoperit  în  adâncul  ignorat  al  sufletului  principiul  divin  al 
oricărei  existenţe.  Dumnezeu  e  în  noi  fiindcă  e  deasupra  noastră,  precum  focul  e  în 
miezul  pământului  fiindcă  s'a  rupt  odinioară  din  focul  ceresc  al  soarelui. 

înfiorătorul  cataclism  al  epocii  noastre,  răscolind  până  în  taina  existenţii 
contimporane,  lasă  să  se  vadă  acest  adevăr  spiritual,  fundamental  al  vieţii,  precum 
muntele  basmului  se  despică  în  două  lăsând  să  se  întrezărească  pentru  o  clipă,  prin 
despicătură,  apa  fără  moarte  din  adânc  din  care  cine  bea  nu  mai  moare.  Criza 
contimporană  nu  e  numai  economică,  nu  e  numai  financiară,  nu  e  numai  politică,  nu 
e  numai  socială,  nu  e  numai  morală;  ea  e  o  criză  ontologică  ce  pune  din  nou 
problema  originii  vieţii  şi  deci  a  destinului  omenesc. 

Abandonat  unor  aspre  experienţe  şi  unor  dureroase  încercări,  pe  care  le-am 
schiţat,  tineretul  nostru  a  descoperit  în  adâncul  suferinţetor  sale  punctul  arhimedic 
al  existenţii,  principiul  spiritual  al  creştinismului.  Teroarea  vremii  nu  mai  îngăduie 
mediocritatea  indiferenţii,  ea  impune  deciziunea  categorică  între  negaţia  ateistă  şi 
afirmaţia  creştină.  Sau  concepţia  pocită  a  bolşevismului,  sau  concepţia  integrală  a 
spiritualismului.  Alternativa  aceasta  nu  e  de  altfel,  un  fenomen  specific  românesc.  La 
negaţia  diabolică  a  bolşevismului,  răspunde  azi  dealungul  şi  dealatul  Europei  o 
puternică  recrudescenţă  creştină  în  sufletul  noii  generaţii.  O  lume  nouă  renaşte  de 
sub  dărâmăturile  raţionalismului. 


Nicolae  Niţă 


171 


Pentru  tineretul  nostru,  biserica  nu  mai  e  un  simplu  monument  venerabil  al  trecu¬ 
tului  cultural,  ci  puterea  învăluitoare  care  integrează  acest  tineret,  peste  ruptura 
veacului  al  XlX-lea  falimentar,  în  fiinţa  de  totdeauna  a  neamului  românesc.  Ea  e 
totdeodată  marele  liman  unde  sufletele  biciuite  de  furtună  ancorează  în  certitudinea 
metafizică  a  credinţei.  Cum  altfel  s'ar  putea  explica  fenomenul  cu  totul  neobişnuit  în 
viaţa  universitară  de  până  ieri  că  studenţii  aleargă  la  preot  pe  care  îl  numesc 
„duhovnicul  studenţimii"?  Cum  altfel  s'ar  putea  explica  fenomenul  tot  atât  de 
neobişnuit  că  în  congresul  general  din  toamnă  studenţimea  din  întreaga  ţară  a  cerut 
înfiinţarea  capelelor  în  sânul  Universităţilor  şi  a  mai  cerut,  —  lucru  ne  mai  auzit  — 
alungarea  profesorilor  atei  din  învăţământul  superior?  Nu  sânt  acestea  semnele  fără 
greş  ale  unei  renaşteri  în  spirit?  Nu  sânt  acestea  pietre  de  hotar  ale  unei  lumi  noi 
fundamental  deosebite  de  România  oficială  de  azi,  pradă  dezorientării  şi  cancerului 
francmasonic? 

Conflictul  dintre  aceste  două  lumi,  —  căci  există  un  conflict  irezolvabil,  —  a 
isbucnit  în  ultimul  timp  cu  prilejul  marei  procesiuni  religioase  organizată  de 
studenţime  la  acel  mormânt  care  simbolizează  imensa  jertfă  naţională  şi  creştină  pe 
care  s'a  clădit  România  de  azi.  La  această  temelie  simbolică  a  patriei  tinerimea  a  voit 
să  ridice  crucea  marilor  speranţe  care  sfidează  moartea.  Şi  s'au  întâlnit  acolo,  sub 
regretabil  iureş  de  gloanţe,  cele  două  Românii  care  au  ajuns  să  nu  se  mai  înţeleagă. 
Una  e  România  suprapusă,  care  pluteşte  pe  deasupra  acestui  popor,  descreştinată  şi 
ostilă  creştinătăţii,  ultima  rămăşiţă  ce  mai  supravieţuieşte  ideologiei  liberale  a 
veacului  al  XlX-lea.  în  locul  misterului  divin  care  învăluie  şi  fecundează  existenţa 
noastră  omenească,  ea  preferă  ridicula  mistificare  a  hrubelor  francmasonice.  In  locul 
crucii,  semnul  metafizicei  religioase  sub  care  s'a  desfăşurat  viaţa  de  două  ori 
milenară  a  neamului  nostru,  ea  preferă  anonimatul  incolor  şi  internaţional  care  vrea 
să  cufunde  în  incertitudine  dezonorantă  însăşi  oasele  mortului  ce  simbolizează 
eroismul  românesc.  în  rezistenţa  ei  categorică  şi  nejustificată,  am  putut  citi  toată 
abdicarea  ei,  toată  apostazia  ei  dela  principiile  spirituale  ce  au  insuflat  istoria 
naţională. 

Cealaltă  e  România  generaţiei  tinere.  Am  văzut  această  Românie,  organizată  în 
procesiunea  miilor  şi  miilor  de  tineri,  cântând  în  mersul  ei  solemn  şi  recules  cântecul 
bisericesc:  „Cu  noi  este  Dumnezeu,  înţelegeţi  neamuri  şi  vă  plecaţi,  căci  cu  noi  este 
Dumnezeu!"  Am  văzut-o  urcând  dealul  Patriarhiei,  purtând  pe  umeri  crucea 
durerilor  şi  a  speranţelor  noastre  s'o  depună  în  biserică.  Izolată,  prigonită  şi 
neînţeleasă  încă,  am  văzut-o  strângându-şi  legiunile  fremătătoare  în  jurul  Părintelui 
Patriarh,  căutând  astfel  ocrotirea  sbuciumului  ei  sub  acoperemântul  din  veac  al 
sufletului  românesc.  Biserica  e  trecutul,  e  prezentul  şi  e  viitorul.  în  sânul  ei,  cei  vii 
trăiesc  în  familiaritatea  celor  morţi  şi  în  dragostea  celor  cari  vor  veni.  Cerul  creştin, 
care  înfăşoară  acest  pământ  al  tuturor  frământărilor,  e  populat  de  sufletele  celor 
adormiţi  în  credinţă  şi  poartă  germenii  celor  cari  se  vor  naşte.  în  doctrina  creştină, 
morţii  n'au  rămas  în  urmă,  ei  se  proectează  dincolo  de  mormintele  naturii,  în  zarea 
veşniciei  ce  stă  înaintea  noastră.  Cine  merge  sub  semnul  crucii  spre  morţii  trecutului 
merge,  de  fapt,  spre  principiul  de  viaţă  din  viitor.  Iar  cine  se  reintegrează  în  biserică 
intră  cu  adevărat  în  veşnica  familiaritate  morală  a  neamului  său. 

Am  descris  aici  evoluţia  progresivă  a  tineretului  de  azi,  rupt  din  indiferenţa  ucig㬠
toare  pentru  a  se  salva  în  puterea  spirituală  a  credinţei.  E  un  drum  printre  Scylle  şi 


Articole  clin  Presa  Legionară 


172 


Charybde,  printre  grote  de  Ciclopi  cari  nu  mai  văd  cu  singurul  ochiu  pe  care  îl  au. 
Dar  un  drum  pornit  din  spontaneitatea,  din  iniţiativa  şi  din  ardoarea  de  absolut  a 
tineretului.  El  îşi  oferă  de  bunăvoie  legiunile  sale  ofrandă  Domnului  Hristos.  Eu  sunt 
încredinţat  că  Duhul  Sfânt,  care  asistă  permanent  sbuciumul  acestei  lumi,  inspiră 
tainicele-i  îndemnuri  de  viaţă  nouă  unor  astfel  de  mişcări.  îi  rămâne  bisericii  sarcina 
de  a  îmbrăţişa  ofranda  şi  de-a  cultiva  florile  pentru  rodul  unei  Românii  renăscute  în 
Duh.  Căci  de  acum  încolo  responsabilitatea  e  a  bisericii. 

MĂRTURISIRE  DE  CREDINŢĂ  “9 


de  Nichifor  CRAINIC 

"Gândirea"  reapare  după  un  an  şi  patru  luni  de  tăcere.  Ultimul  număr  s’a  scuturat 
o  dată  cu  florile  lui  Mai  1933.  între  atunci  şi  între  azi  e  un  spaţiu  dens  de  durere 
sugrumată120.  Nici  nuvelă,  nici  roman,  din  câte  au  trecut  prin  paginile  acestei  reviste 
în  decurs  de  doisprezece  ani  şi  jumătate,  nu  egalează  cu  zămislirile  lor  imaginate 
aceste  întâmplări  aievea  scrise  cu  jar  în  nervi  şi  în  oase.  Experienţe  inedite  ne-au 
luminat  o  dată  mai  mult  înţelesul  crud  al  acestei  vorbe  spuse  de  un  poet  german: 
Gross  ist  die  Natur  und  klein  die  Fantasie!  Natura  e  mare,  ea  covârşeşte  superba 
noastră  închipuire  nu  numai  în  sensul  sublimului  tragic,  dar  şi  în  sensul 
monstruosului  moral.  De-a  fost  o  dramă  la  mijloc,  ea  se  numeşte  pe  numele  ei 
adevărat:  drama  gândului  românesc,  drama  scrisului  românesc,  urît,  prigonit  şi 
osândit  pentru  că  a  fost  şi  stăruie  să  rămână  substanţialmente  românesc.  Va  mai 
trece  o  vreme,  poate  mai  grea,  poate  mai  uşoară,  până  când  conştiinţa  etnică  a 
contimporanilor  să  înţeleagă  bine  substratul  acestei  drame  cu  monstruozitatea  ei 
morală  cu  tot.  Brătescu-Voineşti  a  pus  în  furntea  unei  cărţi,  frumoasă  fiindcă  e 
utopică,  un  proverb  personal,  de  înaltă  valoare  etică:  „Dacă  te-ai  hotărît  să  spui 
adevărul,  pregăteşte-te  de  suferinţă!"  înţelepciunea  lui  e  adâncă,  dar  a  fost  lipită  pe 
un  conţinut  fals.  Şi  suferinţa,  pentru  care  autorul  se  pregătise,  n’a  venit!  Fiindcă 
tocmai  conţinutul  presupus  că  o  pretinde  era  fals.  „Adevărul"  lui  Brătescu-Voineşti 
face  parte  din  categoria  leşinăturilor  ideologice  ale  pacifismului  universal.  Pacifismul 
incolor  fundat  în  aşa-zisa  raţiune  umană  care  nu  există  ca  valoare  absolută.  Astfel, 
"adevărul"  său,  scris  cu  un  rece  foc  artificial  pe  bolta  Utopiei,  n’a  supărat  pe  nimeni  şi 
i-a  lăsat  pe  toti  indiferenţi.  Bravul  lor  mărturisitor,  îmbrăcat  în  zale  pentru  a  lupta  cu 
funigeii  câmpului,  n’a  suferit,  nici  n’a  fost  ridicat  în  slava  cerului.  E  urmarea  firească, 
singura  care  putea  să  decurgă  din  premisele  falsului  "adevăr"  mărturisit. 

Adevărul  adevărat  e  numai  în  Dumnezeu  şi  în  inima  neamurilor.  în  Dumnezeu  e 
absolut,  in  inima  neamului  e  în  măsura  în  care  această  inimă  se  pune  de  acord  cu 
voia  dumnezeiască,  devenind  oglindă  unde  se  reflectă  lumina  de  sus.  Cine  vrea  să 
mărturisească  adevărul  trebuie  mai  întâi  să-l  găsească.  Şi  nu-1  poate  găsi  decât  în 
aceste  două  izvoare  fireşti,  care,  în  esenţă,  se  reduc  la  unul  singur:  Dumnezeu. 
Astăzi,  după  câte  s’au  întâmplat,  conştiinţa  noastră  de  scriitori  români  nu-şi  află  nici 
un  motiv  de  mustrare;  nici  măcar  în  părerea  de  rău,  atât  de  mititel  omenească,  după 


119  -  Revista  "Gândirea",  Bucureşti.  Anul  XIII,  Nr.  6,  Octombrie,  1934. 

120  -  N.N.  -  în  acest  parcurs  de  spaţiu  (1933-'34),  merită  precizată  poziţia  lui  N.  Crainic  prin 
alăturarea  sa  mişcării  tineretului,  arestarea  sa  şi  a  Prof.  Nae  Ionescu  în  noaptea  de  29  /  30 
Decembrie  1933  şi  depunerea  lor  la  închisoarea  Jilava  împreună  cu  alţi  conducători  legionari, 
suprimarea  publicaţiilor  naţionaliste,  ş.a. 


Nicolae  Niţă 


173 


o  tihnă  aşezată  şi  comodă,  care  a  lipsit  zbuciumatei  noastre  vieţi.  Şi  a  lipsit  fiindcă, 
necăutând-o,  am  dispreţuit-o  chiar  atunci  când  a  venit  singură. 

Meritul  şi  mişelia121  noastră  constau  în  sarcina,  pe  care  ne-a  impus-o  n’am  putea 
spune  cine,  de  a  fi  mărturisitorii  neschimbaţi  şi  fără  limită  ai  adevărului  creştinesc  şi 
românesc.  Totdeauna  ai  aceluiaşi  adevăr  creştinesc  şi  românesc!  Iar  această 
mărturisire  nu  se  întemeiază  decât  pe  izvorul  lui  de  sus  şi  pe  oglinda  lui  de  jos  care 
este  inima  neamului  nostru.  (întrebuinţăm  intenţionat  cuvântul  neam  şi  nu  acela  de 
popor.  Pentru  noi  cuvântul  popor  are  sensul 
unei  colectivităţi  trăitoare  în  prezent,  pe  când 
cuvântul  neam  are  semnificaţia  unei  entităţi 
istorice  ce  se  poate  identifica  de-a  lungul 
veacurilor  prin  fapte  şi  opere  specifice). 

Dumnezeu,  cel  revelat  în  odăjdiile  Bisericii 
strămoşeşti  şi  proclamat  în  toate  marile 
aspiraţii  şi  în  toate  operele  ce  alcătuiesc 
fizionomia  specifică  a  istoriei  şi  a  culturii 
naţionale  e  izvorul  şi  temeiul  mărturisirii. 

Nicăieri  n’am  căutat  alte  temeiuri.  Nici  în 
raţiunea  noastră  individuală,  nici  în  aşa-zisa 
raţiune  umană.  Fiindcă,  din  desfăşurarea 
gândului  şi  a  faptei  omeneşti,  ştim  că  ori  de 
câte  ori  insul  egocentric  şi  orgolios  a  căutat 
numai  în  sine  însuşi  sau  numai  cu  mijloace 
proprii  adevărul,  totdeauna  a  greşit.  Şi  a  greşit 
cu  atât  mai  mult  cu  cât  a  fost  mai  genial 
înzestrat.  Şi  fiindcă,  tot  astfel,  ştim  că  raţiunea 
umană  concepută  ca  valoare  absolută  nu  există. 

Tragica  varietate  discordantă  a  sistemelor  de 
filosofie  stă  dovadă.  Relativitatea  şi  caducitatea 
sistemelor  politice,  de  asemenea.  Societatea 
Naţiunilor,  opera  aşa-zisei  raţiuni  umane, 
filosofică  şi  politică  totdeodată,  ne 
demonstrează,  prin  neputinţa  ei  de  a  funcţiona, 
că  suma  raţiunilor  individuale  şi  colective  nu 
înseamnă  unitatea  organică  a  vreunei  raţiuni  umane,  autonomă  şi  absolută,  din  care 
să  decurgă  peremptoriu  consecinţa  practică  a  pacifismului  universal.  Societatea 
Naţiunilor  e  reeditarea  colectivă  a  orgoliosului  Lucifer,  e  simbolul  tragic  al  limitei 
puterilor  omeneşti  angajate  în  clădirea  Babelului,  demonstraţie  evidentă  a 
inexistenţei  raţiunii  umane,  absolute  şi  autonome. 

Dacă  ar  fi  să  căutăm  un  criteriu  universal,  pur  omenesc,  pernă  moale  pentru 
îndoielile  şi  nesiguranţele  noastre  de  inşi  singuratici,  nu  l-am  putea  lămuri  decât  în 
aspiraţiile  primordiale  şi  obscure  ale  sufletului  către  izvorul  transcendent  al  vieţii. 
Istoria  culturilor  omeneşti  ne  vorbeşte  de  existenţa  în  timp  şi  în  spaţiu  a  acestor 
aspiraţii  prin  care  sufletul  năzuieşte  la  recunoaşterea  de  sine  însuşi  a  lui  Dumnezeu. 
E  ceea  ce  se  numeşte  în  termen  teologic  necesitatea  mântuirii.  Dar  aceste  aspiraţii  cu 
caracter  într’adevăr  universal  nu-şi  au  sediul  în  raţiune,  ci  în  străfundurile 
nemăsurate  ale  sufletului,  acolo  unde  ţipă  în  beznă  şi  în  spaimă,  în  păcat  şi  în 


Bucureşti,  7  Noemvrie  1934 

CIRCULARĂ 

Camarazi, 

Mâine  8  Noemvrie,  fiind  ziua  Sf. 
Arhanghel  Mihail  vom  intra  în 
sărbătoare  şi  rugăciune  încă  din 
această  seară,  ora  6.  Dimineaţă  vom 
merge  fiecare  individual  la  Biserica 
Parohiei  respective.  Ne  vom  aduce 
aminte  de  fastul  în  care  sărbătoream 
în  anii  trecuţi  ziua  aceasta...  Şi  de 
ziua  aceea,  care  va  fi  într'o  bună  zi 
de  mâine,  când  tot  ce  este  suflare 
vie  în  această  ţară  românească  va 
sărbători  pe  Sf.  Arhanghel  Mihail- 
Biruitorul,  în  faţa  duşmanilor  lui  de 
astăzi,  uluiţi  şi  sdrobiţi  de  măreţia 
Biruinţii.  Ne  vom  ruga  pentru  cei 
căzuţi  dintre  noi  şi  pentru  cei  ce  vor 
mai  cădea  în  slujba  României  pe  care 
o  visăm.  Suntem  cu  încredere 
neclintită  în  ziua  noastră  de  mâine  şi 
a  României  noastre  legionare. 
Suntem  cu  încredere  neclintită  în 
sabia  neiertătoare  a  Sf.  Arhanghel 
Mihail. 


121  -  Cuvântul  e  aici  utilizat  în  accepţiunea  de  smerenie  creştină. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


174 


vremelnicie,  instinctul  de  salvare  al  vieţii  noastre.  Sediul  lor  e  ceea  ce  numim  inima 
neamurilor. 

Un  Rai  s’a  închis  undeva,  deasupra  noastră,  cândva  în  neprecisul  început  al 
timpului.  Cu  porţile  zăvorite,  păzit  de  săbii  de  vâlvătaie.  Legenda  lui  de  aur  trăieşte 
ca  o  realitate  în  memoria  popoarelor.  Deliciile  lui  ne  mai  gustate  amărăsc 
vremelnicia  noastră  muiată  în  durere.  Marea  durere  a  existenţei  terestre  naşte  şi 
sporeşte  lipsa  lui.  Un  sentiment  de  rămaşi-pe-dinafară  ne  dă  surdul  impuls  de-a 
scăpa  de  această  osândă,  de-a  ne  dezlega  de  acest  blestem.  Toată  fapta,  toată  creaţia 
umană,  ce  umple  timpul  şi  spaţiul  acestui  pământ,  nu  este  altceva,  în  ultimă 
semnificaţie,  decât  simularea  frumuseţii  inaccesibile  a  acestui  Rai  ce  dogoreşte  de 
departe  memoria  ancestrală  a  omenirii  şi  înroşeşte  oţelul  voinţei  de  înălţare  către  el. 
Considerând  sub  acest  unghi  pornirea  sufletului  omenesc  de  a  se  salva  din  moarte 
prin  credinţă  transcendentă  şi  operele  ei,  de-a  căror  frenetică  zămislire  răsună 
veacurile  şi  continentele,  ea  ne  apare  ca  un  continuu  şi  încordat  asalt  al  Raiului 
pierdut.  Fiecare  operă  nobilă  a  mâinilor  omului  e  o  treaptă  mai  mult,  ridicată  în 
asaltul  ierusalimului  ceresc.  Şi  cum  religia  e  un  dar  direct  al  lui  Dumnezeu,  arta 
rămâne  cea  mai  nobilă  creaţie  a  geniului  omenesc.  Opera  de  artă  e  cu  atât  mai  nobilă, 
cu  atât  mai  generoasă  în  semnificaţie,  cu  cât  fiinţa  ei  misterioasă  fulgeră  mai  tare 
fâşii  din  lumina  Paradisului  pierdut.  Nu  arde  oare  o  strălucire  dumnezeiască  în  toate 
capodoperele  geniului  omenesc,  ce  au  izbucnit  -  asemenea  Universului  din  neant  - 
mirosind  proaspăt  a  perfecţiune  din  inima  profundă  a  neamurilor? 

Această  inimă,  în  adâncimile  căreia  zace  durerea  rămânerii  în  afară,  a  înstrăinării 
de  cer,  această  inimă  în  care  totuşi  freamătă  obscur  nu  ştiu  ce  bucurie  a  vecinătăţii 
dumnezeieşti  şi  hăuie  ţipătul  după  salvare  al  instinctului  vieţii,  e  în  acelaşi  timp 
voinţa  primordială  din  care  izbucnesc  înălţările  şi  se  încheagă  capodoperele  nobleţii 
omeneşti.  în  ea  e  Dumnezeu,  reflectat  ca  soarele  în  fundul  mării. 

Scriitori  creştini,  noi  n’am  avut  nevoie  să  căutăm  marele  adevăr  în  sistemele  de 
filosofie  sau  în  sâmburii  culţurilor  ce  alcătuiesc  istoria  spiritului  omenesc.  Asemenea 
poporului  din  viaţa  căruia  o  tragem  pe-a  noastră,  noi  am  deschis  ochii  în  lumina 
adevărului  revelat.  Mişcarea  gândului  nostru,  activitatea  „Gândirii"  noastre,  constă 
în  a  pipăi  în  inima  neamului  nostru  dârele  luminoase  ale  revelaţiei  reflectate  în  ea. 
Explicit  sau  implicit,  la  acest  adevăr  se  raportă  întreaga  şi  complexa  noastră 
activitate.  Inclusiv  creaţia  artistică  revărsată  timp  de  doisprezece  ani  şi  jumătate  în 
paginile  acestei  reviste.  Cei  care  binevoiesc  să  ne  judece,  aspru  sau  prietenos,  nu  pot 
s’o  facă  mai  drept  decât  ţinând  seamă  de  acest  criteriu  al  cugetării  şi  al  zămislirilor 
noastre,  într’un  mediu  intelectual  încă  nedeprins  cu  astfel  de  criterii. 

E  just  că  lumina  adevărului  revelat,  al  Bisericii  şi  al  conştiinţei  noastre  religioase, 
adânceşte  şi  mai  mult  amarul  sentiment  al  înstrăinării,  al  rămânerii  în  afară  de  care 
am  vorbit,  al  distanţei  dintre  ceea  ce  nu  este  încă  şi  ar  trebui  să  fie. 

Nostalgia  paradisiacă  în  care  noi  vedem  principiul  oricărei  opere  nobile  -  nu 
numai  de  artă,  dar  şi  de  politică,  de  cultură  şi  de  toate  zilele  -  implică  posibilitatea 
unor  acorduri  de  supremă  armonie.  Rai  înseamnă  acordul  perfect  între  om  şi 
Dumnezeu,  între  popor  şi  Dumnezeu.  Sfărâmarea  acestui  acord  e  haosul  dramatic, 
infernal,  pe  care  îl  trăim  azi.  Conştiinţei  creştine  îi  e  greu  să  se  acomodeze  unor 
condiţii  contradictorii  cu  adevărul  revelat.  Şi  chiar  dacă  omul  de  conştiinţă  creştină 
nu  e  perfect,  sau,  mai  ales,  dacă  e  însuşi  imperfect,  cu  atât  mai  mult  simţul  lui  critic 
capătă  o  mai  usturătoare  ascuţime  în  lupta  de  sfâşiere  a  minciunii  organizate,  ce  stă, 
potrivnică,  în  calea  marelui  şi  supremului  acord.  Noi  mărturisim  adevărul  din 
Dumnezeu  şi  din  inima  neamului  nostru.  Această  mărturisire  determină  lupta  pe 


Nicolae  Niţă 


175 


viaţă  şi  pe  moarte  împotriva  puterilor  haotice,  care  stau  vrăjmaşe,  între  cerul  şi 
pământul  nostru,  între  noi  şi  arhetipul  de  frumuseţe  şi  de  perfecţiune  către  care  ne 
împinge  tot  adâncul  fiinţei  noastre.  Sentimentul  nostru  e  cu  atât  mai  amar  şi  dinamic 
cu  cât  distanţa  până  acolo  e  mai  mare  şi  împotrivirile  mai  acerbe.  O,  dacă  n’ar  fi 
această  lumină  de  departe,  această 
fulgerare  de  Paradis  ce  arde  în  adâncul 
memoriei  noastre  ca  o  imagine  ce  vrea 
să  fie  realizată  neapărat,  atunci  ce  oaie 
blândă  şi  împăcată  ar  fi  omul  printre 
scaieţii  acestei  lumi!  Nobleţea  lui  însă 
stă  în  refuzul  haosului  şi  în  aspiraţia 
năvalnică  spre  lumina  de  departe.  Si 
nimeni  dintre  cei  care  au  căzut  în  acest 
asalt  al  Paradisului  n’a  rămas  ţărînă 
uitată  în  cimitirul  oilor. 

Adevărul  acesta,  fiindcă  e  singurul 
vital,  singurul  necesar  şi  singurul 
adevărat,  şi  fiindcă  triumful  lui  cere 
prăbuşirea  minciunii  în  neant, 
provoacă  inevitabil  suferinţa.  Strigătul 
lui  mîntuitor  in  istorie  a  fost  totdeauna 
însoţit  de  geamătul  subteran  al  durerii. 

Dacă  proclamarea  lui  a  revărsat  în 
văzduh  zorile  bucuriei,  triumful  lui  n’a 
fost  fapt  decât  după  ce  a  trecut  prin 
marile  amurguri  de  sânge  ale 
martiragiilor. 

Ce  soartă  ciudată  am  avut  şi  noi! 

Nu  putem  tăgădui  că  mărturisirea 
noastră  n’a  trezit  din  primul  ceas  unde 
de  bucurie.  Eram  doară  glasul 
banalităţilor  fundamentale  ale  vieţii 
noastre  ca  neam.  Desfundam  de  sub 
molozul  de  minciuni  al  prezentului 
capete  de  drumuri  ce  vin  din  fundul 
veacurilor  româneşti  şi  trebuie  să  taie 
panglici  de  aur  în  bezna  viitorului. 

Pentru  cei  cu  memoria  scurtă,  aceste 
sacre  banalităţi  păreau  revelaţii;  mulţi, 
din  ce  în  ce  mai  mulţi,  se  regăseau  în 
ele.  Aprobări,  laude,  exclamaţii!  Mii  de 
aderenţe  necerute,  înflăcărate!  Puterea 
vremelnică,  aparent  măgulită,  n’a 
întîrziat  să  se  împodobească  cu 
deşartele  ei  distincţii.  Locuri  înalte  ni 
s’au  oferit  cu  recunoştinţă  şi  oameni  foarte  importanţi  se  gâdilau  pe  pântece  cu 
prietenia  noastră. 

Aceasta  -  atâta  vreme  cât  mărturisirea  noastră  părea  inofensivă  pentru  minciuna 
puternic,  vast  şi  fioros  organizată! 


1  Ianuarie  1935 

DUPĂ  PRIGOANĂ 

Scrisoare  pentru  anul  nou  1935,  către  legionarii 
din  întreaga  ţară. 

Camarazi, 

A  trecut  cel  mai  greu  an;  cel  mai  greu  pe 
care  l-am  întâlnit  noi  în  lupta  noastră;  cel 
mai  greu  pe  care  poate  de  sute  de  ani  l-a 
întâlnit  tineretul  românesc.  Bilanţul:  18.000 
de  arestări,  cu  18.000  de  case  călcate  de 
barbari  şi  umplute  de  sânge  nevinovat: 
300  de  bolnavi  în  închisori,  16  morţi  şi  3 
înmormântaţi  de  vii,  sub  pământ. 
Camarazi, 

In  sfârşit  s'au  scurs  toate;  şi  fierul  din 
Garda  noastră  după  ce  a  trecut  prin  focul 
acesta  şi  apoi  prin  apa  celei  mai  infame 
trădări,  care  abia  mai  târziu  se  va 
cunoaşte,  s'a  transformat  în  oţel  călit. 
Astăzi  călit  ne  este  sufletul  şi,  în  pragul 
anului  nou  1935,  suntem  gata  a  intra  din 
nou  în  lupte  cu  o  hotărîre  şi  o  vitejie 
necunoscută  vreodată.  Anul  care  vine  este 
un  an  de  noroc  pentru  noi.  Mişcarea 
legionară  va  lua  aspect  de  avalanşe  şi  va 
repurta  victorii  triumfale.  Vouă  tuturora, 
camarazi,  cari  aţi  suferit  şi  cari  după 
atâtea,  aţi  rămas  neclintiţi  în  credinţă, 
neîndoiţi  în  faţa  valului  de  calomnii  şi  de 
insulte,  vă  trimit  urarea  mea  de  fericire,  de 
bucurie  şi  de  izbândă  pentru  anul  1935. 
Inchinaţi-vă  pentru  cei  morţi  care 
veghează  asupra  noastră  şi  veghiaţi  asupra 
celor  trei  cari  mor  sub  pământ.  înainte, 
dragi  legionari  I  Fiţi  mândri  de  tot  ce-a  fost 
în  anul  acesta  greu  şi  păşiţi  cu  o  nesfârşită 
încredere  în  anul  care  vine. 

c.  z.  c. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


176 


Dar  a  fost  de  ajuns  un  ceas,  un  singur  ceas,  când  adevărul  părea  gata  de  explozia 
triumfului  -  şi  de  cealaltă  parte  trăsnetul  a  căzut.  Catastrofal,  meritele  noastre  de  ieri 
au  devenit  ticăloşii  fără  asemănare.  Gura  aclamaţiilor  de  odinioară  a  îngheşat  sub 
lătrătura  jigodiilor  biruitoare.  însuşi  d.  Nicolae  Iorga,  apostolul  din  trecut  al 
neamului,  uitându-se  pe  sine  în  arhivele  istoriei,  („Eu  nu  sunt  eu!")  a  avut  superbul 
cavalerism  de-a  numi  "iresponsabili"  pe  nişte  scriitori  care  zăceau  în  pivniţele  jilave 
pentru  o  luptă  de  idei  ce  fusese  odată  chiar  a  domniei  sale! 

Sic  transit  gloria  mundi  -  şi  a  caracterului  naţional!  Iresponsabili,  domnule  Iorga? 
Linia  noastră  e  a  lui  Bălcescu.  E  a  lui  Eminescu.  E  a  tuturor  celor  care  s’au  răsucit 
româneşte  şi  creştineşte  în  rugul  vedeniei  unui  Paradis,  din  care  alţii  şi-au  calculat 
căderea  pentru  vanităţi  ucigătoare  de  suflet.  A  fost  şi  a  domniei  tale.  Dar  pentru 
grăuntele  onorurilor,  noi  n’am  vândut-o.  în  ceasurile  de  groază,  în  zile  negre  ca 
mormintele,  în  săptămâni  şi  luni  de  urgie,  noi  am  stat  drepţi,  neclătinaţi, 
responsabili  de  ultimul  cuvânt  pe  care  l-am  scris.  Căci  doar  despre  aceasta  era  vorba: 
de  rostul  nostru  ca  scriitori  şi  de  nimic  altceva!  Noi,  domnule  Iorga,  am  fost  noi!  Şi 
nimeni  dintre  cei  care  vor  veni  nu  va  putea  scrie  despre  atitudinea  noastră  cuvinte 
asemenea  celor  chinuite  de  noi  aici,  în  infinită  tristeţe  pentru  un  dezastru  moral. 

Şi  acum,  -  continuăm. 

Răniţii  şi-au  legat  sângerările  şi  se  reîntorc  pe  front.  Adversarii  adevărului  în  care 
credem  noi  au  sporit.  Ei  sunt  mai  încrezuţi  şi  mai  bine  organizaţi  pe  planul  lor 
internaţional.  Noi  am  fost  totdeauna  puţini.  Pe  piscul  unde  stăm  bat  vânturi  tari  şi 
reci.  O  parte  din  foştii  camarazi  de  condei  ne-au  părăsit:  din  laşitate  sau  pentru  o 
pâine!  I-am  privit  cu  milă  rostogolindu-se  la  vale.  Şi  nici  măcar  la  picioarele 
domnului  N.  Iorga  nu  s’au  oprit! 

Pasta  noastră  intelectuală  de  azi  e  încă  prea  inconsistentă  pentru  a  se  închega  în 
forme  precise  de  statornicie.  Cine  nu  are  rădăcini  sufleteşti  în  adânc,  slăveşte  azi  un 
crez  pentru  a  căpăta  mâine  o  mai  bună  simbrie  în  tabăra  negaţiei  lui.  Dar  constatând 
speţa,  justificăm  încă  o  dată  rostul  nostru  la  această  revistă.  Pentru  noi  scrisul  nu 
este  o  profesiune  ci,  ocolind  cuvântul  misiune,  o  poruncă  morală;  o  calamitate  dacă 
voiţi,  căzută  pe  umerii  slabi  ai  câte  unui  ins  în  care  se  îmbulzesc  să  izbucnească  în 
expresii  acele  aspiraţii  nedomolite  ce  zac  în  inima  neamului.  Cine  comercializează 
condeiul,  evitând  spiritul  şi  gâdilând  animalul  din  om,  nu  face  altceva  decât  să  ia  în 
deşert  marea  poruncă  şi  să  caricaturizeze  diabolic  sarcina  ce  i  s’a  pus  pe  umeri.  Arta 
adevărată  -  şi  nu  există  vreo  capodoperă  în  cultura  omenească  să  contrazică  această 
lege  -  aria  adevărată  are  totdeauna  creştetul  iluminat  de  viziunea  de  fulger  a 
Paradisului.  între  Dumnezeu  ca  izvor  al  frumuseţii  şi  între  inima  neamului  ce  aspiră 
după  ea,  scriitorul  e  un  mijlocitor.  în  opera  lui  vibrează  elementele  acelui  acord 
suprem  în  care  sufletele,  biciuite  de  groaza  vremelniciei,  se  regăsesc,  pentru  o  clipă 
măcar,  în  armonia  vastă  a  infinitului.  Căci,  după  toate  esteticile  din  lume,  arta  e 
ordonanţă,  armonie  şi  strălucire  şi  asemenea  ei,  toate  activităţile  omeneşti,  hrănite 
din  principiul  adevărului,  se  subţiază  şi  se  iluminează  treptat,  în  măsura  efortului  de 
înălţare,  pentru  a-şi  muia  vârfurile  în  lumina  de  sus  ca  turlele  aeriene  ale 
catedralelor. 


Nicolae  Niţă 


177 


NECESITATEA  POLITICĂ  A  REFORMEI  MORALE  122 

de  Mihail  POLIHRONIADE 

Problema  raporturilor  dintre  politică  şi  morală  e  veche  de  când  lumea;  dela 
Machiavel  încoace  însă  nimeni  nu  mai  îndrăzneşte  să  subordoneze  politica  moralei. 
(Vorbim  bine  înţeles  de  gânditorii  politici  şi  nu  de  moraliştii  de  profesie  pe  cât  de 
inutili  pe  atât  de  ridicoli). 

Există  totuşi  anumite  momente  istorice  în  care  ambianţa  morală  are  o  influenţă 
directă  asupra  politicei  şi  atunci  fireşte  ca  problema  cadrului  moral  trebue  cercetată 
şi  soluţionată  politic. 

Politica  în  sine  este  amorala!  Ea  ignoră  firesc  regulile  morale  existente  la  un 
moment  dat  în  societăţile  omeneşti  şi  le  calcă  în  mod  tot  atât  de  firesc  ori  de  câte  ori 
e  necesar.  Machiavel  a  arătat  cu  o  simplicitate  şi  o  naivitate  savuroasă,  felul  obfectiv, 
cu  totul  dezbărat  de  prejudecăţi  morale,  în  care  oamenii  Renaşterei  înţelegeau  şi 
exercitau  politica.  Opera  lui  Machiavel  nu  mai  este  azi  întru  totul  suficientă,  faţă  de 
problemele  tehnicei  politice  moderne,  ea  este  însă  esenţială  pentru  cine  vrea  să 
înţeleagă  mecanismul  politicei  pure,  superb  şi  total  amorale. 

Totuşi  deşi  amorală,  politica  are  nevoe  de  un  cadru  moral  spre  a  fi  fecundă. 

Pentru  a  nu  ne  pierde  in  paradoxe  facile  să  revenim  iarăşi  la  Machiavel  şi  la 
politica  Renaşterei.  Oricine  studiază  istoria  Italiei  în  plină  Renaştere,  adică  în 
jumătatea  de  secol  care  se  scurge  de  la  moartea  lui  Lorenzo  Magnificul  şi  alegerea  ca 
papă  al  lui  Alexandru  Borgia  (1492)  până  la  cucerirea  Romei  de  către  hoardele 
luteriene  ale  conetabilului  de  Bourbon  (1527)  este  izbit  de  şubrezenia  oricărei 
organizări  şi  acţiuni  politice. 

Oameni  de  valoare  excepţională,  personalităţi  epocale  ca  Cezar  Borgia,  Ludovic 
Maurul,  Alexandru  al  Vl-lea  Borgia,  Iuliu  al  II-lea  sau  Ierolamo  Savonarola  văd 
prăbuşindu-se  dela  o  zi  la  alta,  ca  nişte  castele  de  cărţi,  toate  realizările  lor  savante. 

Nu  cunosc  în  istorie  pagină  mai  surprinzătoare  ca  aceia  a  prăbuşirei  lui  Cezar 
Borgia.  Omul  acesta,  un  incontestabil  geniu  politic,  care  după  zece  ani  de  efort 
supraomenesc,  după  zece  ani  de  combinaţii  savante,  de  crime  şi  de  războae,  ajunsese 
să  unifice  Italia  centrală;  în  care  realişti  ca  Machiavel  vedeau  pe  unificatorul  întregei 
Italii;  care  ajunsese  un  factor  important  al  politicei  internaţionale,  pierde  totul  în 
câteva  zile.  Celebra  lui  deviză  “Aut  Caesar  aut  nihil"  a  izbutit  s'o  trăiască  deplin,  fiind 
în  interval  de  o  săptămână  şi  Cezar  şi  nimic. 

Ei  bine  istoria  politică  a  Renaşterei  italiene  atât  de  deprimantă  se  explică  prin 
totala  corupţie  morală  a  lumei  politice  şi  a  societăţii  italiene. 

Nimeni  nu  se  putea  bizui  pe  nimic,  iar  venalitatea  distrusese  orice  noţiune  de 
credinţă,  de  demnitate,  de  disciplină,  de  ordine  fără  de  care  cele  mai  geniale 
combinaţii  politice  sunt  destinate  a  rămâne  simple  palate  de  carton. 

Prin  urmare  iată  cum  ambianţa  morată  poate  paraliza  orice  acţiune  politică  şi  iată 
de  ce  politica  are  nevoe  de  un  cadru  moral.  Să  părăsim  acum  Renaşterea  italiană,  să 
lăsăm  pe  Cezar  Borgia,  pe  Ludovic  Maurul,  pe  Iuliu  al  II-lea  şi  pe  Savonarota  şi 
printr'o  tranziţie  catastrofală,  asemeni  aceleia  care  te-ar  muta  dela  Londra  la  Mizil, 
să  venim  la  România  noastră  şi  la  mărunţii  agitatori  ai  politicei  româneşti. 

Arătasem  într'un  articol  apărut  în  precedentul  număr  al  “Gândirei",  (Primatul 


122  -  Revista  "Gândirea",  Bucureşti.  Director:  Nichifor  Crainic.  Anul  XIII,  Nr.  9-10-11,  Septembrie 
-  Octombrie  -  Noembrie,  1934. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


178 


politicei),  criza  mortală  a  statului  românesc  postbelic,  ilustrată  în  atributele  lui. 

Conducerea  politică  (guverne,  parlamente,  partide)  justiţia,  armata,  administraţia, 
diplomaţia  nici  una  din  aceste  ramuri  esenţiale  ale  statului  nu  corespund 
necesităţilor  mereu  crescânde  ale  statului  modern. 

Să  studiem  acum  racila  principală  a  statului  românesc  postbelic,  venalitatea,  racilă 
care  impune  unei  viitoare  reacţiuni  drept  prima  sarcină  realizarea,  pe  cale  politică,  a 
reformei  morale.  Evident  s'ar  putea  discuta  şi  posibilitatea  remedierii  unei  alte  boale 
grave  a  clasei  politice  româneşti,  lichelismul,  lipsa  de  demnitate,  "fripturismul",  ea 
n'are  însă  consecinţele  dezastruase  şi  dezorganizante  ale  venalităţii,  şi  ar  fi  implicit 
înlăturată  în  cazul  unei  primeniri  totale  a  conducătorilor  noştrii. 

Venalitatea,  care  se  întâlneşte  foarte  des  în  istorie  mai  ales  de  când  plutocraţia 
capitalistă  a  învăţat  să  utilizeze  de  minune  faţada  democratică,  are  la  noi  un  caracter 
mult  mai  grav  de  oarece  nu  este  limitată  la  clasa  politică  ci  a  cuprins  întreaga 
administraţie  civilă  şi  militară  românească. 

în  Franţa  au  izbucnit  dese  ori  scandaluri  datorită  cărora  s'a  dovedit  că  foarte  mulţi 
oameni  politici  -  mari  şi  mici  -  sunt  venali,  afacerile  Panama,  Rochette,  Hanau, 
Oustric  sunt  concludente;  în  Germania  afacerea  Sklarek,  în  Statele-Unite 
formidabilul  scandal  datorit  descoperirei  bandei  în  fruntea  căreia  trona  însuşi 
preşedintele  "Marei  democraţii"  transoceanice  Harding. 

Dar  nici  in  Franţa,  nici  în  Germania,  nici  în  Statele  Unite  venalitatea  lumii  politice 
n'a  contaminat  administraţia  şi  armata.  La  noi  lucrurile  stau  cu  totul  altfel.  De  la 
uşier  până  la  ministru  toată  lumea  ia  bacşişuri. 

Dacă  în  general  bacşişul  se  dă  pe  sub  mână  sunt  totuşi  unele  instituţiuni  în  care 
bacşişul  se  dă  public  quasi  legal! 

De  pildă  în  Patatul  Justiţiei  nu  se  emite  o  citaţie,  nu  capeţi  un  certificat,  nu  ţi-se 
duce  un  dosar  dela  o  arhivă  la  alta  fără  să  dai  cuvenitul  bacşiş.  Asta  se  întâmplă  la 
toate  arhivele  şi  grefele  tuturor  judecătoriilor,  tribunalelor,  curţilor  de  apel  din 
România  şi  bine  înţeles  şi  la  "înalta  Curte  de  Casaţie  şi  Justiţie". 

Iată  deci  o  instituţie  model  în  care  venailiatea  este  publică  şi  legală! 

Venalitatea  a  intrat  atât  de  mult  în  moravurile  noastre,  încât  nu  există  om  politic 
sau  înalt  funcţionar  asupra  căruia  să  nu  planeze  public  bănueli  grave  şi  câte  odată 
nejustificate. 

Acuzaţia  de  furt  a  devenit  atât  de  comună  încât  nici  nu  mai  este  relevată. 

Nu  văzurăm  acum  câteva  luni,  în  toiul  campaniei  electorale,  un  fost  şi  actual 
ministru,  acuzând  într'o  întrunire  publică,  pe  un  vechi  sfetnic  al  Coroanei,  pe  şeful 
unui  mare  partid  "istoric",  că  a  semnat  conştient  bilanţuri  false  şi  că  a  încasat 
tantieme  fabuloase  dela  o  bancă  falimentară  în  dauna  miilor  de  deponenţi  ruinaţi? 
Vehementul  orator  anunţa  chiar,  făcând  aluzie  la  fostul  sfetnic  al  Coroanei,  că  "se  vor 
deschide  larg  porţile  puşcăriilor". 

Au  trecut  două  luni  de  atunci,  porţile  puşcăriilor  nu  s'au  deschis  dar  nici  şeful 
"marelui  partid  istoric"  n'a  dat  în  judecată  pe  calomniator. 

în  clipa  în  care  statul  român  este  ameninţat  de  anarhie  din  cauză  că  nu  poate  plăti 
lefurile  armate  şi  ale  funcţionarilor,  acelaş  stat  avansează  miliarde  băncilor  protejate 
de  ministrul  de  finanţe. 

Par'că  văd  zâmbetul  batjocoritor  al  domnilor  obişnuiţi  să  trateze  lucrurile  de  sus, 
să  se  ocupe  numai  de  "doctrina",  de  statul  ţărănesc,  de  cel  corporativ,  de  mistica 
statului  etc.  când  vor  citi  -  şi  încă  într'o  revistă  aristocrată  ca  “Gândirea”,  -  aceste 
plate  consideraţiuni  asupra  felului  de  a  fura  la  noi  în  ţară. 

Ei  bine,  fie-mi  îngăduit  să  cred  ca  "problemele  de  înaltă  politică"  n'au  ce  căuta  în 


Nicolae  Niţă 


179 


preocupările  României  de  astăzi,  care  trebuesc  să  fie  esenţialmente  îndreptate  spre 
politica  gospodărească. 

A  creia  un  nou  stat  românese  astăzi  înseamnă  a  realiza  "reforma  administrativă" 
nu  în  sens  de  descentralizare  ci  de  deparazitare. 

Vedeţi,  venalitatea  la  noi  nu  este  imaterială  şi  impalpabilă  pentru  comunul 
muritorilor,  ea  apare  în  bugete,  furtul  poate  fi  urmărit  contabiliceşte. 

Fie-mi  îngăduit  să  citez  un  pasagiu  din  raportul  Rist,  semnificativ  şi  concludent. 

Existau  în  momentut  stabilizărei  numeroase  datorii  în  suferinţă,  a  căror  valoare, 
din  lipsa  unei  contabilităţi  regulate,  a  fost  imposibil  de  stabilit  exact"  (frumoasă 
contabilitate!)  "Simple  liste"  continuă  d-1  Rist,  neoferind  nici  o  garanţie  contabilă  şi 
deschise  în  mod  indefinit,  au  fost  întocmite  la  începutul  lui  1929  de  diferitele 
ministere".  Mai  departe:  „Au  fost  reţinute  numai  sumele  cari  constituiau  datorii 
certe  către  terţi,  şi  în  deosebi  către  furnizori". 

"Dintr'un  total  prezentat  de  1905  milioane,  au  fost  reţinute  875  milioane", 
(observaţi  largheţa  cu  care  serviciile  noastre  făceau  cadou  din  banii  statului  1.030  de 
milioane),  din  care  487  au  fost  achitate  din  fondurile  împrumutului"  (împrumutul  de 
stabilizare  din  1929). 

"Soldul  în  valoare  de  388  milioane  avea  să  fie  plătit  din  bugetele  următoare.  De 
fapt  încasările  excepţionale  din  1930  au  permis  să  se  achite  o  sumă  perioară,  adică 
489  milioane.  Totuşi,  "arieratele"  anterioare  lui  1930  arătate  de  guvern  în  bugetul 
extraordinar  pe  1932  figurează  cu  2942  milioane.  De  fapt,  sumele  înlăturate  de  către 
comisiunea  din  29  pur  şi  simplu  reintroduse,  altele  de  acelaş  ordin  adăogate  şi 
probabil  greu  de  justificat". 

Nu  cred  că  vreunul  din  statele  sud-americane  să  fi  primit  vreodată  dela  un  expert 
de  reputaţia  d-lui  Rist  o  palmă  asemănătoare. 

Prin  urmare  iată  cum  pot  apare  şi  dispare  miliarde  în  bugetele  statului  român. 

Dar  pentru-că  suntem  pe  calea  cifrelor  să  mai  reducem  şi  altele  publicate  de  d-1  T. 
Pisani  în  "Argus"  şi  nedesminţite. 

Se  ştie  că  în  cursul  primului  trimestru  al  acestui  an  statul  roman,  sub  înţeleaptă 
oblăduire  a  guvernului  Iorga-Argetoianu,  a  încetat  de  o  mai  plăti  lefurile  şi  pensiile. 
Gravă  situaţie,  premergătoare  descompunerii  statului  clădit  cu  atâta  trudă  de 
Kogălniceanu,  de  Lascăr  Catargi,  de  Ion  C.  Brătianu!  Guvernul  justifică  deficienţa 
statului  prin  catastrofala  scădere  a  randamentului  impozitelor. 

Ori  care  era  în  realitate  situaţia?  Să  dăm  cavântul  dl.  Pisani: 

"în  primele  trei  luni  din  anul  acesta  statul  a  încasat  981  milioane  pe  seama 
exerciţiului  1931.  A  mai  încasat  3  409  milioane  pe  seama  bugetului  în  curs.  Şi  a  mai 
încasat  un  miliard,  împrumutul  pe  termen  scurt  făcut  la  Paris  -150  miloane  franci 
francezi.  A  încasat  adică  în  total  5.400  milioane. 

Pentru  funcţionari  şi  pensionari  îi  trebuiau  1400  milioane  pe  lună.  Pe  trei  luni  îi 
trebuiau  4.200  milioane.  Pentru  aceste  trei  luni,  serviciul  datoriei  publice  a  avut 
nevoe  de  625  milioane. 

Nu  socotim  încasările  pe  seama  bugetului  extraordinar,  care  se  ridică,  şi  ele,  la 
vre-o  200  milioane. 

Dacă  statul  platea  toate  lefurile,  toate  pensiile  şi  datoria  publică,  încă  îi  mai 
rămâneau  575  milioane,  pentru  a  acoperi  cheltuelile  cu  hrana  trupei  şi  cele 
spitaliceşti. 

De  ce  au  rămas  funcţionarii  şi  pensionarii  neplătiţi? 

S'au  dus  banii,  desigur,  pe  alte  sarcini,  poate  din  alţi  ani. 

De  ce  s'a  dat  întâietate  acestor  sarcini  şi  nu  s'au  plătit  funcţionarii?" 


Articole  clin  Presa  Legionară 


180 


Pentru  un  motiv  foarte  simplu  d-le  Pisani,  pentrucă  titularii  "arieratelor  greu  de 
justificat",  după  cum  spune  d-1  Rist,  erau  în  stare  să  plătească  comisioane  grase,  pe 
când  funcţionarii  nu! 

Orice  dispoziţii  legale  se  vor  lua,  orice  savante  măsuri  contabiliceşti  vor  rămâne 
inoperante  atâta  timp  cât  funcţionarul  superior,  directorul  de  minister  sau  chiar 
ministrul  este  ispitit  să  accepte  un  comision  pentru  a  călca  legea,  ştiind  că  nu-1 
aşteaptă  nici  o  sancţiune. 

Şi  iarăşi  să  nu  ne  facem  iluzii  crezând  că  o  majorare  a  retribuţiilor  funcţionarilor  şi 
militarilor  la  nivelul  occidental  ar  stârpi  venalitatea. 

într’o  societate  lipsită  de  orice  simţ  moral  şi  de  orice  demnitate  personală,  cine 
poate  să  fure  -  fură  atunci  când  nimic  nu-1  împiedică  şi  nimeni  nu-1  pedepseşte. 

Dacă  lucrurile  stau  aşa,  dacă  venalitatea  pe  lângă  că  întinde  corupţia  în  întreaga 
societate  românească  mai  dezorganizează  şi  statul,  atunci  iată  necesitatea  politică  a 
unei  reforme  Morale.  Poate  fi  realizată  această  reformă  prin  predici  morale,  prin 
şcoală,  prin  biserică  etc.  etc.?  Evident  că  nu! 

Un  sistem  de  sancţiuni  drastice  şi  rapide  poate  însă  stârpi  venalitatea. 

îşi  dă  seama  oricine  ce  imens  răsunet  ar  avea  în  ţara  noastră  condamnarea  rapidă 
la  grei  ani  de  temniţă  şi  confiscarea  averii,  a  unui  fost  ministru,  prevaricator 
recunoscut. 

Un  tribunal  special  cu  puteri  mari,  care  să  judece  rapid  şi  să  poată  distribui 
pedepse  grele  ar  face  minuni  în  România  Mare. 

Să  începi  prin  a  condamna  câţiva  foşti  sfetnici  ai  tronului,  pentru  a  trece  apoi  la 
secretari  generali,  la  generali,  la  colonei,  la  directori  de  ministere  etc.  etc. 

Evident  acest  tribunal  ar  comite  abuzuri,  ar  condamna  câte  odată  pe  nedrept, 
patima  politică  s'ar  amesteca!  Posibil  şi  chiar  probabil! 

El  ar  băga  însă  groaza  în  sufletele  bandiţilor  mari  şi  mici  care  alcătuesc  guvernele 
româneşti,  administraţia  civilă  şi  militară  românească. 

Venalitatea  nu  poate  fi  stârpită  decât  prin  teroare  organizată. 

Numai  prin  teroare,  putregaiul  care  se  numeşte  stat  românesc  poate  fi  asanat. 

Rămâne  să  cercetăm  într'un  viitor  articol,  cea  de  a  doua  problemă  esenţială  care 
trebue  soluţionată  pentru  a  crea  un  stat  românesc  sănătos:  reforma  administrativă  şi 
militară. 


TEMELE  SACRALE  ŞI  SPIRITUL  ETNIC  123 


de  Lucian  BLAGA 

Câtă  vreme  însuşirile  sufleteşti  şi  spirituale  ale  unui  popor  nu  răsbat  în  creaţii,  în 
vizibile  atitudini,  sau  reacţiuni,  fie  anonime,  fie  personale,  ele  n'au  decât  caracterul 
larvar  al  unor  latenţe,  care  nici  nu  pot  fi  abordate.  Vom  admite  în  principiu  că 
particularităţile,  mai  mult  sau  mai  puţin  ascunse,  ale  unui  anume  spirit  ethic,  le 
stabilim  în  chipul  cel  mai  firesc,  orientându-ne  după  creaţiile  cari  aparţin  prin 
originalitatea  lor  singulară  esclusiv  spiritului  ethic  luat  în  studiu.  Dar  resorturile 
intime  ale  unui  spirit  ethic  le  mai  putem  scoate  la  lumină  şi  prin  analiza  creaţiilor 
cari  nu-i  aparţin  cu  exclusivitate  sau  nu  în  întregime  -  prin  analiza  creaţiilor  derivând 
dintr'un  proces  diformant  sau  amplificator  de  asimilare  a  unui  conţinut  sau  motiv 
spiritual  de  vastă  circulaţie.  Fenomenul  asimilării  devine  însă  din  cale  afară 


123  -  Revista  "Gândirea",  Bucureşti.  Anul  XIV,  Nr.  1,  Ianuarie  1935. 


Nicolae  Niţă 


181 


interesant  şi  concludent  mai  ales  când  tema  sau  motivul,  căzute  jertfă  asimilării,  s'au 
prezentat  spiritului  ethic  cu  prestigiul  intangibilităţii,  cu  aureola  magică  a  lucrului 
tabu,  adică  a  unui  lucru  supus  în  prealabil  unui  regim  special  de  protecţie.  Când  în 
ciuda  intangibilităţii  de  natură  sacrală  şi  în  pofida  sancţiunilor,  ce  le  implică  orice 
schimbare  a  motivului  spiritual,  impus  unei  conştiinţe  etnice  ca  ceva  autoritativ  şi 
canonic,  spiritul  ethic  procedează  totuşi  la  modificarea,  reducerea  sau  amplificarea 
motivului,  avem  de  a  face  desigur  cu  un  proces  de  asimilare  mult  mai  revelator  decât 
sunt  asimilările  curente,  de  fiecare  zi.  în  adevăr,  când  un  motiv  spiritual,  înconjurat 
de  un  halo  magic,  şi  astfel  dinainte  apărat  de  orice  alterare  uşuratică,  e  totuşi  supus 
modificării  prin  puterile  creatoare  ale  substanţei  etnice,  trebuie  să  presupunem  că  în 
asemenea  alterări,  care  frizează  sacrilegiul,  se  manifestă  însuşiri  creatoare  irezistibile 
ale  substanţei  etnice.  Atingem  aici  cu  degetul  un  fapt,  care  deşi  un  simplu  fapt, 
dobândeşte  o  neaşteptată  semnificaţie  metodologică.  Asimilarea  şi  modificarea  unei 
teme  predestinate  intangibilităţii,  sunt  pentru  cercetători  neapărat  mai  bogate  în 
sugestii  cu  privire  la  firea  autentică  a  unui  spirit  ethic  decât  asimilarea  şi  modificarea 
unor  motive  cari  nu  opun  nicio  rezistenţă  schimbării  sau  cari  prin  natura  lor  invită 
chiar  la  exerciţii  de  variere.  Cercetătorii  cari  se  interesează  de  diversitatea 
substanţelor  etnice,  ne-au  rămas  încă  datori  un  pasionant  studiu  despre  modul  cum 
au  fost  şi  sunt  asimilate  cultura  biblică  sau  diferite  motive  dogmatice  la  feluritele 
popoare  europene. 

Literatura  noastră  populară  cuprinde  un  imens  material  încă  deloc  studiat  sub 
acest  aspect.  Nici  aici  nu  suntem  încă  ieşiţi  din  fazele  începutului.  în  credinţa  că  ne 
găsim  în  situaţia  de  a  da  unele  sugestii,  vom  alege  din  nenumăratele  exemple  de 
modificare  a  unor  teme  sacrale,  ce  ne  stau  la  dispoziţie,  vreo  două  -  trei,  după 
părerea  noastră  foarte  lămuritoare.  Exemplele  sunt  culese  la  întâmplare. 

Iată  o  legendă,  care  circulă  în  diferite  variante  în  diferite  regiuni  ale  ţării  noastre. 
Cică  la  început,  când  a  făcut  D-zeu  cerul  şi  pământul,  s'a  brodit  de  a  făcut  pământul 
mai  mare  decât  cerul  şi  nu  încăpea  pământul  sub  cortul  cerului.  Şi  marginile 
pământului  stând  afară  de  cortul  cerului,  nu  mai  vedea  nici  soarele,  nici  picătură  de 
ploaie  sau  fulg  de  zăpadă.  Ce  să  facă  D-zeu  ca  să  dreagă  lucrurile?  Să  ceară  un  sfat  la 
ariciu?  Chiamă  pe  albină  şi  o  trimite  la  ariciu.  Albina  se  duce  şi-i  spune:  “Uite,  nene 
ariciu  -  cum  o  fi  zis  ea  acolo  -  m'a  trimis  D-zeu  să  te  întreb:  cum  ar  putea  să  bage  tot 
pământul  sub  cer  ?"  -  “Şi  tocmai  la  mine  te-a  trimis,  la  un  ghemuit  ca  mine?  Da  ce 
ştiu  eu,  zice  ariciul  cu  supărare.  Du-te,  de-i  spune  că  nu  mă  pricep  eu  la  asta  !"  - 
Albina  pleacă,  dar  in  loc  să  iasă  pe  uşă,  se  aşează  pe  clanţa  uşii,  iar  ariciul,  crezând  că 
a  rămas  singur,  începe  a  dondăni:  Hm,  el,  Dumnezeu,  dupăce  şi-a  bătut  joc  de  mine 
şi  m'a  făcut  aşa  de  ghemuit  şi  de  urît,  acum  ar  pofti  să-l  învăţ  cum  să  micşoreze 
pământul.  De  ce  nu  mi-a  dat  putere  multă  să  strâng  pământul  în  labe,  până  s'o 
încreţi,  să  se  facă  munţi  şi  văi,  să  vezi  atunci  cum  încape".  Sbrr  !  atunci  şi  hoţoaica  de 
albină  de  pe  clanţa  uşii  şi  fuga  cu  vestea  la  D-zeu"...  (Tudor  Pamfile,  Povestea  lumii 
de  demult.  Socec.  Buc.  1913,  pag.  25-26).  Astfel  făcu  D-zeu  munţii  şi  văile.  Legenda 
despre  ariciu  ca  animal  al  iscusinţei  circulă  în  cele  mai  surprinzătoare  variante,  din 
Bucovina  până  în  Muntenia.  Putem  desghioca  vreun  sens  mai  adânc,  ascuns  sub 
învelişul  pitoresc  al  acestei  legende?  Nimic  mai  simplu.  Termenii  legendei  implică  o 
seamă  de  înţelesuri.  Ni  se  spune  înainte  de  orice  ca  lucrurile  lumii  nu  au  fost  făcute 
toate  prin  actul  creator  iniţial.  Ca  întâiu  rezultat  al  genezei  se  semnalizează  o  mare 
disarmonie  între  cer  şi  pământ,  care  a  trebuit  să  fie  înlăturată  printr'un  act 


Articole  clin  Presa  Legionară 


182 


epigenetic.  Unele  fapte  (munţii  şi  văile)  sunt  creaţiuni  de  circumstanţă,  de  impas,  şi 
oarecum  simple  mijloace  de  a  înlătura  un  neajuns  primar,  prea  târziu  remarcat  în 
construcţia  lumii.  Cosmogonia  biblică  e  chiar  şi  numai  prin  aceste  câteva  detalii 
considerabil  depăşită  şi  modificată.  Din  legendă  se  mai  desprinde  sensul 
reconfortant  pentru  slăbiciunea  omenească,  că  nici  D-zeu  n'a  izbutit  din  capul  locului 
şi  cu  un  singur  act  să  făurească  o  operă  de  desăvârşită  armonie;  dimpotrivă, 
alcătuirea  suferea  de  o  meteahnă  deosebit  de  penibilă.  Dar  legenda  mai  cuprinde  si 
un  alt  sens  latent,  mult  mai  grav,  şi  care  contrazice  temeinic  tema  sacrală:  D-zeu  n'a 
fost  în  stare  singur  să  îndrepte  ceea  ce  ratase.  A  avut  -  zice-se  -  nevoie  de  un  “sfetnic 
cosmogonic".  Că  acest  sfetnic  cosmogonic  s'a  nimerit  să  aibă  o  înfăţişare  atât  de 
insignifiantă,  nu  trebue  să  ne  tulbure.  Sfântul  Duh  s'a  mai  întrupat  el  şi  în  alte 
făpturi  insignifiante.  Legenda  adânceşte  deci  în  chip  cu  totul  neaşteptat  perspectiva 
metafizică  a  genezei  biblice  prin  aceea  că  imaginează  ca  prim  rezultat  al  genezei  o 
imensă  discrepanţă  cosmică,  a  cărei  imposibilă  prezenţă  cerea  neapărat  şi  de  urgenţă 
un  al  doilea  act,  de  desăvârşire.  Paralel  cu  această  adâncire  a  perspectivei,  constatăm 
în  termenii  latenţi  ai  legendei  o  neaşteptată  umanizare  a  Creatorului,  care  nu  mai  e 
privit  ca  atotştiutor. 

Un  alt  exemplu  de  variaţiune  pe  o  temă  sacrală.  Acum  câţiva  ani  Nichifor  Crainic, 
într'un  prea  frumos  esseu  publicat  în  “Gândirea",  atrăgea  întâia  oară  atenţia  asupra 
unui  fapt  folcloric  nu  îndeajuns  studiat.  în  colinde,  acele  uneori  atât  de 
impresionante  texte  ale  unei  liturgici  laice  cu  nu  ştiu  ce  cadenţe  şi  aer  de  ritual 
păgân,  se  spune  că  grâul  ar  fi  făcut  din  trupul  lui  Christos  iar  vinul  din  sângele  lui 
Christos.  Despre  această  credinţă  populară,  care  şi-a  găsit  răsunetul  în  versuri  de 
colind,  am  dori  să  spunem  şi  noi  câteva  cuvinte.  Răsfoind  istoria  cultelor  şi  feluritele 
mitologii,  atenţia  ne-a  fost  ţinută  pe  loc  de  nişte  interesante  analogii  ale  credinţei 
populare  româneşti.  Similitudinile  sunt  cu  adevărat  ispititoare,  şi-ţi  trebue  mult 
cumpăt  să  nu  sări  în  combinaţiuni  pripite,  de  soiul  acelora  ce  sunt  atât  de  dragi 
filologilor  în  veşnică  şi  pătimaşă  goană  după  "influienţe".  în  mitul  Iul  Mitras  e  jertfit 
un  taur,  din  trupul  căruia  derivă  lucrurile  vizibile:  grâul  din  coarnele  taurului,  vinul 
din  sângele  taurului,  etc.  Cititorul  poate  să  tragă  singur  firele  de  păinjeniş  ale 
analogiei  între  mitul  lui  Mitras  şi  credinţa  populară.  Pentru  distracţie  îi  mai  oferim 
un  exemplu  de  comparaţie.  Unul  din  miturile  cosmogonice  indice  presupune 
existenta  la  începutul  începuturilor  a  unui  om,  Purusa,  din  ale  cărui  membre  şi  părţi 
trupeşti  s'a  făcut  lumea  cu  tot  ce  se  vede.  Evident,  tema  sacrală,  cu  care  vom  aduce  în 
firească  legătură  credinţa  populară  românească  despre  originea  grâului  şi  a  vinului, 
este  aceea  cuprinsă  în  taina  eucaristică.  Abaterea  dela  temă  consistă  în  împrejurarea 
că  credinţa  populară  inversează,  ca  să  zicem  aşa,  raportul  definit  în  formula 
eucaristică.  Termenii  formulei  sacramentale  creştine  îndură  în  credinţa  populară  o 
ciudată  dislocare.  După  credinţa  populară  -  nu  un  oarecare  grâu  se  preface  în  trupul 
lui  Christos,  ci  tot  grâul,  element  al  pâinei  noastre  de  toate  zilele,  e  făcut  din  trupul 
lui  Christos.  Misterul  sacramental  e  prefăcut  într'un  fel  de  mit  naturalist.  Avem  sub 
ochi  un  gen  de  cosmogonie  în  miniatură,  fragmentar  realizată  ca  un  comentar  în 
jurul  hranei  umane.  Abaterea  dela  modelul  sacral  odată  stabilită,  suntem  îndrumaţi 
spre  consideraţii  comparative  cu  mitul  mitraitic.  Asemănarea  e  ispititoare  până  în 
amănunte,  dar  si  deosebirea  e  lesne  de  cuprins:  cosmogonia  mitraitică  are 
semnificaţia  unui  mit  integral  al  naturii,  mitul  popular  echivalează  cu  o  cosmogonie 
trunchiată.  Analogia  dintre  credinţa  populară  românească  şi  mitul  Indian  al  lui 
Purusa  e  destul  de  vădită.  Dacă  gândirea  populară  nu  s'ar  fi  stăvilit  singură  la 


Nicolae  Niţă 


183 


jumătatea  drumului  şi  ar  fi  rămas  cu  consecvenţă  în  exerciţiul  virtuţilor  sale, 
cosmogonia  la  care  ar  fi  ajuns,  ar  fi  culminat  poate  în  afirmaţia  că  lumea  e  zămislită 
din  trupul  lui  Isus  Christos.  Inexactitudinile  de  cronologie  nu  supără  imaginaţia 
populară.  într'o  poezie  din  Maramureş  am  găsit  pe  Isus  Christos  localizat  în  preajma 
genezei: 

O  făcut  Domnul  Christos 

Pe  Adam  foarte  frumos. 

(T.  Papahagi,  Graiul  si  folclorul  Maramureşului,  pag.  74,  ed.  Cultura  Nat.  1925). 

Oamenii  de  catedră,  închinaţi  prin  profesiune  faptelor  ca  atare,  se  vor  impresiona 
poate  de  analogii,  cum  sunt  cele  citate,  într'atât  că  le-ar  lămuri  poate  prea  bucuros  cu 
"influienţe". 

Credinţa  populară  românească  despre  originea  grâului  şi  vinului  ar  dobândi  astfel 
greutatea  unei  rămăşiţe  arheologice  a  cultului  mitraitic,  despre  care  se  ştie  îndeajuns 
cât  de  răspândit  a  fost  în  părţile  noastre.  Din  parte-ne  ne  declarăm  mai  puţin  dispuşi 
să  urmăm  aceste  sugestii  lăturalnice  şi  piezişe  ale  analogiilor.  Oricât  cultul  mitraitic 
ar  fi  înrâurit  cultul  bisericelor  creştine  (fapt  istoric  de  necontestat),  nu  înclinăm 
deloc  spre  ipoteza  unei  influente  mitraitice  asupra  credinţei  populare  româneşti 
despre  originea  grâului  şi  a  vinului.  Dar  asemănarea  dintre  mitul  mitraitic  si  cel 
popular  românesc  nu  pierde  din  interes  nici  dacă  înlăturăm  din  capul  locului 
posibilitatea  continuităţii  lor  prin  înrâurire.  Asemănarea  nu  e  neapărat  o  dovadă  de 
contaminare.  Ea  se  poate  explica  şi  pe  altă  cale,  ea  poate  fi  de  natură  accidentală, 
cum  adesea  se  întâmplă  mai  ales  pe  tărâmul  gândirii  mitice.  Din  moment  ce  există  o 
anume  mentalitate  creatoare  de  mituri,  mai  ales  la  popoarele  nemolipsite  încă  de 
maladia  raţionalizării,  identitatea  obiectului  e  chemată  să  prilejuiască  mituri 
asemănătoare,  oricât  de  distanţate  ar  fi  istoriceşte  sau  geograficeşte  regiunile  în  cari 
apar  aceste  mituri.  Dacă  s'ar  analiza  o  leacă  articulaţia  secretă  şi  modul  de  a  proceda 
ale  gândirii  mitice,  s'ar  vedea  că  analogia  adesea  tulburătoare  dintre  miturile 
aparţinătoare  unor  ţinuturi  sau  timpuri,  izolate  prin  mari  intervale,  nu  e  decât  un 
fapt  prea  firesc,  adică  un  fenomen  primar,  care  nu  cerşeşte  altă  explicaţie.  Avem 
suficiente  motive  să  bănuim  că  aeesta  e  şi  cazul  asemănării  dintre  credinţa  populară 
în  discuţie  şi  mitul  mitraitic  sau  mitul  Indian.  Dincolo  de  aceste  consideraţii  şi  un  pic 
în  altă  ordine  de  idei,  existenţa,  unei  asemenea  credinţe  populare,  care  inversează 
raportul  dintre  termenii  unei  teme  sacrale  constitue  o  dovadă  grăitoare  despre 
prezenţa  încă  deosebit  de  vie  în  spiritul  poporului  nostru  a  factorului  pe  care-1 
numim:  gândire  mitică.  Nu  e  desigur  pentru  nimenea  o  noutate  sa  afle  ca  doctrina 
bisericii  creştine  a  acceptat  în  alcătuirea  ei,  prin  mascare,  sau  modificare,  o  mulţime 
de  elemente  păgâne.  Procesul  de  criştianizare  a  păgânismului  a  durat  multe  veacuri, 
în  credinţa  populară,  asupra  căreia  ne-am  oprit,  surprindem  însă  un  fapt  ce  face 
parte  dintr'un  proces  cu  mişcarea  tocmai  întoarsă:  e  aci  vorba  despre  o  păgânizare  a 
unei  teme  creştine. 

Un  alt  exemplu  de  variaţiune  pe  o  temă  sacrală.  Raiul  şi  iadul  şi  cu  deosebire 
judecata  din  urmă,  au  aprins  cu  putere  de  obsesie  permanentă  imaginaţia  populară. 
Dogma  creştină  e  precisă:  la  judecată  se  prezintă  omul.  El  e  singura  fiinţă 
pământeană,  care  se  bucură  de  acest  tragic  privilegiu.  Opunem  precizării  sacrale  - 


Articole  clin  Presa  Legionară 


184 


următoarele  versuri  populare: 

Foaie  verde  grâu  mărunt, 

Câte  flori  sunt  pe  pământ, 

Toate  merg  la  jurământ; 

Numai  spicul  grâului 
Şi  cu  viţa  vinului 
Şi  cu  lemnul  Domnului 
Sboară  'n  naltul  cerului, 

Stau  în  poarta  raiului 
Şi  judecă  florile, 

Unde  li-s  miroasele. 

(J.  Corbu,  Doina,  Bistriţa,  1925). 

Poezioara  de  faţă  e  remarcabilă  nu  numai  ca  întruchipare  poetică,  dar  şi  ca 
schimbare  vastă  de  orizont  a  temei  sacrale.  Oricât  de  simbolice  ar  fi  aluziile  acestui 
bocet,  viziunea  resumată  cu  simplitate  şi  energie  primară  în  cele  câteva  versuri,  ni  se 
impune  şi  ca  atare,  iar  viziunea  ca  atare  cuprinde  o  escatologie,  mult  lărgită  fată  de 
aceea  a  doctrinei  creştine.  în  plenul  insondabil  al  judecăţii  şi  sfârşitului  nu  joacă  rol 
numai  omul,  ci  oarecum  toate  flintele,  chiar  şi  regnul  vegetal.  Plantele  încetează  de  a 
mai  fi  simplu  stafaj,  şi  participă  la  misterul  şi  la  drama  imaginată.  Această 
"escatologie  a  florilor",  în  care  regnul  vegetal  e  trimis  la  judecata  din  urmă,  şi  în  care 
"miresmele"  dobândesc  prestigiul  înalt  al  unor  fapte  de  domeniu  moral,  cari  atrag 
după  sine  salvarea  sau  osânda,  implică  un  original,  profund  şi  excepţional  simţ 
metafizic.  în  discuţiile  de  multe  ori  sterile,  reluate  cu  pasiune,  în  preajma  firii 
poporului  nostru,  s'au  încumetat  unii  să  afirme,  fără  controlul  necesar,  ca  poporul 
românesc  ar  suferi  de  o  dureroasă  deficienţă  metafizică.  Autorii  unor  astfel  de 
propoziţii  trec  cu  vederea  împrejurarea  că  simţul  metafizic,  dacă  există,  are  ca  orice 
mod  popular  de  trăire,  un  caracter  profund  organic,  iar  nu  intelectual-discursiv,  şi  că 
acest  simţ  se  parte  consuma  şi  fără  retorică,  discret,  în  arzătoare,  dar  stăpânite 
viziuni.  Am  ales  din  materialul  ce  stă  oricui  la  dispoziţie,  un  umil  exemplu,  pierdut 
fără  strigăt  într'o  colecţie  oarecare.  Nu  credem  ca  celelalte  literaturi  populare 
europene  ne  vor  putea  servi  ceva  asemănător. 

Nu  ne-ar  fi  greu  să  înmulţim  exemplele.  Toate  aceste  variaţiuni  pe  teme  sacrale  au 
o  semnificaţie,  fie  de  adâncire,  fie  de  lărgire,  fie  de  inversare  a  perspectivelor  temelor 
sacrale.  O  mai  atentă  studiere  a  materialului  folcloric,  după  teme,  ar  scoate  la  iveală 
linia  de  mişcare  proprie  spiritului  nostru  etnic.  S'ar  vedea  degrabă  că  poporul 
românesc  nu  s'a  fixat  asupra  motivelor  sacrale,  ci  îşi  merge  drumul  său  interior, 
înscris  în  structura  ce-1  diferenţiază  de  altele.  Cultura  biblică  şi  bisericească  sunt 
asimilate  în  spirit  creator.  Surprindem  în  funcţia  creatoare,  pe  care  cultura  biblică  şi 
bisericească  o  dobândesc  cu  prisosinţă  în  sufletul  poporului  nostru,  o  particularitate, 
care  aparţine,  precum  bănuim,  şi  celorlalte  popoare  balcanice,  dar  care  ne 
deosebeşte  de  popoarele  apusene,  mai  ales  germanice,  şi  nu  mai  puţin  de  poporul 
rusesc.  La  popoarele  germanice,  restrângând  consideraţiile  la  sufletul  popular, 
cultura  biblică  e  învestită  mai  mult  cu  o  funcţie  disciplinară  decât  creatoare.  La 
aceste  popoare  cultura  biblică  nu  fecundează  în  sens  creator,  ci  se  vrea  mai  curând 
izbândă  practică.  Cultura  biblică  devine  astfel  înainte  de  orice  un  izvor  de  precepte  şi 


Nicolae  Niţă 


185 


imperative.  Ea  canalizează  şi  disciplinează  energiile  sufletului  anonim.  Poporul 
nostru  asimilează  preceptele  in  chip  mai  organic  şi  într'un  fel  mai  puţin  conştient.  Să 
mai  spunem  că  din  adâncurile  subconştiente  ale  oricărui  suflet  omenesc  pândeşte  o 
anume  "ispită  schismatică".  Interesant  e  că  în  genere  românul  nu  prea  face  saltul  în 
schisma  spirituală.  Ispita  aceasta  se  istoveşte  în  sufletul  nostru  popular  printr'un 
proces  de  sublimare,  pe  planul  imaginaţiei  legendare  şi  poetice.  Tendinţa 
schismatică,  atât  de  general  şi  profund  omenească,  cel  puţin  între  gradele  de 
latitudine  şi  longitudine  europene,  îşi  găseşte  la  poporul  românesc  un  ventil  în 
creaţii,  cari  nu  depăşesc  cadrul  unui  anume  joc  al  imaginaţiei  şi  cari  pot  să  circule 
fără  nume  şi  fără  paternitate.  Ispita  schismatică  se  sublimează  în  vis  liber  şi  în 
viziuni  cari  nu  obligă,  şi  se  pierde  în  anonimat;  nu  se  dezvoltă  în  doctrină  şi  nu 
ajunge  la  creaţia  sectară,  de  noi  cuiburi  de  viaţă  religioasă.  Ne  găsim  în  faţa  unei 
trăsături  psihologice,  prin  care  ne  deosebim  bunăoară  de  poporul  rusesc  şi  lucru, 
cultura  biblică  si  bisericească  fecundează  sufletul  poporului  rusesc  in  sensul  practic 
al  schismei,  al  eresului,  şi  al  sciziunii  sectare.  Poporul  rusesc  aproape  ca  nici  nu  poate 
fi  despoiat  de  această  notă  sufletească.  Se  poate  risca  paradoxul  ca  însăşi  mişcarea 
"celor  fără  D-zeu"  are  în  Rusia  ca  substrat  psihologic  “Ispita  schismatică  religioasă", 
care  a  dus  şi  duce  acolo  la  toate  înjghebările  sectare.  înfloreşte  şi  la  popoarele 
apusene  sectarismul.  Acolo  însă  sectarismul  e  un  rezultat  nu  atât  al  fecundităţii 
religioase,  ca  în  Rusia,  cât  al  tendinţei  prin  care  am  caracterizat  sumar  rolul  culturii 
biblice  şi  bisericeşti  la  apuseni.  Cultura  biblică  se  vrea  în  sufletul  popoarelor  apusene 
"realizată",  ca  doctrină  şi  stil  de  viaţă,  şi  aceasta  în  forma  cea  mai  "pură".  Din  această 
tendinţă  spre  puritate  se  nasc  aci  fără  curmare  mişcările  sectare.  în  Rusia  sectele  iau 
flintă  nu  din  năzuinţa  după  paradisul  pierdut  şi  dorit  al  doctrinei  pure  şi  originare, 
cât  dintr'o  fecunditate  religioasă  naturală,  de  proporţii  explozive,  ca  să  zicem  aşa.  E 
adevărat  că  în  ultimele  decenii  şi  poporul  românesc  a  fost  invadat  de  secte,  dar  toate 
sunt  străine,  nu  un  produs  al  pământului.  Faptul  că  invazia  a  fost  cu  putinţă  se 
datoreşte,  credem,  în  primul  rând  desinteresului  crescând  al  preoţimei  faţă  de 
nevoile  religioase  ale  poporului. 

NAŢIONALITATEA  ÎN  ARTĂ 


de  Nichifor  CRAINIC 

Acum  treizeci  de  ani,  în  1905,  cultura  noastră  se  îmbogăţia  cu  o  carte  de  doctrină 
naţionalistă,  ce-ar  fi  trebuit  să  ajungă  îndreptarul  clasic  al  creaţiei  româneşti.  E 
Naţionalitatea  în  artă  de  d.  A.  C.  Cuza.  Aceasta  opera  s'a  bucurat  de  blestemul  unei 
tăceri  compacte,  a  cărei  ghiata  nicio  discuţie  n'a  spart-o.  în  treizeci  de  ani,  ajunsă 
abia,  —  şi  totuşi,  —  la  a  treia  ediţie,  ea  continuă  să  ducă  o  existenţă  subterană, 
asemenea  scrierilor  neîngăduite  de  censura  Evului  Mediu  sau  a  cărţilor  creştine  care 
circulă  în  taină  pe  sub  teroarea  din  împărăţia  Sovietelor.  Soarta  ei  e  semnificativă 
pentru  tot  ce  e  produs  curat  românesc  în  această  ţară  unde  nu  conştiinţa  naţională 
stăpâneşte  şi  călăuzeşte.  O  altă  putere,  suprapusă  nouă,  diabolic  organizată  până  în 
cel  din  urmă  amănunt,  captând  aproape  toate  mijloacele  de  publicitate  şi  aproape 
toate  oficiile  de  fabricat  opinii,  domină,  strivitoare,  sufletul  României  de  azi.  Această 
putere  aparţinând  unei  minorităţi  de  rasă  streină  exercită  asupra  producţiei 
româneşti,  spirituale,  politice  şi  economice,  o  censură  susţinută,  ce  nu  cunoaşte 


124  -  Revista  "Gândirea",  Bucureşti.  Anul  XIV,  Nr.  3,  Martie,  1935. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


186 


margini  în  ferocitatea  ei  abia  disimulată  şi  în  intoleranţa  ei  crudă.  Atotputernicia  ei 
este  evidentă  în  politică  şi  economie.  în  domeniul  culturii  ea  a  crescut  covârşitor. 
Toate  marile  tipografii,  uzinele  cotidianelor,  sânt  ale  ei,  —  afara  de  Universul;  toate 
marile  edituri  sânt  ale  ei,  —  afară  de  Cartea  Românească;  majoritatea  librăriilor  e  în 
mâinile  ei;  majoritatea  chioşcurilor  de  ziare  îi  aparţine.  Mijloacele  de  producţie  şi  de 
răspândire  a  imprimatului,  —  carte,  revista,  ziar  —  sânt  proprietate  străină.  Nouăzeci 
la  sută  din  tot  ce  se  tipăreşte  în  România,  din  tot  ce  alcătueşte  hrana  intelectuală 
zilnică  a  poporului  românesc,  poartă  pecetia  spiritului  şi  a  intereselor  acestei  puteri 
ce  ne-a  copleşit,  —  nu  prin  număr  încă,  dar  prin  organizaţie  şi  solidaritate. 

Gândul  scris,  gândul  care  se  ridică  din  adâncimile  sufletului  şi  explodează  în 
lumina  cuvintelor,  e  tăria  spirituală  cea  mai  mare  a  unui  neam.  Dar  în  asemenea 
condiţii,  când  tehnica  industrială  a  cuvântului  e  în  mâini  streine  şi  în  slujba  altor 
scopuri  decât  cele  ale  românismului,  cine  si  ce  mai  poate  garanta  autenticitatea 
gândului  naţional?  în  realitate,  stremul  de  neam,  prin  mijloacele  tehnice  pe  care  le 
deţine,  e  stăpânul  si  arbitrul  lui.  El  îl  censurează,  el  îl  retează,  el  îl  ciumpăveşte,  el  îl 
stâlceşte  şi-l  diformează  pentru  a-1  face  inofensiv  interesului  strein,  pentru  a-1  face 
instrument  al  acestui  interes,  pentru  a-1  face  din  vin  otravă  sau  apă  chioară,  pentru  a- 
1  întoarce  împotriva  sufletului  românesc.  Nici  pe  vremea  stăpânirilor  turceşti  şi 
maghiare,  gândul  nostru  n'a  trăit  drama  falsificării  şi  a  oprimării  din  România  mare 
şi  liberă.  Orice  scriitor  român,  orice  publicist,  care  merge  la  oficina  streină  a 
industriei  cuvântului,  ştie  ce  însemnează  această  dramă.  Intrat  gazetar,  el  nu  mai 
scrie,  ci  slugăreşte  diformându-şi  zilnic  creerul  pentru  apărarea  Internaţionalelor.  Cu 
sadismul  morbid  al  rasei  lor,  noii  stăpâni  îi  poruncesc  să-şi  înjure  de  cele  sfinte 
tocmai  pe  fratele  pe  care-1  ştie  mai  curat.  Dacă  vrea  să-şi  asigure  o  pâine,  ei  trebuie 
să  tămâie  pe  Marx,  pe  Freud,  pe  Trotzki,  zeii  „umanităţii”.  Dacă  l-a  împins  demonul 
să  scrie  romane,  nicio  editură  nu  i-le  va  tipări  până  nu  mânjeşte  paginile  cu 
libidinosităţi  freudiste,  cu  pederastie  şi  înfrăţire  universală.  Atunci  o  reclamă  uriaşă 
îi  stă  la  dispoziţie  si  scriitorul  e  declarat  cu  atât  mai  genial  cu  cât  îşi  considera  eroii 
numai  dela  buric  în  jos,  din  faţă  şi  din  spate.  Industria  cuvântului  varsă  astfel  torente 
de  pornografie  peste  cea  mai  decăzută  ţară  din  Europa. 

în  schimb,  scriitorul  care,  conştient  de  primejdia  acestei  censuri,  —  cea  mai 
intolerantă  din  lume,  —  şi  a  acestei  industrii  de  contrafacere  a  gândului  românesc, 
ridică  un  protest,  schiţează  o  revoltă,  e  fulgerat  de  mâniile  răzbunătoare  ale  lui 
Elohim,  e  batjocorit  cu  perversă  voluptate  până  într'al  noulea  neam,  e  declarat 
nebun,  tâlhar  sau  barbar  „medieval”,  iar  cărţile  lui  sânt  puse  la  index. 

Ceeace  pecetlueşte  mai  adânc  decadenţa  simţului  nostru  românesc  e  ca  şi  bruma 
de  presă  naţională,  ce  supravieţuieşte  încă,  s'a  lăsat  morfinizată  şi  anexată  spiritului 
strein.  în  asemenea  condiţii,  misiunea  unei  prese  româneşti  ar  fi  tocmai  să 
evidenţieze  şi  să  apere  valorile  creaţiei  naţionale,  batjocorite  sau  puse  la  index  de 
cealaltă  presă.  Dar  organele  româneşti,  ignorând  cu  totul  aceste  valori,  nu  fac  altceva 
decât  să  laude  mecanic  contrafacerile  spiritului  românesc  pe  care  i  le  recomandă 
oficinele  streine  ale  marei  industrii  a  imprimatului.  în  această  laşitate  universală,  a  fi 
român  şi  a  voi  să  scrii  româneşte  înseamnă  a  te  destina  singur  unei  zone  de  izolare, 
unde  numai  tăria  cugetului  tău  te  poate  sprijini  şi  credinţa  că  lanţurile  acestei  robii, 
cea  mai  nedemnă  dintre  toate,  se  vor  zdrobi. 

A.  C.  Cuza  cugetă  şi  scrie  în  asemenea  condiţii.  E  printre  noi,  —  şi  opera  lui  — 
singurul  mare  sistem  de  economie  politică  şi  singura  teorie  închegată  a  specificului 
naţional  în  creaţia  artistică,  —  parcă  s'ar  fi  cufundat,  uitată,  în  adâncul  unui  ocean,  la 
suprafaţa  căruia  urlă  glasuri  ce  nu  sânt  ale  noastre,  într'o  furtună  ce  vine  dinspre  alte 


Nicolae  Niţă 


187 


ţărmuri  decât  ale  noastre.  Numai  cine,  trăind  în  larma  falsă  dela  suprafaţa  vieţii 
noastre  publice,  a  gustat  rarele  bucurii  ale  izolării  de  bună  voie,  poate  să  înţeleagă  pe 
omul  acesta,  pe  care  nicio  lovitură  nu  l-a  descumpănit,  nicio  ameninţare  nu  l-a 
determinat  la  vreo  predare  laşa,  ci,  stâlp  în  vijelie,  a  ştiut  să  riposteze  fulgerelor  si 
trăsnetelor  cu  un  zâmbet  glacial  şi  cu  o  glumă  de  oţel.  Fiindcă  izolarea  lui  la 
suprafaţă  e  mincinoasă  şi  aparentă;  neclintirea  lui  văzută  e  sprijinită  pe  stânca  din 
adânc;  gândul  lui  e  înfipt  în  substanţa  permanentă  a  gândului  nostru  milenar,  ca  o 
ancoră  în  fundul  mării.  Şi  poate,  cine  ştie,  liniştea  asta  de  unul  singur,  ce  te  îngheaţă, 
cunoaşte  vulcani  submarini  şi  taine  ale  mişcărilor  lor  care,  când  izbucnesc, 
cutremură  adâncurile  toate,  vânzolesc  marea,  scot  la  suprafaţă  alte  glasuri  şi  fac  să 
sufle  marile  vijelii  ale  prefacerilor  epocale... 

Naţionalitatea  în  artă  e  gând  cristalizat  din  adâncul  românesc.  E  cartea  unui 
adevar  fundamental  al  vieţii  noastre  ca  neam.  Şi  dacă  ea  a  zăcut  treizeci  de  ani  în 
tăcere  organizată  e  fiindcă,  poate,  contrastul  dintre  adevărul  ei  şi  falsul  sinistru  de 
care  am  vorbit,  nu  era  destul  de  violent  pentru  a  o  pune  în  lumină.  Cărţile  îşi  au 
soarta  lor.  Ceasul  acesteia  abia  deacum  încolo  vine. 

Ce  este  naţiunea?  „Totalitatea  indivizilor  de  acelaş  sânge,  formând  prin 
coheziunea  lor  naturală  aceeaş  fiinţă  colectivă,  cu  organe  proprii  care  sânt  clasele 
sociale  şi  Statul,  şi  cu  acelaş  suflet  care  este  naţionalitatea”.  Precum  în  om,  sufletul  e 
acela  care  dă  formă  trupului  şi-i  determină  manifestările,  tot  astfel  naţionalitatea  dă 
formă  definită  naţiunii  şi-i  determină  toate  manifestările.  Ea  e  o  fatalitate  organică. 
A.  C.  Cuza  o  numeşte  lege  naturală  sau  putere  naturală  ca  expresie  a  sângelui  sau  a 
rasei.  Credem  că  nu  greşim  dacă  o  identificăm  cu  entelechiile  aristotelice,  care  dau 
formele  lucrurilor  vii.  Naţionalitatea  nu  se  dobândeşte  în  mod  juridic  sau  în  alt  mod, 
fiindcă  modul  juridic  e  regula  unor  raporturi  exterioare.  Cu  naţionalitatea  te  naşti  şi 
vii  pe  lume.  Ea  face  parte  din  misterul  fiinţei  noastre.  E  data  ontologic  în  noi,  cum 
spune  atât  de  adânc  şi  atât  de  just  D.  Stăniloae  în  studiul  „Ortodoxie  şi  naţiune”, 
publicat  în  numărul  precedent  al  acestei  reviste.  Locul  naţionalităţii,  deci,  nu  e 
numai  sângele  sau  rasa,  dar  şi  spiritul  nostru.  Ea  e  impregnată  în  integralitatea 
existenţii  noastre.  Ca  atare,  toate  manifestările  noastre,  toate  chipurile  noastre  de  a 
reacţiona  faţă  de  lume  vor  purta  în  mod  instinctiv  pecetia  ei  specifică.  Fiindcă 
naţionalitatea  e  ceeace  deosebeşte  pe  cei  de-un  sânge  de  cei  de  alt  sânge.  Omenirea  e 
un  concept  aritmetic:  e  suma  tuturor  naţiunilor. 

Cultura  la  rândul  ei,  e  „o  formă  de  existenţă”  a  unui  popor.  Şi  împreună  cu  ea, 
toate  instituţiile  pe  care  si-le  creaza  acel  popor.  Ele  vor  fi  cu  atât  mai  viabile  cu  cât 
vor  fi  mai  conaturale  poporului  după  legea  naţionalităţii.  Căci  precum  nu  există  o 
omenire  omogenă,  ci  numai  o  sumă  abstractă  a  feluritelor  unităţi  etnice,  tot  astfel  nu 
există  o  cultură  universală  omogenă,  ci  culturi  naţionale  specifice,  care  converg  în 
tendinţele  ascendente,  fireşti  fiecăreia  dintre  ele,  către  un  spirit  universal.  Baza  unei 
culturi  e  specifică;  tendinţa  ei  universală.  Nu  cosmopolită,  accentuiază  A.  C.  Cuza,  ci 
universală.  Astfel  se  cristalizează,  ca  dela  sine,  principiul  fundamental  al  teoriei  lui  A. 
C.  Cuza:  Naţionalitatea  e  puterea  creatoare  a  culturii. 

în  artă  se  poate  verifica  mai  bine  ca  oriunde  principiul  enunţat.  Arta  e  cea  mai 
spontană  şi  mai  liberă  formă  de  manifestare.  Ea  e  imaginea  în  care  se  răsfrânge  mai 
autentic  firea  lăuntrică  a  unei  naţiuni.  Considerând  arta  populară,  adică  plăsmuirile 
instinctive  ale  popoarelor,  vom  constata  o  varietate  nesfârşită  dela  ţară  la  ţară,  ceeace 
dovedeşte  că  un  geniu  deosebit  a  zămislit-o  pe  fiecare.  Artiştii,  zice  A.  C.  Cuza,  sânt 
exemplarele  cele  mai  alese  ale  unei  naţiuni.  Adică  cele  mai  reprezentative,  fiindcă  în 
artişti  puterea  naţionalităţii  se  descarcă  într'un  grad  de  intensitate  maximă.  Omer  e 


Articole  clin  Presa  Legionară 


188 


grec.  El  e  sinteza  artistică  a  unui  neam,  cu  miturile,  cu  idealurile  şi  felul  lui  întreg  de 
a  fi.  Sute  de  tălmăciri  s'au  încercat  în  limbile  moderne,  dar  oricâte  s'ar  mai  încerca, 
Iliada  şi  Odiseia  vor  rămâne  deapururi  opere  greceşti.  Şi  totdeodată,  opere  umane 
universale.  O  operă  de  artă  e  cu  atât  mai  umană  cu  cât  e  mai  naţională.  Fiindcă, 
trebuie  să  adăugăm,  umanitatea,  care  e  un  concept  abstract,  se  reduce  în  ultim 
termen  la  naţionalitate,  care  e  o  realitate  ontologică.  Dacă  Shakespeare  e  universal, 
aceasta  se  datoreşte  faptului  că  „niciun  poet  n'a  fost  vreodată  mai  naţional”. 

Toate  artele  sânt  produse  ale  naţionalităţii  şi  deci  înzestrate  cu  un  specific 
imponderabil,  dar  evident.  Acest  imponderabil  însă  îl  putem  defini  mai  lesne  în 
literatură,  a  cărei  expresie  o  dă  limba.  Cuvintele  sânt  imagini  directe  ale  sufletului. 
Sânt  flori  cu  rădăcini  în  adâncul  etnic.  Sângele  viu,  care  circulă  în  ele,  e  pulsat  de 
inima  neamului.  Limba  e  astfel  o  proprietate  organică  a  naţiunii.  Un  neam  deposedat 
de  limba  lui  încetează  de  a  fi.  Dar  şi  pentru  opera  literară  limba  e  proprietate 
organică.  Transpusă  în  altă  limbă,  opera  şi-a  pierdut  viaţa  proprie.  Ea  e  desfigurată, 
în  realitate,  opera  poetică  nu  se  poate  traduce,  adică  nu  se  poate  transpune  fără  să  se 
altereze.  Nu  există  nici  un  caz  în  care  traducătorul  să  fi  înfrânt  misterul  naţionalităţii. 
A.  C.  Cuza  citează  numeroasele  traduceri  ale  lui  Omer  în  limba  franceză.  Mulţimea 
lor  se  explică  prin  neisbutirea  lor.  Aceasta  nu  însemnează,  fireşte,  că  traducerile  nu 
sânt  necesare  pentru  îmbogăţirea  unei  tinere  culturi  naţionale.  Dar  ele  sânt 
simulacre  ale  operelor  originale.  Fiindcă  o  limbă  conţine  armonii,  cuvinte  şi 
imponderabile  sufleteşti  cu  neputinţă  de  tradus  în  altă  limbă.  Cu  o  mare  bogăţie  de 
informaţie,  cu  un  gust  desăvârşit  şi  cu  o  fineţe  de  analiză  pe  care  n'a  ajuns-o  până  azi 
niciun  critic  român,  A.  C.  Cuza  exemplifică  imposibilitatea  traducerii.  Paginile  în  care 
defineşte  înţelesul  cuvântului  lăcrămioare,  intraductibil  în  nicio  limbă  europeană, 
constituie  o  culme  de  subtilitate  pură  la  care  s'a  ridicat  critică  românească. 

Limba  fiind  deci  o  proprietate  organică  a  naţiunii,  niciun  artist  de  altă  rasă  nu  se 
poate  împroprietări  în  domeniul  el.  Talentul  lui  înnăscut,  exprimat  în  limba  altui 
neam,  va  da  o  operă  hibridă.  Heinrich  Heine,  poet  evreu  de  limba  germană,  e  un 
exemplu  tipic.  Poporul  german  refuză  să  se  recunoască  în  el  până  într'atâta  încât 
niciun  oraş  din  Reich  nu  i-a  primit  statuia.  O  delicioasă  şi  spirituală  analiză  scoate  în 
evidenţă  caricatura  de  limba  românească  în  care  Roneti-Roman,  om  de  incontestabil 
talent,  a  scris  piesa  specific  evreească  Manasse.  Cu  aceeaş  vervă  îndrăcită  ni  se 
demonstrează  incapacitatea  lui  Adolf  Stern  de  a  traduce  pe  Shakespeare  în  graiul 
nostru.  Evreii  cari  scriu  româneşte,  neisbutind  să  capteze  misterul  etnic  al  limbii 
noastre,  dau  opere  caduce,  artificiale. 

Cultura  românească  e  un  privilegiu  din  natură  şi  o  misiune  conştientă  a  neamului 
nostru.  Ea  e  dată  ontologic  în  legea  naţionalităţii.  Infracţiunile  la  aceasta  lege  duc  la 
nimicirea  naţiunii  însăş.  Neamurile  pier  când  se  absorb  într'o  cultură  streină  sau 
când  nu-şi  creează  una  proprie.  Vitalitatea  naţională  atârnă  de  ridicarea  acestor  date 
ale  naturii  la  rangul  de  conştiinţă  călăuzitoare.  Sântem  în  măsura  în  care  ştim  că 
sântem  şi  ce  sântem.  Cultivarea  specificului  etnic  e  un  comandament  suprem  al 
conştiinţei  noastre  de  existenţă.  Prin  cultura  naţională  ne  cunoaştem,  prin  ea  ne 
conservăm  şi  ne  desăvârşim.  E  ceeace  A.  C.  Cuza  formulează  ca  un  corolar  al 
principiului:  „Naţionalitatea  e  puterea  creatoare  a  culturii  umane”,  şi  anume; 
„Cultura  e  puterea  creatoare  a  naţionalităţii”.  Credem  însă  că  această  ultimă  formulă 
e  o  exagerare  pricinuită  de  dragostea  nemăsurată  pentru  simetrii  a  gândirii  sale 
dinamice  şi  apodictice.  în  altă  parte,  însuş  d-sa  înlocuieşte  cuvântul  „creatoare”  cu 
acela  de  „conservatoare”.  Ceeace  este  adevarat.  Naţionalitatea  e  puterea  creatoare  a 
culturii;  cultura  e  puterea  de  conservare  şi  desăvârşire  a  naţiunii. 


Nicolae  Niţă 


189 


Cunoaşterea  de  sine,  ca  neam,  prin  artă  trebuie  să  ducă  la  acţiunea  organizată  a 
conservării  şi  desăvârşirii  naţionale.  Acesta  e  rolul  ce  revine  clasei  conducătoare,  prin 
care  A.  C.  Cuza  înţelege  pe  artişti,  învăţaţi  şi  bărbaţi  politici.  Pentru  aceştia,  autorul 
alcătuieşte  un  admirabil  catechism  de  acţiune  practică. 

Ce  poate  fi  mai  fundamental  decât  această  doctrină  ruptă  din  însuş  adevărul 
vieţii?  N.  Iorga  —  pe  când  era  N.  Iorga  —  a  exprimat-o  temperamental  şi  vulcanic. 
Titu  Maiorescu  a  migălit  abia  în  marginea  ei.  C.  Rădulescu-Motru  face  din  ea  o 
confuzie  din  care  nici  dânsul  nu  mai  înţelege  nimic.  A.  C.  Cuza  i-a  dat  amploare  de 
sistem  rotund  şi  clar  ca  o  sferă  de  cristal,  şi  de  neclintit  în  logica  lui  lăuntrică. 

Dar  ceeace  e  trist  din  cale-afară  e  că  tocmai  clasa  noastră  conducătoare,  căreia  A. 
C.  Cuza  îi  atribuie  această  salvatoare  solie,  a  uitat-o  cu  desăvârşire.  Artişti,  învăţaţi, 
oameni  politici,  —  ei  trăiesc  terorizaţi  de  falsa  opinie  cu  care  oficinele  înstrăinării  au 
acoperit  ţara.  Faţă  de  puterea  ce  l-a  anexat  şi-l  domină,  conducătorul  de  azi,  artist, 
savant  sau  politician,  se  ruşinează  că  e  român;  faţă  de  poporul  de  care  are  nevoie,  ca 
adulator,  cititor  sau  sprijinitor  electoral,  el  simulează  un  naţionalism  sub  a  cărui 
mască  şi-a  vândut  demult  otreapa  de  suflet  pe  care  o  mai  avea.  în  tăcerea  compactă, 
podită  glacial  peste  o  doctrină  cum  e  aceea  a  Naţionalităţii  în  artă,  eu  văd  toată 
ruşinea  decadenţii  în  care  zace,  fără  leac,  clasa  conducătoare  a  României  de  azi.  Unde 
e  generaţia  care  să  răspundă  cu  ecoul  faptei  la  glasul  ce  cheamă  spre  viitorul 
naţional? 


DIN  MĂRTURISIRILE  UNUI  NAŢIONALIST  125 

de  Emil  CIORAN 

Niciodată  nu  vom  putea  încorona  România  cu  un  nimb  istoric,  dacă  fiecare  din  noi 
nu  va  trăi  cu  o  pasiune  vijelioasă  şi  dureroasă  toate  umilinţele  cari  au  umplut  trista 
noastră  istorie.  Dacă  nu  vom  încerca  subiectiv  regresiunea  în  dezastrul  şi  tragedia 
istoriei  noastre,  pierduţi  suntem  pentru  transfigurarea  viitoare  a  acestui  neam, 
fiindcă  pierdut  va  fi  el  însuşi.  Nu  înţeleg  cum  există  oameni  cari  dorm  liniştiţi  după 
ce  se  gândesc  la  existenţa  subterană  a  unui  popor  persecutat,  la  secolele  de  întunerec, 
de  groază  şi  de  iobăgie.  Când  văd  Ardealul  mi  se  desfăşoară  o  configuraţie  plastică  a 
unor  dureri  mute,  a  unei  drame  închise  şi  înăbuşite,  a  unui  timp  fără  istorie.  O  mie 
de  ani  într’o  monotonie  sub-istorică,  o  mie  de  ani,  ca  o  multiplicare  monstruoasă  a 
unui  moment,  a  unui  singur  moment.  Spectacolul  invariabil  al  persecuţiei  îmi  dă 
fioruri  reci;  căci  mă  înspăimântă  o  dramă  cu  un  singur  motiv.  Aceiaşi  lipsă  de 
libertate  şi  în  celelalte  provincii;  numai  că  variaţiile  peisajului  dau  iluzia  unui  joc 
istoric. 

îmi  place  ‘n  clipele  de  tristeţe  să  măresc  intensitatea  acestora,  lunecând  spre 
depărtările  neamului  românesc  şi  să  mă  chinuesc  scufundat  în  durerile  lui.  Iubesc 
blestemele  aruncate  dealungul  veacurilor  de  acest  popor  şi  mă  ‘nfioară  resemnarea, 
gemetele  şi  toate  jelaniile  consumate  ‘n  umbră. 

Nu  aveţi  momente  când  auziţi  trecutul  nostru,  când  tot  ce  a  trăit  acest  neam  se 
actualizează  în  voi  şi  se  subtilizează  într’o  muzică  de  monotone  lungimi  orientale,  în 
tărăgăneala  melancolică  a  melodiilor  noastre  populare?  Nu  vă  arde  uneori  ca  o 
otravă  concentrată  toată  seria  umilinţelor  îndurate  şi  nu  troznesc  în  voi  toate 
dorinţele  de  răzbunare,  acumulate  în  sute  de  ani? 


125  -  Revista  "Gândirea",  Bucureşti.  Anul  XIV,  Nr.  3,  Martie  1935. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


190 


N’a  înţeles  nimic  din  problema  României,  acela  pentru  care  ea  nu  este  o  obsesie 
dureroasă.  Viziunea  lucidă  şi  amară  a  trecutului  ei  trebue  trăită  până  în  ultimele 
conse-  cinţe  pentru  ca  să  ne  putem  da  seama  de  sensul  unei  mari  misiuni.  Pierdut 
este  acela  pentru  care  retrăirea  destinului  nostru  nu  este  o  răspântie  în  viaţa  sa  şi  un 
prilej  de  tragedie.  Nu  este  naţionalist  acela  pe  care  nu-1  chinue  până  la  halucinaţie 
faptul  că  noi  românii  n’am  făcut  până  acum  istorie,  ci  am  aşteptat  să  ne  facă  istorie, 
să  ne  dinamizeze  un  torent  transcendent  fiinţei  noastre;  nu  este  naţionalist  acel  ce  nu 
e  frământat  de  limitarea  fatală  care  închide  România  în  cercul  şi  fatalitatea  culturilor 
mici,  a  acelor  culturi  cari  n’au  curajul  să  se  învârte  în  jurul  propriei  lor  axe;  nu  e 
naţionalist  acel  care  nu  sufere  infinit  că  România  n’are  misiunea  istorică  a  unei 
culturi  mari,  imperialismul  cultural  şi  politic,  megalomania  inerentă  şi  voinţa 
nesfârşită  de  putere,  caracteristice  marilor  naţiuni,  precum  nu  e  naţionalist  acel  ce 
nu  doreşte  fanatic  saltul  transfigurator  al  istoriei  noastre. 

România  nu  poate  fi  iubită  naiv,  neproblematic,  pătruns  de  exigenţele  unei  iubiri 
evidente,  fiindcă  nu  este  atât  de  evident  că  România  trebue  iubită.  Câţi  dintre  acei 
cari  au  încercat  să  pătrundă  sensul  vacuităţilor  şi  discuţiunilor  noastre,  a  labilităţii 
formei  noastre  de  viaţă  şi  a  inorganicităţii  stilului  nostru  de  viaţă  istorică,  —  n’au 
mărturisit  o  viaţă  întreagă  dispreţul  pentru  forma  românească  de  existenţă,  o 
neîncredere  totală  şi  un  scepticism  ironic?  Este  un  semn  de  aspiraţie  profetică  în 
elanul  acelora  cari,  după  ce  au  confruntat  lucid  toate  ironiile  şi  paradoxele  ciudate 
ale  României,  nu  i-au  refuzat  acesteia  posibilitatea  unui  nimb  istoric,  a  unei  misiuni 
şi  a  unui  destin. 

Nu  este  mare  lucru  a  iubi  România  din  instinct?  Nu  este  nici  un  merit.  Dar  să  o 
iubeşti  după  ce  ai  disperat  total  de  destinul  ei,  îmi  pare  totul.  Şi  cine  n’a  disperat  de 
destinul  României  niciodată,  acela  n’a  înţeles  nimic  din  complexitatea  acestei 
probleme  şi  acela  nu  va  fi  angajat  nicicând  profetic  în  destinul  acestei  ţări.  Pentru 
spiritele  problematice,  cari  îşi  dau  seama  mai  mult  de  umbrele  istoriei  universale, 
decât  de  luminile  ei,  cari  înţeleg  că  există  neamuri  condamnate  şi  ratări  fatale, 
decadenţe  precoce  şi  anonimate  inevitabile,  aderenţa  la  direcţia  internă  a  unui  popor 
în  naştere,  nu  este  un  act  atât  de  spontan. 

Precum  sunt  oameni  cari  iau  cunoştinţă  de  ei  înşişi,  cari  ating  un  nivel  de 
autoconştiinţă,  târziu  în  maturitate,  tot  astfel  sunt  neamuri  cari  se  descopăr  lor  înşile 
după  ce  biologic  au  consumat  o  mare  parte  din  existenţă.  România  este  o  ţară 
biologic  matură;  ea  nu-şi  poate  permite  să  trăiască,  pe  planurile  spiritului,  în  formele 
naive  ale  acestuia.  Spiritual,  românii  n’au  fost  niciodată  copii  şi  nu  vor  putea  fi 
niciodată. 

întâiul  nostru  pas  istoric  trebue  să  coincidă  cu  o  afirmaţie  de  maturitate  a 
spiritului.  România  a  putut  vegeta  secole,  fiindcă  nivelul  sub-istoric  nu  cunoştea 
exigenţele  imperialiste  ale  spiritului.  Dar  acum  România  nu  mai  are  timp.  Ori  o 
transfigurare  istorică,  ori  nimic. 

Cea  mai  mare  parte  din  culturi  îşi  au  copilăria  lor,  cunosc  formele  aurorale  ale 
spiritului,  ating  grandoarea  în  naivitate.  Nouă  nu  ne  rămâne  altă  cale,  pentru  a 
atinge  un  nivel  istoric,  decât  să  explodăm  cu  toată  substanţa  noastră,  într’un  efort  de 
maturitate  spirituală.  Cu  tot  ceeace  individualizează  esenţa  fiinţei  noastre,  cu 
rezervele  neconsumate  ale  unui  neam,  să  ne  ridicăm  la  un  rang  istoric,  din 
perspectiva  căruia  să  desprindem  în  orizonturile  noastre  contururile  unei  mari 
naţiuni  sau  dacă  nu  voinţa  de  afirmare  a  unei  naţiuni.  Tot  ce  n’am  trăit  până  acum  în 
viaţa  spiritului  să-şi  găsească  o  expresie  şi  împlinire  şi  toate  rezervele  ce  trebuiau 
consumate  în  decurs  de  secole  în  procesul  vital  al  unei  naţiuni,  să  se  canalizeze  în 


Nicolae  Niţă 


191 


voinţa  de  putere  a  unei  naţiuni.  Toată  misiunea  noastră  să  fie  un  act  de  infinită 
răzbunare.  Şi  în  pasiunea  pentru  creaţie  să  ne  pedepsim  propriul  nostru  somn 
istoric. 

România  are  o  situaţie  analoagă  Rusiei.  Rusia,  în  secolul  trecut,  a  intrat  deodată 
în  istorie.  întâia  generaţie  de  intelectuali  a  marcat  categoric  stilul  cultural  al  Rusiei. 
Şi  cum  saltul  în  istorie,  fără  continuitatea  evidentă  a  unei  tradiţii  culturale,  pretindea 
determinarea  direcţiei  şi  a  finalităţii  vieţii  naţionale,  tot  secolul  trecut  n’a  făcut 
altceva  decât  să  desbată  problema  misiunii  Rusiei.  Franţa,  care  are  o  istorie  atât  de 
rotunjită,  n’a  cunoscut  niciodată  tortura  ideii  mesianice,  fiindcă  misiunea  ei  se 
desprindea  firesc  din  procesul  normal  al  istoriei  sale.  Gândul  mesianic  a  fost  în  Rusia 
expresia  trezirei  din  somnul  ei  istoric.  Absenţa  unei  logici  a  vieţii  istorice  ruseşti  a 
fost  motivul  care  a  determinat  viziunea  iraţionalistă  în  filosofia  istoriei  din  Rusia 
secolului  trecut.  într’o  astfel  de  viziune,  istoria  poate  să  aibă  o  finalitate  şi  fără 
imanenţa  unui  logos.  Mesianismul  rusesc  a  împrumutat  dela  Hegel  doar  patosul  şi 
monumentalul  viziunii  istorice,  fără  să-i  accepte  raţionalismul  dialecticii  sale.  Este  de 
altfel  caracteristic  tuturor  marilor  mesianisme,  viziunea  dinamică  şi  finalistă  fără 
perspectiva  raţionalistă. 

Anomaliile  istorice  ale  Rusiei,  sunt  pe  plan  incomparabil  mai  redus  ca  ale  noastre. 
La  noi,  însă,  numai  după  răsboiu  şi  în  deosebi  în  ultimii  ani,  problema  misiunii 
României,  adică  a  obligaţiei  supreme  şi  ultime  faţă  de  esenţa  ei,  a  devenit  arzătoare. 
Un  neam  care  n’are  o  misiune,  nu  numai  că  nu  merită  să  trăiască,  dar  n’are  absolut 
nici  un  sens.  Ceeace  există  în  România  incontestabil  este  aspiraţia  mesianică;  dar  nu 
există  o  determinare  a  conţinutului  acestei  misiuni  în  conştiinţa  publică.  Miturile 
României  sunt  numai  în  germen.  Pentru  ca  un  neam  să  trăiască  sentimentul  propriei 
sale  dilatări  lăuntrice,  trebue  să  i  se  aducă  în  conştiinţă  aceste  mituri,  să  i  se 
determine  explicit  sensul  misiunii  sale.  Decât,  în  această  misiune  trebue  să  fie  o  aşa 
de  mare  proecţie  de  orgoliu  încât  incomensurabilul  viziunii  mesianice  să  menţină  o 
atmosferă  mistică  în  jurul  ei.  Un  mesianism  fără  mistică  e  gol  şi  inutil. 

România  numai  atunci  va  avea  un  sens  în  lume  când  ultimul  român  îşi  va  da 
seama  de  specificul  şi  unicul  condiţiei  româneşti.  Ce  mituri  a  scos  la  lumină  viaţa 
noastră  politică  de  până  acum?  Când  n’au  fost  platitudini,  au  fost  abstracţii  goale. 
Democraţia  românească  n’a  creiat  nici  măcar  conştiinţa  de  cetăţean.  Cu  platitudini  şi 
cu  abstracţii  vide  nu  se  poate  exalta  un  popor.  România  are  nevoie  de  o  exaltare  până 
la  fanatism.  O  Românie  fanatică  este  o  Românie  schimbată  la  faţă.  Fanatizarea 
României  este  transfigurarea  României. 

Miturile  unei  naţiuni  sunt  adevărurile  ei  vitale.  Acestea  pot  să  nu  corespundă 
adevărului;  faptul  n’are  nici  o  importanţă.  Suprema  sinceritate  a  unei  naţiuni  faţă  de 
sine  însăşi  se  manifestă  în  refuzul  auto-criticei,  în  vitalizarea  prin  propriile  ei  iluzii. 
Şi  apoi  o  naţiune  caută  adevărul?  O  naţiune  caut ă  puterea. 

Misiunea  României  trebue  să  ne  fie  mai  scumpă  decât  toată  istoria  universală, 
deşi  noi  ştim  că  trecutul  României  este  timp  fără  istorie. 

Oamenii  în  cari  nu  arde  conştiinţa  unei  misiuni  ar  trebui  suprimaţi.  Fără  spirit 
profetic  viaţa  este  un  joc  inutil.  Numai  în  clipa  când  România  se  va  consuma  în 
flăcările  interioare  ale  misiunii  sale,  ea  va  înceta  să  fie  întristătoare.  Căci  dacă  Rusia 
a  fost  numită  sfântă  şi  tristă,  atunci  România,  aşa  cum  ea  a  oscilat  până  acum  în 
nesigura  ei  viaţă,  nu  poate  fi  numită  decât  întristătoare.  Şi  întristătoarea  Românie  va 
înceta  să  fie  o  realitate  numai  când  ceasul  solemn  al  ei  va  bate.  Dar  ce  poate  însemna 
ceasul  solemn  al  unei  naţiuni? 

Când  o  naţiune  ia  conştiinţă  de  sine  însăşi,  pentru  a-şi  modifica  direcţia  şi  cursul 


Articole  clin  Presa  Legionară 


192 


existenţii  sale,  când  la  această  răspântie  ea  înţelege  să-şi  valorifice  toate  virtualităţile 
ei  în  sensul  ancorării  în  marele  ritm  al  istoriei,  atunci  acea  naţiune  se  apropie  de 
momentul  ei  esenţial,  dacă  nu  de  culmea  sa.  Dacă  România  nu  ţinteşte  în  spre 
momentul  ei  solemn,  dacă  tot  ce  a  trăit  această  ţară  într’un  trecut  de  umilinţe  şi  un 
prezent  de  compromisuri,  nu  se  va  răzbuna  în  voinţa  de  afirmare  şi  de  definire  a  unui 
destin,  atunci  totul  este  pierdut.  în  umbră  a  trăit;  în  umbră  va  muri!  Dar  dacă  forţele 
subterane  ale  României,  cari  trebue  să  existe  şi  pe  cari  noi  nici  nu  le  bănuim,  vor 
scoate  la  iveală  o  altă  Românie,  cu  alte  conţinuturi  şi  cu  alt  contur?  Nu  vom  fi  atunci 
îndreptăţiţi  să  aşteptăm  splendoarea  unui  destin,  ce  în  trecut  nici  măcar  în 
transparenţa  iluziilor  noastre  nu  ni  s’a  revelat? 

Ca  oameni  avem  dacă  nu  dreptul,  în  tot  cazul  libertatea  la  multe  speranţe.  Ca 
români,  nu  putem  avea  decât  una  singură:  speranţa  într’o  altă  Românie. 

PĂCAT  ŞI  TRANSFIGURARE  126 

de  Emil  CIORAN 

Există  multă  bucurie  în  nelinişte  şi  multă  voluptate  în  suferinţă.  Fără  acest 
compromis  superior,  cine  ştie  dacă  s’ar  mai  fi  găsit  oameni  care  să-şi  caute  fericirea 
în  nefericire  şi  salvarea  pe  drumuri  de  întunerec,  şi  dacă  ar  mai  fi  posibilă  o  mântuire 
prin  ocolurile  răului.  Iubirea  infernalului  nu  este  posibilă  fără  reflexele  de  paradis  ale 
bucuriei  şi  ale  voluptăţii  pure.  Dar  când  conştiinţa  noastră,  pe  calea  mântuirii 
inverse,  rămâne  la  un  moment  dat,  pură  de  bucurie  şi  de  voluptate,  când  neliniştea  şi 
suferinţa  se  închid  în  ele  înşile  pentru  a-şi  medita  abisul?  Atunci  ne  mai  putem  noi 
crede  pe  drumul  mântuirii?  Sau  mai  vrem  noi  să  ne  mântuim?  Nu  se  poate  şti  dacă 
omul  vrea  sau  nu  să  se  mântuiască,  fiindcă  nu  se  poate  şti  dacă  momentul  ultim  al 
mântuirii  —  transfigurarea  este  altceva  decât  o  înfundătură  sublimă. 

Refuzul  mântuirii  pleacă  dintr’o  iubire  secretă  a  tragediei.  Este  ca  şi  cum  odată 
mân-tuiţi,  ni-ar  fi  frică  să  nu  fim  aruncaţi  la  coş  de  Divinitate  şi  am  prefera  o  rătăcire 
pentru  a  ne  împlini  un  orgoliu  absolut.  Cu  toate  acestea  nu  există  nimeni  care  să  nu 
privească  pierderea  mântuirii,  ca  pe  cea  mai  mare  ocazie  pierdută,  precum  nu  există 
nimeni,  care  să  nu  se  îmbujoreze  în  visul  alb  al  transfigurării.  Şi  această  situaţie  este 
atât  de  dramatică,  încât  te  întrebi  dacă  Dumnezeu  nu  ne-a  exilat  pe  pământ  pe 
fiecare  în  parte. 

Dar  omul  nu  poate  trăi  numai  în  nelinişte  şi  numai  în  durere.  Existenţa  exclusivă 
în  gama  stărilor  negative,  fără  întoarcere  la  naivitate  şi  fără  înaintare  în 
transfigurare,  împovărează  în  aşa  măsură  conştiinţa  noastră,  încât  presiunea  unei 
vini,  adaugă  un  atribut  dureros  acesteia.  Naşterea  conştiinţii  vinovate  indică  un 
moment  primejdios  şi  fatal!  Ne  simţim  treptat  apăsaţi  de  temeri  ascunse  şi 
responsabili  fără  să  ştim  faţă  de  cine.  N’am  comis  nici  o  crimă  şi  n’am  ofensat  nici 
cea  mai  neînsemnată  fiinţă;  dar  conştiinţa  este  turburată  ca  după  o  crimă  şi  ca  după 
cea  mai  grozavă  ofensă.  Ne-am  ascunde  în  zone  de  întunerec  de  frica  luminii.  O 
teamă  de  claritate  ne  stăpâneşte,  o  teamă  de  lucruri  transparente,  de  tot  ceiace 
există,  fără  să  aibă  nevoe  de  justificare.  Neliniştea  creşte  cu  atât  mai  mult,  cu  cât  noi 
nu  putem  găsi  un  determinant  concret  şi  imediat.  O  vină  fără  obiect,  o  nelinişte  fără 
o  cauză  exterioară.  Am  vrea  atunci  mai  bine  să  fi  făcut  o  crimă,  să  fi  distrus  un 
prieten,  să  fi  ruinat  o  familie,  să  fi  fost  murdari,  triviali  şi  bestiali.  Mai  repede  am 
accepta  să  fim  recunoscători  unei  victime,  decât  să  ne  scufundăm  în  indefinitul 


126  -  Revista  "Gândirea",  Bucureşti.  Anul  XIV,  Nr.  4,  Aprilie  1935. 


Nicolae  Niţă 


193 


neliniştii  noastre.  Pierduţi  în  obscurităţile  unei  mine  şi  condamnaţi  fără  scăpare,  ne¬ 
am  simţi  mai  luminoşi  decât  în  mrejile  unei  vini  ce  n’o  putem  înţelege.  Conştiinţa 
vinovată  ne  oferă  exemplul  celui  mai  mare  naufragiu  moral.  Fără  ea  n’am  înţelege 
nimic  din  toată  drama  păcatului,  n’am  presimţi  nimic  din  procesul  prin  care  fără  să 
fim  vinovaţi  faţă  de  ceva,  putem  fi  vinovaţi  faţă  de  tot.  Când  ne  simţim  responsabili 
faţă  de  sursele  prime  ale  vieţii,  atunci  curajul  gândirii  noastre  a  devenit  primejdie 
pentru  existenţa  noastră. 

Naşterea  conştiinţii  vinovate  nu  se  poate  concepe  în  afară  de  o  existenţă  care 
sufere.  Drumul  spre  păcat  pleacă  din  suferinţă  şi  este  suferinţă.  Dar  o  suferinţă 
infinită.  Presiunea  conştiinţii  vinovate  n’o  cunosc  aceia  la  cari  suferinţa  încetează, 
pentru  cari  ea  este  o  simplă  potecă,  îngustă  ca  şi  dorinţa  lor  de  fericire  sau  de 
nefericire.  Ce  se  întâmplă,  însă,  cu  aceia  cari  n’au  de  ales  decât  între  suferinţă  şi 
paradis?  (Este  oare  admisibilă  altă  alternativă?)  Şi  ce  se  întâmplă  cu  aceia  cari  de 
frică  de  a  pierde  suferinţa  prin  câştigarea  paradisului,  nu  pot  renunţa  niciodată  la  ea? 
In  ce  lume  să  se  aşeze  acei  ce  se  simt  tari  numai  în  contradicţie,  ce  sunt  victorioşi 
doar  între  două  tăişuri?  Nu  este  existenţa  cea  mai  plină  aceia  în  care  mugurii  surâd 
putregaiului?  într’o  mare  existenţă,  contradicţia  este  o  supremă  unitate.  Reflexul 
Divinităţii  în  om  este  sesizabil  în  rezistenţa  în  antinomii.  Suntem  pe  calea 
Dumnezeirii  de  câte  ori  în  noi  dialectica  nu  mai  este  un  proces,  de  câte  ori 
antinomiile  se  rotunjesc  în  bolta  fiinţii  noastre,  imitând  curba  de  azur  a  cerului,  iar 
pe  calea  noastră  (a  celor  căzuţi  iremediabil  în  timp)  de  câte  ori  trăim  orice  proces  ca 
o  durere.  Şi  trăim  durerea  ca  o  dialectică  cu  un  singur  termen.  Durerea  se  afirmă;  se 
neagă  tot  în  durere  şi  se  înbină  în  durere.  Este  ceva  monoton  în  toată  drama 
suferinţii... 

Vrând  sau  nevrând,  fiecare  om  înclină  să  considere  durerea  ca  un  drum  spre 
puritate,  ca  un  simplu  moment  în  evoluţia  sa,  fiindcă  până  acum  nimeni  n’a  putut-o 
accepta  ca  o  stare  naturală.  Neputând-o  învinge  şi  depăşi,  ea  se  sistematizează  în 
existenţa  noastră,  creând  o  dispoziţie  exact  opusă  purităţii.  Ce  ispăşim  prin  suferinţa 
noastră?  Este  întâia  întrebare  a  conştiinţii  vinovate.  Ce  ispăşim  când  n’am  făcut 
nimic?  O  vină  fără  obiect  ne  tiranizează  şi  povara  pe  conştiinţă  creşte  cu  progresul 
durerii.  Un  criminal  are  o  scuză  pentru  neliniştea  lui:  victima;  un  om  religios;  un  gest 
imoral;  un  păcătos  obişnuit:  o  abatere  dela  lege.  Aceşti  oameni  sunt  scoşi  din 
comunitate;  atât  ei  cât  şi  comunitatea  ştiu  dece  sunt  blestemaţi.  Neliniştea  lor  are  un 
sprijin  în  certitudinea  motivului  exterior.  Fiecare  din  ei  poate  spune  liniştit:  sunt 
vinovat,  fiindcă...  Dar  acela  care  nu  poate  spune  nici  măcar  fiindcă?  Sau,  când  mai 
târziu,  în  torturile  conştiinţii  vinovate,  acest  fiindcă  va  fi  urmat  de  o  scuză  ce  acoperă 
totul  şi  acest  tot,  nu  va  putea  mângâia  cu  imensitatea  lui  dorinţa  noastră  dureroasă 
după  un  păcat  imediat,  concret  şi  viu?  N’am  vrea  oare  să  fim  vinovaţi  faţă  de  ceva 
vizibil ?  Să  ştim  că  suferim  din  cauza  cutărui  şi  cutărui  lucru,  să  ne  simţim  vinovaţi 
faţă  de  o  prezenţă,  de  o  fiinţă  determinată,  să  putem  aduce  durerea  noastră  fără 
nume  în  legătură  cu  un  nume... 

N’am  păcătuit  faţă  de  nimeni  şi  faţă  de  nimic;  dar  am  păcătuit  faţă  de  tot,  faţă  de  o 
ultima  raţiune.  Aceasta  este  calea  păcatului  metafizic.  Precum  formele  multiple  ale 
te-merii,  în  loc  să  se  nască  individual  şi  disparat  pentrucă  să  culmineze  în  frica  de 
moarte,—  se  nasc  la  unii  dintr’o  frică  iniţială  în  faţa  morţii,  tot  aşa  în  cazul  păcatului 
metafizic,  o  vină  esenţială  în  faţa  existenţii,  iradiază  dela  centru  toate  elementele 
povarei  noastre  lăuntrice. 

Conştiinţa  noastră  vinovată,  încercuită  de  coroana  neagră  a  păcatului,  îşi  dă  în 
cele  din  urmă  seama  de  un  atentat  comis  de  existenţa  noastră  împotriva  surselor 


Articole  clin  Presa  Legionară 


194 


vieţii  şi  ale  existenţii.  întâiul  şi  ultimul  păcat. 

Dintr’o  nesfârşită  suferinţă  se  naşte  conştiinţa  păcatului;  la  rândul  lui,  el  este  o 
pedeapsă  a  acestei  suferinţi.  Sau  poate  mai  mult:  păcatul  este  o  autopedeapsă  a 
suferinţii.  Ispăşim  prin  el  vina  de  a  nu  fi  devenit  puri  prin  durere;  de  a  nu  fi  făcut 
saltul,  transfigurarea,  ci  continuăm  a  suferi  mai  departe  fără  margine,  ispăşim  mai  cu 
seamă  de  a  nu  fi  voit  să  devenim  puri.  Căci  nu  se  poate  spune  că  n’am  avut  fiecare  la 
un  moment  dat  cheia  paradisului... 

Dintr’o  mare  reflexie  asupra  sa  însuşi,  conştiinţa  vinovată  începe  să  descopere 
raţiunile  ultime  ale  neliniştii  sale.  Decât,  acestea  niciodată  nu  vor  putea  echivala 
motivul  precis  şi  cauza  exterioară,  ci,  dimpotrivă,  amplifică  problemele  existenţii 
proprii. 

Căci  toată  drama  păcatului  metafizic  consistă  în  trădarea  raţiunilor  ultime  ale 
existenţii.  Aceasta  înseamnă  a  fi  vinovat  faţă  de  tot,  iar  nu  faţă  de  ceva.  Ştiind 
aceasta,  ne-am  uşurat  sarcina  şi  blestemul?  Nu!  fiindcă  nu  putem  înlătura  „cauza” 
neliniştii  noastre  fără  să  ne  înlăturăm  şi  pe  noi.  Deja,  păcătuind  ne-am  înlăturat  din 
existenţă,  câştigând  în  schimb,  o  deconcertantă  conştiinţă  a  acestei  existenţe. 

Toţi  acei  ce  au  trădat  geniul  pur  al  vieţii  şi  au  turburat  sursele  vitale  în  elanul 
demiurgic  al  conştiinţii,  au  atentat  la  raţiunile  prime  ale  existenţii,  la  existenţă  ca 
atare.  Ei  au  violat  misterele  ultime  ale  vieţii  şi  au  ridicat  toate  vălurile  ce  acopereau 
taine,  adâncimii  şi  iluzii.  Conştiinţa  vinovată  rezultă  din  atentatul  cu  voe  sau  fără  voe 
împotriva  vieţii.  Toate  clipele,  cari  n’au  fost  clipe  de  extaz  în  faţa  vieţii,  s’au  totalizat 
în  vina  infinită  a  conştiinţii.  Viaţa  ne-a  fost  dată  ca  să  murim  în  extazul  ei.  Datoria 
omului  era  s’o  iubească  până  la  orgasm.  Oamenii  trebuiau  să  lucreze  la  construirea 
celui  de  al  doilea  paradis.  Dar  la  această  construcţie  n’a  fost  depusă  până  acum  nici  o 
piatră;  doar  lacrimi.  Se  poate  oare  construi  un  paradis  cu  lacrimi  ? 

Păcatul  metafizic  este  devierea  dela  suprema  responsabilitate  în  faţa  vieţii.  De 
aceea  ne  simţim  extrem  de  responsabili  în  faţa  ei.  Suntem  vinovaţi  de  a  fi  conspirat 
în  nesfârşita  noastră  durere  împotriva  purităţii  iniţiale  a  vieţii.  (Dar  oare  viaţa  n’a 
conspirat  şi  ea  împotriva  noastră?) 

Un  om  care  iubeşte  viaţa  şi  a  conspirat  împotriva  ei,  este  asemenea  unui  creştin 
fanatic  care  a  renegat  pe  Dumnezeu.  Păcatul  teologic  este  tot  aşa  de  grav  ca  şi  păcatul 
metafizic.  O  diferenţă  există  totuşi:  Dumnezeu  poate  ierta  dacă  vrea  viaţa,  însă,  fiind 
obosită  şi  oarbă  de  fulgerele  noastre,  ne  poate  reprimi  numai  dacă  vrem  noi.  Ceeace 
înseamnă:  renunţare  la  calea  divinizării  proprii  şi  pierderea  în  anonimatul  surselor 
vitale  (recâştigarea  naivităţii  paradisiace,  când  omul  nu  cunoştea  durerea  şi  pasiunea 
pentru  durere).  încă  odată,  mântuirea  este  o  chestiune  de  voinţă. 

A  ucide  un  om  şi  a  ucide  viaţa!  în  primul  caz  te  condamnă  semenii,  în  al  doilea 
destinul  tău  devine  o  condamnare.  Trăeşti  ca  şi  cum  ai  fi  condamnat  de  ultimul 
principiu  (de  natură,  de  viaţă,  de  existenţă,  de  Dumnezeu,  etc.)  Poate  numai  atunci 
începi  să  ştii  ce  e  viaţa  şi  să  înţelegi  lucruri  inaccesibile  filosofiei  ;  să  dispreţueşti 
legile  naturii;  să  fii  altcum  trist;  să  iubeşti  absurdul... 

De  aici,  un  drum  prin  întunerec  ar  putea  să  ne  descopere  o  lumină  secretă.  Dar 
dacă  această  lumină  ar  fi  un  moment  final?  Căci  din  lumină  nu  mai  putem  cădea  în 
întunerec,  atunci  când  lumina  ne  primeşte  ca  sfârşitul  istoriei  noastre. 
Transfigurarea  este  o  mare  tentaţie  după  povara  păcatului  metafizic,  care  ne-a  scos 
din  rândurile  oamenilor  şi  a  vieţii,  mai  mult  decât  o  crimă  ordinară.  Nimeni,  pe  căile 
durerii  şi  ale  păcatului,  ale  nebuniei  şi  ale  morţii,  nu  scapă  din  vedere  fascinarea 
învăluitoare  a  unei  lumini  finale.  Dar  tot  aşa  nici  unul,  din  aceia  cari  au  trăit  amarnic 
dialectica  demonică  a  vieţii,  nu  poate  accepta  beatitudinea  finală,  atunci  când  mai 


Nicolae  Niţă 


195 


are  încă  de  trăit.  Din  frica  de  sfârşitul  lui.  Căci  transfigurarea  este  o  înfrângere  a 
dialecticii,  o  transcendere  esenţială  a  oricărui  proces.  Sfinţenia  este  o  stare  de 
continuă  transfigurare,  deoarece  sfinţenia  este  o  depăşire  definitivă  a  dialecticii.  Un 
sfânt  n’are  nici  un  fel  de  istorie;  el  merge  în  linie  dreaptă  spre  cer. 

Cine  a  acceptat  marile  poveri  ale  vieţii,  iubeşte  mai  mult  tragedia,  decât 
transfigurarea.  Teama  de  monotonia  clipelor  sublime  este  mai  mare  decât  teama  de 
prăbuşire.  Ce  poate  fi  pentru  acela  transfigurarea,  decât  uitările  propriei  tragedii, 
sublimele  lui  laşităţi?  Există  multă  bucurie  în  nelinişte  şi  multă  voluptate  în 
suferinţă,  din  moment  ce  omului  îi  poate  fi  teamă  de  orice  mântuire  ca  de  o  mântuire 
înainte  de  vreme.  Este  ca  şi  cum  odată  efortul  transfigurator  realizat,  ne-ar  fi  teamă 
că  ne-am  pierdut  pe  noi  înşine.  De  câte  ori  până  acum  omul  nu  s’ar  fi  putut  mântui 
dacă  ar  fi  voit?  Dar  se  vede  că  suferinţa  descopere  lumi  ce  pot  înăbuşi  amintirea  şi 
regretul  paradisului... 


IDEIA  DE  DESTIN  127 

deVasileBĂNCILĂ 

Elementele  gândirii  omeneşti,  întrucât  există  o  gândire  care-şi  merită  numele, 
sunt  în  fond  comune  tuturor  timpurilor  şi  locurilor.  Ceeace  face  să  varieze  profilul 
logic  este,  afară  de  ciudata  pasiune  pe  care  o  au  adesea  oamenii  de  a  se  amputa  în 
chip  provizoriu,  felul  cum  se  structurează  aceste  elemente  şi  accentul  care  se  pune 
mai  mult  pe  unele  decât  pe  altele,  după  interesele  spirituale  diferite  ale  culturilor 
considerate  fiecare  în  ansamblul  ei.  Deaceea  o  reformă  a  logicei  nu  este,  şi  aceasta 
mai  mult  decât  în  oricare  alt  domeniu,  afară  de  cel  al  ştiinţei  moralei,  o  întreprindere 
personală.  în  fizică,  o  mare  descoperire  sau  o  teorie  mult  mai  convenabilă,  poate  să 
răstoarne,  la  un  moment  dat,  situaţia  ştiinţei.  Chiar  în  religie,  care  e  atât  de 
tradiţională,  se  pot  ivi  reformatori  cu  mână  tare,  cari  să  instaleze  o  nouă  credinţă. 

în  logică  sau  în  morală  însă  un  gânditor  trebuie  în  primul  rând  să  consemneze 
rezultatele  evoluţiei  istorice,  iar  temele  noui,  pe  cari  le  oferă,  trebuie  să  răs-pundă 
vibraţiilor  de  nouă  structurare  logică  sau  morală,  pe  cari  le  oferă  ce  e  mai  adânc,  mai 
vital,  şi  mai  nobil  în  viaţa  oamenilor.  Revoluţiile  în  logică  şi  morală  sunt  acasă  la  ele 
mai  puţin  ca  oriunde.  Autori,  pe  cari-i  ştim  foarte  ingenioşi  şi  originali  în  alte 
chestiuni,  trebuie  să  se  mulţumească  însă  să  spună  lucruri  aproape  obişnuite  când  e 
vorba  de  morală,  personalitatea  lor  fiind  salvată  mai  mult  de  felul  cum  motivează 
adevărurile.  Iar  în  logică  auzim  din  când  în  când  refrenul,  care  vrea,  alteori,  să  fie  şi  o 
uşoară  imputare,  că  nu  s’au  mai  făcut  mari  progrese  de  la  cutare  filosof  încoace... 
Refrenul  se  referă,  ce  e  drept,  la  logica,  în  sens  restrâns,  dar  el  se  poate  aplica,  dacă 
nu  la  fel  dar  în  mare  măsură,  şi  logicii  în  înţeles  larg,  de  ştiinţă,  a  înţelegerii  umane 
ca  atare,  sub  toate  aspectele  ei  fundamentale,  înţeles  în  care  o  luăm  aici.  Acest  refren 
e  îndreptăţit  ca  justeţe  de  observaţie,  dar  nu  şi  în  direcţiile  lui  de  imputare.  Căci 
logica  şi  morala,  interesează  de  aproape  echilibrul  spiritului  şi  o  modificare  frecventă 
sau  prea  radicală  în  aceste  domenii  ar  aduce  haosul.  Totul  se  schimbă,  se  zice,  şi  cu 
mult  adevăr,  şi  totuş  sunt  anume  constante  de  evoluţie.  Sunt  constante  cari  rămân 
aşa  de  la  începutul  şi  până  la  sfârşitul  veacurilor  şi  sunt  constante  relative.  Printre 
aceste  constante  relative  se  găsesc  şi  profilurile  istorice  ale  moralei  şi  logicei.  Pentru 
ca  acestea  să  se  schimbe,  e  nevoie  de  o  schimbare  a  fizionomiei  istorice.  Reforma 
logicei,  ori  a  moralei,  nu  se  face  în  cărţi,  ci  în  spirite.  în  cărţi,  ea  numai  se  termină. 


127  -  Revista  "Gândirea",  Bucureşti.  Anul  XVI,  Nr.  4,  Aprilie  1937. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


196 


Vorbim,  natural,  de  spiritele  alese,  fiindcă  ele  sunt  mandatarii  istoriei.  O  astfel  de 
reformă  încearcă  acum  omenirea  şi  ea  e  în  legătură  cu  subiectul  expunerii  noastre. 

Gândirea  ca  atare  are  elemente  sintetice,  dar  sufletul  oamenilor  lucrează 
unilateral.  Căci  omul  e  o  fiinţă  romantică  şi  centrifugală,  o  fiinţă  de  flux  şi  reflux, 
gata  să  adere  la  logica  extremelor  şi  la  creiarea  de  idoli.  Şi  fiecare  extremism  vine  ca 
mistica  lui.  Misticismul  e  forma  cea  mai  deplină  a  romantismului.  El  este  o  esenţă  a 
omului  şi  deci  nu  se  poate  înlătura.  Deaceea  o  filosofie  şi  o  pedagogie  realistă  nu 
combat  acest  misticism,  ci  caută  să-l  sublimeze  şi  să-l  organizeze.  Aceasta  au  făcut-o 
în  trecut,  cu  un  instinct  formidabil,  religiile  popoarelor.  In  epoca  modernă,  religiile 
n’au  mai  fost  lăsate  să  îndeplinească  această  înaltă  şi  vitală  funcţie  de  sublimare  şi 
organizare,  ceeace  a  făcut  ca  misticismul  latent  al  omului  să  se  manifeste  în  chip 
hibrid  ori  anarhic  sau  să  revină  la  misticismul  popoarelor  primitive.  Chiar  lunile  din 
urmă  am  fost,  de  pildă,  informaţi  că  în  capitala  Angliei  s’a  ivit  o  nouă  „religie”,  care 
adoră  mumiile.  Publicul,  mai  ales  femenin,  se  roagă  şi  meditează  în  faţa  mumiilor 
din  muzee  şi  aduce  flori,  pe  cari  le  depune  cuvios  lângă  trupul  uscat  al  Faraonilor  şi 
înalţilor  lor  slujitori!  Dar  forma  cea  mai  curioasă  şi  mai  neaşteptată  a  misticismului 
uman  e  misticismul  ştiinţei!  Ştiinţa  modernă  s’a  născut  tocmai  pentru  a  combate 
misticismul,  însă  a  ajuns  ea  însăşi  să  fie  pătrunsă  de  misticism.  Cine  ceteşte  texte 
ştiinţifice  din  cele  mai  reputate  sau  cine  consultă  opere  de  aşa  numită  filosofie 
ştiinţifică,  e  uimit  de  amestecul  inextricabil  de  idei  pozitive  şi  de  concepte  ori 
implicaţii  mistice  abil  atenuate  ca  formă.  Omul  nu  poate  decât  să  înlocuiască  un 
misticism  prin  altul,  însă  se  va  recunoaşte  că  ştiinţa  nu  e  tocmai  disciplina  cea  mai 
nimerită  pentru  a  fundamenta  un  misticism  armonic.  Când,  acum  aproximativ  un 
secol,  se  spunea  că  a  şti  e  a  prevedea,  iar  a  prevedea  e  a  putea,  aşa  încât  într’o  zi 
oamenii  să  ajungă  să  poată  face  totul,  sau  când  se  susţinea  că  dacă  s’ar  cunoaşte  toate 
cauzele  actuale,  s’ar  putea  calcula  întreaga  desfăşurare  a  viitorului,  transformându-se 
astfel  istoria  lumii  într’o  mecanică  strict  cauzalistă,  —  aceasta  nu  mai  era  ştiinţă,  ci 
misticism  din  cel  mai  caracterizat  şi  mai  vajnic,  dar  plasat  într’un  domeniu 
impropriu. 

însă  misticismul,  ştiinţific  s’a  aplicat  cel  mai  mult  în  viaţa  practică,  după  cum  era 
şi  de  aşteptat.  Ambiţia  celor  mai  mulţi  oameni,  dacă  nu  a  tuturor  oamenilor,  chiar 
când  ei  sunt  foarte  nobili,  este  ambiţia  de  putere,  acea  putere  pe  care  religia  se 
pricepe  atât  de  bine  să  o  transforme  în  armonie  sau  în  sublimă  umilinţă.  Dar  în  lipsa 
religiilor  sau  cu  o  religie  suferindă,  ambiţia  brută  de  putere  a  omului  îşi  dă  liber  curs, 
ca  o  rădăcină  sălbatică  după  ce  a  căzut  altoiul.  Atunci  el  se  răzbună  şi  pentru  timpul 
când  a  fost  înţelepţit  de  religie  şi,  ca  orice  sclav  eliberat,  vrea  să  ia  locul  stăpânului. 
Adică  vrea  să  fie  el  însuş  Dumnezeu.  Ambiţia  de  putere  absolută,  nudă,  neîmpărţită 
cu  nimeni,  transpare  de  altfel,  din  loc  în  loc,  în  tot  lungul  istoriei,  pentru  cine  e  atent 
la  spectacolul  naturii  umane.  Iniţiativele  îndrăzneţe  şi  diferitele  legende  tragice 
atestă  acest  adevăr.  Se  pare  că  sunt  anume  cuvinte  în  Biblie,  al  căror  sens  a  fost 
aproape  un  fel  de  obsesie  atavică,  rareori  mărturisită,  a  oamenilor,  a  acestor  făpturi 
minuscule  dar  însufleţite  de  elanuri  demiurgice:  „întru  început  a  făcut  Dumnezeu 
cerul  şi  pământul.  Pământul  era  nevăzut  şi  neîntocmit  şi  întuneric  era  deasupra 
adâncului  şi  duhul  lui  Dumnezeu  se  purta  pe  deasupra  apei”.  Puterea  aceasta 
supremă,  care  pluteşte  peste  ape,  adică  peste  indistinctul  originar,  pentru  ca  în 
momentul  următor  să  purceadă  a  despărţi  elementele  şi  să  alcătuiască  lumea  în  chip 
suveran,  a  fost  idealul  omului  în  toată  istoria,  pe  care  l-a  adorat,  dar  în  locul  acelei 
Puteri  ar  fi  vrut  să  fie,  atunci  când  n’a  mai  crezut.  Şi  i-a  fost  uşor  să  nu  mai  creadă, 
din  moment  ce  şi-a  închipuit  că  ştiinţa  îi  vine  în  ajutor.  Un  astfel  de  moment  a  fost  la 


Nicolae  Niţă 


197 


sfârşitul  antichităţii.  Atunci  ştiinţa  pozitivă  a  fost  mult  mai  înaintată,  decât  ne-am 
închipuit  noi  până  de  curând.  Dar  ea  nu  s’a  putut  complecta  şi  n’a  putut  produce 
schimbări  practice,  între  altele  pentrucă  lumea  veche  era  prea  bătrână  pentru  a 
începe  un  nou  ciclu  vital.  Deaceea  acest  moment  a  fost  amânat  cu  mai  mult  de  o  mie 
de  ani.  Când,  odată  cu  Renaşterea,  spiritul  ştiinţific  a  început  să  ia  avânt,  el  a  găsit 
popoare  noui,  cu  instincte  puternice,  cu  o  sete  de  viaţă  aproape  sălbatică.  Era  firesc, 
era  fatal,  ca  aceste  instincte  să  se  servească  din  ce  în  ce  mai  mult  de  ştiinţă,  pentru  a- 
şi  organiza  orgoliul  şi  dominaţia  în  lume.  Tehnicismul  modern  a  năzuit  din  ce  în  ce 
mai  mult  să  repete  geneza,  „facerea  lumii”,  dar  după  gustul  şi  trufia  omului.  Insfârşit, 
ceeace  n’au  putut  oamenii  să  facă,  în  mii  şi  zeci  de  mii  de  ani  pe  pământ,  adică 
ridicarea  până  la  a-şi  însuşi  atributele  creatoare  ale  divinităţii,  se  părea  că  vor  isbuti 
să  facă  de  data  aceasta  prin  ajutorul  ştiinţei  teoretice  şi  mai  ales  aplicate.  Paradisul 
va  fi  pe  pământ  şi  el  va  fi  opera  omului!  Natura  va  fi  învinsă,  iar  societatea  va  fi 
organizată  potrivit  unor  doctrine  politice  noui  şi  de  mare  precizie.  Cultura  umană 
devenise  o  uzină,  care,  pe  deoparte,  diseca  şi  studia  natura,  pe  de  alta,  punea  la  punct 
nenumărate  doctrine  politice,  toate  acestea  cu  scopul,  mărturisit  sau  nu,  de  a-1 
înlocui  pe  Dumnezeu.  Această  euforie  demiurgică  a  ajuns  la  maximum  în  secolul 
trecut.  Atunci  au  fost  gânditori  atât  de  încântaţi  de  specia  umană,  încât  au  putut 
exclama:  „Dumnezeu  nu  este,  dar  va  fi!”,  înţelegând  că  omul  va  fi  Dumnezeu, 
rezolvând  astfel  dintr’odată  toate  problemele  apologeticei...  Sau  gânditori  cari  au 
spus:  „omul  îşi  este  sie-şi  din  ce  în  ce  mai  mult  propria  sa  providenţă”.  Secolul  al  19- 
lea  va  rămâne  ca  cea  mai  îndrăzneaţă,  mai  savantă  şi  mai  naivă  încercare  a 
oamenilor  de  a  se  urca  pe  tronul  divinităţii. 

Ştiinţa  în  sine  este  una  din  valorile  minunate  şi  dintre  cele  mai  înviorătoare  ale 
culturii,  dar  noi  nu  despre  ea  vorbim,  ci  despre  acest  soiu  bastard  de  misticism 
academic,  care  e  ştiinţismul  înlocuitor  de  religie  şi  de  filosofie.  Dacă  se  poate  vorbi  de 
criza  ştiinţei,  apoi  ea  trebuie  raportată  la  acest  misticism  ştiinţific,  iar  nu  la  ştiinţă  ca 
atare,  ce,  de  altfel,  e  în  plină  prosperitate.  Idolul  omului  de  ştiinţă,  care  calcă  însă  a 
divinitate  de  laborator,  începe  să  pălească.  Religia  ştiinţei  se  năruie  şi  misticismul 
uman,  rămas  fără  sublimare  şi  chiar  fără  obiect,  e  pus  la  grea  încercare.  Puşi  în  faţa 
realităţii,  pe  care  n’au  putut  nici  să  o  cunoască  îndeajuns  şi  nici  să  o  transforme  în 
ceva,  care  să  aducă  pe  departe  a  paradis,  oamenii  au  impresia  că  se  deşteaptă  dintr’o 
vrajă  şi  că  sunt  trădaţi  în  chip  cumplit.  Plângerile  sunt  la  fiecare  pas,  uneori  furioase, 
alteori  pasive.  Omenirea  a  apucat  vremuri  mai  ingrate  decât  cele  de  azi,  dar  oamenii 
n’au  fost  atât  de  desamăgiţi.  Fiindcă  niciodată  n’au  căzut  de  la  o  înălţime  atât  de 
mare.  E  adevărat  că  a  fost  o  altitudine  iluzorie,  dar  tocmai  aici  e  slăbiciunea  şi 
durerea.  Se  vorbeşte  de  „faliment”,  deşi  e  impropriu  să  se  aplice  istoriei  acest  termen, 
pentrucă  un  indiscret  ar  putea  spune  că,  în  acest  caz,  toată  istoria  nu  e  decât  o  serie 
de  falimente.  Dar  dacă  s’a  vorbit  ori  se  mai  vorbeşte  astfel,  este  fiindcă  istoria  e  în 
adevăr  la  o  mare  cotitură,  şi  fiindcă  oamenii  încep  să  se  întrebe  dacă  însuş  felul  de  a 
gândi  al  epocii  moderne  nu  are  neajunsurile  lui.  Această  logică  modernă,  în  care 
cauzalismul  mecanic  sau  copiat  după  cel  mecanic  a  jucat  rolul  principal,  a  dat  omului 
putinţa  să  creadă  că  va  fi  stăpânul  absolut  al  existenţei  sale.  Nu  e  cazul  atunci  să  se 
caute  o  înlocuire  sau  mai  degrabă  o  complectare  a  acestei  logici?  Şi  oamenii  încep  să 
caute  sau  să  valorifice  alte  concepte,  alte  categorii  de  gândire,  alte  scrupule  sau 
norme  de  înţelegere,  cari  să  asigure  o  desvoltare  mai  temeinică,  mai  reală,  chiar  dacă 
e  mai  puţin  măgulitoare  pentru  luciferismul  uman.  în  acest  sens,  se  caută  noui 
Bacon,  noui  Descartes,  în  aşteptarea  unui  Kant  al  viitorului  mai  îndepărtat,  care  să 
elaboreze  statutul  înţelegerii  noui,  aşa  cum  marele  filosof  german  a  făcut  odinioară 


Articole  clin  Presa  Legionară 


198 


pentru  epoca  sa.  Acum  omenirea  trece,  din  punct  de  vedere  practic,  dela  stilul 
individual  la  cel  colectiv;  iar,  din  punct  de  vedere  teoretic,  de  la  categorii  logice  clare, 
pozitive  sau  formale,  la  categorii  mai  complexe  şi  mai  libere.  Se  caută  termeni  şi 
sugestii  în  culturile  vechi  sau  în  gânditori,  cari  deşi  au  trăit  în  epoca  noastră,  dar  au 
avut  o  mai  mare  libertate  de  spirit.  Astfel,  se  vorbeşte  de  „originaritate”,  de  „mit”,  de 
„destin”...  Prevederea  ştiinţifică,  care  să  ducă  apoi  la  puterea  ştiinţifică  de  a 
transforma  viaţa,  nu  s’a  realizat  potrivit  aşteptărilor  omului.  Realitatea  s’a  arătat,  din 
contră,  din  ce  în  ce  mai  complicată  şi  mai  deconcertantă  pe  măsură  ce  creştea 
progresul  ştiinţei,  covârşind  şi,  adesea,  interzicând  ştiinţa.  Mistica  raţiunii 
atotcunoscătoare  şi  atotputinte,  nu  mai  impresionează  astăzi.  Oamenii  nu  mai  cred 
că  pot  să  explice,  să  prevadă  şi  să  facă  totul  cu  ajutorul  raţiunii  ori  al  ştiinţei.  Fiind 
împiedecaţi  în  imperialismul  prevederii  şi  puterii,  oamenii,  contrazişi  în  dorurile  lor 
cele  mai  tainice,  se  întorc  la  ideia  de  destin. 

Natural,  oamenii  nu  se  întorc  în  unanimitate  la  ideia  de  destin.  Unii  o  com-bat  sau 
nu  sunt  sinceri  când  vorbesc  despre  ea.  Iar  cei  cari  revin  la  destin,  nu  o  fac  în  acelaş 
fel.  E  o  întreagă  gamă.  Unii  vorbesc  cu  pietate  de  destin,  alţii  flirtează  cu  el  sau  sunt 
îmbufnaţi.  Aceiaşi  oameni  uneori  admit  destinul,  alteori  îl  ironizează  ori  au  aerul  că 
vor  să-l  tragă  pe  sfoară.  Sunt  şi  de  aceia,  cari  dau  destinului  o  interpretare  ştiinţifică, 
servindu-se  de  el  ca  de  o  etichetă  ademenitoare  pentru  a  camufla  concepţii 
pozitiviste.  După  cum  sunt  şi  alţii,  cari  admit  ideia  de  destin,  dar  se  revoltă  contra 
destinului.  Dintre  atitudinile  faţă  de  noţiunea  destinului  sunt  însă  mai  ales  două,  cari 
trebuie  menţionate. 

Una  e  din  partea  gânditorilor  ştiinţifici  şi  e  un  fel  de  anticipare  definitivă  din 
partea  acestora.  Oamenii  de  ştiinţă  şi  filosofii  ştiinţifici  au  încercat  mai  întâi  să 
lărgească  noţiunea  determinismului,  tocmai  pentru  a  o  face  să  cuprindă  realităţi  mai 
bogate  şi  mai  spontane  şi  pentru  a  nu  fi  siliţi  astfel  să  recurgă  la  destinul  propriu  zis. 
Sforţările  de  a  lărgi  determinismul  au  mai  multe  aspecte  şi  sunt  foarte  interesante. 
Ele  sunt  o  încercare  a  logicei  moderne  de  a  corespunde  la  cerinţe  mai  variate  ale 
spiritului  şi  totodată  de  a-şi  consolida  situaţia.  Această  încercare  nu  a  fost  prea 
conştientă,  dar  tocmai  de  aceea  e  mai  semnificativă.  Aspectul  cel  mai  tipic,  căci  nu 
putem  vorbi  acum  de  toate  aspectele,  în  această  direcţie,  este  finalismul.  Acest 
concept  s’a  aplicat  mai  ales  în  ştiinţele  naturale,  în  biologie  şi,  prin  influenţa  acesteia, 
în  psihologie.  Filosofia  modernă  de  înaintea  avântului  ştiinţelor  naturale,  a 
simplificat  natura.  Inspirată  de  matematici  şi  de  fizică,  ea  a  riscat  să  se  îndepărteze 
de  realitate  sau  să  o  unilateralizeze.  Matematica  e  ceva  formal  şi  neutru.  Ea  oferă 
instrumentul  cel  mai  precis,  dar  totodată  şi  universal,  putând  servi  pentru  orice 
întreprindere  a  spiritului.  Iar  fizica  vede  în  realitate  fenomene  simple,  elementare  şi 
generale,  străine  de  spontaneitatea  misterioasă  a  formelor  vieţii.  In  această  dublă 
tovărăşie,  gândirea  modernă  a  putut  ajunge  foarte  uşor  la  o  logică  de  un  riguros 
determinism.  Dacă  matematica  şi  fizica  nu  ar  fi  câştigat  prestigiu  înaintea  ştiinţelor 
naturale,  poate  că  situaţia  determinismului  ar  fi  fost  mai  modestă.  Când  au  venit 
ştiinţele  naturale,  ele  au  fost  silite  să  constate  fenomene,  cari  nu  intră  în  logica 
determinismului  mecanic.  Căci  ştiinţele  au  acest  avantagiu  asupra  filosofilor  că  nu 
sunt  atât  de  legate  de  o  teorie.  Dacă  un  fapt  se  impune  cu  necesitate,  trebuie  să  ia  act 
de  el,  chiar  dacă  nu-1  pot  explica  ori  chiar  dacă  e  contradictoriu  faţă  de  ştiinţa 
precedentă.  Un  astfel  de  fapt  a  fost  finalismul.  Odată  admis  însă,  el  a  fost 
întrebuinţat  pentru  apărarea  determinismului,  căci  şi  ştiinţele  au  tradiţionalismul 
lor.  Astfel  am  văzut  gânditori  spunând  că  finalismul  se  impune,  dar  că  el  nu  e  decât  o 
formă  a  determinismului,  la  fel  de  ştiinţifică  şi  de  pozitivă  ca  şi  cauzalismul  mecanic. 


Nicolae  Niţă 


199 


Ştiinţele  naturale  au  lucrat  cu  conceptul  finalismului,  fără  să  se  neliniştească  prea 
mult  în  ceeace  priveşte  urmările  lui  filosofice,  dar  filosofii  au  căutat  să-i 
mulcomească  efectele.  Desigur,  într’un  înţeles  mai  adânc  şi  finalismul  e  determinsm, 
dar  nu  cu  acest  înţeles  adânc  a  lucrat  logica  modernă.  Determinismul  ei  s’a 
complăcut  să  releveze  cauze,  cari  se  pot  oarecum  măsura  mai  mult  sau  mai  puţin. 
Finalismul  implică  o  altă  cauzalitate.  Dus  până  la  limita  lui  ultimă,  el  implică  o 
realitate  metafizică  şi  iese  din  ştiinţă.  Dar  gânditorii  moderni  de  obiceiu  au  refuzat  să 
ducă  atât  de  departe  analiza  finalismului.  Ei  s’au  cantonat  între  limite  intermediare, 
pentru  a  salva  aparenţa  înţelegerii  ştiinţifice.  Conceptul  de  finalism  în  cele  din  urmă 
însă  trebuie  să  facă  explozie.  Adică  trebuie  să  depăşească  ştiinţa  şi  să  angajeze  o  altă 
structurare  a  gândirii.  în  acest  caz,  el  e  un  factor  oare  contribuie  puternic  la  ideia  de 
destin.  Dar,  înainte  de  a  ajunge  aici,  finalismul  a  fost  întrebuinţat,  conştient  sau  mai 
mult  inconştient,  ca  un  mijloc  de  a  salva  logica  ştiinţifică  şi  de  a  ţine  în  rezervă  ideia 
de  destin. 

Cealaltă  atitudine  faţă  de  ideia  destinului  nu  e  din  partea  gânditorilor  de  profesie, 
ci  din  partea  publicului  larg.  Aici  se  verifică  încăodată  psihologia  extremistă  a 
oamenilor  în  general.  In  secolul  trecut,  cei  ce  jurau  mai  mult  pe  ştiinţă  şi  se  extaziau 
cu  anticipaţie  în  faţa  paradisurilor  ei  artificiale,  erau  profanii.  în  entuziasmul  lor, 
uitaseră  de  cât  major  şi  inconvertibil  iraţional  este  în  viaţă,  deşi  ei  se  conduc  aproape 
numai  după  elemente  iraţionale.  Acum  însă  aceşti  profani  sunt  gata  să  se 
decepţioneze.  In  obida  lor,  ei  se  îndreaptă  către  ideia  de  destin,  dar  conceput  în  sens 
de  pură  fatalitate.  Această  înţelegere  sumară  şi  cu  trăiri  adânci  de  atavism  a 
destinului,  nu  e  rea  dacă  serveşte  numai  pentru  a  combate  individualismul  excesiv  al 
vremurilor  moderne.  El  poate  să  se  aplice  însă  într’un  cerc  mai  larg  şi  deci  păgubitor. 
Dacă  determinismul  secolului  trecut  nu  a  putut  da  tot  ceeace  a  făcut  să  se  aştepte  în 
legătură  cu  el,  nu  înseamnă  că  a  existat  degeaba  pe  lume.  După  atâtea  secole  de 
desvoltare  a  gândirii,  filosofia  nu  mai  poate  accepta  în  totul  ideia  de  fatalitate.  De 
aceea  problema,  care  se  pune  astăzi  cu  acuitate  pentru  filosofi,  este  aceasta:  dacă 
destinul  nu  poate  fi  redus  nici  la  determinism  şi  nici  la  fatalitate,  atunci  care  e  natura 
lui? 

într’un  sens  mai  general  şi  simplificând,  am  putea  spune  că  ideia  de  destin  este 
mai  ales  recunoaşterea  existenţei  unei  voinţe  mai  adânci,  care  intră  în  lucruri  şi  le 
organizează,  indiferent  de  felul  reprezentării  concrete  la  care  ajunge  această  voinţă. 
Destinul  e  în  primul  rând  ceeace  depăşeşte  voinţa  noastră  sub  aspectul  ei  empiric, 
rămânând  însă  adevărat  că  el  este  în  legătură  atât  cu  ceeace  e  mare  în  afară  de  noi  cât 
şi  cu  ceeace  e  adânc,  ultim,  în  noi  înşine.  în  acest  sens,  destinul  e  un  fel  de  invazie 
înceată  şi  formativă  a  metafizicului  în  fluxul  inconsistent  al  fenomenelor,  ţinând  însă 
seama  de  realitatea  acestor  fenomene,  după  cum  vom  vedea.  Se  poate  înţelege 
destinul  oricum,  însă  el  nu  se  poate  înţelege,  fără  a  fi  complect  denaturat,  dacă  nu  se 
ia  în  consideraţie  această  direcţie  a  ceva  adânc,  de  care  nici  noi  ca  persoană  nu 
suntem  străini,  şi  care  se  introduce  în  istorie.  E  în  destin  ceva  care  transcedă 
documentarul,  aritmeticul,  indiferentul,  rezultanta  mecanică,  jocul  de  configuraţii 
empirice.  în  realitatea  destinului  e  ceva  substanţial  şi  ocult,  ceva  oare  ne  e  în  acelaş 
timp  profund  intim  şi  mai  mare  decât  tnoi,  care  e  noi  înşine  şi  totuş  legătura  noastră 
cea  mai  profundă  cu  lumea  în  ceeace  aceasta  are  invizibil  şi  etern,  e  în  destin  o 
direcţie  de  fiinţare,  la  care  ne  raportăm  în  cele  din  urmă  şi  care  e  factorul  cel  mai 
important  în  crearea  istoriei. 

Dar  această  înţelegere  a  destinului  trebuie  precizată  atât  cât  e  cu  putinţă,  trebuie 
să  ne  dăm  seama  imediat  că  dacă  destinul  e  în  primul  rând  o  voinţă  mai  adâncă  ce 


Articole  clin  Presa  Legionară 


200 


intră  în  lucruri,  în  fenomene,  apoi  el  nu  poate  face  abstracţie  totală  de  ordinea 
acestor  fenomene,  cum  se  crede  adesea,  fiindcă  şi  fenomenele  sunt  o  realitate,  deşi 
mai  puţin  respectabilă,  putându-se  chiar  afirma,  însă  într’un  limbaj  neconcordant,  că 
ele  sunt  o  realitate  creată  anticipat  de  destin  sau  la  care  destinul  a  fost  interesat  mai 
înainte.  Acesta  trebuie  deci  pus  în  legătură  şi  cu  legile,  cari  domină  în  lumea 
fenomenelor,  unde  determinismul  e  la  el  acasă.  Dar  alt  motiv  pentru  care  destinul 
trebuie  pus  într’un  sistem  de  raporturi,  printre  cari  se  găseşte  şi  determinismul, 
pentru  a  fi  studiat  în  măsura  posibilului,  este  fiindcă  destinul  nu  poate  fi  deloc 
precizat  dacă  e  considerat  exclusiv  în  el  însuş,  tocmai  pentrucă  el  e  ceva  adânc, 
pentrucă  e  mai  întâiu  o  transcendenţă  creatoare  de  istorie.  Realitatea  în  sine  şi  cea 
mai  adâncă  a  destinului  n’o  putem  prinde,  dar  putem  raporta  funcţia  ei  la  concepte 
în  stare  să-i  sugereze  modalităţile.  Aceste  concepte  sunt  determinismul,  fatalismul  şi 
libertatea. 

Destinul  nu  poate  fi  înţeles  complect  în  afara  determinismului.  Nimeni  nu  poate 
tăgădui  că  determinismul  are  un  rol  în  viaţa  noastră.  Ceeace  face  că  ideia  de  destin  e 
privită  cu  simpatie  de  mulţi  gânditori,  e  tocmai  pentrucă  ea  se  poate  acorda  ou 
ştiinţa  pozitivă,  dând  cel  mult  acesteia  altă  valorificare.  Toată  lumea  avizată,  care 
vorbeşte  astăzi  de  destin,  recunoaşte  progresul  ştiinţei  şi  realitatea  nediscutabilă  a 
acesteia  în  domeniile  ei.  Ştiinţa  are  puncte  de  vedere,  peste  cari  nu  se  poate  trece, 
totul  fiind  ierarhizarea  ce  se  dă  acestor  puncte  de  vedere.  Un  prim  motiv,  pentru  care 
nu  se  poate  trece  cu  buretele  peste  determinism,  este  deci  tocmai  pentrucă 
posibilitatea  acordului  cu  determinismul  este  faptul,  care  hotăreşte  unele  spirite 
alese  să  ia  în  consideraţie  ideia  de  destin.  Dar  e  şi  un  argument  mai  hotărîtor. 
Determinismul  este  o  ordine  precisă  şi  înregistrabilă  de  cauzare.  El  apare  pe  planul 
vizibil  al  realităţii.  însă,  pentru  a  continua  o  sugestie  dată  mai  sus,  se  poate  spune  că 
sub  cauzele  acestea  empirice,  vizibile,  cari  alcătuesc  jocul  realităţii  fenomenale,  sunt 
tot  fonduri  adânci,  transcendente,  cari  depăşesc  fenomenele  dar  se  şi  încorporează  în 
ele  în  oarecare  măsură.  în  expresia  fenomenelor  e  deci  şi  o  indicaţie  de  ceva  adânc. 
Iar  când  mai  multe  destine,  fie  de  indivizi,  fie  de  popoare,  se  ciocnesc  sau  se  asociază 
între  ele,  formează  fenomene,  realităţi  empirice,  însă  dincolo  de  ele  a  fost  ceva  adânc, 
supra-istoric,  supra-empiric.  Se  poate  spune  că  metafizicul  expiră  în  fenomene,  deci 
acestea  nu  sunt  cu  totul  străine  de  o  realitate  mai  profundă,  deaceea  determinismul, 
care  studiază  raporturile  între  fenomene,  nu  e  ceva  atât  de  iluzoriu  pe  cât  se  spune. 
Greşeala  filosofilor  ştiinţifici  e  nu  fiindcă  au  considerat  determinismul,  ci  fiindcă  1- 
au  considerat  în  el  însuş,  fiindcă  l-au  despărţit  de  ansamblul  realităţii  generale  şi 
adânci,  în  mijlocul  căreia  el  capătă  altă  valoare  decât  aceea  ce  i  s’a  dat.  Considerând 
determinismul  în  el  însuş  şi  apoi  absolutizându-1,  aceşti  filosofi  au  făcut  din  el 
măsura  tuturor  lucrurilor,  pe  când  în  realitate  trebuia  ca  el  să  fie  înţeles  şi  ierarhizat 
în  ansamblul  realităţii,  care  e  mult  mai  bogată  în  sensuri  şi  mai  ales  mult  mai 
adâncă.  O  astfel  de  valorificare  a  determinismului  se  poate  face  în  filosofia 
destinului.  Destinul  nu  e  tot  una  cu  determinismul,  dar  îl  include  şi  îl  face  chiar 
suveran  în  anume  zone  ontologice.  Destinul  cuprinde  determinismul,  însă  îl 
depăşeşte  cu  mult.  Punctul  de  foc  al  destinului  nu  e  în  raza  determinismului,  deşi  se 
serveşte  de  acesta  şi  e  influenţat  de  el,  cel  puţin  în  măsura  în  care  materia  modifică 
inspiraţia  sculptorului. 

Şi  aici  e  legătura  între  destin  şi  fatalitate.  într’un  fel,  care  nu  se  poate  măsura,  dar 
care  nu  se  poate  înlătura  niciodată,  destinul  e  predestin.  Nu  se  poate  concepe 
destinul  fără  nici  o  notă  de  predestinare.  Voinţa  generală  de  fond  a  lucrurilor  se 
manifestă  în  orice  viată,  în  orice  există  în  spaţiu  şi  nu  este  exagerat  să  se  spună, 


Nicolae  Niţă 


201 


metaforic,  că  în  toată  existenţa,  sub  miliadele  ei  de  forme,  este  un  imens  proces  de 
delegaţie  din  partea  fondului  ultim  al  realităţii,  care  se  urcă  şi  se  instrumentează  în 
diferite  domenii,  comunităţi  şi  indivizi.  întrucât  nu  numai  că  noi  nu  suntem 
generaţie  spontanee  din  punct  de  vedere  empiric,  dar  nu  suntem  astfel  mai  ales  din 
punct  de  vedere  metafizic,  nu  se  poate  spune  că  în  viaţa  noastră  nu  există  nici  o  parte 
de  fatalitate.  Dar  şi  aici  oamenii  au  făcut  o  greşeală  analoagă  aceleia,  pe  care 
modernii  au  făcut-o  în  ceeace  priveşte  determinismul.  Adică  au  considerat  fatalismul 
în  sine,  l-au  izolat  de  realitatea  vie  şi  integrală,  l-au  absolutizat  şi  apoi  l-au  aplicat 
întregei  realităţi.  Astfel  oamenii  au  fost  multe  mii  de  ani  obsedaţi  de  fatalitate, 
concept  măreţ  sub  cupola  căruia  spiritul  s’a  desvoltat  cum  a  putut,  profitând  de 
propria  lui  vitalitate,  de  momente  de  uitare  sau  de  inconsecvenţe  în  raport  cu  ideia 
fatalităţii.  Dar  a  întinde  o  fatalitate  absolută  peste  tot,  înseamnă  că  în  om  e  o  realitate 
moartă,  că  realitatea,  delegându-se  în  el,  se  anulează  totodată  şi  îşi  pierde  orice 
spontaneitate.  Omul  are  partea  lui  de  predeterminare,  deci  de  fatalitate,  dar  aceasta 
nu  e  absolută,  fiindcă  în  om  pătrunde  esenţa  realităţii,  realitatea  ultimă,  iar  aceasta 
continuându-se  în  om,  aduce  sensul  hieratic  al  realităţii  ultime,  dar  totodată  şi 
libertatea  sau  suveranitatea  ei.  în  înţeles  adânc,  omul  e  şi  predeterminat  dar  şi  liber, 
tocmai  fiindcă  are  în  el  ceva  din  realitatea  esenţială,  ultimă,  a  lucrurilor,  căreia, 
considerată  în  sine,  e  adevărat  că  nu  i  se  aplică  nici  categoria  fatalităţii,  nici  a 
libertăţii,  aceste  două  atribute  căpătând  înţeles  în  legătură  cu  omul,  însă  căreia  nu  e 
mai  puţin  adevărat  că  îi  putem  presupune  un  corespondent  omogen  şi  substanţial  al 
tuturor  antinomiilor  existente  sau  imaginabile  în  lumea  noastră,  fiindcă  realitatea 
ultimă  e  fondul  de  posibilităţi  din  care  a  rezultat  şi  va  rezulta  tot  ce  e  în  lumea 
vizibilă. 

Deaceea  funcţia  destinului  trebuie  raportată  nu  numai  la  determinism  şi  la 
fatalism,  ci  şi  la  libertate.  în  această  direcţie,  putem  găsi  temeiuri  şi  de  altă  na-tură 
decât  cele  de  pură  speculaţie.  De  exemplu,  se  spune  uneori,  şi  nu  fără  nici  un  fel  de 
dreptate,  că  un  factor  oarecare  „a  rupt  destinul”  unui  om,  „s’a  pus  în  calea  destinului 
său”,  ceeace  nu  s’ar  putea  spune  despre  un  regim  de  fatalitate  absolută.  S’ar  putea 
obiecta  că  rostul  unor  destine  e  ca  la  un  moment  dat  să  fie  distruse  de  destine  mai 
puternice.  Dar  în  acest  caz  nu  s’ar  mai  putea  spune  că  cele  dintâi  sunt  sfărâmate, 
împiedicate,  ci  că  li  s’a  dat  prilejul  tocmai  ca  să  se  împlinească  sau  să  se  consume  în 
direcţia  lor  tragică.  Iar  dacă  acest  argument  nu  e  socotit  concludent,  am  putea  să  ne 
referim  la  expresii  obişnuite  unor  filosofi,  expresii  cari  nu  mai  îngăduie  nici  un  fel  de 
îndoială.  Berdiaev,  de  exemplu,  spune  că  cineva  poate  să-şi  „anuleze”  destinul  uman, 
fie  oamenii  în  grup,  fie  fiecare  om  în  parte.  Aici  e  propria  voinţa,  care  e  liberă  chiar 
să-şi  anuleze  destinul  de  om!  Apoi  am  putea  cerceta  diferite  religii,  în  cari  apare 
dogma  predestinării.  Şi  cu  toate  acestea,  acolo  e  pusă  problema  mântuirii  —  nici  nu  e 
religie  fără  astfel  de  problemă  — ,  a  responsabilităţii,  şi  sunt  prevăzute  norme  şi 
mijloace  prin  cari  se  poate  creia  un  destin  superior,  cari  pot  forma  baza  unei  lupte 
personale,  deci  a  unei  libertăţi  de  creaţie.  Ideia  de  destin  cuprinde  aşa  dar  nu  numai 
fatalism,  ci  şi  libertate,  nu  numai  predestinare,  ci  şi  determinare  spontană. 

Astfel  ideia  de  destin  apare  ca  ceva  polivalent,  ca  o  idee  de  nuanţe  grave,  de 
ipostase  majore.  Deşi  realitatea  în  sine,  la  care  se  referă,  e  ceva  substanţial,  dar  noi 
neputând  să  ne  facem  o  reprezentare  adecuată  despre  ea,  o  gândim  în  acest  chip 
polivalent,  care  să  coincidă  cu  realitatea  destinului  măcar  în  sens  funcţional.  Destinul 
e  ceva  ontologic,  dar  nu  cu  absenţa  omului,  fiindcă,  în  adânc,  şi  el  face  parte  din 
realitatea  ontologică,  la  care  colaborează  cu  propria  sa  voinţă,  toate  acestea  în 
mijlocul  împrejurărilor  empirice  de  la  un  moment  dat,  asupra  cărora  se  aplică 


Articole  clin  Presa  Legionară 


202 


determinismul  ştiinţific.  Deaceea  întâia  noastră  concluzie  e  că  destinul  se  impune  ca 
o  idee  complexă,  care  izbuteşte  să  realizeze,  într’o  structură  subtilă  şi  suverană,  atât 
avantagiile  determinismului,  cât  şi  ale  fatalismului  şi  ale  libertăţii,  toate  pe  un  fond 
de  supremă  taină  ontologică,  care  îi  dă  un  prestigiu  cu  atribute  sacre.  Gândirea,  care 
se  apropie  cel  mai  mult  de  această  concepţie  a  destinului,  este  gândirea  creştină.  In 
creştinism,  nu  e  înlăturată  logica  ştiinţifică,  deterministă,  ea  se  aplică  în  domeniile 
hărăzite  ei,  deasemenea  se  afirmă  preştiinţa  divină  şi  determinarea  lumii  şi  a 
scopurilor  ei  din  partea  divinităţii,  totuş  omul  e  conceput  în  chip  hotărît  cu  partea  lui 
de  libertate,  în  virtutea  căreia  este  responsabil,  înţeles  în  acest  triplu  aspect,  destinul 
poate  răspunde  necesităţilor  înţelegerii  filosofice  de  astăzi  şi  poate  fi  un  tovarăş 
puternic  la  o  răspântie  cu  multe  amărăciuni  a  istoriei. 

Cum  de  este  posibil  ca  destinul  să  întrunească  într’o  funcţie  unică  determinismul, 
fatalismul  şi  libertatea?  E  o  întrebare,  pe  care  logica  formală  nu  o  poate  cuprinde.  De 
altfel,  toate  realităţile  mari  ale  vieţii  au  acest  caracter  de  a  nedumeri  logica  în  sens 
restrâns  sau  de  a-i  da  convulsiuni  interioare  cu  direcţii  de  depăşire,  pentru  a  înţelege 
ceeace  în  foarte  mare  parte  e  totuş  în  afara  ei.  Toate  aceste  realităţi  mari  ale  vieţii  au 
ceva  substanţial,  ultim,  unic,  dar  care  se  manifestă  în  aspecte  multiple.  Destinul  mai 
mult  decât  celelalte  realităţi  în  chestiune,  nu  putea  face  excepţie  de  la  aceasta.  El  e,  în 
fond,  o  realitate  unică,  majoră  şi  substanţială,  care  se  manifestă  pentru  noi  în  trei 
aspecte:  determinism,  fatalitate  şi  libertate.  Singura  explicaţie,  pe  care  o  putem  da 
acestui  fapt,  este  în  sensul,  şi  aceasta  e  fundamental  pentru  înţelegerea  destinului,  că 
destinul  solidarizează  cele  două  planuri  ale  existenţei:  planul  metafizic  şi  planul 
natural,  planul  inteligibil  şi  cel  sensibil.  în  destin  intră  un  factor  metafizic  şi  unul 
natural,  referindu-ne  de  data  aceasta  la  natura  aparentă.  Marea  valoare  a  destinului 
e  pentrucă  el  uneşte  în  chip  permanent  metafizicul  cu  naturalul,  fără  a  reduce 
niciodată  un  plan  la  altul  cum  se  întâmplă  în  diferite  doctrine  sau  chiar  religii,  şi  fără 
a  introduce  un  hiat,  dureros  pentru  înţelegerea  noastră,  între  ele.  Dacă  acest  hiat 
dureros,  care  împarte  existenţa  în  două,  nu  poate  fi  complect  resorbit  pentru 
înţelegerea  noastră,  dar  cel  puţin  ştim  că  el  e  aparent  fiindcă,  din  punct  de  vedere 
practic,  el  e  înlăturat  în  însăş  funcţionarea  destinului.  Destinul  e  un  curent  de 
continuă  modelare  a  vieţii,  în  furnalul  căruia  intră  necurmat  realitatea  metafizică  şi 
cea  a  naturii  vizibile.  El  poate  fi  privit  ca  o  articulare  în  timp  a  celor  două  planuri  sau 
chiar  ca  alt  termen  pentru  timpul  însuş.  De  aceea  a  considera  destinul  nu-mai  sub 
raportul  naturii,  adică  al  determinismului  ştiinţific,  înseamnă  a  devalora  ideia  de 
destin,  tot  aşa  după  cum  a  nu  ţine  seama  de  determinismul  natural,  înseamnă  a  fi 
fantezist.  Factorul  natural  e  format  de  legile  naturii,  pe  de-o  parte,  de  libertatea 
psihologică,  pe  de  alta,  adică,  de  instinctele,  sentimentele  şi  reprezentările  noastre, 
cari,  de  fapt  sunt  tot  ceva  determinist  dacă  nu  le  interpretăm  într’un  sens  mai  adânc. 
Factorul  metafizic  e  format,  pe  deoparte,  de  voinţa  ultimă  a  lucrurilor,  de  esenţa 
realităţii  generale,  pe  de  alta,  de  ceeace  e  libertate  de  fond  în  noi,  întru  cât  noi 
participăm  la  substanţa  metafizică  a  vieţii.  Factorul  natural  e  studiat  de  ştiinţe,  de 
psihologie  şi  sociologie;  factorul  metafizic  e  luat  în  considerare  de  morală,  religie,  de 
filosofia  generală  şi  el  nu  poate  fi  înţeles  în  chip  propriu,  ci  la  el  trebuie  să  aderi. 

Vorbind  astfel,  ne-am  referit  la  oameni  întru  cât  ei  sunt  realizaţi  ca  fiinţe  în  adevăr 
umane,  adică  întrucât  au  realitate  bogată,  în  care  se  vede  prezenţa  spiritualului. 
Oamenii  obişnuiţi,  de  exemplu,  având  o  realitate  săracă,  au  mai  putină  libertate  de 
fond,  iar  destinul  lor  e  mai  mult  colectiv  decât  metafizic  sau  se  vede  mai  mult  în  sens 
de  predestinare  din  partea  voinţei  generale  a  lucrurilor,  deşi  o  parte  de  libertate  reală 
există  la  orice  om.  Omul  comun  e  prins,  pe  deoparte,  în  determinismul  legilor  naturii 


Nicolae  Niţă 


203 


şi  al  impulsurilor  psihologice,  pe  de  alta,  în  predeterminarea  voinţei  generale  a 
lucrurilor,  cu  ceeace  e  aer  de  fatalism  ultim  în  ea:  aflat  în  acest  cleşte  dublu,  pe  care-1 
simte  adesea  de  la  leagăn  până  la  mormânt,  omul  obişnuit  riscă  să  creadă  în  fatalism, 
atunci  când  nu  se  lasă  pradă  anarhiei  instinctelor.  Deaceea  e  foarte  explicabil  că 
oamenii  în  general  au  o  înclinare  pentru  ideia  fatalismului,  dacă  momente,  cum  au 
fost  cele  din  secolul  trecut,  nu  le  măgulesc  şi  nu  le  eliberează  orgoliul  luciferic,  care 
de  altfel  se  produce  şi  pentru  a  uita  de  fatalism.  Dacă  voim  deci  să  vedem  factorul 
metafizic  din  destin  într’un  chip  mai  complect,  trebuie  să  ne  raportăm  mai  ales  la 
oamenii  mari,  oari  au  o  realitate  bogată.  însă  factorul  metafizic  se  vede  în  chipul  cel 
mai  impresionant,  deşi  niciodată  cu  claritate  logică,  la  popoare,  şi  mai  ales  la 
popoare  cari  au  avut  o  lungă  istorie.  La  oamenii  în  adevăr  excepţionali  şi  la  popoarele 
mari  se  poate  vorbi  de  o  misiune,  care  e  destinul  în  forma  lui  cea  mai  înaltă.  Această 
misiune  e  lupta  sau  creaţia  în  mediul  determinismului  natural,  dar  şi  în  sensul  unui 
fel  de  delegaţii  adânci  şi  tainice,  având,  pe  deasupra  şi  până  la  oarecare  punct, 
privilegiul  unei  libertăţi  proprii  şi  esenţiale.  Chiar  însă  şi  la  omul  obişnuit,  oare 
capătă  sens  numai  prin  comunitate,  se  vede  factorul  metafizic,  deşi  într’o  formă  mai 
mult  impersonală.  Pentru  aceste  motive  formularea  ultimă,  pe  care  o  putem  da 
destinului,  credem  că  e  aceasta:  confluenţa  factorului  metafizic  şi  a  factorului 
natural  pe  acelaş  meridian  existenţial  creiază  realitatea  destinului.  E  fără  îndoială 
că  din  aceşti  doi  factori,  cel  metafizic  este  principalul,  de  aceea  am  spus  că  destinul  e 
mai  ales  o  voinţă  profundă  ce  intră  în  lucruri.  într’un  fel  chiar,  totul  este  realitate 
metafizică  pe  lume.  Factorul  natural,  deşi  secundar,  este  însă  indispensabil  şi  corpul 
destinului  nu  se  poate  înţelege  fără  el.  în  limba  română,  termenul  care  are  mai  mult 
din  înţelesul,  pe  care-1  găsim  destinului,  este  acela  de  „menire”,  întrebuinţat  destul 
de  rar.  Menire  înseamnă  ursită,  rost  adânc,  luptă  cu  împrejurările  determinate  de  la 
un  moment  dat,  stăruinţă  pe  acelaş  drum  dar  şi  creaţie,  deci  acest  termen  poate  fi 
pus,  mai  mult  sau  mai  puţin,  în  legătură  atât  cu  predeterminarea  cât  şi  cu 
determinismul  şi  libertatea.  Acestui  cuvânt,  ameninţat  poate  să  dispară,  poate  să  i  se 
dea  mai  mare  atenţie. 

Ideia  destinului  înţeles  ca  determinism,  fatalitate  şi  libertate,  poate  să-şi  atragă  un 
număr  de  critici.  Bunăoară  că  are  un  cuprins  contradictoriu  sau  măcar  compus. 
Răspunsul  în  parte  l-am  dat  mai  sus.  Ideia  de  destin  nu  e  în  spiritul  logicei  clasice 
sau  e  numai  parţial.  Ea  cere  o  înoire  de  gândire  şi  cere,  pentru  fondul  ei,  un  proces  de 
aderare,  care  depăşeşte  înţelegerea  propriu  zisă.  Unitatea  între  aceste  trei  aspecte  ale 
ideii  de  destin  o  introduce  atitudinea  noastră.  Destinul  în  sine,  ca  realitate  obiectivă, 
nu  poate  să  fie  decât  ceva  unitar,  de  vreme  ce  există  şi  funcţionează.  Dacă  înţelegerea 
noastră  îl  vede  în  mai  multe  aspecte,  tot  ea  trebuie  să  admită  că  acestea  se 
armonizează  în  faptul  lucrurilor.  S’ar  putea  vorbi  clar  şi  aici  de  o  transfigurare  în 
sensul  în  care  vorbeşte  Lucian  Blaga  despre  dogme.  Contradicţiile  nu  sunt  în 
realitate,  ci  în  logica  noastră  şi  atunci  trebuie  să  postulăm  unitatea  şi  să  fim 
mulţumiţi  dacă  ne  putem  apropia  de  ea  fie  şi  sub  forme  aparent  contradictorii  ori 
diferite.  Altă  critică  e  că  ideia  de  destin,  cu  toate  analizele  încercate,  rămâne  ceva  mai 
mult  global.  Faptul  poate  fi  adevărat,  dar  nu  e  atât  de  grav.  Fiindcă  unele  precizări 
pot  veni  în  viitor,  deşi  o  precizare  completă  în  acest  domeniu  nu  va  putea  fi 
niciodată.  Şi  fiindcă  aşa  relativ  globală  cum  e,  ideia  de  destin  nu  constituie  mai  puţin 
un  cadru  potrivit  pentru  desvoltarea  spiritului,  iar  pentru  moment  nici  nu  trebuie 
mai  mult.  Ideia  de  destin  e  departe  atât  de  fatalismul  strivitor,  cât  şi  de 
determinismul  exclusivist  şi  monovalent,  după  cum  e  departe  şi  de  neajunsurile 
liberarbitrismului  fâşneţ  şi  steril.  Deaceea  primejdia  cea  mare,  pe  care  o  vedem  în 


Articole  clin  Presa  Legionară 


204 


calea  ideii  de  destin,  este  în  altă  direcţie.  Şi  anume:  spiritul  extremist  uman.  Acest 
spirit  extremist  nu  va  disocia  ideia  de  destin  şi  nu  va  impune  în  chip  covârşitor  unul 
din  aspectele  ei?  Lucrul  e  posibil  şi  noi  înşine  am  spus  că  destinul  e  înţeles  de 
publicul  larg  ca  fatalitate.  Dar  aceasta  nu  infirmă  cele  spuse  de  noi.  Căci  ideia  de 
destin  în  sensul  ei  propriu  nu  e  o  idee  populară. 

Noembrie  1936 


DESPRE  RASĂ  CA  STIL  128 


de  Lucian  BLAGA 

Problema  rasei!  Frecventând  cu  oarecare  interes  ştiinţa  despre  fenomenele  vieţii  şi 
încercând  sa  pătrunzi  în  secretul,  ascuns  într'o  sută  de  alte  secrete,  al  apariţiei 
speciilor  şi  variantelor  fiinţelor  terestre,  precum  şi  în  taina  cu  aspecte  uneori  atât  de 
matematice  a  eredităţii,  nu  găseşti  ce-i  drept  soluţii  prea  mulţumitoare  pentru 
problema  rasei,  dar  îţi  faci  cel  puţin  o  icoană  aproximativă  despre  dificultăţile  şi 
despre  complexitatea  ei  de  neistovit.  Mi-am  închinat  câţiva  ani  de  pătimaşe  osteneli 
şi  de  entuziastă  energie  asimilatoare  -  bilologiei.  Mă  socot  printre  aceia,  cari  se  ţin  la 
pas,  cu  deschisă  curiozitate,  împrospătată  zi  cu  zi,  cu  toate  descoperirile  cari  pot  avea 
întrucâtva  vreo  înrâurire  asupra  imaginei  ce  ne  o  facem  despre  viaţă  şi  fenomenele 
ei.  Ostenelile  mele  pe  acest  teren  nu  mi-au  prilejuit  însă  participări  la  lumini  de 
natură  să-mi  pot  începe  consideraţiile  asupra  rasei  cu  siguranţe  prea  dogmatice.  Pe 
urma  studiilor,  am  rămas  mai  curând  cu  impresia  unui  impas  şi  cu  o  neîncredere  pe 
care  aş  vrea  să  o  comunic  astăzi  cititorilor.  Neîncrederea  asta  aş  formula-o  astfel: 
oamenii  de  ştiinţă,  cari  pretind  a  fi  rezolvat  cu  mijloace  ştiinţifice  problema  raselor  în 
toată  complexitatea  ei  -  sunt  sau  nişte  inconştienţi  -  sau  nişte  şarlatani.  Şi  aceasta  din 
motivul  binecuvântat  că  problema  raselor,  sub  multe  din  aspectele  ei,  nici  nu  e 
problemă  de  natură  ştiinţifică.  Problema  raselor  are  aspecte  asupra  cărora 
cercetătorul  nu  poate  să  decidă  şi  să-şi  facă  o  judecată  decât  de  pe  planuri  rezervate 
metafizicei,  moralei,  esteticei,  adică  de  pe  planurile  unei  lumi  de  desiderate  şi  valori 
cari  depăşesc  mult  chemarea  şi  cercul  isbânzilor  posibile  ale  ştiinţei.  între  neajunsuri 
să  amintesc  numai  că  ştiinţa  n'a  isbutit  până  astăzi  nici  măcar  să  se  fixeze  asupra 
unei  definiţii  cel  puţin  convenţionale  a  termenului.  Antropologia  ne  oferă  ce-i  drept 
statistici  şi  măsurători  din  belşug,  dar  tot  la  câţiva  ani  rezultatele  trebue  să  suporte 
interpretări  după  noi  şi  noi  criterii.  Cum  se  determină  însuşirile  fizice  şi  sufleteşti 
cari  urmează  a  fi  puse  în  sarcina  “rasei",  şi  cum  acelea  cari  se  datoresc  "mediului”? 
între  ce  limite  îngăduite  poate  să  varieze  o  însuşire  caracteristică  unei  rase?  Până  la 
ce  grad  de  abatere  dela  media  unei  însuşiri  ne  este  permis  să  vorbim  încă  de  o  simplă 
variantă,  şi  la  ce  grad  de  abatere  începe  rasa,  mutaţiunea?  Sunt  multe  întrebări  de 
acest  fel  cari  de  obiceiu  se  soluţionează,  filosofic  vorbind,  mai  mult  după  tactul, 
bunul  simţ,  sau  bunul  plac  al  cercetătorului,  decât  după  criterii  puse  la  adăpost  de 
orice  infiltraţii  de  subiectivism.  Dela  experimente  şi  măsurători  nu  se  pot  aştepta 
răspunsuri  precise,  deoarece  cercetările  experimentale  şi  de  măsurare  postulează, 
într'un  anume  fel,  tocmai  aceste  răspunsuri,  ca  un  ajutor  al  lor.  Biologia  şi 
antropologia  au  porţile  deschise  încă  tuturor  surprizelor.  Iar  dacă  cineva  ne-ar  invita 
să  amintim  unele  rezultate  problematice  ale  “ştiinţei",  în  cari  se  amestecă  diverse 
puncte  de  vedere  metafizice,  morale,  estetice,  şi  care  totuşi  sunt  prezentate,  naiv  şi  cu 


128  -  Revista  "Gândirea",  Bucureşti.  Anul  XIV,  Nr.  2,  Februarie  1935. 


Nicolae  Niţă 


205 


toată  aparatura,  drept  axiome  “ştiinţifice"  -  iată  câteva,  aşa  cum  ne  vin  în  minte  fără 
multă  alegere.  Sunt  cercetători  rasişti  neînduplecaţi,  cari  afirmă  că  cutare  rasă  e, 
după  toate  semnele  anatomice  şi  morfologice,  pe  care  maiestatea  sa  ştiinţa  le 
constată,  o  rasă  pură.  Sunt  cercetători  cari,  cu  argumente  scoase  din  sertarele 
tuturor  cunoştinţelor  umane,  susţin  că  orice  amestec  de  sânge  şi  aliaj  de  substanţe 
între  rase  sunt  echivalente  în  efectele  lor  cu  rezultatele  bastardizării  şi  degradează 
până  la  de-zastru  aceste  rase.  Alţi  cercetători,  nu  mai  puţin  erudiţi,  găsesc  suficiente 
argumente,  şi  nu  de  calitate  inferioară,  ca  să  hotărască  peremptoriu  că  nu  există  nici 
o  rasă  pură  şi  că  amestecul  raselor,  ducând  la  sumarea  virtuţilor,  s'ar  fi  dovedit  cele 
mai  adesea  ca  un  proces  suitor  şi  în  avantajul  neamului  omenesc.  Cercetătorii  aceştia 
nu-şi  dau  seama  că  în  cuvinte  precum  “dezastru"  sau  “avantaj"  se  implică  o  întreagă 
lume  de  valori,  asupra  cărora  nu  se  poate  hotărî  după  criterii  ştiinţifice.  Anume 
oameni  de  ştiinţă,  atacând  cu  pretenţiozitate  nejustificată  problema  raselor,  au 
isbutit,  în  intervalul  scurt  al  unui  singur  secol,  să  o  compromită  deabinelea,  şi 
aproape  mai  iremediabil  decât  au  compromis  bunăoară  pictorii  academici  -  nudul.  Să 
tratăm  pe  cei  ce  ne-au  obosit  inutil  în  acelaş  fel  cum  au  fost  trataţi  pictorii  academici 
din  partea  unei  anume  şcoale  mai  noi:  să  cerem  interdicţia  -  printr'o  convenţie,  să 
zicem,  internaţională  -  a  acestui  subiect,  pentru  cel  puţin  o  altă  sută  de  ani.  Sau  mai 
precis:  să  cerem  ştiinţei  să  se  mărginească  la  problemele  cari  îi  aparţin  cu  adevărat. 

Vom  încerca  în  rândurile  de  faţă  să  privim  problema  rasei  într'un  spirit  mai 
degajat.  Aruncând  peste  bord  balastul  termenilor  de  matematică  şi  statistică 
biologică,  să  privim  rasa  deocamdată  ca  o  indescifrabilă  entitate  a  naturii,  şi  să 
vorbim  despre  ea,  aşa  cum  se  vorbeşte  de  obiceiu  despre  o  realitate  umană  într'o 
lume  de  valori  umane.  Pe  un  asemenea  plan  e  poate  mai  indicat  să  întrebuinţăm 
termenul  de  “rasă"  într'un  sens  oarecum  mai  de  toate  zilele  şi  fără  de  orice  pretenţii 
de  scientism.  Cuvântul  “rasă"  în  accepţie  curentă  echivalează  aproape  cu  acela  de 
“stil  biologic".  în  măsura  în  care  termenul  “rasă"  îl  substituim  prin  acela  de  “stil 
biologic",  suntem  efectiv  puşi  în  situaţia  de  a  vorbi  despre  rasă  în  termeni  mai 
apropiaţi  de  intuiţia  şi  simţămintele  noastre.  Cert  lucru,  există  simţă-mântul  că  te 
găseşti  în  prezenţa  unui  om  de  “rasă",  tot  aşa  cum  există  simţământul  că  te  găseşti  în 
prezenţa  unei  opere  de  “stil".  Cel  ce  încearcă  acest  simţământ  şi-a  însuşit  prin 
aceasta  chiar  o  poziţie,  de  unde  se  poate  lansa  în  consideraţii  şi  aprecieri  omeneşte 
inteligibile.  Pentru  a  vorbi  despre  o  simfonie  nu  e  neapărat  nevoie  să  o  reduci  la 
vibraţiunile  aerului  cari  o  compun  pe  plan  fizic.  Din  contră:  pentru  a  vorbi  omeneşte 
despre  o  simfonie  trebuie  să  uiţî  cu  totul  că  ea  e  alcătuită  şi  dintr'o  succesiune  de 
vibraţiuni  ale  aerului.  în  cazul  rasei  trebuie  să  facem  abstracţie  de  ceeace  această 
entitate  ar  putea  fi  pe  planul  naturii,  şi  să  ne  mărginim  la  ceeace  ea  este  pe  planul 
sensibilităţii  şi  al  valorilor  umane.  Facem  aşadar  o  analogie  între  simţământul  că  te 
găseşti  în  faţa  fenomenului  “rasă"  şi  simţământul  că  te  găseşti  în  prezenţa 
fenomenului  “stil". 

îmi  amintesc  că  în  cursul  vieţii  am  încercat  de  mai  multe  ori  acest  simţământ  sui 
generis.  Mai  acu  câţiva  ani,  la  sesiunile  pitoreşti  şi  exotice  ale  Ligii  Naţiunilor  la 
Geneva,  unde  ţi  se  dă  prilejul  variat  să  întâlneşti  exemplare  umane  în  stare  să 
ilustreze  viu  toate  tipurile  unul  muzeu  antropologic,  mă  impresiona  iarăşi  şi  iarăşi, 
până  la  fascinare,  figura  pe  deplin  realizată  în  felul  său  a  omului  de  stat  englez  Sir 
Austen  Chamberlain.  Eram  simplu  privitor  şi  nu  mi  s'a  dăruit  în  nici  un  fel  ocazia  să 
judec  vreodată  calităţile,  nici  morale,  nici  intelectuale  ale  acestui  om,  rezervat  fără  a 
fi  întunecat,  stăpânit  fără  efort  şi  în  chip  organic  impunător,  dar  în  faţa  lui  mă 
încerca  de  fiecare  dată  simţământul  copleşitor  că  mă  găsesc  în  prezenţa  fenomenului 


Articole  clin  Presa  Legionară 


206 


“rasă",  şi  îl  contemplam  -  fără  de  a-i  înţelege  graiul  -  cu  desfătarea  vibrantă  pe  care 
ţi-o  comunică  o  rară  operă  de  stil.  Vorbesc  despre  rasă  şi  iată-mă  îndrumat  spre 
cazuri  foarte  concrete.  E  cel  mai  bun  drum  ce-1  putem  urma.  Căci  fenomenul  rasă, 
exact  ca  şi  fenomenul  stil,  îl  cuprinzi  cel  mai  deadreptul  potrivindu-te  în  faţa  lui  şi 
arătându-1  cu  degetul  în  lumea  şi  în  atmosfera  lui  concretă.  îmi  amintesc  de  un  alt 
moment  când  am  fost  atins  într'un  chip  cu  totul  aparte  de  acelaş  simţământ 
revelator.  Cu  ani  în  urmă,  rătăcind  odată  prin  nordul  Ardealului,  am  fost  nevoit  să 
poposesc  o  noapte  într'un  sat  evreesc;  am  tras  la  un  han  cu  lumini  sufocate  de  fum  şi 
beznă.  Mi  s'a  îmbiat  o  cameră.  Dimineaţa  părăsind  camera,  am  dat  într'o  mică  curte 
pătrată,  înconjurată  de  pridvoare.  în  mijlocul  curţii  închise  se  înălţa  de  minune 
potriveala  unui  chioşc  copleşit  cu  viţă  de  vie.  Era  o  splendidă  dimineaţă  de  Mai.  în 
chioşc  stăruiau  la  masă  vreo  şase  băieţi,  în  vârstă  biblică  de  12  ani,  cu  părul  roşcat 
cum  e  frunza  de  viţă  toamna,  cu  perciuni  în  spirale  şi  cu  ochi  mai  vii  decât  cei  de 
veveriţă.  în  atmosfera  proaspătă  şi  solară,  copiii  discutau  cu  aprindere  în  jurul  unui 
enorm  Vechiu  Testament,  deschis  pe  masă,  şi  schimbau  priviri  şi  guturale  dialectice. 
Erau  aşa  de  cuprinşi  de  focul  desbaterii  că,  deşi  la  spatele  lor,  nici  unul  nu  a  ţinut  să 
mă  remarce.  Am  asistat  îndelung  la  această  scenă  de  pui  de  patriarhi,  şi  am  rostit 
pentru  mine,  şi  ca  un  comentar  la  tot  tabloul,  cuvântul:  “rasă"! 

în  ţara  noastră  cu  tipuri  de  oameni  destul  de  variate,  n'am  fost  pătruns  poate 
nicăiri  de  simţământul  că  mă  găsesc  în  prezenţa  rasei  în  aceeaşi  măsură  ca  în  faţa 
ciobanilor  noştri  din  Poiana  Sibiului.  Aceşti  mândri  ciobani,  în  ale  căror  făpturi  se 
împlinesc  însuşirile  fizice  şi  sufleteşti  proprii  unui  neam  de  oameni,  românesc  şi 
carpatin,  însuşiri  cari  în  atâtea  alte  părţi  au  rămas  -  sub  presiunea  mizeriei  şi  a  unor 
împrejurări  istorice  suficient  cunoscute  -  latente,  sau  incomplet  desvoltate, 
demonstrează  palpabil  şi  cu  oarecare  aproximaţie  nivelul  până  la  care  s'ar  putea 
ridica  media  rasei  noastre.  Bănuiesc  însă  că  şi  poenarii  s'au  bucurat  mai  demult, 
poate  acu  o  sută  sau  două  de  ani,  de  o  şi  mai  strălucită  perioadă  de  înflorire  a  rasei 
lor  decât  astăzi.  De  atunci  au  intervenit  unele  împrejurări  despre  cari  doctorii 
ţinutului  ar  putea  să  istorisească  câte  ceva,  împrejurări  cari  şi-au  dat  de  sigur 
contribuţia  nefastă  la  începutul  de  declin  fizic  al  acestui  splendid  neam  de  oameni. 
Oricum  însă,  constatarea  aceasta  nu  schimbă  întru  nimic  convingerea  mea  că 
ciobanii  din  Poiana  reprezintă  una  din  culmile  stilului  biologic  românesc.  Aceşti 
oameni,  cu  figurile  lor  înalte,  de-un  aer  aristocratic,  de  o  stăpânită  încredere  în  ei 
înşişi,  prietenoşi  şi  totuşi  distanţi,  vânjoşi  fără  brutalitate  şi  de-o  aspră  seninătate, 
vegetativi  şi  astrali  ca  brazii  şi  puternici  ca  urşii,  au  fost  în  timpul  din  urmă  adeseori 
remarcaţi  cu  interes  şi  cu  admiraţie  şi  din  partea  străinilor.  Sunt  puţine  regiuni  în 
Europa,  unde  simpli  oameni  dela  munte  sau  dela  ţară  să  facă  o  impresie  tot  atât  de 
aristocratică.  Au  apărut  în  vremea  din  urmă  preţioase  şi  bine  alcătuite  cărţi  de 
propagandă,  cu  ilustraţiuni  de  oameni  şi  locuri  din  România,  şi  cum  de  ani  de  zile 
îmi  port  rosturile  prin  străinătate,  ştiu  din  experienţa  zilnică  cât  de  mult 
impresionează  şi  cu  ce  stăruitor  ecou,  chiar  şi  numai  din  simple  fotografii,  ciobanii 
poienari.  Nu  mă  preocupă  deloc  în  rândurile  de  faţă  ce  anume  “rasă"  înfloreşte  în 
poienar  sub  aspect  antropologic,  cât  e  de  “pură"  această  rasă,  şi  nici  întrebarea  dacă 
românul  din  alte  regiuni  nu  reprezintă  cumva,  sub  unghiu  antropologic,  altă  rasă, 
sau  amestec  de  rase.  Ciobanul  poienar  mă  interesează  aici  ca  stil  biologic,  vital  şi 
sufletesc,  iar  sub  acest  unghiu,  trebuie  să  mărturisesc  că  în  prezenţa  poienarului  sunt 
cu  totul  furat  de  simţământul  că  mă  găsesc  în  faţa  unui  asemenea  stil,  pe  deplin 
realizat  şi  nu  numai  alcătuit  din  latenţe,  din  posibilităţi,  sau  din  fragmente  pe  cale  de 
a  se  schiţa. 


Nicolae  Niţă 


207 


După  ce  te-ai  obişnuit  puţin  să  consideri  rasa  ca  stil,  e  sigur  că  cele  mai  multe 
dintre  aşa  zisele  puncte  de  vedere  “ştiinţifice",  din  cari  se  atacă  problema,  ţi  se  vor 
părea  tot  atât  de  puţin  esenţiale  ca  de-o  pildă  isprava  savantului,  care  face  curbe 
grafice,  după  o  compoziţie  muzicală.  Cu  toate  avantajiile  sale  de  metodă, 
considerarea  rasei  ca  stil  e  pândită  însă  şi  ea  de  o  primejdie,  ba  chiar  de  o  mare 
primejdie.  Primejdia  e  cu  atât  mai  mare,  cu  cât  sensibilitatea  noastră  stilistică  e  mai 
rigidă,  dar  cu  atât  mai  mică  cu  cât  sensibilitatea  noastră  stilistică  devine  mai  elastică. 
O  sensibilitate  stilistică  elastică  încearcă  în  prezenţa  raselor,  ca  stiluri  vitale  şi 
sufleteşti,  stări  întovărăşite  de-o  anume  evlavie,  ca  în  faţa  unor  fenomene  originare 
ale  firei.  O  sensibilitate  stilistică  elastică  se  va  transpune  cu  uşurinţă  şi  cele  mai 
adesea  cu  simpatie  în  ansamblul  de  valori  fizice  şi  spirituale  ale  unei  alte  rase.  Nu 
acesta  e  însă  cazul  sensibilităţi  stilistice  de  tip  rigid.  O  sensibilitate  stilistică  rigidă  va 
manifesta  o  aversiune  faţă  de  ansamblul  de  valori  fizice  şi  spirituale  ale  unei  alte 
rase.  O  sensibilitate  stilistică  rigidă  va  avea  tendinţa  să  vadă  în  valorile  fizice  şi 
spirituale  ale  altor  rase  -  non-valori. 

Când  conştiinţa  de  rasă  se  împerechiază  în  chip  nenorocit  cu  o  sensibilitate 
stilistică  rigidă,  se  produce  fenomenul  disgraţios  şi  mătăhălos,  căruia  îi  dăm  numele 
de  “mesiaism  rasist".  Acest  fenomen  constă  în  exaltarea  valorilor  fizice  şi  spirituale 
ale  unei  singure  rase.  Mesianismul  rasist  e  caracterizat  prin  credinţa  că  o  anume  rasă 
omenească  ar  deţine  toate  calităţile  cu  care  D-zeu  a  ţinut  să  înzestreze  genul 
omenesc,  şi  că  toate  celelalte  rase  posedă  aceste  însuşiri  numai  parţial  sau  într'un  fel 
degradat  sau  viciat.  Istoria  omenirii  a  avut  parte  de  mai  multe  ori  de  asemenea  puţin 
îmbucurătoare  mesianisme:  în  afară  de  mesianismul  evreesc  al  vechiului  testament 
şi  de  mesianismul  blond  al  naţional-socialismului  german,  despre  care  actualmente 
se  vorbeşte  aşa  de  mult,  mai  există  un  mesianism  analog  anglo-saxon,  precum  şi  unul 
rusesc.  De  fiecare  dată  mesianismul  e  altfel  nuanţat  şi  îmbrăcat  în  altă  doctrină,  dar 
în  centrul  fiecăruia  se  găseşte  pretenţia  şi  mândria  exagerată  a  unei  anume  rase  de  a 
fi  “rasa  aleasă"  a  lui  Dumnezeu.  Mesianismele  rasiste,  desvoltate  când  în  doctrină 
teologică,  când  în  doctrină  biologică,  sunt  în  egală  măsură  forme  ale  unei  trufii 
colective.  Că  mesianismul  se  întemeiază  odată  pe  un  fictiv  contract  cu  Iehova  sau  că 
se  clădeşte  pe  tot  atât  de  fictive  consideraţiuni  de  ştiinţă  naturală  cu  privire  la 
superioritatea  de  nivel  şi  de  destin  a  rasei  blonde,  nu  e  prea  important.  Mesianismul 
vechiu  evreesc  era  bazat  pe  o  aşa  zisă  învoială  dela  “tu"  la  “tu"  cu  divinitatea. 
Mesianismul  germanilor,  cari  astăzi  ţin  să  se  “nordizeze"  cu  orice  preţ  prin 
înzdrăvenire  fizică  şi  prin  paganizare,  se  întemeiază  nu  atât  pe  un  contract  teologic 
bilateral  şi  cu  paragrafe  în  regulă,  cât  pe  nişte  aşa  zise  privilegii,  ce  li  s'ar  fi  acordat 
blonzilor  din  partea  naturii.  Deosebirea  nu  ni  se  pare  prea  mare.  Iehova  şi-a 
schimbat  numele  în  “Natură"  şi  şi-a  strămutat  preferinţele  de  pe  malurile  Iordanului 
pe  malurile  Spreei.  Mesianismul  rasist,  cu  toată  flora  sa  de  ficţiuni,  a  existat  şi  există, 
oricât  formele  sale  ar  contraria  simţământul  de  respect  în  faţa  configuraţiilor  şi 
profilurilor  biologice,  cari  ar  trebui  acceptate  în  pluralitatea  lor.  La  rândul  său  anglo- 
saxonul,  de  când  a  pus  piciorul  în  patria  insulară  şi  în  imperiul  apelor,  s'a  crezut, 
neadmiţând  nici  o  discuţie,  neam  ales  al  lui  Dumnezeu.  Simpatia  pe  care  anglo- 
saxonul  o  arată  aproape  ostentativ  vechinlui  testament  nu  e  decât  un  simptom  al 
acestui  mesianism.  Iar  ruşii,  în  momentul  când  s'au  trezit  la  conştiinţa  de  sine  şi  mai 
ales  la  conştiinţa  că  sunt  un  imens  popor,  au  găsit  şi  ei  cu  cale  să-şi  exalteze  rolul 
istoric.  “Mujicii”  şi  “idioţii”  Rusiei  deveniră  dintr'odată,  şi  cu  esclusivitate,  singurii 
purtători  de  Dumnezeu  pe  pământ.  Moscova  visa  la  un  moment  dat  să  salveze 
omenirea  întreagă,  adică  probabil  să  o  şi  supună.  (Ar  fi  interesant  să  se  cerceteze  în 


Articole  clin  Presa  Legionară 


208 


ce  măsură  a  exploatat  bolşevismul  conştiinţa  mesianică  a  poporului  rusesc,  în 
planurile  de  revoluţionare  a  lumii). 

în  acord  cu  sine  însuşi,  mesianismul  rasist,  de  orice  fel,  a  fost  şi  este  atins  de  o 
penibilă  orbire  faţă  de  toate  virtuţile  altor  rase.  Un  popor  lovit  de  această  cecitate 
spirituală  nu  mai  e  în  stare  să  se  depăşească  şi  nu  se  mai  vede  decât  pe  sine  însuşi. 
Toate  celelalte  popoare  şi  rase  sunt  văzute  în  oglinda  diformantă  a  narcisismului  de 
unul  singur.  De  necesitatea  ce  tocmai  o  subliniarăm  n'au  fost  cruţaţi  nici  unii 
remarcabili  gânditori.  Lui  Houston  Stewart  Chamberlain,  unul  dintre  teoreticienii 
favoriţi  ai  naţional-socialismului  german,  care  de  altfel  a  ştiut  nu  odată  să  pună  în 
frumoasă  lumină  problema  rasei  ca  atare,  îi  reproşăm  în  primul  rând  sensibilitatea 
stilistică  mult  prea  rigidă.  Lipsa  de  elasticitate  l-a  făcut  incapabil  de  a  pricepe  orice 
nu  poartă  pecetea  blondă  a  germanismului.  Să  ne  reamintim  numai  în  ce  ton  nedrept 
şi  dispreţuitor  vorbeşte  el  în  celebra  sa  carte  “Fundamentele  veacului  al  XlX-lea”  de 
pildă  despre  vechea  cultură  egipteană,  în  care  cu  toţii  suntem  obişnuiţi  să  admirăm 
fără  de  nici  o  rezervă  întâia  cultură  monumentală  apărută  în  istoria  omenirei.  Şi 
aceasta  pe  motivul  -  cât  de  irelevant!  -  că  vechii  egipteni  nu  erau  “ari”.  Sensibilitatea 
stilistică  se  poate  educa.  Să  ne  amintim  ce  opinii  cu  adevărat  obtuze  aveau  europenii 
în  genere  despre  neamurile  negre  africane,  câtă  vreme  încă  nimenea  nu-şi  luase 
osteneala  sau  nu  avuse  priceperea  să  pătrundă  în  secretele  culturii  lor  spirituale. 
Europenii,  cari  vor  să  înveţe  ceva  sau  să-şi  lărgească  şi  să-şi  mlădieze  puţin 
sensibilitatea  stilistică,  sunt  invitaţi  să  citească  sau  măcar  să  răsfoiască  operele  lui 
Frobenius  despre  culturile  africane.  Mărturisesc,  şi  iau  răspunderea  sub  semnătură 
pentru  această  judecată,  că  nu  am  citit  legende  mai  poetic  întruchipate  şi  mai 
profunde  ca  semnificaţie,  decât  legendele  negre.  Nu  mai  departe  decât  acu  câteva  zile 
am  asistat  la  o  conferinţă  despre  poezia  pigmeilor  din  centrul  Africei.  Altă  surpriză 
incredibilă.  Un  “imn  către  curcubeu”  în  care  pigmeii,  aceste  furnici  umane,  aduc 
laude  culorilor  cerului  şi  imploră  curcubeul  să  nu-i  ucidă,  m'a  emoţionat  mai 
profund  şi  mai  stăruitor  decât  mai  multe  antologii  de  poezie  modernă  a  mai  multor 
popoare  europene  laolaltă.  Am  avut  prilejul  să  aud  şi  poezie  lirică  polineziană,  de 
largi  ritmuri  şi  cu  metafore  de  început  de  lume,  care  ar  putea  să  fie  semnată  de  orice 
mare  poet  oriental,  dela  Li-Tai-Pe  până  la  Tagore.  Nu  am  suferit  din  fericire 
niciodată  de  mesianism  rasist,  dar  dacă  aş  fi  suferit,  cele  câteva  lecturi  întâmplătoare 
cari  m'au  introdus  în  sufletul  coloraţilor,  m'ar  fi  vindecat  definitiv  de  orice  trufie. 

Dacă  mi  s'ar  pune  întrebarea  ce  atitudine  aş  lua  faţă  de  problema  amestecului 
între  rase,  as  răspunde;  nici  în  această  chestiune  nu  mă  îndrumă  pretinse  descoperiri 
sau  principii  ştiinţifice,  ci  mai  curând  sensibilitatea  mea  stilistică.  Mă  voi  declara  cu 
alte  cuvinte  împotriva  amestecului,  dar  nu  din  considerente  biologice  de  puritate  a 
plasmei  ereditare,  ci  fiindcă  mi  se  pare  că  amestecul  duce  în  cele  mai  multe  cazuri  la 
lipsă  de  stil  şi  într'un  anume  sens  la  lipsă  de  caracter.  E  în  joc  un  elementar  simţ  al 
stilului  şi  un  respect  cvasi-religios  faţă  de  formele  substanţei  vitale,  simţăminte  pe 
care  nu  pot  şi  nu  înţeleg  să  le  înving.  Simţământul  că  te  găseşti  în  prezenţa  unei  rase, 
care  a  fost  favorizată  de  împrejurări  prielnice  de  a  se  realiza  consecvent  cu  ea  însăsi 
şi  de  a-şi  traduce  în  fapte  creatoare  toate  virtualităţile,  este  una  din  rarele  bucurii  şi 
generoase  satisfacţii,  la  care  mi  s'ar  părea  monstruos  să  renunţi  cu  uşurinţă.  Să  nu 
stricăm,  să  nu  nivelăm,  să  nu  spălăcim,  noi  oamenii,  ceeace  a  răsărit  din  sânul 
naturii  şi  al  sorţii  cu  iresistibila  şi  convingătoarea  putere  a  unor  fenomene  originare 
plastic  delimitate  prin  graţie  de  sus.  Nu  mai  puţin  condamnabil  ar  fi  însă  şi  drumul 
celălalt,  al  exaltării  rasiste.  Atitudinea,  pretenţioasă  în  formă,  primejdioasă  pe  cât  de 
naivă  în  esenţă,  a  mesianismului  rasist,  care  în  ultimele  sale  consecinţe  teoretice  şi 


Nicolae  Niţă 


209 


practice  propagă  în  ascuns  sau  pe  faţă  imperialismul  spiritual,  fizic  şi  economic  al 
unei  singure  rase  -  nu  e  prin  nimic  justificabilă.  Simţământul,  singurul,  care  deschide 
poarta  spre  un  cadru  ecumenic,  simţământul  de  evlavie  în  faţa  fenomenului  raselor  - 
ne  dictează  să  fim  noi  înşine,  sub  stelele  noastre,  şi  să  îngăduim  celorlalţi  să  fie  şi  ei  - 
tot  ei  înşişi,  sub  stelele  lor. 

LUMINI  DINTR’UN  ÎNCEPUT  129 

de  Axente  SEVER  POPOVICRso 

Dintr’un  punct  de  vedere,  şi  anume,  dintr’un  punct  de  vedere  metafizic,  lucrurile 
nu  sunt  ci  se  fac.  Ce  însemnează  asta,  că  lucrurile  se  fac?  însemnează  mai  întâi  că  se 
agită,  că  există  acolo,  în  inima  lor,  o  strădanie.  Nu  se  ştie  cum,  în  ce  fel;  o  strădanie 
spre  ceva,  după  un  anumit  plan.  Destul  atât,  că  lucrurile  se  agită.  Şi  mai  însemnează 
ceva;  mai  însemnează  anume  că  acea  strădanie  există  în  lucruri  dinaintea  lucrurilor, 
de  când  lumea.  Cum  există  ea  în  lucruri  dinaintea  lucrurilor?  într’un  fel  se  poate. 
Strădania  există  ca  potentă,  ca  virtualitate  a  lucrurilor,  şi  prin  ea  se  fac  lucrurile.  Dar 
acest  dinainte  sau  acest  de  când  lumea  nu  este  un  punct  determinabil,  precis 
determinabil  pe  linia  timpurilor.  El  poate  fi  aruncat  în  trecut  la  infinit,  şi  numai 
acolo.  Altfel  nu  se  poate.  Şi  asta  însemnează  iarăşi  că  această  strădanie  vine  din 
infinit  şi  va  dura  în  viitor  tot  până  la  infinit.  Căci  n’are  niciun  motiv  să  moară,  şi  nici 
o  raţiune. 

Aşadar  strădania  în  lucruri  este  veşnică.  Şi  din  acest  caracter  de  veşnicie  se  poate 
deduce  că  în  universul  lucrurilor  există  o  devenire,  o  devenire  tot  veşnică,  adică  fără 
margini.  Asta  însemnează  că  nu  sunt  niciodată  stări  pe  loc,  şi  că  lucrurile  nu  se 
îndeplinesc  perfect.  Adică  nu  se  îndeplinesc  fără  nici  o  altă  trebuinţă,  ceiaee  nu  arată 
deloc  că  ele  ar  fi  neisbutite,  sau  că  nu  şi-ar  ajunge  lor.  Nu.  Lucrurile  se  fac  în 
marginile  lor  de  existenţă,  şi  sunt  izbutite  întrucât  îşi  ajung  lor.  Faptul  că  nu  sunt 
îndeplinite  perfect  spune  numai  că  formele  nu  rămân  aceleaşi,  că  nu  există 
geometrie  veşnică.  Şi  cu  atât  mai  mult,  nu  există  nici  un  anumit  fel  de  încremenire  de 
care  se  vorbeşte  în  fizică,  şi  nici  punctul  de  ghiaţă  al  morţii,  acea  limită  teribilă 
botezată  sub  zero  absolut.  In  lume  nu-i  este  dat  nici  unui  lucru  să  rămâie  aşa  cum 
este,  nici  plantelor  şi  nici  oamenilor.  Cel  puţin  în  lumea  noastră  materială  şi  istorică. 
Dincolo,  în  transcendent,  poate  fi  altfel.  Şi  trebue  să  fie  altfel,  fiindcă  dacă  n’ar  fi 
altfel,  n’ar  mai  fi  transcendent,  ci  ar  fi  tot  o  lume  terestră,  sau  în  cel  mai  bun  caz,  o 
prelungire  a  condiţiilor  terestre.  Că  în  lumea  noastră,  în  monotona  împărăţie  a 
materiei,  lucrurile  se  petrec  aşa,  ne  arată  chiar  experienţa  noastră  istorică,  dura 
noastră  experienţă,  de  multe  ori  plină  de  aceiaşi  strădanie  dureroasă.  Poate  că 
undeva  stă  scris,  că  tot  ce  se  face,  să  se  facă  cu  durere.  Formele  se  fac  una  dintr’alta 
prin  tragica  lor  strădanie  de  început;  mai  ales  în  istorie,  lucrurile  se  văd  de  minune. 

în  bătrânul  nostru  continent,  şi  în  afară  de  el,  se  aude  un  vuet  care  seamănă  cu  un 
plâns.  Un  efort  istoric.  O  lume  vrea  să  se  rupă  dintr’alta,  şi  într’o  măsură  oarecare,  s’a 
rupt.  Dintr’un  sfârşit  se  face  un  început;  un  început  care  şi-a  aruncat  luminile.  In  cele 
ce  urmează,  încercăm  să  desprindem  câteva  din  ele. 

Vremurile  care  încep  sa  se  ducă,  sau  altfel,  care  încep  să  nu  mai  fie,  să  nu  se  mai 
potrivească,  sunt  vremuri  esenţial  raţionaliste.  Adică  vremuri  în  care  rânduirile  se 


129  -  Revista  "Gândirea",  Bucureşti.  Anul  XVI,  Nr.  7,  Septembrie  1937. 

130  -  Axente  Sever  Popovici  (filozof,  asistent  al  lui  Nae  Ionescu). 


Articole  clin  Presa  Legionară 


210 


fac  după  logica  oamenilor  şi  nu  după  logica  lucrurilor.  Şi  acesta  nu-i  semn  bun.  Omul 
raţionalist  vrea  să  înlocuiască  ce  este  şi  ce  trebue  să  fie,  cu  planul  lui,  cu  ceiace  vrea 
el.  Este  şi  acesta  un  fel  de  eroism,  dar  mai  degrabă  este  un  fel  de  rebeliune.  Cea  mai 
grozavă  rebeliune.  Rebeliunea  lui  Adam,  rebeliunea  celor  care  au  vrut  să  facă  turnul 
Babei.  Adam  a  fost  pus  de.  Dumnezeu  într’un  sistem  de  legi,  într’un  univers  de 
existenţă,  şi  dela  o  vreme,  el  căuta  altceva.  S’a  ridicat  împotriva  acelei  stări.  Şi  din 
momentul  acela  omenirea  suferă,  se  chinue.  Rebeliunea  Ini  a  devenit  rebeliunea 
tuiuror  oamenilor,  pierderea  pentru  totdeauna  a  fericirii  terestre.  Asta  se  chiama 
instinctul  demiurgic  al  omului.  Raţionaliştii  se  caracterizează  esenţial  prin  acest 
instinct  demiurgic.  Ei  au  încercat  un  fel  de  omogenizare  socială,  aşa  numita 
democraţie.  Un  fel  de  omogenizare  prin  curenţi,  dar  nu  prin  curentul  care  pleacă  de 
jos  în  sus,  ci  invers.  N’au  încercat  niciodată  să  ridice  pe  cei  slabi  la  măsura  celor  tari, 
ci  altfel;  au  încercat  să  aducă  pe  cei  de  sus  la  cei  de  jos.  Şi  pentru  asta  s’a  vărsat  mult 
sânge.  Istoria  revoluţiei  franceze  îşi  va  aminti  întotdeauna  de  cruzimea  frumosului 
Saint-Just,  arhanghelul  teroarei.  Ei  au  încercat,  cu  alte  cuvinte,  o  aducere  regresivă, 
contra  progresului  şi  contra  naturii.  De  atunci  spiritul  a  început  să  slăbească,  şi  cu  el 
oamenii:  s’a  lăsat  peste  ei  un  fel  de  criză  spirituală.  Elanul  pentru  valorile  înalte  s’a 
oprit.  Toată  strădania  lor  se  restrânge  în  planul  vieţii  materiale.  Nimic  în  afară  de  ea, 
nici  moarte,  nici  Dumnezeu.  Din  punct  de  vedere  spiritual  era  o  structură  antică,  cu 
alte  cuvinte,  oamenii  îşi  puneau  eul  lor  personal  în  centrul  vieţii.  Şi  totul  se  învârtea 
în  jurul  acestui  eu.  Nici  o  aspiraţie  spre  înalt,  spre  diafan.  Oamenii  aceştia  erau 
numai  de  suprafaţă,  oameni  care  lucrează  cu  abilităţi  şi  cu  întuneric  în  suflet.  Ei  erau 
păgâni,  atei,  cum  păgâni  şi  atei  erau  vechii  greci.  Oameni  barbari  sub  cer  creştin,  căci 
încă  exteriorul  lor  era  creştin.  Şi  mai  mult  decât  atât.  Omul  domniei  raţionaliste  era 
omul  alterat,  câteodată  omul  aproape  negat.  Un  om  oare  refuza  să  se  retragă  în  sine 
şi  care  refuza  să  se  cunoască.  Peste  el  s’a  prins  o  altă  realitate,  suprastructura 
convenienţelor,  şi  omul  n’a  mai  fost  om.  Gândurile  lui  erau  gândurile  pieliţii  sociale, 
trecătoare,  ca  o  cucerire  în  pădurile  cu  iluzii.  A  murit  sinceritatea  şi  încrederea  în 
puterile  subterane  ale  sufletului. 

Dar  formele  acestea  s’au  îndeplinit  până  ce  şi-au  ajuns  lor.  Din  momentul  acela  au 
început  altele  să  se  facă  din  ele,  prin  strădania  care  este  dela  început  în  ele.  Formele 
noui  care  încep.  Aceste  forme  încep  dela  om. 

Se  crede  că  unii  oameni  sunt  supra-dimenisionali,  că  prin  puterea  intuiţiei  lor 
istorice,  văd  lung  înainte.  Şi  se  mai  crede,  că  aceşti  oameni  aşezaţi  în  inima 
lucrurilor,  inspiraţi,  trag  în  alb  liniile  altei  spiritualităţi,  geometria  începutului  care 
luminează.  Eu  nu  sunt  contra  acestei  păreri,  dar  nu  sunt  nici  prea  înflăcărat  pentru 
ea.  Şi  asta  numai  pentru  simplul  motiv  că  nu  ştiu  precis  dacă  oamenii  eroi  fac  istoria 
sau  dacă  istoria  se  face  singură.  Problema  s’a  discutat  mult,  şi  se  discută  încă.  Ceiace 
se  vede,  şi  asta  fără  nici  o  umbră  de  îndoială,  este  faptul  că  aproape,  peste  noi,  în  aer, 
se  întind  liniile  unui  om  nou.  Şi  nu  numai  liniile  unui  om  nou,  chiar  oamenii  noi. 

Este  însă  o  deosebire  esenţială  de  grad  între  omul  nou  definit  geometric,  adică 
numai  prin  liniile  spiritualităţii  noui,  şi  omul  realizat  într’o  măsură  oarecare 
într’această  spiritualitate;  între  omul  nou  abstract  şi  omul  nou  concret.  Pe  noi  ne 
interesează  cu  deosebire  omul  nou  abstract;  problema  sub  aspectul  etic. 

Omul  nou  este  rodul  unei  revoluţii.  Nu  a  unei  revoluţii  politice,  nici  a  unei 
revoluţii  culturale.  Omul  nou  este  rodul  unei  revoluţii  spirituale.  Dacă  ar  fi  bine 
înţeles  termenul,  am  spune  rodul  unei  revoluţii  sufleteşti.  De  unde  urmează  a 
înţelege  că  este  o  revoluţie  interioară.  Oamenii  care  au  arătat  luminile  începutului 
nou  au  plecat  ca  toţii  dela  aceleaşi  constatări.  Ei  au  văzut  că  oamenii  de  până  acum 


Nicolae  Niţă 


211 


erau  răi,  experienţa  lor  dură  i-a  făcut  răi,  dar  nu  iremediabil  răi.  In  ei  a  mai  rămas 
ceva  bun,  şi  lucrurile  trebuesc  începute  de  la  izvor,  din  rădăcinile  pure  ale  sufletului. 
O  primă  răsturnare.  Omul  nou  îşi  îndepărtează  eul  personal  din  centrul  vieţii,  îl 
îndepărtează  la  margine  şi  pune  în  locul  lui  pe  Dumnezeu.  In  sufletul  omului  nou, 
Dumnezeu  străluceşte  ca  un  rug  aprins.  E  o  trăire  profund  creştină,  toată  viaţa 
centrală  i  se  desfăşoară  în  jurul  elipsei  divine.  Nu  mai  sunt  eu,  ci  Christos  este  acela 
care  trăeşte  în  mine,  spunea  acum  nouăsprezece  veacuri  apostolul  Pavel.  Este  un  fel 
de  renunţare  la  condiţiile  noastre  terestre.  Mistica  creştină  ortodoxă  spune  că  cel 
care  crede  ca  şi  apostolul  optează  pentru  apatie;  prin  simţurile  lui  funcţionează 
deacum  o  putere  divină,  şi  lumea  întreagă  este  văzută  numai  din  plan  divin;  ochiul 
lui  Dumnezeu  este  o  fântână  de  dragoste  şi  lumea  cu  omeneasca  ei  condiţie  de 
suferinţă,  cu  desechilibrul  provocat  de  păcat,  trăeşte  din  nou  în  Dumnezeu  , întreagă 
în  imensitatea  ei  şi  învăluită  de  dragostea  plină  de  milă  pe  deoparte,  de  admiraţie  pe 
de  alta.  E  o  purificare,  un  drum  dramatic  prin  care  omul  trăeşte  starea  primordială, 
sentimentul  de  armonie  paradisiacă  al  lui  Adam  cel  dinainte  de  cădere.  Omul 
revoluţiei  spirituale  este  omul  lăuntric,  omul  pătruns  de  iubirea  divină,  şi  care 
iubeşte  sincer.  Omul  cu  rază  din  suflet  drept  spre  cer.  Omul  iubirii  de  Dumnezeu,  de 
sine  şi  de  semeni.  Omul  nou  se  iubeşte  şi  pe  sine,  căci  a  te  iubi  pe  tine  este  un 
imperativ  moral.  De  aci  decurge  un  alt  caracter  al  omului  nou:  caracterul  reflexiv,  o 
reflexivitate  întoarsă  spre  sine.  Omul  nou  se  retrage  în  sine,  se  retrage  să-şi  prindă 
dimensiunile  lui  intime,  să  se  cunoască  aşa  cum  este,  cu  raza  divină  din  suflet.  E  un 
fel  de  reabilitare  a  omului,  un  minut  când  ştie  că  mai  are  rezerve,  şi  că  durerea  lui 
interioară  este  încă  remediabilă;  un  minut  când  şarpele  negru  al  răului  se  rupe.  Omul 
nou  se  ridică  drept,  şi  în  acelaş  timp,  pur.  El  lasă  la  o  parte  suprastructura,  ,el  lasă  la 
o  parte  minciuna,  căci  toate  astea  desfigureză  omul  şi  umflă  mizeria  omenească. 
Omul  nou  se  ridică  drept  şi  pur. 

Prezentul  nostru  este  un  prezent  furtunos,  câteodată  aproape  nebun,  un  prezent 
care  vrea  să  se  rupă  din  lepră.  Şi  în  furtuna  acestui  prezent  mor  mulţi,  se  întâmplă 
chiar  că  mor  cei  care  ar  trebui  să  trăiască.  E  un  ceas  tragic  acest  prezent  când 
oamenii  cei  mai  buni  mor,  s’ar  putea  spune  poate,  că  este  un  ceas  tragic  şi  nedrept. 
Dar  lucrurile  stau  altfel. 

în  noua  spiritualitate  moartea  a  primit  alt  sens,  şi  este  fundamental  deosebit, 
înainte  însă  de  înţelegerea  acestui  fapt,  unele  precizări  de  început.  Mă  gândesc 
îndeosebi  la  etica  suferinţii  omului  nou. 

Omul  nou  suferă  multe  erori  istorice,  dar  este  tare  şi  ştie  să  le  sufere.  Pentru  mai 
bună  adâncire  ne  servim  aci  de  gândurile  lui  Max  Scheler.  Pentru  omul  spiritualităţii 
noui,  suferinţa  nu  mai  este  ca  pentru  ceilalţi  oameni,  un  scandal.  Dimpotrivă, 
suferinţa  este  o  stâncă  ce  îi  apasă  sufletul,  o  stâncă  ce  îl  leagă  profund  de  izvoarele 
fiinţei.  Este  o  linie  de  ghiaţă  care  dă  omului  nou  conştiinţa  vie,  sensul  mai  clar  al 
vieţii.  Suferinţa  în  general  este  un  principiu  adânc,  o  semnificaţie  secretă,  şi 
sensibilitatea  noastră  omenească  are  mai  mult  spaţiu  pentru  suferinţă.  S’ar  putea 
depăşi  chiar  aceste  idei,  şi  s’ar  putea  spune  mai  mult  din  punct  de  vedere  mistic,  că  în 
memoria  ancestrală  a  omenirii  stă  amintirea  paradisului  dinainte  de  păcat,  şi  în 
amintire,  dorul  de  paradis,  care  este  tot  un  fel  de  suferinţă,  şi  încă  mare  suferinţă. 

Dacă  este  aşa,  atunci  atitudinea  omului  nou  nu  este  de-a  nega  suferinţa,  căci 
suferinţa  în  cazul  acesta  este  o  realitate  ce  nu  se  poate  nega,  şi  atitudinea  omului  nou 
nu  este  nici  aceia  de-a  încerca  s’o  atenueze.  Atitudinea  lui  este  de-a  pătrunde  sensul 
real  al  suferinţii. 

Omul  nou  întinde  sensul  suferinţii  dela  senzaţiile  de  durere  până  la  agonia 


Articole  clin  Presa  Legionară 


212 


metafizică  şi  religioasă  a  sacrificiului,  căci  sacrificiul  este  culmea  cea  mai  sublimă  a 
suferinţii.  Omul  nou  suferă  până  la  sacrificiu.  Sacrificiul  însă  este  socotit  ca  moartea 
părţii  pentru  tot,  pierderea  unei  valori  inferioare  în  profitul  altei  valori  superioare.  O 
moarte  de  bună  voie.  Nu  însă  o  moarte  pur  biologică,  sau  o  moarte  numai  pentru 
curiozitatea  morţii,  ci  o  moarte  cu  sens.  Cel  care  renunţă  de  bună  voie  la  viaţă  o  face 
cu  scop,  întotdeauna  cu  un  scop  mai  înalt  decât  viaţa.  Fiindcă  acest  scop  este 
valoarea  superioară.  în  istoria  omenirii  mii  de  oameni  au  primit  moartea  pentru 
cruce,  au  renunţat  singuri  la  viaţa  lor  în  folosul  unei  valori  superioare,  iubirea 
nemărginită  de  Christos.  Este  un  exemplu  superb  de  sacrificiu  religios,  de  cel  mai 
înalt  sacrificiu  omenesc.  Kierkegaard,  Cervantes,  Pascal,  Leopardi,  Miguel  de 
Unamuno,  au  trăit  numai  agonii  metafizice,  ceilalţi,  morţii  pentru  cruce,  au  primit 
sacrificiul  religios,  mântuirea. 

De  această  etică  a  sacrificiului  se  leagă  sensul  morţii.  în  spiritualitatea  nouă, 
moartea  trebue  privită  senin,  fără  îngrijorare,  şi  cu  atât  mai  mult,  fără  groază.  Ea  nu 
este  un  fenomen  ce  vine  şi  de  oare  se  leagă  toate  durerile  agoniei;  ea  este  un  sfârşit 
prin  care  intrăm  într’altă  lume,  în  durerea  veşnică  sau  în  fericirea  veşnică.  Şi  de  etica 
sacrificiului,  de  acceptarea  morţii  se  mai  leagă  ceva;  se  mai  leagă  o  iubire  adâncă 
pentru  valoarea  superioară,  căci  sacrificiul  mu  este  decât  o  dăruire  a  ta,  o  dăruire 
din  iubire.  Căci  nu  te  poţi  dărui  şi  nu  poţi  accepta  moartea  decât  într’o  stare  intensă 
de  iubire.  Lucrurile  se  explică  şi  altfel.  Sacrificiul  are  puterea  formidabilă  de-a  uni 
părţile  cu  totul. 

Dar  ce  însemnează  a  uni  părţile?  însemnează  mai  întâi,  că  face  armonia  părţilor. 
Armonia  e  strâns  legată  de  unire;  este  chiar  o  condiţie  necesară  a  unirii:  Aşa  credea 
şi  bătrânul  filozof  Empedocles.  Şi  a.  face  armonie  în  lucruri  este  altceva  decât  a  pune 
ură.  Armonie  înseamnă  iubire.  Aşa  dar,  sacrificiul  are  puterea  formidabilă  de-a  uni 
părţile.  Pe  plan  etic,  aserţiunea  se  traduce  în  sensul  că  sacrificul  are  puterea  nevăzută 
de-a  uni  pe  om  cu  Dumnezeu.  De-a  lega  omul  de  cer.  Şi  mai  departe,  luminile 
sacrificiului  se  resfrâng  şi  în  politic.  Ce  însemnează  în  politic  că  sacrificiul  uneşte 
părţile?  Asta  înseamnă  mult,  enorm  de  mult.  însemnează  că  prin  sacrificiu  indivizii 
se  topesc  în  naţiune,  se  unesc  cu  naţiunea.  Viaţa  naţiunilor  şi  aproape  tot  miracolul 
istoriilor  naţionale  stă  în  curajul  de  sacrificiu,  izvorul  limpede  în  care  merge  deliciul 
iubirii. 

Sacrificiul  este  aproape  un  monstru;  filosoful  de  care  amintim,  Max  Scheler, 
spune  că  este  aşa  precum  capul  lui  Ianus,  cu  două  feţe;  una  spre  valea  lacrimilor  şi 
alta  spre  creasta  zâmbetului,  căci  aci  sunt  date,  bucuria  de-a  iubi  o  valoare 
superioară  şi  durerea  morţii.  Mai  ales  durerea  morţii,  o  durere  învinsă  de  iubire.  Prin 
sacrificiu,  omul  nou  cere  moartea,  merge  spre  ea,  o  caută;  sau  mai  corect,  prin 
acceptarea  morţii  omul  nou  caută  mântuirea.  Sub  raportul  acesta,  omul  modern, 
omul  care  se  duce,  este  un  metazoar.  Spiritualitatea  nouă  stă  într’o  altă  lume  de 
bucurii  şi  dureri,  într’un  univers  aparte.  Frica  de  moarte,  unul  din  cele  mai  groaznice 
izvoare  de  suferinţă  ale  omului,  nu  mai  este.  Omul  nou  nu  mai  simte  frica  morţii.  De 
aci  se  înalţă  optimismul  lui  istoric,  spiritul  eroic  al  omului  nou.  în  istoria  filosofiei  au 
mai  fost  gânditori  părtaşi  ai  eroismului:  Kant,  Hegel,  Fichte,  Nietzsche,  etc.,  şi  au 
mai  fost  şi  în  antichitate  Socrate  şi  toată  şcoala  stoică.  Dar  eroismul  omului  nou  este 
altfel;  este  un  eroism  de  structură  creştină. 

Suferinţa  omului  antic,  a  vechiului  grec,  mitul  lui  Hercule,  este  o  suferinţă  mai 
mult  cavalerească.  Eroul  antic  caută  suferinţa,  o  caută  ca  s’o  învingă,  aşa  cum  arătau 
învăţăturile  eticei  stoice.  Dar  maniera  asta  eroică  nu  rezolvă  nimic,  căci  eroismul 
cavaleresc  cade  învins  în  faţa  suferinţelor  subterane  ale  sufletului.  Iar  când  învinge, 


Nicolae  Niţă 


213 


nu  face  altceva  decât  să  refuleze  suferinţele  mari  în  depărtările  sufletului.  Etica 
eroismului  stoic,  se  spune  că  seamănă  cu  o  fantomă;  învinge  aparenţa  lucrurilor, 
fantomele.  Dar  omul  antic  mai  avea  un  fel  de-a  învinge  suferinţa;  o  manieră 
contrarie  celei  cavalereşti.  Asta  era  apatia,  anularea  sensibilităţii.  O  apatie  însă  mult 
diferită  de  apatia  misticilor.  La  cei  vechi,  la  greci,  apatia  era  anularea  sensibilităţii  şi 
concentrarea  vieţii,  în  creer.  Dar  felul  acesta  de-a  învinge  suferinţa  nu  mai  este  eroic; 
Monsieur  Teste,  omul  numai  creer,  nu  este  deloc  erou. 

Omul  nou  vede  acest  lucru  altfel;  suferinţa  adâncă,  suferinţa  tenebrelor  sufleteşti 
egală  faţă  de  tine  ca  şi  faţă  de  alţii,  e  un  fel  de  viziune  senină  a  unei  ordini  superioare 
de  lucruri,  din  care  respiră  numai  iubire.  Peste  spiritualitatea  nouă  cade,  precum  o 
ninsoare  din  stele,  rouă  iubirii  divine,  şi  prin  ea,  omul  nou  în  universul  lui  de 
suferinţă  se  purifică.  Christos  a  suferit  pentru  toţi,  şi  calitatea  dumnezeiască  a  celui 
care  a  suferit,  dă  suferinţii  creştine  o  nouă  şi  misterioasă  nobleţe.  Aci  stă  toată 
deosebirea,  toată  grandoarea  mântuirii  întru  Christos.  Ascetismul  creştin  este  un  act 
pur  de  mistică  şi  în  afară  de  orice  caracter  normativ.  Ascetul  nu  face  asceză  fiindcă 
vrea  să  arate  celor  din  jur  că  aşa  vrea  Dumnezeu;  el  face  asceză  dintr’o  convingere 
curată  de  mântuire,  şi  pentrucă  eterul  hurie  se  coboară  peste  el.  Eroismul  antic  era 
însă  de  caracter  pur  normativ.  Socrate  nu  primeşte  să  fugă  din  închisoare  şi  acceptă 
moartea  fiindcă  aşa  era  drept  şi  frumos  faţă  de  discipolii  săi,  nu  faţă  de  dreptul  şi 
frumosul  absolut  sau  faţă  de  zei.  Este  deci  un  sacrificiu  legat  de  un  sens  îndeosebi 
terestru,  pe  când  eroismul  creştin  al  omului  nou  este  restrângerea  unui  sacrificiu  de 
profunzime,  legat  cu  o  rază  verticală  de  cer,  un  fel  de  învestmântare  în  nemurire. 

Dacă  mai  îngustăm  niţel  problema,  strângând-o  exclusiv  la  liniile  creştinismului 
ortodox,  lucru  care  de  altfel  ne  interesează  esenţial,  atunci  capitolul  suferinţii 
primeşte  un  sens  mai  tare.  Suferinţa  omenirii,  suferinţă  ieşită  din  dorul  de  paradis, 
este  o  stare  care  întrece  condiţiile  pur  umane;  ea  se  întinde  ca  o  dimensiune  uriaşă 
peste  tot  spaţiul.  Durerea  şi  suferinţa  se  restrâng  în  cosmos;  el,  cosmosul  întreg, 
suferă  şi  se  transformă  prin  suferinţă.  în  gândirea  teologică,  dacă  ne  este  îngăduit  să 
ne  exprimăm  în  imagini  oarecum  terestre,  sunt  doi  poli;  Dumnezeu  şi  omul.  Iar  între 
ei  toată  existenţa,  cosmosul,  este  pătruns  de  iubirea  care  se  revarsă  delâ  Dumnezeu 
spre  om  şi  dela  om  spre  Dumnezeu.  Ar  fi  într’un  fel,  exprimată  în  termenii  cei  mai 
largi,  concepţia  organicistă  ortodoxă,  legătura  mare  dintre  sufletul  omului  şi  mediul 
cosmic. 

Nu  ne  gândim  să  reluăm  problema  realităţii  naţiunilor  în  cadrul  creştinismului,  şi 
mai  ales  în  cadrul  ortodoxiei;  ea  a  fost  prea  bine  discutată  de  oamenii  competenţi.  Ne 
gândim  doar  să  arătăm  realitatea  primordială  a  suferinţii  şi  suprafaţa  ei  largă,  fapt 
din  care  reese  cu  necesitate  o  etică  a  suferinţii,  şi  care  duce  la  sacrificiu.  Sacrificiul,  la 
rândul  lui,  este  caracterul  ultim  şi  cel  mai  tare  care  duce  la  eroism.  Aci  s’ar  putea 
ridica  altă  problemă;  problema  anume,  dacă  sacrificiul  face  eroul  sau  dacă,  numai 
eroul  este  capabil  de  sacrificiu.  Cu  alţi  termeni,  dacă  cineva  devine  erou  numai  după 
ce  a  făcut  un  sacrificiu,  sau  dacă  el  face  un  sacrificiu  numai  pentru  că  este  erou. 
Problema  nu  este  atât  de  grea  cum  pare;  şi  ea  se  mai  poate  pune  şi  altfel.  Se  mai 
poate  pune  în  felul  următor;  dacă  starea  de  erou  se  face  numai  după  săvârşirea  unui 
act  de  sacrificiu,  sau  dacă  actul  de  sacrificiu  este  cuprins  în  definiţia  stării  de  erou. 
Aci  lucrurile  încep  să  fie  mai  clare.  Puterea  de  sacrificiu  este  o  condiţie  necesară  a 
eroului.  Dar  o  condiţie  absolut  necesară.  Un  erou  trebue  să  fie  capabil  de  sacrificiu; 
dacă  n’are  acest  foc  nu  poate  fi  erou.  Toţi  eroii  istorici  şi  toţi  sfinţii  au  fost  capabili  de 
sacrificiu.  Dar  altceva;  nu  toţi  eroii  şi  nu  toţi  sfinţii  au  făcut  sacrificii.  împlinirea  unui 
sacrificiu  nu  este  condiţie  necesară  eroului.  Eroul  este,  a  fost  făcut  erou  dela 


Articole  clin  Presa  Legionară 


214 


începutul  lui,  şi  prin  faptul  acesta,  el  are  în  sine  virtualitatea  de-a  face  orice 
sacrificiu.  Atât  îi  este  necesar.  Dar  înseninează  asta  că  între  eroul  numai  cu 
virtualitatea  sacrificiuliu  şi  eroul  cu  sacrificiul  efectiv  nu  există  nici  o  deosebire  ?  Nu. 
Şi  unul  şi  celalt  sunt  eroi,  dar  se  deosebesc  prin  ceva.  Unul,  cel  numai  cu 
virtualitatea,  este  erou,  nimic  mai  mult  decât  erou;  celălalt,  este  erou,  un  erou  care 
nu  este  mai  realizat  decât  cel  dintâi,  dar  este  unul  care  s’a  mântuit,  sau  unul  care  şi- 
a  mântuit  poporul,  naţiunea.  El  a  îndeplinit  o  mare  chemare  a  durerii  omeneşti, 
faptul  nostru  omenesc  de  ispăşire.  Da,  omenesc  şi  nu  eroic.  Căci  mântuirea  este 
capătul  spre  care  tindem  noi  toţi,  omenirea  întreagă  şi  nu  numai  eroii.  Mântuirea 
este  o  finalitate,  o  finalitate  a  tuturor  oamenilor,  şi  în  acelaş  timp  a  eroilor,  dar  a 
eroilor  numai  întrucât  sunt  oameni.  Nu  întrucât  sunt  eroi.  Dar  asta  nu  însemnează 
iarăşi  că  între  eroi  nu  există  deosebiri  de  grad.  Discuţia  s’a  purtat  numai  asupra 
condiţiei  necesare  şi  minime  a  eroului. 

Spiritualitatea  nouă  este  eroică.  Ceiace  nu  însemnează  câtuşi  de  puţin,  că  toţi  câţi 
trăesc  în  noua  spiritualitate  sunt  eroi.  Ei  respiră  dintr’o  atmosferă  eroică,  dar  nu  sunt 
cu  toţii  eroi;  după  cum  nu  toţi  cei  din  comunitatea  creştină  sunt  creştini  adevăraţi. 
De  altfel  nici  nu  s’ar  putea  altfel,  fiindcă  eroii  n’au  sens  decât  acolo  unde  condiţiile 
generale  de  existenţă  sunt  sub  puterile  lor.  O  ţară  numai  de  eroi  ar  fi  o  ţară  de 
oameni  normali,  şi  nimic  mai  mult,  cu  alte  cuvinte,  o  ţară  fără  eroi.  Dar  atunci  cum 
rămâne  cu  definiţia  eroului?  Noi  am  definit  eroul,  sau  nu,  am  stabilit  condiţia 
necesară  şi  minimă  a  eroului.  Eroul  are  în  sine  virtualitatea  sacrificiului.  Asta 
însemnează  că  dacă  la  un  moment  dat,  toată  lumea  ajunge  la  această  virtualitate 
devine  eroică,  adică  toţi  oamenii  devin  eroi?  Nu  înseamnă  deloc  aşa,  căci  această 
condiţie  dacă  este  necesară  şi  minimă,  nu  este  suficientă.  Ca  să  fii  erou  mai  trebue 
ceva.  Mai  sunt  condiţii  de  îndeplinit.  Dar  problema  se  mai  poate  suci  şi  altfel.  Când 
spui  că  o  ţară  unde  sunt  numai  eroi,  nu  este  o  ţară  de  eroi,  ci  este  o  ţară  de  oameni 
normali,  asta  însemnează  că  eroul  este  considerat  ca  o  excepţie,  ca  o  abatere  delâ 
normal.  Raţionamentul  vine  aşa;  dacă  nu  este  o  ţară  de  eroi  este  o  ţară  de  oameni 
normali.  Ceiace  vrea  să  spue  că  eroii  sunt  normali.  Aşa  spune  raţionamentul,  dar 
nimeni  nu  crede  că  el  este  de  drept  divin.  Şi  el  poate  greşi.  Eroul  nu  este  anormal. 
Dimpotrivă,  el  este  prea  normal.  Dar  există  totuşi  o  abatere.  Da,  există.  Insă  o 
abatere  dela  frecvenţă,  dela  mulţimea  cazurilor,  nu  dela  normalitate.  Am  putea 
spune  câteva  cuvinte  despre  ceiace  înseamnă  normal  şi  anormal,  dar  asta  este  o  altă 
chestiune.  Şi  să  ne  întoarcem. 

Eroul  este  virtualitate  de  sacrificiu,  dar  nu  este  numai  atât.  El  este  un  rod  al 
naţiunii,  al  colectivului  naţional,  şi  sensul  universal  al  eroului  stă  în  credinţa  în 
biruinţă.  Eroul  trăeşte  într’un  univers  de  elan;  un  fel  de  vijelie  care  zboară  în  carne, 
în  plante,  în  lut,  şi  pe  deasupra  în  spirit,  fiorul  vieţii  şi  al  diafanului.  El  este  mai 
presus  de  spaţiu,  dacă  admitem  părerile  unora  că  spaţiul  este  semnul  morţii.  Eroul 
construeşte  timpul  în  durata  sa,  căci  durata,  în  aceiaşi  ordine  de  idei,  este  semnul 
vieţii.  Asta  însemnează  că  eroul  nu  moare  niciodată.  Şi  aci  nu  este  vorba  numai  de  o 
nemurire  istorică,  ci  chiar  de  una  ontologică,  fiindcă  structura  sa  aproape  de  sfânt, 
apt  de  mântuire,  trăeşte  mai  departe  în  transcendent.  O  trăire  veşnică. 

Poate  prea  întunecate  sau  poate  prea  incoerente,  acestea  ar  fi  câteva  lumini 
dintr’un  început  care  se  vede. 


Nicolae  Niţă 


215 


SCURTĂ  RECAPITULARE 


de  Nichifor  CRAINIC 

Scriu  aceste  pagini  în  timp  ce  mă  zbucium  încă  pe  un  fotoliu  ministerial.  De  două 
luni  durează  zadarnica  frământare.  La  4  Iulie,  când  am  fost  silit  să  mă  travestesc  în 
această  demnitate,  Basarabia  era  răpită,  iar  Bucovina  sfâşiată  pe  jumătate.  De  când 
sunt  eu  aici,  Cadrilaterul  a  fost  cedat  fără  discuţie,  iar  inima  şi  pământul  Ardealului 
au  fost  rupte  în  două.  Am  pierdut  mai  bine  ca  o  treime  din  ţară  şi  o  bună  treime  din 
populaţie,  dintre  care  numai  fraţi  de  acelaş  sânge  cu  noi  vreo  patru  milioane.  După 
cedarea  Cadrilaterului,  aflată  ca  fapt  împlinit  chiar  de  noi  miniştrii,  am  demisionat, 
înţelegând  că  nimic  nu  se  mai  putea  repara  din  ceeace  era  hotărît  să  fie  dezastrul 
României.  Demisia  mi-a  fost  respinsă:  trebuia  să  fim  solidari  în  consfinţirea  tragediei 
statului  nostru.  M’am  simţit  toată  această  vreme,  lungă  cât  două  veacuri,  ca  un  biet 
om  neputincios,  forţat  totuş  să  sprijine  cu  braţul,  în  absurd,  colosul  unui  Blockhaus 
în  prăvălie! 

Dece  mi-o  fi  dat  mie  Dumnezeu  acest  blestem?  Să  ispăşesc  păcatele  altora;  să  pun 
numele  meu  pe  crime  săvârşite  de  alţii! 

Cu  nimic  nu  mă  simt  vinovat  şi  tocmai  de  aceea  nici  prin  gând  nu-mi  trece  să  mă 
desvinovăţesc.  Ştiu  foarte  bine  că  tragedia  României,  sub  atotputernicia  europeană  a 
Germaniei  şi  Italiei,  nu  e  decât  consecinţa  logică  a  nenorocitei  politici  anglo- 
francofile,  pe  care  a  făcut-o  unilateral  şi  orbeşte  democraţia  română.  Eu  n’am  fost 
niciodată  francofil  şi  cu  atât  mai  puţin  anglofil;  iar  democraţia  nimeni  n’a  demascat- 
o  cu  înverşunare  mai  desinteresată,  în  toată  monstruositatea  ei,  de  douăzeci  de  ani 
încoace,  ca  mine. 

Acum  un  deceniu,  când  a  venit  Carol  II  pe  tronul  României,  eram  un  biruitor, 
fiindcă  luptasem  pentru  cauza  lui  ca  puţini  alţii.  Aş  fi  putut  să  beneficiez  de  toate 
graţiile,  de  toate  onorurile,  de  toate  bogăţiile,  sub  această  domnie  de  pomină,  care  s’a 
început  în  delirul  mulţimii  şi  s’a  sfârşit  cu  catastrofa  neamului  meu.  N’am  vrut  s’o 
fac;  şi  n’am  făcut-o  cu  o  încăpăţânare  în  stare  să  desamăgească  pe  cei  din  urmă 
prieteni,  cari  scontau  şi  ei  beneficii  din  situaţia  pe  care  aş  fi  avut-o.  Dela  început, 
m’am  aşezat  deacurmezişul  practicelor  acestei  domnii.  împotriva  oricărei  aşteptări  a 
tinereţii  noastre  înflăcărate,  ea  venea  să  aşeze  tronul  peste  hruba  francmasonică, 
lângă  tron  iudaismul,  iar  deasupra  anglo-francofilismul  genevez.  Ca  să  rup  coaja 
aparenţelor  de  pe  aceste  bube  ce  aveau  să  infecteze  viaţa  lăuntrică  a  României  şi  să 
ducă  la  prăbuşirea  de  azi,  am  înfiinţat  ziarul  Calendarul.  Mi-a  fost  dat  să  am  cel 
dintâiu  curajul  nebun  de  a  ataca  francmasoneria,  când  ea  se  ascundea  în  purpura 
regală;  mi-a  fost  dat  să  am  cel  dintâiu  curajul  nebun  de  a  înţepa  pistruii  iudaici  de 
lângă  tronul  ţării;  de-a  mă  încaieră  absolut  cu  toate  partidele  democratice;  de  a 
înfiera  pe  toţi  marii  nelegiuiţi  ai  vieţii  publice;  de  a  zvârli  dispreţul  în  obrazul 
augustei  camarile.  Nu  eram  un  revoluţionar.  Neam  de  neamul  meu  ţărănesc  n’a  ştiut 
ce  e  aceea  republică:  —  o  concepţie  politică  de  mahala!  în  naivitatea  mea,  care  era 
totdeodată  curajul  meu,  voiam  numai  purificarea  monarhiei  de  paraziţi  naţionali  şi 
de  insanităţile  internaţionale.  Aveam  un  Rege  tânăr  şi  inteligent;  îl  voiam  al  duhului 
autohton  şi  al  unei  generaţii  tinere  care,  urând  francmasoneria  şi  iudaismul, 
dispreţuind  democraţia  şi  internaţionalismul,  să  clădească  sub  comanda  lui,  a 
Regelui,  o  ţară  nouă  din  România  Mare. 


131  -  Revista  "Gândirea",  Bucureşti.  Anul  XIX,  Nr.  7,  Septembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


216 


Nu  eram  un  negativist  ca  atâtea  strălucite  spirite  diabolice.  în  locul  a  tot  ce 
trebuia  dărâmat,  propuneam  soluţii  care,  abia  după  atât  amar  de  ani,  au  căpătat 
actualitate  în  nenorocita  noastră  patrie. 

Democraţiei  îi  opuneam  corporatismul.  Un  singur  citat  din  sutele  de  articole  câte 
le-am  scris: 

„Ceeace  trebuie  să  reţinem  încă  odată,  din  aceste  dureroase  întâmplări,  noi  cari 
suntem  convinşi,  că  partidele  politice  au  adus  ruina  României,  e  că  aceste  partide, 
deşi  nediferenţiate  fundamental  în  doctrinele  şi  programele  lor,  şi  semănând  ca  două 
picături  de  apă  chioară  în  practicele  de  guvernământ,  se  dovedesc  a  miia  oară 
incapabile  de  un  minimum  de  sacrificiu  când  e  vorba  de  salvarea  patriei.  în  faţa 
acestui  adevăr  verificat  din  nou,  se  impune  o  altă  orientare,  categorică,  pentru  viaţa 
noastră  politică.  Şi  anume:  statul  corporativ,  singura  reprezentare  organică  şi  reală  a 
ţării  la  cârma  statului.  întregul  spirit  al  vremii  merge  în  această  direcţie  azi,  când 
democraţiile  fracţionate  în  partide  au  intrat  pretutindeni  în  faza  amurgului 
definitiv”. 

Acestea  le  scriam  când  era  o  crimă  să  vorbeşti  în  România  de  corporatism:  la  io 
Iunie  1932! 

în  faţa  partidelor  politice,  care  au  ruinat  ţara,  propuneam  formaţiunea  unică  şi 
exclusivă  a  tineretului.  Un  singur  citat  din  sutele  câte  le-am  scris: 

„România  noastră,  adânc  ruinată  de  spiritul  politicianist  al  cluburilor,  are  nevoie 
de  o  fundamentală  transformare  a  vieţii  politice.  De  unde  să  aşteptăm  această 
transformare?  Dela  miile  de  oameni  curaţi,  rămaşi  în  afara  partidelor.  Şi  mai  ales 
dela  tineret.  în  sufletul  acestui  tineret  se  repercutează  sentimentul  tragic  al 
dezastrului  de  azi.  Dar  tot  acest  tineret,  în  virtutea  miraculoasei  taine  a  exuberanţei 
lui  vitale,  poate  provoca  marea  mişcare  de  reacţiume  mântuitoare.  Cu  o  condiţie 
neapărată:  organizarea  lui  independentă  împotriva  cluburilor  care  au  ruinat 
România. 

Italia  e  creată  de  tineri...  Germania  se  ridică  uriaşă  din  prăpastie  pe  umerii 
tinerilor.  Tineri  ai  României,  unde  sunteţi?” 

Acestea  le  scriam  la  26  Iunie  1932,  când  Garda  de  Fier,  susţinută  fără  limită,  era 
abia  la  începutul  organizării.  Acum  9  ani,  când  predicam  de  unul  singur  în 
publicistica  noastră  aceste  idei,  ele  apăreau  atât  de  noi  şi  de  neobişnuite  încât  toată 
ciupercaria  profeţilor  de  azi  nici  nu  le  bănuiau  măcar  însemnătatea.  Corporatism  şi 
partid  unic  —  partid  unic  al  tineretului,  iar  nu  al  colecţiei  de  estropiaţi  ai  cluburilor 
politice!  —  amândouă  aceste  idei  năzuiau  la  organizarea  modernă  şi  la  regerarea 
morală  a  vieţii  interne  româneşti. 

în  ce  priveşte  politica  externă  a  României,  predată  pe  atunci  în  braţele  Franţei  şi 
Angliei,  şi  dormind  dusă  sub  păienjenişul  Societăţii  Naţiunilor  ca  fecioara  din 
poemul  eminescian,  fără  îndoială  că  vechii  cititori  ai  Calendarului  îşi  aduc  bine 
aminte  de  campania  îndelungă  împotriva  Franţei,  arătându-i  putreziciunea  morală, 
împotriva  Genevei  şi  a  mondialismului  ei,  demonstrând  imposibilitatea  de  a  fi  pus  în 
practică;  aceiaşi  cititori  îşi  amintesc  desigur  avalanşa  articolelor  despre  Italia 
mussoliniană,  articole  ce  constituiau  pentru  publicul  nostru  revelaţia  unei  ţări  şi  a 
unei  ordini  politice  cu  totul  noi,  şi  tot  astfel  potopul  de  articole  despre  naţional- 
socialismul  german  încă  de  pe  când  acesta  nu  ajunsese  la  guvern. 

De  acum  nouă  ani,  şi  înaintea  oricui  în  ţara  noastră,  am  luptat  pentru  o  politică 
de  apropiere  de  Italia  şi  de  Germania  cu  scopul  de  a  contrabalansa 
revizionismul  maghiar  ce  căuta  să  se  sprijine  pe  aceste  ţări. 

Iată  ce  scriam  la  21  Octombrie  1932  despre  raporturile  noastre  cu  Italia: 


Nicolae  Niţă 


217 


„Anexaţi  total  la  politica  Franţei,  am  neglijat  total  Italia.  Un  prieten  sosit  dela 
Roma,  cu  legături  în  anturajul  Ducelui,  îmi  spunea  zilele  trecute  că  d.  Mussolini, 
întrebat  asupra  raporturilor  cu  România,  a  răspuns:  „Italia  a  făcut  tot  posibilul  să  se 
apropie  de  România,  dar  România  a  făcut  tot  posibilul  să  se  depărteze  de  Italia”. 
Aceasta  e  situaţia  reală.  Iar  Italia  a  îmbrăţişat  cauza  Ungariei... 

România  nu  are  nici  un  fel  de  politică  externă  proprie.  Predată  Franţei,  ea  a 
renunţat  la  orice  iniţiativă.  O  diplomaţie  e  însă  într’adevăr  diplomaţie  întrucât  nu  se 
culcă  pe  o  ureche  ci,  în  afară  de  constelaţia  actuală  în  care  se  găseşte  ţara,  îşi  creează 
negreşit  legături  în  partea  cealaltă.  Situaţia  noastră  geografică  şi  spiritul  însuşi  al 
istoriei  noastre  politice  ne  obligă  la  o  echilibristică  perpetuă  în  legăturile  cu 
străinătatea.  Să  fim  pregătiţi  pentru  orice  eventualităţi.  Dar  noi,  pentru  a  fi  pe  placul 
Franţei,  care  ne  tratează  ca  pe  o  simplă  colonie,  am  renunţat  la  orice  iniţiativă,  la 
orice  activitate  diplomatică,  la  orice  urmă  de  politică  externă  proprie”. 

Am  fost  după  aceea  în  Italia,  în  1933  şi  1934,  am  avut  cinstea  să  discut  îndelung 
cu  Ducele  eventualitatea  unor  raporturi  strânse  între  dânsul  şi  ţara  noastră  şi  ştiu  cât 
erau  de  dorite  aceste  raporturi  şi  ce  foloase  imense  am  fi  putut  să  tragem  din  ele.  Ca 
o  concluzie  a  ultimei  convorbiri,  din  August  1934,  Benito  Mussolini  mi-a  repetat  de 
trei  ori  următoarea  frază  cu  dorinţa  s’o  transmit  Regelui  Carol  II:  „Spune  din  partea 
mea  Regelui  României  că  e  necesar  să  se  debaraseze  de  democraţie,  care  va  fi 
nenorocirea  lui,  şi  să  îmbrăţişeze  fascismul,  care  va  fi  salvarea  lui“.  Cum  eram  un 
ciumat,  n’am  putut  transmite  direct  acest  profetic  avertisment.  L-am  încredinţat 
unui  curtean  care,  sunt  aproape  sigur,  n’a  avut  bărbăţia  să-l  comunice. 

Precum  am  spus,  fenomenul  german  l-am  urmărit  sistematic  cu  un  an  înainte  de 
triumful  hitlerismului.  Am  avut  curajul  ca  în  ostilitatea  intregei  democraţii  şi  a 
întregei  prese  iudaice  şi  iudaizate,  să  public  încă  de  pe  atunci  în  Calendarul  o  serie  de 
interviewuri  cu  fruntaşii  naţional-socialismului  german,  provocându-i  să  se  exprime 
singuri  despre  eventualele  relaţii  ale  Reichului  cu  România. 

Comentând  interviewul  d-lui  von  Tecken,  scriam  la  11  August  1932: 

„De  câtăva  vreme  fenomenul  german  se  menţine  pe  primul  plan  al  atenţiei 
europene.  L-am  urmărit  şi-l  urmărim  cu  încordată  luare-aminte, fiindcă  suntem 
convinşi  că  el  poate  fi  dintr’un  moment  într’altul  determinant  pentru  viaţa  de 
mâine  a  continentului.  Din  vastul  rezervoriu  german,  care  clocoteşte  de  frământările 
politice,  sociale,  economice  şi  naţionale,  cele  mai  adânci  din  câte  se  cunosc 
astăzi,  poate  să  zbucnească  un  nou  războiu,  poate  să  răsară  o  mare  biruinţă 
împotriva  comunismului,  poate  să  se  închege  forma  cea  nouă  de  viaţă  social- 
economică  în  stare  să  înlocuiască  regimul  democraţiei  capitaliste,  azi  în  completă 
derută.  Mobilitatea  spiritului  german  în  continuă  devenire  e  susceptibilă  de  noi 
forme  de  viaţă  în  măsură  mai  mare,  comparată  cu  spiritul  altor  popoare 
europene”. 

în  1933,  Adolf  Hitler  era  stăpânul  Reichului.  Relaţiile  cu  noua  Germanie  ne 
interesau  cu  atât  mai  mult.  Am  publicat  în  Calendarul  un  lung  şi  foarte  interesant 
interview  cu  d.  Alfred  Rosenberg,  care  era  doctrinarul  politicei  externe  naţional- 
socialiste.  Comentându-1,  scriam  la  7  Mai  1933: 

„D.  Alfred  Rosenberg  crede  că  tot  complexul  de  probleme  ale  ţărilor  din  bazinul 
dunărean  se  poate  rezolvi  pe  cale  paşnică  şi  amicală.  Germania  participă  la 
soluţionarea  lor  „desinteresat  şi  obiectiv”.  Noi  ştim  ce  însemnează  pentru  economia 
germană  bazinul  dunărean,  care  constituie  pentru  ea  un  obiect  de  intens  studiu  şi 
încordată  atenţie.  Ştim  iarăşi  ce  însemnează  pentru  noi,  pentru  economia  noastră, 
Germania.  Pentru  o  ţară  agricolă  şi  neutilată  ca  România,  Germania  industrială  nu 


Articole  clin  Presa  Legionară 


218 


poate  fi  indiferentă;  şi  invers.  „Puteţi  fi  sigur,  zice  dânsul,  că  România  va  avea  un  rol 
corespunzător  forţei  şi  importanţei  sale  în  măsurile  noastre  economice”.  Noi  mai 
ştim  însă  că  Germania  hitleristă  urmăreşte  o  foarte  strânsă  legătură  între  politic  şi 
economic  şi  că,  deci,  relaţiile  economice  vor  fi  regulate  de  cele  politice.  Totul  atârnă 
de  atitudinea  politică  a  României  faţă  de  noul  regim  german.  Intrând  în  joc  însăşi 
interesele  noastre  vitale,  nu  ne  putem  îngădui  luxul  de  a  simula,  ca  pană  acum,  faţă 
de  Germania,  atitudini  ce  sunt  ale  altora  şi  nau  dece  să  fie  ale  noastre”. 

Planul  d-lui  Alfred  Rosenberg  s’a  realizat  exact  „pe  cale  paşnică  şi  amicală”,  aşa 
cum  l-a  anunţat  la  6  Mai  1933;  cu  deosebirea  că  noi  am  rămas  surdo-muţi  la  oferta 
de  „relaţii  cordiale”  ce  ni  se  făcea  atunci.  Continuând  să  facem  jocul  Franţei  şi 
Angliei,  am  pierdut,  după  Basarabia  şi  Bucovina  nordică,  jumătate  din  Ardeal. 
Aşteptând  convertirea  noastră,  Germania  bitleristă  nu  se  exprimase  niciodată  în 
favoarea  revizionismului  maghiar.  Calea  era  deschisă  larg  pentru  un  acord  între 
România  şi  noul  Reich.  Acest  acord  l-am  cerut  categoric  la  4  Iulie  1933 : 

„Nu  cunoaştem  nicio  declaraţie  germană  cu  privire  la  tratatul  dela  Trianon. 
Cunoaştem,  dimpotrivă,  declaraţiile  d-lui  Alfred  Rosenberg,  conducătorul  politicei 
externe  a  partidului  naţional-socialist  german,  făcute  Calendarului,  prin  care  „noul 
imperiu”,  adică  regimul  hitlerist,  doreşte  cele  mai  cordiale  relaţii  cu  România.  E  dela 
sine  înţeles  că  aceste  cordiale  relaţii  nu  presupun  revizuirea  tratatului  dela  Trianon, 
adică  revizuirea  graniţelor  României.  Germania  nouă,  revizionistă  în  vederea 
Coridorului,  a  păstrat  o  prudentă  şi  semnificativă  rezervă  în  ce  priveşte  tratatul  dela 
Trianon,  pe  care  Ungaria  furibundă  l-ar  voi  sfărâmat  de  pumnul  german.  Berlinul  ne 
pune  la  îndemână  posibilitatea  de  a,  lua  noi  iniţiativa.  Lichidarea  revizionismului 
maghiar  atârnă  în  mare  parte  de  un  viitor  acord  de  colaborare  mai  strânsă  între 
România  şi  Germania,  acord  pe  cărei  noi  îl  concepem  în  spiritul  Genevei”. 

în  spiritul  Genevei,  care  domina  pe  atunci  politica  internaţională,  dar  care 
îngăduia  totuşi  asemenea  acorduri. 

Rezumând,  prietenia  faţă  de  Germania,  pe  care  o  preconizam  de  unul  singur,  se 
întemeia  pe  două  argumente:  unul,  interesul  economic;  al  doilea,  contrabalansarea 
revizionismului  maghiar.  „Adevărul  acesta,  —  scriam  —  dacă  nu-1  înţeleg  democraţii 
noştri  anacronici  şi  străini  de  spiritul  nou  al  vremii,  îl  înţelege  perfect  tânăra 
Românie  naţionalistă”. 

în  numele  acestei  tinere  Românii  naţionaliste,  îl  formula  în  1937,  printr’un 
răsunător  manifest,  Corneliu  Codreanu.  România  democrată,  România  maimuţelor 
Parisului  şi  a  lacheilor  Londrei  a  rămas  şi  de  această  dată  surdă  şi  mută.  Italia  şi 
Germania  de  acum  nouă  ani  alcătuiesc  Axa  de  azi,  atotputernică  prin  forţa  spiritului 
si  a  braţului.  Catastrofa  noastra  devenise  inevitabilă.  Cu  o  nedemnitate  care  egalează 
nepriceperea  anterioară,  am  cerşit  în  ultimul  ceas  garanţiile  pentru  un  biet  trup  cu 
mâinile  şi  picioarele  tăiate.  Aceste  garanţii  se  puteau  obţine  însă  demn  şi  folositor, 
pentru  o  ţară  neciopârţită,  dacă  democraţia  română  ar  fi  înţeles  la  timp  să  facă 
politica  intereselor  patriei. 

A  făcut-o,  în  schimb,  pe  aceea  a  tuturor  trădărilor  şi  a  tuturor  crimelor. 

Eu  am  fost  asvârlit  în  temniţă,  târît  la  judecată,  ruinat,  interzis,  ţinut  un  deceniu 
la  periferia  vieţii,  ca  un  câine  aruncat  pe  maidan:  iar  tânăra  Românie  naţionalistă  — 
secerată  în  floarea  inteligenţelor  ei  şi  ajunsă  cadavre  expuse  la  răspântie. 

Doamne,  dece  mi-ai  dat  mie,  care  am  trăit  gloria  României  Mari,  blestemul  să  văd 
această  catastrofă,  ce  cutremură  până  şi  mormintele  martirilor? 


Nicolae  Niţă 


219 


Revoluţia  Legionară  ,:!2 


de  Nichifor  CRAINIC 

Ziua  de  6  Septembrie  1940  e  deopotrivă  culminaţia  unui  dezastru  şi  începutul 
mântuirii. 

Dezastrul  naţional,  care  stă  în  sluţirea  monstruoasă  a  conturului  aproape  rotund, 
pe  care  îl  avea  statul  nostru,  a  culminat,  —  dacă  se  poate  spune  astfel,  —  în 
prăbuşirea  fostului  Rege.  Lucrul  s'a  întâmplat  fulgerător.  Au  fost  de  ajuns,  pentru 
aceasta,  braţele  oţelite  de  voinţa  unui  General,  care  a  sgâlţâit  tronul,  ca  pe  un  pom  în 
toamnă,  în  care  ar  fi  rămas  un  singur  fruct  răscopt.  A  fost  ceva  atât  de  firesc  şi  de 
necesar  încât  n'a  surprins  pe  nimeni.  Regele  ţării  nu  e  o  cucuvae  pe  casă,  pândind  a 
pradă  şi  cobind  a  soartă  rea,  ci  şoimul  ager,  care  stă  cu  ochii  ţintă  pe  hotare.  Intre 
Rege  şi  hotar  e  o  legătură  indisolubilă. 

Unul  se  păstreză  prim  celălalt.  Unul  se 
prăbuşeşte  prin  celălalt.  Hotarul  rupt,  care 
a  zdrobit  inima  românească,  a  desgolit 
nevrednicia  paznicului.  Destinul  unui 
neam,  pus  astfel  în  joc,  nu  cunoaşte  şi  nu 
trebue  să  cunoască  nici  o  cruţare. 

Să  nu  pară  nimănui  curios  că  vorbim 
astfel,  noi,  cari  l-am  susţinut,  chiar  după 
ce  ne-a  svârlit  în  temniţă  şi  ne-a  socotit 
zece  ani  otreapă  de  şters  ghetele.  Există 
două  feluri  de  a-1  fi  susţinut  în  timpul 
domniei.  Unul  e  acela  de  a-i  fi  măgulit  şi 
speculat  profundele  slăbiciuni,  cu 
cinismul  celor  mai  mizerabile  calcule  de 
profit.  Altul  e  acela  de  a-i  fi  ambiţionat  şi 
stimulat  calităţile,  în  sensul  monarhului 
ideal  cum  l-ai  fi  dorit  să  fie.  întâiul  fel 
aparţine  politicienilor,  cari  s'au  făcut  cu 
duiumul  complicii  fărădelegilor  de  sus  şi, 
prin  urmare,  deopotrivă  responsabili  de 
dezastrul  pe  care  îl  trăim.  Al  doilea  fel  ne  aparţine  nouă,  celor  cari  fără  să  închidem 
ochii  în  faţa  slăbiciunilor,  am  pus  în  scrisul  nostru,  toată  voinţa  de  îndreptare  şi  toate 
elementele  scoase  din  istoria  naţională,  pe  care  le-am  fi  vrut  şi  le  vrem  încarnate  în 
monarhul  ţării.  Schimbaţi  numele  propriu  în  tot  ce-am  scris  şi  veţi  descoperi  că  nu  e 
vorba  de  o  persoană,  ci  de  monarhul  permanent  pe  plan  ideal,  aşa  cum  ni-1 
închipuim,  ca  o  binecuvântare  pentru  România.  Doctrina  noastră  e  aceea  a 
monarhiei  ortodoxe,  cum  ni  se  lămureşte  ea  din  istorie,  şi  nu  putem  concepe  un  stat 
românesc  cu  caracter  de  continuitate,  de  perenitate,  fără  această  osatură  a 


132  -  Revista  "Gândirea",  Bucureşti.  Anul  XIX,  Nr.  8,  Octombrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


220 


spiritualităţii  tradiţionale.  Misiunea  unui  scriitor  cu  asemenea  convingeri  e  să 
încerce  să  convertească  însăşi  persoana  în  care  se  încarnează  monarhul,  la  această 
doctrină.  Se  poate,  uneori,  să  realizezi  paradoxul  de  a  fi  mai  monarhist  decât  Regele 
însuş.  Situaţia  aceasta  nu  e  însă  în  niciun  caz  spre  desonoarea  ta,  chiar  dacă  isteţii 
speculanţi  ai  slăbiciunilor  regale,  te-ar  socoti  drept  un  naiv.  Preferam  naivitatea  de  a 
susţine  un  principiu  salvator  de  stat,  în  această  vreme  de  groasnice  dărâmări  politice, 
deşteptăciunii  de  a  nu  vedea  din  istorie  decât  partea  transformabilă  în  bancnotele 
unei  casete  personale. 

Cu  fostul  Rege,  s'a  prăbuşit  un  regim  artificial  prea  cunoscut  astăzi  ca  să  întârziem 
asupra  lui.  Mi-a  fost  dat  să  fiu  ministru  în  scurtul  interval  de  tranziţie  dela  o  lume 
care  murea,  la  alta  care  se  năştea,  —  chemat  de  bună  seamă  din  supremă  desnădejde, 
ca  şi  ceilalţi  colegi;  căci  altfel  nu  s'ar  putea  explica  prezenţa  noastră  într'un  asemenea 
moment  dramatic.  îmi  dam  perfect  seama  de  situaţia  tronului  şi,  în  rarele  dar  lungile 
audienţe,  pe  care  le-am  avut,  nu  am  ascuns  nimic  din  ceeace  mă  frământa.  Am  spus 
răspicat  că  regimul,  care  durase  doi  ani  şi  jumătate  dela  votarea  Constituţiei  din 
1938,  a  fost  un  simplu  simulacru  hibrid ,  pentru  că  nu  a  făcut  altceva  decât  să 
desfigureze  şi  să  compromită  ideile  de  dreapta  cu  oameni  de  stânga;  să  caricaturizeze 
doctrine  şi  credinţe  cu  politicieni  fără  nici  o  doctrină  şi  fără  nici  o  credinţă.  Se  părea 
că  e  convins  şi  îmi  da  dreptate.  Era  însă  un  om,  care  una  vorbea  şi  alta  făcea.  La 
propunerea  că  nu  există  altă  soluţie  decât  chemarea  fără  rezervă  a  tineretului  la 
guvern,  singurul  în  stare  să  salveze  tronul,  fiindcă  ar  aduce  cu  el  aderenţa  fierbinte  a 
unei  ţări  nenorocite,  a  pregetat. 

Să  fi  fost  oare  stânjenirea  morală,  care  te  opreşte  să  ceri  ajutorul  unor  oameni 
până  eri  prigoniţi  fără  limită  şi  ai  căror  camarazi  fuseseră  împuşcaţi  la  zid?  Nu.  Sunt 
destule  pilde  elocvente  că  nu  asemenea  scrupul  îl  împiedeca.  Dar  nici  obiecţiunea  des 
repetată  că  tineretul  nu  are  experienţa  guvernării  nu  am  crezut-o  adevărată.  Sunt 
convins  că  ceeace  îl  oprea  era  neîncrederea  în  lealitatea  acestui  tineret,  deşi  auzise 
atâtea  declaraţii  sincere  de  credinţă.  Această  pregetare,  această  neîncredere  i-a  fost 
fatală.  Şi  e  mai  bine  aşa.  Indrăsneala  unui  General,  sincronizată  cu  strada  verde,  a 
pus  capăt  unui  regim  de  tiranie  asiatică. 

Nu  ştiu  dacă  neamul  nostru  a  mai  trăit  cândva,  în  acelaş  timp,  cu  aceiaşi 
intensitate,  sentimentul  catastrofei  şi  sentimentul  reînvierii,  ca  în  aceste  zile.  Să  vezi 
cum  una  după  alta,  mândrele  noastre  provincii  se  rup  din  trupul  statului,  smulse  de 
şuvoaiele  vrăjmaşe  şi  înecate  din  nou  în  robie;  să  auzi  rând  pe  rând  strigătul  de 
revoltă  şi  chemarea  în  ajutor  a  celor  patru  milioane  de  fraţi  căzuţi  în  ghiarele  din  care 
abia  scăpaseră  acum  douăzeci  şi  doi  de  ani;  să  citeşti  groaza  zilei  pe  feţele  sutelor  de 
mii  de  refugiaţi;  să  ştii  căminurile  sfărâmate  în  două  şi  în  trei;  să  asculţi;  dincolo 
chiotul  de  bucurie  al  tuturor  duşmanilor  neamului  tău;  şi  în  toată  această  vreme,  să 
vezi  armata  ţării  cu  braţul  încremenit  pe  arma  mută  şi  statul  întreg  cu  căluşul  în 
gură,  —  iată  chinuri  trăite,  ale  înjosirii,  faţă  de  care  cele  închipuite  pe  seama  iadului 
sunt  firave  fantome.  Un  fior  de  sfârşit  apocaliptic  cutremura  ţara  cu  sufletul 
spânzurat  pe  prăpastia  desnădejdii.  Mizeria  morală  sta  gata  să  descompună  această 
societate  bătută  de  toate  blestemele  lumii. 

Dar  în  clipa  cea  mai  grozavă,  când  nimeni  nu  mai  aştepta  de  nicăeri  nimic,  o 
minune  a  sfâşiat  besnele,  a  închis  prăpăstiile  şi  a  zguduit  sufletele:  tineretul  Gărzii  de 


Nicolae  Niţă 


221 


Fier  a  reapărut,  umplând  pustiul  cu  vigoarea  şi  cântecul  lui.  S'a  întâmplat  atunci  un 
lucru  cu  desăvârşire  neobicinuit:  ţara,  care  eri  bocea  de  moarte,  a  isbucnit  a  doua  zi 
în  larmă  de  viaţă.  Trecerea,  repede  ca  în  vis,  a  fost  dela  stingere  la  înviere. 

Oricare  ar  fi  fost  atitudinea  democraţilor  faţă  de  această  mişcare,  ei  trebue  să-şi 
recunoască  în  faţa  erupţiei  de  tinereţe  şi  nădejde,  propria  lor  incapacitate  de  a 
îmbărbăta  o  ţară,  după  ce  au  dus-o  la  ruină.  Oricare  ar  fi  fost  atitudinea  celorlalţi 
naţionalişti,  cari  s'au  crezut  în  concurenţă  permanentă  cu  legionarii,  ei  trebue  să 
închine  steagurile  în  faţa  celor  cari  au  biruit  prin  tăria  de  a  îndura  şi  de  a  crede. 
Suprimaţi,  prin  absurd,  fenomenul  legionar  de  azi  şi  gestul  revoluţionar  al 
Generalului  Ion  Antonescu,  care  i-a  dat  accentul  culminant,  şi  veţi  vedea  că  altă  forţă 
morală  n'ar  fi  existat,  în  stare  să  lecuiască  desnădejdea  noastră  a  tuturor.  O 
primăvară  de  viaţă  revărsată  peste  un  cimitir  de  visuri  glorioase.  Fireşte,  o  mişcare 
tânără,  care  începe  un  capitol  nou  în  politica  de  stat,  are  nevoe  de  un  imens  credit 
moral.  Dar  ceeace  se  poate  spune  cu  siguranţă  încă  de  pe  acum,  este  că  ea  a  realizat 
minunea  de  a  ne  face  să  credem  şi  să  sperăm  chiar  în  mijlocul  tragediei 
românismului.  Pentru  ceasul  de  faţă,  aceasta  este  enorm  de  mult. 

Ţara  e  azi  ca  împăratul  din  basm:  nu  poate  să  plângă  cu  amândoi  ochii;  nu  poate 
să  râdă  cu  ei  amândoi.  Plânge  cu  unul  pentru  ceeace  a  pierdut;  râde  cu  cellalt  pentru 
ceeace  a  câştigat.  Durerea  dezastrului  se  întretae  în  inima  ei  cu  semnul  reparaţiei. 
Pentru  cine  trăeşte  în  afara  ritmului  acestuia  lăuntric,  bucuria  triumfului  legionar 
serbat  în  manifestaţii  de  o  disciplină  uluitor  de  spontană  şi  în  cântece  voiniceşti 
aduse  din  legenda  codrilor,  poate  să  pară  indecentă  şi  uitucă.  Gândiţi-vă  însă  că 
tinerii  aceştia,  cari  abia  de-au  putut  îmbrăca  o  bluză  verde,  vin  din  vizuinile  unde  au 
stat  ascunşi,  din  temniţele  unde  au  zăcut,  din  exilul  în  străinătăţi,  din  marele  doliu  al 
mormintelor  camaralzilor  lor.  în  ochii  lor  încă  trişti  e  bucuria  celor  cari 
supravieţuiesc.  Nimeni  nu  are  dreptul  s'o  mustre  —  dacă  ar  avea  curajul!  —  fiindcă 
toţi  poartă  vinovăţia  de  a  fi  vrut  s'o  ucidă.  România  democrată,  România  tiraniei 
asiatice,  e  singura  ţară  din  Europa,  care  a  crezut  că  poate  trăi  ucigându-şi  tineretul, 
între  crimele  ei,  cea  mai  odioasă  şi  fără  pereche  în  istorie,  este  aceea  de  a  fi  încercat 
să-şi  asasineze  viitorul  propriu,  împuşcând  pe  tineri  şi  expunându-le  cadavrele  la 
răspântiile  satelor  şi  oraşelor  îngrozite.  Dacă  vârsta  îngerilor  e  copilăria,  tinereţea  e 
vârsta  arhanghelilor.  Şi  momentul  acela  de  sadică  profanare  a  tinereţii,  de  hâdă 
batjocorire  a  morţilor,  e  ultima  treaptă  a  bestialităţii  la  care  se  poate  coborî  făptura 
umană.  Dacă  există  un  Dumnezeu  în  cer,  el  n'a  putut  să  îndure  neispăşită  o  astfel  de 
crimă.  Iar  pedeapsa  lui  a  căzut  ca  un  munte  de  piatră  prăvălit  din  slavă  peste  ţara 
care  a  fost  în  stare  să  îngăduie  această  crimă.  Pedeapsa  e  a  noastră  a  tuturor;  bucuria 
că  supravieţuiesc  e  numai  al  tinerilor  acestora,  goniţi  ca  un  vânat  sălbatec,  ani 
dearândul,  de  întregul  aparat  al  statului,  în  nepăsarea  unui  popor  întreg.  Să  plângă  şi 
să  bocească  oricine  în  această  ţară!  Singuri  tinerii  aceştia  au  privilegiul  de  a  se 
bucura,  —  nu  după  voia  oamenilor,  ci  după  voia  lui  Dumnezeu,  care  i-a  făcut  să  birue 
moartea  sadică. 

Ei  sunt  astăzi  stăpânii  guvernului. 

Şi  trebuie  să  ajungă  mâine  stăpânii  ţării. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


222 


Stăpânirea  ţării  se  obţine  în  două  feluri:  stâlcindu-i  vigoarea  şi  paralizându-i 
sufletul,  sau  incendiind  acest  suflet  cu  entusiasmul  credinţei  şi  încordându-i  vigoarea 
ca  un  grumaz  de  taur  împotriva  complicatei  şi  pompoasei  şandramale,  având  ca 
singură  temelie  teroarea  poliţienească,  tinerii  au  năvălit  cu  cântecul  pe  buze. 
Cântecul  e  semnul  sufletului  pe  care  l-au  desrobit.  Au  început-o  bine.  Toate 
simulacrele  spulberate  într'o  singură  zi  stau  dovadă  că  nimic  nu  se  poate  clădi 
împotriva  sufletului.  Numai  învolburarea  lui  ciclonică,  tumultoasă,  poate  da  viaţă 
nouă  acestui  pustiu  politic  rămas  pe  urma  fostei  tiranii.  Problema  stăpânirii 
legionare  a  României  nu  e  mai  întâi  una  de  organizare,  ci  una  de  cucerire  totală  a 
aderenţei  sufleteşti.  Cu  spiritul  incandescent  al  poporului,  poţi  săvârşi  orice  minuni 
voeşti,  de  organizare,  de  zidire,  de  triumfuri  răsboinice,  când  va  veni  ceasul.  E  foarte 
adevărat  că  lucrul  cel  mai  greu  pentru  o  putere  guvernamentală,  este  acela  de  a  stârni 
şi  de  a  păstra  entusiasmul  colectiv.  Un  popor  ca  al  nostru  ai  fost  obicinuit  să  rămână 
pasiv  faţă  de  trebile  publice  şi  să  aştepte  miracolele  eşind  din  mâneca  ministrului. 
Taina  cea  mare  a  regimului  legionar  se  va  adeveri  în  convingerea,  pe  care  va  şti  s'o 
înfigă  în  orice  creier,  că  miracolele  nu  ies  din  mâneca  ministerială,  ci  din  voinţa 
creatoare  a  întregului  popor.  Afară  de  aceasta,  firea  de  azi  a  Românului  e  de  o 
plasticitate  capricioasă,  de  o  mobilitate  uimitoare  între  două  atitudini  extreme  şi  — 
de  ce  să  n'o  spunem?  —  de  o  dureroasă  inconsistenţă  morală.  Ultimii  ani  de  viaţă 
publică  ne-au  dat  spectacolul  stâncilor  lichefiate  în  mocirlă,  al  cerbiciilor  încovoiate 
ca  lumânărelele  muiate  de  căldură,  şi  al  unei  laşităţi,  ce  părea  că  devenise  o  zestre 
naţională.  Această  pastă  sufletească  inconsistentă  îşi  poate  căpăta  o  structură 
statornică  numai  dacă  noul  regim  va  şti  s'o  pătrundă  cu  tăria  caracterului. 

Cu  alte  cuvinte,  problema  aderenţei  colective  la  opera  regimului  e  o  problemă  de 
educaţie  legionară,  de  legionarizare  a  ţării.  Sporul  nou,  pe  care  l-a  adus  Corneliu 
Codreanu  în  viaţa  politică,  nu  stă  în  idei,  pentrucă  idei  poate  avea  oricine,  ci  într'o 
cruntă  disciplină  diametral  opusă  desordinei  democratice  în  mijlocul  căreia  apărea. 
O  disciplină  ale  cărei  elemente  esenţiale  sunt  două:  renunţarea  la  sine  şi  creaţia  în 
folosul  neamului. 

în  viaţa  lui  proprie,  renunţarea  la  sine  a  mers  până  la  sacrificiul  suprem.  „Ori 
învingem,  ori  murim"  nu  e  numai  un  refren  de  cântec  legionar,  ci  însuş  principiul 
acestei  mişcări,  care,  în  afară  de  aceea  a  lui  Avram  Iancu,  e  singura  cu  adevărat 
revoluţionară  din  istoria  noastră.  Revoluţionarismul  zăcea  în  firea  întemeietorului  ei. 

Ne-am  cunoscut  deaproape,  ne-am  iubiţi  şi  soarta  a  făcut  să  ne  şi  detestăm,  dar 
ceeace  n'am  încetat  să  preţuiesc  la  el,  este  îndrăzneala  unică  de  a-şi  fi  aşezat 
existenţa  la  extrema  limită  de  sus,  unde  nu  este  altă  posibilitate  decât  biruinţa  sau 
moartea.  Din  această  psihologie  personală  şi  extremistă  s'a  născut  disciplina 
legionară.  Era  el,  care  se  voia  repetat  în  fiecare  camarad  de  luptă.  Pe  când  trăia, 
voinţa  aceasta  putea  să  aibă  aparenţa  unui  egocentrism.  Moartea  lui,  care  e  un 
sacrificiu,  consfinţeşte  această  disciplină  şi  o  ridică  la  prestigiul  unei  şcoli  a 
eroismului  moral. 

Oricât  ar  preamări  istoricii  revoluţiile  politice,  ele  sunt  în  majoritate  bande  de 
asasini  organizaţi  pentru  cucerirea  privilegiilor,  pe  care  alţii  le  deţin.  Sunt  nespus  de 
rare  cazurile  când  o  revoluţie  vine  în  numele  eroismului  moral.  Garda  de  Fier  n'a 
pregătit  revoluţia  ca  pe  o  simplă  lovitură  de  stat,  ci  s'a  transformat  pe  sine,  în 


Nicolae  Niţă 


223 


oamenii  ei,  ca  în  urmă  să  poată  revoluţiona  moralmente  societatea  românească 
întreagă.  Numai  dacă  îţi  impui  frâul  asprelor  renunţări,  ai  dreptul  să  ceri  altora 
supunere  la  această  gravă  lege  a  disciplinei  morale.  Astăzi,  evident,  simulanţi  sunt 
mulţi,  iar  legionari  puţini.  Dar  puţinii  aceştia,  a  căror  forţă  morală  vine  din 
suferinţele  proprii,  dar  mai  ales  din  imensuli  sacrificiu  al  camarazilor  lor,  au  datoria 
teribilă  să  nu  se  lase  seduşi  de  vraja  puterii  politice,  ci  prin  însăşi  pilda  lor  să  impună 
ţării  întregi  disciplina  eroismului  moral.  Puterea  guvernamentală  e  un  moment 
critic,  de  verificare  a  capacităţii  creatoare  şi,  mai  ales,  a  tăriei  caracterului.  După 
descompunerea  morală,  rămasă  pe  urma  răposatului  regim,  un  caracter  rezistent 
preţueşte  mai  mult  decât  o  capacitate  creatoare  dovedită.  Pentrucă  el  întreţine 
atmosfera  incandescentă  a  eroismului,  din  care  se  pot  ivi  oricând  capacităţile. 

Regimul  legionar  se  situiază  între  lumea  desagregării  democratice  şi  a  speluncei 
comuniste  pe  de  o  parte,  şi  între  lumea  copiilor  pe  de  altă  parte. 

Democraţii  noştri  nu  vor  putea  constitui  niciodată  o  forţă  rezistentă  organizată. 
Individualismul  nu  poate  realiza  blocuri  solidare.  Afară  de  aceasta,  corifeii 
democraţiei  trăesc  şi  trebuie  sa  trăiască  sub  povara  sancţiunilor  în  măsura  în  care 
fiecare  e  implicat  în  responsabilitatea  dezastrului  naţional.  Rămân  comuniştii,  al 
căror  impuls  anarhic  e  pompat  din  afară.  Această  problemă  însă,  a  cărei  seriozitate 
nu  trebuie  trecută  cu  vederea,  se  reduce  la  puterea  de  absorbire  a  lucrătorilor  în 
mişcarea  legionară.  Legionarii  au  în  această  privinţă  o  experienţă  fecundă  din  anii  de 
luptă  opoziţionistă.  Metoda  lor,  perfecţionată  cu  mijloace  de  guvernământ,  poate 
duce  sigur  la  acea  reintegrare  a  muncitorilor  în  organismul  naţiunii,  care  însemnează 
totodată  dispariţia  comunismului. 

De  partea  regimului  legionar  sunt  toţi  copiii  României.  Omul  nostru  matur  şi, 
foarte  înţelept  a  crezut  totdeauna  că  aderenţa  copiilor  la  această  mişcare  o 
discreditează  şi-i  demască  neseriozitatea.  E  dimpotrivă:  măreţia,  seriozitatea  şi 
profunzimea  ei  spirituală.  Nici  o  altă  formaţiune  politică  din  ţara  noastră  nu  s'a 
ocupat  de  adolescenţi  şi  de  copii,  dar  nici  adolescenţii  şi  copiii  nu  s'au  entusiasmat  de 
vreuna  dintre  ele.  S'a  spus  că  lucrul  care  îi  atrage  către  această  mişcare  ar  fi  aspectul 
ei  haiducesc.  Dar  dacă  e  vorba  de  haiduci,  copiii  ţării  ar  fi  trebuit  să  delireze  după 
celebrităţile  partidelor  democratice.  în  contrast  cu  haiducia  politică,  Garda  de  Fier  a 
entusiasmat  prin  stilul  ei  de  viaţă  cu  totul  aparte,  dar  mai  ales  prin  spiritul  de  jertfă 
de  sine,  care-i  stă  la  temelie  şi  care  răspunde  profundei  generozităţi  naive  a  tinereţei 
şi  a  copilăriei.  Nu  te  entusiasmează  decât  ceeace  te  face  să  uiţi  de  tine,  să  ieşi  din  tine 
însuţi.  Mişcarea  legionară  şi-a  verificat  în  decursul  anilor  de  prigoană  această  putere 
de  atracţie,  într'adevăr  extraordinară,  pe  care  zguduitoarele  grozăvii  ale  interdicţiei 
n'au  isbutit  s'o  stingă  din  inima  tineretului.  Dimpotrivă:  când  toţi  au  crezut  că  n'au 
mai  rămas  decât  morminte  şi  cenuşă,  flacăra  incendiului  a  izbucnit  cu  aceeaşi  tărie. 
Pe  substratul  acesta  de  generozitate  şi  de  puritate  nativă  se  va  înscrie  legionarizarea 
întreagă  a  ţării.  Există  la  noi  o  situaţie  cu  totul  răsturnată:  când  oamenii  maturi  au 
vrut  să  stârpească  în  tineret  orice  sâmbure  de  regenerare  morală,  copiii  au  devenit 
apostolii  mântuirii.  în  România,  nu  copiii  se  vor  mântui  prin  părinţi,  ci  părinţii  prin 
copii.  Mai  mult  ca  orice  realizări  imediate  de  guvernământ,  această  dispoziţie 
sufletească  masivă  garantează  legionarizarea,  adică  regenerarea  României. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


224 


Să  nu  ne  imaginăm,  de  sigur,  că  lucrul  acesta  se  va  petrece  dela  sine.  Dispoziţia  de 
care  vorbim  cere  din  partea  regimului  o  încordare  şi  o  artă  educativă  continuă. 
Prefacerea  sufletească  a  omului  e  lucrul  cel  mai  greu.  în  această  privinţă,  revoluţia 
legionară  nu  e  un  sfârşit,  ci  abia  uni  început.  Primenirea  spirituală,  totală,  a 
României  necesită  o  stare  de  revoluţie  permanentă.  Astfel,  toţi  cei  cari  vor  „învierea" 
neamului  românesc  trebue  să  vrea  totdeodată  revoluţia  legionară  permanentă. 

După  tragicele  încercări  prin  care  am  trecut  şi  după  ce  absolut  toate  „forţele" 
noastre  politice  au  fost  puse  în  joc  şi  sfărâmate  de  piatra  de  încercare  a  destinului, 
Garda  de  Fier  e  ultima  rezervă  aruncată  în  luptă  de  voinţa  de  a  nu  muri  a  neamului 
nostru.  în  actualele  împrejurări  europene,  e  ultima  carte  pe  care  o  joacă  statul  român 
ca  personalitate  politică  proprie.  Ne  oprim  cu  un  fior  de  groază  pentru  ceeace  ar 
putea  veni  după  ea. 

VIAŢA  SPIRITUALĂ  ÎN  ROMÂNIA  DE  AZI  ‘33 
-  CONFERINŢĂ  ŢINUTĂ  LA  UNIVERSITĂŢILE  DIN  VIENA,  BRESLAU  Şl  BERLIN  - 

de  Nichifor  CRAINIC 

Spiritul  german,  spre  deosebire  de  cel  englez  sau  de  cel  francez,  se  caracterizează 
printr’o  curiozitate  veşnic  proaspătă  de-a  asculta  şi  de-a  cunoaşte  pe  oricare  dintre 
celelalte  nemuri  ale  pământului.  în  Europa  nu  există  un  alt  spirit  mai  descins  şi  mai 
dispus  în  acest  sens.  Cultura  germană  e  cea  mai  bogată  în  studii  de  tot  felul  asupra 
celorlalte  popoare  şi  rase;  iar  traducerile  germane  din  toate  literaturile  lumii 
constituie  o  dovadă  strălucită  a  acestei  curiozităţi  veşnic  vii.  Mulţumită  acestui  spirit 
universalmente  curios,  popoarele  caxe  nu  comunică  direct  între  ele  se  pot  totuş 
cunoaşte  prin  ajutorul  limbii  şi  al  ştiinţei  germane,  care  e  într’adevăr  oglinda 
obiectivă  a  universului  omenesc. 

România  niciodată  n’a  fost  trecută  cu  vederea;  numeroase  studii  istorice  şi  filo 
logice,  politice  şi  economice  sau  culturale  s’au  scris  despre  ea  în  limba  germană, 
chiar  atunci  când  ţara  mea,  timorată  de  puteri  străine,  a  fost  nevoită  să  dea  impresia 
de  indiferenţă  faţă  de  Reich.  A  mărturisi  lucrul  acesta  este  a  defini  situaţia  unui  stat 
care  nu  este  dintre  cele  ce  pot  să  dicteze  lîn  istoria  universală,  dar  are  şi  el  năzuinţa 
naturală  să-şi  dea  contribuţia  originală  la  cultura  şi  civilizaţia  comună. 

Cu  toate  că  România  a  ieşit  din  războiul  mondial  cu  unitatea  etnică  realizată  în 
forme  politice,  viaţa  românească  de  20  de  ani  încoace  are  înfăţişarea  unei  continue 
şi,  puternice  frământări,  determinată  pe  de  o  parte  de  nevoia  unui  echilibru  interior, 
iar  pe  de  alta  de  nevoia  unei  încadrări  în  ritmul  internaţional.  Acelaş  îndoit  zbucium 
l-a  trăit  şi  Germania,  cu  deosebire  că  marele  popor  al  Fuehrerului  nu  putea  în  nici  un 
caz  să  accepte  o  încadrare  internaţională  dictată  de  aliaţi,  când  el  însuş  se  simţia  în 
stare  să-şi  dea  una  nouă. 

Nevoia  unui  echilibru  interior  şi  nevoia  încadrării  internaţionale  sunt  în  fond 
două  aspecte  deosebite  ale  unuia  şi  aceluiaş  lucru.  Şi  care  altul  putea  să  fie  acest 
lucru  decât  existenţa  unei  concepţii  de  viaţă  care,  odată  afirmată,  determină  atât 
problemele  naţionale  cât  şi  pe  cele  internaţionale?  Omul  singur,  sau  omul  in  Stat  nu 
realizează  concret  decât  ceeace  conţine  anticipat  credinţa  sau  convingerea  lui  intimă, 


133  -  Revista  "Gândirea",  Bucureşti.  Anul  XIX,  Nr.  10,  Decembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


225 


precum  opera  unui  artist  nu  e  altceva  decât  obiectivarea  în  forme  materiale  a  viziunii 
lui  lăuntrice.  România  nouă,  unitară  ca  formă  politică,  până  ieri,  a  avut  dela  început 
o  concepţie  de  viaţă  corespunzătoare,  care  să  dinamizeze  cu  puterea  ei  toate  părţile 
organismului  naţional.  Provinciile  unite  laolaltă  aduceau  o  omogenitate  etnică 
majoritară  faţă  de  minorităţile  cuprinse  în  noul  Stat,  dar  nu  şi  o  omogenitate 
ideologică,  proiectată  pe  planul  acţiunii  politice.  Generaţia  unirii,  care  alcătuia 
pătura  conducătoare,  se  înfăţişa  ca  un  adevărat  mozaic  de  concepţii  şi  de  convingeri, 
—  un  haos  din  care  nu  se  putea  cristaliza  o  disciplină  şi  o  metodă  unitară  de  creaţie. 
Când  e  vorba  însă  de  acţiunea  politică  în  numele  statului,  multiplicitatea  concepţiilor 
şi  a  convingerilor  este  egală  cu  zădărnicia  şi  cu  vânturarea  de  vânt.  E  aproape  de 
prisos  să  spunem  că  această  stare  de  fapt  îşi  găsea  expresia  exactă  în  regimul 
democratic  al  luptelor  dintre  clase,  care  au  pulverizat  viaţa  internă  a  României, 
ţinând-o  totodată  într’un  fel  de  vasalitate  de  abia  mascată  faţă  de  puterile 
occidentale.  Surprinsă  de  evenimente,  generaţia  unirii  nu  era  pregătită  să  găsească 
punctul  de  gravitate,  propriu  şi  lăuntric,  al  unei  politici  româneşti,  dela  care  să 
procedeze  apoi  la  o  încadrare  justă  în  viaţa  europeană.  Ea  a  pornit,  dimpotrivă,  dela 
încadrarea  internaţională  dată  în  configuraţia  forţelor  din  trecutul  război,  căutând, 
astfel  să  conducă  viata  publică  a  ţării  după  o  stea  polară  din  afară.  Neajunsul 
principal  al  acestui  sistem,  care  s’ar  putea  numi  minorat  politic,  este  că  ţara  care  îl 
acceptă  rămâne  obiect  de  istorie  fără  posibilitate  de  a  deveni  subiect  de  istorie.  Mare 
sau  mic,  un  popor  însă  se  simte  subiect  de  istorie  şi  trăeşte  înnalta  bucurie  a 
existenţei  numai  din. clipa  când  îşi  găseşte  punctul  de  gravitate  propriu,  din  care  să-şi 
lămurească  misiunea  lui  pe  lume. 

Dureroasa  criză  străbătută  de  România  nouă  sub  sterilul  regim  democratic,  afiliat 
puterilor  occidentale  şi  înglobat  în  grandioasa  utopie  a  Ligii  Naţiunilor,  se 
caracterizează  prin  lipsa  unei  idei  conducătoare  proprii.  Guvernanţii  credeau  cu 
naivitate  în  perenitatea  Genevei,  deşi  abstractismul  ei  juridic  nu  stârnea  nici  o 
aderenţă  printre  intelectualii  români  şi  nici  un  enthusiasm  în  massele  populare.  Ţara 
era  pusă  într’o  situaţie  falsă  şi  artificială,  din  care  nu  putea  decurge  nici  un  progres  în 
domeniile  activităţii  româneşti.  în  realitate,  metoda  mondialistă  a  Ligii  Naţiunilor 
ducea  la  distrugerea  treptată  a  suveranităţii  naţionale,  la  înnăbuşirea  energiilor 
originale  şi  la  anularea  personalităţii  etnice.  Aceasta  s’a  văzut  imediat  din  controlul 
moral  pe  care  puterile  occidentale  îl  exercitau  la  noi  prin  nenumărate  anchete 
internaţionale  şi  apoi  prin  formidabilele  campanii  din  presa  franceză  şi  engleză  ori  de 
câte  ori  interesele  ideologiei  pacifiste  păreau  rănite  în  România.  Aceasta  s’a  văzut 
apoi  din  numeroasele  împrumuturi  internaţionale,  care  atrăgeau  cu  ele  un  control 
dictatorial  făţiş  asupra  vieţii  financiare  şi  economice  a  statului.  Bogăţiile  naturale  ale 
României  cădeau  rând  pe  rând  în  exploatarea  capitalului  mondial.  Cei  cari  profitau 
din  plin  de  această  vasalitate  a  ţării  erau  fireşte  Evreii  cari  deveneau  instrumentele 
interesate  ale  dominaţiei  internaţionale  şi  cari  exercitau  asupra  ţării  o  adevărată 
teroare  prin  puternica  lor  presă  şi  prin  influienţa  inavuabilă  asupra  conducătorilor 
politici.  O  campanie  sistematic,  lucid  şi  abil  condusă  tindea  la  distrugerea  religiei 
ţării  şi  la  demonetizarea  tuturor  valorilor  specifice  ale  sufletului  românesc.  Ea 
preconiza,  în  cadrul  ideologiei  de  stânga,  o  artă  desmăţată  şi  o  literatură  imorală! 
pentru  a  înlesni  mai  repede  deslipirea  românismului  de  pământul  strămoşilor  şi  de 
cerul  credinţei  sale  religioase.  Se  spunea  că  ateismul  e  o  dogmă  naţională,  iar 
pământul  împărţit  ţăranilor  prin  marea  reformă  agrară,  trecea  treptat  în  mâini 
evreeşti  cu  ajutorul  oficiilor  de  colonizare  dela  Londra.  în  domeniul  religios 
îndeosebi,  Londra  a  exercitat  asupra  României  o  presiune  continuă,  sprijinind  făţiş 


Articole  clin  Presa  Legionară 


226 


împotriva  Bisericii  ortodoxe  naţionale  sectele  dizolvante,  favorabile  numai 
iudaismului.  Aceasta  este,  în  scurte  cuvinte,  imaginea  României  democratice  de  ieri. 
Am  găsit  necesară  zugrăvirea  ei  tocmai  pentru  a  înţelege,  prin  contrast,  noua 
spiritualitate  naţionalistă,  născută  din  revolta  tinerimii,  contra  acestei  stări  de  lucruri 
şi  din  credinţa  fanatică  în  puterea  de  viaţă  a  poporului  român.  în  România,  ideologia 
democratică  aparţine  în  întregime  generaţiei  războiului,  pe  când  spiritul  naţionalist 
aparţine  în  întregime  celei  de  a  doua  generaţii:  tineretului.  Marea  şi  încordata 
frământare,  care  umple  ultimele  două  decenii  româneşti,  e  lupta  dintre  cele  două 
generaţii  pentru  cucerirea  unui  echilibru  interior  al  vieţii  naţionale  şi  pentru  o  nouă 
încadrare  a  statului  în  viaţa  europeană.  Şi  dacă  această  luptă  e  plină  de  un  tragism 
despre  care  a  mers  vestea  şi  peste  hotare,  cauza  trebue  căutată  şi  în  lipsa  de 
experienţă  a  tineretului  care  avea  în  faţa  forţa  organizată  a  tuturor  partidelor 
democratice,  inspirate  de  puterile  occidentale  şi  sprijinite  puternic,  prin  toate 
mijloacele,  de  iudaismul  din  lăuntru  şi  din  afară. 

Fireşte,  lucrul  cel  mai  uşor  este  acela  de-a  acuza.  Dar  dincolo  de  acuzaţia  uşoară 
există  un  spirit  obiectiv,  care  caută  explicaţii.  Şi  dacă  s’ar  căuta  o  explicaţie  mai 

adâncă  a  celor  petrecute  în  România,  noi  am  fi  dispuşi  s’o  găsim  într’un  anume 

sentiment  specific  sufletului  românesc.  Acesta  e  sentimentul  singurătăţii,  al 
înstrăinării,  sentiment  pe  care  Românul  îl  trăeşte  până  la  proporţii  cosmice.  Noi 
suntem  o  ţară  latină  aşezată  în  oceanul  slav,  o  ţară  latină  despre  a  cărei  durată 

străveche  ne-a  vorbit  în  cursul  anului  la  Bucureşti  marele  romanist  berlinez,  d. 

profesor  Ernst  Gamillscheg,  cucerind  prin  eruditele  sale  documentări  entusiasmul  şi 
iubirea  noastră  unanimă. 

Două  cetăţi  de  faimă  universală  prezidează  din  adâncul  mileniilor  formarea 
personalităţii  noastre  româneşti  ;  Roma,  maica  naţionalităţii  noastre,  şi  Bizanţul, 
tatăl  spiritualităţii  noastre  ortodoxe.  Roma  e  papală  şi  e  departe  de  noi,  iatr  Bizanţul 
imperial  nu  mai  este  decât  o  glorie  cufundată  în  adâncul  Bosforului.  Intre  slavismul 
care  se  confundă  cu  ortodoxia  şi  latinitatea  care  se  confundă  cu  catolicismul,  fiinţa 
noastră  românească  reprezintă  în  Europa  sud-estică  o  sinteză  aparte  :  suntem  unicul 
popor  latin  de  credinţă  ortodoxă  şi  unicul  popor  ortodox  de  rasă  latină.  Amestec 
paradoxal  numai  în  aparenţă,  ortodoxia  şi  naţionalitatea  noastră  se  contopesc  într’un 
întreg  organic,  pe  care  conştiinţa  românească  îl  socoteşte  indistructibil.  Dar  nu  e  mai 
puţin  adevărat  că  ortodoxia  ne  izolează  de  Roma  papală,  iar  latinitatea  ne  deosebeşte 
de  lumea  slavă.  între  noi  şi  Slavi,  ortodoxia  nu  formează  o  punte  de  trecere.  Ea  ne 
este  comună  în  ecumenicitatea  şi  în  puritatea  dogmelor,  dar  în’  ce  priveşte 
organizaţia  ei  pământească,  ortodoxia  se  modelează  după  fiinţa  statelor  naţionale.  Ea 
este  în  realitate  ceea  ce  a  voit  să  facă  Martin  Luther,  când  a  despărţit  creştinismul 
german  de  universalismul  supranaţional  al  Romei.  în  ortodoxie,  Biserica  naţională  se 
organizează  în  graniţele  statului,  şi,  în  afară  de  unitatea  dogmei,  a  cultului  şi  a 
disciplinei,  ea  nu  are  pe  terenul  practic  aproape  nimic  aface  cu  celelalte  Biserici 
naţionalei  ortodoxe. 

Afară  de  aceasta,  faptul  că  nu  suntem  un  popor  de  aşa  proporţii  încât  să  luăm 
iniţiative  pe  planul  internaţional,  adânceşte  şi  mai  mult  sentimentul  acesta  al  izolării 
şi  al  singurătăţii  între  vecinii  noştri  geografici  de  altă  rasă. 

în  sufletul  poporului  nostru,  suflet  de  ciobani  împrăştiaţi  pe  munţi  şi  de  plugari 
împrăştiaţi  pe  vastele  câmpii,  acest  sentiment  al  izolării  a  căpătat  expresie  melodică 
în  cel  mai  specific  cântec  popular  al  nostru,  care  poartă  dulcele  nume 
de  Doină.  In  Doină,  geniul  poporului  i-a  creat  imaginea  sonoră  a  singurătăţii 
cosmice.  Geneza  acestui  cântec  se  pune  în  legătură  cu  acel  mit  primitiv,  după  care 


Nicolae  Niţă 


227 


umbra  de  pe  faţa  lunii  n’ar  fi  altceva  decât  portretul  singuratecului  cioban  de  pe 
vârful  muntelui,  proiectat  în  univers.  într’adevăr,  rare  ori  fantazia  mitică  a  creiat  un 
simbol  mai  cuprinzător  decât  această  imagine  lunară,  izolată  în  tăcerea  înnaltă  a 
cerului.  Structura  melodică  a  Doinei  corespunzătoare  constă  dintr’o  nesfârşită 
monotonie  dominantă,  pe  fondul  căreia  se  înscriu,  suind  şi  coborând,  tot  atât  de 
nesfârşite  inflexiuni  şi  modulaţii  cromatice.  Jelania  durerii  de  a  nu  fi  unde  te  doreşti 
se  rosteşte  prin  aceste  ghirlănzi  de  tonuri  minore,  iar  distanţa,  care  rămâne  mereu 
aceeaşi  între  subiect  şi  locul  dorit,  e  semnificată  prin  fondul  monotoniei  dominante. 
Tristeţea  şi  gravitatea  acestui  cântec  vin  parcă  din  zădărnicia  oricărei  strădanii  de  a 
înfrânge  un  destin  fără  ieşire.  Chipul,  oare  apare  mereu  pe  cer, al  ciobanului  din  lună, 
dă  un  accent  aproape  tragic  acestui  sentiment  al  izolării,  ce  zace  în  sufletul  poporului 
român. 

Cu  aceste  elemente  poetice  şi  psihologice  nu  vreau  să  scuz  cunoscuta  orientare  a 
democraţiei  române,  ci  numai  să  arăt  că  ea  era  un  refugiu  din  izolarea  geografică  în 
care  trăeşte  România.  Niciun  alt  popor,  poate,  nu  e  atât  de  dornic  de  prietenia 
marilor  rase,  ca  poporul  român,  generos  ca  pământul  fertil  al  strămoşilor  săi, 
ospitalier  şi  tolerant  până  dincolo  de  propriul  său  instinct  de  conservare. 
Conducătorii  lui,  comozi  şi  seduşi  de  miragiul  latinităţii  occidentale,  au  crezut  că 
găsesc  căutata  prietenie  în  Franţa,  şi  era  greu  să-i  convingi  că  această  Franţă, 
invadată  de  venetici,  nu  mai  reprezintă  geniul  latin.  Politica  ei  din  ultimele  decenii, 
faţă  de  Italia  şi  faţă  de  Spania,  a  fost  deadreptul  o  politică  antilatină,  precum 
ateismul  ei  de  stat  a  fost  o  atitudine  antiromană.  în  comparaţie  cu  ea,  Reichul, 
aliindu-se  cu  Italia  şi  dând  marele  său  sprijin  Spaniei,  a  dus  o  politică  mult  mai 
favorabilă  decât  Franţa,  acestui  sud  latin,  pe  care  îl  cântă  genialii  reprezentanţi  ai 
poeziei  germane. 

Meritul  excepţional  al  tinerei  generaţii  naţionaliste  din  România,  în  lupta 
deslănţuită  imediat  după  războiul  mondial  pentru  o  concepţie  de  viaţă  românească 
proprie,  este  acela  de  a  propune  alte  soluţii  şi  alte  remedii  singurătăţii  româneşti 
decât  paliativele  artificiale  ale  democraţiei.  Căci  această  mişcare  s’a  născut  aproape 
din  aceleaşi  cauze,  în  acelaş  timp  cu  fascismul  şi  cu  naţional-socialismul,  deşi  ea  nu 
s’a  bucurat  decât  prea  târziu  de  triumful  definitive  împotriva  internaţionalismului 
genevez,  fără  patrie  şi  fără  credinţă,  ea  a  afirmat  dela  început  primatul  spiritului 
autohton,  reînvierea  încrederii  în  puterea  de  viaţă  a  românismului,  devastată  de 
practica  democraţiei. 

Ce  însemnează,  după  modul  nostru  de  înţelegere,  spiritul  autohton?  El 
însemnează  acele  două  componente  principale  ale  personalităţii  naţionale,  despre 
care  am  pomenit,  adică:  legătura  cu  pământul  natal  şi  aderenţa  la  religia  strămoşilor. 

Legătura  cu  pământul  natal  era  necesar  să  se  afirme  împotriva  tendinţei 
sistematice  a  Evreilor  de  a  deposeda  ţărănimea  şi  de  a-i  lua  locul.  Fenomenul  acesta, 
care  poartă  la  noi  numele  de  desrădăcinare,  şi-a  găsit  contraponderea  în  principiul 
naţionalist:  Pământul  patriei  nu  este  de  vânzare;  în  sânul  lui  se  odihnesc  oasele 
strămoşilor,  cari  l-au  muncit  şi  s’au  sacrificat  apărându-1.  A-l  vinde  însemnează  a  ne 
înstrăina  de  înnaintaşii  noştri.  Dacă  pământul  patriei  ar  fi  de  vânzare,  atunci 
formidabilul  capital  evreesc  l-ar  cumpăra  în  întregime  şi  poporul  nostru  ar  rămâne 
fără  patrie.  E  uşor  de  înţeles  că  acest  principiu  al  tânărului  naţionalism  român  nu 
este  numai  de  ordin  economic;  el  are  o  adâncă  bază  spirituală  în  cultul  strămoşilor, 
care,  în  sensul  românesc,  e  naţional  şi  religios  totdeodată.  Mistica  pământului, 
această  iubire  pentru  frumuseţea  lui,  această  recunoştinţă  pentru  rodnicia  lui, 
această  pietate  pentru  mormintele  pe  care  el  le  conţine,  e  o  trăsătură  fundamentală  a 


Articole  clin  Presa  Legionară 


228 


literaturii  şi  artei  noastre.  Pictorii  noştri  îl  zugrăvesc  ca  pe  „un  colţ  de  raiu”,  poeţii  îl 
cântă  cu  un  sentiment  filial,  romancierii  dau  formă  pasiunii  unice  a  ţăranului  pentru 
acest  pământ.  Inspiraţia  artistică  românească,  oricât  de  sus  s’ar  ridica,  e  asemenea 
unei  pietre  care,  aruncată  din  praştie,  străbate  văzduhul  albastru  ca  să  se  reîntoarcă 
iarăş  pe  pământ.  Mistica  pământului,  afirmată  de  naţionalismul  tânăr,  e  astfel  în 
desăvârşit  acord  cu  sensul  tradiţional  autentic  al  culturii  naţionale.  Dacă  în  sens 
economic  fiecare  individ  trebuie  să  fie  proprietarul  unei  bucăţi  de  pământ,  în  sens 
moral  fiecare  e  proprietarul  întregei  patrii  prin  iubirea  care  îl  leagă  de  ea. 

Al  doilea  component  al  spiritului  autohton  e  ortodoxia,  adică  religia  poporului 
român.  Noi  Românii  nu  cunoaştem  o  perioadă  istorică  în  care  să  nu  fi  fost  creştini. 
Noi  nu  avem  o  mitologie  anterioară  încreştinării  noastre.  Pentru  noi,  Naţiune  şi 
Biserică  sunt  date  în  aceeaşi  identitate  istorică  şi  alcătuesc  unul  şi  acelaş  principiu 
spiritual  de  viaţă  românească.  De  aceea  naţionalismul  nostru  nu  pote  fi  altfel  decât 
creştin.  Numai  democraţia  liberală  s’a  arătat  indiferentă  faţă  de  credinţa  religioasă  a 
poporului.  Ştiind  bine  ce  forţă  spirituală  reprezintă  religia  pentru  viaţa  românească, 
presa  iudaică  a  atacat-o  în  tot  acest  timp  cu  o  furie  fără  egal,  de  care  numai 
intoleranţa  şi  exclusivismul  iudaic  sunt  capabile.  S’a  întâmplat  atunci,  imediat  după 
război,  un  fenomen  spontan,  necunoscut  mai  înainte  în  lumea  intelectualilor  noştri: 
tinerimea  universitară  în  întregime  s’a  declarat  creştină  şi,  din  acel  moment, 
ortodoxia  tradiţională  a  devenit  al  doilea  mare  principiu  al  naţionalismului. 
Prăpastia  deschisă  între  popor  şi  pătura  intelectuală  de  mentalitate  occidentală  a  fost 
astfel  înfrântă.  Inima  poporului  era  acum  una  cu  inima  tineretului.  Adăugată  la 
mistica  pământului,  ortodoxia  venea  să  rotunjească  o  largă,  cea  mai  largă  concepţie 
de  viată,  o  metafizică  şi  o  etică  în  perfectă  concordanţă,  o  concepţie  în  cuprinsul 
căreia  se  întâlneau,  fraternizând  în  aceeaşi  credinţă  şi  în  aceeaşi  sete  de  reînnoire, 
tânărul  intelectual  şi  ţăranul.  Prin  această  concepţie,  penibilul  sentiment  al  izolării  şi 
al  singurătăţii  îşi  găsea  un  prim  remediu  în  solidaritatea  spirituală  unanimă. 
Echilibrul  lăuntric  al  acestui  popor  bântuit  de  ideologia  dizolvantă  a  democraţiei  ca 
de  cele  nouă  plăgi  egiptene,  era  găsit  în  tradiţia  spirituală  a  vieţii  istorice  româneşti. 

Fie-mi  îngăduit  să  adaug  că  acest  concept  de  tradiţie,  care  joacă  un  mane  rol  în 
naţionalismul  românesc  şi  care  nu  e  decât  alt  nume  al  spiritului  autohton,  nu  are 
nimic  aface  cu  conceptul  francez  de  tradiţie.  Tradiţionalismul  francez,  reprezentat 
printr’un  Charles  Maurras  bunăoară,  e  passeist.  El  vrea  reîntoarcerea  vieţii  actuale  la 
imitarea  anumitor  forme  istorice  şi  culturale  din  trecutul  Franţei,  socotite  perfecte  şi 
vrednice  de  imitat.  Aceasta  e  însă  o  concepţie  de  popor  îmbătrânit,  care  stă  cu  faţa 
spre  trecut  şi  cu  spatele  spre  viitor.  Poporul  nostru  însă,  obiect  de  istorie  în  trecut, 
năzuie  să-şi  creeze  o  istorie  proprie  şi  speranţele  lui  iau  cu  asalt  viitorul. 
Tradiţionalismul  românesc  nu  e  o  formă,  ci  o  esenţă  a  personalităţii  naţionale,  un 
mod  specific  de  a  fi  şi  de  a  se  manifesta,  care  trebue  necontenit  perfecţionat  ;  o 
identitate  ce  trebue  să  se  recunoască  în  varietatea  formelor  de  cultură  şi  de  civilizaţie 
ale  aceluiaş  popor.  Din  acest  punct  de  vedere,  el  e  foarte  aproape  de  conceptul 
german  al  devenirii,  care  e  cu  totul  altceva  decât  tradiţionalismul  francez.  Cu  alte 
cuvinte,  tradiţionalismul  nostru  derivă  din  tradiţia  ortodoxă,  care  nu  e  altceva  decât 
principiul  dinamic  al  harului  divin,  ce  lucrează  necontenit  la  transformarea  şi 
desăvârşirea  oamenilor  după  modelul  ceresc  al  lui  Iisus  Hristos.  Isvorând  poate  din 
alte  origini  istorice,  naţionalismul  nostru  creştin  se  întâlneşte  în  această  privinţă,  cu 
înnalta  idee  metafizică  în  care  culminează  naţional-socialismul  german, 
întemeietorul  celui  de-al  treilea  Reich,  în  toate  marile  sale  cuvântări  străbătute  de 
suflul  profetic  al  înnoirii,  invoacă  providenţa  divină  ca  o  justificare  transcendentă  a 


Nicolae  Niţă 


229 


creaţiilor  epocale  din  istoria  omenească.  După  această  idee,  arhetipul  evenimentelor 
ce  vor  să  vină  există  anticipat  în  cugetarea  lui  Dumnezeu,  şi  atunci  misiunea  pe  care 
eroul  o  prescrie  poporului  său  nu  poate  fi  altceva  decât  intuirea  genială  a  acestui 
arhetip  divin.  Ridicat  deasupra  nivelului  omenesc,  eroul  genial  e  vecinul  lui 
Dumnezeu,  e  inspiratul  său  şi  mijlocitorul  providenţii  în  devenirea  istoriei.  Această 
idee  există  în  mistica  speculativă  a  Magistrului  Eckardt.  întemeietorul  filozofiei 
germane,  şi  e  pentru  mine  o  bucurie  să  spun  că  ea  se  găseşte  deasemenea  în  vechea 
noastră  mistică  bizantină.  Credinţa  în  providenţă,  pe  care  Fuehrerul  o  mărturiseşte 
în  cuvinte  de  flăcări,  dă  astfel  putere  extraordinară  unui  popor  să  se  ridice  peste  sine 
însuşi  spre  alte  forme  de  existenţă,  mai  înnalte,  mai  eroice,  mai  desăvârşite. 

întorcându-mă  la  concepţia  românească,  vreau  să  spun  că  din  aceasta  decurge  un 
nou  etos  pe  care  România  tânără  îl  trăieşte  ca  pe  o  aprigă  sete  de  reînnoire,  de 
renaştere.  în  sufletul  tineretului,  acest  etos  însemnează  o  convertire  dela 
individualismul  egoist  la  altruismul  constructiv.  In  antinomie  cu  practica 
democratică  de  până  ieri,  el  este  necesitatea  de  a  se  dărui  pe  sine  însuş  poporului 
său.  Dacă  democraţia  este  arta  de  a  sacrifica  poporul  în  beneficiul  personal,  etosul 
naţionalist  e,  dimpotrivă,  arta  de  a  sluji  poporul  prin  sacrificarea  ta.  Tinerimea 
română,  cu  un  elan,  pe  care  îngăduiţi-mi  să-l  numesc  eroic,  a  trăit,  mai  ales  în 
ultimul  deceniu,  acest  sentiment,  această  realitate  a  sacrificiului.  Un  nou  cuvânt  a 
apărut  în  limbagiul  românesc,  care  reprezintă  contrariul  democraţiei. 
Este  demofilia,  adică  iubirea  de  popor,  sau  mai  adânc:  mila  activă  de  popor.  A  lua 
secularele  suferinţe  ale  poporului  asupra  ta  însemnează  a  realiza  etosul  demofil. 
Dostoiewski  e  deasemenea  un  demofil;  dar  în  demofilia  dostoiewskiană  nu  domină 
compătimirea  cu  poporul,  ci  ideea  mesianismului  rus,  întemeiată  pe  personalitatea 
colectivă  perfectă,  aproape  divină,  pe  care  marele  scriitor  o  atribuie  poporului  său, 
îndumnezeindu-1.  Demofilia  românească  adună  în  fiinţa  tineretului  cu  precădere 
suferinţele,  imperfecţiunile,  stigmatele  poporului,  pentru  a-1  mântui  de  ele. 

în  spiritualitatea  creştină,  sunt  oameni  cari  iubesc  atât  de  intens  pe  lisus  Hristos 
şi  se  cufundă  atât  de  adânc  în  suferinţa  lui  încât  trupurile  lor  reproduc  întocmai 
drama  Răstignitului  pe  cruce.  Braţele  şi  picioarele  lor  picură  sânge  aevea  de  parcă  în 
ele  s’ar  bate  piroanele  de  pe  Golgota.  Fruntea  le  asudă  broboane  roşii  ca  şi  cum  ar 
purta  cununa  de  spini.  Coasta  le  sângeră,  străpunsă  parcă  de  suliţa  centurionului 
roman.  lisus  se  răstigneşte  din  nou  în  carnea  lor.  Ştiinţa  constată  acest  fenomen  de 
stigmatizare,  dar  nu-1  poate  lămuri:  e  minunea  iubirii,  care  te  face  una  cu  cel  iubit, 
despre  care,  între  alţii,  vorbeşte  cu  o  tragică  frumuseţe  misticul  german  Heinrich 
Seuse. 

Etosul  demofil,  tot  astfel,  se  confundă  atât  de  adânc  în  iubirea  de  popor  încât 
rănile  acestui  popor  au  devenit  rănile  naţionaliştilor.  In  acest  etos  demofil,  în  această 
convertire  spirituală  zac  toate  speranţele  noastre  de  renaştere  a  României.  El  e 
partea  cea  mai  bună,  care  se  ridică  din  luptai  dramatică  dintre  două  generaţii,  ca 
spuma  albă  din  frământarea  valurilor  mării. 

îndărătul  ideilor,  pe  care  le-am  schiţat  sumar  în  conferinţa  mea,  există 
într’adevăr  o  dramă  dintre  cele  mai  încordate.  Generaţia  democratică  şi  generaţia 
naţionalistă  s’au  încleştat  în  luptă  pe  viaţă  şi  pe  moarte,  susţinând  două  puncte  de 
vedere  diametral  opuse.  Aceste  puncte  de  vedere  nu  priveau  numai  viaţa  lăuntrică  a 
României,  ci,  mai  ales,  încadrarea  ei  în  sistemul  european.  Dacă  generaţia 
democraţilor  pornea  dela  doctrina  Genevei  şi  căuta  să  acomodeze  ţara,  în  mod 
artificial,  la  principiile  Societăţii  Naţiunilor,  generaţia  naţionalistă  proceda  din 
lăuntru  în  afară:  găsindu-şi  punctul  de  gravitate  în  spiritul  autohton  şi  întemeind  pe 


Articole  clin  Presa  Legionară 


230 


el  nevoia  de  renaştere  românească,  orientarea  ei  externă  se  impunea  în  mod  firesc  şi 
logic  către  acele  puteri  europene,  care  manifestau  fenomene  similare.  Dela  începutul 
mişcării,  Germania  hitleristă  şi  Italia  mussoliniană  au  constituit  preferinţele 
exclusifve  ale  naţionaliştilor  români.  Aceasta  a  fost  suficient  ca  democraţii  noştri, 
aţâţaţi  de  Franţa  şi  Anglia,  de  francmasonerie  şi  de  iudaism,  să  declare  pe  orice 
simpatizant  cu  naţional-socialismul  trădător  de  ţară. 

în  România  Regelui  Carol  II,  naţionalismul  a  fost  înfierat  ca  „Hitlerism”.  Pentru  a 
înlătura  aşa  zisa  primejdie  de  hitlerizare  a  ţării  şi  pentru  a  salva  sistemul  genevez, 
Regele  a  transformat  guvernul  democratic  în  teroare  poliţistă,  iar  pe  vechii  politiciani 
în  simulatori  cinici  ai  nouilor  idei.  Astfel,  naţionaliştii  români  au  fost  împuşcaţi  cu 
sutele  şi  cu  miile,  ca  partizani  ai  lui  Adolf  Hitler.  Afară  de  Germania,  nu  există  nici  o 
ţară  din  Europa,  unde  ideile  marelui  erou  al  vremii  noastre  să  fi  înregistrat  atâtea 
sacrificii  de  sânge  tânăr  ca  în  România. 

Ca  o  consecinţă  a  vechiului  sistem,  catastrofa  recentă  a  ţării  mele,  care  a  pierdut 
în  câteva  săptămâni  patru  provincii  cu  şapte  milioane  de  locuitori,  dintre  cari 
aproape  patru  milioane  de  Români  neaoşi,  a  grăbit  prăbuşirea  Regelui  şi  a  teroarei 
poliţieneşti.  Revoluţia  legionară  e  astăzi  stăpână  pe  România.  Concepţia  naţionalistă 
a  devenit  concepţie  de  stat  şi,  ca  urmare  logică,  încadrarea  României  în  politica  Axei 
e  un  fapt  îndeplinit.  Această  încadrare  însă  nu  e  întemeiată  numai  pe  convingerea 
neclintită  a  tineretului  român;  ea  e  consfinţită  pentru  totdeauna  de  imensul  sacrificiu 
de  sânge  pentru  aceeaşi  credinţă,  în  numele  căreia  Adolf  Hitler  e  biruitorul  Europei. 
După  cele  spuse  până  acum,  rămâne  să  adaug  câteva  cuvinte,  tot  în  legătură  cu 
necesitatea  unei  reale  încadrări  a  României  în  viaţa  europeană. 

Am  subliniat  că  mişcarea  revoluţionară  a  tineretului  românesc  s’a  născut 
simultan,  cu  fascismul  şi  cu  naţional-socialismul.  Faptul  acesta  n’a  rămas  numai  de 
natură  sincronică,  ci  el  a  evoluat  sub  zodia  încurajării  sorbite  dela  cele  două  mari 
mişcări  din  sudul  şi  din  centrul  Europei.  Afară  de  aceasta,  osatura  ideologică  şi 
fizionomia  spirituală  a  noii  mişcări  româneşti  au  fost  date  dela  început  de  o  revistă, 
care  a  făcut  epocă  în  România,  pe  nume  Gândirea.  Cercul  acestei  reviste,  alcătuit  din 
scriitori,  poeţi,  filosofi  şi  teologi,  lucrează  de  douăzeci  de  ani  la  aprofundarea  şi 
sistematizarea  doctrinei  româneşti,  ale  cărei  linii  sumare  le-am  expus.  Sub  influenţa 
ei,  s’au  născut  în  ţară  o  pleiadă  de  reviste  în  acelaş  spirit  nou  şi  cinci  mari 
ziare:  Calendarul,  Cuvântul,  Buna  Vestire,  Curentul  şi  Porunca  Vremii. 

Ziarul  Calendarul,  care  era  ediţia  zilnică  a  revistei  Gândirea,  a  fost  cel  dintâi  ziar 
românesc,  oare  a  relatat  metodic  în  România  ce  însemnează  fascismul  şi  naţional- 
socialismul,  încă  înnainte  de  triumful  acestuia  în  Germania.  Foarte  multe  din 
articolele  lui  au  fost  reproduse  la  timp  în  presa  naţional-socialistă  a  Reichului.  In 
legătură  cu  noua  noastră  orientare  în  Europa,  nu  e  lipsit  de  semnificaţie  să  subliniem 
aici  că  aproape  toţi  scriitorii,  cari  alcătuesc  cercul  revistei  Gândirea  şi  au  inspirat 
ideile  ziarelor  pomenite,  şi-au  făcut  studiile  superioare  la  Universităţile  germane, 
întorşi  acasă,  ei  sunt  aceia  cari,  cu  ajutorul  disciplinei  germane,  au  mers  direct  la 
izvoarele  românismului  şi  au  cristalizat  telementele  spiritului  autohton,  de  care  am 
vorbit.  Fenomenul  acesta  contimporan  nu  e  unic.  Toţi  marii  scriitori,  poeţi, 
cugetători  şi  reformatori  politici  din  istoria  modernă  a  culturii  noastre  s’au  adâncit  în 
cel  mai  autentic  românism  sub  influenţa  culturii  germane.  Nu  mă  grăbesc  să  fac  din 
aceasta  o  lege  a  afinităţilor  elective,  fiindcă  nu  despre  aceasta  este  vorba.  Dar  nu  mă 
pot  opri  să  constat  următoarele  în  legătură  cu  influenţele  străine  asupra  spiritului 
românesc. 


Nicolae  Niţă 


231 


Există  două  mari  influenţe  ce  se  exercită  asupra  spiritului  românesc  în  sensuri  cu 
totul  contrare:  influenţa  franceză  şi  influenţa  germană. 

Influenţa  franceză  se  repercutează  asupra  românismului  ca  o  superficializare  şi  ca 
o  înstrăinare  treptată  de  sine  însuşi.  Intelectualul  format  la  Sorbona  se 
desromânizează  şi  se  parisianizează.  Afinităţile  de  rasă  şi  strălucirea  culturii  franceze 
fac  din  el  o  simplă  anexă.  Totul  e  spus  de  Franţa,  nimic  nu  mai  e  de  adăugat. 
Fenomenul  acesta  se  petrece  în  toate  ţările  neolatine.  Miguel  de  Unamuno  l-a 
denunţat  şi  l-a  înfierat  ca  pe  o  nenorocire  a  culturii  spaniole.  Scriitorii  belgieni  se 
plâng  că  ţara  lor  a  devenit  o  provincie  culturală  a  Parisului.  Nici  Italia  dinaintea 
fascismului  nu  era  străină  de  o  asemenea  influenţă. 

Dimpotrivă,  influenţa  culturii  germane  se  repercutează  nu  ca  o  seducţie,  ci  ca  o 
provocare,  ca  o  zguduire  a  spiritului,  determinându-i  să  se  caute  pe  sine  însuşi  şi  să 
se  afirme  în  ce  are  el  mai  specific  şi  mai  autentic.  Din  adâncul  culturii  germane 
vorbeşte  parcă  o  înţelepciune  socratică:  Gnotii  se  auton!  Cultura  franceză  robeşte; 
cultura  germană  desrobeşte.  Cultura  franceză  anulează  personalitatea;  cultura 
germană  îi  descopere  fondul  propriu.  Pe  cât  de  sterilă  e  astfel  influenţa  franceză,  pe 
atât  de  fecundă  e  cea  germană.  Afară  de  aceasta,  Parisul  care  rezumă  Franţa,  n’a 
creiat,  dela  războiul  mondial  încoace,  nici  o  valoare  nouă  de  circulaţie  largă, 
mărginindu-se  să  repete  stereotipic  cunoscutele  lozinci  ale  revoluţiei  de  acum  160 
ani!  Noua  orientare,  noile  valori  menite  să  fecundeze  viaţa  le  făuresc  numai 
popoarele  care,  descifrând  şoapta  misterioasă  a  Providenţei,  sunt  capabile  să  se 
reînnoiască  mai  întâiu  pe  ele  înşile. 

Dela  Dunărea  de  jos,  am  venit  aci  nu  pentru  a  măguli  spiritul  german,  într’un 
mare  moment  al  gloriei  sale  în  lume,  ci  pentru  a-i  face  această  mărturisire.  Dunărea, 
marea  trăsătură  de  unire  a  ţărilor  din  Europa  centrală  şi  sud-estieă,  aduce  apele 
germane  din  Pădurea  Neagră  până  la  ţărmurile  noastre.  E  timpul  să  vedem  în 
această  indicaţie  a  naturii  splendidul  simbol  al  fluviului  de  viaţă  comună  ce  începe! 

DESPRE  DEMOFILIE  *34 
-CUVINTE  CĂTRE  STUDENŢII  MEI  - 


de  Nichifor  CRAINIC 

Dela  sfârşitul  anului  academic  până  la  începutul  noului  an  n'au  trecut  decât  trei 
luni:  Iulie,  August  şi  Septembrie.  O  simplă  vacanţă  de  vară.  Dar  în  acest  interval  atât 
de  îngust,  s'au  petrecut  cu  ţara  noastră  şi  în  ţara  noastră,  atâtea  întâmplări  şi  atâtea 
transformări  încât  ar  putea  să  umple  cu  drama,  lor  un  veac  întreg  de  istorie.  Ne-am 
despărţit  unii  de  alţii  într'o  Românie  mare  şi  orgolioasă;  ne  revedem  unii  cu  alţii 
într'o  Românie  ciopârţită  şi  umilită.  La  răsărit  şi  la  miază-noapte  am  pierdut 
jumătate  din  Moldova  lui  Ştefan-Vodă.  La  miază-zi,  o  bună  parte  din  Dobrogea.  La 
apus,  jumătate  din  Transilvania.  In  total,  şapte  milioane  de  locuitori,  dintre  cari 
aproape  patru  milioane  de  Români  neaoşi  şi,  odată  cu  ei,  o  treime  din  suprafaţa 
pământului  strămoşesc.  E  o  dramă  a  neamului  nostru,  vecină  cu  o  catastrofă. 

Lovit  fără  cruţare,  neamul  acesta  peste  măsură  de  răbduriu,  neputând  să 
reacţioneze  în  afară,  a  reacţionat  în  lăuntru.  Regimul  politic  care,  împotriva  tuturor 
prevenirilor  rostite  răspicat  de  naţionaliştii  prigoniţi  pentru  ele  ca  pentru  crime,  — 
regimul  deci,  care  a  pregătit  această  nenorocire,  s'a  prăbuşit.  De  sub  dărâmăturile 


134  -  Revista  "Gândirea",  Bucureşti.  Anul  XX,  Nr.  1,  Ianuarie  1941. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


232 


naţionale,  a  ieşit  la  suprafaţă  o  lume  nouă  şi  tânără,  aducând  din  subteranele 
fioroaselor  prigoane  de  până  ieri  nădejdea  viguroasă  de  refacere  a  unui  neam  bântuit 
de  toate  blestemele. 

Lumea  aceasta  nouă  vine  dintre  morminte  la  conducerea  statului;  ea  a  trăit  ani  de 
zile  în  vecinătatea  nefiinţei  şi  are  experienţa  durerii  fără  nume.  Cine  a  suferit  adânc 
şi  a  biruit  moartea  cucerind  puterea  statului,  are  în  faţă  două  căi  deschise:  dacă  su¬ 
ferinţa  nu  l-a  călit  îndeajuns,  el  se  îmbată  de  alcoolul  biruinţei  şi  îşi  arogă  dreptul 
desfătărilor  ca  o  răsplată  pentru  cele  îndurate;  dacă  suferinţa  însă  l-a  călit  şi  l-a  re¬ 
clădit  în  moralitate  lăuntrică,  el  capătă  o  infinită  înţelegere  pentru  poporul  care 
sufere  şi  pe  care  se  simte  chemat  să-l  conducă. 

Toată  problema  complexă  a  conducerii  ,se  poate  reduce  la  atitudinea  sufletească  a 
conducătorilor  faţă  de  poporul  condus.  Omul  în  genere  e  alcătuit  din  cele  două 
impulsuri  fundamentale,  care  îi  călăuzesc  conservarea  şi  desăvârşirea  fiinţei: 
impulsul  egoist  şi  impulsul  altruist.  Echilibrarea  lor  în  aceeaşi  persoană  dă  un  tip  de 
moralitate  mediocră.  Dominaţia  egoismului  duce  la  monstruositatea  morală.  Sub 
imperiul  altruismului  însă  omul  poate  atinge  desăvârşirea  sfinţeniei.  Transpuse  în 
atitudinea  politică  a  conducătorului,  cele  două  impulsuri  pot  considera  în  poporul 
condus  fie  o  pradă  de  exploatat,  fie  o  durere  imensă  ce  trebue  vindecată. 

Cu  alte  cuvinte,  precum  un  chip  se  răsfrânge  în  imaginea  fotografică  după  care  îl 
recunoaştem,  tot  astfel  chipul  lăuntric  al  conducătorului  îşi  apasă  pecetia  proprie  în 
opera  pe  care  o  săvârşeşte  asupra  colectivităţii.  Una  din  cele  mai  cinice  idei  din  câte 
s’au  rostit  în  lume  este  aceea  că  între  politică  şi  morală  ar  exista  o  incompetenţă  reci¬ 
procă  şi  că  religia  ar  fi  o  chestiune  particulară,  fără  niciun  amestec  în  viaţa  publică, 
în  lunga  şi  dezastruoasa  experienţă  democratică,  într’adevăr  nici  morala  şi  nici 
izvorul  ei,  religia,  n'au  avut  mare  amestec  în  trebile  de  stat.  Căci  din  moment  ce 
mulţimea  nu  era  considerată  decât  ca  o  pradă  de  exploatat  în  folosul  conducătorilor, 
principiile  credinţei  şi  ale  eticei  n  aveau  ce  căuta  în  politică,  fiindcă  erau  incomode. 
Criteriul  Mântuitorului  că  după  fapte  se  cunoaşte  omul  precum  pomul  se  cunoaşte 
după  roade,  e  de  o  valabilitate  veşnică.  Dacă  politica  nu  e  altceva  decât  acţiunea  unui 
ins  sau  a  unui  grup  de  a  ridica  poporul,  cu  toate  mijloacele  pe  care  puterea  de  stat  le 
pune  la  îndemână,  atunci  această  politică  nu  se  poate  scoate  din  cadrul  moral, 
fiindcă  ea  e,  dimpotrivă,  arta  insului  superior  de  a  sta  în  slujba  mulţimii.  Nicăieri  ca 
în  politică  nu  e  dată  omului  mai  din  plin  posibilitatea  de  a-şi  exercita  egoismul  sau  de 
a-şi  revărsa  altruismul.  Câmpul  moral  cel  mai  larg,  ce  se  deschide  omului  pentru  a 
face  binele,  e  politica.  Tocmai  de  aceea,  între  teologie  şi  politică  e  o  legătură  atât  de 
organică  cum  nu  există  între  politică  şi  niciuna  dintre  celelalte  discipline  ale 
spiritului.  Teologia,  care  e  ştiinţa  binelui  şi  a  izvorului  său  de  dincolo  de  lume,  vede  şi 
este  obligată  să  vadă  în  politică  imensul  câmp  de  aplicare  a  principiilor  ei,  ce 
trebuesc  încarnate  în  viaţa  omenirii. 

Ultimul  deceniu  de  viaţă  românească  a  pus  în  discuţie  acest  raport,  şi  oamenii 
politici  ai  trecutului  regim  au  tras  consecinţele  cele  mai  dureroase  asupra  teologiei  şi 
a  Bisericii,  din  pricina  amestecului  lor  în  viaţa  politică.  Se  ciocneau  împreună  cele 
două  concepţii  contrare  de  care  am  pomenit.  Oamenii  egoismului  democratic,  cari 
vedeau  în  politică  arta  de  a  exploata  mulţimea  anonimă  şi  amorfă  în  folosul  unui  club 
de  partizani,  se  arătau  revoltaţi  de  atitudinea  morală,  pe  care  năzuiau  s'o  afirme  în 
viaţa  publică  teologia  şi  Biserica  şi  au  lovit  deopotrivă  şi  Biserica  şi  teologia,  fără  să 
aibă  curajul  bolşevic  de  a  le  nimici  cu  totul,  cum  ar  fi  dorit.  Constatarea  că  în  toate 
mişcările  noastre  naţionaliste  de  stil  nou,  care  au  năzuit  şi  năzuiesc  să  creeze  în  ţară 
o  ordine  morală  opusă  fărădelegii  democratice,  teologii  tineri  şi  preoţii  au  desfăşurat 


Nicolae  Niţă 


233 


şi  desfăşură  o  activitate  de  mare  însemnătate,  vine  sa  ilustreze  însă  principiul  că  între 
teologie  şi  politică  există  o  legătură  organică.  Ca  unul  care  cunosc  toate  aceste 
mişcări  de  primenire  a  neamului  românesc,  în  începuturile  şi  în  evoluţia  lor,  afirm  că 
aportul  tinerilor  teologi  e  considerabil  nu  numai  ca  număr  şi  ca  devotament,  dar  mai 
ales  ca  înzestrare  a  naţionalismului  românesc  cu  o  spiritualitate  de  natură  creştină, 
adică  cu  ceeace  alcătueşte  specificul  superior  al  acestui  naţionalism  faţă  de  toate 
celelalte  forme  politice  similare  din  Europa. 

Ce  a  împins  oare  elementul  teologic  în  vălmăşagul  acestor  lupte  politice  şi  ce  l-a 
determinat  să  joace  un  rol  hotărîtor  în  făurirea  fisionomiei  creştine  a  naţionalis¬ 
mului  românesc?  Poate  egoismul  unei  cariere  uşoare  pe  seama  mulţimilor  populare? 
Dar  toţi  acei  cari,  dintre  teologi  şi  dintre  clerici,  au  judecat  astfel,  au  dezertat  delâ 
principiile  creştine  şi  s’au  înscris  în  cluburile  democratice,  unde  fără  risc  şi  fără  jertfă 
puteau  găsi  ceeace  căutau  !  Participarea  masivă  şi  totdeodată  calitativă  a  tinerei  lumi 
teologice  la  mişcările  de  reînoire  naţionalistă  nu  se  poate  lămuri  decât  prin  afinităţile 
organice  dintre  substanţa  morală  a  teologiei  şi  scopurile  nobile,  propuse  de  aceste 
mişcări.  Din  clipa  în  care  o  mişcare  politică  îşi  pune  problema  reînoirii  omului  care, 
la  rândul  lui,  să  reînoiască  viaţa  poporului,  tânărul  teolog  se  găseşte  acolo  în 
elemental  său  firesc  fiindcă  toată  concepţia  şi  toată  educaţia  lui  sunt  făcute  în 
vederea  acestei  reînnoiri.  Problema  omului  nou,  exprimată  poate  vag  în  domeniul 
politic,  pentru  el  se  precizează  imediat  ca  o  problemă  de  rezidire  sufletească,  în  Iisus 
Hristos.  Pentru  el  „mântuirea  neamului"  care  poate  fi  o  idee  pur  omenească,  îmbracă 
imediat  prestigiul  mântuirii  religioase.  Pentru  el,  ideea  de  a  sluji  poporului  se 
transformă  imediat  în  misiunea  şi  în  sacrificiul,  pe  care  le  cunoaşte  din  viaţa 
Mântuitorului.  Pentru  el,  mucenicii  luptei  şi  ai  prigoanei  capătă  oarecum  aureolă 
haghiografică.  Pentru  el,  mişcarea  politică  devine  astfel  teologie  şi  preoţie  dinamizate 
în  vastul  câmp  al  vieţii  naţionale.  O  singură  regulă  mare  i  se  impune  dela  sine,  pentru 
a  salva  puritatea  credinţei  cu  care  a  intrat  în  luptă:  aceea  de  a  rămâne  credincios 
până  la  capăt  principiilor  creştine,  aceea  de  a  nu  le  lăsa  să  degenereze  şi  să  se 
desfigureze  sub  pasiunea  luptei,  nici  în  sufletul  său,  nici  în  sufletul  camarazilor  săi. 
Un  teolog,  care  activează  public  în  numele  creştinismului,  dar  contrar  doctrinei 
Mântuitorului  lumii,  e  o  apariţie  mult  mai  monstruoasă  decât  aceea  a  unui  politician 
democrat,  care  exploatează  poporul  în  numele  binelui  statului. 

Atitudinea  publică  a  teologului  se  conturează  astfel  din  trei  puncte  de  vedere:  faţă 
de  Mântuitorul,  faţă  de  camarazi  şi  faţă  de  popor.  Faţă  de  Mântuitorul  el  va  fi 
ucenicul  care  nu-1  trădează;  faţă  de  camarazi,  un  apostol  discret  şi  prietenos  al 
Evangheliei:  faţă  de  popor,  un  salvator  după  concepţia  Bisericii  naţionale. 

Ce  însemnează  ucenic  credincios  al  lui  Hristos  e  o  chestiune  asupra  căreia  nu  e 
nevoe  să  insistăm  aici.  Din  evidenţa  acestei  atitudini  decurg  celelalte  două.  A  fi 
apostol  discret  şi  prietenos  între  camarazi  e  un  lucru  absolut  necesar.  Camarazii  cu 
altă  formaţie  intelectuală  sunt  dispuşi  să  înţeleagă  uneori  creştinismul  în  felul  lor,  să- 
1  adapteze  modului  lor  de  a  gândi  şi  de  a  lucra.  Această  atitudine  însă  nu  este  cea 
creştină,  chiar  dacă  ei  ar  pune  un  zel  înflăcărat  în  cauză.  Căci  dacă  ţinem  să 
înţelegem  creştinismul  după  capul  nostru  al  fiecăruia,  nu  înseamnă  că  prin  aceasta 
ne  încreştinăm  noi,  ci  mai  degrabă  că  descreştinăm  doctrina  Mântuitorului, 
reducând-o  la  modul  nostru  de  înţelegere,  care  e  arbitrar  fiindcă  e  individual. 
Creştinismul  nu  se  poate  înţelege  decât  în  felul  lui  Iisus  Hristos  după  metoda 
ecumenică  a  Bisericii.  în  cazul  acesta,  trebue  să  renunţăm  la  părerile  noastre 
individuale  şi  să  ne  adaptăm  spiritul  la  doctrina  sacră.  Procesul  asimilării  creştine, 
fie  intelectual,  fie  moral,  nu  însemnează  o  asimilare  a  creştinismului  în  doctrina  sau 


Articole  clin  Presa  Legionară 


234 


în  fiinţa  ta,  ci,  dimpotrivă,  o  asimilare  a  ta  în  corpul  mistic  al  lui  Hristos.  Apostolatul 
camaraderesc  al  teologului  va  avea  deci  în  vedere  suirea  tuturor  prietenilor  de  luptă 
la  nivelul  supraomenesc  de  înţelegere  a  lui  Iisus  Hristos,  înlăturând  odată  cu  aceasta 
primejdia  de  desfigurare  a  doctrinei  după  mentalitatea  noastră  individuală,  care  e 
mai  totdeauna  orgolioasă,  chiar  atunci  când  se  iluzionează  că  este  creştină. 

Vă  amintesc  în  această  privinţă  cazul  pilduitor  petrecut  acum  câţiva  ani  în  lumea 
catolică  a  Franţei,  între  Charles  Maurras,  veneratul  şef  al  naţionalisnnilui  francez,  şi 
între  Jacques  Maritain,  celebrul  filosof  neotomist.  Erau  camarazi  de  mişcare  politică. 
Maurras  însă  înţelegând  catolicismul  într'un  fel  foarte  personal  şi  atacând  violent  pe 
Papa  fiindcă  nu  gândea  politic  după  modul  maurrasian,  Jacques  Maritain,  când  a 
văzut  că  nu  mai  poate  îndrepta  lucrurile,  s'a  despărţit  cu  durere  de  genialul  său 
camarad  de  luptă,  fiindcă  voia  să  rămână  credincios  Bisericii  catolice.  Charles 
Maurras  a  fost  condamnat  de  Papa,  iar  Jacques  Maritain  atacat  furibund  de 
maurrasieni  că  i-a  trădat.  Ce  se  întâmplă  însă?  Peste  câţiva  ani,  Charles  Maurras, 
recunoscându-şi  greşala,  cere  iertare  Papei  printr'o  zguduitoare  scrisoare  publică,  iar 
Papa  îi  acordă  iertarea.  Este  evident  că  în  acest  caz  răsunător,  cel  care  a  avut  drep¬ 
tate  şi  atitudine  ireproşabilă  a  fost  Jacques  Maritain.  Din  moment  ce  afirmi  că  faci 
politică  de  natură  creştină,  nu  eşti  tu  care  dai  directivele  creştine,  ci  care  le  primeşti 
dela  Biserică.  Dacă  ar  fi  urmat  pe  Maurras  în  erorile  lui,  Maritain  ar  fi  trădat 
Biserica,  dovedindu-se  totdeodată  un  rău  camarad  al  celui  dintâi.  Rămânând  însă 
ucenic  credincios,  însăşi  despărţirea  lui  de  Maurras  a  însemnat  pentru  acesta  un 
protest  de  natură  apostolică  de  vreme  ce,  până  la  sfârşit,  şi-a  recunoscut  greşala.  In 
concluzie,  celebrul  filosof  neotomist  s'a  dovedit  nu  numai  un  ucenic  credincios  al 
Bisericii,  dar  şi  un  bun  camarad,  care  şi-a  recâştigat  prietenul  pentru  cauza  creştină. 


♦  ♦♦ 


Cealaltă  atitudine,  care  decurge  în  politică  din  fidelitatea  faţă  de  Hristos,  e  ati¬ 
tudinea  faţă  de  popor,  atitudine  care  trebue  să  fie  cu  totul  alta  decât  aceea  cu  care  ne- 
a  obişnuit  democraţia.  Lucrul  acesta  e  de  o  însemnătate  capitală  pentru  păstrarea 
raporturilor  organice  între  politică  şi  morală.  Dar  când  zicem  astfel,  zicem  prea 
puţin.  Lucrul  acesta  e  de-o  însemnătate  capitală  pentru  transformarea  ţării  din 
ceeace  este  în  ceeace  trebue  să  fie.  Dacă  naţionalismul  de  stil  nou  s'a  ridicat  cu  atâta 
vigoare  şi  cu  atâtea  jertfe  împotriva  democraţiei,  aceasta  presupune  o  viziune  şi  un 
sentiment  diametral  opuse  celor  practicate  de  profesioniştii  votului  universal. 

E  adevărat  că  în  obârşia  ei  îndepărtată,  democraţia  a  pornit  dela  marea  idee 
generoasă  a  liberării  mulţimilor  anonime,  ce  robiau  sub  autoritatea  absolută  a  feuda¬ 
lismului.  Această  idee  odată  înfăptuită  prin  revoluţiile,  care  au  distrus  în  favoarea 
mulţimii  privilegiile  feudale,  democraţia  a  evoluat  repede  la  un  sistem  nou  de  exploa¬ 
tare  a  acestor  mulţimi  eliberate.  Poporului,  care  fusese  rob  până  ieri,  i  s'a  spus:  Tu 
eşti  astăzi  poporul  suveran!  Tu  ai  suveranitatea  de  a  ne  alege  pe  noi  să  te  conducem. 
Şi  cine  erau  conducătorii?  Erau  cei  cari,  lepădându-şi  conştiinţa  morală,  isbuteau 
mai  uşor  să  intre  în  placul  mulţimii  pentru  a  fi  aleşi.  Ideea  succesului  personal 
constitue  mobilul  conducerii  democratice,  iar  ea  se  realiza  prin  libera  concurenţă  a 
candidaţilor  în  faţa  poporului.  Niciun  scrupul  moral  nu-1  împiedeca  pe  vreunul  să 
smulgă  succesul.  Libera  concurenţă  ascuţea  şi  mai  mult  cinismul  acestei  atitudini. 
Pentru  a  intra  in  placul  mulţimii,  erau  aţâţate  toate  instinctele  josnice  şi  aprinse 
toate  patimile  ce  degradează  pe  om.  Etosul  democratic,  —  dacă  e  îngăduit  aici  un 
cuvânt  ne  la  locul  lui,  —  îşi  înfipsese  rădăcinile  tocmai  în  zăcămintele  naturii  lumane 


Nicolae  Niţă 


235 


unde  dospeşte  răul  din  această  lume,  pe  care  îl  osândeşte  creştinismul.  Metoda 
democratică  aprindea  patima  individuală  şi  laolaltă,  patima  colectivă,  pentru 
succesul  conducătorului.  Periodicitatea  alegerilor  nu  era  decât  un  nou  prilej  de 
recrudescenţă  a  răului  acestuia,  fără  putinţa  unei  domoliri,  fără  perspectiva  unei 
purificări.  „Poporul  suveran"  ajungea  astfel  un  imens  teren  de  cultură  a  mătrăgunii 
răului.  Satanismul  democratic  îl  numea  în  derâdere  „suveran",  în  timp  ce-1 
îmbrâncea  în  noroiul  patimilor. 

Tocmai  împotriva  acestui  satanism  al  democraţiei  s'a  ridicat  naţionalismul,  con- 
turându-şi  faţă  de  popor  o  atitudine  nouă,  determinată  de  sentimentul  frăţiei  îndure¬ 
rate,  prin  oare  se  simţia  legat  de  dânsul.  Acest  sentiment,  care  constitue  substanţa 
specifică  şi  adâncă  a  naţionalismului  creştin,  l-am  numit  demofilie,  pentru  a-1 
deosebi  de  atitudinea  cinică  faţă  de  popor  a  democraţiei. 

Ca  apariţie  istorisea,  demofilia  s'a  ivit  în  lume  odată  cu  Iisus  Hristos,  care,  pri¬ 
vind  gloatele  flămânde,  obosite  şi  fără  adăpost  în  amurgul  zilei,  a  suspinat :  Milă  mi- 
e  de  popor!  Ca  înţeles  etimologic,  fireşte,  demofilia  înseamnă  iubire  de  popor.  Dar  în 
realitate,  iubirea  de  poporul  tău  nu  însemnează  neapărat  demofilie.  Eu  pot  să-mi  iu¬ 
besc  neamul  din  care  fac  parte,  gândindu-mă  bunăoară  numai  la  marile  lui  calităţi, 
prin  care  s'a  afirmat  ca  personalitate  etnică  în  existenţa  sa  istorică.  Aceasta  nu  e  încă 
demofilie,  ci  iubirea  de  neam  care  se  confundă  cu  mândria  naţională.  Mândria 
naţională  se  mulţumeşte  să  aleagă  anumite  trăsături  caracteristice  din  desfăşurarea 
istorică  a  neamului,  să  le  idealizeze,  şi  din  acest  conţinut  sublim,  cum  ar  fi  geniul 
eroic  sau  geniul  estetic  al  rasei,  să-şi  facă  izvor  de  energie  morală.  Demofilia  e  altceva 
decât  mândria  naţională. 

Pe  când  aceasta  idealizează  poporul  ca  existenţă  istorică  sau  ca  neam,  demofilia  îl 
priveşte  în  realitatea  prezentului,  aşa  cum  se  înfăţişează  poporul  acum  şi  aici,  cu  cele 
bune,  dar  mai  ales  cu  cele  rele  din  natura  şi  din  viaţa  lui.  Câmpul  ei  nu  e  istoria,  ci 
prezentul,  ziua  de  azi.  Obiectul  ei  nu  e  neamul  în  totalitatea  lui,  devenită  abs¬ 
tracţiune  conceptuală,  ci  fragmentul  concret  din  acest  neam,  poporul,  care  ocupă 
acum,  viu  şi  suferind,  spaţiul  pământului  strămoşesc.  Demofilia  priveşte  poporul 
nemijlocit,  cu  ochiul  care  distinge  pe  viu  şi  calităţile  şi  defectele  şi  marile  neajunsuri 
de  oare  sufere  mulţimea.  Ea  consideră  mai  ales  rănile  de  care  sângeră  trupul  şi 
sufletul  acestei  mulţimi.  Şi  le  consideră  cu  acel  sentiment  adânc  al  comunicaţiilor 
sufleteşti  prin  care  suferinţa  din  inima  mulţimii  năvăleşte  în  inima  ta  şi-i  pricinueşte 
durerea  care  unifică  şi  înfrăţeşte.  Sentimentul  acesta,  prin  care  luăm  asupra  noastră 
chinul  aproapelui,  ne  transpunem  în  el,  iar  el  se  transpune  în  noi,  sentimentul  acesta 
al  identificării  spirituale  în  durere  se  numeşte  milă.  Mila  e  iubirea  de  aproapele 
muiată  în  suferinţa  comună.  Ea  dă  tot  înţelesul  cuvântului  demofilie  care,  încăodată, 
e  altceva  decât  iubirea  de  neam  a  mândriei  naţionale.  Neamul  se  poate  iubi 
omeneşte;  poporul  se  poate  iubi,  în  demofilie,  adânc  creştineşte,  specific  creştineşte. 
Fireşte,  naţionalismul  e  un  complex  de  sentimente,  în  care  intră  întreaga  mândrie 
naţională,  dar  când  noi  afirmăm  că  substanţa  lui  morală  e  demofilia,  îi  recunoaştem 
prin  aceasta  specificul  creştin,  care  îl  deosebeşte  de  celelalte  forme  ale 
naţionalismului  european.  A  iubi  poporul  după  modul  lui  Iisus  Hristos,  care  privind 
gloatele  obosite,  flămânde  şi  fără  adăpost  în  amurgul  zilei,  a  suspinat:  Milă  mi-e  de 
popor!  —  iată  ce  însemnează  a  practica  naţionalismul  demofil,  sau  naţionalismul 
creştin. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


236 


în  cugetarea  religioasă  modernă,  sentimentul  demofiliei  se  leagă  în  deosebi  de 
numele  lui  Dostoiewski.  El  e  romancierul  pare  se  coboară  mai  adânc  ea  oricare  altul  - 
în  sensul  suferinţei  poporului.  Totuşil  demofilia  fui  Dostoiewski  depăşeşte  cercul  de 
înţelegere  pe  care  i-1  dăm  noi.  Mila  de  suferinţele  aproapelui  e  un  act  de  umilinţă  din 
partea  ta.  Te  cobori  cu  inima  până  la  inima  căzută  în  durere  a  celuilalt.  Dar  nu  te 
cobori  pentru  a  rămâne  acolo.  Mila  e  un  sentiment  activ,  un  sentiment  dinamic  şi 
constructiv.  Precum,  ca  să  ridici  o  piatră  de  jos  te  cobori  mai  întâiu,  tot  astfel  te  înjo¬ 
seşti  în  durerea  celuilalt  ca  să-l  poţi  ridica  deasupra  ei.  Căci  precum  el  nu  trebue  s'o 
îndure,  tot  aşa  n'o  înduri  tu  care  ai  luat-o  asupra  ta.  Şi  căutând  să-l  eliberezi  pe  el  de 
suferinţă,  te  eliberezi  în  acelaş  timp  pe  tine.  Mila  adevărată  cuprinde  neapărat  acest 
element  activ,  transmis  asupra  celuilalt  pentru  a-1  scăpa  de  suferinţa  ce  ţi-a  devenit 
comună.  In  acest  stadiu  ea  nu  e  încă  ceeace  se  numeşte  sacrificiu  pentru  aproapele. 
Numai  mila  intensificată  la  maximum  atinge  sacrificiul.  Sublimitatea  sacrificiului  stă 
în  faptul  că  îi  eliberezi  pe  ceilalţi  fără  să  te  mai  eliberezi  pe  tine  însuţi,  ci  dimpo¬ 
trivă,  cu  preţul  nimicirii  tale.  Te  jertfeşti  ca  prin  jertfa  ta  să-i  salvezi. 

La  Dostoiewski  găsim  toate  nuanţele  şi  gradele  milei.  Dar  în  ce  priveşte  atitu¬ 
dinea  sa  faţă  de  popor,  demofilia  capătă  un  sens  ce  trece  dincolo,  cu  mult,  de  mila 
creatoare.  Dostoiewski  e  demofil  fiindcă  i  se  pare  că  poporul  rus,  el  însuş,  e  deţin㬠
torul  tuturor  acestor  calităţi  ale  milei.  Astfel  demofilia  romancierului  se  transformă 
în  admiaţie  şi  în  adorare  a  poporului  rus.  Dacă  adevărul  e  unul  singur,  —  zice  Dos¬ 
toiewski  prin  gura  personagiului  Şatov  din  romanul  Posedaţii  —  atunci  poporul  orto¬ 
dox  al  Rusiei  e  singurul  care  îl  are  pe  adevăratul  Dumnezeu.  Fiecare  popor  îşi  are 
Dumnezeul  său,  căci  Dumnezeu,  după  expresia  stranie  din  acest  roman,  n'ar  fi 
altceva  decât  personalitatea  sintetică  a  poporului  dela  începutul  istoriei  sale  până  la 
sfârşit.  Cum  uşor  se  poate  înţelege,  această  definiţie  nu  are  nimic  creştin  în  ea.  Căci 
dacă  Dumnezeu  n'ar  fi  decât  personalitatea  sintetică  a  unui  popor,  adică  simpla 
proecţie  în  infinit  a  geniului  său  religios,  atunci  urmează  că  sunt  atâţia  Dumnezei 
diferiţi  câte  personalităţi  etnice  există.  Lucrul  acesta  se  poate  spune  fără  greş  despre 
religiile  naturale  ale  popoarelor  care  şi-au  imaginat  zeii  după  particularităţile 
geniului  etnic  religios.  Dar  în  creştinism,  care  e  revelaţia  universal  valabilă  a  lui 
Dumnezeu,  cel  absolut,  viu  şi  transcendent  acestei  lumi,  definiţia  de  mai  sus  e  o 
aberaţie.  Prin  gura  personagiului  amintit,  Dostoiewski  caută  să  rectifice  oarecum 
această  aberaţie,  afirmând  că  adevărul  e  unul  şi  că,  prin  urmare,  poporul  rus 
posedând  adevărul,  posedă  pe  Dumnezeul  cei  adevărat.  Principiul  acesta,  care  vrea 
să  circumscrie  creştinismul  exclusiv  pe  seama  poporului  rus,  îi  slujeşte  lui 
Dostoiewski  pentru  susţinerea  credinţei  în  care  culminează  demofilia  sa,  şi  anume: 
că  poporul  rus  este  purtător  de  Dumnezeu,  poporul  teofor.  în  naţionalismul  lui 
Dostoiewski,  teoforia  exclusivistă  rusă  slujeşte  mai  departe,  ca  temelie  metafizic- 
religioasă  a  mesianismului  rus.  Poporul  Rusiei,  al  Rusiei  pravoslavnice,  are  astfel 
misiunea  exclusivă  dela  Dumnezeu,  —  dela  Hristosul  rus!  —  să  mântue  restul 
omenirii.  E  adevărat  că  această  idee  nu  reprezintă  concepţia  întreagă  a  marelui 
scriitor  despre  creştinism.  Ea  e  însă  accentuată  cu  atâta  tărie  şi  de  alţi  cugetători  ruşi 
dinainte  sau  de  după  dânsul,  încât  ne  aflăm  parcă  în  faţa  unei  monopolizări  a 
adevărului  religios  pe  seama  Rusiei.  Precum  s'a  observat  cu  dreptate  de  numeroase 
dăţi  doctrina  mesianismului  pravoslavnic,  întemeiată  pe  credinţa  în  poporul  teofor, 
nu  e  altceva  decât  o  abdicare  dela  universalismul  creştin  şi  o  recrudescenţă  a 
mesianismului  iudaic  din  interpretarea  talmudică  a  Vechiului  Testament. 
Naţionalismul  religios  e  adesea  în  primejdie  să  cadă  într'un  asemenea  exclusivism, 


Nicolae  Niţă 


237 


mai  ales  atunci  când  creştinismul  e  lăsat  la  libera  interpretare  a  diferitelor  perso¬ 
nalităţi  cugetătoare. 

Popoarele  nu  sunt  teofore  în  întregimea  lor,  cu  atât  mai  puţin  un  singur  popor. 
Teoforă  sau  purtătoare  de  Dumnezeu  e  Biserica  lui  Hristos  şi  personalităţile  care  au 
trăit  în  Duhul  Sfânt  până  la  gradul  sublim  al  sfinţeniei.  Poporul,  care  e  suma  tuturor 
indivizilor  vii,  e  un  amestec  de  virtuţi  şi  de  viţii,  de  bucurii  şi  de  suferinţe,  cum  e  viaţa 
omenească  în  deobşte,  care  trebue  în  întregime  trecută  prin  filtrul  purificator  al  cre¬ 
dinţei  mântuitoare.  Dacă  atribuim  poporului  nostru  calitatea  de  teofor,  de  templu  viu 
şi  desăvârşit  al  Duhului  Sfânt,  atunci  el  ne  apare  ca  un  fel  de  absolut  în  sine,  care  nu 
mai  are  nevoe  de  străduinţele  noastre  de  a-1  ridica.  Cei  cari  considerăm  cu  ochiu  rea¬ 
list  poporul  nostru,  în  care  credinţa  locueşte  împreună  cu  păcătoşenia,  ca  în  fiecare 
dintre  noi,  nu  vom  avea,  desigur,  curajul  să-l  numim  teofor.  în  el,  ca  în  oricare  alt 
popor  creştin,  există  posibilitatea  teoforiei,  dată  fiecărui  om,  de  vreme  ce  toţi  sunt 
chemaţi  la  limanul  mântuirii. 

Demofilia,  lui  Dostoiewski,  care  duce  astfel  la  divinizarea  poporului  rus,  e  o  idee 
întemeiată  mai  degrabă  pe  naturalismul  religios  decât  pe  creştinism.  In  mod  firesc  ea 
ne  poartă  cu  gândul  la  doctrina  lui  Jean  Jacques  Rousseau  despre  bunătatea  absolută 
a  naturii  umane  în  stare  primitivă,  doctrină  care  e  în  contradicţie  cu  dogma  păcatului 
original.  Pe  vremea  lui  Dostoiewski  asemenea  idei  despre  popor  erau  curente.  Ele  se 
regăsesc  într'o  măsură  mai  atenuata  şi  la  contemporanul  său  francez  Jules  Michelet, 
a  cărui  învăţătură  a  avut  un  mare  răsunet  şi  în  ţările  noastre.  Demofilia  europeană  a 
veacului  al  XlX-lea  crease  o  atmosferă  generală  de  vag  misticism  naturalist  în  jurul 
poporului,  atmosferă  de  care  nici  Dostoiewski,  nici  Tolstoi  n'au  rămas  străini. 

La  Tolstoi,  ea  îmbracă  un  admirabil  caracter  etic,  în  acea  necesitate  de  a  te  dărui 
poporului  din  care  faci  parte,  pentru  a-1  ridica  până  la  tine.  Cine  aţi  cetit  romanul 
învierea  vă  aduceţi  desigur  aminte  de  fapta  generoasă  a  Prinţului  Nekliudow,  care  îşi 
împarte  ţăranilor  moşiile  pentru  a  realiza  demofilia  evanghelică.  Episodul  acesta  nu  e 
numai  o  invenţie  artistică  a  geniului  tolstoian;  el  a  fost  în  acea  vreme  un  fenomen 
social  de  oarecare  extindere.  Numeroşi  boieri  ruşi  îşi  împărţeau  moşiile  din 
sentiment  demofil.  în  Ţara  Românească  se  cunoaşte  cel  puţin  un  caz  asemănător,  — 
acela  al  boierilor  Goleşti  cari,  sub  înrâurirea  spiritului  lui  Jules  Michelet,  şi-au 
împărţit  deasemenea  moşiile  la  ţărani.  S'a  întâmplat  atunci  un  lucru,  ce  coincide 
perfect  cu  episodul  din  romanul  lui  Tolstoi:  ţăranii  dela  Goleşti  la  fel  cu  ţăranii  de  pe 
moşiile  Prinţului  Nekliudow,  cu  totul  nedumeriţi  de  generositatea  neobişnuită  a 
boierului,  au  refuzat  să  primească  pământurile  împărţite.  Se  temeau  să  nu  fie  atraşi 
—  Doamne  fereşte!  —  în  cine  ştie  ce  cursă  vicleană!  Cel  puţin  aşa  îi  sfătuiseră  ceilalţi 
boieri,  cari  nu  voiau  să-şi  piardă  latifundiile  prin  curentul  social,  ce  s'ar  fi  ivit  în 
urma  acestor  dărnicii  nesăbuite  ca  aceea  a  Goleştilor  sau  a  demofililor  ruşi. 


♦  ♦♦ 


Iubiţi  studenţi, 

Eu  ştiu  că  niciunul  dintre  voi  nu  e  boier.  Boierii  României,  cari  au  jucat  pe 
vremuri  un  admirabil  rol  în  viaţa  ortodoxă,  au  încetat  să  mai  fie  ucenicii  lui  Hristos 
din  clipa  când  s'au  franţuzit.  Cei  cari  veniţi  astăzi  să  vă  adânciţi  în  tainele 
dumnezeeşti  ale  teologiei  sunteţi,  aproape  toţi,  vlăstare  ale  satelor.  Din  adâncul 
milenar  al  acestui  neam  voi  aduceţi  credinţa,  pe  care  el  a  păstrat-o  lui  Hristos,  ca  s'o 
luminaţi  de  tot  orizontul  doctrinei  creştine;  fiindcă  numai  credinţa  luminată  integral 
de  sistemul  Bisericii  ortodoxe  poate,  la  rândul  ei,  să  devină  învăţătoarea  şi 


Articole  clin  Presa  Legionară 


238 


călăuzitoarea  poporului.  Pentru  voi  poporul  acesta  nu  e  vreun  obiect  de  contemplaţie 
exterioară.  El  trăeşte  în  sângele  vostru;  el  e  viu  în  spiritul  vostru,  aşa  cum  e  viu  pe 
plaiuri  şi  pe  şesuri,  la  munte  şi  la  mare.  Toţi  câţi  am  pornit  din  sat  purtăm  satul  nu  ca 
o  amintire  sau  ca  nişte  moaşte,  ci  ca  o  prezenţă  care  străbate  toate  moleculele 
făpturii  noastre.  Fie  că  vrem,  fie  că  nu  vrem,  poporul  trăieşte  în  fiecare  dintre  noi. 
Noi  însă,  cari  prin  cultură  ne-am  ridicat  cu  judecata  deasupra  lui,  îl  trăim  în  două 
feluri  deodată:  îl  trăim  aşa  cum  este  în  cruda  realitate  şi  îl  trăim  aşa  cum  ar  trebui  să 
fie,  în  imaginea  lui  spiritualizată  şi  perfecţionată.  Aşa  cum  este,  ne  contrariază  şi  ne 
îndurerează;  aşa  cum  ar  trebui  să  fie,  ne  fascinează  şi  ne  aţâţă  la  muncă.  Dela 
poporul  real  până  la  imaginea  lui  ideală  din  spiritul  nostru  e  distanţa  pe  care  vrea  s'o 
străbată  lupta  titanică  a  naţionalismului  creştin.  Această  luptă  e  condiţionată  de 
cunoaşterea  celor  două  extremităţi  ale  distanţei  pe  care  se  desfăşură. 

Sunt  unii  fii  ai  satelor  în  sufletul  cărora  se  sbuciumă  năzuinţa  surdă  de  a  se  des¬ 
face  de  popor.  Cunoscând  realitatea  crudă  din  care  au  plecat,  se  ruşinează  de  ea  şi 
caută  să  sugrume  satul  care  trăeşte  astfel  în  ei.  Pentru,  această  categorie  de 
desrădăcinaţi,  poporul  apare  ca  un  strigoiu  lăuntric,  ce  înspăimântă.  Niciunul  dintre 
aceştia  nu  se  va  putea  socoti  vreodată  în  rândul  demofililor.  Dar  din  categoria  lor  s'au 
ridicat  spiritele  pervertite  care,  voind  să  scape  de  poporul  dinlăuntrul  lor,  s'au 
răzbunat  cumplit  asupra  satelor,  batjocorindu-le  credinţa  şi  datinile,  stimulându-le 
patimile  prin  minciuna  electorală,  dispreţuindu-le  durerea  şi  exploatându-le  vlaga. 
Aceştia  sunt  trădătorii  poporului  cari  au  adus  ţara  unde  se  găseşte  azi. 

Pentru  sentimentul  adânc  al  demofiliei  nu  există  decât  un  singur  mijloc  ca  să  scapi 
de  strigoiul  ce  te  urmăreşte:  lupta  de  distrugere  a  suferinţelor  în  care  zace  poporul 
real  şi  de  ridicare  a  lui  până  la  imaginea  ideală,  pe  care  ţi-ai  făcut-o  despre  el.  E  sin¬ 
gura  cale  morală  a  eliberării.  Pentru  un  intelectual,  mândria  de  a  fi  ţăran  sau 
mândria  de  a  fi  popor  nu  stă  atât  în  actul  de  naştere  cât  în  truda  eroică,  pe  care  o 
pune  spre  ridicarea  poporului  său.  Mândria  actului  de  naştere  aparţine  aristocraţiei 
orgolioase  şi  dispreţuitoare.  Un  cunoscut  scriitor  apusean,  ridicat  din  popor  şi  care 
lupta  pentru  ridicarea  poporului  său,  văzându-se  dispreţuit  de  un  prinţ,  care  cobora 
dintr'o  veche  familie  nobilă,  îi  ripostează:  „Prinţule,  tu  te  cobori  în  vreme  ce  eu  mă 
ridic!  " 

Această  mândrie  a  ridicării,  această  conştiinţă  a  misiunii  o  dă  numai  gândul 
închinat  celor  rămaşi  în  urmă,  numai  lupta  pentru  înnălţarea  lor,  numai  sacrificiul 
pentru  mântuirea  lor. 

Nu  vă  ruşinaţi  de  mizeria  poporului  din  care  vă  trageţi.  Apropiaţi-vă  de  ea  cu 
fiorul  milei  dumnezeeşti  a  lui  Iisus  Hristos,  care  atingea  ochii  orbilor  pentru  a-i 
deschide,  membrelor  înţepenite  ale  paraliticilor  pentru  a  le  pune  în  mişcare,  spiritele 
îndrăciţilor  pentru  a  le  vindeca,  leşurile  morţilor  pentru  a  le  da  viaţă.  Naţionalismul 
creştin  nu  mai  poate  fi  astăzi  un  orgoliu,  şi  cu  atât  mai  puţin  o  fanfaronadă,  ci  o  umi¬ 
linţă  creatoare,  pe  care  trebue  s'o  trăim  în  umilinţa  desnădăjduită  a  naţiei  noastre  şi 
s'o  vindecăm. 

Pe  cine  se  îmbată  de  fumul  iluzoriu  al  biruinţei  chemaţi-i  camaradereşte  lângă 
rănile  uriaşe  de  care  sângeră  trupul  patriei  noastre.  Voi  nu  sunteţi  încă  generaţia  bi¬ 
ruinţei.  Voi  sunteţi  tinereţea  trimisă  de  Dumnezeu  în  ceasul  marelui  dezastru:  lujeri 
iviţi  dintre  dărâmăturile  catastrofei.  Creşteţi  şi  luptaţi  într'o  grozavă  şi 
cutremurătoare  răspundere,  pe  care  mâine  istoria  o  va  pecetlui  ori  ca  laşitate,  ori  ca 
eroism.  Iar  răspunderea  voastră  e,  mai  presus  de  orice,  în  faţa  milioanelor  de  fraţi, 
zmulşi  cu  pământ  cu  tot  din  fiinţa  României. 


Nicolae  Niţă 


239 


ZALMOXIS  *35 


de  Ioan  COMAN 


Bătrânul  zeu  Zalmoxis,  tăria  şi  mângăerea  „Geţilor  nemuritori”  şi  a  altor  populaţii 
trace  de  acum  2500  de  ani  este  o  figură  extrem  de  eterică  în  literatura  şi  ştiinţa 
românească.  Miile  de  ani  l-au  învăluit  în  pânza  de  aur  a  mitului  şi  ameninţă  să-l 
îngroape  ca  pe  o  mumie.  Dumnezeul  unui  neam  este  însă  isvorul  nesecat  al 
civilizaţiei  şi  al  tuturor  aspiraţiunilor  sale  către  ideal.  Zalmoxis  n’a  fost  nici  un  fetiş  şi 
nici  un  idol  efemer  ca  la  multe  dintre  popoarele  primitive  şi  sălbatice.  El  a  fost 
încarnarea  celei  mai  înalte  şi  mai  pure  forţe  divine  la  neamurile  traco-getice  şi  a 
impus  cel  mai  superb  stil  de  viaţă  morală  şi  religioasă  unui  mare  număr  de  oameni 
de  pe  o  întindere  considerabilă  de  pământ.  Aceşti  oameni  erau  strămoşii  noştri  Daco- 
Geţii.  Dacă  Roma  nemuritoare  ne-a  dat  mândria,  asprimea  şi  disciplina  legiunilor 
sale,  reînviate  azi  atât  de  fericit  în  legiunea  nesfârşită  a  cămăşilor  verzi  —  fasciile 
României  moderne  —  Geţia  strămoşească  a  turnat  în  sufletele  noastre  setea  după 
desăvârşire  şi  credinţa  caldă  în  nemurire. 

Această  desăvârşire  şi  această  nemurire  vin  dela  Părintele  nostru  Zalmoxis. 

Dar  cine  era  Zalmoxis?  Vechimea  imemorială  a  acestui  zeu,  lipsa  unei  tradiţii 
scrise  despre  el  la  popoarele  traco-gete,  relaţiunile  fragmentare  şi  deseori  confuse  ale 
autorilor  greci  şi  latini,  dar  mai  ales  interpretarea  raţionalistă  şi  naţionalistă  în  sens 
grec  a  vieţii  şi  doctrinei  acestui  zeu,  dată  de  izvoarele  greceşti,  au  îngreuiat  şi 
îngreuiază  enorm  lămurirea  stării  civile  a  lui  Zalmoxis.  S’au  făcut  nenumărate 
ipoteze,  pe  cât  de  ingenioase,  pe  atât  de  fragile.  Singurul  lucru  sănătos  de  făcut  în 
asemenea  caz  este  cercetarea  fără  prejudecată,  dar  cu  toată  precauţia  a  izvoarelor 
celor  mai  vechi.  Adică  a  lui  Herodot,  Platon  şi  Strabon. 

Potrivit  pe  de  o  parte  concepţiei  antropomorfice  în  materie  de  credinţă,  pe  de  alta 
orgoliului  rasial  al  vechilor  Eleni  că  toate  ideile  înalte  din  cultura  şi  religiile  aşa 
numitelor  popoare  barbare  sunt  de  provenienţă  greacă,  clasicismul  grec  înfăţişează 
pe  Zalmoxis  ca  elev  al  lui  Pythagora.  lată  cuvintele  lui  Herodot:  „Acest  Zalmoxis  a 
fost  un  om;  el  a  fost  sclavul  lui  Pythagora  al  lui  Mnesarh,  la  Samos.  Liberându-se,  se 
în-  toarse  în  ţara  lui  foarte  bogat.  în  patrie,  aci,  Tracii  duceau  o  viaţă  primitivă  şi 
simplă.  Zalmoxis  cunoscând  felul  de  viaţă  al  Grecilor  Ionieni  precum  şi  concepţia  lor 
despre  existenţă,  superioară  celei  a  Tracilor,  pentrucă  fusese  în  legătură  cu  Grecii  şi 
în  deo-sebi  cu  cel  mai  savant  dintre  ei,  cu  Pythagora,  îşi  clădi  un  apartament  pentru 
bărbaţi  (un  andreon),  unde  adăpostea  şi  ospăta  pe  cei  mai  buni  dintre  locuitorii 
cetăţii.  Aci  el  predica  învăţătura  că  nici  el,  nici  oaspeţii  lui,  nici  urmaşii  lor  perpetui 
nu  vor  muri,  ci  că,  —  după  moartea  trupului  —  vor  merge  într’un  loc  unde  vor  duce  o 
viaţă  fără  sfârşit  şi  unde  se  vor  bucura  de  tot  binele.  In  această  casă  pentru  bărbaţi 
unde  Zalmoxis  predica  astfel  şi  unde  încerca  să  pună  în  practică  învăţătura  lui,  el  îşi 
construi  o  ca-meră  subterană.  Când  această  cameră  fu  gata,  el  coborî  în  ea  şi  dispăru 
trei  ani  din  mijlocul  Tracilor.  Poporul  fu  îndurerat  şi-l  plânse  ca  pe  un  mort.  Dar  în 
cursul  celui  de  al  patrulea  an,  el  se  arătă  Tracilor  şi-şi  adeveri  spusele.  Iată  istoria  sa, 
după  cum  mi  s’a  povestit.  In  ce  mă  priveşte,  eu  nu  sunt  nici  prea  neîncrezător,  dar 
nici  prea  credul  faţă  de  menţionata  cameră  subterană.  Eu  cred  că  acest  Zalmoxis  a 
precedat  cu  mulţi  ani  pe  Pythagora;  îmi  este  perfect  indiferent  dacă  Zalmoxis  a  fost 
un  om  sau  un  zeu  regional  la  Geţi”.  Aşa  sfârşeşte  Herodot.  Puerilitatea  acestei 
legende  sare  în  ochi.  Grecii  Pontului-Euxin,  aceia  care  îl  informează  pe  Herodot,  nu 


135  -  Revista  "Gândirea",  Bucureşti.  Anul  XX,  Nr.  1,  Ianuarie  1941. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


240 


puteau  admite  că  o  concepţie  aşa  de  înaltă  ca  nemurirea  sufletului,  să  aibă  o  origină 
barbară,  getică.  Şi  atunci  soluţia  a  fost  simplă:  Zalmoxis  a  fost  sclavul  şi  elevul  lui 
Pyrhagora  dela  care  a  împrumutat  nu  numai  doctrina  în  chestiune,  dar  şi  tot  stilul  de 
viaţă  civilizată  al  Ionienilor. 

Herodot  ezită  să  se  pronunţe  asupra  umanităţii  sau  divinităţii  lui  Zalmoxis.  El  nu 
poate  hotărî  dacă  acesta  a  fost  om  sau  zeu.  La  fel  şi  în  privinţa  camerei  subterane, 
care  a  servit  ca  mijloc  de  demonstraţie  a  nemuririi. 

Ezitarea  lui  Herodot  este  explicabilă.  Interpretarea  prea  raţionalistă  pe  care 
conaţionalii  săi  o  dădeau  mitului  precum  şi  neputinţa  lui  de  a  se  informa  direct, 
necunoscând  limba  getă,  l-au  derutat. 

Adevărul  este  însă  că  ideea  nemuririi  sufletului  —  cea  mai  luminoasă  şi  cea  mai 
sigură  dintre  toate  dogmele  religiei  Geţilor  —  se  degajează  din  credinţa  într’un  singur 
Dumnezeu,  infinit  în  putere  şi  în  bunătate.  Geţii  credeau  că  nu  mai  există  alt 
Dumnezeu  afară  de  al  lor.  Acest  premonoteism  şi  universalism  presupun  o  vechime 
extraordinară  a  zeului  get.  O  vechime  prea  mare  pentru  istoricitatea  Iui  Zalmoxis. 

Zalmoxis  a  fost  identificat  târziu  cu  marele  zeu  al  Geţilor;  totuşi  cu  mult  înaintea 
lui  Herodot.  înainte  de  a  fi  zeu,  Zalmoxis  a  fost  un  mare  rege,  preot  şi  profet  al 
Geţilor.  Un  text  din  Platon  ne  spune  că  Geţii  înşişi  numeau  pe  Zalmoxis  regele  lor  şi-l 
socoteau  mare  medic,  adică,  în  limbaj  antic,  preot-magician.  Strabon  ne  relatează  că 
Zalmoxis  a  fost  mai  întâi  preotul  celui  mai  mare  zeu  al  Geţilor  şi  numai  mai  târziu  a 
ajuns  zeu.  Aeelaş  autor  ne  dă  detaliul,  excepţional  de  preţios,  că  tradiţia  divinizării 
preotului  la  Geţi  s’a  menţinut  până  la  venirea  lui,  şi  citează  cazul  marelui  său 
contemporan,  preotul  Deceneu  al  lui  Burebista.  Marele  preot  get  era  totdeauna 
colaboratorul,  coregentul  indispensabil  al  monarhului.  O  tradiţie  transmisă  de  aeelaş 
Strabon  ne  spune  că  poporul  get  nu  da  ascultare  hotărîrilor  regale  decât  dacă  erau 
întărite  de  marele  preot.  Acest  detaliu  ne  arată  că  a  fost  o  vreme  când  regele  şi 
marele  preot  făceau  una.  Coexistenţa  într’o  singură  persoană  a  regelui  şi  a  marelui 
preot  din  timpurile  cele  mai  îndepărtate  şi  până  la  ortodoxia  noastră  bizantină  este 
un  adevăr  comun  în  istorie.  Faraonul  egiptean,  regele  Persiei,  împăratul  asirian  şi  cel 
roman,  erau  şi  mari  preoţi.  în  ce  priveşte  pe  Geţi,  e  demn  de  luat  în  seamă  că  preoţii 
lor  sunt  numiţi  „fondatorii”  sau  „fondatorii  de  oraşe”.  Dar  cine  sunt  fondatorii  decât 
regii?  Istoria  culturii  şi  psihologiei  popoarelor  nu  cunoaşte  alţi  fondatori.  Numele 
însuşi  al  lui  Zalmoxis  înseamnă,  în  limba  traco-scita:  „Rege,  Stăpân  de  oameni”. 
Zalmoxis  este  deci  regele,  regele  prin  excelenţă.  Nu  e  vorba  de  un  rege  ceresc,  adică, 
de  un  apelativ  al  divinităţii  supreme,  aşa  cum  s’a  zis;  ci  de  un  rege  cârmuind  pe 
pământ.  Legătura  organică  a  regelui  Zalmoxis  cu  pământul  o  avem  în  nume  de  oraşe 
şi  persoane  ca:  Zaldapa,  Salmydessos,  Zelmisses,  Abrosalmes,  Saldobyssa, 
Sarmisegetuza.  în  fine,  se  cunosc  cazurile  istorice  ale  regilor  Cosingas  şi  Comosicus 
cari  erau  şi  mari  preoţi  în  aeelaş  timp. 

Divinizarea  s’a  efectuat  nu  atât  asupra  regelui  cât  asupra  marelui  preot.  Evident, 
pietatea  şi  recunoştinţa  poporului  aşează  cu  uşurinţă  pe  regii  pământeşti  pe  ţronuri 
divine.  Dar  preotul-profet  Zalmoxis  se  bucura  de  privilegii  speciale  care  să-i  facă 
pârtie  spre  divinizare.  Mai  întâi  faptul  că  acest  preot  locuia  în  muntele  sfânt 
Kogaionon,  sediu  al  celei  mai  mari  şi  mai  străvechi  divinităţi  getice.  Caracterul  sacru 
al  muntelui  conferea  încetul  cu  încetul  aceeaş  sfinţenie  şi  preotului  Zalmoxis.  Acest 
preot  şi  toţi  succesorii  lui  erau  inaccesibili  oamenilor;  ei  nu  puteau  fi  vizitaţi  decât  de 
rege  şi  de  servitori  cari  îi  aduceau  cele  trebuincioase.  în  al  doilea  rând,  preotul 
Zalmoxis  era  consilierul  indispensabil  al  regelui,  şi  avea  deseori  chiar  puterea  unui 
hiperrege.  Nimic  nu  se  făcea  fără  sfatul  şi  aprobarea  lui.  Sfatul  şi  aprobarea  erau 


Nicolae  Niţă 


241 


socotite  că  sunt  dictate  de  către  zeul  suprem,  al  cărui  profet  era,  dar  nu  e  mai  puţin 
adevărat,  că  în  forma  vizibilă,  acestea  veneau  dela  el. 

La  început,  zeul  Zalmoxis  era  o  divinitate  a  pământului  şi  a  subsolului,  o  divinitate 
htoniană.  Preotul  şi  pe  urmă  zeul  Zalmoxis  au  oficiat  şi  au  locuit  în  sanc-tuarul 
vechiului  zeu  al  Geţilor  din  muntele  Kogaionon.  Camera  subterană,  în  care  —  după 
Herodot  —  Zalmoxis  a  intrat  şi  de  unde  a  ieşit  pentru  a  dovedi  nemurirea,  era 
mormântul  vechei  divinităţi  getice. 

Zalmoxis  începu  să  se  spiritualizeze  încă  din  vremuri  foarte  depărtate  pentrucă 
deja  pentru  Herodot  spiritualismul  şi  nemurirea  Geţilor  apar  ca  foarte  vechi.  El  se 
înălţă  din  grotă  pe  vârful  muntelui  şi  de  aci  în  cerul  luminii  şi  al  nemuririi. 

Care  erau  atributele  zeului  Geţilor? 

Zalmoxis  era  şeful  suprem  al  naţiunii  getice  şi  al  lumii.  El  singur  susţine  şi 
garantează  viaţa  poporului  său  atât  aici,  cât  şi  dincolo. 

El  era  izvorul  hotărîrilor  regale;  el  sfătuia  regele  şi  naţiunea  prin  marele  preot 
pentru  actele  politice,  sociale,  morale  şi  religioase.  El  era  oracolul  suprem  al  naţiunii. 
El  era  educatorul  naţiunii  prin  preoţii  săi,  care  predicau  doctrina  zalmoxeeană. 

El  creia  ordine  călugăreşti  dintre  care  cel  mai  celebru  era  acel  al  „Săracilor”. 

Preoţii,  de  o  cumpătare  proverbială,  învăţau  poporul  să  ducă  o  viaţă  sobră:  să  nu 
mănânce  carne  şi  nimic  din  ce  constituie  o  creatură,  ci  numai  miere,  lapte  şi  brânză. 
Preoţii  trăiau  în  afară  de  căsătorie  şi  duceau  o  viaţă  liniştită  şi  independentă.  Ei  erau 
şi  judecători. 

Prin  aceiaşi  preoţi  Zalmoxis  învăţa  pe  Geţi  cultul  vitejiei  şi  al  dreptăţii;  Herodot 
numeşte  pe  Geţi  „cei  mai  viteji  şi  cei  mai  drepţi  dintre  toţi  Tracii”. 

Corpul  şi  viaţa  nu  au  nici  un  preţ.  Se  cunoaşte  practica  Geţilor  şi  a  Trausienilor  la 
naştere  şi  la  moarte:  „copilul  nou  născut  e  înconjurat  de  părinţi  şi  de  rude  care-1 
plâng  amarnic.  Ei  înşiră  plângând  nesfârşitele  nenorociri  oare  se  vor  abate  asupra  lui 
din  momentul  naşterii  şi  comentează  toate  suferinţele  omeneşti.  Dimpotrivă,  cel 
răposat  e  îngropat  cu  bună  dispoziţie  şi  bucurie;  mortul  a  scăpat  de  toate  suferinţele 
şi  va  duce  de  aci  înainte  o  viaţă  cu  totul  fericită” 

Sufletul  e  cea  mai  înaltă  podoabă  a  fiinţii  omeneşti.  El  singur  trebue  să  ne 
preocupe.  El  nu  merge  la  Zalmoxis  decât  în  stare  de  perfectă  puritate.  Această 
puritate  se  obţine  prin  vitejie  în  timp  de  război  şi  prin  practicarea  dreptăţii  şi  a 
cumpătării  până  la  sărăcie  în  timp  de  pace. 

Dogma  centrală  a  doctrinei  lui  Zalmoxis  era  nemurirea  sufletului.  „Geţii  cred  că 
nu  mor”  —  zice  Herodot,  —  „ci  că  defunctul  merge  la  zeul  Zalmoxis”.  Şi  alte  triburi 
aveau  această  credinţă,  dar  cu  anumite  adausuri  sau  nuanţe.  Terizii  şi  Crobyzii  de 
exemplu  credeau  că  morţii  revin.  E  în  aceasta  o  influenţă  a  metempsihozei  orfice  sau 
pitagorice,  dar  e  cu  totul  contrarie  concepţiei  getice  despre  nemurire,  care  nu  admite 
revenirea,  căci  aceasta  ar  însemna  reluarea  contactului  cu  viaţa  şi  materia. 
Spiritualismul  get  evită  precizarea  locului  nemuririi.  Sufletele  merg  la  Zalmoxis  şi 
nemurirea  e  gustată  în  tovărăşia  acestui  zeu.  Cum?  Herodot  ne  spune  doar  atât: 
„Sufletele  se  vor  bucura  de  tot  binele”.  Undeva,  în  nesfârşitul  cerului  albastru, 
sufletele  sunt  fericite  de  nemurirea  lor,  în  desăvârşirea  lor. 

Cultul  adus  lui  Zalmoxis  a  fost  la  început  sângeros,  având  loc  pe  pământ  sau  chiar 
într’o  grotă.  Pe  urmă,  paralel  cu  spiritualizarea  zeului,  sacrificiul  a  evoluat  şi  el:  pe 
vârful  lăncilor,  în  aer  şi  pe  vârful  munţilor. 

Nici  un  autor  vechi  nu  pomeneşte  despre  temple  sau  statui  ale  lui  Zalmoxis.  Dar 
un  sanctuar  pe  muntele  Kogaionon,  care  era  socotit  sacru,  trebue  să  fi  fost.  Această 
imaterialitate  a  religiunii  zalmoxeene  —  unică  în  istoria  religiilor  —  arată 


Articole  clin  Presa  Legionară 


242 


excepţionala  superioritate  a  strămoşilor  noştri  în  concertul  întregii  lumi.  Contactul 
cu  Zalmoxis  se  făcea  numai  în  spirit,  prin  meditaţie,  rugăciune,  sfinţenie.  Se  făceau 
probabil  libaţiuni  de  miere  şi  lapte  la  locul  de  rugăciune. 

Spiritualismul  şi  nemurirea  zalmoxeeană  au  insuflat  rasei  noastre  virtuţile  ei 
neînfrânate.  Prin  ele  am  durat  dealungul  veacurilor.  Prin  universalismul  şi 
nemurirea  zalmoxeeană  creştinismul  a  pătruns  uşor  şi  adânc  în  sufletul  strămoşilor 
noştri. 

Zalmoxis  cel  nevăzut  şi  nemuritor  nu  trebue  să  fie  numai  o  amintire  pentru  noi;  ci 
o  lozincă,  şi  un  îndreptar  prin  care  să  ne  merităm  nobleţea  noastră  rasială. 

COLABORATORII  LUI  HRISTOS  *3« 

—  CUVINTE  CĂTRE  STUDENŢI  - 


de  Nichifor  CRAINIC 

Ne  întoarcem  iarăşi  la  studiile  noastre  sacre,  într'al  doilea  an  de  războiu.  Pentru 
reculegerea  lăuntrică,  pentru  încordarea  atenţiei  în  urmărirea  problemelor,  pentru 
meditarea  adevărurilor  puse  înainte,  nimic  nu  e  mai  neprielnic  decât  această 
atmosferă  cutremurată  de  spartul  bombelor,  fulgerată  de  veştile  victoriei  şi 
încruntată  de  duhul  morţii.  Ca  sub  năprăznicia  grindinei  ce  ne  surprinde  în  vraiştea 
câmpului,  şi  ne  izbeşte  de  pretutindeni,  e  peste  măsură  de  greu  să  ne  sustragem 
acestei  vremi,  când  e  pusă  în  joc  soarta  neamului  nostru,  soarta  statului,  soarta 
Europei  şi  a  culturii,  în  lumina  căreia  lumea  noastră  se  desvoltă  de  două  mii  de  ani 
încoace.  Cu  deosebire  pentru  voi,  cei  tineri,  smulgerea  din  vălmăşag  pentru  a  vă 
dedica  studiului  e  grea,  pentrucă  războiul  implică  în  chip  fatal  tinereţea,  pentrucă 
iubiţii  voştri  camarazi  da  generaţie  se  găsesc  încăieraţi  departe,  în  vijelia  eroică, 
pentrucă  vă  entusiasmează  isprăvile  unora  şi  vă  sfâşie  moartea  altora,  pentrucă  voi 
înşivă  aşteptaţi,  ca  mâine,  să  vă  vină  rândul,  în  asemenea  stări  sufleteşti,  turburate 
de  vuietul  istoriei  ce  se  face  sub  ochii  noştri,  când  viaţa  însăşi  e  aruncată  în  balanţa 
jucăuşă  a  fiinţei  sau  a  nefiinţei,  nimic  nu  pare  mai  străin  şi  mai  depărtat,  mai 
superfluu  şi  mai  anacronic  decât  cartea  şi  studiul  ei.  Urmăresc  de  câţiva  ani  o  revistă 
italiană  a  tineretului  universitar,  intitulată  Libro  e  Moschetto  —  Cartea  şi  puşca, 
redactată  programatic  în  spiritul  studiului  şi  al  eroismului.  De  cum  s'a  început 
războiul,  cuvântul  Libro  din  titlul  acestei  reviste  apare  tăiat  de  o  linie  diagonală 
pentru  a  scoate  în  evidenţă  numai  cuvântul  Moschetto,  adică  pentru  a  indica 
simbolic  că  eroismul  trece  acum  pe  planul  întâiu,  iar  studiul  rămâne  deocamdată  pe 
planul  al  doilea.  Dacă  ne  gândim  la  împrejurările  amintite,  neprielnice  liniştei  şi 
meditaţiei  academice,  sau  dacă  ne  gândim  la  tinerii  înrolaţi  sub  arme,  pentru  cari 
cartea  nu  mai  poate  fi  o  preocupare  de  moment,  desigur  că  revista  italiană  pare 
îndreptăţită  să-şi  desfigureze  titlul  în  chip  simbolic. 

Dar  această  problemă  mai  are  o  lăture,  ce  trece  dincolo  de  psihologia  fiecăruia, 
turburată  de  evenimentele  în  curs.  E  în  afară  de  orice  discuţie  că  ţara  în  războiu  se 
bizue  mai  ales  pe  voinicia  tineretului.  în  vitejia  şi  în  puterea  lui  de  sacrificiu  stă 
soarta  ei  viitoare.  Dar  nu  e  mai  puţin  adevărat  că,  dacă  e  un  tineret  care  pleacă,  e  un 
alt  tineret  care  rămâne  pe  băncile  studiului.  Oricare  ar  fi  destinaţia  lui  de  mâine, 


136  -  Revista  "Gândirea",  Bucureşti.  Anul  XXI,  Nr.  10,  Decembrie  1942. 


Nicolae  Niţă 


243 


acest  tineret,  care  rămâne  acasă,  are  pe  umeri  obligaţiile  ce  decurg  din  situaţia  lui  ca 
atare.  în  măsura  în  care  unii  au  obligaţia  armelor,  ceştilalţi  au  obligaţia  studiului. 
Pentru  psihologia  individuală,  pusă  în  perspectiva  eventuală  de  a  schimba  cartea  cu 
arma,  e  oarecum  de  înţeles  întrebarea:  „Ce-mi  foloseşte  studiul  dacă  mâine  voiu 
pleca  la  luptă  şi,  poate,  la  moarte?"  Dar  falsitatea  unei  astfel  de  judecăţi  iese  la  iveală 
dacă  răsturnăm  întrebarea  pe  seama  celor  de  pe  câmpul  de  bătaie,  cari  ar  putea  să 
spună:  „Ce-mi  foloseşte  mie  unuia  chinul  războiului  şi,  poate,  moartea,  când  aş  fi 
putut  rămâne  mai  departe  la  studii?"  E  fără  îndoială  că  o  întrebare  ca  aceasta, 
insinuată  în  generaţia  luptătoare,  ar  surpa  sufletul  războinic  şi  ar  pricinui  ţării  şi 
neamului  o  adevărată  catastrofă. 

Ei  bine,  un  sâmbure  de  catastrofă  se  furişează  şi  în  psihologia  celor  rămaşi  la 
studiu,  dacă  ei  s'ar  lăsa  înşelaţi  de  sentimentul  zădărniciei  lui. 

Se  spune  că  nu  pentru  şcoală  învăţăm,  ci  pentru  viaţă.  In  mod  american  aceasta 
s'ar  tălmăci  că  învăţăm  pentru  o  carieră  de  cât  mai  mare  succes  personal,  însuşin- 
du-ne  abilitatea  de  a-i  trage  pe  sfoară  pe  ceilalţi  în  profitul  nostru.  E  un  fel  de-a  în¬ 
ţelege  şcoala  după  tipicul  individualismului  democratic.  Dar  viaţa,  pentru  care  ne 
pregătim,  nu  e  un  monopol  individual,  ci  un  bun  comun.  —  cel  mai  mare  bun  comun, 
ce  l-a  dat  Dumnezeu  pe  pământ.  Intrând  în  viaţă,  ai  intrat  în  această  comunitate,  ca 
un  fir  de  iarbă  într'o  fâneaţă  imensă,  ca  o  vietate  între  milioane  de  făpturi  vii. 
Pregătindu-ne  pentru  viaţă  ne  pregătim  să  îndeplinim  una  din  nenumăratele 
funcţiuni,  din  complexul  armonizat  al  cărora  rezultă  sporul  unei  cât  mai  înalte  trăiri 
comune.  Dacă  iluzionismul  egocentric  ne  înclină  să  credem  că  viaţa  e  făcută  pentru 
noi,  realitatea  imediată  ne  înduplecă  să  vedem  că  noi  suntem  făcuţi  pentru  viaţă, 
fiindcă  viaţa  rămâne  veşnic,  iar  noi  suntem  vremelnici  şi  trecători.  Bucuria  de  a  trăi  e 
bucuria  de  a  îndeplini  una  din  funcţiunile  vieţii.  Pentru  omul  egoist,  care  nu 
urmăreşte  decât  succesul  individual,  îndeplinirea  acestei  funcţiuni  degenerează  în 
ceeace  se  numeşte  „carieră";  pentru  omul  adevărat  însă,  care  a  surprins  înţelesul 
superior,  înţelesul  spiritual  al  existenţii,  funcţiunea  vieţii  se  ridică  la  rangul,  de  mare 
nobleţă,  al  unei  misiuni.  Dacă  în  imensa  varietate  cosmică  a  existenţii  e  un  scop  sau  o 
finalitate,  sub  puterea  căreia  particularităţile  individuale  se  întregesc  unele  pe  altele 
şi  se  armonizează  într'un  tot  superior,  însemnează  că  fiecare  făptură  îndeplineşte  o 
funcţiune  precisă,  prin  care  participă  la  bucuria  de  a  exista,  ca  parte,  a  acestui  întreg 
superior  şi  covârşitor.  Dar  ceeace  deosebeşte  pe  om  de  toate  celelalte  făpturi,  în 
îndeplinirea  acestei  funcţiuni,  e  capacitatea  fără  asemănare  de  a  o  transforma  în 
misiune.  Aceasta,  mulţumită  înzestrării  lui  cu  inteligenţă  şi  voinţă  cum  celelalte 
făpturi  nu  o  au,  cu  spirit  liber  şi  conştiinţă  morală,  cum  celelalte  făpturi  nu  au.  Astfel, 
putem  spune  fără  greş  că,  pe  când  toate  celelalte  făpturi  sunt  funcţiuni  instinctive  ale 
vieţii,  singur  omul  poate  fi  misiune  conştientă  a  ei. 

Adevărul  acesta  niciodată  nu-1  putem  pătrunde  mai  adânc  şi  mai  limpede  decât 
într'o  vreme  ca  a  noastră,  de  crâncen  şi  uriaş  războiu,  când  suntem  în  situaţia  să 
vedem  că  nu  viaţa  ne  aparţine  nouă,  ci  noi  aparţinem  vieţii  comune,  fie  că  această 
viaţă  comună  se  numeşte  naţiune  română,  fie  că  se  numeşte  continent  european  sau 
creştinism.  Dacă  în  timp  de  pace,  spiritul  istoriei  se  disimulează  oarecum  după 
culisele  evenimentelor  normale,  lăsându-ne  să  credem  că  suntem  stăpânii  vieţii  şi 
răsfăţaţii  desfătărilor,  el  apare  acum,  în  bubuitul  tunului,  ca  suveran  al 
evenimentelor  şi  ne  pretinde  brutal  să  fim  ceeace  suntem  în  realitate,  adică  misiuni 


Articole  clin  Presa  Legionară 


244 


vremelnice,  dar  hotărîtoare;  ale  istoriei  şi  ale  vieţii.  Iar  dintre  toate  vârstele,  cei  cari 
se  bucură  de  preferinţa  lui  severă  şi  fatală  sunt  tocmai  cei  învestiţi  cu  plinătatea 
vieţii,  adică  tineretul.  Marea  misiune  de  a  realiza  istoria  aparţine  generaţiei  tinere, 
iar  spiritul  istoric,  care  îi  asvârle  pe  umeri  această  sarcină  misionară,  nu  e  altul  decât 
Providenţa  divină,  despre  care  am  vorbit  în  prelegerea  inaugurală  de  anul  trecut. 

Ce  însemnează  oare  a  trăi,  în  sensul  creştin  al  cuvântului?  însemnează  parti¬ 
ciparea  conştientă  la  existenţa  lui  Dumnezeu.  Din  neant  am  fost  chemaţi  ca  să  ne  îm¬ 
părtăşim  de  această  bucurie.  Suntem  splendide  nimicuri  cosmice,  luminate  de  raza 
veşnicei  slăvi  a  lui  Dumnezeu.  Iar  viaţa  ca  atare  e  Dumnezeu  însuş,  pentrucă 
Mântuitorul  e  “calea,  adevărul  şi  viaţa".  Cu  alte  cuvinte,  afirmând  că  nu  viaţa  ne 
aparţine  nouă,  ci  noi  aparţinem  vieţii,  ne  mărturisim  prin  aceasta  părtaşi  ai 
Domnului  Iisus  Hristos  sau  părtaşi  ai  lui  Dumnezeu  prin  Hristos.  Intr'un  sens  mai 
larg,  întreaga  făptură  se  bucură  de  această  părtăşie  divină,  de  vreme  ce  îşi  are  izvorul 
în  bunătatea  lui  Dumnezeu  prin  Fiul  său,  prin  Logos,  fără  care  nimic  nu  s'a  creat. 
Logosul  e  vistieria  sfântă  unde  se  păstrează  arhetipurile  desăvârşite  ale  acestei  lumi. 
Şi  dacă  prin  nemernicia  noastră  am  căzut  în  străinătatea  păcatului,  prin  Logosul 
întrupat,  prin  Iisus  Hristos,  ni  s'a  dat  iarăşi  darul  de  a  ne  ridica  la  modelul  nostru  din 
vistieria  cerească  sau  la  părtăşia  divină.  în  fiinţa  sa  misterioasă  şi  neajunsă, 
Dumnezeu  e  transcendent  lumii  create,  dar  e  imanent  acestei  lumi  prin  harul 
revărsat  asupra  ei,  ca  s'o  scoată  din  neant  şi  s'o  mântuie.  Prin  urmare,  viaţa  la  care 
suntem  chemaţi  fie  prin  creaţie  sau  naştere  biologică,  fie  prin  opera  mântuirii  în 
Iisus  Hristos,  e  deopotrivă  un  dar  al  lui  Dumnezeu,  pe  care  îl  stăpânim  numai  în 
măsura  în  care  îl  recunoaştem  ca  atare,  adică  numai  în  măsura  participării  noastre 
conştiente  la  modul  divin  de  existenţă.  Dacă  omul  ar  fi  o  simplă  făptură  biologică, 
aşa  cum  e  planta  sau  animalul,  participarea  lui  la  viaţa  divină  n'ar  constitui  nici  o 
problemă,  fiindcă  ea  s'ar  desfăşura  în  chip  firesc,  după  legile  existenţii,  infuzate  în 
cosmos.  Dar  omul  ca  spirit  liber,  în  a  cărui  libertate  e  dată  atât  nimicirea-i  proprie 
cât  şi  propria-i  desăvârşire,  constituie  o  problemă  spirituală,  ce  trebuie  rezolvată  cu 
fiecare  existenţă  individuală.  Trăim  între  neantul  din  care  am  fost  creaţi  şi  viaţa  la 
care  am  fost  chemaţi.  Participarea  noastră  la  viaţă  nu  e  o  funcţiune  biologică  aşa  cum 
o  îndeplineşte  planta  sau  animalul,  ci  o  misiune  spirituală,  acceptată  printr'un  act  de 
credinţă  şi  printr'un  act  de  voinţă  continuă.  Cine  se  hotărăşte  să  trăiască  în  spirit 
creştin,  se  hotărăşte  de  fapt  să  colaboreze  cu  Iisus  Hristos  la  fericirea  proprie  şi  la 
fericirea  lumii  întregi.  Am  putea  spune  că  lui  Dumnezeu  nu-i  place  singurătatea 
transcendentă  a  cerului,  <jare  e  prea  plină  de  fericirea-i  proprie,  şi  această  fericire  se 
cere  împărtăşită  altora.  îngerii,  oamenii  şi  toate  făpturile  au  fost  scoase  din  neant 
pentru  a  se  împărtăşi  de  fericirea  cerească.  Omul,  care  e  chipul  luj  Dumnezeu,  e 
chemat  de  El,  căruia  nimic  nu-i  lipseşte,  să  colaboreze  la  această  descărcare  de 
fericire  din  prea  plinul  bunătăţii  dumnezeeşti.  Catolicii  învaţă  că  între  Dumnezeu  şi 
om  există  un  raport  juridic,  pe  care  omul  păcătos  l-a  sfărâmat  şi  pe  care  Fiul  lui 
Dumnezeu  întrupat  a  venit  să-l  restabilească.  E  un  mod  mai  mult  roman  decât 
creştin,  de  a  concepe  o  legătură  teandrică.  Dar  dacă  la  sfârşitul  lucrurilor,  ne  vom 
găsi  în  faţa  Părintelui  lumii,  ca  intr'un  tribunal  suprem,  unde  se  vor  hotărî  pentru 
veci  vredniciile  şi  responsabilităţile  noastre  de  fiinţe  libere,  prin  Iisus  Hristos  am  în¬ 
văţat  că  Dumnezeu  e  iubirea  şi  din  iubire  ne-a  creat  şi  din  iubire  s'a  coborît  între  oa¬ 
meni  pentru  a-i  mântui.  înainte  de  a  fi  Judecător,  e  Tatăl  ceresc  al  acestei  lumi,  cu 
dragoste  fericită  pentru  frumuseţea  ei  şi  cu  dragoste  mâhnită  pentru  rătăcirea 
omului.  Dacă  nu  şi-ar  iubi  făptura,  dacă  n'ar  voi-o  părtaşă  la  viaţa  divină,  n'ar  fi 


Nicolae  Niţă 


245 


trimis  pe  Fiul  său  să  se  coboare  între  oameni,  să  se  spânzure  pe  lemnul  Golgotei 
pentru  ei,  spre  a-i  face  iarăşi  părtaşi  la  boarea  de  azur  a  Paradisului. 

E  un  lucru  misterios,  a  cărui  adâncime  n'o  putem  pătrunde  bine,  că  sacrificiile 
expiatoare,  care  preînchipuiau  drama  Mântuitorului  fie  la  mozaici,  fie  la  păgâni, 
vizau  de  când  lumea  numai  tinereţea.  Cu  cât  victima  era  mai  tânără  şi  mai  frumoasă, 
cu  atât  preţul  sacrificiului  era  crezut  mai  mare.  A  jertfi  un  bătrân  nu  mai  era  jertfă 
deplină,  fiindcă  şi  fără  aceasta  bătrânul  e  gata  de  dispariţie  firească.  A  jertfi  o  făptură 
în  floarea  tinereţii  şi  a  frumuseţii  era  semnul  supremei  iubiri  şi  al  supremei  ofrande. 
Pentru  răscumpărare  se  dă  totdeauna  ceeace  e  mai  scump  decât  orice.  Şi  dacă 
Mântuitorul  s'a  jertfit  în  chip  de  tânăr,  e  pentrucă  noi  să  înţelegem  cât  de  mare  e 
iubirea  lui  Dumnezeu  pentru  Fiul  său  şi  pentru  neamul  omenesc.  Există  minţi  care  se 
smintesc  în  faţa  acestei  taine  nepătrunse  şi  numesc  iubirea  lui  Dumnezeu 
monstruozitate  paternă.  Dar  oare,  în  lumea  noastră  pământească,  nu  întâlnim  acelaş 
mod  de  a  dubi,  la  părinţii  cari  îşi  sacrifică  propriii  fii,  atunci  când  e  vorba  de 
mântuirea  patriei?  Războaiele  le  fac  tinerii,  dar  le  hotărăsc  bătrânii,  cu  bună  ştiinţă 
că  fiii  lor  vor  merge  la  moarte.  Există  oare  vreun  războinic,  care  să  creadă  pe  părinţii 
din  neamul  său  drept  monştri  pentru  faptul  că  el  merge  la  sacrificiu  pentru  ţară? 
Sau,  mai  de  grabă,  tineri  şi  bătrâni,  uniţi  în  aceeaşi  iubire  supremă  pentru  neamul 
lor,  găsesc  că  sacrificiul  zace  în  natura  profundă  a  vieţii,  a  acestui  bun  comun  la  care 
au  să  participe,  mai  fericite,  generaţiile  ce  vor  veni? 

Mântuitorul  însuşi  a  intrat  în  cosmos  în  chip  de  războinic  tânăr  împotriva  Dia¬ 
volului,  prinţul  acestei  lumi,  sacrificându-se  pentru  mântuirea  omenirii  din  robia  p㬠
catului.  Şi  oricine  se  jertfeşte  în  Iisus  Hristos,  pentru  ca  oamenii  să  se  ridice  mai  a- 
proape  de  Dumnezeu,  devine  colaboratorul  Mântuitorului,  şi  fiu  prin  har  al  Tatălui 
ceresc.  Nimic  nu  ne  opreşte,  iubiţi  studenţi,  să  vedem  în  camarazii  voştri  de  ani  şi  de 
credinţă,  cari  poartă  războiul  împotriva  Diavolului  dela  Răsărit,  colaboratorii  Dom¬ 
nului  şi  fiii  săi  adoptivi.  Ei  ştiu  cum  ştim  şi  noi  că  războiul  pe  care  îl  duc  e  un  războiu 
sfânt,  că  duşmanul  a  pus  în  lucrare  toate  puterile  demonice  ca  să  despartă  omenirea 
de  Dumnezeu,  s'o  înstrăineze  în  păcatul  de  moarte  al  necredinţei  şi  s'o  lipsească 
astfel  de  părtăşia  vieţii  divine.  Ei  ştiu  că  se  crucifică  asemenea  lui  Hristos  spre 
biruinţa  crucii  sale.  Ei  îndură  focul  de  iad  al  răsboiului  cu  credinţa  că  îşi  păzesc  ţara 
lor  creştină  şi  cu  nădejdea  că,  în  urma  lor,  se  va  ridica  o  Europă  închinată  lui 
Dumnezeu,  cum  a  fost  odinioară.  Ei  mor  liberând  idin  moartea  duhovnicească  a 
necredinţei  pe  înşişi  duşmanii  lor,  botezându-i  în  numele  Sfintei  Treimi  şi 
aprinzându-le  din  nou  altarele  profanate.  Aceasta  nu  e  o  armată  sub  călcâiul  căreia 
să  crească,  sinistră,  urâciunea  pustiirii,  ci  o  armată  care  deschide  pe  unde  trece,  o 
lume  nouă,  în  primăvară  creştină.  Avântul  care  o  însufleţeşte  e  însuş  duhul  lui 
Hristos,  care  urăşte  pe  Diavol  şi  dă  dovezile  iubirii  faţă  de  robii  liberaţi  din  ghiara  lui. 
„Suntem  armata  lui  Hristos"  strigă  ţăranii  şi  cărturarii  laolaltă,  în  mărturisirile  ce  vin 
de  pe  front,  adică  o  armată  ce  lucrează  în  slujba  vieţii,  iar  nu  în  slujba  morţii.  Dacă  a 
existat  în  istorie  o  generaţie  tânără,  care  să  se  creadă  învestită  cu  poleiul  unei  misiuni 
dincolo  de  comun,  generaţia  acestui  războiu  apare  ca  o  generaţie  într'adevăr 
apostolică,  însărcinată  cu  misiunea  de-a  împăca  pe  om  cu  Dumnezeu  în  Iisus 
Hristos. 

Ar  fi  un  orgoliu  nesocotit  să  credem  că  apariţia  ei  e  unică  în  istorie.  Oricând  au 
fost  împrejurări  asemănătoare,  războiul  lui  Hristos  împotriva  Diavolului  şi-a  găsit 


Articole  clin  Presa  Legionară 


246 


armatele  care  să-l  poarte.  Veacurile  ortodoxiei  vuiesc  de  şuvoaiele  apostolilor  în  ar¬ 
mură  de  fier.  In  cea  mai  mare  parte,  istoria  Bizanţului,  care  străluceşte  în  adâncul 
credinţei  şi  al  spiritualităţii  noastre,  e  făcută  de  soldaţi  ai  crucii.  O  mie  cinci  sute  de 
ani  de  viaţă  bizantină  însemnează  o  mie  cinci  sute  de  ani  de  războaie  împotriva 
Diavolului,  care  năvălea  de  pretutindeni  asupra  cetăţii  lui  Hristos,  cum  se  numia 
metropola  ortodoxiei.  Primejdii  de  moarte  o  pândeau,  cel  puţin  egale  cu  cele  care  ne 
pândesc  pe  noi.  Şi  dacă  Bizanţul  le-a  zdrobit  şi  le-a  supravieţuit  pe  o  lungime  de  timp 
cum  n'a  avut  vreo  altă  împărăţie,  acest  miracol  se  datoreşte  nu  atât  forţei  numărului 
cât  puterii  vulcanice  a  credinţei  în  Dumnezeu,  ce  se  revărsa  ca  o  lavă  peste  vrăjmaşi. 
Caracteristica  războinicilor  bizantini,  spre  deosebire  de  armatele  imperiului  păgân  al 
Romanilor,  este  aceea  că,  pe  când  unele  subjugau  popoarele  vrăjmaşe  şi  apoi  le 
transportau  la  Roma  zeităţile,  ceştilalţi  înfrângeau  pe  păgâni  convertindu-i  la 
creştinism  şi  făcându-i  să  recunoască  în  Iisus  Hristos  suveranul  spiritual  al 
imperiului  şi  al  pământului  întreg.  împăratul  Bizanţului  era  naşul  tuturor  acestor 
popoare  cucerite  la  credinţa  ortodoxă.  Astfel,  zeul  apostolic  al  armatei  noastre,  ce 
înalţă  crucea  în  Răsărit,  se  încadrează  în  marea  tradiţie  a  Bizanţului,  care  s'a  socotit 
împărăţia  lui  Hristos  pe  pământ.  Nu  numai  prin  puritatea  credinţei  noastre  suntem 
moştenitorii  Bizanţului,  dar  şi  prin  acest  suflu  eroic,  văpaie  din  văpaia  lui,  de-a  ne 
jertfi  pentru  împăcarea  oamenilor  certaţi  cu  Dumnezeu. 

Vouă,  cari  rămâneţi  fie  şi  numai  vremelnic  la  studii,  pregătindu-vă  pentru 
apostolatul  păcii,  ţin  să  vă  reamintesc  că  cetatea  Bizanţului,  maica  spirituală  a  nea¬ 
mului  nostru,  n'a  fost  numai  războinicie  creştină.  Tăria  Bizanţului,  spre  deosebire  de 
tăria  Romei,  stă  în  două  lucruri,  care  trebuie  să  rotunjească  orice  viaţă  creştină:  stă 
în  credinţă  şi  în  faptă,  în  cugetare  adoratoare  şi  în  acţiune  apostolică.  In  timp  ce  sol¬ 
daţii  luptau  la  marginile  împărăţiei,  în  lăuntrul  ei,  retraşi  în  sihăstriile  duhovniceşti, 
sute  de  mii  de  călugări  încremeneau  în  adorarea  extatică  a  lui  Dumnezeu,  iar  geniile, 
înflăcărate  de  Duhul  sfânt,  adânceau  tainele  credinţei  şi  făureau  dogmele  universale 
ale  Bisericii.  Contemplaţia  şi  acţiunea,  adică  lucrarea  lăuntrică  a  spiritului  şi 
revărsarea  ei  în  fapte,  constituie  deopotrivă  esenţa  ortodoxă  a  vieţii  bizantine.  Cine 
afirmă  că  ortodoxia  ar  fi  pasivitate  hieratică,  lipsită  de  acţiune,  acela  nu  cunoaşte 
nimic  din  sfânta  şi  uriaşa  epopee,  desfăşurată  neîntrerupt,  un  mileniu  si  jumătate,  în 
slujba  triumfului  lui  Hristos.  Precum  norii,  cari  cutreeră  văzduhul  dela  o  margine  la 
cealaltă,  umbrind  pământul  împotriva  arşiţei  şi  stropindu-1  cu  ploaie,  se  ridică  din 
apele  în  limpezimea  cărora  se  oglindeşte  cerul,  tot  astfel  marea  epopee  a  Bizanţului 
ortodox  îşi  sorbia  tăria  din  iezerele  singuratice  ale  contemplaţiei  şi  ale  studiului 
sacru.  Contemplaţia  lămurită  de  studiu  şi  studiile  încununate  de  contemplaţie 
constituie  ceeace  numim  participarea  conştientă  la  viaţa  lui  Dumnezeu.  In  istorie  ca 
şi  în  existenţa  particulară,  faptele  singure,  oricât  de  uimitoare  ar  fi  proporţiile  lor,  nu 
valorează  nimic  fără  contactul  divin  al  credinţei,  care  le  dă  sevă  şi  fecunditate;  căci  şi 
Diavolul,  care  nu  poate  adora  pe  Dumnezeu,  e  capabil  de  fapte  uluitoare,  dar  faptele 
lui,  sterile  de  sensul  vieţii,  samănă  în  lume  urâciunea  pustiirii,  negaţia  şi  moartea. 
Prin  contemplaţie,  prin  cugetarea  adoratoare,  cunoaştem  şi  pipăim  misterul,  ce  stă 
dincolo  de  străfundul  acestei  lumi,  şi  prin  pârghia  faptelor  revărsate  din  ea  ridicăm 
din  nou  lumea  să  participe  la  acest  mister,  care  e  viaţa  în  Dumnezeu.  Nimeni  nu 
poate  fi  colaboratorul  Domnului  nostru  Iisus  Hristos  la  mântuirea  şi  la  fericirea  lumii 
decât  prin  contemplaţia  din  care  izvorăşte  orice  misiune  apostolică.  Apostolatul  fără 
credinţă  e  un  simulacru  deşert  şi  fără  viaţă,  ca  popândăul  înfipt  în  ţarină,  semuind  pe 
om,  spre  a  speria  corbii  ce  râvnesc  la  sămânţa  holdelor.  Corbii  însă  nu  se  sperie  de 


Nicolae  Niţă 


247 


simulacru  şi  nici  Diavolul  de  un  asemenea  apostolat. 

Ce  sunteţi  voi,  tinerii,  cari  n'aţi  fost  chemaţi  la  luptă  sau  cari  v'aţi  întors  din 
dogoarea  ei?  Sunteţi  candidaţii  la  apostolatul  adevărat,  la  demnitatea  de  colaboratori 
ai  lui  Hristos  spre  mântuirea  lumii.  Vă  amintesc  că  teologia  nu  este  o  academie  de 
artă  dramatică,  unde  aţi  veni  să  învăţaţi  cum  să  simulaţi  mai  bine  pe  Petru  şi  pe  Pa- 
vel.  Teologie  înseamnă  a  vorbi  lumii  despre  Dumnezeu;  dar  aceasta  nu  e  cu  putinţă 
fără  meditarea  îndelungată  a  Scripturilor  revelate,  fără  asimilarea  dogmelor  în  sub¬ 
stanţa  convingerii  personale  şi  fără  contemplaţia  slavei  dumnezeeşti,  ce  trebuie  să 
înfrumuseţeze  obrazul  acestei  lumi.  Teologie  însemnează  identificare  cu  Iisus 
Hristos,  încât  atunci  când  vei  grăi  despre  viaţa  în  Dumnezeu,  omului  să  i  se  pară  că 
însuşi  Iisus  Hristos  e  cel  care  vorbeşte  prin  gura  ta. 

Observam  la  începutul  acestei  prelegeri  că  vuietul  vremii  noastre,  de  răsturnări  şi 
prefaceri  epocale,  stânjeneşte  concentrarea  spiritului  în  cămara  singuratică  a 
studiului.  Stă  totuşi  în  puterea  spiritului  să  nu  se  lase  victimă  a  evenimentelor  din 
afară,  ci  să  extragă  din  ele  sensul  către  care  svâcneşte  uriaş  istoria  contimporană. 
Mergem,  peste  cetăţile  Diavolului,  spre  aurora  altei  ere,  pe  care  o  voim  înflorită  după 
marele  nostru  vis  creştin.  încleştaţi-vă  inima  în  articulaţiile  acestui  crez,  şi  patima 
sacră  pentru  pregătirea  apostolică  va  spori  înmiit.  Scumpii  voştri  camarazi  de 
generaţie,  departe  de  cămin  şi  de  ţară,  primesc  botezul  martiragiului  şi  al  eroismului 
pentru  România  lui  Iisus  Hristos.  Dar  voi,  cari  rămâneţi,  şi  toţi  cei  cari  vor  rămâne, 
aveţi  datoria  să-i  întovărăşiţi  în  studiu  şi  în  rugăciunea,  care  fortifică  sufletul  patriei, 
şi  să-i  continuaţi  în  apostolatul  de  lume  nouă.  Istoria  nu  pune  mai  grele  sarcini  pe 
umerii  lor  decât  pe  umerii  voştri.  S'a  vorbit  în  această  ţară,  cu  modulaţii  elegiace, 
despre  o  generaţie  sacrificată;  dar  s'a  uitat  atunci  că  numai  generaţiile,  în  făptura 
cărora  valul  vieţii  urcă  până  la  vecinătatea  lui  Dumnezeu,  sunt  capabile  de  sacrificiu 
şi  de  biruinţă. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


248 


Revistă  de  cultură 


Nicolae  Niţă 


249 


TEORETICISMw 

(fragment) 

Sfaturi  pentru  ardeleni 


deVasileBĂNCILĂ 


...Rafinaţilor  din  principiu,  îi  preferăm  pe  cei  ce  calcă  sănătos  pe  pământ  şi 
frâng  omul  în  pumn. 

Ne  gândim  la  splendidele  exemplare  de  rezistenţă  ardelenească,  la  popii  de  sat, 
la  protopopii  vajnici,  la  plugarii  şi  "oierii"  vestiţi,  la  economii  ce-au  strâns,  din 
ozonul  munţilor  şi  lărgimea  câmpurilor,  depozite  de  energie  umană  şi  de 
virtualitate  cultural-etnică  şi  nu  voim  ca  progeniturile  lor  să  devină  copii  de  seră, 
făcând  frumos  „sluji"  pe  pragul  culturilor  aurite  şi  pe  covoarele  fragile  ale 
gratuităţilor  amăgitoare.  Cultura  n'o  fac  „deştepţii"  şi  rafinaţii  pur  şi  simplu,  ci  cei 
cu  sufletul  atât  de  tare,  încât  în  el  se  pot  adăposti  un  timp  destinele  umane.  Omul 
crescut  în  mireasma  câmpului,  în  reveneala  brazdei,  mocanul,  plugarul,  cel  cu 
odgoane  de  instincte  şi  cu  triluri  agreste  în  suflet,  e  mai  preţios,  dacă  nu  în  el 
însuş,  dar  prin  potenţialităţi,  decât  omul  ornament  al  culturii  ori  condiţiei  sociale 
aşa  zicând  mai  favorizate  de  soartă.  Băştinaşul  plaiurilor  şi  orizonturilor  acestora 
trebue  să  aibă  mândria  condiţiei  lui  şi  să  nu  se  lase  sedus  de  strălucirile  artificiale 
şi  artificializante.  Ardelenii  trebue  să  respingă  "utilul",  pragmaticul  politicianist, 
economicul  dispreţuitor  de  cultură  şi  să  elibereze  spiritul  din  biologicul  teluric, 
dar  să  păstreze  şi  să  cultive  ceeace  e  adânc  şi  superior  pragmatic,  să  aducă  mitul 
credinţelor.  Căci,  din  nefericire,  convertirea  la  rafinare  pentru  rafinare  e  mult  mai 
uşoară  decât  s'ar  crede.  Omul  e  inconvertibil  într'un  fel,  dar,  în  altul,  e  şi  foarte 
convertibil  şi  pervertibil!  Noi  Românii  din  toate  provinciile  suntem,  în  multe 
privinţe,  mai  identici  decât  credem  şi  decât  ne  lăudăm  la  ocazii.  Când  ultimii 
strigoi  de  dincoace  şi  de  dincolo  de  Carpaţi  vor  pieri,  va  veni  unitatea  deplină.  Dar 
întrebarea  e  dacă  aceasta  se  va  face  pe  bază  de  declinare  adâncă  a  realităţii  sau  pe 
bază  de  minorism  spiritual.  Dela  admirabila  biologie  ardelenească  aşteptăm 
altceva  decât  virtuoşi  de  pantomimă  sau  decât  masivi  gangsteri  politici.  Ardealul 
ne-a  dat  odinioară  o  valoroasă  burghezie  mocănească,  moşieri  amarnici,  negustori 
serioşi  cu  instinctul  târlei,  pe  care  vechiul  Regat  a  făcut  marea  greşală  de  a  nu  fi 
ştiut  să  o  păstreze.  Astăzi  să  nu  ne  trimită  sau  să  nu-şi  ridice  sie-şi  nici  delicioase 
păpuşi  culturale,  nici  şefi  de  trib  politic.  Ardealul  să  continue  seria  oamenilor,  cari 
au  ars  de  focul  credinţei  tari,  cari  au  trăit  numai  pentru  un  instinct  mare  -  a 
oamenilor  ca  Gheorghe  Lazăr  şi  Aurel  Vlaicu.  Ceeace  trebue  îi  Ardealului  şi 
vechiului  Regat  sunt,  la  drept  vorbind,  oameni  de  sinteză,  cari  îi  valorifice,  într'o 
singură  jerbă  umană,  vitalitatea  şi  metodismul  unora  şi  degajarea  altora,  oameni 
de  putere  şi  de  duh,  oameni  ca  Sextil  Puşcariu,  oameni,  în  cari  viaţa  e  un  circuit 
între  cer  şi  pământ.  Când  a  apărut  "Gând  Românesc",  la  servirea  acestei  sinteze 
ne-am  gândit,  iar  gândul  acesta  suntem  bucuroşi  că-1  putem  păstra  şi  astăzi  în 
întregime. 

După  cum  există  „păcate  capitale"  ale  individului,  tot  aşa  există  şi  păcate 
capitale  ale  popoarelor.  Se  pare  că  păcatul  nostru  capital  este  inconsistenţa 
ideilor,  friabilitatea  credinţelor.  Spiritul  de  îndoială  poate  deveni  o  plagă 
naţională.  Lucru  cu  atât  mai  de  temut,  cu  cât  suntem  un  popor  tânăr  şi  cu  cât,  în 
situaţia  noastră  geografică  şi  istorică,  numai  granitul  şi  vraja  credinţelor  ne  pot  fi 


137  -  Revista  "Gând  Românesc"  (număr  cenzurat).  Cluj.  Anul  II,  Nr.  5,  Mai  1934. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


250 


de  ajutor  adevărat.  Carenţa  ori  confuzia  credinţelor  fiind  şi  o  caracteristică  a 
epocii  în  general,  precum  şi  ceva  naţional,  nici  noi  nu  ne  vom  vindeca  uşor  de 
acest  mare  neajuns.  Dar  noi  cu  atât  mai  mult  trebue  să  ne  pregătim  pentru  marea 
transformare.  Aceasta  se  face  nu  stând  şi  dând  în  bobi  ori  perfecţionându-ne  în 
jocul  elegant  de  scrimă.  Ci  prin  râvnă  bine  intenţionată,  printr'un  pelerinagiu 
propriu  spre  cetatea  spiritului,  printr'un  suflet  cât  mai  purificat  în  ziua  marei 
apariţii.  Deocamdată,  trebue  şi  începem  prin  a  ne  pătrunde  de  ideia  adevăratei 
culturi.  Cultura  nu  e  complex  de  schime  şi  graţiozităţi  oricât  de  rafinate.  Trebue  să 
refuzăm  cultura  de  bazinuri  artificiale,  de  baloane  colorate,  de  vrăjitorie  elegantă, 
de  „five  o'clock",  de  licurici,  de  "dandys"  spirituali  ori  de  chibiţi  ai  culturilor  grave 
ale  altora.  Am  navigat  prea  des  prin  regiunea  călduţă  de  elanuri  domestice,  uneori 
de  miasme  suspecte,  de  coline  şi  scene  turnante.  Ne-am  săturat  de  cultura  de 
atitudini  fără  urmare;  de  combinaţii  pe  două  dimensiuni,  de  zâmbete  şi  de  zâmbre 
-  şi  de  tot  bibelotismul  spiritual.  Ne  trebue  ceva  mai  adânc,  chiar  dacă  e  mai 
simplu  ori  mai  simplificat  ori  mai  aspru.  Cultura  nu  e  un  fel  de  „vol-au-vent",  în 
care  sunt  câteva  boabe  delicioase  din  fiecare  fel  de  aliment  si  nu  e  nimic.  Asia  nu 
satură  pe  niciun  om  volnic.  Cultura  e,  în  fond,  tragic  ori  epic.  Ea  e  o  refacere  pe  alt 
plan  a  realităţii  generale  şi  deaceea  trebue  să  aibă  profunzimea  şi  maiestatea 
acestei  realităţi.  Fiecare  popor  istoric  fiecare  cultură  adevărată,  are  un  mit,  o 
esenţă,  un  miracol,  Aceasta  însă  nu  se  revelează  aşa  de  uşor,  ci  după  vreme 
îndelungată  de  exerciţiu  grav,  de  închinare  duhului.  "La  belle  au  bois  dormant"  a 
faptului  românesc  creiator  nu  poate  fi  deşteptată  din  somnul  pasivităţilor 
trecutului  sau  al  vrejurilor  şi  trandafirilor  gratuităţilor,  cari  o  ascund,  decât  de 
cruciaţii  credinţei.  Dacă  o  să  avem  şi  noi  un  munte  Sinai,  care  să  fixeze  decalogul 
misiunii  noastre  culturale  în  istorie,  trebue  să  ne  purificăm  pentru  el,  adâncindu- 
ne  cu  o  seriozitate  tulburătoare  în  noi  şi  în  lucruri.  Căci  Horebul  culturii 
româneşti  nu  va  lăsa  să  ţâşnească  apa  sfântă,  decât  după  mers  trudnic  spre 
pământul  făgăduinţei  şi  decât  izbit  de  toiagul  adoraţiei  unice  al  marilor  credinţe. 

Brăila,  Martie  1934 

Lucian  Blaga  şi  "Censura  Transcendentă"  ,;!X 

deVasileBĂNCILĂ 

Lucian  Blaga  e  cea  mai  mare  surpriză  culturală  a  fenomenului  românesc  de  după 
războiu.  Florile  de  lumină  şi  pietrele  nestemate,  pe  cari,  în  atmosfera  jubilantă  a 
primului  an  dela  reîntregire,  le  prezintă  publicului  românesc,  s'au  dovedit  a  fi  un 
început  de  lume,  deşi  ele  închideau  atâta  maturitate  încât  puteau  să  fie,  tot  aşa  de 
bine,  întâiul  şi  ultimul  cuvânt  al  unei  experienţe  umane.  Autorul  lor  se  înfăţişa  de  la 
început  ca  maestru.  Prin  aceasta,  îşi  punea  singur  cea  mai  mare  dificultate  in  fata 
evoluţiei  ulterioare.  Lucian  Blaga  nu  mai  putea  vorbi  decât  ca  maestru  şi  ca  vestitor 
al  unei  lumi  pururea  nouă.  Şi  surpriza  cea  mai  mare  tocmai  aici  este.  Spiritele  mari 
îşi  organizează  întotdeauna  viaţa  şi  creaţia  după  linia  celei  mai  mari  rezistenţe,  a 
celei  mai  mari  dificultăţi,  spre  deosebire  de  spiritele  normale  ori  minore,  cari  aleg 
instinctiv  linia  rezistenţei  minime.  Trebuind  şi  fie  desăvârşit  şi  totuş  să  evoluieze, 
trebuind  să  anunţe  alte  sensuri  şi  totuş  să  nu  le  părăsească  pe  cele  vechi,  trebuind  să 


138  -  Revista  "Gând  Românesc",  Cluj.  Director:  Ion  Chinezu.  Anul  II,  Noembrie,  1934  (articol 
cenzurat). 


Nicolae  Niţă 


251 


fie  identic  cu  el  însuş  şi  totuş  să  varieze,  trebuind  şi  să  deplaseze  nu  numai  fără  a  se 
întoarce  vreodată,  ci  să  marcheze  mereu  plusul  de  emoţie,  pe  care  l-a  produs  cu 
primele  opere  -  Lucian  Blaga  a  reuşit.  N'a  fost  un  luceafăr  de  dimineaţă,  ce  dispare 
pe  măsură  ce  vine  lumina,  ci  un  astru  propriu.  N'a  fost  un  talent  de  tinereţe,  al  unei 
singure  vârste,  ci  al  tuturor  vârstelor.  Fecunditatea  şi  variaţia  operei  sale  surprind, 
dar  mai  mult  încă  surprinde  această  princiară  calitate  de  a  se  menţine  suveran  la 
atitudini  mari.  Prea  marea  înălţime,  pe  care  şi-a  dat-o  dela  început,  putea  fi  nefastă 
oricui  altuia.  Lui  i-a  servit.  Fiindcă  e  ca  vulturul,  care  nu  se  coboară  niciodată  în 
locuri  plate. 

în  istoria  vieţii  culturale  întâlnim  uneori  subiecte-tabu.  Ele  sunt  formate  de 
problemele  prea  grele,  cari  paralizează  spiritul  cercetător  în  aceeaş  măsură,  în  care  îl 
îi  aţâţă  sau  sunt  reprezentate  de  creiatorii  prea  novatori,  de  prea  mare  prestigiu  ori 
cari  ascund  multă  vreme  altora  şi  poate  şi  lor  înşile  orice  cheie  de  explicaţie.  Lucian 
Blaga  a  fost  tot  timpul  un  astfel  de  subiect.  De  el  s'a  vorbit  în  repetate  rânduri,  dar 
niciodată  din  plin,  niciodată  privind  lucrurile  în  esenţialitatea  lor. 

Comentatorii  s'au  ferit  parcă  să  meargă  prea  adânc  şi  să  fie  complecţi.  în  fond, 
Blaga  era  pentru  ei,  şi  pe  bună  dreptate,  un  subiect  -  tabu.  Căci  Lucian  Blaga,  acest 
creiator  de  înaltă  şi  adâncă  armonie,  e  totuş  deconcertant.  Deconcertant  prin 
altitudinea  sa  spirituală,  prin  bogăţia  darurilor  lui,  prin  felurimea  coardelor  lui,  prin 
singurătatea  sa,  prin  aerul  oarecum  de  mit,  care  l-a  înconjurat  de  la  început  şi  care 
n'a  făcut  decât  să  se  accentueze,  prin  impresia  de  irealitate  a  existenţei  lui,  ca  şi  când 
ar  fi  un  nume  simbolic  pentru  o  legendă  sau  pentru  mai  multe,  prin  lipsa  totală  de 
obişnuinţe  asemenea  celorlalţi  muritori,  prin  tot  ceeace  e  netă  şi  valoroasă 
anormalitate  în  el.  La  mai  puţin  de  patruzeci  de  ani  şi  abea  într'o  decadă  şi  jumătate, 
Lucian  Blaga  e  în  faţa  unei  opere  de  poet,  dramaturg  şi  gânditor,  care  ar  justifica 
prestigios  mai  multe  vieţi.  Peisagiul  culturii  române  nu  se  mai  poate  concepe  fără 
opera  lui.  Această  operă  este  aşa  de  subtilă,  aşa  de  vibrant  plutitoare  pe  culmi  de  vis 
şi  pe  culmi  de  realitate,  aşa  de  nouă  şi  aşa  de  solidară  cu  ea  însăş  în  toate  părţile  ei, 
încât  numai  nevoit  te  poţi  încumeta  să  vorbeşti  despre  ea.  Iar  dacă,  făcând-o,  îţi  alegi 
numai  o  parcelă  ori  numai  un  punct  de  vedere,  aceasta  e  pentru  a-ţi  uşura  sarcina, 
oricari  ar  fi  riscurile.  In  cazul  nostru,  e  vorba  de  “Censura  transcendentă". 

Dacă  nivelul  creaţiei  lui  Lucian  Blaga  a  fost  observat  de  la  început  şi  a 
impresionat  în  consecinţă,  nu  tot  aşa  de  sigur  s'a  observat  caractetul  absolut  dual  al 
acestei  creaţii,  Blaga  e  poet  şi  filozof.  Aşa  a  fost  dela  început  şi  aşa  va  şi  rămâne.  Un 
mag  cu  vorba  aprinsă  şi  cu  taine  ontologice.  Desigur  că  principiul  său  creiator  ultim  e 
unic,  e  omogen,  Dar  privit  din  afară,  el  apare  dual,  ca  poezie  şi  ca  filozofie.  Dovadă  că 
e  asa,  e  că  nici  până  azi  nu  se  poate  spune  ce  predomină  la  Blaga,  poetul  sau  filozoful 
şi  că,  pe  dealtă  parte,  nu  se  poate  scoate  poezia  din  filozofia  sa  şi  nici  filozofia  din 
poezia  lui.  Până  acum,  au  fost  mulţi  poeţi  filozofi  si  filozofi  poeţi.  Dar  aceia  au  fost 
deobiceiu  foşti  poeţi  din  tinereţe,  cari  dela  un  timp  au  părăsit  poezia  pentru  filozofie 
ori  filozofi,  cari  în  orele  libere  se  complectau  făcând  poezie,  mai  întotdeauna  mult 
sub  nivelul  filozofiei  lor.  La  Blaga,  nu  e  aşa.  La  el  poezia  şi  filozofia  sunt  un  egal 
sacerdoţiu  -  două  voci  grave  lansate  peste  lume  -  şi  o  egală  virtute.  Ele  sunt  forma 
duală  exterioară  a  unicităţii  creiatoare  lăuntrice.  Faptul  că  acum  cincisprezece  ani 
Lucian  Blaga  a  ţinut  să  apară  deodată  cu  o  operă  de  poezie  şi  cu  una  de  cugetare,  nu  a 
fost  fără  o  semnificare,  poate  chiar  voită,  din  partea  autorului.  Şi  scopul  a  fost  atins 
în  oarecare  măsură.  Ulterior  însă  lumea  a  început  să  uite  dacă  nu  pe  filozof,  dar 
lucrările  lui  filozofice,  deşi  ele  se  înmulţeau  formând  mereu  "pendant"  operelor 
poetice.  Publicul  acesta  românesc  e  bizar,  vrea  să  i  se  dea  filozofia  ori  în  porţii  mici  - 


Articole  clin  Presa  Legionară 


252 


maxime,  însemnări  -  ori  în  cantităţi  masive.  Eseurile  filozofice  numeroase  ale  lui 
Blaga  -  în  cari  cercetătorii  viitorului  vor  căuta  gestatia  sistemului  său  filozofic  -  au 
fost  mult  considerate  şi  au  determinat  anume  structuri  spirituale  într'o  elită  a 
intelectualităţii  tinere  româneşti.  Dar  în  masse  ceva  mai  largi,  Blaga  poetul  a  circulat 
mai  mult.  Deaceea  când,  acum  caţiva  ani,  a  apărut  "Eonul  dogmatic",  a  fost  pentru 
mulţi  o  amintire  şi  o  călătorie  înapoi,  peste  un  viaduct  de  relativă  uitare,  la 
însemnările  din  "pietre  pentru  templul  meu",  iar  pentru  alţii  abea  atunci  a  început  şi 
Eonul  filozofic  formal  al  lui  Blaga,  Deacum  înainte  însă  se  va  face  din  ce  în  ce  mai  des 
călătoria  înapoi  şi  va  apare  din  ce  în  ce  mai  vădită  unitatea  permanentă  a  operei  lui 
Lucian  Blaga. 

“Eonul  dogmatic",  “Cunoaşterea  luciferică"  şi  “Censura  transcendentă"  formează 
un  triptic  masiv  de  spiritualitate  filozofică.  Ele  par  trei  armate  de  spirit  trimese,  rând 
pe  rând  şi  la  intervale  aproape  uniforme,  pentru  a  da  asalt  cetăţii,  în  care  se  ascunde 
de  veacuri  adevărul  asupra  tainelor  lumii.  Ordinea  însăş,  în  care  au  apărut  aceste 
cărţi,  e  foarte  interesantă.  între  ele  e  un  dublu  raport  de  implicare  pe  linii  inverse, 
între  “Eonul  dogmatic",  “Cunoaşterea  luciferică"  şi  “Censura  transcendentă",  e  o 
implicare  de  la  parte  la  tot.  Intre  “Censura  transcendentă",  "Cunoaşterea  luciferică" 
şi  "Eonul  dogmatic",  e  o  implicare  de  la  tot  la  parte.  în  "Eonul  dogmatic"  se  făcea  mai 
cu  osebire  filozofia  unei  metode  de  cunoaştere.  Era  fatal  însă  ca  aceasta  să  ducă  la 
anume  latente  pentru  a  se  explica  nu  numai  o  metodă,  ci  toată  cunoaşterea  ca  atare. 
Şi  astfel  în  a  doua  lucrare,  “Cunoaşterea  luciferică",  s'a  făcut  o  teorie  a  cunoaşterii  în 
general,  în  care-şi  găseşte  o  fundamentare  mai  largă  şi  sinteza  metodologică  din 
"Eonul  dogmatic".  Pe  urmă,  era  tot  atât  de  fatal  -  într'o  minte  de  filozof  autentic  -  ca 
teoria  cunoaşterii  ca  atare  să  ducă  la  un  complex  de  latenţe  pentru  a  revela  substratul 
metafizic  al  cunoaşterii.  Şi  astfel  a  treia  lucrare,  “Censura  transcendentă",  dă  o 
metafizică  sau  un  capitol  de  metafizică  (căci  seria  implicărilor  de  viitor  şi  deci  a  unei 
creaţii  filozofice  corespondente,  e  departe  de  a  se  fi  încheiat),  în  care-şi  găseste  o 
încadrare  lagă  şi  o  motivare  ultimă,  teoria  epistemologică  din  “Cunoaşterea 
luciferică".  Fiecare  din  aceste  trei  opere  ale  lui  Blaga  are  o  întreită  valoare:  una  în 
sine,  alta  de  a  explica  pe  un  plan  mai  larg  ori  mai  adânc  opera  precedentă  şi,  în 
sfârşit,  alta  de  a  antinta  şi  chear  de  a  constitui  în  parte,  opera  următoare!  Felul  cum  a 
procedat  gândirea  lui  Lucian  Blaga  sau  felul  cum  s'a  înfăţişat  pentru  alţii,  are  o 
natură  cristalină;  el  aminteşte  acele  cristale,  cari  au  crescut  păstrând  sâmburele 
iniţial  şi  adăogând  de  fiecare  dată  un  nou  strat,  menit  deopotrivă  să  încadreze  şi  să 
mărească  efectele...  Filozoful  a  elaborat  întâiu  filozofia  unei  metode,  poate  şi  dintr'o 
înclinare  personală,  poate  şi  fiindcă  mediul  filozofiei  timpului  nostru  e  intens 
preocupat  de  natura  metodelor,  prin  cari  cunoaştem,  poate  fiindcă  a  considerat  că 
aceasta  trebuia  să  se  spună!  Mai  întâiu  lumii  pentru  propriul  ei  interes  spiritual, 
poate  dintr'o  necesitate  de  prezentare  mai  rodnică  a  sistemului  filozofic,  pe  care  avea 
să-l  închege  formal,  căci  fiecare  autor  are  simţul  instinctiv  al  economiei  lui  de 
prezentare,  poate  fiindcă,  în  relativizarea  credinţelor  din  epoca  noastră,  spiritul 
găseşte  o  compensaţie,  măcar  un  timp,  să  cerceteze  cel  puţin  forma  credinţelor  si  a 
structurilor  cunoaşterii,  dar  poate,  ceeace  e  lucrul  cel  mai  probabil,  fiindcă  Lucian 
Blaga  a  simţit  nevoia  să-şi  lămurească  pentru  sine  mai  întâiu  o  metodă  de  lucru, 
înainte  de  a  purcede  la  definitivarea  unui  sistem  filozofic,  sau  poate  pentru  un  alt 
motiv,  pe  care  îl  ignorăm  şi  care  ţine  de  misterul  creaţiei,  seria  a  fost  deschisă  de 
"Eonul  dogmatic"  şi  numai  apoi  a  apărut  o  teorie  a  cunoaşterii,  iar  la  urmă  o 
metafizică.  Cronologic,  între  aceste  opere  e  o  implicare  prospectivă  şi  alta,  tot  atât  de 
puternică,  retrospective.  E  o  implicare  sintetică  şi  una  analitică.  în  elaborarea  lor, 


Nicolae  Niţă 


253 


spiritul  lui  Blaga  a  procedat  sintetic:  la  un  fragment,  a  adăogat  altul.  Dar,  privind 
înapoi,  trebuie  să  facem  un  drum  analitic.  E  adevărat  că,  pentru  a  face  o  prezentare 
filozofică,  e  mai  sintetic  să  se  plece  de  la  “Censura  transcendentă".  Totuş  pentru  a  se 
vedea  mersul  gândirii  lui  Blaga  şi  dinamica  sistemului,  căci  pentru  a  beneficia  de  o 
înţelegere  justă  şi  în  amănunt  a  operei  lui  filozofice,  e  mai  pedagogic  să  se  înceapă  cu 
lectura  "Eonului  dogmatic"  pentru  a  încheia  cu  “Censura  transcendentă". 

Dar  aici  nu  ne  interesează  decât  “Censura  transcendentă".  A-i  rezuma  cuprinsul,  e 
însă  foarte  dificil  şi,  în  fond,  cu  neputinţă.  Căci  gândirea  acestui  filozof  si  poet  e  prea 
vie,  prea  întreagă,  prea  nedisociabilă  în  sens  didactic,  prea  inedită  în  tot  cursul  ei, 
prea  organic!,  pentru  a  putea  tolera  operaţia  -  dealtfel  aproape  întotdeauna  barbară  - 
a  rezumării,  o  fioare,  un  arbore,  nu  se  pot  rezuma:  cel  mult,  iei  câteva  petale  sau  o 
creangă.  Ceeace  ar  trebui  deci,  în  cazul  de  faţă,  ar  fi  o  serie  de  extrase  mai 
caracteristice  -  căci  toate  rândurile  lui  Blaga  sunt  caracteristice  -  din  paginile,  în  cari 
ni  se  revelează  misterul  "censurii  transcendente".  Dar  n'o  putem  face.  Deaceea  ne 
mulţumim  să  dăm  doar  o  simplă  şi  incomplectă  relatare. 

Realitatea  este  pentru  noi  o  serie  de  întâmplări  şi  de  obiecte,  cărora  filozofia  le 
spune  “fenomene".  Aceste  fenomene  sunt  un  fel  de  perdea  pusă  între  noi  şi  realitatea 
ultimă,  realitatea  în  sine,  sau  sunt  forma  umană  a  acestei  realităţi.  Pentru  a  cunoaşte 
adevărul  absolut,  pentru  a  avea  o  cunoaştere  complectă  şi  autentică,  trebuie  să 
posedăm  o  putere,  prin  care  să  trecem  peste  fenomen  şi  să  atingem  realitatea 
esenţială.  Ne  trebuie  o  putere  de  transcendere,  astfel  încât  cunoaşterea  să  nu  fie  şi  ea 
tot  un  fenomen  ca  celelalte,  ci  un  "nefenomen".  Posedăm  această  putere  sau  nu? 
După  răspunsul  ce  se  dă  la  această  întrebare,  se  determină  şi  poziţia  filozofilor.  Unii 
dintre  ei,  de  exemplu,  au  fost  absolutişti,  afirmând  că  "raţiunea"  e  o  facultate 
oarecum  divină,  care  prinde  esenţa  de  pe  urmă  a  lucrurilor.  Sunt  marii  filozofi 
raţionalişti  ai  istoriei.  Tot  aşa  se  poate  face  din  intuiţie  o  facultate  de  transcendere  - 
şi  lucrul  s'a  făcut.  Dar  afară  de  aceşti  filozofi  şi  afară  de  cei  ce  au  recomandat  soluţii 
intermediare  mai  mult  sau  mai  puţin  hibride  ori  iluzorii,  sunt  filozofii  subiectivişti, 
numeroşi  mai  ales  în  epoca  contimporană.  Ei  susţin  că  înţelegerea  noastră  e  un 
fenomen  ca  şi  celelalte  şi  că  deci  nu  poate  ieşi  niciodată  din  subiectivitate.  Orice 
corectură  ar  propune  ei  şi  oricât  le-ar  fi  de  puternic  optimismul  sentimentelor, 
soluţia  lor  echivalează,  în  fond,  cu  un  faliment  al  cunoaşterei.  între  absolutismul 
raţionalist  şi  subiectivismul  fenomenist,  ce  atitudine  va  lua  Lucian  Blaga?  E  punctul 
de  plecare  şi  de  mare  cumpănă,  pe  care  l-a  avut  odată  şi  Kant.  El  s'a  hotărît  să 
învingă  subiectivitatea  conştiinţei  individuate  prin  postularea  unei  "conştiinţe  în 
genere",  care  vine  şi  conferă  obiectivitatea  cunoştinţelor  noastre.  Lucian  Blaga 
intervine  aici  şi  spune  că  generalizarea  unei  conştiinţe  nu  aduce  şi  obiectivizarea  ei, 
ci  numai  acordul  între  iluzii.  Şi  soluţia,  la  care  se  opreşte  gândirea  filozofică  a  lui 
Blaga,  e  următoarea:  noi  nu  posedăm,  în  adevăr,  o  putere  absolută  de  transcendere, 
care  să  ne  dea  cunoştinţa  întreagă  şi  pozitivă  a  realităţii  ultime.  Dar  înţelegerea 
noastră  e  dotată  cu  un  dispozitiv  minunat:  e  acela  al  constanţelor  de  reacţie.  Adică: 
în  faţa  aceleeaş  realităţi  obiective,  noi  răspundem  întotdeauna,  în  situaţia  normală, 
cu  acelaş  produs  de  conştiinţă.  Senzaţia  de  roşu  o  avem  întotdeauna  numai  când  în 
faţa  noastră  e  aceeaş  calitate  sensibilă  şi  nu  alta.  Dacă  reacţiile  noastre  ar  varia, 
obiectele  exterioare  rămânând  aceleaşi,  n'ar  mai  fi  posibilă  o  bună  cunoaştere.  Faptul 
că  noi  răspundem  în  acelaş  regim  de  constantă,  duce,  pe  deoparte,  la  acordul  cu  noi 
înşine,  pe  de  alta,  la  acordul  între  oameni.  "Conştiinţa  în  genere"  nu  produce  ea 
identitatea  constantelor,  ci  invers.  Ceeace  e  de  cea  mai  mare  însemnătate  fiindcă,  în 
acest  chip,  se  scoate  cunoaşterea  şi  din  psihologism  şi  din  sociologism  şi  din 


Articole  clin  Presa  Legionară 


254 


formalism.  Răspunzând  într'un  regim  de  constante,  noi  nu  numai  că  avem  o 
cunoaştere  coerentă  -  ceeace  ar  putea  să  fie  şi  o  pură  iluzie  coerentă  -  dar  avem  o 
cunoaştere,  care  e,  înadevăr,  în  corespondenţă  cu  obiectele  exterioare,  cu  realitatea 
în  sine,  fiindcă  cine  poate  să  aducă  putinţa  noastră  de  a  reacţiona  cu  constanţă? 
Desigur,  e  aici  o  orânduire  tainică  şi  suverană  a  lucrurilor,  dar  mai  e  încă  ceva:  e 
faptul  că  noi  răspundem  cu  constantă,  tocmai  fiindcă  acelas  obiect  al  realităţii  vine  în 
legătură  cu  noi.  Acest  obiect  al  realităţii  pure  chiar  dacă  nu-1  cunoaştem  întocmai  aşa 
cum  e,  dar  nu  suntem  mai  puţin  într'o  legătură  reală  cu  el,  ceeace  revine  la  a  spune 
că  avem  echivalentul  lui.  Cunoaşterea  omenească  ne  dă  deci  echivalenţa  realităţii 
absolute.  Aceasta  se  produce  prin  dispozitivul  “constantizării"  cunoştinţelor  noastre, 
prin  această  "invenţie"  preţioasă  menită  să  ne  salveze  din  capriciu,  chiar  dacă  nu  ne 
dă  însuş  adevărul  ultim,  complect  şi  pozitiv.  Noi  avem  echivalenţa  realităţii  ultime, 
spune  Lucian  Blaga  şi  aceasta  nu  e  nici  o  soluţie  de  compromis  convenţional  şi  nici  o 
soluţie  eclectică,  ci  o  soluţie  diferenţială,  originală  şi  suficientă  pentru  problemă.  Căci 
a  avea  echivalenţa  realităţii  înseamnă,  şi  aceasta  nu  trebuie  să  se  uite,  nu  numai  că 
noi  avem  un  instrument  de  orientare  şi  de  viaţă,  care  ne  serveşte  în  deajuns  -  acest 
lucru  e  arătat  şi  în  teoriile  subiectiviştilor  biologi  -  dar  că,  pe  lângă  satisfacţia 
biologică,  noi  avem  şi  una  de  cunoaştere  ca  atare,  întrucât  echivalenţa,  prin 
fenomenul  constantizării,  ne  pune  în  legătură,  în  corespondenţă  efectivă,  cu  prezenţa 
aceloraşi  transcendente  ale  realităţii!  Fără  şi  mai  insistăm  acum  -  o  vom  face  mai  jos 
-  asupra  faptului  că  existenţa  constanţelor,  în  cunoaşterea  noastră,  dovedeşte  că  e  o 
voinţă  augustă  în  inima  lucrurilor,  care  ne  dotează  cu  aceste  constanţe  şi  ele  nu  pot 
să  fie  fără  rost  şi  nici  neraportate,  într'un  fel,  la  realitate.  Constanţele  au  deci  o  bună 
doză  de  realism  adânc,  de  cunoaştere  valabilă,  fiindcă  le-o  dă  atât  raportarea  la 
obiecte  cât  şi  reflexul  asupra  lor  a  acelui  factor  ultim  şi  suveran  a  cărui  voinţă  le-a 
instaurat  in  noi!  Si  iată  cum  cunoaşterea  noastră,  deşi  e  numai  un  echivalent  al 
realităţii,  devine,  de  fapt,  cum  spune  Lucian  Blaga  în  stilul  său  aşa  de  înalt  nutritor, 
“învestită  cu  funcţia  vicariatului  sau  locotenenţei  “cunoaşterei". 

Echivalenţa  cunoaşterei,  căreia  Blaga  îi  spune  şi  quasicunoaştere,  ne  salvează  din 
subiectivismul  cunoaşterei,  aşa  cum  îl  afirmă  unii  filozofi,  care  chiar  dacă  nu  e 
capricios,  dar  e  complect  lipsit  de  realism  ontologic.  Prin  soluţia,  pe  care  o  dă  Lucian 
Blaga,  ne  încadrează  deci,  cu  cunoaşterea,  în  realitate.  Dar  aceasta  nu  înseamnă  că  ne 
dă  o  satisfacţie  integrală  sau  cel  puţin  nu  una  naiv  integrală.  Căci  filozofia  lui  Blaga 
îşi  propune,  după  cele  de  mai  sus  (acest  “după"  e  în  ordinea  expunerii  noastre),  să 
arate  că,  deşi  avem  echivalenţa  cunoaşterii,  iar  această  echivalenţă  e  foarte 
importantă,  ea  nu  ne  dă  şi  nu  ne  va  da  niciodată  transcenderea  pozitivă  în  absolut, 
cunoaşterea  complectă  şi  pozitivă  a  realităţii  în  sine!  Şi  aici  intervine  logicianul  şi 
analistul  Blaga,  pentru  a  ne  da  acele  superbe,  stringente  şi  magistrale  jerbe  de 
analiză  ale  tuturor  formelor  de  cunoaştere,  cu  scopul  de  a  arăta  sensul  şi  viragiile  lor 
în  realitate,  valoarea  şi  diferenţialul  lor,  dar  imposibilitatea  lor  absolută  -  ca  şi  când 
ar  sta  sub  semnul  unor  farmece  ontologice  -  de  a  ieşi  din  ele  şi  a  prinde  faţa 
absolutului.  Analizele,  pe  cari  le  face  Blaga  aici,  precum  şi  în  “Cunoaşterea 
luciferică",  ce  sunt  toate  plasabile  în  cadrul  "Censurii  transcendente",  sunt  ca  o 
imensă  si  vrăjită  pădure  albă  de  ferigi  spirituale.  Formele  cunoaşterii  se  văd:  unele 
minore,  placide,  blajine,  altele  vibrante  dar  naive,  altele  dinamice  şi  orgolioase,  altele 
încercând  un  suprem  salt  pentru  a  dărâma  plafonul  blestemat  al  quasicunoaşterii  - 
dar  în  zadar:  absolutul  nu  cedează.  Toate  cunoaşterile  noastre,  oricât  ar  fi  de 
îndrăzneţe  şi  de  ingenioase,  nu  sunt  decât  “disimulări",  nişte  disimulări  de  certă 
valoare  fiindcă  sunt  echivalente",  deci  au  în  ele  zvonul  realităţii,  dar  nu  altceva  decât 


Nicolae  Niţă 


255 


nişte  disimulări.  în  cazul  cel  mai  pozitiv,  cunoaşterea  noastră  nu  face  decât  să 
atenuieze  misterele  ori  să  înlocuiască  un  mister  prin  altul,  să  inaugureze  o 
antrenantă,  şi  înalt  semnificativă  pentru  demnitatea  umană,  cursă  de  alungare  şi 
alternare  de  mistere,  neoprindu-se  decât  rareori  în  această  eroică  şi  subtilă  cursă,  dar 
neputând  niciodată  să  spargă  cu  adevărat  corpul  unui  mister,  -  hermetic  închis  cu  o 
cheie  metafizică  şi  să  privească  în  împărăţia  oprită  a  realităţii  în  sine!  O  singură  dată 
isbuteşte  cunoaşterea  noastră  să  realizeze  un  act  de  transcendere,  să  se  apropie  de 
absolut:  e  atunci  când  se  hotărăşte  -  nu  din  oboseală,  ci  fiindcă  are  viziunea,  fie  şi 
improprie,  a  iraţionalului  lucrurilor,  a  neomenesc  -  logicului  lor  -  să  nu  mai  varieze 
misterele  la,  nesfârşit,  să  nu  le  mai  alunge  înlocuindu-le  unul  prin  altele,  ci  să  se 
instaleze  în  mister  ca  atare,  ca  într'un  vad  magic,  prin  care  dacă  totuş  nu  se  poate 
trece,  dar  permite  transfigurări  spirituale  prilejuite  tocmai  de  sentimentul 
imediatităţii  fondului  ultim  al  lucrurilor.  Misterul  e  o  faţă  de  sfinx  a  realităţii. 
Neputând  să  rezolve  definitiv  misterul,  cunoaşterea  se  opreşte,  în  cazul  pe  care-1 
semnalăm  acum,  asupra  lui,  pentru  a  vedea  nu  peste  el,  ci  în  el.  Neputând  să  anuleze 
misterul,  cunoaşterea  se  hotărăşte  pentru  o  procedare  de  o  mare  şi  virilă  noutate  şi 
subtilitate:  se  hotărăşte  nu  să-l  desfiinţeze,  ci  să-i  accentueze  fiinţa,  să-l  potenţeze! 
Ajunsă  pe  aceste  tărâmuri,  cunoaşterea  caută  să  profite  tocmai  de  imperfecţiunea 
(chiar  dacă  e  aparentă,  după  cum  vom  vedea)  ei  constituţională  şi  să  facă  din  această 
imperfecţiune  însăş  forma  ei  maximă  de  înţelegere:  misterul  admis  ca  mister,  şi 
potenţat  la  maximum  în  esenţa  lui  iraţională!  Prin  aceasta,  omul  săvârşeşte  un  act  de 
transcendere  în  absolut.  Dar  -  să  fim  cu  băgare  de  seamă  -  nu  o  transcendere 
pozitivă,  ci  negativă!  Misterul  nu  e  cunoaşterea  pozitivă  a  realităţii  în  sine,  ci  o 
cunoaştere  -  negativă,  cum  îi  spune  Blaga.  Ci  atunci,  concluzia  care  se  impune  până 
acum,  e  următoarea:  cunoaşterii  omeneşti  nu-i  e  dată  putinţa  transcenderii  pozitive, 
a  saltului  efectiv  şi  a  navigării  în  absolut.  Noi  nu  putem  avea  decât  sau  cunoaşteri 
disimulatorii  sau,  mai  rar,  cunoaşteri  nedisimulatorii,  dar  negative.  Şi  într'un  caz  şi 
în  altul,  dovada  e  făcută  că  noi  nu  putem  avea  cunoaşterea  autentică,  cunoaşterea 
pozitivă,  a  absolutului,  a  realităţii  ca  atare.  Avem  quasicunoaşterea,  avem  misterul 
potentat,  ceeace  e  enorm,  dar  nu  e  totul  şi,  deşi  e  destul  pentru  noi,  dar  nu  e 
esenţialul. 

Lucian  Blaga  stabileşte  şi  analizează  toate  formele  de  cunoaştere  cunoaşterea 
concretă,  sensibilă;  cunoaşterea  paradisiacă;  cunoaşterea  luciferică  ea  însăş  cu  mai 
multe  forme,  dintre  cari  cea  mai  adâncă  e  aceea,  care  potenţează  misterul; 
cunoaşterea  mistică;  cunoaşterea  ocultă;  apoi  cunoaşterea  divină  -  pe  care  o  numeşte 
mai  mult  în  treacăt  -  şi  “cunoaşterea",  pe  care  o  au  formele  vegetative  şi  animale, 
înafara  intelectului,  atunci  când  au  “inteligenţa"  formei  lor,  realizând-o  în  procesul 
onto  şi  filogenetic  ori  în  cazuri  de  infirmităţi.  Pentru  problema  cunoaşterii  omeneşti, 
nu  interesează  ultimele  două  forme  de  cunoaştere,  ci  numai  celelalte.  Ce  sunt  fiecare 
din  acestea,  ne  e  cu  neputinţă  să  arătăm  aici.  Dacă  lui  Blaga  i-au  trebuit  aproape 
două  volume  ca  să  arate  ce  sunt  şi  aceasta  în  limba  lui  de  esenţe,  câte  ne-ar  trebui 
nouă?  Ne  mulţumim  să  le  enumerăm,  ca  tot  atâtea  paftale  scumpe  prinse  peste 
corpuri  vii  şi  misterioase.  Ceeace  trebuie  însă  să  spunem  e  altceva:  că  niciuna  din 
aceste  forme  omeneşti  de  cunoaştere  nu  ne  dă  cunoaşterea  pozitivă  a  realităţii!  în 
ultima  analiză,  rămânem  în  mister  şi  n'avem  nimic  mai  nimerit  de  făcut,  decât  să 
luăm  în  antrepriză  acest  mister,  prin  depăşirea  logicului  în  momentul  ultimei 
transfigurări,  care  ne  dă  putinţa  înţelegerii,  acceptării  şi  valorificării  misterului  ca 
mister,  a  transformării  lui  de  bună  voie  într'o  sondă  spirituală,  totodată  statică  şi 
plină  de  frenezia  antinomiilor  si  sublimărilor  lăuntrice,  a  unei  sonde  care  cu  cât 


Articole  clin  Presa  Legionară 


256 


merge  mai  în  adânc,  e  mai  aproape  de  realitate,  implică  în  ea,  fie  şi  în  sens  negativ, 
cât  mai  multă  ultimă  realitate!  Şi  aici  intervine,  de  data  aceasta,  artistul  Blaga,  ce  se 
adaogă  logicianului,  pentru  a  ne  arăta  preţul  şi  profilul  aproape  insesizabil  al 
misterului,  al  lumii  misterelor  pure.  în  trăirea  -  aspră  totuşi  -  şi  sculptarea  aeriană  şi 
cu  fervoare  de  rit  a  misterelor,  vedem  pe  poetul  Blaga,  care  aduce  atât  intuiţia 
iraţionalului  vieţii,  cât  şi  putinţa  vrăjitorească  de  a-1  schiţa  ori  sugera.  Dar  iarăş,  să 
fim  cu  băgare  de  seamă,  misterul,  aşa  cum  îl  înţelege  Blaga,  n'are  nimic  din  misterul 
tradiţional  al  filozofilor  ori  din  multele  mici  mistere,  cari  umblă  domestic  pe  stradă. 
Artistul  Blaga  e  un  mare  disciplinat  printr'o  formă  proprie  de  disciplină,  dar  nu  mai 
puţin  disciplină  severă.  Misterul  său  e  un  mister  călugăresc.  Dacă  nu  după  conţinut, 
dar  ca  formă  el  are  caracterul  misterului  bisericesc  şi  aspru  ţărănesc,  ridicat  la 
suprema  prestanţă  de  sublimare  filozofică  în  ceeace  priveşte  această  formă  a  lui. 
Misterul  lui  Blaga  e  viul  profund  al  realităţii,  dar  mai  disciplinat  decât  disciplina 
tuturor  raţionalismelor.  Cu  un  cuvânt,  misterul  său  e  dogmă.  E  iraţionalul  prins,  prin 
transcendere  negativă,  în  forma  dogmei.  Spunând  aceasta,  am  ajuns  la  primul  punct 
de  etapă,  pe  care  trebuie  să  lăsăm  să  cadă  puternic  accentul:  căci  saltul  sever  al 
misterului  este  întâiul  mare  element,  care  a  generat  şi  care  explică  filozofia  lui  Blaga. 
Misterul  umple  filozofia  sa,  după  ce  mai  întâiu  a  zidit  în  mare  parte  fundaţiile  şi 
bolţile  sistemului  său. 

Toate  afirmaţiile  de  mai  sus  fac  să  se  nască,  în  cele  din  urmă,  o  întrebare  gravă: 
de  ce  toată  această  alcătuire  a  cunoaşterei  noastre?  De  ce  aşa  şi  nu  altfel?  Nu  era  mai 
comod  să  rămânem  permanent  subiectivi  şi  să  nu  ne  dăm  seama  că  mai  e  şi  un 
adevăr  absolut?  Şi  nu  era  mai  simplu  să  cunoaştem  adevărul  absolut  odată  pentru 
totdeauna  ca  să  nu  mai  fie  nevoie  de  dispozitive  şi  ingeniozităţi  pentru  a  corecta,  pe 
cât  e  posibil,  imperfecţiunea  noastră?  Răspuns:  în  primul  caz,  noi  am  fi  rămas 
definitiv  superficiali,  deci  sterili.  în  cazul  al  doilea,  cunoscând  tot  adevărul,  am  fi 
devenit  necreiatori.  Atât  subiectivismul  total,  cât  şi  absolutismul  pur,  ne-ar  fi  dus  la 
acelaş  rezultat.  Cine  a  îngrijit  ca  să  nu  se  producă  acest  rezultat  funest  pentru  om, 
pentru  viaţă?  Aici  intervine,  în  sfârşit,  duhul  metafizicianului  Blaga  pentru  a  creia, 
demiurgic,  un  mit  filozofic  de  o  înaltă  valoare  critică,  un  "contra-mit",  cum  spune 
însuş.  Pe  scurt,  iată  meridianele  şi  paralelele  acestui  mit,  din  a  cărui  rezonanţă 
fremătătoare  nu  putem  prinde  nimic  aici:  Avem,  deoparte,  realitatea  generală, 
realitatea  în  sine.  Avem,  de  altă  parte,  prin  faptul  individuaţiunii,  oamenii,  creiatura. 
Ce  raport  e  între  existentele  individuate  şi  realitatea  în  sine?  Orice  metafizică  e  si  un 
act  de  botez.  De  numele,  pe  care-1  va  căpăta  transcendentul,  absolutul,  depinde,  in 
bună  parte,  soarta  metafizicei  ce  se  va  elabora,  Lucian  Blaga  spune  transcendentului 
“Marele  Anonim"!  Nu  simţiţi  dintr'odată  că  această  expresie  face  aproape  cat  o 
metafizică  ?  Marele  Anonim,  acest  principiu  metafizic  viu,  împărătesc,  acest  stăpân 
august  al  realităţii  şi  realitatea  însăş,  e  acela  care  a  determinat  creiatura  şi  i-a  dat  o 
anume  cunoaştere,  nici  mai  mult,  nici  mai  puţin  decât  era  în  intenţiile  sale!  Dacă 
omul  ar  fi  fost  lăsat  pradă  subiectivismului  total  al  cunoaşterii,  ar  fi  ajuns  la 
stârpiciune  şi  chiar  la  dezagregare,  ceeace  ar  fi  stricat  maiestăţii  existenţei.  Desigur, 
Marele  Anonim  poate  să  ne  şi  înşele  cumplit,  dacă  vrea,  şi  dacă  n'o  face,  e  pentru 
grija  de  economia  lumii  în  general,  pe  care  n'o  vrea  sensibil  scăzută.  Dar  pe  de  altă 
parte,  Marele  Anonim  ne-a  împiedicat  să  cunoaştem  în  vecii  vecilor  absolutul 
realităţii.  Căci  aceasta  ar  fi  atins  prerogativele  sale,  ar  fi  schimbat  raportul  dintre  noi 
şi  realitate,  ar  fi  antrenat  primejdii  ontologice  -  sau  ne-ar  fi  făcut  dela  început  sterili 
şi  pasivi  contemplatori  ai  adevărului.  Şi  atunci,  cunoaşterea,  care  ni  s'a  acordat,  nu  e 
nici  propriu  zis  subiectivă,  nici  absolută,  Ni  s'a  dăruit  putinţa  de  a  înţelege  lucrurile 


Nicolae  Niţă 


257 


într'un  regim  de  constante,  care  ne  dă  quasicunoaşterea.  Ni  s'a  îngăduit  să  avem  o 
transcendere,  dar  numai  în  sens  negativ,  adică  ni  s'a  dat  privilegiul  misterului.  în 
felul  acesta,  noi  nu  numai  că  ne  valorificăm  maxim,  dar  Marele  Anonim  a  creiat 
sistemul  ca  să  se  păstreze  economia  realităţii  şi  a  lui  însuş.  Dacă  noi  n'avem 
satisfacţia  de  a  cunoaşte  absolutul,  înţelegem  acum  că  dorinţa  aceasta  ar  fi  o  mare 
naivitate  şi  o  primejdie  grozavă  în  cazul  -  dealtfel  imposibil  -  al  realizării  ei.  Noi 
suntem  imperfecţi,  dar  imperfecţiunea  aceasta  are  o  motivare  profundă,  metafizică, 
şi  ea  dispare  chiar,  privită  în  perspectiva  economei  ontologice.  Cunoaşterea,  pe  care  o 
avem  noi,  nu  ne  mulţumeşte  şi  ea  e  totuş  suficientă  pentru  noi,  Tocmai  aici  stă 
tragicul  nostru  şi  putinţa  creaţiei  continue!  Dar  pentru  a  putea  fi  aşa,  trebuia  ca 
Marele  Anonim  să  creieze  un  fel  de  organ,  care  să  îngrijească  să-i  realizeze  intenţiile: 
anume,  ca  noi  să  avem  o  cunoaştere  valabilă  şi  totuş  să  nu  cunoaştem  pozitiv 
absolutul  realităţii.  Acest  organ  de  zeloasă  ordine  în  economia  lumii,  pus  între 
Marele  Anonim  şi  noi  pentru  profitul  obiectiv  al  amândurora,  e,  aţi  bănuit-o, 
Censura  transcendentă!  Ea  e  stihia,  care  umblă  în  haine  de  mare  ceremonie,  în  tot 
volumul  lui  Lucian  Blaga.  Care  îndeplineşte  funcţii  măreţe,  dar  şi  funcţii  mici.  Care 
nu  se  dă  înapoi  dela  nimic  pentru  a  îndeplini  voinţa  “exprimată"  odată  pentru 
totdeauna,  a  Marelui  Anonim,  Care  ne  structurează  astfel  conştiinţa  noastră  ca  sa 
cunoaştem  şi  să  nu  cunoaştem  ...  Sub  domnia  ei,  “adevărurile"  noastre  sunt  măşti  ale 
adevărului  ultim,  şi  în  tot  atâtea  “apologii  ale  misterelor  existenţiale",  rămânând 
într'un  fel  adevăruri.  Sub  paza  ei,  executor  vigilent  al  unei  voinţe  mai  mari,  ne 
naştem,  creiem  şi  murim.  Sub  semnul  ei  ne  petrecem  destinul... 

Aici  marcăm  al  doilea  punct  de  etapă  şi  lăsăm  să  cadă  puternic  accentul  ultim. 
Căci  împreună  cu  ideia  de  mister,  ceeace  caracterizează  filozofia  lui  Blaga  e  ideia 
censurii  transcendente.  Aceasta  este  esenţa  gândirii  din  ultima  sa  operă  filozofică. 
Censura  transcendentă  e  coloana  vertebrală  a  metafizicei  sale.  Adică  a  întâiului 
capitol  din  metafizica  cunoaşterii. 

Acum  trebuie  sa  luăm  atitudine.  Sau,  cum  ar  spune  recenzenţii,  să  facem  critica. 
Dar  critica  se  face  de  obiceiu,  nu  e  aşa?,  cu  logica.  Lucian  Blaga  respectă  logica  şi  a 
valorificat-o  mai  mult  decât  fac  raţionaliştii  cu  orice  preţ,  fiindcă  i-a  forţat  ingenios 
posibilităţile  ca  să-i  dea  o  arie  cât  mai  mare  de  aplicabilitate.  Dar  acolo  unde  natura 
logicei  a  rezistat  definitiv  în  faţa  cuprinderii  adevărului,  el  a  ştiut  să  se  aşeze  în  altă 
perspectivă  de  cunoaştere.  Deaceea  cine  aplică  întregei  gândiri  a  lui  Blaga,  punctul 
de  vedere  logic,  dovedeşte  ori  că  n'a  înţeles  articulaţiile  ei  ultime  şi  cele  mai 
importante  ori  că  e  mânat  de  dispoziţii  psihice  cu  totul  deosebite,  ceeace,  în  fond, 
revine  la  acelaş  lucru.  Dealtfel,  orice  metafizică  nu  se  apreciază  în  esenţa  ei,  cu 
criteriul  logic  şi  ştiinţific.  A  face  aşa,  e  a  dovedi  cel  puţin  o  mare  naivitate  şi,  deşi 
recunoaştem  că  filozofia  nu  se  face  fără  naivitate,  nu  vom  urma  această  cale.  Cu  atât 
mai  mult  când  e  vorba  de  metafizica  lui  Blaga,  a  acestei  gânditor,  care  a  conceput  şi 
pus  în  valoare  o  cunoaştere  nouă,  liberă,  fără  prejudecăţi,  nu  se  poate  urma  drumul 
bătătorit  al  logicei.  Ar  însemna  să  o  măsurăm  cu  “sistemul  metric",  pentru  a  localiza 
una  din  nenumăratele  expresii  ale  filozofului  nostru:  "Noi  filozofăm  sub  specia 
misterului  ca  atare",  spune  autorul  “Censurii  transcendente"  şi  cine  e  rebel  acestei 
specii  spirituale  nu  se  poate  bucura  decât  parţial  de  valorilr  cuprinse  în  trilogia 
filozofică  creiată  de  Blaga. 

Filozofia  lui  Blaga  trebuie  înţeleasă,  trăită  şi  caracterizată.  Dacă  am  înţeles-o  şi 
trăit-o,  s'a  putut  vedea,  până  la  un  punct,  din  relatarea  de  mai  sus.  în  ceeace  priveşte 
caracterizarea,  o  vom  face  de  acum  în  colo.  Dar  cum  cenzura  transcendentă  ne-a 
impus,  între  altele,  să  intuim  şi  să  trăim  în  forma  spaţiului  disimulator  şi  cum  nouă 


Articole  clin  Presa  Legionară 


258 


spaţiu  ne-a  mai  rămas  foarte  puţin  pentru  acest  articol,  vom  face  o  caracterizare  pe 
scurt,  cu  mai  mai  puţină  atmosferă  decât  am  fi  dorit-o. 

Mai  e  nevoie  să  vorbim  de  limba  lui  Blaga  şi  valoarea  ei  filozofică?  De  tot  acel 
alaiu  de  infinită  vrăjitorie,  în  care  metafizica  cuvintelor  se  uneşte  cu  metafizica 
realităţii,  pentru  a  da  un  fel  de  aprindere  cosmică,  se  sfârşeşte  prin  a  fi  miracol  curat? 
De  acea  înaltă  magie  de  arhanghel  al  graiului?  De  bucuria  necuprinsă  de  a  vedea 
limba  românească,  limba  ţăranilor,  cronicelor  şi  cărţilor  noastre  religioase,  ridicată 
la  această  vânjoasă  potentă  de  expresie  în  ale  duhului  şi  la  acest  zenit  de 
transparenţă  ideologică  şi  poetică?  De  otrava  sfântă  a  acestei  limbi  suprem  rafinată  şi 
suprem  vitală  în  acelaş  timp?  De  tensiunea  acestei  stil,  în  care  cuvintele  sunt 
încrucişeri  de  traectorii  numeroase  ale  spiritului,  ce  vin  dela  infinit  şi  merg  la  infinit 
în  împărăţia  halucinantă  a  sensurilor  celor  de  pe  urmă  ale  lumii?  De  această 
tensiune,  în  care  simţi  cum  se  sbat  parcă  aripi  de  vultur  adolescent  şi  în  cari  s'au 
catalizat  armoniile  albe  ale  sferelor  cereşti?  -  Nu  o  facem  acum,  deşi  trebuie  să 
spunem  că  filozofia  cea  mai  ortodoxă  chiar,  e  mai  debitoare  stilului,  dacă  nu  tot  atât 
cât  poezia,  dar  aproape  şi  adesea  în  acceaş  măsură. 

Un  sistem  de  filozofie  se  caracterizează  şi  se  valorifică  după,  cel  puţin  în  mare 
parte,  alte  criterii,  decât  cele  ale  ştiinţei.  Aceste  criterii  sunt  originalitatea,  bogăţia, 
calitatea  de  a  fi  complect,  calitatea  de  a  fi  cât  mai  sistematic,  consecvenţa,  adâncimea 
viziunii  centrale,  puterea  creaţiei  filozofice  la  alţii,  darul  de  a  înălţa  viaţa, 
organicitatea  în  raport  cu  timpul,  cu  medial  şi  chiar  în  raport  cu  propria  psihologie  a 
autorului...  Filozofia  lui  Blaga  trece  un  strălucit  examen  în  faţa  tuturor  acestor 
criterii. 

Originalitatea  sa  se  bazează  mai  ales  pe  aceste  trei  cuceriri:  ideia  de  mister  în 
formă  dogmatică,  conceperea  şi  separarea  netă  a  cunoaşterii  "paradisiace"  de 
cunoaşterea  “luciferică"  şi  ideia  "censurii  transcendente".  Fiecare  din  aceste  idei  ar  fi 
fost  deplin  suficientă  pentru  a  fundamenta  o  filozofie  originală.  Pentru  înţelegerea 
lor  trebuie  însă  să  părăsim  suveranitatea  logicei.  Nefăcând-o,  vom  confunda,  de 
exemplu,  pe  Blaga,  într'o  privinţă,  cu  Hegel.  Antinomia  transfigurată  din  misterul  tip 
dogmatic  dela  Blaga,  nu  e  totuna  cu  sinteza  dialectică  hegeliană.  Aceasta  se  face  pe 
baza  unui  concept  şi  corespunde  unei  realităţi  concrete,  pe  când  misterul  lui  Blaga 
are  o  unitate  postulată  şi  e  acceptat  pe  deasupra  conceptelor  logice.  Tot  aşa,  “ideile" 
la  Hegel,  care  n'a  imaginat  o  "censură  transcendentă",  devin  realităţi  constitutive  ale 
factorului  ultim,  pe  când  la  Blaga  ele  sunt  tot  atâtea  disimulări.  E  ciudat  că  unii 
comentatori  români  vor  să-l  facă  pe  Blaga  hegelian  cu  forţa,  aceasta  chiar  după  ce  el 
însuş  a  insistat,  deşi  discret,  asupra  deosebirilor  esenţiale  cari-1  separă  de  Hegel. 
Aceasta  dovedeşte  cât  de  mare  e  încă  sclavia  logicei,  neputinţa  de  a  vedea  şi  altceva 
decât  soluţii  pe  bază  exclusiv  logică!  Dar  mai  dovedeşte  şi  o  ciudată  grabă  a 
intelectualilor  români  de  a  afirma  influenţe  uneori  globale  îi  chiar  fără  a  cerceta!  Nu 
s'a  spus,  de  exemplu,  de  Blaga,  că  reprezintă  filozofia...  germană?  E  destul  să  spunem 
ca  s'a  afirmat,  într'o  vreme,  şi  de  Pârvan  ca  e  "german"  ori  de  Neculai  Iorga,  într'o 
măsură,  pentru  a  trece  mai  departe  cu  un  zâmbet  asupra  acestor  sumare  şi  gratuite 
caracterizări...  în  România,  nu  poţi  face  filozofie  fără  a  fi  "german",  aşa  cum  pentru 
popor  nu  poţi  fi  mecanic  fără  a  fi  "neamţ". 

Bogăţia  de  idei  şi  forme  la  Blaga  se  confundă  cu  substanţa  şi  durata  sa.  Pentru 
Blaga,  a  fiinţa  e  a  creia,  nu  numai  ca  doctrină  şi  teoretic,  dar  şi  ca  realitate 
exemplificatoare.  La  el,  orice  interval  de  timp  adăogat  e  o  nouă  creaţie.  Practic 
vorbind,  esenţa  timpului,  a  duratei,  pentru  el  e  actul  de  creiare.  Imperialismul  său 
metafizic,  de  pildă,  e  aşa  de  mare,  încât  e  gata  să  muşte  din  toate  livezile  realităţii,  pe 


Nicolae  Niţă 


259 


lângă  cari  trece,  materie  şi  prilejuri  de  filozofare.  îl  simţi  afirmând,  într'un  loc,  cu 
această  voluptate  abstractă,  metafizică,  cum  un  fapt  oare  care  "se  pretează  din  cale 
afară  la  comentarii  metafizice",  dar  având  regretul  că  nu  poate  să  se  oprească  la  el... 

Sistemul  lui  Blaga  are  toate  virtualităţile  de  a  fi  o  filozofie  complectă.  Ne-a  dat  în 
scurt  timp  o  metodologie,  o  gnoseologie,  un  "capitol"  de  metafizică,  în  care  se 
străvede  metafizica  integrală  şi  ne  va  da,  desigur,  o  filozofie  a  vieţii,  o  etică  etc....  Ne 
va  da  că:  elementele  tuturor  acestor  filozofii  sunt  cuprinse  în  filozofia  sa  de  până  azi, 
Filozofia  vieţii  e  în  germene  în  capitolul  unde-1  discută  pe  Klages,  etica  e  cuprinsă  în 
ceeace  spune  despre  rostul  creaţiei  caşi,  adăogăm,  în  disciplina  dogmaticului  pe  care 
l-a  propus. 

Lucian  Blaga,  acest  poet,  care  în  mare  măsură  rămâne  pretutindeni  poet,  e  totuş 
în  filozofie  un  iubitor  al  sistemului.  Acesta  e  poate  un  motiv,  pentru  care  a  renunţat 
la  eseuri  în  ultimul  timp.  Desigur,  Blaga  nu  apreciază  ceeace  e  artificial  ori  pură 
dialectică  în  sistemele  altora.  Dar  filozofia  sa  e,  în  fond,  un  sistem  de  o  arhitectură 
impresionantă.  O  arhitectură  vie,  complexă,  structurată  necurmat  de  duhul  creiatiei, 
care  introduce  fără  epuizare  forme  şi  aripi  noui.  Ea  are  seva  dintr'o  catedrală  şi 
dintr'o  pădure.  Un  ansamblu  de  forme  cristaline,  prin  cari  circulă  viaţa. 

Consecvenţa  lui  Lucian  Blaga  e  nu  numai  impresionantă,  dar  şi  instructivă.  Un 
singur  exemplu:  cineva  ar  putea  să  analizeze  chiar  opera  sa  de  filozof  din  punct  de 
vedere  al  procedeurilor  cunoaşterii  luciferice  descrise  în  opera  respectivă.  Ar  vedea 
atunci  cum  Blaga  a  “deschis"  misterul  cunoaşterii,  l-a  variat  pe  baza  unei  idei  teorice, 
a  ajuns  la  un  număr  de  soluţii  şi  apoi  la  misterul  dogmatizat  ca  formă.  Acelaş 
procedeu  pentru  metafizica  sa.  Stabilirea  în  amănunt  a  acestei  concordanţe,  a  acestei 
consecvenţe,  care  face  din  sistemul  lui  Blaga  cea  mai  bună  exemplificare  pentru 
filozofia  sa,  ar  fi  foarte  instructivă! 

Adâncimea  viziunii  fundamentale  la  Blaga  contrazice  viziunile  filozofiilor  de  azi, 
cari  în  general  se  luptă  din  greu  să  evadeze  din  formalul  gramaticei  si  din 
unidimensionalul  ştiinţei.  Blaga  a  mers  până  acolo,  încât  a  depăşit  ştiinţa  pentru  a 
ancora  în  adâncimea  misterului.  E  posibil  ca  pe  viitor  unii  continuatori  ai  lui  Blaga  să 
insiste  mai  mult  asupra  Marelui  Anonim,  alţii  mai  mult  asupra  teoriei  disimulărilor 
şi  să  rezulte,  în  acest  chip,  două  direcţii  de  rezolvări  filozofice.  în  orice  caz,  în  acest 
fel  sau  în  altul,  opera  filozofului  nostru  e  în  sine  un  punct  de  plecare  pentru  multe 
direcţii.  Şi  aceasta  nu  e  cea  mai  modestă  dintre  valorile  sale. 

Asupra  virtuţii  de  a  înălţa  viaţa  în  raport  cu  temele  filozofiei  lui  Blaga,  ar  trebui  să 
se  vorbească  mult.  Subiectul  e  nespus  de  interesant  şi  de  ademenitor.  Aici  apare 
fondul  sufletesc  al  filozofului.  Cine  ar  voi  să  facă  psihologia  sistemului  său,  de  aici  ar 
trebui  să  plece.  Poziţia  filozofică  a  lui  Lucian  Blaga  putea  să  ducă,  la  un  moment  dat, 
la  un  rezultat  catastrofal.  Ceeace  am  numit  teoria  disimulărilor  şi  arta  şi 
înverşunarea,  cu  cari  autorul  ei  urmăreşte  toate  produsele  cunoştinţei  noastre, 
pentru  a  le  arăta  lipsa  de  pozitivă  transcendere  în  realitate,  puteau  să  promoveze  cel 
mai  caracterizat  scepticism,  care,  susţinut  de  un  prestidigitator  al  stilului,  ca  Blaga, 
putea  să  devină  o  primejdie.  Dar  aici  e  una  din  marile  realizări  ale  sistemului  său,  un 
adevărat  “tour  de  force"!  Să  pleci  dela  disimulare  fatală  şi  să  ajungi  la  credinţă,  la 
valabilitatea  cunoaşterii,  la  optimism,  la  ideia  rostului  adânc  al  lucrurilor,  însăş 
această  disimulare  fiind  o  dovadă  că  existenţa  e  armonioasă  în  fond,  la  constatarea  că 
omul  nu  e  neputincios  şi  are,  principiar,  puterea  de  a  cunoaşte  realitatea  ca  atare,  dar 
e  împiedicat  şi  e  bine  că  e  împiedicat,  să  pleci  dela  un  tragic  adânc  şi  să  ajungi  să-l 
anulezi  într'un  fel,  iar  în  altul,  să-l  laşi  cu  toată  încordarea  şi  patetismul  lui  tocmai 
pentru  a  fundamenta  creaţia  continuă  pe  lume  e  în  adevăr  un  înalt  merit  al  filozofiei 


Articole  clin  Presa  Legionară 


260 


lui  Lucian  Blaga,  care  ne  mirăm  că  nu  a  fost  văzut  până  acum.  Noi  nu  ne  putem  opri, 
dar  mai  facem  o  afirmaţie:  din  această  parte  a  gândirii  lui  Blaga  se  poate  scoate  şi  o 
filozofie  a  religiei,  oricât  unele  afirmaţii  ale  sale  ar  speria  oarecum  pe  creştinii 
practicanţi!  O  foarte  interesantă  şi  plină  de  suc  filozofic  a  religiei. 

Organicitatea  filozofiei  lui  Blaga  e,  în  definitiv,  cel  mai  însemnat  aspect  de 
valorificare  a  sa  ca  gânditor.  E  un  capitol,  pe  care  îl  deschidem  numai,  tratându-1  aici 
doar  în  titluri  de  paragrafe.  -  Lucian  Blaga  e  organic  în  raport  cu  timpul  actual, 
fiindcă  se  încadrează  în  filozofia  nouă  realistă,  spiritualistă,  metafizică,  însă  în  chip 
original,  iar,  pe  de  altă  parte,  fiindcă  se  împotriveşte  acestei  filozofii  în  ceeace  ea  a 
păstrat  ca  pozitivism,  ca  raţionalism  exagerat.  -  Lucian  Blaga  a  dat  o  filozofie  cu 
valoare  generală,  universală,  şi  totuş  el  e  organic  în  raport  cu  noi,  cu  iraţionalul  etnic, 
din  care  a  purces,  fiindcă  în  acelaş  timp  contrazice  creiator,  util,  atât  pentru  el  cât  şi 
pentru  neamul  său,  anume  obişnuinţe  spirituale  ale  noastre  şi  fiindcă  afirmă  şi 
sublimează  ceeace  e  mai  bun  şi  mai  adânc,  să  zicem  mai  transcendent,  în  ideaia 
istorico-geografică  a  poporului  nostru.  Blaga  vorbeşte,  în  teoriile  şi  metafizica  sa  cele 
mai  abstracte,  de  atâtea  ori  de  "semne",  “tâlcuri",  “rost"  adânc,  de  "blestem",  "păcat", 
“fermecat",  etc...  Simţi  aici  cum  joacă  o  lume  de  folklor  şi  o  metafizică  difuză,  ce-şi 
aştepta  crainicul  trimes  de  istorie  pentru  a  o  capta,  a  o  desghioca  din  negurile  şi 
luminile  vremurilor  şi  locurilor,  pentru  a  o  concentra,  complecta,  fundamenta  şi 
sublima...  Pentru  a  uni  originalitatea  individuală  cu  originalitatea  unei  colective  şi 
misterioase  experienţe,  care  prin  veacuri  şi  chiar  peste  milenii  se  leagă  cu 
antichitatea,  cu  orientul,  cu  mitica  copilărie  a  omenirii,  culegând  de  pretutindeni 
sensuri,  forme  şi  nostalgii  şi  sintetizând,  într'o  operă  de  om,  spiritul  unor  mari  zone 
geografice  şi  al  unor  îndelungi  epoci  istorice  -  o  sinteză  de  spaţiu  şi  de  timp  făcută 
posibilă  în  egală  măsură  de  etnicitatea  construcţiei  personale  ca  şi  de  ineditul  ei 
propriu!  -  Lucian  Blaga  e  organic  în  raport  cu  Ardealul  lui  şi  al  nostru,  punând  în 
devotamentul  său  filozofic  metodismul  şi  stăruinţa  oamenilor  din  partea  de  tară 
unde  s'a  născut,  ajungând  astfel,  prin  opera  sa,  să  arate  că  Ardealul  şi-a  ţinut 
făgăduinţele,  pe  un  plan  poate  mai  puţin  imediat  sesizabil,  dar  cu  atât  mai  valoros.  - 
Şi  în  sfârşit,  autorul  Censurii  transcendente  e  organic  în  raport  cu  el  însuş.  Aceasta 
nu  e  o  afirmaţie  bizară.  Căci  filozofii  şi  ideologii,  cari  nu-s  în  acord  profund  cu  autorii 
sunt  dovada  cea  mai  bună  a  caducităţii  lor.  La  noi,  mai  frecvent  acest  dezacord  între 
ideologie  şi  oameni,  fie  ca  ideologiile  sunt  reprezentate  pasiv,  fără  prezenţă,  fie  că 
sunt  împrumutate.  Dar  Blaga  e  şi  original  şi  permanent  prezent  în  opera  sa.  Nu 
numai  în  poezia  dar  şi  în  filozofia  sa  şi  poate,  într'un  fel,  în  filozofia  sa  mai  mult  decât 
în  orice,  simţi  fără  întrerupere  cum  se  consumă  subiectivitatea  sa  profundă,  cum  se 
dăruieşte  inima  sa.  Gândirea  lui  Blaga  nu  e  o  gândire  rece  şi  pur  formală,  cum  s'a 
spus.  E  o  gândire  aristocratică,  căci  aşa  e  orice  gândire  mare,  dar  nu  rece.  Nu  poate  fi 
rece  ori  pasivă  o  filozofie,  în  care  e  o  jertfă  de  suflet,  în  care  se  transpune,  tragic 
devotat  şi  religios  devotat,  misterul  unei  existenţe.  Nu  poate  fi  fără  o  înaltă  iubire 
ceeace  se  oferă  cu  iubire.  O  astfel  de  filozofie  năzuieşte  la  culmile  cele  mai  înalte  ale 
adevărului  filozofic  si  ale  frumuseţii,  fiindcă  poartă  în  ea  realitatea  totală  a  sufletului, 
care-1  leagă  tainic  de  ontologie  şi  ale  cărui  vibraţii  dau  armoniile  poetice.  în  filozofia 
"censurii  transcendente"  este  Lucian  Blaga.  Aceasta  ne  aminteşte  povestea  unui 
clopot  minunat  din  extremul  orient,  în  pasta  fierbinte  de  argint  a  căruia  s'a  aruncat 
însăşi  fiica  adorată  a  turnătorului.  Pentruca  sunetele  clopotului  să  fie  mai  umanizate, 
mai  adânci,  mai  tulburătoare,  iar  formele  lor  aeriene,  invizibile  -  mai  inexplicabil 
frumoase. 


Nicolae  Niţă 


261 


TRISTEŢEA  DE  A  FI  w 


de  Emil  CIORAN 

Nenorocirea  omului  este  că  nu  se  poate  defini  în  raport  cu  ceva,  că  el  n'are  în 
existenţă  un  punct  stabil  şi  un  centru  de  determinare.  Oscilaţia  lui  între  viată  şi 
spirit,  îl  face  să  le  piardă  şi  pe  acestea,  şi  să  devină  astfel  un  nimic  care  doreşte 
existenţă.  Animalul  acesta  indirect,  doreşte  spiritul  şi  regretă  viaţa.  Omul  nu-şi  poate 
găsi  niciun  echilibru  în  lume,  fiindcă  echilibrul  nu  se  câştigă  negând  viaţa,  deja 
trăind.  Acest  nimic  ce  doreşte  existenţa  este  rezultatul  unei  negaţii  a  vieţii.  De  aceea 
omul  are  privilegiul  de  a  putea  muri  oricând,  de  a  renunţa  la  iluzia  de  viaţă  din  el.  Nu 
este  revelatoare  pentru  esenţa  omului  pornirea  spre  decadenţă?  Cea  mai  mare  parte 
din  oameni  decad;  numai  puţini  se  înaltă.  Şi  nimic  nu  este  mai  întristător  decât  să 
vezi  cum  decad  oamenii.  Căci  nu  te  întristează  numai  faptul  că  în  destinul  lor  poţi 
vedea  viitorul  tău,  ci  te  întristează  îndeosebi  prezenţa  continuă  a  unui  putregaiu  în 
esenţa  omului.  Este  bine  că  în  lume  se  mai  găsesc  şi  creatori  fericiţi,  precum  este 
bine  că  se  mai  găsesc  şi  oameni  cari  se  pot  înălţa  încontinuu.  întreg  procesul  de 
decadenţă  a  omului  nu  este  decât  o  succesivă  detaşare  de  existenţă;  dar  nu  o  detaşare 
prin  transcedenţă,  prin  sublim,  sau  prin  renunţare,  ci  printr'o  fatalitate 
asemănătoare  cu  aceea  care  aruncă  la  pământ  un  fruct  putred  dintr'un  pom.  Orice 
decadenţă  este  o  deficienţă  de  existenţă  şi  o  pierdere  în  existenţă,  încât  singurătatea 
omului  este  în  acelaş  timp  o  singurătate  a  nimicului  şi  o  singurătate  a  firii. 

Când  te  gândeşti  mult  asupra  omului,  asupra  condiţiei  lui  particulare  în  lume,  te 
apucă  o  nemărginită  amărăciune.  Să-ţi  dai  seama  în  fiecare  clipă  că  tot  ceeace  faci  tu 
este  fructul  condiţiei  tale  particulare;  că  toate  gesturile  absurde,  sublime,  riscate  sau 
groteşti,  toate  gândurile,  tristeţile,  bucuriile  şi  prăbuşirile,  toate  elanurile  şi  toate 
înfrângerile  sunt  rezultate  numai  din  forma  ta  particulară  de  existenţă,  că  dacă  ai  fi 
fost  orice  altceva  decât  om  nu  le-ai  fi  făcut,  să  ai  în  fiecare  clipă  în  conştiinţă  această 
particularitate  a  condiţiei  umane,  să  te  obsedeze  absurdul  formei  umane  de 
existenţă,  înseamnă  a  te  desgusta  de  fenomenul  uman  în  aşa  măsură,  încât  doreşti  să 
devii  orice  numai  om  nu.  Obsesia  de  fiecare  clipă  a  absurdului  uman  face  de  două  ori 
existenţa  insuportabilă:  ca  viaţă  concepută  biologic  şi  ca  viaţă  deviată  în  formă 
umană.  Or  această  formă  este  un  paradox  în  lume.  Şi  oamenii  au  plătit  scump 
paradoxul  formei  lor  de  existenţă,  l-au  plătit  cu  prea  multe  suferinţe,  cu  inadmisibile 
suferinţe  într'o  lume,  ea  însăşi  inadmisibilă. 

♦  ♦  ♦ 

Este  atât  de  greu  să  treci  peste  lipsa  de  nădejde  din  suferinţă,  încât  nu  poţi  privi  cu 
dispreţ  iluzia  creştinilor  de  a-şi  fi  atenuat  suferinţele  lor  prin  comparaţia  continuă  cu 
suferinţele  lui  Isus.  Dar  ce  poţi  face  când  n'ai  găsit  nici  un  mijloc  de  a  nu  fi  singur  în 
durere?  Şi  apoi  când  ai  memoria  atâtor  suferinţe  trecute  şi  presentimentul  atâtor 
dureri  viitoare;  chinurile  cărui  om  ţi-ar  putea  îndulci  amarul  chinurilor  proprii?  Isus 
n'a  suferit  pentru  toţi  oamenii;  căci  dac'ar  fi  suferit  atât  de  mult  pe  cât  se  spune,  după 
el  n'ar  fi  trebuit  să  mai  existe  dureri.  Ori  se  pare  că  toţi  oamenii  cari  au  venit  după 
Isus,  fără  să  fie  salvaţi  prin  suferinţa  lui,  n'au  făcut  prin  chinurile  lor  decât  să  adauge 


139  -  Revista  "Gând  Românesc",  Cluj.  Director:  Ion  Chinezu.  Anul  II,  Nr.  11,  Nov.  1934,  (articol 
cenzurat). 


Articole  clin  Presa  Legionară 


262 


contribuţia  lor  la  infinitul  suferinţii  umane,  pe  care  Cristos  nu  l-a  putut  realiza, 
într'adevăr,  puţin  a  avut  de  suferit  Isus  pentruca  noi  să  mai  avem  atâta  de  îndurat. 
Dacă  ar  fi  suferit  în  natura  lui  divină,  după  el  n'ar  mai  fi  putut  exista  suferinţe.  Dar 
Isus  n'a  suferit  decât  ca  om  şi  astfel  suferinţa  lui  n'a  putut  răscumpăra  decât  atât  de 
puţin,  deşi  a  mângâiat  pe  mulţi,  fără  să  poată  mângâia  însă  pe  cei  mai  singuri. 
Aceştia  nu  şi-au  găsit  decât  mângâierea  propriului  lor  chin  şi  nu  şi-au  găsit  liniştea 
decât  în  suferinţe  şi  mai  mari.  Isus  n'a  venit  pentru  cei  mai  singuri,  ci  numai  pentru 
cei  singuri.  Până  acum  nu  s'a  găsit  un  D-zeu  al  celor  mai  singuri,  al  celor  absolut 
singuri,  fiindcă  până  acum  nimeni  n'a  găsit  mângâierile  cari  ar  putea  face  mai  puţin 
nefericite  aceste  fiinţe.  Ah!  Lumea  asta  care  nu  şi-a  găsit  până  acum  decât  un 
mântuitor! 


♦  ♦  ♦ 

Numai  suferinţa  schimbă  pe  om.  Toate  celelalte  experienţe  şi  fenomene  nu 
reuşesc  să  modifice  esenţial  temperamentul  cuiva  sau  să-i  adâncească  anumite 
dispoziţiuni  până  la  a-1  transforma  integral.  Din  câte  femei  echilibrate  n'a  făcut 
suferinţa  sfinte?  Absolut  toate  sfintele  au  suferit  dincolo  de  orice  închipuire. 
Transfigurarea  lor  n'a  fost  opera  intervenţiei  divine,  nici  a  lecturii  şi  nici  chiar  a 
singurătăţii  luată  ca  atare.  Suferinţa  de  fiecare  clipă,  o  suferinţă  monstruoasă  şi 
durabilă  le-a  relevat  lumi  pe  cari  nimeni  nu  le  poate  bănui,  le-a  intensificat  şi  le-a 
adâncit  cum  nu  reuşeşte  să  intensifice  şi  să  adâncească  viaţa  sufletească  a  unui  om 
normal  o  existenţă  întreaga  de  meditaţie.  Un  om  care  are  blestematul  şi  inepuizabilul 
privilegiu  de  a  putea  suferi  absolut  încontinuu,  se  poate  dispensa  pentru  tot  restul 
vieţii  lui  de  cărţi,  de  oameni,  de  idei,  şi  de  orice  gen  de  informaţie,  deoarece  faptul 
pur  de  a  suferi  este  suficient  pentru  a  dispune  la  ineditaţie  continuă,  are  în  sine 
destule  rezerve  pentru  a  face  inutilă  orice  contribuţie  din  afară.  Se  poate  scoate  atât 
de  mult  din  suferinţă,  din  această  comoară  blestemată,  care  te  îmbogăţeşte  sau  te 
distruge  pentru  a  te  face  orice  numai  mediocru  nu. 

Oamenii  n'au  înţeles  că  împotriva  mediocrităţii  nu  se  poate  lupta  decât  cu 
suferinţa.  Nu  schimbi  mare  lucru  prin  cultură  sau  prin  spirit;  dar  modifici 
inimaginabil  de  mult  prin  durere.  Singura  armă  împotriva  mediocrităţii  este 
suferinţa.  Prin  ea  schimbi  temperamente,  concepţii,  atitudini  şi  viziuni,  schimbi 
direcţiuni  de  existenţă,  deoarece  orice  suferinţă  mare  şi  durabilă  afectează  fondul 
intim  al  fiinţii.  Modificând  fondul  intim  al  fiinţii,  ea  modifică  implicit  şi  raportul 
acesteia  cu  lumea.  Este  o  schimbare  de  perspectivă,  de  înţelegere  şi  de  simţire.  După 
ce  ai  suferit  mult  îţi  vine  imposibil  să-ţi  mai  dai  seama  de  perioada  de  viaţă  în  care 
n'ai  suferit;  căci  orice  suferinţă  te  înstreinează  de  dispoziţiile  tale  naturale,  te  aduce 
într'un  plan  de  existenţă  strein  aspiraţiilor  tale  fireşti.  Astfel  dintr'un  om  născut 
pentru  viaţă,  suferinţa  face  un  sfânt  şi  în  locul  tuturor  iluziilor  lui  întinde  plăgile  şi 
cangrena  renunţărilor.  întreaga  nelinişte  ce  urmează  suferinţii,  menţine  pe  om  într'o 
tensiune  în  care  nu  mai  poate  fi  mediocru. 

Un  popor  întreg  ar  putea  fi  modificat  prin  suferinţă  şi  nelinişte,  printr'un  tremur 
continuu,  chinuitor  si  persistent.  Indolenţa,  scepticismut  vulgar  şi  imoralismul 
superficial,  pot  fi  distruse  prin  teamă,  printr'o  neliniştire  totală,  printr'o  teroare 
fecundă  şi  o  suferinţă  generală.  Dintr'un  popor  indolent  şi  sceptic  se  scoate  foc 
printr'o  teamă,  printr'o  neliniştire  chinuitoare  şi  o  tortură  arzătoare.  Este  drept  că  o 
suferinţă  ce  vine  din  afară  nu  este  tot  aşa  de  fecundă  ca  o  suferinţă  care  creşte 
imanent  într'o  fiinţă.  Dar  dintr'un  popor  nu  trebue  să  faci  o  sumă  de  creatori;  ci  o 


Nicolae  Niţă 


263 


sumă  de  oameni.  Toate  metodele  obiective,  tot  complexul  de  valori  ale  culturii  nu 
modifică  nimic  în  esenţă.  Cunoaşterea  obiectivă  şi  impersonală  nu  face  decât  să 
îmbrace  un  manechin,  dar  nu  o  fiinţă.  Nu  aş  conduce  niciodată  un  stat  cu  programe, 
manifeste  şi  legi,  şi  n'aş  mai  lăsa  pe  nici  un  cetăţean  să  mai  doarmă  liniştit  până  când 
neliniştea  lui  nu  l-ar  asimila  formei  de  viaţă  socială  în  care  trebue  să  trăiască. 

Lupta  împotriva  propriilor  întristări  este  atât  de  grea  fiindcă  există  un  fond  de 
tristete  în  noi,  independent  de  determinentele  exterioare  ale  tristeţilor.  Pe  acestea  le 
poţi  învinge;  dar  este  imposibil  să  învingi  un  fond  ascuns  şi  intim,  sursa  originară  a 
nesfârşitelor  întristări.  în  acest  fond  de  tristeţe  nu  pot  vedea  altceva  decât  tristeţea 
de  a  fi,  care  este  adevărata  tristeţe  metafizică.  în  intimitatea  fiinţei  noastre  există 
neliniştea  propriei  noastre  distanţe  de  lume;  mult  mai  profundă  este  însă  tristeţea  de 
a  fi,  deoarece  ea  izvoreşte  din  existenţa  noastră  ca  atare,  din  natura  intrinsecă  a 
fiinţei  pe  când  neliniştea  distanţei  de  lume,  numai  dintr'un  raport,  dintr'o  relaţie. 

A  lupta  împotriva  acestei  tristeţi  metafizice  înseamnă  a  lupta  împotriva  ta  însuţi. 
Şi  într'adevăr,  sunt  oameni  cari  nu  pot  trăi  mai  departe  decât  negându-se  continuu 
pe  ei  înşişi. 

Toate  trăirile  totale,  toate  acele  trăiri  cari  ne  angajează  mai  mult,  ne  depăşesc.  Si 
ne  depăşesc  prin  sentimentul  de  iresponsabilitate  ce-1  avem  de  câte  ori  trăim  astfel 
de  experienţe.  De  ce  putem  cunoaşte  pe  oameni  numai  în  marile  evenimente  din 
viata?  Fiindcă  aici  hotărîrea  şi  calculul  raţional  n'au  nici  o  valoare;  tot  ceeace  derivă 
din  valori  şi  criterii  exterioare,  dispare,  pentru  a  lăsa  locul  unor  determinante  mai 
adânci.  Este  curios  cum  oamenii  exagerează  valoarea  hotărîrii,  a  atitudinii  în  marile 
evenimente,  când  în  ele  suntem  mai  iresponsabili,  mai  aproape  de  fondul  nostru 
iraţional.  Nu  avem  noi  în  trăirile  totale  sentimentul  unei  invadări  irezistibile,  al  unui 
proces  ascuns  ce  se  desfăşură  în  noi,  dominându-ne?  De  unde  iluzia 
autodeterminării?  Interpretarea  posterioară  a  oamenilor  după  ce  procesul  s'a 
consumat,  îi  face  insensibili  la  iraţionalitatea  procesului,  din  care  nu  mai  rămâne  în 
înţelegerea  lor  decât  o  schemă.  Şi  deşi  în  experienţa  procesului,  iresponsabilitatea 
este  vădită,  orgoliul  animalului  raţional,  nu  vrea  să  admită  rolul  destinului  interior  la 
marile  răspântii  ale  existenţei  lui.  Acest  orgoliu  dispare  la  acei  a  căror  existenţă  este  o 
sumă  de  răspântii  şi  la  cari  trăirile  totale  sunt  atât  de  frequente  încât  se  simt  depăşiţi, 
în  fiecare  moment.  Când  trăeşti  extrem  de  intens,  conţinuturile  fiinţii  tale 
debordează  limitele  unei  existenţe  individuale;  ai  atunci  impresia  că  în  fine  palpită 
forţe  necunoscute,  adânci  şi  îndepărtate,  că  se  consumă  un  destin  de  care  eşti 
iresponsabil.  Valoarea  nulă  a  hotărîrii  raţionale  răsare  atunci  într'o  evidenţă 
dureroasă.  Ca  indivizi,  avem  fatal  conştiinţa  limitării  noastre,  a  mărginirii 
individuaţiei;  din  acest  motiv,  ne  doare  şi  ne  surprinde  când  tensiunea  intimă 
explodează  în  conţinuturi  atât  de  vii,  atât  de  profunde  şi  de  debordante,  dându-ne 
impresia  infinitului  lăuntric  în  conştiinţa  mărginirii  fatale  a  oricărei  individualităţi. 

Dintre  oameni  sunt  impresionanţi  numai  aceia  a  căror  existenţă  este  o  serie  de 
răspântii,  numai  oamenii  cari  au  destin,  a  căror  viaţă  se  dilată  atât  de  mult  încât  n'o 
mai  pot  domina  în  nici  un  fel.  Totul  este  să  ai  destin,  să  fii  un  “caz".  Prezenţa  ta  să  fie 
o  mustrare,  o  teamă,  o  nelinişte,  un  extaz  sau  o  bucurie.  Nimeni  să  nu  ştie  cât  vei  trăi, 
ce  vei  face,  cum  vei  gândi,  ci  doar  o  teamă  şi  o  bucurie  pentru  prăbuşirile  şi  înălţările 
tale,  să  facă  din  existenţa  ta  o  surpriză  continuă,  o  nelinişte  ciudată.  Să  fii  pentru 
altul  prilej  de  alarmă,  de  presentimente,  de  meditaţie,  de  ură  si  de  entuziasm;  nimeni 
să  nu  fie  sigur  de  drumul  pe  care  mergi,  precum  nimeni  să  nu  fie  sigur  de  drumul  pe 
care  vei  apuca.  Existenţa  ta  să  fie  o  problemă  irezolvabilă,  pe  care  nici  moartea  să  n'o 
poată  rezolva  vreodată,  ci  absenţa  ta  fizică  să  mărească  chinul  neînţelesului.  Toţi 


Articole  clin  Presa  Legionară 


264 


oamenii  cari  n'au  un  destin  şi  cari  nu  pot  deveni  “cazuri",  calcă  sigur  în  existenţă, 
sunt  siguri  că  ei  trebue  să  ajungă  undeva;  căci  finalul  este  implicat  în  premisele  fîinţii 
lor.  Acel  om,  însă,  care  e  un  "caz",  este  pentru  el  însuşi  o  nelinişte  absolută  şi  un 
prilej  de  nelinişte  pentru  alţii;  în  el  tremurul  individuaţiei  este  o  halucinaţie,  un 
extaz,  o  reverie  sau  o  explozie,  o  creaţie  infinită,  un  nimic  ce  devine  fiinţă.  Şi  atunci  i 
se  pune  aceluia  ultima  întrebare:  dacă  lumea  a  fost  creată  sau  dacă  n'a  fost  încă. 

Trebue  anulate  într'un  mod  oarecare  memoria  şi  toate  sentimentele  cari  încearcă 
să  se  cristalizeze  în  noi.  Toate  afecţiunile  durabile,  toate  regretele  şi  toate  aspiraţiile 
ce  se  dilată  pe  o  sferă  mare  de  timp  ne  împiedică  să  trăim,  ne  încurcă  şi  ne 
îngreunează  existenţa.  Dece  să  ne  mai  aducem  aminte  de  ceva  şi  de  ce  să  mai  dorim 
ceva,  dece  încercăm  să  umplem  trecutul  cu  o  nesfârşită  serie  de  conţinuturi  şi  să 
anticipăm  viitorul  printr'o  tot  atât  de  nesfârşită  serie  de  conţinuturi?  Dece  să  mai 
avem  sentimente,  cari  să  evolueze  în  timp  şi  să  ne  legăm  prin  ele  de  obiecte?  Dece  să 
ne  mai  ataşăm  de  lume  în  timp?  Oare  n'am  putea  trece  peste  aceste  piedici  în  calea 
vieţii  noastre  printr'o  trăire  pură,  care  ar  scoate  actele  vieţii  dintr'o  integrare  şi  o 
semnificaţie  generală?  Trăirea  sub  dimensiunea  amplă  a  timpului  face  din  orice  act 
al  vieţii,  un  element  în  succesiune,  o  verigă  dintr'un  lanţ,  un  aspect  fragmentar  şi 
simbolic;  în  ea,  toate  actele  vieţii  devin  materiale  de  memorie,  creându-se  astfel  o 
permanenţă  inutilă  a  eului.  Căci  este  inutil  să  simţi  şi  să  ai  conştiinţa  permanenţii  şi 
continuităţii  eului,  cu  evoluţii  de  sentimente,  cu  progres  de  aspiraţii  şi  cu  adâncimi 
de  regrete.  Totul  este  să  poţi  fi  total  fără  să  ai  memorie.  Şi  aceasta  nu  e  posibil  decât 
prin  realizarea  integrală  a  fiecărui  act  de  viaţă  fără  conştiinţa  distanţei,  fără 
perspectiva  relativităţii  lui  în  cadrul  celorlalte  acte.  Vieţuirea  absolută  în  clipă  ca 
supremă  actualitate  a  vieţii  individuale,  ne  poate  duce  la  anularea  memoriei  şi  la 
eliminarea  desnădejdii  de  a  trăi  în  timp.  Să  nu  trăim  momentele  vieţii  ca  probleme, 
ci  ca  realizări  absolute;  să  trăim  în  fiecare  clipă  ca  si  cum  am  trăi  ceva  definitiv,  fără 
început  şi  fără  sfârşit.  Niciodată  să  nu  credem,  că  începem  ceva  şi  sfârşim  ceva,  ci 
viaţa  noastră  să  fie  ca  o  beţie  de  fiecare  clipă,  în  care  fiind  totali  şi  prezenţi  să  nu 
avem  ce  uita  şi  să  nu  avem  ce  dori.  Numai  realizarea  absolută  în  clipă,  ne  poate  scăpa 
de  tortura  de  a  avea  un  timp  al  nostru,  cu  cadavrele  trecutului  şi  cu  sigurele  cadavre 
ale  viitorului.  Fiind  în  fiecare  moment  total,  n'ai  ce  arunca,  deoarece  nimic  nu  te 
apasă  din  afară,  dela  distanţă,  ci  rămâi  ca  o  existenţă,  ca  o  totalitate  de  existenţă, 
pentru  care  nici  viaţa,  nici  moartea  nu  mai  pot  avea  o  semnificaţie.  Atunci  te  miri 
când  ţi  se  spune  că  trăeşti  precum  te  miri  când  ţi  se  spune  că  mori. 

INTEGRARE  ÎN  ISTORIE 


de  Traian  HERSENI 

Există  vremuri  în  care  istoria  ne  integrează  în  fiinţa  ei  oarecum  fără  voia  noastră 
şi  ni  se  impune  ca  o  poruncă  mai  tare  şi  mai  presus  de  noi.  O  astfel  de  perioadă  a  fost 
pentru  Români  vremea  pregătitoare  şi  înfăptuitoare  a  Unirii.  Părtaşii  generaţiei  de 
atunci  şi-au  găsit  rostul  în  mersul  însuşi  al  istoriei  naţionale,  evenimentele  i-au  prins 
întregitor  şi  i-au  aşezat  la  posturi  după  nevoi  obiective.  Există  însă  vremuri  în  care 
istoria  ne  cheamă,  dar  nu  ne  porunceşte,  în  care  insul  se  simte  slobod  şi  fără  de 
răspundere,  în  care  integrarea  în  istorie  trebue  să  pornească,  organizată  şi  voită, 
chiar  din  partea  noastră.  O  astfel  de  perioadă  este  vremea  dela  Unire  încoace. 


140  -  Revista  "Gând  Românesc",  Cluj.  Anul  III,  Nr.  1,  Ianuarie  1935. 


Nicolae  Niţă 


265 


Generaţia  de  după  Unire  nu-şi  află  rostul  prin  simpla  ei  aşezare  în  istorie,  cu  toate  că 
acest  rost  există.  Constrângerea  astăzi  este  mai  mică,  misiunile  mai  puţin  grabnice, 
încât  generaţia  noastră  poate  să  creadă  că  e  liberă  să  aleagă  drumul  spinos  al  istoriei, 
dar  se  poate  tot  atât  de  bine  mulţumi  cu  ce  i-au  lăsat  înaintaşii.  Cu  alte  cuvinte,  că 
poate  să-şi  caute  un  rost  în  istorie,  dar  poate  şi  să  trăiască  alături,  să  producă  sau  să 
consume.  Mai  presus  de  putinţe  stau  însă  datoriile.  In  lumina  acestora  trebue 
cercetată  orice  situare  în  istorie.  Căci  însemnat  nu  e  ceeace  este,  ci  ceea  ce  ar  trebui 
să  fie.  în  toate  faptele  omeneşti  întâietatea  o  deţine  idealul  etic. 

Mai  întâi,  o  precizare  în  privinţa  misiunilor.  Nu  se  poate  tăgădui  că  ne  putem 
făuri  noi  înşine  o  misiune  şi  chiar  să  ne  împotrivim  istoriei  şi  mersului  ei  firesc. 
Societăţile  omeneşti  îşi  au  legile  lor  proprii  de  desvoltare,  dar  spre  diferenţă  de  legile 
naturii,  legilor  de  evoluţie  socială  ne  putem  opune  şi  le  putem  tulbura  funcţionarea. 
Desigur  nu  pentru  totdeauna,  pentrucă  istoria  este  mai  puternică  şi  mai  durabilă 
decât  noi,  dar  totuşi  un  amestec  al  nostru  rămâne  cu  putinţă.  Nu  o  singură  dată  în 
istoria  lumii  personalităţi  puternice  au  împiedecat  cursul  firesc  al  evenimentelor  sau 
le-au  abătut  calea.  Există  însă  misiuni  obiective,  exterioare  nouă,  pe  cari  nu  ne 
rămâne  decât  să  le  aflăm  şi  să  le  luăm  asupra  noastră  pentru  a  le  duce  la  îndeplinire. 
Sunt  adevăratele  misiuni  istorice.  Fiecare  epocă  îşi  are  nevoile  şi  putinţele  ei  proprii, 
născute  din  structura  vieţii  sociale  şi  a  desvoltării  ei  în  timp,  sub  determinarea 
mediului  înconjurător,  nevoi  care  aşteaptă  să  fie  împlinite  şi  putinţe  cari  se  vor 
întruchipate.  Numai  pe  linia  acestora  se  poate  vorbi  de  o  integrare  în  istorie. 

Se  va  înţelege  de  ce  problema  îmbină  în  ea  un  mănunchiu  de  termeni  în  aparenţă 
potrivnici  unul  altuia,  dar  de  fapt  legaţi  organic  prin  însăşi  firea  lucrurilor.  In  primul 
rând  o  unire  a  valorilor  locale  cu  valorile  universale,  apoi  o  unire  între  vremelnic  şi 
veşnicie,  în  sfârşit  o  realizare  a  ideei  de  om  în  condiţii  particulare  de  viaţă.  Precum 
vom  înfăţişa  la  rând. 

Un  raport  de  integrare  cu  istoria  nu  se  face  abstract  şi  nici  pe  cale  curat 
intelectuală,  el  presupune  o  legătură  cu  fiinţa  noastră  întreagă.  Integrarea  în  istorie 
nu  este  o  idee,  ci  un  stil  de  viaţă.  Faptul  acesta  nu  trebue  pierdut  nici  un  moment  din 
vedere.  El  însemnează  mai  întâi  de  toate  trăire  în  concret,  realitate  şi  nu  ideologie. 
Nu  ne  putem  integra  decât  într’o  istorie  anumită,  într’o  realitate  istorică  sau  socială 
concretă.  Aceasta  cuprinde  însă  o  determinare  îndoită,  de  natură  foarte  precisă:  loc 
şi  timp.  Istoria  nu  se  petrece  oriunde  şi  nici  oricând,  ea  aparţine  totdeauna  unor 
fiinţe  reale,  desvoltate  într’un  anumit  loc  şi  cuprinde  o  succesiune  organică  de 
momente  legate  în  chip  cauzal  şi  deci  necesar  între  ele.  Aceasta  însemnează  că  nu  ne 
putem  integra  în  istoria  oricărei  grupări  sociale  şi  nici  în  orice  perioadă  istorică,  ci 
numai  în  istoria  reală  din  care  noi  înşine  facem  parte,  în  istoria  ţării  în  care  trăim  şi 
anume  în  epoca  de  faţă  a  istoriei  naţionale,  în  care  putem  fi  părtaşi  activi  prin 
gândurile  şi  faptele  noastre.  Integrarea  în  istorie  nu  poate  să  însemneze  decât 
identificarea  noastră  cu  naţiunea  din  care  facem  parte  şi  numai  prin  ea  cu  întregul 
popoarelor  din  lume,  umanitatea.  Atâta  vreme  cât  realitatea  socială  imediată  din  care 
facem  parte  este  de  natură  naţională  nu  putem  fi  rodnici  şi  deci  nu  putem  pătrunde 
nici  în  universalitate  decât  pe  căi  naţionale,  afară  dacă  nu  ne  expatriem  şi  nu  intrăm 
în  cuprinsul  altor  realităţi.  Sociologia  a  lămurit  în  deajuns  partea  comunităţii  în 
procesul  creaţiei  şi  în  genere  situaţia  insului  în  societate.  Omul  nu  activează 
niciodată  strict  individual,  numai  viaţa  animală  se  petrece  pe  planul  acesta,  el  este 
determinat  în  toată  activitatea  lui  de  viaţa  socială  care  îl  înconjoară  şi  de  viaţa 
istorică  premergătoare.  De  aceea  omul  nu  poate  face  nimic  prin  propriile  puteri,  el 
trebue  să  lucreze  cu  forţe  sociale  şi  înlăuntrul  societăţii  din  care  face  parte.  Nu  făgă- 


Articole  clin  Presa  Legionară 


266 


duim  fireşte,  putinţa  unor  acţiuni  de  lărgire  a  cadrelor  sociale,  de  pildă  o  treptată 
lărgire  a  cercului  de  viaţă  dinspre  naţiune  spre  umanitate,  dar  nici  acţiunile  acestea 
nu  se  pot  împotrivi  legilor  fireşti  de  desvoltare,  cel  mult  pot  lucra  în  sensul  lor  şi  să  le 
grăbească  desăvârşirea.  Prin  urmare  în  stadiul  actual  de  desvoltare  socială  integra¬ 
rea  în  istorie  duce  cu  necesitate  la  fiinţa  naţională  şi  numai  dinlăuntrul  ei  şi  în 
sensurile  ei  organice  putem  tinde  spre  alte  ţeluri  sau  activa  pentru  alte  idealuri.  Altfel 
putem  cel  mult  să  distrugem,  dar  nu  dobândim  nimic  pozitiv.  Dintre  Germanii 
potrivnici  ţării  lor  şi  cei  cari  din  cuprinsul  stărilor  actuale  se  străduesc  să  asigure 
Germaniei  o  soartă  mai  bună,  numai  cei  din  urmă  păşesc  pe  calea  dreaptă.  Tot  aşa 
dintre  mulţimea  Ruşilor  refugiaţi  cari  defăimează  şi  acum  Rusia  Sovietică  şi  se  opun 
ei  cu  desăvârşire  —  şi  comuniştii  ruşi  cari  se  sbat  în  slujba  ţării  lor  ca  să  o  scoată 
odată  la  liman,  comuniştii  au  dreptate.  Iată  de  ce  nu  e  nimic  mai  firesc  decât  să 
întâlnim  pe  Germani  identificaţi  cu  naţional-socialismul,  pe  Italieni  cu  fascismul,  iar 
pe  Ruşi  cu  bolşevismul.  în  toate  aceste  cazuri  o  împotrivire  nu  poate  să  însemneze 
decât  nerodnicie:  distrugere  personală  fără  nici  un  folos,  situare  alături  de  istorie, 
neînţelegere  a  evenimentelor  şi  chiar  lipsă  de  legătură  interioară  cu  întâmplările  din 
jurul  nostru.  De  sigur  că  toate  regimurile  amintite  se  vor  schimba  odată  şi  odată,  dar 
până  atunci  cei  cari  le  suportă  nu  pot  decât  să  le  primească  şi  să  le  mărească  eficienţa 
pentruca  momentul  de  faţă  al  istoriei  lor  naţionale  să  nu  rămână  sterp  şi  abia  când  se 
vor  dovedi  necorespunzătoare  să  fie  părăsite  şi  înlocuite  cu  altele.  Iarăşi  nu  putem 
tăgădui  că  popoarele  uneori  rătăcesc  în  faptele  lor  şi  că  în  zile  de  acestea  suntem 
datori  să  luptăm  din  răsputeri  pentru  dreapta  lor  îndrumare,  dar  nici  acţiunea 
aceasta  n’o  putem  duce  împotriva  naţiunii  însăşi.  Cu  alte  cuvinte  şi  îngrădindu-ne  la 
realităţile  noastre,  integrarea  în  istorie  nu  poate  să  însemneze  primirea  cu  orice  preţ 
a  regimului  de  izbândă,  ci  fundamentarea  acţiunilor  noastre  în  realităţile  româneşti. 
Putem  săvârşi  aşadar,  orice,  atâta  vreme  cât  nu  prime  jduim  interesele  neamului 
însuşi.  Putem  de  pildă,  să  fim  filosemiţi  sau  filogermani  sau  filofrancezi,  putem  să 
milităm  într’o  politică  de  dreapta  sau  de  centru  sau  de  stânga,  putem  fi  ortodocşi  sau 
catolici,  etc,  dar  în  toate  trebue  să  păstrăm  ca  punct  de  plecare  şi  călăuză  fiinţa 
naţiunii  româneşti.  Aceasta  însemnează  că  dragostea  noastră  pentru  alte  seminţii, 
concepţia  noastră  politică  sau  credinţele  noastre  religioase  nu  pot  fi  îm-pinse 
niciodată  dincolo  de  interesele  naţionale.  De  câte  ori  se  va  pune  în  cumpănă  vreo 
problemă  de  acest  fel  şi  fiinţa  însăşi  a  ţării,  va  trebui  să  alegem  fără  şovăire  pe 
aceasta  din  urmă.  Să  ne  amintim  in  această  privinţă  de  atitudinea  socialiştilor 
„internaţionalişti,  umanitarişti,  antimilitarişti”  în  timpul  războiului.  Aproape 
niciunul  n’a  primit  să-şi  trădeze  ţara  în  numele  principiilor.  Realitatea  naţională  s’a 
dovedit  cu  acest  prilej  precumpănitor  mai  puternică  decât  concepţiile  antinaţionale. 
Şi  să  ne  închipuim  ce  ar  face  comuniştii  români,  rusofili  astăzi,  în  faţa  unei  invazii 
ruseşti.  Vor  refuza  să  lupte  împotriva  „fraţilor  de  doctrină”  sau  se  vor  alătura 
„burghezilor”  pentru  apărarea  patriei?  Nu  ne  îndoim  că  cei  mai  mulţi  şi  cei  mai  buni 
dintre  ei  vor  apuca  cea  din  urmă  cale.  Iată  ce  înţelegem  sub  integrare  în  istoria 
naţională.  Orice  politică  a  ţării  trebue  să  primească  fundamentarea  aceasta 
naţională,  fie  că  e  de  stânga,  fie  că  e  de  dreapta.  Naţionalismul  nu  poate  fi  o  doctrină 
de  partid,  ci  instinctul  însuşi  de  conservare  al  naţiunii,  spiritualizat  prin  conştiinţă. 
Altfel  triumful  unei  mişcări  parţiale  ar  putea  să  pună  în  joc  însăşi  fiinţa  noastră 
naţională.  Aşa  dar  cea  dintâi  urmare  a  integrării  în  istorie  este  naţionalismul  înţeles 
ca  fundament  al  tuturor  acţiunilor  noastre,  ca  fel  de  a  trăi  şi  de  a  te  găsi  în  lume. 
Numai  aşa  putem  tinde  spre  universalitate. 

Integrarea  implică  în  acelaşi  timp  o  legătură  organică,  nemijlocită  cu  prezentul. 


Nicolae  Niţă 


267 


Istoria  unei  naţiuni  este  procesul  de  autorealizare  desfăşurat  pe  trei  dimensiuni, 
trecutul  realizat,  viitorul  de  realizat  şi  prezentul  realizator.  Activi  nu  putem  fi  decât  în 
prezent.  Trecutul  reprezintă  o  realitate  gata  făcută,  pe  care  noi  o  putem  lua  ca  punct 
de  plecare,  o  putem  nesocoti  sau  o  putem  păstra,  dar  n’o  putem  reînvia  ca  atare  şi 
nici  n’o  mai  putem  schimba  în  vreun  fel.  Faţă  de  trecut  sarcina  noastră  se  reduce  la  o 
simplă  valorificare;  ca  fapt  rămâne  însă  neschimbat.  Viitorul  reprezintă  dimpotrivă  o 
simplă  posibilitate,  un  ideal  şi  ca  orice  posibilitate  realizarea  lui  nu  este  niciodată  o 
certitudine  şi  nici  nu  suntem  stăpâni  pe  fiinţa  lui.  Viitorul  este  un  simplu  plan  pe 
care  trebue  să-l  avem  mereu  sub  ochi  şi  trebue  să  tindem  către  realizarea  lui,  dar  care 
totuşi  nu  depinde  numai  de  noi  şi  uneori  e  cu  totul  departe  de  slabele  noastre  putinţe 
omeneşti.  Viitorul  ne  apare  ca  lumea  ireală  a  idealului  din  care  realizăm  uneori  părţi 
importante,  dar  din  care  întotdeauna  rămâne  un  rest,  fără  întruparea  căruia  goana 
noastră  nu  ia  sfârşit,  iar  viaţa  noastră  nu-1  mai  poate  atinge.  în  fiinţa  unui  neam, 
încare  noi  nu  ne  putem  socoti  decât  un  moment  neînsemnat  dintr’o  imensă  şi  bogată 
desfăşurare  de  viaţă,  trecutul  reprezintă  sarcina  generaţiilor  trecute,  iar  viitorul 
sarcina  generaţiilor  cari  vor  urma.  Prezentul  singur  este  sarcina  noastră,  în  care 
putem  interveni  cu  folos,  în  care  putem  săvârşi  istorie,  în  care  prin  cea  mai 
neînsemnată  faptă  a  noastră  putem  întregi  sau  micşora  fiinţa  mai  presus  de  noi  a 
societăţii.  Prezentul  este  singurul  moment  în  care  istoria  ne  este  deschisă,  în  care 
avem  putinţa  unei  integrări  reale  prin  propria  noastră  viaţă  (prezentul  măsurat 
individual,  ca  perioada  vieţii  în  care  putem  fi  în  vreun  fel  sau  altul  creatori  sau  cel 
puţin  păstrători  de  cultură  sau  civilizaţie).  în  această  lumină  prezentul  capătă  o  altă 
semnificaţie  decât  clipa  imediată  şi  neatârnată;  prezentul  nu  e  decât  o  punte,  o 
trecere  dela  ceea  ce  a  fost  spre  ceea  ce  va  urma  să  fie.  De  aceea  şi  integrarea  noastră 
în  prezent  nu  însemnează  o  rupere  cu  celelalte  dimensiuni  ale  timpului,  ci 
dimpotrivă  o  mai  puternică  legătură  cu  ele;  tocmai  pe  calea  aceasta  devenim  o  verigă 
necesară  în  lanţul  evoluţiei  sociale.  Prezentul  este  determinat  organic  de  trecut  şi 
viitor,  sub  forma  tradiţiei  şi  a  idealului  social,  încât  dacă  istoria  nu  ne  este  deschisă 
decât  prin  prezent,  ea  ne  determină  din  momentul  acesta  prin  fiinţa  ei  întreagă.  în 
primul  rând  trecutul.  El  însemnează  munca  tuturor  generaţiilor  cari  ne  preced, 
transmisă  nouă  ca  zestre  spirituală,  prin  tradiţie,  formând  suportul  şi  atmosfera 
istorică  în  care  lucrăm  şi  fără  de  care  ar  trebui  să  cădem  îndărăt  în  animalitate.  Nu 
toţi  ne  dăm  seama  de  importanţa  covârşitoare  a  tradiţiei  în  viaţa  popoarelor;  avem 
uneori  îndrăzneala  să  credem  sau  să  pretindem  că  istoria  începe  cu  noi.  In  realitate, 
pe  orice  tărâm  de  activitate  ne-am  găsi,  munca  noastră  actuală  a  fost  făcută  cu 
putinţă  prin  nenumărate  străduinţe  anierioare  depuse  pe  acelaşi  tărâm  de-alungul 
unor  vremuri  adeseori  incalculabile.  Mai  mult  decât  atât,  inovaţia  însăşi,  progresul 
adevărat,  nu  e  cu  putinţă  prin  nesocotirea  tradiţiei.  Nu  contribuim  la  propăşirea 
culturii  sau  a  civilizaţiei  cu  nici  o  revoluţie  radicală,  ci  numai  dacă  legăm  firul 
activităţii  noastre  de  unde  l-au  lăsat  din  mâini  înaintaşii  şi  căutăm  să-l  ducem  mai 
departe.  A  nesocoti  tradiţia  însemnează  a  te  aşeza  pe  un  punct  de  plecare  inferior 
înaintaşilor,  dimpotrivă  continuarea  ei  însemnează  cu  necesitate  un  pas  mai  departe. 
Revoluţiile  înseşi  n’au  devenit  fructuoase  decât  când  s’au  întors  la  stările  vechi  şi  au 
încercat  să  le  transforme  dinlăuntru.  Apoi  viitorul.  El  acţionează  pe  calea  idealului. 
Importanţa  acestuia  nu  este  mai  mică  decât  a  tradiţiei.  Popoarele  lipsite  de  un  ideal 
sunt  pierdute  pentru  civilizaţie.  Individualitatea  lor  se  destramă  şi  existenţa  lor 
istorică  ia  sfârşit.  Idealul  însă  pare  mai  puţin  necesar  decât  tradiţia.  Tradiţia  ne 
stăpâneşte  uneori  şi  fără  vrerea  noastră,  idealul  dimpotrivă  poate  fi  mereu  înlocuit  cu 
scopuri  secundare  sau  cu  simpla  vieţuire  în  actualitate.  Faptul  nu  este  adevărat  decât 


Articole  clin  Presa  Legionară 


268 


pentru  indivizi.  Ca  popor  nu  putem  avea  decât  un  singur  ideal,  întruparea  tuturor 
virtualităţilor  noastre  existenţiale,  împlinirea  destinului  naţional,  iar  pe  acesta  trebue 
să-l  avem  mereu  în  faţă,  altfel  mersul  istoriei  devine  rătăcire  şi  irosire  de  timp.  Un 
popor  nu  se  poate  desinteresa  de  ziua  sa  de  mâine,  nu  poate  trăi  numai  în  actualitate, 
pentrucă  în  viaţa  lui  fiecare  clipă  îşi  are  un  rost  precis  şi  fiecare  moment  trebue  să-i 
asigure  o  mai  deplină  realizare  de  sine.  Din  aceleaşi  pricini  în  viaţa  popoarelor 
continuitatea  este  o  condiţie  a  existenţei.  Orice  întrerupere  şi  orice  abatere  se 
plăteşte  scump.  încă  un  fapt  de  care  nu  ne  dăm  întotdeauna  bine  seama.  Toate 
popoarele  moderne  şi-au  impus  felurite  forme  de  viaţă  după  împrejurări  exterioare  şi 
chiar  inspiraţii  de  moment,  pe  cari  s’au  văzut  nevoite  să  le  părăsească  mai  târziu  ca 
nepotrivite  şi  vătămătoare.  Este  una  din  consecinţele  cele  mai  dezastruoase  ale 
neîncadrării  în  istorie.  Când  o  generaţie  de  oameni  uită  zestrea  trecutului  şi 
nesocoteşte  porunca  viitorului  soarta  naţiunii  este  puternic  primejduită.  Scăparea  nu 
poate  veni  decât  dela  idealul  social,  ca  drumul  cel  mai  sigur  de  orientare.  Legătura 
noastră  cu  prezentul  în  sens  de  acţiune  eficientă  în  mersul  istoriei,  ne  situează  aşa 
dar  în  legătură  organică  şi  cu  trecutul  şi  cu  viitorul. 

Tălmăcite  toate  acestea  din  punctul  de  vedere  al  insului  integrat  în  istorie  şi  al 
datoriilor  sale  faţă  de  aceasta,  dobândim  un  îndreptar  de  acţiune  destul  de  sigur  şi  de 
eficace.  Respectul  faţă  de  tradiţie  apără  de  improvizaţii,  de  construcţii  spirituale  fără 
viaţă.  Luând  ca  punct  de  plecare  în  toate  acţiunile  noastre  istoria  grupării  din  care 
facem  parte,  fapta  noastră  va  creşte  organic,  susţinută  de  întreg  trecutul  şi  verificată 
prin  experienţe  colective  nenumărate.  Urmărirea  idealului  social  ne  apără  la  fel,  de 
provizorate,  de  fapte  săvârşite  pentru  o  zi,  lipsite  de  suflet  şi  durată.  Nu  e  nimic  mai 
vătămător  în  viaţa  popoarelor  decât  acţiunile  întreprinse  de  pe  o  zi  pe  alta.  In  toate 
acţiunile  noastre  sociale,  fie  cât  de  neînsemnate,  trebue  să  avem  mereu  în  vedere 
faptul  că  viaţa  naţiunii  din  care  facem  parte  întrece  cu  mult  pe  a  noastră  şi  nu  ne-am 
făcut  datoria  decât  dacă  am  socotit-o  ca  scop  în  sine,  nu  ca  mijloc  al  vieţii  noastre 
restrânse.  Simţământul  istoric  ne  ţine  mereu  treaz  în  conştiinţă  adevărul  că  înainte 
de  noi  pe  pământul  acesta  au  fost  mii  de  generaţii  cari  ne-au  făcut  nouă  cu  putinţă 
viaţa  de  azi  şi  că  după  noi  vor  urma  alte  mii  de  generaţii,  viaţa  mai  bună  a  cărora  va 
trebui  s’o  pregătim  noi.  în  această  perspectivă  nu  dobândeşte  o  valoare  decât  ceea  ce 
se  însumează  într’un  fel  sau  altul  pe  linia  de  desfăşurare  a  istoriei.  Cu  altă  expresie 
simţimântul  istoric  se  chiamă  simţ  de  răspundere  faţă  de  viitorime,  în  care  se 
cuprinde  şi  ascultarea  faţă  de  porunca  vremurilor  precedente. 

Istoria  deşi  ne  cuprinde  este  întotdeauna  o  realitate  mai  presus  de  noi.  Integrarea 
noastră  în  ea  poate  porni  dela  consideraţii  diferite,  dar  odată  integrarea  săvârşită, 
trebue  să-i  acceptăm  ritmul  ei  de  viaţă,  în  care  prezentul  nu-i  decât  o  legătură  dintre 
trecut  şi  viitor,  dar  un  moment  de  o  importanţă  fără  seamăn,  fiind  singurul  în  care 
noi  putem  însemna  ceva  şi  prin  care  putem  rămâne  în  istorie.  De  aceea  datoria 
noastră  faţă  de  istorie,  după  datoria  integrării  însăşi  este  respectul  vieţii  ei  organice 
şi  actualizarea  maximă  a  tuturor  virtualităţilor  cari  cad  sub  puterea  noastră  de 
acţiune.  Iată  ce  însemnează  participare  conştientă  la  viaţa  şi  menirea  unui  neam, 
activitate  pe  linia  destinului  naţional.  Vremelnicia  se  însumează  în  veşnicie. 

Dacă  drumul  spre  universalitate  şi  drumul  spre  veşnicie  duc  prin  istorie,  iar 
aceasta  aparţine  grupării  din  care  facem  parte,  se  înţelege  uşor  de  ce  se  impune 
integrarea  noastră  în  istorie.  Ceea  ce  deosebeşte  pe  om  de  animalitate  este  viaţa 
spirituală,  conştiinţa  legată  de  valori  universale  şi  de  valori  veşnice.  In  concret 
această  existenţă  nu  ne-o  mijloceşte  decât  istoria;  numai  în  cuprinsul  ei  ne  putem 
întrece  pe  noi  înşine  şi  putem  să  ne  realizăm  ca  oameni.  Prin  urmare,  sau  renunţăm 


Nicolae  Niţă 


269 


la  viaţa  omenească  şi  atunci  nici  o  problemă  nu  ne  mai  tulbură,  vieţuim  asemenea 
animalelor,  sau  ne  străduim  să  devenim  oameni,  să  ne  realizăm  pe  linia  spiritului, 
dar  atunci  integrarea  în  istorie  nu  poate  fi  înlăturată,  fie  că  ne  vine  dela  împrejurări 
obiective,  fie  că  ne-o  impunem  noi,  cu  voia  noastră.  în  definitiv  nu  există  om  abstract 
decât  ca  idee  sau  ca  ideal,  ca  fapt  există  numai  oameni  condiţionaţi  geografic,  istoric, 
social,  naţional,  etc.  (adică  Germani,  Francezi,  Români  şi  a.  m.  d.).  Realizarea  omului 
se  face  în  anumite  condiţii  obiective  cari  nu  ne  aparţin  şi  pe  cari  nu  suntem  stăpâni, 
încât  singura  posibilitate  de  realizare  a  noastră  ca  oameni  duce  prin  realitatea 
românească,  prin  istoria  naţională,  problema  fiind:  cum  înfăptuim  omul  românesc? 
(După  o  expresie  care  nu  ne  aparţine,  dar  pe  care  o  găsim  foarte  nemerită). 
Integrarea  în  istorie  prin  urmare,  nu-i  o  problemă  oarecare  nici  pentru  ins,  nici 
pentru  obşte,  ci  o  problemă  de  viaţă  şi  de  moarte,  problema  însăşi  a  existenţii 
noastre  în  lume  ca  realitate  vie  şi  de  sine  stătătoare. 

+  ION  I.  MOŢA  '4' 

de  Ion  CHINEZU 

Fie-ne  îngăduit  să  aducem  în  această  revistă  ardeleană  omagiul  nostru  adânc 
publicistului  care  şi-a  luat  sborul  de  pe  aceste  meleaguri,  ducând  mai  departe  o 
tradiţie  familiară  atât  de  scumpă  Ardealului  de  ieri,  omului  cu  inima  neprihănită  şi 
eroică,  în  viaţă  şi  în  moarte,  Ion  I.  Moţa. 

Sufletul  ţării  a  vibrat  prelung  la  auzul  ştirii  despre  moartea  lui  năpraznică,  sufletul 
bun  şi  mare  al  ţării  româneşti  i-a  cuprins  pe  el  şi  pe  Vasile  Marin,  cu  dragostea 
înduioşată  din  care  răsar  legendele.  Jertfa  vieţii,  acceptată  cu  solemna  seninătate  a 
celor  ce  cred  în  rodnicia  ei,  se  învălue  subt  ochii  noştri  în  apoteoză  de  baladă.  Dar 
moartea  aceasta  nu  e  decât  actul  final,  încheierea  logică  a  unei  vieţi  a  cărei  lege  de 
fiecare  zi  a  fost  eroismul.  Ion  I.  Moţa  a  trăit  în  atmosfera  pură  a  culmilor  nu  prin 
excepţie  şi  nu  prin  curiozitatea  intermitentă  a  diletanţilor  căutători  de  experienţe,  ci 
urmând  cu  statornicie  porunca  unui  destin  înalt. 

într’un  articol  publicat  în  „Pământul  strămoşesc”  din  1  Septemvrie  1927,  sub  titlul 
„O  vorbă  ardelenească  pentru  „Lordul”  Rothermere”,  Ion  I.  Moţa  scria  aşa:  „în  noi 
vorbeşte  adâncul  unui  suflet  curat,  gata  de  orice  jertfă  pentru  apărarea  adevărului 
care  ne  e  singurul  îndemn.  Noi  nu  vorbim  de  lângă  sacul  cu  bani  (şi  în  eventuale  zile 
de  foc,  nu  ne  vom  apăra  spusele  în  felul  cum  le  vor  apăra  asemenea  gladiatori),  ci  noi 
vorbim  din  pragul  eternităţii  în  care  suntem  gata  oricând  să  intrăm,  pentru 
împlinirea  acestui  ceresc  îndemn”...  —  Pretenţiilor  rothermeriste  Ion  I.  Moţa  opune 
apărarea  ţării  din  „pragul  eternităţii”.  Poziţia  e  profund  caracteristică  şi  e  invincibilă. 
Omul  acesta  a  trăit  în  permanenţă  pe  un  plan  metafizic  şi  lucrurile  acestei  vieţi  le-a 
măsurat  după  criterii  de  eternitate.  Aici  nu  sunt  grade  şi  nuanţe,  nu  sunt 
compromisuri  şi  concesii.  Obligaţiile  de  a  merge  până  la  capăt  în  apărarea  unei 
poziţii  recunoscută  ca  dreaptă,  sunt  dela  sine  înţelese  şi  sunt  atât  de  fireşti,  încât 
riscul  vieţii  devine  un  amănunt  lipsit  de  importanţă. 

Acesta  e  climatul  în  care  a  trăit  Ion  I.  Moţa. 

Cine  l-a  cunoscut  nu  se  poate  să  nu-mi  dea  dreptate  şi  cine-i  citeşte  cartea:  „Cranii 
de  lemn”,  prieten  sau  adversar,  nu  se  poate  să  nu  se  pătrundă  de  prezenţa 
dogoritoare  a  unei  credinţe  nemărginite. 

A  fost  un  prinţ  al  spiritului  şi  purta  distincţia  unui  destin  excepţional  cu  acea 


141  -  Revista  "Gând  Românesc",  Cluj.  Anul  V,  Nr.  1,  Ianuarie  1937. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


270 


firească  lipsă  de  ostentaţie  care  e  suprema  podoabă  a  celor  aleşi.  în  toată  făptura  lui 
fină  şi  curată,  în  ochii  limpezi  ca  seninul  cerului,  în  vorba  lui  apropiată  şi  caldă  era 
numai  măsură  şi  armonie,  —  şi  izbucnirile  patetice  pe  care,  judecând  după 
viforoasele  peripeţii  ale  vieţii  lui  de  luptător,  cineva,  necunoscându-1  îndeajuns,  i 
le-ar  fi  presupus,  erau  streine  de  el.  Viaţa  lui,  măreţ  îndrumată,  —  în  întregimea  ei  şi 
nu  prin  aparenţe  căutate,  —  avea  o  consecvenţă  interioară,  un  echilibru  de  oţel.  Şi 
prin  realizarea  acestei  minunate  şi  aristocratice  cuviinţe,  Ion  I.  Moţa  a  fost  o 
întrupare  autentică  a  geniului  rasei  noastre  de  ţărani  de  străveche  nobleţe. 

Ion  I.  Moţa  a  crezut,  a  trăit  pentru  credinţa  lui  şi  a  murit  pentru  ea  moarte  de 
martir.  Prin  ce  vâlvătăi  s’a  limpezit  lamura  acestei  credinţe 
ireductibile,  atotbiruitoare,  nu  vor  şti-o  decât  foarte  puţini;  poate  nimeni...  Va 
rămânea,  poate,  o  taină  închisă  pe  veci  în  maiestoasă  tăcere  a  morţii.  Dar  că  pragul 
certitudinilor  definitive  şi  iluminate  l-a  cucerit  prin  lupte  şi  sbucium,  prin  victorii 
asupra  lui  însuşi,  e  de  ghicit  din  cuvinte  de  foc  ca  acestea:  „Când  vei  spune 
cumpliţilor  tăi  duşmani:  Nu-mi  pasă  dacă  mă  veţi  zdrobi  sau  nu,  nu-mi  pasă  dacă 
voi  vedea  sau  nu  ziua  biruinţei,  dar  sunt  sigur  că  jertfa  mea  va  aduce  prăbuşirea 
voastră,  şi  când  porneşti  şi  te  menţii  în  luptă  până  la  capăt,  cu  această  hotărâre 
senină,  nu  încape  nici  o  îndoială  că  porţi  în  tine  o  forţă  pe  care  nici  o  tehnică 
represivă  nu  o  poate  birui.  Spiritul  de  jertfă  este  esenţialul ”  („Cranii  de  lemn”, 
p.  212). 

Spiritul  jertfei  totale  a  fâlfâit  ca  un  steag  în  naţionalismul  lui  Ion  I.  Moţa. 
Naţionalism  arzător,  pentru  care  patria  era  înglobată  în  categoriile  divinului  şi  care 
se  înfiora  de  zările  infinite  ale  vieţii  fără  început  şi  fără  sfârşit  a  neamului.  în  sufletul 
lui  Ion  I.  Moţa,  s’a  aprins  din  nou  flacăra  din  sufletul  eroic  al  lui  Bălcescu. 

A  murit  la  Majadahonda,  alături  de  tovarăşul  de  gânduri  şi  credinţă,  Vasile  Marin, 
simbolizând  şi  prin  această  moarte  frăţească,  desăvârşirea  unirii  româneşti  pe  care 
cu  atâta  avânt  a  susţinut-o.  A  murit  pe  tărâmuri  îndepărtate,  pentru  Cruce  pe  care  o 
socotea  indisolubil  legată  de  soarta  neamului  său.  Dar  ideea  morţii  o  primise  de  mult 
şi  îi  adâncise,  ca  nimeni  altul,  sensul  tainic  şi  fecund  pentru  viaţa  veşnică  a  Patriei. 


Nicolae  Niţă 


271 


Revistă  de  cultură  naţionalistă 


Articole  clin  Presa  Legionară 


272 


CREDINŢA  ("credinţa  zugrăveşte  icoanele'n  biserici")  142 

deVasile  I.  POSTEUCĂ 

"Credinţa  zugrăveşte  icoanele'n  biserici",  a  spus  poetul,  prescurtând  în  predicatul 
cugetării  un  câmp  de  înţelesuri.  Icoanelor  de  credinţă,  fiecine  le  dă  viaţă  în  măsura 
însufleţirii  sale.  Iar  Românul  însufleţit  din  veacuri  de  icoanele  dreptăţii,  curăţeniei  şi 
blândeţii,  şi-a  plămădit  firea  pe  calea  fără  greş  a  virtuţilor  credinţii.  Te  miri  că-1 
veştejeşte  viclenia,  că-1  răscoală  strâmbătatea  şi  că,  totuşi,  le  îndură  cu  supunere?  Te 
uimeşte  neîncrederea  în  străini  şi  sufletul  deschis  între  ai  lui?  Citeşti  în  ochii  lui 
mâhnirea  omului  bun,  omului  liber,  căruia  i  se  dă  cinstea  omenească  ce  i  se  cuvine? 
în  ispravă,  în  cântec,  în  punere  la  cale  se  vădeşte  cugetul  drept  şi  cumpănă  înţeleaptă 
a  firii  lui.  Românul  e  omul  credinţii,  omul  luminii. 

Astăzi,  orânduirile  târgoveţilor  şi  năpădirea  păgânilor  îl  năpăstuesc  şi-l  clatină.  Ce 
se  va  alege  din  credinţa  lui,  care  mereu  l-a  călăuzit  spre  bine?  Nu  sunt  oare  astăzi 
legiuirile  şi  legăturile  între  oameni  date  pradă  unui  duh  rău?  Comoara  cea  mai  de 
preţ  a  sufletului  românesc,  virtuţile  binelui  creştinesc,  din  care  îşi  trage  puterile,  stau 
de  izbelişte  sub  năvala  orânduirilor  şi  seminţiei  păgâne.  Dar  încă  mai  răsare  şi  se 
înalţă  în  inimile  româneşti  credinţa  închinată  icoanelor  curate,  şi  sufletele  creştineşti 
răspund  chemării  de  veacuri  a  neprihănirii  neamului. 

"Cum  florile  multe  ele  graiu  de  miresme  schimbă". 

♦ 

Născut  român  şi  creştin  de  legea  răsăritului,  crezi  că  poţi  şterge  din  tine  pecetea 
neamului  şi  a  credinţei?  Eşti  şi  rămâi  om  al  sufletului  neprefăcut,  al  ochiului 
limpede,  al  năzuinţei  către  înalt,  porţi  sădite  în  fire  poruncile  credinţii  lui  Isus. 

în  casele  bunicilor  noştri  icoanele  stăteau  spre  răsărit,  postul  era  sfânt, 
sărbătoarea  era  a  lui  Dumnezeu.  Povara  vieţii  o  duceau  cu  mulţămire,  călăuziţi  de 
înţelepciunea  simplă  a  datoriei  necârtite.  Ei  nu  cunoşteau  luxul  uşuratec  al  gândirilor 
"gingaşe",  nici  petrecerile  viclene  ale  deşteptăciunii  goale.  Cugetarea  lor  era 
cucernică  înălţare  în  contemplarea  adevărurilor  veşnice  asupra  vieţii  şi  a  morţii.  Ei 
nu  luau  în  deşert  nici  surcica,  nici  pe  Dumnezeu.  Morala  lor  era  sănătoasă,  aşa  cum 
se  statornicise  din  îmbinarea  credinţei  strămoşeşti  cu  legile  traiului.  Era  etica  cinstei 
şi  temeiniciei,  care  izvodea  oameni  de  ispravă  şi  de  faptă  dreaptă.  Ei  acopereau  sub 
blândeţe  străşnicia  credinţei  lor  şi  înfierau  ceeace  era  rău  sau  netrebnic  numai  cu 
dojana  că  "nu  e  frumos".  Suflete  de  iasomie  în  oameni  dintr'o  bucată  ca  trunchiul  de 
fag,  între  credinţă,  cugetarea  şi  fapta  lor  nu  era  neîndintare  sau  şovăială. 

Cu  asemenea  oameni  era  uşor  să  duci  o  ţară.  Inimile  supuse  cu  cinste  dreptăţii  şi 
datoriei  erau  legate  trainic  întreolaltă  pe  plaiul  obştesc  al  neamului,  şi  durau  pod 
neclintit  zbântuirilor  istoriei.  Astăzi  din  popor  se  mai  înalţă  icoana  de  cleştar  a  firii 
româneşti,  blândă,  vânjoasă,  urând  amestecul,  înnoirile  străine,  iubitoare  de  aşezare, 
de  obiceiuri  şi  orânduiri  vechi  şi  încercate.  Credinţa  de  demult  mai  însufleţeşte 
munţii  păduroşi  şi  şesurile  mănoase,  dar  se  opreşte  la  zidurile  târgurilor. 

♦ 


142  -  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  I,  Nr.  4,  1935. 


Nicolae  Niţă 


273 


Cugetul  drept,  inima  cinstită  şi  sufletul  senin  înfloreau  pe  moşia  noastră,  când 
flacăra  vânătă  a  vicleniei,  a  pândei  hoţeşti  şi  a  dulcegăriei  prefăcute  şi  jăcmănitoare  a 
năvălit  sub  chipuri  roşiatice  şi  cu  glasuri  piţigăiate  dinspre  miază-noapte.  Bălăria 
nouă  a  necredinţei  otrăvitoare  s'a  înrădăcinat  la  noi  sugând  de  rod  ogorul  grânelor 
curate.  Străinul  pripăşit  nu  s'a  supus  credinţei  româneşti,  care  l-ar  pierde.  Din 
necredinţa  lui  şi-a  făurit  unealtă  de  izbândă  asupra  credinţei  româneşti.  Şi  pe  cât  de 
tare  se  întemeia  ţara  pe  credinţa  noastră,  pe  atâta  o  surpă  necredinţa  lui.  Lege,  ţară, 
neam,  sunt  cuvinte  sfinte  nouă  şi  goale  lor.  Porunca  de  sus  ne  află  grabnici  şi  supuşi 
la  împlinire,  iar  pe  ei  scârbiţi  şi  puşi  pe  fereală.  Noi  ducem  cu  drag  partea  noastră  de 
povară,  ei  o  ocolesc,  căci  ţara  şi  neamul  acesta  nu  sunt  ale  lor,  ci  numai  sângele  supt. 
Dar  pe  ei  atât  de  mult  i-a  înverşunat  necredinţa,  încât  de  dânsa  vor  pieri.  Omul 
neputincios  de  credinţă,  e  mort.  A  fost  o  seminţie  care  a  scuipat,  a  biciuit  şi  a 
răstignit  pe  Messia  Cel  Născut  din  Fecioară,  şi  nu  s'a  mântuit.  închegat  în  ură,  adastă 
de  veacuri  un  desrobitor  să-i  dea  lumea  în  stăpânire.  Dar  când  acela  s'ar  ivi,  îl  vor 
lovi  cu  pietre  şi-l  vor  ucide.  Căci  sufletul  lor  mort  credinţei  a  rămas  numai  rânjet, 
răutate  şi  pizmă. 

Aceştia  sunt  duşmanii  cei  mulţi  şi  tari  ai  credinţei  noastre.  Pe  nesimţite  ei  au 
otrăvit  oraşele  şi  noi,  copiii  străbunilor  credincioşi,  ne  deşteptăm  într'o  zi  schimbaţi 
şi  rupţi  dintre  ei,  cu  sufletul  înveninat  şi  cugetarea  strâmbă.  Beţia  uşuratecă  a  ideilor 
moderne  ne-a  mânjit  simţirea  curată.  Dragostea,  virtutea,  datoria,  cinstea  -  toată 
comoara  credinţei  de  demult  se  clatină  în  noi  şi  cu  ochii  legaţi  păşim  fluerând  în 
tabăra  duşmanului.  Păgânia  şi  necredinţa  se  lăfăesc  azi  în  toate  cărţile  de  învăţătură. 
"Descătuşarea"  gândirii,  rămasă  zănatecă,  a  înarmat  mâna  străină  împotriva 
chiagului  sufletesc  care  făcea  trăinicia  neamului  de  demult. 

Cu  prilejul  unei  cărţi 

Cunoscuta  cercetătoare  a  datinelor  şi  credinţelor  poporului  românesc  şi  vajnica 
luptătoare  naţionalistă  de  ieri  şi  de  azi,  d-na  Elena  Niculita  Voronca,  îşi  adună  în 
acest  volum  poeziile  din  alte  vremuri,  când  sufletul  vibra'n  entusiasm  de  tinereţe  şi 
aprinsă  dragoste  de  ţară.  Din  pragul  anilor  plecaţi  să  nu  se  mai  întoarcă,  autoarea 
poartă  frumosul  gând  de-aşi  cinsti  strădaniile  de-o  viaţă  botezată'n  sbucium  şi  vis, 
prin  închingarea  lor  în  volum.  în  copciile  versului  vechiu  se  sbat  crâmpee  de  crâng 
macedonean  depărtat,  pe  unde  moşi  şi  strămoşi  şi-or  fi  distrămat  gândul  mucegăit  în 
temniţă  grecească,  sau  melancolii  de  toamnă,  plânse  la  graniţi  despărţitoare  de  fraţi 
ce  nu  mai  sunt.  Peste  tot  vibrate  de  cald  naţionalism,  care  scoboară,  pe  drumul  spre 
plinire  -  prin  temniţă  jilavă,  legând  mai  clar  inelul  jertfelor  noastre  de  totdeauna  cu 
cele  prezente  "Odată  am  cântat  o  horă  /  O  tristă  horă  am  cântat  /  Iar  tinerimea  a 
jucat  /  Cu  veselie  mândră  horă  /  în  pas  uşor  şi  legănat  /  Precum  e  datina  la  horă" 
(pag.  16).  In  sărăcia  poeziei  bucovinene  de  dinainte  de  marele  răsboi, volumul  d-nei 
Elena  Niculiţa  Popovici  îşi  găseşte  loc  merituos  adăugându-se  la  celelalte  opere  ale 
ei,  cari  constitue  salbe  de  floare  şi  vis  în  pomul  vieţii  ce  plin  de  vară  înfruntă 
toamnele  şi  apusul. 


Vasile  I.  POSTEUCĂ 


♦  ♦  ♦ 


...  noi  nu  credem  în  nimic,  decât  că  doi  şi  cu  doi  fac  patru",  este  lozinca 


Articole  clin  Presa  Legionară 


274 


sceleratului  care  dădea  milostenie  cinică  de  dragul  "umanităţii".  Şi  astăzi  trufaşii 
păgâniei  nu  mai  cred  nici  în  asta,  totul  este  relativ,  totul  e  după  cum,  viaţa  nu  are  legi 
decât  pe  ale  poftei.  Cine  mai  trăeşte  din  bunătate,  jertfă,  ascultare?  Hai  să  dăm  şi  noi 
din  umeri  şi  să  ne  facem  loc  cu  coatele,  fiecare  pentru  sine  şi  dacă  striviţii  în  drum  se 
vaetă,  să  le  dăm  pumni  să  tacă.  Insul  îşi  este  sie-şi  idol  şi  răii  stăpânesc  mulţimea, 
huzurind  în  pofida  ei.  O,  dacă  necredinţa  de  sus  s'ar  răspândi  în  gloata  răbdătoare, 
toată  goala  clădărae  a  stăpânitorilor  s'ar  prăbuşi  în  prăpastia  însângerată! 

Dar  neamul  e  încă  sănătos.  Sub  spuza  de  deasupra  credinţa  din  adânc  înfloreşte 
răzbunător  către  viaţă  nouă.  Un  viteaz  nenumit  e  purtat  din  gură  în  gură  şi  din  suflet 
curat  în  suflet  curat,  năzuitor  să  întemeieze  în  orânduiri  mari  credinţa  păstrată  în 
obiceiurile  mici.  Se  vor  cutremura  păgânii  şi  înstrăinaţii  când  glasul  arhanghelesc  al 
renaşterii  va  răsuna  neamului  acestuia  al  credinţei  drepte! 


Barbu  SLUŞANSCHI 


CRONICI  LITERARE  '-+3 

•  Puţini  îşi  mai  amintesc  de  filosoful  Isidor  Ieşianu,  unul  din  ce  mai  categorici 
naţionalişti  ai  Bucovinei,  in  care  alţii,  mult  mai  puţin  pregătiţi  -  dar  cu  atât  mai 
maleabili  în  românismul  lor  dubios  -,  au  acaparat  toate  bunurile  oficiale,  nu  spre 
folosul  obştei,  cum  Isidor  Ieşianu  ar  fi  dorit  în  adâncul  sufletului  său  chinuit  de-atâta 
tâmpenie  şi  parvenitism  abil  organizat,  ci,  sfidând  conştiinţele  şi  turnând  calomnia 
murdară  peste  sinceritatea  naivă  a  adevăraţilor  luptători,  spre  cel  personal.  Filosoful, 
amărît  de  besmetica  obrăznicie  a  acaparatorilor  de  măriri,  a  murit  la  timp,  ca  să  nu 
mai  vadă  triumful  deplin  al  unei  anumit  fel  de  bucovinism,  mediocru  şi  laş,  -  şi  în 
singurătatea  marilor  izolaţi.  Numai  câţiva  prieteni  l-au  condus  la  mormânt  pe  omul, 
care,  luptându-se  cu  sărăcia,  a  ţinut,  totuşi,  să  dăruiască  Bucovinei  monumentala 
"Urheimat  des  romanischen  Volkes  und  der  romanischen  Sprache"  -  lucrare  tipărită 
din  economiile  sale  de  diernist  la  nu  ştiu  ce  serviciu  administrativ  din  Cernăuţi. 
Credem  că  Academia  Română  ar  trebui  să  se  intereseze  de  celelalte  lucrări  -  peste 
treizeci  -  ale  lui  Isidor  Ieşianu,  cari,  din  cauza  lipsei  de  mijloace  materiale  a 
autorului,  au  rămas  nepublicate.  Măcar  aşa  se  va  spulbera  valul  de  uitare,  menţinut 
de  cei  interesaţi  peste  profilul  de  senator  roman  al  nedreptăţitului  enciclopedist. 

•  în  puzderia  de  publicaţii  marxiste,  suspect  de  bine  tipărite,  cu  cari  ni  se  fericeşte 
ţara,  se  mai  rătăcesc  şi  reviste  naţional  intenţionate,  cum  sunt  "Ideea  Românească" 
(în  grup:  Paul  Costin  Deleanu,  Mircea  Vulcănescu  şi  necesarul  Eugen  Ionescu)  şi 
"Rânduiala".  Paginile  lor  aduc  destulă  originalitate  şi  bunăvoinţă,  aşa  că,  de  multe 
ori,  reuşesc  să  fie  un  îndreptar  preţios  al  noilor  tendinţe  spirituale.  Avem,  totuşi,  o 
sinceră  părere  de  rău:  dece  nu  arborează  verdele  înviorător  şi  scump  al  gândului 
integral  românesc.  Pentrucă,  acuma,  a  venit  şi  timpul  faptei. 

•  Moartea  lui  Nicolae  Cantonieru  a  îndoliat  toate  revistele  regionale.  Ros  de  boală  şi 
de  duşmani  -  strâmţi  la  inimă  -,  autorul  "întâmplărilor  omeneşti"  nu  şi-a  putut 
termina  romanul,  la  care  lucra  în  febra  marii  plecări.  Mihail  Chirnoagă  şi-ar  câştiga 
recunoştinţa  tuturor  scriitorilor  regionali  dacă,  talentat  cum  îl  ştim,  ar  duce  la  capăt 
manuscrisul  lui  N.  Cantonieru.  Aşteptăm  cuvântul  lui  Chirnoagă  şi  suntem  convinşi 


143  -  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  I,  Nr.  4,  1935. 


Nicolae  Niţă 


275 


că  romanul  va  fi  o  operă  trainică  -  întâia  realizare  epică  a  provinciei  literare. 

•  Celor  ce  fac  mare  caz  de  "La  condition  humaine"  a  lui  Malraux,  le  opunem  gravul 
roman  "Le  roi  dori",  pe  care  necomunistul  Charles  Braibant  l-a  impus  cititorului 
onest  de  pretutindeni,  dacă  nu  şi  criticei  mercenare  dela  Paris  şi  Bucureşti. 

•  Anul  acesta  a  îndoliat  în  repetate  rânduri  literele  rumâneşti.  După  moartea  lui 
Gib  I.  Mihăescu,  s'au  mai  stins  Maria  Cunţan  şi  N.  Cantonieru,  despre  care  scriem  în 
altă  parte.  Cu  Gib  Mihăiescu,  a  cărui  carieră  de  mare  anvergură  a  început  atât  de 
frumos  cu  "Rusoaica",  dispare  unul  dintre  cei  mai  serioşi  romancieri,  iar  sfârşitul 
Măriei  Cunţan,  atât  de  citită  odinioară,  trezeşte  regretele  tuturor  cititorilor  de  poezie, 
peste  ale  căror  tâmple  iernile  şi-au  nins  demult  stelele. 

•  Să  desprindem  câteva  versuri  din  magistrala  traducere  a  "Clopotului  scufundat" 
de  Gerhart  Hauptmann,  în  care  Constantin  Berariu  a  şlefuit  până  la  perfecţiune 
inspiraţia  poetului  german:  "îmi  piepten  părul  la  lună  plină,  /  Şi  gândul  la  fostul 
iubit  mă'nsenină.  /  Sânt  albă  ca  faţa  de  lună,  /  Din  codru  clopoţel  sună  /  Tremurător 
din  petale.  /  îmi  sună  noroc,  îmi  sună  a  jale?  /  Mă  gândesc:  de  una  şi  alta..."  Totuşi, 
nici  un  Teatru-Naţional  nu  cinsteşte  memoria  regretatului  poet  bucovinean. 

•  Iată  ce  spune  d-1  N.  Crevedia:  "Un  Peltz,  un  Aderca,  Mihail  Sebastian,  Baltazar, 
oricâte  îmbrăţişări  ne-ar  trimite,  ei  vor  rămâne  pururi  străini  de  spiritul  şi  culorile 
acestui  pământ,  cu  care  nu  se  vor  putea  asimila  niciodată". 

•  Oare  dece  te  temi  atâta  de  anumita  presă  literară  din  Bucureşti?  Crezi  tu,  prietene, 
că  poezia  ta,  că  sufletul  tău,  vor  fi  mai  bune,  dacă  -  de  cele  mai  multe  ori  analfabetul  - 
cronicar  dela  "Facla"  sau  altă  gazetă  va  spune  "Poezia  lui  Z.  e  bună"?  Sau,  dacă  te  va 
trece  sub  tăcere,  poezia  ta  va  fi  mai  puţin  bună?  Deci:  nu-ţi  mai  bate  capul  de  ceeace 
spune  grecoteiul  Stamatu,  pe  care  Paul  Costin  Deleanu  va  trebui  să-l  scoată  de  urechi 
din  "Ideea  românească",  sau  oricare  alt  tolerat  în  literatura  românească. 

•  Ce  frumos  sună  cântecul:  "  ...dar  vom  plăti  noi  tuturor"! 

•  Ştiţi  voi  cine  e  "Capitala"?  -:  Benador,  Sebastian,  Robot,  Peltz,  Aderca  şi  alţii  ca 
aceştia,  pe  cari  i-am  scărmănat  oleacă  în  No.  2  al  ICONARULUI.  Scărmăneala  mi-a 
adus  o  dojană.  Mi  s'a  strigat  "Huliganule"!  Ei,  vedeţi...  Da!  Sunt  huligan.  Sunt 
huligan  pentrucă  "înjur"  Capitala.  Dar  asta  vi-i  Capitala,  nenorociţilor? 

•  Dragoş  Vrânceanu  a  publicat  mai  de  mult  un  volum  de  poeme,  despre  care  am 
scris  la  timp,  în  altă  parte.  Ceeace  dorim  să-i  spunem  astăzi,  e  că-1  preţuim  ca  pe  cel 
mai  talentat  poet  al  generaţiei  sale.  Şi  să  mai  ştie  Dragoş  Vrânceanu  că-i  păstrăm 
întotdeauna  un  loc  -  atât  în  paginile  acestei  reviste,  cât  şi'n  sufletul  nostru.  In  istoria 
literaturii  româneşti  contemporane,  vom  arăta  pe  larg  dece  Dragoş  Vrânceanu  e  un 
mare  poet,  care  trebuie  încoronat  cu  laurii  entusiasmului  şi-ai  deplinei  admiraţii. 

•  D.  Edgardo  Giorgi-Alberti  a  tipărit  o  antologie  a  autorilor  italieni  din  secolele 
XIV,  XV  si  XVI,  dela  Dante  până  la  Tasso.  Lucrarea,  în  peste  200  de  pagini,  e 
rezultatul  unui  minuţios  travaliu,  care  va  fi,  desigur,  apreciat  de  cititorii  români  şi  de 
oficialitatea  italiană. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


276 


•  Vasile  I.  Posteucă  pregăteşte  o  ediţie  antologică  din  poezia  prea  curând  stinsului 
Mihai  Horodnic,  pe  care  prietenii  au  început  să-l  uite.  Nu  vrem  să  dojenim  pe  cineva, 
însă  ni  se  strânge  inima  de-atâta  păcătoasă  ingratitudine.  Totuşi,  odată,  vom  putea 
vorbi  pe  faţă. 

•  Vor  apare  şi  poemele  blândului  şi  bunului  Ion  Roşea.  Doamne-Doamne,  cu  câtă 
bucurie  ar  fi  scris  Ion  Roşea  în  acest  ICONAR,  cum  ar  fi  chiuit  la  binecuvântatul 
verde  al  totalei  noastre  transfigurări,  cum  şi-ar  fi  dăruit  imensa  iubire  nouilor  săi 
fraţi! 

Sunt  sigur  că  Ion  Roşea  nu  lipseşte  niciodată  dela  şedinţele  ICONARului.  îl  vad 
întotdeauna,  participând,  ideal,  din  azururile  morţii  sale  de  jertfă,  la  discuţiile 
camarazilor,  colaborând  la  fortificarea  noastră  spirituală,  primind  pe  frunte  pecetea 
mirului  legionar. 

•  Ar  fi  de  dorit  ca  revistele  regionale  să  prezinte,  în  Ianuarie  1939,  un  bilanţ  al 
literaturii  din  afară  de  Capitală.  Asta  -  ca  răspuns  nenorociţilor  cronicari  ai 
Bucureştilor  cu  pistrui. 

•  Cartea  d-lui  I.  Banea,  "Rânduri  către  generaţia  noastră",  pe  care  d.  Ion  I.  Moţa  a 
prefaţat-o,  aduce  diferite  articole  străbătute  de-un  proaspăt  suflu  legionar. 

•  Cartea  d-lui  I.  Banea  trebuie  citită  de  întreg  tineretul  universitar,  căci  lui,  în 
primul  rând,  îi  e  destinată  ca  îndreptar  pentru  o  nouă  viaţă  românească. 

Mircea  STREINUL 


CRONICI  DIVERSE  '44 

(I) 

TEOLOGICE 

•  Lumina  Maglavitului  devine  din  zi  în  zi  mai  plină  de  strălucire.  Chiar  scepticii,  nu 
se  mai  îndoiesc  că  zodia  ciobanului  Petrache  Lupu  e  menită  să  înfăptuiască 
renaşterea  ortodoxismului  nostru  naţional.  Minunata  teofanie,  de  care  s'a  învrednicit 
acesta,  deschide  şi  pentru  noi  porţi  sufleteşti,  - 
ce  ascundeau  o  lume  neştiută,  de  care  de  mult 
uitaserăm.  Am  ajuns  să  nu  mai  pricepem  tâlcul 
a  o  mulţime  de  laturi  din  sufletul  nostru.  Prea 
intelectualizaţi,  ne  preocupă  numai  periferia 
sufletească  -  fără  să  ne  oprim  asupra  părţii 
lăuntrice  a  eului.  Prin  Petrache  Lupu  ne-am 
regăsit  pe  noi  înşine  -  în  tot  ce  avem  ca 
substanţă  veşnică.  Când  vom  reuşi  cu  toţii  să  ne 
întâlnim  pe  calea  lăuntrică  ce  duce  la  Maglavit,  când  ne  vom  urca  pe  culmea  de 
simţire  -  pe  care  se  află  Petrache  Lupu  -  atunci  îşi  va  începe  ciclul  istoric  -  acel  nou 
veac  de  mijloc  -  visat  de  misticul  Berdiaev.  Prin  apariţia  lui  Petrache  Lupu  -  pe  planul 


Nici  o  putere,  nici  o  dragoste  nu 
este  deasupra  Neamului,  nu  se 
poate  împlini  decât  în  Neamul 
tău,  afară  doar  de  puterea  lui 
Cristos,  de  dragostea  pentru  El. 

ION  I.  MOŢA 


144  -  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  I,  Nr.  4,  1935. 


Nicolae  Niţă 


277 


vieţii  religioase  dela  noi,  a  luat  sfârşit  şi  controversa  dintre  "doctrinari",  asupra 
religiozităţii  poporului  românesc.  Prin  el  îşi  urcă  seva  autohtonă,  până  la  creştetul 
arborelui  naţional,  adâncul  fond  mistic  -  ce  sălăşueşte  în  sufletul  neamului. 
Maglavitul  a  încetat  să  mai  aibă  o  semnificaţie  pur  geografică.  El  este  o  stare 
sufletească.  Trebuie  să-l  realizăm  în  noi.  Interiorizarea  creştinismului,  trăirea 
dogmei  şi  revărsarea  duhului  de  viaţă  nouă  în  toate  arterele  organismului  naţional, 
se  fac  din  ce  în  ce  mai  simţite.  Intelectualismul  formalist,  anchiloza  şi  opacitatea,  cari 
sufocă  viaţa  bisericii  noastre,  vor  trebui  să  facă  loc  nouii  vieţi,  cu  caracter  mistic. 
Astfel  ţâşnesc  din  rădăcina  neamului,  produse  de  aceleaşi  fatale  legi  -  cele  două 
mistici  -  cea  naţională  şi  cea  religioasă  -  cari,  înfrăţite,  -  vor  forma  prin  tainicele  lor 
puteri  Românul  de  mâine.  Să  ştim  a  deveni  ucenicii  lui  Petrache  Lupu! 

V.  I.  UNGUREAN 

•  Se  pare  că  un  suflu  nou  primeneşte  studenţimea  teologică  bucovineană.  Un 
cuprinzător  dor  de  muncă  şi  de  jertfă  străbate  seminarul  de  pe  lângă  Facultatea  de 
Teologie.  Moleşeala  a  dispărut  şi  un  alt  duh,  de  mai  multă  râvnă,  s'a  lăsat  asupra 
alumnilor.  Conduşi  în  ştiinţă  de  profesori  ca  d-nii:  Vasile  Gheorghiu,  V.  Loichiţa,  V. 
Şesan,  D.  Spănu,  N.  Cotos  şi  S.  Reli,  teologii  din  Cernăuţi  se  simt  întăriţi  să  activeze 
şi  ei.  Deocamdată,  s'au  şi  cules  câteva  roade.  Şi  nu  va  trece  mult  până  sămănăturile 
vor  da,  toate,  rod  bogat  întru  întărirea  Bisericii,  pe  care'ncearcă  s'o  doboare  atâtea 
uragane.  Dar  uraganele  se  vor  frânge  în  zidul  temeiniciilor  ortodoxe  ale  Rumâniei 
noastre  din  totdeauna. 

•  într'un  număr  mai  vechiu  al  revistei  "Candela",  număr  închinat  savantului 
profesor  Vasile  Tarnavschi,  una  dintre  somităţile  ştiinţei  ortodoxe,  d.  prof.  univ.  V. 
Gheorghiu,  cunoscutul  magistru  al  disciplinelor  noului  testament,  publică  un  vast 
studiu  asupra  lui  Irod  Agrippa  I.  Astăzi,  când  vieţile  romanţate  în  stil  St.  Zweig  şi  E. 
Ludwig  fac  ravagii  în  pofida  superficialităţii  lor  condamnabile,  studiul  d-lui  prof.  V. 
Gheorghiu  vine  să  dea  exemplu  cum  trebuie  prezentat,  ştiinţific  şi,  totuşi,  palpitant 
ca  un  roman,  genul  biografic.  Citind  articolul  d  lui  prof.  V.  Gheorghiu,  ne  întrebăm 
dacă  n'ar  fi  util  ca  D-sa  să  prezinte,  astlel,  şi  alte  figuri  importante  din  antichitatea 
creştină.  Ne  închipuim  cât  de  magnific  ar  fi  sf.  apostol  Pavel  în  interpretarea  d-lui 
profesor  Gheorghiu!  Publicul  larg  ar  fi  atras,  în  acest  mod,  şi  spre  studiile  mai  grele 
ale  exegezei,  în  care  ilustrul  profesor  dela  Facultatea  de  Teologie  din  Cernăuţi  şi-a 
câştigat  un  renume  mondial,  fiind  una  dintre  luminile  noastre  la  facultăţile  de 
teologie  ortodoxă  din  Atena  şi  Varşovia. 

•  D.  prof.  univ.  V.  Loichiţa,  din  a  cărui  părintească  îndrumare  a  ieşit  un  dogmatist 
de  valoarea  lui  D.  Popoviciu,  nu  e  numai  unul  dintre  stâlpii  Facultăţii  de  Teologie  din 
Cernăuţi,  dar  şi  un  gingaş  poet  intimist.  Ne  amintim  cu  câtă  însufleţire  ne  vorbea  D- 
sa,  la  un  curs  de  an  preparator,  despre  poezia  lui  St.  O.  Iosif,  pe  care  l-a  cunoscut 
personal.  Ne  permitem  să  aşteptăm  dela  d-1  prof.  V.  Loichiţa  un  volum  de  amintiri 
despre  trecutul  nostru  literar,  pe  care  l-a  cunoscut  atât  de  amănunţit.  Bucovina  -  şi, 
odată  cu  ea,  întreaga  tară  -  s'ar  îmbogăţi  cu  noui  cunoştinţe  culturale  şi,  poate,  multe 
lucruri  uitate  ar  fi  readuse  în  mod  fericit  la  actualitate. 


Mircea  STREINUL 


Articole  clin  Presa  Legionară 


278 


ŞTIINŢIFICE 

•  Care  e  activitatea  ştiinţifică  la  noi  în  ţară  ?  O  întrebare,  căreia  într'adevăr  trebue 
să  i  se  caute  răspuns.  Cercetătorul  care,  de  pildă,  se  interesează  de  revistele 
româneşti  de  ştiinţă  -  nu  de  popularizare  a  ştiinţei  -  de  două  trebue  să  se 
mulţumească  cu  puţin.  Afară  de  periodicele  Facultăţilor  de  Ştiinţe,  cari  apar  anual, 
pe  cheltuiala  profesorilor  sau  a  Facultăţilor  respective,  nici  o  revistă  de  ştiinţă  nu 
poate  rezista.  Publicul  românesc  n'are  cultură  ştiinţifică,  el  mai  aşteaptă  dela 
cercetătorii  de  laborator,  ca  dela  alchimiştii  evului  mediu,  numai  invenţii 
senzaţionale.  Aceasta  nu'nseamnă  deloc  că  la  noi  nu  e  posibilă  desvoltarea  ştiinţelor. 
Nu.  Avem  posibilitatea  de  a  recruta  cercefători  şi  mulţi  şi  buni,  astăzi  însă  şi  cei  ce 
sunt  rezistă  cum  pot  într'un  mediu  mai  degrabă  descurajant  decât  prielnic 
cercetărilor  -  precum  le  vrea  ştiinţa  de  azi  -  migăloase  şi  îndelungate.  Din  răsputeri 
va  trebui  să  luptăm  pentru  a  distruge  în  noi  germenul  superficialului.  Nimic  nu 
prezintă  mai  bine  gradul  de  maturitate  al  omului  ca  atitudinea  pe  care  el  o  ia  faţă  de 
lucrările  de  interes  superior.  Pe  frontul  cercetărilor  ştiinţifice  luptă  astăzi  toate 
popoarele  pentru  a-şi  asigura  o  viaţă  mai  omenească.  De  unde  găsesc  unii  dispreţ 
pentru  ştiinţă  ca  pentru  un  ce  nedemn  (de  interese  eleetorale  poate)?.  Cine  ar  putea 
susţine  că  ştiinţa  cu  caracterul  ei  profund  omenesc  îşi  va  pierde  orice  valoare  odată 
cu  disolvarea  în  alte  entităţi?  O  demintire  categorică  o  dă  fenomenul  german  şi  cel 
italian,  cari,  fiind  în  primul  rând  fluvii  de  spiritualitate,  au  întărit  legăturile  lor  cu 
pământul,  cu  omul  şi  cu  cela  ce  au  acestea,  nepierzând  astfel  nici  o  realitate.  E 
caracteristică  desvoltarea  ştiinţelor  în  aceste  ţări.  Noi  suntem  siguri  că  şi  fenomenul 
românesc  va  ridica  la  aceaşi  exponenţi.  Iconarul  va  fi  la  datorie  semnalând  toate 
cuceririle  ştiinţifice  dela  noi  din  ţară.  Şi  Revista,  şi  Editura  Iconar,  vor  căuta  să  fie  la 
înălţime.  în  numărul  viitor  vom  începe  cu  pilda  de  activitate  a  Institutului  de  Fizică 
experimentală  din  Cernăuţi. 

•  în  cadrul  conferinţelor  de  popularizare  ale  Universităţii  libere  din  Cernăuţi,  se  ţin 
şi  o  serie  de  conferinţe  ştiinţifice.  D-l  prof.  I.  Popescu  a  vorbit  despre  "Radiaţiuni". 
Prin  excepţionale  calităţi  de  expunere,  D-sa  a  făcut  să  fie  cunoscută  publicului 
cernăutean  una  dintre  cele  mai  interesante  probleme  ale  fizicei.  -  Printre  celelalte 
subiecte  anunţate,  atragem  atenţia  asupra  conferinţelor  d-lui  prof.  Bedreag  despre 
şcoalele  fizice  din  ţară  şi  străinătate,  şi  ale  d-lui  prof.  Pârvulescu  asupra  problemelor 
actuale  din  astronomie. 

George  MACRIN 

•  Printre  cărţile  de  chimie  alimentară  o  menţionăm  pe  a  d-lui  A.  Schmidt 
"Alimentele  şi  băuturile  noastre",  o  lucrare  de  popularizare,  destinală  marelui  public. 
E  regretabil  că  tânărul  om  de  ştiinţe  nu  găseşte  un  editor  pentru  celelalte  lucrări  ale 
sale,  menite  să  trezească  în  rândurile  profanilor  interesul  pentru  chimie. 

Mircea  STREINUL 


STUDENŢEŞTI 

•  La  început  de  an  şcolar,  soc.  Studenţeşti  se  regăsesc  în  dor  de  rânduială  şi  haină 
de  primenire  şi  gândul  li-i  de  drum.  în  această  împrejurare  a  avut  loc  în  7  Noemvrie 
la  Academia  Ortodoxă  o  conf.  liberă  a  camaradului  Vasile  Ungureanu,  lic.  în  teologie, 
despre:  "conştiinţa  de  generaţie  ca  factor  dinamic  al  misionarismului  ortodox".  O 


Nicolae  Niţă 


279 


întreţinere  de  rară  putere  sufletească,  în  idealul  dogmelor  etice,  cuvânt  de  lume 
spirituală,  desfăcut  în  realitatea  imediată.  Desprind  pentru  interesul  preocupărilor 
studenţeşti  că  această  conf.  a  fost  în  primul  rând  de  o  înaltă  sinceritate,  perfectă 
sinceritate,  păzită  în  cercul  unei  obiectivităţi  de  profundă  căutare,  definire,  acţiune. 
Anume,  viaţa  interioară  a  societăţilor  studenţeşti  din  Cernăuţi,  cu  patrimoniul  lor  de 
circulaţie,  trebuie  să  ajungă  până  la  confundare  în  nobila  linie  a  sensului  vremii.  O 
ramură  de  umbrar,  un  fragment,  undeva  în  societăţi,  nu  ţine  de  urât  unei  generaţii. 
Avem  indestructibilă  nevoe  de  sensul  unei  generaţii.  Altfel,  se  pierde  rezonanţa  din 
mediul  de  naştere  al  acestor  societăţi,  primindu-se  de  bună  noimă  întâmplarea  dela 
sine  a  zilei.  Este  necesară  o  întoarcere  în  noi  cu  continuă  refacere  muncită  în  rostul 
existenţei  noastre  pentru  o  credinţă  sfântă  în  devenirea  unei  strălucite,  de-acum 
deschise,  ere  creştine  şi  vrednicia  Patriei  cu  realităţile  ei  spirituale.  Studenţi,  trebuie 
să  ne  recunoaştem  în  primul  rând  neajunsurile  şi  golurile  proprii.  Prin  forţa 
purificării  la  ideal  de  luptă.  Studenţii  teologi  să  se  regăsească  toţi,  fără  castă,  dar 
pentru  cultivarea  unei  elite  spirituale.  Viaţa  studenţească  din  Cernăuţi,  adusă  în  jurul 
acestei  conf.  cu  focul  ei  sacru  de  credinţi  legionare,  a  primit  un  suflu  de  înviorare.  De 
aceea  am  reţinut  aici  momentul  conform  cu  semnificaţia  lui,  ca  o  împrejurare  bine 
venită  a  anului  studenţesc. 

V.  G.  COSMA 


MUZICALE 

•  în  anul  1936  va  avea  loc  la  Praga  un  congres  internaţional  de  educaţiune 
muzicală.  Activitatea  se  ramifică,  până  în  prezent,  în  trei  secţiuni  principale: 
raporturile  internaţionale,  educaţiunea  muzicală  în  şcoală  şi  cultura  muzicală. 
Reprezentant  din  partea  României  este  profesorul  nostru  G.  Breazul.  O  nouă 
recunoaştere  din  partea  străinătăţii  vine  să  pună  la  punct  anumite  scrieri  obscure  şi 
flecare  împotriva  acestui  pedagog  de  frunte. 

•  Opera  română  din  Cluj  a  onorat  urbea  noastră  cu  două  spectacole,  puse  sub 
conducerea  rutinată  a  d-lui  Jean  Bobescu.  Trecem  peste  preţurile  enorm  de  ridicate, 
pe  cari  lumea  noastră  cultă  le  plăteşte  numai  la  Tănase  sau  Alhambra,  ca  să 
considerăm  faptul  ca  un  adevărat  eveniment  muzical.  Totuşi,  Opera  din  Cluj  nu  mai 
poate  da,  din  cauza  greutăţilor  materiale,  spectacole  de  talia  celor  ce  au  făcut,  în 
deceniul  trecut,  din  Cernăuţi,  loc  de  sărbătoare  a  muzicii.  Orchestra  redusă  şi  soliştii 
oarecum  obosiţi  au  imprimat  celor  două  opere  cântate  -  Liliacul  de  J.Strauss  şi 
Madame  Butterfly  de  G.  Puccini  -  o  vădită  atmosferă  de  paliditate.  Dintre  cântăreţi  - 
remarcăm  pe  dnii  T.  Spătaru,  Al.  Iarotzki  şi  R.  Robescu.  D-na  S.  Tiron,  nepotrivită  ca 
Cio  -  Cio  -  San  faţă  de  micul  locot.  american,  a  distonat  în  multe  părţi  strident.  O 
menţiune  pentru  d-na  Ana  Rozsa. 

•  Frumoasă  a  fost  serata  familiară  -  Schubertabend  -  dată  de  societatea  corală 
germană  Schubertbund  -  13/XI 1935.  Preţuim  pe  d-1  Franz  Krzyzewschi  -  pentru  felul 
cum  ştie  să  imprime,  ansamblului  coral,  muzicalitatea  sa,  cunoscută  nouă.  De  scos  în 
evidenţă,  însă,  este  muzica  bună,  de  înaltă  cultură,  pe  care  o  oferă,  -  aşa  de  demn, 
societatea  corală  germană,  urmărind  răspândirea  muzicii  lui  Fr.  Schubert.  Dintre 
solişti  amintim  pe  Fritzi  Klee  Roller  şi  Antoinette  Iriny,  Eugen  Dubiniewicz  şi  Leo 
Bauer.  Printre  cântăreţi,  figura  simpatică  de  bas  a  inginerului  Schali,  vechiu 
animator  al  muzicii  corale. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


280 


•  D-l  locot.  Prisecaru  merită  să  fie  amintit  pentru  strădania  pe  care  o  depune  la 
instruirea  orchestrei  reg.  Grăniceri,  fără  de  care  este  imposibil  a  se  concepe  o 
activitate  de  concerte  simfonice  în  Cernăuţi.  Vom  reveni  asupra  acestui  vrednic  şef 
de  muzică,  cu  ocazia  concertului  anual,  pe  care-1  pregăteşte. 

•  Am  ascultat  cu  deosebit  interes  coral  asociaţiei  trăgătorilor  poloneji  din  Varşovia, 
care  a  dat  un  concert  în  Cernăuţi,  după  un  succes  mare,  pe  care  l-a  avut  la  Bucureşti. 
Dirijorul  Mieczyslaw  Mieszyewschi,  un  tânăr  cu  reale  aptitudini  muzicale,  a  fost  la 
înălţimea  pregătirii  sale  serioase.  Corul  polonez  a  fost  invitat  de  A.  C.  T.  (asociaţia 
creştină  a  tinerilor),  care  va  trimite  iarna  aceasta  corul  ei  bărbătesc,  pus  sub 
conducerea  lui  Radu  Botez  dela  Radio-Bucureşti,  la  Varşovia. 

Liviu  RUSU 


TEATRALE 

•  Alhambra  a  venit  din  nou  la  Cernăuţi ...  Ca'ntotdeauna,  neopriţi  de  cei  în  drept  şi 
-  nu  ştiu  de  ce  -  neisgoniţi  cu  pietre  de  către  public,  (la  noi,  totuşi,  au  fost  flueraţi  !) 
aceşti  explotatori  ai  umorului  de  ultimă  speţă  şi  ai  comicului  burlesc  de  maidan  şi 
cabaret,  s'au  scăldat  goi  până  la  frunza  de  viţă,  indiscretă  şi  ea  uneori,  în  apele  celei 
mai  grosiere  plăsmuiri  de  scenă.  Dacă  într'adevăr  s'au  epuizat  sursele  comicului 
moral  şi  artistic,  atunci  aceşti  "dummer-auguşti"  trebuie  să  plece  la  strâns  cartofi  la 
vreun  moşier.  De  dragul  unei  clase  abrutizate  şi  decăzute  şi  a  unei  scontări 
comerciale  nu  admitem  scoborîrea  pe  scenă  mahalagească,  a  celor  mai  sfinte  comori 
ale  neamului  nostru  pentruca,  în  jurul  lor,  să  joace  explotatorii  scârboşi  ai 
instinctelor  umane.  Credem  că  acestea  sunt  ultimele  chefuri  ale  decadenţei  actuale 
peste  care  se  va  ridica  moralitatea  severă  a  unei  noui  lumi  româneşti.  Pe  stăpânii 
teatrului  Naţional  dela  Cernăuţi  îi  rugăm  să  nu  mai  lase  în  acest  lăcaş  de  cultură 
naţională  piciorul  profanator  al  acestor  imbecili  ai  râsului  cabotin,  de  patenţă 
decadentă. 

V.  I.  POSTEUCĂ 

•  "Teatrul  Naţional"  din  Iaşi,  de  sub  conducerea  stângaciului  Serghie,  continuă  să- 
şi  bată  joc  de  publicul  cernăuţean.  "Mireasa  din  Tărăscău",  piesa  unui  jidov  pestan,  a 
fost  o  farsă  sinistră.  Bieţii  actori  au  făcut  ce-au  putut,  scârbiţi  şi  ei,  desigur,  că  trebuie 
să  joace  într'o  astfel  de  năsbâtie.  Notăm  că  reprezentarea,  la  Viena,  a  „Miresei  din 
Tărăscău",  a  prilejuit  ministerului  nostru  de  externe  vehemente  proteste. 

•  Celelalte  turnee,  sub  orice  nivel.  Oare  când  se  va  sfârşi  cu  aceste  improvizaţii 
nenorocite,  cari  stârnesc  hazul  minoritarilor  din  Cernăuţi? 

M.  STREINUL 


PLASTICE 

•  Expoziţia  colectivă  a  tinerilor  pictori  evrei,  în  sala  "Mensa  judaica",  prezintă  ca 
moment  caracteristic  dominant,  într'un  monstruos  maximum,  distrugerea  formei 
naturale.  Prin  lipsa  (sau  neputinţa)  studiului  naturii,  singurul  care  înlesneşte 
înţelegerea  picturalului  practic,  expozanţii  dela  "M.  j."  îşi  crează  forme  ireale  -  însă 


Nicolae  Niţă 


281 


un  ireal  atât  de  extrem,  încât  duce  ad  absurdum.  Uitând  că,  rezolvând  o  problemă, 
trebuie  s'o  îmbraci  într'o  formă  clară,  curată  şi  simplă,  fiindcă  adevărul  e  clar,  curat 
şi  simplu,  -  ei  ajung  la  enormităţi.  Artiştii  evrei,  neputând  pătrunde  viaţa,  deci 
adevărul,  nu  sunt  în  stare  să  cunoscă  raportul  între  spirit  şi  materie.  Consecinţa  e  că 
pictura  lor  dă  impresia  unui  coşmar  neorganizat  artisticeşte  (paradoxul  conţine,  în 
acest  caz,  destulă  acceptabilitate  didactică).  Cele  câteva  tablouri  reuşite,  foarte  puţine 
la  număr,  constituie  excepţii  dela  spiritul  specific  semit.  Dar,  un  sfat,  junilor 
expozanţi  dela  "M.  jud.":  spre  a  nu  vă  pierde  specificul,  urmaţi  directivelor  lui 
Fischer,  adică  -  pictaţi  ceapă  în  loc  de  flori  şi  veţi  ajunge  foarte  departe:  cel  puţin 
până  la  vre-un  râu  palestinian,  unde  vă  veţi  spăla  odată  de  toată  murdăria  culorilor 
voastre! 


CUVÂNT  PENTRU  PRIETENI  ‘45 

de  Liviu  RUSU 

Rumânia  nouă,  crescută  din  văpaia  sufletelor  tinere,  turla  de  biserică  din  truda 
şantierului,  aduce  cu  sine  altă  orientare  şi  în  ceeace  era  până  acum  viaţa  spirituală 
românească.  Semnificativ  este,  însă,  că,  oriunde  se  pune  în  discuţiune  această  lume 
nouă,  nu  întâlnim  numai  acele  postulate  şi  directive  proiectate  într'un  viitor  luminat 
cu  foc  de  artificii,  ci  ne  izbim  la  fiecare  pas  de  realizări;  şi  nu  se  mai  verifică 
probleme,  ci  se  cercetează  fapte.  Recunoaşterea  lor  înseamnă  consolidarea  drumului 
nou. 

Anul  1935,  an  de  frământări  şi  nădejdi,  aduce  în  cultura  noastră  trei  lucrări  -  Paul 
Constantinescu,  O  noapte  furtunoasă;  Mircea  Streinul,  Tarot  sau  călătoria  omului; 
Leon  Ţopa,  Universitatea  ţărănească;  -  asupra  cărora  critica  câtorva  băeţi  deştepţi, 
dar  superficiali  şi  flecari,  a  şi  aruncat,  grăbit,  judecăţi  de  valoare.  Nu  interesează 
dacă,  faţă  de  înfăptuiţi,  părerile  emise  sunt  pozitive  sau  negative,  sau  dacă  ele,  între 
ele  sunt,  contradictorii,  ci  de  remarcat  este  uşurinţa  cu  care  se  laudă  sau  se  înjură,  se 
terfeleşte  munca  îndelungată,  cinstită.  De  aceea  înainte  de  a  încerca  să  prezentăm  o 
operă  de  artă  sau  ştiinţă,  vom  fi  nevoiţi  să  înlăturăm,  nu  fără  greutate,  pentrucă  unii 
critici  au  nume  răsunătoare,  murdăria  de  aprecieri  îngrămădită  ca  mătasa  broaştelor 
în  jurul  florilor  de  apă146. 

Prezentarea  acestor  trei  lucrări  -  de  artă  muzicală,  literară  şi  de  ştiinţă  -  se  va  fixa 
dela  început  în  autenticitatea  lor  rumânească.  Muzica  lui  Paul  Constantinescu, 
poezia  lui  Mircea  Streinul,  sau  strădania  de  îndrumare  a  şcolilor  superioare 
ţărăneşti,  aşa  cum  o  înţelege  cu  tot  complexul  de  date  camaradul  Leon  Ţopa,  nu  şi-ar 
putea  găsi  aci,  în  nici  un  caz,  prilej  de  discuţiune,  dacă  nu  ar  căuta  drumul  nou  în 
cultura  rumânească.  Or  în  privinţa  fixării  unor  criterii  de  artă  rumânească  pare  să  nu 
fie  lămurite.  Critica  noastră  cunoaşte  un  fel  de  teorie  vagă,  nebuloasă,  a  specificului 
etnic,  dar  mulţi  mai  cred  că  a  scrie  rumâneşte  înseamnă  a  prezenta  în  chip  fotografic 


-  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  I,  Nr.  4,  1935,  Cernăuţi. 

146  -  Să-mi  fie  permis  să  fac  aci  o  notă  cu  privire  la  un  articol  apărut  în  Porunca  Vremii  împotriva 
operei  muzicale  a  lui  Paul  Constantinescu,  semnat  de  N.  Bogdan.  Autorul  articolului  dovedeşte, 
pe  lângă  o  lipsă  de  informaţie  crasă  în  problemele  de  artă,  şi  lipsa  de  loialitate.  Paul 
Constantinescu  nu  este  de  origine  iudaică,  ci  unul  din  compozitorii  noştri  care  a  scris  cea  mai 
autentică  muzică  bisericească,  punând  problema  principiului  de  infinit  ce  stăpâneşte  linia  cântului 
bisericesc.  Când  i  s'au  pus  la  dispoziţie  datele  cu  privire  la  descendenţa  românească  a  lui  Paul 
Constantinescu  Porunca  Vremii  a  refuzat  să  retracteze  afirmaţiile  gratuite  şi  insultătoare.  Ne 
facem  o  datorie  de  onoare  de  a  pune  această  chestiune  la  punct,  pentru  Porunca  Vremii. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


282 


viaţa  poporului.  Asupra  formei  de  desvoltare  a  motivului  popular,  rumâneasc,  pe 
care  o  ia  el  însuş  în  aria  populară,  nu  se  ştie  prea  mult,  şi  aceasta  pare  a  fi  problema 
centrală  a  artei  noastre,  dacă  nu  alunecăm  în  învechita  discuţiune  raţionalistă  asupra 
deosebirii  dintre  fond  şi  formă. 

Caracteristic  pentru  sec.  XIX  este  introducerea  forţată,  peste  formele  artei 
autohtone,  a  formelor  valabile  în  apus.  Se  concepe  în  mod  artificial,  mai  mult  ca 
problemă  de  imitaţie,  crearea  genurilor  de  artă.  Romanul,  drama,  epopeia,  sonata, 
suita,  fuga,  sunt  pentru  arta  rumânească  de  totdeauna  forme  universal  valabile147. 
Sămănătorismul,  gândirismul  au  încercat  să-şi  afirme  în  aceste  forme  o  viaţă 
rumânească.  Abia  în  ultima  vreme,  după  o  cercetare  mai  pozitivă  a  realităţilor,  se 
pune  problema  artei  rumâneşti,  pornind  dela  acea  mică  parte,  scânteia  de  creaţie 
care  e  motivul,  pentru  lucrări  de  proporţii,  tema.  în  judecarea  acestor  opere  de  artă 
nu  importă  poate  felul  de  exprimare  modern  -  în  poezie  neologismul  iar  în  muzică 
disonanţa  -,  ci  structura  formei  faţă  de  ideie,  faţă  de  motivul  primar  rumânesc.  De 
aceia  ni  se  pare  muzica  lui  Paul  Constantinescu  şi  poezia  lui  Mircea  Streinul 
deschizătoare  de  drumuri  în  arta  rumânească. 

Ar  părea  că  faţă  de  această  problemă  de  artă,  lucrarea  lui  Leon  Ţopa  nu  ar  avea 
suficiente  puncte  de  contact  pentru  a  fi  încadrată  în  aceiaş  discuţiune.  Leon  Ţopa 
concepe,  însă  o  nouă  poziţiune,  iată  de  ceeace  era  la  noi  acţiunea  de  culturalizare  a 
poporului,  prin  educarea  elitelor  ţărăneşti,  a  căror  ascensiune  spirituală  să  nu 
părăsească  comunitatea  strânsă  a  satelor  şi  să  o  slăbească,  ci  să  o  fortifice,  să-i 
deschidă  orizonturi,  să  crească  aşa  cum  poate,  să  curgă  pe  adevăratul  făgaş  de 
împlinire. 

Trei  lucrări  au  fost  concepute  în  frământările  de  gânduri,  cari  au  închegat 
comunitatea  iconară.  Este  o  datorie  a  noastră  să  ne  oprim  pe  rând  asupra  fiecărei 
lucrări  şi  să  ne  punem  în  lumină.  Să  se  ştie  că  au  răsărit  din  nevoie  trudnică  de 
exprimare,  dintr'o  nelinişte  metafizică  ce-şi  caută  echilibru  în  actul  de  creaţiune,  de 
înfăptuire. 

Pe  viitor  analiza  acestui  triptic. 

CALITATE  ŞI  NUMAI  CALITATE  148 


de  George  MACRIN 

Ne  sunt  proaspete  în  minte  cuvintele  împărăteşti  rostite  intonat  cu  prilejul  sfinţirii 
unui  locaş  destinat  muncii  tineretului:  "Până  acum  era  nevoe  şi  de  cantitate,  de  astăzi 
înainte,  însă,  e  nevoe  de  calitate  şi  numai  de  calitate"!  Răspunsul  tineretului  nu  putea 
fi  decât  românesc,  adică  tot  verde.  Ropotul  de  aplauze  a  însemnat  de  o  mie  de  ori: 
"aşa  este". 

Cuvintele,  ca  grâul,  au  căzut  în  suflete  de  ciornoziom  şi'n  suflete  de  piatră.  Şi  vor 
răsări  la  anul  sau  la  câţiva  ani,  traducând  înţeles  de  viată.  Pentru  ziua  aceasta,  numai 
două  vorbe,  una  pentru  Arhanghelul-Voevod  al  biruinţii  binelui  şi  alta  pentru 
sămănătorul  de  neghină. 

Acum  un  an,  Nae  Ionescu,  întreba  în  Cuvântul  Studenţesc:  Unde  sunt  cei  peste 
100.000  de  studenţi,  cari,  de  douăsprezece  ori  la  10  Decembrie,  s'au  ridicat  ca  să 
împlânte  steagul  dreptăţii  rumâneşti?  Majoritatea  lor  absolută  se  adăposteşte  azi  în 


147  -  Vezi  D.  Cuclin,  Tratat  de  estetică.  1933 

148  -  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  I,  Nr.  4,  1935,  Cernăuţi. 


Nicolae  Niţă 


283 


negura  trădării.  Dacă  toţi  aceştia  rămâneau  pe  poziţie  în  locul  perspectivelor  vremii 
de  umbră,  de-cum,  am  fi  descoperit  icoana  patriei,  zămislită  din  adâncul  de  soare  al 
firii  noastre,  cu  precizări  de  eternitate.  Şi  clocoteşte  întrebarea:  Ce  vom  face  când, 
până  acuma,  dintr'o  sută,  s'au  pierdut  98? 

O  sută  de  mii!  Această  imensă  cantitate  n'a  avut  un  drum,  n'a  ştiut  ce  vrea.  Numai 
puţini  şi-au  trăit  drumul.  Cantităţile  sociale,  dispuse  spre  desagregare,  sunt  mereu 
ţinute  în  echilibru  de  câţiva  sâmburi  grei  de  uman,  de  dragoste  de  neam,  având  un 
Dumnezeu.  Ca  boabele  grele  şi  pleava.  Şi  iată  că  pleava  omenească  se  descoperă  de 
zeci  de  ori  mai  multă  decât  grăuntele. 

Cantitatea  a  pus  mai  degrabă  stavilă  decât  a  ajutat  pasului  sprinten  şi  curat  al 
calităţii.  A  fost  un  noroc  pentru  duşmanii  neamului  şi  pentru  slugile  lor,  mânuitoare 
abile  cu  cantităţile  uşoare,  ei  înşişi  sprinteni  jucători  pe  funii,  precum  i-a  eternizat 
surâsul  dureros  al  lui  Eminescu.  A  fost  însă  un  mare  noroc  pentru  neam.  In  fata 
acestei,  aparent,  continue  eşuări,  dar  necontenit  întreţinute  lupte,  o  mai  omenească 
organizare  a  valorilor  se  lămurea.  Firul  roşu  al  vrerilor  dela  1922  s'a  văzut  încontinuu 
şi  tot  mai  clar.  Sâmburii  acţiunii  de  atunci  sunt  şi  centrele  de  coeziune  de  astăzi. 
Numai  pleava  n'a  putut  înfrunta  furtunile.  Aşa  cum  trebuia  a  fost  cernută  ploaia 
reîntrupării  legionare  la  Dunăre. 

Bun,  nu'nseamnă  acum  trădător  alor  tăi,  pentru  a  servi  cauza  străinilor,  sub 
cuvânt  că  serveşti  "umanitatea"?  Străinii,  dacă  ar  fi  atât  de  umani  ca  noi,  n'ar  căuta 
să  ne  robească  pentru  altarele  umanităţii  lor.  Avem  atunci  dreptul,  cu  toate  rănile  de 
veacuri,  ca  descendenţi  din  cele  mai  nobile  popoare,  să  impunem  umanitatea  noastră 
naţională,  tuturor  popoarelor  cari  au  pretenţii  de  a  ne  umaniza.  Buni,  sunt  cei 
însetaţi  de  umanitatea  neamului  lor.  Buni,  sunt  cei  viteji  şi  muncitori  pentru  dreptate 
şi  adevăr,  căci  aceia  vor  fi  temelie.  Buni  sunt  cei  cu  credinţă  tare  şi  cu  gând  de 
sfinţenie,  căci  aceia  vor  pune  piatră  de  hotar  între  moartea  ce  trăeşte  acum  şi  viaţa  ce 
vine.  Buni  veţi  fi,  când  veţi  înţelege  că  pentru  a  fi  uniţi  aveţi  nevoie  de  putere  de 
sacrificiu  şi  veţi  căuta  şcoala  sacrificiului  sfânt  şi  creator  de  umanitate,  căci  atunci 
veţi  birui.  Ci  aceia,  la  care  a  reînviat,  la  1922,  sufletul  legionar,  le-au  avut  pe  toate 
acestea.  La  ei  nu  e  umbră  de  îndoială.  Pasul  lor  nu  şi-a  schimbat  ritmul.  în  cadenţa 
lor  de  defilare,  păşesc  astăzi  zeci  de  mii,  va  păşi  mâne  un  neam  întreg. 

Acum,  la  plinirea  celor  treisprezece  ani  de  răscolire  şi  purificare  în  noi,  trecem 
spre  sfârşitul  începutului.  Pleava  a  rămas  multă,  grăunţe  puţine.  Un  lucru  însă  e 
lămurit,  amestec  şi  legătură  acestea  nu  au.  Nu  mai  voiesc  să  aibă.  Lupta  a  început 
între  cei  puţini  şi  buni  şi  cei  mulţi  şi  nemernici.  între  calitate  şi  cantitate.  E  lupta 
între  cele  două  principii:  Ormuzd  şi  Ahriman,  Arhanghelul  Mihail  şi  Satana. 

Numai  calitate,  ca  să  se  zidească  pildă  de  început.  E  prima  concluzie,  verificată 
prin  decret  împărătesc,  ce  s'a  descătuşat  din  treisprezece  ani  de  svârcolire.  Decretul  îl 
poate  revendica  toată  lumea.  Nu  e  nici  furt,  nici  imitaţie.  Cuvintele  sunt  reflecţia 
unui  centru  de  creaţie.  Cuvintele  sunt  vechi,  ele  sunt  ale  oricui.  Ci  izvorul  reînoirii 
noastre  nu  are  chip  de'nstrăinare.  Cuvintelor  li  se  poate  ridica  paravan  opac,  dar 
izvorul  limpede  ca  sănătatea  se  va  strecura  spre  luminiş,  şi  nu  se  va  găsi  niciodată 
destulă  umbră  în  lume,  care  să-i  înnece  nădejdea  de  licărire. 

Am  înăltat  în  urma  noastră  munţii  de  granit  ai  suferinţii,  ai  muncii  perseverente, 
luminate  de  uman,  pentru  ca,  peste  ei,  să  nu  mai  treacă,  dintre  cei  rămaşi  în  urmă, 
decât  luptătorii  tăcuţi  şi  uitaţi  ai  puterilor  binelui. 

Dar  iată  în  faţa  noastră  altă  gloată,  dispusă  spre  orbire,  spre  umbră.  I  se  aruncă 
lumină.  Oare  până  la  ce  adâncuri  va  pătrunde  lumina?  Câţi  dintre  aceştia  vor  fi  luaţi 
alăturea?  Cei  aleşi  de  natură,  trebuie  lămuriţi,  pentru  a  putea  fi  buni  şi  aleşi  pentru 


Articole  clin  Presa  Legionară 


284 


neam.  Lămurirea  se  va  impune,  se  vor  încerca  puterile.  îi  aşteaptă  imaginea 
turnurilor  de  biserici,  şuvoaiele  de  apă,  răscolitoare  de  puteri,  ce  astăzi  se  pierd  sub 
poale  de  Carpaţi,  graniţele  dărăpănate  ale  ţării,  trupul  ciuruit  al  poporului,  cântecele 
noastre  de  slavă.  în  ei,  în  cei  ce  vin,  se  găseşte  sufletul  torturat  al  lui  Horia  şi 
bunătatea  tracică  a  lui  Dromihaites.  Dar  printre  ei  se  strecoară  şi  umbra  lui  Ieremia 
Golia. 

Lupta  decisivă  se  dă  în  noi.  în  fiecare  veghiază,  într'o  parte,  un  înger,  un 
Prometheu,  care  caută  să  ne  ridice  spre  mai  multă  lumină,  spre  uman;  în  cealaltă 
parte,  veghiază  un  demon,  care  ne  târăşte  în  umbră,  spre  moartea  voinţii,  a 
gândurilor  mari  şi  a  simţirii  curate,  spre  animalitate,  spre  cantitate.  în  cei  slabi  şi 
mulţi  stăpâneşte  demonul,  în  puţini  biruie  îngerul.  Istoria  biruinţelor  puţine  şi  mari, 
de  Arhanghel,  e  însă  singură  spre  etern.  Istoria  animalelor,  a  cantităţii,  o  uităm 
întreagă. 

Asupra  color  mulţi,  cari  vin,  nedeprinşi  cu  furtuna,  se  va  năpusti  demonul  cu  isvod 
de  întuneric  pentru  ţâşnirile  de  soare.  Cine  va  plivi  din  grâul  curat,  rădăcinile  de 
buruiană?  Robii  forţelor  de  distrugere,  nu! 

Pe  cerul  nesfârşit  de  noapte,  rămân  totdeauna  câţiva  bulgări  de  foc.  întunericul, 
din  veci  încă,  nu  s'a  înţeles  pe  sine,  ci  bulgării  cei  număraţi  sunt  singura  conştiinţă  a 
Universului.  Cine  s'ar  apuca  să  aprindă  tot  întunericul  albastru?  Asemenea,  pe 
pământul  învelit  de  umbră,  sunt  şi  ajung  câţiva  luceferi  ai  limpezimii. 

io  DECEMVRIE  *49 

deV.  G.  COSMA 

în  ce  cuvinte  se  poate  scrie  despre  o  zi  în  care  reculegerea  cuprinde  torsul  unui 
"spasm  al  naţiunei  bolnave",  mişcarea  din  1922  "născută  spontan  din  sufletul  masei 
studenţeşti,  suprapus  sufletului  naţiunii",  -  cuprinde  scrutare  de  veghe  în  fiecare  an, 
priveghere  la  căpătâiul  unui  mort  de  strigoi  din  care  sufletul  se  răsuceşte  să  treacă 
prin  vămile  văzduhului. 

10  Decemvrie  până  acum  a  fost  o  singură 
zi.  S'au  înlănţuit  din  el,  de  atunci,  noian  de  puteri 
în  braţul  celui  mai  aţintit  chip  de  bronz  cu  ochi 
de  azur. 

10  Decemvrie,  prin  luminile  căruia  se  văd 
adâncurile  şi  năzuinţele  acestui  neam,  se  cunosc, 
se  recunosc,  se  înfrăţesc  pe  drum  greu  de  sânge  şi 
sudoare,  jertfă  crud  împăcată  şi  senină,  spre  un 
alt  10  Decemvrie,  de  descătuşare  interioară  şi 
împlinire.  Şi  mereu  va  trebui  să  fie  un  10 
Decemvrie  în  linia  generaţiei  noastre,  în  sensul  ei 
istoric,  până  la  restaurarea  în  inimile  vredniciei 
româneşti  a  încrederii  şi  demnităţii  neamului  nostru,  şi  de  aci  încolo  un  10 
Decemvrie  va  plana  întotdeauna  cu  sclipire  de  foc  din  olimpul  geniului  bun,  răsădit 
în  inima  aceluiaşi  loc  sub  soare. 

10  Decemvrie,  stea  îndurerată,  răsărită  din  semn  de  fulger,  desfacere  de 
lumină  cucernică  în  întunerec  de  păcate,  -  icoana  de  veacuri  pentru  rugăciunea,  care 


"Ne-am  dat  clocotului  şi 
svâcnirii  curate  a  inimii 
tinereşti.  Şi  simţeam  că  servim 
un  geniu  bun,  cu  mult  mai 
mare  decât  puterea  faptei 
noastre.  Am  cunoscut  fericirea 
luptei  pentru  lumină". 

Ion  I.  Moţa  (Despre  toamna 
lui  1922) 


149  -  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  I,  Nr.  4,  1935. 


Nicolae  Niţă 


285 


va  să  pătimească  pân'la  mântuire,  în  sănătate  de  luptă,  biruinţă  de  viaţă,  în  tăcere 
legionară,  în  freamăt  legionar,  în  săvârşirea  legionară,  chip  de  putere  în  stâncă  de 
dor. 

Nimicnicia  sufletelor  laşe  ori  deşerte  de  ei,  din  ţărână,  îngenunchiată,  va  privi 
zădarnică  şi  umilă  spre  ochii  de  eternitate. 

GEORGE  STRĂTOIU 

de  Mircea  STREINUL 

Parcă  e  un  blestem  pe  tânăra  literatură  bucovineană.  După  sfârşitul  sguduitor  al 
lui  Mihai  Horodnic,  poetul  apelor  şi-al  dragostei,  s'a  dus  şi  Ion  Roşea.  Amândoi  prea 
tineri  ca  să-şi  poată  arăta  plinătatea,  cu  cari  i-a  dăruit  Dumnezeu. 

în  toamna  aceasta  cu  atâta  moarte,  George  Strătoiu  a  fost  răpus  de-o  boală,  care 
bate  mai  des  în  uşa  oamenilor  buni  şi  săraci.  îngerul  morţii  a  venit  într'o  Duminică 
de  Noembrie.  George  Strătoiu  i-a  simţit  suflarea  cu  brumă  şi  nu  s'a  svârcolit.  Se 
spune  ca  a  fost  o  moarte  liniştită.  Aşa  cum  se  scutură  frunzele  fagilor  bucovineni. 

Deşi  ţintuit  un  an  pe  scândurile  unei  camere  de  spital,  deşi  cei  mai  mulţi  prieteni, 
pe  cari  i-a  onorat  cu  colaborarea,  l-au  uitat,  deşi  Duminicile  i-au  fost  triste  şi  singure, 
George  Strătoiu  n'a  plâns.  Şi  nu  s'a  revoltat.  Ci,  cu  o  înspăimântătoare  luciditate,  şi-a 
notat  agonia  în  câteva  poeme,  cari  ne  sguduie. 

George  Strătoiu  auzea  paserile  măestre,  cu  coroniţe  de  aur  pe  creştet.  Veneau 
gnomi  de  zăpadă  la  el.  Poate  şi  Rautendelein.  Şi,  când  brumile  stelare  se  cerneau  pe 
ochii  lui  cuminţi,  inima  i  se  deschidea,  săcurgă,  dinlăuntrul  ei  chinuit,  lumina  cea 
mare,  din  care  noi,  iconarii,  ne-am  cuminecat. 

Mihai  Horodnic,  Ion  Roşea  şi  George  Strătoiu  -  moartea  lor  zideşte  biserici  în 
sufletul  nostru,  în  cerul,  în  care  credem  cu  toată  temeinicia  noastră  rumânească,  ei  se 
vor  gândi  la  destinul  mare  al  cetăţilor  noastre  de  vis. 

MAGLAVITUL  ŞI  ALTE  SEMNE  ŞI  MINUNI 


de  Liviu  STAN 

"Dacă  voi  veţi  tăcea, pietrele  vor  striga" 

Evenimentele  mari  depăşesc  gloata  şi  nu  ţin  seamă  de  imbecilitatea  ei.  în  zilele 
noastre  se  succed,  uluitor,  semne  şi  minuni  în  faţa  cărora  mulţi  rămân  consternaţi, 
mulţi  zâmbesc  sceptic,  dar  peste  gestul  sec,  al  acestor  manechine  de  muzeu,  rătăcite 
printre  vii,  legiuni  întregi  de  români  hotărîţi,  calcă  dispreţuitor,  se'nchină  celui  Prea 
înalt  şi  lucrează  cântând,  desgroapă  virtuţi  şi  credinţe,  le  sfinţesc  cu  jertfa  vieţii  lor  şi 
le-aşează,  pietre  tari,  la  temelia  lumii  noui  pe  care  o  zidesc.  Muncesc  tineri  aşpri  ca 
natura,  muncesc  muncă  dură  de  robi,  de  robi  ai  credinţelor  lor,  căci  şi-au  găsit  axa 
făpturii  în  credinţă  şi'n  semnele  vremii,  şi-au  găsit  puntea  mântuirii  lor,  întinsă  chiar 
la  marginea  prăpastiei,  spre  care  erau  târîţi  pentru  a  fi  rostogoliţi  în  genuni 
mistuitoare,  ca  nişte  condamnaţi. 

Ei  n'au  avut  copilărie,  ei  n'au  avut  idealuri,  n'au  avut  Dumnezeu.  Au  fost  asvârliţi 
în  lume  fără  busolă,  au  fost  trimişi  în  răsboiul  vieţii  fără  arme,  goi,  flămânzi  şi  mizeri, 
copiii  nimănui. 


150  -  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  I,  Nr.  4,  1935 

151  -  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  I,  Nr.  4,  1935 


Articole  clin  Presa  Legionară 


286 


Aşa  i-a  crescut  "România  Mare"  de  după  răsboiu,  aşa  i-a  batjocorit,  aşa  a  vrut  să-i 
sufoce  în  şcolile  ei,  azile  de  nebuni  şi  ateliere  de  ucidere  lentă  al  sufletului  celui  mai 
curat,  al  copiilor  neamului  acestuia. 

Nici  străjerii  din  veac  ai  credinţei  noastre  -  cu  rari  excepţii  -  nu  s'au  mai  gândit  la 
ei.  Au  fost  abandonaţi  de  toţi  ca  nişte  urgisiţi,  pentrucă  se  pustiise  sufletul  mai 
marilor  noştrii  de  duhul  de  jertfă  şi  mamona-şi  găsise  cald  sălaş  în  sânul  lor. 

A  trebuit  să  vină  un  arhanghel  cu  sabie  de  foc,  să  lovescă  fiara  care  ne  pregătea 
mormântul,  să  dea  alarma  prin  trâmbiţi  de  nădejdi,  ca,  apoi,  prin  puterea  faptelor,  să 
adune  în  jurul  lui,  tot  ce-a  mai  rămas  inimă  curată  şi 
voinţă  eroică  în  mocirla'n  care  ne  sbatem  de 
douăzeci  de  ani  aproape.  Acestui  "semnn"  pornit 
sub,  steagul  Voevodului  Milhail,  mai  marele  oştirilor 
cereşti,  i-s'a  "zis  împotrivă",  i-s'au  împotrivit  toate 
forţele  organizate  ale  lui  Satan,  -  acel  "civitas  diaboli" 
şi  a  ridicat  toate  uneltele  asupra  lui.  Dar  "semnul" 
n'a  căzut,  semnul  stăruia  şi  se  ridica  strigător,  în 
tăcerea  celor  ce  se  temeau  de  el,  în  amuţirea  asta 
criminală  ce-i  copleşea  pe  toti,  atunci  câud  vestea 
bucuriei  trebuia  strigată  la  toate  răspântiile.  Au  tăcut 
dascălii,  au  tăcut  tăcere  de  mormânt  meşterii  noştri  învăţători  de  lege,  dar  biciu  de 
mustrare  peste  tăcerea  lor  mişelescă,  au  început  a  striga  pietrele,  după  cuvântul 
Scripturii,  a  început  a  se  răzvrăti  firea  împotriva  blestemaţilor  şi-a  docţilor  tâlhari  de 
ieri  şi  de  azi  ai  României.  A  început  a  cuvânta,  în  locul  celor  chemaţi,  în  locul  sacilor 
infalibili,  tobă  de  carte  dar  uscaţi  la  suflet  şi  pustii  de  viaţă  ca  deşerturile  africane,  a 
început  a  grăi  în  locul  lor  -  o  piatră  răsărită  din  glia  scăldată  de  apele  Dunării:  Petre 
Lupu,  piatră  de'ntărire  în  credinţă  pentru  cei  curaţi  şi  piatră  de  scandalizare  pentru 
argaţii  lui  Satan.  Petre  acesta,  piatră  cuvântătoare,  se  ridică  la  margine  de  ape, 
ameninţătoare  pentru  nelegiuiţi  şi  farisei,  dar  semn  de  izbăvire  celor  ce  mărturisim 
credinţa  întru  care  ne-am  botezat  şi  ne  renaştem. 

Aceste  două  sunt  temeliile  pe  cari  se'nalţă  zidurile  României  noui,  iar  mâine  vor  fi 
pilaştrii  acesteia.  Este  energia  telurică,  munca  şi  disciplina,  purcese  din  ordinea 
naturală,  iar  pe  deasupra,  binecuvântarea  ce  vine  din  ordinea  cea  mai  presus  de  fire, 
întărind  prin  minuni  credinţa  şi  puterile  ei:  dragostea  şi  duhul  de  jertfă. 

Cu  toată  evidenţa  şi  necesitatea  primului  fenomen  natural,  i-s'a  căutat  mereu 
înlăturare  şi  această  intenţie  nu  se  ascunde  nici  fată  de  cel  de-al  doilea.  Dar  fiind 
acesta  purces  din  ordinea  supranaturală,  oare  ce  i-se  poate  opune?  Ce  i-s'a  opus 
vreodată?  Ce  i-s'a  opus  când  la  apele  limpezi  şi  liniştite  ale  Iordanului,  acum  două 
mii  de  ani,  a  semănat  Iisus  cuvântul  adevărului  şi  l-a  întărit  cu  minuni?  Ce  i-se  va 
opune  acum  la  apele  albastre  ale  Dunării,  când  răsună  în  urechile  noastre  cuvântul 
umilului  trimis  al  Domnului,  pentru  re'nvierea  credinţii,  pentru  regenerarea  unui 
popor  şi  pentru  mântuirea  unei  lumi  creştine  din  ghiarele  satanei  care  ne'ntinde 
curse  ademenitoare  dela  răsărit? 

De  două  mii  de  ani,  până'n  zilele  noastre,  nu  s'au  mai  săvârşit  minuni  atât  de  mari 
ca  prin  ciobanul  acesta  şi  scăpătase  credinţa  în  sufletele  oamenilor,  dar  Dumnezeu 
n'a  vrut  să-i  lase  pradă  necredinţei  şi  mercenarilor  roşii  ai  puterii  întunericului. 

Petre  Lupu  a  fost  trimis  hotar  între  două  lumi,  rău  de  foc  să  ardă  puhoaiele 
păcatului  ce  ne  ameninţă  şi  să  păzescă  dumbrava  în  care  prin  el  şi  dela  el,  va  re'nvia 
şi  va  rodi  virtutea,  pe  ruina  zilelor  de  urgie  şi  blestem  pe  cari  le-am  trăit. 

La  picioarele  ciobanului  aleargă  mulţimile,  cuvintele  lui  apleacă  frunţile 


Va  trebui  să  mergem  la 
jurământ,  şi  nu  va  fi  nici  o 
tăcere  mai  frumoasă  ca 
pumnul  de  pământ,  care  ne 
va  culege  cuvintele  şoptite 
de  toate  mormintele  şi 
crucile  sufletului  nostru. 

Mircea  STREINUL 


Nicolae  Niţă 


287 


cărturarilor,  înmoaie  inimile  tiranilor;  cei  trufaşi  se'ntorc  umiliţi,  cei  vârtoşi  la  inimă 
îmblânziţi,  cei  necăjiţi  înseninaţi,  cei  bolnavi  sănătoşi  iar  minunilor  şi  simplităţii  lui 
biblice,  nimic  nu-i  rezistă,  nimic  decât  judecătorii  din  neamul  celor  ce-au  osândit  la 
vremea  sa  pe  Fiul  Omului,  aliaţi  cu  oarecari  vânzători,  recrutaţi  dintre  noi. 

Dela  aceşti  judecători,  vrem  cuvinte  răspicate,  nu  fraze  savante  şi'ncurcate  în 
consideraţii  de  dubioasă  provenienţă  ştiinţifică,  pentrucă  nu  sunt  decât  două 
atitudini:  crezi  sau  nu  crezi,  iar  dacă  nu  crezi,  explici  ca  să  poţi  să  nu  crezi. 

Luminaţi-ne,  cărturarilor!  Explicaţi-ne  toate  minunile,  după  canoanele  ştiinţei,  şi 
ne  vom  lepăda  de  ele,  ne-om  desbrăca  de  credinţa  în  ele,  şi-om  ancora-o  tot  mai  sus 
în  regiuni  nepătrunse  de  sfredelul  înţelepciunii  omeneşti.  Sfredeliţi  cerurile  şi  ne 
vom  muta  mai  aproape  de  ele,  pentru  ca  deasupra  lor  să  găsim  altele,  sau  faceţi-ne  să 
ştim  să  pricepem  totul  si  nu  vom  mai  crede  în  nimic! 

Ca  să  ne  lepădăm,  însă,  credinţa  în  minuni,  trebue  să  le  dăm  acestora  o  explicare 
ştiinţifică,  precisă,  matematică.  Altfel  nu  se  poate!  Altă  cale  nu  există.  Mulţi  s'au 
trudit  să  ne  lumineze,  dar,  pe  lângă  savanţi,  s'au  arătat  şi  sportsmeni,  cu  pretenţii  nu 
glumă,  însă  cine  va  zice  oare  că  poliloghia  unor  jidovei,  sau  a  unor  inşi  ca:  Paulian, 
Stanescu,  Ghiulea  (etc.  o.  o.)  şi-a  altor  pigmei  din  lumea  ştiinţei  -  este  o  explicare? 
Cine  nu  vede  oare  zădărnicia  articolelor  comise  de  aceşti  măscărici  de  bâlciu  şi  ciocli 
ai  ştiinţii  pozitive? 

Se  sbat  în  neputinţa  lor  cu  un  zel  impresionant,  printre  teorii  şi  consideraţii,  cari 
nu  pot  lămuri  pe  nimeni.  Cine  nu  vede  zăpăceala  care  i-a  cuprins  pe  aceşti  titani  ai 
prostiei  omeneşti?  Pe  cine  vor  să  mai  îmbete  cu  teorii  pe  cari  n'au  nici  măcar 
îndemânarea  să  le  expue  corect? 

Dar  ei  înşişi  trebue  să  fie  cei  mai  convinşi  de  propria-le  rătăcire  şi  atunci 
ne'ntrebăm:  până  când  vor  să  ne  mai  lovească,  să  ne  mai  insulte  la  adăpostul  ştiinţii? 
Nu  se  gândesc  oare  că  undeva  în  sufletul  nostru  stăruie  revolta  încătuşată,  care  va 
izbucni  clocotitor  şi  va  cădea  năprasnică  şi  ne'ndurătoare  peste  capetele 
profanatorilor  credinţii  din  bătrâni?  Până  când  vor  să  mai  prelungească  oare  dogma 
orbirii  în  faţa  evidenţii?  Luaţi  aminte  "bărbaţi  israilteni"  dela  "Zorile"  şi  de  prin  alte 
coteţe  şi  ghettouri,  că  e  zădarnică  toată  schelălăiala  voastră!  Aduceţi-vă  aminte  că  un 
fariseu  din  neamul  vostru  mirositor,  acum  2.000  de  ani,  v'a  învăţat  cu  dreptate, 
zicând  "Ce  vreţi  să  faceţi?  Că  de  va  fi  dela  oameni  lucrul  acesta,  se  va  risipi.  Iar  de 
este  dela  Dumnezeu,  nu  veţi  putea  să-l  risipiţi,  ca  nu  cumva  şi  luptători  de  Dumnezeu 
să  vă  faceţi"  (Fapte,  V,  38,  39). 

CRONICI  DIVERSE  *5“ 

(II) 


CRONICI  FILOSOFICE 


Societatea  română  de  filosofie  a  început  să  desbată  într'o  serie  de  conferinţe 
problema  generaţiilor.  Ciclul  conferinţelor  a  fost  deschis  de  d.  prof.  C.  Rădulescu- 
Motru,  care  a  vorbit  despre  "Generaţie  şi  timp".  Din  ansamblul  conferinţei  d-lui 
Motru,  se  desprinde  şi  ideea  că  violenta  criză,  în  care  se  sbate  tineretul  de  azi,  rezidă 
în  greşita  interpretare  ce  se  dă  acelei  sinteze  sufleteşti  pe  care  o  numim  timp.  Din 
punct  de  vedere  psihologic  -  zice  d.  Motru  -  timpul  este  durata  pe  care  o  simţim. 

Simţim  că  mergem  spre  un  viitor  şi  ne-am  deprins  a  atribui  fiecărui  moment  din 


152  -  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  I,  Nr.  5,  1936. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


288 


această  durată,  o  misiune  şi  un  colorit  special.  Auzim  pe  mulţi  exprimând:  "Să  mai 
trăiesc  ce  va  aduce  timpul".  Rezultă  de  aici  o  legătură  strânsă  între  vârstă  şi 
momentul  de  timp.  Tânărului  i-e  rezervat  ceva  ce  bătrânul  nu  va  vedea  niciodată  şi 
astfel  s'a  ajuns  la  credinţa  generală  că  prin  faptul  că  eşti  tânăr  ai  o  misiune  mai  mare 
decât  cel  bătrân.  Dar  această  credinţă  e  în  acelaş  timp  şi  o  mare  iluzie  căci  legile 
eredităţii  vin  şi  dovedesc  că  totalitatea  caracterelor  unei  grupe  rămân  neschimbate  şi 
că  fondul  sufletesc  cu  care  vine  omul  pe  pământ  se  perpetuiază  şi  el  neschimbat.  Şi 
atunci  menirea  generaţiilor,  în  legătură  cu  momentul  de  timp,  nu  e  decât  o  iluzie 
care,  pe  lângă  că  e  o  iluzie,  are  şi  consecinţe  funeste  asupra  tineretului.  Pe  deoparte, 
acesta  încredinţat  că,  ori  cum,  al  lui  e  viitorul  nu  se  pregăteşte  îndeajuns.  Pe  de  altă 
parte,  "bătrânii",  din  acelaş  motiv,  lasă  tinerimea  să  se  descurce  singură.  Din  aceste 
atitudini  rezultă  toate  neajunsurile  tineretului.  O  altă  înţelegere  a  timpului,  încheie 
d-1  Motru,  şi  o  ştergere  a  iluziei  că  fiecare  generaţie  îşi  are  menirea  ei,  ar  avea  un 
efect  salutar.  Problema  generaţiilor  e,  desigur,  foarte  interesantă  şi  deschide  largi 
perspective  de  discuţie.  Ne  permitem  deci  a  spune  şi  noi  un  cuvânt  la  această 
problemă.  în  prim  rând,  cu  toate  legile  eredităţii,  existenţa  generaţiilor  sau  mai  exact 
a  sufletului  de  generaţie  nu  se  poate  contesta.  E  adevărat  că  natura  nu  prezintă 
generaţii,  dar  argumentul  pe  care  însuşi  d.  Motru  îl  aduce,  tangenţial,  împotriva 
uniformităţii  biologice:  nereversibilitatea  universală,  ni  se  pare  definitiv.  într' adevăr 
universul  întreg  nu  e  acelaş  în  succesivitatea  momentelor  sale.  Se  schimbă,  se 
transformă.  Cum  a  fost  azi,  mâine  nu  mai  e.  Raporturi  de  forte  cosmice  se  rup,  se 
stabilesc  altele,  dar  nici  odată  aceleaşi.  Materiile  din  soarele  care  ne  luminează  azi  se 
pot  combina  după  timpuri  de  durate  stelare  într'un  soare  nou,  dar  niciodată  acest 
soare  nou  nu  va  putea  lumina  acelaş  pământ,  cu  identic  aceiaşi  oameni,  cu  aceiaşi 
splendidă  artă  grecească  pe  care  o  admirăm  azi...  Şi  dacă  în  totalitate  nu  există 
uniformitate  şi  reversibilitate,  cum  ar  putea  exista  aceasta  în  parte  -  în  speţă  -  în 
omenire?  Poate  că  legile  eredităţii  se  bazează  pe  constatări  veridice  şi  că  unele 
particularităţi  fizice  se  transmit  din  părinţi  la  copii,  dar  vieaţa  sufletească  e  atât  de 
mobilă  şi  atât  de  supusă  transformării.  Sufletul  omului  e  un  univers  în  care  mereu  se 
rup  raporturi  şi  se  stabilesc  altele,  dar  vecinie  altele...  Cât  de  deosebite  sunt  aspectele 
sufletului  nostru  dela  o  zi  la  alta  şi  cât  de  deosebit  e  sufletul  omenirii  în  continuitatea 
momentelor  sale  de  timp.  Ce  radicală  deosebire  e  între  sufletul  omenirii  din  vremea 
Renaşterii,  bunăoară,  şi  sufletul  celei  din  zilele  noastre.  Omul  Renaşterii,  judecat  sub 
unghiul  nostru  de  vedere,  ne  apare  de  neînţeles.  Am  văzut  într'o  compoziţie  a 
marelui  pictor  al  Renaşterii  italiene  Paolo  Caliari  Veronese  un  tip  care  semăna 
perfect  cu  un  cunoscut  al  meu,  sunt  sigur  însă  că  sufletul  pe  care-1  va  fi  avut  modelul 
lui  Veronese  nu  se  poate  asemăna  cu  cel  al  contemporanului  meu. 

Dar  să  lăsăm  comparaţia  cu  Renaşterea.  Lumea,  sau  mai  bine,  generaţiile  de 
atunci  sunt  prea  îndepărtate  faţă  de  cele  de  azi.  Să  ne  oprim  la  timpurile  noastre. 
Câtă  deosebire  e  între  sufletul  omului  de  înaintea  războiului  şi  cel  al  omului  de  după 
război.  "Bătrânii"  nu  pot  pricepe  tendinţele  celor  "tineri"  şi  viceversa.  Lucruri  cari 
erau  imorale  înainte,  azi  apar  perfect  morale.  Cei  deprinşi  într'un  fel,  nu  se  pot 
încadra  în  formele  de  vieaţă  pe  cari  le-a  adus  timpul  ca  pe  nişte  comandamente.  De 
aici  conflictele  la  cari  asistăm  cu  toţii:  conflictele  între  generaţii.  Timpul  nostru  deci, 
dă  un  exemplu  concret  de  realitatea  generaţiilor.  Dar  care  este  cauza  acestor 
schimbări  cari  se  întâmplă  pe  de-asupra  sacrelor  legi  ale  eredităţii?  Sorgintea  nu  o 
putem  descoperi  decât  în  evenimentele  cari  se  produc  în  timp.  Şi  cum  aceste 
evenimente  din  timp  -  deşi  pot  avea  unele  asemănări  -  nu  sunt  niciodată  identice  şi 
sufletul  oamenilor  cari  le  trăiesc,  fatal  şi  inexorabil,  nu  poate  fi  acelaş.  De  aici 


Nicolae  Niţă 


289 


generaţie  şi  în  acest  sens  generaţie.  De  aici  concepţie  de  generaţie  şi  tot  de  aici  suflet 
de  generaţie.  Şi  dacă  astfel  se  prezintă  problema,  atunci  dece  să  credem  că  legile 
eredităţii  au  perfectă  valabililate  şi  asupra  sufletului  omenesc?  Atunci  care  e  aspectul 
problemei  eredităţii  sufletului  uman?  Va  fi  venind  el  omul  în  lume  cu  un  fond  psihic 
care  se  perpetuiază,  dar  acesta  rămâne  fond  pe  care  se  grefează  vieaţa  sufletească 
mereu  alta  şi  vecinie  nouă.  Şi  tocmai  ceeace  se  grefează  pe  acel  fond  iniţial,  aceea 
interesează  şi  în  legătură  cu  timpul,  formează  suflet  de  generaţie.  Astfel  privită 
problema,  urmează  nu  că  am  atribui  noi  o  misiune  specială  momentului  de  timp,  ci 
invers,  că  momentul  de  timp  impune  misiune  omenirii.  Rezultă  de  aici  că  existenţa 
generaţiilor  e  fatală  şi  că  lupta  între  dânsele  e  fatală  şi  ea.  Dar  de  multe  ori  luptele 
acestea  ajung  a  fi  în  contradicţie  cu  tradiţia  milenară  şi  cu  linia  eternă  a  neamului.  Se 
vorbeşte  adeseori  de  descoperirea  unor  nuclee  de  tineri  conspiratori  comunişti.  E 
bine,  spiritul  de  care  sunt  animaţi  aceştia  e  un  atentat  la  flinta  neamului,  singura 
realitate  socială.  Deaceea  o  generaţie  tânără  conştientă  trebuie  să  ţină  socoteală,  în 
înfăptuirea  inexorabilei  porunci  a  timpului,  de  întregul  tezaur  de  tradiţii  şi  de 
întreaga  zestre  de  drepte  înfăptuiri  a  trecutelor  generaţii.  Pentrucă  numai  ce  e  bun, 
aceea  se  sedimentează  în  tradiţie.  Tot  ce  e  conform  cu  sensul  de  vieaţă  al  unui  neam, 
aceea  rămâne  ca  aurul  în  albii  de  ape,  iar  tot  ce  e  hibrid,  tot  ce  e  de  import  şi  n'are 
legătură  cu  însăşi  fiinţa  neamului,  e  dat  la  o  parte  ca  sgura  şi  trece  ca  apa.  In  felul 
acesta  punem  problema  generaţiilor.  Şi  acum  pentru  a  ne  întoarce  la  punctul  iniţial, 
la  chestiunea  neajunsurilor  tineretului  de  azi,  ni  se  pare  că  "bătrânii"  ar  trebui  să  dea 
justa  interpretare  acestei  realităţi  care  este  generaţia  şi  ar  trebui  să  privească  în 
adevărata  lumină  problema  ridicată  de  această  realitate.  Dar  atunci  egoismul 
exprimat  de  strănepotul  Regelui  Soare  în  lapidara  formulă  “apres  moi  le  deluge",  ar 
trebui  să  stăpânească  mai  puţin  sufletul  generaţiilor  cari  se  duc.  Această 
spiritualizare  dacă  vreţi,  ar  avea  elect  salutar.  Dar  purificarea  aceasta  de  suflete  nu  se 
poate  face  deodată.  Intervine  deci  iar  cuprinzătoarea  noţiune  de  timp.  Sensul,  însă,  e 
mai  concret  ca  la  d.  prof.  Rădulescu-Motru. 

Aurelian  ROPCEANU 


CRONICI  LITERARE 

•  Despre  poezia  anului  trecut  s'ar  putea  scrie  că  s'a  rezumat  la:  Adrian  Maniu  (care, 
nu  'nţeleg  dece,  e  trecut  mereu  în  urma  lui  T.  Arghezi),  Aron  Cotruş,  Aurel  Marin, 
Virgil  Gheorghiu,  Radu  Gyr,  Iulian  Vesper,  Ştefan  Baciu  şi  Simion  Stolnicu.  Ceilalţi: 
N.  Davidescu,  T.  Măinescu,  Ion  Th.  Ilea,  Al.  Tudor-Miu,  Ion  Pogan  şi,  pare-mi-se,  I. 
Peltz  (nu  ştiu  precis:  mi  s'a  spus  c'ar  fi,  privatim,  şi  autor  dramatic)  -  nu  sunt  decât 
simpatici  diletanţi. 

•  Propun  d-lui  N.  Davidescu,  pe  care-1  apreciez  în  matematici,  următoarele  subiecte 
de  poem:  Paris,  Londra,  Berlin,  Sadagura  şi  Chişinău. 

•  Un  bun  prieten  mi-a  scris  că-i  admiră  pe  evrei.  Dece?  Fiindcă  ei  ne-au  creeat  60  la 
sută  din  literatura  curentă.  Prietenul  meu  se'nşală.  îmi  face  impresia  că  Nae  Ionescu, 
V.  Voiculescu,  L.  Rebreanu,  M.  Sadoveanu,  Ion  Pillat,  Adrian  Maniu,  Tudor  Arghezi, 
Mircea  Eliade,  Emil  Cioran  şi  atâţia  alţii  (deci  circa  95  la  sută)  sunt  români  şi  scriitori 
sau  gânditori.  Nu?  Or  fi  fiind  ei,  60  la  sută,  dar  scribi,  diverşii  Peltz  şi  T.  T.  Branişte- 
Dija. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


290 


•  Un  gândac,  pre  nume  Ion  Aurel  Marinescu  sau  Manolescu  (cititorul  o  să-mi  ierte 
aproximaţiile,  însă  n'am  timp  să  memorez  numele  tuturor  flecuşteţelor  dela 
"Cruciada  Românismului")  ne  ia,  aşa  zicând,  pe  sus  într'o  nenorocită  fiţuică  dela 
Călăraşi  sau  Corabia  şi  ne  ameninţă  teribil  că  am  publicat  Colindul  camaradului 
Posteucă.  Păi  bine,  mormolocule,  doar  n'o  să  ne  pretinzi  să  te  publicăm  pe  Mata,  pe 
care  te  am  sfătui  să  te  duci  la  un  doftor,  să  te  lecuiască  de  melancolie.  Apropo  ! 
Citeşte  şi  romane  detective.  O  să-ţi  prindă  bine  pe  lângă  Mişu  Stelescu,  chifteriţa  aia 
înconjurată  de  imbecili  bâlbâiţi  ca:  Victor  Valeriu  Martinescu-Sidila,  Alexandru 
Balex,  Paul  Bărăbulescu,  Const.  Băcăroiu-Coroieni,  Focioni  Miciaci  (pe  româneşte:  al 
mutului),  V.  Pandora,  D.  Corbea-Cioară,  Virgil  Tribună  şi  Mircea  Mateescu,  epave 
scoase  din  făraşul  scrisului  românesc. 

•  Diferenţa  între  poezelele  cu  trecere  la  "Gândirea"  lui  O.  Papadima  (care  l-a  amărît 
pe  Gib  I.  Mihăescu  cu  una  din  cele  mai  tâmpe  dări  de  seamă  asupra  romanului 
"Donna  Alba")  şi  ale  noastre:  exerciţiu,  snobism,  plictiseală  -  credinţă,  moarte, 
universalism:  Un  exemplu:  pe  când  un  Tuleş  n'ar  avea  nici  o  trecere  în  Franţa,  care-şi 
are  Tuleşii  ei,  Teofil  Lianu  i-ar  încânta  pe  Paul  Valery  şi  pe  umilul  ţăran  din 
Bretagne.  N'aveţi  decât  să  faceţi  experienţa. 

•  Un  lucru  să-l  ştie  ignoranţii  de  pe  la  "Dimineaţa",  "Zorile",  "Adeverul"  şi  alte 
vagoane  cu  hârtie  de'mpachetat  galoşi  (nu  fac  nici  o  aluzie  la  "Lupta" )  “blocusul"  lor 
conspirativ  provoacă  aici  ilaritate.  Nenorocitul  Dan  Petraşincu,  acesl  blegut  moale  si 
ceva  tărfălog,  poate  să-l  treacă  pe  un  Teofil  Lianu  cu  tăcerea  în  diluatul  "An  literar" 
din  “Dimineaţa".  Păi  bine,  mă  buricu  pământului!  Vină  aici,  la  Cernăuţi,  sau  la 
Rădăuţi,  să  vezi  cum  publicul  îi  aplaudă  minunatul  arabesc  "Lângă  somnul 
arborilor!"  Vină  să  vezi  entusiasmul  auditorilor  (cari,  fii  sigur!,  sunt  cel  puţin  tot  atât 
de  deştepţi  ca'n  suburbia  Matale  din  Bucureşti)  pentru  grandioasa  poezie  nouă,  care 
isvorăşte  din  sufletul  nostru  -  dacă  ştii  ce  e  aia  !  -,  amestecat,  auzi  Mata  !,  cu  cer,  cu 
ţărnă  sfântă,  cu  mir  voevodal.  Pe  când  pe  Matale  cine  e'n  stare  să  te  asculte?  Poate  E. 
Lovinescu,  gingaşul  meu  dolofan  critic,  sau  madam  Delasocola  (detreabă 
gospodină!).  Să-ţi  fie  ruşine,  Dan  Petraşincu!  Dacă  mai  ai  obraz...,  însă  mi  se  pare  că 
l-ai  împrumutat  lui  T.  T.  Branişte  ori  lui  Isaiia  Răcăciuni! 

•  Iată-1  în  carne  şi  oase:  mic,  niţel  “vornic",  şaşiu  şi  cu  pielea  tuciurie.  Taică-său, 
gospodar  vrednic,  l-a  dat  la  şcoli  înalte,  dar  plodul  a  ieşit  prost  din  ele.  Un  deputat  l-a 
luat  lacheu  -  şi  cutra  a  devenit,  simultan,  şi  lichea.  Prima  ispravă  a  cutrei  a  fost  să  dea 
în  cap  patronului,  care,  la  rândul  său,  l-a  pocnit  în  frunte  şi  i-a  recomandat  nişte 
itinerarii  cu  finalul  ad  matres.  Smerită,  cutra  a  început  să  muncească,  dar  munca  l-a 
plictisit  repede,  şi  licheluţa  a  căutat  ocupaţii  mai  puţin  obositoare,  însă  cu  atât  mai 
remuneratorii  şi  mai  conforme  cu  componenţa  miasmatică  a  sufletului  său  de 
râmător  -  ocupaţii,  pe  cari  le  voiu  trece  sub  tăcere,  căci  ni-i  ruşine  să  vorbim  de  ele. 
în  ultimul  timp,  aflu  un  lucru  revelator.  Cutra  s'a  uitat  în  oglindă.  Apele  de  cristal  1- 
au  redat  atât  de  prăpădit  şi  de  scârbos,  încât  cutra  s'a  scuipat  de  desgust.  Când  îl  vezi 
cum  se  linguşeşte  pe  lângă  tine,  salutându-te  de  departe,  fugi,  fugi  cât  mai  repede. 
Fugi,  căci  cutra  are  lepră  la  suflet  şi  te  poţi  molipsi  dela  ea.  Această  notă  e  un 
fragment  de  roman,  dar  poate  fi  şi  altceva. 

•  Dumnealui  e  omul  de  casă  al  unui  mare  mahăr  cultural  şi-i  perfect  iniţiat  în 
manevrarea  diverselor  ustensilii  casnice.  Fiul  lui  Dumnealui  e  de  profesie  bleg  şi,  ca 


Nicolae  Niţă 


291 


atare,  are  salar  bun.  Nu  ştie  că  tat-su  primeşte  săptămânal  vizita  onoratului  parchet, 
care-i  cotrobăieşte  prin  hârtii.  în  schimb,  înţelege  să  fie  obraznic,  ca  toţi  parveniţii  fii 
de  puşcăriaşi,  şi  face  parte  din  cluburi  închise,  unde  ciocoimea  viermuieşte  în  toată 
voia.  Are  maşină  proprie  şi  diverse  chestii  particulare,  cu  cari  se  laudă  pela  iniţiaţi. 
Această  notă  e  un  fragment  de  portret  moral,  dar  poate  fi  şi  altceva.  Cine  se  simte 
vizat,  să  ridice  degetu'  ca  prostul  din  trifoiu.  Asta  a  mai  făcut-o  unul. 

•  Silviu  Cernea  are  în  "Naţionalul  Nou"  un  articol  amabil  la  adresa  noastră. 
Semnalez,  totuşi,  o  eroare  mai  importantă:  Pompiliu  Constantinescu  e  un  critic  rău 
intenţionat  şi  incult.  Nu  cunoaşte  literaturile  clasice  şi  nici  elementele  filosofice,  fără 
de  cari  nici  măcar  un  recensent  nu  poate  lucra.  Ca  să  mă  amuz,  am  colecţionat  toate 
prostiile  lui  Pompiliu  Constantinescu,  toate  erorile  grosolane  de  stil  şi  gramatică  -  şi 
le  voiu  publica  la  timp.  Atunci,  sunt  sigur  că  şi  Silviu  Cernea  îmi  va  da  dreptate. 

•  Nu-mi  stă'n  obiceiu  să  polemizez  cu  criticii  mei.  Ştiu  prea  bine  că  nu  recenzenţii 
ocazionali  deţin  soarta  unei  cărţi,  ci  că  există  un  destin  al  creaţiei,  care  nu  poate  fi 
forţat  nici  în  bine,  nici  în  rău.  Totuşi,  voiu  da  unele  explicaţii  d-lui  Petru  Manoliu, 
care  nu  e  nici  recenzent  de  ocazie,  nici  rău  intenţionat,  cum  insinuează  unii  din 
apropiaţii  săi  de  atitudine.  D.  P.  Manoliu  crede  că  "Tarot"-ul  nu  conţine  formal 
distribuţia  titlului.  Adevărat,  dar  condiţia  semnului  de  trecere  al  cărţii  mele  e  internă. 
Poemul  e  lucrat  în  forma  ternară,  însă  pe  două  idei  (vezi  tehnica  sonatei).  Cele  două 
idei  sunt  mereu  suprapuse:  arcanele  majore  (viaţa  cosmică)  si  cele  minore  (viata 
omului)  -  adică:  1)  conceperea  peste  fire  a  sufletului  (v.  strofa  primă  a  poemului)  şi 
participarea  la  suprasensul  dogmatic  ;  2)  acceptarea  trăirii  nemediate  şi  coborîrea  în 
trup  pentru  cunoaşterea  morţii.  Deci  arcanele  majore  nu  sunt  excluse.  Văd  că  d.  P. 
Manoliu  neglijează  "Grand-Tarot"-ul,  care  i-ar  putea  explica  mai  bine  semnificaţia 
cărţii  mele.  Am  un  regret:  d.  P.  Manoliu,  atât  de  subtil  în  gândire,  n'a  încercat  să 
găsească  punctele  de  asociere  ale  poemului.  Descoperind  în  "Tarot"  mai  mult  decât  a 
descoperit  d.  I.  Barbu  în  "Eulalii"  de  Dan  Botta,  d.  P.  Manoliu  s'ar  fi  ralevat  ca  abil 
descoperitor  de  mari  continente  lirice,  însă  "Erasm"  n'a  putut  sau  n'a  vrut.  Regretul 
va  fi  de  partea  D-sale,  nu  de  a  mea.  Oare  nu  e  semnificativ  că  Bucureştii  au  pierdat 
credinţa  în  înaltele  experienţe  divinatorii?  D.  P.  Manoliu  a  făcut  o  mare  eroare.  îl 
sfătuiesc  să  recitească  "Tarot"-ul  şi'n  special  epilogul.  Pentrucă  d.  P.  Manoliu  ar  fi 
unul  din  puţinii  exegeţi  capabili  ai  liricei  mele,  care  depăşeşte  exerciţiul  poetic. 

•  Camaradul  Fluor  D.  Rădulescu  ne  trimite  dela  Cluj  un  roman  excelent  ca  tehnică 
grafică  şi  impresionant  prin  efortul  artistic.  Această  carte  de  debut  cuprinde  unul  din 
cele  mai  minuţioase  studii  asupra  adolescenţii.  Ca  atare,  romanul  e  plicticos,  vreau  să 
spun  că  nu  prezintă  cursivitatea  cărţilor  uşoare.  Aştept  urmarea,  pe  cât  mai  curând, 
ca  să  pot  scrie  cam  se  cuvine  asupra  ciclului,  care  se  anunţă  atât  de  interesant  prin 
tonul  confesional  şi  experienţele  incluse. 

•  Citadelele  de  rumânie  literară  ale  scriitorilor  Marta  D.  Rădulescu,  T.  Murăşanu, 
C.  R.  Crişan,  E.  Cialîc  şi  Jean  G.  Vasilia,  continuă  o  muncă  din  cele  mai  demne  de 
apreciere.  Le  vom  pronunţa  mereu  numele,  să  le  intre  odată  în  cap  pezevenghilor 
noştri  culturali. 

•  îţi  creşte  inima  de  bucurie  când  vezi  cum  răsare  din  toate  plaiurile  ţării  noastre  o 
presă  nouă,  profund  românească.  Un  adevărat  Sfântu'  Gheorghe  e  această  presă 


Articole  clin  Presa  Legionară 


292 


neaoşă,  care  taie  capetele  muiate  în  smârcurile  otrăvite  ale  iadului  şi  pestilenţiate  de 
toate  lăturile  celui  mai  scârnav  şi  gros  obraz  depe  plaiurile  lui  Brâncoveanu  (e  vorba 
de  Pauker!)  ale  balaurului  comunistofil  din  concernul  de  potlogării  al  imensei 
cacografii  "Dimineaţa  -  Adevărul  -  Lupta  -  Rampa  -  Gazeta  -  Realitatea  Ilustrată- 
Adevărul  literar  şi  artistic  -  Gazeta  Medicală  -  Lectura  -  Magazinul  -  Opinia  -  Lumea  - 
Gazeta  Sporturilor  -  Facla  -  Colecţia  celor  15  lei". 

Mircea  STREINUL 


CRONICI  MUZICALE 

•  Ultima  lună  a  anului  1935  a  fost  destul  de  bogată  în  manifestări  muzicale,  din 
cari,  de  data  aceasta,  n'a  lipsit  nici  producţiunea  originală  simfonică.  în  schimb  s'a 
putut  observa  absentarea  generală  a  tuturor  înjghebărilor  corale  dela  sărbătoarea 
datinelor  de  Crăciun,  lăsată  numai  pe  seama  şcoalelor  normale  de  învăţători  şi 
învăţătoare,  singure  în  stare  să  se  păstreze,  din  cauza  dispariţiei  progresive  a 
elementului  românesc  în  celelalte  şcoli,  pe  linia  tradiţiei.  Dar  şi  aci  suprimarea  orelor 
de  muzică,  cu  toată  promisiunea  ministrului  de  resort  de  a  le  înmulţi  şi  a  introduce, 
special  pentru  şcoala  normală,  şi  muzica  bisericească,  nu  deschid,  pentru  viitor, 
perspective  îmbucurătoare,  atât  pentru  educaţia  muzicală  în  şcolile  primare,  mediul 
în  care  va  trebui  să  activeze  viitorul  învăţător,  cât  şi  pentru  spiritul  muzical  autohton 
ce  a  stăpânit,  de  bine  de  rău,  până  ieri,  şcoala  normală. 

Pentru  anul  1935  nici  o  biruinţă,  nici  un  pas  înainte  în  desfăşurarea  organică  a 
vieţii  noastre  muzicale,  ci  numai  pierderi  şi  drumuri  rău  înţelese. 

Bucovina,  aşa  cum  o  visăm  noi,  va  trebui  să  înceapă  altă  vieaţă,  de  purificare  şi 
aspră  intransigenţă  rumânească,  pentru  câştigarea  unui  primat  în  haosul  favorizat  de 
politica  actuală  a  culturii. 

•  Teodor  Rogalschi  a  dirijat  în  Teatrul  Naţional  un  concert  simfonic,  cu  un  program 
destul  de  pretenţios  pentru  posibilităţile  orchestrei  C.  F.  R.  din  Bucureşti,  în  special 
pentru  suflători  (corni  şi  trompete).  Ceva  mai  bine  a  fost  executată  simfonia 
londoneză  de  J.  Haydn.  Au  început  să  se  banalizeze  rapsodiile  lui  George  Enescu,  din 
cauza  frecvenţei  şi  în  genere  a  proastei  execuţiuni.  Şi  apoi  mai  este  în  muzica 
românească  şi  altceva,  ce  ar  putea  fi  cântat  cu  succes  şi  pus  în  circulaţie  tocmai  de 
dirijorii  din  capitală  cari  pornesc  în  turnee;  mai  ales  când  sunt  şi  compozitori,  ca  d. 
Teodor  Rogalschi. 

•  Max  Săveanu  şi-a  prezentat  simfonia  No.  1  în  Fa,  ceeace  ne  face  să  bănuim  că  mai 
are,  undeva  în  manuscris,  şi  alte  simfonii,  sau  că  are  de  gând  să  le  scrie.  Simfonia  pe 
care  am  ascultat-o  nu  este  decât  o  lucrare  de  şcoală  şi  nu  încheagă,  pe  deplin, 
condiţiunile  stilului  simfonic.  Se  înscrie,  însă,  pe  aceiaşi  linie,  pe  care  am  remarcat-o 
la  un  fel  de  cantată  a  d-lui  G.  Onciul,  care,  jignit  atunci  în  amorul  său  de  creator,  s'a 
simtit  obligat  săne  răspundă  într'un  fel  ce  nu  permitea  înnodarea  unei  discutiuni,  din 
cauza  lipsei  totale  de  înţelegere  a  celor  susţinute  de  noi.  în  privinţa  tratării  temelor  şi 
instrumentelor  d.  Max  Săveanu  este  mult  mai  puţin  stângaciu  decât  d.  G.  Onciul. 
Totuşi  oricât  de  bine  s'ar  mai  scrie  în  acest  fel,  muzica  aceasta  nu  va  fi  cântată 
nicăeri,  nici  la  Bucureşti  şi  nici  la  Viena,  pentrucă  neglijează  nevoile  rumâneşti. 
Ambiţia  de  a  crea  lucrări  mari  fără  a  lua  în  considerare,  fără  a  trăi,  această  realitate, 
trebue  privită  ca  o  inutilă  sforţare  de  megalomanie. 


Nicolae  Niţă 


293 


•  D.  locotenent  Prisecaru  a  dirijat  în  aceiaş  seară  "Secretul  Suzannei"  operă  de 
Wolf-Ferari,  prezentată  pentru  prima  dată  la  Munchen  (1909).  Piesa  a  fost  bine 
aleasă  şi  bine  executată.  Bine  intenţionaţi  d.  Max  Săveanu  şi  d-ra  Popovici,  singurii 
interpreţi  în  această  operă  gingaşă. 

•  Dr.  Otokar  Hrimaly  a  dirijat  al  doilea  concert  din  ciclul  celor  aranjate  de 
societatea  filarmonică,  având  solistă  pe  d-na  Irma  Doliwo-Arnovici,  pianistă  rusă,  a 
cărei  technică  suficientă  şi  muzicalitate  s'au  putut  larg  desfăşura  în  concertul  lui  Fr. 
Chopin.  Din  restul  programului  amintim  simfonia  de  cameră  de  M.  G.  Andricu, 
caracteristică  pentru  începuturile  simfonice  ale  muzicii  româneşti,  prin  coloritul 
orchestral  şi  respiraţia  scurtă  a  temelor  D. Hrimaly  rămâne  muzicantul  modest  şi 
priceput  pe  care  îl  preţuim. 

•  Rudolf  Firkusny,  un  pianist  de  mari  posibilităţi  technice,  a  dat  un  concert  în 
cadrul  asociaţiei  româno-cehoslovace.  Programul  cuprinzând  sonata  în  si-minor  de 
Liszt,  caracteristică  pentru  criza  romantismului  prin  complexitatea  şi  lungimea  ei,  a 
lăsat  puţin  loc  pentru  alte  piese  importante.  Aplauze  îndelungate  au  asigurat,  acestui 
tânăr  de  mare  talent,  un  mare  succes. 

•  Fundaţiile  regale  au  tipărit,  la  recomandaţia  d-lui  Mihai  Jora,  sonatina  pentru 
pian  şi  violină  de  Paul  Constantinescu,  pe  care  o  vom  prezenta  într'o  viitoare 
şezătoare  a  grupării  însemnări  sociologice  şi  Iconar. 

Liviu  RUSU 


REVISTA  PRESEI 

•  Rânduiala  (1,  1-3),  este  o  monumentală  arhivă  de  gând  şi  faptă  rumânească  şi 
trebue  să  devină  un  îndreptar  pentru  strădaniile  de  realizare  ale  culturii  şf  civilizaţiei 
noastre,  privind  prin  prisma  lămuritoare  a  gândului  filosofic  înplantat  în  actul  de 
credinţă  al  muncii  comune  de  înfăptuire.  Poziţiunea  aceasta  a  Rânduelii,  faţă  de 
funcţiunile  organismului  nostru  social,  permite  o  perfectă  unitate  a  planului  de 
activitate,  cu  condiţia  ca  toţi  cei  ce  vor  contribui  ca  specialişti,  din  diferite  ramuri  de 
cercetare,  să  fie  lămuriţi  asupra  problemelor  rumâneşti,  care,  de  multe  ori,  nu  poate 
fi  controlată  de  îndrumătorii  revistei  din  cauză  de  strictă  pregătire  profesională. 

Faţă  de  această  temere  a  noastră  găsim  la  d.  D.  C.  Amzăr  un  cuvânt  pe  care  îl 
preţuim:  Noi  nu  "proclamăm"  în  "programe"  şi  "manifeste",  ideile  dela  temelia 
crezului  nostru,  ci  le  lăsăm  să  se  desprindă  singure  din  cercetările  pe  care  le 
întreprindem  ...  Recunoaştem  în  gândurile  acestor  străduitori  dela  Cercul  Rânduiala 
(D.  Amzăr,  Ion  Ionică,  G.  Racoveanu)  şcoala  profesorului  Nae  Ionescu  şi  preţuim 
Rânduiala  pentru  aceasta,  mai  ales. 

•  Die  Musik.  O  să  ne  oprim  asupra  temeinicului  îndreptar  de  specialitate,  care  este 
marea  revistă  a  muzicii  germane  de  azi,  informată  până  la  amănunt,  asupra  a  tot  ce 
se  face  pe  tărâmul  muzicii. 

•  Muzică  şi  poezie  este  negativul  oricărei  reviste  de  specialitate  din  occident. 
Trebue  să  mărturisim  că,  atunci  când  am  anunţat  apariţia  unei  reviste  muzicale  a 
fundaţiilor  regale,  am  aşteptat  altceva.  Când  colo  nici  măcar  cronică  suficient 
informată.  A  face  din  Muzică  şi  Poezie  un  fel  de  mixtum  compozitum  poate  să 


Articole  clin  Presa  Legionară 


294 


justifice,  întrucâtva,  nevoia  de  reclamă  a  filarmonicei,  în  nici  un  caz  însă  lipsa  unei 
publicaţii  de  cercetări  în  domeniul  muzicii. 

L.  R. 

•  Mă  tot  ruga  Liviu  Rusu:  "Maestre,  nu  mai  scrie  despre  Cuvântul  liber.  Dă-i 
dracului  de  nenorociţi.  “Dacă-i  mai  înjuri,  T.  T.  Branişte  o  să-şi  piardă  şi  ultimii 
cititori".  Impresionat,  i-am  promis  c'o  să-i  las  în  pace.  Ei  bine!  Nu-mi  pot  ţine 
cuvântul  ...  La  urma-urmei,  cred  că  Liviu  Rusu  e  niţel  invidios  de  talentul  meu 
polemic  şi-a  vrut  să  mă  facă  să  pierd  cel  mai  gras  subiect  (după  Pompilică 
Constantinescu):  găinăria  din  şura  "Adeverului".  Cum  să  nu  scriu  despre  "Cuvântul 
liber"?  Pot  trece  cu  vederea  stilul  în  obiele  al  Iul  T.T.B.,  gânditorul  din  ombilic  of 
magherniţei  lui  Pauker,  pe  care  (Pauker)  l-au  stuchit  toate  mâţele  la  ochi,  de  i-au 
umplut  cu  urdori?  Să  nu  menţionez  gelatina  lui  Demostene  Botez  şi  gargara  Iul  F. 
Dima?  Să-i  învălui  în  tăcere  pe  proştii  mai  mărunţi,  ca  Mircea  Grigorescu,  Roman, 
Ghiţă  Ionescu  şi  Radu  Popescu?  Imposibil!  Mai  bine  demisionez  din  comitetul  de 
direcţie. 

•  Viaţa  Românească  (9-10,  XXVII)  aduce  o  nuvelă  proastă  de  Burry  Benares, 
cugetările  unor  oarecari  D.  Botez  (?),  R.  Cotnoru  (?),  Lucian  Boz  (?),  M.  D.  Ralea 
(cine-i  şi  ăsta  ?),  T.  Cristure  nu  (a,  da  !  marele,  genialul,  exorbitantul  pseudonim  al 
Sionei  Dora!),  C.  Bardoşi  (?),  V.  Cornescu  (?),  D.  I.  Suchianu  (?)  şi,  însfârşit  !,  M. 
Sevostos,  simpaticul  meu  subiect.  Lucrurile  stând  astfel,  "Viaţa  Românească"  a 
devenit  dija  cea  mai  bună  revistă  di  pi  Bucureşti.  Aşa  spune  "Adeverul". 

•  Adeverul  literar  şi  umoristic  mai  are  cinci  cititori  :  Pauker,  Sevastos,  Claudia 
Millian,  frizerul  meu  (care-1  citeşte  din  snobism)  şi  eu  (care-1  citesc  dela  frizer). 
Remarc  reclamele  şi  poza  Anişoarei  Odeam  (când  se'ntâmplă). 

•  Chemarea  apare  la  Iaşi  sub  conducerea  pricepută  a  d-lor  Laur  Preda  şi  M.  Gr. 
Constantinescu.  E  o  gazetă  cinstită,  care  poate  interesa  şi  la  Zimnicea. 

•  Vremea  calcă  mereu  cu  stângul  pe  "dreapta".  Domnule  Donescu,  dreapta  matale 
îşi  are  originea  în  cassa  administraţiei  şi  d'aia  nu  prinde,  oricât  i-ai  publica  pe  Emil 
Aderca,  Sergiu-Dan,  Mafalda  Pomp.  Constantinescu  şi  alte  genii. 

•  Cuget  Moldovenesc  al  d-lor  Marc  Vălutăşi  Petri  Stati  a  apărut  într'un  frumos 
număr  de  Crăciun.  Regretăm  lipsa  recenziilor  şi-a  notelor. 

•  Gazeta  Basarabiei  îşi  spurcă  numărul  de  sărbători  cu  proza  lui  Robot.  Bine  de 
ştiut! 


•  Realitatea  Ilustrată,  Magazinul,  Gazeta  Medicală  şi  Dimineaţa  copiilor:  acid 
prusie,  stricnină,  "hipermangan"  şi  uleiu  de  ricină. 

•  Drum  e  o  revistă,  cum  bine  i-a  spus  Pană  Verde,  comunistă.  Păi,  oamenilor  !  ce- 
aveti  voi  cu  Rusia  Sovietică?  îl  iubiţi  pe  d.  Ostrowski?  V'au  căzut  la  inimă 
paraşutistele  alea  ruseşti  ?. 

•  Meridian,  Manifest,  Păreri  libere  (aşa  ceva),  Şantier:  conduse  de  băieţi  din  clasa 


Nicolae  Niţă 


295 


4-a  primară. 

•  Lăudabilă,  deşi  lipsită  de  nervul  cronicilor,  revista  Ramuri  dela  Craiova. 

•  Alte  publicaţii,  cari  merg:  Gazeta  Ciucului,  Progres  si  cultura,  Fruncea,  Scânteia, 
Hotarul  şi  Cefereul. 

•  Din  Cuvântul  studenţesc:  "Fraţii  mei,  în  afară  de  Dumnezeu  nu  este  cu  putinţă 
viata  şi  niciuna  din  podoabele  ei.  Ceeace  numesc  viaţă  tăgăduitorii  de  Dumnezeu, 
este,  în  realitate,  numai  o  moarte,  cu  aparenţe  de  viaţă".  (Gr.  Cristescu);  şi:  "Iar  cei 
cari  dăscălesc  acest  tineret  şi  mustrează  tocmai  pentru  ceeace  e  viu  în  sufletul  lui:  cei 
cari  oricine  ar  fi  îl  insultă  afirmând  că  nici  o  operă  de  educaţie  şi  de  înălţare  morală 
nu  s'a  înfăptuit  în  tineretul  românesc  de  după  război  şi  că  deci  trebue  organizată 
acum  educaţia  lui  oficială  şi  cu  anasâna,  aceştia  toţi  să  cerceteze,  acum  de  Crăciun, 
distanţa  care-i  desparte  de  minunea  Naşterii  sfinte  şi  să  constate  că  nu  înţeleg  nimic 
din  adevăratele  bucurii  ale  Crăciunului.  Şi  văzându-şi  mortăciunea  din  suflet,  să  se 
dea  la  o  parte  din  calea  tineretului  de  jertfă,  dacă  nu  pot  să-l  înţeleagă,  să-l 
preţuiască  şi  să  se  bucure  cu  el"  (Ion  I.  Moţa) 

•  Recomandăm:  Glasul  strămoşesc  (al  camaradului  Dr.  Ion  Banea),  România 
Creştină,  Braţul  de  fier  şi  Străjerul. 


•  Familia  lui  M.  G.  sau  G.  M.  Samarineanu  continuă  să-şi  intoxice  cititorii. 


•  Acelaş  lucru  despre  însemnările  unui  domn  Râncă  sau  Brâncă  dela  Mizil,  dacă  nu 
cumva  dela  Dorohoiu. 

M.  S. 


REDACŢIONALE 


•  Cărţile,  revistele  şi  manuscrisele  se  vor  trimite  pe  adresa  camaradului  prof.  Liviu 
Rusu,  în  Cernăuţi,  str.  Eminescu,  15. 

•  Secretariatul  de  redacţie  al  revistei  noastre  e  făcut  de  camaradul  Mircea  Streinul 

•  Abonamentul  anual  la  ICONAR  e  de  Lei  60. 


Tipografia  "Mitropolitul  Silvestru" 

Cernăuţi,  Piaţa  Unirii  No.  3  (Palatul  Naţional) 

RITMUL  GENERAŢIILOR  ÎN  EVOLUŢIA  ARTELOR 

de  Traian  BRĂILEANU 


Desfăşurarea  vieţii  sociale  în  timp  e  determinată  în  primul  rând  de  succesiunea 
generaţiilor.  Generaţia  care  se  naşte  cuprinde  în  sine  noui  posibilităţi  de  desvoltare, 
de  sporire  a  energiei  sociale.  La  naţiunile  viguroase  simplul  fapt  biological  înmulţirii 
populaţiei,  al  creşterii  densităţii,  împinge  la  o  activitate  mai  intensă,  mai  ales  dacă 
spaţiul  ocupat  de  naţiune  rămâne  acelaş.  Prinderea  nouilor  generaţii  în  structura 


153  -  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  I,  Nr.  5,  1936. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


296 


socială,  repartizarea  lor  asupra  ţesuturilor  sociale,  constitue  o  grijă  permanentă  a 
conducătorilor  societăţii.  Tendinţa  generaţiilor  cari  dispar  este  de  a  adapta 
generaţiile  tinere  la  structura  socială  existentă,  de  a  evita  erupţii  prea  vijelioase  ale 
avântului  tineresc.  Bătrânii  vreau  să  ţină  tineretul  în  ascultare,  în  făgaşul  tradiţiei. 
Educaţia  e  "raţionalizată"  şi,  ceeace  nu  se  aminteşte  decât  arareori,  ea  e  şi 
"raţionalizantă",  adică  e  menită  să  imprime  de  timpuriu  tineretului  mentalilatea 
bătrânilor.  Locul  important  ce-1  ocupă  în  şcolile  naţiunilor  civilizate  ştiinţa  îşi  găseşte 
explicaţia  în  această  tendinţă  a  bătrânilor  de  a  înlătura  de  cu  bună  vreme  primejdia 
unui  antagonism  între  generaţii.  Matematizarea  lumii  este  un  mijloc  puternic  de  a 
înlesni  cooperaeea  indivizilor  prin  instituirea  timpurie  a  primatului  raţiunii,  prin 
"îmbătrânirea"  artificială  a  tineretului,  adică  prin  modelarea  lui  după  structura 
sufletească  a  adulţilor.  Viaţa  afectivă,  puternică  şi  dominantă  în  anii  tinereţii,  e 
înfrânată  şi  încătuşată  printr'o  educaţie  teoretică,  scopurile  acţiunii,  valorile,  spre  a 
căror  înfăptuire  năzueşte  individul,  sunt  supuse  dela  început  reflexiunii  şi 
"calculului".  Se'nţelege  că  năzuinţa  aceasta  a  bătrânilor  nu  poate  depăşi  anumite 
limite.  Raţionalizarea  vieţii  sociale  asigură,  ce-i  drept,  o  cooperare  şi  o  ierarhizare  a 
claselor  de  vârstă  fără  mari  oscilaţii  şi  zguduiri.  Condiţia  însă  pentru  această 
echilibrare  a  forţelor  sociale  este  ca  generaţiile  bătrâne,  cari  deţin  conducerea,  să-şi 
îndeplinească  funcţiunea  lor  în  conformitate  cu  interesele  societăţii. 

Termenul  de  "bătrâni"  e  luat  din  biologie.  Dar  el  trebue  tradus  în  limbajul 
sociologic,  în  care  el  înseamnă  "conducător",  om  de  elită.  în  "Sfatul  bătrânilor" 
(senatul,  gherusia)  a  rămas  încă  această  amintire  din  biologie,  această  legătură 
naturală  între  noţiunea  de  "bătrân"  şi  cea  de  "înţelept",  cum  de  altfel  termenul  de 
"părinte"  se  dă  unui  "conducător"  fără  o  limită  şi  deosebire  precisă  de  vârstă.  O  elită 
socială  deci  e  compusă,  într'un  înţeles  oarecare,  din  bătrâni,  din  oameni  cari  au 
prestigiul  înţelepciunii,  al  destoiniciei,  pentru  conducere.  Câtă  vreme  acest  prestigiu 
e  neştirbit,  câtă  vreme  aceşti  bătrâni  dovedesc  prin  faptele  lor  că  sunt  în  stare  să 
păstreze  neştirbită  puterea  societăţii  şi  să  o  sporească,  ei  vor  găsi  ascultare  şi  respect 
la  cei  "tineri".  Dar  în  clipa  ce  "bătrânii"  vor  arăta  semne  de  slăbiciune,  de  senilitate, 
de  degenerare  şi  decădere,  morală,  revolta  celor  tineri  va  izbucni  în  mod  natural  cu 
tendinţa  de  a-i  înlocui  cu  alţi  conducători  "mai  tineri",  mai  energici,  mai  morali,  etc. 
Acel  ritm  dulce  şi  aproape  nesimţit  al  înlocuirii  şi  împrospătării  unei  elite  sociale 
printr'o  circulaţie  normală  a  elitelor,  aşa  cum  se  observă  în  grupul  biologic  (familial), 
unde  bătrânii  sunt  înlocuiţi  prin  generaţiile  următoare,  e  întrerupt  prin  oscilaţii 
puternice,  provenind  din  tendinţa  celor  conduşi  de  a  pune  capăt  unei  conduceri 
incapabile  şi  dăunătoare  vieţii  societăţii. 

Ori,  în  societăţile  civilizate  de  azi,  reprezentate  prin  naţiunile  organizate  în  State, 
elita  fiecărei  naţiuni  e  diferenţiată  după  diferitele  funcţiuni  sociale.  în  acest  fel 
antagonismele  între  conducători  şi  conduşi,  între  "bătrâni  şi  tineri",  pot  izbucni  în 
orice  domeniu  de  activitate:  politic,  economic,  religios,  moral  şi,  în  sfârşit,  şi  în  cel 
"estetic".  Cum  însă  toate  funcţiunile  sociale  stau  într'un  strâns  raport  de 
interdependenţă,  antagonismul  într'un  domeniu  provoacă  zguduiri  şi  oscilaţii 
puternice  în  toate  celelalte  domenii.  O  revoluţie  politică,  de  pildă,  trezeşte,  mişcări 
similare  în  viaţa  economică,  religioasă,  morală  şi  nici  artele  nu  rămân  neatinse.  Tot 
astfel  o  mişcare  literară  poate  influenţa  puternic  asupra  vieţii  politice; 
"romantismul",  de  exemplu,  a  produs  fenomene  similare  concomitente  şi  în  politică, 
precum  reforma  religioasă  a  lui  Luther  a  avut  urmări  adânci  şi  pentru  politica  şi 
pentru  literatura  morală  din  Germania. 

O  întrebare  se  pune:  desprinderea  unei  mişcări  într'un  anumit  domeniu  e 


Nicolae  Niţă 


297 


întâmplătoare  sau  se  pot  descoperi  "legi  sociale"  cari  să  ne  poată  explica  aceste 
fenomene?  Noi  credem  că  numai  raporturile  "intercomunitare",  în  cazul  nostru 
"internaţionale",  ne  pot  da  cheia  pentru  înţelegerea  acestor  oscilaţii  în  ritmul 
evoluţiei  sociale.  O  naţiune,  în  năzuinţa  de  a-şi  păstra  neştirbită  "fiinţa"  proprie, 
individualitatea  sa,  e  ameninţată,  în  constelaţia  actuală  a  energiilor  umane,  de 
celelalte  naţiuni  prin  toate  mijloacele  de  cari  dispun  pentru  a-şi  spori  puterea  lor. 
"Războiul"  ia  astăzi  cele  mai  variate  aspecte:  politic  (războiul  în  înţelesul  obicinuit  al 
cuvântului),  economic,  moral,  religios,  dar  nu  mai  puţin  biologic  şi  estetic.  Şi  tot  aşa 
de  natural  este  că  în  acest  războiu  general  elitele  sunt  expuse  în  primul  rând, 
deoarece  ele  vin  nemijlocit  şi  neîncetat  în  atingere  cu  "străinătatea",  ele  sunt 
ameninţate  să  fie  învinse,  "înstrăinate". 

Acuma  vom  înţelege  de  ce  arta  populară  se  păstrează  neatinsă  prin  secole,  pe  când 
arta  cultă  se  înstrăinează  lesne;  dece  limba  naţională  se  păstrează  neatinsă  în 
păturile  de  jos,  pe  când  limba  cultă  e  vecinie  în  primejdie  să  fie  alterată  şi 
împestriţată  de  influenţe  străine,  de  ce  "tipul  biologic",  rasa,  se  menţine  în  păturile 
de  jos,  pe  când  elita  degenerează  prin  amestec  cu  elemente  străine. 

Reacţiunea  împotriva  unei  elite  pe  cale  de  înstrăinare,  din  orice  punct  de  vedere, 
poate  fi  numită  mişcare  naţionalistă,  iarăş  din  orice  punct  de  vedere.  Astfel  putem 
avea  o  mişcare  naţionalistă  în  politică,  în  religie,  în  literatură,  în  pictură,  muzică, 
arhitectură,  în  morală,  în  biologie  etc. 

Din  interdependenţa  funcţiunilor  sociale  rezultă  însă  1)  că  o  mişcare  într'un 
domeniu,  va  desprinde  mişcări  similare  şi  în  celelalte  şi  2)  că  o  mişcare  ivită  într'un 
domeniu,  ca  reacţiune  necesară  împotriva  unei  elite  decadente,  va  reuşi  cu  atât  mai 
lesne  cu  cât  va  provoca  şi  prinde  în  sfera  ei  şi  mişcările  din  celelalte  domenii. 
"Naţionalismul  integral"  este,  din  acest  punct  de  vedere,  singura  mişcare  rodnică  şi 
sigură  de  succes  pentru  regenerarea  elitei  unei  naţiuni  şi  asigurarea  perpetuării 
naţiunii  ca  unitate,  ca  individualitate.  încercările  de  reforme  parţiale,  de  îngrădire  a 
naţionalismului  într'un  singur  domeniu  (de  ex.  economic  sau  literar,  sau  politic) 
trebue  să  rămână  sterpe. 

în  aceste  mişcări  de  regenerare,  în  toate  domeniile,  tineretul  are  un  rol  hotarîtor 
prin  însăşi  structura  sa  sufletească.  Căci  e  vorba  doar  de  a  rupe  zăgazurile  ridicate  de 
raţiune,  de  şcoala  raţionalizantă  a  bătrânilor  şi  de  a  repune  sentimentul  în  drepturile 
sale.  Ceeace  este  numai  formă,  tipizare,  rutină,  calcul,  trebue  să  cedeze  locul 
conţinutului,  avântului,  sufletului  care  sfarmă  cătuşele  "şcolii"  şi  caută  forme  noui, 
mai  ample,  cari  să  poată  cuprinde  toată  bogăţia  de  sentimente,  de  nădejdi,  de  energie 
exuberantă. 

Pornind  dela  aceste  premise,  am  putea  încerca  aplicaţiuni  în  istoria  artelor,  în  care 
ritmul  generaţiilor  ar  servi  să  explice  caracterele  specifice  ale  unei  epoci,  de  ex. 
Preponderenţa  "lirismului"  în  operele  de  artă,  genul  liric  fiind  propriu  tinereţii, 
vârstei  în  care  sentimentul  predomină,  aşa  cum  "drama",  acţiunea  chibzuită  şi 
puternică  e  semnul  maturităţii,  a  bărbăţiei,  iar  genul  epic,  istorisirea  liniştită,  lungă 
şi  sfătoasă  e  caracteristică  pentru  bătrâneţe.  Se'nţelege  însă  că  această  clasificare  nu 
coincide  cu  genurile  literare  din  punct  de  vedere  formal;  o  drama  poate  fi  lirică  şi  o 
epopee,  dramatică.  Zicem  numai  că  aşa  cum,  în  evoluţia  individuală,  omul  trece  dela 
lirismul  tinereţii,  la  dramatismul  bărbăţiei,  aşa  şi  în  evoluţia  socială,  epocile  de  criză, 
de  luptă  împotriva  unei  elite  decadente,  vor  fi  caracterizate  prin  izbucnirea 
"lirismului",  a  tinereţii,  în  orice  domeniu.  Şi  fascismul  a  fost  liric  la  început,  pornind 
la  luptă  cu  cântecul  tinereţii,  iar  astăzi  îşi  joacă  marea  drama  pe  scena  lumii. 

Dar  filosofia?  Aci  ar  trebui  să  încep  o  lungă  poveste  -  bătrânească.  Iar  "Iconarul"  e 


Articole  clin  Presa  Legionară 


298 


al  tinerilor,  cari  urăsc  cu  drept  cuvânt  înţelepciunea  chilometrică  şi  sfătoasă... 

CRITICA  OFICIALĂ  ŞI  DRUMUL  ROMÂNISMULUI  *S4 

de  George  MACRIN 

în  vârtejul  de  manifestaţii  omeneşti,  intervin,  ca  nişte  germeni  ai  liniştei  eterne, 
pentru  a  închega  ritmul  cosmic,  principiile  disciplinei  şi  erarhiei.  Cuvintele 
dispersive  se  disciplinează  în  suflete,  fericit  croite,  şi  cad  ritmic  pentru  chip  de  artă. 

în  atmosfera  socială,  opera  de  artă  se  aşează  la  adâncime  derivată  din  densitatea 
ei.  Rolul  social  al  criticei  cade  aci  ca  lumina  soarelui  în  atmosfera  neagră  a 
pământului.  Critica  nu  distruge  opera  de  artă,  ci  o  luminează.  Luând  contururi 
sociale,  critica  nu  poate  fi  decât  în  funcţiune  de  naţional.  Dramele  lui  Shakespeare, 
prin  faptul  ca  nu  contrazic  fluidul  altor  naţiuni,  nu  înseamnă  că  nu  sunt  profunda 
expresie  a  sufletului  englez.  Critica  operei  de  artă,  bazându-se  în  primul  rând  pe 
realităţile  naţionale,  poate  împrumuta  cel  mult  tehnicele  criticei  din  alte  părţi,  şi 
aceasta  numai  dacă  nu  contrazice  modul  fundamental  de  manifestare  al  neamului.  în 
noi  se  croesc  specific  toate  tensiunile  sufleteşti.  Nici  o  critică  din  lume  nu  poate  cere 
operei  de  artă  româneşti  să  oglindească  întruchipări  exotice.  Critica  noastră,  în 
schimb,  e  obligată  să  proclame  ca  operă  de  artă  românească,  numai  ce  e  profund  al 
nostru. 

Când  critica  uită  de  interesele  comunităţii  naţionale,  -  admiţând  infuzia 
neasimilabilă  de  valori  străine,  acestea  devin  o  cangrenă  ce  se  întinde 
compromiţând,  dacă  nu  nimicind,  naţionalul  creator  de  artă  superioară.  Se  atrofiază 
una  dintre  cele  mai  importante  funcţiuni  sociale,  tocmai  aceea  ce  procura  hrana 
unităţii  de  spiritualitate  naţională. 

Lucrul  acesta  se  întâmplă  la  noi.  Două  greşeli  fundamentale  au  produs  această 
nenorocire:  Mai  întâiu  evoluţia  politicului  cu  dirijarea  spiritualităţii  spre 
francmasonerie  a  dus  la  întunecarea  complecta  a  astrului  naţional.  Cea  de-a  doua 
gresala  -  în  urma  celei  dintâiu  -  e  admiterea  în  frontul  artei  a  străinilor  evrei.  Aceştia 
cucerind  cele  mai  de  seama  forturi  ale  românismului,  alaturea  de  francmasonerie,  si- 
au  instalat  în  ele  torpiloarele  de  otrava  pentru  trupul  tânărului  nostru  început. 
Francmasoneria  a  ajuns  în  ţara  noastră  supremul  for  politic.  Ea  nu  sprijină  decât 
armatele  proprii.  Cu  multă  dibăcie,  ea  şi-a  impus  reprezentanţii  şi  în  critică,  cotându- 
i  ca  pe  cei  mai  buni  critici  români;  oameni  de  talia  unor  E.  Lovinescu,  G.  Ibrăileanu 
sau  G.  Călinescu,  cărora  nimeni  nu  le  obiectează  lipsa  unei  "vaste  culturi  europene". 
Vom  numi  această  scamatorie:  Critică  oficială. 

Arta  plasându-se  întotdeauna  pe  drumul  mistuit  de  luceafărul  neamului,  se  va  găsi 
odată  cu  el  la  cotituri  şi  stăvilare.  Sunt,  în  punctele  critice  ale  drumului,  prăpăstii  ale 
discordiei.  Bătrânii,  cari  n'au  trecut  încă,  nu  mai  reuşesc  să-i  înţeleagă  pe  cei  tineri 
cu  gândul  întreg  de  cealaltă  parte  a  stavilarului.  Tinerii  nu  văd  în  urma  lor  nimic.  în 
realilate,  neamul  îsi  urmăreşte  steaua.  în  aceste  cotituri  cresc  noui  începuturi.  Ai 
impresia  că  se  schimbă  tot,  că  se  inversează.  Critica  artei  nu  poate  rămâne  în  urmă, 
ca  să  nu  lumineze  trecutul  întunecând  viitorul.  în  golurile  dintre  generaţii  se  pot 
introduce  mai  lesne  microbii  dispersiunii  străine.  Judeomasoneria  pândeşte  acest 
moment  tactic.  Critica  oficială  are  misiunea  să  agraveze  conflictul  pe  terenul  artei. 
Cum? 


154  -  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  I,  Nr.  6,  1936. 


Nicolae  Niţă 


299 


Răsfoind  orice  revistă  a  Criticei  oficiale,  vei  observa  că  jumătate  din  conţinut  e 
rezervată  subiectelor  de  nuanţă  exotică.  Schiţe,  nuvele,  fragmente  de  roman,  dar 
aproape  nimic  românesc.  Dintre  români  apar  numai  popa  beţiv,  jidanul  simpatic,  sau 
cineva  din  gaşca  lor.  Din  aceste  reviste  te  poţi  convinge  că  în  străinătate  majoritatea 
scriitorilor  sunt  francmasoni,  aprigi  susţinători  ai  ideilor  lui  Cari  Marx  şi  mâncători 
de  sâmburi.  în  vreme  ce  toată  lumea  spune  numai  gogomănii,  scriitorii,  filosofii, 
oamenii  de  ştiinţă  jidani  sunt  cu  toţii  geniali.  Operele  lor  trebuie  traduse  si 
popularizate.  Numai  astfel  vom  putea  sta  în  rând  cu  lumea  civilizată.  Critica  oficială, 
zi  şi  noapte,  se  trudeşte  să  ne  pună'n  rând  cu  lumea.  E  primul  lucru  ce  n'ar  trebui  să-l 
facă.  Ar  trebui,  în  schimb,  să  pue  lumea  în  rând  cu  noi.  Critica  oficială  se  preface  că 
nu-şi  da  seama  ca  arta,  pe  care  ne-o  importă  din  străinătate  sub  masca  franceză, 
engleză  sau  americană,  e  jidovească  şi  deci  ea  poate  folosi  numai  jidanilor  sau 
francmasonilor  din  România.  Pentru  Români,  această  recomandaţie  erbivoră 
produce  haos  şi  strajă  în  calea  desvoltării  normale.  Judecând  obiectiv,  în  felul  nostru, 
vom  ajunge  la  concluzia  ca  jidanii  nici  măcar  nu  sunt  capabili  să  aiba  o  artă  a  lor. 
Atât  de  evidenţiată  e  deosebirea  dintre  noi  şi  ei. 

Critica  oficială  interzice  scriitorilor  români  să  pună  problema  satelor 
maramureşene,  să  cânte  jalea  Moţilor.  Opera  de  artă  numai  atunci  devine  perfectă, 
când  nu  jenează  logica  lojelor  francmasonice.  Se  cere  răspicat  artei  româneşti  să  fie 
distrugătoare  a  naţionalităţii.  Aceste  motive  au  început  a  scoate  arta  românească  din 
făgaşul  ei.  Găsim  astăzi  o  întreagă  serie  de  poeţi,  cari,  pentru  a  fi  pe  placul  criticei 
oficiale,  scriu  tot  felul  de  năsbâtii,  imitând  nu  ştiu  pe  care  jidan  din  străinătate,  şi 
sunt  foarte  savuraţi  de  cercurile  jidoveşti.  Românul,  fiindcă  nu  pricepe  nimic  din 
această  artă,  o  numeşte  impropriu  modernistă. 

în  faţa  invaziei  de  barbarism  în  manifestările  noastre  spirituale,  se  ridică 
inevitabila  flamură  a  reacţiunii,  răsboiul  spiritelor,  mai  decisiv  decât  încrucişarea  de 
oţele.  încă  nu  s'a  găsit  un  popor,  liber  sau  supus,  înapoiat  sau  bogat  în  cultură, 
indiferent  de  rasă  sau  coloare,  care  să  nu-şi  aibă  cântecele  sale,  troiţele  sale, 
dansurile  sale,  cu  care  se  naşte  şi  le  păzeşte  până  la  poarta  mormântului.  A  nu-i 
admite  să  cânte  cum  vrea,  să  se'nchine  cum  vrea,  să  îndoiască  dăltuiri  în  lemn  şi 
piatră  aşa  cum  i  le  frământă  dorul  lui,  înseamnă  a-1  ucide  de  viu.  Apărarea  poate  fi 
exagerat  de  crudă  căci  e  legitimă.  în  literaturara  populară  se  cern  toate  valorile,  ce 
prin  osmoză,  nu  prin  infuzie,  trec  în  hotarele  românismului  şi  aceasta  dovedeşte  ca 
lucrul  e  necesar.  Nu  vom  găsi  în  toată  literatura  ţăranului  român  un  cuvânt  de  laudă 
pentru  străini  sau  pentru  ale  lor.  Ţăranul  român  s'a  purtat  cu  ei  ca  un  român  faţa  de 
barbari.  Decadenţa  a  început  când  am  renunţat  la  orgoliul  nostru  naţional. 
Reînvierea  mândriei  legionare  în  tineretul  ce  se  ridică  e  dovada  renaşterii  viitoare. 

Reacţiunea  pe  teren  politic  s'a  produs  mai  de  mult.  în  artă  problema  s'a  pus 
serios,  acum  un  an,  prin  "Revista  Mea"  dela  Cluj.  Astăzi  ne  preocupa  pe  toţi. 

Ce  atitudine  ia  Critica  oficială?  Ne  vom  lamuri  uşor.  Apare  acum  doua  luni  cartea 
cu  succes  imediat  şi  răsunător:  "Dialectica  Naţionalismului"  de  N.  Roşu.  Critica 
oficială  iarăşi  nu  poate  înţelege  ce  s'ar  găsi  bun  în  această  operă  de  "doctrină 
huliganică".  G.  Călinescu,  "cea  mai  autorizată  pană  a  criticei  româneşti  la  ora 
actuală"  cum  ar  spune  "Viaţa  Românească",  a  făurit  cât  se  poate  de  "urban",  o  clae  de 
"aprecieri  obiective".  Aprecierile  -  bine  înţeles  -  au  fost  difuzate  imediat  de  toate 
revistele  şi  de  toată  presa  oficială.  Pentru  a  scăpa  de  răspundere,  Critica  Oficială  nici 
nu  aminteşte,  măcar,  ce  se  discută  în  "Dialectica  Naţionalismului".  înjură  "urban"  şi 
se  felicită  reciproc.  Atâta  tot.  Alt  caz.  "însemnările  Sociologice",  prin  Traian 
Brăileanu  studiază  într'o  serie  de  articole  problema  "elitei  conducătoare  româneşti". 


Articole  clin  Presa  Legionară 


300 


"Adevărul  Literar  şi  Artistic",  află,  nu  se  ştie  prin  ce  minune,  de  această  revistă,  îi 
face  o  recenzie  chilometrică,  alegând  pasagii  pe  sprânceană,  legându-le  şi 
interpretându-le  "obiectiv",  ca  să  demonstreze  slăbiciunea  antisemită  a 
naţionalismului  românesc.  Astfel  "Adevărul  Literar  şi  Artistic"  poate  demonstra  cât 
de  superior  obiectiv  e  în  stare  să  discute  toate  problemele  de  interes  general. 
Extrema  stângă  a  Criticei  Oficiale  e  mult  mai  expeditivă.  în  numărul  de  Crăciun  al 
Iconarului  apare  un  colind,  pentru  care  "Cuvântul  Liber",  -  pur  şi  simplu  -,  cere 
guvernului  să  ia  măsuri. 

Aceste  date  mai  au  nevoe  de  discuţie?  Mai  la  urma  urmei,  Critica  Oficială  nu 
susţine  făţiş,  nicăieri,  că  arta  nu  trebuie  să  fie  naţională;  e  destul  de  inteligentă  şi  ea 
ar  fi  în  stare  să  cadă  cu  totul  de  acord  cu  noi  dacă  ar  avea  siguranţa  că'n  ţară  nu  se  va 
mai  vorbi  de  nicadori,  ci  numai  de  proletari.  Cu  ce  a  greşit  domnilor  neamul  acesta, 
că  de  când  trăeşte  a  avut  atâţia  nicadori  şi  nici  un  proletar  convins  ? 

Ştiind  că  biata  Critică  Oficială  dela  noi  e  uneltire  pentru  destrămarea  spiritualităţii 
naţionale,  între  noi  şi  cei  dela  Adevărul  Literar  şi  Artistic  sau  Cuvântul  Liber,  nu  se 
poate  pune  problema  de  discuţie  obiectivă,  de  polemică  literară,  ci  de  răsboiu  între 
două  lumi. 

La  răsboiu  nu-şi  face  fiecare  de  cap,  ci  ascultă  toţi  de  o  comandă!  Astăzi  o  simţim. 
La  nesfârşitele  provocări  ne  vom  păzi  drumul,  pentru  a  ajunge  mai  curând  la  vremea, 
când  se  va  da  răspuns  clar,  odată  pentru  totdeauna.  Acum,  să  ne  vedem  de  lucrul 
nostru. 

CULTURA  ESTETICĂ,  POSTULAT  AL  EDUCAŢIEI  LEGIONARE 

de  Liviu  RUSU 

Se  poate  uşor  verifica,  în  societatea  noastră  burgheză,  că  progresul  de  civilizaţie 
s'a  înfăptuit  în  detrimentul  culturii,  a  valorilor  spirituale,  dând  loc  unui  desechilibru, 
care  nu  există  între  civilizaţia  şi  cultura  satului  rumânesc.  Acest  desechilibru  se 
resimte  în  special  în  domeniul  preocupărilor  cu  arta,  pe  tărâmul  culturii  estetice; 
ceeace  formează  o  parte  din  sistemul  esteticii  lui  Ernst  Neuman  x56,  a  cărei 
bibliografie  începe  să  preocupe  într'o  oarecare  măsură  şi  pe  îndrumătorii  noştri 
culturali.  Dar  dacă  există  o  categorie  de  indivizi  sociali  la  cari  se  poate  aplica 
concepţia  unei  educaţiuni  estetice,  fie  către  artă  sau  prin  artă,  apoi  nu  e  mai  puţin 
adevărat  că  o  bună  parte,  din  cei  ce  formează  burghezia  noastră,  nu  pot  fi  decât  cu 
greu  îndrumaţi,  educaţi,  artisticeşte.  Eu  aş  înclina  să  număr  printre  aceştia  un 
procent  destul  de  considerabil  dintre  specialiştii  de  orice  natură  -  ingineri,  doctori, 
profesori,  funcţionari,  etc.  -,  oameni  cari  propriu  zis  posedă  cultura,  cultura 
specialităţilor,  care  însă  nu  le  permite  orientarea  sigură  în  domeniul  artei.  Aceasta 
implică  experienţa  continuă  a  artei.  Cât  de  puţin  există,  în  cercul  acestor  profesionişti 
intelectuali,  un  sens  pentru  artă,  se  poate  observa  din  frecventarea  concertelor  în 
raport  cu  cea  a  restaurantelor  cu  muzică  uşoară;  din  numărul  locuinţelor  particulare 
împodobite  cu  tablouri  în  raport  cu  cele  pe  pereţii  cărora  se  pot  vedea,  atunci  când 
lipseşte  fotografia  mărită  a  stăpânului  ca  simbol  al  perfecţiunii  umane  în  cel  mai  bun 
caz  cromolitografii  de  un  gust  artistic  cel  puţin  îndoelnic;  din  vânzarea  cărţilor  de 
poezie  în  raport  cu  cumpărarea  romanelor  senzaţionale  cari  nu  pot  nicicând  cultiva 


155  -  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  I,  Nr.  11,  15  Iulie  1936. 

156  -  "Einfuhrung  in  die  Asthetik  der  Gegenwart"  şi  "System  der  Asthetik". 


Nicolae  Niţă 


301 


ideea  formelor  de  artă;  şi,  însfârşit,  din  discuţiunile  cari  se  ivesc  incidental  în  jurul 
vreunei  probleme  de  artă.  Scuza  de  multe  ori  grăbită  a  acestor  lipsuri  este 
specialitatea,  care  nu  dă  timp  la  preocupări  estetice  şi,  mai  ales,  este  suficientă 
pentru  a  garanta  în  virtutea  diplomei,  intelectualitatea  şi  cultura.  Or  aci,  în  această 
prejudecată,  stă  tot  răul.  Arta  nu  este  o  specialitate  aşa  cum  e  medicina  sau  orice  fel 
de  inginerie,  faţă  de  care  ai  putea  să  ai  motive  de  a  fi  indiferent.  Una  din 
caracteristicele  ei  este  universalitatea,  ceeace  face  ca  opera  de  artă  să  se 
răspândească  în  sufletul  întregii  elite  spirituale  a  unei  naţiuni  şi  adeseori  să  străbată 
această  comunitate  pentru  a  circula  în  lumea  întreagă.  Aceasta  este  numai  o  cauză 
pentru  care  Beethoven  va  fi  totdeauna  mai  cunoscut  şi  mai  preţuit  decât  cel  care  a 
inventat  maşina  cu  vapori  sau  cel  care  a  descoperit  bacilul  tuberculozei,  cu  toate  că 
aceştia  pot  fi  consideraţi  mai  folositori  din  anumite  puncte  de  vedere.  Arta  se 
integrează  culturii  şi  formează  esenţa  ei  prin  primatul  spiritual.  Indiferenţa  faţă  de  ea 
dă  dreptul  la  constatarea  unor  grave  lipsuri  de  cultură.  Nu  poţi  fi  calificat  rău,  atunci 
când  nu  cunoşti  un  preparat  chimic,  când  el  nu  aparţine  specialităţii  tale,  însă  eşti  un 
incult  când  rămâi  opac  faţă  de  curentele  de  artă  ale  timpului  în  care  trăieşti.  Una  din 
marile  datorii  faţă  de  cultura  rumânească  este  intensificarea  preocupărilor  cu  arta. 
Statul  nostru  actual,  bazat  pe  principii  de  organizare  economice,  va  fi  înclinat  să 
poarte  grijă  mai  mare  inginerilor  decât  artiştilor.  Având  cei  dintâi  o  situaţie 
financiară  bună,  ar  fi  logic  ca  din  nevoile  spirituale  ale  acestora  să  se  desvolte  o 
vieaţă  artistică.  Or  aceşti  profesionişti  rămânând  reci  faţă  de  arta  adevărată, 
posibilitatea  vieţii  artistice  rămâne  suspendată  sau,  în  cel  mai  bun  caz,  limitată  la 
iniţiativa  oficială.  Ideea  statului  legionar  întemeiată  pe  disciplina  unei  comunităţi 
armonice  preţueşte  în  aceeaş  măsură  şi  arta,  iar  educaţia  legionară  va  trezi  în  sufletul 
fiecăruia  interesul  şi  dragostea  pentru  cultura  rumânească.  Viziunea  ei  imperialistă  o 
avem  înaintea  ochilor. 


DISPONIBILITATEA  LEGIONARĂ 

(Suntem  singura  generaţie  cu  adevărat  disponibilă) 

de  Stere  MIHALEXE 

Ne-am  ridicat  viguroşi  şi  falnici.  Am  afirmat  pur  şi  simplu  că  adevărurile  unice, 
mari,  esenţiale,  nu  se  învaţă,  se  trăesc.  înaintaşii  noştri  au 
rămas  însă  surprinşi,  stupefiaţi  în  faţa  actului  nostru 
românesc,  plin,  viu,  atletic.  Obişnuiţi  cu  virtuţile  senilităţii 
din  fragedă  copilărie,  au  făcut  dogmă  din  adevărul  care  le 
vestejeşte  viaţa  ca  o  filoxeră,  că  nimic  nu  este  esenţial  în 
lume,  că  evenimentele  vin  dela  sine,  că  totul  se  realizează 
aproximativ  în  lumea  aceasta.  Această  nietzscheană 
desinvoltură  a  noastră  i-a  cutremurat.  Ne-au  declarat 
subversivi  vieţii  lor  cu  climat  mediocru.  Vântul  nebuniei  a 
început  să  sufle  prin  creerul  lor  care  n'a  cunoscut 
niciodată  străfulgerarea  unei  certitudini  masive  şi  au  ajuns  astfel  la  Virgil 


"A  bătut  ceasul  când 
şi  indiferenţii  trebuie 
consideraţi  adversari. 
O  mişcare  colectivă 
nu  poate  ţinti  decât  să 
fie  unanimă". 

Emil  CIORAN 


157  -  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  I,  Nr.  11,  15  Iulie  1936. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


302 


Teodorescu,  la  Sterie  Ciumetti.  Noi  însă  nu  ne  putem  opri  niciodată.  Expresia 
noastră  este  marşul.  Mizeriile  cari  ratează  viaţa  celorlalţi  oameni,  ca  foamea, 
drumul,  obosirea,  epuizarea,  pe  noi  nu  ne  ating.  Erorile,  viciile,  alunecările,  căderile 
omeneşti,  pe  noi  nu  ne  pot  înghiţi,  nu  ne  pot  birui.  Chemări  de  dincolo  de  noi  ne 
cântă  în  vine.  Suntem  prima  generaţie  care  depăşim  orice,  cari  nu  putem  fi  furaţi  de 
fluviul  vieţii.  Acele  cuvinte  teribile:  "spuneţi-mi  cine  a  mers  departe  pentrucă  eu 
vreau  să  merg  şi  mai  departe",  în  sfârşit,  pentru  prima  oară  capătă  sens  şi  în  viaţa 
românească.  Compromisul  ne  este  străin,  ne  plac  atitudinile  nete;  ori  învingem,  ori 
murim.  Nu  suntem  legionari  în  virtutea  unul  act  de  voinţă  al  nostru.  Chemările  cari 
ne  bat  în  sânge  vin  de  dincolo  de  noi,  vin  prin  rădăcinile  fiinţei  noastre,  din  altă 
lume.  Căci  astăzi  există  în  România  un  criteriu  după  care  poate  fi  măsurat 
coeficientul  vital  al  românilor:  este  gradul  în  care  cineva  este  copleşit  de  legionarism. 
Numai  cei  excesiv  de  vii,  de  autentici  şi  plenari,  pot  fi  legionari.  Ceilalţi  pleacă.  Cei 
sleiţi,  cei  hibrizi,  cei  infirmi,  pot  fi  orice:  donjuani,  democraţi,  avocaţi,  deputaţi,  însă 
numai  oameni  plini  nu.  Căci  legionarismul  este  în  primul  rând  o  nepotolită  nostalgie, 
o  tumultuoasă  desfăşurare  de  vitalităţi  şi  efluvii.  Numai  cine  nu  poate  fi  înghiţit, 
compromis  de  viaţa  de  toate  zilele,  rămâne  la  noi.  Numai  cine  a  fost  ars  în  tinereţea 
lui  de  vise,  întrebări  şi  îndoeli.  Adică,  cine  cunoaşte  cenuşa  şi  amărăciunea 
iremediabilă,  leşiatică,  a  căderilor.  Căci  din  punctul  acesta  de  vedere  legiunea 
reprezintă  pentru  setea  omului  modern  de  a  cunoaşte  trăiri  telurice,  efervescente, 
epice,  un  ocean.  în  nesfârşitul  pustiu  al  vremurilor  de  azi,  fără  Dumnezeu  şi  fără 
mituri,  fără  rugăciuni  şi  fără  incantaţii,  legiunea  este  singura  realitate  care  mai 
fascinează,  singura  măreţie  care  mai  ameţeşte.  Mulţi  se  uită  la  fenomenul  legionar  şi 
cască  gura.  Este  treaba  lor.  Pe  noi  nu  ne  interesează  dacă  această  infirmitate, 
imposibilitate  de  adaptare  la  curgerea  noului  veac  românesc,  le  este  organică  sau 
accesorie.  Ştim  numai  că  suntem  singuri  în  lume,  orfani  (Bălcescu,  Eminescu, 
Pârvan,  singurii  cari  puteau  fi  părinţii  noştri,  au  murit  de  mult.  Despre  A.  C.  Cuza 
este  bine  să  nu  vorbim).  înaintaşii  noştri  au  pregătit  singurătatea  noastră  şi  dacă  n'ar 
fi  legionarismul  care  să  umple  vidul  din  noi,  care  să  ucidă  iadul  care  ne  paşte  nemilos 
în  suflet,  am  simţi  cum  ne-ar  cuprinde  spaima  şi  îngheţul.  Prietenii  mei  nelegionari 
trăesc  azi  această  spaima,  sunt  cuprinşi  de  acest  îngheţ.  Personal  îmi  este  mila  de  ei, 
dar  ce  pot  face  eu  pentru  dânşii!  Pustiul  care  se  întinde  în  sufletul  lor,  desnădejdea  în 
faţa  bucuriilor  albe  ale  vieţii,  negaţia  care  o  reprezintă  ei  pentru  lumea  mea  legionară 
de  vulturi  şi  Arhangheli,  de  înălţări  şi  superiorităţi,  nu  se  poate  mântui  cu  o  vorbă 
bună.  Toată  ura,  cu  care  suntem  trataţi,  nu  este  altceva  decât  invidia  lor,  că  nu  se  pot 
încadra  vieţii  legionare,  cu  exuberanţă  şi  tinereţe,  cu  biruinţi  şi  măreţii.  Trec  alături 
de  noi,  ne  turbură,  dar  destinul  lor  acesta  este:  vor  cădea  cu  toţii  ca  să  ilustreze 
înălţarea  noastră.  Străchinaru,  spunea  un  camarad,  a  slobozit  odată  cu  sufletul  său  şi 
un  superb  ţipăt:  "vreau  să  fiu  cât  mai  mult  legionar".  Cine  simte  că  viaţa  nu  este 
numai  o  armonie,  adică  o  scurgere  leneşă,  uniformă  de  obosiri  şi  ratări,  poate 
înţelege  această  sete.  Căci  ceeace  mă  enervează  azi  este  că  ceilalţi  oameni  nu  pot 
înţelege  acest  simplu  şi  groaznic  adevăr  la  care  am  ajuns  noi  legionarii:  noi  n'avem  ce 
face  cu  vieţile  noastre.  Suntem  disponibili,  singura  generaţie  cu  adevărat  disponibilă, 
nu  în  sens  gidian,  adică  gata  pentru  noui  călătorii,  pentru  noui  aventuri,  ci  gata 
pentru  o  totală  lepădare  de  sine.  Suntem  disponibili  şi  pe  toţi  ne  cutremură  o 
întrebare:  până  unde  ne  putem  noi  dărui,  în  ce  grad  ne  putem  uita  pe  noi. 


Nicolae  Niţă 


303 


INADERENŢA  INTELECTUALILOR  BUCOVINENI  LA  FORMELE  ARTEI 

ROMÂNEŞTI  ACTUALE 

de  George  MACRIN 

Omul  se  adaptează  la  medial  social  şi  spiritual  ca  şi  la  medial  geografic.  Dar  chiar 
"adaptarea"  e  o  dovadă  că  omul  rezistă  influenţei  mediului,  şi  caută  să-l  depăşească, 
să-l  stăpânească.  Omul  trebuie  să  găsească  mijioacele  cele  mai  "adaptabile"  pentru  a 
stăpâni  mediul.  Atâta  putem  trăi  într'un  mediu  cât  timp  nu  se  găseşte  cineva  cu 
mijloace  mai  perfecţionate  pentru  a  ne  lua  locul.  Tot  progresul  tehnic  şi  ştiinţific  de 
aiurea  trebuie  împământenit  la  noi.  Aceasta  o  cere  în  primul  rând  adaptarea  la 
mediul  economic.  Adaptarea  la  medial  social  ne  cere  alte  lucruri.  Aşa  pentru  fiecare 
funcţiune  socială.  Adaptarea  la  mediul  literar  nu  e  oare  o  trebuinţă  dintre  cele  dintâi? 
în  principiu  orice  "adaptare"  trebuie  să  ţină  cont  de  toate  valorile  temeliei  sociale  a 
comunităţii.  La  începutul  veacului  al  XlX-lea,  noi  n'aveam  decât  cronicele  şi  câteva 
încercări  stinghere  în  literatura  cultă.  Costache  Negruzzi,  Alecsandri  şi  toată  pleiada 
dela  1840,  au  adoptat  formele  literare  din  Apus,  dându-le  un  fond  românesc. 
Adaptarea  a  continuat  şi  continuă.  Puţini  literaţi  români  s'au  putut  emancipa  de 
greutatea  Apusului  şi  în  ce  priveşte  fondul.  O  desvoltare  a  formelor  împământenite 
se  observă  pentru  toată  istoria  literaturii  noastre.  Poezii  bune  apar  de  timpuriu, 
nuvele  mai  târziu  (1840;  iar  romane  după  1850).  Forma  e  mai  perfectă,  pe  vremea  lui 
Eminescu,  decât  pe  vremea  Văcăreştilor,  măcar  că  Eminescu  vedea  în  contemporanii 
săi  numai  prizăriţi  epigoni.  în  tehnică  nu  se  poate  vorbi  de  regres  propriu  zis. 
Progresul  aci  e  continuu.  Aproape  de-o  sută  de  ani  s'a  descoperit  izvorul  nesecat  de 
frumuseţe,  care  este  literatura  poporană.  Artiştii  români  s'au  adoptat  aproape  toti  la 
acest  izvor.  Şi  forma  şi  fondul  literaturii  poporane  a  inspirat  pe  literaţii  români.  Dela 
literatura  populară  şi  simple  culegeri  folcloristice,  ajungem  la  forma  superioară  a  lui 
Eminescu  şi  la  un  întreg  curent  literar,  Sămănătorismul.  Tehnica  literaturii  noastre  a 
devenit  din  ce  în  ce  mai  grea  şi  mai  complicată.  Criticii  nu  văd  cu  ochi  buni  astăzi 
repetarea  stilului  lui  Coşbuc  de  pildă.  Şi  poeţii  se  feresc  să  mai  scrie  chiar  în  stil 
sămănătorist.  Majoritatea  scriitorilor  mari  scriu  romane  şi  aci  conflictul  e  mai  mic,  în 
poezie  însă  forma,  şi  fondul  în  parte,  par  atât  de  deosebite  încât  un  sămănătorist  de 
talia  d-lui  Iorga  declară  că  "nu  înţelege  nimic"  din  poezia  modernă.  Inaderenţa 
Sămănătorismului  la  actual  e  evidentă,  ea  e  inevitabilă,  deoarece  în  mod  inevitabil  se 
desvoltă  tehnica  literară.  Ce  să  înţeleagă  cineva  deprins  numai  cu  versurile  şi 
armonia  uşoară  a  lui  St.  O.  Iosif,  din  Tarotul  lui  Mircea  Streinul,  care  e  adevărată 
simfonie  poetică.  Desigur  tot  atâta  cât  înţelege  un  profan  în  muzică  din  simfoniile  lui 
Beethoven.  Nu  e  de  mirare  că  nici  unii  poeţi  bucovineni,  ceva  mai  deplasaţi,  n'au 
ajuns  să  înţeleagă  aceste  începuturi  de  artă  superioară,  care  pe  deasupra  mai  ia  şi 
aspecte  neîncercate  româneşti.  Ca  să  nu  spunem  pentru  aceştia,  decât  că  nu  i  se 
putea  pretinde  lui  Beethoven  să  scrie  arii  de  canţonete,  ca  să  le  poată  înţelege 
cobzarii  ţigani.  In  Bucovina  fenomenul  acesta  e  mai  complicat.  Ultima  generaţie 
sămănătoristă  bucovineană,  a  avut  nenorocul  să  crească  într'un  mediu  german.  In 
majoritate  ea  constă  din  desrădăcinaţi.  Intelectualii  bucovineni  au  fost  siliţi  să 
neglijeze  spiritul  şi  formele  perfecte  ale  artei  româneşti,  trebuind  să  se  adapteze 
formelor  şi  fondului  artei  germane.  Literatura  germană  cu  înălţimile  ei  nu  poate  fi 
decât  folositoare  cu  condiţia  ca  să  stăpâneşti  în  primul  rând  valorile  tale  naţionale. 
Ea  a  venit  însă  pentru  intelectualii  bucovineni  în  perioada  formaţiei.  Găsim  astfel, 


158  -  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  I,  Nr.  11,  15  Iulie  1936. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


304 


profesori  universitari  români  la  Cernăuţi,  cari  îndrugă  o  pocitanie  de  românească  de 
te  umflă  râsul.  Intelectualii  bucovineni  dacă  mai  cetesc  câte-un  roman,  încolo  n'au 
habar  de  ce  se  petrece  în  literatura  românească.  Nu  vorbesc  de  cei  câţiva  profesori  de 
română,  şi-apoi  personal  cunosc  şi  alte  excepţii,  dar  trebuie  să  repet,  excepţii. 
Urmările  acestei  inaderenţe  la  actual  sunt  desigur  dezastruoase.  întâiu  intelectualii 
neînţelegând  şi  nedându-şi  silinţă  să  se  apropie  de  ceea  ce-i  dă  scriitorul  adevărat, 
cetesc  numai  literatură  uşoară.  Vizitaţi  bibliotecile  intelectualilor  bucovineni  şi  veţi 
găsi  pe  lângă  câteva  volume  de  literatură  clasică,  câte  un  car  de  romane  din  "colecţia 
celor  15".  Acum  de  cei  ce  se  duc  hai  să  nu  mai  zicem  nimic,  dar  cei  ce  vin?  Copiii  în 
loc  să  găsească  astăzi  literatura  cea  bună  şi  românească  a  înaintaşilor,  în  loc  să  deie 
peste  cronicele  de  aur  ca  micul  Mihai  Eminescu  în  casa  dela  Călineşti,  dau  peste 
colecţia  celor  15  şi  peste  Sherlock  Holmes.  Al  doilea,  "bun"  fiind  egal  cu  "eftin", 
artiştii  se  pot  cumpăra  dar  numai  pentru  a  scrie  "eftin".  La  noi  în  Sărindar  unde  se 
fabrică  literatura  eftină,  se  găsesc  o  sumedenie  de  poeţi  şi  literaţi  cari  pe  lângă 
colecţia  celor  15  şi  alte  asemenea  colecţii,  editează,  volume  de  poezii,  cu  adevărat 
"moderne".  Din  acestea  ce-i  drept  nici  scriitorii  români  "nu  înţeleg  nimic".  Lipsa  unei 
opinii  literate  măreşte  haosul.  Ajunge  o  recomandatie  a  Sărindarului  sau  a  unui  mare 
politician  ca  să  devii  peste  noapte  "mare"  sau  "talentat"  poet.  Nimeni  nu  mai  citeşte 
nimic  din  ce-ai  scris  sau  scrii  dar  toţi  te'mbrăţişează  cu  complimente  că  eşti  "grozav", 
că  eşti  "de  viitor",  că  eşti  "geniu"  sau  mai  ştiu  cu  ce.  Ce  selecţionare  a  valorilor  se  face 
în  felul  acesta?  Vina  o  poartă  în  parte  şi  scriitorii,  pentrucă  nu  încearcă  a  forma  o 
opinie  literară  serioasă.  Şi  nu  se  grupează,  indiferent  de  alte  considerente,  pentru  a-şi 
apăra  scrisul  lor.  în  Iconar  s'a  atras  de  mai  multe  ori  atenţia  asupra  acestui  lucru. 
Văd  că  şi'n  Bucovina  se  găsesc  poeţi  cari  caută  să  obţină  talent  prin  legături  cu 
politicianii  sau  cu  Michelsohn.  Ar  fi  mai  bine  să  scrie  cu  talentul  ce-1  au,  că-i  mai 
preţios  decât  cel  obţinut  dela  Michelsohn.  Iar  distinsul  director  care  ne  spunea:  "Măi 
băeţi  nu  ştiu  cum  scrieţi  voi,  tineretul,  mai  ştiu  şi  eu  ceva  românească,  dar  nu  înţeleg 
nimic",  îi  răspund:  "Ceteşte,  domnule  director,  să  zic  "Stele  pentru  leagăn"  de  Radu 
Gyr  şi  partea  a  treia  a  Tarotului  lui  Mircea  Străinul,  să  vezi  dumneata  lucruri  cu 
adevărat  frumoase  şi  româneşti,  şi  te  vei  lămuri  mai  bine  decât  am  încerca-o  noi  şi  ţi 
se  va  deschide  prăpastie  între  arta  românească  actuală  şi  arta  "modernistă". 

LA  ÎNMORMÂNTAREA  CAMARADULUI  GHEORGHE  GLIGOR  ‘59 

Cuvântul  d-lui  prof.  univ.  Dr.  Traian  Brăileanu. 

în  numele  Rectorului  şi  al  Senatului  aduc  ultimul  salut  al  Universităţii  la 
mormântul  studentului  Gheorghe  Grigor.  Universitatea  din  Cernăuţi  a  pierdut  prin 
moartea  acestui  tânăr  pe  unul  din  cei  mai  buni  studenţi.  Dacă  o  întâmplare 
nenorocită,  dacă  o  boală  ni  l-ar  fi  răpit,  am  trebui  să  ne  închinăm  înaintea  voinţei 
nepătrunse  a  Divinităţii,  deplângând  împreună  cu  îndurerata  familie,  împreună  cu 
rudele,  prietenii  şi  camarazii  săi  dispariţia  prematură  a  unui  tânăr  în  floarea  vieţii. 

Dar  studentul  Gheorghe  Grigor  a  fost  asasinat  mişeleşte  de  o  mână  criminală 
înarmată  de  cei  ce  în  întreaga  lume  caută  să  surpe  temeliile  Statelor  naţionale  şi  să 
prăbuşească  civilizaţia  europeană.  Tânărul  Grigor  a  fost  ucis  fiindcă  era  student 
român,  fiindcă  era  naţionalist  român  şi  făcea  parte  dintr'o  organizaţie  studenţească 
naţionalistă,  care  luptă  cu  îndârjire  împotriva  încercărilor  criminale  ale 


159  -  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  I,  Nr.  12,  15  August  1936. 


Nicolae  Niţă 


305 


comunismului  jidovesc  internaţional  de  a  distruge  şi  Statul  nostru  naţional. 

Lovitura  pumnalului  înfipt  în  inima  studentului  Grigor  o  simt  azi  toţi  cei  legaţi  de 
pământul  acestei  ţări,  toţi  cei  ce  luptă  pentru  izbăvirea  popoarelor  creştine  de  supt 
ameninţarea  anarhiei  roşii,  toţi  cei  ce  cred  în  Dumnezeu  şi  în  dreptatea  divină.  O 
simte  în  primul  rând  Universitatea  din  Cernăuţi,  căci  Grigor  făcea  parte  integrantă 
din  corpul  ei. 

Universitatea  din  Cernăuţi  e  Universitate  românească  şi  creştină.  în  temeiul 
constituţiei  şi  al  legilor  ea  şi-a  deschis  porţile  pentru  toţi  cetăţenii  României, 
înlesnindu-le  să  se  adape  la  izvoarele  ştiinţei. 

Dar  mai  presus  de  aceste  legi  şi  înaintea  lor  stau  imperativele  naţionale. 
Universitatea  are  menirea  de  a  creşte  o  elită  românească,  de  a  da  Statului  nostru 
conducători  însufleţiţi  de  idealul  naţional,  de  acel  ideal  care,  născut  la  înfiriparea 
aşezărilor  politice  româneşti,  a  condus  mintea  şi  braţele  color  ce  au  apărat  pământul 
românesc  şi  au  întemeiat  cu  nespuse  jertfe  şi  suferinţe  Statul  român  de  astăzi 
cuprinzând  tot  Neamul  românesc. 

Românii  n'au  făcut  niciodată  politică  imperialistă,  n'au  căutat  niciodată  să 
robească  şi  să  asuprească  neamuri  străine.  Vecinie  în  apărare,  vecinie  atacati  de 
vecini  hrăpăreţi,  vecinie  expuşi  invaziilor  tuturor  străinilor,  toată  strădania  lor  a  fost 
să  se  vadă  odată  şi  odată  stăpâni  la  ei  acasă,  să  poată  trăi  şi  ei  liniştiţi  ca  alte  popoare, 
să  poată  munci  în  tihnă  şi  să-şi  poată  agonisi  hrana  pentru  ei  şi  generaţiile  viitoare. 

Dar  chiar  îndată  după  Unire,  şi  înăuntrul  hotarelor  Tării,  au  început  uneltirile 
duşmanilor  noştri.  întâiu  subt  masca  socialismului  şi  a  libertăţilor  democratice 
precum  şi  a  scutului  minorităţilor  porni  opera  de  defăimare  şi  destrămare  a 
instituţiilor  noastre  de  Stat.  Iar  acuma  în  urmă,  printr'o  întorsătură  nenorocită  a 
politicei  internaţionale,  toate  uneltirile  împotriva  Statului  nostru  se  concentrară  în 
mişcarea  comunistă  susţinută  de  francmasonerie  şi  de  Internaţionala  a  IlI-a. 

E  natural  că  împotriva  acestei  primejdii,  a  cărei  realitate  e  dovedită  prin 
evenimentele  din  Rusia,  Spania  şi  Franţa,  conştiinţa  românească  a  fost  trezită  şi,  că 
tineretul  universitar  a  reacţionat  el  cel  dintâiu,  organizând  apararea  civilizaţiei  şi 
culturii  româneşti.  Tot  aşa  de  natural  este  însă  şi  faptul  că  toată  ura  duşmanilor 
noştri  se  îndreaptă  împotriva  acestui  tineret  şi  împotriva  Universităţilor  româneşti. 
Această  ură  a  ridicat  braţul  studentului  jidan  care  a  lovit  nu  de  mult  pe  un  profesor 
român,  aceeaş  ură  neîmpăcată  a  înarmat  braţul  care  l-a  răpus  pe  studentul  Grigor,  în 
faţa  mormântului  căruia  stăm  azi. 

Gestul  criminal  căruia  i-a  căzut  jertfă  tânărul  Grigor  a  fost  răbufnirea  spontană  a 
urii  neîmpăcate  a  celor  ce  vor  să  ne  pregătească  peirea  ca  Neam  şi  ca  Stat  naţional. 

Semnul  acesta  trebue  să-l  înţelegem.  Nu  mai  avem  vreme  de  pierdut.  Nu  putem 
aştepta  cu  braţele  încrucişate  să  se  deslănţuiască  măcelul  celor  mai  buni  fii  ai 
Neamului  nostru,  măcelul  preoţilor  şi  intelectualilor  şi  robirea  ţăranilor  şi 
muncitorilor  creştini. 

Universitatea  nu  poate  privi  nepăsătoare  când  viaţa  studenţilor  români,  veniţi  în 
acest  oraş  pentru  a-şi  desăvârşi  cultura  şi  a  se  pregăti  pentru  posturi  de  conducere  în 
Statul  nostru,  e  ameninţată  de  cetele  comuniste  organizate  şi  plătite  de  agenţii 
anarhiei  internaţionale. 

Acest  tânăr  student,  harnic,  modest,  iubit  de  toţi  colegii  săi  pentru  calităţile  sale 
alese,  pentru  blândeţea  caracterului  său,  a  venit  din  Basarabia  pentru  a  studia 
teologia  şi  a  se  întoarce  apoi  într'un  sat  de  Moldoveni  blajini,  aducându-le  lumină  şi 
conducându-i  pe  căile  credinţei  şi  ale  dragostei  de  Neam  şi  Ţară. 

Visul  său  nu  s'a  împlinit.  Dar  noi  cari  deplângem  moartea  acestui  tânăr  trebue  să 


Articole  clin  Presa  Legionară 


306 


grijim  ca  acest  oraş  să  fie  curăţat  de  criminali,  ca  acest  oraş  să  devie  demn  de  a 
adăposti  o  Universitate  românească,  unde  tineretul  nostru  să  vie  cu  încredere  şi 
dragoste  pentru  a-şi  face  studiile.  Universitatea,  profesori  şi  studenţi,  a  fost  adânc 
lovită  şi  jignită  prin  această  faptă  criminală. 

Sentimentul  de  durere  ce  ne  cuprinde  în  faţa  acestui  mormânt  care  se  va  închide 
deasupra  rămăşiţelor  pământeşti  ale  tânărului  student,  nu  trebue  să  ne  facă  a  uita 
datoria  ce  o  avem  de  a  lupta  din  răsputeri  pentru  apărarea  şi  înălţarea  prestigiului 
culturii  româneşti. 

Tu,  tinere  Gheorghe  Grigor,  scump  fiu  al  Universităţii,  ai  căzut  jertfă  în  împlinirea 
datoriei  tale  de  Român.  Universitatea  îţi  va  păstra  vecinică  amintire. 

Cuvântul  d-lui  prof.  Dr.  Constantin  Zoppa. 

Camarazi, 

însoţim  azi  la  lăcaşul  de  veşnică  odihnă  pe  un  frate  scump,  care  înainte  de  câteva 
zile  numai  păşea  alături  de  noi  luptând  pentru  idealul  ce  ne  însufleţeşte  pe  toţi.  El  îşi 
pusese  tot  sufletul,  toată  înflăcărarea  tinerească  în  slujba  Neamului  şi  a  Bisericii.  A 
muncit  zi  de  zi  la  ridicarea  bisericii  din  Mănăstirişte  renunţând  la  odihna  vacanţelor. 
Se  pregătea  pentru  înalta  misiune  de  preot,  de  vestitor  al  cuvântului  lui  Hristos,  se 
pregătea  pentru  greaua  sarcină  pe  care  o  au  preoţii  în  zilele  noastre  de  a  apăra 
biserica  şi  credinţa  împotriva  fiilor  diavolului  cari  vreau  să  dărâme  şi  la  noi  bisericile 
şi  să  înece  în  sânge  mulţimea  credincioşilor.  A  fost  mai  întâiu  robită  de  ei  Rusia, 
sfâşiată  şi  călcată  în  picioare;  a  venit  apoi  rândul  Spaniei,  unde  azi  s'a  încins  lupta  pe 
viaţă  şi  moarte  între  creştini  şi  cetele  de  păgâni  conduse  de  jidani,  cari  dau  foc 
lăcaşurilor  sfinte  şi  ucid  fără  milă  pe  slujitorii  lui  Hristos.  Şi  în  Franţa  hidra 
comunistă  a  ridicat  steagul  roşu  al  lui  Iuda,  vânzătorul  lui  Isus.  Iar  la  noi,  tot  cei  ce  1- 
au  răstignit  pe  Hristos,  organizaţi  în  francmasonerie  şi  în  aşa  zisele  partide 
"democratice",  se  înarmează  pentru  a  distruge  Statul  nostru  şi  Biserica  strămoşească. 

Camaradul  Gheorghe  Grigor  a  căzut  ca  primă  jertfă  în  acest  judeţ  bandelor 
comuniste  cari  se  organizează  cu  banii  Moscovei  pentru  a  da  asalt  împotriva  lumii 
creştine.  în  întuneric  se  urzesc  planurile  ascunse  ale  acestor  bestii  însetate  de  sânge. 
Aceşti  criminali  pun  pumnalul  în  mâinile  muncitorilor  creştini  asmuţându-i  să-şi 
ucidă  fraţii  de  aceeaşi  lege.  Ei  năimesc  trădători,  cari  să  ridice  braţul  împotriva  celor 
mai  buni  dintre  noi. 

Din  umbră  şi  întuneric  au  pândit  aceşti  bandiţi,  nerăbdători  să  vadă  curgând 
sânge  de  legionar,  pentru  a  răpune  o  viaţă  tânără,  pentru  a  opri  o  inimă  ce  bătea 
pentru  mântuirea  Neamului  nostru  din  ghiare  de  jidani. 

Camarazi, 

Lovitura  de  cuţit  care  a  străpuns  pieptul  scumpului  nostru  frate,  ne  dovedeşte  că 
ne  găsim  în  faţa  unor  duşmani  înverşunaţi  şi  neiertători!  între  noi  şi  ei  s'a  deschis  de 
mult  o  prăpastie  peste  care  nu  este  nici  o  trecere.  Noi  legionarii  o  ştiam  şi  toată 
străduinţa  noastră  a  fost  să  strângem  rândurile  tuturor  Românilor  şi  a  tuturor 
creştinilor  pentru  a  respinge  încercarea  duşmanilor  lui  Hristos  de  a  ne  face  robi  în 
ţara  noastră. 

Sângele  ţâşnit  din  inima  camaradului  nostru  îi  va  convinge  acuma  şi  pe  acei 


Nicolae  Niţă 


307 


creştini  cari  mai  credeau  în  posibilitatea  combaterii  comunismului  cu  mijloace 
legale,  că  această  credinţă  a  lor  este  deşartă.  Legile  de  azi  sunt  făcute  în  alte  timpuri 
şi  pentru  alţi  oameni.  De  când  bestiile  roşii  au  început  să  ucidă  creştini  şi  să  calce  în 
picioare  orice  lege  dumnezeiască  şi  omenească,  popoarele  creştine  nu  se  pot  apăra 
împotriva  lor,  decât  scoţându-i  în  afară  de  lege  şi  tratându-i  ca  pe  nişte  fiare 
sălbatece. 

Camarazi, 

E  sfânta  noastră  datorie  să  ne  apărăm  Neamul,  Biserica,  moşia  şi  Tronul 
împotriva  comunismului  jidovesc  care  ne-a  jurat  peirea.  E  sfânta  noastră  datorie  să 
apărăm  pământul  acesta  al  României  întregite  cu  jertfa  a  800.000  de  viteji;  e  sfânta 
noastră  datorie  să  apărăm  mănăstirile  zidite  de  Voevozii  noştri!  Bisericile  ridicate  de 
dreptcredincioşii  creştini!  E  sfânta  noastră  datorie  să  nu  lăsăm  nerăzbunată  moartea 
scnmpului  şi  neuitatului  nostru  camarad. 

Va  veni  ceasul  când  ne  vom  ridica  toţi  ca  unul  pentru  a  strivi  capul  hidrei 
comuniste  şi  când  subt  fâlfâitul  flamurei  Arhanghelului  vom  porni  spre  izbândă,  spre 
mântuirea  pământului  scump,  care  a  fost  udat  din  belşug  cu  sânge  românesc  vărsat 
întru  apărarea  lui. 

Şi  Tu,  iubite  camarade  Grigor,  ai  căzut  apărându-ţi  Ţara,  Neamul  şi  Credinţa. 
Vecinie  îţi  vor  păstra  amintirea  camarazii  Tăi,  cari  au  muncit  alături  de  Tine  la 
ridicarea  sfântului  lăcaş  din  Mănăstirişte.  Iar  în  ceasul  biruinţei  noastre,  îţi  vom  rosti 
numele  cu  evlavie,  căci  ne-ai  fost  pildă  de  jertfă  pentru  sfânta  cauză  a  Legiunii ! 

în  clipele  acestea  de  jale  nespusă,  când  trebue  să  ne  luăm  rămas  bun  dela 
rămăşiţele  neînsufleţite  ale  aceluia  care  ne-a  fost  camarad  credincios  până  la  ultima 
suflare,  jurăm  că  vom  răzbuna  pe  toţi  Legionarii  căzuţi  pentru  izbăvirea  României, 
jurăm  că  nu  vom  demobiliza  până  ce  nu  vom  crea  o  lege  prin  care  vom  stârpi  pe  toţi 
trădătorii  ţării,  pe  toti  spionii,  pe  toţi  comuniştii,  pe  toţi  cei  ce  prin  masonerie  sapă  la 
temelia  Ţării,  şi  a  Bisericii  noastre  creştine,  şi  pe  toţi  cari  au  păcătuit  împotriva 
Legiunii 

Dumnezeu  să  ne  ajute  ca  să  ne  îndeplinim  jurământul! 

Rudolf  RYBICZKA 

MOARTEA  EROICĂ  160 

de  Mircea  STREINUL 

Moartea  este  de  mai  multe  feluri.  Ea  se  dobândeşte  nu  prin  actul  fizic,  care  o 
rezolvă,  ci  prin  cunoaştere.  Poetul  visează  moartea,  omul  de  rând  o  îndeplineşte,  iar 
eroul  o  trăieşte,  acceptând-o  fără  împotrivire,  ca  o  consecinţă  logică  a  ideii 
superioare  despre  moarte.  Deci,  unde  moartea,  acest  fenomen  abstract  prin 
excelenţă,  este  anticipată  prin  acceptarea  ei  nesilită,  demonstrativă,  convinsă,  acolo 
putem  vorbi,  de  moartea  eroică,  de  marea  jertfă  mireană,  mioritică,  perfect 
corespunzătoare,  simbolic,  jertfei  de  peste  fiinţă,  jertfei  divine. 

Numai  colectivităţile  care  numără  forţe  capabile  de  jertfa  totală  a  persoanei  lor 
fizice  -  merită  existenţa  pe  plan  istoric.  Poporul  românesc,  împlinindu-şi  destinele,  a 
dat  numeroşi  eroi.  Epocile  de  amorţire  ale  istoriei  noastre  sunt  urmarea  nenorocită  a 


160  -  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  II,  Nr.  5,  1937. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


308 


laşităţii  individuale.  Momente  înalte,  au  fost  posibile  numai  când  s'au  găsit  destine 
mioritice,  ca  Horia  sau  Avram  Iancu. 

După  războiul  mondial161  -  cu  acea  jertfă  colectivă,  culminată  în  Mărăşeştii  vitejiei 
româneşti,  -  se  părea  că,  prin  democraţie,  am  ajuns  la  apele  liniştite,  dar  fără 
adâncime,  deci  nepericuloase,  ale  unei  comodităţi  plăcute,  însă  de-o  tragică 
neprevedere.  Dogma  căzuse;  în  locul  ei  venise  dialectica  democratică.  Lumea  uitase 
că  numai  o  trăire  pe  plan  dogmatic  fortifică  viaţa  neamurilor.  O  continuare  a  trăirii 
prin  faptul  prezent,  prin  proectarea  lui  peste  viitor,  ne-ar  fi  dus  la  dezastrul  naţional. 

Atunci,  s'a  produs,  din  adâncurile  unui  neam  întreg,  LEGIUNEA. 

♦ 

întreaga  ţară  plânge.  Toţi  oamenii  de  bine  participă  la  imensa  durere,  pe  care  ne-a 
pricinuit-o  moartea  lui  Ion  I.  Moţa  şi  a  lui  Vasile  Marin.  E  o  cutremurare  a  sufletelor. 
Jalea  e  mare.  însă  moartea  eroică  întăreşte  conştiinţele  celor  rămaşi. 

Oamenii  spun  în  clipele  de  faţă:  "CAT  TIMP  VOR  FI  SUFLETE  CA  ACESTEA, 
NEAMUL  NOSTRU  ARE  DRUM  ÎMPĂRĂTESC  ÎNAINTEA-I!" 

♦ 

Noi  -  cum  trebuie  să  urmăm  pilda  celor  doi  legionari  cu  semnul  crucii  pe  frunte? 
Căci  trebuie  să  li-o  urmăm!  Moartea  eroică  instituie,  întotdeauna,  un  legământ: 
lupta. 

Şi  lupta  noastră  care  poate  fi  alta,  decât: 

PENTRU  ŢARĂ,  PENTRU  NEAM  ŞI  PENTRU  CĂPITAN? 

ÎNĂLŢAREA  LA  CER 162 


Barbu  SLUŞANSCHI 

Cea  dintâi  simţire  a  familiei  legionare,  la  aflarea  morţii  glorioase  a  arhanghelilor  ei 
pământeni,  Ionel  I.  Moţa  şi  Vasile  Marin,  a  fost  jalea  sfâşietoare.  Dar  cu  tot 
sentimentul  singurătăţii  noastre,  compătimirea  nedemnă  nu  ne  este  îngăduită,  ci 
numai  umiliţa  închinare  şi  venerarea. 

“Iar  tu  mamă  care,  atunci  când  legionarii  îţi  scoteau  pe  braţe  din  casă  pe  cel  mai 
mare  şi  mai  scump  copil,  te  tânguiai:  "copilu'  maichii,  uite  de  ce  nuntă  ai  avut  tu 
parte",  să  ştii  că  rodul  acestei  sfâşietoare  nunţi  e  mai  plăcut  lui  Dumnezeu  decât 
rodul  de  prunci  cu  care  ţi-ar  fi  înseninat  obositele  bătrâneţi..."  asa  spunea  Ionel  I. 
Moţa  zdrobitei  mame  a  lui  Virgil  Teodorescu,  el  care  era  să  depăşească  înţelesul 
jertfei  legionare  cunoscute  până  acum,  făcând-o  voluntară  şi  conştientă  şi  înălţând-o 
astfel  în  supraomenesc. 

Moartea  vitejească  a  comandanţilor  noştri  este  o  pildă,  din  care  şovăim  a  trage 
învăţăminte.  Să  îndrăznim  a  atinge  giulgiul  sfânt? 

Cei  amorţiţi  încep  a  se  trezi,  cei  desbinaţi  încep  a  se  uni  în  jurul  jertfei 
nemaiîntâlnite,  iar  pizmaşii  vicleni,  duşmani  ai  adevărului  creştin  şi  românesc  se 
cutremură  în  hrubele  lor.  Până  azi  au  mai  căzut  jertfe  legionare  doborîte  neprevestit 


161  -  Este  vorba,  desigur,  despre  primul  război  mondial. 

162  -  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  II,  Nr.  5,  Ianuarie  1937. 


Nicolae  Niţă 


309 


de  vrăjmaşul  dosit,  până  azi  legionarii  şi-au  apărat  fiinţa  si  credinţa,  înlăturând,  cu 
jertfire  de  sine,  pe  capii  uneltirilor  ucigaşe.  Lipsea  încă  dovada  pozitivă  a  întregii 
depăşiri  de  sine,  pilda  rară  cu  neputinţă  de  atins  fără  tot  atâta  virtute.  Nu  orice 
legionar  era  vrednic  s'o  dea.  Trebuia  s'o  facă  cel  mai  bun,  cel  mai  nepreţuit  dintre 
fraţii  Căpitanului,  cel  mai  blând  şi  mai  ager,  cel  mai  învăţat  şi  mai  curat  dintre  ei. 
Credinţa  creştină  s'a  revelat  Adevăr  pentru  muritorii  nepricepuţi  abea  din  clipa 
jertfei  voite  a  lui  Isus  pe  Cruce.  Adevărul  şi  puterea  morală  a  credinţei  legionare  abea 
acum  se  vădeşte  celor  orbi  şi  surzi.  Cine  mai  poate  cleveti  acum  înalta  valoare 
spirituală  a  credinţei  legionare?  Tăgada  a  amuţit.  Duşmanii  tac  şi  înfricoşaţi  se  prefac 
zadarnic  că  nu  s'a  întâmplat  nimic,  prietenii  târzii  plâng  şi-şi  mărturisesc  părerea  de 
rău.  Se  strâng  foştii  nepăsători  şi  regretă.  Li  se  pare  că  ei  şi  ţara  au  pierdut  ceva.  Ce 
au  pierdut  ei,  ca  să  le  pară  rău?  Dece  se  fac  părtaşi  la  plângerea  unei  jertfe  care 
acoperă  neamul  de  glorie?  Jertfa  n'o  înţeleg,  gloria  o  jinduesc.  Nu  oricine  se  poate 
strecura  sub  acest  acoperământ.  Ci  numai  cei  gata  să  urmeze. 

S'a  întâmplat  un  lucru  pe  care  neamul  nostru  nu  l-a  mai  cunoscut  în  veacuri.  Am 
mai  avut  eroi  în  şirul  anilor  după  primii  voevozi  ai  creştinătăţii  răsăritene,  Mircea  şi 
Ştefan.  Dacă  au  murit,  au  fost  prada  mişeliei  pânditoare.  Ei  nu  şi-au  ales  singuri 
soarta,  nu  şi-au  cucerit  singuri  cununa.  Ionel  Moţa  şi  Vasile  Marin  şi-au  dobândit-o 
cu  voinţă,  şi  aşa  se  aşează  mai  presus  de  toţi  înaintaşii. 

Un  popor  nu  se  oţeleşte  fără  exemple  mari  înaintea  ochilor.  România  de  azi,  robită 
civilizaţiei  de  necredinţă  şi  îmbuibare,  mergea  spre  prăpastia  nefiinţei.  De  unde  să  iei 
pilda  vie,  ca  să  aşezi  înaintea  tineretului  un  tip  ideal  de  Român,  către  a  cărui 
desăvârşire  să  năzuiască?  Fiecare  popor  şi-a  definit  fiinţa  fizică  şi  morală  într'un  erou 
ideal,  supraomenesc,  pe  care  educatorii  îl  exaltă  şi  îl  cultivă  în  sufletul  tinerimii.  Noi 
nu-1  aveam.  Cultura  noastră  cosmopolită  îşi  căuta  idealurile  pedagogice  peste 
graniţe,  poporul  uitase  să  mai  cânte  haiduci  mărinimoşi  şi  se  îndemna  spre 
necredinţa  zeflemistă  a  oraşelor.  Virtutea  curată  a  străbunilor  patriarhali  murise  în 
inimele  tuturor.  Ne  pândea  degenerarea,  ne  adulmecau  hienele  ademenite  de  stârv. 

Atunci  a  răsunat  un  bucium  jalnic  peste  ţară,  atunci  au  răsărit  feciorii  în  verde, 
care  cu  moartea  lor  jurau  să  mântuiască  viaţa  neamului.  Cartea  Căpitanului  ţine 
deschisă  povestea  chinuită  a  acestor  viteji.  Dar  cei  mulţi  nu  scot  învăţăminte  din 
cărţi.  Acum  însă  vor  putea  să  se  dumirească  din  moartea  vitejilor,  spre  un  adevăr  şi  o 
credinţă  pentru  viaţă.  Nu-i  fiecare  în  stare  de  aceeaşi  depăşire  de  sine,  dar  fiecare 
poate  să  trăiască  pentru  credinţa,  pentru  care  cel  mai  bun  ştie  să  moară. 

Felul  morţii  arată  abia  cât  de  nepreţuită  era  viaţa  cuiva.  Dece  au  oare  mulţimile 
nevoe  de  asemenea  dureroase  exemple?  Dragostea  nouă  ce  vedem  că  răsare,  cât  e 
oare  de  adâncă  şi  rodnică?  Zădărnicia  înduioşării  trecătoare  ne  desgustă.  Durerea 
înfiptă  adânc  are  o  singură  cale  bărbătească  de  vădire:  a  faptei,  potrivit  credinţei 
pentru  care  au  voit  să  moară  pilduitorii  noştri.  Cununa  morţii  a  dat  acum  viaţă  vie 
adevărului  legionar.  Românii  s'au  cutremurat  văzând  aevea  eroismul  legendar  atât 
de  aproape  de  ei  si  totuşi  cu  atât  de  mult  mai  presus  de  înzestrările  şi  deprinderea 
lor.  Dar  n'au  pătruns  tragedia  sufletului  de  luptător  a  lui  Ion  I.  Moţa  care,  după 
patrusprezece  ani  de  strădanii  şi  suferinţe,  chinuit  de  necredinţa,  josnicia  şi  mişelia 
stăruitoare  a  semenilor,  şi-a  desăvârşit  cu  voinţă  destinul  pământean  prin  jertfa 
vieţii,  prin  care,  o  înţelegere  mai  presus  de  omenesc  îi  arăta,  că  va  da  suprema 
consacrare  crezului  său  legionar.  Pentru  noi,  prin  jertfa  sa,  şi  numai  pentrucă  el  este 
cel  care  a  făcut-o,  credinţa  legionară  se  înalţă  în  sublim.  Numai  o  astfel  de  moarte  şi 
numai  a  unui  astfel  de  om  putea  aduce  consfinţire  credinţei  legionare. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


310 


Dacă  Ionel  Moţa  şi  Vasile  Marin  şi-au  dat  viaţa  pentru  apărarea  lui  Hristos  si  a 
civilizaţiei  creştine,  toţi  trebue  să  fim  gata  să  o  facem.  Aceasta  e  moştenirea  ce  ni  s'a 
lăsat.  Nu  vom  uita  că  Ionel  Moţa  este  cel  ce  deţine  jurământul  Căpitanului.  Acest 
jurământ  l-a  luat  cu  sine  la  Cer.  Cu  pilda  lui  înainte,  cu  chezăşia  lui  de  dincolo  de 
moarte  şi  sub  ordinul  Căpitanului,  legat  faţă  de  cel  mai  sublim  erou  al  Legiunii,  vom 
păşi  orbeşte  spre  biruinţă  sau  spre  moartea  legionară.  Şi  una  şi  alta  pot  veni,  dar  de 
pe  acum,  prin  fapta  lui  Ioan  I.  Moţa  şi  Vasile  Marin,  Legiunea  e  nemuritoare,  ca  pildă 
de  glorie  creştină  şi  românească  şi  ca  învăţământ  de  virtute  pentru  toţi  cei  ce  vor 
veni. 


"ÎNSEMNĂRI  SOCIOLOGICE"  l63 


de  Liviu  RUSU 

Revista  aceasta,  una  din  cele  mai  bune  din  câte  apar  azi  pe  pământul  românesc, 
şi-a  încheiat  al  doilea  an  de  apariţie. 

în  Cernăuţi,  unde  culturalitatea  oficială  nu  prea  străluceşte  în  valori  creatoare, 
existenţa  dârză  a  însemnărilor  Sociologice,  răsunetul  lor  în  ţara  întreagă,  capătă  un 
sens  de  viaţă  adevărată.  Adevărul  -  politic,  ştiinţific,  artistic  -  e  acela  în  virtutea 
căruia  trebuie  să-şi  justifice  dăinuirea  cinstită  orice  acţiune  omenească.  Acesta  este 
secretul  apariţiei  regulate  a  însemnărilor  Sociologice.  Personalitatea  d-lui  profesor 
Traian  Brăileanu,  garantează  permanenţa  adevărului  lor  legionar. 

Pentru  ICONAR  care  se  strădueşte  să  umple  pe  aceiaşi  linie  golul  anei  activităţi 
artistice,  însemnările  Sociologice  ale  d-lui  profesor  Traian  Brăileanu  sunt  un 
îndreptar,  aşa  cum  au  fost,  acum  doi  ani,  momentul  hotărîtor  pentru  drumul  bun  pe 
care  l-am  apucat.  De  aceia  bucuria  biruinţii  lor  este  şi  a  noastră.  Găsim  confirmarea 
înainte  mergătoare  a  propriilor  noastre  năzuinţi. 

Este  bine  să  mărturisim,  la  împlinirea  acestor  doi  ani,  mari  pentru  bogăţia  de 
gânduri  cari  i-au  luminat,  rolul  ce  l-au  avut  însemnările  Sociologice  în  redeşteptarea 
scrisului  românesc  dela  noi. 

în  Bucovina  lui  Mihai  Eminescu,  a  lui  Ciprian  Porumbescu,  a  marelui  mitropolit 
Silvestru,  -  care  nu-şi  mai  găseşte  asemănător  -,  a  lui  Ion  Grămadă,  azi  există  un 
singur  scris:  cel  creat  de  însemnările  Sociologice.  Pe  celalt,  oricâtă  cerneală  s'ar 
consuma,  nu-1  mai  citeşte  nimeni. 

CONDAMNĂRI  ŞI  ISPĂŞIRI  l64 


de  Barbu  SLUŞANSCHI 

Era  achitărilor  entuziaste  ale  tineretului  naţionalist,  ajuns  în  faţa  jadecăţii  pentru 
credinţa  sa,  a  trecut.  Am  intrat  în  zodia  condamnărilor.  E  un  semn  nou,  vorbitor. 

Ce  a  fost  condamnată  la  Bucureşti,  o  faptă  sau  o  credinţă?  Sau  a  fost  condamnat 
însuşi  principiul  moral  după  care  o  infamie  trebue  ispăşită?  -  Două  concepţii  stau 
faţă  în  faţă.  Una  pedepseşte  infamia,  întemeindu-se  pe  morală,  alta  condamnă 
"violenţa",  bazându-se  pe  un  cod.  Cel  ce  comite  o  mârşăvie  e  "nevinovat"  după  cod. 
Dar  atunci,  oare  dece  are  remuşcări,  dece  îl  roade  căinţa  si  râvna  ispăşirii  îl  împinge 
către  cerşirea  pedepsei?  Ce  resort  a  jucat  în  conştiinţa  vinovatului,  ca  să-l  facă  să 


163  -  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  II,  Nr.  7,  1937. 
164.  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  II,  Nr.  7,  1937. 


Nicolae  Niţă 


311 


dorească  împăcarea  prin  ispăşire?  Dece  chemă  pedeapsa  corporală  ca  pe  cel  mai 
mare  bine?  -  Pentrucă  era  singurul  mijloc  să  se  lepede  de  povara  sufletească  a  vinei. 
"Am  fost  josnic  şi  marşav,  vreau  să  ispăşesc".  Poţi  refuza  acest  bine  fratelui  tău 
vinovat?  Să  nu-i  dăruieşti  binefacerea  pedepsei  aducătoare  de  pace  sufletească? 

Vinovatul  a  primit-o  cu  lacrimi  şi  sărutare  de  recunoştinţă.  Se  spălase  de  rău. 
Morala  ispăşirii  îşi  arătase  puterea. 

Acestea  s'au  petrecut  într'o  odaie  de  cămin.  Acolo  legea  morală  a  împărăţit  şi  a 
tămăduit. 

Dar  apoi  au  aflat  despre  acestea  oamenii  codului.  Au  căutat  să  tălmăcească  şi  n'au 
izbutit  decât  să  răstălmăcească  pe  priceperea  lor.  "Violenţă"  au  strigat  ei,  "teroare  îi 
anarhie"  au  spumegat  ei  cu  răcori  în  spate,  "cuţite,  funii  şi  pistoale..."  -  Până  azi 
numai  jidovilor  le  fusese  dat  să  răcnească  "Oi-vei"  şi  "Gewalt!",  adică  "aoleu"  şi 
"violenţă!",  strigăte  ancestrale,  naţionale,  istorice.  Dar  iată,  prin  contagiune  sau  prin 
adopţiune,  groaza  de  violenţă  devine  o  psihoză  şi  o  lozincă  endemică  a  ordinei  de 
Stat.  Este  psihoza  celor  pentru  cari  supremul  bine  este  trupul  şi  averea  lor,  încât 
suprema  crimă  este  aceea  care  atentează  la  trup.  Oare  nu  răspunde  codul  tocmai 
acestei  vederi  a  lucrurilor,  când  sancţionează  cu  asprime  delictele  materiale, 
ignorând  crima  morală?  Cine  pedepseşte  necredinţa,  laşitatea,  josnicia,  trădarea, 
când  ele  nu  prejudiciază  bunuri  materiale?  Iar  când  dimpotrivă  aduc  avere  şi  măriri, 
care  închinător  al  codului  materialist  nu  le  foloseşte? 

"Gewalt!"  a  strigat  în  Casa  Legiuitoare  un  dregător  al  ordinii  publice,  clevetind, 
ponegrind,  calomniind  pe  cei  care  s'au  încumetat  să  răstoarne  lucrurile,  iscodind 
pedeapsa  fizică  pentru  crima  morală  şi  asumându-şi  să  apere  ordinea  morală 
împotriva  celei  materiale.  Iar  tinerii  anarchişti  au  răspuns  ţintuind  calomnia, 
asumându-şi  răspunderea  faptului  consumat  şi  justificând  dreptul  de  a  pedepsi 
infamia  cu  băţul. 

Şi  s'a  ajuns  la  judecată.  "...Căci  nu  există  nici  o  temniţă  care  să  poată  omorî 
Credinţa  mea",  a  spus  unul  din  Cei  Şapte.  "Nu  şase  ani  de  puşcărie  dar  nici  moartea 
nu  mă  va  putea  face  să  renunţ  la  ea"  a  spus  altul,  "Neamul  şi  istoria  ne-au  achitat"  a 
spus  un  al  treilea. 

Ah,  neputinţă  sufletească  a  celor  cari  nu  pricep  legea  ispăşirii!  Nu  vedeau  ei, 
oamenii  codului  de  azi,  că  ea  e  numai  o  fărâmă  dintr'o  Credinţă  pe  care  nimic  n'o 
poate  clinti!  Cei  ce  condamnă,  se  condamnă  pe  sine.  Vor  veni  zile  când  vor  dori  mâna 
care  pedepseşte,  vor  râvni  despovărarea  de  păcat  cu  preţul  cât  mai  dureros  al  cărnii 
lovite.  Vor  geme  de  căinţă  în  ziua  când  vor  pricepe  binefacerea  pedepsei.  Dar 
deslegarea  ispăşirii  nu  le-o  va  da  nimeni. 


VEAC  NOU  DE  SLOVA  CURATA  l6s 


de  George  ANTON 

Ne  amintim,  cu  atâta  bucurie  în  suflet  de  slova  bună  ca  aghiazma  a  timpului  de 
cărturărie  vlădicească,  în  care  mănăstirile  au  fost  vatra  învăţăturii  ziditoare  de  suflet. 
De  câte  ori  n'am  aprins  în  gândul  nostru  candelă  de  recunoştinţă  izvoditorului  de 
slovă  curată  Varlaam,  cel  cu  "Cartea  rumânească  de  învăţătură",  ori  lui  Dosoftei 
făuritorul  "Psaltirii  în  versuri",  despre  care  Neculce  spune  ca:  "Adânc  din  cărţi  ştia  şi 
deplin  călugăr  şi  cucernic  şi  blând  ca  un  miel"...  Citiţi  şi  recitiţi,  de  câte  ori  vi-i 
sufletul  doritor  de  slovă  bună,  pe  Antim  Ivireanul  cel  cu  "Floarea  darurilor",  ori  pe 


165  -  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  II,  Nr.  9,  1937. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


312 


Grigore  Ureche,  iconarul  lui  Vodă  Ştefan.  ("Era  acest  Ştefan  Vodă  un  om  nu  mare  la 
stat...  La  lucru  de  războaie  meşter;  unde  era  noveie,  însuşi  se  vâra  ca  văzându-1  ai  săi 
să  nu  îndăpărteze.  Şi  pentru  aceea  rar  război  de  nu  biruia").  Fiecare  veac  din  trecut 
până  aproape  de  valeatul  nostru,  l-au  însemnat  făclierii  duhului  rumanesc,  ctitori  ai 
graiului  şi-ai  legii  noastre,  cu  trâmbe  de  lumină  ce  stărue  în  inima  vremii.  Dar  acest 
tezaur  de  slovă  a  străbunilor  căruia  nu  degeaba  i  s'a  spus:  "literatura  religioasă",  n'a 
încetat  să  fie  călăuză,  îndreptar  de  seamă  şi  al  cărturărimii  celei  lumeşti,  de-atunci 
până  astăzi.  Şi,  dacă  multe  din  aceste  scrieri  au  înfrânt  timpul,  aceasta  se  datoreşte 
tocmai  prospeţimei  vii,  de  aghiazmă,  ce  cuprind  în  înţelesul  lor.  De  înrâurirea 
binefăcătoare  a  slovei  religioase  nu  s'au  împărtăşit  numai  cronicile  Dela  Dosoftei,  la 
Iancu  Văcărescu,  primul  stihuitor  profan,  preocuparea  de  Dumnezeu,  neam  şi  ţară  se 
arată  cu  tărie.  "Urmaşilor  mei  Văcăreşti,  las  vouă  moştenire  creşterea  limbii 
rumâneşti,  şi  a  patriei  cinstire".  Tot  aşa  şi  la  prozatori.  Nicolae  Bălcescu  scria  lui  Ion 
Ghica,  vizând  referinţele  tragice  de  atunci  ale  fraţilor  ardeleni:  "Până  când  un  popor 
nu  va  exista  ca  naţie,  n'are  ce  face  cu  libertatea".  Iar  în  articolul:  "Despre  starea 
socială  a  muncitorilor  plugari",  stigmatizează  relele  de  atunci 
cu  o  axiomă  foarte  potrivită  şi  celor  de  astăzi:  "...  vai  de  acele 
naţii  unde  un  mic  număr  de  cetăţeni  îşi  întemeiază  puterea  şi 
fericirea  lor  pe  robirea  gloatelor.  Ele  pier"! 

Această  ţinuta  profund  rumânească  face  parte  integrantă 
mai  ales  şi  din  scrisul  arieşilor  Vasile  Conta,  Pârvan, 

Gheorghe  Coşbuc,  Ion  Creangă,  Alecsandri  şi  Mihai 
Eminescu,  a  căror  luminozitate  pururea  nesecată  va  întări 
sufletul  neamului  lor,  ferindu-1  de  întuneric.  Şi  într'adevar, 
câte  vâltori  nu  s'au  abătut  asupra  rumânimii!  Marele  război  al  lumii  pare,  însă,  că  fu 
mai  înverşunat,  aducând  în  mijlocul  nostru  moarte,  dar  şi  toate  miazmele  josniciei 
omului  animalizat.  Câtă  neghină  ne-a  aruncat  diavolul  în  holda  sufletului!  Cu  osebire 
îndată,  după  război,  au  vremuit  ani  de  grea  încercare.  De  peste  Nistru,  "fiara  roşie" 
îşi  întindea  gâtul  stăruitor.  Avea  chiar  slujitori  în  inima  ţării.  Numai  providenţiala 
luptă  a  Căpitanului  i-a  oprit  să  înalţe  semnul  roşu  al  prăpădului.  Prinseră  apoi, 
totuşi,  să  folosească  toate  uneltele  de  ponegrire,  şi  de  lovire  a  ţării,  dela  rânjetul  şi 
sărutul  Iudei,  prin  vânzare  pentru  arginţi,  până  la  înebunirea  rumânului  cu  rachie  şi 
slovă  otrăvită. 

Şi-au  umplut  târgurile  şi  satele  cu  crâşme  şi  gazele  purtătoare  de  otrăvitoare  ispită 
a  fiarei  roşii.  (Socotiţi  că  numai  în  Cernăuţii  vornicilor  rumâni  de  odinioară,  mişună 
ca  năpârcile  o  sumedenie  de  tipărituri  jidoveşti,  în  frunte  cu  cele  aduse  din  Sărindar 
şi  desfăcute  în  viesparul  din  strada  Iancu  Flondor,  -  care  ar  trebui  ars  numai 
pentrucă  a  cutezat  să  terfelească  numele  marelui  Eminescu  făcându-1  firmă).  Ci,  iată, 
arhanghelul  a  tras  sabia  şi  atunci  toţi  adevăraţii  meşteri  ai  cuvântului,  se  încinseră  cu 
putere  nouă  şi  condeiele  lucesc  tot  mai  mult  ca  suliţele  şi  ca  săbiile.  Odată  cu 
desfăşurarea  tuturor  planurilor  de  lucru,  omul  nou  brăzdează  adânc  firea  stricată  a 
lumii  de  azi  cu  ascuţişul  slovei  sănătoase.  "Pământul  strămoşesc"  fu  piatra  de  hotar 
la  început  de  viaţă  nouă,  tranşee  a  Legiunii  în  care  însăşi  Căpitanul  a  veghiat  "cu  faţa 
la  duşman".  Alături  de  el,  falanga  sublimă  a  primilor  comandanţi:  Ion  Moţa,  Ilie 
Gârneaţă,  Corneliu  Georgescu  şi  Radu  Mironovici.  Pentra  vădirea  ţinutei  ce  i  s'a 
imprimat  revistei  şi  mişcării,  dar  cu  emoţia  ce-o  am  la  citirea  Evangheliei,  reproduc 
următoarele  ştire  din  articolul  lui  Ion  Moţa  intitulat:  La  icoană:  "De  la  Icoană  şi  Altar 
am  pornit,  apoi  am  rătăcit  o  bucată  de  vreme  purtaţi  de  valurile  omeneşti  şi  n'am 
ajuns  la  nici  un  mal,  cu  toată  curăţenia  impulsurilor  noastre.  Acum  cu  sufletul  greu, 


Democraţia  este 
pornografie  politică 
aşa  cum  literatura 
pornografică  este 
artă  democratică. 
Tr.  BRĂILEANU 


Nicolae  Niţă 


313 


răzleţiţi,  sfârtecaţi,  ne  strângem  la  adăpost,  la  singura  căldură  şi  alinare,  tărie  şi 
reconfortare  a  noastră,  readucătoare  de  puteri,  la  picioarele  lui  Isus,  în  pragul 
orbitoarei  străluciri  a  cerului,  la  Icoană.  Noi  nu  facem  şi  n'am  făcut  politică,  o 
singură  zi  în  viaţa  noastră.  Noi  avem  o  religie,  noi  suntem  robii  unei  credinţe.  în 
focul  ei  ne  consumăm  şi  în  întregime  stăpâniţi  de  ea,  o  slujim  până  la  ultima  putere. 
Ion  Moţa!  Sublima  întruchipare  de  profet-erou.  De  pe  atunci,  din  1927,  el  trăia  doar 
în  preajma  jertfei  pentru  desrobirea  unui  neam... 

Aceeaşi  mărturisire  mucenicească  o  vom  găsi  şi  în  revistele  Axa,  Cuvântul 
studenţesc  şi  Vestitorii.  Iar  după  ele  a  purces,  grea  de  miez,  avalanşa  de  reviste, 
gazete,  broşori  şi  cărţi  legionare,  între  cari  cea  mai  luminoasă  -  adevărata  "lumină 
din  lumină",  -  veghează  cartea  Căpitanului:  Pentru  legionari. 

Şi  se  petrece  acum  o  luptă  sângeroasă,  ca  în  Spania,  cu  doosebire  că  e  mai  ales  a 
duhului.  A  duhului  bun  împotriva  celui  rău;  a  luminii  împotriva  întunericului,  a 
Legiunii  Domnului,  împotriva  slugilor  lui  Satan.  Cărţile,  revistele,  gazetele  şi 
broşările  sunt  acam  tancuri,  tranşee,  mitraliere  şi  granate.  Se  dă  lupta  scrisului  bun, 
propovăduitor  al  mântuirii  rumâneşti,  împotriva  scrisului  scârbavnic  şi  mocirlos  al 
Iudeilor  şi  Fariseilor  ce  fac  din  tejghelele  lor  şcoală  a  hulei  de  neam  şi  a 
banditismului,  a  preacurviei  şi  a  francmasoneriei,  până  la  momeala  în  comunismul 
ucigător. 

Dar  biruinţa  iat'o!  Drepţii  se  veselesc  cu  ea.  Uneltele  de  luptă  nu  sunt  materie 
goală.  Ostaşii  ce  le  folosesc  sunt  luminaţi  de  credinţa  în  Dumnezeu,  de  dragostea  de 
lege  şi  moşie  strămoşească,  de  iubirea  către  fratele  rumân  sărăcit  de  înstrăinare. 

LUPTĂTORI  ŞI  DOCTRINARI 166 


de  George  MACRIN 

Noi  suntem  liberi,  sau  putem  fi  faţă  de  natura  etern  încătuşată  în  legi.  Faţă  de 
semenii  noştrii  suntem  numai  luptători  pentru  libertate.  Lupta  o  ducem  singuri  sau 
grupaţi,  organizaţi  şi  înarmaţi. 

Dar  nu  toţi  luptă  pentru  libertate.  Unii  se  dau  bătuţi  fără  luptă.  Alţii  luptă  şi 
pentru  cei  neputincioşi,  aceştia  păşesc  înainte  căci  sunt  făcuţi  pentru  luptă.  Ei  au 
biruit  dela  început  moartea  şi  s'au  logodit  cu  ea:  luptătorii. 

Alţii  stau  deoparte,  privesc,  discută,  interpretează,  critică,  sau  încurajează, 
"doctrinarii".  Aşa  pretind  ca  se  numesc  ei.  Vorba  lor  mai  adese  formula  de  luptă,  ei 
şi-o  doresc  adevar  dogmatic.  Sunt  interesaţi  în  luptă  şi  contribue,  măcar  indirect, 
criticii  şi  încurajatorii,  dar  biruinţele  se  câştigă  ca  spada,  cu  cuvântul,  cu  scrisul,  cu 
fapta  luptătorilor.  Mai  pe  urmă  vin  întotdeauna  doctrinarii.  E  un  rezultat  al 
constituţiei  noastre  care  nu  poate  interpreta  decât  faptele  sau  raporturile  dintre 
faptele,  ce  există  undeva,  în  noi,  sau  în  afara  noastră. 

Mai  întâi  a  trebuit  să  cadă  corpurile  ca  pe  urmă  ştiinţa  să  poată  stabili  legile 
căderii.  După  ce  legile  naturii  s'au  stabilit,  omul  a  găsit  aplicaţiuni  permanente,  el  a 
început  a  exploata,  a  stăpâni  prin  cunoaşterea  legilor  mediului  înconjurător.  în 
luptele  dintre  oameni,  legile,  doctrinele,  formulele,  nu  mai  au  o  întrebuinţare 
permanentă.  Ele  îşi  pierd,  cu  timpul  eficacitatea  în  fluidul  uman  mereu  variabil, 
neinterpretat,  nefixat  el  însuşi  prin  legi  eterne.  E  o  slăbiciune  principială,  a  tuturor 
formulelor  politice.  Ele  se  uzează  începând  din  clipa  în  care  au  fost  perfect 


166.  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  II,  Nr.  9,  1937. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


314 


cunoscute.  în  luptele  sociale  s'au  întrebuinţat,  în  analogie  cu  experienţa  plină  de 
succese  din  domeniul  ştiinţelor  exacte,  -  unde  omul  ajunge  stăpân  prin  cunoaşterea 
legilor  naturii  -  o  serie  de  legi  cu  tendinţe  de  precizare  şi  perfecţionare  şi  s'a  putut 
crede  că  cine  va  cunoaşte  legile  mediului  uman,  va  deveni  stăpân.  Al  cui?  Şi  cât  timp? 
Căci  noi  ne  putem  stăpâni  adversarii  prin  cunoaşterea  legilor  cărora  ei  sunt  supuşi, 
dar  şi  adversarii  sunt  liberi  să  se  supuie  legilor  cari  le  convin  lor  şi  numai  lor. 

Orice  formulare  doctrinară  poate  aduce  folos  momentan,  dar  ea  are  desavantajul 
că  înseamnă  legile  pe  care  ţi  le-ai  ales  şi  i  le  aduce  la  cunoştinţă  şi  adversarului. 
Trupa  cea  mai  bună  ar  fi  deci  aceia  ce  e  pregătită  a  interpreta  ori  ce  formulă,  ori  ce  fel 
de  luptă.  La  rândul  for  formulele,  ca  rezultate  efective  sunt  acelea  pe  care  le  dau 
Căpitanii,  în  momentole  necesare,  nu  cele  stabilite  de  mai  înainte  de  doctrinnri. 

Doctrina  vie  se  găseşte  în  fiecare  luptător  adevărat,  ea  se  numeşte  credinţă.  La 
începutul  oricărui  veac  nou  sta  un  fundament  de  credinţă,  nu  o  doctrină.  Luptătorul 
birueşte  prin  credinţa  sa.  Aceasta  îl  mână  la  luptă,  îl  ţine  pe  poziţie  până  la  sfârşit, 
toarnă  în  el  fluvii  de  energie.  Şi  după  ce  duşmanii  au  fost  răpuşi  şi  cerul  s'a  liniştit, 
luptătorii  îşi  reamintesc  fazele  luptei,  mişcările  lor,  ale  adversarilor,  şi  adese,  lucru 
ciudat,  ei  observă  că  mişcările  acelea  se  puteau  încadra  în  legi,  în  doctrine.  Din 
luptele  cari  au  trecut,  ei  păstrează  dârzenia  şi  "experienţa",  pentru  alte  lupte.  Dar 
luptele  noui  nu  mai  repetă  în  mod  identic  pe  cele  vechi  şi  deci  experienţa  istorică,  nu 
se  cristalizează  nici  odată  în  ştiinţă  propriu  zisă.  Aşa  dară  luptătorul  însuşi  poate 
avea  atitudini  doctrinare. 

Simţim  două  îndemnuri.  Ce  sa  creştem  în  noi:  tipul  doctrinarului  sau  al 
luptătorului? 

Tema  de  rezolvat.  E  de  construit  un  stat  nou,  ridicat  pe  un  nou  suflet  naţional  şi  o 
nouă  ordine  morală. 

Nu  e  vorba  de  un  "stat  democratic"  sau  "comunist"  sau  "naţionalist"  ci  de  un  stat 
puternic.  Problema  jidovească,  e  numai  o  anexă,  ca  şi  atâtea  altele.  în  mod  natural 
creind  statul  puternic  vom  ajunge  la  statul  naţional. 

Dar  statul  e  numai  o  haina,  o  armură  a  unui  organism.  în  statul  naţional 
organismul  e  naţiunea.  Nu  i  se  poate  da  unei  naţiuni  calapodul  fix  după  care  să-şi 
croiască  haina.  Căpitanul  spunea  odată:  "Noi  nu  suntem  ca  femeile  să  ne  croim  un 
stat  la  modă,  ca  la  Paris,  la  Berlin  sau  la  Moscova".  Iar  în  altă  parte:  "Cum  va  fi  statul 
legionar?  Aşa  cum  ni-1  vom  face".  (Cărticica  şefului  de  cuib,  p.  67). 

Statul  naţional  va  creşte  în  mod  organic  pe  trupul  refăcut  al  neamului.  El  începe 
printr'un  consens  educativ,  spiritual,  care  prepara  organismul  ce  va  secreta  în  mod 
natural  statul.  Statul  naţional  e  construit  în  mod  artistic  (T.  Brăileanu,  însemnări 
Sociologice,  II,  1,  Artişti  şi  artizani),  de  către  Căpitan.  El  există  azi  numai  în  intuiţia 
Căpitanului.  El  începe  a  fi  simţit  în  plasma  lor  proprie  de  către  legionari.  Numai 
Căpitanul  şi  apoi  legionarii  pot  sesiza  această  realitate,  încă  inviziblă,  spirituală. 

Intervin,  acum,  spectatori  din  afară  de  Legiune  cari  observă  că  toate  ar  fi  bune  dar 
"legionarilor  le  lipseşte  o  doctrină".  Şi  închipuindu-şi  că  fac  un  real  serviciu  ţării,  se 
apucă  sa  formuleze  doctrine.  Ni  se  prezintă  astfel  un  nou  tip  de  stat,  potrivit  pentru 
toate  locurile,  destul  de  anaţional,  numit  "statul  naţional".  Acesta  îndeplineşte 
condiţiuni  precise,  patentate  de  doctrinari. 

în  acelaş  mod  au  pornit  socialiştii,  ei  au  lansat  o  serie  de  "doctrine",  simple 
formule  -  asupra  statului  socialist,  pe  care  au  începat  să-l  construiască  în  Rusia.  Dar 
statul  comunist  rus  nu  e  nici  pe  departe  ceia  ce  visa  Karl  Marx,  el  se  modelează  azi 
îndepărtându-se  de  concepţia  clasică,  în  mâinile  lui  Stalin. 


Nicolae  Niţă 


315 


Trebuinţa  de  a  avea  şi  naţionaliştii  o  "doctrină"  e  pricinuită  de  atmosfera 
preparată  de  socialism. 

Nu  e  necesar  să  avem  doctrine  patentate,  ci  luptători  pregătiţi,  plini  de  credinţă, 
de  spirit  de  jertfă,  de  abnegaţie  şi  perseverenţă  pentru  Căpitan  şi  Legiune.  Se  vor  găsi 
şi  formulele  justificative.  Le  vor  găsi  legionarii  înşişi  şi  numai  ei.  Pentru  a  explica 
fenomenul  legionar,  trebuie  mai  întâi  să-l  simţi,  să  vibreze  în  tine  armonic,  adică 
integral.  Trebuie  să  fii  legionar  întreg. 

Am  văzut  dăunăzi  cum  interpretează  "doctrinarii"  din  afară,  atitudini  legionare. 
Era  vorba  de  procesul  trădării  care  a  fost  pedepsită  acum  un  an.  S'au  găsit  doctrinari 
patentaţi  cari  au  interpretat:  "S'a  isprăvit,  naţionalismul  se  autodesfiinţează. 
Legionarii  au  început  a  se  ucide  între  ei.  A  început  drama  naţionalismului 
românesc".  Rezultatal  interpretărilor:  în  ultimul  an  legionarii,  cel  puţin  şi-au  dublat 
puterile.  Deci  exact  invers. 

în  concluzie  n'avem  nevoie  de  patentatori  ai  legionarismului. 

Avem,  lângă  noi,  o  întreagă  mişcare16?,  care  pornind  dela  o  doctrina  naţionalistă 
cu  intenţia  de-a  o  populariza,  compromite  sistematic  naţionalismul.  Scopul  era  să 
îndoctrineze  neamul  întreg. 

Dar  noi  azi  simţim  nevoie  numai  de  luptători  nu  şi  de  doctrinari. 

MISIUNEA  LEGIUNII 168 

de  Leon  ŢOPA 

Mă  voi  strădui  să  nu  scriu  decât  bazat  pe  fapte.  Departe  de  mine  gândul  de-a  face 
profeţii  sau  exaltări  ale  unor  stări  inexistente.  Pornesc  cu  intenţia  de-a  desprinde  mai 
întâiu  contribuţia  mişcării  studenţeşti  şi  legionare  în  desvoltarea  României 
postbelice,  voi  arăta  apoi  locul  pe  care  îl  are  Legiunea  mai  ales  în  uttimii  ani  ai  vieţii 
noastre  culturale,  sociale  şi  politice.  După  aceasta  voiu  căuta  să  scot  în  evidenţă 
poziţiunea  istorică  a  mişcării  legionare  faţă  de  problemele  cruciale  ale  neamului 
nostru. 

Mişcarea  legionară  are  o  misiune  istorică  pentru  că  nimeni  în  afară  de  ea  n'a  luat  o 
atitudine  atât  de  categorică,  atât  de  profundă  faţă  de  cursul  interior,  intim  al  vieţii 
noastre  naţionale.  Nimeni  în  afară  de  ea  n'a  intuit  rezolvarea  problemelor,  cari  răsar 
din  lumea  sufletului  bolnav,  într'un  mod  atât  de  radical  şi  cu  o  pregătire  atât  de 
serioasă  a  mijloacelor  umane  -  morale  şi  materiale  -  capabile  a  da  un  alt  curs  vieţii  de 
Stat  Românesc. 

Hulita,  primitiva,  sălbateca  mişcare  studenţească  începută  la  1922,  a  avut  ca 
rezultat  următoarele  înfăptuiri: 

1.  Demascarea  metodică,  neîntreruptă  a  pericolelor  cari  pândesc  Statul  şi 
Naţiunea  românească:  bolşevismul,  iudaizarea,  francmasoneria,  politicianismul, 
mizeria  morală  şi  materială.  An  de  an  s'a  exercitat  o  critică,  o  atitudine  de  opoziţie 
dârză,  neînfricată,  care  daca  s'ar  fi  redus  numai  la  atât,  ar  fi  rămas  ca  un  semnal  de 
alarmă  salvator  într'o  lume  de  ruină  şi  nepăsare. 

2.  Mişcarea  studenţească  a  făcut  ca  România  faţă  de  celelalte  ţări  europene,  în 
afară  de  Germania  de  azi,  să  aiba  cei  mai  puţini  profesori  universitari  sau  mari 
intelectuali  jidani. 

3.  Lupta  studenţească  începută  la  1922  a  călit  cea  mai  intransigent  naţionalistă 


167  -  Autorul  se  referă,  desigur,  la  mişcarea  cuzistă. 

168  -  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  III,  Nr.l,  1937,  Cernăuţi. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


316 


studenţime  de  pe  glob.  (Să  nu  se  afirme  că  studentul  român  nu  face  carte.  La 
universităţile  româneşti  se  face  tot  atâta  carte  ca  şi  la  cele  mai  bune  universităţi  din 
marile  ţări  ale  Europei!) 

4.  Studenţimea  română  a  pregătit  formarea  organizaţiilor  de  dreapta  din  România 
şi  a  dat  naştere  Legiunii.  Ea  a  fost  elementul  germinator  al  dreptei  româneşti,  în  care 
astăzi  se  scaldă  atâţia  plagiatori  şi  profitori. 

Dacă  mişcarea  studenţească  are  mai  ales  o  contribuţie  critică,  o  atitudine  centrală, 
atacând  problemele  esenţiale,  mişcarea  legionară,  care  a  împlinit  anul  acesta  zece  ani 
de  activitate,  se  prezintă  faţă  de  prima  ca  o  fază  ulterioară  prin  stabilirea  mijloacelor 
de  soluţionare  a  acestor  probleme.  Până  la  Legiune  România  modernă  n'a  cunoscut 
ceea  ce  se  numeşte  organizaţie  politică.  Am 
avut  mişcări  populare,  răscoale,  partide  politice 
puternice  dar  n'am  fost  în  stare  să  creăm  până 
la  acea  dată  o  adevărată  organizaţie  politică, 
socială. 

Lucrurile  aceastea  se  ignorează,  nu  se  spun, 
se  ocolesc  sau  se  botează  cu  răutate  diabolică. 

Ele  constitue  însă  o  mândrie  naţională,  o  mare 
probă  a  geniului  naţional!  Până  la  Legiune 
România  modernă  n'a  cunoscut  ca  mijloace  de 
realizare  politică  alte  căi  decât  cele  ale 
programelor  însoţite  de  grupări  de  oameni 
legaţi  întreolaltă,  în  cazul  ideal,  prin 
convingerea  că  un  anumit  sistem  de  legiuiri,  o 
anumită  administraţie  (centralizatoare  sau 
descentralizatoare),  întocmirea  unui  buget,  pot 
constitui  norme  supreme  de  conducere  a  unui 
stat.  Adevărul  istoric  e  că  partidele  noastre 
politice  au  fost  la  o  distanţă  enormă  chiar  de 
acest  “ideal  politic". 

în  faţa  unei  astfel  de  situaţii  Legiunea  afirmă 
un  principiu  absolut  nou  în  viaţa  socială 
românească:  esenţial  pentru  o  acţiune  de  stat 
este  formarea  elementului  uman,  creiarea  aparatalui  cu  care  vei  activa.  Deci  nu  este 
pe  primul  plan  programul  politic  ci  omul  căruia  îi  încredinţez  un  post  de  muncă. 

Plecând  de  aci  organizaţia  a  primit  an  de  an  contururi  tot  mai  precise,  o 
sistematizare  perfectă  i-a  permis  încadrări  tot  mai  numeroase.  Loviturile  pe  cari  le-a 
primit  au  întărit-o  şi  i-au  impregnat  încrederea  necondiţionată  în  victorie. 

Afirm  că  Legiunea,  începând  cam  cu  anul  1933  are  influenţe  directe  şi  puternice 
asupra  cursului  politicei  interne  româneşti,  asupra  educaţiei  tineretului  din  întreaga 
ţară,  iar  în  ce  priveşte  politica  externă  a  României,  ideile  exprimate  în  mod  oficial  de 
către  Căpitan,  primesc,  prin  desfăşurarea  zilnică  a  evenimentelor  externe,  o 
confirmare  din  ce  în  ce  mai  pronunţată. 

Vom  indica  acum  influenţele  directe  ale  mişcării  legionare  asupra  vieţii  politice 
interne: 

1.  Sguduirea  produsă  în  ţară  după  disolvarea  gărzii  de  fier  produce: 

a)  instalarea  unui  anumit  om  în  fruntea  cabinetulai  liberal  îi  astfel  accentuarea 


"Cel  care  vă  vorbeşte  aici  are  o 
mare  mândrie  şi  mulţumire: 
încă  de  acum  12  ani  a  mărturisit 
şi  a  arătat  cu  hotărîre,  în 
dispreţul  şi  neîncrederea 
multora,  pe  omul  sortit  să  ne  fie 
Căpitan,  pe  omul  fără  de  care 
generaţia  noastră  e  incapabilă 
de  a-şi  împlini  misiunea: 
Corneliu  Codreanu.  Atunci, 
în  1923-24,  n'am  fost  crezut,  am 
rupt  multe  prietenii  pentru 
crezul  meu  şi  m'am  înstrăinat  în 
bună  măsură  de  Cluj  şi  de 
Ardeal.  Dar  eram  încredinţat  că 
am  văzut  bine,  că  am  sfătuit 
bine  şi  că  viitorul  îmi  va  da 
dreptate". 

Ionel  I.  MOŢA 


Nicolae  Niţă 


317 


disensiunilor  din  partid; 

b)  depărtarea  continuă  a  d-lui  Vaida  de  unele  cercuri  ţărăniste  (motive  misteriose 
au  provocat  căderea  ultimului  guvern  ţărănist),  naşterea  frontului  românesc; 

c)  încercarea  d-lui  Goga  de-a  se  uni  cu  fosta  gardă  de  fier  şi  unirea  cu  LANC-ul; 

d)  politica  simulant  naţionalistă  a  guvernului  liberal  actual; 

e)  naţional-ţăraniştii,  prin  opoziţie,  alunecă  tot  mai  mult  spre  stânga. 

Pretutindeni  se  vorbeşte  de  spirit  nou,  toţi  încearcă  să  formeze  cadre  ale 

tineretului,  toţi  defilează  şi  toţi  nu  vor  puterea  decât....  cucoriţa. 

Influenţe  educative  (I)  şi  culturale  (II); 

I) .  1.  pregătirea  premilitară; 

2.  straja  ţării  (direct  inspirată  -  în  formă  -  de  cărticica  şefului  de  cuib); 

3.  taberele  de  muncă  obligatorie. 

II) .  fonduri  grele  întreţin  reviste,  edituri  mari  publică  opere  ale  “adevăraţilor 
tineri",  se  tipăresc  opere  de  îndrumare  naţională,  se  vând  relativ  ieftin  serii  de 
publicaţii  pentru  “luminarea  satelor".  Incontestabil  apar  şi  lucrări  foarte  serioase. 
Dar  e  vorba  de  sistem.  (Un  exemplu:  după  al  treilea  număr  din  însemnări 
Sociologice,  revista  legionară  condusă  de  d-nul  prof.  Traian  Brăileanu,  a  apărut  subit 
“Sociologia  Românească",  revistă  coudusă  de  d-nul  prof.  D.  Guşti). 

Pretutindeni  un  răspuns  legionarismului:  în  politica  internă,  în  felul 
organizaţiilor,  în  activitatea  ideologică.  (Asupra  politicii  externe  vom  reveni  altă  dată 
pe  larg).  Nimic  nu  scapă,  totul  trebue  imitat  şi  dirijat  în  altă  parte.  Se  repetă  exact 
cazul  Germaniei  înainte  de  instaurarea  regimului  Naţional  Socialist,  când  toate 
celelalte  partide  politice  au  devenit  în  mod  neaşteptat  ultranaţionaliste.  întrebat  ce 
este  de  făcut  în  această  situaţie,  viitorul  Fuhrer  a  răspuns:  "Acesta  e  semnul  că 
suntem  tari". 

Enumerarea  de  mai  sus  voeşte  să  indice  în  mod  concret  faptul  că  mişcarea 
legionară  neajunsă  încă  la  situaţia  de-a  conduce  efectiv  destinele  României,  exercită 
de  pe  acum  o  repercursiane  bine  simţită  asupra  desvoltării  vieţii  noastre  sociale.  Că 
se  produce  o  imitare  nesinceră,  faptul  este  foarte  periculos  chiar  pentru  manevratori. 

Misiunea  legiunii  se  naşte  din  puterea  de  viaţă  a  Românilor.  Ea  nu  poate  fi 
contrafăcută  şi  nici  deviată,  căci  ea  este  o  stare  de  spirit,  o  simţire,  un  mare  elan. 
Când  mă  întorceam  de  la  ultimul  congres  studenţesc  ţinut  la  Craiova  am  avut 
fericirea  să  stau  câteva  ore  în  jurul  Căpitanului.  Eram  în  jurul  său  câţiva  Cernăuţeni. 
"Ce-aţi  văzut  la  Craiova  ?",  ne-a  întrebat.  Fiecare  ne  spuneam  impresiile:  ordine, 
disciplină,  rapoarte  frumos  prezentate.  "Bine",  a  zis  Căpitanul.  Şi  apoi  cu  o  flacără  în 
ochi,  pe  care  nu  o  pot  uita:  "La  Craiova  a  fost  duh  legionar!  Ştiţi  cum  pornesc  apele 
Bistriţei  din  munţi  când  se  ridică  zăgazurile.  Aşa  e  duhul  legionar!  Când  vom  avea 
Congresul  tuturor  Românilor?" 

în  această  viziune  a  unei  arderi  interioare,  conturând  un  nou  relief  sufletesc  al 
Românului,  trebue  surprinsă  marea  misiune  a  Legiunii.  Suntem  într'o  situaţie  şi 
istorică  şi  geografică,  care  nu  ne  îngădue  atitudini  uşoare,  de  joc  echilibristic  şi  de 
facile  combinaţii.  Soluţionarea  problemelor  noastre  cruciale:  formarea  unui  aparat 
de  stat  puternic,  autonomizarea  politicului  faţă  de  economic  prin  naşterea  şi 
întărirea  economiei  şi  separarea  elitei  politice  de  cea  economică,  ridicarea  oraşului 
românesc  concomitent  cu  fortificarea  satului,  în  sfârşit  şi  mai  ales,  potenţarea  la 


Articole  clin  Presa  Legionară 


318 


maximum  a  tot  ce  este  valoare  culturală  şi  civilizatorie,  toate  acestea  reclamă  o 
unitate  de  simţire,  o  dirijare  centrală  cu  ecouri  active  până  în  cel  din  urmă  cătun. 
Acest  lucru  presupune  o  invincibilă  forţă  morală,  o  continuă  educare  a  masselor,  o 
necontenită  frământare  a  energiilor  naţionale:  iată  misiunea  Legiunii. 

AMINTIRI  DIN  JILAVA  -  PRIMA  ARESTARE  l69 

de  Mihail  POLIHRONIADE 

Pe  la  ora  2  sau  2:30  soră-mea  bate  speriată  la  uşă:  Armata!  înţeleg  că  e  poliţia.  Sar 
din  pat  şi  aprind  lumina. 

în  aceeşi  clipă  uşa  e  zgâlţâită  violent.  Deschid.  în  odaie  năvălesc  cinci  sau  şase 
comisari. 

Nevastă-mea  s'a  sculat  şi  ea.  Şi-a  aruncat  un  şal  pe  umeri.  E  palidă  dar  deloc 
speriată.  în  schimb  mamă-mea  şi  soră-mea  nu-şi  revin  uşor  în  fire.  Stau  în  holl 
ţinute  la  "respect"  de  baionetele  celor  doi  jandarmi,  cari  străjuesc  intrarea  în  cameră. 
Tatăl  meu,  bătrân,  e  însă  furios.  Pretinde  mandat  de  arestare,  procurori  şi  alte 
batagonii.  înjură  guvernul.  îl  trimit  la  culcare. 

Cel  mai  în  vârstă  dintre  comisari  dl.  Ilie  Gheorghe,  cum  am  aflat  mai  târziu  -  mă 
întreabă  ceremonios: 

Dvs.  sunteţi  dl.  avocat  Mihail  Polihroniade? 

-  Da.  E  vorba  de  o  percheziţie  sau  de  o  arestare? 

-  îmbrăcaţi-vă! 

-  Aveţi  mandat  de  arestare? 

-  Avem! 

-  Lăsaţi  că  vi-1  arătăm  noi  mai  târziu. 

Noroc  ca  n'am  prea  multe  scrupule  legaliste.  Dealtfel  îmi  dau  seama  că  orice 
opunere  ar  fi  zadarnică  si  ca  adept  al  forţei  cedez  forţei.  încep  să  mă  îmbrac. 

Dl.  Ilie  Gheorghe  nu  mă  slăbeşte  din  ochi! 

E  înalt,  gras,  cu  fata  roşcovană  şi  părul  cărunt.  Are  "un  bon  papa"  dar  are 
experienţă  si  nu  m-aşi  mira  dacă,  din  când  în  când,  şi-ar  răcori  palmele  solide  pe  faţa 
vreunui  delicvent  purpuriu. 

Ceilalţi  comisari  au  început  să  cotrobăiască  prin  odaie.  Pernele  sunt  palpate, 
salteaua  supusă  unui  examen  de  elasticitate,  somiera  e  întoarsă  pe  dos.  Draperiile 
ferestrelor  sunt  virtuos  scuturate.  Soba  pare  a  fi  un  obiect  foarte  primejdios.  E 
cercetată  în  fel  şi  chip.  Pereţii  sunt  ciocăniţi,  ca  din  întâmplare. 

Mai  greu  e  cu  cărţile,  care  trebuesc  scuturate  toate.  Noroc  că  se  ocupă  trei 
comisari  de  această  importantă  operaţie.  La  birou  s'a  instalat  personajul  mai 
interesant  din  bandă.  Comisarul  Niculescu.  Are  vreo  patruzeci  de  ani,  de  statură 
mijlocie,  ras,  faţa  tânără  şi  părul  alb  colilie.  Tip  de  poliţist  din  filmele  americane. 
Incontestabil  inteligent  şi  cu  mult  "flair".  Pare  că  m'a  cântărit  repede.  Pentru  el  sunt 
o  gaşcă  în  materie  de  comploturi.  Răscoleşte  totuşi  conştiincios  vre-un  sfert  de  oră 
printre  fişe,  hârtii,  dosare. 

-  Ce  faceţi  cu  atâtea  hârtii  d-le  avocat!  Ne  pierdem  o  grămadă  de  vreme.  N'a  găsit 
nimic! 

-  Plecăm  d-le  Şef? 


169  -  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  III,  Nr.  3,  1937. 


Nicolae  Niţă 


319 


Dl.  Ilie  Gheorghe  are  însă  experienţă  şi...  răbdare.  Ia  el  în  primire  biroul  în  timp  ce 
dl.  Niculescu  se  aşează  în  fotoliu  şi  aprinde  o  ţigară. 

Imediat  a  găsit  ceva  suspect. 

-  De  unde  vine  asta? 

îmi  întinde  o  scrisoare  primită  acum  patru  ani  dela  dl.  Mircea  Eliade  dela  Calcuta. 

-  Din  India! 

-Dar  ăsta  cine  e? 

Hotărât  Mircea  Eliade  mi-a  părut  întotdeauna  dubios.  Poliţia  îmi  confirmă 
simţămintele  obscure.  Fotografia  e  tot  a  lui  Mircea  Eliade  cu  barbă  şi  învelit  într'un 
cearceaf  murdar.  E  fotografia  lui  de  Joglin  dintr'un  ashram  în  Himalaia.  Vrednicul 
poliţist  nu-i  satisfăcut  de  explicaţiile  mele  şi  de  aceea  pune  şi  poza  de  o  parte.  Peste 
vre-un  ceas  a  făcut  o  grămăjoară  de  lucruri  suspecte:  o  agendă,  o  scrisoare  de  la  Petre 
Comarnicescu,  din  Los  Aangelos,  un  caet  de  notiţe  şi  rezumate  din  cărţile  citite, 
câteva  fişe.  în  schimb  mi  se  restiute  respectuoas  un  bilet  al  d-lui  Victor  Iamandi,  care 
va  constitui  o  piesă  esenţială  la  proces. 

Percheziţia  în  cameră  s'a  terminat.  Ieşim  acum  pe  sală.  La  fiecare  uşă  câte  un 
jandarm  cu  baioneta  la  armă. 

Dl.  Ilie  Gheorghe  cercetează  cu  luare  aminte  dulapul.  Răstoarnă  toate  rufele, 
scutură  hainele  si  le  scotoceşte  prin  buzunare,  îşi  bagă  nasul  în  pantofi,  le  pipăie 
pielea  şi  le  ciocăneşte  talpa. 

Trecem  acum  în  odăile  părinţilor,  apoi  în  pod,  pe  urmă  în  beciu,  în  bucătărie,  în 
baie. 

Pe  la  cinci  suntem  gata.  îmi  iau  ziua  bună  dela  ai  mei,  sunt  sigur  că  peste  două  trei 
ceasuri  voi  fi  înapoi.  Mi  se  va  lua  o  declaraţie  şi  atât. 

O  nevoe  mă  sileste  să  mă  abat  de  la  drum.  Cer  întâiu  îngăduinţa  d-lui  Ilie 
Gheorghe.  D-sul  mi-o  acordă  graţios,  dar...  mă  însoţeşte. 

Ciudată  senzaţie! 

Sunt  oarecum  jenat.  Dl.  Ilie  Gheorghe  mă  priveşte  calm  dar  insistent. 

Renunţ.  Pornim  la  chestură. 

Alaiul  nostru  e  destul  de  mare.  Dl  Ilie  Gheorghe,  dl.  Niculescu,  alţi  trei  sau  patru 
subcomisari,  un  agent  în  civil  şi  doisprezece  jandarmi. 

Nu-mi  închipuiam  că  sunt  atât  de  periculos. 

Drumul  până  la  chestură  îl  facem  în  tăcere. 

La  chestură  sosec  ultimul. 

In  sala  mare  dau  de  Sterie  Ciumetti,  de  Părintele  Georgescu-Edineţi,  de  asistentul 
universitar  Vasiliu  şi  de  alţii. 

Ciumetti  e  vesel  şi  mândru.  Ca  să-l  aresteze  pe  el  singur  acasă  la  Căpitanul  s'au 
deplasat  chestorul,  trei  plutoane  de  jandarmi  cu  un  căpitan,  doi  locotenenţi  şi  doi 
sublocotenenţi,  o  cisternă  cu  pompierii  respectivi,  treizeci  de  agenţi  şi  puzderie  de 
comisari,  subcomisari,  gardieni,  etc. 

Straşnic  de  bine  e  informată  poliţia  noastră: 

Părintele  Georgescu-Edineţi,  mic,  slab,  palid,  cu  o  bărbuţă  rară,  cu  ochii  blajini 
pare  desprins  dintr’o  icoană.  A  fost  luat  mult  mai  brutal  şi  preoteasa  e  bonlavă.  Se 
apleacă  abătut  spre  mine. 

-  Mi  se  pare  că  ne  duce  la  Jilava! 

-  La  Jilava?!  Nu  se  poate! 

Ba  da.  Aşa  am  auzit . 

Şi  după  o  clipă  de  tăcere. 

-  Cunoşti  pe  chestorul  Călătorescu? 


Articole  clin  Presa  Legionară 


320 


-Da. 

-  Roagă-1  să  dea  ordin  să  nu  ne  lase. 

-  Să  ne  bată?! 

-  Da.  La  Jilava  se  bate. 

Am  să  fiu  bătut !  Mi  se  pare  imposibil.  Totuşi,  în  definitv,  de  ce  să  nu  fiu  bătut  ? 

Ciumetti  e  interogat  de  chestor.  Aştept  să-mi  vie  si  mie  rândul.  Ciumetti  iese.  Pe 
mine  nu  mă  întreabă  nimeni  nimic. 

Un  domn  civil,  elegant  între  două  vârste,  ne  strigă  la  catalog. 

N’a  fugit  nimeni... 

-  Putem  pleca,  declară  dl  elegant. 

-  Jandarmi  luaţi-i  în  primire.  Unul  de  om. 

Suntem  luaţi  în  primire. 

Jandarmul  îşi  înfige  solid  mâna  în  gulerul  cămăşii,  a  hainei  şi-a  paltonului.  Am 
impresia  că  e  puţin  nedelicat. 

Mă  întorc  către  dl  elegant: 

-  Nu  înţeleg  să  fiu  luat  de  ceafă.  Merg  şi  singur. 

-  Domnule  avocat  eu  v'am  dat  în  primirea  jandarmului  îmi  răspunde  amabil 
domnul  elegant. 

Jandarmul  îşi  înfige  mai  zdravăn  pumnul  în  ceafă  şi  presează  solid,  cu  genunchiul, 
şezutul  d-lui  avocat  protestatar. 

Scoborâm  astfel  scările. 

în  faţa  chesturei  ne  aşteaptă  mai  multe  autobuze. 

Sunt  suit  într'unul  din  ele  împreună  cu  Părintele  Edineţi,  cu  Vasiliu  şi  cu  Ciumetti. 
Restul  autobuzului  e  înţesat  de  jandarmi. 

Pornim. 

Autobuzul  iese  în  b-dul  Pache.  Mergem  probabil  la  prefectură.  Autobuzul  o  ia  pe 
Calea  Moşilor.  Vom  coti  pesemne  de  la  piaţă  la  stânga,  spre  Văcăreşti.  Autobuzul 
trece  de  piaţă  şi  se  îndreaptă  spre  Belu. 

Mergem  la  Jilava! 

Trecem  pe  lângă  Belu,  pe  lângă  Cimitirul  Evreesc,  înainte  pe  şoseaua  Giurgiului... 

E  încă  întuneric  beznă,  -  să  tot  fie  sase  sau  sase  jumătate. 

Nimeni  nu  vorbeşte.  Totul  mi  se  pare  asa  de  ciudat.  în  trei  ceasuri  violare  de 
domiciliu,  percheziţie  ilegală,  sechestrare  şi  deportare...  cu  destinaţie  necunoscută. 

De  ce  nu  m'ar  bate? 

Dar  bine  că  nu  trăim  sub  teroarea  ţaristă  sau  -  ferească  Dumnezeu  -  hitleristă  ci 
într'o  adevărată  democraţie.  Şi  că  guvernul  liberal  e  apărătorul  civilizaţiei  pe  aceste 
oropsite  meleaguri. 


CORNELIU  ŞUMULEANU 

de  Claudiu  USATIUC 


"Legionari, 

Anul  acesta  1937,  care  ne-a  luat  din  mijlocul  nostru  pe  Moţa  şi  Marin,  anul  acesta  care  ne- 
a  luat  pe  Generalul  Cantacuzino,  anul  acesta  care  ne-a  luat  ieri  2  camarazi  căzuţi  în  luptă, 
acum  ni  l-a  luat  pe  profesorul  Corneliu  Şumuleanu,  unul  din  marii  îndrumători  ai 
naţionalismului  românesc,  care  alături  de  cele  4  lumini,  mari  cărturari  ai  neamului,  N. 
Iorga,  Ion  Găvănescul,  N.  Paulescu  şi  A.  C.  Cuza,  ne-au  crescut  pe  noi  tinerii  de  astazi,  aşa 
cum  suntem. 


170  -  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  III,  Nr.  4,  Decembrie  1937. 


Nicolae  Niţă 


321 


întreaga  noastră  generaţie  legionară,  care  s'a  simţit  apărată  de  ei  până  în  ultimul  ceas, 
se  pleacă  în  faţa  rămăşiţelor  lor  pământeşti  pe  care  le  aşteaptă  de  acum  pământul  Patriei 
şi  se  roagă  pentru  sufletul  lui  pe  care-1  aşteaptă  Dumnezeu." 

CORNELIUZ.  CODREANU 

L-am  cunoscut,  acum  câţiva  ani,  în  cabinetul  său  de  lucru  din  strada  Săulescu, 
unde  venisem  să  particip  la  o  şedinţă  a  comitetului  Ligii  Culturale.  Nu  ştiu  de  ce 
această  întâlnire  mi-a  rămas  aşa  de  adânc  întipărită  în  minte,  încât,  iată,  îl  văd  şi 
acuma  cum  se  ridică  din  fotoliul  său,  cum  face  câţiva  paşi  spre  mine  şi,  cu  un  zâmbet 
abia  schiţat,  dar  aşa  de  sincer  şi  curat,  îmi  întinde 
mâna.  Apoi  îmi  caută  şi  mie  un  loc  şi  până  nu  mă 
vede  aşezat  comfortabil  într'un  scaun,  nu  se 
aşează  nici  el.  Această  atitudine  a  sa,  în  aparenţă 
lipsită  de  semnificaţie,  m'a  impresionat  totuşi, 
pentrucă  ea  îl  arăta  aşa  de  limpede  pe  omul  fin  şi 
delicat,  mereu  grăbit  de  a  face  bine  şi  a-i  mulţumi 
pe  cei  din  jurul  său. 

Era  înalt,  cu  spete  largi,  bine  zidit  şi  drept  ca  o 
lumânare.  Trăsăturile  feţei  arătau  o  severitate  uneori  aşa  de  aspră,  încât  i-ar  fi  trezit 
un  sentiment  de  respect  şi  o  atitudine  ordonată  până  şi  celui  mai  desordonat 
democrat.  Dacă  te  uitai  însă  în  ochii  lui,  te  pătrundea  până'n  adânc  lumina  unei 
bunătăţi  calde  şi  fără  de  margini  care  te  făcea  dintr'odată  să  vezi  în  el  pe  omul  lui 
Dumnezeu. 

Avea  o  mână  mare,  plină,  masivă  şi  caldă,  în  strângerea  căreia  se  exprima  parcă 
toată  fiinţa  lui  sufletească.  Din  felul  cum  ţi-o  strângea  pe  a  ta,  îl  simţiai  numaidecât 
pe  omul  hotărît,  energic,  sever,  dar  în  acelaşi  timp  nu  se  putea  să  nu  surprinzi  şi  o 
sinceritate,  o  căldură,  o  comunicare  dela  suflet  la  suflet,  care  îţi  arătau  o  bunătate  de 
inimă  ce  te  copleşia. 

Sever  cu  sine  însuşi,  era  sever  dar  drept  şi  cu  ceilalţi ;  iubitor  de  ordine,  nu  suferea 
desordinea  altora;  pătruns  de  adevărurile  şi  valoarea  ştiinţei,  era  aspru  şi  necruţător, 
cu  cei  ce-o  profanau;  caracter  desăvârşit,  pe  omul  lipsit  de  caracter  îl  socotea  un  tipar 
nereuşit,  un  monstru  al  naturii,  şi  nu  era  altă  categorie  de  oameni  pe  care  să-i  fi 
dispreţuit  mai  mult;  stăpân  pe  sine  în  toate  împrejurările  vieţii,  când  soarta  îl  lovea 
crunt,  căuta  să-şi  ascundă  durerea  amară  care-1  chinuia  în  adâncuri,  ca  astfel  să-i 
poată  mângâia  şi  încuraja  mai  bine  pe  cei  din  jurul  său. 

Când  ceasul  cel  rău  a  doborât-o  pe  Elvira  Gârneaţă,  cel  ce  i-a  fost  ca  un  părinte  a 
stat  dârz  şi  neclintit  ca  o  stâncă,  în  faţa  acestei  nenorociri.  L-am  văzut  a  doua  zi.  Era 
parcă  mai  palid,  vorbia  puţin,  gesturile  îi  erau  însă  mai  hotărîte.  Voia  să-şi  birue 
durerea,  ca  să  poată  ogoi  sfâşierea  lăuntrică  ce-1  topia  pe  bădia  Ilie.  I-am  surprins 
atunci  totuşi  o  neobicinuită  clătinare  a  capului  şi  o  uşoară  tremurare  a  buzelor,  care 
arătau  limpede  chinul  ce-i  rodea  inima. 

Exemplar  rar  şi  nobil  al  Neamului  său,  durerile  şi  nedreptăţile  câte  se  abăteau 
asupra  acestuia,  îl  revoltau  adânc  şi-l  aduceau  într'o  stare  de  continuă  frământare. 

Om  de  ştiinţă  positivă  cu  renume  ce  trecuse  de  mult  hotarele  ţării,  era  totuşi  înfipt 
cu  toate  tentaculele  sufletului  său  în  credinţa  noastră  strămoşească  pe  care  o  cultiva 
şi  căreia  i  se  închina  cu  sfinţenie. 

Iubea  tineretul  şi-l  ocrotea,  idealul  etnic  şi  social  al  acestuia  i-a  încântat  inima  şi  i- 
a  pătruns  conştiinţa  în  aşa  măsură,  încât  a  fost  unul  dintre  cei  mai  hotărîţi 
sprijinitori  şi  apărători  ai  mişcării  legionare. 

Soarta  care-a  fost,  de  atâtea  ori,  ingrată  cu  el,  nu  i-a  îngăduit  să  se  împărtăşească 


"Numai  educaţia  şi  disciplina 
legionară  vor  putea  înfrâna 
imoralitatea  şi  corupţia  în  care 
ne  sbatem  şi  vor  face,  după 
cum  zice  Moţa,  "o  ţară  ca 
Soarele  sfânt  de  pe  cer". 

Corneliu  Şumuleanu 


Articole  clin  Presa  Legionară 


322 


şi  el  din  bucuria  care  ne-a  dat-o  ziua  de  20  Decemvrie  1937,  preludiul  biruinţei  celei 
mari  a  cărei  apropiere  el  totuşi  o  presimţea. 

A  trecut  dincolo  de  marginile  acestei  vieţi  în  seara  zilei  de  15  Decemvrie  1937. 

Dangătul  durerii  celei  mari  a  răsunat  din  nou,  chinuitor  şi  prelung,  în  sufletul 
legionarilor. 

Căpitanul  l-a  însoţit  până  la  mormânt. 

Legionarii  toţi  îl  poartă,  mereu  prezent,  în  inima  lor. 

Neamul  întreg  i-a  aprins  o  candelă  care  nu  se  va  stinge  niciodată.  Poate  fi  şi 
aceasta  o  mângâiere  pentru  Doamna  Clemence... 

...Mâna  lui  cea  plină  şi  caldă  o  simt  şi  acuma...  ochii  lui  răspândesc  fără  încetare 
bunătatea  lui  Dumnezeu... 


LIBERTATE 

de  Mircea  Eliade 

Există  un  aspect  al  mişcării  legionare  asupra 
căruia  nu  s'a  stăruit  îndeajuns:  libertatea  omului. 

Fiind  în  primul  rând  o  mişcare  spirituală,  având 
ca  scop  creiarea  unui  om  nou  şi  ca  nădejde 
mântuirea  neamului  -  legionarismul  nu  se  putea 
naşte  şi  nu  putea  creşte  decât  valorificând 
libertatea  omului;  această  libertate  asupra  căreia 
s'au  scris  biblioteci  întregi,  şi  s'au  ţinut 
nenumărate  discursuri  democratice,  fără  ca  să  fie 
trăită  şi  valorificată. 

Vorbesc  de  "libertate"  şi  se  declară  gata  de  a 
muri  în  numele  ei,  oameni  care  cred  în  dogme 
materialiste,  cred  în  fatalităţi:  clase  sociale,  lupte 
între  clase,  primatul  economic,  etc.  Este  cel  puţin 
straniu  să  auzi  vociferând  în  numele  "libertăţii" 
un  om  care  nu  crede  în  Dumnezeu,  nu  crede  în 
primatul  spiritului,  nu  crede  într'o  viaţă  de  după 
moarte.  Un  asemenea  om,  când  e  de  bună 
credinţă,  confundă  libertatea  cu  libertinajul  şi 
anarhia.  Nu  poate  fi  vorba  de  libertate  decât  în 
viaţa  spirituală.  Cei  care  se  refuză  primatului 
spiritului,  cad  automat  în  determinismul 
mecanicist  (marxismul)  sau  în  iresponsabilitate. 

Oamenii  se  leagă  între  ei  fie  prin 
concupiscentă,  fie  printr'un  destin  familiar  sau 
economic.  Sunt  tovarăş  cu  X,  pentrucă  s'a 
întâmplat  să-mi  fie  rudă,  sau  pentrucă  s'a 
întâmplat  să-mi  fie  coleg  de  muncă,  şi  deci  de 
salariu.  Legăturile  între  oameni,  de  cele  mai  multe  ori,  sunt  involuntare,  sunt  date. 
Nu-mi  pot  modifica  destinul  familiar.  Iar  în  ceiace  priveşte  destinul  economic, 
oricâte  eforturi  aşi  face,  pot  cel  mult  să-mi  schimb  tovarăşii  de  câştig  -  dar 
întotdeauna  voi  fi,  fără  voia  mea,  solidarizat  cu  anumiţi  oameni  pe  care  nu-i  cunosc 


"închisorile  noastre,  prigoanele 
noastre,  mormintele  noastre 
tinere!  Ursitoarele  au  trebuit  să  ni 
le  hărăzească!  De  aceea,  le  vom 
avea  şi  în  viitor,  până  în  ziua 
biruinţei  pe  care,  totuşi,  nu  toţi  o 
vom  vedea.  Căci  aşa  a  vrut  şi 
Dumnezeu:  germenul  unei  înnoiri 
să  nu  poată  creşte  decât  din 
moarte,  din  suferinţă.  Trebue  să 
plătească  cineva,  cu  suferinţă, 
păcatele  care  au  prăbuşit  un 
neam,  trebue  să  răscumpere 
cineva  prin  durere  mântuirea  de 
mâine  (nu  pentru  vreun  dor  de 
răzbunare  al  lui  Dumnezeu,  ci, 
poate,  pentru  a-l  dovedi,  astfel,  că 
mai  este  rodnicie  sufletească  într'o 
lume  condamnată).  Nici 
Mântuitorul  n'a  putut  birui  fără 
sulerinţă  şi  jertfă;  să  constatăm 
faptul,  fără  a  mai  scruta  pricinile. 
Cum  va  putea  oare  birul  legionarul 
cu  o  viaţă  în  care  n'ar  cunoaşte 
decât  zile  senine,  cum  ar  putea  el 
birui  cu  o  viaţă  zămislită  în  zodie 
de  noroc  şi  de  netulburată 
mulţumire  personală?" 

ION  I.  MOŢA 


171  -  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  III,  Nr.  5,  Ianuarie  1938. 


Nicolae  Niţă 


323 


şi  de  care  mă  leagă  numai  întâmplarea  de  a  fi  bogat  sau  sărac. 

Sunt  însă  mişcări  spirituale  în  care  oamenii  se  leagă  prin  libertate.  Oamenii  sunt 
liberi  să  adere  la  această  nouă  familie  spirituală.  Niciun  determinism  exterior  nu-i 
sileşte  să  devină  fraţi.  Bunăoară,  creştinismul  a  fost,  în  timpurile  sale  de  prozelitism 
şi  martiraj,  o  asemenea  mişcare  spirituală  la  care  aderau  oamenii  prin  libertate, 
mânaţi  numai  de  dorinţa  de  a-şi  valorifica  spiritualiceşte  viaţa  şi  a  birui  moartea. 
Nimeni  nu  silea  pe  un  păgân  să  se  creştineze.  Dimpotrivă,  Statul  pe  deoparte, 
instinctele  sale  de  conservare  pe  de  altă  parte,  ridicau  necontenite  obstacole 
convertirii  la  creştinism. 

Dar  cu  toate  acestea,  setea  de  a  fi  liber,  de  a  hotărî  asupra  destinului  tău,  de  a 
înfrânge  determinismele  biologice  şi  economice,  -  era  mai  puternică.  Oamenii  aderau 
la  creştinism,  deşi  ştiau  bine  că  pot  sărăci  peste  noapte,  pot  fi  rupţi  de  familiile  lor 
rămase  păgâne,  pot  fi  închişi  în  temniţe  pe  viaţă,  sau  chiar  cunoaşte  cea  mai 
crâncenă  moarte,  moartea  de  martir. 

Fiind  o  mişcare  profund  creştină,  avându-şi  justificarea  înainte  de  toate  în  planul 
spiritual  -  legionarismul  încurajează  şi  se  întemeiază  pe  libertate.  Vii  în  legionarism 
pentrucă  eşti  liber,  pentrucă  te-ai  hotărît  să  depăşeşti  cercurile  de  fier  ale 
determinismului  biologic  (frica  de  moarte,  de  suferinţă,  etc.)  şi  ale  determinismului 
economic  (frica  de  a  rămâne  pe  drumuri).  Cel  dintâi  gest  al  legionarului  este  un  gest 
de  totală  libertate:  el  îndrăzneşte  să  se  rupă  de  toate  lanţurile  robiei  sale  spirituale, 
biologice  şi  economice.  Nici  un  determinism  exterior  nu-1  mai  poate  influenţa.  în 
clipa  când  s'a  hotărît  să  fie  liber,  toate  spaimele  şi  toate  complexele  de  inferioritate 
dispar  ca  prin  farmec.  Cel  care  intră  în  Legiune,  îmbracă  pentru  totdeauna  cămaşa 
morţii.  Asta  înseamnă:  legionarul  se  simte  atât  de  liber,  încât  nici  moartea  nu-1  mai 
înspăimântă.  Dacă  Legionarul  cultivă  cu  atâta  pasiune  spiritul  de  jertfă,  şi  dacă  a 
dovedit  că  ştie  să  facă  atâtea  jertfe  -  culminând  în  moartea  lui  Ion  Moţa  şi  Vasile 
Marin  -  asta  stă  mărturie  de  nesfârşita  libertate  pe  care  şi-o  dobândeşte  legionarul. 
"Cel  care  ştie  să  moară  nu  va  fi  rob  niciodată".  Şi  nu  e  vorba  numai  de  robia  etnică 
sau  politică,  -  ci,  în  primul  rând,  de  robia  sufletească.  Dacă  eşti  gata  să  mori,  nu  te 
mai  poate  robi  nici  o  frică,  nici  o  slăbiciune,  nici  o  timiditate.  împăcându-te  cu 
gândul  morţii,  atingi  cea  mai  totală  libertate  care  îi  este  îngăduită  omului  pe  pământ. 

13  IANUARIE:  ZIUA  MAREI  JERTFE  LEGIONARE 

de  Traian  BRĂILEANU 

"Voi  v'aţi  jertfit  pentru  Hristos  şi  Neamul  se  închină  în  faţa  jertfei  voastre  sfinte...  Şi  vă  va  da 
cinstirea  ce  n'a  mai  dat-o,  niciodată,  nimănui... 

Daţi-ne  o  fărâmă,  măcar,  din  marea  voastră  credinţă  ce  v'a  urcat  pe  culmi  cereşti,  ca  şi  noi 
aici  să  mergem  pe  calea  ce  ne-aţi  arătat  şi  să  putem  muri  ca  şi  voi..." 

Cu  aceste  cuvinte  îşi  încheie  Preotul  I.  Dumitrescu-Borşa  prea  frumoasa  carte  Cea 
mai  mare  jertfă  legionară.  Şi  într'adevăr  aşa  trebue  să  ne  sfârşim  totdeauna 
povestirea  despre  moartea  eroică  a  lui  Ion  I.  Moţa  şi  Vasile  Marin.  Au  scris  mulţi 
despre  aceşti  tineri  al  căror  sânge  a  udat  câmpul  de  luptă  dela  Majadahonda. 
Camarazii  lor  de  luptă,  cei  cinci  legionari  cari  au  readus  trupurile  neînsufleţite  în 
patrie  pentru  veşnica  odihnă,  au  scris  cu  sufletul  sfâşiat  de  durere  despre  despărţirea 
lor  de  cei  mai  dragi  prieteni,  poeţi  au  cântat  moartea  lor,  unii  în  versuri  pline  de 


172  -  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  III,  Nr.  5,  Ianuarie  1938. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


324 


duioşie,  alţii  în  versuri  clocotitoare  de  avânt  eroic,  dar  cel  mai  frumos  imn  de  slavă 
s'a  ridicat  la  cer  din  sutele  de  mii  de  suflete,  din  sufletul  întreg  al  neamului  românesc 
trezit  la  viaţă  nouă,  la  viaţă  închinată  unei  credinţe,  unui  ideal  luminos. 

La  13  Ianuarie  1938  s'a  împlinit  un  an  dela  moartea  lui  Ion  Moţa  şi  Vasile  Marin. 
Acea  zi  înseamnă  o  crestătură  adâncă  în  Istoria 
neamului  românesc,  înseamnă  tresărirea  unei 
naţiuni  întregi,  la  strigătul  de  alarmă  al 
Legiunii:  Biserica  lui  Hristos  e  în  primejdie; 
pretutindeni,  duşmanii  neamurilor  creştine  s'au 
sculat  pentru  a  dărâma  lăcaşurile  sfinte  şi 
pentru  a  ucide  pe  toti  slujitorii  altarelor,  pe  toţi 
cei  ce  se  închină  lui  Dumnezeu  şi  cred  în 
nemurirea  sufletului! 

Nu  ne  vor  crede,  şi-a  zis  Ion  Moţa,  oricât  am 
scrie  şi  vorbi.  Trebue  să  dăm  mărturie,  marea 
mărturie  a  sângelui,  ca  toţi  să  pună  mâna  pe 
rana  noastră  şi  să  vadă  semnele  furtunei  ce  se 
apropie! 

Au  citit  mulţi  rânduri  scrise  de  Ion  Moţa, 
rânduri  luminos  gândite  şi  aşternute  pe  hârtie 
limpezi  ca  cristalul,  ca  acestea: 

"Coborîţi  în  adâncul  vostru  sufletesc  şi 
întrebaţi-vă  dacă  vă  mulţumeşte  sau  nu  o 
simplă  recitare  de  idealuri  menite  a  fi  veşnic 
înfrânte.  Iar  dacă  veţi  simţi  că  demnitatea 
voastră  de  om  şi  de  Român  nu  mai  îngădue 
ruşinea  tuturor  resemnărilor,  atunci  împăcaţi- 
vă  (pe  încetul  şi  definitiv,  iar  nu  numai  în  clipa 
unui  entuziasm  trecător)  cu  gândul  că  viaţa  voastră  personală  cade  cu  totul  pe  al 
doilea  plan,  şi  treceţi  dincoace,  pe  marele  drum  dureros  al  jertfei  pentru  binele 
altora,  pentru  binele  Neamului,  pentru  slujirea  lui  Dumnezeu." 

Aceste  rânduri  şi  tot  ce  a  scris  Ion  Moţa  şi-au  primit  înţeles  de  adevăr 
nestrămutat,  de  chemare  viforoasă  a  tuturora  la  luptă  şi  biruinţă,  pentru  Neam  şi 
Lege. 

în  ziua  de  13  Ianuarie  1937  sufletele  noastre  au  cuprins  adevărul  cuvintelor  din 
Cranii  de  lemn: 

Spiritul  de  jertfă  este  esenţialul! 

POEŢII  ŞI  MOARTEA  '73 

de  Barbu  SLUŞANSCHI 

"Legionarul  face  istorie  cu  ajutorul  religios  al  morţii"  -  Dragoş  Protopopescu 

Despre  moarte  cei  mai  mulţi  poeţi  şi-au  spus  mai  ales  înfiorarea  cărnii 
ameninţate.  Să  vadă  izvorul  plăcerilor  prefăcându-se  în  putrejune  respingătoare,  i-a 
năvălit  spaima  animalului  încolţit  şi  pedepsit  în  ceeace  i  se  părea  că  dă  trăirii  preţul 
cel  mai  înalt:  plăcerile  simţurilor.  A  vedea  trandafiriul,  a  mirosi  balsamul,  a  pipăi 
catifeaua  pielei  proaspete,  a  auzi  melodia  glasului  îndrăgostit,  a  gusta  sărutarea 
începătoare  a  spasmului,  -  ce  biete  lucruri  fără  noimă  se  arată  ele  din  pragul  hăului 


"îngemănaţi  cu  eternitatea,  morţii 
noştri  din  lumea  lor  de  dincolo,  ne 
ocrotesc  şi  ne  îndreaptă  paşii.  Ei  au 
realizat  acolo,  în  câmpiile  Domnului, 
o  altă  legiune,  şi  ca  pe  vremuri  când 
erau  fiinţe  muritoare,  sunt  camarazi. 
Mormintele  lor  sunt  pretutindeni;  ele 
alcătuesc  punctele  cardinale  pentru 
geografia  spiritualităţii  româneşti. 

Ei  sunt  isvorui  de  vieaţă  eternă 
pentru  sufletele  noastre,  pentru 
minţile  noastre,  pentru  faptele 
noastre.  Purtăm  cu  toţii  cămaşa 
ţesută  din  firele  nevăzute  ale  jertfei 
lor. 

Pe  temelii  fixate  în  eternitate  prin 
sfintele  lor  oase,  ridicăm  în  cântec, 
pentru  un  mileniu,  cetate  mândră  şi 
cuprinzătoare  neamului  românesc 
întreg". 

VASILE  MARIN 


173  -  Revista  "Iconar",  Cernăuţi.  Anul  III,  Nr.  5,  Ianuarie  1938. 


Nicolae  Niţă 


325 


negru  al  mormântului! 

Ţipătul  de  sfâşiere  pentru  soarta  groaznică  a  cărnii  străbate  cugetele,  frământate 
de  întrebări  şi  îndoieli,  ale  cetei  cântătorilor  risipiţi  printre  popoare  şi  veacuri.  Iată 
cum  Villon,  stihuitorul  din  urmă  al  evului  mediu,  vede  moartea  de  jos,  din  carne,  cu 
izbitoarea  viziune  realistă  dispreţuitoare  de  ocolişuri: 

"Quiconques  meurt,  meurt  a  douleur  /  Telle,  qu'il  pert  vent  et  alaine;  /  Sontiel  se 
creve  sur  son  cuer  /  Puis  sue,  Dieu  scet  quelle  sueur  !  /  ...  La  mort  le  fait  fremir,  pallir 
/  Le  nez  courber,  Ies  vaines  tendre  /  Le  col  enfler,  la  chair  mollir  /  Joinetes  et  nerfs 
croistre  et  estendre"174. 

Cu  ce  jale  se  gândeşte  la  soarta  trupului  de  femee  pe  care  l-a  iubit  atât:  Corps 
feminin,  que  tant  es  tendre...  /  Te  fauldra-t-il  ces  maux  attendre...  ?17s. 

Resemnarea  cade  grea  în  inima  bietului  Frangoys  "Dacă  Papi,  regi  şi  fii  de  regi  şi 
cei  zămisliţi  în  pântece  de  regină  sunt  astrucaţi  morţi  şi  reci,  iar  stăpânirile  lor  trec  în 
alte  mâni,  eu,  biet  târgovăt  din  Renes,  n'am  sa  mor  şi  eu?  Lumea  aceasta  nu  e 
veşnică,  orice  ar  crede  bogătaşul  hrăpăreţ,  "Tous  sommes  soubz  mortel  coutel  !"  De 
scârbirea  sorţii  sale  omul  "căinează  moartea  sa  astăzi,  caşi  ieri;  mâhnirea  pe  atâta  îi 
apasă  inima  că  adeseori,  dacă  n'ar  fi  Dumnezeu  de  care  se  teme,  ar  face  o  groaznică 
faptă":  Et  advient  qu'en  ce  Dieu  enfraint  /  Et  que  lui  memes  se  desfait.  -  Să  se 
sinucidă,  de  groaza  morţii,  ce  paradox  al  firii  omeneşti! 

Nimeni  n'a  fost  pătruns  mai  adânc  de  chinul  morţii  trupeşti  decât  Franşois  Villon 
cel  condamnat  la  spânzurătoare.  Cu  ce  fervoare  a  invocat,  din  pragul  ei,  îndurarea 
divină  şi  omenească!  în  drojdia  durerii,  Villon  a  descoperit  căinţa  şi  nădejdea. 

Evul  mediu  ia  cu  sine  vederea  omenească  a  morţii.  Vine  Renaşterea  şi  după  ea 
filosofismul  rece  împrumutat  antichităţii.  Astfel  Malherbe,  constată  sentenţios 
asprimea  legii  fireşti,  căutând  mângâierea  în  poza  stoică: 

"La  mort  a  des  rigueurs  a  nulle  autre  pareilles  /  On  u  beau  la  prier  /  La  cruelle 
qu'elle  est  se  bouche  Ies  creilles  /  Et  nous  laisse  crier  /  ...  De  murmurer  contre  elle  et 
perdre  patience  /  II  est  mal  a  propos  /  Vouloir  ce  que  Dieu  veut  est  la  seule  Science  / 
Qui  nous  met  en  repos  176. 

Aceeaşi  vedere  pământească  a  morţii  stăpâneşte  cugetarea  lui  Montaigne, 
preocupat  să  dobândească  o  desfătare  cât  mai  senină  a  traiului.  Scopul  vieţii  e 
plăcerea.  Ideea  morţii  o  turbură.  Să  ne  deprindem  cu  moartea  şi  atunci  vom  gusta 
plăcerea  netulburată.  "Toată  înţelepciunea  se  rezumă  în  faptul  de  a  ne  învăţa  să  nu 
ne  temem  a  muri".  Silinţa  lui  Montaigne  este  să  ne  însuşească  această  înţelepciune 
rară,  printr'o  sumă  de  maxime  potrivite  pe  măsura  maeştrilor  săi,  păgânii  antici, 
epicurei  sau  stoici:  "Aceiaşi  trecere  pe  care  ai  făcut-o  dela  moarte  la  viată,  fara 
pasiune  şi  fără  spaimă,  refă-o  dela  viaţă  la  moarte...  Moartea  ta  este  o  piesă  a  ordinii 
universului,  este  o  piesă  a  vieţii  lumii.  Este  o  parte  a  ta,  moartea  ...  Prima  zi  a  naşterii 
tale  te  îndrumează  să  mori  caşi  să  trăeşti...  Fă  loc  altora  cum  alţii  ţi  l-au  făcut.  Timpul 
care  vine  după  tine  nu  te  priveşte  mai  mult  decăt  cel  dinaintea  naşterii  tale...  Toate 


174  "Oricine  moare,  moare  în  durere  atât  de  mare,  că  pierde  respirarea;  fierea  se  sparge  pe  inima 
sa,  apoi  năduşeşte,  Dumnezeu  ştie  ce  sudoare...  Moartea  îl  face  sa  tremure,  să  pălească,  nasul 
să  se  încovoaie,  vinele  să  se  întindă,  gâtul  să  se  umfle,  carnea  să  se  moaie,  zgârciuri  şi  nervi  să 
creasca  şi  să  se  întindă". 

175  "Trup  femenin,  ce  eşti  atât  de  gingaş,  va  trebui  să  înduri  aceste  vătămări?" 

176  "Moartea  are  neîndurări  cu  nici  o  altă  asemănătoare,  zadarnic  o  rogi,  crudă  ce  este  îşi  astupă 
urechile  şi  ne  lasă  să  strigăm.  A  murmura  împotrivă-i  şi  a  pierde  răbdarea  este  nepotrivit.  A  voi  ce 
vrea  Dumnezeu  este  singura  ştiinţă  care  ne  dă  împăcare". 


Articole  clin  Presa  Legionară 


326 


zilele  merg  spre  moarte,  ultima  o  ajunge"177.  ("A  trăi  sau  a  muri  este  indiferent"  - 
spune  Thales  din  Milet.  "Dece  nu  te  omori  atunci?  -  "Pentrucă  este  indiferent")178. 

Nici  o  clipă  aceste  sărmane  consolări  stoice  nu  privesc  spre  dincolo,  spre  sus. 
Maeştrii  păgâni  ai  lui  Montaigne,  şi  nici  el,  n'au  cunoscut  balsamul  de  mângâiere  şi 
întărire  al  Credinţei,  în  orbecăirea  lor  după  un  razim  moral  pentru  instalarea  mai 
confortabilă  în  existenţa  trecătoare.  Filosofia  lor  este  pentru  cei  ce  vor  să  trăiască  nu 
pentru  cei  ce  au  să  moară. 

Aproape  toţi  poeţii  mari  n'au  primit  în  inspiraţia  lor  lumina  credinţei  peste 
durerea  omenească  de  a  muri  "O,  Dieu  juste,  pourquoi  la  mort?"  -  hohoteşte  Musset. 
Leopardi,  în  poemul  V  din  "Appressamento  della  morte"  se  tânguie  că  trebuie  să 
moară  atât  de  tânăr.  îi  sunt  dragi  amăgirile  vieţii,  moartea  este  "adevărul",  realitatea 
urâtă  şi  crudă.  Tot  aşa  o  vede  mai  târziu  în  poemele  "A  Silvia"  şi  "Le  ricordanze"  în 
care,  evocând  iluziile  tinereţii  fericite,  moartea  îl  loveşte  dureros,  caşi  pe  toţi  cei 
morţi  tineri,  pe  cari  îi  compătimeşte,  simţindu-se  de  al  lor.  Pesimismul  leopardian 
evoluează  apoi  astfel  încât,  în  faţa  răului  cosmic,  moartea  pare  o  deslegare,  care  se 
împacă  şi  cu  farmecul  dragostei  acum  împlinite  ("Amore  e  morte",  "Consalvo"). 
Desamăgirea  ultimă  a  dragostei  îl  face  să  o  redea  morţii  înfăţişarea  respingătoare  a 
descompunerii  trupeşti  ("Sopra  un  basso  rilievo",  "Sopra  il  ritratto  di  una  bella 
donna").  Totuşi  însfârşit,  Leopardi  va  accepta  moartea  cu  seninătatea  potrivită  unui 
poet  şi  filosof  al  durerii  ("11  tramonto  della  luna"),  concluzie  la  care  pe  alte  căi  va 
ajunge  Leconte  de  Lisle: 

"Soit!  La  poussiere  humaine...  /  Ses  voluptes,  ses  pleurs,  ses  combats,  ses 
remords,  /  Les  Dieux  qu'elle  a  conşus  et  l'univers  stupide  /  No  valent  pas  la  paix 
impassible  des  morts".  (L'Illusion  supreme)179. 

Giovanni  Pascoli  descopere  în  om  "il  fanciullo  che  ha  paura  al  buio",  -  copilul  care 
se  teme  în  întuneric. 

Dar  iată-1  şi  pe  Eminescu  în  "Mortua  est!"  Sufletul  moartei  trecând  de  al  lumii 
hotar  ajunge  "prin  ploaia  de  raze,  ninsoare  de  stele",  acolo  unde  "argint  e  pe  ape  şi 
aur  în  aer"  şi  unde  risipitoarea  imaginaţie  fantastică  a  poetului  închipuie  "castele  / 
Cu  arcuri  de  aur  zidite  din  stele  /  Cu  râuri  de  foc  şi  cu  poduri  de-argint  /  Cu  ţărmuri 
de  smirnă,  cu  flori  care  cânt;".  Este  vedenia  poetică  a  lumii  sufletelor  de  dincolo. 
Apoi  însă  "Gândurile-mi  rele  zugrum  cele  bune".  Căci  dacă  totuşi  moartea  nu  este 
plutire  într'o  lume  de  fantasme,  ci  un  hău  găunos?  "Când  sorii  se  sting  şi  când  stelele 
pică  /  îmi  vine  a  crede  ca  toate-s  nimica".  Imaginaţia  astronomică  a  lui  Eminescu 
depăşeşte  lumea  stelară  a  spiritelor:  „Se  poate  ca  bolta  de  sus  să  se  spargă  /  Să  cadă 
nimicul  cu  noaptea  lui  largă"...  -  peste  vana  închipuire  a  unei  lumi  de  dincolo  "Si 
atunci ...  /  Suflarea  ta  caldă,  ea  n'o  să  învie  ...  /  Atunci  acest  înger  n'a  fost  decât  lut"- 
Astfel  moartea  e  lipsită  de  consolarea  învierii.  Iar  ultima  întrebare,  dece  trăeşti  dacă 
apoi  mori  în  întregime  -  "Au  moartea  ta  înger,  dece  nu  să  fie  ?"  "Trăita-ai  anume  ca 
astfel  să  mori  ?"  -  primeşte  un  răspuns  desnădăjduit:  „De  e  sens  într'asta  e'ntors  şi 
ateu  /  Pe  palida-ţi  frunte  nu-i  scris  Dumnezeu". 

Vedem  cât  de  inexistentă  este  trăirea  creştină  în  inspiraţia  acestor  poeţi.  Cei  mai 
mulţi  rămân  în  planul  vieţii,  deplorând  moartea  ca  supremă  nenorocire.  Eminescu 
depăşeşte  viaţa  spre  a  întâlni  nimicul  necredinţei  totale.  Vanitatea  vieţii  din  pricina 


177  -  Montaigne,  Essais  I,  XX. 

178  -  Ibidem  - 

179  -  "Fie  !  Pulberea  omenească,  voluptăţile,  plânsul,  luptele  remuşcările  sale,  zeii  pe  care  i-a 
conceput,  universul  stupid,  nu  plătesc  cât  pacea  nesimţitoare  a  morţilor". 


Nicolae  Niţă 


327 


morţii  sau  desnădejdea  de  a  muri  este  toată  problematica  ce  alimentează  elegiile  lor 
meditative.  Inspiraţia  creştină  le  este  străină. 

Credinţa  şi  cugetarea  creştină  exaltă  ca  cea  mai  înaltă  năzuinţă  a  sa  mântuirea. 
Dar  cum  să  o  primeşti  fără  descătuşarea  de  trup,  ceeace,  în  sensul  desăvârşit, 
înseamnă  moartea?  înainte  de  a  putea  mântui  sufletul,  trebue  să  ne  putem  mântui  de 
trup.  Privită  aşa,  mai  este  moartea  o  groază?  Căci  ce  este?  O  rostituire  în  unităţi 
distincte  a  dualismului  materie-spirit  care  este  omul.  La  moarte  va  muri  din  noi 
ceeace  a  fost  al  morţii  şi  se  va  elibera  ceeace  a  fost  al  eternităţii,  spiritul,  sufletul, 
icoană  a  lui  Dumnezeu.  Moartea  nu  e  sfârşit,  ci  descătuşare.  Prin  moarte  materia 
însăşi,  fostă  unealtă  a  robirii  în  păcat,  se  va  purifica  transformându-se,  încât  va  fi 
iarăşi  curată  la  a  doua  venire.  "Trebuie  ca  ea  să-si  schimbe  forma  dintâi,  ca  să  fie 
reînoită;  ca  să-şi  piardă  toată  fiinţa  dinainte,  ca  să  primească  una  nouă  din  mâna  lui 
Dumnezeu"  (Bossuet,  Sermon  sur  la  mort).  "Această  carne  răvăşită  de  păcat  şi 
lăcomie,  Dumnezeu  o  lasă  să  cadă  în  ruină  ca  să  o  refacă  după  voia  sa  şi  după  primul 
plan  al  creaţiei  sale"  (ibid).  Iată  cuvinte  simple  tălmăcind  credinţe  mari.  Cine  crede 
în  suflet  nu  se  teme  de  moartea  trupului,  iar  partea  pământeană  din  sine  nu  o 
tânguie.  O  concepţie  de  viaţă  întemeiată  pe  eroism  şi  spirit  creştin  se  rosteşte  aşa: 
"Moartea,  numai  moartea  legionară  /  E  cea  mai  sfântă  nuntă  dintre  nunţi...180. 
Poetul  care  trăeşte  aceste  valori,  aşa  le  va  înfăţişa.  Iată  de  pildă  cele  "Zece  cuvinte  ale 
fericitului  Francisc  din  Assisi"181,  ale  lui  Mircea  Streinul,  în  care  moartea  trupului 
este  văzută  purificare  în  natură,  iar  eliberarea  sufletului  integrare  în  divinitate:  "Prin 
ploaie  trece  Dumnezeu  ...  /  ...  Ai  vrea  pe  urma  Lui  să  luneci  /  ca  să  ştie  /  piciorul 
nedeprins  pe  unde  să  te  poarte  /  şi'ncotro-i  cărarea  /  ce  duce  peste  moarte".  Sau  apoi 
"Vrea  robul  tău  să  moară  /  Doamne  /  Vrea'n  arbori  iar  să  treacă,  iar  în  grâne  să 
circule  spre  lauda  Ta,  şi’n  rouă  /  să-şi  aburească  răsuflarea,  pâne,  /  să-i  fie  inima, 
ca'n  două  /  să  i-o  frângi..."  Şi  însfârşit:  "...m'am  ostenit  cărare  /  uşorului  Tău  pas  şi 
totuşi  greu...  /  Păşeşte,  Doamne,  pe  cărarea  mea  umilă...  /  iar  dimineaţa,  de-i 
ajunge'n  rai  /  cu  mine  -  ne'nsemnat  grăunte  !  -  /  aşează-mi,  Doamne,  sufletu'ntre 
scai  /  -  lumina  lor  să-mi  sângere  pe  frunte". 

Această  trăire  religioasă  a  morţii  este  cu  atât  mai  preţioasă  pentru  noi,  cu  cât  e  rod 
proaspăt  al  sufletului  românesc,  iar  expresia  ei  poetică  nu  datorează  nimic  colbului 
livresc.  Poeţii  adeseori  lămuresc  semnele  timpului.  Acolo  unde  vederea  creştină  a 
morţii  luminează  stiliuirea  curată,  s'a  întemeiat  un  veac  nou  pentru  suflet  şi  o 
rânduială  nouă  pentru  viaţă. 


180  .  "Legionarul  face  istorie  cu  ajutorul  religios  al  morţii",  defineşte  lapidar  d-l  Dragoş 
Protopopescu. 

i8i .  vezi  articolul  din  Iconar  II,  4,  1936. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


328 


Revistă  de  principii  şi  idei  sociologice 


Nicolae  Niţă 


329 


RĂZEŞII182 


de  Leon  ŢOPA 


Pe  lîngă  marile  intuiţii,  spontane  şi  de  dincolo,  ce  oglindesc  cotiturile  istorice  ale 
neamurilor  acestui  pămînt,  contemplarea  obiectivă  a  faptelor,  strictă  în  articulaţiile 
ei,  tinde  să  aducă  stabilirea  unei  ordini  lumeşti,  bine  fixată,  lucrînd  ca  o  putere  ce 
influenţează  asupra  vieţii  imediate,  risipită  în  acţiuni  ce  sunt,  de  foarte  multe  ori, 
departe  de-o  adevărată  „adaptare  la  mediu”.  Depăşirea  cadrului  zilnic  de  acţiune 
pentru  menţinerea  vieţii  noastre  sociale,  naţionale,  trebuie  înfăptuită  prin 
cunoaşterea  manifestărilor  sociale  de  totdeauna  şi  de  pretutindeni.  Termenii  de 
„totdeauna”  şi  „de  pretutindeni”  ne  spun  implicit  că  sociologia  care  voieşte  să 
cunoască  realitatea  socială  romînească,  de  pildă,  va  trebui  să  adîncească  şi  analiza 
faptelor  trecutului  pentru  a  stoarce  semnificaţia  obiectivă  a  acestora.  Din 
pătrunderea  acestor  fapte,  prezentul  nu  numai  că  ar  trebui  să  simtă  o  ataşare 
simpatică  fată  de  ele,  aşa,  cum  ne-o  cîntă  poeţii  noştri,  ci  în  mod  natural,  această 
pătrundere,  va  avea  un  rost  practic,  va  duce  la  aplicaţii  sociale  raţionale. 

Cunoaşterea  şi  adîncirea  trecutului  nu  este  nicidecum  întoarcerea  la  trecut.  Şi  supt 
perspectiva  ştiinţifică  ea  nu  este  şi  n’are  voie  să  fie  ceva  „mistic”.  De  alta  parte, 
pentru  garanţia  unei  cercetări  obiective,  elementele  şi  termenii  din  domeniul 
metafizic  ca  „progresul  omenirii”,  „omul  se  naşte  bun”,  etc.  trebuie  eliminaţi  din 
ştiinţa  socială  pentru  a  nu  o  prejudicia.  Desbrăcaţi  de  orice  prejudecăţi  de  asemenea 
natură,  de  orice  moralisme  ce  nu  intră  în  cadrul  obiectiv  de  cercetare  ştiinţifică, 
atitudinea  noastră  faţă  de  prezentarea  unor  fenomene  sociale  nu  va  fi  nici 
progresistă,  nici  reacţionară,  nici  aristocratică  şi  nici  demagogică,  ci  numai 
sociologică.  Dar  dacă  sociologia  nu  poate  fi  identificată  cu  mişcările  şi  tendinţele 
sociale  (ceea  ce  ştiinţa  noastră  sociologică  oficială  a  face),  că  poate  demonstra,  în 
mod  obiectiv,  întrucât  este  legitimă  o  anumită  mişcare  socială,  cari  îi  sunt  cauzele, 
dece  ea  trebuie  susţinută  sau  nu. 

Schematic  distingem  două  mari  clase  sociale  în  trecutul  ţărilor  romîneşti: 
boerimea  şi  ţărănimea.  Clasa  de  sus,  cu  o  funcţiune  expresiv  politică,  internă  şi 
externă,  clasa  de  jos,  cu  funcţiune  preponderent  economică,  agricolă.  Ambele  îşi  au 
caracterul  lor  social  deosebit,  felul  lor  special  de  manifestare,  fără  ca  aceste  deosebiri 
să  ducă  la  conflicte,  permanente,  diferenţele  netezindu-se  prin  suverana  conducere  a 
domnitorului  prin  unitatea  limbii,  prin  aceeaşi  credinţă  religioasă.  Existau  însă,  pe 
lîngă  aceste  două  mari  clase,  pături  sociale  mai  puţin  compacte,  cu  funcţiuni,  dacă  nu 
chiar  cu  totul  deosebite,  totuş  specializate,  de-o  proprie  nuanţă,  funcţiuni  ce 
modelează  cu  timpul  şi  un  anumit  tip  de  indivizi  de-o  constituţie  psihică  bine 
definită,  originală.  O  astfel  de  pătură  socială  constituiau  în  Muntenia  moşnenii  iar  în 
Moldova  răzeşii.  Mai  ales  în  Moldova  întilnim  în  regiuni  caracteristice,  aceşti  răzeşi, 
oameni  de-o  ţinută  sufletească  distinct  reliefată,  liberi,  autonomi  economiceşte,  cu 
un  cuvînt  „boeri”  şi  totuşi  mai  puţin  decît  aceşti,  neluînd  parte  la  conducerea  politică 
a  ţării.  în  acelaşi  timp  ei  sunt  „ţărani”,  cei  mai  bravi  dintre  ţărani,  mînuind  armele  şi 
muncind  ogoarele  şi  totuşi  deosebindu-se  accentuat  de  „vecini”  sau  în  situaţia  din 
Muntenia,  de  romîni,  ţărani  supuşi  „stăpînului”. 

Asupra  originii  acestei  pături  sociale  sunt  mai  multe  ipoteze.  în  analogie  ca 
situaţia  ţărilor  din  apus,  A.  D.  Xenopol  183  susţine  că  din  timpul  închegării 


182  -  Revista  "însemnări  Sociologice",  Cernăuţi.  Director:  Traian  Brăileanu.  Anul  I,  Nr.  1,  5 
Aprilie  1935. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


330 


voevodatelor  încă,  a  existat  o  ţărănime  liberă,  războinică  şi  care  abia  în  urma  luptelor 
continui,  a  sărăcit,  măcinîndu-şi  puterile  aservindu-se  boierilor  sprijiniţi  de  domni. 
Moşnenii  şi  răzeşii  n’ar  fi  decît  urmaşi  ai  acestei  ţărănimi  libere. 

De  aici  Xenopol  face  deosebire  între  pămînturile  răzeşeşti,  ale  moşnenilor,  şi  între 
pămînturile  boiereşti.  Această  deosebire  îşi  găseşte  explicarea  în  originea  deosebită  a 
proprietăţii  boiereşti  şi  a  celei  moşneneşti  sau  răzeşeşti.  Cea  boierească  se  trăgea 
totdeauna  din  dăruiri  domneşti. 

Nu  tot  aşa  stau  lucrurile  cu  proprietatea  răzeşească.  Ea  era  de  cele  mai  multe  ori 
(afară  de  mazili)  mai  veche  decît  descălecarea,  cum  era  fără  îndoială  acea  a 
locuitorilor  Vrancei,  a  Cîmpulungului  şi  a  poporaţiei  găsite  în  Muntenia  la  înfiinţarea 
domniei.184  Vom  mai  reţine  un  fapt.  Atît  moşnenii,  cit  şi  răzeşii  sunt  cunoscuţi  ca 
militari,  ca  grăniceri.  Ipoteza  lui  Xenopol  asupra  vechimii  răzeşilor  şi  moşnenilor 
este  cu  atît  mai  plauzibilă  cu  cit  autorul  arată  că  organizaţia  militară  la  romîni  a  fost 
foarte  veche.  „Nu  rămîne  nici  o  îndoială  că  aşezămintele  militare  ale  căror  urme  le 
întîlnim  pînă  tîrziu  în  ţările  romîne,  datează  în  ele  din  vremuri  foarte  vechi,  avîndu-şi 
rădăcina  chiar  în  epoca  anterioară  descălicării,  întrucît  vieaţa  poporului  romîn  fiind 
fără  încetare  o  vieaţă  de  luptă,  organizarea  militară  cată  să  fi  precedat  la  el  pe  toate 
celelalte”  l8s.  Cum  această  organizaţie  militară  reclamă  indivizi,  independenţi  din 
punct  de  vedere  economic,  ea  n’a  putut  fi  alcătuită  decît  de  luptători  ţărani  liberi. 
Firul  istoric  al  răzeşimii  ne-ar  duce,  după  Xenopol,  pînă  la  primele  înjghebări  de 
vieaţă  socială  romînească,  iar  dacă  am  voi,  el  ne-ar  putea  opri  la  legionarii  romani 
stabiliţi  definitiv  pe  pămîntul  Daciei. 

Ipoteza  a  doua,  mai  curentă,  fixează  originea  răzeşilor,  pentru  ca  să  ne  restrîngem 
mai  mult  la  Moldova,  din  epoca  lui  Ştefan  cel  Mare,  Domnitorul  Moldovei,  în  dibăcia 
sa  strategică,  rîndui  viteji  hotărnici,  distinşi  în  lupte  ca  să  păzească  hotarele  şi 
locurile  de  trecere  a  duşmanului.  Aşeză  aceşti  voinici  în  ţinuturi  al  căror  pămînt 
rămînea  să  fie  proprietatea  lor  din  tată  în  fiu.  Iar  de  pleca  Domnul  la  luptă  îl  urmau 
şi  ei,  fără  plată,  înarmaţi  şi  călări. 

Oricum  s’ar  înfăţişa  problema  originii  răzeşimii,  un  fapt  rămîne  constatat: 
existenta  unei  clase  sociale,  avînd  ca  ocupaţiune  apărarea  tării  (spada)  şi  îngrijirea 
pămîntului  propriu  (plugul).  Cele  două  ipoteze  istorice  amintite  se  complectează. 
Desigur  că  vor  fi  existat  aceşti  voinici  şi  înainte  de  Ştefan  cel  Mare,  dar  marele 
voevod  a  ştiut  să  ridice  starea  lor  cit  mai  mult  şi  să  o  mai  întregească  din  rîndurile 
ţărănimii,  căci  şi  aceasta  lua  parte  la  lupte. 

Epoca  de  înflorire  a  Moldovei  subt  Ştefan  cel  Mare  număra  ţinuturi  întregi  de 
răzeşi,  străjuind  de  jur  împrejur  ţara  mereu  încolţită,  dela  piciorul  Moldovei,  din 
ţinuturile  Bîrladului  de  azi,  dinspre  Nistru  avînd  ca  centru  Orheiul,  la  Nord  în  jurul 
cetăţii  Hotinului,  dela  Cernăuţii  de  azi  în  spre  Polonia,  pe  pămînturile  boierului 
Tăutu,  în  Cîmpulungul  Moldovenesc,  în  Vrancea,  trăia  această  nobilă  ţărănime, 
hotărîtă  şi  dîrză,  vitează  şi  totdeauna  pregătită  la  atac.  Alături  de  aceştia,  cu  timpul, 
depărtaţi  dela  locurile  de  conducere,  căzuţi  în  disgraţie,  se  retrag  şi  rămîn  mazilii 
(boerii  maziliţi,  de  multe  ori  frămîntînd  gînduri  de  răsbunare  şi  pornind  răscoală 
împotriva  Domnului,  ca  Orheienii,  altă  dată.  Aceşti  „slujitori  depe  margină”  -  răzeşii 
-  făceau  parte  din  armata  permanentă  a  lui  Ştefan  cel  Mare,  căci  aceasta,  în  timp  de 


183 - „Istoria  partidelor  politice  în  România".  Bucureşti  1911,  voi.  1,  pag.  3 

184 - Xenopol  „Istoria  Romînilor  din  Dacia  Traiană"  voi.  IV,  pag.  147 
185  -  Ibidem  pag.  142 


Nicolae  Niţă 


331 


pace  se  compunea  din:  1.  Curteni  sau  viteji,  2.  Lefegii,  3.  Locuitorii  satelor  de 
margine,  păzitorii  graniţelor. 

în  rezumat  răzeşimea  împlinea  o  funcţiune  distinctă  în  trecutul  Moldovei,  fiind  o 
clasă  socială  deosebită  de  altele,  avînd  deci  un  scop  precis. 

Dar  noi  voim  să  surprindem  semnificaţia  sociologică,  politică  a  acestei  clase 
sociale.  Statul  este  societatea  organizată  subt  raport  politic.  El  e  o  formă  concretă  de 
prezentare  a  fenomenului  politic.  Fenomenul  politic  in  esenţa  sa  se  naşte  din 
raportul  de  luptă  între  diferite  societăţi  pentru  stăpînirea  autonomă  a  unui  teritoriu. 
Luptele  pot  fi  de  dominaţiune  sau  şi  liberare. 

în  faţa  mediului  concret  în  care  au  trebuit  să  trăiască  ţările  romîneşti  în  trecutul 
lor,  (s’a  schimbat  oare  azi  poziţiunea  geografică  şi  istorică  a  Romînilor?)  organizarea 
politică  a  fost  fundamentală,  de  prim  ordin.  Din  această  necesitate  primordială  se 
modelează  si  structura  internă  a  societăţii,  diviziunea  muncii  economice,  ordinea 
ierarhică,  politică  internă.  Spre  deosebire  de  forma  socială  morală,  religioasă,  sau 
economică,  în  organizaţia  socială  numită  stat,  prima  forţă  este 
armata.186  Funcţiunea  militară,  în  timpuri  de  ridicare  naţională  romînească,  şi-a 
găsit  o  sistematizare  cit  mai  raţională.  Astfel  domnitorii  au  putut  să-şi  asigure  o 
domnie  puternică  şi  autonomă.  Ei  sprijină,  privilegiază  sub  raport  economic  această 
clasă,  o  „înobilează”. 

Răzeşimea  apare  astfel  ca  o  creaţiune  socială,  politică-militară,  autonomă  din 
punct  de  vedere  economic,  constituind  o  armată  în  permanenţă,  o  armată  însă  bine 
legată  de  pămîntul  pe  care  îl  apăra  şi-l  stăpînea.  Din  această  calitate  de  apărători  ai 
ţării  şi  ai  propriei  moşii  s’a  infiltrat  în  sîngele  răzeşilor  o  adîncă  simţire  de  legătură 
cu  solul  străbunilor,  care  se  va  manifesta  prin  intransigenţa  de  mai  tîrziu,  cînd 
răzeşimea  scăpătată  îşi  va  apăra  bunurile  din  moşi-strămoşi,  arătînd  prin  Zapise 
vechi  drepturile  ei,  vrăşmăşind  vieţi  de-arîndul  pe  cei  ce  vor  voi  să  o  deposedeze  de 
această  moştenire. 

Se  poate  vorbi  de-o  ţinută  psihică  a  răzeşului  căci  ea  există  şi  azi,  precum  satul 
răzeşesc  cu  toate  vitregiile  vremurilor,  în  ţinuturi  mai  fericite,  apare  şi  azi  cu  un 
caracter  al  său,  cu  o  notă  specifică.  Căci  acolo  unde  au  fost  sau  mai  sunt  răzeşi 
adevăraţi  „casă  răzeşească  fără  cerdac  nu  s’a  pomenit”.  Tradiţia  ocupaţiei  străbunilor 
îmbrăţişată  de  urmaşi  a  transmis  şi  a  adîncit  un  anumit  comportament  sufletesc  al 
răzeşului  adevărat.  Există  o  demnitate  interioară  răzeşească.  Ea  se  manifestă  prin 
pondere  în  judecată,  prin  mîndrie  reţinută,  prin  economia  gesturilor  aşezate  şi  la  loc. 
Icoana  răzeşului  dm  timpurile  de  înflorire,  zugrăvită  şi  în  scrierile  noastre  literare, 
indică  un  suflet  bogat  în  rezerve,  un  suflet  ce  nu  se  epuizează  la  primele  întîlniri. 
Această  bogăţie  interioară,  fruct  al  conştiinţei  propriei  superiorităţi,  ne  aminteşte  de 
ocupaţiunea  războinicului  care  a  trecut  prin  multe,  s’a  oţelit,  ajungînd  cu  timpul  la  o 
sublimare  a  motricităţii  interioare  in  atitudini  pronunţate  dar  cumpănite,  totdeauna 
plasate  just.  Este  în  acest  fel  de-a  fi  ceva  nobil,  aristocratic.  Caracterul  dîrz.  axat,  al 
acestor  oameni  care  nu  ştiau  să  uite  şi  nu  înţelegeau  să  fie  vreodată  călcaţi  în 
picioare,  ci  se  simţiau  totdeauna  liberi  şi  hotărîţi  în  acţiunile  lor,  a  scris  una  din  cele 
mai  frumoase  pagini  ale  trecutului  nostru  de  luptă  şi  strajă  pe  aceste  meleaguri. 

Răscoala  Orheienilor,  descrişi  cu  atîta  avînt  romantic  de  M.  Sadoveanu,  creatorul 
admirabilei  figuri  -  Tudor  Şoimaru,  este  răsvrătirea  viguroasă  a  acestei  răzeşimi, 
aşezată  în  jurul  cetăţii  Orheiului  de  Ştefan  cel  Mare  cu  scopul  de-a  aţine  calea 
Tătarilor  dinspre  Nistru,  răsvrătire  mîndră  şi  demnă  de-a  se  impune  ca  o  putere  vie 


186 -Vezi  T.  Brăileanu:  „Politica"  Cernăuţi  1928,  pag,  236,  şi  urmat. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


332 


şi  conştientă  în  Moldova  văduvită  de  duhul  voevodului  de  la  Putna.  Căci  răzeşimea 
orheiană  nemulţumită  şi  ne  mai  voind  să  asculte  de  poruncile  domnitorului,  s’a 
încumetat  să  ridice  domn  din  rîndurile  ei,  să-l  susţină  impunîndu-1  ţării  întregi?  187 

Dar  timpurile  se  schimbară  şi  cu  ele  clasa  socială  a  răzeşilor  a  trebuit  să  sufere 
alterări,  neglijată  şi  suptă  mai  întîiu,  în  urmă  „perimîndu-se”  în  rosturile  ei  politice, 
sociale,  în  faţa  unei  vieţi  sociale  schimbate,  bazată  pe  noi  principii.  Această 
„perimare”  nu  rezultă,  precum  s’ar  crede,  la  prima  vedere,  dintr’o  fatală  slăbire 
interioară,  ci  din  noua  formă  de  organizare  socială,  în  care  această  pătură  a  fost 
desconsiderată,  iar  funcţiunea  ei  socială  subordonată  altor  funcţiuni  mai  mult 
preţuite  (economicul). 

Epoca  întunecată  a  Fanarioţilor,  timp  de  decadenţă  politică  şi  socială  a 
principatelor,  în  care  domnii  nu-şi  mai  văd  decît  de  înmulţirea  averii  pentru  a  se 
menţine  prin  corupţie  la  putere,  sapă  an  de  an  clasa  răzeşească,  îi  surpă  raţiunea  de- 
a  fi.  în  alte  condiţiuni  istorice  această  pătură  socială,  prin  exerciţiul  funcţiunii  sale,  ar 
fi  putut  atinge  perfecţiunea,  constituindu-se  ca  un  organism  puternic  şi  hotărîtor 
îniata  clasei  boiereşti  ce  se  înstrăina  tot  mai  mult  şi  a  ţărănimii  robite  şi  stoarse  de 
ciocoi.  Această  posibilitate  vine  să  ne-o  confirme  „fenomenul”  T.  Vladimirescu, 
moşnean  din  Vladimir.  Iată-1  pe  acest  răzeş  muntean,  liber,  şcolit  şi  umblat,  om  al 
armelor,  -răzvrătindu-se  şi  pornind  revoluţia  ce  avea  să  aducă  mîntuirea  ţărilor 
vlăguite  de  străini.  Victorios,  „Domnul  Tudor”,  căzu  totuşi,  plătind  cu  moartea 
îndrăzneala  sa.  Fu  o  ultimă  si  grandioasă  pălpăire  înainte  de-a  trece  în  starea  tot  mai 
puţin  însemnată  a  acestei  pături. 

Epoca  modernă,  dela  1848  încoace,  ne  oferă  o  răzeşime  sărăcită,  slăbită, 
nostalgică,  schimbată  în  majoritatea  cazurilor  şi  sufleteşte.  înmulţirea  familiilor 
aduse  fărâmiţarea  pămînturilor,  pe  de  altă  parte  activitatea  războinică,  grănicerească 
îşi  pierdu  sensul  ne  mai  putînd  menţine  prestigiul  răzeşimii.  Este  timpul  în  care 
răzeşul  apare  ca  un  glas  ce  strigă  în  pustiu,  ambiţios,  de-o  ciudată  îndărătnicie, 
veşnic  în  procese,  cu  un  cuvînt  ca  un  om  „de  harţă”.  Neînţelegînd  nimic  din  sensul 
vremurilor,  el  se  retrage  în  amintiri,  se  cufundă  în  trecut,  devine  o  tristă  figură.  Şi 
totuşi,  pînă  înainte  de  războiul  mondial,  alocuri  chiar  şi  pînă  azi,  s’au  păstrat  figuri 
impunătoare  de  răzeşi,  învingînd  asprimea  vremurilor.  D-nul  V.  Caraivan188,  unul 
dintre  cunoscătorii  răzeşimii,  într’o  scriere189  în  care  desfăşură  istoria  unui  proces 
răzeşesc,  arată  că  în  satul  Şuletea  de  lîngă  Bîrlad,  în  anul  1911,  existau  încă  5-6 
diplome  moldoveneşti  de  mazili.  Iată  şi  înfăţişarea  răzeşilor  din  acel  sat  în  1911:  „Cu 
toate  că  unii  is  foarte  nevoiaşi  şi  duc  o  viaţă  grea,  căci  de  vre-o  30-40  de  ani  mulţi 
s’au  amestecat  prin  încuscriri  cu  clăcaşii  de  prin  satele  vecine,  înainte  de  1850  nu  se 
pomenea  de  aşa  ceva,  sunt  mîndri  şi  ambiţioşi,  cu  greu  se  pleacă  fiind  siliţi  de  sărăcie 
şi  între  ei  veşnic  se  ceartă  nevoind  a  recunoaşte  uşor  şefia  unuia.  Au  însă  o  nobleţă 
deosebită  în  privire,  în  statura  lor,  mai  sunt  încă  bătrîni  frumoşi,  măsuraţi  la  vorbă, 
îmbrăcaţi  simplu  şi  curat  cu  tunica  de  postav  negru  încărcată  de  fireturi  cum  se  purta 
altă  dată,  cu  părul  lăsat  în  plete,  în  cari  recunoşti  numai  decît  pe  vechii  Moldoveni  de 
odinioară”  (pag.  14-15). 


187 -I.  Nistor:  „Istoria  Basarabiei",  Cernăuţi,  1923.  pag.  76 

188  -  Vezi  revista  „Răzeşul"  de  la  Bîrlad,  în  care  citim  articole  şi  documente  interesante  despre 
mazili  şi  răzeşi.  Directorul  revistei  este  D-nul  V.  Caraivan. 

189  -  „O  delegaţie  de  răzeşi  în  capitală  sau  istoricul  unui  sat  moldovenesc",  Bucureşti,  1911. 


Nicolae  Niţă 


333 


O  schiţă  istorică  a  unui  sat  răzeşesc  bazată  pe  zapise  publică  D-nul  M.  Costăchescu 
arătînd  deasemenea  urmele  vii  încă  şi  azi  ale  trecutului  răzeşesc.  Ar  fi  să  amintim  aci 
lucrarea  lui  D.  Ţopa  asupra  răzeşilor  din  Nordul  Bucovinei. 

Figurile  istorice  ale  răzeşimii  cu  viaţa  ei  aspră  şi  nobilă  apar  în  literatura  noastră, 
în  cîntecul  popular,  în  legende  istorice,  ca  şi  la  scriitorii  moldoveni.  Duioasele 
„Scrisori  ale  unui  răzeş”  sunt  din  paginile  cele  mai  condensate  şi  mai  suculente  din 
cîte  a  scris  Cezar  Petrescu. 

Dar  preocupările  istorice  şi  cele  literare  rămîn  numai  interesante  sau  frumoase 
realizări  culturale,  documente  ale  unui  trecut  cu  o  viaţă  a  sa,  depărtată  de  noi. 
Credem  însă  că  realitatea  noastră  socială  de  azi,  mai  ales  în  anumite  regiuni  ale  ţării, 
nu  numai  moldovene,  este  de  aşa  natură,  incit  ea  reclamă,  în  mod  imperios, 
redeşteptarea  vechiului  spirit  răzeşesc.  Dacă  nu  este  posibilă  această  redeşteptare  la 
elementele  vechi  răzeşeşti,  atunci  este  nevoie  de  creiarea  unei  noi  elite  de  ţărani 
independenţi  şi  capabili  de  luptă  dîrză  pentru  afirmarea  romînismului.  Dacă  azi 
cucerirea  cu  „plugul  şi  cu  spada”,  cum  ar  spune  poetul,  trebuie  să  primească  un  nou 
sens,  atunci  pionerii  aceştia  vor  trebui  să  constituie  nu  o  clasă  specific  militară,  ci 
una  politică  naţională,  asimilînd  elementele  barbare,  năvălitoare.  Formarea  unei 
ţărănimi  libere,  independente  însă  nu  poate  nici  odată  să  fie  confundată  cu 
„acordarea  drepturilor  politice”,  cu  dreptul  de-a  vota.  Istoria  ne  arată  că  au  existat 
naţiuni  cari  şi-au  apărat  interesele  fără  să  voteze.  Ci  o  ţărănime  liberă  însemnează  o 
ţărănime  capabilă  de-a  se  folosi  în  mod  liber,  argumentat,  de  aceste  drepturi, 
conform  intereselor  proprii  de  viaţă  socială.  O  ţară  ca  a  noastră  nu  poate  fi  condusă 
exclusiv  de  intelectuali,  bieţi  slujbaşi  la  stat,  dependenţi  de  buget,  care  la  rîndul  său 
depinde  de  o  anumită  elită... 

Deci  acolo  unde  viaţa  răzeşilor,  ca  prin  farmec  mai  licăreşte  încă,  ar  trebui  să  ne 
concentrăm  toate  forţele  pentru  a  o  întări  sprijinind-o,  înviorînd-o,  prin  ridicare 
cultural-socială.  Căci  de  pildă  în  Nordul  Bucovinei,  datorită  în  cea  mai  mare  parte 
politicianismului  îngust,  datorită  goanei  după  voturi,  -  veneticii  favorizaţi  mai  înainte 
de  stăpînirea  austriacă,  astăzi  de  cea  zisă  romînească,  au  copleşit  răzeşimea. 

Această  nouă  ridicare  socială,  ca  altă  dată  prin  înţelepciunea  politică  a  lui  Ştefan 
cel  Mare,  trebuie  să  ne  fie  mereu  aminte,  căci  ca  şi  în  vremurile  tulburi  ale  trecutului, 
razimul  nostru  naţional  şi  de  stat  nu  poate  fi  menţinut  decît  printr’o  puternică  pătură 
politică-culturală,  formată  din  elemente  băştinaşe,  bine  legate  de  pămîntul  ţării. 


Ştefan  cel  Mare  şi  arta  de  a  guverna  190 

de  Traian  BRĂILEANU 

Nu  putem  zice  că  „natura  produce  ceva”,  ci  numai  că  „în  natură  se  produce  ceva”. 
Pentru  ştiinţele  naturale  artistul  e  necunoscut;  ele  înlocuiesc  artistul  prin 
cauzalitatea  mecanică,  prin  „legi  naturale”.  Problema  dacă  aceste  legi  sunt  imanente 
sau  sunt  date  de  un  creator  al  lumii,  ies  din  domeniul  ştiinţelor  naturale,  cari  nu  fac 
decît  să  constate  că  lumea  se  prezintă  ca  o  ordine  perfectă,  ca  un  „cosmos”. 

Arta  presupune  dimpotrivă  că  ordinea  naturală  nu  este  „perfectă”.  Există,  de 
pildă,  adăposturi  naturale  (peşteri),  dar  fără  îndoială  că  o  colibă  este  un  adăpost  mai 


190  -  Revista  "însemnări  Sociologice",  Cernăuţi.  Director:  Traian  Brăileanu.  Anul  I,  Nr.  2,  Mai 
1935. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


334 


perfect  decît  o  peşteră,  un  palat  un  adăpost  mai  perfect  decît  o  colibă.  Arta 
perfecţionează  deci  natura  cu  ajutorul  tehnicei.  Produsele  naturale  apar  cu  necesitate 
în  condiţiuni  date.  Ele  sunt  previzibile,  dacă  se  cunosc  condiţiunile.  Arta  produce 
efecte  prin  crearea  condiţiunilor.  Aceste  efecte  sunt  „scopurile”artei,  iar  tehnica 
creiază  condiţiunile.  Ştiinţele  naturale  ne  fac  să  cunoaştem  ce  efecte  se  produc  in 
anumite  condiţiuni.  Cînd  dorim  anumite  efecte  şi  cunoaştem  din  ştiinţă  condiţiunile 
în  cari  aceste  efecte  se  produc  cu  necesitate,  ne  adresăm  artistului,  care  le  produce  în 
mod  „artificial”,  prin  mijloace  technice. 

Ştiinţele  exacte  moderne  s’au  străduit  să  deslege  şi  „Problema  technică”,  adică 
problema  creierii  condiţiunilor  pentru  producerea  oricărui  efect  ce  ar  putea  fi  dorit 
cîndva.  Fără  de  această  năzuinţă  şi  mărginindu-se  numai  la  constatarea  faptelor, 
ştiinţele  naturale  ar  fi  rămas  sterpe,  fără  folos  practic,  satisfăcînd  numai  curiozitatea 
naivă  a  omului.  Dar,  dela  Leonardo  da  Vinci  şi  Galileo  Gabiei  încoace,  —  străduinţele 
ştiinţelor  exacte  (naturale,  fizice)  au  fost  îndreptate  spre  inventarea  de  instrumente 
cît  mai  perfecte,  menite  să  înlesnească  „experimentarea”,  adică  creiarea  artificială  a 
condiţiunilor  în  cari  fenomenele  observate  în  natură  se  produc  cu  necesitate. 
Instrumentele  şi  aparatele  au  sporit  puterea  de  creaţiune  a  omului  într’o  măsură 
nebănuită.  Prin  deslegarea  problemei  tehnice,  omul  deveni  un  „artist”  în  stare  să 
constrîngă  natura  să  se  transforme  după  dorinţele  lui.  Aşa  fiind,  omul  modern,  cînd 
doreşte  ceva,  se  adresează  ştiinţei  cerindu-i  mijloacele  tehnice  cu  ajutorul  cărora  să 
se  poată  produce  lucrul  dorit.  Dorinţele  omului,  la  început  modeste  şi  satisfăcute 
prin  mijloace  tehnice  descoperite  prin  observaţie  intîmplătoare,  s’au  înmulţit  însă 
neîntrerupt  şi  au  împins  la  cercetări  sistematice,  la  constituirea  ştiinţei.  Dar  dorinţele 
n’au  devenit  numai  numeroase,  ci  şi  foarte  variate,  astfel  că  şi  ştiinţa  s’a  ramificat  în 
ştiinţe  speciale.  Una  din  ştiinţele  aceste  speciale  este  sociologia.  Oamenii,  cînd  doresc 
ca  societatea  să  fie  organizată  mai  bine  decum  este,  caută  un  artist  care  să  le  satisfacă 
dorinţa.  Şi  s’au  prezentat  în  toate  timpurile,  şi  mai  ales  în  timpurile  noastre,  mulţime 
mare  de  artişti  sociali.  Ei  arată  în  culori  cît  se  poate  de  atrăgătoare  cum  ar  trebui  să 
fie  societatea  ca  să  fie  bună  şi  perfectă  şi  făgăduiesc  că  vor  reforma-o  după  gustul  şi 
dorinţa  tuturora,  dacă-1  vor  urma  şi-l  vor  asculta.  Mulţimea  a  ales  şi  alege  de  obiceiu 
pe  cel  ce  face  promisiunile  cele  mai  frumoase.  Cîteodată  alegerea  e  bună,  foarte 
adeseori  greşită.  Bună  este  alegerea,  cind  reformatorul  este  şi  technicean  social,  rea, 
cînd  mijloacele  sale  technice  sunt  insuficiente  sau  lipsesc  cu  totul.  Reformatorii  cari 
au  condus  omenirea  spre  ascensiunea  socială  au  fost  totodată  şi  inventatorii  tehnicei 
sociale.  Oamenii  îi  admiră  însă  mai  mult  pentru  rezultatele  ce  au  obţinut,  nedînd 
atenţie  laturii  tehnice.  Abia  atunci  cînd  (şi  acolo  unde)  problemele  de  reformă  socială 
deveniră  foarte  complexe,  s’a  trezit  reflexiunea  asupra  mijloacelor  tehnice.  Interesul 
s’a  concentrat  asupra  cercetării  felului  cum  reformatorii  geniali  au  procedat  pentru  a 
înfăptui  ideile  lor.  Dela  constatarea  şi  descrierea  faptelor,  de  la  istorie,  s’a  trecut  la 
explicarea  faptelor,  la  ştiinţa  socială  şi  în  acelaş  timp  la  încercări  de  experimentare 
raţională,  la  tehnicism  social. 

Sociologia  ca  ştiinţă  (care  năzueşte  să  rezolve  şi  problema  technică),  începe  cu 
Tucidide,  „Politeia”  si  „Legile”  lui  Platon,  precum  şi  „Politica”  lui  Aristotel  sunt 
primele  manuale  de  sociologie,  cari,  pe  lîngă  teoria  pură,  dau  şi  indicaţiuni  tehnicei 
menite  pentru  cei  ce  se  dedică  artei  sociale.  Abia  după  multe  secole  apare  un  nou 
autor  genial,  Machiavelli,  care  îmbogăţeşte  ştiinţa  socială  cu  două  tratate  clasice: 
„Discursurile  asupra  primei  decade  a  lui  Titu  Liviu”  şi  „Principele”.  în  „Principele” 
său,  Machiavelli  nu  vrea  să  dea  o  teorie  generală,  un  tratat  de  sociologie,  ci  încearcă 
să  dea  regule  precise  pentru  arta  guvernării,  pentru  arta  politică.  Şi  întrucît,  pe  acele 


Nicolae  Niţă 


335 


vremuri,  o  ştiinţă  socială  generală,  o  sociologie,  încă  nu  exista,  Machiavelli  scoate 
regulele  sale  din  studiul  evenimentelor  istorice.  Observînd  cum  au  procedat  oamenii 
pentru  a  dobîndi  o  domnie  şi  a  o  păstra,  noi  putem  desprinde  regulele,  prin  a  căror 
aplicare  într’un  caz  special  putem  obţinea  rezultatul  dorit.  Machiavelli  cunoaşte  mai 
ales  istoria  Italiei,  cunoaşte  oamenii  politici  şi  caracterul  lor,  cunoaşte  arta  lor 
politică.  în  temeiul  acestor  cunoştinţe,  Machiavelli  expune  un  plan  de  acţiune  cu  un 
scop  bine  determinat:  alungarea  străinilor  din  Italia  şi  unirea  tuturor  Statelor 
italiene  într’un  Stat  naţional,  după  pilda  Spaniei  şi  a  Franţei.  Machiavelli  e  în 
căutarea  omului  în  stare  să  înfăptuiască  această  idee.  Dar  numai  dorinţa,  oricît  de 
adîncă  şi  sinceră  ar  fi,  nu  ajunge,  căci  atunci  dece  n’ar  fi  încercat  Machiavelli  el  însuşi 
să  conducă  acţiunea?  Acel  artist  politic  trebuia  căutat  între  principii  de  atunci,  între 
cei  ce  aveau  sau  îşi  dobîndiseră  rangul  de  conducători  politici,  de  „principi”.  Dar 
Machiavelli  nu  l-a  găsit,  aşa  cum  Platon  nu-1  găsise  pe  regele-filozof  sau  filozoful- 
rege  în  stare  să  înfăptuiască  Statul  său  ideal,  şi  aşa  cum  teoria  politică  a  lui  Aristotel 
n’a  găsit  lungă  vreme  „Principii”  dispuşi  să  se  folosească  de  preceptele  sale  tehnice. 

Dar  deja  Polibiu,  scriind  istoria  Romanilor  şi  cercetînd  cauzele  puterii  lor, 
constată  că  ei  au  înfăptuit  cea  mai  bună  constituţie.  Politica  Romanilor  a  confirmat 
astfel  teoria  aristotelică.  Problema  ce  ne  interesează  pe  noi  aci  este,  dacă  regulele 
practice  ale  lui  Machiavelli  au  fost  confirmate  de  istorie,  dacă  exemplele  date  de 
dînsul  au  fost  bine  alese  şi  prezintă  într’ adevăr  toate  cazurile  posibile,  permiţînd  a 
desprinde  regule  general  valabile.  Teza  lui  Machiavelli  este:  „Dacă  un  principe  ar 
urma  regulelele  mele,  ar  reuşi  să  întemeieze  o  domnie  puternică  în  Italia;  că  niciun 
principe  n’a  reuşit  pînă  acuma,  deşi  toţi  aveau  această  dorinţă,  se  explică  din  faptul 
că  toţi  au  făcut  greşeli  tehnice,  după  cum  se  vede  din  cutare  şi  cutare  exemplu.” 
Pentru  a  înţelege  bine  intenţia  lui  Machiavelli  şi  pentru  a  evita  o  interpretare  greşită 
a  „Principelui”,  trebuie  să  ţinem  seama  de  faptul  că  preceptele  sale  nu  sunt  aplicabile 
decît  în  condiţiile  particulare  în  care  se  afla  Italia  de  atunci.  Ele  derivă,  ce-i  drept,  din 
principii  generale  de  guvernare,  dar  trebuie  să  servească  unei  acţiuni  directe  într’o 
situaţie  concretă,  Eroarea  interpreţilor  săi  de  mai  tîrziu  a  fost  că  au  crezut,  cum  că 
„Principele”  cuprinde  regule  aplicabile  în  orice  situaţie  istorică.  Dar  chiar  comparaţia 
„Principelui”  cu  „Discursurile”  sale  ne  arată  că  „Principele”  nu  este  un  manual  de 
artă  politică,  ci  un  manual  de  tehnică  politică,  menit  să-l  ferească  pe  un  principe 
italian  din  aceea  vreme  de  greşeli  de  tactică  în  urmărirea  scopului  propus:  de  a  uni 
Italia  subt  un  singur  sceptru.  Tehnica  „machiavelică”,  cuprinsă  în  „Principe”,  ar  fi 
deci  aplicabilă  numai  în  condiţiunile  particulare  ale  Italiei  Renaşterii  —  şi  în  cazuri 
asemănătoare. 

Cum  se  face  însă  că  niciun  principe  italian,  chiar  dintre  cei  ce  au  cunoscut  tratatul 
lui  Machiavelli,  n’a  înfăptuit  scopul  propus  de  autor? 

Din  două  una:  sau  nu  existau  între  aceşti  principi  caractere  cari  ar  fi  acceptat 
sfaturile  lui  Machiavelli,  sau  sfaturile  sale,  regulele  fixate  de  el,  erau  greşite.  Prima 
ipoteză  trebue  eliminaţi  dela  început.  Italia  de  atunci  produsese  doar  un  mare  număr 
de  „principi”  geniali,  între  cari  pe  un  Cezare  Borgia.  într’ adevăr,  acesta  mai  ales 
atrăsese  atenţia  autorului  „Principelui”  şi  pentru  el  era  menit  în  primul  rînd  acest 
manual.  Dar  să  fi  fost  într’adevăr  numai  vina  împrejurărilor  (boala  lui  Cezare  într’un 
moment  critic  că  acest  principe  n’a  putut  realiza  dorinţa  tuturor  patrioţilor  italieni  de 
atunci?  Noi  credem  că  nici  Cezare  Borgia,  nici  un  alt  principe  italian  n’ar  fi  reuşit, 
urmînd  chiar  cu  sfinţenie  preceptele  lui  Machiavelli  —  deoarece  aceste  precepte  sunt 
greşite. 

Dovada  pentru  afirmaţia  noastră  ne-o  dă  tot  istoria.  în  condiţiuni  asemănătoare: 


Articole  clin  Presa  Legionară 


336 


amestecul  străinilor,  lupte  pentru  ocuparea  tronului  etc.,  Ştefan  cel  Mare  a  înfăptuit 
în  Moldova,  ceea  ce  dorea  Machiavelli  pentru  Italia:  întemeierea  unei  domnii 
puternice. 


II 

Cert  este  că  Ştefan  cel  Mare  n’a  cunoscut  teoria  lui  Machiavelli  („Principele”  e 
scris  în  1513),  cum  dealtminteri  nici  Machiavelli  (Care  în  anul  morţii  lui  Ştefan,  1504, 
era  de  35  de  ani)  n’a  cunoscut  politica  domnitorului  Moldovei,  n’a  avut  posibilitatea 
să  studieze  arta  politică  a  acestui  principe  genial.  Ispititoare  însă  este  ideeă  de  a 
cerceta  in  ce  măsură  Ştefan  cel  Mare  corespunde  imaginei  „Principelui”  lui 
Machiavelli,  şi  mai  ales  in  ce  măsură  se  deosebeşte  de  ea.  în  cadrul  expunerilor  de 
faţă  nu  putem  decît  să  schiţăm  problema,  care,  pentru  a  fi  analizată  în  toată 
întinderea  ei,  ar  cere  un  tratat  voluminos.  Aci,  cîteva  însemnări  numai. 

Citind  „Principele”  lui  Machiavelli  şi  amintindu-ne  de  felul  cum  s’a  comportat 
Ştefan  cel  Mare  în  deslegarea  practică  a  problemelor,  ne  uimeşte  intuiţia  genială  a 
marelui  Voevod  prin  care  cunoaşte  importanţa  diferitelor  probleme  si  cum,  în  urmă, 
ştie  să  le  dea,  printr’o  tehnică  desăvîrşită,  o  deslegare  perfectă.  înlăturarea  lui  Petru 
Aron,  Ştefan  cel  Mare  o  consideră  cu  drept  cuvînt  ca  o  condiţie  fundamentală  pentru 
consolidarea  domniei  sale.  Existenţa  lui  Petru  Aron  implica  două  primejdii  pentru 
noul  domnitor:  amestecul  străinilor  (al  Poloniei  şi  apoi  al  Ungariei)  precum  şi 
trădarea  din  partea  unor  boieri  ademeniţi  de  fostul  domnitor.  întrebarea  e,  dacă 
Ştefan  ar  fi  procedat  în  acelaşi  fel,  în  cazul  cînd  Petru  Aron  ar  fi  fost  numai  un 
pretendent  oarecare,  iar  nu  şi  ucigaşul  lui  Bogdan,  tatăl  lui  Ştefan. 

Care  este  în  această  acţiune  partea  calculului  politic  şi  care  cea  a  setei  de 
răzbunare? 

E  greu  să  presupunem  că  setea  de  răzbunare  să  se  fi  menţinut  cu  aceeaş 
intensitate  prin  12  ani,  ci  acţiunea  lui  Ştefan  ni  se  pare  izvorîtă  în  primul  rînd  din 
năzuinţa  sa  de  a  înlătura  orice  posibilitate  ca  vecinii  Moldovei,  Polonii  şi  Ungurii,  să-l 
ameninţe  cu  un  pretendent  la  tron  dînd  neîntrerupt  „prilej  unor  boieri  nemulţumiţi 
de  a  unelti  împotriva  domnitorului. 

Ca  şi  în  Italia  lui  Machiavelli,  aşa  şi  în  principatele  romîne,  partidele  boiereşti 
constituiau  o  statornică  primejdie  pentru  consolidarea  unei  domnii.  Ştefan  a  ştiut  să 
înlăture  această  primejdie,  procedînd  cu  mult  tact.  El  n’a  căutat  să  guverneze  numai 
cu  boierii  cari  l-au  ajutat  la  dobîndirea  tronului,  ei  i-a  primit  şi  pe  foştii  colaboratori 
ai  lui  Petru  Aron  în  rîndul  consilierilor  săi  şi  chiar  pe  cei  ce  fugiseră  cu  Petru  Aron, 
Ştefan  îi  primi  cu  iertare  la  întoarcerea  lor.  „Oamenii,  cînd  primesc  binele  dela  acela 
dela  care  nu  se  aşteaptă  decît  la  rău,  sunt  mai  indatoraţi  fată  de  binfăcătorul  lor”,  zice 
Machiavelli.  Marea  autoritate  a  lui  Ştefan  faţă  de  boierii  săi,  a  rezultat  şi  din  felul 
cum  Ştefan  a  ştiut  să  cîştige  dragostea  poporului.  „Unui  domnitor  care  ştie  să  poarte 
frînele  guvernului  şi  căruia  nu-i  lipseşte  de  loc  curagiul  în  vremuri  de  grea  cumpănă 
şi  nici  ceea  ce  îi  trebuie  pentru  a  întreţine  Spiritul  poporului,  nu-i  va  părea  rău 
niciodată  că  a  pus  temeiu  pe  iubirea  sa”.  Ştefan  a  venit  la  domnie  cu  ajutorul 
boierilor,  dar  el  nu  le-a  dat  voie  să  asuprească  mulţimea  pentru  a  se  îmbogăţi. 
Mijloacele  de  cari  s’a  folosit  a  fost:  întreprinderi  războinice  în  afară,  activitate 
organizatorică  intensă  înăuntru.  Dar  pentru  a  învinge  asupra  duşmanilor  din  afară  şi 
a  păstra  liniştea  şi  solidaritatea  înăuntru,  domnitorul  trebuie  să  dispună  de  un 
instrument  tehnic  perfect,  Acest  instrument  şi  l-a  creiat  Ştefan:  armata  naţională, 


Nicolae  Niţă 


337 


armata  de  ţărani.  Din  momentul  ce  boierii  deveniră  generali  ai  unei  armate  puternice 
supt  comanda  supremă  a  unui  strateg  genial  cum  era  Ştefan  Vodă,  Moldova  se  ridică 
la  rangul  unui  Stat  puternic,  temut  de  duşmani  şi  respectat  de  prieteni.  Iată  cum 
glăsuieşte  Machiavelli,  parcă  ar  vorbi  de  Ştefan  cel  Mare:  „Un  domnitor  nu  trebue  să 
aibă  altă  preocupare,  nici  alt  gînd  şi  nici  să-şi  îndrepteze  studiile  în  altă  parte  decît 
numai  către  războiu,  aceasta  este  îndeletnicirea  cea  mai  potrivită  pentru  acela  care 
comandă  şi  folosul  unei  asemenea  Ştiinţe  este  de  aşa  fel  încît  nu  numai  că  păstrează 
Statele  acelora  cari  sunt  născuţi  pe  tron,  dar  încă  adesea  ea  aduce  la  tron  pe  aceia 
cari  sunt  născuţi  simpli  particulari.  Şi  din  contră,  se  dovedeşte  că,  atunci  cînd 
domnitorii  s’au  gîndit  mai  mult  la  petreceri  decît  la  arme,  ei  şi-au  pierdut  Statul.  Cea 
dintîiu  cauză  care  te  face  să-l  pierzi  este  nesocotirea  acestei  arte,  tot  aşa  după  cum 
hărnicia  în  arta  războiului  este  mijlocul  de  a  cuceri  un  Stat”.  Vorbind  de  armata 
naţională,  Machiavelli  zice:  „Fără  armată  naţională  niciun  domnitor  nu  poate  fi  în 
siguranţă...  Trupele  naţionale  sunt  acelea  cari  se  compun  din  supusii  tăi  şi  din 
credincioşii  tăi;  toate  celelalte  armate  sunt  mercenare  sau  auxiliare,,.  Mercenarii  au 
prăpădit,  pe  vremea  lui  Machiavelli,  Italia,  şi  imposibilitatea  de  a  organiza  o  armată 
naţională  a  împiedicat  la  noi,  mai  tîrziu,  desăvîrşirea  operei  lui  Mihai  Viteazul,  şi  l-a 
pierdut  pe  Tudor  Vladimirescu. 

Dar  pe  lingă  aceste  asemănări,  ce  se  pot  desprinde  prea  lesne,  între  Ştefan  Vodă  şi 
Principele  ce-1  dorea  Machiavelli  pentru  Italia,  personalitatea  lui  Ştefan  ne  poate  da 
prilejul  să  explicăm  erorile  lui  Machiavelli.  Politica  nefastă  a  Papilor,  neputincioşi  pe 
deoparte  de  a  înfăptui  ei  înşişi  unitatea  Italiei,  iar  pe  de  altă  parte  aţîţînd  neîntrerupt 
rivalităţile  între  Statele  italiene  pentru  a-şi  păstra  Statul  lor,  i-a  întunecat  lui 
Machiavelli,  ca  şi  celor  mai  mulţi  oameni  politici  italieni  din  vremea  sa,  înţelegerea 
importanţei  religiozităţii,  a  adevăratei  religiozităţi  şi  a  adevăratei  moralităţi,  pentru 
consolidarea  unui  Stat.  Dacă  Machiavelli  l-ar  fi  cunoscut  pe  Ştefan  cel  Mare, 
capitolul  al  XVII-lea  al  „Principelui”  său  („Cum  trebuie  să-şi  ţină  domnitorii 
făgăduielile,,),  capitol  care  i-a  atras  lui  Machiavelli  atîta  hulă,  ar  fi  primit  alt 
conţinut.  „Un  domnitor”,  zice  Machiavelli  „n’are  trebuinţă  să  aibă  însuşirile  ce  am 
arătat,  dar  trebuie  să  pară  că  le  are  pe  toate.  Voiu  adăuga  chiar  că  a  avea  şi  a  te 
sluji  de  toate  aceste  însuşiri  este  primejdios  şi  că  este  folositor  întotdeauna  să  te 
prefaci  că  le  ai;  aşa  că  domnitorul  trebuie  să  pară  îndurător,  credincios,  omenos, 
religios  şi  cinstit,  dar  trebuie  să  fie  stăpîn  pe  sine,  pentru  ca,  la  trebuinţă,  să  poată 
şi  să  ştie  să  facă  şi  cu  totul  dimpotrivă,,.  Pilda  lui  Ştefan  cel  Mare  dovedeşte  că 
domnitorul  trebuie  să  aibă  într’adevăr  aceste  însuşiri  pentru  a  fi  respectat  şi  iubit  de 
poporul  său. . 

Machiavelli  trăeşte  într’o  atmosferă  care  înăbuşă  orice  avînt  eroic,  care  usucă 
sufletele  de  orice  porniri  nobile  si  desinteresate.  Politica  este  pentru  el  un  joc 
primejdios,  o  ţesătură  de  intrigi  şi  curse.  Numai  cel  inteligent,  viclean  peste  măsură, 
şi  hotărît  să  îndrăznească  totul  putea  să  răzbească  şi  să  domineze.  Patriotismul 
înflăcărat  al  lui  Machiavel  căuta  între  cei  răi  pe  cel  mai  rău  ca  să  poată  îndeplini 
misiunea  de  a  uni  Italia  supt  un  singur  sceptru.  Dar  întrebarea  e:  poate  un  asfel  de 
om  să  deştepte  însufleţirea  mulţimii,  spiritul  de  jertfă,  credinţa  într’un  viitor  mai 
bun?  Putea  lumea  să  dorească  de  a  schimba  pe  micii  tirani  imperfecţi,  cu  un  singur 
tiran,  diavol  perfect? 

Cum  Italia  de  atunci  nu  putea  produce  decît  un  astfel  de  Principe,  problema  pusă 
de  Michiavelli  rămase  fără  deslegare  posibilă. 

Cei  ce  l-au  cunoscut  pe  Ştefan  cel  Mare,  au  văzut  şi  admirat  în  el  pe  Principele 
care  a  întrunit  toate  însuşirile  necesare  unui  domnitor  ideal.  I.  Ursu,  în  cartea  sa 


Articole  clin  Presa  Legionară 


338 


„Ştefan  cel  Mare”,  citează  rîndurile  lui  Miechovita,  din  care  personalitatea  marelui 
Domn  ni  se  înfăţişează  în  deplina  ei  strălucire:  „O!  Bărbat  glorios  şi  victorios;  care 
ai  biruit  pe  toţi  regii  vecini.  O!  om  fericit,  căruia  soarta  i-a  hărăzit  cu  multă 
dărnicie  toate  darurile.  Căci  pe  cînd  natura  a  dat  altora  calităţi  numai  în  parte  si 
anume  unora  prudenţă  impreunată  cu  şiretenie,  altora  virtuţi  eroice  şi  spirit  de 
dreptate,  altora  biruinţă  contra  duşmanului,  numai  ţie  ţi  le-a  hărăzit  la  un  loc  pe 
toate.  Tu  eşti  drept,  prevăzător,  isteţ,  biruitor  contra  tuturor  duşmanilor.  Nu  în 
zadar  eşti  socotit  printre  eroii  secolului  nostru”. 

Arta  guvernării  nu  se  poate  întemeia,  cum  credea  Machiavelli,  numai  pe  calcul,  ci 
ea  cere  o  adîncă  înţelegere  a  sufletului  omenesc,  un  acord  perfect  de  simţire  între 
conducător  şi  mulţime.  Mulţimea  nu  e  nici  bună  nici  rea;  conducătorul  o  poate  face 
bună,  dacă  el  însuşi  este  într’adevăr  bun.  El  o  poate  face  capabilă  de  orice  jertfă 
pentru  apărarea  patriei,  a  credinţei,  a  moralei,  pentru  înfăptuirea  unei  culturi  înalte, 
dacă  el  însuşi  e  însufleţit  de  acest  spirit  de  jertfă. 

Frederic  al  II-lea  al  Prusiei,  şi  el  numit  de  posteritate  „cel  Mare”,  a  scris  înainte  de 
urcarea  pe  tron  un  „Anti-M achiavelli ” ;  Ştefan  cel  Mare  a  dovedit  prin  guvernarea  sa, 
că  teoria  lui  Machiavelli  are  nevoie  de  o  nouă  analiză  şi  de  o  rectificare  în  unele 
puncte  esenţiale. 


III 


Utilitatea  practică  a  unor  astfel  de  studii  nu  poate  fi  tăgăduită.  în  Statele  moderne, 
problemele  ce  se  pun  conducătorilor  politici  sunt  atît  de  complicate  şi  dificile,  incit 
numai  oameni  politici  geniali  le-ar  putea  rezolvi  fără  pregătire  teoretică.  Cunoaşterea 
teoriei,  nu  numai  că  poate  împiedica  greşeli,  dar  ea  înlesneşte  acţiuni  cu  efecte 
previzibile,  adică  aplicarea  de  mijloace  tehnice  raţionale. 

Politica  empiristă  degenerează  cu  necesitate  în  politicianism  deoarece  nici  nu 
poate  desprinde  cu  claritate  scopul  principal  al  acţiunii  politice,  nici  nu  cunoaşte 
toate  posibilităţile  tehnice  pentru  a  asigura  rezultatul  dorit.  E  adevărat  că  în  anumite 
timpuri  şi  împrejurări,  vrednicia  oamenilor  a  fost  suficientă  în  domeniul  acţiunii 
politice,  dar  lipsa  unei  pregătiri  teoretice  şi  tehnice  a  conducătorilor  politici  schimbă 
toată  istoria  unui  popor,  cînd  timpul  şi  împrejurările  iau  altă  înfăţişare.  într’un  Stat 
modern,  clasă  conducătoare  trebue  să  primească  o  educaţie  politică  desăvîrşită. 
Genii  nu  se  pot  creia  prin  educaţie,  dar  oameni  vrednici,  cinstiţi,  harnici,  împlinindu- 
şi  cu  sfinţenie  datoriile  către  patrie  şi  neam  —  astfel  de  caractere  se  pot  forma  prin 
educaţie,  dîndu-li-se  în  acelas  timp  şi  o  temeinică  pregătire  teoretică  şi  tehnică  în 
domeniul  activităţii  politice. 

Progresul  sociologiei  depinde  de  stabilirea  unei  legături  strînse  a  teoriei  sociale  cu 
practica,  ca  experienţa,  prin  elaborarea  continuă  a  unei  tehnice  servind  artei  sociale. 
Auguste  Compte  a  cerut  separaţiunea  teoriei  de  practică,  ceea  ce  nu  însemnează  însă 
înstrăinarea  ştiinţei  de  artă.  Afirmaţia  că  politica  practică  se  învaţă  prin  istorie  îşi 
dobîndeşte  adevărata  semnificaţie  şi  importanţă,  dacă  între  istorie  şi  politică  se 
aşează  ştiinţa  politică,  teoria  întemeiată  pe  experienţa  istorică.  Dealtminteri,  se  poate 
spune  cu  aceeaş  dreptate  că  popoarele  şi  oamenii  politici  nu  învaţă  nimic  din  istorie. 


Nicolae  Niţă 


339 


ELITA  “ASCETICĂ”  ">l 

I. 


de  Traian  BRĂILEANU 


O  sută  optsprezece  ani  (264-146  î.  d.  Hr.)  ţinură  luptele  între  Romani  şi 
Cartaginieni  pentru  stăpînirea  Mării  Mediterane.  încă  aproape  două  secole  de 
războaie  şi  Imperiul  roman  îşi  atinse  hotarele  cele  mai  largi  sub  domnia  împăratului 
Traian.  După  moartea  lui  Traian  (117  d.  Hr.)  începe  slăbirea  împărăţiei.  Sfîrşitul  este 
fărâmiţarea  teritoriului  în  nenumărate  domnii. 

După  căderea  Romei,  Bizanţul  încearcă  a  restabili  unitatea  imperiului,  dar  după  o 
scurtă  fază  de  renaştere  Apusul  e  smuls  iarăşi  de  sub  stăpînirea  imperială  şi  intră  în 
faza  de  zămislire  a  nouilor  „naţiuni  europene".  Bizanţul,  sprijinit  pe  omogenitatea, 
biologică  şi  mai  ales  spirituală,  a  lumii  eline,  rezistă  încă  lungă  vreme  asalturilor 
nomazilor  asiatici  treziţi  de  fanatismul  unei  noui  religii  care  le  făgăduia  stăpînirea 
lumii,  biruinţa  asupra  tuturor  necredincioşilor. 


Această  luptă  uriaşă  ce  se  desfăşură  între  Cruce  şi  Semilună  impinse  şi  Apusul  la 
unire  subt  conducerea  spirituală  a  Papei  şi  cea  politică  militară  a  împăratului,  a 
noului  domn  ieşit  din  rîndurile  principilor  întemeietori  ai  domniilor  feodale. 


Prin  Papalitate,  Roma  încearcă  să-şi  dobîndească  şi  să-şi  menţie  dominaţiunea,  cel 
puţin  spirituală,  asupra  Apusului.  Dar  atît  unitatea  imperiului  politic,  cit  şi  unitatea 
spirituală-religioasă,  e  neîntrerupt  ameninţată  de  tendinţele  de  emancipare  ale 
nouilor  naţiuni.  Franţa,  Spania,  Anglia  se  constituiesc  ca  State,  Regate  naţionale,  ca 
unităţi  politice  ieşite  din  închegarea  substratului  etnic  omogen  în  comunităţi 
adaptate  la  noua  constelaţie  „istorică".  Şi  haosul  politic  în  ţările  germane  începe  să  se 
limpezească  prin  aşezarea  mai  temeinică  a  diferitelor  „dinastii",  iar  Reforma  trezi 
conştiinţa  de  sine  a  unei  Germanii  opusă  lumii  latine,  catolice.  Protestantismul  a  fost 
scînteia,  care  a  aprins  conştiinţa  naţională  germană. 


Italia  ea  însăşi  rămîne  fărâmiţată  politiceşte  şi  Germanii,  Spaniolii,  Francezii 
rîvnesc  să  o  cucerească.  A  fost  poate  un  noroc  pentru  Italia  că  n’avea,  pe  acele 
timpuri,  o  organizaţie  politică  centralizată.  Micile  State  italiene,  printr’o  politică 
abilă,  printr’o  diplomaţie  subtilă,  exploatînd  cu  îndemînare  rivalitatea  puternicilor 
duşmani,  reuşiră  să  scape  de  robie  politică. 


Dar  în  epoca  Renaşterii,  cînd  Machiaveli  deplîngea  starea  de  decadenţă  politică  a 
Italiei,  cultura  italiană  cuceri  Europa. 

Abia  în  secolul  al  17-lea  începe  emanciparea  culturală  a  celorlalte  naţiuni  europene 
de  supt  egemonia  spirituală  a  Italiei  iar  sec.  XVIII  văzu  înălţarea  Franţei  la  locul  de 
conducere  a  politicei  şi  civilizaţiei  europene. 


191  -  Revista  "însemnări  Sociologice",  Cernăuţi.  Director:  Traian  Brăileanu.  Anul  I,  Nr.  6, 
Septembrie  1935. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


340 


Descoperirea  continentului  american  şi  a  drumului  spre  Indii  puse  însă  politicei 
europene  probleme  cari  schimbară  cu  desăvîrşire  direcţia  şi  constelaţia  forţelor  în 
acţiune.  Adevărat  este  că  principii  europeni  continuă  a  se  război  întreolaltă  şi  a 
modifica  hotarele  Statelor,  dar  fixarea  hotarelor  începe  a  se  sustrage  tot  mai  mult 
voinţei  principilor  şi  diplomaţilor:  substratul  etnic,  „naţiunea“,  se  impune  ca  forţă 
reală  în  tragerea  hotarelor  politice  cu  mult  înainte  de  enunţarea  teoretică  a 
„principiului  naţional4'. 


Luptele  pentru  egemonia  în  Europa,  pentru  crearea  unui  „imperiu  european"  după 
tipul  roman,  nu  dau  niciun  rezultat.  Nici  Spania,  nici  Franţa,  nici  Germania  nu 
reuşesc  să  „cucerească  Europa”.  Aceste  lupte  înăuntrul  Europei  îşi  iau  sfîrşitul  cu 
detronarea  lui  Napoleon  şi  restabilirea  vechilor  hotare  ale  Franţei.  Războaele  cari 
urmează  nu  fac  decît  să  limpezească  tot  mai  mult  situaţia,  lichidind  imperiile 
continentale  europene:  Turcia,  Austria,  Germania  şi  Rusia.  Naţiunile  europene 
cucerite  în  cursul  războaelor  europene  de  Statele  imperialiste  şi  cari  nu  mai  puteau  fi 
exploatate  ca  nişte  ”colonii“,  îşi  dobîndiră  libertatea  politică. 

Statele  europene  devin  State  naţionale. 

în  această  situaţie  războae  de  cucerire  în  Europa  nu  mai  au  nici  un  rost. 
într’ adevăr,  odată  ce  fiecare  naţiune  a  devenit  liberă  şi  se  poate  cîrmui  după  bunul  ei 
plac  pe  teritoriul  ei  şi  cînd  prin  tratate  de  comerţ  şi  instituirea  unui  „drept 
internaţional  toate  conflictele  se  pot  înlătura  pe  cale  pacinică,  ce  înţeles  ar  mai  avea 
războaele?  Un  războiu  în  Europa  nu  aduce  învingătorului  niciun  folos,  nici  material 
nici  moral.  La  această  concluzie  trebuie  să  ajungă  oricine  cunoaşte  sistemul  de 
alianţe  al  Statelor  europene,  technica  războiului  modern  şi  organizarea  aparatului 
administrativ.  Teoreticienii  au  ajuns  la  această  concluzie  şi  au  propus,  în  mod  logic,  o 
„federaţie  paneuropeană”,  care  să  asigure  în  Europa  „pacea  eternă”. 

Aceşti  teoreticieni  fac  însă  o  mică  greşeală  de  calcul.  Federaţia  europeană  ar  fi 
posibilă,  dacă  istmul  de  Suez  şi  strîmtoarea  dela  Gibraltar  ar  fi  hotarele  lumii,  cum 
au  fost  pe  vremea  Romanilor.  Dacă  Europa  politică  ar  fi  un  sistem  închis,  pacea 
eternă  ar  fi  realizabilă  şi  probabil  de  mult  realizată. 

Dar  prin  descoperirea  Americei  şi  a  drumului  spre  Indii,  istoria  Europei  ia  o  nouă 
înfăţişare.  Ceea  ce  fusese  pe  vremuri  Marea  Mediterană  pentru  lumea  antică,  este 
acuma,  pentru  Europa  creştină,  Oceanul  Atlantic.  Locul  Fenicienilor,  Grecilor, 
Romanilor,  îl  iau  acuma  Spaniolii,  Portughezii,  Olandezii,  Francezii,  Englezii.  Intrăm 
într’o  epocă  de  roire  a  coloniilor  europene  in  basinul  atlantic  şi  totodată  lupta  pentru 
stăpînirea  acestui  basin  şi  a  noului  „orbis  terrarum".  Peripeţiile  acestor  lupte 
formează  obiectul  istoriei  moderne.  Ele  se  sfîrşesc  prin  instituirea  egemoniei 
necontestate  a  Englezilor,  cari,  în  basinul  atlantic,  iau  locul  ce-1  avuseseră  în 
antichitate  în  basinul  mediteran  Romanii. 


Războaele  şi  rivalităţile  între  principii  europeni  pentru  lărgirea  dominaţiunii  lor 
continentale,  imperialismul  suedez,  tendinţele  Rusiei  de  a  ajunge  la 
Constantinopole,  toate  aceste  zbuciumări  şi  conflicte  îşi  pierd  importanţa  faţă  de 


Nicolae  Niţă 


341 


marile  lupte  ce  se  dau  între  Spania  şi  Anglia,  Anglia  şi  Franţa,  Anglia,  Franţa  şi 
Germania  pentru  stăpînirea  lumii.  Apariţia  Japoniei  în  arena  politicei  mondiale, 
deschise  şi  problema  egemoniei  in  Oceanul  Pacific. 

Războaele  între  Statele  europene  îşi  dobîndesc  o  nouă  semnificaţie  în  noua  fază  a 
politicei  internaţionale.  între  marile  naţiuni  europene  imperialiste:  Anglia,  Franţa, 
Germania,  conflicte  nu  mai  pot  izbucni  pentru  rectificarea  de  frontiere  in  Europa,  ci 
numai  pentru  împărţirea  coloniilor.  Luptele  se  dau  pentru  slăbirea  puterii  de 
expansiune  colonială  a  duşmanului,  deci  pentru  apărarea  şi  asigurarea  coloniilor 
proprii.  Subt  acest  aspect  un  războiu  european  e  totdeauna  posibil,  dacă  intre 
imperiile  coloniale  nu  se  înfăptueşte  un  acord  asupra  împărţirii  coloniilor,  sau  dacă 
se  ivesc  noui  competiţiuni  pentru  dobîndirea  de  colonii.  Din  acest  punct  de  vedere 
excluderea  Germaniei  dela  posesiunile  coloniale  cuprinde  o  permanentă  primejdie 
de  războiu,  iar  acuma  în  urmă  tendinţa  Italiei  de  a  cuceri  Abisinia  ameninţă  Europa 
cu  o  nouă  zguduire  a  aşezărilor  politice. 

Cum  se  explică  această  nouă  criză  politică  europeană?  Cum  se  explică 
imperialismul  italian ?  Cari  sunt  perspectivele  acestei  întreprinderi  războinice  a 
Romei ? 

La  marile  prefaceri  ale  lumii  prin  roirea  coloniilor  europene  (spaniole,  portugheze, 
franceze,  olandeze,  engleze,  germane)  în  basinul  atlantic  şi  prin  cucerirea  Indiilor, 
Roma  n’a  putut  lua  parte.  Italienii  işi  dobîndiră  unitatea  abia  intre  1859-1870  şi  abia 
Mussolini  înfăptui  Statul  naţional  italian  cu  tendinţe  imperialiste,  avînd  pretenţia  de 
a  restabili,  in  basinul  mediteran,  puterea  şi  prestigiul  Romei. 

Acest  început  de  imperialism  colonial  italian  nu  poate  fi  cumpenit  în  toate 
urmările  sale  pentru  politica  internaţională.  Dacă  Mussolini  va  reuşi  să  cucerească 
Etiopia  şi  să  asigure  Italiei  această  posesiune  printr’o  colonizare  sistematică,  tip 
roman,  constelaţia  forţelor  politice  europene  se  va  schimba  foarte  mult. 

Ştim  doar  că  Anglia,  în  năzuinţa  de  a-şi  asigura  egemonia  în  basinul  atlantic,  a 
căutat  să  zădărnicească  orice  încercare  de  imperialism  maritim  în  Mediterană. 
Ocupînd  în  1707  Gibraltarul  şi  in  1800  insula  Malta,  Englezii  au  ţinut  în  frîu  toate 
forţele  ce  s’ar  fi  putut  organiza  în  Mediterană  şi  s’ar  fi  putut  îndrepta  apoi,  ieşind  în 
Ocean,  împotriva  lor. 


Lupta  dela  Trafalgar,  în  1805,  opri  imperialismul  colonial  francez  în  basinul 
mediteran,  şi  puterea  Franţei  se  măcină  in  războaie  continentale  alimentate  în  mod 
abil  de  Anglia  pentru  a  înpiedica  expansiunea  colonială  a  Franţei. 

Cînd  în  1869  se  deschise  canalul  de  Suez,  Anglia  făcu  cele  mai  mari  sforţări  să 
pună  stăpînire  pe  această  cheie  a  drumului  spre  Indii  şi  pe  toate  ţările  cari 
împrejmuesc  drumul  dela  Suez  spre  Indii,  ca  nu  cumva  vreo  altă  naţiune  să  poată 
primejdui  dominaţiunea  engleză  închizînd  la  un  moment  dat  acest  drum. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


342 


E  natural  şi  logic  deci  că  imperialismul  colonial  italian  se  izbeşte  de  cea  mai 
energică  rezistenţă  a  Angliei,  care  va  căuta  să  zădărnicească  cu  orice  preţ  cucerirea 
Etiopiei  şi  colonizarea  ei  cu  Italieni. 


Vom  avea  un  războiu  în  toată  forma  între  Italia  şi  Anglia?  E  greu  de  răspuns.  Dacă 
n’ar  exista  avioane,  răspunsul  ar  fi  lesne  de  dat:  Anglia  ar  căuta  să  pregătească  lui 
Mussolini  soarta  lui  Napoleon.  Dar  aşa  cum  stau  lucrurile  azi,  e  mai  probabil  că 
Anglia  va  sprijini  în  tot  chipul  pe  Abisinieni,  deoarece  după  slăbirea  armatei  italiene, 
chiar  victorioase,  Anglia  poate  spera  să  modereze  aspiraţiunile  Italienilor  şi  să 
Oprească  o  colonizare  italiană  a  Etiopiei,  deci  formarea  unei  provincii  italiene 
puternice  lingă  drumul  spre  Indii  şi  încercuirea.  Egipetului  prin  două  mari  colonii 
italiene  (Libia  şi  Etiopia). 

Dacă  însă  un  conflict  armat  ar  izbucni  pe  faţă  între  Anglia  şi  Italia,  primejdia  unei 
noui  conflagraţii  europene  cu  greu  s’ar  putea  înlătura,  mai  ales  dacă  Anglia  n’ar 
izbuti  să-i  înfrîngă  repede  pe  Italieni. 


II. 

Conflictul  anglo-italian  ne  interesează  nu  numai  din  punct  de  vedere  istoric.  în 
politica  internaţională  de  azi  toate  naţiunile  sunt  prinse  în  sistemele  de  alianţă  şi 
trebuie  să  urmărească  cu  încordare  oscilaţiile  echilibrului  forţelor  politice.  Adevărat 
este  că  lupta  între  marile  naţiuni  pentru  stăpînirea  lumii  n’ar  trebui  să  ne  emoţioneze 
prea  tare.  Noi  n’avem  aspiraţiuni  coloniale  şi  la  împărţirea  coloniilor  nu  vom  lua 
parte  şi  nici  n’am  fi  întrebaţi  prea  mult. 

Dar  în  luptele  ce  se  pregătesc  între  marile  naţiuni,  fiecare  din  ele  caută  să  aibă  de 
partea  lor  cit  mai  multe  naţiuni  mici.  Şi  cum  între  naţiunile  mici  există  rivalităţi  şi 
duşmănii,  acestea  le  mină  să  între  în  sistemele  de  alianţă  pentru  a-şi  potoli  setea  de 
„revanşă“  în  cazul  unei  conflagraţii  generale.  Romînia  lărgindu-şi  în  ultimul  războiu 
hatarele,  e  pîndită  de  vecinii  săi  şi  e  nevoită  să-şi  caute  aliaţi  antirevizionişti.  în  cazul 
unui  războiu  între  marile  puteri  Romînia  se  va  găsi  în  mod  necesar  în  tabăra  acelora 
cari  sunt  în  stare  să  o  sprijine  în  apărarea  hotarelor  ei  actuale  cum,  pe  de  altă  parte, 
duşmanii  ei  se  vor  găsi  în  tabăra  revizionistă,  a  acelora  cari  le  promit  recucerirea 
teritoriilor  pierdute. 

între  Statele  mici  europene  continuă  deci  vechea  politică  continentală,  lupta 
pentru  modificarea  graniţelor,  iar  aceste  tendinţe  sunt  exploatate  de  Marile  puteri 
pentru  a-şi  Spori  puterile  în  vederea  luptelor  ce  se  vor  da  pentru  stăpînirea  lumii,  a 
coloniilor  africane  şi  asiatice.  Soarta  micilor  naţiuni  pare  deci  legată  în  mod 
indisolubil  de  cea  a  naţiunilor  mari,  imperialiste.  Naţiunile  mici  iau  parte  la  izbînda 
şi  înfrîngerea  marilor  lor  aliaţi,  fără  a  beneficia  însă  de  izbîndă  decît  prin  păstrarea 
independenţei  dar  plătind  din  plin  în  caz  de  înfrîngere.  Adică,  pentru  naţiunile  mici 
nu  poate  rezulta  dintr’un  războiu  victorios  nicicînd  un  folos  material,  economic,  ci 
numai  un  folos  ideal:  păstrarea  libertăţii  politice.  E  suficient,  vor  zice  idealiştii;  e 
prea  puţin,  vor  răspunde  realiştii.  Mai  ales  marii  aliaţi  năzuesc  a  schimba  prietenia 
politică  în  dependenţă,  în  vasalitate,  prin  crearea  unei  stări  de  dependenţă 


Nicolae  Niţă 


343 


economică  a  micilor  lor  aliaţi,  aceştia  devenind  cu  vremea  un  fel  de  colonii.  E 
adevărat  că  micile  State  au  posibilitatea  să-şi  păstreze  mină  liberă  printr’o  politică 
„machiavelică",  aşa  cum  pe  vremuri  Ştefan  cel  Mare  ştiu  să  menţină  libertatea 
Moldovei  prin  geniala  sa  diplomaţie.  Dar  în  timpurile  de  azi  rezolvarea  acestei 
probleme  e  cu  mult  mai  dificilă.  Vom  încerca  să  o  analizăm  aci  şi  să  găsim  deslegarea 
ei  teoretică.  Dacă  vom  reuşi,  ar  rămînea  numai  ca  oamenii  politici  practici  să  aplice 
teoria  noastră  pentru  a  asigura  Romîniei  o  desvoltare  normală  şi  un  progres 
neîntrerupt  spre  culmile  civilizaţiei  şi  culturii... 

III. 

Nu  vrem  să  construim  o  utopie,  nici  să  arătăm  care  ar  fi  cea  mai  ideală  constituţie 
în  general.  Punctul  nostru  de  plecare  este  realitatea  politică,  aşa  cum  a  rezultat  din 
evoluţia  istorică  a  neamului  romînesc. 


Presupunem  că  toţi  oamenii  politici  din  Romînia  au  aceeaş  ţintă:  păstrarea 
libertăţii  naţionale.  Situaţia  internă  şi  constelaţia  internaţională  este  de  aşa  fel,  incit 
ni  se  pare  exlus  ca  Romînia  să  urmărească  o  politică  imperialistă,  de  cucerire  de  noui 
teritorii.  Statul  naţional  romîn  şi-a  atins  hotarele  naturale,  iar  teritoriul  ocupat  şi 
stăpînit  de  naţiunea  romînă  e  îndestulător,  din  toate  punctele  de  vedere,  în  raport  cu 
numărul  populaţiei.  în  comparaţie  cu  alte  State  putem  chiar  afirma  că  ţara  noastră  ar 
putea  hrăni  un  număr  îndoit  de  locuitori,  fără  să  poată  fi  numită  suprapopulată. 
Vechiul  Regat  al  Italiei  avea  în  1918,  287.000  Km2  şi  36,7  milioane  locuitori, 
Romînia  de  azi  are  291.000  Km2  şi  18  milioane  locuitori,  Belgia  30.000  Km 2  şi  7,6 
milioane  locuitori.  Se’nţelege  că  fenomenul  suprapopulaţiei,  cu  toate  efectele  sale,  nu 
depinde  numai  de  densitatea  populaţiei,  de  raportul  între  întinderea  ţării  şi  numărul 
locuitorilor,  ci  şi  de  bogăţia  ţării  şi  de  organizarea  muncii,  de  producţie,  Dar,  oricum 
ar  fi,  Romînia  nu  poate  fi  pusă  între  ţările  suprapopulate,  deci  ea  n’are  nevoie  de  noui 
teritorii  pentru  emigranţi,  nici  de  colonii  cari  să  complecteze  lipsurile  propriei  ţări. 
Romînia  e  o  ţară  bogată  şi  fericită,  aşa  afirmă  toată  lumea  şi  aşa  putem  spune  şi  noi 
Romînii  cu  conştiinţă  curată. 

De  aici  ar  rezulta  că  libertatea  politică  a  Romîniei  se  poate  întemeia  pe  o  autarchie 
economică  aproape  absolută.  De  unde  atunci  plîngerile  că  suntem  robiţi  străinătăţii, 
de  unde  aceste  împrumuturi  externe  cari  apasă  bugetul  ţării,  de  unde  mizeria  in 
înzestrarea  armatei,  de  unde  acel  zbucium  al  vieţii  politice,  acele  lupte  între  partide 
şi,  mai  ales,  de  unde  primejdia  unei  dominaţiuni  străine,  a  dictaturii  iudaice 
comuniste? 


Dar  să  luăm  alt  exemplu.  Marea  naţiune  franceză  dispune  în  Europa  de  un 
teritoriu  de  550.000  Km2  pentru  40  milioane  de  locuitori  şi  mai  are  colonii  cu  o 
întindere  totală  de  12.070.000  Km2  cu  53.700.000  locuitori  cari  sporesc  puterea 
economică  şi  militară  a  Franţei1^2.  Şi  nu  se  vorbeşte  oare  de  primejdia  bolşevizării  a 
Franţei,  de  primejdia  iudaizării  ei? 


192 


-  Datele  statistice  sunt  luate  din  :  Arthur  Dix,  Politische  Geograghie,  Munchen  u.  Berlin  1922. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


344 


Şi  mai  întrebăm:  de  unde  a  izvorît  imperialismul  roman  şi  cel  francez,  cînd  e 
evident  că  nu  suprapopulaţia  (fie  prin  excesul  naşterilor  sau  prin  sărăcia  ţării)  poate 
fi  cauza  acestor  imperialisme?  De  unde  mizeria  la  noi  (dificultăţile  întreţinerii 
aparatului  administrativ,  a  armatei  etc.),  cînd  doar  ţara  noastră  e  atît  de  bogată  şi  de 
mare  (în  comparaţie  cu  numărul  locuitorilor)? 

Răul  a  fost  descoperit  de  mult:  corupţia! 

Politicienii  „fură“,  funcţionarii  „fură“,  toată  lumea  „fură“.  De  aici  ar  urma  că,  dacă 
nu  s’ar  fura,  toate  lucrurile  ar  merge  bine.  Remediul:  hoţii  la  puşcărie;  muncă,  cinste, 
legalitate  ş.a.m.d.  Şi,  pe  de  altă  parte,  se  afirmă  că  toate  relele  vin  dela  jidani,  cind  in 
realitate  jidanii,  totdeauna  şi  pretutindeni,  vin  ca  corbii  atraşi  de  duhoarea 
cadavrului.  Corupţia  politică  i-a  atras  la  noi,  i-a  hrănit  şi  i-a  făcut  puternici.  Lupta 
împotriva  lor  nu  poate  avea  sorţi  de  izbîndă,  decît  prin  stîrpirea  corupţiei 
politicianiste.  Iar  politicianii  nu  pot  stîrpi  corupţia  fără  să  se  stîrpească  pe  ei  înşişi ... 

De  aci  dificultatea  problemei. 


IV. 

Un  Stat  este  condus  de  o  elită  politică,  pe  care  vom  numi-o  clasă  politică.  Clasa 
politică  se  compune  din  oameni  cari  prin  însuşirile  lor  se  ridică  la  conducerea 
Statului  şi  sunt  în  stare  să  se  menţină  la  conducere.  Ei  trebuie  să-şi  dobîndească 
prestigiul  de  conducători  politici.  Acest  prestigiu  se  întemeiază  pe  puterea  lor. 
Termenul  de  putere  trebuie  înţeles  însă  în  raportare  la  funcţiunea  politică.  Oamenii 
aparţinînd  clasei  politice  trebuie  să  fie  viteji  în  războiu,  energici,  bogaţi,  trebuie  să  fie 
domni,  ca  să  ştie  a  porunci  etc.  Nu  putem  expune  aci  pe  larg  geneza  şi  caracterul 
diferitelor  clase  politice,  la  diferitele  popoare  şi  în  diferite  timpuri.  Sunt  clase  politice 
a  căror  geneză  a  fost  cucerirea,  altele  iarăşi  s’au  selecţionat  prin  organizarea  apărării 
unei  comunităţi  omogene  din  punct  de  vedere  etnic. 

Dar  oricare  ar  fi  geneza  unei  clase  politice,  cert  este  că  ea  reclamă  independenţă 
economică.  Din  punct  de  vedere  economic  clasa  politică  e  improductivă,  e 
„parazitară4'.  în  lupta  burgheziei  împotriva  nobilimii  ereditare  acest  termen  deveni  o 
formulă  de  luptă  pentru  a  distruge  prestigiul  aristocraţiei.  Dar  burghezia,  devenind 
clasă  politică  şi  ocupînd  posturile  de  conducere  politică,  deveni  şi  ea  „parazitară",  iar 
„proletarii"  se  folosiră  de  aceea  formulă  pentru  a  organiza  revoluţia  împotriva 
burgheziei.  Instituirea  „dictaturii  proletariatului"  în  Rusia  nu  schimbă  întru  nimic 
acest  caracter  esenţial  al  nouei  clase  politice:  şi  domnii  proletari  deveniră  parazitari 
şi  trăesc  din  munca  burghezilor  deposedaţi. 

Ori,  din  necesitatea  independenţei  economice  a  clasei  politice,  nu  rezultă  că 
această  clasă  poate  exploata  fără  îngrădire  munca  mulţimii  guvernate. 

Platon,  de  pildă,  vede  şi  admite  necesitatea  independenţei  economice  a  clasei 
politice,  arătînd  că  ostaşii  şi  conducătorii  Statului  trebuie  să  fie  întreţinuţi  din  munca 


Nicolae  Niţă 


345 


mulţimii.  Dar  el  cere  în  schimb  ca  clasa  politică  să  fie  astfel  educată  ca  să  renunţe  la 
lux  şi  să  se  dedice  cu  totul  politicei,  adică  apărării  Statului  în  afară  şi  organizării  sale 
lăuntrice.  în  practică  această  limitare  şi  reglementare  a  vieţii  clasei  politice  se  izbeşle 
însă  de  mari  piedici.  Realitatea  nu  îngădue  aplicarea  mijloacelor  ce  le  propune 
Platon,  adică  desfiinţarea  familiei  şi  educarea  copiilor  de  către  organele  Statului. 

Orice  clasă  politică  e  dispusă  să  abuzeze  de  dreptul  ce  i-1  dă  funcţiunea  ei,  de  a  trăi 
din  munca  mulţimii.  Această  pornire  naturală  e  întinată  însă  1)  de  teama  de  revoltă  a 
guvernaţilor,  2)  de  necesitatea  de  a  se  folosi  de  serviciile  mulţimii  în  caz  de  primejdie 
externă. 

Să  luăm  exemple  din  istoria  noastră.  Cînd  vechea  noastră  clasă  politică,  boerii, 
aveau  nevoie  de  ţărani  pentru  a  purta  războiu,  exploatarea  ţăranilor  trebuia  să  se 
menţină  în  limite  destul  de  înguste.  Tovărăşia  de  arme  excludea  împilarea,  Dar  cînd 
boerii  începură  să  poarte  războae  cu  lefegii,  cu  mercenari,  ţărănimea  ajunse  în  cea 
mai  neagră  robie, 

Armata  naţională  deci  nu  îngăduia  clasei  politice  exploatarea  nelimitată  a 
mulţimii  guvernate.  Armata  naţională  împinge  cu  necesitate  la  democraţie,  la 
egalitate  de  drepturi  politice  şi  la  înlăturarea  privilegiilor  clasei  politice, 

Ori,  democraţia  şi  instituţiile  democratice  limitează,  ce-i  drept,  exploatarea 
mulţimii,  dar  nu  astimpără  pretenţiile  clasei  politice,  setea  ei  de  avere  şi  lux.  De  aci 
urmează  că,  în  democraţii,  clasele  politice  caută  alte  căi  de  îmbogăţire. 

Calea  cea  naturală  şi  urmată  de  clasele  politice  puternice  şi  energice  este  cea  a 
cuceririlor.  Tipul  clasic  al  unei  astfel  de  clase  politice  îl  găsim,  în  antichitate,  în 
Republica  Romană,  în  timpurile  noui  mai  întîiu  în  Anglia,  apoi  în  Franţa  (după 
revoluţie)  şi  în  Germania  subt  Wilhelm  al  II-lea.  Revoluţia  franceză  se  explică  din 
faptul  că  clasa  guvernată  nu  mai  putea  satisface  trebuinţele  de  lux  ale  clasei  politice, 
iar  această  clasă  era  prea  slăbită  pentru  a-şi  menţinea  situaţia.  Crearea  armatei 
naţionale,  deci  democratizarea,  îi  impuse  burgheziei  franceze  o  politică  imperialistă, 
în  Rusia  clasa  politică  feodală  se  menţinu  lungă  vreme,  pînă  ce  înarmarea  masselor 
ţărăneşti  în  ultimele  războae  (cel  japonez  şi  cel  mondial)  provocă  revoluţia.  După 
revoluţie  Rusia  se  întoarce  la  feodalitate,  la  constituirea  unei  clase  politice 
privilegiate  care  exploatează  în  mod  nelimitat  mulţimea.  Cîtă  vreme  se  va  menţinea 
această  stare  de  lucruri,  clasa  politică  rusească  n’are  nevoie  de  cuceriri  şi  nici  nu 
poate  trec:  la  o  politică  imperialistă  fără  a-şi  primejdui  situaţia. 

Cea  mai  grea  problemă  de  organizare  politică  se  iveşte  însă  cînd  un  Stat  e  nevoit  să 
întreţină  o  armată  naţională  puternică  în  faţa  primejdiilor  externe  şi,  în  acelaş  timp, 
nu  poate  trece  la  o  politică  imperialistă. 


Acesta  e  cazul  Statului  nostru  şi  despre  el  vrem  să  vorbim. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


346 


V. 

Evoluţia  spre  democraţie  în  Statul  nostru  a  restrâns  tot  mai  mult  pentru  clasa 
politică  posibilităţile  de  exploatare  directă  a  mulţimii.  Ţăranii  devenind  ostaşi  au 
dobîndit  drepturi  politice,  au  fost  împroprietăriţi,  iar  pentru  întreţinerea  clasei 
politice  există  un  singur  mijloc:  bugetul. 


în  jurul  acestui  izvor  de  îmbogăţire  începură  luptele  politice,  cari,  prin  adoptarea 
sistemului  parlamentar  şi  a  selecţiunii  conducătorilor  politici  prin  votul  universal, 
degenerară  în  mod  necesar  în  lupte  de  facţiuni,  deschizînd  drum  larg  şi  neîngrădit 
demagogiei. 

Anarhizarea  completă  a  vieţii  politice  a  fost  stăvilită  într’o  anumită  măsură  prin 
formarea  de  partide,  de  cluburi  politice,  şi  prin  organizarea  unei  birocraţii  legitimate 
prin  certificate  de  şcoală. 

Dar  trebuinţele  de  lux  ale  clasei  politice,  îngroşate  neîntrerupt  prin  oameni  noi, 
prin  demagogi  şi  agenţi  electorali,  întrec  cu  mult  posibilităţile  bugetare.  Oricit  s’ar 
strînge  şurubul  fiscal,  veniturile  realizate  nu  pot  satisface  trebuinţele  clasei  politice: 
locuinţe  moderne  şi  confortabile,  automobile,  mătăsuri  şi  parfumuri  pentru  doamne, 
zestre  de  milioane  pentru  fete,  plimbări  în  străinătate  etc.  Trebue  căutate  deci  alte 
izvoare  de  cîştig,  pe  lîngă  împărţirea  bugetului,  din  care  cel  puţin  o  parte  trebue  să 
servească  pentru  întreţinerea  armatei,  a  birocraţiei,  a  funcţionarilor  de  tot  felul.  E 
drept  că  prin  cumularea  de  funcţii,  prin  diferite  retribuţii  extraordinare  şi  urgente, 
prin  crearea  unor  case  autonome  etc.  se  pot  linişti  cele  mai  imperioase  nevoi  ale 
noilor  boeri  -  democraţi,  dar  aceste  sunt  numai  expediente.  Mai  rodnice  s’au  dovedit 
alte  întreprinderi  şi  organizaţii  de  exploatare  indirectă  a  mulţimii.  în  primul  rînd 
băncile,  apoi  societăţile  pe  acţii  de  tot  felul.  Tot  astfel  orice  „reformă  socială",  cum  a 
fost  împroprietărirea,  orice  administraţie  a  bunurilor  publice  (păduri,  moşii,  etc.) 
sporesc  cu  o  mare  cotă  veniturile  clasei  politice.  Toate  aceste  fenomene  pot  fi  prinse 
subt  noţiunea  generală  de  „corupţie". 

Urmările  corupţiei  sunt  lămurite:  instituţiile  publice  se  desorganizează  din  lipsă  de 
bani  şi  prin  fraude  continue  (directe  şi  deghizate),  armata  nu  poate  fi  înzestrată, 
funcţionarii  nu  primesc  lefurile  şi  caută  şi  ei  venituri  necinstite  etc.  Pe  de  altă  parte 
demagogii  săraci  sau  nu  destul  de  bogaţi  exploatează  starea  de  nemulţumire  şi 
mizerie  generală,  aţîţînd  mulţimea  la  revoltă  pentru  a  acapara  puterea  care  le 
deschide  uşile  spre  buget. 

Ori,  aceste  procese  sociale,  deşi  conţin  germenii  disoluţiei,  ar  putea  fi  oprite  prin 
atingerea  limitelor  de  exploatare  posibilă  şi  prin  organizarea  rezistenţei  mulţimii. 
Sunt  limite  trase  de  legile  economice,  dar  şi  juridice,  morale  şi  religioase  cari  nu  pot 
fi  depăşite  de  clasa  politică  fără  ca  ea  să-şi  pună  în  joc  existenţa  proprie.  Exploatarea 
neîngrădită  a  proprietarilor  agricoli  şi  urbani  prin  bănci  a  fost  stăvilită  de  rezistenţa 
pasivă  a  debitorilor  şi  legea  „conversiunii  datoriilor"  a  astupat  acest  izvor  de  venituri 
a  clasei  politice.  Primejdia  războiului  şi  necesitatea  înzestrării  armatei  a  împins  la 
îngrădirea  fraudelor  cu  furniturile  pentru  armată  (scandalul  Skoda).  In  sfîrşit 


Nicolae  Niţă 


347 


diferitele  scandaluri  ivite  în  ultimul  timp  (fraudele  dela  jandarmerie,  scandalul  cu 
devizele)  sunt  semne  că  multe  din  căile  descoperite  de  clasa  politică  pentru  a-şi 
complecta  şi  spori  veniturile  încep  să  devie  impracticabile. 


Dar  pornirile  clasei  politice  nu  pot  fi  oprite  nici  prin  justiţie,  nici  prin  predici 
morale  în  articole  de  ziare,  nici  chiar  prin  primejdia  externă,  cînd  această  clasă  a 
pierdut  simţul  de  responsabilitate  faţă  de  ţară  şi  faţă  de  judecata  istoriei.  Această 
stare  de  decadenţă  a  unei  clase  politice  începe  în  momentul  ce  ea  devine  venală  în 
relaţiile  ei  cu  străinătatea. 

Filip,  regele  Macedoniei,  a  caracterizat  starea  de  decadenţă  a  elitelor  politice 
democratice  prin  afirmaţia  că  un  măgar  încărcat  cu  aur  trece  peste  zidurile  cetăţii. 

Şi  dacă  Plutarh  în  biografia  lui  Demostene,  arată  că  şi  Pythia  începuse  să 
„filipizeze”,  nu  trebue  să  ne  mirăm  că  la  noi  o  serie  de  ziare  „sovietizează“. 

Ori  această  „filipizare“  generală  a  clasei  noastre  politice  constitue  cea  mai  grozavă 
primejdie  pentru  Neamul  Romînesc:  primejdia  pierderii  libertăţii  politice  şi 
instituirea  unei  dominaţiuni  străine. 

Facţiunile  politice  au  scos  bogăţiile  ţării  la  mezat,  pentru  a  deschide  clasei  politice 
noui  izvoare  de  cîştig.  Improprie  prin  funcţiunea  ei  de  a  exploata  ea  însaş  bogăţiile 
ţării,  de  a  crea  şi  organiza  ramurile  de  industrie  necesare  autarchiei  economice  a 
Ţării,  clasa  politică  romînească,  după  o  scurtă  şi  efemeră  rezistenţă  a  liberalismului- 
naţional,  a  cedat  măgarului  încărcat  cu  aur  care  a  trecut  peste  zidurile  cetăţii 
romîneşti.  Acest  măgar  a  fost  condus  de  samsarul  internaţional,  de  emisarul  tuturor 
ţărilor  industriale  imperialiste,  de  prevestitorul  tuturor  dezastrelor  economice  şi  al 
tuturor  umilinţelor  politice,  de  Ahasver,  jidovul  rătăcitor. 

între  mulţimea  guvernată  şi  clasa  politică  romînească  dornică  de  îmbogăţire,  de 
lux  şi  petreceri,  imitînd  traiul  claselor  politice  ale  marilor  Imperii  coloniale,  s’au 
aşezat  agenţii  corupţiei  internaţionale,  ademenind  la  orice  trădare,  la  orice  transacţie 
şi  frîngînd,  prin  presa  lor,  prin  literatura  lor,  prin  arta  lor  desfrînată,  şi  ultimele 
zvîcniri  de  rezistenţă  patriotică  a  clasei  politice. 

Din  slugi  ale  boierimii  franţuzite,  din  negustori  de  mărunţişuri  toleraţi  în  oraşele 
romîneşti,  din  modişti  mijlocitori  de  mici  afaceri  de  împrumut,  din  cămătari  ai 
satelor,  ei  s’au  ridicat  la  rangul  de  mari  bancheri,  de  mari  industriaşi,  în  sfîrşit  la 
rangul  de  arbitri  ai  vieţii  noastre  economice  şi  politice. 

Clasa  politică  romînească  deveni  o  simplă  anexă,  din  punct  de  vedere  economic 
parazitară  şi  bacşişară,  din  punct  de  vedere  politic  neputincioasă,  a  marei  finanţe 
jidoveşti  şi  a  clasei  politice  jidoveşti  internaţionale,  care  a  pus  deja  stăpînire  pe  Rusia 
şi  are  pretenţia  să  cucerească  toată  lumea  ... 


Articole  clin  Presa  Legionară 


348 


VI. 

Problema  este  deci,  de  a  înlătura  pentru  naţiunea  romînă  primejdia  instituirii  unei 
dominaţiuni  jidoveşti,  echivalentă  cu  o  stare  de  completă  robie  şi  iobăgire.  După 
experienţa  rusească  nu  ne  mai  putem  face  iluzii.  Dacă  revoluţia  comunistă  ar  reuşi  la 
noi,  clasa  politică  romînească  ar  fi  măcelărită  în  scurtă  vreme,  iar  ţăranii  ar  ajunge 
vite  de  muncă  pentru  noii  stăpînitori. 

Pe  de  altă  parte  trebue  să  notăm  că  teama  de  această  primejdie  nu  ajunge  pentru  a 
împinge  clasa  politică  romînească  actuală  la  măsuri  radicale  împotriva 
imperialismului  jidovesc,  ceea  ce  ar  cere  în  primul  rînd  înlăturarea  corupţiei, 
romînizarea  industriilor,  echilibrarea  bugetului  etc. 

Dimpotrivă  teama  de  revoluţia  comunistă  a  sporit  corupţia  şi  a  aţîţat  încă  mai  mult 
instinctele  primitive:  toţi  politicienii  adună  bani  pentru  a-şi  asigura  fuga  peste  hotare 
şi  un  traiu  liniştit  şi  îmbelşugat  în  străinătate.  împotriva  acestor  politicieni  corupţi  şi 
împotriva  imperialismului  jidovesc  manifestat  prin  pregătirea  revoluţiei  comuniste- 
jidoveşti,  finanţată  de  bancherii  jidani  din  toate  ţările,  s’a  ridicat  la  noi,  de  multă 
vreme,  reacţiunea  naţionalistă.  Nu  este  aci  locul  să  expunem  fazele  acestei  mişcări, 
programele  şi  metodele  de  luptă.  Asupra  acestor  chestiuni,  ziarele  dau  informaţii 
destul  de  lămurite.  Ceea  ce  trebue  să  notăm  pentru  faza  actuală  a  luptei  este  faptul  că 
din  clasa  politică  romînească  o  parte  însemnată  face  încercarea  să  se  emancipeze  de 
influenţa  finanţei  jidoveşti.  Partidul  d-lui  Vaida,  precum  şi  noul  partid  naţional- 
creştin  au  intrat  în  arena  luptelor  politice  cu  programe  antisemite  şi  naţionaliste. 

Dar  se  poate  rezolva  problema  pe  calea  luptelor  de  partide,  prin  maşina  votului 
universal  şi  a  parlamentarismului?  De  unde  va  rezulta  stabilitatea  guvernării, 
înfrînarea  poftelor  de  îmbogăţire  a  politicianilor,  din  ce  izvoare  se  vor  satisface  aceste 
pofte?  Cine  şi  prin  ce  mijloace  va  opri  dezertarea  politicienilor  în  tabăra  duşmanilor 
cînd  aceştia  vor  oferi  mai  mult  şi  plată  imediată  în  numerar?  Prin  jocul  luptelor  de 
partide  nu  se  poate  ajunge  la  alt  rezultat  decît  de  a  pune  în  locul  unor  politicieni,  alţi 
politicieni,  cu  aceleaşi  porniri  şi  cu  aceleaşi  apucături  deprinse  în  cluburile  politice. 

în  privinţa  aceasta  să  nu  ne  facem  iluzii,  căci  vom  avea  aceleaşi  decepţii  ca 
totdeauna  la  schimbarea  guvernelor  democratice  şi  parlamentare.  Politicianul 
antisemit  rămîne  politician,  adică  e  corupt  prin  însăş  geneza  şi  funcţia  sa.  Avem  o 
mulţime  de  politiciani,  frontişti  şi  naţional-creştini,  antisemiţi  cari  şi-au  făcut  şi 
continuă  a-şi  face  afacerile  cu  samsari  jidani,  şi  ceilalţi  vor  începe  afacerile  cînd  vor 
veni  la  putere. 


Altfel  se  prezintă  obiectivul  luptei  comuniste-jidoveşti.  Jidovii  comunişti  au  un 
program  lămurit:  instituirea  dictaturii  şi  teroarei  şi  exploatarea  neîngrădită  a 
mulţimii  faţă  de  care  ei  n’au  nici  o  răspundere  morală.  Ei  renunţă  la  o  armată 
naţională,  ei  opresc  orice  circulaţie  a  elitelor  de  jos  în  sus,  ei  renunţă  la  cuceriri  prin 
arme  de  unui  teritoriu,  ei  caută  a  cuceri  ţările  creştine  prin  infiltraţiune  şi 
bolşevizare,  aşa  cum  au  făcut-o  în  Rusia,  aşa  cum  încearcă  s’o  facă  la  noi,  în  Franţa  şi 
cum  au  încercat  s’o  facă  în  Ungaria  şi  în  Germania. 


Nicolae  Niţă 


349 


Dacă  dintr’o  ţară  sunt  alungaţi,  ei  migrează  în  altă  ţară,  pe  care  o  storc,  o  umilesc, 
o  trădează  pînă  reuşesc  sau  s’o  robească  cu  desăvîrşire  sau  să  o  ducă  pînă  la 
marginea  prăpastiei  şi  desperării. 

Nici  o  clasă  politică  naţională  nu-şi  poate  îngădui  acest  sistem  de  „conducere" 
politică.  Oricît  de  coruptă  şi  ticăloşită  ar  fi,  soarta  ei  e  legată  de  soarta  naţiunii,  de 
soarta  patriei. 

De  aceea  şi  în  elita  romînească  actuală  zvîcneşte  revolta  sufletească  împotriva 
trufiei  jidovilor  ajunşi  domni  în  ţara  noastră,  dar  strînsă  în  ghiarele  finanţei 
internaţionale,  condusă  de  jidani,  această  elită  nu  poate  face  decît  -  antisemitism 
teoretic. 


VII. 

Dar,  în  acest  caz,  există  o  rezolvire  practică  a  problemei? 

Fără  îndoială.  Dar  ea  nu  e  aşa  de  simplă  cum  şi-o  imaginează  antisemiţii 
politicieni,  ziarişti  şi  teoreticieni.  Întîia  condiţie  este  separaţiunea  completă, 
biologică  şi  spirituală,  de  jidani,  care  să  cuprindă  şi  raporturile  economice.  Discuţia 
„ştiinţifică"  a  inegalităţii  şi  ierarhiei  raselor  nu  interesează  aci  deloc.  Jidanii  încearcă 
anume  să  împingă  această  problemă  pe  planul  „discuţiilor  obiective,  ştiinţifice".  Dar, 
pentru  orice  naţie  care  vrea  să  trăiască  liberă  în  ţara  ei,  orice  străin,  fie  el  superior 
sau  inferior,  e  păgîn  şi  spurcat.  Şi  în  ce  ar  sta  superioritatea  rasei  jidoveşti?  în  fraude, 
escrocherii,  cămătărie?  Doar  nu  vor  susţinea  că  în  arte,  literatură,  ştiinţă,  Spinoza, 
Heine  şi,  hai  să  zicem,  Einstein  nu  sunt  oameni  mari,  deoarece  sunt  jidani,  ci  cu 
toate  că  sunt  jidani.  Din  egalitatea  sau  superioritatea  raselor  nu  rezultă  că  o  rasă  sau 
o  naţie  are  dreptul  să  exploateze  pe  alta.  Aci  hotăreşte  numai  forţa,  fizică  sau 
spirituală,  sau  mai  bine  zis  cea  fizică  organizată  şi  susţinută  de  cea  spirituală.  Toate 
teoriile  umanitariştitor  noştri  sunt  pledoarii  ale  unor  avocaţi  mercenari  ai 
iudaismului,  ale  unor  trădători  de  neam  şi  patrie,  ale  unor  renegaţi  demni  de  dispreţ. 

Comunitatea  romînească  trebue  să  devie  impermeabilă  faţă  de  orice  influenţă 
străină  şi,  mai  ales,  faţă  de  influenţa  unei  naţii  care  o  ameninţă  cu  distrugerea  şi 
subjugarea. 

A  doua  condiţie  pentru  rezolvarea  practică  a  problemei  politice  romîneşti,  este 
reducerea  trebuinţelor  clasei  politice,  în  aşa  măsură  ca  ele  să  poată  fi  satisfăcute  prin 
bugetul  Statului,  după  satisfacerea  completă  a  tuturor  celorlalte  trebuinţe: 
înzestrarea  armatei,  a  şcoalei,  bisericii,  justiţiei  şi  a  aparatului  administrativ. 

Clasa  politică  coruptă,  aservită  finanţei  jidoveşti,  dornică  de  lux  şi  petreceri,  de 
călătorii  şi  distracţii,  trebue  înlocuită  printr’o  elită  puritană,  muncitoare,  morală, 
sănătoasă,  energică,  vitează  şi  cu  frica  lui  Dumnezeu.  Toate  marile  reforme  sociale, 
deci  şi  cele  politice,  s’au  înfăptuit  prin  întoarcerea  elitelor  la  disciplină  aspră. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


350 


Spartanii,  puritanii  lui  Cromwell,  Prusienii  sunt  exemple  din  istorie,  cari  dovedesc 
importanţa  ascetismului  clasei  politice  pentru  puterea  unei  naţiuni. 


E  cred  de  prisos  să  expun  pe  larg  rolul  preoţilor  şi  educatorilor  în  procesul  de 
regenerare  a  elitei  politice,  cum  cert  este  şi  verificat  prin  istorie  faptul  că 
destrăbălarea  morală  a  preoţimii  şi  lipsa  simţului  de  datorie  şi  responsabilitate  a 
educatorilor  însoţesc  şi  grăbesc  prăbuşirea  clasei  politice.  Si  cine  nu  cunoaşte  din 
istorie  zguduitoarele  catastrofe  politice  şi  morale,  cînd  justiţia,  dreptatea  e  împărţită 
de  oameni  corupţi  şi  venali?  S’a  oprit  la  noi  corupţia  şi  venalitatea  la  pragul  lăcaşului 
unde  se  împarte  dreptatea?  Iată  o  întrebare  neliniştitoare,  la  care  ar  trebui  să 
răspundă  înalţii  noştri  magistraţi. 

S’a  oprit  la  noi  corupţia  şi  venalitatea,  influenţa  distrugătoare  a  banului  jidovesc, 
influenţa  demoralizatoare  a  francmasoneriei  iudaice  la  pragul  Bisericii,  la  porţile 
cazărmilor  şi  ale  şcolilor,  mai  ales  ale  şcolilor  înalte? 

Să  cerceteze  şi  să  răspundă  conducătorii  acestor  instituţii! 

Dacă  am  vrea  să  ilustrăm  şi  să  descriem  starea  clasei  noastre  conducătoare,  a 
elitelor  de  toate  categoriile,  ar  trebui  să  scriem  o  carte  groasă,  spicuind  din  cărţi  şi 
ziare  şi  punind  la  contribuţie  şi  experienţa  noastră  personală. 

Dar  la  ce  să  o  facem,  cînd  Sallust,  Tacit,  Montesquieu  cînd  atîţia  alţi  scriitori 
celebri  şi  geniali  ne-au  zugrăvit  icoana  unor  societăţi  în  stare  de  decadenţă  şi 
descompunere,  dar  şi  societăţi  în  plină  înflorire  şi  putere. 

Cunoaştem  cu  prisosinţă  cari  sunt  cauzele  căderii  Romanilor  şi  cari  au  fost  cauzele 
măririi  lor.  Pentru  organizaţia  politică,  teoria  e  scurtă  şi  precisă:  o  clasă  politică 
venală  şi  coruptă,  imorală  şi  degenerată,  duce  Statul  la  pieire. 

Dacă  clasa  noastră  politică  este  venală  şi  coruptă,  sau  este  pe  cale  de  a  o  deveni, 
prăbuşirea  nu  poate  fi  oprită,  decit  prin  creiarea  unei  noui  elite  disciplinate, 
incoruptibile,  patriotice  şi  -  în  condiţiunile  reale  ale  Statului  nostru  -  ascetice. 


Ascetismul  trebue  definit  în  acest  caz  ca  „renunţare  la  orice  lux  care  nu  poate  fi 
procurat  prin  veniturile  normale  legate  de  funcţia  ce  o  împlineşte  individul  în 
ierarhia  politică”. 


Noi  nu  excludem  din  Statul  naţional  român  ideal  luxul,  artele  frumoase,  ştiinţa, 
tehnica.  Dar  trebue  să  excludem  corupţia  şi  desfrînarea  clasei  politice.  Viaţa  celui  ce 
se  dedică  afacerilor  publice,  celui  ce  intră  în  slujba  Statului,  trebue  să  fie  model  de 
virtute  cetăţenească.  Viaţa  sa,  în  întregime,  familială  şi  publică,  trebue  să  fie  supusă 
unui  control  sever  şi  continuu.  Pentru  funcţii  de  Stat  individul  trebue  educat  după 
modul  spartan  şi  puritan.  împlinirea  datoriei,  în  orice  situaţie  şi  supt  orice  condiţie, 
trebue  să  fie  legea  supremă. 


Nicolae  Niţă 


351 


Dar  care  este  puterea  care  să-l  transforme  pe  individ  în  cetăţean  perfect,  în 
„funcţionar'4  model? 

Această  putere  este  conducătorul. 

Fie  că  se  cheamă  Mussolini  sau  Hitler,  Solon  sau  Cromwell,  toţi  merg  pe  aceeaş 
linie:  a  datoriei  către  neam  şi  patrie.  Toate  formulele  de  fascism,  rasism, 
corporatism,  naţionalism  integral,  şi  primesc  înţelesul  şi  valoarea  practică  prin  ivirea 
şi  acţiunea  conducătorului.  Formulele  diferă  ca  expresie,  accentuînd  o  nuanţă 
particulară,  naţională,  a  momentului  istoric,  a  condiţiilor  concrete  şi  nemijlocite  cari 
au  desprins  curentul  de  regenerare.  Formulele  sugestionează  mulţimea,  o  fac  să 
urmeze  curentul,  căci  deşi  ţinta  şi  mijloacele  raţionale  sunt  aceleaşi  şi  trebue  să  fie 
aceleaşi  la  toate  naţiunile  şi  în  toate  timpurile,  ritmul  în  care  se  desfăşoară  mişcarea, 
dificultăţile  cari  se  opun,  adaptabilitatea  mulţimii,  precum  şi  însuşirile  individuale 
ale  conducătorului,  le  imprimă  acestor  mişcări  caracterul  lor  specific,  dependent  de 
loc  şi  timp. 

în  cumpenirea  şanselor  de  reuşită  a  unei  astfel  de  mişcării  în  curs,  cum 
dealtminteri  a  oricărui  eveniment  istoric,  teoria  abstractă  nu  poate  ajunge  la 
concluzii  precize.  Din  studiul  comparativ  al  istoriei  se  pot  desprinde  însă  anumite 
posibilităţi  de  previziune,  de  calculare  a  rezultatului  unei  acţiuni  politice.  Dar  această 
previziune  nu  poate  fi  enunţată  decît  în  formă  ipotetică:  dacă  toate  condiţiunile 
necesare  pentru  apariţia  unui  fenomen  sunt  date,  fenomenul  va  apare  cu  necesitate, 
în  cazul  nostru  fenomenul  aşteptat,  dorit  şi  urmărit  de  mişcarea  naţionalistă  este 
regenerarea  clasei  politice  romîneşti  în  conformitate  cu  situaţia  reală  a  Statului 
naţional  romîn. 

Am  arătat  cum  ar  trebui  să  fie  această  clasă  politică.  Pentru  ca  ea  să  apară,  trebue 
să  se  ivească  un  conducător  care  so  creeze,  s’o  modeleze,  s’o  disciplineze,  s’o 
selecţioneze  din  substratul  social  concret. 

în  revista  noastră  laturea  aceasta  practică,  a  educaţiei  nouei  elite  romîneşti,  a  fost 
expusă  în  mai  multe  rînduri  şi  de  diferiţi  autori.  Există  la  noi  şi  conducătorul  şi 
mişcarea  de  regenerare  e  la  plină  ascensiune. 

Expunerea  noastră  de  faţă  e  menită  să  lămurească  ţinta,  să  arate  situaţia  specifică 
a  Statului  naţional  romîn  care  reclamă  o  clasă  politică  ”ascetică“,  întrucît  primejdiile 
externe  nu  îngăduesc  o  exploatare,  nici  directă  nici  indirectă  a  mulţimii,  iar  pe  de  altă 
parte  o  expansiune  colonială  pentru  întreţinerea  unei  clase  politice  „aristocratice"  şi 
cu  trebuinţe  aristocratice  este  imposibilă. 

Cum  clasa  noastră  politică  actuală  e  deprinsă  cu  luxul  şi  neputînd  renunţa  la  lux  şi 
desfrîu  (lipsită  fiind  de  educaţie  cetăţenească  şi  selecţionîndu-se  din  demagogi  şi 
salariaţi  ai  finanţei  jidoveşti  internaţionale),  Statul  nostru  e  în  primejdie  de  a-şi 
pierde  suveranitatea,  iar  naţiunea  e  pe  cale  să  cadă  în  robie. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


352 


Clasa  politică  actuală  trebue  deci  înlocuită  cu  o  nouă  elită  adaptată  condiţiunilor 
reale  de  existenţă  şi  libertate  a  Neamului  Romînesc. 


Taberele  de  muncă 
Tabăra  dela  Carmen  Sylva  19:5 


de  George  MACRIN 

în  „însemnări  Sociologice",  acum  un  an,  puneam  pe  plan  de  principii  problema 
taberelor  de  muncă.194  Revin  pe  scurt.  Educaţia  a  interesat  pe  oameni  întotdeauna. 
Ea  e  strîns  legată  de  perpetuarea  speciei.  Popoarele  cari  au  avut  prilejul  să  capete  o 
educaţie  conştientă  şi-au  mărit  considerabil  puterea  de  conservare,  în  dauna 
popoarelor  cărora  le-a  lipsit  în  egală  măsură  educaţia  specifică.  Specificul  naţional  e 
o  constantă  primordială  a  conservării.  Prima  problemă  de  care  trebuia  să  se  ocupe  şi 
clasa  noastră  conducătoare  era  aceasta,  a  educaţiei.  Ori,  tocmai  chestiunile  de 
educaţie  o  preocupă  mai  puţin.  Cauzele  sunt: 

1.  Structura  politică  a  actualei  clase  conducătoare.  Clasa  noastră  conducătoare  e 
lipsită  ea  singură  de-o  educaţie  specific  naţională.  Fiind  o  clasă  parazitară  ea  nici  nu 
poate  preţui  specificul  etnic-etic.195 

2.  Criza  educaţiei,  depinzînd  în  parte  de  criza  generală.  într’o  vreme  se  punea 
accentul  pe  educaţia  intelectului,  şi  deci  avea  mare  preţ  acumularea  de  cunoştinţe: 
instrucţia,  fizică  şi  spirituală.  Pentru  a  da  însă  omului  o  desvoltare  armonică,  s’a 
cerut  să  i  se  facă  şi  educaţia  voinţei  şi  a  sentimentului.  Pedagogia  de  azi  a  ajuns  astfel 
la  aşa  zisa  „şcoală  activă".  Greutatea  constă  în  a  găsi  posibilităţile  de-a  pune  în 
practică  principiile  şcolii  active,  faţă  de  trebuinţele  mereu  crescînde  cerute  de 
instrucţie.  Azi  distingem  „instrucţia"  de  „educaţie".  Suntem  în  perioada  cînd  nici  una 
nu  se  face  serios,  din  pricina  celeilalte.  în  Romînia  de  pildă,  elevii  nu  găsesc  timpul 
pentru  a  studia  din  pricina  Cercetăşiei,  Străjeriei,  Serviciului  premilitar,  fără  a  mai 
vorbi  de  timpul  ocupat  cu  dexterităţile  impuse  de  şcoala  muncii,  ca  lucrul  manual,  şi 
de  pregătirea  serbărilor  naţionale  şi  internaţionale  cari  în  ultimul  timp  s’au  puit 
peste  măsură.  Dar  elevii  nu  se  folosesc  prea  mult  nici  de  educaţia  primită  în 
formaţiile  educative  probabil  din  pricina  grilei  pentru  instrucţie. 

în  aceste  împrejurări  apare  tabăra  de  muncă.  Am  numit-o  o  nouă  şcoală 
romînească,  pentrucă  ea  a  apărut  pentru  prima  dată  în  Romînia,  din  iniţiativa  şi  sub 
directa  supraveghere  a  Căpitanului.  Zece  ani  i-au  trebuit  acestei  iniţiative  pentrucă 
ea  să  se  impuie  definitiv.  S’a  căutat  prin  diferite  procedeie,  dela  minciuni,  atmosferă 
proastă,  imitaţii,  pînă  la  atacurile  cu  gărzi  ţărăneşti,  dar  cu  nimic  ea  n’a  putut  fi 
compromisă,  pentrucă  afară  de  legionari  nimeni  în  Romînia  pînă  astăzi,  nu  înţelege 
nici  măcar  principiul,  rostul  taberei  de  muncă.  în  tabără  se  face  tocmai  educaţia 


193  -  Revista  “însemnări  Sociologice",  Cernăuţi.  Director:  Traian  Brăileanu.  Anul  II,  Nr.  7, 
Octombrie  1936. 

194  -  "însemnări  Sociologice"  I,  3  şi  4.  G.  M.  O  nouă  şcoală  romînească. 

194  -  Congresul  dela  Suceava  1935.  G.  M.  „Educaţia  cetăţenească",  sub  tipar. 


Nicolae  Niţă 


353 


specifică  a  neamului,  lucru  care  niciodată  nu  poate  fi  cuprins  de  cei  ce  s’au  despărţit 
de  ale  pămîntului  romînesc  şi  se  închină  umanităţii. 

Astăzi  Guvernul  s’a  pripit  să  hotărească  tabere  de  muncă  obligatorii.  Acestea  s’ar 
putea  numi  lagăre  de  concentrare  sau  poate  lagăre  de  muncă.  Desigur  că  şi  aceste 
lagăre  îşi  vor  avea  rostul  lor.  Munca,  chiar  obligatorie,  e  educativă,  dar  o  condiţie  a 
taberei  de  muncă  legionare  e  munca  benevolă,  conştient-educativă.  Momentan 
avem  prea  puţine  date  asupra  lagărelor  proectate  ca  să  putem  discuta.  Nicidecum 
însă  ele  nu  pot  fi  considerate  ca  tabere  de  muncă.  A  fi  în  stare  să  lucrezi  benevol, 
înseamnă  să  fi  primit  de  mai  înainte  de  undeva  o  elementară  doză  de  putere  de 
sacrificiu,  pe  care  legionarii  au  primit-o  în  luptele  anterioare,  ceilalţi  romîni  au 
primit  însă  mai  adesea  o  prea  mare  doză  de  lichelism  politicianist.  Tabăra  legionară  e 
aşadar  o  şcoală  superioară. 

Imitaţiile  de  pînă  acum  -  fără  succes  vizibil  -  nu  sunt  tabere  ci  simple  şantiere.  în 
Bucovina  legionarii  au  avut,  anul  acesta,  numai  patru  tabere  regulamentare,  dar  au 
avut  aproape  o  sută  de  şantiere.  Faptul  că  şi  o  parte  din  şantiere  au  fost  numite 
tabere  de  către  unii,  arată  înc’odată  neînţelegerea  problemei. 

Clasa  noastră  conducătoare  n’a  înţeles  rostul  taberelor,  ci  a  observat  numai 
efectul  lor,  şi  nu  întregul  efect  ci  numai  efectul  politic.  Din  această  cauză  partidele 
s’au  apucat  de  imitaţie,  de  aci  şi  măsura  guvernului. 

Ce  s’a  realizat  pînă  acum  prin  taberele  de  muncă  legionare: 

1.  S’a  umplut  golul  educativ  lăsat  de  clasa  noastră  conducătoare.  Tineretul,  în 
primul  rînd,  şi  pe  urmă  întregul  neam,  a  început  a  deveni  conştient  şi  mîndru, 
disciplinat  şi  muncitor,  cu  trup  şi  suflet  sănătos  şi  pe  deasupra  un  element  unitar 
deci  tare.  Tineretul  care  în  şcoală  n’a  primit  decît  o  instrucţie  problematică  şi  o 
educaţie  desagregant  umanitaristă,  îşi  face  acum  educaţia  demnităţii  romîneşti,  o 
educaţie  ostăşească  fizică  şi  spirituală.  Pentru  tineretul  şcolar  ea  se  face  în  timpul 
vacanţei  şi  deci  nu-1  răpeşte  dela  instrucţie.  Poporul  romîn  căruia  pînă  acum 
„democraţia4'  i-a  făcut  educaţia  politicianismului,  îşi  face  şi  el  adevărata  educaţie 
cetăţenească.  în  ţările  cu  adevărat  democratice  şi  ţărăneşti  ca  Danemarca,  ţăranului  i 
s’a  făcut  această  educaţie  In  „Universităţile  ţărăneşti".  La  noi  taberele  înlocuiesc  de 
minune  aceste  şcoli  superioare  ale  poporului. 

2.  Se  pun  bazele  celei  mai  sănătoase  elite  din  cîte  a  avut  pînă  acum  neamul 
romînesc.  Elita  ascetică1^6,  de  care  avem  nevoie,  în  tabere  se  formează. 

3.  Taberele  au  fost  pînă  acum  cel  mai  serios  mijloc  prin  care  s’a  lucrat  la 
unificarea  orizontală  şi  verticală  a  neamului.  în  tabere  se  şterge  deosebirea  spiritual- 
romînească  dintre  ţărani,  muncitori  şi  intelectuali,  dintre  Bucovineni,  Dobrogeni, 
Olteni,  Ardeleni  etc. 

4.  S’a  făcut  propagandă  romînească  şi  legionară,  în  ţară  şi  peste  hotare.  Prima 
tabără  de  muncă  a  luat  fiinţă  în  Romînia.  Mult  mai  tîrziu,  s’au  înfiinţat  un  fel  de 
şantiere  benevole  în  Germania.  Astăzi  acestea,  desvoltate  şi  încadrate  regimului 
naţional  socialist,  se  apropie  de  taberele  legionare.  Tabere  asemănătoare  celor 
romîneşti  se  proectează  astăzi  în  alte  ţări,  de  pildă  în  Polonia.  Am  discutat  cu 
vizitatori  străini,  cari  nu  s’au  sfiit  să  afirme  că  singurul  lucru  ce  le-a  plăcut  în 
Romînia  sunt  taberele  legionare.  Dar  nu  numai  în  faţa  străinilor  ci  şi’n  faţa  poporului 
romîn.  în  special  şantierele  legionare  au  fost  şi  un  excelent  mijloc  de  propagare  a 
eticei  legionare.  Omul,  şi’n  special  omul  din  popor,  omul  pămîntului  e  impresionat 
mai  mult  de  realizările  materiale  ale  spiritului  decît  de  spiritualul  pur.  Ţăranul  romîn 


196  -  "însemnări  Sociologice".  I,  Nr.  6.  Tr.  Brăileanu:  Elita  ascetică. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


354 


nu  poate  trăi  fără  Spiritual,  dară  cerîndu-i  neapărate  posibilităţi  de  materializare.  Pe 
el  nu-1  atrage  dogma  creştină  decît  prin  manifestarea  religioasă,  de  aceea  el  e  mai 
bun  creştin  Duminica  la  biserică  decît  oriunde.  Ţăranul  la  o  întrunire  politică  nu 
înţelege  adesea  nimic  din  cuvintele  savante  ale  oratorilor,  pe  el  îl  convinge  massa  de 
oameni  în  mişcare,  gesturile  oratorului,  disciplina  fizică.  Cea  mai  mică  realizare 
materială,  o  cruce,  o  fîntînă  îl  convinge  mai  mult  decît  toate  vorbele  auzite  la  toate 
adunările.  Realizările  lucrează  apoi  cu  perzistenţă,  ideile  îl  conving  momentan.  De 
aceea  acolo  unde  s’au  făcut  şantiere,  toată  lumea  ca  prin  minune  a  devenit  legionară. 

5.  S’a  găsit  o  cale  bună  de  refacere  materială  a  ţării.  în  1933  exista  în  Romînia  o 
tabără  care  construia  „Casa  Verde“,  la  Bucureşti.  în  1934  patru  tabere,  Rarău, 
Giuleşti,  Dealul-Negru,  Cotiugenii  Mari.  In  1935,  zece  tabere  şi  mai  multe  şantiere. 
1936  cea  50  de  tabere  şi  500  de  şantiere197.  Prevederile  euuntate  acum  un  an  s’au 
împlinit  întocmai.  Aceasta  arată  că  principiul  a  prins  definitiv.  Şi  dacă  nu  oricine 
poate  înainta  o  tabără,  oricine  poate  lucra  la  refacerea  ţării  prin  şantiere.  In  cele  500 
de  şantiere  ţărănimea  a  demonstrat  că  poate  să-şi  refacă  singură  ţara,  lipsindu-se  de 
promisiunile  politicianilor.  Pînă  acum  taberele  şi  şantierele  au  construit  cîteva  zeci 
de  biserici,  zeci  de  căminuri,  case  culturale,  drumuri,  fîntîni,  troiţe,  monumente,  au 
îngrijit  cimitire,  au  secat  bălţi,  au  ajutorat  pe  săraci. 

6.  S’a  mobilat  noţiunea  de  muncă.  Aceasta  s’a  făcut  chiar  dela  prima  tabără 
legionară.  Iată  ce  spune  căpitanul  despre  tabăra  dela  Ungheni198:  „Prima  noastră 
tabără  a  avut  efectul  unui  început  de  revoluţie  în  mentalitatea  curentă.  Toată  lumea 
din  jur:  ţărani,  muncitori  şi  nu  mai  puţin  intelectuali  -  se  aduna  plină  de  curiozitate 
să  ne  privească.  Această  lume  era  învăţată  să-i  vadă  pe  studenţi  plimbîndu-se, 
eleganţi,  pe  Lăpuşneanu  sau  cîntînd  cîntece  de  veselie  în  jurul  meselor  din  berării,  în 
ceasurile  lor  libere.  Acum  îi  privea  cum  frămîntă  lutul  cu  picioarele,  plini  de  noroi 
pînă  la  brîu,  cum  cară  apă  din  Prut  cu  căldările,  cum  stau  aplecaţi  pe  sapă  sub  arşiţa 
soarelui.  Lumea  asista  la  sfărmarea  unei  mentalităţi  stăpînitoare  pînă  atunci:  e 
ruşine  pentru  un  intelectual  să  muncească  cu  braţele,  mai  ales  în  muncile  greoaie, 
rezervate  în  trecut  robilor  sau  claselor  dispreţuite". 

„Ţăranii  şi  muncitorii,  despărţiţi  sufleteşte  de  celelalte  categorii  şi  sfioşi,  pentrucă 
munca  lor  nu  era  preţuită,  s’au  luminat  la  faţă,  văzînd  în  aceasta,  din  primul  moment 
un  semn  al  preţuirii  muncii  istovitoare  şi  a  preţuirii  lor“. 

în  toate  taberele,  munca  în  comun  a  tuturor  claselor  sociale  a  înobilat  noţiunea  de 
muncă.  Din  mijloc  de  exploatare  şi  înjosire,  noţiunea  de  muncă  a  ajuns  prin  Legiune 
mijloc  de  educaţie,  de  creaţie  şi  luptă.  Munca  înobilează  azi,  eri  înjosea. 

în  fiecare  an  taberele  sunt  închinate  unui  deziderat  superior:  Anul  trecut  au  fost 
închinate  omului  corect.  Anul  acesta  se  închină  pentru:  „Judecarea  situaţiei".  (O 
mică  lămurire.  Căpitanul  spune:  pentru  a  porni  la  acţiune  trebuie  să  ai  a)  o  justă 
judecare  a  situaţiei  b)  Curajul  începutului  c)  Perseverenţa  pînă  la  sfirşit.  în  cele  mai 
multe  cazuri  biruinţa  nu  se  obţine  din  cauză  că  lipseşte  una  dintre  aceste  condiţii). 

Se  duce  zvon  că  guvernul  ar  intenţiona  să  paralizeze  activitatea  taberelor.  Că 
lucrul  acesta  e  imposibil  se  va  dovedi  pînă  la  primăvară.  Pentru  moment  totuşi  s’ar 
putea  spune:  E  prea  tîrziu,  realizările  au  devenit  vizibile  şi  controlabile  de  toată 
lumea.  Ele  se  vor  lua  ca  punct  de  reper.  Nu  se  poate  opri  o  mistică  după  ce  şi-a  găsit 
posibilităţi  de  întrupare.  Cînd,  acum  un  an,  se  dăduse  tot  aşa  de  pripit  un  ordin  prin 
care  li  se  interzicea  legionarilor  zidirea  de  biserici,  legionarii  au  răspuns  construind 


197  -  O  statistică  a  tuturor  taberelor  şi  şantierelor  din  acest  an  încă  nu  s'a  făcut. 

198  -  Corneliu  Z.  Codreanu  -  Pentru  Legionari,  I.  Sibiu,  1936,  pag.  201. 


Nicolae  Niţă 


355 


de  zece  ori  mai  multe  biserici.  Taberele  sînt  întrupare  din  mistica  legionară.  Iată 
mersul  lor  în  funcţiune  de  timp:  1,  1,  4,  10,  50+500.  Se  pripeşte  acela  ce  crede  că 
după  500  vine  iarăş  zero.  Din  contra,  totul  ne  permite  să  credem  că  după  sute  e  loc 
pentru  mii  şi  zeci  de  mii.  Nu  credem  deci,  că  s’ar  găsi  un  guvern  atît  de  inconştient, 
să  creadă  serios  în  desfiinţarea  taberelor  legionare.  Legionarii  dimpotrivă  vor  sprijini 
cît  le  va  sta  în  putinţă  orice  activitate  folositoare  ţării,  a  oricui.  Dacă  toate  partidele 
din  opoziţie  ar  face  în  raport  cu  cantitatea  lor  cel  puţin  jumătate  din  ceea  ce  fac 
şantierele  legionare,  în  cîţiva  ani  de  zile  am  ajunge  printre  ţările  din  fruntea  Europei. 
Guvernul  ar  rămînea  să  sprijinească  numai  această  operă,  şi  ar  avea  posibilităţi  largi 
de-a  se  ocupa  cu  chestiunile  generale:  înarmare  etc.  într’o  singură  comună,  Igeşti  din 
judeţul  Storojineţ,  20  de  legionari  au  fost  în  stare  să  facă  în  vara  aceasta  un  pod  peste 
un  pîrîu,  o  casă  unei  văduve  sărace  şi  24000  de  cărămizi  pentru  şcoală,  fără  nici  un 
ajutor  dela  nimeni  şi  cu  toată  lumea  împotrivă.  Ce  va  fi  în  stare  să  facă  poporul  romîn 
întreg,  cînd  va  fi  liber  în  ţara  lui?  Făcînd  bilanţul  anului  1936,  în  timp  ce  legionarii  au 
construit  lucruri  durabile  şi  folositoare,  partidele  politice  dela  naţional-ţărănişti  pînă 
la  naţional  creştini,  au  ţinut  întruniri,  au  spart  geamuri  şi  capete,  au  protestat 
împotriva  guvernului  şi-au  cerut  puterea.  Dar  cu  ce  s’a  ales  ţara?  O  singură  cruce 
ridicată  pe  un  deal  de  3  legionari  face  mai  mult  decît  toate  întrunirile  politicianilor, 
cu  zeci  de  mii  de  oameni. 

Pînă  astăzi  problema  taberelor  rămîne  strict  legionară.  Admiţînd  prin  absurd  că 
vre-un  partid  politic  dela  noi  ar  reuşi  să  înfiinţeze  tabere  bune,  în  acestea  vor  lua 
fiinţă  şi  germenii  de  distrugere  a  partidului.  Munca  cinstită  pentru  ţară,  ordinea  şi 
disciplina,  ca  şi  erarhizarea  naturală  ce  rezultă  din  tabere  ar  însemna  moartea 
politicianismului.  De  aci  şi  aversiunea  politicianilor  pentru  taberele  de  muncă,  pe 
care  le  numesc:  , focare  de  anarhizare  a  ţării“,  „şcoli  ale  asasinatului* ,  „întreţinute 
de  Hitler“,  ş.a.m.d.  Fără  a  intra  în  polemici  cu  politicianii,  vom  căuta  să  continuăm 
studiul  început  acum  un  an.  Vom  descrie,  pe  această  linie,  tabăra  dela  Carmen-Sylva, 
cea  mai  importantă  din  acest  an. 


♦  ♦  ♦ 


Tabăra  Carmen-Sylva  e  situată  pe  malul  Mării  Negre,  la  marginea  staţiunii 
maritime  cu  acelaş  nume,  către  satul  Tuzla.  Anul  trecut,  cînd  au  început  lucrările, 
străjuiau  aci  o  serie  de  prăpăstii  între  cari  se’ndosea  numai  coliba  unui  pescar. 
Astăzi,  prin  munca  de  doi  ani  a  legionarilor,  locul  acesta  e  cel  mai  vizitat  şi  mai 
frumos  din  Carmen-Sylva. 

Un  mănunchi  de  drumuri  părăsind  ultimile  vile  ale  staţiunii  se  îndreaptă  spre 
tabără.  Aci  Jandarmeria  şi-a  instalat  un  lagăr,  spre  a  fi  de  folos  legionarilor.  Pe  ţărm, 
o  scurtă  lămurire  spune  cu  litere  verzi.  „Aci  a  fost  prăpastie* .  O  şosea  şerpuieşte  pe 
rîpă,  şi  cîteva  terase  proaspete  îi  menţin  tăria.  începi  a  înţelege.  Numai  la  200  metri, 
de  sub  coastă,  un  steag  se  desface  în  bătaia  vîntului.  Continui  pe  mal  într’ acolo  şi 
toate  drumurile  se  revarsă  într’o  alee  străjuită  de  duzi  tineri  şi  pietruită  cu  nisip  de 
mare.  Numele  ei  e  „Bulevardul  Romînul  de  Mine".  Te  întîmpină  o  tăbliţă  pe  care 
ceteşti: 

Fără  Suedeji 
Fără  comisioane 
Fără  împrumuturi 

Numai  cu  dragoste  de  ţară  şi  cu  credinţă  în  viitorul  ei. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


356 


Ridici  ochii  şi  tabăra  întreagă  ţi-i  înainte.  Trecătorul  aşteaptă  un  moment  şi  se 
lasă  răpit  de  frumuseţe,  rătăcindu-şi  privirile  în  furnicarul  de  oameni,  de  terase  de 
corturi  şi  cărări,  pînă  şi  verdele  nesfîrşit  cu  singurile  corăbii  i  se  pare  că-1  vede  aci 
pentru  prima  dată. 

Dară  să  coborîm  cu  Romînul  de  Mine  în  tabără.  Ajungem  într’o  piaţă  acoperită  cu 
un  covor  de  nisip.  Aci  se  dă  raportul,  se  tin  şedinţele  de  educaţie  şi  au  loc  serbările 
legionare. 

Şeful  taberei  e  însuşi  Căpitanul.  Pe  malul  mării,  cu  intrarea  către  nesfîrşitul 
apelor  e  coliba  Căpitanului,  zidită  din  piatră  de  mare  ca  şi-o  serie  întreagă  de  colibe 
răsfirate  prin  tabără.  La  intrare  stă  veşnic  un  planton.  în  colibă  sunt  numai  lucruri 
simple:  două  paturi,  o  masă,  cîteva  scaune,  cărţi,  ziare.  In  fata  colibei  un  zid  de  piatră 
străjueşte  marea.  Un  drum  proaspăt  coboară  de  aci  pînă  pe  plaje.  La  trei  paşi  dela 
coliba  Căpitanului,  în  acelaş  stil,  o  colibă:  „Vila  Nicadorif.  Apoi  continuă  în  linie 
corturile  „Statului  Major“  începînd  cu  „Corpul  de  Gardă“.  Lingă  „Corpul  de  Gardă“, 
s’a  pus  un  portativ  pentru  „Obiecte  găsite“,  (scris  în  mai  multe  limbi)  şi  o  „tablă  a 
anunţurilor“  pentru  legionari.  Oricine  intră  în  tabără  trece  pe  la  Corpul  de  Gardă 
unde  i  se  face  „intrarea".  Asemenea,  la  plecare  legionarii  semnează  cartea  taberei  şi 
se  anunţă  pentru  „eşire".  Cuiburile  mai  importante  şi-au  însemnat  aci  corturile 
lor:  Vila  Axa,  Vila  Drobeta  etc.  Pe  aceeaş  terasă  continuă  corturile  legionarelor. 
Terasa  a  doua  e  ocupată  de  „Corpul  legionar“.  Mai  multe  şiruri  de  scări  de  piatră  fac 
legătura  între  terase.  Duzi  şi  salcîmi  s’au  răsădit  astprimăvară  printre  colibe  şi 
corturi.  Două  colibe  sunt  rezervate  Bufetului.  Colibele  sunt  aşezate  aci  pe  un  arc  de 
curbă  în  centrul  căreia  mesele  umplu  o  imensă  sufragerie  în  aer  liber.  Pe  alocurea 
stau  presărate  bucăţi  de  piatră  înţepenite  pe  picioare  de  lemn,  sunt  cele  mai 
frumoase  mese  de  aci.  Pe  acelaş  arc  de  curbă  e  imediat  butoiui  de  apă.  Apa  se  aduce 
dela  Tuzla  cu  sacaua  şi  nu  e  dintre  cele  mai  gustoase.  Urmează  Debitul  şi  librăria. 
Aci  se  vînd  diferite  broşuri  şi  ilustrate  legionare.  Ceva  mai  jos  bucătăria  şi  magaziile. 
Aci  se  împarte  masa  legionarilor.  Gropi  săpate  pentru  ceaunele  de  mămăligă  şi 
fierturi.  Ieşi  din  acest  arc  de  curbă  într’o  parte.  O  tăbliţă  te  lămureşte:  „Frăţiile  de 
cruce“.  Aci  au  fost  găzduiţi  copiii.  La  marginea  taberei  e  infirmeria,  urmează  tîrla 
oilor  şi  nişte  şoproane  pentru  căruţe,  cai,  măgari  şi  porci.  în  capătul  celalt  al  taberei 
spre  Carmen-Sylva  e  coliba  pescarilor.  Un  grup  de  pescari  au  venit  dela  Sulina  patru 
zile  şi  patru  nopţi  cu  bărcile.  Cîteva  bărci  ale  taberei  stau  ancorate  în  faţa  colibei 
pescarilor,  cu  chip  şi  numire  romînească:  „Dor  de  ducă“,  „Nicadorii“.  Priveşte  acum 
ţărmul  înalt.  întreaga  tabără  e  străjuită  de  o  ghirlandă  de  terase  brodate  pe  fond  roşu 
de  pămînt  cu  scoici  de  mare.  în  tabără  toate  decurg  în  ordine  ostăşească. 

Programul  unei  zile: 

Ora  5:30  deşteptarea 

Ora  6  raportul,  educaţie  fizică,  judecarea  situaţiei  şi  împărţirea  pe  echipe  de 
lucru.  Echipele  sub  comanda  unui-şef  pleacă  apoi  la  lucru  cîntînd. 

Ora  9  pauza,  dejunul. 

Ora  9:30  lucru  pînă  la  orele  13,  întrerupt  de  pauze  scurte  în  care  se  fac  cîntece 
şi  băi  în  mare. 

Ora  13  raport,  cetirea  ordinelor  de  zi,  masa,  apoi  repaus  pînă  la  16. 

Ora  16:30  raport,  continuarea  lucrului. 

Ora  20  încetarea  lucrului,  urmează  raportul  de  seară,  rugăciunea,  cîntece, 
imnul  legionarilor  căzuţi  şi  cina.  După  cină  culcarea. 

în  fiecare  zi  Căpitanul  numeşte  un  ofiţer  de  serviciu  care  e  distins  cu  un  brîu  în 
trei  colori  în  diagonală.  El  preia  îa  raportul  dela  ora  13  în  faţa  frontului,  dela  ofiţerul 


Nicolae  Niţă 


357 


anterior,  toate  agendele  taberei  şi  dă  raportul  căpitanului.  Ofiţerul  de  zi  e  ales  din 
Statul  major,  i  se  dă  un  adjutant  din  Corpul  legionar  de  preferinţă  meseriaş,  cioban, 
ţăran  sau  muncitor. 

Meniul  unei  zile: 

Dejun,  pine  cu  brînză. 

Prînz,  borş  cu  fasole  şi  mămăligă. 

Cina,  fasole  cu  mămăligă.  Carne  se  dă  numai  de  două  ori  pe  săptămînă. 
Membrii  taberei. 

în  tabără  au  lucrat  Romîni  din  toate  clasele  sociale  şi  din  toate  regiunile  ţării. 
Mulţi  dintre  ei  au  venit  pe  jos,  în  echipe,  cîntînd,  dela  mari  depărtări.  Iată  o  statistică 


170  studenţi 

cîte  3  farmacişti 

65  absolvenţi  de  şcoli 

cantori  bisericeşti 

superioare  şi 

cismari 

facultăţi 

strungari 

59  funcţionari 

cîte  2  dentişti 

2  laboranţi 

ciasornicari 

56  ţărani 

zidari 

38  elevi 

conductor  tehnici 

33  absolvenţi  de  liceu 

cazangii 

şi  şcoli  infer. 

piloţi 

33  avocaţi 

cîte  1  conferenţiar  univ. 

32  învăţători 

asistent  universitar 

18  profesori 

architect 

16  comercianţi 

sculptor 

9  croitori 

pictor 

9  meseriaşi 

bucătar 

7  ingineri 

frizer 

6  muncitori 

şofeur 

5  mecanici 

tapiţer 

5  tîmplari 

tipograf 

cîte  4  ziarişti 

vulcanizator 

scriitori 

rafinator 

ajustori  mecanici 

coşar 

preoţi 

gardian 

a  taberei  după  profesiuni:  între  1  Iulie  -  30  August  1936  au  trecut  prin  tabără: 

Urmează  8  liber  profesionişti,  iar  un  rest  de  71  au  cerut  să  li  se  treacă  numai 
numele  în  registre.  Foarte  multă  lume  a  ţinut  să  lucreze  în  tabără  cerînd  să  rămîie 
complect  acoperiţi.  în  tabără  au  trecut  şi  mulţi  străini:  germani,  poloni,  cehi  şi 
iugoslavi,  cu  titlul  de  musafiri  (toţi  aceştia  nu  sunt  luaţi  în  considerare  în  toate  datele 
pe  care  le  dăm  aci).  în  tabără  nu  există  altă  erarhizare  decît  cea  legionară.  Iată 
statistica  membrilor  taberei  după  erarhie  în  Legiune: 


1  senator  legionar 


Articole  clin  Presa  Legionară 


358 


18  comandanţi  legionari 
34  com-ajutori  legionari 
7  instructori  legionari 
293  legionari 

238  membrii  în  partidul  „Totul  pentru  Ţară“ 

78  simpatizanţi 
39  F.  d.  C. 

2  musafiri  (trecuţi  în  registru). 

Femeile:  După  profesiuni: 

30  profesiune  casnică 

26  studente  şi  absolvente  de  şcoli  superioare 

12  eleve 
1  coafeză 

13  nu  li  s’a  trecut  profesiunea 
După  ierarhie: 

12  legionare 
38  membre 
32  simpatizante 

Copiii.  Din  prisosul  taberei  s’au  putut  întreţine  anul  acesta  50  de  copii  de 
muncitori  dela  minele  Petroşani  şi  Şorecani.  Aceştia  an  lucrat  alături  de  legionari 
făcîndu-li-se  şi  lor  educaţie  fizică  şi  spirituală.  Ei  au  primit  o  îngrijire  specială  din 
toate  punctele  de  vedere.  La  anul  viitor  Căpitanul  spera  să  poată  întreţine  sute  de 
copii  în  tabără. 

în  total,  în  aceste  două  luni  au  trecut  prin  tabără  (încadraţi)  710  barbaţi,  82  femei 
şi  50  de  copii.  Aceştia  au  lucrat  11.000  de  zile.  Socotind  în  medie  numai  cu  60  de  lei 
pe  zi,  lucrul  s’ar  evolua  la  cel  puţin  500.000  de  lei  (fără  cheltueli  de  transport,  etc.). 

întreţinerea  taberei.  Tabăra  Carmen  Sylva  a  fost  susţinută  prin  patru  surse  de 
venit.  Le  trecem  în  revistă: 

1.  Din  agricultură.  Tabăra  a  cultivat  12  ha  de  pămînt  şi  anume  în  următorul  mod: 

2  ha  s’au  samanat  100  kg  cartofi  recoltîndu-se  6000  kg  şi  100  kg  harpacică 

recoltîndu-se  1000  kg. 

5  ha  s’a  samanat  grîu,  recoltîndu-se  5000  de  kg. 

2  ha  s’a  sămănat  porumb;  încă  necules, 

1  ha  fasole. 

2  ha  pepeni,  usturoi,  mărar,  bame,  bostănei,  pătlăgele  roşii. 

Cîştigul  ultimilor  3  ha  a  fost  slab. 

în  plus  anul  acesta  în  Dobrogea,  fiecare  organizaţie  a  trebuit  sa  cultive  1000  mp 
de  pămînt  în  folosul  taberei.  S’au  cultivat  cca  80  de  pogoane  pe  cari  s’a  sămănat 
legume  şi  porumb. 

Pentru  anul  viitor  măsura  aceasta  dovedindu-se  folositoare,  Căpitanul  a  luat 
hotărîrea  ca  ea  să  fie  extinsă  pentru  toată  ţara. 

Pentru  întreţinerea  taberelor  la  primăvară  fiecare  organizaţie  legionară  îşi  va 
cultiva  pămîntul  ei. 

2.  Din  negoţ.  Tabara  are  un  „bufet“  şi  o  „librărie  şi  debit“,  care  dau  un  venit  de  cca 
1000  lei  pe  zi.  La  bufet  hrana  esenţială,  pînea,  laptele,  brînza,  se  serveşte  pe  preţul  de 
cost.  Serviciul  fiind  şi  el  gratuit  toate  se  pot  vinde  relativ  cu  mult  mai  eftin  decît  în 
Carmen  Sylva.  De  pildă  o  friptură  care  în  Carmen  Sylva  costă  30  de  lei  în  tabără  costă 
12  lei.  Din  această  vizitatorii  consumă  cu  drag  la  bufetul  taberei.  Numărul 
vizitatorilor  e  foarte  mare  în  special  în  sărbători,  cînd  se  aranjează  şi  diferite  serbări 


Nicolae  Niţă 


359 


legionare.  încasările  la  bufet  şi  debit  ajung  zilnic  la  cca  9000  de  lei,  iar  în  sărbători 
trec  de  20000. 

3.  Din  donaţii  tabăra  numără  pînă  la  30  August  peste  150  de  donatori.  Donaţiile 
sunt  de  două  feluri,  în  bani  şi  în  natură.  Donaţii  în  natură  se  primesc  în  fiecare  zi  dela 
producătorii  din  Carmen-Sylva,  constînd  în  special  în  legume  şi  alimente. 

4.  Din  gospodăria  taberei  şi  mărunte.  Un  cîştig  relativ  mic  s’a  scos  din  pescuit. 
Peştele  s’a  pregătit  şi  s’a  pus  în  vînzare  la  bufet.  Cu  ajutorul  copiilor  s’au  scos  scoici 
din  mare  şi  s’au  vîndut  cu  100  de  lei  sacul.  In  tabără  s’au  ţinut  o  scroafă  cu  purcei, 
douăzeci  de  oi,  cîţiva  cai,  doi  măgari  şi  un  măgăruş.  Aceştia  din  urmă  economisesc  pe 
zi  cca  250  de  lei  cit  ar  costa  adusul  apei  cu  sacaua,  şi  căratul  alimentelor  din  oraş. 

în  total,  pînă  la  25  August,  jurnalul  taberei  dă: 

Cheltueli  464.648  lei 
Venituri  518.921  lei 

Nu  putem  da  aci,  cu  toate  că  ar  fi  foarte  interesant,  mai  pe  larg  modul  cum  s’au 
efectuat  toate  aceste  operaţiuni.  Dăm  totuşi  după  jurnalul  cassieriei  oglinda  unei  zile. 
Am  luat  ziua  de  16  August  cînd  în  tabără  are  loc  înmormîntarea  legionaruiui  Bulacu, 
răpit  de  valurile  mării  cu  cîteva  zile  mai  înainte. 


Venituri 

Cuibul  „Negru-Vodă“  Caraomer  700  lei 

Păunescu,  împrumut  restituit  50  “ 

D-l  ing.  Fotiade  donează  1000  “ 

I.  Alexandrescu,  corn.  Uzungi  Ormau  600  “ 

Olteanu  I.  Sibiu  2000  “ 

P.  Sorescu,  croitor  Bucureşti  400  “ 


Scarlatescu  C.,  Prahova 

Debitul 

Bufetul 


1000 
6724  “ 
8550  “ 

Total  21.424  lei 


Cheltuieli 


Bufetul 

1718  lei 

Ghiaţă  şi  sifoane 

597  “ 

Struguri  şi  prune  de 

880  “ 

100  kg  viu 

1100  “ 

Bucătăria 

247  “ 

Tutungeria 

Plata  oamenilor  dela  armean 

7553  “ 

ptr.  piatră 

5250  “ 

Făina 

1336  “ 

Toma  şi  Brădeanu,  împrumut 
Înmormîntarea  1311 

450  “ 

Total  20.542  lei 


Anul  trecut  tabăra  a  încheiat  cu  un  surplus  de  70.000  lei  cu  care  s’a  întemeiat 
cooperativa  Legionară  din  Bucureşti.  Anul  acesta  surplusul  va  trece  de  50.000. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


360 


Cum  am  văzut,  lucrul  în  tabără  se  efectuiază  gratuit,  materialele  se  obţin  gratuit 
în  cea  mai  mare  parte,  cheltueli  suplimentare  nu  sunt  şi  totuşi  în  tabără  s’a  cheltuit 
în  două  luni  aproape  1/2  de  milion.  (îşi  poate  închipui  acum  oricine,  cit  ar  costa  o 
tabără  obligatorie  să  zicem,  de  unde  fiecare  în  loc  să  puie  ar  rîvni  să  iee.  Lagărele 
guvernului  vor  costa  sute  de  milioane  numai  la  materiale,  procurate  prin  metoda 
bine  cunoscută  politicianistă.  în  aceste  timpuri  grele  cînd  guvernul  „are  grijă“  de 
armată,  de  funcţionari,  etc,  ne  vine  a  crede  mai  degrabă  că  se  vor  înfiinţa  lagăre 
obligatorii  dar  numai  cu  titlu  de  „experienţă",  dacă  partidul  liberal  va  mai  ajunge 
asemenea  zile). 

Serbări  şi  manifestaţii.  în  fiecare  Duminică  au  loc  în  tabără  serbări.  Se  fac 
demonstraţii  de  muncă,  întreceri,  lupte,  dansuri  naţionale,  cîntece.  Anul  acesta  s’au 
serbat  în  tabără  un  botez  şi  o  nuntă  legionară.  Tot  în  tabără  preotul  a  oficiat  serviciul 
pentru  înmormîntarea  unui  legionar. 

Făcînd  acum  o  privire  generală  numai  din  această  descriere  sumară  asupra 
taberei,  ea  ne  apare  ca  un  stat  în  mic.  Începînd  dela  păstorit  şi  pescuit  se  face  aci 
agricultură,  comerţ,  se  zideşte,  se  munceşte,  se  cresc  suflete  şi  trupuri  tari,  se 
selecţionează  şi  se  erarhizează  valorile  şi  totul  într’o  încadrare  precisă,  ostăşească. 
Aci  trăesc  toate  clasele  sociale  şi  toate  vîrstele  în  înţelegere.  Muncitorul  alături  de 
profesorul  universitar  şi  bătrînul  de  60  de  ani  alături  de  copilul  de  10  ani.  Toţi  se 
simt  tineri  şi  legionari,  toţi  lucrează  şi  ard  în  soare.  Tabăra  e  o  cetate  ideală,  unde  nu 
există  antagonism  între  generaţii  şi  între  clasele  sociale.  Tabăra  e  cea  mai  bună 
şcoală  în  care  creşte  şi  a  crescut  numai  în  citiva  ani  de  zile,  cu  puteri  nebănuite  încă, 
romînismul. 

La  sfîrşit  tabăra  e  o  imensă  mănăstire  în  aer  liber,  în  care  se  roagă  legionarii 
pentru  întregul  neam.  în  fiecare  seară  cu  braţele  întinse  şi  cu  ochii  spintecînd 
nesfîrşitul  de  răsărit  al  mării,  cîntă  imnul  legionarilor  căzuţi  şi  aşteaptă  ordinele 
Căpitanului  şi  ordinul  lui  Dumnezeu.  De  acolo  de  sus  Arhanghelul  le  trimite  puteri 
de  arhangheli. 


NAE  IONESCU  “>9 

deVasileBĂNCILĂ 

La  15  Martie  1940,  a  murit  profesorul  Nae  Ionescu,  înainte  de  a  fi  împlinit  vîrsta 
de  cincizeci  de  ani. 

Moartea  lui,  neaşteptată  şi  neverosimilă,  pune  încăodată  problema  dacă  noi, 
Romînii,  avem  îndeajuns  parte  de  oamenii  excepţional  dotaţi,  pe  cari  ni-i  dăruieşte 
naţia  noastră.  El  vine  să  se  adaoge  la  acea  serie  de  bărbaţi  ajunşi  în  plină  putere  de 
creaţie,  dar  dispăruţi  înainte  de  a-şi  fi  împlinit  opera:  Lambrior,  Bogrea,  Pîrvan, 
Vîlsan,  Matei  Nicolau...  pentru  a  nu  vorbi  de  seria  încă  şi  mai  lungă  a  poeţilor, 
romancierilor,  nuveliştilor,  seceraţi  în  pragul  vieţii  creatoare  sau  în  prestigioasă 
maturitate. 

Afară  de  aceasta,  cu  dispariţia  lui  Nae  Ionescu  se  pune  capăt  uneia  din  cele  mai 
originale,  mai  interesante  şi  mai  patetice  existente,  din  istoria  intelectualităţii 
romîneşti.  Căci  regretatul  profesor  şi  ziarist,  profesor  de  vocaţie  şi  ziarist  de  rasă,  a 
avut  sentimentul  marei  aventuri  şi  resursele  de  toate  felurile  pentru  a  o  servi  într’un 
chip  impresionant.  într’o  societate,  în  care  cei  mai  mulţi  trăiesc  cvasivegetativ,  pe 


199  -  Revista  "însemnări  Sociologice",  Bucureşti.  Director:  Traian  Brăileanu.  Anul  IV,  Nr.  1,  1 
Septemvrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


361 


linii  mai  mult  etnografice  şi  mai  mult  biologice,  sau  în  care  se  trăieşte  mica  şi  banala 
aventură  exasperată  a  arivismului  de  toate  nuanţele  sau  mai  degrabă  fără  nuanţe. 
Nae  Ionescu  aducea  setea  interioară  şi  nobilă  a  aventurii  dramatice,  organice,  cu 
implicaţii  metafizice,  cu  strălucire  artistică  şi  cu  coerenţă  religioasă.  Poate  numai  un 
Panait  Istrati,  brăileanul  cu  care  are  şi  alte  note  comune  dar  mai  multe  diferenţiale,  a 
mai  adus  în  peisagiul  vieţii  noastre  spirituale,  această  tulburătoare  pasiune  de 
aventură  majoră,  pe  deasupra  conformismelor,  pe  deasupra  oboselilor,  pe  deasupra 
misticei  caftanului. 

Născut  într’o  societate  care  păstrează  încă,  în  parte  şi  în  adînc,  structura 
patriarhală,  după  care  omul  nu-şi  construieşte  singur  viaţa,  Nae  Ionescu  a  dat 
conaţionalilor  săi  exemplul  unei  vieţi  de  mare  îndrăzneală  şi  de  stil  personal.  Iar 
celor  cari  îl  înlocuiesc  pe  Dumnezeu,  morala,  familia,  prietenia  şi  chiar  neamul,  cu 
rangul  social,  le-a  dat  un  exemplu  de  o  cerbicie  dusă  pînă  la  martiraj,  pe  care  din 
nefericire  aceştia  nici  nu-1  pot  pricepe. 

Dealtfel,  un  astfel  de  om  este  greu  de  înţeles  şi,  pentru  cei  ce  nu  l-au  cunoscut 
foarte  deaproape,  trebuie  să  aştepte  să-l  cunoască  foarte  de  departe,  pentru  a 
înţelege  ceva  din  autenticitatea  şi  semnificaţia  lui.  Cînd  timpul,  care  este  cel  mai  bun 
silogism,  va  aduce  sporul  lui  de  înţelegere,  se  va  lămuri  mai  uşor  figura  spirituală  a 
unui  astfel  de  singular  trecător  prin  strania  şi  sacra  scenă  a  vieţii.  Pînă  atunci,  noi 
trebuie  să  ne  mulţumim  cu  mult  mai  puţin. 

Această  greutate  de  a-1  înţelege,  vine  mai  cu  seamă  din  varietatea  resurselor  lui 
spirituale  şi  de  viaţă.  Avînd  o  inteligenţă  ce  constituia  o  permanentă  surpriză  şi  care 
în  viaţă  a  fost  însuşirea  care  i  s’a  apreciat  cel  mai  mult,  fiind  ridicată  la  nivelul  de  „ 
faculte  maîtresse”;  având  un  puternic  sentiment  al  eului  propriu,  a  cărui  tărie  era 
însă  interiorizată  pînă  la  maximum  şi  cele  mai  adesea  învăluită  chiar  în  fluidităţi 
domoale  şi  într’o  surdină  sau  transfigurare,  care  uneori  mergea  pînă  la  umilinţă 
creştină;  avînd  dacă  nu  un  optimism  net,  dar  o  mare  credinţă  în  posibilităţile 
viitorului,  credinţă  care  ţinea  de  temperamentul  lui,  -  era  firesc,  era  fatal,  să  aibă  o 
carieră  spirituală  şi  să  deseneze  o  traectorie  ca  acelea,  pe  cari  le-a  reprezentat  timp 
de  două  decenii. 

Dar  resursele  şi  înclinaţiile  lui  nu  se  opresc  aici.  Ca  la  toţi  oamenii  de  excepţie,  ele 
se  afirma  şi  se  diversifică  într’un  complex  de  antinomii,  al  căror  joc  tainic  şi  număr 
covîrşitor  au  constituit  potenţialul  său  de  viaţă.  Putere  logică,  dialectică,  şi  totuşi  un 
anume  lirism  de  fond;  filiaţii  şi  vizări  metafizice,  şi  totuşi  apreciind  viaţa  de  societate; 
un  anume  dogmatism  de  ultime  rezerve,  de  mari  certitudini,  şi  totuşi  un  relativism 
de  o  rară  capacitate  de  mlădiere;  tenacitate  şi  subtilitate  sau  intransigenţă  şi  abilitate 
tactică;  îndrăzneaţă  neobişnuită  şi  modestie  dusă  uneori  pînă  la  un  tulburător 
anonimat;  păgînisim  şi  ascetism,  ceva  de  om  de  Renaştere  şi  totuşi  ceva  de  cruciat; 
om  de  societate,  uneori  chiar  de  viaţă  mondenă,  şi  totuşi  simţind  o  singurătate 
ultimă,  pe  care  credem  că  a  încercat-o  la  răstimpuri;  optimism  şi  totuşi  o  bună 
dispoziţie  care  cîteodată  se  hrănea  din  melancolii;  preocupat  de  viitor  şi  totuşi 
istoricist  în  chip  organic  şi  deliberat;  universal  ca  om,  fiind  interesant  şi  sugerînd 
adesea  simpatii  chiar  în  taberile  cele  mai  adverse,  şi  totuşi  autohtonizant;  ceva 
nefixat  de  „neglijenţă”  care  e  a  vieţii  însăşi  şi  de  formulă  veşnic  deschisă,  şi  totuşi 
posedând  anume  stele  polare;  degajare  dacă  nu  dispreţ  pentru  erudiţie,  şi  totuşi 
avînd  o  informaţie  pătrunzătoare  mai  în  toate  domeniile;  simţul  momentului,  dar  nu 
"impresionist”,  liric  dar  contra  oricărui  melodramatism  şi  “schwărmerei”;  istoricist 
dar  nu  evoluţionist;  iubitor  al  preciziei,  al  faptului  conturat  şi  just  depistat,  şi  totuşi 
antipozitivist;  om  de  teorie,  artist,  şi  totuşi  avînd  bucuria  şi  aptitudinea  organizării,  a 


Articole  clin  Presa  Legionară 


362 


gospodăriei...  iată  numai  o  parte  din  aspectele,  coardele  şi  ecourile  acestei 
personalităţi.  Desigur,  unele  din  aceste  antinomii  se  pot  reduce  la  unitate,  altele  îşi 
condiţionează  reciproc  termenii  şi  toate  s’ar  putea  ierarhiza  pînă  la  un  punct.  Dar 
enigma  rămîne  şi  aceasta  era  Nae  Ionescu.  Atîtea  forţe  diferite,  unele  contradictorii, 
nu  formau  o  unitate  existenţială  atât  de  organică  şi  de  strîns  structurată  dar  în 
acelaşi  timp  suplă  şi  degajată,  decît  prin  arta  de  viaţă  a  purtătorului  lor.  Sunt  oameni 
complicaţi:  adeseori  supărători  de  complicaţi,  dar  fără  a  fi  deloc  complexi.  Şi,  oricît 
ar  părea  de  ciudat,  sunt  uneori  chiar  oameni  complexi  fără  a  fi  complicaţi.  Nae 
Ionescu  era  însă  şi  una  şi  alta.  Şi  aici  e  una  din  pricinile  aerului  şi  haloului  de  mister 
şi  de  excelare  ca  exemplar  uman,  cari  au  caracterizat  apariţia  şi  istoria  lui.  S’a  abuzat 
de  o  vorbă  celebră  spunîndu-se  despre  prea  mulţi  că  şi-au  pus  talentul  în  operă  şi 
geniul  în  viaţă.  Afirmaţia  aceasta  e  însă  foarte  potrivită  pentru  Nae  Ionescu.  Ce  e  mai 
însemnat  într’un  suflet,  se  arată,  la  unii  oameni,  în  opera  lor;  la  alţii,  în  viaţa  lor  -  nu 
e  la  toţi  la  fel.  Şi  mai  sunt  oameni,  la  cari  opera  însăşi  face  parte  din  viaţa  lor  cu 
acelaşi  titlu  ca  alte  manifestări  ale  acesteia.  Pentru  profesorul  nostru,  un  prieten,  o 
discuţie  cu  oarecine,  o  luptă,  un  articol,  o  prelegere,  erau  la  fel  de  însemnate.  Ceeace- 
1  interesa  era  viaţa  integrală,  ca  supremă  aventură  adusă  ofrandă  creşterii  vieţii 
generale,  şi  nu  se  selecţiona  pe  el  însuşi,  ceeace  implică  întotdeauna  oarecare 
artificialitate,  pentru  a  se  manifesta  într’un  anume  fel,  cum  nu  era  în  ansamblu.  A 
primi  un  cunoscut,  a  aşeza  cărţile  în  rafturile  unei  biblioteci,  a  face  ordine  la  un 
“oficiu  de  librărie”,  a  cerceta  registrele  şi  ruajul  unei  mari  instituţii  oficiale,  erau 
pentru  Nae  Ionescu  fapte  tot  atât  de  importante  ca  şi  a  cunoaşte  o  carte  de  filosofie 
ori  a  stabili  jaloanele  unui  studiu.  Totul  avea  preţ  pentru  el  doar  prin  echivalenţa  de 
viaţă,  de  spirit,  şi  în  această  privinţă  viaţa  sa  a  avut  un  fel  de  egalitate,  fără  a  fi  fost 
niciodată  egală  cu  aceea  a  oamenilor  obişnuiţi.  Peste  complexitatea  lui  alcătuită  din 
atîtea  antinomii  constituţionale,  era  deci  şi  un  fel  de  curioasă  omogeneitate,  care 
imprimă  vrajă  şi  dinamism  de  viaţă  în  manifestări.  Deaceea  oricît  ar  încerca  spiritele 
analitice  să  pună  ordine  definitivă  şi  să  găsească  sensuri  complecte  în  această 
ţesătură  sufletească  dominată  de  acelaşi  suflu  al  vieţii  şi  de  un  acelaşi  înţeles  al 
valorii  în  toate  gesturile  pe  cari  le  făcea,  credem  că  destinul  lui  Nae  Ionescu  s’ar  vădi 
cel  mai  apropiat  nu  într’o  expunere  pur  abstractă,  ci  într’o  “viaţă”,  într’un  roman, 
într’o  istorie.  N’ar  avea  nevoie  de  nicio  romanţare  şi  de  niciun  element  adăogat  la 
această  “viaţă”.  Ar  fi  destul  să  arate  adecuat  ceeace  a  fost. 

Dar  pînă  atunci  şi  dacă  se  va  ivi  vreodată  scriitorul,  care  să  aibe  dreptul  să  se 
apropie  de  viata  lui  Nae  Ionescu,  rămînem  tot  la  procedeul  mai  modest,  deşi 
nepotrivit,  al  desprinderii  de  sensuri.  în  această  direcţie,  fiecare  va  vedea  altceva  -  şi 
va  vedea  parţial,  unilateral.  Documentul  de  viaţă  în  chestiune  e  atît  de  variat,  incit 
vor  exista  note  pentru  preferinţele  fiecăruia.  Unii  vor  vedea  în  acest  om  un  închinător 
al  vieţii  nefalsificate,  mereu  inedite,  fatale,  sancte  chiar  şi  în  păgînităţile  ei  şi  în  fond 
nemuritoare.  Alţii  vor  vorbi  de  omul,  care-şi  crea  obstacole  grele  pentru  a  le  învinge, 
ori  pentru  a  lupta.  Unii  vor  aminti  de  efortul  de  a  se  depăşi  mereu  pe  sine  în  înţelesul 
de  a  trece  la  altceva,  care  să  nu  oprească  viaţa  pe  loc  ori  să  nu  tolereze  pauze  funebre, 
alţii  vor  insista  asupra  rigorismului  său  logic.  Unii  se  vor  opri  asupra  “scepticului”, 
alţii  asupra  „fanaticului”.  Unii  vor  vorbi  de  inovatorul,  de  iniţiatorul,  de 
revoluţionarul  spiritual,  alţii  despre  păzitorul  legii.  Tot  aşa  se  va  putea  vorbi  rînd  pe 
rînd  de  “dialectica”  lui,  de  “ironia”  sa  specifică,  de  felul  atît  de  interesant  de 
„disponibilitate”  pe  care  l-a  construit,  de  prietenul,  de  atitudinea  faţă  de  problema 
morţii  şi  a  vieţii,  de  sinceritatea  lui,  de  profesorul,  pedagogul  şi  agitatorul  spiritual 
predestinat  cari  erau  în  el...  şi  de  o  sumă  de  alte  lucruri. 


Nicolae  Niţă 


363 


Întrucît  ne  priveşte,  subliniem,  din  tot  ce  am  arătat  sau  sugerat  în  treacăt,  două 
trăsături. 

Întîiu,  ceeace  am  numi  viitorismul  lui.  Pe  Nae  Ionescu  îl  interesa  întotdeauna 
într’un  mod  superlativ  felul  cum  poate  să  arate  obrazul  viitorului.  Era  la  el  o 
voluptate  intelectuală  de  o  rară  acuitate  în  a  adulmeca  semnificaţiile  vieţii,  care  are 
să  vină  pentru  omenire  şi  pentru  neam.  Şi  cînd  prevedea  ceva,  cînd  anticipa  ceva,  se 
transforma  dela  sine  în  iniţiator  şi  luptător  pentru  noua  structură  istorică  ce  va  veni 
şi  care  începuse  chiar  să  se  arate,  indirect  şi  discret,  în  lucruri,  aşa  cum  soarele  îşi 
trimite  lumina  cu  mult  înainte  de  a  apare  el  însuşi  la  orizont.  Acestui  viitor  i  se 
dăruia  Nae  Ionescu  atît  în  viaţa  generală  cit  şi  în  cea  personală,  cari  dealtfel  la  el  erau 
strîns  unite  formînd  adesea  un  singur  act.  Pentru  a  înţelege  şi  a  sluji  mai  direct  şi  mai 
autentic  viitorului,  el  spunea  câteodată:  “eu  rup  punţile  cu  trecutul”.  Şi  o  făcea  în 
adevăr,  pînă  la  o  limită  pe  care  o  vom  vedea.  Nu-şi  tolera  nimic  din  ce  ar  fi  putut  să-i 
oprească  avîntul  sau  să-i  falsifice  trăirea  în  funcţie  de  timp.  E  aici  o  cauză  pentru  care 
nu  s’a  grăbit  să  scrie  cărţi,  pentru  care  cartea  îi  apărea  oarecum  ca  un  ferpar  de 
înmormîntare,  pentru  care  nu  făcea  rezumate,  nu  lua  note,  nu  oprea  timpul  şi  nu  se 
fixa  funebru  cu  ajutorul  alfabetului  ori  a  invenţiei  lui  Gutenberg.  Mergea  chiar  pînă 
acolo,  incit  uneori  recitea  ceeace  în  ajun  scrisese  numai  cu  scopul  de  a  se  împrieteni 
mai  mult  cu  o  idee,  de  a-i  prinde  toată  configuraţia,  şi  apoi  distrugea  totul.  Dar  acest 
“viitorisim”  al  lui  Nae  Ionescu  avea  un  „pendant”,  după  cu  am  spus:  legătura 
organică,  subconştientă  în  primul  rînd,  însă  şi  doctrinară,  cu  trecutul.  Nae  Ionescu 
era  doar  un  tradiţionalist!  Şi  încă  unul  dintre  cei  mai  decişi,  mai  critici  şi  mai  lucizi, 
făcînd  poate  din  categoria  gînditorilor  şi  militanţilor  pentru  tradiţie,  din  istoria 
contimporană  a  societăţii  româneşti.  Şi  tocmai  de  aceea  viitorismul  său  era  atît  de 
substanţial  şi  de  integrat  în  lucruri,  într’un  destin  în  fond  de  ordin  comunitar.  De 
aceea  a  dat  un  tip  de  revoluţionar  fără  elemente  spectaculoase  şi  romantice,  dar 
căruia  în  esenţă  greu  i  se  poate  găsi  pereche.  în  epoca  modernă  există  un  fel  de 
revoluţionarism  epidemic.  El  este  însă  mai  mult  personalist  şi  nu  se  interesează  de 
trecut.  E  un  sport  orgolios  sau  prezumţios  în  vid  istoric,  care  alteori  îşi  aliază  bucuria 
distrugerii  pentru  distrugere.  Nu  aşa  la  profesorul  nostru.  “Tradiţia”  şi  “revoluţia”  nu 
erau  opuse  la  el,  deşi  modernii  şi  chiar  mulţi  sociologi  le  opun.  Ci  ele  se  confundau  în 
elanul  istoric.  N’a  fost  la  noi  om  care  să  fie  mai  obsedat  de  viitor,  dar  n’a  fost  altul 
care  să  blameze  mai  incisiv  “paşoptismul”  de  atitudine,  nu  atît  paşoptismul  care  a 
fost,  ci  acela  care  este.  Şi  toate  acestea  fiindcă  Nae  Ionescu  era  făcut  să  servească 
devenirea  istorică  adevărată.  A  fost  un  servitor  al  istoriei. 

Al  doilea,  subliniem  o  trăsătură  care  e  pe  deasupra  istoriei.  Am  văzut  că  Nae 
Ionescu  nu  poate  fi  înţeles  în  afară  de  timp,  de  istorie.  E  la  el  o  filosofie  a  timpului  şi 
a  istoriei,  care  a  intrat  în  însăşi  viaţa  lui  şi  i-a  determinat-o.  Această  filosofie  ar  fi 
interesant  de  stabilit  şi  în  jurul  ei  s’ar  putea  reface  în  mare  parte  viaţa  şi  înţelege 
noima  existenţei  acestui  om.  Ceeeace  îl  determina  în  chip  obişnuit,  dîndu-i 
dinamismul  patetic  de  aventură  în  stare  pură,  precum  şi  implicaţii  şi  repercusiuni 
suprapersonale,  era  acest  istoricism  revoluţionar  al  său.  Cu  toate  aceasea,  era  în 
sufletul  acestui  semen  al  nostru,  atît  de  puţin  asemenea  cu  cei  mai  mulţi  dintre  noi, 
un  strat  sau  o  raţiune  mai  adîncă  ori  mai  înaltă,  un  prund  ultim  şi  tainic.  Aceasta  îl 
ridica  deasupra  tuturor  relativităţilor  şi,  în  cele  din  urmă,  îl  izbăvea  chiar  de  marea 
lui  obsesie:  istoria.  Poate  că  înainte  de  a  închide  ochii,  la  aceasta  s’a  gîndit.  Şi  poate 
că  o  parte  din  liniştea,  pe  care  de  atîtea  ori  a  avut-o  în  mijlocul  furtunilor,  se 
datorează  acestui  ultim  fond  al  lui,  acestei  viziuni  de  cea  mai  pură  metafizică  şi  de 
acolo  unde  metafizica  se  uneşte  cu  religia...  Nae  Ionescu  era  un  metafizician  şi  un 


Articole  clin  Presa  Legionară 


364 


credincios.  Vedea  viaţa  desvoltîndu-se  cu  sete  în  timp.  Ştia  că  timpul,  şi  anume 
timpul  organic,  e  condiţia  realizării  vieţii  şi  că  tot  în  timp  e  dată  ecuaţia  şi  drama 
luptei  de  mîntuire  a  omului.  Dar  mai  ştia  că,  dincolo  de  aceasta,  e  o  perfecţiune 
atemporală,  care  are  esenţele  şi  voinţele  ei,  care,  fiind  pe  deasupra  condiţiilor 
timpului,  e  într’un  fel  statică  şi  veşnică,  în  aceiaşi  măsură  în  care  e  şi  vie.  Ceva  din 
Platon,  ceva  din  Parmenide,  cu  multă  culoare  creştină  şi  cu  multă  precizare  creştin- 
ortodoxă,  ne-ar  ajuta  ca  să  înţelegem  această  intuiţie  de  ultim  temeiu  a  lui  Nae 
Ionescu,  ce  era  la  el  idee  dar  şi  substanţă  vocaţională  de  cel  mai  mare  reazem  şi  de 
cea  mai  mare  discreţie.  Dacă  pateticul  vieţii  lui  e  în  legătură  cu  istoria,  dacă  pentru 
aceasta  s’a  născut  şi  tot  pentru  ea  a  murit,  dar  cea  mai  tăinuită  a  lui  mîngîere  şi 
retragerea  lui  din  urmă  erau  pe  acest  liman,  pe  această  viziune  a  esenţelor  şi 
desăvârşirilor  fără  naştere  şi  fără  moarte,  deci  fără  istorie...  Până  la  un  punct  foarte 
înaintat,  totul  era  pentru  el  devenire  continuă,  istorie,  panta  rhei.  însă  dincolo  de 
aceasta,  era  un  vad  de  ultime  înţelesuri  şi  un  fel  de  albie  fixă,  la  care  se  raporta  toată 
istoria  noastră.  în  lumea  noastră,  fixitatea  e  artificializare,  e  moarte,  şi  nimeni  n’a 
simţit  aceasta  mai  puternic  decît  Nae  Ionescu.  Dar  în  lumea  cealaltă,  lumea  ultimelor 
coordonate,  fixitatea  e  viaţă.  în  lumea  noastră,  perfecţiunea  nu  există  şi  ce  se  apropie 
de  perfecţiune  se  apropie  de  moarte,  fiindcă  iese  astfel  din  această  lume.  Dar  dincolo, 
în  lumea  cea  mai  reală  şi  cea  mai  ideală  totodată,  perfecţiunea  e  maximul  de  trăire,  e 
actul  suprem.  Acolo  totul  stă  şi  totuşi  totul  viază,  acolo  sunt  esenţele  şi  luminile,  faţă 
de  care  lumina  din  lumea  noastră  e  ca  noaptea  faţă  de  ziuă. 

Cum  de  va  fi  ajuns  Nae  Ionescu  la  această  ancorare  metafizică,  nu  ştim  şi  nici  nu  e 
nevoie  să  ştim  toate.  Dar  cele  două  respiraţii  ale  lui,  istoricismul  şi  metafizicismul 
atemporal,  îi  complectează  în  oarecare  măsură  fizionomia  lăuntrică.  Ele  sunt  două 
branhii  spirituale  şi  nu  odată  se  vor  fi  susţinut  reciproc  şi  îl  vor  fi  ajutat  să-şi  ducă, 
luptînd,  viaţa  pînă  la  capăt.  în  cotemplaţia  metafizică,  găsea  o  supapă  pentru 
amărăciunile  din  lumea  noastră,  pentru  salvarea  optimismului  lui  spiritualizat;  în 
contemplaţia  istorică,  vedea  semnele  esenţelor  ultime,  transcedentale,  divine,  cari  se 
manifestă  gradat  şi  fragmentar  în  timp.  Aşa  că,  istoricism  puternic,  inspirat,  pe  un 
anume  fond  de  eleatism,  Heraclit  unit  cu  Parmenide  -  luînd  însă  aceşti  termeni 
într’un  înţeles  foarte  general,  mai  mult  ca  sugestie  pentru  ce  vrem  să  spunem  - 
sintetizează  o  formulă  de  ideaţie  şi  de  viaţă,  de  care  n’a  fost  străin  profesorul  Nae 
Ionescu.  Dacă  în  primul  caz  şi  pentru  ochii  noştri  mai  mult  empirici,  a  fost  un 
servitor  al  istoriei,  în  al  doilea  caz  şi  pentru  intuiţiile  şi  presentimentele  noastre  mai 
adînci,  a  fost  un  servitor  al  metafizicei. 

Iar  în  istorie,  a  văzut  mai  ales  comunitateea  etnică,  neamul. 

Şi  în  metafizică,  mai  ales  pe  Dumnezeu. 

Deci,  în  ceeace  a  avut  mai  bun,  profesorul  Nae  Ionecu  a  fost  un  servitor  al  naţiei 
lui  şi  al  divinităţii.  Poate  fi  un  scop  de  viaţă  mai  înalt? 

E  adevărat,  în  felul  acesta,  s’a  servit  şi  pe  el.  Am  văzut  ce  puternic  sentiment  al 
eului  propriu  avea  Nae  Ionescu.  Cu  inteligenţa  lui  extraordinară,  dacă  în  sufletul  lui 
n’ar  fi  fost  în  contact  hotărîtar  decît  acest  eu  şi  această  inteligenţă,  purtătorul  ar  fi 
fost  un  om  poate  pierdut  şi  poate  demonic.  Dar  spiritele  mai  găsesc  în  însăşi 
complexitatea  lor  elemente  de  salvare  şi  mai  ales  ele  cunosc  şi  aplică  în  chip 
instinctiv  o  lege  a  compensaţiei.  Scot  în  evidenţă  şi  instalează  ca  ideal  acele  elemente 
spirituale  din  sufletul  lor  şi  din  cultura  omenirii,  cari  le  pot  da  o  armonie,  o  economie 
creatoare  şi  o  utilitate  vitală  şi  istorică  maximă.  Mergînd  pe  calea  aceasta,  eul 
puternic  al  lui  Nae  Ionescu  s’a  aplicat  în  servirea  din  ce  în  ce  mai  intensă  a  unor 
realităţi  obiective:  viaţa  generală  şi  mai  ales  comunitatea  etnică,  viaţa 


Nicolae  Niţă 


365 


transcendentului  şi  mai  ales  comunitatea  bisericii.  S’a  salvat  pe  el  salvând  pe  alţii  şi 
invers. 

Ce  au  folosit  societatea  şi  cultura  noastră  din  această  jertfă,  din  această  ardere  şi 
din  această  chimie  de  transfigurare  personală,  e  ceeace  va  avea  de  stabilit  în  primul 
rînd  istoria  noastră  viitoare.  Lăsăm  cu  încredere  să  spună  aceasta  istoricul  ce  va  veni, 
căci  istoria  e  un  sacerdoţiu  şi  e  adevărata  magistratură.  Noi,  cei  de  azi  nu  putem  fi 
decît  cronicari.  Şi  ca  modeşti  cronicari,  cari  am  luat  parte  la  fapte,  trebuie  să  spunem 
măcar  atît: 

Societatea  romînească  a  avut  întîia  renaştere  odată  cu  sfîrşitul  selcolului  al  18-lea 
şi  începutul  celui  următor.  Această  renaştere  a  coatinuat  şi  s’a  consolidat  pînă  pe  la 
sfîrşitul  războiului  mondial.  Ea  a  avut  un  caracter  cultural,  politic  şi  juridic.  A  doua 
renaştere  românească,  a  doua  mare  întorsătură  a  istoriei  noastre,  a  început  acum 
aproximativ  douăzeci  de  ani.  Ea  e  mult  mai  adîncă  şi  se  va  urma  multă  vreme. 
Caracterul  ei  este  în  primul  rînd  spiritual  şi  metafizic.  E  vorba  acum  să  fim  noi 
înşine,  să  venim  cu  absolutul  structurii  etnice  în  felul  de  organizare  a  fenomenului 
vieţii.  S’a  mai  întâmplat,  ceeace  a  fost  o  coincidenţă  fericită,  că  paralel  cu  această 
maturizare  a  noastră  ca  popor,  cu  trecerea  dela  emanciparea  politică  şi  general 
culturală  la  emanciparea  pur  spirituală,  să  se  afirme  în  cultura  europeană  o 
întoarcere  la  spiritualitate  înaltă,  la  etnicism  specific,  la  religie  şi  la  metafizică.  In 
această  conjunctură  a  spiritului  european,  era  mai  uşoară  intrarea  în  noi  înşine. 

Dar  despre  aceste  două  aspecte,  despre  renaşterea  romînească  adîncă  şi  despre 
primenirea  spiritului  culturii  europene,  ceeace  a  format  la  noi  conceptul  de  nouă 
spiritualitate  despre  care  s’a  discutat  atît,  au  vorbit  în  primul  rînd  patru  oameni. 
Vasile  Pîrvan  şi  Nae  Ionescu,  dintre  cei  plecaţi.  Lucian  Blaga  şi  Nichifor  Crainic, 
dintre  cei  în  viată.  Mai  ales  lor  li  se  datorează  esenţialul  în  noua  orientare  a  spiritului 
culturii  romîne.  înainte  ca  Lucian  Blaga  să-şi  fi  lansat  fastuoasele  lui  trilogii,  Nae 
Ionescu  a  lucrat  direct,  printr’un  învăţământ  oral,  asupra  conştiinţei  filosofice  a 
tineretului  nostru,  producînd  o  elită  gânditoare  care  avea  să  se  manifeste  curînd  în 
publicistică  şi  în  crearea  de  opere.  Cercul  lui  de  activitate  a  fost  restrîns  ca  suprafaţă, 
dar  ecoul  a  fost  cu  atît  mai  mare.  Astăzi  chiar,  e  uşor  de  identificat  la  mulţi  tineri 
gânditori  şi  autori  un  anume  fel  de  a  pune  problemele  şi  anume:  întorsături  de  frază, 
cari  sunt  ale  fostului  lor  profesor.  Activitatea  la  catedră  a  lui  Nae  Ionescu  a  produs 
chiar,  într’un  rînd,  un  fenomen,  un  curent,  asemănător  cu  cel  al  lui  Maiorescu  sau  al 
lui  Pîrvan.  Despre  el  se  poate  spune  că  a  fost  cel  mai  viu  învăţământ  filosofic  de  după 
războiu  în  ţara  noastră.  Nimeni  n’a  informat  despre  ceeiace  e  în  adevăr  nou,  despre 
virtualităţile  gîndirii  filosofice  actulale.  Şi  nimeni  nu  a  sugerat  mai  mult  şi  mai 
pasionat  decât  el.  între  altele,  l-au  ajutat  pe  Nae  Ionescu  două  calităţi  pentru  a 
îndeplini  acest  oficiu:  o  mare  generozitate  şi  o  permanentă  tinereţe  de  spirit.  Acest 
om  a  dat,  prin  prelegeri,  conferinţe,  articole  sau  discuţii  particulare,  nenumărate 
motive  şi  îndemnuri,  cari  s’au  transformat  adesea  în  lucrări  sau  în  ambiţii  susţinute 
de  ascendentă  spirituală.  îi  era  tot  una  dacă  era  citat  sau  nu.  Ştia  că  nu  el  este 
sfîrşitul,  după  cum  nu  el  este  începutul  şi  că  spiritul  e  pretutindeni  şi  n’are  nevoie  de 
certificatul  de  botez.  Cele  mai  însemnate  şi  mai  personale  gînduri  şi  descoperiri  ale 
lui,  şi  le-a  spus  adesea  nu  numai  fără  nici-o  disimulare,  dar  cu  bucurie.  Ce  deosebire 
de  cei  cari  îsi  au  parcă  ideile  numărate,  cari  îşi  păstrează  documentele  în  safeuri  şi 
cari,  când  intri  în  camera  lor  de  lucru,  dar  fuga  să-şi  acopere  fişele!  Iar  tinereţea  lui 
Nae  Ionescu  a  constituit  un  adevărat  miracol.  îndrăzneala  ingenuă  a  gîndului  a 
păstrat-o  pînă  la  urmă.  S’a  bucurat  tot  timpul  de  exerciţiul  ideii  cu  o  încântare  de 
adolescent.  N’a  făcut  niciodată  caz  de  “generaţie”,  dar  a  vorbit  cu  proprietate  în 


Articole  clin  Presa  Legionară 


366 


numele  unei  alte  generaţii  a  spiritului,  isbutind  să  rămînă  înaintea  chiar  a  celor  cari 
se  născuseră  după  el.  Desigur,  n’au  lipsit  cîrtitorii.  Aceia  -  mai  ales  dintre 
universitari  -  cari  spuneau  că  la  Nae  Ionescu  “nu  se  învaţă  carte”,  cum  au  spus  şi 
despre  Pîrvan  şi  cum  ar  fi  putut  spune  de  atîtea  ori  despre  lorga.  La  profesorul  în 
chestiune  nu  se  învăţau  în  adevar  anume  manuale  şi  niciun  manual,  dar  se  facea  ceva 
mai  mult  şi  mult  mai  mult:  se  desvolta  pasiunea  pentru  probleme,  se  însuşia  o 
metodă,  se  năştea  o  ambiţie,  se  dădea  o  orientare  structurală,  se  creau  oameni  vii 
pentru  viaţa  duhului  şi  uneori  se  ajungea  chiar  la  formarea  unei  confrerii  spirituale. 
Pentru  aceasta  din  urmă,  profesorul  aducea  un  suflet  de  prieten  devotat  şi  de  tovarăş 
“â  toute  epreuve”.  Studenţii  simţeau  că  profesorul  joacă  în  fond  un  rol  greu,  deşi  cu 
multă  îndemînare  şi  voie  bună,  simţeau  că  li  se  dăruieşte  şi  că  nu  jonglează  cu  ideile, 
cum  îşi  închipuiau  nerozii,  ci  că  ele  sunt  totul  pentru  el,  bucurie  de  viaţă,  astăzi, 
putinţă  de  tragedie,  mîine. 

Profesorul  Nae  Ionescu  a  murit  primăvara.  Orizontul  se  limpezea,  mugurii  se 
deschideau,  păsările  cerului  începeau  să  cînte  imnuri.  în  acelaşi  timp,  în  casa 
jumătate  boerească,  jumătate  mănăstirească,  de  la  Băneasa,  se  istovea  un  om,  care 
n’a  fost  ca  ceilalţi,  dar  care  a  realizat  atît  de  mult  drama  umană!  A  fost  un  contrast 
dureros. 

Dar  poate  că  această  moarte  în  primăvară  a  fost  şi  un  simhol.  Moartea  e  o  nouă 
naştere.  Una  metafizică,  dar  şi  una  istorică.  Ideile  profesorului,  dinamismele  lui, 
elevii  lui,  suferinţa  lui,  vor  fructifica.  Odată  cu  coborîrea  lui  în  pămînt,  nu  s’a  coborît 
numai  un  trup  neînsufleţit,  ci  un  germene  de  viaţă  a  fost  pus  de  un  destin  aspru,  în 
solul  culturii  noastre. 

Şi  totuşi,  ceeace  putea  face  el  însuşi  în  chip  direct  nu  o  va  mai  putea  face  nimeni. 
Ajuns  în  partea  din  urmă  a  vieţii,  se  gîndea  la  datoria  de  a-şi  consemna  în  chip 
definitiv  ideile.  Ceeace  pînă  atunci  nu-i  apăruse  ca  ceva  justificat,  acum,  în  faţa 
inevitabilului,  putea  fi  luat  în  consideraţie.  întocmise  planul  cărţilor  lui,  începuse 
tratatul  de  logică.  Fără  să  mai  vorbim  de  ce  ar  fi  putut  face  în  alte  domenii. 
Posibilităţi  pierdute.  Nu  e  oare  istoria  romînilor  în  bună  parte  cimitirul  posibilităţilor 
pierdute?  Revolta  n’are  niciun  sens  în  faţa  morţii,  fiindcă  moartea  e  ceva  metafizic  şi 
metafiziceşte  toate  sunt  bune.  Dar  totul  nu  e  metafizic  în  noi,  chiar  dacă  este 
esenţialul.  Avem  dreptul  măcar  să  ne  doară.  Deaceea  la  această  despărţire,  un  fost 
elev  nu  paate  face  altceva  decât  să  localizeze  propriile  cuvinte,  pe  cari  el  însuşi  le-a 
spus  la  moartea  lui  Vasile  Pîrvan:  să-i  fie  ţărîna  uşoară,  atît  de  uşoară,  pe  cit  ne  e 
nouă  de  mare  durerea. 


TINEREŢE  FĂRĂ  ODIHNĂ  200 

de  T.  B.  (Tudor  Băileanu?) 

“Cînd  te  vei  sătura,  pămîntule,  de  sîngele  şi  carnea  tineretului  nostru?" 

Altfel  îşi  trăiră  bătrînii  de  azi  tinereţea  lor.  Chiar  cînd  erau  săraci,  ei  găseau  totuşi 
un  codru  de  pîine  pentru  a-şi  astîmpăra  foamea,  un  ciot  de  fag  pentru  a-şi  încălzi 
odăiţa.  Şi  mai  ales  erau  siguri  că  după  lipsurile  îndurate  în  tinereţe  vor  găsi  o 
ocupaţie  şi  vor  putea  întemeia  o  familie. 

După  războiul  cel  de  patru  ani  se  abătu  marea  urgie  asupra  copiilor  noştri.  Mulţi 
tineri  n’aveau  nici  casă  nici  masă,  iar  viitorul  se  înfăţişa  ca  o  întrebare  chinuitoare. 


200  -  Revista  "însemnări  Sociologice",  Bucureşti.  Director:  Traian  Brăileanu.  Anul  IV.  Nr.  2,  15 
Septemvrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


367 


Ţara  invadată  de  jidani,  cari  propăvăduiau  revoluţie  şi  distrugere;  politicienii 
semănau  corupţie,  jaf,  demagogie  deşănţată;  porţile  ţării  erau  larg  deschise  tuturor 
uneltirilor  finanţei  internaţionale,  jidoveşti  şi  masonice.  în  faţa  primejdiei  de  moarte 
pentru  Neam  şi  Ţară  a  tresărit  tineretul  nostru,  s’a  strîns  tot  mai  mult  în  jurul 
conducătorului  lor,  al  Căpitanului. 

De  atunci  încoace  ne-a  fost  dat  să  vedem  tinereţe  fără  odihnă,  tinereţe  dăruită 
primejdiei,  luptei,  renunţării  la  plăceri.  I-am  văzut  pe  legionari  muncind  în  tabere, 
alergînd  zi  şi  noapte,  prin  ploaie  şi  soare,  viscol  şi  furtună,  urcînd  munţi,  străbătînd 
codri,  pentru  a  trezi  satele  la  luptă  de  desrobire  şi  înălţare  a  Neamului. 

Tinereţe  fără  odihnă:  din  leagăn  pînă  ‘n  mormînt;  din  sînul  cald  al  casei 
părinteşti,  în  lanţuri  şi  închisori;  din  verdeaţa  codrilor  şi  lumina  soarelui  în  şuerul 
gloanţelor  şi  bezna  morţii. 

Cînd  te  vei  sătura,  pămîntule,  de  sîngele  şi  carnea  tineretului  nostru?  Cînd  îi  vei 
lăsa  pe  copiii  noştri  să  se  bucure  de  tinereţea  lor,  să  guste  fericirea  odihnei 
întăritoare? 


VICTOR  PUIU  GÎRCINEANU  201 

de  Barbu  SLUŞANSCHI 

Un  răgaz  mai  înalt  va  îngădui  odată  aşezarea  într’o  lumină  cuprinzătoare  a  unuia 
dintre  cei  mai  adinei  deschizători  de  drumuri  pe  care  i-a  cunoscut  mişcarea 
legionară.  Astăzi  publicaţiile  de  dinaintea  ultimei  prigoane  stau  răvăşite  de  confiscări 
şi,  în  lipsa  lor,  vom  încerca  să  evocăm,  mai  mult  decît  să  definim,  personalitatea  lui 
Victor  Gîrcineanu,  unul  din  sufletele  de  elită,  în  care  trăirea  spiritualităţii  creştine  a 
culminat  în  realizări  sublime  pe  plan  omenesc  şi  sufletesc. 

Latura  creştină  a  mişcării  legionare  a  avut  în  Gîrcineanu  un  interpret  de 
pătrunzătoare  viziune.  Ca  om  a  fost  unul  din  puţinii  aleşi  să  se  încumete  pe  urcuşul 
greu  care  îl  înalţă  pe  muritor  dela  condiţia  de  pămîntean  la  cea  de  sfînt.  Ne  dăm  bine 
seama  de  greutatea  cuvântului.  Victor  Gîrcineanu  a  adîncit,  actualizînd  în  fiinţa  lui 
umană,  procesul  mistic  de  desăvîrşire,  în  stare  să  ridice  pe  om  mai  aproape  de 
divinitate.  O  lumină  interioară  i-a  revoltat  sensul  Dumnezeirii  şi  el  mereu  a  tins  spre 
ea. 

Sub  două  aspecte,  de  cugetător  şi  interpret  al  spiritualităţii  legionare,  şi  de  mistic 
ostenitor  să  urce  treptele  creştine  ale  desăvârşirii  interioare,  ni  se  prezintă  trăsăturile 
esenţiale  ale  personalităţii  lui  Victor  Gîrcineanu,  şi  ele  îl  aşează  între  figurile  cele  mai 
sublime  ale  martirologiului  legionar. 

Puiu  Gîrcineanu  a  păşit  în  publicitatea  romînească  într’un  fel  din  care  nu  s’ar  fi 
putut  bănui  evoluţia  lui  ulterioară.  Un  roman  202  publicat  în  fragedă  tinereţe,  a  pus 
în  evidenţă  un  mare  talent  literar.  începutul  acesta  a  rămas  fără  urmare.  Curînd, 
Puiu  Gîrcineanu  apucă  o  cale  mai  gravă.  Structura  lui  sufletească  şi  un  îndemn  din 
adînc  îl  făcea  să  considere  literatura  drept  un  joc  frivol,  în  timp  ce  neamul  romînesc 
se  afla  în  plină  dramă.  Romancierul  de  o  clipă  se  detaşă  simplu  de  orice  năzuinţă 
personală  după  un  nume  în  literatura  romînească.  Era  un  sacrificiu  pe  care  nu  avea 
să-l  regrete  niciodată. 

Cinci  ani  mai  tîrziu  mărturisea  prietenilor  la  ce  distanţă  sufletească  se  găseşte  de 


201  -  Revista  "însemnări  Sociologice",  Bucureşti.  Director:  Traian  Brăileanu.  Anul  IV.  Nr.  4,  15 
Octomvrie  1940. 

202  -  "La  hanul  lui  Tărîţă"  (e  vorba,  desigur,  de  romanul  "Lângă  schitul  lui  Târâtă"). 


Articole  clin  Presa  Legionară 


368 


începutul  său  literar.  Se  simţea  la  un  veac  de  suflet  departe  de  întîia  lui  creaţie 
artistică. 

Pentru  un  cititor  atent  însă,  anumite  însuşiri  sufleteşti  se  vădesc  şi  în  acel  roman 
părăsit.  Un  mare  dor  de  intuiţie  unit  cu  o  pătrunzătoare  inteligenţă  analitică.  Spiritul 
ales  al  lui  Puiu  Gîrcineanu  arăta  dela  început  îmbinarea  armonică  a  acestor  două 
însuşiri,  rareori  întrunite  la  un  om,  şi  rareori  cu  atîta  perfecţie. 

Drama  romînească  avea  să-l  aducă  pe  tînărul  romancier  în  făgaşul  ei,  iar  el  avea 
să-i  aducă  în  dar  marea  sa  putere  de  simţire  şi  de  judecată.  Părea  un  copil  firav,  cu  o 
frunte  larg  boltită  deasupra  unor  ochi  arzători  şi  a  unui  oval  delicat,  desminţit  de  o 
bărbie  energică.  Lucid,  arzător,  impetuos  în  convingere  şi  reţinut  în  expresie,  minte 
ordonată  şi  clarvăzătoare,  pe  lingă  o  simţire  mereu  în  elan,  Puiu  Gîrcineanu  avea 
marele  dar  al  simplităţii.  Era  deschis,  natural,  fraged  sufleteşte,  avînd  în  deplinătate 
puterea  de  a  se  bucura  fără  răgaz  şi  de  a  suferi  fără  zgomot. 

Toată  această  zestre  morală,  intelectuală  şi  sufletească,  Puiu  Gîrcineanu  o  dăruia 
Legiunii  cu  neprecupeţire.  Intrat  pe  linia  ei  de  luptă  şi  trăire,  el  nu-şi  mai  aparţinea. 
El  n’a  mai  avut  nevoie  de  un  efort  de  identificare  sau  adaptare,  de  vreme  ce  chiar 
aportul  însuşirilor  lui  însemna  o  îmbogăţire  spirituală  a  Legiunii. 

Dela  început,  Gîrcineanu  a  văzut  în  Legiune  mai  puţin  mişcarea  politică  şi  mai  ales 
realitatea  spirituală.  Pe  aceasta  avea  s’o  adîncească  prin  propria  lui  tărie,  pe  linia 
înaltă  consfinţită  apoi  prin  jertfa  lui  Moţa. 

în  broşura  sa  “Din  lumea  legionară”,  Gîrcineanu  afirmă  categoric:  “Mişcarea 
legionară  nu  este  o  mişcare  politică,  ci  o  revoluţie  spirituală:  o  mişcare  care  a 
transformat  viaţa  romînească  nu  în  manifestăriie  ei,  ci  în  viaţa  ei”.  Şi  în  alt  pasaj 
lămureşte  amplificînd:  “Mişcarea  legionară  este  înainte  de  toate  o  revoluţie 
spirituală,  una  din  acele  prefaceri  lăuntrice  şi  totale  ale  sufletului  omenesc  care  nu  se 
întîlnesc  în  istorie  decît  la  răscrucile  vremii,  la  deschiderile  de  epocă”. 

Pentru  neamul  romînesc  nu  există  spiritualitate  în  afară  de  credinţa  creştină. 
Mişcarea  legionară,  este  mişcare  spirituală  numai  întrucît  reînvie  în  trăire  credinţa 
străbună.  Pătruns  de  acest  adevăr,  Puiu  Gîrcineanu  îl  afirmă  şi  îl  lămureşte  celor 
mulţi,  cu  puterea  lui  obicinuita  de  a  da  enunţărilor  un  caracter  axiomatic,  şi  constata 
că  “legionarismul  este  în  primul  rînd  credinţă  în  Dumnezeu”. 

Dar  mişcarea  legionară,  ca  fenomen  religios,  putea  fi  răstălmăcită.  Au  existat  şi 
există  multe  mişcări  sociale  cu  caracter  mistic.  Minţile  mărginite  şi  sufletele  sterpe 
erau  obicinuite  să  facă  din  misticism  un  cap  de  acuzare.  Condamnau  şi  atitudinea 
religioasă  în  sine,  dar  mai  spuneau  că  este  imitaţie.  Gîrcineanu  le-a  răspuns,  şi 
constatînd  fenomenul  mistic  în  mişcările  sociale,  explică  ceeace  deosebeşte  mişcarea 
legionara  de  ele  şi  o  aşează  pe  alt  plan. 

„Oridecîteori  sentimentele  care  conduc  o  colectivitate  iau  o  intensitate  mare  în 
întinderea  lor,  ele  tind  să  cugete  o  notă  religioasă.  Dar  aceasta  este  numai  o  formă  şi 
nu  fondul  religios  al  mişcării,  fiindcă  acest  misticism,  această  quasi  religiositate  se 
rezolvă  de  cele  mai  multe  ori  în  obiective  omeneşti,  nu  transcendente.  Religiozitatea 
adevărată  există  numai  acolo  unde  există  un  obiect  al  ei  transcendent,  unde  există  la 
capătul  ei  Dumnezeu”. 

Pe  cînd  unele  mişcări  naţionale  luptă  pentru  un  stat  mai  puternic,  pentru  o  viaţă 
mai  bună,  Legiunea,  trecînd  mai  departe,  năzueşte  să  înalţe  colectivitatea  spre 
trăirea  acelui  adevăr  pe  care  îl  exprimă  lapidar  cuvintele  Căpitanului  „Ţinta 
neamurilor  nu  este  viaţa,  ci  învierea”.  învierea  înseamnă  adoptarea  căilor  binelui 
statornicite  de  Isus,  prin  care  se  ajunge  la  mîntuire,  pentru  om  ca  şi  pentru  neamuri. 
Legiunea  nu  exprimă,  prin  exponenţii  ei,  idei  directoare  sau  principii,  ci  trăiri, 


Nicolae  Niţă 


369 


realităţi  sufleteşti.  Fără  trufie,  dar  cu  legitimă  recunoaştere  a  semficaţiei  înalte  ce  o 
avea  mişcarea,  Puiu  Gîrcineanu  spunea:  “Prin  legionarism  neamul  romînesc  a 
realizat  acest  fenomen  unic  în  istoria  modernă  a  Europei:  o  mişcare  politică 
structurată  religios.  Singura  mişcare  politică  care  îşi  are  temeliile  în  teologia  creştină. 
Aici  stă  unicitatea  inegalabilă  a  mişcării  legionare”. 

Prin  aceiaşi  prismă,  Gîrcineanu  stabileşte  ceiace  este  esenţial  în  structura  morală 
a  Căpitanului,  ca  şef  spiritual  al  mişcării  legionare:  “Personalitatea  acestui  om  este 
reprezentativ  romînească  prin  aceea  că  e  singurul  om  politic  care  crede  în 
Dumnezeu.  Nu  numai  că  el  crede,  dar  crede  că  politica  e  supusă  şi  ea  lui  Dumnezeu. 
Prin  aceasta  e  pe  linia  romînească  a  lui  Ştefan  cel  Mare”. 

Victor  Gîrcineanu  nu  s’a  oprit  la  considerarea  mişcării  legionare  numai  în  ce 
priveşte  aportul  ei  pe  planul  istoric  romînesc.  Viziunea  lui  este  mult  mai  largă. 
Stabilind  ceeace  deosebeşte  legionarismul  de  alte  mişcări  cu  caracter  mistic,  el  arată 
totodată  ceiace  în  legionarism  e  nou  şi  mai  bun  în  raport  cu  ele.  Vorbind  despre 
identitatea  structurală  dintre  fascism,  hitlerism  şi  comunism,  el  constată:  “toate  trei 
sunt  mişcări  mistice  cu  obiective  omeneşti.  Abea  legionarismul  se  înalţă  pînă  la 
Dumnezeu”. 

Pornind  dela  această  constatare  a  superiorităţii  spirituale  a  legionarismului, 
Victor  Gîrcineanu  vedea  deschizîndu-se  larg  orizontul  misiunii  sfinte  a  Legiunii  nu 
numai  pe  plan  naţional,  ci  pe  plan  universal.  Gîrcineanu  avea  convingerea 
nezdruncinată  că  Legiunea,  după  ce  va  fi  transfigurat  neamul  romînesc,  este 
chemată,  împreună  cu  acesta,  să  readucă  lumii  şi  neamurilor  cuvîntul  lui  Dumnezeu. 
„Legionarismul  este  în  primul  rînd  credinţă  în  Dumnezeu,  în  sensul  cel  mai  pur,  în 
sensul  tradiţiei  noastre  creştine”. 

„Ei  bine,  faptul  acesta  e  hotărîtor  pentru  poziţia  romînească  în  perspectivele 
istoriei  care  se  deschid.  Pentrucă  pe  acest  drum,  al  căutării  colective  a  lui  Dumnezeu, 
vor  trebui  să  vie  după  noi  toate  neamurile.  Aici  se  svîrcolesc  toate  neamurile  să 
ajungă,  dar  nu  pot  încă  să  ajungă.  Spuneam  altădată  că  lumea  se  întoarce,  fără  voia 
ei  aparentă,  împinsă  de  năzuinţe  organice,  din  nou  spre  Dumnezeu.  Spuneam  că 
acesta  e  un  mare  proces  sufletesc  al  cărui  mers  e  fatal  în  istorie”. 

“Ei  bine,  pe  drumul  acesta  al  reîntoarcerii  oamenilor  către  Dumnezeu,  neamurile 
ne  vor  găsi  pe  noi  ca  învăţători”  2°3. 

Ne  amintim  încă  emoţia  ce  am  încercat-o,  ca  în  faţa  unei  revelaţii,  la  citirea 
articolului  lui  Puiu  Gîrcineanu  despre  prezenta  lui  Isus  în  neamul  romînesc,  publicat 
într’un  număr  de  Paşti  al  revistei  “Vestitorii”.  Străbătea  din  el  convingător 
sentimentul  începuturilor  de  ev,  cînd  Gîrcineanu  mărturisea  cu  accente  de  inspirat, 
că  trăirea  creştină  în  Legiune  pune  temeliile  unei  noi  civilizaţii  în  omenire,  pentru  o 
mie  de  ani  de  acum  înainte.  Mărturia  lui  Gîrcineanu  ne  ajută  să  ne  apropiem  cu 
înţelegerea  de  cele  cuprinse  în  Testamentul  lui  Moţa. 

Gîrcineanu  a  depăşit  prin  trăirea  sa  creştină  nivelul  comunităţii.  Nu  a  fost  adică 
un  om  al  turmei  credincioase,  sau  numai  un  interpret  al  adevărului  tuturor,  ci  un 
realizator,  un  mergător  înainte  şi  un  pilduitor  al  înălţării  omului  spre  divin. 

Aici  trebue  să  părăsim  documentarea  spre  a  lăsa  cuvînt  amintirii. 

în  preajma  jertfei  eroice  şi  sfinte  a  lui  Moţa  şi  Marin,  în  care  toţi  am  văzut  dovada 
supremă  a  dragostei  pentru  Isus,  trăirea  creştină  în  Legiune  înflorise  în  multe 
conştiinţe.  Se  risipiseră  nedumeririle,  calea  era  netezită.  Cine  avea  destule  puteri 
sufleteşti,  putea  încerca  s’o  urmeze.  Cuvîntul  “sfinţenie”  îşi  împrospătase  înţelesul  şi 


203 


Din  lumea  legionară",  p.  26-27,  citat  în  "Vremea"  Nr.  569,  XII,  p.6. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


370 


se  apropiase  de  priceperea  unora  dintre  legionari.  Sfinţii  au  fost  la  început  oameni  ca 
şi  noi.  Prin  harul  ceresc  şi  prin  puterea  lor  spirituală  au  trecut  apoi  dincolo  de 
omenesc.  In  cîteva  suflete  de  elită  a  mijit  într’o  zi  chemarea  de  sus,  pe  care  au  primit- 
o  cu  umilinţă  şi  simplitate,  în  mare  tăcere. 

Pe  Victor  Gîrcineanu  l-am  cunoscut  în  lagărul  dela  Ciuc.  Am  vorbit  cu  el  despre 
cele  expuse  de  Alexis  Carrel  în  “L’homme,  cet  inconnu”.  Carrel  arăta  că  întîlnise, 
retraşi  din  lume,  oameni  cari  practicînd  treptele  misticei  încercau  să  se  apropie, 
însufleţiţi  de  o  mare  putere  de  credinţă,  de  pragul  cuvioşiei.  Treptele  de  trecut 
pentruca  omul  să-şi  depăşească  fiinţa  pămîntească  fuseseră  de  mult  arătate  de 
Cuviosul  Ion  Scărariul.  Sfînt  devenea  un  om  care  fusese  în  stare  să  le  urce.  Bunătatea 
şi  lepădarea  de  sine  erau  dintre  primele  “scări”. 

Aceste  lucruri  le  convorbeam,  iar  timiditatea  mea  de  laic,  slab  şi  neputincios  în 
faţa  minunii,  întîlnea  în  Victor  Gîrcineanu  un  învăţător  care  ascundea  sub  simplitate 
ştiinţa  lucrurilor  pline  de  taină.  El  niciodată  nu  s’a  destăinuit,  despre  încercarea  cea 
mai  mare  n’a  vorbit  niciodată,  căci  i  s’ar  fi  părut  orgoliu  şi  trufia  era  la  antipodul  lui. 
Cunoaşterea  adîncă  a  căilor  spre  înalt  era  un  secret.  îl  putem  bănui,  dar  numai  atît. 
Cine  ar  fi  cutezat  să-l  întrebe:  Cu  tine  ce  faci?  -  Ar  fi  fost  o  profanare,  un  sacrilegiu. 

Alexandra  Cantacuzino  adusese  cu  sine  în  lagăr  cîteva  cărţi  de  căpătîiu.  Era  şi  o 
carte  de  filosofie  ortodoxă  a  lui  Berdiaieff,  în  care  se  expuneau,  destul  de  confuz  şi, 
după  critica  lui  Victor  Gîrcineanu,  uneori  greşit,  căile  ce  duc  spre  divinitate.  Un 
capitol  despre  dragoste  ca  mijloc  de  sublimare,  în  care  găseam  lucruri  atît  de  noi,  a 
provocat  una  din  acele  rare  convorbiri  în  care  Gîrcineanu,  ieşind  din  rezervă,  ne 
“învăţa”.  El  nu  discuta,  ci  predica.  înflăcărat  de  cunoaşterea  adevărului  ce  ne  depăşea 
ne  vorbea  cu  puterea  celui  ce  poseda  certitudinea  absolută  a  ştiinţei  ultime. 

Puiu  Gîrcineanu  ne  spunea:  “Iadul  şi  raiul  nu  sunt  undeva  în  univers,  ci  sunt  în 
noi.  Iad  înseamnă  disarmonie,  desechilibru;  ceeace  e  prefăcut,  fals,  mincinos,  ceeace 
e  iad.  Ceeace  e  armonie,  integritate,  echilibru,  adevăr,  aceea  e  rai.  Omul  singur  îşi 
clădeşte  raiul  sau  iadul,  după  cum  urmează  calea  armoniei  şi  adevărului  sau  a 
desechilibrului  şi  minciunii.  Răsplata  raiului  este  sentimentul  sublim  al  armoniei 
interioare,  pedeapsa  iadului  este  sentimentul  de  revoltă,  de  ură  al  celui  ce  stărue  în 
minciună  şi  păcat.  Raiul  sau  iadul  nu  ni  se  deschid  după  moarte,  ci  încă  din  viaţă.  Stă 
în  puterea  noastră  de  a  ni  le  dobîndi.  Acela  care  prin  trudă  lungă  îşi  dobîndeşte 
armonia  divină  în  suflet,  a  cîştigat  raiul  pentru  eternitate.  Iar  cine  iese  din  viaţă  ca  un 
element  al  disarmoniei  si  al  păcatului,  a  pierdut  prilejul  de  a  se  integra  armonic  în 
eternitate  şi  duce  cu  sine  iadul  din  care  n’a  vrut  să  iasă. 

Nouă  oamenilor  ne  este  dat  să  dobîndim  raiul  cu  puterile  noastre  sufleteşti.  Să 
alungăm  din  noi  păcatul,  minciuna,  tot  ce  tulbură  şi  înjoseşte.  Numai  acum  în  viaţă  o 
putem  face.  Celor  mulţi  nu  le  pasă,  şi  ei  nu  ştiu  ce  pierd...” 

Felul  lui  de  a  fi  de  atunci  abea  astăzi  ne  lămureşte.  Străduinţa  lui  interioară  se 
ascundea  după  camaraderie  simplă  şi  francă  ce  o  manifesta.  Nimic  solemn  sau  grav, 
nici  măcar  absorbire  sau  îngîndurare.  Certitudinea  îi  dăduse  libertate  interioară. 
Efortul  spiritual  nu  se  desemna  în  afară.  De  aceea  taina  lui  era  greu  de  surprins. 
Totuşi  simplitatea  lui  adăpostea  un  suflet  mare  mistic.  Cei  de  rînd  cred  numai  că 
rugăciunea  poate  aduce  puteri  de  sus  în  noi.  Gîrcineanu  ştia.  Noi  credeam  numai  în 
minuni,  el  le  şi  înţelegea.  Noi  stăteam  uluiţi  pe  ţărmul  omenesc,  el  umbla  acum  pe 
gata  apelor,  departe.  Contemplarea,  interiorizarea,  rugăciunea,  ne  cereau  eforturi 
grele,  căci  ne  împiedecam  de  lutul  omenesc  care  atîrna  opac  peste  spiritul  nostru. 
Puiu  Gîrcineanu  pătrundea  simplu  în  lumea  spiritului,  precum  simplu  revenea  între 
noi.  -  Era  între  noi  cineva  care  ştia  pe  de  rost  religiile  şi  mitologiile  şi  putea  vorbi 


Nicolae  Niţă 


371 


despre  mistică  şi  religie  cu  o  documentare  uluitoare.  Dar  Puiu  Gîrcineanu  era  în  ele, 
nu  în  jurul  lor.  El  ştie  adevărul  pentrucă  trăia  înlăuntrul  lui. 

Cine-si  va  putea  reaminti  un  cuvînt,  o  frază  aruncată  ici-colo,  şi  care  lumina  ca  o 
linie  de  foc?  Acum  tîrziu  începem  a  înţelege  că  am  avut  între  noi  un  suflet  înzestrat 
cu  puteri  mari,  care  începuse  să  urce  drumul  spre  înalt.  El  putea  ceeace  pentru  noi 
era  cu  neputinţă.  Pentru  noi  jertfa  era  cutremurare,  pentru  el  încoronare. 

Un  martor  ne  spune  că  aflând  martiriul  Căpitanului,  Victor  Gîrcineanu  a 
îngenunchiat  în  tăcere,  într’o  reculegere  adîncă,  din  care  s’a  ridicat  spunînd: 
„Căpitanul  a  învins!”.  Ceiace  în  ordine  omenească  era  desnodămînt,  în  ordine  divină 
era  împlinire  şi  desăvîrşire.  Puiu  Gîrcineanu  cugeta  şi  trăia  în  ordinea  divină. 

Ce  drum  a  mai  străbătut  el  pînă  la  22  Septembrie  1939?  Pînă  unde  a  ajuns?  Nu  a 
venit  şi  pentru  el  împlinirea  la  capătul  drumului  spre  înalt? 

Aici  cuvintele  noastre  pămîntene  nu  mai  ajung,  ca  să  poată  spune  iubirea  şi 
veneraţia  pentru  cel  pornit  atât  de  departe  şi  atît  de  sus. 

Plecăm  fruntea  şi  rămînem  înfioraţi  în  faţa  tainei  lui  mari.  Slăbiciunea  noastră 
omenească  îngăduie  ca  o  lacrimă  să  se  prelingă  pe  obraz.  Puiu  Gîrcineanu  ne  priveşte 
de  sus  şi  ne  iartă. 


Naţiunea  şi  Puterile  sociale  204 


de  Traian  BRĂILEANU 

I.  Introducere.  II.  „Puterile"  la  Aristotel,  Locke  şi  Montesquieu.  III.  Cele  şase  puteri  sociale.  IV. 
Conflictul  şi  împăcarea  puterilor  sociale.  V.  Mecanism  social  şi  comunitate.  VI.  Constituţia 
„ideală"  a  naţiunii. 


I 

Teoreticienii  cari  vreau  să  ne  descrie  care  ar  fi  constituţia  ideală,  cea  mai  perfectă, 
a  Statului  nu  pot  face  altceva  decît  să  ne  arate  că  ea  ar  trebui  să  fie  asemănătoare 
celei  a  familiei  unitate  perfectă,  dragoste  şi  simpatie 
între  cetăţeni  şi  conducere  părintească.  Aşa  imaginea 
familiei  patriarhale  din  antichitate  i-a  făcut  pe  Platou 
şi  Aristotel  să  considere  monarhia  ca  cea  mai  bună 
formă  de  guvernămînt,  ca  cea  mai  bună  constituţie, 
croită  după  imaginea  familiei  patriarhale  perfecte... 

Dar  aşa  cum  familiile  concrete  nu  sînt  perfecte,  fie  din  cauza  împrejurărilor  sau  a 
imperfecţiunii  naturii  umane,  aşa  nici  Statele  concrete  nu  vor  fi  perfecte.  Ceea  ce 
vede  bine  Aristotel.  Oamenii  năzuesc  spre  perfecţiune,  spre  înfăptuirea  idealului,  dar 
operele  lor  rămîn  totdeauna  -  omeneşti. 

Aşa  în  viaţa  familiilor,  aşa  şi’n  cea  a  Statelor.  Din  năzuinţa  spre  perfecţiunea 
constituţiei  Statului  s’a  născut  doctrina  “separaţiunii  puterilor”,  care  a  avut  un 
răsunet  atît  de  mare  în  secolele  17,  18  şi  19.  Formularea  în  care  ea  a  pătruns  în 
constituţiile  scrise  ale  Statelor  civilizate  este  cea  dată  de  John  Locke  şi  de 
Montesquieu,  mai  ales. 

Doctrina  lui  John  Locke  nu  reprezintă  însă  o  rezolvare  teoretică,  ştiinţifică,  a 
problemei  ci  mai  degrabă  una  din  deslegările  practice  posibile  în  condiţiunile  istorice 


"O  naţiune  este 
naţiune  numai  fiind  o 
comunitate  morală..." 

(Traian  Brăileanu) 


204  -  Revista  "însemnări  Sociologice",  Bucureşti.  Director:  Traian  Brăileanu.  Anul  IV.  Nr.  4,  1 
Octomvrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


372 


de  atunci  şi  în  condiţiuni  asemănătoare.  In  lupta  ce  s’a  dat  atunci  între  regii  Angliei  şi 
parlament,  s’a  ajuns  în  sfîrşit,  după  lungi  frămîntări  şi  mari  zguduiri  sociale,  la  o 
împăcare  a  intereselor,  la  un  compromis,  din  care  a  rezultat  constituţia  Statului 
englez  din  vremea  lui  John  Locke.  Acest  filosof,  bun  observator  al  faptelor  şi  bun 
teoretician  şi  polemist,  a  apărut  noua  aşezare  politică  împotriva  celor  ce  serveau 
interesele  absolutismului,  între  cari  cel  mai  de  seamă  a  fost  Thomas  Hobbes. 
Doctrina  lui  Locke,  răspîndită  în  urmă,  în  formularea  lui  Montesquieu,  în  întreaga 
lume  şi  aplicată  în  multe  State,  n’a  dat  însă  pretutindeni  aceleaşi  rezultate.  Teoria  a 
trebuit  să  se  supună  realităţii,  deşi  fără  îndoială  a  contribuit  la  rîndul  ei  să 
influenţeze  faptele  oamenilor  politici  înlesnindu-le  să  se  orienteze  în  acţiunea  lor  de 
organizare  a  Statelor  moderne. 

Ea  a  servit  încă  îndreptar  mai  întîiu  organizării  Statelor  Unite  ale  Americei  de 
Nord.  Constituţia  din  1780  a  Statului  Massachusetts  adoptă  în  întregime  şi  în  mod 
radical  principiul  separaţiunii  celor  trei  puteri:  legislativă,  executivă  şi 
judecătorească.  Pe  această  linie,  au  mers  şi  constituţiile  scrise  ale  Statelor  europene 
cari  au  trecut  dela  monarhia  absolută  la  cea  constituţională.  Dar  cu  deosebiri,  dacă 
nu  în  teorie,  atunci  fără  îndoială  în  practică.  în  unele  State  tendinţa  de  confuziune  a 
puterilor  sau  de  reunire  a  lor  a  fost  mai  pronunţată,  în  altele  s’a  observat  poate 
tendinţa  spre  separaţiune. 

In  orice  caz,  după  războiul  mondial  s’au  ivit  noui  forme  de  organizare,  cari  au  pus 
iarăş  în  discuţie  doctrina  lui  Locke  şi  Montesquieu  şi  i-au  împins  pe  teoreticieni  la  o 
revizuire  a  ei.  Amintesc  aci  studiul  d-lui  Charles  H.  Wilson,  The  separation  of  Powers 
under  Democracy  and  Fascism  (Political  Sciences  Quaterly  -  New-York,  Voi.  LII, 
Dec.  1937). 

Autorul  arată  că  problema  are  mai  multe  aspecte  şi  e  subceptibilă  de  mai  multe 
deslegări,  şi  anume  după  cum  e  vorba  sau  de  organizarea  naţională  a  funcţiunilor 
politice  derivînd  din  necesitatea  diviziunii  muncii,  sau  de  libertatea  cetăţenească, 
deci  de  o  problemă  de  filosofie  socială,  sau  chiar  de  filosofie  morală.  Felul  de 
rezolvare  se  va  prezenta  altfel  după  aceste  diferite  puncte  de  vedere.  E  evident  că  o 
analiză  superficială  a  problemei  ne  poate  da  în  teorie  o  deslegare  eronată,  şi,  în  urmă, 
în  practică  o  serie  de  erori  păgubitoare. 


II 

Lămurirea  desăvîrşită  a  acestei  probleme  ar  cere  studii  istorice  foarte  întinse  şi, 
pe  de  altă  parte,  o  analiză  şi  interpretare  a  teoriilor  cari  s’au  ocupat  de  ea.  Căci  şi 
teoriile  oglindesec  pe  lîngă  părerile  subiective  ale  autorilor,  stări  de  fapt,  cunoştinţele 
ce  şi  le-au  dobîndit  ei  prin  observaţia  faptelor. 

Şi  dela  Aristotel  trebue  să  pornim,  ca  totdeauna,  cînd  e  vorba  de  ştiintă,  mai  ales 
de  ştiinţă  socială. 

In  Politica  sa,  (Cartea  VI,  Cap.  XI  -  trad.  Dezidechi)  Aristotel  zice:  „în  orice  Stat 
sînt  trei  părţi  de  care  legiuitorul  se  va  ocupa,  dacă  e  înţelept,  să  le  rînduiască  cît  mai 
bine,  şi  avînd  în  vedere  mai  înainte  de  orice  interesele  fiecăruia.  Aceste  trei  părţi  bine 
organizate,  Statul  întreg  este,  în  mod  necesar,  bine  organizat  el  însuş;  şi  Statele  nu  se 
pot  deosebi  în  mod  real  decît  prin  organizaţiunea  diferită  a  acestor  trei  elemente.  Cea 
dintîi,  din  aceste  trei  părţi  este  adunarea  generală,  care  deliberează  cu  privire  la 
afacerile  publice;  a  doua  este  corpul  magistraţilor,  căruia  trebue  să  i  se  hotărască 
natura,  atributiunile  şi  modul  de  numire;  a  treia  este  corpul  “judecătoresc”. 
Traducătorul  romîn  notează  cu  privire  la  cele  “trei  părţi”  despre  cari  vorbeşte 


Nicolae  Niţă 


373 


Aristotel:  “Iată  teoria  celor  trei  puteri,  legislativă,  executivă  şi  judecătorească. 
Montesquieu  a  schimbat-o  puţin  (Cartea  XI,  Cap.  VI)  şi  n’a  menţionat  că  o  datorăm 
lui  Aristotel”.  Ori,  în  Le-sprit  des  lois,  Cartea  XI,  Cap.  VI.  Montesquieu  vorbeşte 
despre  Constituţia  engleză,  deci  despre  constituţia  unui  Stat  diferit  de  Statul  lui 
Aristotel.  In  Cap.  VIII,  Montesquieu  arată  că  cei  vechi  nu  cunoşteau  un  guvernămînt 
care  să  se  întemeieze  pe  o  corporaţiune  a  nobilimii,  şi  nici  unul  întemeiat  pe  un  corp 
legislativ  format  din  reprezentanţii  naţiunii.  Tot  astfel,  în  Cartea  XI,  Cap.  IX,  spune: 
„Cei  vechi,  cari  nu  cunoşteau  repartizarea  celor  trei  puteri  subt  guvernământul  unui 
singur  om,  nu-şi  puteau  face  o  idee  exactă  despre  Monarhie”.  Existenţa  nobilimii  este 
însă  hotărîtoare  pentru  organizarea  Statului  englez  şi  francez  de  atunci  şi,  putem 
afirma,  pentru  Statul  englez  de  azi.  „Există,  zice  Montesquieu,  într’un  Stat  totdeauna 
oameni,  cari  excelează  prin  naştere,  bogăţii  sau  funcţiuni  onorifice.  Datcă  ei  ar  fi 
amestecaţi  în  popor  şi  ar  avea  numai  un  vot,  ca  şi  ceilalţi,  atunci  libertatea  comună  ar 
fi  servitudinea  lor  şi  ei  n’ar  avea  niiciun  interes  s’o  apere,  deoarece  cele  mai  multe 
hotărîri  ar  fi  împotriva  lor.  Participarea  lor  la  legislaţie  trebue  să  stea  în  proporţie  cu 
celelalte  privilegii  ce  le  au  în  Stat;  şi  asta  se  întîmplă  dacă  ei  formează  o  corporaţiune 
a  nobilimii  care  are  dreptul  să  oprească  întreprinderile  poporului,  ca  şi  poporul  pe 
cele  ale  lor”.  Deaceea  se  vor  institui  şi  două  adunări  separate,  compuse  una  din 
corporatiunea  nobilimii,  cealaltă  din  reprezentanţii  poporului. 

Dealtminteri,  Montesquieu  cercetează  raportul  între  cele  trei  puteri  şi  la  Romani, 
expunînd  evoluţia  raportului  lor. 

Montesquieu  deci  cunoaşte  părerea  lui  Aristotel,  dar  teoria  sa  asupra  celor  “trei 
puteri”  se  întemeiază  chiar  pe  cunoaşterea  deosebirilor  esenţiale  între  Statele  vechi  şi 
Statele  de  pe  vremea  sa.  în  observaţia  faptelor  şi  în  teoria  lui  John  Locke  trebue  şi 
căutăm  izvoarele  doctrinei  lui  Montesquieu.  De  aici  derivă  şi  deosebirea  termenilor: 
Aristotel  vorbeşte  de  trei  părţi,  Locke  si  Montesquieu  de  trei  puteri. 

Pentru  Aristotel  există  un  singur  corp  politic,  compus  din  elemente  omogene,  din 
cetăţeni  cu  drepturi  şi  datorii  egale.  Şi,  în  principiu,  fiecare  cetăţean  are  dreptul  de  a 
ocupa  orice  funcţie.  E  aceeaş  problemă  ce  se  pune  azi  pentru  o  “asociaţie  culturală” 
de  pildă.  Dar  şi  aci,  pentru  alegerea  comitetului,  a  censorilar,  apoi  a  diferiţilor 
funcţionari  înăuntrul  comitetului,  dela  preşedinte  pînă  la  casier  şi  bibliotecar,  se 
consideră  aptitudinile  şi  cunoştinţele,  iar  pentru  alegerea  preşedintelui  vor 
hotărî  alte  momente,  în  primul  rînd  prestigiul  său  derivînd  din  elemente  raţionale 
dar  şi  iraţionale,  cari  la  un  loc  constituesc  superioritatea  unei  personalităţi.  Aristotel 
ştie  că  în  Stat,  naşterea,  bogăţia,  cunoştinţele  au  o  influenţă.  Pentru  a  se  evita 
nemulţumiri  într’o  democraţie,  unde  toţi  cetăţenii  au  aceleaşi  drepturi  politice,  unele 
funcţiuni  vor  fi  accesibile  tuturora,  altele  numai  celor  pregătiţi  pentru  ele.  Pentru 
unele  funcţiuni  ar  trebui  să  decidă  tragerea  la  sorţi,  pentru  altele  alegerea,  etc. 
Fiecare  cetăţean  trebue  să  aibă  şi  sentimentul  că  participă  în  mod  efectiv  la 
conducerea  Statului  si  că  are  dreptul  să  ajungă  la  posturi  de  conducere. 

Pentru  Aristotel,  deci,  cele  trei  părţi  ale  Statului  derivă  din  necesitatea  diviziunii 
muncii  între  oameni  cu  drepturi  egale  de  a  ocupa  orice  funcţie  în  Stat. 

Cu  totul  altfel  se  înfăţişează  problema  în  Statul  lui  Locke  şi  al  lui  Montesquieu.  Aci 
avern  o  corporaţie  politică  înăuntrul  naţiunii.  Puterea  politică  e  rezervată  nobilimii. 
în  faţa  acestei  puteri  se  ridică  altă  putere:  poporul.  Avem  deci  doi  termeni  noui,  cari 
pentru  teoria  lui  Aristotel  n’au  importanţă:  poporul  fără  drepturi  politice  în  Stat  şi 
naţiunea.  Pentru  teoria  lui  Montesquieu  însă  şi  cea  a  lui  Locke,  aceşti  doi  termeni 
sînt  hotărîtori  şi  schimbă  toată  înfăţişarea  problemei.  Căci,  în  Anglia  mai  de  vreme, 
în  Franţa  şi  în  celelalte  ţări  mai  târziu,  începe  lupta  între  popor  şi  nobilime  şi  această 


Articole  clin  Presa  Legionară 


374 


luptă  se  desfăşoară,  în  condiţiuni  diferite  se’nţelege,  cum  s’a’desfăşurat  pe  vremuri 
cea  între  plebeieni  şi  patricieni  în  republica  romană.  Termenul  final  al  acestor 
transformări  a  fost,  la  Roma,  monarhia  militară,  iar  în  diferitele  State  moderne, 
trecerea  dela  feudalism  la  monarhia  constituţională  şi,  în  unele  State,  la  democraţia 
integrală,  ateniană.  Dar  să  notăm  bine:  în  condiţiuni  foarte  deosebite.  Şi,  mai  apoi,  să 
nu  uităm  că  Statele  antice  trecură  şi  ele  prin  faze  asemănătoare,  deoarece  în 
timpurile  protoistorice  a  existat  şi  la  Greci,  de  pildă,  un  fel  de  feudalitate. 

Pusă  aşa  problema,  vedem  că  Locke  şi  Montesquieu  confundă  două  chestiuni 
deosebite.  Una  este  cea  a  organizării  raţionale  a  serviciilor  publice,  ţinîndu-se  seama 
de  drepturile  egale  ale  cetăţenilor  şi  de  pregătirea  fiecăruia  din  ei  pentru  diferitele 
funcţiuni,  cealaltă  este  cea  a  luptei  între  două  categorii  de  oameni  aparţinînd 
aceleiaşi  naţiuni  pentru  egalitatea  drepturilor  politice.  Pe  vremea  lui  Locke  şi 
Montesquieu,  lupta  se  dădea  în  jurul  privilegiilor  nobilimii,  mai  tîrziu  se  deschise 
lupta  “poporului”  împotriva  plutocraţiei,  aşa  cum  de  altfel  această  luptă  nu  lipseşte 
nici  în  cetăţile  antice  după  dispariţia  aristocraţiei  de  sînge. 

Locke  şi  Montesquieu  găsesc  că  „poporului”  ar  trebui  să  i  se  dea  dreptul  de  a 
participa  la  legislaţie,  de  a  trimite  reprezentanţi  în  parlament.  Dar  este  acest  popor  o 
massă  omogenă  compusă  din  indivizi?  Fac  parte  din  “popor”  comercianţii, 
intelectualii  de  tot  felul,  ţăranii,  meseriaşii,  muncitorii  (proletarii)?  Evident  că  nu.  E 
şi  aici  vorba  de  o  anumită  categorie,  de  o  anumită  stare  socială,  de  burghezie.  Şi  asa 
cum  la  Roma,  în  lupta  între  plebeieni  şi  patricieni,  nu  era  vorba  de  sclavi  şi  cum  nici 
Aristotel  nu  ţine  seama  de  sclavi  şi  meteci,  aşa  nici  Locke,  nici  Montesquieu  nu 
cuprind  în  termenul  de  popor  decît  burghezia  care  cere  drepturi  politice,  dat  fiind  că 
contribue  la  cheltuelile  necesare  aparatului  Statului. 

Cînd,  după  multe  lupte,  naţiunile  deveniră  corpuri  politice,  problema  organizării 
Statului  deveni  asemănătoare  celei  expuse  de  Aristotel,  -  dar  rămase,  în  unele  State, 
urma  vechei  concepţii  şi  a  vechilor  puteri  în  luptă.  Raţionalizarea  serviciilor  publice, 
între  cari  putem  socoti  şi  legiferarea,  nu  mai  prezintă  nic  o  dificultate  teoretică.  In 
practică  ea  devine  însă  dificilă  prin  faptul  că  problema  raportului  între  puterile 
naţiunii  nu  e  încă  rezolvată. 

Aceasta  e  problema  fundamentală  a  Statelor  moderne,  a  Statelor  naţionale. 

III 

Redusă  la  sfera  bine  delimitată  a  organizaţiei  politice,  “separaţiunea  puterilor”  ni 
se  înfăţişează  deci,  aşa  cum  expune  si  Aristotel,  ca  o  problemă  de  tehnică  socială,  de 
raţionalizare  a  serviciilor  publice,  ca  o  reglementare  a  circulaţiei  elitelor  după  criterii 
obiective. 

Dar  există  o  problemă  mult  mai  largă  a  separaţiunii  puterilor,  luîndu-se  în 
considerare,  precum  am  spus,  viata  unei  naţiuni,  a  unei  forme  sociale  care  şi-a 
dobîndit  toate  caracterele  unui  sistem  evolutiv  şi  autonom.  E  meritul  întemeietorului 
sociologiei,  A.  Comte,  de  a  fi  arătat  însemnătatea  acestei  probleme.  A.  Comte 
pretinde  anume  că  organizarea  societăţii  trebue  să  se  întemeieze  pe  o  separatiune 
distinctă  a  puterii  temporare  de  puterea  spirituală.  în  Evul  mediu,  zice  el,  s’a  realizat, 
deşi  în  mod  imperfect,  această  separaţiune  în  raportul  între  Papă  şi  împărat,  între 
Biserică  şi  Stat.  Postulatul  lui  Platon  ca  Statul  să  fie  condus  în  mod  efectiv  de  un 
filosof  este  după  părerea  lui  Comte,  inadmisibil.  Pentru  progresul  omenirii,  în  orice 
domeniu  de  activitate,  e  necesară  o  separaţiune  între  teorie  şi  practică,  între  ştiinţă  şi 
acţiune.  O  confuzie  sau  reunire  a  acestor  funcţiuni  poate  exista  numai  în  societăţi 


Nicolae  Niţă 


375 


primitive  sau  cu  o  sferă  foarte  limitată;  de  ex.  în  vechea  familie  patriarcală  unde  şeful 
familiei  deţine  şi  conducerea  efectivă  şi  posedă  şi  toate  cunoştinţele  necesare  acţiunii 
sale  practice.  în  societăţile  progresate,  chiar  diviziunea  muncii  cere  o  separaţiune  a 
acestor  două  funcţiuni  şi  o  bună  orînduire  a  colaborării  lor:  Puterea  spirituală  să  nu 
se  amestece  în  conducerea  efectivă  a  societăţii,  iar  cea  temporară  să  ţie  totdeauna 
seama  de  teoriile  elaborate  de  reprezentanţii  puterii  spirituale.  Principiul  enunţat  de 
A.  Comte  cuprinde  în  germene  toată  problema  organizării  societăţilor  civilizate, 
moderne.  Dar  doctrina  sa  trebueşte  supusă  unei  analize  complete,  pentru  ca  să 
dobîndim  toate  elementele  unei  teorii  în  stare  să  dea  roade  pentru  tehnica  socială 
cerută  de  organizarea  Naţiunilor  civilizate  de  azi. 

Pornind  dela  acea  fericită  (cum  i  se  pare  lui)  separaţiune  a  Bisericii  şi  Statului  în 
Evul  mediu,  A.  Comte  păstrează  dichotomia  şi  pentru  societatea  modernă,  dar  cu 
două  schimbări  radicale.  Adică,  prin  evoluţia  necesară  a  spiritului  uman  spre 
positivism  preoţii  vor  fi  înlocuiţi,  după  părerea  lui  Comte,  de  savanţi,  iar  elita 
politică,  aristocraţii,  de  industriaşi  (cum  arătase  Saint-Simon ).  Dar  realitatea  n’a 
vroit  să  se  supună  nici  legii  celor  trei  stadii  a  lui  Comte,  ea  n’a  vroit  să  se  supună  nici 
doctrinei  marxiste,  nici  concepţiei  lui  Spencer  despre  trecerea  dela  tipul  războinic  al 
societăţii  la  cel  industrial  (paşnic).  Observaţia  nepărtinitoare  a  faptelor,  sprijinită  si 
pe  o  cunoaştere  mai  temeinică  a  istoriei  societăţilor  vechi,  şi  mai  ales  emanciparea 
sociologiei  de  subt  influenţa  filosofiei  istoriei  şi  a  filosofiei  sociale  unde  ideea 
progresului  indefinit  călăuzea  “explicarea”  faptelor,  ne  arată  însă  că  în  societăţile 
moderne  s’a  înfăptuit  o  diferenţiere  mai  complexă  a  funcţiunilor  sociale.  Adică:  pe 
lîngă  preoţi  s’au  ivit  savanţii  laici,  precum  pe  lîngă  elita  politică  s’a  ridicat  o  nouă 
elită,  cea  economică.  între  aceste  puteri  noui  s’au  ivit  conflicte,  lupte  pentru 
întîietate,  nouile  puteri  năzuind  să  se  substitue  celor  vechi,  cel  puţin  să  şi  le 
subordoneze  cu  desăvîrşire.  De  aci  s’au  ivit  crizele  politice  şi  revoluţiiîe  în  Statele 
europene,  începînd  cu  revoluţia  franceză.  Faptul  că  Anglia  a  fost  ferită  de  aceste 
revoluţii  nu  se  datoreşte  aplicării  doctrinei  lui  Locke  despre  separaţiunea  puterilor  în 
Stat,  ci  fiindcă  între  puterile  reale :  între  reprezentanţii  Bisericii,  cei  ai  Ştiinţei,  ai 
Statului,  ai  Industriei  s’a  înfăptuit  o  colaborare  paşnică,  printr’o  delimitare  a  sferelor 
de  competinţă  şi  o  înfrînare  a  tendinţelor  de  dominaţiune  exclusivă  şi  despotică  a 
unei  singure  puteri.  După  aprigile  lupte  religioase,  politice  şi  economice  din  sec.  16  şi 
17,  Anglia  ajunse,  nu  numai  prin  înţelepciunea  conducătorilor  dar  şi  prin  favoarea 
împrejurărilor,  la  o  desvoltare  paşnică  a  vieţii  sociale,  ferită  de  zguduiri  prea 
pronunţate. 

Teoria  lui  Comte  despre  separaţiunea  celor  două  puteri,  spirituală  şi  temporală, 
trebueşte  deci  rectificată  în  mod  radical.  în  realitate  trebue  să  socotim  cu  atîtea 
puteri  cîte  categorii  de  activităţi  sociale  se  desprind  în  sînul  unei  naţiuni,  şi  în  fiecare 
categorie  trebue  să  deosebim  apoi,  într’o  măsură  oarecare,  teoria  de  practică,  întrucît 
teoreticienii  ei  înşişi  formează  din  punct  de  vedere  general  o  categorie  deosebită  de 
cea  a  practicienilor,  dar,  din  alt  punct  de  vedere,  teoreticienii  ei  înşişi  se  deosebesc 
între  olaltă  prin  legăturile  ce  le  are  teoria  lor  cu  anumite  activităţi  practice. 
Facultăţile  si  specialităţile  la  Universităţile  noastre  ne  arată  diferenţierea  dictată  de 
aceste  raporturi. 

Problema  separaţiunii,  dar  şi  a  cooperării  puterilor  este  deci  cu  mult  mai 
complicată  decum  şi-a  imaginat-o  A.  Comte  si  ea  cuprinde  o  sferă  cu  mult  mai  largă 
decît  este  cea  considerată  de  Aristotel,  John  Locke  si  Montesquieu. 

Şi,  la  începutul  expunerilor  noastre  am  arătat  pe  scurt  pe  ce  cale  putem  spera  să 
rezolvăm  problema.  Trebue  să  fixăm  mai  întiiu  despre  care  formă  socială  e  vorba, 


Articole  clin  Presa  Legionară 


376 


pentru  a  fixa  apoi  puterile  cari  îi  determină  structura  şi  evoluţia.Ne  putem  îndrepta 
cercetarea  asupra  Familiei,  Statului,  Bisericii,  Şcolii,  Economiei.  în  toate  aceste 
forme,  problema  organizaţiei  implică  şi  pe  cea  a  separaţiunii  şi  colaborării  “puterilor” 
(în  sensul  lui  Aristotel). 

Dar  dacă  teoria  îşi  poate  alege  forma,  poate  şi  trebue  să-şi  delimiteze  din  motive 
metodologice  sfera  de  cercetare,  pentru  practică,  adică  pentru  aplicarea  teoriei  în 
vederea  unei  organizări  mai  bune  a  unei  societăţi  concrete,  problema  e  mult  mai 
complicată..  Căci  orice  societate  concretă  se  naşte  din  interferenţe  formelor  pure, 
teoretice.  Fiecare  societate,  ca  sistem  autonom,  adică  desprinsă  ca  unitate  faţă  de  alte 
societăţi,  este  şi  Familie  şi  Stat  şi  Biserică  şi  sistem  economic.  Tipul  unei  astfel  de 
societăţi  este  Statul  naţional,  adică  o  comunitate  umană  care  reprezintă  o  unitate  şi 
biologică  şi  morală  şi  religioasă  şi  estetică  şi  politică  şi  economică,  unitate  care  se 
manifestează  aidică,  poate  fi  constatată  prin  tipul  unitar  de  rasă,  prin  unitatea 
graiului,  a  moravurilor,  credinţelor,  a  solidarităţii  servind  apărării  teritoriului,  a 
patriei  împotriva  vecinilor  şi  prin  autarchia  economică. 

Din  acest  punct  de  vedere,  grupul  familial,  comunitatea  biologică,  reprezintă 
punctul  iniţial,  logic  şi  istoric,  al  societăţii  umane,  iar  naţiunea  termenul  final,  adică 
cea  mai  largă  comunitate  care  poate  fi  prinsă  şi  organizată  într’o  unitate  perfectă. 

între  aceşti  doi  termeni  oscilează  societăţile  concrete,  istorice.  Ştim,  din 
antichitate  dar  şi  din  istorie  în  general,  că  o  naţiune  poate  fi  divizată  în  multe  State, 
că  un  Stat  poate  cuprinde  mai  multe  naţiuni;  că  naţiune  poate  fi  divizată  în  multe 
comunităţi  religioase,  cum  şi  că  o  comunitate  religioasă  poate  cuprinde  mai  multe 
naţiuni;  tot  astfel  cu  unităţile  economice  în  raportul  lor  ca  naţiunea,  Statul  şi 
Biserica.  Dar  năzuinţa  tuturor  societăţilor  umane  este,  aşa  ne  dovedeşte  istoria  şi  aşa 
o  simţim  şi  noi,  de  a  ajunge  la  o  unitate  perfectă,  din  toate  punctele  de  vedere,  deci  la 
ceea  ce,  în  zilele  noastre,  e  numit  Stat  naţional.  Iar  o  astfel  de  unitate  nu  se  poate 
naşte  decît  din  cooperarea  tuturor  puterilor  sociale.  Nu  din  lupta  lor  şi  tendinţa  de 
anihilare  reciprocă,  ci  din  sprijinul  lor  reciproc  în  vederea  închegării  tot  mai  strînse  a 
unităţii  sociale.  De  aci  urmează  ca  regulă  practică,  izvorîtă  din  regulele  tehnice 
generale,  separatiunea  puterilor  şi  delimitarea  sferelor  de  acţiune,  precum  şi 
ierarhizarea  lor  după  importanţa  ce-o  au  pentru  păstrarea  unităţii. 

Aşadar,  într’o  societate  organizată  după  aceste  principii  nu  pot  exista  conflicte 
între  politică  şi  morală,  politică  şi  economie,  morală  şi  religie,  politică  şi  religie, 
religie  şi  economie,  etc.,  etc.,  ceea  ce  înseamnă  că  nu  pot  exista  conflicte  şi  lupte  între 
reprezentanţii  acestor  puteri.  Marea  problemă  este,  pentru  practică,  de  a  organiza  o 
societate  în  acest  fel  ca  să  se  evite  luptele. 

în  teorie,  se’nţelege,  rezolvarea  e  uşoară,  deoarece  teoria  procedează  pe  calea 
construcţiei  raţionale,  ea  construeşte  o  organizaţie  ideală,  realizabilă  în  ipoteza  că  se 
vor  găsi  practicieni  cari  să  aibă  toate  însuşirile  şi  toată  pregătirea  tehnică  pentru 
înfăptuirea  operei. 

Arhimede  a  demonstrat  că  poate  mişca  pămîntul  în  ipoteza  că  i  se  dă  un  punct  de 
sprijin  în  Univers  pentru  aplicarea  pîrghiei.  E  rîndul  practicienilor  să  găsească 
punctul  de  sprijin  şi  să  aplice  pîrghia  după  calculele  teoriei. 

în  domeniul  social  problema  e  mai  uşoară  decît  în  cazul  lui  Arhimede.  Cunoaştem 
doar  sufletul  uman  îndeajuns  şi-l  vom  cunoaşte  şi  mai  mult,  şi  ştim  deci  că  el  se  naşte 
cu  scînteia  dorinţei  de  desăvîrşire  morală,  de  năzuinţă  spre  închegarea  unei 
comunităţi  morale  împreună  cu  cei  de-un  sînge  şi  de-o  lege.  Arta  socială  stă  în  a  face 
ca  acea  scînteie  să  se  prefacă  în  flacără. 

Mijlocul  de  a  înfăptui  acest  lucru  este,  precum  a  arătat  Platon  şi  a  demonstrat 


Nicolae  Niţă 


377 


istoria,  educaţia.  Educatorii  sînt  tehnicienii  cari  trebue  să  realizeze  în  domeniul 
social,  ceea  ce  inginerii  realizează  în  domeniul  fizic,  material. 

Noi  am  înfăţişat,  într’o  schiţă  foarte  sumară  se’nţelege,  una  din  problemele 
fundamentale,  pe  cea  a  separaţiunii  puterilor  sociale. 

Nu  mă  îndoesc  însă  că  tinerii  sociologi,  din  toate  ţările,  vor  rezolva  problema  în 
scurtă  vreme,  precum  sper  că  şi  practicienii  vor  profita  de  luminile  ştiinţei  în 
năzuinţa  lor  de  a  pune  de  acord  puterile  societăţii  evitînd  conflicte  între  ele.  Aceste 
puteri  nu  sînt  trei  cum  credea  Aristotel  şi  Montesquieu,  nici  patru  cum  ne  spune 
Locke  2°s,  nici  două,  cum  presupune  Comte,  ci  sînt  atîtea  cîte  putem  descoperi  prin 
observaţia  vieţii  sociale.  După  părerea  noastră  sînt  şase  puteri:  biologică,  morală, 
religioasă,  estetică,  economică  şi  politică.  Ele  corespund  ordinelor  sau  formelor  în 
cari  e  prinsă  viaţa  umană,  şi  ar  putea  fi  numite  sau  puteri  sociale  sau  principii  de 
unitate  ale  acelor  forme  din  a  căror  înlănţuire  se  nasc  comunităţile  umane  concrete 
şi  istorice. 


IV 

Credinţa  că  legiuitorul  poate  ajunge  la  o  constituţie  “ideală”  a  Statului  prin  buna 
orînduire  a  celor  “trei  părţi”  Ăristotel  (sau  prin  separaţiunea  şi  echilibrarea  celor 
„trei  puteri”  Locke,  Montesquieu )  s’a  dovedit  că  nu  se  întemeiază  decît  pe  faptul  că 
diviziunea  muncii  în  Stat  poate  fi  raţionalizată,  printr’o  potrivită  organizare  a 
serviciilor  publice  (politice).  Fără  îndoială  însă,  că  altfel  se  prezintă  această  problemă 
practică  în  cetatea  antică,  altfel  într’un  Stat  teritorial;  altfel  în  Statul  feodal,  altfel  în 
Statele  moderne.  Şi  în  aceste  din  urmă,  problema  se  pune  altfel  într’un  Stat  naţional 
“închis”,  continental,  altfel  într’un  imperiu  colonial,  -  ţinîndu-se  seama,  se  ‘nţelege, 
şi  de  istoria  fiecărui  Stat  în  parte.  Adică  raţionalizarea  merge  în  aceeaş  direcţie  şi 
teoria  lui  Aristotel  ne  arată  un  caz  tipic,  întrucît  ne  prezintă  un  Stat  ce  se  apropie  de 
forma  politică  pură  (teoretică). 

Dacă  construim,  anume,  o  comunitate  compusă  din  cetăţeni,  adică  din  indivizi  a 
căror  ocupaţie  principală  (dacă  nu  exclusivă)  este  politica  (apărarea  comunităţii 
împotriva  altor  comunităţi),  diviziunea  muncii  politice  va  fi  totdeauna  aceeaşi:  vor  fi 
guvernanţi  şi  guvernaţi.  Iar  raţionalizarea  muncii  va  merge  pe  linia  selecţionării 
conducătorilor  în  temeiul  “meritului  personal”  şi  repartizarea  idivizilor  în  serviciile 
publice  se  va  face  după  pregătirea  lor  2o6. 

Teoretic  deci  putem  porni,  în  construcţia  Statului  ca  formă  pură,  dela  ficţiunea 
omului  politic,  aşa  cum  în  teoria  economică  se  construeşte  sistemul  economic  în 
temeiul  ficţiunii  omului  economic. 

înăuntrul  unei  forme  pure  nu  poate  fi  vorba  de  puteri,  ci  numai  de  funcţiuni.  Se 
pot  ivi  se’nţelege,  conflicte  între  indivizi  pentru  ocuparea  diferitelor  funcţiuni  pentru 
înaintarea  în  ierarhie,  dar  raţionalizarea  este  tocmai  mijlocul  de  a  reglementa  (aşa 
cum  arată  Aristotel)  această  circulaţie  în  mod  paşnic  şi  fără  zguduiri,  fără  răscolirea 
pasiunilor,  fără  “demagogie”.  Cumpănind  bine  năzuinţele  lui  Platon  şi  lui  Aristotel, 
ajungem  la  concluzia  că  ei  n’au  vroit  decît  să  deschidă  drumul  pentru  o  organizaţie 


205  -  în  China,  teoreticienii  politici  au  descoperit  cinci  puteri,  (dar  nu  în  înţelesul  ce-l  dăm  noi 
termenului,  dar  tot  în  sfera  dreptului  constituţional).  Vezi:  Kong  Chin  Tsoug,  La  Constitution  des 
cinq  Pouvoirs.  Theorie  Application.  Etude  sur  une  doctrine  nouvelle  du  droit  public  chinois  et  Ies 
Institutions  politiques  de  la  Chine  moderne.  Paris,  M.  Riviere,  1932. 

206  -  Această  probleamă  a  expus-o  în  mod  magistral  Max  Weber  în  „Wirtschaft  und  Gesellschaft". 


Articole  clin  Presa  Legionară 


378 


politică  raţională. 

Aceleaşi  principii  de  raţionalizare  le  găsim  puse  în  practică,  pe  o  scară  întinsă,  în 
imperiul  roman,  unde  se  ajunge,  mai  ales  în  partea  din  Răsărit,  la  o  “birocratizare” 
foarte  înaintată  care  a  servit  apoi  ca  model  pentru  toate  Statele  de  mai  tîrziu. 

Există  deci  nu  numai  posibilitatea  dar  şi  tendinţa  de  raţionalizare  progresivă  a 
organizaţiei  tuturor  formelor  pure.  Ea  stă  în  ierarhizarea  indivizilor  în  temeiul 
specializării  lor  într’un  anumit  domeniu  de  activitate.  Posibilitatea  de  raţionalizare 
derivă  din  progresul  ştiinţelor  şi  al  artelor  întemeiate  pe  ştiinţe,  tendinţa  ea  însăş 
izvorînd  din  nevoile  practice.  Orice  societate  are  nevoie  de  “conducători  specialişti ” 
pentru  diferitele  funcţiuni  sociale.  Iar  societatea  care,  ea  însăş,  cuprinde  toate 
funcţiunile  şi  tinde  a-şi  păstra  unitatea  este  naţiunea. 

O  formă  pură  (teoretică),  fie  Stat,  Biserică,  sistem  economic,  n’are  nicio 
semnificaţie  fără  raportare  la  o  comunitate  umană  care  are  toate  funcţiunile  şi  care 
este  deci  un  sistem  evolutiv  şi  autonom.  înăuntrul  unei  naţiuni  deci  se  ivesc 
posibilităţi  şi  tendinţe  de  raţionalizare  a  funcţiunilor  -  a  puterilor  sociale,  din  ale 
căror  raporturi  de  interdependenţă  şi  concurenţă  se  naşte  constituţia  naţiunii. 

Şi,  repet  încă  odată:  liberi  sîntem  în  teorie  să  construim  o  unitate  mai  largă  şi  să 
considerăm  de  pildă  omenirea  ca  o  comunitate,  cercetînd  apoi  constituţia  ei.  Adică  să 
cercetăm,  dacă  există  posibilitatea  şi  tendinţa  de  a  o  prinde,  întreagă,  într’o  formă 
pură  prin  raţionalizarea  uneia  sau  a  unor  funcţiuni  sociale. 

Am  expus  această  problemă  şi  am  arătat  că  o  astfel  de  întreprindere  părăseşte 
realitatea,  întrucît  condiţiile  pentru  naşterea  unei  astfel  de  comunităţi  lipsesc  cu 
desăvîrşire.  Procesul  dialectic  care  stă  la  baza  închegării  unei  comunităţi  umane  îşi 
găseşte  limitele  prin  întreruperea  diologului  din  lipsa  mijloacelor  de  înodare  şi 
întreţinere  a  lui.  Din  indivizi  adunaţi  la  întîmplare  din  toate  unghiurile  lumii  nu  se 
poate  închega  o  comunitate  umană.  Fiecare  din  ei  aparţine  însă  unei  comunităţi  în 
care  s’a  născut  şi  şi-a  desvoltat  sufletul.  Această  comunitate  merge  dela  grupul 
familial  pină  la  naţiune,  deci  dela  linia  de  demarcaţie  între  biologie  şi  sociologie  pînă 
la  linia  de  hotar  între  sociologie  şi  morală.  Ceea  ce  înseamnă  că  naţiunea  este 
desăvîrşirea  comunităţii  biologice  pe  plan  spiritual,  ea  este  cea  mai  largă  comunitate 
umană  care,  sprijinită  pe  condiţiile  biologice,  depăşeşte  această  operă  şi  se  desvoltă 
şi  structurează  în  temeiul  unor  principii  spirituale.  Mijlocul  acestei  lărgiri  este 
raţionalizarea  funcţiunilor,  organizarea  raţională  a  puterilor  sociale,  a  energiilor 
sociale.  Dar  raţionalizarea  nu  cunoaşte  margini,  ea  cuprinde  toate  fiinţele  raţionale, 
deci  toată  omenirea.  Cum  însă,  pe  de  altă  parte,  raţionalizarea  nu-şi  poate  da  efectul 
social  decît  în  temeiul  închegării  unei  comunităţi  morale,  ar  însemna  că  ea  ar  trebui 
să  fie  însoţită  de  intensificarea  sentimentelor  morale  pînă  la  gradul  de  a  cuprinde 
omenirea  întreagă.  Raţionalizarea  atomizează  comunitatea  prefăcînd-o  într’o 
asociaţie  de  indivizi  autonomi  cari  colaborează  spre  înfăptuirea  aceluiaş  scop,  deci  în 
acelaş  domeniu  de  activitate.  Dar  colaborarea  lor  paşnică,  cooperarea  cere  legarea 
indivizilor  prin  sentimente  de  dragoste  şi  simpatie,  cere  respectarea  normelor 
morale,  a  ordinei  şi  ierarhiei  morale. 

Pe  linia  raţionalizării  se  poate  încerca  şi  s’a  încercat,  organizarea  unor  forme 
sociale  universaliste  cari  să  cuprindă  întreaga  omenire:  un  Stat  universal,  o  Biseriică 
universală,  un  sistem  economic  universal  etc.  Termenul  de  cosmopolitism  cuprinde 
toate  aceste  năzuinţe  -  imperialiste  şi  universaliste.  Dar  toate  aceste  tendinţe,  în 
orice  domeniu  ar  fi,  trebue  să  pornească  de  undeva,  dintr’un  centru  şi  să  se 
răspîndească  apoi  asupra  unei  sfere  mai  largi.  Trebue  să  fie  un  purtător  al  acestor 
năzuinţe,  o  comunitate  care  să  încerce  a  cuprinde  (a  îngloba)  restul  omenirii  într’o 


Nicolae  Niţă 


379 


organizaţie  unitară.  Ceea  ce  ar  însemna  că  ea  ar  trebui  să  distrugă  celelalte 
comunităţi,  să  le  atomizeze,  iar,  în  urmă,  să  le  asimileze,  să  le  devoreze.  Dar  pentru  a 
dobândi,  pe  această  cale,  o  unitate,  o  comunitate,  asimilarea  ar  trebui  să  cuprindă 
toate  funcţiunile  sociale,  toate  manifestările,  începînd  cu  funcţiunea  biologică  pînă  la 
cea  morală.  Adică  amestecul  de  sînge  să  fie  neîngrădit,  creind  un  tip  biologic  unitar, 
gradul  să  devie  identic  precum  şi  toată  ideologia,  pe  care  se  întemeiază  doar 
activitatea,  să  devie  aceeaş  pentru  toţi  oamenii.  Ceea  ce  ar  presupune  adoptarea 
aceluiaşi  sistem  de  educaţie,  etc.,  aşa  cum  se  petrec  lucrurile  într’una  din 
comunităţile  existente.  “Sociologii  chimişti”  cred  că  se  poate  plămădi  o  astfel  de 
comunitate  umană  universală  prin  amestecul  tuturor  elementelor,  dar  istoria 
desminte  această  utopie.  Tendinţelor  umanitariste  li  se  opun  tendinţele  de  închegare 
a  unor  comunităţi  omogene  cari  năzuesc  să-şi  desăvîrşească  şi  să-şi  întărească  fiinţa 
lor  proprie,  unitatea  lor  perfectă.  Internaţionalismului  i  se  opune  naţionalismul, 
universalismului,  particularismul  -  în  toate  domeniile  de  manifestare  socială. 

Amestecul  sîngelui  e  oprit  la  limita  varietăţilor  biologice,  care  devin  astfel 
endogame;  graiul  devine  tot  mai  unitar  prin  dispariţia  dialectelor;  Statele  au  tendinţa 
de  a  deveni  “naţionale”;  protecţionismul  în  economie  învinge  schimbul  liber;  Biserica 
devine  naţională.  Cosmopolitismul,  în  toate  formele  sale,  ar  postula  deci  desfacerea 
omenirii  în  indivizi  autonomi,  cari  ar  încerca  apoi  să  întemeieze,  printr’o  convenţie 
(contract),  o  asociaţie  organizată  după  norme  raţionale,  aşa  cum  îşi  imaginează 
Aristotel  că  se  poate  organiza  un  Stat  democrat,  egalitarist,  în  care  fiecare  individ  să 
fie  şi  guvernant  şi  guvernat,  dacă  nu  în  acelaş  timp,  apoi  pe  rînd,  prin  alegere  sau 
tragere  la  sorţi,  sau,  în  sfîrşit,  stabilindu-se  o  ierarhie  după  aptitudini,  printr’o 
selecţionare  raţională  a  elitelor  cu  ajutorul  -  psihotehnicei. 

Nu  numai  că  nu  tăgăduim  posibilitatea  dar  afirmăm  chiar  necesitatea  unei  astfel 
de  raţionalizări  a  diferitelor  funcţiuni  sociale,  a  diferitelor  puteri.  Dar  susţinem,  că 
raţionalizarea  îşi  dobîndeşte  un  înlţeles  şi  îşi  poate  da  roadele  numai  înăuntrul  unei 
comunităţi,  a  unei  unităţi  opusă  altor  unităti  de  acelaş  gen.  Raţionalizarea  cuprinde 
însă  în  sine  primejdia  de  atomizare  a  comunităţii,  de  depăşire  a  sferei  ei,  dacă  între 
diferitele  puteri  ale  comunităţii  nu  se  stabileşte  un  echilibru,  dacă  deci  o  putere  îşi 
dobîndeşte,  prin  raţionalizare,  un  atfel  de  ascendent  încît  să  anihileze  celelalte 
puteri. 

Istoria  ne  dă  multe  exemple  pentru  ilustrarea  acestui  fapt.  Aşa  Roma  ne  dă  pilda 
unei  comunităţi  în  care  activitatea  politică  a  fost  raţionalizată  în  mod  unilateral, 
oprind  desvoltarea  şi  manifestarea  celorlalte  puteri.  Tot  aşa  în  Lacedemonia  de  ex. 
în  unele  cetăţi  eline  s’au  desvoltat  şi  alte  activităţi,  de  pildă  la  Atena  artele  şi  filosofia, 
dar  în  paguba  puterii  politice  sau  slăbind,  în  orice  caz,  puterea  politică.  “Democraţia” 
a  fost  favorabilă  puterii  spirituale,  dar  a  scăzut  puterea  politică.  Activitatea 
economică  a  rămas  haotică  în  toată  epoca  antică.  N’avem  “specialişti”  în  nicio 
ramură  economică. 

în  teocraţiile  vechi,  puterea  religioasă  domina  toată  viaţa  socială,  de  ex.  în  Egipt, 
apoi  la  Evrei.  De  aci  a  rezultat  slăbirea  celorlalte  puteri  şi  înfrîngerea  politică  a 
teocraţiilor  cînd  se  întîlniră  cu  naţiuni  organizate  politiceşte. 

Dar  daca  Romanii,  de  pildă,  i-au  învins  pe  Greci  din  punct  de  vedere  politic,  ei  au 
fost  subjugaţi  de  Greci  prin  artă  şi  filosofie. 

Dar  atît  în  timpurile  vechi  cît  şi  în  cele  noui,  tendinţa  naţiunilor,  în  luptă  cu  alte 
naţiuni,  a  fost  de  a-şi  dobîndi  autonomie  şi  independenţă  din  toate  punctele  de 
vedere,  deci  de  a-şi  organiza  acele  puteri  cari  se  dovedeau  prea  slabe  în  ciocnirea  lor 
cu  aceleaşi  puteri  ale  celorlalte  naţiuni.  Adică,  între  două  comunităţi  umane  cari 


Articole  clin  Presa  Legionară 


380 


vreau  să-i  păstreze  unitatea  lor  lupta  se  dă  în  toate  domeniile:  biologic,  moral, 
religios,  politic,  estetic,  economic.  Iar  peripeţiile  luptei  într’un  domeniu  au 
repercusiuni  necesare  şi  inevitabile  asupra  celorlalte  domenii.  De  ex.  o  comunitate 
poate  să  se  închidă  şi  să  reziste  din  punct  de  vedere  biologic,  apărîndu-şi  puritatea 
sîngelui,  a  rasei.  Dar,  fiind  atacată  de  altă  comunitate  superioară  din  punct  de  vedere 
moral  sau  religios  sau  politic  etc.  ea  nu-şi  va  putea  păstra  unitatea,  independenţa,  nu 
va  putea  fi  o  comunitate  umană  autonomă.  De  ex.  negrii  din  Statele  Unite.  Tot  aşa 
Evreii  nu  reprezintă  o  comunitate  autonomă,  lipsindu-le  organizaţia  politică,  artele, 
filosofia.  Ei  sînt  o  comunitate  imperfectă,  întemeiată  pe  organizarea  biologică, 
religioasă  şi  economică,  dar  din  punct  de  vedere  politic  şi  în  domeniul  artelor  ei  sînt 
tributarii  celorlalte  naţiuni  în  ale  căror  State  trăiesc.  Numai  în  comunităţile  unde 
economicul  şi-a  dobîndit  primatul  faţă  de  toate  celelalte  puteri  Evreii  şi-au  putut 
dobîndi  un  loc  conducător.  Dar,  pentru  a-şi  păstra  dominaţiunea,  ei  trebue  să 
năzuiască  a  slăbi  si  distruge  toate  puterile  comunităţii  dominate  cari  i-ar  putea 
înlesni  recucerirea  puterii  economice.  Toate  puterile  acelei  comunităţi  trebuesc  deci 
suburdonate  puterii  economice  şi  puse  în  slujba  ei.  In  acest  fel  Evreii  pot  deveni 
stăpînii  unor  naţiuni  neorganizate  din  punct  de  vedere  economic. 

Dar,  dacă  în  domeniul  economic  Evreii  reprezintă  pentru  teorie  un  caz  privilegiat, 
Biserica  romană  ne  prezintă  un  exemplu  tipic  pentru  tendinţa  de  dominaţiune 
universală  în  temeiul  organizării  raţionale  a  puterii  religioase.  Aici  n’avem  în  faţa 
noastră  o  comunitate  biologică,  nici  economică,  nici  politică,  ci  o  comunitate 
religioasă  pură.  Toate  comunităţile  intrate  în  raza  de  influenţă  a  catolicismului  sînt 
ameninţate  să  intre  subt  dominaţiunea  acestei  organizaţii,  a  acestor  teologi 
specialişti,  a  acestei  teocraţii  care  dispune  de  o  tehnică  religioasă  cît  se  poate  de 
perfectă.  Bine  înţeles  că  Biserica  romană  s’a  născut  în  condiţiuni  cînd  întemeierea 
unei  teocraţii  creştine  părea  posibilă,  dată  fiind  decăderea  şi  imperfecţiunea  puterii 
politice  în  Apusul  Europei.  In  urmă  luptele  cu  împăraţii  şi,  mai  tîrziu,  organizarea 
puterii  politice  în  Statele  naţionale  a  zădărnicit  înfăptuirea  unui  imperiu  catolic 
condus  de  Papă.  Mai  amintim,  în  această  ordine  de  idei,  dominaţiunea  franceză  în 
literatură,  arte  şi  filosofie  asupra  Germaniei  şi  Rusiei  pînă  la  sfîrşitul  secolului  al 
XVTII-lea. 

Iată  deci  cum  istoria,  ne  înlesneşte  să  distingem  formele  pure  (teoretice)  sau 
raţionalizate,  pe  cari  le  putem  numi  puteri,  de  comunităţile  reale,  considerate  ca 
sisteme  autonome  cari  au  tendinţa  de  a-şi  păstra  autonomia  în  luptă  cu  alte 
comunităţi  prin  organizarea  tuturor  puterilor. 

Am  adoptat  pentru  aceste  comunităţi  numele  de  naţiuni.  Tipul  ideal  al  unei 
naţiuni  este  cel  al  unei  comunităţi  care  îşi  poate  păstra  autonmoia  şi  independenţa 
faţă  de  alte  comunităţi  din  toate  punctele  de  vedere:  biologic,  moral,  religios,  politic, 
estetic,  economic. 

Orice  naţiune  are  tendinţa  de  a  se  apropia  de  tipul  ideal.  Ştiinţa  socială  are 
menirea  să  arate:  1)  cum  se  pot  organiza  puterile  în  mod  raţional  şi  mai  ales:  2)  cum 
se  poate  ajunge,  la  echilibrarea  şi  ierarhizarea  raţională  a  acestor  puteri.  Căci  punctul 
1)  este  destul  de  lămurit  pentru  a  nu  mai  cere  o  expunere,  pe  cînd  punctul  2)  abia  că 
a  intrat,  în  timpurile  noastre  în  sfera  de  cercetare  a  ştiinţei  sociale. 

V 

Din  expunerile  precedente  ne-am  putut  dobîndi,  nădăjduesc,  o  noţiune  clară 
despre  ceea  ce  este  naţiunea.  Prin  definiţie  ea  este  un  sistem  social  autonom  şi 


Nicolae  Niţă 


381 


evolutiv.  Adică  ea  este  o  comunitate  umană  avînd  toate  funcţiunile  necesare 
existenţei  ei  independente,  -  faţă  de  alte  comunităţi.  Pe  plan  real,  istoric,  naţiunile  se 
nasc  prin  luptă,  prin  tendinţa  de  închidere  una  faţă  de  alta.  Sfera  unei  naţiuni  este 
deci  determinată  de  constelaţia  internaţională  într’un  moment  istoric  dat. 

Pentru  păstrarea  autonomiei  naţionale  e  necesar,  am  spus,  ca  toate  puterile  unei 
naţiuni  să  fie  organizate  în  aşa  fel  ca  să-i  asigure  independenţa.  în  practică  (istorie) 
problema  a  fost  deslegată  în  felul  că  naţiune  şi-au  organizat  acea  putere,  sau  acele 
puteri,  în  primul  rînd,  cari  le-au  dat  posibilitatea  sa  se  apere  împotriva  distrugerii 
autonomiei  şi  libertăţii  lor  şi  cari  le-au  înlesnit  nu  numai  să  reziste,  dar  şi  să  atace. 
Adică,  dacă  lupta  s’a  dat  în  domeniul  politic,  naţiunile  au  căutat  să  se  organizeze 
politiceşte.  Dar  o  naţiune  învinsă  politiceşte  îşi  poate  dobîndi  o  superioritate  în  alt 
domeniu,  cu  tendinţa  se  ‘nţelege  de  a-şi  redobîndi  şi  libertatea  politică.  Numai  în 
cazul  cînd  îşi  pierde  toate  puterile,  ea  încetează  de  a  mai  exista.  Cînd  însă,  păstrîndu- 
şi  o  singură  putere,  ea  nu  mai  are  tendinţa  de  a  redeveni  o  naţiune,  atunci  avem  în 
faţa  noastră  o  formă  socială  pură,  o  organizaţie  raţionalizată,  un  mecanism  social, 
dar  nicidecum  o  comunitate  umană,  autonomă,  o  naţiune. 

Exemple  pentru  apropierea  de  forme  pure  avem  în  Biserica  romano-catolică,  în 
comunismul  marxist,  în  francmasonerie.  Comunităţi  autonome,  naţiuni  apropiate  de 
tipul  ideal  sînt  Statele  naţionale  totalitare,  adică  naţiuni  cari  au  tendinţa  de  a-şi 
organiza  toate  puterile  în  aşa  fel  ca  să  ajungă  la  deplină  independenţă  faţă  de  alte 
naţiuni. 

Problema  este:  cum  descoperim  posibilitatea  unei  astfel  de  organizaţii  ideale? 
Metoda  nu  poate  fi  decît  iarăş  cea  “istorică”.  Din  imperfecţiunea  organizaţiei 
comunităţilor  istorice  (trecute  şi  prezente)  putem  afla  drumul  spre  perfecţiune.  Dar 
vom  renunţa  aci  la  speculaţiuni  metafizice  asupra  perfecţiunii  în  general.  Perfectă 
este  pentru  noi  comunitatea  care,  atacată  fiind  de  altă  comunitate,  în  orice 
domeniu  şi  cu  orice  mijloace  ar  fi,  îşi  dovedeşte  superioritatea,  adică  rezistă  şi  îşi 
păstrează  independenţa,  autonomia. 

Dar  ştim  că  puterea  unei  comunităţi  în  luptă  cu  altele  depinde  în  primul  rînd  de 
solidaritatea  ei  internă.  Aceasta  e  condiţia  fundamentală.  Oricare  ar  fi  duşmanul,  cu 
orice  mijloace  ar  ataca,  problema  fundamentală  este  de  a  înlătura  în  interiorul 
comunităţii  orice  elemente  de  conflict.  Ceea  ce  înseamnă  de  a  crea  condiţiunile 
morale  pentru  cooperarea  indivizilor  în  vederea  luptei  cu  duşmanii.  întreg  tratatul 
nostru  de  faţă  s’a  ocupat  cu  această  problemnă  şi  ea  poate  fi  considerată  rezolvată. 

Existînd  condiţiunile  morale,  urmează  necesitatea  organizării  tehnice,  raţionale, 
deci  organizarea  puterilor  sociale  relevante  pentru  lupta  ce  începe.  Constatăm  deci 
că  puterea  morală  este  prima  condiţie.  Şi  aici  amintim  că  educaţia  trebue  să-şi  dea 
roadele,  legînd  conştiinţele  individuale  într’un  tot  indisolubil.  Dar  nu  vom  uita  că 
puterea  morală  trebue  să  se  sprijine  pe  cea  biologică. 

Şi  chiar  dela  început  aceste  puteri  ne  apar  organizate  în  temeiul  diferenţierii  şi 
ierarhizării  naturale  a  elementelor  cari  sînt:  bărbaţii,  femeile  şi  copiii. 

Dar  de  aci  încolo  se  ivesc  probleme  cari  devin  tot  mai  complexe.  De  ex.  puterea 
religioasă:  cine  să  fie  preot;  sau  puterea  politică:  cine  să  fie  ostaş;  sau  puterea 
economică:  cine  să  fie  producător  etc.  După  concepţia  democratică  şi  egalitaristă 
problema  s’ar  prezenta  cam  în  felul  următor:  dela  o  vîrstă  anumită,  zicem  20  de  ani, 
toţi  membrii  comunităţii  sînt  şi  preoţi  şi  ostaşi  şi  producători  şi  artişti,  în  fiecare 
categorie  ei  se  vor  ierarhiza  după  aptitudini,  după  inteligenţă.  Indivizii  vor  exercita 
toate  aceste  ocupaţiuni  după  cum  cere  trebuinţa.  Cînd  e  războiu,  toţi  vor  fi  ostaşi, 
cînd  trebuesc  împlinite  riturile  religioase  toti  vor  fi  preoţi,  precum  şi  toţi  vor  munci 


Articole  clin  Presa  Legionară 


382 


pentru  a  produce  bunuri  economice,  toţi  vor  fi  artişti  etc.,  fiecare  ocupând  în  aceste 
diferite  “bresle”  rangul  ce  i  se  cuvine  după  aptitudinile  şi  cunoştinţele  sale. 

Dar  evoluţia  istorică  a  luat  altă  înfăţişare.  Un  individ  nu  poate  exercita  toate 
activităţile.  împrejurările  au  impus  specializarea,  diviziunea  muncii.  în  anumite 
condiţiuni  puterea  politică  a  cerut  o  pregătire  care  împiedica  o  reunire  a  profesiunei 
politice  cu  cea  economică  de  pildă  ş.  a.  m.  d.  Cum  dealtminteri  funcţiunea  biologică 
şi  morală  a  femeii  o  exclude  dela  funcţiunea  politică  legată  de  profesiunea  militară, 
în  felul  acesta  s’au  format  caste,  stări  sociale,  corporaţiuni,  clase  sociale,  profesiuni. 
Iar  în  fiecare  categorie  s’a  stabilit  o  erarhie,  iarăş  după  aptitudini,  după  gradul  de 
specializare,  în  aşa  fel  că  s’a  selecţionat  o  elită  şi  o  mulţime  condusă. 

Dar,  Postulatul  democratic  nu  se  poate  înfăptui  decît  doar  în  sfera  biologică  şi  cea 
morală.  Aşa  toţi  indivizii  adulţi  sînt  părinţi  şi  reprezintă  elita  faţă  de  alţii;  toţi  părinţii 
sînt  educatori  (elită  morală)  faţă  de  copii.  într’o  vreme  aceiaşi  părinţi  erau  şi  preoţi. 
Dar  cînd  un  tată  devine  ostaş  şi  n’are  timp  să  se  ocupe  cu  altceva,  tot  aşa  cînd  e 
agricultor  sau  medic  sau  inginer,  -  e  lămurit  că  trebue  să  existe  educatori 
specializaţi,  preoţi  specializaţi,  etc. 

Putem  urmări  în  istorie  cum  a  fost  rezolvată  această  problemă  în  condiţiuni 
diferite.  înţelegem  necesitatea  specializării  şi  legătura  ei  cu  ierarhia  biologică  şi 
morală. 

Dar  asupra  unui  punct  s’au  ivit  divergente  de  păreri,  anume  cu  privire  la  ierarhia 
specializărilor,  a  puterilor  (funcţiunilor)  sociale.  Comunitatea  este  doar  un  tot,  un 
sistem.  Puterile  ei  nu  pot  fi  juxtapuse,  fiecare  din  ele  funcţionînd  independent  de 
celelalte.  Dar  care  din  ele  are  întîetatea  şi  de  unde  derivă  întîietatea? 

Moraliştii  susţin  că  puterea  morală  are  întîietatea,  căci  ea  asigură  şi  coeziunea 
comunităţii  şi  ea  înlesneşte  cooperarea  puterilor.  Observăm  însă,  că  în  multe 
societăţi  puterea  religioasă,  în  altele  cea  politică  şi-a  dobîndit  primatul,  chiar  în  felul 
că  a  anihilat  celelalte  puteri,  le-a  oprit  desvoltarea  normală. 

în  temeiul  observaţiei  istorice  putem  formula  ipoteza:  primatul  îşi  dobîndeşte 
acea  putere  cu  ajutorul  căreia  o  comunitate,  în  luptă  cu  altele,  iese  biruitoare. 
Această  putere  intrînd  prin  forţa  împrejurărilor  pe  drumul  organizării  raţionale,  ea 
începe  să  domine  şi  să  hotărască  asupra  tipului  de  organizare  a  comunităţilor, 
determinînd  o  anumită  ierarhizare  a  puterilor. 

Printr’o  analogie  vom  înţelege  acest  lucru  mai  lesne.  De  ce  s’a  desvoltat  la  om 
inteligenta?  Fiindcă  prin  inteligenţă  şi-a  dobîndit  biruinţa  fată  de  celelalte  animale. 
Aşa,  cînd  a  început  lupta  între  comunităţile  umane,  a  hotărît  puterea  politică.  Deci  ea 
a  fost  organizată  mai  întîi,  ea  s’a  desvoltat,  subordonîndu-şi  toate  celelalte  puteri  şi 
punîndu-le  în  slujba  sa.  Cînd  o  astfel  de  putere  ajunge  într’o  comunitate  la 
ipertrofiere  se  iveşte  primejdia  ca,  în  momentul  ce  comunitatea  e  înfrîntă  în 
ciocnirea  cu  altă  comunitate  superioară  ei  în  această  putere,  ea  să  dispară  din  istorie. 
Aşa  s’a  întîmplat  de  pildă  cu  multe  „naţiuni”  biruite  de  Romani  politiceşte. 

Dar  Grecii,  chiar  pierzîndu-şi  puterea  politică,  au  rămas  o  comunitate,  tot  aşa 
Polonezii  sau  Cehii  în  timpurile  mai  noi.  Puterea  biologică  şi  morală,  puterea 
religioasă,  cea  estetică,  cea  economică  poate  salva  o  comunitate  dela  peire,  şi-i  poate 
permite  încercarea  de  a-şi  redobîndi  autonomia  deplină. 

Deaceea  pentru  viaţa,  dăinuirea  şi  desăvîrşirea  unei  comunităţi,  pentru 
transformarea  ei  într’o  naţiune,  e  important  ca  toate  puterile  ei  să  fie  organizate  în 
aşa  fel  ca  ea  să  reziste  altor  comunităţi  -  pe  orice  linie  ar  veni  atacul.  Războiul 
modern  între  naţiuni  este  un  războiu  totalitar  şi  reclamă  punerea  în  joc  a  tuturor 
puterilor.  Slăbirea  uneia,  înfrîngerea  suferită  într’un  domeniu  de  activitate, 


Nicolae  Niţă 


383 


înseamnă  că  duşmanul  a  intrat  în  cetate  şi  poate  încerca  distrugerea  ei  totală. 

O  naţiune  deci,  în  luptă  cu  alte  naţiuni,  trebue  să-şi  desvolte  şi  să-şi  organizeze 
toate  puterile,  dar  în  primul  rînd  puterea  morală,  din  care  derivă  şi  pe  care  se 
sprijină  toate  celelalte.  Legarea  conştiinţelor  individuale,  înlănţuirea  lor  indisolubilă 
în  procesul  dialectic,  prin  care  se  stabileşte  şi  ierarhia  naturală,  adică  se  selecţionează 
elita  morală  care-şi  dobîndeşte  un  prestigiu  necontestat  în  domeniul  spiritual,  asa 
cum  părinţii  îl  au  în  sfera  biologică,  este  o  condiţie  pentru  dăinuirea  comunităţii. 
Educatorii,  părinţii  sufleteşti,  formează  în  totalitatea  lor  (deci  împreună  cu  cei  ce  nu 
mai  trăiesc  trupeşte,  dar  ne  vorbesc  prin  operele  lor)  comunitatea.  Ei  trebue  să 
hotărască  asupra  organizării  raţionale  a  puterilor  şi  asupra  ordinei  între  puteri  în 
vederea  păstrării  autonomiei  comunităţii  faţă  de  alte  comunităţi.  Dacă  o  comunitate 
se  divizează  în  puteri  organizate  şi  fiecare  putere  pretinde  întîetatea  şi,  în  anumite 
momente,  şi-o  impune  (distrugînd  celelalte  puteri),  comunitatea  se  găseşte  pe  o  cale 
greşită;  ea  e  expusă  unor  continue  frămîntări  interioare  şi  poate  lesne  cădea  pradă 
unui  duşman  mai  bine  organizat. 

Discuţiile  teoretice  asupra  primatului  politicului,  sau  economicului  sau  esteticului 
etc.  sînt  sterpe,  dacă  nu  se  consideră  unitatea  înăuntrul  căreia  se  dă  lupta  puterilor 
pentru  întîietate.  Iar  această  luptă  îşi  pierde  înţelesul  şi  rostul,  dacă  nu  se  ia  în 
seamă,  linia  pe  care  se  desfăşoară  lupta  între  acele  unităţi.  A  proclama  primatul 
politicului  cînd  o  naţiune  e  ameninţată  de  altă  naţiune  în  domeniul  religios, 
înseamnă  a  comite  o  eroare.  Ca  să  reziste  atacului  pe  această  linie  naţiunea  trebue 
să-şi  organizeze  biserica,  să  adîncească  credinţa  propăvăduită  de  biserica  naţională. 
Tot  astfel  în  domeniul  economic,  o  naţiune  ameninţată  cu  cotropire  şi  subjugare 
economică  trebue  să-şi  concentreze  şi  să-şi  organizeze  puterea  economică,  să 
mobilizeze  pe  toţi  membrii  naţiunii  pentru  războiul  economic. 

Dar,  iarăş  şi  iarăş  repet,  o  naţiune  este  naţiune  numai  fiind  o  comunitate  morală 
şi  fiind  o  comunitate  morală,  membrii  ei,  chiar  în  virtutea  solidarităţii  morale,  sînt 
mobilizabili  pentru  orice  războiu.  Adică  toate  celelalte  puteri  pot  fi  raţionalizate  şi 
organizate  servind  la  întărirea  naţiunii.  Cînd  însă  coeziunea  morală  e  slăbită,  cînd 
naţiunea  se  împarte  în  caste,  caase  etc.,  duşmănoase  între  ele,  avem  în  faţa  noastră 
mecanisme,  maşini  cari  se  pat  izbi  şi  sfărîma,  dar  nu  servesc  la  nimic.  Ele  dau  doar 
unor  indivizi  iluzia  că  sînt  puternici  şi  că  pot  domina  şi  exploata  pe  ceilalţi  indivizi  cu 
ajutoarele  maşinei  de  care  dispun.  De  aici  s’a  născut  lupta  între  papi  şi  împăraţi, 
între  împăraţi  şi  bancheri,  între  bancheri  şi  intelectuali  etc.  Raţionalizarea  cuprinde 
în  sine  primejdia  de  trezire  şi  întărire  a  instinctului  de  dominaţiune  a  individului.  Un 
specialist  de  elită  are  tendinţa  de  a  organiza  specialitatea  sa  şi  cu  ajutorul 
organizaţiei  să  devie  dictator,  de  ex.  “mare-preot  al  marei-fiinţe”. 

Stabilind  rolul  fiecărei  specialităţi  organizate  în  viaţa  naţiunii  şi  recunoscînd 
primatul  ordinei  morale,  căreia  trebue  să  i  se  subordoneze  celelalte  ordine 
(organizaţii),  sociologia  şi-a  făcut  pe  deplin  datoria:  ea  a  arătat  cum  se  pot  organiza 
puterile  unei  naţiuni  în  aşa  fel  ca  să-i  asigure  autonomia,  libertatea  în  lupta  cu  alte 
naţiuni. 


VI 

Se  poate  spune  pe  scurt:  prin  organizarea  puterilor  toată  naţiunea  devine 
mobilizabilă  pentru  lupta  cu  alte  naţiuni  în  orice  domeniu  ar  fi.  Dacă  într’un 
domeniu  ea  se  dovedeşte  inferioară,  ea  devine  tributară  altei  naţiuni  sau  altor 
naţiuni.  Ne-am  putea  imagina  cazul  că  o  naţiune  şi-ar  dobîndi  superioritatea 


Articole  clin  Presa  Legionară 


384 


absolută  asupra  celorlalte  naţiuni  într’un  singur  domeniu;  în  acest  caz  ea  ar  înfiinţa 
un  imperiu  universal,  fie  politic  sau  religios  sau  economic  -  iar  celelalte  naţiuni  i-ar 
fi  tributare  în  acel  domeniu.  Dacă  o  naţiune  şi-ar  dobîndi  superioritatea  absolută  în 
toate  domeniile,  celelalte  naţiuni  ar  înceta  să  existe  si  omenirea  ar  fi  reprezentată 
printr’o  singură  naţiune.  Adică  nici  acea  naţiune  n’ar  mai  fi  naţiune,  ci  ar  exista 
omenirea  ca  unitate  perfectă:  biologică,  morală,  religioasă  etc.  Dar,  în  acest  caz,  ce 
înţeles  ar  avea  de  ex.  termenul  de  politică?  împotriva  cui  să-şi  apere  omenirea 
teritoriul  ei,  patria ?  Şi  aşa  în  toate  celelalte  domenii.  Ar  rămînea  doar  lupta  cu 
natura.  Dar  cum  în  acest  stadiu  ştiinţele  ar  fi  pus  natura  cu  desăvîrşire  subt 
stăpînirea  omului,  omenirea  n’ar  mai  avea  împotriva  cui  să  lupte.  Ar  fi  începutul 
păcii  eterne:  toate  funcţiuni?  Ar  fi  să  se  ivească  doar  o  nouă  varietate  umană  sau 
mecanism  perfect  adaptat  în  mod  desăvîrşit  condiţiunilor  exterioare.  Ceea  ce  ar 
însemna  că  individul  uman  ar  fi  perfect  din  toate  punctele  de  vedere:  biologic  (n’ar 
mai  fi  bolnav),  moral  (n’ar  putea  păcătui),  politic  (ar  fi  cetăţean  desăvîrşit)  etc.  O 
stare  ideală,  cum  vedem.  Dar  cum  să  se  nască  acea  naţiune  absolut  superioară  din 
toate  punctele  de  vedere  celorlalte  naţiuni?  Ar  fi  să  se  ivească  doar  o  nouă  varietate 
umană  sau  o  nouă  specie  animală  superioară  omului  în  toate  privinţele.  Las  în  seama 
utopiştilor  să  pună  la  contribuţie  imaginaţia  lor  atît  de  fecundă  pentru  a  ne  zugrăvi 
înfăptuirea  fericirii  depline  a  omenirii.  Noi  rămînem  în  sfera  realităţii  empirice 
istorice,  unde  putem  constata,  în  lupta  comunităţilor  omeneşti  cu  “natura”  şi  în  lupta 
lor  întreolaltă,  tendinţa  spre  organizare  raţională  a  funcţiunilor  sociale,  fiecare 
comunitate  năzuind  a-şi  dobîndi  şi  păstra  autonomia,  libertatea,  deci  năzuind  a 
deveni  o  naţiune  liberă,  suverană. 

Dar  aşa  cum  geometrii  pot  construi  un  triunghiu  perfect  sau  un  cub  perfect  -  prin 
definiţii  şi  calcul,  -  idei  în  realitate  nu  există  nici  punct  nici  linie  nici  plan  nici  care 
care  să  corespundă  definiţiei,  aşa  putem  construi  şi  noi  o  naţiune  perfectă  avînd 
toate  funcţiunile  pe  deplin  desvoltate  şi  organizate.  Ea  ar  reprezenta  termenul  final 
spre  care  tind  toate  naţiunile  fără  a-1  putea  atinge  cîndva. 

Condiţiunea  pentru  naşterea  unei  astfel  de  naţiuni  perfecte  ar  fi  existenţa  unui 
substrat  biologic  care  să  reprezente  un  tip  uman  perfect:  sănătos,  frumos,  inteligent, 
bun,  cu  instincte  bine  echilibrate.  Aceşti  indivizi  perfecţi  ar  constitui  un  grup  familial 
care  ar  oglindi,  în  structura  sa,  în  mod  desăvîrşit  ordinea  biologică  umană. 

înlăuntrul  acestui  grup  ar  începe  apoi  procesul  dialectic  prin  care  grupul  familial 
biologic  s’ar  preface  într’o  comunitate  morală,  spirituală. 

Aplicînd  principiile  lui  Aristotel  privind  organizarea  raţională  a  Statului, 
“adunarea  generală”  a  comunităţii  morale  ar  fi  compusă  din  totalitatea  educatorilor, 
deci  a  părinţilor.  Din  această  adunare  generală  s’ar  selecţiona  apoi  conducerea 
„corpul  magistraţilor”,  şi  în  sfîrşit  şi  „judecătorii”.  Ierarhia  s’ar  stabili  în  felul  că 
“mulţimea”  ar  fi  reprezentată  prin  părinţii  sufleteşti.  Idealul  părintelui  perfect  este 
Dumnezeu  şi  poruncile  lui  susţin  ordinea  morală. 

Această  comunitate  ar  fi  o  democratic  perfectă,  iar  selecţiunea  elitelor  s’ar  face 
într’adevăr  în  temeiul  meritului  personal,  în  temeiul  virtuţilor  morale.  Locul  întîiu  i 
s’ar  cuveni  celui  mai  bun  părinte,  învăţătorului  desăvîrşit,  omului  care-i  întrece  pe 
toţi  semenii  săi  din  punct  de  vedere  moral. 

în  acest  domeniu  femeea  ar  ocupa  nu  numai  un  loc  important,  de  egalitate  cu 
bărbaţii,  ci  am  fi  dispuşi  să-i  dăm  întîietatea.  Celei  mai  virtuoase  mame  i  s’ar  cuveni 
conducerea  şi  hotărîrile  ei  în  chestiuni  de  educaţie  (morală)  ar  trebui  să  fie  legi. 

Dacă  din  punct  de  vedere  biologic  i  s’ar  cuveni  primul  rang  femeii  care  a  născut  şi 
a  crescut  mulţi  copii  sănătoşi,  în  domeniul  moral  i-am  da  locul  întîiu  femeii  care  şi-a 


Nicolae  Niţă 


385 


crescut  copiii  în  frica  lui  Dumnezeu  şi  observarea  strictă  a  preceptelor  morale.  Forma 
de  guvernămînt  ar  fi  deci,  în  sfera  morală,  matriarcatul.  Excluşi  ar  fi  din  această 
“organizaţie”  celibatarii,  deci  toţi  cei  ce  nu  sînt  părinţi.  Această  condiţie  biologică 
trebue  s’o  împlinească  orice  membru  al  “organizaţiei  morale”. 

Strîns  legată  de  organizaţia  morală  şi  derivînd  direct  din  ea  este  organizaţia 
religioasă.  Aci  însă  termenul  de  părinte  şi  învăţător  capătă  alt  înţeles.  Elita  trebue  să 
se  specializeze  în  teologie. 

Avem  nevoie  deci  de  o  nouă  ierarhizare  a  comunităţii.  Bisericile  creştine  ne  dau 
exemple  foarte  apropiate  de  idealul  unei  “poliţii  religioase”.  Biserica  ortodoxă 
păstrînd  pentru  preoţi  căsătoria,  leagă  comunitatea  religioasă  direct  de  cea  morală, 
lăsînd  însă  drum  deschis  pentru  formarea  unei  elite  preoţeşti,  de  teologi,  cari  să  se 
poată  dedica  cu  desăvîrşire  conducerii  comunităţii  religioase. 

Problema  organizării  politice  o  expune  în  mod  magistral  Aristotel.  împotriva 
tuturor  teoriilor  “moderne”,  noi  rămînern  la  teoria  sa.  Dar  se  ‘nţelege  că  excludem 
din  Statul  nostru  sclavia.  “Adunarea  generală”  politică  va  cuprinde  pe  toţi  bărbaţii 
ostaşi,  ierarhizări  după  vîrstă,  pregătire  profesională  şi  merite.  Din  ei  se  va  selecţiona 
deci  elita  conducătoare,  rangurile,  atît  pentru  armata  combatantă  cît  şi  pentru 
funcţiunile  politice  administrative  şi  judecătoreşti.  Cei  ce  nu  sînt  încă  ostaşi  sau  nu 
pot  fi  ostaşi  (copiii,  femeile,  infirmii)  nu  fac  parte  din  organizaţia  politică. 
Conducătorul  ideal  al  acestei  organizaţii  este  monarhul  care  împreună  toate  virtuţile 
cetăţeneşti,  de  ostaş  şi  de  organizator  politic  perfect. 

Locul  al  cincileia  i  s’ar  cuveni  organizaţiei  reprezentanţilor  artelor  frumoase: 
poeţi,  compozitori,  pictori,  arhitecţi.  înainte  vreme  ei  erau  organizaţi  şi  constituiau 
într’adevăr  o  putere  naţională.  Azi,  deşi  importanţa  artelor  n’a  scăzut  şi  e 
recunoscută  de  toţi,  artiştii  şi  organizaţiile  lor  stau  subt  stăpînirea,  uneori  şi  alocurea 
tiranică,  a  puterii  economice  şi  politice  (în  alte  timpuri  subt  cea  a  puterii  religioase). 
Artizanii  ar  intra  în  organizaţia  a  şasea  care  cuprinde  pe  toţi  producătorii  de  valori 
economice  (utile,  de  consumaţie).  Excluşi  din  “adunarea  generală”  a  acestei  puteri, 
deci  şi  dela  funcţiuni,  sînt  toţi  cei  ce  nu  pot  sau  nu  vreau  să  producă  bogăţii. 

E  lămurit  că,  după  principiile  noastre,  elita  unei  organizaţii,  nu  face  parte  din 
adunările  generale  ale  celorlalte  organizaţii,  pe  cînd  “mulţimea”  e  împărţită  pe 
organizaţii  după  „virtuţile”  şi  ocupaţiile  indivizilor,  cari  îngăduesc  ca  un  individ  să 
facă  parte  din  mai  multe  organizaţii.  Dar,  bine  zis,  orice  individ  e  legat  de  toate 
organizaţiile:  mamele  nasc  doar  ostaşi  şi  preoţi  etc.  Organizaţia  raţională  care 
constitue  o  putere  cere  însă  ocupaţie  efectivă  într’o  singură  specialitate,  şi  numai  ea 
dă  dreptul  la  un  loc  în  ierarhia  acelei  specialităţi.  Cineva  poate  fi  deci  agricultor,  dar 
şi  ostaş  (în  timp  de  războiu).  Dar  pentru  intrarea  în  elită  s’ar  cere  o  specializare 
exclusivă. 

O  expunere  aparte  cere  o  problemă  care  rămîne  nerezolvată  atît  în  Politica  lui 
Aristotel  cît  şi  în  toate  celelalte  teorii  cari  se  ocupă  de  ceea  ce  numim  noi  aci  „puteri”, 
întrebarea  este  anume:  cum  devine  cineva  specialist,  cum  şi  prin  ce  mijloace  se 
înfăptueşte  specializarea  şi  raţionalizarea  organizării  lor? 

Răspunsul  obicinuit  şi  adevărat  este:  prin  educaţie  şi  şcolire.  Există  deci 
specialişti  a  căror  specialitate  este  de  a  produce  specialişti.  Formează  acest  corp  o 
nouă  organizaţie,  o  nouă  putere  sau  pe  diferitele  puteri,  avînd  aci,  înăuntrul 
organizaţiilor,  locul  lor  bine  definit? 

De  ex.  cei  ce  fac  pregătirea  viitoarelor  mame,  învăţîndu-le  cum  să-şi  crească  copiii 
fac  parte  din  organizaţia  biologică  şi  apoi  morală  sau  intră  în  “corpul  didactic”  de 
diferite  grade  într’o  nouă  organizaţie?  Tot  aşa  pentru  educaţia  religioasă,  politică, 


Articole  clin  Presa  Legionară 


386 


economică  etc. 

Comunităţile  antice  n’au  un  corp  didactic,  o  organizaţie  specială  pentru  formarea 
de  specialişti,  iar  “şcolile”  filosofice  reprezintă  organizaţii  cari  n’au  un  loc  bine  definit 
înăuntrul  naţiunii.  La  naţiunile  moderne,  “şcoala”  a  devenit  o  instituţie  cu  o 
organizaţie  proprie.  Dar  în  ce  priveşte  legăturile  ei  cu  puterile  naţionale  domneşte  o 
confuzie  completă,  rezultată  chiar  din  confuzia  tuturor  puterilor. 

Dacă  s’ar  înfăptui  “separaţiunea  puterilor”  şi  ierarhizarea  lor  după  principiile 
noastre,  s’ar  deschide  drumul  şi  pentru  repartizarea  “învăţătorilor”  pe  diferitelie 
puteri  organizate. 

Astfel  învăţătorii  dela  şcoalele  primare  ar  face  parte  din  puterea  morală,  ei 
continuînd  şi  completînd  educaţia  părintească:  Dar  ei  ar  aparţinea  (ca  şi  părinţii), 
bărbaţii,  organizaţiei  politice,  femeile  rămînînd  însă  în  organizaţia  morală  alături  de 
mame.  în  şcoala  secundară,  profesorii  (şi  profesoarele)  ar  face  parte  din  organizaţia 
specialităţii  lor,  deşi  o  delimitare  precisă  nu  e  posibilă,  aceştia  rămînînd  în  mare 
măsură  legaţi  de  comunitatea  morală,  iar  specialitatea  lor  fiind  subordorată  educaţiei 
morale,  servind  numai  pentru  pregătirea  discipolilor  într’o  specialitate  anumită.  Aci 
e  cuprinsă  problema  culturii  generale  care  desăvârşeşte  educaţia  morală  şi  deschide 
drumul  pentru  activitatea  într’un  domeniu  determinat.  Chiar  în  şcolile  „profesionale” 
e  nevoie  de  o  cultură  generală,  de  profesori  de  diferite  specialităţi,  întrucât  orice  artă 
cere  cunoştinţe  foarte  variate. 

Alt  aspect  îl  au  iarăş  şcolile  superioare.  Universităţile,  cari  la  început  serveau  în 
primul  rînd  pentru  formarea  de  teologi,  s’au  divizat  apoi  în  facultăţi,  iar  facultăţile  pe 
specialităţi.  Pe  lîngă  Universităţi  s’au  ivit  apoi  şcolile  superioare  speciale 
politehnicele,  academiile  etc. 

Aparţin  profesorii  Universităţilor  şi  celorlalte  şcoli  superioare  “corpului  didactic” 
sau  organizaţiei  specialităţii  lor?  în  care  “adunare  generală”  votează?  în  toate  sau  în 
niciuna?  Ar  trebui  să  formeze  ei  o  corporaţiune  osebită,  deci  să  constitue  puterea 
spirituală  cum  ar  fi  dorit  A.  Comte ? 

Am  fi  dispuşi  să  dăm  fiecărei  puteri  un  corp  didactic,  învăţători  de  cari  are  nevoie 
pentru  constituirea  ei,  dacă  nu  s’ar  opune  acestei  rezolvări  a  problemei  dificultatea 
repartizării  indivizilor  pe  specialităţi  chiar  decum  intră  în  “şcoala”  în  care  urmează  a 
fi  instruiţi. 

Ni  se  pare  deci  mai  logic  de  a-i  prinde  pe  “învăţători”  într’un  corp  ierarhizat  după 
ştiinţele  lor  şi  a  cărui  elită  ar  fi  reprezentată  prin  savanţi,  adică  prin  oamenii  cari  ei 
înşişi  formează  pe  ceilalţi  învăţători. 

Savanţii  sînt  deţinătorii  şi  sporitorii  ştiinţelor  pe  cari  le  transmit  celor  ce  au  să 
predea  apoi  aceste  ştiinţe  celor  ce  urmează  a  le  aplica  în  practică.  în  fruntea  acestor 
savanţi,  şi  deci  a  întregii  corporaţiuni  de  învăţători,  ar  sta  filosofii,  cari  ar  avea 
menirea  să  stabilească  legăturile  îi  ierarhia  între  ştiinţe  -  începînd  dela  ştiinţele 
naturii  pînă  la  teologie  (în  înţeles  aristotelic)  şi,  ceea  ce-i  mai  important,  să 
stabilească  legătura  şi  ierarhia  între  toate  puterile  naţiunii,  ceea  ce,  în  practică, 
înseamnă,  că  ea  ar  avea  să  fixeze  normele  după  cari  elitele,  adică  specialiştii  tuturor 
organizaţiilor  ar  urma  să  coopereze  pentru  a  da  naţiunii  cea  mai  perfectă  unitate  şi 
solidaritate  în  manifestările  ei  faţă  de  celelalte  naţiuni. 

Căci  toată  mizeria  şi  imperfecţiunea  organizaţiei  unei  naţiuni  rezultă  din 
confuziunea  puterilor,  din  lupta  elitelor,  din  năzuinţa  fiecărei  elite  de  a-şi  institui 
dominaţiunea  tiranică  asupra  celorlalte.  Fiecare  specialist  de  elită  se  crede  chemat  să 
conducă  întreaga  naţiune;  el  apelează  la  mulţime  căutînd  a  scădea  prestigiul 
celorlalte  elite,  arătind  că  ele  nu  tind  decît  să  „exploateze”  mulţimea  neştiutoare,  s’o 


Nicolae  Niţă 


387 


înşele  etc.  Astfel  se  naşte  un  antagonism  între  mulţime  şi  diferitele  elite,  se  nasc 
„revoluţii”  de  diferite  feluri  (fiecare  “organizaţie”  îşi  are  revoluţiile  ei).  De  haosul  ce 
se  iveşte  profită  apoi  indivizii  “antisociali”,  egoişti,  fie  că  acţionează  izolat,  fie  că 
formează  bande  organizate,  “puteri  destructive”  în  sinul  naţiunii,  cari  n’au  alt  scop 
decît  satisfacerea  egoismului  “asociaţilor”.  Astfel  de  puteri  oculte  anti  -  şi 
internaţionale  sînt,  de  pildă,  francmasoneria,  trusturile,  facţiunile  politice.  Dar  pe 
acelaş  plan  se  găsesc  şi  organizaţiile  cari  distrug  moralitatea:  prostituatele,  negustorii 
de  carne  vie  etc.  Si  aci  sînt  păcătoşi  izolaţi,  dar  şi  organizaţii,  (asociaţii)  cu  statute 
scrise  sau  nescrise.  Printr’o  bună  orînduire  a  constituţiei  naţionale,  toate  aceste  forţe 
destructive,  individuale  sau  colective,  ar  putea  fi  eliminate. 

Ştim  prea  bine  că  în  realitate  n’a  existat  şi  nu  există  o  comunitate  umană  care  să 
împlinească  toate  condiţiunile  arătate  de  noi.  Dar  tot  aşa  ştim  că  orice  comunitate 
reală  nu  se  poate  menţinea  decît  prin  năzuinţa  de  a  se  apropia  de  constituţia  ideală 
schiţată  de  noi  aci  în  linii  largi.  Ştiinţa  socială  n’ar  fi  ştiinţă,  dacă  n’ar  încerca  să 
cuprindă  din  varietatea  formelor  sociale  realizate  în  cursul  istoriei  noţiunea  clară  a 
societăţii.  Ea  constată  că  omul  a  năzuit  şi  în  domeniul  social  să  ajungă  la  organizaţie 
raţională.  Întîiu,  împins  de  nevoia  de  adaptare  la  mediu,  el  a  înfăptuit  organizaţii 
parţiale  (aşa  cum  i-au  dictat  împrejurările),  trecînd  apoi  treptat  la  o  organizaţie  a 
tuturor  domeniilor  de  activitate. 

Organizaţia  totalitară  însă  nu  poate  rezulta  decît  din  buna  orînduire,  legarea  şi 
ierarhizarea  tuturor  organizaţiilor,  ceea  ce  nu  e  posibil  decît  prin  recunoaşterea 
primatului  ordinei  morale  ca  prototip  al  oricărei  ordine  posibile.  Iar  această 
recunoaştere  ar  fi  cu  neputinţă  fără  certitudinea  că  ordinea  morală  este  expresia 
voinţei  Iul  Dumnezeu,  a  fiinţei  supreme  care  a  creat  lumea  şi  a  instituit  norme  pentru 
ordinea  universală. 

Luptele  înăuntrul  comunităţilor  umane,  căderea  în  păcat  a  indivizilor,  ambiţia  lor 
nemăsurată  de  a  înfrînge  voinţa  semenilor  lor,  de  a  domni  ca  “tirani”  cu  ajutorul 
unor  “organizaţii”  la  a  căror  conducere  au  ajuns  prin  merite  personale  şi  favoarea 
împrejurărilor,  izvorăşte  din  ignorarea  faptului  că  „mecanismul  social”,  înfăptuit  prin 
raţionalizarea  activităţilor,  distruge  pe  conducătorul  său,  dacă  acesta  nu  pune 
mecanismul,  maşina  în  slujba  comunităţii,  avînd  menirea  să  împlinească  o  funcţiune 
necesară  pentru  viaţa  comunităţii,  pentru  viaţa  naţiunii.  Iar  ignoranţa  ea  însăş 
rezultă  din  faptul  că  omul  uită  de  Dumnezeu  şi  de  poruncile  sale,  uită  de  drumul  ce  1- 
a  parcurs  pentru  a-şi  dobîndi  un  suflet  în  comuniune  cu  alte  suflete.  Orice  “tiran”, 
mic  sau  mare,  îşi  distruge  sufletul  propriu  prin  distrugerea  comunităţii  în  care  a 
devenit  suflet. 

Ivirea  Statelor  naţionale  totalitare  din  timpurile  noastre  ne-a  uşurat  deslegarea 
teoretică  a  problemei  celei  mai  bune  constituţii.  Aceste  comunităţi  merg  pe  drumul 
raţionaiizării  puterilor  naţionale  prin  separaţiunea  dar  şi  prin  ierarhizarea  lor.  Si  se 
pare  că  au  şi  aflat  cheia  rezolvării  practice  a  problemei  întrucît  au  recunoscut,  cel 
puţin  în  teorie,  primatul  ordinei  morale  şi  importanţa  creării  de  condiţiuni  biologice, 
favorabile  înălţării  omului  din  animalitate.  Lăsînd  la  o  parte  terminologia  încărcată 
încă  de  erorile  trecutului,  fascismul  italian  şi  naţional-socialismul  german  au  făcut 
un  pas  uriaş  spre  înfăptuirea  unei  comunităţi  umane  ideale.  Pe  de  altă  parte  şi  în 
acelaş  timp,  organizaţia  comunistă  ne  arată  cum  se  poate  distruge  o  naţiune  prin 
prefacerea  ei  într’un  mecanism  social  lipsit  de  viaţă,  efect  al  raţionalizării  extreme  a 
organizaţiei  economice  în  paguba  tuturor  celorlalte  puteri.  Din  eroarea  teoretică  a 
marxismului  care  a  proclamat  nu  numai  primatul  ci  realitatea  exclusivă  a  puterii 
economice,  a  rezultat  în  practică  tirania  cea  mai  cumplită  şi  ameninţarea  întregii 


Articole  clin  Presa  Legionară 


388 


omeniri  cu  readucea  în  animalitate  prin  desvoltarea  unilaterală  şi  extremă  a  puterii 
politice,  aşa  se  va  prăbuşi  şi  comunismul  prin  raţionalizarea  unilaterală  a  economiei, 
cum  greşită  a  fost  concepţia  preoţimii  catolice  că  prin  desvoltarea  unilaterală  a 
Puterii  religioase  toate  naţiunile  vor  putea  fi  supuse  dominaţiunii  papilor. 

Dar  de  ce  să  ne  mirăm  că  împăraţii,  papii,  marii  bancheri  şi  industriaşi  au  porniri 
tiranice,  cînd  vedem  cum  “specialişti”  mai  mici,  într’o  sferă  restrînsă  năzuesc  a-şi 
impune  stăpînirea  absolută.  Cine  nu  cunoaşte  pe  profesorul  specialist  care  crede  că 
un  elev  care  nu  dă  prea  mare  atenţie  specialităţii  lui  ar  merita  pedeapsa  cu  moartea! 
în  sfîrşit  fiecare  individ  uman  are  porniri  spre  tiranie,  dar  nu  poate  deveni  tiran  decît 
atunci  cînd  găseşte  sclavi  cari  i  se  supun.  Şi  aci  e  miezul  problemei:  într’o  organizaţie 
de  specialişti,  instituirea  tiraniei  e  foarte  dificilă,  dar  ea  e  uşoară  cînd  o  specialitate 
organizată  se  întîlneşte  cu  una  dezorganizată.  Aşa  şi-a  dobîndit  economicul  primatul 
(şi  apoi  stăpînirea)  asupra  politicului,  cînd  organizaţia  politică  începuse  să  se 
destrame... 

Istoria  a  constatat  aceste  fapte,  sociologia  a  formulat  ipoteze  şi  a  ajutat  să  le 
verifice,  filosofia  socială  să  le  explice  printr’o  Teorie  a  comunităţii  omeneşti. 

CUIBUL20? 

de  Th.  FECIORU 

Răul  din  lume  trebuia  să  fie  biruit.  O  promisese  Tatăl  în  clipa  primei  victorii  a 
Răului,  în  momentul  păcătuirii  lui  Adam.  Cum  avea  să  fie  învins?  Prin  venirea  şi 
jertfirea  Fiului.  Prin  moartea  şi  învierea  Lui,  boldul  morţii  s’a  nimicit,  puterea  iadului 
a  încetat.  Aşa  învaţă,  aşa  cîntă  Biserica  şi  aşa  este.  Ce  însemnează  aceasta?  Că  omul  a 
devenit  beneficiarul  gratuit  al  jertfei  şi  expierii  Fiului?  Că  nu  mai  există  Răul  ? 
Nicidecum.  Dacă  Răul  nu  ar  mai  fi  trebuit  să  existe,  nu  i  s’ar  fi  dat  dela  început 
posibilitatea  de  existentă.  încoronarea  omului  cu  unul  din  atributele 
Divinităţii,  libertatea,  ducea  implicit  la  crearea  unui  domeniu  în  care  această 
libertate  se  putea  pune  în  valoare.  Deaceea  se  spune  în  Scriptură  că  s’a  pus  în  fata 
omului  binele  şi  răul,  întunericul  şi  lumina,  pentru  libera  lui  alegere.  Destinul  lui  de 
om  consta  tocmai,  ca  în  această  libertate  deplină,  să  se  străduiască  a  voi  şi  a  înfăptui 
binele.  După  păcat,  Răul  era  atotstăpînitor.  Indiferent  de  bine  sau  rău,  omul  cădea  în 
lotul  şi  împărăţia  Răului.  De  aici  necceitatea  venirii  Mîntuitorului,  înfrîngerea  iadului 
şi  liberarea  celor  ce  s’au  străduit  pentru  realizarea  împărăţiei  Luminii.  Cu  venirea 
biruinţei,  Răul  a  încetat:  nu  ca  existenţă,  ci  ca  putere. 

Putem  oare  spune  că  nu  e  o  biruinţă  complectă?  Dimpotrivă:  este  singura  şi 
perfecta  biruinţă.  Că  omul  a  rămas  să  dea  mai  departe  lupta  cu  Răul?  Adevărat. 
Aceasta  tocmai  pentru  a  nu  i  se  răpi  libertatea,  pentru  a  fi  creatorul  destinului  său. 
După  biruinţă,  i  s’a  dat  posibilitatea  şi  siguranţa  victoriei.  Are  la  îndemînă  harul  pe 
care  l-a  adus  Iisus  prin  jertfa  sa.  Se  poate  împărtăşi  cu  el  numai  în  comunitatea 
Bisericii.  în  afară  de  Biserică,  omul  nu  poate  găsi  mîntuirea.  Singur,  este  neputincios. 
Lupta  contra  Răului  se  dă  prin  Biserică.  Deaceea  Biserica  din  această  lume  se 
numeşte  şi  este  luptătoare,  iar  creştinul,  ostaş  al  lui  Hristos. 

Legiunea  a  biruit.  Trebuia  să  biruiască.  Pentrucă  a  crezut.  A  crezut  în  Dumnezeu. 
A  crezut  în  putinţa  nimicirii  răului.  A  crezut  în  puterea  jertfei.  A  crezut  în  valorile 
Neamului.  Ce  însemnează  această  biruinţă?  Exact  -  desigur  pe  alt  plan  -  ceeace  a 
însemnat  biruinţa  creştină:  nimicirea  răului,  nu  ca  existenţă,  ci  ca  putere.  S’a  dat 


207  -  Revista  "însemnări  Sociologice",  Bucureşti.  Director:  Traian  Brăileanu.  Anul  IV.  Nr.  5,  1 
Noemvrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


389 


posibilitatea  înfăptuirii  binelui.  S’a  dat  putinţă  luptei  victorioase.  Este  biruinţa 
perfectă,  biruinţa  care  ne  trebue.  Deaceea  trebueşte  înţeleasă  ca  atare.  Nu  este 
dăruirea  unei  existente  fericite,  ci  putinţa  realizării  acelei  fericiri.  Realizarea  se  face 
prin  Legiune,  numai  prin  ea.  Ca  şi  Biserica,  Legiunea  este  luptătoare.  Fericirea 
constă,  în  prim  rînd,  în  participarea  la  această  luptă.  Cel  care  ia  parte  la  ea  se 
numeşte  legionar.  Acest  nume  nu  se  poate  căpăta  în  alt  chip. 

Mulţi  doresc  să  devină  legionari.  Legiunea  însăşi  cheamă  la  aceasta.  Iisus  a 
chemat  pe  om  în  comunitatea  bisericii.  Căpitanul  a  chemat  şi  cheamă  pe  om  în  cuib. 
Cum  nu  există  creştin  în  afară  de  biserică,  aşa  nu  poate  exista  legionar  în  afară  de 
cuib.  Viaţa  legionară  este  în  cuib.  Şantierul,  tabăra  şi  toate  celelalte  manifestări  de 
trăire  legionară  sunt  prelungiri  ale  vieţii  de  cuib.  Pentru  aşezările  temeinice  ale 
Neamului,  Căpitanul  a  pus  temelie  de  neclintit  cuibul.  Despre  valoarea  lui  îşi  vor 
spune  cuvîntul  pînă  peste  veacuri  toţi  educatorii,  sociologii  şi  economiştii, 
însemnătatea  lui  trece  putinţa  noastră  de  a  o  pune  în  lumină.  Duşmanii  Legiunii  i-au 
înţeles  valoarea.  Deaceea  au  urît  atît  de  mult  pe  Căpitan.  Deaceea  au  fost  atît  de 
înverşunaţi.  Deaceea  au  practicat  crima.  Rămîne  să-i  înţeleagă  valoarea  cei  mulţi,  cei 
cari  vor  să  devină  legionari.  Pentrucă  ni  se  spune:  Vreau  să  viu  la  voi,  dar  nu  găsesc 
necesar  să  intru  în  cuib;  sau:  Dacă  intru  în  cuib,  o  iau  dela  început? 

Spunem  răspicat:  Nu  există  început,  cum  nu  există  nici  sfîrşit,  pentru  viaţa  în 
cuib.  Dacă  ai  fi  legionar  de  o  sută  de  ani,  tot  în  cuib  îţi  vei  trăi  viaţa.  Cuibul  este  o 
şcoală  şi  mai  mult  decît  atît.  Căpitanul  în  Cărticica  şefului  de  cuib  scrie:  Cuibul 
adunat  este  o  biserică.  în  cuib  te  desbraci  de  grijile  mărunte  şi-ţi  închini  gîndurile 
Pârtiei,  aşa  cum  în  biserică  le  închini  lui  Dumnezeu.  “Ceasul  de  şedinţă  al  cuibului 
este  ceasul  Patriei”.  Atunci  te  simţi  solidar  cu  legionarii  în  viaţă  şi  în  comunitatea 
martirilor  Legiunii.  Acolo  faci  exerciţii  de  tăcere  şi  meditaţie.  Din  cuib  se  iau  hotărîri 
şi  planuri  de  lucru.  Banul  dat  la  sfîrşitul  şedinţei,  fie  chiar  un  leu,  te  deprinde  a  jertfi 
pentru  patrie.  într’un  cuvînt,  cuibul  este  isvorul  de  har  pentru  viaţa  legionară. 

Dar  noi  înţelegem  ezitarea  de  a  intra  în  cuib.  Se  pare  că  jignim  personalitatea 
noastră  şi  abdicăm  dela  ea.  Este  în  parte  adevărat,  dar  această  renunţare,  spune 
genial  Căpitanul,  deoarece  este  făcută  pentru  un  scop  mare,  este  de  esenţă  spirituală 
superioară.  Şi  apoi,  dacă  nu  voim  a  jertfi,  nu  putem  deveni  legionai,  căci  Legiunea 
presupune  jertfire,  iar  elita  legionară  se  alege  după  criteriul  jertfei. 

Biruinţa  legionară  a  venit.  Cum  a  venit  şi  biruinţa  creştină.  Este  o  biruinţă  legată 
de  lupta  continuă,  pentru  ca  toţi  să  poată  lua  parte  la  ea.  Fericirea  de  a  lupta,  pentru 
Patrie,  după  biruinţă,  este  cel  mai  mare  dar  pe  care  Căpitanul  îl  pune  la  îndemîna 
tuturor. 

Dr.  Ing.  EUGEN  IONICĂ  208 

de  P.  I.  TEODORESCU 

Un  trecut  recent  de  îngenunchiere,  de  silnicie  şi  de  crimă  s’a  închis  pentru 
totdeauna  în  paginile  înroşite  de  sînge  ale  istoriei  contemporane  şi  un  elan  de  viaţă 
nouă  pentru  o  nouă  rodire  sufletească  a  prins  să  pulseze  cu  putere  în  piepturi 
tinereşti.  Peste  mormintele  uitate  -  lipsite  de  cruci,  lipsite  de  flori,  lipsite  pînă  şi  de 
nume  -  cîntări  de  pioasă  amintire  au  psalmodiat  nestinsa  durere  a  color  rămaşi  în 
urmă.  Bat  năvalnic  aducerile  aminte  la  porţile  conştiinţei  pînă  mai  eri  încătuşate. 
Marii  dispăruţi,  răpuşi  mişeleşte  în  urgia  ultimilor  doi  ani,  -  urgie  unică  prin 
întinderea  şi  cruzimea  ei  în  istoria  poporului  romîn  -  se  ridică  din  adîncimi  de  suflet 


208  -  Revista  "însemnări  Sociologice",  Bucureşti.  Director:  Traian  Brăileanu.  Anul  IV.  Nr.  5,  1 
Nov.  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


390 


şi  se  întruchipează  aevea  înaintea  ochilor  minţii.  Din  lumea  umbrelor,  în  care  au 
coborît  înainte  de  vreme,  fără  prihană,  se  înalţă  în  toată  frumuseţea  făpturii  lor  de 
odinioară.  îi  simţim  printre  noi.  îi  vedem.  Le  putem  vorbi.  Ne  putem  însfîrşit  aduce 
aminte  de  ei. 

Prea  a  fost  cumplită  prigoana.  Prea  fără  de  lege  şi  pustietoare  crima.  Floarea 
tineretului  Neamului  -  mîndria  şi  nădejdea  viitorului  -  a  fost  atunci  stinsă  de  viaţă  şi 
aruncată  în  gropi  comune.  In  frenezia  nebuniei  deslănţuite,  s’a  crezut  că  întreg 
tineretul  ţării  se  va  putea  să  fie  ucis,  pentruca  peste  miile  de  morminte  anonime, 
sigură  de  sine  şi  surîzătoare,  să  treacă  sarabanda  adulaţiunii,  a  nelegiuirii  şi  a  jafului. 
Se  prăpădea  tineretul  ţării,  iar  noi,  ce  rămaşi  în  viaţă,  în  nopţi  de  trudă,  chinuite  de 
coşmar,  vedeam  profilîndu-se  ameninţătoare  imaginea  de  Apocalips  a  Crematoriului. 

II 

Eugen  Ionică.  îl  revăd  aevea.  îl  revăd  întocmai,  cu  ochii  minţii.  Aşa  cum  a  fost. 
Cum  a  rămas.  Cum  va  rămîne  deapururi  în  amintirea  celor  dragi  ai  lui,  a  prietenilor, 
a  celor  ce  l-au  cunoscut. 

înalt  şi  falnic,  asemenea  brazilor  din  munţii  săi  natali,  cu  trăsături  fine  şi 
armonioase,  pe  care  le  înnobila  o  privire  totdeauna  blîndă,  totdeauna  dulce,  şi  un 
surîs  discret,  pe  care,  cei  ce  l-au  cunoscut,  nu  i-1  vor  uita  niciodată.  Frumos,  în  sensul 
bărbătesc  al  cuvîntului,  de  o  frumuseţe  peste  care  bunătatea  ochilor  căprui  şi 
mlădierea  dulce  a  glasului  aşterneau  nu  ştiu  ce  aer  de  prestanţă  virilă,  care  totdeauna 
te  atrăgea  şi  îţi  impunea.  Cînd  te  despărţeai  de  el,  după  o  convorbire  în  care  dulceaţa 
privirei  şi  flexiunea  gravă  a  glasului  te  învăluiseră  ca  într’o  mreajă  erai  surprins  de 
puternica  lui  strîngere  de  mină. 

Peste  statură  şi  chip  se  proecta  dinăuntru  în  afară  ca  un  nimb  de  demnitate  şi 
distincţiune,  de  bunătate  şi  de  nobleţe.  Eugen  Ionică  era  de  o  rară  distincţiune,  de  o 
neasemuită  bunătate  şi  de  o  înnăscută  nobleţe.  Un  om  care  nu  avea  duşmani.  Nu 
putea  să  aibă  duşmani,  ci  numai  prieteni.  Prin  demnitatea  şi  distincţiunea  lui,  prin 
bunătatea  şi  nobleţea  lui  desarma  orice  ambiţie  rivală,  orice  năzuinţă  duşmănoasă  de 
a-1  egala  sau  întrece.  Era  superior.  îl  simţeai  superior  şi  bun  şi  te  complăceai  în 
apropierea  lui  prietenească,  delicată,  nobilă. 

Pe  Eugen  Ionică  l-am  cunoscut  pentru  întîia  dată,  la  Bacău,  în  timpul  marelui 
război,  în  1918.  In  raporturile  dela  profesor  la  elev. 

Era  pela  sfîrşitul  anului  şcolar,  prin  Aprilie  sau  Mai,  cînd,  într’o  zi,  mi-a  apărut 
deodată  o  figură  drăgălaşă  de  copil,  în  banca  întîia  a  rîndului  de  mijloc,  în  clasa  a  III- 
a.  Mă  privea  cu  nişte  ochi  mari,  plini  de  lumină,  care  arătau  numai  bunătate  şi 
cuminţenie,  si  cu  un  surîs  blînd;  surîsul  lui  de  totdeauna.  Surprins  de  prezenta  aşa  de 
plăcută  a  unui  nou  elev,  l-am  întrebat:  „Cum  te  chiamă?”  Mi-a  răspuns  frumos, 
ridicîndu-se  în  bancă:  „Ionică  I.  Eugen”.  Continuînd  întrebările,  am  aflat  că  este  fiul 
Inginerului  Ion  Ionică  din  Tohanul  Nou  al  Braşovului  şi  nepotul  Generalului  Traian 
Moşoiu. 

Ne-am  împrietenit  din  prima  zi  de  şcoală  şi  chiar  din  prima  zi  m’am  simţit 
îmboldit  de  nu  ştiu  ce  tainică  dorinţă  de  a  face  lecţiile  mai  frumoase,  mai  atrăgătoare. 
Doream  să  placă  lecţiile  mele  micului  elev  pribeag  şi  mă  sileam  să-i  fac  cit  mai 
plăcută  trecerea  pela  liceul  din  Bacău,  unde  şi  eu  eram  doar  în  trecere. 

Peste  un  an  ne-am  întîlnit  din  nou.  De  data  asta,  în  Braşov,  la  el,  acasă.  Eugen 
Ionică  era  acum  elev  în  clasa  a  V-a  a  Liceului  „Dr.  I.  Meşotă”,  la  care  poposisem  de 
curînd,  deodată  cu  mai  mulţi  profesori  tineri  din  Ardeal  şi  din  vechiul  regat,  ca 


Nicolae  Niţă 


391 


profesor  titular.  Prietenia  dela  profesor  la  elev  şi-a  reluat  îndată  firul  şi  patru  ani  în 
şir,  pînă  la  absolvirea  liceului,  am  avut  în  Eugen  Ionică  -  premiantul  întîi  dela  a  V-a 
pînă  la  a  VlII-a  -  nu  numai  un  elev  deosebit  de  bine  înzestrat,  dar  şi  un  prieten. 

După  absolvirea  liceului  a  plecat  în  străinătate.  Mai  întîi  la  Munchen  şi  Zurich, 
unde  a  făcut  strălucite  studii  de  chimie  şi  electro-chimie,  iar  peste  cîţiva  ani,  la  Paris, 
unde  şi  le-a  desăvîrşit. 

întors  în  ţară,  cu  titlul  de  inginer-chimist  al  Şcoalei  Politechnice  din  Zurich  şi 
doctor  în  ştiinţe  al  Universităţii  din  Paris,  în  1930  a  fost  numit  asistent  la  catedra  de 
chimie  technologică  şi  de  electro-chimie  a  Profesorului  Paul  Staehelin  dela  Şcoala 
Politechnică  din  Bucureşti.  După  un  număr  de  ani  a  fost  definitivat  în  acest  post  şi 
cooptat  în  Comitetul  de  perfecţionare  technică  a  Scoalei  Politechnice,  în  care  calitate 
a  fost  numit  conferenţiar  şi  însărcinat  cu  conferinţe  despre  studiul  chimic  al 
lemnului  în  vederea  fabricării  celulozei. 

Ca  asistent  universitar  şi  colaborator  al  Profesorului  Paul  Staehelin,  a  făcut  un 
număr  impresionant  de  lucrări  ştiinţifice;  unele,  în  colaborare;  cele  mai  multe  însă, 
singur.  Cităm  cîteva  dintre  ele: 

1.  Procedeu  pentru  activarea  cu  clor  a  pămînturilor  decolorante. 

2.  Desvoltarea  industriilor  electro-chimice. 

3.  Manual  de  lucrări  practice  la  electro-chimie. 

4.  Procedee  noui  pentru  activarea  pămînturilor  decolorante  romîneşti  (brevet 

regal). 

5.  Studiu  comparativ  asupra  cîtorva  caoline  romîneşti. 

6.  Aplicarea  galvanoplastiei  nichelului  şi  cuprului  în  arta  grafică. 

7.  Metoda  calorimetrică  rapidă. 

8.  Butanul,  un  nou  combustibil  romînesc. 

9.  Studiu  asupra  denicotinizării  chimice. 

10.  Viscosimetrul  Niprex. 

11.  Oxidarea  catalitică  a  amoniacului. 

12.  Cercetări  asupra  cărbunelui  activ  pentru  măşti  contra  gazelor  de  luptă. 

Solicitat  ca  expert  technic  la  Fabrica  de  timbre  din  Capitală,  după  cîţiva  ani  de 
funcţionare  la  această  instituţie,  d.  Ioachimeseu,  directorul  fabricei,  care  în  acelaş 
timp  conducea  şi  Monetăria  Statului,  l-a  rugat  să-i  dea  concursul  său  la  organizarea 
pe  baze  ştiinţifice  a  Monetariei.  Deşi  mult  ocupat,  Inginerul  Dr.  Eugen  Ionică  n’a  stat 
un  moment  la  îndoială  spre  a  jertfi  importanţei  instituţiuni  de  Stat,  munca,  ce  i  se 
cerea.  In  calitate  de  consilier  technic  al  directorului  şi  îndrumător  al  lucrărilor,  spre 
sfîrşitul  anului  1935,  şi-a  început  activitatea  la  această  instituţie.  Dădea  directive  şi 
veghea  la  traducerea  lor  în  faptă.  Lucra  alături  de  ceilalţi  amploiaţi.  Lucra  uneori 
singur.  Cu  mîna  lui.  îi  plăcea  să  vadă  aranjîndu-se  lucrările  sub  ochii  săi:  dela  cele 
mai  mari  pînă  la  cele  mai  mici.  Nici  un  lucru  nu  i  se  părea  prea  neînsemnat  spre  a 
merita  atenţia  sau  interesul  lui.  în  modul  acesta,  el,  conducătorul,  dădea  cel  mai  înalt 
exemplu  de  ordine  în  lucrări  şi  de  împlinire  a  datoriei. 

Laboratorul  de  chimie  al  Monetăriei  Statului  este  pe  dea  ‘ntregul  opera  sa. 
Inginerul  Dr.  Eugen  Ionică  îi  simţise  nevoia  şi  l-a  înfiinţat.  Aici  făcea  el  lucrări 
curente  de  analize  de  metale  preţioase  şi,  în  general,  de  metale  utilizabile  în 
monetărie.  Tot  aici,  în  laborator,  a  organizat  expertiza  monetelor  false.  Era  prima 
oară  dela  închiderea  vechii  monetării  (1885),  cînd  se  studia,  pe  baze  ştiinţifice, 
analiza  monetelor  false.  Rodul  acestor  străduinţe  a  fost  un  studiu  deosebit  de  preţios 


Articole  clin  Presa  Legionară 


392 


asupra  diferitelor  aliaje  folosite  în  falsificarea  monetelor,  precum  şi  asupra 
metodelor  de  falsificare.  Studiind  problema,  dădea  cele  mai  utile  indicaţiuni  cu 
privire  la  identificarea  monetelor  false  şi  la  recunoaşterea  celor  bune,  pe  care  de 
multe  ori  autorităţile  le  luau  drept  false  şi  le  distrugeau  spre  marea  consternare  a 
publicului  şi  prejudiciul  autorităţii  de  Stat. 

în  timpul  activităţii  sale  la  Monetăria  Statului  a  studiat  aliajul  quaternar  al 
monetelor  de  argint  de  100  lei  (argint,  cupru,  zink  şi  nikel),  retrase  mai  tîrziu  din 
circulaţie,  precum  şi  nikelul  actualelor  monete  de  100  şi  50  lei.  In  acelaş  timp  a 
întocmit  proectul  unei  instalaţii  de  afinare  a  argintului,  pe  cale  electrolitică,  din 
aliajele  de  argint.  Tot  el  a  studiat,  în  cadrul  Monetăriei  Statului,  chestiunea 
emaillajului  insignelor  -  o  podoabă,  cu  care  azi  se  mîndreşte  această  instituţie  -  iar 
la  Banca  Naţională  a  dat  preţioase  îndrumări  şi  a  contribuit  în  cea  mai  largă  măsură 
la  perfecţionarea  clişeelor  de  imprimare  a  bancnotelor.  în  acest  scop  a  publicat 
lucrarea:  „Studiu  asupra  fabricării  clişeelor  de  bancnote  prin  galvanoplastie”. 
Pentru  edificarea  proprie  şi  spre  a  verifica  -  prin  comparaţie  cu  o  instituţie  similară 
-  progresele  realizate  de  eî  la  Monetăria  Statului,  între  12  şi  17  Martie  1937,  a  făcut  o 
vizită  la  Monetăria  de  Stat  din  Varşovia.  Rezultatul  acestei  călătorii  a  fost  un 
documentat  şi  frumos  scris:  „ Raport  asupra  călătoriei  de  studii  la  Monetăria  din 
Varşovia”. 


III 

O  muncă  aşa  de  intensă,  oricît  ar  fi  de  variată,  impune,  spre  a  fi  susţinută,  -  fie  şi 
la  intervale  mai  mari  -  unele  pauze  de  destindere  şi  de  întremare.  Aceste 
binecuvântate  prilejuri  de  odihnă  le  găsea  Eugen  Ionică  în  excursiuni  -  în  timpul  sau 
la  sfîrşitul  anului  şcolar  -  pe  care  le  organiza  cu  studenţii  săi  dela  Şcoala 
Politechnică,  sub  conducerea  profesorului  Paul  Staehelin  şi  în  însoţirea  colegului 
său,  Inginerul  Bratu.  Nu  numai  ţara,  care  trebuia  vizitată  provincie  cu  provincie  şi 
studiată  în  imensele  ei  bogăţii  naturale,  dar  şi  străinătatea  a  fost  obiectul 
excursiunilor  organizate  de  el.  Astfel  8,  10  sau  14  zile,  profesori  şi  studenţi,  înfrăţiţi 
în  acelaş  dor  de  ducă,  îşi  uitau  cîtva  timp  de  laborator  şi  de  cursuri  şi  se  apropiau  cu 
sufletul  de  sufletul  cel  mare  al  naturii.  Demnă,  în  special,  de  amintire  este 
excursiunea  făcută  în  Germania,  în  vara  anului  1937,  în  scopul  de  recreaţie 
intelectuală  şi  de  studii,  cu  care  prilej  au  fost  vizitate  oraşele  Berlin,  Dresda, 
Dusseldorf,  Colonia,  Frankfurt,  Munchen  şi  Breslau. 

IV 

în  epoca  de  după  război,  cînd  pentru  poporul  romîn  se  punea  marea  problemă  a 
primatului  etnicitătii  sale  în  ţara  mărită  ca  populaţie  şi  teritoriu,  Eugen  Ionică  s’a 
încadrat  în  modul  cel  mai  firesc  în  mişcarea  naţionalistă  şi  creştină  a  Gărzii  de  Fier. 
Doctrina  precisă  a  nouei  mişcări,  înalta  ei  atitudine  etică,  prietenia  intimă  a 
Căpitanului,  cu  care  avea  atîtea  afinităţi  sufleteşti,  şi  cunoştinţa  personală  a 
fruntaşilor  mişcării  legionare,  l-au  cîştigat  definitiv  pentru  noul  crez  de  înălţare  a 
romînismului. 

Ivindu-se  ideea  organizării  într’un  corp  aparte  a  eelor  ce,  aparţinînd  de  formă 
altor  partide,  erau  cu  sufletul  alături  de  legiune  şi  doreau  s’o  sprijine  în  taină,  Eugen 
Ionică  împreună  cu  Profesorii  Eugen  Chirnoagă,  Păr.  Duminică  Ionescu  şi  alţi 
fruntaşi  a  luat  iniţiativa  organizării  unei  noui  grupări  numită  Asociaţia  Prietenii 


Nicolae  Niţă 


393 


Legionarilor”.  Atraşi  de  persuasiunea  cuvântului  său  cald,  nu  numai  prieteni  de  o 
vîrstă  cu  el,  dar  chiar  şi  oameni  înregimentaţi  de  mult  în  alte  partide  şi  foşti  profesori 
ai  săi  au  aderat  la  noua  organizaţie. 

însă  toate  aceste  nobile  silinţe  erau  sortite  să  se  sfîrşească  într’o  înfricoşătoare 
dramă.  Din  umbră,  asemeni  fiarelor  de  pradă,  judaismul  bancar  şi  francmasoneria 
internaţională  pîndeau.  Tînăra  mişcare  romînească,  naţionalistă  şi  creştină,  şi  de  o 
ţinută  etică  aşa  de  înaltă,  trebuia  să  piară.  Forurile  internaţionale  o  cereau.  De  altă 
parte,  vechile  partide,  pentru  care  alegerile  din  Decembrie  1937  fuseseră  o  revelaţie  a 
nebănuitei  prize  în  masa  cea  mare  a  poporului,  a  mişcării  legionare,  doreau  şi  ele  o 
stăvilire,  dacă  nu  chiar  o  înfrîngere,  a  legionarismului.  Aşa  dar,  şi  pe  plan 
internaţional  şi  pe  plan  intern,  soarta  lui  era  pecetluită.  Trebuia  să  dispară. 

Balonul  de  încercare  al  unui  govern  Goga,  cu  Armând  Călinescu,  ministru-torpilă, 
la  Interne,  nu  avea  alt  scop  decît  de  a  demasca  întinderea  curentelor  naţionaliste  şi 
de  a  le  învrăjbi  între  ele,  -  pretextul  cel  mai  nimerit  pentru  instituirea  dictaturii 
personale  şi  înăbuşirea  în  sînge  a  Gărzii  de  Fier. 

Ce  a  urmat  după  căderea  guvernului  Goga  se  cunoaşte.  Schimbarea  Constituţiei  şi 
măsuri  din  ce  în  ce  mai  aspre  deschid  calea  urgiei,  ce  avea  să  se  abată.  Se  desfiinţează 
partidele  politice.  încep  arestările.  Numai  de  legionari.  Mai  întîi  a  lui  Corneliu 
Codreanu,  căruia  i  se  înscenează  un  proces  de  înaltă  trădare,  apoi  a  celorlalţi  fruntaşi 
legionari.  A  tuturor  pînă  la  unul. 

La  deslănţuirea  prigoanei,  Eugen  Ionică  se  afla  într’o  excursiune  de  studii  în 
Ardeal,  cu  un  grup  de  studenţi  ai  Şcoalei  Politechnice,  împreună  cu  profesorul  Paul 
Staehelin  şi  Inginerul  Bratu.  Era  pela  mijlocul  lunei  Aprilie  1938.  După  ce  vizitase 
Sighişoara,  Mediaşul  şi  Dicio-Sîn-Martinul,  grupul  de  excursionişti  ajunsese  la  Alba- 
Iulia,  în  seara  zilei  de  15  Aprilie.  Aici  a  poposit  peste  noapte,  cu  hotărîrea  ca  a  doua 
zi,  16  Aprilie,  să-şi  continue  drumul.  A  doua  zi,  -  Duminica  Florilor,  -  cineva  dintre 
conducători  avea  însă  să  lipsească  din  grup  spre  a  nu  mai  fi  văzut  niciodată  în 
libertate.  Era  Inginerul  Dr.  Eugen  Ionică.  Politia  de  siguranţă,  care  îl  căutase  la  el, 
acasă,  în  Bucureşti,  şi  care,  cu  telefonul  în  mînă,  din  chiar  casa  lui  urmărea 
desfăşurarea  excursiunii,  aflase  de  sosirea  celui  urmărit  în  Alba-Iulia.  Dar  cum  să-l 
despartă  de  grup?  Cum  să-l  ridice  din  mijlocul  excursioniştilor?  Avea  să  se  producă  o 
mişcare;  poate,  chiar  să  se  opună  rezistenţă.  S’a  recurs  atunci  la  un  vicleşug.  Dis  de 
dimineaţă,  în  ziua  de  16  Aprilie,  în  timp  ce  grupul  se  îndreptase  spre  gară  -  spre  a-şi 
continua  drumul  -  un  agent  de  poliţie,  însoţit  de  un  comisar,  s’a  prezentat  la  hotel  la 
Eugen  Ionică  spunîndu-i  că  la  Prefectura  Judeţului  îl  aşteaptă  un  prieten,  care  ţine 
neapărat  să-i  vorbească.  Nebănuind  stratagema,  Eugen  Ionică  i-a  urmat,  dar  în  loc 
de  Prefectura  judeţului,  a  fost  condus  la  Chestura  de  poliţie,  unde  a  fost  declarat 
arestat.  De  acum  începe  Calvarul.  Transportat  mai  întîi  la  Bucureşti,  este  îmbarcat 
aici  împreună  cu  alţi  fruntaşi  legionari  într’o  camionetă  închisă  şi  internat  la  M-tirea 
Tismana.  După  o  lună  de  detenţiune,  în  ziua  de  16  Mai,  a  fost  mutat  la  Miercurea- 
Ciuc.  Aici  a  stat  iarăşi  o  lună.  Pînă  la  17  Iunie,  cînd  întregul  grup  de  18  comandanţi 
legionari  a  fost  transportat  la  Jilava  spre  a  fi  judecat  în  procesul  de  înaltă  trădare 
intentat  Căpitanului.  Procesul  s’a  judecat  între  25  şi  30  Iunie.  După  proces,  grupul  a 
fost  din  nou  adus  la  Jilava,  unde  a  stat  pînă  la  30  Iulie.  Exact  încă  o  lună.  Pînă  la 
judecarea  -  în  reolitate,  nu  putea  fi  vorba  decît  de  respingerea  -  recursului.  Cu  o  zi 
mai  înainte  ca  justiţia  militară  să  se  pronunţe  asupra  recursului  -  era  aşa  de  inutilă 
aşteptarea  verdictului!  -  grupul  întreg,  cu  cătuşe  la  mîini  şi  la  picioare,  ca  nişte 
criminali  de  rînd,  a  fost  transportat  la  Rîmnicul  Sărat.  Aici  au  suferit  Eugen  Ionică  şi 
camarazii  săi  cea  mai  grozavă  întemniţare.  închipuiască-şi  cineva  o  închisoare  din 


Articole  clin  Presa  Legionară 


394 


beton,  -  numai  din  beton  şi  piatră  -  rece  ca  iarna  şi  întunecoasă  ca  o  hrubă,  cu  celule 
strimte  şi  înalte  şi  cu  ferestrele  de  trei  metri  ridicate  dela  pămînt.  Prin  aceste  ferestre 
mici  şi  zăbrelite,  lumina  se  reverberează  straniu,  ca  un  fel  de  mirare  că  mai  este  pe 
lume  si  zi,  nu  numai  noapte. 

între  aceşti  pereţi,  umezi  si  reci,  a  trebuit  să  stea,  Eugen  Ionică  mai  bine  de  un  an. 
Tot  aici,  la  Rîmnicul-Sărat,  au  fost  aduşi,  spre  sfîrşitul  lui  August  în  cursul  lui 
Septembrie  1938,  Nicadorii  şi  Decemvirii  şi  Căpitanul  însuşi.  Mai  tîrziu  şi  Emil 
Şiancu  şi  Ion  Banea. 

însă  pentru  scurtă  vreme.  Soarta  Căpitanului  şi  a  celor  13  fruntaşi  legionari  - 
Nicadorii  si  Decemvirii  -  era  de  mult  pecetluită.  în  besna  nopţii  de  Sft.  Andrei,  între 
29  şi  30  Noembrie  1938,  Căpitanul  şi  cei  13  camarazi  de  luptă  au  căzut  cei  dinţii: 
strangulaţi  cu  sbilţul,  apoi  împuşcaţi  si  aruncaţi  într’o  groapă  comună,  peste  care  s’a 
turnat  var  nestins...  undeva,  pela  Jilava! 

La  Rîmnicul-Sărat  a  stat  Eugen  Ionică  pînă  la  5  Sept.  1939.  La  această  dată,  a  fost 
adus  la  Braşov  odată  cu  Traian  Cotigă,  Căpitanul  Şiancu  şi  Radu  Budişteanu  şi 
internaţi  cîteşitrei  în  Spitalul  Militar.  Sub  pază  severă.  Din  Spitalul  Militar  din 
Braşov  -  se  ştie  în  ce  împrejurări  şi  în  ce  scop  -  în  seara  zilei  de  21  Septembrie  1939, 
a  fost  ridicat  şi  dus  la  Braşov,  unde  în  zorii  zilei  de  22  Sept.  s’a  comis  grozăvia,  care, 
alături  de  atîtea  altele  săvîrşite  în  aceeaşi  noapte,  va  rămîne  ca  o  veşnică  ruşine  pe 
obrazul  Ţării. 

V 

Astfel  a  fost  răpusă  o  viaţă  curată  ca  un  cristal  şi  nobilă  pînă  la  sfinţenie:  Viaţa  lui 
Eugen  Ionică.  Odată  cu  viata  lui  Traian  Cotigă,  a  lui  Emil  Şiancu,  a  lui  Ion  Faur  şi  a 
celorlalţi  fruntaşi  legionari,  ucişi  la  Rîşnov,  în  zorii  zlei  de  22  Sept.  1939. 

Fără  vină  şi  fără  judecată.  In  afară  de  lege  şi  de  morală.  Fără  considerare  la 
nesfîrşita  durere  a  ceîor  rămaşi  în  urmă...  Din  înalt  ordin,  în  scopul  de  a  se  răzbuna 
moartea  dictatorului  ciclop,  vizirul  guvernării.  Brutală  pînă  la  inconştienţă  şi  pînă  la 
crimă,  autoritatea  de  Stat  săvîrşea  astfel  ireparabilul.  A  fost  răpusă  viaţa  lui  Eugen 
Ionică.  Asemenea  marei  jertfe  dela  începuturile  Creştinismului,  sîngele  lui,  sîngele 
Căpitanului  şi  al  atîtor  martiri  ai  crezului  legionar  a  trebuit  să  se  verse  pentru 
pecetluirea  legei  celei  noui,  a  nouei  vieţi  romîne  şi  creştine.  Este,  poate,  scris  în 
cartea  destinelor  omeneşti  ca  marile  biruinţe  să  se  sfinţească  prin  marile  sacrificii. 
Sîngele  lui  s’a  vărsat,  dar  sufletul  lui  de  arhanghel  -  chinteseţă  a  tot  ce  este  mai 
frumos  în  plămada  spirituală  a  Neamului  nostru  -  a  fost  duh  de  pază,  duh  de 
îndrumare  şi  de  întărire  pe  calea  credinţei  în  isbînda  ce  avea  să  vie.  Chipul  lui  s’a 
modelat  în  contur  de  simbol  al  adevărului  şi  al  dreptăţii.  Ca  şi  al  Căpitanului.  Ca  şi  al 
Inginerului  Clime  şi  al  lui  Alexandru  Cantacuzino.  Ca  al  marilor  mucenici  ai  ultimilor 
doi  ani  de  prigoană. 

Cînd  puterea  Celui  rău  părea  să  fie  mai  nesdruncinată  ca  oricînd,  iar  desnădejdea 
se  lăsa  grea  pe  suflete,  ca  o  lespede  de  mormînt,  o  biruinţă  de  legendă  a  ţîşnit 
deodată  cu  ultimele  fulgerări  ale  unei  spade  frînte.  într’o  supremă  încordare  a 
credinţei,  înainte  de  a  fi  lăsată  din  mîini,  jumătatea  de  spadă  validă  a  săvîrşit 
minunea  biruinţei.  A  biruinţei  legionare.  A  biruinţei  definitive.  Lumina  poate  fi 
ţinută  sub  obroc;  dreptatea,  împilată;  adevărul,  înfruntat  şi  dispreţuit.  Pînă  în  cele 
din  urmă,  lumina,  adevărul,  dreptatea,  verificate  în  focul  supremei  încordări  a 
morţii,  doboară  puterea  nimicitoare  a  răului.  Moartea  lui  Eugen  Ionică  alături  de 
atîtea  jertfe  de  neiertat,  este  chezăşia  biruinţei  legionare:  a  biruinţei  adevărului  şi 
dreptăţii  romîneşti. 


Nicolae  Niţă 


395 


Concepţia  Socială  a  Legiunii  209 

de  Traian  HERSENI 

Istoria  doctrinelor  sociale  ne  înfăţişează  numeroase  concepţii  care  s’au  însumat  în 
chip  arbitrar  sub  aceeaşi  denumire  cu  toate  că  purced  din  principii  cu  totul  deosebite 
şi  practic  duc  la  o  completă  desbinare.  Este  şi  soarta  naţionalismului.  Sub  termenul 
acesta  se  înţeleg  azi  concepţii  de  viaţă  cu  totul  diferite,  care  stîrnesc  adeseori 
nedumerirea  celor  neobişnuiţi  cu  mînuirea  nuanţelor. 

Cîţi  oameni  de  treabă  nu  dădeau  pînă  eri  sfatul  că  toţi  naţionaliştii  trebue  să  se 
strîngă  şi  să  lucreze  laolaltă  pentru  propăşirea  ţării.  Si  cîţi  nu  se  declară  singuri 
naţionalişti,  fără  să  priceapă  de  ce  nu  sunt  consideraţi  ca  atare  şi  nu  sunt  lăsaţi  să 
intre  în  rînduri. 

S’ar  putea  ca  unii  să  fie  de  rea  credinţă,  dar  cei  mai  mulţi  sunt  naivi  şi  străini  de 
realitate. 

De  fapt  există  mai  multe  feluri  de  concepţii  naţionaliste.  Cele  răspîndite  pînă  la 
revoluţiile  totalitare  din  Germania  şi  Italia  erau  concepţiile  naţionaliste  reacţionare, 
care  se  opuneau  cu  înverşunare  transformărilor  ivite  în 
structura  socială  a  lumii  moderne,  naţionalismul  conservator, 
adică  al  marilor  proprietari,  al  moştenitorilor  de  titluri  şi 
privilegii  nobilitare,  -  apoi  concepţiile  naţionaliste  de  clasă, 
mai  cu  seamă  concepţiile  liberale  şi  ţărăniste,  care  tindeau  să 
valorifice  în  noua  rînduială  europeană  forţele  clasei  burgheze 
sau  ale  clasei  ţărăneşti. 

Pe  o  poziţie  reacţionară  sau  pe  o  poziţie  progresistă, 
concepţiile  acestea  n’au  nimic  de  a  face  cu  naţionalismul  propriu  zis,  pentrucă  în 
centrul  acestor  preocupări  nu  găsim  naţiunea,  ci  o  singură  categorie  de  oameni  din 
sinul  naţiunii,  care  se  strădueşte  să  trăiască  din  exploatarea  celorlalte  categorii  de 
oameni. 

O  concepţie  conservatoare  care  se  ridică  împotriva  imitaţiei  şi  a  importului  de 
civilizaţie,  adică  împotriva  tuturor  schimbărilor  neprielnice,  poate  fi  naţionalistă  în 
măsura  în  care  prin  lupta  aceasta  o  naţiune  este  ferită  de  părăsirea  tradţiilor  ei 
organice,  -  dar  puterea  ei  nu  constă  în  dragostea  de  ţară,  ci  în  dragostea  de  privilegii, 
la  care  o  anumită  clasă  de  oameni  nu  vrea  să  renunţe.  Acelaşi  lucru  cu  concepţiile 
liberale  şi  ţărăniste. 

Puterea  lor  purcede  din  dorinţa  de  a  crea  o  viaţă  mai  bună  anumitor  clase  sociale. 
Liberalul  de  pildă,  este  adeseori  antisemit,  dar  nu  este  antisemit  pentrucă  îşi  dă 
seama  de  toţi  termenii  problemei  ovreeşti,  ci  pur  şi  simplu  pentrucă  ovreiul  se  iveşte 
ca  un  concurent  primejdios  în  cîmpul  său  de  afaceri.  Dacă  ovreiul  este  asociat,  nu 
concurent,  el  devine  pentru  liberal  un  cetăţean  care  merită  toată  ocrotirea  statului. 

Conservatorul  iubeşte  trecutul  şi  se  lipeşte  de  tradiţie  pentrucă  numai  aşa  îşi  poate 
asigura  privilegiile  născute  din  trecut  şi  menţinute  prin  tradiţie. 

Liberalul  şi  ţărănistul  sunt  naţionalişti  numai  în  limita  intereselor  pe  care  le 
reprezintă.  Pentru  ei  naţionalismul  este  o  armă  de  apărare  sau  de  atac,  un  mijloc  de 
a-şi  asigura  succesul  în  lupta  pentru  interese.  Cu  alte  cuvinte,  în  concepţii  de  acestea 
naţionalismul  se  iveşte  ca  o  întîmplare  convenabilă  şi  dispare  îndată  ce  nu-şi  mai 
îndeplineşte  rosturile. 


"Concepţia  legionară 
pune  accentul  pe 
neam,  pe  naţiune, 
ca  forme  organice  şi 
integrale  de  viaţă"  - 
Traian  Herseni 


209  -  Revista  "însemnări  Sociologice",  Bucureşti.  Director:  Traian  Brăileanu.  Anul  IV.  Nr.  5,  1 
Noemvrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


396 


Concepţia  naţionalistă  a  vremurilor  noastre,  din  care  face  parte  ca  o  poziţie  bine 
distinctă  şi  concepţia  legionară,  este  cu  totul  altceva. 

Concepţia  legionară  pune  accentul  pe  neam,  pe  naţiune,  ca  forme  organice  şi 
integrale  de  viaţă.  De  aceea  concepţia  legionară  se  deosebeşte  neted,  atît  de  vechile 
forme  de  naţionalism,  cit  şi  de  concepţiile  socialiste  şi  comuniste. 

Concepţia  legionară  nu  izvorăşte  din  interesele  ascunse  ale  vreunei  clase.  Ea  se 
înalţă  din  nevoia  de  reconstrucţie  naţională  şi  deci  în  lumina  ei  neamul  truce  înaintea 
oricărei  clase  sociale  şi  oricăror  categorii  de  indivizi. 

Dacă  liberalismul  se  bazează  pe  burghezie,  ţărănismul  pe  plugărime,  comunismul 
pe  proletariat,  legionarismul  se  bazează  pe  toate  forţele  creatoare  ale  neamului  şi 
tinde  la  organizarea  şi  sporirea  neîncetată  a  acestora. 

După  concepţia  legionară  atît  clasele  sociale,  cît  şi  indivizii  sunt  subordonaţi 
organic  neamului.  Interesele  unei  clase  sociale  nu  pot  fi  ţinute  în  seamă  decît  în 
măsura  în  care  ele  nu  contrazic  interesele  naţiunii,  iar  valoarea  indivizilor  se 
măsoară  în  funcţie  de  contribuţia  lor  la  viaţa  şi  desvoltarea  naţiunii.  Aceste  două 
principii  sunt  esenţiale. 

Nicio  clasă  socială  n’are  drept  la  privilegii.  Nicio  clasă  socială  n’are  drept  să  se 
desvolte  în  detrimentul  altei  clase  sociale.  Lupta  de  clasă  propovăduită  de  marxism 
apare  ca  o  grosolană  eroare  de  perspectivă,  de  cîte  ori  nu  este  o  tactică  vicleană  de 
distrugere  a  neamurilor  creştine  de  către  organizaţiile  zise  internaţionale  sau 
umanitariste,  adică  în  realitate  de  către  organizaţiile  şovine  şi  imperialiste  ale 
iudaismului. 

Marxismul  propovădueşte  lupta  de  clasă  pentrucă  în  timp  ce  fiii  aceluaşi  neam  se 
războesc  între  ei  pentru  interesele  lor  meschine,  si  puterea  de  vitalitate  a  neamului 
scade,  evreii  se  pot  infiltra  liniştit  şi  pot  pune  stăpînire  fără  luptă  şi  fără  să  se 
observe,  pe  toate  posturile  de  comandă.  Teoria  luptei  de  clasă  a  izvorît  din  nevoia  de 
viată  a  unui  popor  care  se  vrea  pe  sine  stăpîn  pe  toate  popoarele  lumii,  dar  care  fuge 
de  lupta  dreaptă,  căci  nu  se  simte  în  stare  să  învingă  prin  mijloace  făţişe. 
Liberaliamul,  ţărănismul  si  conservatorismul,  poate  fără  să  vrea  si  chiar  fără  să  ştie, 
au  servit  prin  lupta  lor  împotriva  altor  clase  naţionale,  planul  de  cucerire  a  lumii  de 
cître  evreii  mesianici. 

Concepţia  legionară  nu  se  lasă  înşelată  de  aparenţe.  Dacă  faţă  de  evrei  cere  o 
separaţie  completă,  nu  vede  în  clasele  sociale  decît  o  organizare  a  puterilor  de 
producţie  a  unei  naţiuni,  o  diviziune  firească  a  muncii,  impusă  de  cerinţele  moderne 
de  viaţă,  aşa  dar  o  completare  reciprocă  de  activităţi  care  nu  se  pot  desvolta  decît  una 
prin  alta.  Perspectiva  legionară  exclude  deci  lupta  de  clasă  şi  arată  necesitatea 
imperioasă,  pe  viaţă  şi  pe  moarte,  a  colaborării  organice  dintre  toate  părţile  care 
compun  o  naţiune.  Frontul  de  luptă  se  întoarce  înlăuntru  numai  faţă  de  elementele 
parazitare,  în  înţelesul  că  ele  trebuesc  complet  eliminate. 

După  concepţia  Căpitanului,  care  este  concepţia  tuturor  legionarilor  săi,  într’o 
naţiune  nu  există  decît  elemente  creatoare  şi  elemente  distrugătoare,  elemente 
productive  şi  elemente  profitoare.  Legiunea  cuprinde  în  rîndurile  ei  şi  face  apel 
numai  la  cele  dintîi,  şi  caută  să  îndepărteze  cu  desăvîrşire  tot  ce  e  potrivnic 
desvoltării  fireşti  a  neamului  şi  pe  toţi  cei  care  trăiesc  din  exploatarea  altora. 
Acapararea  drepturilor  naţionale  de  către  o  clasă  socială  sau  şi  mai  rău,  de  către  o 
clică  oarecare,  este  o  crimă  împotriva  neamului.  Exploatarea  omului  de  către  om  este 
o  situaţie  care  trebue  să  înceteze.  Căpitanul  a  spus-o  răspicat  şi  noi  nu  facem  decît  să 
ascultăm  poruncile  lui. 

Statul  Legionar  nu  este  un  stat  de  clasă,  ci  un  instrument  politic,  prin  care  neamul 


Nicolae  Niţă 


397 


îşi  asigură  expansiunea  şi  apărarea  în  lumea  din  afară  şi  îşi  organizează  puterile 
creatoare  cu  care  este  înzestrat.  Statul  însuşi  este  subordonat  deci  neamului.  Statul 
nu  are  nicio  raţiune  de  a  fi  dacă  neamul  nu  se  păstrează  şi  nu  se  desvoltă  prin  el  spre 
forme  din  ce  în  ce  mai  înalte  de  viaţă.  De  aceea  statul  nu  poate  fi  uzurpat  îi  folosit 
împotriva  neamului,  fără  a  se  condamna  singur  la  pieire. 

Statul  legionar  se  bazează  pe  patria  legionară.  Din  pricina  aceasta  în  sînul  său 
trebue  să-şi  găsească  ocrotire  deopotrivă  muncitorii,  ţăranii,  negustorii,  meseriaşii, 
industriaşii,  intelectualii  şi  oricare  categorie  de  producători,  dacă  ei  se  situează  pe 
linia  neamului  şi  îşi  încadrează  străduinţele  lor  temporale  în  străduinţele  eterne  ale 
neamului. 

Ocrotirea  statului  legionar  se  extinde  însă  şi  asupra  celor  oropsiţi  de  soartă, 
asupra  celor  slabi  si  nevoiaşi,  dacă  fără  vina  lor  au  fost  învinşi  de  împrejurări  şi  puşi 
în  imposibilitate  să  se  mai  ridice  singuri.  Patria  este  a  tuturora,  fie  că  sunt  puternici, 
fie  că  sunt  slabi.  Din  sînul  ei  se  exclud  numai  cei  răi,  cei  care  greşesc  faţă  de  neam  şi 
nu  vor  să-şi  răscumpere  greşelile.  De  aceea  concepţia  socială  a  Legiunii  îmbină  ideea 
de  stat  cu  ideea  de  patrie  şi  socoteşte  că  singurul  izvor  creator  de  viată  deplină  şi 
înfloritoare  este  iubirea  de  oameni.  în  societate  un  om  valorează  atît  cit  iubeşte  pe 
alţii  şi  se  jertfeşte  pentru  ei  şi  atît  cit  este  iubit  şi  urmat  de  semenii  săi. 

Căpitanul  a  devenit  Căpitan  prin  dragostea  legionarilor  săi  şi  rămîne  în  istorie 
prin  jertfa  sa  cutremurătoare  pentru  izbăvirea  neamului. 

Statul  legionar  trebue  să  valorifice  mereu  patria  legionară.  Legea  patriei  este  însă 
legea  iubirii.  Se  vor  ridica  în  fruntea  celorlalţi  cei  care  sunt  capabili  de  iubire  şi  de 
jertfă  şi  vor  aparţine  patriei  şi  vor  fi  ocrotiţi  de  statul  înălţat  de  ea,  cei  care  cred  în 
destinele  patriei  şi  luptă  pentru  strălucirea  ei. 

în  noua  ordine  socială  deosebirile  de  castă,  de  clasă  şi  de  familie  cad  -  erarhia  se 
stabileşte  după  puterea  de  iubire  din  care  purced  puterea  de  muncă  şi  de  credinţă  şi 
puterea  de  luptă  şi  de  jertfă. 


BĂTRÎNII  210 


de  Prof.  Traian  BRĂILEANU 
I 

Viaţa  poate  fi  asemuită  unui  teatru  unde  fiecare  om  îşi  joacă  rolul  său,  bine  sau 
rău,  cum  îl  ajută  talentul  şi  pregătirea.  Dar  viaţa  nu  este  simplu  joc,  pentru  distracţia 
sau  instruirea  unor  spectatori,  ci  este  luptă  aprigă,  iar  actorul  care  nu-şi  joacă  bine 
rolul  e  scos  de  pe  scenă  sau  strivit  în  învălmăşeala  încăerării. 

Trebue  însă  deosebită  şi  lămurit  viaţa  în  ordinea  biologică  de  viaţa  în  ordinea 
socială.  Cele  mai  multe  şi,  uneori,  foarte  grele  conflicte,  se  ivesc  din  neluarea  în 
seamă  a  acestei  deosebiri.  Intrarea  pe  scena  vieţii  biologice  nu  coincide  cu  intrarea  pe 
scena  vieţii  sociale,  care,  aceasta  din  urmă,  cuprinde  numai  o  fază,  faza  de  mijloc  a 
celei  dintîiu. 

Copilul  intră,  ce-i  drept,  chiar  la  naşterea  sa  biologică  în  contact  cu  viaţa  socială  şi 
e  influenţat  în  desvoltarea  sa  de  ea.  Dar  el  nu  participă  ca  actor,  ci  mai  mult  ca 
spectator  şi  anume  ca  un  spectator  primind  cele  văzute  şi  auzite  fără  spirit  critic  şi 
fără  a  putea  interveni  în  desfăşurarea  întîmplărilor.  în  această  fază,  educaţia  trebue 


210  -  Revista  "însemnări  Sociologice",  Bucureşti.  Director:  Traian  Brăileanu.  Anul  IV.  Nr.  5,  1 
Noemvrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


398 


să-şi  dea  roadele,  trezind  şi  întărind  raţiunea  copilului  şi  grijind  pentru  desvoltarea 
pornirilor  sale  bune.  Ştiinţa  pedagogică  este,  astăzi,  în  starea  de  a  ne  da  cele  mai 
cuprinzătoare  desluşiri  asupra  acestei  probleme.  Tot  această  ştiinţă  ne  învaţă  că,  la 
om,  educaţia,  adică  pregătirea  pentru  viaţa  socială,  durează  lungă  vreme,  mai  ales  în 
societăţile  civilizate  din  timpurile  noastre,  în  cari  diviziunea  muncii  cere  o 
raţionalizare  şi  specializare  foarte  complicată  pentru  diferitele  funcţiuni  sociale. 

Scopul  tuturor  acestor  măsuri  educative  este  de  a  asigura  comunităţii  căreia-i 
aparţin  tinerii  nu  numai  dăinuirea  ci  şi  sporirea  puterii  ei  spre  a  ieşi  biruitoare  în 
lupta  neîncetată  ce  se  dă  între  naţiuni.  Numai  raportată  la  viaţa  naţiunii,  la 
aspiraţiunile  ei  de  dăinuire  veşnică  în  sfera  spirituală,  în  istorie,  organizaţia  socială 
raţionalizată  îşi  dobîndeşte  un  înţeles  şi  o  valoare.  în  cercul  îngust  aî  familiei, 
pregătirea  copilului  e  considerată  ca  avînd  scopul  să-i  asigure  lui  un  traiu  mai  larg,  o 
carieră  cît  se  poate  de  “strălucită”.  în  această  concepţie  individualistă  şi  egoistă  se 
arată  încă  pornirile  biologice,  stărue  tendinţa  de  a  subordona  interesele  comunităţii 
raţionale  celor  ale  individului  susţinut  de  grupul  său  familial  (biologic).  Cu  mare 
îndîrjire  luptă  părinţii  pentru  a-i  asigura  copilului  un  drum  uşor  spre  un  loc  cît  se 
poate  de  bun  în  “societate”,  fără  a  considera  interesele  “comunităţii”.  Acolo  unde  şi  în 
timpurile  cînd  familia  e  puternic  organizată,  iar  naţiunea  încă  lipsită  de  o  aşezare 
solidă  a  organizaţiei  sociale,  nepotismul,  corupţia,  şi  tot  felul  de  tulburări  sociaîe  sînt 
fenomene  inevitabile.  Căci  problema  fundamentală,  în  schimbarea  generaţiilor,  este 
de  a  asigura  buna  funcţionare  a  societăţii  în  slujba  naţiunii.  Această  consideraţie  l-a 
îndemnat  pe  Platou  să  propună,  în  Republica  sa,  desfiinţarea  familiei  şi  prefacerea 
Cetăţii  într’o  unitate  perfectă,  într’o  familie.  Astăzi,  cel  puţin  în  Statele  totalitare, 
tendinţa  este  de  a  lega  familia  de  comunitatea  naţională  în  aşa  fel  ca  ea,  renunţînd  la 
egoismul  propriu,  să  se  integreze  în  naţiune  şi  să  înlesnească  fără  împotrivire 
trecerea  copiilor  subt  ocrotirea  naţiunii.  Se  poate  vorbi  deci,  în  Statele  totalitare,  de  o 
împăcare  desăvîrşită  între  familie  şi  naţiune,  de  unde  rezultă  apoi  o  organizaţie 
socială  fără  tulburări  şi  zguduiri,  pricinuite  înainte  vreme  de  dreptele  revendicări  ale 
unui  tineret  desmoştenit  şi  căruia  i  se  oprea  intrarea  în  viaţa  socială,  deoarece 
părinţii  lui  n’aveau  puterea  de  a-i  deschide  drum  spre  locuri  potrivite  pregătirii  sale, 
şi  morale,  şi  profesionale. 

în  unele  ţări,  aceste  lupte  au  luat  înfăţişarea  de  lupte  între  „clase  sociale”,  între 
burghezie  si  aristocraţie  mai  întîiu,  apoi  între  burghezie  şi  proletariat.  Teoreticienii 
n’au  văzut  bine  problema,  înfăţişîndu-ne-o  ca  luptă  între  categorii  de  indivizi,  pe  cînd 
în  realitate  lupta  se  dădea  între  categorii  de  familii.  Tot  aşa  de  greşită  a  fost  concepţia 
că  lupta  se  dădea  numai  în  jurul  unor  interese  economice,  pe  cînd  doar  în  toate 
sferele  de  activitate,  deci  şi  în  literatură  şi  în  domeniul  religios  şi  cel  politic,  se  petrec 
aceleaşi  fenomene. 

Sociologia,  dacă  vrea  să  fie  sociologie,  adică  o  teorie  care  să  năzuiască  a  explica 
fenomenele  sociale  în  totalitatea  lor  şi  în  strînsa  lor  legătură  de  interdependenţă, 
trebue  să  considere  toate  aceste  aspecte  ale  problemei.  Ea  va  vedea  că  în  practică 
toate  măsurile  de  reformă  menite  să  asigure  dăinuirea  şi  sporirea  puterii  naţiunii 
trebue  să  se  îndrepte  spre  o  împăcare  a  familiilor,  spre  integrarea  lor  în  viaţa 
naţiunii.  în  acest  fel  se  netezesc,  pornind  dela  temeiurile  biologice  ale  naţiunii, 
antagonismele  între  clase  şi  se  înlătură  luptele  înăuntrul  societăţii.  Educaţia 
totalitară  (fascistă,  naţional-socialistă,  legionară)  prinzînd  tineretul,  fără  deosebire 
de  clasă  (de  orice  fel),  în  şcoala  aspră  a  muncii  în  folosul  naţiunii,  a  format  un  nou  tip 
de  părinţi,  cari,  trecînd  peste  egoismul  îngust  al  familiei,  înţeleg  şi  înfăptuesc  o 
colaborare  rodnică  între  grupurile  familiale  în  diferitele  sfere  ale  vieţii  sociale. 


Nicolae  Niţă 


399 


Aceasta  este,  la  noi,  marea  faptă  a  Căpitanului:  înfrăţirea  familiilor  romîneşti  şi, 
prin  ea,  deschiderea  drumului  pentru  tineretul  romîn  în  toate  sferele  de  activitate 
socială. 

Cu  o  nepricepere  fără  seamăn,  familiile  romîneşti  privilegiate  s’au  opus 
străduinţelor  Căpitanului  de  a  aşeza  societatea  romînească,  organizaţia  socială  a 
neamului  romînesc,  pe  temelii  trainice.  împinse  şi  aţîţate  de  comunitatea  jidovească, 
aceste  familii  au  început  prigoana  împotriva  tineretului  care  a  degenerat  apoi  în 
măcel. 


II 

Lămurită  problema  generaţiilor  din  această  latură,  vom  înţelege  mai  lesne  rolul  ce 
l-au  avut  “bătrînii”  în  lupta  tineretului  împotriva  lumii  vechi. 

Bătrînii  sînt,  se  spune,  prin  firea  lor  conservatori  si  păstrători  de  tradiţie;  ei  nu  se 
pot  adapta,  nu  pot  vedea  dincolo  de  ceea  ce  au  învăţat  şi  deprins  în  tinereţe;  ei  vreau 
să-şi  păstreze  neştirbită  autoritatea  asupra  tineretului;  ei  nu  vreau  să  cedeze  locul 
celor  tineri  s.  a.  m.  d. 

Dar  înainte  de  toate,  zicem  noi,  bătrînii  sînt  părinţi,  apărători  ai  intereselor 
familiale.  Ei  transpun  pe  plan  social  toate  tendinţele  biologice  cari  îi  împing  să 
asigure  copiilor  lor  o  “carieră”  excepţională.  Bătrînii,  şefi  de  familie,  cari,  apartinînd 
clasei  conducătoare,  vedeau  în  lupta  legionarilor  o  primejdie  pentru  situaţia  copiilor 
şi  nepoţilor  lor,  se  împotriviră  mişcării  legionare.  Dogmatici  şi  intoleranţi  prin  vîrstă, 
orgolioşi  şi  trufaşi  prin  situaţia  lor  socială,  unii  din  aceşti  bătrîni  deveniră  cruzi  şi 
nesimţitori,  unelte  docile  ale  jidovimii  care  hotărîse  uciderea  legionarilor.  Pe  de  altă 
parte,  părinţii  legionarilor,  în  marea  lor  majoritate,  se  temeau  de  primejdiile  ce 
ameninţau  viata  copiilor  lor  intrati  în  luptă;  ei  doreau  să  învingă  tineretul,  dar  aveau 
îndoeli  şi  credinţa  lor  în  biruinţă  se  clătina  cînd  vijelia  prigoanei  devenea  prea 
puternică.  Şi  au  suferit  şi  ei  împreună  cu  copiii  şi  unii  dintre  ei  au  plătit  nădejdiile  lor 
cu  viaţa,  alţii  cu  suferinţe  nespuse,  cu  ani  de  închisoare,  văzîndu-şi  copiii  ucişi  în 
floarea  bărbăţiei.  Şi  ce  cuvinte  am  putea  găsi  pentru  a  descrie  durerea  mamelor,  a 
surorilor,  a  soţiilor  legionarilor  schingiuiţi  şi  împuşcaţi  la  porunca  unor  oameni  fără 
suflet! 

Vor  învăţa  ceva  bătrînii  din  aceste  întîmplări?  Un  lucru  ar  trebui  să  înveţe  cei 
trecuţi  dincolo  de  „limita  de  vîrstă”  care  îi  dă  individului  dreptul  de  a  fi  “actor”  pe 
scena  vieţii  sociale.  Căci,  pe  plan  social,  omul  moare  înainte  de  a  muri  de  bătrîneţe 
biologică.  E  bine  şi  frumos  ca  bătrînii  să  se  retragă  din  vreme  în  viaţa  contemplativă, 
spre  a  nu  încurca  acţiunea  bărbaţilor.  Să  ajute  tineretul  cu  sfatul  lor  chibzuit,  cu 
înţelepciunea  lor  dobîndită  în  cursul  vieţii,  cu  cunoştinţele  lor  bogate,  dar  să  nu  ceară 
dreptul  de  a  hotărî  în  clipa  cînd  se  cere  faptă  bărbătească,  vitejie  şi  înfruntare  de 
primiejdii. 

Lumea  bătrînilor  se  îngustează  tot  mai  mult;  ea  devine  tot  mai  ştearsă,  mai 
abstractă,  mai  filosofică  am  fi  ispitiţi  să  zicem,  dacă  prin  filosofie  am  înţelege 
reflexiune  şi  întoarcere  spre  sine  însuş,  lumea  externă  pierzînd  din  interes.  Pentru 
bătrîni,  codrii  nu  sînt  aşa  de  verzi  ca  pentru  tineri,  paserile  nu  cîntă  aşa  de  dulce, 
lumina  lunii  nu-i  învălue  în  farmec  şi  mister.  Ei  devin  Copii,  dar  copii  răi,  porniţi  pe 
gîlceavă,  cicălitori  şi  egoişti.  Copii,  fără  încîntătoarea,  naivitate  şi  prospeţime  a 
copilăriei,  fără  curiositatea  copilului  de  a  cunoaşte  toate,  de  a  zburda  şi  de  a  se 
bucura  de  toate  minunile  naturii. 

Dar  sînt  şi  bătrîni  cu  spirit  filosofic,  blînzi  din  fire,  buni  la  suflet  şi  iubind  cu 


Articole  clin  Presa  Legionară 


400 


căldură  tineretul.  Aceştia  sînt  adevăraţii  senatori,  sfătuitori  şi  învăţători  ai 
tineretului. 

Despre  ei  zice  Platou:  “Cînd  puterea  lipseşte  şi  nu  mai  îngădue  cetăţenilor  politica 
şi  războiul,  trebue  să-i  lăsăm,  ca  pe  nişte  vietăţi  sfinte,  să  pască  în  libertate,  fără  altă 
ocupaţie  serioasă  decît  filosofia,  dacă  vrem  ca  să  trăiască  fericiţi  şi  ca,  după  moartea 
lor,  să  încununeze  dincolo  viaţa  lor  printr’o  fericire  potrivită  traiului  lor”. 

Dar  spiritul  filosofic,  chiar  după  Platou,  trebueşte  sădit  din  fragedă  copilărie  în 
sufletul  omenesc,  şi  în  vîrsta  bărbăţiei  el  trebue  să-şi  găsească  desvoltare  deplină. 
F’ilosofia  este  pentru  Platou,  ceea  ce  este  dragostea  pentru  creştini:  înţelegere  pentru 
viaţa  sufletească  a  celorlalţi  oameni.  Conducătorul  trebue  să  fie  filosof  în  primul 
rînd,  deoarece,  dealtminteri,  cum  ar  putea  conduce  pe  ceilalţi?  Cum  ar  putea  hotărî 
asupra  soartei  mulţimii  conduse? 

Dar  a  filosofa  înseamnă  a  năzui  şi  spre  cunoaşterea  de  sine,  înseamnă  a  înţelege 
momentul  cînd  trebue  să  ne  retragem  din  viaţa  socială,  în  liniştea  unei  vieţi 
“teoretice”,  închinată  contemplării  lumii  şi  a  oamenilor. 

Cînd  începe  omul  a  îmbătrîni?  Montaigne  crede  că  după  vîrsta  de  treizeci  de  ani: 
„Din  toate  frumoasele  fapte  omeneşti  cari  au  ajuns  la  cunoştinţa  mea,  de  orice  fel  ar 
fi,  eu  gîndesc  că  mai  numeroase  sînt  cele  ce  au  fost  săvîrşite,  şi  în  timpurile  vechi  şi 
în  timpul  nostru,  înainte  de  vîrsta  de  treizeci  de  ani,  decît  cele  după  această  vîrstă.  în 
ceea  ce  mă  priveşte,  sînt  sigur  că  dela  această  vîrstă  şi  spiritul  meu  şi  trupul  meu  au 
scăzut  mai  mult  decît  au  sporit,  şi  au  dat  mai  mult  înapoi  decît  au  înaintat.  E  posibil 
că  la  cei  ce  întrebuinţează  bine  timpul,  ştiinţa  şi  experienţa  sporesc  cu  viaţa;  dar 
vioiciunea,  hotărîrea  repede  şi  alte  însuşiri  mai  importante  şi  esenţiale  ale  firii 
noastre  veştejesc  şi  slăbesc”. 

Pe  vremea  lui  Montaigne  oamenii  se  uzau  poate  mai  repede,  deoarece  fixarea 
limitei  de  vîrstă  era  dependentă  de  puterea  de  a  mînui  spada. 

în  timpurile  noastre  însă  ne-a  fost  dat  să  vedem  bătrîni  neputincioşi  orbiţi  de 
patimă  sfătuind  la  săvârşirea  de  crime  şi  fărădelegi  nemaiauzite. 

Ei  se  vor  coborî  în  groapă  nu  spre  a  gusta  fericirea  eternă  ci  încărcaţi  de  blestemul 
unui  neam  întreg. 


SPRE  O  NOUĂ  VIAŢĂ  ARTISTICĂ  211 

de  Lucreţia  MIHAIL-SILION 
Rîndurile  acestea  vor  să  aducă  o  contribuţie  la  limpezirea  stărei  noastre  spirituale, 

-  cîteva  sugestii  în  legătură  cu  problema  înfăptuirilor  romîneşti  în  domeniul  artelor. 
O  scurtă  privire  înapoă,  pentru  a  găsi  temelia  pe  care  se  va  ridica  spiritul  nou,  al 
artelor  noastre,  este  necesară.  Am  avut  artişti  a  căror  operă  a  fost  socotită  cu  atît  mai 
artistică  cu  cit  era  mai  “europeană”.  O  înjghebare  în  jurul  „Ideii  Europene”,  revistă  în 
jurul  căreia  se  grupase,  după  războiul  din  1916,  mulţi  oameni  de  cultură  “europeană” 

-  ceea  ce  însemna  la  acea  dată:  la  pas  cu  manifestările  artistice  occidentale  -  a  fost 
foarte  caracteristică  pentru  acel  timp.  Occidentul  era  imitat,  pentru  noi,  în  domeniul 
artistic  la  Franţa,  mai  bine  zis  la  oraşul  zis  Paris,  care  timp  de-o  sută  de  ani  a  fost 
centrul  netăgăduit  al  artelor  şi  „Oraşul  lumină”. 

Nivelul  cultural  al  unui  artist  era  socotit  în  raport  direct  cu  admiraţia  ce-o  purta 
unui  astru  de  mărimea  întîia,  cum  erau  pentru  scriitori  France  sau  Proust,  pentru 


211  -  Revista  "însemnări  Sociologice",  Bucureşti.  Director:  Traian  Brăileanu.  Anul  IV,  Nr.  5,  1 
Noemvrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


401 


pictori  Cezanne  sau  Picasso,  căci  arta  franceză  a  grupat  în  jurul  ei  tot  ceea  ce-a  avut 
gîndirea  noastră  mai  subtil  şi  mai  bun.  Acest  amestec  de  admiraţie  pentru  operele  de 
artă  franceze  şi  de  recunoştinţă  pentru  susţinerea  cauzei  noastre  în  războiu  deveni 
curînd  o  dominaţiune  spirituală  atît  de  puternică  încît  valorile  romîneşti  se  socoteau 
cu  metrul  francez-european.  De  aceea,  a  fost  posibil  să  avem  manifestări  artistice  în 
cari  influenţa  picturei  franceze  era  atît  de  vizibilă  încît  vizitatorii  aveau  impresia  că 
expoziţia  era  una  dintre  cele  din  rue  Bonaparte  sau  rue  la  Boetie,  străzile  galeriilor  de 
artă  din  Paris.  Librăriile  aduceau  din  Franţa  şi  din  Germania,  ea  însăşi  sub  influenţa 
artei  franceze,  reviste  de  artă,  unde  erau  reproduse  opere  de  artă  expuse  la  Paris,  dar 
al  căror  spirit  rar  că  era  francez.  Dominatiunea  aceasta  colorează  întreg  secolul  al 
XIX  şi  cei  30-40  ani  ai  secolului  nostru.  Scriitorii,  toţi  crescuţi  în  spiritul  revoluţiei 
franceze,  începînd  cu  Baudelaire  şi  isprăvind  cu  France  şi  Gide,  de  o  spiritualitate 
atît  de  tipic  franceză,  şi  apoi  toţi  impresioniştii  francezi,  Manet,  Monet,  marele 
Cezanne  şi  Matisse,  personali  şi  totuşi  continuatori  ai  tradiţiei  franceze,  devin  idolii 
spre  cari  se  îndreaptă  aspiraţiile  tinerilor  noştri  artişti.  Au  trăit  artiştii  noştri  romîni, 
oameni  tineri,  aparţinînd  unei  ţări  tinere,  cu  ochii  şi  sufletul  aţintiţi  asupra  acestor 
manifestări  artistice  şi  astfel  s’a  creiat  o  vasalitate  artistică.  De  la  iconarii  noştri,  de  la 
picturile  morale  ale  bisericilor  romîneşti  din  Curtea-de-Argeş,  din  Bucovina  sau  din 
Moldova,  nu  aveau  încotro  să-şi  întoarcă  ochii  şi  spiritul.  înapoi  -  o  artă  romînească 
populară,  aspră  şi  sobră  tipică;  înainte  —  în  Apus  —  o  artă  toată  de  rafinament  şi  de 
veche  civilizaţie.  între  aceşti  doi  poli,  a  pendulat  sufletul  lor.  Leagănul  lor,  ţara 
romînească,  îi  chema  spre  inspiraţia  pămîntului  nostru,  dar  ceea  ce  le  oferea  ea  era 
puţin  ca  formă:  era  întocmai  ca  lada  Sfintei  Vineri  din  poveste:  sărăcăcioasă  pe 
dinafară  şi  plină  de  bogăţii  înăuntru.  Patria  lor  spirituală,  Franţa,  îi  chema  spre  alte 
viziuni,  infinit  mai  strălucitoare  şi  mai  aproape  de  haina  somptuoasă  pe  care  o 
doreau  artei  lor.  O  luptă  neîncetată  s’a  dat  în  spiritul  artiştilor  noştri:  de-o  parte 
chemarea  pămîntului  strămoşesc,  cu  natura  lui  bogată  şi  veselă,  de  alta  influenţa 
gîndirii  Occidentului.  O  generaţie  sacrificată  prin  lipsa  de  orientare,  prin  haosul 
diverselor  influenţe  cari  o  trăgeau  în  toate  părţile.  Avem  artişti  a  căror  operă  este  o 
reeditare  a  lui  Vuillard  sau  a  lui  Matisse,  la  alţii  influenţe  multiple,  cari 
suprapunîndu-se  dau  un  aspect  original,  dar  toate  aceste  opere  de  înaltă  ţinută 
spirituală,  pline  de  talent,  rezultatul  unei  culuri  cu  mult  superioare  culturii  noastre 
autohtone,  nu  sînt  ale  noastre.  Un  copil  frumos  şi  foarte  inteligent,  dar  care  nu-i 
copilul  nostru.  Al  nostru,  fie  mai  slăbuţ,  mai  urîţel,  şi  chiar  desculţ,  ne  este  drag  si 
scump,  pentrucă  e  copilul  nostru.  Putem  avea  oare  o  artă  a  noastră,  adevărat 
romînească?  Şi  ‘n  ce  stă  caracterul  ei,  specificul  ei?  Cînd  ne  gîndim  la  specificul 
englez,  ne  gîndim  la  Shakespeare  sau  la  Gainsborough;  la  specificul  german,  la 
Goethe  sau  la  Durer.  Ei  au  subliniat,  au  cristalizat  si  au  făcut  perceptibil  şi  pentru  cei 
dinafară,  pentru  străini,  caracterul  ţării  lor.  Geniul  face  din  toate  caracteristicile 
împrăştiate,  o  operă  de  tip;  el  reconstitue  lumea  şi  natura  ţării  sale  şi,  prezentînd-o 
într’o  formă  mai  chematică  şi  mai  clară  o  face  înţeleasă  şi  adeseori  iubită.  Specificul 
nostru,  în  domeniul  plastic,  îl  găsim  clar  dar  în  arta  populară,  în  sentimentul 
colorilor  vii  ale  costumului  romînese,  în  compoziţia  deseori  abstractă  a  crestăturilor 
pe  lemn,  în  covoarele  atît  de  bogate  şi  variate,  toate  o  grădină  de  flori.  Şi-l  regăsim  în 
spiritul  mistic  al  picturilor  noastre  bisericeşti,  în  armonia  si  proporţia  arhitecturei 
romîneşti.  Aci  se  găseşte  bogatul  izvor  de  inspiraţie  pentru  o  artă  autohtonă.  In 
manifestările  noastre  culte,  rareori  îl  găsim,  căci  nimeni  nu  l-a  prins  întreg  încă  în 
toată  plinătatea  sa.  în  arta  populară  îl  găsim  şi-l  recunoaştem  subt  orice  velinţă  s’ar 
ascunde,  dar  la  artiştii  noştri  îl  găsim  doar  ca  o  pată  de  solare  printre  norii 


Articole  clin  Presa  Legionară 


402 


infiluenţelor  străine.  îl  simţim  în  arta  plină  de  lumină  a  lui  Grigorescu,  în 
sensualitatea  colorii  lui  Luchian,  în  armonia  minoră  a  lui  Tonitza,  în  verve  lui  T. 
Sion,  şi  în  arta  robustă  şi  nobilă  a  lui  Pătraşcu.  Căci  specificul  romînesc  este  însuş 
aportul  sufletului  nostru  în  artă:  ceea  ce  a  păstrat  neîntinat  de  influenţe  străine 
artistul  în  sufletul  său.  Ceva  ce  se  ridică  din  străfundurile  prin  care  vorbesc  străbunii 
noştri,  toate  aducerile  aminte,  toate  basmele,  toate  colţurile  însorite  ale  Ţării,  uitate 
sub  un  deal,  lingă  o  pădure.  Dar  subiectul  nu  e  totul.  El  este  punctul  de  plecare  al 
artistului,  el  sugerează  şi  deschide  poarta  minunată  a  inspiraţiei.  Felul  în  care  redăm 
natura,  ceea  ce  vibrează  în  sufletul  nostru  privind-o,  pune  în  evidenţă  specificul 
nostru,  felul  nostru  de-a  simţi,  el  va  creia  stilul  nostru  naţional.  Nu  putem  fi  analitici 
şi  deprimanţi  ca  Ruşii;  nici  armoniosi,  senini  şi  blazaţi  ca  Francezii,  nici  lăuntrici  şi 
aspri  ca  Germanii.  Vom  creia  un  stil  care  va  fi  al  nostru,  întrucît  prin  el  va  vorbi 
spiritul  nostru.  Un  artist  al  nostru,  de  mare  talent  european,  dar  înstrăinat  complet 
de  arta  ţării,  Brîncuş,  spunea  odată:  un  artist  trebue  să  vadă  muzee,  să  citească,  să 
călătorească  pînă  la  25  ani,  apoi  să  se  retragă  într’o  sihăstrie,  unde  să  lucreze  în 
singurătate  pentru  regăsirea  sa.  Şi  noi  toţi  am  văzut  muzee  străine,  am  călătorit,  am 
lucrat  la  şcoli  străine;  e  timpul  să  ne  închidem  în  graniţele  ţării  noastre,  să  uităm 
aproape  ceea  ce  am  învăţat  şi  să  lucrăm  pentru  regăsirea  noastră,  pentru  regăsirea 
ţării,  spre  a  putea  auzi  chemarea  ei,  cuvîntul  ei  abia  şoptit,  pe  care  doar  o  ureche  fină, 
urechea  unei  inimi  romîneşti  îl  poate  auzi.  Acest  artist,  care  va  prinde  în  liniile 
arhitecturei  sale,  în  factura  picturii  sau  sculpturii  sale  chemarea  naturii  romîneşti, 
nealterată  de  influenţe  străine,  vorba  ei  neaoş  romînească  fără  neologisme,  va  creia 
stilul  “legionar”.  Stilul  sincerităţei  absolute.  El  va  creia,  fără  să  vrea  şi  fără  să-şi  de~a 
seama,  stilul  caracterului  nostru  naţional,  pe  care  îl  vom  preţui  ca  o  regăsire  a 
personalităţii  noastre  pînă  acuma  atît  de  voit  tributară  Occidentului.  Căci  la  ce  ne 
servesc  toate  Balcicurile  pictate  în  grisailleul  Parisului,  toate  nudurile  în  maniera  lui 
Derain,  toate  arhitecturile  în  genul  lui  Le  Corbuzier  sau  sculpturile  a  la  Bourdelle ? 
Ele  toate  sunt  străine  de  sufletul  nostru,  şi  ca  inspiraţie  şi  ca  factură  astfel  cum  este  şi 
stilul  aşa  zis  “florentin”,  amestec  spaniol  cu  ceva  maur  şi  ceva  de  arhondaric 
romînesc! 

Viaţa  legionară,  izvor  de  creaţie  212 


de  Alexandru  BASSARAB 

în  armata  de  luptători  şi  factori  de  creaţie,  Legiunea  numără  şi  un  important 
mănunchiu  de  arhitecţi,  sculptori  şi  pictori,  crescuţi  în  spiritul  de  ecumenicitate  al 
trăirii  legionare.  Şi  această  echipă  în  paşii  biruitori  ai  Legiunii,  îşi  are  un  trecut  legat 
de  momentele  ce  i-au  fost  hărăzite,  în  a  le  împodobi  răscrucile  istorice.  Acest 
mănunchiu  şi-a  avut  dela  început  viaţa  lui,  viaţa  de  cuib.  Creaţiunile  sale  sunt  normal 
creaţiunile  la  care  poate  ajunge  un  organism  desvoltat  organic.  între  ei  s’a  ajuns  la 
acea  noţiune  care  e  firesc  deosebită;  una  e  a  fi  artist  plastic  şi  alta  e  a  fi  artist  plastic 
legionar.  Noţiunea  de  artist  plastic  legionar  vrea  să  fie  satisfăcută  pe  lîngă  tot  ce-i 
cere  unei  consfinţiri  şi  acea  transformare  totală  într’un  om  nou,  într’un  artist  plastic 
nou.  Un  artist  plastic  legionar  trebue  ca  se  dăruiască  în  totul  Legiunii.  El  nu  mai 
cunoaşte  în  creaţia  sa,  decît  Legiunea  şi  Neamul.  El  îşi  construeşte  măreţele 
înfăptuiri  pe  piatra  de  unghiu  a  jertfei  legionare  şi’ntocmai  Meşterului  din  legendă, 
meşterului  Manole,  el  se  smuîge  din  dragostea  omenească  şi  pentru  învierea 


212  -  Revista  "însemnări  Sociologice",  Bucureşti.  Director:  Traian  Brăileanu.  Anul  IV.  Nr.  7,  1 
Decemvrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


403 


neamului  său,  în  orice  clipă  stă  gata  de  moarte.  Un  artist  legionar  îşi  conduce 
existenţa  fizică  după  cele  mai  categorice  principii  de  viaţă  creştină.  Rugîndu-se  lui 
Dumnezeu,  gîndindu-se  în  permanenţă  la  Căpitan  şi  ridicîndu-se  cu  sufletul  la  jertfa 
martirilor  mişcării,  el  pune  piatră  peste  piatră  la  înfăţişarea  Romîniei  legionare, 
sfărîmînd  cu  tîrnăcopul  acele  urme  ale  unor  ziduri  de  ură  şi  de  mişelie  ce-au 
împresurat-o. 

Artistul  legionar  nu  e  preocupat  să  redea  frumosul  natural,  frumosul  cotidian;  el 
se  ridică  în  a  construi  frumosul  măreţelor  înfăptuiri  legionare.  Opera  artistului 
legionar  e  pusă  pe  viaţă,  pe  trăire  interioară,  prin  participarea  totală  la  viaţa 
legionară.  Un  artist  legionar  nu-şi  recomandă  sieşi  un  fel  de  viaţă,  ci  îşi  ordonă  şi 
consimte  această  viaţă.  Şi  construindu-şi  viaţa  el  îşi  construeşte  propria  sa  operă  care 
e  făcută  după  chipul  sufletului  său  de  legionar,  aspră,  scînteetoare,  neclintită. 

Un  artist  legionar  nu  e  un  om  de  afaceri,  el  nu  umblă  după  lux,  după  trai  bun,  de 
aşi  satisface  ambiţiile  personale,  sau  poftele  de  mărire.  El  a  înţeles  în  a  se  integra  în 
elita  legionară.  El  îşi  supune  fiinţa  fizică  la  permanenta  jertfire  în  slujba  Neamului,  el 
ştie  că  ideea  de  elită  este  legată  de  ideea  de  jertfă,  de  sărăcie,  de  trăire  aspră  şi  severă 
a  vieţii.  El  ştie  că  numai  atunci  va  creia  pentru  Legiune,  cînd  va  fi  în  permanentă 
jertfire  de  sine. 

Un  artist  legionar  nu  se  poate  gîndi  la  o  îmbogăţire  materială.  în  atelier  el  duce  o 
viaţă  aspră  şi  severă,  fără  lux,  şi  fără  îmbuibare,  o  viaţă  de  absolută  camaraderie;  e 
camarad  cu  zidarul  care-si  pregăteşte  zidul  pentru  a  desăvârşi  o  icoană,  e  camarad  cu 
tîmplarul  care-i  pregăteşte  schela,  e  camarad  cu  toţi  aceia  cari  într’un  comun  efort 
tind  spre  desăvîrşirea  operei  concepută  de  el,  şi  mărturisită  lor.  Dragostea  e  cheia  de 
boltă  a  înfăptuirilor  sale.  „Dragostea  îndelung  răbdătoare,  dragostea  plină  de 
bunătate,  dragostea  fără  pizmuire,  dragostea  care  nu  se  laudă,  dragostea  care  nu  se 
umflă  de  mîndrie,  care  nu  se  poartă  necuviincios,  nu  caută  folosul  său,  nu  se  mînie, 
nu  se  gîndeşte  la  rău,  nu  se  bucură  de  nelegiuire  ci  se  bucură  de  adevăr.  Crede  totul, 
nădăjdueşte  totul,  suferă  totul”213  . 

Acesta  este  portretul  unui  artist  legionar,  a  acelui  artist  legionar  chemat  să 
construiască  o  gospodărie  romînească  nouă,  un  sat  romînesc  nou,  un  oraş  romînesc 
nou,  o  Capitală  nouă.  Numele  lui  e  Legiunea. 

Temelia  e  pusă,  urmează  clădirea  Palatului. 

Azi  sfintele  oase  le-au  pus  temelii 

Vajnice,  Neamului  Dac, 

Şi  ele  înfruntă  de-acum  veşnicii 

Stînci  tencuite  cu  veac... 

Partidul  ca  instrument  de  guvernare  214 

de  Ion  ŢURCAN 

Partidele  politice  sunt  cunoscute  din  cele  mai  vechi  timpuri.  Imperiul  roman,  în 
special,  le-a  cunoscut  sub  toate  aspectele  posibile.  între  partidele  politice  din  timpul 
republicei  romane  şi  cele  ale  epocei  liberalismului  modern,  nu  există  nici  o  deosebire 
ca  mijloace  de  luptă  şi  ca  finalitate. 

Scopul  ultim  era  acapararea  puterii  politice,  care  apoi  era  folosită,  după  cazuri  şi 
oameni,  fie  în  interesul  comunităţii,  fie  mai  ales  în  interesul  celor  ce  conduceau. 


213 1  Corinteni  13,4-7. 

214  -  Revista  "însemnări  Sociologice",  Bucureşti.  Director:  Traian  Brăileanu.  Anul  IV.  Nr.  7,  1 
Decemvrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


404 


Mijloacele  au  variat  şi  ele,  dela  propaganda  verbală  pînă  la  revoluţii  sîngeroase. 
Antichitatea,  ca  şi  timpurile  mai  noui,  le-au  folosit  fără  scrupule,  numai  să-şi  ajungă 
ţinta  urmărită:  stăpînirea  puterei  politice. 

Există,  însă,  o  deosebire  mare  de  organizare  şi  de  finalitate  între  partidele  politice 
ale  trecutului  mai  îndepărtat  sau  mai  apropiat  şi  cele  ale  regimurilor  naţionaliste 
totalitare. 

întotdeauna  s’a  cerut  o  pregătire  oarecare  şi  pentru  îndeletnicirile  cele  mai  uşor 
de  deprins.  Numai  pentru  îndeletnicirea  cea  mai  grea  şi  mai  delicată,  aceea  a 
conducerii  Statului,  epocile  care  s’au  scurs  ca  şi  reprezentanţii  lor  nici  nu  s’au  gîndit 
măcar  să  ceară  vreo  pregătire. 

Formarea  elitelor  politice,  asa  dar,  este  o  problemă  necunoscută  de  epocile 
trecute.  Deabia  regimurile  totalitare  sesizează  această  problemă  şi  o  pun  pe  primul 
plan  al  preocupărilor  lor.  Nici  într’o  ţară,  însă,  nu  i  s’a  dat  acestei  probleme  o 
importanţă  atît  de  mare  ca  la  noi.  Probabil,  poate,  pentrucă  nici  într’o  ţară  din  lume 
n’a  existat  cîndva  o  clasă  conducătoare  mai  decăzută  ca  la  noi.  Şi  era  explicabil  ca 
reacţiunea  şi  tendinţa  de  îndreptare  să  se  manifeste  mai  viguros  şi  mai  îngrijorător 
tocmai  în  acest  domeniu,  unde  eram  mai  ameninţaţi. 

S’au  scurs  ani  de  zile,  în  care  timp  Mişcarea  legionară  n’a  făcut  decît  pură 
educaţie,  ţinîndu-se  deoparte  de  luptele  politice.  Era  atît  de  inedită  această  atitudine 
a  unei  organizaţii  politice,  care  nu  vroia  să  facă  politică  cu  nici  un  preţ,  incit 
conducătorii  politici  ai  lumei  vechi  n’au  înţeles  nimic  din  frămîntarile  şi  rosturile 
vieţii  legionare.  Fiind  de  bună  sau  de  rea  credinţă,  ei  ne  acuzau  că  pregătim  în  umbră 
răzvrătiri  armate,  atunci  cînd  noi  ne  rugam  fierbinte  pentru  morţii  noştri  şi  pentru 
învierea  acestui  neam.  Şi  un  “mare”  istoric  al  nostru  n’a  putut  vedea  în  elanul  creator 
şi  în  spiritul  de  jertfă  al  unui  tineret  întreg  decît  comploturi  şi  acţiuni  subversive. 

Şi  dacă,  totuşi,  uneori  Mişcarea  Legionară  a  fost  nevoită  să  facă  şi  politică,  aceasta 
se  datoreşte  necesităţilor  de  a  se  apăra  faţă  de  atacurile  duşmanilor,  sau  cerinţelor  de 
politică  externă. 

Formarea  necontenită  de  elite  politice  a  fost  şi  este  încă  preocuparea  de  seamă  a 
Mişcării  legionare  şi  a  celorlalte  regimuri  totalitare. 

în  aceasta  rezidă  una  din  marile  deosebiri  dintre  partidele  politice  vechi  şi  cele 
noui.  Partidele  totalitare,  însă,  nu  se  limitează  numai  la  formarea  de  elite.  Cîmpul  lor 
de  activitate  este  cu  mult  mai  vast,  pînă  a  cuprinde  întreaga  naţiune.  Problema 
educaţiei,  a  formării  civice  a  neamului  întreg,  este  funcţiunea  esenţială  a  partidelor 
noui. 

în  regimurile  vechi,  partidele  politice  erau  expresiunea  deosebirilor  cari  existau  în 
mod  necesar  în  opinia  publică.  Creaţii  ale  opiniei  publice,  partidele  politice  nu  erau 
decît  modalităţile  ei  de  exprimare.  Opinia  publică,  pe  care  o  reprezenta  partidul  era 
impusă  şefilor  de  massa  partidului.  Aceasta  nu  era  decît  încă  una  din  formele 
determinismului  social,  aplicat  pe  tărîm  politic. 

Partidele  totalitare  rup  cu  trecutul.  Concepţia  lor  nu  mai  este  deterministă,  ci 
spiritualistă,  dinamică  şi  creatoare.  Partidul  nu  mai  este  creaţia  opiniei  publice,  ci 
opinia  publică  este  creiata  şi  dirijată  de  partid.  Partidul,  la  rîndul  său,  este  opera  şi 
creaţia  şefului  predestinat,  şi  are  misiunea  de  a  creia  şi  dirija  opinia  publică  a 
masselor.  Unitatea  de  opinie  politică  este  un  lucru  indispensabil  în  conducerea 
statului  modern.  Diversităţile  de  opinii  creiază  dificultăţi  mari  conducătorilor  în 
opera  lor.  Orice  conducător  de  stat,  pentru  a-şi  putea  îndeplini  misiunea  sa,  are 
nevoie  ca  întregul  neam  să-l  urmeze  încrezător.  Acest  lucru,  însă,  nu  se  poate  obţine 
decît  pe  cale  de  educare,  de  formare  a  opiniei  masselor  populare. 


Nicolae  Niţă 


405 


Partidul  politic  al  regimurilor  totalitare  are,  printre  altele,  şi  misiunea  de  a 
înăbuşi  toate  opiniile  adverse.  E  o  muncă  pe  care  trebue  s’o  urmărească  în  mod 
continuu  şi  perseverent.  Acesta  e  unul  din  motivele  pentru  care  partidele  politice 
n’au  scăzut  din  importanţă,  imediat  după  biruinţă. 

Opera  de  educare,  însă,  nu  se  opreşte  aici.  Partidul  nou  are  o  misiune  mult  mai 
importantă  în  această  direcţie.  El  este  chemat  să  transforme  un  neam  într’o 
comunitate  morală  cît  mai  perfectă.  Rolul  lui  nu  se  limitează  numai  la  creiarea 
condiţiilor  minime  de  conducere  politică,  ci  trebue  să  formeze  un  anumit  tip, 
spiritual  conceput  în  sensul  ideologiei  partidului.  Fiecare  membru  al  comunităţii 
trebue  să  devină  un  element  activ  al  vieţii  politice  în  general.  în  regimurile  vechi,  din 
contră,  se  recomanda  cît  mai  multă  cuminţenie  şi  pasivitate,  iar  grija  de  educare 
politică  era  inexistentă. 

în  lupta  mare  care  se  dă  azi  între  popoare,  nu  vor  rămîne  în  istorie  decît  acelea 
cari  vor  reuşi  să  facă  din  fiecare  membru  al  lor  un  cetăţean  activ  şi  cu  spirit  de  jertfă 
pentru  comunitatea  din  care  face  parte.  Partidul  nou  este  marea  scoală  a  Naţiunii. 
De  el  depind  biruinţele  şi  viitorul  la  care  aspiră  Neamurile.  Numai  partidul,  însă, 
care  va  educa  şi  va  organiza  întregul  Neam  într’un  instrument  de  luptă  şi 
permanentă  creiare  va  merita  numele  de  partid  nou  şi  totalitar. 

Schimbîndu-se  finalitatea  partidului,  cîmpul  lui  de  activitate  a  devenit  mult  mai 
mare,  dînd  un  concurs  dintre  cele  mai  preţioase  Statului.  Statul  se  ocupă,  numai  de 
nevoile  de  ordin  general  şi  numai  de  acelea  cari  sunt  mai  stringente  şi  pe  cari  le  poate 
satisface  pe  calea  serviciilor  publice.  Ca  o  consecinţă  necesară  a  acestei  situaţii, 
funcţiunea  de  educare  a  Statului  se  limitează  aproape  numai  la  formarea  elementelor 
de  care  are  nevoie  pentru  buna  funcţionare  a  serviciilor  publice.  Partidul  nou  este 
nevoit  să  intervină  acolo  unde  Statul  n’o  poate  face,  dar  unde  totuşi  ar  trebui  să  facă 
ceva.  Partidul,  aşadar,  trebue  să  îmbrăţişeze  nevoi  şi  domenii  de  activitate  cari  azi  nu 
mai  pot  fi  lăsate  în  grija  particularilor,  dar  cari  nici  nu  pot  fi  trecute  în  seama 
Statului.  Iniţiativa  particulară  disparată  ca  şi  încercările  Statului  de  a  interveni  în 
anumite  domenii,  s’au  dovedit  infructuoase  şi  uneori  chiar  dezastruoase. 

Trebue  să  intervină  aici  iniţiativa  particulară  organizată,  adică  partidul,  nu  pentru 
a  uzurpa  atribuţiuni,  ci  pentru  a  seconda  Statul  nu  numai  în  opera  de  educare,  ci  mai 
ales  în  opera  de  refacere  a  Ţării.  “Ajutorul  legionar”,  serviciul  economic,  serviciul 
materiilor  prime,  serviciul  ordinei  legionare,  sunt  instituţiuni  ale  Mişcării  legionare 
chemate  să  dea  cel  mai  larg  concurs  Statului.  Taberile  şi  şantierele  de  muncă  cari  vor 
împînzi  ţara  la  primăvară,  vor  reface  din  temelii  starea  materială  şi  structura 
sufletească  a  unei  ţări  devastate  de  oameni  şi  de  soartă  şi  care  a  ajuns  pe  punctul  să- 
şi  piardă  ceeace  are  mai  de  preţ:  încrederea  în  viitorul  său. 

Statul  şi  Partidul  urmăresc  acelaş  scop.  Funcţiunile  lor,  însă,  ca  şi  mijloacele  pe 
cari  le  folosesc,  diferă.  Stat  şi  partid  sunt,  aşadar,  două  lucruri  diferite.  Ambele,  însă, 
sunt  chemate  să  colaboreze  împreună  pentru  a  rezolva  nevoi  din  ce  în  ce  mai  mari  şi 
mai  grele.  Epoca  liberalismului,  cînd  aproape  toate  nevoile  erau  satisfăcute  prin 
liberul  joc  al  activităţilor  particulare,  a  apus  demult.  Azi  e  nevoie  de  aportul  fiecărui 
membru  al  comunităţii  în  rezolvarea  problemelor  grele  ce  se  pun  în  viaţa  popoarelor. 
Naţiunile  trebuesc  în  permanenţă  mobilizate.  Războiul  cu  greutăţile  interne  şi  cu 
ceeace  trebue  de  făcut  pentru  consolidarea  unui  Neam  din  toate  punctele  de  vedere, 
adeseori  e  mai  greu  decît  cel  purtat  cu  duşmanii  din  afară. 

Acest  lucru,  însă,  nu  se  poate  face  pe  cale  de  constrîngere.  O  astfel  de  operă  ar 
duce  la  silnicie  şi  ar  compromite  întreaga  acţiune.  Aici  trebue  să  intervină  partidul 
care  să  facă  operă  de  educaţie  serioasă.  Nu  e  vorba,  însă,  ca  fiecare  membru  al 


Articole  clin  Presa  Legionară 


406 


comunităţii  să  intre  în  partid,  pentru  că  nu  fiecare  poate  fi  luptător,  după  cum  nu 
fiecare  cetăţean  poate  fi  militar.  Partidul,  însă,  are  misiunea  de  a  pregăti  pe  toţi 
pentru  un  minim  de  muncă  şi  de  jertfă  în  folosul  comunităţii. 

Partidul  nou,  prin  urmare,  nu  mai  este  un  mijloc  pentru  a  pune  mîna  pe  Stat  şi  a-1 
exploata,  ci  este  un  colaborator  al  Statului,  secondîndu-1  în  misiunea  lui  care  devine 
din  zi  în  zi  mai  grea.  Sunt  nevoi,  cum  spuneam  mai  sus,  cărora  Statul  ca  şi  iniţiativa 
particulară  disparată,  nu  le  mai  pot  face  faţă  singuri.  E  nevoie  ca  partidul  să 
mobilizeze  într’un  elan  de  nestăpînit,  întregul  Neam  şi  să  transforme  Ţara  într’un 
uriaş  şantier  de  muncă.  Astfel,  din  instrument  de  acaparare  şi  de  exploatare  a  puterii 
politice,  partidul  a  devenit  un  colaborator  ai  Statului  şi  instrumentul  său  principal  de 
guvernare. 

El  ia  astfel  locul  legii,  care  trebue  să  se  limiteze  numai  la  rolul  de  a  da  contururi 
precise  instituţiilor  cari  iau  naştere  în  mod  organic  din  lupta  pentru  ridicarea 
Neamului  şi  la  acela  de  a  interzice  tot  ce  e  potrivnic  desvoltării  vieţii  sociale. 

Funcţiunea  creatoare  în  Stat  nu  aparţine,  însă,  partidului,  precum  nu  aparţine 
nici  legii.  Ea  aparţine,  aşa  cum  spuneam  într’un  alt  articol, 
exclusiv  Conducătorului,  aceluia  ce  transformă  o  massă  amorfă  de  indivizi 
preocupaţi  de  interesele  lor,  într’o  naţiune  vie  şi  puternică,  hotărîtă  să-şi 
îndeplinească  destinul  său  în  istorie  cu  sălbăticie  şi  cu  orice  jertfe  i  s’ar  cere”. 

Partidul  are  tocmai  această  misiune  de  a  traduce  în  fapt  gîndul  şi 
vrerea  Conducătorului,  cu  ajutorul  Neamului  întreg,  printr’un  sistem  riguros  de 
educaţie. 


Doctrina  legionară  şi  Ştiinţa  socială  215 

de  Traian  BRĂILEANU 

Ştiinţa,  pentru  a-şi  da  roadele  ce  se  aşteaptă  dela  ea,  trebue  să-şi  îngrădească 
domeniul  de  cercetare  cît  se  poate  de  lămurit.  Unele  ramuri  ale  “ştiinţei”,  sau  cum  se 
obişnueşte  a  se  spune,  unele  ştiinţe,  au  reuşit  să  izgonească  din  cîmpul  lor  orice 
amestec  de  opiniuni,  prejudecăţi  şi  preocupări  în  stare  să  tulbure  teoria  pură, 
înaintarea  spre  descoperirea  adevărului.  Matematica  e  considerată  în  primul  rînd  ca 
ştiinţă  pură,  despărţită  de  tot  ce  este  părere  sau  credinţă.  Adevărurile  matematice 
sînt  sau  nemijlocit  evidente  sau  pot  fi  demonstrate.  Celelalte  ştiinţe,  aşa  se  zice,  sînt 
ştiinţe  în  măsură  ce  se  apropie  de  tipul  ştiinţei  matematice,  deci  în  măsură  ce  şi 
adevărurile  lor  sînt  demonstrabile. 

Aceste  consideraţiuni  au  făcut  să  fie  scoase  din  sfera  ştiinţei  toate  teoriile  cari  nu 
împlinesc  condiţiunile  cerute  pentru  adevărata  ştiinţă.  Pe  de  altă  parte,  cînd 
domeniul  ştiinţei  se  lărgi  tot  mai  mult,  divizîndu-se  după  obiect  în  numeroase  ştiinţe, 
postulatul  matematizării  îşi  pierdu  puterea.  Ştiinţele  empirice  cuceriră  tot  mai  mult 
teren  şi  metoda  inductivă  ocupă  un  loc  cu  drepturi  egale  alături  de  cea  deductivă. 
Astăzi  constatăm  chiar  o  colaborare  rodnică  între  ştiinţele  deductive  şi  cele  empirice, 
astfel  că  unitatea  ştiinţei,  cel  puţin  după  metodă,  e  pe  cale  să  se  înfăptuiască  din  nou. 
Dar  mai  grea  este  problema  raportului  între  ştiinţă  şi  practică  şi,  mai  ales  în 
domeniul  social  şi  moral,  a  despărţirii  ştiinţei  de  teorii  neştiinţifice. 

Constituirea  sociologiei  ca  ştiinţă  s’a  izbit  de  această  dificultate  chiar  dela  început 


215  -  Revista  "însemnări  Sociologice",  Bucureşti.  Director:  Traian  Brăileanu.  Anul  IV.  Nr.  8,  15 
Decemvrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


407 


şi  nici  astăzi  încă  sociologii  nu  au  ajuns  la  o  limpezire  definitivă  a  problemei.  Nu  prea 
dificilă  a  fost  scoaterea  utopiilor  din  sfera  ştiinţei  sociale.  “Utopice”  sînt  toate  teoriile 
şi  programele  de  reforma  socială  cari  nu  ţin  seama  nici  de  natura  umană  nici  de 
condiţiile  reale,  istorice,  în  cari  se  desfăşoară  viaţa  omenească,  individuală  şi 
colectivă.  Cînd  autorii  ei  înşişi  au  conştiinţa  clară  că  vreau  să  ne  dea  o  plăsmuire  a 
imaginaţiei  lor,  o  descriere  a  unui  Stat,  de  pildă,  cum  n’a  fost  nici  nu  va  fi  vreodată, 
avem  în  faţa  noastră  o  utopie  (după  modelul  dat  de  Thomas  Morus )  sau  o  uhronie 
(după  termerul  creat  de  Renouvier). 

Sînt  însă  teorii  cari  cuprind  elemente  utopice,  deoarece  autorii,  necunoscînd 
îndeajuns  natura  umană,  pornesc  în  expunerea  lor  dela  premise  greşite.  Dacă  Platou, 
întemeiat  pe  o  psihologie  greşită,  ne  propune,  în  Republica  sa,  o  organizaţie  politică 
unde  familia  să  fie  desfiinţată  spre  a  asigura  devotamentul  necondiţionat  al  ostaşilor 
şi  conducătorilor  Statului  pentru  binele  obştesc,  opera  sa  nu  poate  fi  numită  utopie. 

Teoria  sa  poate  fi  îndreptată,  corectată,  ţinîndu-se  seama  de  cunoştinţele 
dobîndite  în  urmă.  Aşa  el  însuş,  în  Legile  sale,  ne  dă  o  nouă  teorie  cu  mult  mai 
“realistă”,  iar  Aristotel  îşi  întemeiază  teoria  politică  pe  întinse  cercetări  istorice  şi 
monografice,  eliminînd  toate  elementele  utopice  şi  ferindu-se  de  construcţii 
raţionale,  apriorice,  lipsite  de  verificare  empirică. 

Dar  cu  toate  străduinţele  acestor  străluciţi  filosofi  şi  ale  urmaşilor  lor,  cîmpul 
ştiinţei  sociale  a  rămas  neîncetat  ameninţat  de  invazia  unor  doctrine  sociale, 
îmbrăcate  în  haina  ştiinţei.  De  aici  au  izvorît  apoi  confuzii  teoretice  şi,  în  urma  lor, 
primejdii  mari  în  practica  socială:  revoluţii  şi  războaie.  Nu  exagerăm.  Doctrina 
socialistă-marxistă,  de  pildă,  a  aruncat  în  sec.  XIX  lumea  civilizată  în  grozave 
frămîntări  sociale  şi  a  deslănţuit  după  războiul  din  1914  -  1918  o  revoluţie  care  a 
distrus  milioane  de  vieţi  omeneşti  şi  a  oprit  orice  progres  moral  şi  material  al  unei 
mari  şi  puternice  naţiuni. 

Dar  sînt  şi  doctrine  cari  au  oprit  prăbuşirea  unor  popoare,  înlesnindu-le  să  se 
ridice  la  viaţă  nouă.  Doctrina  creştină  a  pus  capăt  destrămării  morale  a  lumii  antice; 
doctrina  fascistă,  cea  naţional-socialistă  şi  cea  legionară  au  scăpat  Italia,  Germania  şi 
Romînia  de  haosul  bolşevizării. 

O  doctrină,  zicem  prin  urmare,  este,  judecînd-o  după  efectele  ei  practice,  sau  bună 
sau  rea.  O  ştiinţă  este  însă  sau  adevărată  sau  neadevărată  -  şi  nimic  mai  mult.  Dar  şi 
adevărul  ei  poate  fi  cunoscut  din  rezultatele  ce  le  dă  în  aplicaţiunile  ei  practice. 
Aceste  rezultate  nu  sînt  nici  bune  nici  rele,  ci,  confirmă  sau  răstoarnă  adevărul 
teoriei.  Aşa  sînt  toate  experienţele  de  laborator,  toate  observaţiile  astronomice  făcute 
pentru  verificarea  unor  calcule  etc.  Tehnica  umană  se  întemeiază  pe  aplicaţiunile 
practice  ale  ştiinţelor  de  tot  felul  sau,  în  general,  artele  cer  cunoştinţe  teoretice,  cel 
puţin  cunoaşterea  concluziilor  la  cari  au  ajuns  ştiinţele.  Artistul  nu  trebue  să 
cunoască  metoda  cu  ajutorul  căreia  teoreticianul  a  demonstrat  un  adevăr,  ci  numai 
“formula”  ce-i  dă  regula  acţiunii  sale.  Un  manual  de  tehnică  cuprinde  astfel  de 
formule  şi  regule  menite  să-i  dea  tehnicianului  (=  artistului)  mijloacele  pentru 
înfăptuirea  scopurilor  ce-şi  propune.  O  doctrină  însă  are  menirea  să-l  determine  pe 
om  să  aleagă  un  anumit  scop  sau  anumite  scopuri,  convingîndu-1  că  numai  aceste 
scopuri  sînt  bune.  Doctrina  se  întemeiază  deci  pe  consideraţiuni  axiologice,  pe  o 
teorie  a  valorilor.  Ea  izvoreşte  dintr’o  concepţie  despre  viaţă  şi  lume,  fie  că  această 
concepţie  domină  spiritele  sau  că  doctrina  ea  însăş  năzueşte  a-i  da  omului  o  nouă 
concepţie,  adică  a-1  îndoctrina  în  aşa  fel  ca  să  accepte  altă  ierarhie  de  valori  decît  cea 
existentă. 

Teoriile  filosofice  (^metafizice)  sînt,  din  acest  punct  de  vedere,  doctrine. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


408 


Idealismul,  materialismul,  scepticismul  sînt  numiri  menite  să  ne  arate  deosebirile 
doctrinale  între  filosofi,  din  cari  rezultă  deosebiri  de  atitudine  în  faţa  problemelor  ce 
ni  le  pune  viata,  mai  ales  în  domeniul  moral. 

Dar,  dela  origine  şi  pînă  în  zilele  noastre,  dăinueşte  tendinţa,  izvorîtă  chiar  din 
înclinatiunile  naturale  ale  sufletului  omenesc  de  a  sprijini  orice  doctrină  pe  ştiinţă  şi, 
pe  de  altă  parte,  de  a-i  da  ştiinţei  un  caracter  doctrinal  (dogmatic).  Această  tendinţă 
se  desvălue  mai  ales  în  domeniul  social.  Cînd  o  doctrină  socială  afirmă  că  ceeace 
propune  ea  ca  scop  de  acţiune  este  nu  numai  bun  ci  şi  adevărat,  puterea  ei  de  atracţie 
sporeşte,  deoarece  la  valoarea  afectivă  a  scopului  urmărit  se  adaugă  şi  valoarea  ce  i  se 
atribue  “adevărului”,  cunoaşterii  raţionale  a  lucrurilor. 

Pe  de  altă  parte,  orice  ştiintă  tinde  a-şi  spori  prestigiul,  arătînd  că  ceea  ce  a 
demonstrat  ea  ca  adevăr,  este  şi  un  bine  care  contribue  la  sporirea  fericirii,  înlesnind 
o  mai  „bună”  organizaţie  socială,  asigurând  o  mai  bună  repartizare  a  bogăţiilor,  etc. 

In  sociologie,  caracterul  doctrinal  apare  cînd  se  vorbeşte  de  sociologie  catolică, 
protestantă,  socialistă,  fascistă  etc.,  şi,  într’o  numită  măsură,  şi  cînd  se  vorbeşte  de 
sociologie  juridică,  rurală,  monografică,  speculativă  (ca  şi  cum  sociologia  ar  fi  menită 
să  ne  dea  regule  pentru  “îndreptarea”  normelor  juridice,  pentru  “ridicarea  satelor”, 
pentru  constituirea  unei  ştiinţe  a  naţiunii  etc.).  Dar,  după  cele  spuse  de  noi, 
sociologia  este  sau  va  fi  ştiinţă  numai  întrucît  îşi  propune  de  a  ne  mijloci  cunoaşterea 
faptelor  sociale,  fără  privire  la  scopul  pentru  a  cărui  înfăptuire  avem  nevoie  de 
această  cunoaştere. 

Ştiinţa  nu  ne  spune,  dacă  starea  actuală  a  satelor  e  bună  sau  rea,  ci  noi  cunoaştem, 
după  ideea  ce-o  avem  despre  o  stare  bună  (cum  ar  trebui  să  fie)  în  ce  măsură  starea 
actuală  poate  fi  numită  rea  sau  bună.  în  acelaş  timp,  ştiinţa  explică  de  ce  starea 
actuală  (sau  într’un  anumit  timp)  este  (sau  a  fost)  aşa  şi  nu  altfel  şi  ne  mai  arată 
(trecînd  la  concluzii  practice),  cum,  cunoscînd  cauzele,  noi  putem  interveni  pentru 
“îndreptarea”  lucruril  or. 

Reformatorul  social  va  găsi  deci  în  ştiinţă  cel  mai  puternic  sprijin  în  străduinţa  sa 
de  a  înfăptui  binele  şi  dreptatea. 

Reformatorul  e  reformator  prin  faptul  că  propovădueşte  o  doctrină,  că  propune  un 
ideal. 

Doctrina  legionară  e  doctrina  Căpitanului  a  marelui  reformator  din  timpurile 
noastre.  Ea  ne  spune  că  pentru  un  Romîn  suprema  valoare  o  reprezintă  Patria;  că 
nici  o  jertfă  nu  e  prea  mare,  cînd  patria  şi  neamul  sînt  în  primejdie. 

Căpitanul  a  îndoctrinat  tineretul  în  această  credinţă,  dar  nu  numai  prin  graiu  şi 
scris,  ci  prin  faptă  pilduitoare. 

Căpitanul  nu  scrie  o  sociologie  legionară,  ci  cartea  sa  “Pentru  Legionari”  cuprinde 
doctrina  sa,  care  se  adresează  sentimentului,  nu  raţiunii.  El  nu  demonstrează  că 
patria  este  suprema  valoare,  ci  ne  convinge,  pe  noi  Romînii,  că  toată  dragostea 
noastră,  toată  munca  noastră,  toată  viaţa  noastră  trebue  s’o  dăruim  Ţării  şi 
Neamului.  El  nu  ne  spune  de  ce  trebue  să  ne  iubim  patria,  aşa  cam  părinţii  nu  le 
demonstrează  copiilor  necesitatea  dragostei  între  părinţi  şi  copii. 

în  această  sferă,  a  valorilor,  hotărăşte  numai  fapta,  exemplul.  Un  om  devine 
virtuos  urmînd  pilda  celui  ce  întruchipează  prin  viaţa  şi  faptele  sale  virtutea. 

Un  reformator  trebue  să  fie  un  educator,  un  învăţător.  El  ne  învaţă  în  primul  rînd 
ce  trebue  să  facem  şi,  în  urmă,  cam  trebue  să  procedăm  în  făptuirea  noastră.  Scopul 
mai  întîiu  şi  apoi  mijloacele;  doctrina  intâiu  şi  în  al  doilea  rînd  ştiinţa. 

Pentru  viaţa  umană,  pentru  viaţa  naţiunilor  doctrinele  au  o  valoare  neasemuit  mai 
mare  decît  ştiinţele. 


Nicolae  Niţă 


409 


Doctrinele  determină  soarta  indivizilor  şi  a  popoarelor.  Ştiinţele  apar  ca  un 
element  auxiliar,  necesar  fără  îndoială,  deoarece  fără  ştiinţe  (cunoştinţe)  doctrinele 
ar  rămînea  fără  roade  practice,  ar  fi  expresia  unor  dorinţe  şi  năzuinţe  ce  n’ar  putea  fi 
împlinite. 

Ştiinţele  au  deci  o  mare  valoare,  dar  valoarea  lor  nu  este  decît  instrumentală,  nu 
intrinsecă.  Enunţarea  că  ştiinţa  reprezintă  o  valoare  în  sine,  un  scop  în  sine  (a  face 
ştiinţă  pentru  ştiinţă)  a  izvorît  din  deformarea  profesională  a  savanţilor,  a 
“intelectualilor  puri”. 

Noi  nu  vrem  să  scădem  valoarea  ştiinţei,  ci  numai  să-i  definim  lămurit  rolul 
precum  şi  raportul  ei  cu  doctrina.  Pe  de  altă  parte,  noi  vrem  să  înlăturăm  confuzia 
celor  două  sfere,  oprind  astfel  pretenţiile  ştiinţei  de  a  se  înfăţişa  ca  doctrină,  dar  şi 
încercările  doctrinei  de  a  se  substitui  ştiinţei. 

însemnările  sociologice  şi-au  statornicit  dela  început  drumul:  de  a  da  doctrinei 
legionare  tot  sprijinul  ştiinţei  sociale  şi,  în  acelaş  timp,  de  a  contribui  la  răspîndirea 
doctrinei  Căpitanului,  convinşi  fiind  că  e  singura  învăţătură  mîntuitoare  pentru  Ţară 
şi  Neam. 

A  fost  necesară  pe  vremuri  apariţia  revistei  noastre,  deoarece  subt  masca  ştiinţei, 
Ţara  era  inundată  de  doctrine  menite  să  distrugă  sufletul  tineretului  romînesc. 
Trebuia  restabilit  prestigiul  ştiinţei  sociale,  ferind-o  să  se  compromită  prin  tovărăşii 
nemărturisite. 

în  felul  acesta,  doctrina  legionară,  izvorîtă  din  credinţă  adîncă  şi  neprihănit  spirit 
de  jertfă,  a  avut  şi  va  avea  în  ştiinta  socială  cel  mai  bun  instrument  pentru 
organizarea  comunităţii  romîneşti  după  idealul  Căpitanului. 


Biserica  în  Statul  legionar  216 

de  Liviu  STAN 

Foarte  puţini  văd  şi  înţeleg  în  ceiace  se  cheamă  Biserică  ceiace  trebue  să  se  vadă  şi 
să  se  înţeleagă,  cu  adevărat.  Dar  şi  mai  puţini  trăesc  ceiace  trebue  să  se  trăiască  în 
Biserică. 

Facem  aceste  două  constatări  pe  cari  desigur  le-au  făcut  şi  le  fac  împreună  cu  noi, 
toţi  aceia  cari  şi-au  pus  problema  Bisericii  si  a  rosturilor  ei,  fie  din  rîvnă  sfîntă  pentru 
Hristos,  fie  din  nevoia  de  a-şi  găsi  un  reazim,  o  axă  stabilă  în  vîrtejul  vieţii  sau  al 
speculaţiilor  filosofice.  Căci  în  mod  serios  numai  aceste  categorii  de  oameni  îşi  pot 
pune  asemenea  probleme. 

în  mişcarea  legionară  s’au  întîlnit  îngenunchind  pe  lespezile  sfintelor  altare, 
rîvnitorii  şi  „nebunii  pentru  Hristos”  cu  aceia  pe  cari  naufragiile  vieţii  comune  şi  ale 
cugetării,  i-au  împins  spre  căutarea  unui  suport  şi  a  unei  axe  pe  care  să-şi  reazime 
viaţa  spre  a-i  putea  da  un  sens  definit  ce  nu-1  avea  pentru  ei  viaţa  de  pînă  aci. 

Viaţa  pentru  a  se  desfăşura  normal  spre  ţintele  ei  fireşti,  trebue  să  ţie  seama  de 
realităţile  cari  o  constitue  şi  de  acelea  cari  o  împlinesc  sau  o  realizează  deplin  în 
rosturile  pe  cari  i  le-a  dat  creatorul  şi  ziditorul  ei. 

Numai  contarea  cu  aceste  realităţi  nu  poate  duce  la  descifrarea  sensului  vieţii  şi  la 
identificarea  ţintelor  ei. 

Empiria  comună  cea  mai  simplă  ne  vădeşte  o  cauză  transcendentă  a  vieţii,  din 


216  -  Revista  "însemnări  Sociologice",  Bucureşti.  Director:  Traian  Brăileanu.  Anul  IV,  Nr.  8,  15 
Decemvrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


410 


care  derivă  două  elemente  constitutive  ale  ei.  Un  element  care  o  face  să  se  mişte  pe 
un  plan  terestru  şi  altul  care  o  ridică  pe  un  tărîm  mai  înalt  dîndu-i  aripi  pentru  un 
sbor  continuu  spre  descătuşare  din  condiţiile  terestrului. 

Aceste  două  elemente  îl  fac  pe  om,  si  omul  nu-şi  poate  găsi  sensul  real  al  vieţii  în 
niciuna  din  ele  considerate  pentru  sine  independent,  ci  numai  în  amîndouă. 

Desconsiderarea  unuia  din  aceste  două  elemente  înseamnă  încercare  de 
sustragere  şi  de  abdicare  dela  calitatea  de  om  şi  dela  fiinţa  omenească,  înseamnă 
conflicte  cu  firea,  care-şi  impune  totuş  legile,  pe  cari  nu  le  putem  evita,  trăind  în 
cadrul  ei;  înseamnă  amputarea  vieţii  chiar,  stingerea  ei,  sau  în  cazul  cel  mai  bun, 
deplasarea  sensului  ei,  răvăşire  şi  deraiere  dela  scopul  acestei  vieţi.  Deci  lipsirea  de 
sens  real  a  vieţii  şi  rătăcire  sau  barare  a  drumului  spre  ţintele  ei  fireşti. 

Viaţa  este  un  bun  fără  egal,  căci  ea  ne  este  condiţie  pentru  toate  bunurile  de  rîvnit, 
prin  trăire,  prin  lumină,  prin  muncă,  prin  luptă,  prin  jertfă,  prin  moarte,  prin  înviere 
şi  prin  mîntuire. 

Această  viaţă,  condiţie  firească  a  devenirii  şi  a  împlinirii  ei  depline,  a  desăvîrşirii 
ei,  deci  a  mîntuirei,  n’o  putem  dispreţui  în  niciuna  din  cele  două  elemente 
constitutive  ale  sale.  Ele  sunt  deopotrivă  de  bune  şi  de  necesare. 

Desvoltate  în  cadrul  legilor  fireşti  cari  le  guvernează,  ele  ne  duc  la  o  maximă 
perfecţiune  posibilă  în  imanenţă.  Această  perfecţiune  ne  poate  atinge  sub  conducerea 
şi  controlul  unei  conştiente  şi  organizate  puteri  pămînteşti,  a  puterii  de  stat.  Acesta  si 
este  rostul  unei  puteri  de  stat,  care  nu  e  nici  profitoare  şi  nici  trădătoare,  ci  deplin 
conştientă  şi  umană. 

Întrucît  o  astfel  de  putere  de  stat  şi-ar  atinge  în  chipul  maxim  posibil  omeneşte 
scopul,  ea  ne-ar  da  un  tip  de  om  fără  îndoială  superior,  şi  un  stil  de  viaţă 
corespunzătoare  acestui  tip  de  om,  şi  prin  aceasta  s’ar  oferi  fiinţii  omeneşti  condiţiile 
cele  mai  propice  pentru  creaţie,  pentru  desvoltare  pînă  la  limita  posibilă  a  condiţiilor 
naturale  ale  vieţii.  Omul  ar  atinge  în  acest  chip  o  stare  de  fericire  pe  care  n’o  atinge 
azi  şi  după  care  aleargă  cu  toată  truda  şi  cu  toate  puterile  sale. 

Dar  această  stare  de  fericire  îl  mulţumeşte  oare? 

Dacă  viaţa  omenească  s’ar  mişca  pe  un  singur  plan,  pe  acela  terestru  desigur 
realizîndu-se  deplin  şi  atingînd  fericirea  în  condiţiile  acestui  plan,  omul  si-ar  găsi 
pacea  şi  mîntiurea,  n’ar  mai  avea  nimic  de  rîvnit.  Cum  însă  această  viată  se  mişcă 
printr’un  element  constitutiv  al  său  şi  pe  alt  plan  superior  ce  nu-şi  găseşte  împlinirea 
în  condiţiile  celui  terestru,  iată  că  fericirea  lui  implică  sau  reclamă  pe  lingă  realizarea 
deplină  într’un  cadru  pămîntesc  o  altă  realizare  pe  un  alt  tărîm  propriu  acestui 
element,  tărîm  ale  cărui  scări  noi  le  urcăm  pînă  la  un  punct,  iar  dincolo,  cu  mijloacele 
propriei  noastre  fiinţe,  nu  mai  putem  înainta.  Atingem  în  acest  urcuş  o  zonă,  cu  altă 
atmosferă,  care  ne  ameţeşte  şi  ne  doboară  sau  ne  înalţă  şi  ne  deschide  alte  înălţimi. 

Respiraţia  noastră  ni  se  tae  şi  fiinţa  ni  se  sufocă,  sau  ni  se  dau  puteri  pentru  o 
respiraţie  mai  largă  prin  care  ne  cuminecăm  cu  alte  puteri  întăritoare  şi  elevatoare. 

Căderea  ne  desorientează  şi  ne  răpeşte  şi  bruma  de  fericire  pe  care-am  gustat-o 
ridicîndu-ne  pînă  la  această  zonă  a  existenţii.  Ancorarea  în  zona  zenitului  ne  dă 
lumină  nouă,  ne  dă  un  sens  nou  vieţii  şi  o  nouă  fericire  calitativ  superioară,  pe  cît  de 
greu  de  atins  pe  atît  de  netrecătoare  arvună  a  unei  fericiri  depline,  ce  se  cheamă 
mîntuire. 

Poticnirea  noastră  si  sminteala,  căderea  sau  înălţarea,  viaţa  sau  moartea, 
condamnarea  sau  mîntuirea,  aci  se  hotărăşte  în  principiu.  Rîvna  sufletului  depăşeşte 
condiţiile  imanente  ale  vieţii,  şi  rîvna  aceasta  cuprinde  în  sine  o  anticipaţie,  asupra 
altor  condiţii  superioare  în  cari  s’ar  putea  realiza,  s’ar  putea  ferici  fără  apel  şi  mîntui. 


Nicolae  Niţă 


411 


Cum  puterile  sufleteşti  ale  vieţii  noastre,  ne  împing  spre  o  ascensiune  continuă  şi 
cum  spaţiul  lor  natural  de  destindere  are  o  limită  ca  tot  ce  este  omenesc,  şi  cum 
atingînd  această  limită  ele  nu  dau  totuş  fericirea  spre  care  năzuim,  zăbovirea  la 
această  graniţă  înseamnă  stingerea  fericirii,  desamăgire  şi  chiar  negare  a  sensului 
vieţii,  isvorîtă  din  zădărnicia  unui  scop  pe  care  l-am  urmărit  dar  nu  l-am  atins. 

Spre  a  ne  smulge  din  această  stare  de  sbucium  şi  de  negaţie  la  care  am  ajuns 
poticnindu-ne,  cel  ce  ne-a  dat  viaţă  şi  ne-a  sădit  năzuinţi  cari  se  frîng  de  slăbiciunea 
şi  de  imperfecţiunea  noastră  cel  ce  ne-a  dat  valenţe  sufletului  pentru  valori  ce  nu  le 
putem  atinge  numai  prin  puterile  proprii;  ne-a  întins  şi  puntea  de  trecere  spre  zona 
inaccesibilă  slăbiciunii  noastre;  ne-a  dat  elementul  prin  care  nivelăm  acest  hiatus 
dramatic  al  vieţii  omeneşti,  mijlocul  prin  care  ancorăm  din  imanent  în  transcendent, 
prin  care  trecem  din  timp  în  eternitate,  din  omenesc  în  divin.  Acest  mijloc  este 
credinţa. 

Credinţa  pogoară  dela  zona  divină  a  existenţii  în  sufletele  noastre  ca  să  ne  salte  şi 
să  ne  ridice  în  această  zonă  al  cărei  prag  nu-1  putem  trece  cu  mijloacele  noastre,  şi  ‘n 
măsura  în  care  aceste  suflete  au  priză  pentru  ea,  adică  în  măsura  în  care  ele  nu  sunt 
viciate,  ci  curate  şi  normal  desvoltate,  credinţa  se  sălăluieşte  adînc  în  noi  şi  ne  leagă 
puternic  de  realitatea  supremă,  în  jurul  căreia  toate  celelalte  se  rotesc  ca  nişte  sateliţi 
într’un  sistem  astral..  La  capătul  scărilor  noastre  de  lut,  găsim  scara  cerească  a 
credinţii,  o  putem  urca  numai  prin  credinţă  şi  în  măsura  credinţei  noastre. 

Acest  element  nou  care  nu  angajează  fiinţa  întreagă,  noi  nu-1  putem  cuceri,  ci  el  ni 
se  dă.  Nu-1  putem  cuceri  pentrucă  nu-1  găsim  în  zona  existenţii  limitate,  în  care 
găsim  doar  chemări  pornite  din  adîncul  fiinţii  noastre  după  ea. 

Credinţa  este  o  realitate  a  vieţii  omeneşti  pe  care  nimeni  n’o  poate  ignora. 
Neputînd  noi  cuceri,  nici  crea,  e  prea  firesc  să  admitem  că  ea  ni  s’a  dat  de  cineva. 

Cum  şi  în  ce  fel? 

Prin  toate  mijloacele  mai  vechi  şi  mai  noi  prin  care  e’a  s’a  pogorît  în  sufletele 
oamenilor,  din  isvorul  ei,  din  Dumnezeu. 

Credinţa  adevărată  şi  mîntuitoare  care  completează  pentru  desăvîrşire  fiinţa 
omenească,  ţinînd  seamă  întru  totul  de  condiţiile  fireşti  ale  existenţii  noastre  ni  s’a 
dat  deplin  numai  prin  Hristos  Dumnezeu.  El  ne-a  chemat  la  credinţa  cea  adevărată  şi 
ne-a  mîntuit  obiectiv.  Chemarea  continuă  la  credinţă  şi  la  mîntuire  el  ne-o  face  pînă 
la  sfîrşitul  veacurilor  prin  Sf.  Biserică  în  care  este  veşnic  prezent. 

Ascultarea  acestei  chemări  si  acceptarea  credinţii  sunt  condiţiile  mîntuirii  noastre 
subiective,  adică,  ca  realizări  depline  si  veşnice  a  fiinţii  noastre,  realizare  pe  care  n’o 
putem  atinge  prin  mijloacele  proprii  ale  vieţii,  prin  elementele  ei  constitutive 
opresante  în  cercul  imanenţei. 

Sf.  Biserică,  dopozitară  a  acestei  chemări  şi  al  acestui  mijloc  ceresc,  este 
întemeiată  pe  considerarea  stării  şi  a  posibilităţilor  noastre  resale  de  împlinire  a 
vieţii. 

Ea  este  mijlocul  concret,  adecvat  firii  omeneşti,  şi  adaptat  perfect  acesteia,  prin 
care  Hristos  Dumnezeu  ne  cheamă  veşnic  la  mîntuire,  la  desăvîrşire. 

Ea  nu  desfiinţează  nimic  din  ceiace  acelaş  Dumnezeu  zidise  în  făptura  omenească, 
ci  toate  lipsurile  ei  le  plineşte. 

Ea  nu  desfiinţează  ordinea  firească  după  care  se  organizează  viaţa  omenească  în 
societate  şi  în  stat,  ci  intervine  în  această  ordine  dîndu-i  un  suflet  si  un  suport  mai 
puternic  decît  cele  strict  fireşti.  La  elementul  uman  ea  adaugă  elementul  divin  al 
vieţii,  completîndu-1  organic  şi  armonic. 

Ea  se  potriveşte  însă  numai  societăţii  şi  statului  ce  se  prezintă  ca  organisme 


Articole  clin  Presa  Legionară 


412 


sociale  fireşti,  şi  cu  acestea  nu  ajunge  niciodată  în  conflict.  Nu  se  potriveşte  însă  cu 
organismele  sociale  nefireşti,  şi  pentru  acestea  ea  este  un  corectiv  permanent. 

Biserica  nu  este  potrivnică  firii,  ci  întăritoarea  ei,  nu  este  nici  suprapusă  statelor, 
ci  orgianic  împletită  cu  organismele  sociale  fireşti.  E  acelaş  rol  pe  care-1  are  si  miezul 
ei,  credinţa  în  viaţa  spirituală  firească,  pe  care  n’o  desfiinţează,  n’o  sufocă  şi  nu  i  se 
suprapune,  ci  o  fortifică. 

Credinţa  pe  planul  spiritual  firesc,  e  fortificantă,  dinamizantă,  elevatoare, 
desăvîrşitoare,  după  cum  instituţia  prin  care  ea  trăeşte:  Biserica,  pe  plan  politic 
firesc,  e  întăritoare,  desăvîrşitoare. 

Ambele  sunt  corective  pe  planuri  proprii  acolo  unde  se  lovesc  de  nefiresc. 

Mina  lui  Dumnezeu,  puterea  lui  în  viaţa  spirituală  şi  în  cea  de  stat,  e  prezentă  prin 
credinţă  şi  Biserică.  Stîlpii  cei  mai  tari  ai  acelora  sunt  aceştia.  Garanţia  netrecătoare 
şi  ne  schimbătoare  a  realizării  ţintelor  pe  plan  spiritual  şi  politic  în  viaţa  unui  popor  e 
credinţa  şi  Biserica.  în  ele  avem  mijlocul  corectiv  infailibil  al  desvoltării  fireşti  a  vieţii 
omeneşti  şi  a  realizării  ei  depline 

Iată,  schiţat  sumar,  ceiace  trebue  să  se  vadă  şi  să  se  înţeleagă  prin  Biserică  în 
statul  legionar 

Trăirea  credinţii  în  Biserică,  comportînd  o  expunere  asemenea  celei  asupra 
Bisericii  însăşi,  vom  stărui  asupra  ei  cu  alt  prilej. 

FONDUL  SPIRITUAL  AL  RASEI  2'7 

de  Nicolae  ROŞU 

Cînd  cronicarii  secolului  de  aur  al  umanismului  au  desgropat  trecutul  istoric, 
înscriindu-i  slava  si  lumina,  gîndul  lor  era  însufleţit  de  ideia  eroică  a  destinului 
latinităţii  ortodoxe.  Pe  această  linie  a  rasei  au  desăvîrşit  cronicarii  misiunea  lor 
istorică. 

Dar  totodată  învăţaţii  timpului  se  pătrund  de  marele  adevăr  al  unităţii  tuturor 
Romînilor  si  tot  mai  mult  creşte  în  conştiinţa  lor  ideia  latinităţii  noastre.  Udrişte 
Năsturel,  Grigore  Ureache,  Miron  Costin,  Stolnicul  Constantin  Cantacuzino,  şi  mulţi 
alţi  pînă  la  Dimitrie  Cantemir  au  fost  pătrunşi  de  acest  mare  adevăr.  Lui  Grigore 
Ureache  îi  aparţine  celebra  frază.  “Romînii  cîţi  se  află  locuitori  în  Ţara  Ungurească  şi 
la  Ardeal  şi  la  Maramureş,  dela  un  loc  cu  Moldovenii  si  toţi  dela  Rîm  se  trag”. 
Deasemeni  Mitropolitul  Dosofteiu,  autorul  acelei  opere  poetice  ce  se  numeşte 
Psaltirea  în  versuri,  subliniază  origina  latină  a  Romînilor  atunci  cînd  spune:  “limba 
romînească  de  bun  neam...  se  trage,  de  pe  sînge  rudă  împărătească”.  Nicolae  Milescu 
spune  şi  el:  „în  ce  chip  şi  mai  jumătate  din  limba  romînească  luat  dela  Latini”. 

Stolnicul  Constantin  Cantacuzino  merge  chiar  mai  departe  decît  predecesorii  săi  şi 
spune:  “Valahi,  cum  le  zic  ei,  iar  noi:  Romînii,  sunt  adevăraţi  Romani  în  credinţă  şi  în 
bărbăţie...  însă  Romîn  nu  înţeleg  numai  aceştia  de  aici,  ci  şi  din  Ardeal,  care  încă  şi 
mai  neaoşi  sunt  şi  Moldovenii  şi  toţi  cîţi  într’altă  parte  se  află”. 

Aceste  pasagii  şi  multe  altele  asemenea,  care  prin  reproducerea  lor  ar  copleşi 
această  expunere,  aduc  dovada  prisoselnică  a  sensului  latinităţii  noastre.  Unii 
cronicari  se  folosesc  de  argumente  istorice,  alţii  îşi  întemeiază  afirmatiunile  lor  pe 
consideraţiuni  filologice  sau  culturale,  toate  însă  converg  nedesminţit  către 
conştiinţa  rasei.  De  acest  adevăr  s’a  pătruns  toată  această  pleiadă  de  creere 


217  -  Revista  "însemnări  Sociologice",  Bucureşti.  Director:  Traian  Brăileanu.  Anul  IV,  Nr.  9,  1 
Ianuarie  1941. 


Nicolae  Niţă 


413 


gînditoare.  Răzbeau  în  cugetul  cronicarilor  pulsaţiile  sîngelui  strămoşesc,  şi 
mînuitori  neîntrecuţi  ai  condeiului  după  cum  erau,  nu  găseau  altă  privelişte  mai 
minunată  pentru  limpezirea  orizontului  lor  cultural  decît  aceia  a  Romei  antice.  După 
Stolnicul  Constantin  Cantacuzino  istoria  Romînilor  începe  cu  descălecatul  lui  Traian. 
Continuitatea  istoriei  însemna  continuitatea  rasei  în  spirit  şi  în  stil  roman.  Cronicarii 
aveau  mîndria  de  rasă,  “sînge  rudă  împărătească”  spune  Mitropolitul  Dosofteiu,  iar 
virtuţile  eroice  ale  latinilor  sunt  cîntate  în  faptele  vitejeşti  ale  contemporanilor. 

Latinitatea,  unitatea  şi  continuitatea  neamului  Romînesc,  aceste  temeiuri  istorice 
structurează  cultura.  Prilej  de  îndepărtare  dela  latinitate  nu  există,  nici  neînţelegere 
de  limbă  şi  de  concepţii  între  cei  de  dincolo  şi  de  dincoace  de  munţi,  după  cum  nici 
continuitatea  nu  avea  întreruperi  şi  goluri,  ci  era  una  pe  toată  întinderea  pămîntului 
romînesc.  Ion  Neculce  îşi  concentrează  adversitatea  în  altă  parte.  El  vede  pericolul 
cel  mare  în  neamul  grecesc.  “Aşa  socotesc  eu  cu  firea  mea  această  proastă:  Cînd  a 
vrea  Dumnezeu  să  facă  să  nu  fie  rugină  pe  her  şi  Turci  în  Ţarigrad  să  nu  fie,  şi  lupii 
să  nu  mănînce  oile  în  lume,  atunci  poate  nu  vor  fi  nici  Greci  în  Moldova  şi  în  Ţara 
Muntenească...  Focul  îl  stingi,  apa  o  iezeşti  şi  o  abaţi  spre  altă  parte,  vîntul  cînd  bate 
te  dai  în  lături  într’un  adăpost  şi  te  odihneşti,  soarele  intră  în  nouri,  noaptea  cu 
întunerecul  trece  şi  se  face  iar  lumină,  iar  la  Grec  milă  sau  omenie  sau  dreptate  sau 
nevicleşug,  nici  unele  de  aceste  nu  sînt,  sau  frica  lui  Dumnezeu”  2l8. 

Şi  avea  dreptate,  căci  Grecii  au  fost  năpasta  şi  batjocura  ţării. 

Cit  au  putut  au  stricat  tradiţiile,  au  făcut  din  biserică  o  negustorie  şi  din  artă  o 
plăcintărie.  Buna  rînduială  a  locului,  cit  au  fost  puternici  au  scos-o  la  mezat, 
precupeţind  titluri  de  boerie,  căci  ei  vroiau  să  fie  boeri  nu  Romîni,  iar  pe  Tudor 
Vladimirescu  tot  ei  l-au  omorît.  Grecii  în  cultura  romînească  nu  înseamnă  altceva 
decît  spiritul  de  intrigă  şi  îngîmfare  nemăsurată,  căci  ori  unde  se  aflau  vroiau  ei  să 
fie  mai  mari  şi  să  ia  local  Romînilor. 

Ne-am  străduit  să  arătăm  în  aceste  rînduri  sensul  originar  al  culturii  romîneşti 
într’o  epocă  de  înălţare  şi  lumină  în  timpul  cînd  începeau  să  se  definească  zorile 
conştiinţei  de  rasă...  A  însemnat  această  vreme  Renaşterea  noastră  culturală  sub 
flacăra  arzătoare  a  umanismalui,  sau  poate  mai  mult  decît  atît,  o  străluminare 
sfinţită  de  adevărul  necontestat. 

înfloritoarea  activitate  a  artiştilor,  misiunea  cea  fără  de  prihană  a  pictorilor  şi 
arhitecţilor,  desăvîrşită  mai  mult  pe  teren  religios,  învedera  originalitatea  unei 
concepţii  în  care  de  asemeni  se  pot  defini  caracterele  sufleteşti  ale  rasei.  “Vechea  artă 
romînească,  -  spune  H.  Focillon,  -  nu  este  o  înviere  a  artei  bizantine,  ci  o  artă 
complexă,  a  cărei  originalitate  consistă  în  calitatea  cu  care  ştie  să  asimileze  şi  în 
darurile  ei  creatoare.  Ea  are  afinităţi  cu  occidental  şi  păstrează  un  accent  romînesc, 
chiar  cînd  vorbeşte  limba  unei  arte  străine”.  Tot  dela  H.  Focillon  cetire:  “Oltenia  e 
ţara  clasică,  ea  nu  datorează  Asiei  splendoarea  artei  sale,  ci  datorează  lirismul 
născocitor  poeziei  de  rasă  celtică,  echilibrului  mediteranian.  Nu  sîntem  aici  nici  la 
Slavi,  nici  în  Islam,  ci  la  descendenţii  acelor  Daci,  vecini  îndelungaţi  şi  supuşi 
legionarului  roman,  care,  înainte  de  a  suferi  influenţa  acestuia,  intraseră  în  relaţii  cu 
cetăţile  greceşti  dela  gurile  Istrului.  Poate  că  aici,  în  cele  din  urmă  cute  ale  Alpilor 
transilvăneni,  trebue  căutat,  nu  leagănul,  dar  Attica  sau  Ile-de-France  a  poporului 
romîn  şi  dovezile  permanente  ale  aptitudinilor  sale  mediteraniene.  Aici  nu  găsim 
vioiciunea  levantină...  ci  virtuţile  de  armonie  profundă,  instinctivă,  acel  omagiu  adus 
măsurii  şi  raţiunii,  care  califică  eel  mai  înalt  umanisin  european.  Acest  sens  de 


218  Ion  Neculce:  Letopiseţul  Moldovei  (Ed.  Scrisul  Romînesc),  voi,  I,  pag.  113. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


414 


limitare  lipseşte  Basarabiei,  care  stilizează  un  motiv  şi  îl  repetă,  fără  să  ştie  unde 
trebue  să  se  oprească”. 

Astfel,  scriitorii  romîni  contemporani,  cercetînd  configuraţia  spirituală  a  culturii, 
si-au  pus  întrebarea:  care  este  specificul  romînesc  în  artă  şi  literatură.  Răspunsul 
nostru  trebue  să  surprindă  profilul  sufletului  romînesc  în  ce  are  el  mai  profund  şi 
mai  autentic.  Să  pornim  deci  dela  aşezarea  satelor  romîneşti,  caracteristică  pentru  o 
seamă  de  consideraţiuni  etnice  şi  istorice.  De-alungul  coastelor,  pe  dealuri,  satele  se 
tin  lanţ.  Construcţia  caselor  este  orientată  către  Soare  răsare.  Este  în  această  primă 
înfăţişare  dorul  unei  perspective  largi,  atot-cuprinzătoare,  a  spaţiului  etnic,  dincolo 
de  zare,  către  mirajul  pămîntului.  Vopsite  în  alb  ele  par  pete  de  lumină  în 
nemărginitul  covor  al  tării  smălţat  cu  felurite  culori.  în  curtea  interioară,  la  ferestre, 
zîmbesc  flori  cu  nuanţe  vii.  Casă  fără  flori  mai  că  nu  există.  Inlăuntru  sulfina,  şi 
busuiocul,  floare  de  dragoste,  împodobeşte  icoanele  şi  parfumează  gîndurile  cu  o 
discreţie  erotică.  Interiorul,  este  un  adevărat  muzeu  de  artă  plastică:  scoarţe, 
ştergare,  broderii  şi  cusături,  blidare  şi  obiecte  de  ceramică.  Toate  acestea  exprimă 
un  simţ  artistic  foarte  pronunţat.  Comparaţi  aceste  aşezări  romîneşti  cu  satele 
ungureşti  sau  şvăbeşti  şi  dela  primul  contact  veţi  remarca  o  deosebire  fundamentală. 
Satul  unguresc  este  închis,  înghesuit,  asfixiat,  casele  sunt  lipite  unele  de  altele,  boite 
într’un  verde  spălăcit. 

Ornamentaţia  exterioară  lipseşte  cu  desăvîrşire.  Porţi  grele  zăvoresc  viaţa  din 
lăuntru  şi  o  temere  ciudată,  o  fereală  sălbatecă  ferecă  existenţa  dincolo  de  lume  şi  de 
viaţă.  Satul  romînesc  este  expresia  sufletului  romînesc.  înfăţişarea  lui  este  o 
moştenire  îndepărtată,  venită  dela  rasele  care  au  plămădit  poporul  romînesc. 

Populaţiile  antice,  războinice,  -  Geţii  cu  deosebire,  -  pentru  consideraţiuni 
strategice  se  aşezau  pe  malurile  înalte  ale  rîurilor,  chiar  dacă  întîmpinau  potrivnicia 
vîntului  şi  a  climei  aspre,  în  vreme  ce,  neamurile  de  adunătură  se  aşează  în  regiunele 
declive,  în  părţile  de  jos  ale  ţării,  ghemuită  în  viroage  şi  gîrliciuri 219 . 

Aşezarea  Romînilor  pe  malul  cel  înalt  din  dreapta  Dunării,  dela  Măcin  pînă  în 
valea  Timocului,  în  vreme  ce  Bulgarii  de  dincoace  sunt  răspîndiţi  cu  deosebire  în 
regiunele  de  baltă  nu  întăreşte  oare  caracterul  războinic  al  descendenţilor  din  Thraci 
şi  Daci? 

Pe  de  altă  parte,  obîrşia  naţionalităţii  fiind  în  Oltenia  şi  valea  Haţegului,  această 
aşezare  confirmă  o  bine  întemeiată  situaţiune  strategică.  Stabilirea  Romînilor  în 
regiunele  muntoase  s’a  făcut  şi  după  consideraţiuni  de  certitudine  a  existenţei  şi  de 
stabilitate  politică.  în  regiunele  de  deal  şi  de  munte,  fiecare  poziţie  are  o  înfăţişare 
strategică.  Văile  sunt  capcane  aşezate  în  calea  atacului  inamic.  Dealurile  şi  munţii  se 
pot  apăra  cu  uşurinţă,  dar  constitue  şi  baza  de  plecare  la  atac.  în  Transilvania,  şi  în 
general  în  toată  regiunea  de  deal  şi  de  munte  a  ţării,  natura  protejează  omul. 
Naţiunea  este  înfrăţită  cu  pămîntul.  Codrul  şi  apele  întind  o  mînă  tutelară  asupra 
existenţii  lui. 

Prin  aşezarea  lui,  înconjurat  din  toate  părţile  de  o  natură  surîzătoare  şi  sprintenă, 
variabilă  dela  un  loc  la  altul,  poporul  romînesc  îşi  exprimă  opera  artistică  într’o 
spiritualizare  de  forme  lineare  cu  o  simetrie  perfectă.  O  scoarţă  ţărănească  este  un 
basm  sau  o  baladă;  o  furcă  de  tors  nu  este  numai  un  obiect  util,  ci  o  operă  de  artă. 
Dar  poate  că  nicăiri  sufletul  romînesc  nu  se  exprimă  mai  cuprinzător  decît  în  muzică, 
în  limbagiul  tainic  al  melodiilor  vom  găsi  o  întreagă  gamă  de  stări  sufleteşti  de  care 
se  leagă  destinul  şi  viaţa  poporului.  “Dorul”  romînesc  caracteristic  şi  intraductibil 


219  Vasile  Pîrvan:  "Getica",  1926,  pag.  177. 


Nicolae  Niţă 


415 


este  farmecul  dorinţei,  îmbătătoare  melopee  a  dragostei,  izvorul  fierbinte  care 
revarsă  urzeala  magică  a  forţelor  biologice. 

Dealu-i  deal  si  valea-i  vale;  Mîndra-i  mîndră  pînă  moare. 

spune  un  cîntec  popular.  Mîndră  înseamnă  nu  numai  frumuseţe,  dar  şi  prestanţă, 
curăţenie  sufletească  şi  în  aceste  sensuri  multiple  ale  cuvîntului  ideia  de  dragoste 
cuprinde  inevitabil  frumosul  artistic  şi  pur. 

Dacă  nu  am  insistat  prea  mult  în  aceste  rînduri  asupra  specificului  romînesc  în 
artă  este  din  pricină  că  vom  reveni  în  capitolele  următoare. 

Vom  trece  acum  la  altă  problemă,  aceia  ridicată  de  influenţa  slavismului  în  limba 
şi  sensibilitatea  poporului.  Lucrarea  lui  Emil  Fischer  (Die  Herkunft  der  Rumanen), 
în  care  se  insistă  prea  mult  asupra  influenţei  slavone  în  limba  romînească,  şi  cu 
vădită  tendinţă  de  a  se  contesta  omogenitatea  limbei  ca  expresie  a  naţionalităţii, 
întîmpină  în  chipul  următor  răspunsul  lui  Al.  Philippide:  “Romînii  în  bloc 
consideraţi,  prezintă  fiziceşte  toate  caracterele  unui  neam  de  oameni  aparte,  care  mai 
mult  decît  cu  Slavii  ar  sămăna  parcă  cu  neamurile  din  basinul  mediteranei,  şi  aceasta 
probabil  din  cauza  fondului  etnic  comun,  rămas  dela  vechea  rasă  mediteraniană,  care 
exista  înainte  de  invazia  Indogermanilor”. 

Aceasta  în  ceea  ce  priveşte  înfăţişarea  fizică,  căci  la  cea  de  a  doua  obiecţiune,  a 
alterării  substanţiale  a  firei  şi  limbei  poporului  romîn  prin  influenţa  slavonă, 
răspunsul  lui  Al.  Philippide  se  întruneşte  pe  aceiaşi  linie  cu  replicele  date  de  B.  P. 
Hasdeu,  Ovid  Densuşianu  şi  Sextil  Puşcariu.  Emil  Fischer  afirma  (pe  ce  temei  nu 
ştim)  că  „limba  scrisă  cea  nouă  boerească  (pentru  care  timp)  este  cu  totul  alta  decît 
limba  romînească  a  poporului”.  Pentrucă  în  limba  romînească  s’au  împrumutat 
“atîtea  obiceiuri  şi  deprinderi  slave”,  ceia  ce  înseamnă  că  „prin  limba  slavă  s’au 
prefăcut  nu  numai  limba  ei  şi  chipul  de  a  gîndi,  de  a  judeca,  felul  de  a  simţi, 
constituţia  sufletească,  întreaga  structură  a  sufletului”.  Dar  care  este  valoarea  de 
circulaţiune  a  acestor  cuvinte,  şi  întrucît  prin  întrebuinţarea  lor  limitată  ele  sunt 
esenţiale  felului  de  a  gîndi  şi  de  a  simţi  al  romînilor  Emil  Fischer  nu  se  întreabă.  In 
privinţa  mentalităţii,  presupusă  asemănătoare  între  Romîni  şi  Slavi,  Al.  Philippide 
răspunde  avînd  în  vedere  starea  morală  si  starea  socială.  1)  “Slavul  e  religios,  bigot, 
plin  de  visări  mistice,  ţările  lor  au  fost  totdeauna,  şi  sunt,  pline  de  secte  religioase. 
Romînul  e  complect  lipsit  de  bigotism  şi  aproape  fără  religie”.  2)  “Slavii  au  fost 
totdeauna  anarhici  şi  comunişti.  Aşa  ni-i  descriu  cei  mai  vechi  scriitori...  şi  aşa  au 
rămas  pînă  astăzi.  Romînii,  din  punct  de  vedere  al  vieţii  de  familie,  ţin  cu  toată  inima 
la  un  domiciliu  propriu  şi  la  avere  individuală,  iar  din  punct  de  vedere  al  statului  au 
fost  şi  sînt  cele  mai  docile  instrumente  în  mîna  autorităţii”  220. 

Al.  Philippide  neagă  chiar  valoarea  tehnică  şi  utilitară  a  adeziunii  burgheze  la 
spiritul  cosmopolit.  în  toate  timpurile,  limba  romînească  a  fost  limba  poporului.  în 
această  limbă  au  scris  cronicarii  şi  rapsozii,  în  această  limbă  s’au  exprimat  scriitorii 
care  au  dat  culturii  fructul  talentului  lor.  Dar  spune  Al.  Philippide:  “dacă  aşa  numita 
pătură  cultă  romînă,  care  a  dus  în  mod  sistematic  dela  1866  încoace  ţara  la  peire,  a 
introdus  în  limba  ei  romînească  cuvinte  franceze  cu  toptanul,  s’a  civilizat  într’adevăr 
de  fapt  prin  aceasta,  a  devenit  mai  cu  simţul  dreptăţii,  mai  harnică,  mai  modestă, 
mai  inteligentă,  mai  puţin  hoaţă,  mai  puţin  gorilică?”. 

Clasele  burgheze,  şi  aşa  zisa  aristocraţie,  în  care  nu  se  mai  găsesc  decît  rudimente 


220  Al.  Philippide:  "Originea  Romînilor",  Iaşi  1925,  voi.  I,  pag.  778-8. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


416 


neînsemnate  din  vechea  boerime  de  sînge,  s’au  alcătuit  printr’un  amestec  de  popoare 
balcanice  şi  orientale.  (Evrei,  Greci,  Armeni).  Din  cauza  acestei  lipse  de  omogenitate 
a  sîngelui,  gusturile,  preferinţele,  aptitudinile,  concepţia  de  viaţă  în  general  şi  starea 
sufletească  mai  cu  seamă,  sunt  foarte  deosebite.  Unii  nu  se  aseamănă  cu  ceilalţi  şi 
toti  împreună  alcătuesc  un  mozaic  imposibil  de  caracterizat  printr’o  formulă 
pregnantă.  Este  explicabil  deci  că  din  această  categorie  socială  s’au  ridicat  cele  mai 
bizare  şi  mai  îndrăzneţe  elemente  ale  democraţiei,  ipochimene  îngîmfate  de  propriul 
ecou  al  goliciunii  cerebrale,  intelectuali  cu  ifose  caragealeşti,  aprigi  şi  fără  nici  un 
scrupul  în  dorinţa  de  parvenire.  Această  plevuşcă  neastîmpărată  profesează  în  fiecare 
colt  de  stradă,  la  cafenea  sau  în  politică,  un  scepticism  acru  şi  batjocoritor,  degenerat 
la  exemplarele  cele  mai  ridicole  într’o  zeflemisire  vulgară  a  tuturor  valorilor,  în 
terfelirea  iresponsabilă  a  fiecărei  idei  generoase  şi  productive.  Ei  sunt  oamenii 
tuturor  vînturilor,  pleava  vînturată  de  toate  ideile. 

Lupta  lui  Mihai  Eminescu,  îndîrjita  lui  împotrivire  cînd  triumfa  cosmopolitismul, 
culminează  în  revolta  titanică  din  articolele  întitulate  Pătura  superpusă.  Mihai 
Eminescu  vorbeşte  în  Studii  etnologice  de  rasa  romînească.  îi  defineşte  cadrul 
spiritual  de  afirmare  şi  caracterele  antropologice.  Combate  cu  o  aprigă  intransigenţă 
infiltraţiunea  străinilor  de  provenienţă  levantină.  îi  consideră  pe  aceşti  străini 
inferiori  şi  îmbătrîniţi  din  punctul  de  vedere  spiritual  şi  antropologic.  în  rasa 
romînească  el  găseşte  vigoare  şi  tinereţe,  onestitate  şi  dragoste  de  adevăr.  Mai  mult 
decît  atît,  popoarele  tinere,  şi  cu  deosebire  Romînii,  feriţi  de  încrucişările  periculoase 
învederează  o  omogenitate  biologică  şi  sufletească.  “La  popoarele  tinere,  -  spune 
Mihai  Eminescu  -  se  va  constata  un  fel  de  identitate  organică;  craniile  sunt  cu  totul 
asemănătoare  în  privinţa  formaţiunii  şi  mărimii,  statura  este  cam  aceeaşi.  Din 
această  asemănare  de  formaţiune  rezultă  o  mare  asemănare  de  aptitudini  şi  înclinări, 
cari  se  manifestă  în  caracterul  unitar  al  naţionalităţii.  Din  asemănarea  de  aptitudini 
rezultă  o  extremă  putere  şi  energie  vitală  a  colectivităţii”.  Iată-ne  aşadar  în  faţa  unei 
teorii  a  rasei  romîneşti  înfăţişată  cu  o  adîncă  pregătire  ştiinţifică.  Dar  dacă  întoarcem 
pagina  şi  ne  întrebăm  care  era  şi  este  încă  de  fapt  tabloul  etnografic,  starea 
demografică  a  claselor  conducătoare,  ajungem  nedesminţit  la  următorul  răspuns: 
“Cine  va  face  lista  funcţionarilor  mai  cu  seamă  înalţi,  a  pensionarilor,  a  deputaţilor,  a 
arendaşilor  bunurilor  publice  şi  private,  c’un  cuvînt  a  tot  ce  reprezintă  circulaţiunea 
şi  reglementarea  vieţii  generale  a  ţării,  va  observa  cu  înlesnire  că  frînele  stăpînirii 
reale  au  scăpat  din  mîna  elementului  autohton  şi  istoric  şi  a  încăput  pe  mini  străine”. 
Un  popor  nu  poate  fi  însă  cîrmuit  decît  de  o  clasă  conducătoare  crescută  organic  din 
tulpina  lui  biologică.  Elementele  alogene,  avînd  o  altă  structură  antropologică,  un  alt 
profil  intelectual,  o  altă  concepţie  morală,  -  în  rezumat  o  altă  viziune  a  lumii  şi  a 
vieţii,  -  prin  însăşi  prezenţa  şi  activitatea  lor  în  posturile  de  răspundere  nu  fac 
altceva  decît  să  zădărnicească  evoluţia  normală  a  naţiunei  îndrumînd-o  perfid  şi 
mincinos  spre  alte  ţeluri.  Sterilitatea  lor  în  politică  este  categoric  demonstrată: 
“Suntem  de  exemplu  convinşi  că  demagogia  la  noi  e  de  origine  fanariotică;  că  ea 
însemnează  ura  înrădăcinată  a  veneticului  fără  tradiţii,  fără  patrie,  fără  vreo  tradiţie 
hotărîtă,  trecut  hotărît”  (Mihai  Eminescu). 

în  literatură,  aceiaşi  neputinţă  organică  se  transpune  pe  plan  spiritual.  Iată  ce 
scria  Mihai  Eminescu  în  Timpul  din  5  August  1881:  Avem  de  exemplu  de  bine  de  rău 
o  literature.  Citeze-se  numele  tuturor  cari  au  scris  un  şir  de  literatură  sau  ştiinţă 
adevărată,  fie  Şincai  ori  Haşdeu,  Alecsandri  ori  Gr.  Alexandrescu,  Odobescu, 
Marţian,  Strat,  Const.  Negruzzi  şi  oricît  alţii.  Pe  niciunul  nu-1  chiamă  nici  Giani,  nici 
Pherekydis,  nici  Carada. 


Nicolae  Niţă 


417 


între  miile  de  cranii  ce  formează  plebea  guvernată  de  politicieni  de  meserie,  unul 
nu  e  în  stare  de  a  scrie  un  şir  pe  care  să-l  poţi  citi  fără  scîrbă  morală.  De  cînd  a  scris 
Mihai  Eminescu  aceste  rînduri  şi  pînă  astăzi  au  trecut  60  de  ani  şi  cultura 
romînească  în  această  scurgere  de  timp  a  trăit  atîtea  faze  de  afirmare,  a  parcurs  un 
dram  îndelung  prin  zonele  de  lumina  ale  civilizaţiei  moderne,  dar  ceea  ce  a  rămas 
viabil  poartă  pecetea  autohtoniei.  Cîţiva  greci  sau  armeni  care  s’au  pripăşit  în  cultură 
nu  au  dat  la  iveală  opere  remarcabile.  Mediocritatea  lor,  spiritul  exotic  este  în  afară 
de  orice  discuţie.  Faptul  că  Philippide  (filolog),  I.  L.  Carageale,  Panait  Istrati  au  sînge 
grecesc  nu  spune  prea  mult. 

Dar  sterilitatea  şi  tendinţa  anarhică  şi  disolvantă  se  evidenţiază  mai  mult  la  evrei. 
Gaster  este  un  compilator  de  texte  cu  spirit  talmudist  şi  cabalist,  filologii  Şăineanu  şi 
Candrea  n’au  dat  culturii  romîneşti  opere  de  artă  literară;  nu  se  poate  cita  nici  măcar 
o  pagină  de  antologie,  ci  studii  tendenţioase  de  încîlcită  erudiţie.  în  definitiv,  toată 
osteneala  lor  este  asemenea  vechilor  rabini  care  stăteau  aplecaţi  asupra  textului 
biblic  şi  boscorodeau  în  interminabile  fraze  sensul  unei  idei  şi  valoarea  aluzivă  a  unui 
cuvînt.  Nu  aceasta  este  cultura  adevărată,  nu  prin  aceasta  păşeşte  un  scriitor  în 
sanctuarul  spiritualităţii. 

JURISDICŢIUNEA  IN  STATUL  LEGIONAR  221 

de  Dragoş  VITENCU 

"Dreptatea  nu  poate  fi  rezultatul  arbitrar  al  unor  capricii... " 

Pozitivismul  subordonează  noţiunea  de  dreptate  celei  de  drept  pozitiv,  adică  de 
regulă  de  drept  scrisă.  De  aceea  în  acest  sistem  şi  împărţirea  dreptăţii  este  legată  de 
reguli  tehnice  inflexibile.  Jurisdicţiunea  devine  strict  formalistă,  cu  accentuat 
caracter  de  mecanizare.  Rolul  judecătorului  se  rezumă,  -  cu  rare  abateri,  -  la 
interpretarea  literală  a  textului  din  cod  şi  la  compartimentarea  „cazului”  în 
paragrafe. 

Acest  exces  de  raţionalizare  a  dreptăţii  duce  la  anchilozarea  ei  în  formule  şi,  în 
acelaşi  timp,  la  anarhizarea  ei.  înpricinatul,  pierde  sau  cîştigă  de  cele  mai  multe  ori 
procesul,  fără  să-l  discute  în  fond,  -  pentru  viţii  procedurale. 

Maşina  dreptăţii  funcţionează  cu  un  conglomerat  de  rotite  şi  robinete  a  căror 
savantă  mînuire  poate  atinge  culmi  de  dexteritate  speculative.  Deschizi  robinetul 
potrivit  şi  ai  cîştigat  cauza,  -  indiferent  de  partea  cui  o  fi  dreptatea.  Totul  e  să 
nimereşti  robinetul. 

Poate  rămîne  dreptul  legionar  pe  această  linie? 

Evident  că  nu.  Legiunea  a  preferat  totdeauna  anarhiei  morale  învelită  în  forme, 
ordinea  morală  care  calcă  formele. 

în  concepţia  legionară  dreptatea  nu  poate  fi  rezultatul  arbitrar  al  unor  capricii  de 
raţionament;  fundamentul  juridic  al  dreptăţii  fiind  însăşi  dreptatea,  iar  măsura 
ei,  conştiinţa  celui  ce  o  împarte  şi  numai  în  al  doilea  rînd  litera  legii. 

Deaceia  în  legislaţia  legionară,  indiferent  cînd  şi  cum  se  va  desvolta  ea,  -  legea  va 
trebui  să  aibă  o  caracterstieă  esenţială:  pentru  administratorul  dreptăţii  ea  va  fi 
un  îndreptar  şi  nu  un  imperativ.  Păstrînd  strictul  necesar  de  norme  ea  nu 


221  -  Revista  "însemnări  Sociologice",  Bucureşti.  Director:  Traian  Brăileanu.  Anul  IV,  Nr.  10, 
15  Ianuarie  1941. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


418 


se  va  putea  pierde  în  formule  de  amănunt  ce  se  pretind  permanent  valabile,  ci  va 
trebui  creată  vie,  în  permanentă  evoluţie,  după  necesităţile  neamului.  Aceasta, 
pentru  că  legea  e  făcută  pentru  neam  şi  nu  neamul  pentru  lege. 

Această  descătuşare  de  forme  poate  fi  privită  ca  cea  mai  îngrozitoare  aberaţiune 
de  doctul  purist  şi  sclav  al  tuturor  sistemelor  juridice.  în  ochii  juristului  deformat 
profesional,  care  se  simte  perfect  satisfăcut  şi  scutit  de  orice  răspundere,  măsurînd 
geometric  dreptatea  înpricinatului  cu  paragrafe  de  procedură,  acest  fel  de  a  vedea 
poate  însemna  o  catastrofă.  Nu  interesează. 

Vremea  lumii  pe  care  singure  teama  de  răspunderi  şi  frica  de  pedeapsă  o  ţine  în 
frîu,  e  pe  ducă. 

Pentru  elita  legionară,  -  şi  magistraţii  ţării,  ei  mai  ales,  vor  trebui  să  facă  parte 
din  această  elită,  -  nu  există  teamă,  atunci  cînd  conştiinţa  a  fost  împăcată. 

Ca  în  toate  domeniile  şi  mai  mult  decît  în  altă  parte,  Legiunea  va  opune  aici 
principiului  normei  deci,  primatul  omului  selecţionat. 

Căci  dreptatea  nu  o  pot  administra  exegeţii  cu  minţile  încîlcite  în  formule,  ci 
numai  acei  cărora  dreptatea  le  creşte  din  suflet. 

Scrisul  românesc  în  1940  222 

de  Mircea  STREINUL 

Ziua  de  6  Septembrie  1940  a  adus  suflu  nou  şi  în  scrisul  romînesc.  Cărţile, 
revistele  şi  ziarele  legionare  comunică  slovă  de  foc,  regeneratoare.  Cartea 
Căpitanului,  evanghelia  neamului  nostru,  răsare  ca  un  Rarău  din  negurile  risipite  de 
batalioanele  verzi,  Literatura  legionară  numără  lucrări  cari,  prin  spiritul  lor  de 
netemătoare  afirmaţie  naţională  şi  prin  moartea  de  martiri  a  autorilor,  capătă  un 
sens  dogmatic.  Ele  sunt  îndreptarul  Legiunii  şi-al  Neamului.  “Pentru  Legionari”', 
„Cărticica  şefului  de  cuib”,  “Cranii  de  lemn”,  “Crez  de  generaţie”,  cărţile  martirilor 
legionari  Alexandru  Cantacuzino,  Ion  Banea,  Neculai  Totu,  Bănică  Dobre,  Mihail 
Polihroniade  şi  Alexandru  Christian-Tell,  Vasile  Christescu,  Dorul  Belimace,  Victor 
Gîrcineanu,  Sima  Simulescu,  Valeriu  Cîrdu,  Constantin  I.  Goga  -  au,  prin  jertfa 
adusă  pe  altarul  Patriei,  o  semnificaţie  care  depăşeşte  sensul  literar.  O  valoare 
dogmatică  au  şi  scrierile  oamenilor  de  ştiinţă  sau  ale  literaţilor  cari  şi-au  închinat 
întru  totul  Legiunii  viaţa,  luptînd  şi  suferind  pentru  ea.  Atît  pînă  în  anul  1938,  cit  şi 
după  6  Septembrie  1940,  au  apărut  numeroase  cărţi  de  acest  fel,  formînd  un 
adevărat  tezaur  spiritual  pentru  Romînia. 

Demne  de  admiraţie  sunt  şi  periodicele  legionare,  cari  freamătă  de  înţelepciune  şi 
duh  viu.  Cotidianele  “Cuvîntul”,  “Buna-Vestire”  şi  “Axa”  aduc,  pe  lingă  o  mare 
contribuţie  ideologică,  şi  o  bogată  contribuţie  literară.  Spre  deosebire  de  presa  veche, 
scrisă  în  mare  parte  de  jidani  inculţi  sau  de  jidoviţi  deasemenea  inculţi,  presa  nouă  e 
scrisă  în  întregime  de  condee  alese.  Pagina  a  doua  a  menţionatelor  ziare  e  un  model 
de  prezentare  culturală. 

Intrarea  lui  Ion  Barbu  în  rîndurile  poeţilor  legionari  se  cuvine  şi  ea  remarcată. 

Literatura  filosofică  a  înregistrat  în  1940  apariţia  mult  aşteptată  a  cărţilor  d-lui 
prof.  Traian  Brăileanu,  asupra  cărora  specialiştii  şi-au  şi  spus  cuvîntul. 

Deşi  nu  teologică  în  sensul  strict  al  cuvîntului,  cartea  părintelui  Ilie  Imbrescu 
pune  în  discuţie  multe  probleme  bisericeşti. 

Literatura  beletristică  s’a  adăpostit  îndeosebi  în  tiparniţele  editurilar  „Fundaţiile 


222  -  Revista  "însemnări  Sociologice",  Bucureşti.  Director:  Traian  Brăileanu.  Anul  IV,  Nr.  10, 
15  Ianuarie  1941. 


Nicolae  Niţă 


419 


Regale”,  “Cartea  Romînească”,  “Universul”  şi  “Cugetarea”.  Prima  ne-a  dat,  între 
altele,  volumul  ,”Statui”  al  lui  Mihail  Codreanu.  La  „Universul”  au  apărut  „Corabia  cu 
tufănici”  al  lui  Radu  Gyr,  un  poem  dramatic  între  ale  cărui  rînduri  puteam  citi  şi 
lucruri  legionare;  “în  ţara  cerului”,  nuvele  de  Ladmiss  Andreescu;  “Scară  la  cer”,  de 
Virgil  Carianopol;  “Realitate  şi  eroare”,  de  Mircea  Mateescu,  etc. 

La  “Fundaţiile  Regale”,  V.  Voiculescu  şi-a  tipărit  volumul  de  poezii  “întrezăriri”. 

„Cartea  Romînească”  a  editat  două  cărţi  noui  de  Ionel  Teodoreanu  şi  una  de 
Ştefan  Velisar  pe  lîngă  numeroase  alte  lucrări. 

Hotărîrea  “Cugetării”  de-a  reedita  clasici  e  lăudabilă,  mai  ales  că  această  reeditare 
se  face  cu  multă  pricepere.  Tot  la  „Cugetarea”  a  reapărut  “Crăişorul”  lui  Liviu 
Rebreanu;  între  cărţile  noui,  notăm  “Avram  Iancu”,  de  Gabriel  Bălănescu.  Iniţiativa 
d-lui  P.  C.  Georgescu-Delafras  de-a  tipări  traduceri  din  limba  germană  e 
merituoasă.  Să  vedem,  însă,  în  ce  fel  se  va  realiza  această  intenţie. 

în  colecţia  “Convorbirilor  literare”  a  apărut  un  voluminos  studiu  asupra  lui 
Lucian  Blaga. 

O  surpriză  a  anului  literar  1940  a  fost  desigur  debutul  doamnei  Vera  N.  Totu  în 
paginile  revistei  “Vremea”.  Matur,  pitoresc,  înduioşător  şi  înălţător,  scrisul  doamnei 
Vera  N.  Totu  e  o  revelaţie. 

Pentrucă  „însemnări  sociologice”  e  şi  o  revistă  bucovineană,  ne  vom  opri  şi 
asupra  scriitorilor  din  Arboroasa,  cari  au  fost  primiţi  cu  dragoste  de  scriitorii  din 
Capitală. 

Luptătorii  Ionel  Ţurcan,  George  Macrin  şi  Vasile  I.  Posteucă  sunt  şi  aprigi  ziarişti 
în  coloanele  “Cuvântului”.  La  “Buna  Vestire”  scrie  Em.  Voinescu.  Barbu  Sluşanschi 
semnează  foiletoane  documentate  şi  gîndite  esteticeşte,  Victor  Ion  Pavelescu  scrie 
deasemenea  la  “Cuvântul”.  Liviu  Rusu  redactează  “Radio  Romînia”.  Sub  conducerea 
lui  va  apare  în  curînd  revista  „însemnări  muzicale”.  La  revista  “Convorbiri  literare”  a 
bucovineanului  I.  E.  Torouţiu  colaborează  Teofil  Lianu. 

La  Cîmpulung,  poetul  legionar  Neculai  Roşea  a  terminat  traducerea  integrală  a  lui 
Baudelaire,  George  Drumur  pregăteşte  în  Germania  un  memorial  de  călătorie.  La 
Suceava,  Şt.  Pavelescu  va  edita  revista  „Ţara  Fagilar”.  Ceilalţi  scriitori  bucovineni: 
Ghedeon  Coca,  Ionel  Negură,  George  Z.  Antonescu,  Aurel  Fediuc,  Neculai  Tăutu  etc., 
pregătesc  şi  ei  lucruri  noui. 

La  revista  de  elită  care  e  “Muncitorul  legionar”,  condusă  de  George  Macrin, 
colaborează  Dragoş  Vitencu  şi  Teodor  Iliuţ. 

Se  ridică  şi  o  generaţie  nouă,  crescută  în  spirit  legionar:  Mircea  Ropceanu,  George 
Pivin,  Dragoş  Vicol,  Popescu-Padea  etc. 

în  ceeace  priveşte  literatura  dramatică,  trebuie  menţionate  în  primul  rînd  lucrările 
părintelui  Ion  Luca  şi  G.  Ciprian,  precum  şi  adaptarea  lui  Ion  Cantacuzino  după 
Aristofan.  Despre  piesele  actuale  ale  lui  T.  Muşetescu  nu  se  poate  scrie  întrucît 
n’avem  posibilitatea  să  controlăm  care  e  partea  d-sale  de  colaborare  la  comediile  lui 
S.  Cribe. 

Sub  conducerea  lui  Haig  Acterian,  „Teatrul  Naţional”  legionarizat  pregăteşte 
terenul  pentru  o  nouă  artă  dramatică. 

Aici  dorim  să  spunem  şi  cîteva  cuvinte  despre  artele  plastice.  în  recenta  expoziţie 
din  sălile  Dalles,  pictorii  şi  sculptorii  legionari  Bassarab,  Geo  Zlotescu,  Vânătoru, 
Andronic  Cantacuzino,  Dumitru  Anastase  şi  Cristea  Grosu  şi  Stoica  au  realizat  lucrări 
asupra  cărora  nici  o  laudă  nu  trebuie  precupeţită.  Legionarismul  a  dat  roade  bogate 
în  artele  plastice.  Teoreticianul  grupării  de  pictori  şi  scluptori  legionari,  camaradul 
Bassarab,  a  fixat  în  linii  largi  şi  înalte  ţelurile  artelor  plastice  romîneşti  de  azi. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


420 


Foaie  pentru  săteni  şi  muncitori 


Nicolae  Niţă 


421 


Măreaţa,  prin  evlavia  ei,  sărbare  a  pomenirii  lui  13  Ianuarie  1937  223 

în  mii  de  biserici  din  Ţară,  mii  de  genunchi  legionari  s’au  plecat,  la  acelaş 
ceas:  al  căderii  celor  doi  mucenici,  Moţa  şi  Marin,  stropind  cu  lacrimi  ferbinţi 

pomenirea  tragicului  lor  ceas. 

Mai  măreaţă  a  fost  pomenirea  lor  la  Bucureşti,  la  mormântul  lor. 

Conducerea  Legiunii  s’a  arătat  cu  totul  înţelegătoare  a  datoriei  noastre  faţă  de 
pomenirea  jertfei  celor  doi  Comandanţi  legionari  Moţa  şi  Marin,  căzuţi  acum  un  an, 
la  13  Ianuarie  1937,  pentru  sfânta  Cruce,  pentru  dragul  lor  Neam  şi  iubita  lor 
Legiune,  pe  câmpiile  de  luptă  din  Spania. 

După  îndrumarea  Conducerii  Legiunii,  Joi  în  13  Ianuarie  a.  c.  s’au  servit  parastase 
cu  pioasă  pomenire  şi  închinare,  în  mii  de  biserici,  la  ceasul  4V2  d.  a.,  clipa  în  care 
trupurile  lui  Moţa  şi  Marin  au  fost  sfârticate  de  o  bombă  vrăşmaşe,  şi  sufletele  lor 
s’au  înălţat  la  cer  pe  aripile  Arhanghelului  ocrotitor,  care  mereu  aproape  de  ei  a  stat 
şi  de  pe  pământ  la  Domnul  i-a  înălţat... 

—  Vărsatu-s’au  atâtea  lacrimi  din  ochii  iubitorior  şi  recunoscătorilor  legionari, 
încât  s’ar  putea  face  părăiaş  de  apă  sfântă  dela  noi,  până  sus  în  cer  la  ei...  Aproape  n’a 
fost  sat  din  cele  mai  uitate  de  soartă,  în  care  legionarii  să  nu  se  fi  adunat  în  acea  clipă 
la  biserică,  şi  să  nu  se  roage  lui  Dzeu  pentru  împlinirea  dorinţelor  sfinte  pentru  cari 
cei  doi  mucenici  legionari  au  căzut:  fericirea  neamului  românesc  în  Ţara  lui! 

La  Bucureşti,  —  deşi  zi  de  lucru  şi  după  masă  spre  seară  —  Biserica  Sf.  Ilie — 
Gorgani,  aproape  de  Sediul  Legiunii,  —  cea  în  care  legionarii  s’au  mărturisit  şi 
cuminecat  nainte  de  plecarea  pe  drumul  cu  mari  primejdii,  şi  în  care  cei  doi  căzuţi 
s’au  întors  şi  au  odihnit  3  zile  şi  3  nopţi  nainte  de  coborârea  în  mormânt,  —  era  acum 
plină  ca  în  ziua  înmormântării,  iar  curtea  şi  podişul  din  faţa  ei,  apoi  strada  până  în 
străzile  vecine,  —  o  mare  de  capete,  bărbaţi,  femei,  copii,  bogaţi  şi  săraci.,  —  ca  la 
praznic  de  care  tare  se  simte  legat  sufletul  lor... 

în  biserică,  în  jurul  mesei  cu  parastasele,  stăteau  în  doliu  greu  cele  două  soţii 
văduvite:  dna  Iridenta  Moţa  cu  copilaşii  Mihăieş  şi  Gabriela,  apoi  dna  văd.  Marin, 
bunicii,  sora  lui  Ionel  Moţa  dna,  Elvira  Dr.  Popp,  şi  alte  rudenii.  Legaţia  spaniolă 
naţionalistă  era  de  faţă  prin  dl  Praty  Soutzo  şi  2  secretari. 

Slujba  parastasului  a  servit’o  în  chip  sărbătoresc  Prea  Sfinţia  Sa  Arhiereul  Pocitan, 
Vicar  al  sfintei  Patriarhii,  încunjurat  de-un  strălucit  sobor  de  protoierei  şi  preoţi...  A 
fost  un  serviciu  mişcător  şi  de  multe  lacrimi  storcător. 

—  După  serviciul  în  biserică,  lumea  a  plecat  la  mormântul  dublu  în  care  odihnesc 
cei  doi  înfrăţiţi  prin  sorocul  lor,  la  Casa  Verde  dela  Bucureştii  Noi.  Mormântul  era 
strălucit  împodobit.  Părinţii  îndureraţi  ai  lui  Ionel  Moţa  trimiseseră  o  ghirlandă  de 
crenguţe  de  brad  şi  foi  verzi  de  laur,  lungă  de  peste  12  metri,  care  întinsă  în  jurul 
ambelor  morminte,  îi  îmbrăţişa  pe  amândoi  scumpii  morţi,  —  iar  din  partea 
familiilor  din  Bucureşti  şi  a  Legiunii,  erau  împodobiţi  stâlpii  dela  colţurile 
morminţilor,  şi  o  cruce  de  brad  atârnată  deasupra  lor,  şi  sute  de  lumânări,  şi  flori 
proaspete  în  vasele  de  flori,  şi  cununi  trimise  de  cinstitorii  mucenicilcr.  Erau  o  sută  şi 
o  mie  de  semne  de  iubire  şi  preţuire... 

A  ostenit  aci  Preasfinţitul  Arhiereu  Pocitan  şi  cu  sobor  de  preoţi,  au  făcut 
cuvenitele  slujbe  şi  rugăciuni  pentru  odihna  sufletelor  iubiţilor  adormiţi  întru 


223  -  Revista  "Libertatea",  Bucureşti.  Anul  36,  Nr.  4,  20  Ianuarie  1938. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


422 


nădejdea  învierii  şi  dorind  învierea  neamului  românesc,  grăbită  prin  marea  lor  jertfă. 
—  După  sfârşitul  rugăciunilor  cu  „Vecinica  lor  pomenire'4...  — 

„Ordinul  MOŢA  MARIN ” 

Dl  Corneliu  Z.  Codreanu  ceteşte,  în  loc  de  orice  cuvântare  de  laudă  şi  închinare,  — 
Ordinul  de  zi,  prin  care  face  cunoscut  legionarilor,  că,  întru  pomenirea  credinţei  fără 
samăn  a  celor  doi  comandanţi  legionari  pe  cari  îi  plângem  azi,  la  împlinirea  unui  an 
de  când  şi-au  vărsa!  sfântul  lor  sânge  pentru  Hristos,  pentru  Neam  şl  Legiune,— 
înfiinţează  un  nou  Ordin  sau  Corp  legionar:  “Moţa-Marin”  (un  fel  de  Regiment 
de  onoare  al  Legiunii),  în  care  vor  fi  primiţi  numai  cei  mai  aleşi  şi  bravi  legionari,  cei 
gata  a  trăi  în  cea  mai  mare  lăpădare  de  sine,  în  neclătinată  credinţă  către  Ţară  şi 
Legiune,  gata  în  orice  clipă  de  orice  jertfă  şi  chiar  de  moarte  pentru  Legiune  şi 
scopurile  ei  sfinte.  Acest  nou  Corp  Legionar  nu  poate  întrece  însă  numărul  de  io 
ooo.  Numeşte  Comandant  al  noului  Ordin  Moţa-Marin  pe  dl  Comandant  Legionar 
Alexandru  Cantacuzino,  pretinul  iubitor  şi  nedespărţit  al  marilor  noştri  morţi...  Cu 
aceasta  ceremonia  s’a  sfârşit,  după  ora  6  seara.  —  Părintele  Moţa  şi  d-na  văd. 
Iridenta,  se  pleacă,  pe  rând,  asupra  crucii  lui  Ionel  Moţa,  îmbrăţişându-o  în  plâns  şi 
lacrimi,  ca  şi  cum  l-ar  îmbrăţişa  şi  pe  el  însuşi  şi  sărutând  pe  frunte  Crucea,  ca  şi 
cum  l’ar  săruta  pe  el...  —  Lumea  apoi  se  risipeşte  încet. 

—  în  şalele  mari  dela  Casa  Verde,  pe  mese  mari,  erau  întinse  lucruri  de-ale  hranei, 
anume:  în  sala  de  jos  pomană  pentru  lumea  săracă,  ce  venise  multă  şi  credincioasă, 
sus  o  gustare  pentru  alt  rând  de  oaspeţi.  Masa  a  fost  binecuvântată  de  î.  Pr.  Sf.  Sa 
Mitropolitul  Gurie  al  Basarabiei.  Apoi  lumea  s’a  întors,  adânc  mişcată,  dela 
evlavioasa  pomenire  a  unor  zile  şi  fapte  mari  creştineşti. 

încolo  prin  Ţară 

încolo  prin  Ţară,  slujbele  de  după  prânz  în  ziua  de  Joi  13  Ian.,  au  fost  la  fel  din  nou 
cercetate  şi  mişcătoare,  —  deşi  legionarii  le  înştiinţaseră  numai  ei  între  ei,  ca  în 
familia  lor  legionară.  Totuşi  popor  încă  pe  atâta  de  mult  a  grăbit  în  sfintele  biserici, 
luând  parte  la  durerea  inimilor  legionare: 

—  în  ORĂŞTIE,  biserica  copilăriei  lui  Ionel  Moţa,  poporul  a  umplut  sf.  biserică, 
plângând  trecerea  cea  prea  de  timpuriu  din  lume,  a  iubitului  copil  al  acestei  biserici... 

—  La  ARAD,  scrie  ziarul  „Ecoul”  de  acolo,  că  uriaşa  lume  nu-si  mai  găsea  loc  în 
Catedrala  Aradului.  A  servit  un  sebor  de  preoţi.  După  sf.  slujbă  dl  Dr.  N.  Noveanu, 
şeful  organizaţiei  Arad,  a  ţinut  la  Sediu  o  şedinţă  sărbătorească,  în  care  a  vorbit 
luminat  şi  însufleţit,  despre  marea  jertfă  a  celor  doi  comandanţi  legionari,  pildă 
chemătoare  pentru  toţi. 

—  La  PLOEŞTI  s’a  făcut  mare  sujbă  în  biserica  «Sfinţii  Voevozi”. 

—  La  CONSTANAŢA  în  biserica  „Adormirii”  fiind  slăviţi  ca  luptători  împotriva 
comunismului. 

—  în  CLUJ  marea  Catedrală  era  arhiplină  de  legionari  şi  credincioşi,  care  i-au 
plâns  pe  scumpii  răposaţi,  alăturea  de  familia  Bornemisa,  d-na  Ana  Bornemisa  fiind 
sora  lui  Ionel  Moţa,  şi  care  era  de  faţă  cu  ficele  Ileana,  Lucia  şi  fiul  Mircea. 

La  Iaşi  mare  închinare  pentru  comandanţii  legionari,  în  mai  multe  biserici.—  Şi  aşa 
în  toate  oraşele  ţării. 

Nouă  la  redacţie  ne-au  sosit  înştiinţări  despre  parastase  stropite  cu  lacrimi  în  ziua 
de  13  Ianuarie,  din  Saravale  (Bănat).  Corul  legionar  a  cântat  „Imnul  legionarilor 


Nicolae  Niţă 


423 


căzuţi”.  Toată  lumea  adânc  mişcată.  în  corn.  Seaca  (Teleorman);  în  Cobadin  (jud. 
Constanţa)  au  venit  şi  legionarii  din  Viişoara,  peste  100;  preotul  Chişiu  vorbind 
luminat.  în  Urziceni  (Ialomiţa)  a  servit  cu  inimă  par.  Tetolici,  fiind  de  faţă  mulţi 
cărturari:  Ingin.  prof.  V.  Albu,  G.  Manolescu,  şeful  plasei;  O.  Mihăilescu,  T. 
Georgescu,  prof.  Theodoreseu  şi  delegaţi  din  comunele  plasei.  Corul  a  fost  format  din 
legionari  şi  legionare  din  loc,  a  fost  serviciu  înălţător  şi  simţit...  Tot  aşa  în  comunele: 
Ciobureni,  sat  moldovenesc  pe  malul  Nistrului;  Cepari  (Romanaţi),  Tuştea  (j. 
Hunedoarei),  Vesăuş  (Târnava  mică),  Văşcău  (Bihor).  —  Şi  în  sute  de  alte  comune  şi 
în  toate  oraşele. 

Zi  de  post  şi  adâncire 

Vrednic  de  pomenit  e  făptui,  că  ziua  de  13  Ianuarie  legionarii  au  petrecut-o,  la 
îndemnarea  Căpitanului,  în  post  negru  şi  în 
adâncirea  cu  gândul  asupra  marei  jertfe  de 
care  ea  pomeneşte.  Şi  toţi  au  văzut  şi  au 
simţit,  că  niciodată  jertfa  cea  curată,  nu  o 
lasă  Dzeufără  răsplată! 

IUBIŢI  CETITORI,  224 

de  Viorel  TRIFA 

în  casa  voastră  se  întoarce  un  prieten  drag: 

Gazeta  „LIBERTATEA".  Multă  vreme  n'am 
putut  scoate  gazeta  pentrucă  vrăjmaşii 
neamului  românesc  ne-au  oprit-o.  Mai  întâi 
ne-au  oprit  să  mai  spunem  că  gazeta  o 
conduce  din  ceruri  mucenicul  Ion  I.  Moţa; 
după  aceia  nu  ne-au  lăsat  să  mai  scriem  nimic 
despre  Legiune  şi  Căpitan  şi  nemulţumiţi  cu 
asta  într'o  bună  zi  nu  ne-au  lăsat  să  mai 
scriem  chiar  nimic  şi  au  dat  poruncă  să  ni  se 
oprească  gazeta.  Dumnezeu  nu  ajută  însă 
păcătosului.  După  ce  au  bătut  în  temniţe  şi  au 
omorît  pe  toate  cărările  ţării  ceeace  am  avut 
mi  mai  bun,  vărsând  sânge  nevinovat  de 
legionar,  Dumnezeu  i-a  pedepsit  pe  călăi  cu 
propria  lor  pierzare.  Astăzi  stau  ei  în  temniţă, 
iar  tinerii  legionari  cântă  cântecele  lor  pe  tot 
cuprinsul  României  câtă  ne-a  mai  rămas. 

Iar  noi  suntem  acuma  liberi  să  scoatem 
Gazeta  „Libertatea"  şi  s'o  trimitem  în  satele  şi 
oraşele  româneşti  pentru  a  fi  de  folos  şi 
învăţătură  oricărui  plugar  şi  muncitor 
român. 

în  gazeta  noastră  veţi  găsi  învăţătură 
legionară  şi  veşti  din  lume  şi  ţară.  în  ea  veţi  găsi  ştiri  despre  lucrarea  Legiunii  şi 


Ajutorul  legionar 
LEGIUNEA  VINE  ÎN 
AJUTORUL  CELOR  SĂRACI 

Sunt  atâţia  oameni  săraci  în 
ţara  noastră,  încât  fiecare  dintre 
cei  ce  pot,  trebue  să-i  ajute. 
Statul  singur  nu  poate  face  totul. 
Deaceia  Legiunea  urmând 
ordinul  Căpitanului  care  zice: 
„AJUTĂ  PE  FRATELE  TĂU 
CĂZUT  ÎN  SUFERINŢĂ!"  s’a 
hotărât  să  facă  o  secţie  legionară 
pentru  ajutorarea  celor  săraci  şi 
pentru  alinarea  suferinţelor  lor. 
Secţia  asta  a  primit  numele  de 
„AJUTORUL  LEGIONAR". 

„Ajutorul  legionar"  face 
lucrarea  următoare:  ADUNĂ 
DELA  CEI  CE  AU  ŞI  ÎMPARTE 
LA  CEI  CE  N'AU. 

Sunt  oameni  mai  înstăriţi, 
precum  şi  alţii  cari  se  mulţumesc 
cu  puţin  şi  care  vor  să  ajute  pe 
semenii  lor  cari  n’au  deloc. 
Aceştia  dăruesc  , Ajutorului 
legionar”  care  le  împarte  apoi 
darul  între  săraci. 

"Libertatea",  Bucureşti.  Anul  38, 

Nr.  1,  13  Octombrie  1940. 


224  -  Revista  "Libertatea",  Bucureşti.  Anul  38,  Nr.  1,  13  Octombrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


424 


despre  camarazii  legionari  din  toate  părţile  ţării.  în  ea  veţi  vedea  chipuri  cu  lucrările 
cămăşilor  verzi  şi  cu  luptătorii  de  frunte  ai  Legiunii. 

Vrem  ca  în  Gazeta  „Libertatea"  să  se  scrie  în  duh  curat  legionar  aşa  cum  ne-a 
rămas  dela  Căpitanul,  dela  Ionel  Moţa  şi  dela  toţi  cei  morţi  pentru  Legiune. 

La  începutul  lucrării  noastre  ne  rugăm  lui  Dumnezeu  ca  în  redactarea  „Libertăţii" 
să  ne  învrednicească  cu  măestria  de  gazetar  pentru  popor  şi  cu  dragostea  de  neam  a 
Părintelui  Moţa  dela  Orăştie  şi  să  ne  însufleţească  de  focul  sfânt  al  credinţei  în 
Dumnezeu  a  lui  Ionel  Moţa,  mucenicul  din  Spania. 

Rugaţi-vă  şi  voi,  dragi  cetitori,  pentru  aceasta  şi  ajutaţi-ne  în  munca  noastră, 
cetind  şi  răspândind  „Libertatea". 

Bucureşti,  Octombrie  1940 

FAMILIILE  LEGIONARILOR  CĂZUŢI  22s 

în  lupta  pentru  biruinţa  legionară  au  căzut  foarte  mulţi  camarazi.  Au  murit  mai 
ales  cei  mai  buni.  Asa  vrea  Dumnezeu,  ca  să  moară  totdeauna  ce  este  mai  bun.  Unii 
dintre  cei  mai  încercaţi  dintre  Români  sunt  părinţii  şi  familiile  celor  ce  au  murit. 
Legiunea  va  a  vea  totdeauna  grijă  de  ei.  Dacă  copiii,  fraţii  sau  soţiile  lor  n'au  putut  să 
se  bucure  cu  noi,  se  cade  ca  măcar  cei  ce-au  rămas  să  vadă  cât  de  mândră  este  ţara, 
că  din  jertfa  celor  căzuţi  s’a  născut  totuşi  o  Românie  nouă.  Pentru  cinstirea  celor 
căzuţi  „Libertatea'"  va  scrie  în  numerle  viitoare  felul  cum  au  fost  ucişi  aceşti 
camarazi.  Cine  dintre  cetitorii  noştri  ştie  fel  de  fel  de  lucruri  în  legătură  cu  cei  morţi 
să  ne  scrie  la  Redacţie  ca  să  spicuim  în  gazeta  noastră  pe  cele  mai  interesante. 

Totodată  aducem  la  cunoştinţa  familiilor  cari  au  pierdut  pe  cineva  în  luptele 
legionare  că  D-na  Iridenta  I.  Moţa,  aşa  de  greu  încercată  şi  d-sa  în  aceste  lupte,  a 
hotărât  să  dea  abonamente  de  onoare  —  adică  fără  nici  o  plată  —  pentru  toate 
familiile  celor  căzuţi.  Pentru  a  primi  acest  abonament  este  destul  să  ni  se  scrie  o  carte 
poştală  cu  numele  şi  adresa,  specificându-se:  „Familia  legionarului  cutare,  mort  în 
lupta  legionară". 


Din  durerile  Românilor  ardeleni  226 

STATUL  UNGURESC  VREA  SĂ  IA  PĂMÂNTURILE  ŢĂRANILOR  RĂMAŞI 

ÎN  NORDUL  ARDEALULUI 

ROMÂNI  TRIMIŞI  CA  „ MARFĂ  PESTE  GRANIŢĂ 

Cu  toate  că  la  Viena  Ungurii  au  arătat  sus  şi  tare  că  se  vor  ţine  de  tocmeala  de 
acolo  şi  vor  lăsa  pe  toţi  Românii  din  Nordul  Ardealului  să  trăiască  după  legea  lor  şi  să 
păstreze  pământul  care  îl  au,  se  pare  că  totul  a  fost  numai  vorbă  goală.  Tot  mai  dese 
sunt  ştirile  că  la  Budapesta  se  coc  planuri  cum  să  ia  pământul  ţăranilor  Români.  In 
dosul  acestor  lucrături  stau  marii  magnaţi  unguri  cari  su  început  să  spue  că  ţăranul 
nu-şi  poate  lucra  pământul  şi  că  ar  fi  bine  să  ajute  ei  pe  ţărani  să-şi  lucreze  ogorul. 
Despre  ce  fel  de  ajutor  este  vorba,  îşi  poate  oricine  închipui.  Nimeni  n'ar  fi  contra 
ajutorului,  dacă  domnul  Magnat  dela  Budapesta  ar  veni  la  coarnele  plugului  şi  la 
sapă  alături  de  ţăran.  Dar  el  vrea  altă  socoteală.  El  vrea  să  “ajute"  —  vorba  vine  —  pe 


225  -  Revista  "Libertatea",  Bucureşti.  Anul  38,  Nr.  1,  13  Octombrie  1940. 

226  -  Revista  "Libertatea",  Bucureşti.  Anul  38,  Nr.  1,  13  Octombrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


425 


Român,  adică  să-i  ia  pământul  şi  să-l  facă  iară  iobag  la  ungur.  Ei  vreau  să  sărăcească 
pe  Români  pentrucă  aşa  este  mai  uşor  să-i  subjuge. 

Până  acum  nu  ştim  încă  dacă  într’adevăr  Parlamentul  dela  Budapesta  va  vota  sau 
nu  legi  care  să  ia  pământul  Românilor.  De  necrezut  nu  este  pentru  că  după  cum  se 
aude,  Ungurii  îsi  cam  fac  de  cap  cu  Românii  noştri.  Gazetele  aduc  acum  de  curând 
vestea  celor  petrecute  la  graniţa  româno-ungară. 

Anume,  într'o  zi  au  sosit  din  Ungaria,  cu  un  tren  la  Curtici,  mai  multe  vagoane  de 
marfă  în  care,  în  loc  de  marfă,  autorităţile  româneşti  au  găsit  40  de  persoane, 
Români,  rămaşi  în  Ardealul  pierdut  la  Unguri.  Toţi  aceştia  fuseseră  arestaţi  de 
Unguri  şi  svârliţi  ca  vitele  în  vagoane,  nepermiţându-se  nici  măcar  să-şi  facă 
treburile  omeneşti.  Toţi  numai  oameni  învăţaţi,  din  ţinutul  Oradiei.  între  ei  se  afla  şi 
Episcopul  ortodox  de  Oradea,  Nicolae  Popovici,  care  nici  el  n'a  fost  cruţat.  Nici  unul 
din  cei  arestaţi  n'au  putut  să-şi  ia  ceva  cu  ei  din  ceeace  au  avut.  Nici  măcar  merinde 
nu  şi-au  putut  lua. 

La  Cluj  s'au  petrecut  iarăşi  lucruri  asemănătoare.  Peste  200  de  oameni  învăţaţi 
între  care  şi  profesorul  Emil  Haţieganu  au  primit  porunca  ca  în  3  ceasuri  să  plece 
peste  graniţă  în  România,  având  voie  să  ia  din  toată  averea  lor  numai  o  pătură  şi 
merinde  pe  o  zi. 

Aşa  lucruri  nu  fac  cinste  Ungurilor.  Să  nu  uite  ei  că  nici  Dumnezeu  nu  ajută  celor 
ce  se  poartă  aşa. 


O  cuvântare  cu  mare  răsunet  227 

HORIA  SIMA,  COMANDANTUL  LEGIONARILOR 
A  VORBIT  DESPRE  CE  FAC  UNGURII 


Văzând  toate  nedreptăţile  câte  le  suferă  Românii  ardeleni  rămaşi  la  Unguri,  Horia 
Sima,  comandantul  legionarilor  a  ţinut  o  vorbire  la  Braşov  despre  tot  ce  fac  Ungurii. 
A  arătat  cruzimile  ungureşti  faţă  de  Români.  Ţăranii  Români  au  fost  bătuţi  în  cuie  la 
Bebis.  Unora  le-au  tăiat  Ungurii,  bucăţele  de  carne  de  pe  corp  si  apoi  au  pus  sare; 
preoţi  au  fost  înjunghiaţi  pe  când  făceau  sfânta  slujbă.  Bisericile  româneşti  au  fost 
aprinse.  La  un  ţăran  i-au  bătut  cu  cuie  pe  spate  un  steag  românesc.  La  Oradea  au  fost 
omorâţi  35  de  Români.  Legionarii  Români  rămaşi  dincolo  au  fost  arestaţi  si 
împuşcaţi. 

Şi  toate  astea  fără  nici  o  vină. 

Ungurii  au  călcat  aşadar  obligările  dela  Viena  în  care  ei  au  spus  că  vor  lăsa  pe 
Români  să  trăiască  în  bună  pace.  Nu  s’au  ţinut  de  angajament.  La  noi  toţi  Ungurii  au 
fost  lăsaţi  în  pace.  Nimeni  nu  le-a  făcut  nimica.  Ei  n’au  lăsat  însă  pe  Romani  în  pace. 
Noi  am  vrut  bună  pace  cu  Ungurii,  dar  dacă  ei  fac  lucruri  din  astea  să  ştie  că  Românii 
nu  le  mai  pot  răbda.  Aşa  a  vorbit  Horia  Sima,  comandantul  legionarilor.  Toată  ţara 
l’a  ascultat  cu  strângere  de  inimă  şi  cu  credinţa  că  toţi  Românii  gândesc  la  fel. 

Despre  cuvântarea  asta  ţinută  la  Braşov,  s’a  scris  în  toate  gazetele  din  lume.  în 
Germania,  la  Roma  şi  peste  tot  s’a  zis  că  România  are  dreptate.  Se  poate  spune  că 
această  cuvântare,  de  mare  răsunet,  a  deschis  ochii  lumii  întregi  ca  să  vadă  cum  se 
poartă  Ungurii. 


227  -  Revista  "Libertatea",  Bucureşti.  Anul  38,  Nr.  2,  20  Octombrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


426 


Altarul  inimilor  noastre  228 


de  Iridenta  MOŢA 

Primul  meu  gând  vouă,  scumpilor  mei  fraţi  rămaşi  în  fruntariile  noastre  fireşti. 

Zece  ani  s'a  lucrat  pentru  vinderea  voastră,  zece  ani  s’au  pregătit  lanţurile  robiei 
voastre,  io  ani  s'a  lucrat  pentru  zdrobirea  sufletului  vostru  de  domni  şi  stăpâni,  de 
nobili  şi  cavaleri.  De  zece  ani  clipă  cu  clipă  hidra  veninoasă  lucra  din  răsputeri 
pentru  robia  unui  neam  întreg.  Supţi  şi  sărăciţi,  ca  rezistenţa  voastră  să  fie  şi  mai 
slabă,  legaţi  în  lanţuri  şi  dezarmaţi  aţi  fost  vânduţi,  timp  de  io  ani  clipă  cu  clipă,  unei 
robii  mai  grele. 

Prigoana  nesăturatei  hidre,  pe  cei  mai  curaţi  şi  mai  frumoşi,  pe  cei  mai  destoinici  şi 
mai  buni  fii  ai  tăi  i-a  ales  şi'n  închisori  umezi,  ferecaţi  în  lanţuri,  şi  după  diavoleşti 
chinuri  au  fost  măcelăriţi  cu  mitraliere. 

Vouă  nu  vă  trebuia  ochi  să  vedeţi,  vouă  nu  vă  trebuia  minte  să  vă  luminaţi,  vouă  nu 
vă  trebuia  suflet  să  simţiţi;  ei  au  fost  ochii  voştri,  ei  au  fost  mintea  voastră,  ei  au  fost 
şi  sufletul  vostru.  Prin  ei  vedea,  judeca  şi  simţea  neamul  nostru  întreg.  Hidra 
apocaliptică,  prigoana  şi  suferinţa  după  ce  i-a  ales  pe  îndrumătorii  şi  conducătorii 
voştri  s'a  năpustit  asupra  voastră,  a  tuturor.  Astăzi  suferiţi  fiecare,  ceeace  au  suferit 
până  azi  ei,  iar  unii  dintre  voi  dintr'o  închisoare  aţi  intrat  în  alta,  suferinţa  voastră  nu 
a  încetat.  Un  mileniu  de  suferinţă  se  topeşte  azi  în  sufletul  vostru.  Lanţuri  ruginite  şi 
umede  vă  atârnă  de  grumazul  vostru  şi  pe  drumuri  de  mândrie  Daco-Romană, 
sunteţi  purtaţi  ca  un  convoi  de  dureri  şi  orfani.  Trupurile  voastre  pe  ruguri  ard  şi 
cădelniţează  tămâie  vie  lui  Christos  Dumnezeu.  Iar  pe  uriaşa  roată,  pregătită  harnic 
de  mâini  trădătoare  de  neam,  sunteţi  traşi  cu  cruzime  de  duşmanii  mândriei  voastre 
daco-romană. 

Sângele  vostru  cald  se  plămădeşte  cu  sângele  lui  Horia  şi  Cloşca. 

Ori  şi  ce  calvar  îşi  are  sfârşitul  lui.  Iar  în  calvarul  nou  din  prelungirea  aceleiaşi 
suferinţe,  purtaţi  cu  bărbăţie  crucea!  Golgota  suferinţelor  noastre  nu  s'a  sfârşit  încă 
-  răbdare  -  IONEL  MOŢA  şi  CĂPITANUL,  VEGHIAZĂ,  CU  ÎNTREAGA  ARMATĂ 
LEGIONARĂ  DIN  CER,  ASUPRA  VOASTRĂ. 

Ardealul,  Leagănul  lui  Ionel  Moţa,  rămâne  pentru  totdeauna  altarul  inimilor 
noastre. 

Trăiască  Legiunea  şi  Căpitanul! 


228  -  Revista  "Libertatea",  Bucureşti.  Anul  38,  Nr.  2,  20  Octombrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


427 


CÂNTECUL:  229 

„Munţii  noştri  aur  poartă, 

„Noi  cerşim  din  poartă  ’n  poartă",  — 

-  TREBUE  SĂ  ÎNCETEZE  !  - 
ŞI  VA  ÎNCETA  SUB  STĂPÂNIREA  LEGIONARĂ  !  - 

de  Pr.  Ioan  MOŢA 
O  r  ă  ş  t  i  e 

E  destul,  ne  e  prea  destul!,  decând  auzim  răsunând  văile  şi  coastele  munţilor,  de 
cuvintele  ce  te  lovesc  în  inimă,  a  acestui  cântec  de  jale  şi  obidă,  a  unui  suflet  mândru, 
dar  cu  aripile  frânte  de  atâtea  vitregii ... 

Calcă  Moţul  cu  pas  rar,  măsurat,  domol,  ca  să  nu  se  obosească  până  a  fi  nevoit  a  se 
opri,  nici  el,  nici  căluţul  pe  care-1  trage  de  sfoară  după  sine,  purtând  pe  spinare 
câteva  ciubere  sau  cununi  de  cercuri,  pe  cele  drumuri  în  largul  ţarii,  —  şi  îşi  plânge 
soartea  şi-şi  descarcă  sufletul,  în  cântarea  de  mai  sus. 

Şi  lumea  îl  priveşte  aproape  cu  nepăsare  pe  Moţul  pribeag.  Ci  omul  cu  Inimă,  se 
opreşte  văzându-1  şi  se  întreabă  mişcat:  “Doamne,  oare  omul  acesta  din  ce-o  fi 
trăind,  din  ce  şi-o  susţine  încă  şi  familia,  rămasă  singură,  ca  părăsite,  acolo  în  Munţi? 
Răspunsul  puţini  şi-l  dau,  căci  nu  e  uşor  să  ţi-1  dai.  Doar  că,  după  ce  el  a  trecut,  ca  o 
umbră  pe  drumul  gol  înainte,  simţi  că  a  trecut  un  rumân  sărac,  dar  —  de  omenie!  — 
Ori  pe  cine  vei  întreba  pe  unde  a  trecut  umbra  lui,  nu  vei  auzi  nici  o  plângere  nici  o 
ocară.  Căci  nimănui,  unde  a  fost  primit  şi  adăpostit,  nu-i  face  cea  mai  mică  răutate, 
stricăciune,  nici  materială,  nici  morală.  De-1  chemi  şi-i  dai  ceva  de  lucru,  primeşte, 
îşi  ia  plata  lui  săracă,  şi  pleacă  mulţumind  şi  dorindu-ţi  dela  Dumnezeu  tot  binele,  pe 
care  el  nu-1  are...  De-1  îmbii  cu  ceva  hrană,  o  primeşte,  dar  el  —  nu  cere!  Se  închide  în 
nenorocul  său,  tace  şi  se  duce. 

Dacă  nu  l-aş  vătăma  în  mândria  lui  de  o  ţinuta  atât  de  nobilă,  as  spune,  că  trecerea 
Moţului  printre  noi,  cu  ciuberele  sau  cercurile  lui,  e  mai  mult  o...  cerşetorie  nobilă, 
dar  mai  nobilă  decât  a  multor  altora  mai  presus  de  el.  Dar  nu  pot  folosi  acest  cuvânt, 
căci  Moţul  nu  e  un  „cerşetor",  ci  un  prea  răbdător  CĂUTĂTOR  DE  MUNCĂ 
CINSTITĂ,  neînţeles  de  atata  lume  prin  mijlocul  căreia  trece. 

Eu  văd  în  ramura  aceasta  de  popor  romanesc,  atat  de  modest  în  timp  de  pace,  doar 
purtând  în  dreptul  inimii  medalia  sclipitoare  a  unei  mândrii  reţinute,  iar  în  zile  grele 
vădind  inima  cea  mai  vitează,  —  un  pâlc  de  Daci  retraşi  în  munţi  din  calea 
încălcătorilor  colonişti  romani,  păstrându-se  aşa,  cu  toate  însuşirile  lor  osebite. 

Totuşi,  lipsiţi  de  sprijinul  conducător  al  învăţaţilor,  după  ce  Romanii  s'au  retras  cu 
armata  şi  cu  armia  de  slujbaşi  şi  cărturari,  cari  ei  conduceau  feluritele  aşezăminte  şi 
întreprinderi,  —  au  rămas  bieţii  urmaşi  ai  dârzilor  Daci,  Moţii  noştri  de  azi,  să  ducă  o 
viaţă  scăzută  şi  plină  de  lipsuri,  —  ca  acolo  unde  nu  se  mai  găseşte  povaţa  de 
nepreţuit  a  învăţăturii,  —  încât  ajunseră  a-şi  făuri  cântecul  înlăcrimat: 

„Munţii  noştri  aur  poartă" 

„Noi  cerşim  din  poartă  'n  poartă... 
cântec  ce  li-se  potrivea,  ba  li-se  mai  potriveşte  şi  azi!... 

Iar  cu  timpul,  pe  urma  pustiirilor  tot  mai  vrăşmaşe  pe  cari  le  lăsară  pe  unde 
trecură,  valuri-valuri,  bordeie  barbare,  ca  roiuri  de  lăcuste  ce  rod  şi  iarba  de  pe  faţa 


229  -  Revista  "Libertatea",  Bucureşti.  Anul  38,  Nr.  4,  3  Noembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


428 


pământului,  —  cântecul  se  potrivi  întregului  neam  românesc  risipit  pe  vatra  vechei 
Dacii. 

Şi  ni-se  potrivi  până  ieri,  —  dacă  nu  până 
azi... 

Dar  iată,  nădejde  mare  şi  întemeiată  ne 
încălzeşte  azi  inima,  că:  NUMAI  PÂNĂ  AZI!  iar 
de  azi  încolo.  EL  VA  ÎNCETA  ŞI  POTRIVIRE 
PENTRU  NOI  NU  VA  MAI  AVEA  ! 

Ni  se  potrivi  tuturora  cântecul  umilitor,  până 
neamul  ne  era  cutrăpit,  în  parte  sau  peste  tot, 
de  Turci,  de  Greci,  de  Unguri  şi,  mai  nou,  de 
„Turcii"  noştri,  cori  învăţaseră  a  cârmui  Ţara 
Românească,  după  morala  turcească,  grecească, 
mai  nou  —  jidovească! 

Acestor  stări  le  puse  însă  Dumnezeu  capăt,  — 
şi  credem  că  pentru  totdeauna!  —  prin  marea 
schimbare  în  bine,  prin  răsturnarea  de  care  ne 
învrednici  Cerul,  'nainte  cu  abia  2  luni  de  zile, 
când  frânele  din  mâinile  tiranului  celui  care  era 
cârmuit  în  mişcările  sole  de  hidra  ascunsă  în 
umbră  în  jurul  lui,  —  fură  luate  în  mână  de 
inimosul,  îndrăzneţul  şi  binevoitorul  General 
Antonescu,  răzimat  pe  puternica  armată  de 
Legionari,  de  cari  sunt  pline  satele  şi  oraşele, 
conduse  de  ascultatul  lor  conducător  Horia 
Sima. 

De  azi  încolo  nu  vom  mai  fi  izbiţi  de  soartă 
„din  poartă  'n  poartă"...  Aceste  versuri  —  NU  NI 
SE  MAI  POTRIVESC!  Căci  noua  stăpânire  a 
scris  pe  steagul  său,  ca  cei  dintâi  ounct  de 
muncă  si  înfăptuire:  RIDICAREA  ŢĂRĂNIMEI 
DIN  STAREA  EI  DE  LIPSURI  DE  AZI,  LA  O 
STARE  MAI  MULŢUMITĂ,  MAI  OMENEASCĂ,  stând  lângă  ea  şi  povăţuind-o  cum 
să  muncească  mai  înţelept,  pentru  a  ajunge  la  o  dreaptă  bunăstare,  —  iar  sus  punând 
frână  aspră  cheltuelilor  fără  rost  şi  risipei.  De  azi  încolo  „aurul  din  munţii  noştri"  şi 
rodul  pământului  nostru  cel  mai  scump  şi  ca  tot  aurul,  să  ajungă  pe  noi  a  ne  ferici,  şi 
prilej  de  înălţare  numai  neamului  nostru  a  sluji.  Cântecul  jeluitor  al  Moţului  va 
înceta,  căci  starea  întregului  neam,  în  Statul  Legionar  se  va  înălţa! 

Studenţii  se  conduc  singuri  23° 

ÎN  ROMÂNIA  LEGIONARĂ  ÎNCEPE  O  NOUĂ  VIAŢĂ  PENTRU  STUDENŢI 

Căpitanul  şi-a  început  lupta  între  studenţi  şi  cu  studenţii.  Ionel  Moţa,  la  fel.  De 
când  a  fost  Mişcarea  Legionară,  totdeauna  sufletul  ei  au  fost  studenţii.  Loviturile 
mari  au  fost  date  prin  studenţime.  De  aceea  au  şi  avut  ei  tare  mult  de  suferit.  Viaţa 
studenţilor  legionari  este  un  şir  lung  de  procese  şi  de  închisori.  La  început  toţi 
politicienii  au  vrut  să  facă  din  studenţi  agenţi  electorali.  Studenţii  însă,  în  marea  lor 


RĂSPUNS  LA  O  SCRISOARE 

Vrei  să  fii  legionar  şi  ne  întrebi 
pe  noi  ce  să  faci  şi  cum  să  faci? 
Am  spus  la  gazetă  că  mai  întâi  să 
iei  legătura  cu  şeful  legionar  care 
îţi  este  mai  aproape.  Nu  uita  însă 
că  asta  nu  e  destul.  Ca  să  fii 
legionar  trebue  să  fii  un  om  care 
toată  viaţa  lui  n'a  făcut  nici  un 
rău:  n'a  furat  pe  nimeni,  n’a 
făcut  strâmbătate  nimănui,  n’a 
suduit  (înjurat)  pe  legionari  şi 
mai  ales  nare  gând  de 
îmbogăţire.  Dacă  ai  furat,  să  nu 
te  apropii  de  Legiune  că  ai  să  te 
arzi,  dacă  ai  făcut  strâmbătate, 
fugi  cât  te  ţin  picioarele,  iar  dacă 
ai  gând  de  îmbogăţire  mută-te  în 
altă  ţară  căci  la  noi  în  ţara 
legionară,  n’ai  să  mai  faci  treaba 
asta. 

Fii  drept,  cinstit  şi  cu  dor  de 
muncă  pentru  ţară  şi  atunci  vei 
putea  fi  şi  legionar. 

V.T. 

"Libertatea",  Bucureşti.  Anul  38,  Nr. 
4,  3  Noembrie  1940. 


230  -  Revista  "Libertatea",  Bucureşti.  Anul  38,  Nr.  4,  3  Noembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


429 


mulţime,  s’au  făcut  legionari.  Dac'au  văzut  asta,  politicienii  au  început  să  strige:  „na 
poftim,  studenţii  fac  politică  în  loc  să  facă  şcoală".  Crăpau  de  necaz  că  n'au  vrut  să 
facă  politica  lor,  ci  pe  cea  a  ţării,  a  Legiunii,  a  Căpitanului.  Şi  au  început  atunci  să-i 
prigonească.  Nu  le-au  mai  dat  ajutoare,  nu  i-au  mai  lăsat  să  locuiască  în  căminele 
studenţeşti.  I'au  svârlit  în  puterea  nopţii  pe  stradă,  i-au  dat  afară  din  Universităţi  şi 
toate  câte  nici  nu  se  pot  ţine  minte.  Nici  cu  asta  nu  i-au  putut  însă  înfricoşa.  Ei 
mergeau  înainte,  luptând  mai  departe  la  ordinul  Căpitanului.  Au  început  atunci  să-i 
bată  la  poliţie,  să-i  svarlă  în  închisori  şi  în  cele  din  urmă  omoare.  în  nici  o  ţară  din 
lume  n'a  curs  atâtă  sânge  de  student  cât  în  România. 

Din  sângele  lor  s'a  născut  însă  o  ţară  nouă,  o  Românie  legionară. 

Studenţii  au  învins.  S'a  dovedit  că  ei  au  avut  dreptate,  că  lupta  lor  a  fost  o  luptă 
dreaptă  şi  plăcută  lui  Dumnezeu.  Acum,  după  biruinţă,  Statul  legionar  s'a  gândit  şi  la 
ei.  Le-a  dat  dreptul  de  a  se  conduce  singuri.  Studenţii  vor  merge  desigur  să  înveţe 
carte  dela  profesorii  lor  învăţaţi,  dar  în  ce  priveşte  viaţa  lor  de  toate  zilele  se  vor 
conduce  singuri.  Ei  vor  conduce  casele  lor  numite  cămine,  ei  vor  împărţi  burse  la  cei 
săraci  dintre  ei,  ei  vor  da  ajutoare,  ei  vor  lucra  direct  cu  Ministerul  Educaţiei 
Naţionale  şi  cu  Rectorii  de  Universităţi,  ei  îşi  vor  avea  societăţile  lor  pe  care  nimeni  şi 
nimic  nu  le  va  mai  împiedeca  în  lucrarea  lor. 

Pentru  studenţi  începe  aşadar  o  viaţă  nouă. 

Să  dea  Dumnezeu  ca  viaţa  aceastaa  să  fie  de  folos  studenţilor  şi  ţării  româneşti. 


Pentru  ce  e  cetită  iarăşi  bine  „Libertatea44?.5^1 
Pentrucă  —  Românul  „ţine  minte" 

Protopop  stavrofor  IOAN  MOŢA 

Orăştie 

Ungurii,  urînd  pe  Români  pentrucă  primeau  nedreptăţile  ce  li-se  făceau,  în  tăcere, 
DAR  NU  LE  UITAU,  şi  nici  nu  bănuiai  când  li-se  aruncau  în  faţă,  —  porecliseră,  cât 
de  ciudă,  cât  aievea,  pe  Român,  zicându-i  „ŢINE  MINTE"... 

Şi  e  adevărat  că  e  aşa.  Asa-i  firea  Românului.  Când  vede  că  eşti  mai  tare  ca  el,  se 
pleacă,  tăcut,  silniciei  ce-i  faci.  —  Dar  nu  te  uită! 

TOT  AŞA  NU  UITA  NICI  PE  ACEI  CARI  ÎI  VOR  ŞI-I  FAC  BINELE  ! 

O  mică,  dar  grăitoare  dovadă: 

Guvernul  straşnic  liberal,  desfiinţase  Garda  de  Fer.  Şi  nu  era  îngăduit  nici  să  mai 
vorbeşti,  nici  să  scrii  despre  Gardă,  despre  Arhanghelul  Mihail,  despre  Gruparea 
Corneliu  Codreanu,  nici  să  le  pui  vr’un  chip  în  foaie,  —  că  era  potop!  Şi  anume  trei 
ani  de  zile!  Era  Garda  surghinuită  din  viaţa  de  obşte  a  Ţării  Româneşti.  Şi  3  ani  nu  se 
mai  auzi  nimic  de  ea,  că  venea  palma  peste  gură... 

După  trecerea  anilor  de  surghiun,  Căpitanul  îşi  ceru  de  nou  dreptul  la  luptă 
dreaptă  cu  balaurii  celorlalte  partide,  luptă  pentru  neam  şi  lege.  De  data  asta  sub  alt 
nume,  zicându-şi:  Partidul  „Totul  pentru  Ţară”,  şi  luându-şi  ca  puternic  toiag  la 
drum  greu,  pe  vestitul  şi  de  toţi  cinstitul  General  Cantacuzino,  bărbat  cu  mare  nume 
şi  cu  trecere  şi  în  Ţară,  şi  în  armată,  şi  chiar  la  Curtea  Regală. 

Şi  Tribunalul  Ilfov  (Bucureşti)  nu  putu  să  nu-i  dee  dreptul  de  a  lucra  şi  noua 
grupare  ca  partid,  ca  şi  celelalte  partide  politice. 


231  -  Revista  "Libertatea",  Bucureşti.  Anul  38,  Nr.  6,  17  Noembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


430 


Şi  tipări  atunci  Partidul  „Totul  pentru  Ţară"  un  afiş  mare  şi  frumos,  grăind  cald  şi 
inimos  către  Ţară,  că,  iată,  după  ani  de  tăcere  silnica,  am  răzbit  a  rupe  zăgazul  şi  a  ne 
câştiga  dreptul  de  a  ne  măsura  şi  noi  iarăşi  puterile  în  lupta  pentru  ducerea  Ţării  pe 
drumuri  mai  bune! 

Şi  puseră  în  cele  2  colţuri  de  sus  ale  afişului,  2  chipuri  a  conducătorilor  noului 
partid:  la  dreapta  chipul  Generalului,  la  stânga  pe  al  lui  Corneliu  Codreanu. 

Şi  văzurăm  într'o  dimineaţă  împodobite  zidurile  oraşelor  şi  a  satelor  mai  mari,  cu 
afişul  cel  nou,  cu  2  icoane  scumpe  inimilor  româneşti. 

Ieşisem  în  stradă  într'o  zi,  când  de  prin  sate  curgea  lumea  la  oraş,  în  zi  de  târg.  La 
un  colţ  de  stradă,  pe  care  era  lipit  un  astfel  de  afiş,  iacă  un  ţăran  sătean,  se  opreşte  şi 
se  uită  lung,  clătinând  din  cap,  ca  atunci  când  omul  nu-şi  crede  ochilor  !...  Pe 
Generalul  nu-1  ştia  cine-i,  dar  pe  Codreanu  îl  cunoştea.  Şi  cum  nu-1  văzuse  de  ani, 
acum  când  îl  zări,  strigă  pentru  cei  din  jur,  ca  iluminat: 

„Io-te-l  !"  (adecă:  Uite-1),  ca  şi  cum  ar  spune  tuturor:  Iată-1,  cel  pe  care  nu-1  mai 
văzurăm  ani  de  zile  !  E  iarăşi  aci  între  noi !  —  „Io'te-1". 

Căci  poporul  nu-1  uitase,  îl  purta  închis  în  inima  sa,  deşi  despre  el  nu  se  mai  putea 
vorbi,  nici  scrie,  nici  chipul  lui  a-1  mai  arăta... 

Românul  —  ţine  minte!  Şi  acum,  când  îl  văzu  de  nou,  îl  iubi  mai  tare,  se  alipi  de  el 
mai  tare! 

Acelaşi  lucru  e  şi  cu  „Libertatea"  noastră.  Mulţimea  de  cetitori  din  popor,  care  se 
deprinsese  a  avea  în  „Libertatea"  dela  Orăştie,  apoi  dela  Bucureşti,  un  sfătuitor  şi 
drept  povăţuitor,  care  fâlfâise  15  ani  sub  stăpânirea  ungurească,  ca  un  steag  bătut  de 
vânt  vrăşmaş,  care  ar  fi  vrut  să-l  sfîrtice,  dar  n'a  putut,  —  apoi  sub  stăpânirea 
românească  18  ani,  stând  în  aceeaşi  credinţă  şi  inimă  lângă  popor,  —  când  a  văzut  că 
a  fost  oprită  de  guvernul  tuturor  volnicilor,  de  a  se  mai  tipări  şi  a  mai  duce  un  sfat,  o 
inimă,  cetitorilor  săi  ţărani,  —  cetitorii  ei  dragi  s'au  plecat  volniciei,  dar  —  N'AU 
UITAT  PE  SFETNICA  LOR  BUNĂ  DE  PÂNĂ  MAI  IERI... 

Şi  acum,  când  auziră,  că  are  voie  să  se  tipărească  iarăşi  în  deplină  libertate,  ca  în 
vremile  cele  mai  bune,  —  mulţimea  de  cetitori  din  popor,  strigară,  ca  la  vederea  unui 
vechiu  cunoscut  care  părea  perdut: 

—  „Io-te-o  !",  adecă:  Uite-o,  că  iarăşi  e  aci  şi  vine  la  noi,  între  noi. 

Şi  o  îmbrăţişară  încă  mai  călduros  ţaţoşă  ca  mai  'nainte,  ca  pe  o  soră  trecută  şi  ea 
prin  vămile  prigoanelor  de  multe  feluri. 

De  aci  minunea  arătată  de  noi  în  numărul  trecut  că  singuri  Legionarii  de  Prahova, 
împart  câte  10—  12.000  de  foi  din  are  număr. 

Este  o  îmbrăţişare  caldă  din  partea  frumosului  număr  de  inimi  dragi  legionare  de 
pe  mândra  vale. 

Că  aşa-i.  Inimă  pe  inimă  se  simte.  Şi  dacă  în  ce  scrii,  pui  simţ  curat,  purces  din 
gând  curat,  acel  simţ,  e  înţeles  de  celelalte  inimi,  cari  îi  aleargă  în  cale  îl  duc  cu  ele  şi- 
1  dau  mai  departe. 

Vă  îmbrăţişem,  dragi  inimi  bune,  de  pe  Prahova  şi  de  încolo  din  Ţară,  —  cari 
întimpinarăţi  această  foaie  a  noastră,  la  cea  dintâi  vedere  de  nou  a  ei,  cu  atâta  iubire. 
—  Dumnezeu  să  răsplătească,  şi  va  răsplăti,  truda  şi  credinţa  voastră,  pentru 
Legiunea  pe  care  o  slujiţi  şi  o  slujim. 


Nicolae  Niţă 


431 


Nu  tânguiri,  ci  muncă  232 


de  Viorel  TRIFA 

Peste  ţara  noastră  a  mai  dat  o  nenorocire:  un  cutremur  înspăimântător.  Parcă 
n'am  fi  avut  destule  greutăţi.  A  mai  venit  una.  Dacă  stai  să  te  gândeşti  la  greutăţile  pe 
care  trebue  să  le  învingă  Legiunea  te  vei  mira  că  într'adevăr  se  mai  găsesc  oameni 
cari  să-şi  ia  răspunderea  în  ţara  asta. 

Să  luăm  pe  rând  câteva  din  aceste  mari  greutăţi. 

Mai  întâi,  Legiunea  a  venit  la  conducere  după  ce  toţi  şefii  ei,  în  frunte  cu  Căpitanul 
fuseseră  omorâţi.  Aşadar  Legiunea  a  venit  la  guvernarea  ţării  fără  să  aibă  pe  vechii  ei 
şefi.  In  al  doilea  rând  Legiunea  a  venit  la  conducere  când  ţara  noastră  era  sfâşiată 
din  4  părţi.  Pierdusem  Basarabia,  Bucovina,  Dobrogea  şi  în  urmă  Ardealul. 

Această  pierdere  a  mai  adus  cu  sine  şi  pe  fraţii  noştri  fugiţi  de  urgia  străină,  pe 
refugiaţi,  cari  cu  sutele  de  mii  au  venit  la  noi,  căutând  adăpost  şi  o  bucăţică  de  pâine. 
Legiunea  a  venit  apoi  la  conducere  când  tot  tineretul  acestei  ţări  era  concentrat  şi  în 
loc  să  poată  lucra  la  guvernare  era  ţinut  cu  arma  la  picior  pentru  a  ne  apăra  hotarele. 
Ca  urmare  a  acestor  concentrări  ogoarele  rămăseseră  nelucrate  şi  lipsa  de  grâu  a 
început  să  se  simtă. 

Şi  peste  toate  acestea,  lipsa  de  mărfuri,  din  pricina  războiului  a  adus  o  scumpete 
cum  n'a  fost  niciodată  în  ţara  noastră. 

Iată  greutăţi  pe  care  nu  le-a  întâlnit  nimeni  dintre  guvernanţii  ţării  noastre. 
Generalul  Antonescu  şi  legionarii  nu  s'au  înspăimântat  însă  de  ele  ci  au  pornit  la 
treabă. 

Acuma  vine  o  alta  mai  mare  decât  toate.  A  venit  acest  cutremur  care  a  luat  vieţi 
omeneşti  şi  a  distrus  oraşe  întregi.  Toată  ţara  e  în  jale. 

întrebarea  care  se  pune  acuma  este  ce  e  de  făcut?  Să  bocim  toată  ziua,  să  plângem 
zi  şi  noapte?  Să  ne  tânguim  şi  să  stăm  cu  braţele  încrucişate? 

Nu!  Asta  n'o  pot  face  legionarii  şi  n'au  voe  s'o  facă  nici  ceilalţi  Români. 

Cu  braţe  încrucişate  şi  cu  tânguiri  nu  se  mântuie  ţara  de  greutăţi.  A  dat  peste  noi 
un  cutremur  şi  ne-a  distrus  casa.  E  jalnic,  e  dureros.  Dar  ce  să  faci?  Dumnezeu  ne-a 
pedepsit  pentru  păcate.  Acum  nouă  nu  ne  rămâne  decât  să  facem  alte  case  în  locul 
celor  dărâmate.  Unele  mai  mari  şi  mai  frumoase. 

Pentru  asta  se  cere  însă  muncă,  muncă  şi  iară  muncă.  Ai  muncit  până  acum  8 
ceasuri  pe  zi,  munceşte  de  acum  înainte  15.  Şi  toate  casele  dărâmate  se  vor  ridica  mai 
frumoase  şi  mai  minunate. 

Ţara  întreagă  să  devie  o  mare  tabără  de  muncă.  Să  fie  scos  dintre  noi  Românul 
care  în  vremurile  astea  stă. 

Ţara  românească  poate  fi  mântuită.  România  poate  să  capete  înapoi  ce-a  pierdut, 
poate  să  vindece  lipsurile  din  comerţ,  să  învingă  scumpetea  şi  să  şteargă  urmele 
cutremurului  dacă  toţi  Românii,  dela  sat  şi  dela  oraş,  vor  munci  zi  şi  noapte  pentru 
ţară  şi  prin  asta  pentru  ei  însăşi,  pentrucă  ţara  sunt  toţi  Românii  la  un  loc. 

Să  fim  ca  luptătorul  de  pe  front  în  jurul  căruia  şueră  gloanţele  dar  care  merge 
înainte  fiindcă  numai  aşa  poate  învinge. 

Să  crească  încă  greutăţile,  noi  nu  ne  vom  pleca  în  faţa  lor  ci  având  inimile  sus,  cum 
zice  generalul  Antonescu,  şi  muncind  legionăreşte  cum  porunceşte  Horia  Sima,  vom 


232  -  Revista  "Libertatea",  Bucureşti.  Anul  38,  Nr.  6,  17  Noembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


432 


învinge  totul,  vom  face  din  ţara  Românească  o  ţară  ca  soarele  sfânt  de  pe  cer,  aşa 
cum  a  văzut-o  Căpitanul  şi  cum  a  dorit-o  Ionel  Moţa. 

Dar  asta  nu  prin  tânguiri,  ci  prin  muncă. 

SEMNELE  LUI  DUMNEZEU  233 


de  C.  PÂRLEA 

Prigonirile  şi  urile  lumii  înrăită  de  păcate  au  o  margine  dincolo  de  care  nu  se  cade 
să  se  treacă.  Aşa  a  lăsat  cuvânt  din  ceruri  Dumnezeu.  Când  se  înrăeşte  lumea  şi  când 
altarele  sunt  blestemate  de  fii  satanei,  vin  din  cer  vestiri  prin  semne  atot 
călăuzitoare.  Aceste  semne  pot  fi  cutremure,  cum  a  fost  cel  cel  de  curând  şi  despre 
care  scrie  în  altă  parte  a  gazetei,  sau  pot  fi  focuri  mari  isvorâte  din  cine  ştie  ce  pricină 
lumească,  însă  toate  semn  dela  Dumnezeu  au.  Atunci  este  bine  ca  fiecare  să  înţeleagă 
că  numai  are  ce  căuta  gâlceava  printre  oameni  şi  nici  pâra  sau  ura  să  mai  aibe  loc, 
căci  Dumnezeu  de  acolo  de  sus  pe  toate  le  vede  şi  trimite,  la  timpul  socotit,  vestire  de 
durere. 

Semnele  lui  Dumnezeu  sunt  mari.  Şi  împotriva  lor  nu  se  cade  să  ne  ridicăm  fiindcă 
vom  pieri  cu  toţii.  Şi  semnele  sunt  puternice,  ba  chiar  sunt  vestitoare.  Povestea  o 
camaradă  de  credinţă  legionară  în  dimineaţa  care  a  urmat  nopţii  înspăimântătorului 
cutremur  dela  io  Noembrie  cum  că  la  casa  sa  au  căzut  toate  tablourile  şi  lucrurile 
depe  pereţi,  numai  tabloul  CĂPITANULUI  a  rămas  tot  aşa  de  luminat  ca  şi  până 
atunci. 

Şi  acest  lucru  s'a  întâmplat  şi  la  locaşul  tinerilor  Fraţi  de  Cruce,  muncitori.  Şi  în 
toate  locurile.  Drept  care  mulţi  s'au  închinat  şi  au  zis: 

—  „Adevărat  este,  Căpitanul  nostru  înfrânge  natura  vestitoare  lumii  rele  chiar  de 
dincolo  de  moarte". 

Aceste  fapte  mult  prea  drepte  şi  prea  curate  sânt  ca  noi  să  zăbovim  a  le  lamuri. 
Pentrucă  semn  este  să  se  ştie  de  către  toţi  ai  pământului.  Şi  semnele  lui  Dumnezeu 
sunt  legate  unele  de  altele.  De  pildă  în  ziua  marelui  cutremur,  —  io  Noembrie,  — 
împlinitu-s'au  zece  ani  dela  moartea  martirului  Tudose  Popescu,  frate  de  credinţă  al 
Căpitanului.  împreună  cu  el  şi  cu  Ionel  Moţa,  Radu  Mironovici,  Ilie  Gârneaţă  şi 
Corneliu  Georgescu  a  întemeiat  Căpitanul,  din  porunca  lui  Dumnezeu,  Legiunea 
Arhanghelul  Mihail. 

în  această  zi,  cerul  s'a  deschis  şi  s'a  făcut  lumină  mare.  Semnul  lui  Dumnezeu  se 
arătase  peste  lumea  înrăită  de  ură  şi  de  păcate. 

Foile  zilnice  vestesc  marele  ajutor  pe  care  s'au  grăbit  a-1  da  Legionarii  Arhangelului 
Mihail  care  au  drept  scut  în  ceruri  pe  Căpitan  şi  pe  Arhanghel... 

CE  AŞTEPTĂM  DELA  ŢĂRANI  234 

deVasile  POSTEUCĂ 

Legionarii  lucrează  sub  comanda  de  dincolo  de  mormânt  a  Căpitanului.  Ei  nu-şi 
vor  uita  datoriile  faţă  de  Căpitan,  faţă  de  ţară  şi  Dumnezeu.  Rând  pe  rând  vor  face 
dreptate  tuturor  românilor,  fie  ei  plugari,  fie  muncitori  în  fabrici  sau  mine,  fie 
funcţionari  la  stat.  Ţăranii  sunt  pentru  legionari  o  grijă  de  căpătâi.  întâi,  pentrucă  tot 


233  -  Revista  "Libertatea",  Bucureşti.  Anul  38,  Nr.  6,  17  Noembrie  1940. 

234  -  Revista  "Libertatea",  Bucureşti.  Anul  38,  Nr.  6,  17  Noembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


433 


ce  are  ţara  aceasta  se  sprijină  pe  munca  şi  rodnicia  ţărănească;  şi,  al  doilea,  pentrucă 
ţăranii  sunt  părinţii  şi  fraţii  noştri. 

Dar  pentrucă  dreptatea  ţăranilor  să  poată  fi  înfăptuită,  rugam  pe  fraţii  şi  părinţii 
noştri  de-acasă,  cele  de  mai  jos: 

1.  Să  se  întoarcă  la  Dumnezeu  şi  la  sfânta 
Biserică. 

2.  Să  nu  mai  bată  cărările  crâşmelor  şi  să 
nu  fie  stârpituri  ale  beţiei  şi  desfrâului . 

3.  Să  se  întoarcă  cu  dragoste  şi  grijă  la 
familie.  Omul  care  bea,  îşi  ruinează  familia.  Şi 
nu  mai  poate  avea  nici  din  partea  lui 
Dumnezeu,  nici  din  partea  oamenilor  nici  o 
milă,  nici  un  drept. 

4.  Să  muncească  din  zori  şi  până  noaptea, 
cu  râvnă  şi  dragoste.  Cu  credinţa  că  munceşte 
pentru  ai  lui  şi  pentru  neamul  românesc 
întreg. 

5.  Să  înveţe  a  fi  cinstit  şi  mândru.  Să  nu  se 
lase  umilit  şi  batjocorit  nici  de  străini  nici  de 
ai  lui.  N'am  văzut  nici  un  ţăran  în  puşcărie 
pentru  faptul  că  şi-a  spălat  ruşinea  unei 
palme  primite  sau  a  unei  umilinţe  îndurate. 

Dar  am  văzut  mii  de  ţărani  purtaţi  pe  la 
judecătorii  pentru  beţie,  pentru  înjunghieri 
din  beţie,  pentru  furt,  pentru  alte  ticăloşii. 

Vrem  ca  ţăranii  să  fie  drepţi,  cinstiţi, 
muncitori,  iubitori  de  ţară  şi  temători  de 
Dumnezeu. 

6.  Să  citească  şi  să  se  lumineze.  Să-şi 
întărească  sufletul  şi  mintea,  cetind.  Să 
citească  Biblia  si  cărţile  legionare.  Sunt  în  ele 
chemări  şi  adevăruri  pe  cari  le-a  spus 
Dumnezeu  prin  gura  şi  mâna  celor  ce-au 
crezut  în  El  şi  au  murit  pentru  El-  Cel  ce  nu 
bea  şi  nu-şi  cheltuieşte  timpul  în  ticăloşii,  are 
când  ceti. 

7.  Să  înveţe  din  cărţi,  dela  ingineri,  dela  învăţători  şi  dela  preoţii  satelor,  cum  se 
cultivă  pământul.  Cu  durere  o  spunem:  ţăranii  nu  ştiu  cultiva  pământul! 


ÎNCEP  TABERELE  DE 
MUNCĂ 

Tabăra  de  muncă  este  o 
înfăptuire  a  Căpitanului.  Rostul 
ei  este  să  înveţe  tineretul 
românesc  cu  viaţa  aspră  şi 
simplă,  cu  munca  şi  greutatea. 

în  aceste  tabere  îşi  vor  da 
seama  tinerii  neamului,  de  truda 
muncitorului  din  fabrică,  şi  de 
truda  ţăranului  dela  coarnele 
plugului.  Prima  tabără  a  înfiinţat- 
0  Căpitanul  la  Ungheni  şi  la  laşi 
încă  din  1924  şi  prima  înfăptuire 
a  fost  Căminul  Studenţilor  dela 
Râpa  Galbenă  din  laşi. 

Pentru  refacerea  acestor 
tabere  s'a  înfiinţat  din  ordinul  lui 
Horia  Sima,  comandantul  Mişcării 
Legionare,  organizaţia  „Munca 
Legionară".  S'a  făcut  un  plan 
după  care  vor  lucra  aceste 
tabere.  în  ele  legionarii  vor  lucra 
pentru  rezidirea  şi  refacerea 
neamului.  Deocamdată  se  va 
activa  prin  Centrul  şi  Ajutorul 
Sinistraţilor  şi  prin  Corpurile 
Forestier  şi  Materii  prime. 

"Libertatea",  Bucureşti.  Anul  38,  Nr. 
7,  24  Noembrie  1940. 


♦  ♦♦ 


Ar  mai  fi  de  spus  multe. 

Cei  buni  ne  vor  înţelege  şi  vor  îndemna  şi  pe  cei  răi.  Am  vrea  ca  ţăranii  să  se 
îndrepte  singuri.  Fără  pedeapsă.  Numai  făcând  cele  de  mai  sus,  ţăranii  pot  deveni 
legionari.  Şi  noi  vrem  ca  ţăranii  să  devină  legionari.  Când  vor  deveni  legionari 
biruinţa  lor  va  fi  împlinită.  Pentrucă  atunci  se  vor  teme  toţi  conducătorii  de  ei,  îi  vor 
respecta  şi-i  vor  trata  ce  pe  oameni.  Celor  cari  sunt  aşa  cum  vrem  noi  le  strigăm  din 
toată  inima: 

Trăiască  Legiunea  şi  Căpitanul! 


Articole  clin  Presa  Legionară 


434 


ŢĂRANUL  LEGIONAR  235 


deVasile  POSTEUCĂ 

Ţăranul  român,  trăind  în  mijlocul  naturii,  deasupra  brazdei  roditoare,  alături  de 
stejarii  şi  brazii  codrilor,  cu  fruntea  în  arşiţa  soarelui,  ar  trebui  să  fie  de-o  mândrie 
sufletească  fără  seamăn.  Ar  trebui  să  nu  se  lase  batjocorit  şi  umilit,  cu  nici  un  preţ. 
Atunci  când  cineva  i-ar  frânge  drepturile  şi  i-ar  călca  în  picioare  simţemintele  de  om 
liber,  stăpân  pe  mintea,  inima  şi  ogorul  său,  el  ar  trebui  să-şi  ridice  fruntea  cu 
dârzenie  sălbatecă  şi  să-şi  ia  răsplata  imediat.  Să  spună  răspicat:  sunt  ţăran  şi  nu  pot 
trăi  în  umilinţă.  Vreau  mai  bine  moartea  decât  traiul  fără  onoare,  decât  viaţa  de  câne. 
Aşa  ar  trebui  să  fie  ţăranul  român.  Şi  fiind  aşa  ar  trebui  să  mai  crească  în  inima  sa  şi 
dragostea  arzătoare  către  Patrie,  dragostea  fără  margini  către  neam  şi  Dumnezeu.  Ar 
trebui  să  simtă  altfel  de  cum  simt  astăzi,  cei  mai  mulţi  dintre  ţărani,  dragostea  şi 
datoriile  lor  faţă  de  Patrie.  Şi  asta  pentru  adevărul  că  ţăranii  sunt  stăpânii 
pământului  Patriei.  Pentru  că  ei  lucrează,  stăpânesc,  apără  şi  lasă,  moştenire  sfântă, 
copiilor  lor,  acest  pământ.  Ca  atare,  atunci  când  pământul  Patriei  e  în  pericol  ţăranul 
ar  trebui  să  se  ridice  cel  dintâi  gata  să  înfrunte  duşmanul,  cu  însăşi  preţul  sângelui  şi 
vieţii  sale.  Drept,  viteaz,  credincios  în  Dumnezeu,  iubitor  de  Patrie,  mândru  până  la 
sălbăticie,  iată  cum  va  trebui  să  fie  ţăranul  român  pe  care-1  visează  mişcarea 
legionară,  adică  ţăranul  legionar. 

Şi  fiindcă,  în  scurtă  vreme,  toţi  ţăranii  români  vor  trebui  să  fie  aşa,  am  vrea  să  le 
dăm  ca  pildă  chipul  ţăranului  român  de  acum  500  de  ani,  chipul  ţăranului  român  de 
pe  vremea  voevodului  Ştefan  cel  Mare  şi  sfânt.  Pe  atunci  ţara  era  ţară  de  ţărani.  Chiar 
voevodul  şi  boerii  erau  ţărani.  N'aveau  şcoli  alese,  nu  ştiau  nici  scrie.  Dar  erau 
stăpâni  de  pământ,  muncitori,  iubitori  de  Patrie.  Mureau  pentru  Patrie,  cântând. 
Mergeau  la  războiu  ca  la  nuntă.  Pe  boeri  îi  alegea  Ştefan  cel  Mare  dintre  ţăranii 
săraci,  dar  viteji.  Dacă  se  purtau  ca  leii  în  bătălii,  alungând  şi  punând  la  pământ 
duşmanul,  voevodul  îi  chema  la  El  şi  le  hotărea:  sunteţi  de-acum  stăpâni  pe  colţul 
acesta  de  ţară,  pentru  că  ştiţi  să  apăraţi  râzând  de  moarte,  pământul  sfânt  al  ţării.  Tu 
Arbore,  vei  stăpâni  Cosminul;  tu  Şoiman,  Tigheciul.  Şi  aşa  mai  departe.  Şi  aceşti 
ţărani  erau  cu  adevărat  uriaşi  în  vitejii  şi  în  dragostea  lor  de  ţară. 

Odată  Ştefan  cel  Mare  era  pe  undeva  prin  Moldova  de  jos,  plecat  cu  lunile.  La 
Suceava  vine  veste  c'au  intrat,  în  ţară,  leşii.  Credeţi  că  s'a  dus  cineva  să  se  plângă 
voevodului  că  năpăstuesc  duşmanii?  Nu.  S'au  ridicat  ţăranii  unul  ca  unul  şi  sub 
comanda  celui  mai  viteaz  dintre  ei,  le-au  ieşit  leşilor  înainte,  pe  malul  Prutului, 
trecându-i  pe  toţi  prin  săbiile  şi  săgeţile  moldoveneşti.  Când  a  ajuns  călăreţul  pe  la 
Vaslui  să-i  spue  lui  Vodă  cum  şi  ce-a  fost,  duşmanul  era  săturat  de  mult,  de  bogăţia 
Moldovei.  Aşa  erau  atunci  ţăranii  Români ! 

Se  spune  că,  cu  cât  timpul  trece  omul  devine  mai  cuminte,  mai  grozav.  Ei,  măcar  în 
pilda  aceasta,  nu-i  adevărat. 

Ia,  să  fi  venit  un  jidan,  să  zicem,  la  vreun  ţăran  de  atunci  ca  să-l  scuipe  sau  să-l 
pălmuiască!  Ar  mai  fi  rămas  os  de  jidan  întreg  în  toată  Moldova?  Nu  cred. 

Dar  astăzi  câţi  ţărani  nu  se  lasă  scuipaţi,  batjocoriţi,  înşelaţi,  chiar  cumpăraţi  de 
către  jidani?  Câţi  ţărani,  sunt  de  mândria  şi  sănătatea  sufletească  a  ţăranului  lui 
Ştefan  cel  Mare.  Azi  foarte  mulţi  dintre  stăpânii  ogoarelor  Patriei,  beau,  înjură,  fură, 
lenevesc  şi  când  le  vorbeşti  de  Patrie  habar  n'au  ce  e  vorba  asta,  icoana  aceasta  sfântă 


235  -  Revista  "Libertatea",  Bucureşti.  Anul  38,  Nr.  7,  24  Noembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


435 


pentru  care  strămoşii  noştri  mureau  fericiţi,  aşa  cum  a  murit  Moţa  pentru  Hristos, 
aşa  cum  au  murit  atâţia  legionari  pentru  România  legionară. 

întâlnindu-se  un  ţăran  de  astăzi  cu  unul  de  pe  vremea  lui  Ştefan  cel  Sfânt,  nu  s'ar 
ruşina  oare  cel  de  astăzi,  nu  s'ar  simţi  ca  un  vierme  lângă  un  munte? 

Iată  dece  ţăranul  român  trebue  să  se  schimbe,  trebue  să  se  trudească  a  deveni 
legionar.  Pentrucă  ajungând  legionar,  aşa  cum  îi  vrea  Căpitanul,  ţăranul  român  va 
putea  da  mâna,  de  la  egal  la  egal,  peste  toate  veacurile  ce-au  trecut,  cu  ţăranul  lui 
Ştefan  cel  Mare.  Ţăran  dârz,  viteaz,  ostaş  al  lui  Hristos  şi-al  Patriei  sale  sfinte. 


Părinte  MOŢA  236 


de  Viorel  TRIFA 

Obosit  de  prea  multă  trudă  ne-ai  părăsit.  Te-ai  mutat  în  altă  lume  desigur  mai 
bună  decât  cea  în  care  al  vieţuit  peste  70  de  ani. 

Acolo  nu  vei  mai  suferi  închisoare  pentrucă  ai  luptat  luptă  dreapta  pentru  neamul 
românesc. 

Nici  Ungurii  şi  nici  ucigaşii  guvernului  Armând  Călinescu  nu  vor  mai  putea  să  te 
arunce  în  închisori. 

Nici  bârfitorii  nu  ie  vor  mai  necăji  şi  nici  cenzura  nu  va  mai  tăia  rândurile  ce-ai 
scris  cu  dragoste  pentru  ţără  şi  pentru  Legiune. 

în  sfârşit  ai  linişte  şi  pace. 

Ai  trecut  în  lumea  unde  nu  este  nici  durere  nici  suspin.  Durere  este  pentru  noi  că 
am  pierdut  pe  părintele  Moţa. 

Neamul  românesc  mai  duce  şi  azi  lipsa  de  popa  Moţa  dela  Orăştie. 

Şi  astăzi  ca  şi  în  zilele  de  apariţie  a  gazetei  Libertatea  milioane  de  Români  zac  în 
ţară  străină.  Şi  astăzi  apasă  jugul  greu  asupra  ţăranului  român  pentru  care  popa 
Moţa  a  scos  gazeta  „Libertatea". 

Şi  astăzi  mai  trăesc  în  ţara  noastră  copii  cuprinşi  de  dragoste  de  neam,  ca  aceia  pe 
cari  i-ai  apărat  Sfinţia  Ta  în  „Libertatea"  pe  la  1922  şi  în  toate  procesele  ce-au  urmat. 

Şi  astăzi  mai  sunt  în  ţara  noastră  din  aceia  împotriva  cărora  ai  fulgerat  cuvinte  de 
foc  din  sihăstria  dela  Orăştie. 

Ei  sunt,  dar  Sfinţia  Ta  nu  mai  eşti. 

Trupeşte  ai  plecat  —  sufleteşte  ai  rămas  însă  aici. 

Ai  putut  să  vezi,  încă  în  viaţă  fiind,  legionarii  Căpitanului  nostru  cum  clădesc  o 
Românie  nouă  ca  soarele  sfânt  de  pe  cer,  cum  a  spus-o  iubitul  Sf.  Tale,  Ionel. 

Ai  putut  să  vezi  strădania  tinerilor  legionari  pentru  desrobirea  fraţilor  noştri  şi  ai 
putut  să  recunoşti  în  cântecele  lor  pedeapsa  ce  se  va  coborî  peste  toţi  tâlharii 
neamului  nostru. 

Suntem  siguri  că  i-ai  văzut. 

Şi  nu  te-ai  înşelat  cucernice  Părinte. 

Legionarii  duc  mai  departe  cele  pentru  care  Sfinţia  Ta  te-ai  străduit. 

De  aceea 

Dormi  în  pace 

Şi  binecuvântează  truda  noastră  a  tuturor. 


236  -  Revista  "Libertatea",  Bucureşti.  Anul  38,  Nr.  7,  1  Decembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


436 


STUDENŢII  237 

deVasile  POSTEUCĂ 

Imediat  după  războiul  cel  mare,  copiii  de  ţărani  şi  muncitori  ajunşi  la  universităţi, 
în  marile  oraşe  ale  Ţării,  au  deschis  lupta  pentru  stăpânirea  românului  la  el  acasă. 

în  ziua  de  io  Decembrie  1922,  toţi  studenţii,  din  toate  universităţile,  s'au  adunat  la 
un  loc,  ca  să  lupte  uniţi,  cu  mai  mulţi  sorţi  de  biruinţă  şi  şi-au  găsit  şi  drumul  acestei 
lupte:  1.  Contra  jidanilor.  2.  Contra  politicianilor  vânduţi  si  trădători.  3.  Contra 
propriilor  noastre  păcate. 

Ce-au  înţeles  studenţii  buni  de  atunci  şi  de  mai  târziu,  prin  „propriile  noastre 
păcate"?  Noi  românii  eram  desuniţi,  împărţiţi  în  diferite  tabere,  ne  mâneam  unii  pe 
alţii.  Unde  erau  trei,  erau  şapte  păreri. 

Dar  istoria  noastră  cu  voevozi  şi  căpitani  ne  spune  că  noi  atunci  am  fost  tari,  când 
am  avut  un  singur  şef  şi  când  toţi  am  ascultat  de  el.  Aşa  a  fost  sub  Tudor 
Vladimirescu,  sub  Avram  lancu,  sub  Horia. 

De  aceea,  pentru  a  distruge  păcatele  de  care  eram  roşi,  studenţii  s'au  pus  sub 
comanda  lui  Corneliu  Zelea  Codreanu. 

El  a  arătat  prin  felul  lui  de  credinţă  şi  vitejie,  prin  felul  lui  de  a  vedea  lucrurile,  că 
are  os,  sânge  şi  minte  de  Căpitan  al  Românilor.  Şi  studenţii  s'au  pus  sub  ascultarea 
Lui.  Cei  buni  şi  cei  curaţi,  bineînţeles. 

De  atunci  Corneliu  Codreanu  e  Căpitanul  Românilor. 

Lupta  a  durat  optsprezece  ani.  Sunt  în  urmă  lacrimi,  suferinţi  amare,  sânge  vărsat, 
închisori,  morminte,  şi  cimitire  de  cruci  legionare.  însuşi  Căpitanul  a  trebuit  să 
răscumpere  cu  sângele  lui  păcatele  acestui  neam,  pentru  a-1  deştepta,  a-1  scoate  de 
sub  robia  jidanului  şi  politicianului,  şi  pentru  a-i  creia  un  viitor  mai  bun. 

Dar,  după  optsprezece  ani  de  credinţă,  luptă  şi  jertfă,  a  venit  biruinţa.  De  ea  sunt 
mândri,  mai  ales  studenţii.  Ei  au  luptat  cel  mai  mult.  Au  jertfit  cel  mai  mult.  Au  cel 
mai  mare  număr  de  morţi. 

Şi  de  aceea  gloria  studenţilor,  e  şi  ea  strălucitoare. 

Dar  cine  sunt  studenţii? 

Sunt  copiii  ţăranilor  şi  muncitorilor.  Ei  n’au  luptat  şi  nu  luptă  pentru  neamul 
întreg,  şi  ca  dovadă,  că  este  aşa,  la  un  moment  dat,  s’a  oprit  intrarea  copiilor  de 
ţărani  în  şcoli.  Asta  pentru  a  nu  mai  avea  cine  să  apere  în  lume  nevoile  ţăranilor  si 
muncitorilor.  Si  cine  cerea  oprirea  fiilor  de  plugari  înspre  şcoală?  Tot  jidanii  şi 
politicianii! 

Dar  acum  sufletul  mulţimilor  româneşti  a  biruit.  Ţăranii  vor  putea  da  copiii  la 
şcoli.  La  o  sută  de  elevi  în  ţara  românească,  vor  fi  de-acum  60  la  sută  ţărani.  Şi 
ţăranii  vor  avea  veşnic,  pe  cineva  sus  la  treburile  ţării,  ca  să  lupte  pentru  dânşii. 

Vor  avea  studenţi. 

Şi  studenţii  de  acum  şi  cei  cari  vor  mai  veni  nu  pot  merge  decât  tot  pe  aceeaşi  linie. 
Linia  legionară.  Drumul  Căpitanului  1.  Contra  jidanilor  şi  duhului  necinstit  jidovesc. 
2.  Contra  tuturor  ticăloşilor  acestui  neam.  3.  Sub  comandă  de  Căpitan,  pentru  a 
ridica  neamul  nostru,  cât  mai  sus  alături  de  toate  popoarele  mari  ale  lumii. 

Aşa  fiind  lucrurile,  ţăranii  pot  fi  mândri  de  copiii  lor,  studenţii.  Aceştia  şi-au  făcut 
din  plin  datoria! 

Acum,  de  10  Decembrie  1940  studenţii  au  sărbătorit,  jertfele  trecutului  şi  au  făcut 
legăminte  noi  pentru  viitor.  Sunt  o  armată  puternică  Legionară.  Gata  de  luptă  şi  de 


237  -  Revista  "Libertatea",  Bucureşti.  Anul  38,  Nr.  10,  Duminică,  15  Decembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


437 


moarte.  Nimeni  şi  nimic  nu-i  va  mai  putea  opri  din  drum.  Căci  ei  merg  pe  drumul 
neamului  nostru  de  ţărani  si  muncitori. 

Acum,  de  Crăciun,  se  vor  întoarce  acasă,  la  părinţi.  Şi  vor  avea  toată  tihna  ca  să 
povestească  tot  ce  au  suferit,  tot  ce  cred.  Tot  ce  mai  trebue  făcut  pentru  neam  şi  ţară. 

Dragi  ţărani  şi  muncitori.  Ascultaţi-vă  copiii  cari  vă  împărtăşesc  credinţa  lor 
legionară.  Botezându-vă  şi  voi  în  această  credinţă,  veţi  fi  veşnic  biruitori.  Pentrucă 
studenţii  legionari,  au  fost,  sunt  şi  vor  rămâne  veşnic  biruitori.  Trăiască  Legiunea  şi 
Căpitanul! 


Cum  vă  petreceţi  Crăciunul?  238 

de  Viorel  TRIFA 

Există  mai  multe  feluri  de  a  aştepta  şi  de  a  petrece  sărbătorile  Naşterii  Domnului. 

Un  fel  de  a  petrece  este  îngrijirea  numai  de  cele  ale  trupului.  Tăierea  porcului  de 
Crăciun  este  atunci  numai  la  asta  folosită:  ca  trupul  să  se  bucure.  Sunt  oameni  cari 
aşteaptă  sărbătorile  ca  să  mănânce  şi  să  bea.  Crăciun  însemnează  pentru  aceştia: 
băutură  şi  mâncare.  Ei  zic,  trupului  lor:  acum  bea,  mănâncă,  şi  te  'nveseleşte. 

Nimeni  nu  zice  că  veselia  nu  e  bună,  dar  o  fi  însemnând,  oare  Crăciunul  numai 
mâncare  şi  băutură? 

Noi  credem  că  nu.  Sărbătoarea  Crăciunului  este  sărbătoarea  venirii  Domnului  Isus 
ca  om  pe  pământ.  Este  o  sărbătoare  de  bucurie,  pentrucă  atunci  ne-a  venit  nouă 
Mântuitor  care  să  ne  înveţe  cum  să  scăpăm  de  păcate.  Dar  Mântuitorul  n'a  venit 
deaceia  ca  să  ne  dea  nouă  prilej  de  beţie  şi  de  mâncăruri,  ci  a  venit  ca  să  ne  dea 
învăţătură  nouă  de  mântuire. 

Iar  noi  care  sărbătorim,  venirea  Lui,  ca  om  pe  pământ,  trebue  să  ne  gândim  ca  şi  El 
să  aibă  un  loc  în  sărbătoarea  aceasta.  Să  avem  deci  grijă  ca  să  nu  lipsească  din 
sărbătoarea  Crăciunului  tocmai  cel  sărbătorit,  adică  Domnul  nostru  Iisus  Christos. 

Cu  alte  cuvinte  sa  ne  îngrijim  şi  de  ale  sufletului.  Cea  mai  mare  parte  din  viaţă 
omul  se  îngrijeşte  de  ale  trupului:  îşi  face  casă,  o  gospodăreşte,  îşi  face 
îmbrăcăminte,  mănâncă,  bea  şi  toate  celelalte. 

Trupul  este  însă  tocmai  partea  trecătoare  din  om.  Partea  care  rămâne  peste  toate 
veacurile  este  sufletul.  După  toate  rânduiala  sufletul  fiind  cel  care  rămâne,  de  suflet 
ar  trebui  să  se  îngrijească  omul  mai  mult. 

Dar  omul  face  tocmai  pe  dos:  se  îngrijeşte  de  trup  99  de  zile  dintr'o  sută  şi  lasă 
numai  una  pentru  suflet  -  de  multe  ori  însă  nici  una. 

De  obiceiu  omul  zice  în  tot  cursul  anului:  lasă  suflete  că  mă  îngrijesc  eu  şi  de  tine  la 
sărbători;  sărbătorile  sunt  ale  fale.  Acum  am  de  lucru,  dar  atunci  să  vezi  ce  am  să  fac 
eu  pentru  fine. 

Dar  când  vine  sărbătoarea  omul  uită  de  promisiunea  lui  pentru  suflet  şi  iară,  încă 
mai  cu  mare  grijă,  îi  dă  trupului  să  bea  şi  să  mănânce. 

Asta  este  o  socoteală  greşită. 

Este  greşită  mai  întâi  pentru  că  în  viaţa  de  dincolo  nu  te  va  întreba  nimeni  câte  kile 
de  vin  şi  câte  de  cârnaţi  ai  înghiţit  în  sărbători  ci  te  va  întreba  ce  ai  făcut  tu  pentru 
suflet.  Te  va  întreba  dacă  în  zilele  de  Crăciun  şi  anul  nou  ai  fost  sau  nu  la  biserică, 
dacă  ai  ajutat  pe  aproapele  tău,  dacă  ai  făcut  bine  în  aceste  zile,  dacă  ai  făcut  ceva 


238  -  Revista  "Libertatea",  Bucureşti.  Anul  38,  Nr.  11  (număr  de  Crăciun  şi  Anul  Nou).  Miercuri, 
25  Decembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


438 


pentru  ţara  ta,  dacă  te-ai  împăcat  cu  duşmanul  tău,  ai  dat  de  pomană  săracului  şi 
multe  altele  de  felul  acesta. 

Ce  vei  răspunde? 

Vei  putea  să  răspunzi:  am  mâncat  şi  am  băut? 

Desigur  că  nu. 

Ca  să  poţi  merge  cu  fruntea  sus,  la  judecata  aceasta  de  dincolo  trebue  să  faci  fapte 
bune  aci  pe  pământ. 

Nu  uita  cetitorule  să  le  faci  şi  la  Crăciunul  acesta. 

Şi  nu  vom  uita  mai  ales  d-ta  camarade  legionar  că  în  sărbătoarea  aceasta  poţi  face 
foarte  multe  lucruri  bune  pentru  Legiune  şi  pentru  Căpitan. 

De  când  cu  venirea  la  cârma  statului,  legionarii  au  avut  tare  mult  de  luptat  şi  de 
lucrat  pentruca  să  mai  îndrepte  din  relele  câte  au  fost  făcute  pe  capul  ţării  noastre, 
lată  câteva  zile  de  sărbătoare! 

La  ce  veţi  folosi  aceste  zile? 

La  şedere  acasă,  la  mâncare  şi  la  băutură? 

Rău  faceţi  dacă  faceţi  aşa. 

Să  ne  îngrijim  de  familie  pentruca  asta  este  datoria  noastră  a  tuturor,  dar  pe 
umerii  noştrii  nu  apasă  numai  grija  familiei;  pe  umerii  noştri  apasă  grija  unei  ţări 
întregi. 

O  ţară  întreagă  şi  o  lume  întreagă  aşteaptă  ca  noi  să  facem  ceace  a  poruncit  Căpi¬ 
tanul  să  facem.  Aşa  dar  toţi  nenorociţii,  toţi  săracii,  toţi  năpăstuiţii,  toţi  bolnavii  şi 
toată  lumea  suferinţii  aşteaptă  dela  noi  alinarea  suferinţelor. 

Desigur  că  noi  suntem  oameni  ca  şi  ei  şi  nu  putem  mântui  toate  relele  de  pe 
pământ. 

Dar  noi  putem  face  totuşi  ceva.  Dacă  lucrăm  cu  sârguinţă  putem  face  chiar  foarte 
multe. 

Pentrucă  şi  munţii  se  pot  muta  din  loc  dacă  cineva  vrea  şi  dacă  munceşte  pentru 
asta. 

Sărbătorile  să  le  folosim  pentru  această  frumoasă  datorie  a  noastră  de  legionari. 

Să  ne  ducem  în  casele  unde  bolnavi  aşteaptă  alinare,  să  ne  ducem  în  spitale,  să  ne 
ducem  în  casele  fraţilor  noştri  retuşaţi  cari  n'au  pe  nimeni  şi  nimic  să  se  le  încălzim 
măcar  aceste  zile  de  Crăciun,  să  ne  ducem  la  cei  ce  n'au,  să  vedem  ce  le  trebue  şi  să 
dăm  cât  putem  ca  să  ştie  şi  ei  şi  să  simtă  că  legionarii  lui  Codreanu  oamenii 
poporului,  conduc  pe  popor. 

Să  alinăm  deci  suferinţele  mai  ales  că  sunt  atâţia  oameni  cari  nu  se  pot  bucura  în 
toată  voia  de  acest  Crăciun. 

Să  le  fim  într’ ajutor. 

Atunci  vom  putea  spune  si  în  faţa  judecăţii  viitoare,  şi  în  faţa  Căpitanului  că  am 
petrecut  bine  sărbătorile  Crăciunului.  Altfel  nu! 

Reînhumarea  legionarilor  împuşcaţi  la  Deva  239 

La  cimitirul  istoric  din  Ţebea  într’o  după  amiază  frumoasă  de  iarnă  s'au  adunat 
legionarii  din  toate  satele  plăşilor  Brad  şi  Avram  Iancu  pentru  a  îngropa  cu  cinstea 
cuvenită  pe  martirii  omorâţi  de  călăii  stăpânirii  care  s'a  prăbuşit.  E  ora  2  după 
amiază.  Nesfârşite  coloane  de  cămăşi  verzi  se  aliniază  deoparte  şi  de  alta  a  drumului. 


239  -  Revista  "Libertatea",  Bucureşti.  Anul  38,  Nr.  11  (număr  de  Crăciun  şi  Anul  Nou).  Miercuri, 
25  Decembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


439 


în  capătul  coloanei  pe  un  deal  unde  veghiază  o  cruce,  patru  preoţi  în  odăjdii  aşteaptă 
pe  cei  trei  legionari  împuşcaţi  la  Deva.  Soseşte  un  camion  care  transportă  cele  trei 
sicrie  verzi  îmbrăcate  în  tricolorul  românesc. 

în  cimitir  la  umbra  pomului  lui  Horia  se  face  o  slujbă  religioasă,  răspunsurile  fiind 
date  de  corul  din  Brad. 

Le  sfârşitul  slujbei  preotul  legionar  Glodeanu  din  Orăştie,  îşi  ia  ultimul  rămas  bun 
dela  cei  trei  camarazi,  şi  arată  nestrămutata  credinţă  a  celor  3  legionari  pentru 
Legiune  şi  Căpitan. 

Se  face  sfinţirea  drapelului  cuibului  muncitoresc  „Petru  Popa",  după  care  corul 
cântă  dureros  „Veşnica  lor  pomenire”. 

După  aceia  sicriele  sunt  coborâte  în  groapă.  Camaradul  Boborodea  comandă 
„pentru  onor"  şi  legionarii  cântă  „Imnul  Legionarilor  căzuţi",  după  care  se  cântă 
„Sfântă  tinereţe  Legionară"  şi  „Imnul  Ardealului  legionar". 

Trei  cruci  verzi  arată  trecătorilor  că  acolo  sunt  înmormântaţi  legionarii  Petru  Popa, 
Gheorghe  Cornea  şi  Nicolae  Sârbu,  care  au  fost  împuşcaţi  numai  pentru  că  au  crezut 
în  România  Legionară  de  azi. 

CĂPITANUL  la  mormântul  lui  Moţa  24° 

Câteva  rânduri  scrise  de  Căpitan  la  Casa  Verde 

Azi  e  Buna  Vestire.  25  Martie.  Ziua  celui  mai  mare  grad  legionar. 

Moţa  gloriosul  şef  al  echipei  din  Spania  Doarme  cu  gradul  său  sfinţit  de  cel  mai 
curat  sânge  de  legionar,  de  propriul  său  sânge. 

Şi  acum  stau  uluit.  Jertfa  lui  Moţa  este  ameţitoare.  Nu  se  poate,  Doamne,  o  jertfă 
mai  mare. 

Mă  cobor  la  mormântul  său.  Trec  printre  straturile  pe  care  toată  ziua  le-a  lucrat  eri 
Iridenta  soţia  sa  şi  Cătălin.  Mă  închin.  Dar  inima  mi  se  face  de  piatră  şi  nu  mai  simt 
nimic.  Moţa,  am  venit  la  tine,  să  te  văd.  Scoală-te  şi  priveşte  cum  iar  s'au  năpustit 
asupra  noastră,  voind  din  nou  să  ne  nimicească.  Câte  jertfe  a  făcut  generaţia  noastră; 
Moţa,  adu-ţi  aminte,  cât  am  suferit  în  închisori,  câte  dureri  nu  s'au  înfipt  în  noi,  câtă 
foame  n'am  răbdat,  câte  umilinţi  înecate  nu  ne-au  tăiat  ca  plugul  brazde  prin  inimă. 

într’o  ţară  ca  a  noastră  pare  că  ar  fi  fost  deajuns  numai  această  uriaşă  dovadă  de 
consecvenţă  şi  caracter:  15  ani  de  neclintire  în  slujba  unei  credinţe  şi  a  unei  frăţii 
nesdruncinate. 

într'o  ţară  în  care  se  schimbă  în  fiecare  an  credinţele  şi  se  trădează  prieteniile. 

N'au  fost  deajuns  nici  15  de  dureri  pe  care  zi  cu  zi,  şi  uneori  ceas  cu  ceas,  le-am 
trăit  împreună,  tremurându-ne  inimile.  Vai,  şi  minutele  cât  veacul. 

A  venit  jertfa  sângelui  tău,  la  un  capăt  de  viaţă  chinuită,  ca  o  dovadă  supremă,  ca  o 
încordare  supremă  a  generaţiei  noastre,  de  a  face  o  ultimă  dovadă  în  faţa  lumii. 

Sângele  tău  a  curs.  Iar  noi  am  plâns  până  când  ne-a  secat  izvorul  lacrimilor. 
Plângem  mereu.  Durerile  ne-au  sfâşiat  inima  din  noi. 

Pentru  canalii  n'a  fost  nici  aceasta  deajuns. 

S'au  năpustit  din  nou  asupra  noastră.  Ei  vor  nimicirea,  nu  dovadă,  dela  noi. 

înconjur,  odată  mormântul,  mă  urc  pe  trepte  şi  citesc  pe  crucile  lor  de  viteji  aceste 
simple  cuvinte: 

ION  I.  MOŢA 


240  -  Revista  "Libertatea",  Bucureşti.  Anul  38,  Nr.  11  (număr  de  Crăciun  şi  Anul  Nou).  Miercuri, 
25  Decembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


440 


Comandant  legionar  al  Bunei-Vestiri 
VASILE  MARIN 
Comandant  legionar 

Au  căzut  pe  fronturile  Madridului  luptând  în  rândurile  armatei  naţionaliste 

Aducem  cel  mai  pios  omagiu  amintirii  sfinţilor  noştri  eroi.  Nici  o  jertfă  nu  va  fi 
prea  mare  pentru  a  îndeplini  gândul  lor. 

CUM  A  LUPTAT  MOŢA  ^ 

Cred  că  numai  istoria,  care-i  va  aşeza  în  rândurile  marilor  sfinţi  şi  generaţiile  tinere  şi 
talentate  care  vor  veni,  vor  putea  să  zugrăvească,  prin  perspectiva  anilor,  faptelor  lor,  în 
toată  măreţia  lor.  Eu,  ca  un  umil  camarad  al  lor,  fără  nici  un  talent  şi  fără  nici  o  pricepere 
în  ale  scrisului,  am  fixat,  aşa  cum  am  simţit  cu  sufletul  meu  simplu,  cele  câteva  clipe  pe 
care  am  avut  fericirea  să  le  trăiesc  împreună  cu  ei. 

Mergem  desfăşurat!  în  formaţie  de  apropiere.  Dăm  de  artileria  antiaeriană.  Ni  se  dă  un 
popas.  Sergentul  Ortigoza  vine  lângă  Moţa  şi  vorbeşte  ceva. 

Eu  nu  mă  simt  deloc  bine.  Pornim  din  nouă.  Bubuiturile  se  aud  din  ce  în  ce  mai 
aproape.  Trecem  pe  lângă  şoseaua  Las  Rozas.  Acum  tranşeele  sunt  goale  şi  pustii.  Dar 
gropile  de  obuz  şi  rămăşiţele  de  cartuşe  arată  că  pe  aci  a  fost  o  luptă  crâncenă.  Găsim, 
ruginită,  lopata  Lineman  a  lui  Ionel,  singura  lopată  în  companie.  O  luăm  cu  noi  sperând 
că-i  a  semn  bun.  Mergem  mai  departe.  Companiile  merg  una  după  alta,  desfăşurate. 
Trecem  pe  unde  au  fost  tranşeele  inamice  şi  astfel  avem  ocazia  să  vedem  efectul 
bombelor  de  artilerie  şi  aviaţie.  Ce  jale,  ce  grozăvie!  Din  talazul  răvăşit  al  tranşeei  iese 
câte  o  mână  sau  câte  un  picior.  Inamicii  au  fost  îngropaţi,  scoşi,  iar  îngropaţi  de 
bombardamentul  avioanelor  şi  al  artileriei.  Piese  stricate,  mitraliere,  puşti  mitraliere, 
puşti  mortiere,  toate  la  un  loc  ca  într'un  cazan  drăcesc. 

Inamicul  ne-a  văzut  şi  porneşte  un  baraj  de  artilerie.  Şrapnelele  explodează  sus, 
obuzele  explodează  jos  aruncând  o  ploaie  de  fier. 

Focul  se  înteţea  mereu.  Veneau  lovituri  după  lovituri,  o  grindină  de  obuze. 

înteţim  marşul.  Puterea  de  rezistenţă  a  sistemului  nervos  se  pierde,  dar  instictul  de 
conservare  se  trezeşte  mai  puternic  în  nebunia  aceasta  de  foc. 

Obuzele  trosneau,  explozii  răbufneau  în  jurul  nostru,  cutremurând  pământul.  Nori 
negrii  de  pământ  şi  fum  sar  în  sus.  Numai  credinţa  în  Dumnezeu  ne  mai  poate  da  puteri 
de  rezistenţă. 

Trecem  printr'o  vijelie  de  foc.  Pornim  într'o  fugă  nebunească  şi  ne  sbatem  ca  apa  de 
maluri,  căci  nici  măcar  nu  ştiam  pe  unde  trebuie  să  mergem. 

Dăm  peste  nişte  catâri  cu  maţele  afară  aburind  încă.  Ne  trezim  chiar  în  linia  I-a.  Ne 
dăm  jos  depe  muchie  şi  o  luăm  la  dreapta  pe  şosea,  căci  frontul  este  chiar  dealungul 
şoselii.  Gloanţele  bâzâie  pe  la  urechi  ca  un  roi  de  viespi.  Noroc  că  şoseaua  e  scobită  adânc 
în  maluri,  aşa  că  mergem  pe  ea  ca  într'o  tranşee.  Pe  unde  este  deschisă  o  trecem  în  goană 
nebună.  Pe  lângă  noi  trec  în  goană  camioane  ale  Crucii  Roşii.  Se  aud  din  ele  răcnetele  şi 
gemetele  răniţilor. 

AŞA  AM  INTRAT  NOI  ÎN  MAJADAHONDA. 

Luată  din  „însemnări  depe  front”  carte  scrisă  de  NICULAE  TOTU. 


241  -  Revista  "Libertatea",  Bucureşti.  Anul  39,  Nr.  2,  Duminică,  12  Ianuarie  1941. 


Nicolae  Niţă 


441 


Revistă  de  doctrină  economică  corporativă 


Articole  clin  Presa  Legionară 


442 


SENSUL  STATULUI  LA  POPORUL  ROMÂNESC 

de  Mihail  MANOILESCU 

Nimic  nu  este  mai  caracteristic  pentru  evoluţia  politică  a  unei  naţiuni  decât 
cuprinderea  şi  sensul  pe  care  ea  le  acordă  ideii  de  stat,  precum  şi  gradul  de  aderenţă 
pe  care  îl  are  statul  cu  sufletul  popular. 

S'ar  putea  spune  chiar  că  maturitatea  politică  a  unui  popor  nu  începe  decât  în  ziua 
când  el  şi-a  asimilat  într' atâta  ideia  de  stat,  încât  acesta  a  devenit  expresia  cea  mai 
pură  a  personalităţii  colective  a  naţiunei. 

E  destul  să  formulăm  acest  principiu,  pentru  ca  să  constatăm  că  poporul  românesc 
nu  este  încă  un  popor  politic,  fiindcă  el  nu  s'a  integrat  sufleteşte  în  statul 
contimporan.  Acest  stat  a  rămas  totdeauna  străin  de  fiinţa  lui  intimă,  de  concepţiile 
lui  de  viaţă  şi  de  idealurile  lui.  La  noi  nu  se  poate  vorbi  nici  măcar  de  un  divorţ  între 
naţiune  şi  stat,  fiindcă  între  unul  şi  altul  nu  a  existat  niciodată  o  unitate  şi  o 
înţelegere!  De  veacuri  întregi,  din  veacul  al  18-lea  al  fanarioţilor  şi  din  veacul  al  19- 
lea  al  liberalismului  apusean,  statul  a  fost  şi  a  rămas  străin,  de  fiinţa  organică  a 
neamului  românesc. 

Poate  că  numai  înainte  de  epoca  fanarioţilor,  Românii  au  avut  un  stat  aderent 
sufleteşte  cu  dânşii,  un  stat  al  lor.  Căci  statul  acela  minimal  -  dacă  este  să-l  judecăm 
prin  prisma  juridică  modernă  -  stat  ocrotitor  faţă  de  duşmani,  sub  conducerea 
Domnului  şi  gospodar  pentru  ţara  întreagă,  prin  clasa  boerească,  era  desigur  infinit 
mai  înrudit  sufletului  românesc,  tocmai  fiindcă  era  primitiv  şi  natural,  decât  statul 
adus  prin  import  de  oameni,  de  către  fanarioţi,  sau  prin  import  de  idei,  de  către 
paşoptişti. 

în  statul  firesc  "dela  o  mie  patru  sute",  epocă  spre  care  mergea  nostalgic  gândul  lui 
Eminescu,  românul  găsea  două  lucruri  pe  cari  nu  le-a  mai  întâlnit  mai  târziu  : 
spiritul  creştin  şi  dreptatea,  sfânta  dreptate.  De  atunci  şi  până  azi,  idea  de  stat  a  fost 
pentru  poporul  român,  şi  mai  ales  pentru  ţăranul  român,  -  tot  una,  cu  idea  de 
dreptate. 

Ce  a  venit  după  aceea  a  fost  o  lungă  şi  tragică  înstrăinare  a  poporului  românesc  de 
stat. 

După  regimul  de  pradă  al  fanarioţilor  a  venit  regimul  de  artificialitate  al 
bonjuriştilor.  Văcăritul  şi  oieritul  au  fost  înlocuite  cu  "impozitul  personal",  iar  zapciul 
grec  a  lăsat  locul  arendaşului  evreu;  încolo  nimic  nu  s'a  schimbat  esenţial  în  starea 
ţării  şi  mai  ales  a  ţărănimii  româneşti. 

Dealungul  întregei  domnii  a  Regelui  Carol  I,  poporul  n'a  văzut  şi  n'a  înţeles  statul 
decât  în  două  înfăţişări:  ca  dorobanţ  executor  "prin  constrângere  corporală"  a 
muncilor  agricole  la  sate  şi  ca  politician  împărţitor  de  slujbe  la  oraşe.  Statul  ocrotitor, 
statul  medic,  statul  constructor  de  drumuri  şi  bunuri  publice,  era  infinit  mai  puţin 
prezent,  decât  statul  jandarm  în  înţelesul  cel  mai  brutal  al  imaginei.  Nici  măcar  statul 
împărţitor  de  lumină  nu  era  popular  şi  iubit.  Şcoala  a  rămas,  până  la  sfârşit,  o 
instituţie  rece  şi  străină  sufletului  popular. 

O  singură  dată,  statul  nostru  a  avut  prilejul  să  se  ridice  în  ochii  poporului, 
împlinind  un  rol  mare  şi  răspunzând  unui  îndemn  cuceritor  al  sufletului  românesc: 
este  în  ziua  în  care  i-a  fost  dat  să  pregătească  războiul  pentru  unire.  Abia  atunci 


242  -  Revista  "Lumea  Nouă",  Bucureşti.  Anul  V,  Nr.  8,  August  1936. 


Nicolae  Niţă 


443 


statul  cu  aparatul  lui  militar  şi  tehnic  a  apărut  ca  o  întrupare  şi  o  nădejde  supremă  şi 
unanimă  a  Românilor.  Dela  el  se  aştepta  organizarea  politică  şi  militară  a  războiului. 

Dar  statul  a  pierdut  şi  acest  suprem  prilej. 

în  domeniul  politic  pur,  el  s'a  aratat  şovăitor  şi  excesiv  de  diplomat,  lăsând  să  se 
piardă  cele  mai  frumoase  momente  pentru  intrarea  în  războiu.  Odată  mai  mult  statul 
n'a  fost  reprezentativ  pentru  sufletul  românesc  şi  întreaga  noastră  participare 
politică  în  războiu,  cu  târguelile  care  au  precedat-o  şi  cu  compromisurile  triste  care 
au  venit  mai  târziu,  n'a  purtat  caracterul  loial  şi  deschis  al  firei  românului. 

Cât  priveşte  pregătirea  technică  a  războiului  ea  a  ilustrat,  pentru  vecie,  contrastul 
între  stat  şi  naţiune. 

Statul  ne-a  dat  Turtucaia;  Naţiunea  ne-a  dat  Mărăştii  şi  Mărăşeştii. 

După  războiu  s'ar  fi  putut  crede  ca  un  fapt  nou  va  da,  însfârşit,  aderenţa  între  stat 
şi  naţiune;  votul  universal  reprezentând  prin  definiţie  naţiunea  însăşi  chemată  la 
conducerea  statului,  era  menit  să  arunce  o  punte  peste  vechea  prăpastie... 

A  făcut  acest  lucru  votul  universal?  Chiar  şi  cei  mai  sinceri  apărători  ai  acestei 
găunoase  invenţii  juridice  nu  pot  să  o  pretindă. 

Pe  urma  votului  universal  statul  a  câştigat  cel  mult  un  nou  reprezentant;  alături  de 
jandarm  şi  de  perceptor  a  apărut  -  vorbăreţ,  obraznic  şi  mincinos  -  agentul  electoral. 

S'a  sporit  oare  cu  aceasta  legătura  sufletească  dintre  naţiune  şi  stat? 

Simte  oare  românul  gospodar  şi  cuminte  dela  sat  sau  de  la  oraş,  prezenţa 
ocrotitoare  şi  îndrumătoare  a  statului?  Vede  el  undeva  îngrijirea  de  sănătatea  lui,  de 
cultura  lui,  de  sufletul  lui? 

Trăeşte  el  clipe  de  înălţare  şi  de  confundare  în  viaţa  colectivă  a  naţiunei,  prin 
acţiunea  unui  stat  care  să-i  dea  mândria  că  este  român? 

Care  sunt  marile  acte  româneşti  prin  care  s'a  afirmat  după  război  statul  românesc 
aşa  cum  s'a  afirmat  statul  fascist  sau  cel  naţional-socialist  sau  cel  corporativ 
portughez? 

Nici  în  gospodăria  zilnică,  nici  în  marile  drumuri  ale  destinului  României,  statul 
românesc  nu  şi-a  afirmat  prezenţa. 

N'a  fost  nici  un  bun  părinte,  nici  un  crainic  vestitor  de  noui  idealuri  pentru  mâine. 
Pe  când  alte  state  trăiau  înaripat,  înaintând  răscolitoare  şi  eroice,  statul  românesc  îşi 
ţâra  viaţa  penibil,  rămânând  pur  administrativ  şi  biourocratic. 

Şi  astfel  statul  nu  încorporează  pentru  massa  românească  nici  o  idee  mare.  El  nu 
capătă,  ca  pe  vremea  Domnilor  pământeni  dinaintea  Fanarioţilor,  o  personalitate 
colectivă,  care  să  cadă  în  sfera  înţelegerei  ţării. 

El  se  înfăţişează,  din  potrivă,  ca  o  maşină  apăsătoare  şi  greoaie,  care  are  drept 
unică  menire  să  stoarcă  biruri  pentru  scopuri  totdeauna  neînţelese. 

El  vinde  nemilos  resturile  sărace  ale  celei  mai  umile  gospodării,  pentru 
"împlinirea  debitelor"  şi  trimite  în  schimb  flăcăii  din  oaste  la  casele  lor,  în  zilele  de 
concediu,  în  haine  peticite  cari  umilesc  mândria  românească. 

Marea  misiune  a  lumii  celei  noui  şi  a  generaţiei  tinereşti,  care  va  fi  forţa  ei  centrală 
de  propulziune,  este  reabilitarea  statului. 

Statul  va  trebui  să  apară,  înainte  de  orice,  în  faţa  ţării  care  s'a  deprins  să-l 
dispreţuiască,  drept  ceeace  ar  fi  trebuit  să  fie  totdeauna:  exemplul  corectitudinii  şi  al 
cinstei  în  raporturile  cu  cetăţenii. 

Statul  "om  cinstit",  vechea  dorinţă  a  românilor,  va  trebui  să-şi  capete  în  sfârşit 
înfăptuirea. 

Statul  va  trebui  să  încorporeze  apoi  cea  mai  sfântă  dintre  virtuţile  pe  cari  le 
pretueşte  acest  popor:  dreptatea,  dreptatea  vie  şi  imediat  simţită,  dreptatea  vizibilă  şi 


Articole  clin  Presa  Legionară 


444 


aducătoare  de  satisfacţii  unanime,  fără  întârzieri  şi  complicaţii  cari  fac  să  i-se  piardă 
toată  savoarea  morală. 

Dar  statul  cinstit  şi  drept  va  fi  şi  statul  puternic.  Această  putere  însă  nu  va  mai  fi 
simţită  de  nimeni  ca  o  apăsare,  ci  ca  o  pavăză. 

Ea  va  înfricoşa  numai  pe  ticăloşi  dela  periferia  societăţii  şi  pe  uneltitorii,  are  vor 
mai  tânji  încă  după  statul  politicianist  liberal  şi  atot  îngăiduitor. 

Acest  stat  care  se  va  apăra  cu  bărbăţie  şi  îşi  va  proclama  credinţele  lui  pe  faţă, 
acest  stat  care  va  pune  în  locul  zăpăcelii  politice  din  capul  mulţimii,  ordinea  clară  a 
ideei  de  neam,  acest  stat  care  va  trimite  peste  graniţă  pe  toţi  românii  proaspeţi  care 
se  îngrijesc  prea  mult  de  trebile  sale  prin  presa  de  astăzi,  va  lua  în  imaginaţia 
populară  înfăţişarea  legendară  a  lui  Făt  Frumos  din  poveşti. 

Iar  când,  pentru  a-1  reprezenta  în  faţa  poporului,  statul  va  trimite  la  marele 
solemnităţi  publice,  în  locul  politicianului  decăzut  şi  hulit,  pe  omul  de  tip  nou, 
crescut  aşa  cum  îl  vrea  poporul,  "tânăr,  mândru,  înalt,  frumos,  la  ochire  luminos", 
care  să  păşească  "în  cămaşă  cu  centură",  hotărît  şi  ferm,  ca  un  comandant 
îngândurat  de  răspunderi,  mulţimea  românească  va  vedea  pentru  întâia  oară  în  stat 
oglinda  închipuirii  sale  şi  se  va  descoperi  în  faţa  lui,  cu  o  mişcare  firească  de 
închinare  şi  de  dragoste. 


CARTEA  CĂPITANULUI  243 

de  Mihail  MANOILESCU 

Nu  putem  numi  altfel  cartea  d-lui  Corneliu  Zelea  Codreanu,  intitulată  "PENTRU 
LEGIONARI",  fiindcă  revelaţia  pe  care  ea  o  înseamnă  îi  dă  autorului  dreptul  la  acest 
frumos  titlu  românesc  de  Căpitan.  Nu  suntem  din  cei  care  exagerează  şi  nici  din  cei 
care  se  înşeală.  Intuiţia  noastră,  care  ne-a  făcut  să  vedem  cu  anticipaţie  atâtea 
lucruri,  ne  spune  că  apariţia  cărţii  d-lui  Codreanu  va  avea  urmări  de  necalculat 
pentru  evoluţia  sufletească  şi  pentru  transformarea  politică  a  României.  Această 
carte  înseamnă  un  fapt  de  istorie.  Ea  cade  masiv  ca  un  bolid  venit  din  ceruri  peste 
lumea  cea  veche,  pe  care  o  zdruncină  pentru  totdeauna.  Ea  se  aşează  ca  o  imensă 
piatră  de  hotar  la  începutul  lumii  celei  ce  va  să  vie.  Ceea  ce  te  copleşeşte  şi  te  înfioară 
de-a  lungul  acestui  volum  care  este,  înainte  de  orice,  povestea  unei  vieţi  şi  a  unei 
mişcări,  este  uimitoarea  serie  de  revelaţii  pe  care  le  cuprinde.  Când  citeşti,  şir  după 
şir,  faptele  epopeei  lineare  şi  eroice,  când  afli  îngrozitoarele  suferinţe  pe  care  le 
închide  într-însa,  şi  oribilele  ticăloşii  care  s’au  săvârşit  împotriva  purtătorilor  ei,  te 
întrebi  halucinat  unde,  în  ce  ţară  şi  în  ce  vremuri,  s’au  petrecut  toate  acestea?  Căci, 
chiar  şi  pentru  oamenii  care  au  cunoscut  frământările  ţării  de  la  război  încoace, 
volumul  acesta  aduce  destăinuiri  care  trec  dincolo  de  marginile  închipuirii.  Ţara  află 
abia  acum  o  poveste  unică  prin  frumuseţea  şi  prin  tragismul  ei.  O  află  întâi  cu 
mândrie.  Căci  paginile  acestei  cărţi  te  învaţă  că  în  ţara  aceasta  există  şi  eroism,  că 
există  şi  jertfă  şi  supremă  cheltuire  de  sine,  că  nu  suntem  atât  de  decăzuţi,  cât  s’ar 
crede  după  laşitatea  întâlnită  în  fiecare  zi.  Pentru  noi,  personal,  care  am  trăit  o 
cumplită  izolare  în  clipa  când,  cu  o  fărâmă  de  curaj,  am  încercat  în  1927  să  ridicăm 
un  steag  de  revoltă  -  revoltă  care  a  culminat  în  actul  jucat  în  faţa  Consiliului  de 
Război  din  Bucureşti  -  pentru  noi,  care  disperasem  de  a  mai  întâlni  în  ţara  asta 
oameni  în  stare  să  rişte  ceva  pentru  o  idee  politică,  jertfele  mişcării  verzi  înseamnă 
răzbunarea  unei  epoci  întregi  de  scădere  sufletească.  Epopeea  legionarilor 


243  -  Revista  "Lumea  Nouă",  Bucureşti.  Anul  V,  Nr.  11-12  din  Noiembrie-Decembrie  1936. 


Nicolae  Niţă 


445 


reabilitează  pe  românii  de  astăzi  cum  i-a  reabilitat  pe  spaniolii  de  azi  Alcazarul.  Dar 
câte  alte  prilejuri  de  mândrie  românească  nu  dau  faptele  din  această  carte,  cum  este 
acea  eroică  apărare  a  laşului  împotriva  comunismului  la  1920,  de  către  lucrătorul 
Constantin  Pancu  care,  la  1919,  cu  mult  înainte  de  Hitler,  iniţia  mişcarea 
socialismului  naţional-creştin.  în  acelaşi  timp  ţara  află  acum  pentru  prima  oară 
despre  înfiorătoarele  acte  de  persecuţie  şi  represiune  împotriva  Mişcării  Legionare. 
Citind  chipul  în  care  s’au  purtat,  pe  rând,  toate  guvernele  şi  toate  autorităţile,  te 
întrebi  cum  de  au  putut  oameni  din  poporul  nostru  să  ajungă  la  asemenea  ticăloşii? 
A  fost  oare  întreaga  societete  românească,  care  a  tolerat  aceste  lucruri,  tot  atât  de 
ticăloasă  ca  si  ei?  Nu!  Şi  asupra  acestui  punct  să  ne  oprim  puţin.  Ţara  aceasta  n’a 
ştiut  nimic,  sau  aproape  nimic,  din  ce  se  întâmplă.  Dacă  ar  fi  ştiut,  dacă  ar  fi  bănuit 
măcar  care  este  adevărul,  nu  se  putea  ca  ea  să  nu  se  fi  ridicat,  prin  fiii  ei  cei  mai  buni 
şi  să  strige  schingiuitorilor  tinerimii:  ajunge!  O  spun  aici,  nu  ca  o  descărcare  de 
conştiinţă,  ci  ca  un  profund  adevăr.  Nu  am  ştiut  niciodată,  deşi  eram  parlamentar 
sau  uneori  ministru,  de  toate  ororile  care  se  dezvăluiesc  astăzi  în  cartea  d-lui 
Codreanu.  Nu  s’a  găsit  niciodată  cineva  din  rândurile  acestor  români  martirizaţi 
pentru  credinţa  lor,  care  să-mi  dezvăluie  măcar  un  colţ  din  grozăviile  care  se 
petreceau.  Nu  vreau  să  fac  din  aceasta  o  învinuire  conducătorilor  Mişcării.  Dar  este 
totuşi  straniu  şi  de  neînţeles  că  nedreptăţile  care  li  se  făceau  n’au  ajuns  niciodată  la 
urechile  oamenilor  din  tara  aceasta,  care  ar  fi  avut  atâtea  probitate  sufletească  şi  atât 
curaj  ca  să  se  ridice  împotriva  lor.  Eu  am  avut,  şi  nu  din  iniţiativa  d-lui  Corneliu 
Codreanu,  ci  din  a  mea,  o  întâlnire  cu  d-sa,  în  Octombrie  1931,  pe  când  eram 
Guvernator  al  Băncii  Naţionale  şi  pe  când  d-sa  era  deputat,  ales  tocmai  în  locul  pe 
care  îl  lăsasem  eu  liber,  în  judeţul  Neamţ.  Am  discutat  atunci  cu  d-sa  o  mare 
chestiune  naţională,  despre  care  nu  voi  vorbi  astăzi.  Dar  nici  în  acea  întâlnire,  în  care 
d-1  Corneliu  Codreanu  a  putut  vedea  care  sunt  sentimentele  mele  şi  dorinţa  mea  de  a 
servi  cauza  naţionalistă,  d-sa  nu  mi-a  dezvăluit  nimic  din  tragedia  mişcării  sale,  pe 
care  abia  acum,  cu  groază,  o  descopăr.  înţeleg,  orgoliul  unor  oameni  care  pătimiseră 
prea  multe  dezamăgiri,  ca  să  mai  poată  crede  în  cineva.  Dar  mă  doare  sufletul  pentru 
ţara  aceasta  că  -  nu  numai  din  cauza  păcatelor  ei,  dar  şi  dintr’o  totală  lipsă  de 
informaţie  -,  ea  a  putut  să  apară  atât  de  indiferentă  şi  de  nesimţitoare  la  o  suferinţă 
îndurată  pentru  dânsa.  Şi  mă  mai  doare  ceva:  este  convingerea  că  dacă  aceste  fapte 
s’ar  fi  ştiut  la  vreme,  multe,  foarte  multe  lucruri  s’ar  fi  desfăşurat  altfel  în  ţara 
românească.  Cartea  d-lui  Codreanu  restabileşte  adevărul  şi  în  ceea  ce  priveşte 
legenda  violenţei,  care  ar  constitui  metoda  preferată  a  mişcării  verzi  şi  care,  nu 
arareori,  a  putut  să  impresioneze  rău  pe  burghezul  român,  blând  sau  fricos.  însă 
toate,  dar  absolut  toate  actele  “de  violenţă”  care  sunt  povestite  în  acest  volum,  nu 
apar  decât  la  capătul  unor  încercări  disperate  de  a  obţine  satisfacţia  şi  dreptatea  pe 
cale  legală  şi  paşnică.  Toate  actele  de  violenţă  sunt  simple  acte  de  rezistenţă  la 
ilegalităţile  şi  sălbăticiile  autorităţilor.  Dar  acest  drept  de  rezistenţă  este,  la  urma 
urmei  un  drept  natural,  ca  şi  dreptul  de  legitimă  apărare  în  faţa  agresorului.  în 
Portugalia  astăzi,  care  este  un  stat  dictatorial,  constituţia  dă  dreptul  oricărui  cetăţean 
să  reziste  măsurilor  ilegale.  Şi  nu  s’ar  putea  oare  justifica,  într’un  stat  pretins 
democratic  ca  al  nostru,  ca  cetăţeanul  să  reziste  în  faţa  unei  ilegalităţi  şi  a  unui  abuz 
sfruntat  de  putere  din  partea  autorităţilor?  Impresia,  care  se  desprinde  din  atâtea 
fapte  îngrozitoare  de  sălbăticie  săvârşite  de  autorităţi,  este  exact  contrarie  aceleia 
care  ar  vrea  să  facă  din  mişcarea  naţionalistă  verde  o  mişcare  de  violenţă.  Nu  s’a 
văzut  niciodată  la  o  armată  de  tineri  mândri  şi  curajoşi,  atâta  resemnare  cât  a  arătat 
oastea  condusă  de  Corneliu  Codreanu.  Dar  cartea  comandantului  legionarilor  nu  este 


Articole  clin  Presa  Legionară 


446 


numai  istoricul  mişcării  sale.  Ea  înseamnă,  fără  pretenţii  doctrinare,  o  luare  de 
poziţie  care  dovedeşte  o  splendidă  luciditate  pe  marile  linii  ale  gândirii 
contemporane.  De  pildă,  scurta  pagină  despre  Monarhie  are  afirmări  definitive: 
“Monarhia  a  fost  totdeauna  bună”.  Tot  aşa  demonstraţia  pericolului  pe  care  îl 
reprezintă  democraţia  “care  sfarmă  unitatea  neamului  românesc,  expunându-1 
dezbinat  în  faţa  blocului  unit  al  puterii  iudaice”,  sau  capitolul  despre  elecţiune  şi 
selecţiune  şi  teoria  elitei,  cuprind  rare  frumuseţi  de  gândire.  în  special  este  văzută  cu 
minunată  intuiţie  geneza  elitelor,  cu  cele  două  posibilităţi  ale  ei:  sau  elita  care  naşte 
pregătită  de  elita  precedentă,  căreia  îi  seamănă,  sau  elita  care  naşte  din  război  cu 
elita  precedentă,  atinsă  de  degenerare.  Cu  o  pătrundere  care  rezumă  o  vastă 
experienţă  si  trăire,  d-1  Codreanu  formulează  critica  conducătorului  şi  ceea  ce  am 
putea  numi  teoria  conducătorului.  El  are  o  înţelegere  admirabilă  despre  înfăţişările 
esenţiale  ale  noilor  mişcări,  pe  care  noi  le-am  studiat  teoretic  în  volumul  nostru  sub 
presă  “LE  PARTI  UNIQUE,  institution  politique  du  siecle”.  Când  d-sa  spune  că 
“Legiunea  Arhanghelul  Mihail  va  fi  mai  mult  o  şcoală  şi  o  oaste  decât  un  partid 
politic”  se  integrează  definitiv  cu  gândul,  după  cum  se  integrase  şi  cu  fapta,  în 
concepţia  contemporană  a  partidului-elită  a  naţiunii.  Şi  dacă  de-a  lungul  întregii 
părţi  cu  caracter  doctrinar  am  găsit  atâtea  vederi  coincidenţe  cu  acelea  pe  care  noi  le- 
am  exprimat  în  manuscrisul  noului  nostru  volum,  aceasta  este  o  dovadă  mai  mult  că 
în  ambianţa  veacului  stăruie  anumite  adevăruri,  pe  care  oamenii  cu  mintea  dezlegată 
de  prejudecăţile  liberaliste  şi  democratice,  le  văd  totdeauna  sub  acelaşi  unghi.  Ceea 
ce  constituie  un  dar  unic  al  d-lui  Corneliu  Codreanu  este  puterea  de  a  da  mărturisire 
sufletului  popular.  Pe  când  oamenii  politici  de  duzină  se  mulţumesc  cu  manifestările 
electorale  care,  prin  natura  lor  sunt  de  suprafaţă,  d-sa  pătrunde  “în  acele  adâncuri 
sufleteşti  nedefinite,  acolo  unde  politicienii  şi  programul  lor  de  împrumut  nu 
putuseră  să  coboare”  şi  aceasta  îl  îndreptăţeşte  să  afirme:  “aici,  în  aceste  adâncuri, 
am  înfipt  rădăcinile  istoriei  legionare;  ele  nu  vor  mai  putea  fi  scoase  de  nimeni”. 
Acesta  este  faptul  cel  mare  şi  nou  pe  care  l-a  adus  cu  sine  tipul  de  mare  conducător 
din  zilele  noastre.  El  se  găseşte  faţă  cu  masele  mari  populare  într’o  aderenţă 
nemijlocită  de  nici  o  formă  electorală  şi  de  nici  un  mecanism  organizator.  El  este 
poporul  şi  poporul  este  el. 

Mişcarea  Legionară  avea  până  astăzi  cu  ea  o  forţă  morală  şi  mistică.  Prin  cartea 
apărută  acum,  ea  câştigă  în  faţa  ţării  prestigiul  unei  doctrine,  schiţată  în  liniile  ei 
mari.  Desigur  că  mâine  va  veni  şi  a  treia  parte,  indispensabilă  oricărei  mişcări  care 
vrea  să  triumfe,  programul  de  reformă  a  statului  şi  a  societăţii  româneşti  în 
instituţiile  lor.  Cu  asemenea  elemente  de  izbândă  cine  poate  să  nu-şi  dea  seama  că 
această  mişcare  va  izbuti?  Şi  chiar  dacă,  împotriva  a  tot  ceea  ce  vorbeşte  istoria 
secolului  nostru,  acţiunea  legionară  ar  rămâne  la  noi  fără  rezultat  şi  încă  cu  atât  mai 
mare  este  meritul  celor  care  au  creat-o.  Ce  nobil  lucru  este  să  lupţi  pentru  ridicarea 
unei  naţiuni  care  nu  înţelege  şi  nu  te  urmează!  Cartea  d-lui  Corneliu  Codreanu 
înseamnă  pentru  cauza  legionară  cât  o  mare  bătălie  câştigată.  Ea  este  mai  mult  decât 
un  triumf  electoral,  fiindcă  valoarea  ei  nu  se  poate  măsura  în  voturi;  ea  este  mai  mult 
decât  o  operă  de  gândire,  fiindcă  înseamnă  o  pătrundere  în  viaţă  dincolo  de  sfera 
limitată  a  naţiunii.  Ea  deschide  în  faţa  ochilor  uimiţi  ai  românilor  o  fereastră  spre 
lumină  şi  spre  înviorare.  Ea  făgăduieşte  ceea  ce  atâţia  au  visat  zadarnic  în  tinereţea 
lor,  ceea  ce  n’au  avut  la  vreme  ci  ceea  ce  le-a  lăsat  pentru  totdeauna  în  suflet  o  dungă 
de  amărăciune.  Ea  dă  năzuinţelor  celor  tineri  şi  neîntinaţi  un  vis  vrednic  să  fie  visat 
şi  trăit.  Ce  fericiţi  sunt  băieţii  care  au  astăzi  douăzeci  de  ani! 


Nicolae  Niţă 


447 


IN STITUŢIONALISM  şi  SPIRITUALITATE, 
LEGIONARISM  şi  CORPORATISM  244 

de  Christian  PETRESCU 

Tot  ceiace  simte  tineretul,  în  toată  puterea  lui,  şi  ţine  să  înfăptuiască,  este 
totdeauna  necesar  şi  deaceia  totdeauna  isbândeşte. 

Tineretul  constituie  mereu  înnoitele  antene  sensitive  ale  omenirii  mereu  mai  noui. 

Nici  un  pas  înainte  n'a  făcut  lumea  pe  drumul  existenţei  laolaltă  fără  imboldul  şi 
puterea  de  neînvins  a  tineretului.  Pentrucă  tineretul,  în  curăţenia  lui  sufletească,  vrea 
totdeauna  numai  dreptatea  şi  binele  tuturor,  şi  în  slujba  lor  îşi  pune  toată  puterea,  a 
lui  şi  a  celor  mulţi,  -  de  eri,  de  astăzi  şi  de  mâine,  -  cari-i  sar  în  ajutor  întărindu-1  cu 
nebiruitele  puteri  ale  tradiţiei,  ale  forţei  şi  ale  năzuinţelor. 

Tineretul  a  fost  şi  este  totdeauna  premergător.  Chiar  dacă  marile  idealuri  ale  unei 
epoci  le  profilează  un  om  sau  un  grup  care  a  trecut  de  tinereţe,  ca  vârsta  numai,  -  tot 
tineretul  este  acela  care  le  pricepe  cel  dintâi  sensul  şi  importanţa;  şi  care  luptă  pentru 
ele  cu  hotărîrea  aceia  neclintită  şi  curată,  dusă  până  la  eroism. 

Lupta  tineretului  se  dă  la  lumina  a  două  candele:  credinţa  şi  jertfa.  Ei  dau  viaţa 
pentru  viaţă,  pentru  o  viaţă  nouă.  Pilda  impresionantă  a  celor  doi  eroi  legionari,  - 
Moţa,  cu  chipul  lui  de  tribun  şi  de  apostol,  Marin,  imagine  a  îndurărei  şi  a  năzuinţei 
către  mai  bine,  -  pătrunde  din  ce  în  ce  mai  mult  în  suflete.  Cad  mulţi  pe  drumul  greu 
al  luptei,  drum  sfânt... 

Dar  tineretul  nu  este  niciodată  învins. 

Nu  numai  fiindcă  luptă  fără  preget,  ci  mai  ales  -  pentrucă  ţelurile  pe  cari  le 
urmăreşte  -  şi  cari  nu  sunt  ale  lui,  ci  ale  celor  mulţi,  din  neam,  din  gintă  sau  din 
omenire,  sau,  toate,  acel  conţinut  moral  şi  acea  puritate  cristalină  în  faţa  cărora;  cât 
de  târziu,  se  pleacă  şi  cele  mai  semeţe  frunţi.  Elanul  plin  de  atâta  entuziasm  si 
spiritul  de  jertfa  cu  cari  de  atâtea  ori  tineretul  a  punctat  istoria,  definesc  eticul 
profund  al  atitudinei  sale  şi  descoperă  secretul  biruinţelor  de  cari  Dumnezeu  îl 
învredniceşte. 

Aceasta  nu  însemnează  o  dispreţuire  a  bătrâneţei,  pentrucă  aci  vorbim  numai  de 
acea  tinereţe  de  suflet  şi  de  spirit  care  nu  cunoaşte  vârste.  Deci  nu  acuzăm  decât 
bătrâneţea  (sau  tinereţea)  aceia  care  este  de  fapt  o  pervertire  a  vieţii  colective,  o 
stricare  şi  o  cârmire  dela  drumul  ei  adevărat.  Drum  pe  care  trebuie  să  se  respire  o 
atmosferă  morală.  Şi  pe  care  numai  tineretul  (şi  prin  aceasta  înţeleg  acea  elită  a 
elitelor  alcătuită  din  îndrumători  şi  soldaţi  curaţi,  înlăuntrul  cărora  mai  întâiu,  arde 
fierbinte  şi  trăeşte  lupta  lor),  numai  el  ştie  să  înainteze  cu  sufletul  întreg  şi  drept 
înainte. 

Şi  nu  vorbesc  aşa  în  numele  vârstei  care  îşi  pune  pecetea  ei  tinerească,  ci  în 
numele  unei  credinţe  de  adâncuri,  a  cărei  sfântă  taină  este  că  nu  slăbeşte  o  viaţă 
întreagă. 

Tocmai  de  aceia  problemele  tineretului  de  astăzi  nu  sunt  firave  pâlpâiri  cari  se 
sting  cu  vârsta,  ci  ţâşniri  potopitoare  de  viaţă  ce  se  vrea  înălţată,  purificată,  înoită,  cu 
oricât  sacrificiu. 

Cine  este  orbul  care  nu  vede  că  şi  în  ţara  noastră,  dincolo  şi  peste  măruntele 
întâmplări  trecătoare,  tineretul  a  deschis  larg  vieţii  noastre  naţionale  porţile  către 
alte  orizonturi,  cu  alte  perspective  şi  alte  destine  decât  cele  îmbătrânite  de  bătrâni,  şi 


244  -  Revista  "Lumea  Nouă",  Bucureşti.  Anul  VI,  Nr.  1,  Ianuarie  1937. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


448 


nu  simte  cum  freamătă  însăşi  sufletul  poporului  întreg  spre  chemarea  luminoasă  a 
unei  alte  vieţi? 

Dar  în  faţa  nenumăratelor  probleme  pe  cari  le  ridică  o  viaţă  nouă,  -  românească  şi 
creştină,  -  întrebările  toate  s'au  grupat  în  jurul  uneia  singure,  ca  axă:  ce  trebuie  ales, 
omul  sau  instituţia  ca  obiect  de  reforme  radicale? 

O  discuţie  frăţească  dar  încheiată,  provizoriu,  cu  expunerea  aproape  numai  a 
unuia  singur  din  cele  două  puncte  de  vedere  aparent  contradictorii2^,  îmi  dă  prilejul 
să  înjghebez  aci  mai  pe  larg  câteva  idei  cărora,  atunci,  de  abia  le-a  fost  cu  putinţă  să 
se  strecoare,  în  parte  şi  sporadic,  printre  necontenitele  şi  admirabilele  flăcări  de 
entuziasm  pur  ale  convorbirilor. 

Mărginind  voit  cadrul  de  discuţie  la  realităţile  şi  nevoile  poporului  nostru 
românesc,  şi  socotind  realitatea  actuală  ca  netăgăduit  fenomen  de  criză,  soluţiile 
imaginabile  păreau  că  se  înmănuchiază  spre  două  centre  diferite  de  gândire,  dând 
iluzia  unei  alternative:  alternativa  între  "om"  şi  "instituţie". 

"Rânduiala"  a  recunoscut  valabilitatea  alternativei,  pledând  exclusiv  şi  pasionat 
pentru  "om". 

"Lumea  Nouă"  însă  a  negat  dela  început  alternativa,  ca  imposibilă,  întrucât  este 
practic  irealizabilă  prin  unicitate  şi  exclusivism,  şi  întrucât  ea  vede  soluţia  în 
concomitenţa  termenilor  "om"  şi  "instituţie",  iar  nu  în  negarea  şi  înlăturarea  unuia 
din  ei.  Ce  greşit  era  socotită  de  către  convorbitori,  înainte  de  această  fructuoasă 
discuţie,  mişcarea  dela  "Lumea  Nouă"  ca  având  preocupări  exclusiv  instituţionaliste, 
deci  cu  un  sens  de  transformări  pur  formale...  Cititorii  revistei  ştiu  însă,  de  mult,  ca 
în  paginile  ei  niciodată  nu  s'a  vorbit  numai  de  primenirea  formelor  de  viaţă  socială 
fără  a  le  umple  cu  un  suflet  nou  şi  o  mentalitate  nouă. 

De  altfel  corporatismul,  ca  sistem  instituţional,  tinde  el  însuşi  tot  la  realizarea 
omului  nou.  El  nu  este,  aşa  dar,  un  scop  în  sine,  ci  un  simplu  mijloc  pentru 
înfăptuirea  ţelului  suprem  care  este  omul  nou;  el  este  numai  unul  din  mijloacele  pe 
cari  noi  le  socotim  cele  mai  potrivite  astăzi  pentru  acest  scop,  fără  a  nega  pe  altele,  de 
altă  natură,  cari  pot  să  aduca  bogate  contribuţii  în  aceiaşi  unică  direcţie  urmărită, 
asupra  căruia  nici  nu  pot  să  existe  controverse. 

Problema  se  simplifică  în  acest  mod,  reducându-se  la  aceia  că  "Rânduiala"  crede 
în  pătrunderea  dela  om  la  om  şi  încrustarea  sigură  în  suflete  a  unui  nou  fel  de  viaţă, 
în  mod  firesc  graţie  acţiunei  unei  elite  pilduitoare,  -  pe  când  "Lumea  Nouă"  susţine 
că  nu  este  de  ajuns  acest  mijloc,  ci  el  trebuie  complectat  cu  un  sistem  instituţional, 
singurul  în  care  omul  superior  poate  acţiona,  devenind  pildă  şi  multiplicându-se 
treptat  în  masse. 

în  rândurile  cari  vin  vom  încerca  să  facem  o  justificare,  sumară,  a  acestui  din 
urmă  punct  de  vedere. 


♦ 

Chiar  sub  înfăţişările  materialiste,  istoria  nu  este  decât  o  înlănţuire  nesfârşită  de 
feluri  de  a  concepe  şi  înţelege  viaţa. 

înaintări,  opriri,  revoluţii,  războaie,  sunt  toate  fenomene  cari  exprimă  practic 
anume  înfăţişări  spirituale  ale  omenirei. 


245  -  Discuţia  s'a  purtat  ca  o  luare  de  contact  şi  o  cunoaştere  a  sensului  spiritual  în  care  se 
desvoltă  fiecare,  între  cele  două  cercuri  de  studii  ale  revistelor  ce  umblă  cu  gândul  în  ţara  noastră 
de  mâine:  "Rânduiala"  şi  "Lumea  Nouă". 


Nicolae  Niţă 


449 


Deaceia  în  materialismul  istoric  noi  vedem  cea  mai  absurdă  premiză  a  concluziilor 
socialiste.  Tineretul,  mai  ales,  n'a  ancorat  nicodată  viaţa  în  materie,  ci  i-a  dat  mereu 
avânt  către  acele  direcţii  ideale,  totdeauna  reperate  moral,  -  spre  cari  a  atras  din  ce  în 
ce  restul  oamenilor.  Tineretul  reprezintă  altfel  oricând  sensul  spiritual  şi  etic  al  vieţii 
omeneşti,  spre  deosebire  de  vârsta  mai  înaintată  care  se  perverteşte  şi  se  falsifică  nu 
în  mod  firesc,  ci  prin  constrângerea  aceia  de  fiecare  zi  a  mediului,  cu  instituţiuni  şi 
mentalitate  satanică,  în  care  trebuie  neapărat  să  lupte  pentru  a  trăi.  Aşa  trebuie 
înţeles  şi  preţuit  tineretul. 

Cât  de  mare  şi  necugetată  greşală  fac  acei  cari  împiedică  elanul  tineresc  şi-l 
înăbuşe  în  cele  mai  frumoase  şi  mai  nobile  porniri  ale  lui  către  miezul  adevărat  şi 
sfânt  al  vieţii! 

Este  de  folos,  fireşte,  şi  cumpătul  înţelept  al  bătrânilor  şi  se  cade,  "să  cumperi  un 
bătrân  dacă  nu-1  ai",  -  dar  să-l  şi  dai  alături  atunci  când  stă  pe  loc  ori  dă  îndărăt.  Căci 
menirea  supremă  a  omenirei  este  să  înainteze  şi  să  se  înalţe  pe  un  drum  care  nu  este 
acela  al  desfătărilor  prin  subjugări  şi  nedreptate,  ci  acela  al  împărtăşirii  tuturor  din 
comorile  firii,  prin  truda  şi  buna  înţelegere  a  tuturor.  Prin  tineret  omenirea  trăeşte 
însă  destinul  ei  spiritual. 

Cari  sunt,  oare,  jaloanele  istoriei,  dacă  nu  mănunchiurile  de  idei  şi  instituţiuni  ce 
caracterizează  spiritual  diferitele  epoci  de  viaţa  socială? 

Noi  credem,  puternic  în  primatul  spiritualităţii,  ca  fond  şi  ideal  al  vieţii  omeneşti. 
Ideile  şi  sufletul  ca  element  de  coeziune  socială  sunt  forţele  şi  destinul  omului. 

Cursul  dialectic  al  spiritualităţii  sociale  nu  numără  decât  vreo  câteva  puncte  mari 
şi  decisive  de  orientare.  Nu  este  locul  să  urmărim  acum  aşa  de  interesantul  drum 
secular  al  ideilor  concretizate  în  modurile  de  existenţă  colectivă.  Pentru  timpul  din 
urmă  însă,  războiul  cel  mare  însemnează  pe  răbojul  societăţii  omeneşti  una  din  cele 
mai  importante  perioade  de  prefaceri. 

Războiul  a  spintecat  o  nouă  felie  în  istorie.  Cine  înţelege  toată  profunzimea 
sensului  de  prefacere  pe  care  tinde  să-l  ia  viaţa  socială,  simte  cum  un  veac  nou  a 
început  cu  adevărat  după  îngrozitoarele  spasme  ale  războiului.  Cum  scria  aşa  de 
frumos  şi  de  potrivit  d-na  Elena  Manoilescu  în  numărul  trecut  al  revistei  (articolul 
"Laşitatea  vitejilor")  "între  1914  şi  1918  este  distanţă  de  un  secol". 

E  drept:  secolul  vechiu  nu  a  murit  încă;  totuşi  veacul  cel  nou  şi-a  definit  precis 
sensul  şi  şi-a  luat  avântul.  Dacă  astăzi  paşii  omenirii  cumpănesc  încă  între  două  lumi, 
nu  este  din  cauza  a  două  direcţii  diferite  de  dvenire  pe  cari  şi  le-ar  disputa  viitorul,  ci 
această  cumpănire  reprezintă  numai  conflictul  dramatic  de  succesiune  între  o 
generaţie  bătrână  care  este  în  agonie,  dar  stăpâneşte  încă  cu  multă  îndărătnicie,  şi  o 
generaţie  tânără  (cu  mentalitate  şi  idealuri  radical  schimbate)  care  este  în  plină 
afirmare  şi  care  luptă  hotărâtă. 

Sensul  acesta  al  vieţii  pe  care  îl  aducem  şi  pentru  care  luptăm  noi,  tineretul,  nu 
este  de  loc  o  utopie,  ci  îndreptarea  către  menirea  adevărată  a  omului  în  viaţa  lui 
socială.  Năzuinţele  tineretului  nu  sunt  visuri  ci  arderi  intense,  trăiri  puternice  ale 
acelui  sens  adevărat  al  vieţii,  care  nu  pare  nou  decât  pentru  că  tinge  să  se  afirme 
după  şi  prin  înlocuirea  altuia  după  care  s'a  condus  omul  veacuri  dearândul.  -  Este 
vorba  de  altă  lume,  cu  totul  alta. 

în  ţara  noastră,  după  o  perioadă  mai  agitată  de  zbateri  şi  suferinţe,  de  curând 
tineretul  a  început  să-şi  ordoneze  viaţa  şi  lupta,  afirmând  cu  o  disciplinată  hotărâre 
un  crez  de  idealuri  menite  să  dea  altă  înfăţişare  existenţei  româneşti.  O  preţioasă 
apariţie  plină  de  nădejdi  în  ţara  noastră  legionarismul. 

Legionarismul  este  un  fenomen  viu  de  viaţă,  în  plină  desvoltare.  El  înfăţişează, 


Articole  clin  Presa  Legionară 


450 


deocamdată  în  mic,  o  lume  nouă  care  îşi  caută  definitiv  sensul  şi  cuprinsul,  prin 
regăsirea  unui  drum  rătăcit  de  pervertirile  politice  în  toate  domeniile.  Mişcarea 
tineretului  nu  se  rezumă  numai  la  naţionalism  în  sensul  unei  soluţii  pentru  viaţa 
practică  invadată  de  străini;  soluţia  s'ar  putea  înfăptui  uşor,  fără  însă  ca  prin  aceasta 
să  epuizeze  fenomenul  nou  de  care  vorbim.  Naţionalismul  are  şi  un  sens  spiritual, 
creator,  şi  acela  este  cel  mai  important. 

Cu  toate  acestea  legionarismul  cuprinde  naţionalismul  dar  îl  şi  depăşeşte. 
Pentrucă  legionarismul  tinde  să-şi  închege  un  contmut  de  idei  şi  principii  mult  mai 
profund  şi  mai  vast,  care  nu  încape  în  chenarul  clasic  al  concepţiei  naţionaliste. 

Ca  fenomen  de  viaţă  nouă,  purificată,  legionarismul  este  menit  să  aibă  un  miez 
foarte  complex,  ireductibil  la  un  singur  aspect,  pentrucă  de  fapt  legionarismul 
trebuie  înţeles  pe  plan  superior  şi  vast,  ca  o  adevărată  concepţie  de  viaţă. 

Naţionalismul  reprezintă  numai  o  formă  de  viaţă  colectivă,  pe  când  legionarismul 
este  o  concepţie.  Ca  formă,  naţionalismul  poate  să  fie  trecător  în  multe  din 
elementele  sale,  cari  azi  ne  sunt  criterii  supreme  de  orientare,  dar  legionarismul  nu. 
Naţionalismul  poate  să  se  şteargă  cândva,  în  negura  veacurilor  viitoare,  pe  când 
legionarismul  este  menit  să  se  reliefeze  din  ce  în  ce  mai  puternic  şi  mai  definitiv. 

Pentrucă,  pe  deasupra  oricărei  formule  pasagere  de  viaţă  colectivă,  legionarismul 
se  construeşte  pe  baza  aşa  de  fluidă,  dar  aşa  de  adânc  înfiptă  în  sufletul  omenesc  şi 
deci  de  nebiruită  rezistenţă,  a  unei  reţele  de  principii  morale. 

Virtuţile  legionare  sunt  virtuţi  etice. 

Ca  români,  luptând  pentru  legionarism  luptăm  implicit  şi  pentru  naţionalism,  dar 
luptând  pentru  naţionalism  nu  poţi  obţine  şi  victoria  legionarismului. 

E  diferenţă  de  dimensiuni.  Legionarismul,  fără  să  nege  câtuşi  de  puţin  ideologia 
naţionalistă  dela  care  a  plecat,  îşi  desfăşoară  viaţa  şi  dincolo  de  ea,  pe  un  plan  mai 
vast  şi  cu  un  orizont  mai  larg.  El  este  străbătut  de  adevărurile  supreme  revelate 
omului  de  înţelepciunea  divină  a  lui  Christos.  în  creştinism  găseşte  nu  numai 
obiectul  de  adoraţie  mistic-religoasă  a  lui  Dumnezeu,  ci  şi  izvorul  nesecat  de  idealuri 
omeneşti  şi  îndreptarul  vieţii  colective. 

Legionarismul  are,  astfel,  în  adâncurile  sale  puncte  de  totală  confundare  cu 
creştinismul. 

Şi  aci  trebuie  văzută  cea  mai  autentică  originalitate  a  legionarismului  ca  doctrină 
politică,  pentru  că  creştinismul  niciodată  nu  este  incompatibil  cu  ideia  de  ierarhie  şi 
de  ordine  pe  cari  le  poate  cuprinde  organic,  în  acelaş  timp.  Iată  dece  legionarismul 
trăeşte  şi  el  astăzi,  prin  idealurile  sale  de  virtute  şi  de  ordine,  ca  o  adevărată  şi 
pătrunzătoare  religie. 

Nu  putem  insista  mai  mult  în  această  privinţă,  deocamdată. 

Vom  analiza  însă  cu  alt  prilej,  în  chip  special,  acest  fenomen  nou  şi  specific 
românesc  prin  conţinutul  lui  autentic  isvorât  dintr'un  anume  suflet,  intens  creştin  şi 
pur  românesc. 

Am  ţinut  totuşi  să  conturăm  aci,  cât  de  schematic  şi  de  insuficient,  tendinţa 
spirituală  pe  care  o  are  mişcarea  tineretului  şi  conţinutul  adevărat  al  lumei  noui  de 
mâine  pentru  care  luptă. 

Ar  fi  păcat  şi  dureros  pentru  noi  să  nu  se  fi  înţeles  până  acum  că  aceste  scopuri  se 
confundă  în  totul  cu  cele  pe  cari  le-am  urmărit  ani  dearândul  prin  mişcarea,  tot 
tinerească  şi  înnoitoare,  dela  "Lumea  Nouă",  sub  călăuzirea  acelui  creator  şi 
însufleţitor  de  mare  înălţime  care  este  d.  Prof.  M.  Manoilescu.  Pentru  întreaga 
mişcare  de  gândire  ce  am  dus  la  "Lumea  Nouă"  şi  în  toată  problematica  corporatistă 
pe  care  am  adâncit-o  cu  atâta  grije  de  a  o  adapta  structurii  şi  năzuinţelor  noastre 


Nicolae  Niţă 


451 


româneşti,  "omul  nou"  prin  virtuţile  şi  idealurile  sale  a  fost  premiza  constantă  şi 
indiscutabilă. 

între  legionarism  şi  corporatism  nu  există  deosebiri  de  concepţie  sau  divergenţă 
de  sens:  ele  se  confundă  total  ca  finalităţi  idealiste. 

Revine  însă  în  discuţie  întrebarea  dela  început,  care  totuşi  nu  este  esenţială, 
pentru  că  nu  pune  în  cumpănă  o  problemă  de  substanţă,  de  conţinut  ideologic,  ci 
numai  una  de  metodă:  dacă  omul  nou,  omul  legionar,  care  constitue  ideal  comun  ca 
problemă  în  mare,  românească  şi  de  masse  (nu  redusă  la  o  formaţie  minimală), 
poate  fi  realizat  numai  pe  calea  acţiunei  pur  sufleteşti  (spiritualism),  sau  dacă  nu  este 
deajuns  această  metodă,  şi  este  nevoie  şi  de-un  cadru  adecuat  de  forme  şi  mijloace 
care  să  canalizeze  şi  să  îndrepte  zi  de  zi  viaţa  practică  către  idealurile  superioare 
urmărite  (instituţionalism)? 


♦ 

Afară  de  facţiunile  de  interese  camuflate  la  adăpostul  ideilor,  orice  mişcare 
naţionalistă  crede  în  preeminenţa  ideii,  a  spiritului.  Spiritualitatea  înţeleasă  ca 
supremă  emblema  de  înnobilare  şi  ca  unic  factor  de  devenire  a  omului. 

Dar  ideile  cari  domină  anumite  momente  spirituale  ale  veacurilor,  cu  privire  la 
viaţa  socială,  au  şi  ele  un  neajuns  nu  sunt  niciodată  rele  când  apar  şi  prin  puterea  lor 
intrinsecă  izbutesc  să  domine  o  fază  de  evoluţie,  pentru  că  dialectica  spiritualităţii 
sociale  are  şi  ea  o  anume  logică,  imperativă,  pe  care  istoria  nu  a  prins-o  niciodată 
greşind;  dar  ideile  acelea  nu  au  decât  o  valabilitate  determinată  faţă  de  momentul 
social  în  care  apar,  fie  ca  puritate  şi  intransigenţă,  fie  ca  durată.  Şi  le  trebuie  un  om, 
cel  puţin,  care  să  înţeleagă  bine,  cum  şi  până  unde  trebuie  ele  să  trăiască  şi  să  se 
desvolte  pentru  folosul  societăţii  omeneşti. 

Pe  planul  acesta  spiritual  şi  sufletesc  care  conduce  omenirea,  pe  deasupra  oricăror 
contingente  materiale,  noi  am  deosebi  două  categorii  de  idei: 

-  idei-destin,  cari  trebuesc  ţinute  totdeauna  în  faţa  omenirii  drept  ţinte 
ideale  de  atins; 

-  idei-forţă,  cari  numai  dinamizează  şi  împing,  treptat,  mai  departe 
societatea. 

Ideile-destin  au  un  înţeles  absolut  şi  suprem  pentru  om  şi  pentru  existenta  sociala. 

Ideile-forţă  sunt  idei  relative,  a  căror  succesiune  reprezintă  însăşi  progresul  către 
ideile-destin. 

Ideile-destin  sunt  constante  şi  pătrund  în  massă  încet,  treptat,  dar  mereu  şi  din  ce 
în  ce  mai  adânc,  în  măsura  în  care  le  deschid  şi  le  înlesnesc  drumul  ideile-forţă,  de 
existenţă  periodică  şi  relativă,  acestea.  Primele  sunt  dogme;  secundele  sunt  norme. 
Unele  vin  de  dincolo  de  om,  altele  din  om  însăşi.  Unele  atrag,  chiamă  mistic  pe  om, 
celelalte  îl  împing,  îl  mână  dela  spate.  Primele  sunt  idei-scop,  secundar  idei-vehicul. 

Prin  tineret,  cu  svâcnirea  lui  entuziastă,  ţara  noastră  deabia  acum  începe  să 
trăiască  o  fază  de  înaltă  spiritualitate.  Astăzi,  traversăm  unul  din  cele  mai  însemnate 
momente  spirituale:  un  moment  de  reculegere  pentru  a  găsi  drumul  destinului 
pierdut. 

Tocmai  când  trăim  această  clipă  în  care  e  vorba  să  dăm  un  sens  vieţii  noastre 
româneşti,  ar  trebui  să  se  facă  o  distincţie  de  valoare  esenţială  pentru  soluţia 
problemei  pe  care  o  discutăm:  trecând  peste  absurditatea  prejudecăţilor 


Articole  clin  Presa  Legionară 


452 


democratice,  trebuie  recunoscută  împărţirea  naturală  a  societăţii  în  oameni  care  au 
nevoie  să  fie  conduşi  şi  în  oameni  de  cari  este  nevoie  să  conducă. 

Frământarea  zilnică  a  lumii  creează  o  elită  a  societăţii,  din  massa  ei  mare.  O  elită  a 
cărei  funcţiune  firească  şi  indispensabilă  este  de  a  îndruma,  de  a  călăuzi  această 
mare  massă  neştiutoare.  Dacă  viaţa  adevărată  a  omenirii  se  trăeşte  în  sufletesc  şi 
spiritual,  neîndoios  ca  ideile,  -  şi  ca  mijloace  şi  ca  ţeluri  -,  nu  emană  dela  massă,  ci 
pătrund  de  sus  în  jos,  dela  elită  la  norod.  S'a  spus  cu  atât  de  mare  dreptate:  "etre 
grand,  c'est  donner  une  direction". 

Dar  ideile-destin,  prin  însăşi  conţinutul  lor,  au  o  penetrabilitate  redusă.  Chemarea 
lor  tainică  nu  o  simte,  necontenit,  într'o  naţiune,  decât  un  grup  restrâns  de  oameni, 
elita  ei  spirituală,  şi  poate  nici  aceia  întreagă.  în  massa  cea  mare  a  neştiutorilor 
ideile-destin  nu  pătrund  decât  sau  numai  în  anumite  momente,  sau  abia  ca  o  adiere 
vagă,  minimalizate. 

Pentru  ţărănimea  noastră,  care  formează  majoritatea  poporului  românesc,  nu 
sunt  decât  două  momente  care-1  smulg,  în  grade  infinit  deosebite,  din  viaţa  lui 
personală  şi  mărginită:  alegerile  şi  războiul.  Alegerile  îl  fac  să  vadă  rostul  lui  ca  om  în 
dimensiuni  comunale  sau  cel  mult  judeţene  (concentrate  în  "omul  lui",  în  deputat;) 
probleme  de  stat  şi  dincolo  de  sensul,  şi  el  falsificat,  al  alegerilor,  ţăranul  şi  chiar 
mare  parte  din  târgoveţi,  nu  pot  să  vadă  şi  să  înţeleagă.  Singur  războiul  îi  da  o 
viziune  naţională  şi  îl  străbate  de  o  amplă  respiraţie  eroică.  Dar  aceasta  este  o  stare 
excepţională,  rară,  aproape  o  stare  de  iritare  pentru  el.  Şi  nu  o  depăşeşte  mai 
niciodată  pentru  a  se  pătrunde  şi  de  fundamentarea  morală  a  vieţii  sociale.  Ţăranul 
nostru  trăeşte  mai  mult  prin  ceiace  este  în  afară  de  el,  prin  cadrul  de  ordine  care-1 
cuprinde  şi-l  condiţionează,  decât  prin  ceiace  răsare  dinlăuntrul  lui,  în  ceeace 
priveşte  criteriul  existenţei  lui  în  colectivitate.  Ţăranul  are  o  viaţă  de  perspectivă 
quasilocală  şi  ideia  lui  de  solidaritate  este  mai  mult  practică  şi  tradiţională;  pentru  el 
există  un  anumit  "rost"  văzut,  în  care  simte  că  trăeşte  şi  că  trebuie  să  trăiască.  La 
spiritualitate  însă,  această  mare  massă  a  populaţiei  noastre  este  foarte  greu 
permeabilă.  în  miezul  rostuirilor  în  care  s'a  desvoltat  ea  a  cunoscut,  până  la  o  vreme, 
într'o  oarecare  măsură  un  singur  factor  de  oarecare  esenţă  sufletească:  cinstea.  Şi  pe 
aceasta,  însă,  ţăranul  o  înţelegea  mai  bine  tot  prin  întocmirea  de  altădată,  aşa  de 
cuminte,  a  lucrurilor,  care  ştia  să  o  asigure  şi  să  o  generalizeze. 

Ideile-forţă  sunt  singurele  care  pătrund  şi  în  massa  poporulni.  Ar  fi  desigur  mare 
lucru  dacă  procesul  acesta  de  pătrundere  s'ar  urma  regulat  şi  fără  obstacole.  Dar 
însăşi  faptul  că  “poporul  este  acea  parte  a  naţiunii  care  nu  ştie  ce  vrea",  -  cum  îl 
definea  Hegel  -,  arată  dece  procesul  de  spiritualizare  a  vieţii  sociale,  în  sensul  lui  cât 
de  banal:  de  capătare  sensibilă  a  conştiinţei  sociale  şi  a  rosturilor  colective  ale 
omului,  nu  se  poate  desvolta  nici  el  normal:  se  interpun  oameni,  grupări  şi  clase  cu 
mentalităţi  cari  denaturează  şi  falsifică  o  ideie  până  ca  ea  să  se  transforme,  de  omul 
de  jos,  în  fapt  social.  în  neştiinţa  lui,  acesta  împărtăşeşte  ideia  astfel  otrăvită,  pentru 
că  în  cercul  lui  strâmt  o  vede  şi  o  simte  ca  un  folos  imediat  şi  personal.  Numai  aşa 
democraţia,  de  exemplu,  a  putut  să  trăiască  amplu  sub  forma  demagogiei,  şi  numai 
aşa  s'a  ajuns  la  acest  spirit  de  desagregare  socială  de  care  ne  înspăimântăm  astăzi  cu 
totii.  Iată  deci  cum  şi  ideile-forţe  sunt  împiedicate  de  fapt  în  funcţiunea  lor  firească 
în  societate: 

Minimul  acela  de  receptivitate  spirituală  pe  care  îl  are  poporul,  nu  poate  fi 
suficient  cultivat  în  actualele  cadre  instituţionale. 

Aşa  dar  numai  elita  naturală  a  poporului  este  aceia  care  simte  în  timpuri 
profilarea  din  ce  în  ce  mai  intensă  a  ideilor-forte.  Numai  ea  poate  şi  trebuie  să 


Nicolae  Niţă 


453 


privească  departe,  înainte,  pentru  devenirea  colectivă  a  poporului,  numai  ea  poate  să 
aibă  acea  preţioasă  "fernsten  liebe"  pentru  care  stăruia  Nietzsche. 

Faţă  de  această  elită,  acţiunea  de  educare  sufletească,  de  primenire  până  la 
purificare,  este  utilă  şi  uşoară,  mai  ales  când  ea  poate  pleca  dela  un  protest,  dela  o 
revoltă  intimă  asupra  stărilor  actuale:  poporul  nostru  are  multe  suflete  disponibile, 
în  sensul  unor  valenţe  nesatisfăcute.  Dar  aceiaşi  acţiune,  coborâtă  în  massa 
poporului,  îşi  diluiază  efectele  şi  se  pierde  tocmai  prin  marea  diferenţă  de  nivel 
spiritual  între  elită  şi  popor.  Acesta  ameţeşte  repede  în  înălţimile  ideilor  sociale, 
unde  nu  poate  fi  întreţinut  mult  fără  ca  el  să  bagatelizeze  ceiace  i  se  cere.  Din  potrivă, 
acţiunea  este  fructuoasă  dacă  este  urmărit  atent  şi  constant  în  viaţa  lui  practică  de 
fiecare  zi,  în  activitatea  de  contact  social  a  fiecăruia,  şi  acolo  îndrumat,  -  cu  voie  ori 
fără  voie  -,  în  direcţia  cea  bună.  Se  vor  suprima,  -  vom  auzi  -,  intermediarii  aceia  cari 
falsifică  ideile-forte  şi  va  fi  urmărit  omul  de  massă  în  acţiunea  lui  practică,  de  fiecare 
zi.  Da!  Dar  aceasta  însemnează  corporatism,  nu  altceva. 

Şi  apoi  ideile-forte,  cari  emană  numai  dela  elite,  au  faţă  de  masse  o  existenţă  de 
sine  stătătoare,  şi  pentru  a  deveni,  din  individuală,  o  realitate  supra-individuală, 
adica  socială,  ideile  acelea  trebuie  să  se  traducă,  să  se  exprime  în  concretizări 
instituţionale.  Nu  se  poate  concepe  o  ideologie  de  valoare  socială  care  să  nu-şi  ceară 
expresia  în  câteva  instituţiuni  principale,  bazilare,  şi  în  altele  derivate,  deci 
secundare.  Pentru  ca  instituţia  nu  este  altceva  decât  o  formă  de  viaţă  socială 
corespunzând  unei  anumite  concepţii.  Ideile  asupra  vieţii  sociale  nu  pot  să  rămână 
numai  idei.  Ele  tind  în  mod  firesc  să  se  afirme  şi  să  trăiască  în  viaţa  socială  prin 
instituţiuni,  dela  familie  până  la  Stat. 

Tendinţa  naturală  a  spiritului  şi  a  sufletului  de  a  se  realiza  în  instituţiuni  şi  în 
fapte,  constituie  ea  însăşi  o  imensă  forţă  de  devenire. 

Nu  se  pot  bagateliza  şi  reduce  la  o  simplă  "administraţie"  instituţiile,  pentrucă  a 
susţine  o  ideologie  determinata  însemnează  a  fi  pentru  sau  contra  unităţilor  sociale, 
pentru  sau  contra  ordinei,  pentru  sau  contra  luptei  de  clasa,  pentru  sau  contra 
ţelurilor  idealiste  etc.,  şi  atunci,  implicit,  iei  poziţie  pentru  sau  contra  familei,  pentru 
sau  contra  corporatismului,  pentru  sau  contra  partidului  unic  etc.,  cari  nu  sunt 
altceva  decât  instituţiuni. 

Orice  ideie  are,  deci,  un  corespondent  instituţional.  Legionarismul,  păstrat  numai 
pe  planul  teoretic  şi  trăit  autentic  numai  de  o  elită,  pierde  din  valoarea  lui  socială  şi 
politică.  Se  poate  concepe,  desigur,  şi  formarea  numai  a  unei  elite  de  conducători, 
dar  aceasta  ar  însemna  izolarea  poporului,  abandonarea  massei  în  viaţa  lentă  de 
până  acum,  care  însă  ar  fi  ridicată  formal  numai  prin  grija  şi  acţiunea  acelei 
minorităţi  conducătoare.  Dar  atunci  toată  acţiunea  s'ar  reduce  la  o  operă  de 
asistenţă,  nu  la  crearea  unui  nou  fel,  lăuntric,  de  viaţă  colectivă,  cum  arătam  mai  sus 
ca  trebuie  înţeles  legionarismul.  Numai  realizările  socialiste  au  avut  astfel  de 
concepţii  asistenţiale,  golite  de  orice  miez  sufletesc  pentru  masse. 

Corporatismul,  aşa  cum  l-am  înţeles  noi  la  "Lumea  Nouă",  are  o  puternică 
actualitate: 

1.  -  ca  ideie; 

2.  -  ca  instituţie. 

Corporatismul  a  trăit  mai  întâiu  ca  ideie  ţâşnită  din  viaţă  şi  purificată  în  spirit.  Nu 
a  apărut  ca  o  simplă  fantezie  a  unei  minţi  bogate  în  imaginaţie,  ci  în  dialectica 
spiritualităţii  sociale  el  deţine  un  jalon  însemnat  între  secole.  Ideile  mari  nu  apar 


Articole  clin  Presa  Legionară 


454 


niciodată  la  întâmplare,  pentrucă  în  ce  priveşte  viaţa  colectivă  există  un  bine  şi  un 
rău,  ca  criterii  quasi-apriorice  cari  cenzurează  logic  însăşi  apariţia  lor.  Cineva  dela 
"Rânduiala"  critica  preocuparea  ideologică  a  mişcării  "Lumea  Nouă",  sub  cuvânt  că 
mai  toate  marile  revoluţii  din  istorie  făcute  pe  baza  unui  sistem  de  idei,  au  eşuat.  Prin 
urmare,  dece  să  vrem  idei  noui?  Să  vrem  mai  bine  "omul"  nou!  Ce  greşală,  însă,  în 
această  afirmare!  Căci  şi  revoluţia  franceză  şi  revoluţia  bolşevică  şi  gigantica  acţiune 
napoleoniană,  cari  ni  s'au  dat  ca  exemplu,  au  fost,  toate,  bazate  pe  ideologii  cari  nu 
corespundeau  vremii  în  cari  vroiau  să  fie  realizate:  erau  anticipări,  erau  exagerări.  Ce 
rost  avea,  oare,  liberalismul  acela  aproape  anarhic,  dela  1789,  pentru  o  lume  care 
abia  trecuse  pragul  evului  mediu?...  Astăzi  încă,  şi  ideologia  liberală  nu  însemnează 
decât  desagregare,  sălbăticie  şi  corupţie;  cum  putea  să  aibă  el,  atunci,  o  valoare  şi  să 
dea  roadele  cele  bune  pentru  societate?  La  fel  cu  comunismul:  o  concepţie  de  viaţă 
socială  care  nu  convine  încă  spiritului  şi  mentalităţii  la  care  a  ajuns  până  acum 
omenirea,  cine  ştie  câte  veacuri  vor  mai  trebui  să  curgă  pentru  a  crea,  sufleteşte,  acea 
atmosferă  morală  care  să  facă  posibile  în  practică  şi  liberalismul  şi  comunismul,  cari 
deabia  atunci,  în  acea  epocă  de  utopie  paradisiacă,  vor  putea  să  se  condiţioneze 
reciproc.  In  perioada  aceia  utopică  a  omului  ideal  vor  fi  ele  în  adevăr  adecuate... 

Corporatismul,  dimpotrivă,  nu  reprezintă  o  astfel  de  concepţie  absurd  anticipată, 
ci  însăsi  concluzia  în  armonie  a  celor  mai  dureroase  conflicte  pe  cari  le  trăeşte  încă 
societatea  noastră  de  astăzi. 

El  reprezintă  imagina  actuală  a  tot  ceiace  omul  poate  să  dorească  pentru  viaţa  lui 
colectivă  şi  tinde  să  realizeze.  Tendinţa  aceasta  este  rezultatul  unui  îndelungat  proces 
istoric  şi  este  condiţionată  de  posibilităţile  concrete  cari  au  isvorît,  până  acum,  din  el. 

Corporatismul  a  apărut  mai  întâiu  ca  năzuinţă,  ca  stil  nou  de  viaţă  şi  după  aceia 
s'a  precizat  în  instituţie.  A  apărut  întâiu  fascismul,  ca  model  viu  de  viaţă  nouă  şi  ca 
finalitate  colectivă,  şi  îndată  şi-a  căutat  forma  adecuată  lui  pentru  exprimare  în 
existenţa  colectivităţii  naţionale:  a  găsit  corporatismul,  concepţie  sistematică  a  vieţii 
naţionale.  Corporatismul  a  apărut  astfel  în  mod  necesar,  căci  fără  el,  fascismul  ar  fi 
rămas  mai  departe  o  simplă  năzuinţă  sau  numai  un  nucleu  de  viaţă,  dar  nu  o  realitate 
puternică  şi  colectivă. 

Prin  faptul  că  este  o  concepţie  de  viaţă  în  slujba  unui  ideal,  corporatismul  ia 
poziţie  împotriva  vechilor  idei  şi  mentalităţi  cu  privire  la  viaţa  socială.  El  neagă  ideia 
liberală  nu  numai  pentrucă  este  asocială,  dar  şi  pentrucă  este  antispirituală  din  punct 
de  vedere  colectiv.  Corporatismul  urmăreşte  înfăptuirea  unui  om  nou,  deslegat  din 
mentalitatea  capitalistă  şi  democrată  a  veacului.  Această  deslegare  este  de  fapt  o 
lume  nouă,  profund  nouă.  Marea  actualitate  a  corporatismului  se  vede  chiar  din 
aceia  ca  el,  ca  ideologie,  tinde  la:  solidaritatea  naţională  (pe  plan  social  şi  politic),  la 
echitate  (prin  eticizarea  economiei),  la  idealism  şi  spiritualitate,  deci  către  un 
profund  sens  creştin  al  întregei  vieţi  sociale,  în  toate  sectoarele  ei.  Sistemul 
corporativ  nu  reprezintă  decât  instrumentele  cele  mai  adecuate  practic  stadiului 
actual  de  evoluţie,  pentru  a  asigura  desvoltarea  în  acest  sens. 

în  doctrina  corporatistă  se  vorbeşte  în  mod  curent  de  un  "homo  corporativus"  ca 
individ  opus  până  la  contradicţie  clasicului  şi  secului  "homo  oeconomicus".  Cum  se 
poate  atunci  afirma  că  doctrina  corporatistă  nu  reprezintă  decât  grija  de  acele 
neglijabile  forme  de  "administraţie?"...,  fără  preocupare  de  a  forma  un  alt  om,  cu  alt 
suflet  şi  altă  mentalitate?  Actualitatea  corporatismului  se  confundă  total  cu 
actualitatea  legionarismului,  pentrucă  finalităţile  lor  supreme  sunt  aceleaşi,  fără 
deosebiri.  Amândouă  reprezintă  tendinţa  profundă  pe  care  a  luat-o  omenirea  de  a  se 
abate  dela  drumul  greşit  pe  care  au  dus-o  atâtea  falsificări  ale  vieţii  ei  ca  societate,  a 


Nicolae  Niţă 


455 


cărei  bază  naturală  este  conlucrarea  şi  înţelegerea.  Reforma  corporatistă  la  acest  sens 
de  viaţă  vrea  să  abată  naţiunea  românească,  şi  deaceia  actualitatea  corporatismului 
trebuie  căutată  întâiu  de  toate  în  conţinutul  lui  spiritual. 

Fată  de  actualitatea  lui  ca  ideie  care  corespunde  în  totul  ritmului  spiritual  al 
vremii,  confundându-se  total  cu  legionarismul,  -  corporatismul  este  tot  aşa  de  actual 
şi  ca  instituţie,  prin  însăşi  faptul  că  este  corespondentul  practic  al  ideii.  In  adevăr, 
cum  am  arătat  mai  sus,  massa  poporului  este  mai  greu  receptivă  marilor  obiective  de 
solidaritate  şi  idealism,  şi  mai  repede  înclinată  să  devieze  dela  drumul  a  devărat  al 
colectivităţii.  Elita  însăşi  este  neputincioasă  să  stăpânească  şi  să  conducă  massa  fără 
o  instituţie  prăctică,  fie  aceasta  chiar  actul  dictatorial. 

în  această  supremă  şi  permanentă  preocupare  de  a  transforma  lăuntric  massa 
poporului,  noi  socotim  corporatismul  drept  un  admirabil  mijloc.  întâiu  pentru  că  el 
nu  implică  nici  dictatura,  nici  libertatea,  ci  le  împacă  pe  amândouă  prin  organizare  şi 
ierarhie,  cari  fac  ca  procesul  de  formare  a  directivelor  să  aibă  o  dublă  circulaţie:  şi  de 
sus  în  jos,  şi  de  jos  în  sus,  respectând  şi  dreptul  de  libertate  şi  de  iniţiativă 
individuală,  dar  şi  necesitatea  socială  a  conducerii.  Apoi  pentrucă  corporatismul,  ca 
instituţie,  operează  practic  în  două  feluri: 

a.  -  prin  educaţie,  întrucât  cadrul  de  solidaritate  şi  de  ordine  în  care  omul  are 
a  se  mişca  la  fiecare  pas  în  prefesia  sa,  prin  corporaţii  îi  formează  încetul  cu 
încetul  o  nouă  mentalitate  socială  şi  îi  dă  acel  simţ  de  ordine,  de  coheziune  si 
de  idealuri  colective  la  cari  nu  poate  ajunge  ca  om  izolat  şi  silit  mereu  să  lupte. 

b.  -  prin  păstrarea  direcţiei  de  evoluţie,  pentrucă,  -  pe  deoparte  -,  societatea 
însăşi  are  în  corporaţie  mijlocul  permanent  de  a  cenzura  orice  abatere  care  o 
vatămă  în  existenţa  şi  în  finalităţile  ei  colective,  pe  de  alta  deoarece  graţie 
sistemului  de  corporaţii  organizate,  transmisiunea  ideilor  şi  obiectivelor 
colective  de  sus  în  jos  este  posibilă  şi  mai  uşoară  de  înfăptuit,  înlesnită  nu 
împiedecată.  Corporaţiile  nu  sunt  numai  economice  şi  nu-şi  mărginesc  rolul 
lor  la  realizarea  organică  a  echilibrului  economic  (cu  toate  că  şi  acesta, 
realizat,  însemnează  una  din  cele  mai  puternice  axe  ale  societăţii),  ci  sunt  în 
egală  măsură:  culturale,  sociale,  religioase,  politice,  educative,  economice  etc. 

"Omul  este  ceva  ce  trebuie  învins",  -  spunea  Nietzsche.  De  această  profundă 
realitate  noi  ne  dăm  seama,  nu  ne  facem  iluzia  unei  mântuiri  sentimentale  şi  deaceia 
credem  în  eficacitatea  practică  a  sistemului  corporativ,  care  este  complex. 

Dar  problema  trebuie  pusă  şi  altfel:  este  oare  posibilă,  practic,  trăirea,  în  făptuirea 
ideii  fără  instituţie? 

Căci  dacă  negi  importanţa  instituţiei,  -  a  corporatismului,  de  a  cărui  actualitate  am 
vorbit  -,  contezi  exclusiv  pe  virtutea  de  pătrundere  în  massă  a  ideii  însăşi  sau  pe 
receptivitatea  spirituală  a  poporului.  Ori,  noi  le-am  analizat  pe  amândouă  în 
posibilităţile  lor  concrete  de  realitate. 

Şi  mai  mult  încă  (dar  spaţiul  nu  ne  mai  îngăduie  să  stăruim):  ar  fi  posibilă 
realizarea  şi  durarea  concepţiei  legionare  în  actualul  cadru  liberal  şi  capitalist?...  Nu 
ar  fi  nevoie  de  nici  o  reformă,  alta  decât  aceia  de  a  încerca  înlocuirea  unor  vechi 
mentalităţi,  prin  profunde  convingeri  opuse?... 

Iată  dece  discutând  problema  ideologiei  legionare,  din  punct  de  vedere  al 
perspectivelor  practice,  al  rezultatelor  de  massă,  trebuie  să  se  recunoască  drept  un 
adevăr  incontestabil  că  a  nega  valoarea  de  înfăptuire  a  instituţionalismului 


Articole  clin  Presa  Legionară 


456 


corporativ  însemnează  a  identifica  legionarismul  cu  spiritualitatea  creştină.  Fireşte 
că  nu  este  de  combătut  această  identificare,  ca  tendinţe  şi  ca  finalităţi  superioare,  dar 
este  ca  modalitate  de  realizare.  Pentrucă  creştinismul  se  bazează  pe  apostolat  şi  pe 
înfiorarea  mistică  dinlăuntru.  Legionarismul,  ca  mişcare  de  importanţă  politică,  nu 
se  poate  rezuma  la  misionarism  creştin.  El  trebuie  să  transforme  o  societate  întreagă, 
să  creeze,  să  dea  viaţă.  Ori,  istoria  a  dovedit  prea  dureros  cât  a  izbutit  sufleteşte 
religia  creştină  în  aproape  două  mii  de  ani.  Legionarismul  trebuie  să  constituie  şi  o 
viaţă  nouă,  vie,  dar  în  acelaş  timp  şi  o  finalitate  supremă,  creştină,  către  care  să  se 
tindă  treptat,  dar  sigur  şi  fără  contenire.  Ar  fi  o  naivitate  să  se  creadă  că  totul  este 
realizabil  dintr'odată.  Corporatismul  însă,  canalizează  şi  deschide  drumuri  pe  cari  se 
poate  înainta  uşor,  cât  de  departe. 

Iată  dece  legionarismul,  constituind  neapărat  şi  o  religie  de  viaţă  nouă,  nu  trebuie 
să  rămână  numai  atât.  Căci,  numai  ca  religie,  pierde  din  virtuţile  de  înfăptuire 
imediată  şi  scade  ca  valoare  politică,  -  imensă  totuşi  în  posibilităţi.  Fără  un  sistem 
instituţional  adecuat,  o  concepţie  nouă  de  viaţă  socială  rămâne  numai  o  concepţie, 
oricare  ar  fi  ea.  Nu  poate  să  devină  faptă,  şi  mai  ales  faptă  colectivă.  Căci  ce  ar 
însemna  "faptă"  în  afară  de  propagandă  şi  exemplu?...  Şi  cine  garantează  eficacitatea 
acestora?... 

Fireşte  că  ar  fi  supremul  ideal  ca  omenirea  să  înţeleagă  total  şi  să  se  transforme 
numai  prin  îndemnul  (sufletesc,  simbolic  şi  pilduitor)  al  unei  falange  de  elite  rafinat 
alambicată  spiritual  şi  etic.  Dar  noi  (cel  puţin  scriitorul  acestor  rânduri)  nu  credem 
aşa  de  mult  în  transformarea  rapidă  şi  durabilă  a  masselor  prin  apel  la  sensibilitatea 
lor  intimă.  E  drept,  factorul  afectiv  dă  adeziuni  repezi,  fără  să  reprezinte  de  cele  mai 
multe  ori,  acestea,  trăiri  efective  şi  proprii  de  interior  ale  massei,  crează  psichoze, 
mituri,  entuziasme,  dar  nu  le  poate  menţine  indefinit. 

Există  o  serie  de  microbi  sociali,  de  adevărată  generaţie  spontanee,  cari  se 
strecoară  lent,  subteran,  camuflaţi  de  năzuinţele  cele  mai  fireşti  şi  mai  justificate  al 
omului,  şi  izbutesc  să  infecteze,  de  la  o  vreme,  corpul  naţional,  cu  atât  mai  mult  cu 
cât  şi  ei  pătrund  acolo  de  unde  cu  greu  pot  să  fie  scoşi:  în  suflete. 

Dacă  n'ar  exista  atunci  şi  reactivul  instituţional,  desagregarea  s'ar  produce  uluitor 
de  repede.  Iată  ideologia  libertară  dela  89!  în  afară  de  aceia  că  era  o  anticipare 
utopică,  s'a  diluat  şi  a  dispărut  şi  pentrucă  nu  a  fost  însoţită  de  nici  o  instituţie, 
pentrucă  în  pura  logică  se  credea  că  puterea  intrinsecă  şi  virtuţile  ei  absolute  vor 
birui  singure.  Dezastrul  nu  s'a  văzut  imediat,  s'a  trăit  cu  aparenţe  şi  cu  iluzii,  şi  a 
ajuns  vizibil  abia...  acum  un  deceniu  sau  două.  La  fel,  comunismul:  pornit  deodată  cu 
paşi  gigantici,  a  trebuit  să  facă  în  scurtă  vreme  drumul  înapoi  şi,  de  astădată,  însoţit 
de  mijloace  de  aşa  natură  că-1  fac  şi  ele  imposibil. 

Un  cadru  instituţional  de  ordine  constrânge  în  permanenţă  pe  delicventul  dela 
solidaritate  (în  toate  înţelesurile  ei  înalte)  să  reintre  în  funcţiunea  lui  utilă  naţiunii  şi 
lui  însuşi. 

Neapărat  că  fără  atmosfera  şi  tendinţele  spirituale,  instituţionalismul  nu  are  nici 
un  sens.  Fără  ele  ar  ajunge  la  o  dictatură  tiranică,  infinit  mai  rea  decât  liberalismul. 
După  cum  nici  spiritualismul  etic,  eroic  etc.,  nu-şi  poate  împlini  menirea  fără 
indispensabilul  cadru  de  ordine  adecuată  principiilor  lui.  Astăzi,  când  viaţa  socială 
demonstrează  la  fiecare  pas  o  vastă  divizune  a  muncii  şi  îşi  afirmă  din  ce  în  ce  mai 
plin  dinamica  ei  funcţională,  pe  mari  categorii  de  activităţi  cari  trebuiesc  considerate 
ca  naţional  utile,  corporatismul  este  unicul  sistem  de  ordine  care  o  poate  încadra  în 
direcţia  ei  nouă  de  profundă  devenire. 

Geniul  lui  Mussolini  a  înţeles  dela  început  suprema  sinteză  a  vieţii  sociale  şi  a 


Nicolae  Niţă 


457 


creat  fascismul,  ca  ţinută  nouă,  purificată,  de  viaţă  (în  sensul  legionar,  dar  mai  puţin 
sentimentul  şi  etica  creştină),  şi  în  acelaş  timp  şi  corporatismul,  ca  sistem  de  ordine 
asigurând  circulaţia  şi  evoluţia  spiritului  fascist,  care  este  şi  rămâne  scopul. 
Mussolini  nu  a  văzut  antagonism,  opoziţie  între  fascism  şi  corporatism,  între 
spiritualism  şi  instituţionalism,  ci  o  organică  complimentaritate. 

La  fel,  între  legionarism  şi  corporatism  nu  există,  substanţial,  absolut  nici  o 
deosebire,  ci  totală  coincidenţă;  iar  ca  metodă  pentru  a  obţine  "omul  nou"  pentru 
care  luptăm  cu  toţii,  noi  conchidem  că  nu  poate  fi  vorba  de  alternativă  între 
legionarism  şi  corporatism,  ci  numai  de  concomitenţă. 

Gânditorul  şi  luptătorul  naţionalist  italian  Mazzini  avea  ca  deviză:  "pensiero  e 
azione".  Gând  şi  faptă,  spirit  şi  instituţie  adecuată. 

Deci:  legionarism  şi  corporatism.  Oricare  din  termeni  ar  lipsi,  din  punct  de  vedere 
social  opera  este  un  compromis.  Şi  doar  nu  asta  aşteaptă  veacul  cel  nou,  veacul 
nostru. 


Era  un  arhanghel  latent... 2^6 

de  Dragoş  PROTOPOPESCU 

Aşa  dar  Ion  Moţa  nu  mai  e  printre  noi.  Capul  lui  de  serafim  nu  ne  va  mai  aduce 
aminte  de  cer.  Profilul  lui  hotărît  nu  va  mai  tăia  porunci.  Ochii  lui  aşa  de  curaţi,  de 
parcă  totdeauna  vedea  cu  ei  întâia  oară,  nu  vor  mai  întoarce  asupră-ne  lumina  lor  din 
altă  lume. 

E  totdeauna  uşor  să  te  îndoi  asupra  morţei.  Să-ţi  curbezi  făptura  mică  asupra 
covârşitoarei  puternicii;  să  te  încremeneşti  în  înţelesul  ei  absolut;  să  stai  de  vorbă  cu 
ea  în  graiul  acesta  nesilit,  şi  atât  de  uşurător  de  povară,  al  lacrimei  sfinte... 

Să-l  plângi,  mai  ales  pe  Ion  Moţa  şi  pe  scumpul,  marele  lui  tovarăş,  Vasile  Marin,  e 
tot  ce  poate  fi  mai  uşor.  Şi  totuşi  nu-1  poţi  plânge.  Aproape  că  n'ai  curajul,  n'ai 
dreptul  să-l  plângi.  Prin  viaţă  chiar,  dânsul  era  grozav  de  departe  de  noi.  Dar  prin 
moarte  Ion  Moţa  s'a  detaşat  de  noi  aşa  de  fulgerător,  a  răsturnat  cu  atâta  -  aş  spune  - 
ferocitate,  sărmanele  noastre  calcule  omeneşti,  a  terminat  aşa  de  succint  cu  timpul  şi 
spaţiul,  a  ars  etapele  şi  tăiat  dimensiunile,  ca  trecerea  lui  prin  lume  a  luat  deodată 
aripi  şi  abia  acum  aflăm  că  printre  noi  a  fost  un  arhanghel... 

L-am  cunoscut  bine  pe  Ionel  Moţa.  L-am  cunoscut  pe  pat  de  flori  şi  pe  pat  de 
puşcărie  legionară.  Am  constatat  însă  totdeauna  că  nu  numai  eu,  dar  şi  cei  legaţi  de 
dânsul  prin  şi  mai  tainică  substanţă,  rămâneau  faţă  de  el  totdeauna  la  distanţă.  Nu  te 
puteai  apropia  niciodată  de  bunul  -  totuşi,  şi  aşa  de  prietenosul  şi  umilul  Ion  Moţa. 
Cot  la  cot  cu  tine  el  brăzda  o  regiune  a  lui;  dela  un  metru  de  tine,  el  lua  o  poziţie  de 
cer. 

Aşa  se  face  că  la  cea  mai  mică  încălcare  a  domeniului  său,  Ion  Moţa  devenea 
dintr'odată  aproape  ireal.  Domeniul  lui  era  domeniul  legionar:  adică  un  domeniu  de 
perfectă  dreptate  şi  demnitate  pentru  neamul  său,  -  dreptate  şi  demnitate  cu  care 
neamul  acesta  să  ajungă  odată  să  facă  pe  lume  istorie,  nu  numai  politică,  nu  numai 
mascaradă  balcano-levantină,  ci  mesianism. 

Poftim  de  te  atinge  de  acest  domeniu:  Moţa  devenea  dintr'o  dată  altul.  Toţi 
devenim  altul  când  suntem  atinşi  în  ceiace  ne  este  scump.  Dar  când  spun  altul  despre 
Ion  Moţa,  înţeleg  un  om  de  pe  altă  lume.  Ochii  lui  de  copil  se  dilatau  şi  plumbuiau  cu 


246  -  Revista  "Lumea  Nouă",  Bucureşti.  Anul  VI,  Nr.  1,  Ianuarie  1937. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


458 


fulgere;  glasul  lui  sec  plângea  cu  milenii;  vorba-i  de  jurist  ardelean  devenea  trăznet; 
umilinţa,  mândrie  princiară;  modestia,  cerbicie  atletică;  şi  întreaga  lui  statură  se 
amplifica,  fâlfâia  pare  că  pe  disproporţii  necunoscute. 

Era  un  arhanghel  latent  în  Ion  Moţa.  Un  arhanghel  care  păzea  la  căpătâiul  acesta 
de  mizerie  al  tărei,  cu  suliţa  la  piept,  cararea  nevăzută  pe  care  prin  dreptate, 
demnitate  şi  credinţă  eroică  un  neam  intră  în  istorie. 

De  ce  s'a  dus  Ion  Moţa  în  Spania...  închipuiţi-vă  sânt  unii  care  întreabă. 

De  ce  n'a  stat  în  ţară,  că  are  copii  şi  nevastă  dragă,  şi  un  pământ  întreg  pe 
întinderile  căruia  să  moară. 

E  ca  şi  cum  ai  întreba  ce-a  căutat  arhanghelul  Mihail  după  Satan  în  Iad,  de  ce  n'a 
stat  mai  bine  în  cer,  unde  climatul  e  mai  dulce,  şi  era  agreiat  de  îngeri  şi  eventual 
putea  fi  chiar  familist... 

Da,  dar  daca  Arhanghelul  Mihail  nu  înfunda  pe  Satan  până  în  adâncurile  gheenei, 
viaţa  nu  s'ar  mai  fi  dimensionat  pentru  noi,  şi  cerul  ar  fi  ostenit  de  mult  să  se  mai 
boltească  asupra  omului.  Aşa  cum  omul,  fără  acest  ideal  de  cer  schiţat  prin  spaţii  de 
suliţa  mâniei  arhangheleşti,  ar  fi  ostenit  de  mult  să-şi  poarte  pulberea  prin  pulbere... 

De  ce  Isus  a  mai  venit  pela  noi...  s'a  lăsat  pălmuit  şi  scuipat  de  jidovii  Lui...  s'a  mai 
deranjat  pe  Golgota,  în  loc  să  se'ncurce  cu  Magdalena,  bunăoară,  şi  să  facă  înainte,  în 
linişte  prozeliţi  pe  malurile  Ghetsemanei... 

Da,  dar  ce-a  vrut  Isus  a  fost  mi  se  pare  tocmai  să  facă  cu  moartea  Lui  sfinţi  şi 
apostoli,  să  dea  o  lecţie,  care-a  fost  o  religie,  omenirei. 

Isus  a  vrut  să  ne  dea  o  supremă  experienţă  omenească.  Sa  reînvie  în  noi  gustul, 
curând  după  Facerea  Lumei  pierdut,  al  suprapământescului. 

...De  când  cu  neplăcerea  cauzată  Lui  şi  a  Lor  Lui  -  şi  Isus  a  avut...  pe  câţiva  care  să- 
L  plângă  -  mi  se  pare  ca  braţele  crucei  sunt  cea  mai  mare  dimensiune  pe  care  se 
poate  întinde  făptura  omenească. 

Cu  ducerea  deschisă,  lucidă,  vizionară,  la  moarte,  cu  absolutul  morţei  lui,  pentru 
reabilitarea  în  demnitate,  dreptate  creştină  şi  curaj,  a  unui  neam  adus  de  politică  pe 
cea  din  urma  treaptă  a  nedemnităţei,  nedreptăţei  şi  mişeliei,  Ion  Moţa  înseamnă  cea 
mai  înaltă  experienţă  românească  individuală  realizată  în  câmpul  spiritual  al 
României  moderne. 

El  a  avut  pe  marele  lui  tată,  Ion  Moţa  din  Orăştie,  pe  sfânta  lui  mamă,-  pe  soţia  lui 
iubită,  ea  însăşi  o  eroină,  pe  copiii  lui  adoraţi;  şi  dincolo  de  această  familie,  marea 
familie  legionară  pe  care  o  adora  şi  care  îl  adora. 

De  ce  s'a  detaşat  aşa  de  categoric  de  această  dubla  imensă  în  spirit  familie  ? 

Tocmai  ca  să-i  arate  cât  de  mult  ea  însăşi  în  faptă  se  poată  detaşa  de  pământ,  şi 
apropia  de  el... 

Legionarismul  a  inventat  moartea  românească...  Ion  Moţa  a  patentat-o.  A  parafat- 
o  cu  sigilii  cereşti... 

în  absolutul  ei,  moartea  lui  ca  şi  a  lui  Vasile  Marin,  -  cel  mai  mare  act  mesianic 
săvârşit  de  un  român  singur  al  zilelor  noastre,  este  o  reîmpăcare  a  neamului  nostru 
cu  istoria,  un  gust  al  suprapământescului  redat  unui  neam  mâzgălit,  sensual  şi 
teluric. 

Este  o  noua  legislaţie  în  spirit  dictată  unei  pături  delicvente  de  câtva  timp  cu 
istoria. 

Cu  acest  ultim  fel  de  moarte  legionarismul  a  străbătut  toată  gama  jertfei;  iar 
neamul  se  obligă  în  istorie. 

Veacuri  de  acum  înainte,  tineretul  acestei  ţări,  singurul  care-1  va  înţelege  în 
totalitatea  lui,  va  trebui  să  moară  pe  dimensiunile  lui  Ion  Moţa. 


Nicolae  Niţă 


459 


Dela  Lord  Byron  la  Ion  Moţa  247 

de  Mihail  MANOILESCU 

Acum  o  sută  şi  mai  bine  de  ani  revoluţia  grecească  chema  atenţia  lumii  întregi 
asupra  renaşterii  şi  independenţei  vechei  Ellade.  Lupta  de  eliberare  a  Acropolei  de 
sub  stăpânirea  Stambulului  era  făcută  să  răscolească  comoara  simpatiei  admirative 
pe  care  clasele  culte  din  toate  ţările  o  întreţineau  de  veacuri  pentru  geniul  elin. 

Şi  atunci,  din  întunecatul  şi  ceţosul  Nord,  a  pornit  să  lupte  alături  de  greci,  tânărul 
Lord  Byron,  vlăstar  de  nobleţe  engleză  şi  poet  de  geniu,  la  numele  ăaruia  tresărea 
lumea  celor  simţitori  pentru  frumos.  Şi  cu  toate  dezamăgirile  peste  care  istoria 
obişnuieşte  să  treacă,  el  a  mers  pe  linia  obsesiei  lui  romantice  până  la  acea  subliniere 
supremă  de  sinceritate  pe  care  numai  moartea  o  poate  da. 

Lordul  Byron  s'a  stins  la  Missolonghi  în  ziua  de  16  Aprilie  1824. 

Tot  egoismul  rece  şi  calculat  al  Albionului,  toată  nestăpânita  aviditate  de 
cuceritori  fără  jertfe  şi  de  triumfători  fără  eroism  a  britanicilor,  le-au  fost  iertate  o 
clipă,  pentru  gestul  unui  om.  Dar  de  atunci  şi  până  astăzi  de  câte  ori  numele  poetului 
erou  este  evocat  înaintea  lumii,  o  lumină  de  aureolă  scaldă  însăşi  naţiunea  din  care  el 
s'a  desprins. 


♦ 


în  România  noastră  dela  război  încoace,  ritmul  eroic  nu  mai  era  la  el  acasă.  Chiar 
de  a  doua  zi  după  încheierea  păcii,  vechii  luptători  începuseră  să  devină  jenaţi,  şi 
apariţia  lor  în  mijlocul  triumfătorilor  celorlalţi,  copii  ai  politicii  şi  ai  norocului,  nu 
mai  făcea  nimănui  plăcere. 

încetul  cu  încetul  cei  care  întrupaseră  spiritul  războiului  treceau  în  penumbră,  iar 
viaţa  ţării  oscila  între  insensibilitatea  burheză  şi  apetiturile  de  junglă. 

Iar  cei  mai  buni  dintre  români,  se  simţeau  umiliţi  "să  mai  trăiască  într'o  vreme 
care  nu  are  nimic  şi  sublim  şi  să-şi  fumeze  pipa  vorbind  de  ideal." 

Şi  totuşi,  în  mijlocul  acestui  pustiu  sufletesc,  undeva,  într'un  singur  ungher  mai 
stăruia  o  flacără.  Această  flacără  era  mişcarea  legionară. 

Pentru  cine  reia  pagină  cu  pagină  povestea  acestei  mişcări,  aşa  cum  este  povestită 
în  cartea  Căpitanului  ei,  acolo  şi  numai  acolo  s'a  zămislit  un  suflet  nou  pentru  o  ţară 
nouă.  Acolo  nu  era  numai  o  simplă  prelungire  la  fraţii  mezini  a  zbuciumului 
războinic  care  încetase  să  clocotească  la  fraţii  mai  mari.  Ci  era  un  fapt  nou  de  trezire 
şi  de  afirmare  a  unei  concepţii  de  viaţă  românească. 

Ceeace  deosebea  hotărît  noua  mişcare  de  toate  valurile  de  eroism  din  trecutul 
nostru,  era  caracterul  ei  de  iniţiativă  şi  de  voluntarietate.  Tinerii  legionari  îşi  puneau 
neprovocaţi  de  soartă  probleme  cărora  alţii  nici  măcar  nu  le  întrevedeau  existenţa.  Ei 
îşi  impuneau  singuri  datorii  care  pentru  alţii  rămâneau  de  neînţeles.  Ei  îşi  fixau  la 
orizont  ţeluri  de  atins  la  care  nu  se  gândise  nimeni,  şi  porneau  prin  mii  de  suferinţe 
spre  ele  cu  gânduri  aprige  de  halucinaţi  şi  cu  priviri  blânde  de  sfinţi. 

Ceeace  constituie  minunea  legionară  este  tocmai  această  năzuinţă  nestăpânită 
spre  luptă  şi  spre  suferinţă  pentru  împlinirea  destinului  românesc. 

Alte  mişcări  idealiste  s'au  păstrat  în  câmpul  ideilor  şi  a  puterii  lor  de  iradiere. 
Mişcarea  Legionară  s'a  cheltuit  toată  în  câmpul  acţiunilor  vitejeşti  şi  a  suişurilor  spre 


247  -  Revista  "Lumea  Nouă",  Bucureşti.  Anul  VI,  Nr.  1,  Ianuarie  1937. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


460 


jertfă. 

Această  îndărătnică  căutare  a  nenorocului,  această  mistică  atracţie  pentru 
suferinţă  până  la  rodnicie,  ridică  mişcarea  legionară  mult  deasupra  a  tot  ce  se 
cheamă  o  mişcare  politică,  şi  o  integrează  în  linia  de  spiritualitate  pe  care  numai 
martirologia  creştină  a  atins-o. 


♦ 

Această  ofensivă  a  sufletului  împotriva  lui  însuşi,  care  face  să  nască  din  lupta  lui 
interioară  un  vârtej  suitor  spre  înălţimi,  a  atins  culmile  în  Ion  Moţa. 

El  a  căzut  străfulgerat  pe  meleaguri  străine  pentru  o  cauză  îndepărtată,  dând 
ofranda  cea  mai  curată  dintre  vieţi  pentru  un  gest. 

Lordul  Byron,  mort  la  Missolonghi,  a  verificat  vechea  nobleţe  englezească. 

Ion  Moţa,  mort  la  Majadahonda,  a  întemeiat  noua  nobleţe  românească. 

♦ 

Moartea  ca  şi  viaţa  lui  sunt  mărturia  simbolică  a  acestei  întemeieri,  la  un  început 
de  veac  nou  românesc. 

în  autobiografia  pe  care  şi-o  face  ca  introducere  la  volumul  său  "CRANII  DE 
LEMN",  Ion  Moţa  spune: 

"Mă  făcui  aşadar  orăşan,  luai  alt  nume  şi  intrai  în  valtoarea  vieţii  de  azi.  Linişte  şi 
împăcare  în  această  nouă  viaţă  nu  putui  afla;  o  duşmănii  şi  tot  aşa  mă  duşmăni  şi  ea 
de  moarte.  Se  vede  că  soarta  de  rob  răsculat,  dar  până  la  urmă  biruitor,  îmi  era 
hărăzită  şi  mie,  ca  şi  înaintaşilor  mei. 

Această  lume  m'a  duşmănit  de  moarte  pe  mine  şi  pe  toţi  camarazii  mei  legionari, 
ca  şi  pe  Căpitanul  meu. 

Sufletul  nostru  rămas  legat  de  o  altă  lume,  rătăceşte  azi  într'o  viaţă  care  nu  e  a 
noastră." 

Tragedia  sufletului  legionar  purcede  întreagă  din  dureroasa  ciocnire  cu  lumea 
realităţilor  prezente.  Legionarii,  feciori  autentici  ai  pământului  acestuia,  vin  -  cei  mai 
mulţi,  -  dintr'o  lume  ţărănească  simplă  şi  curată,  şi  năzuiesc  către  o  alta  care  -  deşi 
menită  să  îmbrace  alte  orizonturi  -  vrea  să  rămână  tot  aşa  de  simplă  şi  de  curată. 

Dar  nenorocul  face  că,  pentru  a  trece  dela  una  la  cealaltă,  ei  trebuie  să  străbată 
prin  lumea  de  astazi,  în  care  se  simţ  atât  de  străini. 

Pentru  ei  este  reală  şi  veşnică  numai  viziunea  lor  de  viitor,  iar  stările  de  azi  sunt 
doar  himere  trecătoare. 

De  aceea  zbuciumul  legionar  nu  poate  să  ia  sfârşit  decât  prin  îndeplinirea  visului. 
Sau  prin  moarte. 

Pe  când  ceilalţi  vor  cunoaşte  eliberarea  sufletului  lor  prin  victorie,  Ion  Moţa 
singur,  cu  camaradul  său  de  soartă  Vasile  Marin,  s'a  eliberat  prin  moarte. 

El  şi-a  găsit  o  moarte  vrednică  de  dânsul,  singura  moartea  care  putea  să  păstreze 
înălţimea  şi  să  sublinieze  înţelesul  vieţii  lui  întregi. 

De  aceea,  în  clipa  când  a  păşit  acolo  sus,  pragul  cel  înalt,  ochii  lui  au  trebuit  să 
privească  cu  o  liniştită  mulţumire,  ca  la  intrarea  într'un  locaş  prietenos  de  multă 
vreme  dorit. 

Plecând  dintre  noi  aşa  cum  a  plecat,  el  nu  şi-a  spus  măcar  către  el  însuşi  că  a  făcut 
o  fapta  măreaţă  şi  un  gest  dincolo  de  marginile  datoriei  lui.  El  a  rămas  încredinţat,  cu 
acea  candoare  nobilă  pe  care  o  au  toţi  eroii,  că  nu  a  împlinit  decât  o  poruncă  firească, 


Nicolae  Niţă 


461 


în  afara  oricărui  merit. 

Ion  Moţa  şi-a  găsit  liniştea  şi  împăcarea.  Dar  camarazii  lui  îşi  duc  mai  departe 
zbuciumul. 

Mersul  lor  spre  ţelurile  cele  mari,  se  va  resimţi  câtva  timp  de  înconvoierea 
durerilor  de  astăzi,  dar  îşi  va  regăsi  într'o  zi  din  nou  ritmul  mai  viu  şi  mai  voinicesc 
decât  a  fost  înainte. 

Căci  deasupra  lor  va  stărui  nu  numai  Dumnezeu  cu  dreptatea  Lui,  în  care  ei  au 
crezut  totdeauna,  ci  şi  chipul  lui  Ion  Moţa,  intrat  pentru  veşnicie  în  rândurile 
sfinţilor. 

17  IANUARIE  1937  24» 

de  Elena  MANOILESCU 

17  Ianuarie  1937  va  rămâne  în  istoria  naţionalismului  românesc  ca  o  dată 
deapururi  sfântă.  E  ziua  în  care,  pentru  prima  dată  şi  neîmpiedicat  de  autorităţi, 
sufletul  poporului  s'a  înfrăţit  cu  sufletul  Legiunii. 

întotdeauna  poporul  a  fost  alături  de  suferinţele  legionarilor,  şi  de  nedreptăţile  pe 
care  aceştia  le  îndurau  atunci  când  avea  cunoştinţă  de  ele,  dar  întotdeauna  poporul 
era  dincolo  de  cordonul  de  jandarmi,  încercuit  de  baionete,  care  nu-1  lăsau  nici  să  se 
apropie,  nici  să  se  manifeste. 

Azi  în  faţa  sacrificiului  fără  seamăn  a  doi  din  cei  mai  buni  fii  ai  Neamului, 
cordoanele  de  jandarmi  s'au  rupt  şi  baionetele  s'au  plecat  învinse.  Neamul  s'a  topit 
cu  Legiunea  pentru  prima  dată  în  văzul  tuturor  şi  fără  împiedicarea  de  totdeauna  a 
stăpânirii. 

Aceasta  s'a  dat  biruită  şi  ruşinată  înapoi,  lăsând  pe  cei  de  un  sânge  să-şi  manifeste 
durerea,  aşa  după  cum  străinii  se  retrag  în  clipele  supreme,  lăsând  familia  unui 
dispărut  la  căpătâiul  lui. 

E  pentru  prima  dată  când  numele  a  doi  legionari  căzuţi  sunt  rostite  în  acelaş  timp 
de  toţi  preoţii  bisericilor  noastre  şi  când  pentru  ei  se  înalţă  steaguri  îndoliate  pe 
străzile  oraşelor  noastre. 

La  17  Ianuarie  1937  s'au  întâmplat  toate  acestea. 

Am  văzut  tremurând  de  emoţie  până  la  lacrimi  oameni  în  toată  firea,  am  văzut 
mişcaţi  până  la  zbucium  şi  pe  cei  mai  sceptici. 

Gândurile  noastre  îndurerate  se  duc  către  cei  dragi  dispăruţilor  şi  toată  simţirea 
noastră  se  cutremură  la  gândul  acelor  fiinţe  nevinovate  care  suferă  şi  vor  suferi. 

Singura  alinare  a  durerii  lor  nu  o  pot  găsi  decât  gândind  că  cei  căzuţi,  dacă  trăiau, 
ar  fi  adus  prin  minţile  lor  luminate  şi  prin  sufletele  lor  întregi  mult  folos  Neamului, 
dar  dându-se  pe  ei  au  deschis  larg,  cu  un  ceas  mai  devreme,  porţile  legionarismului 
românesc. 

DOI  BĂIEŢI  VITEJI  249 

de  Nicolae  IORGA 

Cu  toate  supărările  sale  trecătoare  care  îl  fac  să  fie  câteodată  nedrept,  d.  Iorga 
rămâne  marea  autoritate  a  neamului. 

Cuvintele  sale  grele  ca  acele  pe  care  le  scrie  istoria  însăşi,  recunosc  şi  consacră 
totdeauna  orice  faptă  mare  şi  nobilă  românească... 

Iată  rândurile  pe  care  le-a  scris  d.  Iorga  despre  "cei  doi  băieţi  viteji"  din  Spania  în 
"Neamul  Românesc"  dela  19  Ianuarie: 

Lumea  Nouă 


248  -  Revista  "Lumea  Nouă",  Bucureşti.  Anul  VI,  Nr.  1,  Ianuarie  1937. 

249  -  Revista  "Lumea  Nouă",  Bucureşti.  Anul  VI,  Nr.  1,  Ianuarie  1937. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


462 


Luptând  pentru  credinţa  lor  creştină  şi  pentru  cinstea  poporului  lor,  pentru  ce 
este  etern,  scump  şi  curat  în  latinitatea  nebolşevisată,  doi  tineri  Români,  doi  băieţi 
viteji,  Moţa  şi  Marin,  au  căzut  înaintea  Madridului  apărat  de  Roşii. 

Când,  în  zilele  din  urmă,  îndepărtam  ştirile  de  o  monotonie  desăvârşită,  în  ciuda 
măcelului  zilnic,  cu  privire  la  ce  se  petrece,  în  miez  de  iarnă,  acolo  în  nenorocita 
Spanie,  nu  ne  gândeam  că  între  aceia  care  şi-au  dat  viaţa  luptând  pentru  cauza  cea 
bună  erau  şi  aceşti  doi  fii  ai  ţării  noastre. 

Prinşi  de  un  entusiasm  care  se  cere  condus  şi  nu  înăbuşit,  pentru  că  altfel  rămâne 
celalt  entusiasm,  contra  căruia  Statul  nu  poate  lupta  îndeajuns  şi  mai  ales  singur, 
încălziţi  de  o  ideie  căreia  i  se  închinaseră  întregi,  ei  şi-au  zis  că  e  preferabil,  decât  să 
facă  în  România  însăşi  o  agitaţie  care  nu-i  aduce  totdeauna  bine,  să  meargă  acolo 
unde  nu  sunt  discursuri  şi  demonstraţii  de  stradă,  ci  omul  stă  în  fiecare  clipă  în  faţa 
morţii  pentru  ce  crede  el  că  e  sfânt  şi  mare.  Şi-au  căzut. 

Cine  ştie  ce  va  ieşi  din  cumplita  furtună  care  s'a  abătut  asupra  depărtatului 
pământ  latin  unde  se  varsă  sânge  din  toate  rănile  unui  nobil  neam.  Dar,  dacă  vre-o 
dată  vom  vedea  Spania  cum  a  fost,  cum  trebuie  să  fie,  se  va  putea  spune  la  noi,  cu 
înduioşată  mândrie,  că  pentru  aceasta  au  curs  câteva  picături  din  sângele  scump  al 
tineretului  nostru. 

OMAGIU  LUI  ION  MOŢA  ŞI  VASILE  MARIN  2s° 

de  Toma  VLADESCU 

Istoria  fără  strălucire  a  svârcolirilor  noastre  publice  a  înregistrat  de  curând,  ca  un 
cutremur  neobişnuit  al  sensibilităţii  colective,  un  fapt  sfâşietor  şi  sublim  care  trece 
puţin  în  legendă,  şi  foarte  sus,  actualitatea  destul  de  mediocră  a  zilei. 

Lângă  drama  de  eroism  a  celor  două  tinere  morminte  care  încă  nu  s'au  închis, 
literatura  ocazională  sau  lauda  hiperbolică  riscă  să  apară  ca  simple  vanităţi  meschine 
şi  fără  înţeles.  Ne  vom  feri  de  ele,  ca  să  putem  sta  cât  mai  aproape  de  răsuflarea 
obosită  a  morţilor  acestora  scumpi,  care  ne  vorbesc  acum,  straniu,  o  altă  limbă  din 
lumea  în  care  singuri  au  plecat,  atât  de  voioşi. 

Tabloul  nu  se  poate  descrie  şi  nu  vom  încerca  s'o  facem.  Dar  în  timp  ce  în  cea  mai 
pasionată  ţară  din  lume,  unde  se  întâlnesc  toate  exaltările  soarelui  şi  ale  mării, 
abstracţiuni  îi  principii  s'au  prăbuşit  peste  bietele  vieţi  omeneşti  -  câteva  inimi  s'au 
aprins  până  la  noi  din  marele  foc  şi  astfel  mai  mulţi  tineri  români,  soldaţi  ai  crucii  ca 
în  vechile  noastre  poveşti,  au  plecat  să  apere  voluntar  tot  ce  putea  să  constituie  acolo, 
pe  frontul  iberic,  comuna  noastră  umanitate  rănită. 

Au  căzut  în  acest  război  ca  o  vastă  tragedie  modernă  pe  care  nimeni  n'ar  fi  putut 
s'o  imagineze,  şi  buni  şi  răi.  Unii  ridicau  în  vârful  armelor  sângeroase  abstracţiuni 
umflate  de  pathosul  urii  şi  grele  de  barbarele  idealuri  ale  prostiei;  alţii  se  gândesc  şi 
acum  apărând  acolo  câteva  lucruri  esenţiale  -  Dumnezeu,  patrie,  pământ,  tradiţii  - 
din  care  sunt  făcute  eternităţile  omeneşti:  pe  aceste  înalte  poziţii  spirituale  au  căzut 
doi  oameni  vii  dela  noi,  Ion  Moţa  şi  Vasile  Marin. 

N'au  fost  oameni  de  rând,  desigur,  aceşti  doi  martiri  ai  unui  război  voluntar!  Ion 
Moţa,  cu  toată  sfiala  caracteristică  pe  care  i-am  văzut-o  de  două-trei  ori,  avea  totuşi  o 
energie  hotărîtă,  ceva,  în  toată  alura,  ireductibil  şi  grav,  dar  mai  ales  un  cap  cu 


250  -  Revista  "Lumea  Nouă",  Bucureşti.  Anul  VI,  Nr.  1,  Ianuarie  1937. 


Nicolae  Niţă 


463 


adevărat  glorios,  cu  o  frunte  înaltă  pe  care  soarele  îşi  rezemase  parcă  razele  cele  mai 
fericite.  Vasile  Marin,  pe  care  l-am  cunoscut  mai  mult  -  prietenul  meu  de  şcoală...  - 
era  desigur  alt  om.  O  inteligenţă  ascuţită  cu  o  iremediabilă  tendinţă  de  epigramă,  o 
formaţie  literară  care-i  deşteptase  simţul  critic  până  la  negaţie  aproape,  ceeace-mi 
permitea  mie  în  ultimul  timp  să-l  necăjesc  spunându-i  că  nu  pricepeam  prea  mult 
trecerea  lui  atâta  de  bruscă  la  fanatism...  Văd  încă  ochiul  lui  viu,  mobil,  în  care  se 
răsfăţa  nu  ştiu  ce  râs,  ironie,  sarcasm  şi  pe  care,  iară,  mărturisesc  că  nu  îl  bănuiam  de 
atât  eroism. 

...Vasile  Marin,  prieten  ironic  şi  delicat,  -  din  zilele  noastre  de  clasă,  ca  şi,  mai 
târziu,  de  câte  ori  ne-am  întâlnit,  şi  când  corpul  tău  destul  de  sigur  şi  statura  ta  pe 
care  o  invidiam  se  comparau  cu  modesta  înfăţişare  a  trupului  meu  debil,  n'aş  fi 
crezut  că  îmi  era  dat  să-ţi  scriu  vreodată  un  elogiu  funebru!  Şi  iată  destinul  care  mă 
aşează  acum  la  groapa  ta  cu  această  călimară  şi  cu  acest  condei,  singurul  meu  fel  de  a 
te  onora.  Iată-mă  spunându-mi  acum,  melancolic  şi  învins,  că  va  fi  fost  în  toată  fiinţa 
ta  ceva  glorios  şi  înalt  de  care,  atunci  când  trăiai,  m'am  apropiat  atât  de  puţin! 

Aceeaşi  soartă  biruitoare  i-a  înfrăţit  totuşi  în  doliul  cel  mai  frumos  pe  Ion  Moţa  şi 
pe  Vasile  Marin. 

Dar  în  ceasul  acesta  de  amintire,  când  umbrele  celor  doi  morţi  se  ridică  lângă 
masa  mea  de  lucru,  atât  de  aproape,  atâta  de  vii,  ca  accente  solemne  şi  triumfale  de 
Bach,  atâta  de  mult  încât  mi-e  aproape  imposibil  să  mă  gândesc  la  ei  ca  la  simpli 
oameni  care  au  fost  -  când  am  glumit  ultima  oară  cu  Vasile  Marin?...  -  simt  că  aceste 
palide  umbre  au  venit  numai  să-mi  spună  că  există  într'adevăr  la  noi,  în  casa  noastră, 
virtuţi  latente,  grandori  pe  care  nu  le  cunoştem.  Apariţii  de  exaltare  şi  nedefinite 
bucurii,  în  acest  doliu  imens. 

Şi  am  îndrăsnit  astfel  să  sperăm,  prieteni  morţi  care  ne-aţi  învăţat  eroismul,  că  din 
cântecul  acela  lugubru  cu  care  bulgării  de  pământ  vor  cădea  şi  peste  gropile  voastre, 
pentru  ca  cel  puţin  flăcările  care  aţi  fost  să  nu  fi  ars  inutil  -  aş  vrea  într'adevăr  să  se 
ridice  până  la  noi,  din  drama  care  vă  îngroapă,  din  focul  pe  care  l-aţi  aprins,  fumul  de 
jertfă  al  marilor  vieţi  sacrificate.  Să  simţim  toţi  cum  fâlfâe  peste  noi  viu  şi  înalt, 
misterul  luminos  al  altei  Românii  -  pentru  care  aţi  murit. 

O  PIOASĂ  EVOCARE  *5» 

de  Mihail  C.  ZAHARIA 

Eroii  adevăraţi  păşesc  în  Nemurire  aşa  cum  au  făcut-o  Ion  Moţa  şi  Vasile  Marin. 

Jertfirea  lor  totală  uimeşte  până  la  împietrirea  lacrimei  în  pleoape;  iar  supremul 
omagiu  le  este  dăruit  prin  vorbe  cât  mai  puţine. 

Când  eroismul  lor  a  fost  Fapta,  cascada  vorbelor  constitue  o  impietate. 

Deci  scurte  cuvinte... 

Pe  Ion  Moţa  nu  mi-a  fost  hărăzit  să-l  cunosc  personal,  însă  îl  am  în  sufletul  meu 
aşa  cum  îl  are  orice  român,  aşa  cum  a  ştiut  el  să-şi  desvăluie  sufletul  în  dragostea  lui 
de  mare  patriot  şi  bun  creştin. 

Pe  Vasile  Marin  l-am  cunoscut  de  mult,  de  atunci  când  îşi  căuta  făgaşul  vieţii  sale 
de  mai  târziu.  M'a  apropiat  de  el  prin  darul  bunei  cuviinţe  şi  a  modestiei  ce-i 
caracteriza  sufletul  lui.  Cuvinte  măsurate  şi  gesturi  puţine;  iar  ochii  îţi  aţinteau 
privirea  în  adâncul  lor,  fără  să-şi  dea  seama  că  le  descoperi  ceva  mistic  şi  de 
nepătruns  prin  ceeace  ei  păzeau  ca  un  tezaur. 


251  -  Revista  "Lumea  Nouă",  Bucureşti.  Anul  VI,  Nr.  1,  Ianuarie  1937. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


464 


Destinul  eroului  de  astazi  păstra  încă  de  pe  atunci  neprihănită  flacăra  mistică  a 
jertfei  lui  viitoare  pentru  Hristos,  Naţiune,  Rege  şi  Căpitan. 

Am  răscolit  trecutul  şi  abia  astăzi  descifrez  misticul  ochilor  lui.  Când  durerea  mă 
copleşeşte  mai  adânc,  liniştea  desăvârşită  mi-o  dă  amintirea  privirilor  sale  pe  care  le 
voi  păstra  în  suflet  ca  un  îndreptar  al  faptelor  mele  de  viitor. 

Ultima  dată  -  coincidenţă  bizară  -  l-am  văzut  într'o  sală  de  cinematograf  de  pe 
bulevardul  Elisabeta.  Se  proecta  un  jurnal  în  care  se  reprezentau  scenele  de  exaltare 
ale  eroilor  din  Alcazar,  după  cucerirea  Toledo-ului.  Din  a  treia  bancă,  în  urma  mea,  - 
au  răbufnit  primele  aplauze,  care  apoi  au  răscolit  altele  în  toată  sala  prin  acea 
solidaritate  nevăzută,  însă  simţită  de  toţi  cei  ce  iubesc  Crucea  şi  pământul 
strămoşilor  lor.  în  pauză  m'am  întors  să  văd  cine  a  fost  iniţiatorul  şi  mi-am  întâlnit 
privirile  cu  ale  lui  Vasile  Marin,  îmbrăcat  în  cămaşa  verde  a  credinţei  lui. 

Abia  acum  îmi  explic  de  ce  în  acele  clipe  privirile  îi  erau  înflăcărate,  aşa  cum  nu  le- 
am  văzut  niciodată  până  atunci. 

încă  din  acele  momente  destinul  începea  să-i  descătuşeze  lanţurile,  care  îi  ţineau 
închis  de  mult  tezaurul  de  viitoare  jertfă  a  fiinţei  lui,  în  tranşeile  dela  Majadahonda, 
în  aceeaşi  viziune  şi  batere  de  inimă  pe  care  i-a  inspirat-o  camaradul  lui,  Ion  Moţa, 
care  se  "apropia  de  Dumnezeu  prin  faptele  vieţii  sale"  -  aşa  cum  scria  venerabililor 
săi  părinţi,  în  drum  spre  front,  -  împrăştiind,  într'o  supremă  sforţare,  consacrarea 
victoriei  dela  4  Ianuarie  1937,  prin  cuvintele:  "Roumanie,  Espagne,  Latinite,  Christ". 

REVELAŢIA  JERTFEI 

de  Florin  ZAHARIA 

Frumuseţea  şi  valoarea  ideilor  e  asemănătoare  poate  cu  acea  a  florilor:  întreaga 
măsură  le-o  dă  cadrul  în  care  sunt  situate. 

Cu  atât  mai  mult  jertfa  vieţei,  prin  moarte,  îşi  găseşte  deplina  valoare  şi  linia  pură 
a  simbolului  după  clipă  şi  după  împrejurarea  în  care  s'a  împlinit. 

Orice  jertfa  e  o  fărâmă  pământească  din  Dumnezeire. 

Iar  ca  să  fie  şi  mântuitoare,  Dumnezeu  e  Acela  care  hotărăşte  clipa  şi  altarul  de  pe 
care  ea  trebuie  să  se  înalţe  ca  o  flacără  dreaptă  spre  cer. 

Isus  ca  să  moară  răstignit  pe  crestele  Golgotei,  voinţa  Tatălui  său  a  fost,  pentru  ca 
astfel  jertfa  Mântuitorului  să  rămână  peste  secole  şi  milenii  mai  pilduitoare  decât 
dacă  ar  fi  căzut,  ucis  de  vrăjmaşii  şi  fariseii  credinţei,  la  o  margine  de  drum  sau  în 
ascunzişuri  de  pădure. 

Iar  Pilat  din  Pont  şi  sutaşii  săi,  purtându-L  cu  crucea  în  spate  şi  răstignindu-L, 
n'au  fost  altceva  decât  însăşi  unealta  Dumnezeiescului  Părinte  pentru  împlinirea 
jertfei  de  mai  înainte  astfel  hotărîtă... 

Tot  aşa  astăzi,  în  zilele  noastre,  cei  doi  fraţi  de  sânge  şi  de  tinereţe,  care-şi 
sortiseră  de  mult  viaţa  unei  jertfe,  -  ca  şi  atâţia  alţii  din  Ordinul  lor,  -  şi  pe  care 
Dumnezeu  s'a  plecat  să  le-o  primească,  -  murind  acolo,  departe,  către  El  cu  ultima 
zvâcnire  a  inimei,  nu  şi-ar  fi  putut  dori  desigur  o  moarte  mai  frumoasa  şi  mai  plină 
de  simbol. 

Astfel  încât  în  însăşi  potrivirea  acelei  clipe  şi  a  acelui  loc  pentru  împlinirea  jertfei 
lor,  stă  deplină  mărturie  a  voinţei  lui  Dumnezeu  de-a  le  aşeza  în  aşa  chip  jertfa  în  faţa 
veacurilor  şi  a  neamurilor,  încât  să  fie  o  veşnică  revelaţie. 

Revelaţie  în  deosebi  pentru  neamul  nostru  pe  care  ostaşul  căzut  la  datorie  pe 


252  -  Revista  "Lumea  Nouă",  Bucureşti.  Anul  VI,  Nr.  1,  Ianuarie  1937. 


Nicolae  Niţă 


465 


malul  îngheţat  al  Nistrului,  tânărul  legionar  ucis  mişeleşte  pe  când  se  închina  la 
mormântul  unui  camarad  care-i  precedase  jertfa,  sau  comploturile  contra  statului 
nostru  creştin  şi  naţional,  -  îl  lăsaseră  încă  orb  în  faţa  sensului  marei  înfruntări  a 
Negaţiei,  împotriva  lui  Dumnezeu. 

în  jertfa  creştină  în  primul  rând,  -  a  celor  doi  legionari,  -  ceeace  se  revelează  e 
deci,  că  lupta  cea  mare  a  noastră  trebuie  dusă,  în  adevăr,  în  prim  rând  în  numele  lui 
Dumnezeu  şi  pentru  salvarea  cultului  şi  a  simbolurilor  Sale  între  noi  şi  pretutindenea 
pe  pământ. 

Biruind  Dumnezeu  şi  Credinţa,  biruie  de  la  sine  Neamul  şi  Statul  Naţional. 

Nu  oare  mai  cu  seama  prin  Dumnezeu  şi  prin  Credinţă  neamul  nostru  şi-a  păstrat 
fiinţa  sau  a  biruit  în  războaie,  alcătuind  totdeauna  un  stat,  sufleteşte  şi  naţional, 
unitar  chiar  peste  hotarele  politice  care-1  fracţionaseră? 

Astăzi,  însă,  când  şi  hotarele  s'au  întregit  într'un  stat  unitar,  dar  în  schimb  i  se 
macină,  dinăuntru  şi  din  afară,  unitatea  sufletească  şi  spirituală,  pentru  a  se  ajunge 
la  totala  lui  dominare  politică  şi  economică,  -  orice  alte  căi  de  rezistenţă  şi  reacţiune 
sunt  mai  lungi  şi  mai  complicate  pentru  a  se  ajunge  la  reconstituirea  naţiunei-bloc, 
decât  tot  calea  sufletului  în  primul  rând. 

Şi  asta  numai  printr'o  reaprinsă  Credinţă  creştină  strămoşească  şi  printr'o 
Biserică  scoasă  din  umbra  decadenţelor,  la  lumina  autorităţii  morale  şi  naţionale. 

Rubrica  PE  LINIA  VREMII  NOASTRE 

BĂTĂLIA  AXELOR  253 


de  Mihail  MANOILESCU 

O  nouă  noţiune  -  sau  mai  exact  o  nouă  imagine  -  vine  să  îmbogăţească 
vocabularul  nostru  politic  extern:  este  imaginea  axelor. 

Până  azi  când  două  state  mergeau  împreună  în  politica  externă  se  vorbea  de 
alianţa  sau  de  antanta  lor.  Azi  se  vorbeşte  scurt,  geometric,  pseudo-ştiinţific  de  axa 
capitalelor  lor. 

Prin  urmare  există  o  AXA  Paris-Moscova,  trecând  (geograficeşte  şi  politiceşte) 
prin  Praga;  după  cum  există  o  axă,  pe  cale  de  formaţie,  Roma-Berlin  şi,  după  cum 
există  o  axă  veche  -  dar  reînoită  şi  reîntărită  -  Bucureşti-Varşovia.  Desigur  ideia  de 
axă  presupune  nu  o  simplă  coincidenţă  momentană  de  atitudini  externe  între  două 
State,  ci  un  sistem  politic  stabil  care  să  lege  faţă  cu  toate  împrejurările  şi  cu  toţi 
"terţii",  cu  alte  cuvinte  un  sistem  valabil  erga  omnes. 

Şi  tot  aşa  este  sigur  că,  deoarece  nu  exista  axă  decât  acolo  unde  ceva  se  învârte  în 
jurul  ei  ca  accesoriu,  axa  rămânând  principalul,  nu  s'ar  putea  denumi  propriu  zis  axă 
decât  o  legătură  importanţă  între  State  mari,  care  să  constitue  un  element  fix,  de 
anvergură  mondială  sau  europeană. 

De  acela  s'ar  putea  vorbi  mai  exact  şi  mai  potrivit  de  axa  Roma-Berlin  decât  de 
axa  Bucureşti-Varşovia. 

Cu  toate  aceste  rezerve  asupra  terminologiei  putem  constata  că  azi  poilitica 
europeană  este  determinată  de  două  axe  prinicpale:  PARIS-PRAGA-MOSCOVA  şi 
ROMA-BERLIN. 

Desigur  un  mare  rol  poate  juca  azi,  în  politica  europeană,  Anglia,  cu  condiţia  ca  să 


253  -  Revista  "Lumea  Nouă",  Bucureşti.  Anul  VI,  Nr.  5-6,  Mai-Iunie  1937. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


466 


vrea  să-l  joace. 

Dar  rezerva  sa  perpetuă  şi  jocul  său  enigmatic  de  prietenă  a  Franţei  şi  de... 
protectoare  a  Germaniei,  face  ca  Anglia  să  nu  poată  fi  încadrată  realmente  într'un 
sistem  stabil.  Ea  este  şi  prea  puternică  şi  prea  egoistă  şi  prea...  imorală  pentruca  să 
poată  intra  într'un  calcul  de  permanenţe. 

De  aceia,  alegând  numai  ceeace  este  fix  şi  necontestat  Europa  prezintă  azi  două 
mari  axe:  Axa  orizontală  Paris-Moscova  şi  axa  verticala  Roma-Berlin.  Ele  taie  Europa 
in  cruce.  Ele  o  împart  nu  numai  politic  ci  şi  ideologic. 

Axa  Paris-Moscova  înseamnă  ideologie  marxistă;  axa  Roma-Berlin  înseamnă 
ideologia  naţionalistă. 

în  jurul  cărei  axe  se  va  învârti  omenirea  de  mâine?  Care  din  ele  se  va  frânge  şi 
care  va  fi  axa  de  otel  a  secolului? 

în  jurul  acestei  întrebări  se  formulează  problematica  viitorului  european. 

Iar  acest  viitor  poate  să  ne  rezerve  nu  numai  o  bătălie  de  idei  ci  poate  şi  una  de 
atitune... 

Istoria  a  cunoscut  războiul  celor  două  roze...  Dar  ce  înfiorător  cataclism  ar  fi 
suprema  încăerare,  care  s'ar  putea  numi  mâine:  războiul  celor  două  axe! 

CONCEPŢIA  MIŞCĂRII  DE  DREAPTA  ASUPRA  BURGHEZIEI  ŞI 

PROLETARIATULUI 

Structura  şi  dinamica  unui  moment  de  evoluţie  socială 


I 


de  Christian  PETRESCU 


Criza  economică,  al  cărei  sfârşit  pare  să-l  puncteze  semnele  de  repriză  din  unele 
sectoare  de  activitate,  pentru  a-şi  desăvârşi  evoluţia  trebuie  să  fie  însoţită  şi  de  unele 
fenomene  sociale. 

Proporţiile  şi  durata  marei  crize  mondiale,  s'au  repercutat  adânc  asupra  vieţii 
sociale.  Străbătând  criza,  omenirea  a  acumulat  o  serie  de  forţe  noui  de  prefacere, 
deseori  divergente,  dar  cari  nu  aşteaptă  astăzi  decât  momentul  şi  omul  care  să  poată 
hotărî  direcţia  în  această  răscruce  a  istoriei. 

Cu  toate  aparenţele  cari  ascund  dinamica  unor  realităţi  foarte  profunde,  o  nouă 
mişcare  socială  s'a  produs  şi  este  încă  în  curs.  în  afară  de  intervenţiile  artificiale, 
structura  vieţii  sociale  evoluiază  lent,  exact  în  măsura  în  care  devoluiază  criza 
economică.  Mişcarea  de  retragere  a  acesteia  este  în  mod  normal  urmată  de  un  efort 
de  reconstrucţie,  -  vom  vedea  însă  dacă  în  opera  de  refacere  este  vorba  de  o 
reactualizare  a  trecutului  cu  alcătuirea  care  a  precedat  criza,  sau  de  o  aşezare  pe  cu 
totul  alte  baze  a  vieţii  omeneşti  sociale. 


♦ 

Pentrucă  unele  ziare  (ca  de  ex:  "Timpul"  domnului  Gafencu,  şi  în  general  toată 
presa  de  stânga),  încearcă  felurite  insinuări  pentru  a  înfăţişa  mişcarea  românească 
de  dreapta  ca  reprezentantă  a  unor  interese  burgheze,  reacţionare  faţă  de  pretinsul 
progresism  al  proletariatului,  ne  vedem  obligaţi  a  aduce  unele  precizări  de  poziţii  pe 


254  -  Revista  "Lumea  Nouă",  Bucureşti.  Anul  VI,  Nr.  5-6,  Mai-Iunie  1937. 


Nicolae  Niţă 


467 


care  se  găseşte  şi  înţelege  să  rămână  mişcarea  de  dreapta  cea  mai  curată  şi  mai 
autentic  românească. 

O  facem,  aceasta,  cu  atât  mai  mult  cu  cât  chiar  presa  românească  (de  pildă  d. 
Pamfil  Şeicaru)  socoteşte  că  mişcarea  de  dreapta  n'are  încă  o  doctrină,  n'are  concepte 
bine  definite  şi  nu  poate  oferi  imagini  clare  asupra  proectelor  sale.  Vom  aduce,  pe 
scurt,  aceste  precizări,  pentru  a  evita  echivocurile  pe  care  le  speculează  "stânga 
politică"  cu  tot  arsenalul  ei  de  luptă,  şi  pentru  a  face  unele  completări  la  un  sistem  de 
gândire  a  cărui  ignorare  nu  se  poate  explica  numai  prin  lipsa  de  informaţie... 

II 

Nimeni  nu  poate  tăgădui  că  trăim  unul  din  cele  mai  însemnate  momente  sociale. 
Importanţa  lui  nu  este  deloc  mai  mică  decât  a  celui  din  1789,  pe  care-1  egalează  si  ca 
jertfe  si  convulsiuni,  şi  pe  care  poate  îl  şi  întrece  ca  valoare  faţă  de  procesul  istoric 
milenar  al  omenirii  către  desăvârşirea  aşezării  sociale.  Se  pune  problema  unei  alte 
structuri  a  colectivităţilor,  şi  tendinţe  diametrale  de  prefacere  îşi  dispută  influenţa! 

"Stânga"  şi  "dreapta",  în  cari  s'a  adunat,  prin  rectificări,  întreg  babilonul  de  puncte 
de  vedere  de  mai  înainte,  constituesc  astăzi  un  aspect  simplificat  al  ciocnirii  forţelor 
de  devenire  socială.  Atât  cât  ele  reprezintă  "teorie"  ar  putea  fi  discutabile  fiecare,  cât 
timp  însă  ele  sunt  manifestări  actuale  ale  unor  realităţi  sufletesc  evoluate,  pe  firul 
unui  lung  proces  istoric,  problema  adevărului  şi  deci  a  biruinţei  lor  nu  se  mai  pune 
cu  aceiaşi  incertitudine  ca  pentru  idei.  Numai  abstractul  a  putut  legitima  cazuistica. 
Realităţile  societăţii  omeneşti,  -  fără  îndoială:  sub  impulsul  unor  idealuri  din  ce  în  ce 
mai  clare  şi  mai  generale,  -  vor  ratifica  numai  mişcarea  aceea  care  corespunde  mai 
bine  însăşi  sensului  lor  de  evoluţie,  împotriva  deviaţiilor  artificiale  ale  unei  logici 
conştient  falsă. 

Să  cercetăm  evoluţia  istorică  a  realităţilor  sociale,  pentru  a  ne  arăta  ele  inşile  felul 
în  care  trebuesc  privite  astăzi  ca  probleme  burghezia  şi  proletariatul  (categoric  care 
sunt  prezentate  astăzi,  fiecare  în  parte,  drept  axe  exclusive  ale  fenomenului  de 
transformare)  şi  pentru  a  înţelege  cât  de  logic  şi  de  coherent  se  construeşte  pe  baza 
lor,  concepţia  precisă  şi  completă  a  mişcării  noastre  de  dreapta. 

împotriva  dogmelor  clasice  ale  ştiinţelor  sociale  care  au  proclamat  că  o  disciplină 
"ştiinţifică"  nu  are  a  se  interesa  decât  de  fenomene  consumate  (ca  singure  obiective) 
fără  a  risca  anticipări  asupra  unui  moment  următor,  noi  îndrăsnim  să  pretindem  că 
acest  vechiu  punct  de  vedere  nu  se  explică  decât  prin  studiul  parţial  al  materialului 
social  existent.  "Ştiinţele"  sociale  au  cercetat  trecutul  cu  elementele  lui  mari  şi 
vizibile,  dar  nu  s'au  adâncit  în  prezent  şi  chiar  dacă  l-ar  fi  observat  şi  pe  el,  atenţia  le- 
ar  fi  fost  reţinută  tot  numai  de  vechile  puncte  de  orientare:  viziunea  statică  - 
neglijând  acele  forţe  nucleare,  elementele  potenţiale  care  explică  dinamica  evolutivă 
a  unei  societăţi. 

Dialectica  istorica  nu  se  poate  urmări  decât  pe  firul  valenţelor  sociale  progresiv  şi 
subtil  completate  şi  schimbate,  dar  nu  prin  disecarea  fără  orizont  a  câtorva  momente 
sociale. 

Dacă  se  studiază  însă  atent  tot  conţinutul  de  forţe,  şi  concrete  şi  virtuale,  ale  unui 
moment  istoric,  se  poate  desprinde  un  sens  de  evoluţie  şi  avea  indicaţii  asupra 
momentului  următor;  şi,  în  mod  logic,  vor  fi  legitime  unele  aprecieri. 

Noi  credem  că  numai  în  acest  fel  se  poate  analiza  fructuos  momentul  actual. 
Pentru  a  nu  complica  prea  mult  punctarea  etapelor  istorice  cu  faze  intermediare  care 
nu  ar  contribui  decât  să  confirme  sau  să  accentueze  un  sens  de  evoluţie  marcat  precis 


Articole  clin  Presa  Legionară 


468 


de  marile  perioade,  noi  ne  vom  mărgini  să  privim  în  mare  numai  timpul  care  a 
precedat  revoluţia  franceză,  apoi  momentul  revoluţionar  şi  însfârşit  vom  încerca  să 
lămurim  cuprinsul  de  forţe  si  să  descifrăm  sensul  de  evoluţie  al  momentului  actual, 
în  care  se  discută  atât  elementul  burghez  cât  şi  elementul  proletar. 

III 

Care  era  structura  socială  şi  economică  dinainte  de  revoluţia  franceză  ? 

Cu  multe  variante  de  dozaj,  mai  toate  perioadele  istorice  au  reprezentat  fenomene 
şi  forme  de  dominaţie  şi  exploatare  a  omului  de  către  om. 

împărţirea  brută  a  omenirii  în  clase  diferite  a  înlesnit  procesul  istoric  de 
succesiune  a  stăpânitorilor. 

Clerul  s'a  răsvrătit  împotriva  monarhilor  absoluţi;  nobilii  împotriva  clerului;  iar 
burghezia,  când  clasa  lor  a  luat  contururi  mai  precise  şi  poate  mai  puternice,  s'au 
ridicat  împotriva  nobililor. 

Ceiace  credem  că  este  interesant  să  observăm  în  această  evoluţie,  este  aceia  că, 
dacă  în  succedarea  aceasta  a  regimurilor  dealungul  veacurilor,  apariţia  regimului 
clerical  şi  a  regimului  nobililor  au  însemnat  adevărate  fenomene  de  dominaţie,  - 
odată  cu  revoluţia  franceză  care  a  promovat  momentul  burghez,  nu  se  mai  poate 
vorbi  atât  de  fenomene  de  dominaţie  cât  de  fenomene  istorice  de  eliberare. 

Semnificaţia  perspectivei  istorice  aceasta  este:  se  desleagă,  se  descătuşează  treptat 
din  lanţurile  de  până  aci  ale  vieţii  sociale,  toate  acele  categorii  cari  trăiau  la  periferia 
ei  sau  sub  un  anume  nivel  suportabil  de  existenţă. 

Revoluţia  franceză  a  însemnat,  mai  înainte  de  toate,  eliberarea  burgheziei  ca  clasă 
socială,  de  sub  stăpânirea  exagerat  de  asupritoare  a  nobilimii  şi  a  clerului. 

Şi  cu  toate  acestea  revoluţia  dela  1789,  care  este  prezentată  ca  o  revoluţie 
burgheză,  a  avut  în  începutul  ei  o  radiaţie  mai  largă,  a  avut  un  sens  de  masse, 
colectiv:  libertăţile...  s'au  distribuit  tuturor;  dar  fireşte...  în  măsuri  diferite. 
Beneficiarul  cel  mai  copios  avantajat  a  fost  burghezia.  După  revoluţie,  bazată  pe 
ideologia  liberală,  care,  a  promovat-o,  burghezia  s'a  desvoltat  continuu  şi  într'un  ritm 
necunoscut  până  atunci  istoriei,  conducând  la  formarea  acelei  structuri  sociale  şi 
economice  care,  în  faza  culminantă,  a  ajuns  antagonică  faţă  de  ideea  liberală: 
capitalismul.  Şi  iată  cum  liberalismul  însăşi  a  creiat,  sub  altă  înfăţişare,  o  formate 
socială  pe  care  o  combătuse:  dela  feudalismul  medieval  s'a  ajuns  la  feudalismul 
capitalist. 

Dar  mai  mult  încă:  tot  datorită  principiilor  liberale  care  au  condus  neîncetat 
burghezia  după  revoluţie,  în  vreme  ce  înainte  îi  servise  drept  element  de  declanşare,  - 
burghezia  care  la  începuturile  formării  sale  avea  un  conţinut  omogen  din  punct  de 
vedere  naţional  şi  era  articulată  solidarist,  -  a  devenit  curând  polimorfă  şi  în 
desagregare,  complicând  prin  aceste  două  consecinţe,  cum  vom  vedea,  propria  sa 
evoluţie  în  cadrul  naţiunei  respective,  şi  agravând  soluţiile. 

IV 

Dacă  din  principiile  liberale  ale  revoluţiei  franceze  avantagiile  cele  mai  mari  le-a 
avut  şi  le  are  încă  burghezia,  se  poate,  pune  astăzi  problema:  mai  are  interes 
burghezia  să  facă  revoluţie  sau  să  participe  la  ea?... 

Succesiunea  istorică  a  fenomenelor  de  dominaţie,  de  care  am  vorbit,  ar  justifica  un 
răspuns  negativ.  Năruind  puterea  nobililor,  burghezia  are  tot  interesul  să-şi  conserve 


Nicolae  Niţă 


469 


poziţia  de  supremaţie  socială.  Logica  pare  impecabilă.  Şi  totuşi  este  eronată.  Iată  de 
ce. 

Principiile  liberale  însăsi  cari  au  prezidat  structura  şi  ascensiunea  burgheziei  au 
favorizat  în  mod  fatal  şi  unele  fenomene  subterane  de  opoziţie  şi  de  desagregare, 
fenomene  care  au  destrămat  fundamentarea  socială  a  elementului  burghez  si  i-au 
limitat  pe  nesimţite  evoluţia  numai  până  la  un  anume  nivel  de  ridicare  si  de 
dominaţie. 

Privind  in  perspectivă  istorică,  fenomenul  nu  ni  se  pare  anormal,  ci  dimpotrivă.  El 
marchează  un  stadiu  de  necontestat  progres  al  omenirii.  Gratie  ideii  liberale  s'a  putut 
descătuşa  o  clasă  socială,  dar  tot  datorită  ei  şi-au  putut  face  apariţia  fenomene  de 
contrapondere  socială.  începând  dela  revoluţia  franceză,  care  a  însemnat  un  pas 
gigantic  de  lărgire  a  conştiinţei  sociale,  nu  s'a  mai  putut  vorbi  de  fenomene  de 
dominaţie,  ci  numai  de  fenomene  de  eliberare.  Cert:  societatea  omenească  are 
anumite  vicii  de  construcţie  istorică  pe  care  lumea  le  înlătură  treptat,  în  măsura  în 
care  existenţa  colectivă  devine  mai  conştientă.  Există  anumite  anomalii  sociale  cari 
sunt  condamnate  filosofic  (adevărata  bază  a  colectivităţilor)  şi  care  dispar  rând  pe 
rând,  cu  fiecare  perioadă  de  iluminare. 

Revoluţia  franceză  a  depăşit,  ca  orizont  ideologic,  burghezia.  Fără  îndoială  că 
aceasta  a  respectat  tradiţia  istorica  de  a  ocupa  posturile  de  dominaţie.  N'a  mai  putut 
însă  să  o  facă  în  vechile  proporţii,  -  cu  toate  că  a  atins  înălţimi  cu  totul  anormale  -, 
tocmai  pentrucă  a  reţinut-o  în  oarecare  măsură  acele  fenomene  secundare  de 
contrapondere  socială  cari  i-au  însoţit  evoluţia. 

Ajunsă  la  momentul  de  evoluţie  în  care  se  găseşte  astăzi,  burghezia  are  să  rezolve 
o  problemă  esenţială  pe  care  nu  o  poate  înlătura,  pentrucă  este  vorba  de  un  nou  pas 
înainte,  în  istorie:  i  se  va  opune  sau  va  participa  la  el?  Iată  care  credem  noi  că  este 
miezul  momentului  social  prezent. 

în  adevăr,  înţeleasă  simplist,  logica  istoriei  ar  arăta  că  în  mod  normal  după 
burghezie,  in  seria  fenomenelor  de  dominaţie,  vine  acuma  rândul  proletariatului. 
Proletariatul  trebue  să  conducă  societatea  omenească,  -  şi  întrucât  el  constitue 
ultimul  strat  desrobit,  dominaţia  lui  formează  şi  adevărata,  definitiva  formă  de  viaţă 
colectivă.  Aceasta  este  teza  socialistă,  teza  "de  stânga". 

Pe  această  logica  bazează  "stânga"  credinţa  că  o  parte  din  burghezia  românească 
se  îndreaptă  către  extrema  socialistă  (deci  către  realizarea  dominaţiei  proletare),  iar 
altă  parte  se  cantonează  în  spatele  mişcării  "de  dreapta",  care  o  apără  silindu-se  să 
menţină  structura  actuală. 

Teza  aceasta  este  profund  falsă  şi  nesinceră,  mai  ales  nesinceră,  pentrucă 
demonstraţia  este  vădit  tendenţioasă.  în  fond,  stânga,  prin  componenţa  ei  străină  de 
naţia  românească  şi  cu  ajutorul  românilor  inconştienţi,  se  sileşte  să  speculeze  în 
favoarea  ei  un  moment  social,  provocând  şi  întreţinând  prin  ea,  un  fenomen  istoric, 
care  nu  se  mai  poate  manifesta  ca  înainte  de  1789. 

Dacă  nu  luăm  cuvântul  "revoluţie"  numai  în  înţelesul  de  frământare  socială  cu 
vărsări  de  sânge  şi  înstăpâniri  despotice,  ci  în  semnificaţia  lui  de  transformare 
importantă,  de  nouă  etapă  de  progres  în  structurarea  socială,  -  noi  credem  că 
burghezia  noastră  va  participa  la  această  revoluţie  a  secolului  al  XX-lea.  Nu  i  se  va 
opune,  cum  insinuiază  presa  de  stânga,  şi  dreapta  nu  o  va  sprijini,  pentru  cateva 
motive  cari  nouă  ni  se  pare  că  se  desprind  şi  se  disting  foarte  vizibil  din  evoluţia 
istorică  a  societăţii. 

1.  Mai  întâiu  pentrucă  burghezia  nu  s'a  putut  păstra  nealterată  în  configuraţia  ei 


Articole  clin  Presa  Legionară 


470 


de  clasă. 

Datorită  chiar  principiilor  liberale  cari  au  promovat-o,  s'a  format  deasupra 
burgheziei  o  altă  structură,  de  sens,  de  instituţiuni,  de  spirit  şi  de  metodă  capitaliste, 
care  domina  însăşi  burghezia. 

Născută  din  libertate,  această  suprastructură  socială  (de  esenţă  economică) 
oficiază  împotriva  libertăţii. 

Oricât  s'ar  spune  că  burghezia  este  o  clasă  fără  limite  de  desvoltare,  ea  nu  poate  fi 
confundată  cu  supra-structura  capitalistă  de  care  vorbim.  Burghezia  presupune  un 
anumit  nivel  mediu  de  viaţă,  anumite  preocupări  şi  tendinţe  temperate.  Pe  când 
capitalismul,  in  afară  de  îmbibarea  întregei  societăţi  cu  o  anumită  mentalitate  şi  un 
anumit  spirit,  generalizate,  a  creat  şi  o  nouă  aristocraţie,  o  adevărată  nobilime 
capitalistă,  care  domină  şi  asupreşte  ca  cea  mai  autentică  nobilime  feudală. 

Este  foarte  firesc  ca  burghezia,  care  se  găseşte  sub  raza  de  influenta  directă  a 
acestei  nobilimi  capitaliste,  cu  puteri  medievale,  să  se  simtă  înăbuşită  în  existenţa  ei 
şi  să  caute  a  se  descătuşa,  tinzând  din  nou  către  un  fenomen  de  eliberare. 

2.  Cu  atât  mai  mult  cu  cât,  în  special  în  mediul  nostru  românesc,  situaţia  se 
complică  cu  elemente  noui. 

Am  arătat  la  început  că  unul  din  fenomenele  secundare  ale  dinamicei  sociale  de 
eliberare  burgheză,  prin  intervenţia  ideologiei  liberale,  a  fost  desomogenizarea 
burgheziei. 

Favorizate  de  liberalism,  s'au  introdus  în  corpurile  naţionale  burgheze  elemente 
streine  de  corpul  naţiunii,  dându-i  un  conţinut  uman  şi  spiritual  polimorf. 

înalta  tensiune  a  epocii  noastre  se  explică  şi  prin  naţionalismul  care  orientează 
fiecare  pas  de  noui  transformări. 

Ori,  problema  naţionalistă  se  grefează  şi  asupra  fenomenului  de  polimorfism  al 
burgheziei. 

Este  cu  desăvârşire  imposibil  ca  burghezia  românească  să  rămână  indiferentă  la 
metamorfozarea  structurală  a  economiei  noastre  naţionale,  pentrucă  este  pusă  în  joc 
însăsi  existenţa  ei.  Ca  români,  burghejii  vor  fi  antrenaţi  de  spiritualitatea  naţionalistă 
colectivă. 

Burghezia  românească  va  participa  deci  la  revoluţia  veacului  nostru,  dar  nu 
aşezându-se  la  "stânga",  şi  nici  la  ceiace  aceasta  înţelege  prin  "dreapta",  -  ci,  prin 
firea  lucrurilor,  în  lagărul  naţionaliştilor.  Ceiace  însă  nu  însemnează  că  burghezia 
noastră  devine  "extremistă",  pentrucă  dreapta  naţionalistă  însăşi,  -  cum  vom  arăta,  - 
nu  este  orientată  rasist,  ci  colectiv. 

Burghezia  va  căuta  în  mod  firesc  să  se  apere,  conservând  atât  cât  a  putut  câştiga 
graţie  ideologiei  liberale.  Este  un  gest  nespecific:  instinctiv. 

Dar  mişcarea  de  dreapta  nu  o  va  apăra  ca  burghezie,  ci  ca  massă  de  elemente 
româneşti  în  faţa  fenomenului  anormal  de  congestionare  prin  elemente  alogene. 

Dreapta  românească  nu  priveşte  problema  burgheziei  ca  o  problemă  de  clasă,  ci  ca 
o  problemă  naţională. 

Cu  atât  mai  mult  cu  cât  polimorfismul  burghez  se  complică  prin  acea  aristocraţie 
capitalistă  de  care  am  vorbit  şi  care  nici  ea  nu  este  românească,  şi  deaceia  pune 
termenii  problemei  cu  şi  mai  mare  gravitate. 

3.  Alt  motiv  de  participare  a  burgheziei  româneşti  la  un  nou  salt  înainte  către 
desăvârşirea  aşezării  sociale,  îl  dă  un  fenomen  care  este  unic  în  istorie  prin  calitatea 
şi  prin  dimensiunile  lui  sociale:  intelectualizarea  vieţii  sociale  în  genere  (şi  a  vieţii 


Nicolae  Niţă 


471 


economice  în  particular). 

Nu  este  vorba  aci  de  o  calificare  de  suprafaţă,  ci  de  o  punere  în  evidenţă  a  unui 
fenomen  de  mare  profunzime,  care  este  prea  mult  ignorat,  căruia  nu  i  se  dă 
importanţa  ce  i  se  cuvine  şi  din  care,  fireşte,  nici  nu  se  scot  concluziile  cele  mai 
interesante. 

Şomajul  intelectual  (şi  în  înţelesul  just  şi  în  cel  mai  puţin  pretenţios  al  cuvântului) 
nu  a  fost  cunoscut  până  acum  de  toată  istoria  lumii.  Şi  apariţia  lui  este  tocmai  de 
aceia  semnificativă  istoriceşte,  pentrucă  marchează  substanţial  o  nouă  perioadă  in 
evoluţia  omenirii.  El  nu  este  un  fenomen  izolat  şi  trecător,  ci  afară  de  poziţia  lui 
anormală  ca  fenomen  morbid  prin  imposibilitatea  de  absorbiţie  şi  de  utilizare 
automată  a  tuturor  elementelor  cu  pregătire  intelectuală,  -  şomajul  acesta  intelectual 
reprezintă  în  fond  înălţarea  omenirii  pe  o  treaptă  mai  sus  în  destinul  ei  spiritual. 

Şomajul  în  sine  este  o  anomalie,  care  dovedeşte  şi  ea  un  viciu  de  constituţie  al 
vieţii  colective,  dar  aspectul  lui  intelectual  denotă  un  progres  spiritual  al  omenirii, 
menit  să  aibă  considerabile  influenţe  asupra  existenţei  sociale. 

Prin  loturile  din  ce  în  ce  mai  masive  de  elemente  cu  pregătire  intelectuală  pe  cari 
atâtea  şcoli  le  varsă  în  toate  straturile  societăţii,  colectivitatea  naţională  începe  a  fi 
privită  nu  numai  instinctiv  şi  în  cercul  limitat  al  intereselor  personale,  ci  tinde  a  fi 
înţeleasă  raţional,  prin  prisma  marilor  interese  ale  naţiunei  şi  ale  moralei. 

Se  formează  o  nouă  conştiinţă  socială.  Ea  este  în  cea  mai  mare  parte  datorită 
tineretului.  Intelectualizarea  acestuia,  faţă  de  vâscozitatea  mediului  social  care  îl 
împiedică  să  se  desvolte  potrivit,  a  contribuit  să  dea  o  stare  de  tensiune  din  care  se 
resimte  astăzi  ţara  întreagă. 

Tineretul  s'a  ridicat  prin  cultura  lui,  la  trepte  înalte  de  înţelegere  a  vieţii  naţionale, 
ştiind  să  o  privească  totdeauna  din  puncte  de  reper  morale.  Dacă  adăugăm  instinctul 
propriu  tineretului  de  a  sezisa  cu  predilecţie  şi  cu  incomparabilă  claritate  chestiunile 
de  anticipare,  de  devenire,  precum  şi  avântul  lui  idealist,  înţelegem  dece  mişcarea  de 
dreapta  a  tineretului  românesc  s'a  aşezat  exact  în  centrul  problemelor  în  discuţie  în 
acest  însemnat  moment  social. 

Dar  mai  important  este  faptul  că  ridicarea  aceasta  de  nivel  a  concepţiilor  de  viaţă  a 
radiat  puternic  dela  tineret  la  massa  populară  şi  în  special  la  burghezie. 

Polarizarea  masivă  a  voturilor  în  jurul  tuturor  mişcărilor  de  dreapta  (mai  mult  sau 
mai  puţin  tinere  şi  înnoitoare)  este  perfect  indicativă  din  acest  punct  de  vedere.  La  fel 
admirabilele  adeziuni  ale  poporului,  atât  de  impresionante  şi  de  elocvente  prin 
spontaneitatea  lor  limpede,  la  iniţiativele  de  munca  şi  înălţare  românească  ale 
mişcării  verzi,  dovedesc  cu  prisosinţă  pătrunderea  şi  împuternicirea  altor  concepte 
de  viaţă:  religioasă,  eroică,  etică,  solidaristă,  organizată. 

Fenomenul  de  intelectualizare  a  vieţii  sociale  este  în  creştere  şi  îmbracă  forme 
variate  asupra  cărora  nu  am  putea  stărui  aci.  Trebue  însă  să  i  se  dea  toată  importanţa 
epocală  pe  care  o  are. 

El  dă  existenţei  naţionale  altă  bază  spirituală,  alte  direcţii  de  evoluţie  şi  alte 
idealuri  de  atins.  Regenerarea  morală  şi  spirituală  va  crea  o  altă  lume  românească. 

Spiritualizarea  aceasta  progresivă  (al  cărei  gigantic  pas  înainte,  lumea  de  mâine  îl 
va  datori  trudei  şi  jertfelor  tineretului  de  astăzi),  în  loc  să  provoace  desagregarea 
socială,  determină  dimpotrivă  o  înmănunchiere  din  ce  în  ce  mai  adâncă,  venind  din 
ce  in  ce  de  mai  sus. 

Şi  apoi,  această  crescândă  superiorizare  calitativă  a  societăţii  noastre  româneşti, 
prin  desvoltarea  conştiinţei  sociale  şi  prin  înnălţarea  valorilor  spirituale, 
dinamizează  colectivitatea  naţională,  o  stimulează  la  o  viteză  de  evoluţie  diferită  şi  ca 


Articole  clin  Presa  Legionară 


472 


ritm  şi  ca  direcţie  de  cea  de  până  aci.  Prin  urmare  şi  din  acest  punct  de  vedere, 
burghezia  va  fi  antrenată  de  fenomenul  de  restructurare  al  societăţii.  De  îndată  ce  nu 
i  se  opune  obiectivelor  lui  materiale  (pentrucă  altfel  ar  pierde  mai  mult)  şi  în  acelaş 
timp  se  încadrează  perfect  obiectivelor  lui  spirituale,  burghezia  va  fi  un  element  sigur 
de  participare  la  "revoluţia"  care  trebue  să  dea  deslegare  unuia  din  cele  mai 
importante  fenomente  sociale  ale  istoriei.  Cele  trei  puncte  de  mai  sus  credem  că  aduc 
o  demonstraţie  îndestulătoare. 

Burghezia  va  fi  luată  de  un  curent  care  clocoteşte  pornind  de  sub  ea,  dar  care 
ţinteşte  dincolo  de  ea. 


V 

Luând  ca  premiză  cele  câteva  etape  istorice  pe  care  le-am  analizat  sumar  şi  noi, 
logica  socialistă,  -  logica  "stângii",  -  scoate  concluzia  că,  după  cum  am  avut  o 
perioadă  a  nobililor,  una  a  burgheziei,  este  astăzi  inevitabil  să  urmeze  una  a 
proletariatului,  care  pare  să  aibă  şi  toate  atributele  definitivului. 

Partidele  noastre  de  stânga  cuprind  şi  ţărănimea  în  cadrul  acestei  concluzii,  însă  o 
fac  cu  totul  nesincer,  numai  ca  platformă  politică,  şi  fără  concepţii  clare.  Se  pun  deci 
tot  pe  tema  succesiunii  fenomenelor  de  dominaţie  de  care  am  vorbit. 

Este  firesc,  atunci,  ca  dreapta  românească  să-şi  pună  întrebarea:  pe  firul  istoric 
dispare  momentul  burghez  pentru  a-şi  face  apariţie,  cine?  momentul  proletar?... 
Concluzia  aceasta  are  aparente  de  logică:  cler,  nobili,  burghezie,  proletariat!... 
Succesiunea  este  foarte  normală!... 

Decât  că  aprofundând  în  esenţa  lor  etapele  istorice  rare  explică  momentul  actual, 
fără  să  ne  mărginim  a  judeca,  după  manifestările  superficiale  şi  trecătoare,  ajungem 
la  cu  totul  alte  încheeri. 

Să  precizăm  cum  credem  noi  ca  se  pune  şi  această  problemă  în  cadrul  concepţiei 
mişcării  româneşti  de  dreapta.  Ce  ne  arată  istoria  privitor  la  epoca  prerevoluţionară, 
la  perioada  frământărilor  dela  1789  şi  la  cea  care  i-a  urmat? 

Că  exista  un  sistem  social  de  suprapuneri  rigide,  spoliatoare  şi  sufocante  de  clase, 
că  burghezia  a  căutat  să-l  nărue,  desigur  pentru  a  ocupa  ea  poziţiile  de  comandă,  dar 
şi  pentru  a  răspândi  o  serie  de  idei  şi  forme  sociale  noui  cari  în  sânul  ei  germinaseră. 
Cum  am  arătat  şi  mai  sus,  nu  era  atât  vorba  de  un  nou  fenomen  de  dominaţie  (al 
cărui  ciclu  s'a  închis  istoriceşte  la  1789)  cât  de  un  fenomen  de  eliberare  (al  cărui  ciclu 
s'a  deschis  la  1789). 

Apariţiile  forţelor  secundare  de  contrapondere  socială  au  împiedecat  burghezia  în 
încercările  ei  iniţiale  de  a  repeta  istoria  printr'o  nouă  dominaţie  de  clasă,  şi  au  silit-o 
ca  în  tot  cursul  veacului  al  XX-lea  să-şi  ocupe  şi  să-şi  desvolte  rolul  ei  anume  în 
societate. 

Prin  urmare  adevărul  istoric  este  că  revoluţia  franceză  a  însemnat  un  fenomen  de 
eliberare,  însoţit  însă  şi  prelungit  de  un  fenomen  de  încadrare  socială  a  burgheziei. 
Burghezia  care,  datorită  vechiului  sistem  social,  era  silită  să  rămână  oarecum  la 
periferia  vieţii  colective  într'o  anumită  perioadă  din  trecut,  s'a  desrobit  prin  revoluţia 
franceză,  s'a  descătuşat  de  verigile  sociale  care  o  imobilizau  şi  s'a  încadrat  organic  în 
societate,  în  care  şi-a  extins  cadrul  şi  şi-a  amplificat  activitatea. 

Deci  un  fenomen  de  eliberare  socială  însoţit  de  un  fenomen  de  încadrare 
FUNCŢIONALĂ  a  burgheziei:  acesta  este  sensul  profund  al  revoluţiei  franceze  şi  al 
perioadei  care  i-a  urmat. 

Clasele  sociale  s'au  integrat  funcţional  în  măsura  în  care  s'au  eliberat  şi  s'au 


Nicolae  Niţă 


473 


eliberat  efectiv  numai  în  măsura  în  care  s'au  integrat  funcţional. 

Trebue  înţeles  bine  că  este  vorba  de  un  fenomen  de  creştere  socială,  o  fază 
naturală  a  desvoltării  ei  organice,  care  nu  poate  fi  falsificată  cu  construcţiile 
artificiale  ale  "stângii". 


VI 

Care  poate  să  fie  atunci  perspectiva  de  evoluţie  privitoare  la  proletariat? 

Fără  îndoială  că  proletariatul  constitue  astăzi  un  strat  social  căruia  prin 
maturizarea  aceia  intelectuală  de  care  am  vorbit,  i-a  venit  rândul  la  eliberare. 
Revoluţia  franceză  a  fost,  necontestat,  de  efect  social,  însă  mai  mult  în  principiu. 

Astăzi  sfera  socialului  trebue  mărită  practic.  Proletariatul  are  drept  să  fie  eliberat 
de  cătuşele  care  îi  ingreuiază  fără  drept  viaţa.  Dar  eliberarea  lui  nu  se  mai  poate  face 
pentru  a  se  aşeza  în  vârful  scării  sociale,  dominând  despotic  şi  haotic  ca  în  Rusia 
Sovietică  (care  a  realizat  un  sistem  social  hibrid  şi  inconsistent),  ci  pentru  a  se 
încadra  şi  el  FUNCŢIONAL,  ca  şi  burghezia,  în  ansamblut  unei  societăţi  naturale: 
NAŢIUNEA. 

Viziunea  socialistă  a  viitorului,  ca  victorie  de  clasă,  este  o  absurditate  pe  care,  de 
acum  încolo,  conştiinţa  socială  n'o  mai  tolerează.  Baza  ei  de  crescândă  spiritualizare 
reacţionează  prompt. 

Nu  a  izbutit  burghezia  să  domine,  nu  va  izbuti  nici  proletariatul.  înţelepciunea 
istoriei  este  mai  mare  decât  a  oricărui  trepăduş  politic  cu  doctrina  pompată  la  cerere 
de  dogmatica  (tendenţios  simplistă)  a  marxismului. 

Mişcarea  de  dreapta  va  susţine  prin  urmare  din  toate  puterile  sale  eliberarea 
proletariatului.  însă  pentru  a-şi  căpătă  drepturile  lui  fireşti,  de  ordin  funcţional,  in 
societate,  nu  pentru  a-1  ajuta  (cum  vrea  "stânga")  să  devină  un  nou  despot. 

Căci  trebuie  să  desprindem  o  altă  învăţătură  pe  care  nouă  ni  se  pare  că  o  dă  clar 
evoluţia  istorică:  fenomenele  de  eliberare  şi  de  încadrare  funcţională  sunt  realizări 
progresive  ale  ideii  de  libertate,  încadrată  însă  de  ideia  de  justiţie,  fără  de  care  aceia, 
din  punct  de  vedere  social,  este  o  păgubitoare  utopie. 

Pătrunderea  şi  a  proletariatului  în  societate,  îngemănarea  lui  funcţională,  după 
burghezie,  trebuie  să  însemneze  un  nou  pas  înainte  pe  singura  cale  care  poate 
însemna  progres:  organicitatea  vieţii  colective.  Este  singura  direcţie  de  viaţă  şi  de 
dreptate.  De  o  succesiune  în  dominaţie  a  proletariatului  nu  mai  poate  fi  vorba.  Noi 
respingem  tot  ce  este  nefiresc  şi  strică  armonia  creatoare  a  naţiunii. 

Dealtfel,  în  acelaş  sens  de  devenire,  din  vasta  panoramă  a  istoriei  noi  observăm  că 
datorită  fenomenelor  de  eliberare  şi  de  îngemănare  funcţională,  se  petrece  un  alt 
lucru  deosebit  de  interesant,  fenomenul  de  dispariţie  a  claselor  sociale  şi  de  apariţie, 
din  ce  în  ce  mai  concret  reliefată,  a  funcţiunilor  în  cadrul  vieţii  colective  naţionale. 

Clasele  sociale  trăiau  suprapuse.  Funcţiunile  nu  pot  trăi  aşa.  Ele  se  articulează 
organic,  adică  se  condiţionează  reciproc,  şi  orizontal  şi  ierarhic. 

Funcţiunile,  în  cadrul  vieţii  naţionale,  impun  neapărat  si  cu  toată  autoritatea  pe 
care  le-o  dă  etapa  istorică:  ORGANIZAREA. 

Se  înţelege  atunci  uşor  dece  în  concepţia  noastră,  a  mişcării  de  dreapta,  principiul 
organizării  apare  cu  toată  puterea  unei  incontestabile  logici  istorice  şi  deţine  o 
importanţă  esenţială.  Pe  spiritualitatea  nouă  pe  care  a  zămislit-o  momentul  şi  pe 
organizarea  care  caută  să  o  traducă  în  fapt,  se  bazează  imaginea  dreptei  asupra 
României  de  mâine. 

Ţara  noastră  nouă,  -  asa  cum  o  impune  însăşi  evoluţia  istorică  pe  care  am  urmărit- 


Articole  clin  Presa  Legionară 


474 


o  -  nu  va  cunoaşte  nici  dominaţia  burgheziei,  nici  a  provocatorului,  ci  splendida 
înfăţişare  a  unei  armonii  naţionale,  viguros  cadenţată  de  toate  categoriile  ţării,  pe 
drumul  de  creaţie  al  unui  măreţ  destin  istoric. 

VII 

Organicismul  naţional  credem  că  apare  destul  de  limpede,  în  urma  lămuririlor  pe 
cari  le-am  dat  pe  scurt  mai  sus,  ca  unul  din  noile  imperative  ale  secolului  al  XX-lea. 
El  reprezintă  o  nouă  etapă  de  progres  a  omenirii,  la  care  vor  ajunge  toate  popoarele 
ei,  după  răstimpuri  deosebite.  Lumea  întreagă,  sub  aspecte  felurite,  a  intrat  într'o 
fază  de  solidaritate,  care  ea  însăşi  este  o  modalitate  superioară  de  existenţă  colectivă, 
dar  trebuie  înţeleasă  mai  ales  în  fundamentul  ei  moral,  ca  o  formă  dinamică  a  ideii 
de  justiţie. 

Solidaritatea  este  un  aspect  al  justiţiei  sociale.  Evoluţia  practică  a  sistemelor 
sociale  conduce  evident  şi  hotărât  înspre  ea.  Sensul  este  colectiv.  Noi  am  văzut  cât  de 
clar  se  desluşeşte  sensul  acesta  al  desvoltării  istorice  fenomene  de  eliberare  şi  de 
integrare  funcţională,  convergenţa  lor  în  ideia  de  solidaritate,  iar  aceasta  solicitând 
logic  principiul  organizării. 

Concepţia  mişcării  de  dreapta  noi  o  construim  pe  însăşi  acest  fenomen  de  creştere 
al  poporului  românesc,  în  realitatea  lui  activă,  vie.  în  afară  de  marile  adevăruri  cari 
ne  transced  şi  pe  cari  le  primim  ca  date  fixe  şi  inderogabile  ale  existenţei,  noi  nu 
lucrăm  cu  abstracţiuni,  nu  privim  şi  nu  conchidem  prin  logica  lor. 

Nevoia  de  a  solidariza,  prin  sistematizarea  întregei  economii  naţionale,  toate 
puterile  de  creaţie,  toate  elementele  şi  toţi  factorii  cari  o  alcătuesc,  au  condus  firesc  la 
concepţia  unui  alt  tip  de  Stat. 

Mişcarea  de  dreapta,  aceia  adevărată,  nu  este  un  partid.  Dacă  trebuie  să  se  boteze, 
câte  odată,  aşa,  o  face  pentru  a  putea  lupta,  dela  egal,  cu  forţe  cari  i  se  opun  şi  cari 
uneltesc  în  umbra  unor  anumite  privilegii.  Dreapta  românească  este  un  curent  de 
transformare,  o  mişcare  socială,  un  fenomen  istoric,  complex  prin  origina  şi  prin 
forţele  variate  cari  se  adună  în  albia  lui. 

Dreapta  este  o  voinţă  colectivă  de  prefacere.  (Stânga?...  O  ambiţie  minoritară  de  a 
se  ridica  aristocratic  pe  spinarea  democraţiei). 

Tocmai  deaceea,  pe  când  partidele  se  formează  pe  bază  de  interese  (idei  şi 
programe  sunt  simple  ritualuri  tradiţionale,  fără  importanţă),  mişcarea  se  naşte  prin 
idealuri.  Idealurile  comune. 

Singura  comunizare  eficace  şi  naturală  este  a  spiritului.  Ea  nu  coboară.  înalţă!  Ea 
nu  învrăjbeşte.  Apropie!  Şi  ea  nu  opreşte  pe  loc.  Poartă  înainte  !  Şi  n'are  margini. 

Prin  această  credinţă,  dreapta  românească  este  spiritualistă.  Este  etică.  Noi  credem 
în  voia  şi  în  puterea  lui  Dumnezeu,  şi  credem  în  valorile  spirituale,  credem  în  valorile 
morale.  Pe  baza  lor  înţelegem  să  reînnoim  nesfârşitele  puteri  de  viaţă  şi  de  creaţie  ale 
poporului  românesc. 

Şi  ele  impun  armonia  funcţională  a  activităţilor  economice,  sociale,  culturale, 
artistice  etc.,  în  cadrul  economiei  naţionale.  Noi  recunoaştem  naţiunea  ca  singura 
formaţie  politică  naturală,  în  sânul  căreia  se  petrec  fenomenele  de  viaţă  autentică  ale 
omenirii.  Ca  atare  ea  constituie,  ca,  colectivitate,  obiectivul  eforturilor  pentru 
progres.  Nu  în  înţelesul  unei  entităţi  abstracte,  luate  ca  scop,  ci  ca  realitate  sociala  a 
cărei  desvoltare  noi  ţinem  să  fie  organică,  adică,  sincronică  şi  unitară  pentru  toate 
elementele  ei  de  muncă.  Este  firesc  deci  ca  mişcarea  de  dreapta  să  fie  totalitară  în 
sensul  dimensional  al  preocupărilor  sale:  ea  înţelege  să  armonizeze  toate  categoriile 


Nicolae  Niţă 


475 


active  în  sânul  economiei  naţionale,  făcându-le  să  participe  în  cât  mai  largă  şi  mai 
justă  măsură  la  valorile  produse,  dar  sistematizându-le  adecuat  într'o  formaţie 
organică  ridicată  pe  solidaritate  şi  pe  ierarhie. 

Sistemul  corporatist  corespunde  cel  mai  bine  acestor  obiective  de  atins.  Fără  să  fie 
un  scop  în  sine,  ci  numai  mijlocul  optim  pentru  a  realiza  ţeluri  la  cari  "automatismul 
liberal"  nu  poate  ajunge  niciodată,  corporatismul  este  însuşit  de  dreapta  românească 
ca  un  concept  de  organizare  adecuată  marilor  sale  obiective. 

Corporatismul  nu  este  un  tipar,  ci  un  principiu.  De  aceia,  ca  înfăptuire  concretă  pe 
baza  realităţilor  noastre  româneşti,  el  va  reprezintă  o  valoare  autentică,  proprie.  Cine 
vorbeşte  de  imitaţie,  nu  cunoaşte  realităţile  naţionale,  nu-şi  dă  seama  de  comorile 
noastre  sufleteşti  cari  vor  circula  prin  ele,  după  descătuşare,  şi  nu  pricepe  nimic  din 
rostul  hotărîtor  al  unui  cadru  perfect  de  ordine. 

Statul,  de  care  vorbeam  la  început,  se  înnalţă  refăcut,  din  elementele  tuturor 
principiilor  pe  cari  doar  le-am  înşirat  scheletic  mai  sus.  Statul  cel  nou  românesc  nu 
va  mai  fi  o  abstracţie,  adică  o  personalitate  juridică  închipuită"  cum  tot  bat  apa  în 
piuă  juriştii  de  modă  veche;  va  fi  şi  el  un  organism  viu,  un  reflex  direct  al  activităţilor 
cari  se  desfăşoară  în  economia  naţională.  Corporaţiile  vor  transmite  Statului  ritmul 
şi  toată  puterea  de  viaţă  a  acesteia.  Nu  va  fi  Statul  intervenient,  pentrucă  nu  va  sta 
deasupra  naţiunii,  nu  o  va  domina  din  afară  de  ea.  Prin  corporaţii,  prin  întreg 
sistemul  de  organizare  şi  prin  circulaţia  intensă  de  valori  spirituale  si  morale  dela 
Stat  la  naţiune  şi  dela  naţiune  la  Stat,  Statul  nu  va  fi  altceva  decât  naţiunea  însăşi  se 
va  identifica  cu  ea.  Cu  zbuciumul  ei,  cu  interesele  ei,  cu  idealurile  ei. 

Mişcarea  de  dreapta  nu  va  da  României  celei  noui  un  Stat  de  clasă,  ci  un  Stat 
totalitar,  al  naţiunii  întregi.  Un  Stat  purtător  de  griji,  de  dreptate  şi  de  idealuri.  Un 
Stat  care  va  crede  in  Domnezeu  ca  şi  oamenii. 


VIII 


Seamănă,  care,  aceste  caractere  cu  acele  ale  Statului  liberal  sau  ale  celui  socialist? 
Noi  nu  aflăm  puncte  de  contact  nici  cu  socialismul,  care  însemnează  prin  excelenţă 
exclusivism  şi  combativitate  de  clasă,  nici  cu  regimul  burghez  care,  sub  mitul 
ideologiei  liberale,  ascunde  şi  el  caractere  şi  veleităţi  de  dominaţie  clasistă. 

Dece,  atunci,  se  răspândesc  pe  tot  locul  atâtea  trudite  încercări  de  a  înfăţişa 
mişcarea  de  dreapta  ca  pe  un  curent  al  burgheziei  ori  al  capitalismului?...  Dece  se 
ignorează  sau,  nu  se  înţeleg  rosturile  adânci  ale  unei  frământări  istorice?...  Dar  în 
fapt  nu  este  vorba  de  o  neînţelegere  a  problemei  şi  a  poziţiilor  noastre,  ci  de  o  totală 
şi  revoltătoare  falsitate  (demnă  de  pedeapsă):  una  din  micimile  politice  de  clasă, 
clasa  politicienilor. 

Clasa  politicienilor  este  cea  care  îşi  apără  privilegiile  şi  nu  se  vrea  doborâtă,  nu 
burghezia.  Clasa  politicienilor  speculează  cu  falsă  logică,  veleităţile  proletariatului. 
Clasa  politicienilor  vrea  să  menţină  fenomenul  ei  de  dominaţie,  fără  să  se  încadreze 
funcţional,  prin  muncă,  în  rândurile  atâtor  muncitori  din  naţiunea  activă. 

Clasa  politicienilor  trebuie  doborîtă.  Nu  burghezia.  Nici  proletariatul. 

Iată  adevărurile  luminoase  ale  mişcării  noastre  de  dreapta.  Iată  temeiurile 
biruinţei  sale  şi  ale  înălţării  neamului  românesc! 

Cine  nu  le  înţelege?  Cine  nu  le  admite?... 


Articole  clin  Presa  Legionară 


476 


ÎNGRIJORĂRI  NAŢIONALISTE 

de  Mihail  MANOILESCU 

între  cei  preocupaţi  de  gândul  unei  Românii,  care  să  se  ridice  deasupra 
mediocrităţii  politicianiste  s'a  ivit  de  câtăva  vreme  o  stranie  îngrijorare. 

Este  îngrijorarea  că  îmbunătăţirea  situaţiei  economice  ar  putea  să  paralizeze  orice 
avânt  revoluţionar  şi  să  aducă  unele  rezultate  gospodăreşti  bune,  care  să  consolideze 
sistemul  politic  actual.  Desigur  această  îngrijorare  are  temeiul  ei.  Oricât  am  voi  să 
repudiem  materialismul  marxist,  care  explică  toate  mişcările  colective  prin  cauze  şi 
interese  strict  economice,  trebue  totuşi  să  recunoaştem  că  este  mai  uşor  să  faci  o 
revoluţie  într’o  epocă  de  mizerie  decât  în  una  de  prosperitate. 

Fascismul  s'a  născut  şi  s'a  ridicat  ca  o  forţă  într'o  epocă  de  dezordine  economică  şi 
de  haos  social,  iar  naţional-socialismul  a  cucerit  Statul  german  numai  după  ce  criza 
economică  atinsese  punctul  său  maximum  iar  Germania  avea  şase  milioane  de 
şomeuri. 

Nu  mai  vorbim  de  împrejurările  de  azi  şi  de  totdeauna  -  din  alte  ţări  mai  mici  care 
nu  arată  decât  arareori  exemplele  unor  revoluţii  care  să  triumfe  în  plină  ascensiune 
şi  înflorire  economică. 

Care  sunt,  acum,  împrejurările  de  la  noi? 

în  ţara  noastră  mişcarea  de  dreapta  se  altoeşte,  într'o  bună  măsură,  pe  un  număr 
de  intelectuali  români,  care  nu  şi-au  putut  găsi  o  întrebuinţare  demnă  de  puterile  lor 
reale,  în  cadrul  actualului  sistem  politic  şi  care  au  venit  să  îngroaşe  rândurile 
ideologilor  şi  visătorilor  primi  iniţiatori  al  luptei  naţionale  a  Statului.  Mai  mult  decât 
atât,  perspectivele  de  înrădăcinare  şi  de  răspândire  a  ideilor  de  dreapta  în  oraşele  ca 
şi  în  satele  noastre  atârnă  într'o  mare  măsură  de  starea  de  nemulţumire  a  masselor 
româneşti. 

Când  ţăranul  are  porumb  în  pătul  şi  când  găseşte  preţ  bun  pentru  dânsul  este  mai 
puţin  accesibil  ideilor  radicale.  Iar  când  orăşanul  are  slujbă  sau  clienţi  la  prăvălie  nu 
se  mai  arată  prea  chinuit  de  viitorul  ţărei  şi  de  idealurile  ei  superioare. 

Cu  un  cuvânt,  dacă  pentru  o  restrânsă  minoritate  idealistă  se  poate  concepe  o 
revoluţie  cu  toate  sacrificiile  ei,  numai  pentru  a  ridica  o  ţară  din  lâncezeală  către 
culmi  de  realizări  naţionale  superioare,  pentru  marile  masse  revoluţia  nu  începe 
decât  în  faţa  disperării  şi  a  pericolului  fiziologic. 

O  elită  poate  face  o  revoluţie  pentru  a  trece  de  la  mediocritate  la  strălucire 
naţională;  masele  nu  fac  revoluţii  decât  pentru  a  trece  de  la  mizerie  la  mediocritate. 

Or,  epoca  pe  care  o  trăim  acum  înseamnă  -  în  ţara  noastră  ca  şi  în  celelalte  ţări  - 
ridicarea  de  la  mizerie  către  o  anumită  mediocritate  economică  menită  să  împace  pe 
mulţi... 

După  ce,  cu  anul  1932,  am  trecut  prin  punctul  cel  mai  scăzut  şi  mai  oprimant  al 
crizei  mondiale,  de  atunci  încoace  fiecare  an  aduce  câte  o  îmbunătăţire. 

Şi  astfel  în  anul  acesta  putem  ajunge  -  graţie  valului  general  al  conjuncturei 
mondiale,  graţie  comenzilor  de  armament  ale  Statului  şi  graţie  unei  recolte  care  se 
anunţă  bună  -  să  atingem  şi  să  întrecem  în  multe  domenii  rezultatele  economice  de  la 
1929  dinaintea  crizei,  rezultate  care  sunt  de  altfel  de  mult  întrecute  pentru  unele 
industrii  speciale. 

Aceasta  nu  va  fi  fără  urmări  importante  pentru  viaţa  noastră  socială  şi  politică. 


255  -  Revista  "Lumea  Nouă",  Bucureşti.  Anul  VI,  Nr.  5-6,  Mai-Iunie  1937. 


Nicolae  Niţă 


477 


Se  va  confirma  şi  mai  mult  iluzia  că  norocosul  guvern  Tătărăscu  este  făuritorul 
unei  soarte  mai  bune  pentru  ţară,  că  sistemul  nostru  poltic  nu  este,  la  urma  urmei, 
atât  de  rău  dacă  îngădue  excedenţe  în  balanţa  comercială  şi  că  este  mai  cuminte  să  ne 
oprim  la  ce  avem  şi  la  ce  ştim,  decât  să  ne  aruncăm  în  formule  politice  necunoscute. 

Şi  iată  cum  în  locul  dinamismului  revoluţionar  scontat  de  dreapta  românească, 
vom  putea  cădea  într'un  fel  de  conservatism  static  şi  prudent,  favorabil  menţinerei 
unui  stătu  quo  politic  fără  orizont  şi  fără  ideal. 

Iar  valul  idealist  al  dreptei  româneşti  şi  în  special  al  mişcării  tinere,  caracterizată 
prin  voinţă  şi  sacrificiu,  va  putea  fi  tăiat  şi  sfărâmat  de  valul  materialist  al 
conjuncturei. 

Iată  ceiace  poate  constitui  motive  de  îngrijorare  pentru  oamenii  obicinuiţi  să 
citească  exact  în  cartea  vremii... 

Iată  ceia  ce  poate  trezi  îndoială  în  certitudinea  ascensiunei  dreptei  şi  a  triumfului 
ei  apropiat. 


♦ 

Tot  ceea  ce  am  arătat  până  acum  s'ar  părea  că  duce  la  un  pesimism  definitiv  si  la 
concluzia  că  dreapta  îşi  vede  căile  închise  spre  viitor. 

S'ar  părea...  dacă  ambianţa  naţională  şi  internaţională  s'ar  reduce  aproape 
exclusiv  la  cadrul  economic  şi  dacă  mişcările  de  dreapta  n'ar  avea  nici  o  înţelegere 
pentru  noua  evoluţie  economică  şi  n'ar  şti  să-i  corijeze  efectele  politice  printr'o  nouă 
direcţie  şi  o  nouă  tactică. 

Iată  de  ce  când  vom  vorbi  de  aceste  lucruri  vom  fi  datori  să  răspundem  şi  la  o  altă 
întrebare,  care  -  în  mod  firesc  -  va  naşte  în  mintea  cititorului. 

Dacă  -  cum  am  presupus  -  chiar  sub  regimul  actual  situaţia  ţării  se  va  putea 
îmbunătăţi  simţitor,  de  ce  ar  mai  fi  necesară  revoluţia  naţionalistă?  Este  oare 
patriotic  şi  cuminte  a  dori  revoluţia  cu  orice  preţ,  revoluţia  pentru  revoluţie  ? 

♦ 


Pentru  a  înţelege  gândul  şi  sufletul  din  care  se  trage  idealul  dreptei  trebue  să 
pornim  mai  de  departe.  Naţionalismul  românesc  nu  este  şi  n'a  fost  niciodată  o 
chestiune  de  stomac. 

Acest  naţionalism  este  o  mărturisire  a  chinului  interior  a  celor  mai  buni  dintre 
români  de  a  afirma  în  chip  culminant  şi  pur  de  orice  atingere,  fiinţa  românească. 

Or,  această  fiinţă  românească,  acest  eu  românesc,  acest  ethos  de  care  vorbesc 
pedant  învăţaţii,  nu  se  poate  afirma  în  noua  Românie,  nici  în  epoci  de  depresiune 
nici  în  epoci  de  ascensiune  economică. 

Oare  n'am  mai  avut  noi  în  România  de  după  războiu  epoci  de  reală  prosperitate 
cum  a  fost  perioada  de  la  1923  la  1929?  Şi  oare  în  acest  timp  în  care  România  a  putut 
face  unele  progrese  românismul  n'a  dat  nimic  înapoi? 

în  această  antiteză  pe  care  o  conţine  viaţa  economică  însăşi,  între  populaţia 
României,  care  poate  cunoaşte  binefacerile  avântului  economic  şi  Românii  din 
România,  care  se  împărtăşesc  prea  puţin  din  ele,  stă  particularitatea  fenomenului 
sociologic  şi  naţional  românesc. 

Pe  noi  “conjunctura"  nu  ne  influenţează  ca  pe  alte  ţări,  fiindcă  la  noi  prosperitatea 
economică  înseamnă  numai  prosperitatea  unei  minorităţi  iar  nu  a  masselor 
româneşti  şi  a  intelectualităţii  româneşti. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


478 


Deaceia  orice  val  conjunctural  favorabil  la  noi  nu  face  decât  să  accentueze  şi  mai 
mult  contrastul,  între  stăpânitorii  economiei,  care  sunt  străinii  si  robii  ei,  care  sunt 
românii. 

Un  exemplu  va  lămuri  şi  mai  bine  această  situaţie. 

Am  avut  atâţia  ani  prosperi  înainte  de  marea  criză  pronunţată  în  1930... 

Ce  s'a  întâmplat  atunci  cu  agricultura  noastră,  care  rămâne  partea  cea  mai 
românească  a  economiei  noastre  naţionale? 

Agricultura  a  mers  atât  de  rău,  încât  ţărănimea  şi  marii  proprietari  români  (câţi 
mai  sunt  şi  cum  mai  sunt!)  s'au  îndatorat  până  la  ruină  bancherilor  -  în  majoritate 
evrei  şi  minoritari  -  din  oraşe! 

Bilanţul  marei  prosperităţi  "generale"  a  fost  robirea  agriculturii  româneşti  la 
finanţa  evreiască. 

Dacă  nu  intervenea  conversiunea  -  care  a  fost  incontestabil  o  măsură 
revoluţionară  -  am  fi  asistat  la  falimentul  ţărănimii  româneşti  provocat  de  străinii 
stăpânitorii  economici  ai  ţării! 

Căci  chiar  dacă  nu  se  producea  criza  mondială,  ţăranii  tot  n'ar  fi  fost  în  stare  să 
plătească  vreodată  cele  80  miliarde  datorii,  care  reclamau  peste  20  miliarde  pe  an 
dobânzi  şi  ruina  ţărănimii  ar  fi  venit  în  orice  clipă  dar  ce  paradoxale  forme  ia 
fenomenul  românesc  pentru  cercetătorul  obicinut  să  gândească  la  Germania,  la  Italia 
sau  la  Franţa,  care  se  prezintă  şi  din  punct  de  vedere  etnic,  ca  şi  din  punct  de  vedere 
economic,  ca  nişte  ţări  unitare. 

Căci  la  noi  trebue  să  înţelegem  odată  pentru  totdeauna  că  dacă  economiceşte 
suntem  o  singură  ţară,  etniceşte  şi  sufleteşte  noi  constituim  două  ţări  care  coexistă  pe 
acelaş  teritoriu:  ţara  Românilor  şi  ţara...  celorlalţi. 

Dar  cei  pe  care  îi  interesează  numai  ţara  Românilor  şi  soarta  ei,  nu  se  pot  mulţumi 
cu  prosperitatea  "generală"  şi  cu  progresul  "general"  al  României. 

Pentru  ei  problema  infirmităţii  româneşti,  a  suferinţei  româneşti,  şi  o  umilinţei 
româneşti  rămâne  mai  departe,  întreagă,  oricât  de  frumoase  ar  fi  rezultatele 
economice  "generale"  înregistrate  de  curbele  conjuncturei. 

Iată  de  ce,  pentru  noi,  chiar  privind  chestiunea  rece  şi  ştiinţific,  avântul  dinamic  al 
naţionalismului  românesc  revoluţionar  nu  poate  fi  distrus  -  ci  cel  mult,  în  chip 
trecător  diminuat  -  prin  prosperitatea  economică  care  se  anunţă. 

Faptul  că  un  număr  de  intelectuali  români  vor  putea  căpăta  -  cum  spune  poporul: 
"de  milă  sau  de  silă"  -  câteva  mizerabile  locuri  de  mici  funcţionari  în  întreprinderile 
evreieşti  nu  va  rezolva  nici  măcar  problema  economică  a  tineretului  românesc, 
necum  problema  sa  sufletească. 


♦ 


Pentru  materialiştii  din  toată  lumea  şi  de  la  noi  trebue  să  spunem  că  ei  nu  înţeleg 
nimic  -  dar  absolut  nimic  -  din  fenomenul  dreptei  româneşti  dacă  nu  îşi  dau  seamă 
ca  revendicările  dreptei  sunt  de  ordin  ideal  şi  că  nemulţumirea  nu  are  în  ea  nimic 
egoist. 

Naţionalismul  românesc  revendică  totul  pentru  neam.  Şi  această  revendicare 
rămâne  vecinie  actuală  până  la  triumful  său. 

Desigur  că  această  atitudine  sufletească  şi  această  concepţie  trebue  să  fie 
evidenţiată  şi  în  chip  concret  şi  viu,  de  către  mişcările  naţionaliste. 

De  aceste  mişcări  atârnă  ca  în  pedagogia  lor  politică  faţă  de  masse  să  pue  accentul 
din  ce  în  ce  mai  mult  -  nu  pe  mizeria  românilor  care  poate  să  se  atenueze,  ci  pe 


Nicolae  Niţă 


479 


umilinţa  şi  suferinţa  românilor  în  propria  lor  ţară,  care  se  vădeşte  permanentă  şi 
neatârnătoare  de  fluctuaţiile  economice. 

Şi,  în  aceiaşi  ordine  de  idei,  dreapta  românească  trebue  să  facă  să  pătrundă  în 
inimile  românilor  convingerea  că  toată  activitatea  noastră  şi  tot  nivelul  vieţii  noastre 
naţionale  vădesc  -  în  ciuda  oricăror  progrese  de  suprafaţă,  scăderi  şi  lipsuri 
înfiorătoare,  care  ne  pun  cu  mult  în  urma  naţiunilor  lumei,  care  şi-au  dat  o 
organizare  naţionalistă  şi  totalitară. 

în  această  privinţă  curentele  naţionaliste  nu  par  să-şi  fi  înţeles  îndeajuns  datoria. 
Ele  nu  au  desvoltat  -  de  pildă  ca  mişcarea  rexistă  -  o  acţiune  energică  de  dezvăluire  a 
tuturor  turpitudinilor  politicianismului  şi  nu  au  dus  prin  şefii  lor  cu  autoritate, 
campanii  parlamentare  şi  -  cât  se  poate  -  de  presă,  pentru  a  denunţa  ţării  păcatele 
regimului  pe  care  vor  să-l  dărâme. 

Dacă  ar  fi  făcut  asta  lumea  ar  fi  ajuns  să  recunoască  ca  un  motiv  suficient  de 
dărâmare  a  lumii  vechi  propriile  ei  turpitudini  şi  n'ar  fi  existat  pericolul  ca  un  mic 
spor  de  confort  social  pe  care  împrejurările  economice  l-ar  putea  oferi  în  cadrul 
acestei  lumi,  să  atenueze  capacitate  revoluţionară  a  masselor. 

Dar  dacă  naţionalismul  românesc  va  triumfa  totuşi,  cu  certitudine  împotriva 
vântului  potrivnic  al  realităţilor  economice  este  şi  pentru  alt  motiv. 


♦ 


în  ambianţa  europeana  de  azi  noi  suntem,  politiceşte  şi  sufleteşte,  atârnători  de  ce 
se  întâmplă  în  marile  ţări  ale  Europei  care  formează  climatul  nostru  continental. 

Iar  din  acestea  vin  semne  că  dreapta  va  învinge  -  chiar  cu  unele  întârzieri  - 
pretutindeni. 

Dar  despre  aceasta,  altădată. 

PE  LINIA  VREMII  NOASTRE 

CRONICI  DIVERSE  2s6 
+  Cum  să-i  zicem?  + 

de  G.  V. 

Există  aci  în  Bucureşti  un  mausoleu  în  care  sunt  depuse  rămăşiţele  pământeşti  a 
celor  doi  eroi  legionari,  morţi  pentru  creştinătate  pe  frontul  spaniol  al  ideii  naţionale. 

Oricare  ar  fi  credinţa  noastră,  oricare  ar  fi  ideile  pe  care  le  servim,  de  acest 
mormânt  nu  putem  să  nu  vorbim  cu  respect  şi  aşa  s'au  petrecut  lucrurile  până 
acuma.  O  publicaţie  scoasă  de  tinerii  naţional-tărănişti,  dintre  care  unul  secretar 
particular  al  d-lui  Mihalache,  publică  la  rubrica  "Polemici"  această  informaţie: 

"După  ce  au  dat  alarma,  legionarii  cari  păzeau  mausoleul  trăsnit,  au  fost  înlocuiţi 
imediat.  Ei  cereau  insistent  aceasta,  pentru  a-şi  schimba  lingeria". 

Ştiţi  cu  toţii  faptul.  Un  trăsnet  a  incendiat  mausoleul  care  a  ars  complet, 
rămânând  numai  coloana  centrală  cu  sf.  Cruce  care,  deşi  din  lemn,  n'a  fost  atinsă  de 
foc. 

Şi  tineretul  naţional-ţărănist  iată  ce  a  putut  să  reţină  din  toată  această  întâmplare 
la  auzul  căreia,  ţăranii  aceia  în  numele  cărora  se  comit  toate  nelegiuirile  naţional- 


256  -  Revista  "Lumea  Nouă",  Bucureşti.  Anul  VI,  Nr.  7-8,  Iulie-August  1937. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


480 


ţărăniste,  s'ar  descoperi  şi  ar  face,  cu  evlavie,  semnul  sf.  Cruci. 

Am  fi  voit  să  calificăm  acest  oribil  gest,  dar  cum  să-i  zicem? 

+  înstreinatul  + 

de  C.  N. 

A  plecat  din  ţară  cu  faima  rea  ce  pe  nedrept,  după  părerea  noastră  i-o  dăduse 
Vintilă  Brătianu,  atunci  când  a  încercat  să  tocmească  nou  aşezământ  de  biruri  în 
România  întregită.  A  avut  norocul  să  fie  preţuit  de  streini,  aşa  cum  nu  fusese  preţuit 
în  ţară.  Si  atunci  roata  s'a  întors:  şi  cei  din  ţară,  l'au  preţuit  de  data  aceasta  mai  mult 
de  cât  se  cuvenea. 

Şi,  văzând  că  preţuirea  din  ţară  atârnă  de  cea  din  afară,  n'a  mai  umblat  decât  după 
aceasta  din  urmă.  Pe  de  altă  parte  a  început  să  creadă  singur,  că  e  omul  providenţial, 
singurul  om  care  poate  şi  trebuie  să  hotărască  în  trebile  din  afară.  Şi  astfel  s'a 
închegat  cercul  viţios:  Avea  nevoie  din  ce  în  ce  mai  mult  de  preţuirea  streinilor 
pentru  a  stăpâni  trebile  din  afară  ale  ţării  şi  trebuia  să  stăpânească  din  ce  în  ce  mai 
mult  aceste  trebi,  pentru  a  putea  fi  din  ce  în  ce  mai  mult  preţuit  de  străini.  De  aceia, 
ani  de  zile  ţara  a  fost  cărată  ca  o  turmă  de  oi  pe  toate  meleagurile,  când  în  duşmănie, 
când  în  dragoste  la  toartă  cu  Ruşii.  Şi  aceasta  numai  fiindcă  interesul  de  a  fi  preţuit 
de  streini  el,  solul  nostru,  cerea  aşa. 

Căci,  ce  e  mai  grav,  tot  căutând  la  streini,  se  înstreinase  de  ţară.  Nu  numai  că, 
Ministru  al  trebilor  din  afară,  nu  stătea  la  Ministerul  său  şi  orânduia  totul  din 
streinătate,  nu  numai  că  pierduse  orice  legătură  cu  ţara,  nu  numai  că  facea  totul 
"prin  corespondenţă",  dar  nici  măcar  timpul  de  odihnă  nu  şi-l  petrecea  în  ţară.  Nu  a 
simţit  o  singură  dată  nevoia  să  mai  trăiască  la  vre-un  conac  românesc,  să  miroasă 
miriştea  cu  snopii  de  curând  seceraţi:  nu  a  simţit  o  singură  dată  nevoia  să  respire 
aerul  codrilor,  care  au  adăpostit  în  atâtea  rânduri  pe  strămoşii  noştri  pribegi.  Nu! 
Cum  se  spune,  îi  puţea  în  ţară.  Nu  mai  putea  respira  decât  între  streini...  Lido,  St. 
Moritz,  Cap  Martin,  erau  singurile  locuri  unde  se  putea  odihni. 

A  dat  D-zeu  -  mai  bine  târziu  decât  niciodată  -  şi  a  fost  prefăcut  în  simplu 
particular. 

A  rămas  printre  streini. 

Şi  acolo  l'a  isbit  năprasnica  boală,  din  care  tuturor  ne  pare  bine  că  a  scăpat. 

Dar  nici  după  ce  a  văzut  moartea  cu  ochii,  nu  i  s'a  făcut  dor  de  acasă. 

Tot  între  streini  a  rămas. 

Iar  după  ce  s'a  întremat,  la  streini  s'a  dus  întâi  şi  întâi.  Nu  cu  ţara,  cu  care  dealtfel 
nici  o  dată  nu  vorbise  decât  prin  mijlocirea  agenţiilor  de  presă  streine,  a  găsit  cu  cale 
să  vorbească,  ci  tot  cu  streinii.  Şi  ca'n  vremile  când  zi  de  zi  talegraful  ne  înştiinţa  de 
tot  ce  spusese  el  despre  ceva  sau  despre  cineva,  sau  de  tot  ce  spusese  alţii  despre  el, 
au  început  din  nou  să  curgă,  telegramele.  Ba  că  a  vorbit  cu  cutare  om  de  seamă,  ba  că 
mânca  cu  un  altul,  ba  că  s'a  plimbat  cu  un  altul  şi  aşa  mai  departe.  Iar  printre  aceste 
telegrame  a  fost  una,  pe  care  nu  i-o  putem  ierta  şi  prin  care  ne  înştiinţează  că 
prietenii  săi  din  streinătate,  acei  despre  care  ne  spusese  telegramele  din  ajun  ca  l'au 
primit  şi  l'au  ospătat,  l'au  îndemnat  să-şi  reia  activitatea  "fizică  şi  politică"  şi  că  s'a 
hotărât  să  le  urmeze  sfatul. 

Prin  urmare  după  sfatul  acelora,  cari  nu  la  ţara  Românească  se  gândesc  mai  întâi, 
va  purcede  d.  Titulescu.  L'AM  TRIMIS  SOLUL  NOSTRU  LA  STREINI  ŞI  ACUM  NI-L 
TRIMIT  STREINII  ÎNAPOI,  SCHIMBAT  ÎN  SOL  AL  LOR  LA  NOI. 

E  bine  să  o  ştim. 


Nicolae  Niţă 


481 


+  în  jurul  unei  polemici  asupra  credinţei  + 

de  Elena  MANOILESCU 

Răspundem  şi  astăzi,  fără  gând  de  polemică,  Părintelui  Stanciu  care  ne-a  trimes 
prin  "Farul  Nou"  din  16  Mai  1937  un  răspuns  articolului  nostru  din  "Lumea  Nouă" 
4/1937:  "Diferenţele  confesionale  şi  unificarea  naţională". 

Regretăm  mai  întâi  că  de  data  aceasta  nu  mai  ştim  cui  răspundem:  unei  feţe 
bisericeşti  unite  sau  catolice?  Noi  credem  că,  Părintele  Stanciu  este  unit  şi  de  aceia 
am  scris  articolul  nostru  ca  un  răspuns  dat  spuselor  unui  Preot  unit.  Dar  dacă  ştiam 
că  stăm  de  vorbă  cu  un  catolic  atunci  nu  mai  dădeam  nici  un  răspuns  fiindcă  am  mai 
spus  şi  repetăm:  noi  dorim  să  ni  se  respecte  credinţa  noastră  şi  de  aceia  o  respectăm 
şi  pe  a  altora,  chiar  dacă  nouă  nu  ni  s'ar  părea  totdeauna  dreaptă  şi  potrivită. 

Noi  privim  cazul  special  şi  unic  al  Românilor  Uniţi  pe  latura  lui  naţională  şi  ne 
plăcea  să  credem  că  Românii  sunt  români  indiferent  că  sunt  uniţi  sau  nu. 

Ne-am  înşelat  pare-mi-se.  întâi,  pentru  că  Părintele  Stanciu  pare  că  este  catolic,  şi 
al  doilea  dacă  totuşi  Părintele  Stanciu  e  unit,  atunci  este  întâi  unit  şi  apoi  român,  şi  e 
atât  de  identificat  până  la  confundare  cu  catolicismul,  încât  avem  tot  dreptul  să  nu 
mai  ştim  cu  cine  stăm  de  vorbă. 

Ne  mai  pare  foarte  rău  că  d.  dr.  Stanciu  nu  ne  răspunde  limpede  răspicat  şi 
lămurit  la  nici  una  din  întrebările  noastre  ci  ne  trimete  la  colecţia  "Farului  Nou". 
Acest  lucru  este  foarte  greu  de  realizat  să  cauţi  în  colecţia  unei  reviste  un  răspuns 
care  se  poate  da  în  două  cuvinte;  bine  înţeles  dacă  la  întrebările  noastre  despre 
Filoloque  şi  purgatoriu  d.  dr.  Stanciu  poate  răspunde  tot  aşa  de  scurt  şi  de 
cuprinzător  cum  am  putut  noi  formula  scurt  şi  cuprinzător  dogmele  credinţei  noastre 
ortodoxe  fără  să  avem  nevoie  să  recurgem  la  serii  de  articole  şi  la  colecţii  de  reviste. 

Am  mai  fi  dorit  ca  d.  dr.  Stanciu  să  ne  spună  un  singur  cuvânt  lămurit  asupra 
trecerii  unei  părţi  a  Românilor  din  Ardeal  la  Biserica  apuseană  în  1700.  Am  fi  vrut  să 
auzim  dela  d.  dr.  Stanciu  că  gestul  de  atunci  al  Românilor  a  fosf  făcut  din 
convingerea  religioasă  şi  pe  cale  dogmatică  şi  că  el  n'a  fost  -  cum  l'am  numit  noi  în 
articolul  nostru:  -  "gestul  unui  vasal  obosit  de  prigoană  şi  doritor  de  o  viaţă  mai 
uşoară". 

Aceste  lucruri  trebuia  să  ni  le  lămurească  scurt  şi  limpede  d.  dr.  Stanciu,  pentru  că 
noi  vrem  să  ştim,  noi  Românii  ortodocşi  ai  Vechiului  Regat  dintre  care  au  murit  cu 
sutele  de  mii  pentru  desrobirea  Ardealului,  noi  vrem  să  ştim  -  odată  pentru 
totdeauna  -  dacă  la  1700  a  fost  sau  nu  un  act  politic.  Dacă  gestul  de  atunci  a  fost 
politic  aşa  cum  şitim  noi  şi  cum  ştiu  cărţile  noastre  de  istorie,  unele  scrise  chiar  de 
ardeleni,  atunci  orice  act  politic  poate  fi  anulat  de  un  alt  act  politic,  şi  ceace  s'a  putut 
face  din  oboseală  şi  frică  pentru  o  stăpânire  străină,  se  poate  face  din  dragoste  şi 
înţelegere  pentru  fraţii  de  acelaş  sânge  într'o  zi  de  înălţarea  Domnului  ziua  în  care 
cinstim  pe  eroii  morţi  care  au  făurit  România  de  astăzi  şi  au  rupt  lanţurile  grele  de 
sute  de  ani  ale  fraţilor  de  dincolo. 

Aceasta  trebuia  să  ne  spuie  d.  dr.  Stanciu,  nu  să  ne  vorbească  de  divorţ  care  pare 
să  fie  o  obsesie  bolnăvicioasă  a  şcoalei  catolice. 

La  această  întrebare  noi  vom  răspunde  d-lui  dr.  Stanciu  foarte  scurt,  după  obiceiul 
nostru. 

Divorţul  este  un  lucru  rău,  un  lucru  regretabil.  Biserica  Ortodoxă  nu-1  admite, 
legile  noastre  însă  l'au  admis  fiindcă  legile  aleg  de  cele  mai  multe  ori  din  două  rele: 
pe  cel  mai  mic. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


482 


Spre  exemplu  în  Franţa,  Italia,  etc.  care  sunt  ţări  catolice,  divorţul  nu  este  deloc 
permis,  dar  e  permisă  separaţia  de  corp.  Soţii  locuiesc  complect  despărţiţi  chiar  în 
alte  oraşe,  copiii  sunt  la  unul  sau  la  altul  din  soţi,  sau  uneori  la  unul,  uneori  la  altul. 
Bine  înţeles,  aceşti  oameni  n'au  dreptul  să  se  recăsătorească  fiindcă  nu  sunt  divorţaţi 
şi,  dacă  sunt  tineri,  e  firesc  ca  tatăl  să-şi  aibă  prietena  lui  şi  uneori  poate  că  şi  mama 
îşi  va  avea  prietenul  ei.  Copiii  vor  asista  la  acest  spectacol  şi  crescând  vor  începe  să 
priceapă  totul. 

întrebăm  pe  d.  dr.  Stancin  ce  este  mai  moral,  mai  curat,  mai  cinstit  pentru 
educaţia  unui  copil:  să  trăeşti  în  casa  părintelui  tău  recăsătorit  cu  altă  femeie  sau  cu 
alt  bărbat  în  care  totul  se  petrece  frumos  şi  cinstit,  sau  să  trăeşti  în  casa  părintelui 
tău  în  care  vezi  pe  amantul  mamei  sau  pe  amanta  tatălui? 

Să  nu  ne  spună  d.  dr.  Stanciu  că,  acei  care  au...  amanţi  sau...  amante  sunt  stricaţi 
şi  că  aceia  oricum  n'ar  fi  putut  da  o  educaţie  cinstită  copiilor  lor.  Este  inexact  şi 
ipocrit  să  credem  ca  mai  ales  un  bărbat  valid  şi  tânăr  dar  şi  o  femeie  tânără  normală 
care  a  fost  măritată,  pot  trăi  ca  nişte  schivnici.  A  ne  închipui  acest  lucru  înseamnă  a 
ignora  realităţile. 

Iată  d.  dr.  Stanciu  şi  adevăratul  aspect  al  chestiunei  divorţului  fără  să  mai  vorbim 
de  cazurile  atât  de  dese  ale  unei  fete  de  19-20  de  ani  măritată  cu  bucurie  şi  care  la  o 
lună,  două,  după  căsătorie  descoperă  că  soţul  ei  e  groasnic  de  bolnav.  Ce  trebue  să 
facă  acel  copil?  Să-şi  chinuiască  viaţa  luând  şi  ea  boala  sau  sa-şi  desfacă  căsătoria 
întemeind  un  nou  cămin  fericit  şi  folositor  societăţii  ? 

Dar  nu  divorţul  este  nodul  gordian  dintre  ortodocşi  şi  uniţi  şi  de  aceia  găsim  cel 
puţin  deplasat  faptul  că  d.  dr.  Stanciu  în  loc  să  ne  răspundă  cum  aşteptam,  s'a  repezit 
asupra  divorţului. 

Ne  oprim  aici  şi  aşteptăm  lămuririle  cerute  dacă  vor  veni  vreodată. 

+  De-aşa  vremi  se'nvredniciră...  + 

de  C.  N. 

„Cum?  Europa  civilizată  şi  creştină  nu-şi  poate  ridica  glasul  decât  în  favoarea 
Jidovilor?  Amintiţi-vă  mâniile  Europei,  cari  au  căzut  asupra  României  în  1867, 
fiindcă  vreo  câţiva  Jidovi,  cari  fuseseră  condamnaţi  de  tribunalele  noastre  ca 
vagabonzi  şi  cari,  nefăcând  apel  împotriva  acestei  sentinţe,  au  fost  trimişi  la  Galaţi 
pentru  a  fi  trecuţi  în  Turcia.  Iar,  după  ce  au  fost  trecuţi  Dunărea,  au  fost  respinşi  de 
Turci,  aruncaţi  în  apă  şi  scăpaţi  de  agenţii  români,  afară  de  doi  cari  s'au  înecat. 
Aceleaşi  mânii  nu  ne-au  fost  cruţate  nici  acum  câţiva  ani,  fiindcă  într'un  colţ  izolat  al 
ţării  populaţia  românească  a  scuturat  pe  vre-o  trei  sau  patru  israeliţi,  cari  făptuiseră 
un  sacrilegiu  în  catedrala  din  Ismail,  sacrilegiu  constatat  în  regulă  de  autorităţile 
competente.  Iar  azi,  când  mii  de  Bulgari  şi  chiar  de  Români,  când  mii  de  creştini  sânt 
omorâţi,  când  cele  mai  mari  sălbăticii  se  făptuiesc  în  Bulgaria  la  lumina  zilei,  Europa 
creştină  nu  găseşte  în  vlaga  ei,  în  regulile  civilizaţiei,  în  legile  umanităţii  alte  mijloace 
de  a  veni  în  ajutorul  acestor  nenorocite  populaţii  decât  o  tăcere  insultătoare?  (Citat 
în  cartea  d-lor  Polihroniade  şi  Teii:  Domnia  lui  Carol  I-u). 

Aşa  găsesc  cu  cale  să  vorbească  Europei,  prin  glasul  ministrului  său  de  externe 
Mihail  Kogălniceanu.  Romania  de  la  1876,  acea  Românie  mică  şi  care  nici  măcar 
neatârnarea  politică  n'o  avea. 

Pe  vremea  lui  Carageale,  atunci  când  puneai  în  gura  cuiva  cuvintele  "Ce  va  zice 
Europa?"  însemna  să-l  iei  în  batjocură. 

Dar  azi? 


Nicolae  Niţă 


483 


Azi,  când  prin  sacrificiile  noastre,  prin  contribuţia  pe  care  ne-o  recunosc  până  şi 
duşmanii  că  am  adus-o  pentru  schimbarea  soartei  răsboiului,  am  ajuns  la  România 
întregită,  oameni  aşa  zişi  de  Stat  şi  cu  pretenţie  de  a  fi  luaţi  în  serios  ne  toacă  la 
ureche  toată  ziua  cu  EUROPA. 

Te  admir  progenitură... 


Variaţii  de  ton  25 ~ 

de  Mihail  MANOILESCU^8 

Când  Napoleon,  după  exilul  său  trecător  în  insula  Elba,  s'a  întors  în  Franţa  ca  să-şi 
recâştige  pentru  a  doua  oară  tronul,  drumul  său  triumfal  dealungul  ţării  a  fost 
marcat  de  aclamaţiile  din  ce  în  ce  mai  unanime  ale  poporului  francez.  Dar  pe  măsură 
ce  Napoleon  se  apropia  de  Paris,  exact  în  aceiaşi  măsură  tonul  presei  oficiale  devenea 
faţă  de  dânsul  mai  normal  şi  mai  timid. 

Când  Napoleon  a  debarcat  în  golful  Juan  jurnalele  oficiale  au  anunţat  că  a  sosit  pe 
pământul  Franţei:  monstrul. 

Când  a  trecut  munţii  aceleaşi  jurnale  l-au  numit:  tiranul. 

Când  a  ajuns  la  Grenoble  era  deja:  Bonaparte. 

Când  a  intrat  în  Lyon  devenise:  Generalul  Bonaparte,  iar  când  s'a  apropiat  de 
zidurile  Parisului  ziarul  oficial  îl  numea:  împăratul. 

Acest  minunat  episod  al  istoriei,  de  care  se  vorbeşte  cu  umor,  ne-a  revenit  în 
minte  în  legătură  cu  împrejurări  şi  fapte  de  la  noi.  Când  legionarii  erau  închişi  şi 
trimişi  în  faţa  unui  consiliu  de  război,  presa  oficioasă  şi  cu  foile  anexe  ale  jidovimii  îi 
numeau:  criminalii. 

A  doua  zi  după  achitare  începuseră  să  le  spună:  complotiştii. 

Pe  măsură  ce  se  răspândeau  şi  câştigau  adeziuni  în  straturile  intelectualităţii 
româneşti,  aceiaşi  presă  îi  numea:  aventurierii. 

Când  aceste  adeziuni  au  coborît  în  marile  mase  populare  care  -  mai  ales  după 
moartea  eroică  a  lui  Moţa  şi  Marin  -  îşi  mărturiseau  adânca  lor  cutremurare  de 
suflet,  presa  duşmană  începu  să  le  spuie:  membrii  partidului  "totul  pentru  ţară". 

Azi,  când  această  mişcare  tinerească  apare  iresistibilă  şi  victoria  ei  se  înfăţişează 
din  ce  în  ce  mai  clară,  aceiaşi  presă  îi  numeşte  normal:  legionarii,  iar  conducătorul 
lor  este  Comandantul  legionarilor. 

Dar  în  ziua  când  legionarii  vor  ajunge  ca  cuceritori  sub  zidurile  Capitalei,  presa 
iudeo-democratică,  care  îşi  va  trăi  atunci  ultimele  ei  ceasuri,  îl  va  numi  respectuoasă: 
Căpitanul. 


257  -  Revista  "Lumea  Nouă",  Bucureşti.  Anul  VI,  Nr.  10-11,  Oct.-Noembrie  1937. 

258  -  Nimo  Moscardo  -  Ambasadorul  Braziliei  la  Bucureşti  (Interviu):  "...în  privinţa  economică,  se 
credea  că  suntem  condamnaţi  să  rămânem  o  ţară  agrară,  ca  şi  România  la  un  moment  dat.  Dar  a 
dat  Dumnezeu  să  existe  un  mare  român,  fost  ministru  de  externe  al  ţării  dvs.  şi  un  economist  de 
talie  mondială:  Mihail  Manoilescu  (1891-1950).  După  traducerea,  în  1932,  a  lucrării  sale  geniale, 
destinată  corporatismului  integral  şi  pur  ("Noua  teorie  a  protecţionismului  şi  schimbului 
internaţional"),  aceasta  a  fost  până  în  ziua  de  azi  inspiratoarea  dezvoltării  economice  a  Braziliei. 
L-am  avut  pe  preşedintele  Vargas,  care  a  condus  Brazilia  timp  de  15  ani,  exact  în  perioada  lui 
Manoilescu  -  marele  său  mentor.  A  urmat,  apoi,  preşedintele  Kubitschek,  constructorul  oraşului 
Brasilia,  al  cărui  principal  ministru,  Furtado,  a  fost,  de  asemenea,  un  mare  discipol  al 
economistului  român.  în  fine,  chiar  şi  preşedintele  actual  al  Braziliei,  F.H.  Cardoso,  este,  într'o 
oarecare  măsură,  unul  dintre  discipolii  marelui  român..." 


Articole  clin  Presa  Legionară 


484 


A  TREIA  REVOLUŢIE  LATINĂ:  259 
REVOLUŢIA  LEGIONARĂ 

de  Christian  PETRESCU 


Latinitatea  este,  înainte  de  orice,  un  spirit. 

Popoarele  cari  o  compun  şi  o  reprezintă  n'ar  spune  nimic  dacă  n'ar  vorbi,  fiecare, 
din  fundul  unui  suflet  care  este  acelaş  pentru  toate. 

între  atâtea  concepţii  de  viaţă  colectivă,  între  atâtea  mentalităţi  şi  feluri  de  spirit 
social,  latinitatea  a  ilustrat  în  istoria  lumii  pe  unul  din  ele:  pe  acela  care  i-a  făcut 
strălucitoarea  glorie  de  altădată  şi  care,  în  forme  evoluate,  stă  şi  astăzi  ca  îndreptar  a 
bună  parte  din  omenire. 

Pe  întinsul  de  întuneric  al  Europei  şi  al  lumii  întregi  s'au  aprins  rând  pe  rând,  prin 
acelaş  curent  vital,  faruri  luminând  istoria,  din  Roma,  Paris,  Madrid,  Lisabona. 
Câteva  pâlpâiri  fricoase  am  avut  şi  noi.  Fiecare  şi-a  aruncat  razele,  pe  drumuri  şi  la 
distanţe  deosebite,  dar  ducând  toate  în  aceiaşi  direcţie. 

în  istorie,  latinitatea  a  însemnat  un  sistem  de  proiectoare  spirituale  cari  au 
descoperit  căile  de  urmat  şi  au  înlesnit  mersul.  Un  mers  în  istorie,  pe  care  tot  ea  l-a 
călăuzit. 

Latinitatea  a  îndeplinit  în  lume  aceste  funcţiuni  multiple,  dar  toate  conexe  şi 
concentrice,  datorită  a  două  însuşiri  esenţiale:  1.  înalta  sa  spiritualitate,  -  neegalată 
de  niciun  popor  pe  lume,  -  şi  2.  capacitatea  sa  de  entuziasm.  Şi  una  şi  cealaltă  din 
aceste  însuşiri  i-au  justificat  şi  i-au  impus  greul,  dar  gloriosul,  rol  de  călăuză  a 
omenirii  în  toate  răscrucile  de  drumuri. 

în  toate  aceste  răscruci,  latinitatea  a  ştiut  să  păstreze  şi  să  arate  omenirii  o  unitate 
de  direcţie.  De  aceia,  peste  deosebirile  locale  dela  un  popor  la  altul,  pentru  cine  ştie 
să  pătrundă  esenţa  lucrurilor,  spiritul  latin  şi-a  desăvârşit  drumul  pretutindeni  pe 
aceiaşi  curbă  de  evoluţie,  marcând  în  etape  acelaş  destin  spiritual. 

Astfel  înţelegând  latinitatea  şi  rolul  ei  în  lume,  vrem  să  arătăm  că  ceea  ce  istoria  a 
numit  "revoluţii",  nu  sunt  schimbări  brusce  de  direcţie,  ci,  în  cadrul  direcţiei  unice  a 
spiritului  latin,  salturi  şi  încercări  de  salturi  înainte,  în  acelaş  sens.  în  evoluţia 
spiritului  latin  din  ultimele  două  secole  (cari  ne  interesează  direct,  ca  posibiliăţi  de 
determinare  a  actualului,  căci  ele  passe  c'est  le  possible"),  deosebim  trei  momente 
"revoluţionare": 

1.  Revoluţia  liberală  franceză. 

2.  Revoluţia  fascistă  italiană. 

3.  Revoluţia  legionară  românească. 

Toate  au  ţâşnit  din  aceiaşi  structurare  sufletească  şi  toate  se  înscriu  pe  aceiaşi  linie 
spirituală.  Sunt  latine.  Se  sbate  în  ele  acelaş  elan  vital.  Deosebirile,  inerente 
specificului  autohton,  momentului  istoric  şi  condiţiilor  sociale  în  care  au  apărut,  nu 
pot  să  topească  filonul  de  elemente  comune  din  cari  sunt  alcătuite  cele  trei  revoluţii 
latine. 

Pentru  a  face  înţeleasă  şi  mai  bine  părerea  noastră  despre  substanţa  spirituală  a 
revoluţiilor  latine,  trebuie  să  adăugam:  1.  că  spiritul  latin  a  fost  dela  început  şi  va 
rămâne  totdeauna,  în  istoria  lumii  un  factor  dinamic;  2.  că  acest  dinamism  exclude 
logic  pretenţiunile  de  permanentizare  ale  etapelor  "revoluţionare";  3.  că  "revoluţiile" 


259  -  Revista  "Lumea  Nouă",  Bucureşti.  Anul  VI,  Nr.  12,  Decembrie  1937. 


Nicolae  Niţă 


485 


latine  afirmă  numai  progresia  istorică  a  spiritului  într'un  sens  determinat  şi 
constant. 

Cu  acest  cadru  de  puncte  de  reper,  să  încercăm  a  analiza,  paralel,  cele  trei  revoluţii 
latine:  cea  franceză,  cea  italiană  şi  cea  românească.  Iar  pentru  a  contura  în  mod 
general  edificiul  spiritual  al  revoluţiei  legionare,  vom  raporta  la  ea  pe  celelalte  două. 

REVOLUŢIA  FRANCEZĂ  este  cea  dintâiu  pe  care  o  considerăm  pe  curba  de 
evoluţie  a  spiritualităţii  latine,  al  cărei  punct  specific  de  caracterizare  noi  l-am 
precizat  mai  sus  ca  fiind  elanul  idealist. 

Această  primă  revoluţie  latină  a  avut  ca  axă  ideologică  libertatea:  libertatea 
individuală. 

Conceptul  de  libertate  s'ar  parea  ca  contrazice  direcţia  spiritului  social  latin, 
fundamental  ridicat  pe  ideia  de  solidaritate  şi  disciplină,  dela  Roma  imperială  până 
la  Roma  mussoliniana  şi  la  viitoarea  Românie  legionară. 

în  adevăr,  liberalismul  francez  nu  se  putea  logic  afirma  pe  planul  social  decât  în 
sensuri  antipodice  conceptului  latin  de  ordine:  în  sens  individualist  şi  deci,  în  sens 
materialist. 

Liberalism  -  individualism  -  materialism,  -  iată  fazele  inevitabile  ale  unei 
implicaţii  logice. 

Şi  totuşi,  ca  revoluţie  latină,  revoluţia  franceză  nu  se  abate  dela  axa  spirituală  a 
latinităţii.  Chiar  o  confirmă,  exagerând-o  însă  într'unul  din  elementele  sale  cele  mai 
caracteristice  şi  mai  nobile:  idealismul. 

în  adevăr,  nu  trebue  să  se  conteste  că  revoluţia  franceză,  -  ca  şi  cea  fascistă,  ca  şi 
cea  legionară,  -  este  o  revoluţie  idealistă.  Ea  a  crezut  în  ideia  de  libertate. 

Dar  trebuie  să  facem  această  observaţie  esenţială,  ca  punere  la  punct  a  unor 
judecăţi  greşite:  revoluţia  franceză  a  luptat  în  adevăr  pentru  libertate,  dar  nu  pentru 
individualism.  Faimoasele  "drepturi  ale  omului"  nu  însemnau  negaţia  drepturilor 
colectivităţii,  nu  anulau  principiul  solidarităţii  sociale.  în  mintea  reformatorilor  şi  în 
spiritul  epocii  rămânea  intangibilă  ideia  agregării  sociale,  ca  imperativ  de  nediscutat, 
însă  deosebirea  cea  mare  între  revoluţia  franceză  şi  cea  fascistă  şi  legionară  porneşte 
dintr'o  iluzie  pe  care  şi-a  făcut-o  cea  dintâiu:  iluzia  că  manifestarea  liberă  a 
individului  conduce  în  mod  firesc  şi  durabil  la  solidaritate. 

Expresia  culminantă  a  acestei  iluzii  a  dat-o  doctrina  anarhismului,  care  exagerând 
principiul  liberei  auto-determinări  a  individului  nu  a  negat,  totuşi,  realitatea  socială. 

Dar,  ca  şi  liberalismul,  al  cărui  apogeu  îl  reprezintă,  a  crezut  că  armonia  socială 
este  un  produs  firesc,  spontan,  fatal,  al  libertăţii  individuale.  Desigur,  o  greşală.  O 
greşală  explicabilă  prin  puterea  de  irumpere  a  iluziei  pe  care  o  da  mitul  provizoriu  al 
libertăţii  în  veacul  al  XVIII-lea.  Paroxismul  despotismului  social  care  a  precedat 
revoluţia  franceză,  a  provocat  în  mod  firesc  apariţia  ca  ideal  a  libertăţii.  Entuziasmul 
latin  a  contribuit  să-l  amplifice  până  la  exagerare,  până  la  denaturare,  până  la  iluzie. 

Iată  dece  individualismul  revoluţiei  franceze  credem  că  are  o  justificare  înscrisă 
tot  pe  linia  spiritului  latin.  Individualismul  acela  nu  constituie  o  deplasare  de 
concepţie,  ci  un  prea  mare  salt  idealist,  o  anticipare  inoportună,  prematură.  Pe  curba 
de  evoluţie  a  spiritului  social  specific  latinităţei,  el  nu  trebuia  să  fie  un  început,  ci  un 
sfârşit.  Entuziasmul  a  fost  amăgitor. 

Gânditorii  primei  revoluţii  latine  au  socotit  pe  individ  ca  perfect  şi  capabil  oricând 
să  depăşească  imperativul  intereselor  sale  egoiste,  dând  astfel  revoluţiei  franceze  o 
concepţie  esenţialmente  liberală,  dar  nu  funciar  individualistă.  Idealismul  latin 
constituia  o  garanţie  a  solidarităţii  în  funcţie  de  libertate. 

La  drept  vorbind  nu  e  o  eroare.  Decât  că  idealismul  acesta  nu  are  o  funcţiune 


Articole  clin  Presa  Legionară 


486 


permanentă,  ci  una  epocală,  în  rare  momente  istorice.  De  pildă,  s'au  ridicat 
Francezii,  peste  orice  deosebire  de  clasă  şi  de  formaţiuni  politice,  ca  un  bloc,  în 
timpul  războiului  mondial,  dar  ce  imagine  mai  oferă  astăzi  Franţa  în  desagregare? 

Deci:  incontestabil,  revoluţia  franceză  a  fost  o  revoluţie-idealista.  Dar  este  o 
enormitate  de  prăpastie  între  idealismul  celei  dintâiu  îi  al  celei  de  a  treia  revoluţii 
latine:  revoluţia  legionară,  care  va  umple  tot  viitorul  românesc. 

Să  le  punem  faţă  în  faţă. 

Revoluţia  franceză  a  fost  idealistă  numai  pentrucă  ţinea  la  ceva  inexistent: 
armonia  socială,  de  obţinut  prin  libertatea  individuală.  Libertate  care,  de  fapt,  a  făcut 
mai  apoi  să  se  deplaseze  centrul  ideologic  al  revoluţiei  către  ea  mai  mult  decât  către 
solidaritate.  Prin  aceasta  idealismul  revoluţionar  îşi  pierdea  din  conţinutul 
obiectivelor  sale,  între  cari  de  altfel  solidaritatea  nu  era  eliminată,  dar  trecută  pe  plan 
secundar,  ca  o  realitate  certă  şi  naturală  în  funcţiune  de  libertate. 

în  loc  de  mijloc,  libertatea  ajunsese  scop. 

Revoluţia  legionară,  cu  tot  idealismul  ei,  se  desfăşoară  pe  planul  realităţilor,  pe 
cari  le  consideră  obiectiv  şi,  în  loc  -  să-şi  facă  iluzii  asupra  virtuţilor  lor  ideale,  îşi 
propune  să  transforme  aceste  realităţi,  conducându-le  mereu  evoluţia  spre  anumite 
concepte  de  valoare  socială  eternă. 

Tocmai  deaceia,  în  vreme  ce  revoluţia  franceză  a  fost,  prin  iluzionismul  ei,  o 
revoluţie  în  vid,  -  revoluţia  legionară  va  fi  o  revoluţie  în  substanţă,  adică  în  suflete,  în 
concepţii,  în  mentalitate. 

De  asemeni,  prima  revoluţie  latină,  prin  unilateralitatea  ei,  a  rămas  o  revoluţie 
parţială,  pe  când  a  treia  revoluţie  latină  va  fi  o  revoluţie  totalitară,  care  va  îmbrăţişa 
pe  om  din  toate  punctele  de  vedere,  deci  implicit  viaţa  lui  socială. 

în  vreme  ce,  prin  libertate  şi  individualism,  revoluţia  franceză  a  acostat  în 
materialism,  neglijând  aşa  de  cinic  idealurile  sau  (ceeace  este  tot  una) 
presupunându-le  realizabile  automat,  -  revoluţia  legionară  se  afirmă  în  primul  rând 
şi  categoric  spiritualistă,  în  sensul  reperării  idealiste  atât  a  vieţii  individuale  cât  şi  a 
celei  colective. 

Pentru  legionarism,  naţiunea  nu  este  numai  o  realitate,  ci  şi  un  ideal. 

în  sfârşit,  cu  toată  aparenţa  paradoxală,  dacă  revoluţia  franceză  a  însemnat  o 
revoluţie  utopică,  pentrucă  datorită  iluzionismului  său  a  făcut  abstracţie,  cu 
naivitate,  de  o  serie  de  elemente  esenţiale  ale  psichologiei  omeneşti  şi  ale  vieţii 
sociale,  considerându-le  ca  aspecte  laterale,  -  şi  a  eşuat  în  imposibil,  -  legionarismul 
este  o  revoluţie  realistă,  pornită  din  forţe  sufleteşti  incontestabile,  din  acele 
virtualităţi  supreme,  acele  valenţe  disponibile,  încă  nesatisfacute,  şi  îndreptată 
spontan,  prin  ele  înşile,  către  obiectivele  ideale,  cari  nu  sunt  date  ca  realităţi  şi  ca 
imperative. 

Faţă  de  aceste  înfăţişări  caracteristice,  rezultă  dela  sine  că  revoluţia  franceză  a  fost 
o  revoluţie  efemeră  şi  simplă:  idealul  ei,  libertatea,  s'a  consumat  de  îndată  ce  s'a 
realizat;  în  logica  doctrinei  nu  mai  este  necesar  să  apară  un  altul,  pentrucă  din  cel 
propus  decurg  automat  toate  celelalte.  Revoluţia  franceză  a  rezolvat  astfel,  prin 
idealul  existent,  şi  problema  idealurilor  posibile. 

Revoluţia  legionară  are  o  distincţie  supremă:  ea  este  o  revoluţie  permanentă, 
pentrucă: 

a)  -  idealurile  sale,  în  om,  sunt  de  valoare  eternă; 

b)  -  vor  fi  urmărite  progresiv,  în  permanenţă. 


Nicolae  Niţă 


487 


Credem  că  chiar  numai  această  schiţare  fugară  a  deosebirilor,  arată  limpede 
punctul  înaintat  in  care  se  găseşte  revoluţia  legionară  pe  linia  concepţiei  latine  de 
viaţă,  faţă  de  revoluţia  franceză. 


♦ 


A  doua  revoluţie  latină,  -  REVOLUŢIA  FASCISTĂ  a  Italiei.  -  deşi  se  afirmă  în 
direcţia  aceluiaş  mare  destin  spiritual  al  latinităţii,  nu  ajunge  poziţiile  ideologice  ale 
legionarismului  românesc. 

Cele  câteva  mari  negaţii  pe  cari  le  face  fascismul  privitor  la  concepţia  liberală, 
aproape  că  devin  inutile  dacă  înţelegem  ca  mai  sus  miezul  de  idei  al  revoluţiei 
franceze.  Cu  atât  mai  mult  cu  cât  liberalismul,  sub  aspectul  individualist  şi 
materialist  (în  economie),  nu  aparţine  Franţei,  ci  Angliei,  dela  care  au  pornit  şi 
clasicele  teorii  ale  scoalei  liberale.  Explicat  pe  linia  spiritualităţii  latine, 
individualismul  francez  este  mai  puţin  de  criticat  decât  socialismul,  -  în  special 
extrema  lui:  comunismul,  -  care  este  şi  el  iluzia  dată  de  un  mit,  dar  care  păcătuieşte 
în  special  prin  aceia  că  ignorează,  dispreţuieşte  chiar,  valorile  spirituale. 

Continuând  să  considerăm  şi  revoluţia  fascistă  din  aceleaşi  puncte  de  analiză  ca 
cea  franceză,  -  să  cercetăm  pe  ce  se  bazează  ea?  Presupunem  cunoscute  principiile 
fascismului,  aşa  încât  noi,  aci,  nu  le  privim  decât  în  aspectul  lor  general,  de 
concepţie,  ca  sistem  de  gândire. 

Prima  constatare:  în  raport  cu  legionarismul,  fascismul  italian  este  o  revoluţie  mai 
mult  formală  decât  substanţială.  Ea  se  desfăşoară  mai  mult  în  cadrul  ordinei 
colective  decât  al  vieţii  sufleteşti. 

A  doua  constatare:  expresia  supremă  a  cadrului  formal  în  revoluţia  fascistă  îl 
constituie  Statul.  Statul  ca  concept,  ca  ideie,  ca  forţă.  Statul  înglobează  şi  domină 
totul,  pe  om  şi  toate  manifestările  lui. 

A  treia  constatare:  revoluţia  fascistă,  în  măsura  în  care  se  realizează  ca 
spiritualitate  (nu  ca  instituţionalism  formal  sau  chiar  ca  rezultate  sociale,  căci 
aceleaşi  rezultate,  sau  poate  şi  mai  bune,  le-ar  putea  obţine  un  despotism  luminat, 
care  n'ar  fi  însă  o  revoluţie),  se  realizează  ca  proectare  din  afară  înăuntru. 

Ierarhia  şi  disciplina,  -  ca  elemente  ale  ordinei  înglobate  în  Stat,  acesta  însăşi 
introdus  ca  element  esenţial  în  sufletul  omenesc,  -  iată  factorii  determinaţi  ai 
procesului  de  transpunere  a  lumii  din  afară  în  lumea  dinăuntru.  Fireşte  că, 
spiritualiceşte,  prin  metoda  întrebuinţată,  acest  proces  în  loc  să  reprezinte  o  sinteză  a 
două  lumi,  însemnează  mai  mult  o  suprapunere:  domină  cadrul  formal. 

Ceeace  face  însă  imensul  merit,  de  valoare  istorică,  al  revoluţiei  fasciste,  este  de  a 
fi  orientată  cu  hotărâre  în  sens  colectiv,  social.  Primatul  colectivităţii  este  pentru 
întâia  oară  afirmat  de  o  revoluţie  şi  înfăptuit  de  ea.  Dela  liberalismul  individualist  al 
revoluţiei  franceze  până  la  naţionalismul  statalist  al  revoluţiei  fasciste  este  un 
progres  covârşitor  în  spirit  latin.  Căci  fascismul  reprezintă 

a)  un  progres  dialectic  al  concepţiei  latine  de  viaţă, 

b)  restabilirea  de  direcţie  a  acestei  concepţii. 

Şi  apoi:  revoluţia  fascistă  nu  neglijează  spiritualul,  ci  dimpotrivă,  îl  proclamă  ca 
obiectiv  esenţial  şi  factor  dinamic  al  sistemului. 

Dar  noi  credem  că  în  privinţa  spiritualului  fascismul  face  o  greşală  de  acelaş  gen 
cu  al  revoluţiei  franceze:  dacă  revoluţia  franceză  presupunea  obiectivul  spiritual 


Articole  clin  Presa  Legionară 


488 


automat  realizabil  prin  libertate,  revoluţia  fascistă  îl  considera  automat  realizabil 
prin  organizare.  Eroarea  este  aceiaşi. 


♦ 

A  treia  revoluţie  latină,  -  REVOLUŢIA  LEGIONARĂ  -  merge  mult  mai  departe  pe 
firul  gândirii  sociale  a  latinităţii.  Fără  îndoială,  revoluţia  legionară  nu  este  o  apariţie 
din  neant,  o  creaţie  din  nimic.  Ea  îşi  recunoaşte  filiaţia  latină.  Dar  pretinde  că 
reprezintă  până  astazi  punctul  culminant  al  concepţiei  latine  de  viaţă  colectivă. 

în  adevăr  concepţia  latinităţii  nu  trebue  văzută  ca  un  tipar,  ca  o  formulă  definitivă 
şi  precis  sistematizată,  pe  care  o  reprezintă  în  lume  un  anumit  popor.  Ea  însăşi 
evoluiaza.  Spiritualitatea  latină  are  o  direcţie  bine  afirmată,  dar  prin  aceasta  însăşi 
implică  etape.  Una  din  etape  este  revoluţia  franceză,  alta  cea  fascistă  şi  o  alta 
revoluţia  legionară. 

Dar  legionarismul  însemnează  ceiace  nu  însemnează  nici  una  din  celelalte  două: 

1.  o  fixare  definitivă  a  idealului  latin  de  viaţă  colectivă; 

2.  un  mare  salt  înainte  pe  linia  acestei  concepţii  de  valabilitate  eternă. 

Nu  am  putea  înfăţişa  aci  felul  cum  se  conturează  în  sistem  gândirea 
legionarismului  latin,  dar  trebuie  să  stabilim  totuşi  că  noi  credem  acest  sistem 
edificabil  pe  trei  piloni  de  bază: 

a)  principiul  solidarităţii,  ca  lege  supremă,  de  ordin  moral  şi  de  ordin  practic, 

a  omului. 

b)  principiul  spiritual,  ca  un  criteriu  omnivalent  al  acţiunilor  şi  bunurilor  lui. 

c)  principiul  progresului  în  suflete  mai  întâiu,  ca  metodă  optimă  de  a  obţine 

progresul  vieţii  sociale. 

Din  aceste  trei  principii  basilare  se  ramifică  organic  toate  celelalte  cari  alcătuiesc 
sistemul.  Prin  ele,  sistemul  de  gândire  al  revoluţiei  legionare  se  deosebeşte 
fundamental  de  celelalte  două  revoluţii  latine. 

Se  va  vedea  mai  târziu  cum,  datorită  principiului  desvoltarii  sufleteşti  mai  întâiu, 
legionarismul  va  fi  singura  revoluţie  latină  care  va  reuşi  să  împace  Liberalismul  cu 
Solidaritatea,  deci  creaţia  individuală  cu  progresul  Social. 

Legionarismul  va  crea,  treptat,  o  nouă  mentalitate,  un  nou  spirit  social  şi,  mai  ales 
în  domeniul  economic,  vom  ajunge  la  cu  totul  alte  aspecte,  rezultate  din  reala 
spiritualizare  progresivă  a  vieţii  sociale  şi  economice. 

Primele  două  principii  de  mai  sus,  văzute  ca  rezultate  de  interior,  au  în  adevăr  o 
importanţă  covârşitoare  pentru  viaţa  socială,  fiindcă  îi  crează  un  fundament  sufletesc 
de  mare  stabilitate  şi  putere  de  atracţie,  şi  fiindcă  aceste  principii,  în  raport  cu 
colectivitatea,  sunt  de  valoare  (morală  şi  practică)  eternă.  Niciodată  ele  nu  vor  putea 
fi  contestate  ca  ideal  social.  însă  numai  împreună  ele  formează  un  scop  firesc,  de 
indiscutabilă  logică.  Luate  parţial,  cele  trei  principii  pot  fi  văzute  unele  ca  mijloc  sau 
ca  scop,  altele  şi  ca  mijloc  şi  ca  scop. 

Ca  filosofie  socială,  raportată  istoric,  legionarismul,  întrucât  se  situiază  pe  linia 
concepţiilor  latine,  nu  exclude  nici  individualismul  primei  revoluţii  latine,  nici 
solidaritatea  disciplinată  a  celei  de  a  doua.  Dar  concepe  un  individualism 
superiorizat,  spiritualizat,  în  sensul  că  nu  înţelege  a  fi  individualist  sufleteşte,  a  te 


Nicolae  Niţă 


489 


forma  ca  personalitate  decât  desvoltându-ţi  dimensiunile  sufleteşti  în  raport  cu 
colectivitatea,  care  să  ajungă  a  face  parte  din  chiar  spiritul  şi  mentalitatea  omului. 
După  cum  nu  concepe  cadrul  formal  de  instituţiuni  ca  un  element  definitiv  al 
concepţiei  decât  în  funcţiunea  lui  ca  mijloc  de  exprimare  şi  de  realizări  în  dimensiuni 
de  colectivitate.  Ca  instrument  educativ  însă,  acel  cadru  poate  fi  considerat, 
teoreticeşte,  tranzitoriu  (dar  în  spaţii  istorice).  Solidaritatea  şi  disciplina  legionară 
trebuie  să  ajungă  mai  mult  o  realitate  sufletească  decât  un  rezultat  instituţional. 
Fireşte  însă  că  acest  punct  de  vedere  nu  scade  cu  nimic  valoarea  practică  a 
organizării  instituţionale  a  vieţii  colective. 

Cu  atât,  mai  mult  cu  cât,  în  afaăa  de  aceia  că  orgnizarea  asigură  păstrarea  direcţiei 
ideale  urmărite,  ea  are  o  valoare  deosebită  ca  expresie  directă  a  procesului  sufletesc 
al  naţiunii,  ca  proectare  în  afară,  în  viaţa  practică. 

Şi  atunci,  spre  deosebire  de  spontaneitatea  instituţională  a  liberalismului  francez, 
precum  şi  de  autonomismul  raţional  al  organizării  fasciste,  organizarea  legionară  va 
trebui  să  oglindească  şi  să  realizeze  viaţa  noastră  sufletească  (cu  idealurile  ei),  deci 
specificul  naţional,  în  tot  ce  are  el  unic  şi  inegalabil.  Organizarea  noastră  legionară  va 
purta,  astfel,  o  pecete  de  autohtonism  şi  originalitate. 

întrucât  acest  autohtonism  s'a  format  şi  prin  includerea  valorilor  precedente,  ale 
celorlalte  revoluţii  latine,  integrându-le  dar  şi  complectându-le,  revoluţia  noastră 
legionară  conţine  principii  de  valabilitate  generală  şi  eternă. 

Şi  cu  toate  acestea  legionarismul  nu  cade  în  greşala  revoluţiei  franceze  sau  a  celei 
comuniste  cari  s'au  desfăşurat  în  jurul  unor  idei-limită:  armonia  liberală  şi 
comunizarea  generală  şi  uniformă.  Amândouă  acestea  sunt  idealuri  de  fază  ultimă 
ale  omenirii,  idealuri  de  "stare  staţionară",  -  cum  visa  J.  St.  Mill.  Totuşi  au  fost 
tratate  ca  principii  posibil  de  realizat  imediat.  Rezultatele  se  cunosc,  şi  de  o  parte  şi 
de  cealaltă. 

Legionarismul  are  idealuri-limită,  dar  tocmai  de  aceia  le  consideră  eterne  şi  se 
comporta  faţă  de  ele  ca  faţă  de  idealuri:  le  socoteşte  obiective  îndepărtate  de  atins  şi 
se  orientează  după  ele  la  fiecare  pas  în  viaţa  practică,  în  neîncetată  înaintare. 

Idealul  creştin  rezumă  cele  trei  principii  de  baza  ale  legionarismului,  mai  puţin 
hotărârea  neînduplecată  de  luptă  pentru  ele.  Lupta  mixtă:  prin  spirit  şi  prin 
organizare. 

Faţă  de  celelalte  două  revoluţii  latine,  revoluţia  românească  legionară  reprezintă, 
deci: 


-  o  orientare  idealistă  definitivă; 

-  o  revărsare  tumultoasă  de  suflete,  deci 

-  un  mare  salt  înainte, 

-  hotărârea  de  a-1  continua,  hotărâre  care  izvorăşte  din  credinţa  în  idealurile 
legionare. 

Credinţa  legionară  este  cuirasa  de  nepătruns  a  mişcării  şi  arma  cea  mai  sigură  a 
biruinţii.  S'a  zis  cu  multă  dreptate  în  veacul  trecut:  un  om  cu  o  credinţă  este  un  om 
cu  o  putere  socială  egală  cu  nouă  zeci  şi  nouă  de  oameni  cari  n'au  decât  interese. 

Iată  dece  revoluţia  legionară  va  birui! 

Curând! 

înăuntru  şi  în  afară  de  hotarele  ţării  noastre. 

Căci,  am  spus-o,  miezul  revoluţiei  legionare  îl  formează  principii  care  trebuie  să 
servească  de  îndreptar  totdeauna  omului. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


490 


Revoluţia  latină  legionară  a  găsit  adevărul. 

Dovada?  Cântecul  legionar  şi  aderenţa  totală  a  masselor  arătată  prin  entuziasmul 
epocal  cu  care  îl  învaţă  singure  şi  îl  intonează. 

Filosoful  Bergson,  scria:  "La  vie  nous  avertit  par  un  signe  precis  que  notre 
destination  est  atteinte.  Ce  signe  est  la  joie...  Partout  ou  il  y  a  joie,  il  y  a  creation". 
Legionarismul  însemnează  viaţă,  însemnează  creaţie. 

Iată  cuprinsul  său,  deci  iată  raţiunile  victoriei  sale  definitive. 


PĂDUREA  ROMÂNEASCĂ  260 


de  Vaier  iu  DINU 

Toamna,  cu  o  adiere,  a  troenit  frunza  copacilor.  Pentru  estet,  peisajul  turbură 
melancolii  şi  reîmprospătează  reminiscenţe  literare. 

Economistului,  imaginea  umbrelor  desfrunzite  îi  verifică,  cu  matematică 
periodicitate  a  revenirii  anotimpului,  vechea  axiomă  a  "minciunii  statistice". 
Constată  astfel  că  nu  tot  ce  a  fost  verde  era  şi  pădure.  O  frântură  de  codru,  prizărit 
printre  văi,  se  prelungeşte  cu  tufişuri  şi  bălării,  pe  care  din  sborul  avionului  sau  din 
viteza  trenului  le-a  numit,  de  bună  credinţă,  pădure.  De  a  avut  o  clipă  de  îndoială,  se 
verifică  cu  harta  şi  statistica  forestieră  şi  sfârşeşte  prin  a  recunoaşte,  întotdeauna,  o 
eroare  de  subestimare. 

Toamna,  legănând  spre  ţărână  frunzele,  fixează  alte  conture,  delimitează  hotare, 
ce  nu  mai  au  nimic  comun  cu  proecţia  în  tuş  şi  culoare  a  cifrelor  din  statistică. 
Dealtfel,  în  domeniul  nastru,  utilizarea  acestei  numiri  e  un  continuu  abuz.  întâi, 
fiindcă  de  mai  mult  de  un  deceniu  această  "statistică"  nu  a  ţinut  pas  cu  evoluţia 
vijelioasei  activităţi  a  guvernelor  democrate,  care  au  schimbat  destinaţia  naturală  a 
solului.  Şi  al  doilea,  fiindcă  materialul  nostru  cifric  purcede  din  deducţii  şi  aprecieri, 
coordonate  la  origine  de  oameni  care  nu  aveau  nimic  comun  cu  statistica. 

Iată,  nici  chiar  cele  95.338  ha.  pădure,  expropriate  din  proprietatea  Statului 
pentru  crearea  de  islazuri  comunale,  -  opera  ultimului  guvern  -  nu  au  dispărut  din 
statistica  forestieră.  Şi  aşa  se  întâmplă  de  ani!  Statistica  rămâne  imuabilă,  în  timp  ce 
pădurea  evoluează,  capricios,  ca  o  popularitate  politică.  Nu  este  locul  să  creionăm 
aici  consecinţele  acestui  desacord  pentru  seriozitatea  lucrărilor  noastre  de  speculaţie 
ştiinţifică  sau  "realitatea"  valorilor  economice,  cu  care  pădurea  participă  la  avuţia 
naţională.  în  revista  lumii  noui  gândurile  noastre  nu  au  a  se  întoarce  spre  trecut. 
Prezentul,  cu  tristeţile  şi  lipsurile  lui,  este  un  bazar  de  probleme  al  căror  studiu 
înţelegător  şi  metodică  rezolvare  pot  îngădui  speranţa  unui  viitor  mai  bun.  Astfel 
considerată,  economia  forestieră  are,  în  afară  de  problemele-i  de  strictă  specialitate, 
pentru  a  căror  rezolvare  străduesc  inginerii  silvici,  şi  câteva  lipsuri  ce  pot  nelinişti 
întreaga  naţiune,  conştientă  de  perspectivele  acelei  lichidări  totale  a  patrimoniului 
forestier,  spre  care  se  tinde  cu  demonică  perseverenţă  din  ultimul  deceniu  al 
secolului  trecut.  Imaginea  apocaliptică  a  coastei  dalmate  şi  peisajul  trist  în  sărăcia 
lui,  din  munţii  Spaniei  sau  Greciei,  ameninţând  să  se  înfiripe  şi  prin  plaiurile  noastre, 
în  faţa  tăvălugului  politicianist  al  polipartidismului  nostru,  rezistenţa  specialiştilor  e 
neînsemnată,  efortul  lor  inutil.  Armata  activă  a  unei  conştiinţe  forestiere, 
corespunzătoare  marilor  rosturi  pe  care  pădurea  le  împlineşte  în  viaţa  naţiunii, 


260  -  Revista  "Lumea  Nouă",  Bucureşti.  Anul  VI,  Nr.  12,  Decembrie  1937. 


Nicolae  Niţă 


491 


trebue  constituită  pe  baze  durabile  şi  cu  un  program  de  activitate  pe  durată.  Noi  nu 
avem  încă  o  politică  forestieră  naţională,  nu  înţelegem  încă  nevoia  unei  politici  a 
lemnului  şi  nici  nu  gândim  măcar  la  o  reglementare  şi  organizare  a  consumului,  prin 
disciplinarea  pieţii,  coordonarea  preturilor  şi  stăvilirea  risipei  cu  această  materie 
primă,  a  cărei  obţinere  -  impune  aşteptări  ce  depăşesc  uneori  un  secol  de  viaţă.  S'ar 
putea  enumera  astfel  mulţime  de  probleme,  ce  stau  deschise  generaţiei  de  azi, 
generaţie  care  mâine  va  fi  -  fără  îndoială  chemată  la  răspundere  pentru  moştenirea 
sărăcăcioasă  lăsată  urmaşilor.  Nu  ne  putem  ocupa  de  ele  aici. 

Tot  ce  putem  mărturisi  cititorilor  "Lumii  Noui"  sunt  următoarele  obiective  a  căror 
atingere  formează  piatra  de  hotar  a  tuturor  începuturilor  temeinice. 

Iată,  în  primul  rând,  problema  statisticei  reale,  ştiinţific  alcătuită,  din  care,  atât 
practicianul  specialist  cât  şi  omul  de  ştiinţă  sau  conducătorul  economic  al  ţării,  să 
poată  desprinde  imaginea  justă  a  realităţilor  noastre  forestiere. 

în  al  doilea  rând,  pentru  epoca  de  creaţie  ce  nu  mai  poate  să  întârzie,  e  necesară, 
dacă  nu  preciziunea  statistică,  cel  puţin  reprezentarea  în  tuş  şi  culoare  a  tuturor 
suprafeţelor  foste  cândva,  sau  apte  a  deveni  în  viitor,  terenuri  de  cultură  forestieră. 
Dela  spiritul  naţionalist,  care  va  trebui  să  înfăptuiască  durabil  dar  şi  cu  peceţie 
românească,  aşteptăm,  nu  o  refacere  cantitativă,  în  genul  realizărilor  impresionante 
ca  proporţii,  dar  capitalisme  în  esenţă,  ale  lui  Roosewelt,  ci  o  reconstituire  a  imaginei 
naturale  pe  care  timpurile  şi  peste  ele  oamenii  au  deformat-o  vreme  de  aproape  un 
întreg  secol. 

Repetăm,  aici,  ideea  susţinută  cu  altă  ocazie,  de  a  trece  înaintea  tuturor 
problemelor  realizarea  neîntârziată  a  unei  anchete  forestiere,  din  al  cărei  material  să 
se  poată  obţine  elementele  statisticei  juste,  obiective,  reale. 

Cu  o  temeinică  contribuţie  a  geografilor  şi  cunoscătorilor  trecutului  se  va  putea 
reconstitui,  fără  prea  multe  dificultăţi,  imaginea  forestieră  de  odinioară  a  pământului 
românesc.  Dacă  în  Germania  de  astăzi  specialiştii  au  fost  mobilizaţi  să  reconstitue 
tipul  autohton  al  pădurii,  care  a  populat  altădată  regiunile  despădurite  acum  şi 
despicate  de  autostradele  grandioase,  numai  pentru  ca  bordura  verde,  ce  se  va  creea 
dealungul  acestora,  să  redea  o  frântură  din  peisajul  natural,  atunci  dece  să  nu  fie 
posibil  acelaş  lucru  la  noi,  unde  preocuparea  pentru  peisaj  se  încadrează  unui  ţel 
strict  economic,  urmărit  prin  valorificarea  solului  improductiv  astăzi? 

Refăcând  pretutindeni  pădurea,  acolo  unde  parodia  statistică  ascunde  sub  acest 
nume  o  adevărată  potemkiniadă  forestieră,  şi  reconstituind  imaginea  originară  a 
vegetaţiei  forestiere  distruse  de  capitalism,  desmăţ  democratic,  sau  inconştienţă, 
vom  putea  înfiripa  speranţa  unui  viitor  mai  bun,  în  care  căderea  frunzelor  să  nu  mai 
fie  prilej  de  controverse  statistice  ci  numai  isvor  de  tristeţi  autumnale. 

Chiar  desfrunzit,  codrul  e  mai  turburător  decât  o  stâncă  sau  un  creştet  de  deal,  pe 
care  tânjesc  astăzi,  în  bătaia  vântului,  cele  câteva  mănunchiuri  de  tufă  sărăcăcioasă  şi 
fără  nici  o  valoare  economică.  Poezia  lor  bolnăvicioasă,  rod  al  acestor  realităţi,  trebue 
înlocuită  cât  mai  neîntârziat  cu  versul  viguros,  ca  sevă  mereu  nouă  a  codrilor 
româneşti  de  mâine. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


492 


POEZIA  LUI  VALERIU  CÂRDU  ("Cuiburi  de  lumină"  1937)  261 

de  Christian  PETRESCU 

S'a  mai  scris  aci  despre  volumul  de  poezii  sugestive  numite  "Cuiburi  de  lumină". 

Un  ciorchine  de  poezii  mustind  numai  suflet  românesc  şi  legionar. 

Valeriu  Cârdu  face  un  început  care-1  cinsteşte:  în  vremea  noastră,  românească,  de 
sbateri  îndurerate  şi  viforoase  pentru  învierea  unui  neam,  el  este  cel  dintâi  care 
deschide  luminos  o  cale  nouă  de  poezie,  artă  legionară,  spărgând  ziduri  de  laşitate  şi 
de  indiferenţă,  pentru  a  şerpui  cu  entuziasm  tineresc  printre  chinurile  noastre  ca 
popor  şi  imensele  zăcăminte  de  energie  astupată  de  vinovăţiile  cărora  li  se  apropie 
sorocul. 

Poezia  lui  Valeriu  Cârdu  împarte  mângâierea  unei  nădejdii  peste  grămezile  de 
suferinţe  şi  stârneşte  tresăriri  de  fapte  în  filoanele  de  tărie  românească. 

însă  înainte  de  a  fi  o  poezie  dinamică,  răscolitoare,  poezia  lui  Cârdu  este 
esenţialmente  lirică,  în  sensul  nostalgic  şi  visător.  Simţirea  lui  de  tânăr  legionar, 
entuziast  şi  pătruns  până  în  măduva  oaselor  de  crezul  sfânt  al  unei  Ţări  noi, 
însufleţite,  străluminate  de  sfinţenie,  de  avânt  şi  de  ordine  cuminte,  se  proectează  pe 
ecranul  visurilor.  El  vede  imagini  calde  şi  limpezi  de  lume  românească  şi  legionară,  şi 
o  cântă  din  toate  coardele  sensibilităţii  lui  poetice,  ca  pe  un  eveniment  cert  până  la 
fatalitate,  implacabil  ca  şi  puterile  firii.  Dar  lumea  cea  bună,  visată  pentru  mâine,  nu 
va  fi  numai  rodul  firesc  al  timpului,  ci  îndeosebi  al  efortului,  al  muncii  legionare,  cu 
care  se  va  identifica: 

Aştept  şi  eu  o  primăvară 

Să  cânte  val  de  flori  prin  luncă. 

Ştiu:  tabăra  va  fi  o  ţară 

Şi  ţara  tabără  de  muncă. 

("Inscripţie  pe  o  cărămidă") 

E  idealul  sfânt  al  mişcării  legionare,  pe  care  Valeriu  Cârdu  îl  înfăşoară  duios  cu 
vălul  cald  al  visurilor  lui,  puteri  de  luptă. 

Dacă  acesta  este  motivul  pe  care  se  brodează  poezia  lui  în  "Cuiburi  de  lumină", 
isvoarele  de  inspiraţie  ale  poeziei  şi  ale  luptei  lui  Valeriu  Cârdu  (şi  nu  este  oare,  prin 
avântul  ei  curat,  lupta  legionară  o  poezie,  şi  poezia  legionară  ea  însăşi  o  luptă?) 
pornesc  din  doua  locuri,  de  pe  acelaş  drum:  credinţa  în  Dumnezeu  şi  dragostea  de 
tradiţia  noastră  românească,  -  cu  oamenii,  istoria  şi  dorurile  ei. 

Amândouă  izvoarele  sunt  izvoare  de  putere,  ca  şi  pentru  legiune,  şi  Cârdu  le  caută, 
le  cheamă: 

Am  vrut  să  te  'ntâlnesc  cândva  informă  de  moşneag 

Pe  cărărui  de  codru,  să  stăm  puţin  la  sfat. 

Să  fim  noi  singuri:  Tu  şi  eu. 

Eu,  -  om  din  lumea  de  păcat, 

Tu,  -  Sfânt  şi  Dumnezeu. 

Am  fi  vorbit  de  vis,  de  răstignire  şi  'nvieri. 


261  -  Revista  "Lumea  Nouă",  Bucureşti.  Anul  VI,  Nr.  12,  Decembrie  1937. 


Nicolae  Niţă 


493 


De  azi,  de  mâine  şi  de  ieri 

Şi  colindând  cu  gândul  prin  luminiş  de  veac, 

Tu,  Doamne,  să  vorbeşti, 

Iar  eu  să  tac. 

S’ascult 

Cu  toată  zestrea  mea  de  ţarini  strămoşeşti. 

("în  ziua  Sfântă,  Doamne...") 

Credinţa  lui  Cârdu  e  putere:  putere  de  nebiruit  în  stăpânirea  dumnezeiască  peste 
lumea  noastră  de  Români: 

...Plinirea  vremurilor  aşa  va  fi. 

Eu  ştiu  că  ne  vom  întâlni. 

Aceiaş  forţă,  încă  vie,  sunt  strămoşii,  cu  comorile  lor  de  suflet  românesc  şi  de 
înţelepciune: 

Mă,  nepoate, 

De  mult  mă  paşte  gândul  să  stăm  puţin  la  sfat 
Eu  nu  ştiu  carte  multă,  -  cuvântul  nostru-i plugul, 

Dar  graiul  meu  fără  podoabe,  e  curat 
Şi  vine  din  ogoare. 

("Vorbia  bunicul...") 

Din  astfel  de  isvoare,  sfinte,  simţirea  de  legionar  a  lui  Cârdu  se  revarsă,  minunat 
potop  peste  forfoteala  de  străini  care  ne  storc: 

Străine, 

Câine, 

Creşte  revolta  'n  mine 
Şi-ţi  cer  bucătura  de  pâine 
înapoi, 

Mâine, 

Aşteaptă  Câine, 

O  să  ne  cunoşti  pe  noi! 

Nu  putem  spicui,  aci,  mai  mult  din  maldărul  de  visuri,  avântări  şi  doruri  legionare 
ale  poetului  Valeriu  Cârdu,  acest  deschizător  de  zări  al  poeziei  legionare.  în  mare,  am 
schiţat  uşor  axa  simţirii  lui,  pe  care  de  altfel  o  subliniază  şi  el  în  admirabilele  versuri 
din  "Om  din  nou": 

Cânt, 

Imnul  românesc  şi  cel  mai  sfânt, 

Şoptit  de  străbunii  mei  din  pământ. 

Trec,  haiduc  viforos,  din  rană  în  rană 
Şi  luptei  nu-i  cer  răgaz  şi  nici  pomană. 

Aşa  mă  vreau:  Istoria  cătană. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


494 


Toată  poezia  lui  Cârdu  e  înfiorată  de  crezul  luptei  şi  jertfei  pentru  Ţara  nouă  de 
mâine,  însufleţită  şi  purificată. 

Este  un  lirism  pătrunzător,  impresionant,  el  însuşi  forţă  de  luptă:  îndreaptă, 
converteşte,  câştigă  adeziuni.  Dar  un  lirism  proectat  în  viitor  mai  mult,  o  anticipare 
emotivă  a  lumii  legionare.  Cârdu  va  aborda,  cu  siguranţă  şi  genul  epic,  va  cânta  în 
curând  eroismul  şi  jertfa  legionară,  stârnind  entuziasme  şi  mobilizând  energii. 

în  "Cuiburi  de  lumină"  nu  e  decât  începutul.  începutul  unui  urcuş  de  largă 
perspectivă,  căci  Valeriu  Cârdu  are  o  comoară  de  simţire  poetică,  de  rafinament 
artistic  (care  va  trebui  totuşi  să  evolueze)  şi  de  lexic  românesc. 

El  s'a  situat  dintr'odată  în  linia  întâia  a  poeziei  legionare:  Un  talent  variat  şi  fin,  o 
cultura  aleasă  şi  o  emotivitate  profundă,  crescută  din  "ţarini  strămoşeşti",  asigură  lui 
Valeriu  Cârdu,  poet  şi  luptător,  înălţarea  foarte  curândă  pe  culmi  încă  nebănuite. 

Căci  poezia  lui  Cârdu,  altoită  toată  pe  clocotul  acesta  nou  şi  înnoitor  al  vieţii 
legionare,  tinde  vizibil  la  un  gen  nou  de  poezie,  care-şi  conturează  specificul  prin 
însăşi  obiectivele  luptei  legionare.  Poezia  lui  Valeriu  Cârdu  este  încă  la  început:  va 
evolua  cu  siguranţă.  Dar  va  avea  un  itinerariu  artistic  propriu,  fără  escale  la  maeştrii 
consacraţi  şi  fără  povara  reformantă  a  influenţelor  streine:  poezia  lui  Cârdu  se 
înfăţişează  pe  un  destin  legionar.  Ea  lasă  cu  deosebire  această  îmbucurătoare 
impresie  de  independenţă,  şi  dă  astfel  cea  mai  bună  garanţie  a  vizualităţii.  Dacă 
Radu  GYR,  deşi  liric  în  fond,  se  abate  mai  ales  către  epica  poetică  (baladele  lui 
impresionante),  preferată  vădit  de  acest  vraciu  al  metaforelor,  -  Valeriu  Cârdu  se 
orientează  către  o  poezie  al  cărei  dinamism  îşi  caută  isvoarele  în  adâncurile 
problemelor  româneşti:  o  poezie  de  gândire. 

Deaceea  poezia  lui  Cârdu  are  ca  dimensiune  principală  profunzimea.  Aci  stă 
pentru  noi,  şi  originalitatea  şi  valoarea  şi  perspectivele  ei. 

Cert:  "Cuiburi  de  lumină"  prevestesc  un  poet  mare.  Ni-1  va  aduce  chiar  al  doilea 
volum?... 


TRISTELE  SCUZE  ALE  D-LUI  TITULESCU  262 

de  Mihail  MANOILESCU 

D.  N.  Titulescu  are  o  înclinare  sentimentală  irezistibilă,  o  adevărată  pasiune  faţă 
de  cei  care  pot  hotărî  într'un  chip  sau  altul  de  soarta  sa  personală... 

A  început  prin  a  fi  înamorat  nebun  de  Take  Ionescu...  Apoi  de  d.  general  Averescu, 
de  Vintilă  Brătianu,  de  d.  Maniu,  -  iar  la  1930  -  bineînţeles  nu  înainte  ci  DUPĂ 
Restauraţie  -  îmi  descria  cu  accente  lirice  noul  val  de  sentimentalism  care  îi  invadase 
subit  sufletul,  vă  închipuiţi  faţă  de  Cine. 

Era  şi  firesc.  Mă  număram  între  cei  puternici...  Nu  aş  putea  niciodată  să  redau 
pitorescul  strădaniilor  d-lui  Titulescu  de  a  mă  convinge  că  nu  avusese  nici  un  fel  de 
rol  în  arestarea  mea  din  1927  şi  în  trimiterea  mea  în  faţa  Consiliului  de  Război,  că  nu 
acordase  niciun  fel  de  consultaţie  juridică  la  formularea  acuzaţiilor  împotriva  mea,  că 
dânsul  personal  nutrise  totdeauna  cele  mai  calde  şi  mai  respectoase  sentimente 
pentru  acela  care  etc.,  etc. 

Şi  -  ca  culme  a  coincidenţei  -  şi  în  scuzele  sale  de  atunci  faţă  de  mine  ca  şi  în 
scuzele  de  astăzi  faţă  de  Legiune  îl  luă  tot  pe  I.  G.  Duca  drept  paravan. 

Aşa  este  d.  Titulescu.  Specialitatea  sa  este  să  se  scuze  totdeauna  când,  în  învârtirea 


262  -  Revista  "Lumea  Nouă",  Bucureşti.  Anul  VI,  Nr.  12  Decembrie  1937. 


Nicolae  Niţă 


495 


lui  continuă,  dulapul  sorţii  -  care  azi  te  coboară  şi  mâine  te  ridică  -  te-a  suit  sus,  sus 
de  tot. 

De  aceia  azi,  fără  să  mai  mergem  până  la  Maidanul  Dulapului,  putem  recunoaşte 
uşor  poziţia  politică:  D.  Titulescu  a  căzut  cu  totul  din  dulap,  iar  Legiunea  se  ridică 
spre  cel  mai  înalt  punct  al  lui. 

Şi  -  ceia  ce  e  mai  grav  -  d.  Titulescu  presimte  că  după  triumful  apropiat  al  Legiunei 
dulapul  va  înceta  să  se  mai  învârtească  cum  s'a  întâmplat  în  toate  ţările  sănătoase  ale 
lumii. 

Ce  se  desprinde  însă  mai  important  din  tristele  scuze  ale  d-lui  Titulescu  ? 

întâi  o  deplasare  dela  perspectiva  în  ce  priveşte  persoana  d-sale. 

Eri  d.  Titulescu  scria:  Eu  şi  Mapamondul...  Azi  scrie:  Eu  şi  Garda  de  fier. 

Este  un  progres  în  ce  priveşte  comprehensiunea  realităţilor  şi  simţul  proporţiilor. 

în  al  doilea  rând,  d.  Titulescu  nu  şovăeşte  să  socotească  dizolvarea  Gărzii  de  fier  ca 
o  greşală  şi  ca  o  crimă  de  care,  trebue  să  te  aperi  cu  toată  energia. 

Acesta  este  un  fapt  care  merită  considerat  cu  toată  seriozitatea. 

Lumea  veche  îşi  spovedeşte  păcatele...  iar  tinerii  care  au  suferit  îşi  găsesc  o 
splendidă  confirmare  pentru  tot  ceia  ce  au  strigat  până  azi  ţării. 

Legiunea  primeşte  o  ratificare  târzie,  dar  nu  mai  puţin  concludentă  în  faţa 
neamului. 

Mai  mult  decât  atât:  d.  Titulescu  nu  se  sfieşte  să  vorbească  de  schingiuirile  suferite 
de  legionari! 

Aşa  dar  un  membru  al  ministerului  prigoanei  confirmă  existenţa  acestor 
schingiuiri  -  şi  arată  lămurit  că  legionarii  nu  au  minţit  şi  nici  măcar  nu  au  exagerat 
vreodată! 

în  sfârşit  d.  Titulescu  demonstrează  că  Partidul  liberal  a  venit  la  putere  „Exprsesis 
verbis".  în  baza  angajamentului  de  a  dizolva  Garda  de  fier. 

Faţă  de  cine  era  luat  acest  angajament?  Nu  faţă  de  o  anumită  străinătate  pe  care 
Legionarii  au  denunţat-o  ca  duşmană  a  lor  şi  ca  izvor  de  presiuni  faţă  de  guvernul  de 
atunci? 

Şi  nu  apare  astfel  confirmată  în  totul  dreptatea  tezei  susţinută  de  legionari  asupra 
politicei  noastră  internă  de  eri  şi  de  astăzi? 

Iată  atâtea  concluzii  de  mare  valoare  politică  şi  de  mare  semnificaţie  pe  care  le 
reţinem. 

Şi  reţinem  mai  ales  o  dovadă  mai  mult  a  vinovăţiei  partidului  liberal  în 
evenimentele  nenorocite  dela  sfârşitul  anului  1933. 

D.  Titulescu  ar  voi  să  reţinem  însă  şi  altceva:  concluzia  nevinovăţiei  sale. 

Să  ne  ierte,  dar  în  deplină  conştiinţă  nu  putem  mărturisi  că  d-sa  ne-a  convins  şi 
asupra  acestui  punct. 

Gesturile  formale  şi  meşteşugite  de  desolidarizare  printr'o  demisie  care  însemna 
un  simplu  alibi  luat  cu  precauţiune,  nu  sunt  suficiente  pentru  a  dezminţi  o 
complicitate  activă  care  rezultă  şi  din  fapte  care  încă  nu  s'au  invocat  şi  dintr'o 
anumită  logică  politică,  legată  indisolubil  de  sistemul  de  forţe  străine  -  vizibile  şi 
oculte  -  căruia  d.  Titulescu  îi  era  şi  îi  este  înfeodat. 

Dar  despre  aceasta  vom  mai  vorbi  şi  aici  şi  pe  maidanul...  Parlamentului. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


496 


Revistă  pentru  promovarea  Românismului 


Nicolae  Niţă 


497 


CE  VREMII 

Cei  cari  am  trecut  de  vârsta  mijlocie,  ştim,  din  experienţă,  cum  era  tratat  altă  dată 
acela  care  îşi  permitea  să  creadă  în  spiritulitatea  vieţii.  Cel  ce  combătea 
materialismul,  care  constituia,  am  putea  spune,  aproape  unicul  aspect  al  vieţii,  era, 
prin  definiţie,  exclus  dintre  beneficiarii  vieţii. 

Astăzi  timpurile  tind  a  se  schimba.  Un  vânt  de  înviorare  bate  asupra  ţării.  Tineri  şi 
bătrâni  încep  să-şi  dea  seama  că  existenţa  individului  nu  are  un  scop  în  sine;  că 
frumuseţea  vieţii  nu  stă  în  satisfacerea  năzuinţelor  materiale  sau  de  parvenire,  că 
scopul  existenţei  omului  e  dincolo  de  viaţa  sa  proprie.  Se  înmulţeşte  şi  se  organizează 
armata  acelora  cari  văd  scopul  vieţii,  mai  presus  de  viaţa  individuală,  în  muncă 
productivă,  în  sacrificiu,  în  jertfirea  de  sine  pe  altarul  binelui  comun.  Această  trezire 
de  conştiinţă  este  un  fapt  extrem  de  important.  El  dovedeşte  că  virtuţi  eminente  zac 
în  adâncuri,  cari  nu  cer  decât  să  străbată  prin  corupţia  materiei,  care  pluteşte  la 
suprafaţă;  că  va  sosi  încurând  timpul  când  bogăţiile  materiale  şi  spirituale  ale  acestui 
neam  vor  putea  fi  puse  în  valoare. 

Am  trăit  să  vedem  punerea  temeliilor  renaşterei  poporului  nostru,  renaştere  care 
însemnează  cucerirea  locului  lui  sub  soare;  dovada  capacităţilor  sale,  dreptul  lui  la 
viaţă;  începutul  de  unire  al  celor  vii  pentru  dărâmarea  operei  întunerecului,  care  l-a 
ţinut  până  acum  în  stârpiciune. 

Gândul  nostru  se  îndreaptă  spre  aceia  cari,  în  decursul  timpurilor  şi  până  astăzi, 
în  diferite  ramuri  de  activitate,  au  înţeles  să  trăiască  şi  să  moară  pentru  idealul  lor, 
pentru  făurirea  viitorului  neamului  acestuia,  spre  eroii  şi  martirii  din  toate  timpurile, 
mari  ctitori  ai  neamului  lor.  Omagiu  şi  recunoştinţă  veşnică!  Jertfa  lor  nu  a  rămas 
fără  roade:  elementele  optime  ale  naţiunilor  încep  să  ese  la  suprafaţă,  şi,  cu  ele;  să  se 
pue  în  valoare  calităţile  genuine  ale  masselor  de  pretutindeni,  chemate  la  lumină,  la 
căldură,  la  binefacerile  culturii  universale. 

Ce  vrem  noi! 

Vrem  să  înmulţim  armata  luptătorilor,  pentru  sacrificiu  şi  eroism: 

Să  constituim  un  izvor,  care  să  alimenteze  curentul  de  regenerare,  care  pătrunde 
ca  apa  prin  nisip  şi  transformă,  pe  nesimţite,  totul  în  jurul  nostru. 

Vrem  război  contra  materialismului,  contra  acelora  cari  îl  cultivă  şi-l  alimentează, 
ţinând  în  stârpiciune,  prin  opera  lor  nefastă,  ţara  şi  neamul; 

Punerea  în  valoare  a  bogăţiilor  materiale  şi  morale,  eliberarea  puterilor  creatoare 
şi  trezirea  la  viaţă  a  neamului  nostru; 

Război  contra  acelora  cari,  prin  însăş  existenţa  lor  în  locuri  de  comandă, 
paralizează  ascensiunea  neamului,  constituind  un  balast  şi  un  mijloc  de  cangrenare 
al  organismului  social; 

Ridicarea  la  suprafaţă  şi  punerea  în  valoare  a  energiilor  vii  ale  neamului; 

Război  în  contra  cauzelor  de  dizoluţie  interne  şi  externe; 

Economie  productivă,  pusă  la  dispoziţia  naţiunei  alcătuitoare  de  stat,  iar  nu 
atotputernicia  individului  anarhic  sau  dizolvant. 

în  ceeace  priveşte  minorităţile,  avem  ţinte  precise;  ele  se  împart  în  elemente 
asimilabile  şi  neasimilabile.  Un  stat  sănătos  trebue  să  elimineze  orice  corp  străin.  In 
consecinţă,  noi  credem  că  e  o  chestiune  vitală  pentru  neamul  nostru  ca  elementele 
asimilabile  să  se  asimileze,  să  între  ca  părţi  integrante  ale  marelui  corp  al  naţiunei,  şi 
ca  elementele;  neasimilabile  să  fie  eliminate  din  viaţa  statului. 


263  -  Revista  "România  Eroică",  Cluj.  Director:  Ioan  Colfescu-Delaturda.  Anul  I,  Nr.  1,  Mai  1937. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


498 


Vrerea  noastră  vrem  să  devie  vrerea  generală.  Vrem  ca  dorinţa  şi  voinţa  să  se 
transforme  în  elan  irezistibil  de  înfăptuire.  Vrem,  nu  vorbe,  ci  fapte. 

Vrem  o  voinţă  unitară,  o  singură  armată  spiritualizată,  eroică,  cu  un  singur  trup, 
cu  singură  animă;  cu  un  singur  ideal,  care  să  le  rezume  pe  toate:  neamul  şi  devenirea 
lui  în  complexul  popoarelor  lumii. 

Ne  dăm  seamă  că  lupta  este  grea:  că  ceeace  avem  de  câştigat  în  ordine  internă 
echivalează  cu  ceeace  s’a  câştigat  prin  sacrificiile  marelui  război,  care  a  dus  la 
întregirea  neamului. 

Pentru  războiul  cel  mare  care  ne  va  da  putinţa  să  realizăm  România  spirituală  de 
mâine,  România  mtincii  creatoare,  cu  înlăturarea  a  tot  ce  e  străin  de  aspiraţiunile 
neamului,  de  devenirea  sa  istorică,  cu  strivirea  tuturor  agenţilor  dizolvanţi  şi 
parazitari,  ne  dăm  seama  că  va  fi  nevoe  de  lupte  şi  sacrificii,  cari  pot  să  nu  fie  mai  pe 
jos  de  acelea  ale  marelui  război;  că  trebue  să  fim  treji  şi  gata  oricând  de  luptă,  pe 
viaţă  şi  moarte,  pentru  a  reface  din  temelie  această  ţară,  punând  în  valoare  bogăţiile 
ei  incomensurabile,  materiale  şi  morale,  cari  zac  astăzi  îngropate  în  adâncuri. 

Noi  înţelegem  să  pierim  în  opera  noastră.  Ceice  văd  ca  noi  să  ne  secondeze,  să 
alimenteze  cu  anima  lor  elanurile  noastre.  în  acest  scop  declarăm  că  şi  noi  suntem 
gata  să  alimentăm  orice  fluviu  mai  puternic  decât  al  nostru,  care  duce  la  regenerarea 
neamului  din  care  facem  parte. 

Mijloace  de  înfăptuire 

în  ce  priveşte  mijloacele;  acestea  trebue  să  fie  la  înălţimea  idealului  ce  urmărim. 
Noi  credem  că  timpul  presei  de  şantaj,  de  ponegrire,  de  defăimare,  a  trecut. 
Noi  nu  înţelegem  a  batjocori,  sau  a  preamări,  personalităţile  proeminente,  pentru  a 
distruge  pe  unele  şi  pentru  a  ridica  pe  altele.  Pentru  noi  individul,  în  carne  şi  în  oase, 
nu  contează.  Contează  numai  idealurile  cari  îl  animează. 

Pentru  noi  orice  român,  de  sânge,  câştigat  sau  recâştigat,  întrucât  este  o  celulă  vie, 
animatoare,  este  o  comoară  care  trebue  cultivată,  purificată  şi  pusă  în  valoare  în 
complexul  vieţii  naţionale,  căci,  în  ultima  analiză,  în  înmulţirea  şi  în  existenţa  vie  a 
indivizilor  stă  adevărata  putere  şi  bogăţie  a  ţării. 

Noi  nu  înţelegem  să  dăm  foc  casei,  ca  să  moară  şoarecii;  a  căuta,  în  trecutul  şi 
prezentul  indivizilor,  slăbiciunile  eventuale,  pentru  a  le  torpila  existenţa. 

Ne  dăm  seama  că  presa  care  caută  să  reducă  indivizii,  scoţându-le  în  evidenţă,  cu 
bună  sau  rea  credinţă,  anumite  slăbiciuni,  în  scopul,  mărturisit  sau  nu,  de  a-i  nimici, 
sau,  pentru  amorul,  conştient  sau  subconştient,  de  scandal,  de  satisfacere  de  gloriolă 
şi  egoism  deplasat,  nu  e  demnă  de  lupta  mare,  pe  care  trebue  să  o  ducem  în  arena 
vieţii  publice,  de  sfinţenia  scopului  ce  urmărim,  care  cere  solidarizarea,  punerea  în 
valoare  şi  unificarea  tuturor  forţelor  neamului,  în  acelaş  ideal. 

Dealtfel  nici  nu  se  poate  ca  să  nu  prezentăm  defecte  grave.  Ceice  nu  le  vede  şi  nu  le 
simte,  în  el  însuş,  în  jurul  său,  în  mod  efectiv,  nu  se  poate  înrola  în  armata  eroică. 
Ceice  se  crede  perfect  nu  e  apt  de  purificare. 

Trebue  să  ne  cunoaştem  întâi  pe  noi  înşine.  Trăim  într’un  mediu.  Avem  o 
moştenire.  Omul  e  un  complex  de  forţe  adesea  contradictorii.  Trebue  să  ne  ajutăm 
reciproc.  Nimenea  nu  se  poate  mântui  singur.  Jrebue  să  luptăm,  ca  să  creem  în  jurul 
nostru  acea  atmosferă  curată  şi  plină  de  elan  altruist  şi  desinteresat,  care  să  facă 
căderea  imposibilă.  In  lupta  mare  care  se  încinge,  trebue  să  ne  dăm  seama  că  trebue 
să  luptăm,  în  primul  rând,  şi  cu  propriile  noastre  lipsuri.  Doar  suntem  abea  în  pragul 
lumei  care  se  naşte,  şi  purtăm  în  noi  păcatele  lumei  care  se  duce  şi  toate  moştenirile 
strămoşeşti,  bune  şi  rele. 


Nicolae  Niţă 


499 


Adevăratul  luptător,  ca  şi  adevăratul  purtător  de  cultură,  îşi  întrebuinţează  mai 
întâi  puterile,  pentru  a  scoate  din  el  şi  pune  în  valoare  partea  nobilă,  creatoare,  şi 
apoi,  îşi  pune  talentul  în  funcţiune,  caşi  toată  fiinţa  sa  socială,  pentru  a  scoate  din  om 
perla  şi  a  înlătura  gozul;  nu,  pentru  a  scoate  în  evidenţă  gozul,  şi  a  distruge  perla, 
cum  se  face  în  lumea  materialistă,  lipsită  de  elan  şi  de  perspectivă. 

Fiecare  avem  părţi  bune  şi  părţi  rele.  Ertarea  face  parte  din  programul  oricărui 
erou  spiritual.  Numai  uzând  de  un  astfel  de  program,  asiguri  maximul  de  progres  şi 
poţi  spera  să  înrolezi  orice  forţă  vie  în  armata  creatoare.  Deaceea  Christ  ne  învaţă  să 
ertăm,  să  nu  aruncăm'cu  pietri. 

Evident  că  slăbiciunile  nu  trebuesc  tolerate,  pentrucăele,  adunate.se  soldează  cu 
un  deficit  incomensurabil  din  patrimoniul  spiritual  şi  material  al  neamului.  Dar  nu 
trebuesc  cultivate  prin  ură  şi  şantaj.  Se  vor  scoate  în  evidenţă  —  sine  ira  et  invidia  — 
numai  întrucât  individul,  stăpânit  de  ele,  este  redus  ca  valoare  a  comunităţii  şi  în 
pericol  de  a  fi  paralizat  în  rolul  special  ce  trebue  se  joace  în  virtutea  misiunei  sale. 
Altfel,  defectele  ce  prezentăm  dispar  dela  sine  şi  individul  dela  sine  se  transformă,  se 
transfigurează,  dacă  se  crează  în  jurul  lui  o  atmosferă  de  purificare. 

Orice  critică  urmează  a  fi  dominată  de  marele  ideal:  trebue  să  construim,  iar  nu  să 
distrugem:  trebue  să  descindem,  cu  orice  sacrificiu,  până  în  adâncurile  oceanelor  de 
păcate,  pentru  ca  să  scoatem  din  noi,  din  semenii  noştri,  comoara  ascunsă,  scânteea 
divină,  care  să  ne  pue  în  valoare,  rezultat  la  care  numai  solidaritatea  desăvârşită  în 
ideal  ne  poate  duce. 

Greutatea  cea  mare,  obstacolul  invincibil,  este  faptul  că  nu  ne  cunoaştem  pe  noi 
înşine,  că  nu  ne  dăm  seama  de  starea  în  care  ne  găsim.  Din  momentul  ce  însă 
individul,  caşi  naţiunea,  trece  peste  acest  obstacol  şi  ajunge  la  conştiinţa  răului  de 
care  sufere,  drumul  salvării  este  larg  deschis  şi  mântuirea  e  aproape. 

în  acest  stadiu  se  găseşte  societatea  noastră,  şi  noi,  împreună  cu  ea.  Pomparea 
energiilor  din  adâncuri  a  început.  Să  fim  atenţi  şi  prevăzători.  Să  nu  aruncăm  cu 
pietre.  Să  învăţăm  a  scoate  grâul  din  neghină.  în  acest  învălmăşag,  focul  sacru  cel 
mai  pur,  poate  fi  învăluit  în  păcate  aparente,  câştigate,  pe  cari  lesne  le  putem 
înlătura,  precum  pot  fi  şi  din  acelea  cari  cer  punerea  în  funcţiune  a  întregei  noastre 
energii  constructive  pentru  înlăturarea  lor. 

Iubire  şi  entusiasm,  curăţenie  de  animă,  solidaritate  şi  sinceritate,  voinţa  de  a 
face  binele,  elan  irezistibil  de  înfăptuire,  spiritul  de  sacrificiu  şi  dispariţia  în  opera 
înfăptuită;  iată  în  rezumat  armele  cu  cari  trebue  să  pornim,  fiecare  la  locul  nostru, 
oricât  de  umil,  la  marea  luptă  de  regenerare. 

„ROMÂNIA  EROICĂ" 

Problemele  economice  şi  spiritualitatea  naţionalistă  264 
„Materialism  istoric"  şi  „spiritualitate  dominantă" 

de  Prof.  Univ.  DAN  RĂDULESCU 

Există  o  concepţie  acceptată  de  toţi  cei  cari  sunt  învăţaţi  să  primească  gândirile 
deagata  şi  să  tragă  concluzii  certe  din  neadevăruri  cu  aspect  de  axiome;  o  concepţie 
care,  ca  atâtea  alte  erori  grave,  a  dăunat  omenirii  mai  mult  de  cât  un  război:  aceea  a 
materialismului  istoric.  Ea  se  poate  reduce  la  propoziţia  următoare:  structura 


264  .  Revista  "România  Eroică",  Cluj.  Director:  Ioan  Colfescu-Delaturda.  Anul  I,  Nr.  1,  Mai  1937. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


500 


politică  şi  socială  a  unui  stat  este  rezultatul  condiţiilor  economice  locale  şi  mondiale, 
iar  revoluţiile  au  loc  oridecâteori  aceste  condiţii  economice  sufăr  modificări  adânci. 

O  privire  ’  atentă  şi  neprevenită  a  aspectului  social-politc  al  popoarelor,  extraordinar 
de  variat  şi  al  statelor,  atât  în  timp  —  adică  în  evoluţia  lor  istorică,  —  cât  şi  în  spaţiu 
—  adică  în  extrema  varietate  în  care  se  prezintă  ele  în  fiecare  moment  al  istoriei,  — 
ne  arată  limpede  nevalabilitatea  acestei  propoziţii,  care  e  una  din  temeiurile 
marxismului. 

Nu  e  deci  nevoie  să  facem  noi  aci  tabloul  nenumăratelor  dovezi,  cari  contrazic 
această  pseudo-axiomă,  şi  ne  putem  mulţumi  cu  constatarea,  pe  care  nici  un  moment 
istoric  şi  nici  o  etapă  evolutivă  al  vreunui  popor  n'o  desminte,  că:  structura  politică  şi 
juridică  a  unui  stat  este  rezultatul  spiritualităţii  dominante  la  un  moment  dat,  iar 
revoluţiile  şi  transformările  politice  şi  sociale  corespund  de  fiecare  dată  unei 
transformări  a  acestei  spiritualităţi,  apariţiei  unei  noui  spiritualităţi  dominante. 

Ce  stă  în  dosul  concepţiei  de  materialism  istoric  ? 

Faptul  că  o  concepţie  eronată  a  putut  totuşi  să  dăinuiască  şi  să  facă  atâtea  ravagii 
în  spirite,  dovedeşte  însă  că,  la  temeiul  acestei  concepţii,  trebuiesc  să  existe  realităţi 
de  generală  valabilitate,  rău  înţelese  şi  greşit  interpretate.  Greşala  de  interpretare 
este  în  evaluarea  raporturilor  între  spirit  şi  materie.  Lămurirea  erorii  iniţiale  este 
uşoară. 

Mens  agitat  molem:  spiritul  pune  în  mişcare  materia.  Acesta  este  adevărul  dela 
temelia  vieţii  umane,  individuale  şi  de  stat.  Dar  nedeslipit  de  materia  propriului  său 
trup  şi  mereu  în  luptă  cu  acesta  şi  cu  lumea  materială  şi  spirituală  din  jur,  acestea  — 
materia  —  spiritualitatea  adversară  şi  lumea  materială  exterioară  corpului  său  îi  pun 
spiritului  omenesc  în  această  luptă  probleme  conţinue  şi  noui  cari  se  cer  rezolvate. 
Ansamblul  problemelor  materiale  cari  se  pun  spiritualităţii  unei  epoci  sau  unui 
popor  constitue  concepţia  economică  a  spiritualităţii  epocii  sau  poporului  considerat. 

Cu  aceasta  însă  se  limpezeşte  şi  natura  şi  originea  greşelii  de  concepţie  a 
materialismului  istoric. 

Când  îndesirea  populaţiei,  schimbarea  condiţiilor  economice,  încep  să  atingă 
interesele  de  viaţă  materială,  cari  constituesc  izvoarele  de  energie  fizică  necesare 
spiritului,  pentru  a  activa  pe  planul  său  atunci  i  se  pune  spiritualităţii  epocei 
problema  de  a  învinge  aceste  dificultăţi. 

Adevărul  este  deci  acesta:  economicul  pune,  din  timp  în  timp,  probleme  noui 
spiritualităţii,  iar  acesta  caută  mijloacele  de  a  le  rezolva. 

Dificultăţile  materiale  stau  în  faţa  spiritului  ca  stâncile  —  moles  —  înlăturarea  lor  e 
opera  dinamică,  activă  şi  constructivă  a  spiritului  şi  depinde  în  primul  rând  de  el: 
poate  să  nu  le  rezolve,  să  se  lase  înfrânt  şi  distrus,  sau  poate  să  le  rezolve  într'un  fel 
sau  altul,  căci  fiecare  problemă  are  diverse  soluţii  mai  bune  sau  mai  rele. 

Eroarea  concepţiei  materialiste  se  poate  acum  evidenţia  uşor  pentru  oricine: 
concepţia  materialistă  susţine  în  esenţă  că,  dată  fiind  o  situaţie  economică  nouă, 
toate  spiritele  reacţionează  împotriva  ei  şi  toate  găsesc  aceeaş  soluţie,  realizează 


Nicolae  Niţă 


501 


aceeaş  transformare  socială,  juridică,  economică  şi  politică.  Sub  această  formă 
nevalabilitatea  apare  izbitoare,  chiar  pentru  o  minte  mai  slabă. 

Dar  înlăturând  definitiv  naivitatea  materialismului  istoric,  faptul  existenţei 
problemelor  economice  materiale,  cari  se  pun  spiritualităţii  epoceior  şi  apariţia  lor 
pe  primul  plan  al  preocupărilor  spirituale  tocmai  în  momontele  marilor  transformări 
sociale,  nu  mai  are  nimic  surprinzător  şi  apar  de  un  interes  covârşitor,  azi  mai  ales. 

Problemele  economice  cari  se  pun  azi  spiritualităţii  naţionaliste  din  toate  ţările,  în  general,  şi  celei 

româneşti,  în  special 

Dificultăţile  materiale,  cari  se  ridică  în  calea  existenţii  şi  dăinuirii  mai  tuturor 
popoarelor  civilizate  de  astăzi,  se  pot  schiţa  sumar  astfel:  un  procent  tot  mai  mare  al 
populaţiei  nu  mai  are  putinţa  să-şi  întemeieze  un  cămin  şi  o  familie  prosperă,  să 
trăiască  higienic  şi  normal.  Chiar  în  organismul  de  Stat,  nu  se  mai  găsesc 
disponibilităţi  suficiente  pentru  a  se  îngriji  de  higiena  fizică  şi  morală  a  popoarelor,  a 
asigura  funcţionarilor  acel  minimum  de  bună  stare,  confort  şi  independenţă,  fără 
care  autoritatea  nu  se  poate  închipui  şi  susţine. 

Aceste  fenomene  s'au  accentuat  vertiginos  dela  război  încoace,  creind  o  stare  de 
nemulţumire  tot  mai  generală  şi,  odată  cu  ea,  turburări  şi  frământări  politice-sociale, 
ample  şi  de  o  generalitate  planetară.  Această  situaţie  de  fapt  pune  spiritualităţii 
epocei  probleme  cari  se  cer  imperios  rezolvate,  căci  e  în  joc  însăş  dăinuirea 
naţiunilor.  în  adevăr,  în  aceste  împrejurări,  tocmai  componenta  esenţială  a  corpului 
viu  al  naţiunilor,  tineretul,  adică  însuş  viitorul,  e  cel  mai  lovit  şi  mai  primejduit,  căci 
el  e  cel  care  găseşte  tot  mai  puţin  loc  în  viaţă. 

Impasul  economic  de  azi  nu  e  material,  ci  spiritual 

E  cert  că  omenirea  a  intrat  într’un  impas  economic,  al  cărui  efect  l-am  descries 
mai  sus.  De  ce  natură  e  acest  impas?  De  ce  tineretul  şi  partea  activă  a  mai  tuturor 
neamurilor  pământului  găsesc  tot  mai  puţin  loc  şi  tot  mai  rele  condiţii  de  existenţă  în 
viaţa  socială? 

Au  secat  ori  s'au  micşorat  oare  izvoarele  de  bunuri  ale  pământului,  sau  energia  şi 
capacitatea  de  producţie  a  industriei,  astfel  încât  să  nu  mai  fie  de  ajuns  pentru 
fiecare,  ca  mai  înainte? 

Nici  de  cum.  Niciodată  omenirea  n'a  avut,  din  punct  de  vedere  al  capacităţii  de 
producţie  a  bunurilor,  o  situaţie  mai  bună,  o  mai  mare  putere  de  a  da  prosperitate. 

Aşa  dar,  nu  pentrucă  n'ar  putea  fi  destule  bunuri  materiale  pentru  toată  lumea,  ci, 
din  motive  altele  decât  neputinţa  şi  lipsa  materiilor  prime  şi  energiei,  riscă  lumea  să 
se  prăpădească,  primejduindu-şi  viitorul. 

Lăcomia  şi  imoralitatea,  abuzul  şi  parazitismul,  incapacitatea  şi  dezordinea,  într'o 
organizaţie  juridică  depăşită  şi  inadequată,  —  iată  cauzele  adânci  ale  impasului 
actual.  Ele  sunt  toate  spirituale. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


502 


Numai  o  nouă  orientare  a  spiritului  spre  disciplină,  virtute  şi  jertfă  le  poate  birui, 
şi  poate  crea  noua  ordine  juridică  în  stare  să  ne  scoată  din  impas. 

Dumnezeul  ungurilor  26s 


de  I.  O.  SUCEVEANU 

Nu  ştiu  cum  şi-l  vor  fi  închipuind  creştinii  de  circumstanţă  de  prin  pusta  Ungariei 
pe  dumnezeul  lor,  dar  observăm  cu  uimire  cum  îl  amestecă  în  afacerile  lor  politice, 
făcându-1  complice  la  pretenţii  absurde  de  oameni  scurţi  la  vedere  şi  mici  la  suflet. 

Judecând  după  rugile  ce  i  se  fac,  dumnezeul  acesta  al  Ungurilor,  trebue  să  fie  în 
chip  de  grof,  cu  pană  la  pălărie,  putând  cu  o  privire  aspră  să  răstoarne  toate  graniţele 
Europei  în  cinstea  Ungariei,  sau  vr’un  idol  la  care  s'au  închinat  barbarii  asiateci, 
pustiitori  de  civilizaţie  şi  creştinism  şi  pe  care  îl  mai  poartă  în  subconştient  ca  pe  nu 
zeu  ocrotitor  de  furtişag  şi  încălcare  de  pâmărit  străin. 

Altfel  cum  am  putea  judeca  amestecul  unui  Dumnezeu  într’o  afacere  cu  grofi  şi 
conţi? 

Citeşti  şi  te  cruceşti  de  câtă  îngâmfare  şi  lipsă  de  simţ  al  realităţilor  sunt  capabili 
foştii  asupritori  ai  valahilor  de  peste  munţi. 

Patroni  de  spânzurători  pentru  cei  ce  au  îndrăznit  să  le  înfrunte  privirea, 
inventatori  de  tortură  meşteşugită  pentru  cei  ce  au  continuat  să  creadă  în  pământul 
pe  care  l-au  moştenit  dela  străbuni,  stăpânii  fără  milă  şi  fără  ertare  de  eri  s'au 
pomenit  de-odată  că  au  şi  ei  un  Dumnezeu  căruia  îi  cer,  nu  numai  mărirea 
latifundiilor,  nu  numai  iobagi  români  pentru  tras  la  jug,  dar  —  vedeţi  cum  devin 
oamenii  altruişti  dintr'o  dată?  —  mai  cer  şi  mărirea  împărăţiei  Ducelui  Musolini  de 
exemplu,  sau  ocrotirea  Regelui  Angliei.  „Dumnezul  ungurilor  să-l  ocrotească  pe 
Regele  Angliei". 

Câtă  mărinimie  subită  pe  aceşti  grofi  şi  conţi!  De  unde  până  eri  unica  preocupare 
serioasă  le  era  .prosperitatea  moşiilor  udate  cu  sudoare  de  Valah  pentru  asigurarea 
huzurului  şi  chefurilor  sălbatece,  barbarii  aceştia  cari  au  întemniţat  mândria  unui 
neam  întreg  atâtea  veacuri,  cari  au  sădit  descompunerea  în  sânul  naţiei  băştinaşe 
care  i-a  tolerat,  cari  au  pângărit  lucrurile  sfinte,  criminalii  cari  au  dat  morţii  prin 
ştreang  şi  roată,  prin  făţărnicie  şi  mişelie  pe  toţi  românii  cari  nu  mai  vroiau  să  le 
robească,  aceşti  tirani  şi  obezi  mintali  mai  găsesc  încă  într’o  revenire  a  dremilor  de 
feudalism,  mai  au  curajul  să  invoace  puterile  unui  Dumnezeu  în  care  par  a  crede  şi 
care  urmează  să-i  înscăuneze  pe  pământul  unei  Transilvanii  Româneşti. 

în  ce  figură  de  conte  atotputernic  şi-l  vor  imagina  Ungurii  pe  dumnezeul  lor,  de 
mai  îndrăznesc  să  ridice  priviri  spre  el  după  atâta  vărsare  de  lacrimi  şi  de  sânge 
nevinovat? 

Popoare  ce  au  stăpânit  vremelnic  pământ  străin  au  mai  fost,  dar  sălbătăcie  ca  la 


265  -  Revista  "România  Eroică",  Cluj.  Director:  Ioan  Colfescu-Delaturda.  Anul  I,  Nr.  2,  Iunie 
1937. 


Nicolae  Niţă 


503 


asupritarii  Românilor  transilvăneni  nimeni  n'a  văzut.  Au  fost  şi  ţinuturi  subjugate 
vremelnic  de  păgâni,  dar  nu  i-au  întrecut  vr'o  dată  în  cruzime  pe  ungurii  „creştini". 

La  adăpostul  jandarmilor,  tiranii  nu  s'au  mulţumit  cu  sudoarea  iobagilor  ce  şi-au 
închinat  puterile  pentru  îndestulare  străină,  ci  le-au  cerut  şi  viaţa  pentru  ca  plăcerea 
bestială  să  le  fie  complectă. 

în  vremea  aceea  barbarii  din  pustă  şi  cei  răzleţiţi  pe  moşie  furată  dela  Valahi  nu 
pomeneau  de  vr'un  Dumnezeu,  nu  ştiau  de  altă  putere  afară  de  a  lor.  Grofii,  baronii 
şi  conţii  (conţii  aceştia  cari  astăzi  bocesc  cu  lacrimi  de  crocodil  la  toate  pragurile 
Europei  o  stăpânire  înmormântată  pentru  vecii  vecilor)  l'au  descoperit  pe  dumnezeul 
Ungurilor  abia  acuma  când  baioneta  Românilor  i-a  îngrădit  în  sărăcia  lor  unde,  până 
la  obştescul  sfârşit  (care  trebue  să  vie  cât  de  curând)  să-şi  poată  număra  fărădelegile 
şi  crimele  în  cari  au  crezut  şi  din  cari  şi-au  făcut  o  glorie. 

Ungurii,  spre  nenorocul  lor  l-au  găsit  prea  târziu  pe  dumnezeu.  Dumnezeul  pe 
care-1  chiamă  astăzi  în  faţa  lumii  întregi  pentru  a-i  cere  ocrotirea,  este  un  Dumnezeu 
care  le-a  văzut  fărădelegile  şi  cruzimile  atâtea  veacuri  în  şir  şi  care  i-a  pedepsit  să 
tocească  potcoave  de  nouăzeci  şi  nouă  de  ocale  până  îi  va  pierde  de  pe  faţa 
pământului. 

Rubrica  AFIRM ATIUNI ROMÂNEŞTI 

O  minune  arhitectonică  la  Orăştie  266 

Părintele  Ion  Moţa  dela  Orăştie,  a  dat  Neamului  său,  mai  întâi  un  ziar  care 
durează  de  35  de  ani,  şi  care  a  fost  tot  timpul  un  mentor  al  poporului  său.  Apoi  a  dat 
un  fiu,  un  erou,  care  şi-a  pus  propria  sa  fiinţă  la  temeliile  României  eroice  de  mâine. 
Iar  acum  în  urmă  a  înzestrat  oraşul  său  de  reşedinţă  cu  o  biserică  măreaţă,  unică  în 
ţară,  o  adevărată  minune  arhitectonică.  D-sa,  modest,  se  apără  spunând  că  nu  e 
meritul  său,  ci  al  arhitectului.  Este  incontestabil  că  arhitectul  a  înfăptuit  acea 
minune.  Dar,  dece  nu  a  înfăptuit-o  în  altă  parte;  dece,  tocmai  la  Orăştie,  în  piaţa 
oraşului,  unde  sufletul  bătrânului  luptător  a  vibrat  cu  o  putere  fără  seamăn  o  viaţă 
întreagă  pentru  ideia  creştină  şi  pentru  Neamul  său. 

Orice  se  înfăptueşte  în  ordine  materială  există  întâi  în  ordine  spirituală.  Din  spirit 
ies  toate  înfăptuirile.  Oricum  ar  fi  conceput  planurile  şi  le-ar  fi  executat,  arhitectul  nu 
a  putut  lucra  decât  ca  un  înfăptuitor  al  atmosferei  spirituale  care  plutea  în  jurul 
bătrânului  protopop.  Ni  se  înfăţişează  sfinţii  cu  o  aureolă  luminoasă  în  jurul  capului: 
E  spiritul  creator  care  guvernează  lumea.  Această  aureolă  a  creat  Biserica  Minune 
din  Orăştie,  după  cum  a  creat  „Libertatea"  şi  pe  eroul  pus  peatră  de  temelie  Rom⬠
niei  eroice  de  mâine. 

•  Căminul  „Totul  pentru  Ţară“  la  Cluj.  —  Criticam  în  altă  parte  incuria  din 
satele  noastre  şi,  relevând  serbările  dela  Alba-Iulia,  pentru  comemorarea  martirilor 
Horia,  Cloşca  şi  Crişan,  am  scos  în  evidenţă  că  nu  s'a  făcut  nimic  pentru  urmaşii 
acestor  eroi,  şi  aceasta  desigur  din...  “lipsă  de  fonduri".  Iată  însă  că  o  mână  de  tineri 


266  .  Revista  "România  Eroică",  Cluj.  Director:  Ioan  Colfescu-Delaturda.  Anul  I,  Nr.  7,  Noemvrie 
1937. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


504 


au  fost  în  stare  totuş  să  ridice  în  marginea  Clujului,  din  nimic,  un  palat,  care  ar  fi 
costat  milioane  grele,  dacă  ar  fi  fost  ridicat  de  cei  cu  inimă  seacă  şi  cu  suflet  uscat. 
Merită  aceşti  tineri  să  fie  împiedecaţi  în  opera  lor,  cu  tendinţă  de  a  împăenjeni  Ţara, 
pentrucă  pun  într'o  lumină  detestabilă  pe  conducători  şi  ridică  un  văl  de  pe  ceeace 
poate  fi  „România  eroică  de  mâine"? 

Rubrica  de  CĂRŢI  -  REVISTE  -  ZIARE  267 

•  Dimândarea  —  revistă  de  educaţie  macedo-română  —  apare  lunar  în  Bucureşti 
str.  D.  Orbescu  nr.  9. 

Cu  emoţie  frunzăresc  numerii  întâi  (2—5)  ai  nouei  reviste  aromânească,  în  care 
simt  că  palpită  inima  cea  mai  amărâtă  a  românismului,  sacrificat  şi  părăsit,  din 
Balcani.  Acest  element  viguros,  energic,  isteţ  şi  dârz,  dacă  nu  i  s'a  putut  face  o  patrie 
liberă  într'o  Macedonie  independentă,  trebuie  să  fie  mântuit  prin  colonizare  în 
România  Mare. 

Dobrogea,  Satmarul,  Maramureşul:  ori  unde  e  nevoie  de  un  element  de  negoţ  şi 
industrie.  Astfel  mântuindu-i  pentru  românism,  ne  mântuim  pe  noi  toţi  de  puhoiul 
străin  al  părăsiţilor. 

Această  revistă,  cu  nume  simbolic,  de  părintească  dimândare,  care  e  ca  o  poruncă 
peste  veacuri  a  străbunilor,  respiră  o  atmosferă  de  preocupări  serioase,  cari  merită 
toată  încurajarea  din  partea  noastră  a  tuturor. 

Iată  câteva  accente: 

„Naţiunea  română  trebue  să  trăiască  în  deplină  suveranitate  viaţa  proprie,  pe 
pământul  ce-i  aparţine  de  mii  de  ani. 

“Dreptul  Românilor  este  imprescriptibil,  este  legea  morală  a  existenţei  însăşi”. 
(Ion  Tobi,  nr.  2,  pag.  1). 

„Cei  de  dincolo  se  sbat,  sunt  în  agonie.  Ghiarele  desnaţionalizării  se  înfig  adânc  în 
fiinţa  lor  etnică.  Dar  cine  aude?  Cine  poate,  simţi  durerile  celor  de  dincolo?  S'au 
deschis  graniţele  pentru  scursorile  galiţiene,  pentru  heimatlos-ii  refugiaţi  din 
Germania". 

„Românii-Macedoneni  sunt  indezirabili  pentru  anumite  gunoaie  politice,  pentrucă 
reacţionează  faţă  de  putregaiul,  care  domneşte,  şi  pentru  că  sunt  naţionalişti".  (Spiru 
Bujgeli.  nr.  3-4). 

•  Orientări.  Revistă  de  studii,  critică  şi  literatură.  An.  VI.  Apare  lunar  în 
Momeşti,  jud.  Băcău,  nr.  7—9  şi  10  aduc  material  variat  de  studii  şi  poezii.  Abon.  100 
lei.  Director  C.  R.  Crişan. 

E  o  revistă  de  puternică  afirmaţiune  românească,  reproducem  din  art.  din  nr.  10  al 
d-lui  Crişan: 


267  Ibidem. 


Nicolae  Niţă 


505 


„Religia  este  baza  culturii,  pentrucă  ea  răspunde  suficient  tuturor  întrebărilor 
sufletului  omenesc.  Ea  dă  soluţie  acelor  fundamentale:  dece,  unde,  cum,  etc."  Ea 
cuprinde  în  sine  tot  ceeace  omul  poate  nu  numai  întreba,  ci  şi  cere.  Nu  dă  numai  un 
răspuns,  ci  şi  o  cale.  Deaceea,  înomenirea  omului  începe  cu  Religia  şi  animalizarea 
lui,  cu  absenţa  Religiei.  Ea  dă  omului  un  destin  (adică,  dă  totul)  şi  arată  şi  calea  de  a-1 
realiza,  prin  cele  12  fundamente  ale  ei.  Ea  este  generatoarea  culturii". 

•  Eu  şi  Europa.  Apare  lunar.  Deva.  Dir.  I.  Th.  Ilea.  Ab.  100  lei. 

Din  numerele  ce  ne-au  parvenit,  rezultă  că  această  revistă  e  un  aprig  organ  de 
luptă  pentru  promovarea  românismului.  Regretăm  că,  din  lipsă  de  spaţiu,  nu  putem 
stărui  îndelung  asupra  meritelor  pe  cari  le  prezintă.  Am  vrea  să  scoatem  pe  teren  pe 
fiecare  dintre  aprigii  ei  luptători  cu  armamentul  care-1  caracterizează. 

Reproducem  din  ultimul  număr: 

Din  articolul  d-lui  George  Drumur: 

„Fericiţi  veţi  fi  când  vă  vor  batjocori  pe  voi  şi  vă  vor'goni  şi  vor  zice  tot  cuvântul 
rău  împotriva  voastră  minţind  pentru  mine". 

„Sub  semnul  acestui  veleat  al  României  noui,  tineretul  urcă  în  pas  cadenţat  şi 
cântec  de  întărire,  uitând  de  suferinţele  amare  dar  oţelitoare,  pe  drumul  limpede  şi 
azurat  al  învierii  neamului,  care  trece  până  dincolo  de  moarte,  la  legiunea 
camarazilor  adormiţi  în  sensaţia  sfântă  a  jertfei  legionare". 

Din  articolul  de  fond  scris  de  dl  Valeriu  Bora: 

„Regele,  dârz  în  credinţele  Sale,  părintesc  în  sfat  şi  îndrumări,  ne-a  prins  fără  de 
veste  de  braţ  şi  ne-a  vârât  în  istorie,  —  în  câmpurile  verzi  ale  românismului  autentic 
şi  larg  —  cât  o  împărăţie  din  poveste". 

Cu  date  luminoase  şi  cu  citate  din  autori  maghiari,  dl  Petre  Petrinca  demonstrează 
zădărnicia  revizionismului.  Reproducem  pasagii  caracteristice: 

„întreg  trecutul  nostru  a  fost  stăpânit  de  o  mare  tragedie;  două  naţiuni  distincte 
au.  trăit  în  această  ţară...  O  naţiune  —  clasa  suprapusă,  (aristocraţia,  nemeşii,  clericii 
şi  burghezia)  —  şi-a  expropiat  pentru  sine  rolul  de  naţiune  şi  s'a  identificat,  în  mod 
exclusiv,  cu  acest  atribut.  Cealaltă  naţiune:  iobăgimea,  a  îndurat  mizerie,  s'a  chinuit, 
a  muncit  şi  niciodată  nu  s'a  gândit  nimeni  la  dânsa,  când  se  vorbia  de  naţiune.  Astăzi, 
e  aceeaş  situaţie.  Naţiunea  e  aristocraţia,  clasa  mijlocie,  burghezia,  iar  ţărănimea  e 
numai  o  pătură  subţire  a  acesteia;  proletarii  agricoli  şi  orăşeneşti  sunt  excluşi  din 
ceeace  se  cheamă  naţiune.  Se  poate  vorbi  de  o  maghiarime,  dar  cuvintele  nu  au  nicio 
însemnătate! 

Şi  mai  departe: 

„Vizionarii  maghiarismului  se  gândesc  cu  amărăciune  la  ziua  de  mâine,  când  un 
cerc  ucigător  de  oţel  al  foştilor  sclavi  va  sufoca  un  neam  sleit  de  viaţă,  care-şi 
aşteaptă  moartea  cu  resemnare..." 


Articole  clin  Presa  Legionară 


506 


Directorul  nostru  a  căutat  să  demonstreze  în  articolul  său  din  Nr.  1  al  „României 
Eroice"  necesitatea  dispariţiei:  „naţiunei  maghiare"  ca  o  necesitate  de  profilaxie 
internaţională. 

Ar  fi  de  dorit  ca  această  chestiune  să  fie  ţinută  pe  tapet  şi  discutată  în  cercuri  cât 
mai  largi,  pentru  a  se  lămuri,  atât  opinia  publică  din  ţară  —  naţională  şi  minoritară  — 
cât  şi  cea  de  peste  hotare,  nu  numai  asupra  absurdităţii  revizionismului,  dar  şi 
asupra  pericolelor  pe  cari  le  prezintă  dăinuirea  elementelor  parazitare  din  centrul 
Europei  şi  ţinerea  în  stârpăciune  a  masselor  largi  din  pusta  Panoniei. 

Articolul  d-lui  Petre  Petrincă  e  cu  urmare.  îl  vom  urmări  şi  noi  cu  toată 
atenţiunea. 

Cu  numărul  8—9—10  „Eu  şi  Europa"  împlineşte  un  an  dela  apariţie.  îmbrăţişem 
cu  toată  căldura  pe  distinsul  ei  Director,  dl  Ion  Th.  Ilea  şi  pe  valoroşii  săi 
colaboratori,  urându-le,  din  toată  inima,  ca  să  fecundeze  ani  mulţi  ogorul  naţional  cu 
anima  lor  trează  şi  inima  lor  caldă,  cu  cari  cinstesc  scrisul  românesc. 


PRIMATUL  CREDINŢEI  268 


de  Titus  MĂLAI 

profesor  la  Academia  teologică  română  unită  din  Cluj 

Nicăeri  nu  se  vede  mai  limpede  dezastrul  ce  poate  să-l  pricinuiască  binelui  colectiv 
în  marea  societate  a  oamenilor  şi  în  special  în  familia  naţiunii,  decât  acolo  unde  la 
cârma  statului  se  află  oameni  nefast  lipsiţi  de  credinţă. 

Când  dăunăzi  guvernul  irlandez  a  găsit  cu  cale  să  confişte  cartea  lui  Leon  Blum 
intitulată  „Du  mariage“,  şi-a  motivat  atitudinea  declarând  că  este  „peste  măsură 
necinstită".  Autorul  care  vrea  să  regleze  contactul  matrimonial  între  oameni  pe  baze 
atee,  după  năravuri  bestiale,  iată  ce  monstruzitate  abominabilă  susţine  printre  altele 
multe:  „Niciodată  nu  am  aflat  ceva  deosebit  de  respingător  în  incest”.  Să  te  miri  că  o 
caricatură  recentă  elveţiană  îl  prezintă  mitologic  jumătate  om  şi  jumătate  dobitoc? 
Principial  îl  ia  la  răspundere  Marcel  Thiebaut  în  cartea:  En  lisant  M.  Leon  Blum, 
(i937)>  spunând  unele  ca  acestea:  Cum  ar  putea  să  zidească  un  sistem  uman 
rezonabil  un  om  care  vorbeşte  atât  de  straniu  despre  familie,  iubire  şi  patrie,  când 
aproape  toată  vieaţa  omului  este  angajată  în  cercul  familiei,  iubirei  şi  patriei?  Şi  cum 
s’ar  putea  crede  că  unul  care  atât  de  greşit  judecă  despre  esenţial,  ar  fi  în  măsură  să 
judece  bine  despre  accesoriu?  ... 

Mai  ales  când  ai  un  rol  de  comandă  în  stat  contează  enorm,  dacă  ai  ori  nu  ai 
credinţă. 

Omul  fără  de  credinţă  se  vrea  izolat  de  Cer,  aşa  cum  o  preconizează  leaderii 
nebuniei  marxisto-comuniste,  cari  în  Rusia  au  dispus  să  fie  prădate  bisericile 
creştine  şi  asasinaţi  slujitorii  altarelor  credinţei  prin  mâinile  sacrilege  ale  Cekei  şi 


268  -  Revista  "România  Eroică",  Cluj.  Director:  Ioan  Colfescu-Delaturda.  Anul  I,  Nr.  8, 
Decembrie  1937. 


Nicolae  Niţă 


507 


Bezbojnicilor  de  sub  conducerea  iudeo-masonică  a  unor  comisari  bestiali. 

Aşa  este  omul  izolat  de  Cerul  credinţei  precum  o  păţeşte  păianjenul  din  parabola 
lui  Jorgensen.  După  ce  a  prins  musculiţe  toată  primăvara  şi  vara,  s’a  gândit  toamna 
când  era  gras  să  taie  firul  ce  ducea  la  vârful  unui  ram,  pentru  a  nu  trebui  să  se  urce 
prea  mult.  Urmarea?  A  căzut  lamentabil  la  pământ  şi  s’a  sfârşit  cu  traiul  bun. 

în  chintesenţă  aşa  s'ar  putea  defini  omul  care  ştie  să  implore  concusul  Cerului 
prin  rugă  de  credinţă  către  Dumnezeu:  Dânsul  nu  rămâne  răzimat  singur  pe  slabele 
sale  puteri  omeneşti  prea  limitate,  ci  Dumnezeu  se  coboară  pentru  a-1  îndumnezei, 
după  cuvântul  inspirat  al  Sfintei  Scripturi:  Au  nu  ştiţi  că  voi  sunteţi  biserica 
Spiritului  Sfânt?  Altfel  spus:  Nu  omul  cu  forţe  reduse  şi  prevederi  ţărmurite,  ci 
Dumnezeu  singur  vine  si  pilotează  nava  într’ aripată  a  vieţii  noastre  cu  trăire  de 
credinţă. 

Preţul  unui  om  de  cultură  religioasă  este  nespus  de  mare.  într’o  carte  recentă  „A 
l’ecole  de  saint  Benoît”,  citim  cum  P.  Lallemant  scrie  despre  omul  interior,  că  este  un 
cuvânt  sacru  din  care  fiecare  literă  trebuie  scrisă  cu  aur  şi  foc. 

Pilda  de  preţ  etern  a  Mântuitorului  ne-o  descrie  atât  de  frumos  Origen  zicând: 
Cugetă  o  omule,  ce  fel  şi  cât  de  mare  este  lucrul  pe  care  îl  admiră  fiul  lui  Dumnezeu! 
Aurul,  comorile,  bogăţiile,  titlurile  princiare  sunt  în  ochii  lui  ca  umbra,  ca  florile 
ofilite.  Nimic  din  toate  acestea  nu  este  mare  şi  preţios  înaintea  lui  Dumnezeu,  decât 
singură  credinţa. 

Ioan  Gură  de  Aur,  sfântul  patriarh  al  Constantinopolului,  compară  pe  omul 
credincios  cu  un  turn  de  fortăreaţă,  din  care  combate  cu  efect  sigur  pe  toţi  adversarii. 
„De  nimic  nu  trebuie  să  poarte  frică  ceice,  înconjuraţi  de  şanţ,  stau  în  turnul 
credinţei”,  spune  marele  om  al  spiritualităţii  creştine. 

Abatele  Th.  Moreux,  canonic  şi  Directorul  Observatorului  astronomic  din  Bourges 
în  celebra  sa  carte:  „Les  Confins  de  la  Science  et  de  la  Foi“,  constată  cu  bună  dreptate 
că  omeneştile  stabiliri  ştiinţifice  azi  sunt  un  complex  de  adevărat  labirint  mitologic, 
unde  este  dificil  să  mai  afli  vreo  orientare.  Şi  fixează  că  singura  normă  de  orientare  e 
credinţa. 

Oare  ceice  au  în  mână  destinele  unei  Naţiuni  pricepe-vor  că  mai  presus  de  orice 
onoruri  omeneşti,  de  orice  savante  teorii  care  astăzi  constituesc  adevărate  labirinte, 
stă  forţa  şi  primatul  credinţei? 

Dacă  vor  pricepe,  vor  şti  să  plece  demn  genunchiul  în  faţa  Peşterei  sfinte  a 
Crăciunului,  păzită  de  Arhangheli  şi  învăluită  de  muzică  cerească. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


508 


UNDE  SUNT  Z  E  1 1  ?  269 

de  Ioan  COLFESCU-DELATURDA 

Când  am  plecat  din  magistratură,  un  coleg,  cu  mari  pretenţii,  m'a  întâmpinat  cu 
vorbele:  „acum  nu  te  vei  mulţumi  cu  un  loc  de  deputat".  Aşa  e  mentalitatea  noastră. 
Dacă  eşti  magistrat,  atunci  trebue  să  vizezi  din  primul  moment  înalta  Curte.  Dacă 
profesia  îţi  permite  să  faci  politică,  atunci  trebue  să  devii  cel  puţin  deputat,  dacă  nu 
ministru.  Altfel  se  discalifică  omul.  Nu-şi  atinge  scopul.  Intră  în  mulţime,  în  vulg.  Nu 
face  parte  din  personagiile  distinse,  din  elita  socială. 

Dacă  eşti  „curat",  atunci  eşti  condus  de  astfel  de  aspiraţiuni:  parvenire,  glorie  în 
ordine  exterioară,  Dacă  nu  eşti  „curat",  atunci,  dacă  nu  în  magistratură,  care  nu  a 
ajuns  încă  până  aici,  în  politică  şi  în  mare  măsură  în  celelalte  funcţii,  mai  este  şi  o 
altă  aspiraţie,  care  învăluie  pe  ceice  aspiră  de  a  fi  „mari",  fie  pe  faţă,  fie  pe  ascuns, 
aceea  de  a  te  îmbogăţi,  de  a  acumula  averi  şi  a  sdrobi  astfel  prin  mărire  şi  bogăţie  pe 
semenii  tăi,  nu  importă  prin  ce  mijloace. 

Sub  această  stea  călăuzitoare  se  desvoltă  viaţa  noastră  publică.  Noi  trişem  cu 
funcţiile  noastre.  încă  de  pe  când  suntem  pe  băncile  şcoalei,  ne  îndrumă  în  această 
direcţie:  parvenirea,  îmbogăţirea,  stăpânirea  în  ordine  materială.  Nu  ne  dăm  seama 
că  mai  sunt  aspiraţiuni  şi  de  altă  natură.  Oricât  de  „cinstiţi  am  crede  şi  am  părea  că 
suntem,  faţă  de  alţii  cari  nu  sunt  „cinstiţi",  necinstea  noastră  există  totuş,  ne  st㬠
pâneşte  în  toate  fibrele  fiinţei;  e  de  ordine  organică. 

Nu  ne  dăm  seama  că  funcţiile  sociale  pe  cari  le  ocupăm,  de  sus  şi  până  jos,  în 
clasele  conducătoare,  ca  şi  în  cele  conduse,  nu  sunt  făcute  pentru  noi,  ci  noi  suntem 
făcuţi  pentru  ele.  Dacă  ne-am  da  seama  de  lucrul  acesta,  aspectele  vieţii  publice  ar  fi 
cu  totul  altele.  S'ar  schimba  cu  totul  tabla  valorilor.  Credinţa  publică  nu  ar  mai  fi 
hipnotizată  de  parvenire,  îmbogăţire  şi  stăpânire  în  ordine  materială,  ci  ar  vedea 
orice  valoare  şi  orice  glorie  în  opera  întreprinsă,  în  creaţiunea  spirituală. 

Un  magistrat  nu  trebue  să  aspire  ca  să  ajungă  la  Casaţie,  ci  să  facă  dreptate  cu 
orice  risc,  orice  s'ar  întâmpla  cu  mica  lui  vanitate  şi  cu  fiinţa  lui  trecătoare.  Un  om 
politic  trebue  să  ducă  la  bun  sfârşit  marile  aspiraţiuni  naţionale,  pe  cari  trebue  să  ie 
polarizeze  în  virtutea  rolului  său  şi  fără  de  cari  nu  are  raţiunea  de  a  fi.  Până  şi 
plugarul  trebue  să-şi  dea  seama  că  el  trebue  să-şi  lucreze  ogorul,  nu  pentru  el,  ci 
pentru  utilitate  publică:  că  atunci  când  îşi  lasă  pământul  în  părăginire,  el  comite  o 
infracţiune,  nu  atât  contra  lui  însuşi,  cât  contra  intereselor  publice.  Şi  tot  aşa  un 
întreg  neam  şi  întreaga  omenire:  raţiunea  noastră  de  a  fi  este  războiul  pentru 
cuceriri,  pentru  a  creea  viaţa  spirituală,  pentru  a  elibera  neamurile  de  sub  stăpânirea 
idolilor  de  tot  felul,  care  le  stăpânesc  şi  le  zădărnicesc  existenţa. 

în  asemenea  condiţiuni,  cum  am  putea  noi,  cei  ce  ne  dăm  seama  de  zădărnicia 
pasiunilor  mărunte,  să  ne  zădărnicim  existenţa,  să  aspirăm  ca  să  devenim  deputaţi  şi 
miniştri!  Cum,  să  intrăm  în  haos,  să  ni  se  aplice  principiul  vaselor  comunicante  să  ne 
distrugem  fiinţa  spirituală!  Dacă  este  adevărat  că  opera  importă,  iar  nu  aspectul 


269  -  Revista  "România  Eroică",  Cluj.  Director:  Ioan  Colfescu-Delaturda.  Anul  I,  Nr.  8, 
Decembrie  1937. 


Nicolae  Niţă 


509 


exterior,  atunci  trebue  să  ne  dă  seama  că  fiecare  din  noi  suntem  o  energie  creatoare 
pusă  la  dispoziţia  comunităţii  şi  că  nu  suntem  stăpâni  ca  să  o  anihilăm,  ci  pentru  a  o 
pune  în  valoare  şi  a  o  multiplica.  „Ce-ţi  foloseşte,  dacă  vei  dobândi  pământul,  şi-ţi 
vei  pierde  sufletul  tău".  Astfel  trebue  să  gândească  orice  om,  în  orice  funcţie  socială 
s'ar  găsi,  dela  cea  mai  înaltă  şi  până  la  cea  mai  umilă;  umilă  numai  în  aparenţă,  căci 
în  ordine  spirituală  toate  sunt  deopotrivă. 

Cum  s'ar  schimba  aspectul  întregei  noastre  vieţi  publice,  dacă  nu  am  fi  stăpâniţi  în 
viaţa  noastră  intimă,  de  cei  mai  întunecaţi  idoli! 

Noi  preconizăm  punerea  vieţii  de  stat  pe  un  alt  plan  şi  pregătirea  generaţiilor, 
pentru  a  da  vieţii  publice  o  altă  pulsaţie.  Operă  grea,  dar  care,  ne  place  a  crede  că,  e 
pe  cale  de  înfăptuire. 

Suntem  într'o  perioadă,  în  care  orice  animă  vie  trebue  să  se  înarmeze  pentru  a  se 
păstra  intactă  faţă  de  puterile  întunericului,  cari  o  înconjoară  şi  tind  a  o  îneca  în 
apele  lor  tulburi.  Cadrele  partidelor  politice  apar  sub  acest  aspect.  Suntem  în  plină 
perioadă  electorală.  Luptătorii  apar  cu  tot  balastul  trecutului,  cu  tot  plumbul  pe  care 
îl  au  în  aripi,  cu  tot  mercantilismul  care  stă  la  baza  însăş  a  existenţei  lor.  Prea  puţini 
sunt  aceia  cari  au  început  să  înţeleagă  că  a  trecut  timpul  trişerilor,  a  vorbăriilor  şi 
mistificărilor,  că  înfăptuirea  reală  pe  teren,  că  opera  îndeplinită  e  singura  care 
contează,  că  din  această  spurcare  a  vieţii  publice  ese  toată  stagnarea,  toată 
debandada  şi  toate,  dezastrele  vieţii  naţionale.  Dintr'o  mocirlă  infernă  nu  poate  eşi 
progresul  şi  înălţarea,  ci  numai  infernia  şi  distrugerea  patrimoniului  spiritual  al 
naţiunei. 


♦  ♦♦ 

Avem  o  ţară,  nu  pentru  a  o  exploata,  ci  pentru  a  afirma  un  ideal.  Un  popor  numai 
atunci  este  stăpân  în  ţara  lui,  când  îşi  impune  ritmul  de  viaţă,  ideologia  şi 
spiritualitatea  lui,  în  toate  domeniile  vieţii  de  stat. 

în  interior  am  dormit  în  timp  de  20  de  ani  de  când  avem  România  Mare.  Bogăţiile 
naturale  ale  ţării  zac  în  adâncuri  neexploatate.  Şi  tot  atât  de  părăginite  sunt  şi 
energiile  spirituale  ale  acestui  popor,  în  profitul  pletorei  care  se  agită  la  suprafaţă.  Nu 
ne  mişcăm  cu  ritmul  nostru  de  viaţă,  nici  înăuntru  şi  nici  în  afară.  Dat  fiind  că 
energiile  noastre  spirituale,  ca  şi  cele  materiale,  zac  în  adâncuri,  neîntrebuinţate,  noi 
ne  mişcăm  la  remorca  energiilor  spirituale  cari  ne  vin  din  afară,  fie  dela  minorităţile 
etnice,  cari  ne  stăpânesc  şi  ne  exploatează,  fie  prin  puterile  străine  cari  ne  dictează 
mişcările  în  viaţa  internaţională.  Nici  o  afirmaţiune.  Nimic  care  să  cucerească  şi  să 
domine  înăuntru  şi  înafară.  Nicio  creaţiune  proprie.  Nimic  formidabil. 

De  20  de  ani  se  pune  mereu  pe  tapet  de  duşmanii  noştri  chestiunea  revizuirii.  Prin 
nimicnicia  vieţii  noastre  pubtice  le-am  pus  mereu  la  dispoziţie  arme  cu  cari  să  ne 
distrugă.  E  suficient  să  asculţi  şi  să  citeşti  ce  se  scrie  despre  diferiţii  oameni  politici 
de  către  partidele  adverse,  pentru  ca  să  scoţi  din  circulaţie  clasa  care  ne  conduce. 
Nicăiri  nu  există  o  presă  mai  fără  scrupule.  Străinii  nu  au  decât  să  o  reproducă, 
pentruca  să  ne  prezinte  înăuntru  şi  înafară  ca  elemente  inapte  de  cultură  şi  de 
conducere  de  stat,  ca  pleava  pământului.  Fapt  este  că  am  ajuns  până  acolo  ca 
selecţiunea  în  viaţa  socială  să  se  facă  în  virtutea  calităţilor  negative,  ca  materialismul, 


Articole  clin  Presa  Legionară 


510 


mercantilismul  şi  totala  lipsă  de  orientare  în  ordine  spirituală  a  conducătorilor 
statului,  să  facă  să  ese  la  suprafaţă  tot  ce  este  murdărie  şi  puroi  şi  să  arunce  în 
adâncuri  ceeace  e  nobil,  viu  şi  creator. 

Ce  trebue  să  facă,  spre  pildă  ungurii,  pentru  a  ne  compromite  în  afară  şi  în 
interior!  Ei  n'au  decât  să  pună  pe  două  coloane  ceeace  foştii  şi  actualii  miniştri  din 
diferite  partide  şi  timpuri  îşi  aruncă  în  obraz  unii  altora.  Un  partid  căzut  dela  putere, 
prin  foştii  sfetnici  ai  coroanei,  afirmă  despre,  actualii  guvernanţi  că  fac  jaf  în  averea 
publică,  iar  conducătorii  atacaţi  tăgăduesc  atacatorilor  dreptul  de  a  revendica 
puterea,  pentrucă  guvernarea  lor  a  fost,  la  timpul  său,  o  adevărată  „invazie  de  lăcuste 
asupra  averii  publice". 

Ori  este,  ori  nu  este  aşa!  Unde  este  revolta!  Care  este  sancţiunea!  într'o  asemenea 
atmosferă  este  evident  că  nu  se  poate  crea  nimic,  că  suntem  expuşi  pieirii.  Toate 
acţiunile  destructive  se  petrec  sub  ochii  noştri  impasibili.  Rând  pe  rând  zeii  cari  au 
făcut  puterea  noastră  de  altădată  sunt  scoşi  din  animele  noastre,  pentru  a  fi  înlocuiţi 
cu  instinctele  animalice,  cu  viţiile  distrugătoare  şi  cu  dominaţiunea  zeilor  cari 
animează  pe  duşmanii  noştri.  în  special  evreii  se  pricep  de  minune  în  arta  de  a  utiliza 
toată  debandada  care  domneşte  în  clasele  noastre  conducătoare  şi  absenţa  lor  totală 
dela  conducerea  spirituală  a  statului,  înecate  cum  sunt  în  mercantilismul  abject  care 
le  caracterizează. 

Am  văzut,  din  numerile  anterioare,  ce  au  făcut  evreii  în  Maramureş  şi  ne  putem  da 
seama  despre  opera  ce  întreprind  în  toate  regiunile  şi  ţările,  unde  zeii  locali  nu  le 
stau  împotrivă.  Evreul  ia  în  exploatare  pe  cel  fără  busolă  spirituală.  îi  isgoneşte  zeii 
cari  eventual  au  mai  rămas  de  straje  în  el.  Şi,  după  ce  l-a  distrus  moralmente,  îl  face 
instrument  docil.  De  aceea  evreilor  le  trebue  presa,  finanţa  şi  acele  îndeletniciri 
omeneşti  cari  patronează  viţiul  şi  condamnă  virtutea  şi  înţelepciunea.  Dacă  un  popor 
e  şovinist,  el  aduce  şovinismul  la  paroxism,  şi-i  pregăteşte  pieirea.  Dacă  e  lacom,  îl 
face  hrăpăreţ;  dacă  e  corupt,  îi  alimentează  corupţia  până  la  descompunere.  Şi  astfel 
clasele  conducătoare  devin  instrumentele  lor  docile,  pentru  diferite  bliduri  de  linte, 
iar  massele  cele  largi  devin  materie  de  exploatare  în  mâini  cari  nu  ştiu  ce  este 
îndurarea. 

în  marea  luptă  ce  se  dă  acum  între  popoare,  evreul  a  polarizat  bolşevismul, 
ateismul,  distrugerea  familiei  şi  a  tuturor  zeilor  constructivi  cari  le-au  garantat 
existenţa  şi  propăşirea,  lăsând  pe  om  fără  piedestal  de  existenţă,  pradă  numai  bună 
de  a  fi  captată,  distrusă  şi  înlocuită. 

Cine  vede  şi  simte  toate  acestea!  Din  punctul  de  vedere  al  vieţii  interioare  a 
statului,  noi  ne  prezentăm,  după  20  de  ani  dela  întregire,  ca  fecioarele  din  evanghelie 
cari  s’au  prezentat  la  ospăţ  cu  candelele  fără  untdelemn.  O  paragină  ne  este  ţara,  o 
paragină  ne  este  anima. 

în  politica  externă  ne  prezentăm  tot  atât  de  lamentabil.  Nicio  afirmaţiune  pe  nici  o 
cale.  Duşmanii  au  reuşit  să  ne  prezinte  peste  frontieră  ca  pe  o  pleavă  netrebnică.  Iar 
noi  stăm  la  frontieră  cu  baioneta  la  armă  şi  ne  răţoim  la  vecin  strigându-i:  nicio 
brazdă.  Şi  nu  ne  dăm  seama  că  revizuirea  este  în  ordinea  imanentă  a  lucrurilor,  că 
este  o  meschinărie  să  te  ţii  morţiş  de  teza  graniţelor  veşnice. 


Nicolae  Niţă 


511 


Numai  cel  ce  n’are  busolă  nu-şi  dă  seama  că  viaţa  este  o  continuă  devenire,  că 
nimic  nu  este  stabil  în  ordine  materială,  că  omul  ca  şi  operile  sale,  sunt  supuse 
veşnicei  transformări,  continua  transformare  şi  devenire  fiind  însăş  viaţa. 

Nici  o  graniţă,  n’a  fost  eternă.  Un  echilibru  stabilit  la  un  moment  dat,  în  interiorul 
statelor,  ca  şi  în  cuprinsul  marelui  areopag  al  vieţii  internaţionale,  nu  poate  fi  etern. 
Popoarele  se  desvoltă.  Şi  dacă  nu  există  supape  de  siguranţă  cari  să  asigure  continua¬ 
rea  operei  constructive,  vine  opera  destructivă,  războiul,  care  va  răsturna  echilibrul 
stabilit  în  favoarea  unui  echilibru  nou  în  raport  cu  noua  evoluţie  istorică. 

♦  ♦♦ 

Un  singur  drept  avem,  acela  de  afirmaţiune  în  ordine  spirituală.  Popoarele  lipsite 
de  geniul  creator,  popoarele  slabe,  devin  elemente  de  compensaţie  pentru  cele  tari. 

Gogoriţe  sunt  toate  drepturile  pe  cari  le  invocăm.  Principiile  de  naţionalitate  şi  de 
independenţă  cari  au  stat  la  baza  formării  actualului  statut  teritorial  al  Europei  şi  al 
globului  nu  poate  garanta  existenţa  diferitelor  guverne  şi  conglomerate  omeneşti  cari 
ar  sta  înpotriva  curentelor  culturale  şi  a  solidarităţii  universale,  cari  ar  fi  moarte  din 
punctul  de  vedere  al  afirmaţiunei  spirituale. 

în  conferinţa  pe  care  am  ţinut-o  la  24  Ian.  1936  la  Satu  Mare  am  afirmat  că 
revizuirea,  orice  am  face  noi,  e  pe  tale  de  înfăptuire,  că  orice  ar  spune  tratatele,  viaţa 
este  mai  puternică,  că,  în  calea  puhoiului  nu  se  poate  nimic  interpune.  Şi  iată  că 
acum  ne  vine  ştirea  că  au  ajuns  în  discuţie  internaţională  coloniile  germane,  că 
Polonia  la  rândul  ei  cere  şi  ea  colonii. 

Revizuirea  se  impune,  pentrucă  continua  devenire,  care  e  însăş  viaţa,  cere  o  altă 
repartizare  în  echilibrul  de  forţe  spirituale  cari  determină  drepturile  internaţionale. 

Popoarele  spiritualizate  determină  devenirea,  creează  istoria.  Cele  înecate  în 
mercantilism,  cele  moarte  spiritualiceşte,  n'au  ce  căuta  la  masa  dreptăţii. 

Cum  ne  prezentăm  noi  în  noua  conjunctură  internaţională?  Polonia  cere  colonii. 
Noi  ce  cerem?  Strigăm:  nici  o  brazdă!  Meschin  lucru!  Cu  o  altă  clasă  conducătoare, 
cu  o  ţară  binecuvântată  de  Dumnezeu  ca  aceea  pe  care  o  avem,  puteam  să  ne 
prezentăm  într'o  situaţie  mult  înfloritoare.  Călare  pe  culmea  Carpaţilor,  cu  Munţii 
Apuseni,  bastion  inexpugnabil;  cu  câmpiile  înfloritoare  şi  cu  un  popor  spirtualizat, 
înmulţit,  în  raport  cu  roada  pământului  său,  şi  înzestrat  cu  toate  avantajele 
economice  rezultate  din  punerea  în  valoare  a  geniului  său  propriu  în  raport  cu 
pământul  ce  ocupă  din  moşi  strămoşi,  noi  am  fi  putut  să  ne  prezentăm  la  masa 
areopagului  internaţional  cu  drepturile  inprescriptibile  ale  neamului  din  care  facem 
parte  şi  să  cerem  cu  tărie  aer,  soare  şi  lumină. 

Am  afirmat  altădată  că  dincolo  de  Tisa  nu  sunt  decât  puteri  destructive  cari  n'au 
ce  căuta  în  Europa  de  după  răsboi,  că  Ungurii  n'au  aptitudini  cari  să  le 
îndreptăţească  existenţa  în  noua  configuraţie  a  lumii  pe  cale  de  înfăptuire;  că  dincolo 
de  Nistru  zeii  dispar  şi  că  noi  suntem  chemaţi,  în  largă  măsură,  ca  să-i  readucem  pe 
teren  şi  să  dăm  o  nouă  viaţă,  o  viaţă  românească;  latină,  creştină  şi  creeatoare,  în 
ordine  unui  echilibu  nou  în  rapdrt  cu  noua  evoluţie  spirituală,  întinselor  regiuni  de 


Articole  clin  Presa  Legionară 


512 


dincolo  de  Nistru. 

Spre  răsărit  sau  spre  miazănoapte,  ca  şi  spre  meazăzi,  noi  avem  cuvinte  de  spus  şi 
revendicări  de  făcut  în  raport  cu  puterile  noastre  de  afirmaţiune  spirituală  moştenite 
din  strămoşi.  Dacă  suntem  vii,  creem  istoria.  Şi  trebue  să  ne  dăm  seama  că  clasele 
noastre  conducătoare,  cari  nu  viază  în  ordine  spirituală,  compromit  existenţa  statului 
şi  neamului  acestuia  şi  că  noi  toţi  săpăm  la  temeliile  propriului  nostru  cămin  şi  viitor, 
întrucât  tolerăm  la  suprafaţă  pleava  care  ne  stăpâneşte. 

A  striga:  „nici  o  brazdă“  este  o  meschinărie.  A  striga  antirevizionism  este  a  înota 
în  plină  utopie. 

Suntem,  sau  nu  suntem  un  popor  creator!  Dacă  suntem,  revizuim  alături  şi 
împreună  cu  popoarele  cari  creează  istoria;  dacă  nu  suntem,  atunci  trebue  să  ne 
resemnăm  ca  să  dispuie  alţii  de  soarta  noastră,  rămânând  la  frontiere  cu  baioneta 
întinsă  spre  vecini. 

Dar  noi  avem  foc  în  sânge.  Noi  trebue  să  urmărim  răsboiul  înăuntru  şi  înafară  în 
raport  cu  moştenirea  strămoşilor,  care  urmează  să  fie  scoasă  la  suprafaţă  şi  pusă  în 
valoare.  Noi  trebue  să  urmărim  şi  să  realizăm  vijelios  revizuirea  în  interiorul  graniţe¬ 
lor  noastre  prin  distrugerea  cancerului  care  ne  roade,  fie  subt  aspect  de  clase 
conducătoare,  fie  sub  formă  de  minorităţi;  să  declarăm  şi  să  ducem  cu  aceeaş  tărie 
război  contra  tuturor  mizeriilor  de  cari  se  împărtăşeşte  poporul  nostru. 

Iar  în  ceeace  priveşte  politica  internaţională  trebue  să  fim  alături  şi  să  facem  corp 
comun  cu  ceice  trăiesc,  nu  cu  ceice  vegetează  şi  trag  să  moară.  Graniţele  noastre 
trebue  să  se  întindă  până  acolo,  până  unde  pătrunde  spiritualitatea  noastră 
creatoare.  Nu,  „nici  o  brazdă”,  ci  ofensivă  puternică  spre  toate  punctele  cardinale, 
pentru  a  anihila  nedreptăţile  istorice,  pentru  a  ne  lărgi  hotarele  şi  pentru  a  pune  în 
valoare,  până  la  mari  depărtări,  teritorii  şi  populaţiuni  aruncate  în  stârpiciune  de 
puterile  întunericului  care  ne  încunjoară. 

Memento  pentru  sărbători  2-0 
Nu  vorbe,  ci  fapte. 

Am  spus  în  corpul  revistei,  că  sărbătoarea  nu  este  pentru  a  îmbuiba  organismul,  ci 
pentru  a  te  reface  spiritual  esste.  Fericit  cel  ce  este  în  stare  să  se  refacă  în  decursul 
răgazului  ce  îi  oferă  o  sărbătoare.  Cea  mai  bună  odihnă  şi  reconfortare  e  aceea  care 
ne  reînarmează  pentru  lupta  vieţii.  E  refacerea  întregului  organism  spiritual, 
zdrenţuit  de  luptele  de  fiecare  moment,  cu  mizeriile  fizice  şi  morale  ale  mediului  care 
ne  înconjoară.  Dacă  n’ar  fi  sărbătoarea,  ne-am  prăbuşi  în  neant. 

Noi  am  mai  spus  că  „România  Eroică"  nu  scrie  pentruca  să  scrie.  Ne-am  pierde 
energia  şi  viaţa  în  zadar;  să  lucreze  alţii  ca  figuri  decorative;  noi  dispreţuim 
asemenea  ocupaţiuni.  Noi  scriem  pentruca  să  determinăm  refacere  spirituală, 
curente  sănătoase  de  gândire  şi  acţiune,  fermentaţiune  şi  afirmaţiune  în  toate 


270  -  Revista  "România  Eroică",  Cluj.  Director:  Ioan  Colfescu-Delaturda.  Anul  I,  Nr.  8, 
Decembrie  1937. 


Nicolae  Niţă 


513 


domeniile  vieţii  naţionale. 

Sunt  zile  de  sărbătoare.  Să  se  gândească  cetitorii  noştri;  să  mediteze  adânc  şi  să 
găsească  în  ei  înşişi  mijloacele  cele  mai  puternice  de  reacţiune  în  contra  relelor  cari 
ne  rod. 

Reproducem  mai  jos,  ca  un  memento  şi  ca  un  îndreptar,  crâmpeie  din  ceeace  am 
susţinut  dealungul  celor  şapte  numere  ale  revistei  ce  au  apărut  până  acum. 

/  „Vrem  să  constituim  un  izvor,  care  să  alimenteze  curentul  de  regenerare,  care  să 
pătrundă  ca  apa  prin  nisip  şi  să  transforme  pe  nesimţite  totul  în  jurul  nostru. 

„Vrem  război  contra  materialismului,  contra  acelora  cari  îl  cultivă  şi-l  alimentează, 
finând  în  stârpiciune,  prin  opera  lor  nefastă,  ţara  şi  neamul." 

/  „Secuii  să  fie  recunoscuţi  ca  minoritate  deosebită  de  Unguri,  cum  îi  socoteşte  de 
altfel  şi  tratatul  de  pace  dela  Trianon”. 

/  „în  recensământul  ce  se  va  face  în  1940  Secuii  să  fie  introduşi  în  rubrică  aparte, 
cum  sunt  şi  celelalte  minorităţi:  Unguri,  Nemţi,  Ruşi,  etc.”  (Nr.  1). 

/  „Care  poate  fi  situaţia  ţării  noastre  într’un  eventual  răsboi,  când  deţinătorii 
industriei,  ai  comerţului,  ai  finanţelor  şi  ai  muncii  îşi  vor  vinde  serviciile 
inamicului?"  (Nr.  3). 

/  „Să  creem  din  Macedoneni,  din  toate  elementele  valoroase  şi  expuse  pieirei  din 
interior  şi  de  dinafară,  armate  puternice  în  toate  ramurile  de  ocupaţiune,  cari  să 
naţionalizeze  şi  să  pună  în  valoare  bogăţiile  ţării,  scoţând  din  funcţiune  şi  eliminând 
toate  elementele  eterogene"  (Nr.  4). 

/  „Când  avem  în  ţară  milioane  de  cetăţeni  dubioşi,  ori  direct  periculoşi,  nu  este 
permis  să  neglijem  comoara  noastră  de  peste  hotare." 

/  „Actualmente  graniţele  ţării  sunt  închise  pentru  ei,  pentru  ca  să  rămâe  larg  deschis 
pentru  toate  elementele  parazitare  şi  destructive  cari  ne  cutropesc  şi  ne  dizolvă". 

/  „Ce  este  altceva  Statul  naţional,  în  actuala  înfăţişare  a  vieţii  internaţionale  şi  în 
lumina  ideilor  astăzi  călăuzitoare  în  manifestările  agregatelor  umane,  decât  Statul 
acela  în  care  naţiunea  majoritară  ce-i  dă  numele,  are  o  nediscutată  şi  nedesminţită 
întâetate,  în  ordinea  politică,  în  cea  economică  şi  în  cea  spirituală  ?“ 

/  “Opera  iudaică  de  distrugere  nu  e  numai  în  ordine  materială.  E  mai  presus  de 
toate  în  ordine  morală,  spirituală:  Ea  distruge  corpul  şi  sufletul.  Destrămarea  morală 
se  ţine  mână  în  mână  cu  cea  fizică". 

/  „Naţia  românească,  făuritoare,  susţinătoare  a  statului  român,  nu  mai  poate  tolera, 
ca  spionii,  trădătorii  şi  jefuitorii  din  marele  război,  să  fie  beneficiarii  tuturor 
bogăţiilor  ţării,  iar  Românii,  să  le  fie  robi,  nedreptăţiţii,  flămânziţi,  protestatari  în 
propria  lor  ţară!" 

/  „Unde  românul  a  părăsit  mercantilismul  de  import,  infiltrat  de  clasa  lui 
conducătoare,  şi  s’a  născut  a  doua  oară  în  neamul  lui,  a  repurtat  victorii  în  adevăr 
impresionante.  Ele  dovedesc  că  nu  suntem  neam  de  laşi,  ci  neam  de  eroi." 

/  „Un  ostaş  conştient  de  rolul  lui,  moare  pe  parapet.  Numai  cu  asemenea  ostaşi  se 
câştigă  victoriile,  întreaga  naţiune  trebue  deci  pregătită  de  război  şi  orice  individ  pus 
într’un  post  trebue  să  ştie  să  moară  în  focul  luptei:  romaân  pentru  român;  în 
stăpânire  totală  pe  pământul  patriei." 

/  „Popoarele  cari  nu  câştigă  războaele  în  timp  de  pace,  nu  le  vor  câştiga  nici  în  timp 
de  război." 


Articole  clin  Presa  Legionară 


514 


/  „Fără  a  ne  referi  la  vremuri  trecute,  e  locul  să  constatăm  că  şi  azi  învăţătorii  sunt 
oameni  de  mari  sacrificii.  Căci  ce  altceva  înseamnă,  decât  apostolat,  imensa  activitate 
pe  care  o  desvoltă  învăţătorii  cei  mai  slab  retribuiţi  dintre  toţi  slujbaşii  publici". 

/  „Să  îndemnăm  pe  toţi  în  jurul  nostru  la  fapte  cari  să  implice  naţionalismul 
integral,  păşind  cei  dintâi  la  exemple." 

/  „Români,  ajutaţi-ne  ca  să  ţinem  sus  şi  să  ducem  la  glorie  steagul  ce  am  desfăşurat 
în  capitala  Ardealului,  steag  care  este  deopotrivă  al  vostru  al  tuturor.  Să  dovedim 
străinului  hrăpăreţ  că  românul  nu  mai  doarme,  că  el  ştie  să  lupte  şi  să  învingă.  Faceţi 
orice  sforţare;  strângeţi  de  la  mână  la  mână  micul  obol,  menit  să  se  transforme  în 
granitul  pe  care  se  va  aşeza  temeliile  României  de  mâine. 

/  „Puneţi,  în  toate,  inimă,  suflet  şi  viaţă;  prin  fapte,  nu  prin  vorbe"  (Nr.  5-6). 

/  Necesitatea  unificării  Bisericilor:  „Nu  e  suficient  să  invocăm  religia  strămoşilor  şi 
să  cerem  unificări.  Principalul  e  să  ne  ascuţim  simţurile  pentruca  să  auzim,  să  vedem 
şi  să  reacţionăm,  cu  toată  energia,  animei  noastre  în  contra  relelor  cari  rod,  atât 
clerul,  cât  şi  societatea  noastră  laică,  în  contra  suferinţelor  şi  scăderilor"  (Nr.  7). 

Rubrica  de  CĂRŢI  -  REVISTE  -  ZIARE  871 

•  „Orientări”  anul  al  VI.  No.  11-12  Nov.-Dec.  1937.  De  sub  direcţiunea  inimosului 
român  C.  R  Crişan. 

în  articolul  de  fond  Directorul  revistei  se  năzuieşte  a  ne  arăta  raporturile  dintre 
creştinism  şi  legionarism.  „Legiunea  şi  creştinismul  sunt  două  forţe  ale  culturii,  cari 
nu  sunt  antipodice,  exclusive  indiferente,  ci  sunt  coordonate  şi  colaboratoare. 

Politica  şi  religia,  cari  izvorăsc  din  acelaş  izvor  şi  servesc  acelaş  scop,  pe  două 
planuri  diferite,  ce  se  întretae  în  acelaş  punct,  realizarea  destinului  uman,  îşi 
propune  să  desvolte  în  12  articole  viitoare  fundamentele  comune  dintre  religie  şi 
legiune.  Până  atunci  constată:  „două  linii  comune  până  la  identitate,  între  Legiune  şi 
Creştinism:  1.  Şi  Creştinismul  şi  Legiunea  pun  temelia  pe  un  om  nou.  Ca  în 
evanghelie,  legiunea  se  măreşte  prin  faptele  legionarilor.  2.  Creştinismul  are  ca  organ 
de  acţiune  Biserica,  legionarismul  are  Legiunea.  Biserica  este  compusă  din  totalitatea 
sufletelor  trecute,  prezente  şi  viitoare.  La  fel,  Legiunea.  Ea,  Biserica,  nu  decade,  nu 
scade,  nu  se  spurcă,  dacă  un  creştin  e  ticălos,  căci  ea  e  Sfântă  şi  fără  pată.  Şi  un 
legionar  poate  cădea,  dar  căderea  lui,  nu  aduce  căderea  Legiunii.  Legiunea  e  fără 
pată,  nu  scade  şi  nu  decade".  Restul  numărului  este  ocupat  cu  poezii  de  Radu  Nour, 
Ion  Cerleţianu,  Gr.  Zozu,  Gh.  Popovici,  Oct.  Sargeţiu,  I,  Marinescu-Predealu,  G. 
Bobei,  D.  Portase-Prut,  Dragoş  Tomoiagă,  Titus  Grecuir  şi  Mircea  Manoliu. 

Revista  îşi  încheie  numărul  său  dublu,  cu  recenzii  de  cărţi  şi  reviste. 

Cu  numărul  acesta  „Orientări",  încheie  al  şaselea  an  de  apariţie.  Se  dovedeşte  şi  cu 
această  ocazie  cât  de  adevărat  este  proverbul:  „Omul  sfinţeşte  locul”.  Apare  în  mica 
corn.  Momeşti  jud.  Bacău,  pe  care  însă  inima  şi  anima  lui  Crişan  şi  a  colaboratorilor 
săi  o  ilustrează  şi-o  transformă  într’un  centru  de  puternică  fermentaţiune  spirituală. 


271  -  Revista  "România  Eroică",  Cluj.  Director:  Ioan  Colfescu-Delaturda.  Anul  I,  Nr.  8, 
Decembrie  1937. 


Nicolae  Niţă 


515 


CRONICI-  EROII  NOŞTRI 

Răbojul  vremii... 

-  13  Ianuarie  1938  - 


de  D-tru  S.  CHIŢU 

Pe  fuiorul  ei  vrăjit,  vremea  a  înnodat  încă  un  an... 

Da!  Exact  un  an,  de  când  Moţa  şi  Marin,  eroii  Crucii,  ucenici  ai  lui  Hristos  şi 
arhangheli  ai  unui  neam,  au  trecut  în  veşnicie... 

Dar  au  trecut  cu  aureolă  de  martiri  şi  încununaţi  cu  slovă  de  istorie. 

Jertfa  lor:  e  sublima  lepădare  de  sine,  e  minunea  trăită,  simţită,  ruptă  din 
pătimirea  cea  de  bună  voe  a  lui  Hrist  „Care  S'a  dat  pe  Sine!..." 

Aşa,  şi  ei. 

Cu  trupul  au  murit;  dar  sufleteşte  sunt  isvor  de  slavă,  de  reînnoire,  de  purificare,  a 
unui  neam. 

Au  murit,  dar  trăiesc  intens  în  noi. 

Fluviul  de  viaţă,  pe  care  darnici  l-au  vărsat  în  matca  de  gânduri  a  acestui  neam,  — 
oropsit  şi  adânc  înşelat,  prin  minciună,  meschinărie,  —  a  topit  toată  ura,  vrajba, 
parada  de  trufie  şi  lupta  laşă  de  club  le-a  topit,  precum  topeşte  ochiul  de  foc  al 
soarelui,  zăpada  primăverii. 

Jertfa  lor,  a  topit  toate,  în  torentul  naţionalismului  adânc  creştin  —  care  şi-a  croit 
înainte  drum  nou  în  veac,  trecând  peste  bolta  trădării,  peste  turma  leproasă  a  lui 
Israil  —  croindu-şi  drum  în  veac,  cu  limbă  de  istorie  scrisă  de  mâna  soartei. 

„Naţionalismul  astăzi  e  la  cârma  ţării..." 

Aşa  dar,  biruinţa  a  venit! 

. (Text  cenzurat) 

Dar  noi  nu  uităm  nicicând,  că  toată  flacăra  gândului  şi  toată  puterea  faptei  de  aci 
ne-a  venit. 

Din  prinosul  urcat  spre  ceruri. 

Din  jertfa  proaspătă  şi  dezinteresată  a  lui  Moţa  şi  Marin, 

Nimbul  ei  de  lumină,  pătrunde  vijelios,  împlântând  chipul  de  foc  al  Arhanghelilor 
—  Moţa  şi  Marin  —  până  şi  în  cel  mai  întunecat  suflet  de  Român,  lipsit  de  sentiment 
şi  secat  de  dreaptă  judecată,—  purificându-1,  animându-1,  dându-i  puteri  cari  îl 
ridică,  de-asupra  pământescului  şi-l  fac  gata  de  jertfă,  de  înoire,  de  înălţare  spre  cele 
de  sus,  spre  Ceruri,  spre  Dumnezeire... 

Da  aşa  este. 

Şi  silogismul  cel  mai  puternic,  care  pledează  la  slujba  acestei  idei,  este  triumful 
naţionalismului  având  drept  concluzie,  unificarea  într'un  gând  şi  o  simţire,  a  inimii 
tuturor  Românilor. 

Şi,  se  poate  minunea. 

Căci  duhurile  lui  Moţa  şi  Marin,  pătrund  în  toate  şi  supravieţuiesc  peste  toate. 
Lumina  lor  nu  poate  fi  nici  când  întâmpinată  de  paliditatea  de  mort  a  apusului. 

Ea  e  viaţă,  e  răsărit,  e  soare. 

Străfulgeraţi  până'n  cele  mai  ascunse  cute  ale  sufletului  nostru,  şi  fiind  sinceri  cu 
noi  înşine,  nu  putem  să  ne  mascăm  conştiinţa. 


272  -  Revista  "România  Eroică",  Cluj.  Director:  Ioan  Colfescu-Delaturda.  Anul  I,  Nr.  9,  Ianuarie 
1938. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


516 


Noi  toţi  am  trăit  patimile  neamului  românesc,  după  care  a  urmat  răstignirea  — 
celor  mai  vrednici  fii  a  acestui  neam,  cari  au  populat,  închisorile  umede  şi  reci  — 
după  -  care  avea  să  vină  moartea  acestui  neam,  care  îl  ţâra  în  afundul  uitării...  dar  ea 
—  moartea  neamului  —  a  fost  mai  puţin  crudă  decât  o  prevedeam.  S'a  mulţumit 
numai  cu  doi  arhangheli  —  Moţa  şi  Marin  —  care  au  anticipat  moartea  neamului. 

Fulgerul  lor  de  moarte,  a  intimidat  moartea  nesăţioasă.  Vălul  misterului  şi 
mireasma  jertfei  o  am  cuprins,  a  ezitat  o  clipă  —  şi  soarta  neamului  s'a  grăbit, 
aducând,  cum  era  şi  natural,  după  răstignire  şi  moarte,  nu  prăbuşirea  ci  „unirea 
neamului..." 

Hotărît  lucru! 

Cine  n  a  trecut  prin  suferinţă,  deci  prin  patimă,  acela  nu  s'a  oţelit—  e  nevrednic  —  iar 
de  n'a  fost  răstignit,  e  tributar  vieţii  —  deci  nu  e  creditor  —  şi  în  consecinţă  nu  va 
vedea  învierea. 

învierea  lui  şi  a  neamului. 

Dar  „Domnul  Cerurilor.  Dumnezeul  Ţărilor  şi  Dumnezeul  părinţilor  noştri"  s'a 
îndurat  de  noi. 

Am  văzut  minunea.  Minunea  arhanghelilor  noştri  —  morţi  pe  pământul  Spaniei, 
întru  frăţietate  „pentru  Cristos  şi  pentru  Cruce". 

Şi  roata  vremii  se  mişcă  înainte.  Şi  spiţa  ei  aleargă  vertiginos. 

Dar  totuşi... 

Doar  un  an  s'a  scurs  de-atunci.  Dar  ce  însemnează  un  an  în  Carul  timpului,  faţă  de 
milioanele  dureros  de  multe  ale  anilor,  care  s’au  topit  în  marea  veşniciei. 

Dar  jertfa  lui  Moţa  şi  Marin  —  ca  un  răsărit  de  soare,  se  proectează  însângerândă, 
cu  culoarea  trandafirului,  înbujorat  al  victoriei,  —  în  marea  veşniciei;  străluceşte 
pilduitor  peste  umbra  anilor  mai  departe,  mai  departe. 

Iar  numărul  celor  care  se'nfioară  de  jertfa  lor  tot  creşte. 

Şi  victoria  finală,  cu  paşi  repezi,  se  apropie. 

Darul  lui  Dumnezeu  e  cu  noi,  iar  lumina  celor  doi  martiri  ne  călăuzeşte  paşii... 

Serie  Nouă  1940 

EROISMUL  ROMÂNESC  — * 


de  Alexandru  CONSTANT 

Pentru  a  intra  în  Istorie,  pentru  a  face  Istorie,  un  popor  nu  este  deajuns  numai  să 
trăiască.  Trăind  teluric  un  popor  este  ameninţat  să  dispară  de  pe  înălţimile  de  viaţă 
unde  se  făuresc  şi  strălucesc  valorile  culturale,  sociale,  politice,  unde  stăruie 
eternitatea.  Numai  eroismul  deschide  porţile  Istoriei,  numai  cheltuirea  pentru 
singura  realitate,  fără  sfârşit,  neamul,  dă  valoare  vieţii  individuale.  Un  neam  nu 
trebuie  dar  să  trăiască;  el  trebuie  să  se  realizeze,  să  „învie".  Existăm  astăzi,  după 
două  milenii,  aci  la  Dunăre  şi  Carpaţi,  mulţumită  eroismului  câtorva  generaţii 
trecute.  Existăm  aci  pe  temeiul  pergamentelor  istoriei  noastre,  însă  cu  sângele 
eroismului  românesc.  Prin  întinderea  istoriei,  prin  intensitatea  vitalităţii  prezente, 
măsurăm  eroismul  trecutului.  Prin  eroismul  generaţiei  legionare,  eroism  al  jertfei,  al 
intransigenţii,  al  răbdării,  al  muncii,  se  asigură  viaţa  în  istorie  a  generaţiilor  viitoare. 


273  -  Revista  "România  Eroică",  Bucureşti.  Director:  Ioan  Colfescu-Delaturda.  Anul  IV,  Nr.  5-6-7- 
8,  Sept.-Dec.  1940. 


Nicolae  Niţă 


517 


Eroismul  românesc  este  piatra  de  temelie  a  existenţei  şi  mândriei  noastre. 

Voim  să  construim  o  epocă  mare?  Să  fim  demni  de  eroismul  trecutului  istoric,  de 
eroismul  prezentului  legionar. 

în  pragul  noilor  vremi  2?4 

Cu  câteva  zile  în  urmă,  pe  una  din  străzile  centrale  ale  Bucureştilor,  mi-a  fost  dat 
să  întâlnesc  un  cortegiu  nemaivăzut  prin  acele  locuri.  Era  o  nuntă  ţărănească.  în 
frunte,  în  costume  naţionale,  cu  căciuli  ţurcăneşti,  călare  pe  nişte  cai  de  toată 
frumuseţea,  o  echipă  de  flăcăi  voinici  deschideau  drumul  cântând  „Sfântă  Tinereţe 
legionară".  Urmau  pe  jos  mirele  şi  mireasa,  naşii  şi  nuntaşii,  în  ordine  legionară, 
îmbrăcaţi  în  aceleaşi  costume.  Cortegiul  era  închis  de  o  altă  echipă  de  voinici 
legionari,  călări,  în  căciuli  şi  sumane,  şi  cântând  acelaş  cântec  tineresc,  după  care 
urma  convoiul  de  automobile.  Cu  tot  aspectul  ei  ţărănesc,  nunta  aceasta,  prin 
aspectul  ei  înstărit,  nu  indica  deloc  că  ar  fi  a  unor  oameni  simpli  dela  ţară.  Nu,  deloc. 
După  bogăţia  costumelor  şi  a  scenariului,  se  putea  uşor  constata  că  cei  căsătoriţi 
aparţineau  unor  clase  sociale  sus  puse. 

în  paginile  acestei  reviste  ne-am  plâns  şi  am  protestat  încontinuu  în  contra 
culturei  de  împrumut.  Am  afirmat  că  clasele  noastre  conducătoare,  dela  academician 
şi  până  la  cel  din  urmă  funcţionar,  sunt  alcătuite  din  figuri  decorative.  Nimic  nu  ne 
aparţine.  Totul  e  de  împrumut.  Ne  îmbrăcăm  în  haine  străine  şi  ignorăm  propria 
noastră  fiinţă.  In  învăţământ,  în  justiţie,  în  administraţie,  în  viaţa  economică,  în 
politica  internă  în  general,  caşi  în  cea  externă;  nicăiri  nu  apare  fiinţa  noastră 
naţională.  Suntem  străini  în  ţară  proprie. 

în  asemenea  condiţiuni  era  natural  ca  o  nuntă  de  oameni  înstăriţi  să  nu  apară 
decât  în  fracuri,  în  toalete  de  mătasă,  în  blănuri  scumpe,  şi  dansându-se  tangouri  şi 
alte  dansuri  la  modă,  pentru  a  se  sfârşi  în  şampanie  şi  îmbuibare.  Ce  eveniment 
mare,  ce  schimbare  extraordinară  s'a  făcut  în  ţară,  pentru  ca  să  fie  posibilă,  pe 
neaşteptate,  o  atât  de  radicală  schimbare  de  moravuri!  Căci,  judecând  după  ceea  ce  a 
fost  şi  este  încă,  e  o  adevărată,  minune  să  vezi  oameni  „sus  puşi",  bărbaţi  şi  femei, 
părăsindu-şi  deodată  fracul  şi  luxul  pentru  a  îmbrăca  sumanul  şi  catrinţa  strămoşilor 
noştri. 

Această  minune  a  făcut-o  Legiunea.  M'am  oprit  asupra  acestei  apariţii  ca  din 
poveşti,  pentrucă,  ea  simbolizează  lumea  cea  nouă  pe  care  o  înfăţişează  noua 
conducere  de  stat.  Este  un  suflu  nou  de  viaţă  care,  prin  Căpitan,  prin  ceilalţi  martiri, 
prin  cei  vii  şi  prin  cei  morţi,  pune  stăpânire  pe  naţiune.  Puterea  aceasta  de  refacere 
este  irezistibilă. 

Geniul  Căpitanului  şi  al  Legiunei  lui  salvează  ţara  şi  neamul,  scoţând  din  adâncuri 
specificul  nostru  naţional,  punându-i  în  valoare  şi  eliminând  cu  bici  de  foc 
străinismul  şi  cultura  de  împrumut.  Astfel  se  explică  minunea  de  mai  sus.  Ea  se 
produce  în  toate  domeniile  de  activitate,  în  mod  spontan,  irezistibil,  ca  tot  ce  ese  din 
profunzimi,  din  geniul  specific  al  rasei,  polarizat  în  marii  ei  exponenţi. 


274  -  Revista  "România  Eroică",  Bucureşti.  Director:  Ioan  Colfescu-Delaturda.  Anul  IV,  Nr.  5-6-7- 
8,  Sept.-Dec.  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


518 


în  schiţa  de  program  din  primul  număr  din  această  revistă,  program  de  care  nu 
ne-am  despărţit  nici  un  moment,  am  spus: 

„Vrem  o  voinţă  unitară,  o  singură  armată  spiritualizată,  eroică,  cu  un  singur  trup, 
cu  o  singură  animă;  cu  un  singur  ideal,  care  să  le  rezume  pe  toate:  neamul  şi 
devenirea  lui  istorică  în  complexul  popoarelor  lumii. 

„Ne  dăm  seama  că  lupta  este  grea;  că  ceea  ce  avem  de  câştigat  în  ordine  internă 
echivalează  cu  ceea  ce  s'a  câştigat  prin  sacrificiile  marelui  răsboi,  care  a  dus  la 
întregirea  neamului. 

„Pentru  răsboiul  cel  mare  care  ne  va  da  putinţa  să  realizăm  România  spirituală  de 
mâine,  România  muncii  creeatoare,  cu  înlăturarea  a  tot  ce  e  străin  de  aspiraţiile 
neamului,  de  devenirea  sa  istorică,  cu  strivirea  tuturor  agenţilor  dizolvanţi  şi 
parazitari,  ne  dăm  seama  că  va  fi  nevoe  de  lupte  şi  sacrificii,  cari  pot  să  nu  fie  mai 
prejos  de  acelea  ale  marelui  răsboi;  că  trebue  să  fim  treji  şi  gata  oricând  de  luptă,  pe 
viaţă  şi  pe  moarte,  pentru  a  reface  din  temelie  această  ţară,  punând  în  valoare 
bogăţiile  ei  incomensurabile,  materiale  şi  morale,  cari  zac  astăzi  îngropate  în 
adâncuri". 

Am  scris  aceste  rânduri  în  Mai  1937.  Evenimente  mari  şi  dureroase,  interne  şi 
externe  au  trecut  peste  noi.  Tinerimea  ţării  a  fost  chinuită  şi  martirizată  în  exponenţii 
săi  cei  mai  aleşi.  Eroismul  generaţiilor  cari  se  ridică  a  fost  pas  la  grea  încercare.  Dar 
minunea  s'a  produs.  S'au  pus  bazele  viitoarei  măriri  a  României.  S'au  zidit  în  temelii 
eroi  legendari,  cele  mai  scumpe  odrasle  ale  neamului. 

Au  putrezit  boabele  de  grâu.  Vor  veni,  vor  trebui  să  vie,  recoltele  bogate.  Pământul 
este  bun;  neamul  e  vânjos;  recoltele  nu  pot  fi  decât  pe  drum.  Foştii  stăpânitori  ai  ţării 
îşi  făceau  iluzii.  Victoriile  nu  se  câştigă  în  ordine  materială,  ci  numai  în  ordine 
spirituală.  Despre  acest  adevăr  axiomatic  nu-şi  pot  da  seama  decât  acei  cari  trăesc  în 
spirit  legionar. 

La  1918  s'a  creeat  o  Românie  Mare.  Dar  pentru  cine  s'a  creeat  această  nouă 
configuraţie  geografică?  Unde  era  şi  în  ce  consta  conţinutul  ei  spiritual  ?  Românul, 
adevăratul  ei  creator,  nu  apărea  nicăiri.  Toată  faţada  ţării  era  de  împrumut.  Pentru 
străini,  pentru  paraziţi,  pentru  mercantili,  pentru  corupţie,  anarhie  şi  debandată,  nu 
se  creează  nimic  şi  nu  se  poate  nimic  păstra.  Ar  fi  şi  nedrept  şi  imoral  în  ordine 
imanentă.  Tot  iredentismul  extern  şi  toate  vicisitudinile  externe  şi  interne  au  fost 
provocate  şi  întreţinute  de  această  stare  mizerabilă  de  lucruri.  Nu  eşise  la  suprafaţă  o 
atare  spiritualitate  care  să  justifice  nouile  graniţe  şi  însăşi  existenţa  statului  şi  a 
naţiunii  în  noua  configuraţie  spirituală  a  continentului. 

S'a  câştigat  victoria  internă,  după  care  au  alergat  marii  exponenţi  ai  acestui  neam. 
Nu  mai  suntem  un  cadavru  îmbrăcat  pompos  şi  cu  tunuri  de  carton  pe  la  frontiere. 
La  conducerea  trebilor  publice  au  ajuns  oamenii  cari  întruchipează  vitiorul  Patriei: 
„o  voinţă  unitară,  o  singură  armată  spiritualizată,  eroică,  cu  un  singur  trup,  cu  o 
singură  animă;  cu  un  singur  ideal  care  le  rezumă  pe  toate:  neamul  şi  devenirea  lui 
istorică  în  complexul  popoarelor  lumii". 

înainte  de  a  se  înfăptui,  orice  eveniment  există  în  ordine  spirituală.  înainte  de  a  se 


Nicolae  Niţă 


519 


declanşa  războiul  actual,  germanii  aveau  victoria  şi  Franco-Englezii,  înfrângerea.  Şi 
una  şi  alta  era  pregătită  în  spirit.  înainte  de  a  se  prăbuşi  graniţele  noastre,  erau 
pierdute  în  ordine  spirituală. 

Pierderea  faptică  nu  era  decât  pecetluirea  unei  pierderi  deja  existente.  Era  pe  acea 
vreme  pierdut  în  ordine  spirituală  mult  mai  mult  decât  ceeace  s'a  realizat  în  ordine 
materială.  Astăzi  situaţia  se  prezintă  invers.  Ne  prezentăm  cu  graniţele  ciuntite,  dar 
mărite  în  ordine  spirituală.  începem  să  devenim  o  realitate  vie,  palpabilă,  irezistibilă, 
un  subiect  de  drept  în  noua  ordine  internaţională.  La  interior,  caşi  la  exterior,  ne 
afirmăm  puternic  prezenţa.  Pe  măsură  ce  vom  deveni  noi  înşine,  drepturile,  caşi 
datoriile  noastre  naţionale  şi  internaţionale,  vor  creşte.  Pe  când,  în  starea  veche  de 
lucruri,  reprezentam  o  verigă  dintr'un  lanţ  de  interese  perimate  în  concertul 
popoarelor,  astăzi  reprezentăm  o  verigă  dintr'un  lanţ  de  creaţiuni  în  tovărăşia  celor 
ce  creează  istoria  nouilor  timpuri  şi  a  nouei  ordine  internaţionale.  Eri  eram  obiect, 
astăzi  suntem  subiect  de  istorie.  Eri  ni  se  creea,  astăzi  ne  creem  singuri  destinul.  Am 
devenit  Demiurgi.  In  această  ipostază,  şi  îmbrăcaţi  cu  această  armură,  nu  va  exista 
duşman  care  să  ne  poată  sta  în  cale.  Destinul  nostru  e  pe  drum  şi  e  pe  drum  pentru 
că  e  în  propriile  noastre  mâini. 

Aceasta  reprezintă  nunta  ţărănească  pe  care  am  văzut-o  străbătând  haiduceşte 
centrul  Bucureştiului.  E  o  întrezărire  de  fulger.  E  o  scântee  eşită  din  amnarul 
corpului  legionar.  Este  viziunea  României  legionare  de  mâine.  Este  o  anticipaţie 
asupra  purificării  totale  care  va  veni.  Este  simbolizarea  statului  şi  poporului  Român, 
liberate  de  străinism,  de  mercantilism,  de  parazitism  şi  devenit  el  însuş  cu  toate 
puterile  lui  genuine. 

Nunta  pe  care  am  văzut-o  este  o  dovadă  vie  că:  Am  trăit  să  vedem  punerea 
temeliilor  renaşterii  poporului  nostru,  renaştere  care  însemnează  cucerirea  locului 
lui  sub  soare;  dovada  capacităţilor  sale,  dreptul  lui  de  viaţă;  începutul  de  unire  a 
celor  vii  şi  a  celor  morţi  pentru  dărâmarea  operei  întunericului  care  l-a  ţinut  până 
acum  în  stârpiciune. 

Să  fim  mândri  şi  să  fim  încrezători;  eroismul  legionar  ne  va  aduce  victoria.  E  pe 
drum.  Ea  va  sosi  pe  aripi  de  eroism.  Să  fim  cu  toţii  gata  să  ne  jertfim  pentru  ea. 

"ROMÂNIA  EROICĂ" 


La  umbra  morţii*!  2?s 


de  Alexandrina  Gr.  CANTACUZINO 

Câte  suspinuri,  câte  lacrămi,  câte  inimi  sdrobite,  ce  noian  de  dureri  apasă 
omenirea  prăbuşită  în  foc  şi  sânge.  Câţi  copii  au  pierdut  părinţii,  câte  soţii  au  rămas 
văduve,  câte  mame  şi-au  plâns  fiii,  câte  cămine  distruse,  câte  ţări  desfiinţate  şi  mii  de 
oameni  vagabonzi,  scoşi  din  rosturile  lor,  fără  patrie,  rătăcind  din  loc  în  loc,  din 
poartă  în  poartă,  cerşind  adăpost  şi  găsind  tot  ferecat:  hotare,  uşi,  inimi,  fiecare 


275  -  Revista  "România  Eroică",  Bucureşti.  Director:  Ioan  Colfescu-Delaturda.  Anul  IV,  Nr.  5-6-7- 
8,  Sept.-Dec.  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


520 


temându-se  să  nu  fie  târât  fără  voe  în  hora  morţii. 

în  mijlocul  acestor  pustiiri  de  bogăţii,  de  pământuri  şi  suflete,  stau  neclintiţi 
conducătorii  orbiţi  în  patimile  lor  cari  fiecare  pe  rând  cere  dreptul  la  viaţă  pentru 
ţara  lui,  întrebuinţând  pentru  acest  scop  mijloace  de  asasinate  colective. 

Ce  nebunie,  Doamne,  năpăstueşte  pământul?  Ce  totală  lipsă  de  creştinism!  Unde 
sunt  şi  ce  fac  Bisericile  lui  Hristos,  când  gândul  Lui  de  iubire  şi  frăţie  este  aşa  de 
grozav  pângărit? 

Unde  sunt  Apostolii  cari  cu  crucea  în  mână  să  se  arunce  pentru  a  opri  măcelul? 

în  nopţile  de  veghe  ale  soldaţilor  în  tranşee,  ale  refugiaţilor  rătăcind  pe  drumuri 
străine,  ale  soţiilor  părăsite  lângă  leagănul  pruncilor  nevinovaţi,  ale  mamelor  ce  sunt 
martirele  acestor  vremuri  de  jertfire  groaznică,  către  Domnul  se  ridică  rugi  şi  lacrămi 
ca  El,  făcătorul  de  minuni  să  îmblânzească  fiarele,  să  facă  să  cadă  lanţurile  robiei,  să 
amuţească  urile  năpraznice  şi  să  reaprindă  pe  Golgota  luminiţa  de  nădejde  şi  de 
mântuire. 

Doamne,  ascultă  ruga  credincioşilor  Tăi  creştini ! 


*). _ 

-  Scris  în  noaptea  de  Crăciun  25  Decembrie  1 939. 

EROII  NEAMULUI  2-6 


de  General  Gh.  Băgulescu 

în  anul  1921  am  scris  articolul  «Eroii  Neamului»,  ce  prinde  astăzi  caracter 
documentar.  Pentru  aducerea  la  Bucureşti  a  «Ostaşului  Necunoscut»  am  lucrat  de 
asemeni  din  greu,  găsind  în  vremea  aceea  tare  puţină  înţelegere. 

Era  o  vreme  când  presa  judaică  da  directive  «autorităţii  de  vânzare»  a  României. 
Ca  să  răspund  acestei  prese,  am  scris  atunci: 

Nu  putem  să  aducem  la  Bucureşti  oasele  «Ostaşului  nostru  necunoscut»  fiindcă  — 
spune  amintita  presă  —  am  maimuţări  streinătatea. 

Nu  putem  aplica  «Numerus  Clausus»,  fiindcă  nu  avem  exemple  în  străinătate. 

Reproducem  documentul  vremei,  pentru  îndemnurile  şi  învăţăturile  prezentului. 

12-XII-1940 

♦ 

Erou.  —  Un  cuvânt  care  a  început  să  devie  nu  numai  banal  (?)  dar  chiar  neplăcut 
la  urechea  multora. 

Şi  cu  drept  (?)  cuvânt. 

Sunt  trei  ani  de  când  s’a  terminat  răsboiul.  O  veşnicie  ! 

Dar  nu  prin  astfel  de  gândiri  şi  judecăţi  preconcepute,  cuvântul  de  «Dumnezeu» 
şi-ar  putea  pierde  valoarea. 

într’adevăr  o  cauză,  —  este: 


276  -  Revista  "România  Eroică",  Bucureşti.  Director:  Ioan  Colfescu-Delaturda.  Anul  IV,  Nr.  5-6-7- 
8,  Sept.-Dec.  1940. 


Nicolae  Niţă 


521 


Este  o  deosebire  între  eroii,  câmpului  de  luptă  -  eroul  necunoscut,  şi  eroi  ce  vin 
deseori  cu  trenul. 

A  fost  deajuns  ca  un  ostaş  să  moară,  nu  pe  front,  dar  la  căruţele  din  zona  etapelor, 
într’un  bordeiu  jucând  poker  sau  la  partea  sedentară,  de  indigestie  ori  muşcat  de  o 
minusculă  insectă,  pentru  a  i  se  spune  erou. 

Cunosc  într’un  sat  din  Oltenia  un  cârciumar  căruia  sătenii  îi  zic  Ministru,  şi  un 
ţigan  pe  care  oamneii  l-au  botezat  Dumnezeu,  acestea  în  glumă  bine  înţeles. 

Partea  tragică,  este  că  şi  unul  şi  altul  au  luat’o  în  serios  şi  astăzi  se  supără  dacă  îi 
chemi  pe  numele  lor  adevărat. 

Şi  cum  eroii  din  categoria  de  mai  sus,  aveau  alţii  sedentarişti  în  jur,  aveau  bani, 
aveau  cu  ei  rude,  prieteni  şi  chiar  întreaga  familie,  au  avut  timpul  şi  mijloacele 
suficiente  să  fie  îngropaţi  cu  cinste  şi  cruce  înaltă  şi  coroane  de  flori,  pentru  ca  după 
2  şi  3  ani  să  fie  iarăşi  desgropaţi  cu  pompă,  transportaţi  cu  trenul  şi  îngropaţi  cu 
funerarii  naţionale. 

Nu,  eu  nu  mă  gândesc  şi  nu  mă  îngrijesc  de  aceşti  eroi... 

Eu  mă  gândesc  la  umilul  ostaş:  Ofiţer,  soldat  sau  mic  voluntar  cu  inimă  mare,  ce  a 
murit  lovit  de  glonţul  inamic  în  piept,  atunci  când  şi  corpul  şi  sufletul  lui  mergeau  pe 
drumul  conştiinţei  datoriei. 

Mă  gândesc  la  ostaşii  ce  au  murit  cu  mâna  încleştată  pe  armă,  cu  faţa  în  jos, 
acoperind  pământul  smuls  de  el  şi  ai  lui,  din  mâna  inamicului,  mă  gândesc  la  cei 
îngropaţi  noaptea,  sub  bombardament  la  lumina  exploziilor  de  obuze,  aruncaţi  unul 
peste  altul  şi  căzuţi  cum  graba  le-a  dat  voie,  mă  gândesc  la  cei  ce  jalonează  în  lung 
câmpul  de  bătae,  fără  cruci  sau  cruci  plecate,  dărâmate  şi  frânte,  mă  gândesc  la  cei  pe 
cari  copiii  şi  părinţii  îi  ştiu  plecaţi,  dar  nu-i  mai  revăd,  la  marele  erou  necunoscut, 
căci  doar  sacra  inscripţie  ce  se  găseşte  pe  majoritatea  crucilor  de  pe  front  este:  un 
ostaş  necunoscut  mort  pentru  patrie. 

Mă  gândesc  la  ostaşul  ce  odihneşte  sub  crucea  pe  care  nu-i  scris  nimic  sau  al  cărui 
nume  a  fost  şters  de  ploaie  şi  indiferenţa  noastră  a  celor  vii,  mă  gândesc  la  multele 
morminte  fără  cruci,  —  ce  nu  au  fost  şi  nu  sunt,  —  şi  pe  cari  deci  nu  se  putea  scrie 
nimic. 

Pe  toate  acestea  însă  se  poate  ceti. 

Părintele  sau  fraţii  întru  sedentar  ai  celor  morţi  departe  de  front  şi-au  făcut  şi-şi 
fac  chiar  mai  mult  de  cât  datoria,  atunci  când  năzuesc  să  dea  numele  de  erou  pe 
lângă  alte  cinstiri,  morţilor  lor. 

Părintele  ostaşului  mort  vitejeşte  —  Regimentul  —  nu  şi-a  făcut-o? 

Iată  motivul  care  mă  face  să  scriu  articolul  de  faţă. 

Viu  de  pe  tranşeele  Moldovei,  pe  cari  zilele  de  Paşti  mi-au  dat  voe  să  le  văd. 

Viu  de  acolo,  din  Erusalimul  României,  cu  sufletul  înălţat  şi  întărit,  pentru  a  spune 
adevărul  absolut  şi  fără  tendinţe  şi  fără  consideraţiuni.  Viu  cu  un  suflet  ce  a  fost  atât 
de  sbuciumat  în  cât  dacă  ar  fi  continuat  să  mai  rămână  acolo  o  zi  mai  mult,  ar  fi 
ajuns  să  conceapă  lumea  sub  altă  formă,  să  fie  crezut  de  alţii  nebun,  ori  ca  el  însuşi  să 
vadă  întreaga  lume  într’o  stare  anormală. 

Un  individ  lipsit  de  multe,  poate  trăi  cu  deviza:  «Nu-i  nimeni  drac,  nu-i  nimeni 
sfânt»,  sau  cu  credinţa  că  dacă  ar  fi  avut  deavolul  bani  în  lupta  lui  cu  dumnezeirea,  ar 
fi  astăzi  stăpân  pe  tronul  lumii.  Acest  individ,  om  fiind  şi  el,  trăeşte  cel  mult  un  secol. 
O  ţară  care  ar  urmă  aceiaşi  deviză  nu  poate  depăşi  cu  mult  durata  vieţei  individului. 

Sunt  tari  expresiile,  dar  mai  tari  au  fost  comoţiile  simţite  în  faţa  simfoniei  morţii. 

Eu  scriu  aici  pentru  luptători,  pentru  Români,  pentru  suflete,  eu  scriu  aici  pentru 
apostolii  bisericei  neamului. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


522 


Eu  nu  cer  unui  lăutar  de  bâlciu  să  înţeleagă  simfoniile  lui  Bethoven. 

Vorbesc  cu  simţirea  unui  lupătător  ce-şi  vede  pe  cei  morţi  ai  lui  târâţi  de  ape  din 
mormântul  lor  fără  semn,  vorbesc  cu  impresia  ce  mi-a  lăsat-o  osul  alb,  de  pe  dealul 
Albert,  stăbătut  de  două  gloanţe  de  mitralieră,  şi  craniul  gol  dintr’o  surpătură  de 
tranşee  de  pe  Coşna  în  care  am  găsit  o  bucată  de  schijă;  vorbesc  cu  revolta 
sufletească  ce  isbucneşte  în  faţa  unui  cimitir  din  jurul  istoricei  biserici  din  satul 
Bogdăneşti-Oituz  pe  mormintele  cărora  nu  se  găsea  în  prima  zi  de  Paşti  nici  o 
luminiţă  —  dar  peste  cari  păşteau  porcii  satului. 

Sunt  atâţia  cari  vorbesc  în  altă  parte  în  numele  neamului,  în  numele  celor  vii  şi 
sunt  foarte  mulţi  cei  ce  nu  vorbesc  decât  în  interesul  personal. 

Pe  mine  m’au  ales  morţii  dela  Caşin  şi  Oituz  în  noaptea  de  Vinerea  mare,  cei  dela 
Târgul-Ocna,  în  noaptea  de  înviere,  pentru  ca  să  vorbesc. 

îndrept  vorbirea  mea  spre  Regimente,  spre  cei  ce  au  urechi  de  auzit,  spre  cei  ce  au 
suferit  alături  de  cei  morţi,  pe  când  aceştia  erau  vii,  spre  Drapelele  atâtor  Regimente 
—  rămase  aceleaşi,  în  timp  ce  majoritatea  Comandanţilor  şi  Ofiţerilor  s’au  schimbat 
după  nevoile  serviciului;  mă  adresez  celor  ce  au  luptat,  celor  ce  simt  româneşti,  ei 
sunt  fraţii  şi  părinţii  celor  morţi. 

Ei  şi  numai  ei  ştiu  în  ce  împrejurare  le-au  murit  ostaşii. 

Din  sufletul  lor  vremea  şi  ploaea  nu  au  putut  şterge  cum  a  şters  de  pe  cruci  numele 
sgâriat  cu  creionul,  în  graba  şi  timpul  ce  ţi-1  dădea  bombardamentul  inamic  şi 
chemarea  în  fiecare  clipă  de  a  lupta  în  alt  sector. 

Ele  (Regimentele)  au  buletinele  de  morţi,  ziua  şi  locul  morţilor,  —  ei 
(Comandanţii)  au  mijloacele  necesare  şi  datoria  de  a  cinsti  pe  cei  ale  căror  fapte  le-au 
dat  lor  înaintare  în  grad.  Regimentului  renume,  Drapelului,  Mihai  Viteazul,  iar  Ţării, 
mărirea.  Să  fie  lege  militară,  după  cum  legea  morală  şi  a  dreptăţii  o  cere,  care  să 
oblige  pe  fiecare  Comandant  de  Regiment,  ca,  odată  cel  puţin  pe  an,  însoţit  de  toţi 
ofiţerii  şi  de  cât  mai  mulţi  ostaşi  —  de  nu  se  poate  toţi  —  să  viziteze  o  parte  din 
frontul  unde  Regimentul  şi-a  lăsat  copiii. 

Acolo  să  alerge  tineretul,  pentru  ca  numai  străbătând  câmpurile  de  luptă  să 
asculte  cea  mai  frumoasă  lecţie  de  patriotism,  acolo  mai  întâi  şi  anoi  în  escursii  de 
plăcere  şi  instruire  peste  graniţele  ţării. 

La  Oituz  să  vie  să  se  deschidă  Corpurile  Legiuitoare. 

La  Mărăşeşti  să  se  voteze  lenea  aerară,  la  Neajlov  sau  Târnavele-Drăgăneşti  să  se 
închidă  Parlamentul. 

Acolo,  pe  tranşee,  să  fie  trimis  trădătorul  să  reflecteze  asupra  fanpelor  sale  şi  omul 
de  inimă  pentru  a  se  oţeli  în  acţiunile  viitoare. 

Aici,  în  mijlocul  cimitirelor  răsleţe,  să-şi  numere  milioanele  îmbogăţitul  de 
răsboiu  şi  să  se  înfrâneze  cei  ce  mănâncă  din  banii  orfanilor. 

Aici,  unde  însuşi  dumnezeirea  coboară,  unde  însuşi  deavolul  se  pocăieşte,  unde 
inimile  de  piatră  încep  să  simtă  şi  ochii  avarului  să  lăcrămeze,  —  aici  unde  creşte  la 
umbra  crucilor  floarea  dreptei  judecăţi  şi  dispar  patimile  lumeşti:  Aici  se  vor  renaşte 
cei  morţi  sufleteşte. 

Câmp  de  luptă!  Tu  eşti  astăzi  cea  mai  înaltă  şcoală  de  filosofie  şi  patriotism. 

Un  Comandant  de  Regiment  cu  suflet,  va  găsi  mijloacele  pentru  a-şi  cinsti  morţii 
lui  cum  trebue.  Mijloace  materiale  adunate  din  serbări,  echipe  de  soldaţi  lemnari, 
cari,  detaşaţi  pentru  un  număr  de  zile  sub  supravegherea  unui  ofiţer,  să  facă  crucile 
şi  să  aranjeze  cimitirele. 

Avem  o  societate  a  mormintelor  eroilor,  dar,  cu  tot  sufletul  conducătorului  ei,  ce 
poate  face  o  societate  la  morţii  celor  aproape  200  de  Regimente  înşiraţi  pe  1000  km. 


Nicolae  Niţă 


523 


de  front  şi  zeci  de  km.  adâncime;  sutelor  de  mii  de  morminte.  Căci  ostaşii  noştri  au 
ştiut  să  moară,  compensând  prin  viaţa  lor  technica  vrăşmaşă. 

Tot  cu  această  ocazie  mă  adresez  diferitelor  societăţi  de  ocrotire  a  mormintelor 
sau  orfanilor  de  răsboiu,  pentru  a  le  spune  că  faţă  de  morţi  nu  avem  decât  datorii  nu 
şi  drepturi.  Mă  adresez  părinţilor  cu  stare  şi  sănătate,  ce  au  copii  morţi  pe  front,  să 
vie  să-i  vadă  şi  dacă  nu  ştiu  care  le  este  mormântul,  să  împodobească  unul  —  cel  mai 
apropiat  de  linia  de  luptă,  cel  mai  părăsit. 

Mă  adresez  celor  sănătoşi  din  regiunea  fronturilor,  cu  rugămintea  de  a 
supraveghia  şi  păzi  cu  sfinţenie  mormintele.  A  nu  lăsa  vitele  într’un  cimitir  este  o 
datorie,  a  pune  o  folare  pe  un  mormânt,  o  floare  de  câmp  crescută  şi  înflorită  de 
Dumnezeu,  este  o  pietate. 

Să  nu  se  aştepte  prea  mult  dela  centru,  iar  în  schimbul  criticilor  ce  le-am  auzit 
dela  mulţi,  critici  cari  obosesc  mintea,  să  li  se  obosească  braţul  în  aceiaşi  măsură 
făcând  o  cruce  pe  un  mormânt. 

Fă  io  cruci,  îngrijeşte  io  morminte,  şi  atunci  vei  avea  dreptul  să  ceri  celui 
asemenea  în  putere  cu  tine  să  facă  şi  el  5  îşi  va  face. 

Spritiul  latin  critică  mult.  Să  păstrăm  aceasta  pentru  cei  vii;  morţii  sunt  oamenii 
faptelor.  Să-i  respectăm  prin  fapte,  prin  linişte,  prin  munca  şi  simţirea  noastră. 

Mijloace  se  găsesc. 

E  ţara  istovită?  E  ţara  săracă? 

Se  poate. 

Sunt  sute  de  mii  de  morminte  şi  ţara  numără  cu  câteva  zeci  de  mii  mai  multe 
automobile  şi  cam  tot  aţâţi  îmbogăţiţi. 

E  ţara  săracă? 

N’are  câţiva  franci  pentru  fiecare  mormânt? 

Dar  sunt  sute  de  mii  de  buzunare  cari,  înainte  de  a  fi  mormintele  acolo  n’aveau 
franc,  şi  astăzi  au  milioane! 

E  ţara  săracă!? 

Da. 

E  săracă  sufleteşte. 

Căpitanul  Băgulescu 


Satu  Mare  şi  sătmărenii  2-7 


de  Epaminonda  LUCACIU 

Mai  de  mult  a  scrie  despre  jud.  Satu  Mare  şi  despre  fiii  acestui  judeţ,  aproape  în 
întregime  românesc,  era  o  mângâere;  azi  ne  cuprinde  jalea  când  luăm  peana  în  mână 
ca  să  scriem  despre  un  ţinut,  despre  un  judeţ  care  a  fost  un  focar  al  propovăduirii 
idealului  naţional. 

între  anii  1880  şi  1914  aici  s’au  dat  luptele,  pe  moarte  şi  viaţă,  între  elementul 
român-autohton,  şi  elementul  maghiaro-judaic  infiltrat. 

Rezultatul  luptei  a  fost:  o  dârză  afirmare  a  tot  ce  e  român  şi  apoi  eliberarea  şi 
unirea  cu  ţara  mamă. 

în  răstimpul  indicat  mai  sus,  nume  de  luptători  iluştri  au  împodobit  istoria 
neamului. 


277  -  Revista  "România  Eroică",  Bucureşti.  Director:  Ioan  Colfescu-Delaturda.  Anul  IV,  Nr.  5-6-7- 
8,  Sept.-Dec.  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


524 


După  unirea  cea  mare,  oamenii  au  cam  uitat  pe  aceia  cari  le-au  procurat  eliberarea 
de  sub  jugul  asupritor  şi  s’au  obişnuit  a  se  înfrupta  din  rodul  îmbelşugat  al  bunei 
stări,  care  a  venit  cu  armata  liberatoare. 

După  un  timp  scurt,  a  revenit  însă  jalea,  durerea. 

Românii  au  fost  din  nou  despărţiţi  de  folosirea  drepturilor  pe  cari  numărul  şi 
legea  firei  li-o  dă. 

Din  liberi,  din  stăpâni,  au  devenit  sclavi  şi  iloţi  la  barbari. 

Reamintirea  luptelor  din  trecut  trebue  să  ne  dea  însă  puterea  ca  să  înfruntăm 
urgia. 

înainte  de  anul  1880,  au  fost  lupte  duse  în  surdină  —  să  zicem  aşa.  —  Urgia  hunică 
nu  s’a  arătat  în  toată  urâciunea  ei.  Probabil  că  nici  nu  a  întâmpinat  rezistenţă  aprigă. 

Dela  această  dată  lupta  începe  însă  aprigă. 

Acela  care  ridică  glasul  său  împotriva  fărădelegilor;  acela  care  cere  respectarea 
drepturilor  poporului  român  este:  Dr.  Vasile  Lucaciu,  care  pentru  lupta  dusă  întru 
apărarea  drepturilor  poporului  român,  a  fost  supranumit  „Leul  dela  Şişeşti“. 

Intelectualii  şi  ţăranii  români  l-au  înţeles  şi  l-au  iubit:  cu  toţii  au  făcut  zid  în 
jurul  lui. 

Familiile  Lazăr  Purcăreţ,  Cordaş,  Nilvan,  Achim,  Costin,  Barbu,  Damian,  Anderco, 
Serbac,  Berinde,  Şiurani,  Petrovan,  Câmpeanu  şi  alte  multe,  multe  familii  au  fost 
acelea  cari  au  luat  parte  la  luptele  aprigi  şi  dârze  sub  conducerea  marelui  luptător  Dr. 
Vasile  Lucaciu. 

Maghiarimea  s’a  sguduit.  îngroziţi  de  spectrul  pierderii  privilegiilor  nedrepte,  de 
afirmarea  dreptului  poporului  român,  au  început  persecuţiunile,  cari  sunt  o  ruşine 
pentru  cine  le-a  deslănţuit,  şi  cari  au  încununat  cu  aureolă  frunţile  acelora  împotriva 
cărora  au  fost  deslănţuite  şi  cari  au  trebuit  să  le  sufere  pentru  apărarea  drepturilor 
lor. 

Furia  hunică  se  deslănţue  din  nou,  ca  pe  vremea  lui  Attila. 

Europa  vede  cu  îngrozire  ce  se  petrece;  neamul  românesc  este  expus  din  nou  la 
grea  încercare:  lupta  se  dă  cu  toată  violenţa. 

în  haosul  în  care  e  învăluită  Europa  e  greu  să  spunem  timpul  în  care  se  va  face 
aşezarea  definitivă  a  popoarelor,  dar  sigur  că  dreptatea  are  să  învingă,  ca  şi  în  trecut, 
când,  după  suferinţă  milenară  a  răsărit  soarele  libertăţii,  şi  a  unirii  tuturor  românilor 
sub  un  singur  sceptru,  într’o  singură  ţară. 

Atunci  violenţa,  barbaria,  jaful,  domneau  în  Europa.  Era  timpul  lor.  Era  timpul  de 
distrugere  şi  prăpăd  adus  de  hoardele  barbare.  Azi  e  timpul  nostru,  timpul  de  a  se 
relua  de  la  capăt  firul  culturei  şi  civilizaţiei  noastre  milenare,  timpul  de  a  reconstrui 
şi  a  crea,  timpul  de  a  pune  la  locul  lor  aceste  hoarde. 

Se  mişcă  Moţii  278 

de  Justin  ILIEŞU 

Se  mişcă,  Moţii,  Căpitane...  Dela  Abrud până’n  Vişag, 

E  numai  freamăt  de  mărire.  E  numai  flamură  de  steag. 

Lângă  altare  în  biserici  începe  calda  rugăciune, 

Din  turnuri  clopotele  cântă  precum  cântau  în  vremuri  bune, 


278  -  Revista  "România  Eroică",  Bucureşti.  Director:  Ioan  Colfescu-Delaturda.  Anul  IV,  Nr.  5-6-7- 
8,  Sept.-Dec.  1940. 


Nicolae  Niţă 


525 


E  cântecul  ce  se  înalţă  spre  al  dreptăţei  Dumnezeu , 

E  pentru  tine,  Căpitane,  căci  sfânt  eşti  pentru  neamul  tău... 

Tu  ai  văzut  pe  Moţi  în  lanţuri,  i-ai  auzit  demult  cum  gem, 

Tu  i-ai  văzut  murind  de  foame,  te-ai  îngrozit  de-al  lor  blestem, 

Tu  le-ai  văzut  copiii'n  sdrenţe,  urmaşii  unor  mari  eroi, 

Şi  s’a  născut  revolta'n  tine,  şi-ai  dat  semnalul  de  răsboi, 

Să  se  cutremure  tâlharii,  s'audă  cei  ce  fac  dreptate. 

Se  mişcă  Moţii,  Căpitane,  şi  te  iubesc  căci  le  eşti  frate... 

Tu  ai  auzit  cum  plânge  doina  cu  melodiile'i  adânci, 

Cum  plâng  isvoarele  în  codru,  în  prăbuşirea  lor  pe  stânci, 

Tu  ai  văzut  gemând  pădurea,  tăiată  de  securi  străine, 

Şi  hidra  cum  întinde  braţe  peste  moşiile  creştine; 

Tu  ai  simţit  cum  creşte'n  tine  revolta,  şi'n  acest  avânt, 

Ai  ridicat  spre  ceruri  braţul,  cerând  dreptate  pe  pământ. 

Cu  cercuri  şi  ciubăre,  Moţii,  cum  rătăceau  cuprinşi  de  dor, 

Păreau  străini  în  ţara  lor... 

Tot  mai  amară  le-a  fost  viaţa,  mai  crudă  soarta,  an  de  an, 

Mugea  în  pieptul  lor  durerea,  asemeni  unui  uragan, 

Iar  tu  ţi-ai  aplecat  urechea  împins  de  valurile  sorţii, 

Şi-ai  auzit  cum  din  morminte  se  sbuciumă  şi  strigă  morţii... 

îndemnul  lor  ţi-a  dat  curajul,  să  te  ridici  şi  să  înfrunţi, 

Furtuna  ce  venea  turbată  asupra  falnicilor  munţi, 

Şi-ai  ridicat  cu-n  gest  eroic  întregul  zid  al  biruinţii, 

Făcând  să  strălucească'n  larguri  superbul  soare  al  credinţii... 

—  Se  mişcă  Moţii,  Căpitane  !  Dela  Abrud până’n  ’Vişag, 

E  numai  sfântă  sărbătoare,  e  numai  flamură  de  steag  — 
îngenunchează  cu  nădejde  şi  stau  cu  capete  plecate, 

Apoi  se  roagă  pentru  tine,  căci  tu  le-ai  dăruit  dreptate; 

Sărută  ţărna  desrobită,  privesc  la  munţii  lor  cu  drag, 

—  Se  mişcă  Moţii,  Căpitane,  dela  Abrud  până'n  Vişag... ! 

CRONICĂ^ 

Pe  marginea  ultimelor  evenimente: 

GENERALUL  ION  ANTONESCU 

Revista  noastră  trebuia  să  apară  în  Septembrie,  la  tipografia  „Lumina“  din  Cluj. 
Avalanşa  de  nenorociri  cari  au  trecut  peste  noi  ne-au  adus  la  Bucureşti.  Ne-am 
pierdut  căminul,  am  pierdut  ţara  mândrilor  români  din  Bihor,  Satu-Mare,  Năsăud  şi 
din  celelalte  regiuni  ale  Ardealului  de  Nord  şi  Răsărit,  animaţi  de  cea  mai  puternică 
conştiinţă  naţională  şi  constituind  floarea  românismului  din  Ardeal  şi  de 


279  -  Revista  "România  Eroică",  Bucureşti.  Director:  Ioan  Colfescu-Delaturda.  Anul  IV,  Nr.  5-6-7- 
8,  Sept.-Dec.  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


526 


pretutindeni.  Această  nenorocire,  pe  lângă  cele  anterioare  şi  cele  ce  i-au  urmat,  ar  fi 
aruncat  neamul  într’o  cumplită  descurajare,  dacă  nu  ar  fi  sosit  la  timp,  în  persoană 
Generalului  Ion  Antonescu  şi  în  legiunea  lui  Corneliu  Zelea  Codreanu,  ERA  CEA 
NOUĂ. 

Ziua  de  6  Septembrie  1940  va  rămânea  înscrisă  cu  litere  de  aur  în  istoria  neamului 
românesc.  A  fost  o  piatră  de  hotar.  Un  început  de  ev.  O  piatră  de  temelie. 
Fundamentul  unei  noui  clădiri. 

Autoritatea  şi  experienţa  Generalului  Antonescu  şi  tinereţea  legionară  sub 
comanda  lui  Horia  Sima  au  realizat  minunea  de  a  izgoni  într’o  noapte  dela  conducere 
pe  aceia  cari,  cu  tenacitate,  cu  perseverenţă  diabolică,  în  decursul  ultimului  deceniu, 
au  pregătit  dezastrele  ce  ne-au  lovit,  au  martirizat  tinerimea,  garanţia  viitorului 
acestei  ţări,  şi  au  aruncat  jalea  în  suflete. 

La  pornire  pe  drum  nou  se  cuvine  să  încrestăm  cu  recunoştinţă  acest  mare 
eveniment.  Semnificaţia  lui  adâncă  nu  trebue  să  scape  nimănui.  Românii  de 
pretutindeni  au  azi  o  stea  călăuzitoare  care-i  va  duce  spre  limanul  mântuirei. 

INTRAREA  ROMÂNIEI  IN  AXA  BERLIN-ROMA 

Un  alt  eveniment  de  o  importanţă  capitală  care  a  avut  loc  în  timpul  din  urmă  este 
intrarea  României  în  axa  Berlin-Roma  şi  aderarea  ei  la  pactul  tripartit. 

Noi  am  militat  tot  timpul  pentru  intrarea  României  în  axă.  Lupta  noastră  în 
această  direcţie  a  luat  loc  în  rândurile  noastre,  dela  primul  număr,  din  Mai  1937. 
Aderarea  la  Roma  şi  Berlin  ne  era  în  sânge.  De  Germani  ne  leagă  un  întreg  trecut 
istoric.  Nu  numai  legăturile  noastre  economice  şi  culturale,  dar  şi  situaţia  noastră 
geografică  ne  obligă  să  facem  front  comun  cu  marea  naţiune  germană. 

în  ce  priveşte  Italia,  atitudinea  noastră  a  fost  totdeauna  bine  definită. 
Comunitatea  de  rasă,  afinitatea  culturală,  şi  un  destin  comun  ne  comandă  cea  mai 
strânsă  colaborare. 

Alianţa  Berlin-Roma  nu  se  putea  să  nu  ne  atragă  în  orbita  ei.  E  suficient  să  privim 
în  jurul  nostru,  ca  să  vedem  cât  de  fragile  sunt  anumite  legături  politice,  cât  de 
bogate  în  evoluări  pot  fi  anumite  altele,  ce  pericole  ne  pândesc  şi  cât  de  importantă  şi 
vitală  este  adeziunea  noastră  la  axa  Berlin-Roma  şi  la  pactul  tripartit. 

Este  locul  să  accentuăm  celalalt  aspect  al  axei  Berlin-Roma.  Cele  două  mari 
naţiuni  s’au  unit  pentru  a  impune  o  revoluţie  mondială.  Statul  nostru  naţional 
legionar,  prin  aderarea  la  axa  Roma-Berlin,  nu  face  decât  să  se  integreze  acestei 
revoluţiuni.  Prin  această  integrare  intră  în  concertul  popoarelor  europene  creatoare 
de  istorie,  se  încadrează  în  ritmul  renaşterii  universale.  Trebue  să  relevăm  spre 
mândria  rasei  noastre,  că  dintre  popoarele  cari  ne  înconjoară,  mari  sau  mici,  noi 
suntem  singurii  cari  ne-am  integrat,  fără  reticenţe  şi  ca  puteri  active,  în  lumea  care  se 
naşte.  O  dovadă  şi  de  nobleţe  de  rasă  şi  de  adâncă  înţelegere  a  evenimentelor  epocale 
prin  cari  trecem. 

Faptul  acesta  care  decide  de  viitorul  nostru  ne  impune  şi  o  linie  de  conduită  care 


Nicolae  Niţă 


527 


să  facă  tot  mai  strânse  legăturile  noastre  cu  puterile  axei  de  cari  ne  leagă,  cea  mai 
strânsă  comunitate  de  gândire  şi  de  aspiraţiuni. 

Vizita  la  Roma  şi  Berlin  a  conducătorului  statului  Român,  generalul  Antonescu, 
este  punctul  de  plecare  şi  directiva  acestei  strânse  colaborări  cu  cele  mai  strălucite 
rezultate  în  perspectivă.  Ne  vom  năzui  ca  să  mergem  cu  tărie  pe  drumul  larg  deschis. 
Roma  Cezarilor  va  fi  deacum  înainte  Roma  noastră.  Inimile  celor  două  naţiuni  vor 
bate  împreună.  Acelaş  ideal,  aceeaş  stea  călăuzitoare  ne  va  conduce  paşii.  Iar  marea 
naţiune  germană  va  găsi  în  noi  o  tot  atât  de  preţioasă  şi  eroică  colaborare,  în  lupta 
pentru  întronarea  ordinei  noui  în  Europa  şi  în  lume. 

Poporul  român  va  dovedi  celor  două  mari  popoare  şi  lumei  întregi  că  nu  face  parte 
din  stofa  acelora  cari  stau  la  răspântii  pentru  a  pândi  conjecturile  şi  a  culege  roadele 
complicităţilor  perfide.  El  se  aruncă  în  vâltoare  pentru  a-şi  dobândi  locul  ce  i  se 
cuvine  sub  soare  prin  credinţă  în  ideal,  prin  bravură  şi  prin  cinste. 

DRUMUL  CĂPITANULUI  SPRE  VEŞNICIE 

Capitala  şi  ţara  întreagă,  românii  de  pretutindeni  au  avut  zile  de  mare  jale  şi  de 
adâncă  şi  sfântă  reculegere:  desgroparea  şi  transportarea  la  locul  de  veci  a 
rămăşiţelor  pământeşti  ale  Căpitanului,  Nicadorilor  şi  Decemvirilor.  Ţara  întreagă  a 
îmbrăcat  vestmântul  de  jale.  La  biserica  Gorgani  din  Capitală,  unde  au  fost  depuse 
cosciugele,  sute  de  mii  de  cetăţeni  au  ţinut  să  dea  ultimul  salut  sfinţilor  neamului.  A 
fost  un  pelerinaj  cum  n’a  mai  fost  altul.  S’a  putut  vedea  cu  această  ocaziune  marea 
dragoste  de  care  se  bucura  Căpitanul  şi  ceilalţi  martiri  şi  rolul  ce  l-a  jucat,  pentru 
reînvierea  României.  Tot  atât  de  grandios  a  fost  cortegiul  care  i-a  condus  la  locul  de 
veci  de  la  Casa  Verde  de  la  Bucureştii-Noui. 

Ceremonia  înmormântării  Căpitanului  a  avut  darul  de  a  dovedi  că  omul  nou 
pentru  care  el  s’a  sacrificat,  este  pe  cale  de  înfăptuire.  Se  naşte  românul  a  doua  oară 
în  Patria  şi  Neamul  lui.  Sufletul  Căpitanului  planează  peste  noi,  peste  ţara  şi  poporul 
român  de  pretutindeni.  Ne-a  luat  sub  Sfânta  lui  protecţie.  Clădirea  lui  se  poate  ridica 
falnică.  Căpitanul  va  veghea  de  dincolo  de  mormânt  pentru  ca  ţara  şi  neamul  lui  să  se 
ridice  „Ca  soarele  mândru  de  pe  cer“. 

IAŞII,  CETATE  LEGIONARĂ 

Ritmul  cel  nou  de  viaţă  pe  care-1  imprimă  poporului  român  legiunea  ne-a  creeat  o 
cetate  sfântă:  laşul.  Proclamarea  laşului  ca  cetate  legionară  este  bogată  în  urmări 
pentru  desvoltarea  viitoare  a  ţării.  I  s’a  recunoscut  rolul  ce  l-a  jucat  în  apariţia 
fondului  ideologic,  legionar. 

De  Iaşi  se  leagă  atâtea  amintiri  şi  atâtea  suferinţe.  Se  cuvenea  să  facem  din  el  loc 
de  pelerinaj  şi  de  inspiraţie  eroică:  cetatea  Arhanghelului  Mihail,  Comandantul 
oştilor  cereşti,  arhitipul  celor  pământeşti. 

MAUSOLEUL  DELA  PREDEAL 


Neamurile  cari  au  un  rol  de  jucat  în  lume  au  nevoie  de  eroi  legendari.  Acelea  cari 


Articole  clin  Presa  Legionară 


528 


nu-şi  cultivă  eroii  nu  merită  să  trăiască. 

Predealul  este  un  alt  loc  sfânt  pentru  românism  Aici  s’au  adus  şi  s’au  înmormântat 
osemintele  eroilor.  Mausoleul  martirilor  neamului  la  Predeal  va  fi  un  etern  memento 
pentru  generaţiile  succesive.  De  acolo  vor  isvorî  energiile  cari  vor  făuri  neamului 
acestuia  pârghia  de  înălţare. 

VIZITELE  TINERETULUI  ITALIAN,  GERMAN  Şl  ROMÂN 

Legăturile  noastre  tot  mai  strânse  cu  puterile  axei  au  adus  cu  sine  un  eveniment, 
pe  care  nu-1  putem  îndeajuns  pune  în  evidenţă:  au  fost  vizitele  pe  cari  tineretul  celor 
trei  popoare  şi  le-au  făcut  reciproc.  Aceste  vizite  constituesc  un  mijloc  de  cunoaştere 
re-  ciprocă  şi  de  caldă  camaraderie.  Nenorocirea  dela  Carlton  a  avut  darul  de  a  ne 
dovedi  calda  prietenie  şi  camaraderie  a  tineretului  german  şi  italian  care  a  lucrat  cot 
la  cot  cu  tineretul  legionar  pentru  salvarea  sinistraţilor,  dându-ne  un  mare  şi  preţios 
concurs. 

Ne  facem  o  datorie  de  a  trimite  acestui  tineret  şi  ţărilor  respective  calda  noastră 
simpatie  şi  recunoştinţă. 


PRESA  CEA  NOUĂ 

Odată  cu  venirea  regimului  naţional  legionar  un  vânt  nou  de  caldă  afirmare  bate 
în  presă.  Ziaristica  misionară  îşi  face  drum.  Presa  zilnică,  ca  şi  celelalte  publicaţii 
periodice,  au  dat  un  ritm  nou  propagandei  naţionale.  Publicaţiile  cari  au  reapărut, 
comparate  cu  exponentele  regimului  căzut,  dovedesc,  prin  însăş  existenţa  lor, 
imensul  rău  ce  s’a  făcut  ţării  prin  înăbuşirea  în  tot  timpul  tiraniei  a  spiritului  care  le 
stă  la  bază.  Această  nouă  presă  este  strâns  legată  de  marile  comandamente  naţionale 
şi  bine  încadrată  în  consensul  general  al  ţării  şi  al  neamului.  Este  o  dovadă  vie  că 
neamul  şi  ţara  au  pornit  cu  vigoare  pe  drumul  cel  sănătos. 

Dar  guvernul  a  mai  luat  o  iniţiativă  care  ne  umple  inima  de  bucurie.  A  înfiinţat 
Universitatea  liberă  pentru  ziarişti.  Inaugurarea  acestei  universităţi  a  fost  o 
sărbătoare  pentru  ţara  întreagă,  pentru  că  era  o  necesitate  adânc  simţită. 

Ştiri  triste  ne  vin  însă  din  provinciile  pierdute.  Aici  sufletul  neamului  este  strivit, 
în  Ardeal  pâlpâie  deabea  o  gazetă  la  Cluj,  iar  în  Basarabia  comunismul  stă  de  veghe. 
Noi  toţi  trebue  să  fim  cu  inima  şi  cu  sufletul  la  fraţii  aceştia  căzuţi  în  grea  nenorocire 
şi  să  ne  gândim  în  orice  moment  la  mijloacele  de  a  le  salva  sufletul. 

Presa  cea  nouă  şi  spiritul  eroic  care  o  animează  sunt  o  garanţie  şi  o  certitudine. 

ÎNSEMNĂRI280 

•  „Umanismul  legionar  —  scrie  d.  Ion  Frunzetti  într’un  eseu  publicat  de 
Universul  Literar  —  e  integralist  şi  nu  individualist.  Nu  puterilor  unui  “ingenum”  se 


280  -  Revista  "România  Eroică",  Bucureşti.  Director:  Ioan  Colfescu-Delaturda.  Anul  IV,  Nr.  5-6-7- 
8,  Sept.-Dec.  1940. 


Nicolae  Niţă 


529 


închină  spiritul  legionar,  ci  Omului  ca  reprezentant  sintetic  al  unei  Naţiuni. 
„Omenia“  legionară  e  omenia  românească,  tocmai  pentrucă  limitările  pe  care  le  are 
în  vedere  sunt  limitările  putinţelor  spiritului  românesc,  în  condiţiile  geografice, 
istorice  ori  eterne,  ale  sale.  „Destinul“  acceptat  nu  sunt  contingenţele,  imediatul, 
evenimentul  istoric,  ci  sensurile  profunde  ale  lor.  Pentru  realizarea  „istoriei,  gândire 
a  lui  Dumnezeu",  luptă  Omul  Legiunii.  Supunerea  sa  faţă  de  destin,  e  în  funcţie  de 
concepţia  despre  destin,  pe  care  şi-o  crează,  convins  că  ceea  ce  se  întâmplă  nu  e 
întotdeauna  necesar  să  se  întâmple.  Fatalitate  istorică,  da!  însă  fatalitatea  împlinirii 
sensurilor  profunde  ale  istoriei,  relevate  de  CREDINŢĂ.  De  aceea,  lupta  împotriva  a 
tot  ce  e  construcţie  arbitrară  omenească,  reîntronare  a  destinului  împletit  din  vrerea 
lui  Dumnezeu  şi  vrednicia  omenească,  în  rosturile  sale  adânci. 

Fatalism  în  treburile  credinţei,  pragmatism  în  treburile  raţiunii  şi  niciodată  de- 
a’ndoaselea,  e  formula  sintezei  umanismului  cu  antropologia  în  spiritul  legionar". 

♦ 

•  „Meşterul  Manole“,  îngrijită  şi  proaspăta  revistă  a  trinităţii  Ovid  Caledoniu, 
Vintilă  Horia  şi  Miron  Suru,  a  reapărut  după  o  zăbavă  de  câteva  luni.  Cu  un  sumar 
bogat,  revista  îşi  inaugurează  noua  etapă  (fiindcă,  evident,  este  vorba  de  o  nouă 
vârstă  a  „Meşterului  Manole":  mai  matură,  mai  conştientă  de  roadele  coapte  ale 
frământărilor  lui  din  trecut),  cu  un  articol  al  d-lui  Ştefan  Theodorescu,  despre 
fundamentele  spirituale  ale  mişcării  legionare.  Iată,  cum  defineşte  autorul  fizionomia 
intimă  a  spiritualităţii  legionare:  „Pe  când  revoluţiile  fasciste  şi  naţional  socialiste  se 
efectuiază  cu  un  efort  specific  de  simplificare,  ba  chiar  de  unilateralizare  cu  o 
anumită  finalitate  a  naturii  umane  (specializare  extremă,  transformarea  individului 
în  instrument  total  la  dispoziţia  statului)  şi  se  menţin  într'o  specifică  adversitate  faţă 
de  umanism,  liberalism  şi  creştinism,  revoluţia  legionară  prezintă  aspectul  unei 
restituiri  a  omului  în  sensul  cel  mai  întreg  al  cuvântului.  E  surprinzător,  într’adevăr, 
pathosul  uman  al  multora  din  afirmaţiile  lui  Corneliu  Codreanu  şi  camarazilor  săi. 
Explicarea  o  găsim  însă  în  caracterul  profund  specific  al  „omeniei"  româneşti,  care  ar 
trebui  să  facă  obiectul  unei  cercetări  sistematice  speciale.  Al  doilea  motiv  constă  în 
situaţia  specifică  a  istoriei  noastre  politice  şi  sociale:  marile  instituţii,  împrumutate 
odată  cu  cultura  modernă,  optimau  mai  degrabă  prin  neautenticul  trăirii  lor 
substanţa  umană  şi  diformau  individul,  silindu-1  să  treacă  prin  situaţiile  tipice 
expuse  mai  sus.  înlăturându-le,  mişcarea  legionară  a  efectuat  adevărata  eliberare  a 
omului". 


♦ 

•  Horia  Filip  a  publicat  recent  un  interesant  şi  actual  volum.  E  vorba  de  „Idei 
biruitoare  din  Mein  Kampf".  Desprindem  din  prezentarea  făcută  lucrării  de  către  d. 
Radu  Gyr,  aceste  rânduri: 

„în  câteva  capitole,  fiecare  constituind  un  capitol  de  sine  stătător,  sunt  înfăţişate, 
cu  preciziune  şi  limpezime,  într’o  expunere  luminoasă  şi  concentrată,  concepţiile  de 
elită  cari  au  fulgerat  istoria  contemporană,  au  dăruit  ritm  triumfător  naţiunii 
germane  şi  au  germinat  însăşi  destinul  întregii  omeniri". 


Articole  clin  Presa  Legionară 


530 


Dela  Procesul  Căpitanului 

O  APĂRARE  ZĂDĂRNICITĂ  281 

de  I.  COLFESCU-DELATURDA 

în  ajunul  procesului  Căpitanului,  în  primăvara  anului  1938,  s’a  prezentat  la 
locuinţa  mea  din  Cluj  un  grup  de  tineri,  aparţinând  organizaţiei  legionare  desfiinţate, 
comunicându-mi  dorinţa  Căpitanului  de  a-i  fi  apărător  în  procesul  ce  i  se  înscenase. 
Am  primit  cu  dragă  inimă  rolul  ce  mi  se  încredinţa  prin  voinţa  aceluia  care  pentru 
mine  reprezenta  viitorul  ţării  acesteia.  Tinerii  mă  solicitau  să  plec  încă  în  acea  zi  la 
Bucureşti,  pentru  a  lua  imediat  contact  cu  Căpitanul.  împrejurări  independente  de 
voinţa  mea  m’au  împiedecat  să  plec  imediat,  astfel  că  am  părăsit  Clujul  abia  după 
două  zile,  în  care  timp  procesul  Căpitanului  începuse.  Când  am  sosit  la  Bucureşti, 
procesul  era  încă  în  faza  iniţială.  Poliţia  şi  autoritatea  militară  nu  m’au  lăsat  însă  să 
intru  în  sala  de  şedinţe.  Din  această  cauză  s’au  audiat  o  parte  din  martori  în  absenţa 
mea.  După  ce  autorităţile  poliţieneşti  şi  militare  mi-au  zădărnicit  o  zi  întreagă 
intrarea  la  proces,  am  comunicat  cazul  preşedintelui  tribunalului  militar,  care  a 
dispus  să  fiu  imediat  introdus.  Totuşi,  am  mai  pierdut  o  jumătate  de  zi,  aşteptând  la 
poarta  tribunalului  militar. 

Am  intrat  în  şedinţă  în  după  amiaza  celei  de  a  doua  sau  a  treia  zi  dela  începerea 
procesului.  Preşedintele  a  luat  notă  de  prezentarea  mea  ca  apărător.  Am  luat  şi 
cuvântul  la  un  incident,  ridicat  de  unul  din  apărători,  în  sala  în  care  se  retrăgea 
Căpitanul  în  timpul  suspendării  şedinţelor,  am  avut  apoi  o  lungă  întrevedere  cu  el, 
expunându-i  cu  acest  prilej  planul  meu  de  apărare.  Erau  prezenţi  mai  mulţi  dintre 
apărători  şi,  după  câte-mi  amintesc,  şi  grefierul  tribunalului. 

Căpitanul  s’a  arătat  satisfăcut  de  felul  meu  de  a  concepe  apărarea.  întrucât  însă, 
mă  prezentasem  la  proces  după  începerea  dezbaterilor  şi  după  ce  grupul  de  apărători 
era  deja  determinat  în  absenţa  mea,  Căpitanul,  care  ţinea  la  numărul  de  7,  mi-a 
comunicat  că  va  trebui  să  determine  pe  unul  din  apărători  să  se  retragă  dela 
pledoarii,  pentruca  să  nu  treacă  peste  numărul  de  mai  sus,  la  care  căuta  să  se 
menţină. 

—  Nu  vroiam  să  trimit  în  Spania  pe  Marin  —  mi-a  spus  el.  L-am  trimis  totuşi 
numai  după  insistenţele  lui  şi  ale  Generalului.  Astfel,  au  plecat  opt  în  loc  de  şapte. 
Rezultatul  a  fost  că  am  pierdut  pe  Moţa  şi  Marin!... 

Am  plecat  dela  acea  consfătuire  care  a  durat  mai  multe  ore,  cu  cuvântul  de  ordine 
ca  să  ne  vedem  din  nou,  în  acelaş  loc,  după  masă  la  ora  patru.  Prezentându-mă  după 
masă,  la  ora  indicată  mi  s’a  comunicat  dela  poartă  că  mi  s’a  interzis  intrarea.  Orice 
insistenţă  a  fost  de  prisos! 

Iată,  după  câte  îmi  ajută  memoria,  care  a  fost  punctul  esenţial  expus  de  mine 
Căpitanului,  privitor  la  apărarea  ce  urma  să  i-o  fac: 

«Procesul,  în  întregimea  lui,  nu  este  decât  o  odioasă  înscenare.  Cei  ce  l-au  pus  la 


281  -  Revista  "România  Eroică",  Bucureşti.  Director:  Ioan  Colfescu-Delaturda.  Anul  IV,  Nr.  5-6-7- 
8,  Sept.-Dec.  1940. 


Nicolae  Niţă 


531 


cale,  au  trebuit  să  se  asigure,  în  prealabil,  şi  de  acuzare  şi  de  completul  de  judecată. 
Apărarea,  în  amănunt,  cu  privire  la  fiecare  capăt  de  acuzare,  o  pot  face  unii  dintre 
apărători.  Apărarea  aceasta  însă  nu  şi-ar  avea  raţiunea,  întru  cât  niciun  jurist  nu  şi- 
ar  putea  însuşi  interpretările  juridice  escamotate,  cari  servesc  la  încadrarea  faptelor 
ce  i  se  pun  în  sarcină.  Acuzarea  cade  dela  sine.  Numai  reaua  credinţă  flagrantă  şi 
perversitatea  celor  ce-au  pus  la  cale  procesul,  pot  da  o  consistenţă  capetelor  de 
acuzare  formulate. 

Nu  cu  mult  înainte  părăsisem  magistratura.  Am  fost  —  în  timpul  din  urmă  —  timp 
de  şapte  ani  în  Parchet.  Aveam  experienţa  acuzărilor  şi  a  interpretării  textelor 
penale.  Nu  era  de  demnitatea  mea  ca  să  examinez  punct  cu  punct  şi  să  combat  capete 
de  acuzare,  cari  de  la  cea  mai  uşoară  examinare  îşi  trădau  inconsistenţa. 

—  Altceva  trebue  să  fac,  Căpitane!  —  i-am  spus  eu.  Trebue  să  acuz.  Trebue  să 
punem  la  zid  pe  acuzatori,  să  transformăm  apărarea  în  acuzare  şi  să  dovedim  că, 
adevăraţii  trădători  de  patrie  şi  conspiratori  împotriva  ordinei  publice,  a  siguranţei  şi 
a  viitorului  acestei  ţări,  sunt  aceia  cari  au  pus  la  cale  acest  infam  proces. 

Pus  în  faţa  imposibilităţii  de  a  mă  prezenta  la  pledoarii,  am  luat  condeiul  şi  am 
aşternut  pe  hârtie  apărarea  pe  care  urma  s’o  susţin  în  faţa  tribunalului  militar.  O 
redau  aici,  ca  document  istoric,  aşa  cum  a  fost  concepută  în  primul  moment,  fără  nici 
o  retuşare  ulterioară.  Poate  că,  apărarea  mea  prezintă  lacune.  Să  mi  se  treacă  cu 
vederea,  deoarece  a  fost  scrisă  în  grabă  mare,  în  atmosfera  apăsătoare  a  acelor  zile 
tragice  şi  fără  să  mi  se  dea  posibilitatea  de  a  studia  cauza  mai  de  aproape  în  raport  cu 
ideologia  şi  frumuseţia  morală  cari  animau  pe  Căpitan,  şi  de  a-mi  formula  cu  răgazul 
necesar,  concluziile. 

Această  apărare  scrisă  reprezintă  substratul  de  gândire,  care,  de  singur,  ar  fi 
dobândit  o  altă  structură  şi  o  altă  amploare,  dacă  ar  fi  fost  dezvoltat  oral  în  şedinţă. 

APĂRAREA  CĂPITANULUI 

Dos.  No.  2785/938  Trib.  Mii  C.  2  A. 

Anumite  înalte  cercuri,  interesate  ca  să  facă  să  dispară  depe  arena  publică 
Corneliu  Zelea  Codreanu,  au  pus  la  cale  procesul  de  faţă,  prin  care  e  acuzat  de 
următoarele  fapte: 

I.  In  cursul  anului  1935  ar  fi  fost  în  legătură  cu  o  asociaţie  străină,  căreia  s’a 
adresat  printr’un  apel  în  scop  de  a  primi  ajutoare  şi  instrucţiuni  pentru  a  pregăti  în 
România  o  revoluţie  socială,  realizând  programul  social  al  aşa  zisei  mişcări  legionare, 
fapt  pedepsit  de  art.  210  c.  p. 

II.  Faptul  de  trădare  prev.  şi  pedep.  de  art.  121  par.  1  şi  2,  corn.  190  c.  p.  crimă 
comisă  prin  aceea  că,  în  calitate  de  şef  al  gărzii  de  fier,  organizaţie  dizolvată, 
camuflată  în  partidul  totul  pentru  ţară,  a  deţinut  anumite  acte  secrete  date  de 
prefecturi  şi  de  inspectoratele  de  jandarmerie,  acte  interesând  siguranţa  statului,  fără 
calitate  de  a  lua  cunoştinţă  de  ele. 

III.  Faptul  că,  în  cursul  anului  1937—38,  cu  intenţiune  culpabilă,  a  înarmat  o  parte 


Articole  clin  Presa  Legionară 


532 


din  membrii  mişcării  legionare  al  cărui  şef  era,  depozitând  arme  în  diferite  părţi  ale 
ţării,  în  scop  de  a  provoca  un  răsboi  civil  în  România,  fapt  prev.  şi  pedepsit  de  art. 
210  c.  p. 

Din  instrucţia  urmată  în  cauză,  din  expunerea  din  ordonanţa  de  trimetere  în 
judecată,  din  desbaterile  orale  în  şedinţă,  ca  şi  din  rechizitorul  parchetului  militar, 
rezultă  că  întreaga  acuzaţie  e  complet  lipsită  de  temei,  un  monument  de  rea  credinţă 
şi  de  perfidie,  un  atentat  la  siguranţa  statului,  o  trădare  de  patrie. 

Dintre  faptele  imputate,  acela  cu  privire  la  legătura  cu  o  asociaţie  din  străinătate  şi 
acela  cu  privire  la  înarmarea  partizanilor  «cu  intenţiune  culpabilă»,  sunt  pe 
deantregul  inventate.  De  nicăiri  nu  rezultă  că  acuzatul  ar  fi  fost  «cu  inteţiune 
culpabilă»,  în  legătură  cu  vreo  asociaţie  din  străinătate  «cu  scopul  de  a  răsturna 
ordinea  socială  în  România»,  iar  faptul  de  a  găsi  la  unii  membri  ai  partidului  arme 
ruginite,  amintiri  din  război,  revolvere  necesare  pentru  apărarea  individuală,  fie 
chiar  şi  fără  autorizaţie,  nu  implică  dovada  că  el,  Corneliu  Zelea  Codreanu,  ar  fi 
comis  acte  preparatoare,  dintre  acelea  prev.  de  art.  22'8  comb.  204  şi  207  şi  art.  210 
c.  p.  cari  se  vizează  în  cauză. 

Din  cea  mai  elementară  examinare  a  faptelor  rezultă  că  totul  este  ticluit  «cu 
intenţiune  culpabilă»  evidentă,  pentru  a  se  putea  aduce  contra  acuzatului  învinuiri 
cari  să  facă  verosimilă  cea  de  a  doua  acuzaţiune  «trădarea»,  cu  ajutorul  căreia 
acuzatul  să  fie  scos  din  viaţa  publică. 

Acuzaţiunea  de  trădare  se  referă  la  acte,  în  legătură  cu  alegerile,  interceptate  de 
acuzat,  pentru  a  se  putea  apăra  în  contra  măsurilor  abuzive,  ilegale  luate  de  partidele 
dela  guvern,  pentru  a-1  paraliza  în  exerciţiul  drepturilor  sale  cetăţeneşti. 

ESCAMOTAREA  TEXTELOR  DE  LEGE 

Vom  vedea  mai  jos  ce  ar  putea  însemna  aceste  crime,  puse  în  sarcina  acuzatului. 
Trebue  însă  să  spunem  delâ  început  că  însăşi  formularea  acuzaţiunilor  şi 
perseverarea  diabolică  care  le-a  dat  naştere,  constituesc,  prin  ele  însele,  crima  de 
înaltă  trădare,  aceea  de  uneltire  contra  siguranţei  statului,  pe  lângă  delictul  prevăzut 
şi  pedepsit  de  art.  269  şi  271  c.  p. 

în  adevăr,  din  momentul  ce  a  mijit  în  mintea  autorilor,  necesitatea  de  a  nimici  pe 
Corneliu  Zelea  Codreanu  şi  mişcarea  lui,  printr’o  acţiune  de  justiţie  care  să  dea 
aparenţa  de  apărare  legitimă  a  statului  în  contra  unor  răufăcători,  o  propagandă 
intensă,  prin  Radio  şi  Ziare,  în  ţară  şi  peste  graniţe,  a  ţesut,  prin  abuz  de  puterea  de 
Stat,  o  serie  de  insinuaţiuni  şi  de  neadevăruri  menite  să  prepare  opinia  publică 
pentru  lovitura  de  graţie  care  se  prepara  în  culise,  făcându-se  în  acelaş  timp 
imposibil  orice  răspuns  şi  paralizând  orice  apărare,  prin  mijlocul  cenzurei  şi  a 
teroarei  stărei  de  asediu. 

Deşi  vom  vedea  că  toate  acuzaţiunile  sunt  cusute  cu  aţa  albă,  şi  nu  rezistă  la  cea 
mai  mică  examinare,  totuşi  va  trebui  să  examinăm  faptele  pentru  a  desvălui  şi  pune 
în  adevărata  lor  lumină  intenţiile  şi  mijloacele  folosite  de  aceia  cari  urmăresc 
desfiinţarea  acuzatului. 


Nicolae  Niţă 


533 


TOŢI  SUNTEM  APĂRĂTORII  STATULUI  Şl  Al  NAŢIUNEI 

Acuzatorii  escamotează  textele  de  lege  pentru  a  scoate,  prin  argumentaţii  şi 
denaturări  învinuiri  în  contra  lui  Corneliu  Zelea  Codreanu. 

Deaceea,  înainte  de  a  intra  în  analiza  faptelor,  este  locul  de  a  face  câteva 
reflecsiuni  supra  noţiunilor  de  stat,  siguranţă  publică,  de  trădare  prin  necredinţă  (v. 
art.  190  c.  p.),  şi,  în  ce  ar  putea  sta,  în  legătură  cu  cauza  de  faţă,  uneltirile  în  contra 
siguranţei  statului. 

Ne  oprim  asupra  acestor  consideraţiuni,  pentrucă  ordonanţa  de  trimetere  în 
judecată  ne  spune  că  «Siguranţa  Statului  nu  poate  însemna  altceva,  decât  complexul 
de  măsuri  luate  de  reprezentanţii  statului  şi  executate  de  organele  subordonate 
acestora,  pentru  conservarea  fiinţei  lui».  Şi  pentrucă  tot  ordonanţa  ne  spune:  «Statul 
se  compune  din  trei  elemente:  Suveranitate  sau  putere  publică,  populaţie  şi 
teritoriu. 

Trebue  să  reţinem  noţiunea  esenţială:  «pentru  conservarea  fiinţei  lui»,  ci  să  mai 
adăugăm  dispoziţiile  constituţionale  cari  ne  spun: 

«Toate  puterile  emană  dela  Naţiunea  Română  (art.  29)  «Regatul  României  e  un 
stat  unitar  indivizibil  (art.  1).  «Teritoriul  României  e  inalienabil»  (art.  2).  «Teritoriul 
României  nu  se  poate  coloniza  cu  populaţiuni  de  seminţie  străină»  (art.  3).  «Toţi 
cetăţenii  români.,  sunt  egali  înaintea  legii,  datorându-i  respect  şi  supunere»  (art.  5). 
«Toţi  românii  sunt  datori:  a  socoti  patria  drept  cel  mai  de  seamă  temei  al  rostului  lor 
în  viaţă,  a  se  jertfi  pentru  apărarea  integrităţii,  independenţii  şi  demnităţii  ei;  a 
contribui  prin  munca  lor  la  înălţarea  ei  morală  şi  propăşirea  ei  economică»  (art.  4). 

Am  reprodus  textele  de  mai  sus  pentru  a  se  vedea  că  românul  nu  este  un  animal 
de  muncă  brută,  o  fiinţă  necuvântătoare,  bună  numai  să  se  supuie  oricărui  abuz  care 
învesteşte  o  formă  oficială  şi  este  executat  ce  oameni,  cari  prin  însăş  existenţa  lor  în 
rândurile  deţinătorilor  autorităţii  de  stat,  pot  atenta  la  viaţa  statului  şi  să-l  expună  la 
cele  mai  grave  pericole.  Deaceea  în  limitele  principiilor  de  mai  sus,  constituţia 
stabileşte  că:  «românii  se  bucură  de  libertatea  conştiinţei,  de  libertatea  muncii,  de 
libertatea  învăţământului,  de  libertatea  presei...  (art.  10).  Art.  12  garantează 
libertatea  individuală  şi  art.  13  stabileşte  principiul  că  nimeni  nu  poate  fi  sustras  dela 
judecătorii  să  fireşti. 

Prin  urmare,  nu  numai  un  şef  de  partid,  dar  cel  mai  umil  cetăţean  este  în  drept  şi 
este  dator  să  supravegheze  ca  funcţionarii  statului,  să  nu  treacă  peste  atribuţiunile 
lor  legale,  să  nu  compromită,  prin  actele  lor,  demnitatea  şi  viitorul  naţiunei,  să  nu 
confişte  în  mod  abuziv  drepturile  şi  libertăţile  cetăţeneşti.  Şi  tot  aşa  guvernele  ţării 
sunt  în  funcţie  de  conştiinţa  colectivă  a  întregei  naţiuni  şi  a  fiecărui  individ  în  parte. 
Dacă  cetăţenii  nu  ar  avea  aceste  drepturi,  dacă  nu  ar  fi  adevărat  principiul  că  «toate 
puterile  emană  delă  naţiune»,  dacă  cetăţeanul  nu  ar  fi  privit  decât  numai  ca  un 
animal  necuvântător;  numai  în  cazul  acesta  ar  fi  concludente  expunerile  şi 
argumentele  din  ordonanţa  de  trimetere  în  judecată  şi  din  rechizitor,  cu  privire  la 
«siguranţa  statului»,  «trădare»,  «acte  secrete»,  pentrucă,  în  acest  caz  siguranţa 
statului  s’ar  confunda  cu  interesele  personale  ale  stăpânilor  şi  trădarea  ar  fi 


Articole  clin  Presa  Legionară 


534 


compromiterea  acestor  interese. 

în  constituţia  veche  nu  era  trecut  formal  principiul:  «toţi  românii  sunt  datori  a 
socoti  «patria  drept  cel  mai  de  seamă  temei  al  rostului  lor  în  viaţă,  a  se  jertfi,  ele.» 
Dar  acesta  e  principiul  care  stă  la  baza  vieţii  noastre  publice.  Un  român,  dacă  nu  e  o 
celulă  moartă  a  neamului  său,  e  dator  să  contribue  cu  toată  fiinţa  sa  la  bunul  mers  al 
treburilor  publice,  la  respectarea  drepturilor  lui  fundamentale,  cari  singure 
garantează  existenţa  şi  propăşirea  patriei,  pentru  că  se  confundă  cu  însuş  sufletul  ei. 

Toate  noţiunile  de  mai  sus  trebuesc  privite  în  lumina  principiilor  legei  noastre 
fundamentale,  cari  sunt  în  acelaş  timp  şi  principiile  cari  stau  la  baza  legilor  divine  şi 
umane  cari  garantează  exstenţa  şi  propăşirea  Patriei.  în  lumina  aceasta  privind  viaţa 
socială,  este  evident  că  puterile  publice  cari  nesocotesc  principiile  noastre 
fundamentale,  idealurile  cari  sunt  concretizate  în  constituţia  ţării,  în  tradiţiile  şi  în 
necesităţile  ei  vitale,  atentează  la  «siguranţa  statului»,  şi  trădează  Patria,  patria 
ideală,  adevărata  noastră  patrie  şi  că  cetăţeanul,  şi  cu  atât  mai  mult  şeful  de  partid, 
caşi  orice  conducător  spiritual,  ca  şi  orice  purtător  de  cuvânt  al  neamului  său,  fie  că 
ocupă  sau  nu  o  funcţie  publică,  este  dator  să  ia  măsuri.  El  se  găseşte  în  legitimă 
apărare,  atât  ca  membru  al  naţiunei  sale,  cât  şi  ca  datorie  constituţională. 

Dacă,  conform  art.  4,  toţi  trebue  să  socotim  Patria  drept  cel  mai  de  seamă  temei  al 
vieţii,  să  ne  jertfim  pentru  ca,  atunci  nimeni  nu  poate  sta  impasipil  la  destrămarea  ei 
la  colonizarea  ei,  la  jefuirea  ei,  la  anarhizarea  vieţii  publice,  la  compromiterea 
existenţei  şi  viitorului  ei.  Prin  defnitie,  cetăţeanul  e  dator  să  fie  prezent  oriunde  se 
agită  chestiuni  cari  interesează  Patria  lui.  Libertăţile  cetăţeneşti,  instrucţia  publcă, 
ordinea  şi  disciplina  în  stat,  nu  pot  avea  altă  raţiune  de  a  fi. 

în  spiritul  legii  noastre  fundametale,  nimenea  nu  poate  sta  deci  impasibil  în  faţa 
atentatelor  contra  siguranţei  publice,  şi  cu  atât  mai  mult  nu  poate  sta  impasibil,  cu 
cât  aceste  atentate,  vor  fi  făcute  de  aceia  cari  deţin  puterea  publică,  aceştia  fiind  cei 
dintâi  datori  să  apere  şi  să  respecte  drepturile,  libertăţile  prin  cari  respiră  toată  viaţa 
spirituală  a  naţiunei,  constituind  patria  însăş,  sub  aspectul  ei  spiritual.  Un  român 
care  ar  asista  impasibil  la  destrămarea  patriei  lui,  comisă  fie  chiar  şi  de  deţinătorii 
vremelnici  ai  puterilor  publice,  comite  un  act  de  trădare.  Prin  arbitrar,  prin  regimul 
bunului  plac,  «fiinţa  statului  nu  poate  vieţui»  (art.  4).  Autorităţile  publice,  guvernele 
ţării,  fiind  primele  datoare  «de  a  respecta  legile»,  «de  a  le  datora  respect  şi 
supunere,  faptul  lor  de  a  le  viola  constitue  un  atentat  la  siguranţa  publică,  pe  care 
orice  cetăţean  şi  cu  atât  mai  mult  un  conducător  spiritual,  e  dator  să-l  împiedice,  în 
virtutea  drepturilor  şi  daoriilor  lui  cetăţeneşti.  Românul  nu  poate  fi  considerat  ca  un 
sclav,  umil  şi  docil,  un  animal  de  muncă  brută,  care  să  se  supuie  fără  murmur,  fără 
discernământ  actelor  abuzive  de  guvernământ  sau  de  autoritate,  profund  dăunătoare 
patriei  sale. 


NAŢIUNEA,  0  SPIRITUALITATE  VIE 

Ordonanţa  de  trimitere  în  judecată  face  teorii  de  circumsanţă.  Căutând  să 
lămurească  conceptul  de  patrie,  divide  această  noţiune  în:  teritoriu,  populaţie  şi 
suveranitate.  Fondul  acuzaţiunilor  fiind  slab,  trebuia  să  fie  suplinit  printr’un  aspect 
de  erudiţie  de  împrumut.  Să  căutăm  a  pune  la  punct  cele  trei  subdiviziuni  ale 


Nicolae  Niţă 


535 


noţiunei  de  patrie  puse  în  discuţie  de  autorul  ordonanţei. 

Teritoriul  este  al  naţiunii;  naţiunea  e  populaţia  alcătuitoare  de  stat  şi  suveranitatea 
este  puterea  colectivă  a  naţiunei  de  a  se  conduce  pe  sine  însăş,  prin  reprezentanţii 
consimţiţi  de  ea  şi  în  limitele  lor  conferite:  «Toate  puterile  emană  dela  naţiune». 
Naţiunea  nu  e  deci  o  colecţie  de  indivizi.  Naţiunea  e  spiritualitatea  care-i  dă  fiinţă, 
aspiraţiile  care  i-au  determinat  evoluţia,  i-au  creeat  prezentul  şi-i  asigură  viitorul. 
Aceste  aspiraţii,  patria  vie,  ţara  spirituală,  singura  care  există  în  adevăr,  nu  se  poate 
confunda  cu  indivizii  cari  întâmplător  deţin  frânele  puterii,  ci  aceşti  indivizi  trebue  să 
se  identifice,  să  polarizeze  aceste  aspiraţiuni,  ideologia  specifică  a  naţiunii. 

Orice  popor  e  într’o  continuă  agitaţiune.  E  viaţa  însăş  în  continua  ei  curgere.  Ea 
prezintă  ascensiuni  şi  căderi.  Viaţă  şi  moarte.  In  viaţa  noastră  interioară,  dela  război 
încoace,  întregul  suflet  al  naţiunii  s’a  concentrat  în  lupta  pentru  alungarea  anarhiei 
morale  din  ţară,  pentru  înlăturarea  demagogiei  partidelor  politice,  a  democraţiei 
destrăbălate  şi  pentru  înlăturarea  de  la  conducerea  statului  a  acelor  latifundiari  de 
voturi  cari  stăpâneau  ţara  în  virtutea  scăderilor  pe  cari  le  prezentau.  în  luptele 
noastre  interne,  cine  nu  ştie  că  garda  de  fier  s’a  născut  în  împrejurări  grele  din  însăş 
această  supremă  necesitate  care  constituia  singura  ei  raţiune  de  a  fi.  Ea  a  întruchipat 
ideologia  care  garanta  continua  devenire  a  naţiunei.  în  virtutea  acestei  ideologii,  în 
virtutea  Patriei  însăş  întruchipată  în  spiritualitatea  ei,  a  pornit  la  lupta  titanică  în 
contra  persoanelor.  în  contra  coteriilor  cari  camuflau  propriile  lor  interese  subt 
aspecte  mincinoase,  cele  mai  respingătoare  viţii,  subt  aspectul  patriotismului  si  al 
naţionalismului,  condamnând  astfel  prezentul  şi  viitorul  naţiunei. 

Naţiune,  teritoriu  şi  siguranţă,  totul  se  rezumă  în  puterea  de  afirmaţiune.  în 
ideologia  care  le  încheagă  şi  le  dă  fiinţa  spirituală,  care  trece  peste  indivizi,  peste 
colectivităţi  trecătoare,  peste  generaţii.  Trădător  în  principiu  nu  poate  fi  decât  acela 
care  calcă  în  picioare,  pentru  interese  străine  de  fiinţa  spirituală  a  neamului,  însăş 
această  fiinţă  perpetuă.  Deaceea  crima  de  trădare,  alaturi  de  atentatele  contra 
capului  statului  care  simbolizează  patria,  apare  ca  cea  mai  odioasă  şi  ca  cea  mai  greu 
pedepsită  de  codul  penal.  Fiinţa  spirituală  a  naţiunii,  fiind  mai  presus  de  toate,  grija 
oricărui  român,  «cel  mai  de  seamă  temei  al  rostului  lui  în  viaţă»,  acela  care  se 
îndepărtează  dela  această  grijă,  îi  devine  necredincios  şi  o  trădează,  merită  să  fie  scos 
din  corpul  social  şi  să  i  se  apîice  cea  mai  grea  pedeapsă.  Crima  aceasta  este  în  adevăr 
cea  mai  odioasă. 


ATMOSFERA  CRIMEI  -  0  MONSTRUOZITATE  MORALĂ 

Să  fim  oare  aici  în  faţa  unei  asemenea  crime?  Unde  este  atmosfera  crimei?  Care 
este  aureola  spirituală  care  îmbracă  pe  criminal? 

Am  amintit  mai  sus  împrejurările  în  cari  a  luat  naştere  garda  de  fier  şi  necesitatea 
din  care  a  eşit. 

Iată  un  român  care  a  constatat  că  ţara  se  sbate  într’o  cumplită  anarhie  morală,  că, 
graţie  acestei  anarhii,  şi  complicităţilor  criminale  eşite  din  rândurile  conducătorilor 
inconştienţi  şi  criminali,  patria  alunecă  spre  prăpastie;  că  ţara  e  colonizată  şi 
continuă  a  se  coloniza  dela  un  cap  la  altul  de  o  seminţie  străină,  constituind  cea  mai 


Articole  clin  Presa  Legionară 


536 


periculoasă  invazie,  o  invazie  care-i  confiscă  şi-i 
otrăveşte  toate  resursele  de  viaţă. 

Cu  cinci  voinici  porneşte  la  drum  acest  erou.  Şi 
în  15  ani  ajunge  a  pune  stăpânire,  prin 
spiritualitatea  lui,  pe  întreaga  ţară,  în  aşa  măsură 
în  cât  această  spiritualitate  a  pătruns  până  şi  în 
sala  tronului,  a  pus  stăpânire  pe  cei  ce  deţin 
puterile  publice  şi  a  determinat  făurirea  nouei 
constituţiuni,  noului  pact  fundamental  al  statului, 
noului  cadru  al  patriei  spirituale  a  poporului 
român  care  este  constituiţa  cea  nouă,  această 
constituţie,  acest  cadru  nou  de  viaţă  ne  fiind  în 
esenţă  de  cât  Revoluţiunea  pe  care  o  urmărea  acest 
ales  fiu  al  Patriei. 

în  lupta  aceasta  titanică,  toate  puterile  iadului  i- 
au  stat  împotrivă.  Cu  o  tenacitate,  cu  o  dragoste  de 
glia  strămoşească,  cu  un  spirit  de  sacrificiu  şi  de 
eroism,  care  nu  se  poate  cu  nimic  egala,  el  a  reuşit 
să  adune  în  jurul  său  tot  ce  este  nobil,  tot  ce  este 
putere  de  fermentaţiune  şi  de  viaţă  din  neamul  său 
şi  să  determine  apariţia  pe  orizontul  patriei 
strălucita  eflorescenţă  de  astăzi,  pe  care  caută  a  o 
camufla  constituţia  cea  nouă.  Şi  acest  om,  în  loc  să 
se  bucure  de  recunoştinţa  întregei  naţiuni,  în  loc  de 
a  i  se  ridica  piedestal  de  glorie,  e  împins  pe  banca 
acuzării,  pentru  a  fi  condamnat  la  ocnă,  pentru 
crimele  cele  mai  odioase,  acelea  de  necredinţă,  de 
trădare,  de  uneltire,  de  răsvrătire  în  contra  Patriei 
sale.  Nici  nu  se  poate  închipui  o  mai  mare 
monstruozitate. 

UNDE  E TRĂDAREA? 

Unde  este  aici  trădarea,  cine  e  trădătorul! 

Acuzatorii  îi  spun  Căpitanului:  Ce  poţi  reprezenta 
D-ta,  n’ai  nici  o  cultură,  n’ai  activitate,  nici  trecut 
şi  mai  eşti  şi  străin  de  neam.  Spiritualitatea  ţării 
nu  poate  fi  la  un  om  ca  D-ta,  la  un  intrus  şi  la  un 
incult.  Spiritualitatea  ţării  o  reprezintă  aceia  cari 
strălucesc  prin  inteligenţă,  ştiinţă  şi  cultură. 

Punem  şi  noi  o  întrebare:  pentru  ce  aceşti  străluciţi  reprezentanţi  ai  inteligenţei  şi 
culturei  româneşti,  aceşti  mari  oameni  ai  naţiunei,  n’au  putut  recruta  ei  şi  pune  în 
funcţie  toate  acele  energii  creatoare  ale  neamului  cari  au  câştigat  pentru  acuzat 
întreaga  tinerime,  toată  floarea  românismului,  întreaga  ţară! 

Se  judecă  simplist.  Se  pierde  din  vedere,  că  nu  tot  ceeace  străluceşte  conduce, 


„Există  o  lege  biologică,  cu  valoare 
în  ordine  spirituală,  în  virtutea 
căreia  adversităţile  te  creează  şi 
beneficiile  te  distrug.  Nu  trece 
mult  şi  cei  ce  huzuresc  de  beneficii 
alunecă  pe  panta  pierzării.  în 
starea  actuală  în  care  ne  găsim  nu 
putem  pretinde  că  partidele  de 
guvernământ,  cari  uzează  de 
violenţă  şi  lipsă  de  scrupule,  nu 
sunt  condamnate  în  principiu. 

„Noi  ştim,  că,  cu  cât  vei  căuta  să 
înăbuşeşti  o  ideie,  o  realitate 
spirituală  menită  să  trăiască;  să 
distrugi  un  popor,  o  aspiraţiune, 
un  ideal,  o  realitate  spirituală;  cu 
atât  o  vei  întări.  Şi  dacă  apăsarea  se 
perpetuiază,  şi  se  aplică  peste 
secole,  ea  va  produce  energii 
considerabile,  cari  vor  da  puteri  de 
realizare  celor  apăsaţi,  în  virtutea 
cărora  aceştia  vor  mătura,  când  va 
veni  timpul,  ca  pe  nişte  cioturi 
netrebnice,  pe  cei  ce  i-au  făcut  să 
sufere  până  atunci". 

„Numai  aceia  vor  purta  titlul 
glorios  de  educatori  ai  generaţiilor 
de  mâine,  cari  vor  fi  în  acelaş  timp 
eroi  spirituali  ai  neamului  în  care 
au  văzut  lumina  zilei." 

(Din  „Spirit şi  Materie" de  I.  Colfescu- 
Delaturda.  Clui,  1935) 


Nicolae  Niţă 


537 


fermentează  şi  creează  spiritaulitatea  unui  neam;  conduce  ceeace  este  viu,  ceeace 
trăeşte  cu  adevărat.  Căpitanul  a  reuşit  în  câţiva  ani  să  se  multiplice  pe  suprafaţa  ţării 
într’un  număr  atât  de  considerabil,  încât  s’a  cutremurat  catapeteazma  tuturor 
curentelor  dizolvante,  tuturor  partidelor  destructive,  cari  săpau  şi  continuă  a  isăpa  la 
temeliile  acestei  ţări;  să  compromită  opera  de  acaparare  şi  de  demoralizare  pe  care 
izrael  o  desăvârşea  în  toată  libertatea  pe  toată  suprafaţa  ţării  şi  în  toate  măruntaele 
ei.  Corneliu  Zelea  Codreanu,  numai  în  câţiva  ani,  graţie  geniului  care-1  anima,  a 
efectuat  o  operă  de  refacere,  de  regenerare,  pregătind  ţării  şi  neamului  său 
piedestalul  depe  care  să  se  poată  ridica  la  lumina  zilei  viitorul,  cu  marile  lui 
înfăptuiri. 

Ce  au  realizat,  şi  ce  realizează  aceia  pe  cari  îi  «striveşte»;  ce  au  realizat  fiii 
partidelor  politice,  exponenţii  puterilor  destructive,  contra  cărora  cel  pus  azi  pe 
banca  acuzării,  aliindu-şi  ţara  spirituală,  a  dus  o  luptă  titanicăl  Aceşti  exponenţi, 
după  ce  au  martirizat  timp  de  15  ani  tot  ce  era  mai  nobil  şi  mai  curat  în  acest  neam, 
în  tovărăşia  şi  la  remorca  Cahalului,  se  îmbracă  azi  cu  spritualitatea  pe  care  a  evocat- 
o  din  adâncuri  şi  a  pus-o  în  valoare  acuzatul,  o  prezintă  ca  fiind  a  lor,  deşi  au 
maltratat-o  şi  au  scuipat-o  în  faţă  şi  continuă  a  o  scuipa  în  sinea  lor,  să  camuflaeză 
îndărătul  ei  şi,  sub  această  mască,  în  postura  mincinoasă  a  regeneratorului,  mistifică 
ţara  netezidu-şi  drumul  spre  putere  şi  dominare,  consolidându-şi  situaţia,  care 
numai  prin  înlăturarea  lui  Corneliu  Zelea  Codreanu  şi  a  legionarilor  lui  se  poate  face. 

DACĂ  NU  SUNTEM  CINICI  Şl  PERFIZII... 

Ţara  reală,  ţara  spirituală,  înaltele  puteri  de  afirmaţiune  şi  de  înfăptuire,  pe  cari  le 
întruchiupează  acuzatul  şi  pe  cari  ei  le-au  ţinut  şi  le  ţin  în  inacţiune,  le  stă  însă 
înainte  ca  un  blestem  şi  ca  o  condamnare. 

Aici  trebue  să  căutăm  înverşunarea  cu  care  e  urmărit  acuzatul.  In  justiţie  nu  au  ce 
căuta  ura,  perfidia  şi  falsele  valori  cu  cari  se  prezintă.  Nu  aparenţa,  nu  haina  cu  care 
te  îmbraci,  trebue  să  căutăm,  ci  realitatea  vie,  dătătoare  de  viaţă.  Nu  tot  ce  srăluceşe 
are  valoare  şi  nu  tot  ce  se  aruncă  în  cenuşe  de  puternicii  zilei  este  de  lepădat.  Pot  fi  şi 
în  cenuşe  mărgăritare.  Şi  pot  fi  şi  în  cele  mai  înalte  şi  strălucite  situaţii  lepădături 
morale.  Creştinismul  a  fost  înfiinţat  de  un  om  născut  în  iesle  şi  mort  pe  cruce  cu 
tâlharii,  ceeace  nu  l-a  împiedecat  să  fie  Dumnezeul  viu  la  care  se  închină  astăzi, 
sincer  sau  făţarnic,  puternicii  popoarelor,  şi  a  fost  răspândit  de  doisprezece  desculţi, 
cari  au  fost  apostolii  Lui  şi  de  infinitatea  de  eroi  spirtuali  şi  de  martiri,  din  sângele, 
sacrificiile  şi  suferinţele  cărora  a  eşit  o  nouă  lume,  lumea  de  care  beneficiem  noi 
astăzi. 

Suntem  şi  acum  în  pragul  unei  lumi  noui,  o  lume  pe  care  o  detestă  acuzatorii  în 
sinea  lor,  şi  pe  care  caută  să  o  camufleze,  dar  care  nu  trăeşte  şi  nu  poate  trăi  de  cât  în 
curăţenia  sufletească,  în  spiritul  de  jertfă,  în  eroismul  pe  care,  vrând  ne  vrând, 
acuzatul  şi  legionarii  lui  îl  prezintă.  Puterea  de  mâine,  trează,  mândră,  demnă, 
capabilă  de  mari  înfăptuiri,  nu  ese  din  strălucirea  celor  mari,  din  poza,  din  ştiinţa  şi 
din  inteligenţa  lor,  ci  din  marile  sacrificii,  din  jertfa,  din  spirtualitatea  celor  bătuţi  şi 
alungaţi  pentru  dreptate. 

Şi  aici  ne  trebue  credinţa,  pătrunderea,  intuiţia  adevărului.  Când  Chirst  s’a 


Articole  clin  Presa  Legionară 


538 


prezentat,  după  înviere,  discipolilor  săi,  Toma  nu  a  crezut.  Şi  Mântuitorul  i-a  spus: 
«Tu  ai  văzut  şi  ai  crezut;  fericiţi  cei  ce  nu  au  văzut  şi  vor  crede».  Pentru  credinţă, 
pentru  marile  înfăptuiri,  trebuiesc  într’ adevăr  alte  calităţi,  alte  valori  sufleteşti,  decât 
acelea  pe  cari  le  prezintă  omul  comun,  oricât  ar  fi  el  de  îmbrăcat  cu  podoabele,  cu 
strălucirea  ştiinţei,  inteligenţei  şi  chiar  a  culturei  aparente  a  timpului  său. 

Nu  cunosc  nimic  din  realitate  ceiace  cred  că  inteligenţa  şi  strălucirea  celor 
parveniţi  conduc  lumea.  Lumea  e  condusă  de  puterea  de  înfăptuire  care  ese  numai 
din  curăţenia,  din  spiritul  de  jertfă,  din  spiritualitatea  creatoare  a  neamurilor,  care 
nu  are  nimic  de  a  face  cu  exponenţii  inteligenţii  şi  ai  ştiinţei,  dacă,  Concomitent  şi  în 
afară  de  calitatea  lor  de  exponenţi  ai  inteligenţei  şi  ştiinţei,  nu  trăeşte  în  ei  acea 
putere  de  jertfă  şi  de  înfăptuire,  acea  putere  care  vine  de  dincolo  de  existenţa  fizică 
pe  care  cei  vechi  o  numeau  Logos  şi  pe  care  noi  am  numit-o  în  cărţile  sfinte 
«Cuvântul»  «La  început  a  fost  Cuvântul».  Cel  ce  are  «Cuvântul»  are  busola  vieţii. 
Acela  are  adevărul  cu  el.  Crede  şi  nu  cercetează  şi  totuş  nu  rătăceşte.  Are  cu  el: 
«Calea,  Adevărul  şi  Uiaţa».  Pe  când  cel  ce  străluceşte  de  ştiinţă  şi  de  inteligenţă 
ajunge  la  arguţii,  la  rătăciri  ca  aceea  care  a  dat  naştere  procesului  de  faţă.  Mergi 
alături  de  drum,  alături  de  realitate,  rătăceşti  în  haos,  cu  toate  că  cercetezi,  şi  nu 
crezi,  până  nu  vezi.  Şi  cum  o  să  vezi,  dacă  eşti  orb,  dacă  nu  ai  «Scânteia  de  adevăr» 
cu  tine,  din  care  numai  es  marile  elanuri,  marile  înfăptuiri  ale  vieţii. 

Să  crezi  şi  să  nu  cercetezi,  dar  să  ai  puterea  creeatoare  în  tine.  Picioarele  nu  ştiu  că 
merg  şi  totuş  merg.  Stomacul  nu  ştie  că  digerează  şi  totuşi  digerează.  Ferice  de  cel  ce 
digerează,  fără  să  ştie,  şi  vai  de  cel  ce  ştie,  dar  nu  digerează. 

Dacă  nu  suntem  cinici  şi  perfizi,  orbi  şi  surzi  şi  dacă  avem  posibilitatea  să  privim 
adevărul  în  faţă,  atunci  ne  dăm  seama  că  nu  şcoala,  inteligenţa,  hainele,  aparenţele, 
situaţiile  sociale  sau  umilinţa,  modestia,  cu  cari  s’ar  îmbrăca  acuzatul,  ci  puterea  lui 
de  înfăptuire,  curăţenia  sufletului  său,  creştinismul  său  viu,  fiinţa  lui  însăş, 
spiritualitatea  lui  sunt  acele  cari  decid  de  valoarea  lui.  Numai  valoarea  lui  de  dincolo 
de  inteligenţă  şi  ştiinţă  i-a  putut  cuceri  tineretul  şi  i-a  dat  posibilitatea  să  i  se 
pregătească  patriei  sale  un  nou  viitor,  o  nouă  viaţă,  o  viaţă  care  să-i  asigure  triumful 
faţă  de  duşmanii  ei  dinăuntru  şi  din  afară,  asigurându-i  o  regenerare  totală.  Sunt 
calităţi  eminente  pe  cari  nu  le  pot  înţelege  pleava  umană  care  se  agită  la  suprafaţa 
păturei  noastre  conducătoare. 


DENATURĂRI  ÎNDRĂZNEŢE 

Dar  pe  lângă  inexistenţa  lui  în  rândurile  celor  ce  «activează»,  acuzatul  mai  este  şi 
străin  de  neam.  El  e  polonez,  e  fiul  lui  Zelinschi  şi  al  Elizei  Brauer.  Şi  acest  om  fără 
nici  o  activitate,  fără  cultură,  fără  suprafaţă,  fiind  şi  străin  de  neam,  să  vie  să 
«strivească»  o  generaţie  de  oameni  cu  carte,  de  oameni  mari!  Cum  se  poate!  Neamul 
acesta  nu  e  în  stare  să  scoată  un  vlăstar  la  suprafaţă,  ne  trebue  un  străin  de  sânge! 
Aşa  glăsueşte  ordonanţa.  Şi  concluzia  se  impune  dela  sine:  să-i  luăm  omului  averea 
şi  să-l  aruncăm  în  ocnă,  ca  să-l  facem  inofensiv.  înlăturând  păstorul,  se  va  risipi 
turma.  Cu  persecuţii,  cu  teroare,  cu  abuzul  de  putere  al  unei  întregi  organizaţii  de 
stat,  vom  reuşi  să  înlăturam  din  calea  noastră  pe  acest  om  «nefast»  acest  «străin  de 
neam»  care  a  reuşit  să  capteze  puterile  vii  ale  poporului 


Nicolae  Niţă 


539 


Numai  aceasta  poate  fi  raţiunea  urmărirei  lui  Codreanu.  Să  fie  predat  prizonier, 
cu  arme  şi  bagaje,  în  mâinile  duşmanilor  săi,  în  mâinile  duşmanilor  ţării.  Căci  dacă 
«Zelinschi  Codreanu»  s’a  născut  şi  a  crescut  în  mijlocul  marei  masse  a  poporului  pe 
care  o  reprezintă;  Regele  ţării,  s’a  născut  în  mijlocul  claselor  noastre  parazitare  cari, 
au  putut  să-i  lase  reziduuri  adânci  în  suflet,  cari  să-l  facă  astăzi,  cu  ştiinţă  sau  fără, 
instrumentul  lor.  Dar  dacă  căutăm  originea  etnică,  câţi  din  figurile  cari  se  agită  la 
suprafaţă,  dintre  «marii  oameni  ai  neamului»,  nu  vor  fi  găsiţi  în  deficienţă!  Şi  totuş 
nu  le  caută  nimenea  dinţii  din  gură.  Sunt  argumente,  cari  ar  putea  fi  discutate  pe  un 
plan  superior,  dar  cari  aici  nu  apar  decât  ca  arguţii,  bune  pentru  a  discredita  pe  un 
adversar  în  ochii  poporului  şi  ai  presupuşilor  săi  judecători. 

Noi  trebue  să  spunem  lucrurile  pe  numele  lor:  Trădător  de  patrie  nu  poate  fi  acela 
care  pregăteşte  viitorul  Patriei  sale;  trădători  sunt  aceia  cari  caută  să  o  paralizeze, 
ascunzându-se  sub  aspectul  marilor  ei  comandamente,  pentru  a-şi  face  interesele  de 
dominare,  putere,  îmbogăţire  şi  parvenire,  gânduri  cari,  pentru  orice  om  de  bună 
credinţă  şi  cu  putere  de  pătrundere,  nu  au  putut  niciodată  miji  în  sufletele  curate, 
eroice,  cari  sunt  legionarii  şi  căpitanul  lor. 

Trebue  să  spunem  lucrurile  pe  numele  lor.  De  fapt  aici  nu  se  urmăreşte  ideologia 
căpitanului  şi  a  legionarilor  săi,  ideologie,  care  a  devenit  a  ţării,  a  generaţiilor  cari  se 
ridică  şi  peste  care,  spre  fericirea  acestui  neam,  nu  se  mai  poate  trece.  Am  ajuns  azi  la 
acest  adevăr:  Patria,  legionarii  şi  căpitanul  lor  sunt  unul  şi  acelaş  lucru;  însăşi 
spiritualitatea  eroică  a  Căpitanului,  trecută  şi  văzută  prin  prisme  străine  de  adevărata 
ei  fiinţă. 


0  TÂLHĂRIE  DE  DRUMUL  MARE 

Oricât  intervine  cenzura,  teroarea  emanată  din  cercurile  înalte,  sentimentul 
unanim  este  că  ne  găsim  în  faţa  unei  tâlhării  de  drumul  mare.  Nu  ideologia 
Căpitanului,  «Revoluţia»,  pe  care  vrea  să  o  propage,  căci  această  revoluţie  este  de 
fapt  în  plină  desfăşurare,  ci  confiscarea  roadelor  muncii  lui,  moartea  lui,  ca  să  se 
poată  împăuna  cu  moştenirea  lui  asasinii:  aceasta  se  urmăreşte.  E  o  tâlhărie  şi  o 
trădare.  Căci,  odată  împăunaţi  cu  moştenirea  căpitanului  vor  putea  să  o  anihileze, 
agitându-i  totuş  stindardul,  spre  a-şi  asigura  parvenirea  şi  deliciile  puterii. 

Omul  acesta  trebue  suprimat.  Şi  dacă  legile  ţării  nu  permit  suprimarea  lui  fizică, 
dacă  asasinarea  lui  directă  ar  provoca  reacţiuni,  de  cari  urmăritorii,  în  laşitatea  lor, 
se  tem,  se  recurge  la  mistificarea  ţării,  la  confiscarea  judecătorilor  legitimi, 
prezentând  pe  acuzat  cu  acte  şi  dovezi  mincinoase  şi  perfide,  pentruca  să  se  facă 
posibilă  asasinarea  lui  pe  o  cale  de  «legalitate»,  care  să  nu  ofenseze  prea  mult 
sentimentul  de  dreptate  şi  de  justiţie,  care  încolţeşte  undeva  ascuns  în  sufletul 
fiecărui  om,  în  orice  inimă  omenească,  şi  să  nu  jignească  prea  mult  spiritul  de 
independenţă  al  judecătorilor,  confiscaţi  pentru  o  cauză  atât  de  odioasă.  Dacă 
acuzatul  nu  poate  fi  suprimat  direct,  e  suprimat  indirect,  fiind  trimes  la  ocnă,  alături 
de  tâlharii  şi  asasinii  pe  cari  instanţele  noastre  judiciare  i-au  scos  din  societate:  îl 
pune  pe  cruce  şi-l  face  să  apară  ca  şi  mântuitorul  între  cei  doui  tâlhari. 

Ne  găsim  deci  în  faţa  celei  mai  odioase  încercări  de  asasinat  din  istoria  poporului 
român.  Se  caută  a  se  suprima,  nu  numai  Căpitanul  şi  mişcarea  Iui,  ci  se  urmăreşte, 


Articole  clin  Presa  Legionară 


540 


prin  această  suprimare,  comiterea  unui  atentat  asupra  însuş  sufletului  ţării,  asupra 
fiinţei  ei  spirituale.  Prin  suprimarea  acuzatului  se  încearcă  distrugerea  a  tot  ce  este 
mai  sfânt  din  patrimoniul  nostru  naţional:  onestitatea,  cinstea,  omenia,  curăţenia 
sufletului,  inspiraţia  eroică.  Se  urmăreşte,  în  mod  inconştient  şi  criminal,  năruirea 
întregului  patrimoniu  naţional. 


RĂZBOI  CONTRA  PATRIEI 

Prin  această  urmărire  s'a  declarat  război  contra  Patriei,  contra  patriei  noastre 
spirituale.  In  adevăr,  ce  a  făcut  acuzatul  pentru  ca  să  merite  oprobriul  guvernanţilor, 
oprobriul  scontat  al  poporului  român?  Iată  numai  câteva  din  aceste  fapte: 

1.  A  revoluţionat  resorturile  intime  ale  omului,  determinând  apariţia  Necesităţii 
de  a  se  întrona  cinstea  şi  omenia,  virtuţile  creştine,  în  viaţa  publică  şi  privată. 

2.  A  sanctificat  munca,  dând  cel  dintâi  exemplu,  muncind  alături  de  legionarii  săi 
muncile  cele  mai  grele,  din  acelea  pe  cari  poporul  le  considera  până  acum  ca  fiind 
cele  mai  degradante.  Prin  aceasta  el  a  pus  temeliile  marilor  înfăptuiri  viitoare  ale 
naţiunei,  din  cari  «munca  pentru  interes  obştesc»  nu  e  decât  o  palidă  şi  meschină 
imitaţiune. 

3.  A  subminat  minciuna,  parazitismul,  meschinăria  vieţii  noastre  publice,  în 
primul  rând,  prin  sufletul  său  neprihănit,  care  n’ar  fi  putut  cuceri  tineretul.  întregul 
neam,  dacă  n’ar  fi  fost  curat  ca  o  lumânare  de  ceară. 

4.  A  compromis  viitorul  şi  demoralizarea  iudaică  din  ţară;  s’a  făcut  şampionul 
luptei  titanice,  în  contra  acestei  lepre,  cea  mai  periculoasă  duşmană  a  neamului. 

5.  A  polarizat  în  persoana  sa,  simplă  şi  fără  pretenţii,  însăş  acţiunea  de  regenerare 
a  neamului. 

6.  A  readus  la  viaţă  posturile  şi  rugăciunea,  nu  superficial  şi  fără  convingere,  după 
cum  se  practică  de  cei  ce-1  maimuţăresc,  ci  profund,  real,  regenerator  de  sufulete.  A 
reînviat  creştinismul,  care,  pentru  urmăritorii  lui  nu  e  decât  un  simplu  paravan,  dar 
fără  de  care  nu  se  poate  imagina  însănătoşirea  morală  a  acestui  popor  şi  regenerarea 
lui  totală. 

7.  A  înfiinţat  practice  pentru  purificarea  sufletelor  şi  a  trupurilor,  a  făurirei  omului 
celui  nou,  reînviind  în  acelaş  timp  şi  practicând  el  însuş  tradiţiile  noastre  de  post  şi 
rugăciune,  făcând  din  ele  un  vehicul  de  purificare  şi  regenerare,  supunându-se  el  cel 
dintâi  acestor  practice. 

8.  A  pus  în  practică  Decalogul  cu  poruncile  lui:  să  nu  minţi,  să  nu  furi,  etc.,  făcând 
din  ai  lui  caractere  de  granit,  gata  oricând  de  orice  sacrificiu  pe  altarul  patriei  şi  al 
înaltelor  comandamente  ale  vieţii. 

9.  A  făcut  să  trăiască  în  suflete,  marele,  eternul  adevăr  că,  prin  moarte  se  ajunge  la 
viaţă,  făcând  din  eroism  şi  sacrificiu,  scopul  însuş  al  vieţii. 

Şi  am  putea  multe  să  înşirăm  din  înfăptuirile  acestui  om  «lipsit  de  suprafaţă», 


Nicolae  Niţă 


541 


«fără  activitate»,  «străin  de  neam».  El  a  pus  poporul  român  pe  un  piedestal  cum  n’a 
mai  fost.  I-a  creat  o  aureolă  măreaţă  pentru  prezent  şi  viitor.  Nici  nu  ne  dăm  seama 
prin  ce  momente  sacre,  am  trecut,  graţie  activităţii  providenţiale  a  acestui  om, 
«SIMPLU»,  «FĂRĂ  CULTURĂ»,  «FĂRĂ  ACTIVITATE»,  «STRĂIN  DE  NEAM», 
care  îndrăzneşte  să  « STRIVEASCĂ »  «MARILE  FIGURI  ALE  VIEŢII  PUBLICE». 

0  LUPTĂ  TITANICĂ :  SCHIMBAREA  TABLEI  VALORILOR  ;  OMUL  NOU 

Din  viaţa  şi  din  actele  lui  Codreanu,  putem  constata,  că  e  mic  în  aparenţă,  dar  că  e 
mare  prin  sufletul  său,  prin  sufletul  neamului  pe  care-1  polarizează.  Pe  când  cei  ce-i 
urmăresc,  «marile  figuri  ale  neamului»,  pe  cari  el  le  loveşte,  apar,  tot  din  actele  şi 
din  viaţa  lor,  ca  fiind  mari  în  aparenţă,  dar  mici  şi  sterpi  în  fond.  E  o  luptă  titanică 
între  David  şi  Goliat.  Şi  totuş  David,  deşi  martirizat,  răstignit,  va  ieşi  învingător,  va 
trebui  să  ese,  căci  altfel  ar  trebui  să  disperăm  de  viitorul  acestui  neam. 

Pe  peretele  uneia  din  expoziţiile  dela  Roma,  capul  guvernului  italian  a  făcut  să  se 
graveze  aceste  cuvinte  ale  lui  Titu  Liviu: 

«Dacă  este  un  popor  care  are  dreptul  de  a  considera  sfinte  originile  sale  şi  de  a  le 
atribui  zeilor,  acest  popor  e  cel  roman...  se  recunoaşte  bucuros  legenda  că  Marte  îi  e 
părintele  şi  părintele  fundatorului  său».  Corneliu  Zelea  Codreanu  a  scos  din  adâncuri 
originile  noastre,  le-a  raportat  la  Christ,  pe  care-1  recunoaşte  patron  cu  care  strămoşii 
noştri  au  luptat  şi  au  biruit,  şi,  cu  ajutorul  oştilor  îngereşti,  ale  acelora  rari 
conduceau  în  bătălii  pe  Ştefan  Cel  Mare,  precedat  şi  secundat  de  Mântuitorul 
neamurilor,  cu  Arhanghelul  Mihail  ca  simbolizare  şi  icoană  sfântă  în  faţă,  a  declarat 
răsboi  tuturor  acelora  cari  subminau  Patria  şi-i  secătuiau  patrimoniul  ei  sacru. 

El  a  determinat  în  partizanii  săi,  în  tinerimea  şcolară  şi  universitară  şi  a  insuflat 
ţării  întregi  schimbarea  tablei  valorilor,  iniţiind  făurirea  omului  nou,  care  să  ne  dea  o 
altă  Românie,  aceea  pe  care  o  reclamă  geniul  nostru  ancestral,  moştenirea  noastră 
sacră  şi  sacrificiile  părinţilor,  moşilor  şi  strămoşilor  noştri.  Acţiunea  sa  aminteşte 
cuvintele  Apostolului  Pavel:  «Nebun  ce  eşti,  nimic  nu  înviază,  dacă  nu  moare  mai 
întâi». 

Una  din  marile  învinuiri  ce  i  se  aduce,  din  ignoranţă,  din  superficialitate,  din  rea 
credinţă,  este  aceea  că  el  a  întronat  teroarea  în  ţară  «care  nu  este  în  tradiţiile 
poporului  român».  Parc’ar  fi  vorba  de  o  teroare  guvernamentală!  Nu  teroare  a 
urmărit  el,  ci  adevărul,  dreptatea,  sacrificiul,  eroismul.  într’o  lume  mercantilistă, 
pierdută  în  haosul  fără  eşire  al  anarhiei  morale,  el,  acest  om  «simplu  şi  străin  de 
neam»  a  întronat  în  ţară  marele  adevăr:  că  prin  moarte  se  ajunge  la  viaţă.  Care, 
dintre  epigonii  vieţii  noastre  publice  ar  fi  putut  să-l  înţeleagă!  Când  toată  suflarea 
care  se  agita  în  viaţa  noastră  publică,  alerga  după  beneficii,  după  glorie  şi  parvenire, 
el  cel  dintâi  a  spus  partizanilor  ce  şi-a  recrutat:  căutaţi  moartea,  pentrucă  să  găsiţi 
viaţa;  alergaţi,  si  întrebuinţaţi  toate  puterile  fizice  şi  spirituale  de  cari  dispuneţi, 
pentru  sacrificiu  pe  altarul  Patriei.  Şi  de  fapt,  pentru  partizanii  lui  nu  existau 
beneficii,  ci  numai  sacrificiu,  suferinţa  şi  moartea. 

Deaceea,  cei  ce  sunt  în  stare  să  vadă  adevărul,  îşi  dau  seama,  că  întronarea 
acestui  fel  de  viaţă,  produce  un  popor  şi  o  ţară  ca  nici  o  alta  pe  lume. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


542 


MORŢII  NAŢIUNEI 

El  nu  a  cercetat  şi  nici  nu  a  făcut  teorii.  A  crezut  şi  a  lucrat.  Şi  astfel,  fără  teorii, 
fără  savantlâc,  fără  a  deveni  «mare  figură  a  neamului»,  «fără  cultură»,  «fără 
activitate»,  el  cel  dintâi  a  făcut  să  trăiască  în  el  şi  în  partizanii  lui,  adevărul  etern  că 
existenţa  fizică  nu  e  nimic,  că  existenţa  spirituală  e  totul.  Şi  astfel  s’a  ajuns  la 
«misticismul»  care  face  din  legionari  o  forţă  invincibilă,  face  din  ei  însuş  spiritul  pe 
cale  de  înfăptuire.  A  creat  starea,  de  spirit  a  marilor  înfăptuiri.  Prin  moarte  se  ajunge 
la  viaţă.  Se  poate  omorî  corpul,  dar  spiritul,  cu  atât  mai  mult  îşi  va  face  drum  şi-şi  va 
creea  noui  forme,  corpuri  noui  viguroase,  spirtualizate,  cari  vor  lua  locul  celor  răpuse 
şi  vor  răpune  la  rândul  lor  pe  omorîtori.  Aşa  s’au  omorît  martirii  şi-a  înviat 
creştinismul  din  sângele  lor.  Aşa  s’au  înfăptuit  marile  revoluţii,  marile  progrese  ale 
popoarelor.  Aşa  va  învia  România  de  mâine  la  o  viaţă  nouă,  din  sângele,  din 
sacrificiul,  din  moartea  legionară. 

«Nimic  nu  e  stabil  în  univers  afară  de  schimbarea  însăş.  Continua  schimbare, 
devenirea  perpetuă,  fiind  legea  vieţii,  numai  ignoranţa  noastră,  ne  face  să  ne  legăm 
de  existenţa  fizică,  de  viaţa  în  carne  şi  în  sânge.  Egoismul  e  însăş  moartea; 
devotamentul,  sacrificiul,  iubirea,  eroismul  spiritual,  e  însăş  viaţa.  Egoismul  ne 
izolează  destinându-ne  morţii,  iar  eroismul  ne  creează,  identificându-ne  cu  însăş 
creaţiunea». 

«Avem  o  singură  substanţă  care  curge  vecinie,  materia,  şi  o  singură  realitate, 
spiritul  care  viază  în  noi.  Aici  e  adevărul.  Dar  atâta  timp  cât  nu  vedem  decât  persoana 
noastră,  cât  timp  nu  ne  gândim  decât  la  ea,  persoana  noastră  se  dresează  ca  un  zid 
între  noi  şi  adevăr».  Aşa.  au  crezut,  fără  să  cerceteze,  acuzatul  şi  ai  lui.  E  un  adevăr 
etern  pe  care  nu-1  prinde  decât  aleşii  neamurilor. 

Se  glorifică  moartea!  Cu  drept  cuvânt,  pentrucă  acceptarea  morţii  cu  inima 
uşoară,  dovedeşte  completa  spiritualizare  a  omului.  Aceasta  e  revoluţia:  Ţara 
Legionară. 

Când  cineva  pluteşte  în  sferele  spirituale,  iar  nu  în  haosul  fără  eşire  al  vieţii 
materiale  care  face  substratul  vieţii  noastre  publice,  îşi  dă  seama  că  asa  zisele  crime 
ce  se  atribuie  legionarismului  trebuiesc  privite  prin  latura  lor  spirituală,  iar,  nu  cea 
materială.  Când  se  glorifică  «Nicadorii»  şi  când  li  se  cântă: 

Toţi  trei  pornit-am  într’un  gând 
Si  ne-am  legat  prin  jurământ 
Pe  camarazi  să-i  răzbunăm 
Şi  ţara  s’o  salvăm. 

V 

Arhanghelul  ne-a  ajutat 
Să  pedepsim  pe  vinovat 
Nu  ne  ’nspăimântă  nici  un  chin 
Putem  să  şi  murim». 

Vedem  pe  erou  renunţând  la  toate  bunurile  vieţii,  la  viaţa  însăş  şi  acceptând  toate 


Nicolae  Niţă 


543 


torturile  pentru  idealul  suprem:  Salvarea  Patriei.  Nu  se  glorifică  crima,  ci  spiritul  de 
sacrificiu,  curajul,  eroismul.  înaltele  idealuri  fi  se  deplâng  victimele  nevinovate.  Din 
asemenea  material  spiritual,  nu  sunt  croiţi  decât  marii  înfăptuitori,  marii  creatori  de 
destine  ai  ponoarelor.  Asemenea  figuri  trebuesc  reproduse  la  infinit.  E  singura 
garanţie  de  viitor.  Intuiţia  poporului  trezit  la  viaţă,  îl  face  să  ceară,  nu  ca  să  fie 
pedepsiţi  şi  «stârpiţi»,  ci  preamăriţi  fi  glorificaţi.  Aceeaş  intuiţie  cere  stârpirea 
calamităţilor  naţionale  pe  cari  spiritul  lor  de  sacrificiu  caută  să  le  înlăture.  Poporul 
simte  că  «crimele»  acestor  eroi  nu  sunt  decât  un  avertisment,  un  memento  de 
reculegere  şi  de  îndreptare.  Justiţia  abuzivilor  a  putut  să-i  pedepsească.  Dar  legile 
divine  nu-i  pot  decât  glorifica. 

A  încerca  să  striveşti  pe  omul  care  a  iniţiat  această  măreaţă  mişcare,  pe  omul  care 
o  poartă  în  sufletul  său,  în  întreaga  sa  fiinţă,  a  căuta  să  striveşti  mişcarea  însăş 
însemnează  să  ‘nplânţi  un  pumnal  în  însăş  inima  românismului,  în  inima  ţării,  în 
inima  Patriei  Române,  a  încerca  asasinarea  sufletului  naţional,  în  profitul  plevei  şi  al 
judaismului  care  l-a  secătuit  şi  l-a  condamnat. 

Noi  trebue  să  ne  întrebăm  însă,  cine  a  aruncat  jalea  în  ţară,  aruncând  în  ocnă  sau 
în  nefiinţă  aceste  victime  nevinovate? 

Nu  sunt  decât  victime  nobile  pe  toată  linia.  Noi  însă  suntem  datori  să  căutăm  pe 
adevăraţii  autori,  pe  cari  nu-i  putem  găsi,  decât  în  rândurile  asasinilor  sufletului 
neamului  românesc,  a  patriei  lui  spirituale.  Morţii  noştri,  ca  şi  condamnaţii  —  morţii 
vii,  —  sunt  morţii  naţiunii,  morţii  pe  altarul  purificării,  ai  liberării  ei  din  ghiarele 
satanismului. 


REGENERAREA  ŢĂRII  PRIN  CĂPITAN 

E  trădător  Zelea  Codreanul 

Da,  pentrucă  a  determinat  apariţia  pe  faţa  ţării  a  unei  infinităţi  de  Codreni,  ca 
nişte  eroi  din  poveşti,  a  unei  infinităţi  de  germeni  spirituali,  caii  au  cuprins  ţara  dela 
un  capăt  la  altul  şi  de  sus  şi  până  jos,  cari  subminează  şi  condamnă  lumea  care  a  fost. 

Da,  e  trădător,  pentrucă  a  declanşat  marea  luptă,  lupta  pe  viaţă  şi  pe  moarte  între 
Patrie  şi  trădarea  cinică,  perfidă,  înarmată  cu  puterea  de  stat  şi  ascunsă  sub  faldurile 
tricolorului  naţional  pe  care-1  spurcă.  Da,  e  trădător,  pentrucă  stă  eroic  în  calea 
acţiunei  criminale,  pornită  din  egoism  atroce,  din  cumplită  orbire,  din  lipsă  totală  de 
orizont,  care  tinde  a  ţintui  pe  loc  progresul  neamului  şi  de  a-i  compromite  viitorul. 

Da,  e  trădător,  pentrucă  nu  înţelege  a  se  da  la  o  parte  şi  a  lăsa  drum  liber  acelora 
cari  vor  să-i  distrugă  opera  lui  inegalabilă,  substituindu-se  marelui  ei  autor  şi 
condamnând-o  în  însăş  spiritaulitatea  ei  dătătoare  de  viaţă.  Stă  în  calea  acelora  cari 
prezintă  regenerarea  totală  a  ţării  sub  formă  de  «muncă  de  interes  obştesc», 
«străjerie»,  şi  creşterea  noilor  generaţii  prin  şcoli  în  «devotament,  abnegaţie,  cinste, 
omenie,  muncă  constructivă»,  etc.  strivind  însă  în  acelaş  timp  marile  pilde  vii;  cari 
cultivă  existenţa  la  suprafaţă  a  produselor  vechilor  stări  de  lucruri,  cari  neagă,  prin 
însăş  existenţa  şi  structura  lor,  existenţa  şi  propăşirea  patriei  spirituale,  a  patriei 
celei  noui,  a  revoluţiei,  a  regenerării  sub  cari  caută  să  se  camufleze. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


544 


Socotelile  sunt  însă  simpliste.  Căci,  regenerarea,  odată  începută,  nu  va  mai  putea 
fi  ţinută  pe  loc,  ori  câte  puteri  diavoleşti  se  vor  mobiliza  şi  se  vor  ascunde  sub 
faldurile  ei.  Vor  fi  strivite  sub  dărâmături.  E  indiferentă  soarta  fizică  a  acuzatului.  E 
Ţara  însăş,  care  nu  va  primi  fără  reacţiune  palma  ce  i  se  aplică. 

Urmăritorii  nu  înţeleg  marile  comandamente  ale  creaţiunii:  Dacă  vrei  să  creezi  un 
popor,  condamnă-1.  Dacă  vrei  să  salvezi  pe  un  om,  martirizează-1.  E  legea  firei,  legea 
divină,  morala  imanentă  care  condamnă  pe  agresor  şi  salvează  pe  cel  ce  posedă  viaţa 
spirituală.  Averile  spirituale  nu  se  pot  însuşi  pentrucă  ele  presupun  dispariţia  totală  a 
celor  ce  le  urmăresc.  In  zadar  desfiinţezi  partidele,  în  zadar  înfiinţezi  starea  de 
asediu,  cenzura;  în  zadar  înfiinţezi  constituţii  cu  scopuri  ascunse;  tot  nu  vei  putea 
deveni  stăpân  pe  teren,  pe  soarta  ţării  şi  pe  averea  furată  delâ  acuzat,  pentrucă 
această  avere  însemnează  moartea  agresorului. 

JUDA  RÂNJEŞTE  DIN  UMBRĂ 

Ţara  merge  spre  regenerare,  iar  ceice  o  conduc,  preocupaţi  de  a  păstra  puterea 
pentru  ei,  sub  cuvânt  că  conduc  şi  canalizează  energiile  naţionale,  le  paralizează  în 
tot  ce  au  ele  mai  dinamic  şi  mai  sănătos,  pentru  a  le  înlocui  cu  surogate  cari  să  dea 
aparenţele  regenerării,  dar  cari  să  menajeze  viţiile  stăpânilor  cari  ne-au  adus  pe 
marginea  prăpăstiei.  Această  acţiune  nefastă  îşi  produce  roadele.  Patria,  moştenirea 
ancestrală  pierde  terenul.  Jidovimea  bea  şampanie:  Goimii  se  distrug  între  ei.  Juda 
rânjeşte  din  umbră.  I-a  fost  deajuns  ca  să-şi  arate  colţii,  pentrucă  un  guvern 
naţionalist  să  fie  răsturnat  în  24  de  ore.  Mai  face  încă  o  mică  opintire  şi,  iată  că 
înlătură  din  calea  lui  şi  pe  cel  mai  periculos  dintre  adversari,  legionarismul. 

Cerul  se  limpezeşte  pentru  fiii  lui  Izrail  şi  pentru  puterile  întunericului. 
Românismul,  Patria,  sunt  aruncate  într’o  grea  cumpănă.  Pe  când  străjerismul, 
festivităţile,  osanalele,  se  ţin  lanţ,  românismul  agonizează  şi  puterile  întunericului 
jubilează.  Pe  când  ţipăm  regenerare,  refacere  totală,  ne  îndreptăm  cu  paşi  repezi  spre 
prăpăd.  Numai  la  astfel  de  rezultate  se  poate  ajunge,  atunci  când  se  caută  a  se 
înăbuşi  singura  putere  constructivă:  inima  şi  sufletul  unei  naţiuni.  Sub  serbări 
fastuoase,  sub  aparenţe  înşelătoare,  îşi  deschid  drum  larg  laşitatea,  necinstea  şi 
parazitismul  trecutului.  Căci  odată  cu  alungarea  eroismului  legionar,  nu  se  poate  să 
nu  dispară  în  acelaş  timp  şi  «Spiritul  Sfânt  a  toate  dătător  de  viaţă».  Se  luptă  din 
răsputeri  pentru  a  alunga  zeii  depe  firmamentul  vieţii  naţionale.  Archangelul  Mihail, 
Avram  Iancu,  Horia,  Cloşca  şi  Crişan,  Mihai  Viteazul,  Ercule,  Minerva,  Vestalele, 
Scaevola,  Grachii,  numai  în  carte  pot  fi  prezenţi,  vii,  activi;  n’au  ce  căuta  între  noi.  O 
cumplită  decădere  ne  pândeşte,  sub  aspectele  cele  mai  înşelătoare. 

SE  CULTIVĂ  LAŞITATEA  Şl  TRĂDAREA 

Se  scot  din  rânduri  eroii  ca  Moţa  şi  Marin.  Ei  şi  întregul  lor  stil  eroic  de  viaţă,  sunt 
declaraţi  corupători,  trădători.  Şi  cine  sunt  aceia  cari  sunt  prezentaţi  generaţiilor 
cari  se  ridică  drept  pilde  vii!  Dacă  căutăm  fondul  lucrurilor,  constatăm  că  se 
urmăreşte  a  se  răstigni:  abnegaţia,  cinstea,  onoarea,  sacrificiul,  eroismul,  adevărata 
iubire  de  patrie,  adevărata  viaţă  închinată  neamului  şi  ţării. 

Zadarnic  se  pretinde  contrarul.  Omul  nou,  ce  se  pretinde  că  se  crează  prin  noua 


Nicolae  Niţă 


545 


educaţie  a  tinerimei,  prin  străjerie  —  camuflarea  legionarismului  —  nu  se  poate 
obţine  cu  vorbe,  cu  pilde  hibride  luate  dintre  conducătorii  de  stat,  recrutaţi  din 
lumea  veche  şi  prezentaţi  ca  îndrumători  ai  lumei  celei  noui.  Ne  trebue  fapta, 
sacrificiul,  abnegaţia,  eroismul  personificat,  pilda  vie  întrupată  în  eroi  autentici  cari 
să  se  reproducă  la  infinit  în  generaţiile  tinere. 

Trăesc  oare  aceste  entităţi  în  cei  ce  ne  conduc!  Şi  dacă  trăesc,  pentru  ce  se  caută  să 
se  omoare  avântul,  eroismul,  care  apare,  care  izvoreşte  din  adâncuri,  din  cele  mai 
curate  izvoare,  întrucât  nu  poartă  pecetea  oficială?  Ce  caută  perfidia,  necinstea, 
înscenarea,  cu  cari  se  urmăresc  fiii  aleşi  ai  neamclui  cu  înverşunare  de  către  cei  din 
lagărul  celor  ce  deţin  puterea  publică!  Sunt  atâtea  laşităţi  cari  trebuesc  urmărite  în 
ţară  —  începând  cu  laşitatea  proprie.  Sunt  atâtea  trădări.  Pentru  ce  nu  se  urmăresc 
acestea  cu  energia  care  se  desfăşoară  pentru  strivirea  legionarismului!  Cugetul  curat 
al  celui  care  lucrează  în  arena  publică  are  linia  de  conduită  care  îl  conduce  cu  logica 
şi  curăţenia  care  es  din  intuiţia  adevărului.  Şi  această  linie  de  conduită,  dacă  ar  fi 
linia  conducătorilor,  ar  impune  necesitatea  de  a  se  urmări  distrugerea  adevăratelor 
elemente  distrugătoare  de  ţară  şi  a  coadelor  de  topor  cari  au  înlesnit  colonizarea 
Maramureşului,  a  regiunilor  de  graniţă,  a  oraşelor,  urmărirea  coloniştilor  nepoftiţi,  a 
acaparatorilor,  a  profitorilor  de  pe  urma  averilor  naţionale.  Sunt  atâtea  laşităţi  şi 
trădări,  pentru  urmărirea  cărora  ar  trebui  să  se  pue  în  funcţie  înverşunarea  celor  de 
sus!  Mijloacele  necinstite,  perfide,  ce  se  întrebuinţează  în  cazul  nostru  vorbesc  prin 
ele  însele  pentru  a  caracteriza  valoarea  de  regeneratori,  valoarea  morală  a  celor  ce 
întreprind  acţiunea  de  faţă. 

A  mobiliza  toată  şiretenia  şi  toată  perfidia  oamenilor  de  structură  veche,  pentru  a 
paraliza,  pentru  a  distruge,  tot  ce  e  mai  nobil.  în  acest  popor,  toată  floarea  lui  morală, 
toată  puterea  lui  de  rezistenţă  şi  de  afirmaţiune,  este  a  comite  cea  mai  abjectă  trădare 
de  patrie,  cu  atât  mai  culpabilă,  cu  cât  se  ascunde  sub  masca  patriotismului,  a 
apărării  supremelor  interese  de  stat,  uitându-se  că,  cu  laşităţi,  cu  interese  meschine, 
cu  perfidii,  marile  comandamente  naţionale  se  pot  numai  compromite.  Aceste  mari 
comandamente  se  pot  realiza  numai  cu  mijloacele  şi  cu  armele  pe  cari  conducătorii 
cată  să  le  elimineze  din  inima  şi  sufletul  românilor,  să  le  stârpească,  depe  suprafaţa 
ţării. 


PATRIA  SÂNGEREAZĂ  PRIN  TOŢI  PORII 

Oricari  ar  fi  intenţiile  conştiente.  Am  spus  că  nu  inteligenţa  conduce  lumea  şi  că 
nu  conştiinţa  —  care-i  corespunde  —  constitue  busola  vieţii.  E  o  conştiinţă  mai 
profundă,  e  intuiţia,  care  ese  din  subconştientul  profund  şi  colectiv  al  rasei.  Acest 
subconştient  condamnă  fără  apel  pe  urmăritori  şi  face  ca  sufletul  şi  inima  întregii  ţări 
să  se  simtă  adânc  rănită  prin  procedeele  lor.  Acest  subconştient  colectiv  străbate 
înreaga  fiinţa  a  naţiunei  şi  o  face  să  simtă  în  întreg  organismul  ei,  indiferent  de 
generaţii  şi  de  existenţă  fizică,  oroarea  faţă  de  asemenea  procedee.  Acelaş 
subconştient  scoate  în  evidenţă  adevărul  că,  prin  asemenea  mijloace,  nu  se  pot  salva 
decât  aparenţele,  aparenţe  sub  cari  vor  putea  să  opereze  în  linişte  puterile 
destructive,  apa-  renţe  cari  nu  vor  putea  decât  să  arunce  Patria  pe  marginea 
prăpastiei. 

Pentru  regenerarea  noastră,  ne  trebue  eroi  vii;  nu  de  carton.  E  o  socoteală  naivă  şi 


Articole  clin  Presa  Legionară 


546 


simplistă  care  respiră  prin  toţi  porii  urmărirei  de  faţă,  care  ne  vorbeşte  de  atacul 
întreprins  în  contra  «oamenilor  mari»  ai  ţării,  în  contra  valorilor  consacrate.  E 
vederea  omului  inteligent  şi  instruit,  dar  lipsit  complet  de  orientare.  Se  confundă 
srălucirea  aparentă  cu  realitatea  vie;  forma,  cu  fondul;  inteligenţa,  cultura  oficială, 
diplomele  şi  situaţiile  câştigate  în  stat,  ca  un  rezidat  al  vechei  stări  de  lucruri,  cu 
marile  elanuri  de  înfăptuire  cari  apar  din  adâncuri,  în  anumite  epoci  de  mari 
prefaceri,  cari  se  obiectivează  în  suflete  lipsite  de  fast,  în  sufletele  acelora  cari  sunt 
gata  re  sacrificiu,  în  acele  suflete  lipsite  de  cinism  şi  perfidie,  desbrăcate  de  aparenţe 
înşelătoare,  de  valori  oficiale,  dar  pline  de  adevăr,  de  avânturi  înălţătoare,  de  iubire 
reală,  nu  mincinoasă  şi  perfidă,  de  Patrie,  pline  de  «misticism»  naţional,  de  putere 
de  înfăptuire  pe  teren,  de  putere  de  reînnoire,  de  sacrificiu  şi  eroism. 

Nu  voinţa  conştientă  de  a  face  un  lucru  te  duce  la  succes,  ci  faptul  dacă  ceace  zici 
că  vrei  să  faci,  trăeşte  realmente  în  tine,  este  una  cu  fiinţa  ta.  Inteligenţa  şi  ştiinţa 
celor  pretenţioşi,  celor  ce  urmăresc  pe  Corneliu  Z.  Codreanu  şi  mişcarea  lui,  nu  sunt 
de  natură  de  a  produce  roade.  Unde  e  gând  ascuns,  imoralitate,  perfidie  şi  cinism,  nu 
poate  fi  putere  creatoare.  Totul  nu  e  nu  poate  fi,  decât  o  simplă  mistificare.  Nu  poţi 
realiza  ceeace  nu  porţi  în  suflet.  S’a  pornit  cu  străjeria,  cu  munca  de  interes  obştesc, 
cu  premilităria  etc.  Toate  vor  merge,  cât  aor  trăi  în  ele  izvoarele  de  unde  au  eşit: 
eroismul  legionar,  eroismul  pe  care-1  vedem  azi  pus  pe  banca  acuzării  şi  care  stă 
totuş  la  baza  statelor  în  plin  avânt  de  regenerare.  Odată  acesta  mort,  toate  se  vor 
arunca,  într’un  fel  sau  altul,  la  fer  vechiu. 

Lumea  nu  se  conduce  după  inteligenţa  şi  ştiinţa  omului:  ce  ar  fi!  Lumea  se 
conduce  de  iubirea  divină,  de  acel  spirit  creator,  pe  care  ni  l-a  sădit  providenţa  în 
suflet,  care  nu  trăeşte  decât  acolo,  unde  e  abnegaţie,  simplicitate,  cinste,  omenie, 
sacrificiu,  eroism.  Intuiţia  este  aceea  care  ne  călăuzeşte;  intuiţia,  arma  spiritului. 
Poporul  o  are  şi  el  simte  unde  este  adevărul. 

Să  ne  ducem  pe  teren,  să  vedem  cum  sunt  oamenii  şi  ne  vom  da  seamă  de 
insanitatea  morală,  de  inaniţia  tuturor  mişcărilor  aşa  zise  de  regenerare  iniţiate  de 
stăpânirile  cari  nu  au  spiritul  creator  cu  Decalogul  la  spate.  Acuzatul  a  înţeles,  mai 
bine  decât  oricare,  acest  fapt,  atunci  când  a  spus  să  se  dea  guvernului  un  răgaz  de  doi 
trei  ani  pentru  a-şi  încerca  puterile.  Un  spirit  viu  nu  urmăreşte  succesul  personal  — 
persoana,  pentru  el  nu  există  — ,  ci  succesul  ideologic.  Acesta  poate  veni  de  oriunde, 
rezultatul  singur  importă. 


CĂPITANUL:  EROU  DE  EPOPEE 

Trebue  să  privim  deci  lucrurile  dela  înălţimea  pe  care  o  comportă.  Nu  putem  primi 
acuzaţiunea.  Nu  se  poate  sta  de  vorbă  cu  trădătorii  înşişi,  cu  asasinii  sufletului 
naţiunei  lor,  cu  reprezentanţii  oficiali  ai  acelora,  pe  cari  acuzatul  i-a  urmărit  în  tot 
timpul  activităţii  sale  publice,  făcând  din  această  urmărire  scopul  vieţii  sale;  cu 
reprezentanţii  oficiali  ai  acelora  pe  cari  el  caută  să-i  scoată  din  corpul  naţiunei. 

Trebue  să  privim  lucrurile  prin  prisma  marilor  credinţe  cari  stau  la  baza 
legionarismului  şi  a  regenerării  reale  a  acestei  ţări.  Nu  putem  fi  acuzaţi  de  trădare,  de 
către  înşişi  trădătorii.  De  va  fi  achitat,  acuzatul  îşi  va  urma  drumul.  De  va  fi 
condamnat,  nu  se  va  ajunge  la  alt  rezultat  decât  acela  de  a  i  se  crea  un  înalt 


Nicolae  Niţă 


547 


piedestal  de  afirmare,  chiar  dacă  ar  fi  să  sucombe  sub  greutatea  condamnării.  Va 
deveni,  în  sufletul  acestei  ţări,  în  sufletul  generaţiilor  viitoare,  un  erou  de  epopee. 

Ar  fi  să  disperăm  de  viitorul  acestui  neam,  dacă  ar  putea  fi  determinat  să  vadă 
lucrurile  supt  altă  prismă.  Nimeni  în  ţară,  nici  azi,  nici  mâine,  nici  odată,  nu  va  crede, 
nu  va  putea  crede  că  Corneliu  Zelea  Codreanu  a  fost  un  trădător.  Dar  vor  stigmatiza, 
cu  odiul  public  pe  urmăritori.  Se  va  crea  din  acuzat  un  simbol  al  regenerării,  al  marei 
lupte  cu  puterile  destructive,  un  zeu  naţional.  Oricât  de  criminal  ar  fi  actul 
condamnării,  va  avea  totuş  un  rol  constructiv,  după  cum  orice  crimă  va  fi  urmărită  şi 
pedepsită  în  ordinea  imanentă  a  lucrurilor. 

Poporul  acesta,  care  are  atâta  nevoie  de  eroi  reali,  vii,  puternici,  invincibili,  cari  să- 
i  stea  înainte,  pentru  regenerarea  lui,  va  avea,  ca  icoane  de  închinat  şi  preamărit  pe 
acei  eroi  cari  s’au  stins,  supt  o  formă  sau  alta,  în  mişcarea  legionară.  Martirizarea 
iniţiatorului  va  crea  supremul  vehicol  de  afirmare  pentru  acest  popor.  Va  fi  pus,  la 
rândul  lui,  în  fruntea  eroilor  imaculaţi,  în  rândul  lui,  în  fruntea  sfinţilor  acestui 
neam,  oricât  s’ar  pedepsi  de  legile  omeneşti:  «glorificarea  crimei». 

Patria,  e  ideologia  care  conduce  şi  dă  viaţă  colectivităţii  naţionale,  făuritoare  de 
stat,  peste  generaţii.  Nu  se  confundă  cu  voinţa  arbitrară  a  unor  persoane  cari  ar  pune 
mâna  pe  putere  şi  cari  ar  vrea,  să  se  impuie  prin  forţa  brută,  ajutată  de  aparatul  de 
stat  confiscat  în  profitul  lor.  Lupta  contra  acestor  persoane  şi  contra  coteriilor  lor  nu 
este  lupta  contra  Patriei,  ci  salvarea  ei,  salvarea  patrimoniului  naţional. 

Singură  această  ideologie  este  aceea  care  constitue  Statul,  Patria,  în  fiinţa  lor 
perpetuă.  Ea  trăeşte  în  întreg  corpul  social  alcătuitor  de  stat,  în  continua  lui 
devenire.  Ea  trăeşte  în  noi,  în  orice  individ  al  neamului  istoric,  indiferent  de 
generaţii,  în  orice  individ  cu  strămoşii  adânc  înfipţi  în  Patrie,  în  subconştientul 
fiecăruia,  în  subconştientul  poporului,  a  cărui  evoluţie  istorică,  a  cărui  ideologie,  al 
cărui  spirit  creator,  a  cărui  patrie  spirituală,  a  dat  naştere  statului,  în  formaţia  lui 
actuală,  în  formaţiile  lui  trecute  şi  care  va  determina  evoluţiile  viitoare,  care-i  va  crea 
Destinul.  Această  Patrie  trăeşte,  mai  presus  de  toate  în  Eroii  ei,  în  aceia  cari,  în 
anumite  timpuri,  în  timpuri  grele,  ideologia  aceasta  se  polarizează  şi  cari  constituesc 
instrumentele  ei  de  înfăptuire  şi  de  afirmare. 

Când  e  vorba  de  chestiuni  ca  cea  de  faţă,  e  însăş  Patria,  în  continua  ei  devenire, 
care  intră  în  joc.  E  însăş  Patria,  patria  vie,  în  funcţia  ei  eternă,  care  e  acuzată  de 
trădare.  Şi  Patria  vie,  eternă  se  rezumă  astăzi  într’un  singur  cuvânt:  Corneliu  Zelea 
Codreanu. 


NIMBUL  CĂPITANULUI  Şl  PROPAGANDA  MINCINOASĂ 

Fiecare  purtăm  cu  noi  anumite  imponderabile.  Naţiunea  are  şi  ea  imponderabilul 
ei.  Aureola  care  se  desfăşoară  în  jurul  capului  acuzatului  este  aureola  naţiunei  sale. 
Poporul  îşi  simte  aureola.  Se  încălzeşte  la  razele  ei.  Se  scaldă  în  lumina,  divină  pe 
care  o  reprezintă.  Nu  poate  decât  iubi  şi  diviniza  pe  cel  ce  o  încarnează.  Şi  nu  poate 
decât  urâ  pe  cei  ce  o  neagă. 

în  sală,  la  proces,  se  simte  trădarea  pe  banca  apărării?  Trădarea  se  simte  undeva, 


Articole  clin  Presa  Legionară 


548 


dar  nu  pe  această  bancă.  Această  trădare  îşi  trădează  existenţa  în  propaganda 
mincinoasă  ce  s’a  făcut  în  jurul  acuzatului,  pentru  a-1  prezenta  pe  el,  cel  mai  curat  fiu 
al  neamului  său,  în  aureola  falsă  a  trădătorului  de  neam,  a  corupătorului  tinerimei,  a 
uneltitorului  şi  a  distrugătorului  neamului  său;  în  măsurile  ce  s’au  luat  pentru  a 
împiedica  mişcările  apărării,  în  teroarea  care  s’a  desfăşurat  în  jurul  procesului, 
pentru  a  înăbuşi  şi  ascunde  adevărul,  în  înscenarea  însăş  a  acestui  proces.  Procesul: 
un  decor  postum  pornit  din  necesitatea  de  a  suprima  pe  Căpitan! 

Astfel  cum  se  prezintă  înscenarea,  are  toată  aparenţa  unui  decor  post  factura.  E  o 
perfidie  în  plus.  Soarta  acuzatului  a  fost  pecetluită  de  mai  înainte.  Ce  putea  urmări  în 
definitiv  propaganda  fără  răspuns!  Acuzatul  a  fost  judecat  şi  condamnat  înainte  de  a 
ajunge  în  această  sală.  Autorii  condamnării  au  însă  nevoie  de  a  fi  acoperiţi  printr’o 
procedură  «legală»,  procedură  care  are  de  fapt  menirea  de  a  confirma  atmosfera 
pregătită  şi  sentinţa  de  mai  înainte  pronunţată  în  umbră.  Şi,  pentru  ca  tabloul 
decorului  să  fie  complet,  după  ce  s’au  luat  toate  măsurile  de  a  se  înlătura  orice 
surpriză,  s’a  dat,  în  mod  perfid,  şi  o  aparenţă  de  libertate  în  apărare  şi  de  liberă 
deliberare  a  judecătorilor. 

în  aranjarea  şi  conducerea  decorului  au  fost  în  adevăr  maiştri.  Au  selecţionat  totul 
după  trebuinţă.  Au  determinat  până  şi  pe  acuzat  ca  să  accepte  discuţia  unor  fapte 
inexistente,  să  se  recunoască  susceptibil  de  trădare,  prin  însuş  faptul  că  a  acceptat 
discuţia  faptelor,  fără  ca  să  spulbere  mai  întâi  însăş  atmosfera  ce  s’a  creat  prin 
înscenarea  infamelor  acuzări. 

Şi,  dacă  în  faţa  decorului,  zis  judecată,  s’a  putut  totuş  discuta  cel  puţin  de  formă, 
pentru  mistificarea  apărării  şi  a  rarilor  asistenţi,  cari  au  reuşit  să  pătrundă  prin  toate 
cele  nouă  vămi  ale  văzduhului  instituite  de  măsurile  de  ordine,  luate,  înăuntru, 
înafară,  pretutindeni;  în  afară  nu  s’a  auzit,  înainte,  în  timpul  şi  după  decor,  decât 
numai  acuzarea,  ticluită  după  toate  regulele  artei  unei  justiţii  formale,  care 
pălmueşte  adevărul  şi  torpilează  dreptatea.  Ordonanţa  şi  rechizitorul,  nici  nu  au  fost 
bine  redactate  şi  au  făcut  ocolul  lumei.  Apărarea,  aşa  paralizată  cum  a  fost,  nu  a  fost 
nicăiri  auzită.  Până  şi  întrebările  puse  de  apărare  şi  admise  de  preşedinte,  ca  şi 
depoziţiile  luate  martorilor,  nu  au  putut  fi  decât  în  conformitate  cu  censura  şi 
constrângerea  oficială  care  condamna  mai  dinainte  orice  apărare  şi  implica 
pedepsirea  acuzatului.  Nici  nu  se  putea  proceda  altfel,  pentrucă  acuzaţiile  erau  atât 
de  monstruoase,  în  cât  o  apărare,  chiar  stârcită,  le-ar  fi  spulberat  ca  pe  o  construcţie 
de  carton. 

întrucât  judecata  nu  a  fost  în  pretoriul  tribunalului  militar,  ci  afară  de  zidurile  lui, 
această  judecată  apare  ca  un  ucaz  al  unui  despot  care  taie  şi  spânzură,  fără  a  da 
socoteală  nimănui.  Aşa  a  fost  condamnarea  anticipată  a  lui  Corneliu  Z.  Codreanu:  un 
caz  venit  de  sus,  înveştmântat  ulterior  într’un  decor  de  judecată  pentru  a  mistifica 
ţara,  care  asista  impasibilă  la  această  crimă.  Cenzura,  radio,  publicistică,  toate  şi-au 
dat  concursul  forţat  pentru  ca  nimic  să  nu  pătrundă,  înăuntru  şi  în  afară,  ce  ar  fi 
putut  contraria,  hotărîrea  de  mai  înainte  scontată. 

Chiar  dacă  în  ordine  fizică  ar  fi  ceva  schimbat  din  expunerea  de  mai  sus,  în  ordine 
spirituală  totul  s’a  petrecut  după  acest  tipic.  Acuzarea,  apărarea,  desbaterile  —  «cu 
larga  libertate  şi  bunăvoinţa  judecătorilor»  —  toate,  au  pornit  dintr’o  singură 
necesitate,  aceea  de  a  înlătura  pe  acuzat  din  calea  puternicilor  zilei,  din  calea 


Nicolae  Niţă 


549 


duşmanilor  Patriei.  Era  singura  piedică  care  sta  dârz,  curat,  cinstit,  eroic  în  faţa 
ticăloşiei  lumei  vechi,  a  judaismului  disolvant  şi  hrăpăreţ,  a  laşităţei  publice;  era 
singura  putere  care  desgropa  din  adâncuri  şi  punea  în  valoare  eroismul  ancestral, 
adormit  de  secole.  Patria  însăş,  eroică,  imaculată,  înarmată  pentru  a  izgoni  din  viaţa 
publică  puterile  întunericului.  Aceste  din  urmă  puteri  nu  se  putea  să  nu  pue  în 
funcţie  toate  mijloacele  diavoleşti  pentru  a  suprima  pe  acuzat,  din  momentul  ce 
acesta  a  fost  făcut  prizonierul  lor. 


(Va  urma)  *) 

I.  COLFESCU-DELATURDA 

*) _ 

-  Condiţiile  impuse  de  cenzură  după  puciul  antonescian  din  Ianuarie  1941,  n'au  mai  permis 
continuarea  acestor  mărturisiri... 


Articole  clin  Presa  Legionară 


550 


Revistă  de  cultură 


Nicolae  Niţă 


551 


"Sfântă  tinereţe  legionară"  282 


de  Ladmiss  ANDREESCU 

"în  trudă  ne-am  sbătut". 

Am  fost  loviţi  în  numele  unor  principii  asasine.  Cari  nu  se  mai  văd.  Cari  nu  se  mai 
aud. 

Ni  s'a  pus  greu  pumn  în  gură.  Arhanghelii  cu  burtă  sau  monoclu  ai  unei  tiranii  ne- 
au  pus  la  zid  când  ne-am  urlat  durerile.  Durerile  noastre.  Durerile  Neamului  nostru. 

Au  fost  omorâţi  cei  mai  buni  dintre  noi,  pentruca  în  ceasul  supremelor  chinuri  ale 
Neamului  -  acum  -  la  Constanţa,  la  Braşov,  la  Bucureşti  şi  în  alte  părţi  ale  Ţării  - 
tineretul  acesta  legionar,  tineretul  acesta  aprig  în  credinţele  lui,  să  se  ridice  zid  întru 
promovarea  cinstei,  a  onoarei  româneşti,  a  dreptăţii  îndelung  schingiuită. 

Tineretul  Ţării  este  Neamul.  Este  viitorul  neamului.  Şi  tiranii  iudaizaţi  ai  unei 
nefireşti  stăpâniri  au  prigonit  acest  tineret,  acest  viitor.  Un  om  poate  greşi  politiceşte. 

Un  neam,  niciodată. 

Iată  ce  nu  au  înţeles  ghiftuiţii  epocii  căreia  i  s'a  pus  ieri  capăt,  ghiftuiţii  cari 
imediat  vor  fi  traşi  la  grea  răspundere  pentru  mârşavele  lor  fapte. 

"Vom  birui  din  fundul  închisorilor  şi  de  vom  fi  asasinaţi  vom  conduce  destinele 
Neamului  din  mormânt".  Aşa  a  spus  Căpitanul  -  sfântul  şi  marele  nostru  Căpitan  -  şi 
aşa  este. 

Iată-1!... 

Iată-1  pe  acest  om  de  onoare  şi  crez  care  este  generalul  Antonescu. 

Din  fund  de  închisoare  a  biruit. 

Iată  destinul  de  trei  ani  -  cruntul  şi  nemeritatul  destin  al  Neamului  acesta  înroşit 
de  valurile  de  sânge  curs  din  trupul  fiilor  lui  cei  mai  aprigi,  cei  mai  buni  -  iată  acest 
destin  aşa  cum  l-a  prevăzut  El,  Căpitanul. 

Dar  acum,  că  am  biruit,  -  o  biruinţă  în  care  noi  am  crezut  chiar  când  ne-au  fluierat 
nemernice  gloanţe  pela  urechi  -  la  muncă!... 

La  aprigă  şi  crâncenă  muncă!... 

Moartea? 

O  sfidăm. 

Viaţa? 

Este  a  noastră  şi  a  Neamului  nostru. 

Să  ne  trăeşti  Generale! 


Morţii  noştri  -  legea  noastră  28s 


Costin  I.  MURGESCU 

Statul  nou  —  după  atâta  vreme,  pentru  întâia  oară:  nou  şi  românesc  —  creşte  din 
jertfe.  Nu  este  vorba  de  poetizări,  ci  de  o  dramatică  realitate,  aceea  a  unei  Ţări  pe 
care  au  făurit-o  numai  mormintele  şi  umbrele.  în  care  cei  vii,  cei  puţini  rămaşi  vii, 
sunt  numai  executorii  unor  porunci  ce  le  vin  de  „dincolo”.  Deaceea,  mormintele  lor 
—  în  care  dacă  nu  ne-a  intrat  şi  nouă  trupul,  ne-am  îngropat  totuşi  o  parte  din 


282  -  Revista  "Universul  Literar",  Bucureşti.  Anul  XLIX,  Nr.  37,  Sâmbătă,  7  Septembrie  1940. 

283  -  Revista  "Universul  Literar",  Bucureşti.  Anul  XLIX,  Nr.  38,  Sâmbătă  14  Septembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


552 


tinereţea  noastră,  din  sufletul  nostru  entuziast  —  sunt  astăzi  singura  şi  aspra  noastră 
lege. 

Mişcarea  care  a  adus  poporului  român,  în  clipa  în  care  acesta  pierduse  nădejdea 
până  şi  în  existenţa  sa  naţională,  orizonturile  unui  alt  destin,  nu  are  nici-un  cuvânt 
mai  mult  de  spus  acestui  popor,  nu  are  nici-un  program  de  formulat;  ea  are 
mormintele  şi  morţii  ei. , Acolo”  este  doctrina,  programul  de  guvernământ  şi  credinţa 
acestei  mişcări. 

Din  fărădelegile,  ura  şi  ticăloşia  care  au  isbit  în  tineret,  ucigând  trupul 
Conducătorului  lui  firesc  şi  al  martirului-vizionar,  cel  mai  mare  pe  care  l-a  avut  acest 
neam,  mormintele  trimit  îndemnul  dreptăţii ,  al  iubirii  şi  al  respectului,  faţă  de  noi  şi 
de  semeni.  Să  ne  răzbunăm,  morţii?  Da,  dar  numai  prin  munca  noastră,  prin 
realizările  noastre,  prin  viaţa  noastră.  Să  ne  răzbunăm  pe  cei  care  i-au  ucis?  Dar 
aceasta  nu  se  poate;  ar  fi  în  contra  legii  creştine  pe  care  Căpitanul  a  pus-o  la  baza 
mişcării  sale,  ar  fi  să  uităm  că  din  răzbunări  au  răsărit  mormintele  camarazilor 
noştri.  De  altceva  avem  nevoe:  de  dreptate. 

Am  fost  atât  de  curaţi  în  lupta  noastră,  atât  de  cinstiţi  în  gândurile  noastre,  că  nu 
avem  nevoie  de  răzbunări;  când  dreptatea  va  răscoli  paginile  acestor  doi  ani,  să  fim 
siguri  că  nici  unul  din  cei  ce-au  dat  în  tineretul  legionar  nu  va  putea  scăpa  pedepsei 
cumplite  a  adevărului.  Pentrucă  dreptatea  nu  este  numai  repararea  suferinţelor  celui 
năpăstuit,  dreptatea  este  în  primul  rând  pedepsirea  celui  nedrept.  Şi  nici-un  legionar 
n’a  fost  închis,  nici-un  mormânt  nu  s’a  deschis  din  dreptate  —  ci  numai  sub 
privegherea  nedrepţilor.  Dar  nu  din  răzbunare  vor  cădea  aceştia  toţi  —  ci  din  lumina 
adevărului,  care  le  va  arăta  propria  lor  nemernicie.  Lăsaţi  însă  pentru  aceasta  numai 
dreptatea  aspră  şi  neîndurătoare.  Neamul  acesta  a  suferit  prea  multe  nedreptăţi,  prea 
cumplite  nedreptăţi  —  pentru  a  nu  flămânzi  astăzi  după  dreptate,  chiar  şi  faţă  de 
duşmanii  şi  trădătorii  lui. 

Noi  n’am  fost  numai  nedreptăţiţi  —  ci  huliţi  şi  urâţi.  Putem  oare,  în  clipa 
încordării  noastre  la  muncă,  să  răspundem  urii  lor,  cu  ura  noastră?  Ce  departe  ara 
sta  de  linia  Căpitanului,  ce  sărăcie  sufletească  ne-ar  pustii,  cum  am  uita  că  Mişcarea 
Legionară  a  crescut  numai  din  dragoste  şi  uitare  de  sine.  Ura  noastră  pentru  cel  care 
a  cenzurat  gândurile  curate  ale  unuia,  a  închis  şi  chinuit  trupul  neprihănit  al  altuia 
sau  a  curmat  viaţa  îngerească  a  celui  de  al  treilea?  Dar  la  ura  conducătorilor  acestei 
Ţări  şi  la  neînţelegerea  locuitorilor  ei,  cu  ură  şi  neînţelegere  a  răspuns  Corneliu 
Codreanu?  Sau  cu  o  dragoste  de  Neam  care  a  dărâmat  şi  palatul  urii  şi  neînţelegerea 
celor  mulţi. 

Pentru  cei  care  —  pe  noi,  ca  indivizi  —  ne-au  hulit  şi  prigonit,  nu  avem  decât  arma 
pe  care  ne-a  dat-o  Căpitanul:  iertarea  şi  dragostea  noastră.  Pe  cei  care  ne-au  prigonit 
pentru  lupta  noastră  românească,  pentru  călăii  Neamului  —  nu  există  însă  iertare. 
Pentru  aceia,  dreptate  cu  pedeapsa  cumplită.  Este,  de  dincolo  de  mormânt,  ordinul 
Căpitanului! 

Mai  există,  însă,  o  lecţie  a  mormintelor.  Este  lecţia  demnităţii,  a  tăcerii  creatoare, 
a  cinstei  sufleteşti,  a  dârzeniei  caracterului  —  din  care  creşte  respectul  pentru  tine, 
pentru  OM  şi  pentru  gândurile  lui.  Şi  lecţia  aceasta  trebue  reamintită.  Nu  nouă,  celor 
care  am  crezut  nebuneşte,  zi  de  zi,  ne-am  manifestat  tot  zi  de  zi,  această  credinţă.  Cel 
puţin  în  aceşti  doi  ani  din  urmă  am  învăţat  şi  noi  ce  înseamnă  caracterul  —  l-am 
învăţat  dela  morţii  noştri,  ne-au  făcut  să  credem  în  el  jalnicile  tânguiri,  cu  atât  de 
comice  manifestări,  ale  lichelelor  neamului  acestuia. 

Da.  Primul  om  care  a  pus  degetul  pe  rana  cea  mai  gravă  a  acestui  neam,  a  fost 
Carol  I  când  a  cerut  caractere.  I-a  fost  dat  Legiunii  să  realizeze  gândul  Marelui  Rege. 


Nicolae  Niţă 


553 


Dar  să-l  realizeze  numai  înlăuntrul  Legiunii;  în  afara  ei,  noţiunea  a  rămas  streină  şi 
inutilizabilă.  Doi  ani  ne-o  arată. 

Câteva  zile  —  acestea  din  urmă  —  ne  înspăimântă  prin  proporţiile  cu  care  ne 
denunţă  boala.  Cum,  oameni  care  au  aplaudat  vechiul  regim,  oameni  care  au  scris  — 
şi  scrisul  în  public  şi  pentru  public  este  cel  mai  grav  act  de  solidarizare  pe  care-1 
poate  făptui  cineva  —  aprobând  chiar  numai  un  singur  om  din  cei  ce-au  strivit 
tineretul,  oameni  care  din  oportunism  au  pus  o  uniformă  care  simboliza  înjosirea 
naţiunii  —  vin  astăzi  să  salute  Legiunea?  Pentru  laşi  şi  lichele,  au  murit  cei  mai  buni 
din  generaţia  tânără?  Nu,  domnilor,  pentru  Domniile  Voastre,  Legiunea  n’ar  fi 
sacrificat  nici  măcar  un  pocnet  de  pistol  de  alarmă!  Pentru  istoria  acestui  neam, 
pentru  poporul  cel  uitat  şi  năpăstuit,  pentru  poporul  ţinut  deopotrivă  departe  de 
ogorul  nelucrat  şi  de  fruntariile  neapărate,  pentru  ei  au  murit  oameni  şi  luptă  astăzi 
alţii.  Cum,  Dumneavoastră,  care  v’aţi  hrănit  din  gândul  celor  care  au  lovit  în  Căpitan 

—  veniţi  astăzi  să  ne  vorbiţi  nouă  despre  El  şi  Legiunea  —  care  este  numai  a  Lui? 
Dumneavoastră  credeţi  că  morţii  noştri  sunt  drapele  pe  care  le  puteţi  fâlfâi  în  toate 
vânturile? 

Nu  pot  să  înţeleg  nici  chiar  pe  aceia  care  fără  păcatul  prigoanei  —  atunci  când 
Legiunea  era  cunoscută  şi  moartea  lui  Moţa  şi  Marin  este  data  de  când  ea  a  intrat  în 
casa  oricărui  român  —  pot  veni  astăzi  să-şi  manifeste  dorinţa  de  a  deveni  legionari. 

Dar,  în  special,  pentru  primii  scriu,  pentru  complicii  prigoanei.  Nu  vă  face  să 
roşiţi,  acest  gând  —  atunci  când  ştiţi  câte  jertfe  cinstesc  numele  de  legionar?!  V’o 
spune  un  tânăr  care  se  simte  fantastic  de  mic  şi  de  înjosit  de  faptul  că  n’a  făcut  nici-o 
zi  de  închinare  —  în  timp  ce  alţii  numeau  — ,  deşi  are  conştiinţa  curată  că  n’a  ezitat 
nici-o  clipă  în  activitatea  lui,  în  credinţa  lui  sau  în  hotărîrea  de  a  înfrunta  orice  soartă 
pentru  Legiune  şi  Căpitan.  Dar,  dumneavoastră,  neutrii,  oamenii  care  aţi  stat  de  o 
parte  —  puteţi  ţine  fruntea  sus?  Nu  v’o  ard  remuşcările? 

însă  dacă  Dumneavoastră  —  complicii  acestei  tragedii  a  tineretului  —  n’aveţi 
respectul  propriei  voastre  atitudini  şi  nici  cultul  caracterului  —  pe  care  s’a  clădit 
Legiunea  — ,  aceasta  are  în  schimb  ordinul  Căpitanului,  ordinul  mormintelor  noastre: 
„în  ziua  aceasta,  dezarmaţi,  biruiţi,  zăpăciţi,  —  aşa  infami  cum  sunt  —  vor  încerca  să 
strige:  Trăiască  Legionarii!  Aveţi  cuvântul  meu  că  le  vom  răspunde:  înapoi  canalii. 
Căci  după  sute  de  ani  de  triumf  a  canaliei,  a  sosit  ceasul  ca  ea,  CANALIA,  din 
mijlocul  Românilor,  să  fie  strivită”. 

Pentru  aceştia  nu  mai  există  scăpare.  Pentru  categoria  doua,  aceea  a  spectatorilor 

—  ar  fi  existat  poate  o  ieşire:  „El”  poate  ar  fi  primit  ispăşirea  voastră  şi  v’ar  fi  iertat. 
Dar,  astăzi,  după  ce  aţi  asistat  la  asasinarea  lui  —  El  nu  mai  este  decât  un  mormânt. 
Şi  cu  morţii  nu  se  poate  discuta,  ei  chiar  de  vor  —  nu  pot  ierta.  Dacă  l-aţi  fi  ţinut  în 
viaţă! 

Peste  ordinul  lui,  din  mormânt,  nimeni  nu  poate  trece  însă.  Legea  noastră,  este 
legea  mormintelor  noastre.  Este  prea  grea,  prea  aspră  pentru  voi.  După  ce  aţi  asistat 
la  „elaborarea”  ei,  pasivi  —  nu  mai  puteţi  răscumpăra  păcatul  pasivităţii  voastre,  nici 
cu  cântecele  noastre,  nici  cu  salutul  nostru,  nici  cu  flori  şi  urale.  Ci  ispăşind,  şi 
pătrunzând  în  spiritul  de  dreptate,  iubire  şi  respect  al  muncii  şi  caracterului.  Abia 
atunci  veţi  înţelege  legea  noastră,  legea  mormintelor  noastre  şi  Biruinţa  Legiunii  va  fi 
Biruinţa  Neamului  —  prin  regăsirea  voastră. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


554 


ARDEALUL  ŞI  LEGIUNEA  2g4 

de  Mircea  MATEESCU 


A  fost  ieri,  la  7  3  Septembrie,  Sfântul  martir  Corneliu  Sutaşul,  —  ziua  Căpitanului.  Ziua  ele  ieri 
numai?  Dar  şirul  nesfârşit  al  zilelor  dinaintea  aceteia,  până’n  depărtări  de  legendă  şi  mit,  n’a  fost  al 
lui?  Ca  şi  ziua  de  azi,  ca  şi  acelea  care-i  vor  urma*** 

Din  jertfa  lui  Corneliu  Coclreanu  şi  clin  exemplul  vieţii  lui  fără  prihană  a  rodit  această  unanimă 
regăsire  a  sufletului  românesc  care  ne  îmbărbătează  şi  ne  obligă  să  nădăjduim,  în  ceasurile  cele  mai 
tragice  ale  istoriei  neamului  nostru.  El  este  acum  printre  noi,  cu  noi.  Ţara  întreagă  respiră  si  simte  în 
duhul  Căpitanului. 


Nu  ştiu  dacă  aţi  făcut  încă  legătura  între  matca  genetică  a  românismului,  care  este 
Ardealul  şi  renaşterea,  prin  legiune,  a  vocaţiei  noastre  istorice  şi  etnice. 

Poate  în  mod  subiectiv,  poate  pentru  că  în  stareţa  adevăratelor  trăiri  intuiţia  te 
ajută  mai  mult  decât  orice  teorie  meticulos  organizată,  —  însă  sunt  sigur  că  există  o 
corespondenţă  tainică,  de  ordin  metafizic  şi  în  rangul  absolutului,  între  cetatea 
românească  transcarpatină  şi  dârzenia  de  cremene  a  mişcării  legionare.  Iată,  sunt 
câteva  constatări  surprinzătoare,  dar  semnificative,  pe  care  le  restitue  atât  istoria 
românismului,  crescut  şi  de  atâtea  ori  salvat:  în  munţi,  —  cât  şi  regăsirea  elanului 
nostru  istoric,  prin  legiune.  Faptul  că  neamul  românesc  s’a  născut  în  munţi,  în 
timpul  şi  din  pricina  năvălirilor,  i-a  conferit  drept  trăsătură  structurală,  caracteristică 
şi  nobiliară,  semeţia  şi  simţul  eternităţii,  în  mod  firesc. 

Acolo  sus,  în  munţi,  strămoşii  au  fost  într’un  fel  mai  aproape  de  cer  decât  de 
pământ.  Acolo,  în  inima  munţilor,  strămoşii  au  privit  mai  cu  nădejde  în  sus,  spre 
bolta  albastră,  infinită,  a  bunului  Dumnezeu,  decât  spre  şes,  pe  unde  se  scurgeau,  în 
serie  neîntreruptă,  hoarde  după  hoarde.  Din  acest  punct  de  vedere  cred  că  nici  un 
popor  nu  poate  revendica  cu  atâta  dreptate  ca  neamul  românesc,  o  structură 
sufletească  mai  curat  creştină  şi  mai  profund  mistică.  Totul  a  contribuit,  ca  să 
formeze  ţesuturile  spiritual  ale  românismului,  din  legendă,  din  idealitate  şi  din  basm: 
munţii  cu  pădurile,  peşterile  cu  isvoarele,  cerul  cu  înălţimile. 

Neputânu-se  bizui  pe  altceva  sau  pe  altcineva  decât  pe  munţii  ocrotitori  si  pe 
propria  sa  tărie  mistică,  născută  din  contactul  neîntrerupt  cu  bolta  Domnului,  - 
supremul  refugiu  al  sufletului  când  trupul  era  gonit  ori  biciuit  la  şes  -  românismul 
s’a  dozat,  calitativ  în  sensul  purităţii  spiritului  nu  biologic  în  sensul  vieţuirii  laice.  Va 
recunoaşte  oricine,  astăzi  îndeosebi,  când  o  mare  parte  dintre  Români,  coborând  la 
ses,  după  năvăliri,  au  întemeiat  acolo  sate  si  principate,  în  strâns  contact  cu  celelalte 
neamuri  pervertite  -  că  în  munţi  se  regăseşte  adevărata  fire  românească.  în  munţi, 
adică,  generic,  între  munţi,  în  Ardeal.  Deşi  pe  acolo  au  trecut  ungurii,  cei  mai 
barbari  dintre  barbari.  Deşi  în  Ardeal  jugul  a  fost  mai  greu,  mult  mai  greu,  decât  a 
putut  fi  în  Moldova  şi  Muntenia  protectoratul  turcesc.  însă  în  vreme  ce  dincolo  de 
munţi,  robia  a  fost  în  primul  rând  fizică,  pentrucă  în  sălbăticia  lor,  maghiarii  au 
recurs,  în  deosebi  la  schingiuiri,  în  principatele  dela  şes  contactul  cu  „hatârul”  şi  cu 
„năravul”  turcesc  pe  deoparte,  apoi  cu  perversiunea  fanariotă  pe  de  altă  parte  —  a 
distrus  în  principal  structura  nobiliară  a  sufletelor  şi  numai  în  al  doilea  rând, 
trupurile.  De  aceia,  în  Ardeal,  în  măsura  în  care  trupurile  româneşti  au  fost  lovite, 
dârzenia  sufletului  s’a  refăcut  mai  aspră,  mai  curată,  mai  mistică,  în  munţi  sau  prin 


284  -  Revista  "Universul  Literar",  Bucureşti.  Anul  XLIX,  Nr.  38,  Sâmbătă,  14  Septembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


555 


munţi.  în  comparaţie  cu  românul  de  şes,  şmecher,  inteligent  dar  nestatornic,  de 
foarte  multe  ori  decăzut  sufleteşte,  ardeleanul  munten  aminteşte,  în  toată  puritatea 
ei  genetică  originară,  firea  absolutistă  metafizică,  cu  vocaţie  metalogică,  a 
românismului. 

Se  va  observa  că  ardeleanul  trăieşte  sub  semnul  mitologic  al  absolutului,  aşa  cum 
nu  o  poate  face  omul  dela  ses,  din  vechiul  regat,  al  cărui  suflet  a  suferit  sensibile 
tentaţii  în  sensul  efemerului  pământean,  ba  din  sursă  otomană,  ba  din  sursă 
fanariotă  sau  tătărească. 

Această  educaţie  a  spiritului  sub  semnul  absolutului,  vizibilă,  intuitive,  pe  faţa  şi 
din  atitudinea  ardeleanului,  o  regăsim  puternic  altoită  pe  fondul  legendar  al 
naşterilor  noastre  entice,  în  spiritualitatea  legionară. 

Căpitanul  a  insistat  adeseori  asupra  valorii  sau  mai  bine  zis:  asupra  lipsei  de 
valoare,  pe  care  o  are  viaţa  unuia  în  raport  la  viaţa  neamului,  a  cărei  realitate  este 
întemeiată  în  absolut.  Pilda  Lui  sguduitoare,  a  lui  Ion  Moţa  si  Vasile  Marin  şi  toţi 
sfinţii  martiri  cari  prin  jertfa  lor  au  redat  neamullui  simţul  eternităţii,  rămân  spre 
mărturie  tuturor  generaţiilor  viitoare.  Prin  ei,  românismul  şi-a  regăsit  fondul 
mitologic  genetic,  dăruit  nouă  de  Dumnezeu,  în  munţi,  când  s’a  născut  neamul;  prin 
ei  şi  datorită  jertfei  lor,  omul  dela  şes  adică  tot  românul,  a  recăpătat  trăsătura 
absolutistă  şi  tăria  mistică,  neistovită,  pe  care  am  cetit-o  îndeosebi  pe  figura 
ardeleanului,  ocrotit  sufleteşte  mai  mult  decât  fiziceşte,  de  munţi. 

Aceste  însemnări  ar  putea  apare  prea  teoretice,  dacă  cetitorul  nu  le  va  da  expresie 
trăitoare,  urmând  exemplul  pe  care  îl  facem  noi  acum.  Iată,  gândul  mi  s’a  dus  la  Ion 
Banea,  comandantul  legionar  pe  care  l-am  cunoscut  cândva  la  Bucureşti.  Banea  a  fost 
ucis,  când  au  fost  ucişi  cei  mai  buni  dintre  noi,  de  mişelia  omului  dela  şes.  Iţi 
reaminteşti  Coriolan  Bucur,  de  camera  aceia,  strâmtă  a  nu  ştiu  cărui  hotel,  în  care  ai 
poposit  cu  Banea,  venind  de  la  Cluj?  Vorbele  puţine  pe  care  le-am  schimbat  atunci  cu 
el  m’au  aşezat,  intuitiv,  în  prezenţa  semeţiei  ardelene  şi  involuntar,  încă  de  atunci, 
am  crezut  că  există  o  legătură  tainică  între  structura  eroică  nobiliară  a  Ardealului  şi 
curăţenia  de  spirit  legionară,  educată  în  sensul  absolutului  românesc.  Invităm  pe 
fiecare,  să  se  gândească  un  singur  moment  la  eroul  legionar,  de  care  s’a  simţit  legat 
mai  cu  deosebire:  pe  chipul  fiecăruia  va  recunoaşte  aceiaşi  iluminare  mistică,  hrănită 
din  credinţa  în  eternitatea  neamului.  Fiecare  va  aminti  de  trăsătura  iniţială  a 
românismului,  însuşită  de  străbuni  în  munţi  şi  în  Ardeal,  ca  un  vestigiu  etern  al 
eternităţii  românismului. 

Deaceia  fraţii  de  dincolo  de  Mureş,  cari  au  reintrat  vremelnic  sub  stăpânirea 
maghiară  să  nu  se  simtă  cuprinşi  de  disperare.  Biruinţa  legiunii  de  astăzi  şi  România 
legionară  însemnează:  lupta  pentru  eliberarea  Ardealului,  ţara  dintre  munţi,  cu  cel 
mai  autentic  fond  mitologic  românesc;  fondul  naşterii  noastre  etnice  şi  naţionale, 
care  nu  poate  rămâne  sub  stăpânire  străină. 

Organizarea  haosului  românesc  285 

de  Mircea  MATEESCU 

Lumea  trebue  să  înţeleagă  marea  jertfă  spirituală  pe  care  a  consimţit-o  Legiunea 
la  14  Septembrie  1940,  răspunzând  favorabil  invitaţiunii  Conducătorului  Statului 
român,  de  a  lua  parte  la  refacerea  ţării.  Este  cea  mai  mare  jertfă  ce  se  putea  cere  unei 
mişcări  care  ani  de  zile  a  luptat  numai  pentru  spirit  şi  de  loc  pentru  materie.  Este  o 
supremă  jertfă,  aceia  de  a  invita  spiritul  să  se  asocieze  materiei,  adică  să  îi  suporte 


285  -  Revista  "Universul  Literar",  Bucureşti.  Anul  XLIX,  Nr.  39,  21  Septembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


556 


vecinătatea  şi  efectele.  S’a  produs  la  14  Septembrie  1940  o  evidentă  mezalianţă.  La  14 
Septembrie  1940  Legiunea,  o  şcoală  de  educaţie  a  omului,  care  isbutise,  prin 
suferinţă,  să  creieze  cele  mai  autentice  valori  spirituale  româneşti,  şi-a  impus  un 
sacrificiu  de  sine,  total:  a  admis  să  dea  din  sufletul  ei,  al  eroilor  ei,  al  morţilor  ei, 
neamului  românesc. 

Până  acum,  legionarii  au  fost  fericiţi  că  au  putut  trăi  şi  lupta  în  afara  haosului 
românesc.  Ei  au  ştiut  că  nu  se  vor  putea  verifica  în  sensul  spiritului  decât  printr’o 
radicală  izolare  de  mediul  pământtean  al  celorlalţi.  Izolarea  de  haos  a  fost  aşa  dar 
cea  dintâi  etapă  pe  care  a  parcurs-o  legiunea  şi  la  care  au  consimţit  numai  elitele 
sufleteşti  ale  neamului,  adică  numai  aceia  cari  au  reuşit  să  înfrângă  chemarea  vieţii 
laice. 

Finalităţi  politice  nu  a  avut,  dintru  început,  legiunea.  Lumea  democrată  a  înţeles  atât 
de  fals  realitatea  politică,  încât  Garda  de  fier  şi  Căpitanul  ei,  au  trebuit  mai  întâi  să 
identifice  realitatea  neamului,  şi  numai  după  aceia  să  proclame  marele  adevăr:  că 
viaţa  politică  dacă  nu  exprimă  realitatea  neamului,  mai  bine  să  nu  mai  existe, 
pentrucă  existenţa  ei  ca  atare  ar  însemna  moartea  noastră,  a  tuturor.  Izolând 
legionarii  de  haosul  politic  democrat,  Căpitanul  i-a  educat  în  spiritul  fondului 
mitologic  al  neamului  românesc.  Legenda  legionară  a  însemnat  întoarcerea  către 
isvoarele  românismului  şi  primatul  legei  morale,  asupra  legei  politice.  Vrăjmăşia  cu 
care  a  fost  întâmpinată  legiunea  în  mediul  românesc  de  după  războiul  mondial  si  ura 
necruţătoare,  pe  care  i-au  purtat-o  absolut  toţi  oamenii  politici,  indiferent  de  nuanţa 
de  partid  cărora  aparţineau  -  se  datorează  îndeosebi  structurii  morale  a  legionarului. 
Omului  politic  îi  făcea  rău  o  atare  prezenţă  morală,  aci,  în  haosul  tuturor  poftelor. 
Când  el  vroia  să  fure,  să  înşele  şi  să  trăiască  în  desfătări,  iată  că  apare  Cineva  care 
poate  rezista  ispitelor,  care  este  un  exemplu  sfânt  de  puritate  morală  şi  care  are 
curajul  să  stigmatizeze  răul,  pe  faţă,  acolo  unde  îl  dovedeşte.  Adică  în  toate  părţile,  în 
cuprinsul  haosului  românesc.  Neîmpăcată  a  fost  aşadar  ura  omului  de  ieri,  împotriva 
Căpitanului  şi  a  mişcării  legionare. 

însă  nu  numai  cu  forţele  active  ale  politicianismului  demo-liberal,  a  avut  de 
luptat  legiunea.  Au  fost,  aceste  forţe,  neînduplecate  şi  cu  puternice  rădăcini,  însă  nu 
au  fost  singurele. 

Adresându-se  neamului  românesc,  Căpitanul  s’a  lovit  tot  atât  de  dureros,  mai 
dureror  chiar,  de  forţele  pasive  ale  nepăsării  colective. 

Haosul  românesc  de  ieri  s’a  format  din  împreunarea  solidară  a  celor  două  forţe.  Pe 
deoparte,  unii,  politicienii,  cari  participau  din  plin  şi  „efectiv”  la  viaţa  publică  a 
neamului,  pentrucă  aveau  tot  interesul  s’o  facă;  pe  de  altă  parte,  massele,  care  nu 
participau  în  nici  un  fel  la  viaţa  publică  a  neamului,  pentrucă  nu  aveau  nici  un  interes 
să  o  facă,  educaţia  materialistă  pe  care  democraţia  a  răspândit-o  pretutindeni,  fiind  o 
şcoală  a  interesului  personal  nu  una  a  interesului  naţional.  Haosul  a  fast  aşadar,  la 
noi,  mai  „desăvârşit”  decât  oriunde,  pentrucă  în  nici  o  altă  ţară  antagonismul 
intereselor  nu  a  lucrat  mai  decisiv. 

Aşa  că  disperarea  colectivă  a  impus  izolarea  de  haos,  ca  singura  salvare  ce  se 
oferea  sufletelor  încă  nerăvăşite  de  pehlivănia  politică.  în  izolarea  lor,  legionarii  s’au 
regăsit,  pe  înălţimile  uitate  ale  absolutului  românesc.  însă  pentrucă  au  privit  altfel 
decât  toată  lumea,  societatea  românească,  după  ce  la  început  nu  i-a  înţeles,  mai  apoi 
i-a  urît;  pentrucă  în  loc  să  fure  şi  să  huzurească,  se  ofereau  durerii  şi  suferinţelor 
într’o  dramatică  reeducare  a  spiritului,  canalia  colectivă  i-a  socotit  „exclusivişti”,  sau 
„negativişti”.  Ei  nu  ştiau  că  izolarea  şi  „exclusivismul”  legionar  este  singura  şi  ultima 
nădejde  a  românismului  de  a  nu  deveni  toţi,  o  apă  şi  un  pământ,  în  haosul  răului 


Nicolae  Niţă 


557 


colectiv. 

Suferind,  s’au  structurat  în  calitate,  biruind  răul. 

La  14  Septembrie  1940,  legionarii  şi-au  dat  seama  totuşi  că  cea  mai  mare  jertfă  nu 
fusese  aceia  de  a  se  smulge  din  răul  colectiv  al  haosului  românesc,  luptând  şi  murind 
pentru  victoria  binelui.  La  14  Septembrie  1940  li  s’a  cerut  legionarilor  jertfa 
supremă:  să  organizeze  haosul  românesc. 

Reintrarea  elitelor  morale  în  haos,  este  sacrificiul  suprem.  Sunt  sigur,  mult  mai 
dureros  decât  a  putut  fi  izolarea  de  haos.  Acum  li  se  cere  să  accepte  voluntar 
vecinătatea  răului,  astăzi  mai  masiv  decât  ori  când.  Acum  li  se  cere  să  coboare  în 
infernul  haosului  colectiv. 

Nu  simţiţi  o  strângere  de  suflet?  Nu  vi  se  pare  că  luminile  neamului  întâlnesc  cel 
mai  mare  pericol  înfruntând  întunecimea  adâncă,  masivă,  a  Sodomei  româneşti  ? 

ROMÂNIA  MARE  286 


Costin  I.  MURGESCU 

Se  pot  speria  unii,  auzind  o  ţară  micşorată,  o  ţară  ciuntită,  o  ţară  învinsă  fără 
onoare  de  către  proprii  ei  conducători  —  vorbind  de  mesianismul  ei.  Cine  are  timp  să 
mai  privească  la  cei  speriaţi,  cine  mai  poate  crede  că  fricoşii  şi  neutrii  pot  face 
istoria? 

Din  dărâmături  şi  ruine  a  răsărit  o  ţară  nouă.  O  ţară  care  are  drept  ideal  nu 
refacerea  unei  ţări,  ci  înfăptuirea  unei  Românii  cum  n’a  cunoscut  încă  istoria  noastră. 

Horia  Sima,  conducătorul  Mişcării  Legionare,  a  spus-o  limpede  întregei  naţiuni: 

„Prăbuşirea  teritorială  să  nu  ne  înspăimânte.  Biruinţa  dela  6  Septembrie  e  mult 
mai  însemnată  decât  tot  trecutul  istoric  de  până  acum,  pentrucă  poporul  românesc 
devine,  pentru  întâia  oară,  stăpân  pe  destinul  lui”. 

A  spus  aceste  cuvinte  un  om  care  o  lună  în  urmă  numai,  ar  fi  putut  salva  parte  cel 
puţin  din  teritoriul  înstreinat  —  dacă  era  ascultat,  dacă  i  s’ar  fi  dat  comanda.  A  spus- 
o  în  numele  unui  tineret  care  a  sângerat  numai  pentru  viitorul  acestei  ţări,  în  nomele 
unui  tineret  care  a  suferit  pentrucă  n’a  putut  muri  pe  front. 

România  teritorială  n’a  fost  niciodată  mare.  Numai  speriaţii  i-au  pu-tut  spune 
astfel.  România  a  putut  fi  numai  întreagă,  dacă  a  fost  astfel  cândva. 

Da,  în  viitor  vom  avea  însă  o  Românie  mare.  A  fi  stăpân  pe  destinul  tău,  înseamnă 
a  lupta  permanent  pentru  a  face  din  neamul  tău  un  neam  mare,  pentru  a  da  istoriei 
tale  îndemnul  marilor  creaţii. 

Credinţa  în  mesianismul  românesc,  depăşeşte  idealul  teritorial.  Dar  nu-1  uită. 
Lucrul  acesta  trebue  adânc  sădit  în  inima  fiecăruia  dintre  noi.  Vrem  o  Românie 
mare,  vrem  o  Românie  tare,  vrem  o  Românie  —  fără  de  care  istoria  acestor  părţi  din 
Europa  să  fie  de  neînţeles  şi  de  nescris.  Vrem  toate  acestea  nu  nebuneşte,  nu  în 
exaltarea  pe  care  ne-ar  da-o  victoria  militară;  vrem  România  aceasta,  lucid,  din 
preajma  dezastrului,  pentrucă  avem  conştiinţa  valorilor  româneşti. 

Pentrucă  avem  conştiinţa  acestor  valori  spirituale  am  cântat  imnuri  de  biruinţă  în 
clipa  când  trupe  streine  ocupau  ceeace  un  regim  trădător  cedase.  Era  clipa  când 
valorile  spirituale  ale  Neamului,  ţinute  la  întunerec  isbucneau  la  soare.  Românismul: 
credinţă,  dârzenie,  luptă  pentru  el  şi  pentru  cei  din  jurul  lui,  se  aşeza  din  nou  pe  linia 
destinului  acestui  neam.  Odată  cu  el  răsărea  din  nou,  în  fiecare  din  noi,  încrederea. 


286  -  Revista  "Universul  Literar",  Bucureşti.  Anul  XLIX,  Nr.  39,  21  Septembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


558 


Certitudinea  în  destinul  imperial  al  României. 

Legiunea  n’a  fost  cu  nimic  vinovată  (a  fost  desigur  singura  mişcare  complet 
nepătată  de  ciuntirile  lui  1940)  de  mutilarea  ţării.  Legiunea  a  suferit  mai  mult  decât 
oricine  de  aceste  ciopârţiri  (a  suferit  acolo  unde  o  ţinea  ţara  în  ocne,  în  morminte), 
Legiunea  a  fost  ciopârţită  ea  însăşi  odată  cu  ţara.  Ea  şi-a  cântat  şi-şi  cântă  nu 
Biruinţa  ei,  (pentru  Biruinţa  aceasta  Legiunea  s’a  rugat  numai  la  mormintele 
Conducătorilor  ei)  ci  biruinţa  binelui,  biruinţa  duhului  românesc. 

Destinul  nostru  este  destinul  unei  ţări  mari.  Este  vorba  de  o  mărime  sufletească, 
spirituală,  de  creaţii.  Imperialismul  românesc  este  un  imperialism  spiritual  - 
ortodox. 

Dar,  cât  de  negru  trebue  să  fie  sufletul  aceluia  care  auzind  că  vorbim  de 
mesianismul  românesc  —  îşi  închipue  că  el  poate  presupune  altceva  decât  o  ţară 
întreagă. 

Nu  vorbim  la  fiecare  pas  de  idealul  întregirii  teritoriale,  pentrucă  suntem  convinşi 
că  în  afara  lui  nu  mai  avem  dreptul  de  a  exista  ca  Neam. 

Cântăm,  slăvim,  credem  şi  luptăm  pentru  România  legionară,  pentrucă  numai 
prin  ea  vedem  realizându-se  misiunea  istorică  a  Românismului  ortodox;  pentrucă 
numai  prin  ea,  Europa  va  cunoaşte  şi  va  învăţa  ceva  prin  duh  românesc;  pentrucă 
numai  prin  România  legionară  vom  da  istoriei  noastre  ţinută  imperială. 

Pentru  a  realiza  aceasta,  aveam  însă  nevoe  de  stăpânirea  românească  a  destinului 
românesc.  Astăzi  avem  acest  lucru,  avem  chezăşia  viitorului  nostru,  pe  care  în 
România  „mare”  de  eri  nu-1  aveam. 

Să  plângem  ciuntirile?  Lacrimile  sunt  în  adevăr  o  forţă,  dar  nu  în  istorie. 

Noi  ne  strigăm  din  dureri,  cimitire  şi  ruine,  biruinţa. 

în  calea  împlinirii  destinului  românesc  nu  mai  stă  decât  timpul. 

Munca  noastră,  credinţa  noastră,  elanul  nostru  creator,  viaţa  noastră  întreagă  îl  va 
umple.  Şi  atunci,  la  împlinirea  vremii,  vom  trăi  abia  în  România  legionară,  în 
România  Căpitanului. 

Mai  este  nevoe  să  repetăm  că  România  aceasta  —  pentru  a  fi  mare  şi  tare 
spiritualiceşte,  aşa  cum  vrem  noi  pentrucă  a  vrut  Corneliu  Codreanu  —  va  trebui  să 
fie  cât  mai  curând  întreagă? 

Dar  cine  este  criminalul  care  crede  că  dacă  n’am  plâns  durerea,  ne-am  resemnat  în 
ea? 


Profesorul  VASILE  BĂNCILĂ  2»7 


de  Ştefan  OPRESCU 

Ministerul  Educaţiunii  Naţionale,  Cultelor  şi  Artelor  continuă  treptat  şi  sistematic, 
în  ritmul  total  al  Statului,  -  fără  ură  şi  fără  părtinire,  -  numirea  celor  ce  vor  avea,  de 
azi  înainte,  o  mare  şi  grea  răspundere  în  legătură  cu  exercitarea  atribuţiunilor  de 
Stat. 

Deocamdată  înregistrăm  cu  o  deosebită  satisfacţie  sufletească  prezenţa  în 
posturile  de  răspundere  din  Minister  a  unor  elite  ale  culturii  şi  intelectualităţii 
româneşti. 

Numim  pe  d-nii  prof.  Tr.  Herseni  şi  V.  Băncilă,  primul  ca  secretar  general,  al 
doilea  ca  director  al  învăţământului  secundar. 


287  -  Revista  "Universul  Literar",  Bucureşti.  Anul  XLIX,  Nr.  40,  Sâmbătă,  28  Septembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


559 


Bucuria  ne  este  cu  atât  mai  mare,  cu  cât  evenimentul  vine  să  spulbere  definitiv  o 
atmosferă  grea  şi  plină  de  suspiciuni  ce  a  planat  în  ultimul  timp,  în  acest  Minister. 

Reprezentant  autentic  al  culturii  şi  filosofiei  româneşti,  prof.  V.  Băncilă  a  urmat, 
fără  deviere,  linia  destinului  său  cu  siguranţa  şi  convingerea  omului  care  are  o 
misiune  deosebită  de  îndeplinit  pe  lume.  Rareori  o  existenţă  de  om  s’a  putut 
identifica,  într’un  grad  aşa  de  înalt  cu  idealul  urmărit,  —  ideal  de  înaltă  ţinută  morală 
şi  de  o  perfectă  onestitate  profesională  şi  ştiinţifică,  purtând  în 
aceiaş  timp  pecetea  unei  modestii  rare. 

Ca  profesor  şi  educator  de  şcoală  normală  de  învăţători  şi 
învăţătoare,  la  liceu  sau  Seminarul  pedagogic  universitar  ca 
îndrumător  al  tineretului  şi  până  la  înalta  însărcinare  de  educator 
al  Voevodului  (cu  ani  în  urmă  prof.  Băncilă  dăduse  la  iveală 
originalul  studiu  asupra  „Educaţiei  Regelui  Mihai”),  —  peste  tot  a 
radiat  aceeaş  energie  creatoare,  aceeaş  sănătate  spirituală  şi 
optimism  robust. 

N’a  căutat  onoruri  şi  n’a  cunoscut  altă  mulţumire,  decât  a 
împlinirii  datoriei;  n’a  râvnit  după  funcţii  oficiale  —  ci  a  servit 
cu  o  mare  discreţie. 

S’a  considerat  tot  timpul  un  misionar  şi  tot  astfel  a  rămas  şi  în  scurta  trecere  pela 
conducerea  inspectoratului  şcolar  de  Brăila  când,  cu  elanul  în  piept  şi  merindele  ‘n 
traistă,  a  pornit  prin  judeţe,  să-şi  revadă,  la  lucru,  pe  foştii  elevi.  Sufletul  profesorului 
a  vibrat  profund  în  faţa  realităţilor  noastre  şcolare  din  acea  vreme  şi  „Mormântul 
unei  învăţătoare”  ne  stă  şi  astăzi  în  faţă  ca  o  tristă  şi  dureroasă  mustrare. 

Dar  prof.  V.  Băncilă  s’a  dăruit  nu  numai  astfel  misiunii  sale:  legat  indisolubil  ca 
destin  cultural,  de  oamenii  mari  ai  neamului  nostru,  s’a  apropiat  sufleteşte  de  aceştia 
căutând,  prin  scris  să  ni-i  redea  cât  mai  just  în  semnificaţia  lor  ultimă,  în  ceeace  au 
mai  autentic  şi  mai  personal.  Esseurile  filosofice  şi  în  genere  studiile  sale  despre  un 
Blaga,  Motru,  despre  V.  Pârvan  etc.  precum  şi  numeroasele  articole  risipite, 
constituesc  tot  atâtea  opere  de  creaţie  personale. 

Desigur,  nu  încercăm  să  redăm  în  acest  cadru  forţat  limitat,  ceeace  reprezintă 
viaţa,  activitatea  şi  scrisul  pe  cari  ni  le-a  dăruit  până  în  prezent  V.  Băncilă.  Dăm  doar, 
cu  modestia  cuvenită,  expresia  unui  gând  curat  şi  sincer  pe  care-1  nutrim  despre  un 
om  a  cărui  viaţă  a  fost  pildă  vrednică  de  urmat  pentru  serii  întregi  de  foşti  elevi. 

în  ultimul  timp  prof.  V.  Băncilă  s’a  făcut  ecoul  marilor  dureri  naţionale,  prin 
pierderea  prematură  a  unor  exemplare  rare  ale  neamului  nostru,  pierdere  care,  — 
cum  ne  mărturiseşte  cu  multă  tristeţe  —  “pune  încăodată  problema  dacă  noi, 
Românii,  avem  îndeajuns  parte  de  oamenii  excepţional  dotaţi  pe  cari  ni-i  dărueşte 
naţia  noastră”... 

înainte  ca  regimul  legionar  să  fi  devenit  fapt  împlinit,  alături  de  Nae  Ionescu, 
aderase  trup  şi  suflet  la  marea  mişcare  ce,  —  în  frunte  cu  inspiratul  nostru  Căpitan  (a 
cărui  maiestoasă  personalitate  Băncilă  a  prins-o  lapidar  într’un  articol),  —  era 
menită  să  asigure  salvarea  neamului  nostru. 

Astăzi  V.  Băncilă  e  chemat,  prin  prevederea  d-lui  ministru  prof.  Traian  Brăileanu, 
să  colaboreze  la  marea  operă  pe  care  d-sa  o  pregăteşte  în  domeniul  învăţământului 
nostru  românesc. 

Din  parte-ne  îi  dorim  să  aibă  norocul  de  aceeaş  înţelegere  justă  şi  obiectivă  a 
activităţii  sale  practice  şi  teoretice. 


Prof.  Vasile  Băncilă 


Articole  clin  Presa  Legionară 


560 


STATUL  LEGIONAR,  STAT  CULTURAL  288 

de  Luca  DUMITRESCU 

Un  regim  se  schimbă  relativ  iute.  Treisprezece  ani  de  luptă  legionară,  nu  fac 
desigur  o  cifră  impunătoare.  Ceeace  impresionează  îndeosebi,  nu  este  numărul 
anilor,  ci  calitatea  luptei. 

S’au  dat  în  această  ţară  fel  de  fel  de  lupte  şi  s’au  perindat  prin  dregătoriille  publice, 
de  vre-o  zece  ani  încoace  mai  cu  seamă,  tot  soiul  de  oameni.  Am  văzut  fâlfâind  acolo 
unde  ni  se  îndreaptă  toate  nădejdile  şi  cămaşa  albă  ţărănească  şi  venerabila  barbă  a 
savantului. 

Ne-a  condus  tot  soiul  de  oameni  şi  neoameni...  Geaba!  Ţara  n’a  făcut  un  pas 
înainte. 

în  toate  încheieturile  ei  rodea  caria  şi  a  ajuns  acolo  unde  era  fi-resc  să  ajungă:  la 
ciopârţire,  la  dezasticulare,  la  agonie. 

Dar  dacă  un  regim  se  schimbă  relativ  repede,  ceeace  se  dovedeşte  prin  cei  numai 
treisprezece  ani  de  luptă  (indiferent  cum  a  fost  ea)  legionară,  un  stat  se  schimbă  cu 
binişorul.  Pentrucă,  a  schimba  un  stat,  nu  înseamnă  a-1  înlocui  cu  altul,  ci  a-1 
construi.  A  dărâma  întâi  şi  apoi  a  construi.  Iar  construcţia  unui  stat,  cere  condiţii  cu 
totul  particulare.  Arhitecţii  obişnuiţi  —  dacă  vor  —  rad  din  temelie  vechea  clădire, 
ard  materialul  rămas  şi  cu  cărămidă,  ciment  şi  fier  nou,  fac  alta.  Arhitecţii  statului, 
vrând,  nevrând,  trebuie  să  întrebuinţeze  şi  materialul  rămas.  Fiecare  cărămidă  a 
vechiului  stat  trebuie  privită  cu  atenţie  şi  pe  o  parte  şi  pe  cealaltă  şi,  aruncată,  ori  cu 
grijă  pusă  la  loc.  Operaţia  cere  migală  şi  conştiinţă;  cere  adâncirea  lucrului,  până  în 
ultimele  sale  isvoare.  De  aceea  construcţia  statului  se  face  cu  binişorul. 

Această  atitudine  de  migală  şi  conştiinţă  care  duce  la  ultima  adâncire  a  lucrului, 
noi  o  recunoaştem:  este  atitudinea  culturală:  conştiinţa  datoriei  şi  eroismul  cu  care 
nouii  ziditori  ai  statului  şi-au  purtat  până  la  izbândă  lupta,  precum  şi  sensul 
structural  al  acestei  lupte  pusă  pe  planuri,  incontestabil,  esenţiale,  dovedesc  cu 
prisosinţă  cele  ce  afirmăm  aci. 

Legăturile  fundamentale  ale  mişcării  cu  legea  morală,  munca  şi  cântecul 
garantează  deci  cu  siguranţă  ideia  că  statul  legionar  nu  va  mai  fi  o  simplă  spoială,  ca 
acel  faimos  stat  ţărănesc  şi  altele  aidoma,  decedate  în  proecte,  ci  o  construcţie  solidă 
şi  autentică,  zidită  cum  se  cuvine  de  jos  în  sus. 

Aş  ruga  în  această  privinţă  pe  cititorii  mei  să  se  oprească  o  clipă  şi  să  reflecteze 
asupra  acestor  trei  necesităţi  cu  care  mişcarea  legionară  ni  se  înfăţişează:  legea 
morală,  munca  şi  cântecul.  Nici  tu  nouă  expropriere  a  moşiilor,  nici  voi  şcoli 
înalte,  pentru  fiii  ţăranilor,  nici  diurne  şi  posturi  garantate  în  bugetul  statului;  ei 
numai  probitate  morală,  muncă  şi  cântec.  Adică  nici  o  promisiune  şi  nici  un  surâs. 
Numai  ordin  şi  obligaţie.  Nu  este  o  minune,  pentru  moravurile  noastre,  că  această 
mişcare  a  izbândit,  totuşi?  N’ai  impresia  domnule  politician  care  te  uiţi  ca  viţelul  la 
poarta  nouă,  la  acest  fenomen,  că  a  înebunit  poporul?  Aşa  e!  Poporul  a  înebunit, 
pentrucă  şi-a  pus  în  cap  să-şi  rezolve  el  însuşi  problemele  în  numele  cărora  d-ta  l-ai 
supt  cu  şiretenie  şi  neruşinare,  aproape  un  sfert  de  veac.  El  îşi  dă  seama  astăzi  că 
viaţa  nu  se  trăeşte  aşteptând  resturi  dela  festinul  zeilor,  ci  muncind  cu  bună 
dispoziţie  şi  seriozitate.  Poporul  a  înebunit  pentrucă  a  devenit  conştient,  domnule 
fost  politician,  şi  ţi-a  răsturnat  astfel,  toată  optica  dumitale  intelectuală. 


288  -  Revista  "Universul  Literar",  Bucureşti.  Anul  XLIX,  Nr.  40,  Sâmbătă,  28  Septembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


561 


Cu  aceste  comandamente  drept  temelie,  mişcarea  legionară  ne  indică  limpede 
planul  ei  de  construcţie.  Statul  nou  nu  urmăreşte  americanizarea  ţării  printr’o 
civilizare  fără  noimă,  care  să  facă  să  ne  strălucească  mai  abitir,  jegul  şi  putregaiul 
vechi.  Statul  nou  urmăreşte  renaşterea  bunei  noastre  tradiţii  europene:  cultura,  pe 
care  adoratorii  viţelului  de  aur  instalat  în  satul  fără  câini  de  peste  Ocean,  au  crezut 
c’o  pot  nimici.  Cine  nu  ştie  cât  jinduiesc  americanii  după  Europa!  Asociindu-se  în 
această  luptă  de  apărare  a  Europei,  cu  Germania,  cu  Italia  şi  Spania,  România 
dovedeşte  că  participă,  prin  mişcarea  tinereţii  legionare,  la  încă  bogata  rezervă  de 
viaţă  a  bătrânului  continent. 

DOINA,  CĂPITANUL  ŞI  RAPSODIA  ROMÂNĂ  -8l> 

de  Mircea  MATEESCU 

A  fost  un  gând  bun  acela  de  a  se  transmite  la  Radio,  Duminică  22  Sept.,  la  ora  3,  în 
cadrul  programului  de  închinare  în  amintirea  martirilor  legionari,  acea  partitură 
wagneriană  din  “Amurgul  zeilor”  în  care  se  cântă  moartea 
eroului  Siegfried.  A  fost  bine  inspirată  conducerea 
societăţii  de  Radio  difuziune;  s’a  simţit  acolo  prezenţa, 
priceperea  şi  intuiţia  lui  Nichifor  Crainic.  Este  cea  mai 
zguduitoare  simfonie  ce  se  poate  auzi.  Este  argumentul 
epic  pe  care  germanis  mul  îl  poate  invoca,  fără  vorbă  şi 
fără  să  mai  fie  nevoie  de  alte  argumente,  pentru  a 
convinge,  spontan,  pe  oricine  de  măreţia  mitologică  din 
care  rodeşte  existenţa  şi  viitorul  acestui  neam.  S’a  mai  spus  de  atâtea  ori,  deşi  fără  să 
se  înţeleagă  în  mod  real  acest  adevăr:  că  numai  popoarele  care  au  norocul  să  se  nască 
şi  să  crească  în  spiritual  unei  bogate  mitologii,  au  destin  şi  longevitate.  în  definitiv,  ce 
trebue  să  înţelegem  prin  destin  naţional,  dacă  nu  credinţa  pe  care  poporul  o  are 
într’o  forţă  superioară  efemerului,  supranaturală,  dar  totuşi  reală;  care  prin 
realitatea  ei,  îi  asigură  înfrângerea  timpului  şi  contactul  psihic  cu  absolutul,  cu 
eternitatea.  Ideea  de  destin  nu  poate  avea  ceva  comun  cu  aceea  a  timpului  psihologic, 
resimţit  individual  ori  individuat,  de  cutare  persoană,  aşa  cum  în  mod  greşit  au 
crezut  Bergson  în  Franţa  şi  d.  C.  Rădulescu-Motru  la  noi.  Psihologia,  într’atât  cât 
invită  la  o  cunoaştere  a  sufletului  individual,  nu  numai  că  nu  ajută  la  înţelegerea 
ideei  de  destin,  dar  rătăceşte  spiritul.  Psihologia  este,  prin  chiar  educaţia  intelectuală 
a  susţinătorilor  ei,  o  şcoală  a  efemerului.  Cu  ajutorul  psihologiei  putem  descifra 
acţiunile  sau  reacţiunile  sufletului  individual,  individul  fiind  el  însuşi  un  exemplu 
neîndoelnic  al  efemerului. 

Deaceea  ni  s’a  părut  întotdeauna  improprie  expresia  de  “psihologie  a  masselor” 
sau  „psihologie  etnică”.  Sufletul  unei  colectivităţi,  afară  dacă  acest  suflet  nu  este 
rezultatul  hibrid  al  unei  asociaţiuni  de  indivizi,  cum  este  cazul  americanilor  şi  al 
englezilor,  nu  are  a  fi  înţeles  prin  raport  la  psihologie,  ci  prin  raport  la  mitologie. 
Psihologia  poate  spune  ceva  despre  viaţa  sufletească  a  unuia  sau  a  altuia.  însă  despre 
spiritul  propriu  al  unui  popor,  despre  însăşi  puterea  de  viaţă  pe  care  repauzează 
existenţa  unui  neam,  psihologia,  şcoală  a  efemerului,  nimic  nu  ştie  să  spună. 

Pentru  a  judeca  un  destin  naţional,  inutil  vom  face  apel  la  metodele  psihologice, 


"Noi  avem  doina.  Doina, 
care,  singură,  restitue 
structura  noastră  epică, 
trecutul  nostru  eroic  şi 
sentimentul  absolut  al 
eposului  românesc..." 


289  -  Revista  "Universul  Literar",  Bucureşti.  Anul  XLIX,  Nr.  40,  Sâmbătă,  28  Septembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


562 


care  sunt  unele  de  observare  a  prezentului,  individual  ori  social.  Bergson  şi  Freud,  cei 
doi  evrei,  leaderi  ai  psihologismului  contemporan,  dându-şi  seama  că  metoda  lor  nu 
poate  pretinde  o  cunoaştere  a  legendei  pe  care  se  sprijină  duhul  genetic  şi  destinul 
unei  colectivităţi,  au  formulat  ipoteza  „duratei”  adică  a  prezentului  continuu,  în  stare 
să  „prindă”  şi  să  cuprindă  trecutul  fiinţei  individuale  ori  sociale.  Trebuie  să 
recunoaştem  aici  o  ascunsă  tendinţă  semită  de  a  bagateliza  fondul  mitologic,  fondul 
naşterilor  colective,  “trecutul”  şi  “tradiţia”  popoarelor.  Acest  fond,  acest  trecut, 
întrucât  este  al  unei  colectivităţi  nu  al  unui  individ,  întrucât  aparţine  eternităţii  nu 
efemerului,  nu  poate  fi  “prins”  în  “durata”,  nici  în  sentimentul  prezentului,  oricât  ar 
vrea  Bergson  şi  ceilalţi  psihologi,  cari  şi-au  însuşit  punctul  de  vedere  materialist  al 
iudeului,  poate  fără  să-şi  dea  seama.  Intuiţia  prezentului,  este,  simplu,  una  a 
timpului  de  azi,  una  a  efemerului,  o  intuiţie  psihică.  Mitologia,  cunoaşterea 
mitologică,  adică  a  fondului  legendar,  a  originelor  sufletului  etnic,  este  una  meta- 
psihică  şi  metafizică.  Un  exemplu  concludent  oferă,  în  susţinerea  acestei  distincţiuni, 
ascultarea  rapsodiilor  în  care  inspiraţii  eposurilor  colective,  au  reuşit  să  surprindă 
accentele  grave  ale  legendei  aflătoare  la  origina  unui  neam.  Astfel,  ascultând  oricare 
dintre  cele  patru  opere  în  care  Wagner  a  restituit  poporului  german,  pentru 
eternitate,  legenda  Niebelungilor,  resimţim  întreg  freamătul  genetic  al  eroismului 
german,  toată  gravitatea  şi  infinitudinea  simbolului  colectiv  al  germanismului. 
Ascultând,  mai  cu  seamă,  episoadele  „Ringului”  în  care  se  cântă  viaţa,  faptele  şi 
moartea  lui  Siegfried,  nu  se  poate  să  nu  ai  impresia  că  te  întâlneşti  cu  însăşi 
majestatea  epică,  eroică,  gravă,  a  firii  entice  germane.  Dacă  nu  ar  fi  decât 
“Niebelungii”  şi  Wagner,  şi  Germania  ar  justifica  suficient  orgoliul  şi  egoismul  ei 
naţional. 

Dar  noi?  Noi  avem  norocul  pe  care  puţine  popoare  l-au  avut.  Noi  avem  doina. 
Doina,  care,  singură,  restitue  structura  noastră  epică,  trecutul  nostru  eroic  şi 
sentimentul  absolut  al  eposului  românesc;  deci,  credinţa  în  destinul  nostru  etnic. 
Tăria  etnică  a  românismului,  dozată  calitativ  şi  rapsodic  în  doină,  a  căpătat  o  vigoare 
eternă  prin  apariţia  Căpitanului.  Cine  a  ascultat,  în  timpul  prigoanei  din  ultimii  doi 
ani,  cântece  naţionale  şi  doine  româneşti,  la  posturile  de  Radio  sau  oriunde  pe 
aiurea,  acest  sentiment  l-a  avut:  că  toate  cântecele  naţionale,  toate  doinele  noastre,  îl 
reamintesc  pe  Căpitan.  Că  ele  toate,  fie  în  cadenţă  vie,  fie  în  tonul  secular  al 
suferinţelor  noastre  româneşti,  vorbesc  neamului  despre  Căpitan,  despre  faptele  lui, 
despre  eroismul  şi  moartea  lui.  Aşa  cum  pe  Siegfried  îl  evocă  tetralogia  wagneriană, 
-  doina,  rapsodia  naşterii  noastre  epice,  rapsodia  durerilor  şi  a  împlinirilor  noastre 
entice,  îl  evocă  pe  Căpitan.  într’atât  Căpitanul  a  personificat,  prin  lupta  şi  eroismul 
lui,  drama  românismului,  încât  figura  lui,  în  eternitate,  evocă  doina,  rapsodia 
română;  după  cum  doina  evocă  figura  Căpitanului,  rapsodic. 

Fericită  inspiraţie  va  avea  omul  de  talent  care  va  reuşi  să  regăsească,  într’o 
simfonie  unică,  eposul  românesc,  fecundat,  mitologic,  prin  prezenţa  legendară  a 
Căpitanului,  aici,  între  muritori.  El  va  afla,  în  doinele  noastre,  fondul  tematic  al 
rapsodiei  sale.  Să  fie  însă  precaut,  compozitorul.  Să  nu  îl  confunde  pe  Tronie  Hagen, 
eroul  cu  un  singur  ochi  al  Niebelungilor,  deşi  ucigaş  al  lui  Siegfried,  cu  asasinul  chior 
despre  care  rapsodia  română  nu  va  trebui  să  amintească,  în  nici  un  fel... 


Nicolae  Niţă 


563 


MORALA  PRISOSULUI  ŞI  ECONOMIA  CREŞTINĂ  29o 

de  Luca  DUMITRESCU 

Legea  legionară  a  ajutorului  reciproc,  cum  e  formulată  în  „Cărticica  şefului  de 
cuib”,  are  un  înţeles  mai  larg,  decât  de  simplă  lege  morală.  Un  legionar  nu-şi  ajută 
camaradul  aflat  în  nevoie,  din  ce  îi  prisoseşte.  Acesta  e  un  principiu  de  morală 
burgheză,  care  nu  poate  opera  decât  cu  o  eficacitate  foarte  limitată.  Criteriul 
prisosului  este  prea  legat  de  variaţia  nevoilor  individului,  pentru  ca  să  poată  constitui 
cu  minimum  de  obiectivitate  măcar,  un  principiu  de  etică  socială,  mai  largă.  Asta 
dintr’un  punct  de  vedere.  Din  alt  punct  de  vedere,  morala  aceasta  a  prisosului,  este 
atât  de  comodă,  încât  nu  mai  e  morală. 

Nu  spunem  asta  ca  să  facem  un  paradox,  ci  ca  să  precizăm  un  adevăr,  acolo  unde  e 
comoditate,  nu  e  obligaţie  şi  unde  nu  e  obligaţie,  nu  e  morală.  Pentru  că,  nimeni  nu  a 
văzut  până  astăzi,  morală  de  plăcere.  Când  morala  devine  plăcere,  nu  mai  e  morală. 
Se  numeşte,  egoism...  Şi  de!  Egoismul  nu  prea  se  împacă  cu  morala. 

Dar  cineva  ne-ar  putea  obiecta  că  ajutorul  din  prisos,  nu  este  întotdeauna  înto¬ 
vărăşit  de  plăcerea  celui  ce-1  face.  Ceeace  este  perfect  adevărat.  Insă  atunci  este  în¬ 
tovărăşit  de  indiferenţă  şi,  pentru  morală,  acest  fapt  este  şi  mai  grav.  Nu  există  de  cât 
un  singur  caz  mai  emoţionant  de  ajutor  din  prisos:  acela  întovărăşit  de  durere. 
Acesta  însă,  este  ajutorul  sgârciţilor  şi  la  el  nu  apelează  nimeni,  fiindcă  sgârcitul  nu  e 
om.  El  nu  se  defineşte  prin  acel  faimos:  zoon  politikon,  ci  printr’o  însuşire  anti 
socială.  Meteahna  lui,  îl  pune  aşa  dar,  în  afara  societăţii. 

Ajutorul  legionar,  nu  se  întemeiază  pe  principiul  prisosului,  ci  pe  acela  al  con¬ 
strângerii.  Un  legionar,  nu-şi  ajută  camaradul  din  ceeace  îi  prisoseşte,  ci  din 
ceeace  are.  Deaceia  legea  ajutorului  legionar,  aşa  cum  în  înţelepciunea  sa  a 
formulat-o  Căpitanul,  este  adevărata  lege  morală  a  ajutorului  datorit  aproapelui. 
Datorit  —  să  ne  înţelegem  —  nu  oferit,  pentrucă  nu-ţi  face  trebuinţă  ţie,  pentrucă 
acest  gest  îţi  gâdilă  orgoliul. 

Ajutorul  legionar  restabileşte  deci,  înţelesul  primar  —  de  obligaţie  —  al  legii 
creştine.  Dar  acest  înţeles  e  mai  larg  decât  cel  moral.  Obligaţia  de  ajutorare  a  oame¬ 
nilor  între  ei,  este  primul  principiu  de  economie  al  comunităţii  creştine.  Din  apli¬ 
carea  lui  s’au  născut  primii  negustori  şi  întreprinzători  ai  lumii  creştine  şi  toată  acea 
prosperitate  şi  armonie  a  ei,  pe  care  străinii  au  urît-o  şi  au  atacat-o  în  toate  timpurile. 

Acolo  unde  această  obligaţie  lipseşte,  societatea  se  împarte,  în  chip  firesc,  în  două: 
o  clasă  de  avuţi  şi  una  de  nevoiaşi.  Avuţii  monopolizează  capitalurile  abătându-le 
dela  funcţia  lor  normală  şi  paralizându-le,  iar  nevoiaşii  îşi  înghit  veninul.  De  aci, 
„chestiunea  socială”  cu  toate  consecinţele  ei:  greve,  lupte  de  stradă,  revoluţii. 


290  -  Revista  "Universul  Literar",  Sâmbătă,  2  Noembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


564 


Acolo  însă,  unde  obligaţia  de  ajutorare  a  oamenilor  între  ei  există,  nu  mai  e  cu 
putinţă  scindarea  societăţii  în  avuţi  şi  neavuţi.  într’o  astfel  de  societate,  nemono¬ 
polizat  de  nimeni,  capitalul  circulă  în  voe  prin  toate  straturile  ei,  hrănindu-le,  în¬ 
tocmai  ca  sângele  într’un  organism  în  care  nu  există  privilegiul  stomacului. 

în  această  accepţiune,  ajutorul  nu  mai  are  aerul  neonorabil  şi  pasiv,  de  pomană,  ca 
în  morala  burgheză,  ci  înţelesul  de  agent  economic  activ,  creator  de  bunuri.  Un  astfel 
de  ajutor  este,  de  pildă,  gestul  oricărui  român  care  smulge  o  întreprindere  din 
mâinile  jidanilor,  dăruind-o  prin  acest  fapt  naţiei.  înseamnă  asta  pomană?  Nu.  Asta 
nu  înseamnă  decât,  revitalizarea  unui  capital  sleit  de  greul  somn  al  monopolului. 

Aşa  dar,  să  ne  înţelegem:  ajutorul  legionar,  nu  este  un  fel  liberal  şi  comod  de  a  face 
pomană,  ci  reînsufleţirea  vechiului  principiu  creştin  de  economie  politică:  cine  dă, 
lui  îşi  dă. 


LIBERTATE  ŞI  CULTURĂ  LEGIONARĂ  291 

de  Luca  DUMITRESCU 

Cunoscuta  concepţie  a  lui  Forster  despre  libertatea  prin  disciplină  a  fost  primită, 
după  cum  se  ştie,  cu  îndoială,  de  şcoala  burgheză.  S’a  spus  îndeobşte  că  libertatea 
prin  însăşi  definiţia  ei,  implică  şi  teoretic  şi  practic,  factorii  opuşi  disciplinei.  Şi  cu 
aceasta,  s’a  crezut  problema  închisă,  fără  să  se  ţină  seama,  că  se  condamna  o  foarte 
serioasă  concepţie,  printr’un  sofism. 

în  adevăr,  a  ajunge  la  concluzia  că  disciplina  se  opune  libertăţii,  înseamnă  a  lua 
acest  din  urmă  termen  în  înţelesul  său  absolut,  aşa  cum  îl  foloseşte  anarhismul.  Dar 
într'o  lume  în  care  există  o  marcată  diferenţiere  de  clase  şi  mai  cu  seamă  o 
nemărturisită  conştiinţă  a  nelibertăţii,  a  interpreta  astfel  noţiunea  de  libertate, 
înseamnă  a  te  da  după  deget;  a  ignora  cu  vădită  rea  credinţă  sensul  practicei,  pro¬ 
priei  tale  ideologii. 

Problema  nu  e  însă  de  nerezolvat  şi  nici  n'ar  fi  părut  că  e,  dacă  nu  i-ar  fi  lipsit 
vechiului  spirit  procentul  necesar  de  îndrăzneala  şi  în  deosebi  coplimentul  său  tragic: 
puterea  de  sacrificiu.  Afirmând  că  o  disciplină  consimţită  este  tot  una  cu  libertatea, 
Forster,  la  aceste  însuşiri,  ale  spiritului,  face  aluzie.  Dar  concepţiei  lui,  i-a  lipsit  un 
lucru:  puntea  sensibilă  dintre  logică  şi  viaţă;  metoda  fericită. 

Această  metodă  era,  dealtminteri,  firesc  să  nu  stea  la  îndemâna  unui  om,  obişnuit 
mai  mult  cu  manevra  noţiunilor,  decât  a  realităţilor  vii.  De  aceia  cel  care  a  găsit-o  a 
trebuit  să  fie  un  cap  politic.  Acesta  este  Căpitanul  şi  metoda  se  numeşte  dragoste. 
Dragostea  stă  la  temelia  educaţiei  legionare.  Faptul  apare  limpede  din  primele  pagini 
ale  acelui  catehism  scurt  şi  cuprinzător,  ca  o  condică  de  ordin  la  raport;  model  care 
se  numeşte  “Cărticica  şefului  de  cuib”. 

Şi  pe  acest  plan  deci,  ca  pe  multe  altele  încă,  el,  Căpitanul,  a  reabilitat  rosturile 


291  -  Revista  "Universul  Literar",  Bucureşti.  Anul  XLIX,  Nr.  50,  Sâmbătă,  7  Decembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


565 


creştine  ale  vieţii  omului.  Căci,  în  înţelesul  acesta  etico-social,  noţiunea  dragostei  — 
se  ştie  —  că  n'a  fost  cunoscută  înainte  de  Christos.  Pildele  de  prietenie  pe  cari  ni  le 
dau  legendele  antice,  sunt  prea  palide,  pe  lângă  acest  sentiment  cuprinzător  şi 
antrenant  de  masse.  Castoi  şi  Polux,  îşi  clădeau  bucuroşi  viaţa,  unui  pentru  celălalt; 
dar  numai  atât.  Gândirea  antică  nu  isbutise  să  ridice  sensul  noţiunii  aproapelui, 
dincolo  de  limitele  raporturilor  bine  stabilite  între  indivizi;  ea  nu  ajunsese  la 
concepţia  etică  a  gratuităţii  gestului  de  solicitudine,  aşa  cum  ne-a  lăsat-o  Iisus,  în 
parabola  Samarineanului  milos.  Dragostea  antică  nu  depăşea  înţelesul  sensual,  decât 
prin  acel  epifenomen  pe  care  noi  astăzi  îl  numim  sublimare. 

Prin  propria  sa  pildă,  Iisus  a  dovedit  însă,  că  dragostea  este  de  altă  natură,  decât 
senzaţia.  Dumnezeu  ordonează  şi  conduce  lumea  prin  dragoste,  prin  iubire.  De  aceia 
dragostea  se  comportă  ca  o  realitate  esenţială.  Poate  singura  realitate  esenţială  cu 
care  omul  vine  nemijlocit  în  contact;  pentrucă,  dela  Dumnezeu  atât  i-a  mai  rămas 
omului:  capacitatea  de  dragoste. 

în  înţelepciunea  sa,  Căpitanul  a  găsit  că  un  om  normal  nu  poate  hrăni  cu 
îndestulare  din  dragostea  sa,  mai  mult  d  e  treisprezece  oameni.  Pentru  aceia,  a  fixat 
numărul  membrilor  în  cuib  la  această  cifră.  Şi  a  avut  dreptate,  pentrucă  numărul, 
massa,  copleşeşte  şi  atunci  disciplina  exasperată,  pentru  a  se  putea  menţine,  face  în 
chip  firesc  apel  la  acea  serie  de  demoni  care  stau  la  pândă  în  apropierea  sa  şi  pe  care 
fiecare  din  noi  îi  cunoaşte  din  şcoala  groazei  liberale  pe  care  am  făcut-o. 
Toate  jertfele  cunoscute,  precum  şi  acea  mare  minune  pe  care  a  făcut-o  Legiunea, 
smulgând  muncitorimea  din  ghiarele  comunismului,  sunt  operele  acestei  educaţii 
întemeiată  pe  dragoste,  care  se  dă  legionarului  în  cuib. 

Disciplina  legionară,  nu  e  o  stare  pasivă  de  supunere,  cum  am  fost  învăţaţi  de 
toate  şcolile  noastre  de  până  acum,  s'o  credem;  ci  —  după  cum  s'a  văzut  recent  în 
cazul  „Carlton"  şi  în  celelalte  asemănătoare,  precum  şi  după  cum  se  poate  vedea  în 
fiecare  zi  în  cazul  „Ajutorului  Legionar",  disciplina  legionară,  este  un  act  voluntar 
şi  creator. 

Geniul  Căpitanului  a  transformat  aşadar,  atitudinea  cea  mai  necesară  ordinei 
sociale,  dintr'o  stare  pasivă  şi  costisitoare,  în  activitate  creatoare. 

Incapacitatea  concepţiei  trecute,  de  a  face  din  opoziţia:  libertate-disciplină,  un 
organism  viu,  a  mers  până  acolo,  încât  la  un  moment  dat  s'a  propus  desfiinţarea 
armatei  pe  motivul  josnic,  dar  fundat  în  mentalitatea  lor,  că  e  o  instituţie  care 
consumă  şi  nu  produce. 

Origina  ideii,  e,  după  cum  se  vede,  cusută  cu  aţă  albă.  Utilitatea  exclusiv 
economică  a  oricărei  instituţii,  numai  prin  capul  unui  jidan  putea  trece.  De  aceea  se 
pare  că  dintr'o  nevoie  organică  de  a  se  opune  acestui  spirit,  germanul  Forster  a 
imaginat  sistemul  său  de  împăcare  între  cele,  două  noţiuni,  în  ale  cărui  multe  pagini 
se  simte  importanţa  problemei  pentru  armată. 


Articole  clin  Presa  Legionara 


566 


Revistă  de  cultură  naţionalistă 


Articole  de  Mircea  Eliade 


Nicolae  Niţă 


567 


NU  REZISTĂ  CELULA?  ^ 

Titu  Maiorescu  găsise  această  minunată  formulă:  că  „celula"  românească  nu 
rezistă  unui  travaliu  filosofic  abstract,  unei  munci  ştiinţifice  riguroase.  S’a  discutat 
îndeajuns,  pe  vremuri,  acest  destin  trist  al  „celulei"  româneşti.  Şi  formula  a 
supravieţuit  cu  cel  puţin  o  generaţie.  îmi  aduc  aminte  că  am  citit  în  „Adevărul 
literar"  de  acum  vreo  doisprezece  ani  un  articol  al  d-lui  profesor  Onisifor  Ghibu  cu 
acest  titlu:  Nu  rezistă  celula ?  Era  vorba  acolo  despre  cartea  de  debut  filosofic  al 
tânărului  gânditor  Lucian  Blaga,  Cultură  şi  cunoştinţă.  D.  Onisifor  Ghibu  credea 
că  poate  infirma  odată  pentru  totdeauna,  verdictul  lui  Titu  Maiorescu  prin  această 
operă  filosofică  a  unui  atât  de  tânăr  gânditor,  român.  Era  un  articol  optimist,  aşa 
cum  se  scria  de  către  cărturarii  provinciilor  alipite  îndată  de  după  război. 

De  atunci,  Lucian  Blaga  şi-a  dezvoltat  cu  mult  curaj  gândirea  filosofică  în  câteva 
cărţi  care,  în  oricare  altă  ţară  decât  a  noastră,  ar  fi  provocat  întinse  discuţii  şi 
controverse  printre  intelectuali.  De  atunci,  au  apărut  atâţia  alţi  gânditori,  şi 
oficiali  şi  neoficiali.  Dar  despre  formula  lui  Titu  Maiorescu  nu  putem  spune  încă 
nimic.  Nu  ştim  dacă  e  justă  sau  e  pripită.  Nu  ştim  nimic. 

Şi  aceasta,  pentru  simplul  motiv  că  n’am  apucat  încă  s’o  verificăm.  E  ceva 
paradoxal,  dar  aşa  e:  noi  nu  ştim  încă  ce  este  celula  românească,  ce  rezistenţă  şi 
forţă  creatoare  ascunde  ea.  Am  avut  prilej  să  verificăm  —  promovând  sau 
infirmând  —  alte  elemente  ale  poporului  nostru;  bunăoară  eroismul  lui,  morala 
lui,  puterea  lui  de  muncă  practică.  Dar  despre  ceea  ce  Titu  Maiorescu  numea 
„celula"  românească  —  n’am  aflat  încă  nimic. 

Nu  ştiu  din  a  cărui  vină.  Poate  nu  e  nimeni  vinovat,  sau  poate  suntem  toţi,  de  la 
ministrul  de  instrucţie  până  la  ultimul:  elev  de  liceu. 

Adevărul  este  că,  aşa  cum  stau  lucrurile  la  noi  în  ţară,  în  ceea  ce  priveşte 
cărturăria  şi  inteligenţa,  nu  putem  afla  nimic  despre  celula  românească.  Poate 
suntem  un  neam  de  metafizicieni?  Poate,  cine  ştie.  Poate  suntem  un  neam  de 
matematicieni,  de  istoriografi,  de  oameni  de  ştiinţă.  Poate.  Până  acum  nu  ştim 
nimic.  Pentru  că  la  noi  nu  se  poate  face  nici  ştiinţă,  căci  n’avem  laboratoare;  nici 
istorie,  căci  n’avem  biblioteci;  nici  matematică,  căci  n’avem  timp;  nici  metafizică 
(suntem,  se  spune,  prea  deştepţi  pentru  asta).  Cel  mult  dacă  putem  face  anumite 
previziuni,  întemeiaţi  pe  fapte. 

De  pildă,  ştim  că  studenţii  români,  care  au  avut  prilejul  să  lucreze  câţiva  ani  în 
străinătate,  au  început  să  facă  acolo  treabă  şi  şi-au  mulţumit  profesorii;  care,  de, 
erau  profesori  europeni.  Unii  dintre  ei  au  obţinut  chiar  distincţii  academice,  au 
tipărit  lucrări  care  sunt  bine  apreciate.  Ce  s’a  întâmplat  cu  toţi  aceşti  studenţi 
români  de  peste  graniţă?  Mai  ştim  noi  ceva  de  ei,  de  lucrările  lor,  de  descoperirile 
lor?  Nimic.  Ajung  toţi  profesori  secundari  prin  provincie  sau,  în  cel  mai  bun  caz, 
asistenţi  universitari.  Şi  ştiţi  ce  înseamnă  acest  „cel  mai  bun  caz"?  Câteva  mii  de 
lei  lunar  —  şi  o  bibliotecă  goală,  un  laborator  pustiu,  un  oraş  fără  elite 
intelectuale,  fără  specialişti,  fără  nici  un  entuziasm. 


292  -  Revista  "Vremea",  Bucureşti.  Anul  VII,  Nr.  360,  21  Octombrie  1934. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


568 


Astfel  stând  cazul,  noi  nu  ne  putem  plânge  de  paupertatea  intelectuală  a  ţării 
noastre.  Noi  nu  putem  da  vina  pe  „celula"  românească,  pentru  simplul  motiv  că 
n’am  văzut-o  cum  lucrează,  nu  ştim  încă  ce  poate  crea  şi  ce  nu  poate  crea.  Ştim 
aproape  tot  despre  acest  fericit  popor  românesc  —  în  afară  de  capacitatea  lui  de 
creaţie  intelectuală.  Bănuim  că  nu  suntem  cu  totul  incapabili  —  dar  nu  izbutim  să 
verificăm  odată  pentru  totdeauna  bănuiala  aceasta. 

Cel  mai  prost  student  german  sau  englez  —  ca  să  nu  mai  vorbim  de  americani  — 
învinge  în  două  luni  un  student  român  excelent,  în  orice  ramură  de  studiu  care  nu 
implică  numai  inteligenţa  sau  imaginaţia,  ci  mai  ales  informaţia.  Poţi  fi  deştept, 
poţi  fi  muncitor,  poţi  avea  toate  calităţile  —  eforturile  tale  sunt  anulate  foarte 
simplu  numai  pentru  că  adversarul  tău,  oricât  de  mediocru  ar  fi  el,  lucrează  într’o 
bibliotecă  sau  un  laborator  ca  lumea,  iar  tu  lucrezi  cu  două  cărţi  şi  trei  eprubete.  Şi 
cât  timp  rămâne  starea  aceasta  deplorabilă  —  pe  care  eu  aş  numi-o  crimă 
împotriva  statului  şi  aş  pedepsi-o  cu  moartea  —  toate  eforturile  sunt  inutile. 
Intelectualii  români  au  pierdut  plecarea. 

Ce  să  mai  vorbim  dacă  rezistă  sau  nu  rezistă  celula?  De  unde  să  ştim  noi  dacă 
rezistă?  Lucrurile  acestea  nu  se  ghicesc  —  ele  se  verifică  experimental.  Dar  în 
actualul  nostru  mediu  intelectual,  nici  o  verificare  nu  e  posibilă.  Nu  numai  că  nu 
sunt  mijloace  de  informaţie  şi  de  lucru.  Dar  chiar  atunci  când  verificarea  nu  ţine 
de  informaţie  (cum  ar  fi  cazul  filosofiei,  de  pildă),  ea  nu  se  poate  face  din  cauza 
marii  noastre  deşteptăciuni.  Mă  gîndeam  zilele  trecute  ce  s’ar  fi  întîmplat  dacă  un 
Heidegger,  un  Klages,  un  Hăberlein  s’ar  fi  născut  în  România,  şi  ar  fi  publicat 
cărţile  lor  de  filosofie  în  româneşte.  Să  vă  spun  ce  s’ar  fi  întâmplat.  Ar  fi  fost 
socotiţi  „gazetari",  „diletanţi",  „eseişti"!  Cazul  luiNae  Ionescu,  singurul  cap 
filosofic  al  generaţiei  sale,  care  a  fecundat  gândirea  tuturor  tinerilor,  care 
au  trecut  prin  Universitate  din  1922  încoace  —  şi  care  a  fost  clasat  drept  „diletant" 
de  toţi  profesorii  şi  colegii  săi.  Nu  e  socotită  chiar  metafizica  d-lui  profesor  Motru 
o  simplă  „închipuire"  de  către  celălalt  profesor,  d.  P.  P.  Negulescu;  care  a  scris 
recent  cinci  sute  de  pagini  „filosofice"  cu  fapte  şi  argumente  adunate  din 
antropologie  şi  fizică,  ştiinţe  pe  care  d-sa  nu  le  cunoaşte  de  la  sursă,  ci  din 
manuale?  Nu  se  spune,  şi  astăzi,  în  Facultatea  noastră  de  filosofie,  tot  de  către  d. 
profesor  P.  P.  Negulescu,  că  metafizica  e  o  „iluzie",  şi  că  un  adevărat  filosof  trebuie 
să  aştepte  rezultatele  ştiinţei  ca  să  ştie  ce  să  vorbească  studenţilor?  Nu  sunt  şi 
astăzi  socotiţi  Husserl,  MavScheller  Heidegger  şi  ceilalţi  metafizicieni  drept  nişte 
proşti  păcăliţi  de  vorbe  —  tot  de  către  d.  profesor  P.  P.  Negulescu?  Nu  ni  s’a  spus 
chiar  astă  vară,  că  fenomenologia  este  o  păcăleală?  Şi  cine  a  spus  asta,  un  student, 
un  biet  profesor  secundar,  un  diletant? 

Nu.  A  spus-o  profesorul  de  enciclopedia  filosofiei  şi  de  istoria  filosofiei  —  d. 
profesor  P.  P.  Negulescu.  Deci,  asta  se  învaţă  la  Universitate. 

Cum  am  putea,  deci,  verifica  noi  dacă  suntem  sau  nu  suntem  un  popor 
„metafizic"',  dacă  celula  românească  rezistă  unui  travaliu  metafizic?  Cum  să  aflăm 
noi  dacă  gînditorii  români  au  o  structură  metafizică?  Asta  s’o  afle  nemţii  şi 
englezii,  francezii  şi  americanii,  bulgarii  şi  turcii  —  dar  nu  noi,  care  suntem 
români  deştepţi,  şi  nu  ne  lăsăm  păcăliţi  de  vorbe.  Ca  atare,  studenţii  români  care 


Nicolae  Niţă 


569 


se  înscriu  la  Facultatea  de  filosofie  sunt  invitaţi  să  facă  ştiinţă  „pozitivă".  întreg 
destinul  sterilităţii  culturii  româneşti  se  află  inclus  în  această  gravă  deşteptăciune. 
21  Octombrie  1934 


VIITORUL  INTELIGENŢEI?...  -‘>3 

Nu  cred  să  fie  operaţie  mai  pasionantă  şi  mai  riscantă  decât  o  definiţie  a 
inteligenţei.  Fireşte,  o  definiţie  care  să  nu  se  justifice  de-a  lungul  a  300  de  pagini 
cât  are  o  carte  de  filosofie.  Nu  poate  fi  vorba,  aici,  de  a  susţine  anumite  teze 
asupra  funcţiunii  inteligenţei,  asupra  realităţii  cunoaşterii  etc.  Să  ne  mărginim 
numai  la  accepţia  curentă  a  acestor  cuvinte:  „inteligenţă"  şi  „inteligent". 

Să  trecem  peste  vulgaritatea  şi  (pentru  cultura  românească)  tragedia  noţiunii  de 
„băiat  deştept".  Deşteptăciunea  nu  mai  păcăleşte  astăzi  pe  nimeni.  Am  ajuns  chiar 
excesiv  de  avizaţi.  Cum  deschide  cineva  gura  îi  spunem:  „băiat  deştept!"  —  şi 
trecem  mai  departe.  Chiar  dacă,  puţine  secunde  după  aceea,  l-am  fi  lăsat  să 
vorbească,  „băiatul"  ar  fi  spus  o  prostie  care  l-ar  fi  salvat.  Să  vedem,  deci,  ce  se 
numeşte  în  epoca  noastră,  şi  mai  ales  în  limba  noastră,  inteligenţa  şi  omul 
inteligent.  S’a  spus:  acei  care  pricepe  lucrurile  aşa  cum  sunt:  acela  care  recunoaşte 
un  fapt  folosindu-se  de  fragmente;  coincidenţa  formală  cu  realitatea  etc.  Cât  ar  fi 
ele  de  vagi,  fiecare  dintre  aceste  definiţii  populare  cuprind  o  bună  parte  de  adevăr. 
Căci,  într’un  cuvânt,  inteligenţa  poate  fi  denumită  tehnica  aplicării  la  obiect.  Este 
o  definiţie  minimă,  căreia  i  se  pot  aduce  oricîte  completări  —  dar  din  care  nu  se 
mai  poate  reduce  nimic. 

Cum  nu  ne  interesează,  acum,  definiţiile,  să  o  acceptăm  pe  aceasta  şi  să  vedem 
ce-am  putea  face  cu  ea.  Tehnica  aplicării  la  obiect  pare,  la  început,  ceva  foarte 
simplu  şi  pe  care  fiecare  dintre  noi  îl  are  din  belşug.  De  la  rezolvarea  unei 
probleme  de  aritmetică  până  la  înţelegerea  politicii  internaţionale  —  toţi  ne 
aplicăm  la  „obiect";  adică  lucrăm  cu  numere  în  primul  caz,  şi  lucrăm  cu  fapte 
politice  în  cazul  al  doilea.  Toţi  ar  trebui  să  fim,  aşadar,  foarte  inteligenţi.  Şi  cu 
toate  acestea,  numai  o  parte  infimă  dintre  noi  se  apropie  într’adevăr,  cu 
inteligenţă,  de  problema  aritmetică;  şi  numai  foarte  puţini  înţeleg  real  problema 
de  politică  internaţională.  Veţi  răspunde:  pentru  că  numai  puţini  s’au  ocupat  cu 
matematicile  şi  cu  politica  internaţională.  Foarte  exact.  Şi  numai  aceştia,  puţini, 
cunosc  obiectul,  numai  aceştia  au  şansa  să  facă  ceva  cu  el. 

Nu  vă  pripiţi  să  spuneţi  că  e  vorba  de  o  „specializare"  sau  mai  ştiu  şi  eu  ce.  Nu 
ştiu  prea  bine  ce’ar  putea  însemna  „specializare"  şi  „specialist".  Ştiu  însă  că  nu 
poţi  înţelege  nimic  dintr’o  ştiinţă  dacă  nu  îi  cunoşti,  în  prealabil,  obiectul.  Lucrul 
acesta  pare  un  truism.  Şi  totuşi,  cât  de  puţini  oameni  îi  realizează!  Câţi  istorici  nu 
înţeleg  până  la  moarte  ce  înseamnă  istoria,  câţi  lingvişti  habar  n’au  ce  înseamnă 
limba,  câţi  naturalişti  nu  ştiu  ce  să  facă  cu  observaţiile  şi  experienţele  lor!  Nu  e 
vorba,  deci,  de  „specializare".  Poţi  fi  oricât  de  „specializat"  şi  cu  asta  nu  faci  un  pas 
înainte  în  inteligenţă. 

A  cunoaşte  „obiectul"  unei  ştiinţe  nu  înseamnă  numaidecât  a  fi  versat  în  acea 
ştiinţă.  înseamnă,  însă,  că  te  poţi  mişca  oricând  pe  planul  ei,  că  ştii  cum  s’o  situezi 
în  economia  cunoaşterii  generale,  înseamnă,  mai  ales,  că  nu  vei  cădea  niciodată  în 
păcatul  confuziei  planurilor  —  păcat  în  care  cad  chiar  „specialiştii"  (interpretarea 
sociologică  a  fenomenului  estetic,  interpretarea  sexuală  a  istoriei  etc.  Autorii 


293  -  Revista  "Vremea",  Bucureşti.  Anul  VIII,  Nr.  372,  20  Ianuarie  1935. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


570 


acestor  monstruozităţi  sunt  câteodată  foarte  erudiţi  „specialişti";  cărora  le 
lipseşte,  însă,  inteligenţa,  singura  care  te  poate  apăra  de  o  confuzie  a  planurilor). 

Se  poate  vorbi,  deci,  de  inteligenţă  numai  atunci  când  orientarea  către  obiect 
este  sigură.  în  nici  un  caz  nu  se  poate  vorbi  de  inteligenţă  la  omul  de  pe  stradă, 
care  nu  cunoaşte  nici  un  „obiect"  precis.  Acest  om  poate  fi  viclean,  dezgheţat, 
şmecher,  prudent;  poate  fi  chiar  înţelept  —  ceea  ce  valorează  de  o  mie  de  ori  mai 
mult  decât  o  inteligenţă  —  dar  nu  e  inteligent.  Obiectele  gândirii  lui  sunt  confuze, 
nesigure,  schimbătoare;  actul  gândirii  sale  este  automat  (ca  în  cazul  „gândirii" 
matematice  la  majoritatea  oamenilor  care  fac  mecanic  o  serie  de  operaţii 
matematice  fără  să  le  înţeleagă).  El  „gândeşte"  prin  proverb,  ca  ţăranul. 

Nu  cred  că  se  mai  poate  vorbi  astăzi,  în  stadiul  de  cultură  în  care  ne  aflăm,  de  o 
inteligenţă  spontană,  adică  nesusţinută  de  obiecte,  neimplicând  o  tehnică 
prealabilă.  Un  copil  inteligent  este,  cum  s’a  convins  toată  lumea,  numai  o 
promisiune.  Inteligenţa  începe  să  funcţioneze  real  numai  după  ce  un  număr 
oarecare  de  obiecte  au  fost  asimilate  organic  de  conştiinţă.  în  alte  epoci  de  cultură 
—  bunăoară  în  antichitate,  sau  acum  în  sfera  culturilor  Turale  —  această  asimilare 
se  face  firesc  în  preajma  maturităţii.  Cât  de  paradoxală  ar  părea  afirmaţia  aceasta, 
era  mult  mai  uşor  să  fii  inteligent  în  Grecia  veche  decât  este  astăzi.  Numărul 
obiectelor  cunoaşterii  era  limitat,  atunci;  şi,  mai  ales,  era  accesibil  prin  însuşi 
stilul  de  viaţă  grec.  Nu  e  vorba  de  cultură,  de  informaţie  etc.;  ci  pur  şi  simplu  de 
inteligenţă,  adică  de  tehnica  aplicării  la  obiect.  Gândiţi-vă  că  „obiectul"  estetic, 
geometric,  politic  etc.  —  era  la  îndemâna  tuturor  în  Grecia  veche.  Erau  şi  atunci 
foarte  mulţi  proşti,  fireşte;  care  aveau  obiectele  în  preajma  lor  şi  nu  le  înţelegeau 
pentru  că  nu-i  ajutau  puterile.  Dar  foarte  puţine  inteligenţe  se  ratau  în  Grecia. 
Stilul  lor  de  viaţă  era  astfel  crescut  încât  orice  inteligenţă  se  aplica  firesc  la  toate 
obiectele  cunoaşterii,  odată  cu  maturitatea.  în  cazul  culturii  noastre  europene,  o 
confuzie  a  fost  fatală  inteligenţei.  Şi  anume:  credinţa  absurdă  că  un  om  nu  se 
poate  ţine  la  pas  cu  toată  cunoaşterea.  Dar  nici  nu  e  vorba  de  „toată  cunoaşterea", 
lucru  ce  a  fost  imposibil  chiar  în  Grecia  veche  pentru  majoritatea  oamenilor.  E 
vorba  de  a  te  familiariza  cu  toate  planurile  cunoaşterii;  de  a  şti,  cu  alte  cuvinte,  ce 
înseamnă  cunoaşterea  matematică,  metafizică,  istorică,  ştiinţifică,  estetică  etc.  Noi 
am  răsturnat  operaţia  de  cunoaştere  şi  credem  că  dacă,  timp  de  n  sau  12  ani 
învăţăm  pe  copii  toate  ştiinţele  lumii,  le  construim  în  preajma  tinereţii  o  „cultură 
generală".  Dar  e  evident  că  în  aceşti  11  sau  12  ani  o  inteligenţă  de-abia  începe  să  se 
deştepte,  şi  toată  „cultura  generală"  adunată  la  ieşirea  din  liceu  nu  a  slujit  decât  să 
generalizeze  automatismele.  Ceea  ce  toţi  copiii  fac  cu  operaţiile  aritmetice  în  clasa 
patra  primară  (aplicându-le  automat,  fără  să  le  înţeleagă),  tot  aşa  fac  bacalaureaţii 
cu  „cunoştinţele  generale".  Le  aplică  automat  în  viaţă  un  an  şi,  spre  fericirea 
speţei  omeneşti,  le  uită.  Dacă,  printr’un  miracol,  asemenea  „cunoştinţe  generale" 
ar  fi  păstrate  intacte  toată  viaţa  —  am  trăi  cel  mai  despotic  sub-doctism 
imaginabil. 

Nu  e  posibilă  o  „cultură  generală"  fără  inteligenţă;  singura  care  poate  merge 
direct  la  obiect.  Şi  ţara  românească,  alături  de  întreaga  lume  modernă,  este 
stearpă  în  asemenea  „cultură  generală"  (termen  inadecvat,  care  ar  putea  fi  înlocuit 
cu  „umanism"  sau  „universalism")  pentru  că  este  stearpă  în  inteligenţe.  Un  om 
ajunge  o  inteligenţă  eficientă  numai  după  ce  poate  să  se  mişte  liber  pe  toate 
planurile  cunoaşterii.  Asta  nu  înseamnă,  repet,  a  cunoaşte  tot;  lucru  imposibil  şi 
ridicol.  înseamnă,  însă,  a  nu  confunda  planurile  şi  valorile;  a  nu  explica  o  operă  de 


Nicolae  Niţă 


571 


artă  prin,  foame,  un  fapt  religios  prin  sex,  un  fapt  biologic  prin  chimie,  uni 
eveniment  istoric  prin  poziţia  stelelor  etc. 

Ceea  ce  caracterizează  epoca  noastră  este  însă  această  confuzie  totală  a 
planurilor.  Totul  se  explică  prin  altceva  decât  prin  ceea  ce  trebuie.  Este  un  fals 
misticism,  un  profetism  laic,  un  fanatism  semidoct,  care  s’ar  putea  prevala  de 
oricare  dintre  funcţiunile  naturale  ale  omului,  numai  de  inteligenţă  nu. 
Inteligenţa  nu  poate  fi  parţială,  fragmentară.  Dacă  un  om  dă  dovadă  de  multă 
luciditate  în  analiza  stărilor  sale  sufleteşti,  dar  e  ferm  convins  că  asta  e  un 
fenomen  economic  —  omul  acela  e  lucid,  dar  nu  inteligent.  Dacă  altul  vorbeşte 
despre  istorie  şi  economie  politică  referindu-se  precis  la  obiect,  dar  e  convins  că 
religia  e  o  invenţie  a  popilor,  sau  că  filosofia  e  un  joc  verbal  —  acest  om  poate  fi 
numit  un  om  abil  sau  informat,  dar  nu  inteligent. 

Nimeni  nu  poate  fi  scuzat  că  e  inteligent  într’un  loc,  şi  prost  în  altul;  că  e 
inteligent  pe  trei  planuri  ale  cunoaşterii,  dar  imbecil  pe  al  patrulea.  Cum  am  mai 
spus,  inteligenţa  e  o  funcţiune  organică,  ea  nu  poate  funcţiona  fertil  decât  dacă  se 
aplică  precis  la  toate  obiectele  cunoaşterii,  obţinând  astfel  o  coordonare  proprie  a 
acestor  obiecte,  creând  ceea  ce  se  numeşte  „stilul"  unei  personalităţi.  Altminteri  — 
împiedicată  de  a  se  aplica  asupra  unor  anumite  obiecte  —  se  usucă,  se 
automatizează  şi  piere.  Nici  măcar  geniul  nu  scuză  abaterile  sau  anorganicul  unei 
inteligenţe.  Ştiu  că  Einstein  e  genial.  Nu  ştiu,  însă,  dacă  e  şi  inteligent.  în  alte 
limbi  (de  pildă  engleza  şi  italiana)  expresia  de  „genial"  se  întrebuinţează  mult  mai 
des  decît  în  limba  noastră,  unde  ea  e  consacrată  lui  Eminescu  şi  îndeobşte 
morţilor.  Ar  trebui,  totuşi,  să  uzăm  cu  mai  multă  încredere  de  asemenea  expresii. 
Căci,  fără  nici  o  ironie,  sunt  la  noi  mai  mulţi  oameni  geniali  decât  inteligenţi.  Cum 
noi  nu  avem  nici  un  corectiv,  numim  inteligenţi  oameni  care  adeseori  sunt  plini  de 
calităţi,  dar  care  nu  prea  au  de-a  face  cu  inteligenţa. 

Să  ne  înţelegem.  Nu  cred  că  inteligenţa  e  indispensabilă  creaţiei  artistice  sau 
descoperirilor  ştiinţifice,  după  cum  nu  e  necesară,  astăzi  mai  ales,  vieţii  sociale. 
Există  şi  alte  valori  spirituale  în  afară  de  inteligenţă.  Inteligenţa,  însă,  are  cea  mai 
nobilă  misiune:  aceea  de  a  cosmiza  datele  experienţei  umane.  Prin  această  funcţie 
a  ei  —  de  coordonare,  de  armonizare,  de  organicitate  —  imită  cel  mai  frumos  gest 
din  lume:  creaţia  plenară,  creaţia  totală,  cosmizarea.  Evident,  această  „creaţie"  a 
inteligenţei  nu  se  obiectivează  necesar,  ca  celelalte  creaţii  propriu-zise,  artistice. 
De  aceea  şi  valoarea  inteligenţei  nu  se  poate  apropia  de  valoarea  creaţiei  artistice, 
de  pildă.  O  inteligenţă  perfectă  este  un  lucru  rar,  care  înnobilează  condiţia  umană 
—  dar  care  numai  incidental  se  realizează  obiectiv. 

Vorbesc  deci  fără  o  prea  hotărîtă  deznădejde  de  raritatea  inteligenţelor  în  epoca 
noastră.  Totul  a  fost  potrivnic  inteligenţei  în  lumea  modernă.  S’a  promovat  munca 
în  locul  inteligenţei;  s’a  promovat  geniul;  s’a  creat  superstiţia  „adâncimii",  a 
„fineţii",  a  „originalităţii",  a  „noutăţii"  —  şi  fiecare  dintre  acestea  au  fost  un 
obstacol  în  plus  în  calea  realizării  plenare  a  inteligenţei.  Nicăieri  în  istoria  lumii 
nu  întâlnim  o  a  doua  epocă  în  care  inteligenţa  să  fie  mai  grav  abătută  de  la 
obiectele  ei  (decadenţa  estetică  şi  metafizică  de  la  mijlocul  secolului  trecut  nu  se 
poate  compara  cu  nimic;  imaginea  omului  despre  sine  a  atins  atunci  cel  mai 
scăzut  nivel  posibil).  După  atâtea  generaţii  de  sentimentali,  pozitivişti,  filologi, 
istorici,  psihologi,  şi  —  acum  în  urmă  —  economişti,  este  foarte  greu  să  mai  ceri 
inteligenţei  să-şi  cunoască  obiectele.  Am  gândit  cu  vehemenţă  pe  principii,  pe 
ipoteze,  pe  instincte  şi  pe  cuvinte.  Acum,  culegem  roadele. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


572 


Şi  totuşi  lumea  a  mers  înainte;  s’au  creat  opere  de  artă  şi  s’au  făcut  importante 
descoperiri  ştiinţifice.  încă  o  dovadă  că  inteligenţa,  dacă  a  fost  cândva,  la 
începuturile  istoriei  umane,  indispensabilă  evoluţiei  —  a  ajuns  astăzi  mai  puţin 
obligatorie.  Automatismele  cerebrale  îşi  fac  cu  prisosinţă  datoria;  schemele 
mentale  satisfac  orice  dorinţă  de  cunoaştere;  cuvintele  păstrează  aceeaşi  putere  de 
sugestie  şi  o  propoziţie  trece  cu  acelaşi  succes  drept  o  judecată  reală.  Toate  acestea 
ne  explică  şi  mai  mult  raritatea  inteligenţei  în  epoca  noastră.  Se  găsesc  mai  lesne  o 
duzină  de  genii,  decât  o  duzină  de  oameni  care  să  nu  confunde  planurile  realităţii, 
să  nu  facă  chimie  în  artă  şi  artă  în  metafizică. 

Toate  semnele  timpului  ne  îndreptăţesc  să  credem  că  inteligenţa  —  cel  puţin  în 
adevăratul  şi  originalul  său  înţeles  —  nu  va  renaşte  prea  curând  în  istoria  Europei. 
Dimpotrivă;  pseudomisticismul  şi  criptospiritualismul  contemporan  sunt  cele  mai 
seducătoare  crainice  ale  barbariei.  O  barbarie  mult  mai  cumplită  decât  simpla 
invazie  de  sânge  sălbatic  de  la  sfârşitul  lumii  vechi.  O  barbarie  mentală  care  va 
reduce  ultimele  rudimente  de  inteligenţă  la  scheme  mentale.  (Ce  sunt  altceva 
teoriile  prin  care  marxismul,  bunăoară,  explică  arta,  etica,  filosofia,  religia?). 

Este  adevărat,  împotriva  acestor  grave  şi  criminale  confuzii  de  planuri  (spiritul 
=  sex;  spiritul  =  luptă  de  clasă;  spiritul  =  sânge)  se  ridică  astăzi  chiar  ştiinţa, 
întoarcerea  la  realism  şi  reafirmarea  autonomiei  spiritului  sunt,  astăzi,  două 
poziţii  câştigate  de  ştiinţă.  Ele  sunt,  în  acelaşi  timp,  şi  bazele  oricărei  inteligenţe. 
De  la  ele  se  poate  pleca  oricând.  Dacă  nu  pentru  a  realiza  acea  inteligenţă  atât  de 
oropsită  de  lumea  modernă,  cel  puţin  pentru  a-i  păstra  amintirea. 

Dar  aş  vrea  să  ştiu  câţi  dintre  noi  mai  pot  face  astăzi,  acest  lucru... 

20  Ianuarie  1935 


CRIZA  ROMÂNISMULUI?. ..-‘>4 

De  la  o  vreme,  de  cînd  se  discută  tot,  a  început  să  se  discute  şi  "românismul". 
Lucrul  acesta  e  destul  de  ciudat.  Românismul  nu  se  discută;  el  se  afirmă  -  pe  toate 
planurile  vieţii.  Nu-ţi  poţi  discuta  destinul  biologic;  poţi  cel  mult  să  emigrezi  sau  să  te 
sinucizi.  Suntem  români  prin  simplul  fapt  că  suntem  vii.  A  afirma  evidenţa  aceasta 
nu  înseamnă  nici  măcar  a  fi  "naţionalist";  înseamnă  a  constata  realitatea,  a  vedea 
lucrurile  aşa  cum  sunt.  Că  unii  nu  vor  să  le  vadă,  asta  e  treaba  lor.  Unui  om  cu  bun 
simţ,  însă,  trebuie  să  i  se  pară  cel  puţin  exagerată  această  dorinţă  nepotolită  de  a 
discuta  în  jurul  noţiunii  de  "român"  şi  "românism".  Altceva  ni  se  poate  cere:  să 
adâncim  înţelesurile  românismului,  să-i  găsim  valorile  sale  universale,  să  creăm  în 
cadrele  romanităţii  -  adică,  într’un  cuvînt,  să  nu  încetăm  de  a  rămâne  vii  şi  de  a  crea. 
A  renunţa  la  "românism"  înseamnă,  pentru  noi,  românii  a  renunţa  la  viaţă,  a  te 
refugia  în  moarte.  Sunt  oameni  care  au  făcut  asta.  Dumnezeu  să-i  ierte!  Dar  de  când 
suntem  datori  noi,  majoritatea  oamenilor  vii  din  această  ţară,  să  "discutăm"  cazul 
câtorva  sute  sau  mii  de  nefericiţi  care  şi-au  ales,  din  prostie  sau  lipsă  de  bărbăţie, 
singuri  moartea?  Românitatea,  adică  organismul  acesta  viu  la  care  participăm  cu 
toţii,  îi  elimină  de  la  sine.  Toată  inerţia  lor  de  celule  moarte  este  zadarnică;  mai 
curând  sau  mai  târziu,  se  vor  desprinde  firesc  şi  vor  cădea.  Lucrurile  acestea  le 
credeam  la  mintea  omului  şi  cunoscute  -  cât  de  obscur  -  oricărui  creer  matur. 
Descopăr,  însă,  cu  mirare  că,  dimpotrivă,  ele  sunt  senzaţional  de  noi.  Descopăr  ceva 
mai  mult:  că  ele  sunt  creaţiile  lui  Mussolini  şi  Hitler.  Dacă  nu  mi-aş  cunoaşte 


294  .  Revista  "Vremea",  Bucureşti.  Anul  VIII,  Nr.  375,  Februarie  1935. 


Nicolae  Niţă 


573 


"clasicii",  cum  se  spune,  poate  aş  fi  fost  dispus  să  cred  că  a  afirma:  "sunt  român" 
înseamnă  a  afirma  "sunt  fascist"  sau  "hitlerist".  Din  întâmplare,  însă,  am  încă 
proaspete  în  minte  lecturile  din  Eminescu,  Haşdeu,  Iorga  şi  Pârvan.  Nu-1  văd  deloc 
pe  Eminescu  hitlerist.  Nu-1  văd  nici  pe  Pârvan  fascist.  Oamenii  aceştia  au  fost  oameni 
vii  şi,  ca  atare,  au  gândit  şi  au  creat  româneşte.  Poate  fără  ştirea  lor;  dar  au  creat 
valorile  noastre  spirituale,  au  înălţat  românismul  la  valoare  universală.  Orice  român 
care  vrea  să  participe  conştient  la  viaţa  spirituală  sau  socială  a  României,  trebuie  să- 
şi  asimileze  valorile  acestea,  trebuie  să-şi  asimileze  tradiţia  Eminescu  -  Iorga  - 
Pârvan.  Ar  fi  necomplet,  altminteri.  Ar  fi  anorganic.  Lucrurile  stând  astfel,  mă 
minunează  pe  de  o  parte  acei  oameni  care  te  scot  fascist  fără  voia  ta  pentru  că  ai 
pomenit  de  "românism"  -  pe  de  altă  parte  cei  care  te  acuză  de  trădare  sau 
indiferentism  dacă  nu  strigi  de  12  ori  pe  zi  "românismul  să  prospere".  Multă  vreme 
n’am  ştiut  că  a  vorbi  de  românism  înseamnă  a  fi  mercenar  hitlerist  -  după  cum  n’am 
ştiut  că  a  vorbi  numai  o  dată  pe  zi  despre  acelaşi  lucru  înseamnă  a  fi  subversiv  şi 
primejdios  siguranţei  statului.  îmi  închipuiam  că  toată  lumea  e  de  acord  asupra 
destinului  nostru  de  a  fi  români  şi  de  a  rămîne  român,  oricum  ne-ar  bate  vânturile, 
îmi  închipuiam,  că  nimeni  nu  poate  renunţa  la  Eminescu  decât  cu  riscul  de  a  muri 
spiritualiceşte,  de  a  ajunge  nefertil  şi  mizer.  Iată  că  astăzi,  cel  puţin  pentru  o  - 
anumită  parte  din  oameni,  lucrurile  s’au  schimbat.  A  te  mărturisi  "român"  poate 
însemna,  pentru  aceşti  oameni,  foarte  multe  ofense  grave:  te  transformi  imediat  în 
hitlerist,  în  fascist,  în  burghez  sau  mercenar,  dacă  nu  chiar  mai  rău.  Să  nădăjduim  că 
lucrurile  acestea  nu  le  crede  nimeni,  că  nu  le  cred  nici  măcar  cei  ce  le  scriu. 
Altminteri  ar  fi  într’adevăr  grav.  Căci  asupra  lui  Karl  Marx  un  român  poate  să  spună 
"da"  sau  "nu"  -  şi  nu  se  supără  nimeni.  Dar  asupra  tradiţiei  Eminescu  -  Iorga  - 
Pârvan  nu  se  poate  spune  decât  "da".  Peste  aceste  valori  nu  poate  trece  nimeni  dintre 
noi.  Le  poate  critica,  le  poate  completa,  le  poate  duce  mai  departe  -  şi  fiecare  dintre 
noi  este  obligat  s’o  facă  -  dar  nu  le  poate  renega.  Asta,  încă  o  dată,  nu  înseamnă  a  face 
"naţionalism",  pe  stradă  sau  în  artă.  înseamnă  pur  şi  simplu  a-ţi  vedea  de  treabă,  în 
colţişorul  tău,  împăcat  cu  pământul  românesc,  şi  cu  cerul  de  deasupra.  Dar  sunt  şi 
oameni  -  toţi  aceştia  "buni  români"  -  care  te  acuză  că  nu-ţi  strigi  destul  de  des  sau 
destul  de  tare  dragostea  de  neam  şi  dorinţa  de  a-ţi  face  datoria  către  ţară.  Trebuie  să 
mărturisesc  că  am  fost  puţin  stânjenit  ascultând  astfel  de  lucruri.  Mi  se  pare  că  nu  e 
decent  -  şi  nu  e  deloc  necesar  -  să  strigi  în  gura  mare  că-ţi  iubeşti  neamul.  După  cum 
nu  e  decent  să  spui  lumii  că-ţi  iubeşti  părinţii,  că-ţi  adori  mama,  că  ai  fi  gata  să-ţi  dai 
viaţa  pentru  ea.  Poate  că  acum  s’a  schimbat  puţin  mentalitatea.  Poate  că  acum 
oamenii  se’ntâlnesc  între  ei  şi-şi  spun  unul  altuia:  "Tu  cât  de  mult  îţi  iubeşti  mama? 
Ai  fi  gata  în  orice  moment  să-ţi  tai  mâna  pentru  ea?'"  Lucrurile  acestea  se  simt,  se 
ştiu,  dar  nu  se  spun.  Fiecare  dintre  noi  e  dispus  să-şi  dea  sângele  ca  să-şi  apere 
sănătatea  mamei.  Fiecare  e  tot  atât  de  prompt  să-şi  dea  sângele  pentru  ţară.  Dar  nu 
în  fiecare  zi,  la  cafenea  şi  la  întrunire,  în  tren  şi  pe  câmp.  E  oarecum  indecent  să 
vorbeşti  de  sângele  pe  care  eşti  gata  să-l  verşi  pentru  ţară,  de  sacrificiul  vieţii  tale 
pentru  "prosperitatea  neamului".  Ţara  şi  neamul  au  nevoie  de  tine  şi  în  împrejurări 
mai  puţin  solemne.  Deocamdată  ţi  se  cere  să  te  cobori  din  tramvai  prin  scara  din 
faţă,  să  nu  scuipi  pe  stradă,  să  nu  primeşti  bacşiş,  să  nu  te  vinzi  partidelor,  să  nu-ţi 
treci  copiii  în  şcoală  prin  proptele,  să  aduci  cinstea  întâi  în  familia  ta  şi  apoi  la 
tribuna  publică,  să-ţi  faci  o  cultură  solidă  ca  să  nu  ne  ia  înainte  bulgarii  şi 
australienii,  să  nu  mai  spui  "las-o  încurcată"  de  câte  ori  e  vorba  de  un  act  în  care  ţi  se 
cere  muncă  şi  perseverenţă,  şi  alte  lucruri  mici  de  felul  acesta.  Fără  îndoială  că  nu  cu 
asemenea  "lucruri  mici"  se  clădeşte  o  ţară  şi  o  cultură  bărbătească.  E  nevoie,  pentru 


Articole  clin  Presa  Legionară 


574 


asta,  de  mesianism,  de  nebunie,  de  muncă  ucigătoare  -  ca  să  nu  mai  spun  că  e  nevoie 
de  geniu  şi  de  sfinţenie.  Dar  nu  oricărui  cetăţean  i  se  pot  cere  asemenea  eforturi.  în 
schimb,  se  cere  mai  puţin  lichelism,  mai  puţin  jemenfischism,  mai  multă  cinste,  mai 
mult  nerv.  Dacă  toţi  oamenii  ar  fi  dispuşi  să  realizeze  în  viaţa  lor  de  fiecare  zi  aceste 
"lucruri  mici"  -  se  vor  găsi  destui  oameni  mari  care  să  creeze  şi  să  organizeze 
România  pe  care  o  vor  merita  urmaşii  noştri. 


CULTURĂ  SAU  POLITICĂ?  295 


într’un  articol  din  August  1928,  profesorul  Nae  Ionescu  scrie  în  „Cuvântul”  aceste 
rânduri  pe  care  le-aş  dori  învăţate  pe  dinafară  de  toţi  tinerii  ţării  mele  (învăţate  —  şi 
asimilate):  „Noi,  generaţia  lui  1906,  am  înţeles  că  naţiunea  nu  este  un  instrument 
politic,  ci  unul  cultural." 

Generaţia  lui  1906  este  generaţia  crescută  prin  fermentarea  ideilor,  dar  mai  ales 
prin  temperatura  d-lui  Iorga.  Şi  e  semnificativ  faptul  că  profesorul  Nae  Ionescu 
notează  anul  1906  pe  portdrapelul  generaţiei  sale  —  iar  nu  1907  sau  1916.  Aşadar, 
anul  celei  mai  perfecte  osmoze  între  generaţia  tânără  şi  învăţătorul  ei,  profesorul 
Nicolae  Iorga.  Anul  când  elementele  vii,  conştiente  şi  creatoare  au  dinamizat  o 
ţară  întreagă  —  nu  în  jurul  unui  crez  politic,  ci  pentru  o  luptă  spirituală: 
autonomia  culturii  româneşti.  Privit  de  departe,  anul  1906  are  o  mai  mare  valoare 
decât  oricare  altă  răscruce  sau  victorie  realizată  de  generaţia  care  ne  precede. 
Pentru  că  s’a  dat  atunci  lupta  în  chiar  lăuntrul  culturii  româneşti,  între  elementele 
sale  creatoare  şi  cele  sterpe.  Şi  de  această  luptă  depindea  însăşi  fiinţa  românească. 
Fiinţă  care,  dacă  ar  fi  fost  strivită  sau  mutilată  —  ne-ar  fi  întors  din  drum  cu  două 
generaţii,  şi  n’ar  fi  îngăduit  nici  o  altă  cucerire  (de  pildă  1907, 1916, 1920). 

Dar  nu  o  analiză  a  misiunii  generaţiei  lui  1906  voim  să  scriem  aici.  Ne-am 
amintit  de  rândurile  profesorului  Nae  Ionescu  pentru  că  ele  sunt  din  nou  actuale. 
Şi  sunt  actuale  nu  pentru  că  s’ar  pregăti  un  nou  1906.  Nu  mai  poate  fi  acum  vorba 
de  lupta  pentru  cultura  românească,  ameninţată  cu  înstrăinarea  —  deci  cu 
sterilitatea.  Lupta  se  dă  nu  pentru  autonomia  culturii  româneşti  —  ci  pentru 
apărarea  ei  de  semidoctism,  pentru  crearea  mijloacelor  indispensabile  unei  rodiri 
spirituale  care  să  poată  înfrunta  vremurile.  Şi  o  asemenea  luptă  nu  poate 
dinamiza  o  ţară  întreagă,  ca  cea  de  la  1906.  O  asemenea  luptă  se  dă  pe  înfundate, 
lent,  latent.  Dar  ea  se  dă,  şi  de  soarta  ei  depinde  eficacitatea  culturii  româneşti; 
căci  dacă  nu  se  va  termina  într’o  victorie,  vom  rămâne  semidocţi.  Adică  vom 
realiza  şi  pe  plan  cultural  ceea  ce  am  realizat  pe  planul  politic:  mahalagismul, 
stilul  periferic,  mitocănismul. 

Rândurile  profesorului  Nae  Ionescu  sunt  însă  actuale  pentru  alt  motiv.  Pentru 
că  ele  amintesc  tineretului  —  care  a  început  să  uite  —  funcţia  spirituală  a  naţiunii, 
rolul  ei  de  instrument  cultural,  (în  acest  articol,  ca  şi  în  altele,  cultura  este 
concepută  ca  o  expresie  a  spiritualităţii.  Nu  toată  lumea  acceptă  acest  punct  de 
vedere.  Am  arătat  aiurea  pentru  ce  cred  altfel). 

Astăzi,  când  primatul  politic  este  afirmat  din  mai  multe  tabere  deodată, 
mărturia  profesorului  Nae  Ionescu  are  rolul  unei  chemări  la  ordine.  în  cadrul 
naţiunii—  dar  ştiind  că  naţiunea  este  un  instrument  cultural  —  suntem  datori  să 


295  -  Revista  "Vremea",  Bucureşti.  Anul  VIII,  Nr.  377,  21  Februarie  1935. 


Nicolae  Niţă 


575 


creştem  şi  să  ne  apărăm  fiinţa.  Să  creştem,  cum?  Creând.  Să  ne  apărăm,  cum? 
Cum?  Creând.  Este  ridicol  şi  nebărbătesc  să  ne  aşezăm  în  defensivă,  să  „ne 
apărăm"  contra  „străinilor"  sau  influenţelor  străine.  (Străin  şi  străinătate  sunt 
cuvinte  pe  care  le  înţelegem  în  sensul  lor  spiritual,  nu  politic). 
Singura  apărare  eficace  este  ofensiva  —  adică  crearea.  Influenţele  străine  pot  fi 
sute  şi  mii;  ele  nu  alterează  fiinţa,  ci  dimpotrivă  o  ajută  să  rodească.  Să  rodească, 
evident,  dacă  are  destulă  capacitate  de  asimilare  şi  destulă  forţă  de  expresie. 
Altminteri,  cu  sau  fără  „influenţe",  tot  stearpă  va  rămâne.  Pentru  România,  care, 
oricum,  rămâne  o  ţară  fără  posibilităţi  de  revendicări  politice  —  cultura  este 
singurul  mijloc  de  afirmare,  şi  în  faţa  lumii  de  azi  şi  în  faţa  istoriei  de  mâine. 
Şi’nţelegem  prin  cultură  orice  creaţie  spirituală.  Nu  „învăţarea  de  carte"  (la  ţară) 
şi  „învăţarea  de  cărţi"  (la  oraş)  rezolvă  problema  culturii  româneşti.  A  ridica  şcoli 
primare  sau  a  compila  cărţi  de  filosofie  —  sunt  operaţii  fără  nici  o 
eficacitate  pentru  cultura  românească.  Aceasta  va  creşte  singură,  atunci  când 
elitele  nu  vor  mai  fi  paralizate,  când  „celula  românească"  nu  va  mai  fi 
predestinată  ratării  în  jurul  vârstei  de  30  de  ani. 

Naţiunea  fiind  un  instrument  cultural,  rolul  statului  nu  poate  fi  decât  acela  de  a 
ajuta  pe  fiecare  cetăţean  să  creeze.  Lucrul  acesta  l-a  spus  şi  Eminescu,  şi  Nicolae 
Iorga,  şi  Pârvan;  l-a  spus,  mai  clar  decît  toţi,  profesorul  Nae  Ionescu.  Despre  ce  fel 
de  creaţie  poate  fi,  însă,  vorba?  Evident,  nu  de  o  creaţie  exprimată  prin  opere  (de 
artă  sau  de  gând).  Ci  de  o  creaţie  de  fapte,  de  rodire  sufletească  a  fiecărui 
cetăţean  cuprins  între  graniţele  ţării;  adică,  într’un  cuvânt,  de  armonizarea 
omului  cu  lumea  şi  cu  sufletul  său,  de  crearea  unui  echilibru  firesc  şi  fertil.  Nu 
fiecare  individ  este  dator  să  creeze  cultură;  toţi  sunt  datori,  însă,  să-şi  creeze 
echilibrul  lor  interior  prin  faptă.  Contemplaţia  este  instrumentul  de  lucru  al 
elitelor;  prin  contemplaţie  acestea  cuprind  lumea,  o  răstoarnă  în  sufletul  lor,  o 
îmbogăţesc  prin  creaţia  lor.  (Căci  orice  creşte  pe  acest  pământ,  ca  şi  orice  se 
creează,  este  un  adaos  concret  Lumii  întregi).  Pentru  ceilalţi  oameni,  însă, 
contemplaţia  nu  poate  fi  un  instrument  de  lucru;  căci  din  contemplaţie  ei  ar  face 
inacţiune,  reverie,  lene  —  într’un  cuvânt,  „oprire  pe  loc".  Pentru 
ceilalţi,  fapta  rămâne  instrumentul  lor  de  creaţie,  de  împăcare  cu  ei  înşişi. Fapta  — 
nu  politica. 

A  spune,  deci,  că  obligaţia  statului  este  de  a  ajuta  pe  toţi  oamenii  să  creeze  — 
înseamnă  a  spune  că  statul  este  obligat  să  vegheze  asupra  vieţii  spirituale  a 
fiecărui  cetăţean;  adică,  este  obligat  să  nu  lase  pe  nimeni  să  moară,  necreând. 
Ceea  ce  ne  ameninţă  astăzi  —  şi  nu  numai  din  cauza  „statului",  dar  chiar  şi  din 
cauza  unei  anumite  părţi  din  cultura  noastră  —  este  moartea  prin  sterilitate  a  unor 
anumiţi  oameni.  Păturile  urbane  şi  suburbane  trec  printr’o  cumplită  secetă 
sufletească.  Ele  nu  vor  fi  salvate  prin  politică  —  ci  printr’un  nou  profetism;  care  să 
exalte  creaţia,  fapta,  aşezările  sufleteşti. 

Cred  că  aceasta  înseamnă  stat  organic:  statul  care  dă  putinţă  fiecărui  om  să  fie 
un  organism  viu  în  cadrul  unui  alt  mare  organism  viu.  A  fi  viu  înseamnă,  însă,  a 
crea.  Căci  acesta  este  gestul  iniţial  al  vieţii:  creaţia,  rodirea,  îmbogăţirea  Firii. 

...Semnalul  timpului  nostru  nu  ne  îndeamnă  deci  la  politică,  la  faptă  stimulată, 
la  faptă  provocată  de  alţii.  Semnalul  timpului  ne  îndeamnă  la  cultură,  pe  unii,  şi 
la  faptă  proprie,  pe  alţii.  Faptă  proprie,  nu  papagalicească. 


21  Februarie  1935 


Articole  clin  Presa  Legionară 


576 


CUM  ÎNCEP  REVOLUŢIILE...  -1»6 

într’un  articol  de  acum  vreo  doi  ani,  intitulat  Moment  pre- 
revoluţionar  (publicat  în  „Cuvântul")  încercam  să  găsesc  un  sens  faptului  că 
lumea  se  îmbulzeşte  în  sălile  de  conferinţă,  la  concerte  şi  simpozionuri.  Mi  se 
părea  că  această  pornire  a  publicului  de  a  sta  laolaltă,  de  a  lua  parte  la  dezbateri, 
de  a  se  aduna  în  săli  comune  —  ascultând  orice  şi  pe  oricine,  dar  ascultând  —  se 
explică  prin  nerăbdarea  aceluiaşi  public  de  a  rămâne  acasă,  singur,  de  a  visa  şi 
medita,  de  a  se  cunoaşte  pe  sine.  Şi  una  şi  alta  erau  porniri  pre-revoluţionare; 
oamenii  se  prefăceau;  ceva  se  schimba  alături  de  ei,  sau  în  sufletele  lor,  ceva  care 
îi  împiedica  să  rămână  singuri.  Şi  observam  că  acest  public  care  trece  printr’un 
moment  pre-revoluţionar  nu  era  întotdeauna  un  public  veleitar;  oameni  care 
aşteaptă  ceva  pentru  ei,  o  slujbă  sau  o  bucată  de  pâine.  Era  un  public  de 
intelectuali,  de  studenţi,  de  artişti.  încă  o  dovadă  că  schimbările  fundamentale  se 
presimt  la  început  de  către  elitele  intelectuale  ale  unei  ţări;  că  o  revoluţie  îşi  are 
rădăcinile  nu  numai  în  revendicările  unei  clase  sociale,  ci  şi  în  critica  valorilor  sau 
experienţele  sufleteşti  ale  elitelor. 

Au  trecut  de  atunci  doi  ani,  şi  astăzi  toată  lumea  vrea  să  facă  „revoluţie".  Criza 
s’a  agravat,  idealiştii  de  odinioară  se  luptă  astăzi  pentru  bucata  lor  de  pâine,  iar 
revendicările  şi  veleităţile  s’au  înmulţit  simţitor.  Era  firesc  să  fie  aşa.  E  mai  puţin 
firească,  însă,  tăcerea  pe  care  oamenii  care  vor  să  facă  „revoluţie"  o  păstrează  faţă 
de  „intelectualii"  care  au  spus  acelaşi  lucru,  şi  cu  mai  multă  consistenţă,  cu  mulţi 
ani  înainte.  Şi  tăcerea  aceasta  se  menţine  nu  numai  faţă  de  intelectuali,  ci  şi  faţă 
de  anumite  grupuri;  de  pildă,  e  stranie  tăcerea  pe  care  un  distins  om  politic 
ardelean  o  păstrează  asupra  mişcărilor  studenţeşti  care,  de  zece  ani,  cer  „numerus 
clausus".  Nu  discutăm  justificarea  sau  nejustificarea  acestei  formule.  Fapt  este  că 
un  mare  om  politic  şi-a  apropiat-o  deodată,  fără  să-şi  menţioneze  predecesorii, 
fără  să  ia  atitudine  pentru  sau  contra  lor.  Şi  cazul  lui  „numerus  clausus"  nu  este 
izolat.  Asistăm  zilnic  la  furturi  de  formule,  de  idei,  de  sugestii.  Pe  noi  nu  ne 
interesează  acest  fel  de  a  face  politică  în  ţara  românească.  Ne  interesează  un 
singur  amănunt:  că  foarte  multe  din  aceste  idei,  formule,  sugestii  sau  mesaje  —  au 
fost  dibuite  la  început  de  „intelectuali".  Colecţia  articolelor  de  economie  politică  şi 
finanţe  a  profesorului  Nae  Ionescu  stă  dovadă. 

Lucrul  acesta  nu  poate  decât  să  ne  bucure;  pe  noi,  care,  rezistând  invaziei 
ideologice  stalinisto-hitleriste,  continuăm  să  credem  în  rolul  efectiv  al  creatorilor 
de  valori,  al  „intelectualilor".  De  ani  de  zile  repetăm,  în  conferinţe  şi  în  articole, 
misiunea  „intelectualilor"  în  istoria  unei  ţări.  Ei,  şi  numai  ei,  creează  valorile 
specifice  unui  popor;  ei  îi  verifică  rezistenţa  biologică  şi  îi  justifică  misiunea 
istorică. 

Lucrul  acesta  simplu  pare  foarte  greu  de  intrat  în  capul  unui  politician;  care 
crede  rnai  mult  în  eficacitatea  unui  gazetar  ete  mâna  a  doua,  decît  în  a  lui 
Brâncuşi,  Enescu  sau  Liviu  Rebreanu. 

Şi  cu  toate  acestea,  astăzi,  când  toată  lumea  —  de  la  snobul  care  a  uitat  chiar  şi 
franţuzeşte  vorbind  atât  de  mult  englezeşte,  până  la  bărbierul  de  mahala  —nu 
discută  decât  de  „revoluţie",  astăzi  se  pot  constata  multe  lucruri  jalnice.  Nu  prea 
înţeleg  bine  despre  ce  revoluţie  poate  fi  vorba.  Ştiu  că  n’a  existat  niciodată  în 
istorie  o  revoluţie  care  să  nu  fi  pornit  de  la  dorinţa  aprigă  de  a  realiza  un  om 


296  -  Revista  "Vremea",  Bucureşti.  Anul  VIII,  Nr.  380,  17  Martie  1935. 


Nicolae  Niţă 


577 


nou ,  de  a  preface  sau  lărgi  sensul  existenţei.  O  revoluţie  se  face  prin  foame,  se 
înţelege.  Dar  nu  numai  foamea  animală  o  însufleţeşte  —  ci  şi  foamea  de  libertate, 
de  omenie,  de  înfrăţire.  Foamea  de  Dumnezeu,  câteodată.  Dacă  revoluţia  poate 
avea  vreun  sens,  dacă  ea  poate  crea  isteria ,  sensul  acesta  şi-l  găseşte  numai 
întrucât  depăşeşte  foamea  animală. 

Din  nefericire,  aproape  toţi  oamenii  vorbesc  astăzi  de  „revoluţie"  ca  şi  cum  ar 
vorbi  de  o  vilegiatură  la  mare  sau  de  un  film  frumos  pe  care  aşteaptă  să-l  vadă. 
Unii  din  ei  cer  anumite  privilegii  ca  să  înceteze  „revoluţia".  Alţii  pun  condiţii  ca  să 
devină  „revoluţionari".  Politicianismul  de  cea  mai  stearpă  speţă  a  cucerit  şi 
ideologia  revoluţionară,  după  ce  cucerise  treptat  liberalismul,  naţionalismul  şi 
ţărănismul.  Stai  şi  te  întrebi  care  va  fi  viitoarea  formulă  pe  care  şi-o  vor  însuşi 
politicienii. 

Cred  că  una  din  dramele  ursite  intelectualului  român  este  să  asiste  la 
„popularizarea"  ideilor  şi  idealurilor  în  care  a  crezut,  pe  care  le-a  experimentat  şi 
le-a  însuşit  cu  trudă.  S’a  vorbit  de  zece  ani  încoace  de  naţionalism,  de  etnicitate, 
de  creaţie  autentic  românească,  de  Stat  ţărănesc,  de  Stat  organic,  de  mistică,  de 
mit  popular,  de  rasă,  de  ortodoxie,  de  eroism  ca  sens  al  existenţei  —  şi  toate,  dar 
absolut  toate  aceste  formule,  care  reprezentau  un  anumit  efort  spiritual,  anumite 
experienţe  sufleteşti,  au  ajuns  pe  piaţa  politică.  Aproape  că-ţi  este  ruşine,  astăzi, 
să  mai  spui  că  eşti  naţionalist,  că  crezi  în  stilul  rasei  tale,  că  eşti  ortodox  şi  crezi  în 
eroism  —  când  vezi  cine  ţipă  la  întruniri  aceleaşi  cuvinte  ca  şi  tine. 

„Popularizarea"  ideilor  nu  înseamnă,  în  România,  absorbirea  lor  treptată  în 
public,  fertilizarea  lor  firească.  înseamnă  transformarea  lor  în  valenţe  politice. 
Ideile  sunt  terfelite,  îngroşate,  automatizate  până  la  dezgust.  Ele  nu  mai  sunt 
formularea  unor  arderi  lăuntrice,  nu  mai  exprimă  laudă,  inteligenţă  sau  geniu  — 
ci  au  ajuns  bastoane  şi  cărămizi  în  luptele  politice.  Nu  mai  e  nici  o  mirare  că  sunt 
atât  de  sterpe... 

în  orice  ţară  „popularizarea"  ideilor  sau  miturilor  create  de  intelectuali  a  dus  la 
înfăptuiri;  bune  sau  rele,  dar  înfăptuiri  concrete.  Se  cunoaşte  rolul  jucat  de  mitul 
libertăţii  în  Rusia;  se  ştie  rolul  pe  care  l-a  avut  apologia  bărbăţiei  şi  a  latinităţii 
(susţinută  cincisprezece  ani  de  Papini  şi  alţii)  în  crearea  fascismului;  de 
asemenea,  mitul  barbarului  arian  (Nietzsche,  Gobineau,  Chamberlain, 
Rosemberg)  în  organizarea  hitlerismului.  La  noi,  însă,  orice  mit,  orice  idee,  orice 
stimul  revoluţionar  —  este  bagatelizat.  Nu  numai  de  opinia  publică.  Ci  şi  de 
conducătorii  politici  ai  opiniei  publice. 

Acum  doi-trei  ani,  când  elitele  şi  tineretul  simţeau  nevoia  unei  prefaceri  totale 
şi  efective,  dacă  i-ai  fi  vorbit  de  revoluţie  unui  om  cumsecade  ţi-ar  fi  spus:  „Mai 
las-o  Popescule!"  Acum,  acelaşi  om  cumsecade  te  opreşte  în  stradă  şi-ţi 
mărturiseşte:  -„Nu  mai  merge,  domnule!"  De  ce  nu  mai  merge?  îl  doare  ceva,  a 
suferit  ceva,  a  pierdut  credinţa  în  Dumnezeu  sau  şi’a  regăsit-o,  a  înţeles  destinul 
tragic  al  ţării  sale,  s’a  revoltat  de  tâlhăria  politicienilor!  Nimic  din  toate  acestea. 
„Nu  mai  merge"  pentru  că  aşa  a  spus  şeful  la  întrunirea  politică  de  Duminică.  Nici 
un  mit  nu  stă  la  baza  revoltei  lui,  nici  o  sete  de  prefacere  totală,  nici  un  fior  nu  l-a 
străbătut.  Dar  acum  ştie  o  formulă  nouă:  „Nu  mai  merge  fără  revoluţie!"  Şi  va  face 
„revoluţia"  cu  ochii  închişi.  Ca  la  „plebicist". 

Este  cumplit  să  asişti  la  asemenea  terfeliri.  Să  vezi  cum  „revoluţia"  —  sensul 
oricărei  generaţii  care  vrea  cu  orice  preţ  să-şi  depăşească  tradiţia  —  a  ajuns  astăzi 
cel  mai  eficace  mijloc  de  şantaj.  Ce’ar  fi  să  devenim  „contrarevoluţionari"?... 

17  Martie  1935 


Articole  clin  Presa  Legionară 


578 


“INTELECTUALII  E  FASCIŞTI!”  297 

Un  domn  de  la  „Cuvântul  liber",  pe  nume  Miron  R.  Paraschivescu,  mă  întreabă 
ce  înţeleg  prin  „autonomia  spiritualităţii",  şi  dacă  nu  cumva  aceasta  nu  înseamnă 
pur  şi  simplu  „fascism".  Am  citit  articolul  d-lui  Miron  Paraschivescu  cu  stupoare. 
Mi  se  părea  că  lămurisem  lucrurile  destul  de  clar,  în  repetate  rânduri.  Autonomia 
spiritului  înseamnă  a  nu  explica  viaţa  spirituală  prin  altceva  decât  legile  spiritului. 
Adică,  a  nu  confunda  „spiritul"  cu  sângele  (cum  fac  rasiştii),  nici  cu  sexul  (cum 
face  Freud),  nici  cu  fenomene  economice  (cum  fac  marxiştii).  Ştiam  că  atitudinea 
aceasta  se  numeşte  „spiritualism";  d.  Paraschivescu  afirmă  că  adevăratul  său 
nume  este  „fascism"  sau  „escrocherie".  Treaba  d-sale  să  creadă  astfel.  Reaua- 
credinţă,  în  rândurile  marxiştilor  noştri,  nu  cunoaşte  margini.  Şi  este  cu  atât  mai 
deprimantă  această  rea-credinţă,  cu  cât  d.  Paraschivescu  se  mărturiseşte  dornic 
de  discuţie  cinstită.  „Noi  am  iubit  discuţia",  scrie  d-sa.  Şi  noi  o  iubim.  Dar  ca  să 
poţi  sta  de  vorbă  cu  cineva,  e  indispensabil  un  minimum  de  bună-credinţă,  şi 
oarecare  informaţie  prealabilă  asupra  subiectului  discutat.  Când  cineva  vine  şi  îţi 
spune  că  afirmarea  autonomiei  spiritului  înseamnă 

„fascism"  şi  „escrocherie"  (şi  aceastanumai  pentru  că  o  asemenea  atitudine  este 
antimarxistă),  aş  vrea  să  ştiu  cum  am  mai  putea  „discuta".  Asta  implică  ori  o 
extraordinară  rea-credinţă,  ori  o  ignoranţă  fără  margini.  Să  fi  fost  toţi  filosofii 
lumii  „fascişti"  sau  „escroci"?  Să  fie  un  Croce,  un  Bergson,  un  Russel,  un  Husserl 
—  escroci  şi  lichele?  Să  fie  oare  întreaga  psihologie  contemporană  —  care  verifică 
autonomia  vieţii  sufleteşti  —  o  creaţie  fascistă?  Să  fie  fizicianul  Heisenberg,  el 
însuşi,  un  fascist  sau  un  escroc?  De!  Mai  ştii?  Nu  l-au  scos  marxiştii  noştri  pe 
Eminescu  hitlerist  şi  pe  Pârvan  un  huligan  rasist?  într’o  discuţie  cu 
asemenea  „revoluţionari"  te  poţi  aştepta  la  orice... 

D.  Paraschivescu  are  curajul  să  mă  „someze".  D.  Paraschivescu  mă  face  atent  că 
trebuie  să-i  răspund  „cinstit".  Dacă  lucrul  acesta  n’ar  fi  semnificativ  pentru 
întreaga  presă  marxistă  românească,  aş  zâmbi  şi  l-aş  ignora.  Dar  se  trădează  aici 
toată  reaua-credinţă,  toată  ipocrizia,  toată  ignoranţa,  tot  semidoctismul  şi  toată 
suficienţa  acestei  prese.  Căci  „răspunsul"  pe  care  mi-1  cere  d.  Paraschivescu,  eu  1- 
am  dat  demult;  în  vreo  zece  articole,  nu  în  unul  (Viitorul  inteligenţei?,  Noul 
barbar,  Criza  românismului,  Poimâine  etc,  etc.!  Şi  atunci,  ori  d.  Paraschivescu  nu 
le-a  citit,  şi  a  criticat  în  vânt;  ori  le-a  citit,  dar  nu  le-a  înţeles,  şi  atunci  vina  nu  o 
port  eu,  ci  ignoranţa  d-sale. 

Eu  nu  sunt  obligat  să  ţin  aici  un  curs  de  fizică,  altul  de  psihologie  şi  altul  de 
„filosofie",  ca  să  completez  cultura  oricărui  mârîist  care  îmi  iese  în  drum. 
Lucrurile  acestea  se  învaţă  acasă;  şi  se  presupun  ştiute  într’o  discuţie  asupra 
„reabilitării  spiritualităţii".  Nu  poţi  discuta  muzica  lui  Beethoven  cu  unul  care  n’a 
auzit  în  viaţa  lui  decât  Titanic  vals!  După  cum  nu  poţi  explica  unui  analfabet  — 
care  te  întreabă  cum  merg  tramvaiele  —  legile  curentului  electric.  O  discuţie  e  ca 
un  joc  de  şah.  Poţi  ieşi  înfrânt  sau  biruitor;  dar  ca  să  începi,  trebuie  să  cunoşti 
jocul  de  şah.  Sunt  oameni  care  se  aşază  înaintea  ta,  te  provoacă  la  joc,  şi  apoi 
trântesc  cu  un  pumn  toate  piesele  şahului.  „L-am  făcut  marţ  de  la  început!", 
adaugă  ei,  victorioşi.  Cam  aşa  se  „discută"  la  noi  în  ţară... 


297  -  Revista  "Vremea",  Bucureşti.  Anul  VIII,  Nr.  381,  24  Martie  1935. 


Nicolae  Niţă 


579 


D-le  Paraschivescu,  dacă  eşti  cel  puţin  atât  de  „cinstit"  cât  îmi  ceri  mie  să  fiu 
faţă  de  d-ta,  du-te  întâi  la  o  bibliotecă,  informează-te  pe  îndelete,  află  ce  înseamnă 
„spiritualitate"  —  şi  apoi  vino  să  stăm  de  vorbă.  Căci  la  strigătul  d-stră  de 
revoluţionari  marxişti  —  „intelectualii  e  fascişti!"  —  eu  nu  pot,  deocamdată,  decât 
ridica  din  umeri. 

24  Martie  1935 

Elogiu  Transilvaniei  298 

Simplul  fapt  că  Transilvania  a  rezistat  aproape  o  mie  de  ani  -  este  un  miracol.  Dar 
eu  nu  cred  că  este  vorba  numai  de  o  simplă  rezistenţă  pasivă.  Transilvania  nu  a 
supravieţuit  numai  tuturor  frământărilor  istorice  din  jurul  şi  dinlăuntrul  ei. 
Transilvania  a  continuat  să  crească,  să  rodească,  să-şi  justifice  drepturile  istorice  şi 
geografice  printr’un  anumit  stil  de  viaţă  spirituală  şi  culturală.  Mărturisesc  din  capul 
locului  că  am  o  nesfârşită  admiraţie  pentru  transilvăneni,  şi  în  general  pentru  toţi 
românii  de  dincolo  de  munţi.  îi  admir  mai  ales  pentru  adâncimea  vieţii  lor  morale, 
pentru  demnitatea  lor  românească,  pentru  bărbăţia  lor  dârză  şi  dreaptă.  Sunt  atât  de 
exasperat  de  deşteptăciunea  bucureştenilor,  de  şmecheria  muntenească  şi  de 
melancolia  moldovenească  -  încât  ador  naivitatea,  cuminţenia  şi  puritatea  românilor 
"de  dincolo".  Cred  că  stilul  lor  de  viaţă  sufletească  salvează  în  bună  parte 
superficialitatea  şi  scepticismul  de  doi  bani  al  regăţenilor.  Transilvania  a  fost  secole 
de-a  rândul  centrul  idealului  românismului.  Acum,  după  Unire,  ar  fi  putut  ajunge 
centrul  de  regenerare  şi  dinamizare  al  unei  Românii  întregi  şi  responsabile. 
Niciodată  nu  vom  uita  stupiditatea  politicianismului  român  dintre  1919  - 1930,  care  a 
trimis  în  provinciile  alipite  toată  zgura  mahalalei  şi  toate  lăturile  partidelor.  Nici  o 
pedeapsă  nu  va  fi  prea  crudă  pentru  acei  criminali  inconştienţi  ai  politicii  româneşti, 
care  au  îngăduit  să  treacă  18  ani  de  la  Unire,  fără  ca  să  cimenteze  definitiv  apropierea 
sufletească  de  aceşti  fraţi  mai  curaţi  şi  mai  înţelepţi.  Ar  fi  trebuit  să  trimitem  în 
provinciile  alipite  toate  elitele  culturii  şi  administraţiei  româneşti.  Ar  fi  trebuit  ca 
astăzi,  în  1936,  să  nu  existe  liceu  ardelenesc  fără  profesori  excelenţi  din  Regat,  şi  să 
nu  existe  sat  de  graniţă  fără  cazarmă  şi  bibliotecă.  Dacă,  imediat  după  Unire,  politica 
românească  ar  fi  fost  condusă  de  fanatici  naţionalişti  -  astăzi  transilvania  ar  fi  fost  un 
paradis  înarmat.  Noi  ne-am  mulţumit  cu  declaraţii  platonice  şi  manifestaţii  politice. 
Nu  ştiu  câţi  şefi  politici  din  România  Mare  au  înţeles  capacitatea  de  rezistenţă  şi  de 
creaţie  a  Transilvaniei;  câţi  dintre  ei  au  pătruns  adânca  semnificaţie  a  unei  culturi 
româneşti  evoluând  alături  cu  două  culturi  net  superioare  şi  totuşi  întrecându-le. 
Simplul  fapt  al  muzicii  româneşti  din  Transilvania  -  care  îşi  păstrează  originalitatea, 
deşi  e  înconjurată  şi  ameninţată  de  atâtea  influenţe  -  este  un  fenomen  spiritual  care 
trebuie  să  dea  de  gândit  unui  om  de  stat.  Există  în  Transilvania  o  extraordinară 
cantitate  de  energie  pe  care  politica  românească  de  astăzi  n’a  dezlănţuit-o  şi  n’a 
canalizat-o.  Sunt  acolo  oameni  care  au  în  sângele  lor  secole  de  prigonire  şi  primejdie; 
oameni  care  sunt  obişnuiţi  din  moşi  strămoşi  să  spună  adevărul  cu  orice  risc. 
Oameni  a  căror  viaţă  are  un  singur  sens:  lupta.  Şi  în  celălalte  provincii  româneşti 
lupta  a  fost  şi  a  rămas  un  instrument  favorit  "elitelor".  Dar  în  Transilvania  lupta  a 
avut  întotdeauna  un  caracter  istoric;  se  apăra  fiinţa  unui  neam  -  nu  se  cucereau 
privilegiile  unei  clase  sau  voturile  unui  partid.  O  luptă  politică  în  vechea  Transilvanie 
-  însemna  o  revoluţie,  cu  riscurile  ei:  temniţa,  moartea.  Oamenii  care  veneau  la 


298  -  Revista  "Vremea",  Bucureşti.  Anul  VIII,  Nr.  386,  5  Mai  1935. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


580 


întrunirile  politice,  îmbrăcau  cămaşa  morţii.  Cea  dintâi  revoluţie  socială  din  Europa 
au  făcut-o  trei  români  de  dincolo:  Horia,  Cloşca  şi  Crişan.  Cel  mai  mare  mit  politic  al 
României  moderne  l-a  creat  Avram  Iancu.  Politica  însemna,  pentru  Transilvania,  dar 
de  aici  şi  până  la  primejduirea  "românismului",  mai  e  cale  lungă.  Cum  am  putea  noi 
crede  că  un  neam  ofensiv  şi  creator  ca  neamul  românesc  poate  fi  primejduit  de 
cineva?  Numai  gândul  acesta  e  umilitor.  Numai  ideea  că  trebuie  să  luăm  "măsuri  de 
pază".  Nu-şi  dă  nimeni  seama  că  tăria  românismului  stă  tocmai  în  dispreţuirea 
oricăror  măsuri  de  pază?  Să  încercăm  să  privim  lucrurile  istoric,  nu  politic.  Şi  istoric, 
nu  ne  poate  fi  teamă  de  nimic.  Atât  timp  cât  energiile  creatoare  româneşti  n’au  secat, 
nu  ne  pasă.  Evreii  au  dreptul  să  se  agite,  pentru  că  destinul  lor  e  să-şi  demonstreze 
existenţa  prin  cele  mai  tragice  eforturi  omeneşti.  Ei  se  pot  considera  persecutaţi, 
pentru  că  asta  îi  ajută  să  supravieţuiască.  Noi  nu  avem  nevoie  de  intransigenţă  şi 
intoleranţă,  vicii  străine  structurii  noastre.  "Românismul"  n’are  nici  un  rost  creator 
în  politică.  El  există  în  istorie,  şi  asta  e  deajuns. 


RESTAURAREA  DEMNITĂŢII  ROMÂNEŞTI 

Sunt  semne  că  „românismul"  nu  mai  e  o  ruşine  pentru  nimeni.  Acum  doi  ani 
încă,  existau  oameni  care  se  plângeau  de  soarta  de  a  se  fi  născut  în  România.  Am 
scris  atunci  un  articol  (A  nu  mai  fi  român!,  publicat  în  „Vremea"),  care  astăzi  nu 
mai  are  nici  o  actualitate.  Astăzi  toată  lumea  acceptă  această  condiţie  de  viaţă 
românească;  o  acceptă  şi  o  exaltă.  Ceea  ce  profesorul  Nae  Ionescu  numea  „spiritul 
ofensiv  al  romanităţii",  începe  să  se  precizeze  în  fapte.  Istoria  singură  va  dovedi  cit 
de  departe  poate  ajunge  acest  „spirit  ofensiv  românesc". 

Nu  e  vorba  de  revendicări,  fireşte.  E  vorba  de  o  restaurare  completă  a 
demnităţii  româneşti.  O  restaurare  în  conştiinţă,  deocamdată,  pînă  ce  se  va 
împlini  şi  în  viaţa  civilă  românească.  Este  simptomatic  faptul  că  această 
restaurare  a  demnităţii  şi  a  valorilor  româneşti  coincide  cu  un  „moment 
Eminescu".  Am  arătat  în  altă  parte  cât  de  numeroase  şi  de  eficiente  sunt  eforturile 
de  editare,  critică  şi  reconstituire  a  gândirii  şi  a  poeziei  lui  Mihai  Eminescu. 
Verificăm  încă  o  dată  un  adevăr  uitat  de  prea  multă  lume:  puterea  creatoare  a 
geniului,  intervenţia  inteligenţei  şi  a  poeziei  în  istorie.  Generaţii  întregi  şi-au  călit 
ideologia  după  articolele  politice  ale  lui  Eminescu.  Mii  de  oameni  au  făptuit  după 
îndemnurile,  viziunea  şi  logica  lui  Eminescu.  Astăzi,  toate  formaţiile  de  dreapta 
din  România  revendică  ideologia  eminesciană.  Şi  cu  toate  acestea,  mi  se  pare  că 
marea  lecţie  pe  care  ne-o  dă  şi  viaţa  şi  opera  lui  Mihai  Eminescu  —  nu  a  fost  încă 
bine  înţeleasă.  Astăzi,  mai  mult  ca  altă  dată,  inteligenţa,  talentul,  geniul,  cultura  — 
sunt  dispreţuite  şi  umilite.  Printr’o  stupidă  confuzie  (a  cărei  origine  am  arătat-o 
de  mult,  în  „Cuvântul",  dar  asupra  căreia  voi  mai  reveni),  toate  aceste  însuşiri 
intelectuale  sunt  considerate  resturi  de  mentalitate  „individualistă"  şi  „burgheză". 
Evident,  nici  ţăranul,  nici  cărturarul  sau  creatorul  adevărat  nu  judecă  astfel. 
Dispreţul  faţă  de  „intelectual"  îl  trădează  numai  intelectualii  mijlocii,  rataţi  ori 
semidocţi,  care  sunt  prea  conştienţi  de  mediocritatea  resurselor  lor  spirituale,  şi 
speră  să  creeze  o  nouă  ierarhie  a  valorilor  împotriva  „primatului  spiritual".  Aţi 
observat  cine  critică  şi  neagă  „intelectualismul"?  N’am  văzut  nici  un  creator,  nici 
un  om  de  vastă  cultură  sau  de  autentică  inteligenţă  printre  ei.  E  firesc,  deci,  ca 


299  -  Revista  "Vremea",  Bucureşti.  Anul  VIII,  Nr.  403,  1  Septembrie  1935. 


Nicolae  Niţă 


581 


lecţia  lui  Mihai  Eminescu  să  nu  fie  bine  înţeleasă  de  aceşti  oameni  mijlocii,  care 
nu  înţeleg  nici  valorile  spiritului  nici  valorile  româneşti. 

Am  mai  spus  şi  altădată,  că  singurele  grupuri  creatoare  din  societatea 
românească  modernă  sunt  ţăranii  şi  intelectualii.  Grupuri  creatoare,  şi  grupuri 
care  verifică  puterea  de  rezistenţă  a  neamului  românesc.  Vitalitatea  şi  eroismul 
ţărănimii  —  care  apără  de  o  mie  de  ani  libertatea  şi  forma  pământului  şi  a  vieţii 
româneşti  —  nu  o  pune  nimeni  la  îndoială.  Un  neam  care  a  asimilat  atâtea 
elemente  etnice  străine,  fără  ca  să-şi  altereze  structura  sa  specifică,  şi  fără  ca  să-şi 
epuizeze  puterea  sa  de  creaţie  —  nu  are  de  ce  să  se  teamă.  Cea  mai  sigură 
verificare  a  misiunii  istorice  româneşti,  este  tocmai  prezenţa  atât  de  dârză  şi  atât 
de  creatoare  a  neamului  acesta,  rămas  intact  şi  fertil  după  o  mie  de  ani  de 
cotropiri,  de  războaie  şi  de  calamităţi.  Apărarea  pământului  şi  a  libertăţii  —  este 
cel  mai  nobil  instinct  al  unui  neam;  este  instinctul  lui  istoric.  Au  fost  neamuri  care 
n’au  avut  acest  instinct  şi  au  pierit;  seminţiile  din  nordul  Africii,  slavii  de  la  Marea 
Baltică,  iranienii  de  la  Marea  Caspică,  locuitorii  băştinaşi  ai  Birmaniei,  vechile 
neamuri  amerindiene,  şi  altele. 

Noi  nu  avem  de  ce  să  ne  plângem.  Demnitatea  românească  —  cel  puţin  atât  cât 
este  ea  reprezentată  prin  clasa  agricolă  —  s’a  păstrat  intactă  de-a  lungul 
veacurilor.  Puterea  de  asimilare  a  celulei  româneşti  a  fost  prodigioasă.  Oricare 
altă  naţie,  dacă  ar  fi  avut  destinul  nostru  —  de  a  absorbi  atâţia  barbari  şi  atâţia 
năvălitori,  atâţia  europeni  şi  atâţia  asiatici  —  ar  fi  ieşit  cenuşie 
şi  stearpă,  cum  sunt  astăzi  conglomeratele  elveţiene,  anglo-indiene  şi  indo- 
chineze.  Tot  ce-a  asimilat  pătura  rurală  românească  —  nu  se  mai  cunoaşte 
astăzi.  Neamul  nostru  are  fără  îndoială  puterea  şi  geniul  formelor. 

Acelaşi  instinct,  de  creaţie  şi  „formulare"  structural  românească,  îl  are  celălalt 
grup  social,  „intelectualii".  (Am  definit  de  mai  multe  ori  ce  trebuie  să  se  înţeleagă 
prin  acest  termen).  Un  Eminescu,  Haşdeu,  Pârvan,  Iorga,  Nae  Ionescu,  Lucian 
Blaga,  Brâncuşi,  Liviu  Rebreanu  şi  alţii  —  deşi  aparţin  unor  clase  sociale  deosebite 
(ţărani,  burghezi,  boieri)  —  au  un  geniu  egal  de  creaţie  şi  „formulare"  românească. 
Dacă  e  vorba  să  căutăm  continuitatea  spiritului  autentic  românesc  — 
o  găsim  în  aceste  două  clase:  ţăranii  şi  intelectualii.  Pe  de  o  parte  creaţia 
folclorică,  a  unei  vieţi  colective  organice  —  pe  de  altă  parte  geniul  personal,  care 
ajunge  singur  la  conştiinţa  realităţilor  româneşti. 

Instinctele  acestor  două  grupuri  sunt  identice.  Instinctului  de  apărare  şi 
libertate  al  ţăranului  (apărarea  pământului,  libertatea  naţională  şi  socială)  —  îi 
corespunde  instinctul  de  apărare  şi  de  creaţie  al  intelectualului.  Căci  ce  înseamnă 
asimilarea  culturilor  universale,  lupta  cu  influenţele  străine,  aventurile  în  toate 
geografiile  spiritului  şi  în  toate  etapele  istoriei  —  decât  lupta  pentru 
apărarea  spiritualităţii  româneşti  împotriva  ispitelor  şi  formelor  străine?  Puterea 
de  asimilare  biologică  a  păturilor  rurale  —  corespunde  puterii  de  asimilare 
spirituală  (de  absorbţie  şi  „formulare")  a  intelectualilor.  Un  Mihai  Eminescu 
verifică  rezistenţa  celulei  româneşti  tot  atât  de  sigur  ca  o  luptă  istorică  împotriva 
unei  cotropiri  străine.  Oare  s’a  temut  Eminescu  de  vreo  cultură,  de  vreo  filosofie 
sau  poezie  străină?  Oare  n’a  fost  el  românul  care  a  pătruns  pretutindeni  în  cultura 
universală,  fără  să-i  pese  de  primejdii,  fără  să  se  teamă  de  influenţe  şi  de 
sterilitate?  Volumele  recente  ale  d-lui  G.  Călinescu  aduc  un  enorm  material  inedit, 
în  care  descoperim  marea  foame  spirituală  a  lui  Eminescu  şi  descoperim  toate 
„influenţele"  veacului.  De  la  budhism  şi  Schopenhauer,  până  la  romanticii  francezi 
şi  poezia  clasică  —  a  rămas  ceva  pe  care  să  nu-1  fi  gustat  Eminescu,  a  rămas  vreun 


Articole  clin  Presa  Legionară 


582 


teritoriu  spiritual  pe  care  să  nu  fi  pătruns,  măcar  provizoriu  şi  în  pripă?  Şi  acelaşi 
lucru  se  verifică  pretutindeni.  Dante,  Shakespeare,  Cervantes,  Rabelais,  Goethe  — 
toţi  au  fost  oameni  dârji,  neînfricaţi  de  influenţe,  oameni  cu  pofte  intacte,  care  au 
cutreerat  toate  culturile  şi  nu  s’au  temut  de  nici  o  influenţă  străină.  Oameni  care 
au  asimilat  materiale  universale,  şi  le-au  dat  forma  specifică  geniului  sau  naţiunii 
lor.  Se  poate  spune,  fără  nici  o  exagerare,  că  operele  acestor  bărbaţi  echivalează  cu 
marile  lupte  de  apărare  ale  neamurilor  lor. 

Şi  mai  există  astăzi  oameni  care  dispreţuiesc  intelectualii  şi  se  tem  de 
influenţe?!  Numai  un  ratat  poate  dispreţui  clasa  intelectualilor,  singura  clasă  în 
afară  de  cea  ţărănească  unde  instinctul  de  libertate  şi  puterea  de  formulare  au 
rămas  intacte.  Demnitatea  românească  pe  care  o  vedem  restaurată  astăzi,  nu 
poate  fi  completă  decât  prin  creaţia  spirituală.  Creaţie  care  înseamnă  înainte  de 
toate:  libertate  spirituală.  Este  adevărat  că  există  un  număr  considerabil  de 
pseudointelectuali,  de  oameni  fără  structură,  sterpi,  amorfi,  bolnavi.  Dar  de  când 
mahalaua  românească  reprezintă  neamul  nostru  românesc?  De  când  oamenii 
amestecaţi,  mediocri,  fără  tradiţie  şi  fără  geniu,  oamenii  care  maimuţăresc  centrul 
oraşului  şi  „luxul  stăpânilor"  —  de  când  au  ajuns  aceştia  reprezentativi?  După  cum 
periferia  urbană  n’a  putut  asimila  perfect  elementele  eterogene  nou  venite  şi  n’a 
putut  încă  crea  o  structură  care  să  corespundă  structurii  spiritualităţii  rurale  —  tot 
aşa  pseudointelectualii  maimuţăresc  şi  amestecă  stilurile.  Mahalaua  a  creat  până 
acum  un  stil  grotesc,  care  ne  amuză  când  îi  întâlnim  în  Caragiale,  dar  care  e 
tragic,  când  îi  privim  istoric.  Acest  stil  de  cafenea,  acest  geniu  verbal  de  secătură 
sceptică,  acest  proverb  mixt  şi  impur  —  care  reprezintă  o  înţelepciune  de  slugă  şi  o 
enciclopedie  de  gazetar  —  nu  ne  reprezintă.  Ea  nu  are  nimic  de-a  face  cu 
demnitatea  românească  —  pentru  că  nu  are  nimic  de-a  face  cu  nici  o  demnitate 
umană.  Confuzia  între  mahala  şi  românism,  a  început  să  dispară.  E  datoria 
noastră  să  risipim  cât  mai  curând  şi  confuzia  între  intelectualul  creator,  şi 
parvenitul  papagal,  între  Mihai  Eminescu  şi  Caţavencu. 

1  Septembrie  1935 


RENAŞTEREA  ŞI  PRERENAŞTEREA  soo 

Oricărei  epoci  noi  din  istorie  îi  corespunde  un  om  nou,  adică  o  nouă  valoare  dată 
vieţii,  libertăţii  sau  creaţiei  umane  -  este  un  lucru  prea  cunoscut  ca  să  mai  stăruim 
asupra  lui.  "Omul  nou"  creat  de  Alexandru  şi  de  intervenţia  lui  în  istorie,  era 
justificat  de  o  nouă  concepţie  de  viaţă,  de  o  etică  revoluţionară.  "El  a  îndemnat  pe 
toţi  să  privească  lumea  drept  patrie,  să  socotească  pe  cei  buni  ca  fraţi  ai  lor,  iar  pe  cei 
răi  ca  străini"  (Soarta  lui  Alexandru,  I,  6  de  Pseudo-Plutarh).  Pînă  la  Alexandru, 
lumea  era  împărţită  în  "heleni"  şi  "barbari".  Alexandru  a  introdus  o  clasificare  mai 
universalistă:  "buni"  şi  "răi".  A  fost  nevoie  de  această,  revoluţie  a  valorilor  spirituale 
pentru  ca  Europa  să  poată  realiza  politiceşte  victoria  lui  Alexandru.  Limba  universală 
(Koine),  legile  universale,  costumul  universal  -  nu  au  fost  cu  putinţă  înainte  de 
revoluţia  aceasta  spirituală:  suprimarea  binomului  barbar-grec.  Dar  cine  a  înţeles  şi 
a  exprimat  această  revoluţie?  Cine  au  realizat,  cei  dintâi,  omul  nou  creat  de 
Alexandru?  Istoria  e  bogată  în  amănunte  în  ce  priveşte  această  problemă:  numai 
oamenii  spiritului,  numai  "filosofii",  numai  "oamenii  umerilor  goi".  Intervenţia  în 
istorie  a  creştinismului  activ  nu  mai  e  nevoie  s’o  discutăm.  Cred  că  atunci  s’a  precizat 


300  -  Revista  "Vremea",  Bucureşti.  Anul  VIII,  Crăciun,  1935. 


Nicolae  Niţă 


583 


pentru  întâia  oară  în  lume  deosebirea  dintre  acţiune  şi  forţă;  s’a  demonstrat  esenţa 
activă,  dinamică,  creatoare  a  spiritului.  Spiritul  care  nu  usucă  viaţa;  spiritul  creator 
de  istorie.  Revoluţia  primilor  misionari  creştini,  înlocuirea  vechii  economii  "politice" 
printr’o  economie  spirituală  (fapta  iubirii  în  locul  faptei  drepte;  acţiunea  intimă  în 
locul  acţiunii  civice,  juridice)  -  au  făcut-o  oamenii  care  credeau  într’un  "primat  al 
spiritului",  care  credeau  în  mântuire,  care  acceptau  acţiunea,  dar  nu  forţa.  Şi  în 
timpul  lui  Alexandru,  şi  în  timpul  predicaţiei  Evangheliei  s’a  realizat  un  om  nou; 
adică,  s’a  adâncit  valoarea  omului,  s’a  dat  un  sens  mai  eficace  demnităţii  şi  libertăţii 
umane.  Un  "om  nou"  a  creat  şi  Renaşterea.  Un  om  pe  care  eram  obişnuiţi  până  mai 
deunăzi  să-l  credem  scos  la  iveală  de  umanismul  italian  şi  de  redescoperirea  gustului 
pentru  antichitatea  greco-romană.  Cercetări  oarecum  recente  au  dovedit  că  felul 
acesta  de  a  privi  "omul  nou"  al  Renaşterii  nu  e  tocmai  ştiinţific.  Mult  înainte  de  a 
apare  umanismul  propriu-zis  şi  concepţia  "demnităţii  umane""  (pe  care  o  exaltă, 
bunăoară,  un  Pico  della  Mirandola)  -  a  existat  un  curent  grandios  care  tindea  tocmai 
la  răsturnarea  vechilor  valori  medievale  în  tot  ceea  ce  priveşte  libertatea  omului. 
Curent  care  îşi  are  rădăcinile  în  experienţa  mistică  şi  "profeţiile'"  Stareţului  calabrez 
Joachin  din  Fiore.  Care  este  marele  merit  al  Renaşterii  în  câmpul  valorilor  morale  şi 
civile?  în  primul  rând,  creşterea  şi  justificarea  demnităţii  umane:  adică,  libertatea 
spirituală,  certitudinea  că  omul  poate  cunoaşte  şi  se  poate  înălţa  prin  propriile  sale 
mijloace.  Valoarea  omului  a  crescut,  libertatea  sa  şi-a  găsit  o  justificare  în  sine.  Ceea 
ce  a  realizat  umanismul,  pe  de  o  parte,  şi  "ştiinţele  naturii",  pe  de  altă  parte,  privitor 
la  demnitatea  omului  -  predicase  cu  vreo  două  sute  de  ani  înainte  stareţul  calabrez 
Gioacchino  da  Fiore  şi  experimentase  după  el  Sfântul  Francisc.  Gioacchino  intuieşte 
cu  destulă  claritate  începutul  unui  nou  ev,  şi  pentru  înfăptuirea  acestui  "Veac"  al 
libertăţii  şi  al  iubirii,  predică  şi  scrie  el.  Gioacchino  încearcă  să  expună  acest  Ev  nou 
şi  acest  om  nou  prin  datele  dogmei  Trinităţii;  căci,  după  el,  între  Trinitate  şi 
perioadele  în  care  e  împărţit  drumul  moral  al  umanităţii  către  libertate  şi  dragoste, 
există  un  perfect  paralelism.  Omenirea  va  trebui  să  treacă  prin  trei  stări,  prin  trei 
"Veacuri":  cel  dintâi,  al  Vechiului  Testament;  al  doilea,  al  Noului  Testament;  al 
treilea,  al  epocii  profetizate  de  el  (care  începea  atunci,  mărturiseşte  undeva 
Gioacchino).  Cel  dintâi,  e  al  Legii;  al  doilea,  al  Harului;  al  treilea,  al  unui  mai  amplu 
şi  mai  general  Har  (încă  o  dovadă  a  generalizării  demnităţii  omeneşti;  toţi  oamenii 
liberi  şi  buni  sunt  mântuiţi  prin  har).  Epoca  întâi  a  trăit  din  cunoştinţă;  a  doua  din 
puterea  înţelepciunii;  a  treia  va  trăi  din  plenitudinea  înţelegerii.  La  început  a  fost 
slujirea  servilă  (sclavi  şi  stăpâni),  apoi  servitutea  filială  (omul  a  fost  ca  un  copil 
înspăimântat  de  Părintele  său);  în  "Veacul"  din  urmă  va  începe  libertatea.  "Veacul"  I 
a  fost  al  flagelelor  sociale  şi  al  pedepselor  Dumnezeieşti;  al  doilea  a  fost  al  acţiunii;  al 
treilea  al  contemplaţiei.  în  "Veacul"  Vechiului  Testament,  Dumnezeu  Tatăl  se 
descoperise  omului;  de  aici  frica,  trăsătură  caracteristică  religiozităţii  iudaice.  în 
"Veacul"  Noului  Testament  s’a  descoperit  omului  Iisus,  Dumnezeu-Fiul;  de  aici 
credinţa.  în  "Veacul"  ce  vine,  Sfântul  Duh  se  va  revela  direct  omului;  de  aceea  acesta 
va  fi  veacul  iubirii.  La  început  a  fost  vremea  servilor,  apoi  a  fiilor;  "Veacul"  aşteptat 
nu  va  cunoaşte  decât  prieteni  (oamenii  vor  fi,  deci,  egali  şi  onorabili;  va  exista  o 
singură  demnitate  umană,  care  va  permite  tuturor  să  fie  egaîi,  şi  să  se  iubească).  Am 
rezumat  în  acest  lung  paragraf  concepţia  istorică  a  lui  Gioacchino,  tocmai  pentru  a 
face  evidentă  valoarea  pe  care  misticul  din  Calabria  o  acordă  libertăţii,  egalităţii  şi 
demnităţii  umane.  -  Gioacchino  mărturiseşte  net  că  al  treilea  şi  cel  mai  fericit  "Veac" 
va  fi  dominat  de  Sfîntul  Duh;  va  fi,  adică,  timpul  libertăţii  spirituale  şi  al 
contemplaţiei.  Dar  va  fi,  de  asemenea,  veacul  demnităţii  umane;  căci  numai  unui  om 


Articole  clin  Presa  Legionară 


584 


liber,  şi  care  are  conştiinţa  valorii  şi  puterii  sale  creatoare,  se  poate  revela  Sfintul 
Duh.  Gioacchino  a  fost  condamnat  prin  protocolul  din  Anagni;  după  ce  a  fost  atacat 
şi  de  Sfântul  Bonaventura  şi  de  Sfântul  Toma  din  Achino,  deţinătorii  oficiali  ai 
scolasticii  şi  ermeticii  legitime.  Mistica  apocaliptică  a  stareţului  din  Calabria  nu 
convenea  bisericii  romano-catolice.  Apocalipsul  a  fost  întotdeauna  o  precipitare  a 
speranţelor  colective  şi  o  chemare  peste  veac  a  unui  om  nou,  mai  curat  şi  mai  liber, 
care  să  împlinească  alt  rol  religios,  să  restaureze  puritatea  vieţii  mîntuite. 
Apocalipsul  lui  Gioacchino  a  fost  sufocat  de  Biserica  Romană  tocmai  pentru  că  el 
neglija  birocraţia  sa  ecleziastică  şi  fundamentele  scolasticii.  Dar  sufocarea  mişcărilor 
apocaliptice  înseamnă  încurajarea  unei  redeşteptări  a  păgânismului,  când  nu 
determină  o  despicătură  gravă  prin  erezie,  lucru  atât  de  rar  însă  în  misticismul 
catolic  (s’a  întâmplat  însă  în  mistica  germană,  prin  Reformă).  Falimentul  predicii 
gioacchimite  dădu  Renaşterii  -  după  o  sută,  două  de  ani  -  o  orientare  culturală 
clasicizantă  şi  păgânizată.  Omul  nou  şi  liber  -  profetizat  şi  realizat  de  Gioacchino  -  s’a 
născut  mai  târziu,  pentru  că  el  răspundea  aşteptărilor  şi  încununa  renaşterea 
începută  în  secolul  XII,  dar  s’a  născut  complet  rupt  de  Biserică  şi  cu  o  viziune 
metafizică  alterată.  Experienţa  franciscană  a  fost  treptat  încadrată  în  spiritul  ei, 
ecleziastic  al  Romei.  Omul  nou  nu  se  mai  putea  naşte,  aşadar,  în  cadrele 
catolicismului.  înspăimântat  de  fantoma  absurdă  a  "ereziilor",  de  care  abia  scăpase, 
catolicismul  se  opunea  categoric  oricărei  reînnoiri,  oricărui  ferment  mistic.  S’a  opus 
aşa  neîncetat,  până  după  Reformă  -  când  a  început  să  se  "purifice",  dar  prea  tîrziu, 
căci  marea  despicătură  germanică  se  făcuse,  iar  forţele  creatoare  laice  fuseseră  de 
mult  captate  de  umanism  şi  "ştiinţele  naturii".  Ceva  mai  mult,  dominarea  scolasticii  a 
condus  fatal  la  excluderea  valorilor  creştine  (de  fapt,  chiar  la  excluderea  valorilor 
adevărat  spirituale)  din  plămădirea  noului  umanism.  Omul  nou  al  Renaşterii,  silit  să 
se  realizeze  în  cadre  laice,  antireligioase,  pierde  orice  contact  cu  transcendentul 
(toată  gândirea  Renaşterii  este  vehement  imanentistă);  istoria  lui  părăseşte  orbita  şi 
economia  spirituală,  pentru  o  devenire  tot  mai  accentuat  profană...  Este  complet 
greşit  să  se  spună  că  omul  nou  al  Renaşterii  trebuia  să  aibă  o  atitudine  păgânizată  şi 
anticatolică.  Dacă  s’a  întîmplat  astfel,  a  fost  numai  greşeala  politicii  catolice.  A  treia 
şi  cea  mai  importantă  etapă  a  istoriei  mesajului  creştin  -  etapa  libertăţii,  egalităţii  şi 
demnităţii  umane  -  se  putea  naşte  şi  rodi  foarte  bine  într’o  societate  creştină,  într’o 
spiritualitate  creştină.  Cu  mult  înainte  ca  libertatea  şi  demnitatea  umană  să  preocupe 
gândirea  laică  -  misticul  şi  apocalipticul  din  Calabria  le  văzuse  venind,  le  profetizase 
şi  le  experimentase.  Francisc  din  Assisi  a  încercat  acelaşi  lucru  -  dar  Biserica  Romană 
i-a  strivit  şi  lui,  autoritar,  mesajul.  în  sfârşit,  la  mare  distanţă,  se  ridică  ultimul 
purtător  de  cuvânt  al  profeţiei  lui  Gioacchino:  călugărul  Savonarola,  care  cerea  şi  el 
purificarea  Bisericii,  care  credea  şi  el  într’un  Ev  nou,  într’un  om  nou.  Şi  acest  titan  al 
Renaşterii  creştine  a  fost  înlăturat  -  a  fost  ars  de  viu  din  ordinul  Papei  Alexandru  IV, 
Borgia.  Un  Borgia,  care  pune  capăt  mesajului  "omului  nou",  predicat  de  Gioacchino; 
tot  destinul  tragic  al  catolicismului  autoritar  şi  politic  stă  în  această  alăturare  de 
nume.  O  dată  cu  Savonarola  se  stinge  definitiv  speranţa  "Evului  nou"  în  cadrele  vieţii 
asociate  catolice.  Umanismul,  "Ştiinţele  Naturii",  Reforma  -  erau  în  plină  ascensiune, 
adică  Omul  Nou  realizat  în  cadre  profane  sau  eretice.  Istoria  ne  învaţă  că  orice  efort 
de  purificare  spirituală  încercat  în  sânul  unei  biserici  sau  comunităţi,  şi  sugrumat 
prin  autoritate  sau  violenţă  -  reapare,  câteva  generaţii  în  urmă,  în  afara  şi  împotriva 
acestei  biserici  sau  comunităţi.  Şi  acest  efort  exterior  şi  advers,  izbuteşte 
întotdeauna.  Legea  aceasta  se  verifică  şi  în  istoria  politică  sau  socială  a  unei 
comunităţi,  nu  numai  în  istoria  religioasă.  Să  fim  foarte  prudenţi  cu  ceea  ce  se 


Nicolae  Niţă 


585 


întâmplă  în  jurul  nostru.  Căci  ne  aflam  la  răscruce,  şi  omul  nou  se  cere  realizat.  Dacă 
nu-1  vom  ajuta  noi  să  se  realizeze,  va  creşte  în  afară  de  noi  şi  împotriva  noastră,  în 
beznă  şi  barbarie... 


DESTINURI  ROMÂNEŞTI  soi 

Fenomenul  „Renaşterii"  româneşti  —  pe  care  l-am  remarcat  cu  câţiva  ani  în 
urmă  —  este  în  plină  desfăşurare.  Creşte  tot  mai  robustă  demnitatea  omului 
românesc.  Dezgustul  sau  disperarea  iată  de  ce  condiţia  românească  a  lăsat  loc 
unei  febre  revoluţionare  care  pune  înainte  de  toate  accentul  pe  românitate. 

Foarte  mulţi  tineri  cred,  astăzi,  în  destinul  excepţional  al  României,  în  rolul 
decisiv  pe  care  poporul  nostru  e  chemat  să-l  joace  în  istoria  apropiată.  A  început 
să  se  vorbească,  chiar,  despre  imperialismul  românesc  —  şi  profesorul  Nae 
Ionescu  a  intervenit  şi  aici  cu  viziunea  sa  formidabilă,  cu  logica  sa  precisă,  şi  a 
formulat  cu  pasiune  şi  claritate  ceea  ce  era  latent  în  atâtea  conştiinţe  tinere. 

România  e  chemată  să  decidă  în  curând  —  dacă  Renaşterea  pe  care  o  observăm 
acum  în  planul  de  creaţie  artistică  şi  filosofică  se  va  realiza  victorioasă  şi  în  planul 
vieţii  civile  —  etupia  istoriei  balcanice  şi  central-europene.  Nu  mai  putem  ascunde 
multă  vreme  faptele,  realităţile.  Şi  realităţile  sunt:  un  popor  tânăr,  creator, 
constructor,  în  plină  expansiune.  Un  popor  care  creează  neîncetat  de  şapte 
veacuri,  dar  ale  cărui  creaţii  au  fost  spulberate  şi  alterate  de  forţe  întâmplătoare. 

Un  popor  care  şi-a  păstrat  unitatea  lingvistică  şi  spirituală,  deşi  asuprit  şi 
împărţit  între  neamuri  deosebite.  Un  popor  care,  în  mai  puţin  de  o  jumătate  de 
veac,  a  izbutit  să-şi  creeze  o  limbă  literară  şi  filosofică  şi  o  literatură  întru  nimic 
inferioară  vecinilor  săi  civilizaţi  (ungurii,  polonezii).  Un  popor  a  cărui  fertilitate 
folclorică  a  dominat  în  tot  Evul  Mediu  şi  în  timpurile  premoderne  întreaga 
Peninsulă  Balcanică;  şi  care  a  realizat  cele  mai  frumoase  tipuri  din  sutele  de 
legende  care  au  circulat  în  Europa  de  răsărit  timp  de  veacuri  (se  ştie  că  tipurile 
excelente  ale  legendelor  Meşterul  Manole  şi  Mioriţa,  aparţin  folclorului 
românesc). 

Fertilitatea  spirituală  a  poporului  rcmânesc  nu  mai  poate  fi  pusă  la  îndoială  de 
nimeni. 

Şi  acest  neam  care  a  creat  în  trecut  atâtea  forme  statale  —  va  şti  să  rezolve  şi  de 
data  aceasta  problemele  Statului  românesc  modern.  România  modernă  a  fost 
singura  ţară  europeană  care  a  făcut  cele  mai  radicale  revoluţii  sociale  fără  vărsare 
de  sânge.  Secularizarea  averilor  mănăstireşti,  dezrobirea  iobagilor  şi  a  robilor, 
împroprietărirea,  conversiunea  —  au  fost  tot  atâtea  revoluţii  sociale.  în  Spania, 
bunăoară,  până  să  se  facă  o  neînsemnată  reformă  —  s’au  ars  o  sută  de  biserici  şi 
s’au  încercat  o  sută  de  insurecţii.  în  nici  o  altă  ţară  europeană  colaborarea  între 
clasele  sociale,  lipsa  de  instinct  de  conservare  a  claselor  conducătoare  —  n’a  atins 
gradul  pe  care  l-a  atins  în  România. 

Să  nu  ni  se  spună  mereu  că  a  existat  un  1907.  înainte  de  1907  se  încercaseră 
câteva  reforme  agrare  —  şi  zece  ani  după  sângeroasa  represiune,  s’a  făcut  o  destul 
de  completă  împroprietărire,  deşi,  după  spusa  specialiştilor,  prost  vehiculată.  Să 
nu  uităm,  apoi,  instigaţiile  politice  —  încă  prea  puţin  cunoscute  —  care  au  făcut 
atât  de  dramatic  anul  1907. 


301  -  Revista  "Vremea",  Bucureşti.  Anul  IX,  Nr.  430,  22  Martie  1936. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


586 


în  orice  caz,  zece  ani  mai  târziu,  clasa  proprietarilor  s’a  lăsat  expropriată.  Fie 
din  lipsa  instinctului  de  conservare,  fie  din  frică,  fie  din  dorinţa  de  colaborare  — 
faptul  s’a  realizat.  Instinctul  naţional  a  fost  încă  o  dată  mai  puternic  decât 
instinctul  de  clasă.  România  modernă  a  dovedit  că  nu  poartă  în  sânul  ei  germenii 
distrugerii,  că  forţele  care  o  conduc  sunt  forţe  convergente  şi  sintetice.  în  sfârşit, 
asistăm  astăzi  la  descompunerea  tinerei  burghezii  româneşti  —  descompunere 
împotriva  căreia  nu  luptă  decât  partidele  politice,  prin  fraudele,  bacşişurile  şi 
afacerile  pe  care  le  provoacă  şi  le  întreţin. 

Asemenea  forţe  sufleteşti  —  care  susţin  o  unitate  naţională  şi  lingvistică 
împotriva  celui  mai  vitreg  destin,  care  creează  o  Românie  în  timpul  celei  mai 
deprimante  crize  economice  şi  sociale  —  vor  purta  România  mai  departe,  către 
nesfârşite  cuceriri  spirituale.  Astăzi,  mai  mult  ca  oricând,  forţele  creatoare 
româneşti,  spiritualitatea  românească  —  trebuie  să-şi  spună  cuvântul  în  istoria 
lumii.  Cuceririle  noastre  vor  fi  înainte  de  toate  cuceriri  spirituale.  Vom  deveni  o 
forţă  a  istoriei,  un  destin  european  —  prin  chiar  aceste  energii  creatoare  care 
alimentează  astăzi  Renaşterea  românească.  O  singură  şi  mare  primejdie  ne 
pândeşte,  în  acest  ordin  al  realităţilor  spirituale:  paşoptismul.  Paşoptismul 
înseamnă,  înainte  de  toate,  maimuţăreală  europeană.  Şi  astăzi,  din  motive  care  o 
privesc.  Europa  este  antispirituală.  Noi  nu  avem  nici  un  motiv  să  imităm  —  şi  de 
data  aceasta,  aşa  cum  am  imitat  la  1848  —  Europa.  Forţele  creatoare  ale  neamului 
nostru  trebuie  să-şi  spună  cuvântul.  Şi-l  vor  spune  după  structura  sa  —  aceeaşi 
structură  care  a  formulat  dorul,  melancolia  şi  destinul  din  poezia  noastră 
populară  —  adică  şi-l  va  spune  prin  creaţii  spirituale... 

22  Martie  1936 


MÂNTUIRE,  ISTORIE,  POLITICĂ  302 

"De-a  lungul  istoriei  se  desprind  două  tendinţe  ale  spiritului 
omenesc:  soteria  şi  sympathia.  Adică  încercarea  de  salvare,  de  mântuire,  de  ieşire 
din  lume  —  şi  încercarea  de  a  găsi  suport  în  lume,  de  a  iubi  lumea,  de  a  căuta 
armonia  cu  toată  existenţa  şi,  mai  ales,  de  a  iubi  această  armonie,  de  a  o  socoti 
însăşi  temelia  vieţii.  După  cum  vedeţi,  e  vorba  de  două  sensuri  ale  existenţei, 
de  două  orientări  spirituale;  două  posibilităţi  de  a  afla  împăcarea  sufletului  cu 
lumea.  Şi  una  şi  cealaltă  se  fundează  pe  participare;  sufletul  (sau  conştiinţa,  cum 
vreţi  să-i  spuneţi)  încearcă  o  trecere  dincolo,  o  pierdere  a  limitelor  sale  (dar  nu  şi 
a  eficienţei  sale)  într’un  principiu  obiectiv  (transcendent  sau  imanent: 
soteria,  sau  sympathia).  Ieşi  din  lume  ca  să  te  predai  unui  Mîntuitor;  sau  te  pierzi 
în  lume,  te  împaci  cu  lumea  (adică  renunţi  la  anumite  limite,  la  anumite  asperităţi 
—  şi  fiecare  renunţare  înseamnă  o  pierdere  aparentă).  în  ambele  cazuri  se 
experimentează  aceeaşi  armonie  dătătoare  de  sens  existenţei.  Şi  prin  sympathia  şi 
prin  soteria  omul  încearcă  să  scape  de  o  necesitate  cosmică,  de  destinul  condiţiei 
sale  umane  (fireşti)". 

Am  transcris  acest  fragment  dintr’un  articol  intitulat  Căile  spiritului  şi  apărut 
acum  vreo  doi  ani  în  revista  „Azi".  Am  socotit  că  este  cea  mai  bună  introducere  la 
consideraţiile  asupra  timpului  nostru,  care  urmează  mai  jos. 

Niciodată  nu  s’a  vorbit  mai  mult  ca  astăzi  despre  „istorie".  Lăsăm  la  o  parte  cele 
trei  ţări  în  care  conştiinţa  creării  istoriei  este  necontenit  exaltată:  Italia,  Rusia  şi 


302  -  Revista  "Vremea",  Bucureşti.  Anul  IX,  Nr.  434,  26  Aprilie  1936. 


Nicolae  Niţă 


587 


Germania.  Fiecare  dintre  aceste  neamuri  cred  că  revoluţia  lor  a  deschis  o  noul 
epocă  în  istoria  Europei  şi  a  creat  un  om  nou.  Dar  şi  în  afară  de  graniţele  acestor 
ţări  care  au  cunoscut  revoluţia  şi  luptă  astăzi  ca  s’o  menţină  sau  s’o  depăşească  — 
şi  în  afară  de  Rusia,  Germania  sau  Italia  se  vorbeşte  necontenit  de  „istorie".  Ceea 
ce  este  mai  surprinzător,  vorbesc  chiar  oamenii  care  sunt  lipsiţi  de  orice  mare 
viziune  istorică;  bunăoară,  oratorii  partidelor  guvernamentale  din  România.  Am 
auzit  de  curând  pe  un  tânăr  guvernamental  vorbind  despre  „linia  istorică  a 
României"  —  expresie  pe  care  ne  obişnuiserăm  s’o  întâlnim  în  cercetările  unor 
gânditori  politici  de  seama  d-lor  profesori  Rădulescu-Motru  şi  Nae  Ionescu.  Chiar 
oamenii  politici  de  profesie,  chiar  gazetarii  care  judecă  evenimentele  după 
anumite  contabilităţi  misterioase  —  chiar  aceşti  oameni  sunt  preocupaţi  astăzi  de 
„istorie",  de  „destinul  istoriei"  şi  celelalte. 

Ca  tot  ce  se  întâmplă  astăzi  în  cultura  şi  politica  românească,  şi  aceste 
preocupări  faţă  de  „destinul  istoric"  al  neamului  nostru  îşi  găsesc  izvorul  central 
în  scrierile  politice  ale  lui  Eminescu,  şi  în  continuatorii  gândirii  eminesciene: 
Nicolae  Iorga  şi  Nae  Ionescu.  Profesorul  N.  Iorga  a  vorbit  încă  din  1905  despre 
„rosturile"  neamului  nostru  —  deşi  nu-i  acorda,  pe  atunci,  un  sens  dinamic,  de 
„misiune".  în  schimb,  profesorul  Nae  Ionescu  a  făcut,  de  la  începutul  carierei  d- 
sale  publicistice,  apel  la  noţiunile  de  „destin"  şi  „linia  istorică  a  dezvoltării 
neamului  românesc",  de  câte  ori  dezbătea  o  problemă  de  politică. 

Dar  nu  aceste  izvoare  ale  gândirii  şi  lexicului  politic  de  astăzi  ne  interesează. 
Este  un  lucru  bine  cunoscut  că  înapoia  opiniilor  politice  sau  a  faptelor 
semnificative  din  istorie  —  se  află  întotdeauna  o  viziune  sau  un  sistem  articulat  de 
gândire  politică,  aparţinând  unui  geniu  sau  unei  elite. 

în  notele  de  faţă  ne  interesează  un  alt  aspect  al  problemei,,  mult  mai 
semnificativ,  şi  anume,  aderenţa  aproape  totală  a  maselor  alfabetice  româneşti  la 
aceste  preocupări  „istorice".  Astăzi,  nu  numai  generaţiile  tinere  —  antrenate  de 
mulţi  ani  în  luptele  politice  naţionaliste  —  ci  şi  „oamenii  de  meserie”, 
„politicienii"  şi  clientela  lor  electorală,  sunt  nevoiţi  să  vorbească  despre  „istorie"  şi 
„destin  românesc".  în  măsura  în  care  se  organizează  o  conştiinţă 
civilă  şi  autonomă  —  orizontul  şi  dogma  acestui  „destin  istoric"  domină  orice  alt 
element  de  doctrină  sau  tehnică  politică. 

De  aceea  nu  ne  putem  lăsa  convinşi  de  lozinca  zilei:  primatul  politicului.  Căci, 
nu  este  vorba  de  un  primat  al  politicului  —  ci  de  un  primat  al  istoriei.  Imensa 
majoritate  a  maselor  alfabetice-româneşti,  negăsindu-şi  un  sens  al  existenţei 
în  soteria,  în  mântuirea  prin  contemplaţie  şi  depărtare  de  lume  —  şi-au  căutat  un 
sens  al  existenţei  în  sympathia,  adică  în  colectivul  viu  şi  istoric.  Neputând  să  se 
„piardă"  în  Dumnezeu  sau  în  contemplaţia  Firii  —  au  vrut  să  se  piardă  în 
substanţa  vie  şi  organizată  a  colectivului. 

Mulţi  au  făcut  acest  gest  din  instinct  profund  al  fiinţei  lor  —  instinct  care-i 
apăra  de  „ratare",  de  sterilitate.  Alţii  au  făcut  gestul  de  sympathia  din  disperare. 
O  bună  parte  dintre  tinerii  care  încercaseră  să  se  realizeze  în  multiplele  domenii 
ale  gândului  şi  ale  artei,  şi  care  s’au  întors  nemulţumiţi  sau  zdrobiţi  de  munca 
aleasă  a  creaţiei  personale  —  au  căutat  realizarea  lor  totală  şi  desăvârşită  în 
acţiunea  colectivă,  istorică  (greşit  sau  abuziv  numită  „luptă  politică"). 

Aceeaşi  sete  pentru  un  om  profund  şi  viu,  pentru  un  om  creator  şi  responsabil 
—  îi  domină.  Foarte  puţini  s’au  menţinut  pe  linia  soteriei.  Majoritatea  şi-au  găsit 
sensul  existenţei  şi  au  încercat  să  realizeze  acel  om  nou  şi  fertil  după  care  e 
însetată  epoca  noastră  —  în  sympathia,  în  abandonarea  totală  in  istorie. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


588 


Nu  este  vorba,  deci,  de  un  primat  al  istoriei.  Pentru  că,  dacă  lupta  e  autentică  şi 
creatoare,  ea  nu  poate  duce  numai  la  o  bună  întocmire  a  statului  —  ci  şi  la  o  nouă 
epocă  în  istoria  României,  la  realizarea  destinului  neamului  nostru,  la  un  om  nou 
românesc.  Şi  toate  acestea  nu  sunt  obiective  politice  —  ci  misiune  istorică,  viziune 
spirituală.  Realizabilă  nu  numai  prin  lupta  politică  —  ci  înainte  de  toate  printr’o 
nouă  luminare  a  fiinţei  româneşti,  prin  organizarea  unei  „conştiinţe  civile"  în 
locul  vechii  şi  importantei  „conştiinţe  politice". 

Cea  mai  bună  verificare  a  acestor  observaţii  —  este  „succesul"  de  care  se  bucură 
astăzi  cuvintele  „istorie"  şi  „destin  istoric".  Chiar  vechile  partide  electorale  au 
simţit  nevoia  să-şi  abandoneze  unele  lozinci  politice  şi  să  le  înlocuiască  prin 
lozinci  noi,  „istorice".  Semnul  acesta  nu  ne  înşeală  niciodată.  Când  profesioniştii 
sau  organizaţiile  îmbătrânite  împrumută  idei,  scheme  şi  lexic  de  la  adversarii  lor 
tineri  —  înseamnă  că  nu  mai  pot  domina  „opinia  publică",  şi,  ceea  ce  e  mai  grav, 
nu  mai  pot  canaliza  elanurile  creatoare  ale  naţiunii. 

Asistăm  astăzi,  la  un  fenomen  cu  considerabile  consecinţe  pentru  fiinţa 
românească  (dacă  se  va  realiza  până  la  capăt).  Asistăm  la  disoluţia  obiectivelor 
politice  (partide,  legi,  administraţie,  afacerism,  ambiţie  etc.)  —  şi  înlocuirea  lor  cu 
obiective  „istorice"  (un  om  nou,  o  altă  Românie,  o  altă  libertate).  România  veche  a 
trăit  sub  semnul  politicianismului  (căci  în  fond,  noi  nu  am  avut  decît  doctrine 
politice  —  dar  practicile  au  fost  întotdeauna  politicianiste).  România  nouă  vrea  să 
trăiască  sub  semnul  istoriei,  adică  al  unui  destin  spiritual.  Rădăcinile  acestei 
fundamentale  orientări  stau  însă  mult  mai  adânc  înfipte.  Ele  se  găsesc  într’o  mare 
sete  lăuntrică  de  „mântuire",  de  „sens  al  existenţei"  —  şi  într’o  mare  groază  de 
ratare  şi  sterilitate.  Această  sete  şi  această  groază,  care  se  întâlneau  altădată  atât 
de  rar  în  masele  alfabetice  româneşti  —  caracterizează  toate  clasele  de  tineri  de  la 
război  încoace.  A  fi  simţit  numai  atât  —  şi  încă  este  un  pas  uriaş  înainte. 

26  Aprilie  1936 


"GENERAŢIA  ÎN  PULBERE"  303 

Am  citit  acum  câteva  săptămâni,  un  prea  deznădăjduit  articol  intitulat: 
"Generaţia  în  pulbere...",  îl  semna  d.  Zaharia  Stancu,  poet  şi  gazetar.  D.  Zaharia 
Stancu  se  întristează  prea  repede.  "Generaţia"  noastră,  a  celor  care  împlinim  treizeci 
de  ani,  de  abia  începe  să-şi  cucerească  poziţiile.  Nu  e  deloc  vina  ei  dacă  aceste  poziţii 
sunt  dincolo  de  zarea  cafenelei  sau  a  biroului  de  informaţii  literare.  Criticile 
împotriva  "tinerei  generaţii"  cunosc,  de  la  o  vreme,  un  strălucit  succes  de  presă.  E 
foarte  amuzant,  şi  uneori  e  chiar  folositor  să  ataci  "generaţia  tânără"  pentru  tot  ce  a 
făcut  sau  nu  a  făcut  ea.  în  fond  această  "generaţie"  este  acum  destul  de  ocupată  cu 
treburile  ei  ca  să  mai  citească  obiecţiile  care  i  se  aduc.  Poarta  a  rămas  deschisă  -  şi 
împotriva  acestei  porţi  deschise  se  pot  porni  oricând  strălucitoare  expediţii  polemice; 
nu  răspunde  nimeni.  Mai  este  astăzi  cineva  atât  de  naiv  ca  să  creadă  că  se  poate 
restabili,  în  ţara  românească,  un  adevăr  prin  discuţie?  Mai  are  astăzi  cineva  destul 
timp  liber  ca  să  discute  realitatea  unui  fapt  care,  peste  zece  ani,  va  fi  unanim 
recunoscut?  M’au  amuzat  şi  pe  mine  expediţiile  acestea  împotriva  porţilor  deschise. 
Mi  s’au  părut  prea  puerile,  sau  prea  josnice,  ca  să  merite  un  răspuns.  D.  Zaharia 
Stancu,  însă,  se  arată  prea  sincer  întristat  de  soarta  generaţiei  noastre.  Făcând  un 
calcul  pe  care  eu,  cu  toată  bunăvoinţa  nu  pot  reconstitui  -  d-sa  constată  că  zece  ani  au 


303  -  Revista  "Vremea",  Bucureşti.  Anul  IX,  Nr.  438,  Duminică,  24  Mai  1936. 


Nicolae  Niţă 


589 


fost  de  ajuns  ca  praf  şi  pulbere  să  se  aleagă  de  generaţia  noastră,  intrată  atât  de 
solemn  în  arenă  în  anul  1926.  Oare  să  fie  chiar  atât  de  grav?  Să  încercăm  o  mică 
socoteală.  Este  vorba,  fireşte,  de  creaţiile  culturale  ale  "generaţiei",  de  fertilitatea  ei 
spirituală.  Căci  de  misiunea  istorică  a  acestei  generaţii,  de  efortul  ei  colectiv  -  nu 
poate  fi,  încă,  vorba.  Vom  vedea  peste  zece  -  cinsprezece  ani  în  ce  măsură  a  fost 
realizată  această  misiune  istorică  a  tineretului  românesc  de  astăzi.  Până  atunci,  să 
rămânem  -  ca  şi  d.  Zaharia  Stancu  -  în  zona  creaţiilor  spirituale  şi  culturale.  Să 
vedem  dacă  ne  bântuie  într’ adevăr  această  tragică  sterilitate  care  întristează  atât  de 
mult  pe  d.  Zaharia  Stancu.  Prima  obiecţie  care  ni  s’a  adus,  nouă  tuturor,  prin  1926  -  a 
fost  că  "nu  suntem  serioşi".  Că  "nu  creăm",  adică,  nimic.  Că  nu  putem  da  dovadă  de 
efort  ştiinţific.  Era,  cum  vedeţi,  o  obiecţie  piezişă;  pentru  că  nu  pe  temei  de  "efort 
ştiinţific"  şi  "seriozitate"  se  purta,  atunci,  discuţia  între  tineri  şi  bătrâni.  Conflictul 
pornise  de  pe  poziţii  spirituale:  era  vorba  de  un  "sens  al  existenţei",  de  o  concepţie  a 
libertăţii  spirituale,  de  o  nouă  valoare  dată  omului.  Tinerii  vorbeau  de  un  "om  nou"  - 
şi  criticii  lor  le  cereau  eforturi  ştiinţifice.  Am  primit  lupta  şi  pe  acest  teren  pe  care  nu 
l-am  ales  noi.  Şi  iată,  astăzi,  după  numai  zece  ani,  putem  numi  în  rândurile  noastre 
trei  matematicieni  cu  renume  universal;  citiţi  bine,  cu  renume  universal.  Este  drept, 
aceşti  matematicieni  -  d-nii  Grigore  Moisil,  Ţiţeica  şi  Teodorescu  -  nu  frecventează 
cafenelele  şi  nu  dau  interviuri  ca  să-i  cunoască  lumea.  Ei  publică,  însă,  lucrări  care  se 
discută  la  Sorbona  şi  asupra  cărora  se  dau  teze  de  doctorat  în  matematici  în 
capitalele  europene.  Elev  al  lui  Heisenberg,  d.  Ţiţeica  a  izbutit  să  depăşească  chiar 
gloria,  bine  meritată,  pe  care  şi-o  creaseră  matematicienii  români  în  străinătate. 
Profesor  universitar  la  30  de  ani,  d.  Grigore  Moisil  a  făcut  destule  descoperiri  ca  să 
justifice  o  promoţie  întreagă  de  matematicieni.  Asupra  lucrărilor  sale,  cum  am  spus, 
se  trec  teze  de  doctorat...  Aş  vrea  să  mi  se  spună  o  singură  ramură  ştiinţifică,  în  care 
camarazii  noştri  de  vârstă  să  nu-şi  fi  dovedit  capacităţi  creatoare.  Pe  d.  Şaba 
Ştefănescu,  specializat  în  fizică  şi  fizică  matematică,  d.  Zaharia  Stancu  nu  are  de 
unde  să-l  cunoască;  nici  pe  d.  Radu  Codreanu,  care  lucrează  de  zece  ani  în 
laboratoarele  zoologice  din  Franţa  şi  America.  Dar  pe  d.  Constantin  Noica,  fără 
îndoială  că-1  cunoaşte.  Este  un  gânditor  şi  un  erudit,  căruia  nu  ştiu  pe  cine  să-i  opun 
din  generaţia  care  ne-a  precedat.  Constantin  Noica  a  publicat  două  volume  de  clasici 
ai  filosofiei,  comentaţi,  un  volum  de  gândire,  şi  are  sub  tipar  încă  două  volume  de 
studii  filosofice.  Şi-a  trecut  "probele",  cu  o  conştiinciozitate  de  care  n’au  prea  dat 
dovadă  înaintaşii  noştri.  Emil  Cioran  -  pentru  cine  cunoaşte  filosofie  -  este  o  apariţie 
fenomenală  în  cultura  românească.  Tot  de  camarazi  de  vârstă  ai  d-lui  Zaharia  Stancu 
e  scoasă  revista  "Rânduiala"  şi  "Ideea  Românească".  Un  alt  grup  de  tineri  -  în  frunte 
cu  d-nii  Traian  Herseni  şi  H.  H.  Stahl  -  au  creat  şi  au  aplicat  o  metodă  sociologică  pe 
care,  deocamdată,  o  apreciază  savanţii  străini.  Să  sperăm  că  va  fi  într’o  zi  cunoscută 
şi  în  ţara  românească.  Acele  "realităţi  româneşti"  iubite  de  d.  Zaharia  Stancu,  sunt 
mai  bine  cunoscute  de  d.  Stahl  şi  colaboratorii  săi,  decât  de  toată  armata  de  patrioţi 
români  de  pe  străzile  Capitalei.  Va  să  zică,  nu  este  încă  atât  de  grav  cu  "generaţia". 
Capacitate  de  muncă,  inteligenţă,  puteri  creatoare,  originalitate  -  camarazii  noştri  au 
dovedit  că  au  în  toate  ramurile  de  activitate  unde  au  început  să  lucreze.  Un 
Alexandru  Elian  -  bizantinolog  şi  filosof  -  nu  prea  se  naşte  des  la  noi  în  ţară.  Dacă  aş 
încerca  să  înşir  măcar  numele  proeminente  ale  tinerilor  care  au  creat  în  filologie, 
istorie,  arheologie,  istoria  literară  aş  depăşi  cu  mult  limitele  unui  articol.  De  altfel,  nu 
intenţionez  să  fac  un  bilanţ  al  activităţii  ştiinţifice,  filosofice  şi  istorice  a  tinerei 
generaţii.  Vreau  numai  să  amintesc  că  în  absolut  toate  ramurile  de  activitate, 
camarazii  noştri  de  vârstă  au  dat  dovadă  de  puteri  creatoare;  nu  de  simplă  erudiţie,  ci 


Articole  clin  Presa  Legionară 


590 


de  puteri  creatoare.  Nu  înţeleg  deloc  cum  poate  fi  numită  sterilă  şi  pulverizată  o 
generaţie  care  a  primenit  toate  disciplinele,  a  demascat  improvizaţia  şi 
semidoctismul  înaintaşilor,  a  făcut  lucrări  care,  calitativ,  sunt  incontestabil 
superioare  creaţiilor  înaintaşilor...  Deci,  prima  obiecţie  -  incapacitate  de  efort  şi  de 
creaţie  ştiinţifică  -  nu  rezistă  criticii.  Poate  că  d.  Zaharia  Stancu  se  gândeşte  la  creaţia 
literară,  atunci  când  vorbeşte  de  o  generaţie  în  pulbere.  Deşi  e  prematur  de  a  da  un 
verdict,  mi  se  pare  totuşi  improbabil  ca  o  generaţie  care  în  zece  ani,  a  dat  pe  un 
Anton  Holban,  Ion  Călugăru,  Sergiu  Dan,  Mihail  Sebastian,  Lucia  Demetrius,  Dan 
Petraşincu,  Dan  Botta,  Virgil  Gheorghiu,  Ercul  Gulian,  Ion  Biberi  şi  alţii,  tot  atât  de 
buni  -  mi  se  pare  improbabil  ca  o  asemenea  generaţie  să  fie  numită  sterilă.  Să  nu 
uităm  că  de  abia  de  câţiva  ani  se  publică  "tineri  scriitori".  Să  nu  uităm,  mai  ales,  că 
aceşti  tineri  scriitori  au  introdus  o  altă  viziune  literară;  au  primenit  tehnica  literară, 
au  rupt  hotarele  strâmte  în  care  se  sufoca  epica  românească,  au  modificat  structura 
morală  a  "omului"  din  cărţile  lor.  Când  într’un  singur  sezon  literar  apar  întâmplări 
din  irealitatea  imediată,  Copilăria  unui  netrebnic  şi  Tinereţe  -  oare  se  mai  poate  vorbi 
de  o  generaţie  în  pulbere?  Dar,  în  afară  de  scrisul  literar  propriu-zis,  îşi  dă  cineva 
seama  de  revoluţia  mentală  pe  care  aceşti  tineri  au  provocat-o  în  cercul  celor  3-4  000 
de  cititori  care  contează?  îşi  dă  cineva  seama  că,  de  zece  ani  încoace,  "scriitorul"  nu 
mai  e  prin  definiţie  un  semidoct  cititor  de  romane  franţuzeşti  -  ci  a  ajuns  un  om 
preocupat  de  realităţi  spirituale,  un  om  care  se  informează,  citeşte  în  câteva  limbi, 
are  probleme  morale  şi  metafizice?  înţelege  cineva  "revoluţia"  făcută  de  acest  tineret 
blestemat  să  scrie  în  toate  redacţiile  -  dar  introducând  în  toate  redacţiile  curajul  de  a 
publica  articole  filosofice,  de  a  sili  cititorul  să-l  urmărească  şi  atunci  când  nu-i 
vorbeşte  despre  tabla  înmulţirii  şi  ultimul  parlament  românesc?  Revoluţia  aceasta,  d. 
Zaharia  Stancu  o  ştie  tot  atât  de  bine  ca  şi  mine  au  făcut-o  tinerii  generaţiei  în 
pulbere.  De  zece  ani,  s’au  discutat  cu  pasiune  câteva  probleme:  ortodoxia, 
autenticitatea,  neorealismul,  primatul  spiritualului,  primatul  colectivului,  omul  nou, 
libertatea  civilă  şi  libertate  interioară,  românismul  etc.  Amintiţi-vă  cine  a  provocat, 
cine  a  alimentat,  cine  a  urmărit  aceste  discuţii  -  care  nu  sunt  întru  nimic  inferioare 
problemelor  discutate  de  generaţiile  precedente  (artă  pentru  artă,  artă  ţărănească 
etc).  Veţi  întâlni,  pretutindeni,  tinerii.  Dacă  astăzi  se  poate  tipări  şi  vinde  un  volum 
de  eseuri  şi  de  filosofie  -  minunea  se  datoreşte  faptului  că  de  zece  ani  periodicele 
noastre  primesc  şi  promovează  eseurile  şi  articolele  filosofice,  în  1926  s’au  vândut 
300  de  exemplare  din  volumul  de  eseuri  al  lui  Paul  Zarifopol.  în  1935,  un  volum  de 
eseuri  semnat  de  un  tânăr,  s’a  vândut  în  1500  de  exemplare.  Acest  fapt  se  numeşte  o 
revoluţie  într’o  cultură  mică.  D.  Zaharia  Stancu  preferă  să-i  spună  sterilitate, 
pulbere...  Mi  se  pare  că  în  întristatul  său  articol,  d.  Zaharia  Stancu  menţionează  şi 
cazul  unui  regizor  ratat.  Acest  regizor  ratat  nu  este  altul  decât  d.  Haig  Acterian. 
Tânăr  cu  multe  trepte  deasupra  camarazilor  săi  de  meserie.  Tânăr  care  are  ghinionul 
să  fie  talentat,  zelos,  cinstit,  inspirat  şi  erudit;  care  a  izbutit  să  câştige  dragostea  şi 
admiraţia  unui  Reinhardt  şi  Gordon  Craig;  care  a  avut  inspiraţia  nefericită  să 
monteze  Călătoria  din  urmă,  ridicându-şi  împotrivă  toată  turpitudinea,  toată  furia  de 
reptile,  toată  tehnica  lichelismului  care  bântuie  astăzi  lumea  teatrală  bucureşteană. 
Este  drept,  d.  Haig  Acterian  a  fost  imprudent.  în  loc  să  lucreze  cu  Reinhardt  şi 
Gordon  Craig,  trebuia  să  pupe  mâna  domnului  Popescu  de  la  Teatrul  Naţional.  Ar  fi 
ajuns  de  mult  regizor.  Astăzi  stă  în  pulbere.  Cum  stăm  toţi,  de  altfel,  iubite  d-le 
Stancu,  toţi  aceia  care  n’au  pupat  mâna  Popeştilor.  Dar  este  o  pulbere  de  care  nu  ne 
este  ruşine... 


Nicolae  Niţă 


591 


MAI  MULTE  FELURI  DE  NAŢIONALIŞTI  s<>4 

Nimic  nu  ne  îndreptăţeşte  să  credem  că,  dacă  Eminescu  ar  fi  trăit  astăzi,  ar  fi 
întâmpinat  mai  puţine  greutăţi  în  zonele  oficiale  şi  ar  fi  izbutit  să-şi  impună  marea  sa 
spiritualitate  elitelor  României  întregite.  Dimpotrivă,  totul  ne  face  să  credem  că  - 
dacă  mi  se  îngăduie  termenul  -  "cariera"  lui  Eminescu  ar  fi  fost  şi  mai  spinoasă. 
Asprul  său  fanatism  naţionalist  i-ar  fi  închis  multe  porţi.  Intransigenţa  sa  politică  ar 
fi  atras  asupra-i  renumele  de  "huligan".  Mihai  Eminescu  ar  fi  fost  considerat  astăzi 
"hitlerist"  şi  "fascist".  împotriva  oricăruia  dintre  articolele  sale  politice,  d.  Tudor 
Teodorescu-Branişte  ar  fi  scris  savuroase  replici  la  "Adevărul"  sau  "Cuvântul  liber"  - 
şi  Mihai  Eminescu  ar  fi  fost  scos  în  slujba  nemţilor  sau  în  simbria  burgheziei  române. 
De  altfel,  nici  mitul  lui  Eminescu  n’ar  fi  fost  posibil  astăzi.  Antisemitismul  şi 
naţionalismul  său  feroce  ar  fi  stârnit  împotrivă-i  o  cohortă  de  critici  şi  de  moralişti, 
care,  în  cel  mai  bun  caz,  i-ar  fi  vorbit  despre  obligaţiile  României  faţă  de  minorităţi, 
despre  umanitarism  şi  alianţa  noastră  cu  Franţa  etc.  Acest  mare  "huligan",  acest  poet 
care  a  folosit  o  singură  dată  blestemul  -  împotriva  celor  care  "au  îndrăgit  străinii"  -  ar 
fi  fost  astăzi  copleşit  de  injurii,  de  calomnii,  de  intrigi.  Marele  noroc  al  lui  Mihai 
Eminescu  a  fost  că  s’a  născut  încă  destul  de  devreme;  s’a  născut  într’un  timp  când  nu 
era  o  crimă  împotriva  statului  să  predici  cel  mai  îndârjit  românism;  într’un  timp 
când  nu  se  făceau  reclamaţii  la  Paris. 

Nici  unul,  dar  absolut  nici  unul  dintre  marii  creatori  spirituali  ai  neamului  nostru, 
nu  ar  fi  scăpat,  astăzi,  de  cele  mai  violente  injurii.  Ce-ar  fi  fost  oare  altceva  Mihail 
Kogălniceanu  decât  un  barbar?  Ce-ar  fi  fost  Vasile  Conta  decât  un  "hitlerist" 
inconştient,  care  surpă  temeliile  statului  nostru?  Ce-ar  fi  fost  Bogdan  Petriceicu 
Haşdeu  dacă  nu  cel  mai  de  pe  urmă  "huligan"?!...  Lucrurile  sunt  mult  mai  triste 
decât  par  la  prima  vedere.  Căci,  dacă  scrisul  unui  Mihai  Eminescu  ar  fi  fost  astăzi 
cenzurat,  dacă  gazeta  la  care  ar  colabora  el  ar  fi  suspendată  -  asta  nu  înseamnă  că 
"naţionalismul"  nu  ar  fi  reprezentat  în  presa  cotidiană.  S’ar  găsi  oricând  o  duzină  de 
gazetari  mediocri  care  să  spună,  mediocru,  adevărurile  pe  care  le-ar  fi  scris  strălucit 
Mihai  Eminescu.  Sunt  sigur  că  un  Tocilescu  sau  un  T.  P.  Rădulescu  ar  fi  putut  scrie 
astăzi  -  în  timp  ce  un  Bogdan  Petriceicu  Haşdeu  ar  avea  ziarul  său  suspendat. 

Nu  vi  se  pare  semnificativ  faptul  că,  astăzi,  când  o  duzină  de  pene  "naţionaliste" 
sunt  lăsate  libere  -  singurul  om  care  n’are  dreptul  să  scrie  în  Ţara  Românească  este 
profesorul  Nae  Ionescu?  Nu  vi  se  pare  ciudat  că  foarte  multă  lume  face  "revoluţie 
naţională",  iar  singurul  ziar  revoluţionar  şi  naţionalist  pe  care  l-a  avut  România  de 
după  război,  "Cuvântul"  este  suspendat  de  aproape  trei  ani?!... 

Lucrurile  sunt  grave  nu  numai  pentru  că  naţionalismul  este  astăzi  calomniat  -  ci 
mai  ales  pentru  că  adevăraţii  cugetători  şi  luptători  naţionalişti  sunt  puşi  în 
imposibilitatea  de  a  acţiona,  în  timp  ce  "naţionaliştii"  de  mâna  a  doua  şi  de  mâna  a 
douăsprezecea  sunt  lăsaţi  liberi.  Nu  cred  că  acesta  e  destinul  naţionalismului 
românesc:  să  triumfe  prin  oameni  de  duzină.  Nu  cred  că  neamul  nostru  are  ceva  de 
câştigat  după  urma  unei  asemenea  victorii,  datorate  unor  asemenea  naţionalişti.  Este 
drept  că  doctrina  pe  care  o  propagă  orice  naţionalist  este  tot  atât  de  binevenită  - 
pentru  că,  cel  puţin,  păstrează  viu  un  crez  necesar,  o  dogmă.  Dar,  un  asemenea  crez 
este  o  problemă  personală  sau  politică.  Istoria  nu  se  face  cu  asemenea  oameni. 
Istoria  nu  se  face  cu  un  Grigore  Tocilescu  -  naţionalist  bine  intenţionat,  dar  mediocru 
-  ci  cu  un  Bogdan  Petriceicu  Haşdeu.  Din  punct  de  vedere  politic,  poate  fi  egal  dacă 


304  -  Revista  "Vremea",  Bucureşti.  Anul  IX,  Nr.  444,  5  Iulie  1936. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


592 


un  articol  e  semnat  Tocilescu  sau  Haşdeu.  Din  punct  de  vedere  istoric  -  diferenţa  este 
enormă.  De  o  parte,  mediocritatea  sterilă  şi  vociferantă.  De  cealaltă  parte  geniul 
creator,  viziunea  profetică  a  destinelor  neamului  românesc... 

Ceea  ce  interesează  acum  nu  mai  e  politicul  -  ci  istoricul.  Nu  ne  interesează 
victoria  unei  grupări  politice  -  ci  reintegrarea  României  pe  liniile  sale  istorice.  Este  cu 
atât  mai  tristă,  aşadar,  abaterea  unui  fapt  istoric  şi  fărâmiţarea  lui  în  incidente 
politice,  în  asemenea  incidente  se  amestecă,  întotdeauna,  tot  felul  de  oameni.  Lupta 
politică  este,  astăzi,  un  lucru  lipsit  de  semnificaţie.  Nu  mai  au  semnificaţie  decât 
luptele  istorice.  în  aceşti  "ani  hotărîtori"  singurele  probleme  care  trebuie  să  ne 
preocupe  sunt  problemele  istorice:  o  Românie  unită  şi  puternică,  exaltarea  spiritului 
ofensiv,  crearea  unui  om  nou,  a  unui  om  cu  destin. 

Un  asemenea  om  nou  nu  are  nimic  de  învăţat  de  la  naţionalismul  politic.  El  nu 
poate  învăţa  decât  de  la  un  naţionalism  istoric,  de  la  sufletul  şi  voinţa  de  putere  a 
câtorva  inspiraţi.  Proza  politică  a  unui  T.  P.  Rădulescu  poate  fi  bună  pentru  exaltarea 
câtorva  oameni  cumsecade.  Proza  unui  Eminescu  şi  a  unui  Haşdeu  poate  pregăti 
omul  nou,  un  român  liber,  fără  complexe  de  inferioritate. 

E  timpul  să  ne  întrebăm  dacă  ne  şade  bine  să  alegem  întotdeauna  porţile  din  dos 
ale  istoriei.  Dacă  e  frumos  să  amestecăm  şi  aici  politica.  Dacă,  oare,  destinul 
României  moderne  este  să  cenzureze  pe  Haşdeu  şi  să  lăsăm  să  vocifereze  Grigore 
Tocilescu... 


MIRACOLUL  DIN  ROMÂNIA  MARE  305 

Ce  lucruri  miraculoase  se  petrec  în  România,  sub  ochii  noştri!  Din  an  în  an  mai 
miraculoase,  şi  noi  nici  nu  le  băgăm  de  seamă.  Aţi  observat,  bunăoară,  că  la 
Episcopia  Bihorului,  punct  de  frontieră  între  Ungaria  şi  România,  hamalii  intră  în 
compartimente  vorbind  ungureşte?  Aţi  observat  ce  uşor  te  înţelegi  în  ungureşte  cu 
tot  „personalul  de  serviciu"  de  la  frontieră?  Parcă  nici  n’ai  trece  dintr’o  ţară 
într’alta. 

S’au  schimbat  numai  chipiurile  şi  steagurile.  încolo,  aceeaşi  atmosferă 
ungurească.  Oamenii  se  pleacă  pe  ferestre  şi  strigă  hamalii  pe  ungureşte.  Hamalii 
intră  în  compartimente,  şi  ţi  se  adresează  în  ungureşte.  Nu  strică  să  ştii  şi 
câteva  cuvinte  româneşti;  pentru  vameşi,  şi  pentru  sergentul  din  gară.  Dar  nu  e 
deloc  obligatoriu.  Se  găsesc  destui  care  să-ţi  vorbească  direct  în  ungureşte. 

Ai  ajuns  la  Oradea  Mare.  Ce  miraculoasă  este  această  cetate,  cu  ce  siguranţă  se 
părăgineşte  gara,  cum  se  jupoaie  şi  se  murdăreşte  fiecare  părticică  din  tot  ce  am 
cucerit  noi  cu-atâta  jertfă  şi  atât  noroc!  Oradea  Mare  a  rămas  ca  în  1916:  o  gară 
ungurească.  Nici  un  decor  românesc,  nici  un  ornament  cu  gust  făcut.  O  lăsăm  să 
se  părăginească,  atât. 

Poate  că  şefii  noştri  politici  aşteaptă  să  se  macine  cu  desăvârşire,  să  se  năruie 
cărămidă  cu  cărămidă  —  şi  apoi  să  clădească  o  gară  nouă  şi,  să  nădăjduim, 
românească.  Expresul  de  Paris  stă  vreo  şapte  minute  în  Oradea  Mare.  Nu  s’ar 
putea  modifica  orarul?  Nu  s’ar  putea  ca  toate  trenurile  ce  vin  de  la  frontieră  să 
treacă  prin  Oradea  în  timpul  nopţii,  sau  să  nu  oprească,  în  timpul  zilei,  decât  un 
minut?  Şi  dacă  te  întreabă  cineva,  vreun  străin,  vecin  de  compartiment:  „Ce  a  fost 
asta?"  —  să-i  poţi  răspunde  senin:  „O  haltă  fără  nici  o  importanţă." 


305  -  Revista  "Vremea",  Bucureşti.  Anul  IX,  Nr.  455,  20  Septembrie  1936. 


Nicolae  Niţă 


593 


Mai  greu  va  fi,  fără  îndoială,  la  Braşov.  Aici  trenul  are  poruncă  să-şi 
încetinească  mersul  cu  mult  înainte  de-a  ajunge  în  gară.  Şi  ce  larg  sunt  deschise 
ferestrele  vagoanelor!  Nu-ţi  scapă  nici  un  amănunt.  De  altfel,  ar  putea  să-ţi  scape 
frumuseţe  de  ruine,  acele  magnifice  curţi  încărcate  cu  fiare  vechi  şi  căruţe  stricate, 
acele  pitoreşti  începuturi  de  baltă,  în  care  apa  stătută,  petrolul  şi  excrementele  se 
descompun  glorios  laolaltă?  Dar  praful  Braşovului?  Dar  acei  străini  cetăţeni 
români  în  zdrenţe,  cetăţeni  numiţi  ţărani  cu  o  criminală  ironie,  ca  şi  când  noi 
n’am  şti  că  ţăranii  cresc  ca  brazii  în  mijlocul  naturii?! 

Ce  spuneţi  dumneavoastră  când  vă  aflaţi  în  tovărăşia  străinilor,  într’un 
compartiment  de  tren,  şi  sunteţi  invitaţi  la  asemenea  spectacole?  Ce  puteţi  spune? 
La  început,  la  frontieră,  spui  că  hamalii  zdrenţăroşi  nu  sunt  români,  ci  ţigani;  că 
Oradea  Mare  e  o  haltă;  că  satele  îngropate  în  pământ  sunt  bordeie  rămase  de  la 
manevră.  Minţi  cu  inima  uşoară,  din  patriotism.  Dacă  ai  humor,  poţi  spune  că 
Braşovul  a  trecut  recent  printr’un  cutremur.  Dar,  mai  departe,  nu  mai  poţi  scorni 
nimic.  Nu  mai  vorbesc  de  voluptatea  cu  care  toate  oraşele  şi  orăşelele  îşi  aşază 
bordeiele,  privăţile,  molozul,  fiarele  vechi  şi  balega  de-a  lungul  căii  ferate.  Nu  ştiu 
dacă  linia  ferată  a  fost  dinadins  aşezată  între  băltoace  şi  văgăuni  cu  gunoi  —  sau 
dacă  a  fost  înfrumuseţată  în  cursul  timpului  şi  cu  concursul  mai  multor  generaţii. 
Am  umblat  însă  destul  prin  ţară  în  ultimul  an,  şi  m’am  putut  convinge  că  toate 
oraşele  româneşti  au  aceeaşi  deviză:  „dezgustă  şi  sperie  pe  om  din  tren,  ca  să-l 
poţi  încânta  pe  Strada  Mare!"  Nu  pot  spune  că  această  monstruoasă  ofensivă  a 
stârvului  şi  bălegarului  nu  dă  rezultatele  tactice  aşteptate.  Rămâi  împietrit  la 
fereastră,  şi  dacă  nu  ai  iubite  sau  rude  care  să  te  aştepte  în  gara  provincială,  dacă 
nu  te  emoţionează  plopii  sau  muşcatele  din  melancolica  ta  adolescenţă  —  atunci 
începe  să-ţi  fie  frică  de  norii  care  se  adună  ameninţători  asupra  acestei  ţări  fără 
noroc. 

Domnilor  profesori  secundari  de  provincie,  aveţi  atâţia  copii  pe  mână,  atâtea 
energii  care  ar  putea  face  minuni!  De  ce  nu  cereţi  voie  stăpânirii  să  lucraţi  laolaltă 
cu  băieţii  de  liceu,  să  curăţaţi  măcar  fâşia  de  pământ  pe  unde  trece  trenul,  să 
smulgeţi  bălăriile  şi  spinii,  şi  să  semănaţi  trifoi  pe  locurile  unde  acum  zac 
stârvurile  de  şobolani  şi  ţucalele  ruginite?  De  ce-şi  fac  cercetaşii  case  în  munţi,  în 
loc  să  lupte  cu  murdăria  care  ameninţă  să  înece  oraşele? 

Aţi  numărat  vreodată  privăţile  aşezate  lângă  calea  ferată  în  cele  mai 
aristocratice  „staţiuni  climaterice'"  de  pe  valea  Prahovei?  Nu  există  oare  nici  un 
primar  care  să  oblige  pe  oamenii  aceia  să-şi  modifice  planul  caselor?  Nu  există 
nicăieri  o  ceată  de  nebuni  care  să  dea  foc  colibelor  şi  bălegarului  în  faţa  cărora  se 
opresc  toate  trenurile  accelerate? 

De  câţiva  ani,  ni  se  spune  că  România  e  o  ţară  săracă.  Nu  atât  de  săracă,  în  orice 
caz,  ca  Ungaria.  Şi  nu-ţi  plesneşte  obrazul  de  ruşine  privind  bijuteria  aceea  fără 
pereche,  care  e  Budapesta?  Vecinii  noştri,  săraci  şi  răi,  au  avut  măcar  atâta  minte 
încât  să  nu-şi  arate  sărăcia  şi  murdăria.  La  gara  ungară,  te  întâmpină  un  ofiţer 
îmbrăcat  ca  la  operetă,  şi  vameşi,  şi  hamali  cuviincios  îmbrăcaţi,  îţi  dai  prea  bine 
seama  că  e  numai  o  „propagandă",  dar  îţi  dai  în  acelaşi  timp  seama  cât  de 
eficientă  este  o  asemenea  propagandă.  Te  simţi  într’o  ţară  europeană.  Ajuns  la 
frontiera  română,  încearcă  de  întreabă  pe  un  străin  cam  în  ce  ţară  se 
simte.  Dacă  să  nu  fi  văzut  silozurile  de  bălegar  şi  cadavrele  care  încep  la  frontieră 
şi  se  termină  în  mahalalele  Bucureştiului.  Ce  frumoasă  este  Budapesta,  când  te 
apropii  cu  trenul!  Şi  ce  miraculos  apare  Bucurestiul,  cu  kilometrii  săi  pătraţi 
acoperiţi  cu  moloz,  gunoi  şi  români  ca  brazii! 


Articole  clin  Presa  Legionară 


594 


Cobori  în  oraşul  tău,  după  o  asemenea  infernală  călătorie,  deprimat.  Te  uiţi  în 
dreapta,  te  uiţi  în  stânga,  sigur  că  vei  întâlni  sute  de  oameni  înfricoşaţi  de  semnele 
acestea  lugubre.  Nu  se  poate  să  nu-şi  dea  nimeni  seama  că  ceea  ce  se  întâmplă 
este  grav,  este  foarte  grav;  că  hamalii  aceia  zdrenţăroşi  care  vorbesc  ungureşte,  şi 
gările  acelea  triste  din  provinciile  cucerite  cu  atâta  sânge,  sînt  semnalele  unei 
prăbuşiri  la  care  îţi  este  groază  să  te  gândeşti!  Şi  cu  toate  acestea,  se  poate. 

Te  întorci  în  oraşul  tău,  şi  te  convingi  repede  că  românii  au  rămas  tot  cu  şapte 
inimi  în  pieptul  lor  de  aramă.  Mănâncă  mititei,  beau  şpriţuri  la  ghiaţă,  şi  discută 
politică  mare.  Căci  se  întâmplă  lucruri  importante  în  Spania,  în  Franţa  şi 
Germania... 

20  Septembrie  1936 


PROFESORUL  NAE  IONESCU  3<>6 

începând  din  anul  1922,  studenţimea  bucureşteană  trăieşte  sub  influenţa 
spirituală  a  profesorului  Nae  Ionescu.  Influenţă  care  se  exercită  şi  dincolo  de  zidurile 
Facultăţii  de  Litere  —  la  început  prin  cursurile  la  care  participau  foarte  mulţi 
studenţi  de  la  Teologie  şi  Ştiinţe,  apoi  prin  A.S.C.R.,  mai  târziu  prin  articolele  din 
ziarul  „Cuvântul",  iar  acum  în  urmă  prin  cursul  de  logica  colectivelor.  Nu  avem  a  ne 
ocupa  aici  de  răsunetul  pe  care  l-a  avut  şi  de  rezistenţele  pe  care  le-a  întâmpinat 
gândirea  şi  acţiunea  profesorului  Nae  Ionescu,  în  viaţa  civilă  a  României  moderne. 
Paginile  de  faţă  sunt  închinate  numai  profesorului,  omului  care  a 
condus  de  pe  catedră,  timp  de  cincisprezece  ani,  orientarea 
spirituală  a  tineretului.  Este  însă  uşor  de  ghicit  —  şi  tot  aşa  de  uşor 
de  verificat  —  cât  de  mult  datoreşte  profilul  actual  al  României, 
prezenţei  profesorului  Nae  Ionescu.  Critica  anumitor  forme 
economice  şi  politice  româneşti  intrate  în  descompunere  —  critica 
exercitată  de  profesorul  Nae  Ionescu  zece  ani  în  urmă  —  este  astăzi 
verificată  de  o  serie  întreagă  de  fapte,  şi  acceptată  de  un  număr 
impresionant  de  tehnicieni  şi  oameni  politici.  Formele  noi,  de  viaţă 
economică  şi  civilă,  pentru  care  militează  profesorul  Nae  Ionescu  —  încep  a  fi 
presimţite  şi  dorite  de  mase  compacte,  dinamice,  româneşti.  Fără  a  fi  popular,  Nae 
Ionescu  a  câştigat  întotdeauna  de  partea  sa  elementele  dinamice,  creatoare,  eroice. 
Structura  influenţei  sale  se  recunoaşte  în  toate  planurile  în  care  s’a  exercitat,  oricât 
ar  fi  ele  de  diverse. 


/Va*  fa  atac  o. 


N.  IORGA,  PÂRVAN,  NAE  IONESCU 

în  viaţa  universitară,  profesorul  Nae  Ionescu  se  situează  de  la  început  ca  un  urmaş 
direct  al  lui  Nicolae  Iorga,  şi  se  recunoaşte  ca  unul  din  elevii  săi  cei  mai  „puri"': 
crescuţi  adică  în  realismul  istoric,  fenomen  românesc  dinamizat  de  N.  Iorga. 
Cronologic,  Nae  Ionescu  apare  totuşi  ca  un  „moştenitor"  al  lui  Vasile  Pârvan. 

Căci,  de  la  1926  încoace  el  are  în  faţa  sa  o  masă  de  studenţi  care  crescuseră  sub 
magia  lui  Pârvan  şi  care  nu-şi  mai  găseau  acum  nici  un  sprijin  viu,  nici  un  maestru 
spiritual.  O  generaţie  de  studenţi  nu  se  apropie  întotdeauna  de  profesorul  cel  mai 
erudit  sau  de  pedagogul  cel  mai  eficace.  Studenţii  nu  caută  la  Universitate  numai  o 
bună  şi  precisă  învăţătură.  Caută,  mai  ales,  o  metodă  de  viaţă  şi  de  gândire;  un 


306  .  Revista  "Vremea",  Bucureşti.  Anul  IX,  Nr.  463,  15  Noembrie  1936. 


Nicolae  Niţă 


595 


maestru  spiritual,  adică  un  om  destul  de  sincer  ca  să  nu  şovăie  lămurindu-le 
zădărnicia  ştiinţelor  omeneşti,  şi  destul  de  viu  ca  să  nu  piară  el  însuşi  copleşit  de 
conştiinţa  acestei  zădărnicii.  Nu  este  deloc  întâmplător  că  cei  trei  profesori  care  au 
condus  generaţiile  de  studenţi  de  la  1900  încoace  —  Nicolae  Iorga,  Vasile  Pârvan, 
Nae  Ionescu  —  au  mărturisit  toţi  trei  o  conştiinţă  tragică  a  existenţei,  şi  au  găsit 
totuşi  un  sens  eroic  acestei  existenţe,  care  trebuie  acceptată  şi  rodită.  Nu  este 
întâmplător  că  tocmai  în  jurul  acestor  trei  dascăli  s’au  adunat  tinerii.  Fiecare  din  ei  a 
mărturisit  un  aspect  al  conştiinţei  tragice.  Nicolae  Iorga,  el,  muncitorul  —  a  vorbit 
despre  blestemul  muncii,  despre  durerea  nesfârşită  a  omului  silit  să  lucreze 
neîncetat,  ca  să  ţină  lumea  vie  şi  rodnică.  Vasile  Pârvan,  el,  solitarul  —  a  vorbit 
despre  blestemul  singurătăţii.  Nae  Ionescu  n’a  tăinuit  ascultătorilor,  nici  unul  dintre 
paradoxele,  blestemele  şi  dramele  conştiinţei  umane.  Şi  cu  toate  acestea,  în  lecţiile  şi 
conferinţele  acestor  trei  mari  învăţători  ai  neamului  nostru  —  au  aflat  generaţii 
întregi  de  studenţi  adevărata  lor  hrană  spirituală,  şi  fundamentarea  teoretică  a  unei 
vieţi  autentice  şi  creatoare.  Este  una  din  caracteristicile  culturii  româneşti  moderne 
această  conştiinţă  tragică  a  existenţei  (Eminescu-Haşdeu-Iorga-Pârvan-Nae  Ionescu) 
conştiinţă  care  nu  se  neagă  pe  sine,  totuşi,  în  disperare  sau  scepticism.  Toţi  aceşti 
creatori  de  valori  româneşti  au  acceptat  condiţia  umană,  au  muncit,  şi  au  intervenit 
în  istoria  neamului  românesc,  aducând  în  scrisul  şi  vorba  lor  o  extraordinară 
capacitate  de  nădejde.  Nimeni  n’a  văzut  mai  glorioasă  soarta  neamului  românesc 
decât  aceşti  „tragici". 


SOCRATISM 

Situarea  lui  Nae  Ionescu,  în  viaţa  Universităţii  bucureştene,  ca  elev  al  lui  Nicolae 
Iorga  şi  ca  moştenitor  spiritual  al  lui  Vasile  Pârvan  —  nu  e  lipsită  de  o  anume 
semnificaţie  istorică.  După  momentul  profetic  şi  dionisiac  al  lui  Nicolae  Iorga,  şi 
după  momentul  metafizic  şi  apolinic  al  lui  Vasile  Pârvan  —  funcţiunea  socratică  pe 
care  o  exercită  profesorul  Nae  Ionescu  încă  din  primele  sale  cursuri,  îşi  capătă  o 
valoare  foarte  precisă  în  evoluţia  culturii  româneşti.  într’adevăr,  Nae  Ionescu  se 
mărturiseşte  de  la  început  ca  un  tip  socratic:  împotriva  oratoriei,  împotriva 
profetismului,  împotriva  unei  metafizici  exterioare.  El  readuce  metafizica  la  punctul 
ei  iniţial:  cunoaşterea  de  sine.  De  la  prima  sa  lecţie  de  metafizică  —  problema  fiinţei 
va  rămâne  centrul  de  preocupări  teoretice  al  profesorului  Nae  Ionescu.  Structură 
anti-oratorică,  el  introduce  în  Universitate  tehnica  socratică  —  a  lecţiilor  familiale, 
calde,  dramatice.  Creează  repede  un  stil,  pe  care  îl  imită  studenţii:  vorbire  directă, 
fraze  scurte,  exemple  frivole.  Elev  al  lui  N.  Iorga  şi  continuator  al  lui  Pârvan  — 
profesorul  Nae  Ionescu  se  deosebeşte  totuşi  hotărît  de  aceşti  doi  mari  învăţători. 
Ironic  în  loc  să  fie  profetic,  familiar  în  loc  să  fie  solemn  —  Nae  Ionescu  nu  domină  ca 
un  oracol,  nici  nu  emoţionează  ca  o  Pytie.  Vorba  lui  cucereşte  —  şi  gândirea  lui 
tulbură. 

Cea  dinţii  etapă,  şi  cea  mai  fascinantă,  din  influenţa  pe  care  profesorul  Nae 
Ionescu  a  exercitat-o  asupra  studenţimii  —  a  fost  această  tehnică  a  neliniştirii.  Unii 
au  şi  văzut  în  ea  o  mare  „primejdie  teoretică".  Serii  întregi  de  studenţi  au  fost  învăţaţi 
sistematic  cum  să  nu  creadă  în  cărţi,  în  teorii  generale,  în  dogme.  Dimpotrivă, 
paradoxul  şi  aventura  erau  încurajate;  deznădejdea  şi  exasperarea  erau  privite  cu 
simpatie;  sinceritatea  era  promovată  pretutindeni.  La  Universitate,  pe  stradă,  în 
redacţia  „Cuvântului"  —  profesorul  Nae  Ionescu  păstra  totdeauna  ochiul  viu  asupra 
tânărului  care  se  apropia  de  el,  nelămurit,  neliniştit,  disperat.  Nu  respingea  decât 


Articole  clin  Presa  Legionară 


596 


două  categorii  de  tineri:  pe  cei  nesinceri,  şi  pe  cei  înţelepţi.  A  manifestat  întodeauna 
panică  sau  prudenţă  faţă  de  tinerii  care  îşi  aveau  sistemul  lor  de  filosofie  la  19  ani.  O 
vorbă  care  o  spunea  adesea,  era  aceasta:  „Ca  să  poţi  nădăjdui  că  vei  înţelege  ceva  în 
viaţă,  trebuie  să-ţi  dai  seama  7  ani  că  nu  înţelegi  nimic".  Momentul  spiritual  —  pe 
care  l-a  formulat,  dacă  nu  chiar  l-a  creat  Nae  Ionescu  —  cerea  o  ieşire  din  formule, 
din  cărţi  şi,  din  lucruri  învăţate.  Războiul  pusese  din  nou  problema  omului  —  a 
libertăţii  şi  mântuirii  lui.  în  România  întregită,  această  problemă  se  încadra  în  acea 
gravă  şi  surdă  luptă  de  regăsire  a  sufletului  românesc,  autentic.  Nicolae  Iorga 
luminase  cel  dintâi,  această  intuiţie  fundamentală  a  unor  virtuţi  româneşti,  prin  care 
există  istoria  neamului  nostru,  şi  fără  de  care  creaţia  e  mincinoasă  şi  viaţa  zădărnicie. 
Vasile  Pârvan  căutase  mai  departe,  în  proto-istoria  thracă,  izvorul  unor  virtuţi  mai 
eroice  şi  mai  universale.  Momentul  spiritual  pe  care  îl  alimentează  necontenit  lecţiile 
şi  articolele  profesorului  Nae  Ionescu  —  aparţine  unui  alt  ciclu.  Se  cere,  înainte  de 
toate,  o  totală  sinceritate  faţă  de  sine  şi  faţă  de  ai  tăi.  Nu  ştii  decât  ceea  ce  trăieşti  tu; 
nu  rodeşti  decât  în  măsura  în  care  te  descoperi  pe  tine.  Orice  drum  e  bun,  dacă  duce 
în  inima  fiinţei  tale,  dar  mai  ales  drumurile  subterane,  marile  experienţe  organice, 
riscurile,  aventura.  Un  singur  lucru  e  esenţial:  să  rămâi  tu,  să  fii  autentic,  să  nu-ţi 
trădezi  fiinţa  spirituală. 


FIINŢA  ROMÂNEASCĂ 

Socratismul  profesorului  Nae  Ionescu  se  integrează,  astfel  de  minune  momentului 
spiritual  1922—1930.  Tot  ce  a  dezbătut  „generaţia  tânără"  în  această  vreme  — 
"experienţa",  "aventura",  "ortodoxia",  "autenticitatea",  "trăirea"  —  îşi  găseşte 
rădăcinile  în  ideile  profesorului  Nae  Ionescu.  Sufletul  românesc  nu  se  putea  găsi  pe 
sine  fără  drame,  fără  eşuări,  fără  „experienţe".  Nu  te  puteai  întâlni  cu  tine  prin  cărţi, 
prin  metode,  prin  ideile  altuia.  Ca  să  poţi  ajunge  undeva,  oriunde,  trebuie  înainte  de 
toate  să  fii  tu  însuţi,  să  fii  autentic.  în  această  dramatică  şi  necesară  luptă  pentru 
autenticitate  —  fără  de  care  nimic  nu  se  poate  crea  —  profesorul  Nae  Ionescu  a  jucat 
rolul  de  frunte.  în  timp  ce  alţi  cărturari  şi  scriitori  se  grăbeau  să  „sistematizeze"  —  el 
îşi  continua  conversaţiile,  lecţiile,  fragmentele. 

Pe  Nae  Ionescu  nu-1  interesa  decât  un  singur  lucru:  să  fii  tu  însuţi.  Problema 
sufletului  românesc  este  o  problemă  ontologică  înainte  de  a  fi  una  istorică.  De  aceea 
în  lecţiile  pe  care  le-a  făcut  studenţimii  —  profesorul  Nae  Ionescu  a  stăruit  12  ani 
asupra  problemei  fiinţ ei,  ca  să  poată  trece,  de-abia  în  ultimul  timp  la  problema/iinfei 
româneşti.  Nu  putem  vorbi  despre  ceea  ce  nu  suntem  încă.  Nu  putem  dezbate 
realităţile  româneşti  —  până  ce  nu  întâlnim  realul.  Drumul  către  real  —  a  fost  ţinta 
tuturor  cursurilor  profesorului  Nae  Ionescu.  Şi  pentru  că  ţinta  aceasta  fusese  atacată 
profetic  şi  „mistic"  de  către  N.  Iorga  şi  Pârvan  —  Nae  Ionescu  şi-a  ales  o  altă 
metodă,  metoda  personală,  socratică. 

INFLUENŢA  LUI  NAE  IONESCU 

Nae  Ionescu  a  refuzat  multă  vreme  să  publice  cărţi  de  filosofie,  şi  e  foarte  probabil 
că  va  refuza  şi  de  aici  înainte.  S’au  adus  felurite  şi  isteţe  explicaţii  acestei  ciudate 
singularizări.  S’a  spus,  bunăoară,  că  lecţiile  profesorului  Nae  Ionescu  nu  sunt 
„originale"  şi  ca  atare  nu  îndrăzneşte  să  le  dea  la  tipar.  într’o  cultură  filosofică  atât  de 
„originală"  ca  a  noastră,  unde  oricine  poate  face  o  carte  de  filosofie  cu  alte  zece  cărţi 
înainte  —  refuzul  acesta  de  a  publica  pare  într’adevăr  ciudat.  Cursurile  profesorului 


Nicolae  Niţă 


597 


Nae  Ionescu  sunt  totuşi  litografiate  în  16  mari  volume,  şi  nimeni  nu  e  împiedicat  să 
caute  „influenţe"  şi  „lipsă  de  originalitate"  în  această  rodnică  activitate  universitară. 
După  câte  ştim,  nimeni  n’a  făcut  totuşi  până  acum  un  asemenea  examen.  Profesorul 
Nae  Ionescu  a  răspuns  anticipat  oricăror  bănuieli,  publicând  stenograma  cursurilor 
sale.  Dar  continuă  să  refuze  publicarea  lor  în  volum. 

Este  oare  atât  de  greu  de  înţeles  de  ce?  Tip  socratic,  Nae  Ionescu  nu  crede  într’o 
filosofie  făcută  de  departe,  prin  cărţi.  Cursurile  sale  sunt  litografiate  numai  pentru 
folosul  acelora  care  l-au  auzit,  care  au  stat  de  vorbă  cu  el;  sunt  scheme  mnemonice, 
pentru  orientarea  într’o  lungă  conversaţie  avută  acum  un  an,  sau  acum  cinci  ani. 
Studenţii  care  îi  urmăresc  lecţiile  alcătuiesc  laolaltă  o  mare  comunitate  de  dragoste  şi 
gândire,  şi  numai  pentru  această  comunitate  folosesc  la  ceva  cursurile.  Nae  Ionescu, 
prin  tot  ce  este  şi  ce  gândeşte  el,  nu  poate  invita  lumea  să  dezbată  problemele  fiinţei 
şi  ale  gândirii,  departe  de  el;  şi’ar  trăda,  altminteri,  însăşi  structura  sa  socratică. 
Departe  de  el,  departe  adică  de  „gândirea  care  se  naşte",  cititorul  e  în  primejdia  să 
creadă  prea  repede,  să  accepte  prea  repede,  să  devină  dogmatic,  primind  un  adevăr 
din  afară,  întorcându-se,  deci,  la  „presocratici"... 

Dacă  influenţa  lui  Nae  Ionescu  este  atât  de  fertilă,  dacă  în  loc  de  a  face  „elevi"  el  şi- 
a  făcut  prieteni  şi  colaboratori  de  toate  vârstele  —  miracolul  se  datoreşte  tocmai 
acestei  tehnici  socratice,  care  nu  influenţează  automat,  din  afară,  prin  cuvânt  scris, 
prin  maieutică.  De  aceea  se  şi  explică  de  ce  foştii  „elevi"  ai  lui  Nae  Ionescu  sunt  atât 
de  personali,  atât  de  rotunjiţi  sufleteşte,  chiar  atât  de  deosebiţi  între  ei.  Toţi  au  câteva 
note  comune:  realişti,  antioratorici,  antidemocratici.  Dar  ce  deosebire  între  un 
Mircea  Vulcănescu,  bunăoară,  şi  un  Emil  Cioran;  între  un  G.  Racoveanu  şi 
Mihail  Sebastian!... 

în  istoria  culturii  româneşti  moderne,  o  singură  mare  personalitate  a  avut  o 
influenţă  asemănătoare  asupra  contemporanilor  mai  tineri.  A  fost  Mihai  Eminescu. 
în  timp  ce,  însă,  Eminescu  a  creat  un  curent  de  simţire  şi  gândire  eminesciană 
prin  opera  sa  scrisă  —  Nae  Ionescu  exercită  o  influenţă  socratică,  de  la  om  la  om,  de 
la  suflet  la  suflet.  De  aceea,  nu  se  mai  repetă  rigiditatea  şi  idolatria  vulgară  a 
eminescienilor  şi  eminescoizilor.  Influenţa  prin  operă,  prin  cărţi  are  marile  ei 
primejdii  —mai  ales  într’o  cultură  tânără,  ca  a  noastră,  lipsită  de  influenţe  paralele. 
Cartea,  cât  ar  fi  ea  de  bună,  e  numai  o  gândire  moartă:  ea  exprimă  un  lucru  care  a 
fost  viu  într’un  anumit  ceas,  faţă  de  anumite  probleme,  alături  de  anumiţi  oameni.  O 
influenţă  exercitată  prin  cărţi  riscă  să  creeze  tipuri  în  serie;  riscă  mai  ales,  să  se 
exercite  la  întâmplare.  Poţi  înţelege  cum  vrei  tu  cartea  unui  om;  dar  dacă  omul  acela 
este  permanent  alături  de  tine,  corectarea  se  face  necontenit  şi  nesimţit.  Nae  Ionescu 
este  un  autor  foarte  ciudat  pentru  ţara  românească:  opera  lui  e  vie,  e  alături  de  el, 
s’ar  putea  spune  chiar  că  nu  e  încă  desprinsă  de  el.  Destinul  său  socratic  îi  domină  şi 
justifică  toate  gesturile;  venit  să  înveţe  pe  tineri  drumul  către  ei  înşişi,  să-i  înveţe 
dragostea  pentru  trăirea  interioară  —  Nae  Ionescu  nu  se  putea  contrazice 
„publicând"  cărţi  de  filosofie,  texte  moarte  pe  care  ei  să  gândească  şi  pe  care  să  şi  le 
însuşească. 


MOARTE  SPIRITUALĂ,  OPRIRE  PE  LOC... 

Nu  se  putea  contrazice  —  adică  nu  acceptă  să  moară.  într’o  celebră  lecţie  de 
deschidere  a  sa,  Nae  Ionescu  a  vorbit  despre  „sistemul"  filosofic  ca  despre  piatra  de 
mormânt  a  filosofului.  Omul  care  a  înţeles  şi  a  justificat  tot,  care  a  izbutit  să  se 
împace  cu  lumea  şi  cu  Dumnezeu  —  nu  mai  are  nimic  de  învăţat  de  la  viaţa.  Viaţa  nu- 


Articole  clin  Presa  Legionară 


598 


i  mai  poate  aduce  nici  o  surpriză;  nici  un  risc;  nu  mai  e  nici  dramă,  nici  îndoială.  El  a 
intrat  în  moarte,  fiind  încă  în  viaţă.  Căci  viaţa  este  continuă  rodire,  continuă 
prefacere.  Nu  e  vorba  de  o  „evoluţie"  nesfârşită,  şi  nici  de  bergsoniană  curgere  în 
lume.  Prefacerea  şi  ordinea  în  viaţă  înseamnă  înainte  de  toate  certitudinea  suferinţei. 
Trăiesc,  deci  sufăr;  sufăr,  deci  nădăjduiesc  în  mântuire,  în  odihna  cerească.  Drama 
omului  are  un  rost:  mântuirea  lui.  Şi  experienţa  suferinţei  îngăduie  omului  să 
nădăjduiască  în  mântuire.  Numai  moartea  are  dreptul  să  oprească  pe  loc 
necontenita  curgere  a  durerii,  experienţa  umană.  Numai  murind,  omul  îşi  găseşte 
liniştea.  Dar  e  linişte  plină  de  nădejdi,  această  trecere  dincolo.  Liniştea  de  aici, 
împăcarea  cu  totul  şi  cu  Dumnezeu  fiind  încă  în  viaţă  —  împăcarea  aceea  supremă 
pe  care  o  aduce  sistemul  în  filosofie  —  poate  fi  primejdioasă.  Poate  fi  o  ispitire  a  lui 
Dumnezeu. 

Pentru  că  omul  nu  are  dreptul,  atât  timp  cât  rămâne  în  condiţia  lui  umană,  să  se 
liniştească  pe  deplin,  să  ajungă  asemenea  lui  Dumnezeu. 

Verwille  doch  !  „Opreşte-te!"  —  aceasta  este  cea  mai  statornică  poruncă,  pe 
care  Mephistopheles  o  adresează  de  mai  multe  ori  lui  Faust.  Liniştirea  filosofică, 
împăcarea  cu  lumea,  este  o  ispită  împotriva  lui  Dumnezeu.  Oprirea  pe  loc,  este  o 
ispită  împotriva  vieţii.  Atât  timp  cât  eşti  încă  în  viaţă,  cât  eşti  viu  —  nimic  nu  este 
pierdut.  Orice  rigiditate,  orice  împietrire,  poate  fi  însă  fatală.  De  aceea,  groaza  pe 
care  o  mărturiseşte  Nae  Ionescu  faţă  de  orice  fenomen  de  „moarte  în  viaţă,  de 
oprire  pe  loc;  fie  el  fenomen  individual,  trădat  prin  sterilitate  fizică  şi  spirituală, 
fie  fenomen  social,  trădat  prin  descompunerea  formelor  de  viaţă  civilă  care  i  se 
subsumează".  Nimeni  în  afară  de  Mihai  Eminescu  n’a  scris  cu  atâta  emoţie  şi 
atâta  severitate  despre  „moartea  în  viaţă",  despre  blestemul  nerodirii,  ca  Nae 
Ionescu.  în  lecţiile  sale  universitare,  în  articolele  sale  de  la  „Cuvântul", 
fenomenul  de  sterilizare,  de  împietrire,  apare  întotdeauna  ca  un  destin  tragic, 
care  nu  loveşte  întotdeauna  la  nimereală.  Cel  care  stă  de  partea  vieţii  împotriva 
morţii,  de  partea  istoriei  împotriva  visului,  îşi  are  rădăcinile  fiinţei  sale  adânc 
înfipte  în  realitate,  şi  trăieşte  sub  semnul  rodirii.  „Organicul"  înseamnă,  pentru 
Nae  Ionescu,  nu  numai  a  fi  viu  şi  creator  —  ci  a  fi  integrat  istoriei,  comunităţii  de 
dragoste  din  care  faci  parte,  şi  prin  aceasta,  de  a  putea  nădăjdui  în  mântuire. 
Problema  mântuirii  este  o  întrebare  gravă,  la  care  creştinul  poate  răspunde  după 
multă  gândire  şi  experienţă.  Dar  un  lucru  este  sigur:  că  problema  mântuirii 
începe  de  la  viaţă,  şi  se  pune  numai  oamenilor  vii... 

ISTORIE  -  ŞI  MÂNTUIRE 

Vorbind  de  mântuire  după  ce  am  vorbit  de  „istorie",  am  rămas  tot  în  cadrul 
problematicii  profesorului  Nae  Ionescu.  Am  văzut  că  două  sunt  chemările  între  care 
se  zbate  sufletul  omului:  sympathia  şi  soteria;  „simpatia",  apropierea,  contopirea  cu 
oamenii  —  şi  „mântuirea",  distanţa  de  oameni,  căutarea  lui  Dumnezeu,  contopirea  în 
Fiinţa  divină.  Pe  de  o  parte,  dragostea,  istoria,  drama;  căci  omul  zadarnic  se  apropie 
de  alt  om,  singur;  zadarnic  nădăjduieşte  că  se  va  putea  pierde  pe  sine  şi  va  putea 
trece  în  celălalt,  prin  actul  dragostei.  O  dragoste  între  oameni,  în  numele  lor,  opreşte 
viaţa  pe  loc  —  şi  în  cele  din  urmă  viaţa  se  răzbună.  (De  aici,  taina  căsătoriei  —  care 
uneşte  sufletele  în  absolut,  căci  în  viaţă  faptele  se  consumă,  oamenii  se  prefac 
necontenit).  Pe  de  altă  parte  —  soteria,  adică  ieşirea  din  istorie,  umilirea  vieţii 
(valorile  ei  trec  pe  un  plan  secundar),  încercarea  omului  de  a  deveni  centrul 
preocupărilor  sale,  neglijând  orice  alt  instinct  în  afară  de  instinctul  perfectei 


Nicolae  Niţă 


599 


supravieţuiri  în  viaţa  mântuită  de  după  moarte.  (Au  fost  oameni  care  au  osândit 
soteria,  ca  o  preocupare  „egoistă";  în  India  budhistă,  aşa-numiţii  budhisatlva  nu 
voiau  să  fie  „mântuiţi",  ca  să  nu  părăsească  lumea  aceasta  de  durere  şi  ignoranţă,  ca 
să  poată  ajuta  mai  departe  pe  oameni). 

S’ar  putea  reduce  toate  eforturile  de  viaţă  şi  de  gândire  ale  profesorului  Nae 
Ionescu,  la  aceste  două  fundamentale  chemări:  sympathia  şi  soteria.  Problematica 
aceasta,  care  e  veche  de  când  lumea,  dar  care  a  fost  dramatic  pusă  pentru 
creştinătatea  răsăriteană  de  către  Origenes,  şi  pentru  lumea  laică  occidentală  de  către 
Goethe,  în  Faust  —  profesorul  Nae  Ionescu  a  făcut-o  vie  în  conştiinţa  generaţiei  al 
cărei  învăţător  spiritual  este.  în  anii  când  domina  problema  fiinţ ei,  în  aceiaşi  ani  Nae 
Ionescu  dezbătea  în  faţa  studenţilor  drama  mântuirii.  Ontologie-soteria  —  primat  al 
spiritualului.  Era  momentul  căutării  cu  orice  preţ  al  fiinţei,  al  realului,  al  vieţii 
spirituale  autentice.  Problema  mântuirii,  adică  autonomia  şi  plinătatea  fiinţei  umane 
—  trebuia  să  urmeze  cu  necesitate  problemei  ontologice.  Ca  să  ajungi  la  fiinţă,  Nae 
Ionescu  te  învăţa  să  te  întorci  la  marile  tale  sincerităţi  organice,  să  accepţi  aventura, 
să  nu  fugi  de  deznădejde  şi  nelinişte.  Ce  început  arzător  şi  dramatic  pentru  o 
inteligenţă  tânără,  pentru  un  suflet  nedesfăcut!  Şi  cu  toate  acestea,  adevăratele 
paradoxe  şi  nelinişti  nu  se  iveau  în  calea  tânărului  decât  când  îşi  punea  şi  cealaltă 
problemă,  a  mântuirii.  Aici  se  vedea  şi  mai  bine  profunda  creştinătate  a 
gândirii  profesorului  Nae  Ionescu. 

Să  vorbeşti  despre  creştinism  şi  filosofie  creştină  în  Universitate,  era,  prin 
1921,  o  adevărată  revoluţie. 

Să  vorbeşti  despre  „mântuire",  „sfinţenie",  „ortodoxism",  „erezie"  —  în  cursuri  de 
metafizică  şi  logică,  însemna  să  te  abaţi  de  la  o  tradiţie  bine  stabilită  de  idealism  şi 
pozitivism.  Problemele  de  metafizică  şi  filosofie  religioasă  fuseseră  de  mult  excluse 
din  preocupările  universitare.  Profesorul  Nae  Ionescu  a  pus  cel  dintâi  —  cu 
competenţă  şi  originalitate  —  aceste  probleme  în  centrul  lecţiilor  sale.  Religia  mai 
fusese  menţionată  de  pe  catedra  de  Filosofie,  fără  îndoială.  Dar  fusese  menţionată  ca 
o  etapă  de  mult  trecută  a  cunoaşterii  omeneşti,  ca  o  „falsă  sau  imperfectă  filosofie". 
Vasile  Pârvan,  singur,  a  vorbit,  despre  istoria  religiilor  cu  simpatie,  căldură  şi 
înţelegere.  Ca  un  adevărat  precursor,  profesorul  Nae  Ionescu  nu  s’a  sfiit,  însă,  să-şi 
deschidă  cel  dintâi  curs  universitar  cu  o  lecţie  asupra  dragostei.  Au  urmat,  apoi, 
cursurile  de  Filosofia  catolicismului,  de  Filosofia  protestantismului,  despre  Faust  şi 
problema  mântuirii  etc.  Mult  mai  târziu  au  aflat  profesorii  şi  gânditorii  noştri  că 
problemele  religioase  se  puneau  din  nou  omului,  că  pozitivismul  şi  idealismul  sunt 
poziţii  de  mult  depăşite,  că  nu  e  deloc  compromiţător  să  crezi  în  Dumnezeu,  că 
filosofia  creştină  domină  din  nou  veacul  al  XX-lea.  Când  se  va  scrie  istoria 
problemelor  filosofiei  româneşti,  se  va  vedea  că  vreme  de  15  ani  de  zile  noi  am  fost 
contemporani  Europei  numai  prin  cursurile  profesorului  Nae  Ionescu. 

Este  drept,  numai  profesorul  Nae  Ionescu  îşi  putea  permite  libertatea  de  a  vorbi 
despre  religie,  creştinism,  mistică  şi  dogmatică  de  pe  catedra  de  metafizică.  Pentru  că 
era,  în  acelaşi  timp,  un  temut  logician,  şi  făcea  cursuri  de  filosofia  ştiinţei,  şi  îşi 
trecuse  teza  de  doctorat  cu  o  problemă  matematică.  Solida  sa  pregătire  ştiinţifică  nu 
i-o  putea  contesta  nimeni.  Nu  putea  fi  bănuit  de  patetism,  de  „misticism",  de 
dilentalism.  Aşa  că  lecţiile  sale  de  filosofie  a  religiilor  au  fost  privite  cu  neîncredere  — 
dar  în  acelaşi  timp  cu  timiditate. 

Apărut  în  Universitate  ca  un  revoluţionar,  Nae  Ionescu  nu  şi-a  trădat  misiunea, 
obligaţia  pe  care  o  avea  faţă  de  elevii  săi  de  a  nu  măslui  realitatea,  de  a  nu  evita 
dificultăţile,  de  a  nu  şovăi  în  faţa  adevărului.  Revoluţionar  a  fost,  şi  a  rămas 


Articole  clin  Presa  Legionară 


600 


profesorul  Nae  Ionescu,  chiar  prin  tulburătoarea  lui  sinceritate.  Rareori  un  profesor 
îşi  mărturiseşte  în  faţa  studenţilor  săi  limita  înţelegerii  şi  a  cunoştinţelor  sale.  Când  e 
atât  de  uşor  să  trişezi,  când  e  atât  de  încântător  să  improvizezi  —  Nae  Ionescu  îşi 
mărturiseşte  cu  tristeţe  tot  ceea  ce  încă  nu  înţelege.  Zarea  acestei  cunoaşteri 
nelămurite  încă  —  obsedează  şi  farmecă  pe  studenţi.  Gândul  care  se  rotunjeşte  în  faţa 
lor,  omul  care  se  zbate  în  luptă  cu  un  adevăr  —  invită  mai  mult  la  gândire  decât  orice 
filosofie  completă  şi  perfectă.  Deşi  permanent  nemulţumit  de  sine  —  profesorul  Nae 
Ionescu  a  izbutit  totuşi  să  clădească  cea  dinţii  filosofie  originală  românească. 

Nu  un  sistem  de  filosofie  —  ci  o  filosofie;  adică  o  metodă  de  a  cunoaşte  realitatea 
şi  o  tehnică  de  a  formula  această  cunoaştere... 

Preocupat  zece  ani  mai  ales  de  soteria  —  Nae  Ionescu  simte  din  nou  încotro  se 
îndreaptă  istoria,  şi  în  ultimii  ani  acordă  o  mai  mare  importanţă  sympathiei,  omului 
în  lume.  De  fapt,  niciodată  nu  uitase  această  chemare  a  sufletului  către  comuniune, 
către  „pierderea  în  altul".  în  cursurile  sale  de  metafizică,  a  vorbit  adesea  despre 
dragoste  ca  instrument  de  cunoaştere.  Ori,  ce  este  altceva  dragostea  decit  cea  mai 
perfectă  formă  a  sympathiei?  Iar  în  activitatea  depusă  la  A.S.C.R.,  a  dovedit  că 
orthodoxia  încearcă  să  unească  aceste  două  mari  drumuri  spirituale  —  căci 
mântuirea,  în  concepţia  creştinătăţii  răsăritene,  se  cucereşte  înlăuntrul  comunităţii 
de  dragoste,  laolaltă  cu  ceilalţi  oameni.  Atât  de  mult  a  fost  pătruns  profesorul  Nae 
Ionescu  de  acest  adevăr,  încât  uneori  a  vorbit  de  apokathastasis,  de  acea  înfiorată 
nădejde  a  lui  Origen,  că  oamenii  nu  se  pot  mântui  decât  toţi  odată... 

ORTODOXIA  -  ŞI  DESTINUL  ROMÂNIEI 

Prin  ortodoxie,  prin  viaţa  creştină  —  cu  marile  şi  ascunsele  ei  îndoieli  —  a  ajuns 
din  nou  Nae  Ionescu  la  istorie,  la  această  mare  comuniune  de  dragoste  şi  destin  care 
este  neamul.  Când  spun  „a  ajuns  din  nou",  înţeleg:  a  stăruit,  i-a  acordat  întâietatea 
preocupărilor  sale.  Pentru  că,  întotdeauna  a  fost  viu  în  conştiinţa  profesorului  Nae 
Ionescu  sentimentul  tragic  al  existenţei  istorice,  al  participării  la  o  anumită  structură 
etnică  şi  spirituală.  în  ultimii  ani,  însă,  a  fost  preocupat  mai  ales  de  problemele 
istorice,  adică  de  destinul  neamului  românesc,  de  marile  sale  linii  de  desfăşurare  şi 
rodire.  A  fi  viu,  şi  a  rodi  —  aceleaşi  criterii  care  orientau  problematica  omului 
domină  şi  istoria  unui  neam.  Omul  se  verifică  prin  viaţa  şi  capacitatea  sa  de  rodire  — 
şi  poate  nădăjdui  mântuirea  prin  sinceritatea  sa  faţă  de  sine.  Tot  aşa,  un  neam 
supravieţuieşte  prin  sinceritatea  faţă  de  sine,  prin  curajul  său  de  a  se  cunoaşte  aşa 
cum  este;  prin  autenticitate.  Dominanţele  gândirii  lui  Nae  Ionescu  sunt  uşor  de 
regăsit,  în  orice  problemă  pe  care  o  dezbate.  El  rămâne, 
întotdeauna,  realist,  organicist, ,. fatalist".  (Ceea  ce  se  numeşte  „fatalismul"  său  este 
numai  un  excepţional  instinct  ontologic.  Nae  Ionescu  ştie  că  ceea  ce  este  nu  poate  fi 
contestat  prin  dialectică,  nici  suprimat  prin  decrete).  De  aceea,  atunci  când  îşi  pune 
problema  neamului  românesc,  el  ştie  că  acest  neam  nu  există  prin  legi  şi  tratate,  ci 
prin  sinceritatea  lui  faţă  de  propriul  său  destin,  şi  prin  capacitatea  sa  de  rodire.  Nu 
poţi  opri  un  neam  din  drumul  firesc  al  istoriei  sale;  poţi,  cel  mult,  întârzia  etapele  de 
creştere,  şi  această  întârziere  se  plăteşte  întotdeauna.  Ceea  ce  se  numeşte 
„politica"  profesorului  Nae  Ionescu  este  numai  un  exerciţiu  practic  al  eternei 
probleme  ontologice:  a  vedea  ceea  ce  este,  a  prevedea  destinul  formelor  istorice  care 
se  nasc,  a  formula  legile  realităţii  în  termeni  accesibili  tuturor,  a  da  o  mână  de  ajutor 
celor  care  nu  văd.  Omul  nu  creează  nimic  în  istorie  —  această  deznădăjduită  şi  eroică 
lege  o  repetă  necontenit  profesorul  Nae  Ionescu.  Omul  nu  e  creator,  în  afară  de 


Nicolae  Niţă 


601 


limitele  fiinţei  sale.  Un  om  poate  face  copii  —  şi  încă  în  măsura  în  care  participă  la 
viaţă,  adică  la  o  realitate  care  îl  precede  şi  îl  stăpâneşte.  Dar  un  om  nu  poate  face  legi 
—  legile  există,  în  afara  lui,  în  realitate,  şi  el  doar  le  vede  şi  le  formulează.  Un  om  nu 
poate  face  istorie,  căci  istoria  se  face,  sub  semnul  lui  Dumnezeu  sau  al  destinului,  dar 
se  face  laolaltă  de  toţi  oamenii,  cu  morţii  care  i-au  precedat  şi  cu  viii  care  vor  veni. 

Este  o  lege  deznădăjduită,  aceasta.  Dar  este,  înainte  de  toate,  o  lege  creştină, 
antieuropeană  (dacă  ne  referim  la  Europa  care  s’a  organizat  după  Renaştere  şi 
Reformă).  Nicăieri  nu  întâlnim  atâta  umilinţă  a  omului  singur,  a  omului  izolat,  rupt 
din  comunicitatea  de  dragoste;  nicăieri  orgoliul  —  care  a  dus  pe  om  în  păcatul 
luciferic,  al  ispitirii  lui  Dumnezeu,  al  asemănării  cu  Dumnezeu  —  nu  e  mai  definitiv 
înfrânt  ca  în  această  concepţie  creştină.  Drumul  către  fiinţă  începe  printr’o  mare 
căutare  de  sine,  dar  sfârşeşte  dincolo  de  sine,  în  Dumnezeu  (soteria)  sau  în  istorie 
(sympathia).  Autenticitatea,  fără  de  care  nimic  nu  e  valabil,  îţi  cere  să  fii  tu  însuţi  — 
dar  realizînd-o,  te  recunoşti  dincolo  de  tine  (dragostea,  mistica,  istoria).  Caută-te  pe 
tine  însuţi  —  cu  sinceritate,  cu  îndrăzneală  —  şi  vei  vedea  că  tu  eşti  în  altă  parte  decât 
în  tine:  te  vei  găsi  sub  umbra  lui  Dumnezeu,  sau  adânc  îngropat  alături  de  morţii  tăi. 
Fii  sincer  până  la  urmă,  fii  bărbat,  nu  te  lăsa  păcălit  de  iluzii,  nu  te  lăsa  —  mai  ales!  — 
dus  în  ispită,  şi  vei  vedea  că  în  puţinătatea  omului  stă  marea  lui  vrednicie,  că  în 
umilirea  orgoliului  lui  se  află  nădejdea  mântuirii  sale.  Viaţa  omului  e  deznădăjduită, 
plină  de  primejdii,  surpată  de  erori  şi  întâmplări  —  dar  atât  timp  cât  e  viu  şi  sincer, 
omul  se  poate  apropia  de  centrul  fiinţei  sale.  Şi  dacă  în  viaţa  individuală  libertatea 
omului  este  numai  libertatea  lui  de  a  păcătui,  există  încă  un  fel  de  libertate, 
spirituală:  aceea  de  a  te  integra  legilor,  de  a  alege  istoria  (comuniunea  de  dragoste) 
în  loc  de  a  alege  moartea  (oprirea  pe  loc;  împietrirea;  luxuria)... 

15  Noiembrie  1936 


Ion  Moţa  şi  Vasile  Marin  307 

Rareori  se  întâlneşte  în  istoria  unui  neam  o  moarte  atât  de  semnificativă  ca 
moartea  acestor  doi  fruntaşi  legionari,  căzuţi  pe  frontul  spaniol.  în  războiul  civil  din 
Spania  -  devenit  repede  un  război  între  ideologii  politice  şi  interese  economice  extra- 
naţionale  -  au  murit,  fără  îndoială,  sute  de  mii  de  oameni,  de  ambele  părţi;  oameni  şi 
mai  buni  şi  mai  răi,  desperaţi  sau  mercenari,  eroi  sau  asasini.  E  greu  de  crezut, 
totuşi,  că  printre  acele  câteva  sute  de  mii  de  morţi  de  pe  fronturile  spaniole  -  se  mai 
pot  număra  jertfe  atât  de  voluntare  ca  a  lui  Ion  Moţa  şi  Vasile  Marin.  Revoluţia 
naţionalistă  -  ca  şi  rezistenţa  guvernului  democrato-comunist  -  a  găsit  desigur,  încă 
din  primele  zile,  aderenţe  fanatice.  S’au  înscris  voluntari  pentru  ambele  tabere  şi  din 
toate  ţările.  Dar  plecarea  celor  şapte  comandanţi  legionari  români  în  Spania  -  unde 
au  luptat  ca  simpli  voluntari  în  trupe  de  şoc  -  a  fost  simbolică.  Simbolică  ar  fi  fost  de 
asemenea  înrolarea  contelui  Ciano,  a  lui  Litvinof  sau  a  Generalului  Goering  -  într¬ 
una  din  acele  trupe  de  şoc  care  au  70  la  sută  pierderi! 

Problematica  morală  a  unui  şef  este  întotdeauna  mai  dură  ca  a  unui  simplu 
fanatic.  De  foarte  multe  ori  un  şef  nu  are  dreptul  să  se  jertfească  direct,  personal, 
misticei  pe  care  o  promovează.  Atât  Ion  Moţa  cât  şi  Vasile  Marin  dăduseră 
nenumărate  probe  de  spiritul  lor  de  jertfă:  închisori,  suferinţă,  prigoană  morală;  o 
tinereţe  trăită  eroic,  responsabil,  ascetic. 

Această  ultimă  şi  fatală  încercare  -  plecarea  în  Spania  -  şi-o  aleseseră  ei  singuri,  ca 


307  -  Revista  "Vremea",  Bucureşti.  Anul  X,  Nr.  472,  24  Ianuarie  1937. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


602 


o  supremă  dovadă  de  credinţă  şi  eroism  creştin.  Nici  cea  mai  aspră  morală 
omenească  nu-i  silea  să  se  jertfească;  pentru  că  tinereţea  lor  fusese  o  jertfă  continuă 
şi  fanatismul  lor  creştin  şi  naţionalist  fusese  de  nenumărate  ori  încercat.  Semnificaţia 
morţii  lor  trece,  deci,  deasupra  valorilor  şi  eroismului  viril.  Moartea  voluntară  a  lui 
Ion  Moţa  şi  Vasile  Marin  are  un  sens  mistic:  jertfa  pentru  creştinism.  O  jertfă  care  să 
verifice  eroismul  şi  credinţa  unei  întregi  generaţii.  O  jertfă  menită  să  fructifice;  să 
întărească  creştinismul,  să  dinamizeze  un  tineret. 

Ion  Moţa  avea  adversari,  dar  nu  avea  nici  un  duşman.  Era  un  tânăr  palid,  calm, 
concentrat;  nici  un  gest  frenetic,  nici  un  fel  de  eroism  ostentativ  în  cuvintele  şi 
privirile  lui.  Avea  priviri  limpezi,  orizontale.  Ghiceai  însă  o  lungă  şi  nedomolită 
maceraţie  lăuntrică;  siguranţa  lui  în  lumea  de  dincolo,  în  viaţa  sufletului  după 
moarte,  îl  făcea  să  sufere  şi  mai  mult  de  puţinătatea  acestei  scurte  vieţi  pământene. 
Nu  se  temea  de  moarte,  a  dovedit  aceasta  cu  mult  înainte  de  plecarea  lui  în  Spania. 
Aştepta  nerăbdător  să  se  jertfească,  să  înveţe  pe  alţii  drumul  unei  vieţi  eroice, 
impersonale.  "Martir"  înseamnă  "martor";  cel  care  moare  pentru  o  credinţă 
mărturiseşte  pentru  ea,  dovedeşte  celorlalţi  că  o  asemenea  credinţă  te  mântuieşte  de 
spaima  morţii,  că  în  ea  găseşti  un  sprijin,  după  ce  ai  găsit  un  sens  al  existenţei.  Ion 
Moţa  dovedise  de  mult  că  îşi  găsise  sensul  suprem  al  existenţei.  Sângele  lui 
ardelenesc,  familia  lui  de  aspri  şi  încercaţi  naţionalişti,  educaţia  lui  de  luptător  -  totul 
contribuise  ca  Ion  Moţa  să-şi  ghicească  menirea  şi  să-şi  mărturisească  cinstit  sensul 
pe  care  înţelege  el  să-l  dea  existenţei  sale,  încă  de  pe  băncile  Universităţii. 

în  viaţa  politică  a  României  de  după  război  -  intransigenţa  şi  demnitatea  lui  Ion 
Moţa  îl  făcuseră  admirat  chiar  de  adversari.  Bărbăţia  luptei  lui  îşi  avea  rădăcinile 
într’o  sinceră  şi  bogată  viaţă  religioasă.  România  puternică,  cinstită  şi  creatoare, 
pentru  care  era  gata  să  se  jertfească  încă  din  cea  dintâi  zi  a  luptei  sale  -  era  înainte  de 
toate  o  Românie  creştină.  Ca  şi  şeful  şi  prietenul  său,  Corneliu  Codreanu,  Ion  Moţa 
credea  că  misiunea  generaţiei  tinere  este  să  împace  România  cu  Dumnezeu.  Să 
transforme  litera  moartă  în  viaţă  creştină.  Să  lupte  cu  orice  mijloace  împotriva 
puterilor  întunericului.  în  ceasul  când  a  simţit  că  Lucifer  se  încleştează  din  nou  în 
lupta  cu  Cristos  -  Ion  Moţa,  cruciat  ortodox,  a  plecat  dârz,  cu  inima  împăcată,  să  se 
jertfească  pentru  biruinţa  Mântuitorului.  Alţi  voluntari,  în  Spania,  au  căzut  pentru 
un  ideal  omenesc  -  fascismul  sau  comunismul.  Ion  Moţa  a  fost  dintre  aceia  care  au 
căzut  pentru  un  ideal  supra-uman  -  pentru  biruinţa  lui  Cristos.  O  asemenea  moarte 
fructifică  -  chiar  şi  aici,  pe  pământ! 

Vasile  Marin  aparţinea  unei  alte  structuri  spirituale:  era  bătăios,  ironic,  pasionat 
de  lecturi  si  de  controverse,  întotdeauna  dispus  să  asculte  un  pamflet,  o  glumă,  o 
pagină  frumos  scrisă  şi  curajos  gândită.  Aprecia  înainte  de  toate  inteligenţa,  căuta 
pretutindeni  talentul.  De  când  l-am  cunoscut,  acum  vreo  12-13  ani,  era  un  cetitor 
pasionat  al  "reacţionarilor"  francezi,  era  abonat  la  Action  frangaise  şi  cunoştea  toate 
cărţile  lui  Leon  Daudet  si  Maurras.  Avea  temperament  de  luptător  şi  fenomenul 
politic  l-a  pasionat  încă  din  liceu.  Nu  bănuiai  totuşi,  în  figura  lui  râzătoare,  sub 
vorbele  lui  totdeauna  ironice  -  hotărârea  unei  jertfe  atât  de  cumplite.  Vasile  Marin  nu 
mi-a  spus  niciodată  ce  crede  despre  moarte.  Plecarea  lui  în  Spania  a  dovedit  însă 
tuturor  că  nu  se  teme  de  ea;  a  căutat  moartea  cu  înverşunare,  cu  bucurie,  ca  şi  unul 
care  ştie  că  de-abia  din  ceasul  morţii  începe  adevărata  viaţă  veşnică. 

Jertfa  lui  e  tot  atât  de  semnificativă  şi  tot  atât  de  fertilă  ca  şi  a  lui  Ion  Moţa.  Doi 
oameni  de  structuri  sufleteşti  atât  de  deosebite  -  primesc  moartea  cu  aceeaşi  bucurie. 
Destinul  i-a  ales  pe  ei  ca  să  mărturisească;  să  arate  celorlalţi  seninătatea  pe  care  ţi-o 
dă  credinţa,  sensul  creştin  şi  eroic  pe  care  îl  capătă  viata  atunci  când  eşti  gata,  în 


Nicolae  Niţă 


603 


orice  clipă,  să  renunţi  la  ea. 

Comentarii  la  un  jurământ 308 

De  la  frontieră  şi  până  la  mausoleul  din  Bucureştii  Noi,  multe  zeci  de  mii  de 
oameni,  întâmpinând  sicriele  lui  Ion  Moţa  şi  Vasile  Marin,  au  ascultat  şi  s’au  legat 
prin  acest  jurământ:  Moţa  şi  Marin,  jur  în  faţa  lui  Dumnezeu,  în  faţa  jertfei  voastre 
sfinte,  pentru  Hristos  si  Legiune,  să  rup  din  mine  bucuriile  pământeşti,  să  mă  smulg 
din  dragostea  omenească  şi,  pentru  învierea  Neamului  meu,  în  orice  clipă  să  stau 
gata  de  moarte!  Rareori  o  mişcare  tinerească,  născută  din  voinţa  de  a  face  istorie,  iar 
nu  politică  -  s’a  exprimat  atât  de  total  ca  în  jurământul  acesta.  Cine  crede  că  s’a 
schimbat  ceva  în  ţara  românească,  şi  că  ne  apropiem  de  timpul  când  vom  putea  face 
istorie  pentru  că  acţiunea  noastră  este  controlată  şi  orientată  de  către  spiritualitate, 
iar  nu  de  politică  -  de  la  acest  jurământ  trebuie  să  se  inspire.  Sensul  politic  al  luptei 
cade  pe  un  plan  cu  totul  secundar.  Lupta,  acţiunea,  efortul  -  toate  gesturile  care 
implicau  "politicul",  pentru  că  nu  se  puteau  înfăptui  decât  renunţând  la  ceea  ce  se 
numeşte  contemplaţie  -  îşi  capătă  acum  un  sens  nou,  creştin,  mistic.  Primatul 
acţiunii,  desigur  -  dar  nu  primatul  politicului.  Acţiune  înţeleasă  ca  o  luptă  dârză 
pentru  desăvârşirea  de  sine,  adică  pentru  renunţarea  de  sine.  Acţiune  în  sens  mistic: 
luptă  împotriva  omenescului,  pregătire  de  moarte.  Semnificaţia  acestui  jurământ 
este  copleşitoare.  Măsura  în  care  va  fi  el  împlinit  şi  fructificat  va  dovedi  şi  capacitatea 
de  înnoire  spirituală  a  României.  Ceea  ce  loveşte  în  primul  rând  pe  un  creştin  din 
afara  mişcării,  care  nu  cunoaşte  adâncimea  spirituală  şi  bărbăţia  vieţii  dinlăuntrul 
Legiunii  -  este  prezenţa  atât  de  gravă  a  Morţii.  în  orice  clipă  să  stau  gata  de  moarte! 
Nu  mai  e  vorba  de  o  mişcare  politică  -  ci  de  un  Război,  de  o  Revoluţie  însufleţită  de 
ideea  jertfei  de  sine.  Moartea  nu  este  niciodată  invocată  pentru  sine  într’o  revoluţie 
politică.  Dimpotrivă,  la  1789  s’a  strigat:  "moarte  nobililor  şi  popilor!",  iar  comuniştii 
secolului  nostru  strigă  de  câte  ori  au  prilejul:  "moarte  burghezilor!".  Cei  care  au  jurat 
în  faţa  sicrielor  lui  Moţa  şi  Marin  nu  s’au  legat  să  le  răzbune  moartea  -  ci  să  fie  ei 
înşişi  gata  de  moarte  în  orice  clipă.  Jurământul  n’a  ţintit  să  le  potolească  setea 
omenească  de  răzbunare  -  ci,  dimpotrivă,  se  străduie  să-i  rupă  de  omenesc,  să-i 
pregătească  de  moarte,  ca  pe  călugări.  Ca  pe  călugări  -  mai  mult  chiar  decât  pe  eroi. 
Pentru  că  eroul  e  stăpânit  numai  de  gândul  victoriei,  al  apoteozei  finale.  Singur 
călugărul  trăieşte  toată  viaţa  cu  gândul  morţii  mereu  viu  în  sine.  Asceza  creştină, 
viaţa  călugărească  -  de  renunţare,  de  luptă  cu  pământescul  -  însufleţesc  acest 
jurământ.  “Să  rup  din  mine  bucuriile  pământeşti,  să  mă  smulg  din  dragostea 
omenească!”  Numai  într’o  împrejurare  atât  de  tragică,  atât  de  bogată  în  semnificaţii 
religioase  şi  morale  -  cum  a  fost  moartea  celor  doi  legionari  -  sufletul  era  destul  de 
pregătit  ca  să  primească  o  asemenea  luptă  cu  sine.  Niciodată  în  istoria  României 
moderne  creştinismul  n’a  apărut  mai  robust  ca  în  aceste  zile,  când  zeci  de  mii  de 
oameni  s’au  legat  în  faţa  lui  Dumnezeu  să  rupă  din  ei  bucuriile  pământeşti.  Niciodată 
fiinţa  românească  nu  s’a  voit  pe  sine  mai  tragică,  mai  substanţială  -  într’un  cuvânt 
mai  creştină.  Viziunea  ascetică  a  vieţii  pe  care  o  trădează  acest  jurământ  este  tragică  - 
întrucât  presupune  luptă  cu  sine,  renunţare,  înfrânare  -  dar  nu  este  pesimistă. 
Dimpotrivă,  solemnitatea  şi  gravitatea  hotărârii  de  a  se  smulge  din  dragostea 
omenească  -  nu  izbutesc  să  ascundă  bucuria  celeilalte  dragoste,  creştine,  cereşti. 
Renunţarea  la  bucuriile  pământeşti  nu  este  o  împuţinare  a  fiinţei,  o  sterilizare  a 


308  -  Revista  "Vremea",  Bucureşti.  Anul  X,  Nr.  476,  21  Februarie  1937. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


604 


substanţei  -  ci  dimpotrivă,  o  creştere  frenetică  a  fiinţei  spirituale,  o  victorie  a  realului 
împotriva  trecătoarelor,  iluzoriilor,  deznădăjduitelor  bucurii  omeneşti.  Dragostea 
creştină,  dragostea  oamenilor  ce  trăiesc  laolaltă  sub  semnul  lui  Christos,  -  iată 
limanul  după  care  tânjeşte  sufletul  oricărui  creştin:  singura  dragoste  nestricătoare, 
fertilă,  în  care  bucuriile  sunt  neschimbătoare  şi  adânci.  Ce  revoluţie  naţională  şi 
socială,  în  afară  de  cea  a  lui  Gandhi,  străbătută  de  duh  creştin  şi  tolstoian  -  a 
îndrăznit  să-şi  facă  "propagandă"  cerând  oamenilor  să  se  apropie  de  călugări  şi  să  fie 
în  orice  clipă  gata  de  moarte?  Semnificaţia  revoluţiei  pe  care  o  năzuieşte  d.  Corneliu 
Codreanu  este  atât  de  profund  mistică  -  încât  succesul  ei  ar  însemna  încă  o  dată 
victoria  duhului  creştin  în  Europa;  într’o  Europă  în  care  Christos  n’a  prea  fost 
biruitor,  deşi  milioane  de  oameni  au  crezut  în  numele  lui.  Jurământul  acesta,  care 
exprimă  atât  de  limpede  gândul  d-lui  Codreanu,  dovedeşte  cât  de  departe  este 
mişcarea  Legiunii  de  o  "revoluţie  naţionalistă"  oarecare.  Nu  e  vorba  de  cucerirea 
puterii  cu  orice  preţ  -  ci  înainte  de  toate  de  un  om  nou,  un  om  pentru  care  viaţa 
spirituală  să  existe,  iar  creştinismul  să  fie  trăit  responsabil,  adică  tragic  ascetic. 
Mântuirea  Neamului  nu  e  posibilă  fără  jertfă;  nici  o  înviere,  în  nici  un  ordin  al 
existenţei  nu  se  poate  face  fără  moarte.  Sensul  creştin  al  acestei  afirmaţii  este  atât  de 
limpede,  încât  nici  nu  mai  trebuie  să  stăruim.  Dar  această  "înviere  a  Neamului" 
nădăjduită  prin  minunea  creştinismului  şi  prin  trăirea  cât  mai  sinceră  în  duhul 
creştin  nu  numai  că  schimbă  total  istoria  românească,  realizând  destinul  neamului 
nostru,  dar  înseamnă  şi  apariţia  unei  noi  mistice  naţionaliste  în  Europa.  Dacă,  după 
cum  se  spune,  nazismul  se  fundează  pe  Neam  şi  fascismul  pe  Stat  -  atunci  mişcarea 
Legiunii  are  dreptul  să  se  revendice  ca  singura  mistică  creştină  în  stare  să  conducă 
aşezări  omeneşti.  O  mişcare,  la  baza  căreia  stă  un  asemenea  jurământ,  este  înainte  de 
toate  o  revoluţie  creştină;  o  revoluţie  spirituală,  ascetică  şi  bărbătească,  aşa  cum  nu  a 
cunoscut  încă  istoria  Europei.  Astăzi,  când  primatul  politic  este  aproape  necontestat, 
jurământul  Legiunii  şi  al  unei  bune  părţi  din  lumea  românească,  dovedeşte  că 
învierea  unui  Neam  şi  mântuirea  unui  om  nu  pot  fi  nădăjduite  decât  printr’o  totală 
fărâmiţare  a  omenescului,  prin  cea  mai  aspră  luptă  cu  sine;  într’un  cuvânt,  prin 
creştinizare!  în  nici  o  parte  a  lumii,  astăzi  oamenii  nu-şi  propun  un  scop  atât  de 
puţin  lumesc,  atât  de  spiritual.  Numai  în  aşa  numitul  "Grup  de  la  Oxford"  se  mai 
speră  astăzi  o  salvare  a  Europei  prin  creştinism.  Dar  nici  acolo  nu  s’a  pomenit  un 
jurământ  atât  de  aspru,  un  jurământ  aproape  călugăresc. 

DICTATURA  ŞI  PERSONALITATEA  309 

Ţara  românească  s’a  împărţit  în  două  tabere  pe  o  chestiune  foarte  arzătoare  şi  la 
ordinea  zilei.  Este  vorba,  după  cum  ştiţi,  de  primejdiile  care  ameninţă 
"personalitatea".  Oamenii  care  conduc  de  la  război  încoace  destinele  acestei  ţări  -  şi 
care  au  izbutit,  printr’o  democraţie  mai  mult  sau  mai  puţin  perfectă,  să  solidarizeze 
destinul  României  cu  Albania  şi  Afganistanul  -  au  dat  semnalul  de  alarmă: 
"personalitatea  este  în  primejdie!"  Ni  se  pregăteşte  "dictatura",  se  instaurează 
"anarhia"!  România  s’a  trezit  peste  noapte  o  ţară  plină  de  personalităţi.  Toţi 
deputaţii,  toţi  fericiţii  consiliilor  de  administraţie,  toţi  învârtiţii  trusturilor,  toţi 
candidaţii  la  ministere  şi  subsecretariate  de  stat,  toţi  rataţii  şi  ambiţioşii,  toate 
lepădăturile  vieţii  politice,  toţi  veneticii,  toţi  linguşitorii  şi  toţi  imbecilii  -  cer  într’un 
singur  glas:  dreptul  de  a  gândi  prin  ei  înşişi  şi  libertatea  "personalităţii". 


309  -  Revista  "Vremea",  Bucureşti.  Anul  X,  Nr.  481,  28  Martie  1937. 


Nicolae  Niţă 


605 


Dreptul  de  a  gândi?  Dar  l-au  avut  douăzeci  de  ani  şi,  după  câte  ştiu,  îl  mai  au  încă. 
De  ce  nu  se  hotărăsc  odată  să  se  folosească  de  el?  Să  ne  convingem  şi  noi,  ceştilalţi, 
de  ce-am  putea  pierde  într’o  bună  zi,  de  operele  splendide,  de  gândurile  curajoase  şi 
originale  pe  care  "dictatura",  zice-se,  ţinteşte  să  le  sugrume. 

Politicianismul  românesc  apărător  al  personalităţii  şi  al  dreptului  de  a  gândi!  Se 
poate  oare  cinism  mai  dezgustător  sau  imbecilitate  mai  crasă?  Oamenii  învechiţi  în 
rele,  care  au  cârmuit  această  ţară  douăzeci  de  ani,  se  opun  tineretului  românesc  în 
numele  "libertăţii"  şi  al  "personalităţii".  Dar  ce  "personalitate"  din  generaţia  focului  a 
fost  promovată,  ajutată,  ridicată  pe  scut  de  către  politicianismul  românesc?  Ce-au 
făcut  politicienii  cu  un  Lucian  Blaga  -  care  este,  într’adevăr,  o  personalitate?  Ce 
campion  al  "personalităţii"  a  ajutat  pe  Camil  Petrescu,  în  lupta  sa  de  15  ani  pentru 
primatul  inteligenţei  şi  al  valorilor  personale?  Care  dintre  oamenii  noştri  politici  a 
făcut  ceva  pentru  Perpessicius,  Ştefan  Neniţescu,  Aron  Cotruş  şi  celelalte 
personalităţi  ale  generaţiei  frontului?  După  câte  ştiu,  nici  un  politician  n’a  oferit  lui 
Camil  Petrescu,  bunăoară,  un  departament  pe  care  să-l  conducă.  Au  fost  promovate 
în  primele  rânduri  nulităţile,  toţi  semidocţii  şi  şnapanii  vieţii  publice,  toate 
conştiinţele  ieftine,  toate  spinările  flexibile,  toţi  slugoii  din  Levant.  Niciodată,  de  la 
fanarioţi  încoace,  clasa  politică  dominantă  n’a  cunoscut  o  perioadă  de  mai 
înspăimântătoare  degradare  morală,  de  atroce  sterilitate  spirituală.  Ne  vor  trebui 
generaţii  întregi  de  martiri  şi  de  eroi,  ca  să  putem  şterge  de  pe  obrazul  acestei  ţări 
ruşinea  de  a  fi  suferit,  atâţia  ani,  discursurile  unor  măturători  patriotici  de  limbă 
franceză  şi  ale  unor  nemernici  alcoolizaţi,  la  care  nu  ştii  ce  vină  e  mai  gravă:  trădarea 
sau  imbecilitatea!... 

Este  o  glumă  sinistră  să  auzi  pe  cei  mai  bicisnici  oameni  creaţi  vreodată  de  politica 
românească,  vorbindu-ţi  de  "personalitate".  Nu  la  "personalitate"  se  gândesc 
sărmanii,  ci  la  nemernicele  lor  şperţuri,  la  şampania  şi  cocotele  pe  care  nu  le  vor  mai 
avea,  la  vanitatea  lor  insultată,  la  orgoliul  lor  rănit.  Nu  vor  mai  fi  purtaţi  pe  braţe 
(100  lei  perechea),  nu  vor  mai  putea  bate  cu  pumnul  în  masă  în  faţa  unei  săli  de 
partizani  răguşiţi,  nu  vor  mai  auzi  urale,  nu  vor  mai  avea  maşini,  nici  apartamente 
luxoase,  nici  cocote,  nici  fracuri  albe.  Nu  vor  mai  avea  -  nădăjduim!  -  nici  una  din 
aceste  multe  şi  criminale  plăceri  ale  "luptei  politice",  care  le  satisfac  astăzi  vanitatea 
şi  vidul  lăuntric  pe  care  ei  îl  numesc  "personalitate".  De  asta  ţipă  ei,  şi  protestează,  şi 
ameninţă,  şi  uneltesc.  "Anarhia"  de  care  se  tem  ei  înseamnă,  în  primul  rând, 
restabilirea  adevăratei  ierarhii;  în  care  bestiile,  imbecilii,  vanitoşii  şi  trădătorii  vor  fi 
numiţi  cu  adevăratul  lor  nume,  fără  să  se  mai  poată  scuza  că  sunt  "oameni  politici". 

...Crede  cineva  sincer,  că  o  adevărată  personalitate  poate  fi  strivită  de  o 
"dictatură"?  Să-şi  reamintească,  atunci,  istoria  pe  care  o  ştie.  Fost-a  geniul  unui 
Gabiei  sau  Giordano  Bruno  strivit  de  teribila  "dictatură"  ecleziastică?  Personalitatea 
autentică  rezistă  în  orice  împrejurări,  chiar  pe  rug.  Nici  o  dictatură  din  lume  nu  poate 
distruge  o  mare  şi  adevărată  personalitate.  Aşa  că,  cei  care  se  socotesc  -  pe  drept  sau 
pe  nedrept  -  personalităţi,  pot  fi  fără  nici  o  grijă:  orice  s’ar  întâmpla  în  istoria 
românească,  geniul  lor  va  putea  rodi  -  dacă  au  într’adevăr  geniu... 

...Şi  de  unde  s’a  răspândit  zvonul  că,  într’o  "dictatură",  toţi  oamenii  trebuie  să 
gândească  la  fel?  Să  luăm  încă  o  dată  exemplul  celei  mai  absolute  dictaturi  a  lumii 
moderne  -  ordinele  călugăreşti  catolice.  Nu  s’a  putut  oare  dezvolta,  chiar  în  cadrele 
celei  mai  severe  discipline  dogmatice,  geniul  unei  Thoma  din  Aquino?  N’a  fost  liber 
Sf.  Thoma  să  gândească  din  nou  toată  teologia  creştină?  A  fost  vreun  geniu,  în 
cadrele  monasticismului  romano-catolic,  care  să  nu-şi  fi  putut  spune  cuvântul  aşa 
cum  îl  gândea?  Nu  există,  alături  de  personalitatea  Sfântului  Thoma  din  Aquino, 


Articole  clin  Presa  Legionară 


606 


"personalitatea"  unui  Bonaventura,  atât  de  diferită?  Şi,  alături  de  ei,  n’a  putut  creşte 
"personalitatea"  unui  Sf.  Francisc,  Ignaţiu  de  Loyola,  Ioan  al  Crucii  -  fiecare  dintre  ei 
având  experienţe  -  şi  formule  diferite,  personale?... 

Să  nu  ne  pierdem,  deci,  firea  la  gândul  că  o  "dictatură"  ar  putea  păgubi  cultura 
românească  de  atâtea  "personalităţi"  in  spe.  Nu  se  va  întâmpla  nimic,  fiţi  siguri.  Fie 
că  o  "personalitate"  aderă  la  noua  spiritualitate  civilă  românească  -  aşa  cum  a  fost 
cazul,  în  monahismul  apusean,  cu  Sf.  Thoma,  Bonaventura,  Ignaţiu  de  Loyola  -  fie  că 
se  refuză  acestei  noi  spiritualităţi  -  întocmai  cum  s’a  refuzat  un  Galilei  sau  un 
Giordano  Bruno  -  geniul  lor  personal  va  rodi,  triumfător.  Să  nu  ne  facem  iluzii  de 
puterea  societăţii  împotriva  geniului.  Societatea  poate  "rata"  o  pseudo-personalitate, 
un  talent  de  mâna  a  doua,  un  geniu  de  mâna  a  zecea  -  dar  e  aproape  incapabilă 
să  suprime  un  geniu  adevărat,  o  personalitate  autentică.  Nici  natura  nu  poate  face 
nimic  împotriva  omului  creator.  Newton  ar  fi  putut  fi  epileptic,  orb,  izolat  într’o 
insulă  -  şi  geniul  lui  tot  ar  fi  triumfat  până  la  urmă.  (Dacă  ar  fi  triumfat  şi  în  istorie,  e 
altă  problemă.  Dar  ţinta  personalităţii  este  să  se  realizeze,  pentru  ea  -  nu  să  fie 
recunoscută  şi  premiată).  Ni  s’ar  putea  obiecta  că  exemplele  teologilor  catolici  nu 
sunt  concludente,  deoarece  ei  n’au  avut  a  lupta  cu  o  dictatură  politică.  Adevărul  este 
că  nicăieri  dogma  şi  disciplina  nu  apasă  mai  puternic,  ca  în  cadrele  teologiei  şi 
ascezei  catolice.  Dacă  şi  într’o  asemenea  condiţie  extremă  "personalitatea"  a  putut 
triumfa  -  ce  exemplu  mai  bun  pentru  intangibilitatea  geniului  se  putea  aduce?  Să 
stăm  totuşi  de  vorbă  şi  pe  un  alt  tărâm,  al  dictaturii  politice.  Exemplul  Italiei  ne  stă  la 
îndemână.  Şi  este  cu  atât  mai  nimerit  cu  cât  nu  va  fi  vorba  de  "genii",  ci  numai  de 
"personalităţi",  (într’adevăr,  mulţi  s’ar  fi  putut  scuza:  "Noi  nu  suntem  genii,  suntem 
numai  personalităţi!"  -  conform  unei  vechi  şi  stupide  confuzii).  în  Italia  fascistă, 
după  câte  ştiu,  a  fost  liber  să  gândească  şi  să  scrie  şi  un  gânditor  antifascist  ca 
Benedetto  Croce,  şi  un  mistic  neoficial  ca  Ernesto  Buonaiuti,  şi  un  savant  apolitic,  ca 
Petazzoni  etc.  în  dictatura  lui  Mussolini,  se  caută  "personalităţile".  Cine  gândeşte 
personal,  este  promovat  în  cel  mai  scurt  timp  la  un  rang  maxim.  Bunăoară,  cazul 
foarte  tânărului  savant  Giuseppe  Tucci,  profesor  universitar  la  28  de  ani, 
academician  la  32,  director  de  instituţii  la  36.  Şi  exemplele  se  pot  multiplica.  A  cerut 
dictatura  fascistă  vreunui  gânditor,  scriitor  sau  artist  -  să  renunţe  la  personalitate,  să 
creeze  după  şablon?  Le-a  cerut  un  singur  lucru:  să  creadă  în  ţara  lor,  în  misiunea 
poporului  italian.  Lucrul  acesta  nu  e  nou.  Unui  catolic  fervent,  Papa  nu-i  cere  să  nu 
se  ocupe  de  matematică,  de  muzică  sau  de  literatură.  Papa  nu  e  infailibil  decât  în 
domeniul  său:  dogma.  Un  savant  catolic  poate  scrie  ce  vrea  în  meseria  lui. 

Dar  dacă  un  asemenea  catolic  nu  mai  poate  adera  la  religia  lui?  E  foarte  simplu:  e 
lăsat  liber,  să  plece,  cu  riscul  lui.  O  adevarată  "personalitate"  e  liberă,  dar  este  şi 
responsabilă  de  actele  pe  care  le  face.  Einstein  a  plecat  din  Germania.  A  ratat,  oare, 
Einstein?  Deloc.  Berdiaeff,  Mereshkovski,  Bulgakov  -  au  fugit  din  Rusia  sovietică.  Au 
ratat  oare  aceşti  gânditori  ruşi?  Dimpotrivă. 

...Concluziile  sunt  simple:  şi  înlăuntrul  unei  revoluţii  spirituale  sau  civile,  şi  în 
afara  ei  -  adevăratele  personalităţi  se  pot  desăvârşi.  Evident,  în  unele  cazuri, 
personalităţile  care  se  rup  de  comunitate  şi-şi  caută  desăvârşirea  împotriva  drumului 
obştesc  -  au  de  suferit.  Dar  de  când  suferinţa  înspăimântă  o  adevărată 
"personalitate"?  Oare  personalitatea,  în  orice  timp  şi  în  orice  societate  s’ar  naşte,  nu 
e  menită  suferinţei?  A  suferit  mai  puţin  un  Baudelaire  decât  un  Albert  Einstein?  A 
fost  mai  suportabilă  soarta  lui  Nietzsche  decât  exilul  lui  Thomas  Mann?  împotriva 
oamenilor  mari,  societatea  -  liberală,  democrată,  oricum  ar  fi  fost  ea  -  a  exercitat 
întotdeauna  o  "dictatură".  în  cea  mai  democrată  ţară  din  lume,  Anglia,  romancierul 


Nicolae  Niţă 


607 


James  Joyce  sau  Lawrence  nu-şi  pot  tipări  anumite  cărţi,  pe  care  "dictatura"  fascistă 
le  primeşte  cu  indiferenţă.  ...Aşadar,  oamenii  politici  care-şi  simt  pielea  în  primejdie, 
ar  putea  găsi  un  alt  pretext  ca  să  se  apere  de  justiţia  care  îi  ameninţă.  Adevărata 
personalitate  nu  poate  fi  confundată  cu  vanităţile,  orgoliul,  libertinajul  şi 
iresponsabilitatea  conducătorilor  de  astăzi  ai  destinelor  unui  neam  întreg. 

NAŢIONALISMUL  310 

Naţionalismul  este  -  şi  lucrul  acesta  se  ştie,  de  la  Eminescu  încoace  -  un  act  de 
creaţie  spirituală.  Conştiinţa  de  sine  a  unei  comunităţi  omeneşti,  conştiinţa 
participării  la  o  lungă  durată  istorică,  şi  mai  ales  valorificarea  vieţii  prin  această 
participare  -  sânt  acte  de  trăire  spirituală.  Miturile,  apocalipsele,  misiunile  istorice  pe 
care  şi  le  revendică  orice  naţiune  -  nu  au  nimic  de-a  face  cu  viaţa  biologică  sau 
economică  a  unei  aşezări  omeneşti.  Ancorată  prin  însăşi  fiinţa  ei  în  spiritualitate  -  o 
naţiune  nu  poate  avea  decât  un  singur  destin:  să  creeze  valori  spirituale  ecumenice. 
Să  impună,  cu  alte  cuvinte,  tuturor  celorlalte  popoare  universalismul  ei.  în  ierarhia 
spirituală,  ca  şi  în  celelalte  ierarhii,  un  "universalism"  nu  se  face  prin  sinteza  tuturor 
virtuţilor,  printr’un  amalgam  cât  mai  complet  de  valori.  Ci,  dimpotrivă, 
universalismul  se  dobândeşte  prin  adâncirea  până  la  epuizare  a  specificului,  a 
localului,  a  particularului.  Actul  adevăratei  creaţii  spirituale  este  tocmai  această 
valorificare  completă  a  unui  act  de  trăire  individuală.  Un  geniu  nu  face  altceva  decât 
să  valorifice  anumite  stări  din  viaţă,  care  rămăseseră  până  atunci  obscure,  inerte  sau 
nesemnificative.  Până  la  Shakespeare,  partea  aceea  din  sufletul  omului  în  care 
tragicul  se  amesteca  cu  grotescul,  în  care  nebunia  şi  somnul  se  învălmăşeau  cu 
invectiva  -  nu  fusese  valorificată,  şi  deci  nu  avea  nici  o  semnificaţie.  Oamenii  trăiau 
acele  stări  sufleteşti  cu  indiferenţă  sau  cu  ruşine.  Acel  tragic  grotesc  nu  avea  până 
atunci  nici  o  grandoare,  nici  un  sens.  Shakespeare  izbuteşte  să  arate  tocmai 
grandoarea  şi  semnificaţia  acestor  stări  obscure  şi  groteşti.  De-abia  când  s’a  impus 
conştiinţei  europene  geniul  lui  Shakespeare,  s’a  văzut  cât  de  puţin  se  cunoscuse 
"sufletul  omului",  până  la  el,  acel  "suflet  omenesc"  viu,  mediocru,  confuz,  însetat  de 
fericire  şi  corupt.  Dostoevski  face  un  act  similar  de  creaţie  spirituală:  el  valorifică 
părţi  şi  mai  obscure  din  sufletul  omenesc.  Gesturi  fără  nici  o  semnificaţie  morală, 
experienţe  penibile,  suferinţe  opace,  rătăciri  sufleteşti  şi  gângăveli  intelectuale  -  un 
ocean  de  fapte  mici  şi  înspăimântătoare,  pe  care  noi  le  ignoram  sau  le  ascundeam,  de 
care  ne  era  silă  şi  pe  care  nu  le  menţionam  niciodată  -  toate  acestea  sunt 
transfigurate  prin  intervenţia  lui  Dostoevski,  în  istorie.  După  apariţia  lui  Dostoevski, 
aproape  că  nu  mai  rămâne  fapt  sufletesc  uman  care  nu  poate  fi  valorificat.  Orice 
nouă  valorificare  a  vieţii  -  şi  noi  n’am  dat,  până  acum,  decât  câteva  pilde  din  istoria 
literaturii  -  capătă  imediat  valenţe  universale.  Nu  există  creaţie  spirituală  care  să  nu 
poată  fi,  dacă  nu  asimilată,  cel  puţin  contemplată  de  un  considerabil  număr  de 
oameni,  aparţinând  unor  popoare  şi  culturi  deosebite.  Lucrul  acesta  este  şi  mai 
adevărat,  dacă  ne  amintim  de  alte  specii  de  creaţie  spirituală  decât  cele  literare. 
Bunăoară,  valorile  cu  care  şi-au  îmbogăţit  viaţa  grecii  vechi:  măsura,  melancolia, 
resemnarea  etc.  -  valori  care  au  putut  fi  asimilate  de  popoare  foarte  diferite  (de  la 
sirieni  până  la  romani  şi  anglo-saxoni).  Orice  nou  "ideal"  care  este  descoperit 
omenirii  întregi  de  către  un  singur  om  -  îşi  capătă  valenţe  universale.  Acesta  este 
singurul  "universalism"  pe  care  l-a  acceptat  şi  l-a  asimilat  istoria.  Dacă  spiritul 


310  -  Revista  "Vremea",  Bucureşti.  Anul  X,  Număr  Special  de  Paşti,  1937. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


608 


grecesc  a  modificat  structura  mentală  a  întregii  lumi  europene  -  creând  o  unitate 
continentală  -  el  a  făcut-o  prin  câteva  creaţii  de  geniu,  care  valorificau  viaţa  oricărui 
om.  Creştinismul  a  izbutit  să  întunece  orizontul  spiritual  înălţat  prin  eforturile 
geniului  grec  -  tocmai  pentru  că  oferea  o  valorificare  a  vieţii  şi  mai  rodnică,  şi  mai 
universală.  Nu  există,  deci,  "universalism"  viabil  în  afară  de  o  anumită  valorificare  a 
vieţii  descoperită  de  un  popor,  de  un  om  sau  de  o  elită  -  şi  impusă  celorlalţi  într’un 
mod  organic,  firesc.  Creând  o  singură  valoare  spirituală  cu  valenţe  universale  -  un 
popor  domină  firesc  o  anumită  etapă  din  istorie,  mai  mare  sau  mai  mică.  Acceptând 
primatul  "democraţiei",  un  popor  se  recunoaşte  dominat  de  o  valorificare  franceză  a 
vieţii.  Că  acum,  în  zilele  noastre,  democraţia  pare  un  bun  comun,  câştigat  prin 
eforturile  solidare  ale  umanităţii  -  este  încă  o  dovadă  de  eficienţa  universală  a  acestei 
creaţii  specifice  spiritului  francez.  Căci  idealurile  democraţiei  moderne  rezumă 
soluţiile  găsite  de  spiritul  francez,  problemei  libertăţii  -  problemă  care  se  pusese  din 
nou  conştiinţei  europene  de  după  Renaştere  şi  Reformă,  pe  care  fiecare  neam  se 
trudea  s’o  rezolve  în  parte,  dar  pe  care  numai  geniul  francez  a  rezolvat-o  în  aşa  fel 
încât  să  poată  fi  asimilată  de  toţi.  "Asimilată",  este  un  fel  de  a  vorbi;  mai  precis, 
acceptată  pentru  o  bucată  de  vreme,  aşa  cum  triburile  germanice  acceptaseră  pentru 
o  bucată  de  vreme  noţiunile  civile  romane...  "Naţionalismul",  aşadar,  nu  are  decît  ca 
un  prim  scop  întărirea,  purificarea  şi  organizarea  forţelor  naţionale.  Lupta 
naţionalismului  contra  formelor  împrumutate,  contra  noţiunilor  străine,  contra 
creaţiilor  false  este  numai  o  etapă,  şi  nu  cea  mai  preţioasă,  din  funcţia  pe  care  şi-o 
propune  el  în  viaţa  statului.  Căci  un  naţionalism  care  nu  izbuteşte  să  creeze  valori 
spirituale  ecumenice,  valori  pe  care  să  le  impună  celorlalte  neamuri  -  nu  şi-a  atins 
misiunea.  "Lupta  centra  formelor  de  viaţă  străină"  nu  se  poate  opri  odată  cu 
instaurarea  "formelor  de  viaţă  autohtone".  Lucrul  acesta  poate  avea  o  mare 
însemnătate  civilă  -  dar  nu  şi  una  în  istoria  universală.  Lupta  cea  mai  grea,  şi  în  care 
se  verifică  forţele  de  creaţie  ale  unui  neam,  se  dă  după  victoria  naţionalismului. 
Adică,  în  ceasul  când  el  încearcă  să  devină  universal.  Un  naţionalism  nu  devine 
universal  renunţând  la  formele  lui  specifice  şi  încercând  o  "înţelegere"  cu  alte  forme  - 
ci  devine  universal  când  izbuteşte  să  valorifice  într’un  mod  propriu  viaţa,  creând  un 
sens  nou  al  existenţei.  Ceea  ce  se  numeşte  "creaţiile  spirituale"  ale  unui  neam, 
acestea  sunt:  felul  său  propriu  de  a  valorifica  viaţa  -  printr’un  nou  model  de  eroism, 
sau  de  dreptate,  sau  de  mântuire,  sau  poate  printr’o  creaţie  de  geniu  în  domeniul 
artelor  etc.  "Naţionalismul"  nu  tinde  numai  să  facă  posibile  şi  să  promoveze 
asemenea  creaţii  spirituale  în  cadrele  neamului  -  el  tinde  mai  ales  să  provoace 
valorile  ecumenice,  prin  care  să  se  poată  manifesta  peste  hotare.  A  se  "manifesta", 
evident,  nu  înseamnă  numaidecât  a  crea  forme  care  pot  fi  împrumutate  de  alţii  -  ci  a 
crea  forme  prin  care  alţii  să  ia  cunoştinţă  efectivă  de  neamul  nostru,  luând 
cunoştinţă  de  anumite  realităţi  pe  care  acest  neam  le-a  descoperit.  Când  Dostoevski 
sau  Shakespeare  au  trecut  hotarele  ţărilor  lor,  asta  n’a  adus  după  sine  o 
"împrumutare"  a  acestor  creaţii.  Ci,  în  primul  rând,  o  luare  de  cunoştinţă  a  unui  nou 
univers  spiritual,  descoperit  de  Shakespeare  sau  Dostoevski.  Când  doina  românească 
a  fost  cunoscută  peste  hotare,  n’a  fost  "imitată";  ea  a  valorificat,  însă,  o  anumită  parte 
din  sufletul  omenesc,  pe  care  nu  o  străbătuse  până  atunci  nici  o  altă  creaţie  folclorică. 
Prin  doină,  ca  şi  prin  Dostoevski  sau  Shakespeare  -  un  străin  a  pătruns  în  anumite 
niveluri  ale  realităţii,  necunoscute  până  atunci;  valorificând,  totodată,  anumite 
părţi  din  suflet,  inerte,  obscure,  caduce.  Astfel  trec  hotarele  şi  "domină"  creaţiile 
spirituale  ale  unui  neam.  Creaţii  care,  încă  o  dată,  nu  pornesc  niciodată  de  la 
"universal",  ci  dintr’o  experienţă  specifică,  dintr’o  profundă  trăire  a  realităţilor 


Nicolae  Niţă 


609 


locului,  dintr’o  epuizare  totală  a  unui  sentiment  "etnic";  ca  să  ajungă,  prin 
transfigurarea  geniului,  o  valorificare  nouă  a  vieţii.  Este  uşor  de  înţeles,  însă,  că 
asemenea  eforturi  de  transfigurare  nu  pot  rodi  decât  într’un  stat  organic,  naţional,  în 
care  omul  îşi  regăseşte  problemele  fundamentale:  moartea,  iubirea,  "sensul", 
libertatea.  Toată  istoria  lumii  nu  este  decât  istoria  miturilor  naţionale  şi  a  luptei 
dintre  felurite  valorificări  ale  vieţii.  De  altfel,  însăşi  existenţa  omului  nu  e  decât  un 
lung  şi  tragic  şir  de  încercări  de  a  da  un  sens  acestei  existenţe.  Este  paradoxal,  este 
tragic  dacă  vreţi  -  dar  aşa  este.  Şi  după  cum  cea  mai  mare  glorie  a  unui  om,  şi 
începutul  mântuirii  sale  este  găsirea  unui  sens  rodnic  al  propriei  sale  existenţe  (act 
de  creaţie  spirituală)  -  tot  aşa  cea  mai  mare  grijă  a  unui  neam  este  găsirea  unui  sens 
propriu  al  existenţei  sale  istorice,  deci  de  valorificare  proprie  a  vieţii  (act  de 
asemenea,  de  creaţie  spirituală).  Orice  altceva  este  numai  economie,  politică  sau 
biologie;  istorie  care  se  consumă,  iar  nu  istorie  care  se  face. 

CONVORBIRI  CU  LUCIAN  BLAGA  3** 


Nu  găsesc  nimic  mai  interesant,  în  ordinea  realităţilor  umane,  decât  actul 
creaţiei.  Tot  ce  se  leagă  de  această  creaţie  omenească  —  laboratorul,  şantierul, 
masa  de  scris,  atelierul,  obiceiurile  sau  ritualurile  creatorului  —  mă  interesează 
până  la  obsesie.  Poate  răzbate  şi  aici  străvechea  curiozitate  a  cercetătorului 
pentru  taina  de  nepătruns  a  Naturii,  uimirea  faţă  de  nesfârşitele  ei  forţe  de 
creaţie.  Căci,  întocmai  după  cum  ne  fascinează  în  Natură  misterul 

£  acestei  zămisliri  neodihnite  —  mă  încântă  în  viaţa  omului,  înainte 
de  toate,  eforturile  sale  creatoare:  geniul,  munca,  deznădejdea, 
drama  creaţiei. 

Lucian  Blaga  locuieşte  spre  marginea  oraşului,  la  pensiunea 
Bois  Fleury,  Riedweg  17.  Sunt  numai  copaci  bătrâni  şi  grădini  pe 
LuanK  ceapa  ajcj.  jar  ]a  câteva  zeci  de  metri  în  spatele  casei,  începe  pădurea  de 
brazi  care  acoperă  coastele  dealului  şi  coboară  până  jos,  pe  malul  Aarei.  Din 
veranda  etajului  unde  se  găsesc  cele  două  camere  ale  familiei  Blaga,  se  zăreşte,  în 
dimineţile  frumoase,  Jungfrau.  Privirea  se  aşază  peste  coperişurile  roşii  ale 
caselor  invadate  de  grădini.  Totul  se  caţără,  aici,  la  Berna:  iedera,  trandafirii, 
arbuştii.  Şi  atunci  când  plantele  nu  se  mai  pot  înălţa  pe  ziduri  sau  pe  copaci  — 
bernezii  le  ridică,  în  glastre,  cât  mai  sus.  Balcoanele  şi  ferestrele  sunt  încărcate  cu 
muşcate  roşii... 


Pe  această  verandă,  cu  un  asemenea  peisaj  în  faţa  ochilor,  trebuie  să  fie  destul 
de  greu  de  scris  filosofie.  Este  însă  un  admirabil  loc  de  visat,  de  meditaţie.  Şi  este, 
fără  îndoială,  locul  ideal  pentru  lecturi. 


—  Eu  însă  citesc  tot  mai  puţin  de  la  o  vreme,  îmi  mărturiseşte  Lucian  Blaga. 
Aproape  că  nu  mai  pot  începe  o  carte,  fără  ca  să  nu  pierd  şirul  la  fiecare  pagină, 
gândindu-mă  la  „sistemul'"  meu...  înainte  vreme  citeam  foarte  mult,  şi  în  toate 
direcţiile.  Nădăjduiesc  că  va  veni  o  vreme,  după  ce  voi  fi  încheiat  de  gândit  şi 
scris  sistemul  meu  de  filosofie,  când  voi  putea  din  nou  citi  pînă  la  istovire... 

CULTURĂ  ŞI  METAFIZICĂ 


311  -  Revista  "Vremea",  Bucureşti.  Anul  X,  Nr.  501,  22  August  1937. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


610 


Blaga  vorbeşte  rar,  aproape  silabisind  fiecare  cuvânt,  şi  te  priveşte  în  ochi, 
concentrat  —  dar  ai  senzaţia  că  privirile  lui  trec  peste  tine,  şi  nu  o  dată  te  simţi 
ispitit  să  întorci  capul,  să  întâlneşti  şi  tu  năluca  pe  care  o  ţinteşte  el.  De  altfel, 
după  cum  am  avut  prilejul  să  mă  conving  de  mai  multe  ori  la  Bucureşti,  Blaga 
arareori  e  bucuros  să  poarte  o  conversaţie.  Rămâne  tăcut  în  mijlocul  celorlalţi,  şi 
tăcerea  aceasta  se  prelungeşte  câteodată  tulburătoare... 

—  Sunt  încă  la  vârsta  care  îmi  permite  oricât  de  multe  şi  de  variate  lecturi, 
spun  eu.  Ceea  ce  poate  părea  mai  grav,  păstrez  încă  cea  mai  bună  idee  despre 
lectură.  O  socotesc,  în  orice  caz,  ca  un  excelent  mijloc  de  verificare  a  „bărbăţiei" 
unui  om  de  cultură,  a  rezistenţei  sale  spirituale.  Lecturile,  ca  şi  „influenţele",  sunt 
un  instrument  de  selecţie.  Cei  care  nu  au  destulă  vitalitate,  şi  o  foarte 
aproximativă  forţă  de  creaţie  —  sucombă  „influenţelor",  lecturilor,  culturilor 
străine  în  general.  Ceilalţi  —  şi  mă  gândesc  la  un  Cantemir,  la  un  Haşdeu,  la  un 
Eminescu  —  ies  din  această  probă  de  foc  întăriţi,  şi  personalitatea  lor  se 
rotunjeşte  mai  biruitoare...  De  altfel,  cum  am  spus-o  de  nenumărate  ori,  sunt 
convins  că  enciclopedismul  şi  universalismul  sunt  notele  dominante  ale 
structurii  culturii  româneşti.  Şi  sunt  bucuros  că  verific  încă  o  dată  această 
observaţie  a  mea  chiar  în  cazul  dumitale:  poet,  dramaturg,  eseist,  filosof.  Dar  în 
filosofie,  câte  probleme  ai  atacat:  logică,  teoria  cunoaşterii,  teologia,  morfologia 
culturii,  metafizica... 

—  Şi  vor  veni  în  curând  şi  alte  probleme,  adaugă  Lucian  Blaga.  Nu  pentru  că 
ţin  cu  orice  preţ  să  fiu  „universal",  cum  spui,  ci  pentru  că  sistemul  meu  de 
filosofie  se  desfăşoară  simfonic.  Vor  fi,  probabil,  cinci  trilogii:  după  trilogia 
cunoaşterii  şi  a  culturii,  încheiate  şi  tipărite,  va  urma  o  filosofie  a  biologiei,  una  a 
esteticii  şi  moralei,  şi  apoi  o  metafizică.  Ai  observat  însă  că,  de  pe  acum,  acord  o 
mare  importanţă  metafizicii,  ultimul  volum  al  fiecărei  trilogii  încercând  o 
încununare  a  celorlalte  şi  o  valorificare  metafizică  a  problemelor  dezbătute... 

—  Ceea  ce  admir  mai  mult  în  opera  dumitale  filosofică,  îi  mărturisesc  eu,  este 
curajul  creaţiei.  Astăzi,  când  filosofii  de-abia  îndrăznesc  să  atace  două-trei 
probleme,  dumneata  ai  curajul  de  a  gândi  asupra  tuturor  problemelor  de 
filosofie,  după  ce,  în  prealabil,  te-ai  silit  să  înmulţeşti  chiar  numărul  acestor 
probleme,  descoperind,  bunăoară,  garnitura  categoriilor  subconştientului. 

Este  un  curaj  pe  care,  de  la  Hegel,  nu  l-a  mai  avut  nici  un  filosof  european.  îmi 
dai  voie  să-ţi  spun  că  eu  văd  şi  în  această  sete  de  creaţie  filosofică  a  dumitale,  o 
trăsătură  specifică  culturii  româneşti  moderne?  Curajul  creaţiei  şi  obsesia 
universalului  alcătuiesc  cea  mai  frumoasă  tradiţie  a  romantismului  românesc.  Iar 
acum,  după  Unire,  încercăm  să  intrăm  în  istoria  Europei  printr’o  valorificare 
integrală  şi  românească  a  existenţei.  Alături  de  Nae  Ionescu,  ale  cărui  universale 
preocupări  şi  rară  vocaţie  metafizică  sunt  cunoscute  tuturor  studenţilor  de  la 
1920  încoace  —  dumneata  înalţi  cultura  românească  pe  adevăratul  său  nivel. 

Vasile  Băncilă  a  avut  dreptate  dându-te  ca  pildă  de  „energie  românească"... 

—  Vasile  Băncilă  este  cel  mai  preţios  exeget  al  operei  mele  filosofice  dintre 
tineri,  spune  Lucian  Blaga.  în  general,  dacă  mă  gândesc  la  generaţia  tânără,  eu 
nu  am  de  ce  mă  plânge;  mai  ales  în  ultimii  ani,  eforturile  mele  au  fost  urmărite 


Nicolae  Niţă 


611 


cu  multă  simpatie...  Spuneai  însă  adineauri  că  ţi  se  pare  curajoasă  încercarea 
mea  de  a  clădi  un  sistem  complet  de  filosofie.  îndrăznesc  să  adaug  că  această 
încercare  este,  după  câte  ştiu  eu,  cu  totul  personală.  Nu  pot  afirma  că  stăpânesc 
în  întregime  istoria  filosofiei,  până  în  amănunte,  însă  în  tot  ce  am  citit  n’am  găsit 
nimic  asemănător  sistemului  meu.  Subliniez  acest  lucru  pentru  că  am  auzit 
spunându-se  din  anumite  cercuri,  că  sistemul  meu  filosofic  nu  are  nimic 
original... 

—  Cred  că  în  acele  cercuri  nu  eşti  citit,  adaug  eu.  Lucrurile  acestea  se  întâmplă 
adeseori  la  noi  în  ţară.  Pentru  că,  dacă  ţi  se  poate  reproşa  ceva,  deocamdată,  este 
tocmai  efortul  dumitale  neodihnit  de  a  gândi  toate  lucrurile  de  la  capăt,  şi  de  a 
dobândi  rezultate  atât  de  originale  încât  adeseori  surprind  şi  paralizează... 
Bunăoară,  nu  o  dată  am  auzit  oameni  spunând  despre  lucrările  dumitale  de 
filosofie  a  stilului,  că  nu  sunt  decât  comentarii  asupra  cărţilor  lui  Spengler, 
Frobenius  sau  Alois  Riegl  deşi  în  Orizont  şi  stil  subliniezi  de  mai  multe  ori 
deosebirile  dintre  aceşti  gânditori  şi  poziţia  dumitale.  Descoperind  matca 
stilistică  în  inconştient,  şi  nu  în  peisaj,  ca  Frobenius;  dovedind  că  fenomenul 
culturii  nu  poate  fi  comparat  unui  organism  autonom,  care  apare  aproape 
parazitar  în  istorie,  înzestrat  cu  un  anumit  destin  biologic  şi  având,  deci,  o 
anumită  limită  de  vârstă  —  cum  afirmă  Spengler;  dovedind  mai  ales  că  un  stil  nu 
e  monolitic,  şi  că  nu  poate  fi  explicat  printr’o  singură  valenţă  —  dumneata  te 
deosebeşti  net  de  aceşti  gânditori  contemporani. 

—  Iar  în  cartea  care  stă  să  apară  în  Editura  Fundaţiilor  Regale  Geneza 
metaforei  şi  sensul  culturii,  lucrurile  acestea  sunt  din  nou  lămurite.  Sensul  pe 
care  îl  acord  eu  „culturii",  nu  cred  că  se  mai  întâlneşte  la  vreun  autor. 

Pentru  mine,  cultura  este  modul  specific  de  a  exista  al  omului  în  Univers. 
Este  vorba  de  o  mutaţie  ontologică,  mutaţie  care  deosebeşte  pe  om  de  celelalte 
animale,  şi  care  e  rezultatul  eforturilor  omului  de  a-şi  revela  Misterul.  Omul 
singur  este  creator  de  cultură,  şi  aceasta  datorită  trăirii  sale  întru  mister  şi 
revelare.  Omul,  încercând  să-şi  reveleze  misterul,  în  ale  cărui  dimensiuni  singur 
trăieşte  —  creează  cultura.  Nu-ţi  pot  rezuma  toate  concluziile  cărţii  mele,  Geneza 
metaforei,  dar  e  destul  să-ţi  spun  că  eu  consider  stilul  ca  o  intersecţie  a  două 
finalităţi;  pe  de  o  parte  omul  încearcă  să-şi  reveleze  misterul,  pe  de  altă  parte 
Marele  Anonim,  prin  frânele  transcendentale,  zădărniceşte  această  încercare 
tocmai  pentru  a  menţine  echilibrul  în  Univers,  şi  a  sili  pe  om  să-şi  realizeze 
condiţia  sa  de  creator  de  cultură.  Matca  stilistică  aşa  cum  o  definesc  eu,  ca  o 
garnitură  de  categorii  abisale,  para-corespondente  categoriilor  conştientului  — 
este  frâna  transcedentală  prin  care  Marele  Anonim  se  apără  împotriva 
încercărilor  omului  de  a  i  se  substitui,  revelând  şi  creând  misterul... 

—  Dintr’un  fragment  publicat  într’o  revistă,  întrerup  eu,  înţeleg  că  oferi  o  cu 
totul  altă  explicaţie  deosebirilor  dintre  cultură  şi  civilizaţie,  care  au  dat  atît  de 
mult  de  lucru  gînditorilor  şi  istoricilor  din  ultimii  douăzeci  de  ani. 

—  întocmai.  Cultura  răspunde  existenţei  umane  întru  mister  şi  revelare,  iar 
civilizaţia  răspunde  existenţei  întru  autoconservare  şi  securitate.  între  ele  nu 
există  deosebiri  de  vârstă  biologică,  aşa  cum  crede  Spengler  când  afirmă  că  orice 
cultură  se  transformă,  îmbătrânind,  în  civilizaţie  —  ci  o  deosebire  profundă  de 


Articole  clin  Presa  Legionară 


612 


natură  ontologică.  Creaţia  culturală  este  o  plăsmuire  a  spiritului  omenesc  de 
natură  metaforică,  destinată  adică  să  reveleze  un  mister  prin  mijloacele 
metaforice;  şi  ca  atare  poartă  constitutiv  o  pecete  stilistică,  pentru  că  eu  am 
dovedit  că  orice  încercare  de  revelare  a  misterului  se  face  numai  prin  matca 
stilistică.  Pe  câtă  vreme  civilizaţia  este  o  plăsmuire  a  spiritului  omenesc  în 
ordinea  intereselor  vitale,  a  securităţii  şi  autoconservării,  şi  n’are  intenţia  să 
reveleze  un  mister.  De  aceea  civilizaţia  poate  avea  o  pecete  stilistică,  dar  aceasta 
este  numai  un  reflex;  tot  ce  omul  lucrează  pentru  confortul  şi  securitatea  sa  —  un 
plug,  o  armă,  o  unealtă  —  se  impregnează  prin  imitaţie,  printr’un  soi  de  mimicry, 
de  semnele  unui  stil... 

—  Cunosc  în  parte  capitolul  unde  ai  dezvoltat  această  teorie,  care  mi  se  pare 
cu  totul  originală,  şi  bine  întemeiată.  Ceea  ce  mă  încântă  şi  mai  mult,  este 
importanţa  pe  care  o  acorzi  finalităţii,  problemei  teleologice  în  genere. 

—  Cred  că  nici  unul  dintre  filosofii  contemporani  nu  se  luptă  atât  de  mult  cu 
această  problemă  supremă,  cu  întrebarea  ultimă:  de  ce  este  lumea  astfel  făcută? 
Pentru  care  scop?  în  cărţile  mele,  şi  mai  ales  în  trilogiile  care  vor  urma,  nu  mă 
feresc  niciodată  sa  încerc  dezlegarea  acestor  întrebări. 

PROBLEMA  MORŢII 

—  Filosofia,  ea  însăşi,  mi  se  pare  zadarnică  dacă  nu  dezleagă  asemenea 
întrebări  ultime,  îi  mărturisesc  eu.  Şi  dacă  dragostea  pe  care  o  avem  pentru 
filosofie  a  început,  de  la  o  vreme,  să  se  răcească,  este  numai  datorită  acestor 
întrebări  ultime,  în  faţa  cărora  cei  mai  mulţi  dintre  filosofi,  şovăiesc.  Cred, 
bunăoară,  că  nici  un  filosof  nu  are  dreptul  să  şovăiască  în  faţa  problemei  morţii. 
Pentru  mine  cel  puţin,  s’au  făcut  nenumărate  greşeli  în  dezbaterea  acestor 
probleme.  Filosofii  au  atacat  problema  nemuririi  sufletului,  ceea  ce  este  cu  totul 
altceva  decât  problema  supravieţuirii  post-mortem.  Nemurirea  presupune 
mântuire,  beatitudine,  autonomie;  supravieţuirea,  dimpotrivă,  este  încă  legată  de 
dramă,  de  destin,  şi,  într’un  anumit  sens,  chiar  de  condiţia  umană.  Observă  că 
aproape  toate  religiile  se  luptă  cu  problema  nemuririi  sufletului  —  lăsând 
deschisă  problema  nemuririi  până  la,  sfârşitul  lumii,  adică  până  la  ieşirea  din 
veac,  la  oprirea  timpului.  în  ceea  ce  mă  priveşte,  cred  că  în  toate  religiile,  ca  şi  în 
superstiţiile  tuturor  popoarelor,  se  găsesc  urmele  unor  anumite  experienţe, 
străvechi,  care  astăzi,  în  actuala  condiţie  mentală  a  omului,  nu  mai  sunt,  în 
majoritatea  lor,  accesibile.  Dacă  teza  mea  e  justă,  atunci  suntem  îndreptăţiţi  să 
căutăm  în  istoria  religiilor,  în  folclor  şi  în  etnografie  —  documente,  urme  de 
experienţe  concrete,  cu  ajutorul  cărora  să  putem  ataca  dintr’un  alt  punct  de 
vedere  problema  morţii,  adică  a  supravieţuirii  sufletului,  lăsând  deschisă 
problema  nemuririi... 

—  Cunosc  tezele  dumitale  din  studiul  Folclorul  ca  instrument  de  cunoaştere, 
răspunde  Lucian  Blaga.  îţi  mărturisesc  că  încă  nu  m’am  gândit  la  problema 
morţii.  Eu  meditez  problemele  filosofiei  pe  rând,  şi  deşi  mă  gândesc,  fireşte,  la 
mai  multe  din  ele  —nu  abandonez  o  problemă  până  ce  nu  am  dezlegat-o 
definitiv.  Cu  toate  acestea,  ca  unul  care  am  trăit  toată  copilăria  la  sat,  înţeleg 
foarte  bine  ce  vrei  să  spui.  Moartea  pentru  cei  de  la  sat,  are  o  cu  totul  altă 
semnificaţie  decât  pentru  orăşeni.  Sufletul  mortului  pleacă  să-şi  întâlnească 


Nicolae  Niţă 


613 


fraţii,  rudele,  prietenii,  în  lumea  cealaltă.  Este  vorba  deci,  de  o  nouă  comunitate  a 
„celor  duşi".  De  aceea  nici  durerea  în  faţa  morţii  nu  este  atât  de  tragică,  la  sat. 
îmi  amintesc  plânsul  mamei  la  moartea  unui  fecior  pe  care-1  iubea  ca  ochii  din 
cap.  Ei  bine,  era  un  plâns  liniştit,  împăcat... 

—  Durerea  se  manifestă  aproape  întotdeauna  în  rituale,  într’o  comunitate 
organică,  adaug  eu.  La  sat,  şi  uneori  chiar  şi  în  mahalalele  bucureştene,  jalea  este 
mai  mult  o  lamentaţie  rituală  decât  manifestarea  durerii  disperate  a  omului 
despărţit  de  fiinţa  care  i-a  fost  dragă.  Lamentaţie  rituală  pe  care  o  fac,  după  cum 
ştiţi,  şi  oameni  străini,  bocitoarele...  De  altfel,  întreaga  viaţă  a  omului  care 
participă  la  o  comunitate  organică,  este  trăită  cu  o  semnificaţie  trans-individuală, 
simbolic.  Când  un  indian  mănâncă,  el  crede  că  săvârşeşte  un  sacrificiu  „zeilor 
trupului".  Haina  pe  care  o  poartă  un  malaezian,  desenele  ei  sau  forma,  comunică 
celorlalţi  starea  lui  civilă,  intenţiile  lui,  bucuria  sau  tristeţea  lui.  Omul  nu  e 
niciodată  singur  într’o  asemenea  societate  organică.  De  aceea  nici  moartea  nu  e 
atât  de  năpraznică... 


SATUL  -  CENTRUL  LUMII 

—  în  cartea  mea,  Geneza  metaforei  şi  sensul  culturii,  am  dedicat  un  întreg 
capitol  Satului,  dezvoltând  tocmai  această  conştiinţă  de  care  dă  dovadă  săteanul 
că  trăieşte  în  centrul  Lumii.  Geografia  în  care  îşi  fixează  săteanul  locuinţa,  este  o 
geografie  mitologică.  Viaţa  satului,  în  întregimea  ei,  are  un  sens  cosmic,  totalitar. 

—  îmi  dai  voie  să-ţi  spun,  îl  întrerup  eu,  că  în  toate  culturile  autentice 
locuinţa  e  concepută  ca  un  „centru  al  lumii",  iar  de  cele  mai  multe  ori  un  anumit 
stâlp  este  considerat  „axa  Universului".  Vechile  oraşe  —  Babilon,  Roma, 
Ierusalim,  Bankok  etc.  —  sunt  şi  ele,  în  conştiinţa  locuitorilor,  concepute  ca 
centre  ale  Lumii. 

Orăşenii  au  pierdut  această  conştiinţă  de-abia  la  începutul  timpurilor 
moderne,  odată  cu  revoluţia  industrială.... 

—  Problema  are  pentru  mine  o  atracţie  cu  totul  specială,  continuă  Lucian 
Blaga.  Pornind  de  la  „geografia  mitică"  în  care  e  situat  satul,  de  la  conştiinţa 
naivă  a  săteanului  că  se  află  în  centrul  Lumii—  am  ajuns  să  descopăr  ceea  ce  eu 
numesc  „vârstele  adoptive",  şi  prin  care  îmi  explic  deosebirile  dintre  cultura 
majoră  şi  cultura  minoră.  „Vârsta  adoptivă"  a  omului  nu  are  nimic  de-a  face  cu 
vârsta  reală,  biologică.  într’o  cultură  majoră,  copiii  sunt  creatori  de  istorie  şi 
cultură  majoră;  de  exemplu  Ioana  d'Arc,  Mozart,  Rimbaud.  Cultura  minoră  este 
creaţia  oamenilor  care  au  ca  „vârstă  adoptivă"  copilăria;  o  conştiinţă  naivă, 
cosmocentrică,  fără  simţul  perenităţii.  Am  arătat  toate  lucrurile  acestea,  pe  larg, 
în  primul  capitol  al  cărţii  mele.  Mi  se  pare  foarte  greu  de  precizat,  însă,  dacă  una 
din  aceste  culturi  —  majoră  sau  minoră  —  este  superioară  celeilalte.  Fiecare  din 
ele  au  calităţi  şi  defecte  care  le  sunt  proprii.  Un  lucru  este  însă  evident:  cultura 
minoră,  creată  de  oemeni  de  orice  vârstă,  care  având  toţi  ca  „vârstă  adoptivă" 
copilăria  —  nu  este  o  fază  preliminarie,  o  etapă  necesară  în  drum  spre 
„maturitate",  spre  cultura  majoră.  Ea  este  autonomă,  şi  poate  exista  mii  de  ani 
de-a  rândul,  fără  să  se  transforme  —  cum  cred  gânditorii  morfologiei  ciganiciste 
—  într’o  cultură  majoră.  Este  drept  că  aceste  transformări  au  loc  câteodată,  dar 


Articole  clin  Presa  Legionară 


614 


ele  nu  sunt  necesare,  nici  fatale... 

DESTINE  ROMÂNEŞTI 

—  Nimeni  nu  poate  pune  la  îndoială  „autenticitatea"  dumitale,  românismul  şi 
naţionalismul  dumitale  —  îi  mărturisesc  eu.  De  aceea,  elogiul  pe  care  îl  aduci,  în 
atâtea  cărţi,  creaţiei  culturale.  Şi  eforturile  pe  care  le  faci  de  a  funda  metafizic 
acest  elan  creator  —  mi  se  par  nu  numai  preţioase,  dar  şi  absolut  necesare, 
pentru  a  lămuri  unele  confuzii  care  se  fac  în  cercurile  naţionaliştilor  români. 
Opera  dumitale,  literară  şi  filosofică,  este  atât  de  rotunjită  şi  atât  de 
„românească",  încât  nimeni  n’ar  avea  curajul,  astăzi,  să  afirme  despre  dumneata 
că  eşti  „livresc"  şi  „occidentalizat".  Şi  cu  toate  acestea,  dumneata  defineşti  omul: 
creator  de  cultură,  şi  cel  mai  mare  elogiu  pe  care  îl  poţi  aduce  unui  om  este 
această  forţă  de  creaţie.  Am  spus  şi  eu,  de  nenumărate  ori  şi  în  felurite  chipuri, 
cam  acelaşi  lucru.  Cuvintele  dumitale  însă  au  altă  greutate,  şi  de  aceea  mă  bucur, 
ştiind  că  ele  vor  fi  primite  cu  mai  mare  uşurinţă... 

—  S’au  făcut,  şi  se  vor  mai  face  confuzii  în  această  dezbatere  a  valorii 
culturii,  răspunde  Lucian  Blaga.  îndeosebi  cei  care  gândesc  sub  influenţa 
teoriilor  pesimiste  ale  morfologiei  culturii,  cei  care  socotesc  cultura  un  organism 
celular,  care  se  naşte  parazitar  în  istorie,  îmbolnăvind  pe  om  —  găsesc  motive  să 
nu  creadă  în  eficienţa  creaţiei  culturale... 

—  Mă  bucur  că  întâlnesc  în  teoriile  dumitale  aceeaşi  valorificare  optimistă  a 
culturii,  pe  care  am  dobândit-o  şi  eu,  plecând  de  la  cu  totul  alte  premise. 
Cercetând  simbolismul  funerar  la  anumite  popoare  primitive  şi  arhaice,  am 
observat  un  lucru  semnificativ:  simbolismul  începea  să  se  organizeze  în  „sistem", 
în  „metafizică",  numai  când  se  aplica  asupra  morţii  şi  „eternităţii".  Cultura 
începe  prin  a  fi  o  prelungire  a  vieţii,  o  promovare  a  principiilor  creatoare  şi 
vitale.  Nicăieri  nu  apare  oboseala,  tristeţea  sa,  disperarea  omului.  Dimpotrivă, 
dacă  se  poate  vorbi  de  ceva  optimist  în  viaţa  omului  „primitiv"  —  este  tocmai 
acest  act  al  creaţiei  de  cultură.  Departe  de  a  despărţi  pe  om  de  Natură,  de  a-1 
izola  în  mijlocul  Cosmosului  —  cultura  solidarizează  pe  om,  în  acelaşi  timp  cu 
Viaţa  şi  Eternitatea... 

—  Omul  nu  devine  om  decât  încercând  să-şi  reveleze  Misterul,  adică  creând 
cultură,  -  spune  Lucian  Blaga.  Alt  scop  mai  nobil,  în  viaţă,  nu  are.  Chiar  şi  atunci 
când  încearcă  să  se  dezlipească  de  viaţă,  de  istorie,  şi  să  se  „mântuiască",  să 
trăiască  „în  absolut"  —  chiar  şi  atunci  creează  cultură.  Căci  filosofiile,  religiile, 
misticile  umane,  oricât  de  „absolută"  ar  fi  experienţa  care  le  precede,  sunt  şi  ele 
creaţii  culturale,  adică  au  caracter  metaforic  şi  participă  la  o  matcă  stilistică... 

—  De  aceea  nu  văd  destinul  României  decât  ca  un  destin  cultural  —  adaug  eu 
— ,  valorificând  adică  existenţa,  „experienţa  românească",  prin  creaţii  spirituale. 
De  forţa  creatoare  a  neamului  nostru  nu  ne  mai  putem  îndoi.  în  Spaţiul 
Mioritic,  dumneata  ai  încercat  să  găseşti  matca  stilistică  a  acestor  forţe 
creatoare.  îţi  mărturisesc  că  eu  sunt  impresionat  de  omogenitatea  lingvistică  şi 
culturală  a  culturii  populare  româneşti  —  iar  pe  de  altă  parte,  de  obsesia 
universalului  în  cultura  cărturărească  românească.  Mi  se  pare  că  realităţile 
acestea  istorice  ne  indică  precis  drumul  pe  care  îl  va  urma  cultura  românească 


Nicolae  Niţă 


615 


modernă  —  şi  pe  care  îl  pot  rezuma  în  două  cuvinte:  Omul  Universal.  Românii 
nu  pot  crea  „fragmentar",  nici  „specializat",  ca  în  Apus. 

—  Este  foarte  explicabil  pentru  mine,  de  ce  românii  nu  pot  crea 
specializându-se  —  spune  Lucian  Blaga.  Cultura  românească  este  o  cultură 
minoră,  având  ca  „vârstă  adoptivă"  copilăria.  Un  copil  trăieşte  cosmocentric. 
Ţăranul  de  pretutindeni,  dar  mai  ales,  ţăranul  român  —  care  se  păstrează  şi 
astăzi  autentic  —  este  un  politehnician.  El  singur  e  arhitect,  plugar,  cântăreţ, 
zidar.  Fireşte,  există  şi  la  sat  o  diviziune  a  muncii,  dar  ea  e  infinit  mai  puţin 
riguroasă  ca  la  oraş.  Viaţa  satului  e  totalitară  şi  cosmocentrică... 

—  De  aceea  astăzi,  când  Europa  occidentală  este  compusă  din  culturi  majore 
şi  participă  la  „vârsta  adoptivă"  a  maturităţii,  cred  că  noi,  românii,  avem 
misiunea  de  a  crea  un  om  universal,  altui  decât  cel  întrupat  de  greci  sau  de 
Renaştere.  Eu  văd  în  „sistemul"'  dumitale  unul  din  semnele  care  vestesc  acest 
„om  universal"  românesc... 


ŞANTIERUL 


Domnişoara  Isidora  Blaga,  care  a  împlinit  de  curând  şapte  ani,  şi  îi  plac 
poveştile  româneşti  şi  urşii  Bernei  —  a  fost  cu  noi  la  Grădina  zoologică.  Sînt 
foarte  mulţi  copii  aici,  şi  câţiva  măgăruşi,  câţiva  poney  cuminţi,  îi  plimbă  de  jur 
împrejur  pe  alei.  Isidora  Blaga,  aşteptându-şi  rândul  la  poney,  încearcă  să  se 
împrietenească  repede  cu  o  capră  pitică.  Un  soi  neobişnuit  de  capre  mărunte  ca 
jucăriile,  blânde,  veşnic  înfometate... 

îmi  amintesc  că  în  „trilogia"  următoare,  Lucian  Blaga  va  dezvolta  filosofia 
biologică.  Ştiu  din  alte  convorbiri  ale  noastre  cât  de  mult  îl  preocupă  problemele 
de  biologie,  şi  cât  a  citit  în  acest  domeniu.  îl  întreb  când  are  timp  să  cerceteze 
atâtea  domenii,  şi  cum  poate  lucra  atât  de  spornic. 

—  De  la  o  vreme,  după  cum  ţi-am  mărturisit,  citesc  foarte  puţin  şi  numai  în 
directă  legătură  cu  problema  care  mă  preocupă. 

îmi  adun  sau  îmi  împrospătez  materialul.  în  biologie,  totuşi,  am  citit  în  ultimii 
ani  destul.  Cred  că  şi  aici,  ca  pretutindeni,  ochiul  nespecialistului  e  învrednicit  să 
vadă  lucruri  noi,  şi,  mai  ales,  să  înţeleagă  mai  adânc  legile  vieţii...  îţi  mărturisesc 
că  lucrez  foarte  greu.  Redactez  de  obicei  dimineaţa,  între  8  şi  io,  înainte  de  a 
porni  la  slujbă.  Prima  redacţiune  suferă  însă  transformări  radicale.  Sunt  ispitit 
întotdeauna  să  concentrez  prea  mult  gândirea,  să  o  reduc  aproape  la  formule.  De 
aceea  revin  de  mai  multe  ori  asupra  manuscrisului,  corectez,  adaug,  amplific.  In 
cele  din  urmă  îl  dictez  pagină  cu  pagină,  pieptănându-1  încă  o  dată.  Pe  copia 
astfel  transcrisă  fac  ultimele  revizuiri  înainte  de  a-1  da  la  tipar.  Asta  nu  înseamnă, 
fireşte,  că  nu  mai  revin  în  şpalturi,  sau  câteodată  chiar  în  pagină... 

—  Lucrez  greu,  continuă  Lucian  Blaga.  Şi  de  aceea  mă  felicit  de  cei  şase  ani  de 
gazetărie  la  „Patria"  şi  la  „Cuvântul",  în  care  am  învăţat  să  scriu  zi  la  zi,  cu  sau 
fără  „inspiraţie".  Cred  şi  eu  că  gazetăria  este  de  mare  folos  pentru  un  scriitor. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


616 


într’un  anumit  sens  este  folositoare  chiar  şi  gânditorului,  căci  îl  dezbăra  de 
superstiţiile  termenilor  tehnici,  îl  învaţă  să  scrie  curgător,  pe  înţeles,  îl  hotărăşte 
să-şi  exprime  gândul  într’o  formă  frumoasă,  aşa  cum  făceau  filosofii  din  alte 
vremuri... 

—  în  afară  de  forma  fascinantă  a  scrierilor  dumitale  filosofice,  îi  spun  eu,  mă 
încântă  mult  „autonomia"  cărţilor  dumitale;  fără  note,  fără  trimiteri  erudite,  fără 
citate.  Doar  dacă  din  loc  în  loc  se  întâlnesc  numele  câtorva  gânditori 
contemporani.  Aşa  cum  sunt  scrise  cam  toate  marile  cărţi  ale  filosofiei... 

—  Pentru  mine,  spune  Lucian  Blaga,  filosofia  este  înainte  de  toate  o 
necesitate  organica,  vitală.  Gândesc  —  pentru  că  nu  pot  face  altfel.  Şi  aşa  am  fost 
întotdeauna.  în  copilărie  eram  foarte  religios.  Petreceam  ceasuri  întregi  în 
rugăciune,  spunând  Tatăl  Nostru.  în  afară  de  rugăciune,  nu  iubeam  altceva  decât 
jocul...  De  altfel,  un  amănunt  semnificativ:  eu  n’am  vorbit  pînă  la  4  ani.  Părinţii 
m’au  dus  pe  la  doctori,  înspăimântaţi,  socotindu-mă  mut.  într’o  seară,  mama  m’a 
luat  de  o  parte  şi  a  început  să-mi  vorbească  prieteneşte:  „Nu  ţi-e  ruşine  ţie,  băiat 
mare,  să  nu  vorbeşti?  Vrei  să  ne  faci  de  râsul  oamenilor  din  sat?  Nu  vezi  că  toţi 
copiii  de  vârsta  ta  vorbesc  de  un  an  şi  mai  bine?"  înţelegeam  tot  ce-mi  spunea 
mama,  dar  nici  în  seara  aceea  n’am  vorbit.  De-abia  a  doua  zi,  am  început  deodată 
să  vorbesc,  dar  mi-era  atât  de  ruşine  încât  ţineam  mâna  streaşină  la  ochi... 

în  dimineaţa  aceasta  soarele  răzbate  şi  prin  aceşti  copaci  bătrâni,  crescuţi 
aproape  fără  vârstă  pe  terasa  zidului  cetăţii  vechi.  Pe  aici  se  plimba  Maria  Rilke, 
pe  una  din  aceste  bănci  se  odihnea  el,  cu  privirile  deasupra  oraşului. 

—  Era  locul  favorit  de  plimbare  şi  de  meditaţie  al  lui  Rilke,  spune  Lucian 
Blaga.  Şi  tot  aici  venea  prietenul  meu  Marti,  scriitor  elveţian,  care  a  murit  acum 
câţiva  ani.  Apartamentul  lui  e  chiar  deasupra  zidului,  acolo... 

îmi  arată  una  din  acele  case  din  secolul  XIV— XV,  aşa  cum  s’au  păstrat 
sumedenie  în  Berna.  Odată,  am  urcat  chiar,  cu  toţii,  scările  ce  duceau  la 
apartamentul  lui  Marti.  Treptele  de  lemn  lustruite,  curate,  îşi  purtau  cu  vrednicie 
secolele... 

—  Cât  e  de  puternică  tradiţia  elveţiană,  îmi  spune  Blaga.  Am  fost  o  dată 
invitatul  unui  prieten  de-al  meu  la  ţară,  în  satul  lui.  M’a  dus  la  primărie,  şi  mi-a 
arătat  stemele  familiilor  din  sat.  Mi-a  mărturisit  cu  mândrie  că  stema  familiei 
sale  este  din  secolul  al  Xll-lea!  Ţăranii  aceştia  elveţieni  au  uneori  un  trecut  mai 
cert  decât  multe  familii  aristocratice  europene.  Şi  cu  toate  acestea,  au  rămas  la 
ţară,  opt  veacuri  în  acelaşi  loc,  şi  feciorii  au  continuat  munca  părinţilor  fără  ispita 
evadării... 

Puţini  cărturari  români  cunosc  şi  înţeleg  mai  bine  satul  ca  Lucian  Blaga.  Are  şi 
acum  nostalgia  unei  ferme  la  ţară,  unde  să  se  poată  retrage,  să-şi  trăiască  viaţa 
aşa  cum  o  înţelege  el.  Unul  din  cele  dintâi  lucruri  pe  care  mi  le-a  arătat  la  Berna, 
a  fost  o  fermă  din  vecinătate,  o  adevărată  industrie  casnică  elveţiană,  cu  grajduri 
mari,  în  care  se  găsesc  şi  prinzatoare  de  muşte,  ca  să  nu  sufere  prea  mult  vitele. 
Aici  vine  deseori  Lucian  Blaga,  cu  Isidora,  şi  priveşte  cum  se  mulg  vacile. 
Doamna  Blaga  are  pentru  amîndoi  aceeaşi  surîzătoare  înţelegere  (...) 


Nicolae  Niţă 


617 


PILOŢII  ORBI  312 

Imoralitatea  clasei  conducătoare  româneşti,  care  deţine  "puterea"  politică  de  la 
1918  încoace,  nu  este  cea  mai  gravă  crimă  a  ei.  Că  s’a  furat  ca  în  codru,  că  s’a  distrus 
burghezia  naţională  în  folosul  elementelor  alogene,  că  s’a  năpăstuit  ţărănimea,  că  s’a 
introdus  politicianismul  în  administraţie  şi  învăţământ,  că  s’au  desnaţionalizat 
profesiunile  libere  -  toate  aceste  crime  împotriva  siguranţei  statului  şi  toate  aceste 
atentate  contra  fiinţei  neamului  nostru,  ar  putea  -  după  marea  victorie  finală  -  să  fie 
iertate.  Memoria  generaţiilor  viitoare  va  păstra,  cum  se  cuvine,  eforturile  şi  eroismul 
anilor  cumpliţi  1916  -  1918  -  lăsând  să  se  aştearnă  uitarea  asupra  întunecatei  epoci 
care  a  urmat  unirii  tuturor  românilor.  Dar  cred  că  este  o  crimă  care  nu  va  putea  fi 
niciodată  uitată:  aceşti  aproape  douăzeci  de  ani  care  s’au  scurs  de  la  unire.  Ani  pe 
care  nu  numai  că  i-am  pierdut  (şi  când  vom  mai  avea  înaintea  noastră  o  epocă  sigură 
de  pace  atât  de  îndelungată?!)  -  dar  i-am  folosit  cu  statornică  voluptate  la  surparea 
lentă  a  statului  românesc  modern.  Clasa  noastră  conducătoare,  care  a  avut  frânele 
destinului  românesc  de  la  întregire  încoace,  s’a  făcut  vinovată  de  cea  mai  gravă 
trădare  care  poate  înfiera  o  elită  politică  în  faţa  contemporanilor  şi  în  faţa  istoriei: 
pierderea  instinctului  statal,  totala  incapacitate  politică.  Nu  e  vorba  de  o  simplă 
găinărie  politicianistă,  de  un  milion  sau  o  sută  de  milioane  furate,  de  corupţie, 
bacşişuri,  demagogie  si  şantaje.  Este  ceva  infinit  mai  grav,  care  poate  primejdui 
însăsi  existenta  istorică  a  neamului  românesc:  oamenii  care  ne-au  condus  si  ne 
conduc  nu  mai  văd.  într’una  din  cele  mai  tragice,  mai  furtunoase  şi  mai  primejdioase 
epoci  pe  care  le-a  cunoscut  mult  încercata  Europă  -  luntrea  statului  nstru  este 
condusă  de  nişte  piloţi  orbi.  Acum,  când  se  pregăteşte  marea  luptă  după  care  se  va  şti 
cine  merită  să  supravieţuiască  şi  cine  îşi  merită  soarta  de  rob  -  elita  noastră 
conducătoare  îşi  continuă  micile  sau  marile  afaceri,  micile  sau  marile  bătălii 
electorale,  micile  sau  marile  reforme  moarte.  Nici  nu  mai  găseşti  cuvinte  de  revoltă. 
Critica,  insulta,  ameninţarea  -  toate  acestea  sunt  zadarnice.  Oamenii  aceştia  sunt 
invalizi:  nu  mai  văd,  nu  mai  aud,  nu  mai  simt.  Instinctul  de  căpetenie  al  elitelor 
politice,  instinctul  statal,  s’a  stins. 

Istoria  cunoaşte  unele  exemple  tragice  de  state  înfloritoare  şi  puternice  care  au 
pierit  în  mai  puţin  de  o  sută  de  ani  fără  ca  nimeni  să  înţeleagă  de  ce.  Oamenii  erau 
tot  atât  de  cumsecade,  soldaţii  tot  atât  de  viteji,  femeile  tot  atât  de  roditoare,  holdele 
tot  atât  de  bogate.  Nu  s’a  întâmplat  nici  un  cataclism  între  timp.  Şi  deodată,  statele 
acestea  pier,  dispar  din  istorie.  în  câteva  sute  de  ani  după  aceea,  cetăţenii  fostelor 
state  glorioase  îşi  pierd  limba,  credinţele,  obiceiurile  -  şi  sunt  înghiţiţi  de  popoare 
vecine. 

Luntrea  condusă  de  piloţii  orbi  se  lovise  de  stânca  finală.  Nimeni  n’a  înţeles  ce  se 
întâmplă,  dregătorii  făceau  politică,  neguţătorii  îşi  vedeau  de  afaceri,  tinerii  de 
dragoste  şi  ţăranii  de  ogorul  lor.  Numai  istoria  ştia  că  nu  va  mai  duce  multă  vreme 
povara  acestui  stârv  în  descompunere,  neamul  acesta  care  are  toate  însuşirile  în  afară 
de  cea  capitală:  instinctul  statal. 

Crima  elitelor  conducătoare  româneşti  constă  în  pierderea  acestui  instinct  şi  în 
înfiorătoarea  lor  inconştientă,  în  încăpăţânarea  cu  care  îşi  apără  "puterea".  Au  fost 
elite  româneşti  care  s’au  sacrificat  de  bună  voie,  şi-au  semnat  cu  mâna  lor  actul  de 
deces  numai  pentru  a  nu  se  împotrivi  istoriei,  numai  pentru  a  nu  se  pune  în  calea 
destinului  acestui  neam.  Clasa  conducătorilor  noştri  politici,  departe  de  a  dovedi 


312  -  Revista  "Vremea",  Bucureşti.  Anul  X,  Nr.  505,  19  Septembrie  1937. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


618 


această  resemnare,  într’un  ceas  atât  de  tragic  pentru  istoria  lumii  -  face  tot  ce-i  stă  în 
putinţă  ca  să-şi  prelungească  puterea.  Ei  nu  gândesc  la  altceva  decât  la  milioanele  pe 
care  le  mai  pot  agonisi,  la  ambiţiile  pe  care  si  le  mai  pot  satisface,  la  orgiile  pe  care  le 
mai  pot  repeta.  Şi  nu  în  aceste  câteva  miliarde  risipite  si  câteva  mii  de  conştiinţe 
ucise  stă  marea  lor  crimă,  ci  în  faptul  că  măcar  acum,  când  încă  mai  este  timp,  nu 
înţeleg  să  se  resemneze. 

Să  amintim  numai  câteva  fapte  si  vom  înţelege  de  când  ne  conduc  piloţii  orbi. 

Cel  dintâi  lucru  pe  care  l-au  făcut  iugoslavii  după  război  a  fost  să  colonizeze 
Banatul  românesc  aducând  în  masă  de-a  lungul  frontierei  cele  mai  pure  elemente 
sârbeşti.  Iugoslavii,  atunci  ca  şi  acum,  erau  departe  de  a  avea  liniştea  şi  coheziunea 
politică  pe  care  am  fi  putut-o  avea  noi:  problema  croată  isbucnise  cu  violenţă.  Cu 
toate  acestea,  ştiind  că  adevărata  graniţă  nu  e  cea  însemnată  pe  hărţi  ci  limita  până 
unde  se  poate  întinde  un  neam  (Nae  Ionescu)  -  au  făcut  tot  ce  le-a  stat  în  putinţă  ca 
să  deznaţionalizeze  judeţele  româneşti.  Şi  se  pare  că  au  reuşit.  în  orice  caz,  acum,  la 
graniţa  Banatului,  stau  masive  colonizări  sârbeşti,  sate  care  nu  existau  la  conferinţa 
păcii!  La  "plebiscitul"  din  1918-1919,  toate  satele  svăbeşti  au  votat  alipirea  la 
România  Mare.  S’a  obţinut  astfel  o  impresionantă  majoritate.  Nici  un  guvern  român 
n’a  făcut,  însă,  nimic  pentru  aceste  elemente  germanice,  singurii  aliaţi  sinceri  pe  care 
i-am  fi  putut  avea  pentru  ca  să  contrabalansăm  elementele  maghiare.  Dimpotrivă,  de 
la  unire  încoace  saşii  şi  şvabii  au  fost  necontenit  umiliţi  -  iar  ungurii  favorizaţi. (Ce 
imbecil  complex  de  inferioritate  am  dovedit,  fiindu-ne  teamă  de  unguri!).  în  1918 
sasii  nu  se  înţelegeau  cu  şvabii.  Am  fi  putut  profita  de  aceste  neînţelegeri.  N’am 
profitat.  Dimpotrivă,  am  făcut  tot  ce  ne-a  stat  în  putinţă  ca  să  accelerăm  unirea 
tuturor  elementelor  germanice.  Şi  astăzi,  saşii  şi  şvabii  sunt  uniţi  -  şi  sunt  împotriva 
noastră. 

Ungurii  au  colonizat  graniţa  încă  din  1920,  deşi  şi  astăzi  se  găsesc  înapoia  acestei 
centuri  de  fier  nu  ştiu  câte  sute  de  mii  de  români.  Noi  n’aveam  nevoie  de  colonizări, 
pentru  că  toate  satele  de  pe  frontieră  sunt  româneşti.  în  schimb,  am  stat  cu  mâinile 
în  sân  şi  am  privit  cum  se  întăreşte  elementul  evreiesc  în  oraşele  din  Transilvania, 
cum  Deva  s’a  maghiarizat  complet,  cum  tara  Oaşului  s’a  părăginit,  cum  s’au  făcut 
colonizări  de  plugari  evrei  în  Maramureş,  cum  au  trecut  pădurile  din  Maramureş  şi 
Bucovina  în  mâna  evreilor  şi  maghiarilor  etc.  etc. 

Cei  10.000  de  ţărani  români  veniţi  din  Ungaria  continuă  să  moară  de  foame.  Am 
luat  sate  de  români  din  Banat  şi  am  colonizat  Cadrilaterul  -  în  loc  să  păstrăm  pe 
bănăţeni  acolo  umde  sunt  şi  să  aducem  la  frontiera  bulgară  numai  macedoneni, 
singurii  care  răspund  la  cuţit  cu  toporul  şi  la  insulte  cu  carabina.  Astăzi  româncele 
bănăţene  cerşesc  în  Balcic! 

Dintre  toate  minorităţile  noastre,  în  afară  de  armeni,  numai  turcii  erau  cei  mai 
inofensivi;  i-am  lăsat  să  plece.  Pământurile  lor,  în  bună  parte,  au  intrat  în  stăpânirea 
bulgarilor.  Bazargicul  este  complet  bulgarizat.  Ceva  mai  mult.  Am  lăsat  pe  bulgari  să- 
şi  cumpere  şi  să  cultive  pământ  până  la  Gurile  Dunării.  Piloţii  orbi  s’au  făcut  unealta 
celei  mai  înspăimântătoare  crime  împotriva  fiinţei  statului  românesc:  înaintarea 
elementului  slav  din  josul  Dunării  spre  Deltă  şi  Basarabia.  N’a  fost  un  singur  om 
politic  român  care  să  înţeleagă  că  ultima  noastră  nădejde,  asa  cum  suntem 
înconjuraţi  de  oceanul  slav,  este  să  ne  împotrivim  cu  toate  puterile  unirii  slavilor 
dunăreni  cu  slavii  din  Basarabia.  în  loc  să  alungăm  elementul  bulgăresc  din  întreaga 
Dobroge  -  noi  am  colonizat  pur  şi  simplu  Gurile  Dunării  cu  grădinari  bulgari.  în 
acelaşi  timp,  piloţii  orbi  au  deschis  larg  porţile  Bucovinei  si  Basarabiei.  De  la  război 
încoace,  evreii  au  cotropit  satele  Maramureşului  şi  Bucovinei  şi  au  obţinut 


Nicolae  Niţă 


619 


majoritatea  absolută  în  toate  oraşele  Basarabiei.  Ceva  mai  grav:  rutenii  s’au  coborât 
de-a  lungul  Basarabiei  şi  astăzi  mai  au  foarte  puţin  să-şi  dea  mâna  cu  bulgarii  care  au 
suit  pe  Dunăre.  Reni  este  punctul  de  unire  a  celor  două  populaţii  slave  -  pe  pământ 
românesc.  Imediat  după  război,  în  Basarabia  românii  reprezentau  68  la  sută  din 
populaţie.  Astăzi,  după  statistici  oficiale,  ei  sunt  numai  51  la  sută. 

Elitele  politice  româneşti,  în  loc  să  se  intereseze  de-aproape  de  problema  Ucrainei 
prin  încurajarea  agitaţiilor  separatiste  -  aşa  cum  au  făcut  guvernele  austriece  până  la 
război,  încurajând  sistematic  pe  ruteni  ca  să  lovească  în  români  şi  poloni  -  s’au 
mulţumit  să  tolereze  întinderea  ucrainienilor  nu  numai  în  Bucovina,  dar  şi  în 
Basarabia.  în  anul  1848,  rutenii  din  Galiţia  revendicau  o  parte  din  Bucovina  pentru 
provincia  lor  (Galiţia),  care  ar  fi  trebuit  să  devină  semi-autonomă  în  reorganizarea 
Austriei  pe  baze  federale  (planul  Palacki).  Românii  bucovineni  de  atunci  au  ştiut  să 
se  apere  (în  Constituanta  austriacă  de  la  Kremsir).  Dar  rutenii,  după  războiul  cel 
mare,  au  găsit  un  neaşteptat  aliat  în  piloţii  orbi  ai  României  care,  în  loc  să  lupte 
pentru  revendicările  ucrainiene  dincolo  de  Nistru  (crearea  statului-tampon  Ucraina) 
şi-au  arătat  prietenia  faţă  de  aceşti  slavi  lăsându-i  să  se  înmulţească  peste  măsură  în 
Bucovina  şi  să  coboare  cât  mai  jos  în  Basarabia.  Astăzi,  un  savant  ucrainean  de  la 
universitatea  din  Varşovia,  refugiat  politic,  expune  la  seminarul  de  geografie  din 
Berlin  hărţi  ale  viitorului  stat  ucrainean  în  care  se  găsesc  înglobate  Bucovina  şi 
Basarabia.  Nădăjduiesc  că  la  ceasul  când  ştiu  lucrurile  acestea,  prietenul  care  mi-a 
atras  atenţia  asupra  hărţilor  profesorului  ucrainean  (profesor  la  universitatea  din 
Varşovia)  a  izbutit  să  le  fotografieze  pe  toate  -  pentru  ca  să  facem  amândoi  dovada, 
dacă  va  fi  nevoie.  Inutil  să  mai  continui.  Şi  am  fost  stăpânit  de  acest  înspăimântător 
sentiment  al  inutilităţii  în  tot  timpul  cât  am  scris  paginile  de  faţă.  Ştiu  foarte  bine  că 
ele  nu  vor  avea  nici  o  urmare.  Ştiu  foarte  bine  că  evreii  vor  ţipa  că  sunt  antisemit,  iar 
democraţii  că  sunt  huligan  sau  fascist.  Ştiu  foarte  bine  că  unii  îmi  vor  spune  că 
"administraţia"  e  proastă  -  iar  alţii  îmi  vor  aminti  tratatele  de  pace,  clauzele 
minorităţilor.  Ca  si  când  aceleaşi  tratate  au  putut  împiedica  pe  Kemal  Pasa  să  rezolve 
problema  minorităţilor  măcelărind  100.000  de  greci  în  Anatolia.  Ca  şi  când 
iugoslavii  şi  bulgarii  s’au  gândit  la  tratate  când  au  închis  şcolile  şi  bisericile 
româneşti,  deznaţionalizând  câte  zece  sate  pe  an.  Ca  şi  când  ungurii  nu  şi-au  permis 
să  persecute  făţiş,  cu  închisoarea,  chiar  satele  germane,  ca  să  nu  mai  vorbesc  de 
celelalte.  Ca  şi  când  cehii  au  şovăit  să  paralizeze,  până  la  sugrumare,  minoritatea 
germană! 

Cred  că  suntem  singura  ţară  din  lume  care  respectă  tratatele  minorităţilor, 
încurajând  orice  cucerire  de-a  lor,  preamărindu-le  cultura  şi  ajutându-le  să-şi  creeze 
un  stat  în  stat.  Şi  asta  nu  numai  din  bunătate  sau  prostie.  Ci  pur  si  simplu  pentru  că 
pătura  conducătoare  nu  mai  ştie  ce  înseamnă  un  stat,  nu  mai  vede. 

Pe  mine  nu  mă  supără  când  aud  evreii  ţipând:  "antisemitism",  "Fascism", 
"hitlerism"!  Oamenii  aceştia,  care  sunt  oameni  vii  şi  clarvăzători,  îsi  apără  primatul 
economic  şi  politic  pe  care  l-au  dobândit  cu  atâta  trudă  risipind  atâta  inteligenţă  şi 
atâtea  miliarde.  Ar  fi  absurd  să  te  aştepţi  ca  evreii  să  se  resemneze  de  a  fi  o 
minoritate,  cu  anumite  drepturi  şi  cu  foarte  multe  obligaţii  -  după  ce  au  gustat  din 
mierea  puterii  şi  au  cucerit  atâtea  posturi  de  comandă.  Evreii  luptă  din  răsputeri  să- 
şi  menţină  deocamdată  poziţiile  lor,  în  aşteptarea  unei  viitoare  ofensive  -  si,  în  ceea 
ce  mă  priveşte,  eu  le  înţeleg  lupta  şi  le  admir  vitalitatea,  tenacitatea,  geniul. 

Tristeţea  şi  spaima  mea  îşi  au,  însă,  izvorul  în  altă  parte.  Piloţii  orbi!  Clasa  aceasta 
conducătoare,  mai  mult  sau  mai  puţin  românească,  politicianizată  până  în  măduva 
oaselor  -  care  aşteaptă  pur  şi  simplu  să  treacă  ziua,  să  vină  noaptea,  să  audă  un 


Articole  clin  Presa  Legionară 


620 


cântec  nou,  să  joace  un  joc  nou,  să  rezolve  alte  hârtii,  să  facă  alte  legi.  Acelaşi  şi 
acelaşi  lucru,  ca  şi  când  am  trăi  într’o  societate  pe  acţiuni,  ca  şi  când  am  avea 
înaintea  noastră  o  sută  de  ani  de  pace,  ca  şi  când  vecinii  noştri  ne-ar  fi  fraţi,  iar  restul 
Europei  unchi  şi  naşi.  Iar  dacă  le  spui  că  pe  Bucegi  nu  mai  auzi  româneşte,  că  în 
Maramureş,  Bucovina  şi  Basarabia  se  vorbeşte  idiş,  că  pier  satele  româneşti,  că  se 
schimbă  faţa  oraşelor  -  ei  te  socotesc  în  slujba  nemţilor  sau  te  asigură  că  au  făcut  legi 
de  protecţia  muncii  naţionale. 

Sunt  unii,  buni  "patrioţi",  care  se  bat  cu  pumnul  în  piept  şi-ţi  amintesc  că 
românul  în  veci  nu  piere,  că  au  trecut  pe  aici  neamuri  barbare  etc.  Uitând,  săracii  că 
în  Evul  Mediu  românii  se  hrăneau  cu  grâu  şi  peşte  şi  nu  cunoşteau  nici  pelagra,  nici 
sifilisul,  nici  alcoolismul.  Uitând  că  blestemul  a  început  să  apese  neamul  nostru 
odată  cu  introducerea  secarei  (la  sfârşitul  Evului  Mediu),  care  a  luat  pretutindeni 
locul  grâului.  Au  venit  apoi  fanarioţii  care  au  introdus  porumbul  -  slăbind 
considerabil  rezistenţa  ţăranilor.  Blestemele  s’au  ţinut  apoi  lanţ.  Mălaiul  a  adus 
pelagra,  evreii  au  adus  alcoolismul  (în  Moldova  se  bea  până  în  secolul  XVI  bere), 
austriecii  în  Ardeal  şi  "cultura"  în  Pricipate  au  adus  sifilisul.  Piloţii  orbi  au  intervenit 
şi  aici,  cu  imensa  lor  putere  politică  şi  administrativă. 

Toată  Muntenia  si  Moldova  de  jos  se  hrăneau  iarna  cu  peşte  sărat;  căruţele 
începeau  să  colinde  Bărăganul  îndată  ce  se  culegea  porumbul  şi  peştele  acela  sărat, 
uscat  cum  era,  alcătuia  totuşi  o  hrană  substanţială.  Piloţii  orbi  au  creat,  însă,  trustul 
peştelui.  Nu  e  atât  de  grav  faptul  că  la  Brăila  costă  60-100  lei  kilogramul  de  peşte  (în 
loc  să  coste  5  lei),  că  putrezesc  vagoane  întregi  cu  peste  ca  să  nu  scadă  preţul,  că  în 
loc  să  se  recolteze  80  de  vagoane  pe  zi  din  lacurile  din  jurul  Brăilei  se  recoltează 
numai  5  vagoane  si  se  vinde  numai  unul  (restul  putrezeşte),  grav  e  că  ţăranul  nu  mai 
mănâncă,  de  vreo  10  ani,  peste  sărat.  Şi  acum,  când  populaţia  de  pe  malul  Dunării  e 
secerată  de  malarie,  guvernul  cheltuieşte  (vorba  vine)  zeci  de  milioane  cu 
medicamente,  uitând  că  un  neam  nu  se  regenerează  cu  chinină  şi  aspirină,  ci  printr’o 
hrană  substanţială. 

Nu  mai  vorbiţi,  deci,  de  cele  şapte  inimi  în  pieptul  de  aramă  al  românului. 
Sărmanul  român,  luptă  ca  să-şi  păstreze  măcar  o  inimă  obosită  care  bate  tot  mai  rar 
şi  tot  mai  stins.  Adevărul  e  acesta:  neamul  românesc  nu  mai  are  rezistenţa  sa 
legendară  de  acum  câteva  veacuri.  în  Moldova  şi  în  Basarabia  cad  chiar  de  la  cele 
dintâi  lupte  cu  un  element  etnic  bine  hrănit,  care  mănâncă  grâu,  peşte,  fructe  şi  care 
bea  vin  în  loc  de  ţuică. 

Noi  n’am  înţeles  nici  astăzi  că  românul  nu  rezistă  băuturilor  alcoolice,  ca 
francezul  sau  rusul  bunăoară.  Ne  lăudăm  că  "ţinem  la  băutură",  iar  gloria  aceasta  nu 
numai  că  e  ridiculă,  dar  e  în  acelaşi  timp  falsă.  Alcoolismul  sterilizează  legiuni  întregi 
şi  ne  imbecilizează  cu  o  rapiditate  care  ar  trebui  să  ne  dea  de  gândit.  Dar  piloţii  orbi 
stau  surâzători  la  cârmă,  ca  şi  când  nimic  nu  s’ar  întâmpla.  Şi  aceşti  oameni, 
conducători  ai  unui  popor  glorios,  sunt  oameni  cumsecade,  sunt  uneori  oameni  de 
bună-credinţă,  şi  cu  bunăvoinţă;  numai  că,  aşa  orbi  cum  sunt,  lipsiţi  de  singurul 
instinct  care  contează  în  ceasul  de  faţă  -  instinctul  statal  -  nu  văd  şuvoaiele  slave 
scurgându-se  din  sat  în  sat,  cucerind  pas  cu  pas  tot  mai  mult  pământ  românesc;  nu 
aud  vaietele  claselor  care  se  sting,  burghezia  şi  meseriile  care  dispar  lăsând  locul 
altor  neamuri!  Nu  simt  că  s’au  schimbat  unele  lucruri  în  această  ţară,  care  pe  alocuri 
nici  nu  mai  pare  românească.  Uneori,  când  sunt  bine  dispuşi,  îţi  spun  că  n’are 
importanţă  numărul  evreilor,  căci  sunt  oameni  muncitori  şi  inteligenţi  şi,  dacă  fac 
avere,  averile  lor  rămân  tot  în  ţară.  Dacă  aşa  stau  lucrurile  nu  văd  de  ce  n’am 
coloniza  ţara  cu  englezi,  căci  şi  ei  sunt  muncitori  şi  inteligenţi.  Dar  un  neam  în  care  o 


Nicolae  Niţă 


621 


clasă  conducătoare  gândeşte  astfel,  şi-ţi  vorbeşte  despre  calităţile  unor  oameni 
străini  -  nu  mai  are  mult  de  trăit.  El,  ca  neam,  nu  mai  are  însă  dreptul  să  se  măsoare 
cu  istoria! 

Că  piloţii  orbi  s’au  făcut  sau  nu  unelte  în  mâna  străinilor  -  puţin  interesează 
deocamdată.  Singurul  lucru  care  interesează  este  faptul  că  nici  un  om  politic  român, 
de  la  1918  încoace,  n’a  ştiut  şi  nu  ştie  ce  înseamnă  un  stat.  Şi  asta  e  destul  ca  să  începi 
să  plângi. 


"Să  veniţi  odată  în  Maramureş..."  3,3 

Gheorghe  Chindriş,  plugar  român  din  corn.  Ieud,  în  Maramureş,  nu  este  un 
necunoscut.  Tânărul  acesta  îndrăgostit  până  la  patimă  de  cartea  românească,  a  avut, 
în  felul  lui,  o  bogată  corespondenţă  cu  mai  mulţi  scriitori  din  Bucureşti.  Plugar  sărac, 
când  nu-şi  mai  putea  cumpăra  o  carte  nouă,  o  cerea  cuviincios  autorului.  Astfel  şi-a 
cheltuit  toată  munca:  pe  cărţi.  Din  pricina  lecturilor  de  noapte  şi  din  pricina  sărăciei, 
s’a  îmbolnăvit  greu.  După  ce  si-a  vândut  pământul  din  sat,  s’a  retras  la  munte: 
bolnav.  Nu  mai  are  astăzi  decât  cărţile,  care  i-au  măcinat  tinereţea.  Pe  ele  nu  le-a 
vândut.  Nici  măcar  o  singură  carte.  Despre  Gheorghe  Chindriş  "intelectualul"  au 
scris,  dacă  mi-aduc  bine  aminte,  d.  Eugen  Lovinescu  şi  d.  Adrian  Maniu.  Nu  ştiu  însă 
dacă  toti  57  mircea  eliade  -  casus  belii  corespondenţii  săi  din  capitală  au  aflat  ceva, 
prin  scrisorile  cărturarului  din  Ieud,  despre  jalea  Maramureşului.  Plugarul  Chindriş, 
care  n’a  făcut  niciodată  politică,  se  mulţumea  să  le  scrie  despre  singurătăţile  lui, 
despre  tristeţea  satului,  despre  dorul  lui  de  carte  şi  de  duh  românesc.  Sfios  şi 
cuviincios,  Gheorghe  Chindriş  nu  aducea  vorba,  în  frumoasele  sale  scrisori,  despre 
nimic  care  ar  fi  putut  turbura  tihna  noastră,  a  cărturarilor  de  la  Bucureşti.  S’a 
întâmplat  însă  ca  boala  şi  sărăcia  tot  mai  aspră  a  plugarului  îndrăgostit  de  carte,  să 
topească  timiditatea.  Gheorghe  Chindriş  acum,  când  e  pironit  în  pat  din  vară,  îşi  ia 
inima  în  dinţi  şi  ne  destăinuieşte  jalea  mândrei  sale  provincii,  Maramureş.  Articolul 
meu  Piloţii  orbi,  publicat  aici  în  Vremea,  i-a  dat  curajul  mărturisirilor.  Nu  ştiu  ce  vor 
crede  prietenii  săi  din  marile  democraţii  bucurestene.  Eu,  ca  huligan,  mă  mulţumesc 
să  transcriu  câteva  pagini  din  lunga  şi  îndurerata  sa  scrisoare.  "Şi  să  ştiţi,  Domnia 
Voastră,  că  în  Maramureş  românii  nu  mai  au  nici  un  petec  de  pământ.  Pământul  şi  1- 
au  vândut  străinilor  care  s’au  făcut  bogaţi.  Maramureşul  meu  nu  va  fi  niciodată 
românesc.  Nici  nu  poate  fi.  Fiindcă,  vorba  Domniei  Voastre,  Piloţii  orbi  nu  lasă.  Acei 
"Piloţi"  sunt  în  toate  partidele  si  sunt  contra  noastră  a  celor  slabi  şi  a  celor  săraci, 
care  în  fiecare  dimineaţă  mâncăm  pâine  de  ovăz,  neagră  ca  pământul.  Eu  nu  mai  sper 
în  nimic.  Şi  dacă  prin  o  minune  Dumnezeiască  se  va  întâmpla  să  mă  vindec  -  vă 
asigur  că  nu  voi  face  politică  niciodată.  Să  veniţi  odată  în  Maramureş.  Să  vedeţi  jalea 
ce  este.  Cred  că  aţi  plânge,  aşa  cum  aţi  scris  în  articolul  "Piloţii  orbi",  a  doua  oară.  Eu, 
credeţi-mă,  că  aş  vrea  să  mor  şi  mâine,  ca  să  nu  văd  jalea  şi  necazul  din  judeţul  meu 
înstrăinat.  Maramureşul  şi  toate  ţinuturile  nu  vor  fi  desrobite  niciodată.  Eu  asa  cred. 
...Acuma  iarăşi  sunt  alegeri.  Eu  vă  rog  să  mă  credeţi  că  în  judeţul  meu  poporul  nu  va 
vota  după  conştiinţă,  va  vota  cu  acei  care  vor  da  mai  multă  pâine  de  grâu  şi  ţuică,  căci 
asa  a  votat  totdeauna.  La  noi  voturile  se  cumpără  cu  bani  de  către  cine  vrea.  Oamenii 
săraci  nu  ştiu  ce  fac.  Ei  nu  cred  în  bine,  sunt  sigur,  căci  pentru  ei  niciodată  nu  va  fi 
bine.  După  cum  cred  şi  eu.  Majoritatea  voturilor  vor  avea  Liberalii  şi  Naţional- 
Ţărăniştii,  căci  ei  au  banii..."  Ce  se  mai  poate  adăuga  acestor  rânduri?  Ce  mai  poţi 


313  -  Revista  "Vremea",  Bucureşti.  Anul  X,  Nr.  516,  5  Decembrie  1937. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


622 


scrie?  Pe  cine  mai  pot  atinge  blestemele  noastre?!  Aproape  că  nu  mai  are  nici  un  sens 
revolta.  Din  toate  colţurile  ne  ajung  aceleaşi  gemete,  acelaşi  zvon  al  morţii.  Niciodată 
n’a  fost  neamul  nostru  românesc  atât  de  aproape  de  pieire.  Niciodată  inconştienţii  şi 
trădătorii,  orbii  şi  imbecilii,  n’au  fost  atât  de  stăpâni  pe  frânele  ţării.  Ce  curte 
marţială  va  putea  judeca  atâtea  mii  de  trădători  -  şi  câte  păduri  vor  trebui  prefăcute 
în  spânzurători,  pentru  toţi  nemernicii  şi  imbecilii  acestor  douăzeci  de  ani  de 
"politică  românească?"...  Nu  avem  decât  o  singură  nădejde  -  şi  cea  din  urmă:  că 
mântuirea  neamului  e  aproape,  trebuie  să  fie  foarte  aproape  de  noi.  Prea  am  atins  un 
nivel  de  totală  descompunere  morală  şi  de  haos  civil.  Şi,  asta  o  ştim  de  la  Tudor 
Vladimirescu,  cu  cât  căderea  a  atins  adâncimi  mai  primejdioase  pentru  neam  -  cu 
atât  înălţarea  neamului  va  fi  mai  măreaţă  şi  mai  uluitoare..."  Gheorghe  Chindriş,  nu 
pierde  nădejdea!  Aşteaptă! 

Noua  aristocraţie  legionară  314 

Suntem  contemporanii,  norocoşi,  ai  celei  mai  semnificative  prefaceri  pe  care  a 
cunscut-o  România  modernă:  făurirea  unei  noi  aristocraţii.  Tineretul  legionar,  odată 
cu  alte  miracole  realizate  prin  jertfă,  elan  şi  voinţă  creatoare  -  a  pus  temeliile  unei 
elite  româneşti  care  e  menită  să  schimbe  sensul  istoriei  acestui  neam.  Vechea  noastră 
aristocraţie,  atât  de  mult  legată  de  pământ  şi  de  civilizaţia  ţărănească  -  a  fost 
zdruncinată  de  o  seamă  de  domnii  nefericite,  ca  să-şi  găsească  sfârşitul,  lamentabil, 
sub  stăpânirea  fanariotă.  Cele  câteva  neamuri  într’adevăr  "boiereşti",  care 
supravieţuiseră,  n’au  mai  jucat  nici  un  rol  de  frunte  după  restaurarea  de  la  începutul 
secolului  al  XlX-lea.  O  altă  aristocraţie  a  luat  locul  elitelor  româneşti  din  epocile 
glorioase.  Cât  de  dubioase  ar  fi  fost  originile  acestei  aristocraţii,  ea  a  dat  totuşi 
României  moderne  câţiva  oameni  şi  câteva  lozinci.  Nu  i-a  putut  da,  însă,  niciodată,  o 
tradiţie  si  o  educaţie  aristocrată.  Să  privim  acum  ceea  ce  se  întâmplă  în  jurul  nostru. 
Suntem  faţă’n  fată  cu  un  tineret  de  curată  obârşie  rurală.  Dar  au  pierit  toate 
complexele  de  inferioritate  care  apăsau  asupra  clasei  ţărăneşti.  Avem  în  faţa  noastră 
un  fiu  de  ţăran,  sau  un  ţăran,  dârz,  cu  fruntea  sus,  nepăsător  de  moarte,  iubitor  de 
libertate.  Un  om  nou  care  a  descoperit  odată  cu  ascultarea  şi  propria  sa  voinţă, 
propriul  său  destin.  Disciplina  şi  ascultarea  i-au  dăruit  o  nouă  demnitate,  o  nesfârşită 
încredere  în  sine,  în  şef,  şi  în  destinul  major  al  neamului  său.  Cel  dintâi  semn  al  unei 
aristocraţii  este  indiferenta  faţă  de  calomnie,  de  atacuri,  de  critică  şi  de  comploturi. 
Priviţi  pe  legionari;  fie  că  sunt  muncitori  în  fabrică,  studenţi  sau  ţărani,  cărturari  sau 
"analfabeţi"  -  legionarii  au  o  superbă  indiferenţă  faţă  de  toate  prostiile  sau  calomniile 
scornite  împotriva  lor.  Legionarii  se  simt  atât  de  străini  faţă  de  lumea  aceasta 
putredă  şi  ridiculă  -  încât  nici  o  imbecilitate  şi  nici  un  venin,  pornit  de  aici,  nu 
izbuteşte  să  le  atragă,  măcar  pentru  o  clipă,  atenţia.  Ce  magnifică  formă  a 
dispreţului!  Indiferenţa  aceasta  aristocratică  ucide  mai  rapid  şi  mai  eficient  decât 
invectiva  şi  sarcasmul.  Bieţii  imbecili  deştepţi  se  simt  într’adevăr  zdrobiţi  de 
seninătatea  aceasta  bărbătească,  pe  care  nici  o  armă  democratică  sau  marxistă  nu  o 
poate  tulbura.  Descoperi  uneori  în  ochii  legionarilor  o  întristată  milă  faţă  de  aceşti 
adversari  neputincioşi,  care  opun  eroismului  şi  sincerităţii  -  lichelismul,  calomnia, 
sforăria  şi  complotul.  Al  doilea  semn  caracteristic  al  aristocraţiei  este  încrederea  în 
bărbăţie,  în  selecţia  firească  pe  care  o  poate  face  numai  lupta.  Legionarismul  a 
introdus  din  nou  în  România  bucuria  şi  pedagogia  luptei  cinstite,  pe  faţă.  Chiar 


314  -  Revista  "Vremea",  Bucureşti.  Anul  XI,  Nr.  522,  23  Ianuarie  1938. 


Nicolae  Niţă 


623 


duşmanii  de  moarte  ai  Legiunii  sunt  siliţi  să  recunoască  schimbarea  adusă  de  această 
mişcare  revoluţionară  românească:  normalizarea  luptei.  Conducerea  mişcării 
legionare  anunţă  mai  dinainte  când,  cu  cine  şi  în  ce  condiţii  va  da  lupta.  Au  dispărut 
din  viata  politică  românească  strategia  poliţistă,  serviciul  secret  de  informaţiuni. 
întocmai  după  cum  Mahatma  Gandhi  a  silit  să  someze  cei  o  mie  de  agenţi  secreţi  ai 
lui  Inteligence  Service  în  India,  anunţând  el  însuşi,  cu  o  săptămână  mai  înainte,  toate 
atacurile  pe  care  intenţionează  să  le  dea  guvernului  englez.  Acest  fair-play,  care  a 
câştigat  simpatia  întregului  popor  englez,  a  schimbat  în  acelaşi  timp  stilul  tacticei  si 
strategiei  poliţiste  în  India.  Pentru  orice  informaţiuni  "secrete",  agenţii  englezi  erau 
invitaţi  să  se  adreseze  direct  conducerii  Mişcării  insurecţionale.  Promovarea 
bărbăţiei  si  a  spiritului  ofensiv  -  valori  europene,  aristocratice  -  a  adus  după  sine  o 
altă  prefacere  a  sufletului  tinerei  generaţii  româneşti.  A  creat  conştiinţa  unei  misiuni 
istorice,  sentimentul  că  ne-am  născut  ca  să  împlinim  o  revoluţie  unică  în  istoria 
neamului.  Legionarul  nu  mai  trăieşte  la  întâmplare.  Viaţa  lui  are  un  sens  precis  şi 
major:  revoluţia  creştină,  mântuirea  neamului  românesc.  Eroismul  şi  sfinţenia  sunt 
valorile  superioare  în  care  cred  tinerii  de  astăzi.  Am  scris  de  mai  multe  ori  despre 
spiritul  revoluţiei  creştine,  aşa  cum  începe  să  fie  realizată  ea  de  mişcarea  legionară  - 
şi  mi-am  îngăduit,  acum,  să  mă  opresc  numai  asupra  valorilor  eroice,  aristocratice, 
pe  care  le  cultivă  legiunea.  Conştiinţa  unei  misiuni  istorice  a  fost  întotdeauna 
caracteristica  oricărei  aristocraţii.  Urmaşii  direcţi  ai  celor  care  au  făurit,  cu  spada  şi 
cu  geniul,  Europa  -  s’au  simţit  întotdeauna  purtătorii  unei  misiuni.  Chiar  atunci  când 
aceşti  urmaşi  au  ajuns  bicisnici,  sterpi,  degeneraţi  -  rămăsese  în  sufletul  lor  obosit  şi 
în  trupul  lor  vlăguit  amintirea  orgolioasă  a  unei  demnităţi  pe  care  nici  un  viciu  şi  nici 
o  infirmitate  nu  o  puteau  stinge.  în  locul  aristocraţiei  de  sânge,  Legiunea  creează  o 
nouă  aristocraţie:  a  spiritului.  în  locul  elitelor  care-şi  moşteneau  drepturile  -  odată 
cu  virtuţile  şi  păcatele  strămoşeşti  -  se  naşte  o  nouă  elită  care-şi  cucereşte  libertatea 
învăţând  să  moară  şi  să  jertfească.  Dar  în  această  nouă  aristocraţie  legionară  care  se 
naşte,  reînvie  Evul  Mediu  românesc;  conştiinţa  misiunii  istorice,  vrednicia  şi 
bărbăţia,  dispreţul  şi  indiferenţa  faţă  de  neputincioşi,  canalii  şi  băieţii  deştepţi. 


Provincia  “ratează”?  315 


Cum  se  ratează  „intelectualii"  şi  „oamenii  buni",  „sufletele  alese",  în  mediile 
provinciale  —  nu  e  de  mirare  că  superstiţia  aceasta  are  astăzi  rădăcini  atât  de 
adânci.  Eroii  romanului  românesc  suferă  permanent  de  două  nostalgii: 
dezrădăcinarea  din  viaţa  satului  —  şi  dorul  după  viaţa  în  „marile  metropole  ale 
lumii"  sau  după  anumite  peisaje  cinematice.  O  singură  stare  reală  nu  pot  accepta, 
cu  nici  un  preţ,  personajele  romanului  românesc:  oraşul  de  provincie.  Ar  vrea  să 
fie  ori  la  coarnele  plugului  —  ori  pe  Coasta  de  Azur.  în  nici  un  caz  la  Bacău,  la 
Piteşti  sau  Oraviţa... 

Acum  vreo  12  ani  am  publicat  un  foileton  în  „Cuvântul"  intitulat  împotriva 
Moldovei.  îmi  mărturiseam  acolo,  foarte  tinereşte,  furia  mea  împotriva  literaturii 
moldoveneşti  (Sadoveanu,  Cezar  Petrescu,  Ionel  Teodoreanu),  care  cuprinde  atâta 
tristeţe,  atâta  melancolie,  atâtea  flori  ofilite,  atâta  descompunere,  de  ai  putea 
deviriliza  o  generaţie  întreagă.  într’adevăr,  mai  ales  scriitorii  moldoveni  au  abuzat 
de  această  melancolie  şi  deznădejde  provincială.  Chiar  poeţii  munteni,  odată 
„revoluţionari"  prin  tehnica  şi  inspiraţia  lor,  s’au  predat,  neputincioşi,  în  faţa 


315  -  Revista  "Vremea",  Bucureşti.  Anul  XI,  Nr.  524,  6  Februarie  1938. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


624 


acestui  „destin"  provincial.  Ion  Minulescu  se  solidarizează  cu  întreaga  literatură 
românească  modernă,  începându-şi  un  poem  cu  acest  vers:  „în  oraşu’n  care  plouă 
de  trei  ori  pe  săptămână..."  în  experienţele  şi  revoluţiile  noastre  poetice  nu 
corespunde  nici  un  „moment  futurist".  Zadarnic  am  împrumutat  lexice,  formule, 
imbecilităţi  din  toate  oraşele  europene.  N’am  realizat  nici  un  singur  moment  de 
optimism  viril,  de  încredere  în  viaţă  şi  în  om,  oriunde  s’ar  afla  el,  în  orice  condiţii 
şi  sub  orice  peisaj...  E  aproape  umilitoare  spaima  noastră  de  „provincie",  teama 
noastră  că  n’am  putea  „rezista"  într’un  mediu  provincial,  că  n’am  putea  „crea" 
decât  la  Bucureşti,  la  Paris  sau  la  New  York.  Cât  de  deosebită  e,  în  această 
privinţă,  literatura  re-sovietică  rusească!  Ce  lucruri  extraordinare  nu  aflăm  în 
romanele  ruseşti,  care  descriu  şi  ele  viaţa  orăşelelor  de  provincie!  Şi  doară  un  oraş 
de  provincie  rusească  din  secolul  XIX  nici  că  se  poate  compara  unui  oraş 
românesc. 

Dar  gândiţi-vă  mai  ales  la  viaţa  reală  care  pulsa  într’un  oraş  de  provincie 
rusească.  Acolo  s’au  pus  la  cale  revoluţiile,  acolo  se  petreceau  dramele  cele  mai 
uluitoare  ale  gândului,  acolo  se  încercau  cele  mai  curajoase  experienţe  morale.  In 
oraşele  de  provincie  s’au  născut  şi  au  trăit  majoritatea  gânditorilor  şi  scriitorilor 
ruşi.  Şi  doară  nu  se  poate  spune  că  peisajul  provinciilor  ruseşti  este  mai  puţin 
deprimant:  cerurile  acelea  joase,  lumina  aceea  cenuşie,  câmpiile  acelea 
nesfârşite...  Şi  viaţa  dintr’un  orăşel  rusesc  nu  era  deloc  viaţa  unui  oraş  de 
provincie  germană.  Se  încingeau  chefuri  de  trei  zile,  se  jucau  şi  se  pierdeau  averi 
la  cărţi,  se  bârfea,  se  făceau  intrigi.  Dar  toată  atmosfera  aceasta  „deprimantă"  n’a 
putut  opri  din  mersul  ei  revoluţia  spirituală  a  veacului  trecut,  n’a  putut  „rata"  nici 
un  scriitor,  nici  un  gânditor,  nici  un  revoluţionar.  Rusia  şi-a  creat  şi  şi-a  împlinit 
magnific  destinul,  cu  toate  orăşelele  saie  de  provincie,  cu  toate  străzile  sale 
întunecoase  şi  toate  tristeţile  florilor  ofilite... 

Nu  vi  se  pare,  atunci,  că  e  semnificativă  şi  dureroasă  predarea  românească  în 
faţa  „provinciei"?  S’ar  putea  spune  că,  în  cele  mai  multe  cazuri,  nu  e  de  vină 
„provincia"  —  ci  substanţa  omenească,  incapabilă  să  reziste  şi  să  creeze  într’un 
climat  mediocru.  Evident,  n’ai  să  poţi  fi  un  bun  asirolog  la  Focşani.  Dar,  un  bun 
asirolog  n’ai  să  poţi  fi  nici  la  Bucureşti,  nici  la  Milano,  nici  la  Tokio.  „Specialist"  nu 
poţi  deveni  decât  în  foarte  puţine  centre  mondiale.  Un  savant  italian  îmi  spunea, 
acum  vreo  zece  ani,  „că  nu  se  poate  face  nimic  în  Europa",  „că  numai  în  America 
există  biblioteci  bune".  Dar  oare  asta  e  adevărata  problemă?  Din  cauza  asta 
„ratăm"  în  provincie?  Omul  ratează  când  nu  mai  rodeşte;  când  nu  mai  poate  crea, 
nu-şi  poate  împlini  destinul.  Ori  se  pare  însă  —  şi  Rusia  a  dovedit-o  —  că  se  poate 
crea  oriunde  şi  în  orice  împrejurări.  Poţi  trăi  cea  mai  curajoasă  morală  la  Focşani. 
Poţi  deveni  un  foarte  mare  poet  la  Buzău.  Poţi  deveni  un  tot  atât  de  mare 
romancier,  sau  filosof,  sau  matematician,  sau  revoluţionar  —  oriunde,  şi  oricând. 

Lipsa  bibliotecilor,  a  institutelor  de  cultură,  a  mediului  ştiinţific,  este  tot  atât  de 
gravă  şi  la  Bucureşti.  Dar  lipsa  aceasta  este  gravă  pentru  că  metropola  nu-şi  mai 
poate  exercita  cu  precizie  funcţia  sa  de  control.  Nu  e  vorba,  deci,  de  creaţie.  Ci  de 
tehnicărde  erudiţie,  de  coordonare  şi  critică.  Lipsa  bibliotecilor  în  România  poate 
explica  cel  mult  „ratarea"  câtorva  serii  de  studenţi  excelenţi  în  filologie  şi  istorie, 
care  n’au  găsit  instrumentele  necesare  de  lucru  pentru  desăvârşirea  cercetărilor 
lor.  Dar  ea  nu  poate,  sub  nici  un  chip,  explica  lipsa  marilor  poeţi,  a  marilor 
gânditori,  a  marilor  matematicieni  şi  a  marilor  romancieri,  în  oraşele  noastre  de 
provincie. 


Nicolae  Niţă 


625 


Dar  problema  aceasta  mai  are  şi  alte  aspecte.  Să  încercăm  să  le  cercetăm  pe 
rând. 

6  Februarie  1938 


Provincia  şi  legionarismul 316 

Mă  întorceam,  mai  zilele  trecute,  cu  câţiva  prieteni  şi  camarazi  din  centrul 
oraşului  Călăraşi  spre  gară.  Bulevardul  era  slab  luminat:  doar  câteva  felinare  obosite. 
Umezeală,  ceaţă,  noroi.  Şi  sentimentul  unei  nelămurite  pustietăţi;  parcă  ne  aflam 
undeva  la  sfârşitul  lumii,  izolaţi  de  ceilalţi  oameni,  departe  de  lumină  şi  de 
"civilizaţie".  Mi-am  dat  atunci  seama  de  nesfârşitele  posibilităţi  de  creaţie  ale  unui 
artist  provincial.  Cum  de  nu  le  foloseşte  nimeni?  Cum  de  nu  înţelege  nimeni  lecţia 
aceasta  de  realism  pe  care  provincia  ne-o  ţine  necontenit  la  dipoziţie?  Unde  poţi  privi 
mai  limpede,  faţă  în  faţă,  realitatea  -  decât  pe  acest  bulevard  din  Călăraşi  într’o 
noapte  ceţoasă  şi  umedă  de  Februarie?  Peisajul  acesta  te  sileşte  să  renunţi  la  orice 
bovarism.  Bulevardul  acesta  îţi  vorbeşte  mai  mult  şi  mai  precis  despre  singurătatea 
omului  şi  despre  demnitatea  lui  decât  o  bibliotecă  întreagă.  E  de  mirare  că  scriitorul 
provincial  n’a  folosit  încă  lecţia  de  realism  a  peisajului  său  natal.  Este  mai  adevărată 
această  Românie  virilă,  aspră,  săracă  şi  întunecată  -  pe  care  provincia  ne-o  arată  în 
toată  sălbatica  ei  frumuseţe  -  decât  România  romanţelor  învechite,  a  tristeţelor 
crepusculare,  a  amorurilor  defuncte.  Nicăieri  nu  înţelegi  mai  repede  şi  nu  simţi  mai 
categoric  lipsa  de  semnificaţie  a  unui  "amor  defunct"  şi  a  frunzelor  ofilite  -  decât 
într’un  oraş  de  provincie.  Aici,  ca  să  poţi  supravieţui,  trebuie  să  deschizi  bine  ochii,  să 
priveşti  realitatea  faţă  în  faţă.  A  fost  o  vreme  când,  în  România,  "realitatea"  însemna 
cariera  şi  oportunismul  politic  -  iar  "idealul"  era  identic  cu  melancolica  abandonare 
în  voia  destinului.  Atunci,  erai  aproape  dator  -  aşa  te  învăţa  literatura 
moldovenească  -  să  visezi  şi  să  te  predai.  Cred  că  astăzi  încep  să  se  schimbe  lucrurile. 
Astăzi  "idealismul"  te  sileşte  să  cauţi  şi  să  accepţi  realitatea.  Asta  nu  înseamnă 
oportunism  şi  politicianism;  ci,  dimpotrivă,  să-ţi  dai  seama  de  condiţia  românească. 
Să  înţelegi  că  suntem  o  ţară  săracă,  cu  oameni  săraci,  cu  viaţă  aspră.  Să  înţelegi  că 
din  această  viaţă  aspră  şi  cu  aceşti  oameni  săraci  se  pot  face  totuşi  lucruri 
dumnezeieşti.  E  destul  să  aibi  curajul  de  a  privi  realitatea  faţă’n  faţă  -  pentru  ca  nici 
un  peisaj  şi  nici  o  melancolie  să  nu  te  mai  poată  "rata".  într’adevăr,  unde  se  duce 
lupta  în  condiţii  optime,  dacă  nu  pe  aceste  bulevarde  întunecate  şi  înecate  sub  ceaţă? 
Aici  rămâi  singur.  Nu  mai  este  nimeni  să  te  ajute,  să  te  păcălească.  Nici  un  confort, 
nici  o  reverie.  Singur  în  realitate.  O  perfectă  terapeutică  sufletească.  Şi  cea  mai 
bărbătească.  îţi  dai,  aici,  bine  seama  de  forţele  tale.  Poţi  rezista?  Eşti  destul  de  tare? 
Nu  ţi-e  frică  de  singurătate,  de  ploaie,  de  noroi,  de  plictiseală,  de  tristeţe?  Asta 
înseamnă  o  luptă  în  condiţii  optime:  când  lupţi  singur,  cu  desăvârşire  singur.  Dar 
tocmai  această  izolare  în  mijlocul  realităţii  fructifică  întrega  ta  viaţă.  Prins  de 
"vârtejul  luminilor",  cum  se  spune  prin  romane,  măcinat  de  iluzia  confortului,  a 
luxului,  a  reclamelor  colorate  şi  a  barurilor  de  noapte  -  îţi  pierzi  timpul  într’oa 
greabilă  imbecilizare  colectivă.  De  multe  ori  îmi  vine  să  râd  când  surprind  invidia  cu 
care  provincialii  vorbesc  de  cutare  cucoană  frumoasă  că  "s’a  mutat  la  Bucureşti",  sau 
de  cutare  cărturar  că  "şi-a  văzut  visul  cu  ochii":  stabilirea  în  metropolă.  Aproape  toţi 
oamenii  aceştia  trăiesc  iluzia  că  schimbarea  peisajului  aduce  cu  sine  "salvarea"  vieţii. 
De  fapt,  imbecilizarea  şi  ratarea  în  capitală  se  consumă  şi  mai  rapid.  Problema 


316  -  Revista  "Vremea",  Bucureşti.  Anul  XI,  Nr.  525,  13  Februarie,  1938. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


626 


centrală  nu  stă  în  mediu.  Salvarea  sau  ratarea  vieţii  omeneşti  depinde  foarte  mult  de 
puterile  omului!  Sunt  destule  semne  că  lucrurile  se  vor  schimba.  Legionarismul 
aduce  o  schimbare  radicală  a  mentalităţii  provinciale.  Când  educaţia  legionară  va  da 
roade,  se  va  vedea  că  sensul  vieţii  nu  este  parvenirea,  cariera  cu  orice  preţ.  Marea 
revoluţie  legionară  schimbă  centrul  de  gravitate  al  fiinţei  româneşti:  din  afară, 
înlăuntru.  Când  oamenii  noştri  îşi  vor  da  seamă  că  o  viaţă  nu  se  "realizează"  prin 
cuceriri  de  onoruri  şi  ranguri  sociale;  când  în  locul  parvenitismului  cu  orice  preţ,  al 
egoismului  şi  al  "luptei  pentru  existenţă",  vor  naşte  în  sufletele  noastre  alte 
"idealuri",  de  jertfă  anonimă,  de  muncă  neştiută,  de  eroism  nerăsplătit  -  toate  acestea 
pornite  dinlăuntru,  pentru  nutrirea  fiinţei  noastre,  pentru  demnitatea  noastră  - 
atunci  peisajul,  confortul,  mediul  şi  celelalte  valori  exterioare  nu  vor  mai  exercita 
funesta  lor  influenţă,  pe  care  o  exercitau  până  mai  dăunăzi.  Una  din  afirmaţiile 
revoluţionare  ale  creştinismului  era  aceasta:  nu  există  om,  oricât  de  jos  ar  fi  căzut  el 
pe  scara  valorilor  morale  şi  religioase  -  care  să  nu  fie  îndreptăţit  să-şi  nădăjduiască 
mântuirea.  O  astfel  de  afirmaţie  revoluţionară  face  şi  legionarismul:  nu  există  loc  în 
ţara  românească  unde  să  nu-ţi  poţi  realiza,  până  la  maxima  ei  fructificare,  viaţa. 
Legionarismul  va  pune  capăt  complexelor  de  inferioritate  ale  provinciei.  într'adevăr, 
idealul  legionar,  idealul  de  aspră  spiritualitate  creştină  -  poate  fi  trăit  oriunde  în 
mijlocul  comunităţii  româneşti.  în  ceasul  când  se  destramă  iluzia  unei  metropole 
"salvatoare"  prin  "mediul"ei,  în  ceasul  când  simplul  fapt  de  a  te  găsi  în  această 
metropolă  nu  implică  un  merit  deosebit  sau  un  noroc  personal  -  nu  va  mai  exista  nici 
obsesia  "ratării"  în  provincie.  Pentru  că  "ratarea"  aceasta  nu  va  mai  fi  judecată  după 
criterii  exterioare:  parvenire,  succese  personale,  bogăţie  etc.  Rataţii  vor  fi  acei  care 
nu  şi-au  putut  găsi  un  sens  existenţii  lor  proprii,  care  n’au  rodit  nimic  şi  nicăieri!  Aş 
fi  vrut  să  închei  aici  observaţiile  asupra  fenomenului  provincial.  Primesc  însă  câteva 
scrisori  care  deschid  noi  paranteze  şi  pun  noi  întrebări.  Continuăm  deci. 


Nicolae  Niţă 


627 


MIRCEA  ELIADE  ÎN  ALTE 
ZIARE  ŞI  REVISTE 


POIMÂINE  si? 

Viaţa  şi  cultura  unei  ţări  nu  se  măsoară  nici  cu  „azi",  nici  cu  „mâine";  se 
măsoară  cu  decadele,  cu  veacurile.  Ceea  ce  contează  pentru  un  popor  este  acel 
înspăimântător  „poimâine",  acea  „a  doua  zi"  după  ceva  care  se  întâmplă.  Mai  grav 
decât  „revoluţia"  este  ceasul  cînd  revoluţia  s’a  consumat  şi  istoria  începe  să  creeze 
forme  noi.  Mai  importantă  decât  o  victorie  este  prima  zi  de  luciditate 
de  după  victorie.  Şi  aceste  ceasuri,  aceste  zile  aparţin  acelei  clase  de  oameni  care 
au  fost  atât  de  fals  numiţi  „intelectuali",  lăsând  a  se  înţelege  că  sunt  abstracţi, 
schematici,  fără  contact  cu  realităţile  vieţii  şi  incapabili  de  „fapte". 

în  mai  multe  rânduri  am  încercat  să  dovedesc  netemeinicia  acestor  critici  aduse 
„intelectualilor".  Poate  că  ele  se  potrivesc  unor  anumite  specii  de  clerici  şi 
cărturari,  cunoscute  de  altfel  şi  în  istoria  culturii  româneşti.  Dar  nu  se  potrivesc 
câtuşi  de  puţin  adevăraţilor  „intelectuali";  care,  departe  de  a  fi  „abstracţi",  sunt 
singurele  categorii  de  oameni  care  experimentează  viaţa  direct,  care  sunt  liberi  de 
milionul  de  superstiţii  al  „omului  practic",  şi  trăiesc  „faptul"  cu 
o  immediatezza  necunoscută  celor  care  au  impresia  că  sunt  „practici"  pentru  că 
practică  greşelile  înaintaşilor  lor.  De  altfel  numele  de  „intelectuali"  este  nu  numai 
ridicol,  este  de-a  dreptul  fals. 

Ar  fi  trebuit  să  se  spună:  creatori  de  fapte  —  spre  deosebire  de  „oamenii 
practici",  care  nu  sunt  decât  repetitori  de  fapte,  caligrafi  sau  roboţi.  Căci 
„intelectualul"  autentic  vede  dincolo  de  cotidian,  înţelege  jocul  de  forţe  subterane 
care  pregătesc  istoria  de  „poimâine",  şi  ştie  să  intervină  în  el.  Fireşte,  nu  intervine 
cu  ciomagul,  nici  printr’o  adunare  politică  —  deoarece  istoria  care  se  pregăteşte 
nu  poate  fi  văzută,  nu  poate  fi  oprită  în  loc  prin  forţe  materiale;  ei  nu  i  se  pot 
opune  decât  tot  forţe  subterane,  adică  idei,  viziuni,  tensiuni,  stări  sufleteşti. 

Spuneam  că  momentele  critice,  şi  decisive  din  viaţa  unei  naţiuni  —  acea  „a  doua 
zi"  după  un  mare  fapt  împlinit  —  cad  chiar  prin  structura  lor  în  stăpânirea 
clarvăzătorilor,  a  „intelectualilor".  Căci  numai  ei  le  pot  prevedea,  le  pot  promova 
sau  le  pot  opune  rezistenţă.  Aceşti  creatori  de  fapte,  aceşti  aşa-numiţi 
„intelectuali"  au  fost  prosteşte  maltrataţi  pentru  incapacitatea  lor  de  a  se  integra 
zilei  de  azi,  de  a  se  integra  adică  în  istorie.  Dar  e  foarte  firesc  să  fie  aşa.  Căci  ziua 
de  azi  este  fără  îndoială  istorie  —  dar  este  o  istorie  care  se  consumă,  un  joc  de 
forţe  descărcat  cu  mulţi  ani  înainte,  de  către  anumite  imponderabile  care  n’au 
putut  fi  surprinse  de  imensa  majoritate  a  contemporanilor.  Ce  se  întâmplă  azi 
sunt  numai  acţiuni  ale  căror  nuclee  kinetice  au  fost  de  mult  create. 


317  -  Revista  "Criterion",  Bucureşti.  Anul  I,  Nr.  1,  15  Octombrie  1934. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


628 


Dar  mâine?  De  ce  ezită  anumiţi  intelectuali  să  colaboreze  trup  şi  suflet  cu  acele 
forţe  politice  care  sunt  pe  cale  de  realizare?  De  ce  nu  se  integrează  ei 
mesianismului,  curentelor  populare  şi  naţionale  care  zguduie  actualele  forme  de 
viaţă  ale  ţării,  visând  alte  rosturi  şi  alte  ierarhii?  Aceasta  doar  nu  mai  e  o  istorie 
care  se  consumă,  ci  o  istorie  care  se  face.  Fără  îndoială.  Dar  şi  ziua  de  mâine  este 
tot  o  consumare.  Tot  o  realizare  a  ceea  ce  creatorii  de  fapt  au  însămânţat  —  cu 
gândul,  cu  scrisul,  cu  vorba  sau  chiar  numai  cu  prezenţa  lor  —  mulţi  ani  înainte. 
Este  o  viaţă  nouă,  fără  îndoială. 

Dar  ea  a  fost  de  mult  văzută  şi  experimentată,  concret,  de  omul  nou  al  anilor 
trecuţi,  care  nu  mai  e  om  nou  astăzi.  Ceea  ce  aşteaptă  acum  zeci  de  mii  de  oameni, 
a  fost  de  mult  realizat,  actualizat  şi  poate  chiar  depăşit  —  a  fost  în  orice 
caz  consumat  —  de  către  creatorii  adevăraţi  de  fapte,  de  către  „intelectualii"  unei 
ţări. 

Nae  Ionescu  experimenta  statul  ţărănesc  într’o  vreme  când  toată  lumea  era 
convinsă  de  fertilitatea  statului  liberal.  Nae  Ionescu  „a  văzut"  —  şi  experimentează 
statul  naţional,  revoluţionar,  acum,  când  toată  lumea  crede  în  statul  ţărănesc. 
Aceasta,  din  punct  de  vedere  politic. 

Din  punct  de  vedere  pur  spiritual,  lucrurile  sunt  şi  mai  limpezi,  încă  din  1923  — 
24,  profesorul  Nae  Ionescu  făcea  lecţii  de  logică  şi  de  metafizică  asupra 
„concertului"  şi  asupra  dragostei  ca  instrument  de  cunoaştere  —  care  atunci 
păreau  nu  „revoluţionare",  ci  nefilosofice,  iar  astăzi  au  ajuns  materie  de  foileton 
în  revistele  de  provincie.  Aceasta  înseamnă  a  crea  fapte,  a  face  istorie;  a  fi,  deci,  în 
contact  direct  nu  numai  cu  întâmplările  tipice,  ne-istorice,  cotidiene  —  ci  a 
„vedea"  şi  a  experimenta  întâmplările  revelatoare,  a  le  stăpâni  şi  a  le  promova. 
Nae  Ionescu  nu  atribuie  acestei  „vederi"  o  valoare  de  creaţie,  ci  numai  de 
„mărturisire";  noi  nu  facem  nimic,  noi  spunem  ce  se  face  în  afară  de  noi.  Vom 
discuta  altădată  această  credinţă  a  profesorului  nostru.  Deocamdată,  e  de  ajuns  să 
remarcăm  că  faptul  de  "a  vedea""  şi  de  "a  mărturisi"  —  fiind  în  acelaşi  timp  un  act 
de  promovare  —  capătă  valoare  istorică,  „creaturală",  chiar  dacă  el  nu  ne 
revine  nouă,  ca  oameni.  Căci  într’o  istorie  care  se  face,  important  e  însuşi  procesul 
creaţiei,  iar  nu  controversa  dacă  se  face  prin  anumiţi  oameni  sau  de  către  anumiţi 
oameni.  Ceea  ce  putem  constata  este  că  acei  creatori  de  valori,  acei  „intelectuali" 
atât  de  mult  bârfiţi,  care  nu  se  integrează  nicăieri  şi  care  umplu  lumea  cu  "teoriile" 
lor  —  tocmai  ei  sunt  aleşii  prin  care  o  istorie  creşte,  prin  care  o  ţară  merge  mai 
departe  sau  decade  până  la  nefiinţă.  (Cred  că  suntem  înţeleşi:  Nu  e  vorba  nici  de 
belferi,  nici  de  cerebrali,  nici  de  erudiţi,  nici  de  gazetari  —  ci  de  clarvăzători, 
creatori  de  valori  şi  de  fapte). 

Aşadar,  nu  e  deloc  de  mirare  dacă  „intelectualii"  rămân  întotdeauna  înainte, 
chiar  cînd  "ideile"'  şi  formele  lor  de  viaţă  încep  a  fi  acceptate  de  restul 
contemporanilor  vertebraţi.  Ceea  ce  pentru  un  creer  primar  poate  fi  socotit 
incapacitate  de  a  trăi  în  concret  —  nu  este  decât  urmarea  firească  a  exclusivei  şi 
definitivei  sale  ancorări  în  concret.  Omul  care  primeşte  sugestii,  idei  şi  ordine; 
omul  care  ascultă  stimulările  obscure,  economice  sau  instinctuale;  omul  care 
începe  să  facă  ceva  pentru  că  vede  pe  altul  făcându-1,  sau  pentru  că  nu  are  altceva 
mai  bun  de  făcut  —  toţi  aceştia  trăiesc  prin  stimulări  externe,  sunt  controlaţi  şi 
mişcaţi  ca  nişte  roboţi.  Asemenea  „oameni  practici",  de  azi  sau  de  mâine,  nu  pot 
decât  dispreţui  pe  acei  câţiva  creatori  de  valori  (a  căror  „creaţie"  coincide  cu 
propria  lor  prezenţă,  care  creează  pentru  că  sunt)  —  care  nu  se  mişcă  bine  decât  în 


Nicolae  Niţă 


629 


lumea  neformulată  încă,  şi  în  a  căror  putere  stă  întreg  ceasul  hotărîtor  de  după 
victorie. 


DE  CE  SUNT  INTELECTUALII  LAŞI  s* 

Aţi  văzut  vreodată  un  "intelectual"  în  timpul  unei  crize  politice,  sau  unei  prefaceri 
internaţionale? 

Nu  numai  că  e  uluit  şi  neiformat,  asta  încă  n'ar  fi  o  ruşine  prea  mare.  Dar  e 
deadreptul  înspăimântat,  e  copleşit  de  frică,  e  paralizat  de  panică.  Umblă  aiurit,  pune 
întrebări  oricui,  ascultă  pe  oricine  îi  vorbeşte,  are  o  încredere  oarbă  în  orice  dobitoc 
politic  -  şi  tremură  pentru  viaţa  şi  libertatea  lui  ca  cel  din  urmă  dintre  sclavi.  Numai 
atunci  îşi  dă  el  seama  ce  puţin  s'a  "interesat"  de  viaţa  socială  din  jurul  său.  Şi  caută 
pretutindeni  sprijin,  adăpost,  încurajare.  Renunţă  la  orice  demnitate  personală,  uită 
cu  desăvârşire  misiunea  lui  istorică;  frica  face  din  el  o  lichea  şi  un  sclav.  De  câte  ori 
plutesc  în  aer  psihoze  politice,  de  câte  ori  se  întâmplă  sau  se  aşteaptă  ceva  grav  -  o 
revoluţie,  o  reforma  acerbă,  un  atentat,  o  schimbare  esenţială  a  ordinei  sociale  - 
bietul  "intelectual"  român  îşi  pierde  minţile. 

(Fireşte,  vorbesc  numai  de  "intelectualul"  pur,  de  cel  fără  aderenţe  cu  partidele 
sau  grupările  poltice).  încearcă  atunci  să  facă  cele  mai  umilitoare  tranzacţii;  şi  nu  de 
ordin  concret,  politic,  ci  tranzacţii  fără  nici  un  profit,  fără  nici  o  eficacitate. 
Mărturiseşte  oricărui  om  întâlnit  că  aprobă  anumite  gesturi  politce,  că  şi  el  a  gândit 
asa,  că  bine  se  face  ce  se  face  etc.  în  noaptea  insurecţiei  comuniste  dela  Atelierele 
Griviţa,  am  întâlnit  un  excelent  romancier  care,  aflând  de  cele  ce  s'au  întâmplat,  mi-a 
deschis  repede  ultimul  său  roman,  apărut  chiar  în  zilele  acelea,  ca  să-mi  arate  că  şi  el 
a  promovat  o  revoluţie  socială  şi  antiburgheză.  Poate  că  aşa  era.  Dar  nu  lucrul  acesta 
e  semnificativ.  Ci  faptul  că  excelentul  romancier  s'a  grăbit  să-şi  caute  puncte  de 
contact  cu  o  mişcare  socială  despre  care  nu  ştia  nimic,  nu  ştia  cine  o  face  şi  contra 
cui,  dacă  are  sorţi  de  izbândă  şi  de  eficacitate,  etc.  Nu  ştia  nimic.  Scos  din 
preocupările  lui  "intelectuale",  i-a  fost  frică.  Tot  aşa  le-a  fost  frică  tuturor 
intelectualilor  creştini  de  succesele  "Gărzii  de  fier"  şi  au  început  să  o  aprobe  nu 
pentru  că  le  convenea  programul  "Gărzii",  ci  pentru  că  se  temeau  să  nu  fie  suspectaţi 
şi  persecutaţi  după  o  eventuală  victorie  a  ei. 

Nu  am  nimic  de  zis  contra  intelectualilor  care  trec  de  o  parte  sau  alta  a  baricadei 
îndemnaţi  de  o  anumită  conştiinţă  socială  sau  naţională.  Dar  îmi  repugnă  laşitatea 
intelectualilor  apolitici,  care  îşi  descopăr  deodată  aderenţe  cu  o  mişcare  socială  în 
pragul  izbânzii  (sau  care  numai  pare  astfel). 

Şi  ei  nu  fac  asta  din  interes,  căci  cei  mai  mulţi  n'au  nimic  de  câştigat  ca 
"intelectuali"  dintr'o  asemenea  mişcare.  O  fac  pur  şi  simplu  din  frică,  din  laşitate. 
Frica  ce  îşi  are  rădăcina  în  lipsa  de  conştiinţă  "funcţională"  (dacă  ni  se  iartă 
expresia),  în  lipsa  conştiinţei  că  ei  /'intelectualii",  reprezintă  -  în  pofida  oricărei 
violenţe  şi  a  oricărei  prostii  politice  -  singura  forţă  invincibilă  a  unei  naţiuni.  Dacă 
orice  intelectual  şi’ar  da  seama  ce  reprezintă  el  în  societatea  românească,  şi  mai  ales 
pe  cine  reprezintă  el  -  puţin  i'ar  păsa  atunci  de  orice  revoluţie,  de  orice  război,  de 
orice  criză  politică.  Mare  sau  mică,  biruită  sau  victorioasă,  o  naţiune  nu  înfruntă 
eternitatea  nici  prin  politicienii  ei,  nici  prin  armata  ei,  nici  prin  ţăranii  sau  proletarii 
ei  -  ci  numai  prin  ce  se  gândeşte,  se  descoperă  şi  se  creează  între  hotarele  ei.  Ceasul 
de  azi  sau  de  mâine  poate  fi  stăpânit  de  oricine,  fără  ca  o  naţiune  să  piară.  Forţele 


318  -  Revista  "Criterion",  Bucureşti.  Anul  I,  Nr.  2,  1934. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


630 


care  musca  din  eternitate,  forţele  care  susţin  istoria  unei  ţări  şi-i  alimentează 
misiunea  ei  -  n'au  nimic  cu  politicul,  nici  cu  economicul,  nici  cu  socialul.  Ele  sunt 
purtate  şi  exaltate  numai  de  către  "intelectualii"  unei  ţări,  de  avantgarda  care 
singură,  pe  frontierele  timpului,  luptă  contra  neantului.  Atâtea  provincii  romane, 
admirabil  civilizate,  au  pierit  pentru  totdeauna  pentru  că  nu  au  existat  acolo  creiere 
care  să  domine  masa  amorfă  şi  efemeridele  istoriei,  să  creeze  valori  sufleteşti,  să 
nutrească  o  cultură.  Aproape  toate  republicile  sud-americane  trăiesc  aceiaşi 
experienţă  periferică,  semi-istorică,  aşteptând  ca  timpul  să  le  înghită  actuala  lor  viaţă 
"politică".  Deci,  asta  reprezintă  "intelectualii":  lupta  contra  neantului,  a  morţii; 
permanenta  afirmare  a  geniului,  virilităţii,  puterii  de  creaţie  a  unei  naţiuni.  Şi  ca 
atare  n'au  de  ce  să  se  teamă,  să  intre  în  panică  şi  să  se  umilească  în  faţa  unei  mişcări 
politice  cu  şanse  de  succes.  Mai  întâi  pentru  că  orice  mişcare  politică  îşi  are 
rădăcinile  în  ideile  unui  intelectual  sau  a  unui  grup  de  intelectuali.  (Nu  vorbesc, 
fireşte,  nici  de  guverne,  nici  de  legislaţii  abstracte;  ci  de  revoluţii,  reforme  şi  reacţiuni 
concrete,  istorice). 

Şi  în  al  doilea  rând,  pentru  că  nici  o  revoluţie  şi  nici  un  act  politic  nu  priveşte 
direct  pe  intelectual.  (Poate  privi,  în  orice  caz,  numai  interesele  lui  de  breaslă, 
confortul  lui,  familia  lui).  în  ceasul  în  care  ceva  se  întâmplă  politic,  deci  se  consumă  - 
intelectualul  se  află  cu  mult  înainte,  ocupat  să  creeze  ceva  care  să  muşte  din 
eternitate,  sau  să  faca  ceva  care  numai  după  mulţi  ani  va  fi  precipitat  în  stradă,  va 
căpăta  valoare  politică.  în  ceasul  unei  revoluţii  sau  a  unei  crize,  intelectualul 
adevărat  se  află  prea  departe  ca  să  se  mai  poată  întoarce  înapoi;  el  a  trecut  demult  pe 
acolo.  Ceeace  pare  nou,  pentru  mase,  este  de  mult  trăit,  asimilat,  consumat  pentru  el. 
Indiferenţa  faţă  de  politică,  de  prezentul  politic?  Nicidecum.  Ci  numai  toleranţă  şi 
înţelegere.  Dai  o  mână  de  ajutor  şi  treci  mai  departe.  Dar  în  nici  un  caz  nu  merita  să- 
ţi  pierzi  cumpătul,  să-ţi  ieşi  din  fire  şi  să  pactizezi  cu  oricine  -  uitând  că  nimeni  nu 
poate  avea  dreptul  de  a  pactiza  cu  tine.  îţi  pierzi  libertatea?  Asta  nu  ţi-o  poate  lua 
nimeni.  îţi  primejduieşti  situaţia  materială?  Asta  priveşte  familia  ta,  nu  pe  tine.  îţi 
rişti  viaţa?  Ei  şi?  Acel  pe  care  îl  reprezinţi,  nu  moare  niciodată.  Dacă  crezi  altfeî, 
renunţă  la  "intelectualitate"  şi  fă-te  om  politic. 


LIBERTATE  ŞI  CREAŢIE 
ÎN 

LITERATURA  LEGIONARĂs^ 

Confuzia  de  planuri,  care  stă  la  temelia  marxismului,  făcea  pe  anumiţi  scribi  şi 
comisari  ai  poporului  să  compare  pe  Maxim  Gorki  cu  un  oarecare  Ivanovici  pentru 
simplul  motiv  că  amândoi  "au  cunoscut  şi  s’au  inspirat  din  viaţa  proletarilor".  Critica 
literară  marxistă  valorifica  pe  Goethe  pentru  -  atitudinea  sa  anticapitalistă  -  şi 
accepta,  cu  rezerve,  pe  Flaubert  în  panteonul  artei  numai  pentru  că  acesta  era 
"împotriva  burgheziei".  S’a  petrecut  multă  vreme,  în  toată  lumea,  pe  seama  acelei 
savante  bolşevice  care  interpreta  Tristan  şi  Isolda  ca  pe  o  prefigurare  a  dragostei 
antiburgheze.  Literatura  critică  şi  istoria  marxistă  abundă  în  asemenea  delicioase 
confuzii.  Nu  spunea  un  tânăr  rus  -  din  aceia  editaţi  de  N.R.F.  -  că  literatura  proletară 
din  U.R.S.S.  a  întrecut,  în  câţiva  ani,  pe  toţi  titanii  Rusiei  ţariste  în  cap  cu  Tolstoi, 
Dostoievski  si  Gogol?!  Am  amintit  toate  aceste  orori,  ca  să  ne  dăm  şi  mai  bine  seama 


319  -  Revista  "Sânziana",  Bucureşti.  Anul  I,  Nr.  16,  29  Ianuarie  1938. 


Nicolae  Niţă 


631 


de  grava  primejdie  a  confuziei  planurilor.  Să  învăţăm  din  monstruoasa  sterilitate 
spirituală  a  marxismului  aplicat  în  artă  cum  nu  trebuie  să  judecăm  o  operă  de  artă 
revoluţionară. 

Astăzi,  în  plină  ofensivă  legionară  şi  cu  câţiva  scriitori  legionari  ajunşi  la 
maturitate  -  suntem  datori  să  facem  câteva  observaţii  în  legătură  cu  o  eventuală 
confuzie  de  planuri.  Spuneam  altădată:  nu  orice  poezie  cu  fagi  sau  stejari  este  o 
poezie  "specific  românească".  Astăzi  putem  preciza:  nu  orice  pagină  scrisă  cu  verde 
este  o  pagină  legionară. 

Talentul  scriitoricesc,  fără  a  fi  cea  mai  de  seamă  virtute  pe  care  o  poate  avea  omul, 
este  totuşi  un  talent  anevoie  de  întâlnit  pe  toate  cărările.  Nu  trebuie  să  ne  îndoim  de 
sinceritatea  celor  care  scriu  versuri  şi  proză  literară  "legionară".  Dar  simpla 
sinceritate  şi  bună  intenţie  nu  e  de  ajuns.  Aceşti  tineri  scriitori  pot  fi  excelenţi 
legionari,  pot  avea  o  viaţă  morală  şi  spirituală  excepţională;  dar  dacă  n’au  talent,  nu 
sunt  scriitori. 

Spun  toate  acestea  limpede  şi  cinstit.  De  altfel  omul  nou  pe  care  îl  creează 
Legiunea,  îşi  deschide  sieşi  probleme  atât  de  vaste  şi  realizări  spirituale  atât  de 
hotărâtoare  -  încât  a  fi  sau  a  nu  fi  un  scriitor  devine  un  lucru  de  secundară 
importanţă.  Un  om  care  are  în  centrul  fiinţei  sale  problema  mântuirii  -  fireşte  că  va 
privi  cu  oarecare  detaşare  creaţia  artistică.  Asta  nu  înseamnă  că  o  va  dispreţui  sau 
deprecia,  înseamnă  însă  că  nu  o  va  mai  socoti  ca  scopul  final  al  existenţei  sale.  Dar 
tocmai  în  această  detaşare  văd  eu  cea  mai  bună  perspectivă  care  se  cuvine  operei  de 
artă.  Detaşarea  acordă  o  perfectă  autonomie  operei  de  artă.  Eşti  acum,  în  sfârşit, 
liber  s’o  contempli  în  planul  său  original  de  existenţă,  adică  exclusiv  în  planul 
artistic. 

Când  centrul  de  greutate  al  omului  nou  cade  pe  mântuire  şi  pe  desăvârşire 
spirituală  -  omul  devine  liber.  Liber  să  contemple  şi  să  judece  opera  de  artă  după 
cum  se  cuvine.  Liber  să  practice  o  ştiinţă  sau  o  tehnică,  să  cerceteze  o  filosofie,  să 
preţuiască  o  operă  de  artă  -  fără  să-şi  simtă  fiinţa  sa  angajată  total  în  această 
activitate. 

Pe  de  altă  parte,  bărbăţia  şi  sinceritatea,  virtuţi  legionare,  vor  schimba  curând 
faţa  ţării!  Eşti  astăzi  aproape  obligat  să  spui  adevărul  în  faţă  -  ca  să  înveţi  oamenii,  şi 
în  primul  rând  pe  camarazii  tăi  cu  aspra  disciplină  a  adevărului.  Cât  ar  fi  de  neplăcut 
adevărul  acesta,  el  trebuie  spus:  şi  el  poate  fi  spus  astăzi  în  România.  Laudele 
reciproce,  ipocrizia,  minciuna,  interesele  de  coterie  şi  prieteniile  de  cafenea  -  care 
alimentau  altădată  gloriile  literare  bucureştene  -  îşi  pierd  eficienţa  în  noua  viaţă 
legionară.  Un  legionar  este  destul  de  tare  ca  să  primească  adevărul  în  faţă. 

Spuneam  mai  sus  că  unii  dintre  scriitorii  legionari  au  ajuns  la  maturitate  şi  au 
realizat  opere  într’adevăr  de  seamă.  Să  nu  ne  facem  iluzii  însă  asupra  numărului 
imens  de  poeţi  şi  prozatori  legionari.  Ei  sunt  încă  departe  de  a  fi  numiţi  scriitori. 
Atâta  timp  cât  pana  lor  este  instrument  de  luptă  -  prin  gazete  şi  reviste  -  nu  le  putem 
cere  să  scrie  capodopere.  Lupta  cere  alte  calităţi  decât  cele  necesare  marilor  creaţii 
literare.  în  lupta  ta  se  cere  să  dovedeşti  o  înaltă  viaţă  spirituală,  curaj,  informaţie  şi 
putere  de  muncă. 

Se  schimbă  însă  lucrurile  când  scrisul  tău  nu  mai  e  născut  din  luptă  -  ci  din 
contemplaţie.  Talentul  şi  geniul  (sau  spuneţi-le  cum  voiţi)  sunt,  aici,  hotărâtoare  şi 
dacă  nu  ai  nici  una,  nici  alta  -  poţi  evoca  oricâţi  eroi  şi  voievozi,  poţi  chema  toţi 
codrii  lui  Ştefan  cel  Mare  în  pagina  ta,  poţi  mărturisi  cele  mai  bune  intenţii  patriotice 
şi  legionare  -  nu  eşti,  totuşi,  un  bun  scriitor. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


632 


ALTE 


ZIARE  SI  REVISTE 

9 


Nicolae  Niţă 


633 


Politică  profesorală  :!2° 


de  Prof.  Traian  BRĂILEANU 

Experienţa  individuală,  oricât  de  bogată  ar  fi,  trebue  complectată  şi  corectată  prin 
experienţa  altora.  Experienţa  politică  individuală,  chiar  din  cauză  că  e  întâmplătoare 
(politica  nu  se  poate  face  în  laborator),  împinge  la  generalizări  premature  şi  greşite, 
iar  de  aci  rezultă  apoi  programe  politice  utopice,  formule  de  acţiune  cari,  chiar  dacă 
reuşesc  să  agite  pentru  un  timp  opinia  publică,  nu  pot  aduce  nici  un  folos  pozitiv. 

Se  înţelege  că  oamenii  politici  practici  nu  pot  aştepta  rezolvarea  teoretică  exactă  a 
tuturor  problemelor,  cum  nici  nu  putem  cere  dela  ei  ca  să  le  deslege  mai  întâi  în 
teorie.  în  politica  practică,  succesul  nu  depinde  numai  de  cunoaşterea  teoretică 
(ştiinţifică)  a  problemelor,  cum  de  altfel  această  cunoaştere  nu  e  suficientă  pentru  a  fi 
şi  om  politic  practic  de  seamă.  Au  existat  şi  înainte  de  apariţia  Principelui  lui 
Machiavel  domnitori  geniali,  cum  de  altminteri  Machiavel  n’avea  pretenţia  ca  el 
însuşi  să  realizeze  unitatea  Italiei,  deşi  ştia  exact  prin  ce  mijloace  s’ar  fi  putut  înfăptui 
regenerarea  patriei  sale.  Dar  nu  putem  tăgădui  că  opera  lui  Machiavel  a  fost  de  mare 
folos  oamenilor  politici  practici,  astfel  încât  studiul  ei  a  înlesnit  şi  unor  bărbaţi  de 
Stat  mai  puţin  geniali  să  se  orienteze  mai  lesne  în  acţiunea  lor  şi  să  înfăptuiască 
reforme  pe  cari  nu  le-ar  fi  putut  săvârşi  numai  în  temeiul  experienţei  lor  personale. 

Să  nu  dispreţuim  deci  contribuţia  teoreticienilor  în  politică,  dar  nici  să  nu 
exagerăm  importanţa  lor.  Să  ne  amintim  că  în  orice  activitate  practică  personalitatea 
joacă  un  rol  covârşitor.  în  tehnică,  industrie,  deslegarea  teoretică  a  unei  probleme  nu 
implică  posibilitatea  de  aplicare  practică.  Cei  mai  mulţi  inventatori  n’au  fost  în  stare 
să  exploateze  ei  înşişi  invenţia  lor,  şi  de  multe  ori  au  murit  în  mizerie,  pe  când  alţii 
s’au  îmbogăţit  cunoscând  arta  organizării  unei  exploatări  industriale. 

Dar  zicem  că  unii  dintre  aceşti  teoreticieni  n’au  avut  noroc,  au  fost  împiedicaţi  de 
împrejurări  să-şi  valorifice  şi  talentul  practic.  Sunt  însă  exemple  că  soarta  le-a  pus 
toate  posibilităţile  la  îndemînă;  şi  totuşi  n’au  isbutit.  Aceste  exemple  din  urmă  ne 
dau  dreptul  să  spunem:  un  teoretician  pur  va  da  în  viaţa  practică  totdeauna  faliment. 

Şi  în  politică,  mai  ales  în  politică.  De  aceea  am  afirmat  adeseori  că  profesorii  au 
adus  în  politica  romînească  multă  încurcătură.  Eu  le-am  dat  tinerilor  naţionalişti 
sfatul:  “Păziţi-vă  de  profesori!” 

Dar  acest  sfat  trebue  bine  înţeles.  Căci  prin  termenul  de  profesor  nu  vrem  să 
însemnăm  aci  numai  categoria  celor  ce  ocupă  funcţiunea  de  profesor.  Sunt  profesori 
cari  nu  sunt  profesori,  şi  sunt  oameni  cari  nu  sunt  profesori  şi  totuşi  sunt  profesori.  E 
vorba  deci  de  tipul  profesorului. 

Un  profesor,  devenit  preşedinte  de  republică,  d.  Th.  G.  Masaryk  Ace  (în  “Revoluţia 
mondială”):  “Nu  cer  erudiţie  -  Doamne  fereşte,  nu  cer  nici  decum  în  mod  unilateral 
şi  exclusiv  şcolire.  Şcolirea  şi  şcoala  sunt  necesare,  dar  ele  singure  nu  dau  nici  minte, 
nici  talent,  nici  simţ  politic;  certificate  bune  sunt  un  lucru  frumos,  dar  un  creer 
sănătos  şi  puternic  e  mai  bun.  Nu  odată  m’am  exprimat  împotriva  politicei,  pe  care 
obişnuesc  a  o  numi  dăscălească  (Schulmeisterpolitik):  nu  numai  profesori  şi 
învăţători,  ci  şi  preoţi,  funcţionari  şi  toţi  cei  ce  au  a  face  cu  tineretul  şi  cu  oameni 


320  -  Revista  "Axa",  Bucureşti.  Anul  II,  Nr.  22,  1933. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


634 


lipsiţi  de  spirit  de  iniţiativă  şi  cari  eo  ipso  sunt  ascultători  şi  nu  opun  rezistenţă,  toţi 
aceştia  când  devin  deputaţi  şi  miniştri,  deci  mari  demnitari,  înclină  foarte  adeseori 
spre  o  politică  absolutistă,  capricioasă,  stranie,  puerilă”. 

Dar  si  Masaryk  e  profesor!  Da,  dar  în  politica  practică,  iată  ce  ne  spune  el  însuş: 
„Am  citit  adeseori  cum  se  glumea  spunându-se  că  profesorii  Wilson  şi  Masaryk,  că 
profesorii  şi  savanţii  Benes  si  Stefanik  hotărăsc  asupra  politicii  mondiale  -  calitatea 
de  profesor  n’avea  aci  importanţă.  Există  profesori  şi  profesori.  Hotărîtor  a  fost 
faptul  că  noi,  cel  puţin  noi  cei  trei  cehi,  am  pătruns  la  profesorat  şi  la  situaţiunea 
noastră  prin  muncă  şi  sârguinţă,  că  eu  m’am  născut  sărac  şi  n’am  devenit  nicicând 
bogat;  în  acest  fel  am  ajuns  să  cunosc  oamenii  şi  viaţa,  devenind,  cu  toată 
teoretizarea,  practic.  De  câte  ori  şi  cât  de  amarnic  m’am  văitat  totuşi  asupra  sărăciei 
mele,  deşi  tocmai  ea  m’a  ajutat!  Acelaş  lucru  se  poate  spune  şi  despre  d.  Beneş  şi 
Stefanik.  Profesor  n’am  vrut  să  fiu  niciodată,  planul  meu  era  să  devin  diplomat  şi  om 
politic.  Eram  nefericit  când  n’am  putut  intra  în  Academia  orientală  şi  în  cariera 
diplomatică;  şi  la  sfârşit  -  totuş  om  politic  şi  diplomat!  Nu  am  vroit  să  devin  profesor 
şi  totuş  soarta  m’a  făcut  din  tinereţe  chiar  învăţător;  după  ce  un  scurt  timp  am 
învăţat  o  meserie,  am  dat  lecţii  şi  mi-am  câştigat  astfel  ca  gimnaziast  şi  student 
pâinea  de  toate  zilele,  iar  apoi  n’am  putut  scăpa  de  profesorat;  dar  si  profesoratul  mi- 
a  ajutat  politiceşte  şi  nu  mi-a  stricat”. 

De  aci  nu  urmează  că  a  fi  profesor,  un  adevărat  profesor,  ar  fi  o  ruşine.  Dar 
urmează  fără  îndoială  că  profesorul  care  intră  în  politică  ar  trebui  să  aibă  calităţile 
unui  om  politic,  iar  profesoratul  şi  apucăturile  profesorale  să  nu-i  încurce  politica 
practică.  Şi  nu  e  vorba  numai  de  rezultatele  pe  cari  le  poate  dobândi  un  profesor  în 
politică  pentru  persoana  sa  sau  familia  sa,  ci  de  folosul  ce  rezultă  pentru  naţiune. 
Faptul  că  un  profesor  poate  deveni  şef  de  partid,  deputat,  ministru,  primar,  etc.,  nu 
dovedeşte  că  e  om  politic.  Cert  este  însă  că  făcând  politică  profesorală,  va  aduce 
naţiunii  mai  multă  pagubă  decât  folos. 

Mai  ales  în  mişcarea  naţionalistă  dela  noi  politica  profesorală  a  fost  dezastruoasă. 
“Garda  de  fier”  are  meritul  că  încearcă  să  scape  mişcarea  naţionalistă  de  influenţa 
nefastă  a  metodei  profesorale  şi  de  a-i  tămădui  şi  pe  unii  profesori,  intraţi  în 
organizaţie,  de  metehnele  lor  profesionale.  Dar  primejdia  încă  nu  e  înlăturată. 
Dinăuntru  şi  dinafară  profesorii  (de  toate  categoriile  şi  profesiunile)  ameninţă  cu  ura 
şi  dragostea  lor  să  încurce  acţiunea  Gărzii. 

Nu  mai  avem  nevoie  de  teorie  naţionalistă!  Teoria  e  bine  stabilită.  Ştim  cu  toţii  că 
Statul  nostru,  şi  orice  Stat  din  lume,  nu  poate  fi  puternic  decât  prin  solidaritatea 
naţiunii  stăpânitoare  şi  prin  înfrânarea  energică  a  poftelor  de  dominaţiune  politică  a 
străinilor  -  fie  că  ei  se  află  în  afară  sau  înăuntrul  hotarelor  Statului.  Ştim  că  la  noi 
jidanii  sunt  duşmanii  cei  mai  primejdioşi.  E  bine  că  au  fost  profesori  cari  au  avut 
curajul  să  spună  acest  lucru  fără  înconjur  şi  să  cheme  tineretul  la  luptă  împotriva 
năvălitorilor.  Cinste  şi  recunoştinţă  acestor  profesori!  Dar  şi  tineretul  şi  oamenii 
maturi  trebue  să  ceară  dela  aceşti  profesori  să  renunţe  la  politica  practică,  dacă  n’au 
aptitudini  de  oameni  politici  şi  aceasta  chiar  în  temeiul  teoriei  politice. 

Şi,  în  sfârşit,  problema  profesorilor  politicieni  trebue  pusă  şi  analizată  în  toată 
întinderea  ei. 

Cum  se  poate  ca  atâţia  profesori,  universitari  în  primul  rând,  să  facă  politică 
practică  şi  să  poată  fi  totodată  profesori  adevăraţi,  oameni  de  ştiinţă?  Rolul 
Universităţilor  şi  al  profesorilor  trebue  bine  determinat  chiar  în  lumina  doctrinei 
naţionaliste.  Statul  nostru  e  un  Stat  naţional,  Universităţile  sunt  cele  mai  înalte 
instituţii  de  cultură  în  acest  Stat  naţional:  se  poate  înţelege  ca  profesorii  acestor 


Nicolae  Niţă 


635 


Universităţi  să  facă  altă  politică  decât  politică  naţională?  Se  poate  ca  la  o  Universitate 
cum  e  cea  din  Cernăuţi  să  avem  cinci  profesori  şefi  de  partid  şi  alţi  zece  cu  pretenţii 
de  a  deveni  şefi?  Iar  pe  de  altă  parte  lefuri  neplătite,  biblioteca  de  ani  de  zile  fără  bani 
pentru  cărţi  şi  reviste,  laboratoarele  fără  instrumente,  etc.!  Politicianismul  a  ucis 
Universitatea  şi  ştiinţa  românească,  iar  profesorii  fac  politică  profesorală.  Ca 
încoronare  a  operei  avem  la  Bucureşti  doi  profesori,  sociologi,  miniştri  de  instrucţie, 
(dintre  cari  cel  puţin  unul  foarte  absolutist,  iar  celălalt  un  cunoscător  adânc  al 
sociologiei  satului!). 

Dacă  toţi  aceşti  profesori,  buni  profesori  cei  mai  mulţi,  ar  fi  numai  profesori 
români,  Universităţile  ar  fi  toate  naţionaliste,  cum,  pe  de  altă  parte,  politica 
naţionalistă  ar  fi  în  câştig  dacă  profesorii  naţionalişti  n’ar  fi  şi  politicieni  naţionalişti. 
Prin  aceasta  m’am  judecat  şi  pe  mine  şi  sentinţa  e  definitivă.  Ea  a  fost  pronunţată 
înainte  de  doi  ani  şi  n’am  făcut  apel.  De  doi  ani  n’am  scris  nici  un  articol  politic,  de 
doi  ani  n’am  fost  la  Bucureşti  şi  restul  vieţii  sper  să  mi-1  pot  petrece  fără  a  avea 
ambiţii  politice.  Dar  nu  fără  a  cerceta  şi  studia  oamenii  şi  viaţa  socială. 

Aceste  cercetări  şi  studii,  teoretice  (dar  legate  indisolubil  de  practică  aşa  ca  orice 
teorie  adevărată)  m’au  apropiat  de  “Garda  de  fer”.  Această  organizaţie  politică 
împlineşte  toate  condiţiile  pentru  a  desăvârşi  opera  de  consolidare  a  Statului 
naţional  român. 

Această  constatare  se  sprijină  pe  observaţia  faptelor  şi  a  oamenilor.  Dacă  aş  face 
politică  practică  şi  aş  vrea  să  devin  deputat,  ministru,  etc.,  m’aş  înscrie  în  “Garda  de 
fier”  şi  aş  pretinde,  ca  bun  profesor,  un  post  de  conducere.  Aş  putea  spune  că  sunt 
mai  bun  politician  decât  profesor,  în  sfârşit  aş  găsi  destule  argumente  pentru  a 
justifica  pretenţiile  mele. 

Dar  rămîn  deocamdată  în  domeniul  teoriei,  lăsând  la  o  parte  nădejdile  mele  de 
mărire  viitoare... 

@ele  (Ziiţuii 

Corneliu  Zelea  Codreanu  —  Căpitanul 321 

Rămas  în  mintea  tuturor  ca  un  simbol,  ca  un  stindard  în  acţiunea  pozitivă  ce  abia 
începe,  Corneliu  Zelea  Codreanu,  „Căpitanul”,  era  om  călăuzit  cu  sfinţenie  de  un  crez 
care  pentru  el  însemna  o  religie  dinamică,  în  stare  să  facă  să  domnească  dreptatea  în 
ţara  românească.  îl  frământa  gândul  ca  singur  meritul  să  conducă  legea  să  fie 
stăpână  pe  deplin  în  acţiunile  româneşti  şi  toţi  românii  să  se  bucure  de  un  trai  cât 
mai  bun  şi  mai  străin  de  făţărnicie. 

înalt  şi  voinic,  chipeş  la  înfăţişare,  cu  trăsăturile  hotărâte  ale  omului  pentru  care  o 
năzuinţă  în  slujba  neamului  nu  poate  fi  zădărnicie,  oricât  de  îndepărtată  s’ar 
întrezări  aducerea  ei  la  îndeplinire,  „Căpitanul”  părea  totuşi  mai  tânăr,  cu  toată 
asprimea  bărbătească  a  unei  îngândurări  ce-1  făcea  să  întrevadă  biruinţa  de  dincolo 
de  fiinţa  lui.  Era  şi  firesc,  ţinând  seamă  că  la  capătul  unor  groaznice  suferinţi,  alesul 
vedea  sclipind  neşovăelnică  raza  unui  ideal  pentru  care  s’a  jertfit  alături  de  atâţia 
legionari,  floarea  intelectualităţii  şi  energiei  româneşti,  răsărită  în  brazda  simţirii 
curate  şi  a  iubirii  de  ţară. 

în  orbirea  lui,  despotismul  n’a  ştiut  un  lucru,  atunci  când  semăna  desnădejdea  şi 


321  -  Revista  "Cele  Trei  Crişuri",  Anul  XXI,  Nr.  9-10,  Sept.-Oct.  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


636 


moartea  în  rândurile  legionarilor,  că  o  idee  generoasă  nu  poate  fi  înăbuşită  prin 
mijloace  josnice  şi  inchizitoriale,  că  sângele  celor  nevinovaţi  constitue  cea  mai 
puternică  afirmare  a  unui  crez  pornit  din  mistica  iubirii  de  neam. 

“Cele  Trei  Crişuri ” 

Biserica,  familia  şi  rolul  femeii  în  noul  Stat  legionar  s22 

de  Al.  IACOBESCU 

Dacă  în  trecut  Biserica  a  avut  un  rol  necontestat  în  existenţa  neamului  nostru,  nu 
mai  puţin  se  impune  astăzi  să  fie  prezentă  în  viaţa  societăţii,  propovăduind  neîncetat 
adevărurile  divine  ale  Evangheliei.  Dela  această  concepţie  profund  creştină  a  pornit 
apelul  d-lui  general  Ion  Antonescu,  conducătorul  Statului,  îndreptat  către  toţi 
slujitorii  Bisericii: 

„Biserica  lui  Cristos  nu  înseamnă  numai 
ziduri,  icoane,  coruri,  lumânări,  clopote  şi 
slujbe.  Ea  este  dragoste,  jertfă,  milostenie, 
trudă,  curăţenie  sufletească.  Ori  unde  trăeşte 
un  suflet  curat,  acolo  este  un  altar  al  dumnezeirii.  Statul  român  de  azi  are  deplină 
încredere  în  Biserica  Neamului,  aşa  încât  nu  se  îndoeşte  că  ea  îşi  va  da  normele  cele 
mai  potrivite  pentru  o  activitate  pastorală  cât  mai  intensivă  şi  cât  mai  folositoare 
neamului  nostru,  pe  care  nimeni  nu-1  iubeşte  ca  Ea.  Eu  nu  aştept  dela  slujitorii 
Bisericii,  mai  mari  şi  mai  mici,  decât  să  fie  pătrunşi  până  în  adâncul  conştiinţei  de 
caracterul  Dumnezeesc  al  ei  şi  de  răspunderea  lor  de  trimişi  ai  lui  Dumnezeu  în 
mijlocul  neamului  nostru.  în  viaţa  de  Stat,  lucruri  principale  nu  sunt  legile,  ci  sufletul 
conducătorilor  şi  al  funcţionarilor.  Cu  atât  mai  mult  trebuie  să  fie  valabil  acest  ade¬ 
văr  în  viaţa  bisericească”. 

Iar  mai  departe  vorbind  către  slujitorii  altarului,  d.  general  Ion  Antonescu 
conchide:  “Singura  politică  pe  care  trebuie  să  o  faceţi,  este  aceia  a  iubirii  de  neam  şi 
apărării  drepturilor  sfinte  prin  muncă,  prin  cinste,  prin  blândeţe,  prin  conştiinţă  şi, 
mai  ales,  prin  exemplul  vostru  în  toate  şi  faţă  de  toţi”. 

în  ceiace  priveşte  familia  şi  rosturile  ei  în  România  legionară,  grija  de  căpetenie  a 
conducătorului  Statului  a  fost  aceia  de-a  i  se  impune  mai  întâi  femeii,  ca  soţie,  mamă 
si  bunică,  singurul  lux,  al  jertfei  şi  singura  podoabă,  a  cinstei.  Cu  alte  cuvinte,  o  ru¬ 
pere  totală  cu  trecutul  bogat  în  deşartă  risipă  şi  statornică  amăgire  a  simţului  dato¬ 
riei.  în  afară  de  neînţelegerile  dintre  soţi,  pricinuite  de  aventura  politicianistă  care 
înlesnea  pe  de  o  parte  risipa  banului  public,  iar  pe  de  alta  înstrăinarea  femeii  de 
cămin,  D.  general  Ion  Antonescu,  în  cadrul  noului  îndreptar  moral  al  Statului 
legionar,  îi  cere  femeii  române  să  împlinească  trei  mari  chemări:  creşterea  copiilor, 
asistenţa  socială  şi  apărarea  hotarelor.  Şi  iată  ce  se  desprinde  din  acest  apel: 


Trebuie  să  vă  pregătiţi  în 
această  direcţie,  şi  murmurul 
recunoştinţelor  să  repete: 
"Femeea  României  Legionare!" 


322  -  Revista  "Cele  Trei  Crişuri",  Anul  XXI,  Nr.  9-10,  Septembrie  -  Octombrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


637 


„Să-i  creşteţi  pe  copii  luptători;  dar  să-i  deprindeţi  să  fie  blânzi,  şi  mai  ales,  învă- 
ţaţi-i  să  muncească.  Munca  s’o  iubească  şi  s’o  respecte,  pentru  că  înnobilează.  Faţă 
de  copii,  căsătoria  voastră  să  rămână  o  taină.  Neînţelegerile  voastre  feriţi-le  de  ochii 
lor.  Altfel  le  pustiiţi  sufletul  pentru  totdeauna.  Gândiţi-vă  şi  înţelegeţi  că  nu  puteţi  fl 
înlocuiţi  si  că  nimeni  n’ar  putea  să  facă  nimic  din  toate  acestea  în  locul  vostru”. 

Iar  în  legătură  cu  asistenţa  socială,  azi  când  trupul  ţării  s’a  frânt  când  dureri 
adânci,  fizice  şi  morale,  trebuiesc  alinaţe  şi  fără  întârziere,  acelaş  îndemn  le  cere 
mamelor: 

“Luând  şi  voi  asupra  voastră  din  durerile  de  azi,  suferinţa  unei  părţi  va  fi  a  tuturor, 
şi  din  rănile  de  ieri  ale  unui  neam  întreg,  voi  pune  mâine  Ţării  temelii  de  fier”, 
glăsueşte  d.  general  Antonescu.  Iar  ca  încheiere: 

„Hotarele  unui  neam  sunt  mărginite  de  strălucirea  concepţiei  lui.  Apărarea  lor,  e 
ceasul  cel  mai  greu  şi  sfânt  din  viaţa  unei  ţări.  Atunci,  voi  femeile,  să  fiţi  în  rânduri: 
alături  de  copiii  voştri,  printre  bărbaţii  voştri  în  faţa  părinţilor  voştri.  Trebuie  să  vă 
pregătiţi  în  această  direcţie,  şi  murmurul  recunoştinţelor  să  repete:  Femeea 
României  Legionare!” 


ÎNVĂŢĂMÂNTUL  ÎN  STATUL  LEGIONAR  3^3 

de  Prof.  Clement  STOENESCU-PUTNA 

Dezastrul  complet  la  care-a  ajuns  învăţământul  nostru  de  Stat  prin 
teoreticianizarea  lui  la  maximum  în  scopul  ca  românii  să  fie  îndepărtaţi  din 
ocupaţiile  practice,  care  ne-au  produs  mari  goluri  în  economia  ţării,  care  ne-a  atras  o 
invaziune  de  streini,  cât  şi  îndepărtarea  femeii  din  cămin  cu 
scopul  distrugerii  familiei  pentru  a  se  înscăuna  evreii,  este 
opera  diabolică  a  marxismului  şi  a  masoneriei. 

Aşa  se  explică  desperarea  tineretului  nostru  studios,  rămas 
sărac,  muritor  de  foame  şi  fără  nici  o  perspectivă  de  viitor 
într’o  ţară  atât  de  bogată  ca  a  noastră. 

Deaceea  se  impune  nu  o  reformă,  ca  toate  reformele  în 
învăţământul  nostru  naţional  —  ci  o  adevărată  revoluţie 
spirituală  şi  practică,  care  să  ne  dea  un  om  nou,  omul  creator 
de  viaţă  nouă,  omul  moral,  de  curaj  şi  de  jertfă  pentru  familie, 
pentru  ţară,  pentru  neam,  omul  care  să-şi  poată  câştiga  cinstit  pâinea  şi  să-şi  facă 
conştiincios  datoria  faţă  de  sine  şi  faţă  de  semenii  săi. 

Această  revoluţie  presupune  suprimarea  a  tot  ce  este  vechi  pentru  a  pune  un 
sistem  nou,  bazat  pe  aspiraţiunile  spirituale  şi  naţionale  ca  şi  pe  realităţile  economice 
ale  Statului. 

Opera  aceasta  cere  eforturi  uriaşe,  pentru  a  înlocui  tot  ce  a  fost  rău  cu  ceeace  se 
cere  urgent. 

în  statul  legionar  de  astăzi,  când  tot  ce  este  spre  binele  tării  trebuie  posibil  să  fie 


"învăţământul  trebue 
să  fie  preocuparea  de 
căpetenie,  pentru  că 
numai  prin  el  vom 
putea  realiza  acel  om 
de  care  ţara  are 
nevoe..." 


323  Revista  "Cele  Trei  Crişuri",  Anul  XXI,  Nr.  11-12,  Noemvrie  -  Decemvrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


638 


îndreptarea  învăţământului,  trebue  să  fie  preocuparea  de  căpetenie,  pentru  că  numai 
prin  el  vom  putea  realiza  acel  om  de  care  ţara  are  nevoe. 

Instituţiile  cele  mai  crunt  lovite  de  iudaism  şi  masonerie  au  fost  Clerul  şi 
învăţământul.  De  îndată  ce  acestea  au  fost  anarhizate  s’a  operat  în  voe  în  laturea 
economică  a  ţării. 

De  aici  desmăţul  politic,  necinstea,  legiferarea  periculoasă  intereselor  naţionale  în 
economia  ţării;  îndobitocirea  omului  ca  în  raiul  bolşevic  spre  a  nu  mai  reacţiona; 
îndepărtarea  lui  de  spiritualitate,  de  credinţa  creştină,  de  biserică  —  prin  literatura 
pornografică  şi  detracată  şi  prin  nenumăratele  secte  religioase.  Toate  acestea  cu 
scopul  de  a  fi  cuceriţi  —  pe  nesimţite,  pe  neştiute,  fără  putinţa  de  reacţiune,  fără 
putinţa  de  apărare. 

Aşadar  —  în  momentul  de  faţă  se  impune  o  răsturnare  totală  a  sistemului  pe  care-1 
suportăm  de  peste  douăzeci  de  ani. 

Rezultatele  acestui  învăţământ  falimentar  s’au  văzut,  rând  pe  rând:  pornit  din 
atmosfera  de  materialism,  din  pofta  rapidă  de  îmbogăţire,  ne-a  dat  generaţii  fără 
sentimentul  cinstei  şi  al  onoarei,  fără  suflet,  fără  omenie;  generaţii  de  oameni  egoişti, 
care  ne-au  dus  la  avalanşa  de  furturi  din  averea  statului. 

în  atmosfera  aceasta  turbure  —  de  zăpăceală,  de  desordine  totală,  masonii  de 
prin  hrube  au  început  a-şi  întinde  plasele  de  păiajen  înfiinţând  sectele  religioase, 
care  aveau  de  scop  a  distruge  credinţa  în  Dumnezeu,  ateizarea;  deci  desnădejdea  şi 
sinuciderea;  —  apoi  literatura  pornografică,  pentru  a  provoca  desfrâul  în  masă  —  cu 
scopul  de-a  ataca  virtutea,  care  stă  la  baza  familiei.  Apoi  legiferarea  plătită,  în 
avantajul  îmbogăţirii  masonilor,  prin  politicianii  afacerişiti  şi  venali;  anarhia 
economică  provocată  de  loji  prin  înmulţirea  de  partide  politice,  cumpărate  de  evrei 
pentru  a  întreţine  ura,  sărăcia  şi  desnădejdea  în  sânul  naţiunii  româneşti; 
compromiterea  preotului  şi  învăţătorului  —  prin  pauperizarea  lui  printr’un  salariu  de 
mizerie,  spre  a  fi  silit  a  se  înregimenta  în  diverse  partide  politice  şi  a  face  jocul  lor; 
demoralizarea  funcţionarului  public  printr’o  salarizare  mizeră  spre  a-1  determina  să- 
şi  vândă  conştiinţa;  deprimarea  ostaşului  de  origină  etnică  română,  prin  promovarea 
elementelor  de  origină  etnică  streină,  incapabile  la  conducere  şi  la  avansare; 
descurajarea  tuturor  funcţionarilor  statului  —  prin  crearea  de  categorii  jignitoare  de 
privilegiaţi  la  salarizare. 

Şi  înfine  —  promovarea  tuturor  elementelor  nepricepute,  imorale  şi  amorale  în 
posturile  de  comandă  ale  Statului. 

Toate  aceste  procedee  ne-au  dus  la  anarhizarea  ţării  din  ultimul  timp,  urmată 
rapid  de  pierderea  dureroasă  a  unora  din  sfintele  teritorii  ce  ne-au  aparţinut. 

Toate  acestea  au  fost  pregătite  cu  grijă,  sistematic  în  lojile  masonice,  imediat  după 
răsboiul  mondial.  Efectele  au  fost  calculate  matematic.  Ele  se  cunosc.  Acţiunea 
destructivă  în  momentul  de  faţă  pare  a  fi  ajuns  la  sfârşitul  ei. 

Generaţia  idealistă  de  dinaintea  răsboiului  ne-a  făcut  România  Mare;  Masonii 
care  au  aranjat  tratatele  —  dimpreună  cu  democraţii  de  toate  nuanţele,  ne-au  făcut 
România  ciuntită  de  astăzi.  Prin  reacţiune  faţă  de  acţiunea  destructivă  dusă  până 
acum,  s’a  născut  generaţia  de  fer,  generaţia  salvatoare  a  Sf.  Arhanghel  Mihail, 
generaţia  legionară,  căreia  îi  revine  marele  rol  de-a  face  o  ţară  ca  soarele  sfânt  de  pe 
cer. 

Fiindcă  cea  dintâi  instituţiune  de  stat  căreia  îi  revine  rolul  de  a  ne  pregăti 
generaţiile  creatoare  si  jertfitoare  pentru  refacerea  ţării  -  este  învăţământul,  -  vom 
căuta  să  indicăm  aci  pe  scurt  liniile  generale  pe  care  se  va  putea  îndruma  tineretul 
ţării,  tineretul  şcolar,  cu  inima  curate,  capabil  de  orice  jertfă  pentru  binele  Patriei, 


Nicolae  Niţă 


639 


tineret  în  care  şi-a  pus  ultimele  lui  nădejdi  salvatorul  Neamului,  Căpitanul. 

învăţământul  care  ne  trebue  în  clipa  de  faţă  este  învăţământul  educativ. 

Pentru  realizarea  acestui  învăţământ  se  pun  în  discuţie  o  serie  de  probleme,  pe 
care  le  voiu  enumera  pe  scurt: 

—  Problema  spiritualizării  învăţământului  prin  ciclul  educativ  gimnazial  care  să 

urmărească  educaţia  sufletească  de  fiecare  zi  a  copilului;  educaţie  care  să 
pună  preţ  pe  inima  şi  pe  sufletul  lui.  Pentru  a  putea  realiza  acest  lucru  avem 
nevoe  de  o  educaţie  naturistă,  de  cât  mai  multă  petrecere  în  sânul  naturii,  cât 
mai  aproape  de  divinitate,  pentru  a-1  face  să  creadă  în  Dumnezeu,  Creatorul. 
Avem  apoi  nevoe  de  o  pregătire  a  inimei  care  să  iubească  şi  să  realizeze  voinţa 
dumnezeească.  Avem  nevoe  înfine  de  a-i  oţeli  fizicul  prin  muncă,  orice 
muncă,  munca  în  tabără  aşa  cum  a  înfiinţat-o  Căpitanul.  Educaţia  prin  munca 
în  comun,  este  de  o  importanţă  educativă,  considerabilă.  Munca  în  tabără  este 
cea  mai  minunată  realizare  a  Căpitanului  nostru. 

Apoi  vine  la  rând  activitatea  samarineană,  organizată  pe  cuiburi  pentru  cercetarea 
şi  ajutorarea  celor  săraci  şi  necăjiţi  la  ei  acasă. 

în  lucrarea  de  reformă  pe  care  am  pregătit-o  ne-am  permis  a  pune  ceva  nou  — 
anume  realizarea  operei  samarinene  pe  centuri  mixte  sub  conducerea 
autoritară  şi  disciplinată  a  şefului  de  cuib. 

Realizarea  acestui  cuib  mixt  pentru  opera  de  ajutorare  are  o  importanţă  educativă 
nebănuită.  în  astfel  de  opere  tineretul  de  ambele  sexe  învaţă  să  se  stimuleze, 
să  se  aprecieze  reciproc,  să  creeze,  jertfind  pentru  binele  aproapelui.  în  felul 
acesta  învaţă  să  se  cunoască  la  muncă  pentru  o  colaborare  pe  viaţă,  o 
colaborare  pentru  mai  târziu. 

—  A  doua  mare  problemă  ce  se  mai  pune  este  problema  unui  învăţământ  practic, 

care  să  ne  pregătească  cât  mai  bine  pentru  tot  ceeace  ne  cere  lupta  pentru 
traiu. 

Tot  ceeace  se  va  preda  în  noul  învăţământ  să  se  refere  exclusiv  la  nevoile 
profesionale  şi  ale  vieţii  omeneşti.  Să  se  elimine  tot  ce  este  de  prisos  şi  deci 
nefolositor.  învăţământul  de  viitor  trebue  să  devină  din  teoretic  şi  indiferent, 
aplicativ  şi  practic.  Pentru  ca  să  ajungem  aici  am  conceput  necesitatea  unei 
luni  de  vacanţă  de  vară  în  care  elevul  să-şi  poată  face  pregătirea  profesională 
direct  pe  teren. 

Prin  această  procedare  realizăm  un  principiu  de  mare  importanţă  educativă  - 
autoorientarea  profesională,  care  se  încearcă  a  se  realiza  astăzi  prin  diverse 
măsurători  mecanice.  Auto-orientarea  profesională  —  pe  care  şi-o  vor  face 
obligatoriu  elevii  tuturor  şcoalelor,  îi  va  determina  din  timp  ca  în  chip  hotărît 
să  se  decidă  asupra  felului  de  ocupaţiune  practică  pentru  care  simte  fie-care 
că  are  aptitudini. 

-  A  treia  problemă  de  mare  importantă  o  constitue  împărţirea  întregului 
învăţământ  secundar  în  două  categorii  şi  anume:  un  liceu  de  pregătire 
teoretică,  unic,  care  să  cuprindă  toate  şcolile  de  învăţământ  abstract:  liceele 
teoretice,  şcolile  normale,  seminariile  şi  liceele  militare  -  şi  un  învăţământ 
profesional,  care  să  cuprindă  -  liceele  industriale,  comerciale,  agricole,  de 
gospodărie,  cooperatiste,  silvice,  administrative,  şcoli  muncitoreşti,  şi  şcolile 
tehnice. 

Liceele  pur  teoretice,  care  vor  pregăti  pe  elevi  pentru  studiile  universitare,  şi  mai 


Articole  clin  Presa  Legionară 


640 


departe  pentru  profesiunile  teoretice;  —  ca:  preot,  profesor,  magistrat,  etc.,  — 
nu  vor  fi  lipsite  nici  ele  de  ştiinţele  care  alcătuesc  specificul  economic  al  ţării, 
în  consecinţă,  dintre  materiile  de  bază  —  nu  vor  lipsi  agricultura  şi 
cooperaţia;  iar  în  timpul  verii  şi  elevii  acestor  licee  vor  face  timp  de  una  lună 
practică  pentru  auto-orientarea  profesională.  Astfel  nu  este  exclusă 
posibilitatea  ca  absolvenţii  liceelor  teoretice  să  treacă  la  studiile  cerute  de 
Facultăţile  de  ştiinţe  pozitive. 

—  A  patra  problemă  care  se  pune  este  aceea  a  proporţionalizării  învăţământului  — 

adică  împuţinarea  numărului  liceelor  teoretice  în  avantajul  liceelor 
profesionale  —  în  raport  direct  cu  trebuinţele  şi  cu  aspiraţiunile  naţionale  şi 
economice  ale  Statului. 

A  cincea  problemă  care  se  pune  constă  în  reorganizarea  învăţământului  profesional 
pe  baze  realiste,  după  cu  totul  alte  criterii,  pentru  a  le  scoate  din  anchilozarea 
în  care  se  află  astăzi.  în  afară  de  faptul  că  ele  vor  trebui  să  se  înfiinţeze  pe  cât 
va  fi  posibil  —  în  regiunile  economice  specifice,  vor  trebui  să  se  înfiinţeze  pe 
lângă  instituţiile  deja  existente,  stabilind  o  colaborare  cât  mai  strânsă  între 
şcoala  de  stat  şi  particularul  exploatator. 

S’a  văzut  cât  de  prost  merg  instituţiile  care  se  administrează  exclusiv  de  către  stat. 
Din  contră,  noi  preconizăm  ca  administraţia  întreprinderii  să  fie  particulară, 
iar  partea  didactică  să  fie  contribuţia  Statului.  De  exemplu,  o  şcoală  practică 
de  agricultură  va  avea  rezon  pe  lângă  o  mare  fermă  particulară.  O  şcoală 
practică  de  horticultură  va  avea  justificare  pe  lângă  o  mare  grădinărie 
particulară,  unde  elevii  vor  fi  puşi  să  lucreze  în  timpul  zilei,  iar  seara  să  facă 
2—3  ore  de  cursuri  aplicative  la  ceeace  au  lucrat  în  timpul  zilei.  Această 
chestiune  o  avem  deja  studiată  în  amănunt.  Şcoala  practică  profesională 
prezintă  foloase  nemăsurate  şi  nebănuite. 

învăţământul  profesional  aplicativ,  care  pregăteşte  tineretul  şcolar  pentru  şcolile  de 
învăţământ  superior,  ne  va  da  elita  conducătoare  din  întreprinderile 
economice,  care  în  statul  legionar  actual  a  început  a  fi  deparazitată  de 
elementul  iudaic. 

—  A  şasea  problemă  care  se  pune  constă  în  introducerea  principiilor  cooperatiste  în 
laturea  economică  a  şcoalelor  de  toate  gradele. 

—  A  şaptea  problemă  constă  în  asigurarea  elevilor  la  Casele  de  Asigurări. 

—  A  opta  o  constitue  instituirea  ajutorului  mutual  între  elevi.  Aceasta  se  poate 

realiza  uşor  prin  contribuţia  obişnuită  în  cuib. 

—  A  noua  ar  consta  în  creiarea  unui  ajutor  reciproc,  necesar  pentru  începerea  unei 

profesiuni  şi  crearea  unei  familii.  Acestea  cred  că  se  vor  putea  realiza  pe  baza 
aju-torului  legionar,  a  cărei  destinaţie  ar  trebui  să  fie  sprijinirea  profesională 
şi  familiară  a  întregului  nostru  tineret. 

—  O  altă  problemă,  a  zecea  la  număr  -  o  constitue  înfiinţarea  unui  liceu  unic  de 

gospodine  în  afară  de  liceele  profesionale,  comerciale  şi  industriale  de  ambele 
sexe.  De  aci  înainte  femeea  nu  va  mai  merge  la  Universitate  sau  Academii 
decât  în  cazurile  anumite  cerute  de  specializarea  în  şcoala  profesională 
comercială  sau  industrială,  aleasă.  Liceul  de  gospodine  care  va  pregăti  marea 
masă  a  sexului  femenin  -  va  fi  şcoala  indicată  în  actualul  regim,  care  să  ne 
pregătească  în  chip  ideal  pe  soţia,  pe  mama,  pe  tovarăşa  cu  adevărat 
legionară,  pe  femeea  bună  menajeră,  devotată  şi  virtuoasă,  care  să  ne  crească 
în  chip  desăvârşit  copiii,  generaţie  menită  a  ne  realiza  o  Românie  frumoasă 
aşa  cum  a  conceput-o  Căpitanul.  învăţământul  de  mâine  va  avea  o  piatră  de 


Nicolae  Niţă 


641 


fundament,  femeea  ideală,  gospodină,  bună  soţie  şi  devotată  mamă  virtuoasă. 

n.  —  A  unsprezecea  problemă  care  se  pune  va  consta  în  înfiinţarea  Oficiilor  de 
căsătorie  pe  lângă  fiecare  oficiu  de  stare  civilă  existent.  La  aceste  oficii  se  vor 
înfiinţa  nişte  fişe  în  care  să  se  afle  înscrise  portretele  psihologice  şi  fizice  cu 
toate  particularităţile  lor,  ale  tuturor  persoanelor,  candidate  la  măritiş.  Aceste 
fişiere  să  poată  fi  consultate  de  persoanele  interesate,  care  vor  obţine  adresa 
necesară  numai  după  ce  se  vor  fi  hotărît  mai  întâi  la  o  anumită  persoană. 

Acest  sistem  pe  care  se  va  baza  familia  de  mâine,  va  prezenta  desigur,  mai  multe 
garanţii  decât  căsătoria  oarbă  care  se  practică  astăzi,  care  ne  dă  atâtea 
nepotriviri  şi  atâtea  divorţuri  cu  consecinţe  atât  de  tragice,  pentru  familie  şi 
pentru  viitorul  naţiei.  De  acum  înainte  femeea  va  fi  considerată  ca  piatra  din 
capul  unghiului  în  noul  edificiu  al  învăţământului.  Cum  va  fi  femeea,  aşa  va  fi 
şi  tineretul  ţării,  aşa  va  fi  şi  ţara.  De  asemenea  —  de  acum  încolo  grija  noastră 
va  fi  ca  să  nu  mai  instruim  tineret  fără  nici  o  perspectivă,  -  ci  să  ne  îngrijim  pe 
lângă  obţinerea  unui  bagaj  de  cunoştinţe  teoretice  şi  de  zestrea  lui  materială 
ca  şi  de  plasarea  în  ocupaţiuni  practice  si  rentabile  potrivit  aptitudinelor  si 
pregătirei  ce  şi-a  făcut  fiecare  prin  şcoală. 

în  concluziune,  noua  ordine  în  care  va  fi  stabilit  învăţământul  de  mâine  va  fi 
următoarea: 

I.  Liceul  agricol  aplicativ  cu  toate  ramurile  sale  care  va  duce  la  pregătirea 
universitară,  de  unde  vor  eşi  viitorii  conducători  şi  dirijori  ai  agriculturii 
româneşti.  Paralel  vom  avea  şcoale  practice  de  fermieri. 

II.  Liceele  industrial,  comerciale  şi  menajere  vor  ocupa  al  doilea  loc  în  ordina 
importanţei  în  învăţământul  românesc. 

III.  Liceele  unice  de  cultură  generală  pentru  băeţi,  croite  pe  alte  baze,  cum  am 
arătat,  vor  ocupa  al  treilea  loc  în  învăţământ. 

IV.  Şi  în  fine,  astfel  în  mod  automat  se  va  realiza  şi  problema  raţionalizării 
învăţământului  universitar,  prin  selecţiunea  naturală  şi  firească  a  tineretului 
şcolar,  în  şcoalele  bazate  pe  realitatea  economică  a  statului. 

(Z&emaiea,  /l/n,emU 

CĂPITANUL  DESPRE  ROLUL  DE  CORUPŢIE  AL  BĂNCII  BLANK  3^4 

Vorbind  de  activitatea  sa  parlamentară,  Căpitanul  povesteşte  următoarea  scenă  în 
cartea  "Pentru  Legionari",  care  e  astăzi  de  o  extraordinară  actualitate  şi  dovedeşte  cât 
de  utilă  este  cercetarea  ce  se  face  acum  la  Banca  Naţională: 

Arăt  că  în  portofoliul  Băncii  Marmorosch  Blank,  acest  cuib  iudaic  de  uneltire  şi 
corupere,  sunt  trecuţi  o  bună  parte  din  oamenii  politici,  oameni  pe  care  aceasta 
banca  îi  împrumutase  cu  bani:  Banca  Ţărănească  a  d-lui  Davilla  4.677.000  lei;  d. 
Iunian  407.000  lei;  d.  Madgearu  401.000  lei;  d.  Filipescu  1.265.000  lei;  d.  Răducanu 
3.450.000  lei;  Banca  Răducanu  10.000.000  lei;  d.  Pangal  (şeful  masoneriei  de  rit 
scoţian)  lei  3.800.000;  d.  Titulescu  19.000.000  lei.  Toţi  fruntaşi  ai  vieţii  publice 


324 .  "Chemarea  Vremii".  Director:  Prof.  Ion  Sân-Giorgiu.  Şef  Redactor:  D.  I.  Cucu.  Anul  XIV, 
Seria  II,  Nr.  24,  Joi  14  Noembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


642 


româneşti.  în  afară  de  aceştia  mai  sunt  şi  alţii.  Sunt  mulţi.  Sunt  toţi,  dar  n'am  putut 
pune  mâna  pe  lista.  Fiind  întrerupt  de  unul  din  ei: 

-  Sunt  bani  împrumutaţi.  O  să  plătească. 

Răspund: 

-  Or  plăti  sau  nu,  nu  ştiu,  dar  eu  va  spun  un  singur  lucru:  există  obligaţia  pe  care  o 
are  cineva  când  împrumută  bani  dela  o  asemenea  finanţă,  de  a  o  satisface  când  este 
la  guvern,  de  a  o  sprijini  în  opoziţie,  şi,  în  orice  caz,  de  a  nu  lovi  în  ea,  când  trebue  să 
fie  lovită. 

Citesc  apoi  o  listă  din  care  arăt,  fără  posibilitate  de  replică,  cum  dela  războiu  şi 
până  acum  Statul  român  a  fost  defraudat  cu  cea.  50  miliarde  lei,  sub  canducerea 
democraţiei,  a  prea  cinstitei  şi  prea  perfectei  forme  de  guvernare  a  "poporului"  prin 
el  însuşi.  Conducerea  "democraţiei"  având  la  baza  ideea  "controlului"  permanent  al 
poporului  în  care  poporul,  marele  controlor,  este  pradat,  în  timp  de  15  ani  de 
guvernare,  cu  fabuloasa  suma  de  50  miliarde  lei. 

Fac  apoi  observaţiuni  critice  asupra  democraţiei.  La  urma  formulez  7  cereri: 

1.  Cerem  introducerea  pedepsei  cu  moartea  pentru  manipulatorii  frauduloşi  ai 
banului  public. 

2.  Cerem  revizuirea  si  confiscarea  averilor  celor  cari  şi-au  furat  Vatra. 

3.  Cerem  tragerea  la  răspundere  penală  a  tuturor  oamenilor  politici  cari  se  vor 
dovedi  că  au  lucrat  în  contra  ţării,  fie  sprijnind  afaceri  incorect  e,  fie  în  alt 
mod. 

4.  Cerem  împiedecarea  pe  viitor  a  oamenilor  politici  de  a  mai  face  parte  din 
consiliile  de  administraţie  ale  diferiteler  bănci  sau  întreprinderi. 

5.  Cerem  alungarea  cetelor  de  exploatatori  nemiloşi  cari  au  venit  pe  pământul 
acesta  să  exploateze  bogăţiile  solului  şi  munca  braţelor  noastre. 

6.  Cerem  declararea  teritoriului  României  ca  proprietate  inalienabilă  şi 
imprescriptibilă  a  neamului  românesc. 

7.  Cerem  trimiterea  la  muncă  a  tuturor  agenţilor  electorali  şi  stabilirea  unui 
comandament  unic,  căruia  să  i  se  supună,  într'un  singur  gând,  toată  suflarea 
românească. 

Corneliu  Codreanu 


ÎNSEMNĂRI  LEGIONARE  325 
8  NOEMBRIE 


de  Ion  ROMAN 


Cine  mai  socoteşte  încă  Legiunea  un  partid  politic  şi-i  caută  asemănări  cu  celelalte 
organizaţii  politice  totalitare  din  lume,  e  profund  eronat.  Legiunea  nu  a  fost  si  nu 
este  un  partid  politic.  Legiunea  este  o  mişcare  de  purificare  şi  de  înălţare  a  spiritului. 
De  aceea  Căpitanul  a  pus-o  sub  protecţia  Arhanghelului  Mihail,  Voivodul  oştirilor 
cereşti.  Sărbătoarea  dela  8  Noembrie  a  reamintit  lucrul  acesta  tuturor.  Arhanghelul 
Mihail  nu  este  însă  simbolul  credinţei  contemplative,  ci  al  credinţei  luptătoare, 
active.  Lupta  care  s'a  purtat  şi  se  poartă  sub  protecţia  Arhanghelului  Mihail  se  dă  mai 
întâi  în  sufletul  fiecărui  legionar.  Şi  cea  dintâia  biruinţă  a  fiecărui  legionar  se 
săvârşeşte  în  propriu-i  suflet,  împotriva  tuturor  pornirilor  egoiste,  împotriva 


325-  "Chemarea  Vremii".  Director:  Prof.  Ion  Sân-Giorgiu.  Şef  Redactor:  D.  I.  Cucu.  Anul  XIV, 
Seria  II,  Nr.  24,  Joi  14  Noembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


643 


tendinţelor  sale  materialiste. 

Lupta  se  dă  apoi  în  comunitatea  care  ne  înconjură,  pentru  a  elimina  şi  din  ea 
amintitele  porniri  şi  deprinderi  care  stau  sub  semnul  egoismului  şi  al  păcatului.  Cine 
cunoaşte  astfel  sensul  şi  scopurile  Legiunii  înţelege  cum  au  putut  să  se  jertfească 
atâti  legionari,  în  frunte  cu  Căpitanul.  Aureolat  de  jertfa  pe  care  nu  a  precupeţit-o 
nici  o  clipă,  Căpitanul,  apare  astfel  ca  un  apostol,  care  n'a  venit  să  schimbe  legile 
credinţei  creştine,  ci  să  le  reactiveze,  să  întoarcă  sufletele  româneşti  către  o  trăire 
intensă  a  lor,  să  recheme  românitatea  către  acea  spiritualitate  rodnică  a  celor  dintâi 
creştini.  în  însuşirea  mistică  a  mişcării  sale  sta  explicaţia  puterii  Legiunii  şi 
asigurarea  biruinţei  ei. 

VIZITA  DELEGAŢIILOR  TINERETULUI  GERMAN  Şl  FASCIST 

La  sărbătorirea  zilei  de  8  Noembrie,  au  luat  parte  delegaţii  ale  tineretului  hitlerist 
şi  fascist.  Vizita  aceasta  vine  după  călătoria  legionarilor  în  Italia  şi  Germania  şi 
înseamnă  mai  mult  decât  un  răspuns  oficial  la  călătoria  legionarilor  în  ţările  Axei. 
Este  dovada  unei  prietenii  reciproce  dintre  cele  mai  preţioase  şi  mai  fertile. 
Adeziunea  României  la  politica  Axei  a  dat  prilejul  tineretului  din  cele  trei  ţări  să  se 
cunoască  şi  să  se  iubească.  Rezultatele  acestei  cunoaşteri  şi  preţuiri  reciproce  vor  fi 
dintre  cele  mai  bogate.  Nimic  nu  mai  poate  sta  în  drumul  generaţiei  acesteia  care  se 
leagă  sufleteşte  în  vremuri  atât  de  grele  pentru  patriile  noastre.  Colaborarea  pe  toate 
planurile  începută  acum  cu  ţările  Axei  va  sta  astfel  nu  numai  sub  semnul  intereselor 
fiecăreia,  ci  sub  semnul  prieteniei.  Şi  unei  astfel  de  legături  lumea  veche  nu  i  se  poate 
opune. 


LEGIONARII  LA  LUCRU 

I-a  fost  dat  Legiunii  să  treacă  prin  cele  mai  grele  încercări.  Aceste  încercări  nu  s'au 
sfârşit  nici  dela  biruinţa  din  6  Septembrie.  Au  venit  refugiaţii  goi  şi  flămânzi. 
Legiunea  şi-a  înţeles  datoria  faţă  de  aceşti  năpăstuiţi,  victime  ale  unei  regim  de  tristă 
memorie,  şi  şi-a  făcut-o  pe  deplin.  Refugiaţii  au  fost  îmbrăcaţi,  adăpostiţi,  hrăniţi  şi 
plasaţi  în  slujbe,  în  cadrul  Ajutorului  Legionar.  Când  activitatea  de  ajutorare  a 
pribegilor  se  apropia  de  sfârşit,  o  altă  nenorocire  loveşte  ţara:  cutremurul.  Alte  mii  de 
oameni  rămaşi  fără  adăpost  acum  la  vestirea  iernii.  Legionarii  şi-au  făcut  şi-şi  fac  şi 
de  data  aceasta,  îndureraţi,  dar  tari  în  durerea  lor,  datoria.  Din  primele  clipe 
următoare  dezastrului,  mai  întâi  fără  ordin,  mulţi  legionari  au  alergat  în  ajutorai 
celor  loviţi  de  nenorocire.  Ei  îşi  cunosc  datoria  şi  şi-o  îndeplinesc  din  ordinul 
propriei  lor  conştiinţe.  Au  fast  salvate  nenumărate  vieţi,  atunci,  în  plină  noapte. 
Comandamentul  a  chemat  apoi  pe  toţi  legionarii  la  lucru  şi  au  venit.  Echipele 
lucrează  cu  schimbul  la  “Carlton",  desgropând  din  ruine  pe  cei  prinşi  dedesubt, 
făcând  poliţie,  controlând  venirea  şi  plecarea  vehiculelor,  dând  asistenţă  medicală 
celor  încă  în  viaţă.  în  toată  ţara  aceeaş  muncă  încordată  şi  gratuită.  Aceasta  e 
Legiunea:  trăirea  comună  a  bucuriilor  şi  a  durerilor,  mai  ales  a  durerilor.  Pentru 
legionar,  noaptea,  frigul,  oboseala  nu  mai  sunt  piedici  în  munca  de  ajutor  a  celor 
năpăstuiţi. 

Acum  umblă  echipe  prin  întregul  oraş,  controlând  imobilele,  îndemnând  pe 
locatari  să  evacueze,  când  surpările  de  ziduri  sunt  grave,  dând  ajutor  la  reparaţiuni 
proprietarilor  nevoiaşi. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


644 


CENTRUL  LEGIONAR  DE  STUDII  Şl  DOCUMENTARE 

Din  ordinul  Comandantului  Mişcării  Legionare  s'au  pus  bazele  unui  Centru  de 
Studii  şi  documentare,  al  cărui  scop  multiplu  este: 

a)  să  concretizeze  doctrina  Căpitanului  trasată  pentru  Mişcare,  adecvând-o 
tuturor  activităţilor  şi  instituţiilor  naţionale; 

b)  să  dirijeze  adâncimea  legilor  şi  doctrinei  legionare,  spre  a  se  ajunge  la  crearea 
de  metode  de  lucru,  concepţii  de  gândire,  sistem  de  organizare  şi  principii  ştiinţifice 
proprii  structurii  spirituale  româneşti. 

c)  să  documenteze  -  precis  şi  la  timp  -  forurile  conducătoare  legionare  asupra 
tuturor  instituţiilor  de  Stat  şi  particulare  ce  fiinţează  şi  funcţionează  pe  pământul 
ţării  noastre; 

d)  să  orienteze  şi  indice  modul  de  coordonare  a  tuturor  acţiunilor  funcţionale  ale 
Statului  legionar; 

e)  să  elaboreze  principii,  proecte  de  legi,  norme  de  înfăptuire  şi  sisteme  de 
organizare  proprii  Statului  şi  României  legionare  şi  care  să  aibe  de  obiect; 

-  activităţile  Mişcării  legionare; 

-  activităţile  Statului  român; 

-  activităţile  profesionale; 

-  activităţile  colectivităţii  naţionale,  şi 

-  activităţile  Românului,  ca  individ. 

în  felul  acesta,  instituţiile  României  Legionare  vor  realiza  o  muncă  coordonată  şi 
îndreptată  către  aceleaşi  ţeluri.  Totdeodată  se  va  încadra  fiecare  element  la  locul  lui, 
asigurându-se  astfel  randamentul  cel  mai  mare  al  individului  şi  al  instituţiei. 
Credinţa  legionară  va  fi  imprimată  în  întreaga  organizaţie  statală  şi  în  întreaga 
activitate  nu  numai  a  instituţiilor  dar  şi  a  celor  din  profesionale  libere,  intensificând 
la  maximum  această  activitate. 


CEICEN'AU  UCIS 

Desigur  marii  vinovaţi  ai  crimelor  din  timpul  prigoanei  sunt  cei  care  le-au  ordonat 
cu  sadism  din  birourile  centrale  ale  ministerelor  şi  prefecturii.  Unelte  care  au 
îndeplinit  ordinele,  pe  care  nici  un  jurământ  nu  le  putea  impune,  nu  au  o  vină  mai 
mică.  Puterea  organelor  centrale  nu  şedea  decât  în  încrederea  lor  faţă  de  subalterni. 
Dacă  aceşti  subalterni  nu  ar  fi  vrut  să  acţioneze  asa  cum  li  se  poruncea,  dacă  ar  fi 
avut  demnitate  şi  conştiinţă,  prigoana  ar  fi  fost  dacă  nu  imposibilă,  în  orice  caz  cu 
rezultate  mult  mai  reduse.  E  îngrozitor  că  oamenii  însărcinaţi  cu  executarea 
criminalelor  hotărîri  n'au  avut  tăria  să  nu  săvârşească  chinuirea  şi  uciderea  unor 
oameni  nevinovaţi,  chiar  cu  preţul  vieţii  lor.  Câtă  slăbiciune  (dacă  nu  altceva)  la 
oamenii  aceştia,  care  nu  şi-au  spus  că  moartea  e  preferabilă  unei  omucideri. 

Au  fost  şi  excepţii,  dar  foarte  puţine.  Aflăm  astfel  că  în  judeţul  Baia,  prefectul, 
colonel  Vasile  Creţoiu,  maiorul  de  jandarmi  Al.  Gheorghiu  şi  şeful  poliţiei  oraşului,  E. 
Danielevici,  în  noaptea  de  22  Septembrie  1939,  au  refuzat  să  execute  ordinul  primit 
dela  centru,  hotărîţi  să  primească  orice  pedeapsă.  în  felul  acesta  prin  atitudinea  lor 


Nicolae  Niţă 


645 


dârză,  în  judeţul  Baia  şi  în  oraşul  Fălticeni  nu  a  fost  ucis  niciun  legionar. 

ÎNFRĂŢIREA  ÎN  NENOROCIRE 

Participarea  tinerilor  germani  şi  italieni  la  durerea  care  ne-a  lovit  năpraznic  zilele 
acestea,  e  cea  dintâi  dovadă  a  prieteniei  de  care  vorbeam.  Veniţi  aici  cu  prilejul  unei 
sărbătoriri,  tinerii  aceştia  n'au  stat  pe  gânduri  o  clipă  după  dezastrul  provocat  de 
cutremur.  Au  alergat  la  ruinele  blocului  “Carlton"  cei  dintâi,  lucrând  acolo  pentru  a 
desgropa  pe  supravieţuitori.  Hitleriştii,  fasciştii  şi  legionarii  s'au  înfrăţit  astfel  şi  mai 
mult  în  durere.  In  munca  înfiorată  de  pe  ruine  apropierea  sufletească  a  fost  şi  mai 
puternică,  iar  colaborarea  însufleţită  de  acolo  este  simbolul  lucrului  comun  pe  care  îl 
vom  face  mai  departe  pentru  salvarea  şi  reconstrucţia  Europei  vechi  surpate  din 
temelii. 


BĂTRÂNUL  IAŞI 

de  Ion  SÂN-GIORGIU 

în  ziua  sfântului  Arhanghel  Mihail  şi  la  aniversarea  întemeierei  Legiunei,  bătrânul 
Iaşi  a  fost  cinstit  printr'o  măreaţă  manifestare  la  care  pe  lângă  Rege  şi  Regină,  au  luat 
parte  conducătorul  Statului,  d.  general  Antonescu,  d.  Horia  Sima,  comandantul 
Legiunei  şi  întregul  Stat  major  al  mişcării  legionare. 

A  fost  o  târzie  apoteoză  naţionalistă  care  a  rechemat  Iaşii  în  amintirea  noastră  şi 
tot  ce  ne-a  dat  el  ca  având  şi  gând  nou  de  biruinţă  în  ultlimul  veac. 

Legiunea  şi-a  făcut  pe  deplin  datoria  faţă  de  oraşul  academic  unde  Căpitanul  şi-a 
primit  învăţătura  şi  a  pornit  pe  calea  luptei  şi  înfăptuirilor  naţionaliste.  Iaşii  a  fost 
proclamat  oraş  al  mişcării  legionare.  E  o  cinste  pe  care  o  merită.  Fiindcă  aici  a  fost 
întemeiat  întâiul  cuib  legionar,  fiindcă  aici  mişcarea  naţionalistă  şi-a  avut  totdeauna 
punctul  ei  de  pornire,  fiindcă  la  Iaşi  idealismul  şi  elanul  tineresc  şi-au  găsit  în 
ultimele  decenii  câmpul  de  luptă  cel  mai  potrivit. 

Dar  Iaşii  meritau,  în  aceste  vremuri  de  instabilitate  şi  de  grele  primejdii,  şi  pentru 
alt  motiv  un  gest  de  slavă  şi  de  întărire.  Situată  la  câţiva  kilometri  de  graniţă,  vechea 
capitală  a  Moldovei  ducea  de  ani  de  zile  o  viaţă  tristă  şi  uitată,  de  cenuşereasă.  Iar  în 
ultimele  luni  însăşi  populaţia  lui  credincioasă  lua  drumul  exilului,  numai  spre  a  nu 
întâmpina  urgia  unei  stăpâniri  străine. 

Şi  poate  că  după  întunecatele  şi  cutremurătoarele  luni  de  vară  şi  toamnă,  odată  cu 
stabilitatea  oferită  graniţelor  noastre  de  garanţia  militară  efectivă  a  Axei,  Iaşii  pot 
renaşte  la  viaţă  nouă  subt  strigătul  de  biruinţă  al  Legiunei,  care-i  recunoaşte 
paternitatea  spirituală. 

După  atâtea  încercări  şi  după  o  lunga  şi  grea  aşteptare,  Iaşii  îşi  privesc  copiii  eroici 
şi  fanatici,  cari  au  răspuns  la  învăţătura  culeasă  în  Iaşii  lui  Emineseu,  Mihail 
Kogălniceanu  şi  A.  C.  Cuza,  cu  jertfa  a  doi  ani  de  neclintită  credinţă,  dăruiţi 
renaşterei  româneşti. 

Iaşii  lui  Corneliu  Codreanu,  vizionarul  dela  920,  a  primit  cu  simplicitate 
patriarhală  pe  urmaşii  aceluia  care  murind  pentru  ideia  naţionalistă  s'a  jertfit  şi 
pentru  Iaşi,  cetate  profetică  şi  înălţată  întru  idealul  de  odinioară. 


326-  "Chemarea  Vremii".  Director:  Prof.  Ion  Sân-Giorgiu.  Şef  Redactor:  D.  I.  Cucu.  Anul  XIV, 
Seria  II,  Nr.  24,  Joi  14  Noembrie  1940 


Articole  clin  Presa  Legionară 


646 


DESTIN  CATEDRALIC  3*7 

de  Ion  ŞIUGARIU 

Generaţia  mea  a  cunoscut  prigoana,  temniţa  şi  moartea,  dar  n'a  încetat  niciun 
moment  să  creadă  cu  tot  sufletul  ei  curat  în  biruinţă.  în  mijlocul  unei  istorii  oarbe, 
alături  de  nişte  conducători  legaţi  la  ochi,  această  generaţie  entuziastă  şi  martiră,  a 
ars  ca  o  nouă  Ioana  d'Arc,  pe  rugul  celor  mai  pure,  celor  mai  definitive  şi  mai  eroice 
hotărâri.  O  Românie  nesigură,  rătăcitoare  şi  bolnavă,  o  Românie  înstrăinată  între 
propriile  ei  hotare,  îşi  aştepta  mântuirea,  tânjia  după  o  înviere  care  întârzia  să  se 
arate. Pentru  răscumpărarea  şi  purificarea  acestei  Românii,  pentru  îndrumarea  ei 
spre  eternitate,  spre  triumful  definitiv  în  veacuri,  generaţia  asta  n'a  precupeţit  nimic, 
a  încercat  şi  a  îndurat  totul.  Pentru  reabilitarea  şi  gloria  ei  i  s'a  părut  că  nici  o  luptă  şi 
nicio  jertfă  nu  este  îndestulătoore. 

în  timp  ce  profesorii  improvizaţi  ai  acestei  generaţii  se  căzneau  să  ridice  mici 
bisericuţe  personale,  umbroase  şi  străine,  alţii  visau  o  Românie  superbă,  înaltă  şi 
puternică,  o  Românie  nemuritoare  ca  o  catedrală.  în  timp  ce  aceşti  impostori  se 
gândeau  numai  la  fericirea  lor  proprie,  această  generaţie  propovăduia  o  spiritualitate 
românească  largă,  cuprinzătoare,  o  bogată  revărsare  de  suflet  şi  de  faptă  naţională  în 
universalitate.  Nu  restrângere  şi  resemnare  minoră  într'o  istorie  imperfectă  şi 
găunoasă,  ci  rivalizare  directă  cu  fruntea  încununată  a  marilor  destine  epocale.  în 
locul  unor  atitudini  vechi  şi  îmbătrânite,  defensive  şi  fricoase,  această  admirabil  de 
contimporană  generaţie  propovăduia  ofensiva,  imperialismul  şi  iniţiativa.  în  locul 
comodităţii  şi  digestiei  de  fiecare  zi,  ea  se  silea  să  clădească  o  Românie  monumentală 
nobilă  şi  castelană,  să  facă  adevărată  istorie  românească,  iar  nu  demagogie  politică 
interesată. 

în  sufletul  acestei  generaţii  a  fost  totdeauna  prezentă  drama  amară  a  acestei 
Românii  săpată  de  străinism  şi  mâncată  până  în  măruntaie  de  carii  necinstei  şi  ai 
trădării.  în  inima  ei  sfâşiată  s'a  adunat  toată  durerea,  tot  clocotul  unui  neam  care-şi 
aştepta  cu  atâta  sete  şi  cu  atâta  nerăbdare  isbăvirea,  istoria.  Şi  din  rugăciunile  pe  care 
le  rostea  în  fiecare  zi  în  faţa  cerului,  din  jurămintele  ei  drepte  şi  dârze,  ca  mucenicia 
lui  Horia,  se  înălţa  spre  Dumnezeu  zi  de  zi,  tot  mai  evidentă,  tot  mai  hotărîtă, 
imaginea  unei  imense  catedrale  româneşti,  conturul  în  eternitate  al  unei  Românii 
curate,  energice  şi  cinstite. 

Pentru  această  Românie  împlinită,  pentru  realizarea  acestui  domnesc  destin 
catedralic,  nimic  nu  i  s'a  părut  prea  mult,  nici-o  luptă  prea  aspră  şi  nici-o  hotărîre 
prea  definitivă,  prea  cruntă.  Era  o  istorie  de  culmi  şi  de  azururi,  care-şi  primea  şi-şi 
răsplătea  muritorii. 

♦ 

Cât  de  mult  se  aseamănă  destinul  generaţiei  mele  cu  destinul  Meşterului  Manole. 
După  cum  în  nemuritoarea  legendă,  edificiul  unei  biserici  măreţe  este  mormântul 
unei  dragoste  şi  al  unei  fericiri  pământene,  tot  aşa,  generaţia  asta  şi-a  îngropat  sub 
zidurile  imensei  catedrale  româneşti,  o  tinereţe  sbuciumată  şi  incendiată  de  prea 
mult  idealism,  tot  aşa,  ea  a  înăbuşit  în  piatră  toate  pornirile  şi  bucuriile  sale 
omeneşti,  având  totdeauna  înaintea  ochilor  imaginea  viitoarei  mănăstiri.  Legenda 
Meşterului  Manole  nu  cuprinde  numai  simbolul  artei  desăvârşite,  ci  ea  este  însuşi 


327  -  "Chemarea  Vremii".  Director:  Prof.  Ion  Sân-Giorgiu.  Şef  Redactor:  D.  I.  Cucu.  Anul  XIV, 
Seria  II,  Nr.  24,  Joi  14  Noembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


647 


simbolul  acestei  Românii  sbuciumate,  este  quintesenţa  destinului  nostru  românesc. 
Cât  de  frumos  şi  cât  de  bine  rezumă  această  legendă  istoria  biruinţei  şi  marşului 
legionar,  la  baza  cărora  este  aşezată  cea  mai  desinteresată  şi  mai  totală  jertfă  din  câte 
cunoaşte  istoria  noastră  politică  şi  spirituală.  Mişcarea  legionară  n'a  fost  niciodată  o 
mişcare  politică  oarecare,  ci  ea  a  pornit  dintr'o  teribilă  ardere  interioară,  dintr'o 
nepotolită  sete  de  istorie,  de  împlinire,  de  justificare  în  veacuri  şi  de  aceea  ea  a 
trebuit  să  accepte  şi  să  propovăduiască  jertfa  ca  o  primă  şi  admirabilă  necesitate.  De 
aceea,  ea  n'a  precupeţit  nimic,  a  îndurat  totul  cu  bucurie,  a  suferit  răstignirea  fără 
şovăire,  ştiind  cu  siguranţă  că  după  trei  zile  va  veni  învierea. 

Catedrala  aceasta  a  spiritului  românesc,  această  impunătoare  şi  sfântă  biserică 
naţională,  nu  era  încă  desăvârşită.  Suntem  în  momentul  când  zidul  a  cuprins  în 
întregime  trupul  iubitei  simbolice,  am  ascultat  cu  tărie  plânsul  şi  rugăminţile  ei 
omeneşti,  iar  acum  o  imensă  uşurare  ne-a  cuprins  ca  am  putut  îndura  jertfa.  Clădirea 
mânăstirei  începe  însă  abia  acum.  Noua  Românie,  puternică  şi  legionară,  se  înalţă 
sub  ochii  noştri.  Am  acceptat  şi  am  îndurat  jertfa;  opera  trebue  să  fie  cu  atât  mai 
măreaţă,  mai  nemuritoare.  Este  ceea  ce  se  face,  ceeace  a  început  să  se  facă  de  câteva 
luni  încoace.  Când  mănăstirea  va  fi  gata,  destinul  catedralic  al  acestei  generaţii  va  fi 
împlinit  şi  atunci  poate,  ne  vom  putea  face  şi  noi  aripi  de  şindrilă  pentra  a  intra  în 
moarte. 


STRIGOII 


de  Prof.  Ion  SÂN-GIORGIU 

Morţii  politici  ai  fostului  regim  nu  vor  să  renunţe  la  existenţa  lor  publică  şi  se 
răsvrătesc.  Ei  continuă  să  trăiască  siniştri  ca  nişte  strigoi,  mai  mult  tulburând  pe 
naivi,  decât  speriind  pe  cei  care  au  de  purtat  o  răspundere,  sau  de  împlinit  o  muncă. 
Participarea  lor  clandestină  la  viaţa  publică  constitue  însă  un  fenomen  de  care 
suntem  datori  să  ne  ocupăm. 

Revoluţia  legionară  a  fost  cea  mai  blândă  şi  mai  dreaptă  dintre  revoluţiile 
moderne.  A  fost  blândă  fiindcă  în  loc  să-şi  răzbune  morţii  sacri  printr'un  masacru 
asemănător  celui  îndurat  de  căpeteniile  ei,  ea  a  înlăturat  numai  din  locurile  de 
comandă  pe  autorii  şi  uneltele  prigoanei  din  ultimii  doi  ani.  Exemplul  dat  de  foştii 
prigonitori  n'a  fost  aşa  dar,  urmat  de  guvernul  legionar.  Foştii  purtători  ai 
uniformelor  armandiste  n'au  fost  stingheriţi  prea  mult  din  ocupaţiile  lor  fructuoase. 
Nici  un  glonte  nu  s'a  tras  spre  a  se  răspunde  la  sângele  vărsat  cu  sânge.  Nici  un  fost 
demnitar  n'a  fost  trimis  până  azi  în  lagăre. 

Revoluţia  legionară  a  procedat  cu  această  neaşteptată  blândeţe  fiindcă  a  vrut  să  fie 
dreaptă.  Ea  a  voit  să  dovedească  atât  conducătorilor  de  ieri,  cât  şi  conduşilor  de 
astăzi  că  Legiunea  a  venit  să  facă  dreptate,  nu  să  se  răzbune.  De  aceea  s'au  instituit 
comisiunile  de  anchetă,  de  aceea  aceste  comisiuni  lucrează  cu  atâta  discreţie  şi 
răbdare,  de  aceea  orice  arestare  este  ordonată  de  justiţie  după  ce  vinovăţia  a  fost  pe 
deplin  stabilită.  Simţul  de  dreptate  al  legionarilor  domneşte  aşa  dar  asupra  operei 
regimului.  El  îi  dă  prestigiul  necesar  spre  a  duce  la  bun  sfârşit  o  revoluţie  care  în 
ultimele  două  luni  a  străbătut  întreg  organismul  de  stat.  Este  deci  nedrept  şi  fals  să 
afirmi  că  legionarii  au  guvernat  şi  guvernează  prin  operă  de  negaţie  şi  de  distrugere; 


328  -  "Chemarea  Vremii".  Director:  Prof.  Ion  Sân-Giorgiu.  Şef  Redactor:  D.  I.  Cucu.  Anul  XIV, 
Seria  II,  Nr.  24,  Joi  14  Noembrie  1940 


Articole  clin  Presa  Legionară 


648 


în  scurtul  răstimp  de  când  s'au  înscăunat  la  cârmă  au  izbutit  să  dea  României  în 
politica  externă  o  perfectă  stabilitate,  iar  în  politica  internă  linişte,  spor  de  muncă  şi 
un  strălucit  început  de  creaţie  legionară. 

Rezolvarea  problemei  evreieşti  printr'o  susţinută  operă  de  românizare,  prin 
adaptarea  tineretului  legionar  la  viaţa  economică  şi  printr'o  înlăturare  metodică  a 
tuturor  elementelor  evreieşti  din  organizarea  vieţii  de  stat  este  una  din  marile  şi 
epocalele  realizări  ale  noului  regim.  E  natural  ca  o  asemenea  revoluţie  socială  şi 
economică,  la  care  se  adaugă  panica  şi  sabotajul  evreiesc,  să  producă  unele  uşoare  şi 
trecătoare  tulburări  în  sistemul  nostru  de  stat.  Orice  revoluţie  are,  mai  ales  la 
început,  partea  ei  de  sacrificiu  şi  de  suferinţă.  Dar  acest  sacrificiu  şi  această  suferinţă 
nu  trebuesc  mărite  prin  sabotaj,  duşmănie  şi  creare  de  panică. 

Ei  bine,  foştii  profitori  ai  nenorocitelor  regimuri  iudeocapitaliste,  aliaţi  cu  agenţii 
iscoditori  ai  străinătăţii  şi  cu  iudeo-masonii  dela  noi  nu  fac  decât  să  samene  vrajba  şi 
neîncrederea  în  noul  regim.  Prin  cafenele  şi  prin  cluburi,  prin  restaurante  şi  prin 
cercuri  particulare  svonurile  aleargă  fără  întrerupere,  punând  în  circulaţie  cele  mai 
fanteziste  ştiri  şi  întâmplări.  Cu  o  inconştienţă  şi  o  pasiune  nestăpânită  toţi  aceşti 
grijulii  informatori  încearcă  să  discrediteze  revoluţia  legionară  şi  să  compromită 
opera  de  reconstrucţie  şi  de  refacere  morală  a  ţării.  Mai  ales  Capitala  e  colindată  în 
lung  şi  în  lat  de  aceşti  strigoi  ai  unei  lumi  care  nu  se  dă  învinsă.  Tot  soiul  de  profeţi 
apar  încruntaţi  şi  gravi  să  anunţe  un  dezastru,  care  nu  e  decât  a  propriei  lor  existenţe 
de  rataţi. 

Cât  timp  purtătorii  de  svonuri  şi  semănătorii  de  vrajbă  păstrau  o  anumită  decenţă 
şi  nu  primejduiau  liniştea  publică,  puteau  fi  lăsaţi  să-şi  scuipe  veninul.  Astăzi  însă 
când  numărul  lor  a  crescut  şi  când  îndrăsneala  lor  nu  cunoaşte  frâu,  guvernul  şi 
Legiunea  au  datoria  să  intervie,  şi  intervenţia  trebue  să  fie  imediată  şi  drastică. 

în  popor  se  zice  că  strigoii  nu  pot  fi  stârpiţi  decât  dacă  li  se  împlântă  morţilor  un 
par  în  piept;  Pentru  mortul  politic  recalcitrant  soluţia  e  mai  simplă  şi  mai  puţin 
crudă.  Ea  se  numeşte  în  limbaj  obicinuit:  lagăr  de  concentrare. 

Ce-ar  fi  dacă  s'ar  umplea  lagărele  de  concentrare  cu  toţi  iresponsabilii  care  se 
căznesc  să  saboteze  regimul?  Ar  fi  poate  singurul  mijloc  de  a  le  închide  gura  şi  de  a 
împiedeca  acţiunea  lor  nefastă  să  se  permanentizeze. 

Deschiderea  Universităţii  din  Sibiu  329 

Duminică  dimineaţa,  s'a  deschis  la  Sibiu  Universitatea  Ardeleană,  în  prezenţa  d- 
lor:  general  I.  Antonescu,  Conducătorul  Statului  Român;  Horia  Sima,  vice-preşedinte 
de  Consiliu  şi  Comandant  al  Mişcării  Legionare;  Traian  Brăileanu,  ministru  al 
Educaţiei  Naţionale;  prof.  Mihail  Antonescu,  ministru  al  Justiţiei.  Dl.  rector  Sextil 
Puşcariu  a  făcut  elogiul  profesorului  decedat  Nicolae  Drăganu  şi  a  înfăţişat  situaţia 
din  anul  trecut  a  universităţii.  D-sa  a  vorbit  apoi  despre  dreptul  de  stăpânire 
românească  în  Ardeal  şi  despre  apostolatul  profesorilor.  Din  finalul  cuvântării 
rectorului  fostei  Universităţi  din  Cluj  se  desprinde  româneasca  şi  sigura  credinţă  în 
izbânda  muncii,  începută  acum  provizoriu  la  Sibiu: 

"Când  spiritul  de  sacrificiu  legionăresc  şi  altruismul  totalitar  al  lui  Ionel  Moţa  vor 
însufleţi  deopotrivă  pe  profesorii  şi  studenţii  acestei  Universităţi,  atunci  nu  importă 
dacă  vom  sta  câteva  luni  sau  câţiva  ani  în  adăpostul  provizoriu  dela  Sibiu,  căci  atunci 


329-  "Chemarea  Vremii".  Director:  Prof.  Ion  Sân-Giorgiu.  Şef  Redactor:  D.  I.  Cucu.  Anul  XIV, 
Seria  II,  Nr.  24,  Joi  14  Noembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


649 


putem  avea  încredinţarea  deplină  că  suntem  folositori  acestei  ţări,  Regelui  care 
veghează  cu  iubire  asupra  ei,  înţeleptului  Conducător  al  Statului  şi  vrednicului 
conducător  al  Mişcării  Legionare". 

Părăsind  Clujul,  Universitatea  ardeleană  s'a  aşezat  pentru  o  vreme  la  Sibiu.  Munca 
ei  va  trebui  să  fie  acum  şi  mai  încordată.  "Să  câştigăm  înăuntru  ce  am  pierdut  în 
afară",  a  spus  d.  general  I.  Antonescu,  Conducătorul  Statului  Român.  Aceasta  e 
porunca  ce  se  cere  împlinită  fără  precupeţire. 

Pribeagă,  Universitatea  clujeană  simte  în  durerea  ei  mai  adânc  adevărul  acestei 
porunci.  Sibiul  care-o  adăposteşte  acum  este  cetatea  multor  figuri  strălucite  ale 
istoriei  noastre  culturale  şi  a  multor  începuturi  de  mari  fapte.  Cu  amintirea  vie  a 
cărturarilor  plecaţi  de  aici  pentru  "a  lega,  peste  munţi,  cugetul  latinităţii  noastre", 
profesorii  şi  studenţii  dela  Sibiu,  îndureraţi  de  recentele  sfâşieri  ale  ţării,  vor  avea  o 
misiune  asemănătoare  în  câştigarea  regiunilor  ardelene  pierdute.  Mai  aproape  decât 
noi  de  graniţa  care  adânceşte  o  rană  ce  nu  se  poate  vindeca,  în  trupul  ţării,  ei  vor 
trebui  să  păstreze  acolo,  pe  pământul  sfânt  al  Ardealului  lumina  eternă  a 
românismului  pentru  privirile  înceţoşate  de  suferinţă  ale  celor  rămaşi  dincolo. 

“Chemarea  Vremii ” 


SOCIOLOGIE  LEGIONARA  330 


de  Nicolae  PORSENNA 

Ca  orice  fenomen  social,  mişcarea  legionară  poate  fi  privită  nu  numai  prin  prisma 
politică,  economică  sau  psichologică,  ci  şi  prin  a  acelei  ştiinţe  mai  generale,  care  le 
înglobează  pe  toate  trei  şi  într'o  măsură  pe  toate  ştiinţele  prin  prisma  sociologică. 

Spre  a  fi  lămuriţi  dintru  început,  vom  defini  sociologia  ca  o  ştiinţă  ce  se  ocupă  cu 
raporturile  dintre  individ  şi  colectivitate,  cu  formaţiunea,  evoluţia  şi  moartea 
societăţilor,  cu  rolul  indivizilor  în  existenţa  şi  metamorfoza  aglomeraţiunilor 
omeneşti  organizate,  etc. 

Pentru  a  explica  mişcarea  legionară  din  punct  de  vedere  sociologic  vom  folosi 
vederile  noastre  personale,  expuse  în  lucrarea  noastră  intitulată  Interdependance 
desfacteurs  sociaux,  publicată  în  anul  1913.  Călăuziţi  de  principiile  acolo  exprimate, 
vom  căuta  să  încadrăm  -  în  mod  mai  mult  empiric  şi  pe  înţelesul  tuturor  -  marea 
revoluţie  socială  şi  spirituală,  încercată  şi  izbutită  de  Corneliu  Zelea  Codreanu,  în 
legile  eterne  care  conduc  societăţile  omeneşti. 

♦  ♦ 

Viaţa  fiind  un  raport  între  fiinţa  umană  şi  mediul  nostru  înconjurător,  viaţa 
socială  va  fi  condiţionată  de  mediu,  altfel  zis  de  natură.  Societatea,  suferind  influenţa 
mediului,  va  scuti  pe  indivizi  să  o  sufere  fiecare  în  parte  cu  aceeaş  intensitate.  Avem 
deci  de  o  parte  societatea,  ca  factor  social  ce  se  adaptează  mediului,  sau  îşi  adaptează 
şi  transformă  ea  însăşi  mediul  în  oarecare  măsură;  avem  de  altă  parte  individul,  care 
suferă  influenţa  socială  creată  de  propria  sa  activitate. 

Un  fenomen  social  este  aşa  dar  un  produs  hibrid  al  individului  cu  societatea. 
Individul,  cu  rol  de  creator,  de  tată,  aruncă  sămânţa  în  sânul  societăţii,  -  care,  ca  o 


33°.  "Chemarea  Vremii".  Director:  Prof.  Ion  Sân-Giorgiu.  Şef  Redactor:  D.  I.  Cucu.  Anul  XIV, 
Seria  II,  Nr.  24,  Joi  14  Noembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


650 


mamă,  gestează,  apoi  naşte,  fenomenul  fost  individual,  ca  pe  un  fenomen  de  acum 
înainte  social. 

Această  formaţiune  este  un  CIRCUIT,  în  curentul  căruia  individ  şi  societate  -  se 
condiţionează  şi,  se  inter-creiază,  fără  să  putem  atribui  o  preponderenţă  unuia 
asupra  celuilalt  în  formaţiunea  socială,  după  cum  masculul  şi  femeia  colaborează  cu 
însuşiri  diferite,  însă  echivalente  şi  indispensabile  amândouă,  la  formaţiunea  unui 
animal  viu.  Fie  că  pornim  dela  individ  sau  dela  societate,  unul  este  cauza  celuilalt 
aceasta  este  INTERDEPENDENŢA  factorilor  sociali. 

Ideea  creatoare  ce  încolţeşte  în  capul  unui  individ,  este  ea  însăşi  provocată  de  un 
sentiment  de  lipsă  în  mediul  social;  de  un  gol  -  ce  trebuie  umplut  cu  o  reformă,  cu  o 
soluţiune,  cu  un  fapt  social. 

Care  era,  în  cazul  social  românesc,  "sentimentul  de  lipsă",  înainte  de  apariţiunea 
faptului  social  legionar? 

Era  aservirea  politică,  economică,  etnică  şi  spirituală  a  neamului  românesc  de 
către  o  populaţie  eterogenă  ca  rasă  şi  centrifugală  în  conspiraţii:  de  către  ovrei.  Era 
descompunerea  lentă  a  individualităţii  spirituale  colective,  sub  influenţa  unui  virus 
ocult  şi  indirect,  care  sub  firme  amăgitoare,  punem:  democraţie,  umanitarism,  etc. 
ne  ducea  pe  nesimţite  spre  o  catastrofă  naţională.  Era  o  dezagregare  etică  şi  dinamică 
a  sufletului  naţional  şi  uman,  din  pricina  concurenţei  partidelor  politice,  care 
practicau,  prin  demagogia  şi  goana  lor  după  putere,  numai  egoismul,  compromisul, 
dezaderenţa  de  interesele  majorităţii,  lăcomia  şi  imoralitatea  sub  toate  formele,  - 
culminând  prin  omagiul  rublic  adus  prostituţiei  de  către  exponenţii  principali  ai 
politicii  româneşti. 

Acesta  era,  în  linii  mari,  "sentimentul  de  lipsă"  al  colectivităţii  româneşti  la  epoca 
aceea:  altfel  zis,  acestea  erau  racilele  care  cereau  o  grabnică  vindecare. 

Sentimentul  de  lipsă  este  resimţit  mai  confuz  sau  mai  clar  de  toată  lumea;  dar  îi 
este  dat  unuia  singur  să  resimtă  mai  adânc  şi  mai  intens  de  toată  această  lipsă. 
Sensibilitate  mai  acută,  moralitatea  mai  intransigentă,  inteligenţa  mai 
comprehensivă  şi  spirit  mai  constructiv,  unul  singur  cristaliza  suferinţa  comună 
într'o  expresiune  mai  cuprinzătoare  şi  mai  categorică,  dând  în  acelaş  timp  şi  soluţia 
corespunzătoare  lipsei. 

Pe  acest  individ  excepţional,  pe  acest  înaintaş  şi  despicător  de  drumuri  noi,  l-am 
numit  PROMOTOR  SOCIAL.  Promotorul  social  al  stării  noastre  colective  postbelice 
a  fost  Corneliu  Zelea  Codreanu. 


♦ 


♦ 


Un  promotor  social  e  un  nemulţumit,  un  desadaptat,  fiindcă  el  cel  dintâi  a  lepădat 
vechia  adaptare  la  starea  existentă.  Este  un  anormal,  căci  cel  dintâi  s'a  despărţit  deja 
norma  comună,  înfăţişată  de  massă,  de  mulţimea  care  întâiu  nu  l-a  înţeles,  l-a 
prigonit.  Şi  mai  târziu  s'a  ridicat  la  nivelul  creiat  de  promotor.  Prin  aceasta  suntem  în 
circuitul  interdependenţii:  sentiment  colectiv  de  lipsă  (sau  veche  adaptare 
insuficientă)  -  desadaptare  individuală  (o  nouă  adaptare)  -  readaptare  colectivă. 

Am  împărţit  promotorii  sociali  după  cele  trei  categorii  psichologice  cardinale: 
inteligenta,  sensibilitatea  şi  voinţa.  Astfel  sunt  promotorii  intelectuali,  sau  gânditorii, 
oamenii  de  ştiinţă,  inventatorii.  Promotorii  emotivi,  sau:  artiştii  întemeetorii  de 
religii  şi  însfârşit,  promotorii  voluntari,  din  care  se  recrutează  războinicii  politici, 
oamenii  de  afaceri,  oamenii  de  acţiune,  conducătorii  destinelor  popoarelor.  Aceştia 
din  urmă  sunt  absolut  necesari  societăţii,  căci  ei  creează.  După  ei  urmeaza 


Nicolae  Niţă 


651 


promotorii  religioşi,  artiştii  şi  în  ultimul  loc  promotorii  intelectuali,  ale  căror  soluţii 
sunt  cele  mai  individuale,  mai  rafinate,  şi  constitue  multă  vreme  un  lux  social. 

Corneliu  Zelea  Codreanu  a  fost  un  promotor  voluntar,  prototipul  însuş  al 
promotorului  voluntar,  -  creator  de  destine  naţionale. 

♦  ♦ 


Ce  a  creat  acest  om  şi  mişcarea  lui  din  punct  de  vedere  sociologic? 

A  creat  -  sau  mai  bine  zis  este  pe  cale  de  a  crea  -  o  fază  nouă  în  evoluţia  socială. 

Sub  aparenţa  constant  schimbătoare  a  formelor,  viaţa  ascunde  un  fond  etern,  a 
cărui  creştere  şi  descreştere  da  naştere  evoluţiei  sociale  Acest  fond  este  însăşi 
interdependenţa:  adică  coeziunea  elementelor  sociale  în  societate,  care  va  evolua 
odată  cu  desvoltarea  acestei  coeziuni,  odată  cu  gradul  de  conştiinţă  socială  al 
indivizilor  din  massă.  Această  conştiinţă  este  factorul  lăuntric,  care  determină 
apariţia  unei  faze  sociale  la  un  moment  dat  şi  ea  este  independentă  de  împrejurările 
externe  ce  pot  modifica  viaţa  Statului,  a  poporului  sau  a  naţiunii.  Cu  toate  aceste 
schimbări,  viaţa  societăţii  poate  dăinui  în  ceeace  posedă  ea  mai  esenţial:  în 
raporturile  dintre  individ  şi  societate. 

Coeziunea  socială  se  transformă  necontenit.  O  găsim  foarte  slabă  la  societăţile 
primitive,  preistorice,  sălbatice,  în  faza  numită  de  noi  comunism  gregar:  stare  ţinând 
mai  mult  de  turma  animală  decât  de  societatea  umană,  si  unde  conştiinţa  socială  a 
individului  există  abia  în  stare  embrionară. 

Prin  saltul  în  extrema  contrarie,  propriu  naturei  umane  şi  tuturor  acţiunilor  ei, 
dela  faza  primitivă  a  unei  lipse  aproape  totale  de  coeziune,  trecem  brusc  la  faza 
despotismulut  social,  în  care  societatea,  constituită  ca  un  bloc  de  granit,  întruneşte  în 
ea  toate  puterile  şi  toate  drepturile,  mergând  până  la  aservirea  şi  strivirea 
individului.  Această  fază  reprezintă  forţa  supremă  a  socialului,  în  dauna  individului, 
care  caută  să  se  descătuşeze  ca  dintr'o  paralizie. 

Despotismul  social  este  faza  în  care  au  trăit,  cu  rare  străfulgerări  toate  societăţile 
umane  din  antichitate  până  în  timpurile  moderne. 

în  avansatele  societăţi  contimporane,  aflăm  coeziunea  socială  echilibrată  între  o 
autoritate  ponderată  a  socialului  şi  o  desvoltare  liberă  a  individului.  Faza  aceasta  am 
numit-o  individualismul  solidar:  apogeul  unei  societăţi,  în  care  cele  două  conştiinţe 
trăiesc  alături,  cu  o  egală  preponderenţă;  asigurând  societăţii  ca  şi  individului  o 
epocă  de  prosperitate. 

Degenerarea  acestei  faze  superioare  şi  ideale  a  unei  societăţi  se  manifestă  prin 
întoarcen  la  despotism  alternând  cu  un  individualism  anarhic,  propagat  şi  pus  în 
practică  de  demagogia  democraţiilor  mercantile,  venale  şi  imorale.  Este  faza  de 
disoluţiune  socială,  în  care  ereziunea  socială,  trăind  prin  convulsiuni,  marchează 
îmbătrânirea  la  capătul  căreia  moartea  pândeşte  societatea,  deşi  Statul  şi  naţiunea 
continuă  a  trăi  mai  departe. 


♦  ♦ 

în  ce  fază  de  evoluţie  aşează  mişcarea  legionară  neamul  românesc?... 

Prin  etica  ei  nouă,  declarând  imperios  omul  nou,  adică  regenerarea  psihică  a 
individului;  prin  solidaritatea  cu  păturile  adânci  ale  poporului,  pe  care  cată  a-1  ridica 
la  o  formă  de  viaţă  mai  umană  şi  mai  înaltă;  prin  acţiunea  de  epurare  a  colectivităţii 
de  elementele  alogene  şi  disolvante;  prin  galvanizarea  întregului  corp  social  într'o 


Articole  clin  Presa  Legionară 


652 


acţiune  creatoare,  plină  de  nerv  şi  de  sevă  proaspătă;  prin  dinamismul  ei  intens  şi 
răscolitor;  prin  sentimentul  conştiinţei  sociale  împins  până  la  abnegare  şi  jertfă  de 
sine,  până  la  eroism,  apostolat  şi  martirolog,  - 
mişcarea  legionară  a  împins  neamul  spre 
culminaţiunea  fazei  de  individualism  solidar,  care 
înfăţişează,  zenitul  desvoltării  unei  societăţi. 

în  sânul  Statului  român,  vechea  societate  a  murit: 
i-am  văzut  cu  ochii  noştrii  decesul.  Individualismul 
anarhic  şi  debilitant  al  demagogiei  partidelor 
politice,  alternând  cu  despotismul  dictaturii  odioase, 
rapace  şi  incapabile  care  a  luat  sfârşit,  a  marcat 
sfârşitul  unei  epoci,  faza  finală  a  unei  societăţi. 

Azi,  o  nouă  conştiinţă  a  luat  naştere.  Dacă  ea  va 
persista,  dacă  nu  va  exagera,  dacă  nu  va  greşi  prea 
profund,  dacă  împrejurările  nu  o  vor  stingheri  din 
mers,  ea  îndrumează  colectivitatea  românească  spre 
o  fază  de  putere:  de  spiritualitate  şi  de  progres,  cum 
neamul  acesta  nu  a  cunoscut  încă,  fiindcă  nu  a 
înfruntat  niciodată  Istoria  cu  sufletul  care  se  căleşte 
azi. 

(Cuvântul  /foye^ulcU 

PRIN  MOARTE  LA  NEMURIRE  331 

de  Puiu  TRAIAN 

...Ionel  Moţa  şi  Vasile  Marin  au  dus  o  luptă!... 

Cine  luptă  ştie  că  lupta  întreţine,  lupta  hrăneşte, 
exaltează  şi  fericeşte  numai  în  momentul  supremului 
efort  de  completă  dăruire. 

Completa  dăruire  le  era  chemarea.  Viaţa  ne  este 
dela  Dumnezeu  şi  Dumnezeu  ne-a  dat-o  nouă  pentru 
noi.  Adevăraţii  creştini  însă,  întreaga  lor  viaţă  lui 
Dumnezeu  o  dăruiesc  şi  cine-o  dă  lui  Dumnezeu  al 
lui  Dumnezeu  este. 

Războiul  creştinătăţii  contra  oştilor  satanei,  acolo 
departe  pe  meleaguri  spaniole,  a  prilejuit  acestor 
pravoslavnici  martiri,  momentul  întregei  regăsiri  în 
Dumnezeu... 

Amândoi  aveau  clară,  foarte  clară  viziunea  morţii. 

Moartea  lor  e  sublimă.  în  afară  de  însăşi  mişcarea 
reprezentată  prin  Căpitanul  ei,  s’a  jertfit  tot  ce  se 
putea  jertfi  mai  mult!  Cei  ce-au  dus  o  viaţă  de  lupte  şi  jertfe  continui  au  intrat  în 
infinit.  Divinul  infinit  i-a  captivat  şi  în  braţele  lui  s’au  aruncat  părăsind  fraţi  şi 


"A  fost  un  drum  al 
mărturisirilor  şi  al  învierii.  A 
fost  Marşul  învierii... 
întreg  norodul  românesc,  de 
sus  din  miezul  nopţii 
bucovinene  până  în  zorile 
scânteetoare  ale  muncelelor 
argeşene,  s'a  mărturisit  în 
faţa  "jertfei  lor",  ca  o 
revărsare  de  ape  calde  din 
adânc,  peste  îngheţul  de 
moarte  al  sufletelor  de  ieri. 
Cine  a  avut  fericirea  să  facă 
acest  drum,  în  care  moartea  a 
sfărâmat  lacătele  grele  ale 
sufletului  românesc,  a  putut 
cântări  în  cumpăna  istoriei 
preţul  "jertfei  lor".  Sufletul 
mare  al  neamului  nostru  s'a 
trezit  în  toată  nobleţea  şi 
creştinătatea  sa.  A  fost  o 
clătinare,  o  dislocare  din 
aşezările  de  viaţă  mică, 
trudnică  şi  iobagă,  o  regăsire 
de  sine,  un  început  nou.  Căci, 
după  mărturisire,  urmează 
conştiinţa  măsurii  sale,  iar 
după  aceasta,  curajul  realizării 
sale,  după  măsura  proprie..." 

("Marşul  învierii"  -  Alexandru 
Constant  descriind  experienţa 
trăită  la  aducerea  trupurilor 
celor  doi  martiri  în  ţară,  Ion 
Moţa  şi  Vasile  Marin,  în 
parcursul  lor  spre  Bucureşti). 

"Cuvântul  Argeşului",  Anul  II, 
Nr.  31-32,  15  Martie  1937. 


331  Extrase  -  ziarul  "Cuvântul  Argeşului",  Anul  II,  Nr.  28-30,  Piteşti,  1  Februarie  1937. 


Nicolae  Niţă 


653 


părinţi,  neveste  şi  copii.  Prietenii  lor  au  rămas  cu  amintiri,  şi  pioase  regrete  acopăr 
pe  cei  ce  aveau  să  se  bucure  de  cele  mai  alese  onoruri  si  sentimente  româneşti.  S’au 
dus  cei  mai  bravi,  mai  blânzi  şi  mai  senini!  Fini  şi  eleganţi,  au  dus  o  viaţă  de  lupte  si 
jertfe,  fini  şi  eleganţi  au  trasat  o  linie  mare  de  înaltă  credinţă  ca  în  aceiaşi  eleganţă 
să-şi  dea  sfârşitul  vieţii  lor.  Cei  mulţi,  comuni  şi  anonimi,  răpesc  comoditatea  vieţii,  o 
fură,  o  smulg  prin  orice  chip  numai  să  trăiască  şi  prin  viaţă  îşi  găsesc 
înmormântarea.  Cei  puţini,  cunoscuţi  şi  admiraţi,  se  luptă,  se  trudesc  şi  se 
sbuciumă’n  asperităţile  ei  să  plinească,  nu  ca  să  trăiască,  şi  prin  moarte-şi  câştigă 
nemurirea.  Moartea  eroică,  conştiinţa  jertfirii  totale  pentru  Neam  sau  pentru  Cruce, 
nu-i  oare  actul  care  fatal  încununează  fruntea  celor  ce  se  rup  de  tot  ce-i  omenesc? 

GÂND  DESPRE  MOŢA  332 


Radu  BUDIŞTEANU 

Voi,  oameni  din  afară  care  n’aţi  cunoscut  pe  Moţa,  nu  vă  ‘ncumetaţi  să  judecaţi  în 
nici  un  fel  fapta  lui. 

Voi  aveţi  în  faţă  un  legionar  mort  eroic;  dar  cadavrul  nu  explică  nimic!  Nu-1  mai 
torturaţi  să-i  smulgeţi  secretul:  era  mult  mai  simplu  să-l  înţelegeţi,  trăind... 

Cluburile  politice  s’au  îmbulzit  să  exploateze  această  jertfă,  înaintea  căreia  ar  fi 
trebuit  să  amuţească,  din  decenţă.  Dar  în  raport  cu  politica  noastră,  decenţa  este  o 
noţiune  antinomică. 

Moţa  ne-a  depăşit  pe  toţi.  Afirmaţia  nu  conţine  o  hiperbolă  comemorativă.  Explic: 
nu  numai  prin  sacrificiul  suprem,  ci  prin  viaţa  lui,  rectilignă  şi  pură  şi  prin  fiinţa  lui 
atât  de  înzestrată  şi  lovită  din  atâtea  părţi. 

O  societate  care  nu  suferă,  îl  proclamă  pe  toate  tonurile,  erou. 

Moţa  o  cunoştea  prea  bine  pentru  a  nu  o  dispreţui. 

ÎN  SLUJBA  NEAMULUI  333 


de  Vasile  MARIN  334 

Pentru  tine,  harnic  căutător  de  lumină,  tinere,  scriu  rândurile  acestea.  Pentru  tine 
şi  pentru  toţi  camarazii  tăi  veniţi  de  prin  sate  sau  de  prin  oraşele  cu  parfum  de  tei  ale 
provinciei,  ne-am  înmănunchiat  aci,  în  paginile  acestei  reviste  şi  am  alcătuit,  după 
putinţele  noastre  ale  fiecăruia,  o  modestă  frântură  de  îndreptar  spiritual  pentru 
mintea  ta  asemenea  unui  ogor  îmbuibat  de  sevă,  o  vorbă  bună  ca  o  îmbrăţisşre  de 
frate  mai  mare  pentra  sufletul  tău  răsucit  spre  vieată  ca  floarea  către  soare. 

Te-ai  coborît  încrezător  şi  hotărît,  din  trenul  care  te-a  purtat  de-alungul  ţării,  dela 
local  tău  natal  şi  până'n  oraşul  Universităţii  alese  de  tine.  Cu  suflet  viteaz  si  cu 
lumina  celor  optsprezece  ani  în  ochi,  păşeşti  acum,  pentru  întâia  oară,  peste  pragul 


332  -  Ziarul  "Cuvântul  Argeşului",  Anul  II,  Nr.  28-30,  Piteşti,  1  Februarie  1937. 

333  -  Ziarul  "Cuvântul  Studenţesc",  20  Noembrie  1935. 

334  -  Articol  iscălit  cu  pseudonimul  Vasile  Munteanu. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


654 


larg  deschisei  porţi  a  vieţii.  Şi'n  cămăruţa  ta  dela  cămin  sau  de  aiurea,  în  care 
pluteşte  mireasma  merelor  aşezate  în  colţuri  de  cufăr  de  mâinile  iubitoare  ale 
măicuţii,  ai  prins  să  despachetezi  odată,  cu  rafele  albe  presărate  cu  levenţică,  cărţile 
dragi  cu  scoarţe  zdrenţuite,  pe  paginile  carora  ai  veghiat  nopţi  dealungul,  nopţile  albe 
ale  adolescenţei  tale  împletită  din  speranţe  şi  miracol.  I-ai  revăzut  pe  toţi,  au  defilat 
evocator  eroii  plămădiţi  cu  pana,  cohorta  războinicilor  vieţii,  care  au  fulgerat  de 
atâtea  ori  cerul  imaginaţiei  tale.  Şi  prins  în  zumzetul  de  stup  al  reminiscenţelor 
literare,  te-ai  mistuit  în  fiinţa  eroului  preferat  şi  ţi-ai  jurat  solemn  să-ţi  cucereşti  un 
loc  de  frunte  în  viaţă  şi  cu  forţa  de  neînfrânt  să  tragi  o  dâră  care  să  fie  a  ta  şi  numai  a 
ta... 

Afară,  dincolo  de  zidurile  cari  închid  împărăţia  la  de  visuri,  clocoteşte  vieaţa 
marelui  oraş.  Străzile  sunt  râuri  de  oameni  care  se'nfruntă  grăbiţi  şi  agitaţi. 
Automobilele  trec  svâcnind  ca  nişte  lăcuste  enorme  în  larma  claxoanelor  stridente. 
Casele  uriaşe,  de  proporţii  americane,  sunt  adevărate  uzini  în  care  se  fabrică  fericirea 
sau  nenorocirea  oamenilor.  Iar  seara,  când,  ritmul  oraşului  se  înteţeşte  şi  mai  vârtos, 
pe  marile  bulevarde  se  revarsă  un  potop  de  lumină:  feeria  mecanică  a  civilizaţiei. 
Faţadele  clădirilor  se  aprind,  desenate  multicolor.  Megafoanele  trimit  peste  valurile 
de  mulţime  undele  sonore  ale  ultimelor  cântece  la  modă.  Cu,  lăcomie  de  Moloch, 
cinematograful  înghite  în  fundul  sălilor  ornamentate  miile  de  oameni  în  goană  după 
iluzii.  în  parcuri  cu  jocuri  de  apă  irizată  în  culorile  curcubeului,  orchestre  şi  muzici 
picură  în  suflete  melodiile  nemuritoarelor  valsuri  ale  lui  Strauss.  Iar  pe  aleele  cu 
jocuri  de  umbre  se  pierd  înlănţuite  perechi  şi  trec  femei  frumoase  şi  elegante,  lăsând 
în  urma  lor  parfumul  care  dezorientează  spiritul  şi  ascute  simţurile. 

O,  cât  l-ai  dorit  tu  oraşul  acesta  şi  cât  de  mult  te  atrage!  în  taină  sau  mărturisit,  ţi- 
ai  făgăduit  să  înfrunţi  şi  tu  vieaţa,  să  răzbeşti  cât  mai  “sus”,  să  devii  “puternic”, 
pentruca  într'o  zi  să  poţi  trece  şi  tu  ca  furtuna  pe  străzile  luminate,  legănat  pe 
arcurile  unui  automobil  capitonat.  Să  ţi  se  deschidă  şi  ţie  toate  uşile  acestea  străjuite 
cu  portari  galonaţi  şi  dorinţele  tale  să  nu  întâlnească  nici  o  piedică  în  satisfacerea  lor, 
pentru  că  tot  ce  ascunde  oraşul  acesta  ca  bogăţie  şi  plăceri  să  nu  mai  aibă  pentru  tine 
nici  o  taină.  Odată  în  posesia  cheii  minunate,  diploma  universitară,  poarta  către 
lumea  fermecată  stă  deschisă  larg,  să  te  primească. 

Acestea  toate  ţi  le  şopteşte  la  ureche,  în  cămăruţa  ta  dela  cămin  sau  de  aiurea, 
demonul  ambiţiei  deşarte.  Şi  tu  l-asculţi  vrăjit,  în  timp  ce  mâinile  tale  întorc  distrat 
filele  din  povestea  lui  Rastignac  şi  a  lui  Julien  Sorel. 

Trezeşte-te  tinere  venit  la  Universitate  ca  să-ţi  cucereşti  un  loc  în  vieaţă  “cu  orice 
preţ”.  Scutură-te,  căci  locul  acesta  nu-1  poţi  obţine  decât  cu  preţul  vieţii  tale;  al  vieţii 
aceleia  trăită  cu  onoare  şi  validată  cu  luptă  mândră.  Nu  te  lăsa  dus  de  apa  iluziei 
interesate,  căci  aceasta  este  apa  morţii  morale.  Nu  îmbrăca  haina  minciunii,  nu  te 
hrăni  cu  pâinea  ambiţiei  egoiste  şi  nu  te  culca  în  patul  dezonoarei.  Scrutează-ţi  cu 
tăria  celor  optsprezece  ani  conştiinţa  şi  sfâşie  vălul  mincinos  care  îţi  împăienjeneşte 
ochii  minţii. 

Pornit  din  sat  sau  din  orăşelul  de  provincie  cu  vieaţă  patriarhală,  nu  uita  nici  o 
clipă  tot  ce  ai  lăsat  în  urmă.  Aminteşte-ţi,  în  fiecare  dămineaţă  când  porneşti  la 
treabă  şi'n  fiecare  seară  când  închei  bilanţul  activităţi  tale  de  o  zi,  că  nu  exişti  aci  prin 
puterile  tale,  ci  susţinut  cu  jertfa  celor  cari  au  rămas  acasă.  Că  pentru  întreţinerea  ta 
aci,  se  sbuciumă  acolo  departe  o  familie  întreagă.  Trimiterea  ta  la  carte  înseamnă 
rodul  câtorva  pogoane  trudnic  muncite  sau  înjumătăţirea  unei  pensii  de  mizerie. 
Pentru  tine,  părinţii  tăi  vor  trebui  să  muncească  îndoit  ţarina,  iar  dacă  ai  venit  din 
vreun  orăşel,  pentru  tine,  bătrânul  tău  tată  va  renunţa  la  porţia  lui  de  tutun,  mama  la 


Nicolae  Niţă 


655 


rochia  anuală  pe  care  şi-o  făcea,  iar  sora  mai  mare  va  amâna  peste  ani  o  căsătorie 
dela  a  cărei  împlinire  o  lipseşte  o  dotă  cheltuită  cu  tine. 

Ştii  bine  că  dincolo  de  zarea  luminoasă  a  marelui  oraş  începe  besna.  Ştii  bine  că 
părinţii  tăi  şi  gloata  milioanelor  de  ţărani  anonimi  ca  bulgării  de  pământ  întorşi  de 
plug,  se  scaldă  în  apele  turburi  ale  mizeriei  morale  şi  fizice.  Nu  uita  că  toate  palatele 
acestea  care  te  uluiesc  aci,  toate  luminile  acestea  care-ţi  zăpăcesc  privirile,  toate 
automobilele  acestea  care  gonesc  urlând  ca  într'un  manej  drăcesc,  toată  răsipa  şi  tot 
luxul  acesta  nu  ţâşnesc  aşa  ca  prin  minune  din  pământ.  Trebue  căutat  undeva  isvorul 
acestei  nesecătuite  bucurii.  Şi  el  se  găseşte  în  suferinţa  seculară  a  neamului  tău. 
Acesta  este  adevărul. 

Le  cunoşti  tu  prea  bine.  Satele  noastre  se  scaldă  în  praf  şi  noroi,  iar  şoselele  stau 
desfundate  ca  pe  vremea  Sciţilor.  Gospodăriile  se  ruinează,  pentrucă  oamenii  nu  au 
tragere  de  inimă  la  muncă:  alcoolizaţi  şi  politicianizaţi,  nu  muncesc  cum  trebue 
ogoarele,  iar  bruma  de  preţ  ce  capătă  pe  rod  se  duce  pe  apa  Sâmbetii.  Biserica 
ruinată,  şcoala  pustie.  Conducătorii  satelor  absenţi  dela  datorie  şi  frământaţi  de 
patimi  mărunte.  Boalele  seceră  pruncii  şi  macină  trupurile  celor  în  puterea  vârstii.  Şi 
peste  tot,  se  lasă  ca  o  apă  desnădejdea,  care  nu  e  altceva  decât  preludiul  înfricoşetor 
al  morţii. 

Cei  câţi  au  mai  rămas  în  picioare  şi  luptă,  v'au  trimis  cu  sacrificii  nebănuite  pe  tine 
şi  pe  camarazii  tăi,  aici  la  învăţătură,  încredinţaţi  că  într'o  zi  îi  veţi  răzbuna,  îi  veţi 
salva  prin  activitatea  voastră  luminată.  Că  prin  scrisul  vostru,  prin  cuvântul  vostru, 
prin  fapta  voastră,  va  răzbi  acolo  unde  trebue  ecoul  durerilor  lor  şi  lucrurile  se  vor 
îndrepta.  în  slujba  binelui  obştesc  voi  sunteţi  solii  unei  lumi  care  trebue  să  renască  la 
o  vieaţă  nouă.  Pentrucă  dacă  şi  voi  îi  veţi  trăda,  nu  le  mai  rămâne  lor  decât  să-şi 
cioplească  singuri  lespedea  de  mormânt,  a  mormântului  în  care  va  intra  odată  cu  ei 
toţi,  neamul  nostru  întreg. 

Nu  dezerta!  Pentrucă  dezertare  se  chiamă  faptul  de  a  părăsi  calea  care  porneşte 
din  sătucul  tău  şi  până  la  tine,  pentru  a  te  integra  într'o  vieaţă  artificială  în  slujba 
instinctului  de  parvenire.  Nu  tânji  după  vieaţa  aceasta  infernală  a  plăcerilor 
materiale  care-ţi  torturează  imaginaţia,  îţi  perverteşte  fiinţa  şi  te  îndepărtează  dela 
împlinirea  datoriei  faţă  de  ai  tăi  şi  neam.  Să  ştii  că  vieaţa  aceasta  nu  e  firească,  să  ştii 
ca  ne-au  confecţionat-o  străinii  de  sângele  şi  de  idealurile  noastre.  Să  ştii  că  ea  este 
pânza  de  păianjen  pe  care  o  ţes  duşmanii  neamului  pentru  ca  să  te  paralizeze  pe  tine 
şi  pe  cei  de-o  seamă  cu  tine.  Să  ştii  că  betonul  armat  al  palatelor  ce  se  ridică  pădure, 
este  frământat  cu  toată  sudoarea  neamului  tău  şi  tot  luxul  acesta  ofensator  care 
circulă  pe  stradă  şi  în  locuri  de  petrecere  se  face  prin  exploatarea  muncii  şi-a 
producţiei  neamului  tău.  Să  mai  ştii  că  în  vreme  ce  în  centrul  oraşului  înstreinat 
chiue  drăcesc  răsfăţul,  la  margine,  în  mahalalele  care  adăpostesc  muncitorii 
adevăraţi,  fraţi  de-ai  tăi  veniţi  de  pe  la  sate,  se  sbate  în  mizerie  neagră  o  lume 
întreagă. 

Nu  să  ajungi  “puternic”  te  pregăteşte,  ci  drept.  Nu  pentru  binele  tău  să  lupţi  şi  să 
munceşti,  ci  pentru  binele  şi  salvarea  neamului  tău.  Nu  singuratic,  închis  în  turnul 
egoismului  tău,  ci  înmănunchiat  cu  cei  de-o  seamă  cu  tine  în  slujba  neamului,  soldat 
viteaz  în  serviciul  comandat  al  cauzei  naţionale. 

Se  dă  astăzi  o  luptă  pe  vieaă  şi  pe  moarte  între  lumea  veche  şi  legiunile  tinere  ale 
lumii  noi.  Deoparte  cei  cari  şi-au  uitat  originile,  şi-au  renegat  credinţele,  şi-au  trădat 
încrederea  pusă  în  el,  beneficiarii  vieţii  materiale,  de  cealaltă  parte  oastea  fără  nume 
a  tineretului,  legiunile  verzi  ale  încrederii  în  virtuţile  neamului,  vitejii  cari  pregătesc 
o  vieaţă  nouă  în  ţară  nouă,  -  cu  preţul  libertăţii  şi,  de  multe  ori,  al  vieţii  lor. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


656 


Păşeşte  hotărît  şi  goneşte  dela  tine  toată  ispita  şi  toate  puterile  răului.  Sfarmă  cu 
pumn  viguros  plasa  minciunii,  alungă  pofta  de  vieaţă  eftină,  ocoleşte  mirajul  şi 
artificialitatea  vieţii  de  stradă.  Munceşte  şi  crede.  Aminteşte-ţi  că  eşti  venit  aci  şi 
îndrepţi,  nu  să  te  pierzi.  în  tine  şi  în  camarazii  tăi  se  află  sămânţa  lumii  de  mâine. 
Faceţi-o  sa  rodească  prin  munca  aprigă,  prin  jertfă  şi  prin  lepădarea  de  sine. 
Neîncetat,  îndârjit,  cu  puteri  reînoite,  în  slujba  aceleiaşi  idei:  neamul. 

Şi  să-ţi  fie  veşnic,  ţie  şi  camarazilor  tăi,  înaintea  ochilor,  pilda  eroică  a  mareşalului 
din  Ţara  Soarelui  Răsare.  întors  victorios  din  războiul  contra  Ruşilor,  eroul  eroilor, 
Mareşalul  Noghi  solicitat  de  toate  puterile  conştiente  în  stat  să-şi  fixeze  singur 
recompensa  pe  care  o  merită,  a  răspuns  fără  preget,  cu  o  convingere  care  nu  suporta 
replică: 

“Să-mi  daţi  un  post  de  învăţător,  în  satul  meu!”. 


VASILE  MARIN  335 


de  Mihail  POLIHRONIADE 

Clară,  lucidă,  luminoasă,  astfel  ne  apare  nouă  astăzi,  după  săvârşirea  ei,  viaţa  lui 
Vasile  Marin. 

într’adevăr  dacă  în  generaţia  lui  a  întrupat  cineva  luciditatea,  inteligenţa, 
stăpânirea  de  sine,  voinţa  calmă,  ironia  muşcătoare,  apoi  fără  îndoială  că  acela  a  fost 
Comandantul  Legionar  Vasile  Marin. 

Născut  la  29  Ianuarie  1904,  fiu  al  unui  oltean  din  Vâlcea  şi  al  unei  ardelence  din 
Târnava  Mare,  Vasile  Marin  e  un  copil  al  Bucureştilor.  Aici  s’a  născut,  aici  a  crescut, 
aici  şi-a  trăit  viaţa. 

Şcoala  primară  a  făcut-o  în  comuna  suburbană 
Griviţa.  Liceul  l-a  începui  la  "Sf.  Sava"  şi  l-a 
sfârşit  la  "Gheorghe  Şincai". 

Copilul  fusese  vioi,  neastâmpărat,  zburdalnic, 
adolescentul  păstrase  vioiciunea,  devenise  însă 
reţinut,  sobru,  ironic.  Din  liceu  i  se  deşteptase 
pofta  de  citit.  Citise  mult,  cu  patimă,  aşa  cum 
citeşte  orice  adolescent,  de  toate.  Dar  vocaţia  i  se  desluşise  repede,  avea  pasiunea 
problemelor  de  ideologie  şi  practică  politică. 

Aşa  l-am  cunoscut,  de  când  eram  încă  în  clasa  a  şaptea  de  liceu  iar  el  student.  Era 
în  toamna  lui  1923.  Ne  întâlneam  foarte  des,  de  două-trei  ori  pe  săptămână,  în  odaia 
unui  prieten  comun  care  locuia  la  mine,  Nicu  Carandino.  Se  formase  un  mic  cenaclu 
în  care  în  afară  de  Marin,  de  Carandino,  de  mine,  mai  luau  parte:  N.  N.  Matheescu, 
Mircea  Eliade,  Anton  Anghel,  Bălan,  Petrişor  Viforeanu  ş.  a.  m.  d. 

Duminica  după  masă  ne  întruneam  într’un  fel  de  şedinţă  solemnă.  Unul  din  noi 
citea  o  lucrare  şi  apoi  urmau  discuţii  aprinse.  îmi  amintesc  şi  acum  prima  "lucrare"  a 
lui  Marin;  dacă  memoria  nu  mă  înşeală  se  numea  Pamfletarii  reacţionari  francezi. 
Ne-a  vorbit  despre  Leon  Bloy  şi  despre  Leon  Daudet. 

La  nouăsprezece  ani  Vasile  Marin  era  un  om  format.  Avea  o  maturitate  de  gândire, 
o  siguranţă,  o  precizie  la  care  noi  nu  ajunsesem  încă.  Bazele  culturii  sale  erau  de 
asemenea  puse.  Clasicii  şi  modernii  literaturii  noastre  îi  erau  familiari,  avea  însă  o 


A  găsi  sufletul  care  stă  închis 
în  materie  pentru  a-l  elibera, 
dându-i  prin  aceasta  formă  de 
vieaţă  nepieritoare,  aceasta 
este  morala  legionară. 

VASILE  MARIN 


335  -  Revista  "Cuvântul  Studenţesc",  (număr  festiv).  An  XII,  Nr.  1-4,  Ianuarie-Februarie  1937. 


Nicolae  Niţă 


657 


dragoste  şi  o  înţelegere  deosebită  pentru  Bălcescu.  Bineînţeles  doctrinarii 
naţionalismului  românesc:  Eminescu,  Aurel  Popovici,  A.  C.  Cuza  îi  erau  şi  mai 
apropiaţi. 

Mi-aduc  aminte  de  furtuna  stârnită  în  micul  nostru  cenaclu  de  o  lucrare  de  a  lui 
asupra  operei  lui  Paulescu. 

Dintre  străini  trecuse  prin  marxism  şi  mai  ales  prin  maurrasism. 

Să  nu  se  creadă  însă  că  Vasile  Marin  avea  o  cultură  exclusivă  politică.  Iubea 
frumosul,  îi  plăcea  un  vers  armonios,  o  pagină  subtilă,  o  sonata  de  Beethoven,  un 
peisaj  florentin,  o  catedrală  gotică. 

Exista  în  Marin  o  puternică  tendinţă  estetică.  înţelegea  frumosul  nu  numai  in 
literatură,  în  artă,  în  muzică,  ci  şi  în  viaţă. 

în  articolele  lui,  în  cartea  lui,  în  cuvântările  lui  îl  urmărea  gândul  nu  numai  de  a 
scrie  sau  a  vorbi  just  ci  şi  frumos. 

Ne  vom  aminti  întotdeauna  cu  toţii,  cei  care  i-am  auzit,  una  din  ultimele  lui 
pledoarii,  aceea  de  la  Braşov.  Acolo  şi-a  dat  într’adevăr  toată  măsura.  înţelegere, 
argumentare  impecabilă,  ironie  fină,  suflet,  ţinută  legionară,  imens  talent  şi  o 
desăvârşită  armonie  formală. 

După  ce  a  terminat,  a  urmat  o  clipă  de  tăcere,  un  moment  de  reculegere  solemnă, 
ca  după  un  concert  de  orgă  într’ocatedrală  gotică.  Dar  nu  numai  inteligenţa, 
judecata,  cultura  îi  erau  formate  în  1923  ci  şi  liniile  mari  sufleteşti  şi  intelectuale. 

Era,  de  atunci,  naţionalist,  şi  antisemit.  Răspundea  lucid,  ironic,  sigur,  asalturilor 
pe  care  unii  le  dădeau  naţionalismului  sau  intransigent. 

Prin  1924  sau  1925  cercul  nostru  s’a  răspândit. 

între  timp  Mărin  fusese  ales  preşedintele  Cercului  Studenţilor  Ilfoveni.  Mişcarea 
studenţească  era  în  toi  şi  cu  temperamentul  său  de  luptător  Marin  se  azvârli  în  ea. 
Contribuie  la  mişcarea  antisemită  în  Facultatea  de  Drept,  ţine  conferinţe  pe  la 
ateneele  populare,  pleacă  în  fruntea  echipelor  studenţeşti  prin  judeţ. 

în  1926  îşi  face  armata  la  Şcoala  Militară  de  Infanterie  din  Bucureşti.  Peste  un  an 
iese  sublocotenent  şi  termină  licenţa  în  drept.  Cu  aceasta,  prima  perioadă  a  formaţiei 
lui  poate  fi  socotită  ca  terminată.  Acum  se  azvârle  în  lupta  vieţii. 

Tânărul  licenţiat  în  drept,  se  apucă  de  avocatură  şi  intră  secretar  la  d-1  Ion 
Lugojeanu,  astăzi  ministru  al  României  la  Roma,  pe  vreme  aceea  membru  de  vază  al 
Partidului  National-Ţărănesc.  Fireşte,  strălucitele  însuşiri  de  inteligenţă,  talent, 
spirit  politic,  pe  care  le  poseda  Vasile  Marin  nu  puteau  trece  neobservate.  De  aceea 
când,  peste  un  an,  naţional-tărăniştii  vin  la  guvern,  d-1  Lugojeanu  ajungând 
subsecretar  de  stat  la  Preşedinţia  Consiliului,  Vasile  Marin  devine  şeful  său  de 
cabinet. 

Aici  Marin  desfăşoară  alte  două  calităţi  ale  personalităţii  sale:  autoritate  şi  putere 
de  muncă. 

A  fost  iarăşi  o  perioadă  în  care  ne-am  văzut  mult.  Eu  eram  pe  atunci  secretar  de 
redacţie  al  "Vremii"  şi  în  această  calitate,  având  intrarea  liberă,  veneam  foarte  des  la 
Cameră.  Ne  întâlneam  aproape  zilnic  pe  culoare  şi  şedeam  mult  de  vorbă.  Era,  ca 
întotdeauna,  foarte  independent,  stăpân  pe  el,  extraordinar  de  lucid  şi  muşcător  de 
ironic.  Deputaţii,  gazetarii,  îi  arătau  stimă  şi  respect.  Avea  autoritate.  Ca  foarte  multă 
lume  -  credea  în  misiunea  şi  în  puterea  creatoare  a  Partidului  Naţional-Ţărănesc. 
Asta  se  petrecea  prin  1929-1930.  Dar  cu  luciditatea  care-1  caracterizează  deziluzia  a 
venit  repede. 

în  1931,  dându-şi  demisia  din  postul  de  şef  de  cabinet,  e  numit  avocat  în 
contenciosul  Ministerului  de  Industrie  şi  Comerţ.  Tot  atunci  face  o  călătorie  în 


Articole  clin  Presa  Legionară 


658 


străinătate  prin  Franţa  şi  Italia. 

Tot  în  acest  timp  Marin,  înscris  la  doctorat  la  Facultatea  de  Drept  din  Bucureşti, 
trece  cu  strălucire  examenele  şi-şi  pregăteşte  teza.  Teza  ş-o  susţine  în  1932  cu 
lucrarea  Fascismul.  E  proclamat  "doctor  în  drept". 

Cartea  lui,  Fascismul,  este  o  privire  asupra  organizării  constituţionale  a  Statului 
corporativ  italian.  Primul  capitol  e  dedicat  originii  doctrinei  fasciste  şi  doctrinei 
însăşi.  Marin  defineşte  şi  precizează  aportul  teoreticienilor  Statului,  Hegel, 
Treitschke,  Ihering,  Gierke,  Leon  Duguit,  Georges  Soler,  în  concepţia  fascistă  a 
Statului.  Urmează  apoi  o  scurtă  expunere  istorică  a  etapelor  de  organizare 
constituţionala  a  noului  Stat  italian  fascist.  "Statului"  din  1848  acordat  de  regele 
Carol  Albert  Piemontului  şi  extins  apoi  asupra  întregii  Italii  şi  celebra  Charta  muncii 
sunt  sistematic  analizate. 

După  trecerea  in  revistă  a  principiilor,  autorul  purcede  la  cercetarea  instituţiilor 
constituţionale.  Rând  pe  rând  sunt  cercetate:  rolul  Coroanei,  al  guvernului,  al 
reprezentantei  politice  (Camera  şi  Senatul),  al  partidului  fascist,  al  marelui  Consiliu 
fascist  şi  al  Consiliului  naţional  al  corporaţiilor. 

Un  capitol  cu  totul  original  este  acela  dedicat  raporturilor  de  suveranitate  dintre 
Italia  şi  Vatican. 

Studiul  se  sfârşeşte  cu  o  analiză  a  regimului  datoriilor  şi  drepturilor  publice 
individuale  şi  a  regimului  presei. 

Fascismul  lui  Vasile  Marin  a  fost  prima  şi  a  rămas  până  astăzi  ultima  lucrare  care 
înfăţişează  complet  şi  sistematic  publicului  românesc  Statul  fascist. 

Deşi  lucrată  în  limitele  şi  după  tipicul  unei  teze  de  doctorat,  cartea  vădeşte  o 
puternică  personalitate. 

Originală,  inteligentă,  vie,  judicioasa  operă  e  reprezentativă  pentru  spiritul  său. 


♦ 


în  toamna  anului  1932  începe  ultima  etapă  a  vieţii  lui  Vasile  Marin.  întâlneşte, 
înţelege,  se  integrează  Legiunii.  De-acum  încolo  admirabila  sa  inteligenţă,  puterea  sa 
de  muncă,  cinstea  sa  sufletească,  entuziasmul  său,  ei  îi  vor  fi  dedicate. 

Pentru  Legiune  a  trăit,  a  gândit,  a  luptat,  a  suferit  şi  a  murit  Vasile  Marin. 

Intră  în  Legiune  în  Octombrie  sau  Noiembrie  1932,  cu  câteva  săptămâni  înaintea 
lui  Vladimir  Dumitrescu,  Ion  Victor  Vojen,  Polihroniade,  Vasile  Christescu, 
Alexandru  Constant,  Virgil  Ionescu,  a  nucleului  cunoscut  mai  târziu  sub  numele  de 
Grupul  "Axa".  începând  din  Ianuarie  1933  Marin  devine  un  statornic  colaborator  al 
"Axei". 

Am  aici  în  faţa  mea  primul  lui  articol  O  singură  ideologie:  Fapta,  publicat  în  Nr.  5 
al  revistei.  Desprind  o  frază:  "ţara  românească  are  nevoie  în  vremurile  acestea  de 
oameni  tragici  şi  sintetici”.  Vasile  Marin  şi-a  definit  astfel  de  la  început  rostul  în 
Legiune  şi  măreţia  sfârşitului. 

Au  urmat  apoi  rând  pe  rând  Naţiunea  împotriva  Statului  de  import  ("Axa",  Nr. 
6),  între  democraţie  şi  Statul  totalitar  ("Axa",  Nr.  8),  Generaţia  nouă  si  Statul  etic 
("Axa",  Nr.  9),  Sfârşitul  erei  democratice  ("Axa",  Nr.  13),  Răboj  ("Axa",  Nr.  18),  din 
care  citez  minunatul  sfârşit:  "Revărsarea  apelor  tinereţii  va  inunda  lumea  cea 
veche,  învăluind-o  în  mâlul  regenerator  şi  dătător  de  roadă  nouă.  E  Nilul  tinereţii 
creatoare  ".  în  Nr.  9  al  "Axei"  un  mare  articol:  De  la  formalismul  democratic  la 


Nicolae  Niţă 


659 


naţionalismul  constructiv.  Mitul  corporatist  ("Axa",  Nr.  20).  Extremismul  de 
dreapta  ("Axa",  Nr.  21). 

Articolele  lui,  strânse  laolaltă,  formează  un  adevărat  manual  asupra  problemei 
Statului  şi  a  elitelor.  în  ele  regăsim  pe  Vasile  Marin  din  carte  şi  din  viaţă.  O  dialectică 
viguroasă,  o  argumentare  strânsă,  o  iuţeală  în  scris  corelată  cu  epitete  tari,  cu  vorbe 
sfredelitoare,  cu  formule  plastice. 

Timp  de  un  an,  cât  a  trăit  "Axa",  am  lucrat  cu  toţii  împreună.  Fireşte  au  fost  şi  mici 
frecuşuri,  mici  ciocniri,  cum  se  întâmplă  între  oameni  chiar  când  sunt  legionari,  dar 
toate  le-am  lichidat  între  noi,  în  "cuibul"  nostru,  conştienţi  că  peste  orice  trecătoare 
chestiuni  personale  trebuie  să  servim  Legiunea  şi  Căpitanul. 

Activitatea  legionară  a  lui  Marin  nu  se  mărgineşte  însă  numai  la  condei.  Ca  avocat 
aduce,  fără  exagerare,  imense  servicii  Legiunii.  No  amintim  cu  toţii  ce  a  însemnat 
primăvara  şi  vara  lui  1933.  Guvernul  Vaida,  împins  de  finanţa  şi  presa  jidovească,  nu 
îndrăznea  să  ne  dizolve  dar  pornise  împotriva  noastră  o  luptă  de  distrugere. 
Calomnii,  ofense,  insulte,  lovituri,  schingiuiri,  arestări  arbitrare  se  abăteau  asupra 
noastră.  Pe  urmă,  deşi  înduram  -  din  ordinul  Căpitanului  -  cu  resemnare  orice 
lovitură,  tot  noi  eram  daţi  în  judecată.  Procesele  se  purcedeau.  De  la  un  capăt  la  altul 
al  tării  era  chemat  să  apere  "avocatul  Legiunii"  Vasile  Marin. 

Se  căsătorise  de  curând  -  în  Februarie  -  cu  o  doctoriţă  tânără,  Ana-Maria  Ropală. 
Soţia  îi  semăna  parcă  şi  la  fizic  dar  mai  ales  la  moral.  O  fiinţă  nu  prea  înaltă,  dar  bine 
legată,  vie,  zburdalnică,  cu  ochi  sfredelitori,  glumeaţă,  sclipitor  de  inteligentă  şi  care 
topea  parcă  întreaga  lume  într’o  privire  atunci  când  se  uita  la  "Vasia"  al  ei.  La  prima 
chemare  Vasile  îşi  lăsa  soţia,  de  care  era  atât  de  legat,  şi  pornea.  Peste  o  zi  două 
venea,  ca  un  buletin  de  victorie,  vestea  achitării  pe  care  o  izbândise. 

între  24  mai  şi  15  Mai  1933  a  pledat  şi  a  biruit  la  Rădăuţi,  la  Caransebeş,  la  Arad,  - 
când  chemat  telefonic  de  Căpitan  a  apărat  "Echipa  morţii"  care  avea  in  frunte  pe 
Sterie  Ciumentti  şi  Nicky  Constantinescu  -  la  Alba-Iulia,  la  Piteşti. 

I  se  dusese  faima  în  Legiune! 

Dar  au  venit  zilele  grele  ale  prigoanei. 

Candidat  al  "Grupării  Corneliu  Zelea  Codreanu"  la  Arad,  la  Târnava  Mare,  la 
Turda,  Vasile  Marin  străbate  în  fruntea  echipelor  legionare  jumătate  Ardealul. 

Intrat  însă  de  curând  la  "Cuvântul",  Vasile  Marin  găseşte  prilejul  ca  în  toiul  luptei, 
să  ne  dăruiască  alte  câteva  articole. 

Dizolvarea  Gărzii  de  Fier  îl  surprinde  la  Sighişoara,  e  arestat,  adus  la  Bucureşti, 
ţinut  o  zi  la  Prefectura  Poliţiei,  şi  apoi  -  în  dimineaţa  zilei  de  13  Decembrie  -  adus  la 
Jilava.  Mi-aduc  aminte  că  abia  se  dezăvorâse  uşa  cazematei  şi  Marin,  Alecu 
Cantacuzino,  Giurgea-Negrileşti  şi-au  făcut  intrarea.  După  o  primire  triumfală, 
îmbrăţişări,  întrebări  şi  răspunsuri,  au  fost  instalaţi  toţi  trei  pe  patul  comun  din  faţa 
noastră. 

Marin  la  închisoare  era  neschimbat.  Calm,  veşnic  surâzător,  judecând  cu  obişnuita 
lui  agerime  situaţia,  era  sigur  de  victorie.  Din  iniţiativa  lui  Moţa  am  scris  de  la  Jilava 
ultimul  număr  -  Nr.  24  -  al  "Axei".  Ghemuiţi  pe  paturile  comune  Ion  Moţa,  Vasile 
Marin,  Părinţele  Georgescu-Edineţi,  eu,  ne-am  scris  articolele  şi  le-am  expediat  a 
doua  zi  lui  Ion  Belgea  prin  legionarul  Stoenescu  -  mi  se  pare  -  care  a  fost  eliberat.  A 
ascuns  articolele  în  încălţăminte  şi  le-a  dus  la  destinaţie,  iar  "Axa"  noastră  a  putut 
astfel  să  apară  pentru  ultima  dată. 

Articolele  noastre  au  fost  nesemnate,  de  aceea  e  poate  bine  pentru  istoria 
legionară  să  precizez  cine  le-a  scris  pe  fiecare. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


660 


Moţa  a  scris  articolul  Arestarea  -  act  de  guvernământ.  Părintele  Georgeseu-Edineţi 
articolul  Mântuirea.  Vasile  Marin  un  lung  articol  de  doctrină  Statul  burghez  şi 
Mişcarea  Naţională,  iar  eu  două  articole  scurte:  Călăul  Titulescu  şi  După  dizolvarea 
Gărzii  de  Fier. 

Am  stat  zece  zile  împreună,  până  la  25  Decembrie,  apoi  nouă  tuturor  ne-au  dat 
drumul,  iar  pe  Ion  Moţa,  Vasile  Marin  şi  Sterie  Ciumetti  -  ce  stranie  şi  tragică 
împerechere  -  i-au  ţinut  până  în  după  amiaza  zilei  de  29  Decembrie. 

La  29  Decembrie  au  ieşit  toţi  trei  pe  poarta  închisorii. 

Astăzi  nici  unul  din  ei  nu  mai  e  în  viaţă,  toţi  au  murit  eroic  pentru  credinţa  lor  în 
Căpitan  şi  Legiune. 


♦ 

După  moartea  lui  Duca,  asemeni  lui  Moţa,  Alexandru  Cantacuzino,  Andrei 
Ionescu,  Marin  izbuteşte  să  nu  fie  arestat.  (Moţa  va  fi  arestat  abia  în  Februarie).  Stă 
ascuns  vreo  două  luni  şi  apoi  -  în  preajma  procesului  -  iese  la  iveală  şi  pe  lucru. 
Alearga  peste  tot,  se  informează,  informează,  organizează  apărarea,  vorbeşte  cu 
oamenii  politici  ce  vor  depune  ca  martori  în  proces,  caută  să  ne  procure  bani, 
studiază  dosarele. 

La  proces  e  la  postul  său  pe  banca  apărării.  în  sfaturile  noastre  intime  cu 
Căpitanul,  Moţa,  Bădia  Ilie  Gârneaţă,  Domnul  Clime,  Banea,  Virgil  Ionescu, 
Alexandru  Cantacuzino,  mintea  lui  ageră,  sufletul  lui  curat,  găsesc  întotdeauna  calea 
cea  bună  de  urmat  în  grozava  încercare  prin  care  trecea  Mişcarea  Legionară. 

în  sfârşit  sunt  achitaţi! 

Legiunea  îşi  reia  viaţa  şi  Vasile  Marin  activitatea  în  cadrul  Mişcării. 

La  Giuleşti,  in  grădina  în  veci  neuitatului  Didi  Micescu,  redeschide  prima  tabără 
legionară.  Marin  îşi  face  o  mică  colibă  şi  se  instalează  acolo.  Lucrează  cot  la  cot  cu  cei 
mai  tineri  legionari,  e  de  mai  multe  ori  ofiţer  de  serviciu. 

în  cursul  anului  1934-1935  mersul  Mişcării  Legionare  e  mai  potolit.  De  aceea  şi 
activitatea  tuturor  e  mai  redusă. 

Marin  ţine  conferinţe  la  sediu,  scrie  câteva  articole  in  "Cuvântul  Studenţesc"  sub 
pseudonim,  pledează  cu  aceeaşi  strălucire  in  procesele  legionare. 

Dar  vine  vara  lui  1935,  Mişcarea  porneşte  din  nou  vijelioasă  înainte,  taberele  şi 
şantierele  noastre  se  întind  pe  întreg  cuprinsul  ţării. 

La  Carmen-Sylva  Căpitanul  cu  o  mână  de  legionari  şi  legionare  a  pornit  -  în 
văgăuni  pline  de  ciulini  -  tabăra  ce  avea  să  ajungă  celebră.  In  dimineaţa  zilei  de  19 
Iulie  1935  porneam  cu  Alecu  Cantacuzino  spre  Carmen-Sylva.  La  gară  ne  întâlnim  cu 
Vasile  Marin  şi  Fleşeriu  de  la  Sibiu.  Plecăm  cu  toţii  împreună  plini  de  voie  buna. 
Marin  stă  zece  zile  în  tabără  şi  conduce  "Echipa  şosea".  Eu  şi  cu  Virgil  Ionescu,  venit 
mai  târziu,  lucram  sub  ordinele  lui. 

Echipa  lui  Marin  termină  cu  succes  şoseaua  iar  Căpitanul  drept  răsplată  ne  dă  câte 
o  bragă. 

Ce  voie  buna,  ce  râs,  ce  chef  de  joacă  ne  stăpânea  pe  toţi  când  ne  întideam  seara 
ciolanele  obosite  pe  pământul  gol,  sub  acoperişul  de  scânduri  abia  ridicat  cu  o 
şchioapă  dar  botezat  pompos  "Hotel  Bellona". 

Măi  Vasile,  măi,  cine  se  gândea  pe  atunci,  când  şedeam  la  taifas  serile  cu  lună  şi 
auzeam  valurile  spărgându-se  uşor  de  ţărm,  că  vei  pleca  să  mori  departe  de  ţara  ta  pe 
care  atât  o  iubeai,  departe  de  valurile  Mării  Negre,  în  care  îţi  plăcea  să  te  bălăceşti, 
departe  de  munţii  tăi  pe  care  cu  atata  dragoste  îi  colindaseşi  alături  de  duduia  Boby, 


Nicolae  Niţă 


661 


tocmai  la  Majadahonda. 

La  28  Iulie  -  dacă  nu  mă  înşel  -  într’o  Duminică,  in  cadrul  unei  mari  solemnităţi 
legionare,  Căpitanul  îl  înalţă  la  gradul  de  Comandant  Legionar. 

Peste  o  lună,  in  Septembrie  1935,  Comandantul  Legionar  Vasile  Marin  preia 
conducerea  organizaţiei  judeţului  Ilfov. 

Sarcină  grea,  într’un  judeţ  politicianizat,  în  care  spiritul  legionar  cu  anevoie  îşi 
croieşte  drumul. 

Dar  pe  Marin  greutăţile  nu-1  sperie.  Pătruns  de  duhul  legionar  el  ştie  că  trebuie  să 
biruiască.  Şi  va  birui! 

într’un  an  izbuteşte  să  creeze  câteva  solide  nuclee  legionare  şi  realizează  minunata 
tabără  de  la  Hotarele. 

Hotarele  devin  un  fel  de  academie  legionară.  Tabăra  aceasta  va  rămâne  în  istoria 
Mişcării  noastre  ca  un  model  de  organizare,  de  disciplină,  de  muncă  sistematică  şi  de 
înfăptuire  entuziastă  în  spirit  legionar. 

între  timp  Marin  scrie  la  "Cuvântul  Studenţesc",  la  "Revista  Mea",  iar  în  Martie 
1936,  împreună  cu  Gh.  Ciorogaru  scoate  "Vestitorii". 

Toate  condeiele  de  la  "Axa"  se  regăsesc  în  noua  revistă  legionară,  plus  cei  veniţi 
după  prigoană  în  rândurile  noastre:  Puiu  Gârcineanu,  Dumitru  Amzăr,  Ernest 
Bernea,  Traian  Herseni,  Ion  Mânzatu,  Iosif. 

Plină  de  viaţă,  de  nerv,  de  spirit  luptător  din  belşug  răspândit  de  Marin  în 
articolele  sale,  "Vestitorii"  dispar  după  patru  numere  -  ca  odinioară  "Axa"  - 
sugrumată  de  cenzură. 

Vara  lui  1936  Marin  o  petrece  la  Hotarele,  apoi  în  munţi,  la  Djuvala  îmi  pare. 

Toamna  îşi  reia  activitatea  în  judeţ. 

Dar  pe  la  mijlocul  lui  Noiembrie  Vasile  Marin  află  de  iniţiativa  lui  Moţa,  de 
plecarea  legionarilor  în  Spania. 

Nu  mai  are  astâmpăr,  vrea  să  plece  şi  el  în  Spania,  vrea  să  plece  cu  orice  preţ. 

Se  roagă  de  Căpitan  -  el  care  nu  se  rugase  şi  nu  ceruse  nimănui  nimic,  niciodată. 
Insistă  să  fie  lăsat  să  plece.  Căpitanul  se  codeşte,  nu  sunt  destui  bani.  Atunci  Marin 
din  sărăcia  lui,  din  apriga,  din  amarnica  îui  sărăcie  găseşte  5.000  de  lei,  se 
împrumută  cu  cinci  mii  de  lei,  îi  aduce  la  sediu  şi  cere  să  i  se  dea  voie  şi  lui  să  plece. 
Cu  ironia  lui  amară  spune  domnului  General:  "Vreau  să  fiu  al  şaptelea  sicriu". 

De  ce  voia  să  plece  Vasile  Marin?  Ce  îl  mâna?  Cine-1  chema?  Ne-a  spus-o  în  cele 
câteva  rânduri  din  scrisoarea  adresată  soţiei  sale  la  23  Noiembrie  1936: 

"N’am  făcut  actul  acesta  din  disperare  sau  aventură  ci  perfect  lucid.  Era  o  datorie 
de  onoare  care  apăsa  pe  umerii  generaţiei  noastre.  L’am  făcut  cu  acelaşi  drag  ca  şi 
cum  ar  fi  fost  vorba  de  ţara  mea  ". 

Iată  de  ce  a  vrut  să  plece  Comandantul  legionar  Vasile  Marin.  Iată  ultimele  lui 
gânduri  de  o  simplitate,  o  măreţie,  o  nobleţe  antică.  A  plecat  împreună  cu  Moţa,  a 
dormit  în  acelaşi  pat  cu  el  pe  vapor,  a  stat  în  aceeaşi  cameră  cu  el  la  Toledo. 

între  aceşti  doi  oameni,  atât  de  deosebiţi  ca  temperament,  se  închegase  o  legătură 
frăţească,  o  legătură  care  pornea  de  atunci,  de  la  Jilava,  de  când  stătuseră  toţi  trei 
împreună  cu  Sterie  Ciumetti,  o  legătură  care  avea  să-i  ducă  îmbrăţişaţi  în  mormânt. 

♦ 

Aşa  s’a  săvârşit  viaţa  Comandantului  legionar  Vasile  Marin.  Şi  dacă  de  dincolo  de 
mormânt  Vasile  Marin  îşi  judecă  sfârşitul  cred  că  trebuie  să  fie  mulţumit.  Căci  a 
sfârşit  aşa  cum  a  trăit:  simplu,  elegant,  mândru  dar  încălzit,  transfigurat  de  credinţă. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


662 


A  scrie  frumos,  a  vorbi,  a  lupta,  a  suferi  e  bine  -  spunea  deunăzi  Căpitanul  -  dar  cu 
totul  insuficient  pentru  un  legionar.  Dacă  legionarul  nu  şi-a  lămurit  sieşi,  nu  şi-a 
fixat  atitudinea  în  faţa  morţii,  nu  e  un  legionar  desăvârşit. 

Vasile  Marin  şi-a  fixat  atitudinea  în  faţa  morţii,  şi-a  pecetluit  credinţa,  lupta, 
suferinţa,  cu  sângele  lui  cald  şi  tânăr. 

Dea  Domnul  ca  noi  legionarii,  care  mai  suntem  azi  în  viaţă,  să  fim  demni  de  jertfa 
lui  şi  să  ştim  să  murim  şi  noi  aşa  cum  au  murit  ei,  în  ziua  aceea  de  iarnă,  departe  de 
România  lor  dar  pentru  ea,  în  pustietăţile  îngheţate  de  la  Majadahonda. 

*D  tea, fit  a, 

ÎNTRE  DOUĂ  TABERE  336 


de  Traian  COTIGĂ 

Suntem  pe  două  baricade  vrăjmaşe.  Deoparte,  noi  ăştia  cari  credem  cu 
îndărătnicie  încă  în  forţele  creatoare  ale  neamului  românesc,  cari  socotim  un  drept 
istoric  şi  moral  ca  românul  să-şi  cârmuiască  brazda  lui  apărată  cu  sânge  şi  muncită 
cu  grea  obidă,  noi  cari  gândim  că  nu  se  cuvine  ca  două  milioane  de  venetici,  -  ce  n'au 
făcut  nimic  pentru  ţara  aceasta  decât  s'o  vândă  în  vremuri  de  restrişte  şi  s'o  stoarcă 
de  vlagă  până  la  secătuire,  -  să  pună  picior  de  stăpânire  pe  toate  bogăţiile  ei  şi  să 
batjocorească  comoara  scumpelor  noastre  moşteniri. 

Noi,  nu  ne  ştim  târgui  credinţele  şi  nici  să  ne  închinăm  conştiinţa. 

Slugarnici,  n'am  bătut  la  uşile  politicienilor  pentru  căpătuială,  ci  mai  de  grabă  ne¬ 
am  oţelit  în  suferinţă  şi  lipsă,  pregătind  viaţa  cea  nouă  ce  se  arată  zămislită  în  durere 
şi  umilinţă. 

Săraci  şi  hotărîţi,  ne  ridicăm  din  realităţile  româneşti,  din  frământările  vieţii 
valahilor  dela  Dunăre,  mărturisind  pentru  un  neam  şi  o  credinţă. 

Dincolo,  în  faţă  ne  stau  străinii  -  duşmanii  de  totdeauna  ai  neamului  românesc  - 
cetăţeni  cu  proaspete  certificate  şi  cu  năravuri  bătrâne,  politicieni  cu  gurile 
însătoşate  după  ţâţa  vistieriei  statului  prin  care  să  sugă  truda  istovitoare  a  unui  neam 
prea  răbdător. 

Oameni  cu  suflete  de  slugă  şi  nervi  de  iască,  plini  de  păcate  cari  n'au  curajul 
acţiunii  hotărîte. 

Am  pornit  la  drum  şi  ne-am  pregătit  pentru  luptă  mare. 

Nimic  nu  ne  poate  opri.  Vom  dezlănţui  furtuna  şi  grăbim  ceasul  răfuelilor  mereu 
amânate. 

Şi  pentru  ca  reuşita  să  ne  fie  asigurată,  întocmai  ca  legendarul  meşter  Manole, 
cimentăm  aici  CEEACE  AVEM  MAI  SCUMP  sânge,  creer  şi  cu  suflet. 

Singura  satisfacţie  ce  o  căutăm:  datoria  împlinită. 

Altceva,  nimic  pentru  noi. 

Prietenilor  le  oferim  doar  un  loc,  alături  de  noi,  în  învălmăşeala  pe  care  o 
pregătim. 


336  -  "DREAPTA",  (Foae  de  cultură,  informaţie  şi  luptă).  Gazeta  Centrului  Studenţesc  Bucureşti, 
săptămânal  condus  de  Traian  Cotigă.  Anul  I,  Nr.  3,  18  Ianuarie  1932. 


Nicolae  Niţă 


663 


Datina  şi  Legiunea  337 

de  Radu  GYR 

Revoluţionară,  dinamică,  deschizătoare  de  ferestre  largi  şi  noi  în  istoria  ţării, 
mişcarea  legionară  îşi  împlântă,  totuşi,  rădăcini  adânci  în  datinile  şi  tradiţiile 
neamului.  Ea  nu  este  o  rupere,  o  smulgere  din  zăcămintele  profunde  ale  sufletului 
nostru  etnic,  ci,  dimpotrivă,  este  o  reluare  a  legăturii  cu  trecutul  autentic,  o 
restabilire  a  contactului  cu  esenţele  mistice  şi  străfundurile  conştiinţei  naţionale. 

înnoind,  împrospătând  viaţa  istorică  şi  politică,  mişcarea  legionară  îşi  întoarce 
faţa,  însă,  către  tradiţiile  neamului  şi  continuă  adevăratul  drum  al  datinilor 
româneşti,  pe  care  o  altă  viaţă  cu  totul  falsificată  şi  importul  unor  moravuri  de  peste 
hotare  au  reuşit  să-l  întrerupă  timp  de  ani  întregi. 

între  datina  românească  autentică  şi  viaţa  citadină  de  până  acum,  falsificatorii 
sufletului  naţional  săpaseră  o  prăpastie.  Toate  marile  vistierii  ale  conştiinţei  noastre 
etnice,  tot  ce  ne  lega,  ca  lumină,  ca  cântec  şi  veac,  de  străbuni  şi  de  cer,  era  dispreţuit, 
era  respins  în  numele  unei  false  evoluţii,  în  numele  unui  superficial  proces  de 
civilizaţie.  Prin  iudaizarea  şi  internaţionalizarea  oraşelor  noastre,  opera  de 
despersonalizare  a  neamului  câştiga,  zilnic,  teren  şi  se  rupea  de  noi  înşine,  ne 
vermina  propriile  noastre  rădăcini. 

Mişcarea  legionară  se  ridică  energic,  împotriva  acestui  proces  de  corupere  şi 
alterare  a  vieţii  lăuntrice  româneşti.  Ea  readuce  în  planul  vieţii  noastre  spirituale 
tradiţiile  şi  datinile  neamului,  în  care  recunoaşte  substanţele  unei  vieţi  sufleteşti  de 
înaltă  frumuseţe.  Mişcarea  legionară,  în  lupta  ei  pentru  românism  şi  pentru  „un 
destin  de  fier”,  îşi  strânge  seva  din  marele  trecut  al  voievozilor  şi  părinţilor  noştri. 
Sorbind,  deopotrivă,  din  lumina  proaspătă  a  unei  reale  înnoiri  istorice  şi  din  ciutura 
doldora  de  soare  a  vechilor  noastre  credinţe,  legionarismul  cinsteşte  datina  şi 
tradiţia,  alături  de  celelalte  adânci  performanţe  ale  sufletului  autohton. 


Distrugătorii  de  biserici  338 


de  Ion  BANEA 


—  Observaţiuni  pe  marginea  celor  ce  se  întâmplă  în  Spania  — 

Aproape  de  şase  luni  stă  îngrozită  lumea  creştină  în  faţa  celor  ce  se  întâmplă  în 
Spania. 

Nebunia  bolşevică  a  întins  pârjolul,  jalea  şi  sălbăticia  cea  mai  grozavă,  asupra 
bietului  popor  spaniol. 

Pe  deasupra  sângelui  de  frate,  care  curge  din  belşug  acolo,  din  pricina  anarhiei 
comuniste,  care  a  otrăvit  acest  neam,  înregistrăm  acum  fapte,  pe  care  nici,  cele  mai 
inchiziţionale  şi  păgâne  vremuri  nu  le-au  cunoscut  vreodată.  Numai  geniul  negru 


337  -  Revista  „Falanga",  Bucueşti.  Anul  IV,  Nr.  27,  25  Decembrie  1940. 

338  -  Revista  "Flori  de  Crin",  Şimleul-Silvaniei.  Anul  V,  Nr.  7-10,  Aprilie,  1936. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


664 


al  lui  Satan,  reprezentat  aici  prin  jidovimea  bolşevizată,  poate  scorni  asemenea 
lucruri.  Cadavre  de  călugări  şi  călugăriţe,  scoase  din  liniştea  odihnitoare  a 
mormânturilor  lor,  pentru  ca  să  fie  batjocorite.  —  Preoţi,  călugări  şi  episcopi, 
împuşcaţi  spânzuraţi  şi  omorîţi  în  cele  mai  grozave  chinuri.  Oamenii,  cari  nu  au 
altă  vină,  decât  a  nu  simpatiza  cu  bestiile  roşii  —  sunt  scoşi  din  temniţe  —  stropiţi 
cu  benzină  şi  aprinşi  de  vii  ca  făcliile.  —  Aic  i  se  dărâmă  cu  ură  şi  cu  furie 
drăcească  Mănăstirile  şi  Bisericile. 

Se  distruge  cu  iudaică  ticăloşie  crucea  şi  orice  umbră  de  credinţă,  şi  culmea 
acestor  profanări  cari  revoltă  până  la  sânge,  stă  în  strigătoarea  la  cer 
mârşăvenie,  de  a  face  din  altarul  unei  sfinte  Catedrale,  closet! 

Acesta  este,  sumar,  aspectul  hidos,  pe  care-l  prezintă  revoluţia  bolşevică  din 
Spania,  a  cărui  stâlp  de  susţinere  este  aşa  zisul  „guvern  legal”  din  Madrid! 


♦  ♦♦ 


în  faţa  acestor  stări  de  lucruri,  cari  te  înmărmuresc  de-a  dreptul,  revoluţia  din 
Spania  ne-a  prilejuit  şi  alte  observaţiuni  interesante.  —  Observaţiuni  cari  definesc  o 
stare  de  mentalitate,  pe  care  o  parte  din  lumea  aceasta,  o  prezintă.  Cu  câteva  luni 
în  urmă  când  Italia  a  pornit  cu  răsboiul  să  cucerească  Abisinia,  —  nu  mai  citeam 
altceva  prin  ziare,  decât  despre  sancţiuni,  consilii  ale  acelei  Cocote  bătrâne,  care 
este  Societatea  naţiunilor  şi  interminabile  discursuri  ţinute  de  toţi  marii  întru 
masonerie  —  despre  „barbara”,  „inumana”  şi  ticăloasa  aceia  de  Italie,  care  sare  aşa 
tam-nesam  să  distrugă  pe  blânda  şi  cuminţea  Abisinia,  cultivatoare  a  sclavajului, 
banditismului  şi  a  altor  asemenea  „  umanităţi”. 

Ei!  dar,  de  când  este  vorba  de  „Frontul popular”  din  Spania,  care  luptă  contra  lui 
Dumnezeu,  religiei  creştine  şi  a  Sfintelor  biserici,  se  schimbă  atitudinea.  Liga 
naţiunilor  încă  nu  s’a  mişcat!  Nu  este  impresionată  această  umană  adunare, 
despre  cele  ce  se  săvârşesc  acolo!  —  Iar  ţările  sancţioniste,  cum  s’au  mai  grăbit 
să  facă  demersuri,  de  a  nu  interveni  nimeni  la  cele  ce  se  întâmplă  în 
Spania.  Sunt  liberi  să  se  omoare...  sau  dacă  nu,  atunci  măcar  ceva  ajutor  pentru... 
frontul  popular  bolşevic!  Pentru  aceasta  se  poate!  Cât  de  mult! 

Masoneria  din  lumea  întreagă  şi-a  mobilizat  toată  puterea  de  bani  şi  de  presă, 
pentru  a  sprijini  frontul  popular  şi  a  ponegri  pe  „rebeli”.  Sunt  bătătoare  la  ochi 
aceste  două  atitudini! 

♦ 


în  ţara  noastră  sunt  mulţi,  cari  doresc  biruinţa  frontului  popular. 

Până  întru  atât  îi  domină,  ori  patima  politică,  ori  prostia  francmasono- 
democratică,  încât  nu  mai  au  discernământul  necesar  şi  sentimentul  de  buni 
creştini,  care  ar  trebui  să  stea  de  veghe  în  sufletul  lor.  Simptome  triste  se  arată  şi  la 
noi.  Comuniştii  ridică  capul!  Partide  inconştiente  le  fac  jocul,  pentru  a  lupta  contra 
dreptei  extremiste,  care  propovădueşte  trei  mari  idei  axiale:  ideia  creştină, 
naţională  şi  monarhică!  Să  se  ştie  însă,  că  în  România  sunt  gata  multe  suflete, 
să  nu  lase  a  se  ajunge  ca  în  Spania,  unde  distrugătorii  de  biserici,  acum,  ori  mai 
târziu,  tot  vor  fi  distruşi,  pentrucă  nici  odată  Satana,  nu  va  putea  birui  pe 
Dumnezeu  şi  credinţa  Lui! 


Nicolae  Niţă 


665 


Profanarea  statuei  Mântuitorului  339 


de  Ion  BANEA 

Trăim  vieaţa  zilnică  într’o  atmosferă  de  atâta  molatecă  renunţare  şi  blazare,  încât 
nici  o  faptă,  ori  cât  de  ţipătoare  ar  fi  —  prin  ticăloşia,  gravitatea,  sau  importanţa  ei  — 
nu  ne  mai  trezeşte  simţurile  dormitânde. 

Trăim  într’un  fel  de  moarte  colectivă  a  virtuţilor,  când  vieaţa  şi  sănătoasele  ei 
principii,  capabile  de  reacţiune,  de  luptă  şi  îndreptare,  s’au  despărţit  de  agonizant,  — 
masă  de  putreziciune  şi  păcat. 

într’o  astfel  de  stare,  desigur  că  trec  multe  fapte,  asupra  cărora  atenţiunea  noastră 
ar  trebui  să  se  oprească  mai  mult,  ele  fiind  adânc  vorbitoare,  pentru  această  stare  de 
lucruri. 

Un  caz  de  acesta  s’a  întâmplat  la  Braşov.  — 

După  relatarea  ziarului  Universul,  o  statuie  a 
Mântuitorului  din  firida  Bisericei  Sf.  Anton  a  fost 
profanată  cu  „vopsea  roşie,  cu  care  a  fost 
mânjită  faţa  şi  trupul  lui  Cristos”.  După 
cercetările  poliţiei  a  fost  descoperit  patronul 
atelierului,  de  unde  s’a  luat  vopseaua,  un  individ  cu 
îndelungată  activitate  comunistă,  Martin  Koppf, 
şi  arestat.  El  a  negat  orice  amestec.  „D.  prim-procuror  Radu  Paşcu,  neputând  califica 
fapta  decât  contravenţie,  a  fost  nevoit  să-l  pună  în  libertate”. 

Va  să  zică  un  comunist,  luptător  împotriva  religiei  şi  a  ordinei  legale  din  România, 
mergând  cu  îndrăzneala  până  în  a-şi  bate  joc  de  statuia  Mântuitorului  nostru,  este 
pus  în  libertate,  fapta  lui  neputând  fi  calificată,  decât  contravenţie. 

Aşa  cum  un  beţiv  ar  tulbura  noaptea  liniştea  cetăţenilor,  sau  ar  greşi  cineva,  care 
nu  şi-a  vizat  un  carnet  oarecare  la  termen. 

Batjocorirea  Statuei  lui  Isus  Hristos  de  către  un  comunist,  în  ţara  noastră 
creştină,  este  un  simplu  fapt  divers.  Ce  mult  oglindeşte  acest  exemplu  masonic, 
care  s’a  înstăpânit  la  noi,  spiritul  distrugător  de  religie  creştină  şi  manifestare 
naţională.  Spiritul  Satanic  ! 

în  ţara  aceasta,  unde  sunt  legi  pentru  apărarea  bunurilor,  pentru  protecţia 
diferiţilor  potentaţi,  pentru  acoperirea  ticăloşiilor,  pentru  apărarea  şi  protecţia 
animalelor;  unde  soldatul  român  apără  cu  arma  hrubele  masonice,  unde  oraşele  se 
înconjoară  cu  sârmă,  mare  judaică,  unde  Sâmbăta  stau  prăvăliile  închise,  pentu  a  fi 
deschise  Dumineca,  şi  de  unde  s’a  încercat  a  se  exporta  pămât  pentru  Palestina... 
Mântuitorul  nostru  n’are  nici  o  apărare. 

Ce-ar  fi  fost  dacă  se  atingea  cineva  de  Statuia  vre’unui  om  politic  oarecare  ?  Atunci 
toate  legile  de  apărare  a  statului,  cădeau  pe  capul  respectivului. 

Pentru  Isus  Hristos...  o  contravenţie.  Revolta  noastră  în  faţa  unor  asemenea 
blasfemii,  ne  îndeamnă  să  amintim  făuritorilor  şi  mânuitorilor  de  legi  omeneşti,  că 
Fiul  lui  Dumnezeu,  Creatorului  lumii,  este  pe  deasupra  legilor  noastre.  El  este 
Legea  care  guvernează  lumea!  Este  Adevărul  şi  Vieaţa. 

Oricine  îşi  bate  joc  de  chipul  lui  Sfânt,  păcătuieşte  faţă  de  Dumnezeu. 

Şi  fapta  aceasta  este  un  păcat  strigător  la  cer,  nu  o  contravenţie. 


“Revolta  noastră  în  faţa 
unor  asemenea  blasfemii,  ne 
îndeamnă  să  amintim 
făuritorilor  şi  mânuitorilor 
de  legi  omeneşti,  că  Fiul  lui 
Dumnezeu...  este  pe 
deasupra  legilor  noastre...” 


339  -  Revista  "Flori  de  Crin",  Şimleul-Silvaniei.  Anul  IV,  Nr.  5-6,  Mai-Iunie,  1935. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


666 


♦ 

Dincolo  de  Nistru,  din  Biserici  s’au  făcut  grajduri,  localuri  de  vamă,  sau 
cinematografe.  —  în  locul  Statuiei  Mântuitorului  s’a  ridicat  monument  trădării  lui 
Iuda.  Acolo  împărăteşte  însă  Diavolul! 

Noi  suntem  un  neam  creştin.  Credem  în  Dumnezeu,  şi  Stema  ţării  noastre  poartă 
inscripţia  poruncitoare:  Nimic  fără  Dumnezeu!  Cei  care  cu  gând  premeditat  îşi 
bat  joc  de  credinţele  noastre  şi  de  chipul  Mântuitorului  neamului  omenesc,  nu  fac  o 
simplă  contravenţie,  ci  o  crimă  faţă  de  Dumnezeu.  Şi  pe  pământul  românesc  nu 
trebuie  să  îngăduim  cu  atâta  uşurinţă  asemenea  fărădelegi,  aşa  cum  un  beţiv  ar 
tulbura  noaptea  liniştea. 


Deocamdată  îi  aşteptăm  să  treacă  sus,  pe 
baricadă. 

Semnalul  l-am  dat. 

(patda  ‘TJt&lctO'Vei 

GARDA  NOASTRĂ  340 

de  Prof.  Horia  SIMA 

Mulţi  duşmani,  în  neputinţa  lor  au  aruncat 
împotriva  noastră  fel  de  fel  de  calificaţiuni.  Cu 
asta  nu  ne-au  făcut  nici  un  rău  şi  nici  n’au  spus 
un  lucru  nou.  Oamenii  cu  greutate  ai  zilei  când 
şi-au  dat  osteneala  să  aprecieze  mişcarea 
noastră,  au  dezaprobat-o,  în  aceiaşi  larmă  şi 
lipsită  de  măsură:  ne-au  judecat  simplist, 
considerându-ne  un  caz  patologic  al  vieţii 
sociale,  primejdios  prin  proporţiile  ce  le-ar 
putea  lua  şi  necesar  a  fi  îngrădit  cu  asprime  şi  la 
timp.  Verdictul  atât  de  des  n’a  impresionat 
nicicând  şi  cu  atât  mai  puţin  astăzi.  E  soarta 
tuturor  acţiunilor,  eroice  ca,  în  primele 
începuturi  să  fie  atacate  pe  căi  lăturalnice. 

Adversarul  puternic,  neavând  la  îndemână 
argumente  oneste,  refuză  să  stea  de  vorbă 
omeneşte,  şi  recurge  la  metoda  cea  mai  comodă 
a  batjocorei,  insinuaţiei  perfide  şi  a  falsei  prezentări.  A  pretinde,  în  epoca  aceasta  de 
mârşave  socoteli  politice,  restaurarea  cinstei  în  viaţa  de  Stat  şi  a  neamului  românesc 
în  drepturile  uzurpate,  e  un  act  de  pură  nebunie,  neînţeles  de  spiritul  zeflemist  al 
timpului  şi  de  cuminţenia  colectivă  a  cluburilor  politice.  Suntem  nişte  izolaţi,  însetaţi 
după  dreptate  şi  după  o  rânduială  mai  bună  în  ţară.  Acesta  este  crezul  nostru  şi  îl 
mărturisim  zi  şi  noapte  până  la  sfârşitul  vieţii.  Să  nu  creadă  adversarii  noştri  că  ne 
intimidează!  Nu!  Răbdarea  noastră  se  toceşte  greu.  în  noi  sunt  zăcăminte  nebiruite 
de  rezistenţă:  ne  vom  bate,  cum  spune  în  poveşti,  până  când  sângele  va  trece  peste 


DATORIILE 

LEGIONARULUI 

Să  execute  ordinile  primite.  Să- 
şi  iubească  fraţii  de  luptă.  Să 
ştie  să  rabde.  Să  nu  şovăiască. 
Să  creadă  în  victoria  Legiunii. 
Să  primească  cu  bucurie  lupta. 

Legionar! 

Respinge  uneltirea  vicleană  şi 
şoapta  la  ureche.  Vorbeşte  în 
faţă  şi  priveşte  drept  în  ochi. 
Fereşte-te  să-ţi  faci  prieteni  din 
cei  care  clevetesc  pe  alţii.  Nu 
înşela,  nu  cumpăra  pe  nimeni  şi 
nu  te  vinde.  Munceşte  cu  drag 
ogorul  tău  şi  nu  râvni  la  munca 
altuia.  Nu  risipi!  Ţara  cu 
risipitori  se  dărâmă.  învinge  şi 
stăpânirea  va  fi  a  ta. 

Ziarul  "Garda  Moldovei",  Organ  al 
ţărănimii  şi  muncitorilor  creştini  din 
oraşul  şi  judeţul  Iaşi.  Anul  I,  Nr.  1,  1 
Nov.  1931,  pg  2. 


340  -  Ziarul  "Garda  Moldovei",  Iaşi.  Anul  I,  Nr.  2,  22  Noembrie  1931. 


Nicolae  Niţă 


667 


creştet,  căci  numai  nişte  nebuni  ca  noi  mai  pot  întocmi  o  ţară  risipită  şi  ruinată  de 
atâtea  capete  cuminţi. 


+  Tudose  Popescu  341 

A  plecat  dintre  noi  Tudose  Popescu.  Camarazi  de  luptă  şi  fraţi  de  suferinţă  la 
Văcăreşti,  la  Galata,  la  Focşani  şi  la  Severin,  privim  astăzi  la  sufletul  lui  care  se  înalţă 
către  cer.  Trupul  istovit  de  mizerie,  de  sărăcie  şi  de  foame  -  ros  de  zidurile  reci  ale 
atâtor  închisori  merge  să  se  odihnească  în  pământul  cald  al  Patriei.  Cade  ca  un  stejar 
lovit  de  trăznet,  în  vârstă  de  numai  33  ani  din  care  10  au  stat  în  mijlocul  furtunii 
neclintit  la  postul  său  de  soldat  al  mişcării  naţionale. 

Conducător  al  studenţimii  cernăuţene  dela  922  la  925,  în  timpul  grelelor  lupte 
Tudose  Popescu  a  fost  de  un  curaj,  de  o  hotărâre  şi  de  un  spirit  de  sacrificiu  fără 
seamăn.  Dragă  Tudose  ţi-aduci  aminte  când  la  923  în  închisoarea  întunecoasă,  eram 
copii  atunci,  am  căzut  în  genunchi  şi  plângând  ne-am  legat  cu  toţi  împreună  ca  să  nu 
intrăm  nici  odată  în  partidele  vânzătoare  de  neam,  ci  să  stăm  în  slujba  ţării  -  a  ţării 
vândute,  a  ţării  furate  până  la  sfârşitul  vieţii  noastre.  Ei  bine  avem  obligaţia  să 
spunem  că  tu  renunţând  la  atâtea  avantagii  pe  care  ţi  le  întindeau  oamenii  partidelor 
şi  trăind  în  cea  mai  neagră  mizerie,  te-ai  ţinut  de  acest  legământ  până  la  cea  din 
urmă  clipă  a  zilelor  tale.  Noi  cei  5  rămaşi  din  grupul  nostru  sfânt  care  ţi-am  simţit 
cotul  alături  de  al  nostru  în  ceasurile  cele  mai  grele  şi  care  am  scuipat  alături  de  tine 
sânge  din  piepturile  noastre  -  în  fundul  închisorilor  -  noi  ştim  bine  că  ne  aşteaptă 
aceiaşi  soartă:  o  moarte  timpurie.  Să  vină  când  îi  place.  Până  atunci  jurăm  cu  mâinile 
pe  trupul  tău  rece  că  vom  duce  lupta  mai  departe  şi  că  nu  va  fi  duşman  care  să  ne 
învingă.  Iar  când  tu,  Tudose,  vei  auzi  din  groapă  zăngănitul  armelor  noastre..., 
înalţă-te  ca  un  erou  şi  fii  alături  de  noi:  să  ne  scăpăm  ţara  cucerită  de  jidovime  şi 
vândută  de  vânzător.  Te  salutăm  drag  camarad  şi  te  îmbrăţişăm  pentru  ultima  dată. 

Corneliu  Zelea  Codreanu,  Ion  I.  Moţa,  Ilie  Gârneaţă,  Corneliu  Georgescu,  Radu  Mironovici 

(faţeta,  7 laiteilvattiei 

Prof.  NAE  IONESCU  342 

Ziariştii  grupaţi  în  jurul  „Cuvântului”  au  sărbătorit  ieri,  de  Sfântul  Nicolae,  pe 
ctitorul  acestui  aşezământ  de  minte  şi  inimă  românească,  printr’un  parastas  la  care 
au  participat  prietenii,  colaboratorii  şi  cunoscuţii  “profesorului  Mişcării  Legionare”. 

Pentru  tineretul  aceasta  care  şi-a  câştigat  biruinţa  cu  nepreţuite  jertfe,  Nae  lonescu 
a  fost  camaradul  mai  bătrân,  sfătuitor  în  toate  împrejurările,  pe  care  l-au  iubit  cu 
dragostea  elevului  pentru  profesorul  bun.  întruparea  cinstei  şi  a  omeniei,  omul 


341  -  Ziarul  "Garda  Moldovei",  Iaşi.  Anul  I,  Nr.  2,  22  Noemvrie  1931. 

342  -  "Gazeta  Transilvaniei",  Braşov.  Anul  103,  Nr.  102  (serie  nouă),  7  Decembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


668 


căruia  i-au  surâs  toate  măririle  vieţii,  a  renunţat  la  plăcerile  trecătoare,  dându-se  cu 
toată  fiinţa  sa  răbdării  aspre,  din  care  şi-a  făcut  un  cult  aşa  cum  evanghelică  a  fost 
neasemuita  lui  bunătate.  Căci,  pentru  alţii,  pentru  aproapele  căzut  în  nenorocire,  Nae 
Ionescu  a  fost  ajutor  în  toate  împrejurările.  Nimeni 
nu  a  plecat  din  preajma  sa  fără  o  vorbă  de 
mângâiere.  Larg  la  inimă  şi  darnic,  profesorul  a 
crescut  în  jurul  său  nenumăraţi  discipoli,  pe  care  i- 
a  introdus  în  tainele  cinstei  şi  omeniei,  oţelind 
luptători  de  mare  folos  biruinţei  legionare. 

Nae  Ionescu  credea  în  biruinţă  cu  toată  puterea 
conştiinţei  lui. 

Din  slova  lui,  biciuitoare  pentru  păcatele  lumii 
acesteia,  se  vedea  totuş  dojana  blândă  a  sufletului  mare  şi  cu  toate  că  o  ţară  întreagă 
îl  copleşise  cu  o  dragoste  imensă,  Nae  Ionescu  a  pălmuit  mândria  cu  toată  puterea 
cuvântului  său. 

în  sbuciumata  istorie  a  Mişcării  Legionare,  profesorul  Nae  Ionescu  a  fost 
doctrinarul  sobru,  care  a  suferit  impilările  şi  necuviinţele  tuturor  celor  mici  de  suflet. 
Alături  de  Căpitan  şi  de  toţi  mucenicii  Biruinţei,  profesorul  Nae  Ionescu  a  pus  piatra 
de  temelie  la  clădirea  României  Legionare. 

“Gazeta  Transilvaniei” 

IARNA  —  Apel  pentru  “Ajutorul  Legionar”  343 

în  anii  copilăriei  noastre,  iarna  era  povestea  cu  moşul  de  zăpadă,  cu  iureşul  de 
săniuţe  şi  clinchet  de  clopoţei  la  telegari  înaripaţi.  Era  nădejdea  răcoroasă  după  o 
vară  de  toropeală,  era  belşugul  unui  Crăciun,  cu  colind  răsplătit  boereşte,  cu 
revărsări  de  bucurie  nestăpânită  şi  vise  presărate  cu  fulgi  de  argint  la  căldura 
molcomă  a  căminului.  Iarna  copilăriei  noastre  a  trecut  fără  grija  zilei  de  mâine,  căci 
fiecare  dintre  noi,  dela  cel  mai  bogat  până  la  cel  mai  sărac,  găsea  la  masă  un  codru  de 
pâne  pentru  potolirea  foamei  şi  un  aşternut  cald  pentru  odihnă. 

Iarna  aceasta  care-şi  arată  colţii,  fugăreşte  visele  şi  aşterne  peste  suflete  plumbul 
unor  copleşitoare  tristeţi. 

Puterea  unui  destin  crud  a  smuls  din  rosturile  lor  sute  de  mii  de  fiinţe  nevinovate, 
cari  îşi  poartă  amarul  vieţii  aşteptând  ajutorul  frăţesc.  Desbrăcaţi  şi  flămânzi,  în 
pragul  acestei  ierni  mai  duşmănoasă  decât  toate  iernile  vieţii  noastre,  ei  cer  pâne  şi 
căldură. 

Din  cei  care  şi-au  părăsit  căminurile,  mulţi  nu  şi-au  putut  afla  încă  rosturi,  din 
pricina  lipsei  de  lucru  deoparte,  iar  de  altă  parte  din  cauza  lipsei  de  înţelegere  a 
multora  dintre  cei  ce  au,  pot  da  şi  nu  dau. 

Mişcarea  Legionară  se  strădueşte  să  adune  pentru  ei.  Oricât  s’ar  aduna,  nu-i  prea 
mult,  nu-i  deajuns. 

Dacă  ai  dat  un  ban,  o  haină  sau  alt  ajutor,  nu-ţi  lăuda  fapta  ci,  de-ţi  stă  în  putinţă, 
dă  a  doua  oară,  a  treia  oară,  în  fiecare  zi.  O  bucată  de  pâne  împarte-o  în  două.  Iar 
banii  ce-i  arunci  pe  un  lucru  nefolositor,  dă-i  Ajutorului  Legionar.  Nu  trebue  să  te 
vadă  oamenii.  Te  vede  Dumnezeu  şi-ţi  va  răsplăti  fapta. 

Mii  de  copii  nu  se  mai  bucură  de  sosirea  iernii.  Acestora  fulgii  de  zăpadă  le  presară 
desnădejde  în  suflete.  Moş-Crăciunul  din  anul  acesta  soseşte  întunecat  şi  trist. 


"Larg  la  inimă  şi  darnic, 
profesorul  a  crescut  în  jurul 
său  nenumăraţi  discipoli,  pe 
care  i-a  introdus  în  tainele 
cinstei  şi  omeniei,  oţelind 
luptători  de  mare  folos 
biruinţei  legionare." 


343  -  "Gazeta  Transilvaniei",  Braşov.  Anul  103  (serie  nouă),  Nr.  101,  4  Dec.  1940. 


Nicolae  Niţă 


669 


Rupeţi  o  bucată  din  prisosul  existenţei  voastre  şi  daţi-o  pentru  cei  ce  stau 
împietriţi  de  groază  în  faţa  iernii  care  bate  la  uşă.  Sădiţi  o  licărire  de  bucurie  în 
inimile  cernite  ale  celor  pe  care  soarta  i-a  pedepsit  pentru  păcatele  altora. 

“Gazeta  Transilvaniei” 


Reazimul  nostru  de  totdeauna  344 


Elisabeta  HENŢIU 


Pentruca,  într’adevăr,  istoria  unui  neam  să  poată  fi  veşnică,  nu  se  poate  zidi  decât 
pe  cele  mai  sfinte  jertfe,  jertfe  isvorîte  din  luptele  cele  mai  înverşunate  şi  cele  mai 
neînfricate. 

Istoria  neamului  nostru  întreg,  nu  s’a  scris  decât  cu  lacrimi,  dar,  mai  cu  seamă,  cu 
sângele  din  toate  luptele  celor  2000  de  ani,  mai  mult  decât  la  oricare  alt  popor.  Iată 
dece  astăzi,  suntem  îndreptăţiţi  cu  toţii,  tineri  şi  bătrâni,  să  constatăm  că  neamul 
acesta,  bun,  credincios  lui  Dumnezeu  şi  tradiţiilor  sale,  nu  va  pieri,  oricâte  uragane 
vor  mai  încerca  să  treacă  peste  fruntea  lui  cu  lumini  de  diamant,  peste  dârzenia  lui 
dovedită,  mai  tare  decât  cremenea.  Suntem  poporul  cu  cea  mai  puternică  vitalitate 
din  lume,  suntem,  sufleteşte,  cei  mai  hotărîţi  atunci  când  este  vorba  de  viaţa  şi 
prestigiul  nostru  ca  neam. 

Dela  începutul  începutului,  am  reuşit  să  fim  tari,  viteji  şi  mândri  de  prezenţa 
noastră  aci,  la  răspântia  tuturor  furtunilor,  în  vâltoarea  tuturor  nedreptăţilor 
aruncate  în  spatele  nostru.  Am  răbdat,  dar  am  ştiut  să  luptăm,  am  nădăjduit,  căci 
niciodată  n’am  uitat  căile  şi  legile  lui  Dumnezeu.  De  aci,  adevărul  că,  prezenţa 
noastră  în  istorie  va  fi  veşnică,  fără  sfârşit,  pentrucă  la  temelia  ei  s’au  zidit  suflete  şi 
nu  vorbărie  făţarnică,  s’au  cimentat  suflete  şi  trupuri  româneşti,  din  care  s’a  hrănit,  a 
crescut  şi  a  biruit  credinţa  cea  nouă,  nădejdea  de  totdeauna  a  neamului. 


Colţul  "Răzleţelor" 


RAPORT  URI  345 

de  Elisabeta  HENŢIU 


în  cadrul  Legiunei  s‘a  pornit  pe  drumul  înfăptuirilor  sănătoase,  unde  munca  s‘a 
încadrat  într’o  ordine  nouă,  în  aşa  fel,  încât  raportul  dintre  indivizi  de  acelaşi  sânge, 
cu  aceleaşi  năzuinţe  spre  viitorul  mai  bun,  va  trebui  să  se  reazeme  în  primul  rând,  pe 
acea  dragoste  desinteresată,  păstrând-o  cu  pietate  pentru  toţi  cei  mici  şi  slabi  de 
către  muncitoarele  intelectuale.  Apoi  pe  o  supunere  lipsită  ca  până  acum  de  ambiţiile 
mărunte,  a  camaradelor  muncitoare. 

Munca  este  socotită  ca  cel  mai  binecuvântat  rod  creat  de  Dumnezeu.  Munca  deci 
în  -  şi  pentru  Legiune,  este  şi  va  trebui  să  rămână  pentru  veşnicie  cea  mai 
desăvârşită  operă  de  pace,  de  înfrăţire  şi  totală  înţelegere  dintre  indivizi.  Ştim  doară 
că  înfrăţirea  prin  munca  comună  a  fost  cea  mai  sublimă. 

în  afară  de  Legiune,  Munca  va  fi  ca  şi  până  acum  într’un  continuu  răsboi,  isbindu- 
se  mereu  de  aceleaşi  teorii,  cari  n’au  făcut  decât  să  separe  sufletul  naţiunei.  Asta 
pentru  că  între  muncitor  şi  clasa  superioară  a  făcut  serviciul  de  intermediar  tot  ce  n‘a 


344  -  "Gazeta  Transilvaniei",  Braşov.  Anul  103  (serie  nouă),  Nr.  104,  14  Decembrie  1940. 

345  _  "Gazeta  Transilvaniei",  Braşov.  Anul  103  (serie  nouă),  Nr.  101,  4  Decembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


670 


fost  românesc,  născându-se  cum  era  şi  firesc  acea  distanţă  de  vederi  şi  înţelegere 
imediată;  pe  când  în  Legiune  intelectualul  prin  noua  lui  misiune  venind  direct  în 
contact  cu  muncitorul,  neînţelegerea  dispare,  luând  viaţă  înfrăţirea  necesară. 

Rolul  intelectualului  în  această  nouă  viaţă  de  muncă  va  fi  covârşitor.  Va  fi  necesar, 
ca  mai  întâi  noi,  Răzleţele,  să  învăţăm  cum  să  ne  apropiem  de  camaradele  noastre 
muncitoare.  Ne  va  fi  greu,  deoarece  foarte  puţine  am  putut  înţelege  şi  aprecia  aşa 
cum  trebuie,  sufletul  muncitoarei.  Dacă  avem  pretenţia  să  fim  iubite  şi  respectate  de 
acestea,  apoi  să  nu  uităm  că  vom  fi  datoare  să  le  arătăm  mai  întâi  noi  dragoste  şi 
înţelegere.  Să  învăţăm  să  ne  apropiem  de  ele  -  şi  asta  cât  mai  curând  posibil. 
Prăpastia  care  ne-a  despărţit  atâta  vreme  va  trebui  să  dispară.  în  locul  femeilor  pe 
care  nu  le-am  privit  decât  dintr’o  înălţime,  care  de  cele  mai  multe  ori  n’a  fost  decât  o 
fantezie  bolnavă,  va  trebui  să  le  vedem  aşa  cum  sunt:  nişte  tovarăşe  cu  acelaşi  destin, 
părtaşe  credincioase  la  aceleaşi  mari  dureri.  Cu  ajutorul  unei  foarte  mici  bunăvoinţi, 
ne  vom  convinge  că,  strădania  noastră  nu  ne-a  fost  muncă  zadarnică.  Vom  descoperi 
în  aceste  suflete  bune,  vom  descoperi  foarte  curând,  comori  pe  care  numai  ele  le-au 
păstrat,  fiindcă  numai  ele  le-au  ştiut  iubi  cu  adevărat. 

Dar  ca  să  te  poţi  apropia  de  sfântul  Altar,  trebue  să  te  desbraci  de  păcat.  Tot  aşa  va 
trebui  să  facem  şi  pentru  apropierea  noastră.  Să  ne  desbrăcăm  sufletele  de  anumite 
maniere  şi  greşeli,  maniere  care,  de  acum  înainte,  nu-şi  vor  mai  avea  în  nici  un  caz 
rostul.  Va  fi  nevoie  ca,  cu  sfatul  şi  fapta  noastră,  să  ne  afundăm  cât  mai  mult  în 
massa  camaradelor  muncitoare,  fără  să  lovim  în  stângăcia  lor.  Cu  ajutorul 
experienţei  noastre,  câştigată  din  vieaţa,  cu  sprijinul  culturei,  vom  reuşi  să  ne 
apropiem  în  fiecare  zi  mai  mult,  ca  mâine,  ajutate  chiar  de  către  ele,  să  le  ridicăm  din 
punct  de  vedere  fizic  şi  moral  —  şi  chiar  material. 

Ne  stau  la  îndemână  atâtea  mijloace  prin  care  le  putem  ajuta.  Să  nu  mai  folosim 
însă  în  nici  un  caz  paliativele  de  altădată,  adoptând  măsuri  filantropice,  cari  nu  duc 
la  nici  un  rezultat  şi  care  vor  trebui  înlăturate.  Ci  să  ni  le  apropiem  pătrunzând  în 
viaţa  acestor  camarade,  ocupându-ne  serios  de  psihologia  lor,  însănătoşindu-le 
sufletul  remediind  toate  incovenienţele  născute  dintr'o  educaţie  greşit  aplicată,  ca  nu 
cumva  mai  târziu,  tot  din  nepriceperea  noastră,  să  le  pierdem  din  nou. 

Viaţa  prin  care  au  trecut  muncitoarele,  cum  şi  o  parte  dintre  noi,  a  fost  un  drum 
de  totală  desorientare. 

Prin  dragostea  pe  care  vom  şti  cum  şi  când  să  le-o  dăruim,  prin  modestia  şi  jertfa 
noastră  mereu  crescândă,  vom  face  din  ele  nişte  camarade  vrednice. 

Raportul  dintre  noi  şi  camaradele  muncitoare  va  depinde  de  înţelegerea  noastră. 
Ele  au  însă  datoria  să  ne  urmeze,  să  ne  dea  ascultarea  şi  muncă  dezinteresată,  fără  de 
care,  nu  va  putea  exista  biruinţa.  Astfel,  înfrăţirea  prin  muncă,  opera  neperitoare  a 
marelui  nostru  Căpitan,  va  fi  o  realitate  veşnică. 

Cuvinte  pentru  muncitorul  legionar  346 

de  V.  SPIRIDONICĂ 

Istoria  neamului  românesc  a  fost  plină  de  lupte.  Biruinţe  au  însemnat  victoriile  lui 
Mircea  cel  Bătrân,  biruinţă  a  fost  epoca  lui  Ştefan  cel  Mare,  —  „47  ani  de  lupte  şi  tot 
atâtea  biserici”  spune  cronicarul  vremii.  Tot  biruinţă  a  fost  Unirea  cea  sfântă  şi 
dreaptă  a  lui  Mihai  Viteazul.  Dar  sângele  martirilor  Horia,  Cloşca  şi  Crişan?  Apoi 
strigătul  de  alarmă  al  neamului,  strigăt  ce-avea  să  trezească,  generaţia  trecută, 


346  _  "Gazeta  Transilvaniei",  Braşov.  Anul  103,  (serie  nouă),  Nr.  101,  4  Dec.  1940. 


Nicolae  Niţă 


671 


strigătul  lui  Avram  lancu.  Şi  toţi  aceşti,  pentru  ce  au  luptat?  V-aţi  întrebat,  dragi 
muncitori,  dece  este  presărată  istoria  cu  vitejii? 

Atunci,  muncitor  legionar  şi  nelegionar,  întăreşte-ţi  credinţa,  în  fiecare  clipă,  în 
fiecare  zi;  controlează-te,  ridică-te  dârz  împotriva  profitorilor.  Nu  te  lăsa  rătăcirii, 
nu-1  părăsi  nici  pe  cel  lipsit  de  voinţă,  pe  cel  ce  stă  în  întuneric,  slugă  şi  rob  jidovilor. 
Comunismul  este  arma  periculoasă  a  câtorva  ciocoi  scăpătaţi,  trântori  ce  şi-au  risipit 
averile  prin  ţări  streine,  cari  se  întorc  aici,  să  prindă  iar  chiag,  ajutaţi  de  jidovi.  Şi  toţi 
aceştia  n’au  religie,  n’au  Dumnezeu. 

Muncitor  legionar,  care  duci  viaţa  lângă  ruda  celor  pierduţi  de  calea  mântuirii  şi 
de  a  neamului,  nu  te  lăsa.  îndreaptă-i  şi  pe  dânşii  la  calea  cea  adevărată.  Arată  şi  lor 
că  în  Statul  Legionar  muncitorul  are  drept  la  viaţă,  că  aici  fiecare  ne  trudim  pentru  a 
ridica  umilinţa,  de  a  stârpi  sărăcia.  Crezul  nostru  a  fost  crezul  Căpitanului.  Toţi  au 
drept  sub  acelaşi  soare  şi  nimic  nu  ne  desparte  de  adevărul  că  muncitorul  are  nevoe 
de  băi,  teatru,  cantină,  casă  şi  familie.  Mai  ales  familie!  Ei  bine,  în  Statul  Comunist 
toate  acestea,  lipsesc. 

Mişcarea  legionară  a  făcut-o  lege  —  din  a  ridica  munca  la  nivel  de  ritual 
creştin:  Numai  cel  ce  munceşte  are  drept  la  viaţă,  aşa  spune  legea  legionară. 

Prin  muncă  te  înalţi  pe  tine  şi  pui  în  fiecare  zi  o  cărămidă  la  temelia  Patriei  tale. 


6  Septembrie  1940:  Revoluţia  Legionară  —  HORIA  SIMA  în  conştiinţa 

contemporanilor  săi  347 


de  Ştefan  MUSCALU 

Se  naşte  din  munţii  Făgăraşului,  leagănul  puterii  româneşti  şi  casa  lui  Radu  Negru. 
Inima  Lui  e  soare,  judecata  palat.  Duh  din  duhul  Căpitanului,  îi  ţine  paloşul  în  mână 
şi  trece  cu  el  peste  tăria  veacului  dac. 

Horia  Sima  a  fost  şi  este  Chematul. 

Horia  Sima  va  fi  şi  este  Comandantul. 

A  trecut  graniţe  în  vremea  când  alţii  tremurau  în  casa  lor. 

Purtând  făclia  curajului,  a  mers  la  semn  prin  viforul  duşmăniilor,  a  trecut  pieptiş 
prin  prigoane,  a  pus  în  lanţuri  Marea  Prigoană. 

A  trecut  graniţe  în  vremea  când  alţii  îşi  păstrau  avutul,  rangul,  lenea,  lipsa  de 
modestie  şi  belşugul  de  critică. 

Chip  de  erou,  păstrează  şi  ne  împrumută  forţa  geto-dacă. 

Camarazi!  Comandantul  ne  priveşte,  ne  măsoară  cu  privirea  cu  care  ne  măsura  şi 
ne  învăluia  Căpitanul.  El  are  sufletul  bun,  prea  bun,  sufletul  plin,  prea  plin,  sufletul 
cald  ca  şi  Arhanghelii. 

Duh  din  duhul  Căpitanului,  ne  duce  în  viscol  de  soare. 

Pentru  El  toţi  suntem  la  apel,  pentru  El,  profetul  Biruinţii  Legionare  suntem  gata 
pentru  orice  jertfă. 

Avem  pe  cerul  nostru  doi  generali.  Unul  grănicer  de  sânge  princiar,  din  cer 
păzeşte  graniţele.  Altul,  Conducător  al  Statului  Român,  veghează  să  le  reîntregească. 

Generalul  Cantacuzino-Grănicerul,  generalul  Ion  Antonescu,  amândoi  pentru 
România  verde  fac  drum  de  stâncă. 


347  -  "Gazeta  Transilvaniei",  Braşov.  Anul  103,  Nr.  101  (Serie  Nouă),  4  Decembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


672 


Comandantul  ne  duce  pe  acest  drum. 

El  care  trecea  fruntariile,  El  viteazul,  El  aşteptatul,  pentru  care  ne  rugam  în 
prigoană  să  învingă,  HORIA  SIMA. 

CĂMINUL  “ARDEALUL  LEGIONAR”  DIN  CLUJ  348 

-  dare  de  seamă  amănunţită  - 

de  I.  B.  (Ion  BANEA) 

Căminul  «Ardealul  legionar»  cum  a  fost  botezat,  reprezintă  sforţarea  de  muncă  a 
legionarilor  clujeni. 

O  clădire  mare,  care  să  fie  isvor  de  viaţă  şi  credinţă  nouă,  îi  era  necesară  Capitalei 
Ardealului. 

Legionarii  i-au  dat-o. 

Ca  toate  iniţiativele  şi  lucrările  legionare,  are  şi  acest  Cămin  povestea  lui.  O 
poveste  simplă. 

S’a  pornit  la  realizarea  lui,  fără  absolut  nici  un  ban.  N’aveam  bani,  n’aveam  loc, 
n’aveam  material,  n’aveam  nimic,  afară  de  credinţă  şi  voinţă. 

PRIMA  BĂTĂLIE 

Cel  dintâi  gând  a  fost  acela  de  a  ne  cumpăra  un  loc.  Am  găsit  două  parcele  de  cate 
900  m2,  şi  cu  o  sforţare  colectivă,  am  ajuns  să  le  cumpărăm.  In  ziua  de  2  Iulie  1935 
proprietatea  acestor  parcele  era  transcrisă  pe  numele  Căpitanului. 

TABĂRA  DIN  CHINTĂU 

Fiind  în  posesiunea  locului,  s’a  mers  mai  departe.  în  valea  Chintăului,  la  marginea 
Clujului,  s’a  deschis  în  ziua  de  18  Iunie  1935,  o  tabără  pentru  facerea  cărămizilor 
necesare  clădirei.  -  Această  tabără  a  durat  până  în  13  Sept.  acelaş  an,  făcându-se 
135.000  de  cărămizi. 

Au  lucrat  în  ea  479  c  amarazi,  dintre  care,  au  fost  56  de  camarade,  obţinând  la 
încheiere  136  legionari  “diploma  de  tabără”. 

CARIERA  DE  PIATRĂ  BACIU 

Concomitent  cu  facerea  cărămizilor  s’a  deschis  în  comuna  Baciu,  iarăşi  lângă  Cluj, 
în  15  Iulie  1935  un  şantier  pentru  scoaterea  pietrii  necesare  la  temelie  .  -  A 
funcţionat  până  la  20  Aug.  scoţându-se  100  m3  piatră  frumoasă. 

ÎNCEPUTUL  CONSTRUCŢIEI 

In  13  Sept.  1935,  de  ziua  Căpitanului,  s’au  început  lucrările  de  construcţie. 


348  -  Revista  "Glasul  Strămoşesc",  Cluj,  Anul  IV,  Nr.  9,  1  Noembrie  1937. 


Nicolae  Niţă 


673 


Şanţurile  au  dat  mult  lucru.  Liniar  s’au  săpat  220  m.,  la  o  adâncime  de  1,70  m.  si 
largi  de  60  cm.  -  Lucrările  au  continuat  până  în  ziua  de  1  Dec.  1935.  In  acest  răstimp 
s’a  turnat  temelia  de  beton  şi  s’a  zidit  jumătate  din  parter. 

Cu  aceasta  se  încheie  lucrul  anului  1935. 

Pe  lângă  rezultatul  bun  din  punct  de  vedere  material,  toate  manifestările  de 
muncă  legionară  au  stârnit  un  frumos  curent  de  simpatie. 

Tabăra  a  fost  vizitată  de  mii  de  oameni. 

Ca  si  de  altădată  la  Dealul  Negru,  unde  s’a  creat  cântecul  “Noi  legionarii  lui 
Codreanu,  Din  muncă  ne-am  făcut  un  crez...”  în  tabăra  dela  Chintău,  legionarul 
Ştefan  Curcă  a  creat  imnul  taberii:  “Ardealul  tânăr  legionar”. 

ANUL  1936 

Şi’n  acest  an  s’a  lucrat  pe  mai  multe  fronturi.  -  în  ziua  de  5  Mai  s’au  reluat 
lucrările  de  zidărie.  -  In  acelaş  timp  s’a  continuat  tabăra  din  Chintău,  -  unde  s’au 
mai  făcut  în  cursul  verii,  încă  35.000  cărămizi. 

CURSULŞEFILOR  DE  CUIB 

în  timpul  lucrărilor  s’a  organizat  pentru  buna  educare  a  studenţimii  legionare,  un 
curs  de  şefii  de  cuib,  cu  un  program  frumos,  teoretic  şi  practic,  care  a  durat  o 
săptămână  şi  a  fost  ascultat  de  105  legionari.  Tot  în  acest  an,  s’au  făcut  întinse  lucrări 
de  grădinărie. 

La  8  Nov.  s’au  închis  lucrările.  Situaţia  era  aceasta:  s’a  zidit  întreg  parterul 
turnându-se  un  planşeu  de  beton  şi  s’a  făcut  3A  din  etajul  I.  Parterul  a  fost  pus  în 
situaţia  de  a  fi  locuit. 

în  decursul  anului  au  fost  adăpostiţi  25  de  studenţi  şi  5  muncitori. 

ANUL  1937 

Acest  an  nu  venea  cu  prevestiri  bune.  Guvernul  a  votat  legea  pentru  muncă 
obştească,  interzicând  taberile  legionare.  La  cămin  mai  era  enorm  de  lucru.  -  în 
primăvară  ni  s’a  pus  în  vedere  că  nu  mai  putem  lucra  sub  nici  o  formă  ca  tabără 
legionară.  -  Ce  era  de  făcut?  Mai  trebuia  încă  multă  cărămidă  şi  alt  material  prim  pe 
care  am  fi  putut  să-l  facem  noi. 

Hotărîţi  să-l  punem  sub  acoperiş  necondiţionat,  legionarii  au  făcut  sforţări  băneşti 
mari. 

S’au  cumpărat  încă  63.000  de  cărămizi  si  sub  conducerea  unor  maeştri  s’au  pornit 
în  vară  lucrările.  S’a  lucrat  cu  mare  energie,  terminându-se  etajul  I,  turnându-se  al 
II-lea  planseu  si  etajul  al  II-lea.  In  10  Sept.  zidăria  era  isprăvită. 

ACOPERIŞUL 

Imediat  s’au  pornit  lucrările  de  lemnărie.  Şase  maeştri  lemnari  au  lucrat 
încontinuu  cinci  săptămâni.  S’a  consumat  material  lemnos  de  pe  100,000  lei.  In  10 
Oct.  acoperişul  era  terminat  şi  montat. 


ULTIMA  BĂTĂLIE  PENTRU  ACEST  AN 


Articole  clin  Presa  Legionară 


674 


A  fost  bătălia  pentru  ţigle.  Subsemnatul  am  făcut  următorul  apel,  către  toate 
unităţile  legionare  din  Cluj: 

Camarazi, 

Cu  voia  lui  Dumnezeu  şi  munca  neprecupeţită  a  tuturor  legionarilor  din 
Cluj  şi  din  alte  părţi,  am  ajuns  în  privinţa  construcţiei  Căminului  “Ardealul 
Legionar”  până  la  acoperiş.  Ne  mai  lipsesc  ţiglele  pentru  a-1  pune  la  adăpost 
de  orice  stricăciune.  Deschidem  bătălia  pentru  câştigarea  ţiglelor  necesare.  Ne 
trebuiesc  15.000  de  ţigle  si  câteva  sute  de  scocuri.  O  ţiglă  costă  1  leu  70  bani. 
Un  scoc  6  lei. 

Fiecare  camarad,  prieten  sau  cuib,  se  va  înscrie  aici  cu  numărul  de  ţigle  pe 
care-1  cumpără,  vărsând  imediat  costul  lor,  instructorului  legionar  Ioniţă 
Pompiliu,  care  va  sta  la  sediu  tot  timpul  duratei  bătăliei. 

Bătălia  începe  astă  seară  Vineri  24  Sept.  şi  durează  până  Joi  30  Sept.  c.  ora 
8  seara. 

Trăiască  Legiunea  şi  Căpitanul! 

REZULTATUL:  24.676  LEI 

S’au  cumpărat  şi  ţiglele  si  în  23  Oct.  a.  c.  Căminul  a  fost  acoperit. 

SITUAŢIA  DE  AZI 

Căminul  este  pus  sub  acoperiş.  Parterul  este  bine  şi  complet  amenajat  pentru 
locuit.  Etajului  I  îi  sunt  isprăvite  geamurile  şi  se  vor  face  lucrări  interioare. 

Pentru  anul  viitor  rămâne  să  se  termine  complet  etajul  I  si  II.  -  Tencuirea  pe 
dinafară  şi  scările  toate. 


GRĂDINA  CĂMINULUI 

Terenul  cumpărat  nu  era  de  ajuns  pentru  Cămin,  care  are  o  faţadă  de  front  33  m. 
şi  adâncime  17  m.  în  spatele  lui  era  încă  o  parcelă  50  m.  pe  30.  S’a  hotărît  şi 
cumpărarea  acestui  loc,  pentru  a  face  o  grădină  frumoasă.  Aici  s’au  plantat  brazi  şi 
alţi  copaci,  s’a  ridicat  o  troiţă  şi  straturi  pentru  flori... 

CANTITĂŢILE  DE  MATERIAL  FOLOSIT 

Până  la  punera  sub  acoperiş  a  căminului  s’au  folosit  următoarele  cantităti  de 
materiale: 

-  Cărămizi:  230.000. 

-  Piatră:  100  m3. 

-  Ciment:  sase  vagoane,  jumătate. 

-  Fier:  =  10.324  kg. 

-  Pietriş:  65.407  lei,  aproximativ:  900  m3. 

-  Lemne:  de  peste  120.000  lei. 


Nicolae  Niţă 


675 


-  Ţiglă:  13.000. 


ÎNCĂPERILE  CĂMINULUI 

Căminul  are  parter  si  două  etaje,  cuprinzând  în  total  27  de  încăperi. 

Din  acestea,  sunt  două  săli  mari  pentru  conferinţe.  Una  de  18,60  m.  lungime,  pe 
6,50  m.,  iar  a  doua  de  16,10  m.  pe  5,90  m. 

Dintre  celelalte  camere  5  sunt  de  8  m.  şi  ceva,  per  6  m. 

La  parter  se  găsesc  în  stare  de  bună  funcţionare,  sala  de  conferinţe  cea  mai  mică  şi 
şase  alte  camere  de  locuit.  Deasemenea  o  bucătărie  şi  cămară. 

CÂT  S'A  CHELTUIT 

Desigur  că  pentru  a  pune  căminul  în  starea  care  se  găseşte  azi,  au  trebuit  si  bani. 
Bani  mulţi. 

Aceştia  s’au  adunat  din  cotizaţiile  cuiburilor  legionare  clujene,  din  ajutoare  date 
de  prieteni  şi  binevoitori  de  pretutindenea,  precum  şi  din  partea  unor  organizaţii 
judeţene  legionare  din  Ardeal. 

Suma  totală  a  acestora  se  urcă  la:  779.380  lei. 

Suma  totală  a  cheltuielilor  Căminului  este:  1,095.112  lei. 

Diferenţa,  formând  datorie  este  deci,  de:  315.732  lei. 

Din  suma  totală,  unităţile  legionare  din  Cluj,  au  contribuit  cu  suma  de:  577.075 
lei  repartizaţi  astfel: 

-  Centrul  legionar  stud.:  146,339  lei,  proveniţi  din  serate,  coruri,  colinzi, 
conferinţe  etc. ... 

-  C.M.L.  -  Cluj:  47,263  lei 

-  Unitatea  de  pregătire  cuiburi  si  prieteni,  din  garnizoana  Cluj:  81,499  lei 

-  Grupul  legionar  Medicină:  101,848  lei 

-  Grupul  legionar  Agronomie:  47,880  lei 

-  Grupul  legionar  Ac.  Comercială:  56,287  lei 

-  Grupul  legionar  Drept:  44,389  lei 

-  Grupul  legionar  Ştiinţe:  16,121  lei 

-  Grupul  legionar  Litere:  13,948  lei 

-  Grupul  legionar  Teologie:  599  lei 

-  Grupul  legionar  F.  D.  C.:  5,281  lei 

-  Grupul  legionar  Studente:  4,299  lei. 

Apoi: 

-  Grupul  leg.  “Cond.  Tehnici”:  4.474  lei 

-  Doamnele  legionare-Cluj:  5.725  lei 

Dintre  organizaţiile  judeţene,  au  dăruit  mai  mult: 

-  org.  jud.  Timiş,  cu  centrul  studenţesc  împreună:  15.326  lei 

-  org.  jud.  Turda:  9.840  lei 

-  org.  jud.  Mureş:  7.000  lei; 
urmează  apoi  Aradul  şi  altele. 

Persoane  singuratice  care  să  fi  donat  sume  mai  mari  sunt  două,  care  au  ţinut  să  fie 
trecute  sub  tăcere. 

Una  a  dăruit  27.000  lei,  iar  a  doua  20.000  lei. 

Camarazii  dela  Şorecani,  deasemenea  au  ţinut  să  fie  prezenţi  cu  fapta,  aşa  cum 
ştiu  ei  mai  bine,  pentru  Căminul  “Ardealul  legionar”. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


676 


Foarte  mulţi  au  lucrat  în  tabără.  Ne-au  dat  alimente  şi  bani.  Deasemenea  au 
contribuit  foarte  mult  cu  material  lemnos  şi  lucrarea  lui. 

PENTRU  VIITOR 

Această  dare  de  seamă,  prezintă  pe  scurt,  frământările  legate  de  Căminul  nostru, 
dela  începutul  lui  şi  până  acum  când  se  află  sub  acoperiş. 

Cei  care  s’au  străduit  pentru  el,  pot  să  fie  mulţumiţi  că  munca  a  fost  rodnică  şi 
binecuvântată. 

Prietenilor  şi  tuturor  binevoitorilor  care  ne-au  vizitat  în  decursul  lucrărilor  şi  au 
lăsat  cu  voie  bună  un  mic  ajutor,  le  mulţumim  cu  drag,  pentru  prinosul  dat.  Pentru 
viitor  rămâne  să  ne  mai  sforţăm  încă  un  an,  pentruca  să  terminăm  Căminul 
“Ardealul  legionar”.  Atunci  Clujul  va  avea  o  cetate  de  viaţă  nouă  mărturisind  credinţa 
legionară  şi  încrederea  în  Căpitan,  a  acestui  colţ  de  ţară. 

GLASUL  CRUCILOR  VERZI  349 


de  Zosim  OANCEA 

La  Predeal,  în  ziua  reîntoarcerii  în  pământul  strămoşesc  a  martirilor  dela  Vaslui, 
n'a  vorbit  nimeni  şi  s'a  cântat  puţin.  Au  cântat  doar  preoţii  prohodul  iar  legionarii: 
"Cântecul  legionarilor  căzuţi"  şi  "Drapelul  sus”.  Ne-au  sfâşiat  inima  bocetele 
mamelor  istovite,  însoţite  de  dangătul  înfiorător  al  clopotelor  şi  urletul  sinistru  al 
sirenei.  Şi  dacă  n'a  vorbit  nimeni  dintre  cei  vii,  au  vorbit  mult,  mult  de  tot,  crucile 
verzi. 

Au  vorbit  crucile  verzi  strămoşilor,  lui  Ionel  Moţa,  Vasile  Marin,  Căpitanului  şi 
tuturor  celor  căzuţi  "pentru  lupta  sa  cea  dreaptă",  nouă  celor  de  faţă  şi  de  pe  întreg 
cuprinsul  românesc,  precum  şi  întregii  viitorimi. 

Le-au  spus  strămoşilor  că  cei  pe  care-i  străjuiesc  ele  le-au  ascultat,  le-au  înţeles  şi 
le-au  urmat  glasul.  I-au  spus  lui  Horia,  lui  Cloşca,  lui  Crişan,  lui  Tudor  Vladimirescu, 
lui  Avram  Iancu  şi  tuturor  marilor  noştri  nebuni  pentru  Neam  şi  Lege,  care  şi-au 
semănat  sângele  pentru  o  biruinţă  pe  care  nu  nădăjduiau  s'o  trăiască,  dar  pe  care  o 
vedem  profilându-se  măreţ  în  zarea  îndepărtată  a  viitorului,  că  sfânta  lor  nebunie  n'a 
murit,  că  legionarii  le-au  purtat  torţele  biruitoare  prin  cele  mai  groaznice  întunecimi 
de  răutate,  de  ură,  de  trădare,  de  cruzime,  de  bestialitate  satanică.  Simţeam  şi  parcă 
vedeam  cum  se  liniştea  somnul  strămoşilor,  în  pământul  frământat  cu  atâta  sânge, 
mândri  de  crucile  verzi. 

I-au  spus  lui  Moţa,  lui  Marin,  Căpitanului,  lui  Ion  Banea  şi  tuturor  camarazilor 
căzuţi,  că  legionarii,  cei  mai  mulţi  dintre  ei  răsăriţi  din  umile  bordeie  ţărăneşti,  şi-au 
ţinut  cu  sfinţenie  jurământul:  "să  rup  din  mine  bucuriile  pământeşti...  şi  în  orice 
clipă  să  fiu  gata  de  moarte". 


349  .  Revista  "Glasul  Strămoşesc",  Sibiu.  Anul  VI,  Nr.  1,  8  Nov.  1940. 


Nicolae  Niţă 


677 


Ne-au  vorbit  nouă  celor  de  faţă  despre  marea  lor  dragoste  pentru  Neam,  pentru 
credinţă  şi  pentru  Căpitan.  Căci:  "Mai  mare  dragoste  decât  aceasta  nimeni  nu  are, 
ca  cineva  sufletul  său  să-şi  pună  pentru  prietenii  săi".  (Ioan  XV  13). 
Numai  cine  a  văzut  icoana  durerii  părinteşti  dela  Predeal,  pe  ţăranul  frânt  de  durere, 
care  a  făcut  trei  închinăciuni  în  faţa  crucii  verzi  sub  care-i  doarme  feciorul,  plânsul 
sfâşietor  al  mamei  lui  Virgil  Teodorescu,  sau  pe  ţăranca  înebunită,  care  din  geamăt 
de  plâns  a  isbucnit  în  hohot  de  râs,  îşi  poate  da  într'o  oarecare  măsură  seama  de 
prăpăstioasa  lor  dragoste  pentru  Neam,  Lege  şi  Căpitan,  care  a  fost  în  stare  să-i  rupă 
din  familiile  şi  dintre  rudeniile  lor. 

Le-au  vorbit  fraţilor  noştri,  care  pătimesc  în  pământul  robit  al  Ardealului, 
spunându-le:  că  n'a  fost  nici  o  Golgotă  fără  înviere,  că  suferinţa  lor  e  numai  o 
frântură  din  marele  nostru  destin:  necontenita  biruinţă  prin  Cruce. 

Şi  au  vorbit  crucile  vii  întregii  viitorimi.  Tuturor  celor  chemaţi  să  poarte  în 
veşnicia  românească  făcliile  credinţei  biruitoare,  legându-i  să  nu  se  teamă  niciodată 
de  ameninţarea  chinului  şi  a  morţii. 

Dar  glasul  crucilor  verzi  n'a  încetat  în  acea  zi  tristă  dela  Predeal.  El  vorbeşte  şi  va 
vorbi  deapururi,  osândind  mişeliile  şi  trădările,  îmbărbătând  şi  încununând  gândul, 
fapta  curată  şi  toţi  paşii  jertfelnici  ai  legionarilor. 

Camarade,  când  chemări  streine  te  vor  ademeni,  când  credinţa  în  biruinţa  pasului 
tău  hotărît  se  va  clătina  şi  mâna  va  şovăi  să  lovească  necruţător  cu  sabia 
Arhanghelului  nemernicia  şi  trădarea,  ascultă,  ascultă  mult,  glasul  crucilor  verzi! 

BIRUINŢA  LEGIONARĂ  sso 


de  Spiridon  CÂNDEA 

După  treisprezece  ani  de  lupte  cumplite,  după  nesfârşite  umiliri  a  demnităţii 
româneşti,  după  temniţe  grele,  după  bătăi  şi  schingiuiri  barbare,  după  săvârşirea 
celor  mai  grozave  fărădelegi  şi  a  celor  mai  oribile  crime,  dupăce  călăii  neamului  au 
văduvit  în  cea  mai  mare  parte  generaţia  tânără  de  oastea  neînfricaţilor  luptători,  în 
frunte  cu  Căpitanul,  dupăce  neamul  a  fost  stors  şi  adus  la  “sapă  de  lemn”,  după  ce 
ţara  a  fost  sfârticată  şi  milioane  de  Români  lăsaţi  în  jugul  greu  al  robiei,  dupăce  s’a 
consumat  cel  mai  blăstămat  capitol  din  istoria  neamului  nostru,  a  sosit  clipa  sorocită 
să  pună  pentru  totdeauna  sfârşit  domniei  netrebnicilor,  a  sosit  ceasul  biruinţei 
legionare. 

Biruinţa  legionară?  Toată  lumea  spune  aşa,  toţi  afirmă  la  fel.  Adevărul  este  însă  că 
a  sosit  numai  ziua  începutului  de  biruinţă  legionară,  dar  adevărata  biruinţă 
legionară  este  încă  departe,  ea  n’a  fost  încă  şi  nu  poate  fi  realizată  decât  cu  eforturi 
uriaşe  şi  într’un  timp  mai  îndelungat  de  muncă  şi  abnegaţiune  a  neamului  întreg. 
Testamentul  Căpitanului  este  un  pisc  înalt,  veşnic  luminat  de  soare,  este  o  culme  de 
ideal  pe  care  neamul  va  reuşi  s’o  atingă  numai  dupăce  va  fi  desbrăcat  cu  totul  haina 
mişeliei,  a  trădării  şi  a  tuturor  păcatelor,  care  ne-au  adus  unde  suntem. 


350  -  Revista  "Glasul  Strămoşesc",  Sibiu.  Anul  VI,  Nr.  1,  8  Noembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


678 


Căci  biruinţă  legionară  însemnează  trăire  viguroasă  a  individului  si  a 
colectivităţii  româneşti! 

Biruinţă  legionară  însemnează  stăpânire  nestingherită  peste  toate 
sufletele  şi  peste  toate  plaiurile  care  aparţin  patrimoniului  sfânt  al 
Românilor! 

Biruinţă  legionară  însemnează  recucerirea  şi  cucerirea  întregului  “spaţiu 
vital”  necesar  respirării  şi  creşterii  neamului  românesc! 

Biruinţă  legionară  însemnează  înscăunarea  dreptăţii  în  ţara  tuturor 
nedreptăţilor ! 

Biruinţă  legionară  însemnează  încetăţenirea  cinstei  în  ţara  în  care  ea  fost 
huiduită  decenii  dearândul! 

Biruinţă  legionară  însemnează  punerea  Românului  în  toate  drepturile 
sale  de  stăpân,  drepturi  din  care  a  fost  uzurpat  de  străini  şi  înstrăinaţi! 

Biruinţă  legionară  însemnează  posibilităţi  de  trai  omenesc  şi  de  existenţă 
de  stăpân  pentru  toţi  Romanii  muncitori  şi  cinstiţi! 

Biruinţă  legionară  însemnează  fapte  de  măreţie  şi  mândrie  românească, 
asemenea  cărora  neamul  nostru  să  nu  fi  avut  încă! 

Suntem  siguri  că  toate  acestea  se  vor  realiza  în  întregime  după  planul  Căpitanului, 
sub  conducerea  tinereţii  viguroase  a  Comandantului  de  astăzi  al  Legiunii,  a 
profesorului  Horia  Sima.  Abia  atunci  vom  putea  spune  plini  de  adevărată  mândrie 
şi  mulţumire  sufletească:  a  venit  totala  biruinţă  legionară. 

PROFILUL  INTERIOR  AL  CĂPITANULUI  35» 


de  Emil  CIORAN 

înainte  de  Corneliu  Codreanu,  România  era  o  Sahară  populată.  Cei  aflaţi  între  cer 
si  pământ  n’aveau  nici  un  conţinut,  decât  aşteptarea.  Cineva  trebuia  să  vină. 

Treceam  cu  toţii  prin  deşertul  românesc,  incapabili  de  orice.  Până  şi  dispreţul  ni 
se  părea  un  efort. 

Ţara  nu  ne  putea  fi  o  problemă  decât  negativă.  în  cele  mai  necontrolate  speranţe, 
îi  acordam  o  justificare  de  moment  ca  unei  farse  reuşite.  Şi  România  nu  era  mai  mult 
decât  o  farsă  reuşită. 

Te  învârteai  în  aer  liber,  vacant  de  trecut  şi  de  prezent,  îndrăgind  dezmăţul  dulce 
al  lipsei  de  menire. 

Biata  ţară  era  o  pauză  vastă  între  un  început  fără  măreţie  şi  un  posibil  vag. 

în  noi  gemea  viitorul.  în  unul  clocotea.  Şi  el  a  rupt  tăcerea  blândă  a  existenţei 
noastre  şi  ne-a  obligat  să  fim.  Virtuţile  unui  neam  s’au  întruchipat  în  el.  România  din 
putinţă  se  îndrepta  spre  putere. 


♦ 

Cu  Corneliu  Codreanu  am  avut  doar  câteva  convorbiri.  Am  priceput  din  prima 
clipă  că  stau  de  vorbă  cu  un  om  într’o  ţară  de  fleacuri  umane.  Prezenţa  lui  era 
tulburătoare  şi  n’am  plecat  niciodată  de  la  el,  fără  să  simt  acel  suflu  iremediabil,  de 
răscruce,  care  însoţeşte  existenţele  marcate  de  fatalitate.  De  ce  n’aş  mărturisi  că  o 
teamă  ciudată  mă  cuprindea  şi  un  fel  de  entuziasm  plin  de  presimţiri  ? 


351  -  Revista  "Glasul  Strămoşesc",  Sibiu,  Anul  VI,  Nr.  10,  25  Decembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


679 


Lumea  cărţilor  mi  se  descifra  inutilă,  categoriile  inoperante,  prestigiile 
inteligentei,  sterse,  iar  subterfugiile  subtilităţii,  zadarnice. 

Căpitanul  nu  suferea  de  viciul  fundamental  al  aşa-zisului  intelectual  român. 
Căpitanul  nu  era  "deştept",  Căpitanul  era  profund.  Dezastrul  spiritual  al  tării  derivă 
din  inteligenţa  fără  conţinut,  din  deşteptăciune.  Lipsa  de  miez  a  duhului  preschimbă 
problemele  în  elemente  de  joc  abstract  şi  răpeşte  spiritului  latura  destinului. 
Deşteptăciunea  degradează  până  si  suferinţa  în  flecăreală. 

Dar  Căpitanului,  grele  şi  rare,  răsăreau  din  Soartă.  Ele  se  plămădeau  undeva 
departe.  De  aici,  impresia  de  univers  al  inimii,  de  univers  al  ochilor  şi  al  gândurilor. 
Când,  în  1934,  îi  spuneam  ce  interesantă  ar  fi  expunerea  vieţii  lui,  îmi  răspundea: 
"Nu  mi-am  petrecut  viaţa  prin  biblioteci.  Nu-mi  place  să  citesc.  Eu  stau  aşa  şi  mă 
gândesc".  Acele  gânduri  au  urzit  rostul  nostru.  în  ele  respira  natura  şi  cerul.  Şi  când 
au  pornit  spre  înfăptuire,  temelia  istorică  a  ţării  s’a  zguduit. 

Corneliu  Codreanu  n’a  pus  problema  României  imediate,  a  României  moderne  sau 
contemporane.  Era  mult  prea  puţin.  Nu  s’ar  fi  potrivit  nici  dimensiunii  viziunii  sale  şi 
nici  aşteptărilor  noastre.  El  a  pus  problema  în  termeni  ultimi,  în  totalitatea  devenirii 
naţionale.  El  n’a  vrut  să  îndrepte  mizeria  aproximativă  a  condiţiei  noastre,  ci  să 
introducă  absolutul  în  respiraţia  zilnică  a  României.  Nu  o  revoluţie  a  momentului 
istoric,  ci  una  a  istoriei.  Legiunea  ar  trebui  astfel  nu  numai  să  creeze  România,  dar 
să-i  şi  răscumpere  trecutul,  să  insufle  absenţa  seculară,  să  salveze,  printr’o  nebunie, 
inspirată  şi  unică,  imensul  timp  pierdut. 

Patosul  legionar  este  o  expresie  de  reacţiune  în  faţa  unui  trecut  de  nenoroc. 
Această  naţie  n’a  excelat  în  lume  decât  prin  consecvenţa  în  nefericire.  Niciodată  nu 
s’a  dezminţit.  Substanţa  noastră  este  un  infinit  negativ.  De  aici  pleacă  imposibilitatea 
de  a  depăşi  pendularea  între  o  amărăciune  dizolvantă  şi  o  furie  optimistă. 

într’un  moment  de  descurajare  i-am  spus  Căpitanului: 

-Căpitane,  eu  nu  cred  că  România  are  vreun  sens  în  lume.  Nu  e  nici  un  semn  în 
trecutul  ei  care  ar  justifica  vreo  speranţă. 

-Ai  dreptate,  mi-a  răspuns.  Sunt  totuşi  unele  semne. 

-Mişcarea  Legionară,  adaug  eu. 

Şi  atunci  mi-a  arătat  în  ce  fel  vedea  el  reînvierea  virtuţilor  dace.  Şi-am  înţeles  că 
între  daci  şi  legionari  se  interpune  pauza  fiinţei  noastre,  căci  noi  trăim  al  doilea 
început  al  României. 

Căpitanul  a  dat  românului  un  rost.  înainte  de  el,  românul  era  numai  român,  adică 
un  material  uman  alcătuit  din  aţipiri  şi  umilinţi.  Legionarul  este  un  român  de 
substanţă,  un  român  primejdios,  o  fatalitate  pentru  sine  şi  pentru  alţii,  o  vijelie 
umană  infinit  ameninţătoare.  Garda  de  Fier,  o  pădure  fanatică.  Legionarul  trebuie  să 
fie  un  om  în  care  mândria  suferă  de  insomnie. 

Eram  obişnuiţi  cu  patriotul  de  ocazie,  gelatinos  şi  vid.  în  locul  lui  apare  insul  ce 
priveşte  ţara  şi  problemele  ei  cu  o  cruntă  înverşunare.  Este  o  deosebire  de  densitate 
sufletească. 

Acel  ce  a  dat  ţării  altă  direcţie  şi  altă  structură,  unea  în  sine  pasiunea  elementară 
cu  detaşarea  spiritului.  Soluţiile  lui  sunt  valabile  în  imediat  şi  în  veşnicie.  Istoria  nu 
cunoaşte  un  vizionar  cu  un  spirit  mai  practic  şi  atâta  pricepere  în  lume,  sprijinită  pe 
un  suflet  de  sfânt.  Tot  aşa,  ea  nu  cunoaşte  o  a  doua  mişcare  în  care  problema 
mântuirii  să  meargă  mână  în  mână  cu  gospodăria. 

A  face  isprăvi  şi  a  te  salva,  politică  şi  mistică,  iată  cărei  ierductibilităţi  i-a  pus  el 
capăt.  îl  interesa,  în  egală  măsură,  organizarea  unei  cantine  şi  problema  păcatului, 
comerţul  şi  credinţa. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


680 


Nimeni  nu  trebuia  să  uite:  Căpitanul  a  fost  un  gospodar  instalat  în  Absolut. 

Fiecare  credea  a-1  înţelege.  El  totuşi  scăpa  fiecăruia.  Depăşise  limitele  României, 
însăşi  mişcării  i-a  propus  un  mod  de  viaţă  care  întrece  rezistenţa  românească.  A  fost 
prea  mare.  înclini  uneori  a  crede  că  el  n’a  căzut  din  conflictul  mărimii  lui  cu  micimea 
noastră.  Nu  este  totuşi  mai  puţin  adevărat,  că  epoca  de  prigoană  a  scos  la  iveală 
caractere  pe  care  cea  mai  încrezătoare  utopie  nu  le-ar  fi  putut  bănui. 

într’o  naţie  de  slugi  el  a  introdus  onoarea  şi  într’o  turmă  fără  vertebre  orgoliul. 
Influenţa  lui  n’a  articulat  numai  pe  ucenici,  ci,  într’un  anumit  sens,  şi  pe  duşmani. 
Căci  aceştia  din  lichele  au  devenit  monştri.  S’a  obligat  la  tărie,  le-a  impus  un  caracter 
în  rău.  Ei  n’ajungeau  caricaturi  infernale,  dacă  măreţia  Căpitanului  n’ar  fi  cerut  o 
echivalenţă  negativă.  Am  fi  nedrepţi  cu  călăii,  dacă  i-am  considera  rataţi.  Toţi  s’au 
împlinit.  Un  pas  în  plus  şi  trezeau  gelozia  Diavolului. 

în  preajma  Căpitanului,  nimeni  nu  rămânea  călduţ.  Peste  ţară  a  trecut  un  fior  nou. 
O  regiune  umană  bântuită  de  esenţial.  Suferinţa  devine  criteriul  vredniciei  şi 
moartea,  al  chemării.  în  câţiva  ani,  România  a  cunoscut  o  palpitaţie  tragică,  a  cărei 
intensitate  ne  consolează  de  laşitatea  a  o  mie  de  ani  de  neistorie.  Credinţa  unui  om  a 
dat  naştere  unei  lumi,  ce  lasă’n  urmă  tragedia  antică  a  lui  Shakespeare.  Şi  aceasta  în 
Balcani! 

Pe  un  plan  absolut,  dacă  ar  fi  trebuit  să  aleg  între  România  şi  Căpitan,  n’aş  fi  ezitat 
o  clipă. 

După  moartea  lui  ne-am  simţit  fiecare  mai  singuri,  dar  peste  singurătatea  noastră 
se  ridica  singurătatea  României. 

Nici  un  toc  să-l  înfig  în  cerneala  nenorocului  n’ar  putea  descrie  neşansa  ursirii 
noastre.  Totuşi,  trebuie  să  fim  laşi  şi  să  ne  mângâiem.  Cu  excepţia  lui  Iisus,  nici  un 
mort  n’a  fost  mai  prezent  printre  vii.  Avut-am  careva  vreun  gând  să-l  fi  uitat  ?  "De 
aici  încolo  ţara  va  fi  condusă  de  un  mort",  îmi  spunea  un  prieten  pe  malurile  Senei. 

Acest  mort  a  răspândit  un  parfum  de  veşnicie  peste  pleava  noastră  umană  si-a 
readus  cerul  deasupra  României. 

A 

înţelesul  eroic  al  morţii  lui  Moţa352 


de  Nicolae  PETRAŞCU 

Ion  I.  Moţa 

Anul  morţii  lui  Ion  Moţa  şi  Vasile  Marin  a  găsit  clasa  conducătoare  românească  pe 
drumul  descompunerii  definitive.  De  aceea  reacţiunea  ei  a  fost  atât  de  anacronică  şi 
lipsită  de  înţelegere  pentru  lumea  din  mijlocul  căreia  s’au  desprins  cei  doi  eroi. 
într’unii  din  reprezentanţii  politicianismului  de  atunci  s’au  trezit  instinctele  paterne 
şi  de  familie  peste  care  a  trecut  Moţa  în  drumul  lui  spre  biruinţă.  în  alţii  a  răbufnit 
ura  neîmpăcată  împotriva  lumii  pe  care  a  vestit-o  Ion  Moţa,  a  pătimit  pentru  ea  şi  la 
urmă  a  căzut  cu  faţa  la  duşman,  apărându-i  viitorul.  însă  marea  massă  a  poporului 
românesc,  până  la  cele  din  urmă  străfunduri  ale  ei,  a  fost  cutremurată  de  misterul 
morţii  eroice.  Ea  n’a  încercat  să-i  înţeleagă  acest  mister,  nici  să-i  deslege  sensul  lui 
simbolic,  ci  s’a  oprit  din  drumul  căutării  de  pâne  şi  şi-a  plecat  genunchii  la  pământ, 
în  semn  de  mare  pietate  şi  de  rugă  pentru  iertarea  păcatelor  celor  duşi. 


352 


-  Revista  "înălţarea",  Sibiu.  Anul  I,  Nr.  9,  15  Ianuarie  1941. 


Nicolae  Niţă 


681 


Deslegarea  sensului  morţii  lui  Moţa  o  dă  testamentul  lăsat  de  el  si  mai  cu  seamă 
marea  linie  a  vieţii  lui. 

Moţa  moare  în  luptă  eroică  împotriva  spiritului  rău.  Omul  n’a  plecat  să  moară  în 
Spania,  OMUL  A  PLECAT  SĂ  LUPTE  ŞI  SĂ  ÎNVINGĂ.  A  acceptat  desigur,  în 
prealabil  moartea,  căci  cine  ezită  în  faţa  morţii,  nu  e  hotărît  să  învingă.  Luptătorul 
adevărat  nu  se  întreabă  şi  nu  e  neliniştit  la  ideia  că  va  vedea  sau  nu,  biruinţa  cu  ochii 
lui.  în  ardoarea  luptei  el  trăieşte  anticipativ  biruinţa  şi  nimic  nu-1  mai  poate  desparte 
de  a  o  pregăti. 

Ion  Moţa,  la  întâlnirea  lui  cu  Căpitanul,  a  adus  dârzenia  unei  lumi  aspre  de  unde 
cobora,  era  clocotul  lanţului  de  revoluţii  care  au  aprins  adeseori  munţii.  în  felul 
acesta  a  imprimat  luptei  lor  comune  tăria  caracterului  de  piatră  şi  violenţa  acţiunei 
legionare. 

Veac  de  veac  neamul  românesc  a  încercat  să  se  ridice  şi  să-şi  creeze  o  soartă  mai 
bună  cu  tăria  braţelor  lui.  De  atâtea  ori  s’au  găsit  duşmani  care  i-au  speculat 
slăbiciunile  şi  bunătatea  pentru  a  distruge  în  embrion  acţiunea  de  eliberare.  Toţi  cei 
căzuţi  pentru  neam  au  fost  înţeleşi  şi  iubiţi,  dar,  în  loc  de  pedepsire  a  celor  vinovaţi, 
poporul  i-a  cântat  şi  i-a  plâns  în  doine,  făcând  prin  aceasta  ca  alte  şiruri  de  călăi  şi 
vânzători  să-şi  continuie  drumul  prin  istoria  minoră  a  unui  popor  obidit.  Aici 
intervine  Legiunea  cu  hotărîrea  aleşilor  ei  (şi)  curmă  linia  de  umilinţă  impusă  de 
bunătatea  unui  neam  prea  îngăduitor. 

Linia  vieţii  legionare  îi  ia  locul  şi  sub  ochii  noştri  întoarce  destinul  istoriei 
româneşti... 

Cuvinte  de  început  353 

de  Pr.  Ilie  I.  IMBRESCU 

Biserica  este  a  lui  Dumnezeu,  prin  binecuvântarea  Lui  şi  poate  fi  a  oamenilor,  prin 
voinţa  lor  de  a  se  mântui. 

Numai  acei  oameni  merită  numele  de  creştini,  care  iubesc  Biserica  Domnului 
nostru  Iisus  Hristos,  pentru  că  se  pot  elibera  de  păcat  şi  se  pot  desăvârşi  prin  ea.  Ei 
dovedesc  aceasta  prin  sinceritate  şi  căldură  în  rugăciuni  şi  prin  curăţenie  şi  eroism  în 
fapte. 

Toţi  ceilalţi  oameni,  care  cutează  să  se  apropie  şi  să  se  intereseze  de  Biserică  cu 
alte  intenţii,  nu  merită  numele  de  creştini.  Ei  sunt  mincinoşi  şi  pângăritori  ai  celor 
sfinte. 

în  toate  vremurile  şi  în  toate  locurile  unde  cheamă  Biserica  la  mântuire,  oamenii 
intră  în  ea:  cu  smerenia  vameşului,  creştinii  adevăraţi;  cu  orgoliul  fariseului,  creştinii 
mincinoşi. 

Cei  smeriţi,  fie  săraci  ori  bogaţi,  fie  învăţaţi  ori  neînvăţaţi,  au  râvnă  pentru  zidirea 
duhovnicească  a  lumii;  cei  mândrii  dărâmă  şi  întunecă  viaţa  lumii  prin  umbrele 
compromiţătoare  pe  care  le  aruncă  prezenta  lor  asupra  Bisericii. 

Garanţia  că  lucrul  duhovnicesc  va  aduce  omenirea  din  progres  în  progres  nu  poate 
fi  decât  clerul,  adică  ierarhia  bisericească.  Atât  învăţătura,  cât  şi  fapta  ierarhiei 
trebuie  să  confirme  neîncetat  adevărul  creştin. 

Când  clerul  devine  fariseic,  omul  se  gândeşte  trist:  „Voi  sunteţi  sarea  pământului. 


353  -  Ziarul  "Legionarii".  Anul  IV,  Nr.  4,  1  Februarie  1936. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


682 


Dar  dacă  sarea  îşi  pierde  gustul,  prin  ce  îşi  va  căpăta  iarăşi  puterea  de  a  se  săra? 
Atunci  nu  mai  este  bună  la  nimic,  decât  să  fie  lepădată  afară  şi  călcată  în  picioare  de 
oameni”  (Matei  5,  13). 

Când  clerul  este  la  înălţime,  omul  se  bucură,  gândind  fericit:  „Voi  sunteţi  lumina 
lumii.  O  cetate  aşezată  pe  un  munte  nu  poate  să  rămână  ascunsă.  Şi  oamenii  nu 
aprind  lumina  ca  s’o  pună  sub  obroc,  ci  o  pun  în  sfeşnic  şi  luminează  tuturor  celor 
din  casă.  Tot  aşa  să  lumineze  si  lumina  voastră  înaintea  semenilor,  ca  văzând  ei 
faptele  voastre  bune,  să  slăvească  pe  Tatăl  vostru  Care  este  în  ceruri”  (Matei  5,  14-16). 

THuttfU  s4 francai 


STEGULEŢUL354 

de  Constantin  GANE 

Zice  V.  A.  Urechia  într’una  din  frumoasele  Legende  Române,  că  încă  din  anul 
1865  se  svonise  în  Ardeal,  că  profitând  de  situaţia  grea  în  care  avea  să  intre  Aus-tria 
în  răsboiu  cu  Prusia  şi  cu  Italia,  Românii  vor  trece  Carpaţii  pentru  a-şi  desrobi  fraţii, 
în  1866  Urechia,  care  venea  prin  Austria  din  Spania  şi  mergea  să-şi  vadă  familia  în 
Moldova  la  Tarcău,  străbătu  tot  Ardealul  dela  Oradea  Mare  la  Cheile  Bicazului.  într’o 
zi,  într’un  sat  „colo’n  vale”  trase  în  gazdă  la  „părinchele  popa”,  care-1  primi 
creştineşte,  urându-i  bun  sosit  şi  întrebându-1: 

—„Domnul  din  Ţeară?” 

—„Sunt  din  România”  îi  răspunse  Urechia. 

—  „No,  că  aşa  zicem  noi:  din  Ţeară. 

Şi  apoi  deodată  părintele  închise  uşa,  se  uită  pe  fereastră  în  dreapta  şi  în  stânga,  şi 
apucând  pe  drumeţ  de  mânecă,  îl  întrebă  mai  mult  în  şoapte: 

—  „Spune-mi,  vin  feciorii  lui  Vodă  într’acoa?  Urechia  nu  înţelese. 

—  „Feciorii  lui  Vodă  ?  Dar  părinte,  Vodă  al  nostru  e  tânăr,  neînsurat.  Poate  vrei  să 
vorbeşti  de  feciorii  lui  Cuza.  Dar  nu  mai  este  dânsul  Domn...  şi-apoi,  feciorii  lui  sunt 
micuţi”. 

Iar  popa  de  colo: 

—  „No,  că  ştim  noi  că  Domn  este  Măria  Sa  Carol  I.  Doară  nu  întreb  eu  de  feciorii 
lui  Vodă,  ci  de  cătane.  Aşa,  rogu-te,  spune-mi,  nu  vin  cătanele  româneşti  într’acoa? 

Lui  V.  A.  Urechia,  care  a  fost  un  iubitor  de  neam  şi  de  pământ,  i  se  umplură  ochii 
de  lacrimi. 

♦ 

Cincizeci  de  ani  mai  târziu  au  mers  feciorii  lui  Vodă  într’acolo.  Au  stat  din  August 
până  în  Octomvrie  1916.  Apoi  s’au  întors  trecând  din  nou  Carpaţii,  fiindcă  nu  le 
venise  nimeni  într’ajutor:  nici  armamentul  Franţei,  nici  armatele  Ruşilor,  după  cum 
le  fusese  cuvântul. 

Şi  Nemţii  după  ei,  cucerind  pas  cu  pas  din  pământul  ţării,  pe  care-1  apărau 
„feciorii  lui  Vodă”  dându-şi  vieţele  pentru  o  credinţă. 

♦ 


354  -  Revista  "Munţii  Apuseni",  Alba-Iulia.  Anul  I,  Nr.  2,  Octombrie  1938. 


Nicolae  Niţă 


683 


1918,  sfârşitul  lui  Noemvrie.  După  doi  ani  de  ocupaţie  inamică  de  la  Severin 
până’n  Mărăşeşti,  ocupaţie  germană,  bulgărească  şi  turcească,  într’o  bună  zi  capi-tala 
se  trezeşte  în  bubuitul  tunului...  vin  Francezii  dinspre  Dunăre. 

Zi  înfrigurată,  bucurii  şi  nădejdi!  Neamţul  începe  să-şi  plece  fruntea  şi  Românul  să 
şi-o  ridice.  Se  simte  o  enervare,  o  mişcare  neobişnuită  pe  stradă,  mişună  prin 
mulţime  patrule  cu  cască  nemţească,  trec  camioane  încărcate  cu  muniţii  şi  cu  lăzi... 
pleacă  Neamţul,  pleacă...  dar  când? 

A  doua  zi  în  zori  tot  Bucureştiul  e  în  picioare.  Calea  Victoriei  geme  de  lume.  în  faţa 
Cercului  Militar  e  o  mare  de  oameni.  Pe  terasa  de  sus  sunt  două  gherete  văpsite  în 
schwartz-weiss-roth-ul  lor  şi  doi  soldaţi  germani  mergând  în  pas  militar  de  la  una  la 
alta,  nepăsători,  parcă  colea  la  doi  metri  de  ei,  nu  s’ar  petrece  nimic.  E  garda.  „Die 
Wache”. 

Dar  nu  mai  pleacă  odată?  De  doi  ani  de  zile  stau  gheretele  acolo,  de  doi  ani  de  zile 
umblă  Nemţii  pe  terasă...  astăzi,  tunul  nu-1  aud?  Ce  aşteaptă  ca  să  plece  ?  Poporul 
începe  să  piardă  răbdarea;  se  mişcă,  se  frământă,  mârâie,  înjură.  De  la  una  din 
ferestrele  Cercului  Militar  o  mitralieră  începe  a  ţăcăni.  Un  copil  e  ucis.  Lumea 
amuţeşte.  Amuţeşte  dar  nu  se  mişcă.  Dârză,  stă  şi  se  uită,  în  sus,  spre  terasă.  Un  ceas, 
două,  trei.  Garda  îşi  urmează  plimbarea  între  cele  două  gherete. 

Şi  deodată,  de  undeva,  de  la  o  biserică,  un  ceas  bate  douăsprezece  sunete  metalice. 
E  ceasul  când  se  schimbă  garda.  De  doi  ani,  la  amiază,  cei  doi  soldaţi  se  duc  pe  uşa 
din  fund  şi  alţi  doi  vin  să-i  înlocuiască. 

Azi,  ca  în  fiecare  zi,  cei  doi  Nemţi  cu  cască  se  duc...  şi  poporul,  cu  sufletul  în  dinţi, 
aşteaptă  mai  departe  să  vadă:  vor  veni  ceilalţi,  nu  vor  veni?  O  minută,  două,  trei.  Nu 
vin.  încă  cinci  şi  încă  zece...  N’au  venit. 

Ca  un  singur  om  s’a  repezit  deodată  toată  lumea  aceia,  valurile  mării  în  furtună, 
sus  pe  scările  terasei.  într’o  clipă  steagul  „lor”  fu  smuls,  gheretele  aruncate  la 
pământ,  ţăndurile  despicate,  fărâmiţate,  svârlite  peste  balustradă.  Lumea  râdea, 
cânta,  urla,  şi  în  mijlocul  acelei  mulţimi  în  delir,  o  femeie,  o  babă  mică  adusă  de  şale 
şi  sbârcită  de  ani,  ridică  pe  deasupra  capului  ei  un  steguleţ  roşu-galben  şi  albastru, 
şi-l  flutura  în  vânt,  râzând,  jucând,  ţopăind,  cu  avântul  unei  tinereţi  înoarsă  ca  prin 
minune.  Şi-şi  flutura  mereu  steguleţul  strigând:  “Trăiască  România”  şi  ceilalţi  după 
ea:  „Trăiască  România”  şi  dacă  era  râs  sau  plâns  în  glasurile  acele,  nu  ştiu,  dar  ştiu 
c’am  întrebat  pe  un  vecin: 

—  „Cine-i  femeia  aceasta?” 

—  „Ei!,  văduva  lui  V.  A.  Urechia!” 

CAZUL  DELA  VATRA  DORNEI  355 

Cum  a  fost  atacat  dl  Sofron  Robotă.  Rolul  maiorului  jidan  Rapaport.  Atitudinea 
dlui  căpitan  de  jandarmi  Velicu. 

Deşi  ne-au  sosit  cam  târziu  amănuntele  despre  atacul  jidovesc  de  la  Vatra-Dornei, 
despre  care  am  scris  pe  scurt  într'un  număr  trecut,  publicăm  mai  jos  descrierea 
mârşăviilor  ca  document: 


355  -  Revista  "Pământul  Strămoşesc",  Iaşi.  Anul  I,  Nr.  6,  15  Octombrie  1927. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


684 


în  seara  zilei  de  8  August  dl  Sofron  Robotă,  gospodar  fruntaş  din  Vatra-Dornei  şi 
preşed.  L.A.N.C.,  venea  dinspre  casă  în  oraş. 

în  dreptul  băncii  "Schiber"  s'a  văzut  înconjurat  de  mai  multe  sute  de  jidani,  care 
pândiseră  până  atunci  prin  prăvăliile  vecine.  Aceştia  au  început  a-1  lovi  cu  beţele. 
Unul  dintre  ei,  măcelarul  Şmil  Greisler,  înjurând,  striga:  “Te  omor.  Nu  mai  trăieşti  de 
acum.  Porci  de  cuzişti.  Studenţii  pleacă  morţi  la  Bucureşti.  Pe  Totu,  îl  omorîm.  Nu 
mai  trăieşte”. 

Jidanul  bancher  Schiber  striga:  “Omorîţi-1,  că-1  plătesc  cu  bani”. 

în  acest  timp  două  doamne  românce,  Artemisa  Rusu,  soţia  pretorului  şi  dna 
Levinschi  au  străbătut  printre  sutele  de  jidani  şi  s'au  aşezat  în  faţa  dlui  Sofron 
Robotă,  care  neavând  cu  ce  se  apăra  ar  fi  fost  omorît. 

între  timp  studentul  Bugheanu,  aflând  de  cele  întâmplate,  venea  într'un  suflet  în 
ajutorul  celui  încercuit. 

în  clipa  în  care  a  sosit,  măcelarul  Greisler  i-a  aplicat  un  ciomag  în  moalele  capului. 
Studentul  plin  de  sânge  a  căzut  jos. 

“L-am  omorît  pe  Totu”,  s'a  auzit  un  murmur  printre  jidani. 

Maiorul  Rapaport,  care  în  acest  timp  se  găsea  (din  întâmplare!)  în  vecinătatea 
locului  acestui  oribil  şi  laş  atentat  jidovesc,  a  intervenit:  “Arestaţi-1  imediat  pe  ţăran”. 
Şi  ţăranul  Robotă  a  fost  arestat  şi  dus  la  poliţie  prin  mijlocul  a  sute  de  jidani  care-1 
loveau  în  cap  cu  bastoanele. 

După  o  săptămână,  deputatul  Filderman  de  la  Bucureşti  a  venit  la  Dorna. 
Dl.  Robotă  a  fost  arestat  din  nou,  de  către  Căpitanul  de  Jandarmi  Velicu.  în  localul 
poliţiei  în  faţa  jidanului  Filderman,  căpitanul  l-a  înjurat  şi  i-a  strigat:  “Te  pălmuiesc, 
să  spui  adevărul  imediat”. 

De  acolo  a  fost  dus  apoi  cu  baionete,  14  km  pe  jos,  omul  fiind  bolnav  de  picioare, 
până  în  satul  Coşna  şi  închis  într'un  beci  murdar. 

în  localul  primăriei  din  această  comună  căpitanul  Velicu,  înaintea  aceluiaşi  jidan 
Filderman,  a  lovit  cu  pumnii  peste  faţă  pe  gospodarul  Leon  Sandu  şi  pe  flăcăul 
român  Andrieş,  spre  satisfacţia  Iudei  care  privea  cu  mulţumire  râzând  şi  spre 
durerea  şi  necinstirea  fără  pereche  a  bieţilor  ţărani  români,  vitejii  apărători  ai 
pământului  acestuia. 

Pentru  ce?  pentru  ca  să  poată  scoate  de  la  ei  declaraţia  că  Robotă  este  provocator. 
După  care  avocatul,  jidanul  Kessler  a  propus  bani  băiatului  de  14  ani  Dănilă  din  Ilva 
Mare  pentru  ca  să  dea  o  declaraţie  în  acest  sens. 

Şi  acum:  plângeţi  români  şi  jeliţi  neamul  românesc  căzut  în  robie. 

Dar  nu  deznădăjduiţi,  ci  suferiţi  în  tăcere,  căci  Dumnezeul  părinţilor  noştri  nu  se 
poate  să  nu  se  îndure  de  noi  şi  să  nu  ne  trimită  mântuirea. 

Cât  priveşte  despre  omorârea  lui  Neculai  Totu,  la  care  visează  jidanii,  să  se  ştie  că 
acela  care  va  ridica  arma  şi  aceia  care-1  vor  fi  sfătuit,  vor  cădea  a  doua  zi  sfârtecaţi 
într'o  mie  de  bucăţi. 

“Pământul  Strămoşesc” 

15  NOIEMBRIE  1927:  ZIUA  LEGIUNII  LA  IAŞI  356 

în  dimineaţa  zilei  de  8  Noiembrie  1927  ne-am  adunat  la  sediul  nostru  toţi 
legionarii  din  Iaşi  şi  câţiva  care  s'au  ostenit  a  veni  din  alte  părţi. 


356 


-  Revista  "Pământul  Strămoşesc",  Iaşi.  Anul  I,  Nr.  8,  15  Noiembrie  1927. 


Nicolae  Niţă 


685 


Nu  mulţi  la  număr,  dar  puternici  prin  credinţa  noastră  neclintită  în  Dumnezeu  şi 
în  sprijinul  Său,  puternici  prin  hotărârea  şi  încăpăţânarea  noastră  de  a  sta  neclintiţi 
în  mijlocul  oricărei  vijelii,  puternici  prin  deslegarea  noastră  completă  de  tot  ce  este 
pământul,  servind  cauza  neamului  românesc  şi  cauza  crucii.  Aceasta  era  nota  celor 
care  aşteptau  cu  nerăbdare  ceasul  legământului,  pentru  ca  să  formeze  voioşi  cel 
dintâi  val  de  asalt  al  Legiunii.  Şi  oricine  îşi  poate  închipui  că  nu  putea  fi  altă  notă, 
atunci  când  în  mijlocul  nostru,  îmbrăcaţi  în  haine  albe  ca  în  ceasurile  de  urgie,  se 
adunaseră  uniţi,  Corneliu  Codreanu,  Ion  I.  Moţa,  Ilie  Gârneaţă,  Radu  Mironovici  şi 
Corneliu  Georgescu,  cei  care,  străbătând  seria  închisorilor,  au  purtat  pe  umerii  lor 
toată  greutatea  mişcării  naţionale  de  5  ani  încoace. 

RUGĂCIUNEA 

La  ora  10  am  plecat  toţi  în  costum  naţional,  cu  căciulă,  cu  svastică  mare  în  dreptul 
inimii,  în  coloană  de  marş,  direcţia  Biserica  Sf.  Spiridon.  Acolo  s'a  oficiat  o  rugăciune 
pentru  pomenirea  sufletelor  lui  Ştefan  Voievod  Domnul  Moldovei,  Mihail  Viteazul, 
Mircea,  Ion  Vodă,  Horia,  Cloşca  şi  Crişan,  Avram  Iancu,  Domnul  Tudor,  Regele 
Ferdinand  şi  “pentru  pomenirea  tuturor  voievozilor  şi  ostaşilor  care  au  căzut  pe 
câmpurile  de  bătaie  pentru  apărarea  pământului  românesc  în  contra  năvălirilor 
vrăjmaşe”. 


SOLEMNITATEA  DEPUNERII  LEGĂMÂNTULUI 

în  marş,  cântând  Imnul  Legiunii,  ne-am  întors  la  Cămin.  Acolo  a  avut  loc  duioasa 
solemnitate  a  legământului  celor  dintâi  legionari. 

PĂMÂNT  STRĂMOŞESC 

Această  solemnitate  a  început  prin  amestecul  ţărânii  aduse  de  pe  mormântul  lui 
Mihai  Viteazul  de  la  Turda,  cu  ţărână  din  Moldova  de  la  Războieni,  unde  Ştefan  cel 
Mare  a  avut  cea  mai  grea  bătălie  a  sa  şi  din  toate  locurile  unde  sângele  strămoşilor  s'a 
amestecat  în  crunte  bătălii  cu  ţărâna,  sfinţind-o.  Când  se  desfăcea  pachetul  cu 
ţărâna,  înainte  de  a  se  turna  pe  masă  se  citea  scrisoarea  din  partea  celui  care  a  adus-o 
sau  trimis-o. 

Ţărâna  de  la  Turda.  (Scrisoare).  "Am  expediat  ţărâna  ce  mi-aţi  cerut.  Asupra 
provenienţei  vă  asigur,  întrucât  am  ridicat-o  eu  personal  de  pe  mormântul  lui  Mihai 
Viteazul,  eu  am  adus-o  şi  am  împachetat-o. 

Turda,  la  18  Sept  1927.  Isac  Mocanu,  prof.  la  Liceul  din  Turda". 

(Scrisorile  se  află  în  original  în  albumul  creat  anume) 

Ţărâna  de  la  Războieni.  (Scrisoare)  "Subsemnatul  Corneliu  Georgescu  am  fost 
personal  la  Războieni  (jud.  Neamţ)  şi  am  luat  pământ  de  lângă  monumentul  de  la 
locul  luptei  în  care  s'au  sacrificat  10.000  de  oşteni  de  ai  lui  Ştefan  cel  Mare. 

Corneliu  Georgescu,  7  Nov.  1927". 

Ce  spune  Istoria  despre  lupta  de  la  Războieni  (1476):  pe  locul  luptei  a  ridicat 
biserică  a  cărei  inscripţiune  spune:  "în  anul  6984  ridicatu-s'a  puternicul  Mahmed 
împăratul  turcesc  cu  toată  ţara  Basarabenească  şi  au  ajuns  la  locul  ce  se  zice  Râul  Alb 
-  unde  am  şi  făcut  mare  război  cu  dânşii  în  luna  Iulie  cu  voia  lui  Dumnezeu  au  fost 


Articole  clin  Presa  Legionară 


686 


biruiţi  creştinii  de  către  păgâni  şi  au  căzut  acolo  mulţi  dintre  ostaşii  Moldovii". 
(Istoria  Românilor,  de  Floru,  pag.  184-5). 

S'a  adus  şi  s'a  turnat  apoi  ţărână  de  la  Sarmizegetusa.  (Scrisoare)  "Declarăm. 
Subsemnaţii  atestăm  că  în  ziua  de  17  Oct.  1927  am  vizitat  săpăturile  fortului  de  la 
marginea  cetăţii  Sarmizegetusa  şi  am  luat  pământul  de  aci  din  diferite  părţi  ale 
cetăţii  şi  mai  ales  dintr'una  din  camerele  dezgropate  şi  care  a  ars  în  cursul  asediului, 
pentru  care  motiv  bulgării  de  pământ  sunt  roşii,  simbolizând  sângele  vărsat  acolo  din 
belşug.  Acest  fort  a  fost  comandat  de  cumnatul  lui  Decebal  şi  căderea  lui  în  mâinile 
romanilor  a  dislocat  sistemul  de  apărare  a  Sarmizegetusei  care  apoi  căzu  definitiv. 

Ion  I.  Moţa,  Corneliu  Georgescu". 

Ce  spune  Istoria  despre  lupta  lui  Decebal.  (Istoria  Românilor,  de  Floru,  pag.  38- 
39).  'Disperarea  şi  furia,  ura  şi  cruzimea  dacilor  se  uneau  cu  vitejia  care  apără 
pământul  patriei  şi  nu-1  lasă  cuceritorului  decât  grămadă  de  cenuşă  şi  de  ruine.  Pe 
Columna  lui  Traian  se  văd  femei  dace  cum  chinuiesc  pe  prizonierii  romani.  Pe  unii  îi 
ţin  legaţi  de  mâini  şi  de  picioare  şi-i  ard  cu  facle  aprinse”. 

Din  interpretarea  reliefurilor  de  pe  Columna  lui  Traian,  rezultă  că  norocul 
războiului  a  şovăit  între  daci  şi  romani,  până  ce  arta,  ştiinţa  şi  numărul  au  biruit. 

Regele  (Decebal)  s'a  furişat  pe  vreo  potecă  de  munte  spre  a  aduna  cetele  risipite  şi 
a  urma  lupta  până  la  sfârşit,  pe  când  supuşii  lui  cei  mai  de  frunte,  pileaţii  au  preferat 
să  moară  în  capitala  care  nu  mai  era  a  lor.  Strânşi  împrejurul  unui  vas  cu  otravă,  au 
ales  moartea  în  locul  vieţii  fără  libertate. 

Iar  el  încercă  din  nou  norocul  armelor,  până  când  fiind  înconjurat  de  toate  părţile 
şi  gata  să  cază  cu  doi  fii  ai  săi  în  mâinile  vânătorilor  romani,  se  străpunse  cu  sabia  sa, 
lăsând  învingătorilor  un  cadavru! 

Ţărâna  de  la  Călugăreni.  S'a  turnat  apoi  deasupra  ţărâna  de  la  Călugăreni,  unde 
Mihai  Viteazul  s'a  repezit  el  însuşi,  călare  pe  un  cal  alb,  în  mijlocul  turcilor,  cu  barda 
în  mână  zdrobindu-le  oastea  şi  punându-i  pe  fugă.  Aici,  la  Călugăreni,  a  fost  cea  mai 
mare  biruinţă  a  lui  Mihai  asupra  turcilor.  (Scrisoare).  "M'am  dus  cu  trenul  până  la 
Mihai  Bravu  şi  de  acolo  cu  o  căruţă  vreo  13  km  prin  păduri,  am  avut  un  sprijin  foarte 
mare  în  pretorul  Laurenţiu  de  la  Călugăreni,  care  m'a  condus  până  la  locul  luptei,  la 
“Dâmb”,  cum  se  zice.  De  acolo  am  luat  ţărâna. 

8  Octombrie  1927,  Ştefan  Anastasescu,  student. 

Bucureşti  (Str.  Şerban  Vodă,  43)". 

Ţărâna  de  la  Podul  înalt.  (Scrisoare).  "Am  luat  această  ţărână  de  lângă  comuna 
Cănţălăreşti  (Podul  înalt)  judeţul  Vaslui,  locul  unde  a  fost  bătălia  lui  Ştefan  cel  Mare 
cu  turcii. 

Plutonier  Rotaru,  Reg.  25  Inf '. 

Ce  scrie  istoria:  Ştefan  avea  o  armată  mare,  cum  nu  s'a  mai  strâns  sub  un  steag 
românesc,  până  la  regele  Carol,  40.000  moldoveni,  mai  toţi  ţărani:  "Armata 
turcească  era  de  120.000”.  Locul  luptei  a  fost  în  judeţul  Vaslui.  Ziua  luptei,  după 
unele  izvoare,  ar  fi  fost  6  Ianuarie  1475.  Ştefan  nu  o  precizează,  ci  scrie  'lângă 
Bobotează”.  Aci  a  fost  cea  mai  mare  biruinţă  a  lui  Ştefan  cel  Mare.  Totuşi  n'a  fost 
luptă  prin  surprindere,  nici  câştigată  fără  pierderi  mari,  căci  turcii  s'au  întors  contra 
lui  Ştefan  care  a  pierdut  mulţi  moldoveni  Ba  într'un  moment  lupta  părea  pierdută, 
fără  intervenirea  lui  Ştefan  care  a  sărit  însuşi  în  mijlocul  turcilor  şi  le-a  sfărâmat 


Nicolae  Niţă 


687 


aripile  prin  minunata  putere  a  lui  Dumnezeu”.  în  ziua  de  25  Ianuarie  scrie  Ştefan 
tuturor  prinţilor  că  a  fost  atacat  de  120.000  de  turci,  ajutaţi  de  Basarab,  dar  pe  la 
Bobotează  "i-am  biruit  şi  i-am  călcat  în  picioare  şi  pe  toţi  i-am  trecut  sub  ascuţişul 
săbiei  mele”.  Ştefan  a  fost  fără  milă,  ca  destinul,  a  tăiat,  a  tras  în  ţeapă,  a  respins 
răscumpărarea  oricât  de  mare:  ce-au  căutat  în  ţara  mea  săracă,  dacă  sunt  atât  de 
bogaţi.  Ca  să  mulţumească  lui  Dumnezeu,  Ştefan  cu  toţi  oştenii  postiră  3  zile  cu 
pâine  şi  cu  apă,  aşa  cum  se  legaseră  în  zilele  de  năvălire.  Urmară  apoi  zile  de  veselie. 
(Istoria  Românilor,  de  Floru,  pag.  181-2) 

Ţărâna  de  la  Suceava,  Cetatea  Neamţului,  Hotin  şi  Soroca.  S'a  adus  apoi  ţărână  de 
la  aceste  patru  cetăţi  şi  puncte  de  glorie  ale  românilor,  şi  s'a  vărsat  pe  faţa  albă  a 
mesei,  deasupra  ţărânei  celeilalte.  După  ce  s'a  citit  şi  aici  scrisoarea  din  partea 
legionarului  Budei,  care  a  adus  ţărâna  cu  propria  mână. 

Ţărâna  de  la  locul  unde  Horia  a  fost  tras  pe  roată.  S'a  desfăcut  apoi  pachetul  cu 
ţărâna  de  la  Alba-Iulia,  trimis  de  către  dl  învăţător  Iordache  Popa,  cu  următoarele 
rânduri:  "Acest  pământ  este  udat  de  sângele  eroului  Horia.  Luat  de  pe  locul  aşa  zis 
“Cruci”,  unde  se  desparte  drumul  Alba-Iulia  -  Pâclişa,  de  şoseaua  Cetate  -  Gară.  Aci  a 
fost  tras  pe  roată  de  către  unguri  Horia. 

Alba-Iulia,  29  Octombrie  1927 

Iordache  Popa,  învăţător,  corn.  Drâmbar,  p.u.  Alba-Iulia". 

Ţărâna  de  pe  mormântul  lui  Avram  Iancu.  S'a  desfăcut  pachetul  trimis  de  dl  Petru 
Popa,  învăţător  corn.  Ribicioara,  p.u.  Baia-de-Criş,  conţinând  1  kg  de  pământ  "de  pe 
mormântului  Eroului  Iancu". 

S'a  desfăcut  un  al  doilea  pachet  adus  de  pe  acelaşi  mormânt  de  către  dl  Ion  I.  Moţa 
şi  s'a  vărsat  deasupra  celeilalte  ţărâne. 

Ţărâna  de  pe  dealul  de  la  Roşcani,  unde  a  pierit  de  sete  oastea  lui  Ion  Vodă  cel 
Cumplit,  adusă  de  d-şoara  Constantinescu  Ileana,  studentă. 

S'a  adus  apoi  ţărâna  din  cimitirele  şi  de  pe  câmpurile  de  onoare  ale  ultimului 
război: 

Ţărâna  de  la  Jiu,  unde  au  fost  lupte  cumplite.  Scrisoare:  "Am  plecat  din  Craiova  cu 
trenul  pe  valea  Jiului  până  la  Filiaşi,  de  acolo  după  toate  informaţiunile  ce  le 
posedam  şi  cu  cele  ce  mi-au  fost  date  de  localnici,  am  mers  în  sus  pe  Jiu  vreo  7  km., 
până  la  locurile  unde  au  fost  luptele  de  la  Peşteana  şi  Ţânţăreni.  De  acolo,  colţul 
judeţului  meu,  unde  se  împreună  Doljul,  Gorjul  şi  Mehedinţiul,  am  luat  ţărână  atât 
din  malul  Jiului,  cât  şi  din  pădure  şi  alte  locuri,  pentru  a  fi  mai  sigur  că  voi  avea  în 
săculeţul  meu  şi  ţărână  adăpată  cu  sânge. 

Iuliu  Stănescu,  student,  corn  Mârşani  (jud  Dolj)". 

Ţărâna  de  la  Oituz  şi  Caşin.  Declaraţie.  "Subsemnaţii  mai  jos  notaţi  declarăm  că 
pământul  luat  de  dl  Butnaru,  funcţionar  Iaşi,  este  luat  din  localităţile  următoare: 
Valea  Manciugului,  Grozeşti-Sticlărie,  Măgura  Caşinului,  Sticlărie  proprie  şi  cimitirul 
eroilor  de  la  Caşin,  locuri  unde  au  avut  loc  cele  mai  crâncene  lupte  în  război  între 
germani,  unguri  şi  români." 


Articole  clin  Presa  Legionară 


688 


I.  Butnaru,  P.  Plopeanu-Oneşti,  T.  Mocanu-Răjula,  I.Gh.  Buzatu-Caşin,  D.R. 
Osudveanu-Grozeşti. 

Ţărâna  de  la  Prunaru,  unde  s'a  dat  cumplita  şarjă  vitejească  a  cavaleriei  române, 
pierind  cu  toţii  până  la  unul.  Scrisoare:  “Pământul  este  chiar  dintr'un  loc  unde  a  fost 
îngropat  un  erou  lovit  drept  în  inimă. 

Preot  Theodor  N.  Iancu,  Prunaru  (jud.  Vlaşca)". 

Ţărâna  de  la  Turtucaia,  unde  au  căzut  mai  multe  mii  de  români,  înroşind  ţărâna 
cu  sângele  lor.  Scrisoare.  "Am  plecat  imediat  la  Turtucaia  şi  m'am  dus  la  vest  de  oraş, 
de  unde  am  luat  pământul,  chiar  de  pe  reduta  care  a  trecut  de  zeci  de  ori  din  mână  în 
mână.  Această  redută  astăzi  este  pustie  şi  pământul  este  luat  chiar  dintr'un 
mormânt,  de  unde  s'au  desgropat  rămăşiţele  mai  multor  soldaţi  şi  unde  şi  azi  sunt 
oase.  Primiţi  pământul  udat  cu  mult  sânge  de  neamul  nostru. 

Sandu  Snagoveanu,  corn.  Uzumgeorman" 

S'a  mai  adăugat  şi  ţărâna  trimisă  de  părintele  paroh  din  Turtucaia. 

Inimile  noastre  au  fost  cuprinse  de  un  adânc  fior  în  faţa  ţărânii  strămoşilor  şi 
părinţilor  noştri  adormiţi  pe  câmpul  de  onoare  cu  arma  în  mână  şi  faţa  la  duşman,  de 
la  soldaţii  lui  Decebal  căzuţi  sub  ruinele  Sarmizegetusei  şi  până  la  cei  de  ieri, 
sfărâmaţi  de  obuze  la  Mărăşeşti  şi  Turtucaia. 

Când  doi  legionari  s'au  apropiat  apoi  şi  au  început  să  amestece  cu  sfinţenie  această 
ţărână  în  timp  ce  toţi  ceilalţi  salutând  tot  timpul  cu  braţul  în  sus  cântau  din  toate 
puterile  imnul  Legiunii: 

“Sculaţi  Români  la  luptă,  bate  ora  /  Din  urmă  pentru  neamul  românesc”  etc. 

Momentul  a  fost  atât  de  înălţător  şi  atât  de  mişcător  încât  nimeni  dintre  noi  n'a 
putut  să-şi  stăpânească  o  lacrimă  în  colţul  ochiului:  era  în  cântecul  acesta  însuşi 
strigătul  durerilor  noastre,  ale  neamului  românesc  de  azi,  îndreptat  către  strămoşii  şi 
vitejii  care  de  2.000  de  ani  au  trăit  pe  aceste  locuri.  Era  însuşi  apelul  la  vitejie. 

SĂCUŞORUL  CU  ŢĂRÂNĂ.  TALISMANUL  LEGIONARULUI 

Cu  ţărâna  astfel  amestecată  s'au  umplut  mai  multe  săculeţe  mici,  care  au  fost  date 
fiecăruia  după  facerea  legământului  pentru  a-1  purta  la  gât. 

Ion  Moţa  a  luat  legământul  lui  Corneliu  Codreanu,  după  care  i-a  încredinţat 
acestuia  săcuşorul  cu  ţărână.  După  aceea  Corneliu  Codreanu  a  luat  legământ  lui  Ion 
Moţa  şi  celorlalţi.  Acest  legământ  a  constat  în  5  întrebări  şi  răspunsuri,  anume: 

1.  Te  legi  ca  pentru  Dreptatea  Patriei  primejduite  să  înfrângi  toate  dorinţele  şi 
interesele  tale  personale?  -  Răspunsul:  Da! 

2.  Recunoscând  că  stăpânirea  jidanilor  asupra  noastră  ne  aduce  pieirea 
sufletească  şi  naţională,  te  legi  frate  cu  noi  să  lupţi  pentru  apărarea,  curăţirea 
şi  desrobirea  pământului  strămoşesc?  Răspunsul:  Da! 

3.  în  această  luptă  te  vei  supune  Legiunii  Arhanghelul  Mihail?  Răspunsul:  Da! 

4.  Vei  purta  această  ţărână  cu  evlavie  la  pieptul  tău?  Răspunsul:  Da! 

5.  Şi  nu  vei  pleca  dintre  noi?  Răspunsul:  Nu  voi  pleca! 


Nicolae  Niţă 


689 


După  ce  fiecare  individual  trecea  şi  răspundea  la  aceste  întrebări,  căpăta  săculeţul 
de  piele  legat  cu  şnur  de  mătase. 

Solemnitatea  a  încetat  la  ora  1 1/2.  După  masă,  la  ora  3,  a  început  consfătuirea.  Ea 
a  fost  prezidată  de  către  cel  mai  bătrân  dintre  legionarii  prezenţi,  dl.  Hristache 
Solomon  de  la  Focşani. 

Consfătuirea  a  ţinut  până  la  ora  61/2  după  care  s'a  dat  citire  următorului 
Comunicat: 

1.  Legiunea  afirmă  că  mai  presus  de  interesele  personale  stă  Patria  cu  toate 
nevoile  ei. 

2.  în  slujba  acestei  Patrii  încălcate  de  străini,  toţi  copiii  pământului  românesc 
trebuie  să  alerge  cu  sufletul  şi  cu  braţul  lor. 

3.  Legiunea  salută  pe  toţi  luptătorii  cauzei  româneşti  şi  găseşte  vinovat  pe  cel 
ce  loveşte  în  fratele  său  de  luptă  pentru  ţară. 

4.  Faţă  de  somaţiunea  făcută  de  către  dl  prof.  Cuza  pentru  ca  Legiunea  şi 
revista  "Pământul  Strămoşesc"  să  părăsească  Căminul,  face  un  apel  la  tot 
românul  care  ştie  cum  s'a  început  şi  lucrat  acest  Cămin  de  la  Iaşi  (Casa 
Nădejdilor  Noastre),  ca  să  intervie  pentru  a  nu  se  săvârşi  cu  noi  o  nedreptate 
atât  de  strigătoare  şi  pentru  ca  să  nu  se  provoace  un  nou  conflict  în  mişcarea 
naţională,  care  nu  se  ştie  unde  ar  putea  duce,  deoarece  Legiunea  nu  cunoaşte 
margini  întru  apărarea  drepturilor  sale. 

5.  în  privinţa  Frăţiilor  de  Cruce  se  hotărăşte  ca  legionarul  Moţa  să  preia 
gestiunea  F.D.C.  de  la  dl  Urziceanu,  căruia  i-a  fost  predată  acum  2  ani,  şi  a  o 
trece  asupra  legionarului  Radu  Mironovici,  însărcinat  cu  reorganizarea  şi 
conducerea  acestor  organizaţii  pe  întreaga  ţară. 

6.  Legiunea  se  îndreaptă  către  tot  cel  ce  se  simte  soldat,  chemându-1  sub 
drapelul  ei  întru  apărarea  pământului  strămoşesc. 

7.  România  a  românilor,  pentru  jidani,  Palestina. 

Dreptate  românului  şi  moarte  trădătorului. 

Trăiască  în  noi  inima  de  soldat. 

Trăiască!  înflorească!  România  Nouă! 

Astfel  s'a  încheiat  ziua  de  Sf.  Arh.  Mihail  şi  Gavril.  Fie  ca,  purtând  fiecare  la  inima 
noastră  ca  talisman  sfânta  ţărână  a  pământului  strămoşesc,  să  scoatem  din  ea 
sângele  vitejesc  şi  să-l  turnăm  în  vinele  noastre. 

“Pământul  Strămoşesc” 

paictftca  fyteatcc 


EFTIMIE  HORESCU  357 

de  Pr.  Ilie  I.  IMBRESCU 

Domaşnea,  din  graniţa  Banatului,  plânge,  şi  cu  ea  toţi  „grănicerii”...  A  murit  un 
copil  bun,  chinuit  de  gânduri  şi  de  boală.  A  murit  departe  de  satul  lui  natal,  dar 


357  -  Ziarul  „Porunca  Vremii",  Bucureşti.  Nr.  324,  10  Februarie  1936  (Notă:  ziarul  “Porunca 
Vremii”  nu  a  fost  un  ziar  legionar ,  chiar  dacă,  de-a  lungul  anilor,  la  el  au  colaborat  numeroşi 
legionari). 


Articole  clin  Presa  Legionară 


690 


sufletul  lui  se  ridică  din  provincia  lui  Aurel  Popovici,  spunând  lumii:  am  voit!  Prieten 
din  copilărie  şi  coleg  de  liceu,  apoi  prieten  de  grănicereşti  năzuinţi,  ştim  ce  a  voit:  să- 
şi  dăruiască  gândul  şi  să  vadă  o  Românie  dreaptă. 

Condeiul  lui,  punct  de  întretăiere  între  chemările  idealului  şi  între  atâtea  realităţi 
meschine,  arăta  frumos  ceea  ce  trebuie,  cu  acea  bogăţie  de  lumină  pe  care  a  cules-o 
din  comoara  lui  Eminescu,  din  masivitatea  lui  Aurel  Popovici  şi  de  la  săgeţile  peste 
adânc  ale  acelei  inteligenţe  autentice  care  este  Nae  Ionescu. 

La  Bucureşti  era  o  uzină  în  miniatură,  în  care  uruiau  toate  frământările:  de  la 
necunoscutele  manuscrise  de  roman  (poate  i  le  va  publica  cineva!),  de  la  discuţii 
fecunde  cu  toţi  “ortacii”  lui  cei  buni,  până  la  „Dreapta”  pentru  care-i  sclipeau  ochii  de 
bucurie  când  o  vedea  gata  tipărită,  după  zile  întregi  de  agitaţie.  îi  plăcea  să  scrie  la 
tipografie,  în  zgomotul  maşinilor,  la  masa  „corectorului”,  unde  scotocea  migălos 
toate  punerile  la  punct  ale  “gazetei  lui”. 

într’ adevăr,  “Dreapta”,  oficiosul  Centrului  Studenţesc  Bucureşti,  prin  competenţa 
şi  îndemânarea  lui  Horescu,  a  fost  o  gazetă  fără  egal  până  atunci  în  lumea  civilor 
academici.  Dar  gândul  lui  cel  mai  scump  era:  ţăranul.  De  la  ţară  şi  el,  a  avut  darul  de 
a  pătrunde  toate  tainele  sufletului  de  plugar.  Ca  problemă  centrală  pentru  aspiraţiile 
curate  ale  celor  legaţi  de  brazdă  îşi  pusese  preocuparea  temeinică  asupra  culturii 
satului,  sub  perspectiva  tradiţionalismului  ortodox.  Avea  în  privinţa  aceasta  elaborări 
de  cugetare,  izvorâte  din  cea  mai  competentă  înţelegere  şi  pătrundere  până  în  inima 
lucrurilor.  Este  posibil  ca  cineva  să  cunoască  sau  să  adune  toate  însemnările  lui,  care 
vor  da  un  cheag  de  studii  dintre  cele  mai  serioase  şi  profunde  asupra  realităţilor 
româneşti.  Abia  atunci  va  şti  toată  lumea  că  tânărul  care  a  fost  atins  de  îngerul  morţii 
înainte  de  a  fi  putut  da  singur  tot  scrisul  pentru  care  a  trăit,  va  rămâne  cu  siguranţă  o 
mare  figură  scriitoricească  în  cultura  de  viitor  a  ţării  noastre. 

Eftimie  Horescu,  deşi  a  fugit  dintre  noi  atât  de  discret,  a  fost  cineva. 

Dumnezeu  să-l  odihnească  în  pace,  iar  pe  îndureraţii  lui  părinţi  şi  fraţi  să-i 
mângâie  pentru  pierderea  prematură  a  celui  ce  le  făcea  numai  „fală”. 

OLIMPIA  ZEANA  358 


de  Pr.  Ilie  I.  IMBRESCU 


încă  un  mugur  al  tinereţii  româneşti! 

Credeam  că  după  Eftimie  Horescu,  care  a  îngheţat  cu  surâs  trist,  voi  fi  ferit  de 
trista  ocazie  a  scrisului  despre  cei  luaţi  pe  braţe  de  îngeri... 

Este  o  luptă  în  vreme  care,  dacă  pe  cei  robuşti  îi  răpune  numai  prin  glonţ  -  Virgil 
Teodorescu,  Sterie  Ciumetti  etc.  -  pe  cei  mai  firavi  îi  ofileşte  ca  pe  nişte  flori  curate. 
Această  fiică  a  Macedoniei  româneşti,  din  Verghia,  a  fost  pândită  de  coasa  morţii  în 
laboratoarele  Facultăţii  de  Farmacie  din  Bucureşti,  de  unde  a  scos-o  dintre  colegii  de 
anul  IV,  ca  să-i  curme  suflarea  la  21  ani  de  viaţă  verde  şi  avânt. 

S’a  integrat  atât  de  frumos  în  acea  eroică  ascultare  şi  lepădare  de  sine  pe  care 
Ortodoxia  -  în  această  vreme  -  o  realizează,  pentru  Hristos,  numai  în  lumea  celor 
opriţi  a  ridica  biserici  lui  Dumnezeu. 

Fiecare  legionară  vrea  să  fie  numai  „fiică  a  Preacuratei  Maria”  şi  să  omoare  în  sine 
pornirile  de  „fiică  a  Evei”.  Şi  Olimpia  Zeana  s’a  distins  printre  cele  mai  aproape  de 
cununa  virtuţii.  De  aceea  camarazii  ei  o  respectau,  camaradele  o  iubeau,  iar 


358  -  Ziarul  "Porunca  Vremii",  Bucureşti.  Nr.  328,  15  Februarie  1936. 


Nicolae  Niţă 


691 


conducătorii  o  dădeau  exemplu  tuturor. 

A  suferit  ca  să  moară  şi  a  murit  ca  să  învingă!  Cei  care  o  petrec  azi  la  groapă  se 
roagă  pentru  ea,  căci  le  este  întărire.  Dar  lumea,  lumea  asta  de  afară  nu  înţelege  ce 
grăunte  de  înviere  şi-a  îngropat,  plângând,  România  vie  şi  curată,  lângă  atâţia  alţii... 


13  IANUARIE  1937  359 

Pr.  Grigorie  CRISTESCU 


Cu  vrerea  lui  Dumnezeu,  jertfa  dela  Majadahonda  trebuia  să  se  întâmple. 
România  cea  nouă,  România  marilor  responsabilităţi  morale  trebuia  să  fie  prezentă, 
prin  vizionarii  ei,  transfiguraţi  de  sfânta  nebunie  a  credinţii  creştine  şi  naţionale,  pe 
frontul  unde  lupta  se  dă  între  două  lumi  antipodice,  între  două  principii 
contradictorii,  între  două  concepţii  de  viaţă  -  între  Dumnezeu  şi  satana. 

Când  un  neam  întreg,  la  capătul  unor  lupte  milenare  pentru  apărarea  fiinţei  lui 
spirituale  împotriva  tuturor  desfigurărilor,  începe  să-şi  adune  sufletul,  să-şi 
mobilizeze  eroismul  şi  să-şi  arunce  toată  energia  într’o  luptă  de  salvare,  în  lupta 
pentru  păstrarea  moştenirii  creştine  care  a  fost  mândria  noastră  ca  neam,  în  lupta 
pentru  păstrarea  chipului  creştin  al  sufletului  nostru  asaltat,  acum,  cu  disperare,  de 
ucigaşul  de  la  răsărit,  -  este  cu  neputinţă  să  nu  izbândească. 

Oamenii  au  căzut;  dar  arhanghelii  din  ei  au  triumfat  împotriva  lui  Lucifer. 
Trupurile  lui  Ion  Moţa  şi  Vasile  Marin  sfinţite  de  cea  mai  curată  jertfă  pe  care  un  om 
o  poate  aduce,  în  această  lume,  lui  Dumnezeu,  vor  fi  pavăză  pământului  în  care  se 
vor  odihni.  Mucenici  ai  lui  Hristos,  zid  scump  împotriva  celor  ce  “clătinau  aşezarea 
creştină  a  lumii”,  jertfa  voastră  să  ne  fie  îndemn  şi  poruncă:  faţa  la  Hristos,  pentru 
mântuirea  neamului! 


IRamânia,  de  s4fi 


ZORI  DE  VIAŢĂ  360 

de  Radu  ANGHELESCU 


Cangrena  aşteaptă  cuţitul  binefăcător. 

Guvernul  actual,  încadrat  cu  o  echipă  de  mucenici  şi  martiri  ai  unui  crez  care  a 
păşit  biruitor  peste  praguri  însângerate  de  temniţă,  a  pornit  cu  tăişuri  adânci  să 
înlăture  cu  orice  risc,  sminteala  unui  trecut  nefast. 

Istoria  ultimilor  ani  scrisă  la  întunerec  cu  slove  otrăvite  de  mânuitori  ai 
condeiului,  bogat  răsplătiţi,  ne-a  vrut  îngenunchiaţi  şi  proşti. 

Mulţimea  osândită  trăia  legată  la  ochi.  Această  istorie  tristă,  strigată  cu  poze 
multicolore  lipite  pe  garduri  şi  ziduri  -  războinici  fără  arme  şi  fericiţi,  cu  sufletele 
împovărate  de  lacrimi  -  şi-a  încheiat  cel  din  urmă  capitol. 

Măsurile  luate  în  ultima  vreme,  necunoscute  încă,  curajului  românesc,  ne  sunt 


359  -  Revista  "Predania",  Bucureşti.  Anul  I,  Nr.  2,  15  Februarie  1937. 

360  -  Ziarul  "România  de  Azi".  Fondator:  Gh.  Negrescu;  Director:  Ion  N.  Diaconescu.  Anul  VII, 
Seria  II,  Nr.  7,  Duminică,  6  Octombrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


692 


chezăşie  tuturor  aşteptărilor  de  mai  bine. 

în  hulă  sălbatecă  de  revoltă  pentru  tot  inutilul  trăirei  noastre  de  până  acum,  ne 
strângem  harnici  sub  privegherea  Conducătorului  pe  care  la  margine  de  abis  ni-1 
dăruieşte  providenţa,  cu  gândul  să  ridicăm  din  molozul  unui  trecut  de  ruşine,  o 
Românie  nouă  şi  sănătoasă. 

Pentru  isbânda  ei  să  ne  punem  zălog  toată  dragostea,  toată  priceperea  şi  toată 
puterea  noastră  de  muncă. 


MIHAIL  POLIHRONIADE 

ŞI 

A.  CANTACUZINO  3*» 


de  C.  IONESCU 

Am  scris  sub  "Asasinii  tineretului  românesc"  despre:  N.  Iorga,  Armând  Călinescu, 
C.  Argetoianu,  Iamandi,  Micescu,  etc.  Dar,  în  Ţara  Românească,  nu  hălăduesc  numai 
jivine,  animale  fioroase  sau  pur  şi  simplu  viclene,  ci  şi  oameni  cu  cugetul  luminat,  de 
inimă  şi  omenie.  Mai  presus  de  toate  minţi  luminate,  căci  acolo  unde  este  "lumină" 
este  şi  tragere  de  inimă  şi  dragoste  de  bine  şi  spirit  de  sacrificiu. 

Mihail  Polihroniade  şi  Alexandru  Cantacuzino,  despre  care  scriu  acum,  au  fost 
două  exemple  -  şi  dintre  cele  mai  strălucite  -  de  astfel  de  oameni.  Nu  i-am  cunoscut 
decât  incidental,  de  departe,  cu  prilejul  unor  conferinţe.  Primul  vorbea  despre 
"Japonia",  celălalt  nu-mi  reamintesc  subiectul.  Dar  cum  vorbeau!  Se  plimba  -  Mihail 
Pohroniade  -  ca  la  el  acasă  prin  "Japonia",  subiectul  lui,  fără  o  notă,  fără  o 
însemnare.  O  conferinţă  încărcată  de  date,  plină  de  informaţii.  La  fel  Cantacuzino, 
dar  mai  puţin  ponderat,  mai  agil,  mai  exuberant. 

Au  fost  şi  unul  şi  celalalt,  oameni  de  elită  ai  gândirii  (şi  gândirea  îmbrăţişează  şi 
politicul)  româneşti. 

Pe  aceşti  doi  oameni  Armând  Călinescu  şi  Victor  Iamandi,  Moruzov  şi  Niki 
Ştefănescu,  au  înţeles  că  trebue  să-i  omoare.  Şi  i-au  omorât.  Dispăreau  ei  şefii,  prin 
urmare  dispărea  şi  -  mişcarea!  Bea  neică,  adică  Niki,  Victor  Iamandi  şi  Călinescu  - 
bea  şi  te  îmbată!  (Gabriel  Marinescu  era  beat  de  mai  înainte). 

Mihail  Poilhroniade  şi  Alexandru  Cantacuzino  au  dispărut,  Mişcarea  însă  n'a 
murit. 

Cum  rămâne  cu  îngustimea  de  inimă  şi  de  spirit  de  a  nu  se  recunoaşte  niciodată  - 
nici  astăzi  -  acestor  oameni  meritele  pe  care  le-au  avut?  Mă  gândesc  la  d-ta  D-le 
Eugen  Lovinescu,  care  bagatelizând  -  ca  unul  care-i  cunoscusei  mai  de  aproape  - 
inteligenţa  sclipitoare  a  lui  Mihail  Polihroniade,  m'ai  pus,  un  moment  la  îndoială: 
oare  nu  m'am  înşelat?  Cu  atât  mai  mult,  cu  cât  mă  ştiam  om  ponderat,  care  nu  se 
omoară  de  admiraţie  pentru  nimeni. 

îndoiala  aceasta  a  fost  risipită  de  "Buna  Vestire"  de  Duminică  29  Septembrie,  - 
care  consacrând  lui  Mihail  Polihroniade  întregul  număr  de  8  pagini,  fixează  acestuia 
prin  pana  lui  Mihail  Manoilescu,  general  Petrovicescu,  Horia  Cosmovici,  Alexandru 
Basarab,  Gheorghe  Ţopa  adevărata  lui  fizionomie:  de  om  excepţional. 

Un  cuvânt  mai  mult  de  recunoaştere  pe  mormântul  lui  de  erou  şi  martir. 


361  -  Ziarul  "România  de  Azi".  Fondator:  Gh.  Negrescu;  Director:  Ion  N.  Diaconescu.  Anul  VII, 
Seria  II,  Nr.  7,  Duminică,  6  Octombrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


693 


ARME  VECHI  362 

de  Ilie  BOCA 

Pela  instituţiile  de  Stat:  ministere,  muzee,  centre  militare,  etc.,  stau  de  pază 
soldaţi.  Soldaţii  sunt  toţi  unu  şi  unu,  înalţi,  voinici,  cu  chipul  ars  de  soare,  cu  ochii 
adânci  privind  cu  seriozitate  înainte.  Casca  de  oţel,  cu  cureaua  legată  pe  sub  bărbie  le 
dă  o  înfăţişare  şi  mai  marţială.  Sunt  parcă  aceiaşi  legionari  care  au  venit  acum  2000 
de  ani  să  împlinească  un  destin  înalt  mai  tare  decât  voinţa  omenească;  sunt  legionari 
de  piatră  scoborîţi  de  pe  columna  viteazului  şi  neînduplecatului  împărat.  în  ochii  lor, 
cine  ştie  să  citească,  se  vede  limpede  trecutul  acestui  neam  care,  orice  s'ar  spune, 
prin  arme  şi-a  deschis  cărările  vieţii  pornind  cu  pasul  sprinten  şi  apăsat  către  un 
viitor  plin  de  furtuni  şi  de  vânzoliri  vrăjmaşe.  Ori  de  câte  ori  i-am  văzut  pe  soldaţii 
aceştia,  de  când  am  avut  norocul  să-i  văd,  inima  mi  s'a  umplut  de  bucurie  şi  ochii  de 
lacrimi.  Clocoteşte  de  veacuri  în  sufletul  nostru  un  dor  pe  care  nimic  în  lume  nu  ni  1- 
a  putut  înăbuşi,  dorul  pe  care  l-am  păstrat  neştirbit  în  tainiţele  cele  mai  adânci  ale 
întregii  noastre  fiinţe,  dorul  de  a  ne  ridica  prin  noi  înşi-ne  până  la  înălţimea  faptelor 
de  arme  ale  strămoşilor  noştri,  Daci  şi  Romani.  Din  această  cauză,  când  vezi  soldaţi 
înarmaţi  din  creştet  până  ’n  tălpi,  fie  la  o  defilare  de  paradă,  fie  îndeplinind  cu 
entusiasm  o  misiune  militară,  fie  frânţi  în  două  de  marşuri  nesfârşite  şi  de  greutatea 
tarhatului  ostăşesc,  nu  poţi  trece  pe  lângă  ei  cu  nepăsare  ca  pe  lângă  un  obiect  străin 
şi  fără  valoare,  ci  te  opreşti  cercetându-le  cu  deamănuntul  uniforma,  armele,  chipul 
şi  nu  te  opreşti  numai  aici,  ci  mergi  mai  departe,  căutând  să  le  citeşti  în  suflet.  Şi 
numai  de  rezultatul  examenului  acestuia  va  depinde  liniştea  sau  îngrijorarea  ta  şi  a 
Naţiei. 

într'adevăr  se  obişnueşte  în  toate  statele  ca  pentru  servicide  auxiliare  să  se  dea 
arme  vechi,  reformate.  La  noi  însă  n'am  vrea  să  se  întâmple  astfel,  căci  aceste  arme 
vechi  răscolesc  în  sufletele  noastre  amintiri  dureroase  pe,  care  mai  bine  dacă  le-am 
uita.  Şi  tocmai  aceste  ruginituri  să  străjuiască  instituţiunile  noastre  şi  chiar 
mormântul  soldatului  care  a  luptat  pentru  desrobirea  pământului,  să  străjuiască  tot 
ce  avem  noi  mai  scump  şi  mai  cu  seamă  astăzi  când  sufletul  ne  sângerează  din  nou  de 
alte  ticăloşii  săvârşite  de  ei. 

Suntem  absolut  încredinţaţi  că  Guvernul  Naţional  Legionar  va  proceda  în  timpul 
cel  mai  scurt  la  înlăturarea  şi  a  acestei  stări  care  stărue  de  atâta  vreme  pe  fruntea 
ţării  condusă  de  criminali  şi  trădători  şi  va  lua  de  pe  umerii  soldatului  şi  al  aceluia  de 
pază  acest  fier  vechiu,  dându-i  destinaţia  pe  care  o  merită,  iar  în  locul  lui  va  pune 
armă  naţională  făurită  de  noi  în  şantierele  noastre  şi  aceasta  pentru  mândria  şi 
încrederea  în  noi  înşi-ne. 


ÎN  ŢARA  DREPTĂŢII  363 

de  Emanuel  COPĂCIANU 

Revoluţia  albă  din  6  Septembrie  1940  -  care  printr'un  fericit  joc  al  destinului 
coincide  cu  "Minunea  Sf.  Arhanghel  Mihail",  patronul  spiritual  al  Gărzii  de  Fier,  nu  a 
însemnat  numai  sfărâmarea  unor  concepţii  cu  pretenţii  de  "regim  politic"  sau 
înmormântarea  unei  degradante  şi  nefaste  mentalităţi  ci  şi  ziua  istorică  a  uneia 
dintre  cele  mai  mari  revoluţii  a  acestui  popor  blând  şi  iertător,  şi  se  constitue  prima 


362  -  Ziarul  "România  de  Azi".  Fondator:  Gh.  Negrescu;  Director:  Ion  N.  Diaconescu.  Anul  VII, 
Seria  II,  Nr.  7,  Duminică,  6  Octombrie  1940. 

363  -  Ziarul  "România  de  Azi".  Fondator:  Gh.  Negrescu;  Director:  Ion  N.  Diaconescu.  Anul  VII, 
Seria  II,  Nr.  7,  Duminică,  6  Octombrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


694 


filă  din  marea  carte  a  României  Noui  Legionare.  Umilinţele  şi  batjocura,  crimele  şi 
prigoana,  ameninţările  şi  ura,  destinul  tragic  al  unei  generaţii  care  dispreţuia 
moartea  cu  neîntâlnită  bărbăţie  şi  virtute  şi  jocurile  sângeroase  ale  zodiilor 
capricioase  ticluite  în  umbra  unor  formule  -  erez  al  nemerniciilor  trecute,  s'au 
îngropat  cu  ură  şi  dispreţ,  dar  fără  nici  o  vărsare  de  sânge. 

Aşa  a  înţeles  biruinţa  legionară  să  celebreze  jertfele  sale:  prin  uitare  şi  iertare, 
comandamente  isvorîte  dintr'o  inimă  ce-şi  găseşte  resorturile  sufleteşti  dincolo  de 
banalitatea  humii  umane. 

"Regim  nou  de  viaţă  curată  -  zice  generalul  Antonescu  -  regim  de  viaţă  armonioasă 
şi  frăţească  între  conducător  şi  conduşi,  regim  de  viaţă  plină  de  ideal,  de  cuget  curat 
şi  de  forţă  creatoare",  regim  de  însănătoşire  morală  şi  de  reînviere  a  naţiei,  este 
regimul  cămăşilor  verzi  venite  să  păstreze  ceeace  se  mai  poate  păstra  dintr'o 
Românie  mare  şi  bogată,  pe  care  doriau  s'o  vadă  "frumoasă  şi  sfântă  ca  Soarele  de  pe 
cer". 

Ridicarea  morală  a  acestui  neam  prin  muncă,  cinste  şi  dreptate,  nu  sunt  cuvinte 
protocolare  şi  searbăde  la  început  de  ţară  nouă,  ci  îndemnul  nouei  orientări  de 
disciplină  pentru  biruinţa  de  mâine  a  tineretului  şi  a  neamului. 

Ţara  aceasta  care  a  cunoscut  din  plin  ca  nici  o  alta,  jaful  banului  public  şi  corupţia, 
crima  şi  răsbunarea,  minciuna  şi  putregaiul  unei  morale  destrămate  în  însăşi 
conducători  supremi,  le-a  îndurat  cu  răbdare  în  tăcere  şi  suferinţă,  ştiind  că  totul  are 
o  margine  şi  că  odată  va  sosi  vremea  judecăţii  şi  ceasul  speranţelor  sale  va  vesti  glas 
de  biruinţă. 

Şi  mişcarea  legionară  care  a  fost  alături  de  această  talpă  a  ţării,  care  a  suferit  cu  ea, 
ştie  că  biruinţa  e  a  ei  şi  că  dreptatea,  sfânta  dreptate,  pe  care  au  cerut-o  imperios 
totdeauna,  dar  care  nu  li  s'a  dat  niciodată,  să  li  se  dea. 

Deacum,  ţara  noastră  nu  va  mai  fi  nici  anexa  comodă  a  Ligii  Naţiunilor,  nici 
colonia  politică  a  Angliei  sau  marioneta  Franţei,  nici  jocul  Micei  Antante  sau 
înţelegerii  Balcanice. 

Ţara,  în  noul  ritm  al  mişcării  legionare  cu  perspective  milenare  în  istoria  de  mâine 
a  acestui  neam,  ne  chiamă  cu  disciplină  şi  dragoste  la  munca  de  întărire  şi  reînviere  a 
adevărului  pălmuit  şi  dreptăţii  răstignite  de  neomenia  celor  de  ieri. 

Deacum  păşim  în  lumea  şi  în  ţara  dreptăţii. 

Să  fim  demni  spre  a  fi  la  înălţimea  valorilor  etice  şi  metafizice  pe  care  mişcarea 
legionară  ni  le-a  dat  prin  jertfe  simple  şi  dureroase  sacrificii  ani  de-a  rândul,  căci 
revoluţia  nu  e  numai  triumful  biruinţei  gardiste,  ci  însăşi  reînvierea  neamului 
românesc. 


REÎNVIERE  364 


de  A.  NECHIFOR 

Realităţile  isvorâte  din  faptele  mari  sunt  totdeauna  scânteia  ce  sare  în  ochi  şi  celui 
mai  pătimaş  cititor. 

A  vedea  şi  pipăi  ca  dintr'o  stâncă  picura  apă,  e  un  adevăr  pe  care  nu-1  poţi  nega 
decât  pervertindu-ţi  încăpăţânat  sufletul  prin  închiderea  ochilor  şi  întoarcerea 


364  -  Ziarul  "România  de  Azi".  Fondator:  Gh.  Negrescu;  Director:  Ion  N.  Diaconescu.  Anul  VII, 
Seria  II,  Nr.  7,  Duminică,  6  Octombrie  1940 


Nicolae  Niţă 


695 


spatelui.  Că  sunt  indivizi  şi  dintre  aceştia,  nu  încape  îndoială,  ba  sunt  destui,  dar 
faptele  revelatoare,  sfinte  îşi  urmează  cursul  cu  atâta  voiciune,  încât  orice  zid 
potrivnic  cade  sub  picioare,  căci  orice  zid  sub  orice  aspect  nu  are  temelie  solidă. 

Şcoala  discursurilor  cu  lansarea  de  talente  inspirate  de  mirosul  arginţilor  ca  şi 
comoditatea  unei  situaţii  dobândite  imoral  prin  sau  a  lanţului  de  interese,  încep  să 
treacă  în  domeniul  istoriei,  a  acelei  perioade  de  istorie  pe  care  vor  numi-o  "neagră", 
şi  cu  bună  dreptate,  urmaşii  noştri. 

Da,  faptele  arată  că  ne-am  îndreptat  spre  drumul  moralei,  drum  ascuns  fariseric 
ieri,  singurul  drum  în  slujba  conştiinţei  creatoare  de  virtuţi,  de  dreptate,  de  eroism, 
de  nemurire. 

Se  vor  întreba,  ştergându-se  la  ochi,  mâine,  poimâine,  unii  întârziaţi  în  putregaiul 
indolenţei  calde:  "noi  am  fost,  noi  suntem  aceia"  şi  în  cursul  viforos  al  făuririi 
destinului  curat  şi  drept,  vor  rămâne  cu  mâna  lipita  de  frunte  ca  nişte  căiţi  în  urma 
sentinţei,  ca  pietrele  ce  se  retrag  spre  mal  în  fuga  apei.  Apa  îşi  urmează  cursul  ei  care 
este  cursul  dumnezeescului  din  om  şi  această  spuză  de  divinitate  (dureros  că  cei  de 
ieri  n'au  auzit  de  ea)  a  fost  înăbuşită  de  multe  ori  şi  în  multe  locuri  de  la  începutul 
lumii,  dar  nici  odată  n'a  fost  stinsă,  ba  mai  tare  a  fost  aţâţată,  căci  raţiunea  ei  capitală 
de  a  fi  este  tocmai  mistuirea  antipodului  spuzei,  a  diavolescului  din  om. 

Un  examen  dur,  prea  dur  pentru  marea  masă  nevinovată  în  frunte  cu  stâlpii  ei, 
prea  uşor  pentru  scuturarea  aripelor  rămase,  ca  uşurate  să-şi  ia  sborul  pe  undele 
dreptăţii.  Şi  l-au  luat.  Va  fi  scâncet,  scrâşnire  de  dinţi,  nu-i  nimic;  acestea  sunt 
mărturia  apariţiei  dreptăţii,  iar  coordonarea  braţelor  albe  în  zidirea  vieţii  noui  sunt 
corolarul  dispreţului  faţă  de  ei. 

Dar  multe  jertfe  a  costat  această  reînviere;  mult  sânge  curat  a  curs  pentru 
înlăturarea  celui  infecţios.  N'au  ştiut  pionii  infernului,  că  botezul  sângelui,  botezul 
morţii,  cu  fruntea  senină  şi  ochii  în  sus,  sunt  veriga  care  leagă  bunul  etern  din 
creatură  de  creator.  E  prea  uşor  zis,  "n'au  ştiut";  mai  precis  n'au  vrut,  să  înţeleagă, 
căci  marele  adevăr  le  suna  în  urechi,  îi  pişcă  de  ochi  la  fiecare  pas.  Ei,  înrăiţi  până  la 
unghii,  nu  s'au  mulţumit  să-i  dea  cu  piciorul,  au  căutat  să-l  îngroape  ca  şi  cum 
pământul  ar  putea  să  ascundă  din  ordinul  lor  un  firicel  din  fiinţa  lui  Dumnezeu,  căci 
ale  Lui  sunt  adevărul  şi  dreptatea. 

Ce  mici  suntem!  Şi  cu  micimea  noastră  încercăm  să  sdrobim  ceiace  abia  ne 
învrednicim  să  pronunţăm  şi  să  aplicăm.  Par'că  drumul  neamului  se  poate  întoarce  şi 
mlădia  după  inspiraţia  nefastă  a  unui  grup.  Par'că  o  naţie  ar  fi  o  creaţie  a  întâmplării, 
sortită  să  vieze  sau  să  moară,  după  buna  dispoziţie  a  unora. 

Dreptatea  a  biruit;  şi  nu  se  putea  altfel. 

Reînvierea  s'a  produs  spre  bucuria  neamului  şi  înspăimântarea  lor. 

Luăm  parte  la  începuturile  ei  şi  rugăm  cerul  să-i  aducă  desăvârşirea. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


696 


'Piat’iâ 

PERSPECTIVA  ANULUI  POLITIC  365 


de  Nichifor  CRAINIC 

în  acest  prag  al  anului  1938,  România  trăieşte  o  nouă  stare  de  psihoză  politică, 
adâncă  şi  puternică.  E  a  treia  dela  războiu  încoace.  Averescanismul  a  fost  cea  dintâiu: 
psihoza  tranşeelor.  Ţărănismul  a  fost  a  doua:  psihoza  unei  "clase".  Legionarismul  e  a 
treia:  psihoza  tineretului  neîncadrat. 

Se  înşeală  total  cine  crede  că  poate  lupta  împotriva  unor  astfel  de  inundaţii 
stihiale  ale  sufletului  colectiv.  Ele  trec,  printr'un  proces  interior  de  diminuare  şi  de 
dispariţie,  -  cum  au  trecut  primele  două;  sau  evoluiază  printr'un  proces  de 
transformare  şi  de  clarificare,  cum  nădăjduim  că  se  va  întâmpla  cu  legionarismul. 
Nimeni  n'a  putut  lupta  împotriva  averescanismului;  el  s'a  distrus  însă  singur, 
verificându-se  crunt  la  întâia  guvernare.  Nimeni  n'a  putut  lupta  împotriva 
ţărănismului  ajuns  la  paroxism  pela  1928;  el  s'a  prăbuşit  singur  în  proba  de  foc  a 
guvernării. 

Acum  începe  momentul  legionar.  Superb  moment,  -  şi  foarte  greu. 

Superb,  fiindcă  angajează  în  dinamismul  lui  întregul  suflet  tânăr  al  ţării.  Foarte 
greu,  fiindcă  se  apropie  cu  repeziciune  de  verificare. 

între  aceste  trei  faze  ale  psihologiei  politice  româneşti  trebuie  să  recunoaştem  că 
sânt  asemănări,  dar  şi  deosebiri  adânci.  Asemănări,  fiindcă  toate  sânt  erupţiuni 
elementare  ale  aceleeaşi  speranţe  de  ţară  nouă  şi  de  ordine  nouă.  Deosebiri,  fiindcă, 
pe  când  averescanismul  reprezenta  o  turbulenţă  haotică,  fără  obiect  precis,  a 
sufletului  războinic,  iar  ţărănismul  dinainte  de  corcirea  iudaică  reprezenta  numai  o 
anumită  categorie  de  oameni,  legionarismul  e  o  mişcare  a  tineretului  de  toate 
categoriile  sociale  dela  prinţ  până  la  golan.  El  se  poate  numi  într'adevăr  şi  integral 
"România  tânără".  Atât  de  tânără  încât  fiecare  copil  din  ţara  asta  se  visează  legionar, 
ca  un  ideal  căutat  cu  cea  mai  înfrigurată  ardoare.  Dacă  e  ceva  realmente  "ilegal"  în 
această  mişcare,  nu  sânt  în  niciun  caz  cine  ştie  ce  idei  subversive  cum  mint  pe 
socoteala  ei  de  ani  de  zile  bătrânii,  ipocriţii  şi  pişicherii  politiciani;  ideile  politice  ale 
legionarismului  sânt  încă  foarte  vagi  şi  nelămurite;  dreptate,  pâine,  pace,  cum  au  fost 
concretizate  aceste  idei  în  ultima  deviză  electorală,  poţi  să  le  interpretezi  cum  vrei, 
fiindcă  sunt  locuri  comune  în  limbajul  oricărei  formaţiuni  politice.  Şi  totuşi  mişcarea 
are  ceva  cu  totul  "ilegal"  şi  anume:  imensul  minorat  angajat  în  ardoarea  ei.  Legile 
ţării  recunosc  drepturi  politice  numai  majorilor;  şi  toate  partidele  din  Romania  nici 
nu  s'au  gândit,  dar  nici  n'au  izbutit  atunci  când,  târziu,  s'au  gândit  să-şi  coboare 
aderenţele  dincolo  de  limita  majoratului,  în  profunzimile  iraţionale  ale  adolescenţei 
şi  ale  copilăriei.  Singur  legionarismul  s'a  coborît  în  aceste  regiuni  subpolitice  pentru 
a-şi  pregăti  victoria. 

Aceasta  e  "ilegalitatea"  mişcării,  care  enervează  şi  indignează  pe  politicienii 
partidelor,  când  se  văd  concuraţi  şi  ameninţaţi  de"copii".  Teama  şi  enervarea,  în  faţa 
acestei  apariţii  cu  totul  neobişnuite  în  politica  României,  au  mers  până  acolo  încât 


365  -  Revista  "Sfarmă  Piatră",  Bucureşti.  Director:  Alexandru  Gregorian.  Anul  IV,  Nr.  108, 
Sâmbătă,  3  Ianuarie  1938. 


Nicolae  Niţă 


697 


bătrânii  politicieni  au  făurit  legi  noi,  cum  e  cea  universitară,  care  interzic  studenţilor 
majori  exercitarea  drepturilor  cetăţeneşti  şi-i  împing  astfel  cu  forţa  în  imensul 
minorat  legionar.  Desigur,  nimeni  n'a  bănuit  că  asemenea  măsuri,  ca  să  nu  mai 
vorbim  de  prigoanele  fără  pereche,  vor  duce  la  solidaritatea  unanimă  a  mişcării  de 
azi,  care  ameninţă  să  ajungă  dezastrul  tuturor  politicianismelor. 

Considerat  comparativ,  legionarismul  are,  prin  urmare,  o  fisionomie  cu  totul 
aparte  în  configuraţia  partidelor  politice  prin  faptul  înrădăcinării  lui  excepţional  de 
adânci  în  straturile  subpolitice  ale  noilor  generaţii.  Orice  alte  încercări  de  a-1  imita  şi 
de  a-1  submina  pe  această  cale,  întreprinse  de  vechile  partide,  sânt  izbite  de  nulitate 
atâta  vreme  cât  există  această  psihoză  a  elanului  iraţional,  cu  atât  mai  invincibilă  cu 
cât  e  în  mai  largă  măsură  expresia  minoratului. 

Partidele  vechi  sânt  îndreptăţite  să  fie  îngrijorate  nu  pentru  soarta  ţării,  ci  pentru 
propriul  lor  egoism,  dar  n'au  niciun  drept  să-i  pună  stavilă  fiindcă  ele  sânt 
responsabile  de  naşterea  ei.  Ar  fi  fost  oare  posibila  această  mişcare  dacă  ar  fi  existat  o 
ordine  morală  în  politica  României  şi  dacă  poziţia  românismului  în  noul  stat  ar  fi  fost 
păstrată  cu  gelozie  pe  linia  dominaţiei  fireşti  şi  a  demnităţii  de  popor  stăpân  pe 
pământul  şi  pe  destinele  lui?  Evident  că  nu.  într’o  ţară  guvernată  cum  trebuie  de 
părinţi,  copiii  rămân  la  jucăriile  lor.  Dar  ce  dezastru  trebuie  să  sufere  această  ţară 
pentruca  pruncii  să  se  ridice  împotriva  părinţilor  nevolnici!  Aspectul  cu  totul  ciudat 
al  vieţii  noastre  publice  îl  dă  această  luptă  a  copiilor  împotriva  părinţilor  şi  a 
părinţilor  împotriva  copiilor  sau  a  unui  minorat  cuprins  de  febra  precocităţii  politice 
împotriva  unui  majorat  pe  care  îl  declară  nevrednic  să  conducă  ţara. 

E  aceasta  o  primejdie  reală?  Nu!  Bine  înţeles,  cu  condiţia  ca  din  noua  psihoză  să  se 
lămurească  o  altă  ordine  morală  şi  românească  în  viaţa  de  stat.  Sântem  îndreptăţiţi 
s'o  presupunem  fiindcă  lumea  adolescenţei  şi  a  tinereţii,  ce  se  ridică  în  marş 
covârşitor,  e  de  o  mie  de  ori  mai  curată  şi  mai  gata  de  jertfă  decât  lumea  maturizată 
în  egoism  sălbatic.  Personal,  îmi  e  cu  totul  indiferent  că  această  lume  nouă  se 
numeşte  legionară  ori  s'ar  putea  numi  altfel.  Faptul  principal  este  că  ea  există  azi  ca  o 
realitate  pe  care  se  pot  sprijini  speranţele  de  îndreptare.  Această  realitate  corespunde 
convingerii  mele  de  totdeauna  că  ţara  noastră  nu  se  poate  reînoi  decât  prin  tineretul 
educat  altfel  decât  părinţii  lui.  Din  nenorocire,  în  România  noastră  regula  educaţiei 
politice,  cea  mai  potrivită,  trebuie  să  fie  aceasta:  "Să  creştem  pe  copii  după  norme  cu 
totul  contrare  celor  practicate  de  părinţi!". 

Axa  scrisului  meu  politic  este  această  idee,  începând  cu  acei  "Copii  ai  nimănui"  din 
timpul  războiului,  continuând  cu  "Moştenitorii  victoriei"  deia  1921,  şi  apoi  cu  tot  ce 
am  scris  în  ziarele  anterioare  "Calendarului".  Doi  ani,  1932  şi  1933,  acest  ziar  a  fost 
cel  dintâiu  în  România  dedicat  în  întregime  reînnoirii  ţării  prin  tineret.  Aruncat  în 
închisoare  pentru  această  îndrăzneală,  unică  la  vremea  ei,  cea  mai  gravă  acuzaţie  ce 
mi  s'a  adus  a  fost  aceea  ca  aş  fi  "conrupătorul  tineretului".  Caşicum  a-i  deschide  ochii 
asupra  unei  realităţi  insuportabile  şi  asupra  unor  zări  de  slavă,  spre  care  merge  azi 
triumfal,  ar  fi  însemnat  a-1  conrupe! 

Era  în  fond  chinul  unui  om  care,  obligat  să  ia  contact  ca  ziarist  cu  dezastrul  politic 
fără  leac,  pricinuit  de  partide,  arăta  cu  desnădejde  unde  trebuie  pregătită  mântuirea. 
Sânt  singurul  om  care  n'am  căutat  profituri  personale  dintr'o  asemenea  luptă.  Am 
dat  tot  ce  am  putut  fără  să  cer  nimănui  nimic.  Dacă  aş  fi  făcut  altfel,  m'aş  fi  desonorat 
în  proprii  mei  ochi  la  ideia  că-mi  precupeţesc  convingerile,  rămase  sfinte  pentru 
mine. 

Acest  dezinteres  personal,  greu  de  înţeles  pentru  tinerii  de  azi,  pe  care  l-aş  fi  vrut 
exemplu  celor  cari,  ca  nişte  otrepe  morale,  s'agaţă  şi  ei  de  aripile  vulturilor,  îmi  dă 


Articole  clin  Presa  Legionară 


698 


dreptul  şi  să  laud  şi  să  critic.  Eu  nu  cunosc  "şefi"  fiindcă  şefii  de  azi  au  fost  îndrumaţi 
de  mine.  Eu  cunosc  un  singur  interes,  care  nu  e  al  meu,  ci  al  tuturor  celor  cari 
constituie  ţara  şi  e  mai  presus  de  fiecare  dintre  noi.  în  lumina  lui  văd  ce  e  bine  şi 
detest  ce  e  abatere  în  mişcarea  naţionalistă.  Ştiu  limpede  că  această  mişcare,  in  faza 
de  psihoză  actuală  nu  sufere  nici  un  fel  de  contradicţie  sau  de  observaţie.  Dar  mai 
ştiu  că  singur  Dumnezeu  e  fără  greşală,  iar  arhanghelii,  unii  dintre  ei  cel  puţin,  au 
căzut  până  în  fundul  iadului,  fiindcă  şi  ei  sânt  simple  creaturi  insuficiente.  Când 
psihoza  mişcării  se  va  rectifica  prin  experienţa  oamenilor  şi  a  problemelor,  se  va 
vedea  clar  că  pe  cine  l-am  arătat  ca  oportunist,  oportunist  se  va  dovedi,  pe  cine  l-am 
arătat  ca  escroc,  escroc  se  va  menţine. 

Legionarismul  are,  din  păcate,  şi  specimene  de  acestea  şi  încă  cu  mare  trecere. 
Sânt  fermenţii  dezagregării  morale  pe  care,  de  va  şti  să-i  înlăture,  imensa  curăţenie  a 
tinereţii  va  fi  salvată,  şi,  odată  cu  aceasta  se  va  evita  dezastrul  suferit  anterior  de 
averescanism  şi  de  ţărănism. 

Momentul  unei  asemenea  purificări  e  impus  de  marea  biruinţă  electorală  a 
legionarismului.  Un  singur  partid  a  biruit  în  aceste  alegeri:  Totul  pentru  ţară. 
Liberalii  an  fost  înfrânţi.  Valahiştii  s'au  demascat  că  sunt  ce-i  arătăm  noi  de  doi  ani 
încoace.  Ţărăniştii  au  bătut  pe  loc  cu  toate  sforţările  de  ultimă  oră  ale  d-lui  Iuliu 
Maniu.  Naţional-creştinii  au  rămas  la  numărul  de  voturi  de  acum  patru  ani  ale 
cuziştilor  şi  gogiştilor.  Lucrul  iese  şi  malt  mult  în  evidenţă  când  Totul  pentru  tară, 
candidând  întâia  oară,  obţine  cu  200.000  de  voturi  mai  mult  decât  naţional-creştinii. 
Faimoasa  unire  a  tuturor  naţionaliştilor  într'un  singur  organism,  pe  care  o 
încercasem  eu  şi  pe  care  o  preconiza  pe  urmă  d.  Ilie  Rădulescu,  se  va  rezolva  de  acum 
încolo,  în  scurt  timp,  prin  absorbirea  tuturor  în  legionarism.  E  un  fenomen  pe  care 
nimic  nu-1  mai  poate  opri.  Cuzismul  a  mai  rezistat  încă  în  Moldova  veche  şi  în 
Basarabia  unde  e  un  fel  de  superstiţie  populară,  cum  l-am  numit  noi. 

Afară  de  aceasta,  toate  celelalte  partide  nu  au  decât  suma  de  voturi  recoltate  în 
alegeri.  Singur  Totul  pentru  ţară  reprezintă  un  număr  de  aderenţe  incomparabil  mai 
mare  decât  jumătatea  de  milion  recoltată  azi,  fiindcă  dincolo  de  linia  majoratului  are 
întreaga  ţară  de  minori.  în  fiecare  an  contingentele  devotanţi  se  vor  spori  mecanic. 
Iar  această  zestre  care  vine  e  un  privilegiu  unit. 

Alegerile  acestea  au  valorificat  politiceşte  mişcarea,  crezută  până  ieri  o  simplă 
febră  infantilă.  De  acum  încolo,  ea  reprezintă  o  forţă  de  contaminare  irezistibilă  şi 
pentru  oamenii  maturi.  Dacă  politicianii  n'au  putut  atrage  pe  copii,  copiii  vor  atrage 
şi  pe  politiciani,  cari  sânt  destul  de  abili  pentru  a  simula  convertiri  legionare  cu 
gândul  la  bugetul  de  mâine  al  statului.  Procesul  acesta  de  invazie  a  corbilor,  început 
mai  de  mult,  se  va  intensifica  în  mod  neobişnuit.  Românul  e  foarte  cameleon  în 
politică  şi  trece  ca  săgeata  dela  o  extremă  la  alta.  Cu  aceasta,  coheziunea  se  va  slăbi  şi 
intrigile  inevitabile  vor  submina  disciplina,  iar  vechile  mentalităţi  intruse  vor 
diforma  spiritul.  Eu  n'aş  dori  legionarilor  o  trezire  prea  târzie  din  vis.  Şi  cu,  mine 
judecă  la  fel  orice  român  liber,  care  vede  pe  tâlharul  de  ieri  exponent  al  tineretului 
azi,  iar  mâine  ministru  în  numele  României  noi. 

Noua  situaţie,  creată  prin  rezultatul  alegerilor,  e  confuză  pentru  clipa  de  faţă  dar 
foarte  limpede  în  perspectiva  viitorului.  Se  vorbeşte  de  o  eventuală  dictatură  a 
paraponosiţilor  electorali.  Ar  fi  cea  mai  nenorocită  greşeală.  Dictaturile  se  menţin 
prin  aderenţa  tineretului.  Niciuna  însă  nu  poate  rezista  împotriva  lui. 

Pentru  oricine  judecă  obiectiv,  anul  1938  se  deschide  sub  zodia  naţionalismului  de 
stil  nou. 

Fie  într'un  ceas  bun! 


Nicolae  Niţă 


699 


*7 Ctn fiul  MCtte&CCM 

CRUCILE  MARTIRILOR  LEGIONARI  366 

de  Const.  CEHAN-RACOVIŢĂ 


EDITORIAL 


Gândirea  nu  poate  tălmăci  îndeajuns  suferinţa  Răstignirii.  E  sacrificiul  cel  mai 
desăvârşit  al  vieţii.  Iisus  e  chintesenţa  pătimirii.  E  purificarea  omenirii  pentru 
apropierea  de  Dumnezeu. 

Ţara  Românească  era  plină  de  farisei  şi  de  păcate.  Un  drum  de  spini.  Ce  avea  mai 
bun  generaţia  tânără  trebuia  să  ducă  Crucea  Calvarului.  Şi  această  tinerime  a  fost 
acea  Legionară.  Omul  nou  al  României  creat  din  sufletul,  din  simţirea  şi  din 
dragostea  de  ţară  a  lui  Corneliu  Codreanu. 

El  însuşi  a  fost  un  om  providenţial.  învăţătura-i  întocmai  ca  fapta.  Predica-i 
sfârşită  prin  sângele  lui  nevinovat.  Ucis  pentru  credinţa  lui.  De  aceia  învăţăceii  sunt 
martiri  naţionali. 

Nici  unul  nu  s'a  ferit  de  moartea  eroică.  Prin  răstignirea  lor  am  intrat  în  viaţa 
neamului  românesc.  E  pagina  plină  cu  soare  a  Istoriei  noastre.  E  o  evanghelie  ce  va 
mişca  întotdeauna  inimile  româneşti,  cucernice,  închinându-se. 

Naţionalism  pecetluit  prin  sânge  şi  prigoană.  Temniţe  şi  suflete  supuse  la  cazne 
cum  numai  apostolii  creştinismului  au  avut-o. 

Pe  aceşti  Sfinţi  Legionari  nimic  nu  i-a  înspăimântat.  Au  închis  pleoapele  pentru 
totdeauna,  au  sărutat  pământul  strămoşesc  şi  au  plecat  senini  în  Nirvana. 

Lăsau  în  urmă  un  Crez  al  învierii  Neamului  -  şi  învierea  venit. 

Ziua  de  6  Septembrie  1940. 

A  trebuit  un  ţintirim  de  Cruci  Legionare  ca  să  se  înfăptuiască  Minunea. 

S'a  sfărâmat  catapeteazma  înstrăinării  şi  a  răului.  Au  biruit  însuşirile  mari  ale 
Neamului.  E  sfânta  împărtăşanie  a  inimii  fiecărui  Român.  O  lumină  naţionalistă  în 
conştiinţa  băştinaşului,  o  lumină  din  ce  în  ce  mai  puternică.  Se  aduce  smirnă  la 
Crucile  Legionare.  în  fiecare  mormânt  -  cine  ştie  pe  unde  presurat  -  e  taina 
neamului.  Taina  înviată  prin  moartea  Legionarului  sfinţită  prin  martiraj. 

Taina  care  a  devenit  încredere  şi  luptă  în  tot  Româuul.  Taina  care  a  creat  România 
Legionară. 

Vor  trece  vremurile  şi  Crucile  Legionare  vor  deveni  simboluri  tot  mai  puternice. 
Altare  vii.  Simţirea  neamului  românesc  în  ele.  Trecutul  de  mărire  în  flacăra 
viitorului.  împletirea  jertfelor  milenare  pentru  această  scumpă  ţară.  Veacuri  de  sânge 
şi  bejenie,  dar  niciodată  de  înfrângere.  Cumpene  înspăimântătoare.  Şi  au  trecut. 

România  a  sfârşit  cu  veleatul  cel  rău.  Legionarii  cei  răstigniţi  au  înviat.  Şi  alături  cu 
ei  toţi  martirii  pristăviţi  dealungul  vremii  întru  Crezul  Naţional. 

S'a  deschis  Cerul  României.  Să  ne  închinam.  Să  muncim.  Să  sărutăm  icoanele 
trecutului  glorios.  S'a  întunecat  iar  portretul  lui  Ştefan  cel  Mare  de  la  Putna  şi 
clopotul  Buga  a  început  să  sune  în  miez  de  noapte.  Lăpuşnenii  şi  Orhienii  şi 
Codrenii,  aşteaptă  sânetele.  Şi  gorunul  de  la  Ţebea  se  frânge. 


366  -  Ziarul  "TIMPUL  EMINESCIAN".  Director:  Const.  Cehan-Racoviţă.  Anul  X,  Nr.  219,  Marţi  8 
Octombrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


700 


Crucile  martirilor  legionari  se  clatină.  Aşteaptă  învierea  cea  Mare. 

Să  nu  avem  hodină,  să  nu  ne  primească  pământul  strămoşesc,  până  ce  Hronica  nu 
va  înscrie  pe  vecie:  România  în  toate  drepturile  ei  aşa  cum  le-a  lasat  Dumnezeu! 

6  SEPTEMBRIE  1940  3*7 

Se  împlineşte  astăzi  o  lună  de  când,  în  iureşul  tinereţii  nestăvilite,  -  mişcarea 
legionară  a  biruit. 

Ziua  de  6  Septembrie  1940  este  ziua  biruinţii  definitive  a  românismului  integral, 
ziua  în  care  tineretul  a  fost  promovat,  printr'o  înţeleaptă  Judecată  a  unui 
providenţial  om  -  d.  general  Ion  Antonescu  -  la  postul  de  conducere. 

Privim  în  trecut  şi  ochii  noştri  rămân  buimăciţi. 

Examinăm  activitatea  unor  oameni  şi  nu  ne  vine  să  credem  că  au  fost  capabili  de 
atâta  lipsa  de  înţelegere  a  marei  drame  a  românismului:  nu  ne  vine  să  credem  că  îi 
schimbase  de  atâta  acapararea  situaţiunilor  politice  gras  plătite,  încât  nu  mai  erau 
români. 

Şi  totuşi  aşa  s'a  întâmplat. 

Noi  tineretul  care  acum  începem  lupta  pentru  viaţă,  am  trăit  cea  mai  neagră 
pagină  a  istoriei  româneşti,  dar  şi  pe  cea  mai  luminoasă. 

în  zilele  tinereţii  noastre  s'au  răpit  dela  trupul  sfânt  al  Patriei  teritorii  dintre  cele 
mai  scumpe,  dar  tot  în  zilele  tinereţii  noastre  biruinţa  legionară  s'a  înfăptuit. 

6  Septembrie! 

Dalta  meşterului  va  trebui  bine  ascuţită  ca  să  sape  în  aurul  masiv  al  cărţii  de  aur  a 
neamului  ce  se  va  scrie  de  acum  încolo,  această  dată. 

Neamul  a  fost  reîntronat  în  drepturile  lui.  Românul  e  român  la  el  acasă.  Vatra, 
sapa,  icoana  de  sub  fereastră  e  a  lui.  Aşa  cum  le-a  moştenit,  va  trebui  să  le  lase  celor 
ce  vor  urma.  Cu  nestrămutată  credinţă  ca  o  forţă  superioară  conduce  destinele 
acestui  neam. 

Am  biruit.  Biruinţa  pe  care  o  trăim  cere  însă  încă  multe  jertfe.  Munca  noastră  va 
trebui  pusă  în  serviciul  Patriei  cu  cea  mai  tinerească  neprecupeţire.  în  slăvirea 
îngerilor,  în  vâltoarea  de  lumini  cari  ne  înconjoară  activitatea,  să  înălţăm  imnul 
nostru  de  descătuşare  celor  cari  au  biruit  şi  să  ne  închinăm  cu  pioşenie  celor  ce 
dorm,  pentru  biruinţă,  în  pământul  umed. 

Deapururi  slăvită  fii  zi  de  6  Septembrie,  iar  nouă  mereu  prisos  de  încurajare  şi 
luptă. 

Aşa  să  ne  ajute  Dumnezeu! 

“Timpul  Eminescian ” 


BINE-AŢI  VENIT  LEGIONARI!  36» 

BINE-AŢI  VENIT  LEGIONARI! 

SE  CUTREMURĂ  VĂZDUHUL,  VIBREAZĂ  SUFLETUL  ROMÂNESC  CA  ÎN  RARELE 
OCAZIUNI  ALE  ÎMPĂRĂTEŞTILOR  PAŞNICE.  COBOARĂ  DIN  MUNŢI,  DEPE  DEALURI,  SE 
ADUNĂ  DIN  VĂI,  FLOAREATINEREŢII  LEGIONARE,  PORNIND  NĂVALNICĂ  -  TORENT  DE 
PRIMĂVARĂ,  -  SĂ  SE  ÎMPĂRTĂŞEASCĂ  DIN  TĂRIA  CREDINŢEI  ÎN  CĂPITAN  ŞI 


367  -  Ziarul  "TIMPUL  EMINESCIAN".  Director:  Const.  Cehan-Racoviţă.  Anul  X,  Nr.  219,  Marţi  8 
Octombrie  1940. 

368  -  Ibidem  - 


Nicolae  Niţă  -D-  -D-  ■> 


701 


LEGIUNE. 

PRVEŞTE-I  ! 

OCHII  LE  SCÂNTEIAZĂ  DE  O  DUMNEZEIASCĂ  LUMINĂ;  FEŢELE  BRONZATE  RISIPESC 
NUMAI  TINEREŢE,  CÂNTECUL  LOR  SE  RIDICĂ  PÂNĂ  LA  TOARTA  CERULUI,  CĂTRE 
LĂCAŞUL  NOII  ROMÂNII. 

CÂŢI  NU  SE  ÎNCOLONEAZĂ  LOR!  TOŢI!  ASTĂZI  A  ÎNCEPUT  BĂTĂLIA 
RECONSTRUCŢIEI  ŢĂRII.  BRAŢELE  LEGIONARE,  ÎN  EFORTUL  LOR  MASIV,  ÎNCINSE  DE 
CĂLDURA  SUFLETULUI  ÎNFLORIT,  VOR  SUI  ÎN  SOARE  CATAPETESME  PENTRU  VEAC. 

ŢARA  VA  FI  MÂINE  UN  ŞANTIER,  PRETUTINDENI  LA  IAŞI,  LA  CARANSEBEŞ,  LA 
ŢEBEA  ÎN  MUNŢII  APUSENI,  IN  DOBROGEA  SAU  LA  SUCEAVA,  TINEREŢEA  LEGIONARĂ 
VA  FACE  DIN’  TÂRNĂCOP  O  SABIE,  DIN  LOPATĂ  O  ICOANĂ,  DIN  CĂRĂMIDA 
FRĂMÂNTATĂ  CU  MÂINILE,  PLĂCI  DE  AUR  CARI  VOR  FI  AŞEZATE  LA  FUNDAMENTUL 
NOUEI  CONSTRUCŢII.  ŞANTIERUL  ACESTA  NU  VA  FI  CA  TOATE  CELE  DE  PÂNĂ  ACUM. 
DEOSEBIREA  CEA  MARE  VA  CONSTA  ÎN  FAPTUL  CĂ  ACI  SE  VOR  ÎNTÂLNI  CEI  MAI  DE 
FRUNTE  CU  CEI  MAI  DE  JOS.  COMANDANTUL  SUPREM  AL  MIŞCĂRII  LEGIONARE  CU 
CEL  DIN  URMA  PĂRTAŞ  AL  "FRĂŢIILOR  DE  CRUCE". 

TOŢI  ÎNTR'O  ARMONIE  DESĂVÂRŞITĂ,  CU  FIGURA  CĂPITANULUI,  MEREU  PREZENTĂ 
ÎN  FAŢA  OCHILOR,  CU  GÂNDUL  LA  MOŢA  ŞI  MARIN,  LA  STERIE  CIUMETTI,  LA  TOŢI  CEI 
CE  AU  SACRIFICAT  TRUPUL  LOR  PENTRU  VICTORIA  LEGIONARĂ.  AŞA  SE  VA  ÎNCEPE 
POSTAMENTUL  PE  CARE  SE  VOR  CLĂDI  COLOANELE  ROMÂNIEI  NOUL 

ACOLO,  ÎN  SATELE  ÎN  CARE  VĂ  VEŢI  DUCE  SĂ  DAŢI  DIN  PRISOSUL  VIEŢII  VOASTRE, 
DIN  SÂNGELE  VOSTRU. 

VĂ  VOR  ÎNCONJURA  CU  CEA  MAI  ROMÂNEASCĂ  DRAGOSTE  FRAŢII  NOŞTRI. 

ÎNAINTE  LEGIONARI  ! 

ÎNAINTE,  TOT  ÎNAINTE  ! 


Ionel  Moţa  şi  Vasile  Marin  369 

Creştini,  plecăm  adânc  capul,  mişcaţi  până  la  lacrimi,  în  faţa  sfâşietoarei  dureri  a 
celor  cărora  le  purtau  şi  a  celor  care  le  poartă  numele.  Ca  Români,  îl  înălţăm  însă  mai 
sus  ca  altă  dată,  cu  nestăvilită  mândrie  de  neam,  în  faţa  sublimului  ce  se  desprinde 
din  fapta  lor. 

Sacrificiul  lor  voluntar,  pe  pământ  străin,  pentru  izbânda  unui  crez  care  le 
constituia  întregul  rost  al  vieţii,  covârşeşte  orice  superlativ  al  admiraţiei  şi 
preamăririi,  pipernicind  toate  osanalele  brodate  pe  marginea  gestului  lor  eroic, 
umilind  toată  oratoria  patriotică,  de  ocazie,  din  dosul  îndepărtatului  front  al  Morţii. 

Adevărul  care  stă  la  baza  zidirii  Mănăstirii  Argeşului  îşi  afirmă  valabilitatea,  peste 
veacuri,  în  etern:  Ideile  mari  nu  se  pot  traduce  în  faptă  decât  prin  jertfe  mari. 

Voluntarii  români  din  tranşeele  latinităţii  iberice,  prin  suprema  lor  jertfă,  au  făcut 
mai  mult  pentru  cunoaşterea  şi  preţuirea,  peste  hotarele  Ţării,  a  sufletului  genuin 
românesc,  decât  toate  abilităţile  diplomatice  şi  oratorice  ale  reprezentanţilor 
„autorizaţi”  ai  Statului  în  străinătate. 

Eroilor,  care  prin  fapta  lor  au  înscris  şi  imortalizat  în  Cartea  Neamului  pilda:  cum 
trebuie  înţeleasă  viaţa  şi  porunca  vremurilor  prin  care  trecem  —  închinare; 
părinţilor,  care  ni  i-au  dat,  —  slavă  şi  recunoştinţă! 

" Ţara  Bârsei " 


369  -  Revista  "Ţara  Bârsei",  Braşov.  Anul  IX,  Nr.  2,  Martie  -  Aprilie  1937. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


702 


AJUTORUL  LEGIONAR 


“AJUTORUL  LEGIONAR” 


de  Horia  SIMA 

...Circulara  mea  cu  înfiinţarea  „Ajutorului  Legionar”  a  apărut  în  26  Septembrie 
1940.  După  ce  explicam  rostul  acestei  organizaţii,  în  tragicele  împrejurări  pe  care  le 
trăieşte  ţara,  încheiam  circulara  cu  următorul  apel:  „Legionari,  cuvântul  de  ordine 
s’a  dat.  La  prima  bătălie  după  prigoană,  ochii  întregii  ţări  vă  privesc  cu  dragoste  şi 
încredere  deplină.  Biruinţa,  ca  întotdeauna,  stă  numai  în  hotărîrea  voastră. 
Ridicaţi  „Ajutorul  Legionar ”  la  înălţimea  marilor  bătălii  din  trecut  şi  veţi  fi 
vrednici  de  recunoştinţa  întregului  popor”.  în  aceeaşi  circulară  l-am  numit  pe  Ilie 
Gârneaţă,  Comandant  al  Bunei  Vestiri,  conducător  al  noii  organizaţii.  în  modul 
acesta,  în  afară  de  rostul  primordial  al  noii  instituţii,  crearea  „Ajutorului 
Legionar”  mai  avea  avantajul  că  îi  oferea  o  compensaţie  lui  Ilie  Gârneaţă,  mâhnit 
pentru  absenţa  lui  din  guvern.  „Ajutorul  Legionar”  a 
luat  în  cursul  guvernării  noastre  o  dezvoltare  aşa  de  mare 
încât  putea  fi  echivalat  unui  minister. 

în  30  Septembrie,  Ilie  Gârneaţă,  referindu-se  la 
circulara  mea,  a  adresat  un  apel  către  populaţie,  cerându-i 
să  participe  cu  toată  generozitatea  la  această  bătălie, 
menită  să  aline  suferinţele  a  sute  de  mii  de  dezrădăcinaţi 
şi  de  oameni  care  nu  dispun  de  nici  un  minimum  de 
existenţă.  Noua  organizaţie  s’a  întemeiat  punând  în 
aplicare  una  din  legile  fundamentale  ale  cuibului. ,  Ajută -ţi 
fratele  căzut  în  nenorocire.  Nu-l  lăsa!”. 

"Ajutorul  Legionar”  şi-a  fixat  sediul  în  fosta  clădire 
„Straja  Ţării”  din  Strada  Romei  şi  şi-a  început  activitatea 
cu  multă  însufleţire  şi  dinamism.  Ca  secretar  general  l-am  numit  pe  Virgil 
Mihăilescu,  venit  cu  grupul  din  Germania,  care  s’a  distins  prin  competenţă  şi 
eficacitate,  fiind  un  talent  în  domeniul  organizării. 

Chiar  din  primele  zile  de  activitate,  „Ajutorul  Legionar”  s’a  bucurat  de  cea  mai 
buna  primire  în  popor.  Contribuţiile  veneau  năvalnic  din  toate  părţile,  de  la  cetăţenii 
umili  până  la  cei  mai  înstăriţi,  ajungând  în  scurtă  vreme  la  milioane  de  lei.  O 


"Ajutorul  Legionar”  a 
fost  una  din  cele  mai 
însemnate  realizări 
ale  Statului  Naţional- 
Legionar,  un  focar  de 
caritate  creştină  şi  cea 
mai  mare  operă 
socială  ce-a  cunoscut- 
o  vreodată  România 
de  la  începuturile 
istoriei  ei  moderne”. 
Horia  Sima 


Nicolae  Niţă 


703 


mulţime  de  legionari  din  toate  colţurile  ţării  şi  mai  ales  doamne  din  organizaţia 
feminină  a  Legiunii  s’au  pus  la  dispoziţia  „Ajutorului”,  pentru  a  lucra  voluntar  în 
cadrele  lui.  Nici  nu  trecuse  o  lună  de  la  înfiinţare  şi,  sub  auspiciile  „Ajutorului 
Legionar”,  s’au  deschis  atât  în  Capitală  cât  şi  în  multe  oraşe  din  provincie 
restaurante  populare,  care  au  fost  o  adevărată  binecuvântare  pentru  pătura  socială 
cu  venituri  modeste.  Pentru  un  preţ  mic,  funcţionarii  începători,  vânzătorii  din 
prăvălii  şi  muncitorii  primeau  o  hrană  substanţială  şi  de  bună  calitate,  fiind  trataţi  cu 
omenie  şi  dragoste.  Reţeaua  de  cantine  şi  restaurante  populare,  create  de  „Ajutorul 
Legionar”,  continuau  într’o  altă  perspectivă  vechea  realizare  a  Căpitanului,  a 
comerţului  legionar,  din  anii  1935-1937.  „Ajutorul  Legionar”  a  fost  de  mare  folos 
şi  în  alte  chipuri  populaţiei  sărace.  Nu  a  fost  familie  necăjită  sau  tineri  fără  slujbă 
care,  bătând  la  poarta  Legiunii,  să  nu  primească  o  mână  de  ajutor.  Mai  mult  decât 
atât.  Legionarii  din  acest  grup,  sub  conducerea  lui  Ilie  Gârneaţă,  nu  aşteptau  ca 
lumea  săracă  să  se  anunţe  la  sediul  din  Strada  Romei,  ci,  constituiţi  în  echipe, 
cutreierau  ei  înşişi  casă  de  casă  cartierele  mărginaşe  ale  Capitalei,  pentru  a  descoperi 
nevoile  fiecărei  familii.  La  Centru  s’a  întocmit  un  fişier  cu  familiile  aflate  în  suferinţă 
şi  remediile  ce  trebuiau  aplicate  pentru  a  le  salva  din  mizerie.  Unii  erau  bolnavi;  alţii 
aveau  nevoie  de  îmbrăcăminte,  iar  alţii  pur  şi  simplu  traiau  din  mila  cerului,  neavând 
nici  strictul  necesar  pentru  ziua  de  mâine. 

"Ajutorul  Legionar”  luase  legătura  cu  spitalele  din  Capitală  şi  intervenea 
pentru  internarea  bolnavilor  şi  a  copiilor  ofiliţi,  care  se  prăpădeau  cu  zile  din  lipsa 
unei  îngrijiri  elementare.  Pe  tinerii  fără  lucru  îi  plasa  la  diverse  întreprinderi,  făcând 
apel  la  Ministerul  Muncii. 

Masele  populare  au  simţit  că  un  alt  suflu  bate  în  ţară,  că  indiferenţa  pentru  soarta 
celor  săraci  dispăruse  prin  venirea  legionarilor  la  putere,  fiind  înlocuită  cu 
solidaritatea  naţională  în  faţa  suferinţelor  fiecărui  individ.  Cântecul  legionar  „Pentru 
acel,  acel  flămând  ce  plânge,  ne  jertfim  în  orice  clipă”  devenise  o  realitate.  înainte, 
numai  câţiva  indivizi  se  bucurau  ocazional  de  asistenţa  unor  anemice  societăţi  de 
binefacere;  acum  se  crease  o  întreprindere  uriaşă,  la  scară  naţională,  care  veghea  ca 
să  nu  mai  existe  oameni  în  România  care  să  moară  de  foame.  Şi  tot  acest  ajutor  nu  se 
dădea  cu  dispreţul  de  odinioară  al  claselor  posesoare,  ci  dintr’un  imbold  curat,  al 
dragostei  de  oameni  ajutaţi  să  se  desprindă  din  complexul  neputinţei  şi  să  meargă  pe 
picioarele  lor  proprii. 

"Ajutorul  Legionar”  a  fost  una  din  cele  mai  însemnate  realizări  ale  Statului 
Naţional-Legionar,  un  focar  de  caritate  creştină  şi  cea  mai  mare  operă  socială  ce-a 
cunoscut-o  vreodată  România  de  la  începuturile  istoriei  ei  moderne.  Meritul  acestei 
instituţii  este  cu  atât  mai  mare  cu  cât  a  funcţionat  în  afară  de  cadrul  oficial  al  Statului 
şi  fără  să  coste  nici  o  centimă  din  bugetul  ţării.  Toate  ajutoarele  veneau  de  la  popor  şi 
se  revărsau,  fără  intermediari  frauduloşi,  tot  în  popor.  Pe  lângă  afluenţa  de  bani,  la 
sediile  „Ajutorului  Legionar”  soseau  alimente  şi  băuturi  pentru  cantine,  puse 
gratuit  sau  cumpărate  cu  preţuri  mult  mai  mici  decât  pe  piaţă,  apoi  haine  pentru  a  fi 
date  la  cei  dezbrăcaţi,  pături  şi  chiar  mobile  de  tot  felul. 

Iată  ce  putea  face  entuziasmul  legionar,  când  era  liber  să  se  manifeste.  Sute  de  mii 
de  români  s’au  bucurat  de  binefacerile  „Ajutorului  Legionar”,  binecuvântând 
memoria  Căpitanului. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


704 


La  cantinele  din  Capitală  s’au  dat  eri  3071  mese  370 

Eri,  la  cele  11  cantine  şcolare  din  cuprinsul  municipiului,  a  fost  servit  acelaş  număr 
de  mese  ca  şi  în  ziua  de  21  Oct.,  crt,  adica  1525.  Mesele  au  fost  deasemeni  împărţite 
copiilor  sărmani,  cari  fie  că  situaţia  pauperă  a  părinţilor  nu  le  permit  o  masă 
omenească,  fie  că  părinţii  lor  se  află  concentraţi,  sau  nu  au  de  lucru.  La  aceste 
cantine  li  se  serveşte  o  masă  consistentă,  compusă  dintr’o  supă  şi  o  mâncare. 

La  cantina  “Voevodul  Mihai”  au  fost  servite  pe  ziua  de  21  Oct.,  647  de  mese 
refugiaţilor,  245  intelectualilor  şi  503  mese  la  muncitori,  în  total  1396  de  mese. 

La  cantina  “Abator”  s’au  servit  dimineaţa  67  ceaiuri,  iar  la  prânz  150  de  mese. 

Ajutorarea  sinistraţilor  de  către  organizaţia  “Munca  Legionară”  371 
Realizările  şi  programul  de  viitor 

Organizaţia  “Munca  Legionară”  începând  realizarea  programului  său  a  înfiinţat  şi 
organizat,  în  prima  etapă,  Centrul  şi  Ajutorul  Sinistraţilor  spre  a  face  urgent  faţă 
necesităţilor  ivite  în  urma  cutremurului. 

în  cadrul  ajutorării  sinistraţilor,  organizaţia  “Munca  Legionară”  lucrează  în 
strânsă  legătură  cu  ajutorul  sanitar  al  Crucii  Roşii  Germane,  precum  şi  cu  organizaţia 
“Ajutorul  Legionar”. 

I.  Din  programul  de  ajutorare  a  sinistraţilor  pe  care  şi  l-a  făcut, 
organizaţia  “Munca  Legionară”  a  realizat  până  în  prezent  prima 
parte,  adică: 

1.  Alimentarea  localităţilor  sinistrate  cu: 

a)  materiale  de  construcţii, 

b)  meseriaşi  şi  muncitori. 

2.  A  înlesnit  efectuarea  transporturilor  de  tot  felul  pe  care  organizaţiile 

locale  le-au  cerut. 

3.  A  înfiinţat  organizaţiile  locale  care  au  făcut  controlul  tehnic  al  clădirilor 

deteriorate  în  următorul  fel: 

a)  facerea  expertizelor  pe  şantiere, 

b)  dărâmarea  caselor  ce  nu  se  mai  puteau  consolida, 

c)  reparaţii  la  casele  mai  puţin  avariate. 

Aceste  reparaţii  s’au  executat  imediat  pentru  cele  mai  puţin  avariate  şi  au  fost 
consolidate  luându-se  măsuri  de  reparaţii  pentru  cele  mai  grav  avariate.  Reparaţiile 
s’au  făcut  în  mod  gratuit  atât  pentru  material  cât  şi  pentru  manoperă  la  sinistraţii 


370  -  Ziarul  "Cuvântul'',  Anul  XVII  (Serie  Nouă),  Nr.  11,  Joi  24  Octombrie  1940. 

371  -  Ziarul  "Cuvântul",  Duminică,  8  Decembrie  1940.  Anul  XVII  (Serie  Nouă),  Nr.  56. 


Nicolae  Niţă 


705 


lipsiţi  de  mijloace  materiale,  pentru  cei  mai  înstăriţi  aceste  reparaţii  s’au  făcut  contra 
cost. 


II.  A  doua  parte  a  programului  care  este  în  curs  de  realizare  este 
următoarea: 

1.  Executarea  locuinţelor-barăci  pentru  sinistraţii  ale  căror  case  nu  se  mai 
puteau  repara,  dar  cărora,  din  cauza  timpului  înaintat,  nu  li  se  mai  puteau 
construi  alte  case. 

2.  Executarea  spitalelor  şi  dispensarelor  pentru  ajutorul  sanitar.  Aceste 
spitale  se  execută  de  mai  multe  mărimi  după  necesităţile  locale,  căutând  - 
acolo  unde  este  nevoe  -  de  a  se  satisface  atât  necesităţile  sanitare  cât  şi 
cele  de  cazare  ale  personalului  ce  deserveşte  aceste  spitale  şi  dispensare. 

Barăcile  pot  fi  întrebuinţate  şi  ca  şcoli  acolo  unde  ni  se  cere. 

Aceste  mărimi  sunt  de  trei  tipuri: 

Tipul  I:  cameră  şi  tindă; 

Tipul  II:  2  camere  şi  tindă; 

Tipul  III:  4  camere  şi  2  tinzi. 

Aceste  barăci  fiind  lucrate  în  panouri  demontabile,  ele  se  pot  mări  şi  micşora  după 
nevoi.  Deasemenea  ele  pot  fi  mutate  şi  reîntrebuinţate  acolo  unde  necesităţile  o  vor 
cere. 

Aceste  barăci  se  execută  în  ateliere  de  tâmplărie  spre  a  fi  construite  cât  mai  îngrijit 
şi  apoi  panourile  sunt  transportate  cu  camioane  sau  cu  trenul  în  localităţile  unde 
urmează  a  fi  montate. 

Comandantul  O.  M.  L. 

Prof.  C.  Stoicănescu 

Sefstat  maj.  tehnic 

Ing.  Alex.  Avram 

Deschiderea  unei  cantine  legionare  în  cartierul  Tei  372 

în  cadrul  “Ajutorului  Legionar”  a  luat  fiinţă  încă  o  cantină  legionară  în  str.  Maica 
Domnului  No.  15  din  cartierul  Tei. 

Eri  dimineaţă  la  ora  10,30  a  avut  loc  inaugurarea,  în  prezenţa  cămăşilor  verzi  din 
grupul  IV. 

Slujba  religioasă  a  fost  oficiată  de  un  sobor  de  preoţi  dela  biserica  Sf.  Treime  şi 
biserica  Doamnei,  compus  din  părintele  A.  Petcu,  Ion  Stancu  şi  D.  Muşeteanu. 

După  terminarea  sfintei  slujbe  a  vorbit  camaradul  comandant  ajutor  I.  Diaconescu 
din  partea  “Ajutorului  Legionar”. 

La  această  cantină  iau  masa  150  oameni  nevoiaşi  în  special  copii. 


372  -  Ziarul  "Cuvântul",  Duminică,  8  Decembrie  1940.  Anul  XVII  (Serie  Nouă),  Nr.  56. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


706 


Din  iniţiativa  grupului  IV  s’a  delegat  câte  un  legionar  pe  lângă  fiecare  om  nevoiaş, 
având  grije  ca  cel  ce  ia  masa  să  fie  plasat,  astfel  ca  ajutorul  dat  să-i  revină  altui  semen 
lipsit  de  mijloace  de  trai. 

Ajutorul  Legionar  inaugurează  Sâmbătă  io  cantine  şcolare  în  Capitală  373 

Sâmbătă  14  Decembrie,  ora  12,  iau  fiinţă  în  cadrul  “Ajutorului  Legionar”  şi  din 
iniţiativa  secţiunei  respective  a  Grupei  5  Rasleti,  10  cantine  pe  lângă  şcolile 
primare:  Bucureştii  Noi  băieţi  şi  fete,  Săruleşti,  Costescu  băieţi  şi  fete,  Dămăroaia 
triaj  şi  pe  lângă  grădiniţele  Costescu,  Dămăroaia  şi  Bucureştii  Noi. 

La  fiecare  din  aceste  cantine  se  va  face  slujba  de  Sfinţirea  apei  de  către  parohul 
respectiv. 

La  cantina  şcolii  primare  din  Bucureştii  Noi  va  avea  loc  o  solemnitate  deosebită, 
unde  va  fi  prezent  întreg  Grupul  5. 

La  toate  aceste  cantine  se  va  servi  zilnic  o  mâncare  caldă  şi  pâine  la  discreţie  la 
prânz,  pentru  750  de  copii  săraci  din  suburbanele  amintite. 

"AJUTORUL  LEGIONAR" 

Realizări,  realizări,  realizări  374 

Tineretul  român  legionar  a  împânzit  ţara  pentru  a  clădi  tot  ceeace  s'a  năruit  în  cei  20  de  ani  de  copioasă  demagogie 

Pe  şantierul  unde  se  construiesc  case  pentru  sinistraţi 


de  H.  G. 

Dat  fiind  numărul  mare  al  celor  ce  au  rămas  fără  adăposturi  în  urma 
cutremurului,  cât  şi  prăbuşirea  a  numeroase  edificii  de  utilitate  publică,  camaradul 
comandant  prof.  Stoicănescu  a  concentrat  toată  “Munca  Legionară”  numai  în 
scopul  soluţionării  acestei  probleme  urgente.  S’a  format  un  adevărat  şantier  pentru 
construirea  de  locuinţe  celor  lipsiţi  de  adăposturi. 

După  planul  camaradului  arhitect  Joja,  şeful  biroului  de  elaborare  s’a  pornit  la  o 
adevărată  campanie  de  construcţie:  case  de  locuit  tip  I,  compuse  dintr’o  cameră  cu 
tinetă,  case  tip  II,  compuse  din  două  camere  îi  o  tinetă,  case  tip  III  compuse  din  trei 
camere  cu  două  tinete... 

Astfel,  fabrica  de  cherestea  din  str.  Macilor,  proprietatea  camaradului  Chirie, 
meşter  iscusit,  a  devenit  o  adevărată  tabără  de  muncă  legionară. 


373  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  VI,  Seria  II,  Nr.  78,  Sâmbătă,  14  Decembrie  1940. 

374  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  VI,  Seria  II,  Nr.  83,  Vineri,  20  Decembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


707 


Aci,  aproape  de  periferia  oraşului,  peste  300  legionari  majoritatea  tâmplari  de 
meserie,  sub  conducerea  camaradului  inginer  Ştefan  Mareş,  lucrează  zi  şi  noapte  la 
confecţionarea  locuinţelor  ce,  în  maşini,  transportate  pe  teren,  vor  reda  liniştea  şi 
fericirea  numeroşilor  cetăţeni  rămaşi  fără  adăposturi. 

E  o  realitate  în  adevăr  uriaşă. 

Numai  în  intervalul  de  zece  zile,  “Munca  Legionară”  a  transportat  pe  teren 
dispersate,  şcoli  primare  şi  un  spital  în  măsură  să  adăpostească  peste  100  paturi. 

Pe  şantier  se  găsesc  astăzi  circa  300  case,  complet  confecţionate  şi  amenajate  cu 
strictul  necesar. 

E  în  funcţie  numai  de  găsirea  mijloacelor  de  transport  pentru  ca  ele  să  fie  aşezate 
în  rândul  celorlalte  case  scăpate  ca  prin  minune  de  la  catastrofă. 

"AJUTORUL  LEGIONAR": 

Inaugurarea  “Cantinei  pentru  copii”  din  Prelungirea  Crângaşi  375 

Faptă  legionară 

Familia  “Cristache  Solomon”  din  Grupul  VI  Răsleţi,  condus  de  camaradul 
comandant-ajutor  PAPADOPOL,  a  înfiinţat  în  Prelungirea  Crângaşi  Nr.  87,  o  cantină 
care  serveşte,  începând  de  ieri,  la  100  copii  săraci,  ceaiul  de  dimineaţă  şi  masa  de 
prânz. 

Ieri  dimineaţa  la  orele  11.00,  această  faptă  creştinească  şi  legionară  s’a  alaturat 
celor  de  până  acum. 

Slujba  religioasă  a  fost  oficiată  de  părintele  Ion  Mihăilescu  dela  biserica  din 
cartier. 

Directorul  şcoalei  mixte  Crângaşi  d.  Stoica  Stănescu  a  ţinut  o  cuvântare  elogiind 
fapta  familiei  “Cristache  Solomon”,  şi  menţionând  că  pune  la  dispoziţia  cantinei 
suma  de  1.000  lei,  adăugând  la  fondul  vechiu  al  cantinei  şcolare,  în  afară  de  1.000  lei 
şi  echivalentul  a  100  pâini,  donaţi  de  dsa. 

A  răspuns  mulţumind  camaradul  Popescu,  ajutorul  comandantului  Grupului  VI. 

La  solemnitatea  inaugurării  au  luat  parte  membrii  corpului  didactic  al  şcolii  mixte 
Crângaşi,  camarazii  Cercowsky,  Paraschiv,  Lupu,  Comaniciu,  Teodorescu,  Gheorghiu 
Laurenţiu,  etc. 

Comandantul  Horia  Sima,  asistă  astăzi  la  închiderea  taberei  de 
construcţii  a  Grupului  6  Răzleţi  376 


375  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  VI,  Seria  II,  Nr.  83,  Vineri,  20  Decembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


708 


La  Pătârlagele 

•  Astăzi  Sâmbătă  21  Decembrie  va  avea  loc  la  Pătârlagele  solemnitatea  închiderii 
taberei  de  muncă  organizată  de  grupul  6  Răzleţi  la  Pătârlagele. 

Numai  cu  munca  de  lucru  legionară  s’au  construit  la  Pătârlagele  17  case  tip  pentru 
sinistraţii  cutremurului.  Aceste  clădiri  de  teren  reprezintă  maximumul  de  confort 
rural  şi  sunt  primele  case  realizate  dintr’o  campanie  de  lucru  care  la  primăvară  va 
căpăta  o  amploare  deosebită. 

Grupul  6  Răzleţi,  comandat  de  comandantul  ajutor  Papadopol  va  fi  reprezentat 
mâine  de  jumătate  din  întregul  efectiv  la  închiderea  taberei  la  care  va  fi  de  faţă  şi  d. 
Horia  Sima,  Comandantul  Mişcării  Legionare. 

Menţionăm  cu  acest  prilej  că  dintre  inginerii  germani  care  fac  parte  din  forţele 
aflate  actualmente  în  România,  toţi  cei  care  au  vizitat  tabăra  dela  Pătârlagele,  au  fost 
surprinşi  şi  entuziasmaţi  de  realizările  legionarilor  bucureşteni  care  au  construit  case 
după  ultimele  legi  arhitectonice  cu  minime  posibilităţi  materiale. 


"AJUTORUL  LEGIONAR": 

NICI  UN  SĂRMAN  DIN  CAPITALĂ  NU  A  RĂMAS  FĂRĂ  LEMNE  ŞI  FĂRĂ 

HRANĂ  DE  SĂRBĂTORI  37? 

Vasta  operă  de  ajutorare  întreprinsă  de  “Ajutorul  Legionar”  a  culminat  în  ultimele 
zile,  după  două  luni  de  neîntreruptă  activitate 

Organizaţia  “Ajutorului  Legionar”  după  o  activitate  care  timp  de  două  luni  a 
lasat  în  toate  cartierele  bucureştene  semne  adânci  de  omenie,  a  realizat  de  Crăciun  o 
operă  menită  să  fie  un  frumos  şi  fecund  început. 

Pe  linia  Căpitanului,  care  a  fixat  pentru  eternitate  principiile  de  solidaritate 
naţională  şi  de  camaraderie  creştină,  organizaţia  “Ajutorului  Legionar”  a  făcut  ca 
toată  lumea  să  simtă  căldura  sufletului  nostru  -  cum  a  spus  Bădiţa  Ilie  Gârneaţă,  a 
doua  zi  după  iniţierea  uriaşei  iniţiative. 

Rezultatele  le  vedem. 

Le  vom  vedea  mereu. 


376  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  VI,  Seria  II,  Nr.  84,  Sâmbătă,  21  Decembrie  1940. 

377  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  87,  Sâmbătă,  28  Decembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


709 


500  kgr.  lemne  pentru 
fiecare  familie  din 

Cartierul  Griviţa  C.F.R. 

•  Grupul  2  de  sub  comanda 
domnului  Comandant  Maitas 
a  împărţit  pe  tot  timpul 
sărbătorilor,  ca  şi  înainte  600 
porţii  de  supe  şi  mâncare  la 
cantina  din  Calea  Griviţei  421, 
Nord  21  şi  Bulevardul 
Basarabia  Nr.  42. 

De  Sâmbătă  după  amiază  a 
început  distribuirea  aju¬ 
toarelor  care  se  compun  din 
îmbrăcăminte,  încălţăminte, 
alimente  şi  lemne. 

500  de  familii  au  primit 
fiecare  câte  un  pachet  cu 
alimente  astfel  alcătuit:  20 
kgr.  cartofi,  5  kgr.  fasole,  3 
kgr.  ceapă,  10  kgr.  varză, 
carne,  untură,  etc.  şi  câte  500 
kgr.  lemne  de  fiecare  familie. 

Distribuţia  continuă. 

Ziarul  "Buna  Vestire".  Anul  IV, 
Seria  II,  Nr.  87,  Sâmbătă,  28 
Decembrie  1940. 


Cozonac  şi  muzică  pentru  săracii  din 
Pantelimon 

•  Grupul  XI  cu  sediul  în  Şoseaua  Pantelimon 
Nr.  292  condus  de  camaradul  Mircea  Badea,  a 
început  distribuirea  ajutoarelor  (...)  încă  de 
săptămâna  trecută,  de  Sâmbătă  21  Decembrie  la 
şcoala  primară  Nr.  23  din  Mahalaua  Petreştilor. 

Duminică  s’au  organizat  la  cele  5  şcoli  primare 
din  cartier  serbări  de  Crăciun,  unde  s’au  împărţit 
numeroase  daruri. 

2500  familii  au  fost  ajutate  cu  pachete  de 
alimente. 

în  zilele  de  ajun  au  fost  distribuite  haine  şi 
încălţăminte  în  valoare  de  200.000  lei. 

S’au  împărţit  deasemenea: 

17  vagoane  lemne,  2.040  kgr.  zahăr,  6.000  kgr. 
fasole,  5.000  kgr.  mălai  şi  alte  cantităţi  însemnate 
de  untură,  magiun,  săpun,  paste  făinoase, 
conserve,  etc. 

în  prima  zi  de  Crăciun,  cu  concursul  armatei 
germane  care  a  instalat  de  dimineaţa  o  muzică  în 
cartier,  s’au  distribuit  la  1.400  familii  din 
Pantelimon,  săpun,  mâncare,  pâine  şi  conserve, 
masa  completă  pentru  la  prânz  şi  seară. 

Ziarul  "Buna  Vestire".  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  87, 
Sâmbătă,  28  Decembrie  1940. 


600  familii  nu  mai  cunosc  mizeria  în  Tei 

•  Grupul  4  cu  sediul  în  str.  Ghica  Tei  Nr.  40  condusa  de  camaradul  Varlam,  a 
început  distribuirea  ajutoarelor  Marţi  24  Decembrie  la  sediu. 

Au  fost  ajutate  600  familii  împărţindu-se  în  mare  parte  din  stocul  dela 
depozitul  grupului  şi  care  se  compune  din  24  vagoane  lemne,  câteva  mii 
kilograme  cartofi,  zahăr,  untură,  orez,  fasole  şi  săpun. 

Pe  timpul  sărbătorilor  ca  şi  înainte  la  cantina  din  str.  Maica  Domnului  13,  au 
luat  masa  zilnic,  câte  150  nevoiaşi. 

Până  acum  grupul  a  distribuit  peste  3.000  supe  şi  peste  1.000  pâini  săracilor 
din  cartier. 

Ziarul  "Buna  Vestire".  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  87,  Sâmbătă,  28  Decembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


710 


O  ASISTENŢĂ  MEDICALĂ 
MODEL  ÎN  URANUS 

•  Grupul  3  Uranus  cu  sediul  la 
şcoala  primară  Romanescu,  condus 
de  camaradul  Blidărescu  Nicolae  a 
început  distribuirea  ajutoarelor  din 
ajun  în  sediul  de  lângă  Arhivele 
Statului. 

Au  fost  ajutate  aproape  1.000 
familii  cu  toate  cele  necesare. 

S’au  distribuit  astfel  1.500  kgr. 
carne,  încălţăminte  şi 

îmbrăcăminte  la  300  fetiţe  şi  200 
băieţi,  toţi  copii  din  cartier,  şi 
încălţăminte  la  alţi  200  copii. 

Pe  lângă  acest  grup  funcţionează 
permanent  o  cantină  unde  au 
primit  hrană  şi  în  timpul 
sărbătorilor  130  de  nevoiaşi. 

Asistenţa  medicală,  la  dispoziţia 
personală  a  grupului,  este  dată  în 
permanenţă  de  echipele  formate 
din  20  camarazi  medici. 

Ziarul  "Buna  Vestire",  Anul  IV,  Seria  II, 
Nr.  87,  Sâmbătă  28  Decembrie  1940. 


AJUTORUL  LEGIONAR”: 

8200  COPII  SUNT  HRĂNIŢI 
ZILNIC  IN  BUCUREŞTII  NOI 

•  Grupul  5  din  Bulevardul  Gloriei  Nr. 
7,  condus  de  camaradul  dr.  Ilie 
Constantin  a  distribuit  ajutoarele  in 
Bucureştii  Noi  după  programul  următor: 

Duminică  22  Decembrie  s’a  împărţit 
copiilor  săraci  îmbrăcăminte. 

Luni  23  Decembrie  s’au  împărţit 
săracilor  alimente  în  pachete  tip. 

Distribuirea  s’a  făcut  la  sediul  de  la 
Şcoala  Primară  Nr.  2  din  Bucureştii  Noi, 
în  cadrul  festivităţilor  datinilor  de 
Crăciun. 

Au  fost  ajutate  astfel  1.300  familii  şi 
1.000  copii. 

Sub  conducerea  grupului  au  funcţionat 
zilnic,  în  tot  acest  timp  cele  8  cantine 
şcolare  unde  iau  masa  zilnic  8.200  copii. 

Ziarul  "Buna  Vestire",  Anul  IV,  Seria  II,  Nr. 

87,  Sâmbătă  28  Decembrie  1940. 


LA  FIECARE  CASĂ  DIN  CRÂNGAŞI,  DIN  GRANT  SAU  DIN  CIUREL, 

SE  GĂSEŞTE  ZAHĂR 

•  Grupul  6,  cu  sediul  în  Palatul  Sportiv  C.F.R.  condus  de  dl.  comandant 
Papadopol,  are  “Ajutorul  Legionar”  organizat  de  camaradul  dr.  Cracalopol. 

Distribuirea  ajutoarelor,  a  început  de  Sâmbătă  la  sediul  din  Sos.  Giuleşti, 
tuturor  săracilor  din  cartierele  Crângaşi  şi  Giuleşti.  Cartofii  s’au  distribuit  în  Şos. 
Ciurel  Nr.  11,  iar  lemnele  la  cele  trei  depozite  din  Splaiul  Independenţei,  Şoseaua 
Giuleşti  151,  Şoseaua  Ciurel  45. 


Au  fost  ajutate  821  familii  şi  600  copii  cărora  li  s’au  distribuit  250  pachete  cu 
îmbrăcăminte,  3. ooo  kgr.  zahăr,  săpun,  orez,  etc.  Tot  de  către  Grupul  6  au  fost 
ajutaţi  sărmanii  din  comunele  suburbane  Militari,  Marele  Voevod  Mihai,  Roşu, 
Dudu  şi  Chiajna. 

Ziarul  "Buna  Vestire",  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  87,  Sâmbătă  28  Decembrie  1940. 


Nicolae  Niţă 


711 


913  COPII  ÎMBRĂCAŢI  ŞI 
ÎNCĂLŢAŢI  ÎN  URANUS 

•  Grupul  7  cu  sediul  în 
Şoseaua  Ferentari  7,  condus 
de  camaradul  Ceapazu  Cristea 
a  distribuit  ajutoarele  de 
sărbători  în  str.  Ferentari  2,  la 
şcoala  primară  Nr.  23. 

913  copii  au  primit 
îmbrăcăminte  şi  1.200  familii 
au  primit  pachete  cu  alimente 
astfel  alcătuite: 

6  kgr.  cartofi 
3  kgr.  carne 
3  kgr.  fasole 
1/2  kgr.  zahăr 
500  gr.  şuncă 
450  gr.  untură 

S’au  distribuit  nevoiaşilor  3 
vagoane  de  lemne. 

Până  acum  grupul  a 
distribuit  peste  3.000  supe 
populare  şi  peste  2.040  pâini. 


SUTE  DE  SĂRMANI  DIN  ŞERBAN- 
VODĂ  GĂSESC  PÂINEA  CEA  DE  TOATE 
ZILELE 

•  Grupul  8,  sub  comanda  camaradului 
Cezar,  cu  sediul  în  str.  Claudian  16,  a  început 
distribuirea  ajutoarelor  Sâmbătă  după  amiază 
la  sediu.  Au  fost  ajutate  150  familii  şi  300 
copii  cu  câte  3  pâini,  5  kgr.  cartofi,  500  gr. 
zahar,  500  gr.  macaroane,  500  gr.  Peşte  sărat, 
îmbrăcăminte  şi  lemne. 

Cantinele  pentru  săraci  ale  grupului,  la  care 
se  distribuie  gratuit  supă  şi  mâncare,  în 
fiecare  zi  la  700  săraci  funcţionează  în  fiecare 
zi  fără  întrerupere. 

975  COPII  DIN  BELU-PIEPTĂNARI,  AU 
FOST  ÎMBRĂCAŢI  DE  GRUPUL  9 

•  Grupul  9  cu  sediul  în  str.  Bursei  3  de  sub 
comanda  camaradului  Ropală  a  început 
distribuirea  ajutoarelor  de  Sâmbătă  după 
amiază  la  sediul  dela  Şcoala  primară 
Pieptănari.  Au  fost  ajutate  150  familii  şi  975 
copii  din  cartierul  Bellu,  Viilor,  Giurgiului, 
etc.  S’au  împărţit  îmbrăcăminte,  alimente  şi 
pachete  tip. 


Împărţirea  hranei  calde  a 
continuat  în  zilele  de  sărbători 
cu  destoinicire. 


Tot  cu  ocazia  sărbătorilor  s’a  inaugurat 
Cantina  din  str.  Caraşiului  1  unde  iau  masa 
zilnic  peste  100  nevoiaşi. 


Ziarul  "Buna  Vestire",  Anul  IV, 
Seria  II,  Nr.  87,  Sâmbătă  28 
Decembrie  1940. 


Ziarul  "Buna  Vestire",  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  87, 
Sâmbătă  28  Decembrie  1940. 


•  La  cantina  legionara  Abator,  s’a  serbat  în  prezenţa  d-lui  V.  Iaşinschi 
ministrul  Muncii,  Sănătăţii  şi  Ocrotirlor  Sociale,  tradiţionalul  pom  de  Crăciun,  cu 
care  ocazie  au  fost  îmbrăcaţi  peste  200  de  copii  săraci  din  cartier,  adoptaţi  de 
familia  Hora  Românească. 


Au  fost  prezenţi  doamnele  legionare  şi  legionarii  din  familia  Hora 
Românească  în  frunte  cu  doamnele  Claudia  Teii,  Zăgănescu,  d-ra  Siroc,  etc., 
camarazii  H.  Valentin,  Zăgănescu,  Călinescu,  I.  Niculescu,  etc. 

Ziarul  "Buna  Vestire",  Anul  IV,  Seria  II,  Nr.  87,  Sâmbătă  28  Decembrie  1940. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


712 


Ajutorul  Legionar  a  inaugurat  ieri  două 
cantine  şcolare  în  suburbana  Marele 
Voevod  Mihai  378 

Ajutorul  Legionar  a  inaugurat  ieri  alte 
două  cantine  şcolare  în  cartierele  Giuleşti  şi  Triaj 
ce  aparţin  suburbanei  Marele  Voevod  Mihai,  pe 
lângă  cele  două  şcoli  din  cartierele  Giuleşti  şi 
Triaj  unde  primesc  masa  zilnic  un  număr  de  300 
copii,  astfel  ca  iarna  să  le  pară  mai  puţin  aspră. 

Cantinele  sunt  instalate  la  câte  o  locuinţă 
încăpătoare  din  imediata  apropiere  a  şcolilor  şi 
sunt  luate  sub  îngrijirea  garnizoanei  legionare 
din  suburbana  Marele  Voevod  Mihai,  condusă  de 
camaradul  D.  Staicovici  primarul  suburbanei. 

Masa  este  servită  de  legionarele  din  cuibul 
“Tudora  Avrăncioaiei”  şi  de  legionarii 
garnizoanei  locale. 

Deschiderea  cantinelor  s’a  făcut  în  prezenţa 
d-lui  Ilie  Gârneaţă  comandant  al  Bunei  Vestiri, 
printr’un  serviciu  religios  oficiat  de  preoţii 
suburbanei. 

La  solemnitatea  inaugurării  au  luat  parte 
camaradul  D.  Staicovici  primarul  suburbanei 
împreună  cu  funcţionarii  comunali,  corpul 
didactic  şi  un  mare  număr  de  cetăţeni. 

După  serviciile  religioase  preoţii  au  ţinut 
cuvântări,  preamărind  frumuseţea  faptei  de 
caritate  creştină  şi  legionară. 

Camaradul  D.  Staicovici  primarul  suburbanei, 
a  arătat  că  frumoasa  faptă  care  se  petrece  astăzi 
pentru  lumea  săracă  este  lăsată  de  Căpitan  care  a 
spus:  “Ajută-ţi fratele  căzut  în  nenorocire”. 

A  vorbit  apoi  d.  Ilie  Gârneaţă,  comandant  al  Bunei  Vestiri,  care  printre  altele  a 
declarat  autorităţilor  din  suburbană  că  se  va  ocupa  cât  mai  mult  de  această 
suburbană  şi  va  cauta  ca  “Ajutorul  Legionar”  să  ia  sub  ocrotirea  sa  sutele  de 
copilaşi  cărora  le  lipseşte  hrana  şi  încălţămintea. 

D-sa  a  făcut  apel  la  schimbarea  sufletească  a  camarazilor,  dându-le  sfaturi  cum 
să-şi  îngrijească  copiii. 


MII  DE  KGR.  DE 
ALIMENTE  PENTRU 
SĂRACII  DIN  CĂLĂRAŞI 

•  Grupul  X,  cu  sediul  în 
Calea  Victoriei  colţ  cu  str. 
Grigore  Alexandrescu,  condus 
de  camaradul  George  Nacu, 
ajutat  de  camarazii  Mânu 
Nicolae  şi  Alexandru  Cotoii,  a 
distribuit  ajutoare  la  şcolile 
primare  din  cartier. 

S’au  distribuit  astfel: 

2.050  kgr.  lemne 
100  kgr.  zahar 
300  kgr.  făină 
200  kgr.  fasole 
350  kgr.  mălai 
18  cutii  conserve 
20  produse  conservate 
210  kgr.  săpun 
50  kgr.  carne 
25  kgr. 

25  kgr.  untdelemn 
100  kgr.  untura 
18  kgr.  slănină 
18  kgr.  gris 
1.000  kgr.  cartofi 

Distribuţia  continuă. 

-  Ziarul  "Buna  Vestire",  Anul  IV, 
Seria  II,  Nr.  87,  Sâmbătă  28 
Decembrie  1940. 


378  -  Ziarul  "Buna  Vestire",  Bucureşti.  Anul  V,  Seria  II,  Nr.  96,  Sâmbătă,  11  Ianuarie  1941. 


Nicolae  Niţă 


713 


După  cuvântări,  corul  legionar  local  condus  de  camaradul  Staicovici  a  intonat  mai 
multe  cântece  legionare. 

Legionarele  şi  legionarii  au  servit  apoi  masa. 

în  suburbana  Marele  Voevod  Mihai,  în  afară  de  aceste  două  cantine,  mai 
funcţionează  încă  una  pe  lângă  şcoala  din  cartierul  Crângaşi,  întreţinută  de  familia 
“Cristache  Solomon”  din  Grupul  VI  Răsleţi,  cantină  unde  se  serveşte  masa  la  130 
de  copii  săraci. 


FAPTE  BUNE  SI...  FAPTE  RELE 


CABANA  SUSAI  DELA  PREDEAL 


20  Octombrie  1937 

RESTAURANT-PENSIUNE  LEGIONAR,  LA  PREDEAL 

Peste  câteva  zile  se  va  inaugura  o  nouă  aşezare  comercială  legionară  la  Predeal.  Ea 
este  situată  pe  Susai  în  una  din  cele  mai  fermecătoare  poziţii.  O  sală  de  restaurant 
destul  de  încăpătoare,  pentru  cca  60  de  persoane,  şi  7  camere  frumos  mobilate. 
Această  nouă  aşezare  legionară  este  în  adevăr  o  mare  binefacere  pentrucă  ea  se 
adresează  acelei  categorii  de  oameni  care  n’ar  putea  altfel  să  beneficieze  de  aerul 
vindecător  şi  întăritor  al  Predealului.  100  lei  pe  zi  casă,  masă,  căldură,  lumină,  este  o 
sumă  încă  neîntâlnită  în  vreo  staţiune  balneară  sau  climaterică.  Dovada  stă  în  însăşi 
faptul  că  înainte  de  deschiderea  localului,  numeroase  persoane  s’au  înscris  la  sediul 
legionar  din  Capitală. 

Sperăm  ca  în  curând  vom  putea  anunţa  inaugurarea  nouei  cuceriri. 


c.z.c. 


Predeal,  24  Octombrie  1937 

LA  INAUGURAREA  PENSIUNEI  LEGIONARE  DIN  PREDEAL 

Camarazi  şi  prieteni  ai  mişcării  noastre. 

Am  deschis  acest  restaurant  la  Predeal  pentru  ca  tinerii  din  Mişcarea  Legionară  să 
aibă  în  a  lor  stăpânire  un  picior  de  pod  la  cel  mai  bun  aer  al  României. 


Articole  clin  Presa  Legionară 


714 


Vor  şti  deci  că  ceea  ce  mai  înainte  pentru  ei  era  o  imposibilitate,  de  azi  nu  mai 
este.  Vor  putea  urca  aici  şi  sta  cu  un  preţ  redus  sau  în  schimbul  serviciilor  pe  care  le 
vor  face. 

îşi  vor  reface  sănătatea  sau  îşi  vor  dubla  puterile,  pentru  ca  să  le  pună  pe  toate  în 
serviciul  patriei  şi  al  biruinţei  legionare. 

Aceste  capete  de  pod  se  întreţin  întotdeauna  cu  jertfe  materiale,  de  organizaţii, 
guverne,  sau  state.  Dacă  noi  însă  prin  comerţ  vom  putea  realiza  şi 
un  cât  de  mic  beneficiu,  întreprinderea  noastră  de  astăzi  îşi  va  fi 
atins  şi  chiar  întrecut  scopul  propus. 

Camarazi  şi  prieteni. 

în  acest  restaurant  veţi  mânca  toată  lumea  la  fel,  aceleaşi  feluri 
de  mâncare,  dar  veţi  plăti  după  puteri.  între  un  minimum  şi  un 
maximum  fixat  de  noi  cel  sărac  va  plăti  mai  puţin,  cei  mai  bogaţi 
vor  plăti  mai  mult,  după  cum  sunt  retribuiţi,  după  greutăţile 
familiare  etc. 

Dacă  unul  va  zice:  Eu  n’am  nici  un  ban  -  nu  va  plăti  nimic.  Pentru  că  nu  e  drept  ca 
cineva  să  moară  de  foame,  ne  vom  interesa  dece  n’are,  pentru  ca  să-l  punem  la 
treabă  şi  să-l  facem  să  aibă. 

Cine  va  judeca  cât  trebuie  să  plătească  un  client?  El  singur,  clientul.  Atât  am 
judecat  că  pot,  atât  cred  eu  că  e  drept  să  plătesc.  Judecata  lui  este  fără  apel. 

Iubiţi  camarazi, 

Un  principiu  al  Justiţiei  spune: 

„Nimeni  nu  poate  fi  judecător  în  propria  sa  cauză”. 

Răspund:  Principiul  înjoseşte  omenirea,  pentru  că  îl  consideră  pe  om  laş  sau 
hrăpăreţ.  Aşa  e  omul.  Dar  eu  nu  vorbesc  de  cum  este  omul,  ci  de  cum  poate  şi 
trebuie  să  fie.  într’o  omenire  înălţată,  omul  nu  numai  că  poate,  dar  trebuie  să  fie 
propriul  său  judecător.  Omul  trebuie  să  se  judece  singur,  să  aibă  curajul  şi 
loialitatea  de  a  da  fiecărui  ceea  ce  este  al  său,  adică  de  a  fi  drept.  Omul  judecător 
în  propria  sa  cauză,  drept  şi  sever  cu  sine  însuşi. 

La  temelia  unei  ţări  trebuie  să  fie  omul  drept  şi  e  bine  să  începem  să  facem  şcoală 
în  această  direcţie.  Cu  acestea  zise,  Restaurantul  de  la  Predeal  este  deschis  şi  toţi  câţi 
sunteţi  aici,  săraci  sau  bogaţi,  sunteţi  invitaţii  noştri  la  masă. 

La  ceea  ce  avem  şi  cât  avem. 


c.  z.  c. 


Nicolae  Niţă 


715 


Piatra  dela  temelia  veacului 
CAMARAZI, 

Un  nou  semn,  peste  veacuri,  al 
Voinţei  şi  al  Puterii  Legionare. 

în  temeliile  lui,  am  adus  şi 
zidit  piatră  din  vechea  cetate 
romana,  a  lui  Traian,  Tropaeum 
Trajani  (Adam  Clisi)  din 
Dobrogea,  din  imensul 
monument  de  muncă,  credinţă  şi 
avânt,  ridicat  peste  trupurile 
soldaţilor  căzuţi  în  lupte. 

Această  piatră,  zidită  în 
temelia  casei  noastre,  înseamnă 
contactul  între  cele  două 
categorii  de  legionari  din  Lume: 
Legionarii  romani  şi  Legionarii 
români. 

Fie  cu  Bine  Cuvântarea  lui 
Dumnezeu. 

1  Iulie  1937.  La  temeliile 
sediului  legionar. 

CORNELIU  ZELEA  CODREANU 

-  Ziarul  "Buna  Vestire",  Anul  I,  Nr. 
104,  Sâmbătă,  3  Iulie  1937. 


CIRCULARA  Nr.  101 

Un  tânăr  avocat  cuzist  din  Orhei  a 
scos  un  manifest  din  care  reiese  că  ar 


Şi,  în  timp  ce  la  Bucureşti  se  punea  temelia  noului 
sediu  legionar  din  Str.  Gutenberg  Nr.  3,  la 
antipodul  acestei  fapte,  iată  cum  înţelegeau 
autorităţile  să-i  trateze  pe  legionari.  Relatarea  o 
găsim  în  cuprinsul  aceluiaşi  număr  al  ziarului: 

Jandarmi  abuzivi  în  judeţul  Prahova 

Duminică  dimineaţa,  27  Iunie  a.c.  pe  când 
camarazii  N.  Vasilescu  şi  Constantin 
Constantinescu  din  Ploeşti  se  găseau  în  casa 
muncitorului  Petre  Dudaş,  şeful  de  post  din 
Puchenii  -  Moşneni  a  pătruns  cu  forţa  în 
casa  acestuia  şi  înjurându-i,  le-a  confiscat 
imprimatele  ce  le  aveau  asupra  lor:  opt 
exemplare  BUNA  VESTIRE  închinat 
Legiunii,  o  Libertatea,  manifestele 
partidului  Totul  pentru  Ţară,  etc. 

împreună  cu  şeful  de  secţie  plut.  major 
Martin  Nicolae,  şeful  de  post  i-a  declarat  pe 
toţi  trei  arestaţi,  trimiţându-i  pe  jos,  din 
post  în  post,  la  legiunea  de  jandarmi 
Prahova,  de  unde  ieri  au  fost  puşi  în 
libertate. 

Este  a  treia  oară  în  decurs  de  3  luni,  când 
jandarmii  arestează  abuziv  şi  împotriva 
legii,  ducând  o  prigoană  sistematică  contra 
legionarilor,  iar  infractorii  de  rând, 
scandalagii  şi  comuniştii  îşi  fac  de  cap. 
CORESP. 

-  Ziarul  "Buna  Vestire",  Anul  I,  Nr.  104, 

Sâmbătă,  3  Iulie  1937. 


dori  să  intre  în  rândurile  legionarilor.  El  se  ceartă  cu  propia  sa  organizaţie.  Nu  mă 
interesează  ce  fac  cuziştii  între  ei.  Se  pot  certa.  Este  treaba  lor.  Dar  dincolo  de  zidurile  ce 
tăţii  legionare.  Legea  noastră  este  clară  şi  trebuie  să  ne  supunem  ei.  Cuziştii  nu  pot  şi  nu 

Bucureşti,  26  Septembrie  1937 

CEI  40  DE  COPII  LEGIONARI 

Duminică,  cu  ocazia  serbării  dela  sediul  legionar  vor  fi  îmbrăcaţi  în  nouile 
haine  cei  40  de  copii  pe  care  îi  creşte  Legiunea  pentru  a-i  face  comercianţi.  Ei 
sunt  toţi  fii  de  ţărani  şi  de  muncitori  săraci.  Ei  au  fost  aleşi  din  cele  mai 
împovărate  famili  şi  mai  încovoiate  de  sărăcie  şi  necazuri.  Sunt  luaţi  din  diferite 
părţi  ale  ţării:  Dolj,  Someş,  Făgăraş,  Ialomiţa,  Covurlui,  Botoşani,  Bacău,  Prahova. 
Sunt  organizaţi  într’un  corp  al  lor  sub  comanda  comandantului  ajutor  Mureşanu 
Ştefan.  Capătă  o  bună  educaţie.  Deviza  lor  este:  „Legionarul  nu  minte  niciodată". 
C.  Z.  C.  -  Circulări 


Articole  clin  Presa  Legionara 


716 


vor  putea  intra  printre  noi.  Nu  am  a  da  nici  o  explicaţie.  Ei  ştiu  fiecare,  până  la  cel  din 
urmă,  dece.  Corneliu  Z.  Codreanu ,  Bucureşti,  3  Noembrie  1937. 


1  Ianuarie  1935 

DUPĂ  PRIGOANĂ 

Scrisoare  pentru  anul  nou  1935,  către  legionarii  din  întreaga  ţară. 

Camarazi , 

A  trecut  cel  mai  greu  an;  cel  mai  greu  pe  care  l-am  întâlnit  noi  în  lupta  noastră;  cel 
mai  greu  pe  care  poate  de  sute  de  ani  l-a  întâlnit  tineretul  românesc.  Bilanţul:  18.000 
de  arestări,  cu  18.000  de  case  călcate  de  barbari  şi  umplute  de  sânge  nevinovat:  300  de 
bolnavi  în  închisori,  16  morţi  şi  3  înmormântaţi  de  vii,  sub  pământ. 

Camarazi , 

în  sfârşit  s’au  scurs  toate;  şi  fierul  din  Garda  noastră  dupăce  a  trecut  prin  focul 
acesta  şi  apoi  prin  apa  celei  mai  infame  trădări,  care  abia  mai  târziu  se  va  cunoaşte,  s’a 
transformat  în  oţel  călit.  Astăzi  călit  ne  este  sufletul  şi,  în  pragul  anului  nou  1935, 
suntem  gata  a  intra  din  nou  în  lupte  cu  o  hotărîre  şi  o  vitejie  necunoscută  vreodată. 
Anul  care  vine  este  un  an  de  noroc  pentru  noi.  Mişcarea  legionară  va  lua  aspect  de 
avalanşe  şi  va  reputa  victorii  triumfale.  Vouă  tuturora,  camarazi,  cari  aţi  suferit  şi  cari 
după  atâtea,  aţi  rămas  neclintiţi  în  credinţă,  neîndoiţi  în  faţa  valului  de  calomnii  şi  de 
insulte,  vă  trimit  urarea  mea  de  fericire,  de  bucurie  şi  de  izbândă  pentru  anul  1935. 
închinaţi-vă  pentru  cei  morţi  care  veghează  asupra  noastră  şi  veghiaţi  asupra  celor 
trei  cari  mor  sub  pământ.  înainte,  dragi  legionari!  Fiţi  mândri  de  tot  ce-a  fost  în  anul 
acesta  greu  şi  păşiţi  cu  o  nesfârşită  încredere  în  anul  care  vine. 

C.  Z.  C. 


31  Maiu  1935 

PRIMII  PAŞI  ÎN  TABĂRA  CARMEN  SYLVA 

Către  camarazii  noştri  din  toată  Dobrogea 
Tineretul  legionar  din  ţară  vine  pe  malul  mării,  la  Carmen  Sylva,  să-şi  refacă  sănătatea.  în 
acelaş  timp  voieşte  să  ridice  prin  munca  sa,  una  dintre  cele  mai  frumoase  clădiri,  de  pe  tot 
ţărmul  românesc  al  Mării  Negre.  în  vederea  aprovizionării  cu  alimente  a  acestei  tabere  de 
tineri  viteji,  dar  săraci,  fac  apel  la  toţi  camarazii  noştri  din  Dobrogea.  Fixez:  Centrul  de 
aprovizionare  Nr.  1,  Silistra,  va  strânge  alimente:  brânză,  zarzavaturi,  legume,  făină  de 
porumb  (mălai)  din  jud.  Durostor.  Şeful  centrului  de  aprovizionare:  avocat  Alexandrescu. 
Centrul  de  aprovizionare  Nr.  2  Bazargic,  aceleaşi  alimente  le  strânge  din  jud.  Caliacra.  Şeful 
centrului:  Popescu,  tipograf.  Centrul  de  aprovizionare  Nr.  3  oraşul  Constanţa.  Şef,  avocat 
Şeitan.  Centrul  de  aprovizionare  Nr.  4  Hârşova.  Şef,  Mihalache  Zaharia.  Centrul  de 
aprovizionare  Nr.  5  „Demircea”.  Şef  Ioniţă  Ozun.  Centrul  de  aprovizionare  Nr.  6  „Dulgheriu”. 
Şef  înv.  Moldoveanu.  Centrul  de  aprovizionare  Nr.  7  Şef,  Stoia  Gheorghe.  Centrul  de 
aprovizionare  Nr.  8  Şef,  Virgil  Galan.  Centrul  de  aprovizionare  Nr.  9  Şef,  Pr.  Ion  Chivu.  Centrul 
de  aprovizionare  Nr.  10  Feteşti,  Şef  avocat  Paloşan.  Centrul  de  aprovizionare  Nr.  11  Balcic. 
Şef.  Pr.  Imbrescu.  Centrul  de  aprovizionare  Nr.  12  Cocialâc.  Şef,  Sichirlischi.  Centrul  de 
aprovizionare  Nr.  13  Tulcea.  Şef  Arnăutu.  Centrul  de  aprovizionare  Nr.  14  Măcin.  Şef 
Teodorescu.  Toţi  aceşti  şefi  de  centre  de  aprovizionare  vor  proceda  după  propria  lor  iniţiativă 
şi  putere,  în  a  strânge  alimente  din  toată  regiunea  lor  şi  a  le  trimite  prin  orice  mijloace  vor 
crede  de  cuviinţă,  odată  pe  săptămână  sau  cel  puţin  odată  la  două  săptămâni,  pe  adresa  C.  Z. 
Codreanu,  Tabăra  legionară  Carmen  Sylva,  500  metri  distanţă  de  Movila,  spre  Farul  Tuzla. 
Legionarii  cari  vor  să  vie  la  lucru  vor  aduce  cu  ei:  pătură,  veselă,  haine  de  lucru,  chiloţi  şi  ceva 
alimente.  La  revedere  tuturor, 

c.  z.  c. 


Nicolae  Niţă  -D-  -D-  ■> 


717 


5  Iunie  1935 


10  PORUNCI 

de  care  trebue  să  se  ţină  legionarul,  pentru  a  nu  se  rătăci  de  pe  drumul  său  glorios,  în 
aceste  zile  de  întuneric,  de  urgie  şi  de  satanică  ademenire.  Pentrucă  trebue  să  ştie 
toată  lumea  că  noi  suntem  legionari  şi  rămânem  legionari  până  în  veacul  veacului. 

1.  NU  CREDE  în  nici  un  fel  de  informaţii,  de  veşti,  de  păreri  despre  Mişcarea 
legionară,  ci  tite  din  orice  foaie  ar  fi,  chiar  dacă  pare  a  fi  naţionalistă  ,  sau  şoptite  la 
ureche  de  agenţi,  sau  chiar  de  oameni  de  treabă.  Legionarul  nu  crede  decât  în  ordinul 
şi  în  cuvântul  Şefului  său.  Dacă  acest  cuvânt  nu  vine,  înseamnă  că  nimic  nu  este 
schimbat  şi  că  legionarul  îşi  merge  în  linişte  drumul  său  înainte. 

2.  DĂ-ŢI  SEAMA  BINE  pe  cine  ai  in  faţă.  Şi  cântăreşte-1  cum  trebue,  şi  când  este  un 
inamic  care  vrea  să  te  înşele,  şi  când  este  un  prieten  prost  pe  care  l-a  înşelat  mai 
înainte  un  inamic. 

3.  PĂZEŞTE-TE  ca  de  o  mare  nenorocire  de  omul  străin,  care  te  îndeamnă  să  faci 
ceva.  El  are  un  interes  şi  voieşte  să-şi  facă  interesul  prin  tine,  sau  să  te  compromită  în 
faţa  celorlalţi  legionari.  Legionarul  acţionează  numai  din  ordin,  sau  din  iniţiativa  sa 
proprie. 

4.  DACĂ  vrea  cineva  să  te  ademenească  sau  să  te  cumpere:  Scuipă-1  în  ochi. 
Legionarii  nu  sunt  nici  proşti  ,  nici  de  vânzare. 

5.  FUGI  de  cei  ce  voiesc  să-ţi  facă  daruri.  Nu  primi  nimic. 

6.  INDEPĂRTEAZA-TE  de  cei  ce  te  linguşesc  şi  te  laudă. 

7.  Unde  sunteţi  numai  3  legionari,  trăiţi  ca  fraţii  între  voi:  UNIRE,  Unire  şi  iar  Unire. 
Sacrifică  tot,  calcă-te  pe  tine  în  picioare,  cu  toate  poftele  şi  cu  tot  egoismul  din  tine, 
pentru  această  unire.  Ea,  UNITATEA,  ne  va  da  biruinţa.  Cine  este  contra  unităţii,  este 
contra  biruinţei  legionare. 

8.  NU-ŢI  VORBI  DE  RÂU  camarazii.  Nu-i  pârî.  Nu  şopti  la  ureche  şi  nu  primi  să  ţi  se 
şoptească. 

9.  NU  TE  SPERIA  dacă  nu  primeşti  ordine,  veşti,  răspunsuri  la  scrisori,  sau  dacă  ţi 
se  pare  că  lupta  stagnează.  Nu  te  alarma,  nu  lua  lucrurile  în  tragic,  căci  Dumnezeu  este 
deasupra  noastră  şi  şefii  tăi  cunosc  drumul  cel  bun  şi  ştiu  ce  vor. 

10.  IN  SINGURĂTATEA  TA  roagă-te  lui  D-zeu,  în  numele  morţilor  noştri,  pentru  ca 
să  ne  ajute,  să  suferim  toate  loviturile,  până  la  capătul  suferinţelor  şi  până  la  marea 
înviere  şi  biruinţă  legionară. 

c.  z.  c. 


CIRCULARA  Nr.  114 

în  judeţul  Prahova,  la  Moreni,  unul  dintre  şefii  legionari,  element  de  elită,  inginerul  Traian  loniţă,  a  fost 
chemat  la  primărie  sub  pretextul  de  a  se  înţelege  asupra  întrunirii  ce  urma  să  se  ţină.  Acolo,  în  primărie,  în  casa 
în  care  a  fost  invitat,  A  FOST  PĂLMUIT  DE  PRIMAR.  Inginerul  a  primit  palmele  şi  n’a  ripostat  în  nici  un  fel, 
executând  ordinele  Legiunii.  Ofensa  este  însă  aşa  de  mare  pentru  numele  de  inginer  român,  pentru  organizaţia 
noastră  de  Prahova,  pentru  spiritul  de  LEGALITATE,  pe  care  o  autoritate  este  chemată  să-l  respecte,  încât  ea 
trebue  spălată  în  timpul  cel  mai  scurt.  Ofensa  nu  aparţine  numai  PRIMARULUI  ci  şi  a  celor  doi:  Inginerul  Bejan  şi 
Prefectul  Bondoc  care  sunt  la  al  50-lea  ordin  de  samavolnicie  şi  mişelie  omenească.  Fac  apel  la  toţi  legionarii  din 
judeţul  Prahova  să  ceară  satisfacţie  şi  să  spele  ofensa  în  timpul  cel  mai  scurt,  prin  orice  mijloace  vor  crede  de 
cuviinţă.  Aceştia  trei  să  dea  satisfacţie.  Aceasta  ne  trebueşte  cu  orice  risc,  chiar  cu  acela  de  a  pierde  alegerile  la 
Prahova,  şi  chiar  cu  acela  de  a  le  pierde  în  toată  ţara.  Dacă  nu  se  va  găsi  nimeni  în  organizaţia  de  Prahova  care 
în  termen  de  două  săptămâni  să  spele  ofensa,  voiu  face  apel  la  legionarii  altor  judeţe. 

Corneliu  Z.  Codreanu, 

Bucureşti,  22  Noembrie  1937 


Articole  clin  Presa  Legionara 


718 


TOTUL  PENTRU  TARĂ 
Manifest  electoral 

Frate  române  şi  creştine,  stai  o  clipă  pe  loc  şi  ascultă  chemarea  pământului,  pe  care-1 
munceşti  din  zori  şi  până  în  miez  de  noapte.  Opreşte-te  câteva  minute  şi  citeşte  această 
scrisoare,  căci  îţi  faci  datoria  către  copiii  tăi  şi  către  acei  cărora  le  laşi  o  altă  soartă 
decât  necazurile  cu  care  te  lupţi  acuma. 

Legionarii  din  partidul  Totul  pentru  Ţară  îşi  amintesc  că  ţara  aceasta,  închegată  în 
hotarele  ei  străvechi  prin  jertfa  a  sute  de  mii  de  morţi,  suferă  de  robia  netrebnicilor, 
care  au  condus-o  şi  o  conduc  mişeleşte. 

Te-au  lasat  pe  tine  şi  urmaşii  pradă  samsarilor,  care  caută  să  te  despoaie  şi  să-ţi 
vlăguiască  sănatatea,  până  ce  vei  cădea  de-a-binelea.  Partid  după  partid  s'a  perindat  la 
putere;  fiecare  te-a  sfătuit  să  le  dai  încrederea,  ca  să-ţi  aduci  o  fărâmă  de  bine.  Nu  te-ai 
îndoit  şi  i-ai  ajutat  cu  dreptul  tău  să-ţi  facă  legea  suferinţei  tale.  Aceste  partide  au  făcut 
mii  de  legi,  cheltuind  miliarde  multe  şi  n'a  fost  de  ajuns;  au  împrumutat  alte  zeci  de 
miliarde  pe  spatele  urmaşilor  din  urmaşii  tăi  şi  tot  nu-i  de  ajuns  fiindcă  jafurile  şi 
tâlhăriile  nu  se  mai  sfârşesc. 

Greutăţile  s'au  ridicat  ca  munţii,  s'au  întins  ca  pecinginea,  s'au  ascuţit  ca  armele  de 
război;  te  înţeapă  mereu  din  toate  părţile  şi  nu-ţi  dai  seama  dincotro  să  te  aperi. 

Hălăduiesc  jidanii;  râd  în  hohote  de  durerea  şi  de  vaietul  tău;  n'au  nici  o  răspundere. 
Nici  o  lege  nu-i  pedepseşte  pentru  tot  răul  ce  s'au  priceput  să-l  facă;  sărman  creştin 
care  nu-ţi  dai  seama  cum  trăieşti  şi  în  cine  mai  crezi! 

Da!  Eşti  zăpăcit  de  toate  fărădelegile,  înşelăciunile  şi  suferinţele  de  azi.  Mintea  îţi 
este  strânsă  într'o  reţea  ghimpată,  ochii  îţi  sunt  împăienjeniţi  şi  trupul  îţi  tremură  pe 
mânerul  uneltei  de  lucru,  cu  care  îţi  aduni  pâinea  de  toate  zilele.  Pare  că  şi  pământul 
refuză  să  te  hrănească. 

La  o  sută  opt  zeci  şi  cinci  miliarde  datorii  are  aceasta  ţară.  De  unde  vei  scoate  aurul 
holdelor  tale,  când  sărăcia  şi  hoţia  rânjeşte  în  toate  colţurile? 

Dar  nu  tremura!  Lasă  la  o  parte  desnădejdea,  adună-ţi  mintea  în  ceasul  de  pe  urmă; 
refă-ţi  puterea  trupului,  gândindu-te  la  Dumnezeu;  bea  un  pahar  de  apă  din  ulciorul 
vieţii  şi  crede,  crede  că  suferinţa  ta  de  azi  are  un  sfârşit. 

Crede  fierbinte,  crede  cu  dragoste  că  partidul  Totul  pentru  Ţară  păzeşte  destinele 
neamului.  Conducătorii  noştri,  generalul  Gheorghe  Cantacuzino-Grănicerul,  care  a 
scris  istoria  cu  actele  sale  de  bravură,  şi  Corneliu  Zelea  Codreanu,  care  de  la  1920 
luptă  necontenit  pentru  dreptatea  românului  în  ţara  lui,  veghează  la  viitorul  copiilor 
tăi;  iar  Arhanghelul  Mihail,  patronul  nostru,  în  lupta  noastră  hotărîtă,  străjuieşte  cu 
sabie  de  foc  ca  nemernicii  să  nu  scape  de  pedeapsa  ce-i  aşteaptă.  Iar  munca  şi 
străduinţa  ta,  jertfa  făcută  şi  închisoarea  suferită,  bătaia  şi  schingiuirea  îndurată  se 
vor  ridica  la  înălţimea  răsplătirilor  voievodale. 

Noemvrie  1937 


Nicolae  Niţă 


719 


CUPRINS 

Scurtă  introducere  -Autorul . 5 

Ziarul  "Buna  Vestire" 

Sub  semnul  Arhanghelului  -  Nae  Ionescu . 7 

0  revoluţie  creştină  -  Mircea  Eliade . 7 

Vlădica  Visarion  al  Bucovinei  sub  semnul  temeiniciei  româneşti  -  Mircea  Streinul ...  8 

Răzbunarea  artistului  -  Toma  Vlădescu . 10 

Vrem  sau  nu  misionarism  -  Nicolae  Bogdan . 11 

Fiul  popii  depe  Someş  -  Dragoş  Protopopescu . 12 

Mitul  Generalului  -  Mircea  Eliade . 13 

De  ce  cred  în  biruinţa  Mişcării  Legionare?  -  Mircea  Eliade . 14 

Scrisoare  de  departe...  -  Valeriu  Cârdu . 17 

îndreptarul  Corpului  Legionar  "Moţa-Marin"  -  Buna  Vestire . 18 

Suferinţele  Românilor  din  Bulgaria  -  Buna  Vestire . 21 

+  Maria  Cristescu  -  Pr.  Ilie  Imbrescu . 23 

Lacrima  Timocului  -  Valeriu  Cârdu . 24 

Şoferul  Filaret  şi  Ministrul  Costinescu  -  Ion  Victor  Vojen . 25 

Nicolae  Iosif,  învăţător  din  Drînseni  -  Ion  Vâlceanu . 26 

24  Ianuarie  -  Buna  Vestire . 27 

Pământ  Ardelenesc  -  Valeriu  Cârdu . 27 

îngeri  pământeni  -  Radu  Gyr . 28 

Durata  legionară  -  Ştefan  Ion  Gheorghe . 29 

Cluj,  11  Septembrie  1940  -  Ion  Chinezu . 31 

Cumplita  lor  călătorie  -  Constantin  Noica . 32 

Ceremonia  reînhumării  celor  46  de  legionari  dela  Miercurea  Ciuc  -  Buna  Vestire...  33 

Lupta  Legionară  -  Grigore  Manoilescu . 35 

Cu  noi  este  Dumnezeu  -  I.  T . 36 

Biruitorul  -  Gen.  C-tin  Petrovicescu . 37 

Priveşte-ţi  Legiunea  Căpitane  -  Grigore  Manoilescu . 37 

...Şi  viaţă  fără  de  moarte  -  Constantin  Noica . 38 

Gardă!  Ascultă  comanda  la  mine  -  Grigore  Manoilescu . 38 

în  catedrala  lui  Ştefan  Vodă,  legionarii  aduc  prinos  de  rugăciuni  pentru  camarazii 

căzuţi...  -  Buna  Vestire .  39 

Anul  unu,  ziua  întâi  -  Constantin  Noica . 40 

Nae  Ionescu  -  Constantin  Noica . 41 

Căzuţi  la  Elefterie,  1939...  -  G.  P . 42 

Răscruci  însângerate  -  Buna  Vestire .  42 


Articole  clin  Presa  Legionară  720 

Cum  a  fost  executat  Locot.  Col.  Vasile  Diaconescu...  -  BunaVestire .  43 

Jertfele  Hotinului  -  Vasile  Posteucă .  44 

Cu  fruntea  sus  -  Grigore  Manoilescu . 46 

Pe  mormintele  eroilor  -  Ion  Găvănescul . 46 

Jertfa  celor  ucişi  la  Râmnicul  Sărat  -  Gheorghe  Ţop . 47 

Sufletul  cetăţii  -  Constantin  Noica . 47 

Ţara  aduce  cucernică  închinare  jertfei  legionare...  -  Buna  Vestire . 48 

Pentru  istoria  Legiunii  -  Jertfa  Armatei  -  Cpt.  Ion  Stoenescu . 49 

întâi  trădătorii  -  Traian  Christescu . 50 

Conspiraţia  întunericului  -  Horia  Stamatu . 51 

Nu  suntem  contemporani  -  Constantin  Noica . 51 

Macedonenii  de  ieri,  macedonenii  de  astăzi  -  Mircea  Pop . 52 

Limpeziri  pentru  o  Românie  Legionară  -  Constantin  Noica . 53 

Reînhumarea  legionarilor  martiri  ucişi  la  Vaslui  -  comunicat .  56 

Zguduitoarea  solemnitate  a  deshumării  martirilor  ucişi  -  Ion  Diaconescu . 56 

Predealul  -  D.  M.  Ranetescu . 60 

Icoane  din  martirajul  de  la  Vaslui  -  Ion  Diaconescu . 61 

Programul  transportării  la  Predeal  a  urnelor...  -  Buna  Vestire . 64 

Iar  au  fost  printre  noi  -  Horia  Stamatu . 66 

Predealul,  simbolul  eroismului  legionar  -  Enzo  Loretti . 67 

Lista  celor  asasinaţi . 72 

Cum  a  fost  asasinat  Corneliu  Zelea  Codreanu . 75 

Sfintele  oseminte  ale  Căpitanului  -  Buna  Vestire . 76 

Mărturia  lui  Ursea  -  Alexandru  Constant . 77 

La  un  drept  muncitoresc  -  Ştefan  Ion  Gheorghe . 78 

Procesul  -  Horia  Stamatu . 78 

Mulţimea  se  prosternă...  -  Buna  Vestire . 79 

Copiii  Maicii  Domnului  -  Alexandru  Constant . 79 

Maidanul  -  Alexandru  Constant . 80 

Pentru  cei  care  nu  înţeleg  -  Constantin  Noica . 81 

Revizuirea  Procesului  Codreanu  -  Buna  Vestire . 81 

Ziarul  "Cuvântul" 

Ceasul  tinerilor  ?  -  Mircea  Eliade . 94 

Strigoii...  -  Mircea  Eliade . 96 

Aşa  va  fi  "Cuvântul"...  -  Traian  Brăileanu . 96 

Sfântă  tinereţe  -  Mircea  I.  Goruneanu .  97 

Domnul  General  -  Constantin  Stoicănescu .  98 

Pentru  noi,  noile  legionare...  -  Ioana  Năstase .  99 

Căpitanul  si  Profesorul  -  Nicolae  Andrieş . 101 

Căminul  şi  copiii  -  Lola  Ionescu-Mariţa . 102 

Personalitatea  Căpitanului  -  Traian  Brăileanu . 102 

Când  te  laudă  un  duşman...  -  Ion  Protopopescu . 103 

La  Predeal  -  Cornelia  Novac . 104 

De  Anul  Nou  -  Horia  Sima . 105 


Nicolae  Niţă  *  *  *  721 

Figuri  legionare:  Comandantul  Sergiu  Florescu  -  Ioan  Olteanu . 105 

Mort  în  credinţă  legionară  -  Dr.  V.  Trifu . 107 

Comandantul  legionar  Victor  Silaghi  -  Fănică  Anastasescu . 107 

Almanahul  ziarului  "Cuvântul"  pe  anul  1941 

Căpitanul  şi  Macedo-Românii . 110 

Convertirea  şi  jertfa  Profesorului  Nae  Ionescu  -  Constantin  Stoicănescu . 111 

Etica  Legionară  -  Prof.  Ioan  Găvănescul . 112 

Inginerul  Gh.  Clime  -  Martir  al  Neamului  -  Gh.  Nicolau-Bârlad . 115 

Zâmbru  şi  arginţică  -  Liliana  Protopopescu . 116 

Viaţa  şi  moartea  vitejească  a  lui  Ion.  I.  Moţa  -  Dumitru  C.  Ionescu . 119 

Revista  "Gândirea" 

Sensul  Tradiţiei  -  Nichifor  Crainic .  143 

Puncte  cardinale  în  haos  -  Nichifor  Crainic . 155 

Tineretul  şi  Creştinismul  -  Nichifor  Crainic . 163 

Mărturisire  de  credinţă  -  Nichifor  Crainic . 172 

Necesitatea  politică  a  reformei  morale  -  Mihail  Polihroniade . 177 

Temele  sacrale  şi  spiritul  etnic  -  Lucian  Blaga . 180 

Naţionalitatea  în  artă  -  Nichifor  Crainic .  185 

Din  mărturisirile  unui  naţionalist  -  Emil  Cioran . 189 

Păcat  şi  transfigurare  -  Emil  Cioran . 192 

Ideia  de  destin  -  Vasile  Băncilă . 195 

Despre  rasă  ca  stil  -  Lucian  Blaga . 204 

Lumini  dintr’un  început  -  Axente  Sever  Popovici . 209 

Scurtă  recapitulare  -  Nichifor  Crainic . 215 

Revoluţia  Legionară  -  Nichifor  Crainic . 219 

Viaţa  spirituală  în  România  de  azi  -  Nichifor  Crainic . 224 

Despre  Demofilie  -  Nichifor  Crainic . 231 

Zalmoxis  -  Ioan  Coman . 239 

Colaboratorii  lui  Hristos  -  Nichifor  Crainic . 242 

Revista  "Gând  Românesc" 

Teoreticism  -  Vasile  Băncilă . 249 

Lucian  Blaga  şi  "Censura  Transcendentă”  -  Vasile  Băncilă . 250 

Tristeţea  de  a  fi  -  Emil  Cioran . 261 

Integrare  în  istorie  -  Traian  Herseni . 264 

+  Ion  I.  Moţa  -  Ion  Chinezu . 269 

Revista  "Iconar" 

Credinţa  -  Vasile  I.  Posteucă . 272 

Cronici  literare  -  Mircea  Streinul . 274 


Articole  clin  Presa  Legionară  722 

Cronici  diverse  (I]  -  Teologice  -  V.  I.  Ungurean-Mircea  Streinul . 276 

Cronici  ştiinţifice  -  George  Macrin . 278 

Cronici  studenţeşti  -  V.  G.  Cosma . 278 

Cronici  muzicale  -  Liviu  Rusu . 279 

Cronici  teatrale  -  plastice . 280 

Cuvânt  pentru  prieteni  -  Liviu  Rusu . 281 

Calitate  şi  numai  calitate  -  George  Macrin . 282 

10  Decemvrie  -  V.  G.  Cosma . 284 

George  Stratoiu  -  Mircea  Streinul . 285 

Maglavitul  şi  alte  semen  şi  minuni  -  Liviu  Stan . 285 

Cronici  Diverse  -  Filosofice  -  Aurelian  Ropceanu . 287 

Cronici  Literare  -  Mircea  Streinul . 289 

Cronici  Muzicale  -  Liviu  Rusu . 292 

Revista  Presei  -  Liviu  Rusu/Mircea  Streinul . 293 

Ritmul  generaţiilor  în  evoluţia  artelor  -  Traian  Brăileanu . 295 

Critica  oficială  şi  Drumul  Românismului  -  George  Macrin . 298 

Cultura  estetică,  postulat  al  educaţiei  legionare  -  Liviu  Rusu . 300 

Disponibilitatea  legionară  -  Stere  Mihalexe . 301 

Inaderenţa  intelectualilor  bucovineni  la  formele  artei  româneşti  actuale  -  George 

Macrin . 303 

La  înmormântarea  camaradului  Gheorghe  Gligor  -  Rudolf  Rybiczka . 304 

Moartea  eroică  -  Mircea  Streinul . 307 

înălţarea  la  cer  -  Barbu  Sluşanschi . 308 

"însemnări  Sociologice”  -  Liviu  Rusu . 310 

Condamnări  şi  ispăşiri  -  Barbu  Sluşanschi . 310 

Veac  nou  de  slovă  curate  -  George  Anton . 311 

Luptători  şi  doctrinari  -  George  Macrin . 313 

Misiunea  Legiunii  -  Leon  Ţopa . 315 

Amintiri  din  Jilava  -  Prima  arestare  -  Mihail  Polihroniade . 318 

Corneliu  Şumuleanu  -  Claudiu  Usatiuc . 320 

Libertate  -  Mircea  Eliade . 322 

13  Ianuarie:  Ziua  marei  jertfe  legionare  -  Traian  Brăileanu . 323 

Poeţii  si  moartea  -  Barbu  Sluşanschi . 324 

Revista  "însemnări  Sociologice" 

Răzeşii  -  Leon  Ţopa . 329 

Ştefan  cel  Mare  şi  arta  de  a  guverna  -  Traian  Brăileanu . 333 

Elita  "ascetică”  -  Traian  Brăileanu . 339 

Tabăra  dela  Carmen  Sylva  -  George  Macrin . 352 

Nae  Ionescu  -  Vasile  Băncilă . 360 

Tinereţe  fără  odihnă  -  T.  Băileanu . 366 

Victor  Puiu  Gârcineanu  -  Barbu  Sluşanschi . 367 

Naţiunea  şi  Puterile  sociale  -  Traian  Brăileanu .  371 

Cuibul  -  Th.  Fecioru . 388 

Dr.  Ing.  Eugen  Ionică  -  P.  I.  Teodorescu . 389 


Nicolae  Niţă 


723 


Concepţia  Socială  a  Legiunii  -  Traian  Herseni . 395 

Bătrînii  -  Prof.  Traian  Brăileanu . 397 

Spre  o  nouă  viaţă  artistică  -  Lucreţia  Mihail-Silion . 400 

Viaţa  legionară,  izvor  de  creaţie  -  Alexandru  Bassarab . 402 

Partidul  ca  instrument  de  guvernare  -  Ion  Ţurcan . 403 

Doctrina  legionară  şi  Ştiinţa  socială  -  Traian  Brăileanu . 406 

Biserica  în  Statul  legionar  -  Liviu  Stan . 409 

Fondul  spiritual  al  rasei  -  Nicolae  Roşu . 412 

Jurisdicţiunea  în  Statul  Legionar  -  Dragoş  Vitencu .  417 

Scrisul  românesc  în  1940  -  Mircea  Streinul . 418 

Revista  "Libertatea" 

Măreaţa  sărbare  a  pomenirii  lui  13  Ianuarie  1937 . 421 

Iubiţi  cetitori . 423 

Familiile  legionarilor  căzuţi . 424 

Din  durerile  Românilor  ardeleni . 424 

O  cuvântare  cu  mare  răsunet . 425 

Altarul  inimilor  noastre  -  Iridenta  I.  Moţa . 426 

Cântecul...  -  Pr.  Ioan  Moţa . 427 

Studenţii  se  conduc  singuri . 428 

Pentru  ce  e  cetită  iarăşi  bine  "Libertatea”?  -  Pr.  Ioan  Moţa . 429 

Nu  tânguiri,  ci  muncă  -  Viorel  Trifa . 431 

Semnele  lui  Dumnezeu  -  C-tin  Pârlea . 432 

Ce  aşteptăm  dela  ţărani  -  Vasile  Posteucă . 432 

Ţăranul  legionar  -  Vasile  Posteucă . 434 

Părinte  Moţa  -  Viorel  Trifa . 435 

Studenţii  -  Vasile  Posteucă . 436 

Cum  vă  petreceţi  Crăciunul?  -  Viorel  Trifa . 437 

Reînhumarea  legionarilor  împuşcaţi  la  Deva . 438 

La  mormântul  lui  Moţa  -  Corneliu  Zelea  Codreanu . 439 

Cum  a  luptat  Moţa  -  Nicolae  Totu . 440 

Revista  "Lumea  Nouă" 

Sensul  statului  la  poporul  românesc  -  Mihail  Manoilescu . 442 

Cartea  Căpitanului  -  Mihail  Manoilescu . 444 

Instituţionalism  şi  Spiritualitate,  Legionarism  şi  Corporatism  -  Christian 

Petrescu . 447 

Era  un  Arhanghel  latent...  -  Dragoş  Protopopescu . 457 

Dela  Lord  Byron  la  Ion  Moţa  -  Mihail  Manoilescu . 459 

17  Ianuarie  1937  -  Elena  Manoilescu . 461 

Doi  băieţi  viteji  -  Nicolae  Iorga . 461 

Omagiu  lui  Ion  Moţa  şi  Vasile  Marin  -  Toma  Vlădescu . 462 

O  pioasă  evocare  -  Mihail  C.  Zaharia . 463 

Revelaţia  jertfei  -  Florin  Zaharia . 464 


Articole  clin  Presa  Legionară 


724 


Bătălia  Axelor  -  Mihail  Manoilescu . 465 

Concepţia  mişcării  de  dreapta...  -  Christian  Petrescu . 466 

îngrijorări  naţionaliste  -  Mihail  Manoilescu . 476 

Cronici  Diverse  -  G.V./C.N. /Elena  Manoilescu . 479 

Variaţii  de  ton  -  Mihail  Manoilescu . 483 

A  treia  Revoluţie  latină  -  Revoluţia  Legionară  -  Christian  Petrescu . 484 

Pădurea  Românească  -  Valeriu  Dinu . 490 

Poezia  lui  Valeriu  Cârdu  -  Christian  Petrescu . 492 

Tristele  scuze  ale  D-lui  Titulescu  -  Mihail  Manoilescu . 494 

Revista  "România  Eroică" 

Ce  vrem!  -  România  Eroică . 497 

Problemele  economice  şi  spiritualitatea  naţionalistă  -  Prof.  Univ.  Dan  Rădulescu  499 

Dumnezeul  ungurilor  -  I.  O.  Suceveanu . 502 

O  minune  arhitectonică  la  Orăştie . 503 

Primatul  credinţei  -  Prof.  Titus  Mălai . 506 

Unde  sunt  zeii?  -  Ioan  Colfescu-Delaturda . 508 

Memento  pentru  sărbători  -  Ioan  Colfescu-Delaturda . 512 

Răbojul  vremii...  -  Dumitru  Chiţu . 515 

Eroismul  Românesc  -  Alexandru  Constant . 516 

în  pragul  noilor  vremi  -  România  Eroică . 517 

La  umbra  morţii  -  Alexandrina  Gr.  Cantacuzino . 519 

Eroii  Neamului  -  G-ral  Băgulescu . 520 

Satu  Mare  şi  sătmărenii  -  Epaminonda  Lucaciu . 523 

Se  mişcă  Moţii  (versuri)  -  Iustin  Ilieşu . 524 

Cronici,  însemnări  diverse .  525  -  529 

O  apărare  zădărnicită  -  Ioan  Colfescu-Delaturda . 530 

Revista  "Universul  Literar" 

"Sfântă  tinereţe  legionară”  -  Ladmiss  Andreescu . 551 

Morţii  noştri  -  legea  noastră  -  Costin  I.  Murgescu .  551 

Ardealul  şi  Legiunea  -  Mircea  Mateescu . 554 

Organizarea  haosului  românesc  -  Mircea  Mateescu . 555 

România  Mare  -  Costin  I.  Murgescu . 557 

Profesorul  Vasile  Băncilă  -  Ştefan  Oprescu . 558 

Statul  legionar,  Stat  cultural  -  Luca  Dumitrescu . 560 

Doina,  Căpitanul  şi  Rapsodia  Română  -  Mircea  Mateescu . 561 

Morala  prisosului  şi  economia  creştină  -  Luca  Dumitrescu . 563 

Libertate  şi  cultură  legionară  -  Luca  Dumitrescu . 564 

Revista  "Vremea" 

Articole  de  Mircea  Eliade 


Nu  rezistă  celula? 


567 


Nicolae  Niţă 


725 


Viitorul  inteligenţei? . 569 

Criza  Românismului? . 572 

Cultură  sau  politică? . 574 

Cum  încep  revoluţiile .  576 

"Intelectualii  e  fascişti!" . 578 

Elogiu  Transilvaniei . 579 

Restaurarea  demnităţii  româneşti . 580 

Renaşterea  şi  Prerenaşterea  - . 582 

Destinuri  Româneşti . 585 

Mântuire,  istorie,  politică . 586 

"Generaţia  în  pulbere” . 588 

Mai  multe  feluri  de  naţionalişti . 591 

Miracole  din  România  Mare . 592 

Profesorul  Nae  Ionescu . 594 

Ion  Moţa  şi  Vasile  Marin . 601 

Comentarii  la  un  jurământ . 603 

Dictatura  şi  personalitatea . 604 

Naţionalismul . 607 

Convorbiri  cu  Lucian  Blaga .  609 

Piloţii  orbi . 617 

"Să  veniţi  odată  în  Maramureş..." . 621 

Noua  aristocraţie  legionară . 622 

Provincia  "ratează”? . 623 

Provincia  şi  legionarismul . 625 

Mircea  Eliade  în  alte  publicaţii 

Poimâine . 627 

De  ce  sunt  intelectualii  laşi? . 629 

Libertate  şi  creaţie  în  literatura  legionară . 630 

ALTE  ZIARE  ŞI  REVISTE 

Politică  profesorală  -  Prof.  Traian  Brăileanu . 633 

Corneliu  Zelea  Codreanu  -  Căpitanul  -  Cele  Trei  Crişuri .  635 

Biserica,  familia  şi  rolul  femeii  în  noul  Stat  legionar  -  Al.  Iacobescu . 636 

învăţământul  în  Statul  legionar  -  Prof.  Clement  Stoenescu-Putna . 637 

Căpitanul  despre  rolul  de  corupţie  al  Băncii  Blank . 641 

însemnări  Legionare  -  Ion  Roman . 642 

Bătrânul  Iaşi  -  Ion  Sân-Giorgiu . 645 

Destin  catedralic  -  Ion  Şiugariu . 646 

Strigoii  -  Prof.  Ion  Sân-Giorgiu . 647 

Deschiderea  Univerităţii  din  Sibiu  -  Chemarea  Vremii . 648 

Sociologie  legionară  -  Nicolae  Porsenna . 649 

Prin  moarte  spre  nemurire  -  Puiu  Traian . 652 

Gând  despre  Moţa  -  Radu  Budişteanu . 653 


Articole  clin  Presa  Legionară  726 

în  slujba  Neamului  -  Vasile  Marin . 653 

Vasile  Marin  -  Mihail  Polihroniade . 656 

între  două  tabere  -  Traian  Cotigă . 662 

Datina  şi  Legiunea  -  Radu  Gyr . 663 

Distrugătorii  de  biserici  -  Ion  Banea . 663 

Profanarea  statuei  Mântuitorului  -  Ion  Banea . 665 

Garda  Noastră  -  Prof.  Horia  Sima . 666 

+  Tudose  Popescu . 667 

Prof.  Nae  Ionescu  -  Gazeta  Transilvaniei . 667 

Apel  pentru  "Ajutorul  Legionar"  -  Gazeta  Transilvaniei . 668 

Reazimul  nostru  de  totdeauna  -  Elisabeta  Henţiu . 669 

Raporturi  -  Elisabeta  Henţiu . 669 

Cuvinte  pentru  muncitorul  legionar  -  V.  Spiridonică . 670 

...Horia  Sima  în  conştiinţa  contemporanilor  săi  -  Ştefan  Muscalu . 671 

Căminul  "Ardealul  Legionar"  din  Cluj  -  Ion  Banea . 672 

Glasul  crucilor  verzi  -  Zosim  Oancea . 676 

Biruinţa  Legionară  -  Spiridon  Cândea . 677 

Profilul  interior  al  Căpitanului  -  Emil  Cioran . 678 

înţelesul  eroic  al  morţii  lui  Moţa  -  Nicolae  Petraşcu . 680 

Cuvinte  de  început  -  Pr.  Ilie  I.  Imbrescu . 681 

Steguleţul  -  Constantin  Gane . 682 

Cazul  dela  Vatra  Dornei  -  Pământul  Strămoşesc . 683 

15  Noiembrie  1927:  Ziua  Legiunii  la  Iaşi  -  Pământul  Strămoşesc . 684 

Eftimie  Horescu  -  Pr.  Ilie  I.  Imbrescu . 689 

Olimpia  Zeana  -  Pr.  Ilie  I.  Imbrescu . 690 

13  Ianuarie  1937  -  Pr.  Grigorie  Cristescu .  691 

Zori  de  viaţă  -  Radu  Anghelescu .  691 

Mihail  Polihroniade  şi  A.  Cantacuzino  -  C.  Ionescu . 692 

Arme  vechi  -  Ilie  Boca . 693 

în  ţara  dreptăţii  -  Emanuel  Copăcianu . 693 

Reînviere  -  A.  Nechifor . 694 

Perspectiva  anului  politic  -  Nichifor  Crainic . 696 

Crucile  martirilor  legionari  -  Const.  Cehan-Racoviţă . 699 

6  Septembrie  1940  -  Timpul  Eminescian . 700 

Bine-aţi  venit  legionari!  -  Timpul  Eminescian . 700 

Ionel  Moţa  şi  Vasile  Marin  -  Ţara  Bârsei . 701 

AJUTORUL  LEGIONAR 

Ajutorul  Legionar  -  Horia  Sima . 702 

La  cantinele  din  Capitală  s’au  dat  eri  3071  mese . 704 

Ajutorarea  sinistraţilor  de  către  organizaţia  "Munca  Legionară” . 704 

Deschiderea  unei  cantine  legionare  în  cartierul  Tei . 705 

Ajutorul  Legionar  inaugurează  Sâmbătă  10  cantine  şcolare  în  Capitală .  706 

Realizări,  realizări,  realizări . 706 

Inaugurarea  "Cantinei  pentru  copii”  din  Prelungirea  Crângaşi .  707 


Nicolae  Niţă 


727 


Comandantul  Horia  Sima,  asistă  astăzi  la  închiderea  taberei  de  construcţii  a 

Grupului  6  Răzleţi . 707 

NICI  UN  SĂRMAN  DIN  CAPITALĂ  NU  A  RĂMAS  FĂRĂ  LEMNE  ŞI  FĂRĂ  HRANĂ  DE 

SĂRBĂTORI . . . 708 

Alte  relatări  despre  acţiunile  Ajutorului  Legionar  -  ziarul  Buna  Vestire  .  709  -  712 

Ajutorul  Legionar  a  inaugurat  ieri  două  cantine  şcolare  în  suburbana  Marele  Voevod 
Mihai . ! . 712 


FAPTE  BUNE  ŞI...  FAPTE  RELE 

CABANA  SUSAI  DELA  PREDEAL  de  CZC . 713 

LA  INAUGURAREA  PENSIUNEI  LEGIONARE  DIN  PREDEAL  de  CZC . 713 

VARIOUS . 716  -  718 


Articole  clin  Presa  Legionară 


728 


S  F  A  R  J  I 


OL  VOLUMULUI 
I 


©  Copyright  /  8  Noembrie  2019 

Toate  drepturile  rezervate 


Nicolae  Niţă 


729 


*  k  z  z  n  %  n 


DE  ACELAŞI  AUTOR: 


♦  “Bibliografia  operelor  autorilor  legionari".  Editura  "Libertatea",  Jacksonville, 
Florida,  1993. 

♦  “Presa  Legionară  -  Publicaţii”.  Editura  " Libertatea ”,  Jacksonville,  Florida,  1993  / 
2017. 

♦  “în  cumpăna  vremii"  (scurte  nuvele).  Colecţia  “Libertatea",  Jacksonville,  Florida, 

1994. 

♦  “VICTOR  CORBUŢ-în  pas  cu  noi”.  Colecţia  “Omul  Nou”,  Hallandale,  Florida,  1995. 

♦  “Crâmpeie  de  viaţă  -  în  pădurea  cu  fiare  sălbatice”  (voi.  I  -  II).  Editura 
" Libertatea ”,  Jacksonville,  Florida,  1995  -  1996. 

♦  “Martirii  ne  veghează  din  ceruri”  (voi.  I).  Editura  “Libertatea",  Jacksonville, 
Florida,  1997.  Voi.  II  (în  pregătire). 

♦  “Snop  de  vise"  (versuri).  Colecţia  “Libertatea",  Jacksonville,  Florida,  1997. 

♦  “Crăciun  în  Exil"  (mică  antologie  a  celor  mai  frumoase  versuri  de  Crăciun 
publicate  în  Exil).  Colecţia  " Libertatea ”,  Jacksonville,  Florida,  2014. 

♦  “De  ici,  de  colo..."  -  antologie  de  versuri  legionare  (Voi.  I  -  II  -  III).  Editura 
" Libertatea ”,  Jacksonville,  Florida,  2018. 

♦  “Sărbătorile  Crăciunului  şi  Anului  Nou  Reflectate  în  Presa  Naţionalistă"  - 
Antologie  în  texte  şi  versuri.  Editura  "Libertatea",  Jacksonville,  Florida,  2018. 

♦  “Sărbătorile  Pascale  în  Presa  Naţionalistă"  -  culegeri  de  texte  şi  versuri.  Editura 
“Libertatea",  Jacksonville,  Florida,  2018. 

♦  “Articole  din  presa  legionară "  -  culegeri  (Voi.  I  -  Voi.  II  -  în  pregătire ).  Editura 
“Libertatea",  Jacksonville,  Florida  2019. 

Ediţii  îngrijite: 

♦  “Acuzat,  martor,  apărător  în  procesul  vieţii  mele"  de  Dumitru  Banea.  Colecţia 
“Omul  Nou",  Miami  Beach,  Florida  1994. 

♦  “Rezistenţa  în  Munţii  Braşovului”  de  Petre  Baicu.  Colecţia  “Omul  Nou", 
Hallandale,  Florida,  1994. 

♦  “Cărticică  de  cântece"  ( legionare ).  Editura  “Libertatea",  Jacksonville,  Florida, 

1995. 

♦  “Jurnal  numai  pentru  mine”  de  Niţă  Ghimbăşanu  (I),  caietele  1-2;  în  lucru, 
caietele  3-4.  Colecţia  " Libertatea ”,  Jacksonville,  Florida,  1997. 


Z 


*  x  z  z  m*  z