Ion Mota — Cranii de lemn

ION I. MOŢA 


CRANII de LEMN 


COLECŢIA "OMUL NOU” 
19 5 1 












CUVÂNT ÎNAINTE 


Nu mă încumet să fac o prefaţă 1& opera scrisă 
a lui Ionel I .Moţa .Puterilo nu mă ajută să privesc 
in acest scop,monumontala concepţie do gândire,vi¬ 
jelie» sa frământare din adâncuri şi dârzenia uria - 
şo cu caro s'a ridicat dânsul contra pierzanioi. 

L-am văzut în atâtoa rânduri, l-am întâlnit do 
atâtea ori şi totuşi puţin am stat do vorbă cu ol. 
Ii^simţcam pulsul trăirii, îi observam po faţa-i 
blândă şi pură popasul înţolopciunii. Trecea prin- 
tro oameni, împrăştiind o căldură ftincfăcătoaro şi 
o modestio solemnă. Din vorba lui so dosprindoa 
doar calmul şi liniştoa,sincoritatca şi hotărîrca. 

La Jilava, în 1934» ol no-a condus - câto sute 
do legionari eram adunaţi acolo.Lumina ochilor lui 
- albastră ca corul co farmocă dorurilo contcmpla - 
tivo - no atrăgea cătro ol cu putorc de vrajo. 

Era Ia trup un om do-o frumusoţo clasică, şi la 
suflot do-o armonie senină,ca străluciroa unoi zi- 
lo de vară. Păroa coborît în mijlocul nostru, caro 
suntem cuprinşi do pasiuni şi păcate do rând,din- 
tr'o mai înaltă, mai bună şi mai conştiontă lume a 
spiritelor. L-am considerat un trimis al Cerului, 
întro oameni cu puţină înţclcgorc pentru câte a - 
voau să so întâmplo. 

A fost un prevestitor,un gânditor,un luptător, 
sau-toate la un-loc şi mai mult docât atâta: un 
Creştin întreg şi un fiomân dosăvârşit? 

A fost o pildă do om, un maro doschizător do 
drum, o fire dreaptă, sortită ca. din câtă vlagă a 
mai rămas să adune,alături cu Căpitanul săi, toată 
văpaia, do viaţă a Neomului,"doborînd piodccilo şi 


duşmăniilo acestui voac de rătăcire şi înstrăina¬ 
re...'» (Op .cit .1.1 .M.) 

îfontoa lui a intuit primejdia,inima lui a sim¬ 
ţit dezastrul,pontrucă a trăit la un nivoi de maro 
înălţime, undo so uneşte planul naţional cu col u- 
man prj.n măreaţa instituţie pământească do natură 
divină: Biserica Creştină. 

* Dâns^il a avut instinctul poricolului, "caro 
pândeşte întreaga Biseriaă Creştină şi, cu Ea, în¬ 
treaga civilizaţie spiritualistă şi nobilă, care e 
pe calende completă scufundare". (Op.cit .1.1 .M.) 

întâmplările oe-au pricinuit presimţirea aceas 
ta,când Ionel I.Moţa a aprins farul ca cei din co¬ 
rabia lui Isus prinşi pe marea cu furtună dărîmă- 
toarc să poată ajunge la ţărm,- îndreptăţiau alar¬ 
ma.In legătură cu desagregarea morală ce-a cuprins 
omenirea, şi invocând importanţa Bisericii Creşti¬ 
ne, spune; " Iată problema Cea mai mare problemă a 
noastre,adevărată faţa a problemei sociale 
actuale,(scrisa la 19 Noembrie 1928) deoarece ele¬ 
mentul moral a fost întotdeauna principala temelie 
a vieţii şi rosturilor noastre omeneşti.Bacă aceas 
tă temelie se pierde, am pierdut totul: şi dreptul 
la viaţă,şi puterea de a birui,prin propriile noas 
tre puberi,pe duşmanii care ne încalcă şi ne înjo¬ 
sesc, părând a fi sancţiunea divină a propriilor 
noastre rătăciri" . (Op .cit .1.1 .M.J 

Ionol J .Moţa a dat şi soluţia împotriva acbs“ 
tui dezastru; oa este valabilă astăzi şi oricând, 
până nu o proa târziu: [ »a reda lumii frâna si 
carma morală, iar nu numaidecât o bucată de pâine 
mai mult şi-o economic materială mai bună; iată 
calea do soluţionoro a acestoi. vitale probleme u- 
mano" . (Op .cit .1.1.M.) 

Citiţi,dragi prieteni, scrisul lui Moţa,apărut 
m odiţio do pribegie, şi pătrundeţi-vă de lumină 
şi credinţă, dreptate şi adevăr, "ca să no’ putom 
întoarce,cum spune el,la isvoaro; şi întorşi acolo 
să reluam firul rupt al vieţuirii în casa,în comu- 
nitatoa şi duhul românesc, pcntruca astfel să ri-. 


y 


dicăm viaţa acestui neam la puterea şi rodnicia 
materială şi sufletească, de care este vrednic". 
(Op .cit .1.1.M.) 

* * # 

Ionel I.Moţa s'a născut la 5 Iulie 19o2, la 
Orăştie, Judeţul Hunedoara. Este fiul preotului Ion 
Moţa şi al Măriei, născută Damian.Părinţii acesto¬ 
ra,bunicii lui Ionel, au fost tot preoţi şi neîn¬ 
fricaţi luptători pentru drepturile Eomânilor. 

1.1 .Moţa, după absolvirea cursului primar la 0- 
răştio, a urmat primele trei clase liceale la gim¬ 
naziul unguresc din Sibiu, avându-1 coleg pe Cor- 
neliu Georgescu, cu care se va întâlni mai târziu 
în lupta de redeşteptare naţională. 

Ia 191 5 ,preotul Ion Moţa, cu întreaga familie, 
tr.oce Carpaţii cu scopul de a 'duco lupta pentru 
unirea neamului întreg. Ionel îşi urmează studiile 
liceale la Iaşi, iar după încheiorea păcii la 1918, 
le termină la Bucureşti, luându-şi bacalaureatul 
la, liceul Sfântul Sa va. 

In toamna anului 192o pleacă la Paris pentru 
studii în drept şi ştiinţe politico; dar după 
primul an do învăţătură şi examene date, so întoar 
ce in ţară din lipsă de mijloace materiale. A mil 
următor se înscrio la î&cuitatoa de Drept din 
Cluj. 

Către sfârşitul anului 1922 faco cunoştinţa 

Corrîbliu Zolca Codroanu, m caro, mai târziu, 
recunoaşte po col prodostinat 3ă ia conducerea 
tinerimii româno in lupta pentru ronaştoroa po¬ 
porului roman. 

•■■f* 2 3 EocCmbrio 1923 , oditează la Cluj gazeta 
*Ifcci& Nouă', în caro publică articolul: "Cauza 
noastră o justă m ordinea morală şi serveşte pro¬ 
gresul social", po caro-1 termină astfel: "Lupta 
trobuio s * o ducom înainte cu porsoveronţa aposto¬ 
latului şi cu vitejia sufletelor aloso caro ştiu 
că nîr este nimic mai nobil docât do a to uita po 
oir.o şi a to jertfi pentru aproapolo năpăstuit. 





VI 


Aşa a făcut Cristos'." (Op.cit .I.I.M.) 

In primăvara anului 1923 a fost ales preşedin 
te al Centrului Studenţesc "Petru Maior",in corni- 
tetul căruia fusese mai înainte numai delegat al 
Studenţimii clujene. 

Tot în această vreme traduce din limba fran¬ 
ceză "Protocoalele înţelepţilor Sionului", comen¬ 
tate de profesorul I,C.Cătuneanu şi D-l avocat 
I3mil Vaâiliu-Cluj . Cartea a fost închinată "Stu~ 
denţimii Române",care prin mişcarea ei generoasă 
din anii 1922-1 923 ,ne-a trezit la realitatea pro¬ 
venită din - "slăbiciunea,neprevederea,şi venali¬ 
tatea noastră"-. Ea s'a tipărit în Editura liber¬ 
tăţii,gazeta de luptă a preotului Ion'Moţa, a c㬠
rei apariţie coincide cu anul do naştere a lui 
Ionel. 

1.1 .Moja a făcut parte dintre fondatorii "Ac 
ţiurii Romaneşti" alături do profesorii I .C .Cătu¬ 
neanu, Ciortea,Iuliu Heţieganu şi dl avocat 2n,Va- 
3iliu Cluj. 

In calitate de preşedinte al Centrului studen 
ţese "Petru Maior '^participă la congresul conducă 
torilor Studenţimii Române care s'a ţinut în zile 
le de 22-23 august 192^ în amfiteatrul Facultăţii 
de Drept din Iaşi, la Mânăs+irea Ceţăţuia şi în pă 
dureâ depe Dealul Galatei. In şedinţa dc la Cetă- . 
ţuie,prezidată de I.I.Moţa,a fost proclamată ziua 
de Io Decembrie 1922 ca sărbătoare naţională a 
Studenţimii Române. Aci s'a închinat definitiv a~ 
cordul sufletesc şi hotărîroa de luptă până la 
sacrificiul suprem între Moţa şi Căpitan. 

Deacum înainte începe perioada grea a procese 
lor,a prigoanelor şi închisorilor fără sfârşit .El 
trece triumfător prin toate, la 27 Septembrie" 1934 
la 2o Mai 1925»la 5 Aprilie 193 4 »etc.,etc.. 

Nu cred că este de prisos reproducerea opini¬ 
ei lui 0 .Gog-a despre oamenii şi vremea în care ne 
găsim acum:"Duceţi-va la Orăştie -scrie el- citi¬ 
ţi gazetele populare ale părintelui Moţa do acum 
2o de ani încoace,ori staţi de vorbă două minu— 


Vii 


to cu preoteasă,acolo la oa acasă.Veţi înţelege de¬ 
grabă că o lume aspră,tare în credinţa ei,cu accen¬ 
te de energie nebănuită şi cu note de austeritate 
patriarhală, e pe calo să-şi strige evanghelia ei... 
Ei au escaladat veacurile cu instinctele lor,cu ca¬ 
re nu se poato face niciun târg. Ei reprezintă re¬ 
ligia naţională,fanatică şi intransigentă, cea mai 
do scamă tomolio a vioţii noastro do stat". 

In anii 1925”26, 1.1 .Moţa îşi urmează studiilo 
do drept la Grcnpblo întrerupte prin eliminarea lui 
dela Univorsitatea din Cluj. 

întors din străinătato îşi face stagiul militar 
la Şcoala do Ofiţeri de rezervă do Infanterie din 
Bucureşti,reuşind să fio şef do promoţie. 

La 24 Iunie 1927» atunci când 3 'a oprit timpul 
să so întâmple înfiinţarea "Logiunii Arhanghelul 
Mihail",Ionel I.MOţa a fost alături do Căpitan. 

La 1 August 1927 apare în Editura Libertăţii, 
dela Orăştio revista "Pământul Strămoşesc", în care 
semnează articolul "La Icoană". 

Tot în acoastă lună a anului 1927 so căsătoreş¬ 
te ou Iridonta Zoloa Codrcanu. 

La 8 Nocmbrio 1927»do Sfinţii Arhangheli Mihail 
şi Gavrii,la depunoroa legământului primilor legio¬ 
nari. Căpitanul împlineşte acest act în faţa lui Mo¬ 
ţa,primind din mâinilo acostuia săcuşorul cu ţărână 

In anul 1932 îşi ia'doctoratul în drept la Uni¬ 
versitatea din Grenoble, susţinându-şi în mod str㬠
lucit teza: "La Socurite juridique dans la Societe 
dos Nations". 

Prigoana din anii 1933"34 nu-1 cruţă. El o-su¬ 
portă cu toată conştiinţa dreptăţii şi demnităţii 

do erou. 

Iri zilele de 16-17 Decembrie 1934» participă ca 
delogat al Mişcării Legionare la congresul dela 
Montroux, organizat de "Comitotul de acţiune pentru 
Universalitatea Romoi" sub preşidonţia generalului 
italian Cosolschi. 

La congresul studenţesc dela Craiova din Apri¬ 
lie 1935 este alos preşedinto de onoare al întregii 


Vili 


Studenţimii Române. Tot în Aprilie 1935 este ales 
preşedinte al Asociaţiei "Generaţia Mişcării Stu¬ 
denţeşti dela 1922",La 6 Decembrie 1935 este numit 
Comandant al Bunei Vestiri. 

In primăvara anului 1936 primeşte dela tatăl 
său părintele protopop Ion Moţa conducerea glori¬ 
oasei gazete de luptă "Libertatea". 

A colaborat la o serie de gazete şi reviste, 
dintre care amintim: Dacia Nouă, Pământul Strămo¬ 
şesc,Cuvântul Studenţesc,Revista Mea,Crai Nou,Ves¬ 
tit orii. România Creştină, Cuvântul Argeşului, Axa, 
etc. 

In toamna anului 1936,1a 24 Noembrie,pleacă în 
apărarea Creştinătăţii pe frontul Spaniei naţiona¬ 
liste, undo-începuse lupta, care continuă şi acum 
între cele două lumi. 

In ziua .de Sfântul Vasile,1 Ianuarie 1937»este 
numit Vicepreşedinte al partidului "Totul pentru 
Tară", numire ce i-a fost comunicată pe frontul 
spaniol. 

In'ziua de 13 Ianuarie 1937,‘la. orele 4 dupăma- 
să,a caz ut, împr eună cu Vasile Marin, luptând la mi¬ 
tralieră cu faţa la duşman. 

* * * 

Ionel I .Moţa a mprit.pe pământiii Spaniei, la 
Majadahonda,apărându-şi Tara şi Credinţa, Biserica 
şi Neamul,după gândul şi făptura inimii 3ale, - îr. 
răsboi cu comunismul care "trăgea cu mitraliera în 
obrazul lui Cristos". 

S'a îrââmplat precum a scris în testamentul 
3 ău,ca să română veacurilor: : l Mor,Corneliu, cu tot 
elanul şi toată fericirea pentru CristosA* 


Vasile Iasinschi 

Madrid,Decembrie I 95 I 


Moţa, 


Neamului acestuia nu i au fost deaj uns nici 
scrisul tău, nici suferinţele tale la care a privit 
neoăsător timp de 14 ani. 

Acum ai vrut să-i faci dovada supremă: să-ţi 
verşi propriul sânge -sângele tău^slăbit de lovi 
turi, de închisori şi de prigoane, într'o ţară in 
care tinereţea ta toată a avut parte numai de ele 
şi în care ai fost tratat permanent ca turburător 
al ordinai publice şi ca atentator la Siguranţa 
Statului -roman. 

Si l-ai dat. L-ai dat într'un chip cutremur㬠
tor.. Noi stăm în genunchi şi-ţi sărutăm fruntea ta 
de viteaz şi de mucenic. 

Neamului care nu te _ a crezut, xi trimitem acum 
din nou scrisul tău, sfinţit, de data aceasta^ cu 
jertfa propriului tău sânge. 

Dacă nici acum nu va înţelege, suntem gata,pană 
la cel din urmă,’pentru jertfa supremă în slujba 
credinţei legionare. 

.Pii d(Xr sigur şi dormi liniştit Moţa, -legi o - 
narii vor birui. 


Bucureşti,31 Ianuarie 1937 


Gomeliu 






CUPRINSUL 


Autobiografic (în loc do introducoro) .... 3 


In slujba Legiunii 


1927 " 1932 

Primele rostiri şi cele dintâi 

lupte legionare 

La icoană ("PământulStrămoşesc"din August I 927 ) 15 

Avram Iancu la Parchet ("Pământ ul Strămoşesc* 

din 15 Ianuarie 1928) .. . . . . 18 

Da, sunt nelămurit (-'Pământul Strămoşesc" din 

15 Septembrie 1928) . 21 

0 vorbă ardelenească pentru lordul lîothermore 
("Pământul Strămoşesc a din 1 Septembrie 

1927) . 23 

Sf .Arhanghel Mihail ( :! Pământul Strămoşesc "din 

1 Octombrie 1927). . . 31 

Hăspuns unei întâmpinări ("Pământul Strămo-. 

sesc* din 15 Septembrie I 927 ) . 35 

Acesta nu e sufletul nostru', ("Pământul Str㬠
moşesc" din 25 Decombrio 1928). 41 

"Aufruf zur Treue'." ("Pământul Strămoşesc" din 

. 15 Noembrie 1928). 46 

Care Ardeal? ( "Pământul Strămoşesc' din 15 De¬ 
cembrie I 927 ) . 52 

22 Mai . ... . 56 

Băspuns D-lui Prof. Bogadan-Duică ("Pământul 

Strămoşesc" din 1 Ianuarie 1928) ..... 59 

Prea te pripeşti D-le Tătărăscu ("Pământul Stră 
moşesc* din 15 August 1928). 68 

















2o6 


Stăpânirea furtunii ( "Pământul Strămoşesc" din 

1 Noembrie 1932) . 73 

1933 

Un mare an legionar 

Excesul de abstracţiune (''Axa” din 19 Februa¬ 


rie 1933) ... 77 

3-12-250 {‘'Axa* din 1 August 1933) . 80 


Legiunea şi L.A.N.C. ("Axa ;: din i Octombrie 1923) 34 

Spiritul Genevei (..xa" din 5 Martie 1933) • • loo 
Binefacerea Învierii pentru un legionar (p㬠
mântul Strămoşesc'din l6 Aprilie 1933)* • 104 
Hitierismul Germanilor din România ('Axa" din 


i5 Octombrie 1 933).. . . ..I07 

Faza precorporativă ("Axa" din 6 Sept.1933)• • 112 
Sub povara renanenţelor ("Axa" din ~j Decem¬ 
brie 1933) ......... .. . 115 

Cranii de Lemn ("Axa" din 7 Decembrie 1933)* • 123 
/? . '* 


.: 1934 - '1936 

. 

După furtună 

Pregătirea omului nou, invincibil 

Sensul naţionalismului nostru ("Cuvântul Stu¬ 
denţesc" din Io Decembrie 1934) . 128 

Dimitrie Micescu ( "Cuvântul Studenţesc" din 

25 Noembrie 1934) . 132 

Esenţialul ("Cuvântul Studenţesc" din 17 Apri¬ 
lie 1935) . 134 

Numerms clăusus ("Cuvântul Studenţesc" din 2o 

Martie 1935) ••••'• .13& 

Profesorii'universitari şi viitorul culturii 
româneşti ("Cuvântul Studenţesc" din 15 

Iulie I 935 ). 143 

Nesimţire? ("Revista Mea" din Iunio 1935) • • *147 


2 o7 


Rânduri de creştot (Prefaţă la lucrarea D-lui 
Ion Banca "Rânduri către generaţia noas¬ 
tră",Cluj 1935). • • • . . 151 

Cătro noii studenţi ("Cutoântul Studonţosc" 

din 2o Noembrie 1935) . 153 

Artă şi luotă ("Rovista Mea" din Decembrie 

1935) .; • • • • 157 

Măsura creştinătăţii noastre ("Cuvântul Stu¬ 
denţesc* din 1 Ianuarie 193&) . 160 

înainte de Legiune 

1922 - 1923 

Pornoşto mişcarea naţională studenţească 

Cauza noastră o justă în ordinea morală şi 
serveşte progresul social ("Dacia Nouă" 

din 23 Decembrie 1922) . 167 

Necositatea naţionalismului radical ("Dacia 

Nouă" din 2o Ianuarie IŞ23) . .'71 

Disciplina jidănoască ("Dacia Nouă" din 23 

Ianuario 1923) . 174 

Spasmul şi concluzia lui (Articol apărut în 
volumul comemorativ al Centrului Studon¬ 
ţosc Totru Maior" Cluj, 1928) . 177 

1923 - 1924 
Din Închisori 

Un cumplit şi 3fânt angajament ("Cuvântul 

Studenţesc" din Io Decembrie 1 923) • • • I87 

Procesul studonţilor arestaţi la Văcăroşti 
("Cuvântul Studenţesc" din 25 Mart io 

1924).'. 190 

Ce nc daţi în locul cântocelor caro pior 

































2o8 


( : *Cuvântul i 
Memoriul atuden*; 
1924). . . ; 


tudenţesc" din 4 Martie 1924) 
ilor delu Qalata {29 Noembrie 


193 

197 



ION I. MOŢA 



Colecţia ”Omul Nou” 

5 


1970 


/ 













COLECŢIA „OMUL NOU" 

Traian Golea 
Munchen - Germania 


ION L MOŢA 


CRANII DE LEMN 


ARTICOLE 

cu întregirea: 

LIGA NAŢIUNILOR. Conferinţă 
TESTAMENTUL lui Ion Moţa 
BIOGRAFIA de A.V&ntu 


Ediţia Monumentul MM 

Colecţia "Omul Nou” 
1970 




• v- -*.; u 



/ 







„Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe 
Crislos , şi am mers fericit la moarte pentru El". 





(Din testamentul către părinfii tăi) 







ION L MOŢA 


CRANII DE LEMN 

ARTICOLE 
1922 —199 6 


EDIŢIA I Va 


EDITURA MIŞCĂRII LEGIONARE 
BUCUREŞTI 
1 940 


LIQA NAŢIUNILOR 

t 

IDEALUL, VICIILE Şl PRIMEJDIA El 

Conferinţă ţinută la Cercul de Studii al Centrului 
Studenţesc Bucureşti în ziua de 15 Decembrie 1929 

DE 

ION I. MOŢA 


BUCUREŞTI 

INSTITUT DE ARTE GRAFICE „BICA“ STR. JUSTIŢIEI, 30 

19 3 0 



CUPRINSUL 


Autobiografie (în loc de introducere) .... 7 

In slujba Legiunii 

1927 - 1932 

Primele rostiri ţi cele dintâi lupte legionare 

La icoană („Pământul Strămoşesc” din 1 Au¬ 
gust 1927) . ..19 

Avram lancu la parchet („Pământul Strămo¬ 
şesc” din 15 Ianuarie 1928). 2.1 

Da, sunt nelămurit („Pământul Strămoşesc” 

• lin 15 Septembrie 1928) . 27 

O vorbă ardelenească pentru lordul Rother- 
mcrc („Pământul Strămoşesc” «lin 1 Sep¬ 
tembrie 1927) . . 50 

S f. Arhanghel Milwil („Pământul Strămoşesc” 

din 1 Octombrie 1927). 41 

Răspuns unei întâmpinări („Pământul Strămo¬ 
şesc” din 15 Septembrie 1927).• 









344 


Acesta nu e sufletul nostruI („Pământul Str㬠
moşesc” din 25 Decembrie 1928) ..... 55 
„Autruf zur Treue” („Pământul Strămoşesc” 

din 15 Noembrie 1928).. . 61 

Care Ardeal? („Pământul Strămoşesc” din 15 

Decembrie 1927). 70 

22 Mai .73 

Răspuns D-lui Prof. Bogdan-Duică („Pămân¬ 
tul Strămoşesc” din 1 Ianuarie 1928) ... 77 

Prea te pripeşti D-le Tătărescul („Pământul 
Strămoşesc” din 15 August 1928) .... 88 

Stăpânirea furtunii („Pământul Strămoşesc” 
din 1 Noembrie 1932) •.94 


1933 

Un mar* an lagionar 

Excesul de abstracţiune („Axa” din 19 Fe¬ 
bruarie 1933).99 

3—22—250 („Axa” din 1 August 1933) ... 103 
Legiunea şi L. A- N. C. („Axa” din 1 Octombrie 

1933). 108 

Spiritul Genevei („Axa” din 5 Martie 1933) . . 129 
Binefacerea învierii pentru un legionar („P㬠
mântul Strămoşesc” din 16 Aprilie 1933) . . 134 
Hitlerismul Germanilor din România („Axa”) 

din 15 Octombrie 1933). 138 

Faza precorporativă („Axa” din 6 Septembrie 
1933) 


145 


345 


Sub povara remanenţelor („Axa” din 7 Decem¬ 
brie 1933).. 148 

■Cranii de lemn („Axa”) din 7 Decembrie 1933) 158 


1934 1936 

După furtună 

pregătirea omului nou, invincibil 

Sensul naţionalismului nostru („Cuvântul Stu¬ 
denţesc” din 10 Decembrie 1934) . . . .165 

Dimitrie Micescu („Cuvântul Studenţesc” din 

25 Noembrie 1934). 170 

Esenţialul („Cuvântul Studenţesc” din 17 Apri¬ 
lie 1935).. 173 

Numerus clausus („Cuvântul Studenţesc” din 

20 Martie 1935).. . 176 

Profesorii universitari şi viitorul culturii rom⬠
neşti („Cuvântul Studenţesc” din 15 Iulie 

1935).. 184 

Nesimţire? („Revista Mea” din Iunie 1935) . . 189 

Rânduri de creştet (prefaţă la lucrarea D-lui 
Ion Banea „Rânduri către generaţia mea”, 

Cluj 1935).•.194 

Către noii studenţi („Cuvântul Studenţesc” din 

20 Noembrie 1935). 197 

Artă şi luptă („Revista Mea” din Decembrie 

1935) 202 

Măsura creştinătăţii noastre („Cuvântul Stu¬ 
denţesc” din 1 Ianuarie 1936). 205 





















346 


înainte de Legiune 


1922 1923 

Porneşte mişcarea naţională studenţească 

Cauza noastră c justă in ordinra morală şi ser- 
nrştr progresul sorial (..Dacia Nouă" din 23 

Decembrie 1922).213 

Xecesilatea naţionalismului radical (..Dacia 

Nouă" din 20 Ianuarie 1923) .. 218 

Disciplina jidătncască („Dacia Nouă" din 23 Ia¬ 
nuarie 1923). 222 

Spasmul şi concluzia lui (articol apărui in vo¬ 
lumul comemorativ al Centrului Studenţesc 
„Petru Maior" Cluj, 1928) . .. 223 

1923—1924 

Din închisori 

l’n cumplit şi sfânt angajament („Cuvântul 
Studenţesc” din 10 Decembrie 1923). . . . 237 

Procesul studenţilor arestaţi Iu Văcăreşti (..Cu¬ 
vântul Studenţesc" din 23 Martie 1924) . . 241 

Ce nr daţi in locul cântecelor care pier?" (..Cu¬ 
vântul Studenţesc" din 1 Martie 1924) 243 

Memoriul studenţilor d* la (ialata (29 Noein- 
bric 1924). 230 

Adaos la ediţia de fatâ 

• I 

LIGA NAŢIUNILOR. Idealul, viciile si primejdia ei 257 

TESTAMENTUL lui Ion I. Moţa. 281 

BIOGRAFIA lui Ion I. Moţa, de A. Vantu. 311 










lOjnjIOŢA 

CRANII 

LEMN 

ARTICOLE 

1922*1936 

■* 

EDIŢIA IZ 
1940 



ION I. MOŢA 

y 


CRANII DE LEMN 

ARTICOLE 

1922-1936 


EDIŢIA a V-a 


EDITURA fÂNZIANA 

BUCUREŞTI 

2007 



EDITURA 9ÂN7IANA 

T'cl. 072?.68f.0lî 
e-mnil: [email protected] 


Descrierea CIR a Bibliotecii Naţionale a României 

MOŢA, ION 

Cranii de lemn : articole 1922-1936 / Ion I. Moţa. - 
Ed. a 5-a. - Bucureşti: Editura Sânziana, 2007 
ISBN 978-973-88597-2-2 

821.135.1-92 
329(498) Legionar 


Editorul mulţumeşte pe această cale 
d-lor Dan Georgescu şi Răzvan Apahidean, 
pentru preţiosul sprijin acordat apariţiei acestei cărţi. 


Nota asupra acestei ediţii 

Prin colecţia "Documente arestate", Editura Sânziana şi-a pro¬ 
pus restituirea către publicul larg românesc a unor cărţi, texte ori do¬ 
cumente a căror deţinere ori difuzare, în perioada totalitarismului co¬ 
munist, a făcut parte din categoria delictelor penale grave. 

Simpla prezenţă în biblioteca unui cetăţean, a acestor cărţi inter¬ 
zise printr-o serie de legi după 1945, constituia un delict suficient 
pentru ca respectivul să fie trimis pentru ani de zile la închisoare ori 
la Canal. Mulţi dintre nefericiţii deţinători ai unor astfel de materiale 
nu s-au mai întors niciodată în sânul familiilor lor. 

Aceste cărţi au cunoscut şi ele, de altfel, o soartă asemănătoare cu 
cea a autorilor ori a deţinătorilor lor. Odată capturate, ele erau arse 
chiar de autorităţile de resort, aşa cum se întâmpla de altfel şi cu peri¬ 
odicele, cărţile poştale ori alte efecte "interzise". Puţine, foarte puţi-ne 
exemplare din fiecare publicaţie au fost introduse în fondurile ar¬ 
hivelor secrete, la care nu aveau acces decât cel mult exponenţii 
structurilor politice şi represive comuniste ori cercetătorii obedienţi 
regimului totalitar. 

Desigur, condiţiile politice de după 1989, au permis reeditarea şi 
difuzarea masivă a celor mai mulţi dintre autorii interzişi între 1945 
şi 1989. 

Totuşi, cartea de faţă a fost pentru ultima dată tipărită la noi în 
ţară în 1940. Volum cuprinzând o selecţie a celor mai reprezentative 
articole scrise de liderul legionar Ion I. Moţa, "Cranii de lemn " ap㬠
ruse pentru prima oară în 1936. Următoarea ediţie, din 1937, era de¬ 
ja una postumă, întrucât autorul murise la începutul anului respec¬ 
tiv, pe 13 ianuarie, lângă Madrid, în Spania, unde plecase împreună 
cu alţi şase camarazi, pentru a lupta ca voluntar în armata anticomu¬ 
nistă a generalului Francisco Franco. 






în fine, două ediţii au văzut tiparul în toamna lui 1940, în tim¬ 
pul guvernării naţional-legionare. 

Condiţiile de cenzură şi interdicţie penală din timpul dictaturii 
antonesciene nu au mai permis editarea cărţii, iar după 1945, instau¬ 
rarea dictaturii comuniste sub directa supraveghere a Moscovei a ex¬ 
clus nu doar tipărirea "Craniilor de lemn", dar însăşi deţinerea unui 
astfel de volum putea să coste ani grei de detenţie, dacă nu chiar 
moartea. Doar în lumea liberă, sub coordonarea lui Horia Sima, au 
fost scoase de sub tipar, atât în limba română cât şi în limbi de circu¬ 
laţie internaţională, câteva ediţii ale acestei cărţi. 

Şi totuşi, au existat îndrăzneţi care, în marea temniţă numită 
România socialistă aflăndu-se, nu au distrus aceste cărţi, ci le-au as¬ 
cuns, reuşind să le păstreze până după 1989. 

Volumul pe care îl ţineţi în mână are ca obiect de reproducere un 
exemplar din ediţia a IV-a, din 1940. Povestea acestei cărţi, aflate în 
posesia editorului, este extraordinară. Ea a aparţinut lui Virgil 
Procopovici, din Rădăuţi, nepot al marelui sociolog român de renume 
internaţional, profesorul universitar Traian Brăileanu (decedat în 
1947 în închisoarea Aiud, în urma condiţiilor inumane de detenţie). 
Pe 23 ianuarie 1941, în urma înlăturării Mişcării Legionare de la gu¬ 
vernare, de către generalul Ion Antonescu, Procopovici a zidit acest 
volum, împreună cu un număr impresionant de alte cărţi, reviste, fo¬ 
tografii, documente şi insigne, în scara unei case din Rădăuţi. Două 
zile mai târziu, în cadrul masivelor arestări declanşate de Antonescu, 
Virgil Procopovici a fost reţinut, fiind condamnat şi întemniţat pen¬ 
tru activitate legionară. 

Ieşit din închisoare în 1944, Procopovici nu s-a putut bucura 
prea mult timp de libertate, fiind una din zecile de mii de victime ale 
valurilor de arestări operate de comunişti în 1948. în ciuda anchete¬ 
lor concretizate în torturi inimaginabile pentru o minte sănătoasă, 
Virgil Procopovici nu a divulgat locaţia depozitului ascuns de el în 
1941. 

După 58 de ani, în vara anului 29^9, grav bolnav şi simţindu-şi 
sfârşitul aproape, a chemat la el pe câţiva camarazi, şi ei foşti deţinuţi 


4 


politici, şi le-a făcut cunoscut locul cu pricina, în scopul dezgropării 
depozitului. După multe peripeţii, cele câteva pachete au fost scoase la 
lumina zile, repet, după 58 de ani, materialele aflându-se în condi-ţii 
de păstrare excelente. 

Cum spuneam, printre ele se afla şi volumul după care a fost re¬ 
dactată această ediţie a "Craniilor de lemn". Am relatat povestea a- 
cestui volum, pentru că, aşa cum spuneam, el se identifică nu doar cu 
soarta a sute de mii de români persecutaţi şi urmăriţi de sistemul re¬ 
presiv totalitar, ci cu destinul tuturor operelor interzise timp de 45 de 
ani, precum şi cu al autorilor lor. 

Condiţiile de după 1990, respectiv instaurarea Statului de Drept, 
făcea posibilă dar şi necesară reeditarea tuturor operelor şi autorilor 
care în perioada totalitarismului au fost interzişi, indiferent de orien¬ 
tarea lor politică sau ideologică. Considerăm că restituirea integrală a 
scrierilor interzise jumătate de veac reprezintă o condiţie sine qua 
non pentru eliberarea societăţii româneşti de spaimele şi traumele tre¬ 
cutului totalitar, pentru corecta înţelegere şi asumarea trecutului, cu 
luminile şi umbrele sale. Condiţie, în ultimă instanţă, a realizării re¬ 
concilierii şi instaurării normalităţii în societatea noastră. 

Iată, pe scurt, motivaţiile care au stat la baza hotărârii de a pur¬ 
cede la publicarea, pentru prima oară după 1940, a "Craniilor de 
lemn". 

Am reprodus de altfel, în facsimil, şi primele 3 pagini ale volu¬ 
mului original. 

In fine, câteva precizări referitoare la forma literară a prezentei 
ediţii. Ne-am străduit să păstrăm formulele specifice epocii lui Moţa, 
tocmai pentru a facilita cititorului pătrunderea în atmosfera epocii 
respective. Am intervenit pe alocuri, prin adaptări la ortografia actu¬ 
ală, cum ar fi înlocuirea apostrofului cu cratima, în scopul de a facili¬ 
ta lectura cititorului anului 2008. 

De asemenea, dacă nu am intervenit asupra unor forme vechi, 
nemaifolositc azi, precum Cristos, Valeriu Branişce, massă, jidan, 
repeţi te rânduri, săltar ş.a.m.d., lăsându-le neschimbate în text, es¬ 
te pentru că am considerat că acestea vor contribui la introducerea ci- 


5 






titorului în atmosfera specifică epocii în care au fost scrise articolele 
respective. 

în ceea ce priveşte opiniile autorului, conţinute în text, cu privi-re 
la anumite organizaţii, instituţii ori grupuri umane, considerăm că ele 
trebuie privite strict în complexul context politic, social, al cu-rentelor 
ideologice, caracteristice epocii în care autorul le-a plămădit, editurii 
neputându-i-se reproşa sub nici o formă împărtăşirea vreu-ncia din 
ideile exprimate în acest volum. Editura Sânziana păstrează o perfectă 
echidistanţă faţă de orice afirmaţii, păreri sau orientări ide-ologice care 
s-ar regăsi în apariţiile sale editoriale. 

Obiectivul nostru este să aducem pe piaţa de carte din România 
apariţii care stau sub semnul ineditului, care să suscite un interes a- 
partc publicului românesc şi să se constituie în veritabile restituiri 
către cititorul român. Sperăm că prin editarea, după 68 de ani, a 
"Craniilor de lemn" ne-am atins încă o dată acest obiectiv. 


Editorul 


ION I. MOŢA 


CRANII DE LEMN 

ARTICOLE 
1922 — 1936 


E D I Ţ IA I V a 


EDITURA MIŞCĂRII LEGIONARE 
BUCUREŞTI 
‘ 19 4 0 






228 


ION I. MOŢA 


REPERE BIOGRAFICE 









M 





230 


Ion I. Moţa s-a născut la 5 iulie 1902, 
în Orăştie, ca fiu al protopopului ortodox 
Ion Moţa - vechi luptător pentru dreptu¬ 
rile românilor din Transilvania, condam¬ 
nat la moarte de autorităţile austro-unga- 
re pentru activitatea sa naţionalistă, motiv 
pentru care a fost nevoit să se refugieze în 
România liberă. 

Adolescenţa lui Ion l. Moţa se identifi¬ 
că cu perioada primului război mondial, e- 
venimentele care au dus la crearea 
României mari punăndu-şi amprenta deci¬ 
siv pe personalitatea sa. 

După război, Ion I. Moţa (cunoscut de 
apropiaţi şi ca Ionel Moţa) devine student 
al Facutăţii de Drept din cadrul Univer¬ 
sităţii din Cluj, unde ajunge preşedinte 
"Petru Maior", calitate în care participă activ la acţiunile studen¬ 
ţeşti cu caracter naţionalist şi anticomunist, declanşate la toate uni¬ 
versităţile din ţară. 

în primăvara anului 1923, 
pe fondul acestor puter-nice 
mişcări ale tineretului 
universitar românesc, Ionel 
Moţa îl cunoaşte pe Comeliu 
Zelea Codreanu, între ei le- 
găndu-se o prietenie puterni¬ 
că, ce nu va avea sfârşit. 

în octombrie 1923 este acuzat, alături de Comeliu Codreanu şi 
alţi lideri ai studenţilor, de complot". Va cunoaşte detenţia, împre- 

231 




al Grupului studenţesc 















1924. „Vâcăreştenii” in timpul pro¬ 
cesului. De la stânga la dreapta: 
sus - Comeliu Georgescu, Corneliu 
Z. Codreanu, Ionel Moţa şi 
Radu Mironovici. Jos - 
Tudosie Popescu şi llie Gârneaţâ. 


ună cu camarazii săi, în ca¬ 
drul penitenciarului Văc㬠
reşti, din Capitală. în urma 
procesului, toţi studenţii 
sunt eliberaţi. 

în 1925, Ionel Moţa şi 
Comeliu Zelea Codreanu 
pleacă în Franţa, la Greno- 
ble, la studii. Moţa va obţi¬ 
ne doctoratul în Drept, im¬ 
presionând corpul universi¬ 
tar cu teza de Drept public 
"La securite juridique dans 
la Societe des Nations", prin 
care demonstra incapa¬ 
citatea Societăţii Naţiunilor de a garanta siguranţa statelor. 

întors în ţară, pe fondul scindării Ligii 
Apărării Naţional-Creştine şi crizei cunos¬ 
cute de Dreapta naţională românească, 
Ionel Moţa ia parte, pe 24 iunie 1927, al㬠
turi de Comeliu Zelea Codreanu (supra¬ 
numit de camarazii săi Căpitanul), Radu 
Mironovici, Corneliu Georgescu şi llie 
Gămeaţă, la înfiinţarea Legiunii Arhan¬ 
ghelul Mihail, organizaţie al cărei obiect de 
activitate era educaţia moral-spirituală a 
tinerei generaţii. 

Tot în 1927, Ionel Moţa se căsătoreşte 
cu Iridenta Zelea Codreanu, sora mai mică 
a Căpitanului, şi se înscrie în Baroul din 
Mişcarea Legionară este totală. Se remarcă 
prin articole de o calitate deosebită publicate în revista "Pământul 
Strămoşesc", dar şi în revista "Libertatea". 


Biserica închisorii 
Văcăreşti. 


Orăstie. Imvlicarea lui î 


232 


Caracterul integru, curajul, fermi¬ 
tatea şi cultura sa, l-au făcut iubit şi res¬ 
pectat de toţi camarazii săi. Cavaleris¬ 
mul şi spiritul de onoare, manifestate in¬ 
clusiv în raporturile cu adversarii, i-au 
atras deosebita stimă a acestora. 

Prigoana declanşată împotriva Legi¬ 
unii prin dizolvarea partidului "Garda de 
Fier" de guvernul liberal I. Gh. Duca, în 
baza înţelegerii dintre acesta şi anumite 
cercuri de interese financiar-bancare de la 
Paris, îl găseşte pe Ion I. Moţa în fruntea 
apărătorilor Mişcării Legionare. El va fi 
închis pe 10 decembrie 1933, la 
închisoarea Jilava, alături 

de alte mii de legionari din toată ţara. Aceeaşi soartă o va împărtăşi 
după 29 decembrie, în urma împuşcării premierului Duca de către 

La 5 aprilie 1934, completul militar 
de judecată achită pe cei cincizeci de li¬ 
deri ai Mişcării, în frunte cu Comeliu 
Codreanu. 

în timpul ce a rămas, Moţa va fi per¬ 
manent alături de Comeliu Codreanu la 
conducerea Mişcării Legionare, muncind 
de dimineaţa până seara, investind în¬ 
treaga sa energie în această lucrare. 

Acum reapare revista naţionalistă 
"Libertatea", condusă de părintele Moţa 
încă înainte de război, şi devenită acum 
publicaţie legionară. Ionel Moţa publică 
articole, susţine conferinţe publice. în 
1936 apare cartea "Cranii de lemn", o 


trei legionari, la Sinaia. 





























Cei şapte legionari voluntari in 
războiul din Spania. 


Bucureşti, 13 februarie 1937. 
Aspecte de la funeraliile lui 
Ion. I. Moţa şi Vasile Marin. 


echipe de legionari, în 
fruntea căreia să plece 
pentru a lupta voluntar în 
Spania, în armata naţio¬ 
nalistă a generalului 
Francisco Franco. La in¬ 
sistenţele lui Moţa, 
Comeliu Codreanu accep¬ 
tă în cele din urmă ca a- 
cesta să plece voluntar pe 
frontul spaniol, alături de 
generalul G. Cantacuzino, 
dr. Vasile Marin, ing. 


culegere a celor mai reprezen¬ 
tative dintre articolele sale. 

Ştirile despre atrocităţile 
săvârşite împotriva bisericilor, 
clerului şi populaţiei creştine, 
de trupele comuniste, spriji¬ 
nite de Stalin via Franţa, în 
războiul civil din Spania, îl 
cutremură pe Ionel Moţa. A- 
cum ia iniţiativa formării unei 


Gheorghe Clime, preotul 
Ion Dumitrescu Borşa, 
av. Niculae Totu, Bănică 
Dobre şi av. Al. 
Cantacuzino. 

Deşi era avocat, cap 
de familie şi tată a doi 
copii, Ionel Moţa lasă tot 
ce-i este drag şi pleacă la 
luptă. "Se trăgea cu 
mitraliera în obrazul 


lui Hristos. Se clătina aşezarea creştină a lumii. Puteam noi să stăm 
nepăsători? Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos 
şi am mers bucuros la moarte pentru El", avea să scrie Moţa în Tes¬ 
tamentul lăsat părinţilor săi. 

Deşi toţi cei şapte aveau gradul de ofiţeri, în Spania vor cere ex¬ 
pres să lupte ca simpli soldaţi. 

în zorii zilei de 13 ianuarie 1937, Ionel Moţa şi Vasile Marin vor 
cădea la datorie, în timpul unui atrac blindat comunist, la a cărui 
respingere se remarcaseră în mod deosebit prin spirit eroic. 

întoarcerea în România s-a făcut cu un tren mortuar, care a fost 
întâmpinat de populaţia românească în mod masiv, în toate gările şi 
haltele prin care a trecut. La 13 februarie 1937, au avut loc la 
Bucureşti funerariile celor doi luptători anticomunişti, la care au par¬ 
ticipat sute de mii de oameni şi sute de preoţi, între care şi ierarhi or- 



Majadahonda, Spania. 
Monumentul ridicat pe locul 
unde, la 13 ian. 1937, au căzut 
Moţa şi Marin. 




































CUPRINS 


Notă asupra acestei ediţii 3 

Autobiografie (în loc de introducere) 13 

în slujba LEGIUNII 17 

1927-1932 Primele rostiri şi cele dintâi lupte legionare 19 

La ICOANĂ! 21 

Avram Iancu - La Parchet 24 

Da, sunt nelămurit 27 

O vorbă ardelenească pentru "LORDUL" ROTHERMERE 

"Ungaria mare şi planurile jidăneşti" 29 

Sfântul Arhanghel Mihail: Voievodul puterilor cereşti! 37 

Răspuns unei întâmpinări 41 

Acesta nu e sufletul nostru! 47 

AURUF ZUR TREUE! - "Apel la infidelitate" 52 

Care Ardeal? 59 

22 Mai 62 

Răspuns (La invitaţia d-lui Dincă) 65 

în legătură cu noua L.A.N.C. 

Prea te pripeşti d-le TĂTĂRĂSCU! 74 

Liga Naţiunilor Idealul, viciile şi primejdia ei 79 

Stăpânirea furtunii 99 

1933 - Un mare an legionar 103 

Excesul de abstracţiune 104 

3-22-250 Răspuns cifrat d-lui Titeanu 107 

Legiunea şi L.A.N.C. 111 

Spiritul Genevei 127 

Binefacerea învierii pentru un legionar 131 

Hitlerismul Germanilor din România 134 

Faza precorporativă 139 

Sub povara remanenţelor 141 

Cranii de lemn 149 









1934-1936 După furtună 154 

Pregătirea omului nostru 

Dimitrie Micescu 158 

Esenţialul ţi i 160 

Numerus Clausus 162 

Profesorii universitari şi viitorul culturii româneşti 168 

Nesimţire 172 

Rânduri de creştet 176 

Către noii studenţi 178 

Artă şi luptă 182 

Măsura creştinătăţii noastre 184 

Scrisoare către "tineretul cuminte" 187 

înainte de Legiune 193 

1922 - 1923 Porneşte Mişcarea Naţională Studenţească 194 

De vorbă cu conştiinţa 

Cauza noastră e justă în ordinea morală şi serveşte 

progresului social 195 

Necesitatea Naţionalismului Radical 199 

Disciplina Jidănească 202 

Spasmul şi concluzia lui 204 

1923-1924 Din închisori 211 

După un an de luptă 

Un cumplit şi scump angajament 212 

Procesul studenţilor arestaţi la Văcăreşti 215 

Ce ne daţi în locul "CÂNTECELOR CARE PIER?" 218 

Maiestate! 222 

Ion I. Moţa 

Repere biografice 229 

Cuprins 237 


EDITURA fANZIANA 


Contact: tcC. 0752.296.292, 
e-maiC: [email protected] 

CÂRTI APĂRUTE: 

i 

llie Tudor - “Un an lângă Căpitan” 

Ernest Maftei - “Autografe” 

“Testamentul lui Ion I. Moţa” 

“1950: Horia Sima leagă România de NATO - documente” 

“Ion Gavrilâ Ogoranu - 
o viaţă, o misiune, o luptă pentru Patrie” 

Ion I. Moţa - “Cranii de lemn” 


CĂRŢI ÎN CURS DE APARIŢIE: 

» » 

Corneliu Zelea Codreanu - “însemnări de la Jilava” 
Nicolae Purcârea - 

“Ţara mea de basm • rânduiala artei populare” 

“Părintele Vasile Pâtraşcu - duhovnicul care a coborât în 

Iad: mărturii” 

“Când Dumnezeu umbla pe pământ - 
basme religioase româneşti” 

Titi Dobre - “Firul verde al vieţii mele - memorii” 







Tiparul: Tipografia EDITURII ELISAVAROS 

Str. LUDUŞ nr. 32, Sectorul 1, Bucureşti 
Telefon/Fax: 223.84.60 
Mobil: 0724/028703; 0724/028704 



Prezentul volum reproduce ediţia a IV-a, din 
1940, a acestei lucrări, pornind de la un exem¬ 
plar îngropat în ianuarie 1941, odată cu un în¬ 
treg depozit de carte şi documente, la Rădăuţi, 
de Virgil Procopovici, nepot al profesorului 
Troian Brâileanu, înainte de arestare. Deşi tre¬ 
cut prin închisori şi anchete în perioada 1941- 
1964, Virgil Procopovici nu a divulgat ascun¬ 
zătoarea depozitului de la Rădăuţi. 4 Cartea a 
fost dezgropată, odată cu celelalte documente, 
în 1999, cu puţin timp înainte de moartea lui 
Procopovici, de un grup de camarazi, la solici¬ 
tarea expresă a acestuia. 


NOTĂ: Deţinerea sau consultarea acestei lucrări 

■ ■ - - • t 

s-a încadrat, timp de 50 de ani, în categoria 
delictelor penale. Dispariţia oficială a sistemu¬ 
lui totalitar comunist şi instaurarea Statului de 
Drept, îndreptăţeau punerea la dispoziţia spe¬ 
cialiştilor şi a publicului românesc a acestui do¬ 
cument de primă importanţă pentru mai buna 
cunoaştere a istoriei României interbelice. A- 
cesta este de altfel scopul prezentului demers 
editorial. 


I»N 978-97Î-88597-J-? 




























CRANII DE LEMN 


DE ION I. MOŢA 


Prima ediţie a acestei lucrări a apărut în Editura "Totul Pentru Tară", 2 Aprilie 1936, Sibiu 
ION MOŢA: VIATASIOPER A37 
MOŢA, 

Neamului acestuia nu i-au fost deajuns nici scrisul tau, nici suferinţele tale la care a privit nepăsător timp 
de 14 ani. 

Acum ai vrut sa-i faci dovada suprema: sa-ti verşi propriul sânge - sângele tau slăbit de lovituri, de 
închisori si de prigoane, într-o tara în care tinereţea ta toata a avut parte numai de ele si în care ai fost 
tratat permanent ca turburător al ordinei publice si ca atentator la siguranţa Statului român. 

Si l-ai dat. L-ai dat într-un chip cutremurător. Noi stăm în genunchi si-ti sărutăm fruntea ta de viteaz si de 
mucenic. 

Neamului, care nu te-a crezut, îi trimitem acum din nou scrisul tau, sfintit de data aceasta cu jertfa 
propriului tau sânge. 

Daca nici acum nu va înţelege suntem gata, până la cel din urma, pentru jertfa suprema în slujba 
credinţei legionare. 

Fii dar sigur si dormi liniştit Moţa, - legionarii vor birui. 

Corneliu 

Bucureşti 31 Ianuarie 1937 


ION I. MOŢA 
Schiţa biografică 

Ion I. Moţa s-a născut la 5 iulie 1902 la Orastie, micul oraş românesc din Hunedoara, aşezat la 
mica depărtare de Sarmisegetuza si Grădiştea, cele doua cetati ce amintesc, una de eroismul dac, 
cealalta de maretia romana si care a devenit atât de cunoscut prin lupta tineretului activist 
ardelean în timpul Ungurilor si prin foile populare: „Libertatea”, „Foaie Interesanta” si „Foaia 
Plugarului”. 

Ion Moţa este fiul protopopului I. Moţa, conducătorul acestor foi si unul dintre fruntaşii românilor 
ardeleni în lupta lor de dezrobire naţionala, iar mama sa Maria, născută Damian, este fiica 
preotului Nicolae Damian din Balse-Hunedoara. Bunicul lui I. I. Moţa, după tata, era preot în satul 
Nojac, tot din judeţul Hunedoara. El se numea tot Ion si a fost un pasionat cititor de slova 
româneasca si luptător aprig pentru drepturile poporului sau împilat. Bunica sa, născută Bogdan, 
se tragea tot dintr-o familie de vechi luptători. 

Aceasta ascendenta este cea mai fireasca justificare a temperamentului si a mediului în care s-a 
născut si a crescut Ionel Moţa. Adaugati la aceasta faptul ca el vede lumina zilei cam în acelaşi 
timp cu apariţia gazetei „Libertatea”, care a început lupta pe care partida activista a tineretului 
ardelean de la începutul secolului, în frunte cu celalalt orastean, Aurel Vlad, a dat-o pentru 
afirmarea drepturilor româneşti în Ardealul încălcat. 

Pentru a înţelege personalitatea lui I. I. Moţa, formaţia sa sufleteasca, partea de contribuţie a 
eredităţii si influenta mediului natal, trebuie sa cunoaştem o pagina din istoria Ardealului de 
odinioară: 

„Eliminata sistematic din burguri, inteligenta româneasca din Transilvania s-a înclinat asupra 
poporului, a trăit în micile oraşele de provincie, păstrând legătură sufleteasca cu masele taranesti 
si toata osteneala sa s-a concentrat într-o mare misiune culturala. Elementul de propaganda si de 
răspândire a ideilor în secolul al XlX-lea - ziarul - a înflorit într-o frumuseţe cu totul particulara si 
specifica în Ardeal. Ziarul ardelean era monitorul naţionalismului, conducătorii lui erau 
întotdeauna intelectuali, animatori si luptători pe baricade. 

Ziaristica ardeleneasca n-a cunoscut ceeace se cheama zâzanie de partid si a fost ferita de 



profesionalismul fara suflet al ziarului modern. Ziarul ardelean era o foaie de cultura si educaţie 
sufleteasca, o arma de lupta a naţionalismului si un bastiment de rezistenta al inteligentei. 
Ziaristul se adresa poporului, Românilor, si de aceea, pe lângă faptul ca si-a pastrat un caracter 
pronunţat românesc, a fost ferit de infiltraţia mercenarilor si a scribilor din oraşele înstrăinate. 
Gheorghe Baritiu cu „Gazeta Transilvaniei”, Aurel Muresanu cu „Carpatii”, părintele Ion Moţa cu 
„Foaie Interesanta” si „Libertatea”, au dat aceasta rânduiala presei ardeleneşti.” 

(Nicolae Roşu - Un ziarist de lupta: Ion Moţa, Convorbiri Literare, LXIX, 8-10.08.1906) 

După absolvirea scolii primare în orăşelul natal, Ion I. Moţa a urmat primele clase liceale la liceul 
unguresc „Fogimnazium”, având coleg pe Corneliu Georgescu, camaradul sau de lupta de mai 
târziu. 

După declararea războiului mondial în 1915, tatal sau urmând politica instinctului naţional de 
atunci, trece Carpatii în tara mama unde, alaturi de celalalt mare preot, Vasile Lucaciu, va duce 
lupta pentru intrarea României în războiul de dezrobire. 

Cu mari greutati trece si Ionel împreuna cu mama si surorile sale în tara, unde îsi urmeaza 
cursurile secundare la liceul Lazar, întrerupte doar de cumplitul refugiu care îl duce la laşi. Aici, 
într-o colonie de şcolari, alaturi de prietenul sau inginerul Stoicoiu, au fost la munca câmpului în 
comunele Holboaca si Cristesti, din judeţul laşi, muncind pentru ostasii care luptau pe front 
pentru apararea tarii. 

Un episod de atunci vădeşte întreaga abnegaţie si simţul de sacrificiu al lui Ionel Moţa de mai 
târziu. De groaza invaziei germane asupra Moldovei, toti şcolarii si cu supraveghetorii acelei 
colonii, plecaseră. într-o sâmbătă seara târzie, prietenul sau Stoicoiu, întorcându-se de la laşi la 
colonie, îl gaseste singur. Uimit, îl întreabă, cum de mai sta acolo? „Nu vezi ca au plecat toti si ca 
cei din jur - era un lagar de prizonieri - ar putea sa fure tot si sa se risipească întreaga noastra 
munca”, fu răspunsul sfiosului si frumosului copil blond.. 

în timpul acesta el a suferit toate greutăţile si durerile refugiului, fiind departe si de părintele sau, 
pe care statul maghiar îl condamnase la moarte si acum facea un drum destul de primejdios prin 
Siberia, trimis de statul român în propaganda. După încheierea păcii Ion I: Moţa îsi continua 
studiile si îsi ia bacalaureatul la liceul Sf. Sava din Bucureşti, dând dovada de multa inteligenta, 
seriozitate si putere de munca. Mediul înconjurător, profesorii si colegii lui au dezvoltat si mai 
mult puternicul lui simt naţional si dragostea fata de România întregită, fiind unul dintre 
reprezentanţii cei mai străluciţi ai tinerei generaţii ardeleneşti se înfratea pentru totdeauna cu fraţii 
din Regat. Pentru Ion I. Moţa cuvântul „regatean” nu a existat niciodată. 

„în zilele acestea de amaraciune - spune Ionel Moţa într-un articol - am vrea ca un lucru sa fie 
ştiut: sunt încă ardeleni(mai mulţi decât îi afiseaza reclama zilei) care se ridica pieptiş împotriva 
acestor schimonosiri, care uzurpa dreptul de a reprezenta sufletul ardelenesc. Si declaram cu 
hotărâre: acesta nu e sufletul nostru!!! Ceeace, venind în numele Ardealului, amaraste de ani de 
zile pe românul patriot, falsifica adevărul istoric si cauta sa dezmosteneasca tradiţia patriotica, 
ideea naţionala cât de cât stăpână până acum în politica si viata micii Românii, aceasta e ceva 
străin de sufletul ardelenesc adevarat.”(lon I. Moţa, „Cranii de Lemn”) 

în toamna anului 1920, Ionel Moţa pleaca la Paris, înscriindu-se cu o bursa de stat la Sorbona, 
unde urmeaza Dreptul si Ştiinţele Politice. Deşi si-a luat cu succes toate examenele, bursa fiindu-i 
suprimata, e nevoit sa-si întrerupă studiile în străinătate si în toamna anului 1921 se înscrie la 
Facultatea de Drept din Cluj. 

Tânăr, ager, cumpătat si purtătorul unui nume de mare autoritate în Ardeal, Ionel Moţa s-a impus 
de la început în masa studenţeasca, desemnându-se ca un conducător. în toamna anului 1922 el 
face cunoştinţa la Cluj cu Corneliu Codreanu, Căpitanul lui de mai târziu, care se reîntorsese din 
Germania, în urma izbucnirii mişcărilor studentesti. lata cum descrie Ionel I. Moţa, în articolul 
„Spasmul si concluzia lui”, aparut în volumul comemorativ publicat de Centrul Studenţesc „Petru 
Maior” din Cluj, cu prilejul împlinirii a 10 ani de activitate în România întregită (1928), atmosfera de 
atunci în care se oglindesc sentimentele si ideile de care era pătruns în toamna lui 1922: 

„Eşti greşit, iubite coleg mai tânăr, daca îti închipui, despre cei din generaţia noastra, ca am fi 
nişte făpturi excepţionale, a căror imagine necunoscuta trebuie sa ti-o alcătuieşti în minte. Noi, în 
raport cu românitatea, n-am fost ciudate excepţii, cu nimic altceva decât exemplarul, acum ceva 
mai în vârsta, al aceluiaşi „românas” cu fata limpede si ochii curaţi, pe care îl întâlneşti 
pretutindeni. Iar în privinţa fetei sufleteşti, la fel cu tipul rasei noastre: buni la inima, miloşi, cu o 



construcţie sufleteasca idealista si cu universala inteligenta româneasca. în consecinţa: 

1. Nu am avut ura pe nimeni. 

2. Nu ne-au făcut plăcere violentele contra celor slabi si neaparati. 

3. Avem un dram de conştiinţa si de cenzurare a faptelor. 

4. Nu ne erau necunoscute si neasimilate în suflet (daca mai era nevoie, fata de calitatiie înnăscute 
ale românului) sau neînţelese curentele de idei nobile si umanitare predicate la toate răspântiile de 
ziare si literatura (cunoaştem chiar si deviza „libertate, egalitate, fraternitate”). 

5. Nu eram deloc duşmanii instrucţiei universitare, ai cârtii si ai muncii, ai bibliotecii si 
laboratoarelor, nu eram nici codaşi la examene si iubeam nobila linişte a studiului. 

Si totuşi... 

Toamna anului 1922 a fost desigur cea mai mohorâta toamna din câte s-au abatut vreodată asupra 
Clujului. Toate neliniştile, apasarile si amărăciunile din lume se strânseseră parca pe Feleac, pe 
Someş si, năpădind văzduhul, s-au lasat asupra oraşului plini de studenţii reveniţi din vacanta. 
Mizerie, umezeala, criza de locuinţe, caminuri supraocupate pentru români. Huzureala vesela, 
înmulţire îngrozitoare, lipsa de grija pentru străinii deveniţi sfidători. Prin colturi de strada se 
auzea ca în anul acela, la medicina în anul I, jidanii sunt de patru ori mai numeroşi decât Românii. 
Iar ai noştri, oricât de putini erau, nu-si gaseau locul si tihna. Si, pe lângă toate, Feleacul nu mai 
contenea sa ne copleşească cu atmosfera aceea de plumb care ne înneca... Nici un luminiş pe 
cer, nici o mângâiere, o explicaţie macar sau o înţelegere pentru sufletele noastre. De la nimeni. 
Sa nu fi îndrăznit sa pui cuiva (cuiva mare) în fata ochilor neliniştile tale, numaratorile peremptorii, 
argumentele pornind de la criteriul naţional, căci deveneai un baietas ridicol care nu faceai decât 
sa dovedeşti ca încă n-ai trecut prin Universitate (deşi unii eram de vreo 3-4 ani în ea) unde sa fi 
putut învata, o data pentru totdeauna, înţelepciunea ca: „naţionalitatea e o chestiune de voinţa 
sociala, voinţa care, prin reprezentanţii societăţii, s-a declarat în sensul naţionalizării Ovreilor, 
deci nu exista azi o chestiune naţionala” asa cum o înţelegem noi din numaratorile, umilinţele si 
mizeriile noastre. 

Si, ca si cum n-am fi avut destul cu noroaiele, frigul, lipsa de adapost si tot restul mizeriilor 
materiale si mai ales al mizeriilor morale si a neliniştilor din sufletele noastre curate de Români, 
veni într-o zi sa ne gâtuiasca vestea sinuciderii unei studente evident românca, o olteanca, adusa 
de dragostea pentru Ardeal la Universitatea din Cluj. Iubite student regionalist (daca mai exişti) sa 
ma crezi ca era adusa de dragostea pentru Ardeal si de nimic altceva. Bursa n-avea, nici loc în 
cămin, nici rude. Căci doar a lasat slova scrisa ca-si curma viata nemaiputând îndura mizeria. 
Când am urcat Feleacul cu convoiul mortuar (era întreaga Universitate la înmormântare) deasupra 
capetelor noastre triumfau, în aceeaşi blestemata atmosfera, toate duhurile de spaima ale 
coşmarurilor. Ne biruisera din nou, si mai crud. 

N-au mai trecut decât puţine zile si, după noi si zadarnice plângeri ironizate, fiorul primei vesti ne 
zgudui pe toti: medicinistii au rupt lanţul gâtuitor, au izgonit pe toti studenţii jidani din sala de 
disecţie!” 

în acest timp îl găsim pe Ion I. Moţa delegat al studentimii clujene în Centrul Studenţesc „Petru 
Maior”. La 23 decembrie 1922 Ion I. Moţa a făcut sa apara la Cluj, împreuna cu Iustin lliesu autorul 
Imnului Studenţesc, ziarul „Dacia Noua”, în care publica, în primul articol, „Cauza noastra e justa 
în ordinea morala si serveşte progresul social”, în care justifica mişcarea studenţeasca si încheie 
spunând: 

„Numerus clausus al nostru e moral si totodată serveşte progresul societăţii româneşti, 
într-adevar când banii nu se vor cheltui pentru zidirea laboratoarelor suplimentare si întreţinerea 
lor pe seama numărului exagerat de Jidani, atunci vom avea bani pentru cămine si alte ajutoare 
atât de necesare studentului de astazi. Când vor avea burse si valuta în străinătate 80 de români, 
10 jidani si 10 alte nationalitati, atunci vom avea o intelectualitate româneasca viguroasa, 
puternica si sanatoasa, asa cum nu este cea de astazi. 

Cauza noastra e aşadar dreapta si sfânta. Sfinte ne vor fi si sacrificiile. Lupta trebuie s-o ducem 
înainte cu perseverenta apostolatului si cu vitejia sufletelor alese care ştiu ca nu este nimic mai 
nobil decât de a te uita pe tine si a te jertfi pentru aproapele năpăstuit. 

Asa a făcut Cristos!” 

Iar în numărul următor găsim un alt articol: „Necesitatea naţionalismului radical”, prin care arata 
moralitatea luptei conforme cu dogma creştina. 

„Dacia Noua” a fost, după fericita expresie a d-lui Nicolae roşu: „Prima alarma ziaristica a mişcării 



naţionaliste care începea, sau mai bine zis, se continua cu o noua generaţie”. Articolele publicate 
acolo punctează primele etape ale unei bătălii care avea sa se transforme într-o mişcare politica. 
In vremea aceea Ion I. Moţa, alaturi de marele lui prieten Corneliu Zelea Codreanu, facea legătură 
sufleteasca a unei generaţii, restabilea unitatea de mişcare a noului naţionalism, si, prin scrisul 
sau, se alipea unei discipline intelectuale care avea sa justifice o serie de realizări practice.” 
în primavara anului 1923, în urma demisiunii fostului preşedinte al Centrului Studenţesc „Petru 
Maior”, Alexa, care susţinea teza intrării la cursuri a studentimii, Ion I. Moţa a fost ales preşedinte, 
deşi tradiţia era sa fie aleşi numai dintre studenţii ultimilor ani. El devenise exponentul curentului 
grupului format de Corneliu Codreanu în toamna anului 1922 la Cluj si care susţinea ca 
studenţimea lupta pentru onoare si ca „lupta va trebui dusa până la limita cea de pe urma a 
rezistentei.” (C. Z. Codreanu „Pentru Legionari”) 

în calitate de preşedinte al studentimii clujene, Moţa se opune cu toata dârzenia încercărilor 
guvernului de a determina pe studenţi sa intre la cursuri, pentru care fapt este eliminat din toate 
universităţile tarii, fara a fi reprimit vreodată.. „Fiul celui care a suferit temnita Seghedinului si 
condamnarea la moarte din partea ungurilor, pentru atitudinea lui româneasca, nu se poate cultiva 
la căldură culturii româneşti, pentru ca striga primejdia care ne ameninţa si mai grozav din partea 
altui duşman: Jidanii.” (I. Banea Glasul Strămoşesc an IV. 1) 

în anul 1923, sub impulsul curentului naţionalist, a înfiinţat, împreuna cu profesorii I. C. 
Catuneanu, Ciortea, luliu Hategan, avocat Em. Vasiliu-Cluj, „Acţiunea Româneasca”, o organizaţie 
de lupta nationalista-poiitica, care a fuzionat mai târziu cu L.A.N.C.-ul. în acelaşi an a tradus din 
limba franceza „Protocoalele înţelepţilor Sionului”, care sunt comentate de d-nii prof. I. C. 
Catuneanu si Em. Vasiliu-Cluj. Volumul a fost tipărit în editura ziarului „Libertatea”, Orastie 1923. 
aceasta valoroasa lucrare poarta următoarea dedicaţie: „Autorii acestei ediţii româneşti a 
Protocoalelor închina cu recunoştinţa lucrarea lor studentimii române, care, prin miscarea-i 
generoasa din anii 1922-1923, ne-a trezit la realitate din slăbiciunea, neprevederea si venalitatea 
noastra, si a ştiut sa transmită tuturor straturilor poporului român focul sacru al luptei fara preget 
împotriva jidanilor cotropitori”. 

în calitate de preşedinte al centrului Studenţesc „Petru Maior”, ia parte la congresul 
conducătorilor mişcării studentesti, care a avut loc la 22-25 august 1923, la laşi, la manastirea 
Cetatuia si padurea din Dealul Galatei, când s-a proclamat ziua de 10 decembrie ca sarbatoare 
naţionala a studentimii române. Cu acest prilej Ion I. Moţa a fost ales, alaturi de Corneliu Z. 
Codreanu, Tudose Popescu, Mie Gârneata si dr Simionescu ca sa dea directive de acţiune întregii 
mişcări studentesti. Vorbind de acest congres, Căpitanul spune: 

„Ma bucuram de toate hotărârile acestui congres, care era în spiritul vederilor noastre, dar mai 
ales pentru ca în grupul nostru câştigasem un om, pe Ion I. Moţa, preşedintele Centrului 
Studenţesc „Petru Maior”, Cluj. (C:Z:C Pentru legionari) 

Astfel, zi de zi, în vâlvataia uneia dintre cele mai cumplite lupte pe care le-a dus tineretul unei tari, 
s-a cimentat legătură sufleteasca între Ionel Moţa si camaradul si Căpitanul lui, alaturi de care de 
acum înainte va trai si va trece prin toate încercările, va îndura toate suferinţele si va urca toate 
piscurile luptei naţionale. 

In toamna anului 1923, situaţia mişcării studentesti, devenind din ce în ce mai critica din cauza 
neînţelegerii guvernanţilor de a satisface justele doleanţe ale studentimii luptătoare, Ion I. Moţa se 
duce la Corneliu Zelea Codreanu pe Rarau si începe sa-i împartaseasca frământările lui sufleteşti: 
"Studenţii nu mai pot rezista în toamna si decât o capitulare ruşinoasa a noastra a tuturora, după 
un an de lupta, mai bine sa-i îndemn sa intre la cursuri, iar noi, care i-am condus, sa terminam 
frumos mişcarea, sacrificându-ne, dar făcând sa cada alaturi de noi toti aceia pe care îi vom găsi 
mai vinovaţi de tradarea intereselor româneşti. Sa ne procuram revolvere si tragem în ei, dând un 
exemplu groaznic, care sa rămână de-a lungul istoriei noastre româneşti. Ce se va alege după 
aceasta de noi, vom muri sau vom rămâne toata viata în închisoare, nu ma mai interesează.” 

A urmat apoi complotul studenţesc, în care Moţa s-a retras cu cei mai încapatânati dintre 
conducătorii studentimii: Corneliu Z. Codreanu, Tudose Popescu, Mie Gârneata, Radu Mironovici, 
C. Georgescu, Teodor Bândoc si alţii. Acest „complot” nu constituia, în mintea lui Ion I. Moţa si a 
camarazilor lui, decât suprema încercare de sacrificare a lor si pedepsirea celor vinovaţi, pentru 
salvarea onoarei, singurul lucru care le mai rămăsese. Dar, în urma trădării lui Vernichescu, agent 
secret al Siguranţei cu nr. 696, consfătuirea lor în care se hotărâse executarea complotului, a fost 
surprinsa de politie, în strada 13 Septembrie, acasa la N. A. Dragos. De atunci, din seara aceea, a 



început pentru Ion I. Moţa si camarazii sai o serie de lungi si grele zile si nopţi la Văcăreşti. 
Complotul si curajul lor de a-si asuma întreaga răspundere a faptei, de a înfiera atitudinea 
ne-româneasca a guvernului, cu tot riscul celor 10 ani de temnita ce-i ameninţa, a căzut ca o 
bomba în masele mari ale poporului românesc. Ideea lor s-a impus. Românii le-au luat apararea, 
punându-i sub scutul lor. 

Vorbind de procesul care a urmat, d-l Octavian Goga (Mustul care fierbe, pag 74), spune: „Ce e 
mai interesant, însă, băieţii de la Văcăreşti erau într-o strânsa legătură de credinţa cu zeci de mii 
de colegi de-ai lor, care, la toate universităţile, înfatiseaza întreaga noastra pătură intelectuala de 
mâine, cu puternice ramificaţii sufleteşti pe suprafaţa tarii. Aceste zeci de mii de oameni si-au 
manifestat zgomotos solidaritatea lor cu inculpaţii, pe care îi socoteau expresia unei simţiri 
unanime. Adaogând la avalanşa considerabila faptul ca o întreaga pleiada de fruntaşi ai legilor 
s-au grăbit sa ia apararea celor de pe banca acuzaţilor. Procesul s-a judecat într-o radiatiune calda 
de simpatie a celor prezenţi, pledoariile au mişcat asistenta până la lacrimi, iar juraţii în 
unanimitate au adus verdict de achitare. Când s-a aflat sentinţa, de la un capat la altul al tarii o vie 
mulţumire a înseninat frunţile si în multe parti s-au produs manifestaţii de aprobare. 

Adevărul e deci ca nu ne găsim în fata unui fenomen izolat de înfierbântare a câtorva singuratici, 
ci în plin curent de mulţime, care angajeaza conştiinţa publica.” 

Deşi în momentul când a plecat la Bucureşti el îsi depusese mandatul, în urma arestării sale la 
Cluj s-a ales un nou comitet, cu un vicepreşedinte, lasându-l pe Ionel Moţa, fostul preşedinte, la 
locul sau de cinste, realegându-l preşedinte în închisoare. 

Noul comitet a trimis Regelui Ferdinand, cu ocazia arestărilor în chestia complotului, o lunga 
telegrama cu următorul sfârsit: „Studenţimea va urma lupta începută si e gata, pentru ideile ei, 
sa-si jertfească si viata.” 

în ziua de 13 octombrie 1923, venerabilul sau părinte, Ion Moţa, venind sa-si vada fiul dus la 
puşcărie de Români pentru o cauza româneasca, a avut cu fiul sau, în fata judelui de instrucţie 
Radovanu, următoarea convorbire: 

„Doresc sa ştii, tata, ca comunicatul guvernului, după care s-ar fi descoperit la noi un complot 
împotriva vieţii mai multor miniştri, nu e deloc adevarat. Noi n-am mărturisit niciodată asa ceva. 
Căci nu contra guvernului era îndreptată pornirea noastra. Si ma mir ca guvernul, care cunoaşte 
mărturisirile noastre, nu dezminte acel comunicat. îl vom dezminţi noi când vom avea putinta. 
Pornirea noastra era îndreptată împotriva duşmanilor cauzei noastre studentesti, care sunt, în 
acelaşi timp, si duşmanii tarii si ai neamului nostru. 

- Dar, domnule Moţa, a întrerupt judecătorul Radovanu, tatal dumitale a fost închis de repetate ori 
în temnita de unguri, pentru lupta sa naţionala, totuşi dânsul n-a pus mâna pe revolver întru 
apararea dreptăţii sale. 

- A trăit între alte împrejurări, în alte vremuri, cu alte vederi, a răspuns Moţa fiul. A pune mâna pe 
arme, de ce adica ar fi îndata asa de osândit? Daca, domnule judecător, azi da navala la hotar o 
armata de duşmani din afara, ma mânaţi sa-i împuşc. Si cu cât i-oi împuşca mai bine, îmi veţi 
acoperi mai tare pieptul cu decoraţii. Iar acum ma gândesc numai sa ridic mâna împotriva 
duşmanului din launtru si ma aruncaţi în temnita. 

- Acela e război după lege, acesta nu, răspunde judele. 

- Prejudiciu, domnule judecător, e numai prejudiciu. Duşmanul dinafara ce-mi face? Are sa-mi 
rapeasca bunul meu, din tara mea. Duşmanul dinăuntru face acelaşi lucru, doar ca stând liniştit în 
scaune moi, aici între noi si chiar scutit de noi, ne răpeşte zi de zi bunul si dreptul nostru în casa 
noastra. Si împotriva lui de-mi ridic braţul, îndata e o crima.” 

Pe ce au jurat ei când au plecat în aceasta lupta de salvare a onoarei unei generaţii? Pe obuzele 
din tranşeele de la Marasesti si pe iarba crescută din sângele eroilor în acele şanţuri, lata cum 
relateaza părintele sau, protopopul Ion Moţa acest fapt: 

„într-o zi, ne-am trezit cu el venind din Moldova (după congresul de la laşi) si având geamantanul 
sau mic în mâna, plin de fiare ruginite. Ne-a dus si ni le-a aratat cu evlavie: uite, mama, acesta-i 
obuz din tranşeele de la Marasesti, asta-i o jumătate de casca, pe care a purtat-o un oarecare erou 
si ceva srapnela duşmana i-a crapat-o în doua cu cap cu tot; asta e o grenata de mâna descărcata, 
iar asta, uite, mama, e iarba crescută acolo în tranşee, hrănită cu sânge de eroi. Mi-am luat-o ca 
talisman si o port la mine ca sa ma pazeasca de rau... Si-i străluceau ochii vorbind de acele 
relicve culese din locuri sfinţite de eroii neamului. Pe aceste lucruri, se vede, îsi făcuseră si 
jurământul, pe relicvele de la Marasesti si pe iarba crescută din sânge de eroi... Si le-a închis iar, 



ca lucruri sfinte, în geamantan. 

„în zilele ce-au urmat apoi, si-a cercetat toti verişorii si rudele tinere, petrecând ceasuri întregi cu 
ei, jucându-se cu ei, povestind si ne mai lasându-i de lângă sine, oprindu-i si la masa, iar seara îi 
facea sa se culce pe rând cu el, în odaia lui. Pe toti îi îmbratisa atât de deosebit cu sufletul sau, 
fara însă a trada un singur cuvânt ori printr-o lacrima, ca acestea sunt un adio în ajunul plecării 
sale, nestiind de-i va mai revedea ori nu.” 

E ceeace Ion I. Moţa caracterizează mai târziu în aceste lapidare cuvinte: "duhul marilor rupturi din 
lumea veche, înfratita cu străinul duşman... pornirea eroica, în spirit de totala jertfa personala, - 
ceeace constituie fara îndoiala spiritul conducător al mişcării naţionaliste legionare.” 

La 29 martie 1924 trebuia sa se judece procesul. în ajun însă, la 28 martie 1924, Ionel Moţa, care 
era tot timpul foarte abatut, pentru ca avea credinţa ca daca nu se rezolva problema trădării, 
sacrificiul lor si lupta careia se închinase va fi compromisa, cheama la el pe fostul lor camarad, 
Vernichescu, si, din proprie iniţiativa, trage mai multe focuri de revolver chir în cancelaria 
închisorii, asupra trădătorului. 

Pedepsirea trădătorului în tara în care aceşti oameni rămăseseră nepedepsiti, a rasunat 
pretutindeni. Poporul a îmbratisat din nou fapta preşedintelui Centrului Studenţesc din Cluj, care 
facea încă o data dovada ca pe lângă un element de vasta cultura, era si o mare forţa morala. 

A doua zi, la proces, deşi situaţia lor se înăsprise, totuşi într-un elan de mare entuziasm au fost 
achitaţi. Cu totii au fost eliberaţi, afara de Moţa, care a ramas încă sase luni, întovărăşit numai de 
studentul Leonida Vlad, care i-a adus revolverul într-o cutie de bomboane. 

La interogatoriu, Ionel Moţa declara ca „a savârsit fapta conştient, căci Vernichescu facea îndoita 
operaţie, de las trădător si de membru activ în viata studenţeasca.” 

„Gestul n-a venit dintr-o revolta spontana a unei clipe, spune d-l Octavian Goga în „Mustul care 
fierbe”, ci s-a urzit cu încetul, zi de zi, noapte de noapte, după dovezile palpabile ale prieteniei 
batjocorite. Studentul Moţa a trecut printr-un lung calvar moral... Rob al ideei, el îsi pierduse 
libertatea fara sa murmure, până în ceasul când l-a izbit în obraz tradarea. 

Un lucru e cert, studentul de la Văcăreşti deschide o portita spre psihologia Ardealului nostru în 
care, ca într-un cazan bătrân si ruginit, clocotesc patimi adânci. Treceţi prin satele noastre, 
cântăriţi puţin ce e după privirea îngândurata a ţăranilor care adăpostesc mistere de demult. 
Duceti-va la Orastie, cititi gazetele populare ale părintelui Moţa de 20 de ani încoace, ori stati de 
vorba 2 minute cu preoteasa, acolo la ea acasa. Veţi înţelege degraba ca o lume aspra, tare în 
credinţa ei, cu accente de energie nebanuite si cu note de austeritate patriarhala e pe cale sa-si 
strige evanghelia ei... Ei au escaladat veacurile cu instinctele lor, cu care nu se poate face nici un 
târg. Ei reprezintă religia naţionala fanatica si intransigenta, cea mai de seama temelie a vieţii 
noastre de stat.” 

Procesul lor, care constituie unul din marile momente ale mişcării naţionale, s-a judecat în ziua de 
26 septembrie 1924, la Curtea cu Juri din Bucureşti, în cadrul aceluiaşi elan al întregii conştiinţe 
româneşti, care vedea în gestul lui Ion I. Moţa un început de acţiune în contra trădătorilor si o 
dovada de sanatate morala, „gestul lui aparea ca o lumina în mijlocul vieţii româneşti, în care veac 
de veac luptătorii pentru neam au fost doborâţi prin tradare.”(Pentru Legionari) 
în fruntea acelei pleiade de fruntaşi ai legilor, care s-au grăbit sa ia apararea lui Ion I. Moţa, a 
aparut însusi prof. N. C. Paulescu, a cărui înfăţişare de savant cu chip de sfânt, a făcut o mare 
impresie si care a spus, întru apararea lui Ionel Moţa, aceste cuvinte ramase de atunci ca un 
catehism pentru generaţia luptătoare: 

„Procesul de astazi e, în realitate, procesul trădării, care e cea mai infama dintre crime, căci ea 
adauga amagirea vicleana si fatarnicia la cruzimea nelegiuirii. Ea întruneşte sărutul lui luda cu 
răstignirea lui Hristos. 

în timp de pace, legislaţiile creştine nu au nici-un paragraf penal destinat trădării. Si astfel, 
dintr-un lapsus juridic regretabil, groaznica fărădelege, ce inspira atâta scârba, rămâne 
nepedepsita. 

Cu toate acestea, nu încape îndoiala asupra felului pedepsei ce se cuvine trădătorului, deoarece 
Dumnezeu a făcut ca luda sa se pedepsească el însusi prin strangulare. 

Dar, în timp de război, tradarea de naţiune se pedepseşte, totdeauna, cu moartea. Ori, studenţii 
noştri, si cu dânşii toata tinerimea, floarea României de mâine, se afla în stare de război cu o lifta 
de curând pripăşită, ce vrea sa ne sugrume si sa ne stăpâneasca tara. Fiind deci în stare de 
război, ei au savârsit un act de dreptate morala, încercând sa pedepsească pe un vânzător al 



fraţilor sai, care se sacrificau unei cauze sfinte. Poporul românesc, ce le e adânc recunoscător 
pentru jertfa lor altruista, asteapta cu nerăbdare de la d-voastra achitarea.” 

In zorii zilei de 27 septembrie, justiţia populara a adus un verdict de achitare, care a fost primit de 
întreaga tara cu mare entuziasm, constituind încă un imbold în marea lupta ce era sa se continue. 
După achitare, Ion I. Moţa paraseste închisoarea, după un an fara 13 zile. El se duce sa-si vada 
părinţii, iar în drum se opreşte la Cluj, unde este primit cu multa însufleţire de profesori, studenţi 
si întreaga suflare româneasca. Cu aceasta ocazie, Ion I. Moţa îsi ia ramas bun de la camarazii sai 
clujeni, care pentru meritele sale excepţionale si tinuta sa eroica, îl proclama preşedinte de onoare 
al Centrului Studenţesc „Petru Maior”. 

Dar înainte de a pleca din închisoare, Ion Moţa, împreuna cu Corneliu Zelea Codreanu, llie 
Gârneata, Corneliu Georgescu, Tudose Popescu si Radu Mironovici, grupul numit de atunci al 
„Vacarestenilor” s-au legat sa rămână uniţi până la Sfârşitul vieţii, luptând pentru cauza lor, sub 
protecţia îngerului care îi încălzise în închisoare si le dăduse în fiecare zi tărie: Sfântul Arhanghel 
Mihail. Centrul acţiunii era fixat la laşi si ei se legara prin jurământ de a se întâlni cu totii în vechea 
metropola moldoveneasca, asa ca imediat după ce si-a văzut părinţii, Ion I. Moţa s-a stabilit la laşi, 
conform legământului. Deşi eliminat din toate universităţile, d-l prof. A. C. Cuza, fiind decan, îl 
înscrie ca student al Facultatii de Drept din laşi. 

Dar numai după o luna de zile în libertate, I. I. Moţa este din nou arestat, împreuna cu ceilalţi 
„complotişti”, la 24 octombrie 1924, în urma pedepsirii călăului mişcării naţionaliste si a 
studentimii, prefectul de politie de trista amintire, C. Manciu si încarcerat la Galata, unde sta până 
la Sărbătorile Crăciunului. După 11 zile de greva setei si a foamei, au fost eliberaţi, cu excepţia lui 
Corneliu Codreanu. 

în acest timp Moţa redactează, în închisoarea Galata, un memoriu către Regele Ferdinand, care a 
fost însusit apoi de către întreaga studentime, din care citam: 

„Căci mişcarea naţionala a studentimii confundându-se cu interesele de viata ale naţiunii noastre, 
politica de înăbuşire a mişcării însemnează: LUPTA GUVERNULUI CU NAŢIA, în ale cărei interese 
a fost chemat sa vegheze. Aşadar: în loc de a vindeca boala naţiei guvernul a crezut de bine, 
pentru potolirea lucrurilor, sa-si masoare puterile cu naţia însasi crezând ca o poate învinge si ca 
învingând-o, ar ajunge la vreun rezultat bun. Aceasta lupta trebuie sa înceteze si nu poate înceta 
decât acordând naţiei libertatea nestânjenita de a-si apara interesele pe caile legale ce-i stau 
înainte. Căci daca lupta aceasta va continua, cum a început si se duce de doi ani de zile naţia fiind 
silita a se apara împotriva loviturilor guvernului ei, sunt de neînlaturat deznodamintele cele mai 
dureroase, determinate de invincibile legi naturale. Căci legea conservării fiinţei naţiei pretinde 
neaparat ca naţia sa iasa biruitoare din luptele ei cu cei care îi compromit existenta, orice jertfe ar 
cere aceasta victorie si peste oricâte desnodaminte dureroase ar trebui sa se treaca.” 

După eliberare, Ion I. Moţa ia conducerea taberei de munca de la „Căminul Cultural Creştin”, pe 
care Corneliu Zelea Codreanu îl începuse după eliberarea de la Văcăreşti. 

La 20 mai apare, alaturi de Corneliu Codreanu si ceilalţi „vacaresteni”, în procesul de la Turnu 
Severin, unde sunt achitaţi, înscriind una din paginile cele mai glorioase din lupta tineretului 
naţionalist. în septembrie însă Moţa este din nou arestat, în baza „Legii Mârzescu”, pentru o 
manifestaţie de solidarizare cu Căpitanul, în cazul Manciu. După o luna de prevenţie este 
condamnat la o luna de arest, pedeapsa pe care o ispaseste în închisoarea Galata. în toamna 
aceluiaşi an, după ce paraseste închisoarea, pleaca cu Corneliu Z. Codreanu la Grenoble, unde îsi 
ia licenţa în Drept. 

în vara anului 1925 îsi face stagiul militar la „Şcoala de Ofiţeri de rezerva de Infanterie” din 
Bucureşti, fiind şeful promoţiei acelui an. 

Vineri, 24 iunie 1927, se înfiinţează „Legiunea Arhanghelul Mihail”, de sub conducerea lui Corneliu 
Zelea Codreanu. Alaturi de el si ceilalţi vacaresteni este si Ionel Moţa, care va avea de acum 
înainte rolul cel mai preponderent în marile bătălii pe care le va purta aceasta glorioasa 
organizaţie. 

La 1 august 1927, apare „Pământ Strămoşesc”, organ al Legiunii Arhanghelul Mihail pentru 
apararea pământului stramosesc. în primul număr Ion I. Moţa semnează, alaturi de Capitan, llie 
Gârneata, Corneliu Georgescu si Radu Mironovici, articolul program, care se termina cu deviza: 
„Fata la duşman” în care, făcând procesul sistemului nenorocit de până atunci din mişcarea 
naţionala, fixeaza principiile si năzuinţele noii organizaţii si termina cu manifestarea credinţei în 
biruinţa. în acest articol, reprodus mai târziu în „Cranii de Lemn”, găsim în forma lui iniţiala, 



aceste cuvinte profetice: „Credem neclintit si vedem în zare, în lungul caii noastre, nebanuite 
biruinti si minuni cereşti. Nu le anunţam acum aici, pentru a fi crezuţi deodata (ştiu ca va fi poate 
chiar contrariul), ci pentru ca mâine, când ele se vor împlini, când asupra noastra se vor răspândi 
neînchipuite daruri ale milei cereşti aducătoare de mântuire, atunci sa avem o dovada ca le-am 
prevăzut si ca le judecam bine.” Nu era decât o prevestire a minunilor văzute de atunci încoace, 
pe care avea sa le traiasca Legiunea prin toate încercările din care a ieşit învingătoare. 

La 18 august al aceluiaşi an, s-a căsătorit cu d-soara Iridenta Zelea Codreanu, vrednica sa 
tovarasa de viata. Cununia a avut loc în cadrul pios al Mănăstirii Neamţului, în biserica istorica 
zidita de Ştefan, Domnul Moldovei, iar mica petrecere de după aceia, în mijlocul pădurii, în sunetul 
scripcei si al fluierelor ciobanilor Tulan si Ursache si a chiuiturilor voiniceşti. O adevarata nunta 
româneasca! Cu aceasta ocazie, mirele de atunci, pătruns de înalta lui chemare, a spus scurt: „Eu 
nu voi înşela în ceeace asteptati de la mine!” Mica dare de seama din „Pământ Strămoşesc”, de la 
1 septembrie, se termina cu aceste profetice cuvinte: „Fie ca toti cei legaţi de aceasta nunta sa se 
simtă mândri în viitor, atunci când mirele, prin activitatea lui de mâine, va face ca aceasta nunta sa 
fie istorica.” 

La 8 noiembrie 1927 a avut loc la laşi legământul primilor legionari si primirea sacusorului cu 
tarâna adusa din toate locurile unde sângele viteaz al Românilor s-a varsat pentru apararea 
pământului stramosesc. loan I. Moţa împreuna cu Corneliu Georgescu, au adus tarâna de la 
Sarmisegetuza, care era roşie, simbolizând sângele varsat acolo din belşug. Cu acest prilej, loan I. 
Moţa a luat legământul lui Corneliu Zelea Codreanu si i-a încredinţat sacusorul de tarâna, după 
care Căpitanul a luat legământul lui Moţa si al celorlalţi. După aceea, Ionel Moţa a început practica 
profesiunii de avocat la Sibiu si-si continua studiile de doctorat la Grenoble. în acest timp, el 
colaborează permanent la „Pământ Stramosesc”, unde articolele sale, adânc gândite si frumos 
scrise, sunt sorbite cu nesaţ de noile falangi legionare care veneau sa adauge si sa îngroaşe 
rândurile primilor credincioşi din jurul Căpitanului. Ion I. Moţa este purtătorul de cuvânt scris al 
noii scoli eroice, doctrinarul în concepţia lui cea mai înalta, a tuturor simţirilor si acţiunilor pe care 
le înfaptuia noua oaste. Răspunsul sau tăios ca o sabie, se îndreaptă asupra tuturor acelora care 
cauta sa zadarniceasca sau sa coboare mersul mişcării naţionaliste, sau sa înlocuiască concepţia 
ei pur spirituala prin concepţia materialista „a culturii izvorâte din economie”. Iar când vechii 
politicieni ardeleni cauta sa pună în joc, din calcule egoiste si politice unitatea statului întregit, 
sau sa înlocuiască vechile credinţe naţionaliste si creştine, care se pastreaza în zăcămintele 
sufleteşti milenare ale Ardealului prin formele utopiei cosmopolite, vervul lui Ion I. Moţa capata 
sclipiri îngereşti. Respingând toata aceasta mentalitate nenorocita, Ionel Moţa, în glasul caruia se 
acumulase protestarea milenara a Ardealului luptător pentru neam si glie, declara: „Acesta nu e 
sufletul nostru!” 

Neputând participa la Congresul Studenţesc de la Oradea Mare, din decembrie 1927, trimite o 
scrisoare, în care, după ce îsi exprima opinia asupra datoriei ce o au studenţii fata de acţiunea 
jidaneasca îndreptată asupra naţiei româneşti, spune, între altele: „Socotesc ca trebuie sa se 
respingă categoric formula de a reduce pe student numai la activitatea cârtii. Aceasta ar însemna 
nu numai contrazicerea tradiţiei istorice universitare, ci, mai ales, a lipsi naţiunea de concursul 
eforturilor curate si dezinteresate ale tinerimii, care concurs totdeauna a fost esenţial în 
soluţionarea problemelor capitale ale vieţii naţionale.” 

Majoritatea generaţiilor de studenţi trecuti prin universitate de la 1922 încoace, si-au făcut o 
onoare si un angajament de viata din combaterea celei mai grozave primejdii naţionale si 
mondiale: iudaismul criminal, distrugător al culturii si al organismului naţional... Căci, sa se ştie 
ca onoarea si prestigiul de care s-a bucurat studenţimea româna până acum, în fata strainatatii 
naţionaliste, cât si în sufletele românilor, s-a datorat energiei viguroase cu care, în anii din urma, a 
luat în piept pe monstrul stăpân al lumii: iudaismul francmasonic si materialist, pentru ca sa 
încheie astfel: „as vrea sa contribui ca sa ajunga si dânşii la aceasta pozitiune de pace 
sufleteasca, pe care n-o poate avea, în vremuri cumplite ca cele de azi, decât cei ce se reazima pe 
spada, cu ochii la inamic, în aşteptarea luptei pentru acel Imperiu ce pluteşte deasupra noastra, 
observându-ne, ajutându-ne si mângâindu-ne."(Pământ Stramosesc an 1 nr. 9/1927) 
în strânsa legătură cu urmările acestui congres studenţesc, Ion I. Moţa, în calitate de doctorand în 
Drept, da acel document si inspirat răspuns la invitaţia prof. Gh. Bogdan-Duica, de a-i recita 
formula studenţeasca solutionatoare a problemei jidanesti. După cum, în legătură cu minunea 
cereasca întâmplata la închisoarea Clujului, în care chipul lui Isus a aparut unui grup de 11 



studenţi arestaţi, într-o chilie a acelei închisori, Ionel Moţa scrie, în numărul de la 15 februarie 
1928, a revistei „Pământ Strămoşesc”, articolul „Isus apare-n închisori”: „Apariţia aceasta 
înseamnă începutul intervenţiei active a Divinităţii în problema apararii omenirii, în problema 
dezrobirii pământului de sub stăpânirea Satanei. Deocamdată intervenţia se reduce la asemenea 
fenomene emotive. Deocamdată Isus începe prin a aparea în închisori, spre mângâierea 
luptătorilor antisemiţi, Strânşi în chingile de fier ale democraţilor comisari regali. Ce veţi face însă 
Dv., arbitrii puterii politice, când puterea Celui ce v-a aratat ca e cu noi, va aparea împotriva 
dumneavoastră si a prietenilor voştri buni, în manifestări active si invincibile? Ce veţi face? Căci 
noi, aceştia, noi ştim ce vom avea de făcut. Ce arme si forte represive veţi mai putea opune 
Supremei forte Atotputernice?” 

La 15 decembrie 1929, fiind invitat de către Centrul Studenţesc Bucureşti, primul centru în care 
duhul nou al vremii pătrunsese mai adânc, tine o conferinţa la Cercul sau de Studii despre Liga 
Naţiunilor, idealul, viciile si primejdia ei, care apoi este publicata în Biblioteca Centrului de Studii a 
Centrului Studenţesc Bucureşti. Documentata si expusa cu multa elocventa si convingere, în ea 
se întruneşte spiritul rece al juristului cu inima calda si avântata a naţionalismului creştin. 
Chestiunea Ligii Naţiunilor era una din problemele care îl preocupa mult pe Ionel Moţa în acest 
timp. Ea era sa faca, în 1923, subiectul tezei sale de doctorat, „La securite juridique dans la 
Societe des Nations”, prezentata Facultatii de Drept a Universităţii din Grenoble. 
în rândurile de mai jos vom cauta sa redăm judicioasa recenzie pe care d-l prof A. Stanculescu a 
facut-o acestei lucrări, în „Acţiunea Româna” 1932, a d-lui dr. Trifu: „De la începutul si până la 
sfârşitul cârtii, am avut plăcută impresiune de a fi antrenaţi de puterea unor argumente, pe cât de 
fine, pe atât de temeinice, care tradau nu numai hotărâre îndărătnic si energia nestrămutata a 
naţionalismului, dar si subtilitatea gândirii, unita cu rigiditatea argumentării sale. Citatele din 
jurişti consacraţi abunda până la abuz. Printre ele însă, linia dreapta a unei legi inflexibile, razbate 
învingătoare. Si aceasta logica te conduce obiectiv si sigur către concluzia ca în Societatea 
Naţiunilor nu exista securitate juridica. 

Securitatea este de doua feluri: 

1. subiectiva, încrederea individului relativ la faptul ca disciplina pe care o accepta este 
într-adevar juridica siguranţa a sa, ca ea înseamnă domnia justului, iar nu a arbitrarului: 

2. obiectiva, adica ordinea sociala înjghebată pe dreptate. Se mai vorbeşte si de securitate 
politica, care este însă un nonsens, deoarece fiind construita din soluţii libere, adaptate la fiecare 
problema concreta, fara nici-o grija de orientare după regulile pozitive, ea este lipsita de elementul 
indispensabil de stabilitate si permanenta. O securitate precara, instabila, plina de arbitrar si de 
dominatiunea forţei contra Justiţiei, nu poate inspira nici încredere individului în autoritatea sa, 
nici crea o ordine sociala. Solutiunile politice date deci diferitelor evenimente concrete ale vieţii 
internaţionale, nu pot realiza o atmosfera de siguranţa si de calm. Singura securitate care poate 
parveni la acest scop si care reprezintă garanţii suficiente, este cea juridica. Ea înseamnă, după 
cum am aratat, domnia unei oridini juridice în societate, unita cu încrederea individului în 
aptitudinea mecanismului juridic, de a realiza o disciplina cu adevarat juridica, iar nu arbitrara. 
Neputând fi realizata decât în si prin Drept, se naşte întrebarea, daca sunt realizate în Dreptul 
International Public elementele indispensabile, care sa permită ca, sprijinita pe ele, sa poata fi 
creata o securitate juridica internaţionala. Sa vedem. Dreptul e un ansamblu de idei metafizice ale 
binelui comun, prevăzute cu mijloace tehnice în vederea realizării lor practice obligatorii. 
Distingem în aceasta definiţie: 

1. elementul ideologic, fixarea ideilor metafizice ale binelui comun si 

2. elementul tehnic, mijloacele practice prin care urmeaza sa se realizeze în mod obligatoriu ideile 
care compun elementul ideologic. Se mai adauga 

3. fundamentul imediat al Dreptului, adeziunea, asentimentul general al tuturor conştiinţelor, atât 
asupra ideii (elementul ideologic), cât si asupra mijloacelor care urmăresc punerea în practica 
(elementul tehnic) a ideii. 

încrederea popoarelor în eficacitatea si succesul Societăţii Naţiunilor devine o gluma sinistra 
atunci când îti arunci ochii la graba cu care ele se înarmeaza, iar conferinţele de dezarmare 
esueaza. Falimentul ideologic nu a fost înfăptuit, căci popoarele sunt încă departe de a fi de acord 
asupra a ceeace este just în marile relatiuni ale vieţii internaţionale. Popoarele sunt lipsite de un 
mănunchi de idei comune asupra principalelor probleme ale vieţii internaţionale. Posesiunea 
teritoriului, de exemplu, are cele mai variate justificări: naţionalitatea, plebiscitul, dreptul istoric, 



etc. deci nu-i un acord. Si mai este ceva. O conditiune esenţiala a elementului ideologic este 
nevoia de a fi prins în forma reglementarii abstracte. în viata sociala o regula mediocra face mai 
mult decât o fantezie geniala. „Reglementarea este, în acelaşi timp, garanţia justitiabilului contra 
judecătorului si a judecătorului contra puterii si amicilor puterii.”(Renard) în domeniul Societăţii 
Naţiunilor, reglementarea atât a elementului tehnic, cât mai ales a elementului ideologic, este grea 
sau chiar imposibila, căci acolo avem de a face cu fenomene de viata sociala, care întrec orice 
prevedere, fiind lipsite de caracterul de similitudine cu fenomenele care le-au precedat, ca si cu 
cele care vor urma. Fara aceasta permanentizare a unor anumite caractere în desfasurarea vieţii 
internaţionale, orice reglementare abstracta va fi imposibila. 

Justiţia judiciara - acomodarea regulei abstracte la realitate - nu poate exista deci ca o funcţiune 
a Societăţii Naţiunilor. în schimb, justiţia politica - judecarea fenomenelor sociale în ele însile - va 
triumfa complet. Ea are însă marele defect de a compromite funcţiunea conservatoare a dreptului: 
securitatea. Triumful justiţiei politice (cazuistice), lipsita de orientarea unei reglementari abstracte, 
este totuna cu triumful arbitrarului. Spectrul anarhiei întovărăşeşte pretutindeni acest fel de 
justiţie. Elementul tehnic lipseşte de asemenea. Caile de realizare a principiilor abstracte sunt de 
cele mai multe ori arbitrare. Ele nu duc la rezolvarea fondului conflictelor internaţionale, ci, fie ca 
izvorăsc din Pact, fie din Statute, nu sunt referitoare decât exclusiv la organizarea utilajului politic. 
Este o tehnica neputincioasa. Conflictele internaţionale care se poarta asupra „intereselor vitale” 
ale popoarelor, sunt soluţionate de o justiţie arbitrara, care nu mai rămâne nici cel puţin 
cazuistica, căci cazuismul presupune un acord cât de slab, general si prealabil, asupra scopurilor 
vieţii. 

Consiliul Securităţii Naţiunilor, chemat a decide asupra acestor diferende politice - în care sunt în 
joc „interese vitale” - nu are rolul de simplu mediator, căci prin mijloace de constrângere mai mult 
sau mai puţin directe, el face ca solutiunea prezentata sa devină hotărâtoare. Dar constrângerea 
politica a Consiliului Societăţii Naţiunilor ştirbeşte suveranitatea statelor membre si încrederea în 
ele îi poarta tocmai pentru ca tinde la realizarea unor hotărâri arbitrare, ale bunului plac. 

O alta atributiune politica, care face din Societatea Naţiunilor un suprastat odios, cu tendinţe 
dominatoare, este si dreptul ce-l are de a interveni pentru apararea minorităţilor, chiar atunci când 
un stat îsi schimba legislaţia privitoare la aceasta problema. „Acest regim, asa de autoritar al 
protecţiei minorităţilor, care atinge într-un mod asa de serios suveranitatea naţionala si aduce 
grave atingeri independentei si mai ales securităţii juridice a statelor, a fost adoptat în urma 
influentei evreilor, influenta care a fost în deosebi eficace pe lângă prezidentul Willson.” (I. I: 
Chevallier) 

Realizarea securităţii juridice trece peste capul Societăţii Naţiunilor. Progresul justiţiei este, în 
ultima analiza, subordonat evoluţiei moravurilor. „Si vous voulez la paix, preparez-la”, zicea 
Anatole France. Izvorul progresului consta în ridicarea moravurilor la înălţimi morale, unde 
materialismul orb si rapace sa nu le mai atinga. Pentru realizarea păcii durabile si a unei strânse 
uniuni fratesti, o vasta opera de iniţiativa moralizatoare trebuie pornita, cu concursul religiunii 
creştine. Spiritul de la Geneva trebuie sa înţeleagă ca nu se va putea rezolva acolo nimic temeinic, 
daca nu se va veni mai întâi si se va îngenunchia umil la altarul Bisericii lui Christ si daca nu se va 
porni de acolo cu chipul Lui în inima”.(Recenzie prof. Stanculescu) 

Deşi mediul universitar era potrivnic ideilor lui Ion I. Moţa, majoritatea profesorilor fiind infectaţi 
de virusul iudeo-masonic, totuşi, în fata valorii acestei mari opere de erudiţie, comisia 
examinatoare n-a putut decât sa se supună argumentelor si logicii lui Ionel Moţa si sa-i admita 
teza, cu menţiunea cea mai înalta si cu recomandarea de a fi comunicata tuturor celorlalte 
universităţi din Franţa, recomandare care nu se da decât marilor lucrări. 

Revenit definitiv în tara, Ionel Moţa îsi continua activitatea sa avocaţiala la Orastie si Deva, fiind 
aparatorul tuturor năpăstuiţilor soartei din istoricul judeţ al Hunedoarei, al cărui glorios renume 
este încălcat de stăpânirea finantei si industriei păgâne. Adeseori Ionel Moţa lua drumul 
Bucureştilor pentru a susţine în fata Curţii de Casaţie drepturile câte unui românas sau sa apere 
pe Capitan si camarazii sai implicaţi mereu în procese de guvernele care cautau sa împiedice 
mersul victorios al legiunilor verzi. în acelaşi timp, el îsi continua zi de zi febril activitatea sa 
publicistica în „Pământ Strămoşesc” si celelalte gazete legionare, vreo 17 la număr, care se 
înmulţesc pe tot cuprinsul tarii, odata cu creşterea mişcării legionare. Cum singur se definea mai 
târziu într-o autobiografie, „datoria îi cerea sa fie un simplu ziarist. Un ziarist luptător, asa cum era 
în tradiţia presei cu adevarat româneşti, în deosebi în Ardeal si pe vremuri.” 



Mutarea Căpitanului si a centrului mişcării legionare la Bucureşti îl obliga si pe Ionel Moţa sa-si 
paraseasca preocupările lui de acasa si sa se mute la Bucureşti, unde prezenta lui alaturi de 
Capitan era imperioasa. Aici, ca sa-si poata susţine existenta materiala, era nevoit sa primească 
un post de avocat la Casa Autonoma a Monopolurilor, unde prin cultura sa juridica si cunoaşterea 
stărilor si legiuirilor de peste munţi, aduce mari servicii Statului, mai ales în procesele C.A.M.-ului 
în Ardeal. Recunoştinţa pentru onestitatea si capacitatea lui din partea Statului român democrat 
era sa o aiba mai târziu, când, după procesul Gărzii de Fier, va fi înlocuit, deşi instanţele de 
judecata îi dau câştig. Moţa n-a putut sa înveţe nici la universităţile româneşti, nici sa ocupe un 
post la Statul român. 

Instalat definitiv în Bucureşti, Moţa îsi împarte timpul între munca grea pe care trebuia sa o 
depună pentru întreţinerea familiei, pentru care avea un adevarat cult în toata accepţia cuvântului, 
si interesele superioare ale mişcării. Repede se grupează în jurul lui întreaga acea falanga de tineri 
intelectuali, care se încorporează în Legiune, formând, împreuna cu alte câteva elemente vechi ale 
Legiunii, cuibul „Axa”. Pe lângă revista cu acelaşi nume, în care Moţa îsi va publica atâtea din 
articolele sale strălucite, cuibul va fi un laborator de studii si discuţii al Mişcării. Moţa era nu 
numai şeful cuibului „Axa”, ci si spiritul rector ai acestei valoroase publicaţii. Unul dintre aceşti 
tineri, dl. Al. Constant, iata cum înfatiseaza personalitatea si rolul lui Moţa în acele împrejurări: 
„...trebuie sa recunoaştem real: prin Moţa noi am ajuns la inima Căpitanului, la încrederea 
desăvârşită în el. Moţa a fost puntea între intelectualismul nostru livresc, sec si indiferent si acest 
izvor de spiritualitate româneasca si creştina, de sens, credinţa si hotărâre. Pentru mai mulţi 
dintre noi, intrarea în Legiune a însemnat finalul unei exasperante crize psihologice. Si meritul 
acestei tămăduiri revine întreg lui Moţa.” 

Cumplita prigoana din decembrie 1933 îl gaseste pe Moţa alaturi de Capitan, nelipsit si sincer 
stăruitor si îndrumător al oastei legionare, care va trebui sa traiasca cele mai cumplite încercări, 
umilinţe si schingiuiri prin care a trecut vreodată tineretul unei naţii. în noaptea de 9-10 decembrie 
1933, după dizolvarea Gărzii de Fier, Ionel Moţa este arestat si transportat în cazematele închisorii 
Jilava, celebrul „Fort nr. 13”, care va deveni „academia eroica”, în care se vor cimenta caracterele 
noii Românii. Moţa ia imediat comanda zecilor de legionari întemniţaţi, impunând cu 
personalitatea si temperamentul sau ferm, ordine, disciplina si credinţa nestrămutata, cu orice 
sacrificiu, în cauza româneasca îngenunchiata. Pe lângă grija de cele sufleteşti, Ionel Moţa trebuia 
sa aiba si grija celor materiale. Tuturor el se devota ca un adevarat părinte, ca un frate mai mare. 
De aici el adreseaza, la 21 decembrie, memoriul de mai jos către Suveran: 

„Maria Ta, 

în dispreţul tuturor legilor, subsemnaţii membri ai Gărzii de Fier, suntem încarceraţi în închisoarea 
militară Jilava de 12 zile, fara a se fi emis contra noastra mandate de arestare si fara a fi fost 
macar interogaţi de vreun reprezentant al autoritatii publice. Singura noastra vina este de a fi 
membri ai eroicei organizaţii legionare. Reclamatiile scrise pe care le-am înaintat justiţiei (Primul 
Procuror al Tribunalului Ilfov cât si Procurorului General al Curţii de Apel Bucureşti), au fost, tot 
cu calcarea legilor, lasate fara urmare. Suntem astfel lasati completamente în părăsire de către cei 
chemaţi a ne garanta ocrotirea prevăzută de legi. 

Nu ne mai punem nădejdea în nimeni pentru a ne face dreptate. Iar începând de astazi declaram, 
în semn de protest, greva foamei, pe care o vom continua până la intrarea în legalitate sau până la 
moarte (fiind hotarâti ca violentei cu care suntem ameninţaţi cu alimentare fortata, sa răspundem 
cu violenta, în apararea libertăţii noastre de a muri cu demnitate). 

Am dorit sa Va înştiinţam despre aceasta Sire, numai pentru a avea mulţumirea, în zilele de 
suferinţa si moarte în care pasim, de a sti ca ne urmăreşte zi cu zi privegherea atenta a Regelui 
Românilor. 

Geamătul de revolta si de chin al tineretului român, torturat fara vina din ordinul puterii 
iudeo-masonice în toate închisorile tarii, este, Sire, în acest ajun de Crăciun, adevăratul colind pe 
care batjocoritul suflet românesc îl îndreaptă către Maria Ta, care sunteti urmaşul în scaun 
domnesc al lui Ştefan cel Mare si al lui Mihai Viteazul, suprem si răspunzător cârmuitor al 
poporului românesc. 

Rămânem, Sire, ca totdeauna, devotaţi slujitori ai idealului neclintit al naţionalismului românesc: 
Hristos, Regele, Naţiunea.” 

Alaturi de Ion I. Moţa, memoriul poarta semnaturile lui Vasile Marin, Sterie Ciumetti, preoţii N. T. 
Georgescu-Edineti si Duminica-lonescu, Gh. T. Popescu, ing. Virgil lonescu, av. Mihail 



Polihroniade, av. C. Popov, Andrei lonescu, prof. Al. Vasiliu, lacob Bârsan, Ion I. Zelea-Codreanu, 
Ion D. Rodeanu si alţii. Tot acum, din iniţiativa lui Moţa, se redactează în închisoare „Axa”, cel din 
urma număr, de la 23 decembrie 1933, care a fost confiscat si în care el scrie: „Arestarea - act de 
guvernământ”, din care desprindem următoarele: „Noi, cei azi fara nume, sa zicem deci, noi cei 
din Oastea fara nume, noi niciodată n-am conceput România legionara de mâine ca un Stat 
autoritar, limitat numai de bunul plac, ci un Stat juridic, pe principii juridice înnoite, limitat de o 
serie de reguli precis determinate, justificat de un snop de scopuri clar si pe fata mărturisite. 
Niciodată n-am dorit înlocuirea democraţiei constituţionale cu o dictatura a bunului plac....”. 

La 23 decembrie, legionarii au fost puşi în libertate, cu excepţia lui Ion I. Moţa, care a ramas până 
la 29 decembrie, împreuna cu Sterie Ciumetti si Vasile Marin. în aceasta teribila noapte de 29 
decembrie, Ionel Moţa n-a mai putut fi arestat, căci desigur ar fi avut soarta lui Sterie Ciumetti. 
Moţa a reuşit sa se sustragă vigilentei autoritatiior, care îl cautara cu orice preţ până la începutul 
lui februarie 1934., când a fost arestat si întemniţat pentru a doua oara la Jilava. Chiar daca n-ar fi 
fost prins, Moţa avea intenţia sa se predea. La Jilava erau acum adunaţi, cu mici excepţii, 
căpeteniile legionare din întreaga tara si Moţa îsi socotea locul printre dânşii. întemniţat din nou la 
Jilava, Moţa este primit cu tot entuziasmul de camarazii sai si ia imediat comanda tuturor 
legionarilor arestaţi, până la proces, când apare Căpitanul. Dat judecaţii alaturi de Corneliu Z. 
Codreanu si ceilalţi, este achitat în ziua de 5 aprilie 1934. 

Revenind liber, Moţa îsi continua activitatea sa juridica si publicistica, aparând în toate procesele 
legionare, scriind la toate foile, ce încep din nou sa apara în tara. Reapariţia regulata a Cuvântului 
Studenţesc, în toamna lui 1934, îl aduce printre colaboratorii sai permanenţi. Cuvântul lui Moţa 
este un continuu îndreptar al noilor generaţii studentesti, care mărturisesc în Moţa un conducător 
spiritual, proclamându-l în unanimitate, la Congresul de la Craiova, în aprilie 1935, preşedinte de 
onoare. 

în zilele de 16-17 decembrie 1934, Ion I. Moţa participa, ca delegat al Gărzii de Fier, la Congresul 
anual organizat de Comitetele de Acţiune pentru Universalitatea Romei, de sub presedentia 
deputatului italian, General Coselschi, la Montreux, Elveţia, la care au mai participat şefii 
mişcărilor naţionaliste din 16 state europene. Cu acest prilej, Ion I. Moţa a rostit următoarea 
cuvântare: 

„Domnule Preşedinte, 

Domnilor Delegaţi, 

Problema în discuţie, a realizării unei noi unitati, m-a preocupat în mod deosebit. Trebuie sa facem 
imposibilul, pentru a evita ca lumea fascista de mâine sa fie divizata în mai multe fronturi, care sa 
se lupte între ele. Problema universalităţii Romei trebuie sa ne preocupe din primul loc. trebuie sa 
ne sforţam de a găsi un termen comun de înţelegere, pe care ar trebui sa ne bazam mâine. Tot asa 
cum a precizat d-nul Preşedinte, noi nu putem spera decât ca lumea fascista de mâine va forma o 
unitate completa, din toate punctele de vedere. Nu trebuie sa ne fixam scopuri prea largi si trebuie 
sa recunoaştem dreptul fiecărui popor de a-si rezolva facultatea de privire a problemelor speciale, 
în care noi nu vom avea dreptul sa ne amestecam. însă, din alt punct de vedere, este necesar ca 
asupra marilor probleme internaţionale, trebuie sa cădem de acord, fara a omite nici una din 
marile probleme internaţionale, în sfârsit, de a nu compromite unitatea fascista de mâine. 

Nu voi insista asupra legaturilor care se nasc, asupra concepţiei noastre unice, de a accepta si de 
a aproba corporatismul astfel cum l-a conceput d-l Mussolini, si care va fi aplicat de fiecare 
naţiune, cu oarecari adaptari locale, ţinând seama de conditiunile particulare. Nu voi insista mult 
asupra acestei spiritualităţi noi, care ne este comuna, însă eu va propun de a dezbate doua 
probleme destinate a permite o mai perfecta unitate, probleme care, în tot cazul, ar putea constitui 
un pericol pentru aceasta unitate europeana de mâine a lumii fasciste.” 

în continuare Ion I. Moţa vorbeşte despre diverse centre care studiază problemele comune 
fascismului si despre necesitatea de a se pune de acord cu ele, invitându-le sa participe la 
reuniunile viitoare. în ceeace priveşte necesitatea constituirii unui bloc european si mondial unic, 
Moţa crede ca, pentru a asigura aceasta unitate, nu trebuie sa ignoram nici una din marile 
probleme internaţionale, printre care problema evreiasca, foarte grava pentru anumite tari si cu 
totul speciala pentru România. Intervenţiei lui Moţa se datoreste faptul ca, deşi problema 
evreiasca nu figura în ordinea de zi a Congresului, ea a fost amplu dezbătută, examinarea ei fiind 
acum pentru prima oara abordata de către fascismul italian, care-si precizează poziţia fata de ea 
prin următoarea moţiune votata cu unanimitate: 



„Congresul, considerând ca fiecare stat, în virtutea suveranităţii naţionale, e singurul competent 
sa decidă, pe teritoriul sau, asupra atitudinii pe care o va lua fata de cetateni, grupuri, rase si 
religii stabilite înlauntrul sau - ţinând seama de prescriptiunile legilor naturale si ale regulilor 
morale - declara ca problema jidoveasca nu trebuie conceputa ca o campanie de ura universala 
împotriva jidanilor: 

Dar, cu toate acestea, considerând ca în numeroase tari anumite grupuri de jidani exercita pe fata 
sau în mod ocult, o influenta daunatoare intereselor morale si materiale ale Patriei, si constituie 
un fel de stat în stat, profitând de toate drepturile, dar refuzând sa se conformeze la orice datorii, 
lucrând totodată la distrugerea civilizaţiei creştine, Congresul denunţa acţiunea nefasta a acestor 
elemente si se angajeaza a o combate.” 

Acest lucru a însemnat un strălucit succes al lui Moţa, si prin el al întregului tineret român 
luptător, pe care îl reprezenta cu atâta demnitate si autoritate. Ionel Moţa însă n-a fost scutit nici 
aici de anumite vigilente si ofense ale oficialităţilor româneşti, reprezentate printr-un mare 
personaj al politicii europene, răspunsul pe care i l-a dat, pe cât de dur, tot atât de demn, a 
impresionat adânc întreg Congresul, care s-a solidarizat întru totul cu Moţa, iar când acesta a 
amintit de suferinţele tineretului român, Congresul a pastrat o clipa de reculegere pentru sângele 
nevinovat si curat al zecilor de luptători naţionalişti români, ucişi în ultimii ani. 
în aprilie 1935, constituindu-se Asociaţia „Generaţia Mişcării Studenţeşti de la 1922”, Ionel Moţa 
este ales preşedinte. Este consacrarea uneia dintre cele mai reprezentative figuri ale generaţiei 
noi, care a personificat si pastrat neştirbit patrimoniul moral al mişcării studentesti, contribuind 
prin cultura si lupta sa la biruinţa ei. Cu acest prilej, Ionel Moţa a spus următoarele: 

„si-ai despicat în doua istoria, 

taran de cremene, 

cum n-a fost altul sa-ti semene, 

Horia!” 

Aron Cotrus 

O despărţire între doua lumi. Aceasta a fost semnificaţia mişcării naţionale studentesti de la 1922, 
aceasta a fost marea îndrăzneala, răspântia hotărâtoare, careia generaţia noastra îi datoreaza 
aflarea marilor izvoare de vitalitate româneasca. Când aceasta mişcare va fi ajuns la biruinţa, iar 
fata României se va schimba ca prin farmec, se va putea spune si despre tineretul acestei mişcări 
studentesti: 

„ai despicat în doua istoria...” 

Fericita sfărâmare a unei unitati de moarte, a unei solidarităţi de înjosire. 

Cu prilejul celui de al doilea Congres al Asociaţiei, din 18 si 19 aprilie 1936, Ionel Moţa este reale 
preşedinte. în moţiunea pe care o redactează si care e votata în unanimitate, Ionel Moţa, 
referindu-se la pregătirea unei acţiuni de distrugere a mişcării naţionale, a spus între altele: 
„Congresul exprima totodată hotărârea sa, în numele generaţiei tinere a mişcării studentesti a 
ultimilor 14 ani, de a se apara cu toata vigoarea unei legitime aparari, împotriva acestor încercări, 
aratând tarii întregi ca aceasta mişcare nu va putea fi înfrânta prin unul sau doua asasinate, ori 
prin ineficiente dizolvări, ci va putea fi înfrânta doar atunci când toate zecile de mii de tineri pe 
care îi reprezintă, vor fi coborâţi în mormânt.” 

Tot în primavara lui 1936, Ionel Moţa ia conducerea efectiva a glorioasei „Libertatea” de la Orastie, 
prin care venerabilul sau părinte a dus atâtea mari lupte pentru cauza românismului si prin care a 
îmbratisat cu atâta înţelegere părinteasca Mişcarea Legionara, pentru care a suferit, el, ctitor de 
tara întregită, umilinţe, batjocuri si chiar închisori. Deşi nu e oficios, foaia capata un caracter 
dinamic legionar. 

în acelaşi timp, Ionel Moţa este purtătorul de cuvânt al clubului nou legionar, ţinând o serie de 
conferinţe cu răsunet, din oraş în oraş. „Nu de puţine ori, între doua trenuri, după cum spune Ion 
Banea, trebuia sa redacteze articolele cerute de către diverse reviste si ziare, sau sa-si schiţeze o 
noua lucrare”! Căci în afara de „Cuvântul Studenţesc”, Ionel Moţa mai colaborează regulat la 
„Revista Mea”, „Cuvântul Argeşului”, „Crai Nou”, „România Creştina”, „Vestitorii”, noua gazeta 
pe care o redacta Vasile Marin si care a fost suprimata după nr. 4. Tot în acest timp, în martie 
1936, Ion I. Moţa face sa apara „Cranii de Lemn” (Editura „Totul pentru Tara), în care-si strânge o 
parte din articolele sale, anuntând-o astfel : „Câteva imagini si mărturii din 13 ani de frământări, 
lupte si biruinti, sub comanda Căpitanului.” Titlul cârtii, după cum o mărturiseşte Ionel Moţa în 
autobiografie, este dat după titlul articolului care aminteşte una dintre cele mai intense trăiri 



sufleteşti ale unei oşti luptătoare; îngroparea camaradului mort în lupta. „Cranii de Lemn” este 
cartea suferinţelor si a victoriilor tineretului românesc. Un catehism, alaturi de „Pentru Legionari”, 
al tineretului românesc din acest veac. De la primele articole din „Dacia Noua” si până la „Măsură 
crestinatatii noastre”, care încheie volumul, se desprinde acelaşi spirit mesianic al jertfei totale 
pentru binele altora, pentru binele Neamului si pentru slujirea lui Dumnezeu, care-l va duce mai 
târziu sa-si dea chiar si viata pe câmpiile Spaniei. La începutul volumului sau Moţa pune o 
Autobiografie, în loc de introducere. E vorba acolo despre Nutu Doncii, un nume simbolic, sub 
care era sa apara cartea, de n-ar fi putut-o strecura sub propriul ei nume. 

în vara lui 1936, în legătură cu unele atacuri îndreptate în unele ziare împotriva legionarilor, Moţa 
spune următoarele: „Tineretul naţionalist legionar nu e nicidecum anarhic. El nu practica violenta 
în virtutea unui principiu nihilist si nici macar ca metoda normala de lupta. Tineretul nostru e 
strâns legat de ideea de ordine, ordine morala în rândul întâi, ordine naţionala în rândul al doilea 
si chiar si ordine legala. Dovada, ca se prezintă de bunăvoie în fata autoritatilor legale, pe care 
le-ar fi putut eluda. Tineretul acesta declara ca îi sunt suficiente cadrele legale pentru a-si împlini 
misiunea sa istorica si pentru a birui. 

Dar atunci când cei înspăimântaţi de progresul normal si legal al luptei tineretului, concep cei 
dintâi si pun în aplicare cei dintâi scoaterea tineretului din lege, uneltind împotriva lui si 
întrebuinţând cele mai perfide mijloace (dizolvări, împuşcări, uneltiri împotriva vieţii 
conducătorilor, cumpărarea si încurajarea trădătorilor, etc.), mijloace carora acest tineret nu le 
poate face fata pe caile legale, atunci ţinem sa se ştie ca noi nu ne putem sa ne resemnam, 
acceptând înfrângerea noastra prin aceste lovituri imorale, ilegale si piezişe, ci înţelegem sa 
răspundem cu toate mijloacele la care ne da dreptul cea mai legitima si mai sfânta aparare. 

Aceste afirmaţii ale noastre pot fi desigur foarte uşor răsturnate de către adversarii noştri, 
afirmând ca nu sunt adevarate provocările despre care vorbim, atacurile infame, imorale si ilegale 
despre care ne plângem. Voi ati început uneltirile si violentele, zic ei. Dar noi afirmam în fata lui 
Dumnezeu si a istoriei, ca niciodată violentele noastre nu au fost decât legitime aparari. începutul 
ilegalităţilor si al violentelor a fost la duşmanii noştri. Dumnezeu si istoria vor decide asupra 
acestei chestiuni a priorităţii atacului nedrept si deci a justificării uneia sau celeilalte violente. Iar 
daca, pe viitor, aceşti politicieni vor cu adevarat pace si linişte în tara, sa binevoiasca a se feri de 
piaza rea a ceasului când sunt tentati, spre a scapa mai uşor de adversari, sa uneltească din nou 
împotriva vieţii noastre, sa ne scoata din nou din lege si din lupta egala si cavalereasca, si vor 
avea linişte si pace. Dar daca violentele si uneltirile lor vor continua, vor trebui sa se izbească în 
plin de acest tineret care-si apara, chiar cu sălbăticie, misiunea si idealul sau.” 

In august al aceluiaşi an, îl găsim pe Ionel Moţa în tabara de la Carmen Sylva, muncind alaturi de 
Capitan si ceilalţi camarazi. La 6 decembrie 1935, Ion I. Moţa este numit Comandant al Bunei 
Vestiri, ordin nou întemeiat de Capitan pentru „vacaresteni” si o parte din întemeietorii Legiunii: 
ing. Gh. Clime, Ion Blanaru si av. Miile Lefter. 

începând crâncenele lupte din Spania, dintre naţionalişti si comunişti, cu toate ororile pe care 
aceşti luciferi moderni le dezlănţuie împotriva Bisericii si civilizaţiei creştine, se naşte în sufletul 
profund creştin al lui Ionel Moţa o mare problema de conştiinţa. „Se tragea cu mitraliere în obrazul 
lui Christos. Se datina aşezarea creştina a lumii. Puteam noi sa stăm nepăsători? Nu e o mare 
binefacere sufleteasca pentru viata viitoare, sa fii căzut în apararea lui Christos?”, spune el în 
scrisoarea din urma către iubiţii si prea mult încercaţii lui părinţi. Si socotind ca de rezultatul 
luptei din Spania dintre marxişti si antimarxişti, depinde si soarta poporului nostru, căci: „de va 
cadea Crucea la pământ în Spania, se vor datina temeliile ei si în România, iar comunismul daca 
va fi azi biruitor acolo, se va năpusti mâine asupra noastra” ( Cuvântul Argeşului an 1 nr 25-26 - 
înţelesul plecării noastre în Spania). Ion I. Moţa îsi pregăteşte o echipa de încă 6 Comandanţi 
legionari, dintre cei mai bravi si încercaţi, printre care un preot ortodox în odăjdii si cruce 
rasariteana si, senin, pleaca pentru ca sa moara, la 24 noiembrie 1936, spre pământul Spaniei, 
care nu mai e pentru inimile noastre un pământ străin, căci acum el s-a amestecat cu sângele 
scump al lui Ionel Moţa si Vasile Marin. 

Mai înainte de aceasta, îsi pune toate treburile în ordine, laşa cele din urma cuvinte către părinţii 
sai veneraţi, către micii si adoraţii sai copii, către soţia sa credincioasa si către Căpitanul sau, pe 
care-l preţuia mai mult ca orice pe aceasta lume, ca la plecarea la un drum fara întoarcere, si se 
împărtăşeşte cu Sfintele Taine la biserica Sf. Mie - Gorgani. 

Deşi nu avea aprobarea Căpitanului decât pentru o luna de zile si aceasta numai după mari 



straduinti ale lui Ionel Moţa, după ce predau sabia de onoare generalului Moscardo, aparatorul 
Alcazarului, ei se angajeaza până la sfârşitul luptelor. Căci Ionel Moţa, în care înviase sufletul dac 
din străvechea Sarmisegetuza, socotea ca: „omul n-a fost născut doar pentru a trai numai de cât 
un număr de nu ştiu câţi ani, ci pentru a se apropia de Dumnezeu prin faptele vieţii sale.” 

Din drum, de pe vaporul Monte Olivia, care-l ducea spre Portugalia, Ionel Moţa scrie mereu pentru 
„Libertatea” iui draga si apoi chiar în iureşul războiului, el trimite mereu „ravase de la legionarii 
români de pe frontul spaniol”. Numerele „Libertăţii” de Crăciun si Anul Nou sunt aproape în 
întregime redactate de Ionel Moţa, până la ştirile mărunte. 

Un amanunt de retinut e acela, ca tot timpul Ionel Moţa a dormit, si pe vapor si pe front, alaturi de 
Vasile Marin, cu care a fost sa moara. 

La 1 ianuarie 1937, Ion I. Moţa a fost numit vicepreşedinte al partidului Totul pentru Tara, lucru 
care i s-a comunicat pe front. 

Suportând toate greutăţile si mizeriile cumplitelor lupte din acest iad pământesc, care era Spania 
de azi, Ionel Moţa si cei sase camarazi ai sai se înrolează ca simpli soldaţi în Bandera 6 Tercio, 
luptând cu tot devotamentul si cu toata abnegaţia, ca pentru însasi tara lor. în groaznicele lupte de 
la 4-5-6 ianuarie, ce s-au dat în sectorul Majadahonda - Las Rozas - El Pradilo, Ionel Moţa cu 
echipa româna au fost la înălţimea aşteptata de la ei, făcând fapte de rara vitejie, ceeace le-a atras 
felicitările speciale ale comandantului lor. 

în ziua de 13 ianuarie 1937, la ora patru fara un sfert, în cumplitele lupte de la Majadahonda, Ionel 
Moţa a căzut, alaturi de nedespărţitul sau camarad si prieten, Vasile Marin, cu mâna pe mitraliera, 
în fata imperiului satanic al focului bolşevic. 

Asa a fost scris sa moara: simplu, modest, luptând, ca de altfel toata viata sa, cu tot elanul si toata 
fericirea pentru Christos, pentru a împlini astfel voia destinului sau, care-l chema „de a muri 
sfârtecat si chinuit, aparând Crucea si scânteia de adevar pe care o avea în el”, convins fiind ca: 
„oricât de puternica ar fi Satana, atunci când o combaţi cu jertfirea chiar a propriei vieţi, intervine 
Atotputernicia cereasca si te face biruitor” (Cranii de Lemn) 

O mai elocvent de strânsa concordanta între simţire si viata, între credinţa si fapta, între scris si 
moarte, nu se va mai putea uşor găsi în istoria noastra, ca viata si faptele curate ca ale unui sfânt, 
si „moartea vitejeasca” ca a unui mucenic, a lui Ionel Moţa. 


A.Vântu 


AUTOBIOGRAFIE 

(în loc de introducere) 

Prin anii 1870-1880 eram sluga la popa din Balsa, sat de frunte acolo, prin tinutul cu baisaguri de 
aur al Zlagnii. Fruntaş si mândrete de om cumsecade mai era părintele Damian! Mai mult vorba 
vine ca eram sluga, căci stăpânul meu pleca odata cu noi pe dealuri, cu furcoiul pe umăr si lucram 
cu totii la strânsul fânului si la alte treburi plugaresti, asa după cum părinţii noştri tot împreuna si 
cot la cot, tarani răsculaţi alaturi de popi haiduciti, luasera flintele sub capitania lui lancu pentru a 
scoate românimea din iobagia ungureasca. Iar în casa lui preoţeasca noi slugile eram acasa la noi, 
trăind omeneşte si încurajaţi de vorba blajina si părinteasca. Mai târziu, la vârsta bărbăţiei pline, 
părintele Damian îmi spune: 

- Mai Nutule (uitai sa va spun ca ma chema Nutu Doncii), ti-o fi venit si tie vremea sa te aşezi la 
casa ta. 

Astfel ma desfacui de casa preoţeasca, după ce tot părintele ma înzestra si ma însura. Apoi, 
înstapânindu-ma la gospodăria mea, mi-am crescut casa de copii cu frica lui Dumnezeu si 
muncind cu voioşie, după rânduielile din bătrâni, împartindu-mi viata ca si părintele, între biserica 
si truda zilei. Si mare frica aveam sa nu fiu ruşinat de vreo dojana a fostului meu stăpân, care ne 
priveghia viata si purtările, vredniciile si păcatele (Uneori ma întreceam cu băutură). 

Dar cine era Nutu Doncii în sat? Nu chiuia nimeni ca mine, iar Duminica, la joc, eram eu stăpânul 
satului! Nu se pomenea flăcău care sa razbeasca cu carul cu fân prin costişele pe unde treceam 
eu. Si frumos mai era! Când coborâsul era mai iute, gata sa pravaleasca si carul si boii în fundul 
văii, eu ma propteam voiniceşte cu umerii în jug, în fata plăvanilor si, înfratit cu ei, ne dadeam 
drumul împreuna, târâş, pe coasta la vale, de se minunau si bătrânii iar fetele se opreau din lucru 
cu inima la gura. 



Mare dragoste aveam si pentru copii părintelui si pentru „doamna preoteasa” îmbracata în haine 
taranesti, care se îngrijea de toate: si de cuptorul de pâine pe care ni-l rânduia, si de celelalte 
treburi gospodăreşti, si de îngrijirea copiilor. Iar pe deasupra îi mai ramânea vreme, uneori vreme 
de miez de noapte, sa mearga calare la Zlagna la târg, cu câte trei cai după ea, încărcaţi cu povara, 
sa faca negoţ si sa strângă galbeni pentru copiii ajunşi la şcolile mari de prin Pesta si Berlin. Si 
până la bătrâneţe nu m-au uitat copii părintelui si-mi trimeteau pipe domneşti si tabac de acela 
aurit de parca pipam tămâie si busuioc. 

Asa erau pe vremea noastra rânduielile si rosturile vieţii si de nu erau grofii si stăpânirea 
ungureasca, noi românii am fi dus un trai împacat si liniştit, fara nedreptate si câinie, gatindu-ne 
pentru viata cea de dincolo. 

Nu ştiu cum se făcu si iata ca ma rupsei din leagănul acela de omenie si truda, de voinicie si pace 
care stăpânea satul baisenilor. Si după cum dovedeşte cartea aceasta, deşi pare greu de crezut, 
găsii undeva o alta tinereţe si ma avântai într-o alta viata. (Se vede ca tot e adevarata povestea cu 
cele şapte vieţi ale rumânului). Ma făcui aşadar orasean, luai alt nume si intrai în vâltoarea vieţii de 
astazi. Aici, ma zbătui într-o lume înstrăinata de rânduielile bătrâneşti si cotropita de păgâni, ma 
luai de piept cu ea si cu toti jidovii si tâlharii ei, asa cum aveam obiceiul sa sar în inima primejdiei 
încă de pe vremea când propteam boii pe coborâsurile de prăpăstii. Linişte si împăcare în aceasta 
noua viata nu putui afla, o duşmanii si tot asa ma duşmani si ea de moarte. Se vede ca soarta de 
rob răsculat, dar până la urma biruitor, îmi era hărăzită si mie ca si înaintaşilor mei. 
în aceasta lupta am folosit si condeiul. Asa, mai mult din întâmplare pentru trebuinţele bătăliei, iar 
nicidecum pentru a da scrisului românesc odoare nepieritoare. Tot numai pentru folosul 
luptătorilor apar aici câteva articole din anii aceştia de lupta tinereasca de la 1922 si până acum. 
Sa nu se caute aşadar forme artistice în aceste pagini. (Daca ar fi sa descopere cineva aici cine 
ştie ce vrednicii de stil, acestea n-ar fi datorite decât unei întâmplări, iar cel dintâi mirat as fi eu; 
cum mirat ar fi ostasul care izbeşte cu sabia în fierbinţeala luptei si afla apoi, de la un gura-casca 
pitulat într-un ungher, ca linia descrisa de sabie a fost de o mare eleganta iar silueta luptătorului 
de o fermecătoare elasticitate). 

Iar marii cărturari sa nu-mi caute pricina daca în aceste pagini ar fi sa gaseasca oaresicari gânduri 
si rostiri care ar nesocoti rânduielile acelor desişuri ştiinţifice de adevăruri moarte(mai sunt ele 
atunci adevăruri?) din care ei n-au putut culege samânta vie a unui viitor mai bun pentru neamul 
nostru, desis în care ei n-au găsit isvorul de putere si de fapta pe care s-o ridice, stavila de 
netrecut, în fata pieirii care ne cuprinde. 

Nici macar o limba curata româneasca sa nu fie cautata aici. Ştiu ca nu va fi găsită si aceasta este 
singura critica pe care n-o pot primi cu nepăsare. Dar, cel dintâi mi-o fac eu aici, pe fata, căci 
recitind articolele, de acu-s 14 ani, sau chiar cele mai târzii, înainte de a le da la tipar, am ramas 
îndurerat de mulţimea neologismelor (cranii...) si a formelor de scriere străină, care m-au copleşit 
si pe mine ca si pe ceilalţi, aproape toti, din generaţia mea. înstrăinarea aceasta împotriva careia 
luptam, de nenorocirea careia ne dam seama, ne-a pătruns în buna parte chiar si pe noi 
„naţionaliştii”: în duh, în credinţa, în felul de a gândi, în moravuri, în limba si obiceiuri. Norocul e 
ca n-a pustiit totul si ne-a mai ramas atâta vlaga încât, doborând piedicile si duşmăniile acestui 
veac de rătăcire si înstrăinare, sa ne putem întoarce la izvoare; si întorşi acolo sa reluam firul rupt 
al vieţuirii în casa, în comunitatea si duhul românesc, pentru ca astfel sa ridicam viata acestui 
neam la puterea si rodnicia materiala si sufleteasca, de care este vrednic. 

Astfel trebuie înţeleasa si primita aceasta carte, careia i-am dat titlul articolului care aminteşte una 
din cele mai intense trăiri sufleteşti ale unei oşti luptătoare: îngroparea camaradului mort în lupta. 
Si acum sa mai las graiul cel domnesc si sa ma întorc asupra mea. Spuneam ca am duşmănit 
lumea acestei de a doua vieţi. Iar ea m-a duşmănit de moarte pe mine, ca si pe toti tovărăşii mei 
legionari, ca si pe Căpitanul meu. Lumea veche, a lui Nutu Doncii, în care stau înrădăcinate toate 
simţirile si dorurile noastre, n-o mai găsim nicăieri. A risipit-o veacul acesta nou cu politica si 
vrajba lui, cu uitarea lui Dumnezeu si cu dragostea de străini si de tot ce este al altora, veac care 
calea în picioare felul nostru de viata cu puterile, cu vredniciile si frumuseţile ei. 

Astfel, sufletul nostru ramas legat de o alta lume, rătăceşte azi într-o viata care nu e a noastra. 
Fata de lumea de acum, noi ne simţim străini, în ea nu ne găsim un alt rost decât acela de a o 
curma spre a învia vremurile de demult si a le spori frumuseţea, taria si dreapta rânduiala 
româneasca. 

S-ar parea astfel ca eu si camarazii mei suntem un fel de ciudate făpturi cu doua vieţi, un fel de 



strigoi ridicaţi dintr-o lume apusa spre a purta duhul spaimei de azi. Chiar asa suntem. Suflete 
dezrădăcinate care, purtându-si neodihna peste o viata darâmata, nu vor avea pace nici în 
mormânt până când nu vor ridica din nou ceeace alţii au pângărit, au risipit si au pus sub blestem. 
Oamenii veacului de astazi sa-si oprească o clipa huzurul si nepasarea si sa asculte ciudatele 
zgomote care frământă adâncurile neînţelese si chiuie cu vânturile nopţii. Si sa ştie: se apropie 
stăpânirea strigoilor, cumplita! 


Martie 1936 
Ion I. MOŢA 


1922-1923 

Porneşte mişcarea naţională studenţească 

De vorbă cu conştiinţa 

CAUZA NOASTRĂ E JUSTĂ ÎN ORDINEA MORALĂ SI SERVEŞTE PROGRESULUI 

SOCIAL 


înainte de a proceda la dovedirea celor spuse în titlu, trebuie sa aratam cititorului care e acţiunea 
noastra si poziţia pe care o ocupa ea în manifestările noastre de viata. 

Noi pornim în judecarea Jidanilor de la un adevar de netăgăduit: jidanimea din toata lumea e un 
corp compact, un popor străin, unitar, având un acelaşi program izvorât din acelaşi talmud. Acest 
program al lor este stăpânit de un egoism sălbatec, propovăduit chiar în religia lor si în virtutea 
caruia ei râvnesc la un singur scop: stăpânirea lumii întregi pe seama lor, robindu-si pe creştinii 
nedemni de a fi „poporul ales” al lui Dumnezeu, adica stapânitorii lumii. Totdeauna Jidanii au 
înjghebat organizaţii deosebite, sectare, chiar în statele unde erau socotiţi cetateni întru toate 
egali cu naţionalii de sânge. Dovezi e inutil sa mai aducem. Cine, în viata lui zilnica nu s-a convins 
de aceasta, acela e un naiv sau un perfid care n-a vrut sa vada. N-am câştiga prea mare întărire 
convertindu-l la crezul nostru. 

Mai adaugam, pentru aceasta sumara înfăţişare a Jidanului, faptul ca situaţia de inferioritate în 
care se afla l-a silit sa adopte ca arme de lupta mijloace josnice, vrând totdeauna sa fie pietricica 
mica pentru răsturnarea carului mare, căutând sa sape sub picioarele vrăjmaşului cu care lupta. 
Acesta e Jidanul. 

Mişcarea noastra studenţeasca, începută înainte de aceasta cu o luna, porneşte de la următoarea 
situaţie de fapt: 

La facultatea de Medicina din Cluj, în anul acesta avem (adica am avut) 160 studenţi jidani si 40 
români în anul I. La laşi si ia celelalte universităţi e, de asemenea, aproape aceeaşi situaţie. în anii 
superiori tot asa, doar în proporţii puţin mai reduse. Apoi: studenţii "români” din străinătate sunt 
în proporţie de 60-70% chiar 80% (Cehoslovacia) Jidani si restul români. La Paris se da din partea 
statului român schimbul de valuta anumitor studenţi de-ai noştri care corespunde unei burse de 
peste 60.000 lei anual. De acest schimb beneficiază 200 jidani si 200 români. La Paris aveam în 
1919 peste 150 studenţi ardeleni, în 1920 abia patruzeci iar acum nu mai sunt deloc, doar unu-doi 
întârziaţi pe acolo! Toate acestea, agravate încă prin alte nesocotiri ale trebuinţelor studentului 
român sarac, ne-au determinat mişcarea de aparare împotriva intruşilor, ale căror uneltiri de 
acaparare nu mai erau tolerabile. 

Ca oameni de conştiinţa si dotati cu simţul răspunderii morale a faptelor, sa ne întrebam daca 
aceasta acţiune a noastra e dreapta ori nedreapta, e o fapta buna ori un pacat. Sa întrebam morala 
creştina daca ne-am supus ei ori nu când am pornit pe calea aceasta. 

Dat fiind principiul fundamental al moralei creştine, iubirea aproapelui, e evident ca morala 
mozaica e tocmai contrariul ei; iubirea de sine si de ai sai si persecutarea străinilor. Se pune acum 
întrebarea: ce ne sfătuieşte si ne permite morala noastra sa facem fata de cel ce ne loveşte si vrea 
sa ne doboare? Sunt doua cai urmate de Isus: cea aratata prin vorbele „daca-ti da cineva o palma, 
întoarce-ti si celalalt obraz si lasa-l sa te mai lovească o data”. Prin aceasta Isus propovăduia 
toleranta. 



A doua cale e aceea pe care a urmat-o Mântuitorul atunci când a gonit cu biciul afara din biserica 
pe negustorii care se vârâsera până si acolo, în ciuda tuturor legilor morale. Aceasta cale ne arata 
ca, atunci când se trece peste o limita, toleranta trebuie schimbata cu masuri energice de 
îndreptare imediata. 

Ei bine, noi până acum am tolerat cu o resemnare creştineasca sa fim pălmuiţi, căci pălmuiţi 
ne-am lasat atunci când veneticii - care pe vremea Principatelor n-aveau drept sa-si zidească 
decât sinagoge de lemn, pentru ca sa nu rămână în urma-le ruine istorice, care ar fi înjosit ruinele 
mănăstirilor domneşti de-alaturi, - pălmuiţi ne-am lasat când aceşti paraziţi si-au acaparat drepturi 
cetatenesti, ne-au jefuit sat cu sat sădind corupţia si viciul între tarani, când ne-au monopolizat 
aproape toata presa, tot comerţul, toate băncile, când ei trăiesc în belşug si rasfatari, în vreme ce 
noi „cerşim din poarta în poarta”; pălmuiţi au fost si părinţii care nu-si puteau tine copiii la scoli; 
pălmuiţi au fost studenţii care au fost siliţi sa devină funcţionari pentru a învata alaturi de colegii 
jidani bine îmblăniţi; pălmuiţi au fost din partea jidanilor toti ostasii români care au luptata singuri 
în vreme ce Jidanii se îngrasau din exploatarea războiului, puşi în siguranţa de urgia duşmanului! 
Acum e prea mult, nu mai putem rabda ca mâine clasa intelectuala aproape întreaga sa ne fie 
jidoveasca si jidovita, iar noi sa suferim, în colturi, striviţi în avântul nostru de către îmbulzeala 
acaparatorilor care se vor sti vârî si în conducerea tarii, asa cum au ştiut s-o faca până acum 
pretutindeni. 

Toleranta am avut aşadar, chiar prea multa. Acum trebuie sa luam biciul si sa urmam pilda a doua 
a lui Cristos. Avem datoria de a apara pe cei slabi si fara scut, pe aproapele nostru, care nu ne are 
decât pe noi. Trebuie sa ne aparam mamele, copiii si părinţii noştri tarani, care ne-au trimis la 
scoli pentru ca sa aducem mai mult bine în tara cu învatatura noastra. Daca n-am face-o, am fi 
nişte dezertori laşi. Morala noastra ne îngăduie aceasta curăţire, ni-o pretinde chiar. Departe de a 
greşi, cerul e cu noi! 

Aşadar acţiunea noastra e justa în ordinea morala. E natural, deci, ca serveşte si progresul social 
deoarece progresul social îl constituie tot ceea ce este în armonie cu legile moralei. Morala e sfera 
mare care reglementează toate manifestările noastre de viata, iar legile sociale sunt o sfera mai 
mica, făcând parte din cea mare si care cuprinde regulile manifestărilor de viata din punctul de 
vedere izolat al relaţiilor cu societatea. 

„Numerus clausus” al nostru e moral si totodată serveşte progresul societăţii româneşti, 
într-adevar când banii nu se vor cheltui pentru zidirea laboratoarelor suplimentare si întreţinerea 
lor pe seama numărului exagerat de Jidani, atunci vom avea bani pentru cămine si alte ajutoare 
atât de necesare studentului de astazi. Când vor avea burse si valuta în străinătate 80 de români, 
10 jidani si 10 alte nationalitati, atunci vom avea o intelectualitate româneasca viguroasa, 
puternica si sanatoasa, asa cum nu este cea de astazi. 

Cauza noastra e aşadar dreapta si sfânta. Sfinte ne vor fi si sacrificiile. Lupta trebuie s-o ducem 
înainte cu perseverenta apostolatului si cu vitejia sufletelor alese care ştiu ca nu este nimic mai 
nobil decât de a te uita pe tine si a te jertfi pentru aproapele năpăstuit. 

Asa a făcut Cristos! 

Apărut în "Dacia Nouă", ziar studenţesc, Cluj, numărul din 23 Decembrie 1922. 


NECESITATEA NAŢIONALISMULUI RADICAL 


Sa nu se creada - în urma faptului ca noi combatem ideile de umanitarism, de libertate, egalitate si 
frăţie în felul cum le interpretează si cauta sa le aplice Jidanii - ca noi am fi duşmanii acestor 
nobile idei în accepţiunea lor ideala. 

Toate aceste idei sunt derivate ale învăţăturilor lui Isus. A le respinge înseamnă a te lepădă de 
Cristos. Noi le admitem si le primim, însă numai văzute prin prisma posibilităţii lor de realizare 
folositoare în împrejurările de astazi. 

E cu totul deosebit felul de interpretare si aplicare ce-l dau jidanii acestor idei, pe care le-au 
batjocorit, folosindu-le ca o arma pentru cucerirea puterii mondiale jidanesti. Ei s-au servit în mod 
neonest de aceste idealuri nobile bazându-se pe puterea fascinatoare care se leaga de ele si pe 
care, printr-o interpretare greşita, o faceau sa acţioneze tocmai împotriva scopului pe care-l 



urmăreşte accepţiunea lor just interpretata. 

Astfel, în loc sa spună ca libertate însemnează putinta de a te manifesta liber atâta timp cât nu 
atingi egala libertate a altuia, ei aţâţau poporul la revendicarea unei libertăţi tot mai neînfrânate, 
tot mai injuste si mai periculoase. în loc sa spună ca egalitate însemnează dreapta retribuire a 
recompenselor după merite, ei aţâţau pe cei mai puţin merituoşi sa ceara recompense „egale” cu 
cei mai merituoşi, uitând ca în orice organism exista o talpa si un creer, un braţ vânjos si un ochi 
fin si ca unul fara altul nu poate trai (si mai ales cel de la extremităţi nu poate trai fara cel din 
centru însărcinat cu o munca mai puţin musculara). Exploatând în acest fel frumoasa idee a 
egalitatii ei au adus organismul social într-o stare de nemulţumire haotica, a mâinii contra 
stomacului, a piciorului contra creerului, distrugând armonia necesara unei bune funcţionari 
colective bazate pe justa recunoaştere a valorii fiecărui organ deosebit. De aceasta stare de 
lucruri profitau apoi numai ei, Jidanii, înaintând în mod vertiginos spre realizarea planului lor 
criminal de stăpânire mondiala. E prea banal sa mai spunem ca atunci când doi se cearta 
totdeauna al treilea câştiga. Nu e nici prea greu de înţeles metoda aceasta, simplista dar foarte 
rodnica, a Izraeliţilor. 

în fata acestei stări de lucruri ce atitudine urmeaza sa luam noi? Una destul de grea: trebuie dintâi 
sa descoperim lumii intentiunile ascunse si criminale ale Jidanilor, falsitatea operei lor sociale de 
suprafaţa, sa demonstram apoi mulţimii gresala în care a căzut, sa trezim din beţia salbatica pe cei 
ameţiţi de posibilitatea unei potoliri imediate a egoismelor veşnic nesatisfacute, sa oprim din 
calea lor pe cei porniţi sa ucidă pe „cel de sus” si sa se pună el în locul lor, sa oprim talpa de a 
distruge capul crezând apoi ca se poate pune ea în locul lui. O reactiune, o stavila se impune deci 
împotriva râului stârnit de interpretarea perfida a acestor idei. 

Nu e mica dificultatea operei noastre. Trebuie sa dezvatam ce au învatat rau alţii. Suntem puşi în 
contact cu mentalitati aproape înnebunite de excitaţia patimii injectate de către Jidani si se vor 
cere multe jertfe si multa staruinta pentru a birui definitiv. Dar ce lucru bun nu cere jertfe? 

Aceasta reactiune nu se poate înjgheba decât păstrând cu gelozie si fanatism cadrele sanatoase 
naţionale, adica o clasa conducătoare româneasca. Nu ne putem supune mai bine învăţăturilor 
creştine decât luptând pentru ridicarea morala a naţiunii. 

Naţionalismul radical trebuie sa ne fie călăuzitorul. 

De aceea pentru noi e o fala iubirea de neam, e vrednic de lauda eroismul celui ce moare 
aparându-si neamul si credem ca nu ne călcăm datoria de creştini adevarati aparându-ne naţiunea 
cu cea mai mare ardoare. 

Pe cei care contravin acestui naţionalism radical, fie abuzând de el, fie lepadându-se de el, fie 
uneltind împotriva lui, îi socotim ca vrajmasi si vom întrebuinţa în lupta contra lor armele 
necesare. 

Asemenea vrajmasi ne sunt astazi toti Jidanii, iar alaturi de ei duşmanii noştri naţionali: magnaţii 
unguri si Românii cei cu sufletul stricat de înstrăinare, în interiorul tarii, - iar în afara de graniţe, 
toti cei care îndrăznesc sa se atinga de ele. 

împotriva acestora vom lupta cu toate puterile noastre si nu ne vom da în laturi de la nici o jertfa 
care ar putea fi în folosul tarii noastre româneşti. 

"Dacia Nouă" din 20 Noembrie 1923 


DISCIPLINA JIDĂNEASCĂ 


Un pasaj din „Protocoalele înţelepţilor Sionuiui” spune următoarele despre noi creştinii: 
„închipuiti-va animalele acelea îmbătate cu alcool, năucite de vin, carora li s-ar da dreptul de a bea 
fara măsură, în acelaşi timp în care li s-ar da libertatea... Noi nu putem permite ca ai noştri sa 
decada până la o asemenea treapta”. 

E unul dintre pasajele acestor diabolice documente la citirea caruia te străbate un fior de 
deşteptare în fata prapastiei ascunse până atunci de frunzişul superficialităţii. 

Fiecare dintre noi se va fi întrebat îngândurat: cine si când a văzut vreodată vre-un Jidan beat, 
nimicit de băutură până în măduvă oaselor si tâmpit până la ultima cuta a creerului sau? Aproape 
nimeni si nicicând; sau, cel mult, foarte rar. 



Iar noi? 

Mai trebuie s-o spunem oare? 

lata unul dintre motivele biruinţei progresive a cauzei jidanesti. Alături de corupţia si venalitatea 
noastra combinate cu o inocenta naivitate, viciul capital care ne slabeste si ne pune pe o treapta 
de inferioritate fata de Jidani e beţia si orgia simţurilor nedisciplinate carora le cădem atât de uşor 
victime. 

Sa nu ne credem mai buni decât suntem. Sa ne cunoaştem bine căci numai astfel vor avea valoare 
reala calculele noastre. De aceea trebuie sa îndreptam fara cruţare arcul săgeţilor binemeritate si 
împotriva propriilor noastre defecte, cu credinţa ca prin continue critici drepte si îndrumări 
persistente, zi cu zi, vom ajunge la adevarata si deplina renaştere morala a lumii bolnave de 
astazi. 

Toţi cunoaştem josniciile beţiei si ale exceselor dar cât de putini ne ferim de ele! Fiecare dintre noi 
sa ştie ca atunci când se laşa stăpânit de dezechilibrul patimilor, e mai prejos decât ultimul Jidan 
perciunat si murdar si ca e demn de caracterizarea de „animale năucite de vin si tâmpite de 
alcool” pe care ne-o dau „Protocoalele”. 

Nu vrem sa cădem prin aceasta afirmaţie în cealalta extrema de a deduce de aici inferioritatea 
creştinilor si deci dreptatea aspiraţiilor Jidanilor care ne-ar fi superiori. Creştinul e mai nobil decât 
Jidanul. Orice om e stăpânit de bine si de rau. Râul din noi e mult mai mic decât râul din Jidani, iar 
binele din noi, calitatile noastre nobile, sunt cu mult superioare celor existente în sufletul Ovreilor. 
Doar tocmai de aceea ducem noi lupta aceasta. Sufletul creştinului, oricât de viciat ar fi, e lipsit de 
veninul crimei care e caracteristic sufletului ovreesc. Dar nu e mai puţin adevarat ca alaturi de 
nobleţea noastra de suflet creste si puterea râului, a unui rau care ne degradează si ne scade 
valoarea si care serveşte admirabil intenţiile criminale jidanesti. însasi dreptatea, astazi 
indiscutabila, a cauzei noastre de legitima aparare este în joc. 

Degradându-ne pe noi înşine vom înăbuşi în noi pornirile bune care ne fac superiori Jidanilor si 
care ne dau drept de aparare împotriva lor. Când viciile ne vor fi scăzut valoarea morala sub aceea 
a Jidanilor, atunci se va naşte dreptatea cauzei lui Izrael iar pentru omenire se va fi deschis o 
cumplita prăpastie. Atunci va putea triumfa jidanimea îndreptatita în aspiraţiile ei. Până atunci 
însă, nu. 

Astazi suntem încă destul de departe de aceasta nenorocire. Dar, când cumpătul si cuminţenia se 
spulbera în vânt „n-aduc anii ce aduce ceasul” si într-o buna zi ne putem trezi în fata prapastiei 
crezute departe. 

De aceea sa luam aminte si sa avem în întâiul rând grija de noi înşine. Altfel, lupta ne e şovăitoare 
iar biruinţa primejduita. 

"Dacia Noua", din 13 Ianuarie 1923 


SPASMUL SI CONCLUZIA LUI 


Nu ştiu ce cuvinte sa găsesc pentru a-i putea convinge pe deplin pe cei ce s-au îndoit întotdeauna, 
puţin sau mult, se simţămintele sanatoase si mintea normala a generaţiei studentesti neliniştite 
din ultimii ani. Si de ca m-as gândi, în zilele de sarbatoreasca reculegere, tocmai la aceasta 
categorie de nelămuriţi? Pentru ca astazi, mai mult decât oricând, în fata amintirilor renaşte în noi 
grija de viitor; azi când serbam un ideal neîmplinit, volbura neliniştilor mistuitoare ne reaprinde 
pieptul si ne întrebam daca simţirea si cugetarea noastra va fi continuata si satisfăcuta. Si am avut 
ocazia de a cunoaşte generaţii tinere ale altor naţiuni aproape cu totul pierdute pentru ideea 
creştina si simţirea de naţionalitate si rasa, adevarate cascade omeneşti precipitate spre 
adâncurile rătăcirii, atrase de uriaşa forţa a rătăcirii, împarateasa aproape fara rival a lumii de 
astazi. 

Si astfel socot ca nu e deloc cu neputinţa ca în viitor excepţia de la gurile Dunării sa dispara daca 
am laşa libera acţiunea de atracţie a adâncurilor francmasonice jidanesti. Suntem doar în buna 
parte angajaţi si noi în acest torent. Cu atât mai excepţionala ne e, sau ni-a fost, deci, excepţia. Iar 
când zic ca nu ştiu ce cuvinte sa găsesc pentru a convinge pe cei ameţiţi de voluptatea măreţei 
prăbuşiri, ca adevărul, sanatatea, principiul vital e în geniul acestei „generaţii neliniştite” si nu 
aiurea - vreau sa spun ca nu ştiu din ce material etern sa durez si eu acum, un nou cerc de 



izolare, de refugiu, pentru urgisita excepţie despre care vorbesc. Excepţie care în sâmburele tainei 
sale ascunde viata mai buna a zilelor viitoare, excepţie care consta în faptul ca în mijlocul unei 
lumi întregi care a părăsit si a uitat ideea creştina si naţionala, sa te menţii cu încapatânata 
neadaptare la mediu credincios cuvântului lui Isus si cerinţelor conservării neamului. 

Cuvintele sunt greu de ales pentru ca sunt simple. Si ma tem sa nu fac prin neghiobie de scrib, 
astfel ca la sfârsit, cititorul sa nu reuseasca a vedea în aceste rânduri decât nimicuri banale. Si 
deci sa nu reusesc a aduce leagănului nostru nici-o cingătoare de scut în toi de furtuna. Dar sa 
încerc. 

Eşti greşit iubite coleg mai tânăr, daca îti închipui despre cei din generaţia noastra ca am fi nişte 
făpturi excepţionale a căror imagine necunoscuta trebuie sa ti-o alcătuieşti în minte. Noi, în raport 
cu românitatea, n-am fost ciudate excepţii ci nimic altceva decât exemplarul, acum ceva mai în 
vârsta, aceluiaşi „românas” cu fata limpede si ochi curaţi pe care îi întâlneşti pretutindeni. în 
privinţa fetii sufleteşti, la fel cu tipul rasei noastre: buni la inima, miloşi, cu o construcţie 
spiritualista („idealista”) si cu universala inteligenta româneasca, 
în consecinţa: 

1. Nu am avut ura pentru nimeni. 

2. Nu ne-au făcut plăcere violentele contra celor mai slabi si neaparati. 

3. Aveam un dram de conştiinţa si de putere de stăpânire a patimilor si de cenzurare a faptelor. 

4. Nu ne erau necunoscute si neasimilate în suflet (daca mai era nevoie fata de caiitatile înnăscute 
ale Românului) sau neînţelese curentele de idei „nobile si umanitare” predicate la toate răspântiile 
de ziare si literatura (cunoşteam chiar si deviza „libertate, egalitate, fraternitate”). 

5. Nu eram de loc duşmanii instrucţiunii universitare, ai cârtii si ai muncii, ai bibliotecii si 
laboratoarelor, nu eram nici codaşi la examene si iubeam nobila linişte a studiului. 

Si totuşi... 

Toamna anului 1922 a fost desigur cea mai mohorâta toamna din câte s-au abatut vreodată asupra 
Clujului. Toate neliniştile, apasarile si amărăciunile din lume se strânseseră parca pe Feleac, pe 
Someş si năpădind văzduhul s-au lasat ucigătoare asupra oraşului plin de studenţii reveniţi din 
vacanta. Mizerie, umezeala, criza de locuinţe, caminuri supraocupate pentru români. Huzureala 
vesela, înmulţire îngrozitoare, lipsa de grija pentru străinii deveniţi sfidători. Prin colturi de strada 
se auzea ca în anul acela, la medicina în anul I, jidanii sunt de patru ori mai numeroşi decât 
Românii. Iar ai noştri, oricât de putini erau, nu-si gaseau locul si tihna. Si, pe lângă toate, Feleacul 
nu mai contenea sa ne copleşească cu atmosfera aceea de plumb care ne înneca... Nici un 
luminiş pe cer, nici o mângâiere, o explicaţie macar sau o înţelegere pentru sufletele noastre. De 
la nimeni. Sa nu fi îndrăznit sa pui cuiva (cuiva mare) în fata ochilor neliniştile tale, numaratorile 
peremptorii, argumentele pornind de la criteriul naţional, căci deveneai un baietas ridicol care nu 
faceai decât sa dovedeşti ca încă n-ai trecut prin Universitate (deşi unii eram de vreo 3-4 ani în ea) 
unde sa fi putut învata, o data pentru totdeauna, înţelepciunea ca: „naţionalitatea e o chestiune de 
voinţa sociala, voinţa care, prin reprezentanţii societăţii, s-a declarat în sensul naţionalizării 
Ovreilor, deci nu exista azi o chestiune naţionala” asa cum o înţelegem noi din numaratorile, 
umilinţele si mizeriile noastre. 

Si, ca si cum n-am fi avut destul cu noroaiele, frigul, lipsa de adapost si tot restul mizeriilor 
materiale si mai ales al mizeriilor morale si a neliniştilor din sufletele noastre curate de Români, 
veni într-o zi sa ne gâtuiasca vestea sinuciderii unei studente evident românca, o olteanca, adusa 
de dragostea pentru Ardeal la Universitatea din Cluj. Iubite student regionalist (daca mai exişti) sa 
ma crezi ca era adusa de dragostea pentru Ardeal si de nimic altceva. Bursa n-avea, nici loc în 
cămin, nici rude. Căci doar a lasat slova scrisa ca-si curma viata nemaiputând îndura mizeria. 
Când am urcat Feleacul cu convoiul mortuar (era întreaga Universitate la înmormântare) deasupra 
capetelor noastre triumfau, în aceeaşi blestemata atmosfera, toate duhurile de spaima ale 
coşmarurilor. Ne biruisera din nou, si mai crud. 

N-au mai trecut decât puţine zile si, după noi si zadarnice plângeri ironizate, fiorul primei vesti ne 
zgudui pe toti: medicinistii au rupt lanţul gâtuitor, au izgonit pe toti studenţii jidani din sala de 
disecţie! 

Isprava semana a fi mai mult a unor studenţi în chimie, căci o uriaşa reacţie se produse în 
atmosfera aceea de neagra negura care ne prigonea. Ca si cum ar fi căzut din înălţimi un val de 
esenţa dizolvata asupra acelei îmbâcseli mistuitoare, prima veste despre care vorbii, produse o 
precipitare generala în sufletele tulburate. într-o clipa se limpezise totul, toate piepturile au 



răsuflat uşurate, soarele ne strălucea în fata descarcându-ne toate copleşirile si luminându-ne o 
cale spinoasa dar mareata. Filozofiile anumite le-am uitat si am devenit Români, asa cum 
învataseram prea mult în anii războiului ca e Românul. Si sa nu se mire nimeni ca, negasind o alta 
cale de lupta, ne-am lepadat uşor de carte si de sala de cursuri. Macar în subconştientul nostru 
mocnea o ura pentru acea carte, până atunci iubita, care ne cerea toate renunţările, 
compromisurile si lasitatile. Ne-am dat clocotul si zvâcnirii curate a inimii tinereşti. Si simţeam ca 
servim un geniu bun, cu mult mai mare decât puterea faptei noastre. Am cunoscut fericirea luptei 
pentru lumina. 

Detaliile n-au mare importanta. 

Ne-am dat clocotului si zvâcnirii curate. Căci „mişcarea studenţeasca” n-a fost decât o zvâcnire a 
inimii noastre, mai bine zis o reproducere în sufletele noastre a unei zvâcniri uriaşe, venite din 
adâncurile fiinţei neamului nostru. Un spasm al naţiunii bolnave, iata ce a fost mişcarea noastra. 
Meritul nostru a fost unul singur: ca ne-am supus firii am îndeplinit acest spasm, am ramas adica 
membre ale organismului naţional de care nu ne-am despărţit, am primit si am simtit senzaţiile 
acestuia si deci poruncile lui, chiar reflexe. Ne era uşor sa ne despărţim de el cum au facut-o unii 
care nu au putut niciodată înţelege si simţi fapta sufletului nostru. Mai ales ca ne tragea atât de 
mult o anumita intelectualitate în acea direcţie de individualism internaţional. Nu ne-am despărţit 
însă de naţiune, i-am simtit frământarea si spasmul s-a putut desfasura în plin atrăgând atenţiunea 
lumii asupra unei probleme, a unei boli sociale ignorate, de mare gravitate. 

Sa fi fost aşadar noi, cei prin care s-a exteriorizat zvâcnirea, minţi bolnave, suflete îngreuiate de 
josnicii de care trebuie sa se lepede generaţiile viitoare care ar fi sa fie plămădite din alt aluat 
sănătos si pur? A admite asa ceva ar fi sa se vicieze premizele iniţiale compromitându-se valoarea 
oricărei concluzii. Căci, precum m-am străduit sa arat si precum niciodată nu se va putea afirma, 
cu dovada, contrariul: nu noi, studentul cutare sau celalalt, am dat naştere „mişcării”. Ea s-a 
născut spontan din sufletul masei studentesti suprapus sufletului naţiunii. Fara nici-un fel de 
prealabila organizare sau premeditare. Si dovada ca n-a pornit de la câteva spirite izolate, care ar 
putea fi bolnave si decăzute e faptul ca, cu iuţeala de fulger, ea a fost recunoscuta de întreaga 
tinerime universitara cu neînsemnate excepţii, ca fiind oglinda propriului proces sufletesc. Cei ce 
critica aşadar acest trecut nu fac decât sa protesteze împotriva unui fenomen social organic al 
unui naţiuni suferinde: critica un spasm, critica o generaţie care tocmai din sanatate de simţire si 
cugetare n-a înţeles sa se rupă de trupul naţiunii ci a primit pulsaţiile ei de viata si pentru viata. 

Iar cei ce ajung la dezechilibru în judecarea acestei mişcări pe temeiul vre-unor scăderi, cruzimi si 
exces sporadic întâmplate, sa ceara ajutorul argumentului istoric: ce reactiuni, zvâcniri ale 
mulţimii obidite au fost vreodată mai nobile în cursul istoriei? Când apele suferinţei si răbdării au 
ieşit de atâtea ori din vadul lor, câte tristeti omeneşti, vărsări de sânge (gânditi-va la jacqeriile 
franceze care au măcelărit până si copiii din mănăstiri), câte excese au caracterizat totdeauna 
dezlănţuirea elementelor sociale? Si cine a condamnat revoluţiile pentru acest preţ, scump si 
uneori cumplit, al binefacerilor aduse? Căci, sa nu ne înşelam cu cuvintele: „mişcarea” noastra, 
zvâcnirea noastra spasmodica n-a fost altceva decât o răzmerită; însă relativ blânda, superioara... 
studenţeasca. Aşadar rămâne dovedit ca „generaţia neliniştita” a fost condusa de un suflet si o 
minte sanatoasa si normala. Nu se poate arunca peste bordul conştiinţei crezul acestei generaţii 
pe motivul ca ar fi fost produsul unei triste inferiorităţi care trebuie sa dispara pentru totdeauna. 

Si care sa fie „concluzia” acestui spasm al decadei pe care o încheiem? 

Simpla: 

Deşi natura e chiar în materie sociala atotvindecatoare (în multe cazuri macar) si cu toate ca nu 
este exclusa aşadar posibilitatea ca naţiunea noastra sa ajunga la restabilire prin procesele de 
reactiune organica pe care (ca cel despre care am vorbit) si le germinează si produce ea singura 
în mod reflex totuşi, pentru a evita riscurile unei dezlănţuiri nezagazuite, avem datoria de a ne 
dedica cu toata pasiunea muncii uriaşe a rezolvării inteligente si organizate a acestei probleme. E 
vorba de cea mai complexa si uriaşa problema vitala a omenirii si civilizaţiei creştine întregi. 

Dar, orice se va întâmpla si orice am fi capabili sa pregătim, sa studiem si sa înfăptuim în mod 
inteligent în aceasta direcţie, concluzia imperativa care ni se impune pe deasupra tuturor este sa 
rămânem membre vii si nedezlipite, sensibile si supuse ale fiinţei naţionale asa cum a fost 
tinerimea ultimilor zece ani. 



...Pentru a evita orice risc din partea şubredei înţelepciuni omeneşti. 

Articol apărut în volumul comemorativ publicat la Centrul studenţesc "Petru Maior" din Cluj, cu prilejul 
împlinirii a zece ani de activitate în România întregită (1928). 


1923-1924 
Din închisori 


După un an de lupta 


UN CUMPLIT SI SCUMP ANGAJAMENT 


Aniversările îsi au rostul lor. Fie ca sunt ale unui eveniment, dureros sau fericit, ele sunt un prilej 
pentru reîmprospătarea trecutului si în consecinţa, pentru un sever control al conştiinţei celor 
care aniversează. Acest control are ca rezultat o limpezire a conştiinţelor, o înrâurire hotărâtoare 
asupra atitudinii viitoare a celor care îsi aduc aminte cu pietate si respect de evenimentul 
sărbătorit. 

Cu prilejul împlinirii unui an de la începerea mişcării studentesti de aparare naţionala studenţimea 
trebuie prin urmare sa-si împrospăteze amintirea trecutului de un an, sa-si faca un control de 
conştiinţa, o examinare critica a actelor sale si sa scoata, apoi, din toate acestea concluzii relative 
la viitor. 

Reamintindu-si trecutul de un an studenţimea de azi n-are sa-si aduca, în linii generale, nici-o 
învinuire. Dimpotrivă, are doar constatări fericite de făcut. Lăsând la o parte eventualele mici 
greşeli, sau oarecari şovăieli mărunte, linia generala se prezintă, văzută de sus, ca fiind îndreptată 
spre un târâm bine ales si aducător de cinste. înainte de „mişcare” activitatea extrauniversitara a 
studentimii române nu se manifesta prin aproape nici un act nobil si important. Fara aceasta 
mişcare nu s-ar fi înscris în istoria noastra pagina de glorie pentru studenţimea de azi, de a fi dat 
ea alarma pentru lupta mare care se apropie, nu s-ar fi satisfăcut legea istorica în virtutea careia 
tinerimea a fost întotdeauna, din instinct, prevestitoarea marilor evenimente din viata unui neam. 
Aceasta lipsa ar fi fost o pata pentru generaţia noastra tânără. Deci trecutul acesta de un an, cu 
lupta începută si dusa cu atâtea jertfe, ne face cinste, ne laşa satisfăcute conştiinţele. 

Dar acesta nu e totul! Căci lupta noastra nu s-a sfârsit. începută si dusa până acum cu cinste 
conştiinţele noastre nu pot înlătură, de lângă satisfacţia ce ne-o da trecutul, îngrijorarea pentru 
viitorul în care trebuie sa se faca continuarea acestei lupte si ducerea ei la bun sfârsit. Astăzi nu 
am ajuns încă la acest sfârsit al ei. Tot începutul frumos si satisfăcător de până acum poate fi 
compromis daca în viitor nu ne vom face, ca si în acest scurt trecut, întreaga datorie. 

Aceasta datorie a noastra pentru viitor, pe care trebuie s-o ducem la îndeplinire până la sfârsit, o 
cunoaştem bine cu totii: suntem legaţi de un angajament nu atât pentru ca ar fi fost luat, chiar 
formal, de către unii dintre noi cât si din motivul ca orice soldat care se angajeaza la o lupta se 
angajeaza implicit, moralmente, sa o duca la capat. Căpătui unei lupte nu poate fi decât victoria 
sau înfrângerea. Lupta noastra a fost pentru numerus clausus. Azi n-avem nici victorie dar nu 
suntem nici înfrânţi. Faptul ca un sistem de lupta pentru obţinerea de la actualele guverne a 
revendicărilor noastre trebuie înlocuita cu un alt sistem, acel al apelului la popor si al atasarii 
noastre la marea mişcare generala, cetateneasca, de aparare naţionala (a noastra era doar 
universitara), toate acestea nu înseamnă deloc o înfrângere. 

Deci: nu suntem înfrânţi după cum (în ceea ce priveşte rezultatele urmărite de noi) nu suntem nici 
învingători, lata ce ne spune examinarea situaţiei actuale a mişcării. 

Concluzia pe care ni-o dictează conştiinţa? 

E limpede si categorica: lupta trebuie continuata până la biruinţa (până la obţinerea lui numerus 
clausus). 

Cum? Pe o noua cale: nu mai putem aştepta de la guvernele de azi soluţionarea revendicărilor 
noastre (cum s-a făcut în alte tari, ca Polonia); biruinţa noastra universitara ne poate veni doar 
odata cu biruinţa mare, a întregii cauze naţionale, biruinţa care nu poate fi cucerita de la actualele 
guverne. 



Consecinţa: nu vom mai urmări constrângerea guvernului (greva universitara avea acest singur 
scop). Guvernul nostru, care ne-a răpus în acest sistem de lupta, nu e de valoarea si patriotismul 
celui polon sau austriac. Nu avem ce aştepta de la el. în schimbul metodei de constrângere a 
guvernului vom adopta ca sistem de lupta alaturarea noastra la marea mişcare cetateneasca (ce 
s-a pornit si care va trebui lărgită, perfecţionată si mult întărită, fiind doar în faza ei de început, de 
tulbure formaţie). Prin aceasta nu vom face politica de partid, dar vom fi ostasii revoluţiei care se 
porneşte. 

Daca nu vom face asa, mişcarea studenţeasca nu va continua si nu va avea meritul viitoarei 
biruinţe care si fara concursul nostru, e sigura deşi va fi mai grea. Daca nu vom face asa mişcarea 
noastra va fi murit la mijlocul drumului care o duce spre glorie si laurii biruinţei. Trecutul apropiat 
ne garanteaza însă ca asa vom face, deoarece asa am început deja sa facem. 

Sa mergem înainte spre îndeplinirea sfântului si cumplitului angajament pe care l-am luat! Sau 
murim în lupta, sau ieşim biruitori! Sunt singurele porţi pe care ni le deschide viitorul. 

"Cuvântul Studenţesc" din 10 Decembrie 1923 


PROCESUL STUDENŢILOR ARESTAT! LA VĂCĂREŞTI? 


Se va judeca cu începere de la 29 Martie în fata Curţii cu juraţi a Capitalei. 

Bolnava, si mergând cu paşi siguri spre pieirea naţionala pricinuita de cotropirea jidaneasca, tara 
noastra suferea si atunci, în toamna anului 1922, ca si acum. Ca o zvâcnire a organismului bolnav 
izbucni mişcarea de mântuire naţionala a tuturor studenţilor români. Ne lovirăm însă fata în fata cu 
conducătorii Statului care văzură în noi un duşman primejdios. Căci noi ceream sa se asigure 
caracterul naţional românesc al clasei dirigente de mâine lucru pe care aceşti conducători înfrăţiţi 
cu duşmanul nostru, cu Jidanul, nu-l puteau primi. 

La rândul nostru nici noi nu puteam laşa sa ni se piarda neamul al cărui aparatori n-am mai ramas 
decât noi! Si pornirăm - gata de orice jertfa - înainte, la lupta. 

Vreme de un an si jumătate ne-am zbătut, n-am lasat din mâini drapelul si ceream fara încetare sa 
se faca dreptate acestui neam. Stăpânirea româneasca se năpusti însă asupra noastra. Si în ura 
ce o desfasura noi recunoşteam sufletul străin si păgân al Jidanului ajuns sa ne stăpâneasca. Nu 
ni se dădu ceea ce ceream, în schimb am fost batuti de armata tarii care străjuia si apara templele 
culturii româneşti, am fost întemniţaţi alaturi de duşmanii neamului, bisericile ne-au fost zăvorâte, 
toate libertăţile luate, consfătuirile si congresele oprite, conducătorii daţi judecaţii. Am fost 
constrânşi cu foamea, aruncaţi afara din cămine si cantine, eliminaţi din Universităţi. 

Ura lor merse până acolo încât ne-au luat si micile ajutoare băneşti pe care ni le dadea Statul: 
burse, reduceri si altele. Credeau ca daca vom flămânzi si daca rănile ne vor umplea trupul 
aruncat pe drumuri, daca mizeria ne va strânge în cleştele ei, atunci ne vom vinde si noi sufletele 
diavolului si vom da uitării tara care piere. 

Onoarea studentimii ne impunea sa nu primim aceasta pângarire a sufletelor noastre curate. Si 
astfel, goniţi de autoritati, în congresul tinut astavara în pădurile de lângă laşi am hotărât ca nu 
încetam lupta, ca nu ne părăsim neamul si ca mergem înainte cu toate ca simţeam bine ca 
organismul nostru nu mai putea rezista mult loviturilor ce nu mai conteneau. 

Si - deoarece, consecvenţi acestei hotărâri, am mers înainte - am ajuns azi sa vedem daţi în 
judecata juraţilor pe conducătorii mişcării. Aceştia întrunindu-se în taina, din cauza ca erau 
urmăriţi, la Bucureşti spre a se consfatui au fost arestaţi, în urma denunţului unui student 
trădător, în seara zilei de 8 Octombrie 1923 si depuşi la închisoarea Văcăreşti acuzaţi fiind de 
complot împotriva siguranţei Statului. Totul se reducea la nişte discuţii avute si în care s-a pus 
chestiunea unei reactiuni violente împotriva prigonitorilor ca ultim gest de protestare si aparare a 
drepturilor si a onoarei tinerimii române, martirizate pentru credinţa ei româneasca. După ce 
conducătorii mişcării au fost aruncaţi în temnita stăpânirea jidovita a tarii noastre crezu ca a 
înăbuşit focul care o înspăimântă atât de mult. 

Peste câteva zile juraţii vor judeca aceşti studenţi pentru ca ar fi vrut „sa atâte război civil ridicând 
si înarmând pe locuitorii români împotriva celor evrei si săvârşind omoruri în mai multe oraşe - 
crima pedepsita de articolele 79 si 81 din Codul Penal”. 



Asa spune actul de acuzare. 

Nu tot asa spunem însă noi! 

Căci lupta pentru a asigura neamului românesc o clasa dirigenta naţionala româneasca, cu 
excluderea Jidanilor, nu e atentat împotriva Statului român! Mişcarea naţionala a studenţilor, de 
asemenea, nu e război civil! Nici apararea unui neam ameninţat de pieire nu e o crima pe care vreo 
lege sa o poata pedepsi! 

lata de ce la 29 Martie nu se judeca numai cei 6 studenţi inculpaţi! Acest proces va fi al întregii 
mişcări studentesti de aparare naţionala împotriva primejdiei jidanesti. Alături de cei 6 vor fi 
judecaţi toti studenţii si mişcarea noastra, sfânta, întreaga! 

Iar sentinţa pe care o aşteptam va nega sau va recunoaşte dreptul la viata si la aparare al unui 
neam întreg ameninţat în existenta sa naţionala. 

"Cuvântul Studenţesc", din 23 Martie 1925 

CE NE DAŢI ÎN LOCUL „CÂNTECELOR CARE PIER”? 


Ultimii 150 de ani au format, în viata popoarelor, o mare răspântie datorita următoarelor doua 
cauze: Revoluţia Franceza de la 1789 si avântul uimitor al ştiinţelor aplicate si a inventiior tehnice, 
întâia cauza a adus schimbări capitale în ordinea ideilor iar a doua în ceeace priveşte avutul 
material al popoarelor. 

Opera aceasta mare a veacului din urma a fost si este încă azi otrăvită, falsificata si abatuta de la 
scopurile ei adevarate. Iar aceasta datorita în buna parte unei influente nefaste si distructive, 
aceea a spiritului iudaic. 

în ce consta, sau trebuia sa constea, aceasta opera care venea sa aduca popoarelor un viitor mai 
bun? Adevăratul scop al Revoluţiei Franceze fu distrugerea feudalităţii medievale si întronarea 
unui regim de libertate. 

Aceasta libertate trebuia sa se manifeste în cadrul ideii de Stat naţional (examinaţi spiritul 
„Marseillaise”-ei mai mult decât cărţile enciclopedistilor) însemnând libera dezvoltare a tuturor 
membrilor unei naţiuni conform intereselor naţionale si excluzând privilegiile de clasa. 

Pe de alta parte adevarata menire a masinismului si a ştiinţelor atât de mult dezvoltate, era de a 
îmbunătăţi starea materiala a naţiunii întregi si a facilita astfel, pe seama tuturor, câştigarea unei 
culturi sufleteşti mai înalte decât cea de până atunci. Căci dezvoltarea culturii e singurul rost al 
vieţii omeneşti. 

Acestea erau perspectivele luminoase ale marii opere, care în parte s-au realizat (ca de pilda 
liberarea naţiunilor de iobăgie si apoi întemeierea de State naţionale, cum a fost cazul si cu noi), în 
mare parte însă, nu au putut fi înfăptuite. Ba chiar si perspectivele realizate se văzură în curând 
alterate si complet schimonosite. Adevăratele intentiuni ale revoluţiei cât si rosturile inovaţiilor 
secolului XIX au fost alterate, iar în locul lor se ridica o fantoma mincinoasa care exploatează, 
până în zilele noastre, aceasta opera în vederea unor scopuri cu totul opuse. Noţiunea libertăţii a 
fost, cum este si astazi încă, falsificata prin interpretări greşite iar marile foloase ale ştiinţelor 
aplicate si ale masinismului au fost răpite poporului si folosite împotriva lui. Un duh infernal 
pătrunse în toate: era spiritul iudaic. 

El si-a început penetraţia si opera de rasificare si acaparare încă înainte de darâmarea Bastiliei, în 
epoca de pregătire a răscoalei, maridu-si-o apoi din ce în ce mai mult până ce ajunse la intensităţi 
atât de mari ca cea din Rusia actuala. 

Care au fost până acum rezultatele acestei acţiuni distructive jidanesti? 

în locul libertăţii Revoluţiei Franceze si în numele acestei libertăţi s-a instalat o noua robie a 
popoarelor creştine: dominaţia internaţionala jidaneasca. 

In loc ca popoarele creştine sa profite de pe urma uimitorului avânt din sec. XIX al mijloacelor de 
producţie (masinism, stiinte aplicate), ajungând a-si desăvârşi prin acest profit cultura 
sufleteasca, ele au pierdut în urma acestui avânt si avutul ce-l aveau mai înainte iar în loc sa li se 
dea o cultura mai înalta li s-a răpit si pervertit cea veche, moştenită din stramosi. Tânguirea 
Românului: 

Si cum vin cu drum de fier 



Toate păsările pier... 

e adânc îndreptatita. I s-au luat, pe lângă bunăstarea de mai înainte, cântecele si comorile 
sufleteşti, i s-a atacat credinţa în Dumnezeu si respectul moralei creştine. Masinismul ne-a răpit 
(în urma penetraţiei iudaice) cultura sufleteasca de mai înainte pentru a o înlocui, nu cu alta mai 
buna ci cu o falsa cultura pervertitoare si aducătoare de pieire sufleteasca. Daca drumurile de fier 
ne-ar fi adus în locul cântecelor pe care le-au alungat altele noi si mai frumoase n-am fi blestemat 
în doinele noastre de jale aceste drumuri ci le-am fi slăvit în hore de bucurie. Si asa ar fi fost daca 
roadele acestui avânt al producţiei ar fi intrat în stăpânirea noastra. 

lata care au fost până acum rezultatele penetraţiei falsificatoare jidanesti asupra inovaţiilor 
veacului XIX. 

Care vor fi rezultatele ei în viitor? Ele vor fi de o mare gravitate. Aceasta stare de lucruri de astazi, 
penetraţia jidaneasca, prin care, după cum am văzut ni se pierde sufletul, ni se secatuieste trupul 
naţiunii si ni se leaga mâinile spre a nu fi mai liberi nici de a ne apara, ne duce la pieire. Pieirea 
aceasta (ca naţiune) nu e un lucru al viitorului îndepărtat. Ea se înfăptuieşte sub ochii noştri, zi cu 
zi, într-o neobservata agonie. Câte suflete româneşti s-au pierdut până acum în braţele necredinţei 
si ale decadentei sufleteşti, câte calitati sufleteşti ni s-au stins sau au amortit din pricina falsei 
culturi a civilizaţiei iudaice de astazi unde ne e boierimea viteaza si vrednica de pe vremea 
aprodului Purice? Care e taria si autoritatea Bisericii de astazi, morala societăţii româneşti 
contemporane? Pretutindeni dezagregare si început de putrefacţie! Cât despre avutul nostru 
material, e prea cunoscuta desăvârşită lui înstrăinare (comerţ, industrie, exploatări) adica pieirea 
lui naţionala. 

Pierim acum, sub ochii noştri, încet dar sigur! 

Din rămăşiţele noastre se va forma, pe nesimţite, un alt popor inferior, degradat, născut rob si 
care ne va uzurpa poate numele si graiul tot asa cum au facut-o samsarii greci de astazi, care 
pretind a fi urmaşii lui Pitagora si a lui Pericle. Cuvintele lui Conta se vor fi adeverit însă: vom fi 
pierit ca naţiune. Robii români de mâine nu vor mai avea nimic comun cu plaiesii, răzeşii si boierii 
lui Mircea si Ştefan, nici cu dorobanţii de la Plevna si Marasesti! 

Procesul acesta de pieire a naţiunii noastre poate fi încă oprit prin lupta de eliminare totala a 
Jidanilor si a influentei lor în mijlocul naţiunii noastre. Prin aceasta lupta ne vom mântui si vom 
regăsi toate comorile pierdute, ca si altele noi mai preţioase, care vor veni sa ne ridice mai sus, 
spre Dumnezeu. în locul cântecelor care au pierit, prin lupta aceasta vom ajunge sa avem altele 
noi si mai frumoase. Iar drumurile de fier nu ne vor mai fi un duşman, ca astazi... 

Cei ce aveţi încă un suflet sănătos în voi pregatiti-va de lupta si de moarte vitejeasca! Voi trebuie 
sa fiţi mântuitori de tara care sa „răsădiţi viata româneasca pe plaiurile unde cresc azi spini”! Iar 
„tara va va binecuvânta”! 

Gânditi-va ca pierim, cum pier cântecele noastre, fara a laşa nimic bun în urma!... 

"Cuvântul Studenţesc", din 4 Martie 1924 


MAIESTATE! 


Studenţii mai jos semnaţi, aflându-ne la închisoarea Galata din laşi, arestaţi sub învinuirea 
imaginara de urzeli criminale, văzând nedreptatea, uneltirile si provocările la care suntem expuşi 
încontinuu, atât noi cât si studenţimea româna, ne îndreptam cuvântul nostru către Maria Ta. 

De mai bine de doi ani tara întreaga se gaseste într-o continua încordare provocata de mişcarea 
naţionala a studentimii tuturor Universităţilor româneşti. Ea a însemnat glasul miilor de copii ai 
Românilor care se vedeau dezmoşteniţi în propria lor tara de către un neam invadator. Ea era 
glasul a 30.000 de tineri intelectuali care chemau pe conducătorii naţiei la cunoştinţa unei reaiitati 
cumplite; ea era strigatul de alarma al naţiei însasi care îsi vedea primejduita existenta. 

Mişcarea studentimii, ca orice mişcare, a avut si ea părţile ei neplăcute multora si în special 
autoritatilor si guvernului. Deoarece ea nu era produsul voinţei câtorva ci manifestarea naturala a 
unui organism naţional bolnav, singura cale care ar fi putut înlătură aceste manifestări nu ar fi 
putut fi alta decât tratarea în mod sistematic a boalei care le producea. înlăturând cauza, s-ar fi 
înlăturat efectul. 



Dar guvernul nu a privit lucrurile în aceasta lumina a logicii ci a încercat prin forţa si teroare sa 
distrugă aceste manifestări naturale, fara a înlătură însă cauza lor. Aceasta politica cu totul 
iraţionala a dus la dureroasele rezultate de până acum si ar fi desigur cauza unor si mai grave 
conflicte în viitor. Căci mişcarea naţionala a studentimii confundându-se cu interesele de viata ale 
naţiunii noastre, politica de înăbuşire a mişcării însemnează: LUPTA GUVERNULUI CU NAŢIA, în 
ale cărei interese a fost chemat sa vegheze. Aşadar: în loc de a vindeca boala naţiei guvernul a 
crezut de bine, pentru potolirea lucrurilor, sa-si masoare puterile cu naţia însasi crezând ca o 
poate învinge si ca învingând-o, ar ajunge la vreun rezultat bun. Aceasta lupta trebuie sa înceteze 
si nu poate înceta decât acordând naţiei libertatea nestânjenita de a-si apara interesele pe caile 
legale ce-i stau înainte. Căci daca lupta aceasta va continua, cum a început si se duce de doi ani 
de zile naţia fiind silita a se apara împotriva loviturilor guvernului ei, sunt de neînlaturat 
deznodamintele cele mai dureroase, determinate de invincibile legi naturale. Căci legea 
conservării fiinţei naţiei pretinde neaparat ca naţia sa iasa biruitoare din luptele ei cu cei care îi 
compromit existenta, orice jertfe ar cere aceasta victorie si peste oricâte desnodaminte dureroase 
ar trebui sa se treaca. 

Urmând aceasta politica greşita, de lupta cu naţia pentru înlăturarea mişcării naţionale, guvernul a 
creat următoarea situaţie în tara: 

ÎN TRECUTUL APROPIAT: o încordare crescânda între naţiune si guvern, paralela cu o serie 
progresiva de protestări si reactiuni, chiar violente, ale naţiei provocate si încălcate. 

Cererile adresate în nenumărate rânduri Parlamentului si guvernului pe caile cele mai paşnice, în 
cadrul legilor, au fost nesocotite si dispreţuite cu o lipsa de înţelegere voita a situaţiei care se 
crea. Glasul nostru limpede care cerea dreptate pentru Neam a fost luat în batjocura apoi înăbuşit 
cu forţa brutala când îsi aratase indignarea. Politica guvernului de a stârpi efectele fara a se 
interesa de cauze fu astfel inaugurata. 

Naţia însă, care are dreptul sa traiasca, care nu poate sa consimtă la moartea ei, si-a cerut cu mai 
multa putere drepturile. Cetateni din toate straturile societăţii, enervaţi de atitudinea guvernului, 
au început a-si uni glasul cu acela al studentimii. Zadarnic! Răspunsul guvernului a fost înăsprirea 
sistemului teroarei, ilegalităţile, suspendarea celor mai elementare libertăţi si provocările cele mai 
brutale. Acum începu adevăratul calvar al studentimii luptătoare: am fost scosi din cămine si 
cantine si aruncaţi pe drumuri; am fost eliminaţi; toate întrunirile noastre si ale cetăţenilor a căror 
libertate este garantata de Constituţie, au fost oprite prin calcarea flagranta a legii; armata ne 
batea cu armele de care ne slujisem noi si părinţii noştri pentru făurirea victoriilor pe câmpiile de 
bataie. Politia si-a făcut un titlu de onoare si de merit din schingiuirea si prigonirea noastra (de 
exemplu studentul Manoliu de la laşi a murit în urma bătăilor primite la politie si mulţi alţii au 
ramas cu sanatatea zdruncinata); bisericile ni se închideau (cum s-a făcut cu Mitropolia din laşi 
care a fost de doua ori închisa studentimii care mergea sa faca parastas pentru colegii căzuţi pe 
câmpul de onoare); însusi congresul profesorilor universitari a fost violentat si batjocorit de 
politie în toamna anului 1923, la laşi. 

Paralel cu aceasta persecuţie si încordare crescânda isbucnira protestări si reactiuni mai energice 
din corpul luptătorilor naţiunii, ca un avertisment. Totuşi, toate au fost în zadar. Guvernul tine 
sa-si continue si mai aprins lupta însingurată împotriva mişcării naţionale, iritat ca nu o poate 
înăbuşi mai repede. 

După toate acestea, studenţimea, văzând ca toate cererile adresate conducătorilor tarii fuseseră 
respinse si ca nu mai poate nădăjdui nimic de la aceştia nu capitula ci îsi întoarse glasul către 
mulţimea cetăţenilor, către poporul românesc, chemându-l la conştiinţa realitatii si la o lupta 
naţionala paşnica si constituţionala, de biruinţa careia îsi văzu legata ultima nădejde de împlinire a 
idealului ei. 

Mişcarea lua astfel un nou avânt si mai neplăcut guvernului, cadrul luptei studentesti se largi 
contopindu-se cu marea mişcare de aparare naţionala a întregului popor românesc. 

Aceasta e faza de astazi a mişcării. 

ÎN PREZENT: încordarea dintre naţiune si guvern a devenit si mai acuta si îngrijorătoare. Guvernul 
- văzând întinderea si întărirea mişcării pe care se străduise atâta timp s-o înăbuşe fara a izbuti - 
a început sa aplice, consecvent politicei sale iniţiale, sistemul EXTERMINĂRII radicale a mişcării 
naţionale convins fiind ca, de asta data cel puţin, va ieşi biruitor din lupta sa cu naţia. 

S-a procedat si se procedează astfel la o serie întreaga de înscenări si provocări la adresa 
studentimii si a cetăţenilor, pentru a-i scoate din răbdări si pentru a da posibilitatea autoritatilor de 



a-i pune în fata baionetelor soldaţilor sau între patru ziduri de temnita, sau în fata agenţilor de 
politie turmentaţi de băutură. 

Exemple: actuala noastra deţinere în arest fara nici-o vina pe baza unei înscenări, sau exemplul 
binecunoscut: în ziua de 30 Mai a.c. 60 de studenţi de la laşi au fost luaţi de la lucru si batuti la 
tălpi în beciurile politiei, în văzul tuturor organelor poliţieneşti, sub pretextul ca ar fi „complotat” 
ce s-a dezminţit ulterior. 

Toate aceste sisteme de provocare si reprimare n-au putut duce decât la deznodăminte fatale 
dintre care cel mai recent este „cazul Manciu”. 

Pe lângă aceste atacuri directe s-a pornit apoi o întreaga urgie de masuri anticonstituţionale 
pentru înăbuşirea oricărei propagande naţionale, ca de pilda: oprirea studenţilor de a merge la 
sate pentru propovaduirea credinţelor naţionale, interzicerea întrunirilor, suspendarea ziarelor, 
confiscarea materialului de propaganda iar acum mai la urma aducerea în Parlament a doua 
proiecte de legi făcute special pentru a stârpi orice manifestare de mişcare si propaganda 
naţionalista creştina. 

Politica iraţionala si funesta de lupta cu naţia, pe care a inaugurat-o guvernul de mai bine de doi 
ani, este aşadar azi în plina desfăşurare si urca repede spre culmea decisiva. 

MAIESTATE! 

Luptătorii mişcării naţionale nu pot renunţa la lupta lor căci aceasta ar însemna renunţarea naţiei 
româneşti la viata si fiinţa sa, adica la o laşa sinucidere. în felul cum se înfatiseaza azi mişcarea 
naţionala, ca suprema încordare si lupta între naţiune si guvern, perspectivele de viitor ale 
mişcării ne laşa sa întrezărim inevitabile conflicte grave care ar aduce mari suferinţe organismului 
naţional. 

Aceste dureroase suferinţe viitoare ale naţiunii care este pusa sub oblăduirea Măriei Tale pot fi 
evitate numai daca guvernul paraseste politica sa iraţionala de împiedicare a liberei desfăşurări a 
mişcării naţionale în cadrele constituţionale, daca paraseste aşadar POLITICA LUPTEI CU 
NAŢIUNEA care reacţionează pentru a-si apara existenta. 

în consecinţa: CARACTERUL PAŞNIC AL MIŞCĂRII NAŢIONALE E CONDIŢIONAT DE 
LIBERTATEA El. 

Proiectele de legi tariste, cu înfiinţarea surghiunului, cu suprimarea libertăţilor cetatenesti, apoi 
arestările ilegale, deţinerea prelungita în închisori pe nedrept, bataia si teroarea, înscenările de 
comploturi imaginare si toate celelalte încercări de exterminare a mişcării naţionale pe care le 
vedem desfasurându-se sub ochii noştri, neînfierate si neîmpiedicate de nimeni, ne inspira o 
profunda îngrijorare. Căci ne dam seama ca aceasta însemnează ca mişcarea naţiunii va fi 
întovărăşită de deznodăminte dureroase pe care noi nu le dorim. 

De aceea azi, în ceasul al unsprezecelea, în fata dureroasei răspântii care nu ne oferă decât doua 
cai, cea a capitularii pierzătoare de neam si cea a luptei cu grele jertfe si suferinţe pentru Neamul 
românesc, cuprinşi de îngrijorare, conştienţi ca aceste jertfe si suferinţe grele pot fi încă evitate si 
doritori de a ni se deschide o a treia cale de lupta, cu pace si linişte pentru tara, ne îndreptam 
către părintele nostru, primul Rege al tuturor Românilor si aducând la picioarele Tronului 
neţărmuritul nostru devotament cerem scutul si sprijinul Măriei Tale pentru Naţiunea româneasca 
si aparatorii ei. 

IAŞI, la închisoarea Galata, la 29 Noiembrie 1924. 

1927-1932 
Apare Legiunea 

Primele rostiri si cele dintâi lupte legionare 
LA ICOANĂ? 


De la icoana si altar am pornit, apoi am rătăcit o bucata de vreme purtati de valurile omeneşti si 
n-am ajuns la nici-un mal cu toata curăţenia impulsurilor noastre (ramasa interioara, nu impusa 



valului care ne purta)... Acum, cu sufletul greu, răzleţiţi, sfârtecaţi, ne strângem la adapost, la o 
singura căldură si alinare, tărie si reconfortare a noastra, readucatoare de puteri, la picioarele lui 
Isus, în pragul orbitoarei străluciri a cerului - la icoana... 

Noi nu facem si n-am făcut o singura zi în viata noastra, politica... Noi avem o religie, noi suntem 
robii unei credinţe. în focul ei ne consumam si în întregime stăpâniţi de ea, o slujim până la ultima 
putere. Pentru noi nu exista înfrângere si dezarmare căci forţa, ale cărei unelte vrem noi sa fim, e 
etern invincibila. 

Nu putem discuta deocamdată în amănunte cauzele prăbuşirii sistemului de până acum. Sa fie 
spus doar atât, în aceste clipe de zămislire noua, sa fie spus clar si hotărât spre a imprima 
caracterele noului sistem născând: lumina din lumina! 

întunericul patimilor nu va putea niciodată cristaliza un focar de lumina salvatoare. Iar ceea ce 
căutăm si dorim noi din toata fiinţa noastra, e lumina, e înstăpânirea din nou a vieţii asa cum a 
voit-o Dumnezeu: viata de adevar, dreptate, virtute. în aceasta consta mântuirea, cu scaparea de 
Jidani si de toate plăgile ucigătoare care ne mistuie: readucerea rodului în via dumnezeiasca, azi 
bolnava si stearpa, în naţiunea noastra (macar în ea) căzută în ghiarele satanice stârpitoare ale 
sufletului si aducătoare de pieire. Aceasta noua fecundare a sufletului pierdut al unei naţiuni nu se 
face decât prin cea mai pura esenţa de lumina, de virtute. 

De pregătirea si cultivarea acestei esenţe am cautat noi a ne îngriji încă de mult, de când 
prevedeam ceasul deziluziei amare (vom dovedi la timp ca am prevăzut acest ceas). Si am ajuns la 
crezul ca ea nu poate fi creata, pastrata, cultivata si apoi întrebuintata la operaţia de regenerare 
decât în mediul ei creator. Ea nu poate fi găsită si captata decât la izvorul ei: la picioarele 
Mântuitorului, sub iubitoarea oblăduire a lui Dumnezeu. Vrem viata, scânteie mântuitoare, vrem 
calea izbăvitoare... „Eu sunt calea, adevărul si viata”, e sentinţa neclintita a lui Isus. Deci la El, la 
Dumnezeu, la harul sau am alergat pentru a primi scânteia vieţii pe care s-o redăm Neamului 
nostru condamnat. La el am alergat. Dar piedici si rătăciri ni s-au ridicat în cale si acţiunea noastra 
a tânjit. Vrem sa trecem peste piedici! Am si trecut... A fost o zi dureroasa pentru noi ziua aceea 
de lepădare si îndepărtare a piedicilor căci ne erau crescute în suflet, ba chiar le iubeam. Dar am 
învins durerea, am ridicat fruntea si am calcat asupra lor. Acum, în pustiu, suntem iarasi liberi în 
fata viitorului. Cadrele pe care ni le alcătuim de astadata trebuie sa cuprindă si vor cuprinde 
numai crezul, dorinţa si acţiunea salvatoare ferite de tot ce e umbra si întuneric. 

Vrem sa construim deci (si cu ajutorul lui Dumnezeu vom construi) o celula de strălucitoare 
lumina care va acţiona, adica va lumina si deci va mântui. Nu suntem creatori de lumina. Ea se 
afla numai la Dumnezeu. Nu suntem făuritori ai mântuirii dorite ci vrem sa fim simple unelte ale 
acestei forte salvatoare pe care n-o căutăm aşadar în alta parte decât în singurul loc unde se afla: 
la Dumnezeu. 

Deci: la Icoana! 

Aceasta casuta e, natural, un sistem. El exista de acum. Si orice sistem viu e mişcat de o forţa. în 
sistemul societăţilor omeneşti forţa nu se capteaza decât prin organizare. Aşadar sistemul nostru 
trebuie sa aiba o organizaţie si o are. Organizaţia nu se poate naşte si dezvolta sănătos fara 
rânduiala, ierarhie si mai ales fara un Conducător. 

De aceea organizaţia noastra are un sef neales de nimeni, ci consimţit de cei ce atraşi de o forţa 
tainica, au venit sa constituie sub conducerea unui sef, celulele ordonate si disciplinate ale 
organizaţiei. Acest sef al nostru este Corneliu Zelea-Codreanu. 

Sistemul nostru, aceasta cosnita cu rânduiala si conducerea ei, strâns unit în jurul stâlpului 
credinţei în Dumnezeu (singurul ei stâlp de sprijin), îsi începe în fata lumii munca, stradania de 
care ne e legata singura nădejde de mântuire. 

Avem credinţa ca, de asta data, mergem drept la tinta si biruinţa este asigurata. Neamul va fi 
servit, mântuit, deoarece nu înţelegem sa ne mai depărtăm nici-o clipa de la Icoana si de la 
porunca ei. Nu mai lucram deci noi, ci ea care este neînvinsa. 

Celor destul de tari la suflet pentru a ne înţelege, a ne aproba si însoţi de pe acum le trimetem 
chemarea noastra: la Icoana! 

Ceilalţi, cei mulţi, vor veni mai târziu dar vor veni sigur. 


"Pământul Strămoşesc" din 1 August 1927. 



AVRAM IANCU - LA PARCHET? 


în repetite rânduri am spus ca nu ne prea îngrozesc condamnările si defăimările pe care ni le 
arunca atât de patimas unii oameni, „mari” si „înţelepţi” - ba chiar si „puternici” - ai zilelor de azi, 
pentru zbuciumarile noastre de aparare a neamului. Nici nu le socotim definitive si irevocabile 
pecetluind pe vecie caracterul eforturilor noastre. 

Căci ne gândim ca nu e chiar atât de mult de când în birourile unor alţi oameni „mari, înţelepţi si 
puternici” (ai altor zile de oprimare a adevărului si dreptăţii) erau tot atât de cuprinse de fierberea 
unor masuri de represiune si decretau cu tot atâta patima condamnări, defăimări si caracterizări... 
efemere. Erau birourile miniştrilor, procurorilor, prefecţilor sau jandarmeriilor ungureşti care se 
grabeau sa dreseze procese verbale, sa faca procese, sa deschidă închisorile si sa lovească pe 
toate caile pe toti cei ce îndrăzneau sa afirme (împotriva legilor zilei) ca stăpânirea ungureasca e 
(ca sa folosim curajoasele cuvinte a marelui dispărut, Vaier Branişte) „asupritorul si călăul 
poporului românesc” din Ardeal. Iar când vreun ziarist român, peticit în coate, îndrăznea sa 
pronunţe cuvinte adevarate asupra lui Avram lancu, asupra acestui mare „criminal”, sălbatec si 
nebun valah, strigoi al parchetelor maghiare, a cărui nebunie trebuia pe veci uitata iar nu răscolită 
din nou, atunci nu se mai Sfârşeau hărţuirile îndrăzneţului gazetar, sinistrele cabinete de procurori 
si băncile de acuzare, până ce i se dadea liniştea câtorva ani de puşcărie la Seghedin sau Vâcz. 
Avram lancu si parchetul procurorilor? Dar cine putea găsi pe atunci, doua noţiuni mai duşmane, 
doua extremităţi mai îndepărtate decât acestea. 

Acum, nu ştim, sau pentru ca e vorba ca „extremităţile se ating”, sau pentru ca alta o fi pricina, 
dar condamnările, furiile si apostrofele parchetelor ungureşti nu prea avura o stabilitate si 
însemnătate veşnica. (Cum am putea deci sa nu ne întrebam daca extremităţile de azi nu se vor 
atinge mâine, si daca batjocurile si reprobările care ni se arunca acum, ne vor pecetlui oare pe 
vecie?). 

într-adevar, pe cine l-ar duce vreodată mizeriile mărunţişurilor vieţii până la parchetul Tribunalului 
Hunedoara, la Deva, ar vedea pe unul din pereţi fata blajina a lui lancu privind gânditoare, dintr-o 
rama, la micile mizerii ce se desfasoara sub ochii lui pe mesele încărcate cu hârtii. Si mai priveşte 
bietul lancu de la parchetul Hunedoara (judeţ în care se odihneşte el, la Tebea, sub gorunul lui 
Horia), mai priveşte la toate acele oficiale fete îngândurate si la toate frământările lor care atât de 
adesea n-au ca pricina dorul si durerea pentru neamul românesc ci dorul de a apara, în România 
Libera, pe veneticii cotropitori... Si nu mai înţelege bietul lancu rostul tuturor acestora sau apoi 
nu-si înţelege rostul lui de patron moral, prin cuiul din perete, al unor asemenea preocupări... 

Dar sa lasam pe lancu în nelămurirea lui. Vremile îi vor ridica si aceasta ultima greutate de pe 
inima... 

Aşadar: Avram lancu - la parchet! 

Nu credem ca e locul sa ne întrebam daca mâine vreun nepot de-al d-lui procuror Catichi de la laşi 
sau de-al d-iui prim-procuror Racoviceanu si de-al comisarului regal Carapancea de la Bucureşti 
(bieţi Slujbaşi pe care îi va face nemuritori cronica luptelor de azi pentru naţiune, în care ei au avut 
nefericirea de a fi marii acuzatori ai mişcării naţionale), - sa ne întrebam daca aceşti viitori nepoţi 
de procurori, ajungând si ei gratie unor aptitudini ereditare procurori ai zilelor de mâine, nu vor 
întinge în vreun perete al parchetului lor tabloul celor ce vor fi întruparea batjocoritei si 
persecutatei mişcări naţionale de astazi? 

Cine îndrăznea, acu-s câţiva ani, sa creada ca va veni o zi când la parchetul judeţului unde s-a 
desfasurat revoluţia lui lancu (suprema ilegalitate) va trona duiosul tablou al marelui călcător de 
legi? Chiar daca nici nu ar îndrăzni nimeni sa creada în nazdravania de mâine a nepoţilor cu 
pricina ea se va întâmpla totuşi, orice ar zice legile si unii oameni de acum. 

Iar pentru ca veni vorba de legi si legalitate, sa ni se îngăduie a spune ca noi credem ca - deşi 
parchetul e marele aparator al legilor si cu toate ca atât lancu (el a varsat si râuri de sânge!) cât si 
alţii sunt duşmani si călcători ai legilor - tabloul lui lancu îsi are foarte bine locul în cetatea de 
aparare a legii, la parchet! De ce? Pentru ca deasupra legilor ordinare exista o supra legalitate 
(adesea nefixata decât în tradiţie, în simţămintele sufletului si în istorie). E supra-legalitatea 
conservării unei naţiuni si a culturii sale chiar împotriva legilor parlamentare (care, de altfel, n-ar 
trebui sa aiba dreptul de a calea aceasta „suprema lex”). 



Apărător al acestor legi supreme, Avram lancu are mult mai mult decât orice legist dreptul de a fi 
patronul moral al parchetelor româneşti. 

Pacat însă ca el nu e, deocamdată, decât chinuitul portret din perete nu si adevăratul sef spiritual 
al domnilor procurori. 

Iar cinstea ce i se face nu e decât o noua martirizare a lui, cu atât mai dureroasa cu cât îi vine de la 
fraţii sai, pentru a căror fericire si-a jertfit toata viata pământeasca*). 

"Pământul Strămoşesc" din 15 Ianuarie 1928 

*) -Notăm aici, că la câteva luni după ce, la Orăstie, a apărut acest articol, portretul lui lancu a dispărut dela 
parchetul din Deva. 


DA, SUNT NELĂMURIT? 


„Religia este baza culturii” 

A.C. Cuza 

„Naţionalitatea este puterea creatoare a culturii umane”. 

A. C. Cuza 

„Eliminarea Jidanilor din domeniul culturii, e o problema de existenta pentru noi. Eliminarea din domeniul 
culturii implica însă: eliminarea din domeniul economiei naţionale, unde cultura îsi are rădăcinile ei”. 

A. C. Cuza 

Articolului meu din urma - în care între altele am afirmat ca noi nu putem accepta concepţia d-lui 
A. C. Cuza în materie de cultura: concepţia materialista a culturii izvorâte din economie - i se 
obiectează ca nu este adevarat ca D-l Cuza are despre cultura o „concepţie materialista” si mai 
ales ca e absurd a spune ca d-sa ar fi susţinând, implicit, ca însusi creştinismul e produsul unei 
nationalitati sprijinite pe o economie naţionala oarecare. 

Asiguram pe oricine ca nu uşor ne-a fost sa ne hotărâm sa ne atingem de sistemul doctrinar al 
fostului nostru profesor. Din ce va urma însă ( căci deocamdată vom răspunde în rezumat) credem 
ca oricine va fi în măsură de a vedea daca am cautat cu îndrăzneala un nod în papura pentru a 
învinovăţi pe nedrept, sau am cautat sa lămurim o problema greşit soluţionată. (Si repetam: nu 
criticam întru nimic aici doctrina cuzista în partea ei referitoare la problema parazitismului 
economic jidanesc, ci numai la partea ei referitoare la cultura si deci la problema asanarii morale). 
Am spus ca vom fi scurţi si suntem: vom pune doar aceasta întrebare sprijinita pe cele trei 
citate din A. C. Cuza indicate mai sus. 

N-am avut oare dreptate a spune ca D-l A. C: Cuza are o inacceptabila concepţie despre 
cultura (mai ales despre izvorul ei) când d-sa spune precis: „Religia e baza culturii” 
(adevar incontestabil, o recunoaştem cu tărie si noi); apoi mai spune D-l Cuza: cultura (cu 
baza ei, religia) e produsul nationalitatii si, în fine, spune tot D-sa: „cultura îsi are 
rădăcinile în economia naţionala” (fara de care nu este posibila existenta nationalitatii). 
Deci, conchidem noi logic: „religia, ca baza a culturii, e si ea produsul nationalitatii si a 
economiei naţionale” după concepţia cuzista. Si, după ce am conchis astfel, am înţeles clar 
pentru ce D-sa nu da nici o importanta elementului moral din strădaniile noastre de salvare 
naţionala. D-sa îsi spune ca asanând economia, asaneaza totul deoarece economia asanata 
va produce o cultura asanata, ne va reda sanatoasa baza a culturii, religia stăpână pe 
suflete, totul în mod automat, drept consecinţa accesorie a eliminării Jidanilor din 
economie. De ce ne-am preocupa deci de elementul moral, când prin pregătirea eliminării 
economice a Jidanilor pregătim fericirea suprema si totala a naţiei? lata un fel de a raţiona 
pe care-1 respingem si care a distrus aproape tot ce „mişcarea naţionala” a clădit până 
acum. 

închei: da, sunt nelămurit cum a putut un cap genial ca a D-lui Cuza sa se coboare până la 



o atât de greşita concepţie asupra culturii. Ne-ar face nu o plăcere ci o binefacere 
sufleteasca daca ne-ar lamuri. Si, cu mare fericire, vom cere scuzele cuvenite daca ne va 

convinge ca suntem victima unei sfătoase confuzii. 

"Pământul Strămoşesc" din 15 Septembrie 1928 

O VORBĂ ARDELENEASCĂ PENTRU „LORDUL” ROTHERMERE? 

„Ungaria mare si planurile Jidănesti” 

Românul nu se alarmeaza (nici chiar atunci când ar trebui) si nu se prăpădeşte cu firea oricât de 
mari ar fi cumpenele sortii. E, după cât se pare, o tărie datorata atât esenţei superioare a 
nationalitatii sale, cât si otelirilor fara seaman ale veacurilor de uriaşe jertfe si lupte pentru 
Dreptate si pentru dreapta lui credinţa în Dumnezeu. 

E de înţeles astfel de ce, noi Românii, nu ne-am prea grăbit sa răspundem „lordului” Rothermere, 
acelui Jidan din Anglia, care, de curând prin ziarele sale, a început sa ceara cu mare graba 
refacerea Ungariei-Mari, nefiind stimulat la aceasta nici de banii ce i-a primit poate de la guvernul 
unguresc si nici numai de ura deosebita a tuturor Jidanilor pentru tot ce e românesc, ci fiind pus 
la cale de un anumit plan jidanesc despre care vom vorbi la sfârşitul articolului. Nepasarea 
noastra fata de furia jupânului-lord e însă cu atât mai explicabila cu cât nu e vorba de nici-o 
primejdie sau grozava cumpănă a sortii. Văzând însă acum, ca aceasta campanie continua a 
argumenta în fata lumii ideea unei noi „Ungarii Mari”, vom spune si noi aici câteva cuvinte în 
numele unei parti a tinerimii ardelene, nu pentru a convinge pe Jidan ci pentru ca străinul sincer 
care ar cerceta aceasta chestiune, sa aiba la dispoziţie un dosar cât mai complet. 

Deunăzi, părintele Hlinka căpetenia naţionaliştilor si antisemiţilor slovaci din republica vecina si 
prietena, a spus ca e bine sa se ştie care e voinţa neclintita, răspunsul limpede al Slovacilor, la 
orice încercare viitoare de noua robire a lor: Lupta pe viata si pe moarte, până la ultima picătură 
de sânge, pentru apararea dreptului si pământului stramosesc slovac! 

Se pune aşadar în discuţie reîntemeierea Ungariei Mari! De ce adica - va spune Jidanul cu pricina, 
ca si mulţi Unguri - sa existe o Românie-Mare si nu o Ungarie-Mare? Daca Honigman si Rosenthal 
au pledat în 1915 pentru o „Românie-Mare” numai de dragul banilor rusesti, de ce n-ar fi gata sa 
pledeze Rothermere astazi pentru o „Ungarie Mare” de dragul banilor budapestani (si când încă 
i-o mai ordona si Cahalul)? Ceea ce a mişcat ieri pe Rosenthal de ce n-ar mişca azi pe 
Rothermere? Nici ieri la unul, nici azi la cestalalt, n-a jucat nici-un rol spiritul adevărului care, în 
problema orânduirilor sociale ale omenirii, e cristalizat în criteriul fundamental si sfânt al ideii 
naţionale. 

Cu totul în alt fel se pune problema pentru ceilalţi, care atât ieri cât si astazi, au dus si duc lupte 
(si de condei si de alta natura) mânaţi de altceva decât banul campaniilor subvenţionate si 
ordonate. în noi vorbeşte adâncul unui suflet curat, gata de orice jertfa pentru apararea adevărului 
care ne e singurul îndemn. Noi nu vorbim de lângă sacul cu bani (si, în eventuale zile de foc, ne 
vom apara spusele în felul cum le vor apara asemenea gladiatori), ci noi vorbim din pragul 
eternităţii în care suntem gata oricând sa intram pentru împlinirea acestui ceresc îndemn, care se 
ridica din profunzimile ce cuprind scânteia divina a sufletului omenesc. 

Care sunt criteriile Ovreiului acestuia si care sunt ale noastre? 

Crescut în atmosfera talmudica a spiritului jidovesc, care e dominat de criteriul de baza al 
stăpânirii unei singure naţiuni asupra altora, ce coarda morala putea sa vibreze revoltata în 
întunecatul suflet al ludei, în clipa când acesta cerea (în mod fatarnic, ce-i drept, pentru un popor, 
altul decât „cel ales”) ca naţiunea ungara sa fie stăpână, din nou, asupra naţiunilor vecine? 

Câta eterna dreptate cuprinde legea sociala care stabileşte legătură indisolubila dintre 
naţionalitate si cultura! Gândindu-ma la cinismul neruşinat cu care e atacat marele adevar al 
dreptului la existenta independenta a popoarelor de către acest Jidan (care a izbutit a face sa se 
vorbească atât de mult despre el, datorita unei averi monstruoase câştigate în felul lui Rothschild 
la Waterloo si care-i permite sa fie unul dintre stăpânii presei engleze), in acelas timp îmi aduc 
aminte (si fac o paralela între rasa ariana si cea pseudo-semita, jidoveasca) de un exemplu dat de 
naţiunea germana (de adevarata naţiune germana demna de Goethe si Shiller si adevarata 
reprezentanta a nationalitatii sale ariene, iar nu acea naţiune germana de la 1914 înnebunită si 



degradata până la josnicia criminala a lui „Deutschland uber alles”). D-l prof. Gavanescul ne 
povesteşte acest sublim exemplu al capacitatii de nobleţe al unei nationalitati ariene: elveţienii de 
naţionalitate germana văzând în 1914 crima Germaniei, patria lor, care se năpustise asupra Belgiei 
dezarmate si a Franţei nevinovate din simpla pofta de stăpânire trufaşa a lumii, aceşti Germani 
elveţieni au format o Legiune de voluntari care s-a pus la dispoziţia armatei franceze si care a 
luptat cu un eroism neînchipuit împotriva fraţilor lor din armata Kaiserului, lăsând 3000 de morţi 
pe câmpii de onoare franceze! 

lata felul cum ştie un arian, un German adevarat, sa apere ceea ce am spus ca este criteriul 
fundamental al orânduirilor sociale: ideea naţionala (în cazul de fata cea franceza primejduita în 
dreptul ei de existenta independenta). în consecinţa iata cum ştie sa asculte acest arian de 
scânteia divina din profunzimile cele mai curate ale sufletului omenesc. 

Din nenorocire, daca Germania de la 1914 a fost o vinovata abatere (si nădăjduim, trecătoare) de 
la poruncile adevăratului spirit german, arian si creştin, jupânul-lord de la Londra nu e de loc în 
contrazicere cu spiritul satanic jidovesc, cu caracteristica veşnic dovedita în cursul istoriei, a 
acestei funeste rase, 

Dar, intenţia noastra în acest articol n-a fost de a face paralela dintre însuşirile nationalitatii 
jidoveşti si cele ale nationalitatilor nobile. Ci voiam sa spunem o vorba, si mai ales o vorba ieşita 
din sufletul românesc ardelean, pentru cei dornici de noi aventuri criminale: 

Ne asociem în întregime patrioticului răspuns al părintelui Hlinka, în a cărui cuvinte recunoaştem 
exact simţământul care ne stăpâneşte si pe noi si suntem deosebit de încântaţi văzând aceasta 
exacta potrivire a sufletelor noastre din care, la nevoie, se poate naşte otelul unui piept comun si 
al unei fraţii nebiruite. La toate acestea vom mai adauga câteva lămuriri, în trei ordini de idei: 

Ni-se răspunde adesea ca toata argumentaţia noastra cu „spiritul adevărului” care e cu noi, ca 
toata argumentaţia cu „servirea voinţei dumnezeieşti” care iarasi, spunem noi, este cu cei ce 
apara existenta naţiunilor create si voite de Dumnezeu - ni se spune ca toate acestea n-ar avea 
mare valoare pentru a dovedi dreptatea cauzei României Mari si nedreptatea unei Ungarii Mari. 
Căci si partea adversa, cu Rothermere si Ungurii, susţin ca spiritul adevărului e cu ei, ba chiar ca 
de partea lor e Dumnezeu. Asa de pilda se ştie ca deviza iredentismului unguresc este: „Cred în 
dreptatea divina, deci cred în reînvierea Ungariei”. 

Aşadar cum? Spiritul adevărului e si cu unii si cu alţii - ni se spune - iar „sfânta dreptate divina” 
poate fi un argument serios în favoarea uneia din parti, când amândouă îsi revendica eroica 
aparare a ei? 

Răspunsul nostru e ca nu vom renunţa la aceste argumente care sunt, de fapt, temelia puterii 
noastre sufleteşti în acest conflict. Adevărul nu e relativ. Ca si Dumnezeu, el e unul. Sau cu o 
parte, sau cu alta iar nu cu amândouă. Rămâne sa se vada care e cu adevarat de partea adevărului 
si în slujba lui Dumnezeu si deci va beneficia atât de invincibilul concurs al divinităţii, cât si de 
forţa uriaşa ce se coboara tainic numai în cei ce lupta pentru adevar si care din cei doi, sub masca 
curăţeniei si a virtuţii, e cel ce serveşte spiritul diavolesc al distrugerii operei divine. Am mai văzut 
noi pe cingatorile pântecelor bavareze de lipitori umflate de bere si de huzureala pe spinarea 
străinului încălcat, am mai văzut noi cuvintele făţarnice, o batjocorire a cerului: „Gott mit uns!”... 
Si n-a fost Dumnezeu cu ei, ci i-a doborât. Căci „nu tot cel ce zice Doamne, Doamne va intra în 
împaratia cerurilor” e sentinţa Sfintei Scripturi. 

Cât despre controversa de azi România-Mare - Ungaria-Mare, pentru noi lucrul e asa de clar si de 
simplu încât nici nu mai are nevoie de multa dovedire. A susţine ca naţiunile româna, ceha, 
slovaca, sârba, croata, slovena sunt toate nevrednice de a trai independent, stăpâne pe tara lor, si 
ca nu poate fi salvata cauza civilizaţiei decât punându-le sub stăpânirea naţiunii ungare, într-o 
„Ungarie-Mare”, a afirma asemenea lucruri a fost în trecut o ticăloşie, azi e doar o gluma. O 
„Românie-Mare” nu e o nedreptate căci e statul care cuprinde pământul unei singure naţiuni, pe 
când o „Ungarie-Mare ar fi întinderea statului unei naţiuni asupra pământului si drepturilor 
naţiunilor vecine. (De altfel toata denumirea de „România-Mare” sau „Ungaria-Mare” e necorecta; 
România de astazi nu e de loc mare ci e România pur si simplu, iar daca „Mare” însemnează 
cuprinderea întregului teritoriu naţional atunci Ungaria de astazi e perfect o „Ungarie-Mare” ai 
iata, deci, idealul iredentistilor realizat printr-o simpla restabilire de terminologie, fara sânge, 
intrigi si Rothermeri! Iar pe noi, antisemiţii români, iata-ne la sfârsit dovediţi a fi cu adevarat... 
slujitorii Budapestei, asa cum de ani de-a rândul s-au zbătut sa ne dovedească confraţii Honigman 



si Hefter, bunii sfătuitori si îndrumători ai opiniei publice româneşti!) 

Pentru orice om echilibrat argumentul de mai sus e suficient, credem noi, pentru a decide cine are 
dreptul de a revendica, în aceasta controversa, apararea adevărului si slujirea lui Dumnezeu. E 
poate suficient chiar pentru Ungurii calmi si seriosi. (Si exista de aceştia; daunazi, într-un tren, 
m-a mişcat foarte mult loialitatea cu care soţia unui Ungur, care se înapoia de la Budapesta, 
recunoştea, cumplit contrazisa de nişte Unguri ardeleni cu care se conversa, recunoştea marea 
mizerie a muncitorimii ungare de la Budapesta, văzută cu ochii ei si vădită superioritate a vieţii 
muncitorului din România). Cât despre Ungurii care se zbat încă între aventura si seriozitate îi 
întrebam doar atât: cred ei cu adevarat, în adâncul conştiinţei lor, ca Ungaria veche, acel stat care 
a izbutit sa tina sub stăpânirea ungara 6 naţiuni străine numai gratie împrejurărilor istorice 
speciale ale evului mediu, în care nu avea nici-un rol si nici-o putere ideea naţionala, cred ei ca 
aceasta Ungarie veche va mai putea fi refăcută astazi înfrângând hotărârea tuturor acestor naţiuni 
de a-si apara dreptul nationalitatii si pământul lor asa cum spune părintele Hlinka? E serioasa, 
posibila, o asemenea credinţa, un asemenea ideal judecând doar cu bunul simt omenesc, chiar 
fara a face sa intervină la judecata factorul credinţei divine care, aratând idealul acesta ca nedrept, 
îl sorteşte unei înfrângeri sigure, la nevoie chiar contra sugestiilor bunului simt căci nedreptatea e 
menita totdeauna înfrângerii? Mai pot ei sovai în a alege între aventura primejdioasa si realitatea 
aducătoare de pace si buna rânduiala? Iar acum în ceea ce priveşte pe Ungurii partizani hotarâti ai 
aventurii si înfierbântaţi încă de lovitura de la 1918 (pentru ca sa ne ocupam de toate categoriile) 
le răspundem mai jos. 

2. Ne-am mai propus, în alta ordine de idei si mai ales cu gândul la spiritul Ardealului, sa adaugam 
o lămurire la cele de mai sus: 

De-o fi ca toate argumentările si bineintentionatele noastre eforturi sa n-aiba rod, de-o fi ca bunul 
simt al popoarelor sa se lase înşelat si tesaturi duşmane sa se înfiripeze iarasi, de va voi 
Dumnezeu sa mai încerce credinţa acestei tari, sa se ştie ca, mai ales noi Ardelenii, avem de spus 
un cuvânt: steagurile româneşti ale regimentelor ardeleneşti sunt încă virgine! Pânza lor e 
nesfârtecata, vulturul lor e împodobit de eroice panglici! 1919 nu însemnează aproape nimic 
pentru armata Ardealului; în criza, sau încă neîntemeiata, ea n-a dat si n-a aratat ce poate sufletul 
de la Albac si de la Tebea! Onoarea ostaseasca ardeleana asteapta clipa zămislirii în care sa se 
ridice la înălţimea Rovinelor, Calugarenilor, Podului înalt, Văii Albe, Plevnei si Marasestilor, locuri 
sfinte de la care noi, Ardelenii; am lipsit opriţi de soarta. Sa îndrăznească cineva sa ne aduca 
aceasta clipa! Si atunci nefericitul duşman va vedea cât îi va costa ratacirea de a se lua după 
capete nebune si păcătui de a se atinge de aceasta naţiune voita si iubita de Dumnezeu si sortita 
unui strălucit viitor în viata lumii. 

Noi Ardelenii, alaturi de fraţii noştri din restul Patriei care ne vor fi veşnic un exemplu, aşteptam 
aceasta zi; gata oricând! Dar, ca buni creştini, n-o dorim! 

3. înainte de a încheia mai avem de făcut o ultima precizare categorica adresata, de asta data, 
numai jupânului londonez si alor lui. Daca eram simpli naţionalişti cele spuse până acum 
ajungeau. Dar în judecata noastra intervine si un alt element; conştiinţa primejdiei jidanesti 
mondiale si voinţa de a o înlătură sau, cum se mai zice, intervine „antisemitismul” nostru. Am 
făgăduit la începutul articolului sa aratam aici adevăratul motiv al acţiunii lui Rothermere care, 
fara nici-o îndoiala, n-a lucrat din proprie iniţiativa ci cu consimţământul jidanimii mondiale, în 
lupta spre stăpânirea globului pământesc! 

într-adevar, un ferment deosebit de primejdios pentru Jidani se observa în ultimul timp în Europa 
centrala si orientala: puternice mişcări antisemite si chiar încercări de înţelegeri internaţionale 
pentru rezolvarea problemei Jidanesti*. Contralovitura hotărâtă de suprema conducere sionista a 
fost, fara îndoiala, de a cauta sa se strice fratia popoarelor creştine care se zarea la orizont. 
România, Polonia, Ungaria unite contra Jidanilor erau si vor fi o cumplita piedica pentru triumful 
Izraelului. Ce poate desparţi mai uşor aceste tari si popoare decât o campanie ca aceea a lui 
Rothermere, exaltarea din nou, poate chiar în momentul când i se apropia declinul, a unei dureri si 
a unei rătăciri? De aceea, nu susţinem numaidecât banul a fost singurul motiv al acţiunii 
Jidanului. Dimpotrivă, ar fi lucrat si gratuit, dar desigur si-a luat el masurile pentru a scoate si 
profita cât mai mult de aceasta situaţie, conform obiceiului jidanesc. 

Am mai spus ca nu dorim un conflict cu Ungaria. Fara a renunţa la niciunul din drepturile noastre 
naţionale si gata de a le apara oricând, dorim o înfrăţire cu toate naţiunile împotriva Jidanilor si 
vom lucra pentru ea. 



Iar Cahalul jidovesc sa-si noteze bine ca orice s-ar întâmpla, cel dintâi gând al nostru, al tuturor si 
dintr-o tabara si din cealalta, va fi de a curma mai întâi dominaţia poporului jidanesc, cel mai 
apropiat si mai mare duşman al fiecăruia dintre noi! Iar ţesăturile lor pentru stricarea frăţiei 
creştine nu le vor aduce nici-un folos doar, cel mult, pe acela al omului care sapa groapa altuia 
sau care se joaca cu focul. 

"Pământul Strămoşesc", din 1 Septembrie 1927 

SFÂNTUL ARHANGHEL MIHAIL: VOEVODUL PUTERILOR CEREŞTI! 

- Câteva din minunile săvârşite de el - 

La 6 Septembrie Biserica noastra praznuieste în fiecare an „pomenirea prea slavitei minuni a 
Sfântului Arhanghel Mihail, care s-a făcut la Hones, în Kolassa Frigiei, aproape de lerapole” cât si 
alte minuni ale Sfântului Arhanghel ca, de pilda, intervenţia lui în războiul dintre Neapolitani si 
cetatea Sipontului. 

Vom tălmăci si cita pe scurt câteva dintre aceste minuni care îl arata pe cel pe care îl rugam 
necontenit sa ia sub protecţia Sa Legiunea noastra, îl arata ca aparator al Bisericii contra 
atacurilor nelegiuite si ca ocrotitor al popoarelor nedreptăţite. Citatele noastre sunt luate din cârti 
bisericeşti („Vieţile Sfinţilor” voi. I si urm., ed. Gutemberg 1901). 

Minunea din Kolassa Frigiei. In aceasta localitate un grec bogat din Laodikia tamaduindu-si fiica 
bolnava prin spalare în apa unui izvor sfintit de Sfântul Arhanghel Mihail, a ridicat, în semn de 
mulţumire, o biserica frumoasa deasupra izvorului aceluia „afierosând-o întru numele sfântului 
Arhanghel Mihail, Voievodul puterilor cereşti”, cum spune textul sfintei cârti. Izvorul tămăduitor si 
minunata Biserica deveni astfel un puternic focar de creştinare (căci lucrurile s-au petrecut la 
începutul creştinismului, pe timpul creştinării păgânilor). Oamenii, în urma tămăduirilor, se 
creştinau cu miile ceeace umplu de ura pe păgâni si pe conducătorii lor. Astfel, în timp ce superior 
al bisericii din Kolassa era preacuviosul Arhip, un călugăr vrednic si renumit prin puterea 
credinţei sale si prin asprimea vieţii materiale ce si-o impunea, păgânii urziră o laşa crima de la 
care aşteptau ei nimicirea acelui locaş si izvor sfânt. Au sapat albie noua unui mare râu din 
apropiere si au îndreptat apele lui spre vâlceaua în care se afla sfânta Biserica, voind s-o înnece si 
s-o stearga de pe fata pământului. Apele porniră vijelioase dar la rugăciunile fierbinţi ale 
cuviosului Arhip, Sfântul Arhanghel se coborî din Cer, opri cu o porunca apele chiar când erau 
gata sa înnece sfântul locaş si izbind o stânca cu toiagul deschise o prăpastie adânca în care 
năvăliră apele si, la porunca Sfântului Arhanghel, îsi abatura cursul în alta parte. „Si a zis sfântul 
Mihail: Aici sa se sfărâme toata puterea cea potrivnica si sa iasa izbăvire de toate rautatile tuturor 
celor ce vor urma cu credinţa”. 

Minunea de la cetatea Sipontului. între marea Adrianului si muntele Gargan era o cetate numita 
Sipont, locuita de oameni credincioşi si care mergeau sa se închine Sfântului Arhanghel Mihail la 
o peştera în care, la diferite ocazii, îsi aratase El puterea si îndurarea fata de credincioşii obijduiti. 
Aceasta cetate dreptcredincioasa fu odata atacata de Neapolitani care erau încă păgâni si vroiau 
s-o cucerească si s-o dărâme. Citam acum textual: „...Si erau cetăţenii (Sipontului) cuprinşi de 
frica mare. Iar episcopul a poruncit post la popor, ca trei zile sa nu guste hrana si sa se roage cu 
deadinsul ca sa se izbaveasca de vrăjmăşii cei ce i-au înconjurat pre dânşii. 

Iar mai înainte de ziua aceea întru care vrăjmăşii voiau ca cu toate puterile lor sa izbească cetatea, 
s-a aratat Arhanghelul puterilor cereşti episcopului, în vedenie, zicându-i: «Mâine, în ceasul al 
patrulea din zi, sa porunceşti tuturor cetăţenilor ca sa se într-armeze si sa iasa din cetate 
împotriva vrăjmaşilor si eu voi veni sa va ajut vouă.» 

Deci episcopul, sculându-se din somn, a spus vedenia la toti si s-a bucurat foarte de biruinţa cea 
făgăduită asupra vrăjmaşilor si s-au întărit cu buna nădejde. Apoi venind al patrulea ceas din zi 
s-a făcut tunet mare si ridicându-si credincioşii ochii lor au văzut la muntele Gargan un nor mare 
pogorându-se. Si s-a făcut, ca oarecând la muntele Sinai, foc si fum, fulgere si tunete încât tot 
muntele acela s-a cutremurat si cu nor s-a acoperit. Deci, vazând-o aceea potrivnicii, s-au temut 
foarte si începură a fugi. Iar cetăţenii, cunoscând ca bunul păzitor si grabnicul folositor a venit cu 
cerestile sale oşti ca sa le ajute lor, au deschis porţile cetatii si au alergat pe urma vrăjmaşilor lor 
secerându-i pre ei ca pre nişte paie. Ei adica dinapoi îi taia pre dânşii iar Sfântul Arhanghel Mihail 
dintru înălţime cu tunete si cu fulgere îi ucidea pre dânşii, cât se făcuseră numărul celor morţi 



sase sute de barbati căzuţi de tunete si de fulgere. Deci gonindu-i până în depărtare si desăvârşit 
cu ajutorul voievodului puterilor cereşti, pe vrăjmăşii lor biruindu-i s-au întors veselindu-se în 
cetatea lor. Dintr-acea vreme Neapolitanii, cunoscând mâna cea tare a lui Dumnezeu celui 
A-tot-puternic, au primit sfânta credinţa”. 

Minunea de la muntele Aton. Nişte călugări care aduceau pe mare, pe seama mănăstirii lor, o 
comoara descoperita de un copil, au aruncat copilul în valuri legându-i de gât o piatra grea pentru 
a-si însusi comoara si a înlătură pe singurul martor a hoţiei lor, pe copil. Ajungând călugării 
criminali la mănăstire au raportat egumenului ca n-au găsit comoara deoarece copilul i-a mintit, 
apoi a fugit. Intrând însă în biserica pentru slujba de dimineaţa au găsit cu totii pe copil lângă 
altar, cu piatra legata de gât, curgându-i apa din haine mântuit de Sf. arhanghel Mihail, cum s-a 
dovedit, căci "Dumnezeu a trimis pre păzitorul neamului omenesc, pre Sfântul Arhanghel Mihail, 
ca din fundul marii luând pre cel înnecat, sa-l aduca pre el viu în Biserica”. 

lata câteva fapte - incontestabile pentru un credincios - care fixeaza, alaturi de multe altele, 
caracterul misiunii cereşti a Sf. Arhanghel Mihail: PĂZITOR AL NEAMULUI OMENESC - 
APARATOR AL SFINTEI BISERICI - „VOIEVOD AL PUTERILOR CEREŞTI”. Daca aceste fapte sunt, 
cum am spus, incontestabile pentru un credincios, fiind afirmate de către Biserica si daca, după 
cum ştiu bine, nu se va găsi poate nici-un cititor care sa citească aceste rânduri fara o oarecare 
sovaiala (cel puţin la început) pricinuita de formaţia noastra pozitivista - sovaiala de care nici eu 
nu ma pot lauda ca as fi fost scutit - este cazul sa ne întrebam câta credinţa a mai ramas în noi, în 
ce măsură suntem cu adevarat creştini. Si decât sa cârtim, îndemnaţi de îndoiala, e poate mai bine 
sa spunem si noi: „Ajuta, doamne, necredinţei mele”. 

Amintim, spre încheiere, si câteva minuni săvârşite de Sfântul Arhanghel, protector al naţiunilor, 
în Franţa. El e cel care s-a aratat Ioanei D'Arc. S-a aratat apoi pe un munte din nordul tarii, lângă 
Canalul Mânecii, cerând sa fie slăvit în acel loc deoarece el ocroteşte si veghează asupra 
pământului francez. Biserica catolica i-a ridicat pe acel munte, numit azi „Mont Saint Michel”, o 
mareata mănăstire. 

„Toate acestea pentru folosul celor din a căror suflet spiritul otrăvit al vremurilor actuale de 
decadenta sufleteasca n-a pustiit încă adevarata credinţa. Căci, sa se observe bine sentinţa 
Sfântului Arhanghel în cuvintele spuse la Kolassa Frigiei: „...Sa iasa izbăvire de toate rautatile 
tuturor celor ce vor alerga cu credinţa”. 

Numai rugăciunile fierbinţi ale celor credincioşi pot determina coborârea peste noi a îndurării 
Voievodului puterilor cereşti cu un ceas mai devreme. Pentru întărirea si lămurirea credinţei lor 
sunt scrise acestea*). 

"Pământul Strămoşesc" din 1 Octombrie 1927. 

*) - La noi, Arhanghelul Mihail străjuieşte un mormânt aşezat nu de mult si ca din intamplare, tocmai sub 
lespedea dela picioarele lui. 


RĂSPUNS UNEI ÎNTÂMPINĂRI? 


Ziarul clujan „Naţiunea”, prin numărul sau de la 4 August, vine, cu prilejul apariţiei acestei reviste, 
sa ne pună în cale un încrezător piept nationalist-liberal lat de 3 coloane, probabil cu mari nădejdi 
de a ne compromite si risipi eforturile chiar dintru început. 

Totdeauna mai bucuroşi de adversari decât de „prieteni” (ce ar fi o lupta de idei fara stimulentul 
controversei?), sa ciocnim amnarul nostru de cremenea din depozitul de subzistenta liberal si sa 
vedem ce obţinem: scânteie de lumina sau... tarâna mai mult sau mai puţin curata? 

Mai întâi sa curatam obiectul de micile gunoaie care nu fac decât sa încurce operaţia; de pilda sa 
dam la o parte calificativele de „tipăritură” si altele, si sa ne ocupam doar de ce este mai solid. 
Operaţia o data făcută, ce ne rămâne în fata? O singura acuzaţie principala ce ni se aduce sub 
diferite forme: „E inexact a susţine - zice ziarul liberal - ca poporul românesc, în situaţia sa 
actuala, e condamnat pieirii”. 

Ne vom strădui sa dovedim în cele de mai jos afirmaţia noastra (câta dovada se poate aduce 
într-un articol de revista), pe urma sa mai răspundem la o a doua acuzaţie, secundara, care ne 



învinuieşte ca în loc sa facem studii ştiinţifice pentru susţinerea tezei noastre, ne mărginim la 
expuneri de credinţe mistice. 

1. Apropiindu-ne mintea si inima de problema pierzaniei sufleteşti si a condamnării vitale a fiinţei 
neamului nostru de azi, fata ni se umbreşte. De pe ea, ca si din cutele inimii, fuge voia cea buna 
care-i place Românului s-o pună aproape în toate împrejurările vieţii. Amarul unei convingeri 
adânci, obosita de prea abundentele dovezi, ne apasa tâmplele. Dar sa vorbim, sa ne mai uşuram 
o data apasarea si vom fi, poate, mai clari si convingători de asta data (deşi noi clarificarea 
deplina si convingerea temeinica a altora nu o aşteptam de la un singur articol sau număr de 
revista, cum cei de la „Naţiunea” ne condamna pe baza unei asemenea palide si singulare dovezi). 
Va fi suficient sa insistam asupra „pierzaniei sufleteşti” care bântuie neamul nostru (ca si pe 
celelalte, dealtfel), pentru ca prin aceasta sa fi răspuns si chestiunii daca neamul nostru e 
condamnat, primejduit de moarte în existenta sa, ori nu e. Căci prima e cauza, iar a doua, efectul. 
Afirmam din nou: sufletul acestei naţiuni este pierdut si doar odata cu mişcarea naţionala a 
început a se mai trezi puţin, ici-colo, din ratacirea pierzătoare. Prin „pierdut” înţelegem rătăcit pe 
caile pierzării nu distrus, căci de-ar fi distrus n-am mai exista. Din aceasta pierzătoare 
ratacire(regula generala care, de asemenea, nu exclude excepţiile), noi admitem ca mai exista 
posibilitatea de mântuire, însă printr-un alt sistem decât acela al orcaruia dintre partidele politice 
de azi. 

Am constatat pierzatoarea rătăcire a sufletului atât în viata individului, cât si în a familiei si a 
societăţii naţionale. Probe suficiente nu putem da în cadrul unui articol în care ne vom margini sa 
afirmam si sa citam puţine exemple, sub rezerva de a ne completa ulterior. 

Individul de azi are sufletul rătăcit, pierdut, stricat (nu ne contraziceţi prin citări de excepţii). 
Rătăcit, pierdut, stricat în raport cu cerinţele sufletului tip admis de Dumnezeu la viata, cerinţe 
stabilite în criteriul fundamental al vieţii: doctrina creştina. E deci rătăcit, pierdut si stricat, cel ce 
nu e adevarat creştin. Azi, în regula generala si mai ales în clasa conducătoare a neamului, spiritul 
creştin e aproape stins din suflete. E domnia Anticristului în viata individului (anumite forme 
exterioare si obiceiuri creştine la suprafaţa dar vane în interior, salveaza doar oarecari aparente si 
superstiţii dar nu mai cuprind nici o urma de licărire sfânta sau, în cazul cel mai bun, pastreaza 
doar resturi atât de mici de spirit creştin încât acestea nu mai au efect cumpanitor pentru salvarea 
sufletului). 

Cine îndrăzneşte, cu suflet curat, sa nege aceasta domnie a Anticristului, aceasta pierzanie a vieţii 
sufleteşti a omului de azi? Onorate domnule Hanu, autor al articolului din „Naţiunea”, te rog 
frateste, arata-mi si mie pe intelectualul de azi (corespunzător tipului generai) care nu e desfrânat? 
Si da-ti seama de toate nenorocirile, tragediile, dezastrele care vin în viata individului, a familiei, a 
societăţii si chiar a statelor, drept consecinţa a acestei dezordini morale. Arata-mi apoi pe omul 
(corespunzător tipului general) care sa se îngrijească, înainte de toate, sa satisfaca porunca 
fundamentala a lui Isus: „nu va adunaţi comori pe pământ unde rugina le strica iar furii le sapa si 
le fura, ci va adunaţi comori în cer unde nici rugina nu le strica, nici hoţii nu le sapa, nici le fura” si 
prin aceasta nu va cer sa-mi aratati un pustnic desfăcut de orice dor de materie, ci pe omul care 
sa se gândească la datoriile morale mai înainte si mai presus de cerinţele pântecelui. Nu va mai 
întreb despre altele, de pilda despre credinţa în suflet, în Dumnezeu, în Isus, în Fecioara Maria căci 
simt ca v-as cere prea mult când ma gândesc ca pe acest teren excepţiile sunt atât de rare ( un 
teribil exemplu s-a relatat în ziarul mitropoliei blajene „Unirea” printr-un număr de acu-s 2-3 luni; 
studenţii uneia din facultăţile noastre teologice, într-un anumit conflict cu autoritatea şcolara, au 
putut ajunge la nemaipomenita afirmaţie cuprinsa într-un memoriu către superiorii lor, spunând ca 
ei, la urma urmei, sunt toti, până la unul, atei!) 

Familia de astazi, afirmam (dovezi, altadata) ca suferă de aceeaşi decadenta ca si individul. Unde 
mai întâlniţi azi moralitatea severa a familiilor bunicilor noştri? Unde mai vezi azi părinţi ca Brutus 
al Romanilor care, pentru interesul patriei tradate, si-a distrus familia condamnându-si singur fii la 
moarte?... Dar e asa departe acest tip sublim, e asa de departe virtutea mamei romane care, 
primind vestea ca singurul ei fiu a murit în război, a răspuns: „de aceea l-am născut”, încât astazi 
regretam dispariţia nu a unor asemenea înălţimi morale, ci dispariţia obişnuitei familii cinstite, 
regula generala mai ieri, în care virtutea era un lucru comun, icoana era nelipsita din casa, nici nu 
se aşeza nimeni la masa înainte ca părintele de familie sa spună rugăciunea... Si, odata cu 
dispariţia acestora, buruienile patimilor copleşiră si virtuţile si taria acestei celule de baza a 



organismului social al unei naţiuni, iar efectele se vad si se vor vedea încă. (Am dori asa de mult 
sa nu ni se răspundă iarasi, naiv daca nu perfid: „ei bine, si de ce mai sta totuşi edificiul naţional 
în picioare?”. Un neam bolnav nu moare ca omul, în 2-3 ani, ci în secole iar aparentele de azi - ce 
aparente strălucitoare erau în Rusia anului 1913! - nu garanteaza, contra logicii, un viitor de 
sanatate). 

Societatea, naţiunea nu e mai puţin rătăcită în spiritul ei. 

Ce e Constituţia de la 1923 - care face pe Jidan Român si neaga existenta unei primejdii naţionale 
jidoveşti - decât imaginea spiritului public dominant astazi în societatea noastra si de care abia 
începem a ne da seama de câţiva ani încoace, de când cu mişcarea antisemita? „Unde sunt 
dovezile?” Priviţi dovada înspăimântătoare a halului în care acest spirit public rătăcit, sufletul 
societăţii ultimilor ani, a adus oraşele noastre! Veţi crede poate ca sunt vitregiile trecutului care se 
repara încetul cu încetul de către partide? Dar atunci de ce, de la 1918 încoace, situaţia s-a agravat 
enorm de mult (sub guvernele d-lor Bratianu, Vaida, Averescu) mai mult de cât se agravase în 
decenii întregi înainte de război? E un lucru banal, azi, ca slăbiciunea guvernelor (de exemplu 
faimoasele carnete cu foi de cetăţenie în alb, descoperite în enorme cantitati de către parchetul 
militar, la rabinii basarabeni) e singura cauza a infectării noastre cu minimum un milion de Jidani 
proaspeţi veniţi sa colonizeze oraşele noastre (deşi Constituţia prevede precis la art. 4: E absolut 
interzisa colonizarea pământului românesc cu populaţii străine). Deci, întrebam pe adversarii 
noştri din partidele politice: în ce fel a „rezistat victorios” naţiunea, cu sufletul rătăcit, asalturilor 
duşmane? Colonizarea postbelica a oraşelor noastre nu e un dezastru care se adauga la altele? 
Oraşele sunt centrele puterii economice, culturale si politice ale unui neam. Ce viitor sta în fata 
naţiunii româneşti ale cărei oraşe (după statistica din 1921 a D-lui Em. Vasiliu, statistica 
recunoscuta reala de însusi D-1. I. C. Bratianu cum, la nevoie, vom dovedi) cuprindea atunci (dar 
azi!) 40% Jidani, 32% alţi străini si numai 28% Români? Stăm solid de tot pe picioare, d-le Hanu, 
nu-i asa? Nu exista, aşadar, dovezi despre activitatea tradatoare de neam? Cine, cu calcarea 
Constituţiei si cu calcarea legii naturale supreme a şalvarii naţionale, admite, chiar si numai din 
slăbiciune daca nu din interes asemenea invazii mai dând apoi, în plus, maselor de colonişti 
străini si drepturile de cetăţenie cum, din simpla lipsa de curaj nevrednica de întemeietorul 
partidului liberal, a făcut acest partid prin Constituţia de la 1923 - este, macar în sufletele noastre 
daca nu în sentinţe formale, trădător de neam, vânzătorul pâinii de la gura copilului nostru 
flămând. Nu se vede nicăieri, d-le Hanu, confirmarea concluziilor noastre asupra nenorocitei 
rătăciri a mintii si a sufletului acestui neam, a conducătorilor sai cât si a mulţimii care a tolerat 
asemenea fapte? 

Număr cu număr vom cauta în aceasta revista sa completam tot mai mult dovezile spuselor 
noastre pentru cei de buna credinţa. Pentru ca sa nu ne mai conducem după aparente ci după 
îndemnurile inimii si ale logicii care toate ne spun ca: Neamul românesc trebuie sa se ridice din 
decadenta sufleteasca în care a căzut si sa fie stăpân pe pământul si cultura sa! El nu poate trai 
decât dezrobindu-se din situaţia de azi în care l-au adus partidele politice. 

2. Am promis ca vom mai răspunde la o acuzaţie: ni se face vina ca, în loc de a ne preceda 
concluziile de lungi si serioase cercetări ştiinţifice, ne batem joc de filozofie si ne mărginim a face 
recitări din „credinţe mistice”. 

în primul număr al unei reviste si încă în situaţia în care am aparut noi, cu nevoia de a ne ocupa 
despre trecutul unei acţiuni bazate pe un crez si o doctrina atât de mult demonstrata, nu putem 
satisface toate cerinţele unui sistem doctrinar ştiinţific (si mai ales pe cineva, care s-ar parea, e 
complet neinitiat în problema). 

Afirmaţiile pe care le-am făcut noi nu sunt invenţia momentului ci concluzii vechi la care au ajuns 
lungile cercetări ştiinţifice - asa de puţin cercetate de adversarul nostru - ale lui S. Barnutiu, V. 
Conta, M. Eminescu, Bogdan P. Hasdau, Dr. Paulescu, A. C. Cuza, I. Gavanescul si ale altora 
pentru a nu vorbi decât despre Români. 

Nu riscam, deci, combătând pericolul jidovesc sa ne angajam într-un sistem de iluzii provocate de 
„prea înfierbântatul nostru entuziasm”. 

Ne simţim cu picioarele bine înfipte pe un teren solid. Si sa se ştie ca nu-l cedam o data cu capul 
si vom primi pe el orice lovituri! 

...Până va voi Dumnezeu sa sune Izbăvirea!... 


"Pământul Strămoşesc" din 15 Septembrie 1927 



ACESTA NU E SUFLETUL NOSTRU! 


Trecem cu oarecare îngrijorare pragul în al doilea deceniu de viata libera a tuturor Românilor. 

Al doilea deceniu... Ne va călăuzi oare si aici norocul celui care a trecut, iar întunecimile vor 
prinde a se mai dezbina, spre a nu ne învechi iremediabil în slăbiciuni cronice, scump plătite 
cândva? 

Vorbim despre o oarecare îngrijorare pentru ca nu sunt cunoscute prea bine primejdiile uriaşei 
forte oculte francmasone si antinaţionale care tine în stăpânirea ei chiar tari de frunte cum e 
Franţa si deoarece vedem o serie de indicii noi care ne prevestesc ca riscam si noi a ne 
„occidentaliza” în acest fel. Vorbim despre o enigma a viitorului deoarece tot mai mult găsim ca 
ne lipseşte, mai ales la cărturari, sufletul viguros românesc de odinioară, fiind înlocuit cu un 
amestec dezgustător al celor mai învechite si triste idei cosmopolite. Aceasta schimbare s-a 
savârsit în gândul si simţirea multor Români de-ai noştri, mai ales ardeleni. Si nu numai în 
îngâmfaţii „aristocraţi” ardeleni care în 1917 erau în ajun de renegare totala, dar chiar si în cei 
ridicaţi din ţărănime. Chiar feciorii popii cutare nu mai ştiu azi ce e ideea naţionala, ei care nu de 
mult ar fi fost gata sa sfâsie pe profesorul ungur care le-ar fi smuls tricolorul ascuns în cuta hainei 
si adormeau leganati de ritmul poeziilor patriotice ascunse sub perna unui şcolar sau încălziţi de 
vraja vreunui capat de ziar de la Bucureşti, străbătut ca prin minune prin văgăunile Negoiului spre 
a le aduce cuvânt sfânt de evanghelie... de la Bucureşti! 

Sa ni se ierte, aşadar, într-un ceas de deziluzie un gând îngrijorat. N-am fi crezut niciodată, noi 
elevii de pe vremuri ai d-lui Sinczky Geza de la liceul unguresc din Sibiu, sau orice alt suflet de 
copil ori om în vârsta, ardelean, de-acu-s cincisprezece ani, ca va veni o zi când, împlinindu-ni-se 
visul care ne urmarea chinuitor mai ales de la 1913 încoace, sa trebuiască sa pornim la discuţii 
între noi, daca trebuie sa întronam pe acest pământ Statul naţional român, România noastra 
vrăjită, sau apoi Statul federal al popoarelor carpatine, româno-ungaro-sasesc si jidovesc. 

Si ne e sufletul mohorât, în pragul celui de al doilea deceniu de existenta a României întregite, nu 
numai din pricina acestei melancolii a unei comparaţii cu trecutul, dar mai ales din grija pentru 
viitor. Căci un cristal uşor se sfarma. Dar cu anevoie se reface. Comoara ideii naţionale care abia 
începuse a ne revărsă în vine puterile ei creatoare, se poate uşor distruge. Demagogie, defăimare, 
inducere în eroare, filozofie moderna, renaştere la „occidentalism”, dreptate umana, egalitate, 
toate acestea sunt arme care au doborât ideea naţionala franceza, rusa si în buna parte chiar 
mondiala. Ele au si la noi, chiar si în literatura si filozofie (nu mai vorbim de Universitate!) 
misionari stăruitori pentru înobilarea spirituala a „xenofobilor”. 

Deşi nu suntem un popor industrial, totuşi nu ne putem socoti la adăpostul unei puternice 
orientări politice de stânga, nu numai prin înşelarea ţărănimii, dar si prin acţiunea oraşelor, 
aproape complet cucerite de duşmani si de elemente fara suflet românesc, depărtate de tradiţia 
noastra religioasa si culturala. E vântul vremii care vrea sa pătrundă si la noi, înnecând adevărul 
primordial al vieţii sociale: ideea religioasa si ideea naţionala. 

Minunea, care uimea o omenire întreaga, a păstrării noastre îndârjite împotriva învecinatului foc 
de otrăvuri de la răsărit, minunea aceasta e primejduita. E posibil sa nu ne mai dea mult timp 
temei de mândrie. Ni se va spune ca, după o eroica împotrivire, vom fi sucombat si noi, intrând în 
rândul naţiunilor tulburate de criza ideii naţionale. 

Aceste gânduri de viitor sunt un îndoit motiv pentru ardeleanul patriot (exista încă si de aceştia) 
de a sta cu fruntea plecata în zorii noii decade. Motiv de îngrijorare si motiv de rusinare. Cum 
adica? Noi, Ardelenii, cei care pe vremuri pusesem dinamita statuii lui Arpad de pe Tâmpa, noi 
care tremuram de exaltare când ni se vorbea despre România, noi sa fim cei care sa aducem acest 
dar de recunoştinţa României, împingând-o în primejdii si cumpene pe care odinioară aproape nici 
nu le cunoscuse? Noi cei care am îndumnezeit ideea de neam, s-o subminam acum? Câţi voinici 
moldoveni n-au intrat în pământ pentru libertatea noastra, pentru ca astazi fruntaşii politici 
ardeleni sa declare ca singura libertate pe care nu o vor admite o data cu capul, e aceea a apararii 
bietului Moldovean se sugrumarea Jidanului. Asa răsplăteşte Ardealul dezrobirea sa, 
înlantuindu-si fraţii în cea mai dezgustătoare umilire si exploatare din partea străinului celuilalt? 
în zilele acestea de amaraciune am vrea ca un lucru sa fie ştiut: sunt încă Ardeleni (mai mulţi 
decât îi afiseaza reclama zilei) care se ridica pieptiş împotriva acestor schimonosiri care uzurpa 



dreptul de a reprezenta sufletul ardelenesc! Si declaram cu hotărâre: ACESTA NU E SUFLETUL 
NOSTRU! Ceeace, venind în numele Ardealului, amaraste de ani de zile pe Românul patriot, 
falsifica adevărul istoric si cauta sa dezmosteneasca tradiţia patriotica, ideea naţionala cât-decât 
stăpână până acum în politica si viata micii Românii - aceasta e ceva străin de sufletul ardelenesc 
adevarat! 

Si sa se mai ştie ca la noi în Ardeal nimeni, afara de politicienii fara suflet românesc întreg, nu 
bate toba mare a „unicei” pietre fundamentale a Unirii: adunarea de la Alba lulia. Sa se ştie ca 
nimeni mai mult decât noi Ardelenii nu suntem stingheriţi si ruşinaţi atunci când, pe drept cuvânt, 
trebuie sa se dea necontenit lecţii de românism Ardelenilor din partidul francmason al 
national-taranistilor, amintindu-li-se mai ales obraznica ignorare conştienta a sângelui frăţesc al 
sutelor de mii de „bizantini” si „ţigani” regăţeni încremeniţi în brazda însângerata, cu pieptul 
sfărâmat pentru libertatea Ardealului, cu acel piept în care a zvâcnit cea mai curata inima de frate. 
Nimeni nu e mai ruşinat decât noi Ardelenii de inima româneasca, atunci când trebuie sa 
denunţam lumii pe pretinşii oameni ai dreptăţii atice, ca făptuitori al celui mai îndrăzneţ fals: 
faimoasele „puncte” de la Alba-lulia (cu judecarea, administrarea si guvernarea fiecărui „popor” 
dinăuntrul Statului, în limba sa naţionala, prin oameni din sânul sau, etc.). ardeleanul la Alba-lulia 
n-a votat nimic, n-a stipulat condiţii nici filozofii de ocazie, ci a făcut un singur lucru: si-a strigat 
bucuria dezrobirii, a adus un sprijin moral biruintii armatei româneşti: tot restul e fals! Poporul 
român a aclamat zi si noapte la Alba-lulia „România Mare”, dar nu Statul polinational federal al 
cantoanelor româno-ungaro-sasesti si jidanesti! Si totuşi aceasta concepţie - împrumutata de la 
filozofia sociala ungureasca de ultima ora, reprezentata prin Jâszi Oscâr cel cu „tratativele de la 
Arad” - a fost ghemuita prin frauda la baza caraghioaselor „puncte”. Nu cumva sa zică Wilson: 
„Mai, dar mărginiţi mai sunt Ardelenii”. Deci se născură prin pretinsa votare puncte după puncte 
vizând autonomii locale, cantoane pe nationalitati, federaţii naţionale si pe deasupra o federaţie 
plurinationala (natural, cu autonomia Ardealului si Consiliu Dirigent), iata idei neghioabe, pornite 
din cea mai trista ignorare a realităţilor sociale (a supremei realitati: Statul naţional), a căror 
acceptare Ardealul o reneaga. 

Iar în apropiata zi a deziluziilor sufletelor româneşti fata de „contribuţia Ardealului” (întrucât 
deziluzia nu ar fi suficient de vădită până acum) stăruim din nou sa nu fie condamnata pentru 
aceste rătăciri toata românimea ardeleana, cuvântul „Ardeal” sa nu se însoţească de o rezonanta 
nesuferita sufletului acestuia românesc, gelos de patria lui. Ci Românul din „regat”, când va trece 
munţii în republica, în Ardeal, sa vina cu sufletul luminat: dedesubtul rămăşiţelor triste ale unor 
inimi româneşti stinse, va găsi iarasi vechiul suflet românesc întreg. Sub scutul rânced al 
vechiturilor uscate care ne-au năpădit în aceasta zi de iarna copleşitoare, nu vor creste viermii 
care sa ne scurme pieptul, cum viseaza toti duşmanii care nu contenesc a slavi zilele de azi, ci, 
daca mai e seva vitala în noi, bucuriile primăverii sunt aproape. 

Ca sa se bucure de ele toti Românii si sa uite dezamăgirile. 

"Pământul Strămoşesc" din 25 Decembrie 1928 


AURUF ZUR TREUE!? 

- „Apel la fidelitate” - 

Mersul logic al lucrurilor ne-a scos la iveala, mai zilele trecute, un eveniment de mare importanta, 
în dovedirea, din nou, a celor susţinute de noi în repetite rânduri, relativ la coborârea tot mai 
vertiginoasa a societăţii de azi în întunecimile rătăcirii de la drumul vieţii adevarate, spre tristele 
meleaguri ale „înţelepciunii omeneşti”. 

Evenimentul e cu atât mai important cu cât el a luat fiinţa în sânul unei populaţii pe care nu prea 
ştim din ce motiv ne-o prezintă unii Români ca fiind incontestabil superioara noua prin cultura 
spirituala: populaţia saseasca din Ardeal. 

Realitatea dezagregării noastre morale, a Românilor, nu trebuie prea mult demonstrata pentru a 
face pe ai noştri sa capituleze recunoscând ca ne apropiem pe zi ce trece tot mai mult de punctul 
fatal al decadentei spirituale a unei naţiuni. Pe drept cuvânt, în fata coruptiunii, care e pe cale de a 
ne consuma ultimele resturi de sanatate morala, în fata tabloului viu al dezagregării morale a 
individului, a familiei si societăţii noastre, dezagregare de care n-a scapat, în buna parte, nici 



ultimul punct al rezistentei noastre etice, Biserica, - în fata tuturor acestora, cei care mai au 
medievala mentalitate de a crede ca adevarata morala e cea străbună, iar nu cea a lui blum si 
Margueritte, îsi pleaca fruntea si recunosc ca e negru orizontul neamului nostru. Dar totuşi, pe 
nedrept, aproape toti aceştia îsi împovărau sufletul si mai mult, gândindu-se ca nenorocirea 
aceasta pustieşte numai neamul românesc, în vreme ce altele prospereaza, se întăresc, se 
agregheaza în timp ce noi ne dezagregam. Acestora noi totdeauna am încercat sa le aducem 
reconfortarea de a le spune ca problema aceasta, cea mai capitala problema de viata a omenirii 
actuale, exista în toate tarile, sub aspecte poate diferite, ca forma, dar în fond aceeaşi. Omenirea 
pozitivista de azi, sau mai bine zis cu pretenţii de pozitivism, si-a pierdut cârma morala. Azi nu se 
mai crede decât în carne si trup si în puterile şubredei înţelepciuni raţionaliste omeneşti. 
Adevărurile primite prin revelaţie divina (singurele cârme care pot conduce la liman viata de aici), 
acestea ştim cu totii bine ce valoare mai au în conştiinţele actuale, fie ele chiar ale unor mari 
prelaţi. Si aceasta situaţie stăpâneşte pretutindeni în lume, doar masurile si culorile variaza. 
Dovada despre care am spus mai sus ca ne-o aduce poporul săsesc din Transilvania, acest 
mândru „Kulturvolk” care adesea si-a închipuit a fi mai presus de rătăcirile si prostiile rasei 
inferioare valahe, aceasta dovada e în legătură tocmai cu grava criza mai sus aratata. lata despre 
ce este vorba. 

Cei care au pătruns dincolo de afisata unitate a taberelor minoritare, ştiu ca, departe de a fi uniţi, 
Saşii se afla în una din cele mai periculoase crize, nu atât naţionale, cât morale: Biserica lor 
Evanghelica Luterana, nucleul vieţii lor morale si naţionale, sta în fata celei mai mari primejdii, 
masse întregi de sasi voind sa o paraseasca. Si sa o paraseasca nu spre a se alipi altei Biserici, 
spre a se repara ratacirea lui Luther, ci spre a paraşi însusi creştinismul si orice Biserica si a se 
laşa cu sinceritate guvernaţi, pe fata, doar de libera cugetare care de mult îi stăpâneşte si pe ei ca 
si pe noi ceilalţi creştini mai ortodocşi (după certificatul de naştere). E o vorba româneasca: „i se 
întâmpla omului după inima lui”. Situaţiile false nu se menţin multa vreme, dedesubtul ascuns în 
conştiinţa omului sfârseste prin a înlătură aparenta mincinoasa si se da de gol, a respira liber. Iar 
inima oamenilor de azi numai la Biserica si la disciplina ei nu este. De ruşine sau de frica, se mai 
ascunde încă adevărul si s-ar parea ca Cuvântul Sfânt guvernează încă lumea. Dar iata ca nu este 
cu putinta a ascunde multa vreme inima noastra putreda. Adevărul sparge învelişul minciunii si ni 
se întâmpla „după inima noastra”. Căci ceea ce li s-a întâmplat Saşilor nu e un lucru nou (în 
Franţa Statul ateu martirizează biserica încă de la Sfârşitul veacului trecut, iar în prezent guvernul 
Poincare fu pe cale de a cadea tocmai pentru ca a vrut sa mai îmblânzească aceasta persecuţie 
păgână) si nici lucru de care noi Românii, repetând purtarea fara inima a Saşilor fata de necazurile 
noastre, sa ne socotim scutiti prin oarecari înalte virtuti naţionale exclusive. Ne vor ajunge si pe 
noi aceste zile, când inima noastra rătăcită va apare în toata hidoasa ei realitate, pretinzând 
dreptul de a-si arata în voie tristu-i conţinut. De aceea împărtăşim cu sinceritate îngrijorarea 
acestor Sasi care, ne mai putând acoperi sub tăcere, din vanitate naţionala, nenorocirea lor, îsi 
ridica acum pe fata cuvântul lor deznădăjduit de aparare împotriva Anticristului care-i 
subminează. 

lata fapte si citate pentru a nu fi iarasi bănuiţi, fara temei, ca vedem toate lucrurile exagerate în 
rau. 

Cel mai mare cotidian săsesc din tara, „Siebeniirghisch-Deutsches Tageblatt” din Sibiu publica în 
fruntea numărului sau 16.601 din 2 Noiembrie 1928 un apel, semnat chiar de Episcopul Dr. Fr. 
Teutsch în numele Consistoriului Bisericii Evanghelice Luterane din România (se ştie ca marea 
majoritate a Saşilor sunt de religie evanghelica). E mişcător si profund dureros acest apel pentru 
o inima de creştin, începând de la deznădăjduitul sau titlu „Anruf zur Treue”, adica „Apel la 
fidelitate”, un fel de chemare la ordine a poporului săsesc si până la ultima lui fraza: „Barbati ai 
Bisericii Evanghelice, aduceti-va aminte de jurământul pe care, cu mâna pe inima, l-ati depus la 
Confirmarea voastra, de a rămâne credincioşi Bisericii Evanghelice! Femei sase, care v-ati angajat 
în fata altarului sa nu părăsiţi pe barbatii voştri în zile de cumpănă, ridicati-va voi glasul rugător, 
când bărbatul sovaeste si readuceti-l la credinţa iar copiii voştri va vor mulţumi si binecuvânta! 
Vouă tuturor vi se adreseaza Apostolul când spune: „Nu lasati sa va copleşească râul, ci stăpâniţi 
voi râul prin puterea binelui”... 

Si daca am aratat mai sus care este motivul profund al acestei triste crize, atât de neaşteptate 
pentru iremediabilii optimişti, sa aratam acum pe scurt din ce împrejurări normale a izbucnit, la 
suprafaţa, aceasta realitate. 



O buna parte a Saşilor nemaivrând sa tolereze ca biserica sa fie principala autoritate 
conducătoare a poporului săsesc, s-a constituit încă de acum câţiva ani în asa zisul 
„Sachsenbund”, o asociaţie de organizare naţionala saseasca, având menirea sa reprezinte acest 
popor în actele sale de viata sociala. La început aceasta organizaţie nu si-a afişat ostilitatea sa 
fata de biserica Evanghelica a cărei supremaţie dorea s-o înlocuiască prin a sa. Conflictul însă nu 
întârzie a se da pe fata si a culminat cu Congresul popular săsesc tinut zilele trecute la Seica 
Mare, ale cărui rezoluţii au fost si rămân cu adevarat istorice, nu numai pentru trista istorie 
naţionala a acestui popor care se stinge în dezagregare, dar si pentru istoria dezagregării, acum în 
curs, a civilizaţiei creştine. Si citam din apelul episcopal. 

„Asa numitul Sachsenbund, întemeiat acu-s câţiva ani sub firma „pentru sprijinirea Bisericii si a 
Scolii” al cărui program însă, care încă de la început ameninţa cu parasirea Bisericii, facea vădit 
pentru oricine ca firma amintita nu era decât o masca după care sa se poata ascunde mai uşor 
adevăratele sale intenţii - si-a îndepărtat acum si aceasta masca si, în Congresul sau tinut la 7 
Octombrie la Seica Mare a tradat pe fata si fara şovăire Biserica si Şcoala. Conform hotărârilor de 
la acest Congres, urmeaza sa se faca acum parasirea în masa a Bisericii, după care sa se încerce 
acapararea comunităţilor noastre împreuna cu toata averea lor, luându-ni-se totodată proprietatea 
casei si curţii parohiale, cât si a scolii si a celorlalte averi, apoi şcolile confesionale sa fie părăsite 
iar statul sa fie solicitat a înfiinţa la Şcolile sale clase paralele pentru copiii noştri”... „în istoria 
noastra avem înregistrate, pe lângă fapte înaltatoare si anumite triste manifestări de slăbiciune si 
cădere - dat o nesocotire atât de fatisa si o atât de nestăpânită provocare la necredinţa, nu este 
cunoscuta în trecutul nostru”. „Consistoriul suprem nu poate trece sub tăcere o asemenea 
uneltire si îsi îndreaptă cuvântul rugător către comunităţi: sa nu se lase conduse prin discursuri 
rătăcitoare la infidelitate fata de Biserica si neam. Faptul de a paraşi biserica este o problema de 
conştiinţa”... „Iar atunci când cei înnebuniţi îsi vor da seama unde au fost conduşi, când însă nu 
vor mai putea sa beneficieze de tot ce i-a fost sprijin în viata aceasta, când nu va mai fi cine sa-l 
boteze si sa le dea sfânta cuminecătură si când nu va mai exista fratietate sociala si religioasa, 
când nu-si vor mai putea vedea îngropaţi morţii în cimitirul în care zac părinţii si strămoşii lor, - 
atunci aceştia sa cheme în fata scaunului de judecător al lui Dumnezeu pe toti aceia carora vor 
avea sa le mulţumească faptul de a fi fost duşi în aceasta neînchipuita rătăcire”..."Biserica 
noastra va lua doliu pentru fiecare dintre cei ce o vor paraşi si va compătimi pe toti aceia care, 
pentru planuri pământeşti, vor sa urmeze cai pe care noi le socotim a fi corupte, dar Consistoriul 
suprem rămâne cu nădejdea ca furtuna de acum, pregătită cu atâta măiestrie, va frânge numai 
copacii care sunt goi înăuntru”, - etc. 

Toate cele de mai sus le-am citat după originalul nemţesc al acestei deznădăjduite pastorale 
episcopesti a Consistoriului si Episcopului Bisericii Evanghelice din România. 

Evenimentul acesta e si pentru noi Românii de cea mai mare însemnătate. Nu însemnătate 
politica, nici însemnătate de trufie naţionala, ci trista însemnătate a prevestirii viitorului apropiat 
care pândeşte întreaga biserica creştina si, cu ea, întreaga noastra civilizaţie spiritualista si 
nobila, care e pe cale de completa scufundare. 

lata problema! Cea mai mare problema a zilelor noastre, adevarata fata a problemei sociale 
actuale, deoarece elementul moral a fost întotdeauna principala temelie a vieţii si rosturilor 
noastre omeneşti. Daca aceasta temelie se pierde, am pierdut totul; si dreptul la viata, si puterea 
de a birui prin propriile noastre puteri pe duşmanii care ne încalca si ne înjosesc, parând a fi 
sancţiunea divina a propriilor noastre rătăciri. Evident, de toata aceasta nenorocire Jidanii nu sunt 
străini. Deşi nu se gaseste vreun Jidan în frământările Saşilor, acesta însă ca promotor si 
stimulent neobosit al spiritului vremii îsi are în nenorocirea saseasca actuala, la fel ca si în cea 
româneasca sau franceza, partea sa copleşitoare. Căci toate aceste scufundări nu sunt decât 
rodul acestui spirit al vremii stimulat de jidovism. Spiritul impietăţii, al desconsiderării poruncilor 
etice, al materialismului care ne Stăpâneşte astazi pe toti: Jidani si antisemiţi, Saşi si Valahi, laici 
si clerici!... 

Iar soluţia pentru a ieşi din acest dezastru? Nu contestam ca exista desigur, dar constatam ca ar fi 
atât de simpla cum se mângâie unii a o crede. A reda lumii frâna si cârma morala, iar nu 
numaidecât o bucata de pâine mai mult si o economie materiala mai buna, iata calea de 
soluţionare a acestei vitale probleme umane. Cu ce mijloace? Aceasta e chestiunea cea mai 
complicata, pe care o vom examina alta data. 

Deocamdată sa mai amintim, spre încheiere, faptul ca asemenea istorice evenimente, ca cel de la 



7 octombrie de la Seica Mare, trec aproape neobservate în lumea noastra! Cine nu cunoaşte 
detaliile ultimelor evoluţii tehnice germane si nu admira pretinsul progres al poporului german? 
Dar cui îi pasa de strigatul de deznădejde a unei Biserici germane? Ce-i pasa unei lumi întregi de 
moartea unei supărătoare discipline morale, de vreme ce beţia satisfacţiilor exclusiv materiale 
umple peste măsură viata omului modern, coplesindu-i până la înăbuşire toate golurile lasate de o 
viata nobila care s-a stins. 

Noi, cele câteva mumii de muzeu care ne încăpăţânăm încă a înfrunta acest spirit al veacului 
ucigător de Dumnezeu, noi ne alaturam însă, macar pentru o clipa, îndureraţi, lângă semenii noştri 
Saşi, asistând la agonia a tot ce au avut nobil în trecerea lor prin aceasta lume. 

Si le dorim, ca si noua, o apropiata înviere morala. 

"Pământul Strămoşesc" din 15 Noembrie 1928 


CARE ARDEAL? 


Cu prilejul marilor demonstraţii antisemite din ultimele zile, în legătură cu congresul studenţesc 
de la Oradea - ca răspuns intolerabilei situaţii în care am fost lasati sa ajungem de către partidele 
politice, jidovimea oradeana îndrăznind sa primească pe studenţii români cu lovituri de cutit, 
focuri de revolver sau apoi cu apa fiarta si bande de birjari organizaţi pentru atac - ziarul „Patria” 
din Cluj a fost, afara de ziarele jidoveşti, cel mai plin de rea credinţa si perfidie dintre toate ziarele 
româneşti, fata de studenţii români. Cu gravitate si lacrimi în ochi, „Patria” anunţa românimii 
într-un articol pe doua coloane, în pagina I a numărului de la 10 Decembrie ca Ardealul dezaproba. 
Ardealul e revoltat de faptele studenţilor, voinţa Ardealului e linişte si dragoste fara limite si 
condiţii, ca Ardealul nu vrea sa comită greşelile asupritorilor de ieri, ca Ardealul... Ardealul... 
morţii Ardealului...etc., etc. 

Sa ne permită D-l Paukerow sau cine o fi amicul care cânta „jalea Ardealului” îngrozit de 
reactiunea naţionala - sa ne îngăduie sa-l întrebam în numele cărui Ardeal vorbeşte dânsul? Care 
Ardeal suporta atât de blând înstrăinarea patrimoniului naţional, pierderea oraşelor, umilirea 
sentimentului românesc si batjocorirea creştinismului de către stăpânii oraşelor, avuţiilor si 
partidelor politice româneşti: Jidanii? Care Ardeal aproba principiul „Patriei” de 
„libertate-egalitate-fraternitate” neţărmurită, adica libertatea naţiunii străine si duşmane de a ne 
cuceri centrele de avuţii, de a ne degrada cultura si credinţa si de a ne ataca la noi acasa - sau 
egalitatea cea mai fatarnica, corespunzând unei progresive dezmosteniri si aiungari a Românilor 
din pozitiunile hotărâtoare ale vieţii naţionale - sau apoi fraternitatea cu ucigaşul care ne-a 
înlănţuit, jefuit si batjocorit, atacându-ne pentru ca îndrăznim sa ne întrunim în oraşele româneşti 
unde el e stăpânul exclusiv? Care Ardeal simte si vorbeşte astfel? Glasul nostru al miilor de 
studenţi ardeleni - da, da, ardeleni, iar nu grecotei ragateni si încă ardeleni(ce monstruozitate!) 
complet uniţi sufleteşte cu bizantinii, bulgaroii, gagautii si ţiganii din „Vechiul Regat” si celelalte 
provincii - acest ardelenesc glas al nostru nu valoreaza nimic în coloritul opiniei Ardealului? 

Am înţeles: partidul Dv. e tot una cu Ardealul, glasul lui trebuie sa fie numaidecât „glasul 
Ardealului” (probabil tot atât de mult cât durerea Dv. e durerea Ardealului si a Neamului), iar 
mâine, când veţi fi la guvern (căci, sa nu disperaţi, odata veţi veni totuşi) interesul de capatuiala al 
partidului va fi desigur egal cu interesul..."Ardealului”, interesul „Tarii”. Ma îmbogăţesc eu peste 
noapte, se-mbogateste "Ardealul”, se consolidează..."Tara”! am înţeles, încă mai de mult, 
manevra Dv. de autobalonare spre a parea ca în vastul Dv. pântece gol s-au îngrămădit toate 
energiile si pulsaţiile unui neam. E asa de simplu de înţeles: de n-ati face asa, ce-ati mai avea de 
scris si vorbit în eforturile politice ale partidului? E vechea metoda a liberalilor, averescanilor si 
tuturor similarilor Dv. în momentele de conflict cu adevarata voinţa a poporului. 

Noi, n-avem nici-o pretentiune, afara de una. 

Acestui „Ardeal” ultra-umanitarist si tolerant fara condiţii, negator al primejdiei de moarte 
jidoveşti - noi, ruşinoasa excepţie, noi Ardelenii „huligani” si anti-autonomisti, amicii ţiganilor 
munteni, grecoteilor bucuresteni si gagautilor moldoveni, îi dam o întâlnire după prima sa 
guvernare politica viitoare. 

Se va vedea atunci daca NOUL ARDEAL - al nostru al scandalagiilor ragatenizati - care de 5 ani 



se încapatâneaza dârz de a nu se supune „Chemărilor” politice ale „VECHIULUI ARDEAL” (durere, 
atât de deosebite de chemările sale curate de pe vremea Ungurilor) - se va vedea atunci daca 
acest nou Ardeal, scapat de infecţia culturii iudeo-unguresti, mai tolerează concepţiile denaturate 
ale celor educaţi în cafenelele si lojile francmasonice budapestane. 

Noi aşteptam, siguri pe noi si liniştiţi, aceasta întâlnire, acest glas al viitorului nu prea îndepărtat. 
"Pământul Strămoşesc" din 15 Decembrie 1927 


22 MAI 


Ma întreb: oare sub ce zodie e sortit a se naşte (sufleteşte) si a trai legionarul? Ursitoarele acestei 
renaşteri sufleteşti în duh legionar, ce soarta vor fi trebuit sa harazeasca celui care a pornit astfel 
pe calea aceasta noua, unde cea dintâi datorie este uitarea de sine si dăruirea totala pentru 
rascumpararea unui mai bun destin românesc? 

în nici-un caz viata personala a unui legionar (nu cea de luptător) nu va fi străjuită de o zodie 
luminoasa, senina, plina de toate împlinirile si rodniciile, lata aceasta frumoasa zi de Mai, de 22 
Mai, atât de bogata în lumina, zi de sarbatoare a celei mai frumoase tinereţi; va puteti închipui 
vraja acestei zile însoţind pentru totdeauna o viata de legionar? Va puteti închipui un legionar pe 
al cărui răboj sufletesc soarta sa fi înscris, cu rost de predestinare si de ursita, aceasta frumoasa 
zi de Mai? 

Eu îmi pot închipui orice zodie strajuind viata unui legionar, afara doar de zodiile care hărăzesc 
omului o înrădăcinare adânca în fericirea acestei vieţi, care-i aduc, copleşitoare, bogatia tuturor 
mulţumirilor si biruinţa tuturor împlinirilor. Asa, de pilda, îmi închipui foarte bine un legionar al 
cărui destin a fost ursit în zodia vreunei zile cenuşii de iarna, a vreunei zile de crivat în care toate 
singurătăţile si neliniştile se strâng în stoluri nesfârşite, ori apoi în zodia vreunei zile de toamna 
din care tot norocul a plecat odata cu berzele... Dar o zi de Mai si încă o zi ca cea de azi, 22 Mai, 
plina de soare si de fericite împliniri, zi al cărei nume, scris aici pe hârtie, nu e el însusi decât un 
vesel zâmbet de bucoavna - o asemenea zi, cu ursita ei de lumina si bucurie, iata nu vrea, nu 
poate sa vegheze asupra vieţii unui legionar. Soarta se vede ca nu vrea sa îngăduie o împăcare 
între destinul tragic al unei generaţii si bucuria unei vieţi împlinite. Se vede ca se teme biata soarta 
de slăbiciunea oamenilor, de tradarea lor, de nesocotirea marilor datorii din pricina marilor 
bucurii. Si, e bine poate, ca-si ia destinul precautiunile lui, prin aceste jocuri cu zodiile si ursitele, 
închisorile noastre, prigoanele noastre, mormintele noastre tinere! Ursitoarele au trebuit sa ni le 
harazeasca! De aceea, le vom avea si în viitor, până în ziua biruinţei pe care, totuşi, nu toti o vom 
vedea. Căci asa a vrut si Dumnezeu; germenul unei înnoiri sa nu poata creste decât din moarte, 
din suferinţa. „Trebuie sa plateasca cineva, cu suferinţa, păcatele care s-au prăbuşit peste neam, 
trebuie sa răscumpere cineva prin durere mântuirea de mâine (nu pentru vreun dor de răzbunare 
al lui Dumnezeu, ci, poate, pentru a-i dovedi, astfel, ca mai este rodnicie sufleteasca într-o lume 
condamnata). Nici Mântuitorul n-a putut birui fara suferinţa si jertfa; sa constatam faptul, fara a 
mai scruta pricinile. Cum va putea oare birui legionarul cu o viata în care el n-ar cunoaşte decât 
zile senine, cum ar putea el birui cu o viata zămislită în zodie cu noroc si de netulburata mulţumire 
personala? 

Nu vom ascunde ca ne doare aceasta Sfâşiere a pornirilor noastre spre toate împlinirile vieţii, 
aceasta îngropare a unei vieţi în plina floare. Desigur, satisfacţiile de conştiinţa ne sunt mai mari 
atunci când ştim ca prin aceasta abdicare ne-am împlinit o datorie de onoare si de caritate pentru 
aproapele nostru, ca am croit un drum larg pentru viitorul mai bun al neamului nostru. Totuşi 
rănile lasate în noi de vrăjmăşiile sortii, rămân veşnic vii. Daca n-am simţi durerea acestor răni 
atunci ce valoare, ce existenta vie ar mai avea jertfa noastra? O primim bucuros, dar îi simţim si 
povara în toata greutatea ei. Mântuitorul însusi, primind cu seninătate moartea pe Cruce, nu s-a 
putut smulge durerii si se plângea lui Dumnezeu, în ceasul cel mai greu, întrebându-l pentru ce l-a 
părăsit. 

Simţirea vie a durerilor noastre si chiar mărturisirea lor, nu întuneca onoarea unui legionar. 
Dimpotrivă, face vădită trairea vie si eroica a jertfei legionare. Sa nu ne ascundem nici-o durere, 
cel puţin noua înşine. Cu sinceritate, sa mărturisim ca ne-am fi dorit alaturati ursitei luminoase pe 



care o sărbătoreşte aceasta frumoasa zi de mai. Si, daca am fi vrut, am fi putut poate totuşi sa o 
avem chiar împotriva îndemnului sortii, lepadându-ne de chemarea noastra. Dar am primit povara 
acestei sorti fara revolta, cu durere dar si cu elan si înaltare. Ca sa se poata bucura, după noi, alţii, 
un întreg popor de seninul unei sorti mai bune. 

Si astfel, iata, privim cum ursita ne răpeşte tot ce putea sa ne fie încleştare deplina cu viata, 
plinătate de rod si fericire, privim cum, în câteva zile, ursita aceasta vrajmasa va fi desăvârşit 
risipirea atâtor aşteptări trecute prin firul atâtor ani. 

Rămânem într-o tinereţe fara primavara, fata-n fata cu moartea, dezrădăcinaţi din rânduiala si 
bucuria personala. Dar totuşi acest pustiu din sufletul legionar se populează pe încetul cu o alta 
lume, a trăirii eroice, cu dragoste de lupta si de camarazi, cu voluptatea jertfei. Iar bucuria biruintii 
ne va fi cu atât mai mare cu cât vom simţi mai adânc cât de scump am platit-o, cu cât vom simţi 
mai adânc cât de dragi ne-au fost dorurile si plinirile zadarnic aşteptate. 

22 Mai 1929 

Articol nepublicat, scos dintr'un fund de săltar. Poartă data de 22 Mai 1929. II public acum, deoarece mă 
simt si astăzi tot atât de legat de mănunchiul de gânduri cuprinse în aceste pagini (scrise, poate, cu o 
oarecare stângăcie, fiind mărturisiri prea subiective). II mai public si în semn de dragoste pentru trei 
scumpi camarazi ai noştri, cari au simtit mai mult decât noi toti durerile desrădăcinării din propria ta viată, 
spre a te da unui destin înăltătoar dar cumplit. (Ion Moţa) 


RĂSPUNS? 

(La invitaţia d-lui Prof. G. Bogdan-Duică) 

în ziarul "Naţiunea” din Cluj (numărul din 14 Decembrie) D-l Prof. Gh. Bogdan- Duica, într-un prim 
articol care ne-a surprins de altfel foarte plăcut prin curajul si francheţea cu care trateaza 
chestiunea jidoveasca (ne-a surprins nu pentru ca din partea D-sale ar fi surprinzător asa ceva, ci 
pentru ca mai rar am pomenit ca o gazeta de partid, a zilelor de azi, sa-si permită luxul unor 
asemenea adevăruri) - invita, pe unul macar dintre studenţi, sa-i recite formula studenţeasca 
solutionatoare a problemei jidoveşti, formula care sa tina seama de „toate consideraţiile pe care le 
cere o soluţie posibila în momentul de fata a istoriei noastre”. D.l profesor îsi arata îndoiala ca ar 
exista vreun student „devastator” capabil de a-i răspunde în mod satisfăcător si, indirect, 
reproşează studentimii ca de ce, atunci când n-are un program si o tinta precisa reala „practica”, 
încearcă prin actele ei necugetate rabdarea Universităţilor si face dificultăţi guvernului care nu 
poate sa mai lase „pe mâinile copiilor chestiunile care determina situaţia si înaintarea tarii”. 
(Acestei ultime învinuiri îi răspundem pe loc, căci e simplu răspunsul: cine pune guvernul sa nu 
se ocupe absolut de loc de aceasta problema, lăsând ca doar „copiii” sa-i poarte toata sarcina? 
Guvernul si partidele sa binevoiasca a începe prin a nu-si mai admite propria lor atitudine de 
negare a primejdiei acesteia, înainte de a ne interzice noua „copiilor” sa ne ocupam de ea; căci, 
daca si „copiii” ar da uitării aceasta cumplita realitate, cum îi îndeamnă partidele, cine ar mai 
protesta, fie chiar si nebuneşte, împotriva pericolului „de moarte” definit de Conta?) 
îmi voi permite sa răspund, în legătură cu întrebarea D-lui profesor, următoarele: 

1. Ce atitudine ar trebui sa aiba studenţimea în cazul când nu ar dispune de formula ceruta de D-l 
profesor; 

2. Recitarea formulei noastre (căci avem o „formula practica”, buna sau rea, dar în orice caz cea 
mai buna din câte ni s-au propus). 

1. înainte de a răspunde direct invitaţiei de a expune formula noastra, a studenţilor demonstranţi, 
îmi voi permite sa mărturisesc ca noi credem ca avem dreptul, si datoria, de a ne ocupa (asa cum 
capetele noastre ne ajuta), de aceasta problema (asupra careia capetele „selecte” si „mature” tac, 
de nu fac si mai rau) - chiar daca n-am dispune de formula „practica”, despre care e vorba. Inima 
sincer devotata patriei, sufletul nostru gata în orice clipa sa renunţe la comoditatile si chiar la 
viata pământeasca, pentru durerea tarii pe care o purtam, real si chinuitor, în pieptul nostru tânăr, 
într-un cuvânt desăvârşită curăţenie a sufletului îmbinata cu durerea si revolta pentru tara pustiita 
de duşman - socotim ca ne da, chiar si numai ea singura, dreptul de a ne mişca, mânaţi de bunul 
simt si de celelalte daruri sufleteşti înnăscute în orice om normal si Român sănătos la suflet. Care 
a fost în definitiv solidul sistem, planul de soluţii practice, al lui lancu, atunci când a mers sa 



dezlănţuie o revoluţie dinainte sortita a fi înfrânta? Care a fost raţiunea practica a jurământului de 
răzbunare al lui Horia? Noi, daca de fapt avem un sistem „ştiinţific” bazat pe „principii 
sanatoase”, de soluţionare a problemei (cum vom arata mai jos ca socotim a avea), ei bine, îl 
acceptam si vom cauta sa-l realizam pe cai legale. Dar de-ar fi sa nu-l avem, sau de am vedea 
cândva ca e irealizabil, nu ne socotim datori a renunţa la pulsaţia sfânta din inima noastra. Vom 
coborî mai jos pe scara pretenţiilor politice momentane, vom face mai mult loc sufletului, care în 
simţămintele sale spontane, dezinteresate si nealterate, conţine cele mai mari adevăruri si soluţii 
(cum au dovedit-o cele de mai sus), dar pe duşman nu-l vom laşa sa lucreze în voia lui. Fie chiar 
stupida, idioata, nebuna, duşmanul va simţi însă izbitura noastra! Căci în definitiv, când mintea nu 
te ajuta la aflarea unei soluţii specifice (mintea „luminata” a celor ce tac), ne rămâne totuşi o baza 
solida de orientare generala a actelor vieţii (o soluţie posibila în orice moment al istoriei, căci, în 
orice moment al ei, viata e stăpânită de forţa si legile lui Dumnezeu). Aceasta soluţie generala este 
conformarea noastra la adevărurile eterne, creştine, la învatatura lui Isus pe care noi o înţelegem 
astfel (învatatura sintetizata mai ales în minunea cereasca a învierii). Oricât de puternic ar fi 
satana, atunci când îl combaţi cu jertfirea chiar a propriei vieţi, intervine atotputernicia cereasca si 
te face biruitor. 

Ne veţi spune ca nu se gaseste o soluţie practica actuala? Pentru ca este primejdie de război 
dinspre Rusia si Ungaria, sau apoi Liga Naţiunilor s-ar opune? Dar sunt acestea motive de 
renunţare la viata (căci nesolutionarea problemei jidoveşti e egala cu moartea), când nimic nu ne 
garanteaza ca în viitor presiunea externa va fi mai mica? Noi asa ceva nu admitem. Chiar fara 
perspective clare, fara sistem de soluţii imediat vizibile (daca ar fi sa fie asa), noi vom merge 
totuşi înainte. Vom urca Golgota, oricât de grozava ar fi, vom cauta sa urcam întregul Neam pe Ea, 
siguri fiind (căci credinţa ne e neclintita) ca vom învia, biruind desăvârşit, chiar de-ar fi sa 
„murim”. Căci de nu va fi asa, n-a avut rost învierea lui Isus, de nu va fi asa, însemnează ca cerul e 
gol de atotputernica forţa divina. 

Astfel atitudinea studentimii, chiar daca studenţii n-ar putea răspunde invitaţiei D-lui profesor, 
chiar de n-ar vedea nici studenţimea clar în viitor nimic afara de fulgeratoarea porunca a sângelui 
revoltat si a sufletului dornic de eliberare - aceasta atitudine nu poate fi decât lupta până la 
moarte contra duşmanului, nu poate fi decât luarea crucii noastre spre a merge pe caile de lupta si 
jertfa pentru apararea nevinovatei mulţimi nenorocite. 

Dar, credem, avem o soluţie „practica”, „posibila”, alta decât cea extrema de mai sus (care de 
altfel e si ea „posibila” - o garantam noi - si rodnica - ne-o garanteaza credinţa noastra). Aceasta 
soluţie este: NUMERUS CLAUSUS. 

Formula aceasta (natural tranzitorie, până când vor veni vremurile realizării adevăratei soluţii: 
NUMERUS NULLUS) era si este cum nu se poate mai practica: ea curma o buna parte a primejdiei 
(aplicându-se si studenţilor cu diplome străine, cu ocazia echivalării) si, introdusa până acum în 
mai multe State, are chiar enormul merit „practic” de a fi fost (oricât e de necrezut) declarata 
legala de către Liga Naţiunilor, adica conforma cu clauza minorităţilor din tratatele de pace (cu 
ocazia procesului intentat Ungariei de către o organizaţie mondiala jidaneasca). Defunctul Ion 
Bratianu ne-a spus: „dovediti-mi ca exista în vreo tara aceasta măsură, si o introduc si eu”. 
Dovada i s-a făcut, dar fara alt rezultat decât acela, constatat zilele trecute, de a-i fi dat chiar noi 
guvernului, prin dovezile noastre, o arma politica pentru atragerea simpatiilor jidoveşti (D-l I. G. 
Duca de la Camera, răspunzând lui Filderman: „Trebuie sa recunoşti, D-le Filderman, ca deşi 
studenţii cer de 5 ani numerus clausus, totuşi noi, cu toate ca avem exemplul multor tari unde el e 
introdus, refuzam constant asemenea pretenţii). Daca si aceasta măsură, conforma clauzei 
minorităţilor (care prevedea beneficierea minoritarilor, din sumele bugetare, în mod proporţional 
cu numărul lor), e nepractica, grozava, atunci însemnează ca teama si laşitatea conducătorilor 
noştri de tara e atât de mare încât în zadar mai căutăm sa ne înţelegem. 

Dar „numerus clausus” nu e o soluţie decât pentru Universităţi. Care ne este soluţia pentru 
întreaga problema jidoveasca? Deocamdată, proportionalitatea, adica o serie de masuri 
preparatorii si tranzitorii, pentru a limita stăpânirea vrajmasa, si a o reduce, pregătind în acelaşi 
timp o purificare totala ulterioara. Toate acestea printr-o guvernare curajoasa, care sa aiba macar 
o parte din curajul, dovedit de atâtia alţii, de a înfrunta chiar Liga de la Geneva (amintiti-va 
atitudinea, dovedita a fi foarte practica, a lui Mussolini, fata de Liga Naţiunilor, cu ocazia ocupării 
insulei Corfu), 

lata, domnule profesor, soluţiile noastre, practice, imediate, aplicabile în momentul prezent al 



istoriei. Nu vor fi ele destul de erudite, vor fi având si alte metehne? Sa ne permiteţi sa răspundem 
ca, în orice caz, soluţia si cugetarea noastra e cea mai buna din câte s-au propus. Posesorii unei 
soluţii mai bune, de ce le tin secrete si n-au discutat niciodată în contradictoriu cu noi acest 
program? De ce n-au răsturnat tezele susţinute de noi si n-au venit sa ne convingă de adevărul 
mai superior al cugetării si soluţiilor tainic păstrate în arhivele lor? Suntem gata oricând sa 
intervenim, sa stăruim, pentru o mare Conferinţa a somităţilor româneşti, în care sa se discute 
ştiinţific si real aceasta problema atât de copilăresc negata de politicieni până acum (negaţie care, 
natural, nu ne prea convinge). Sa fixam de comun acord doctrina cea mai buna, soluţiile cele mai 
înţelepte, sa ne ocupam cu totii de ceeace stăpâneşte azi atât de profund sufletul tinerimii 
româneşti, căci orice i se poate obiecta acestei tinerimi, afara de cea mai curata simţire 
româneasca si de cel mai nobil suflet care-l face gata de a jertfi orice pentru Dumnezeu, în care 
crede cu sinceritate si pentru o Patrie iubita fanatic. 

Suntem, oricum, o forţa, domnule profesor. O simţim profund în noi, în aceasta impulsiune de 
descătuşare pământeasca înstăpânită în inima noastra, si care ne împinge la acţiune, la 
înfruntarea oricăror dureri si jertfe, fara nici-un interes personal. Nu e oare un pacat revoltător sa 
se ia în bataie de joc acest suflet al nostru, nu e oare util si bine sa fie folosita forţa noastra? Ce 
bine ar face profesorii daca n-ar râde de noi, si de tot ce spunem, ci ne-ar înţelege, si ne-ar ajuta 
chiar. Noi suntem foarte dispusi sa suspendam „mişcarea” noastra pe timpul unor asemenea mari 
discutiuni, a unei mari Conferinţe naţionale de studiere a problemei si, de vom fi convinşi ca e o 
alta cale mai buna, vom schimba imediat, neîndemnati de nimeni, direcţia eforturilor noastre (care 
de altfel trebuie sa stiti ca nici în prezent nu e orientata spre pregătirea „soluţiilor de Oradea si de 
Cluj”, acestea fiind nişte simple revolte spontane, ale unor suflete prea apasate - ci spre ceva mai 
fundamental si mai „practic”, după cum am precizat mai sus). 

Căci, în orice caz, e nedrept sa ni se faca noua vina din faptul ca, într-o problema universal 
recunoscuta ca foarte grava, noi am adoptat doar soluţiile găsite în vileag, iar nu pe cele ascunse 
în taina creerului celor ce, în loc de a ne da ei, clar si pe fata, soluţii crezute de dânşii mai bune, 
sau în loc de a combate temeinic pe cele existente, ne cearta pentru a nu fi inventat noi ceva mai 
superior decât soluţiile pe care dânşii nici nu le poseda. 

Post scriptum. Un nou articol, în continuare, al d-lui prof. G. Bogdan-Duica, aparut în „Naţiunea” 
de la 21 Decembrie, ne da ocazia de a mai răspunde, cu acelaşi scop de a ne lamuri, următoarele: 
D-l profesor afirma ca studentul nu poate avea o opinie politica, nu poate distinge ce e bine si ce e 
sănătos, înainte de a-si fi terminat studiile universitare. Deci „înapoi la studii”, iar nu la „barbarii... 
semi-barbarii... furii... copilării... rusini...”. Noi socotim inacceptabila o asemenea pretentiune. 
Atât istoria lucrurilor folositoare din viata popoarelor, cât si mintea noastra oricât de necoapta, ne 
dovedesc cu belşug ca studentul (care de altfel în majoritatea cazurilor primeşte azi în 
Universitate o cultura pur tehnica, de specialitate, iar opiniile sociale si filozofice si le formează 
prin studii si meditari personale, în afara de Universitate) este apt, daca nu de a crea noi doctrine 
politice, dar de a releva, în zilele de încălcare a celor mai simple si evidente adevăruri, ceeace 
izbeşte brutal bunul simt si sufletul sau. Noi nu putem renunţa sa mai simţim si sa mai judecam 
înainte de a fi doctori în chimie, medicina, drept sau chiar si filozofie. Pentru a judeca valoarea 
morala a faptei D-lui profesor Emil Hatieganu, a D-lui prof. M. Djuvara, sau a D-lui prof. Gh. Leon, 
primii fiind autori ai nenorocirii Românilor din Maramureş, cestalalt coautor al nenorocirii Moţilor, 
însă natural cu totii, ca si mulţi alţi educatori ai noştri dintre care unii trag în noi si cu revolverul) 
„personalităţi universitare purtătoare ale idealului Universităţii” - pentru a judeca asemenea fapte 
sau toate reacţiile ultraevidente ale zilelor nenorocite de azi, nu ne trebuie numaidecât diploma cu 
grele peceti a unui doctorat de specialitate. Ce prealabile studii universitare îmi trebuie de pilda 
mie, student al Universităţii din Grenoble, pentru a fi îngrijorat de viitorul generaţiei mele si a 
Neamului, când vad ca la acea Universitate (la care eram în total 5 Români, dintre care numai 2 
bursieri) erau, în 1926, 36 Jidani „români” bursieri, numai la Şcoala Politehnica, iar cu cei 
nebursieri si cu cei de la celelalte facultati, Jidanii din România erau peste 100 fata de noi 5! De ce 
ne interziceţi, domnule Profesor, sa ne îngrijoram si sa judecam aceste realitati ultraevidente, iar 
atunci când vedem ca nu numai inacţiunea ci direct acţiunea tradatoare a conducătorilor noştri 
care, nesiliţi decât de interesul lor, creeaza asemenea situatiuni îngrozitoare - de ce ne cereţi sa 
nu acţionam numai din motivul ca nu avem încă diplome? 

Evident, nu înţelegem nici noi sa acţionam preparând spargeri de geamuri, ci continuând o lupta 



cu mult mai vasta, începută însă de mult de către personalităţi mature pe baza de vechi doctrine. 
Chestiunea „barbariilor” totale sau „semi”, noi o consideram ca o simpla revolta a unor suflete 
prea oprimate, revolta ca toate revoltele din istorie: fenomen natural, nepregătit decât de 
nedreptăţile care l-au provocat (nu nedreptăţile momentului, ci lunga serie de infamii si crime 
contra Neamului, ascunse sub haine legale si impuse „massei de scandalagii”). Nu aceste „rusini” 
cum ziceţi (dar ce-ar zice revoltatul Tudor sau lancu, azi slăvit?) sunt tinta si soluţiile noastre cât 
timp avem nădejdi mai bune. Ci avem alte tinte si soluţii, aratate mai sus. Iar pentru ruşinea 
cauzata Universităţii, de a ne fi revoltat vreodată, cerem iertare „personalităţilor universitare 
purtătoare”, citate mai sus, dar le mărturisim: nu mai înţelegem, noi studenţii, compromitem oare 
Universitatea româneasca? 

2. D-l profesor, pe lângă interzicerea de a avea studenţii pretentiuni de judecata, deciziune si 
acţiune politica, înainte de a fi terminat lecţiile - ne aminteşte însă în treacat adevarata soluţie pe 
care ni-o propune d-sa: „dezvoltarea economica si culturala a poporului” spre a scapa de jidani, 
iar pentru aceasta, ca mijloc de realizare: studenţii sa se mărginească a face „cultura în 
Universitate”. Ei bine, nu! Aceasta teorie a soluţionării problemei jidoveşti pe cale de concurenta 
economica, a asanarii culturale pe cale de simpla cultura în Universitate, noi o respingem ca 
absolut insuficienta. Dovezi: 50 de ani de astfel de acţiune naţionala liberala care n-a împiedicat 
totuşi cucerirea tarii de către Jidanii care în 1880 nu deţineau încă aproape nimic. în concluzie, noi 
socotim ca trebuie masuri de Stat, de guvernământ, de forţa publica, pentru a începe extirparea 
unui rau caruia forţele particulare (concurenta, iniţiativa) nu-i pot rezista. 

3. Misiunea „deosebita” a tinerimii universitare clujene, pe care am avut onoarea de a o prezida si 
eu vreme de un an (an „de lupta”, cum zicem noi) socotim ca se va împlini - „dovedind ca este un 
adaus de preţ la forţele morale si intelectuale ale naţiunii” - urmând, consecventa, calea crezului 
de la 10 Decembrie 1922 (rugam a nu-l readuce iarasi la revoltele caracterizate de noi mai sus) si 
sporind astfel forţele Neamului sau care, în drum spre pieire, cere energii, caractere si sacrificii de 
la toti fiii sai (inclusiv si „deosebit” de la Ardeleni, daca acestora într-adevar li s-ar cere „dovada” 
pretinsa de D-l profesor). 

"Pământul Strămoşesc" din 1 Ianuarie 1928 


ÎN LEGĂTURĂ CU NOUA L.A.N. 

PREA TE PRIPEŞTI D-LE TĂTĂRĂSCU!? 

Ziarele ne-au adus la cunoştinţa ca în memorabila seara de 4 Aug. 1928 s-a înfiinţat ceva (în 
localul Siguranţei Generale a Statului, adaugam noi) sub rafinata preşedinţie a D-lui Tatarascu. Ce 
s-a înfiinţat? Nici mai mult nici mai puţin decât noua L.A.N., adica „Liga Apărării Naţionale si 
Sociale”. 

Repetam, pentru a risipi nedumerirea cetitorului: în seara de 4 August, patronul Siguranţei 
Generale a Statului nu ştiu cum făcu dar se pomeni în posesiunea unei mari inspiraţii si anume ca 
naţiunea româneasca are nevoie urgenta de o Liga care s-o apere de o mare primejdie sociala ivita 
la orizont. Imediat, în aceeaşi seara de vacanta, adepţii respectivi ai noului maestru ţinură congres 
iar a doua zi presa ne punea în fata faptului împlinit. Scopul acestei Ligi a Apărării Naţionale este 
întreit: 

1. Apararea populatiunii împotriva agresiunilor aero-chimice; 

2. Organizarea de arcaşii (deci si arcaşii!) a tinerilor socotiţi merituoşi în noua Liga; 

3. Colonizări la frontiera. 

Deci un amestec de gaze axfixiante, arcaşii de-ale Siguranţei si colonizări la frontiera, iata întreitul 
scop unitar de aparare naţionala a Ligii Tatarascu. 

Scopul copilăresc al noii înjghebări sare în ochi. D-l Tatarascu crede ca trece neobservat, iar 
opinia publica va înghiţi hapul anesteziant. Evident, daca toti poliţiştii noştri ar fi sa aiba un spirit 
atât de greoi cum a dovedit de astadata a avea Şeful, daca articulaţiile mecanismului spiritual ar fi 
sa fie la toti agenţii noştri de siguranţa atât de reumatice cum, macar în acest caz, s-a aratat a 
avea d- „ministru” - atunci si-ar putea lua ramas bun D-l Romulus Voinescu de la reputaţia D-sale 
de sef al uneia din cele mai perfecţionate (se zice) ramuri a administraţiei statului, 
într-adevar, de Liga cu arcaşii avea oare nevoie naţiunea noastra spre a o apara de gazele 



axfixiante? De ce numaidecât sa ne aparam contra atacurilor cu gaze organizând arcaşii? 
Arcasiile sunt ceva atât de puţin modern, si deci foarte suspect la D-l Tatarascu, om de ultim 
moda. Obositul profil de la Capsa, sef de arcaşii! Hotărât, D-l Tatarascu are spirit si putere de 
sacrificiu a celor mai scumpe reputaţii ale D-sale. în folosul unui scop superior. 

Dar ce scop superior l-a determinat pe omul nostru sa îmbrace itarii, bundita si sa ia în mâna-i 
alba ghioaga de Capitan de arcaşi spre a porni contra gazelor? Am amintit mai sus despre nu ştiu 
ce anesteziant, leac adormitor. Ei bine acesta e cuvântul care luminează întunecimile noului 
fascism ministerial. Si anume: după ce, datorita păcatelor si blestemului care pare pluti încă 
asupra acestui neam, mişcarea naţionala, singura înjghebare politica de care se temea partidul 
liberal, singura înjghebare politica pe care n-ar fi putut-o arunca după usa nici un fel de anumita 
protectiune, după ce deci, acu-i un an si mai bine, mişcarea naţionala antisemita o lua razna spre 
prăpastie, d- Tatarascu avu, cu siguranţa, cea mai fericita si uşoara zi a vieţii sale politice. De 
îndata ce văzu caruta Ligii veritabile ieşind pe drumul drept pe care înainta cu putere spre 
baionetele tremurătoare ale domnului în chestiune, si apucând-o costis spre abis, dânsul, punând 
în aplicare calitati foarte puţin poliţiste, închise dosarul L.A.N.C.-ului de la Siguranţa si îl clasa în 
arhiva: „Mişcarea naţionala a pierit”, conchidea probabil raportul final, atragându-si de buna 
seama gloria acestei mari victorii a românismului. 

Si apoi, cu frica omului care se teme sa nu i se trezească mortul pe care abia izbutise sa-l răpună, 
dânsul refuza sa se mai uite în prăpastie spre a vedea ce s-a mai ales cu noi, cu mişcarea, cu 
Liga? Se încapatâna în a susţine ca s-a terminat cu nebunia anilor trecuti, ca nu învie morţii. 
Obosise bietul om si avea nevoie de pace. Voia sa fie convins definitiv ca mişcarea naţionala 
antisemita a pierit pentru totdeauna. Mai rămăsese doar un lucru spre a îndeplini ultimul act al 
acestei lichidări: trebuia stearsa din mintea oamenilor chiar si amintirea despre o anumita Liga a 
Apărării Naţionale care trăise pe vremuri făcând antisemitism. Trebuia, mai bune zis, camuflat 
mormântul ei, pentru ca o dureroasa reculegere în fata lui sa nu mai poata veni sa tulbure 
simţămintele atât de curioase ale oamenilor. Căci adesea dintr-un fleac, dintr-o vaga scânteie se 
aduce aminte, se reaprind focuri mistuitoare, mai mari poate decât cel dintâi. Trebuia deci stearsa 
fara întârziere, din inima Românilor, si ultima amintire, ultima legătură cu nebuna mişcare 
naţionala răpusă. Si de aceea, confundând mişcarea naţionala cu L.A.N.C. D-l Tatarascu hotărî sa 
faca el o Liga a Apărării Naţionale, cu înfăţişare la fel cu cealalta având chiar si arcaşii, pentru ca 
amintirea despre vechea Liga, despre mişcarea antisemita, sa se risipească în întregime, după ce 
mai întâi va fi trecut prin confuzia creata de existenta a tot felul de Ligi ale Apărării Naţionale. Nu 
va mai sti biata lume ce sa mai creada cu atâtea ligi (îsi zicea D-l Tatarascu) cu atâtea arcaşii, 
unele antisemite, altele contra gazelor, ba mâine se va mai întemeia poate, desigur tot la Siguranţa 
si o Liga a Apărării Naţionale împotriva mustei columbace, o alta împotriva stupefiantelor sau a 
frigurilor de balta, evident fiecare cu arcasiile ei. Si astfel din aceasta amestecătura de Ligi, 
arcaşii, de nuclee de Aparare Naţionala, va izvorî o confuzie si o uitare generala a tuturor 
„Ligilor”: iata planul. 

Cititorul sa ne ierte daca îl facem sa-si piarda timpul cu analiza unor asemenea combinaţii ridicole 
si de o caraghioasa pretenţie de înalt simt politic. Vina e a inventatorului din memorabila zi de 4 
August. 

Si, nu ne-am fi ocupat de acest complot de la Interne daca în tendinţa lui de a lovi, cu oricâtă 
neghiobie, în L.A.N.C., n-am fi descoperit nu intenţia de a lovi în Liga actuala a D-lui Cuza, ci 
intenţia de a izbi în întreaga mişcare naţionala. 

Acum, pe deasupra întregii tesaturi a preşedintelui suprem al noii L.A.N., care e atât de zorit sa 
stearga complet din amintirea Românilor orice aducere aminte despre vre-o „mişcare naţionala” a 
anilor trecuti - ne întrebam, spre încheiere: de ce oare D-l Tatarascu, si cu el evident toti 
politicianii, se teme atât de mult de simpla MEMORIE, de simpla aducere aminte a oamenilor, în 
legătură cu L.A.N.C. si mişcarea naţionala? Ce stafii vei fi văzut oare D-ta în simpla amintire a unor 
bieţi Români? Si apoi, admiţând ca „Liga Tatarascu” ar izbuti sa stearga orice aducere amonte 
despre o mişcare antisemita pe care s-o admitem apusa, crede oare D-l Tatarascu ca acel Român 
care risca a se reaprinde atât de uşor la o simpla aducere aminte despre un trecut drag, acela 
n-are sa se reaprinda în fata faptelor zilnice si viitoare prin care monstrul roşu al Izraelului 
provoacă zilnic demnitatea si pune zilnic în cumpănă grija de viitor a Românului? Nu-ti dai seama, 
D-le Tatarascu, de nonsensul situaţiei D-tale când, cu o mâna cauţi sa sufoci orice urma de 
antisemitism românesc, iar cu alta, fortat de împrejurări, si de altfel fara vreo intenţie de 



antisemitism, dezvălui Românilor uneltirile actuale ale „contilor” Jidani din străinătate împotriva 
Tronului si patriei româneşti? 

Prea te-ai pripit D-le Tatarascu cu L.A.N. si cu arcasiile de la Siguranţa Generala! Ai o singura 
scuza; frica de mişcarea naţionala. încolo, toata tesatura nu e decât confuzie, copilărie si, ceeace 
pentru D-ta e mai grav: naivitatea politica si ridicol poliţienesc. 

"Pământul Strămoşesc" din 15 August 1928 

LIGA NAŢIUNILOR 

IDEALUL, VICIILE SI PRIMEJDIA El 


DOAMNELOR si DOMNILOR, 

Cu riscul de a parea exagerat, voi începe făcând clar si categoric o afirmatiune, mai bine zis 
repetând o afirmatiune făcută înaintea mea de alţii mai competenţi, ca de pilda Vasile Conta - si 
anume: naţiunea noastra merge spre pieire daca nu ne vom opri de pe calea pe care o batem azi. 
Am spus ca e foarte probabil ca asemenea cuvinte sa va para exagerate, cu toata realitatea ce ne 
sta zilnic în fata ochilor. Căci ma gândesc la un adevar psihologic asupra caruia ni-a atras 
atenţiunea, noua creştinilor europeni, miraculosul predicator creştin indian Sadhu Sundar Singh 
când ne-a caracterizat spunând ca-i facem impresia unor leproşi. într-adevar, spune acesta, e 
îndeobşte ştiut ca leprosul, deşi e năpăstuit de cea mai cumplita nenorocire si-si vede corpul 
hidos acoperit de bube si putrezindu-i lent, an de an, totuşi el nu-si da seama de grozăvia realitatii, 
iar hâzenia lui, prin banalizare, i se pare ceva aproape normal si în orice caz suportabil. Iar noi 
creştinii, spune neofitul misionar indian, tot astfel, facem impresia ca nu suntem prea emoţionaţi 
si deranjaţi de pierzania morala a materialismului, a dominaţiei cărnii suverane, în care am ajuns. 
Ni se pare ca asa e normal, asa trebuie sa fie omul si suntem foarte severi fata de exagerările 
„maniacilor unei morale creştine perimate”. Aceeaşi psihologie caracterizează pe om si în 
raporturile sale cu sentimentul naţional, cu realitatea vieţii naţionale. E drept ca în toate oraşele 
noii Românii, suntem sistematic si progresiv înlocuiţi de către străini, îndeosebi jidani, care au 
ajuns sa stăpâneasca aproape în întregime comerţul, industria si băncile, sa domine presa si 
indirect politica, iar prin numărul lor mare din Universităţi sa constituie un real pericol pentru 
cultura noastra. 

E incontestabil ca aceşti străini ne sunt duşmani si ca totul merge agravându-se. totuşi, nu ne 
place sa ne zdruncine cineva micile noastre echilibruri personale, relativa noastra linişte si pace, 
spunându-ne lucruri atât de alarmante si concluzii atât de deprimante, cu evidenţierea anumitor 
sacrificii ale acestui echilibru prezent pentru salvarea zilei de mâine. Nu ne plac asemenea vorbe, 
preferam sa fim lasati sa ne vedem de bubele noastre, care în definitiv poate n-or fi chiar atât de 
hidoase cum s-ar parea, si de aceea ne calmam uşor, taxând drept exagerare afirmatiuni ca cea pe 
care am facut-o, chiar daca ea vine de la un cap ca a lui Conta. 

Totuşi, realitatea e aceasta: vom pieri. Vom pieri, evident, daca nu vom lua masurile necesare de 
salvare, pe care azi nu le vedem nicăieri. Si nici nu este exact a zice ca „vom pieri” ci: pierim încă 
de pe acum si tot mai mult. Căci un neam nu piere într-un moment, printr-o ultima suflare, ca un 
om, ci se descompune lent, printr-o moarte ce poate dura veacuri întregi. Astfel azi e aproape 
iremediabil pierit neamul românesc din nordul Bucovinei, din Maramureş, din multe oraşe si din 
atâtea parti ale tarii. în aceste parti românismul trebuie înviat, replantat, căci e aproape dispărut. 
Procesul extrem de grav, continua si daca-l lasam neîmpiedicat, ei bine, s-o ştim cu toate ca n-am 
vrea sa ni-o spunem prea brutal si convingător: vom pieri complet, trecând în prealabil printr-o 
robie la străini mai mult sau mai puţin lunga. Mai e nevoie de exemple, când exemplul e la usa, la 
fiecare pas al banalei vieţi cotidiene? Cititi într-o lucrare a doctorului Paulescu, numele 
comercianţilor români din str. Lipscani, din Bucureşti, la 1880, când toate firmele, afara de 2-3, 
erau româneşti, si vedeţi ce e azi. Priviţi ce e azi până si în încrezutele oraşe ale Olteniei dârze si 
veţi primi, cred, de asta data fara a o taxa de exagerata, afirmatiunea primejdiei mortale în care ne 
aflam. 

Si, cercetând mai atent aceasta ampla si multilaterala nenorocire în care am căzut, cercetând-o în 
mod sistematic, vom vedea ca viata neamului e atât de ameninţata si compromisa, din cauza ca 
un imens, un apocaliptic complot s-a urzit contra întregii lumi, a tuturor naţiunilor, mai ales 



creştine. El tinde a ataca cele doua temelii de existenta a unei naţiuni: naţionalitatea si 
spiritualitatea religioasa, creştina. Iar urzitorii sunt, evident, cei ce profita, cei ce se înstăpânesc în 
locul nostru, deasupra noastra: Jidanii, ajutati de francmasonerie. 

înainte de a ma izola pentru a trata în amănunte subiectul meu: Societatea, sau „Liga” Naţiunilor, 
trebuie sa integrez acest subiect în cadrul din care face parte, adica în complotul mai sus amintit. 
O voi face în puţine cuvinte. Aşadar, atacând naţionalitatea si disciplina spirituala creştina a unei 
naţiuni, o dezarmezi, o robeşti si o distrugi. 

Căci, Doamnelor si Domnilor, naţionalitatea e un fenomen social tot atât de „natural”, de 
independent de viata omului, ca si toate fenomenele naturii. Aceasta nu însemnează ca fenomenul 
ruperii omenirii în grupuri izolate, naţionale, e o realitate naturala actuala, pe care n-o putem 
ignora si desfiinţa, printr-un act de voinţa. Aceste grupuri umane individualizate prin sângele 
rasei, prin limba, obiceiuri, aspiraţii comune si pe deasupra tuturor, printr-o solidaritate egoista si 
exclusivista ce tinde sa întareasca o colectivitate etnica, netinând seama, ba manifestându-se 
uneori, cum e cazul Jidanilor, împotriva celorlalte, aceste grupuri - naţiunile - sunt o realitate: ele 
exista. E un truism, un lucru ce pare a nu mai avea nevoie de o demonstraţie: existenta naţiunilor 
ca entitati izolate, individualizate, care cauta a se dezvolta pe sine în mod exclusiv si foarte 
adesea în paguba altora. E cazul Ungurilor, care totdeauna au tins, tind si probabil vor tinde a 
servi naţionalitatea lor, nedreptatindu-ne pe noi Românii si pe alţi vecini. E cazul Ruşilor, al 
Bulgarilor, al altora, pe deasupra tuturor, al Jidanilor. 

Naţionalitatea apare astfel ca singura forţa capabila a rezista acestor grupări naţionale adverse: 
pastrarea nationalitatii ca centru de forţa, de agregare, de solidaritate si rezistenta, e condiţia 
fiinţării noastre ca naţiune independenta. Fara forţa nationalitatii ne descompunem, ne 
pulverizam, pentru a cadea apoi prada naţiunilor viguroase si conservate. 

Pe de alta parte, daca în domeniul vieţii temporale naţionalitatea e coloana vertebrala a vieţii, 
aceasta viata a naţiunii nu e posibila si asigurata fara o ordine spirituala sanatoasa, fara o 
moralizare si spiritualizare a indivizilor din naţiune. Disciplina religioasa, în speţa creştina, e un al 
doilea element indispensabil vieţii. Naţionalitatea si spiritualitatea morala, creştina, se 
complecteaza, se angrenează, aducând echilibrul vieţii omeneşti si putinta ei de păstrare. 

Ei bine, de o serie de decenii asistam, cum am spus, la desfasurarea unui imens complot, ce se 
întinde aproape asupra tuturor naţiunilor si care tinde a slabi, a compromite, a altera până la 
desfiinţare naţionalitatea si creştinismul. Pentru a ne margini la ceeace se petrece în tara noastra, 
constatam o serie întreaga de iniţiative si societăţi, mai mult sau mai puţin triunghiulare, puse sub 
patronaje, durere, adesea atât de auguste - diferite asociaţii de educaţie a tineretului, societăţi 
zise creştine - în care totuşi intra si chiar conduc mulţi străini (cazurile Y.M.C.A., „triunghiul 
Albastru”, „Tineretul conştient român”, etc. si până si Cercetasia si altele dintre care nu lipseşte 
nici „Institutul Social Român”) - toate aceste înjghebări exercita o influenta educatoare puternica 
asupra românilor, educându-i în toate direcţiile: sport, filantropie, simţăminte nobile, din care însă 
lipseşte în mod foarte suspect si sistematic orice educaţie a sentimentului naţional si orice slăvire 
a lui Isus. Se tinde sa se dovedească, posibilitatea existentei unei spiritualităţi în afara de 
creştinism si a unei vieţi în afara de naţionalitate si chiar contra ei. Sa mai amintim de 
francmasonerie, de presa noastra scrisa de Jidani, care, ne hrăneşte zi de zi, ne formează 
sufletul? Apoi literatura anumita, arta si toate celelalte manifestări ale activitatii omeneşti? E 
suficient sa facem o privire sincera înăuntrul nostru a fiecăruia, sa constatam câta lumina creştina 
ne mai stăpâneşte, câta castitate si sa ne mărturisim ca sufletul nostru e aproape gol de aceste 
simţăminte de care se ruşinează (cine îndrăzneşte azi, dintre noi, a mai afirma valoarea cuvântului 
lui Isus si, mai ales, a-l urma?) - e suficient acest lucru pentru a constata uriaşele efecte, 
cumplitele victorii spirituale ale acestor atacuri anticriste. E suficient apoi sa constatam (ceeace 
am făcut adineauri) cum se îndeplineşte pieirea în ordinea temporala, materiala, a fiinţei noastre 
ca neam - fara ca cei ce conduc Statul român, sa ia masurile necesare dictata de instinctul si 
conştiinţa conservării naţionale - pentru a ne da seama de descompunerea acestei forte, care e 
naţionalitatea noastra, în urma atacurilor iudeo-masonice. 

Liga Naţiunilor e doar una din aceste multiple forme de conspiraţie antinaţionala si anticreştina, 
care are tendinţa de a fi mijlocul suprem de încoronare si definitivare a rezultatelor deja obţinute 
de iudeo-masonerie până acum în întreaga lume. Acest lucru, pe care ştiu ca nu e suficient sa-l 
afirmam, ne vom strădui acum a-l dovedi. 



Sa vedem aşadar ce este „Liga Naţiunilor”? Ceva destul de simplu: ea este guvernul dictatorial al 
lumii, stăpânul naţiunilor. Cel puţin juridiceste, ea este aceasta. în fapt nu îndrăzneşte sa-si 
exercite însă, până acum, toate aceste drepturi. Dar ceeace este esenţial, e ceeace este Liga 
Naţiunilor juridiceste si poate deci deveni oricând în fapt (daca naţiunile îsi vor respecta 
angajamentul luat fata de Liga). Aşadar azi putem spune fara nici-o exagerare, ca exista un Stat 
mondial a cărui conducere si forţa publica este încredinţată Ligii Naţiunilor. Statele componente 
ale acestui Stat mondial si-au pierdut în buna parte suveranitatea, în folosul acestui supra-Stat. 
lata ce este „Liga Naţiunilor” (careia i se potriveşte mai bine numele francez de „Societate a 
Naţiunilor” deoarece o societate e o individualitate, o unitate în care dispar elementele 
componente, în timp ce o liga e o simpla întrunire a unor unitati disparate, ceeace nu e cazul 
pentru „Liga Naţiunilor”). 

Care e scopul, idealul acestei „Ligi”? Acest scop e în strânsa legătură cu mentalitatea postbelica, 
fiind foarte explicabil ca pretutindeni sa se ridice, a doua zi după armistiţiul din 1918, o ura contra 
războiului, contra carnajului, contra sălbăticiei omeneşti. Acest substrat psihologic a fost utilizat 
de către adevaratii creatori ai Ligii Naţiunilor (si vom vedea la urma cine sunt) spre a lansa, a crea 
aceasta instituţie, dându-i ca scop aparent (tot la urma vom vedea si scopul adevarat dar ascuns): 
înlăturarea arbitrarului, a bunului plac războinic, a forţei brutale din viata naţiunilor. Scopul acesta 
aparent al Ligii nici nu e numaidecât stârpirea războiului, deoarece ea însasi admite ca sunt cazuri 
de războaie drepte, necesare - ci scopul e ca războiul nedrept, arbitrarul vieţii internaţionale, sa 
dispara. 

N-ar fi nimic de zis contra acestui scop, daca-l consideram în sine, independent de posibilităţile de 
realizare. E chiar ceva foarte nobil, seducător mai ales pentru spiritul superior al arianului, al 
creştinului iubitor de ideal, de distilare spirituala. 

Dar de îndata ce examinam problemele teoretice de realizare, apoi sistemul practic prin care s-a 
realizat în fapt acest scop constatam o nesfârşita serie de vicii. 

Aceste vicii ne dovedesc ca un scop nu e suficient sa fie nobil, când intra în domeniul realizării, ci 
trebuie sa fie realizabil, deoarece în caz contrar sistemul de realizare se va întoarce exact contra 
scopului în loc de a-l servi. Si, vom dovedi ca exact acesta este cazul Societăţii Naţiunilor, 
într-adevar, trebuie sa constatam ca într-o societate omeneasca arbitrarul n-a putut fi niciodată 
înlăturat decât printr-un singur dizolvant al sau: prin regula de drept, prim juridicizarea vieţii 
sociale, adica prin încadrarea activitatii membrilor componenţi în limite juridice. Fara o 
sistematizare juridica a vieţii, nu e cu putinta înlăturarea arbitrarului. Căci într-adevar, ce este 
regula de drept, norma juridica? Ea este o reglementare obiectiva, prealabila si unica a diferitelor 
raporturi si fenomene sociale. Se stabileşte deci, pentru cazuri încă nenascute care va fi 
pozitiunea forţei publice în diferitele raporturi si conflicte dintre oameni. Prin însasi aceasta 
calitate de reglementare prealabila a situaţiilor viitoare, regula juridica e imparţiala, obiectiva, iar 
nu o soluţie de circumstanţa, subiectiva si personala. Iar prin calitatea ei de a-si exercita forţa 
conţinutului sau în acelaşi fel, în toate cazurile similare la care se refera, regula de drept exclude 
si mai radical arbitrarul bunului plac, al agentului forţei publice a Statului. Se prevede de exemplu 
prin regula de drept care creeaza si pedepseşte delictul de furt, ca ori de câte ori, oricine ar fi, îsi 
însuseste, în anumite conditiuni, lucrul altuia, va fi pedepsit într-un fel anumit. E astfel exclus 
arbitrarul dintre oameni prin putinta ce li se da, de a apela la intervenţia forţei publice, în 
soluţionarea conflictului. De asemenea e exclus arbitrarul judecătoresc deoarece cel care judeca, 
cel ce exercita forţa publica, e limitat de regula juridica de lege, de cod. E suficient sa ne gândim 
ce ar fi un Stat, în care pe de o parte nu s-ar putea apela la intervenţia forţei publice pentru 
soluţionarea unui conflict, iar pe de alta parte organele si autoritatile forţei Statului - magistraţii si 
administratorii, agenţii executivi, etc - nu ar fi încadraţi si limitaţi, în executarea puterii lor, de 
către legi, pentru a ne da seama ca numai regula juridica poate desfiinţa arbitrarul. 

Ajungem astfel la concluzia ca Societatea Naţiunilor nu-si va putea realiza scopul ei de combatere 
a arbitrarului din viata internaţionala a naţiunilor - decât daca este o instituţie bazata pe un fond 
de principii si reguli juridice, limitatoare a puterii sale uriaşe de guvern stăpân peste naţiuni, de 
organ al forţei publice a omenirii. Aşadar se pune chestiunea daca Liga Naţiunilor este sau nu o 



instituţie juridica, o instituţie care îsi exercita funcţiunea de guvernatoare a lumii (dotata cu o 
uriaşa forţa publica) pe baza unor reguli de drept, care-i limitează si reglementează atributiunile, 
împiedicând intervenirea arbitrarului în hotărârile sale? 

Ei bine, răspunsul este negativ: Societatea Naţiunilor nu e si nu poate fi o instituţie bazata pe un 
fond juridic, ci e o simpla instituţie politica, deci arbitrara. Ceeace vom dovedi: întâi în principiu, 
apoi în fapt. 

în principiu, zic, chiar si în principiu, Liga Naţiunilor nu poate avea o structura juridica. De ce? 
Pentru foarte simplul motiv, ca în materie de reglementare a raporturilor dintre naţiuni, regula 
juridica nu s-a putut înstăpâni de loc. acea parte a Dreptului care se ocupa cu aceste raporturi 
dintre State, adica asa zisul Drept International Public, e o disciplina juridica abea născândă si 
foarte incompleta, care se limitează exclusiv la reglementarea juridica a raporturilor de mica 
importanta din viata internaţionala, ca de ex. regulile juridice în materie diplomatica, consulara, 
sau la însirarea unor dispoziţii ale unor tratate, aproape exclusiv reguli de procedura 
internaţionala. Nu veţi găsi nici-o dispozitiune în Dreptul International Public, relativ la marile 
chestiuni ale raporturilor dintre State, ca de pilda dreptul unei naţiuni asupra unui teritoriu, dreptul 
unei naţiuni la independenta, cazurile războiului drept si ale celui abuziv (norme juridice penale 
internaţionale) etc. Nimic din toate acestea nu exista în Dreptul pozitiv. Dar, mai grav, nu exista 
asemenea sistematizări juridice nici în doctrina, nici aşadar în Dreptul natural. De ce oare? 
Evident nu din cauza lenei cugetătorilor jurişti, ci din cauza ca azi cel puţin, daca nu întotdeauna, 
raporturile dintre naţiuni nu sun susceptibile în ceeace au ele mai important, unei încadrări 
juridice. Căci ceeace caracterizează regula de drept, ca si orice regula, lege ştiinţifica, este faptul 
de a fi expresiunea, dispozitiunea unei solutiuni constante, aplicabile unor serii de fenomene 
identice, care se repeta. Ori de câte ori un corp este lasat sa cada, în anumite condiţii, stabileşte 
legea ştiinţifica a gravitaţii, el va cadea într-un anumit fel. Ori de câte ori un om ucide în anumite 
condiţii, stabileşte regula stiintei dreptului penal, el comite crima cutare, deci este însasi în esenţa 
regulei ştiinţifice, raportarea ei la o serie de situatiuni identice, care sunt susceptibile a se repeta, 
aplicându-se în acest caz aceeaşi lege, regula, prealabil stabilita pentru situatiuni viitoare, deci 
obiectiva, nearbitrara. 

în raporturile de viata dintre naţiuni nu s-au putut însă descoperi si forma regule juridice pentru 
motivul ca marile interese naţionale (conflicte de teritoriu etc) nu sunt fenomene susceptibile de a 
se repeta în conditiuni identice, reglementabile deci în prealabil printr-un sistem juridic. Sa luam 
de pilda dreptul unei naţiuni asupra unui teritoriu (sursa aproape constanta a războaielor). Unii 
vor invoca , cu dreptate, dreptul istoric, sau voinţa majorităţii populaţiei (cazul Ardealului pentru 
noi). Alţii vor invoca, poate tot cu dreptate, numai dreptul istoric, indiferent de plebiscitul actual al 
unei populaţii intruse, colonizate, (cazul nordului Bucovinei etc). tot atât de legitim se va putea 
invoca dreptul unei naţiuni paşnice asupra unui teritoriu, pentru a-si asigura o graniţa strategica, 
spre a se apara contra unei naţiuni războinice (cazul Cadriiaterului nostru), sau dreptul la frontiere 
naturale, dreptul la un teritoriu de siguranţa a unei capitale (cazul Belgradului). Vedem aşadar ca 
aici, în aceasta foarte importanta materie a raporturilor internaţionale, drepturile sunt atât de 
variate, bazate pe atât de multiple fundamente istorice, geografice, militare, etnice, încât crearea 
unor legi ştiinţifice de drept, e cel puţin tot atât de dificila, ca si gasirea asa ziselor legi istorice. Nu 
exista situatiuni fixe, care sa se repete, compuse din aceleaşi elemente carora sa li se poata deci 
aplica aceeaşi solutiune dinainte stabilita. în zadar am crea un vast cod, căci noile fenomene, 
noile conflicte nu vor putea fi încadrate în nici-un text. - La aceeaşi constatare ajungem, când e 
vorba de o alta sursa de conflicte internaţionale: dreptul la independenta al naţiunilor. Când se 
naşte acest drept, de vreme ce el nu este general, ca e incontestabil ca tinerea sub stăpânirea 
Europenilor a unor popoare sălbatice din Africa este admisibila, dreapta, folositoare? Unde e 
limita? De ce ar fi mai puţin demn de independenta un popor eroic ca Rifanii lui Abd-el-Krim, sau 
ca Burii, decât un popor european? Care poate fi criteriul juridic al independentei? Nemţii nu 
susţineau oare (si Ungurii la fel) ca, în virtutea unei pretinse calitati a lor de Kulturvolk, au dreptul 
de a domina, spre a civiliza, multe naţiuni europene, daca nu pe toate, între care si pe noi 
Românii? Si aici, chestiunea este tot atât de instabila si neprecizabila stiintificeste în reguli 
permanente, ca si în chestiunea teritoriului. Si asa mai departe. Viata naţiunilor se confunda cu 
istoria, iar până acum încercările de a stabili legi istorice (cazul istoristilor germani Knies, 
Hildebrand, Roscher) au dat greş. Cu atât mai mult sunt imposibile aici legile juridice, de amanunt. 
lata deci, de ce nu numai ca Dreptul International Public e aproape inexistent, dar nici în principiu 



constatam ca el nu poate lua naştere. Aşadar chiar în principiu ajungem la condamnarea Ligii 
Naţiunilor pentru viciul capital: ea neputând avea la baza un sistem de reguli juridice, care sa 
garanteze ca atribuţiile ei vor fi exercitate obiectiv si în mod impersonal, este fatal ca ea sa-si 
exerciteze aceste atributiuni în mod subiectiv, arbitrar, devenind o simpla unealta de conspiraţie 
politica cu atât mai primejdioasa cu cât e mai puternica. 

Dar nu numai în principiu apare exclusa posibilitatea dispariţiei arbitrarului internaţional prin 
crearea Ligii Naţiunilor - ci si în fapt. 

Vom dovedi acum, cu câteva exemple ca, după cum era fatal si inevitabil, Liga Naţiunilor este si în 
fapt singurul lucru ce putea sa fie: o instituţie politica arbitrara. Vom cita patru exemple: 

1) Examinam mai întâi felul cum s-a organizat în fapt Liga Naţiunilor, spre a vedea cât e de 
îmbibată de arbitrar politic însasi structura, organizaţia sa. Liga are doua organe capitale: 
Consiliul si Adunarea Generala. S-ar crede în primul moment, ca e vorba de doua organe, unul 
executiv - Consiliul, altul legislativ deliberant, adevăratul deţinător al puterii - Adunarea Generala 
- adica doua organe asemanatoare guvernului si parlamentului dintr-un Stat. Căci asa ar trebui de 
fapt sa fie: Consiliul sa fie complectamente limitat si subordonat Adunării, deoarece el e compus 
numai dintr-o pare a Statelor din Liga Naţiunilor, în vreme ce Adunarea Generala le cuprinde pe 
toate. Ei bine, lucrurile stau tocmai invers: consiliul este factorul atotputernic în Liga Naţiunilor, 
iar Adunarea Generala are un rol cu totul secundar si aproape pur formal. Nu exista nici un drept 
de control al Adunării Generale, asupra activitatii Consiliului, iar atribuţiile consiliului sunt supuse 
numai bunului sau plac, fara cenzura Adunării Generale. Atribuţiile acestor doua organe 
complectamente independente se împart în trei categorii: proprii si exclusive ale Consiliului (care 
sunt cele mai importante si numeroase), apoi atributiuni proprii si exclusive ale Adunării Generale 
(aproape fara nici-o importanta) si câteva palide atributiuni comune ale Consiliului si Adunării 
Generale. Spre a vedea aceasta atotputernicie a Consiliului enumerăm aici aceste atributiuni: 

1) Atributiuni proprii si exclusive ale Consiliului: 

a) Relativ la admiterea unui nou membru permanent sau nepermanent în Consiliu. 

b) Relativ la schimbare sediului Societăţii Naţiunilor. 

c) Relativ la dezarmarea Statelor. 

d) Relativ la prevenirea si autorizarea războaielor. 

e) relativ la sancţiunile de aplicat în materie de arbitraj. 

f) Relativ la organizarea Curţii Permanente de Justiţie Internaţionala. 

g) Relativ la aplicarea sancţiunilor prin blocarea economica si intervenţie armata colectiva contra 
Statului recalcitrant. 

h) Relativ la excluderea unui Stat din Societatea Naţiunilor. 

i) Relativ la executarea mandatelor asupra coloniilor. 

j) Relativ la aplicarea tratatelor de protectiune a minorităţilor si la autorizarea Statelor respective, 
de a-si modifica Constituţia în ce priveşte acest regim de protectiune. 

1) Relativ la unele atributiuni speciale în legătură cu trecutul război mondial (ex. chestiunea 
protectiunii oraşului Dantzig, a teritoriului Sarre, a „Anschluss”-ul austriac etc.) 

2) Atributiuni proprii ale Adunării Generale: 

a) Relativ la admiterea unui nou Stat. 

b) Relativ la revizuirea tratatelor de pace. 

c) Relativ la votarea bugetului. 

3) Atributiuni mixte ale Consiliului si Adunării 

a) Revizuirea pactului. 

b) Conciliatiune. 

c) Alegerea judecătorilor Curţii Permanente. 

Aşadar se vede clar cum cele mai capitale atributiuni (ca prevenire si autorizarea războaielor, 
sancţiunile chiar armate contra Statului recalcitrant, dispoziţiile de dezarmare, apoi stabilirea 
regimului minorităţilor etc) sunt de competenta exclusiva a Consiliului, Adunarea Generala 
neavând nici un drept de control, indicatiuni sau orice amestec. Si, ce se întâmpla? Dat fiind faptul 
ca acest Consiliu e compus numai din membri permanenţi ai marilor puteri Anglia, Franţa Italia, 
Japonia, Germania si din câţiva membri temporari, aleşi tot de către membrii permanenţi pentru 
câţiva ani, înseamnă ca toata puterea S.N., în folosul careia ne-am alienat noi suveranitatea 
naţionala, este în mâna unui Consiliu din care noi nici nu facem parte. Soarta noastra si a 
celorlalte zeci de State mai mici, dreptul de a face un război, de a ne înarma, de a ne organiza în 



interior relativ la minorităţi, toate acestea depind de bunul plac al d-lor Chamberlain, Briand, a nu 
ştiu cărui Japonez si Brazilian, membri ai Consiliului, fata de care noi rămânem cu mâinile legate, 
obligaţi a ne supune tutelei lor arbitrare si nejuridice, fara a ne spune macar cuvântul. 

Daca nu ar fi arbitrara si politica organizarea Societăţii Naţiunilor, atunci se urmau cel puţin 
normele de Drept Constituţional al Statelor si s-ar fi dat atotputernicia în mâinile Adunării 
Generale, Consiliul fiind un simplu organ executiv al Adunarii-Parlament. Dar aici încetează si 
democraţia si spiritul juridic al occidentului, pentru a face loc celei mai suspecte si arbitrare 
dictaturi: a unui Consiliu compus din 5-10 State puternice si atotstapâne peste soarta întregului 
glob, care si-a distrus suveranitatea naţionala în beneficiul acestui admirabil areopag. 

2) Trecem la al doilea exemplu de arbitrar ce stăpâneşte, în fapt, structura Societăţii Naţiunilor si 
anume la procedarea Societăţii Natiunlor, procedare pur politica iar nu juridica, la ceeace priveşte 
primirea sau refuzul primirii în Liga a unor State petiţionare. Acest exemplu ne arata nu numai ca 
în Liga aceasta Stăpâneşte arbitrariul, dar ca si atunci când exista reguli juridice pentru anumite 
situatiuni, ele sunt calcate de către însasi Societatea Naţiunilor, care si-a trasat aceste reguli. Si 
anume: pactul Societăţii Naţiunilor dispunând ca orice Stat poate fi primit în Societate la cerea sa 
(deci o regula de drept, impersonala, obiectiva), Societatea a refuzat totuşi înscrierea Statelor: 
Georgia, Armenia, Ucraina, evident din motive pur politice, deşi acestea întruneau toate 
conditiunile juridice necesare admiterii în Societate. în schimb au fost primite Irlanda si 
dominioanele engleze, deşi fiinţa de Stat independent a acestora e cu mult mai discutabila decât 
aceea a amintitelor State respinse. Aşadar bunul plac, interesul politic, domina încă o data în 
Societatea Naţiunilor, chiar si atunci când are deja determinate regulile de conduita, precise, clare, 
juridice. Ne putem întreba cât de obiective si de nearbitrare vor fi hotărârile acestui Consiliu, 
atunci când el nu e limitat de nici-o regula de drept (de ex. pentru autorizarea unui război, pentru 
clasarea unui război ca just sau injust). 

3) Un al treilea exemplu de arbitrar în fapt, se gaseste în foarte importantul art. 12 din pact, relativ 
la autorizarea războaielor si la sancţiunile de luat contra Statului ce nu se supune poruncilor 
Consiliului Ligii. Acest articol prevede ca orice asemenea hotărâre a Consiliului nu e obligatorie 
pentru Statui la care se refera decât daca hotărârea Consiliului e luata cu unanimitate de voturi. în 
cazul când hotărârea e luata cu simpla majoritate, ea nu mai e obligatorie, beligerantul e liber a 
face ce vrea, fara a se expune rigorilor represiunii armate sau economice din partea Ligii. 
Dispoziţia aceasta, care nu se justifica cu nici un argument de drept, are ca scop simpla 
promovare a arbitrarului marilor puteri, membre permanente în Consiliu, care nu vor fi niciodată 
expuse a se vedea stânjenite de către Liga în aceasta enorm de importanta chestiune a 
războaielor, deoarece e suficient ca Statul mare putere interesat, membru în Consiliu, sa fie de 
alta părere, pentru ca unanimitatea si deci obligativitatea sa nu mai existe. Si când ne gândim ca 
aproape exclusivul scop al fondării Ligii, a fost tocmai introducerea unei discipline, a unei 
supra-autoritati în materie de războaie, vedem cum prin acest art. 12 Liga îsi pierde orice putere si 
posibilitate de disciplinare fata de marile puteri, pentru a rămâne doar tiranul dictatorial al micilor 
State, robite acestei Ligi. E aici oare o imparţiala preocupare juridica la baza, sau o simpla si 
arbitrara manevra de dominatiune a marilor State asupra celor mici? 

4) Un ultim exemplu credem ca va întregi suficient, lumina făcută în aceasta chestiune a 
arbitrarului stăpân si în fapt asupra Ligii Naţiunilor. Si anume asa zisul pact al minorităţilor. Acest 
„pact”, cuprinzând o serie de obligaţiuni pe seama Statului care are în sânul sau minorităţi etnice, 
trebuia impus tuturor Statelor având minorităţi, daca ar fi ca în structura Ligii Naţiunilor sa domine 
senina obiectivitate juridica. Toţi cei care corespund prevederii respective: State cu minorităţi 
numeroase, sa fie puşi sub puterea de control a acestui pact; iata ce ar fi fost drept, si o dovada 
de organizare obiectiva, juridica a acestei „Societăţi”. Dar nu! Regimul de protectiune a 
minorităţilor care, după cum am văzut, este supus cenzurii exclusive a Consiliului, nu a fost impus 
tuturor Statelor cu minorităţi. El nu a fost impus Franţei, care are câteva milioane de minoritari 
italieni, jidani, spanioli, germani, fara a socoti pe cei din colonii. El nu a fost impus Angliei, cea 
care (ulterior instituirii acestui pact al minorităţilor) a proteguit atât de dulce minoritatea irlandeza; 
el nu a fost impus Germaniei, Italiei, toate State cu numeroase minorităţi. Dar straşnicul „pact” a 
fost impus României, Poloniei si altor State mai mici, si încă în cea mai revoltătoare forma: cu 
obligaţiunea ca prevederile „pactului minorităţilor” sa fie introduse în Constituţie, care Constituţie 
nu mai poate fi modificata, în ceeace priveşte acest regim al minorităţilor, nici chiar de către 
Adunările Constituante, ci numai după prealabila autorizare primita din partea Consiliului 



Societăţii Naţiunilor. Nici voinţa regala, nici voinţa naţionala prin Parlamentul sau constituant, nu 
mai are posibilitatea de a schimba acest regim al minorităţilor, daca e vorba sa respectam 
iscălitură noastra, de pe pactul Societăţii Naţiunilor. E un caz tipic de totala alienare a suveranităţii 
noastre naţionale, în folosul Consiliului de la Geneva (care are drept secretar general, factotum, 
pe jidanul Sir Eric Drummond). Daca la baza Societăţii Naţiunilor ar sta o preocupare de 
îndepărtare a arbitrarului din viata internaţionala, printr-o disciplinare juridica a acestei vieţi, ni 
s-ar putea ca asemenea monstruoase abuzuri si favoritisme personale sa fie cu putinta. 
lata deci cum prin aceste patru exemple credem, Doamnelor si Domnilor, ca am demonstrat 
suficient ca si în fapt, în realitate, Societatea Naţiunilor nu este decât un organism de servire a 
arbitrarului, asa cum ne-am străduit a demonstra, mai înainte, ca, în principiu, e condamnata a fi. 


E timpul de atrage concluziile, aratând, daca mai e nevoie, primejdiile ce ne ameninţa tara din 
partea viciilor aratate în organizarea acestei autoritati supranationale. 

Concluzia asta s-a degajat, socotim, singura în firul expunerii noastre, si nu avem decât s-o 
repetam, precizând-o: creata pentru a evita omenirii consecinţele grozave, recent văzute si simtite 
în 1914-1918, ale stăpânirii nedreptăţii, a poftelor nestăvilite ale naţiunilor lacome si tari, 
consecinţe ce nu puteau fi evitate decât prin distrugerea arbitrarului vieţii internaţionale, în urma 
disciplinarii ei juridice, a încadrării acestei vieţi în limite obiective, impersonale, de drept - 
Societatea Naţiunilor, imposibil de realizat chiar si în principiu, nu este decât un organ de noua 
promovare a arbitrarului, promovare cu atât mai primejdioasa, cu cât în fata comploturilor ei 
politice, Statele, despuiate de suveranitate, stau neputincioase, dezarmate. S-a înlocuit autocraţia 
Kaizerilor si a Tarilor cu acea a unui Consiliu compus din alţi Kaizeri si Tari. S-au schimbat doar 
uneltitorii, dar arbitrarul a ramas atotstapânitor în viata naţiunilor. 

Astfel Societatea Naţiunilor apare pe de o parte, ca o forma de atac contra naţiunilor, iar în 
pretenţiile sale de activitate intelectuala, culturala ea se vădeşte a fi o forţa de atac, contra 
spiritului si a culturii creştine, prin dizolvarea culturilor naţionale, spre a le înlocui cu un spirit de 
internaţionalism „umanitar” liber-cugetator, individualist, prin dizolvarea culturilor naţionale, spre 
a le înlocui cu un spirit de internaţionalism „umanitar” liber-cugetator, individualist. 

Dar ar fi sa fim incomplecti daca nu am arata aici ca în dosul acestei faţade se ascunde aceeaşi 
mâna neagra , acelaşi complot contra naţiunilor si creştinismului despre care am amintit la 
începutul expunerii noastre, si anume: francmasoneria jidoveasca. 

Cu scopul de a desfiinţa suveranitatea Statelor, spre a o înlocui cu un superguvernamânt care de 
fapt sa fie în mâna iudaismului mondial, s-a început si creat aceasta Societate a Naţiunilor, ca o 
punte de trecere spre acele State Unite ale Europei capitalismului jidovesc, State Unite atât de 
mult predicate de toti francmasonii. Si, vom dovedi afirmatiunea noastra despre originile 
francmasonice si jidoveşti ale Societăţii Naţiunilor cu câteva documente de înalta valoare. în 
admirabila revista a Monseniorului Jouin, „Revue Internationale des Societes Secretes”, care 
apare la Paris cu scop precis de combatere a francmasoneriei, se arata într-un studiu documentat 
(nr 47 din 24.11.1929) cum Societatea Naţiunilor a fost conceputa în lojile masonice, cum acestea 
au lansat ideea ei. Citam câteva pasaje: 

„La 14 si 15 ianuarie 1917 are loc la Paris o conferinţa a francmasoneriei din tarile aliate , care 
decide sa convoace un Congres al masoneriei naţiunilor aliate si neutre, pentru a cauta mijloacele 
de a ajunge la constituirea Societăţii Naţiunilor, spre a vedea omenirea liberându-se în viitor de 
dezastrele care paralizeaza mersul civilizaţiei. La acest Congres fraţii Corneau si Peigne au 
preconizat scopurile Congresului în aceşti termeni: „Sa se prepare Statele Unite ale Europei, sa se 
creeze o autoritate supranationala, care va avea ca scop sa rezolve diferendele dintre naţiuni; 
Francmasoneria va fi agentul propagandei acestei conceptiuni”. Apoi la şedinţa de la 28 iunie 
1917 (cu aproape doi ani înaintea întemeierii Ligii si în timp ce războiul era încă în curs), generalul 
Peinge, Mare Maestru al Marei Loji a Franţei, alcătuieşte un proiect de Statut pentru aceasta 
„Societate a Naţiunilor”, proiect care seamana perfect cu pactul Societăţii Naţiunilor. Revista 
francmasona franceza „Convent de la G-de Loge de France” în numărul sau din 1922, pag. 



235-236, spune între altele: „Scopul principal al Ligii Naţiunilor, trebuie sa fie crearea unui 
patriotism pentru Liga Naţiunilor, pe scut, formarea Statelor Unite ale Europei si mai ales 
Federalizarea întregii lumi. Sa fie dezarmate Statele izolate si sa fie în schimb înarmata Federaţia 
Statelor Asociate. Acestea sunt cele doua faze ale aceluiaşi progres.” 

De altfel aceasta concepţie francmasona a unui guvern supranational, stăpân asupra lumii întregi 
(si condus fireşte de francmasoneria jidoveasca), nu a aparut numai în 1917. Ea e veche. E destula 
a cita din studiul d-lui dr. Paulescu relativ la aceasta chestiune (Buletinul anti-iudeo-masonic de la 
1. 01. 1930 pag. 22) următorul pasaj dintr-un articol publicat încă în 1864 de Jidanul Lewy Bing în 
„Les archives israelites”: „Nu e oare natural si necesar de a vedea în curând un Tribunal Suprem, 
însărcinat sa descurce plângerile dintre Naţii si Naţii, judecând în ultima instanţa, si al cărui 
cuvânt sa impue lumii întregi?” 

Apoi „Protocoalele înţelepţilor Sionului” spun încă în 1901: „Noi vom obosi într-atât pe creştini, 
încât, îi vom forţa sa ne ofere o Putere Internaţionala...în care vom îngloba toate Statele din lume, 
si va forma un Super-Guvernamânt. în locul guvernelor actuale vom pune o sperietoare, ce se va 
numi Societatea Naţiunilor.” 

lata deci până si cuvântul de „Societate a Naţiunilor” regăsit în aceste documente francmasonice 
jidoveşti, de acu-s 30 si 50 ani. 

Daca ne gândim cât de stupid si neînţeles este ca deşi se ştie bine ce poate fi o astfel de 
„Societate a Naţiunilor”, Statele sa-si stirbeasca grav suveranitatea în folosul acesteia, va trebui 
sa constatam ca aceasta orbire stupida si neînţeleasa a lumii politice, nu poate fi o simpla 
greşeala ci rodul voinţei oculte a francmasoneriei care a creat stârpitura de Societate de la 
Geneva, în latul careia ne-am vârât noi capul de buna voie. 

Crearea Societăţii acesteia a Naţiunilor, atât de ridicula în principiu si irealizabila cu toata afişarea 
idealului ei nobil si creerea acestei stăpâniri arbitrare pe care noi ni-am pus-o în cap, deci 
comiterea unei atari greşeli imense si colective a tuturor Statelor lumii, nu poate fi decât rezultatul 
unui complot. Căci daca ar fi putut fi orbit un om de Stat oarecare la un moment dat, nu puteau fi 
însă orbiţi toti oamenii de Stat ai lumii fara a se sesiza de gresala lor si a o repara la timp. Si daca 
totuşi Societatea Naţiunilor a luat fiinţa, în dauna suveranitatiior naţionale, aceasta este din cauza 
ca uneltele francmasone din toate Statele au fost complice, conştient sau inconştient, la 
subminarea viitorului patriilor lor. Singure Statele Unite ale Americii de Nord fac excepţie si au 
refuzat tutela de la Geneva (deşi Wilson a avut un rol formal atât de important la întemeierea S. 
N.). 

Ce este de făcut? E foarte simplu. Aceasta „Societate” trebuie nesocotita si desfiinţată, iar 
suveranitatea naţionala reintegrată în deplinătatea drepturilor ei. Uriaşul complot mondial despre 
care am vorbit, va primi prin aceasta o capitala lovitura, distrugându-i-se una din cele mai 
preţioase arme. 

Si, drept încheiere, sa-mi îngăduiţi a-mi exprima o convingere: socot ca neamul românesc va avea 
ocazia în aceasta uriaşa lupta, sa faca dovada calităţilor sale de bun simt, înţelepciune si 
vitejeasca hotărâre, luând un loc de frunte în iniţiativa si ducerea la capat a luptei, 
întreaga civilizaţie creştina este ameninţata de complotul mondial francmasonic-jidovesc. Stăm în 
pragul acestei dominaţii mondiale (se vorbeşte doar atât de mult despre Statele Unite ale Europei). 
Ei bine, Occidentul îmbătrânit care a dat până acum destul civilizaţiei si este azi în declin, acest 
Occident fruntaş se va muta în Orient! Centrul ideilor salvatoare, al forţelor vitale biruitoare, va 
trebui sau va putea fi acest Orient latin al Europei. Putem spune ca la noi mai mult decât în orice 
tara s-a menţinut sanatatea de simţire si cugetare în fata valului masonic cotropitor. Si, în aceasta 
tara, izvoare de energie si de mântuitoare jertfa, care ştiu si cred fara clintire ca se vor revărsă 
mâine, inaugurând aceasta mare epoca de ascensiune a neamului românesc spre culmea 
îndrumării si strălucirii mondiale. Demonul masonic va primi prima crunta încleştare si izbitura pe 
acest pământ al Daciei, iar după aceasta sfârşitul sau nu va mai fi departe. 

Simt aceasta în pulsaţia tineretului românesc în inimile majorităţii Românilor, în sângele nostru 
cald care vrea viata si strălucire, onoare si libertate. Si ştiu ca asa va fi, deoarece cunosc 
hotărârea, spiritul de jertfa si transcedentalul idealism al taberei predestinate, care mâine, călcând 
cu bucurie, în toi de lupta, pragul eternităţii spre a ne paraşi pe noi cei din lumea aceasta, va 
deschide porţile şuvoaielor de vitalitate ancestrala, care stau gata de navala pentru salvarea unei 
lumi condamnate. 



STĂPÂNIREA FURTUNII? 


Fiecare zi aduce în sufletul românului de azi surparea câte unui mal, dezarmarea unei rezistente, 
lichidarea unei nădejdi. Odata cu desfrunzirea pomilor, se răresc tot mai mult si adăposturile 
noastre sufleteşti, ne simţim tot mai despuiaţi de încrezatoarea pavaza de scut, prada dezgolita în 
fata duhului de pierzanie si de ura care ne strânge tot mai de aproape. 

Nici pe vremea războiului când, refugiaţi în Moldova sau în Chisnaul atâtor frumoase amintiri, 
stateam sub apasarea păcii de la Buftea si a ameninţării bolşevice - nu era atâta îndoiala si 
demoralizare câta a cuprins sufletele româneşti de astazi. 

Stăm singuri si neputincioşi în fata desertului de la răsărit care-si strânge norii si vânturile. Iar 
lumea chinuita, renunţând la toate, se pregăteşte sa-si lepede toata armatura sufleteasca de 
credinţe si nădejdi sfărâmate, dorind parca o cât mai apropiata si mai desăvârşită prăbuşire, ceva 
care sa schimbe în orice fel viata insuportabila în care se zbate. 

Spulberarea rânduielii actuale, iata ce doreşte tot mai mult mulţimea, noi toti. Asa cum trăim 
acum, nu vrem sa mai continuam. Nu mai vrem joaca cu politicianii care ne despoaie si ne vând 
străinilor, nu mai vrem nădejdi trandafirii dezminţite cu neruşinare, nu mai vrem sa fim neghiobii 
care sa asistam la flamânzirea si batjocorirea noastra de către o ceata de stăpâni nevrednici ai 
Statului de astazi. lata ce e în sufletul mulţimii, în vreme ce asaltul stângii, furtuna bolşevismului, 
ne înconjoară tot mai întunecata. 

Situaţia e clara: 

Ori se da acestei tari o noua nădejde, întemeiata pe garanţii care sa-i asigure temeinicia, nădejdea 
unei răsturnări pe cât de viguroase pe atât de ordonate si înţelepte a rânduielii tâlhăreşti de astazi 
- ori România se va prăbuşi în comunism. 

O schimbare radicala, pe ruinele nedreptăţilor de azi, aceasta e voinţa invincibila a marilor mase 
complet descurajate si lipsite de încredere fata de actuala ordine pe care a cunoscut-o în sfârsit în 
adevarata ei esenţa de nedreptate si jaf. 

Daca nu i se va da tarii calea de înviere a naţionalismului integral, ea îsi va alege cealalta cale, a 
reformei comuniste. 

Ziua de mâine va aduce si la noi, ca si în Germania actuala sau în Italia de ieri, alternativa victoriei 
comuniste sau a celei naţionaliste. Capitalismul de specula, jaful în averea publica, expoatarea 
muncitorului nu mai pot fi tolerate. 

Suferinţa cât si dezgustul de actuala ordine, pustieşte tara de la un capat la altul ca un zăduf de 
pierzare si va dezlantui cea mai salbatica furtuna. 

Depinde de curajul unor oameni patrioţi, sa stăpâneasca aceasta furtuna si s-o limiteze la 
distrugerea râului iar nu la darâmarea comunista a rânduielilor de temelie, azi viciate si înăbuşite, 
ale viaţii unui neam. 

Legiunea a ieşit pe poziţie. Ridicându-si umerii sai laţi si pieptul gata de moarte în pragul 
desertului roşu si totodată în inima stăpânirii viţelului de aur al finantei internaţionale care, cu 
politicianii partidelor vechi, sugruma pe muncitorul si cărturarul român - aceasta Legiune va tintui 
si stăpâni, cu fierul sau, atât furtuna roşie cât si poftele nesătule ale politicianilor si ale 
bancherilor jidani, aducând o viata noua, zori noi de lumina pe întinsul deznădejdii de astazi. 

Prin: Dreptatea, pedeapsa si avântul care ai stau la temelie. 

Garanţia acestor împliniri sta pe deoparte în trecutul, în voinţa si neînduplecarea şefului nostru, 
iar pe de alta parte în groaza pe care o au de noi acei care sunt vinovaţii rânduielilor de astazi, 
groaza care-i mâna la cele mai nevrednice persecuţii de care se împărtăşesc, fara odihna, de zece 
ani de zile. 

"Pământul Strămoşesc", 1 NOEMBRIE 1932 


1933 

Un mare an legionar 


EXCESUL DE ABSTRACŢIUNE? 

Statul, ca sa întrebuinţam o comparaţie desigur exagerata dar sugestiva, este un fel de camasa de 



forţa, indispensabila, impusa membrilor unei societăţi omeneşti. Statul e un cadru, construit de 
oameni, si impus realitatii naturale si vii a naţiunii sub imboldul necesităţii de a asigura o ordine 
unitara si buna în societatea frământata de forţele bune în lupta cu cele rele. 

Pentru ca Statul sa fie în serviciul acestei ordini a Binelui, în serviciul marilor finalitati specifice 
unei epoci istorice, el trebuie sa pornească de la următorul lucru: sa cunoască aceste rosturi ale 
vieţii, aceste finalitati. Sa nu se izoleze de ele, voit sau fara voie, prin exces de abstracţiune si prin 
sofisme impenetrabile. Apoi, cunoscându-le sa-si construiască armatura de reguli juridice 
conform scopurilor care sunt de atins. 

Este evident ca raţiune omeneasca nu poate cunoaşte raporturile, fenomenele vieţii decât prin 
abstracţiuni oglindite din realităţile observate. Orice „camasa de forţa”, orice regula juridica, e o 
dispoziţie abstracta sprijinita pe concret si vizând acest concret. 

Dar aceasta regula abstracta care e cărămidă constitutiva în construcţia Statului trebuie sa fie cât 
mai apropiata de realitati, păstrând o legătură directa si cât mai strânsa cu realităţile pe care sa le 
deformeze cât mai puţin. Statul democratic porneşte însă de la un exces de abstracţiune în sensul 
ca imaginile si regulile abstracte pe care le prezintă ca fiind expresia marilor finalitati si a 
realităţilor cardinale ale vieţii, aceste imagini sunt atât de deformate, atât de depărtate de 
realitatea pe care pretind a o înfatisa si servi - încât sunt pur si simplu ceva cu totul străin, 
inventat, ceva care nu poate servi de îndreptar al vieţii reale, ci rămâne doar o constrângere 
stearpa, inutila, chiar daunatoare, înăbuşind forţele vitale. 

Sa luam un singur exemplu al acestui exces de abstracţiune si a consecinţelor sale: conceptul de 
cetatean pe care e întemeiata structura Statului democratic. Ce este acest concept altceva decât o 
imagine foarte îndepărtata de realitate, un cadru în care realitatea nu-si mai afla locul, din care ea 
nu poate primi o buna îndrumare, o folositoare coercitiune. înlocuind conceptul de Român, 
conceptul de Ungur sau cel de Jidan, concepte apropiate de realitate si izvorâte din contactul 
imediat cu ea - conceptul de cetatean ignorează suprema realitate a nationalitatii si în consecinţa 
falsifica întreaga structura a Statului democratic. 

Si iata, de pilda, unde duce acest exces: tinându-ne strict după litera legii si a conceptului de 
cetatean, este imposibil sa se admita o politica de românizare a oraşelor României, fara a cadea în 
contrazicere si ilegalitate. Toţi locuitorii fiind cetateni si naţionalitatea etnica neavând azi nici-o 
situaţie de drept si deci nici-o forţa de în construcţia legala a Statului - nu e de conceput, în Statul 
democratic, o politica de românizare a oraşelor noastre înstrăinate. Vorba politicianiior: nu exista 
o problema jidoveasca deoarece la 1923 Constituţia i-a făcut Români pe toti Jidanii. Nu e 
admisibila în Ardealul României democratice o politica de Stat pentru o treptata dar temeinica 
restitutio in integrum a Românilor în poziţiile ce le-au fost luate prin nedreptatea ungureasca de 
veacuri - deoarece si Ungurii sunt Români. Români în singura accepţie legala actuala a realitatii 
româneşti: cetateni. 

„Camasa de forţa” a Statului democratic, forţa sa juridica, o vedem astfel întorcându-se pentru a 
lovi în cei pe care trebuie sa-i servească si pentru a apara pe cei ce compromit cultura si viitorul 
neamului nostru. Excesul de abstracţiune din structura de azi a Statului, a devenit astfel un 
paravan juridic pentru duşmanii si profitorii neamului românesc. Structura noului Stat românesc 
care va trebui sa înlocuiască mâine actualul Stat democratic, va trebui sa pornească de la o 
desfiinţare a acestui exces de abstracţiune, de la o generala înapoiere la realitati. Noile 
abstracţiuni si reguli fundamentale, imagini fidele ale realităţilor, trebuie sa fie în Statul de mâine: 
naţiunea româneasca dominanta; naţiunile minoritare libere în dezvoltarea lor cu condiţia de a nu 
prejudicia si a nu exploata pe Români; apoi: familia si finalităţile creştine ale vieţii. 

"Axa" din 19 Februarie 1933 


3 - 22 - 250 

- Răspuns cifrat D-lui Titeanu - 

Politicianii partidelor - aceşti adversari conştienţi sau inconştienţi, voluntari sau involuntari ai 
idealului nostru: România româneasca, dreapta si puternica - sunt în deruta în fata mişcării 
noastre „de dreapta”. Căci în vreme ce guvernul decide sa transforme pe naţionalişti într-un fel de 
categorie indiana de „intusabili”, de leproşi politici carora le este interzis accesul la tara, crezând 
ca prin aceasta poate evita scadenta care se apropie, un reprezentant de seama al partidului 



liberal, D-l Eugen Titeanu, într-o recenta conferinţa, preconizează mijloace cu totul altele pentru a 
transforma în fum si scântei pe noul Satana aparut ca o napasta în tihnita viata a partidelor. D-l 
Titeanu recomanda, în locul patului de puşca, o acţiune de convingere a noastra, de readucere 
blajina pe calea cea buna. Si, spre a da exemplu, d-sa deschide chiar în acea conferinţa cruciada 
aceasta a partidelor, pentru alungarea duhurilor rele din noua generaţie. Nu ne vom pierde vremea 
protestând contra infamiei (spusa cu scop de a ne convinge) pe care o comite atunci când acuza 
cea mai pura, mai chinuita, mai saraca si nepatata organizaţie politica, afirmând ca ea trăieşte din 
subvenţiile lui Hitler. Acuzatiunea aceasta, ca si altele, trece pur si simplu la un anumit dosar care 
va fi deschis cândva. Dar vom stărui asupra câtorva argumente menite a deveni magice formule 
de dizolvare a rătăcirii acestei generaţii a noastre. 

Spune D-l Titeanu ca va trebui sa ne convingem odata despre „monstruozitatea concepţiilor de 
asuprire” si despre „utopia doctrinelor de revolta”. 

Monstruozitatea concepţiilor noastre de asuprire a străinilor, în deosebi a Jidanilor? Dar trebuie 
sa fie cineva pietrificat de raţionalismul sofistic al democraţiei ucigătoare de suflet, pentru a nu-si 
da seama ca un popor care se vede distrus, înlocuit si dominat în propria lui tara de către un alt 
popor, străin si dusmanos, nu comite un act de monstruoasa asuprire atunci când îsi striga 
dreptul la viata si-si pretinde într-o lupta de generos eroism, asigurarea viitorului! Când la laşi 
erau 3 avocaţi jidani în 1910, iar în 1920 sporiseră la 22 spre a fi astazi 250 dintr-un total de 400 - 
si la fel se întâmpla în toata tara si pe toate tărâmurile - atunci sa nu vina D-l Titeanu sa ne 
vorbească (spre a ne convinge) despre „utopia concepţiilor de revolta” si despre spiritul nostru 
decăzut în setea de „monstruoase asupriri”. 

3 - 22 - 250 

lata o ecuaţie fara nici-o necunoscuta pentru sufletul generaţiei noastre, dar care nu va putea fi 
niciodată dezlegata de către nenorocitele spirite crescute într-o filozofie rigida, stearpa si 
departata de realitatea vie si dureroasa, spirite în care imaginea unui neam care piere nu-si mai 
poate afla oglindirea ideologica, suflete crescute în otrava pariziana a unui individualism anarhic 
care schimonoseşte si sterilizează simţirea, dragostea si durerea pentru neamul tau. 

250 - 22 - 3: e deviza noastra! 

în aceasta deviza e răspunsul pe care-l dam noi celeilalte acuzatiuni, ridicole, care ne pune în 
sarcina susţinerea „înjghebărilor străine” (hitlerismul!) care „complotează contra graniţelor 
noastre si contra României independente”. Cum e cu putinta sa se admita ca graniţele României 
ar putea fi primejduite de către noi care vedem în expansiunea româneasca supremul nostru ideal 
de viata? Expansiunea româneasca pentru recucerirea poziţiilor pierdute si spre a inversa cifrele 
de mai sus în folosul Românilor, acesta e idealul nostru! Dar bineînţeles acest ideal presupune si 
o expansiune româneasca pentru menţinerea poziţiilor nepierdute, pentru zdrobirea în fasa a 
tuturor viitoarelor atacuri duşmane. Daca într-adevar hitlerismul german ar fi o primejdie pentru 
România, ei bine nimic nu va putea înlătură mai eficient aceasta primejdie a pangermanismului 
decât ridicarea, în fata lui, a panromânismului „extremei drepte”. Nu burghezia judeo-masonica, 
de-mocrata si dezorganizatoare de Stat, va putea opune duşmanilor de la hotare o românie 
capabila de aparare. Pândeşte o primejdie hitlerista la graniţele noastre? Nimeni n-o va putea 
întâmpina cu mai multa îndârjire, cu mai mult elan si cu o mai mare zdrobitoare forţa decât o 
Românie legionara, fortificata în constituţia sa etnica, echilibrata si ordonata prin eliminarea 
elementelor de dezagregare si de dezordine ale democraţiei actuale cârdasite cu Jidanii si otrăvite 
de toate compromisurile. Dv. care nu îndrăzniţi sa recunoaşteţi existenta unei probleme jidoveşti, 
aveţi pretenţia de a fi mai curajoşi si mai capabili de a apara românismul la hotare, decât acei care 
cu jertfa tinereţii, a carierii, a familiei si chiar a vieţii lor, dovedesc de pe acum, zi cu zi, ca nu 
înţeleg sa dea un pas înapoi nici chiar în fata celui mai temut duşman pe care l-a cunoscut 
vreodată un popor: judeo-masoneria. 

Da, noi aplaudam cu francheţe pe Cancelarul Hitler, pentru darâmarea marxismului si a filozofiei 
liberale a revoluţiei franceze. în noul veac în care intram, lepădând ideia unei unitati politice 
mondiale cât si falsele idei de libertate si egalitate democratica, pentru a le înlocui cu ideea 
Statelor cu adevarat naţionale si independente trăind între ele printr-un echilibru de forte - în 
acest veac nou noi ştim ca sunt excluse utopiile mondiale de înfrăţiri universale totalitare (deci si 
o totala înfrăţire si suprapunere de interese româno-germane). Niciodată „spiritul de la Geneva” 
nu va fi înlocuit cu un „spirit de la Berlin” sau de la Roma. Obişnuiţi cu ideologia cosmopolita 
masonica a Societăţii Naţiunilor, politicianii D-lui Titeanu ne-au judecat după măsură lor, 



crezându-ne capabili de a sacrifica realităţile româneşti de dragul nu ştiu cărei internaţionale 
hitleriste, asa cum au sacrificat dânşii independenta României si viitorul tarii date pe mâna 
străinilor interni si externi, de dragul lui Sir Eric Drummond si a visurilor briandiste ale 
Pan-Europei. Am aratat pentru ce aplaudam franc si pe fata pe Cancelarul revoluţiei germane. 
Aceasta nu însemnează nicidecum o capitulare în fata eventualelor adversităţi ale sale pe care le 
vom sti înfrânge cu aceeaşi impetuozitate patriotica cu care lupta si el pentru neamul sau. 

Daca totuşi D-l Titeanu si ai sai nu înţeleg si nu vor izbuti sa descifreze nimic din acest răspuns, 
nu e vina noastra. 

Cheia, atât de simpla, a acestui cifru o vor fi pierdut odata cu sufletul lor românesc. 

"Axa" din 1 August 1933 


LEGIUNEA SI L.A.N.C.? 

Unificarea mişcării naţionale - adica în primul rând a Legiunii si a L.A.N.C. - este o puternica 
dorinţa a tuturor celor care îsi dau seama ca singura nădejde pentru asigurarea viitorului 
României este în aceasta mişcare naţionala. Căci o împărţire a forţelor dezorientează, 
demoralizează si îngreunează biruinţa. De aceea este evident ca aceasta dorinţa de unificare e si a 
noastra a celor din Legiune. Dorim o singura mişcare naţionala. 

Dar spre a se ajunge sa avem o unificare mai curând (prin fuziunea celor doua organizaţii) - căci, 
mai târziu, tot vom ajunge la o singura mişcare, chiar fara fuziune - trebuie sa pornim de la 
adevar, de la ceeace este o realitate indiscutabila. Daca vom putea ajunge la o unificare în înţeles 
de sinteza a acestor realitati din care sa rezulte o amplificare a forţelor realmente vrednice de 
încrederea tarii, atunci unificarea trebuie făcută. Daca însă tolerându-se premize false (indiferent 
de natura lor calomnioasa) s-ar realiza o unificare prin care sa se ucidă ceea ce e forţa vitala a 
acestei mişcări, atunci unificarea ar fi o crima contra neamului. 

Noi cei din Legiune n-am otrăvit cu nimic, niciodată, terenul unei eventuale înţelegeri cu L.A.N.C., 
n-am falsificat nici un jalon al poziţiei noastre fata de ea, n-am calomniat-o nici n-am mintit lumea 
prezentându-i L.A.N.C. într-o lumina falsa. Am recunoscut totdeauna, si o facem si acum, înalta 
competenta ştiinţifica a D-lui prof. A. C. Cuza în ceea ce priveşte stiinta economico-politica, 
acceptându-i concluziile ştiinţifice privitoare la problema jidaneasca, aceasta parte esenţiala a 
marii probleme naţionale româneşti. Dar în ceeace priveşte realizarea politica a acestor imperative 
naţionale, noi am adus un aport original, un ritm nou de lupta. Am adus o concepţie noua asupra 
metodei acestei lupte si asupra reorganizării Satului naţional nu numai prin rezolvarea problemei 
jidanesti dar si prin crearea unui spirit nou, metoda si spirit care au fost concepute si sunt azi 
realitate de către Corneliu Zelea-Codreanu, avându-si germenul si începutul încoltirii lor în 
mişcarea naţionala studenţeasca de la 1922 - 1924 (vom reveni cu detalii mai jos), 
în timp ce noi păstrăm aceasta probitate în poziţia si acţiunea noastra fata de D-l A. C. Cuza si 
L.A.N.C., nu ne-am bucurat, nici până azi, din partea d-sale si a membrilor L.A.N.C. de un alt 
tratament decât acela al copleşirii noastre cu toate calomniile, a negării ridicole a oricărei 
existente politice a noastra si în deosebi al defăimării Căpitanului nostru. 

Nu vrem sa adâncim prapastia, sa sporim otrava. De ani de zile toleram aceasta neomenie, spre a 
nu desăvârşi ireparabilul savârsit de către cealalta parte. Dar ne dam seama ca rabdarea noastra 
nu are rost deoarece fara a lamuri lucrurile, fara a înlătură de pe teren aceste odioase obstacole, 
orice unificare e cu neputinţa. Deci trebuie sa ne lămurim, iar lumea nepărtinitoare sa ştie de 
partea cui e dreptatea. 

Vom porni de la analiza celor mai noi mostre ale atitudinii cu care răspund cuzistii la demna tinuta 
pastrata de legionari fata de D-l A. C. Cuza si L.A.N.C. nu le citam pentru a răspunde detaliului lor 
- ridicol când nu odios - ci pentru ca ele ne vor servi la reconstituirea întregii tragedii a 
conflictului dintre profesorul Cuza si noi, urmând apoi a trage concluziile privitoare la raporturile 
viitoare dintre Legiune si L.A.N.C. si la posibilităţile unei utile unificări a mişcării naţionale. 
Oficiosul cuzist „Apararea Naţionala” din 17 Septembrie 1933 publica în pagina 1 următoarele 
despre Legiune si căpitanul ei, sub semnătură D-lui Mucichescu-Tunari: 

„Stăpânul Legiunii este, căpitanul, cel care a furat farâmiturile ce au căzut de la masa Profesorului 
A. C. Cuza, pentru ca apoi sa se transforme în „sef” si sa traiasca fara o profesiune practicata, 
deci în mod suspect”. 

Vorbind apoi despre pretinsa teama a noastra de a fuziona cu L.A.N.C., oficiosul D-lui Cuza spune: 



„Aceasta teama a oficiosului gardist denota convingerea intima pe care „legionarii” de paie o au 
despre ei, adica îsi dau seama ca la primul contact pe care donchisotii goi pe dinăuntru l-ar avea 
cu un organism viguros, ar dispărea fara urma. De ce le este teama însă nu vor scapa”. 

Luând apoi în bataie de joc înaltatoarea munca a ridicării, la Bucureştii Noi, a Casei Legionarilor - 
munca în care se rezuma esenţa noii lupte naţionale propovăduite si împlinite de către Legiune: 
jertfa pentru crearea României noi, jertfa impetuoasa, plina de credinţa, de voie buna si de 
descătuşare din egoismul omenesc - fruntaşul cuzist spune: „D-l Nichifor Crainic, extaziat de 
isprava unor pierde-vara ce s-au adunat la marginea Bucurestiului pentru a „construi” demagogie, 
scrie printre altele ca ridicarea căminului de la Râpa Galbena-lasi se datoreste D-lui Corneliu 
Codreanu”. Protestând contra acestei afirmaţii d D-lui profesor Crainic, autorul cuzist declara ca 
acest cămin de la laşi se datoreste nu lui Corneliu Zelea Codreanu ci în rândul întâi inginerului 
Bejan care a donat terenul, apoi „studenţilor si elevilor de liceu care au muncit cu braţele si 
printre care poate fi citat - ca oricare altul - si D-l Corneliu Codreanu.” 

Ca orişicare altul... 

D-le Mucichescu te rog - spre a-mi da putinta sa fac o experienţa utila pentru mine - priveşte în 
ochii mei, d-ta care ai fost, câtva timp, alaturi de mine pe şantierul de la laşi, si deci ştim ambii a 
cui a fost concepţia si iniţiativa Căminului. D-ta de asemenea ştii cine organizase din închisoare 
(unde era închis pentru ca spalase onoarea studentimii de ruşinea Manciu) campania de 
construcţie. Daca, din cauza închisorii de la 1925, el a lipsit câtva timp de la munca efectiva, D-ta 
mai ştii totuşi cine realizase, în vara anului 1924, la Ungheni, cea mai grea etapa; fabricarea 
sutelor de mii de cărămizi. Stiindu-le aşadar toate acestea, priveste-ma în ochi si mai repeta odata 
cinstitele-ti cuvinte: „ca si oricare altul”, 
îti aud răspunsul stăruind: 

„Ca ori si care altul”... 

Aşadar: 

„Ca ori si care altul”... 

„Trăieşte fara o profesiune practicata, deci în mod suspect (deşi e deputat)... 

„Pierde-vara ce s-au adunat la marginea Bucurestiului pentru a construi demagogie”... 

„Legionari donchisoti, goi pe dinăuntru”. 

„Oameni fara morala”... 

„OAMENI FARA MORALA”. 

Aceste ofense ni le arunca ziarul oficios al D-lui Cuza noua celor din Legiune si Căpitanului nostru 
care e întruchiparea jertfei si a vieţii corecte. 

Nici „Adevărul” sau „Lupta” nu scriu altfel despre noi. 

* * * 


Pe deasupra mizeriei acestor infamii care se repeta în orice vorba a lor despre noi si care nu 
merita sa fie luate în cercetare spre a li se răspunde, se pune problema: de ce a ajuns aici 
mişcarea naţionala? Descifrând cauzele, putem întrevedea ce ieşire trebuie sa aduca viitorul în 
acest impas care desparte doua generaţii. 


De ce a ajuns mişcarea naţionala la aceasta despărţire, coborâta până la atâta josnicie? Atâta 
jertfa dezinteresata din partea marilor masse naţionaliste - jertfa de energie, de bani, de sbucium 
sufletesc, de viata chiar - nu merita sa fie mai bine chivernisită si mai rodnic cheltuita de 
căpeteniile, adorate, ale acestei mişcări naţionale? 
întrebări pe deplin justificate. 

Situaţii - de justificat. 

Deci sa ne deschidem sufletul. 

Originea despărţirii e veche si de ordin sufletesc. 

Noi - vorbesc de studenţimea de la 1923-1924 ale cărei căpetenii erau cei din actuala Legiune, în 
anii de grea lupta naţionala din Universităţi - noi am adus în lupta antisemita studenţeasca un alt 



suflet decât cel pus de D-l Cuza în lupta de decenii a partidului sau naţionalist de până atunci. Noi 
am adus DUHUL MARILOR RUPTURI DE LUMEA VECHE înfratita cu străinul duşman. Noi am adus 
pornirea eroica, ÎN SPIRIT DE TOTALA JERTFA PERSONALA, contra acestei lumi vechi si 
înstrăinate, combătute de D-l Cuza până atunci numai cu manusa genialei sale dialectici ştiinţifice, 
numai cu biciuşca democraţiei parlamentare, fara crearea niciunui ciocan de foc care sa sfarme 
din creştet catapeteasma satanica a templului iudeo-masonic clădit pe pieptul zdrobit al acestui 
neam prea blând. 

Braţele noastre au zvâcnit, au doborât atunci când nevoile luptei o cereau, când reactiunea 
violenta era ultima ieşire dintr-o înfrângere definitiva si dezonoranta. Dar mai importanta si 
caracteristica a fost zvâcnirea noastra sufleteasca, sfărâmarea în noi a unei întregi vieţi pregătite 
pentru normala tihna si rânduire personala, spre a o înlocui cu o viata destinata numai luptei 
pentru neam, gata oricând de moarte. 

Acest duh al marii, definitive si neîmpăcatei rupturi - ruptura de înstrăinata generaţie veche si 
rupta de o viata personala orientata, chiar si numai parţial de interesul personal, îndoita ruptura 
indispensabila unei lupte eroice de totala primenire a unei vieţi obşteşti - a fost aportul nostru 
sufletesc original în aceasta mişcare naţionala, la începuturile ei de acum 10 ani. Niciunui dintre 
noi n-a mai pastrat, în întregime neatins, acest duh de la 1923 nemicsorat prin loviturile vieţii 
(supremul eroism e eroismul de durata!), niciunui în afara de Corneliu Zelea Codreanul Căci el l-a 
avut înaintea tuturor si el îl renaşte astazi în întregul tineret legionar al României. 

Acest duh nou de totala jertfa pentru neam si de lupta neiertătoare, nelimitata în mijloace si 
impetuozitate (observând însă, bineînţeles, o gradaţie în aceste mijloace, în sensul de a nu 
recurge la mijloacele extreme decât după completa epuizare a celorlalte), a fost prima noastra 
depărtare d profesorul Cuza. Nu am vrut noi sa ne depărtăm, nu ne-am depărtat noi, nici d-sa nu 
s-a depărtat de noi, dar doua structuri sufleteşti deosebite (gânditi-va chiar numai la vârsta) se 
gaseau depărtate cu toata identitatea obiectivelor luptei. 

Dar aceasta depărtare de noi n-a avut-o numai D-l Cuza, au avut-o toti „bătrânii” noştri 
naţionalişti, au avut-o părinţii noştri, familiile noastre, a avut-o toata lumea... afara de noi, mai 
îndrăciţi si mai dispreţuitori ai vieţii egoiste. 

„Complotul studenţesc” din toamna 1923, prima manifestare a „marii noastre rupturi” de lumea 
veche, înstrăinata, ne-a aşezat astfel la o mare depărtare de profesorii si părinţii noştri naţionalişti 
- atât de adânc si mult iubiţi. în prima faza a evenimentelor au avut cu totii un recul în fata gestului 
nostru pe care... nu-l înţelegeau: nu-l înţelegeau pentru ca le lipsea ceva din sufletul nostru: le 
lipsea tocmai acest „duh al marilor rupturi” care era esenţa sufleteasca a luptei noastre. Unul 
dintre aceşti foarte vrednici profesori universitare si îndrumători ai naţionalismului nostru 
(altcineva decât D-l Cuza) a declarat chiar ca „până când judele instructor nu va găsi neîntemeiata 
acuzaţia de complot, nu mai pot sta de vorba cu aceşti tineri”. E departe de noi gândul de a păstră 
supărare acestui distins si bun Român, dar fraza aceasta caracterizează întreaga generaţie a D-lui 
Cuza care nu pricepe volbura acestui „must care fierbe” în sufletul nostru. Căci doar, daca e 
vorba sa luptam contra Jidanilor, trebuia - ziceau dânşii - sa luptam „cu înţelepciune”, sa 
luminam masele, iar când vor fi fost luminate si ne vor vota, urma sa avem majoritati 
parlamentare, rezolvând problema jidoveasca fara focuri de pistol si jertfe inutile, ci printr-un 
simplu joc de bile în urnele parlamentare (în aşteptarea cărui joc prefectul Manciu deocamdată ne 
sfărâmă, din ordinul guvernului, în beciurile politiei, fara ac logica luptei cuziste sa fi avut vr-o 
putere de ane apara). 

Nu cred ca va nega cineva aceasta situaţie de acu-s 10 ani, care concretizează doua lumi 
deosebite, în germen: lumea reformei naţionale de metoda caldicica, pe cale 
democratico-parlamentara, incapabila de a face fata volniciilor guvernamentale si incapabila de 
zgudui adâncurile sufleteşti ale neamului spre a-l ridica la lupta decisiva, si lumea eroica a 
revoluţiei spirituale si morale a naţiunii luptătoare, pornite pe calea fara întoarcere care n-are 
decât doua ieşiri: moartea sau victoria. 

Marile procese studentesti următoare, „complotului” n-au făcut decât sa accentueze aceasta 
distanta între spirite de formaţiune deosebita. E adevarat ca D-l prof. Cuza si alţi reprezentanţi ai 
generaţiei vechi - cu formula: „nu aprob, nu dezaprob, ci constat” - au venit, cu multa părinteasca 
solicitudine, sa ne apere în aceste procese la care, în adâncul sufletului nostru, noi nici nu mai 
doream, cu orice chip, achitarea: ne ajungea ca ne vedem porniţi fara întoarcere împotriva 
temeliilor antinaţionale, binişor dizlocate în spiritul public si aşteptam, cu conştiinţa mulţumită, un 



viitor personal de care nu ne sinchiseam prea mult. Si le vom fi totdeauna recunoscători ca au 
contribuit a ne reda libertăţii si luptei. Dar aceasta părinteasca asistenta si aparare nu înfatisa o 
intima si totala înţelegere si aprobare a spiritului nostru de lupta „nebuneasca”. Si în loc sa 
recunoască în acest spirit nou ai nostru forţa de acţiune si de victorie de mâine (căci acest spirit 
revoluţionar „al marilor rupturi” se vădeşte a fi esenţa biruinţei lui Mussolini, a lui Hitler si, mai 
mult sau mai puţin copiat, e azi imperfect însusit si de „batalioanele” cuziste), în loc sa lase liber 
si sa stimuleze spiritul nostru, o nemulţumire tot mai surda se tot accentua la bătrânii naţionalişti 
fata de faptul ca noi tinerii nu intram cu uşurinţa în matca veche si nu mai încetam o data cu 
pretenţiile fascisto-militare. 

Un alt element veni sa complice si mai mult problema. Lupta studenţeasca lua sfârsit prin 1925 - 
în forma ei intensa - si generaţia tânără îsi dădu seama ca nu poate continua lupta naţionala 
universitara decât în cadrul unei mişcări politice naţionaliste de ansamblu, având ca scop 
cucerirea puterii în stat. Din acest moment deosebirea mentalitatii de lupta dintre noi, reprezentaţi 
prin Corneliu Zelea-Codreanu care sintetiza acest spirit nou de lupta, si dintre vechile cadre ale 
L.A.N.C., avea ocazii tot mai dese de manifestare. 

Disciplina quasi-militara pe care o cerea Corneliu Zelea-Codreanu (care era însărcinat cu 
organizarea L.A.N.C.) drept cheag al organizaţiilor si chezăşie a biruinţei, era sistematic refuzata, 
cu inevitabile şarje de umor, din partea bătrânului nostru profesor. Corneliu Codreanu a trebuit sa 
cedeze, nu fara amaraciuni respectuos exprimate si care începeau totuşi sa învenineze raporturile 
dintre dânsul si profesorul-presedinte Cuza. 

Iar spre a nu uita nici Căpitanul de la laşi - si de vorbele D-lui Mucichescu „ca ori si care altul” - e 
locul sa ilustram încă odata deosebirea dintre aceste doua mentalitati, aratând ca ideea lui 
Corneliu Codreanu de a ridica un mare cămin cultural naţionalist făcut nu din fonduri ci din 
energia creatoare si din spiritul nou de munca si jertfa a tinerei generaţii; aceasta idee a fost, la 
început, obiectul de glume si de condamnări din partea chiar si a D-lui Cuza, ca si din partea 
aproape a tuturor celorlalţi, care socoteau asemenea acţiuni ca fiind fara rost ba chiar dea dreptul 
anormale. 

După primele succese de la caramidaria din Ungheni, s-au schimbat însă cu totii la fata si au 
contribuit (nu vom drămui examinând cât de mulţi) la ridicarea Căminului. Dar bunăvoinţă era 
tardiva, ea vadea greutatea de adaptare a vechii generaţii la spiritul nostru nou pe care nu-l 
înţelegea si de care nu se laşa târâta decât atunci când nu mai era altceva de făcut. 

Aşadar spiritul de lupta al L.A.N.C., lipsit de vigoarea biruitoare a duhului total de jertfa si pornire 
împotriva lumii vechi - acest anemic spirit de lupta unit cu persistenta L.A.N.C. în a apara 
democraţia si parlamentarismul pe care noi tinerii le osândeam cerând o organizare asemanatoare 
fascismului - erau veşnice cauze de fricţiuni si deosebiri de vederi între aceste doua generaţii 
naţionaliste. Fapte la care se adauga si o binecunoscuta stângăcie si lipsa de simt practic chiar si 
în organizarea democratica a L.A.N.C., lucru care de asemenea nu ne laşa nepăsători. 

Intrigile care îl aratau pe Căpitanul nostru râvnitor la şefia D-lui Cuza nu întârziara sa apara spre a 
falsifica înţelesul acestor ciocniri de mentalitati. 

Dar se pune întrebarea: avea sau nu dreptate Corneliu Codreanu în acest conflict? 

Superioritatea punctului de vedere a lui Corneliu Zelea-Codreanu - cu organizarea disciplinata, 
autoritara, antidemocratica a mişcării naţionale e de netăgăduit. Nu numai pilda mişcărilor 
asemanatoare din străinătate îndreptăţeşte aceasta concepţie de lupta (veche , la noi, de 10 ani). 
Dar chiar evoluţia mişcării naţionaliste româneşti da dreptate lui Corneliu Codreanu. Ce ar fi 
într-adevar mişcarea naţionala fara aportul elementului de renaştere morala si spirituala a 
luptătorului si apoi a poporului întreg - prin „spiritul legionar” - element evidenţiat si creat de 
concepţia legionara a luptei naţionale? Răspunsul e limpede: ar fi o simpla frământare intelectuala 
- seaca de jertfa, de rodnicie sufleteasca si, prin ele, de biruinţa înnoitoare - adica ar fi ceeace a 
fost totdeauna mişcarea antisemita a D-lui Cuza: o desfăşurare de argumente logice adresate 
minţilor noastre, fara a însoţi însă aceasta opera de propaganda intelectuala - foarte 
convingătoare - cu corolarul sufletesc al acestor concluzii logice: de hotărârea calda de a ne 
desface de orice interese personale si de a porni la lupta în spirit de jertfa nelimitata, redeşteptând 
virtuţile eroice, hotarâti sa murim ori sa biruim. 

Deviza legionara, învatata de la Seneca: „Cine ştie sa moara, nu va fi rob niciodată”, e singura 
forţa propulsiva care poate duce la biruinţa o lupta îndreptată împotriva unor duşmanii atât de 
crunte. La o biruinţa care vine ca o rasplata a jertfei si a credinţei în atotputernicia adevărului slujit 



cu asemenea duh de jertfa, după pilda Mântuitorului. 

Aceasta deviza, acest spirit, aceasta învatatura data noua de învierea Mântuitorului si de biruinţa 
Lui prin jertfa - nu le-a avut niciodată cuzismul si în orice caz nu le-a înfăptuit niciodată, 
în ultimii ani e drept ca aceasta întreaga concepţie legionara, a luptei disciplinate si hotărâte la 
orice, e în parte copiata de către cuzisti. 

Cine nu-si aduce aminte de articolele foilor cuziste de acum 2-3 ani, în care, vorbindu-se despre 
uniforma noastra legionara, eram aratati ca o ceata „de paiaţe”? cine a uitat ironiile cuziste la 
adresa cântecelor noastre prin care respira duhul legionar de lupta pornita sa zdrobească orice 
zagaz - pentru ca apoi azi aceiaşi cuzisti sa si le însuseasca (adesea chiar melodiile si textul 
nostru, puţin schimbat), deşi ridiculizate în ajun, si sa îmbrace si ei uniforma noastra de „paiaţe”? 
Dar aceasta întârziata trezire a cuzistilor la metodele, concepţiile si spiritul legionar, nu porneşte 
dintr-un fond sufletesc original. Ci e o goana după forme de lupta dovedite eficace, care nu sunt 
însă emanate spontan din sufletele lor ramase în fond străine si neînţelegătoare fata de acest duh 
al nostru. Dar în orice caz aceasta acceptare din partea cuzistilor a formelor exterioare de lupta 
legionara (fondul rămânând tot cel vechi: democraţie, parlamentarism, lipsa de spirit de totala 
jertfa în lupta, lipsa de spirit legionar creator: dovada felul cum vorbesc cuzistii despre munca de 
la Bucureştii Noi), aceasta schimbare a formelor cuziste în sens legionar, este o noua dovada ca 
concepţia noastra de lupta, ramasa neclintita pe aceiaşi linie de la 1922 încoace, este cea buna. 
Deci Corneliu Codreanu a avut dreptate când cerea D-lui Cuza s-o adopte, iar D-l Cuza a greşit 
când s-a opus acestui spirit, pricinuind despărţirea dintre d-sa si noi. 

* * * 


Aceste conflicte de idei aparute în anii 1924-1925, în care noua nu ni se poate aşadar găsi vreo 
vina, s-ar fi putut atât de uşor aplana printr-o recunoaştere, din partea bătrânilor naţionalişti (care 
urmau de altfel sa păstreze şefia) a temeiniciei noului spirit de lupta tineresc „legionar” creat de 
Corneliu Codreanu (si atât de mult râvnit azi de L.A.N.C.). dar aceasta recunoaştere nu s-a produs. 
Spre a evita agravarea lucrurilor, Corneliu Zelea-Codreanu si subsemnatul am părăsit laşul, în 
toamna anului 1925, plecând în Franţa unde ne-am desăvârşit studiile universitare (deşi Căpitanul 
era avocat încă din 1922). Am lasat L.A.N.C. sa se conducă după vechile obiceiuri, fara a o mai 
stingheri cu „încurcăturile” spiritului nostru „complotist” si „legionar”. 

Pe când ne aflam în Franţa, în 1927, a intervenit neînchipuita greşeala a d-lui Cuza care, 
învinuindu-si pe cei mai vechi si buni luptători de a se fi vândut Jidanilor (fapt astazi dovedit ca 
neadevarat), a produs spargerea Ligii în doua, eliminând 7 din cei 10 deputaţi ai sai, spre uimirea 
tarii întregi. 

Spre a evita sa se rupă si tineretul în doua („statutari” si „nestatutari”) - si socotind ca spiritul 
nou al acestui tineret luptător a fost îndeajuns de nesocotit si prigonit de către generaţia bătrână 
care se dovedea incapabila de o acţiune unitara, disciplinata si ordonata, acţiune strict necesara 
unei biruinti - noi cei din actuala Legiune, foştii „complotişti” de la Văcăreşti, Galata, Severin, 
Focşani am hotărât ca nu urmam nici una din cele doua frânturi ale L.A.N.C. si ne-am constituit în 
organizaţia noua de astazi. 


Ce am „furat” noi prin acesta de la massa profesorului Cuza? Dreptul de a duce o lupta pentru 
neam, mai eroica si într-un spirit de jertfa totala, pe care nu-l deţinem nici de la D-l Cuza nici de la 
altcineva decât de la renaşterea noastra morala clădită în focul marilor ani de lupta studenţeasca? 
Antisemitismul? Dar legătură spirituala fata de cugetarea unui om de stiinta, implica oare o 
interdicţie de a lupta, în direcţia acelei cugetări, cu arme noi, pe cai mai eroice? Nici D-l Cuza nici 
Legiunea nu au un drept exclusiv asupra luptei naţionale româneşti. Oricine e în stare sa faca mai 
mult si mai bine decât noi, e nu numai liber, dar e dator s-o faca. 

Pentru ce atunci calomniile din „Apararea Naţionala” fata de „Donchisotii” care au sângerat la 
Visani, au degerat dar au biruit în lupta de la Tutova (chiar contra L.A.N.C., deşi nu exista 



„politiceşte”), au fost zdrobiţi fiziceşte, dar au biruit întreaga Românie veche la Neamţ, au fost 
sfărâmaţi pe toate caile patriei, pentru dragostea lor de neam, pentru visul celeilalte românii pe 
care si profesorul Cuza ne-a învatat s-o dorim? 

Pentru ce infamia cu „traiul din fonduri suspecte” al Căpitanului nostru, care e pilda de totala 
abnegaţie si descătuşare din egoismul personal, pilda pe care nici-un membru al L.A.N.C. si nici 
chiar al legiunii, n-a putut-o imita pe deplin? Cum îsi pot permite oamenii care ar avea un suflet 
românesc deplin si sănătos, sa calomnieze pe conducătorul nostru si sa uite ca şeful lor efectiv, 
profesorul George Cuza are trecutul pe care îl are? Căci nici noi nici tara nu putem uita niciodată, 
asa cum uita cuzistii, ca în vreme ce Corneliu Codreanu lupta cu arma în mâna si cu viata 
aruncata în focul luptelor pentru a da rodnicie si împlinire cugetării profesorului A. C. Cuza - D-l 
Cuza-fiul nu numai ca nu vibra sufleteşte de loc alaturi de tinerimea închisorilor, nu numai ca era 
complet absent din luptele si din jertfele si suferinţele noastre, dar era în tabara duşmana, alaturi 
de Pangal si Socor, membru în lojile francmasonice, adica acolo unde se uneltea si se unelteşte 
contra mişcării naţionale, contra lui Dumnezeu, a Naţiunii si a Regelui! Nici-o scuza nu exista 
pentru aceasta oroare! Nu este îngăduit ca fiul profesorului Cuza sa fi fost „nelămurit” asupra 
masoneriei până prin anii 1928-1929, când apare subit în mişcarea naţionala pentru a pretinde sa 
fie element de infailibila îndrumare a românismului si moştenitorul prezumtiv (pe baza de 
succesiune legala, conform Codului Civil) al proprietăţii mişcării naţionale româneşti. Cine nu ştia 
în anii următori mişcării naţionale ce este masoneria? Profesorul Paulescu îsi publicase demult 
marile sale studii asupra masoneriei, totuşi tânărul profesor Cuza nu se lămurise nici până în anii 
1926-1928 si s-a făcut francmason. Aceasta „nelămurire” a sa nu-l poate în nici-un caz îndreptaţi 
sa atace astazi, în acest fel, pe Căpitanul nostru si Legiunea, adica exact asa cum a fost învatat si 
a auzit de nenumărate ori vorbindu-se în loja lui masonica despre mişcarea naţionala, despre 
Legiune si studenţimea luptătoare: „pierde-vara”, „donchisoti”, „fonduri suspecte” etc. 

Pentru ce sunt „pierde-vara” legionarii veniţi pe jos de la Reşiţa, Sibiu, Braila ori din Basarabia, 
până la Bucureşti spre a munci nu atât la betonul si cărămidă unei case legionare, cât la 
reconstrucţia sufleteasca a României de mâine? Mistria pe care o tin ei în mâna nu e o ruşine, dar 
mistria si sortul ridicol de mason pe care profesorul George Cuza abia le-a lepadat (daca le-a 
lepadat) acestea nu fac ruşine unei mişcări naţionale? 


Aceasta purtare publica L.A.N.C. fata de Legiune nu e, aşadar, altceva decât o noua dovada ca 
L.A.N.C. (cu toata imitarea formelor noastre exterioare de lupta legionara) continua sa fie străină 
de spiritul legionar care s-a dovedit a fi duhul viitorului si esenţa aducătoare de biruinţa. 

Si atunci, câta vreme aceasta prăpastie sufleteasca dăinuieşte - nu datorita noua - ce ar fi 
unificarea mişcării naţionale decât o îngropare a spiritului legionar, o otrăvire a lui, o scufundare 
pentru totdeauna a zorilor unei alte Românii, eroice, drepte, cinstite? Căci o organizaţie care 
vorbeşte despre noi în felul aratat, nu e nici eroica, nici dreapta, nici cinstita, iar a ne confunda cu 
ea însemnează a ne însusi coloritul ei, ceeace ne repugna si ne este cu neputinţa. 

Aşadar pentru a se ajunge la o utila unificare cu L.A.N.C., ar fi trebuit mai întâi sa se respecte din 
partea acesteia - cum nu se face azi si nu mai credem ca e cu putinta nici în viitor - ceea ce e 
adevar (si suprema calitate) în mişcarea Legiunii: duhul totalei rupturi din lumea veche adica 
spiritul revoluţionar (de arica, aşadar ordonata revoluţie); spiritul de disciplina si de jertfa eroica 
pentru neam; înnoirea totala nu numai a structurii etnice a Statului dar si a organizării sale politice 
cât si înnoirea spiritului poporului românesc în sens eroic si moral; în rezumat, o unire ar fi 
pretins parasirea, din partea L.A.N.C. a falselor cai democratico-parlamentariste (prezicem dealtfel 
ca L.A.N.C. ne va imita cât de curând din nou, lepadându-se de democraţie si intitulându-se si ea 
„revoluţionara”). 

Dar respectarea acestor direcţii caracteristice ale Legiunii nu este posibila fara respectarea 
Căpitanului nostru care a creat acest complex de nazuinti si de viata noua legionara si care e 
chezasia împlinirii lor. 

Sunteti liberi sa ne aruncaţi în fata învinuirea mincinoasa după care toata acţiunea Legiunii nu e 
datorita decât unei pretinse vanitati de sef a Căpitanului nostru. „Vanitatea” sa nu e nimic altceva 



decât conştiinţa operei concepute si create de el si o sanatoasa ambiţie de a realiza pe deplin 
aceasta concepţie mântuitoare de neam. Noi aplaudam aceasta ambiţie si o vrem tot mai 
puternica; vrem s-o vedem trecând în noi toti si în tara întreaga! 

Incheem: 

După ce am văzut aşadar, timp de mai bine de 10 ani, în raporturile noastre cu L.A.N.C., numai 
neînţelegere a spiritului nostru legionar, numai defăimare si rea credinţa, suntem departe de a mai 
face astazi imprudente. 

De aceea fata de insultele din „Apararea Naţionala”, pe care le privim nu în nemernicia literei lor ci 
în înţelesul de fixare a unei atitudini fata de problema unificării mişcării naţionale, singura 
problema care merita aceasta ampla discutiune, noi nu mai avem decât un răspuns: 

Cu aceşti oameni care domina azi în L.A.N.C., plini de nedreptate, de ura si de invidioasa 
neputinţa, noi nu mai avem nici-o comunitate sufleteasca. A crede într-o revenire a lor la 
sentimente de dreptate si de cinste, este o naivitate. Iar a accepta compromisuri nesincere, ar 
însemna sa dărâmăm noi înşine tot ce am clădit până astazi. Lepădând orice nădejde de rodnica si 
onorabila unificare cu L.A.N.C., legionarii, în frunte cu Căpitanul lor, bine încadraţi spiritualiceşte, 
fara nici-o şovăire, pata sau compromis în trecutul lor, îsi continua înaintarea victorioasa spre ziua 
cea mare de înviere româneasca prin jertfa legionara. 

Post scriptum. 

în ultimul număr al „Apărării Naţionale” citim cutremurătoarele noi grosolanii aruncate 
Căpitanului, sub pseudonimul „Ordessus” (în care recunoaştem condeiul D-lui A. C. Cuza însusi): 
Căpitanul e făcut, pe rând: „dobitoc”, „zaltat de Dumnezeu”, „prost”, „trufaş”, „vitei tânjind de-o 
boala ascunsa”, iar marea noutate este descoperirea făcută de autor asupra originii Căpitanului 
care n-ar fi decât o „vita toanta a dracului, de obârşie leşeasca”. 

Când rautatea senila a ajuns până la asemenea murdarii, nu mai e nimeni îndreptăţit sa ne 
vorbească despre obligaţiuni de filiaţie spirituala care ne-ar impune oarecari rezerve chiar si în 
reactiunea noastra împotriva nedreptăţilor si „părinteştilor” neomenii cuziste. Desigur ca nu vom 
răspunde cu aceeaşi măsură înjositoare. Dar vrem sa se ştie ca ne simţim desfăcuţi de orice 
legătură sufleteasca cu aceşti oameni, asa cum are dreptul orice fiu sa se simtă fata de nişte 
PĂRINŢI DENATURAT!!? 

"Axa", din 1 Octombrie 1933 


SPIRITUL GENEVEI? 

Inexistenta lui e cauza falimentului tot mai evident al Societăţii Naţiunilor. 

Posibilitatea rapidei lui creări trebuia sa fie condiţia primordiala a înfiinţării acestei societăţi la 18 
Aprilie 1919. 

Având la temelie mirajul unui anumit idealism, era inevitabila ciocnirea cu realităţile si lichidarea 
pe care o anunţa actualul grav conflict dintre Geneva si Japonia. Si cine ar putea susţine temeinic 
ca atitudinea Japoniei e o excepţie si ca celelalte mari puteri nu pot ajunge în viitor la conflicte 
similare? Si ce mai rămâne din societatea Naţiunilor? 

Am spus ca la temelia Societăţii Naţiunilor sta mirajul unui anumit idealism. Ceea ce nu 
însemnează ca ignoram cealalta temelie, cea adevarata, a uneltirilor oculte masonice care, în 
dosul acestui miraj, doreau sa-si împlinească idealul desfiinţării Statelor naţionale si al unei 
reconstrucţii a lumii noi după concepţiile filozofice materialiste si cosmopolite ale masoneriei. 
Concepţii care, la rândul lor, nu sunt decât un al doilea paravan al unor uneltiri si mai „anumite”. 
Dar deoarece ştim bine cu câta neîncredere sunt primite aceste afirmatiuni de o parte a marelui 
public necunoscator al marilor dedesubturi, vom vorbi de asta data numai despre ce am numit 
„mirajul unui anumit tip de idealism”, despre „spiritul de la geneva” si despre necesitatea lui 
pentru o buna funcţionare a Societăţii Naţiunilor. Dovedind necesitatea lui cât si inexistenta si 
imposibilitatea creării lui, socotim ca am făcut deajuns pentru a impune conştiinţei tuturor 
concluzia incapacitatii si inutilităţii Societăţii Naţiunilor si deci concluzia necesităţii de a ne 
orienta politiceşte după reaiitatile istorice ale prezentului, fara a spera ca ne va fi asigurat viitorul 
prin imaginara forţa juridica internaţionala a Genevei. 

Societatea naţiunilor, asa cum a fost conceputa - adica tribunalul suprem care sa judece 
obligatoriu conflictele internaţionale - nu putea fi decât o instituţie esentialmente juridica. 



Deoarece nici un stat nu poate renunţa la suveranitatea sa în beneficiul unei instituţii 
internaţionale si supranationale pur diplomatice si politice, care sa decidă asupra conflictelor 
dintre state după arbitrarul intereselor politice. Numai dreptul cu regulile sale impersonale, 
prealabile, generale, reguli care sa limiteze puterea de apreciere a celor chemaţi sa dea o sentinţa 
într-un conflict, numai acest drept poate da Statelor o siguranţa juridica, o certitudine ca instituţia 
internaţionala, care înlocuieşte Statul suveran, va aduce deciziuni conforme cu dreptatea. 
Societatea naţiunilor nu este însă o instanţa de Drept, ea nu face si nu poate face opera de justiţie 
juridica (si e deci obligata a face justiţie politica, fondata numai pe intuiţia cazuista atât de supla si 
maleabila), din simplul motiv ca în prezent nu exista reguli juridice abstracte privind fondul 
marilor litigii de interese dintre State. Dreptul International Public e într-un stadiu de formare, se 
ocupa doar de reglementarea micilor interese internaţionale (drept consular, navigaţie, etc.). de 
exemplu conflictele de teritoriu nu sunt reglementate nicidecum (în sensul ca nu se arata în ce 
condiţii poate pretinde un Stat posesiunea unui teritoriu), 

Astfel, în lipsa de reguli juridice abstracte, prestabilite, privind marile interese si conflicte 
internaţionale, Societatea Naţiunilor e redusa la a se orienta după bunul plac politic al 
componenţilor ei. Căci, cu toate ca nu ne alaturam deloc la pretenţiile revizioniste pentru simplul 
motiv ca tratatele României sunt în primul rând drepte - totuşi, în teoria juridica nu putem susţine 
ca un act juridic, un tratat, e perpetuu, de nemodificat, nesupus niciunei teorii a nulităţii actelor 
juridice, nulitati care ştim cât de necesare sunt chiar si în practica vieţii juridice interne. Când un 
Stat vine deci si cere Societăţii Naţiunilor revizuirea unui tratat, atribuirea unui teritoriu, invocând 
o cauza de nulitate (forţa majora, interes vital, viciu de consimţământ) cauze care nu sunt încă 
stabilite în Dreptul International, acesta necunoscând o teorie a nulităţii actelor juridice - 
Societatea Naţiunilor nu va putea spune: tratatele sunt eterne, imuabile, resping cererea. Ci va 
trebui sa motiveze netemeinicia fondului acelei cereri, va judeca deci litigiul, dar îl va judeca nu 
după reguli abstracte, care nu exista, ci după simplul arbitrariu al bunului plac. 

Acest viciu fundamental care face cu neputinţa o funcţionare juridica a Ligii Naţiunilor, a fost 
înţeles imediat de către întemeietorii ei. Aceştia spuneau ca viciul va fi înlăturat, arbitrariul va fi 
împiedicat, prin creerea unui nou suflet internaţional, al unui spirit de dreptate între naţiuni, de 
dezinteres, al „spiritului Genevei”: si ca deci judecătorii din Liga, deşi nu vor putea fi limitaţi prin 
reguli abstracte prestabilite, privitoare la fondul litigiilor, vor da totuşi sentinţe drepte stăpâniţi de 
noul „spirit de la Geneva”, sentinţele de justiţie intuitiva, cam în felul lui Solomon sau apoi al 
Sfântului Ludovic al Franţei care împartea dreptatea sub stejarul de la Vincennes, fara a consulta 
nici-un cod de legi. 

Toata seriozitatea jurisdicţiei extreme de întinse a Societăţii Naţiunilor era deci în funcţie de 
existenta „spiritului de la Geneva” a acestei renaşteri sufleteşti a lumii. Ceeace singura forţa 
moralizatoare si unificatoare a omenirii, Biserica, cuvântul lui Dumnezeu, nu a putut încă înfăptui 
- înfrăţirea popoarelor în spirit de dreptate - s-a crezut a fi posibil prin opera omeneasca (si încă 
ateisto-masonica) a Genevei, care n-a întârziat sa ridice „spiritul de la Geneva” la înălţimi 
dogmatice la intangibilitati indiscutabile, a căror simpla atingere critica obiectiva în Parlamentul 
românesc, face sa explodeze pe D-l Lupu care nu admite nici-o discuţie asupra sanctitatii acestui 
spirit (e poate singura sanctitate pe care o apara). 

Numai ca acest „spirit de la Geneva” din nefericire nu exista decât în parlamentarile mincinoase 
ale diplomaţilor. Realitatea o constituie vieţuirea omenirii în frânturi naţionale rivale si concurente, 
prea adesea nedrepte si nesătule, realitate care n-a fost cu nimic desfiinţată de spiritul Genevei. 
Nu sunt mai înfrăţite popoarele astazi decât înainte de a fi existat Liga Naţiunilor. 

Iar daca „spiritul Genevei” e inexistent, trebuie sa dispara o Societate a Naţiunilor cu atribuţiile ei 
actuale de tribunal mondial obligatoriu pentru toate conflictele internaţionale. Sa rămână doar o 
Societate a Naţiunilor diplomatica, fara atribuţii jurisdictionale obligatorii, o societate de 
mediatiune în conflicte, de facilitare a arbitrajului, de asistenta, de pregătire (si desigur numai în 
colaborare cu Biserica) a acelei omeniri mai nobile, mai drepte, mai fratesti care va fi temelia unei 
oarecari întinderi a justiţiei asupra marilor probleme internaţionale. 

Astfel, vrând sa fie prea mult, vrând sa sara în utopie, Societatea Naţiunilor se va poticni, cum i se 
întâmpla astazi cu Japonia, iar o prăbuşire totala îi va fi inevitabila. 

"Axa" din 5 Martie 1933 


BINEFACEREA ÎNVIERII PENTRU UN LEGIONAR? 



Ne gândim doar la una din binefacerile sfintei învieri a lui Isus. O binefacere deosebit de 
mângâietoare si scumpa inimilor noastre în veacul de descompunere a credinţei si de înăbuşire 
sufleteasca, în care avem amarul de a trai. E binefacerea convingerii pe care o coboara sfânta 
înviere în sufletele noastre, privitoare la incontestabila biruinţa a binelui dumnezeiesc împotriva 
puterii Râului. 

Biruinţa absolut sigura. Biruinţa care, daca nu mai poate fi câştigată pe caile omeneşti, cu 
respectul legilor obişnuite ale vieţii pământeşti, atunci recurge la ajutorul si intervenţia harului 
ceresc al Creatorului. Si ce-i este Creatorului sa calce chiar si legile naturii întemeiate tot de El, 
spre a-si impune voinţa Sa, care altfel n-ar mai putea fi împlinita? Cel ce a creiat legile naturii, 
legile creatiunii, de ce nu le-ar putea modifica atunci când ele sunt o piedica pentru triumful sau? 
Astfel s-a întâmplat ca Isus, cazând în cursa pământeasca a naţiunii jidanesti (despre care atât de 
uşor uitam noi ca este naţia ucigaşe de Dumnezeu!) fu omorât pe Cruce. Doborâţi de greutatea 
slăbiciunilor omeneşti ucenicii Lui s-au risipit, lepadându-se de Cel ce de acum era fara viata si 
rece, pierdut lumii si plecat pentru totdeauna. Nimic n-ar mai fi ramas din lupta Mântuitorului 
pentru Bine si Adevăr, daca ar fi fost lasat de Părintele ceresc sa se întâmple cele sortite de legile 
pământului. Isus mort, plecat pentru totdeauna dintre oameni, discipolii fugiţi si urmăriţi de teama 
si chiar de îndoiala, Biserica încă neîntemeiata, Caiafa triumfător cu toti ai lui, toate acestea ar fi 
făcut sa dispara repede amintirea efortului de mântuire a blândului Nazarinean. Căci asa cereau, 
fara putinta de înduplecare, legile omeneşti ale morţii, ale minciunii si slăbiciunii omeneşti. 

Iar stăpânirea celor cari „de la tatal lor Diavolul sunt” ar fi continuat sa întunece lumea, în 
dispreţul condamnărilor si ameninţărilor lui Isus. 

Atunci Bunul Părinte interveni. Si Binele, Adevărul, triumfară chiar împotriva legilor naturii 
omeneşti. 

Legea morţii fu răsturnata si în locul ei sfânta înviere veni sa dărâme din temelii puterea care 
triumfase cu trei zile mai înainte. în locul biruitoarei cetati diavoleşti a fariseilor, omenirea primi, 
spre adapost mântuitor în cursul veacurilor, Biserica, creştinismul. Slăbiciunea, laşitatea, micimea 
omeneasca, fura ele însele dezmoştenite din sânul omenesc al aleşilor, iar în locul lor coborî harul 
Duhului Sfânt cu divine puteri invincibile. Am avut astfel, după Isus, nesfârşitul sir al Apostolilor, 
al sfinţilor părinţi ai Bisericii, al celorlalţi sfinţi si martiri, care răspândiră si întăriră Biserica. 

De aceea azi, când puterea întunericului îsi întinde iarasi tot mai mult pâcla întunecoasa asupra 
pământului, stingând tot mai mult credinţa si viata echilibrata, înstăpânind tot mai mult duhul 
diavolesc asupra vieţii noastre, noi, cei ce ne zbatem cu încapatânare în lupta cu râul care ne 
copleşeşte tot mai mult, ne oprim o clipa în aceasta zi de sarbatoare, spre a primi binefacerea cea 
mai calda, împartasania sufletului de luptător. Ne oprim, legionari, sa primim în sufletele noastre 
binefacerea înviorătoare si readucatoare de puteri pe care ni-o aduce învierea Mântuitorului. El ne 
învata cu blândeţe sa citim în pagina de etern adevar pe care ne-a deschis-o El prin înviere si pe 
care ne-o oferă spre alinare, de atunci încoace, zi cu zi, si mai ales de sfintele Paşti. în zilele 
acestea toti suntem chemaţi a trai cu inima lui Isus, cu suferinţele Lui, spre a putea primi 
binefacerea învierii Sale. 

Aveţi toata dreptatea domnilor secretari si subsecretari de Stat, e îngrozitor de puternic sistemul 
pe care ni-l opuneţi noua: politie, armata, corupţie, tentatii, chiar moarte la urma urmei. Apoi aveţi 
pretiosi aliaţi înfricoşători: francmasoneria, presa, stiinta viciata, Universitatea, filozofia moderna 
si aproape unanimitatea „intelectualităţii”. Si va întrebaţi cu drept cuvânt daca noi existam, daca 
nu e ridicol sa ţineţi prea mult socoteala de noi si va potoliţi restul de conştiinţa fata de prigonirile 
pornite asupra noastra, repetându-va cuvintele lui Caiafa: e mai bine sa stârpim o mâna de exaltaţi 
si de nebuni, decât sa riscam a laşa neamul pe cai pierzătoare. 

Dar frământata inteligenta a Dv. nu-si da seama cât de mult seamana taria Dv. cu aceea a 
fariseilor, câta apropiere e între planul Dv. de menţinere a stărilor actuale si planul din care a făcut 
parte uciderea lui Isus. 

Iar în fericirea de a găsi formula care sa justifice din belşug punctul Dv. de vedere, nu va daţi 
seama ca sunteti victimele unor sofisme fariseice si, natural, nu va asteptati la ceeace se va 
întâmpla împotriva tuturor aşteptărilor Dv, nu va asteptati la surpriza unei anumite biruinţe pe care 
au gustat-o cei de-o seama cu Dv. din vremurile mesianice. 

Noi legionarii ne ridicam peste zâmbetele acestor oameni care se cred atât de siguri si tari. Noi, 
împreuna cu mizeriile, sărăciile, grijile noastre amare, împreuna cu sudoarea, cu nesiguranţa zilei 



de mâine si cu povara atâtor suferinţe, sa ne împărtăşim sufletele cu darul pe care ni-l trimite azi 
Isus: binefacerea certitudinii absolute în biruinţa adevărului nostru, împotriva tuturor, chiar si 
împotriva legilor eterne ale pământului. 


"Pământul Strămoşesc", 1 NOEMBRIE 1932 

HITLERISMUL GERMANILOR DIN ROMÂNIA? 


în ultimul timp s-a adus în discutiune publica problema acţiunii „hitleriste a Germanilor din 
România - în deosebi a Saşilor din Ardeal - si a atitudinii pe care populaţia româneasca si Statui 
român trebuie s-o ia fata de aceasta manifestare minoritara. 

E vorba, bineînţeles, despre Germanii din România care sunt cetateni români. Si când spunem 
cetateni români, înţelegem nu numai o simpla încadrare juridica de esenţa democratica a unor 
Germani ca oricare alţii, ci înţelegem pe acei Germani care, fiind sortiti a trai permanent în mijlocul 
nostru, nu mai pot fi Germani „ca oricare alţii”, ci sunt si trebuie sa fie Germani a căror soarta este 
indisolubil legata de soarta tarii româneşti, Germani ale căror rădăcini de prosperitate materiala, 
de libera dezvoltare culturala si politica sunt înfipte în aceeaşi sursa de vitalitate cu a noastra a 
Românilor: în pământul si Statul românesc. Este aşadar vorba despre Germanii ale căror interese, 
aspiraţii si activitate nu pot fi niciodată în contradicţie cu interesele si aspiraţiile Statului român. 
Din aceasta definire a Germanului cetatean român rezulta atitudinea pe care românismul - si 
chintesenţa acţiunii sale politice actuale; Legiunea - trebuie s-o aiba fata de „hitlerismul” Saşilor 
din Ardeal si al tuturor Germanilor din România. Socotim necesar a preciza aici, pe scurt, aceasta 
atitudine, nu pentru a ne ataşa orbeşte celor care îi ataca pe Saşii noştri numai pentru ca vad în ei 
pe reprezentanţii antisemitismului german din Reich, nici pentru a ceda terenul în fata celor care 
discuta cu rea credinţa si cu falsificare problema acestui „hitlerism” autohton spre a scoate din 
prezentarea lui denaturata o serie de acuzaţii împotriva naţionaliştilor români prieteni ai acestui 
„hitlerism” - ci ne fixam aceasta atitudine pentru a fi un îndreptar atât în fata mistificărilor, cât si 
în legaturile noastre viitoare cu Germanii din România, legaturi care nu pot avea drept baza decât 
o onesta cunoaştere a cestor principii generale. 

Socotim absurda acuzaţia adusa Saşilor de presa din Sărindar care anunţa ca hitlerismul din 
Reich având intenţia de a întinde hotarele Germaniei si asupra Transilvaniei, Saşii „hitleristi” sunt 
complici în aceasta acţiune de tradare. înainte de toate declaram ca nu avem cunoştinţa ca Hitler 
sa fi dat a înţelege prin ceva ca urmăreşte o asemenea absurditate si deci socotim neserioasa o 
discuţie asupra unor atari aberaţii. 

Dar sa revenim la o discuţie serioasa. 

Noi credem ca, fara a avea dreptul sa interzicem Saşilor o participare sufleteasca, limitata si 
condiţionată, al renaşterea germana din Reich - totuşi nu putem admite un hitlerism în plina forma 
a Saşilor si Germanilor din România. 

Deşi prevedem o accentuare a apropierii politice viitoare a României si Germaniei - iar viitoarea 
rezolvare mondiala a problemei jidoveşti ca si reconstrucţia fascista a Statelor va da naştere unei 
strânse colaborări si fraţii a tuturor Statelor fasciste - totuşi e incontestabila posibilitatea naşterii 
unor conflicte de interese româno-germane. Chiar si azi asemenea conflicte nu sunt cu totul 
evitabile si, principial, e exclus ca ele sa nu se iveasca în viitor, mai grave. Nu avem oare exemplul 
actual al conflictelor mai mult sau mai puţin rare, mai mult sau mai puţin de interese dintre cele 
doua tari fasciste, Italia si Germania, pe tema Anschlussului si pe alte teme? E evident ca prin 
comunitatea spirituala antimarxista, antijudeomasonica, antidemocratica, asemenea inevitabile 
conflicte de interese sunt atenuate, reduse la adevăratul inevitabil. Dar excluderea lor totala e 
imposibila. 

Si atunci se naşte o prima si cardinala întrebare referitoare la caracterul pe care si-l poate însusi 
un „hitlerism” săsesc, si referitoare, totodată, în relaţiile noastre cu acest „hitlerism” autohton: Ce 
atitudine vor lua Saşii - cu sinceritate si onesta hotărâre - în cazul acestor conflicte de interese 
româno-germane? 

Vor fi de partea Germaniei? Aceasta i-ar transforma automat în duşmani ai Patriei noastre comune 
româneşti si ar legitima orice reactiune contra lor, asezându-i (acolo unde nu sunt azi) alaturi de 
Jidani, în categoria minorităţilor duşmane ale României, a minorităţilor care n-au fost capabile a 



găsi calea de echilibru care sa le permită o viata alaturi de noi, asigurata, iar nu o viata contra 
noastra, inadmisibila. 

Iar daca Saşii s-ar rândui cumva în aceasta categorie a duşmanilor României, va fi inevitabil sa ia 
cunoştinţa ca în viitorul Stat românesc legionar îsi vor găsi loc si hrana toti minoritarii leali si care 
nu constituie un pericol pentru românism, dar acest Stat legionar în nici un caz nu-si va hrăni 
inamicii. Adică exact cum face Germania actuala, si face bine.Caci, se ştie: România, cu toti 
kilometrii ei patrati, este o tara româneasca iar nu un Stat polinational. 

Minoritarii n-au aceleaşi drepturi cu Românii decât până la limita primejduirii existentei Statului si 
a poporului românesc. 

în ordinea juridica Legiunea nici nu concepe ideea de cetatean român aplicabila tuturor 
locuitorilor tarii. în sistemul nostru, o singura categorie de minoritari poate sa se ridice pe acelaşi 
plan cu noi Românii: minoritarii creştini care, devenind legionari, suferind pentru Legiune si 
pentru renaşterea româneasca, se vor fi înrădăcinat astfel pentru totdeauna în soarta si moşia 
noastra. Ceilalţi minoritari vor forma categorii juridice aparte, corespunzătoare cu realitatea, si cu 
depline drepturi condiţionate de faptul de a nu păgubi românismul. 

Daca s-ar pune vreodată nenorocita alternativa de a alege între interesele Românilor si ale Saşilor 
- presupunând ca ele n-ar putea fi echilibrate fara pagubirea României - ei bine, vor trebui sa 
triumfe interesele româneşti si numai ele. Aceasta tara, în întregimea ei, este a noastra a 
Românilor. Numai minoritarii care nu ne ating interesele îsi au asigurata o ospitalitate perpetua si 
o libera dezvoltare. Căci noi singuri, Românii, am creat acest Stat prin mii de ani de jertfe si 
suferinţe, si noi singuri avem răspunderea în fata istoriei pentru integrala menţinere a drepturilor 
lui în viitor. 

Tara româneasca nu poate fi niciodată o Româno-Ungaro-Germanie, în care fiecare „popor” al tarii 
si-ar avea frântura lui de patrie care s-ar putea separa ia nevoie, de soarta si interesele celorlalte 
frânturi de Stat. Statul naţional românesc unitar, indivizibil în concepţie si în fapt, România e tara 
Românilor. Iar minoritarii conlocuitori cu noi nu trebuie sa aiba decât o singura grija: sa fie leali si 
sa nu atinga cu nimic interesele Statului si ale naţiunii româneşti, pentru a putea trai în tihna si 
pace alaturi de noi, beneficiind de ospitalitatea si probitatea româneasca totdeauna respectuoasa 
fata de drepturile altuia. 

De aceea am spus ca nu se poate concepe si nu se poate admite un adevarat „hitlerism” 
Germanilor de la noi. Hitlerismul din Reich e înainte de toate o disciplina admirabila, o unitate de 
comanda care se executa fara discuţie din partea „Volksgenossen”-ilor Reichului. în cazul 
nenorocit când ar izbucni un asemenea conflict româno-german, noi nu concepem ca Saşii sa 
sovaiasca macar o clipa de a se ataşa hotarâti de partea Românilor, contra Reichului (de exemplu 
daca Reichul ar susţine revizionismul ungar, pot fi Saşii din Ardeal altceva decât adversari ai lui 
Hitler, alaturi de noi Românii?), din acest motiv nu poate exista nici un adevarat hitlerist sa în 
România, adica nici-un soldat desăvârşit si total supus Fiihrer-ului german atât de simpatic noua 
tuturora, atât de stimat si de apreciat de noi toti, până la limita intereselor româneşti. Cu atât mai 
puţin poate exista o filiala a partidului hitlerist în România având ca sef, mai mult sau mai puţin 
aparent, pe Hitler. 

Unui hitlerism în ghilimele, condiţionat si limitat de interesele româneşti, nu avem dreptul sa ne 
opunem. Un alt hitlerism, nelimitat, nu este însă îngăduit Saşilor noştri. 

Nu vom face nici-o grăbită aparare Saşilor declarând ca suntem siguri ca nu vor trece niciodată 
aceste limite - dar nici nu-i vom acuza fara temei (până acum dovezi nu avem) de tradarea 
intereselor româneşti. 

Dorim din toata inima ca national-socialistii germani ai D-lui Fabritius sa aiba totdeauna 
ponderatiunea - si patriotismul românesc - de a se gândi înainte de toate la România noastra si a 
lor (aceasta Românie care - o repetam - e unica si indivizibila în spirit si în glie). Le uram ca 
numai în cadrele acestor imperative ale României noastre sa-si desfasoare liber elanul lor cultural 
german si renaşterea lor la un spirit arian si creştin care e un îndreptăţit ideal. Orice cale vor 
apuca însă Saşii, noi cei din Legiune, ca si toti Românii conştienţi, vom fi totdeauna veghe 
neadormita a intereselor româneşti, gata totdeauna de a fi buni camarazi cu minoritarii leali al 
căror prim gând se va dovedi a fi, ca si al nostru: România! 


"Axa", 15 Octombrie 1933 



FAZA PRECORPORATIVA? 


în numărul trecut al „Axei” a fost semnalata, într-o scurta notita, o problema de mare importanta 
în legătură cu ideea corporatista în România, problema care prin faptul ca a fost acum ignorata de 
către corporatistii români, da naştere unei distincţii esenţiale între aceştia si ideologia Legiunii. 
Aceasta chestiune trebuie reluata si discutata cu toata amploarea, deoarece noi socotim ca o 
reclădire corporativa a Statului Român, cu nesocotirea acestei probleme, ar fi, daca nu imposibila, 
în orice caz nefolositoare ba chiar mai daunatoare decât actuala structura democratica. 
(Daunatoare poporului românesc, etniceste românesc). 

Corporatismul, asa cum este prezentat la noi, îndeosebi de către D. Manoilescu, se reduce la o 
problema de forma a organizaţiei de Stat, fara a examina si urmări o modificare a structurii etnice 
a Statului, o acţionare asupra conţinutului cuprins în aceste forme organizatoare. E un 
corporatism etniceste incolor, care cauta sa aşeze în forme noi populaţia actuala a României, pe 
membrii actuali ai profesiunilor din România, pe posesorii actuali ai situaţiilor din comerţ si 
industrie. Prin aceasta noua si mai buna organizare profesionala se menţine si se consolidează 
actuala situaţie demografica a României, se permanentizează deci o structura etnica incontestabil 
nenorocita. 

Dar avem noi oare nevoie de conservarea actualei structuri etnice a Statului ba chiar de întărirea 
ei prin organizarea mai superioara, mai perfecta a Statului corporativ? Profesiunile libere, 
comerţul, industria, presa, sunt în proporţii inadmisibile, adesea majoritati si chiar unanimităţi, în 
mâini străine, în deosebi jidanesti. O permanentizare a acestei situaţii, fie chiar în noua haina 
simpatica a unei Românii corporative, nu este o soluţie a acestei grave probleme de structura. 
Căci nu se vor mai putea, ulterior, româniza viitoarele corporaţii daca nu precedem aceasta 
organizare corporativa de împlinirea unor masuri de modificare a structurii etnice a Statului, a 
profesiunilor, a categoriilor sociale (sau în orice caz daca nu ne mărginim a realiza din 
corporatism numai atât, în faza iniţiala cât nu prejudiciază rezolvarea acestei probleme prealabile). 
Noi nu dorim un conţinut identic, cel de azi, într-o forma noua. înainte de a proceda la alcătuirea 
noilor forme de viata pentru viitor, sau cel puţin în acelaşi timp cu aceasta operaţiune, trebuie sa 
ne vindecam rănile grele care ne-au sfârtecat vitalitatea, ne-au cangrenat trupul, adica trebuie sa 
procedam la reformarea structurii de baza, a structurii etnice a Statului. După împlinirea acestei 
epuraţii în corpul si spiritul populaţiei alcătuitoare a României de azi, atunci da, e binevenita haina 
de drum nou a corporatismului si numai atunci va putea fi ea definitiv si util închegata. 

Fara a trece cu succes prin aceasta faza precorporativa, ne-am osteni în zadar clădind o Românie 
noua corporativa, căci n-am izbuti decât sa spoim pe dinafara un mormânt plin înăuntru de 
putreziciune, lipsit de frumuseţea viaţii, lucru care, după cât ne învata Evanghelia, e fara rost. 
Departe de a încheia discuţia acestei probleme cu scurtele observaţii de aici, am dorit 
deocamdată, sa-i trasam doar scheletul. 

Aşteptam cu mult interes, cu desăvârşită bunăvoinţă si buna credinţa, lămuririle necesare din 
partea celor care vor sa ridice prestigiul corporatismului în România, geloşi de primatul iniţiativei 
lor renovatoare. Vom putea vedea astfel daca acest corporatism primar, admiţând tezele si 
imperativele acestei „faze precorporative” concepute de corporatismul nostru... secundar, nu 
poate fi în viitor un bun camarad de lupta. 

"Axa" din 6 Septembrie 1933 


SUB POVARA REMANENTELOR? 


Articolul nostru „Faza precorporativa” dintr-un număr recent al „Axei” a fost onorat cu 
un răspuns foarte binevoitor, amical am putea spune din partea revistei „Lumea Noua” a 
D-lui Manoilescu. El e datorat condeiului clar al D-lui Joldea Radulescu. 

Răspunsul ne-a bucurat căci am văzut în el o noua verificare a victoriei continui a 
naţionalismului românesc care-si unduieşte cucerirea tot mai mult în straturi tot mai largi 



ale lumii noastre intelectuale, inerte până mai ieri în fata celor mai esenţiale pulsaţii ale 
vitalitatii româneşti. Dar acest răspuns nu ne-a putut satisface pe deplin. Am ramas cu 
tristetea constatării ca aceasta victorie a naţionalismului nu poate sa înnoiască pe deplin 
formaţiunile sufleteşti prea adânc străbătute de rădăcinile „lumii vechi”. Iar confraţii de la 
„Lumea Noua” ne-au aparut în toata tragedia luptei de degajare dintr-o viata veche, 
lepadata în intenţie, lepadata în silogismul conducător la o concluzie finala fara însă ca 
aceasta schimbare intelectuala sa aiba darul de a angaja totodată ansamblul personalităţii, 
integralitatea spiritului plasându-1, prunc nou născut, în vigoarea deplina a vieţii noi, cu 
fecunditatea acţiunii pe care n-o pot avea decât forţele proaspete, în stare nativa. 
Remanentele!... 

Un cuvânt care, luat din manualele de Fizica, trebuie încetăţenit în vocabularul literar de 
astazi, deoarece expresia unor realitati sufleteşti atât de esenţiale în procesul de trecere la o 
lume noua. Remanentele acestea care ne leaga pe toti - fara sa vrem - de o lume anterioara 
în care am trăit, ne urmăresc cu povara lor de otrava în viata noua spre care ne îndreptam. 
Se pare ca de aceasta tragedie nu pot scapa decât cei care n-au cunoscut aproape de loc 
lumea veche si care au scapat astfel de îmbratisarea ei veninoasa, de infiltrările ei 
dizolvante si persistente. înnoirea distilează desigur o buna parte a acestor otrăvuri, dar nu 
poate totuşi reda valorile de creaţie si libertatea de mişcare a esenţelor spirituale nealterate 
la originea lor, valori si libertate care daca nu sunt indispensabile unui simplu luptător, nu 
pot însă lipsi din personalitatea unui sef de mişcare politica înnoitoare, fara a condamna 
întreaga acţiune a acestuia la compromis si slăbiciune. 

La aceasta ne-am gândit citind răspunsul „Lumii Noi”. Acest gând e în esenţa răspunsul 
ce-1 putem noi da D-lui Joldea Radulescu. 

Sa încercam a-1 preciza. 

Mai întâi vom da expresie unei susceptibilităţi sentimentale (în felul nostru de a fi ca si în 
concepţia noastra asupra lumii de mâine, noi nu punem temeiul capital numai pe intelect ci 
si pe suflet, pe sentiment; de aceea, chiar într-o controversa, noi nu desconsideram 
elementul sentimental care foarte adesea ne aduce rodul plin al unei intuiţii directe si justa 
a realităţilor, fara a se împiedica în desisul raţionamentelor dubioase). D-l Joldea 
Radulescu protestează îndeosebi împotriva afirmaţiei care stabilea paloarea, lipsa de 
culoare naţionalista a corporatismului D-lui Manoilescu. Corporatism care ne aparea ca un 
simplu fagure nou orânduit, gol însă de un conţinut care sa fie de o calitate superioara. 
Ne-am bucurat când d. Radulescu ne reproşa o lipsa de documentare a noastra asupra 
corporatismului „Lumii noi” si am recitit, din nou, broşura de sinteza a D-lui Manoilescu, 
am răsfoit exemplare ale „Lumii Noi” în speranţa de a constata ca ne-am înşelat. Dar n-am 
găsit totuşi nimic decât ceea ce ştim, nimic care sa corespunda afirmării tezei naţionaliste 
în mod categoric, curajos, nealterat de mentalitatea trecutului înstrăinat. Cea mai grava 
problema a Statului românesc actual, problema jidoveasca, nu a fost nicăieri afirmata si 
tratata de grupul D-lui Manoilescu decât în surdina, cu teama de a nu lovi prea tare. N-am 
regăsit nicăieri cel puţin afirmaţia ca exista la noi o grava problema jidoveasca pe care 
trebuie s-o soluţionam urgent si radical. Sa nu se supere confraţii de la „Lumea Noua” 
daca suntem atât de simţitori si bănuitori în aceasta chestiune. Nu bănuim reaua credinţa 
dar bănuim, vedem, slăbiciunea... povara „remanentelor” trecutului. Atunci când Românii 
au pierdut aproape complet oraşele, industria, comerţul, profesiunile libere, centrele de 
infuzie culturala si de influenta politica, încăpute pe mâna Jidanilor si a jidovitilor, nu 
putem considera drept desăvârşiţi camarazi de lupta pe cei care se tem sa pună aceasta 



problema ÎN FRUNTEA tuturor celorlalte, iar nu numai aluzii indirecte si a unor concluzii 
generale asupra caracterului românesc al Statului de mâine. Se studiază în detaliu de către 
corporatistii „Lumii Noi” structura viitoarelor 8 corporaţii, colegiile, parlamentul 
corporativ, deci mecanismul detaliat al noului Stat, dar nu se arata nicăieri în ce fel se va 
curma situaţia barourilor, a comerţului, a industriei înecate sub navala străină. Pornind 
spre România noua cu o asemenea teama de a privi în fata, si a indica hotărât si energic 
soluţiile primei probleme de existenta a Statului român problema jidaneasca - cum va 
putea birui acţiunea D-lui Manoilescu, dându-ne o Românie româneasca? 

Sa nu ni se dea iarasi replica uşoara (si cu aceasta răspunsul nostru trece din domeniul 
sentimental în cel pur raţional) ca noi ignoram o poziţie clar luata de corporatistii „Lumii 
Noi”. Si ca aceasta poziţie ar fi fost luata prin scrierea în fruntea programului corporatist 
românesc a scopului iniţial: „triumful ideii naţionale”. Triumf care va fi asigurat prin 
instrumentul noilor cadre corporative ale Statului. Căci a ne da acest răspuns, cum ni s-a 
mai dat, însemnează a se demonstra chiar de către confraţii „adversi” exactitatea 
afirmaţiei noastre asupra lipsei de conţinut naţional al corporatismului „Lumii Noi”, 
corporatism redus la o simpla problema de forma, de cadru, a noului Stat. Căci e mult prea 
simplu a încerca potolirea marii noastre nelinişti asupra problemei etnice si etice 
raspunzându-se: Nu ne ocupam în mod special de problema etica a regenerării morale a 
românismului, deoarece noua organizare a Statului în 8 corporaţii, într-un anumit număr 
de colegii si cu o anumita reprezentare în adunarea naţionala corporativa, va aduce cu sine 
soluţionarea gravei noastre decăderi morale - sau; nu ne ocupam decât în tangenta, 
incidental, de problema etnica, de problema jidaneasca, de românizarea României, 
deoarece odata cu formele Statului român se vor schimba din democratice în corporative, 
va dispărea si cucerirea străinilor (dar totuşi nicăieri nu ni se spune ca noile forme vor fi 
etniceste purificate, ca „numerus clausus” va fi introdus în toate părţile unde o purificare 
etnica totala nu ar fi posibila). Corporatismul astfel prezentata ca un remediu universal 
care include, în cadrele sale noi, soluţionarea tuturor problemelor si îndeosebi a celei etnice 
si etice (probleme care n-ar mai trebui aşadar puse si evidenţiate separat, alaturi de 
problema formelor corporative), ne apare ca o concepţie materialista, foarte înrudita cu 
concepţia marxista a materialismului istoric: Noua organizare a Statului pe temeiul 
breslelor, a realităţilor „funcţionale” ale societăţii - zice acest corporatism - va germina si 
renaşterea morala si soluţionarea gravelor probleme etnice si culturale ale României 
înstrăinate; după cum Marx afirma ca noua organizare economica socialista va da naştere 
unei noi morale, unei noi culturi. Desigur nu e o identitate de concepţii (Marx vorbeşte de o 
morala noua, D-l Manoilescu înţelege, evident, numai o restabilire a constantelor veşnice 
ale moralei creştine) dar e o similitudine în ceeace priveşte concepţia relativa la caracterul 
spiritualului de a fi o anexa a formei materiale. 

Iarasi ne aşteptam la răspunsul ca ne menţinem într-o enorma greşeala deoarece 
corporatismul „Lumii Noi” nu e o simpla construcţie economica alcatuita din bresle ci o 
sinteza de ansamblu a tuturor categoriilor care îndeplinesc o funcţiune sociala, fie ea 
funcţiune economica, fie culturala si ca deci un atare corporatism care reprezintă 
totalitatea naţiunii în ansamblul facultăţilor sale împrospătate si reorganizate, poate si 
trebuie sa aiba forţa de înnoire spirituala si de regenerare a tuturor domeniilor, inclusiv cel 
etnic si etic, fara a fi noi îndreptatiti sa afirmam ca aceasta regenerare totala ar fi un 
produs al simplei reorganizări a funcţiunilor economice. 

Da, un asemenea „corporatism” care sa fie un agregat intim între forma noua si conţinutul 



înnoit, e si linia de previziune, de intuiţie si de concluzie logica a noastra, pentru epoca ce 
va urma „fazei precorporative. 

Dar sa nu se uite de către confraţii de la „Lumea Noua” ca ei nu ne prezintă un asemenea 
„corporatism” totalitar (care nici n-ar mai fi numai corporatism) ci, până acum, dânşii 
n-au făcut decât sa se ocupe de partea formala, de cadrul tehnic în care va funcţiona 
mecanismul corporativ. Si chiar în alcătuirea acestui cadru nu s-au orientat după legile 
etnice ci au prevăzut doar o noua distribuţie a forţelor în procesul de producţie si de 
conducere politica, pornind de la aceste forte demografice, asa cum sunt ele azi, fara o 
discriminare si o selectiune etnica. Nu ni se vorbeşte decât vag, incidental si în enunţări 
generale despre problema primordiala: necesarul caracter realmente românesc al Statului 
de mâine. 

De altfel nici nu e vorba numai de A STĂRUI, A VORBI, A SCRIE despre acest caracter, 
despre românismul integral care va trebui sa palpite ca un duh nou în noile forme (noi 
forme care nu pot avea rol creator al acestui duh ci un simplu rol de facilitare, de 
nestânjenire a liberei desfăşurări a izvoarelor spirituale care la originea lor sunt exterioare 
acestor forme). Ci e vorba de ceva si mai esenţial: DE A CREA în popor acest duh nou, de 
a degaja izvoarele vii ale acestei înnoiri spirituale, de a ridica masele în vibrarea unica a 
unei noi credinţe, a unei pulsaţii unanime de generozitate, de virtute si de solidaritate 
naţionala. 

Iar pe lângă aceasta realizare spirituala - mustire a noului conţinut al vieţii de mâine - mai 
e necesar în Statul nou un al doilea element, iarasi ignorat de „Lumea Noua” deşi nu poate 
fi nici el un efect automat al noilor forme: E necesara limpedea determinare a masurilor de 
purificare si aparare etnica a ansamblului organic naţional, adica determinarea masurilor 
de realizare practica a imperativelor românismului înnoit. Si numai în al treilea rând ne 
interesează chestiunea mecanismului corporativ, definitiv al noilor cadre care vor cuprinde 
si adăposti acest spirit si aceasta voinţa după trecerea epocii de criza a purificării. 
Mecanism care, o repetam, nu va putea fi realizat decât după ce primele doua elemente 
(regenerarea spirituala si purificarea etnica) vor fi fost în cea mai mare parte satisfăcute 
prin resurecţia revoluţionara din „faza precorporativa”. 

Un astfel de „corporatism”, combinaţie între forma noua si fondul acesta al naţiunii 
purificate etniceste si sufleteşte (dar mai e atunci propriu termenul de corporatism pentru 
a cuprinde totalitatea acestei înnoiri, inclusiv cea spirituala?) nu e lepadat de noi, ci, 
purtând un alt nume („România legionara”) e visul, e voinţa, e sufletul nostru de fiece 
clipa. Dar un corporatism care se reduce la corporatism, care nu e prezentat ca o 
combinare a acestui fond cu cadrele noi, ci vrea sa fie un corporatism care include în 
structura sa formala „o subîntelegere automata a principiilor”, principii asupra carora nu 
ar fi prea necesar sa se staruiasca - un asemenea corporatism poate fi pe drept cuvânt 
taxat de noi ca fiind viciat de remanentele unei educaţii materialiste, atee, nationaliceste 
incolore, foarte învecinate cu filozofia marxista si masonica (D-l Manoilescu spune chiar, la 
pag. 17 a broşurii d-sale, ca vede în corporatismul d-sale expresiunea unei „evoluţii 
continue SPRE STÂNGA”: deci: sau acest corporatism se reduce la chestiunea economica 
în care o oarecare evoluţie spre stânga, spre radicalismul socialist, national-socialist, se mai 
poate împaca cu cerinţele Statului de mâine, si în acest caz d-nul Manoilescu recunoaşte ca 
neglijează problemele neeconomice în care, desigur numai o hotărâtă orientare spre 
dreapta naţionalista e admisibila - sau apoi, daca se susţine ca acest corporatism al „Lumii 
Noi” cuprinde toate problemele, inclusiv pe cele etice si etnice, atunci d. Manoilescu, 



plasându-se cu corporatismul sau „spre stânga” se recunoaşte partizan al culturii masonice 
antinaţionale si anticreştine, partizan al Societăţii Naţiunilor, al Pan-Europei si al tuturor 
idealurilor antinaţionale ale stângii). 

Numai stăruim asupra neîncrederii noastre într-o reforma care, cum spune iarasi d. 
Manoilescu , nu doreşte o schimbare brusca, ci lenta, evolutiva? Facem o simpla trimitere 
la un articol al nostru în care aratam cât e de preţios pentru noi si de indispensabil în 
concepţia noastra legionara asupra victoriei româneşti, acel „duh al marilor rupturi” care 
ne cere o schimbare spiritualiceşte revoluţionara a orânduirilor de astazi. Sau sa mai 
relevam o alta deosebire dintre noi si grupul „Lumii Noi” asupra înţelesului „fazei 
precorporative” în care noi vedem prealabila si aproape deplina purificare etnica si etica 
printr-un regim de mare autoritate, purificare ce urmeaza apoi a fi doar desăvârşită si 
menţinută prin instaurarea fazei corporative - în timp ce d. Manoilescu (p. 26) vede în faza 
aceasta pregătitoare o simpla acţiune de organizare sindicala obligatorie sau de 
reorganizare a cooperaţiei? 

Dar sa nu trecem măsură! 

Pe lângă aceasta grea povara a „remanentelor” trecutului, care sterilizează o buna si 
esenţiala parte a efortului, grupul de la „Lumea noua”, nu e mai puţin adevarat ca suntem 
în prezenta unei acţiuni prin care oamenii politici strâns legaţi de trecutul politicii noastre 
inconştiente si iudaizate, revin la sanatatea unui naţionalism încă nedesavârsit (pentru ca e 
numai corporatism) dar totuşi bine îndreptat spre scopurile finale (cu toata timiditatea si 
sovaiala încă incontestabila). Iar aceasta acţiune merita respectul si bucuria noastra 
camaradereasca. 

Am putea oare spera în topirea desăvârşită a dureroaselor remanente în focul unui clocot 
românesc atotbiruitor? 

Când vom vedea o asemenea totala biruinţa, vom avea francheţea de a o aplauda noi cei 
dintâi! 


"Axa" din 7 Decembrie 1933 


CRANII DE LEMN? 


Când am intrat, descoperiţi, în curtea căsuţei din dealul Hârsovei - cu sufletul mai greu decât 
povara de ape pe care Dunarea, alaturi, o împingea greoaie printre ţărmurile unde a copilărit Virgil 
Teodorescu - am fost întâmpinaţi de o mâna de copii cu obraji dogorâti de plâns, care ieşeau de 
prin ungherele curţii, de după un cotet sau un hambar, unde stătuseră ascunsi plângându-ai 
fratele mai mare. Ce piept lat avea fratele lor si cât de bine îi statea camasa verde! Cât de 
neînfricat parea, plin de ocrotitoare fagaduinti pentru cei mititei! Iar acum, cu pieptul lui de vultan 
turtit între scândurile prea strâmte, cu camasa verde sparta, el sta întins pe masa de lemn a 
maica-si, acolo sus sub grinzile odăii scunde si afumate. Ajunsese sa fie student la drept, la 
şcolile mari din Bucureşti. Acum, de câteva ceasuri, primarii si jandarii stăpânirii îl adusera 
teapan, în miez de noapte si în pripa, în casa părinteasca, si le mai cereau încă părinţilor si fraţilor 
sa nici nu-l plângă deabinelea, ci sa-l îngroape de îndata, în zorii zilei, ca sa nu apuce sa vina sa-l 
vada fraţii lui de lupta din Bucureşti si lumea din oraş. 

Căci cine nu ştie ca cea mai mare vrednicie a unui slujbas al stăpânirii este sa „expedieze”, 
grabnic, „afacerile curente”? bietul Virgil ajunsese o „afacere curenta” care trebuia grabnic 
„expediata”, de la miezul nopţii si până în zorii zilei, tocmai acolo departe, sub tarâna gropii. Si 
„expediat” ar fi fost, daca s-ar fi găsit gropari nocturni, daca preotul nu era plecat, si daca nu-i era 
sortit camaradului Virgil sa se odihnească îngroapă sapata de legionari, în care sa coboare într-o 
seara cu luna, cu cer înstelat, în unduirea duioasa a „Imnului legionarilor căzuţi” si sub cuvântul 



de sabie a Căpitanului sau. 

... Era atât de bombata fruntea camaradului, acolo-ntre flori si lumânări aprinse... Niciodată nu i-o 
văzuse nimeni atât de bombata, ochii atât de căzuţi... Tot conţinutul de comoara care s-a 
frământat în acest craniu, parea ca-si împinge dorurile neîmplinite, puterile de lupta ramase 
necheltuite, tot focul si elanul lăuntric - spre a razbate la lumina, spre a-si risipi samânta în cupele 
de rod ale patriei, spre a-si desfasura vigoarea biruind pentru Legiune, pentru Neam. Dar craniul 
de ceara oprea de acum, încordat până la plesnire, toate puterile nobile ale acestui suflet, 
sfarâmându-i toti mugurii florilor de mâine. 

Ce greutate aveau de dus legionarii pe umeri până la groapa... Un craniu atât de greu, o frunte atât 
de bombata... 

Si totuşi ce uşor e acest craniu pentru cei ce l-au culcat aici. Cât de simplu se rezolva pentru 
dânşii totul. Câteva coli de hârtie înnegrită prin cancelarii, procese verbale, autorizaţii de 
înmormântate, si totul se face repede si în buna regula. Azi cu unul, mâine cu altul. Cu timpul, 
stăpânirea va câştiga chiar o foarte buna experienţa administrativa în aceasta „materie” si totul se 
va aranja si mai uşor. Se va putea chiar înfiinţa un serviciu public administrativ pentru 
satisfacerea acestei noi funcţiuni sociale: eliminarea din societate, până sub tarâna gropii, a 
acestor indezirabili ai lumii româneşti se astazi, indezirabilii care sunt totuşi elementele cele mai 
pure sufleteşte ale tineretului actual, cei mai patrioţi, fruntaşi în scoli si la examene, cei mai buni 
si mai scumpi copii ai familiilor si pe deasupra, întruparea masiva a visului Regelui Carol întâiul: 
caractere. Tineri care ştiau si ştiu ca pe calea aceasta îi asteapta toate jertfele, toate ofensele si 
nici un folos personal, care primesc însă cu bucurie aceasta mucenicie pentru Neam si Cruce. 

Dar toate acestea sunt palavre anarhice pentru cel si cei ce l-au ucis pe comandantul-legionar 
Teodorescu Virgil. Ei ne râd în nas; sa mai poftiti! Veţi pati la fel; încă unul, încă zece, încă o mie, 
oricâti! Deoarece astfel cred dânşii ca vor fi asigurate zile mai bune pentru acest neam. Un piept 
voinic, acoperit de camasa verde, e pentru dânşii o cutie de carton care se arunca simplu la gunoi 
când încurca lumea complicata a guvernanţilor de azi. Un cap de legionar frământat de grija 
viitorului românesc, se trimite pur si simplu, cu hârtii în regula si în colet de scânduri oficiale, 
părinţilor spre grabnica îngropare, cu nepasarea pe care ti-o da siguranţa ca te vei disculpa în fata 
lumii cu o minciuna (formula stereotipa: „voind sa dezarmeze”...). Aceste scumpe cranii, aceste 
frunţi bombate de clocotul unor furtuni nobile si altruiste, devin astfel pentru oficialitatea noastra 
ceva de ordin lemnos, fara valoarea si drepturile omeneşti (sa mai vorbim de drepturile 
româneşti?), ceva ce se poate lovi si sfărâmă fara frica unei pedepse dumnezeieşti, fara 
consecinţe impuse de imanenta justiţie omeneasca... Simple cranii de lemn. 

Dar si Fariseii spuneau la fel despre Mântuitorul răstignit: sa mai poftească! Sa poftească acum si 
sa mai faca ce a făcut, sa se coboare de pe cruce si sa se învie pe el însusi! Apoi râdeau 
satisfăcuţi de isprava lor; erau siguri ca pe aceasta cale l-au biruit pe Dumnezeu, ca sistemul a 
fost bun; sa mai poftească el acum! Noua ni se spune azi tot asa: sa mai poftiti! Cu toata infinita 
distanta dintre jertfa lui Dumnezeu-lsus si a noastra, bieţi oameni care, prin păcatele omeneşti, 
izbutim însă a ne menţine într-o lupta pentru binele altora - mentalitatea celor care ne spun: sa 
mai poftiti! este aceiaşi cu a Fariseilor ucigaşi ai lui Cristos; siguranţa ca, prin violenta si prin 
desfiinţarea fizica a adversarului, va fi strivita ideia lui, lumea noua si mai buna pe care el o 
doreşte, pentru care el lupta si moare. 

Si ar avea biruinţa adversarul nostru pe aceasta cale, daca n-ar fi cu noi adevărul si dreptatea 
româneasca, daca noi am fi, cum ni se spune, distrugătorii unui viitor mai bun al acestui scump 
neam românesc. 

Dar nu suntem. 

Acolo sub tarâna cimitirului din Hârsova nu zace, atât de singur, un craniu de lemn, ci o comoara 
care răscumpără victoria de mâine, pe care generaţia noastra e gata s-o plateasca si mai scump, 
oricât de scump. 

De aceea autorii uciderii camaradului nostru, ca si iniţiatorii sistemului „craniilor de lemn” vor 
purta o nesfârşita povara în fata lui Dumnezeu, în fata Justiţiei viitoare si în judecata istoriei 
româneşti. 

Iar tu mama care, atunci când legionarii îti scoteau pe braţe din casa pe cel mai mare si mai 
scump copil, te tânguiai: „copilu' maichii, uite de ce nunta ai avut tu parte” - sa ştii ca rodul 
acestei Sfâşietoare nunti e mai plăcut lui Dumnezeu decât rodul de prunci cu care ti-ar fi înseninat 
obositele bătrâneţi... 



"Axa" din 7 Decembrie 1933 


1934-1936 
După furtună 

Pregătirea omului nou, invincibil 
SENSUL NAŢIONALISMULUI NOSTRU? 


Naţionalismul nostru: adica al fostei generaţii de studenţi care a dat pe 10 Decembrie 1922 - 
sărbătorit astazi - si al generaţiei studentesti si tinere de acum. 

Sensul acestui naţionalism e strâns legat de sensul pe care l-a avut întotdeauna naţionalismul 
românesc. 

Ne gândim îndeosebi la sensul lui de adânca înrădăcinare în realitatea noastra istorica, înţeles 
care-i da o valoare, o trăinicie si o forţa de biruinţa cu totul excepţionala, de care nu se bucura, în 
aceiaşi măsură, curentele naţionaliste ale celorlalte popoare. 

Naţionalismul Românilor nu este un simplu produs, mai mult sau mai puţin durabil, al unei 
activitati filozofice a gânditorilor, al unei propagande abile a publiciştilor, sau al unei dirijări 
ideologice infiltrate în mase de către conducătorii politici. 

El este, în rândul întâi, o suprema înţelepciune câştigată prin experienţa de veacuri a vieţii noastre 
româneşti, scump plătită cu suferinţele noastre proprii, veac de veac, înţelepciune coborâta până 
la subconştient, infiltrata până la instinct. El izvorăşte din experienţa, din cunoaşterea inductiva 
prin care am verificat an de an, secole de-a rândul, existenta acestei realitati ireductibile a 
frângerii omenirii în naţiuni etnice concurente si rivale, gata de a abuza oricând de un vecin care e 
slab fie prin însuşirile rasei, fie prin situatiunile grele în care a fost pus de împrejurările istorice. 
Naţionalismul nostru este o datina, o atitudine sufleteasca tradiţionala (mai veche chiar decât 
existenta termenului de „naţionalism”). 

El e ceva care este al nostru asa cum ale noastre sunt cojocul si opinca, fluierul si iia înflorită, 
doina si privirea blânda dar veşnic prudenta a plugarului si ciobanului. Experienţa aceasta a 
străinului duşman începe cu năvălirile barbare, e îmbogăţită de luptele cu Turcii, Tatarii, Lesii, de 
prigonirile acelei „unio trium natiorum” (sa fie deci criteriul naţional o apariţie a veacului al 19-lea 
cum spun unii?), sau de prigoanele greceşti care au împins pe Român la haiducie si la Tudor; 
aceasta experienţa am platit-o apoi scump cu temniţele ungureşti si cu tot şirul de suferinţe ale 
Ardealului strivit nu atât de teoria naţionalista a lui Appony si Tisza cât de realitatea faptei de 
prigoana pornite din ura si pofta străinului. Iar azi aceasta experienţa culminează cu 
dezmostenirea Românilor de către veneticii străini, în propria lor tara libera, cu lupta din toate 
domeniile de viata dintre noi Românii si poporul jidovesc care formează în sânul nostru o unitate 
distincta, solidara, activând organizat pentru a ne scoate din poziţiile si drepturile noastre. 

Toate acestea sunt pentru fiecare Român adevăruri necontestate, elementare. Naţionalismul 
românesc ne dovedeşte astfel a fi o atitudine înradacinata adânc în tot trecutul nostru istoric, 
cheagul vieţii noastre care străbate până în cele mai tainice tresăriri ale procesului nostru vital. 
Naţionalismul nostru e un uriaş înfipt cu tălpi late si de neclintit în pământul nostru românesc, 
piept de granit, ochi de otel, care îsi impun neîndurata voinţa de dăinuire si de aparare oricât de 
furioase ar fi valurile adversităţilor de orice fel. 

Nu acelaşi caracter îl are de pilda naţionalismul unguresc. Poporul unguresc n-a fost prigonit, 
îndeosebi în ultimele veacuri, de către nimeni. El si-a hrănit o clasa de seniori feudali din munca 
atât a propriilor vasali cât îndeosebi a unei serii întregi de popoare exploatate de aristocraţia 
maghiara, naţionalismul Budapestei era si este o afacere negustoreasca, o exaltare în vederea 
recâstigarii unor prazi, iar nu o acţiune de aparare a unor interese colective naţionale care ar fi 
primejduite si încălcate de alte popoare. O asemenea acţiune naţionalista ne e decât o suprafaţa, 
fara rădăcini în viata întregului popor, sensul ei e departe de valoarea morala, de trăinicia si forţa 
biruitoare a naţionalismului românesc. 

De aceea naţionalismul românesc e un atât de temut adversar pentru străinii duşmani (de ce oare, 



de pilda, presa mondiala controlata de Jidani nu striga aproape niciodată contra antisemitismului 
unguresc, dar copleşeşte sub calomnie si venin naţionalismul românesc?). Si tot pentru aceste 
temeiuri e temut naţionalismul nostru cu atâta groaza si de către aceşti Români ai lumii vechi care 
sunt înfrăţiţi, prin voinţa sau slăbiciune, cu străinul încă stăpân. Iar daca aceşti Români îsi mai fac 
iluzii ca pot zdrobi naţionalismul tinerimii de azi, oprind procesul de reînnoire sufleteasca ce se 
anunţa tot mai impetuos, sa se gândească la uriaşa sarcina pe care si-o iau; nu e vorba sa învingă 
un simplu curent filozofic produs de o şcoala de gânditori, nu e vorba nici de a anihila prin 
mijloace dibace o propaganda naţionalista întâmplătoare. Căci am aratat cum naţionalismul 
românesc e ceva mai mult, mai permanent, mai adânc decât produsul unei propagande si al unei 
filozofii care s-ar putea demoda sau compromite aparent. 

Cei care vor azi sa desfiinţeze naţionalismul românesc cel adevarat si deplin, vor trebui sa 
biruiască în noi întreaga noastra istorie, sa sfărâme în întregul popor înţelepciunea stratificata de 
veacuri, sa dărâme în noi echilibrul tradiţiei naţionaliste Strămoşeşti, sa reducă întregul popor la o 
amnezie, la o uitare a propriului trecut, a propriilor răni, într-un cuvânt sa se ia de piept cu acel 
uriaş de granit, înfipt voiniceşte, cu opinca lata, în tot ce a fost până acum viata si speranţa 
româneasca. 

Grea sarcina! 

Si sa ia aminte aceşti adversari la privirea aceea stâncoasa si sura a uriaşului, la lucirile ei de 
aspru otel si de adânca taina. Ea a mai surprins si a mai fulgerat si pe alţii: de la Baiazid ori Matei 
Corvinul si până la Ungurii anului 1919 care n-ar fi crezut niciodată sa-si vada capitala cucerita de 
baioneta valaha. 

"Cuvântul Studenţesc" din 10 Decembrie 1934 


DIMITRIE MICESCU? 


L-a plâns atâta lume, s-au înfiorat atâtea inimi în fata morţii lui năprasnice. Dar mai mulţi decât toti 
l-au plâns si îl plâng tinerii. Nu este oare aceasta cea mai frumoasa podoaba cu care poate pleca 
cineva din viata? Nu este aceasta o mare zestre sufleteasca, cel mai frumos toiag pe cărările 
eternităţii, în drum spre scaunul marii judecaţi, toiag de toc si de lumina pura, rupt din sufletul 
curat al tineretului unei tari? Ceva s-a frânt din sufletul acestui tineret la moartea lui Dimitrie 
Micescu si îl urmeaza ca o hlamida de lumina pura, ocrotindu-i sufletul de întunecimile lumii de 
judecata în care a intrat. Căci sufletul tineretului e pur. Numai el e pur căci el e mai apropiat de 
acea copilărie sufleteasca fara de care spunea Isus ca nu e cu putinta mântuirea sufletului. 

E singura mângâiere a celor loviţi de moartea lui: bucuria ca, la Sfârşitul vieţii, s-a învrednicit de 
atâta folositoare comoara sufleteasca si n-a plecat singur din viata. Onoarea aceasta de a-si fi 
legat sufletul de acela al tinerimii luptătoare pentru Neam si Cristos, de a-si fi încrustat pentru 
totdeauna numele în istoria renaşterii de azi a românismului si a vieţii creştine, aceasta ne indica 
totodată măsură nobleţei înnăscute a cestui mare suflet. înainte de a fi mare avocat, era un mare 
suflet, iar ceeace a caracterizat însusi pe marele profesionist al barei, era fulgerarea de pasiune pe 
care o punea în slujba dreptăţii. 

Transfigurarea lui Didi Micescu pledând, acea străfulgerare a privirii care despica orice 
întunecime, acea scandare a frazei care lovea în obstacol cu claritatea si răsunetul unor magice 
ciocane de argint care faceau din sfărâmarea platoşei adverse o încântătoare muzica, toate 
acestea subliniate de gestul lui sintetic si concentrat cu care sfredelea si disloca pe adversar, 
imobilizându-l, taindu-i suflarea, legându-l strâns până la desfiinţare - aceasta transfigurare si 
victoriile ei, erau ceva mai mult decât efectul artistic al marelui orator mânuind o vasta stiinta. Ele 
erau oglindirea unui mare foc lăuntric, a acelui foc care l-a dus la contopirea cu sufletul tineretului 
în dragostea pasionata nu numai pentru creatiunile de arta cu care si-a împodobit casa si viata, 
dar pentru neamul sau, pentru un mai bun si mai nobil viitor al lui. 

Când Dimitrie Miclescu pleda în procesele acestui tineret însângerat în lupte, îsi oglindea atât de 
bine înălţimea sufleteasca: ceea ce punea le întotdeauna în evidenta cu mai multa căldură si pe ce 
îsi întemeia el mai mult concluziile, erau valorile morale si spirituale ale acţiunii celor aparati, era 
renaşterea sufleteasca pe care o adulmecase în gândul si fapta tineretului aruncat în închisori. Se 



înţelege atunci de ce, atât de spontan si repede, sincer si cu mare curaj, Dimitrie Micescu a trecut 
de la bara si s-a alaturat la acţiunea publica a tineretului, devenind un preţios si iubit îndrumător al 
lui. Mai mult decât îndrumător; frate de suferinţa, căci i-a fost dat acum la sfârsit de viata si de 
mare cariera, sa sufere lovituri fizice si ofense, alaturi de noi tinerii, pentru lupta si idealul nostru, 
devenite ale sale. 

Era atât de tânăr Dimitrie Micescu... 

Nu atât pentru cei 46 de ani ai sai, ci pentru ceeace zâmbea veşnic în inima lui, pentru ceeace l-a 
făcut frate cu tinerii de 20 de ani care i-au cântat la îngropăciune acel cântec care îl înfrăţeşte, 
acolo în veşnicie, cu morţii eroi ai tineretului: 

...”Noi mereu te plângem frate 
Iar tu dormi mereu”... 

"Cuvântul Studenţesc" din 25 Noembrie 1934 


ESENŢIALUL? 


Un Congres General Studenţesc trebuie sa fie nu numai ocaziune de afirmare a studentimii în 
raport cu adversarii idealurilor sale, ori prilejul de a fixa încă o data aceste idealuri, dar el trebuie 
sa constituie si o verificare interioara sufleteasca, o examinare a capacitatii lăuntrice a studentului 
luptător, o preocupare a studentimii de propria ei structura interioara, revizuind si îndrumând 
aceasta structura spirituala în asa fel, încât ea sa corespunda cerinţelor luptei si sa asigure 
victoria idealurilor studentesti. 

E inutil sa se indice idealuri care sa nu fie însoţite de elaborarea mijloacelor prin care aceste 
idealuri vor fi atinse. Iar esenţialul în acest domeniu al realizărilor este un element interior 
sufletesc al luptătorului, un element care a caracterizat mişcarea naţionala studenţeasca de la 
1922-23 si care trebuie pastrat si cultivat înainte de orice: confundarea vieţii personale a 
studentului cu idealul sau. Acest salt de la egoismul individual oricât de justificat, pentru a trece 
în focul dureros al unei lupte din care sa fii hotărât a nu ieşi viu fara a fi biruitor, acesta e 
elementul esenţial fara de care nu poate exista o împlinire a idealurilor studentesti. Totala aservire 
a interesului personal interesului colectiv, hotărârea de a-ti da pieptul tau zdrobit pentru a sluji ca 
temelia biruinţei româneşti pe care o visezi, numai din aceasta transfigurare sufleteasca poate 
tâsni victoria t, student român! 

Când vei spune cumpliţilor tai duşmani: Nu-mi pasa daca ma veţi zdrobi sau nu, nu-mi pasa daca 
voi vedea sau nu ziua biruinţei, dar sunt sigur ca jertfa mea va aduce prăbuşirea voastra, si când 
porneşti si te menţii în lupta până la capat cu aceasta hotărâre senina, nu încape nici-o îndoiala ca 
porţi în tine o forţa pe care nici-o tehnica represiva nu o poate birui. 

Spiritul de jertfa e esenţialul! 

Avem cu totii la dispoziţie cea mai formidabila dinamita, cel mai irezistibil instrument de lupta, mai 
puternic decât tancurile si mitralierele: este propria noastra cenuşa!. Nici-o putere din lume nu va 
putea evita prăbuşirea atunci când se menţine pe cenuşa unor luptători viteji, căzuţi pentru 
dreptate si Dumnezeu. 

Camarazi! Tineretul tuturor luptelor româneşti si al luptelor studentesti ne învata sa mânuim 
aceasta teribila arma: Propria noastra jertfa! 

Coborâţi în adâncul vostru sufletesc si întrebati-va daca va mulţumeşte sau nu o simpla recitare 
de idealuri menite a fi veşnic înfrânte. Iar daca veţi simţi ca demnitatea voastra de om si de Român 
nu mai îngăduie ruşinea tuturor resemnărilor, atunci împacati-va (pe încetul si definitiv. Iar nu 
numai în clipa unui entuziasm trecător) cu gândul ca viata voastra personala cade cu totul pe al 
doilea plan, si treceti dincoace, pe marele drum dureros al jertfei pentru binele altora, pentru 
binele Neamului, pentru slujirea lui Dumnezeu. 

Altfel, daca veţi condiţiona lupta de faptul de a nu va stingheri interesele personale oricât de 
îndreptăţite, atunci toate moţiunile voastre frumoase, toate congresele voastre înfierbântate nu 
vor aduce nici-o biruinţa, ci vor rămâne în istorie doar pentru a caracteriza laşitatea unei generaţii 
nevrednice de înaintaşii ei si menite blestemului urmaşilor. 



"Cuvântul Studenţesc" din 17 Aprilie 1935 


NUMERUS CLAUSUS? 


Mai întâi sa lămurim o chestiune de terminologie. Astăzi când problema reaşezării Românilor în 
poziţiile din acre au fost scosi de navala străină, este atât de actuala si pretutindeni discutata, s-ar 
parea ca o anumita deosebire de terminologie ar ascunde si o deosebire de conţinut. D-lui 
Vaida-Voievod nu-i place termenul „numerus clausus” ci vrea un „numerus valachicus”; mişcarea 
barourilorse leapada si ea, mai recent, de formula „numerus clausus” si îsi exprima revendicarea 
prin cuvintele „proportionaiitate etnica”. în realitate cu totii suntem de acord asupra conţinutului 
acestei probleme si nu trebuie sa se caute, printr-o analiza legata de litera formulei, o deosebire 
inexistenta în spiritul ei. Când, acu-s 13 ani, în 1922, studenţimea a lansat formula „numerus 
clausus”, a înţeles prin ea, cum înţelege si acum, principiul limitării minoritarilor („clausus” - 
limitat; număr - bariera) în diversele instituţii, până la cota proporţiei dintre totalul populaţiei 
româneşti si totalul populaţiei minoritare respective. Atât D-l Vaida cât si mişcarea barourilor 
înţeleg acelaşi lucru, înfatiseaza în acelaşi fel cu noi problema si soluţiile ei, deci acordul exista, 
indiferent de varietatea termenilor. 

Noi vom continua sa spunem „numerus clausus”, deoarece e un întreg trecut de suferinţa si de 
sânge care ne leaga de aceste cuvinte. Pentru „numerus clausus” si pentru o totala înviere a 
românismului a suferit tineretul românesc de după război, tineretul generaţiei noastre, 13 ani de 
continui si sângeroase striviri sub pat de puşca, pentru el ne-am răsturnat noi viata personala 
populând cu anii închisorile tarii si devenind vânatul de predilecţie al căpitanilor de jandarmi. 
Pentru „numerus clausus” am fost noi umiliţi, legaţi la spate, batuti la tălpi în beciurile lui Manciu, 
ofensaţi în tot ce aveam noi mai sincer si curat în noi. La 1922 noi am văzut clar si am cerut, în 
dispreţul tuturor, legiferarea lui „numerus clausus”, deoarece lupta contra invaziei nu mai era 
posibila pe cale de simpla concurenta, prin mijloace indirecte, prin tonice, fara intervenţia 
chirurgicala a ridicării unei oprelişti fortate, instituite prin legile Statului (pentru viitor) si fara 
extirparea fortata devenita indispensabila spre a restabili în prezent proportionalitatea. La 
revendicările noastre toate guvernele au răspuns prin napustirea asupra noastra a întregului 
aparat de represiune a Statului, prin instituirea celor mai draconice legi, prin asmuţirea la ura si la 
barbarie a agenţilor de execuţie. N-a fost numai severitate în reprimarea mişcării lui „numerus 
clausus” în cursul acestor 13 ani, ci a fost o lupta dusa cu ura, cu rautate si cu josnica pasiune, 
pentru umilirea si batjocorirea noastra, nu numai pentru a ne opri activitatea... 

Cine ştie sa moara nu va fi rob niciodată. 

SENECA 

...Chiar daca era numai represiune legala (si aceasta de altfel nejustificata deoarece lupta noastra 
se dovedeşte ca a fost dreapta), nu ar fi făcut tineretul luptător al acestei generaţii un total de 
aproape 500 de ani închisoare, de la 1922 si până astazi, toata aceasta deţinere în închisori fiind 
numai preventiva, neurmata de o sentinţa de condamnare. 

Este explicabil aşadar pentru ce noi, mai mult decât oricine, am simtit o adânca reconfortare, o 
bucurie care se asternea ca un balsam peste rănile noastre învechite, atunci când am văzut 
aparând pe poziţiile noastre spinoase si însângerate pe D-l Vaida-Voievod, binişor încovoiat sub 
desaga durerilor românului prigonit. Dureri a căror sarcina si-a urcat-o pe umeri la fel cu tineretul 
nostru urgisit si la fel cu acel Vaida-Voievod care a mai purtat, pe vremuri, si cu spor, alte poveri 
româneşti. Umerii sai de neobosit Badea Cârtan, hoinar al nevoilor româneşti, au mai plimbat 
aceasta desaga a durerilor noastre atât prin Viena prietenului sau Lueger, cât si prin acea 
Budapesta unde, în toamna anului 1918, a izbit-o drept în inima Parlamentului unguresc, în capul 
de cremene al grofilor uluiţi de îndrăzneala celui ce le arunca în fata „Ardealul se desparte pentru 
totdeauna de Ungaria”. ...De atunci D-l Vaida-Voievod n-a mai avut desaga, crezând, se pare, ca 
s-a isprăvit cu poverile si a sosit vremea veseliei. Acum, profilul sau de bunic al Românului 
necăjit, se conturează din nou pe cai pribege, ridicând o noua povara, alaturi de noi. Am fi mici de 
suflet daca nu am arata, pe fata si fara înconjur, bucuria de a vedea sporind cu asemenea oameni 
frontul pentru adevarata împlinire a României Mari, a României noastre, daca nu am arata pe fata 



bucuria pe care o avem de a ne „simţi cotul” cu D-l Vaida si cu barourile tarii, pe aceeaşi cale. 
în acelaşi timp însă ne îngăduim a exprima câteva păreri, câteva constatări (sa zicem trei) pe care 
ni le-a lasat vâltoarea focului acestor ani de grele lupte pentru „numerus clausus”. 
în rândul întâi, experienţa îndelungata a luptei cât si cunoaşterea problemei jidoveşti în toata 
întinderea si adâncimea ei, ne-a dus la concluzia ca problema restabilirii Românilor în drepturile 
lor pierdute, nu se poate face prin masuri parţiale si timorate, ci prin atacarea de front a întregii 
probleme si soluţionarea ei radicala în toate domeniile. Dar îndeosebi în domeniul izvoarelor 
stăpânirii jidoveşti. A lupta numai pentru rezolvarea ei parţiala, de exemplu în barouri, urmând a 
amâna pentru mai târziu atacarea celorlalte poziţii (si mai ales a înaltelor poziţii din finanţa, din 
aparatul politic, din trusturi, din francmasonerie), însemnează a angaja o lupta sortita unei 
înfrângeri de neînlaturat. Pornind de la modificarea Constituţiei si de la reaşezarea drepturilor 
minorităţilor în conformitate cu realitatea româneasca, problema jidoveasca trebuie soluţionată 
printr-o lupta de ansamblu, radicala, printr-o „revoluţie naţionala”, dând cuvântului „revoluţie” nu 
sensul de anarhie si lupta de strada ci sensul spiritual al unei totale rupturi de mentalitatea 
actuala de robie si slăbiciune în fata străinului. 

în al doilea rând, problema jidoveasca e strâns legata de problema reformei Statului si de 
refacerea morala a societăţii româneşti de astazi. Agravarea, daca nu chiar naşterea problemei 
jidoveşti, se datoreaza acestor doua crize: Criza organizării de Stat pricinuita de democraţie, si 
criza de moralitate a clasei conducătoare româneşti. Solutiunea problemei, chiar conceputa 
radical si desăvârşit, nu se va face de pe o zi pe alta, ea necesitând un timp de îndeplinire. în 
actuala organizare a Statului si cu moralitatea de azi a clasei conducătoare si administrative, o 
asemenea solutiune, oricât de radical ar fi plănuită, va fi imposibila întrucât primele începuturi vor 
fi cu siguranţa subminate si dărâmate de forţele oculte care ar rămâne stăpâne cât si de 
slăbiciunea noastra morala care ne va duce spre compromis, descurajare, tradare. Reforma 
Statului si reforma morala, sunt necesare desigur nu numai pentru rezolvarea problemei jidoveşti 
ci pentru multe alte raţiuni. Dar limitându-ne la problema jidoveasca, trebuie sa recunoaştem ca o 
soluţie serioasa, durabila, si radicala nu este cu putinta în actualul Stat si cu actuala noastra 
venalitate si decadenta morala. 

în al treilea rând, se pune chestiunea daca cei care s-au alaturat astazi la ideia si programul 
luptelor studentesti, vor avea toata forţa de rezistenta si de jertfa (nu ne gândim la sinceritate, s-o 
presupunem unanim existenta la un moment dat), pentru a corespunde acestei lupte care nu 
poate birui decât printr-un lung calvar. Nu vrem sa ofensam pe nimeni prin vreo nedreapta 
banuiala, dar sa ni se permită sa privim cu atentie, cu prudenta si cu durerea unei umbre sufleteşti 
unele dintre aceste recente mişcări pentru „numerus clausus”, câta vreme vedem printre 
conducători unele persoane pentru care nimeni nu mai poate avea vreodată stima si elan, 
persoane care vor fi gata sa trădeze, la prima greutate? câta vreme printre marii iniţiatori vedem 
pe un director de gazeta care a combătut constant mişcările studentesti, iar astavara a mers până 
la infamia de a pune la cale cunoscuta „afacere Gheorghiade”. 

După aceste trei observatiuni, vom mai înregistra o constatare si o concluzie, privitoare la 
viguroasa acţiune româneasca a barourilor: exponenţii mişcării repeta stăruitor, cum e si 
explicabil, ca mişcarea barourilor pentru proportionalitatea etnica va rămâne o mişcare strict 
profesionala, evitând acţiunea politica. înregistram aceasta constatare si precizam concluzia: 
„numerus clausus” nu poate fi instituit decât prin lege, aşadar pe cale politica, de guvernământ, 
acţiunea barourilor presupune existenta unei mişcări politice aparte, menite sa împlinească 
cererile corpului avocăţesc. Prin forţa lucrurilor barourile, fara a acţiona direct în aceasta mişcare 
politica, vor trebui sa susţină, mai mult sau mai puţin fatis, o mişcare politica naţionalista, de 
sigur pe aceia care va prezenta cele mai serioase garanţii pentru înfăptuirea lui „numerus 
clausus”. 

Drept încheiere credem ca este semnificativ sa amintim aici panica ce domneşte în prezent în 
rândurile jidovimii (un exemplu: la o întrunire jidoveasca pentru discutarea modalităţilor de 
aparare fata de acţiunea lui „numerus clausus” s-a produs o încăierare între jidanii de diferite 
păreri iar jandarmii, desigur Români, au trebuit sa intervină pentru a-i împaca, adica: a trebuit ca 
noi sa-i ajutam pe Jidani pentru a se putea înfiripa un front armonic contra lui „numerus 
clausus”). Aceasta panica e cel mai bun certificat ce se poate da noilor luptători pentru românism: 
sunt temuti! Si totodată, urmând vechea metoda (deşi timpurile sunt noi), presa jidoveasca, atunci 
când nu-i acopera sub insulte pe D-l Vaida-Voievod, crede ca-l poate strivi prin complotul tăcerii. 



Noi am trecut de mult, si de atâtea ori, prin toata gama asta de atacuri lase ale jidovimii. Azi când a 
venit si rândul altora de a trece prin ele, îi îndemnam sa se simtă tot atât de onoraţi de aceasta 
adversitate, precum onoraţi ne simţim noi de atmosfera pe care au încercat sa ni-o creeze voevozii 
din Sărindar: „huligani, asasini, anarhişti, neisprăviţi, paranoici, vânduţi străinilor, revizionişti, 
agenţi ai Budapestei, etc. 

Dar în fata acestor insulte sa-si pună Românul întrebarea: trebuie sa căutăm laudele si încurajarea 
din partea străinului duşman sau apoi lauda si îndemnul fratelui tau, al neamului tau? 
lata, tinerimea noastra de luptători prigoniţi si însângeraţi pentru „numerus clausus”, pentru 
România de mâine, româneasca, cinstita si puternica, îi ureaza D-lui Vaida-Voievod bun venit pe 
câmpul de lupta si asteapta sa-l vada despicând vitejeşte, alaturi de ceilalţi luptători, largi breşe, 
drumuri de viitor, spre poziţiile duşmane. 

Iar peste poziţiile acestea odata sfărâmate, spre ziua în care desaga poverilor româneşti sa fie cu 
adevarat goala, iar neamul acesta, despovărat, sa cunoască si el vremuri de odihnită creatiune 
culturala, de plina realizare a personalităţii sale româneşti. 

Abia atunci va exista cu adevarat o Românie si un românism în lume viabil, strălucitor de valori si 
temut de duşmani. 

"Cuvântul Studenţesc" din 20 Martie 1935 


PROFESORII UNIVERSITARI SI VIITORUL CULTURII ROMÂNEŞTI? 


Studenţimea de azi si cea de după război a fost într-un veşnic si grav conflict cu cei mai mulţi 
dintre profesorii universitari, părinţii sufleteşti ai ei. Totuşi studenţimea n-a fost lipsita de 
conştiinţa datoriilor sale fata de aceşti părinţi sufleteşti. Dar ea era conştienta în acelaşi timp si de 
faptul ca datoriile sale fata de neam, de adevar, deci fata de cultura româneasca, sunt mai presus 
de obligaţiunile impuse de aceasta filiaţie spirituala. 

Studenţimea înţelegând narea ei chemare si datorie de a asigura viitorul neamului românesc si al 
culturii româneşti si creştine, a cautat si a dorit o armonioasa colaborare cu profesorii ei în lupta 
pe care se hotărâse a o porni pentru a răpune dezastruoasa dominaţie jidoveasca si pentru a 
înalta sufletul românesc din decadenta în care căzuse. Nu numai ca a dorit aceasta colaborare dar 
nu-si închipuia ca i s-ar putea refuza. Dovada stau numeroasele memorii prin care studenţimea 
solicita profesorimea universitara sa-i stea în ajutor pentru rezolvarea gravelor probleme naţionale 
care i se puneau. 

Dar încrederea tinerilor a fost raniţa si înşelata, marea majoritate a profesorilor, începând de la 
1922 si până astazi, a răspuns acestor îngrijorate apeluri ale studenţilor cu cea mai revoltătoare 
duşmănie. Profesorii combateau idealurile studentesti, căutând a induce în eroare tinerimea prin 
complicate construcţii de sofisme si lovind-o drept în creştet cu masuri poliţieneşti atunci când ea 
nu înţelegea sa dezarmeze în fata acestor adversităţi. Profesorimea este aceea care a deschis 
prapastia dintre noi si ea, aruncându-ne în dilema de a alege una din aceste atitudini: sau tradarea 
a tot ce constituia în conştiinţa noastra temelia vieţii si suprema datorie a generaţiei noastre, sau 
riscul de a deveni proscrişii, prigoniţii Universităţilor româneşti. Ce cale puteam alege noi la 
aceasta dureroasa răspântie? Sa continuam drumul generaţiei care a lasat jidovimea sa se 
înstăpânească asupra tarii si a lasat cultura si sufletul românesc prada celei mai odioase corupţii, 
înstrăinării si dezagregării? Sau apoi ne rupem de oricine si, cu orice riscuri, sa urmam calea cea 
mare si luminoasa pe care ne împingea visul unei alte Românii, a unei Românii stăpâne în tara ei 
si demne de o viata libera? 

Tinerimea universitara de după război a înţeles ca e nobil si sfânt conflictul cu neadevărul si cu 
moartea nedemna si laşa; ea nu a şovăit sa intre în conflict cu profesorimea care îi crea înfrăţire 
cu Jidanul, slăbiciune în fata duşmanului si nesimţire în fata prăbuşirii sufleteşti a poporului 
românesc. Acest conflict pe noi ne onorează si nu-i căutăm aplanarea atâta timp cât împacarea e 
condiţionată de acceptarea trădării si a lasitatii. Noi cunoaştem si simţim dragostea pe care o dam 
părinţilor noştri, dar ştim în acelaşi timp ca părinţii care abdica de la datoriile părinteşti si 
compromit sanatatea si viitorul copiilor, asemenea părinţi nu pot fi răsplătiţi cu respect si 
dragoste pentru marea lor vina de a fi duşmănit si subminat viitorul acelor pe care i-au născut. 



Contesta cineva faptul ca majoritatea profesorimii universitare a fost absenta de la marea sa 
datorie de păstrătoare a izvoadelor culturii româneşti, ba chiar a duşmănit pe cei dornici sa apere 
de înstrăinare cultura aceasta, a duşmănit si a combătut propriul ei neam în ceea ce acesta avea 
mai pur: tinerimea naţionala luptătoare? Dar ce a făcut profesorimea pentru a susţine 
revendicarea proportionalitatii etnice pusa în fruntea programului studenţesc de la 1922 încoace? 
Daca nu depindea, evident, de profesori, legiferarea iui „numerus clausus”, au făcut profesorii 
vreodată macar, un gest prin care, alaturi de studenţi, sa protesteze împotriva navalei străinilor, 
împotriva alterării culturii româneşti prin acţiunea de infiltraţie jidoveasca? Niciodată profesorii, 
afara de sporadice si admirabile excepţii izolate, n-au făcut nimic de acest fel. lata, vin astazi 
politicianii vechi si recunosc dreptatea iui „numerus clausus”, încearcă si ei sa faca ceva pentru 
salvarea culturii româneşti. Vin aşadar chiar si politicianii de lume veche si se alatura idealurilor 
studentesti - cu câta sinceritate si vigoare, se va vedea - vin electorii sa salveze cultura 
româneasca, dar profesorii, Universităţile, tac si vrajmasesc tineretul naţionalist si laşa pe alţii sa 
le apere aceasta cultura de care în rândul întâi dânşii, profesorii, sunt răspunzători. 

Dar aceasta lupta epocala n-a fost numai o totala absenta a profesorimii luata în ansamblul ei. A 
fost mai mult decât o absenta; a fost o adversitate, care uita adesea orice omenie si orice lege, 
împotriva tineretului cu gând si fapta româneasca. Cine din oficialitatea universitara, a protestat 
vreodată împotriva schingiuirilor lui Manciu, împotriva brutalităţilor, împotriva ilegalităţilor la care 
erau supusi studenţii? Nu s-a protestat nici macar împotriva ilegalei arestări a unor profesori 
universitari naţionalişti, ţinuţi luni de zile în închisoare fara mandat de arestare si fara nici-o forma 
legala. Iar, acum în urma, Consiliul interuniversitar, nesocotind Constituţia, vrea sa rapeasca 
studenţilor drepturile cetatenesti interzicându-le sa faca politica (de ce nu s-a hotărât aceasta 
interzicere pe vremea când o mare parte a studentimii, în 1920-21, facea politica 
marxist-comunista?). si ne-a fost dat, de curând, sa vedem întruchipându-se într-un odios 
exemplu tipic, aceasta absenta si vrăjmăşie a profesorimii universitare fata de viitorul culturii 
româneşti, fata de propria studentime naţionalista: un rector de Universitate, rectorul Universităţii 
din Capitala României, în calitate de prim jurat, acoperea mai daunazi cu largul sau prestigiu 
verdictul dat de o Curte cu Juri într-un proces în care sângele nevinovat al unui student 
naţionalist, ucis mişeleşte, îsi cerea dreptatea. Fapta profesorului Gheorghiu va rămâne neuitata 
pentru a ilustra atitudinea profesorilor de astazi fata de sufletul unei studentimi eroice si patriote. 
Neîndurătoare, istoria de mâine va însemna în şirul faptelor caracteristice ale epocii de astazi: 
Profesorii universitari au duşmănit viitorul si puritatea culturii româneşti. 

"Cuvântul Studenţesc" din 15 Iulie 1935 


NESIMŢIRE?? 


Scriitorul acestor rânduri e un om în afara lumii literelor. Nu e un creator de arta, nici macar un 
critic literar. în ale scrisului vrea sa fie - datoria îi cere sa fie - un simplu ziarist. Un ziarist 
luptător, asa cum era tradiţia presei cu adevarat româneşti, îndeosebi în Ardealul de pe vremuri. 
Daca fata de lumea literelor sunt un simplu cititor, spectator, am însă toate drepturile acestuia. Iar 
primul drept al nostru, al publicului, este controlul interiorului nostru sufletesc. Si cum artiştii nu 
se mulţumesc sa-si savureze singuri satisfacţia creaţiei în opere care sa rămână secrete, bine 
zăvorâte în turnuri de fildeş, ci ies cu ele la drumul mare, în văzul si auzul mulţimii noastre, si prin 
aceasta, vrând nevrând, ne imprima în suflet pecetea nobleţei sau micimii lor, suntem îndreptatiti, 
noi cititorii, spectatorii, sa ridicam în slava, cu recunoştinţa, pe cei care, prin operele lor de arta, 
ne-au înaltat spre culmi, după cum suntem îndreptatiti sa-i apucam de guler si sa le cerem 
socoteala celor care ne infectează si ne rănesc, celor care ne paralizeaza coborându-ne la 
deznădejdea sau nesimţirea lor. 

Fiecare avem aşadar un drept de critica, un drept de a judeca pe artişti si operele lor, în deosebi 
într-o judecata de ansamblu. 

Pentru judecata aceasta de ansamblu a artei unei epoci, nu importa valoarea proprie a fiecărei 
creatiuni în raport cu subiectul ei, ci are importanta valoarea tuturor creaţiilor în raport cu 
ansamblul vieţii. Pot fi perfecte anumite opere izolate, dar valoarea ansamblului sa fie mica, trista, 



dezgustător de îngusta si saraca. Ansamblul creaţiilor artistice al unei epoci trebuie sa cuprindă 
ansamblul, caracteristicul vieţii sufleteşti a acelei epoci. Daca se limitează doar la un fragment al 
vieţii, ignorând, nesimtind zbuciumarile, durerile si bucuriile celelalte, valoarea artei acelei epoci e 
redusa si saraca, oricât de perfecte ar fi operele create. Si îndeosebi e saraca, e dezonorata arta 
care îsi limitează plamada la lutul micilor dureri, al micilor bucurii, dar nu simte marile tragedii, nu 
are simţul marilor viziuni. Da, domnilor, oricât vi s-ar parea de caraghios, aici e o chestiune de 
„micul si marele dor”... 

lata, noi o spunem dintr-odata si răspicat: arta, literele epocii de astazi, sunt umbrite de o grava 
dezonoare: marile suferinţe, marile speranţe româneşti de astazi, nu au găsit aproape nici-un ecou 
în lumea literelor si a celorlalte arte. 

Si tocmai aici e meritul puţinelor iniţiative - „Revista Mea” e printre cele de frunte - care se 
străduiesc sa întoarcă spre alt târâm cursul acestei ape întunecate a literaturii de astazi. 

Căci un neam întreg se scufunda cu şira spinării frânta de dominaţia străinului. Sufletul sănătos al 
poporului e otrăvit si paralizat de infiltraţia jidoveasca. Ziariştii, cât de cât, mai scriu si 
protestează; luptătorii se arunca în vâltoare, îsi îngroapă tinereţile, coboara în ocne; oamenii de 
stiinta, nu toti dar mulţi, prind nenorocita realitate în arma logicii si o dau în vileag. Singuri artiştii, 
literaţii, tac! De teama de a nu face arta cu tendinţa, sau de teama de a nu face arta gratuita, 
simţirea lor nu reacţionează, inspiraţia lor e lacatuita în fata celei mai cumplite tragedii pe care a 
cunoscut-o pământul românesc: prăbuşirea materiala SI MORALA a românimii sub stăpânirea 
jidoveasca. 

Sa nu ni se răspundă cu vechea gogoriţa a condamnării „artei cu tendinţa”, a artei „cu teza”. Care 
opera de arta nu e un îndemn, o tendinţa, o apropiere de ceva, o zmulgere a noastra din praful 
cotidian spre a ne transpune în fata unei emoţii vii, spre a ne proiecta dincolo de tăbăcită stagnare 
a vieţii zilnice? Cu totii condamnam si avem dezgust de „arta cu tendinţa” daca prin aceasta se 
înţelege acele pretinse opere de arta care nu sunt decât o pledoarie raţionala, un silogism logic 
îmbrăcat într-o asa zisa forma literara, ceva cam în genul reclamelor rimate care ne îndeamnă sa 
folosim un anumit purgativ, sau în genul romantelor-reclame, cântate în prezent la radio, prin care 
se cauta convingerea, prin cântec, a publicului feminin despre superioritatea cutarui ciorap. A 
amesteca raţionamentul în arta, a cauta apropierea de frumos si adevar în opera artistica, prin 
unelte logice, iar nu exclusiv prin intuiţia sentimentului, prin inspiraţia si sufletul emoţiei este, fara 
îndoiala, o sălbăticie, o batjocorire a artei. Dar daca trebuie condamnata o astfel de „teza” si 
„tendinţa” rationalista în opera de arta, aceasta nu însemnează ca opera de adevarata arta, oricât 
de pura, rămâne lipsita de tendinţa, străină de viata înconjurătoare, de durerile si pulsaţiile ei. Ci 
însemnează numai ca opera de arta participa la zbuciumul vieţii, al apropierea de frumos si de 
adevar, pe calea emoţiei, pe calea intuiţiei sentimentale, iar nu pe calea meşteşugului logicii. 
Eclipsa de creaţie artistica a epocii de astazi nu-si poate avea nici-o scuza. Cum se poate scuza 
nesimţirea? Ea poate fi întrucâtva înţeleasa prin repercusiunile individualismului în arta: numai 
sentimentele si viata individului sunt prinse de sensibilitatea artistului de astazi; si nici acestea 
toate. Ce este sentimentul colectiv, dragoste si durere pentru neam, epica frământare a naţiunilor 
în lupta, marile prăbuşiri catastrofale ca si marile înălţări ale popoarelor, nu sunt simtite de artistul 
zilelor noastre, deşi ele sunt un izvor de emoţii si de sentimente mult mai bogat si mai intens 
decât viata individuala. Nu cerem ca aceasta viata colectiva sa fie raţional înţeleasa si servita de 
scriitori, dar ne întrebam cum nu este ea simtita de către el, cum e cu putinta ca fina lor 
sensibilitate sa nu perceapă aceste valuri de zbucium viu, încărcate de dureri si tragedii, ca si de 
tresăriri eroice, de bucurii si de tot ce e nobil în sufletul omenesc? 

în aproape toate epocile grele ale neamurilor, arta era la postul de onoare. Daca se putea limita în 
vremurile normale la materialul sentimentelor individuale, arta, în zilele de încercare pentru 
colectivitate (si singura mare colectivitate e naţiunea etnica) îsi îndrepta puterea de simţire si de 
creaţie spre marile zbuciumari ale naţiunii. Eminescu, Alecsandri, Russo, Cosbuc, Goga, losif n-au 
fost străini de simţirea colectivităţii româneşti din epoca lor istorica. La alte popoare, sa ne 
gândim doar la ce a însemnat opera de ara a lui Mickiewicz pentru poporul polonez lipsit de patrie. 
De aceea, întrebându-se unde a ramas literatura si arta româneasca în greul ceas de răspântie a 
românimii de astazi si constatându-i absenta din viata noastra colectiva, ne bucuram când vedem 
în atitudinile - azi încă excepţionale - ale unor scriitori ca Aron Cotrus, Radu Gyr, Iustin lliesiu, 
sau a unor publicaţii literare ca „Revista Mea”, izvorul unei purificări si al unei desăvârşiri a 
acestei arte care trebuie cât mai curând sa se scuture de nesimţirea si dezonoarea în care a căzut. 



"Revista Mea" (Cluj) din Iunie 1935 


RÂNDURI DE CREŞTET? 

Autorul acestei broşuri, caruia Ardealul legionar de mâine îi va datora mult, crede folositor sa-mi 
ceara câteva rânduri pentru a le pune în creştetul acestor pagini ale sale. Pagini menite sa 
întareasca descălecatul legionar în Ardeal. 

Din armata aceasta de fier care vine astazi, dinspre răsărit, din tara Moldovei, voind parca sa 
întoarcă tarii apusene binefacerile si altoiul decalecatului prin care s-a înaltat ea în vremurile de 
pruncie, aceasta oaste legionara e atât de bine nu zugrăvită ci mărturisită în aceste pagini de 
spovedanie ale Comandantului legionar Ion Banea, încât eu găsesc deajuns sa vorbesc aici 
despre un lucru mai mărunt, întrucât e mai personal. 

Valul de viata legionara cuprinde tot mai mult Ardealul. Tot mai mult, românimea apuseana se 
rânduieşte sub comanda Căpitanului. Marile înnoiri ale popoarelor au fost totdeauna înfăptuite 
prin capitania conducătoare a unui om providenţial. Nu e locul sa stăruim aici în a arata pentru ce, 
fara mâna de cârma a unui asemenea conducător, eforturile si misiunile diverselor generaţii 
menite sa razbata prin vremuri grele, n-au putut niciodată sa fie împlinite, sa se înalte pe culmea 
victoriei. 

Cel care va vorbeşte aici are o mare mândrie si mulţumire: încă de acum 12 ani a mărturisit si a 
aratat cu hotărâre, în dispreţul si neîncrederea multora, pe omul sortit sa ne fie Capitan, pe omul 
fara de care generaţia noastra e incapabila de a-si îndeplini misiunea: Corneliu Codreanu. Atunci, 
în 1923-24 n-am fost crezut, am rupt multe prietenii pentru crezul meu si m-am înstrăinat în buna 
măsură de Cluj si Ardeal. Dar eram încredinţat ca am văzut bine, ca am sfătuit bine si ca viitorul 
îmi va da dreptate. 

Azi prezentul îmi da dreptate. (Nu fac din aceasta un temei de orgoliu personal. Dar ma bucura 
trezirea Ardealului la marea si tradiţionala lui datorie de ostas al marilor bătălii naţionale. Absenta 
Ardealului de la luptele si victoria legionara, ar fi fost o întunecare a virtuţilor româneşti ale 
acestui colt de tara). 

De aceea eu fericesc acest conflict, acea despărţire din vremurile studentesti, căci bucuria 
regăsirii de acum ne este cu atât mai mare cu cât azi nu purtam sarcina niciunui compromis, a 
niciunei greşeli. 

Ba aducem chiar, pentru bunul nume al Ardealului, un mănunchi întreg de încercaţi legionari 
ardeleni slujitori ai Căpitanului din primele ceasuri de viata legionara. Mai aducem chiar si acea 
onoare unica de a sti ca tot un ardelean e cel mai vechi legionar, acela în mâinile caruia însusi 
Căpitanul a depus legământul sau fata de Legiune. 

Toate aceste amintiri le împrospătăm aici fara nici-un gând de satisfacţie vanitoasa. De asemenea 
fara nici un fel de spirit regionalist, de orgoliu local. Ci le reamintim ca o dovada a sanatatii 
trunchiului românesc din orice parte a tarii, le reamintim ca un temei de bune nădejdi în vitalitatea 
neamului nostru care nu-si greşeşte atât de uşor calea. 

Apropiata biruinţa legionara va fi începutul marii ascensiuni si străluciri a poporului românesc în 
lume. 

Prin cucerirea acestei biruinti, sa ne ridicam cu totii gata de moarte, în duhul lui Horia, al lui lancu 
si al Căpitanului. 

18 Septembrie 1935 

Prefaţă la lucrarea D-lui loan Banea: "Rânduri către Generaţia noastră", Cluj 1935 


CĂTRE NOII STUDENŢI? 

Aceste rânduri le îndreptam în deosebi către tinerii studenţi care intra acum în Universităţi si care 
astfel, ieşind de pe băncile liceului, vor fi tot mai mult determinaţi a-si fixa o atitudine politica. 

De acest punct de răspântie al primei determinări spre o atitudine politica a tânărului, depinde 
valoarea viitoare a acestei atitudini. Ce va determina pe tânăr la fixarea poziţiei sale politice: 
pulsaţiile generoase si eroice ale tainicelor adâncuri sufleteşti, sau apoi interesul personal, 



ambiţia desarta si dezorientarea în lipsa de ideal, aceste triste învelişuri de suprafaţa ale sufletului 
omenesc? 

Pe un tânăr - ca si pe oricine - nu trebuie sa-l determine, în fixarea acestei atitudini, o atracţie a 
lui din afara, o absorbire a lui de către tabere si acţiuni pe lângă care ar trece altfel indiferent. Ci 
tânărul trebuie sa fie determinat de un impuls interior năvalnic care sa-l duca acolo unde idealul 
sau sufocat poate sa respire în plin, unde poate avea viata tot ce zace în adâncurile sale sufleteşti. 
Un tânăr mai mult ca oricine are privilegiul de a-si putea fixa o atitudine politica eroica si nobila, 
deoarece la el învelişurile acelea de suprafaţa - orgoliu, egoism, scepticismul lipsei de ideal - 
sunt astfel încât nu izbutesc sa închidă ermetic profunzimile sufleteşti de eroism, de abnegaţie, de 
dragoste adesea absente, sau apoi foarte volatil si permeabile, si ideal. La cei mai în vârsta, 
învelişurile acestea de suprafaţa adesea se tăbăcesc, cresc în adâncime si nu numai ca izolează 
cu totul sâmburele sufletesc al purităţii de simţire, al eroicului, al spiritului, dar îl pietrifica, îl 
usucă, transformând pe omul sufleteşte viu într-o iasca veşteda si uscata până la inima. De aceea 
nădejdea înnoirilor si înălţărilor se îndreaptă în rândul întâi spre tineret, spre energiile proaspete 
si capabile de transformare eroica. 

Fata de partidele politice studentul nu trebuie aşadar sa se situeze ca spectatorul care cântăreşte 
din ochi marfa în fata vitrinei, într-un raport logic dintre el si exterior. Ci trebuie sa-si scruteze în 
rândul întâi lăuntricul sau sufletesc, sa desprindă nota dominanta din valmasagul de sentimente 
care valuresc într-însul si sa lase frâu liber elanului sau eroic si pulsaţiilor generoase. Iar acestea, 
sa fie sigur studentul, îl vor duce dea dreptul în mijlocul celor de-o seama cu el, fara prea multa 
alegere mintala si comparaţii logice, ci mai mult prin atracţia sufleteasca dintre sufletele 
asemanatoare. Aşadar studentul trebuie sa fie determinat în atitudinea sa politica de dezlănţuirea 
interioara a întregului sau potenţial sufletesc. 

Astfel, sa coborâm puţin în acest adânc sufletesc pe care studentul si-l transporta acum spre 
centrele universitare în acelaşi compartiment de ci. Ill-a, alaturi de sărăcăciosul cos cu rufarie, si 
pe care-l va găzdui în cine ştie ce mansarda friguroasa si trista. Ce găsim în el? 

In rândul întâi sufletul tineresc e străbătut de o puritate de simţire care-l umple de tresăriri si 
strălucire. Inima vie a tânărului e atât de înrudita cu izvorul care musteşte din tăinuitele rezerve de 
vitalitate ale gliei. 

Inima lui se deschide asupra vieţii sensibila si pura ca un adulmecat de caprioara. Otrăvurile 
compromisurilor nu i-au alterat darurile înnăscute, nu i-au frânt zvâcnirile spre culmi, nu i-au 
dezarmat elanul spre biruinţa, dragostea de lupta eroica. 

Duhul basmelor din copilărie si al bătăliilor de viteji din trecutul nostru, trăieşte viu în tinerime. Ea 
simte ca nimic nu poate da vieţii frumuseţe si vraja decât elanul eroic si dragostea pentru un ideal. 
Aceasta puritate de simţire din care se ridica dăruirea tânărului pentru cucerirea eroica a victoriei, 
aceasta viguroasa si strălucitoare năvălire spre ideal, al fereşte de o închistare egoista într-un 
individualism materialist si-l face apt pentru o integrare în colectivitate. într-o colectivitate careia îi 
dăruieşte toata dragostea lui, a cărei înaltare e idealul si plinirea vieţii lui, o colectivitate fata de 
care nu are raporturi negustoreşti de exacta cântărire a nu ştiu căror drepturi individuale, ci careia 
el îi da totul fara a aştepta nici-o satisfacţie alta decât gloria si marirea ei. 

Iar tânărul ştie si simte ca aceasta colectivitate, culmea năzuinţelor sale eroice, nu poate fi decât 
neamul, etniceste înţeles, iar omenirea numai întrucât e înţeleasa ca o suma a tuturor popoarelor 
dintre care cel dintâi slujit si aparat de către noi trebuie sa fie neamul nostru. Studentul tânăr nu 
aduce cu sine din satul lui nici-o concepţie sau simţire cosmopolita, ci, crescut în mizeria 
pricinuita de navala străinilor si imoralitatea politicianilor, el poarta în suflet durerea neamului sau 
si-i cunoaşte duşmanii. 

Mai aduce tânărul student în adâncul sau sufletesc credinţa în Dumnezeu, amintirea bisericii de la 
tara înconjurata de mormintele bunicilor si Strămoşilor, amintirea vrajei nopţilor de înviere si a 
blajinei odihne sufleteşti de la liturghii. 

în fata acestui suflet al tânărului eroic, dezinteresat, dornic de lupta pentru biruinţa românismului 
si a unei severe ordini morale, cum se prezintă partidele noastre politice? 

Demonstraţiile sunt inutile. Toata lumea, fara excepţie, mărturiseşte, când e sincera, ca în aceste 
partide nu se cauta decât satisfacerea interesului personal al partizanilor, nimeni neintrând în 
aceste partide în virtutea unui crez, a unei porniri eroice spre un ideal, ci numai pentru a se 
căpătui. Satisfacerea acestor interese se face în cadrul unei totale aserviri fata de jidovimea si 
străinii care ne-au cucerit tara, în cadrul imoralităţii si al unei lipse de credinţa creştina aproape 



tara precedent. 

Ce poate fi aşadar comun între partidele politice si tânărul student? 

Nu numai ca nu este nimic comun, dar un contact între acest tânăr si partidele vechi ar echivala 
cu degradarea tuturor însuşirilor tinereşti, cu propria tradare a tânărului fata de sufletul sau. 
Studentul nu poate fi nici macar indiferent, pasiv, fata de aceste partide. Ci, constatând ca ele sunt 
negaţia tuturor idealurilor si pulsaţiilor sale de viata eroica si superioara, el va trebui ca din 
vechile partide sa faca, alaturi de jidovimea care ne robeşte, obiectivul luptei sale, iar din 
înfrângerea lor sa faca tinta elanului sau creator. 

"Cuvântul Studenţesc", 20 NOEMBRIE 1935 


ARTĂ SI LUPTĂ? 

Cei din sufletul carora volbura sufleteasca a zilelor noastre, pregătirea de lupta si de o noua viata 
româneasca nu trezeşte nici-o rezonanta, vor găsi desigur pricina de ocara împotriva acestei 
reviste de literatura si arta, învinuind-o ca nu-si respecta rostul literar si artistic de vreme ce ia tot 
mai mult caracterul de manifest războinic, de organ de lupta naţionalista. 

Arta si lupta, arta si isprăvile legionare, n-ar putea avea nici-un contact, după spusele acestor 
critici zeloşi de pastrarea înălţimii si purităţii vieţii artistice. Va fi ea frumoasa lupta, va fi având 
meritele si farmecele sale marele război politic, dar domeniul sau e un plan cu totul altul decât 
acela al preocupărilor literare si artistice. Căci doar „inter arma silent musae”, e incompatibilitate 
totala între paloşul legionar si condeiul sau penelul artistului. 

Asa spun unii, bucuroşi ca, urmându-si linia lor de neînţelegere si adversitate fata de renaşterea 
româneasca de astazi, au găsit, în sfârsit, o obiecţie care sa ne dea gata, mai ales ca o proptesc si 
cu un faimos citat latinesc. 

Dar e riscant sa te joci cu asemenea proptele. Căci până la urma - Doamne fereşte - te poţi înţepa 
în ele în loc sa te sprijini, mai ales când terenul pe care stai e cam instabil si lunecos. 

Arta si lupta se exclud oare? Viata omeneasca sa fie sortita a se manifesta pe felii, pe 
compartimente ermetice fara nici-un contact organic între ele? Si mai ales atunci când o lupta nu 
se reduce la o mare si finala ciocnire de arme, cu toate fazele ei pregătitoare, ci are un câmp de 
acţiune mult mai vast; când ea e în rândul întâi o lupta spirituala pentru crearea unui nou suflet 
românesc, pentru a forma sufletele după un alt tipar decât cel de astazi, înviind eroismul, avântul 
spre jertfa, dragostea de lupta pentru binele tuturor - oare chiar si atunci îi rămâne interzisa artei 
participarea la aceasta opera de creaţie a unor noi valori sufleteşti? 

Cred de pilda adversarii noştri ca „Revista Mea” în admirabilul ei număr precedent, a publicat 
fotografii de ziduri si cupole pentru valoarea materiala a acelora, pentru raţiuni de critica 
arhitecturala sau pentru a face reportaj de propaganda politica, iar nu pentru a desprinde duhul de 
viata noua, frumuseţea transfigurării sufleteşti a unui întreg tineret, creaţia spirituala împlinita 
odata cu încheierea bolţilor de biserica, odata cu trudită întoarcere de la munca a echipelor 
legionare? 

în tot ce este creaţie sufleteasca, frământare si zbucium pentru o înaltare spirituala, arta are nu 
numai chemarea de a fi prezenta ci datoria de a închega, de a ajuta aceasta creaţie spirituala prin 
mijloacele ei de permanentizare a eforturilor si manifestărilor trecătoare ale sufletului. 

Lupta legionara se întemeiază în rândul întâi pe crearea unui spirit nou, a spiritului legionar, 
adesea definit în aceste coloane. De aceea lupta aceasta îndreptându-se în rândul întâi asupra 
domeniului sufletesc, iar asupra celui mintal doar în rândul al doilea, va întrebuinţa mijloacele 
artei înainte de cele ale logicii. Căci sufletul, sentimentele, interiorul nostru spiritual pe care vrea 
sa-l reformeze lupta legionara, sunt în rândul întâi influenţate si formate prin mijloacele care fac sa 
vibreze sufletul, care deplasează ceva în el. 

Formarea omului nou, prin educaţie legionara, este cea mai miraculoasa opera de creaţie 
sufleteasca, înfăptuită de Capitan. O asemenea creaţie e tot o opera de arta. Iar „Revista Mea” nu 
poate sa se simtă decât bine alaturi de acest nou bronz: sufletul legionar. Si nu poate avea decât 
excepţionale merite (chiar artistice, nu numai de alta natura) contribuind la aceasta creaţie 
spirituala fie prin imortalizarea episoadelor ei în opere literare si artistice, fie prin descifrarea 
semnificaţiei sale. 



"Revista Mea", Decembrie 1935, Cluj 


MĂSURA CREŞTINĂTĂŢII NOASTRE? 

Stăm iarasi în preajma Crăciunului. 

Ne-am apropiat noi oare si sufleteşte de el? 

Asemenea măsurători de distante sufleteşti nu ne pot fi indiferente, daca avem o cât de mica 
credinţa în Dumnezeu si în adevărul ca rosturile si bucuriile vieţii nu pot fi temeinic împlinite decât 
în măsură apropierii de Dumnezeu, în măsură în care procesul de asimilare cereasca a făcut ceva 
spor înlauntrul fiinţei noastre omeneşti. 

Ti ne întrebam, cum bogatul din Evanghelie întreba pe Mântuitorul: ce trebuie sa fi făcut noi 
pentru a putea zice azi ca de Crăciunul acesta ne-am apropiat nu numai prin epuizarea foilor 
calendarului din ast an si prin isprăvile gastronomice de care ne pregătim, ci printr-o orânduire 
noua a sufletului, a adevăratei noastre vieţi? 

Iar răspunsul nu poate fi numai un interogatoriu asupra formelor si legilor respectate, un examen 
tehnic asupra conformării la ceeace e mai mult exteriorul doctrinei creştine: ai furat, ai nedreptăţit, 
ai respectat poruncile în ceeace au ele oarecum formal, normativ, de reglementare a raporturilor 
cu semenii? Ci vom fi întrebaţi daca a fost ceva viu sufleteşte în noi, vom fi întrebaţi ce disoluţii 
sufleteşti adânci s-au întâmplat în noi si ce reconstrucţii interioare pe un alt plan, de jertfa si de 
prefacere vie. Cineva care ar cerceta apropierea noastra sufleteasca de Mântuitorul, ne-ar coborî 
în acele adâncuri de rana vie în care a fost coborât bogatul caruia Mântuitorul îi cerea o totala 
disolutie a structurii lui lăuntrice, vânzarea tuturor bogăţiilor, aratându-i ca simpla conformare 
oarecum contractuala fata de porunci, simpla atitudine aparent corecta dar lipsita de prefacerea 
vie interioara, nu poate apropia pe un om de cer si de mântuire. 

Viu, sufleteşte viu, ce s-a elaborat în viata noastra interioara? Ce biruinti asupra poverilor 
omeneşti am repurtat noi, spre a putea sa ne simţim astazi mai apropiaţi de Mântuitorul care se 
naşte? 

Nu ştiu ce vor zice teologii, despre a căror stiinta n-am multa cunoştinţa, dar măsură învierii 
noastre interioare, măsură crestinatatii noastre vii, eu o vad mai ales în măsură jertfei pentru 
binele altora: a unei jertfe personale liber, cu dragoste si cu elan consimţite, fara gând la 
respectarea formala a nu ştiu căror reglemente bilaterale dintre noi si Dumnezeu. 

Jertfa aceea care e dezlănţuită în noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decât fiinţa 
noastra, jertfa aceea care ne inunda pustiindu-ne aşezarea omeneasca a vieţii dar ne încălzeşte 
totodată cu satisfacţii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, aceasta jertfa e faptul care 
smulge de pe fiinţa noastra carapacea nesimţirii fata de cele dumnezeieşti, si transformându-ne 
într-o rana vie ( de „soare si sânge” cum ar zice Radu Gyr), ne pune în directa comuniune cu 
Dumnezeirea care pătrunde năvalnic si deadreptul în sufletul nostru. Si devenim astfel vii 
sufleteşte. Mai vii, mai creştini. 

Jertfa este astfel măsură crestinatatii noastre. 

Cine a jertfit ceva, în acest fel, înţelege si vede mai bine pe Mântuitorul care se naşte, si se bucura 
mai mult, căci simte o apropiere, o comunitate între o părticică a structurii lui si Dumnezeul cel viu 
care coboara printre noi. 

Sunt mai aproape de taina Crăciunului cai care o viata întreaga au respectat doar graniţele 
poruncilor, vrând-nevrând, fara a se fi luminat însă în adâncul lor prin puterea vie a dragostei care 
duce la jertfa? 

Nu! Daca ochiul nostru ar putea înţelege zările cereşti în mijlocul carora se va coborî în curând 
Mântuitorul pe pământul românesc, el ar vedea, alaturi de Mântuitorul si de sfinţii Bisericii, toate 
sufletele de viteji care s-au jertfit bucuros si conştienţi pentru a ajuta pe aproapele lor: n-ar lipsi 
nici Horia, nici Tudor, nici Avram lancu, nici Brâncoveanu, nici mulţimea celor care s-au jertfit cu 
adevarat, din toata comoara sufletului lor. Căci în ei mai mult decât în alţii creştinătatea a fost vie, 
ei mai mult decât alţii s-au integrat în comunitatea Bisericii creştine, formându-i trupul viu, 
împlinit. 

Tineretul de astazi, luptător si el pentru binele neamului românesc si ai rândurilor viitoare de 
oameni, tineretul acesta care-si strica orânduirile personale ale vieţii egoiste pentru a-si asculta 
volbura vie din suflet care-l îndeamnă la lupta si la jertfa pentru neam si creştinătate - acest 



tineret are dreptul sa se bucure de sărbătorile apropiate ale Naşterii; el s-a apropiat de ele si 
sufleteşte. 

Iar cei care dăscălesc acest tineret si-l mustra tocmai pentru ceeace e viu în sufletul lui, cei care, 
oricine ar fi, îl insulta afirmând ca nici-o opera de educaţie si de înaltare morala nu s-a înfăptuit în 
tineretul românesc de după război si ca deci trebuie organizata acum educaţia lui oficiala si cu 
anasâna - aceştia toti sa cerceteze, acum de Crăciun, distanta care-i desparte de minunea Naşterii 
sfinte si sa constate ca nu înţeleg nimic din adevăratele bucurii ale Crăciunului. Si vazându-si 
mortăciunea din suflet, sa se dea la o parte din calea tineretului de jertfa, daca nu pot sa-l 
înţeleagă, sa-l pretuiasca si sa se bucure de el. 

"Cuvântul Studenţesc" din 1 Ianuarie 1936 


SCRISOARE CĂTRE „TINERETUL CUMINTE”? 


8 Iunie 1935 a fost rânduita de M.S. Regele Carol II sa fie „ziua tineretului”. 

Si a fost într-adevar: 

Zi de bucurie si sarbatoare pentru voi, străjerii, şoimii, premilitarii, cercetasii; 

Zi de umilire si nedreapta ofensa pentru noi, tineretul legionar si tineretul studenţesc al 
Universităţilor, care am fost excluşi de la serbările „zilei tineretului”. 

Deci, si pentru voi si pentru noi, 8 Iunie a fost si rămâne: ziua noastra, luminoasa pentru 
unii, întunecata pentru alţii. 

Nici unii, nici alţii nu o vom uita. 

Dar eu nu va scriu pentru a ne rafui aici - noi tinerii rataciti si ciumaţi, excluşi de la „ziua 
noastra” - cu marii stăpâni care voiesc sa despice în doua sufletul unei generaţii. Rafuiala 
aceasta, începută mai de mult, încă din primul an al mişcărilor naţionale tinereşti, din 
1922, îsi va urma calea ei tragica: noi suntem învatati cu luptele pentru idealul învierii 
româneşti si stăm gata de moarte în fata duşmanilor acestei învieri. Asa cum am mai stat. 
Nici nu va cerem ajutorul vostru în aceasta bătălie în care nimeni nu intra chemat ci doar 
împins de un tainic si sfânt foc lăuntric: visul unei Românii româneşti, viteze si morale, 
eliberata de jugul jidovesc si de sub jugul imoralităţii si al lasitatii. 

Dar va scriu pentru ca eu si camarazii mei suntem din aceeaşi plamada cu voi; suntem 
crescuţi în aceleaşi case româneşti necăjite, avem aceeaşi părinţi sărăci, facem parte din 
aceeaşi generaţie tânără având aceeaşi misiune istorica si suntem cu totii destinaţi aceluiaşi 
viitor întunecat de robie sub pumnul străinului stăpân astazi pe Tara. Noua nu ne este 
uşoara aceasta despărţire sufleteasca de voi, despărţire pe care vor s-o împlinească aceia 
care va îndeamnă sa va lepadati si sa va feriţi de noi, tineretul naţionalist. Ar fi un pacat sa 
nu facem totul pentru a va arata calea dureroasa pe care, fara sa va daţi seama, sunteti 
împinşi: calea încercării de a sfărâmă unitatea si forţa unei generaţii spre a-i ucide în fasa 
putinta de împlinire a marii sale misiuni istorice: misiunea de românizare si de înviere 
sufleteasca a României. 

Nu va chemam sa faceţi politica deoarece nici noi nu facem, astfel cum se înţelege astazi 
politica. Dar dorim ca întregul tineret românesc sa ştie bine datoria sa, sa aiba pieptul liber 
pentru clocotul idealului, sa nu fie încătuşat si dezorientat, sa nu fie obligat sa iubească 
străinul duşman si stăpân, în sfârsit, sa nu fie îndemnat spre tinte pompoase dar goale de 
conţinut sufletesc si românesc. Dorim sa vedem întregul tineret scapat de sub tutele 
suspecta a celor care au stăpânit si stăpânesc si astazi tara, lasând-o prada străinilor si 
degradându-i sufletul. 



Deci iata pentru ce va scriu: nu ne este uşor sa va lasam fara o cât de mica aparare în 
contra atacului pieziş si viclean care se da împotriva sanatatii voastre sufleteşti. 

Va scriu pentru ca, după citirea acestor rânduri fratesti, sa va întrebaţi daca aceia - care, 
înfîerându-ne pe noi, v-au catalogat pe voi ca fiind singurul „tineret cuminte” - nu v-au 
adus prin aceasta si vouă o grava ofensa. 

Care este păcătui nostru? 

Care este telul vostru? 

Păcătui nostru care ne-a dus la atâtea jertfe, la atâtia camarazi ucişi de jandarmi, la atâtea 
închisori bătătorite de zeci de mii de tineri, la atâtea ofense dintre care cea de la 8 Iunie 1935 poate 
fi cea mai grava, dar nu e nici prima nici ultima, - acest pacat al nostru nu este decât ca: Noi 
credem ca străinii si îndeosebi jidanii, care ajung tot mai mult stăpâni asupra tarii noastre 
româneşti, constituie o primejdie de moarte pentru viitorul nostru. Si cerem înlăturarea acestei 
primejdii. Si mai credem ca decăderea morala a zilelor de azi trebuie sa ia sfârsit printr-o totala 
înviere a sufletului românesc, pentru ca mâine sa fie stăpâne vitejia, munca onest răsplătită, 
moralitatea creştina si ordinea sufleteasca în locul trădării, a venalităţii si a dezmăţului egoist al 
veacului materialist si păgân de astazi. 

Nimic altceva nu vrem, pentru nimic altceva n-am luptat si nu luptam, ridicând cu vitejie calvarul 
tuturor ofenselor, a tuturor nedreptăţilor si a atâtor jertfe. 

Acesta este „păcătui legionarului”, păcătui tineretului naţionalist, pacat pe care jidanca, jidanii si 
oamenii lor, nu ni-l pot ierta. Pentru acest pacat suntem noi consideraţi ca un focar de infecţie al 
tineretului, de care acesta trebuie ferit ca de turbare. 

Telul vostru care este? Nu vorbesc despre telul lăuntric al vostru, al fiecăruia. El nu poate fi altul 
decât telul mai sus aratat, decât „păcătui legionarului”. Dar vorbesc despre telul pe care-l 
urmăresc aceste organizaţii tinereşti ale voastre, adesea fara ca voi sa va daţi seama. Ce ideal, ce 
misiune se da tineretului vostru? Educaţie fizica, viata ordonata în marş si comanda, cu uniforme, 
stele, embleme, cu disciplina si spirit militar, sunt acestea un ideal suficient? Slăvirea Regelui, 
hotărârea de a sta de straja la apararea hotarelor tarii, exaltarea voiniciei si a spiritului de 
colectivitate, toate acestea sunt ele suficiente pentru a constitui marea si exclusiva misiune a unei 
generaţii din timpurile de astazi? Nimeni n-are nimic de zis contra acestor tinte ale activitatii 
voastre. însă, atunci când ele se mărginesc numai la atât si ignorează celelalte mari porunci ale 
misiunii tineretului de astazi si îndeosebi ignorează lupta pentru îngenuncherea străinului stăpân 
înlauntrul tarii, atunci telul vostru este nu numai neîdestulator, dar este chiar o piedica pusa 
împlinirii marii misiuni a generaţiei voastre. 

Vi se vorbeşte vouă, acolo în taberele voastre, despre jidani si despre primejdia de moarte care ne 
pândeşte viitorul din cauza stăpânirii lor mereu crescânda? Nu vi se vorbeşte nimic! Dimpotrivă, 
sunteti educaţi în spirit cosmopolit, sunteti adesea puşi în plutoane alaturi de jidani si se spune, 
(de ex. în legile cercetasilor) ca nu este îngăduit sa faceţi deosebiri „de credinţa”, adica de 
naţionalitate. Sub pretextul de a nu urî pe minoritari, sunteti siliţi a dezerta de la prima misiune a 
generaţiei voastre: restabilirea Românilor în drepturile încălcate de străinul ajuns stăpân în tara 
noastra. 

Mai mult decât atât. Uneori vi se spune chiar ca toti locuitorii tarii sunt Români. într-un discurs 
faimos, dar uluitor, nu vi se spunea ca mai presus de credinţa fiecăruia - creştini sau necrestini - 
este unitatea etnica a României întregite” si se închina „pentru sufletul unic al poporului român” 
indiferent de credinţa creştina sau necrestina? Adica; ni se spunea, desigur nu noua, ci vouă: 
jidanul e Român ca si tine, e din aceeaşi unitate etnica, e partas al aceluiaşi „suflet etnic 
românesc”, deci lasa-l în pace. Sau în cazul cel mai bun, vi se spune: e inuman sa prigoneşti pe 
minoritari, deci respecta-i si fii prieten chiar cu minoritarii duşmani si distrugători ai propriului tau 
viitor. Ca si cum a te apara este identic cu a prigoni. 

Chiar daca anumite prudente vor mai tempera cu timpul aceasta „educaţie naţionala” care vi se 
face, totuşi, prin faptul ca sunteti ţinuţi în inactivitate si departe de lupta eroica de dezrobire 
româneasca, însasi aceasta inactivitate este un atac împotriva biruinţei si învierii româneşti pe 
care o visam cu totii, si noi si voi. 

Si nu se poate spune ca - daca activitatea voastra, a tineretului din O.E.T.R., strajeri, şoimi, 



premilitari sau cercetaşi, ignorează misiunea principala a tinerei generaţii: dezrobirea de sub 
străinul din launtrul tarii - totuşi activitatea voastra, chiar limitata, e buna deoarece misiunea 
cealalta, a luptei împotriva străinilor, o puteti împlini în alte organizaţii, alaturi de noi, de pilda. 

8 Iunie 1935 e suficient pentru a dovedi prapastia ce se cauta a se sapa între noi, caracterul 
exclusivist al O.E.T.R. De aceea 8 Iunie nu se admite a fi si ziua altui tineret decât a tineretului 
vostru. 

lata telul vostru. Ati văzut care e păcătui nostru. 

Si acum, după ce ne-am făcut datoria de a ne apropia frateste de voi spre a va lamuri si a va 
avertiza ca asupra voastra pândeşte dezonoarea dezertiunii de la datoria generaţiei voastre, sa 
lasam timpul sa-si împlinească rosturile lui, sa apuce fiecare pe drumul pe care-l împing conştiinţa 
si sufletul lui. 

Noi rămânem pe vechiul nostru drum însângerat si stâncos, plin de prăpăstii, dar învingându-le 
vitejeşte în ascensiunea spre culmi; spre culmea învierii româneşti si a prăbuşirii stăpânirii 
înstrăinate din zilele de azi. Aceasta cale e grea, ea nu are desfătări si uşoare satisfacţii, iar 
izbânzile ei nu se câştiga comod, fara primejdii si fara jertfe. 

Pe aceasta cale avem însă un Capitan viteaz, calauza fara greş spre biruinţa totala de mâine si 
avem conştiinţa ca servim marea misiune a tineretului românesc. Iar fratia si voia noastra buna ne 
unesc într-o înaltare sufleteasca si într-un bloc de forţa care, sa fie siguri toti duşmanii, sunt 
suficiente spre a birui orice adversităţi si spre a răzbună orice crime se vor mai încerca împotriva 
biruinţei româneşti. 

Dar voi? Pe voi oare o sa va mulţumească numai tobele si fanfarele, uniformele si cadenţele de 
marş, toate aceste forme exterioare sa înfăţişeze un adânc si viu conţinut sufletesc, fara ca ele sa 
fie expresia unui ideal lăuntric si fierbinte? 

Ce satisfacţie va pot da vouă uniformele si rânduiala formala, daca acestea nu sunt însufleţite de 
conştiinţa unei înalte misiuni, daca aceasta rânduiala formala nu va aduce împacarea cu propriile 
voastre aspiraţii româneşti, daca aceste cadre formale nu sunt un prilej de manifestare a elanului 
tineresc din piepturile voastre tinere? 

Si ce va zice sufletul vostru când în viitor ca si în trecut - în viitor mai mult decât în trecut - veţi 
trebui sa fiţi doar spectatorii cuminţi si tacuti ai tragicei lupte a tineretului naţionalist: absenţi de 
la jertfele noastre, absenţi de la victoriile si durerile fraţilor voştri? Ba mai mult; va trebui sa 
ascultaţi, disciplinaţi, pe cei care ne vor batjocori, mintindu-va si va trebui sa fiţi prieteni sau mai 
binevoitori cu toti înstrăinaţii de neam ajunşi conducători de tara, va trebui sa fiţi respectuoşi cu 
jidanca, cu jidanii si cu oamenii lor. împotriva propriului vostru viitor, împotriva fraţilor voştri 
însângeraţi. 

în acele clipe nu va muri oare ceva în voi? 

ION I. MOŢA 
Bucureşti, 8 Iunie 1935 


Testamentul lui Ion Moţa 


în ziua plecării sale spre Spania, Ion Moţa a lasat în pastrarea d-lui profesor Nae lonescu, mai 
multe scrisori sigilate si adresate: părinţilor, soţiei, copiilor când vor fi mari si Căpitanului, cu 
rugămintea de a fi înmânate numai în cazul morţii sale. 

Urmeaza scrisorile-testament către părinţi si Capitan, pe care consiliul legionar cutremurat si-a 
permis a le publica în aceasta broşurică pentru a le avea la pieptul fiecăruia dintre noi. 

Bucureşti 22 Noiembrie 1936 

Iubiţii si prea încercaţii mei părinţi si dragi surori, 

Dumnezeu a vrut sa fie asa. 

Durerea e mare, imensa, o ştiu. Si ma cutremur de îngrijorare la gândul ca ati avea prea putina 
putere sa o suportaţi. Dar, iubiţii mei părinţi, cautati sa vedeţi, alaturi de durerea voastra, toata 
frumuseţea faptei noastre: Se tragea cu mitraliera în obrazul lui Christos! Se datina ordinea 



creştina a lumii! Puteam noi sa stăm nepăsători? Nu e o mare binefacere sufleteasca pentru viata 
viitoare, sa fi căzut în apararea lui Christos? Astfel, pe lângă durere, nu se poate sa nu simţiţi si o 
mare înaltare sufleteasca. Dumnezeu sa va dea puterea de a purta suferinţa aceasta si a o birui. 
Câteva rugăminţi de ordin practic: Nu lasati sa moara „Libertatea”! Din ea va putea trai familia 
mea... 

(Aici ne arata ca, neavând alta avere, laşa copiilor sai si iubitei soţii singura sa avere, aceasta 
„Libertate”, care îi va ajuta sa poata trai. Foaia sa mearga numai pe linia de tinuta ce el i-a dat-o de 
când o scoate sub îngrijirea sa, tinuta legionara creştina, pe care o crede mântuitoare pentru 
neam si tara. Apoi urmeaza). 

Scumpii mei părinţi, în durerea voastra, gânditi-va la ce au avut de îndurat si alţi părinţi, ca 
Moscardo, care a stat de fata la telefon la împuşcarea fiului sau? Si totuşi nu a deznădăjduit, ci a 
luptat si a trăit, pentru a-si împlini datoria! 

Eu asa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Christos si am mers fericit la moarte pentru El! 
De ce sa va chinuiţi prea mult, când eu am sufletul mântuit, în împaratia lui Dumnezeu? 

Grija pentru familia mea sa nu va copleşească. Dumnezeu nu o va laşa sa moara de foame. Toate 
se vor aranja bine. 

Scumpa mea mama, sunt îngrijorat de moarte de râul pe care si-l va face mama prin lungile 
nelinişti după aflarea plecării pe front, apoi de puterea mamii de a rezista loviturii pierderii mele. 
Scumpa mama, cu lacrimi în ochi îi spun mamii, cât si tatii, ultima mea dorinţa: fiţi tari, 
stapâniti-va durerea si traiti pentru ocrotirea copiilor mei. 

A lor e nenorocirea mai mare, daca toata lumea îsi va pierde puterea de rezistenta si se va frânge 
sub povara durerii. 

Macar din dragoste pentru Mihai si Gabriela, repet într-una rugămintea mea fierbinte, de a fi tari, a 
fi curajoşi. A avea încredere în ajutorul lui Dumnezeu, pentru suportarea nenorocirii personale 
materiale (căci nenorocirea sufleteasca nu este). 

Cât de liniştit as fi eu, sa am încrederea aceasta, ca veţi fi tari. De aceea Va rog, sa auziţi clipa de 
clipa implorarea mea: nu va lasati răpuşi! E mai rau atunci. 

Si ertati-mi, scumpii mei părinţi, tot sbuciumul pe care vi l-am adus în viata. 

Nu l-am adus decât din dragoste de Dumnezeu si de Neam, din inima curata. 

Va îmbrăţişez acum cu tot sufletul meu si sunt sigur ca-mi veţi împlini dorinţa de a înfrunta 
durerea cu tărie si încredere în mila lui Dumnezeu. 

Al vostru mult iubitor, 

Ionel 

Bucureşti 22 Noiembrie 1936 
Draga Corneliu, 

Rugămintea mea - în singura mea îngrijorare pe care o am: copiii si Iridenta - e doar aceasta una: 

Nu lasati „Libertatea” sa moara. 


Sunt sigur ca, deocamdată cel puţin, ...tata (plus mici colaborări) vor putea face fata redacţiei. Cât 
despre administraţie ea va continua pe linia trasata, asa cum e azi.... 

Iridenta sa nu se mute din casa „Mica”, nici din Bucureşti. 

Venitul foii îi va ajunge pentru trei. Iar cum d-l Gigurtu îi va face sigur o chirie redusa (i-am scris), 
nu va putea locui în alta parte mai eftin. Nici nu vreau apoi sa-i mai aduc, în plus, si durerea de a 
trebui sa-si desfaca casa. Abia si-a înfiripat-o si s-o risipească. în nici un caz nu doresc sa se 
instaleze la Huşi, de unde nu va putea, de altfel, sa conducă administraţia căci n-are echipa de 
băieţi de aici, învatati de mine, nici la Orastie. 

Deci, totul sa rămână pe loc si sa continue ca si înainte de plecarea mea... 

Cu concursul tau, si lăsând „Libertăţii” sectorul operei ziaristice pe care o împlinea până acum în 
Legiune, - foaia e asigurata si familia mea are din ce trai. Te rog deci ajuta „Libertatea” sa traiasca. 
E de dorit ca, cu timpul, sa fie crescut un element bun ca redactor. Va fi salariat, va face cariera 
aici... 

Mor, Corneliu, cu tot elanul si toata fericirea, pentru Hristos si Legiune. Nu cer nici rasplata, nici 
nimic, ci doar biruinţa. Si va rog sa aveţi inima pentru copiii mei. 

Cu Iridenta te rog sa fii îngăduitor si ertator. Ştiu ca nu va veţi putea înţelege totdeauna. Dar nu 
încerca, inutil, s-o schimbi în felul vederilor tale. Nu spun sa nu te interesezi de o blânda 




supraveghere si îndrumare a lor. Dar în conflictele care ştiu ca se vor ivi, fii tu cel îngăduitor. 
Gândeste-te la durerea si la pierderea lor, la nervii ruinaţi ai Iridentii, si la tot ce nu se poate 
schimba oricât te-ai necăji. Ea încolo, e econoama, cinstita, trăieşte numai pentru copii, e devotata 
si nu trebuie lovita si mai mult, chiar daca ar avea vina. 

După aceste lucruri personale, iata, deoarece e vorba de despărţire, îti urez ocrotirea lui 
Dumnezeu si biruinţa cât mai apropiata. Sunt fericit, si mor bucuros cu aceasta mulţumire, ca am 
avut putinta de a simţi chemarea ta, de a te înţelege si de a te servi. Căci tu eşti Căpitanul! Ti-am si 
greşit, si ce ştii si ce nu ştii. larta-ma. N-am greşit însă niciodată nimic celei mai sincere fidelităţi 
legionare si fidelităţii fata de tine, Căpitanul. N-am făcut destul pentru Legiune în ultimii ani, dar 
am crezut si cred în tine si fata de aceasta credinţa n-am păcătuit vreodată nici în cea mai ascunsa 
cuta a sufletului meu (chiar daca uneori mai criticam câte ceva, cu buna credinţa, ca de pilda lipsa 
ta de ataşament fata de forme si contabilitati, care aduc adesea mari neajunsuri de fond). 

Si sa faci, mai Corneliu, din tara noastra, o tara frumoasa ca un soare, si puternica si ascultătoare 
de Dumnezeu! 

Traiasca Legiunea! 

Moţa 

Eu voi scrie din Spania 200-300 articole pe care le las spre a aparea timp de 5-6 ani câte unul în 
fiecare număr al foii, postum. Aceasta va face foaia mai cautata. Alte îndrumări am lasat în 
scrisoarea către Iridenta. 

O scrisoare a lui Ion Moţa către părinţii sai, scrisa de pe vapor în drum spre Spania, si 2 articole pentru 
ziarul „Libertatea” scrise pentru români; poate între doua atacuri. 

Pe vaporul „Monte Olivia” spre Portugalia - 1 Decembrie 1936 

Iubiţi părinţi, 

Suntem de 4 zile pe vapor, iar mâine debarcam la Lisabona, în Portugalia, de unde apoi plecam în 
Spania... 

...De sigur ati aflat, ca dorim sa luam si noi parte câtva timp la lupte, cam o luna de zile, căci atât 
ne-a tarmurit Corneliu termenul, fiind vorba de un semn viu de unire creştina a inimilor a doua 
neamuri. 

Cea mai mare grija si tulburare sufleteasca a mea, în acest admirabil si maret drum, este grija de 
scumpa mama si iubitul tata. 

Ma tem ca prea va veţi laşa copleşiţi de îngrijorări, si, negreşit, după o viata destul de încercata, 
numai asemenea poveri sufleteşti, nu ar trebui sa mai aveţi. As fi cel mai fericit sa pot avea de la 
iubiţii părinţi o veste, ca grijile mele nu sunt întemeiate, si ca, razimati pe dragostea pentru Cruce 
si creştinătate, găsiţi îndestulătoare putere sufleteasca, pentru a putea purta grija aceasta ce nu 
se poate înconjura, dar a fi chiar mulţumiţi ca fiul vostru se afla pe un asemenea drum de onoare 
si de datorie... 

La riscul nostru, la jertfa noastra de dragoste pentru Hristos, vom fi fericiţi a afla ca si ai noştri iau 
parte prin barbatia de a trece prin câteva zile grele, si de a nu se laşa copleşiţi, căci ar parea ca 
ne-au făcut sa uitam datorinta noastra către Dumnezeu, în al cărui obraz se trage cu mitraliera, si 
datorinta fata de neamul nostru, a cărui soarta atârna si ea atât de mult de lupta hotărâtoare care 
se desfasoara în Spania... 

Neliniştea mea e mai mare pentru părinţi, căci Iridenta fiind mai tânără, si mai voinica fiziceşte, 
tinereţea o ajuta sa treaca mai uşor zbuciumarile si greutăţile pe cari le sporeşte adeseori 
închipuirea... Sunt foarte bucuros ca ea, care la plecarea mea, banuia lucrurile acestea, a fost 
curajoasa, văzând ca îsi ştie stăpâni simţământul, pentru a se împlini datoria... 

Trebuie sa mai adaug, spre a înlătură orice judecaţi greşite, ca eu n-am fost trimis de nimeni în 
Spania ca sa i se faca vre-o răspundere pentru asta, ci, eu singur am avut, cel dintâi, gândul si 
dorinţa de a lua parte la aceste lupte, pentru care am ceru si am primit aprobarea şefului nostru, 
mărginind el aceasta aprobare la numai o luna de zile. Niciodată n-as fi primit sa fiu înlocuit prin 
altcineva, căci sufletul meu îmi cerea si-mi cere împlinirea acestei datorii, pe care am si dus-o la 
împlinire. Nu e adevarat, ce spuneau unii, ca, ramas în tara, puteam fi mai de folos, si eu si soţii 



care am luat acest drum, - luptei de acasa. Biruinţa morala pe care noi o vom câştiga în Spania, - 
cu orice jertfe - va fi mai mare pentru lupta naţionala, decât tot ce am mai putea face în restul 
vieţii noastre, ba si dincolo de ea... Acesta e adevărul. 

Pe la începutul lui februarie, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom porni înapoi spre casa... 
încă o data va rog din tot sufletul, sa nu va lasati prada îngrijorării. Omul doar nu a fost născut 
pentru a trai numaidecât un număr nu ştiu cât de ani - ci pentru a se apropia de Dumnezeu, prin 
faptele vieţii sale! 

Va sărut mâinile cu toata dragostea si va rog, nu-mi făgăduiţi fericirea de a va sti curajoşi si 
senini, primind barbateste si cu taria pe care ti-o da credinţa în Dumnezeu, toate greutăţile cu care 
Dumnezeu a cinstit familia noastra, cerându-i sprijinul ei pentru împlinirea dreptăţii si a 
Dumnezeestei Lui asezari... 

Va îmbrăţişez cu mare dragoste, mulţumire si recunoştinţa, pentru toate jertfele sufleteşti si 
materiale, pe care o viata întreaga, neîntrerupt le-ati făcut pentru noi si pentru sufletul nostru... 

Al vostru iubitor Ionel 

Ravas de la Legionarii Români de pe frontul spaniol. 

LA NAŞTEREA DOMNULUI 

Din nou popoarele lumii se pregătesc pentru sărbătorile si bucuriile Naşterii Domnului, a naşterii 
sfinte a lui Cristos. 

Dar bucuria aceasta e astazi întunecata în toate inimile, de îngrijorare pentru soarta asezarii 
creştineşti a lumii, aşezare dăruită noua de către Dumnezeu prin trimiterea pe pământ a Fiului 
Sau, a cărui naştere o vom sărbători acum din nou. 

Căci iata, mâna Diavolului a pornit în zilele noastre cel mai crâncen război împotriva Bisericii 
întemeiate de Domnul nostru Isus Cristos. Niciodată, de când a coborât Mântuitorul printre noi, nu 
s-a ridicat o parte a omenirii, cu atâta ura si pornire, pentru a dărâmă aşezarea, rânduiala creştina 
a lumii, ca în zilele noastre. Mor oamenii cu zecile de mii, unii pentru a izbuti sa dărâme altarele 
Bisericilor lui Christos, iar alţii pentru a le apara. Comunismul este ca acea fiara roşie din 
Apocalips, care se ridica pentru a izgoni pe Cristos din lume. 

Astazi la Naşterea Domnului, nu ne este îngăduit sa avem numai bucurie în casele noastre, ci si 
grija pentru a păstră marele dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu prin trimiterea Fiului Sau printre 
noi. 

Fiara roşie va fi biruita, fara îndoiala, până la sfârsit. Căci Biserica întemeiata de Domnul Cristos, 
nu va putea fi doborâta „nici de porţile iadului”. Dar, iata ca, totuşi, în tarile unde comunismul 
diavolesc a biruit Biserica a fost doborâta. Nu pentru veşnicie, dar totuşi a fost doborâta pentru 
veacul de azi, iar în locul ei s-a înstăpânit puterea diavoleasca a necredinţei, a stricăciunii, cu 
suferinţele si moartea sufleteasca si trupeasca a oamenilor de azi. Noi credem ca învierea Bisericii 
atât în Rusia cât si în Spania comunista. Dar aceasta înviere cât si mântuirea tarii noastre de 
pacostea stăpânirii lui Anticrist, atârna de vrednicia noastra! Dumnezeu a spus ca Biserica nu va 
fi doborâta nici de porţile iadului, pentru ca Dumnezeu a avut încredere în vrednicia oamenilor, în 
alipirea lor de Dumnezeu. 

„Daca însă noi nu ne vom trezi si nu vom porni la împlinirea datoriei noastre, în războiul pe care 
l-au pornit ostile diavoleşti, atunci prăbuşirea va veni, cum a venit si aiurea. Si cine ştie câte 
veacuri de ispasire, în robie si chin, vor trebui sa treaca peste vieţile nenorociţilor noştri urmaşi, 
până când sa vrednicim a ne bucura din nou de stăpânirea Bisericii asupra sufletului oamenilor. 
Ceasul de azi e un ceas greu. De împlinirea drepturilor noastre în acest ceas, atârna faptul ca 
rândurile viitoare de oameni, copiii, nepoţii si strănepoţii noştri, sa se bucure ori apoi sa plângă în 
ziua naşterii Domnului. 

Sa nu lasam pe urmaşii noştri sa piarda binefacerile sufleteşti ale Naşterii Mântuitorului! Sa nu le 
lasam o tara fara Biserici, fara icoane, fara ocrotirea mâinii lui Dumnezeu! Sa nu lasam copiilor 
noştri o viata în care vor fi pierdut pe Cristos! 

Iar pentru aceasta, sa nu fugim din fata jertfei pentru apararea Crucii! 

Numai aceasta jertfa poate răscumpără, pentru urmaşii noştri, pe Isus Cristos, numai prin aceasta 
jertfa îl vor putea avea pe Cristos printre ei, în zilele de Crăciun ale anilor viitori, ale veacurilor 
viitoare. 

Căci fara lupta viteaza, nici Arhanghelul Mihail n-a putut goli cerul de ostile lui Lucifer, de ostile 



îngerilor răsculaţi. 

Legionarii români care, în aceste zile de Crăciun, lupta pentru Cruce pe pământul spaniol, va 
cheama sa-i urmaţi!... 

Ion I. Moţa 

(„Libertatea” nr. 37-38 Crăciun 1936) 

Ravas de la Legionarii Români de pe frontul spaniol. 

SPRE ANUL 1937 

Dumnezeu a învrednicit pe şapte legionari ai Căpitanului sa-si petreacă sărbătorile 
Crăciunului si sa aştepte anul nou cu mâna pe puşca, pe grenada ori pe mitraliera, risipiţi 
pe străzile Madridului ori în munţii spanioli, în încleştarea luptei împotriva celor care, cu 
baioneta scot ochii Mântuitorului de pe sfintele icoane si batjocoresc pe Maica Domnului si 
sfântul Ei prunc. 

I-a învrednicit, am spus, pentru ca nu poate fi, pentru un om, o cinste mai mare, o chemare 
mai plina de rod sufletesc, decât aceea de a fi aparator al lui Cristos, si, prin Cristos, al 
neamului tau creştin. 

Anul care a trecut, 1936, a deschis aceasta cumplita lupta de pe pământul spaniol. Anul în 
care intram, 1937, cine ştie ce alte încercări si mai mari va cere, poate, oamenilor si 
popoarelor. 

Spre acest an nou, care rasare în zori de sânge, Românii trebuie sa se îndrepte cu sufletul 
scuturat de moliciune si sovaiala, pregătiţi sufleteşte pentru vremuri mari, de răspântie. Sa 
primească cu inima lor duhul nou al bărbăţiei legionare, adunându-si toata curăţenia 
sufleteasca pe care o mai au, facând-o sa rodească rodul scump, deşi adesea dureros, al 
jertfei pentru Cruce si pentru Neam. 

Sa lasam cu totii la o parte vorbirea cea multa, si mai ales sa lasam la o parte credinţa ca 
ne-am împlinit datoriile prin asemenea lupte de vorba goala, prin parada si lauda stearpa, 
ori prin hotărâri care nu sunt urmate de aspra greutate a faptei, a jertfei, a poverii. 

Sa ne dezbrăcăm de toate slăbiciunile, de temerile si lăcomiile noastre, sa ne înaltam la 
creasta îmbrăcaţi în tot ce are sufletul nostru, mai bun, mai viteaz, mai curat. Si astfel 
înarmaţi sufleteşte, sa aşteptam poruncile pentru a răzbi, gata de sângerare si de moarte, 
prin negurile de întuneric si de pierzare care învăluie tot mai mult neamul nostru. Numai 
îndreptându-ne astfel spre caile pe care ni le deschide noul an, vom putea aştepta zile de 
soare si de biruinţa româneasca de la anul acesta nou care se apropie de noi plin de 
întunecare si de povara. 

Căci Dumnezeu nu poarta cu carul biruinţei decât pe viteji, pe cei care se ştiu pierde 
pentru a-si răscumpără neamul si sufletul. 

Ion I. Moţa 

(„Libertatea” nr. 1/3.01.1937) 


CUVINTE ROSTITE ÎN FATA SICRIELOR LUI IONEL MOŢA SI VASILE MARIN LA 

CASA VERDE 


Alexandru CANTACUZINO 


CUCERNICI PĂRINŢI, 

SCUMPI PĂRINŢI Al LUI IONEL SI VASILE, 
CĂPITANE, 



CAMARAZI, 


Când am plecat de aici, gândul care muncea sufletul lui Ionel Moţa si al lui Vasile Marin, 
îngrijorarea noastra fierbinte, era sa avem norocul, sa fim ajutati de Dumnezeu, de a da o pilda de 
jertfa cutremurătoare. 

Ceea ce umbrea, din vreme în vreme, albastrimea limpede a privirii lui Ionel Moţa, era teama de a 
nu fi admişi, sa nu fim lasati, sa fim opriţi de ordinele Căpitanului de a ne împlini datoria cum o 
înţelegea el fata de Christos, anume: sa nu ne întoarcem în tara decât soldaţi învingători, ori răniţi, 
ori morţi. 

Pe vapor, o seara, în dreptul coastelor Spaniei, am avut un apus de soare minunat, una din acele 
vederi feerice, care peste puterile tale de voinţa si de împotrivire, îti împodobesc poftele de viata, 
de fericire si dorul după frumos. 

Spre deosebire de Ionel Moţa si de Vasile Marin, eu nu ţineam la viata. Sacrificiul meu ar fi fost 
mult mai lesne si jertfa mai mica. Dar lui Dumnezeu îi place când culege sufletele sa aleaga pe 
cele mai pline de seva si mai sanatoase. 

în seara aceea, în fata acelei seducătoare privelişti si lângă camarazii mei asa dornici si 
într-adevar buni pentru o mare împlinire, pentru bucurii si o trăire fecunda, am avut o strângere de 
inima si nu ştiu cum mi-a venit sa le spun: 

„Ma întreb daca vom fi primiţi sa luptam pe front. E probabil ca Franco sa nu vrea sa aiba străini în 
armata lui.” 

Ionel Moţa se ridica aprig. Ochii lui sunt încărcaţi de supărare. Priveşte lung în zare. După un timp 
spune: „Hai sa va dau în cârti. Cine are bani sa le cumpărăm?” 
în cârti ne-a ieşit destul de bine la toti. 

Când a venit timpul sa ne angajam în armata spaniola, ne-am aflat la răscrucea a doua drumuri. 

Se deschidea de o parte calea uşoara, cu satisfacţia vanităţilor ieftine; războiul cu conforturi si 
comodităţi, în uniforme ofiţereşti si la adapost. 

Sa revendicam gradele noastre din armata româna si sa facem parada naţionalista pe la statele 
majore sau cartierele generale ale armatelor spaniole. 

Sau sa alegem calea cea mai spinoasa, drumul aspru care suie spre culmi eterne si pe care se 
plimba moartea. 

Aceasta direcţie am ales-o împotriva oricărui raţionament cuminte. 

Era oare mai bine sa fim cuminţi? 

Prima noapte a sosirii noastre la Salamanca, am avut aceeaşi camera, Ionel Moţa si eu. 
Generalului i s-a spus ca avem posibilitatea de a ne înrola în Legiunea Străină Spaniola, unde însă 
nu puteam fi primiţi decât ca soldaţi si pe toata durata campaniei. 

Legiunea Străină Spaniola este o armata de elita a cărei faima înspăimântă pe inamici. Trupa are o 
disciplina si o vitejie care înmărmuresc. în orele de ragaz si de veselie, cântecul legionarilor din 
„Tercio” este: „Sunt amantul Morţii”. Nu a fost în acest război în Spania victorie naţionalista care 
sa nu fi fost smulsa prin cutezatoarea lor provocare a morţii si cumparata cu sângele lor. Afirm 
fara sovaiala: este cea mai viteaza infanterie din lume. 

Am stat de vorba cu Ionel Moţa târziu în noaptea aceea si ne-am hotărât. Nu punem condiţii, nu ne 
târguim, nu, vom fi cuminţi. 

Ne gândeam: laşa sa fie cuminţi copii noştri când vor avea de pastrat si de îngrijit o tara înflorită si 
roditoare si încununata de cinste, dreptate si iubire de Dumnezeu. 

Cu atâtea pacate de răscumpărat, purtând petele unei societăţi lase, desfrânate si subjugate 
tuturor lăcomiilor animalice, noi nu avem dreptul sa fim cuminţi. 

Noi nu avem a păstră si apara decât un vis, o vedenie însorita. Si singurul fel de a apara un vis, de 
a-l scapa de la pieire, este sa-l dăruieşti altora, la cât mai mulţi. 

Nu vom fi deci nici cuminţi, nici economi, ci risipitori cu ce avem, viata, sufletul si visurile noastre. 
Voiam sa luptam ca soldaţi si pentru a da exemplu. Exemplu de contopire sufleteasca cu soldaţii, 
cu cei mici si necăjiţi, a căror jertfa nu este ornata cu lauri. 

Am alungat şoaptele înşelătoare ale lumii vechi: „grabiti-va la onoruri si fugiţi de moarte”. 

Noi, dimpotrivă, am zis: „alergam cu veselie la moarte si respingem onorurile deşarte. Vom 
dobândi, daca le meritam, distincţia si respectul care se cuvin vitejiei.” 

„Numai asa ne vom ridica în rând cu alţii. Ne-ar fi fost scârba de noi sa trişam si sa stoarcem pe 
ieftin admiraţia legionarilor.” 



Am vrut ca muncitorii si sătenii si copiii din şcoala sa ştie cu nesovaitoare convingere: 
comandanţii legionari nu îsi câştiga gradele si dreptul la comanda pe temei de privilegiu si de 
învârteli, ci încovoindu-se sub lipsuri, suferinţe si răni si zâmbind când şuiera moartea, 
într-o tara ca a noastra în care elitele politice, administrative, sociale se recunosc si se consacra 
prin abilitatea si rapiditatea de a câştiga avere, de a face cariera si de a-si tocmi laude în coloanele 
ziarelor jidanesti, elita legionara renunţa la familie, la o viata tihnita, la prieteni, tentatii, bucurii si 
ambiţii si cauta lecţia aspra a mizeriei si moartea pentru reînvierea Românilor. 

De fapt a fost mult mai greu, mult mai greu pentru noi decât pentru ceilalţi soldaţi. Am pornit în 
aceasta înfruntare a mizeriei, de mai sus, de mai departe decât ceilalţi camarazi soldaţi. 

Eram toti mai în vârsta decât ei. Vârsta soldaţilor în „El Tercio” era între 19 si 25 de ani. Printre noi 
cei şapte români domnul Clime avea 47 de ani, părintele Dumitrescu 39 de ani, Ionel Moţa 35, 
Vasile Marin si eu 34 de ani, Niculae Totu 32, Bănică Dobre 28 de ani. 

Apoi, în urma vieţii intelectuale si sedentare pe care am dus-o, ni se cerea o suferinţa mai 
muşcătoare si o încleştare mai mare pentru a îndura lipsuri cu care noi nu eram deprinşi. Mai 
aveam fiecare de frânt în trupul nostru o ereditate de viata ferita de mizerie, ereditate care ne facea 
sa avem o inadaptare organica la frig, foame, necurăţenie, etc. 

Sforţarea noastra a fost deci mai întovărăşită de durere, biciuirea obiceiurilor noastre a fost mai 
usturătoare ca la alţii. 

Totuşi, am suportat încă o inferioritate. Echipamentul, ce ni se dăduse fiecăruia, era de calitate 
mai proasta decât al celorlalţi soldaţi. Paturile noastre erau subţiri si de bumbac. Nu avem foi de 
cort spre a le întinde sub noi când dormeam pe pământul ud sau îngheţat. Pentru noi nu mai 
rămăseseră genţi de care aveam neaparata nevoie spre a purta într-însele rufele noastre de 
schimb si vesminte mai calde. Se sfârsisera stocurile bune, iar mijlocul cel mai practic de 
aprovizionare era prada de la comunişti. Dar pentru aceasta, urma sa aşteptam plecarea la atac a 
Banderei noastre si spargerea frontului. 

A mai fost ceva lăuntric, negândit si tainic în noi care ne zorea către aceste ameninţări, pe Ionel 
Moţa mai cu seama. El a vrut cu îndărătnicie sa dea o pilda de mucenicie. 

A fost voinţa lui conştienta sa moara ca ostas al crestinatatii spre a răscumpără toate blestemele 
care au fost zvârlite neamului nostru. 

Ionel Moţa a dorit ca sufletul lui sa merite a se ridica la ceruri si sa aiba mulţumirea de a mărturisi 
vrednicia naţiei noastre si dreptul ei la mărire, în ceasul când judecata Dumnezeiasca va cântări 
necredinţa Românilor - si martirajul lui. 

Acestea sunt cauzele necuminteniei noastre. 


în zorii zilei de 13 ianuarie, primim ordin de plecare. Pe la ora 10 dimineaţa, mai în marş, mai 
alergând prin gloanţe, ocupam o poziţie de-a lungul soselei de la Majadahonda. 

La Rosas, sergentul nostru Ortigoza ne spune sa ne facem (masti) parapete de pământ. Singur din 
toata compania Ionel Moţa purta la el, legat de centura, o mica lopata pe care o găsise în tranşeele 
comuniste. Cu seriozitatea sa deosebita, cu râvna de a întrece pe străini printr-o desăvârşită 
executare a ordinelor, Ionel Moţa începe sa muncească si împreuna cu Vasile Marin îsi fac pentru 
ei doi, acolo pe câmp, nu un mic dâmb de pământ de aparare, ci o cetate în care puseseră si 
cărămizi si pietre. 

Pe urma ne-am gândit ca or fi avut poate o presimţire. 

Eu împing cu mâinile un mic muşuroi în fata mea. Ca sa scobesc mai bine pământul ar fi trebuit sa 
întrebuinţez gamela (strachina de tinichea) pe care, cu orice risc, ţineam sa n-o murdăresc. 

Pe la ora doua ne vine ordin sa lasam poziţia în seama Marocanilor. Căpitanul companiei noastre 
ne surâde si ne interpelează voios. Era bucuros ca si-a salvat oamenii de la un atac sângeros. 
Plecam apoi spre Majadahonda unde, pe la ora trei, ocupam nişte tranşee înaintate. De la stânga 
spre dreapta, însirându-ne în tranşee, venea escuadra a lll-a cu Marin si Moţa, escuadra a ll-a cu 
puşca mitraliera, escuadra I, eu, domnul Clime si părintele Dumitrescu. Suntem veseli ca truda pe 
ziua aceea încetase si deschideam unul o cutie de sardele, altul o cutie de conserve. Părintele 



Dumitrescu serios musca dintr-un cârnat. Vasile Marin face glume; lângă el, domnul Clime e vesel 
si râde la tot ce spune Marin. Ionel Moţa e îngândurat si se apuca sa scrie în mare graba o 
scrisoare Căpitanului. Parca se temea ca nu va avea timp sa o sfârseasca. 

Pe la ceasurile trei si jumătate, încep ghiulelele sa cada în jurul nostru si apar, pe coama unui deal 
din fata, trei tancuri înaintând în linie spre tranşeele noastre. Tunurile noastre anti-tanc intra în 
acţiune. Ne uitam cu plăcere la micile ghiulele a căror traiectorie e perfect vizibila în spaţiu. Vedem 
cum aceste mici ghiulele lucioase încadrează cele trei tancuri în tirul lor precis. Obiectivul fiind 
apropiat, aceste ghiulele uşoare ating pământul într-un unghi ascutit si sar în sus ca mingile de 
tenis, continuând o noua traiectorie. 

Spre bucuria soldaţilor, vedem deodata un tanc lovit în plin si începând sa arda cu flăcări lungi si 
fum. Bombardamentul se domoleşte vreo jumătate de ceas si reîncepe apoi si mai furtunos. Tirul 
inamic este de o regularitate uimitoare; toate ghiulelele cad la doi metri de linia noastra de 
aparare. 

Acum vedem, coborând coama dealului, vreo treisprezece tancuri mari. Primim ordin sa ne 
culcam la pământ în tranşee. Eu ma ofer sa stau în picioare în post de observaţie. 

Ionel Moţa striga: „Daca suntem înconjuraţi, nu cade prizonier nimeni. Murim toti împreuna”. Sunt 
ultimele cuvinte care ni le-a spus. 

Pentru ultima oara, îi vad vii alaturi, Ionel cu fruntea ca un munte înnorat si Marin cu fata de 
marocan - lasase sa-i creasca barba - si privirea întoarsa spre ascunzişurile sale sufleteşti. 
Bubuitul devine năucitor. Vâjâitul gloanţelor si schijelor ne ameţesc. Exploziile obuzelor ne 
acopera cu pământ. Tancurile au avansat până la cinci sute de metri de noi, ascunzându-se într-o 
vale. Acum înaintează şirurile comuniste. Simt pe lângă mine, în spate, cum trec - unii târându-se, 
alţii alergând aplecaţi prin tranşee - soldaţii noştri. întorc capul doar o clipa. îi vad răniţi, 
îndreptându-se spre liniile dinapoi, vreo douăzeci, unul după altul, toti cu fete crispate de durere, 
cu carnea spintecata si picurând de sânge. Unul trage după sine un picior care atârna, altul are 
braţul sfâsiat, un altul lovit în burta se târăşte cu vaiete înăbuşite si are buzele albe si fata 
înnegrită de chin. De altminteri fata soldatului în bătălie are culoarea pământului. Vad amestecul, 
framântatura de carne si haine care cu o clipa înainte fusese un braţ într-un corp omenesc. Nici 
unul dintre români nu-i printre răniţi. Fundul transeii e o pârtie de sânge. Aceasta privire nu 
dureaza decât câteva secunde si de asemenea gândul ce-l am acum sa le fiu de ajutor. încordat în 
postul meu trebuie sa priveghez inamicul. 

Imi dau seama ca puşca mitraliera rămăsese fara servanţi. Trec s-o întrebuinţez eu. Inamicul, după 
primul salt, se adăpostise într-o vâlcea si tragea cu mare risipa de muniţii. Bulgarii de pământ 
ridicaţi de obuze ma loveau în obraz, fumul si praful exploziilor îmi usturau ochii. Fac încercări 
zadarnice, nu pot pune în mişcare mitraliera. 

Strig ofiţerul care se adăpostise si el, culcându-se în tranşee, ca mitraliera nu mai funcţionează, ca 
suntem în toiul atacului inamic fara mitraliera. O detunătură doborâtoare ma forteaza sa închid 
ochii. Când îi deschid o clipa după aceea, privirea îmi cade la un metru si jumătate de mine, 
asupra unui corp întins cu fata spre pământ. 

îngenunchez si îi ridic capul. E Ionel Moţa. îi tin capul în mâini, privindu-l îndelung cu gândul 
pierdut în nu ştiu ce lumi departe. La un metru zace Vasile Marin cu spatele proptit de peretele 
transeii. Ma întorc si urlu la Clime si părintele Dumitrescu, peste vuietul gloanţelor si al obuzelor: 
„Ionel si Marin sunt morţi”. Peste haina cu stropi de sânge neînchegat, ceasul lui Ionel Moţa 
atârna de lanţ cu geamul spart. S-a oprit. E cinci fara un sfert. 

Prin haina străpunsă si sfârtecata a lui Ionel Moţa se vad culorile Drapelului Românesc. E drapelul 
nostru pe care era scris: „Legiunea Arhanghelului Mihail, Garda de Fier, cu care ne-am prezentat 
Generalului Moscardo. Ionel Moţa era încins cu acest drapel, pe care îl luase ca sa-l poarte cu el 
pentru a-l pune în vârful baionetei la atac sau defilare când cuceream un oraş. Cu el speram sa 
intram în Madrid. Desfac drapelul si îl întind peste trupurile lor. 

Simt în adâncul fiinţei mele cum ma atragea, fara rezistenta, vraja morţii. 

Ma ridic în picioare si privesc, cu sufletul pierdut, cum ghiulelele explodează pe lângă tranşee, 
aruncând limbi de foc si despicând pământul. Vad tancurile inamice cum încep sa înainteze. 
Sublocotenentul se apropie de mine si ma trage după parapet. îmi zice: „C est la guerre”, - „Mala 
suerte”, (Asa e războiul. Soarta rea.). într-adevar, obuzul trântise la o parte doi saci de pământ de 
pe parapet si căzuse drept peste Ionel Moţa, la un metru de Vasile Marin. 

Dar comuniştii înaintează. Adun din centurile azvârlite de răniţi vreo douăzeci si cinci de grenade 



si cu ele intru în post, în locul pustii mitraliera. Ne sosesc si ajutoare. încep focurile din partea 
noastra. Domnul Clime si părintele Dumitrescu tintesc si trag cu îndârjire. Comuniştii s-au oprit 
iarasi. 

Strig după brancardieri. Au venit. Suntem trei fiinţe acolo în jurul celor doua iubite si căzute 
trupuri de fraţi, trei inimi româneşti crispate în suferinţa peste care se întinde zdrobitoare 
indiferenta si oboseala celorlalţi. Moartea nu este un eveniment în acele zile, la Majadahonda. E o 
patanie obişnuita, care nu strica dispoziţia la băutură, nici apetitul, nici somnul nimănui. Din 
contra. Brancardierii liniştiţi pleaca cu corpurile. în locul însângerat unde s-a încheiat viata lor, au 
ramas baioneta lui Ionel Moţa îndoita de o schija si măştile lor de gaze ciuruite. Ne simţim singuri. 
Rog pe sublocotenent sa îngăduie părintelui Dumitrescu sa-si îndeplinească oficiul de preot si sa 
însoţească corpurile. Părintele Dumitrescu pleaca în urma brancardierilor. 

Ghiulelele cad mai rar. Locurile lui Ionel Moţa si Marin acum sunt ocupate de alţi soldaţi. Stăm în 
post destul de târziu. Spre noapte comuniştii se retrag. 

Seara, la apel a lipsit mai mult de jumătate din secţia noastra. Am avut mulţi răniţi în ziua aceea, 
dar aceşti singuri doi morţi. Noaptea nu am avut paturi. Am ramas în tranşee dintre români doar 
domnul Clime si eu. Stăm împreuna de santinela până la orele 12. ne proptim sufleteşte unul de 
altul. Ne gândim la ei, la trupurile lor reci, cu carnea rupta si chinuita. Căutăm sa desluşim pentru 
ce Dumnezeu îi aparase cu atât de ocrotitoare si vădită protecţie, îi păstrase neatinsi, cu viata, în 
furtuna de gloanţe cea mai ucigătoare, ca apoi sa-i cheme la El în ziua de 13 ianuarie, în clipa 
sorocita de El. 

Simţeam o uşurare zicându-ne ca suntem alaturi de corpurile lor si ne durea durerea celor din tara 
- fara vesti sigure - durerea părinţilor, a doamnelor bătrâne Moţa si Marin, a Căpitanului, a soţiilor, 
a legionarilor. 

Ne gândeam: nemiloasa a fost soarta generaţiei noastre si îndeosebi a lui Ionel Moţa si Vasile 
Marin. în copilărie: războiul, pământul nostru sub invazia duşmana, doliu mult si lacrimi în jurul 
nostru. De-a lungul tinereţii noastre entuziasm, lovituri primite de la cei chemaţi sa ne iubească, 
cântece, temnite, visuri cu soare, fraţi de-ai noştri ucişi si iarasi în închisori, tradare, miselie, 
bubuit de gloanţe, schije si moarte. 

Ionel Moţa si Marin! Ciclul încercării voastre s-a închis. Noi nu am îndurat încă toata partea de 
miselii si de răni care poate ni se cuvin. Cu privirea spre voi, le aşteptam cu mulţumire. 

Nu m-as întoarce însă în Tara daca nu as avea convingerea ca pilda vieţii voastre va brazda 
simţirea si închipuirile generaţiilor care vin si daca nu as întrezări în viitor cum creste o 
româneasca si legionara vrednicie în sufletul naţiei noastre. 

Ne îngheata inima. Ghemuiţi unul într-altul, domnul Clime si cu mine ne strângem cumplit în braţe. 
Se laşa o bruma deasa peste noi, care pe hainele noastre facea o crusta de gheata. Nu este frig 
mai pătrunzător decât cel care intra într-o inima în doliu, care bate, suferinda pentru un frate mort. 
A doua zi, ies la raport la căpitanul Banderei. E gras, în fata unei sticle de coniac. Obţin, după 
explicaţii penibile, dreptul de a transporta până la Toledo corpurile Legionarilor români morţi si 
autorizaţia pentru noi trei, domnul Clime, părintele Dumitrescu si eu, sa le însoţim. Acest om nu 
gaseste nimerit sa zică un cuvânt de condoleanţe. Numele acestui capitan îl însemn pentru o rea 
amintire legionara. îl cheama Aranda. 

Corpurile lui Ionel Moţa si Vasile Marin sunt întinse într-o camera saraca si devastata din satul 
Majadahonda. Părintele Dumitrescu le-a vegheat toata noaptea, facându-le rugăciunile după 
datinile Bisericii noastre. Si preotul catolic al Banderei a zis rugăciuni la căpătâiul lor. Acum eram 
mai liniştiţi. Ne revoltasem cumplit la gândul ca am putea pierde corpurile lor, care sa fie azvârlite 
cu altele în groapa comuna. 

Seara pe la cinci, plecam cu un camion vechi în care sunt puşi gramada vreo douăzeci de morţi. 
Ne urcam lângă ei. Picioarele ne aluneca în sângele lor. Ochii lor albi parca vor sa ne întrebe ceva. 
La hopuriie drumului, craniile se lovesc de podea, făcând un zgomot pe care nu-l mai pot uita. 
Bucăţi de corp omenesc, braţe, picioare desfăcute de trupuri, se rostogolesc asupra noastra. 
Sufla un vânt îngheţat. As vrea sa-mi pun pătură în cap, dar fetele acelea, în care e sapata durerea, 
parca îmi cersesc alinarea unei priviri mângâietoare. 

Detunăturile ghiulelelor rosesc orizontul. Am plecat de pe front. Ma gândesc: iata începutul unei 
schimbări de vremuri în viata mea. Dar ani mulţi de aici încolo, orice clipa de veselie îmi va fi 
umbrita de amintirea acestei nopţi. 



Asa si-au dat duhul Ionel Moţa si Vasile Marin. 

Ceeace da rang de unicitate morţii acesteia e conştiinţa cu care ei si-au dăruit viata, ieşind în 
calea morţii. 

în definitiv mulţi oameni au murit curajoşi si fara tremur, împacati cu Sfârşitul zbuciumului lor 
lumesc. 

Unii viteji mor cu indiferenta si nepăsare, pentru gustul riscului si al aventurii, alţii cu fatalism, 
câţiva mor dezamăgiţi. Unii îsi dau viata cu simţământul constrângerii unei datorii, alţii din 
fatalism sau din idealism. 

Ionel Moţa si Vasile Marin au murit liberi, cu gândirea lucida, cu inima fierbinte si înflorită de 
iubirea ce o purtau celor care le erau dragi si lui Dumnezeu. Ei au murit cu mărinimie. Ei nu au fost 
duşi de şuvoiul unei exaltări colective. Dimpotrivă, Ionel Moţa si Marin s-au rupt voluntar dintre cei 
mulţi care, în marea lor iubire, îi legaseră, îi strângeau de pământ. Ei au avut forţa sa se desfaca 
de contemporanii lor care, nici în tara, nici în Spania, nu au putut ajunge sa-i înţeleagă. Aceasta a 
fost superioritatea lor supraomeneasca. Ionel Moţa si-a prefigurat si si-a trăit apoteoza morţii lui. 

El a zis: „Astfel ar trebui sa mor”. „Slujba mea e sa mor”. 

„Pentru acest decor sunt făcut eu. Asa ma împlinesc: trăind, suferind si murind în felul acesta”. 
Ionel Moţa a fost dintre putinii care-si viseaza si apoi cu îndârjire îsi făuresc construcţia, stilul si 
ornamentaţia vieţii lor. 

în ultimele sale zile de viata, când s-a văzut ferit ca prin minune de un atât de ucigător secerat al 
morţii si-a pus însă întrebarea: „dar daca gresesc?” 

„Daca Dumnezeu a chibzuit si a socotit ca slujba mea nu e sa mor, ci sa trăiesc, ca sa muncesc, 
sa sufăr, sa ma frământ si sa creez în lumea româneasca. Oare nebunia mea senina nu-i 
nesocoteşte planurile si desfigurează rostul care-mi este hărăzit?” 

„eu asa am desluşit ca rostul meu e sa mor. Am tentat moartea si nu m-a vrut. Oare nu înseamnă 
ca m-am înşelat în desluşirea ursitei care mi-a fost pregătită de Dumnezeu? Datoria care-mi cade 
în sarcina poate este alta si sunt chemat sa rămân în viata”. 

„Oare nu păcătuiesc fata de naţia mea, fata de camarazii pe care-i comand pe linia aceasta de mari 
primejdii, fata de ai mei carora le datorez ocrotire, fata de Legiune, fata de Dumnezeu ale cărui 
porunci nu le-am înţeles, când continui pe acest povârniş al morţii?” 

El si-a pus în ultimele sale zile aceste mistuitoare întrebări, fiindcă el plecase la moarte pe frontul 
din Spania, fara speranţe de scapare. Asa gândise el ca e legea lui. Si legea trebuia sa se 
împlinească. 

Eu cred totuşi ca el si-a înţeles profetic destinul. 

Dumnezeu nu a vrut sa lase sa se creada ca un glonţ rătăcit sau o întâmplare nechibzuita a sfârsit 
viata lui Ionel Moţa si Vasile Marin. 

Dumnezeu a vrut sa dea morţii acestor doi, o însemnătate hotărâtă, aratând ca le-a ridicat viata, în 
clipa aleasa de El. 

Ionel Moţa si Vasile Marin au fost aparati de gloanţe si au fost aparati de răni. Când moartea 
secera în jurul lor, sute de vieţi într-o clipire, Arhanghelul Mihail îi ţinea sub scutul lui. 

Dar moartea lor folosea prevederilor Dumnezeieşti si determina împlinirea destinului de glorie al 
Românilor. 

Dumnezeu nu a vrut pentru aceasta jertfa pilduitoare o inima uscata, rece, bolnava sau 
îmbătrânită în dezamăgiri. 

Iar Ionel Moţa a avut suverana conştiinţa ca numai inima lui putea fi plăcută în ceruri si singura 
destul de mare si de voinica spre a servi drept temelie viitorului românesc. 

Prostii vor zice: mai bine mureau în tara lor, în serviciul si pentru apararea ei. 

Ei nu pricep însă ca sufletele sanctificate ale lui Moţa si Marin au o putere uriaşa care ne păzeşte 
graniţele si patrimoniul naţional, ca o pavaza de mii si sute de mii mai puternica decât ne-ar fi 
putut da bietele lor piepturi omeneşti. 

Când obrazul Maicii Domnului si trupul răstignit al Mântuitorului Isus Hristos sunt lovite, 
interesează sacrilegiul, nu locul unde a fost savârsit. 



* * 


De atâtia ani, cu încapatânare, cred alaturi de tineretul Tarii, în viitorul Românilor. Un viitor 
impunător prin maretia sa. 

Acestui viitor am dorit, m-am rugat si eu, sa fiu vrednic de a-i da totul, ca Ionel Moţa si Vasile 
Marin. 

în cele ce am scris, am cerut încontinuu, cu mândrie, dreptul la glorie pentru naţia mea. 

Acum mai temeinic ca oricând, am certitudinea si o spun: Naţia care a zămislit pe Ionel Moţa si 
Vasile Marin va fi aleasa de Dumnezeu pentru o misiune nobila si împarateasca în lumea 
oamenilor. 

Am aceasta siguranţa fiindcă cei simpli si necultivati, mai mulţi ca ceilalţi, au iubit în inima inimii 
lor cu lacrimi si jale si si-au însusit mărinimia de cugetare, simţire si fapta ale lui Ionel Moţa si 
Vasile Marin. 

Ar fi fost într-adevar de disperat de naţia noastra, daca mulţimea Românilor pusa în fata unei fapte 
care scoate din umbra maretia sufleteasca a rasei pământului nostru, nu ar fi iubit aceasta fapta si 
nu ar fi recunoscut-o ca o fapta româneasca si nu ar fi simtit plecându-i-se genunchii spre slăvirea 
celor doua inimi nemuritoare împodobite cu o atât de înduioşătoare frumuseţe. 

Neamuri îndepărtate cinstesc memoria lor, gestul lor fulgera strălucitor pe întinsul lumilor străine 
si Românii sa nu-l fi înţeles! 

în ciuda îndemnurilor pângăritoare ale stăpânilor noştri corupţi, naţia mea nu s-a împovărat cu 
acest pacat. 

Cred în neamul meu. 


Alexandru Cantacuzino 

Martie 1937 


SFARSIT