Vasile Marin — Crez de generatie — ed. Ion Marii 1977

VASiLE 
MAR i N 



IDiTiAH 

Ti^KKIfiMA’ 

19 3 7 


Desenul copertei de George Zlotescu 



EDIŢIA 4-a 
(Reimprimare după ediţia 2-a) 

Cu un adaos: 

BIOGRAFIA de Mihail Polihroniade 


Colecţia EUROPA Miinchen 
1977 


VASKLE MARIN 


CREZ 

DE 

GENERAT 

CU UN CUVÂNT ÎNAINTE DE 
CORNELIU Z. CODREANU 

ŞI O PREFAŢĂ DE 
NAE IONESCU 


EDIŢIA lla 


Bucureşti 

Tipografia „Bucovina" I. E. Torouflu 
19 3 7 



I 



Vasile Marin 


Copyright 1977 by Ion Mării 
D-8047 Karlsfeld, Griinlandstr. 7 
Printed in Germany 






Era o datorie de onoare care apăsa pe umerii 
generaţiei noastre. Mi-am lăcut-o cu acelaş 
drag, ca şi cum ar ii fost vorba de ţara mea. 


(Din scrisoarea lui Vasile Marin 
către soţia sa, la plecarea în Spania) 




1 


CuTanf 


înainte 


Români, 

Urmaţi cu sfinţenie gândurile pe care ni le-a lăsat vitea¬ 
zul comandant legionar, mucenicul Vasile Marin. 

Toţi tinerii din ţara aceasta să ştie că urmând calea cre¬ 
dinţei martirilor vor birui şi vor înjvia cu neamul lor în contra 
tuturor asupritorilor, uneltirilor şi loviturilor. 

împărtăşiţi cu sfânta jertfă de sânge a lui Vasile Marin, 
să stăm drepţi şi gata de a ne da sângele nostru în faţa asupri¬ 
torilor cari ni-1 cer. Credinţa legionară va înflori mai mândră 
şi mai biruitoare cu fiecare strop de sânge mai mult pe care-1 
vom da senin şi cu sufletul plin de bucurie. Până când neamul 
biruitor prin Legiune va învia şi va condamna pentru veşnicie 
pe toţi călăii noştri. 

Aşa dar sângele martirilor împarte o lume în două: cei 
ce vor primi osânda şi blestemul veşniciei, şi cei ce mâine vor 
birui în slava şi binecuvântarea neamului lor. 

Corneliu Z. Codreanu 


20 Februarie 1937. 




Prefaţă 


Este adevărat că, începând din toamna lui 1933, Vasile 
Marin a fost redactor la «Cuvântul» şi că, cu toate întrerupe¬ 
rile forţate alte diverselor lui treceri prin puşcăriile ţării sau 
ale suspendării ziarului, el a făcut efectiv parte din redacţia 
noastră până lai sfârşitul zilelor lui. 

Dar nu calitatea mea de «patron» îndreptăţeşte prezenţa 
mea aci, cu însărcinarea de a scrie câteva rânduri de prefaţă. 

Eu nu am fost niciodată patronul nimănui, ci numai to¬ 
varăşul, egal întru toate y — egal şi cu cei mai bătrâni şi cu 
cei mai tineri — a celor cu cari gândeam la fel. 

Cu atât mai puţin puteam fi deci «patronul» lui Vasile 
Mia rin care aparţinea cu toată fiinţa lui unei mişcări totalitare. 
Probă că e aşa, e faptul că, deşi simpatiile dintre el şi noi erau 
mai vechi, de pe vremea când cu toţii stăteam pe meterezele 
— azi ştirbe* vai! — ale revoluţiei ţărăneşti, el nu s’a îndrep¬ 
tat totuşi spre noi decât în momentul în care, sub presiunea 
anacronismului grotesc al reînscăunării liberale, act greu de 
urmări tragice, nelichidate încă decât în parte, «Cuvântul», 
—- forţat să-şi exprime doctrina nu în consideraţiuni de filo¬ 
sof ia istoriei (cum o făcuse până atunci), ci în formule de 
luptă, — s’a apropiat fatal de mişcarea legionară. 

Aşa fiind, a încerca să aşezăm pe Vasile Marin într’o altă 
grupare decât cea către care s’a crezut dator cu jertfa vieţii 
lui, ar însemna să facem violenţă adevărului. Cu atât mai mult, 
cu cât la urma-urmelor, nu el a venit înspre noi, ci mai de¬ 
grabă noi ne-am apropiat de el în drumul nostru spre mili¬ 
tanţii revoluţiei naţionale. 

De unde urmează că prezenţa numelui meu în josul aces- 



X 


tor pagini aci, e mai degrabă prilej de mărturisire de credinţă 
pentru mine, decât jalon de încadrare, ca să zic aşa,, topogra¬ 
fică pentru Vasile Marin. 

Când l-am cunoscut eu prin 1928—29, Vasile Marin tre¬ 
băluia prin birourile consiliului de miniştri. Fusese, în peri¬ 
oada eroică a naţional-ţărănismului, secretar — ca advocat -— 
al unei mai-mărimi oarecare, şi îşi făcea acum ucenicia în 
technica conducerii politice. Păstrez de atunci amintirea unui 
tânăr isteţ, vioiu, pe care o ironie afectuoasă îl făcea să se 
mişte nestingherit dar respectuos în somptuozitatea lipsită de 
frumuseţe dar nu şi de stil de viaţă a palatului Cantacuzino, 
ajuns preşidenţie de consiliu în zodia unor oameni cari în ge¬ 
neralitatea lor nu aveau nici un simţ pentru ceeace înainte de 
războiu fusese aci în Bucureşti o trainică şi fecundă ierarhie 
boierească. 

Depărtarea mea de regimul vremii, devenită necesară în 
urma jalnicelor desamăgiri urmate după instalarea iute «înţe- 
lepţitului» revoluţionarism, m’a făcut să pierd legătura şi cu 
acest tânăr de un vecinie neastâmpăr critic, unul din puţinele 
personagii cari se detaşau bine conturat pe fundalul cenuşiu 
al confuziunii naţional-ţărăniste. Iar când l-am regăsit, după 
vreo trei ani, stătea în rânduirile mişcării legionare. Ceea ce 
însemnează că făcuse drum lung. 

Nu pot spune că era un alt om, — şi totuş nu mai era 
acelaş. Evident, el păstrase acelaş ascuţit simţ al ridiculului, 
din care porneau pe vremuri săgeţile duhului său vecinie treaz. 
Dar ceea ce pe vremuri era ironie, scut în dosul căruia se as¬ 
cundea discret şi un fel de nesiguranţă personală, era acum 
voie bună, veselie sănătoasă care petrecea prieteneşte pe seama 
altora în acelaş fel în care petrecea pe seama lui. A fi însă tu 
însuţi ţintă a atacurilor veseliei tale, fără ca asta să te ducă 
la neîncredere în tine şi la sterilitate, asta e netăgăduită do¬ 
vadă de echilibru. Şi asta era acum legionarul Vasile Marin: 
un om crescut în adâncime şi în siguranţă personală — aşa 
ancorat cum se găsea în mişcarea revoluţiei naţionale a lui 
Corneliu Codreanu. 

Fenomenul trecerii dinbr’o tabără în alta e foarte frequent 
în viaţa noastră publică. E de reţinut însă, că a aminti cuiva 


XI 


că a fost înainte într’un lagăr echivalează cu cel puţin o inde- 
licateţă. Căci părăsirea unei formaţiuni politice în beneficiul 
alteia se face la noi pentru pricini aşa de puţin obiective, încât 
un plecat însemnează întotdeauna un transfug. 

Vasile Marin este unul din rarele exemplare care nu nu¬ 
mai că întâmpina senin amintirea vechilor lui avataruri, dar 
Ie şi pomenea singur; cu un fel de înduioşare şi îngăduinţă 
pentru bietul tânăr de atunci, care greşise de sigur, dar nu 
greşise din apetitul procopselii sau ambiţiilor personale, ci din 
lipsa de experienţă a vârstei şi din prea mare nevoe de a se 
dărui binelui public. Eira în el o mare linişte şi o mare lu¬ 
mină; liniştea înotătorului care, venind de departe, simte din 
nou pământul tare sub picioare; lumina celui care a găsit 
poarta înspre grădina sufletului. Căci în viaţa noastră publică 
plină de transfugi, Vasile Marin găsise în el putinţa CONVER¬ 
TIRII şi tăria de a înfruntă prejudecăţile şi bănuielile, — măr¬ 
turisind-o. O bucurie lăuntrică, mare cât o mântuire, căreia 
aţâţi oameni de treabă i se refuză din timiditate sau orgoliu. 

In mişcarea legionară — atât cât pot eu şti şi înţelege 
lucrurile privindu-le din afara ei — Vasile Marin îşi găsise 
repede funcţiunea pe care — peste disciplina legionară, co¬ 
mună şi obligatorie pentru toţi, — fiecare trebue să o înde¬ 
plinească după darurile şi posibilităţile cu cari Dumnezeu a 
înzestrat, deosebitor, pe toţi oamenii. Căci în presa şi publi¬ 
cistica mişcării, atâta cât au îngăduit-o grija sau lipsa grijei 
de viitor a celor ce stau la răsboiul destinelor noastre astăzi, 
condeiul lui Vasile Marin s’a impus fără întârziere printre cele 
dintâi înfăţişătoare de doctrină. 

Vom spune nu spre demeritul, ci spre cinstea lui de le¬ 
gionar care a trecut prin ceea ce biserica noastră numeşte 
tăierea voii şi lepădarea de sine, că Vasile Marin nu a lucrat 
în doctrină în sens creator. Nimeni dintre teoreticienii naţiona¬ 
lismului totalitar nu crează doctrină. Doctrina se crează prin 
fapta de fiecare zi a Legiunii, aşa cum se desprinde ea din 
hotărîrile celui aşezat de Dumnezeu în locul în care se po 
runceşte. Dar calităţile lui de claritate şi de precisiune, făcu¬ 
seră din el o autoritate a doctrinei legionare, dacă în Legiune 



XII 


poate exista, într’un fel oarecare, şi o altfel de autoritate decât 
cea care, prin delegaţie, porneşte dela cel care comandă. 

Articolele şi fragmentele ce urmează în paginile volu¬ 
mului de faţă stau mărturie pentru darurile lui de teoretician. 
O maire ascuţime şi mlădiere dialectică, o impresionantă pu¬ 
tere de sinteză, un simţ special pentru proprietatea termeni¬ 
lor; un dar de a formulă, echlibrând nu numai sensul dar şi. 
fraza; o căldură pasionată pornind dintr’un ritm interior pe 
care disciplina nu-1 diminuiază în intensitate, ci din potrivă îl 
întăreşte, purtându-1 pe drumuri sigure, — şi peste toate un 
ochiu deschis pentru momentele esenţiale ale realităţii, sin¬ 
gurul instrument care poate preface evenimentul în teorie. Aşa 
stă în faţa noastră gândirea lui Vasile (Marin, câtă a trecut 
pe hârtie până la ivârsta de treizeci şi trei de ani. Nu poezie 
sistematizată prin morişca unei dialectice care tot umblă să-şi 
mănânce propria ei coadă; ci formularea cât mai precisă a 
unor realităţi trăite direct, până la contopirea în ele; conto¬ 
pire în aşa măsură, în cât orice gest pe care îl faci nu mai e 
formulare sau expresiune, ci pur şi simplu mărturie. 

Mărturie care uneori se poate înfăţişa ca o carte, iar alte¬ 
ori ca... o plecare pe front, în Spania. 

Vasile Marin a căzut sub zidurile Madridului, alături, cot 
la cot cu Ion Moţa, în faţa aceluiaş duşman. Dar a căzut altfel 
decât Ion Moţa. Nu mai bine, nu mai puţin bine; ci: altfel. 

Ion Moţa s’a dus să moară. Coborîse adânc în el încre¬ 
dinţarea că mântuirea neamului nostru are nevoe de jertfa 
patetică a fiinţei lui trupeşti; şi a plecat într’o transfigurată 
hotărîre; nu ca să lupte; nu ca să învingă luptând; ci pen¬ 
tru ca, cu moartea lui, să calce moartea noastră. Dacă Moţa 
s’ar fi întors nevătămat din războiu, bucuria omenească a 
noastră, a celor cari l-am cunoscut ar fi stat alături de îndoiala 
lui Moţa, care se va fi gândit că, pentru păcatele cuiva, Dum¬ 
nezeu i-a refuzat jertfa. Oricât dfe groaznic ar fi omeneşte 
gândul acesta, eu sunt astăzi încredinţat că pentru mântuirea 
naţiei noastre Dumnezeu trelbuia să accepte jertfa lui Moţa, 
aşa după cum, pentru mântuirea neamului omenesc, a accep¬ 
tat jertfa mielului. 


XIII 


Vasile Marin se putea însă să nu moară. El s’a dus acolo 
ca să stea în faţa duşmanului credinţelor lui, ca să luipte cu el. 
Să-l învingă? Da, dacă se poate. Dar victoria asta nu era nece¬ 
sară. Necesară în fapta lui Marin era numai prezenţa lui acolo, 
prezenţă în care moartea era un risc, dar nu o necesitate. De 
sigur, când a plecat dintre ai lui, lepădarea de sine era atât 
de desăvârşită, încât el se gândea tot aşa de puţin la întoar¬ 
cere cât şi la moarte; viaţa lui, sau moartea lui nu-1 mai pri¬ 
veau pe el personal; de îndată ce principalul nu era moartea 
lui sau scăparea dela moarte, — ci depunerea unei mărturii 
pentru credinţa lui, cu orice 'preţ. Noi ştim însă că mărturia 
lui ar fi fost tot aşa de deplină şi de rodnică, dacă el ni se 
întorcea neatins; după cum deplină şi rodnică e mărturia to¬ 
varăşilor lui cari s’au întors. 

Când deci a hotărît moartea lui Vasile Marin, Dumnezeu 
a voit să ne certe. 

De aceea — durerea noastră este întunecată. 

NAE IONESCU 


17 Februarie 1937. 


Lămurire editorială 


«Crez de generaţie» este titlul cărţii pe care Vasile Marin 
voia să o publice şi la care lucra înainte de plecarea spre dru¬ 
mul de jertfă al Spaniei. 

Păstrând volumului postum pe care-1 publicăm astăzi ace- 
laş titta, trebue să precizăm din capul locului că — în forma 
în care iese de sub teascuri — nu corespunde planului auto¬ 
rului şi nu cuprinde decât o parte din materialul destinat de el 
volumului pe care-1 pregătea. 

Din notiţele păstrate între hârtiile sale, pe care — îm¬ 
preună cu fragmente din planul cărţii şi cu toate indicaţiile 
necesare — le-a pus la îndemână îndurerata soţie a camara¬ 
dului dispărut, Doamna Dr. M. Ropală-Mann, se poate totuşi 
reconstitui, în linii generale, planul cărţii, aşa cum o vedea 
Vasile Marin. 

«Idei barbare crestate pe răboj politic» ar fi trebuit să 
fie subtitlul cărţii. «Critica valorilor curente astăzi în poli¬ 
tică» şi «încercare de reevaluare» erau cele două părţi care tre¬ 
buiau să închege din capitolele lor un tot organic, «crezul ge¬ 
neraţiei» iraţionaliste dela 1922, aşa cum l-a văzut, l-a simţit 
trăindu-1, şi pentru care a murit Vasile Marin. Nici unul din 
aspectele noului stat pe cajre-1 visa şi pentru care a luptat nu 
ar fi lipsit din volum. 

In prima parte ar fi intrat o serie de capitole intitulate 
precum urmează: 

Clase şi lupta de clasă; Democraţia; Individualism — co¬ 
lectivism; Opinia publică — masă amorfă; Burghezia; Sufra¬ 
giul universal; Naţional-ardelenii = liberal-ardelenii; Jidanii; 



XVI 


Armele democratismului decadent = diversiunea, presa de 
scandal; Mitul corporatist; Mormântul soldatului fără nume; 
Societatea Naţiunilor; Presa şi cultul competenţelor mondiale: 
Briand, Boncour, etc. 

Pentru partea a doua ni s’au păstrat următoarele titluri 
de capitole: 

Curajul vieţii; Voinţa de putere — Cultul violenţii; O 
nouă democraţie (democratizarea prin statul dictatorial); Pro¬ 
blema adevăratei libertăţi în cadrul disciplinei; Partid unic; 
Statul etic —> statul absolut; Teoria elitelor sociale — erarhia 
meritelor; Fenomenul religios subordonat statului; Originile 
statului naţional; Statul naţional şi mişcarea legionară; Po¬ 
litica naţională şi naţionalismul de partid. 

Bine înţeles, ordinea definitivă în care aceste capitole 
— şi altele care desigur se vor fi adăugat — aveau a fi în¬ 
scrise în volum, nu ne este cunoscută, căci planul propriu-zis 
al cărţii n’a fost găsit. 

Neputând închega acest tot organic pe cdre l-ar fi voit 
autorul, am adunat în volumul pe care-1 publicăm astăzi cea 
mai mare parte din articolele publicate de camaradul Vasile 
Marin dela data intrării în Legiune, împreună cu un vechiu 
articol despre problema jidovească, scris în anii de studen¬ 
ţie, şi o serie de note, scrisori şi articole inedite, aflate în¬ 
tre hârtiile sale personale. Dintre articolele (pe care le publi¬ 
case, numai două nu au fost reproduse aci. 

Aceasta a doua ediţie nu prezintă decât o singură deose¬ 
bire faţă de prima ediţie; anume, pentru actualizarea cărţii, a 
fost socotită utilă o inversare a ordinei în care sunt prezentate 
diferitele capitole —« în aşa fel încât ultimele gânduri puse pe 
hârtie de Vasile Marin să fie acelea pe care cetitorul să le g㬠
sească în primele pagini ale volumului. 

o 


NOTE DIN DRUMUL SPRE 
FRONTUL SPANIOL 



Note din drumul spre frontul spaniol *) 


Marţi-Miercuri 25—26 Noembrie. — Am lăsat în urma 
noastră, pe peronul Gării de Nord, soţii, camarazi şi prieteni 
S’au despărţit cu ochii umezi şi ne-au petrecut până departe 
cu privirile, în vreme ce mâinile lor se agitau în urma noastră 
ca aripile rănite ale unei păsări. 

Am rămas singuri în trenul care ne duce pe drumul nou¬ 
lui nostru destin. Ducem cu noi încrederea* Căpitanului şi a 
tuturor camarazilor cari ne însoţesc ou gândul şi cu sufletul. 
Voim să purtăm peste hotare, legând veacurile până la Banul 
Mărăcine, prestigiul vitejiei româneşti şi spiritul de jertfă to¬ 
tală în slujba Crucii. 

Să ne ajute Dumnezeu după inima şi gândurile noastre. 

Trecerea prin punctul de frontieră Ghica Vodă s’a făcut 
în cele mai bune condiţiuni. Mergem în Spania prin ruta Po- 
lonia-Berlin-Hamburg-Lisabona ? din voia şi buniul plac al re¬ 
gimului d-lui Leon Blum, care a găsit de cuviinţă să refuze 
delegaţiei româneşti, care duce o spadă eroului dela Alcazar, 
Moscardo, vizele de trecere prin Franţa. O, dacă generalul Can- 
tacuzino, erou al războiului mondial, cavaler al Legiunii de 
onoare, ar fi mers să felicite pe Largo Caballero şi pe zeiţa 
revoluţiei Passionaria, ce mai primiri triumfale în accentele 
«Internaţionalei» şi cu pumnul strâns drept salut, am mai fi 
iwut! Vor trece însă curând supărările mici, pentrucă nu e 
departe vremea în care se vor înfrăţi pe vecie, în aceiaşi spi¬ 
ritualitate creştină şi naţionalistă, Franţa, Italia, Spania si 
România. Şi atunci, va fi rămas ca o amintire de vis urât regi¬ 
mul «galic» al d-lor Blum, Zay et Co. 


*) Porunca Vremii, 12 şi 13. XII. 1936 ; 21, 22, 23 şi 24.1.1937. 



4 


Prin Polonia lui Pilsudsky. 

Iată-ne în Polonia şepcilor cu cozoroc uriaş. Tot ce se în¬ 
cadrează aci în stat, dela frânar până la mareşal, toată lumea 
poartă şapca legendară a «studentului din Praga». Oficialii 
dela graniţa polonă sunt cu deosebire politicoşi şi plini de ami¬ 
cală atenţie. Poate, pentrucă mai văd şi alte feţe decât cele 
masono-sovietofile, cu care s’au obişnuit să-i gratifice România 
oficială. 

Peisajul se continuă nemodificat. Aceleaşi dealuri teşite, 
prelungi şi ogorîte, ca în Bucovina noastră; aceleaşi sate cu 
căsuţe acoperite cu stuh; mai mult chiar, aceiaşi ţărani cu ze¬ 
ghe miţoasă şi aceleaşi rumene ţărăncuţe în catrinţă ca şi în 
Bucovina pe care am părăsit-o mai adineauri. Suntem în Po- 
cuţia, pe ale cărei câmpii şi văi, străjuite cu pichete de brazi 
şi de molid, au tropăit în multe rânduri caii mărunţi şi năzdr㬠
vani ai arcaşilor nebiruitului Ştefan Vodă. 


Intermezzo iudaic. 

Din gări şi dealungul căii ferate apar deşi, tot mai deşi 
jidanii galiţieni, năpârca internaţională, microbul patogen al 
neamurilor. Şi pilduitor, pentru toată gloata umanitariştilor de 
ocazie ori interesaţi, la graniţa dintre noi şi Polonia, ne-a fost 
dat să asistăm la o scenă cu adevărat impresionantă. 

Pe culoarul vagonului se aud deodată gemete şi vaete de 
femee. Şi, în dreptul uşii noastre, apare escortată de un jan¬ 
darm polonez, o tânără jidoavcă despletită, cu ochii rătăciţi 
şi cu trăsăturile răvăşite. Gata-gata să-şi piardă cunoştinţa, se 
lamentează tânguitor pe limba ei, plină de accente îndurerate: 
«Patria mea, pământul meu pierdut». Un călător polon ne ex¬ 
plică situaţia: este vorba de o jidoavcă galiţiană, emigrată în 
Palestina şi reexpediată pentru cauze necunoscute în Polonia. 
Disperarea îi este atât de mare, încât această reîntoarcere din 
ţara pământului făgăduinţii echivalează pentru ea cu o sinu¬ 
cidere. 

Iată dar cum reacţionează câhd este vorba de patriotis¬ 
mul lor, fiii neamului care predică peste tot internaţionalismul 
şi ireligiozitatea. Intoleranţi, fanatici ireductibili, tradiţionalişti 
când e vorba de neamul lor, de sinagoga lor, de căminul lor 
palestinian. Dizolvanţi, antitradiţionalişti,. campioni înverşu¬ 


5 


naţi ai ateismului şi internaţionalismului, când se pune ches¬ 
tiunea naţionalismului celorlalte neamuri. Două atitudini con¬ 
trarii, s’ar spune. Nu! Ci una şi aceiaşi. Intru salvarea şi mări¬ 
rea neamului lor, găsesc şi mijloacele pentru exaltarea naţio¬ 
nalismului propriu şi pe cele pentru combaterea celorlalte na- 
ţionalisme. 

Cazul jidoavcei dela Sniatin este tipic. Cei cari nu înţe¬ 
leg semnificaţia lui sunt sau cele mai de pe urmă brute sau 
cele mai ticăloase canalii trădătoare de neam. Cât despre «na¬ 
ţionaliştii cuminţi», să ia aminte bine şi să înveţe şcoala fana¬ 
tismului şi a tradiţionalismului dela jidani, can în materie de 
religie şi de naţionalitate proprie nu cunosc decât un drum: 
calea intransigenţei absolute. 

Câmpiile acoperite cu cearceaful proaspăt al zăpezii 
aleargă în urma noastră. Echipa legionară pentru Spania îşi 
duce vieaţa de prizonierat a trenului: scrie cărţi poştale acasă 
şi la camarazi, glumeşte cu voe bună şi consumă abundent din 
hrana pe care şi-a luat-o fiecare în desagă. 

Este noapte şi trenul goneşte fără odihnă spre graniţa 
germană. 

Prin Berlin. 

Joi, 26 Noembrie. >— Coborîm la gara «Am Zoo» şi ime¬ 
diat ce am lăsat bagajul la hotel, pornim cu echipa să vizităm 
oraşul. E ceaţă, cer posomorit şi frig la 0 gr. 

Dela un magazin cumpărăm mici lucruri necesare, obiecte 
de toaletă, pentru cari Totu are o singură expresie: «wie viei 
kostet»?; Clime cumpără un briceag universal şi un creion idem 

__scrie în toate culorile curcubeului—ia x Părintele Dumitrescu, 

boicotând marfa germană, se resemnează să ne binecuvânteze 
cumpărăturile. Inutil să adaug că Bănică — uriaşul nostru băr¬ 
bos — rămas pe afară ca să privească, a reuşit în cinci mi¬ 
nute, graţie construcţiei «eiffelice» a staturii sale, să încurce 
complet circulaţia în Charlottenburg. Priveau berlinezii la el 
ca la un Scit şi se minunau de voinicia flăcăilor români. 

La „Zoo“. 

încă înainte de masă am intrat să vizităm «Zoo», grădina 
zoologică, una dintre cele mai mari din Europa. Şi timp de 


6 


două ceasuri, ne-am simţit fericiţi ca în barca lui Noe, printre 
elefanţii cei blânzi pe cât de mari, printre cornutele cu ochi de 
migdală în care s’a topit toată bunătatea lumii, printre păs㬠
rile cu aripi vopsite în culorile feerice ale curcubeului, printre 
morsele cele gingaşe, copiii răsfăţaţi ai grădinei, printre mai¬ 
muţele cari în cuştile lor duc vieaţa de familie pe care oamenii 
au pierdut-o de mult, şi chiar printre monştrii mlaştinilor to¬ 
ride, hipopotamii cari cerşesc deschizând gura cât un fund de 
prăpastie înaintea oamenilor cari, ca noi, vin acolo cu mâinile 
goale şi cu pretenţia ca în schimbul celor 50 de pfenigi plătiţi 
la intrare să se amuze ca la circ, când în mod normal, de cele 
mai multe ori, ele, animalele, ar trebui să se bucure de liber¬ 
tate şi oamenii să intre în cuşti, în locul lor. 

Berlinul posomorit şi rece ne-a luat în primire şi nu ne-a 
mai lăsat decât în dimineaţa următoare. Ne-au minunat clădi¬ 
rile masive construite ca pentru veşnicie, străzile curate şi 
largi, circulaţia extraordinară pe sub pământ, pe pământ şi pe 
deasupra, şi mai presus de toate ne-a impresionat ordinea, ve¬ 
ritabila ordine germană. Trupe n’am văzut, din când în când 
ofiţeri izolaţi şi mai des membri din iS. S. ori S. A. 

O diferenţă remarcabilă se poate constata între preţu¬ 
rile produselor alimentare şi cele industriale, exact contrariu 
de cum se petrec lucrurile pe la noi. Dar dacă n’am văzut pe 
nimeni cârpit sau prost îmbrăcat, nu-i mai puţin adevărat că 
nici n’am văzut feţe flămânde sau oameni cerşind. Pentrucă 
aici nimeni nu stă degeaba, iar salariile omeneşti permit cu 
prisosinţă omului satisfacerea nevoilor de vieaţă. Din toate 
părţile respiră siguranţa unui popor care ştie cât poate, care 
ştie pe ce se întemeiază şi în deosebi care ştie ce vrea. 

Seara am petrecut-o într’un restaurant specific german, 
cu muzicanţi îmbrăcaţi în pitoreştile lor costume bavareze. La 
masă i-am minunat pe chelneri cu consumaţia noastră de pâine. 
Se vedea cât de colo că venim din ţara spicului de grâu. Res¬ 
taurantul, ca toate de altfel şi în fiecare seară, era plin până 
la refuz. Ne-am amuzat mult de modul naiv cum petrec nemţii, 
aceşti oameni foarte serioşi. Drept să spun,, ca nişte copii mari 
şi blonzi, mi-au făbut impresia morselor din grădina zoologică. 

Insfârşit, prima noapte în pat bun şi cald, după trei zile, 
am dormit-o pe o singură parte şi fără vise. 


7 


27 Noembrie, Vineri. Hamburg. îmbarcarea. — La ora 
7.40, trenul Berlin—Hamburg s’a pus în mişcare către marele 
|M>rt al lumii. In câteva ore legătura noastră cu pământul se 
nfârşeşte. Pentru câtă vreme? Poate pentru totdeauna, poate 
numai pentru câteva zile... Intre Berlin şi Hamburg a fost 
«uficientă prezenţa a 8 români într’un tren, pentrucă întreg per¬ 
sonalul să se zăpăcească. Schimbându-ne locul dela comparti¬ 
ment la compartiment, bieţii funcţionari nemţi, conştiincioşi 
şi metioulioşi, umblau de schimbau tăbliţele de «ocupat» sau 
«neocupat» aşezate la uşe. Cred că aşa ceva nu au mai întâlnit 
şi dezorientarea pe care le-am provocat-o noi vor ţine-o minte 
multă vreme. 

Imensă, «Kolossală», gara din Hamburg ne-a înghiţit în 
pântecele ei ca o balenă pe nişte minuscule moluşte. 

Sub bolta gării din Hamburg, chiar Bănică uriaşul se 
l>oate plimba în voie. 

Caravana, în frunte cu d. general, a pornit în oraş în 
căutarea sediului lui «Hamburg Amerika Linie». Oraş mare, 
l iamburgul îţi face impresia unui imens şantier, înlăuntrul c㬠
ruia oamenii activi ca furnicile, primesc, transformă şi expe¬ 
diază bogăţiile lumii întregi. 

Ne-a impresionat mult palatul primăriei, pe al cărei 
fronton tronează o fericită întâlnire, Arhanghelul Mihai, răz¬ 
bunătorul. 

Către seară ne-am îndreptat spre port şi la ora 6 jum. 
am păşit pe puntea lui «Monte divio», transatlanticul nostru 
(14.000 tone, 160 m. lungime, 20 m. larg) . Un mic oraş cu bule¬ 
vardele lui, cu terasele lui, cu apartamentele lui, cu cafenelele 
lui. Este un vapor de clasă unică, aşa că toată lumea călăto¬ 
reşte în condiţiuni egale. 

Suntem repartizaţi câte doi într’o cabină de 4, favoare 
specială; d. general cu Bănică, Moţa cu mine, Cantacuzino cu 
Totu şi Clime cu Părintele Dumitrescu. 

In primle zile, vieaţa pe miare e liniştită. Nici rău de 
mare, nici furtună. Stoluri de pescăruşi pe cari îi hrănim cu 
pâine ne însoţesc continuu. Luăm masa de patru ori pe zi, o 
masă bună şi abundentă. Dormim legănaţi ca în pruncie şi ne 
«Imţim relativ comod, afară de Bănică, uriaşul, care nu ştie 







8 


ce să mai facă cu restul de picioare cari nu încap în patul 
cabinei. 

Dintr’un gest de delicată atenţie, compania l-a instalat 
pe d. general intr un mic apartament, cu bae şi salonaş, pe 
puntea de comandă a vasului. Toţi ştiu aci cine este generalul 
Cantacuzino. 

Lume pe vapor nu prea multă. Câţiva nemţi, mulţi emi¬ 
granţi, majoritatea jidani. Să fie emigranţi din Germania? 
Le-o dorim din toată inima şi dacă pentru nemţi ne bucurăm 
că au scăpat de ei, pentru ţările unde vor merge, probabil Ame¬ 
rica de Sud, regretăm anticipat. 

Grupul nostru «verde», permanent izolat prin voia noa¬ 
stră, a fost repede identificat. Toţi ştiu cine suntem şi unde 
mergem. 

De Luni, faţa Atlanticului s’a schimbat. Valurile sunt 
mari şi negre, iar tangajul îi face pe mulţi să sufere. Noi însă 
ne ţinem bine. Cu toată greutatea lui, «Monte Olivio» saltă pe 
valuri ca o căpriţă. Noaptea însă a eşit luna, valurile s’au mai 
domolit, încât răsăritul lunii pe ocean l-am salutat cu cân¬ 
tece legionare. Suntem primii legionari cari purtăm pe Ocean 
prin cântecele noastre, ecoul vitejiilor şi suferinţelor noastre. 
După ce am 1 intonat cântecul legionarilor căzuţi, toţi cu ochii 
pierduţi pe cărarea de lumină a lunii, am evocat cu evlavie pe 
toţi cei dintre noi care s’au dus în lupta pentru marea biruinţă 
legionară. La sfârşit â răsunat: «O, Românie, patria mea» pe 
care îl cântam cu ochii spre cer, ca şi cum am fi privit co- 
borîrea simbolică a drapelului cu scumpele noastre culori na¬ 
ţionale. 

E Miercuri dimineaţă. Zi de primăvară cu cer senin ca 
pe la noi. Mergem dealungul coastei portugheze crenelată de 
munţi ferestruiţi. Se văd oraşe, forturi albe şi coastele. O vreme 
ca în Aprilie. Valurile s’au liniştit şi oglinda apei e verde ca 
ţesătura cămăşilor noastre pe care le purtăm cu atâta mândrie. 
Pe estuarul cel larg al Tagelui, prin stoluri de pescăruşi ar¬ 
gintii, se vede în zare, luminată, din ce în ce mai luminoasă, 
Lisabona. Limanul nostru cel dintâi în peninsula iberică. Peste 
un ceas cobonm. Ce va urma? Deocamdată nu ştim, dar cu 
voia lui Dumnezeu, când vom putea, vom spune. 


9 


Tuturor alor noştri din ţară cu bine şi cu dragoste. Că şi 
la plecare, în ceasul coborîrii, primul gând ne este la ţară: 
Trăiască România naţionalistă şi creştină! 

Miercuri, 2 Dec. 1936, Lisabona. — In accentele unui 
marş de ocazie cântat de muzica-orchestră de pe bord, «Monte 
OJivio», vaporul nostru, acostează la chei. In salonaşul vapo¬ 
rului unde ne găsim strânşi cu toţii, în vederea formalităţilor, 
apare un domn, care fără multe preliminarii se prezintă: minis¬ 
trul Spaniei în Portugalia. Cu deosebită grije ne însoţeşte la 
toate autorităţile de vămuire şi apoi cu automobilul său ne 
conduce direct la Legaţia Spaniei, situată într’un palat caro 
aparţinea pe vremuri regilor spanioli. Saloane vaste, cu mo¬ 
bilă veche, tablouri scumpe şi multe, multe lucruri de artă; 
şi toate uşile-ferestre se deschid larg în soare, în grădina mi¬ 
nune pe care o străjuesc palmierii. 

După vizita aceasta, am pornit-o în oraş. Lisabona este 
Un port dintre cele mai frequentate în drumul* către şi din¬ 
spre cele două Americi; oraşul; comercial în majoritatea lui, 
cuprinde o masă de oameni cifrată cam la 800.000 locuitori. 
Etajat pe o serie de coline cari pornesc chiar dela ţărmul 
mării, cu străzi largi şi îngrijite, cu clădiri în arhitectura c㬠
rora se împletesc atâtea elemente de artă maură, oraşul, cu 
deosebire seara, impresionează mullit. împletitura grandiosului 
cu pitorescul se face fără note stridente. Dacă se adaogă clima 
Nissei, decorativul aspect al palmierilor de pe bulevarde şi 
din grădinile particulare şî vieaţa colorată a mulţimii care 
l’urnică în oraş, pelerinele negre ale studenţilor şi jocul de 
tonalităţi al faianţei care acoperă întreaga faţadă a caselor, 
atunci Lisabona, pentru multă, foarte multă lume, rămâne un 
oraş de neuitat.. 

Trăiască Legiunea ! 

Mai întârziez cu Clime prin oraş în căutarea unei hărţi a 
Spaniei şi a unei busole, şi către seară ne întoarcem la hotel 
- florida», o pensiune spaniolă, în care ne-a instalat ministrul 
Spaniei de aici. Nu mică ne este surpriza când în hall-ul pen- 
Rliunii vedem pe Tatu, în mijlocul unei grupe de tineri spa¬ 
nioli, pe care i-a şi învăţat să strige «Trăiască Legiunea ,» şi să 


10 


salute leigionăreşte. In salon se mai găsesc deasemenea multe 
doamne — mame sau bunice de ale tinerilor — şi câţiva domni 
întunecaţi şi bravi, toţi refugiaţi din Barcelona, unde, dacă 
mai întârziau câteva zile, erau cu toţii împuşcaţi. Ceeace poves¬ 
tesc bieţii oameni eSte aproape cu neputinţă de redaJt. 

Reţiu numai un fapt: între prizonierii luaţi de comunişti 
se afla şi un bătrân industriaş, un om foarte cumsecade şi un 
patron cinstit şi respectuos faţă de drepturile lucrătorilor pe 
cari îi întrebuinţa. 

După vre-o două săptămâni de prizonierat, bietului b㬠
trân i se reduce complet hrana şi este ţinut 3 zile fără pic de 
mâncare. In sfârşit, i se aduce un şniţel pe care omul) îl m㬠
nâncă cu mare poftă. îndată după masă, comuniştii îi spun că 
şniţelul fusese preparat din carnea fiului său, prizonier şi el 
în altă parte a oraşului. 

Aproape înelbunit, bătrânul refuză să creadă: atunci i se 
aduce, proaspăt ucis, cadavrul fiului său, şi i se arată locul 
din pulpă, de unde se tăiase friptura! 

Gardul de fier. 

Pllâng oamenii averile distruse, munca cinstită risipită şi 
rudele omorîte mişeleşte de canalia roşie. 

Plâng şi aşteaptă eliberarea. Până atunci, îşi tânguesc 
băjenia la care au fost puşi prin graţia Passionariilor şi a tu¬ 
turor leprelor marxiste, adunate în jurul Barcelonei. Seara 
luăm masa la pensiune, şi, spre surprinderea noastră, descope¬ 
rim pe faţa de masă motivele principale (brodate) în forma 
perfectă a vechiului nostru semn: Gardul de fier. 

Suntem aşa dar pe drumul cel bun. 

A doua zi, Joi 3 Dec., am vizitat mai îndelungat oraşul, 
cu deosebire grădina botanică (o imensă seră) a plantelor exo¬ 
tice, şi magnifica mănăstire a Sfântului Jeronimus, situată mai 
la marginea oraşului. Catedrala, durată din veacuri — stil ro- 
man-gotic-bizantin — ne-a copleşit sub imensele ei bolţi. E cu 
deosebire de interesantă observaţia pe care o face ghidul: de 
pe multe coloane şi din pereţi lipsesc sculpturi. Explicaţia: Au 
fost ridicate din ordinul lui Napoleon şi transportate la Luvru. 

Seara, colonia spaniolă dela Pensiunea Florida, a dat un 


11 


tel de masă în onoarea noastră. Fiecărui legionar i s’au oferit 
cutii de ţigări şi insigne naţionaliste ca amintire, ceva mai 
mult: TotU' şi cu Moţa a ai căpătat chiar inele în cui de pot¬ 
coavă. La gară am fost petrecuţi de întreaga colonie, în frunte 
< u ministrul Spaniei, şi de multă altă lume, atrasă de pleca¬ 
rea noastră. Trenul s’a pus în mişcare în uralele: « Arriba 
Mapana», strigat de noi şi «Trăiască România» al celor de pe 
peron. In vagoane modeste ca pe vremea războiului la noi, 
mergem cu destinaţia Salamanca, spre graniţa spaniolă. De 
mâine, la Villar Formosa, părăsim pământul Portugaliei şi la 
t'uentes de Onoro punem pentru prima oară piciorul pe p㬠
mântul Spaniei. 

Arriba Espana! 

Trenuşorul nostru, pe care l-am schimbat până acum de 
trei ori, urcă şi coboară, trece prin tunele şi şueră ca în fil¬ 
mele cu bandiţi chinezi, prin ţinuturile de piatră ale Portuga¬ 
liei. Pitorească, dar săracă ţară! Piatra stăpâneşte totul aici: 
pământul, câte o palmă de loc, trebue cucerit cu forţa din ti¬ 
rania pietrei. Ici, Colea, petece de vie, pâlcuri de pini şi iarbă 
aspră pe care o pasc nenumărate turme de capre. 

Intrăm în Spania. 

Treptat, peisagiu! se mai îndulceşte şi la amiază ajungem 
la Fuentes de Onoro, punctul) de frontieră al Spaniei cu Por¬ 
tugalia. Aproape fără nici o formalitate (vizita noastră e anun¬ 
ţată) trecem în trenul spaniol, tot cu aspect de război, şi por¬ 
nim în sfârşit către Salamanca, punctul de orientare în Spania, 
curtierul general al şefului de stat, generalisimul Franco. 

Atmosfera e complet schimbată. 

încă dela graniţă apar răniţi în convalescenţă, cari se 
plimbă pe peronul gării. Multe uniforme. Două surori de cari¬ 
tate fac o chetă printre rarii călători pentru crucea roşie spa¬ 
niolă. Domnul General oferă cu generozitate obolul nostru. Din 
gări se siue mulţi, tot mai mulţi ostaşii Spaniei' naţionaliste. 
Uniforme de tot felul şi mai ales insigne care de care mai va¬ 
riate: capelele cu două moaţe, fără cozoroc, ale legionarilor 
(Tercio), capelele bleumarine ale falangiştilor (S.O.N.S.; Fa- 


12 


langa spaniolă a cuiburilor de ofensivă naţional-sindicalistă), 
beretele roşii ca macul ale carliştilor, Requetes (partidul cato¬ 
lic legitimist navarez) şâ din loc în loc turbanele albe ale maro¬ 
canilor. Peste tot voe bun㠺j sincer entuziasm. Tinerii lupt㬠
tori sunt conduşi la gară de mame, soţii, ori iubite, care nici 
■una, dar absolut nici una nu bocesc sau se vaetă. Toţi înţeleg 
marele moment istoric prin care trece Spania, şi cu autentică 
nobleţă răspund la chemarea patriei. Imediat suntem identifi¬ 
caţi şi de pe peroane suntem salutaţi roman. 

Am stat de vorbă cu Requetes şi Falangişti prin gări şi 
mulţi dintre ei erau perfect informaţi despre « Guardia del 
Ferro» şi despre « Totul pentru Ţară». Imediat ce luam con¬ 
tactul, între ei şi noi se stabilea o comunitate deplină, care se 
făcea şi pe temeiurile sângelui înrudit, dar mai ales pe afini¬ 
tatea de simţăminte în lupta comună pe care o ducem contra 
masono-marxismului diavolesc. Seara am ajuns în Salamanca. 
La gară am fost primiţi oficial de reprezentanţii generalisimu¬ 
lui Franco, care a delegat să ne primească pe însuşi şeful său 
de protocol.. Imediat, din gară chiar, pe lângă d. General Can- 
tacuzino a fost ataşat maiorul (comandante) Ricardo Villalba, 
unul dintre eroicii apărători ai Alcazarului, rănit, cu braţul 
încă în eşarfă, iar pe lângă restul delegaţiei sublocotenentul 
Garrzon, recent rănit în luptele dela Madrid. In automobile am 
fost conduşi în camere reţinute speciali la două din cele mai 
bune hoteluri din Salamanca. îndată după sosire, la o oră, 
d. General a fost primit în audienţă de ministrul de externe 
al guvernului naţionalist, De Serrat. 

Sâmbătă 5 Decembrie. însoţiţi de ofiţerii ataşaţi pe lângă 
misiunea noastră, am vizitat Salamanca; un oraş tipic spaniol. 
Veche cât nobila istorie a Spaniei, Salamanca are în centru o 
imensă piaţă perfect pătrată, închisă complet de o galerie în 
cel mai pur stil roman. Pe sub arcade spaniole, prin străzi 
înguste de cetate medievală, ne-am purtat paşii înspre Univer¬ 
sitatea cea mai veche a Spaniei. In drum ne-a ţintuit, pentru 
multă vreme, Catedrala uriaşă, construită în sec. XI. Imensă, 
măreaţă cu toate podoabele arhitecturii şi ale sculpturii, ne-a 
strivit sub măreţia ei. Şi chiar dacă n’ar fi să lupţi decât pen- 


13 


* 


Iru apărarea unor asemenea divine comori de artă şi tot ai 
merge senin la moarte! Te înfioară, şi se răzvrăteşte în tine 
iiltreaga fiinţă, la gândul că toată minunea aceasta ar putea 
fi atacată într’o zi de obuzele bestiilor roşii şi că sculpturile 
cele fără egal ar putea constitui ţinte pentru granatele asvâr- 
Hte de mâna troglodiţilor marxişti. Am trecut apoi tăcuţi şi 
Înmărmuriţi în bătrâna cetate a culturii, străvechea Univer¬ 
sitate din Salamanca. 

Arhanghelul Mihail. 

Armonia proporţiilor arhitectonice, simfonia de linii şi 
«roade, geniala distribuţie a spaţiilor, ne-au fermecat privirile 
şl ne-au îmbătat sufletele. Iar la urmă, în vreme ce vizitam 
muzeul Universităţii, ne-a apărut deodată lângă o uşă, sculp¬ 
tat în argint, strălucitor ca lumina Domnului, Arhanghelul Mi¬ 
hail, proteguitorul nostru; cu sabda lui de foc ne trasa parcă 
drumul cel bun pe care păşim de când am plecat, continuu sub 
privegherea lui. 

După amiază, îmbarcaţi în trei automobile elegante, con- 
duse de voluntari cari în vieaţa de toate zilele sunt avocaţi, 
profesori, etc,, puse la dispoziţia noastră de generalisim, por¬ 
nim, mereu însoţiţi de ofiţerii Villalba şi Garzon, înspre 
Horia, localitatea în care se află generalul Moscardo, eroicul 
«părător al Alcazarului, căruia turnează să-i înmânăm spada 
de onoare pe care i-a oferit-o scumpa noastră Gardă de fier. 

Pe şosele perfect asfaltate, cele trei automobile gonesc în 
noapte spre noua destinaţie. 

La orele 10 sosim la Aranela del Quero, unde comandan- 
inl Villalba propune să rămânem pe noapte^ urmând ca dru¬ 
mul să-l continuăm a doua zi. Zis şi făcut. Instalaţi în casa 
do adăpost a oficiului naţional de turism spaniol, suntem cu 
toţii de acord, şi recunoaştem că o casă de adăpost atât de 
porfect utilată, distribuită şi instalată, n’am întâlnit încă ni- 
t fteri. Este cu siguranţă un model al genului. 

O masă excelent servită şi un somn în paturi conforta¬ 
bile, ne-au refăcut acum după sbuciumul îndelungatei noastre 
călătorii. 


14 


Duminică, 6 Decembrie 1936 (Sf. Nicolae). — Ne-am scu¬ 
lat de dimineaţă şi am coborît cu toţii în faţa casei de adăpost 
dela Aronda del Quero. Un soare călduţ şi cerul senin ne în¬ 
deamnă să ne strângem în grup pentru obligatoria fotografie 
pe care o ia Clime. E ziua lui Nicolae Totu şi întregul grup. 
ţine să-I felicite, care cu pupături, care cu strângerii de mână. 

Imediat ne adunăm în camera lui Moţa, unde Părintele 
Dumitrescu oficiază un scurt serviciu religios, pe care îl ascul¬ 
tăm cu evlavie sporită. 

La mii de km. de pământul Patriei se oficiază slujba re¬ 
ligioasă a dreptei noastre credinţe. Şi razele soarelui ne mân- 
gâe cu o mână blândă, ca şi cum ar intra prin ferestrele bise¬ 
ricuţelor noastre de ţară, parfumate cu tămâie şi busuioc. 

Pornim în goană către Soria. Şoseaua, mereu asfaltată, 
ne poartă prin sate de piatră sură, pe margini de coame cu 
pământ roşu, prin pustietate fără rod. Suntem pe podişul ve- 
chei Castilii, podişul pământului sărac pe care nu se pot hrăni 
decât caprele şi măgarii cari se mulţumesc cu ciulini. Din sate 
şi din târguri răsar dese, tot mai dese, beretele roşii ale carlişti- 
lor, populari prin părţile acestea. 

La ora 12 ajungem la Soria, cartierul Generalului Mos- 
cardo. 

Pe dreapta şi pe stânga sunt înşiraţi falangişti şi nava- 
rezi, cari ne salută cu multă căldură. 

Am ajuns la Palatul prefecturii. In capul: scării, între ofi¬ 
ţerii săi de stat major, ne aşteaptă generalul, care ne urează 
bun sosit. Suntem conduşi sus şi după prezentările de rigoare, 
în faţa tuturor reprezentanţilor civili şi militari ai puterii, are 
loc ceremonia predării săbiei de onoare. 

Generalul Cantacuzino oferă sabia,- pronunţând câteva cu¬ 
vinte. Răspunde Moscardo vădit impresionat, în spanioleşte. 

E atâta căldură în cuvintele eroului dela Alcazar! 

Şi când vorbeşte de legătura prin care — prin noi şi el__ 

poporul român şi poporul spaniol se unesc întru apărarea ace- 
luiaş ideal, faţa i se împurpurează şi ochii îi lucesc. 

Moscardo nu are de loc aerai! clasic al eroului, aşa cum 
îl proectează imaginaţia populară. Este un bărbat înalt, cam 
de 56 de ani, poartă ochelari, şi o anumită discreţie, care i se 
citeşte pe faţă şi în mişcări, îi dă înfăţişarea mai de grabă a 
unui profesor universitar decât a unui militar. Este de o rao- 


15 


destie excesivă şi de o politeţe cum numai oamenii cu adev㬠
rat mari o pot arăta. Şi totuşi, câtă nobilă virtute, cât viril 
temperament clocotesc în omul acesta, care timp de 72 de zile 
a organizat rezistenţa Alcazarului. Câtă bărbăţie şi câtă dra¬ 
goste de patrie în omul acesta, care preferă să-şi vadă ucis co¬ 
pilul decât să predea Alcazarul în care se închisese falanga 
onoarei spaniole, care îşi vede un alt fiu — locotenent — ucis 
la Barcelona şi care tremură acum pentru vieâţa altuia care 
luptă în Asturii! 

Pentru educaţia tinerelor generaţii se face mereu apel la 
I ’lutarh. Ar face bine educatorii dacă, printre frumoasele 
exemple de virtute din lumea antică, ar mai apela şi la exem¬ 
plele timpurilor noastre; fapta lui Moscardo depăşeşte cu mult 
iictualitatea şi înscriindu-se în eternitate, se ridică, cu sau fără 
voia noatră, la valoare de simbol. 

La banchetul care s’a dat pentru noi, l’am avut pe ge¬ 
neralul Moscardo aşezat în faţa mea. 

Părea copleşit de propria lui glorie şi parcă se jena de tot 
ceeace se întâmplase. Ne privea ca şi cum şi-ar cere scuze. 

Am vizitat muzeul oraşului, care cuprinde multe săli, toate 
încărcate cu săpături dela Numantia, aflată la vreo 40 de km. 
de Soria. Pe multe vase am descoperit svastica şi antisvastica 
de care nici chiar îngrijitorul 1 muzeului nu avea o idee precisă. 

Suntem apoi primiţi pentru foarte scurt timp — întrucât 
trebue să ne grăbim ca să ne întoarcem la Aranda încă înainte 
de căderea nopţii — la sediul local al Falangei spaniole, unde 
ni se face o recepţie deosebită. 

Participă şi generalul Moscardo cu tot statul său major. 

In numele Falangei vorbeşte şeful respectiv, iar pentru 
noi răspunde Ionel Moia, după care mica noastră echipă into¬ 
nează bărbăteşte «Imnul tinereţii legionare». 

Şi iată cum, pentru întâia oară, în Spania, la mii de 
km. de ţară, sub bolţile unui palat vechi cât istoria, răsună 
In accentele muzicii făcută de camaradul legionar Manzatu, 
versurile, cioplite din tăriile cereşti, ale poetului nostru drag 
Radu Gyr! 


16 


Şi suntem cu deosebire emoţionaţi când ultimele accente 
sunt acoperite cu wrale ieşite din piepturile tuturor, ofiţeri ge¬ 
nerali sau falangişti: «Arriba Espana», «Trăiască România »/ 

Plecăm. Pe un parcurs de 5 km. afară din oraş, suntem 
conduşi de generalul Moscardo, de prefectul districtului şi de 
numeroase personalităţi. 

La despărţire, cei doi eroi, generalul Moscardp şi Canta- 
cuzino, se îmbrăţişează. Şi echipei noastre i se rezervă o amin¬ 
tire preţioasă; Şeful Falangei dela Soria îşi desface dela brâu 
un frumos pumnal pe care îl oferă simbolic lui Ionel Moţa. 

Am rămas din nou singuri, în automobilele noastre, în¬ 
soţiţi de cei doi ofiţeri: Comandante Villalba şi subteniente 
Garzon. 

Ne întoarcem prin aleea de plopi. 

O mică etapă la Burgo de Osma, un mile oraş. Preotul 
local, un tânăr şi entuziast păstor de suflete, ne duce să-i vi¬ 
zităm catedrala. 

Păşim la lumina de ceară a lumânărilor şi ne minunăm. 

Şi dintr’odată, dintr’o nişă uriaşă, răsare sculptat patro¬ 
nul nostru care n,u ne părăseşte nicăeri, Arhanghelul Mihail. 

Părăsim Burgo de Osma. E noapte cu stele. Tăcem şi ne 
depănăm fiecare gândurile. Şi toate se întâlnesc în acelaş 

plan. O Spanie eliberată şi o Românie reinoită în spirit şi în 
ideal. 


Toledo. 

Luni 7 Decembrie. Pornim din Aranda cu automobilele 
spre Toledo. Vreme frumoasă şi ţinuturi roşcate. Pâlcuri de 
pădure. Sate sculptate în piatră veche, pe creste cenuşii. 

La Segovia întâlnim faimosul apeduct roman, conservat 
perfect, încât serveşte şi în zilele noastre. 

Lăsăm în urmă cetatea Segovia şi înaintăm spre Avilla 
unde ajungem la ora 12. Masa o luăm la Hotel Inglese, vis-â- 
vis de catedrală. Vizităm catedrala monumentală. 

In Avilla se află acum o bază aviatică puternică. Avia¬ 
tori mulţi, în marea lor majoritate nemţi şi italieni, toţi foarte 
tineri. 

Părăsim Avilla şi dupăce trecem prin ţinuturi de piatră, 
ajungem pe Tage şi de acolo, prin păduri de pini, la Maquada; 


mui departe, pe seară intrăm în cetatea de două ori istorică, 

Toledo. 

Suntem primiţi de comandantul pieţii, care ne rezervă 
camere chiar în localul comenduirii. 

Toledo forfoteşte de lume. In piaţa centrală a bătrânei 
cetăţi se văd urmele asediului. 

Clădiri în ruine amintesc vremurile războiului cel mare. 
Ai impresia că te afli în Belgia din 1914. 

Marţi, 8 Decembrie. — De dimineaţă pornim să vizităm 
oraşul. Străzi înguste, între case vechi de sute de ani. Peste 
tot bandierele naţionaliste, falangiste sau carliste. 

Cel mai vechi oraş al Spaniei ne fură pe nesimţite. Când 
păşim în imensa catedrală, cu aproape toate vitrourile ciu¬ 
ruite, ne dăm seama de nimicnicia noastră omenească. Suntem 
nişte biete furnici pe lângă uriaşele coloane şi sub bolţile 
largi. 

însoţiţi de comandantul Villalba, unul dintre apărătorii 
Alcazarului, şi de căpitanul Agulla — alt erou — vizităm ce a 
mai rămas din Alcazar. 

Cu neputinţă de descris... 

Printre schelete de fier, mormane de moloz, blocuri de 
cărămidă, gropi de câte 15 m., păşim ca într’un decor ireal, 
|n vreme ce maiorul Villalba ne evocă pas cu pas tragedia ce¬ 
lor 72 de zile. 

După trei zile de rezistenţă la porţile oraşului, organi¬ 
zată numai cu 72 de oameni de către acelaş brav Villalba, nici¬ 
decum mai prejos decât eroul dela Termopile, Alcazarul, sim¬ 
bolul vechei Spânii, s’a apărat timp de aproape 3 luni, singur, 
împotriva tuturor mijloacelor de distrugere întrebuinţate de 
copiii Satanei. 

Efectivul Alcazarului asediat? Populaţia civilă, 800 de 
suflete. Apărătorii propriu zişi, 1200 de oameni. 

700 guarzi civili, 8 cădeţi, 200 de soldaţi dela şcoala mi¬ 
litară, 50 de soldaţi dela şcoala de gimnastică şi 200 de falan¬ 
gişti. Pierderi: 81 morţi, 500 răniţi. 

Toată lumea aceasta a trăit 72 de zile cu 100 grame carne 
(h; cal, 1 1. de apă pe zi de fiecare şi pâine fabricată acolo din 
grâul pe care l-au adus dintr’un depozit, cu ocazia unui contra¬ 
atac dat anume în acest scop. 


18 


La eliberare mai aveau 100.000 1. apă şi 400.000 cartuşe. 

Am urmărit pas cu pas tragedia asediului. Şi minunile. 

Ici un obuz care explodează într’o cameră plină cu ofi¬ 
ţeri, fără să rănească pe nimeni; dincolo o bombă de avion, 
care cade într’o cameră înţesată ou falangişti şi nu face ex¬ 
plozie. 

O mină explodează şi dărâmă jumătate dintr’un dormitor 
de elevi, dar nu răneşte pe nimeni. 

Mâna lui Dumnezeu peste tot... 

La Alcazar nu s’au apărat oamenii aceştia în frunte cu 
Moscardo, ci însăşi istoria Spaniei, prin cel mai autentic pal'a- 
din al ei, Alcazarul. 

Sub Crucea lui Hristos, cavalerii Alcazarului au înscris 
în cartea eroismului uman o pagină nouă şi cu deosebire glo¬ 
rioasă. 

Ieşim din Alcazar cu convingerea că, pe deasupra tuturor 
instrumentelor Diavolului în luptă cu Divinitatea, se înalţă 
sublim eroismul pus în slujba Crucii, care învinge tot, abso¬ 
lut tot. 


RÂNDURI DE PE FRONT 



26 decembre 1936. 


Cher Nene Virgil, # ) 

Aujourd’hui 26 decembre, le deuxieme jour de Noel, nous 
sommes depuis une semaine au front. C'eat â dire que nous 
avons fete le Noel au son des balles. Tant mieux! Nous avons 
profite d’un splendide clair de June, et tous en choeur nous 
avons chante nos cheres «colinde». Et la premiere journee de 
Noel, notre escouade etant de garde, on a dejeune debout, la 
gamelle en mains! Sans «curcan», sans «cozonac», mais avec 
du cognac. 

La nourriture est bonne et abondante et Ies officiers sont 
polis et attentifs. 

Hier, au matin, nous sommes entres dans une ecole de- 
vastee par Ies rouges et lâ le pretre-soldat Dumitrescu a of- 
ficie le service divin. C’etait un peu triste, la pauvrete du de¬ 
cor! Mais nos âmes, pleines de croyance et de confiance dans 
notre ideal, ont triomphe de la tristesse d’un instant et nous 
sommes redevenus Ies legionnaires que vous connaissez. 

Les devastations que Ies rouges ont fait sont epouvanta- 
bles! Partout des ruines, partout le feu et la misere derriere 
<'ux. II faut ammener ici les ideologues, les «antifascistes», «les 
lllumines» du front populaire de Roumanie, pours leur faire 
voir les effets de la guerre «civilisatrice» que les salauds rouges 
mcnent contre le fascisme «barbare». Si nous mourrons ici, nous 
vous leguons par serment de lutter en Roumanie contre eux, 
JUKqu’â l’extermination totale de ce poison qui s’appelle l’action 
t OUge; en les abattant tous, vous ne feriez pas un acte de ven- 


*) Scrisoare adresată d-lui Inginer Virgil Ionescu. 




22 


gence que vous nous devez, maia un acte de haute mission, ew 
dăfendant la vraie et la seule civilisation, celle qui est naţio¬ 
naliste et chretienne. 

«Băeţii» se portent bien. Tous se sont habitues â la vie 
dure du soldat. Ni migraines, ni maux de tetes, rien! Bt pour- 
tant si Ies joumees sont plus chaudes que chez nous, Ies nuits- 
sont assez froides et l’eau gele. 

Peut-etre que la salete physdque nous protege. On n’a pas 
change de chemise et de bas depuis trois semaines'. Alotra, ima¬ 
ginez la situation! On a grande envie de nouvelles de. notre 
pays. Ni lettres, ni journaux, ni paquets ne nous sont pas par- 
venus. Cigarettes et chocolat, c’est qa qui manque a notre- 
escouade. 

Nous vivons dans une maison qui appartenait ă un ca- 
tholique tue par Ies rouges. 

La maison est ă quelques centaines de metres du front; 
elle est entierement devastee. Nous couchons sur Ies dalles du; 
plancher. On a aussi trouve un sommier. II faut voir des Intel- 
lectueles, qui ont trouve lia bibliotheque de l’ancien proprie- 
taire, et l’usage qu’ils font des iivres, en Ies posant comme sup- 
ports aux quatre coins du sommier, pour l’elever au dessus 
de la terre! 

Comment-allez'vous? Tout le monde va bien? Et mo. 
femme? Est-elle triste ou de mauvaise bumeur? Est-elle in- 
dignee parce que je ne M ai rien dât avant mon depart? Si- 
elle est sage, tout ira bien. Je crains aussi beaucoup pour ma. 
mâre. Si cela ne vous derange pas et si c’est possible, si elle 
sait quelque chose de notre mission ici, rendez-vous chez elle 
pour la tranquilliser. 

Comme reponse, ecrivez-nous en franţais. Avec beaucoup 
d’amitie pour vous, pour Coana Mărioara et pour toute la fa¬ 
milie, je reste toujours votre ami qui vous embrasse. 


Vasile 


23 


Pour Fănică Anastasescu. 

Cher Fănică, 

C’est dommage que tu ne sois pas ici parmi nous, meme 
si Popa Dumitrescu s’y trouve aussi. Tu nous manques, cher 
Fănică! Mais nous espârons tous qu’un jour on se rencontrera 
de nouveau. Et tous ensemble, tous, nous irons boire un petit 
verre et manger une bonne «fleica» dans un de ces petits 
bistrots que tu es sans pareil â decouvrir. Et pense donc, Fâ- 
nică, qu’on mourra peut-etre et nous ne savons pas encore qui 
est le Champion d’automne de foot-ball en Roumanie! Nous 
attendons avec anxiete de tes nouvelles. Avec toute notre 
amitie, 


V. M. 




Cher Monsieur le Professeur, 


14.XH.936. 


Demain noua partons pouir le front, comme legionnaires 
dans le Tercio. Toujours sains, nous nous portons bien. Des que 
le general revient a Bucarest, prenez contact avec lui et deman- 
dez-lui de vous raconter Ies condiţiona dans lesquellies noua 
noua sommes engages. II est probable qu’un jour, apres deux 
mois, Virgil ou un auitre vienne ici nous visiter. Si je tombe 
blesse, je vous prie d’envoyer ici, si c’est possible, ma femme. 

Toujours votre devouq, 

Vasile Marin 
Legionnaire du Tercio 

*) Carte poştală trimisă din Talavera de la Reina, d-lui Profesor 
Nae Ionescu. 


15.Xn.936. 


Cher Vasile, 

Un legionnaire du Tercio t’embrasse. Toujours sain, at- 
tends l’heure decisive. Toujours legionnaire, jş crie: Vive la 
1 /'gion! Vive le Capitaine! 

Bien â toi, ton ami, 

Vasile Marin 


*) Carte poştală trimisă din Talavera de la Reina, d-lui Profesor 

V uşile Christescu. 






ARTICOLE SI SOTE INEDITE 


Pe unde trece garda de fer*) 


Mai, 1933. 

O echipă de lfegionari, faimoasa «echipa a morţii» de 
sub conducerea părintelui Dumitrescu, pornită din Bucureşti 
pe arcurile hârbuite ale legendarei «Căprioare» — camioneta 
Legiunii — colindă în lung şi’n lat plaiurile însorite ale Bana¬ 
tului şi coastele înveştmânitate cu vii ale Aradului, până hăt 
departe spre cetatea luptelor noastre naţionale de dincolo, de 
atâtea ori istorica Alba Iulia. 

Legionarii cântă şi stau la sfat cu ţăranii. Se înfrăţesc 
cu ei în gând şi’n fapt. Poposesc pe noapte în sate, şi rumânii 
sunt bucuroşi când pot împărţi cu solii unei alte lumi, cina lor 
săracă şi acoperişul lor umil. De pe urma legionarilor, rămân 
pe satele ardelene imnuri pe cari le cântă înfocat flăcăii noap¬ 
tea pe uliţă şi un val de speranţă luminoasă, care mai alină 
grija şi povara apăsătoare de pe gramaj ii unei ţărănimi b㬠
tută de nevoi şi secătuită de suflet. 

E drept că, pe alocurea, nu lipseau incidentele. Fie că le 
provoca stăpânirea, prin reprezentanţii ei de totdeauna la sate, 
jandarmii, fie că aveau cauze cu totul altele, ca de pildă lipsa 
de alimente, consecinţă firească a lipsei de bani la o echipă de 
flăcăi zdraveni, porniţi din Bucureşti doar cu banii de benzină 
pentru Căprioară. Dacă incidentele cu jandarmii se soluţionau 
de cele mai multe ori rapid şi fără prea multă «discuţie con¬ 
stituţională», apoi nu tot aşa de uşor mergeau lucrurile cu..* 
guvernamentala foame. Şi nu o singură dată a trebuit să co¬ 
mande părintele Dumitrescu «la păscut, marş!», şi nu odată 
cele cincisprezece guri flămânde au mestecat ierbivor măcri- 


*) Sfârşitul acestor însemnări lipseşte. 



30 


şui câmpului, hrana Domnului pentru săracii lumii, ospăţ 
sfârşit sacramental în strofele cântate înflăcărat ale aceluiaş 
imn: 


«De prin satele râsleţe...» 

Fantezia poliţienească a conducătorilor mai mari ori mai 
micuţi ai ţării acesteia a presărat drumul triumfal ai «echipei 
morţii» — la volan Nicolae Constantinescu; ca şef efectiv de 
echipă, asasinatul Sterie Ciumette, — cu nenumărate gafe ofi¬ 
ciale, prilejuri de râs dar şi de terfelire a prestigiului autori¬ 
tăţii. Nu e mai puţin adevărat că multe din aceste năzdrăvănii 
oficiale, comise în numele legii Mârzescu-Mironescu — legea 
apărării Statului din acea vreme —< s’au soldat cu grave con- 
tuziuni pentru legionarii noştri şi cu privarea lor de muite 
zile libere între zidurile ursuze ale închisorilor judeţene arde¬ 
lene, după cum vom vedea mai departe. Deocamdată să rămâ-' 
nem pe terenul hazului şi-al situaţiilor comice. 

In goana ei neobosită prin sate, Căprioara, anunţată şi 
semnalată regeşte încă dela Bucureşti,, devenise un fel de te¬ 
roare a poliţailor şi a şefilor de posturi. Ea era trenul fantomă 
pentru imaginaţia înfricoşată a provincialelor şi a ruralelor 
noastre autorităţi; semnalată în acelaş timp în mai multe 
locuri şi pe mai multe drumuri, întocmai ca o arătare, avea 
puterea demonică de a apărea şi de a dispărea dintr’odată. 
Autorităţilor din R.-Vâicea, le sburase de sub nas, din faţa 
oficiului de poliţie, şi o goană nebună, ca prin episodicul Chi¬ 
cago, se încinsese între urmăriţi — legionarii — şi urmăritori 
— autorităţile locale în completul lor, începând cu prefect, 
trecând prin procuror şi sfârşind cu medicul veterinar, nece¬ 
sar desigur la o eventuală încăerare, când vreuna din figurile 
oficiale ar fi fost lovită, Doamne fereşte!, de vreun proectil 
legionar. 

Orice primar şi orice şef de post ar fi dorit să i se în¬ 
tâmple orice, numai un singur lucru nu: ca prin satul lui să 
treacă echipa Gărzii de fier, purtată de roţile neîntrecutei C㬠
prioare. Şi astfel,, condusă cu alai din sat în sat, se trezi echipa 
în marginea Reşiţei, unde urma să se ţină o întrunire de pro¬ 
pagandă. Când colo, ce văd ochii legionarilor? La barieră, 
masate în mijlocul şoselei, autorităţile respective: prefect, pri¬ 
mar, prim-procuror, comandant de regiment, comandant de 


31 


* 


jandarmi, poliţai; iar pe dreapta şi pe stânga toate efectivele 
militare ale regiunii, cu armele la mână şi cu baionetele puse. 
Stop. Legionarii coboară liniştiţi, se rânduesc lângă maşina 
încă tremurând de goană şi de căldură şi aşteaptă. De dincolo 
de barieră, un glas lugubru traduce o comandă: «nu mişcă ni¬ 
meni şi mâinile sus!». In acelaş timp o puternică patrulă de 
autorităţi, încadrată de ofiţeri cu pistoale în mâini şi de sol¬ 
daţi cu arma pentru atac, se îndreaptă grav şi solemn către 
maşină şi către legionari. Dela vreo douăzeci de paşi, acelaş 
glas lugubru se răsteşte: «Unde este mitraliera?» Stupoare şi 
zâmbete la echipă. Circumspect, cât mai circumspect, autori¬ 
tăţile au ajuns la maşină, pe care o cotrobăesc cu deamănun- 
tul, în vreme ce soldaţii înconjură pe legionari. Insfârşit, se 
descoperă mitraliera sub forma ţevii de eşapament, care, cu 
pocniturile ei, a aprins imaginaţia supra sensibilizată a vreunui 
şef de post, care, la rândul lui, a aprins alte imaginaţiuni ierar¬ 
hice, pentruca să se ajungă la gafa aceasta de neiertat, pentru 
care o noapte întreagă n’a dormit un oraş întreg şi au fost 
mobilizate toate forţele locale. Fapt care n’a împiedecat auto¬ 
ritatea să grăbească evacuarea oraşului de echipa legionară, 
departe, cât mai departe, «la oricare alţii, numai la noi nu!», 
conform consemnului general. 

Şi astfel au ajuns flăcăii noştri la Chier, unde s’a însce¬ 
nat o mică revoltă de către autorităţi, din care legionarii s’au 
ales bătuţi şi răniţi, pentru ca la urmă tot ei să apară ca 
acuzaţi, dujpă câteva zile de închisoare, în faţa tribunalului 
Arad, care, în aplauzele unei săli arhipline, să-i achite cu una¬ 
nimitate. 

Intre timp, profesorul Ion Zelea Codreanu, deputat, este 
invitat la Teiuş să ţină o conferinţă religioasă. Dar, în dimi¬ 
neaţa zilei, pe când se găsea cu mai multă lume în casa gazde¬ 
lor sale, uşile sar în lături şi o droaie de jandarmi, în frunte 
cu maiorul comandant, năvălesc înlăuntru şi, sfărâmând mobile 
şi capete, transformă casa, după câteva minute, într’un ade-, 
vărat câmp de bătaie, lăsând în urma lor mulţime de răniţi, 
între care bătrânul luptător naţionalist, grav contuzionat la 
cap. Inutil să mai menţionez că proectata conferinţă n’a mai 
avut loc. 


32 


In urma acestei batjocoriri realizată cu concursul ostaşi¬ 
lor ţării, transformaţi din ordin în agenţi politici ai guvernu¬ 
lui, duşman al oricărei manifestări naţionale, Căpitanul Gărzii 
de Fer, Corneliu Zelea Codreanu, formulează un ordin către 
legionari, pe cari îi convoacă la o mare adunare, în Dumineca 
următoare, în acelaş Teiuş de umilitoare faimă. 

Zis şi făcut. In Dumineca următoare, legionarii din toate 
părţile ardelene, sosesc la Teiuş. Oraşul are aspectul unei ce¬ 
tăţi asediate. Trupă la gară, trupe pe străzi, trupe la barieră, 
trupe pe liziera satelor înconjurătoare. Coloane puternice de 
ţărani, conduse de legionari, reuşesc totuşi să (pătrundă în 
Teiuş, dar sunt împrăştiate cu forţa de armată. Pe alocurea, 
legionarii reuşesc să vorbească pâlcurilor de ţărani, veniţi cu 
atâtea riscuri pentruca să audă glasul Căpitanului. 

Lupta de guerilă a durat ziua întreagă, când pe înserat 
un armistiţiu se închee între capii autorităţilor şi Căpitan. 
Forţele vor fi retrase, cu promisiunea pe cuvânt de onoare a 
colonelului comandant, în cazul când legionarii, între cari în 
completul ei se găsia şi «echipa morţii», se vor duce la urma 
lor. Ceva mai mult. Pe acelaş cuvânt de onoare, autorităţile 
se angajează să-i trimită pe legionari la casele lor cu foi de 
drum, eliberate de prefectură. Dar, cum prefectura se afla la 
Alba Iulia, încărcaţi în două camionete, legionarii sunt trans¬ 
portaţi către oraşul reşedinţă. Ajunşi pe înoptat, li se comu¬ 
nică de către şeful poliţiei locale că, Prefectura fiind închisă, 
urmează a li se elibera foile în dimineaţa următoare: peste 
noapte vor fi găzduiţi la o şcoală, către care se îndreaptă ca¬ 
mionetele respective, înţesate de legionari. 

Când descind flăcăii, îşi dau imediat seama, cu toată, 
înoptarea, că nu se găsesc la şcoală sau alt aşezământ similar, 
ci deadreptul la... închisoarea judeţeană. întrebări, protestări, 
explicaţii. Intr’un târziu, directorul închisorii binevoeşte să du¬ 
mirească pe legionari cu explicaţia că «găzduirea» aceasta de 
o noapte nu are nimic ostil în ea, el făcând numai oficiul de 
gazdă, întrucât a fost rugat de prefect să «împrumute» pentru 
o noapte penitenciarul în vederea găzduirii legionarilor. 


33 


» 


Aceştia, oameni de ordine şi de lege în bună parte, nu 
Be mulţumesc cu această stimară explicaţie, cu totul bizară şi 
de o deosebit de interesantă concepţie, din partea unui director 
de închisoare, care nu are dreptul, — legea e categorică în 
acest sens — să ţie măcar o oră pe un deţinut înlăuntrul zidu¬ 
rilor instituţiei sale, fără mandat de arestare, emis în regulă 
de magistratul instructor respectiv. 


Democraţia, duşmanul naţionalismului 


Pe urma recentei ofensive naţionaliste, pornită cu vije¬ 
lioasa impetuozitate care a caracterizat totdeauna acţiunile 
marelui român Alexandru Vaida-Voevod, s’au născut o serie de 
probleme cari se cer neapărat lămurite, pentru a curma cât 
mai grabnic confuzia care ameninţă să înstăpânească spiritul 
public al acestei ţări. Aceasta, cu deosebire în ceeace priveşte 
raportul care există între democraţie şi mistica naţionalistă. 

îmbibat de crez naţionalist autentic, pe linia marilor sale 
preocupări de totdeauna — şi amintim cu legitimă mândrie 
de studentul dela Viena din anii 1895—96, care convoacă şi 
prezidează pentru prima oară un congres studenţesc arie — 
d. Alexandru Vaida-Voevod,, îngrijorat de situaţia tragică a 
românilor în propria lor ţară şi adânc preocupat de soarta ti¬ 
neretului naţionalist luptător, aduce în plenul comitetului exe¬ 
cutiv al fostului său partid, ecoul turburătoarelor sale pre¬ 
ocupări. 

Rezultatul acestei intervenţiuni este cunoscut; cu excep- 
ţiunea câtorva adeziuni, cari nu constituesc în bună parte 
girul unei autentice onorabilităţi, majoritatea vizirilor puşi în 
•slujba internaţionalei s’au pronunţat categoric împotriva unei 
politice pur naţionaliste şi pe temeiul unor consideraţiuni doc¬ 
trinare inventate «pro caiulsa», au respins propunerea, dezavuând 
public pe iniţiatorul ei. 

Faptele, aşa cum s’au desfăşurat, ar fi putut rămâne aci. 
S’ar fi demonstrat, odată mai mult, că democraţia, reprezen¬ 
tată prin instrumentele ei, partidele, nu poate subscrie la 
promovarea unei politice naţionaliste, fără ca prin aceasta să 
nu-şi semneze propria sa sentinţă de moarte. Această demo- 



36 


craţie, care a înregistrat, în sinistrul său bilanţ, falsificarea, 
sensului istoric al naţiei acesteia, care a întreţinut existenţa 
unui stat parazitar — din ale cărui instituţiuni şi-a confecţio¬ 
nat instrumentele de subjugare a naţiei —, care, pentru a-şi 
păstra poziţiile, nu s’a dat înlături de a comite crime peste 
crime şi de a trimete în ocnă pe cei mai buni dintre fiii ţării, 
deslănţuind împotriva organizaţiilor de luptă ale naţionalismu¬ 
lui o prigoană fără precedent în toată istoria noastră, democra¬ 
ţia aceasta care-şi maschează turpitudinile cu formule perimate 
scoase din muzeul patologic al revoluţiei franceze, a trecut şi. 
de data aceasta, cu succes, examenul instinctului său de con¬ 
servare. Era firesc şi pe linia logică a lucrurilor. Unde însă 
chestiunea se complică, şi asupra acestui punct ţinem să st㬠
ruim în clarificarea noastră, este acolo unde vedem cum pala- 
dini dintre cei mai (recunoscuţi ai democraţiei vin să argumen¬ 
teze pe larg că politica democraţiei implică, prin ea însăşi,, 
politica naţionalismului, că soluţionarea problemei naţionale se 
găseşte în cadrul democraţiei integrale, iar ca pildă, unii din¬ 
tre oratorii proveniţi din ramura ardeleană a partidului, ţin 
să argumenteze că naţionalismul românilor din Ardeal s’a 
menţinut şi s’a impus numai datorită democraţiei. Ceva mai 
mult, că dacă această democraţie n’ar fi existat, soarta ele¬ 
mentului românesc din împărăţia habsburgică ar fi fost de mult 
decisă # ). 

# 

Dela locul ei de grea răspundere, generaţia tânără, care 
şi-a făcut din crezul naţionalist o mistică pentru care n’a pre¬ 
cupeţit nici libertatea şi nici vieaţa, le trimite tuturor acestor 
reprezentanţi ai democraţiei, un avertisment: îndărăt! Pen- 
truca mai târziu, dacă vor persevera, să Ii se aplice ceeace me¬ 
rită: Sancţiunea. 

Intuind pericolul grav către care împing neamul foştii 
săi camarazi de luptă, cari, intraţi în cadrul statului naţional 
românesc n’au ştiut, sau n’ani vrut, să lase la uşe instrumentele 
cu care au contribuit la dărâmarea statului străin de fiinţa 


*) In manuscrisul acestui articol urmează, după aceste rânduri* 
câteva aliniate care au fost publicate în „Democraţia ardeleană" (ru¬ 
brica Politica, din Vestitorii dela 1. IV. 1936) şi pe care le reproducem 
mai jos. 


37 


neamului lor, Alexandru Vaida-Voevod, ca şi în alte vremuri, 
a dat semnalul de alarmă. A jertfit prietenii pentru credinţe 
şi a înlăturat oameni pentru a îmbrăţişa neamul. El, leul Ar¬ 
dealului, care cunoaşte mai bine decât oricare cât rău a pur¬ 
tat statului habsburgic, prin adoptarea tacticei democrate în 
interesul naţional al neamului său, a svârlit peste bord con¬ 
cepţia statului democrat şi a îmbrăţişat formula statului na¬ 
ţional integral. Şi-a dat seama că în procesul lor de unificare, 
la început mai ales, statele au nevoe de o politică naţională 
agresivă, puternic centrală, scoasă de sub fluctuaţiile orient㬠
rilor electorale. Şi că, a te opune realizării acestei autorităţi 
statale, înseamnă a comite un act de înaltă trădare. 

Pe linia acestei politici a destinului naţional, nu ştim câte 
tovărăşii va întâlni Alexandru Vaida-Voevod. Vechii lui ca¬ 
marazi vor complota poate mai departe, în numele democra¬ 
ţiei, împotriva realizării statului naţional totalitar. Să nu se 
impresioneze. Legiunile tinereţii naţionaliste, care au trecut de 
atâtea ori prin barajul închisorilor şi al morţii, stau gata să-l 
sprijine şi acum, în ceasul acesta, când a venit alături de lupta 
lor. Şi peste calculele interesate ale demagogilor urii, peste 
svârcolirile antiromâneşti ale democraţilor, peste atacurile în¬ 
veninate ale neputincioşilor cari,, pentru satisfacerea ambiţiilor 
lor, pun în pericol existenţa unui neam întreg, se va ridica 
strălucitor, peste stârvul democraţiei dizolvante, statul unifi¬ 
cat, autoritar, totalitar, legionar, de mâine. 




Ce este politica naţionalista 


Atributul şi 1-aiu însuşit mai toate grupările politice. Ce 
reprezintă şi cât reprezintă naţionalismul acesta? Care este 
deosebirea între naţionalismul autentic şi naţionalismul par¬ 
tidelor? 

Naţionalismul are o notă de agresivitate şi de singula¬ 
rizare. 

El este o politică de afirmaţie a naţiei respective. 

Este o politică ofensivă şi de afirmare. 

Rosturile lui trebue concretizate într’un stat naţional, care 
să nu fie la dispoziţia cetăţenilor. Ci să fie un stat de prestigiu, 
cu misiune istorică, culturală, civilizatoare. 

Naţionalismul este o nouă etică şi o altă ierarhie de va¬ 
lori. El promovează spiritul naţional înaintea celui cetăţe¬ 
nesc, condiţionează de primatul naţional toate celelalte rosturi 
statale. 

Prin mistica naţională se creiază un om desfăcut de ab¬ 
jectul materialism ial epocii, se desghiocează omul de ade¬ 
renţele epbcii actuale, şi se face şcoala permanenţelor eroice. 
El formează omul virtuţilor cardinale: erou, preot, ascet, co¬ 
rectitudine, ostaş. Naţionalismul concepe societatea ca pe o 
mare armată, cu o ierarhie spirituală şi o conducere adecuată. 
Naţionalistul este un ostaş în slujba unei credinţe. Acţiunile 
lui sunt subordonate interesului patriei. El se comportă ca şi 
cum ar face-o într’un război pe care îl poartă naţiunea lui. 
Esenţialul este spiritul de jertfă. 

Intolerant ca toate marile dogme. Lipsei de toleranţă 
a catolicismului i se datoreşte crearea unui sistem universal, 
precum toleranţei dovedită de biserica creştină i se datoreşte 


40 


pulverizarea în secte. Intoleranţei naţionale a Franţei şi An¬ 
gliei în epoca lor de formaţie, i se datoreşte crearea unor state 
cu nume istoric. 

Naţionalismul nostru are un conţinut social. Nu împarte 
pe profitori în Români şi neromâni. Nu-i tolerează pe cei din¬ 
tâi ca şi pe cei de-al doilea. Uneori este chiar mai de temut 
adversar al celor dintâi, cari, subjugaţi intereselor lor şi de¬ 
servind interesele patriei, comit un act de înaltă trădare. 

Armata naţională este ca un ordin religios. Naţionalis¬ 
mul nostru va desfiinţa politica interesului personal. Termenul 
de «a ajunge» va dispare. Nimeni nu ajunge, ci toţi se jertfesc. 
Jertfă când comanzi, jertfă când te supui. Desvoltarea virtu¬ 
ţilor cardinale în om, aceasta e rostul şi fiinţa naţionalismului 
nostru. 

Concretizarea naţionalismului nostru se face sub simbo¬ 
lul unui stat, creat pe alte baze. Fără a fi un sistem dialectic, 
ca marxismul şi democraţia, prin cultivarea însuşirilor supre¬ 
me ale omului, naţionalismul poate fi şi este un sistem social 
în măsura în care este o şcoală educativă de înalt idealism. 

Conducerea centralizată. Onoarea de a conduce, şi simţul 
responsabilităţii, singura răsplată pentru munca depusă. Se 
poate chiar spune că conducerea statului să o deţie oamenii 
care nu. au nimic. Elita nu este o elită mobilată, ci este o elită 
de puri. Restul societăţii se poate complace în practica vechilor 
instituţii, conducătorii nu. Din ei trebue să dispară instinctul 
de acaparare şi dorinţa de a se bucura de bunurile pământeşti. 
Un stat nu se poate întemeia pe etica îmbuibaţilor. Cel care 
posedă, de bună voe va trebui să cedeze tot ce are pentru a se 
ocupa de treburile publice. Nimeni nu-1 chiamă acolo, dar odată 
instalat, el trebue să înţeleagă chemarea misiunii sale. 

Politica româneasca, ca şi Economia Politică, se aşează 
pe anumite linii în termenii legii lui Gresham: 

«Pe aceeaşi piaţă, dacă circulă în acelaş timp două feluri 
de monetă, moneta cea rea isgoneşte şi înlocueşte moneta cea 
bună». E cazul laturii naţionaliste în politica românească 
de azi. 

Intr’adevăr. In vreme ce curentul' politic autentic naţio¬ 
nalist, isvorît din străfundurile acestei vieţi româneşti şi vije¬ 


41 


l 


lios pornit s’o reînoiască şi s’o tălmăcească în manifestări trai¬ 
nice, curmând odată pentru totdeauna sistemul neputincioase¬ 
lor dibueli, se găseşte strivit de cisma oficială a conducătorilor 
pseudo-statului actual, în vreme ce legiunile arhanghelismului 
misionar sunt ţinute la carantină de către nevolnicii vremel¬ 
nicei puteri, iar roada muncii lor trudnice, ţesută din elan şi 
jertfă, tăgăduită şi meşteşugit ascunsă ochilor cari ar voi să 
privească, în vreme ce apele adânci şi limpezi .ale misticii na¬ 
ţionaliste sunt stăvilite, în scopul de a fi abătute către alte li¬ 
manuri sau prefirate să se piardă în mâlul mlaştinei de toate 
zilele, peste toată vieaţa publică a ţării, ca într’un imens bâî- 
ciu, fâlfăesc stindarde «naţionaliste» şi fiece baracă, cu pre¬ 
tenţii de partid, se simte îndatorată să dea reprezentaţie «na¬ 
ţională» la umbra tricolorului trivializat. Sub oblăduirea ace¬ 
loraşi conducători cari lovesc crâncen în legionarii naţionalis¬ 
mului, se agită şi se întreţine o activitate «naţionalistă», a c㬠
rei cea mai dintâi însuşire este larma şi-al cărei ultim scop 
rămâne diversiunea. Diversiune cultivată cu osebită grijă din 
interior şi meşteşugit regisată şi exploatată din afară. Acesta 
este dar tabloul politic al ţării româneşti în momentul de faţă: 
deoparte lupta fără cruţare pentru îngenuncherea şi stâlcirea 
acţiunii naţionaliste, pe dealtă parte, sub ocrotirea autorit㬠
ţilor statale, desvoltarea şi propagarea curentelor pretinse na¬ 
ţionaliste care, sub firma chenăruită cu tricolor, ascund intere¬ 
sele de tarabă ale unor alcătuiri cari au monopolizat abuziv 
puterea, au periferizat cultul interesului general şi au măcinat 
la moara judeo-masoneriei crezul românismului integral. 

De totdeauna, pentru marea gloată anonimă ca şi pentru 
toţi cei cari n’au adâncit niciodată realităţile vieţii noastre 
publice, s’a făcut politică «naţionalistă» în ţara românească. 
De totdeauna au existat legi «naţionaliste», presă «naţiona¬ 
listă», instituţii «patriotice», şi mai cu deosebire partide po¬ 
litice ale căror titulaturi începeau sau sfârşeau,, aproape fără 
excepţie, cu termenul «naţional». 

Deia începuturile acestui pretins stat românesc, căruia 
noi i-am tăgăduit totdeauna existenţa firească, şi până la ge¬ 
neraţia mişcărilor studenţeşti, care pune piatra de hotar între 
lumea de eri şi cea de mâine, cu excepţia miracolului Emi- 


42 


nescu şi a unei pleiade de publicişti, urmaşi ai liniei trasă in¬ 
candescent de geniul lui profetic, printre cari, în frunte se 
aşează marele Aurel C. Popovici, vieaţa publică a ţării a fost 
regisată de naţionalismul pe care eu l-aşi denumi naţionalis¬ 
mul caragialesc. Naţionalismul teoretizat de «Voacea Patrio¬ 
tului Naţionale», redactat de junele Rică Venturieano, pentru 
educaţia politică a mulţimii, ai cărei autentici reprezentanţi 
siunt Nae Ipingescu şi Jupân Dumitrache Titircă-Inimă-Rea, 
realizat pe teren economic în societatea enciclopedică coopera¬ 
tivă «Aurora Economică Română» a lui Caţavencu şi difuzat 
în toate straturile sociale de partidul «x... naţional», al cărui 
reprezentant la guvern este Fănică Tipătescu şi-al cărui «ales» 
în adunarea populară este... «onorabilul, stemiabilul, Agamiţă 
Dandanache, cu familie dela patuzsopt în toate Camerele» . 

In afară de politica misionară a generaţiei studenţeşti de 
după războiu, arhanghelismul legionar încadrat în făgaşurile 
genialei viziuni a lui Eminescu, marele critic al falşei aşezări 
statale de azi şi uriaşul deschizător de drumuri, prin care ge¬ 
neraţia noastră se leagă, sărind peste secole, cu faptele de gra¬ 
nit românesc ale lui Ştefan cel Mare, în afară de politica acea¬ 
sta legionară, transformată prin jertfa slujitorilor ei tineri şi 
neînfricaţi în crez şi misiune, vieaţa noastră publică de după 
război continuă cu aceiaşi vehemenţă, uneori mai dârz chiar, 
ofensiva naţionalismului caragialesc. Cu o singură deosebire: 
naivitatea lui Jupân Dumitrache este înlocuită cu rea credinţă 
de către elucubraţiile junelui Rică, transformată de publicistul 
«naţionalist» în dogmă de şantaj şi trafic de influenţă, iar 
partidul conului Zaharia Trahanache, o vastă asociaţie de 
exploatare a avuţiilor publice şi şcoală de înaltă imoralitate, 
aservind intereselor particulare marile interese de neam şi 
acoperind cu pavăza tricoloră a «naţionalismului» toate faptele 
câte contrazic desvoltarea firească, autentică, românească, a 
acestui neam. 

Frin jocul unui calcul care n’a dat niciodată greş, aso¬ 
ciaţiile de exploatare a avutului obştesc, care sunt partidele, 
au înţeles dela începuturile aşa zisei noastre vieţi de stat 


43 


să-şi făţuiască activitatea cu poleială naţionalistă. Create sub 
impulsul marilor curente şi reforme ale Apusului zguduit de 
catastrofa socială şi morală care a fost marea revoluţie dela 
1789, partidele politice româneşti, rezultate ale împerecherii 
dintre masonerie şi democraţia străină de realităţile noastre, 
au fost nevoite, sub presiunea unor curente de care nu puteau 
să nu ţie seamă, să accepte să se transforme în organizaţiuni 
parţial «naţionale». Şi era firesc aceasta, într’o ţară care n’a 
cunoscut nici feudalism, nici burghezism, care n’a cunoscut co¬ 
munismul dela 48 şi nici influenţa nefastă a marilor capita¬ 
luri, ci care, pe tot trecutul ei, dela cronicari, prin marii das¬ 
căli cărturari şi până la Mihai Eminescu, a cunoscut o singură 
realitate: naţionalitatea. 

In numele acestei naţionalităţi, valoare permanentă în 
rezolvarea equaţiei româneşti în cadrul european sau mondial, 
s’a mişcat totul în ţara aceasta. Constrânse deci au fost, la 
rândul lor, şi partidele să se înjghebeze şi să ţină seama, vom 
vedea că numai aparent, de considerentul primatului naţional. 
Aşa, partidul paşoptist, mason, democrat şi universalist al lui 
Ion Brătianu şi C. A. Rosetti, partidul libera] (roşu), s’a trans¬ 
format forţat de împrejurări în partid naţional-liberal, şi tot 
astfel cincizeci de ani mai târziu, sub porunca aceleiaşi reali¬ 
tăţi, partidul internaţional, narodnicist, marxist, democrat şi 
iudaizat al ţărănismului, a devenit partidul «naţional-ţărănesc». 
Dar a confunda firma cu conţinutul nu este o însuşire a noa¬ 
stră. Dacă pentru vechea generaţie, veşnic păcălită, termenii 
s’au suprapus, pentru generaţia care a luat cunoştinţă de ea 
însăşi şi de misiunea sa în zorile anului 1922, lucrurile sunt 
complet schimbate. De aci se va ivi, cu un moment mai de 
vreme, sfârşitul atâtor formaţii hibride, de a căror nocivă ac¬ 
tivitate în primul rând statul şi naţiunea română au avui de 
suferit. 


44 


Ce reprezintă «naţionalismul» partidelor? Un atribut for¬ 
mal: atât şi nimic altceva. Răspunsul la problema pusă de noi 
îl vom trage dintr’o serie de întrebări. Iată-le: 

Cu cât au contribuit partidele «naţionale» la crearea unui 
stat naţional românesc? Care este sensul de vieaţă naţională 
în care au îndrumat spiritul şi vieaţa acestei ţări? Cât au con¬ 
tribuit la tălmăcirea potenţialelor materiale, spirituale şi mo¬ 
rale ale ţării în valori real-naţionale ? *). 


) Sfârşitul manuscrisului lipseşte. 


* 


IV o t e 

Ne adâncim către stratul iniţial. Obiectivat în concret, 
starea aceasta se traduce printr’o simplificare de linii, căreia, 
s’o recunosc, nu-i lipseşte oarecare armonie. 

Am impresia că apropierea aceasta de simplu, de cate¬ 
goric, imprimă fiinţei noastre un soi de transfigurare în înăl¬ 
ţime, pe care toate tribulaţiile personalităţii, agitată de com¬ 
plex, n’o pot măcar întrezări, necum atinge. 

Mă exemplific: mi^am tăiat toate punţile cu lumea. Păs¬ 
trez cu ea atât contact cât mi-e necesar vieţii animale: casă- 
masă. Sunt în plin proces de educaţie întru «nu». E greu, pe¬ 
nibil. Dar o fac cu aceiaşi dezinvoltură ca atunci când prac¬ 
ticam pe «da». Greutatea nu vine din tine, ci din altă parte: 
un şir lung de ani în cultul afirmativului cu orice preţ, de 
altă câtăva vreme, numai, o retranşare înlăuntrul zidurilor 
cetăţii lui «nu». O chestiune pe care sociologismul o delimi¬ 
tează strict în termenii: evoluţie — revoluţie. 

Mă lepăd pe zi ce trece de câte ceva, şi multe au mai 
fost! N’am bănuit niciodată imensa povară de inutil pe care 
o purtam pe spate. E totuşi prima dată când sarcina descăr¬ 
cată nu produce imediata senzaţie de uşurare, ci mai degrabă 
una de suferinţă. Să fie aderenţa inutilului de fondul nostru 
esenţial, atât de organică? Aşi dispera dacă eliberarea n’aşi 
simţi-o curând şi din plin. 

Mi-aştept acum ziua cea mare: ziua omului din mine, pe 
care l-am înghesuit în fundul cavernei de carton a fostei mele 



46 


existenţe, atâta amar de ani. Mi-e teamă tot atât de mult de 
ea, câtă spaimă ar trebui să încerce omul în stare de perfectă 
conştienţă la gândul unei a doua naşteri. Şi totuşi o aştept cu 
siguranţa că o voi birui încă odată. 

Modul cum se va petrece, nu interesează: ceeace desfac eu 
aici e numai fenomenul originar, procesul intim de eliberare, 
cauza. 


Morala legionară. Realizarea tipului faustian în sensul 
spenglerian al cuvântului. Omul care vrea, care se supune ace¬ 
lui irebue, omul cu orizonturi nelimitate, intolerant cu sine şi 
cu alţii, omul care practică voinţa stăpânilor, cum ar spune 
Nietzsche, oamenii voinţei de putere, oamenii cari servesc un 
scop, oamenii curajului vieţii. 

In sensul conceptului spenglerian se poate vorbi de un fi- 
nalism legionar. In ochii legionarului totul se mişcă spre un 
scop. El nu trăeşte decât cu această condiţie. Pentru el, a trăi 
este a lupta, a învinge, a impune. Voinţa sa puternică are ten¬ 
dinţă verticală. 

Direcţia activităţii sale este înspre îndepărtat şi viitor. 

A găsi sufletul care stă închis în materie pentru a-1 eli¬ 
bera, dându-i prin aceasta formă de vieaţă nepieritoare, acea¬ 
sta este morala legionară. 

Nu o negare a intelectualităţii, ci o potenţare a ei, în 
sensul virilizării sale. O integrare a intelectualismului în lumea 
românească, este voinţa legionarului. Scoaterea intelectualului 
din situaţia pe care şi-a creiat-o, de a se contempla într’o con¬ 
tinuă auto-admiraţie, şi aşezarea lui printre valorile perma¬ 
nente şi creatoare ale naţiei. Nu problema «în sine», ci proble¬ 
mele date de structuralul românesc să-l preocupe pe acest man¬ 
darin stipendiat de oficialitate, steril şi siurd până acum la che¬ 
marea naţiei sale. 

Legionarismul este o luptă împotriva boalei contempo¬ 
rane, provocată de maniacul Rousseau, predicatorul evanghe¬ 
liei umanitariste, apologetul raţiunii «pure» — apsichologică — 
care caută să elibereze pe oameni de forma imperioasă şi de 
durităţile unor culturi virile-. împotriva acestei scoale de ni¬ 
hilism şi scepticism ieftin — scepticismul ca morală a impo- 


48 


tentei — se ridică morala legionară. Teoria sinunciderii colec¬ 
tive, practicată şi predicată de snobi, legionarismui nu o poate 
accepta. Din străfundurile vieţii colective româneşti, el îşi 
croieşte o morală pe măsura puterilor acestui neam, şi porneşte 
hotărît la atac. 

Se pot sinucide, prin morala democraţiei şi a socialismu¬ 
lui, ţările apusene cari au închis ciclul culturii lor. O ţară ca 
a noastră nu-şi îngădue disperarea civilizaţiei, înainte de a fi 
realizat o cultură. 

Şi legionarismui va da pentru 500 de ani o cultură proprie 
naţiei acesteia. 

Legionarul este omul care îşi trăeşte vieaţa către înlăun- 
trul său, în opoziţie cu «civilizaţii» predicatori ai materialis¬ 
mului istoric, cari trăesc către afară. 

Pentru legionar orice problemă este un examen de serio¬ 
zitate. Nimic nu i se pare «uşor», nimic nu i se pare super¬ 
ficial. Tragismul este vibraţia sufletească în care se desfăşoară 
voinţa legionarului. Legionarii repudiază o lume în care cree- 
rul domneşte, pentrucă sufletul a demisionat, cum spune aşa 
de frumos Spengler. 


Ortodoxia a fost în epoca formării noastre pavăza naţio¬ 
nalismului românesc. Şi a existat un naţionalism în aceiaşi 
măsură în care eram ortodoxi. Aşa se explică cum bătăliile 
noastre mari noi le-am dus contra «păgânilor» — Turci, T㬠
tari — cât şi contra creştinilor «catolici» — Unguri, Poloni — 
şi nici odată împotriva Ruşilor şi Bulgarilor, cu cari chiar am 
fundat un stat — sau împotriva Sârbilor. Conştiinţa naţională 
se topea în conştiinţa dreptei credinţe. Naţionalismul se opria 
la barierele ortodoxiei. Marea comunitate ortodoxă a împiedi¬ 
cat miultă vreme apariţia unei conştiinţe pur naţionale. Deci 
te băteai nu cu cei ce purtau o flamură naţionalistă împotriva 
naţionalismului tău, ci te băteai numai cu cei «în afară de 
lege», cu neortodoxii. 

Poate că tot astfel se explică şi toleranţa noastră faţă de 
Greci, cari se instalaseră în Principate din Domnie şi până Ia 
mănăstiri, trecând prin toate dregătoriile. Fiind de aceiaşi 
lege cu noi, nu ne-am gândit niciodată să-i privim ca antina¬ 
ţionali; a trebuit să vie secolul al XlX-lea, să prindă a circula 
ideile de coloratură pur naţionalistă, pentru a apărea o con¬ 
ştiinţă propriu zisă naţională întrupată şi închipuită în jurul 
stindardului panduresc al lui Tudor Vladimireseu. Odată mai 
mult se verifică adevărul că naţionalismul, ca şi fericirea, cum 
spunea Saint-Just, este o idee nouă în lume. 

Desigur, în mare măsură, stăpânirea turcească ne-a cau¬ 
zat multe rele. Dar, ca orice dominaţie de lungă durată, a 
avut şi părţile ei bune. Intre altele, această stăpânire unică, 
pentru interesele ei îndeosebi, ne-a interzis pulverizarea noa¬ 
stră. 

Poate aşa se şi explică lipsa feudalităţii în ţara rom⬠
nească. O confirmare în plus vine dela faptul că, de pe urma 


50 


săpăturilor dela Curtea de Argeş, s’au găsit dovezile exis¬ 
tenţii unei feudalităţi româneşti; dar când?; înainte de Turci. 

Turcii aveau interesul să ştie exact cu cine tratează în 
Ţările româneşti şi de aceia nu au primit pulverizarea auto¬ 
rităţii domneşti. Orice răscoală — şi acestea n’au lipsit, cu 
spiritul de frondă, de intrigă şi de lăcomie al familiilor noastre 
boereşti — era prompt sancţionată, nu atât de Domn, care era 
şi el primul direct interesat — cât de Turci. Paşalâcuirile dela 
Silistra, dela Vidin, ori de pe tot litoralul Dunării, nu erau 
decât corpuri de protecţie a Domnitorului devotat şi de expe¬ 
diţie punitivă împotriva răsculaţilor. Iată cum stăpânirea 
turcească a cooperat la accelerarea procesului de unificare şi 
la desvoltarea unui sentiment de comuniune naţională. Sub 
semnul crucii am rămas «o ţară şi un pământ». Eliberarea 
de păgâni, cu cari nu aveam comunitate de credinţă, s’a făcut 
fără prea multă greutate. Deci tot ortodoxia ne-a salvat fiinţa 
noastră naţională. 

Cu totul altfel s’ar fi scris istoria dacă îmbrăţişam ca¬ 
tolicismul. Cine ştie dacă n’aveam şi noi soarta Poloniei, sau 
dacă nu ne integram şi noi în cuprinsul Imperiului Habsbur- 
gic, ca Ungaria, sau poate mai mult. E drept că civilizaţia 
noastră ar fi profitat, cultura noastră s’ar fi aprofundat, dar 
fiinţa noastră naţională ar fi eşiţ, de pe urma acestui periculos 
şi prelungit contact, ou mult diminuată. 

Aşa după cum dominaţia tătară a contribuit la desăvâr¬ 
şirea unificării slave, şi a pregătit realizarea ţarismului unitar, 
tot astfel stăpânirea turcă la noi a condus automat la realiza¬ 
rea totului nostru naţional. 

Paradoxal, dar exact, e faptul că Turcii ne-au conservat 
în mare parte fiinţa naţională. 

Alianţa, sau mai bine zis vasalitatea noastră faţă de Turci, 
explicată prin interese mai ales ortodoxe, era mult de prefe¬ 
rat faţă de oricare alta, în raport*cu popoarele creştine dar 
catolice. Turcii ne erau complet streini de credinţa noastră şi 
practicau faţă de noi o toleranţă mai mult decât largă. De- 
acea, duşmanii cei mai de temut ai Ţărilor româneşti, erau 


51 


vecinii al căror zel prozelitist niu mai înceta. Adevăraţii ina¬ 
mici ai credinţei ortodoxe, aceştia erau, ai acelei ortodoxii care 
contribuise puternic la unitatea noastră şi care devenia o ade¬ 
vărată idee naţională. 

Mai mult decât limba, ortodoxia a făcut naţiunea română. 
Un exemplu clar este acela dat de Basarabia. Pe câtă vreme 
această provincia, abia după o sută de ani de stăpânire străină, 
era în proces de plină rusificare, Ardealului nici o mie de 
ani nu-i periclitează existenţa naţională. De ce? Pentrucă asu¬ 
pritorii aveau altă religie. De aci pericolul pe care îl reprezenta, 
în vieaţa din Transilvania, comunitatea unită. Cine ştie unde 
ar fi dus această politică religioasă, dacă Unirea cea mare nu 
s’ar fi întâmplat un ceas mai devreme. 



Comunismul, ca orice valoare sistematizată şi transfor¬ 
mată în crez, nu depăşeşte, cu toate pretenţiile sale, hotarele 
lumii în care s’a desvoltat, recte U. R. S. S. 

El acolo constitue o realitate, creiază o mistică şi formu¬ 
lează o serie de noi principii educative, dar toate acestea nu 
in funcţie de atributele intrinseci ale fiinţei sale, ci în leg㬠
tură cu oamenii cari îl servesc şi-l explică. Este neapărat o 
realitate, dar o realitate rusească şi nimic mai mult. 

Ceiace exaltă tinereţea rusă astăzi, este faptul de a vedea 
cum se poate fabrica «une casserole en treize minutes», cum 
spune Massis. Iată o mistică cu caracter exclusiv local, căci 
nu o putem presupune funcţionând sub aspectul acesta în 
Germania, Anglia sau America, unde de multă vreme numita 
caserolă se fabrică în acelaş timp şi în mai puţin chiar. Secre¬ 
tul succesului unei doctrine sociale stă în a pune în uimire, 
prin realizările posibile, societatea respectivă, căreia îi cere su¬ 
fragiile. Ruşii nu fac în momentul acesta decât jocul copiilor 
cari au descoperit lumea şi pe care apoi tot ei socotesc că au 
inventat-o. 

* 

Regimul totalitar, în opoziţie cu cel comunist, nu-i uni¬ 
fică pe oameni prin prostie, ci îi ridică pe toţi prin calitate. 

Voinţa de putere nietzscheiană, trece în concepţia statu¬ 
lui totalitar de pe plan individual pe plan naţional. O naţiune 
nu poate trăi prin azi sau mâine. Ea îşi creiază un destin de 
durată, se realizează în timp şi spaţiu. 

In noul regim, aprobarea corpului electoral are un ca¬ 
racter plebiscitar. Corpul electoral nici nu propune, nici nu-şi 
alege reprezentanţii. Nu se votează oameni, ci o formulă! 


54 


Viciile esenţiale ale sufragiului universal: Pentru a da 
direcţie unei ţâri trebue să fii aşezat sus şi să vezi departe — 
privilegiul minorităţilor. Conduşi de interesele de toate zilele, 
cetăţenii au o miopie explicabilă în materie de interes general. 
Şi conducerea statului este o specializare care nu poate fi l㬠
sată la discreţia maselor. 

Presa. Bismarck a declarat în Reichstag că toate efortu¬ 
rile sale, după Sadowa, vizau să obţină în Franţa tăcerea asu¬ 
pra armamentelor Prusiei, inspirând astfel o falsă seninătate; 
«odată momentul sosit, adăuga el, nu am avut decât să su¬ 
prim subvenţiile câtorva ziare franţuzeşti; ele au devenit din- 
tr’odată patriote şi, predicând războiul, mi-au ajutat ca să-l 
fac să isbucnească*. 


Stâlpii regimului democrat: Banca — Partidele — Presa. 

Banca şi Partidele sunt în corelaţie strânsă: cum au decăzut 
băncile, decade democraţia. 

Partidele, fracţiuni exclusiviste şi aride, sindicate de in¬ 
terese private. Lupta dintre partide duce până la a face jocul 
inamicului numai pentru a distmge pe adversar. Vezi la noi 
afacerea Skoda — ca o lovitură împotriva naţional-ţăirănişti- 
lor — şi compară cu raportul către Rege din 26 Iulie 1830 — 
sfârşitul domniei lui Carol X în Franţa; câtă identitate de si¬ 
tuaţii ! 


O PLEDOARIE 

O conferinţa 




Domnule Preşedinte, *) 

Onorat Consiliu, 

Tinerimea universitară română este astăzi din nou în faţa 
instanţelor judecătoreşti. 

Nu este un lucru nou. De 15 ani acest tineret face şcoala 
cărţii împletită cu şcoala închisorii preventive. Preventivă, pen- 
trucă, în tot trecutul său de procese, tineretul acesta, pentru 
faptele lui, n’a fost niciodată condamnat. 

Achitat pesite tot, dela Curtea cu Juri a Severinului, care 
a achitat cu ovaţii la 1924 pe Corneliu Z. Codreanu, conduc㬠
torul şi sufletul tineretului românesc, şi trecând prin toate in¬ 
stanţele tuturor Tribunalelor şi Curţilor de Apel pe tot întinsul 
ţării, .până la suprema instanţă, înalta Curte de Casaţie. Achi¬ 
taţi de justiţia civilă, achitaţi în unanimitate de cea militară, 
în procesul memorabil dela Consiliul de Războiiu din Bucureşti, 
care dă la 1934 cel mai strălucit şi cel mai preţios certificat de 
înalta semnificaţie naţională pe care a avut-o lupta tineretului 
românesc dela 1922 până azi. 

Suntem din nou în faţa instanţelor militare. Să ne per¬ 
miteţi o mărturisire: suntem bucuroşi că apărem în faţa Dvs. 
Nu trebue să înţelegeţi prin aceasta nici un act de adulare, 
nici o clasică «captatio benavolentiae», şi nici o preferinţă în 
raport cu justiţia civilă. Nu! Avem deopotrivă încredere atât 
în justiţia civilă cât şi în cea militară. Ne bucurăm că apărem 
în faţa Dvs. pentru ou totul alte motive. 


*) Notele manuscrise ale pledoariei rostite în faţa Consiliului de 
războiu dela Braşov, cu prilejul desbaterilor procesului studenţilor acu¬ 
zaţi de „dezordini" la trecerea trenului studenţesc prin gara Sinaia. 



58 


In primul rând, pentrucă sunteţi ostaşi. Şi ne bucuram 
să fim judecaţi de Divs., noi, care suntem ostaşii cei mai fa¬ 
natici şi cei mai disciplinaţi ai unei credinţe. Noi suntem 
ostaşii «oastei fără nume», cum spunea camaradul Moţa. Pur¬ 
tăm în noi, ca şi Dvs., idealul viril al nobleţei în luptă.^Suntem 
ca şi Dvs., loiali, curajoşi, gata de jertfă. Şi ne simţim în mij¬ 
locul oştirii ca în casa noastră. 

In al doilea rând, încrederea noastră în judecata Dvs. 
sporeşte în măsura In care creşte ostilitatea lumii împotriva 
căreia lupităm noi şi care, ori decâte ori compare în faţa instan¬ 
ţelor militare, nu găseşte cuivinte de hulă suficiente care să vă 
întineze prestigiul şi să vă întunece strălucirea. 

Insfânşit, ne mai bucurăm de faptul că, spre deosebire de 
instanţele civile unde, după textele legii, se împarte justiţia, 
aci la Dvs. noi venim însetaţi şi căutăm dreptatea. Da d-lor! 
Mare deosebire! Dincolo textul, legea, magistratul. Aci omenia, 
înţelegerea, găsirea acelui etern după care se sbate tomânimea 
de atâta vreme: dreptatea. 

Suntem în număr mare apărătorii. Dar noi n’am venit 
aci să apărăm, ci să acuzăm. Tineretul acesta n’are nevoie de 
apărare. Faptele lui îl ridică pe un piedestal cu mult prea 
înalt pentru puţinătatea judecăţii noastre: tineretul românesc 
se găseşte de mult înălţat pe piedestalul istoriei, pentrucă dela 
1922 până ajzi, numai acest tineret a făurit istorie. 

Noi am venit aci să acuzăm. Şi o facem cu conştiinţa 
clară că o ţară întreagă, ţara cea adevărată, ne stă reazim şi 
cetate de nebiruit înapoia noastră. Am venit aci să facem pro¬ 
cesul unei lumi de ticăloşii care, dacă n’a putut să se ridice 
până la înălţimea morală a acestui tineret, a căutat prin toate 
mijloacele să-l umilească, să-l tortureze şi să-l batjocurească. 
Şi am venit aci mai ales să facem rechizitoriul acelui neam şi 
al acelei prese, care ne-aiu furnizat spionii de eri şi trădătorii 
de totdeauna. . 

Acesta nu e procesul incidentelor dela Sinaia. Acesta e 
procesul pe care trebue să-l facem noi lumii de mărunţi poli- 
ticiani cari, în josnică cârdăşie cu presa jidovească, au uneltit 
trimiterea tineretului românesc în faţa justiţiei. Procesul ace¬ 


59 


sta se datoreşte astfel în bună parte, în cea mai mare parte, 
atmosferei de ură şi de învrăjbire, campaniei şi calomniei în¬ 
treţinute de toată presa semita şi de toată gloata politicianilor, 
fără suflet, fără Dumnezeu, instrumentele urii în mâinile Iudei, 
pentru subjugarea neamului românesc. Pe aceştia îi vom trage 
la răspundere aci, în ţinutul acesta al Ardealului, care a cu¬ 
noscut atâta martiraj pentru cauiza românească. 

La 5 Aprilie, studenţimea obţine autorizaţie pentru con¬ 
gresul său anual. Autorităţile competente dau aceste autori¬ 
zaţii. Din gara de Nord porneşte trenul cu studenţi spre Târgu- 
Mureş. La Sinaia, trenul este oprit, studenţii cari se dau jos, 
ca şi cei din tren, toţi (vezi rechizitor şi declaraţii) intonează 
imnul Nicadorilor. După aceea trenul porneşte mai departe pen¬ 
tru a duce pe studenţi la Tg. Mureş, în congresul care a fost 
imul din actele cele care onorează miai mult această situden- 
ţime, ca ţinută, demnitate şi înălţime morală. Iată faptele, în¬ 
cadrate în rechizitoriu, confirmate de ordonanţa definitivă. 

Ce se întâmplă însă? Nici n’apucase trenul să intre în 
Predeal că la Bucureşti, ca la o comandă militară, un svon 
lansat cu perfidie, ocoleşte într’o clipă oraşul, pentrucă de aci 
în toată ţara să se întindă cu o rapiditate pe cât de suspectă 
pe atât de compromiţătoare. Din cafenele, din case particulare, 
dela colţuri de stradă, din cluburi, din redacţii de ziare jido¬ 
veşti, aceiaşi orchestraţie: «Studenţii au profonat mormântul 
lui .Duca, — deşi nu e nici un mormânt la Sinaia —, studenţii 
au scuipat, au urinat şi au făcut tot felul' de batjocuri pe placa 
pusă acolo». Toată ziua, toată noaptea, acelaş zvon ticălos. De 
a doua zi, toate bateriile Sărindarului sunt puse în funcţiune: 
Adevărul, Lupta, Dimineaţa, Zorile, pnin milioane de foi, răs¬ 
pândesc mârşăvia. In slujba acestei ticăloşii stau penele lui 
Smitator-Kalman-Blumenfeld, spion şi trădător, Socor, armean 
jidovit, condamnat la 5 ani pentru trădare de ţară, Honigman- 
Fagure, agentul ruşilor până la război, agentul comunismului 
azi, delicvent de rând în toate afacerile din ultima vreme. Li 
se anexează câteva cozi de topor. Campania e în toiu, opinia 
publică alarmată, zăpăcită. Zadarnic forurile conducătoare ale 
studenţimii dau comunicate. Zadarnic guvernul dă comunicate. 


60 


Zadarnic Ministrul de Lucrări Publice dă interview. Presa urlă, 
politicienii de duzină se agită. 

Sub presiune, guvernul debarcă pe Ministrul Titeanu. 
Acesta pleacă şi face declaraţii, desminţind acuzaţiile. 

Zadarnic. Molochul semit vrea victime, cât mai multe, 
dacă se poate întreaga mişaaire naţională să fie pusă în lanţuri. 
Aci stă miezul chestiunii. Ce le pasă lor de Duca? Dar cada¬ 
vrul acesta trebue exploatat, treime scos ca un instrument de 
luptă ai Kahalulfui ori decâte ori Irodiada cere capul celui drept. 
La campania aceasta se asociază ticăloşia oamenilor politici şi 
mai ales expertul în exploatare de cadavre, minusculul politi¬ 
cian Victor Iamandy, omul acesta care a fost «autorul moral 
al asasinării lui Duca» — cum a spun d. Vaida Voevod. 

Omul care a fost gonit din vieaţa publică a ţării, de pe 
urma declaraţiilor sale în Parlament, prin care afirma el, Mi¬ 
nistru român, că oraşele ardelene nu ne-au aparţinut nici¬ 
odată, că ele au fost totdeauna ale streinilor (de n’ar fi decât 
acest Braşov românesc: istoria, gramaticile, Coresi, rădvanele 
pribegiilor boereşlti, ar fi suficiente desminţiri!). 

Quadrumviratul ticăloşiei: Blumenfeld, Socor, Honigman, 
Iamandy, agită ţara şi partidele. Şi iată cum, sub presiunea 
aceasta, care avea ca scop să distrugă mişcarea naţionalistă 
— aceasta e ţinta agenţilor Moscovei, de aci confuzia — se lovia 
şi se căuta să se distrugă studenţimea pentru a lovi prin ea 
organizaţiile naţionaliste ale Totului pentru Ţară. Jidovimea 
vrea capul llui Comeliu Codreanu şi al generaţiei lui. Acum sau 
niciodată. E momentul suprem: Spania, Franţa, deoparte; în 
România Totul pentru Ţară e ultimul dig, trebue distrus. 

Sub presiunea aceasta, guvernul e nevoit să pornească 
anchete şi să deschidă procese studenţimii pentru delicte ima¬ 
ginare. Unde e profanare? Degeaba declară Vaida că n’a fost 
nimic, degeaba Mehedinţi, degeaba «Universul», îngrijorat, in¬ 
tervine. Nimic. Trebue măcar un proces. Şi să revenim la el. 

La Sinaia s’a petrecut la 29 Becembrie 1933 o dramă. O 
mare dramă românească. Un român a fost ucis şi alţi tred ro¬ 
mâni au fost trimişi de vii în mormânt, căci aceasta înseamnă 
munca silnică pe vieaţă. O înmormântare din vieafă. Ce s’a pe¬ 
trecut acolo? Istoria va arălta mâine, în perspectivele ei, desf㬠


61 


cută de patimi şi interese, de partea cui a fost dreptatea,, şi cine 
au fost în momentul acela mandatarii neamului românesc. 

Trei tineri, studenţi din rândurile acestora pe cari îi vedeţi 
aci, pentru o mare cauză au comis un act. Actul 1 pe care îl ştiţi. 
Jertfa lor a fost determinată de o idee mare. In slujba unui 
mare ideal. Au făcut un act şi-l ispăşesc. Dar în taina temni¬ 
ţei şi-au tors un cântec, făcut de ei, pentru ei. Refrenul l-a luat 
toată ţara şi-l cântă toţi tinerii. Şi toţi aceştia — unii dintre 
ei nu l-au cântat — toţi şi-l însuşesc. E cântecul camarazilor 
lor. Nu îndemn, ci evocare. Durerea şi răstignirea unei gene¬ 
raţii. Aşa cum cântau bătrânii cântecele lui Horia şi ale celor 
traşi pe roată. Cântec de amintire pentru camarazii lor, nu apo¬ 
logie. Noi nu uităm morţii noştri. Şi ei sunt morţii noştri vii, 
cum sunt alţi 25 morţi şi mii de schingiuiţii din ordinul lui Hal¬ 
iri an Blumenfeld şi al lui Honigman. Noi nu-1 putem uita nici 
pe V. Teodorescu, nici pe Niţă C., nici pe acel Sterie Ciumette, 
camarade Moţa, căruia am fost poate ultimii cari i-am prins 
ochii deschişi în ziua aceia posomorâtă de 29 Decembrie, la 
Jilajva. Noi nu-i purtăm prin întruniri, nu le ridicăm statui, nu-i 
exploatăm. Ii evocăm discret, îi pomenim în şedinţele noastre, 
ne luăm dela ei împărtăşanie — şi-i pomenim în cântece. Da. 
Aşa cum îi pomenim pe morţii noştri cei vii, pe Nicadori. 

Nu avem voe? Cine nu ne dă voia aceasta, pe care ne-o 
dictează conştiinţa noastră? 

Ne opreşte un text de lege şi acesta cu largă şi binevoi¬ 
toare interpretare? Dar această lege este o lege a răzbunării, 
e confecţionată de 200—300 oameni bătrâni şi răzbunători, cari 
nu înţeleg, riau înţeles şi nu vor înţelege niciodată generaţia 
aceasta. 

Este atâta loialitate, atâta cavalerism, atâta durere, atâta 
suferinţă în balada celor 3 condamnaţi, încât durerea lor ne 
îneacă pe noi, generaţia lor. Nu putem să-i vedem; nu le pu¬ 
tem scrie; nu putem sta de vorlbă cu ei. Atunci le cântăm 
cântecul şi ne regăsim cu ei pe scara suferinţei pe care de, un 
mileniu urcă neamul acesta românesc. 

Aceasta e, domnilor magistraţi, semnificaţia cântecului de 
la Sinaia. O evocare, o înfrăţire în durere, nu o apologie. Ah, 
dar a fost cântat cu elan şi fanatism, spune rechizitoriul, din 


62 


cele 2000 de piepturi tinere. Se poate*, pentrucă elanul şi fana¬ 
tismul' pecetluesc spiritul generaţiei acesteia. Fanatismul acesta 
a mai fost invocat odată, tot la Consiliul de Războiu, şi tot de 
către d. comisar regal. Era la procesul din Aprilie 1934. Şi l-a 
lămurit Corneliu Zelea Codreanu. Fanatismul nostru e necesar 
în faţa altui fanatism, cel comunist. Fanatismul acesta a salvat 
fiinţa neamului. 

Spuneam la început că tineretul acesta a făcut istorie. 
Da domnilor! Se laudă oameni politici,, se laudă siguranţa şi 
poliţiile că ei au stârpit comunismul. Nu! Legionarii au făcut-o. 
Fanatismul lor. 

Fără el, eram Rusia de azi, Spania de mâine şi Franţa 
de poimâine. Fără el, frumoasele ţinuturi ale ţării, minunata 
această câmpie a Bârsei, erau de mult sovlthoz, bisericile ca¬ 
barete, o mare de sânge ar fi scăldat ţara din Nistru la Tisa, 
şi poate că la acest înalt for ar fi străjuit hiena stelei cu 5 
colţuri. Da, domnilor magistraţi, iată marea vină a tineretului. 
Vina de a fi făcut istorie românească. 

Acesta e procesul. Procesul între două lumi: Deoparte, 
lumea minusculă a politicianilor, a trădătorilor de patrie, a 
scursoriior galiţiene, a intereselor antiromâneşti, a defetiştilor, 
a urzitorilor capiibulaţiei. 

De cealaltă parte, lumea noastră românească, lumea ti¬ 
neretului creştin, disciplinat şi crescut în ideea jertfei pentru 
patrie. Tineretul acesta care îşi extrage sucul de vieaţă din 
tradiţiile sfinte ale neamului şi care se înfrăţeşte în gând şi 
faptă cu voevozii. Lumea destinului românesc. Deoparte lumea 
prăvălitorilor de neam, de cealaltă parte lumea învierii nea¬ 
mului românesc. La mijloc J>vs., cu dreapta balanţă. Cânt㬠
riţi faptele, cumpăniţi situaţiile, şi cu toată gravitatea pe care 
v’o dă marea responsabilitate cu care sunteţi învestiţi, în 
dreaptă judecată sub semnul crucii lud Dumnezeu şi călăuziţi 
de aspiraţia neantului întreg: Alegeţi, judecaţi şi hotărâţi! 


Stalul naţional in raport cu mişcarea 
naţională *) 

Ceeace voiam să vă vorbesc astă seară este în legătură 
cu diferite probleme, pentrucă în conferinţă, sau mai bine zis 
în acest pretext de conferinţă, voi face o serie de enunţări, 
toate impuse de una conducătoare: «Problema statului naţional 
în raport cu mişcarea naţională». 

Ca atare caut să desfacem o serie de noţiuni, să anali¬ 
zăm şi să tragem o serie de concluziuni care, toate, vor sfârşi 
în ceeace gândim cu toţii despre statul legionar în cadrul miş¬ 
cării naţionale. 

Voi pomi dela analiza unui element care, pentru cei mai 
mulţi dintre Dvs. şi bună parte dintre noi, nu este perfect l㬠
murit, o stare pe care o constatăm cu toţii când analizăm feno¬ 
menele sociale şi politice ce ne înconjoară. 

Pornim dela elementul popor. Vedeţi Dvs., ca să existe 
o alcătuire omenească care să se transforme într’un stat şi, la 
rândul lui, statul să poarte în el o misiune,, trebue să se ba¬ 
zeze pe ceva. Pornim dela un fapt constatat de toată lumea; 
există la un moment dat un popor, nu-1 numim încă, nu-i spu¬ 
nem naţiune, vom vedea în momentul când vom ajunge la ea. 

Ce este un popor? Am putea, cu simple elemente, să de¬ 
finim ou toţii această noţiune; definiţiunea nu poate fi perfect 
reuşită, ci numai în parte. Un popor este o mai mare adunare 


*) Conferinţă ţinută la 3 Februarie 1936. Manuscrisul după care o 
tipărim este al unui legionar, după note stenografice nerevizuite de 
Vasile Marin. 




64 


de oameni care au aceeaşi origină, care mărturisesc aceleaşi 
credinţe religioase uneori, care se aşează pe un teritoriu de¬ 
terminat pe care şi-1 caută în cursul istoriei şi pe care Ia un 
moment dat şi-l precizează, care vorbesc aceeaşi limbă şi care 
sunt agitaţi de aceeaşi metafizică spirituală. 

Un popor poate trăi sub forma aceasta o vreme mai în¬ 
delungată sau mai scurtă. In momentul în care, însă, ia cunoş¬ 
tinţă de forţa lui, în momentul când şi-a precizat o poziţie 
de vieaţă în raport cu el însuşi şi în raport cu celelalte popoare, 
în momentul în care acest popor a luat cunoştinţă de el însuşii 
acest popor se transformă într’o naţiune. 

Naţiunile sunt, pentru noi care mărturisim erezul naţio¬ 
nal, prima şi ultima dată ale existenţei unui popor. Acesta este 
pentru noi un lucru care nu suferă nici un fel de interpretare. 
Naţiunea este ultima raţiune a existenţei noastre, dincolo de 
naţiune nu mai avem nimic. 

Acum, vă veţi gândi fiecare că s’ar putea, cel puţin aşa 
se spune şi au pretenţiunea unii că simt, că afară de naţiune 
mai poate exista un alt lucru, pare-se mai mare, adică ome¬ 
nirea. Socialiştii îi zic umanitate, ca şi utopiştii cu ideologiile 
aşa zise de stânga. 

Domnilor, o naţiune este o realitate propriu zisă şi o do¬ 
vedim. Dar, ce este omenirea? ce este această umanitate? 
Aceasta nu ştim prea precis dacă se poate dovedi şi vom ve- 
dea dece. 

O naţiune creiază o cultură, o naţiune — cum spunea în- 
tr’o seară Prof. Nae Ionescu, căutând să determine caracterul 
naţiiumi — face un răsboi, o naţiune creiază, în legătură cu 
celelalte, o stare de vieaţă personală. 

Dar umanitatea? are ea vreun sens constructiv? 

Există in cadrul umanităţii aceeaşi voinţă, aceleaşi do¬ 
rinţe, aceleaşi realizări ca în cadrul naţiunilor? 

Realizează această umanitate, pe care trebue s’o conce¬ 
pem printr’un cuvânt abstract, ceva «îtern, durabil şi pe care să 
putem pune la un moment dat mâna, să zicem: iată o creaţie 
a umanităţii? 

Naţiunile în cadrul acestei generalităţi, acestei abstrac¬ 
ţiuni, pot fi elemente perfect valabile pe care le înţelegem şi 


65 


le vedem cu toţii. Umanitatea o concepem, o stare cu natură 
specială, dar din ea nu se desface nimic concret, nu mai putem 
controla, nu poate fi un organism precis. 

Când în ideologie ne bazăm pe elemente fundamentale: 
naţiunea (în opoziţie cu alţii care bazează concepţia lor pe un 
element care scapă controlului, un element proteic care se 
chiamă omenirea), noi ne întemeem pe ceva organizat, iar alţii 
sunt într’un vag pe care vor să-l facă să existe şi pe care fiinţa 
noastră morală şi fizică îl refuză. 

Vom discuta acest lucru când vom relua problema noastră 
în opoziţie cu alte mişcări. 

Rămâne ca dată fundamentală, baza noastră de plecare, 
naţiunea. 

Pentruea o naţiune să pătrundă în vieaţă, să ia contact 
cu celelalte naţiuni care o înconjoară, pentruea ea să-şi vali¬ 
deze şi în afară, nu numai înlăuntru, forţa ei de existenţă, pu¬ 
terea ei de expansiune, puterea de creaţiune, ea trebue să se 
transforme într’un stat. Şi atunci pot înscrie evoluţiunea nor¬ 
mală: Dela popor, la naţiune, la stat, este un acelaş fir con¬ 
ducător. 

Şi după cum naţiunea este un element perfect valabil, 
perfect real, omenirea este acel vid în care plutesc anumiţi 
ideologi; statul nu poate să fie al omenirii sau umanităţii, nu 
poate fi decât un stat naţional în cuprinsul lui şi în expresiu- 
nea lui. 

Dar am putea merge mai departe, întrebându-ne: ce în¬ 
seamnă naţionalişti? Nu cumva este un cuvânt vechiu, un 
cuvânt în care să-şi facă loc orice fel de nuanţă? Nu cumva 
dincolo de naţionalism este ceva care depăşeşte cadrele noastre, 
aceste hotare, şi angajează pe om într’o vieaţă mai largă? 

Nu! Naţionalismul este însuşirea prin care un popor de¬ 
terminat se angajează printr’o anumită fire, printr’o anumită 
expresiune în raport cu celelalte. Este un element de identi¬ 
ficare. Modul de reprezentare al unei naţiuni este propriu acelei 
naţiuni. 

De aceea naţionalismul mu este planetar, nu este univer¬ 
sal. Da, când spunem dragostea de naţiune, este ceva general 
întregei alcătuiri care înseamnă la un moment dat omenirea. 
Naţionalismul' înseamnă a iubi pământul, a trăi în formele pe 
care le dă existenţii tale firea ta. Aceste date sunt elemente 


66 


care pot defini orice fel de naţionalism. Dar naţionalismul ca 
atare nu poate să se manifeste decât în cadrul unei naţiuni şi 
aici intervine specificul unei naţiuni. Naţionalismul este o 
armă de luptă, de înlăturare, această armă nu se întrebuin¬ 
ţează împotriva altor popoare cu scop de acaparare, de cuce¬ 
rire; este o armă de luptă firească, care leagă pământul cu 
cerul, a unei singure naţiuni. Intre naţiuni există aceste ba¬ 
riere pe care le ridică fondul naţional cu expresiunea lui pură, 
care aparţine numai unei naţiuni. 

Acesta este naţionalismul. 

In opoziţiune, sunt unii care predică în afară de noi in¬ 
ternaţionalismul, care nu poate avea un substrat firesc, de 
vreme ce crede că poate turna în aceeaşi căldare, în acelaş 
creuzet, o serie de lucruri perfect diferenţiate. 

Naţionalismul- apare ca singura formă de luptă şi de ex- 
presiune a unui stat naţional. 

Domniilor, naţionalismul şi' statul naţional au o origina 
ceva mai veche decâlt epoca noastră. Esenţa statului naţional 
s’a limpezit, sau s’a precizat, în Evul mediu, la popoarele eşite 
din marile frământări cari au urmat căderii Imperiului roman; 
şi acolo a existat naţionalism,, dar de altă nuanţă, de o natură 
teritorială, dar să nu mergem prea departe. 

Naţionalismul născut în Evul mediu este naţionalismul pe 
care de aici înainte ne vom întemeia noi. 

Eşite din epoca Imperiului roman, naţiunile se constituesc 
în state naţionale şi reuşesc să realizeze o Europă şi o lume 
formată din elemente care se întrepătrund uneori, de cele mai 
multe ori se alătură perfect unul de celălalt. 

Dar ce s’a întâmplat la începutul lui? (şi faza aceasta a 
durat la noi până la mijlocul sec. al XlX-lea). Naţionalismul 
a avut două aspecte: a fost în primul rând naţionalismul in¬ 
stinctiv, naţionalismul care conduce o naţiune oarecare, aşe¬ 
zată pe un anumit teritoriu, să intre în luptă cu elementele 
din afară, cu elementele eterogene, fie când acestea îl atacă, 
ror să-i acapareze teritoriul sau să se substitue puterilor lui 
fireşti. Este naiţionalismul practicat la noi dealungul secolelor 
de către Voevozi şi de toată suflarea românească în contra 
năvălitorilor: Luptele crâncene de fiecare zi pe cari le-am avut 
cu barbarii, cu turcul, ungurul şi polonul şi aşa mai departe. 


67 


In lupta dintre naţiuni, naţionalismul ia poziţia lui fi¬ 
rească de apărare şi altunei se formează acolo, în cadrul cor¬ 
pului naţional, o solidaritate care se opune adversarului ce vrea 
să cucerească pământul pe care este aşezată respectiva naţiune. 
Dar nu acesta este naţionalismul care ne interesează şi pe care 
îl practicăm noi. Acest naţionalism l-am trecut şi îl cer popoa¬ 
rele permanent în lupta unul împotriva altuia, este un fir pe 
care trebue să-l urmeze mereu. 

Dela o vreme dorinţa de a se realiza state naţionale a 
trecut pe alt plan. Vedem că se duce o luptă naţională chiar 
în cadrele statului respectiv. Inlăuntrul unui stat există o do¬ 
rinţă de creaţiune a unui stat naţional care liuptă chiar cu pe¬ 
ricole dinlăuntru. 

Ori, acest naţionalism ne interesează pe noi în cel mai 
mare grad, pentru el s’a creiat această mişcare şi întru reali¬ 
zarea acestui naţionalism se pun toate forţele noastre. 

Domnilor, acest naţionalism a apărut în opoziţie cu o 
serie de teorii şi de practici care au isvorît la un moment dat 
dintr’o anumită revoluţie, dintr’o anumită mentalitate şi am 
s’o precizez pe scurt, în opoziţie cu ea se desvoltă naţionalis¬ 
mul nostru. 

In încercările lor de a se aşeza, popoarele au trecut prin- 
tr’o serie de frământări. Unele şi-au dat revoluţii, altele ne- 
având condiţiunile fireşti ale revoluţiei s’au mulţumit să se 
influenţeze de rezultatele popoarelor care ajunseseră la ele prin 
revoluţiuni. 

Şi atunci se petrece fenomenul următor: 

După revoluţia franceză făcută de poporul francez, toate 
naţiunile — şi aici vă rog să observaţi un lucru: nu există 
epoci detaşate, sau mai bine zis în cadrul unei epoci nu există 
naţiuni care să se singularizeze de un anumit curent şi de 
aceea în prezent, pentru noi care milităm naţionalismul nostru, 
este o mare bucurie că de jur-împrejurul nostru se trăeşte ace¬ 
laş crez, — toate naţiunile, repet, au folosit rezultatele ei. 

O epocă se determină de o revoluţie într’o anumită parte; 
dacă aceasta a fost foarte mare şd puternică, atunci îi urmează 
şi celelalte naţiuni efectele. 


68 


Este la fel ca şi la aruncarea unei pietre în mijlocul unei 
ape. Aceasta determină în jurul ei cercuri din ce în ce mai 
largi, pronunţate în apropiere, şi mai calme la periferie. 

Acelaş lucru şi în vieaţa lumii. La un moment dat o na¬ 
ţiune reuşeşte, printr’o revoluţie, schimbând sensul curentelor 
de ided, să determine o nouă morală, să determine o nouă aşe¬ 
zare economică, o nouă expresiune iîn cultură şi în artă. 

In momentul acela toate naţiunile înconjurătoare o imită, 
şii-i resimt influenţa în mai mare sau mai mic. 

Atunci, după Revoluţia franceză, s’a creiat în toată acea¬ 
stă lume care constitue Europa noastră de astăzi, o anumită 
stare de spirit. Câte naţiuni erau existente în state şi au putut 
să asimileze aceste idei, le-au asimilat, nu pentrucă proveneau 
dela un stat puternic, dar fiindcă era în firea lucrurilor ca aşa 
să se petreacă evenimentele. 

Pentru statul nostru care nu era în formaţiune până la 
1859, aveam o naţiune care îşi dibuia formele de existenţă, nu 
aveam o expresiune juridică şi un istorism practic, închegate 
într’un stat. Aveam o naţiune împărţită în două provincii libere 
şi altele supuse diferitelor naţiuni înconjurătoare, care îşi di- 
buiau formele lor de existenţă. 

La 1859, prin actul memorabil dela 24 Ianuarie, se cons¬ 
titue un stat român naţional. Dar acesta cade într’o lume in¬ 
fluenţată încă şi îţi care ecourile marei revoluţiuni franceze 
mai aveau încă efect. In momentul acela oamenii de stat ro¬ 
mâni au creiat un stat, aşa cum îl avem, într’o anumită formă, 
şd astăzi. Era firesc? Noi răspundem astăzi: Nu! Era necesar? - 
Răpund mai puţin tare: Nu! Dar puteau face altfel? Credem, 
că nu. 

Nu puteau face altfel pentrucă, în momentul creării ace¬ 
stui stat, nu conduceau ei singuri destinele lui. Er au alţii care- 
vorbeaţi în numele nostru şi alte puteri domneau şi se ames¬ 
tecau în lucrurile acestea. 

» 

Ei se puteau pune în ritmul epocii şi după anumite ca¬ 
ractere să creieze un anumit stat. A fost perioada zisă paşop¬ 
tistă, formată de oameni de mare credinţă şi de înalt patrio¬ 
tism, începând cu Bălcescu şi până la Cogălniceanu, cari aut 
luptat să se libereze de influenţa epocei, dar n’au putut. 


69 


Ne găsim şi astăzi în faza unui stat pe care îl voim naţio¬ 
nal, dar care, prin structura pe care a căpătat-o şi datorită in¬ 
fluenţelor ulterioare care au survenit, nu este. 

De ce? Pentrucă în momentul când noi am devenit un 
stat în legătură cu celelalte, în momentul când s’a instalat 
Domnitorul Carol I, a jurat pe constituţia pe care i-am dat-o. 
Constituţia ar trebui să fie expresiunea cea mai autentică a 
statului naţional, în ceeace priveşte raporturile pe care naţiu¬ 
nea le reglementează înlăuntrul ei între diferitele ei corpuri. 
Ori, constituţia noastră trebuia să fie isvorîtă din necesităţile 
noastre organice, căci aceasta este naţionalismul: este nu o 
doctrină, ci o vieaţă, pe care o trăieşte naţiunea autentic, ne- 
influenţabil de alte structuri, chiar dacă provin dintr’o ţară 
profund naţionalistă. 

Naţionalismul ridică nişte ziduri spirituale între o na¬ 
ţiune şi alta, delâ cer la pământ. Bate naţionalismul unui p㬠
mânt anumit, naţionalismul unui suflet anumit, merge până 
acolo, încât şi Dumnezeirea o interpretează altfel în raport cu 
ceilalţi, chiar dacă concep acelaş Dumnezeu. De pildă Dum¬ 
nezeul ţăranilor noştri, care sunt cea mai reprezentativă parte 
a naţiunii, nu este acelaş cu Dumnezeul ţăranilor ruşi, al ru¬ 
şilor de eri, căci cei de astăzi nu mai au, sau cu cel al ţăranilor 
apuseni. 

Este un Dumnezeu turnat sub ochii şi asemănarea noas¬ 
tră. Şi se petrece sub ochii noştri un fenomen curent, fiecare 
v’aţi dat seama ce s’a petrecut în ţinuturile Doljului, unde acel 
cioban a văzut pe Dumnezeu. Eiste o interpretare specifică, 
această intimitate divină pe care o stabileşte această igenuitate 
care merge până la dlivinism şi pe care o are despre Dumnezeu: 
îi spune Moşu, ca unui familiar. 

Naţionalismul care are fond autentic personal, încât se 
detaşează de orice altă naţiune înconjurătoare, trebue să g㬠
sească, în momentul când se constitue statul naţional în ordi¬ 
nea juridică, în raporturile dintre naţiuni, unele cu altele sau 
în raporturile dintre naţiune şi supuşii respectivi, anumite 
forme. Aceste forme, care se concretizează în constituţie, n’au 
fost ale noastre, deoarece constituţia noastră a fost copiată li¬ 
teră cu literă după cea belgiană, forme care acolo sau în Franţa 
erau lucru firesc, dar la noi nu erau lucru firesc, pentrucă ceea- 


70 


ce constitue firescul la o anumită naţiune nu este firesc şi la 
celelalte. Vedeţi Dvs., concepţia noastră despre dreptate este 
alta decât în occident; exemplul îl împrumut tot dela D-l Prof. 
Nae Ionescu, care odată spunea: la nod, când ţăranul zice «după 
lege» se gândeşte şi după lege, dar şi mai ales după legea bi¬ 
sericească,, a lui Dumnezeu; el le împleteşte; ştie cum a fost 
odată judecait şi transmite imul altuia aceeaşi idee de lege. 

Domnilor, ţăranul român nu cere justiţie, el cere dreptate,, 
care este cu totul altceva. Pentru apuseanul care a făcut o re¬ 
voluţie, pe bazele unui sistem capitalist, a cere justiţie este a 
împărţi, noţiune precisă pentru el, căci această idee ese dintr’o 
stare de lucruri. 

Ţăranul cere pur şi simplu dreptate, pe care putea s’o- 
împartă un moş Sn sat, boerul sau la cazuri mai glrave Domni¬ 
torul la Divan. Pentru el la fel este ideea de proprietate; siunt 
lucruri intrinseci, ideea unui fapt, care determină toată forma, 
de vieaţă, de cultură şi de civilizaţie a unui popor. 

Această idee de proprietate la ţăranul nostru, care se 
Vede reglementat de texte pe care le ignorează în literă şi spi¬ 
rit, începe să capete proporţii catastrofale. 

Vedeţi judecăţile care nu se mai termină între ţărani, pen¬ 
tru pământ. Căci pământul nu este un bun transformabi! în 
capital, este ceva mai mult decât vieaţa lui; adevărul e că nu 
ţăranul stăpâneşte pământul, ci pământul îl stăpâneşte pe el. 
Este aservit lui, este un fiu al pământului, încât cu toată firea, 
şi metafizica lui se aşează în ideea de pământ. Ideea aceasta, 
este alta decât raporturile pe care le stabileşte un stat dela care 
Le-am importat şi unde aceste raporturi erau fireşti. 

Iată altă formă sub care naţionalismul care n’a apucat, 
să se manifeste şi statal şi juridic, trebuia să se realizeze, dar 
aceasta nu s’a întâmplat. 

Ori,, naţionalismul acesta ţara noastră nu-1 are încă: Na¬ 
ţionalismul acesta care constitue ( punctul de plecare al activi¬ 
tăţii noastre practice în vieaţa de toate zilele şi pe care voim 
să-l realizăm cu toţii. Naţionalismul acesta mai are apoi un alt 
aspect, un aspect spiritual, profund spiritual. 

Căci într’o mişcare ca aceasta, mişcarea legionară, şi în- 
tr’o mişcare în care noi angajăm toate forţele vii ale fiinţei 


71 


noastre, noi nu urmărim, cucerirea pâinii, nu avem numai un 
obiectiv economic , ci a unui ceva mai mult decât un petec de 
pământ pe care cineva îl are, o desfiinţare a unuia care posedă, 
ca să ne slujească bunul lui nouă; aceasta nu implică că noi 
vom tolera şi vom rămâne în starea actuală, pentrucă ceeace 
urmărim noi este schimbarea fundamentală, aşa cum totdeau¬ 
na, şi în Cărticica şefului de cuib şi în toate sfaturile, ne 
spune Căpitanul: Noi urmărim reforma spirituală a omului în 
linia revenirii omului nostru românesc la fiinţa lui firească, 
aceea pe care un secol de altă structură a falsificat-o. 

Revenirea la virtuţile noastre strămoşeşti care au fost 
înăbuşite, au fost date la o parte de către o anumită formă de 
vieaţă care nu ne era proprie. Atunci naţionalismul capătă un 
aspect de spiritualitate pură care îl ridică dincolo de lutul care 
îl poartă pe el. Noi nu plecăm dela postulatul marxist: pâine 
şi pâine şi pâine, acest mod de a băga în mintea unui om ceva 
care să-l asmuţe şi să-i aţâţe ura. Noi îl ridicăm, fără să ig¬ 
norăm pâinea, îl ridicăm la înălţimea unde un om trebue să fie 
situat. 

Naţionalismul creiază un om, care trebue să fie constituit 
din elemente care formează toată floarea vieţii Im interioare; 
să se întrupeze în omul acesta tot firul de strămoşi câţi au 
fost lăsaţi în urmă de fiecare din Dvs. Puteţi să vă daţi seama, 
în spatele Dvs. se aşează într’un la/nţ invizibil seria de strămoşi 
prin care trăiţi, pe care vreţi să-i readuceţi în vieaţă printr’o 
formă de manifestare a Dvs., demnă. 

Acest naţionalism mai are un alt aspect care nu trebue 
ignorat şi pe care mişcarea naţionalistă vrea să-l realizeze cu 
orice risc, cu orice preţ. Are un aspect etic. Se desfiinţează 
de aici înainte omul creat de sistemul raţionalist al «scopului 
scuză mijloacele», se desfiinţează omul care crede că pentru 
reuşita lui în vieaţă are nevoie de victime în dreapta şi în 
stânga, să calce cu alte cuvinte peste cadavre pentru realiza¬ 
rea acelui individ de care secolul trecut a făcut atâta caz. Nu! 
La baza activităţii şi în construcţia fundamentală a legionaru¬ 
lui este acest element, pe care Căpitanul îl predică în continuu, 
elementul etic, moral. 

In conducerea de mâine a statului legionar, această va¬ 
loare a eticului va constitui poate fundamentul pe care se va 
aşeza acest stat 


72 


Priviţi psichologia şi construcţia noastră interioară, care 
nu este etică, pe care ne-au făcut-o şcoalele de până acum. 
Şi când spun şcoalele, mă gândesc la licee, universităţi, etc., 
şcoalele de gândire, şcoalele teoretice; tot ce ni s’a spus, tot 
ce am trăit în familia noastră, cu camarazii noştri, cu acel 
«fă orice ca să ajungi», acest sistem de vieaţă trebue suprimat 
şi desfiinţat. 

In statul legionar de mâine conducerea, aşa cum se în¬ 
tâmplă astăzi în cadrele Legiunii, o au acei care înţeleg să se 
jertfească pe ei. începe câştigul prin jertfirea ta când porneşti 
la treabă. Veţi spune: da, dar la capătul activităţii mele unde 
este răsplata? Astăzi răsplata constă din funcţiuni, sume de 
bani, din valori materiale de orice ordin. Pentru ziua de mâine 
legionarii angrenaţi în cursul unui stat într’adevăr al fiinţei 
noastre româneşti îşi vor găsi satisfacţia lor în binele pe care 
l-au adus comunităţii. 

Această supremă detaşare de material şi această spiri¬ 
tualizare o va simţi legionarul numai în urma desăvârşirii, în 
urma realizării operei. Legionarii se ridică dincolo de vieaţa 
de toate zilele, de vieaţa fizică a fiecăruia dintre noi. Forma 
aceasta, nu de asceză care este ceva impus în vederea unui scop 
pe care îl urmăreşti, poate sublim, dar această conştiinţă la 
care ajungi printr’o depăşire a ta de tine însuţi, aceasta poate 
constitui cheia de boltă a legionarului de mâine. 

Iată câteva din aspectele pe care le prezintă naţionalis¬ 
mul nostru. 

Dar se mai pune o problemă pentru naţionalismul rom⬠
nesc pe care alte naţionalisme a/u integrat-o, altele au tranşat-o 
cum au crezut, iar altele nici n’au pus-o niciodată. Este pro¬ 
blema antisemitismului legionar. 

Domnilor, să nu vedeţi în antisemitismul legionar neap㬠
rat o luptă, pe care o angajează o anumită lume împotriva al¬ 
teia, pe motive economice. Sunt anumiţi oameni politici cu un 
trecut glorios, cu bune intenţii, care cred că problema antise¬ 
mită în ţara noastră se poate rezolva, dacă plasezi 14 români 
într’o industrie, 15 în alta, 17 în nu ştiu ce comerţ, aşa ca să 
ne dozăm pe ici şi colo; putem să colaborăm, putem merge mai 
departe şi totul va fi spre binele şi spre fericirea noastră. 


73 


Antisemitismul legionar are o natură cu totul superioară 
şi de altă esenţă. Noi nu suntem antisemiţi pentru faptul că 
locurile noastre sunt ocupate de alţii; şi pentru aceasta, dar 
nu este principalul. In corpul viu al unei naţiuni unitare se 
introduce alt corp, care vine să falsifice sensul vieţii lui, să 
falsifice sensul desvoltării în vieaţa morallă şi să falsifice sen¬ 
sul culturii în vieaţa spirituală. 

Aşa se pune problema antisemitismului legionar. Ceeace 
se vede în efectele mecanice de toate zilele este consecinţa aces¬ 
tor corpuri care s’au băgat în vieaţa noastră. 

Pentru aceasta, coloratura de antisemitism pe care o ca¬ 
pătă naţionalismul nostru, este cu totul specifică şi cu totul în 
afară de considerentele practice, pe care ceilalţi le fac. 

Domnilor,, fiindcă atacasem la început raportul statului 
naţional au celelalte ideologii care creiază şi ele state, să re¬ 
vin. Noi am plecat dela ideea fundamentală că nu poate exista 
decât o naţiune articulată pe tun stat naţional, care să promo¬ 
veze o cultură şi să se identifice în raport cu celelalte. 

Există totuşi anumite minţi şi anumite firi care par că 
se adresează şi se îndreaptă înspre ceeace am considerat la 
început o ideologie a umanităţii şi în cadrul! acestei ideologii se 
aşează socialismul, se aşează formele noi de vieaţă ale lumii 
de dincolo de Nisltru, comuniştii, ş. a. m. d. 

Domnilor, pe aceste elemente se construeşte aşa zisa luptă 
de clasă. A împărţi o naţiune care constitue un tot organic, 
în clase, este un lucru foarte uŞotr din punct de vedere teo¬ 
retic, a le preciza însă n’a reuşit niciodată nimeni; acesta este 
un element tactic al adversarilor statului naţional. Fiindcă so¬ 
cialismul pentru ţara noastră este un non-sens şi fiindcă sunt 
anumite probleme la ordinea zilei pe care aşi voi să le precizez, 
să le discutăm. Se vorbeşte iarăşi dela un timp de un stat ţ㬠
rănesc ia noi. Dacă statul naţional este /un stat firesc, să ve¬ 
dem, statul/ ţărănesc este Şi el firesc? Dacă ţăranii constituesc 
naţionalismul cel mai autentic şi dacă aceşti ţărani ar face să 
fie valabilă ideologia noului stat, hotărît lucru orice stat se 
poate numi şi stat ţărănesc. Da/că ÎI interpretezi etnic, da! Dacă 
îl interpretezi însă social, pe clase, nu! Ori, iată că acum se 
vorbeşte tocmai de un stat al ţăranilor. întrebarea este care 
ţărani? ţăranii români? Dacă aii spus al ţăranilor, l-ai aşezat 


74 


pe clase şi atunci e şd al ţăranilor unguri, bulgari, ruşi, chiar 
şi jidani, fiindcă se văd prin Basarabia şi jidani la plug. Atunci 
este un stait de clase pe care organismul naţional îl refuză, căci 
nu este firesc, îl elimină prin însăşi constituţia pe care ai aşe¬ 
zat-o dela început. 

De vreme ce n’am admis alt fundament decât naţiunea, 
este peste putinţă să se interpreteze orizontal. 

Ori, naţionalismul este un tot organic care leagă cerul cu 
pământul, este ca un zid imens între noi şi altă lume. Atunci 
pe noi ne poate interesa o luptă politică aşezată pe o teorie ve¬ 
che, a claselor sociale, care promovează economicul şi civili¬ 
zaţia mecanică pe care o avem şi astăzi cu destul belşug? Nu! 
Realitatea omenească nu poate fi construită pe elementele me¬ 
canice, nu poate fi exprimată prin formule care'nu aparţin 
fiinţei noastre. O refuză vieaţa însăşi, aşa cum Dvs. nu puteţi 
amesteca în desvoltarea fizică efllemente care colorează obrazul, 
ochii, părul şi astfel să vă dea altfel de vieaţă şi de existenţă 
decât cea avută. La fel, naţionaliştii nu pot primi alte ideologii 
decât acelea care isvorăsc din propriile lor rădăcini. Atunci, 
pentru realizarea unei vieţi naţionale în cadrul unui stat aşa 
oum am încercat să-l precizăm, mişcarea legionară are în pri¬ 
mul rând o acţiune misionară. Această acţiune misionară se 
manifestă în toate ocaziunile de vieaţă, pe plan individual 
astăzi, pe plan colectiv mâine. 

Intru creiarea aqelui om care să fie depăşit de el însuşi 
pentruca să promoveze, dinlăuntru în afara lui, toate virtuţile 
care au fost acumulate, luptă mişcarea legionară. 

Ea a venit prin glasul Căpitanului din adâncul fiinţei 
noastre româneşti, ne fiind o mişcare teoretică care a pornit 
dintr’un cabinet închis, ci este 'o mişcare care a fost concreti¬ 
zată de un om, poate fără voinţa lui. Este ca şi cum din acest 
pământ al întregei noastre colectivităţi româneşti s’a desfăcut 
o fiinţă care să interpreteze la un moment dat tot ce constitue 
fundamental acest pământ. 

Mişcarea legionară nu este o mişcare creiată cu cadre, 
sortită să piară de astăzi pe mâine; este în sensul epocei noa¬ 
stre de naţionalism profund. 

Mişcarea legionară poartă în ea însuşi germenul fiinţei ei 
de mâine; ea nu poate muri, aşa după cum o naţiune nu poate 


75 


muri, nu se poate suprima pur şi simplu, continuă vieaţa cu 
ucdaş elan şi cu dorinţa de a promova ceva cu care să anga¬ 
jeze rădăcinile puternic în pământ. 

Domnilor, pentru a încheia, Dvs., mai alles cei care sun¬ 
teţi de pe şesuri, dacă aţi călătorit pe întins de şes vara, aţi 
văzut cum la un moment dat vă apare din mijlocul câmpului 
un copac, de cele mai multe ori un stejar. Este aproape un 
non-sens ca în acea întindere de pământ, în acea uniformitate 
care confundă uneori marginile cerului cu ale pământului, să 
te aştepţi să răsară ceva în sus. Se desface puternic un copac 
din pământul acela care îl înconjoară; din regularitatea bulg㬠
rilor anonimi, pământul svâcneşte la un moment dat o fiinţă 
vie, parcă ar vroi să se unească cu cerul: este concretizarea 
voinţii acestui pământ de a se înălţa la cer. 

Tot aşa în cadrul acestei colectivităţi româneşti, din ano¬ 
nimatul miilor de bulgări cari sunt oamenii ce o compun, a 
răsărit ca un stejar puternic şi viu, care să unească pământul 
cu cerul, mişcarea legionară. 



TREI SCRISORI POLITICE 



Onorate Domnule Profesor, *) 

In zilele acesitea, împletite din nelinişte şi desanăţ de au¬ 
toritate, când prestigiul statului românesc trebue câutat un¬ 
deva în trecut, dinapoda âdurilbr pe care şi le-a ridicat singur 
întru apărarea fiinţei sale fizice şi morale, înlăuntrul unui stat 
în care ideii de justiţie i s’a substituit furia brutală a politi¬ 
cianismului răzbunător, iar respectul demnităţii omeneşti este 
zilnic strangulat de şbilţul agentului poliţienesc, vă scrie rân¬ 
durile acestea un legionar al Gărzii de Fier, fost elev al Dvs. 
între anii 1923—24, la Universitatea din Bucureşti, şi atent 
cercetător al cursurilor dela Vălenii de Munte în vara anului 
1927. 

Şi mi-am permis să scriu rândurile acestea^ în numele 
meu şi al tuturor camarazilor mei, închişi în fortul 7, sau pri¬ 
goniţi ca fiarele între hotarele unei ţări, care se pare că nu le 
mai aparţine, nu profesorului care mă onorase odinioară să 
comentez la seminar, .acolo în odăiţa dela Liga Culturală, cro¬ 
nica latină a lui Orosius; ale cărui prolegomene la o istorie uni¬ 
versală, ca acele neegalate studii asupra «desvoltării institu¬ 
ţiilor şi aşezămintelor medievale», mi-au deschis larg poarta 
înţelegerii către lumea de eri şi mi-au pus la îndemână cheia 
zavoritei uşi a vremurilor de mâine şi care, cu fraza îmbibată 
de intuiţie critică, mi-a dat înlesnirea,, prin cele 3 voi. asupra 
istoriei literaturilor romanice, să înţeleg, pentru totdeauna, 
fondul autentic şi comunitatea de spirit şi de realizare a lati¬ 
nităţii întregi. 

Nu profesorului şi savantului Iorga — căruia, în numele 
unei generaţii care citea, şi citea mult şi bun, nu-mi îngădui 


*) Scrisoare adresată d-lui Profesor N. Iorga, în iarna anului 1934. 



80 


să-i turbur clipele de pace — îi scriem aceste rânduri, ci le în¬ 
dreptăm către Nicolae Iorga, interpretul cel mai de seamă al 
gândirii şi al simţirii româneşti, către Nicolae Iorga, temerar 
deschizător de drumuri, largi pe ogorul naţionalismului creator, 
către Nicolae Iorga, scriitorul şi consultătorul cu harapnic de 
foc în pană şi în glas, către Nicolae Iorga, omul de stat care 
a încercat revoluţionarea statului românesc, dar a fost între¬ 
rupt de răscoala ienicerilor fără Domn,, fără Dumnezeu şi fără 
ţară, îi scriem aceste rânduri lui Nicolae Iorga, profesorul de 
conştiinţă al naţiunii întregi, aşa cum nu i-a mai fost dat aces¬ 
teia să se învrednicească dela Eminesou încoace. 

Aceluia care a iubit şi împărţit dreptatea şi a veştejit ne¬ 
dreptatea, de oriunde ar fi venit ea, aceluia pentru care ideea 
de omenie a însemnat însuşirea cea mai dinitâiu a sufletului 
românesc, aceluia care a înţeles şi a îmbrăţişat pe omul de 
crez cu fapta şi cu gândul, şi căruia destinul tragic al omului 
împilat şi prigonit pentru idee nu-i poate fi străin de suflet 
şi de minte, către acela se îndreaptă acum prin mine, o gene¬ 
raţie întreagă, crucificată şi spurcată de ploaia tuturor infa¬ 
miilor şi care cere să fie ascultată în faţa unei judecăţi, pe care 
o ştie, înainte de toate, dreaptă. 

Onorate Domnule Profesor, 

Nu ne plângem soarta şi nici nu solicităm nimănui în¬ 
durare. 

Ne dăm prea bine seama de faptul că nu am fi putut 
coaliza atâta iură şi atâta urgie împotrivă-ne, dacă acţiunea 
noastră, îmbibată de crez şi simţire românească, nu ,ar fi găsit 
ecouri mai largi şi mai profunde decât lasă să se înţeleagă 
prigonitorii noştri de azi. «Nimeni nu aruncă cu pieitre în po¬ 
mul fără roadă» scriaţi undeva, şi noi suntem cei dintâi care 
am înţeles tâlcul acestei cugetări, culeasă din fagurile înţelep¬ 
ciunii Dvs. Ştim deasemeni că istoria nu se sorie cu pana 
muiată în cerneală de roze, iar drumul victoriei mari nu duce, 
niciodată, pe sub arcade înghirlandâte. Nu! Oeeace dorim şi 
preţuim să găsim, fie la adversari, fie la prieteni, este acea în¬ 
ţelegere a realităţii celei adevărate, este privirea răspicată în 
inima lucrurilor, este întâlnirea pe aceiaşi calfe, punct de onoare 
pentru oamenii de onoare, calea interpretării cu bună credinţă. 


81 


Vă rugăm deci să binevoiţi a paraleliza şi Dvs., onorate 
d-le Profesor, situaţiile respective. Noi nu avem nici presă, nici 
post de radio, nici reprezentanţi în sfatul ţării, nici săli de con¬ 
ferinţe, nici asociaţii de tot soiul, a căror unică activitate, dela 
o vreme încoace, se pare că o constitue numai continua come¬ 
morare a unui dispărut şef de partid. Noi nu am mobilizat 
clientela străzii, noi n’am organizat laşitatea colectivă, noi nu 
dispunem de clopotul cel mare al Patriarhiei, noi n’am luat în 
antrepriză zăpăcirea opiniei puiblice conştiente, câtă va mai fi 
rămas în ţara aceasta, noi nu avem la dispoziţie rotativele ca¬ 
lomniei din valea Sărindarului, noi nu ne tânguim şiret pe la 
colţuri de stradă, noi nu înţelegem ca pentru meschine inte¬ 
rese de politicianism bizantin, să ne transformăm în exploata¬ 
tori de cadavre. 

Mărturie stă discreţia cu care am învăluit morţii noştri. 
Şi nesiguranţa zilei de mâine o purtăm în noi, cu toţii. Cu 
aceiaşi tărie, de oameni nevinovaţi, sortiţi să furnizeze figura¬ 
ţia unui «complot» care n’a existat niciodată şi nicăeri, dacă 
nu în capul înfierbântaţilor şi ipocriţilor dela conducere. 

Zac deacum, îngheţaţi sub pământ, îngropaţi creştineşte 
sau incineraţi tâlhăreşte, morţii, noştri anonimi: studentul Vir- 
gil Teodorescu dela Constanţa, tânărul cu ochii de cer, împuş¬ 
cat pe ia spate de o brută poliţienească în vreme ce lipea un 
afiş electoral al Gărzii; cu creerii împrăştiaţi pe haină şi pe 
asfaltul străzii, muncitorul Niţă Constantin la Iaşi, pentrucă 
încercase să arunce o pâine camarazilor lui asediaţi în căminul 
dela Râpa Galbenă; gunoit pe patul Spitalului dela Giurgiu, 
s’a stins de bătăi şi schingiuiri săteanul Bălăianu, fruntaş 
dintre cei mai' aleşi ai comunei lui; împuşcat noaptea, după 
sistemul Cekei şi sivârlit în şanţul şoselei Pantelimon, dus apoi 
nu se ştie unde, Sterie Ciumette, din familia istorică a Ciume- 
ţiâor macedoneni, cei cari împreună ou Badi Alexe aju dus 
acolo luptă crâncenă pentru cauza naţionalismului aromânesc, 
împuşcat ca un câine turbat, acelaş Sterie Ciumette care fu¬ 
sese purtat în lanţuri şi schingiuit pentru acţiunea naţională, 
de Greci. Şi alţii, pe care nu-i ştim încă, dar despre cari se 
svoneşte continuu că ar fi fost doborîţi în furia instinctelor 
deslănţiuite ale acelora chemaţi să fericească cu linişte ţara în 
pragul anului acesta trist şi gol. 


82 


Noi ni-i plângem domol şi înecat pe aceşti morţi ai noştri, 
fiii ai pământului nostru, aşa cum îi plâng şi familiile lor, cari 
nu găsesc răspuns la nici o poartă unde bat. Şi toţi flăcăii 
aceştia vrednici, nu plătesc încă victima unui atentat pe care 
nimeni dintre noi nu l-a dorit şi nici unul dintre noi nu l-am 
recomandat. 

Pentru fapta unor tineri cari în setea lor de dreptate au 
împins fanatismul până la ridicarea vieţii aceluia pe care îl 
socoteau patron al nedreptăţilor, sunt prigoniţi, schingiuiţi, 
smulşi dela familie şi din activitate şi depuşi în fortăreţe 
umede, sute de fii ai neamului acestuia, care nu sunt şi cei 
mai de pe urmă. 

Setea de sânge nu şi-au potolit-o încă autorii^ măcelului 
în masă dela 1907. Orice se poate ierlta în ţara aceasta, cum 
soria odată marele meu prieten Nae Ionescu, orice, afară de 
crima de a te fi atins cumva de dreptul de proprietate, pe 
care şi l-a atribuit pe vecie, asupra statului românesc, istori¬ 
cul partid liberal. Aceasta nu se poate ierta. Se prescriu cri¬ 
mele de lese-majestaJte; o! actul dela 4 Ianuarie! Se prescriu 
jafurile în averea ţării, se prescriu asasinatele adversarilor po¬ 
litici, chiar dacă sunt primi-miniştri, se prescriu măcelurile în 
gloata ţărănimii ori a muncitorimii, dar crima de a te fi de¬ 
clarat antâliberal, nu se prescrie! Niciodată! De două luni de 
zille, zac în cazematele fortului Jilava slujitori dintre cei mai 
curaţi ai altarului, intelectuali cu faiimă, eroi distinşi cu Mihai 
Viteazul — lui Stere i se acordă pensie! — oameni vrednici în 
breasla lor, tineri studioşi închinaţi cărţii şi faptei. Se ştie de 
toată lumea că n’a existat parodie de justiţie represivă, este. o 
masivă înscenare, pusă în serviciul răzbunării politice; se ştie 
că actul nenorocit dela Sinaia, nu a fost pus la cale decât de 
către cei 3 tineri, aşa cum au declarat-o ei înşişi, cu toate tor¬ 
turile ce li s’au administrat şi pentru ferocitatea, cărora inchi¬ 
ziţia medievală s’ar fi felicitat, că au făptuit singuri acest act, 
care, aşa cum scria «conspiratorul? Nae Ionescu, se găsia în¬ 
scris în planul tragic al fatalităţii.; că erau convinşi că slujesc 
o cauză şi o ideie, răzbunând printr’un gest un lanţ de nedrep¬ 
tăţi, de ilegalităţi şi de neompnii, lanţ care începea cu verigele 
asasinatelor şi sfârşia cu dizolvarea brutală a organizaţiei lor 


83 


politice şi cu încarcerarea gratuită a tuturor celor cari au can¬ 
didat în numele aceleiaşi organizaţiuni. 

Toate acestea-s zadarnice! Ţara încovoiată sub povara 
grijilor, aşteaptă leacul îndreptărilor. Ţara cea adevărată, 
merge sufleteşte alături' de cei întemniţaţi». Ţara aşteaptă o li¬ 
nişte, din care conducătorii ţării de azi îşi făcuseră un pro¬ 
gram,, şi constată că nu o are. Arcanul funcţionează continuu, 
judecata întârzie, sfârşitul cel bun nu se întrevede. Guvernul 
continuă să organizeze exasperarea, să întreţie panica şi să 
compromită câtă brumă a mai rămas din prestigiul autorităţii 
statale. Toate acestea, pentrucă setea de răzbunare a Molochu- 
lui liberal nu e încă potolită! 

Vă Bcrie toate lucrurile acestea, onorate Domnule Profe¬ 
sor, un om care a suferit şi a cănii situaţie e identică aceleia 
a tuturor celorlalţi încarceraţi. 

Apărător al proceselor intentate Gărzii de Fer, şi cari 
toate, pe tot cuprinsul ţării, indiferent de instanţe, dela Ocol, 
Tribunal, Consiliu de război sau Curţi de Apel, au fost câşti¬ 
gate, membru al unui «cuib» de intelectuali,* care se străduiau 
să formuleze programul^ autor al uaei serii de articole doctri¬ 
nare —< aşa m’a cunoscut Nae Ionescu —■, am candidat pe listele 
Gărzii. Dizolvarea m’a prins la Sighişoara, de unde am fost ri¬ 
dicat, şi de acolo, fără cea mai sumară cercetare, întemniţat la 
Fortul Jilava. Deşi am sesizat instanţele de drept, pentru ilegala 
noastră detenţiune, deşi am protestat prin presă până la Rege, 
nimic nu a fost luat în seamă. Eliberat dela Jilava, după 3 
săptămâni de confiscare — în după amiaza zilei de 29 Decem¬ 
brie — ziua atentatului dela Sinaia, — bolnav de umezeala for¬ 
tului şi slăbit de cele 5 zile de greva foamei, declarată acolo ca 
un suprem protest, am avut poate norocul să nu fiu găsit de 
poliţie pentru a fi reconfiscat în aceiaşi noapte. 

Am preferat să nu apar până acuma, nu de teama jude¬ 
căţii, pe care o aşteptăm cu toţii, oricare ar fi ea, competentă 
sau nu, dar pentru a-mi evita noi şi inutile suferinţă Atâta 
timp cât sistemul confiscărilor abuzive va continua şi câtă 
vreme perspectiva unei judecăţi nu se întrevede, nu voi în¬ 
cerca, singur, punerea mea lla dispoziţia unor autorităţi cari 
trăesc din călcarea legii Şi cazul meu este cazul tuturor ace- 


84 


lora care stau închişi, pe temeiurile participării la un complot 
confecţionat ad-hoc. 

Şi nu este inutil, gândesc, să se ştie acestea de către Ţară, 
de către Ţara cea adevărată, care nu este numai decât şi ofi¬ 
cială. E bine să se ştie că în vreme ce prin siurle intemaţio- 
nale, gras plătite din anemiatul buget al ţării româneşti, se 
celebrează prin banchete şi şedinţe «epocale», cu fotografi şi 
radiodifuzare, pactomania titulesciană, din vina aceluiaş Titu- 
lescu, a cărui condiţie de totdeauna a fost «să nu se amestece 
în treburi interne», zac prin beciuri şi forturi umede, sute de 
români tineri, voinici la minte şi la trup. 

Pentru ţara cea adevărată am scris rândurile acestea. Şi 
pentru aceea le-am adresat lui' N. Iorga. Care, oricât s’ar fi 
supărat uneori pe unii din noi, pentru mici mojicii scrise cu 
impertinenţa vârstei şi nu cu capul, nu rămâne mai puţin das¬ 
călul cu autoritate, al nostru, al tuturor. 


6 Martie, 1934. 


Stimate Domnule Iunian, 

Am citit cu multă emoţie şi deosebită plăcere intelectuală, 
temeinicul şi vigurosul discurs pe care l-aţi rostit la Cameră, 
cu ocazia discuţiei la mesaj. O mărturisesc cu sinceritate, pen- 
trucă mâi presus de orice, aceât discurs, prin multele adev㬠
ruri pe care le conţine, constitiue o lecţie de înaltă etică poli¬ 
tică şi un catechism de civism, eroic în aceste vremuri de 
degradantă laşitate în simţire şi cugetare. M’au impresionat 
deosebit atât talentul care a cinstit expunerea cauzei noastre, 
cât şi argumentaţia strictă în care aţi încleştat retorica de 
bâlci parlamentar a unor oameni, care şi-au pierdut de mult 
măsura tuturor cuvintelor pe care le debitează, şi a actelor 
pe care le comit. 

Cu cele mai vii mulţumiri, ale mele şi ale tuturor cama¬ 
razilor mei, închişi sau prigoniţi ca şi mine, între hotarele 
unei ţări, care se pare că nu ne mai aparţine, îmi îngădui în 
legătură cu aceeaşi chestiune, să fac apel la bunăvoinţa Dvs. 
de a lua în considerare unele lămuriri cari vor pune, cred, şi 
mai mult în lumină, masiva înscenare .menită să anticipeze 
sinistrul simulacru de judecată al Gărzii, de Pier. Aceasta, cu 
atât mai mult acum, când de nicăeri nu se rosteşte cuvântul 
cel adevărat. 

E necesar să se cunoască de opinia conştientă a ţării aces¬ 
teia, câtă va mai fi rămas de pe urma valului de lichelism 
care a inundat strămoşească noastră ţarină dela instalarea la 
conducere a echipei exploatatorilor de cadavre, că procesul 
acesta al nostru se judecă în faţa poliţiei şi nu înaintea jus¬ 
tiţiei. 



86 


Nu au fost «arestaţi», aşa precum s’a vorbit la Cameră, 
cei peste 5000 de legionari şi nelegionari din toată ţara, ci 
pur şi simplu confiscaţil, confiscaţi din ordinul ispravnicilor 
poliţiei şi nu al parchetelor, fie tivile, fie militare. Proba cea 
mai evidentă, o constitue faptul- că arestările încep abia acum,, 
după două luni dela confiscare. Comunicatele cenzurii Consi¬ 
liului de Războiu stau mărturie. Aşa risele «trieri» sunt praf 
în ochii mulţimii, căreia i se crează iluzia unor laborioase cer¬ 
cetări, d« pe urma cărora închişi rămân doar cei «vinovaţi». 
Ori, planul a fost diabolic întreţinut; se ştia că se confiscă oa¬ 
meni cu totul streini de cauză, dar erau deţinuţi numai pentru 
a face figuraţie la cercetări: interesul era, ca odată detaşaţi 
din grupul adevăraţilor membri ai Gărzii, aceştia din urmă să. 
apară cu toţii, în faţa lumii, drept vinovaţi. Operaţia e simplă 
şi nu e lipsită de abilitate; pe deoparte dai oarecare satisfacţie 
opiniei publice, iar pe de alta, reţii la dispoziţia bunului tău 
plac pe toţi câţi îţi sunt indezirabili. 

Dealtfel, temeiurile legale ale acestor arestări nu există 
Ca exemplu poate servi chiar cazul mieu. Casa în care locuiesc 
a fost călcată în trei rânduri până acum, şi de fiecare dată 
poliţia, în număr dela 5 la 10 persoane, Ş’a prezentat între 
orele 12 3 noaptea. Şi nici la cea mai recentă «viztită» făcută 
acum 2 săptămâni, deşi instrucţia era într’o fază oarecum 
namtata şa deci posibilităţile de a proceda legal deschise, oa¬ 
menii poliţiei nu erau întăriţi nici cu cea mai simplă forma¬ 
litate judecătorească: nici mandat de aducere, nici mandat de 
pşrcheziţionare, nici mandat de arestare. Aşadar, şi acesta e 
cazul tuturor camarazilor miei închişi sau prigoniţi, deşi jus¬ 
tiţia nu ma cauta, arcanul poliţienesc funcţionează continuu şi 
îndeosebi, noaptea. * r 

Cu toata seriozitatea pe care o necesită aci afirmaţiiunile 
mele, ţin sa va mai relev un lucru extrem de semnificativ. 
Pnn unele persoane devotate mie şi cauzei, am aflat că jus¬ 
tiţia militară nu ne caută, iar comisarii regali sfătuesc pe ceî 
ce se interesează de soarta urmăriţilor «să se ferească de poli¬ 
ţie», ei neavând nici un fel de probe împotriva respectivilor 

Cu aceste date, fac apel la bunăvoinţa Dvs., rugându-vă 
urmăriţi mecanismul presupusei instrucţiuni: justiţia mili- 


87 


tară— competentă sau nu, nu interesează aci — nu te caută; 
te caută în schimb poliţia şi siguranţa şi odată ce ai ajuns 
acolo, după 5—6 zile de «cercetări preliminarii», apar şi pro¬ 
bele, confecţionate «pro causa» şi cari, acestea, dau temeinicie 
legală a lansării mandatului de arestare. Iată, onorate domnule 
lunian, cum se pregăteşte instrucţia «odiosului atentat dela Si¬ 
naia» şi iată cum devin participanţi ai «complotului» toţi mem¬ 
brii mai de seamă ai organizaţiei Garda de Fier. 

Trecând la alt capitol al penibilei înscenări, am cetit în 
răspunsul subsecretarului dela Iaiji la viguroasa Dvs. comuni¬ 
care, că toate aceste măsuri au fost determinate de «caracte¬ 
rul clandestin al mişcării Gărzii de Fier, a cărei acţiune vio¬ 
lentă e sintetizată în asasinatul dela Sinaia». Se găseşte în 
pasagiu! acesta, în insinuarea aceasta infamă, toată ipocrizia 
mentalităţii liberale care, în disperare de cauză, leagă acţiunea 
unei întregi organizaţii, cu lupta deschisă în plină lumină, de 
un act comis, în urma unui tragic proces de conştiinţă, de c㬠
tre trei membri ai aceleiaşi organizaţiuni, şi numai de către 
ei trei. Elaborat şi executat numai de ei înşişi. Dar insinua¬ 
rea calculată ple mai sus, implică şi o altă faţă a problemei: 
noi nu putem fi trimişi, cum afirmă sentenţios în aplauzele 
miluiţilor urnei numitul' domn, «în faţa justiţiei pentru carac¬ 
terul subversiv şi clandestin». 

Dovadă fără replică, o constitue toată acea serie de pro¬ 
cese intentate Gărzii de Fier, exact pentru aceleaşi considera- 
ţiuni, de către guvernul d-lui Vâj-da «cel cu protecţia şi cu me¬ 
toda persuasiunii», care ne-a sângerat, ne-a frânt oasele şi ne-a 
pus în lanţuri la Vişani, la Chier, la Teiuş, la Hârşova şi pe 
tot cuprinsul ţării şi care, prin eternul Tilea, ne-a înscenat 
cercetări şi arestări pentru fabricaţie de bani falşi la Răşinari. 

Ord, toate aceste procese, fie la Tribunale — Tighina, R㬠
dăuţi, Caransebeş, Arad, Alba Iulia, Cluj, Constanţa — fie la 
Consiliul de Război — C. I. A. 31 Aug. 1933 — fie la Curtea de 
Apel — Bucureşti S. EI şi Timişoara, 22 Nov. 1933, — şi 
pe care am avut onoarea să le pledez eu pe toate, au fost câşti¬ 
gate de Garda de Fier. Stau mărturie de aceasta, sentinţele 
date pe tot cuprinsul ţării. Pentru licenţiatul Facultăţii de drept 
dela Iaşi, cocoţat azi pe banca ministerială în calitate de pro- 


88 


curor al intereselor antinaţionaliste, reamintim dictonul de 
drept: non bis in idem. 

Păşind, cu binevoitoarea Dvs. îngăduinţă, la chestiunea 
existenţei faimosului complot, de pe urma căruia a răsărit ne¬ 
norocitul atentat dela Sinaia, nu-mi pot stăvili indignarea care 
mă cuprinde când văd cum se ţes firele rostuite să urzească 
formidabila înscenare. Pentru cauza cea mare a dreptăţii şi 
pentru respectul adevărului, vă rugăm, onorate d-ie Iunian, să 
continuaţi a-i demasca pe toţi aceşti măsluitori de legi. 

In toată lupta angajată împotriva noastră de către gu¬ 
vernul forţelor oculte şi al imbecilităţii interesate, atentatul 
dela Sinaia apare ca un nenorocit incident. El nu este conclu¬ 
zia unei acţiuni pusă la cale de noi, fiindcă nimeni dintre noi 
nu l-a dorit şi nici unul dintre noi nu l-a recomandat. N’a 
existat iiici un complot, după cum ţipă pe la toate răspântiile 
toţi acei care sunt interesaţi să strivească mişcarea Gărzii de 
Fier. Dealtfel o ştiu prea bine toţi aceşti domni, începând cu 
figuranţii ministeriali şi sfârşind cu presa în contact puţin cu 
lupta guvernului, al cărui reprezentant autentic este d. Şei- 
caru, care declară între prieteni «că se face o mistificare, dar 
este necesară, fiind vorba de salvarea Siguranţei Statului bur¬ 
ghez şi — horribile dictu! — democrat». Mai ales când sal¬ 
vând «siguranţa acelui stat» salvezi şi ferma dela Ciorogârla 
şi cele multe milioane, adunate cu sudoarea a zece ani ne¬ 
odihniţi... 

Din toate declaraţiile celor 3 tineri cari au făptuit aten¬ 
tatul, şi pentru a căror extorcare s’au utilizat metode de cari 
Torquemada însuşi s’ar fi felicitat, reese că numai ei, neîn¬ 
demnaţi de nimeni, au pus la cale acest atentat şi l-au făptuit, 
gândind că prin aceasta răzbună şi repară o serie de nedrep¬ 
tăţi şi pedepsesc acţiunea antinaţională a unui guvern angajat 
complet pe interese potrivnice românismului. Ori, justiţia re¬ 
presivă — în loc să urmărească numai pe aceia cari au declarat 
şi din cercetări cinstite reese că au comis un act, împinşi fiind 
de propria lor convingere că servesc o cauză, — la ordinele 
vindictei liberale, această justiţie, caută să întindă reţeaua cât 
mai mult şi speculând un fapţ, împotriva tuturor probelor şi 
în tăgada cea mai sfruntată a sfintei dreptăţi, caută să anga¬ 
jeze în acelaş proces o mişcare întreagă pentru a o distruge, 


89 


şi dacă se poate şi pe toţi oamenii cari merg paralel sau con¬ 
centric cu ea, cum ar fi cazul lui Nae Ionescu. 

Răspunsul subsecretarului de stat, monument de patimă 
şi de inexactitate, mai conţine în el şi o sfruntată tăgadă a 
adevărului. 

Ce afirmă d-sa? Aceea că «la 29 Dec. când s’a întâm¬ 
plat asasinatul dela Sinaia, nu mai exista în închisorile din 
ţară, nici un deţinut. Li se făcuse formele necesare, şi în con¬ 
formitate cu legile în vigoare erau să fie trimişi în faţa in¬ 
stanţelor respective ». 

Vă mărturisesc că nici chiar dela cel mai autentic libe¬ 
ral, născut şi crescut în şcoala ipocriziei, nu m’aşi fi putut 
aştepta să aud o afirmaţie mai patent necinstită. 

Dar bine, stimate d-le Iunian, eu sunt tocmai unul dintre 
ultimii deţinuţi la Jilava şi am fost eliberat chiar în dwpă 
amiaza zilei de 29 Dec. 193$, ora S jum. In aceiaşi zi, am fost 
eliberaţi: Ion Moţa, Sterie Ciumette şi subsemnatul. 

Cum se pot afirma acele lucruri de pe banca ministe¬ 
rială, când nouă nu ni s’a făcut nici cel mai elementar simu¬ 
lacru de cercetare? Ridicaţi, cu forţa, în noaptea dizolvării 
Gărzii, 9—10 Dec., fiecare de pe unde ne găsiam, cei mai mulţi 
din casele lor, eu dela Sighişoara, unde candidam pentru Târ¬ 
nava Mare, cap de listă; ridicat de poliţie, transportat cu 
agent la Bucureşti, trecut prin beciurile poliţiei şi depus la 
Jilava, fără cea mai neînsemnată formă procedurală. Deţinuţi 
la Jilava 19 zile. Şi aci intervine paradoxul: că tocmai deţi¬ 
nuţii cereau cercetarea şi judecarea, iar autorităţile refuzau. 
Am utilizat toate mijloacele pentru a obţine cercetări ori emi¬ 
terea unor mandate de arestare: am declarat greva foamei, 
am protestat prin ziare, până la Rege, iar în cele din urmă am 
cerut prim-procurorului Trib. Ilfov să se sezizeze de ilegala 
detenţiune a unor cetăţeni. Acesta nu numai că a refuzat să-şi 
îndeplinească datoria, dar ne-a făcut cunoscut prin a treia per¬ 
soană, că nu poate lua cunoştinţă de starea noastră, fiindcă 
altfel şi-ar risca postul. 

Faţă de acest nemaiîntâlnit abuz de putere, pe cale de 
petiţie, publicată şi în ziarul «Cuvântul», am cerut Procuro¬ 
rului General al Curţii de Apel, pe deoparte să se sesizeze de 


90 


situaţia noastră, iar pe de alta să ceară darea în judecată a 
Primului Procuror, pentru tăgadă de dreptate. Această nouă. 
cerere, făcută pentru aceleaşi motive, a avut, din aceleaşi con- 
sideraţiuni, nul efect. Fapt care ne-a determinat să cerem Pro¬ 
curorului General al. Curţii de Casaţie darea în judecată şi a 
Procurorului General al Curţii de Apel. 

Iată, onorate d-le Junian, care era la 29 Dec. situaţia juri¬ 
dică a acelora cărora «li se făcuseră formele necesare», etc. 
Toată acea detenţiune se reducea la o confiscare de fapt, iar 
singurul nostru paznic, Colonelul Izet, comandantul închisorii 
militare Jilajva, spunea unora dintre noi, că dacă ar trebui să. 
interpreteze litera legii şi dacă nu S’ar teme pentru existenţa, 
sa şi a familiei sale, el ar trebui să ne deschidă porţile for¬ 
tului şi să ne spună: Poftiţi! Eu nu vă pot deţinfe un minut 
mai mult. 

Ceva mai mult. La plecare ne-a eliberat dovezi de ile¬ 
gala noastră detenţiune, pe cari le păstrăm şi de care a doua 
zi înţelegeam să ne servim ca probe în justiţie în acţiunea pe 
care am fi intentat-o atât pentru daune cât şi pentru pedep¬ 
sirea funcţionarilor abuzivi, care ne confdscaseră. A intervenit 
însă, în aceeaşi seară, nefericitul act dela Sinaia şi odată cu. 
acesta s’a deschis guvernării cu metode de bandiţi chinezi,, 
ocazia de a spăla toate ruşdnile cu care se acoperise până. 
atunci. 

Vă spunem toate acestea, stimate d-le Iunian, ca să le 
ştiţi Dvs., şi astfel să le ştie ţara cea adevărată, care nu este 
numaidecât şi oficială. Noi nu avem presă, plătită cu bani grei 
din anemiatul buget al ţării şi nici post de radio la dispoziţia 
noastră de dimineaţă şi până seara, cu care să organizăm ză- 
păcirea opiniei publice. Noi nu avem la dispoziţie nici clopotul 
cel mare dela Patriarhie, nici stolul de clienţi ai străzii cari 
răspândesc pe la colţuri infamiile *). 

De pe urma confuziei, permanent întreţinute, deşi lega 
dispariţia unui om politic de soarta şi existenţa însăşi a Sta¬ 
tului, justiţia domnilor dela guvern a însemnat confiscări, schin¬ 
giuiri, întemniţări şi sechestrări de femei, de femei care n’a- 
veau nici un amestec în mişcare. Soţii sau logodnice, luate 


) Aci lipsesc două file din manuscrisul scrisorii. 


91 


ca zălog după sistemul bandiţilor şi torturate pentru a obţine 
informaţii asupra soţilor ori logodnicilor lor: cazul D-nei Co- 
dreanu, etc. 

Se vorbeşte de complot, de siguranţa statului ameninţată, 
de violenţă, etc. Vă întreb pe Dvs., şi pe toată lumea de bună 
credinţă din ţara aceasta, chiar dacă printr’o ipoteză cu totul 
absurdă, am admite ca adevăruri toate cele alambicate de de¬ 
claraţiile ministeriale, vă întreb ce rost are. deţinerea şi ares¬ 
tarea d-ruiui Ndcolae Roşiu, ziarist, care nici măcar nu era mem¬ 
bru al Gărzii de Fer? Vina? Aceea că în calitate de medic legist 
şi cu simţiminte de bun român, a ajutat să se facă lumină în 
chestiunea Ciumette. D-rul Roşu, conspiratorul, poartă vina de 
a fi identificat şi fotografiat cadavrul unui «oarecare», cadavru 
adus la morgă şi care din întâmplare aparţinea unui oarecare 
Sterie Ciumette. Iată marea vină şi iată culpa aceluia implicat 
în cercetările unui proces care este în aceeaşi măsură penibil 
şi monstruos. 

Sunt aci lucruri despre cari poate că aveţi şi Dvs. cu¬ 
noştinţă, onorate d-le Iunian şi cu a căror înşiruire eu v’am 
luat din preţiosul Dvs. timp. Veţi ierta totuşi aceasta, unui om 
care a trăit tot ceeace vă expune şi pe al cărui credit vă rog să-i 
faceţi onoare a vă întemeia. De aci de unde mă găsesc, caut să 
contribui cu puţinătatea mea la luminarea unor lucruri care nu 
pot dăinui la infinit, nici chiar în ţara noastră plină de răb¬ 
dare şi, aşii îndrăzni să spun, contagiată de laşitate. împotriva 
guvernului care organizează sistematic exasperarea, împotriva 
guvernului sgâlţâit de furia instinctelor primare, împotriva 
campionilor ipocriziei şi a răzbunării lor, cuvântul Dvs. autori¬ 
zat va cădea ca o sabie a răzbunării justiţiei ultragiate. Cu¬ 
vântul Dvs. pus în slujba adevărului şi a sincerităţii, va fi un 
proector de lumină. Descoperiţi-i şi arătaţi-i, aşa cum sunt, ţării, 
şi făcând aceasta veţi fi servit cauza cea mare a justiţiei şi vă 
veţi câştiga recunoştinţa celor mai buni din fiii ţării acesteia. 





Cher maltre, *) 


Ces lignes viennent d’un pays sur lequel un tragique at- 
tentat politique a attire l’attention europeenne: Celui qui Ies 
ecrit «sine ira et studio», est un jeune intellectuel, membre 
actif de la meme organisation politique dont faisait pârtie ce¬ 
lui qui a attente â la vie de I. G. Duca. J’ai reussi, jusqu’â. 
present, a echapper aux sinistres cachots, ou depuis plus d’un 
mois, des centaines de jeunes gens et d’intellectuels, chefs et 
animateurs des Gardes de Fer, souffrent du froid et de la faim 
et son plus mal traites que Ies pires criminels, pour avoir sim- 
plement servi avec devouement une cause politique. Ils gisent 
donc dans de glaciales prisons, ces militants du nationalisme 
et parmi aux l’on compte des professeurs universitaires, des 
joumalistesi, des avocats, des medecins et des ingenieurs sans 
qu’il ait ete lance contre eux le moindre mandat d’arret et sans 
qu’aucune sentence judiciaire ne soit intervenue; ils sont hors 
la loi, ils ne peuvent communiquer avec leurs familles ou avec 
leurs amis, le droit meme de se defendre, concede aux pires 
criminels, leur est denie. En effet, nul avocat ne pourra Ies 
assister dans le proces qu’on s’apprete â leur intenter, â la 
suite du prStendu complot fabrique de toutes pieces par la 
Surete Generale, car ceux des avocats qui pourraient s’offrir 
â Ies defendre subiraient sans retard le meme sort qu’eux, la 
prison. 

Je ne vous ecris point ceci pour me plaindre, â. vous Fran- 
Qais, de la fason barbare dont nous sommes traites dans notre 
propre pays, je ne cherche pas, non plus, â eveiller en votre 


) Scrisoare adresată lui Charles Maurras, în iarna anului 1934. 



94 


ame des echos que nous n’avons pu, helas, trouver dans Ies 
•âmes de nos compatriotes. Non! Nous aimons trop notre pays 
P our cela, et nous avons assez de dignite pouir supporter sans 
faiblir une persecution que nous ne meritons pas et qui n’est 
que l’ultime effotrt d’un monde pourrd et use pour arreter notre 
mouvement, ou la fleur de notre jeunesse et de nos elites a mis 
le meilleur de son âme, de sa foi, de son caractere. 

Mon intention, cher maître, est tout autre. Je parle en 
mon nom et au nom de tous ceux d’entre nous qui aimons la 
France, la vraie France, celle que vous nous avez revelee par 
cette magnifique «Action Frangaise», par votre monumentale 
«Enquete sur la Monarchie», par toute votre oeuvre et par vos 
admirables articles quotidiens de l’«Action Frangaise». 

Vos idees, vos doctrines, nous ont puissamment aides â 
trouver notre propre voie: Cest pour cela que je m’adresse 
â vous. Les evenements rdatifs aux «Gardes de Fer» et â la 
Roumanie ont ete interpretes par la plus grande pârtie de la 
presse frangaise de fagon si inexacte, que notre organisation a 
et6 jugee aussi faussement et partialement que possible. 

En effet, pour justifier les mesures arbitraires, et les abus 
sans precedent qu’il a commis, le gouvemement de L G. Duca 
a fait repandre â l’etiranger et tout particulierement en France, 
grâce â certains journaux qui obeissent aux memes maîtres oc- 
cultes que lui, des calomnies selon lesquelles la Garde de Fer 
serait une organisation terroristq, soutenue par l’argent et le 3 
idees du national-socialisme hitlerien et qui travaillerait â in- 
staurer une dictature â la solde et â la devotion de l’Allemagne; 
laquelle dictature une fois installee romprait nos relations ami- 
cales avec la France et asservirait le pays aux interets germa- 
niques. 

Ces calomnies, en l’absence d’autres informations, ont 
porte fruit et, de cette fagon, la presse et les hommes politi- 
ques frangais ont ete induits en erreur et ont a leur tour induit 
en erreur l’opinion publique de votre pays. 

Noius sommes actuellement hors d’etat de protester, de 
retablir la verite: Nous sommes poursuivis, pourchasses, em- 
prisonnes, tortures, notre presse a ete suprimee, l’etat de siege 
et les CoUseils de Guerre empechent l’expression de toute idee 


95 


contraire aux versions officielles, aussi, c’est â vous que j’a- 
dresse ces lignes, afin de vous faire connaître la verite. 

La Garde de Fer est une organisation politique naţiona¬ 
liste, dont 1’ideologie est inspiree par un fascisme adapte aux 
besoins et aux aspirations de la Roumanie; c’est une organisa¬ 
tion chreftienne, antijudai'que est antimagonique et elle a'connu, 
ces dernieres annees, une popularite croissante parmi les 
masses; elle a reussi a vaiucre aux elections partielles de 1930 
gt 1931, tous les partis coalises contre elle; elle a pu envoyer 
au Parlement en 1932, malgres les abus et les ingerences elec- 
torales de toutes sortes, 5 deputes (alors que d’autres partis, 
plus anoiens, en avaient moins: celui du Marechal Averescu 
n’en avait que trois, celui de M. Junian 2, celui de M. Arge- 
toianu 4, celui de M. Goga 4, etc.). Ce ne sont pas tant les suc- 
cfes electoraux de la Garde de Fer qui ont alarme les autres 
partis (les liberaux et les nationaux-paysans), que la force ex¬ 
pansive et dynamique de cette organisation, son caractere ener- 
gique et indomptable, la qualite de ses membres, recrutes parmi 
l’elite de la jeunesse intellectuelle. Les journaux qui favori- 
saient la Garde de Fer, «Calendarul» et «Cuvântul», etaient 
vendius en quelques hetires, la revue qui exposait notre doc¬ 
trine, l’«Axa», etait devenue l’une des plus repandues du pays. 
Des groupes de plus en plus comipacts d’intellectuels se ralli- 
aient â notre mouvement, et, outre les intellectuels» toutes les 
classes sociales, tant dans le villes, que dans les campagnes, 
comptaient de plus en plus de representaiits dans la Garda 
de Fer. 

Les anciens partis ne conservaient plus guere que leurs 
clienteles electorales. Le nom de notre chef Comeliu Zelea Co- 
dreanu, qui a fait ses etudes â GrenobJe, etait sur toutes les 
lâvres, les masses le consideraient comme un Saveur, et l’opi¬ 
nion puiblique, en ce qiui’elle avait de meilleur et de plus pur, 
suivait avec sympathie et enthousiasme la lutte qu’il menait 
contre la Judeo-Magonnerie, contre la turpitude morale de nos 
politiciens, contre la democraţie des hommes d’affaires (d’affai- 
res notamment dans le genre de l’affaire Skoda, plus impor¬ 
tante et plus horrible que l’affaire Stawisky, puâsque dans l’af- 
faire Skoda il s’agissait de la defense naţionale, trahie et ven- 
due par nos hommes d’etat). 


96 


Le gouvernement Vaida, en presence de ce formidable 
groupement, n’osa lui appliquer Ies rigoureuses mesures exi- 
gees par la presse juive et Ies loges. 

Cette besogne de bourreau revint au gouvernement du 
defunt Duca, celui-ci s’etant assure l’appui de la finance inter¬ 
naţionale, notamment de la «Banque de Paris et des Pays- 
Bas», ainsi que la protection du cabinet magonnique de M. 
Chautemps, le toiut couronne par la caution bourgeoise de M. 
Titulesco, l’un des representanits des banquiers internationaux 
en Roumanie. 

Fort de cet appui, Duca proposa au Roi de supprimer la 
Garde de Fer; le roi, â la suggestion de M. Titulesco, chargea 
Duca de iformer le nouveau ministere; des le premier jour, le 
cabinet Duca attaqua notre organisation, â la fois par la po- 
lice et la gendarmerie et par Ia presse juive («Dimineaţa», 
«Adevărul», «Lupta», «Tempo») ou devouee au gouvernement 
(«Universali» et «Curentul»). 

Sur ces entrefaites, commenga la campagne Electorale (20 
nov. 1933). Les membres de la Garde de Fer sont arretes iile— 
galement, ils sont battus, tortures, maltraites de toutes les fa- 
gons. A Constanţa un membre de la Garde de Fer, l’etudiant 
Virgile Teodoresco, fut tue par un agent de police, alors qu’il 
collait une affiche Electorale: ce fut la premiere victime de 
Duca. 

Cet assassinat provoqua â Jassy une manifestation des 
etudiants nationalistes, que la police dispersa et refoula sur 
leur foyer, ou elle les tint etroitement assiEges: Un jeune 
homme, C. Niţă, fut tue â coups de revolver, alors qu’il essa- 
yait de ravitailler ses camarades. Et ce fut la seconde victime 
de Duca. Peu apres, â Giurgiu mourut â l’hopital un legion- 
naire, N. Bălăianu, â la suite des mauvais traitements que lui 
avait fait subir la police. Et ce fut la troisieme victime de M* 
Duca. La Roumanie se trouvait donc plongee dans une atmos*- 
pbere de guerre civile. Les jaurnaux du gouvernement se tai- 
saient. «Calendarul», dont j’ai dejâ fait mention, avait ete 
suspendu pour 15 jours, puis la justice etant intervenue, il avait 
reparu, mais il ne paraissait que sous la menace d’une nouvelle 
suppression, ainsi que son contrare, «Cuvântul». 


97 


Malgre tous ces obstacles, la Garde de Fer avait reussi â 
poser des candidatures dans soixante-cinq departements (sur 
les soixante-onze que compte la Roumanie). Son succes crois- 
sait, il devenait formidable: seule la Garde de Fer etait favo- 
rablement accueillie dans les villes et â la campagne. Le ca¬ 
binet Duca fut pris de peur. La presse qui etait â sa devotion 
langait des flots de calomnies contre nous, on nous accusait des 
pires infamies, comme, par exemple, d’avoir regu de l’argent de 
Hitler et d’agir selon ses ordres. Nous ne faisions qu’en rire, 
nous qui, mdeux que personne, connaissions notre pauvrete et 
notre absolue honnetete. Les fonds necessaires â notre pro¬ 
pagande avaient ete reunis grâce â une souscription publique, 
ouverte par le joumal «Calendarul», mais ces calomnies trou- 
blaient tous ceux qui ne nous connaissaient pas assez bien, et 
cela specialement â l’etranger, ou on ignorait que nous n’avions 
jamais envoye aucun representant en Allemagne et que nous 
n’avions jamais regu chez nous aucun emissaire hitlerien. Ce 
qu’on ignore aussi, d’autre part, c’est quef le frere meme de 
l’actuel president du Conseil, M. Etienne Tătărescu, en qualite 
de chef du parti national-socialiste roumain, a ete regu par M. 
Hitler, par M. Goring, par M. Rosenberg et qu’il â parle â la 
Radio-Berlin. Cet interessant pensonnage a d’ailleurs fait ulte- 
rieurement fusionner son parti avec celui de M. Goga. On .ig¬ 
nore egalement que ce demier aussi a rendu visite â Hitler, 
que Georges Cuza, le chef du parti antisemite L. A. N. C. (Li- 
gue de la defense naţionale chretienne) a egalement ete regu 
par le «Fiihrer» et par M. Goring. Pourtant chez nous, ou tout 
le monde n’a pas oublie ces faits recenfs, on n’applique â au¬ 
cun de ces partis l’etiquette d’hitleriens, on ne les accuse pas 
d’entretenir des relations avec l’Allemagne. Nous seuls som- 
mes accuses de tous ces mefaits, nous qui n’avons jamais eu 
aucun contact avec l’Allemagne, nous qui, enfin, avons re- 
pousse Talliance electorale que nous offrait M. Fabrizius, chef 
nazi des Allemands de Roumanie, en grande majorite hitle- 
riens, alors que le cabinet de Duca n’a pas craint de conclure 
un cartel avec eux et de faire elire deux deputes allemands sur 
les listes gouvemementales. 

L’administration liberale constatait donc que ni la calom¬ 
nie, ni les arrestations illegales, ni les brutalites de la police, 


98 


ni meme l’assassânat ne pouvaient arreter le courant qui, de 
plus en plus, favorisait la Garde de Feir. Cest pourquoi, pen¬ 
dant la nuit dui 9 au 10 decembre 1983, qui etait ie dernier de- 
lais ou, conformement â la loi electorale roumaine, on pouvait 
poser des candidatures (et cela afin d’empecher la Garde de Fer 
de fusionner avec quelque autre groupement et l’exclure ainsi 
de l’arene electorale), le gouvernement reuni en Conseil des Mi- 
nistres, prit une decision selon laquelle notre organisation etait 
dissoute. Aussitot nos membres Ies plus notables furent ar- 
retes, ou plutot, pourrait-on dire, confisques, car nul mandat 
d’arrestation ne fut lance contre eux, puisqu’iils n’avaient com- 
mis.aucun crime, ou delit.Quinze miile personnes furent ainsi 
jetees en prison, quinze miile personnes, parmi lesquelles on 
comptait, ainsi que je l’ai ecrit, des professeurs, des journa- 
lites, des pretres, des officiers en reserve, des etudiants: il n’y 
avait plus, desormais, ni loi, ni justice. 

Cetait en vain que Ies malheureux, tombes souvent ma- 
lades â la suite de I’humidite des prisons et des mauvais trai- 
tements qu’ils y subissaient, demanderent des juges. Les jour- 
naux «Calendarul» et «Cuvântul» sommerent les organes ju- 
diciaires d’intervenir. Ceux-ci refuserent, sous pretexte que les 
magistrats qui agiraient contrairement aux ordres gouverne- 
mentaux seraient destitues. II n’y eut donc ni enquete, ni 
jugement. Les incarceres declarerent la greve de la faim, les 
journaux «Calendarul» et «Cuvântul» furent de nouveau sus- 
pendus, et l’atmosphâre empoisonnee, qui enveloppait deja le 
pays, s’epaissit. 

Enfin, apres Noel, les electiorus ayant assure, grâce, tant 
â la loi electorale, qu’â l’absence de notre organisation et aux 
ingerences officielles, d’ecrasantes majorites aux liberaux, ceux- 
ci firent remettre leurs victimes en liberte, sans plus des for- 
mes que lorsqu’ils les avaient emprisonnees. 

Les legionnaires de la Garde de Fer, mis ainsi hors la 
loi, sous le regime du bon plaisir de M. Duca, etaient remplis 
d’une profonde indignation et d’une sainte colere contre tant 
d’injustice, de bassesse, de lâchete, de calomnies. Jamais l’ar- 
bitraire officiel n’avait ose aller aussi loin, jamais le deni de 
justice n’avait ete plus flagrant. Nous n’avions plus aucun mo- 
yen d’exprimer notre opinion. 


99 


En ces conditions, vous en conviendrez, il n’est pas eton- 
nant que certains de nos membres, dans I’exces de leurs souf- 
frances et de leur revolte, aient songe aux moyens extremes. 

J’ai tâche de vous rendre, aussi impartialement et aussi 
fidelement que possible, l’atmosphere de terreur, de lachete 
abjecte, d’injustice odieuse qui nous etouffait. Dans une pa- 
reille atmosphere il n’etait nul besoin d’un complot, d’une en- 
tente prealaible des meurtriers avec le reste de notre groupe¬ 
ment, quoique le gouvernement veuille â tout prix etablir l’exis- 
tence de ce complot. Non, ceux qui ont tue le premier-ministre 
ont seuls prit cette decision et, seuls, ils l’ont executee. Ils pen- 
saient accomplir par lâ un acte de legitime et sainte vengeance 
de la justice outragee et foulee aux pieds. 

Certes, ils n’ont consulte personne, mais ils croyaient fer- 
mement servir une juste cause. 

I. G. Duca fut la victime d’une monstruosite â laquelle il 
avait lui meme preside. La.,Garde de Fer n’est point une orga¬ 
nisation terroriste. Elle entendait lutter poui' ses idees et le 
salut du pays, et non exciter une guerre civile. Le gouverne¬ 
ment l’avait mise dans l’impossibilite de mener cette lutte et 
il a regu de ses adversaires la seule replique qu’il pouvait en 
attendre, apres ses injustices et ses mesures arbitraires. 

Ils ont voulu frapper dans la personne de Duca, non l’hom- 
me, mais le premier-ministre, le chef d’un gouvernement qui 
a ecrit — et ecrit encore, helas! — les pages les plus tristes et 
les plus honteuses de notre histoire politique. 

Vous savez le reste. Apres l’attentat, le successeur de 
Duca, M. Tătărescu (le frere du chef du parti nazi roumairi, 
ainsi que je vous l’ai deja dit), a institue l’etat de siege, la 
censure, la terreur. Les accuses ont ete soustraits â leurs juges 
naturels, ils ont etie deferes â la justice militaire et on aprete 
actuellement le simulacre de leur proces. 

La vraie Roumanie, la Roumanie de ceux qui ont fait la 
guerre et de leurs fils, la Roumanie qui travaille aux champs 
et dans les vii les, cette Roumanie a ete profondement outragee 
dans sa dignite. L’organisation qui avait su donner une voix â 
ses aspirations les plus legitimes est aujourd’hui trainee devant 
la justice et chargee d’accusations mensogeres. 


100 


C’est pourquoi, je le repete, je m’adresse â vous, qui, â 
mes yeux, representez la vraie France, celle que nous aimons 
et respectons, non celle des Blum, des Chautemps, des Dali- 
mier, des Stawisky, et je deşire que cette vraie France sache, 
par votre truchement, que la Garde de Fer, qui sera jugee et, 
sans doute, condamnee, n’est couipable d’autre chose que du 
delit de popularite et du crime de patriotisme. 

Des â present, quelle que soit la sentence du proces en 
cours, nous faisons appel au tribunal de chaque conscience hon- 
nete et eclairee, fermement convaincus de 1’excellence de notre 
cause; nous attendons, malgre Ies souffrances presenteş et â 
venir, la reparation future et le jugement de l’histoire. 

Dans l’espoir que vous voudrez bien prendre connaissance 
de ces lignes, je vous assure de mon plus profond respect. 


RĂBOJ 


Pentru ce suntem antisemiţi ? *) 


„L’antisSmitisme n’est pas une in- 
vention de nos jours; jamais il ne 
fut plus brOlant que dans le silele 
qui prâcâde notre ere“. 

E. Renan 

(Histoire du peuple d’Israâl). 


Am aşezat din prevedere, mărturisesc, în fruntea artico¬ 
lului meu această frază extrasă din o valoroasă operă a ma¬ 
relui şi paşnicului cugetător francez, care numai drept duşman 
al nobililor descendenţi din Israel' n’ar putea fi socotit, pentru 
a mă servi de ea ca de o pavăză sigură, de care să se turtească 
eventualele săgeţi înveninate ce-ar svâcni din fortăreţele sio¬ 
niste ale unei «anumite prese» din str. Sărindar, ord de pe 
aiurea. Şi pentru ca să-mi fortific şi mai bine rezistenţa în 
contra impetuoaselor atacuri ce s’ar desfăşura, atacuri din cari 
nu vor lipsi desigur perlele de stil ale nedeliştilor, scribi ce 
slugăresc în vizuinele oculte ale «anumitei prese», homericele 
epitete ca «huliganism, porniri de troglodiţi», «instinctele pri¬ 
mare ce clocotesc în sufletul analfabeţilor universitari», îmi 
iau îngăduiala să reproduc câteva idei din operile unor cuge¬ 
tători cu niţică faimă în cultura universală, măcar atâta de 
cât se bucură şi străluciţii reprezentanţi ai «presei democra¬ 
tice» Braunstein, Honigman, Nadler, etc. 

In opera sa «La Genese du XK-siecle», H. St. Chamber- 
lain, se ocupă în unele capitole de contribuţia pe care ele¬ 
mentul evreesc a adus-o culturii universale în general, bisericii 


*) Cuvântul Studenţesc, 18. III. 1924. 



104 


creştine în special. Natural acest lucru l-a determinat să carac¬ 
terizeze, în trăsături largi, pe nobilul popor ales al lui Iehova. 

Iată-le: Fuziunea celor două concepţii, judaică şi indo- 
europeană, a dat dela început, îi dă încă, un caracter hibrid 
reîigiunii creştine, prin faptul că cugetarea evreiască tinde să 
materializeze totul în fapte istorice. 

Mai departe face interesanta constatare: «Religia evre¬ 
iască repugnă cu totul proselitismul» şi prin elementul evreesc 
a apărut în religiunea creştină intoleranţa religioasă, intole¬ 
ranţă care e naturală semitului, căci în ea se manifestă o tr㬠
sătură esenţială a caracterului său. 

Trecând la altă ordine de idei, Chamberlain scrie: «Ştiin¬ 
ţa» (le Savoir), în înţelesul cel mai înalt al cuvântului, şi cul¬ 
tura, lipsesc cu totul judaiismului; nici o descoperire în nici un 
domeniu, ştiinţa proscrisă sub pedeapsă (afară de medicină, 
acolo unde ea constituia o industrie lucrativă), arta inexistentă, 
religia în stare rudimentară, filosofia o sporovăială de sentinţe 
elino-arabe şi formule magice rău înţelese. In schimb, o inte¬ 
ligenţă anormal desvoltată a condiţiilor economice: o facultate 
de invenţie destul de mediocră, dar a-extraordinară aptitudine 
de a o pune în valoare. 

Iată deci cum a caracterizat acest mare cugetător, poporul 
pe care Gobineau — dacă nu mă înşel — l’a numit «o putere 
anticivilizatoare». 

Pentru R. Wagner (Religion und Kunst) ceeace a per¬ 
vertit religia creştină, este partea luată de judaism la elabo¬ 
rarea dogmelor sale, e adică identificarea violentă a divinului 
crucificat ou Dumnezeul mâniei, creator judeu al cerului şi p㬠
mântului. 

Iată acum ce declară la Sorbona, cel mai judeofil dintre 
savanţi, în «De la part des peuples semitiques dans l’histoire 
de Ia civilisation», Renan: 

«In toate direcţiile, progresul pentru popoarele indo-euro- 
pene, va consista în a se îndepărta din ce în ce mai mult de 
şpriţul semitic. Religiunea noastră va deveni din ce în ce mai 
puţin judaică... şi noi vom deveni din ce în ce mai mult 
creştini». 


105 


Ce era în ochii lui Nietzsche rasa judaică, vedem din in¬ 
teresantul studiu scris asupra celebrului reformator al mora¬ 
lei de d. prof. C. Rădulesou-Motru şi intitulat «Nietzsche». 
Iată: «Această rasă se înfăţişează ca antipodul adevăratei rase 
nobile şi creatoare în lumea morală. Aplicată spre utilitarism, 
superficială şi rebelă la tot ce e mare şi original, pismaşă din 
cauza inferiorităţii sale, ea era menită să mijlociască răscoale 
şi biruinţa sclavilor. In istoria lumii morale n’a fost un con¬ 
trast mai isbitor, o luptă mai tragică decât între rasa judaică 
şi cea ariană». îmi iau îngăduinţa să citez acum un strălucit 
pasaj chiar din Nietzsche (Genealogie der Moral, p. 34—35): 

«Roma contra Iudeei, Iudeea contra Romei; până astăzi 
n’a fost un eveniment mai însemnat, decât această luptă, acea¬ 
stă întrebare pusă, acest contrast de moarte. Roma simţea în 
Iudeea un ce în contra naturii, întocmai ca un monstru; în 
Roma era considerat Iudeul ca o fiinţă plină de ură contra 
întregului neam omenesc — şi aceasta cu dreptate». 

Iată încă o valoroasă contribuţie la caracterizarea poporu¬ 
lui «pentru care fanaticul ţine locul voinţei creatoare şi ge¬ 
neroase». 

Am citat câţiva dintre fruntaşii cugetării apusene. îmi 
fac însă acum o datorie de onoare de a cita ceva şi din scrie¬ 
rile «politice şi literare» ale marelui nostru Eminescu. Mă 
refer la articolul «Despre drepturile politice ale Evreilor». Iată 
ce scria Eminescu pe la 1877: 

«O seminţie, care câştigă toate drepturile fără sacrificii 
şi muncă, e cea evreiască. Ce sacrificii a adus omenirii înd㬠
rătnicul şi egoistul neam evreesc? Ocupându-se pretutindeni 
numai cu traficarea muncii străine, alegându-şi de patrie nu¬ 
mai ţările acele unde prin deosebite împrejurări s’a încuibat 
corupţia». 

închei această serie a citaţiunilor, pe care de mi-ar fi 
îngăduit spaţiul, mărturisesc că aşi fi prelungit-o numai pen¬ 
tru plăcerea pe care desigur le-o va procura «intelectualilor» 
reprezentativi ai semitismului în ţara noastră, cu o ultimă 
citaţiune din opera aceluiaşi H. St. Chamberlain: «întocmai 
după cum o săgeată indiană paralizează prin infuziunea otrăvii 


106 


sale corpul în care pătrunde, tot astfel spiritul judaic parali¬ 
zează un organism care nu posedă viaţă şi frumuseţe decât în 
neîncetata reînoire a formelor sale». 

Dacă astfel stau lucrurile, dacă poporul acesta e carac¬ 
terizat printr’un materialism feroce, de un egoism neînfrânat, 
dacă e meschin îşi de o intoleranţă fără pereche, răsbunător 
şi josnic, element de disoluţie al oricărei civilizaţii, inadaptabil 
şi, mai presus de toate, lipsit de conştiinţa unor graniţe naţio¬ 
nale sufleteşti şi materiafle, dacă astfel ni se prezintă în lu¬ 
mina istoriei, apoi mai trebue să mai şovăim măcar o clipă în. 
faţa atitudinii pe care trebue s’o luăm? 

Nu! hotărît nu! 

Că e element de disolvare a oricărei organizaţii sociale, 
mai poate fi îndoială? Răsfoiţi numai puţin paginile istoriei, 
sau măcar aruncaţi-vă puţin mai cru atenţie privirile în jur. 
La baza tuturor mişcărilor ou caracter anarhic, internaţiona¬ 
list, stau tocmai aceste jivine, cari au compromis până şi unul 
dintre cele mai mari acte ale lumii sociale: revoluţia rusă. 

Acestea fiind însuşirile acestui neam, mă întreb, ce-I 
poate lega de pământul acesta sfânt, pe care l-au adăpat cu 
sânge moşii şi strămoşii noştri, iar mai deunăzi fraţii şi p㬠
rinţii noştri, pe un Braunstein oarecare, fiu al unui perciunat 
din «ghetto-urile» New-Yorkului şi al unei «Rifche» din Cairo, 
pentru care «Ubi bene ibi Patria» a fost deviza familiei, dela 
Izrael şi până în zilele noastre? 

Nu domnilor «europeişti, umanitarişti, (în această mate¬ 
rie avem şi doctrinari; a se vedea operele în spirit umanitarist 
ale d-Jui Sig. Relgis — pentru amatori de anagrame Relgis: 
Siegler), internaţionalişti» sau mai ştiu eu ce fel de «mixtum- 
compositum» mai sunteţi! Nu «instincte de troglodit» ne mână 
în acţiunea noastră tinerească şi tocmai din această cauză ne¬ 
pătată, ci ne mână conştiinţa unei şuperiorităţi de rasă, aceiaşi 
conştiinţă care făcea acum 2000 de ani pe «Civis Romanus» sl 
scuipe cu scârbă în faţa jigăritului evreu ce se strecura pe 


lângă zidurile cetăţii eterne, ca o jivină a pământului «— şi 
mai ales ne mână o conştiinţă naţională de care putem fi mân¬ 
dri, făurită dealungul veacurilor cu spada şi cu arcul, stropită, 
cu sânge, de liftă spurcată, pe vremurile când neam din nea¬ 
mul vostru vindea obiele şi botfori de iuft prin bâlciurile Ga- 
liţei, oştirilor polone ce veneau să ne cotropească ţara, ţara 
aceasta bună, care încălzeşte la sânul ei a-tot-primitor, toate 
viperile cu venin în colţi. 

Iată deci pentru ce nu numai că suntem, dar trebue 3 ă 
fim antisemiţi. 



Tinereţea faplei *) 


Se sbuciumă vieaţa politică a ţării noastre dela războiu 
încoace necontenit. Se destramă aşezări robuste şi se înliocuesc 
cu întocmiri firave cari nu au a doua zi. Se răstoarnă guverne 
incapabile şi se aşează în locul lor altele şi mai incapabile. Ni¬ 
meni nu mai ştie de unde vine şi nimeni nu mai pricepe unde 
are să ajungă. E o învălmăşeală din care nu se alege nimic 
pentru mai binele mulţimii. Pentru ce toate acestea? 

Pentrucă dela răsboiu încoace nimeni din cei destinaţi să 
fie la cârma ţării, partide politice sau «tehnicieni», nu-şi mai 
pleacă urechea să asculte geamătul ţării şi ochiul să vadă răul 
acolo unde se află. 

Pentrucă în afară de treburile sale, ale familiei sale şi 
ale protejaţilor dimprejur, nici un om politic, din orice partid 
ar fi el, nu mai gândeşte la treburile obşteşti. Dincolo de inte¬ 
resele particulare, nu se mai găseşte nimic pentru interesele 
celor mulţi şi însetaţi de dreptate. 

Pleava politicianistă, odată ajunsă la putere, se aşează 
pe jaf. Şi pentru aceasta nu cruţă nimic: corupe justiţia, ter¬ 
feleşte oştirea, ticăloşeşte administraţia, înjoseşte biserica, de¬ 
gradează şcoala. Nimeni şi nimic nu rămâne neatins de no¬ 
roiul politicianist. Astfel încât s’a ajuns ca la cincisprezece ani 
dela incheerea războiului, printr’o pace victorioasă pentru noi, 
să ne găsim, din pricina politicii de partid, în urma tuturor 
ţărilor din lume. 

Ţărănimea, înşelată pe rând de partide cari îi promiteau 
marea cu sarea, dela averescani la naţional-ţărănişti, a fost 
adusă în sapă de lemn; negustorii şi funcţionarii dela oraşe, 


*) învierea, Aprilie, 1933. 



110 


sprijinitori ai partidului liberal, au devenit, din pricina politicii 
acelui partid, muritori de foame; iar cărturarii, purtaţi în¬ 
coace şi’ncolo prin toate partidele, ca frunzele de vânt, au 
ajuns să trăiască de pe o zi pe alta. Ca o pecingine răul a 
cuprins trupul ţării întregi şi dela Lugoj la Bazargic, dela 
Giurgiu la Hotin, acelaş vaet se’nalţă de pretutindeni. In vre¬ 
mea aceasta cei cari au trecut ori se află la cârma ţării, trăiesc 
vieaţă de belşug, se’ntrec în desfrâul luxului şi-şi pregătesc 
pentru vremuri grele, din banii strânşi cu totfa şi cu jandar¬ 
mul, comori la băncile din streinătate. 

împotriva tuturor partidelor cari au măcinat la moara 
lor de atâta amar de vreme rodiul muncii naţionale, împotriva 
tuturor acelora cari s’au alăturat operei de jaf organizată de 
partide, împotriva duhului rău care bântue în această ţară, 
se ridică azi ca un singur val tinereţea curată şi nepătată, ti¬ 
nereţea muncii şi a cinstei, tinereţea dreptăţii şl a faptei. 

Se ridică tinereţea care şi-a jurat că în afară de binele 
ţării, ea nu mai cunoaşte alt interes; tinereţea care s’a legat 
să nu odihnească până nu va face curăţenie deplină în vatra 
ţării; tinereţea care va înfrunta şi moartea pentru împlinirea 
•celor ce şi-a promis să împlinească. 

Ea pune fapta înaintea vorbei; ea cere mai întâiu împli¬ 
nirea datoriei şi apoi răsplata; iar în locul lozincei politicei 
•de partid care practică «totul pentru tine, nimic pentru ţară», 
ca aşează deviza «totul pentru ţară, nimic pentru tine». 

Duşmănită de corbii partidelor politice, organizaţia «Gărzii 
de Pier» compusă numai din oameni tineri, pregătiţi şi cura- 
gioşi, vine înaintea ţării întregi şi spune: 

Fraţi de pretutindeni! Vreme îndelungată, partidele po¬ 
litice şi complicii lor, v’au înşelat credinţa, v’au irosit munca 
voastră aspră şi v’aiu cotropit vieaţa. Ani de zile, oamenii par¬ 
tidelor au jucat hora desfrâului şi-a necinstei pe spinarea voa¬ 
stră. Toţi acei cari au lins pragurile caselor voastre cerşindu-vă 
în alegeri voturile, V’au scuipat Sn faţă când aţi cerut dreptate; 
toţi cei pe cari i-aţi trimes prin votul vostru liber ori siluit 
la cârma ţării, v’au prădat şi batjocorit. 

Nădejdea mântuirii voastre şi a naţiei întregi, nu se mai 
poate îndrepta într’acolo. Dacă v’a mai rămas glas de strigat 
dreptate; dacă v’a mai rămas un pic de vlagă în bărbăţia bra¬ 


111 


ţului vostru; şi dacă mai pâlpâie încă în candela sufletului 
vostru o cât de slabă luminiţă de credinţă, veniţi cu noi. 

Aşezaţi în primele rânduri, netemători de nimeni şi de 
nimic, vom dărîma lumea cea veche şi vom aşeza ţara pe te¬ 
meliile Statului legionar. 

Aşa după cum soarele primăverii sparge şi goneşte norii 
cei negri ai iernei, desţeleneşte pământul şi învie rodul, tot 
astfel tinereţea organizată de noi, va purta facla învierii nea¬ 
mului pe tot cuprinsul ţării, va preface în scrum putregaiul 
politicianist, şi va trage brazdă nouă în ogorul strămoşesc, 
aruncând sămânţa cea bună care să dea rod însutit. 

Veniţi alături de aceia cari au înscris cu sângele credin¬ 
ţei, pe drapelul lor, «Fapta». 




Sabatul democraţiei*) 


Sistemul fondurilor secrete, manevrate dibaciu de către 
uzurpatorii puterii de stat, s’a dovedit a fi funcţionat ad¬ 
mirabil. 

Ademeniţi de fraza agenţilor electorali, transformaţi pen¬ 
tru circumstanţă în apostoli fanatici ai antirevizionismului — 
creaţia cea mai recentă între diversiunile cultivate cu grijă de 
către democraţie şi fidelul său aliat presa evreiască —< ruralii 
şi citadinii României întregite, delâ Storojineţ la Bazargic şi 
dela Cetatea Albă la Timiş-Torontal, au fost descălecaţi în Ca¬ 
pitală în noaptea Sâmbetei către Sf. Constantin, descoperitorul 
de cruce. 

Pe căprării şi pe echipe, pe loturi judeţene ori pe cir¬ 
cumscripţii orăşeneşti, transportaţi gratuit dus şi întors po 
trenurile deficitare, de mult văduvite de călători reali, încăr¬ 
caţi în autobuze municipale sau particulare, domneşte plătite 
în această epocă de şomaj turistic, miluiţi la barieră cu felii 
de salam şi pâine, distribuite cu ajutorul agenţilor poliţieneşti, 
muraţi de ploaia torenţială a Celui de Sus, care nu s’a con¬ 
vertit încă întru Democraţie, opincarii şi ciobotarii de pe tot 
cuprinsul ţării s’au lăsat încă odată târâţi de frazele organi¬ 
zatorilor confuziei şi au defilat deacurmezişul Capitalei, înco¬ 
lonaţi simetric, sub directa supraveghere a comisarilor de po¬ 
liţie specialişti în «circulaţie». 

Bine încadraţi de banda agenţilor electorali, miruiţi cu 
aghiasma arginţilor strânşi cu toba şi cu jandarmul, sub c㬠
pitănia gangsterilor politicei democratice, o zi întreagă s’au 
scurs p'e străzile sucite ale Bucureştilor coloanele sinistraţilor 


) Axa, 31. V. 1933. 



114 


sufragiului universal, adunaţi de pretutindeni cu devotatul con¬ 
curs al administraţiei şi al poliţiei de stat. 

N’au lipsit din programul carnavalului democratic nici 
steagurile tricolore — democraţia e totdeauna şi mai ales, pa¬ 
triotă — nici fanfarele ardelene, nici corurile bănăţene, nici 
arcaşii bucovineni încălecaţi pe zdravenii cai luaţi dela saca¬ 
lele municipiului, nici costumele înflorite ale îmbujoratelor 
săliştence. 

De pe estrada improvizată ca la 10 Mai în faţa Ateneu¬ 
lui, primul ministru, democrat şi zâmbăreţ, a pus deoparte ci¬ 
lindrul de ceremonii şi a răspuns cu braţe largi mulţimii care 
icnia «Ura!» din piepturi slăbănogite, la comanda căprarilor 
electorali cu pălăria în vârf de băţ, N’a lipsit nici defilarea 
prin faţa celor două edificii din calea Victoriei, ale căror orologii 
se găsesc în veşnic conflict. Şi astfel Coroana, a luat şi Ea 
act că «ţara» şi «opinia ptublică» se găsesc integral satisfăcute 
în regimul democraţiei şi că acordă pe mai departe girul lor 
guvernării partidului «dătător de legi şi datini» întocmite în 
spiritul şi litera sfintei suveranităţi naţionale. 

Dar după ce ultimele valuri de sumane ciuruite şi de 
opinci sparte, mustind de apă, s’au estompat în zarea Podului 
Mogoşoaiei, după ce Excelenţele injectate ou o bună doză de 
entuziasm s’au îndreptat spre căminurile cu îmbietoarele fe¬ 
riciri domestice, şi după ce măturătorii Capitalei desbrăcaţi 
de haine de paradă Confecţionate ad-hoc şi-au reluat penibi¬ 
lele lor îndeletniciri şi au prins să măture la canale rezidurile 
concrete ale entuziasmului popular, ne-am întrebat toţi cei câţi 
n'am disperat de viitorul naţiei acesteia, la ce a servit toată 
desfăşurarea de forţe, toată această cascadă de energie chel¬ 
tuită din belşug în vremea celor mai urgente munci agricole, 
tot iureşul bunic dat prin tezaurul public, destul de vlăguit şi 
altfel? 

Pentru că aceleaşi cete de rurali aduşi în turmă au mai 
fost plimbate şi altă dată pe străzile Capitalei, tot cu fanfare 
şi coruri, cuşme şi călăreţi, din 19&) şi până mai eri. Iar prin 
silueta robustă şi optimistă a premierului actual am văzut pe 
rând şi trupul slăbănog al unui general popular, şi statuia 
unui condotier al puterii şi cenuşia apariţie a celui care până 
ieri fusese Dalai Lama al democraţiei integrale. Toţi aceştia 


115 


fuseseră consacraţi pentru o vreme cezari ai mulţimilor, toţi 
primiseră defilări şd toţi clamaseră naţiei — prin discursuri 
radiodifuzate şi megafonizate — că o eră nouă se deschide şi 
că mai mult decât ori când naţiunea s’a pronunţat pentru re¬ 
gimul numărului şi al competinţelor născute din urma votului 
popular. 

Şi dacă durerea care ne strânge sufletul nu ne-ar împie¬ 
dica să riscăm glume, dntr’o vreme când atâtea piepturi gem 
şi atâţia ochi lăcrămează în suferinţă, am propune ca figura¬ 
ţia populară din Duminica Sfântului Constantin, să fie reţi¬ 
nută a(Ci în Capitală Şi să o ia în antrepriză pe o zi, la rând 
în ordinea alfabetică, toate partidele câte sunt şi se socotesc 
apărătoare ale democraticei aşezări. Tocmai bine ar încheia 
zilele câte mai rămân până l*a data sortită marei demonstra- 
ţiuni antirevizioniste, proectată de guvern, în urma injoncţiu¬ 
nilor diplomaţiei franceze şi cu nealteratul concurs al priete¬ 
nilor noştri din Mica Antantă. S’ar evita astfel deschiderea de 
noi credite şi s’ar creda o frăţească colaborare între toate clicile 
câte militează pentru putere, în virtutea democraticelor prin¬ 
cipii. Şi toate ar sfârşi cu bine fin cea mai bună dintre toate 
naţiile cu cari a binecuvântat Dumnezeu pământul acesta. 

Dar împotriva tuturor calculelor şi pe deasupra rândue- 
lilor întocmite de către profesioniştii diversiunii, tinereţea în- 
mănunchiată înlăuntrul organizaţiilor naţionaliste de luptă, se 
ridică hotărît şi rosteşte răspicat, pentru toţi câţi au urechi 
de auzit: Să înceteze farsa! 



Răboj*) 


In ziua aceasta, când la Bucureştii Noi se aşeaiză temeinic 
piatra fundamentală a Casei Verzi — o dată în istoria politică 
a ţării — să ne dăm deoparte şi aşezaţi pe o grămadă de c㬠
rămizi frământate cu munca legionarilor noştri, să recapitulăm 
tihnit, toate câte ne-a fost dat să înfruntăm dela dezlănţuirea 
urgiei împotriva noastră. Şi, încrustate pe răbojul acesta, să le 
aşezăm, în loc de pergament constitutiv, sub temelia casei care 
vine să încununeze fapta noastră de până acum. 

Nici o greutate întru evocarea evenimentelor scurse. Căci 
acolo unde le vom fi uitat noi, ni le vor rememora petele de 
sânge tânăr, neuscat încă, prin cari s’a consemnat, pe tot cu- 
prisul pământului românesc, fiecare faptă nouă a legionarilor 
■Gărzii de fer. Pe drumul izbândei noastre, nu rămân zâmbete 
şi chiuituri, ci cununile cu ghimpi ale suferinţii. 

Stâlcâţi la Tighina, bătuţi ca hoţii de cad la Constanţa, 
sfârtecaţi de baionetele ostaşilor nevinovaţi la Teiuş, goniţi 
cu ciomege asmuţite de politioiani criminali la Arad, încarce¬ 
raţi la Alba Iulia, ferecaţi în lanţuri şi călcaţi în picioare de 
brutele jandarmereşti la Ilfov, martirizaţi la Vişani, prigoniţi 
şi întemniţaţi în tot locul de o administraţie slugarnică încăl¬ 
cătoare de lege, în ziua aceasta legionarii Gărzii de fer, asceţii 
de 20 de ani, pionierii unei noui religii, mucenicii faptei fără 
răsplată, purtând hârleţul într’o mână şi mistria în cealaltă, 
pot privi cu mândrie în toamnă, recolta însemânţărilor din 
primăvară. 

Sămânţa a căzut în pământ bun şi a dat rod însutit. în¬ 
tocmai ca în legenda meşterului Manole, care nu a pregetat 


*) Axa, 19. XI. 1933. 



118 


să închidă în ziduri vieaţa celei mai scumpe, ca să-şi poată, 
dura opera, legionarii Gărzii de fer, demiurgii unei lumi noui, 
zidesc la temelia casei lor tot ce le este mai scump, tinereţea, 
lor, sângele lor, credinţa lor. Fiecare victorie câştigată cu 
preţul vieţii formează un zid, şi fiece faptă de toate zilele, o- 
cărămidă. 

Pe oasele frânte, pe suferinţele martirizaţilor, pe sângele 
tânăr şi cald se ridică o casă a lor, a miilor de anonimi, sim¬ 
bolul României de mâine. 

Bătălia a fost câştigată şi casa cea nouă va fi o casă a. 
victoriei, arcul de triumf al legiunilor verzi. Căci de pe urma 
urgiei victoria nouă ne-a rămas. Şi de aci înainte nimic nu¬ 
ni se mai poate opune. 

Au ticluit legi pentru noi şti au dictat măsiuri excepţio¬ 
nale. Ne-au purtat prin judecăţi şi fiece hotărîre a justiţiei a 
însemnat o nouă biruinţă pentru noi: la tribunale, la consiliul 
de război, la Curtea de apel. 

Ne-au schingiuit şi după fiecare prigoană masele s’au în¬ 
tors mai vârtos către cauza noastră. 

Ne-au batjocorit pentru uniformele mândriei noastre, şi. 
acum se bat clicile politicii vechi, dela ouizişti la georgişti şi 
dela aceştia la naţional-ţărănişti, ca să ne copieze uniformele 
şi modul de organizare. 

Ne-au condamnat metodele de luptă, ne-au hulit spiritul 
cel nou şi au stropşit cu fiere prin democratice gâtlejuri, îm¬ 
potriva programului nostru de guvernământ. Şi aaum, se trâm¬ 
biţează cu fanfare declaraţiile unui fost conducător de mase_ 

emerit democrat — care şi-a însăilat discursul cu idei furate 
din ideologia noastră. 

Ne-au zetflemisit importanţa şi azi, în discursurile lor, în 
foile lor, nu se vorbeşte decât de primejdia curentului nostru. 
Toată lumea putredă a politicianismului de eri, nu e străbătută 
decât de-o lingură grijă: ce vrea, ce gândeşte, ce face Garda 
de fer? 

Iată marea noastră .biruinţă. înainte! 

Zăgazurile artificiale au căzut şi năvala apelor nu mai 
poate fi! zădărnicită. Revărsarea apelor tinereţii va inunda lu¬ 
mea cea veche, învăluind-o în mâlul regenerator şi dătător de 
roade noui. E Nilul tinereţei creatoare. 


Abdicările stalului democrat*) 


Am întârziat zilele acestea prin ţinuturile Aradului şi 
ale Timişoarei. Şi am poposit 2—3 zile în oraşe, după ce cu- 
treerasem satele româneşti ale podgoriilor dela Măsea, Şiria şi 
Mâdierat. 

Lăsasem în urma miea viile lipsite de rod din voia Dom¬ 
nului, şi pe harnicii lucrători ai viei resemnaţi, dar hotărîţi să 
meşterească alte treburi, Românaşi curaţi şi voinici, cari mi-au 
tors, seri dearândul, din caerul vieţii lor de vaşnici lucrători 
pentru cauza naţională. Mândrele sate, cinstit gospodărite, 
pline de vieaţă robustă şi de românească mândrie, au rămas 
departe închise de coama dealurilor pârguite, cu tot aurul 
toamnei acesteia prelungite, ţesută din funigei. Şi jucăria de 
tren electric croit dela Pâncota,, ne-a dat drumul în două cea¬ 
suri pe bulevardul larg şi curat al Aradului. 

M’am încolonat în şuvoiul mulţimii şi-am .pornit-o aşa, 
ca omul fără grabă. Şi fără să-mi dau seama, auzul mângâiat 
până acum cu vorba domoală şi muzical nuanţată a satelor, a 
prins să fie violentat de accentul aspru al Uimbii care aduce 
cu groază aminte de închisorile dela Gherla şi Szeghedin. 
Efectul a fost spontan, ca al unei pale de apă rece asvârlită în 
obrazul unui om somnoros. Am deschis liarg ochii şi am notat 
acS, cu inima închircită de durere, constatările unui Român în 
ţara lui, la 15 ani dela împlinirea unui act istoric, pentru care 
s’au frământat şi s’au stins milioane de suflete. 

Vieaţa oraşului întreg ne este complet străină şi inten¬ 
ţionat ostilă: începând dela firmele prăvăliilor, toate scrise în 


) Cuvântul, 29. XI. 1933. 





120 


trei limbi, ca. şi cum ne-am afla intr’o ţară. pasă sub protec¬ 
toratul aproape-defunctei Societăţi a Naţiunilor, şi sfârşind 
cu avalanşa de ziare ungureşti, localnice sau de peste graniţă, 
din maldărul cărora scoate câte odată timid fruntea şi câte un 
ziar românesc, mirat parcă şi el de atâta îndrăsneală. 

Funcţionarii români, plătiţi din bugetul unei naţiuni care 
şi-a sleit supuşii cu biruri grele, vorbesc limba străină, temân- 
du-se ca nu cumva să supere pe «domnii» minoritari cu vreo 
prăpădită expresie valahă. Amploiaţii dela autobuze sau dela 
poştă, Români prin naştere şi prin funcţiuni, te întreabă sau 
îţi dau explicaţie în limba pentru care, până la răsboi, au func¬ 
ţionat spânzurătorile şi roata. 

In afară de funcţionarii inferiori ai Instituţiilor de Stat, 
nu comunale spi judeţene, fiindcă acolo tronează tot «domnii» 
adică minoritarii, singurii români cari se întâlnesc pe strada 
în Arad sau Timişoara sunt sergenţii şi ofiţerii bravei noastre 
armate. Atâta tot. 

In Arad nu este loc pentru Români. Alături de impozanta 
catedrală a minorităţilor, aşezată ca o sfidare în Piaţa Cen¬ 
trală, străjuesc palatele masive ale «Baronului» Neumann 
ale cărui titluri nobiliare, escaladând origina galiţiană, îşi g㬠
sesc temeiurile în cancelariile imperiale cumpărate cu bani grei 

_ şi «Baronul Neumann» este singurul şi adevăratul stăpân 

al Aradului, cu concursul chiar şi uneori împotriva Sta¬ 
tului Român. In jurul- lui se încheagă întreaga vieaţă a ora¬ 
şului, politică, economică ori socială. Graţie Iui cetatea îşi 
păstrează acelaş caracter «pur» ca pe vremea împăunaţilor 
magnaţii. «Infra muros» nu este loc pentru valahi, afară de 
cazul când îndeplinesc funcţiunile de totdeauna ale dispreţui¬ 
tului «Biidos ollah», măturători de stradă ori vardişti. Acelaşi 
lucru în Timişoara, unde va fi stăpânind alt Neumann, Timi¬ 
şoara care se consideră romanizată din momentul ce Maica 
Roma cea bătrână a catadicsit-o cu o lupoaică, aşezată în vâr¬ 
ful unei coloane, în echilibru instabil, ca bietul Pafnutie din 
Thais. 

Românii la margine, la mahala! E cuvânt de ordine şi 
Românii înţeleg să fie neam ascultător. De acolo, dela peri¬ 
ferie, din casa unui învăţător care a purtat frumoasă luptă 
naţională, mi-a fost dat să ascult veşti la radio. Şi am aflat 


121 


de căderea guvernului şi de multe alte lucruri prin «Radio- 
Budapest», fiindcă radio Bucureşti-Blaj experimental, etc., nu 
trece dincolo de Ploeşti. Se aude în părţile acelea ca o ţârâi- 
tură de greer ofticos şi plouat. Explicaţia o veţi găsi în cei 120 
kw. ai Budapestei şi cei IO 1 —12 ai Bucureştilor. 

Iată bilanţul de 15 ani ai întreprinderii gestului democrat! 
In goana după voturi şi carteluri care să le dea majorităţi 
afone şi ridicule, guvernele partidelor democrate au abdicat la 
rând dela îndatorirea lor cea mai dintâi: afirmarea cu orice 
preţ a prestigiului Statului naţional. 

In goana după voturi şi popularitate, slujbaşii români au 
fost obligaţi să vorbească «domnilor minoritari» în limba aces¬ 
tora, iar Statul,, care este în primul rând forţă organizată, 
străbătută de un singur curent, a capitulat pentru a salva in¬ 
teresele partidelor respective. In aşa zisa operă de românizare 
a oraşelor ardelene s’a procedat au o uşurinţă care este dea- 
dreptul criminală. Oraşele au fost împânzite cu slujbaşi, func¬ 
ţionari administrativi, profesori, magistraţi sau ofiţeri. Ce-au 
devenit toţi aceştia? Colonişti umili ai periferiei şi masă de 
consum a bunurilor produse de minoritari. Statul şi-a pus 
încă odată bugetul la dispoziţia producţiei minoritare, fiindcă 
toţi aceşti funcţionari au mărit masa de consumatori ai pro¬ 
duselor «Baronului Neumann et Co.» 

In loc să contribuie la sltăvilirea forţei economice a mi¬ 
noritarilor, prin încurajarea şi punerea la dispoziţie de credit 
numai producătorilor români, Statul democrat, condus de mi¬ 
niştri cu rentabile fotolii în consiliile de administraţie ale în¬ 
treprinderilor străine, încurajează pe deoparte agresivitatea na¬ 
ţională a minoritarilor, punând în inferioritate vădită organele 
sale reprezentative, iar pe dealtă parte, aduce apă la moară 
aceloraşi întreprinderi, furnizându-le din buget o masă de 
consumatori sociali, tragic încadraţi în legea de alarmă a sa¬ 
lariilor. La 15 ani dela reîntregire, în oraşele ardelene circula 
aceiaşi vieaţă ca pe vremea lui Apponyi, cu singura deosebire 
că atunci se mai auzeau pe stradă, cu riscul temniţei, sunetele 
grave ale marşului dela 48, cântate înflăcărat de cohortele 
avântaţilor studenţi ardeleni. Acum, aerul serii nu e spintecat 
decât de claxoanele automobilelor sau de acelaşi sunător şi 
invariabil «Allo, Allo, radio Budapest!» 


122 


Peste zăbranicul în care a fost învăluită vieaţa oraşelor 
ardelene, apare însă înviorător o geană de lumină. Ea por¬ 
neşte din podgoria energiilor româneşti a satelor, peste rodul 
cărora nu s’a abătut încă filoxera democraţiei şi a constituţio¬ 
nalismului. Tot de acolo a isvorît ideea de întregire şi jertfa 
care a dus la împlinirea ei, de acolo se va zămisli o nouă forţă 
naţională, care să redea Statului acestuia prestigiul şi autori¬ 
tatea de care, spre mai binele lor,, l-au lăsat sărac partidele 
găunoşite de suflet românesc ale democraţiei. 


% 


Cele două sfudenfimi *) 


Să nu ni se pară ciudat. Da, în cadrul aceleiaşi vieţi uni¬ 
versitare, ca două corpuri cu activitate distinctă, se înfruntă 
două studenţimi. Să le conturăm, începând prin a le preciza 
poziţiile. 

Există pe deoparte studenţimea anonimă, indiferentă şi 
pasivistă la orice manifestare a instinctului naţional, masa 
gregară cu preocupări exclusiv alimentare, către care se în¬ 
dreaptă, interesat, toată simpatia autorităţilor de orice fel, uni¬ 
versitare sau administrative. 

Alcătuită din cohorta aspiranţilor la funcţii bugetare, 
către această studenţime se întind mrejele tuturor sirenelor 
politice, pentrucă prin ajutorul ei se satisfac o sferie de inte¬ 
rese precis delimitate: a) se promovează cantitativ elemente 
mediocre şi docile pentru cadrele statului nefiresc de astăzi, 
consolidându-se, aparent, poziţiile primejduite de valurile unei 
lumi noui, ale acestui stat; b) apreciată nwmeric, această stu¬ 
denţime oficializată este transformată într’un fel de clocitoare 
model din a cărei producţie partidele de guvernământ, pe rând, 
îşi vor recolta o clientelă desvoltată; c) interpretată exclusiv 
cantitativ, această masă studenţească serveşte ca argument 
ori de câte ori, pentru zăpăcirea opiniei cinstite a ţării, se 
aruncă de sus dela tribună formula statului cultural; d) în- 
sfârşit, în largă măsură, către aceiaşi studenţime se îndreaptă 
discret şi remuneratoriu solicitudinea poliţiei şi a siguranţei, 
care îşi recrutează de aci agenţii necesari, cozile de topor îm- 


*) Cuvântul Studenţesc, 10. II. 1935. Articol iscălit cu pseudonimul 
Vasile Munteanu. 




124 


potriva mişcărilor întreprinse de aceasta pentru revendicările 
ei drepte, fie prin uneltirile de orice formă de a transforma în 
masă de manevră pentru guvern aceiaşi studenţime, atunci când 
planurile de boicot au eşuat. 

Iată în linii largi cum se aşează problema unei bune 
părţi din studenţime, a acelei, studenţimi care şi-a făcut din 
vieaţa universitară un coridor către o profesie, pentruca mai 
târziu, pe baza diplomelor obţinute, să bată la uşile manda¬ 
rinatului bugetar, şi odată instalarea în funcţii realizată, prin 
protecţia obligatorie a politicii, să împânzească ţara cu o serie 
de oameni «cumsecade» şi «cuminţi», zeloşi gardieni ai actua¬ 
lelor aşezări, fie că sunt doctori sau avocaţi, profesori sau in¬ 
gineri şi mai cu vremea (de ce nu?) Secretari şi Subsecretari 
de stat, conducători ai instituţiilor de cari depinde uneori soarta 
acestui neam. 

Acestei studenţimi şi oamenilor eşiţi din rândurile ei, îi 
datorăm în cea mai largă măsură nenorocita situaţie de astăzi 
a ţării şi a Statului. Graţie acestor produse în serie, eşite din 
fabrica de diplome care a fost până acum universitatea rom⬠
nească, conştiinţa naţională românească este atât de minoră şi 
forţele potrivnice românismului atât de desvolţate. 

Prin intermediul acestei studenţimi, statul român a fost 
pus la dispoziţia exclusivă a partidelor, cultura românească 
mediocrizată şi transformată în capitol bugetar, civilizaţia ro¬ 
mânească o vorbă în vânt şi biserica românească, creştină or¬ 
todoxă, îngenunchiată şi neputincioasă în faţa ofensivei din ce 
în ce mai înverşunate a sectelor. 

Acestei mase studenţeşti de totdeauna, lipsită de conştiinţă 
naţională şi dispreţuitoare de jertfă pentru binele public, cât 
şi conducătorilor eşiţi din sânul ei, îi datorăm procentul celor 
60% analfabeţi, vieaţa de cavernă a ţărănimii româneşti, pau¬ 
perizată şi decimată de alcoolism şi de tot cortegiul boalelor 
sociale, anarhia şi desmăţul vieţii noastre colective, prezenţa 
celor două milioane de jidani cari secătuesc avuţiile naţionale, 
pe scurt, existenţa unui stat fără forţă înlăuntru şi fără pre¬ 
stigiu în afară. 

Acesta e bilanţul tragic al activităţii unei părţi din stu¬ 
denţimea universitară şi nu cea mai puţin numeroasă. Citin- 


125 


du-1, ne cutremurăm dar nu descurajăm. Undeva, se deschide, 
din ce în ce mai larg, o poartă către alte lumi. Să mergem 
într’acolo, şi sufletele noastre abătute se vor însenina. 

Intr’adevăr, în ceasul al unsprezecelea, vorbim de anul 
1022, au apărut zorii altei vieţi. Porniţi la luptă instinctiv, di- 
buindu-şi metodele şi ţintele, conducătorii studenţdmii naţiona¬ 
liste şi creştine, au pus atunci temeliile de granit ale unui alt 
fel de vieaţă studenţească, dela a cărei spiritualitate se adapă 
astăzi studenţimea cea adevărată şi chiar o bună parte din p㬠
turile vieţii din afară de universitate. 

Ridicată vitejeşte la locul ei de onoare, studenţimea acea¬ 
sta, călită de luptă şi jertfă, a devenit pionierul unei alte lumi, 
a cărei acţiune depăşea chiar vieaţa studenţească propriu zisă 
şi intra în domeniul cel mare al vieţii noastre naţionale. Ei şi 
numai ei, îi datorăm tot ceeace s’a înfăptuit în bine, în dome¬ 
niul practic şi spiritual, de atunci şi până astăzi. Nucleul re¬ 
dus dela 1922, a crescut ca bulgărele de zăpadă pornit pe po¬ 
vârniş din vârful muntelui şi s’a transformat într’o avalanşă 
uriaşă sub care se vor îngropa, pentru totdeauna, ruinele lumii 
putregăite de astăzi. 

Din rândurile acestei studenţimi a neamului, s’au recru¬ 
tat eroii şi martirii cei mai de seamă ai cauzei naţionale. 
Oamenii cari n’au cunoscut în universitate decât împlinirea da¬ 
toriei şi suferinţa; cari au învăţat, au răbdat şi au luptat; cari 
n’au cunoscut gustul sucului bugetar şi n’au servit drept 
unealtă nimănui; cari n’au cunoscut oficialitatea decât sub în¬ 
făţişarea călăilor poliţieneşti şi nu au avut contact cu insti¬ 
tuţiile publice, albul decât închisorile; cari au urmat un singur 
drapel: idealul; s’au hrănit cu o singură pâine: jertfa; au 
slujit un singur stăpân: neamul. Şi n’au cunoscut odihna cea 
adevărată decât în pământul ţarinei strămoşeşti, dăruită în 
ultima vreme cu atâtea morminte tinere. 

Aceasta este studenţimea neamului. Dela ea aşteptăm re¬ 
generarea întregei noastre vieţi, chiar dacă numeric este deo¬ 
camdată depăşită; forţa care o animă este de neînvins. Ea are 
o credinţă, o serveşte cu jertfă şi o împlineşte cu riscul vieţii 
însăşi. Nici o piedică, nimeni şi nimic nu se mai poate aşeza 


126 


de-acum în faţa frontului elitei de suflet, de minte şi de sim¬ 
ţire a naţiei româneşti. 

In 1922 studenţimea cea adevărată şi-a găsit formula 
mântuirii ei şi, într’un deceniu de luptă, aceasta a devenit for¬ 
mula mântuirii neamului întreg. 

Victoriei finale nu-i mai lipseşte decât data. 


Către studenţimea momentului istoric *) 


In preajma sărbătorilor sfintei învieri din primăvara 
aceasta care se anunţă ca o primăvară a Neamului, vă adunaţi 
într’un congres al vostru, pe care l-aţi realizat numai prin pu¬ 
terile şi cu mijloacele voastre, prin tăria caracterului vostru 
şi prin voinţa îndârjită a conducătorilor aleşi de voi dintre voi 
cei mai buni. 

Prin hotărîrea nestrămutată de a vă aduna în congres, aţi 
îngenunchiat toate puterile răului, fiindcă aţi demascat reaua 
credinţă a conducătorilor vremelnici ai ţării, aşezaţi în slujba 
politicii de partid, aţi sfărâmat cerbicia autorităţilor universi¬ 
tare complice aceleiaşi politici şi aţi desfiinţat dintr’o lovitură 
zeflemeaua şi manevrele pescuitorilor în apă turbure care mi¬ 
şună abundent în marginea vieţii universitare. 

Fără concursul nimănuia şi mai ales împotriva tuturora, 
aţi realizat şi congresul studenţesc, ale cărui resturi sunt atât 
de însemnate Sn vremurile de faţă, încât ele depăşesc cu mult 
cadrele vieţii studenţeşti propriu zise şi transformă congresul 
acesta, pe temeiul problemelor ce se vor discuta şi al hotăr⬠
rilor care vor fi adoptate, într’un adevărat congres al naţiunii 
române în integritatea ei. 

In cetatea banilor craioveni se vor putea tălmăci aşez㬠
rile noastre naţionale de mâine şi de totdeaunâ. Congresul 
acesta poate deveni piatra de hotar dintre lumea de azi şi 
vremurile cari vor veni. La Craiova, generaţia primenirii na¬ 
ţionale, va trebui să dea răspunsuri răspicate la toate între¬ 
bările câte chinuesc naţia aceasta de atâta amar de vreme şi 


*) Cuvântul Studenţesc, 17. IV. 1935. Articol iscălit cu pseudonimul 
Vasile Munteanu. 




128 


tot acolo îşi v£ asuma sfânta răspundere de a duce la împli¬ 
nire toate idealurile după care ţara tânjeşte neîncetat. 

Misiunea voastră e mare, ca şi răspunderea pe care o 
purtaţi. Fiţi la înălţimea acestei misiuni şi bine încredinţaţi, 
că din momentul în care păşiţi acolo, aţi eşit din sfera vieţii 
de toate zilele şi aţi intrat, cu trup şi suflet, în serviciul co¬ 
mandat al naţiunii. La Craiova nu vă mai aparţineţi vouă în¬ 
şivă ci, aşezaţi îu slujba istoriei, voi; prin atitudinea voastră, 
prin gândurile rostite şi prin hotărîrile adoptate acolo, sunteţi 
predestinaţi să deschideţi poartă nouă către zare nouă, nea¬ 
mului întreg. 

Şi trebue eă mai ştiţi că orice s’ar încerca împotriva voa¬ 
stră este de mai înainte sortit pieirii. Pentrucă vă întemeiaţi 
lupta nu numai pe puterile voastre tinereşti, ci şi pe' toată re¬ 
zerva de conştiinţă a neamului. înapoia voastră stau gata să vă 
sprijine şi să vă mâne înainte, tot mai înainte, valurile de 
asalt ale naţiunii educate şi îmbărbătate de către înaintaşii 
voştri. 

Mai mult decât orice altă generaţie studenţească, voi 
sunteţi privilegiaţii unei generaţii fără precedent. Priviţi 
înapoi şi împrejurul vostru şi veţi înţelege pentruce sunteţi, voi, 
generaţia fericită a izbânzii. Nu vă rămâne decât să împlântaţi 
drapelul pe crestele cetăţii naţionale cucerită azi de românime 
pentru totdeauna. 

Şi să vă reamintiţi neîncetat, la tot pasul pe care îl fa¬ 
ceţi, la tot gândul pe care îl zămisliţi şi la tot cuvântul pe 
care îl rostiţi, cât de mare este răspunderea pe care o purtaţi. 
Sunteţi beneficiarii unei avuţii nepreţuite, de gând, de jertfă 
şi de faptă. Moşteniţi situaţia credată în cei treisprezece ani de 
luptă de către studenţimea naţională creştină. Drumul vostru 
e liber şi duce către izbândă. Dar nu trebue să uitaţi că pen¬ 
tru a crea acest drum, care este astăzi al neamului întreg, 
studenţimea celor treisprezece ani de luptă, a fost martirizată 
şi prigonită fără milă, a fost batjocorită şi oropsită, a totalizat 
500 de ani în închisori jilave şi a îmbogăţit ţăma strămoşească 
cu multe şi multe morminte tinere. 

Din tot acest capitol de jertfă s’a cristalizat o doctrină 
naţionalistă, pe ale cărei principii se vor întemeia instituţiile 
statului naţional de mâine, şi s’a proectat neîntinat şi neîn¬ 


129 


fricat un conducător, în mâinile căruia se vor încredinţa curând 
destinele naţiei româneşti, unificată şi deparazitată de toată 
sgura streină. 

Crainicii vestirilor celor noi şi mântuitoare, acelea pen¬ 
tru cari a luptat, a sângerat şi a jertfit vieţi studenţimea na¬ 
ţionalistă creştină, apar de pretutindeni. Pe tot cuprinsul ţării, 
colindă foşti primi sfetnici şi sfetnici ai tronului purtând şi 
svârlind sămânţa strânsă de voi şi de înaintaşii voştri. In toate 
oraşele, începând cu capitala ţării, se mişcă animate de spiritul 
cel nou, corpurile profesionale constituite, din toate ramurile 
de activitate. Presa care a tăcut complice de atâtea ori, atunci 
când voi aţi fost loviţi şi întemniţaţi pentru crima de a fi cerut 
dreptate pentru rumân în ţara lui, îşi pune astăzi la dispoziţie 
coloanele pentru propagarea ideilor voastre. Până şi partidele 
politice, aceste instrumente create pentru aservirea marilor in¬ 
terese naţionale meschinelor interese personale, au părăsit cli¬ 
şeele adversităţii şi înalţă osanale, de câte ori se iveşte prilejul,, 
ideilor pentru care până mai ieri trimeteau în temniţă şi în 
mormânt studenţimea. Şi de pretutindeni, legiunile naţiei ro¬ 
mâneşti, considerându-se mobilizate în slujba crezului vostru, 
merg în cadenţă către asaltul suprem, în ritmul dinamic al cân¬ 
tecului făurit de voi: 

...«Vrem dreptate, pâine, pace, 

«Pentru Neamul românesc!»... 

In atmosfera aceasta deschideţi lucrările congresului vos¬ 
tru. Nu vă lăsaţi înşelaţi de speranţe, oricât de colorate s’ar 
prezenta şi nu plecaţi urechea la şoapte binevoitoare, ori de 
unde ar veni ele. Faceţi-vă datoria şi numai datoria. Nu aveţi 
decât un singur capital: trecutul glorios al mişcărilor studen¬ 
ţeşti; un singur program: realizarea tuturor idealurilor pen¬ 
tru care a luptat studenţimea naţionalistă; o singură misiune: 
aceea de a impune pe scena istoriei naţionale pe toţi aceia cari 
au întrupat lupta, jertfa şi eroismul în slujba cauzei naţionale 
şi creştine. 





Gânduri pentru Ardealul cel tânăr *) 


Politica, arta guvernării, este o definiţie care circulă cu¬ 
rent în istoria lumii dela Aristot până la Machiavel şi dela 
genialul florentin până la teoreticianul statului modern, uriaşul 
Charles Maurras. Şi poate că nicăeri nu s’a verificat mai 
complet decât la noi realitatea turnată în formula de mai sus. 

Priviţi şi cercetaţi aşezările politice din ţara românească 
dela război încoace şi mai cu deosebire Ardealul, Ardealul 
acesta căruia îi revine un rol atât de preponderent în ierarhia 
structurală a statului românesc, şi veţi înţelege singuri cât 
adevăr validează enunţarea cugetătorilor politici din toate 
veacurile. 

Pentrucă nicăeri nu veţi constata mai aJbsentă decât la 
noi opera de guvernare şi nicăeri nu veţi întâlni o mai cate¬ 
gorică lipsă a unei adevărate politici. Este un paradox? Nu! 
•Ci o autentică şi întristătoare realitate. 

Cum, ni se va răspunde, nu există politică în ţara ro¬ 
mânească? Dar, pentru numele lui Dumnezeu, tocmai acesta 
este răul cel mai profund de care suferă această ţară: excesul 
de politică. Politicianizarea României este un fapt pe atât de 
evident pe cât de dăunător, încât salvarea nu-i poate veni decât 
printr’o operă crâncen susţinută de despoliticianizare. 

De perfect acord, dupăce în prealabil vom fi precizat c⬠
teva nuanţe, a căror importanţă nu va scăpa nimănuia. 

1. Ţara românească, şi mai cu deosebire Ardealul, a cărui 
proprie aşezare implică o atenţie deosebită, n’au fost nici un 
moment guvernate, autentic guvernate, dela Unire până azi. 


') Revista Mea, 5. V. 1935. 



132 


pentrucă o aproximativă administrare materială nu defineşte 
pecetea unei guvernări. 

2. Această lipsă de guvernare, constatată la orice pas, 
este concluzia firească a unei alte cauze, lipsa unei politici, a 
unei politici româneşti de stat, nerealizată încă, cu toată agi¬ 
taţia celor şaptesprezece partide politice şi în ciuda unui număr 
aproape egal de guvernări prin partid. 

3. Este copleşită ţara noastră de politicianită şi de poli¬ 
ticianism, este supra-aglomerată de personal politic încadrat 
în ţarcurile de interese care se numesc partidele, de pe urma 
acţiunii cărora se fracţionează totul naţional şi se întârzie rea¬ 
lizarea misiunii istorice la care neamul acesta are dreptul să 
năzuiască, dar a fost şi este complet lipsită ţara de o reală, 
autentică politică de Stat. 

In reznimat: după şaptesprezece ani dela închegarea sa 
teritorială, un stat firesc, creat prin destinul istoriei de o na¬ 
ţiune omogenă, nediversificată nici pe temeiul tradiţiilor, nici 
pe acel al limbii şi nici măcar pe teren religios, se găseşte 
în vremurile de faţă complet dezorganizat, profund viciat în 
structura sa, desaxat din funcţiile sale esenţiale, din lipsa unei 
guvernări autentice, împiedecată în realizare de o pletoră de 
politicaştri cari în slujba coteriilor din care făceau parte au 
militat o diversitate de «politici»», ignorând constant o singură 
politică, aceea care era reclamată de interesele permanente ale 
Statului românesc. 

Iată cum, revenind la premizede puse în capul acestui ar¬ 
ticol, am lămurit per a contraria, că şi la noi, ca pretutindeni, 
politica este arta. guvernării. 

Să lăsăm deoparte pentru mai târziu.' urmările dezastru¬ 
oase ale lipsei de guvernare în restul ţării şi să ne cantonăm 
deocamdată în Ardeal. După o cât de sumară cercetare, nu 
credem că se va găsi un singur român însufleţit de sentimen¬ 
tul profund al răspunderii pentru destinele neamului său, care 
să nu se cutremure. 

Să recunoaştem cu durere: după şaptesprezece ani dela. 
Unire, Ardealul este mai puţin românesc decât până la 1910. 
Ca diamantele unei coroane străjuesc hotarele cetăţii valahe 
stropită cu sângele lui Mihai şi al lui Horia, oraşele ungu- 
rizate: Aradul, Sibiul, Braşovul, Odorheiul, Satu Mare, Ora¬ 


133 


dea şi Tg. Mureş. Ca şi odinioară, în inima platoului valah stă 
înfipt ca un pumnal, oraşul magnaţilor, Clujul. La locul lui, 
lângă masiva catedrală ungurească, cu turlele trimise sus, cât 
mai sus către zări,, ca o sfidare adusă cerului acestuia care 
dela Mare şi până la Tisa e românesc, mai mândru ca nici¬ 
odată, Matiaş Corvinul, eroul şi cartea de vizită a Ungurilor 
pentru străinii vizitatori, primeşte în ziua de 10 Mai defila¬ 
rea trupelor româneşti, ca un omagiu ce i s’ar cuveni de drept. 
Mai la o parte, purtând în ziduri durata a cinci secole, casa 
lui Matiaş, transformată în muzeu iredentist în care tulnicul 
Moţilor e trecut drept obiect de artă ungurească populară, şi 
acoperită — după unire — cu ardezie în tonul drapelului ma¬ 
ghiar, invită ospitalier pe streini, pentru a le demonstra că 
nimic nu s’a schimbat. 

Dudue pământul de activitatea rotativelor, care îneacă 
străzile cu sute de cotidiane jidovo-maghiare şi fac să geamă 
vitrinele librăriilor sub povara tipăriturilor iredentiste. 

In măsura în care diminuiază şcoala românească se în¬ 
zecesc şi se însutesc aşezămintele lor de cultură. Cetăţi sunt 
institutele de credit, pompate abundent de finanţa foudapes- 
tană; cetăţi sunt uzinele lor, care copleşesc piaţa cu mărfu¬ 
rile necesare indigenilor valahi; cetăţi sunt magazinele lor, ta¬ 
petate cu reclame în culorile drapelului de peste Tisa. 

O, cunună de spini de pe fruntea însângerată a români- 
mii ardelene, împletită din oraşele jidovite: Oradea, Satu- 
Mare, Sighetul, Bistriţa şi Năsăudul! Centura de foc a jido- 
vimii galiţiene, preface în scrum avutul şi sufletul româna- 
şilor, descălecătorii de ţară ai Maramureşului şi mândrii gr㬠
niceri ai Năsăudului. Ca mai’nainte, mai rău ca mai’nainte, 
Românii orbecăesc pe sate şi se sting, stăpâni în ţara lor, in 
mahalalele cari împletesc o reţea de mizerie în jurul cetăţilor 
comandate de grofimea iudeo-maghiară. 

După şaptesprezece ani de stăpânire de drept, dar tot 
atâţia de subjugare de fapt, ce a opus politica românească 
acestei auto-guvernări iudeo-maghiare, în Ardeal? S’o spu¬ 
nem noi aci: două statui lipsite de inspiraţie, dintre cari una 
a făuritorului României unite; o şosea «naţională» determi¬ 
nată,, dinspre Oradea către Braşov, al cărui fundament se făr⬠
miţează ca gipsul; o catedrală ortodoxă către marginea Clu- 


134 


jului, încorsetată şi drămuita meschin, nedesăvârşită încă pen¬ 
tru temeiuri bugetare. Atât. Se mai adaugă: desfiinţarea unei 
Facultăţi de Drept; dispariţia unui însemnat număr de şcoli, 
pe aceleaşi considerente bugetare; stingerea unei prese cu 
adevărat româneşti, ca acea «Libertate» a părintelui-martir 
Moţa dela Orăştie; prăbuşirea întregului sistem de credit, care 
făcea fala activităţii economice a ţărănimii şi a micii burghezii 
ardelene; transformarea luminii incandescente împrăştiate de- 
«Asociaţia pentru cultura poporplui român» într’o plăpândă, 
pâlpâială. Iată bilanţul, la care va mai trebui să adăugăm, pe 
lângă multe altele cari n’au loc aci, inexistenţa unei politici 
a căilor de comunicaţie care pune oricând la discreţia D-iui 
Beneş, prietenul D4ui Titulescu, Maramureşul nostru, leag㬠
nul neamului românesc din părţile (Moldovei şi ale 'Bucovinei. 
Se cunoaşte de către toată lumea că, pentru a merge la Sighet 
este necesar, din lipsă de cale ferată pe teritoriul nostru, să 
parcurgi o bună parte din drum sub paza baionetelor grăni¬ 
cereşti, pe teritoriul cehoslovac. Iată cum, ar fi suficientă o 
cât de mică neînţelegere între cabinetele Micei înţelegeri, 
pentruca la un semn, Maramureşul să rămână la discreţia cui 
iî place. 

Răspunderile? Le poartă politicienii români de dincolo 
şi de dincoace de munţi. înfeudaţi intereselor de dan, re¬ 
gionale sau regnicolore, au pierdut totdeauna în politica pe 
care o făceau drumul intereselor superioare şi permanente ale 
neamului. Lipsiţi de perspectiva istoriei şi fără sentimentul 
duratei, (bâiguind formule streine de realităţile româneşti, pa¬ 
pagali becisnici ai unei democraţii antinaţionale, şi-au făcut 
un merit din a debitai cupletul cetăţenilor cu drepturi egale 
indiferent de origine, de limbă şi de religie, au transformat în 
dogmă politica provizoratului şi nu şi-au întins mâinile pentru 
a se uni într’o acţiune constructivă, decât atunci când acestea 
au fost ferecate cu lanţurile de aur, confecţionate din moneta 
blestemată a grofului iudeo-maghiar. 

îmi sună şi acum în ureche cuvintele îndurerate ale C㬠
pitanului. Şiancu, din noaptea aceia înstelată de Mai în care 
îmi povestea cum avocaţii contelui Banffy, regele presei ma¬ 
ghiare din Ardeal, transformat în cetăţean român în 24 de 
ore de către defunctul Alexandru Constantinescu, împotriva 
ihtereselor româneşti ale necăjiţilor Moţi, pentru banii grei 


135 


ai grofului se unesc ei, avocaţii diavolului, politicienii români 
indiferent de partid, şi-l susţin în procesele pentru deposeda¬ 
rea Moţilor de munţii lor. Aceştia-s culpabilii şi aceştia trebuie 
cât mai grabnic înlăturaţi, pentru a se putea promova o poli¬ 
tică românească şi o guvernare a Statului. 

Rolul acesta covârşitor, îi revine în partea ardeleană a 
ţării, Ardealului cel nou, Ardealului tânăr. Şi îl va împlini, cu 
prisosinţă, pe deasupra tuturor piedicilor ce i se pun în cale. 
I-am văzut la faptă pe tinerii aceştia ardeleni, flăcăii vânjoşi 
şi iluminaţi, cari au ars de mult pe rugul credinţei celei noi 
tablele blestemate ale democraţiei internaţionale şi cărţile 
mincinoase ale umanitarismului interesat. Aspri şi neînduraţi, 
cum îi şade bine Ardeleanului, strănepoţii lui Horia vor dărui 
Ardealului, ca şi legiunile de camarazi de pe alte plaiuri, o 
vieaţă nouă, puternică şi românească, a cărei durată să se în¬ 
tindă peste sute de ani. Neînfricaţi războinici, au deschis foc 
împotriva întregei lumi vechi care a condus la abdicarea Sta¬ 
tului naţional. Pionierii statului legionar, unificat «în cuget 
şi’n simţiri» au aprins o luminiţă la Dealul Negru. Este sem¬ 
nalul prim al biruinţei care ne va da nouă şi urmaşilor noştri 
o Românie unificată şi puternică şi un Stat românesc, suveran 
deplin pe aşezările sale, despre a cărui misiune istorică vor 
avea să mai audă prin veacuri vecinii noştri de prin părţile 
acestea ale Europei. 


IVumerus Clausus pentru studenţii 
Români *) 


Aşa dar s’au întrunit rectori şi senate universitare, sub 
preşedinţia «ministrului culturii româneşti», şi au hotărît, cu 
olimpică seninătate, limitarea numărului de studenţi la toate 
facultăţile şi instituţiile superioare de cultură ale ţării. 

In modul acesta au înţeles înaltele autorităţi universitare 
rezolvarea problemei muncii intelectuale. Nu vom mai avea o 
pletoră de titraţi neocupaţi şi «periculoşi ordinei în stat» şi 
nici «manifestări violente ale une părţi din studenţime, care 
reclamă satisfacerea unor revendicări, dintre care unele sunt 
de ordin şcolar, iar altele de ordin politic şi social» (comuni¬ 
catul consiliului inter-universitar din 29 Mai 1935). 

Ca într’o industrie americană, dirijată sistem Taylor, 
universităţile vor elabora de-aci înainte marfă umană stan¬ 
dardizată. - Dintr’un lbt precis delimitat de elemente vor intra 
în diferite maşini de cultură, atâtea şi atâtea cantităţi, pentru 
ca automat, la sfârşitul unei perioade, să realizăm mecanic pro¬ 
centajul scontat de profesori, avocaţi, medici, etc. Concepţia 
aceasta geometrică despre cultură şi rosturile ei ne onorează 
şi ne califică. Ea ne aşează, graţie hotărîrilor luate de profe¬ 
sorii noştri, în rândul republicilor de roboţi, imaginate de scrii¬ 
tori dar realizate pe teren în ţara tuturor îndrăznelilor, în Ro¬ 
mânia. 

Comunicatul forurilor universitare ne-a lămurit toate 
acestea în cadrul sec al unor paragrafe. Dar pe margine, acolo 
unde nu stă scris, unde naţia întreagă citeşte şi interpretează, 
s’a mai lămurit o chestiune: aceia a inexistenţei unei conştiinţe 
naţionale în corpul profesorilor universitari români. 

*) Cuvântul Studenţesc, 15. VII.1935. Articol iscălit cu pseudoni¬ 
mul Vasile Munteanu. 



138 


Ii ştiam de mult pe aceşti profesori — unii pe merit pro¬ 
movaţi, alţii, cei mal numeroşi, improvizaţi la catedră pe con- 
sideraţiuni politice şi matrimonial*?, — lipsiţi adesea de sen¬ 
timentul demnităţii profesionale, umili şi devotaţi slujitori ai 
stindardelor de partid cu perspective de guvernământ. Dar nu 
i-am putut bănui atât de secătuiţi, precum au dat dovada, de 
sentimentul cel mai profund al omului modern, simţul de răs¬ 
pundere pentru destinele naţiei sale. 

Faptul a fost consumat. Generaţia noastră va sublinia cu 
roşu numele şi activitatea acelora care în slujba altor interese 
decât cele ale culturii, străini de sufletul şi aspiraţiile unui 
tineret pe care naţiunea le-a făcut onoarea de a-1 da lor spre 
păstorire, n’au pregetat să organizeze un adevărat atentat la 
existenţa acestui tineret. 

Din care împrejurări şi pe considerentul căror criterii aţi 
ajuns, Domnilor profesori, la concluziile grave şi la măsurile 
cuprinse în comunicatul D-,voastre, comunicatul acesta care 
echivalează cu un act de deces aşezat peste trupul tineretului 
studios român? 

îngrijoraţi de soarta neamului românesc, alarmaţi în- 
sfârşit de semnalul pe care noi vi-1 ţipăm în urechi necontenit 
de treisprezece ani de zile, voit-aţi prin actul D-stre să limi¬ 
taţi numărul jidanilor şi al celorlalţi înstrăinaţi de neam la 
universităţi? 

De nicăeri nu reese aceasta. Nu se vorbeşte acolo decât 
de studenţi, fără nici o altă calificare etnică sau religioasă. Şi 
mai ales nu puitem crede că acesta v’a fost gândul, de vreme 
ce deşi puneţi bariere de netreCut studenţimii române în ţara 
ei, în comisiile gras plătite, nostrificaţi pe capete sute şi mii 
de diplome obţinute de fiii cahaJului prin toate păduchelniţele 
cu pretenţie de universitate ale lumii. 

Voit-aţi, din grija ce-o purtaţi viitorului, să împiedecaţi 
procesul proletarizării intelectuale? Atunci de ce v’aţi canto¬ 
nat numai la universităţi şi nu aţi mers mai departe, acolo 
unde ar sta origina răului, la licee şi şcoli speciale? Ce veţi 
face cu absolvenţii acestora, marea masă a studenţilbr virtuali ? 
Auzim? 


139 


Ce s’a întâmplat? De unde aţi pornit pentruca să ajun¬ 
geţi aci la actul acesta grav, pe care l-aţi comis chiar cu riscul 
atâtor pierderi băneşti? Pentruca ştiţi prea bine cât rentează 
în timpul şi la sfârşitul anului cursurile stereofipe, mizerabil 
litografiate şi haiduceşte speculate, şi mai cu deosebire exame¬ 
nele care variază între 100—150 lei de căciulă. Cum de v’aţi 
jertfit chiar şi interesele cele mai imediate cari constituesc, 
pentru mulţi dintre D-stre, cea mai de seamă şi uneori unica 
legătură cu catedra şi universitatea? 

Cum? Când studenţimea română, purtându-şi crucea su¬ 
ferinţei pentru dragostea de neam, târâtă deseori prin închi¬ 
sori şi pe la bara justiţiei pentru idealuri care au devenit azi 
postulatele naţiunii întregi, vă implora s’o ocrotiţi şi să fiţi 
alături de ea, în lupta pentru numerus cUmsus, ce răspuns pri¬ 
mea dela părinţii noştri spirituali? 

Cu un superior surâs Dvs. ne răspundeaţi că realizarea 
acestei reforme implică un act de barbarie, că porţile culturii 
nu pot fi închise nimănui şi că această cultură fiind un bun 
universal, nimeni nu poate fi vitregit de binefacerile ei. Acea¬ 
sta se întâmpla când noi, aşezaţi pe liniile cele mari ale isto¬ 
riei noastre, ceream zăgăzuirea jidanilor care ne ocupau pe ne¬ 
drept locurile şi ne falsificau cultura. Azi Dvs., aceiaşi de 
ieri, apologeţii culturii universale, ne închideţi porţile nouă în 
ţara noastră şi ne înţărcuiţi pe numărate, ca pe vitele destinate 
abatorului. Când eraţi sinceri? Eri sau azi? Vă vom răspunde 
tot noi: niciodată. 

Domniile-voastre vă daţi seama în cine vor lovi mai grav 
măsurile pe cari, din consideraţiuni extra-universitare, le-aţi 
luat azi? Ei bine, ele se vor întoarce tocmai împotriva elemen¬ 
tului românesc pe care aveţi aerul că doriţi să-l protejaţi! 

Veţi lovi în falangele fiilor de ţărani şi de muncitori care 
vin la oraşe pentru a participa la binefacerile culturii. Veţi 
încuraja frauda şi veţi înlesni intrarea în universităţi a favori¬ 
ţilor. Va funcţiona iar suveica intervenţiilor, iar finanţa jido¬ 
vească va avea de spus şi aici vre-un cuvânt. Şi astfel uni¬ 
versităţile se vor transforma în pepiniere de imbecili oficiali¬ 
zaţi, din rândurile cărora se vor recolta conducătorii de mâine 


140 


ai statului şi ai vieţii româneşti. Iată perspectiva pe care o 
deschide marea Dvs. reformă, iată rolul operei Dvs.! 

Şi chiar dacă am admite că reforma s’ar aplica sincer, cu 
o riguroasă liberă concurenţă, totuşi efectele ei n’ar fi mai 
puţin dezastruoase. Pentrucă trebue să aveţi în vedere me¬ 
diul din care se extrag viitorii studenţi. Ştiţi prea bine, că ma¬ 
joritatea învăţăceilor vin de pe la sate, dintr’un mediu fără tra¬ 
diţie de cultură, care nu suportă comparaţie eu cel orăşenesc. 
In libera concurenţă, deşi lipsiţi de vitalitate şi fără să repre¬ 
zinte valorile eterne ale rasei, vor reuşi mai ales citadinii, în 
majoritate străini, a căror celulă este mai sensibilă la vibra¬ 
ţiile culturii. Deaceia într’o oarecare măsură se impune, toc¬ 
mai pentru viitorul acestui neam, un protecţionism cultural, 
prin crearea de medii prielnice dezvoltării pe cale organică a 
însuşirilor latente care zac. în minunatul nostru popor, dar 
care, prin vitregia soartei istorice, n’au avut până acum câmp 
de manifestare. Fără acest protecţionism. ajungem la o formă 
de cultură universitară, ale cărei produse nu constituesc valori 
reale pentru neamul românesc, pentru neamul acesta de ale 
cărui destine numai celor adânc înfipţi în glie le este dat să 
se îngrijească. 

Ştim că predicăm în pustiu, ca deatâtea ori dealtfel. Nu 
veţi da înapoi, pentrucă nu slujiţi Naţiunea, ci oficinele de 
unde pornesc ordinele. Ne-am învăţat de mult să nu vă mai 
solicităm şi să ne găsim singuri drumul. Şi în chestiunea acea¬ 
sta vom război tot noi singuri, aşa după cum singuri, departe 
şi înduşmăniţi de voi, am purtat o luptă naţională care azi a 
devenit lupta ţării întregi. 

Ştim ce v’a mânat în luarea hotărîrilor atât de grave pe 
care le-aţi luat. Ne urâţi! Şi deaceia, neputincioşi şi svârliţi 
in afară de cursul istoriei pe care noi singuri am pregătit-o, 
ne loviţi mişeleşte pe la spate. Da! Pentrucă nu vă plac cân¬ 
tecele noastre, nu vă plac uniformele mândriei noastre şi mai 
ales vă îngrijorează credinţele noastre. 

Căutaţi să ne exterminaţi pentrucă mu vă urmăm pe calea 
oportunismului; pentrucă nu 'ne înfeudăm partidelor distribui¬ 
toare de favoruri şi înălţări; pentrucă nu facem cor cu voi în- 
tr’un dulce umanitarism cu jidanii şi cu toţi străinii de sufletul 
nostru. 


141 


Da! Ne urâţi pentrucă noi credem în virtuţile neamului 
nostru şi în învierea lui. Ne urâţi pentrucă nu ne intimidăm 
de nimic şi cu jertfa vieţii suntem hotărîţi să ducem până la 
capăt lupta pentru idealurile noastre, idealurile neamului. Ne 
urâţi mai ales pentrucă pe calea aceasta, a noastră, suntem 
mulţi, foarte mulţi, -aproape toţi. 

Ei bine, primim lupta pentrucă avem siguranţa matema¬ 
tică a victoriei şi de data aceasta. Dreptatea şi neamul întreg 
stau alături de noi. 



In slujba neamului *) 


Pentru tine, harnic căutător de lumină, tinere, scriu rân¬ 
durile acestea. Pentru tine şi pentru toţi camarazii tăi veniţi 
de prin sate sau de prin oraşele cu parfum de tei ale pro¬ 
vinciei, ne-am înmănunchiat aci, în paginile acestei reviste şi 
am alcătuit, după putinţele noastre ale fiecăruia,, o modestă 
frântură de îndreptar spiritual pentru mintea ta asemenea unui 
ogor îmbuibat de sevă, o vorbă bună ca o îmbrăţişare de frate 
mai mare pentru sufletul tău răsucit spre vieaţă oa floarea 
către soare. 

Te-ai coborît încrezător şi hqtărît, din trenul care te-a 
purtat de-alungul ţării, dela locul tău natal şi până’n oraşul 
Universităţii alese de tine. Cu suflet viteaz şi cu lumina celor 
optsprezece ani în ochi, păşeşti acum, pentru întâia oară, 
peste pragul larg deschisei porţi a vieţii. Şi’n cămăruţa ta 
dela cămin sau de aiurea, în care pluteşte mireasma merelor 
aşezate în colţuri de cufăr de mâinile iubitoare ale măicuţii, 
ai prins să despachetezi odată cu rufele albe presărate cu le- 
venţică, cărţile dragi cu scoarţe zdrenţuite, pe paginile cărora 
ai veghiat nopţi dealungul, nopţile albe ale adolescenţei tale 
împletită din speranţe şi miracol. I-ai revăzut pe toţi, au de¬ 
filat evocator eroii plămădiţi cu pana, cohorta războinicilor 
vieţii, cari au fulgerat de atâtea ori cerul imaginaţiei tale. Şi 
prins în zumzetul de stup al reminiscenţelor literare, te-ai mis¬ 
tuit în fiinţa eroului preferat şi ţi-ai jurat solemn să-ţi cuce¬ 
reşti un loc de frunte în vieaţă şi cu forţă de neînfrânt să tragi 
o dâră care să fie a ta şi numai a ta... 


*) Cuvântul Studenţesc, 20. XI. 1935. Articol iscălit cu pseudoni¬ 
mul Vasile Munteanu. 



144 


Afară, dincolo de zidurile cari închid împărăţia ta de 
visuri, clocoteşte vieaţa marelui oraş. Străzile sunt râuri de 
oameni care se’nfruntă grăbiţi şi agitaţi. Automobilele tree 
svâcnind ca nişte lăcuste enorme în larma claxoanelor stri¬ 
dente. Casele uriaşe, de proporţii americane,, simt adevărate 
uzini în care se fabrică fericirea sau nenorocirea oamenilor. 
Iar seara, cândL ritmul oraşului se înteţeşte şi mai vârtos, pe 
marile bulevarde se revarsă un potop de lumină: feeria meca¬ 
nică a-civilizaţiei. Faţadele clădirilor se aprind, desenate mul¬ 
ticolor. Megafoanele trimit peste valurile de mulţime undele 
sonore ale ultimelor cântece la modă. Ou lăcomie de Moloch, 
cinematograful înghite în fundul sălilor ornamentate miile de 
oameni în goană după iluzii. In parcuri cu jocuri de apă irizată 
în culorile curcubeului, orchestre şi muzici picura în suflete 
melodiile nemuritoarelor valsuri ale lui Strauss. Iar pe aleele 
cu jocuri de umbre se pierd înlănţuite perechi şi trec femei 
frumoase şi elegante, lăsând în urma lor parfumul care dezo¬ 
rientează spiritul şi ascute simţurile. 

O, cât l-ai dorit tu oraşul acesta şi cât de mult te atrage! 
In taină sau mărturisit, ţi-ai făgăduit să înfrunţi şi tu vieaţa, 
să răzbeşti cât mai «sus», să devii «puternic», pentruca într’o 
zi să poţi trece şi tu ca furtuna pe străzile luminate, legănat 
pe arcurile unui automobil capitonat. Să ţi se deschidă şi ţie 
toate uşile acestea străjuite cu portari galonaţi şi dorinţele 
tale să nu întâlnească nici o piedică în satisfacerea lor, pentru 
ca tot ce ascunde oraşpl acesta ca bogăţie şi plăceri să nu mai 
aibă pentru tine nici o taină. Odată în posesia cheii minunate, 
diploma universitară, poarta către lumea fermecată stă des¬ 
chisă larg, să te primească. 

Acestea toate ţi le şopteşte la ureche, în cămăruţa ta 
dela cămin sau de aiurea, demonul ambiţiei deşarte. Şi tu 
l-asculţi vrăjit, în timp ce mâinile tale întorc distrat filele din 
povestea lui Rastignac şi a lui Julien Sorel. 

Trezeşte-te tinere venit la Universitate ca să-ţi cucereşti 
un loc în vieaţă «cu orice' preţ». iScutură-te, căci locul acesta 
nu-1 poţi obţine decât cu preţul vieţii tale; al vieţii aceleia 
trăită cu onoare şi validată cu luptă mândră. Nu te lăsa dus 
de apa iluziei interesate, căci aceasta este apa morţii morale. 
Nu îmbrăca haina minciunii, nu te hrăni cu pâinea ambiţiei 


145 


egoiste şi nu te culca în patul dezonoarei. Scruteaza-ţi ou tăria 
celor optsprezece ani conştiinţa şi sfâşie vălul mincinos care îţi 
împăenjeneşte ochii minţii. 

Pornit din sat sau din orăşelul de provincie cu vieaţă pa¬ 
triarhală, nu uita nici o clipă tot ce ai lăsat în urmă. Amin- 
teşte-ţi, în fiecare dimineaţă când porneşti la treabă şi’n fiecare 
seară când închei bilanţul activităţii tale de o zi, că nu exişti 
aci prin puterile tale, ci susţinut cu jertfa-celor cari au rămas 
acasă. Că pentru întreţinerea ta aci, se sbueiumă acolo departe 
o familie întreagă. Trimiterea ta la carte înseamnă rodul c⬠
torva pogoane trudnic muncite sau înjumătăţirea unei pensii 
de mizerie. Pentru tine, părinţii tăi vor trebui să muncească 
îndoit ţarina, iar dacă ai venit din vreun orăşel, pentru tine, 
bătrânul tău tată va renunţa la porţia lui de tutun, mama la 
rochia anuală pe care şi-o făcea, iar sora mai mare va amâna 
peste ani o căsătorie dela a cărei împlinire o lipseşte o dotă 
cheltuită cu tine. 

Ştii bine că dincolo de zarea luminoasă a marelui oraş 
începe besna. Ştii bine că părinţii tăi şi gloata milioanelor de 
ţărani anonimi ca bulgării de pământ întorşi de plug, se scaldă 
în apele turburi ale mizeriei morale şi fizice. Nu uita că toate 
palatele acestea care te uluiesc aci, toate luminile acestea 
care-ţi zăpăcesc privirile, toate automobilele acestea care go¬ 
nesc urlând ca într’im manej drăcesc, toată risipa şi tot luxul 
acesta nu ţâşnesc aşa ca prin minune din pământ. Trebue 
căutat undeva isvorul acestei nesecătuite bucurii. Şi el se 
găseşte în suferinţa seculară a neamului tău. Acesta este 
adevărul. 

Le cunoşti tu prea bine. Satele noastre se scaldă în praf 
şi noroi, iar şoselele stau desfundate ca pe vremea Sciţilor. 
Gospodăriile se ruinează, pentrucă oamenii nu au tragere de 
inimă la muncă: alcoolizaţi şi politicianizaţi, nu muncesc cum 
trebue ogoarele, iar bruma de preţ ce capătă pe rod se duce 
pe apa Sâmbetii. Biserica ruinată, şcoala pustie. Conducătorii 
satelor absenţi dela datorie şi frământaţi de patimi mărunte. 
Boalele seceră pruncii şi macină trupurile celor în puterea 
vârstii. Şi peste tot, se lasă ca o apă desnădejdea, care nu e 
altceva decât preludiul înfricoşetor al morţii. 


146 


Cei câţi au mai rămas în picioare şi luptă, v’au trimis cu 
sacrificii nebănuite pe tine şi pe camarazii tăi, aici la învăţ㬠
tură, încredinţaţi că într’o zi îi veţi răzbuna, îi veţi salva prin 
activitatea voastră luminată. Că prin scrisul vostru, prin cu¬ 
vântul vostru, prin fapta voastră, va răzbi acolo unde trebue 
ecoul durerilor lor şi lucrurile se vor îndrepta. In slujba bine¬ 
lui obştesc voi sunteţi solii unei lumi care trebue să renască 
la o vieaţă nouă. Pentrucă dacă şi voi îi veţi trăda nu le mai 
rămâne lor decât să-şi cioplească singuri lespedea de mor¬ 
mânt, a mormântului în care va intra odată cu ei toţi, neamul 
nostru întreg. 

Nu dezerta! Pentrucă dezertare se chiamă faptul de a 
părăsi calea care porneşte din sătucul tău şi până la tine, pen¬ 
tru a te integra într’o vieaţă artificială în slujba instinctu¬ 
lui de parvenire. Nu tânji după vieaţa aceasta infernală a 
plăcerilor materiale care-ţi torturează imaginaţia, îţi perver¬ 
teşte fiinţa şi te îndepărtează dela împlinirea datoriei faţă de 
ai tăi şi neam. Să ştii că vieaţa aceasta nu e firească, să ştii 
că ne-au confecţionat-o străinii de sângele şi de idealurile noa¬ 
stre. Să ştii că ea este pânza de păianjen pe care o ţes duş¬ 
manii neamului pentru ca să te paralizeze pe fine şi pe cei 
de-o seamă cu tine. Să ştii că betonul armat al palatelor ce se 
ridică pădure, este frământat cu toată sudoarea neamului tău 
şi tot luxul acesta ofensator care circulă pe stradă şi în locuri 
de petrecere se face prin exploatarea muncii şi-a producţiei 
neamului tău. Să mai ştii că în vreme ce în centrul oraşului 
înstreinat chiue drăcesc răsfăţul, la margine,, în mahalalele 
care adăpostesc muncitorii adevăraţi, fraţi de-ai tăi veniţi de 
pe la sate, se sbate în mizerie neagră o lume întreagă. 

Nu să ajungi «puternic» te pregăteşte, ci drept. Nu pen¬ 
tru binele tău să lupţi şi să munceşti, ci pentru binele şi sal¬ 
varea'neamului tău. Nu singuratic, închis în turnul egoismu¬ 
lui tău, ci înmănunchiat cu cei de-o seamă cu tine în slujba 
neamului, soldat viteaz în serviciul comandat al cauzei na¬ 
ţionale. * 

Se dă astăzi o luptă pe vieaţă şi pe moarte între lumea 
veche şi legiunile tinere ale lumii noi. Deoparte cei cari şi-au 
uitat originile, şi-au renegat credinţele,, şi-au trădat încrederea 
pusă în ei, beneficiarii vieţii materiale, de cealaltă parte oastea 


147 


fără nume a tineretului, legiunile verzi ale încrederii în virtu¬ 
ţile neamului, vitejii cari pregătesc o vieaţă nouă în ţară nouă, 
-cu preţul libertăţii şi, de multe ori, al vieţii lor. 

Păşeşte hotărît şi goneşte dela tine toată ispita şi toate 
puterile răului. Sfarmă cu pumn viguros plasa minciunii, 
alungă pofta de vieaţă eftină, ocoleşte mirajul şi artificiali¬ 
tatea vieţii de stradă. Munceşte şi crede. Aminteşte-ţi că eşti 
venit aci să îndrepţi, nu să te pierzi. In tine şi în camarazii 
tăi se află sămânţa lumii de mâine. Faceţi-o să rodească prin 
muncă aprigă, prin jertfă şi prin lepădarea de sine. Neîncetat, 
îndârjit, ou puteri reînoite, în slujba aceleiaşi idei: neamul. 

Şi să-ţi fie veşnic, ţie şi camarazilor tăi, înaintea ochilor, 
pilda eroică a mareşalului din Ţara Soarelui Răsare. întors 
victorios din războiul contra Ruşilor, eroul eroilor, Mareşalul 
Noghţ, solicitat de toate puterile conştiente în stat să-şi fixeze 
singur recompensa pe care o merita, a răspuns fără preget, cu 
o convingere care nu suporta replică: 

«Să-mi daţi un post de învăţător, în satul meu!» 




Stal şi cultura*) 

„Statul este spiritul care In lume 
ea cunoştinţă de el însuşi, el reali¬ 
zează viitorul pe pământ, adică di¬ 
vinul". 

HEGEL — Grundlinien der Phi- 
losophie. 

„Există atâtea morale câte cul¬ 
turi... Fiecare dultură are pentru a- 
ceasta o măsură proprie, a cărei va¬ 
labilitate începe şi sfârşeşte cu ea. 
Nu există morală umană univer¬ 
sală". 

O. SPENGLER — Le Declin de 
TOccident 


Intr’im articol intitulat «Naţiunea împotriva statului de 
import», publicat în revista «Axa» anii trecuţi, examinând pro¬ 
blema statului român, între altele, scriam următoarele: 

«Să constatăm realitatea şi să înregistrăm efectele: na¬ 
ţiunea română de totdeauna a declarat război statului de nici¬ 
odată. Pentrucă, să fim bine înţeleşi: dintru început, la între¬ 
barea legitimă dacă nu există cumva un stat românesc, nu vom 
şovăi să răspundem neted, nu! Există o aparenţă de stat, cel 
actual, statul ficţiunii democrate, dar acesta nu aparţine na¬ 
ţiunii, ci unor clanuri cari nu au măcar meritul de a-1 fi creiat. 

«Un stat se naşte exact în momentul în care naţiunea 
respectivă, luând cunoştinţă de forţa ei creatoare, în confor¬ 
mitate cu aspiraţiunile şi posibilităţile sale autentice, reale, 


) Revista Mea, 1.1.1930. 




150 


este coaptă de evenimente pentru a se integra sub forma ju¬ 
ridică numită stat.. Ori statul naţional românesc, trebuie creiat 
abia acum, când naţiunea s’a închegat într’o unitate perfectă, 
organică şi indestructibilă, şi prin manifestărie sale de vieaţă 
cele noi, e capabilă să-şi dea dinlăuntru şi pe deasupra ei un 
stat firesc, autentic. 

«Ca naţiune existăm de mult — dela primele înjghebări 
voivodale. Naţiunea aceasta de structură agrar-pastorală s’a 
perpetuat dealungul veacurilor într’o organizaţie primitivă, ne¬ 
creatoare de instituţii proprii, ocrotită şi păstrată, de cele mai. 
multe ori fără consimţământul ei, de către interesele respec¬ 
tive, politice ori economice, ale statelor limitrofe, care ele erau 
într’adevăr state. Pentrucă a existat un stat turcesc, un stat. 
ungar, un stat polon şi mai ales un stat moscovit, dar niciodată 
un stat românesc. 

«Ortodoxismul,, care a luat sub aripa lui de cloşcă şi puiul 
orfan al naţiunii române, prin esenţa lui însăşi legat şi înte¬ 
meiat pe o anumită idee de universalitate spirituală, era im¬ 
propriu creării unui stat. Dar era în măsură, precum a şi do¬ 
vedit-o, să păstreze fiinţa unei naţiuni şi a păstrat-o temeinic, 
după cum se poate verifica istoric, elementele naţional şi orto¬ 
dox împletindu-se în mod egal întru creiarea fenomenului rom⬠
nesc. Atât numai. 

«Statul de import, statul de azi, ni l-au inventat intere¬ 
sele economice şi politice ale puterilor europene — vezi pacea 
dela Adrianopol — cu sprijinul plătit ori dezinteresat al «căr¬ 
vunarilor» romantici şi simieşti dela 1821, al «bonjuriştilor» 
paşoptişti aiuriţi de bombastica frazei revoluţionare şi mai ales 
cu nelimitatul concurs al generaţiei conducătoare din preajma 
războiului pentru independenţă. Şi astfel s’a întâmplat că sta¬ 
tul acesta, prematur şi pernicios, n’a fost niciodată expresia 
reală a naţiunii româneşti cele adevărate, pentru simplul fapt 
că această naţiune nu era în măsură să-şi creieze un stat de¬ 
cât la definitiva ei închegare, eveniment care trebuie să se 
producă albia de-acum înainte, în timpurile noastre, concluzie 
firească a procesului de autoelaborare, proces accelerat de răz¬ 
boiul pentru unitatea naţională». 


151 


Păstrând intacte premizele problemei pe care o puneam 
acum câţiva ani, e firesc să precizăm raporturile cari există 
între fenomenul stat şi fenomenul cultură. Din capul locului, 
condiţionăm apariţia secundului de existenţa celui dintâiu, în¬ 
tre dânsele fiind o corelaţie atât de strictă încât fără prezenţa 
activă a unui stat, temeinicia culturii nu poate fi înfăptuită. 
Aşadar este necesară integrarea unei naţiuni într’un stat na¬ 
ţional pentru a putea fi promovată o cultură specifică, na¬ 
ţională. 

Nu poate exista o cultură proprie acolo unde nu există 
temeinic întemeiat un stat şi nu poate fi durat un stat acolo 
unde naţiunea respectivă nu a elaborat organic, pe cale de 
proces firesc, fundamentele acestui stat. Naţiune — stat — cul¬ 
tură, sunt termeni identici, o naţiune neputându-se proiecta în 
istorie decât integrată sub forma stat, iar statul acesta nu-şi 
poate valida dreptul de afirmare în raport cu celelalte state 
decât prin cultura sa. Pot exista naţiuni neintegrate în stat, 
după cum pot fiinţa state nenaţioqale, dar nicăieri nu ne este 
dat să aflăm o cultură în afară de stat şi naţiune. 

Cultura este cea mai înaltă expresie de vieaţă a unei 
naţiuni. Ea totalizează manifestaţiile cele mai autentice şi mai 
profunde ale geniului naţional, ea este quintesenţa însuşirilor 
superioare cu cari divintiafea a înzestrat o naţiune. Cultura, 
care nu trebuie confundată cu civilizaţia — cultura purtând 
pecetea imaterialităţii, îndreaptă însuşirile superioare ale omu¬ 
lui către înlăuntru, în vreme ce civilizaţia materializează pre¬ 
ocupările omului, determinându-1 să privească către în afara 
lui — este un fenomen specific fiecărei naţiuni, iar universa¬ 
litatea valorilor culturale reese tocmai din unicitatea fiecăreia 
dintre ele. Pentru a exemplifica, ţin să reamintesc că acum 
câţiva ani au fost traduşi <în englezeşte, într’o antologie de 
proză, mai mulţi scriitori români, şi mai moderni şi mai vechi. 
Ei bine, cine credeţi că a plăcut mai mult Englezilor? Creangă! 
Da, Creangă din Humuleşti şi tocmai pentru faptul că el era 
cel mai reprezentativ fiu al geniului rasei. Aşadar, nu mai apare 
paradoxal faptul că universalitatea culturii se face tocmai pe 
temeiul specificităţii ei. 

Pentru lămurirea şi mai completă a noţiunilor de mai sus, 
voi amplifica discuţia în ceace priveşte raporturile dintre cui- 



152 


tură şi civilizaţie şi vom vedea cum, la sfârşit, concluziile la 
cari vom ajunge ne vor conduce la rezultatul că ficţiunea de 
stat românesc care a existat până acum s’a manifestat, precum 
era şi firesc, doar prin elemente de civilizaţie şi numai arare¬ 
ori, în mod cu totul sporadic, a promovat forme de cultură. 

Dacă, pentru cultură, caracteristica esenţială a fiinţei sale 
este specificitatea geniului local care a zămislit-o, pentru civi¬ 
lizaţie elementul care o identifică stă tocmai în internaţiona¬ 
lismul modului său de manifestare. Cultura presupune elabo¬ 
rarea de valori eterne pe orice plan de vieaţă superioară, cari 
însă toate poartă marca geniului naţional respectiv. Homer, 
Dante, Shakespeare sunt culmi de cultură universală în măsura 
în care rămân reprezentanţii cei mai autentici ai geniului grec, 
italian sau anglo-saxon; civilizaţia presupune circulaţia de 
valori materiale, fungibile, necesare şi utilizabile în orice timp, 
în orice loc şi de către oricine. Să ne lămurim: arta populară 
românească şi poezia lui Eminescu, capătă Valoarea universală 
prin înălţimea la care au fost ridicate de către geniul rasei 
noastre; elementele de confort ale civilizaţiei — materialistă 
în esenţa ei — nu pot fi determinate în spaţiu: produsele ştiin¬ 
ţei aplicate, ziarul, cinematograful, trenul sau avionul, sunt 
elemente de civilizaţie actuale şi nespecifice pe cari pot să şi 
le însuşiască în mod egal popoare de înaltă cultură ca Franţa, 
Italia etc., dar şi triburile abisiniene sau republicile negre ale 
Americii. 

Pe linia culturii, popoarele se diferenţiază într’o nobilă 
emulaţie şi armonia universală reese tocmai din acordul tonu¬ 
rilor diferite; pe linia civilizaţiei, statele şi naţiunile se con¬ 
fundă într’o masă cenuşie, uniformă, care seamănă foarte mult 
a moarte şi a desfiinţare. Peritni aceasta nu va fi niciodată 
pace între naţionalismul promovator de cultură şi socialismul 
predicator de civilizaţie. Regimul ideal al civilizaţiei este de¬ 
mocraţia socializantă; regimul propriu culturii este statul na¬ 
ţional. Intre concepţia: naţiune de sine stătătoare, creatoare 
de cultură, şi concepţia; turmă universală, condusă doar de 
apetituri cari se cer satisfăcute, va sta deschisă veşnic o pr㬠
pastie. 


153 


O pildă vie trăiesc vecinii noştri dela răsărit. înainte de 
război poporul rus, sinteza cea mai autentică a geniului slav, 
integrat în regimul de stat absolutist al ţarilor, a creiat o cul¬ 
tură de a cărei afirmare toate popoarele lumii au trebuit să 
ţie seamă. Ştiinţa, teologia, muzica, arta bisericească, litera¬ 
tura au împins pe scena lumii nume intrate de mult în panth eo¬ 
nul culturii universale: 

Medjeleief, Soloviev, Tchaikovschy, -Tolstoi şi Dosto- 
iewschi, pentru a nu cita decât culmile, deşi au rămas în con¬ 
strucţia genialităţii lor intrinseci profund impregnaţi de sla¬ 
vism, au constituit totuşi falanga de valori culturale cari a 
cucerit Rusiei un important loc în cultura umană. 

După războiu, pe urmele revoluţiei marxiste a bolşevis¬ 
mului, sub acţiunea sistematică a noilor conducători — îmbi¬ 
baţi de formule antireligioase, anticulturale şi antinaţionale — 
s’a 'nstalat acolo o nouă vieaţă, confecţionată în cadrul civi¬ 
lizaţiei materialiste, internaţională prin conţinut şi ideologie, 
şi care a condus Rusia de azi la transformarea ei într’un lagăr 
imens a cărei singură formă de existenţă se măsoară pe temeiul 
binefacerilor aduse de civilizaţie. 

Uzine, baraje, kolkhozuri şi sovkhozuri, plan quinquenal, 
aviaţie şi metropolitan, iată sinteza Rusiei de azi. Cultura în¬ 
locuită cu metro-ul, iată efectele unei politici de stat bazată 
pe considerente materialiste şi în funcţie de mitul internaţio¬ 
nal al umanităţii. Muzica lui Tchaikovsky înăbuşită de ritmul 
trepidant al motorizării şi filele divine ale lui Dostoiewschi în¬ 
locuite cu indexele planului quinquenal! Rusia de azi a reuşit, 
prin regimul pe care şi l-a însuşit, .să gonească şi să com¬ 
prime eflorescenţa geniului naţional, transformându-se într’o 
categorie amorfă, neidentificabilă sub niciun raport. Şi în ca¬ 
zul acesta, ca pretutindeni, se verifică postulatul spenglerian 
prin care orice cultură, din clipa în care alunecă în civilizaţie, 
îşi semnează prin aceasta însăşi sentinţa de moarte. Există o 
civilizaţie în ţara «sovietelor, nu există şi nu poate exista o 
cultură sovietică. Distrugând specificul naţional, înlăturând 
prin politica lor de stat manifestările reale ale poporului res¬ 
pectiv, sovietele au reuşit să se înglobeze în rândurile popoa¬ 
relor fără istorie. Pentrucă fără stat naţional şi fără cultură 
naţională nu se poate scrie istorie. 


154 


Aşezaţi înlăuntrul triunghiului necesar, naţiune-stat-cul- 
tură, să trecem la cercetarea fenomenului românesc pentru a-1 
privi sub toate aspectele în care el se prezintă în legătură cu 
aceste date fundamentale. 

N’am avut şi nu avem încă un stat autentic românesc. 
Naţiunea română, puternic impregnată de geniu specific, a 
fost împiedicată până acum de a se integra sub formă de stat 
naţional. Conjuncturi şi presiuni externe şi o politică internă 
nearticulată organic pe însuşirile noastre fireşti, au interzis 
realizarea statului naţional românesc. înhămaţi la carul demo¬ 
craţiei de esenţă internaţionalistă, politicianii români, dela pa- 
şoptişi şi până la cei cari ne-au guvernat sau ne guvernează 
azi, n’au fost capabili să întemeieze un stat românesc. 

Axat pe o constituţie copiată în literă din apus; ale cărei 
fundamentale articole încep cu: «toţi cetăţenii, fără deosebire 
de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de...» etc., 
etc., statul actual nu a reprezentat decât o expresie juridică 
în ordinea internaţională; el nu şi-a integrat niciodată naţiu¬ 
nea românească, care a rămas deoparte să-şi ducă vieaţa ei 
proprie, şi de aceea nici mu a putut promova o cultură rom⬠
nească. 

Cultura aceasta, multă-puţină câtă există, n’a fost decât 
exprimarea, nesistematizată şi neordonată printr’o politică de 
stat, a naţiunii, care fie sub forma artei populare, fie prin arta 
unor Eminescu, Creangă sau Coşbuc, şi-a dat curs liber geniu¬ 
lui său propriu. 

In statul actual nu identificăm o cultură românească. Să 
nu ne uităm de jur împrejur şi să ne mulţumim a constata 
superficial că avem totuşi Universităţi, avem o Academie, un 
Ateneu, Operă şi Teatru, în cele din urmă chiar şi Radio. Dar 
în universităţile româneşti toate disciplinele cari se predau 
acolo stau sub egida culturilor streinei, îndeosebi franceză şi 
germană; profesorii noştri în majoritatea cazurilor acolo s’au 
format — mai propriu zis s’au deformat -—, acolo şi-au însuşit 
ideaţia respectivă, iar studenţii români merg şi azi de se adapă 
numai la isvoaxele culturilor streine. Academia Română, deşi 
fiinţează de câteva zeci de ani, nu s’a învrednicit până acum 
să dea măcar un dicţionar al limbii, necum să mai contribuie 
la elaborarea unei mai vaste opere enciclopedice. Ateneul Ro¬ 


155 


mân se îvlipăunează ou numele conferenţiarilor streini; Teatrul 
Naţional joacă piesele streinătăţii, iar la Opera Română se aud 
acordurile aceloraşi Verdi, Gounod sau Wagner, pentrucă mu¬ 
zica românească cultă o face jidanul Stan Golestan, cu «senti¬ 
mente româneşti» dar cu sediu permanent la Paris. De opera 
«culturală» îndeplinită de societatea de radio şi de diferite alte 
fundaţii nu mai vorbim, pentrucă deacolo naţiunea poate aş¬ 
tepta orice, numai operă de popularizare a creaţiilor rom⬠
neşti, nu. 

Acesta este bilanţul, tristul bilanţ. Şi este în linia fi¬ 
rească a lucrurilor să se petreacă astfel. Ou o ideologie de¬ 
mocratică, esenţialmente materialistă, laicizat în sensul cel mai 
masonic al cuvântului, fără o politică naţională, statul român 
a rămas la remorca culturilor streine. Şi a socotit că şi-a în¬ 
deplinit misiunea faţă de naţiune dacă ne-a hărăzit cu trenuri, 
cu tramvaie, cu telefoane, în cele din urmă chiar cu radio şi 
bloc-haus-uri americane. Dar acestea sunt, aşa cum am cons¬ 
tatat mai sus, elemente de civilizaţie, pe cari le întâlnim ori¬ 
unde, la Buenos-Aires ca şi în Kamciatka, în Siberia sau în 
«raiul» U. R. S. S., atât de la modă astăzi în oficialitatea rom⬠
nească. Cultura a rămas undeva afară, la uşe, ca o cenuşe- 
reasă neocrotită şi nedorită de nimeni. Statul, în speţă statul 
clanurilor politice, nu a avut o politică a culturii, pentrucă nu 
a avut o politică naţională. 

Geniul rasei în sporadicele manifestări de cultură, a r㬠
mas să se manifeste ca şi mai înainte, numai în păturile neofi¬ 
cializate ale naţiunii. Şi aşa se explică cum cultura noastră se 
reduce numai la creaţiile străvechi ale geniului popular — ce¬ 
ramică, poezie, basm, cântece, ţesături —-, la naivele cronici 
din vremea voivozilor, la tiparniţa mănăstirească, acolo unde 
s’au pus bazele acestei reduse culturi româneşti, de unde reese 
dreptatea afirmaţiei lui Spengler că «religiozitatea este de 
esenţa culturii, ireligiozitatea de esenţa civilizaţiei», iar mai 
târziu la cei câţiva cercetători mai de seamă ai istoriei naţio¬ 
nale şi la opera genială a literaturii lui Eminescu sau Creangă. 

Din cele de mai sus deducem că nu este deajuns ca o 
naţiune să fie dotată cu geniu; pentru a-şi da măsura posibi¬ 
lităţilor sale reale, naţiunea axe nevoie de sprijinul şi de at¬ 
mosfera creată printr’o susţinută politică de stat. Aşa a fost 


156 


întotdeauna, aşa este şi acum. Cercetaţi istoric, fază cu fază, 
procesul culturii umane şi veţi înţelege. Unde a fost un stat 
puternic sau o voinţă conducătoare puternică — ceeace este 
tot una — impregnate de spiritul naţional ori de cetate, 
acolo a înflorit cultura în toată măreţia ei. Dovadă epoca lui 
Pericle, cu toată cohorta ei de străluciţi artişti, epoca lui Au¬ 
gust pentru gloria romană, epoca Renaşterii marcată de dom¬ 
niile nobilor conducători ai Florenţei, Miîanului sau Veneţiei, 
la cari trelbue adăugaţi marii papi ca Iuliu al II-lea, epoca eli- 
sabethană, epoca lui Ludovic al XTV-lea, precedată de astrala 
apariţiei a «tiranului» Richelieu, imul dintre făuritorii statului 
naţional francez, şi în cele din uirmă epoca puternicilor prinţi 
ai statelor germane, şi mai ales a acelui Frederic al II-lea, în 
jurul domniei căruia s’au pus bazele splendidei culturi ger¬ 
mane. Pentru noi Românii, epoca lui Ştefan cel Mare rămâne 
marea pată luminoasă în negura de până acum a culturii ro¬ 
mâneşti. 

Pentru cei cari se mai îndoiesc încă de necesitatea exis¬ 
tenţii unui stat naţional, pentru a se putea promova o cultură, 
vom mai stărui aici, în câteva rânduri, la analizarea strictei 
corelaţii, naţiune-stat-cultură. 

O naţiune este o entitate umană, cu rădăcini adânci într’o 
anumită rasă, care se găseşte aşezată pe un anumit teritoriu, 
mărturiseşte aceiaşi metafizică religioasă, trăeşte sub impera¬ 
tivele aceleiaşi morale, se manifestă în toate formele de vieaţă 
umană cu aceiaşi ideaţie şi vorbeşte aceiaşi limbă. Ea alcă- 
tueşte un tot organic şi îşi extrage sucul de vieaţă din lumea 
tradiţiilor proprii, din seva pământului care o hrăneşte — 
«geniul locului», cum exprima aşa de frumos pictorul Grigo- 
rescu — şi militează aceleaşi idealuri cari o identifică în raport 
cu celelalte naţiuni înconjurătoare. Naţiunea este un scop în 
sine. Integrarea ei înlăuntrul unui stat naţional este un proces 
firesc, pe care orice naţiune care vroeşte să nu dispară luptă 
pentru a-1 realiza. 

Statul este instrumentul său' de valorificare, statul este 
principiul esenţial al forţei sale de afirmare. Intre naţiune şi 
stat este corelaţia dintre pâine şi coaja ei. Statul este forma 
firească a personalităţii sale. Pentru aceasta statul nu poate 
avea altă ideologie decât a naţiunii sale, şi nu poate urmări 


1 57 


alte idealuri decât cele ale naţiunii respective. In orice alte 
condiţiuni, statul nu mai reprezintă naţiunea. Acesta e cazul 
statului psudo-românesc de azi. Raportul dintre el şi naţiune 
este un raport de parte la parte, nu un raport dela parte la tot. 

Cultura este forma de vieaţă superioară a unei naţiuni. 
Prin cultură, o naţiune îşi potenţează, îşi maximalizează în¬ 
suşirile sale. Cultura reprezintă forţa dinamică a ideologiei 
naţionale; prin cultură o naţiune se identifică în raport cu 
celelalte; prin cultură o naţiune supravieţueşte fiinţei sale fi¬ 
zice, temporale. Cultura unei naţiuni formează istoria acelei 
naţiuni. După dispariţia popoarelor respective au ramas totuşi 
o cultură egipteană, o cultură greacă, după cum mâine va r㬠
mâne o cultură franceză, ş. a. m. d. Dar pentru a se putea ela¬ 
bora această cultură, naţiunea are nevoe să fie integrată în 
stat şi statul acesta să înlesnească şi să o ocrotească, să scoată 
din adâncurile în cari zac, comorile de cultură ale naţiunii Res¬ 
pective. 

Naţiune — stat—cultură, iată fundamentele pe care tre- 
bue să se întemeieze fenomenul românesc. Naţiunea există, şi 
ea este una dintre cele mai minunate din câte fiinţează pe 
pământ. I-a lipsit până acuma un stat şi nu a putut promova 
o cultură pe măsura posibilităţilor ei. Generaţia conducătoare 
de azi, ca şi generaţiile înaintaşe, nu au fost capabile să le 
creeze. Le-a lipsit acel simţ profund al eternului naţional, nu 
au avut rădăcini adânci în solul moral şi fizic al realităţii ro¬ 
mâneşti, s’au bâlbâit în ideologii streine de sufletul şi mintea 
naţiei acesteia. S’au mulţumit să transporte prin împrumut o 
anumită formă de stat, au copiat instituţii pe care naţiunea 
nu le recunoaştea, s’au introdus forme de civilizaţie pe care 
naţiunea nu le dorea. Şi astfel am ajuns să ne trezim acum, 
trăind o artificială vieaţă de stat, confecţionat din carton şi 
beneficiar al efemeridelor civilizaţiei. E timpul să tragem cor¬ 
tina, să dărâmăm decanul de carton şi să curmăm pentru veş¬ 
nicie farsa. 

Prin glasul generaţiei noastre, naţiunea şi-a spus dela o 
vreme răspicat cuvântul. Ea cere un stat al ei şi este dornică 
să se afirme printr’o cultură de care să se mândrească. Cu 
jurământ, pe margini deschise de mormânt, pătaţi de sângele 
rănilor noastre, din pragul negrelor închisori, ne-am legat să-i 


158 


împlinim comanda. Din flacăra aprinsă la 1922 de generaţia 
Căpitanului, ne-am aprins fiecare în suflet o luminiţă care nu 
se va stinge până nu-i vom clădi naţiunii un stat firesc şi 
până nu o vom înlesni să strălucească printre celelalte popoare, 
prin cultura' sa. Şi aceasta se va întâmpla neîndoios, în cadrul 
statului naţional-craştin-românesc, legionar, de mâine. 


% 


Politica *) 


Prefaţă. In rubrica aceasta vom înregistra, trecute prin 
sita discernământului, fapte şi idei cari apar în vieaţa noastra 
politică. 

Am socotit totdeauna că, la întorsătura actuala a istoriei 
româneşti, 'politicul primează. A cerceta adevăruri pure şi a 
teoretiza în marginea realităţii vii, a ignora datele pe cari se 
întemeiază o epocă pentru a căuta în altă parte formule va¬ 
labile pentru eternitate, a nesocoti cotidianul din care se z㬠
misleşte adeseori durata, nu intră în, preocupările noastre. 

întemeiaţi pe rumânism, cu rădăcini adânc înfipte în glia 
strămoşească, crescuţi şi educaţi în şcoala jertfei, pentru noi 
politica este o problemă tragică. Noi tinerii aceştia născuţi 
deila 1900 înainte nu mai acceptăm să ne modelăm după înain¬ 
taşii noştri cari, pe lângă nenumărate şi uneori fructuoase 
activităţi, înţelegeau să mai facă «şi niţică politică». Politica 
noastră ia aspect de misiune şi pasiunea pe care o punem în 
practicarea ei se apropie de sacerdotal. Din mistica naţiona¬ 
listă ne-am toi ei firul existenţei şi pe fundamentele rumânis- 
mului ne-am întemeiat crezul. 

Deaceea tot ceeace va contrazice prin fapte şi idei sensul 
acesta de vieaţă pe care îl trăim, nu va găsi la noi cruţare. 

Vieaţa Publică: Frământată şi lipsită de perspective, ne¬ 
aderentă la fenomenul românesc, vieaţa noastră publică trăeşte 
şi se desvoltă înafara şi pe deasupra naţiunii. Concretizată 
material în câteva clici conducătoare cari îşi împart între ele 
posturile de comandă ale statului şi beneficiile recoltate din 
exploatarea acestora, vieaţa publică românească reprezintă faţă 


*) Vestitorii, 15.III.1936 (primele cinci paragrafe) şi 1.IV.1936 (ce¬ 
lelalte două paragrafe). 




160 


de naţiunea care produce şi se jertfeşte, raportul care se sta¬ 
bileşte între colonizatori şi colonizaţi. 

Instituţii democratice: Fructele necoapte, culese de revo¬ 
luţionarii «paşoptişti» din grădina'de principii ale Revoluţiei 
dela 89, au fost aduse să se pârguiască şi să dea seminţe în 
sera românească. Rezultatele au fost dezastruoase pentru neam 
şi ţară: constituţia «dreptului omului» nu s’a aplicat decât sub 
forma «constituţiei» la poliţie; libertatea de cuvânt şi de în¬ 
trunire stau la dispoziţia comisarului; libertatea scrisului se 
hotărăşte de undeva dintr’un cabinet al ministerului de interne, 
iar votul secret, obligatoriu, etc., se exprimă în două rânduri: 
odată de către alegător şi a doua oară la numărătoare de către 
Guvern. 

Parlamentul, corpul reprezentanţilor naţiunii, este arena 
de exibiţie a luptelor de catch-as-catch-can şi camera de reso- 
nanţă cu naţionale ecouri a înjurăturilor. 

Guvernul «constituţional» se compune dintr’un vizir, un 
agă, un strângător de tribut şi un corp de ieniceri. 

Partidele politice sunt societăţi în nume colectiv pentru 
exploatarea naivităţii obşteşti în opoziţie şi de exploatarea 
avuţiilor naţionale la guvern. 

Şcoala — Biserica, sunt două instituţiuni care întreţin în 
buget revizori, subrevizori, inspectori şi subinspectori, directori 
şi subdirectori, protopopi şi arhierei, episcopi şi patriarhi; din 
când în când preoţi şi învăţători. 

Presa. A patra putere în stat, se află întreagă în stăp⬠
nirea celei dintâi puteri în ţară: jidanii. 

* 

Democraţia „ardeleană". 

La începutul acestui Martie, cu mare fast şi deosebită 
«solemnitate», organizaţia partidului N. Ţ. din Cluj a primit 
în sânul său «10 distinşi intelectuali — cari au venit entuziast 
să îngroaşe rândurile luptătorilor pentru democraţie», etc., etc., 
cum proclamă copioasa dare de seamă a «Adevărului». 

S’au rostit discursuri şi s’au făcut ««importante» decla¬ 
raţii, între altele şi aceia a d-lui ţuliu Maniu, care a ţinut să 
prezideze personal această istorică şedinţă. 

Cu această ocazie, d. Maniu, ca totdeauna, a ţinut să-şi 
spună părerile d-sale asupra democraţiei. Intre aţele, redăm 
tot după «Adevărul» (3 Martie), următoarele: 


161 


«In ce priveşte politica internă — spune a-sa — daţi-nn 
voe să vă spun că noi, pentru tot ce avem, trebue să mulţumim 
numai democraţiei. Ea a fost aceia care ne-a salvat dela dic¬ 
tatura de două mii de ani (sic) instaurată de stăpânirea străină 
în Ardeal şi Banat, şi de dictatura deghizată de 80 de ani m 
Vechiul Regat». 

Declaraţiile acestea sincere nu ne-au surprins; dimpo¬ 
trivă. Ele veniau să confirme puncte de vedere identice ex¬ 
primate tot de către dd Maniu, cu ocazia ieşirii d-lui Al. V. 
Voevod din rândurile P. N. T. Cu acest prilej,, d. Vaida adu¬ 
când în plenul comitetului executiv al partidului ecoul turbu¬ 
rătoarelor sale preocupări, a somat pe corifeii democraţiei in¬ 
tegrale să se pronunţe categoric dacă înţeleg să ramâie şi pe 
mai departe sclavii aritmeticii electorale ori, lepădându-se de 
tot acest trecut steril şi primejdios, înţeleg să îmbrăţişeze cat 
mai curând programul naţionalist concretizat de d-sa în for¬ 
mula «numerus valachicus». 

Luând cuvântul în această chestiune,, d. Maniu a com¬ 
bătut vehement propunerea d-lui Vaida, argumentând că po¬ 
litica democraţiei implică prin ea însăşi politica naţionalismu¬ 
lui, iar ca pildă d-sa a reamintit că, fără democraţie, soarta 
elementului românesc din împărăţia habsburgică ar fi fost de 
mult decisă. 

Adversari hotărîţi şi dârzi ai principiilor democrate, de- 
clarăm totuşi, deşi â’ar părea paradoxal, că suntem în totul de 
acord cu ultima parte a argumentării. Intr’adevăr, recunoaştem 
fără nici o reticenţă că în lupta naţională purtată de Românii 
ardeleni, dela revoluţia martirilor Horia, Cloşca şi Crişan şi 
până la Unire, rolul democraţiei a fost hotărîtor; că prin lupta 
democratică Românii ardeleni au imprimat acţiunii lor un ca¬ 
racter ofensiv atât de puternic, încât în afară de drepturile 
câştigate pentru ei, în cadrul Statului bicefal al Habsburgilor, 
au reuşit, laolaltă cu celelalte naţionalităţi, beneficiare ale 
aceleiaşi democraţii, să dinamiteze întru atâta temeliile aces- 
stui stat, încât desfiinţarea lui, şi dacă n’ar fi intervenit răz¬ 
boiul care să o precipite, ar fi fost o chestiune nu de secole, 
nici de decenii, ci de ani pur şi simplu. 

Politica naţionalităţilor încadrate unui Stat care nu este 
expresiunea firească a fiinţei lor istorice şi etnice, nu poate fi 
decât politica democratică. Pentrucă nu există instrument mai 


162 


puternic de dizolvare a unui stat ca democraţia. Concepută 
numeric şi cantitativ, abstractizând etnicul, uniformizând spe¬ 
cificul pe temeiul universalităţii omului, democraţia este regi¬ 
mul ideal al internaţionalismului. 

Iată care a fost rolul democraţiei în politica naţională a 
Românilor ardeleni. Conştienţi de atributele acestei democraţii, 
Românii din Ardeal ca şi celelalte minorităţi conlocuitoare, au 
utilizat democraţia ca pe un instrument ideal de dizolvare a Sta¬ 
tului înlăuntrul căruia erau constrânşi să fiinţeze. 

Formulă de tactică politică neegalată, pentrucă permitea, 
în virtutea principiilor sale fundamentale, egalizarea în drep¬ 
turi a cetăţenilor români cu ceilalţi cetăţeni, fii ai Statului 
austro-maghiar. 

Prin practica instituţiilor democratice, Românii au de¬ 
venit cetăţeni egali in drepturi cu stăpânitorii şi ca atare au 
pătruns în instdtuţiuni, în presă, în parlament, în armată, pen- 
truca apoi de acolo să-şi impue politica lor naţională şi să 
contribue astfel şi mai vârtos la desfiinţarea unui Stat, pe care 
într’altfel, cu tot eroismul acţiunilor revoluţionare, nu-1 putu¬ 
seră birui. 

Şi iată cum, acolo unde sute de ani de martiraj şi de re¬ 
voluţie nu conduseseră practic la nici un rezultat, a fost sufi¬ 
cientă perioada de 50 de ani a democraţiei pentrucă Statul să 
îngenunche şi minoritatea românească să se afirme. 

Dacă astfel stşu lucrurile, e firesc să ne întrebăm: în- 
tr’iun Stat ca al nostru, recent unificat teritorial şdl care cuprin¬ 
de în sânul său existenţa unei mase minoritare cifrată la 4 mi¬ 
lioane, formula de conducere a Statului poate şi trebue să fie o 
formulă democrată? Este democraţia capabilă să gireze exis¬ 
tenţa unui Stat naţional? Transformând pe baza jocului elec¬ 
toral pe minoritari în cetăţeni, egali în drepturi cu Românii, 
vom reuşa oare să conservam fiinţa unui Stat căruia noi voim 
să-i dălţi un sens istoric? Ne putem permite riscul practicei 
democrate într’un Stat îmbâcsit de minoritari, fără ca prin 
aceasta să nu-i punem în pericol existenţa sa însăşi? Nu ne 
dăm seama, sau nu voim să ne dăm seama? Ce se urmăreşte 
prin declaraţii ca acestea sau prin interview-uxi acordate pre¬ 
sei jidăneşti? Nu se constată de nimeni bucuria jidanilor şi a 
minoritarilor de cate ori, dela locuri de presupusă răspundere, 


163 


se agită flamura principiilor scoase din muzeul patologic al 
revoluţiei dela 89? 

Pentru cine se lucrează în numele acestei sacre demo¬ 
craţii? Cui prodest? Voiţi s’o aflaţi, pentrucă o confirmare 
să vie cât mai de grabă, şi dela un personagiu eminamente 
autorizat? Redăm aci, din cuvântarea ţinută la Arad de d-1 
Mihail Popovici, şeful oficial al P. N. Ţ. în. Ardeal: «Vorbind 
despre partidul maghiar, oratorul (d. M. P.) a spus că parti¬ 
dul acesta i-a tras pe sfoară pe N. Ţ. la Hunedoara, mergând 
cu grofii români — cu liberalii — şi să ştie partidul maghiar, 
a spus d. M. P., că noi nu suntem naivi. Dacă vor face alianţă 
cu duşmanii noştri ca să ne împlânte cuţitul în spate, o să dăm 
şi noi cu piciorul democraţiei, pentru care lucrăm în interesul 
lor, în vreme ce ei se aliază contra noastră, cu antidemocraţii» 
(«Universul», 8 Martie 1936). 

Ma i este necesar să reamintim acestor oameni politici, că 
otrava pe care ai utilizat-o ca să-ţi dobori duşmanul nu se 
păstrează în casa ta? 

Democraţia „antifascistă 1 *. 

Sub masca unor interpelări la legea prelungirii măsurilor 
excepţionale, d-nii Madgearu şi Călinescu, calificaţi reprezen¬ 
tanţi ai democraţiei «antifasciste», au urmărit o singură ţintă: 
calomnierea şi atacul plin de venin împotriva conducătorilor şi 
a fiinţei unei organizaţiuni naţionaliste, care nu este, de fapt 
şi de drept, decât cea mai autentică victimă a măsurilor excep¬ 
ţionale împotriva cărora d-lor aveau aerul că se ridică. 

Mulţi ar fi înclinaţi să vadă în aceste atacuri întinate de 
patimă şi pecetluite dela început până la sfârşit de minciună 
şi infamii, ocazionale răsbunări de politicieni avariaţi în clien¬ 
tela lor politică. Se ştie de ex. că d. Călinescu suferă dureros în 
pretinsa d-sale popularitate la Argeş, de pe urma convertirii 
ţărănimii argeşene la misitca naţionalismului autentic; iar na¬ 
şul lui Auschnitt nu mai găseşte la Ilfov, din aceeaşi cauză, 
ecouri la democraticele sale filipice. Aparent, acestea ar fi cau¬ 
zele; în fond, ele se găsesc aiurea şi-s mult mai profunde. 

In Cameră, dd. Călinescu-Madgearu sunt reprezentanţii 
aceleiaşi internaţionale «antifasciste» care consideră învierea 


164 


la vieaţă nouă a poporului român drept o gravă ameninţare 
pentru Sine. Repetând jocul liberalilor din 1933, domnii aceştia 
trag poliţe de recunoştinţă asupra forurilor masonice şi asupra 
bancherilor internaţionali: la momentul oportun, presiunile ace¬ 
stora vor împinge la putere partidul din care fac parte. Jocul 
a mai fost încercat cu succes, cred ei, şi pe aceleaşi teme şi 
cu aceleaşi argumente, îl reiau. 

Şi mai este o cauză, tot atât de profundă jşi de autentică. 
Agitaţii aceştia sunt ambasadorii unei lumi care se duce. Pu¬ 
nând m slujba acţiunii lor tot arsenalul intrigii şi al calomniei, 
puternic flancaţi de mitralierele presei jidăneşti, echipa cioclilor 
monoclaţi încearcă ultimul atac împotriva redeşteptării neamu¬ 
lui românesc. 

Zadarnic! Cu toată văpaia de o clipă pe care au iscat-o, 
vor fi striviţi şi ei şi lumea pe care o reprezintă sub tăvălugul 
neertător, care se chiamă trezirea conştiinţei româneşti şi creş¬ 
tine la adevărata ei vieaţă. 


Morţii noşlri*) 


Pământul reavăn mângâiat de razele calde ale soarelui 
din această primăvară timpurie, ne-a trimis în dar ghioceii albi 
ca spuma şi violetele parfumate cu toată mireasma gliei şi a 
cerului. Nu flori, ci suflete; sufletele morţilor noştri contopiţi 
ou ţărâna, cari au învins încăodată materia şi au răzbit până 
la noi cu moartea pre moarte călcând... 

Din pustiul morţii fizice, din sterpiciunea îngheţată a 
iernii, ca şi în primăvara trecută, ca în toate primăverile ce 
vor veni până la sfârşitul veacurilor, sufletele morţilor noştri 
înfloresc şi ne zâmbesc parfumat, în cimitire saiu pe coline, din 
câmpurile în cari au căzut fulgeraţi de gloanţele duşmanilor 
sau din pădurile prin care au fost purtaţi în lanţuri. 

îngemănaţi cu eternitatea, morţii noştri din lumea lor de 
dincolo, ne ocrotesc şi ne îndreaptă paşii. Ei au realizat acolo, 
în câmpiile Domnului, o altă legiune, şi ca pe vremuri când 
erau fiinţe muritoare, sunt camarazi. Camarazi de luptă, cama¬ 
razi în vieaţă, camarazi în moarte. Stau cot la cot, umăr la 
umăr studentul Sterie Ciumette, muncitorul Niţă Constantin, 
ţăranul Băîăianu Nicolae. 

Mormintele lor sunt pretutindeni; ele alcătuesc punctele 
cardinale pentru geografia spiritualităţii româneşti. La căp㬠
tâiul lor, sub umbra crucii strămoşeşti, vin zilnic pelerinii le¬ 
gionari ca să reînoiască legământul de jertfă şi să se împros¬ 
păteze cu forţe noi de vieaţă. 

Morţilor noştri le închinăm câteva clipe de reculegere în 
fiecare zi din vieaţa noastră, sub ocrotirea lor începem şe- 


) Cuvâhtul Argeşului, 20.III.19S6. 




166 


dinţele. în cuiburile noastre; pe ed îi invocăm şi sub scutul 
lor pornim la luptă. Ei sunt isvonul de vieaţă eternă pentru 
sufletele noastre, pentru minţile noastre, pentru faptele noastre. 

Purtăm cu toţii cămaşa ţesută din firele nevăzute ale 
jertfei lor. In taberele de muncă frământăm pământul în care 
s’au imprimat paşii lor şi durăm cărămida zidirii unei vieţi 
noi, din ţărâna stropită cu sângele lor. Pe temelii fixate în_ 
eternitate prin sfintele lor oase, ridicăm în cântec, pentru un 
mileniu, cetate mândră, şi cuprinzătoare neamului românesc^ 
întreg. 


„Sportivi" şi sport naţional *) 


Gem tribunele în fiece Duminecă şi Sărbătoare sub greu¬ 
tatea zecilor de mii de «sportivi», veniţi să aclame pe terenurile 
respective echipele sportului românesc. Dar echipele acestea 
«româneşti» au în constituţia lor 80% elemente judeo-maghiare. 
Şi totuşi «sportivii» români, profesori şi ofiţeri, magistraţi şi 
liber profesionişti, a căror educaţie sportivă le-a fost făcută de 
jidanii Munteanu şi Beilis prin «Gazeta Sporturilor», urlă fre¬ 
netic la fiecare «match»: Bravo Schwarz! Bravo C. A. O.! şi 
huiduesc desgustaţi cele două-trei echipe cari mai luptă pentru 
naţionalizarea sportului! 

Până într’atât ne-au pervertit jidanii simţul naţional, în¬ 
cât nici în sport, care este un puternic mijloc de afirmare na¬ 
ţională. nu mai putem fi români! Pentrucă un lucru trebue să 
înţeleagă bravii noştri «sportivi»: sportul nu poate fi specta- 
culat prin obiectivul «obiectivităţii», cum i-au educat prin ga¬ 
zetele lor jidanii. Nu! Sportul angajează prestigiul naţional, 
ca orice altă manifestare, şi a te împăuna cu succese «rom⬠
neşti», când echipa este 90% iudeo-maghiară, constitue o ade¬ 
vărată prostie! Nu este numai decât necesar «să învingi», ci 
să învingi cu fiii neamului tău; şi e de preferat să fii învins 
într*o competiţie decât să triumfi ou elemente cari nu-ţi apar¬ 
ţin nici sufleteşte nici etnic. înţelegeţi aceasta, domnilor cari 
strigaţi: «Bravo C. A. O., Bravo Ripi»!? 


) Vestitorii, 1. IV. 1936. 





Ofensiva ludea şi a fariseilor *) 


Se împlinesc două luni de când împotriva naţionalismului 
române&c cel mai autentic şi împotriva fiilor cei mai curaţi ai 
acestei ţări, s’a deslănţuiit o campanie de ură şi de defăimare, 
condusă cu o mârşăvie şi o violenţă cum nu s’a mai întâlnit 
încă nici chiar în ţara aceasta a tuturor îndrăznelilor şi a tu¬ 
turor îngăduinţelor. 

Atacul a fost pornit într’o zi, (prin coloanele «Adevărului» 
de către unul din salariaţii Iudei': trădătorul de neam Tudor 
Teodorescu-Branişte. Automat, toate uzinele de literă otrăvită 
din Sărindar, au pus în funcţiune rotativele şi peste întreaga 
ţară s’a revărsat deatunci în milioane şi milioane de foi calom¬ 
nia şi ura, minciuna şi aţâţarea, intriga şi falsul. 

Mişcarea de reînviere naţională a fost spurcată cu bale 
şi venin de toate scursorile târgurilor galiţiene; conducătorii 
acestei mişcări, acei cari au mucezit în închisori pentru drep¬ 
tatea românului în ţara lui, au fost stropiţi cu noroiul calom¬ 
niei şi denunţaţi ca «adversari ai patriei» de către aceia cari 
au furnizat întotdeauna duşmanilor neamului nostru, spionii, 
dezertorii şi trădătorii, iar copiii neamului românesc, studenţii 
crescuţi în cultul jertfei pentru patrie, au fost insultaţi şi pre¬ 
zentaţi drept «profanatori de morminte», «neisprăviţi» şi «cri¬ 
minali feroci». 

De două luni de zile, opinia publică românească, care se 
vrea cinstit informată, este metodic zăpăcită de alarma presei 
din Sărindar; de două luni de zile tolerăm şi stăm cu braţele 
încrucişate în faţa obrăzniciei jidovimii şi a slugilor ei, cari 
scuipă cu venin în obrazul curat al Ţării ; de două luni de zile 


*) Vestitorii, 1. IV. 1936. 




iro 


ne înfruntă rânjind, trinitatea Blumenfeld-Sochor-Honigmann. 

In slujba aceloraşi interese, Ion Mihalache şi echipa lui 
ţărănistă au intrat în diavolească horă. Prin declaraţii cari îl 
scot din rândurile neamului nostru, printr’o agresivitate care 
poartă în ea ura şi neputinţa, Ion Mihalache prin acţiunea sa 
din urmă şi prin ideile sale de totdeauna s’a transformat în 
unealta Iudei şi s’a consacrat pe vecie duşman al reînvierii 
neamului românesc. I-o strigăm de aci ca să ştie şi să se ştie. 

Să ştie şi să ia seama Ion Mihalache şi presa lui din S㬠
rindar că nimeni şi nimic nu mai poate împiedica neamul 
acesta ca în sfârşit să-şi cucerească drepturile pentru cari luptă 
de atâta amar de vreme. Neamul acesta şi-a format de acum 
o conştiinţă şi tineretul ieşit din sânul lui formează o gardă 
peste care nu se mai poate ferece. Neamul acesta nu va mai 
tolera ca interesele din afara sau dinlăuntrul hotarelor, oricari 
ar fi ele, să se mai împlinească cu preţul sângelui nostru ru- 
mânesc. 


Fronturile studenţeştii diversiuni 
„antifasciste" *) 


La sfârşitul acestei ierni primă văratice, sub acţiunea di- 
namizarită a soarelui «dela răsărit», pe copacul vieţii publice,, 
până la cele mai firave rămurele, au răsărit svâcnitori de sevă, 
mugurii blestemaţi ai comunismului, etichetat pentru circum¬ 
stanţă «antifascism» de către trăgătorii de sfori dela Moscova. 

Ameninţaţi la răsărit de ofensiva necruţătoare a Japo¬ 
nezilor războinici şi naţionalişti fanatici, în Europa de ascen¬ 
siunea din ce în ce mai viguroasă a naţional-socialismului care, 
sub conducerea genială a cancelarului Hitler;, a trecut la o 
adevărată cruciadă împotriva lumii supusă stelei cu cinci col¬ 
ţuri, desfiinţaţi în Italia şi Polonia, neutralizaţi în România 
de generaţia lui Comeliu Codreanu care a tras cu spadă de 
Arhanghel drum nou naţiunii române, tiranii abrutizaţi de 
alcoolul iudaic al marxismului, cuprinşi de pariică, şi-au con¬ 
centrat într’un ultim efort statele majore şi prin organul lor 
de execuţie, Komintern-ul, au deslănţuit în lumea întreagă 
asaltul decisiv împotriva statelor naţionale. 

Aurul greu, contravaloarea obţinută prin silnicie din 
munca şi sângele milioanelor de roboţi moscoviţi, a intrat în 
funcţiune; ca la o comandă militară trupele marxiste din 
toate ţările lumii au pornit la atac. Având asigurată asistenţa 
laşă şi interesată a masoneriei şi a democraţiei iudaizate, or¬ 
ganizaţiile comuniste au trecut la atac sub noua camuflare, 
botezată pentru adormirea naivilor în «acţiune antifascistă». 
Efectele n’au întârziat să apară: în Spania, intrată de mult 

*) Cuvântul Studenţesc, 1. IV. 1936. Articol iscălit cu pseudonimul 
Vasile Munteanu. 




172 


în debandadă, republicană, pe urma unui regim venal şi afa¬ 
cerist, se ridică triumfător din recentele alegeri, frontul popular, 
instrument de luptă parlamentară al comunismului. înainte 
chiar de a fi luat guvernul, închisorile sunt deschise şi bandele 
eliberate ard biserici, ocupă cazărmi, spânzură de copacii dru¬ 
murilor pe patrioţi; în Franţa comandată de slugile lui Leon 
Blum şi ale lui Cachin, lepădăturile mahalalei parisiene defi¬ 
lează in cortegii smălţate cu drapele roşii şi urlă neturburate, 
pe sub arcadele palatelor durate de regalitate, «Internaţionala».’ 
Prin embuscade aranjate cu concursul poliţiei republicane, 
omoară patrioţii ligilor şi fără teamă de pedeapsă pregătesc în 
administraţie, în armată, în învăţământ şi chiar în justiţie, 
«noaptea cea mare». La Geneva, regisată de jidanul delicvent 
de drept comun Litvinoff, se •fac adevărate congresp sub sem¬ 
nul Internaţionalei; sub masca «antifascistă», pentru placul 
babelor anglo-saxone transformate subit în apărătoare ale ra¬ 
selor de culoare, comunismul îşd face jocul şi pregăteşte focul 
Europei, pentruca de pe urma măcelului şi pe ruinele unei 
civilizaţii să se aşeze la urmă cucuvaia comunistă. 

a In sfârşit, ordinele şi rublele generoase ale tovului Stalin 
au început să producă efecte şi în dulcea noastră ţară. Şi e 
simptomatic faptul că recrudescenţa comunistă din ţara rom⬠
nească coincide, straniu, cu instalarea unei reprezentanţe diplo¬ 
matice a U. R. S. S.-uluî la noi, reprezentanţă condusă de fiul 
Israelului, cu raJbinale origini de prin regiunea Bălţi a Basara¬ 
biei, tovul Mişa Gsfcrovshi! „ 

Focul a fost deschis cu puşcoacele celulelor dela Iaşi şi 
Chişinău, al căror conducător «antifascist» este renegatul Con- 
stantinesc’i-Iaşi, acest «martir» al cauzei, care împacă perfect 
activitatea sa de militant cu aceea de neostoit bugetivor al 
statului burghez român! Hora «antifascistă» s’a întins până la 
Hunedoara, unde în graţiile conducătorilor partidului naţional- 
ţărănist, identic prin compoziţie şi structură cu partidul ra- 
dical-socialist francez, comunismul şi-a făcut jocul pe spinarea 
«plugarilor» d-lui Groza şi a tras o poliţă de recunoştinţă asu¬ 
pra conducătorilor din partidul naţional-ţărănesc, căruia, sub 
injoncţiunea Moscovei, marxiştii şi comuniştii îi pregăteau ve¬ 
nirea la guvern. Este clasic în istoria luptelor politice, că fără 
un Kerenschi, n’am fi avut pe Lenin, fără Leroux şi Azana, 


n’am avea în Spania dictatura de mâine a leninistului Cabal- 
lero, fără Sarraut nu vom avea pe Cachin şi fără guvern na- 
ţional-ţărănesc nu s’ar putea ivi dictatura «antifascistă» a lui 
Constantinescu-Iaşi, şi a bandei judaice care îl regisează din 
spate. 

Iată deci imul din aspectele vieţii publice. Să urmărim me¬ 
todic ramificaţiile aceleiaşi acţiuni şi să descoperim acolo unde 
se găsesc toate elementele de dezagregare naţională care au 
intrat în luptă. Să mergem şi către acolo unde interesul nostru 
primează, dar unde fără analiza de mai sus n’am fi putut 
ajunge, în lumea studenţească. 

Sincronismul dintre ritmul nou al vieţii publice şi cel al 
vieţii studenţeşti, este vădit. Şi este normal să se întâmple 
astfel, întrucât totdeauna, în biologie ca şi în social, aceleaşi 
cauze au produs aceleaşi efecte. 

Dacă lumea publică îşi are presa ei, lumea studenţească 
o are şi ea. In lumea publică jocul comunist al antifascismului 
îl conduce grupul de presă al ziarelor jidoveşti, în frunte cu: 
Dimineaţa, Adevărul, Lwpta, Zorile, Tempo, Facla, Aurora, Cu¬ 
vântul Liber şi mai multe altele pe care nu le mai menţionăm 
aci. In lumea studenţească, produse ale aceloraşi rotative, au 
apărut: Studentul roşu, Ţăranul leninist, Ajutorul roşu, Tân㬠
rul Evreu, Studentul «român» şi toată gama de titlluri seduc㬠
toare. Ofensiva teoretică se manifestă prin aceste tipărituri. 
Concomitent au pornit acţiunile practice. S’a trecut astfel la 
organizarea şi la realizarea diverselor fronturi. 

In jurul procesului lui Constantinescu-Iaşi, în jurul ji- 
doavcei agitată şii sterilă Ana Pauker, • s'au grupat cetele de 
mărunţi slujitori ai Moscovei din lumea studenţească. Pornind 
timid, pe îndelete, regisorii din umbră au lărgit cercul şi iată 
cum s’a ajuns, în pact cu gruparea avocaţilor democraţi, la 
formarea grupului «Studenţilor democraţi». Dar să trecem mai 
înainte la o serie de considerente cari vor avea darul să lumi¬ 
neze şi mai temeinic problema. 

Dela 1922 şi până astăzi, studenţimea română creştină a 
urmat în unanimitate un singur drapel, a militat un singur 
orez şi şi-a croit singură, pe deasupra şi împotriva lumii ofi¬ 
ciale, un singur drum. Studenţimea a constituit blocul de gra¬ 
nit al naţionalismului românesc. De blocul acesta s’au fărâmat 


toate încercările de diversiune. In blocul acesta n’au pătruns 
nici sfredelirile masoneriei, nici ameninţările politicianilor gu¬ 
vernanţi, nici firele roşii ale comunismului judaic. Studenţi¬ 
mea a reprezentat dela război încoace singura pavăză de ap㬠
rare a patrimoniului naţional, şi a constituit în mijlocul răt㬠
cirii generale singurul far călăuzitor pentru conştiinţa neamu¬ 
lui întreg. Ea a rămas la postul ei de onoare şi nu a avut 
uite aderenţe politice decât cu conducătorii ieşiţi din rândurile 
ei, şi cari prin jertfa de sânge şi de vieaţă au zămislit princi¬ 
piile mişcării naţionale înlăuntrul cărora să se poată încadra 
un neam întreg. 

Ori, acest lucru îl cunoştea perfect Internaţionala Iudaică 
şi îl cunoşteau în mod egal şi anexele sale, Internaţionala ma¬ 
sonică şi Internaţionala roşie dela Moşcova. Spărtura în blocul 
naţionalist aL studeniţimii salvatoare de neam trebuia cu orice 
preţ încercată cel puţin acum în ceasul al unsprezecelea. Şi s’a 
pornit metodic la atac. Dar toată strategia Internaţionalei, tot 
purcoiul de aur risipit cu atâta generozitate, tot angrenajul de 
asociaţii internaţionale pus in mişcare, n’ar fi putut duce la 
nici un rezultat, dacă, spre ruşinea noastră şi spre marea bucu¬ 
rie a koscovei, Internaţionala n’ar fi căpătat un preţios aliat 
în persoana partidelor de guvernământ şi opoziţie, care girează 
astăzi vieaţa publică a ţării româneşti. 

Demascarea acestor unelte inconştiente ale mitului dela 
Răsărit nu trebuie întârziată şi o vom face cu toată cruzimea 
necesară. 

Partidele politice de guvernământ, au considerat totdea¬ 
una studenţimea ca o masă de manevră, de care aveau să se 
slujească, la bunul lor plac, fie în opoziţie fie la guvern, mai 
ales la guvern. In aşa zisa zestre guvernamentală se socotia 
totdeauna şi studenţimea. Aşa a fost până la război, aşa s’a 
continuat în primii ani de după război. La 1922 s’a întâmplat 
însă un eveniment de o covârşitoare importanţă: de pe mete¬ 
rezele românismului dela Iaşi, a «apărut un stegar, Corneliu 
Zelea Codreanu, care, prinzând cu mâini viguroase frânele de 
conducere ale sfcudenţimii, a transformat această studenţime în 
blocul de granit de care vorbeam mai sus, i-a dait o conştiinţă 
care este conştiinţa neamului românesc întreg. 


175 


Şi a călit din studenţime pavăză de foc pentru duşmanii 
neamului din afară şi dinlăuntru. Aşezată pe făgaş istoric, stu¬ 
denţimea şi-a menţinut echilibrul iniţial şi a constituit perma¬ 
nent de atunci încoace factorul hotăritor în politica naţională 
a neamului românesc. 

Lucrul acesta nu putea cpnveni politicianilor; studenţi¬ 
mea ne mai fiind masă de manevră la dispoziţia O. P.-uliui, 
aranjamentele politicianiste erau dejucate. Şi atunci s’a des- 
lănţuit o adevărată campanie de ură şi intrigă pentru divizarea 
studenţimii naiţional-creştine, una şi indivizibilă. I s’au arestat 
căpeteniile şi s’au cumpărat oameni-unelte dinlăuntrul studen- 
ţimii; i s’au confiscat publicaţiile şi s’au interzis congresele; 
s’au dizolvat brutal şî ilgeal organizaţiile politice ale naţiona¬ 
lismului adevărat, care aveau întreg girai studenţimii. Nimic 
n’a putut opri studenţimea să rămână bloc grupaltă în jurul 
steagului dela 1922, nimic n’a putut-o desface din legăturile ei 
— înodate pe vieaţă şi pe moarte — de adevăraţii conducători 
dela 1922. 

Insfârşit, guvernanţii români au găsit un ultim prilej de 
intrigă. Internaţionala a declanşat ofensiva ei dizolvantă în 
toate straturile societăţii româneşti şi şi-a îndreptat atacul în¬ 
deosebi spre studenţime, fără adeziunea căreia nu se poate face 
nimic în politica ţării româneşti. Guvernanţii au prins prilejul 
şi au dat o mână de ajutor. Iată cum, pentru atingerea scopu¬ 
lui său infam, divizarea studenţimii, statul pretins burghez, 
apărător al unei anumite ordine politice, sociale şi economice, 
se pune în slujtfa agenţilor lui Dimitrof. Zis şi făcut. Din ca¬ 
binetele ministrului de interne şi sub protecţia siguranţei, au 
pornit ordine de menajare şi de încurajare a acţiunilor «pro¬ 
fesionale», «antifasciste» studenţeşti. 

Sub formula «studenţimea să se preocupe din nou de ne¬ 
voile ei» pe care le-ar fi părăsit de când s’a integrat discipli¬ 
nei naţionaliste, şi prin lozinca «jos fascismul», se caută divi¬ 
zarea studenţimii. In grabă şi sub protecţia directă a poliţiei 
s’au constituit, fie la sedii politice, fie pe facultăţi, anemice 
grupuri de «studenţi democraţi», strânşi acolo «fără deosebire- 
etnică sau de religie» (mai ales) şi de ale căror preocupări doc¬ 
trinare fac mare tărăiboi toate ziarele jidoveşti din Sărindar 
ori de pe aiurea. Manevra Internaţionalei asistată de complici- 


176 


tatea politicianilor' români, este sortită eşecului şi de data 
aceasta. Diversiunea n’a prins şi nu va prinde. Studenţimea 
naţional-creştină, perfect disciplinată si conştientă de marele 
rol pe care l-a jucat şi îl va juca, nu s’a lăsat atrasă în cursă. 
«Fronturile democrate» ale studenţimii vor avea aceeaşi soartă 
ca tot ce s a încercat până acum împotriva studenţimii. De- 
aceea nu pentru studenţimea cea mare scriem rândurile aces¬ 
tea, ci către acei câţiva rătăciţi, cari vor fi fost atraşi acolo de 
sirena jidovească, şi câri în potopul de promisiuni nu vor fi 
fost în stare să descifreze realitatea cea adevărată. Le-o stri¬ 
gam noi de-aci, ca să audă şi să înţeleagă. 

Fronturi studenţeşti? Pentm ce? Nu aveţi la dispoziţie 
puternicele organizaţii ale studenţimii creştine, o studentime 
revoluţionara în spirit şi metode? Preocupări materialiste de 
satisfăcut? Vechea poveste comunistă: burta şi foamea... Cum, 
când astazi se joacă destinele neamului românesc întreg când 
de lupta noastră depinde,salvarea fiinţei naţionale şi rostu¬ 
rile unui întreg viitor, noi să ne lăsăm aitraişi în cursa «satis¬ 
facerii doleanţelor materiale ale studenţimii» călăuzită de Mos¬ 
cova, de jidanii din Sărindar şi de politicianii români cari s’ar 
vinde şi dracului, numai să se salveze pe ei şi interesele lor? 
Voi nu vedeţi,, orbiţilor de-o clipă, cum din toată această ţe¬ 
sătură răzbesc nu «doleanţe democratice», ci tactica veche co¬ 
munista şi mai ales acţiunea eternă a lui Israel, repetată sub 
acel permanent: «fără deosebire de religie şi origine etnică » 9 

Soluţia materialistă a plasării românilor, cum o preconi¬ 
zează şcoala politicianistă a adormirii instinctului naţional, 

proclamată pe la toate răspântiile de oamenii politici «naţio¬ 
nalişti» ? 

Pentru aceasta a muşcat ţărâna studentul Virgil Teodo- 
rescu, ucis mişeleşte la Constanţa, şi pentru aceasta a căzut 
răpus de şapte gloanţe, trimise de brutele politicianiste pe la 
spate;, in câmpul dela Fundeni, într’o noapte tragică, Sterie 
Ciumetti? Pentru aceasta au fost Vişanii? Pentru aceasta au 
umplut închisorile jilave miile de studenţi creştini? Unde 
eraţi voi atunci, «fronturile democratice» studenţeşti? Unde se 
găseau conducătorii voştri? In birourile Siguranţei? Unde vă 
era acţiunea şi activitatea? Ori nu sosiseră încă ordinele si 
rublele necesare — nervum rerum — dela Moscova? încetaţi 


177 


jocul vostru ticălos, un minut mai de vreme, până nu va fi 
prea târziu; instinctul profund sănătos şi calmul studenţimii 
întregi v’a tolerat până acum. Dar s’ar putea întâmpla ca în¬ 
tr’o zi nervii să nu mai fie stăpâniţi şi atunci' nici Dumnezeu 
nu vă va putea scoate din pedeapsa care se cuvine trădăto¬ 
rilor. 

Iar voi agenţi ai Moscovii, borfaşi de presă din Sărindar, 
şi minusculi oameni politici români: potoliţi-vă. Studenţimea 
română, profund creştină şi profund naţionalistă, nu va putea 
fi nicicând divizată. Ea aparţine de mult neamului românesc, 
întreg. încadrată într’o spiritualitate nouă ea şi-a trasat pen¬ 
tru un mileniu drumul ei. Şi îl va urma în ciuda tuturor calcu¬ 
lelor; cu forţe reînoite şi cu demnitate. Lupanarul politic îl 
ocoleşte scârbită, iar pentm slujitorii stelei cu cinci colţuri p㬠
strează şi altceva decât dispreţ: o pădure de baionete. 



Scrutător *) 


Stăpânul presei jidoveşti şi mentorul politicii democrate. 
Nimic nu se mişcă fără ordinul lui în silozurile cu rotative 
din Sărindar şi nici o acţiune nu &e încheagă în uzinele de co¬ 
rupţie ale democraţiei fără avisul său obligatoriu. 

De pe tronul aurit al Israelului comandă cu gesturi de 
satrap, duzinilor de slugi. Devotaţi prin corupţie şi legaţi de 
interesele Kahalului cu lanţuri aurite, sub şfichiul lui Scrutător , 
comit cotidian crime împotriva fiinţei morale a neamului ro¬ 
mânesc, uneltele J.udei; Tudor 't'eodorescu-Branişte, Sevastos, 
Petre Pandrea, Mitrcea Grigorescu, Liviu Nasta. 

Stăpânul a-tot-puternic al lojei «Libertatea» se găseşte 
totdeauna în centrul urzelei de unde pornesc firele nevăzute 
cari comandă pârghiile politicii democrate româneşti. 

Pentru Scrutător nu există secrete de Stat, fără Scrut㬠
tor nu se plănueşte nimic în lumea oficială şi neoficială a de¬ 
mocraţiei, avisul lsui este cerut şi sfatul lui totdeauna ascultat. 
Ochii şi urechile lui Scrutător sunt pretutindeni. 

Teribil şi temut ca un Iehovah, Scrutător ţine în mâinile 
sale fulgerele presei din Sărindar. Miniştrii şi prim-miniştrii 
democraţiei îi cultivă intimitatea; şefii' de partide democratice 
îl cădelniţează: corpurile constituite îi solicită bunăvoinţa cu 
bani mulţi şi grei. 

In calitatea lui de Prim-Ministru al Israelului, de ani de 
zile se agită multiplicat în presă, în parlament, în partide, în 
bruma de opinie publică întrucât îi acordă credit. Iar în aceste 
ultime două luni cu deosebire, fostul salariat al nemţilor din 


) Vestitorii, 28. IV. 1936. 




180 


vremea războiului, se indignează «patriotic» şi, urmat de toată, 
g oata masono-democrata, conduce campania de dinamitare a 
fundamentelor româneşti. 

De două Juni încoace, această Iudă, neam de şarpe în¬ 
deamnă la asasinat, spurcă cele mai sfinte instituţii ale noas- 

^-r mata Şi . jU ? iţie ~ a S ită la ^ învrăjbire, incită la 
dizoivarea orgamzaţiumlor curat naţionaliste, ferecă si desfe¬ 
reca totul pentru a-şi mai împlini odată planurile cu preţul, 
sângelui nostru românesc. ** ' 

Ascultă Kalman Blumenfeld, căci acesta ţi-e numele din 
moşi strămoşi! Priveşte şi ascultă: lucrurile s’au schimbat. O 
lume nouă s’a ridicat înlăuntrul hotarelor noastre, care îti 
interzice ţie stârpiciune venită din mlaştinile galiţiene să te 
mai amesteci in treburile noastre româneşti! Ţara aceasta nu 
mai este sat fara câini, în care să-ţi faci de cap tu şi ai tăi' 
Intoarce-te cât mai de grabă în ghetto. Dar să te rostueşti 
astfel sa nu te ajungă pe plaiurile acestea ziua cea mare a 

- — * **** « 


Ciocoiaşul *) 


Armând Călinescu! 

Numele împerechiat a identificat pe plan social şi pe plan 
politic, o corcitură. 

Pentru lumea ciocoiască al cărui răsfăţat partener de 
bridge este, pentru prietenii cu cari trăgea chefuri la Paris în 
timpul studiilor, pentru saloanele de recepţie pe cari le fre- 
quentează după ce a fost odată căftănit ou o strapontină mi¬ 
nisterială, se numeşte Armând; un nume cu resonanţe literare, 
dat la botez de vre-o naşă rămasă cu lectura la Dama cu Ca¬ 
melii... 

Pentru opincarii Argeşului, pe care îi îmbată cu dema¬ 
gogia unei fraze goale şi sonore, pentru ţuicarii din agentura 
electorală, pe care i-a ghiftuit cu fondurile dela O. P. în timpul 
guvernării şi le-a dat pe mână bugetul judeţean ca să feri¬ 
cească Argeşul cu şosele, cu poduri şi 1 cu şcoli, pentru cadrele 
cele multe ale statului ţărănesc, al cărui cel mai reprezentativ 
produs este, se numeşte simplu d. Călinescu, nume confecţionat 
din ruralul şi neaoşul nostru Călin... 

împerecherea aceasta de nume nu este o întâmplare, ci 
o predestinare. Acest argeşan lanus bifrons (lanus cel cu 
două feţe) concentrează în fiinţa lui toată ideologia şi toată 
aşezarea viitorului stat ţărănesc. Ca şi Armând Călinescu, sta¬ 
tul ţărănesc de mâine va avea o faţă întoarsă zâmbitor — faţa 
Armând — către societatea «putredă» pe care prin programe 
şi discursuri incendiare o condamnă, dar din ale cărei putrede 
şi corupte mijloace îşi trage sucul de existenţă; iar alta — 
faţa Călinescu — întoarsă către o ţărănime obidită şi exploa- 


*) Cuvântul Argeşului, Martie, 1937. 








182 


tată, pe care olăditorii de «ţară nouă» o vor fericită cu dis¬ 
cursuri şi cu panglicării ideologice copiate din manualul bunu¬ 
lui comunist. 

Stat ţărănesc = Armând Călinescu. 

Armând = trusturi gen Auschnitt-Kauifmann-Blank •+■ 
saloane ou bridge şi rumba + palate în Bucureşti şi ferme 
voevodale la ţară. 

Călinescu = demagogie + ochiade către admiratorii fron¬ 
tului popular + cămăşi de circumstanţă purtate pe deasupra 
pantalonilor. 

Dacă trecutul reprezintă o garanţie, apoi interpretată prin 
prisma trecutului, equaţia de mai sus ne apare din nou str㬠
lucit exemplificată, în modul următor: 

Statul ţărănesc sub forma Armând: 

1) împuşcă muncitorii români la Griviţa, pentrucă ce¬ 
reau o pâine mai mult pe zi. In vremea aceasta Madgearu, 
vistiernicul, naşul lui Auschnitt, dansa rumba în saloanele ex¬ 
ploatatorilor. 

2) Schingiueşte şi înfundă temniţele cu legionarii cari 
voiau să ridice un dig ţăranilor din Vişani, pentru a le salva 
ogoarele de prăpădul apelor. 

3) Votează cu ghiotora legi de proteguirea «industriei na¬ 
ţionale» — de proteguirea lui Auschnitt, Margulius, Kaufmann,. 

aducând în sapă de lemn ţărănimea, care va trebui să pl㬠
tească înzecit, tabla, cuiele, sârma, plugul, uneltele. 

Statul ţărănesc sub forma Călinescu: 

1) Urlă pe la toate răspântiile demagogia reformelor im¬ 
posibile. Inundă .ţara cu tipărituri, cari la fiecare rând ascund 
o minciună şi la fiece pagină o înşelătorie. 

2) Confecţionează alegeri, plătite cu bani grei, din fon¬ 
duri pe cari nu le poate justifica. 

3) Adună la Bucureşti omenire de pe la sate, încovoiată, 
de mizerie şi de lipsă de gospodărie, căutând s’o înfrăţească cu 
jidanii şi comuniştii cari vor să ia ţăranilor pământul. 

Fotografia pe care o dăm aci, este edificatoare: La ţară, 
Călineştii statului ţărănesc umblă, de ochii lumii, în carul cu 
boi, se pupă în bot cu beţivii satelor transformaţi în agenţi 


183 


electorali, jură că vor distruge oraşele şi le vor împărţi cui 
nu are, mint cu sfruntare populaţia pe tema clădirii viitorului 
stat ţărănesc. 

La oraşe, acolo unde cred că nu sunt văzuţi de nimeni, 
Armanzii statului ţărănesc îşi clădesc palate cu ascensoare, 
se aşează la banchete cari costă atât cât s'ar putea hrăni un 
judeţ un an întreg, împuşcă muncitorii şi pe fiii de ţărani din 
ordinul stăpânilor lor — Kaufmann, Blanck, Auschnitt — în 
ale căror saloane se destrăbălează în şampanie şi parfumuri, 
dansând în frac. 

Fotografia aceasta? Imaginea statului ţărănesc de mâine. 
Statul ţărănesc din saloanele piratului Kaufmann, exploatato¬ 
rul ţăranilor şi al muncitorilor. 

Iată>-1! Votaţi-1 ţărani şi muncitori români din frontul 
popular, dacă vă mai dă mâna: pentrucă acesta şi numai acesta 
este statul ţărănesc! 




CREZ DE GENERAŢIE 


Cre* de generaţie: Ideologia faptei*) 

„Soyez durs, mes freres !“ 

(NIETZSCHE). 


S’ar părea că trăim un sfârşit de veac. Sunt semne. 

încheieturile lumii vechi trosnesc de pretutindeni. Oamenii 
l um ii care se duce au ochii rătăciţi: dezorientarea le trece pe 
dinainte vedenii jucăuşe ca’n apa morţilor. Din străfundurile 
vieţii naţionale, acolo de unde se fierbe plămada rosturilor 
viitoare, porneşte către suprafaţă clocot surd purtător de ame¬ 
ninţare. Se pregătesc marile primeniri. Cari, în ciuda oricui, 
nu vor întârzia să se arate, pentrucă, oricât ar dori-o din răs¬ 
puteri oamenii lumii vechi, colectivităţile nu se sinucid şi nici 
nu se permanentizează în stări letargice. 

Naţiunile cunosc crize, ca şi indivizii izolaţi, dar nu su¬ 
combă: lent, prin evoluţie şi brusc, prin revoluţie, le depăşesc 
sigur. Renaşterea prin revoluţie nu mai poate spăimânta pe 
nimeni: popoarele fără revoluţii se elimină prin ele înşile din 
istoria lumii, aşa după cum indivizii care nu încearcă în vieaţa 
lor crize spirituale profunde, se îngroapă dela sine în lutul ce¬ 
nuşiu al anonimatului. 

Generaţia în mâinile căreia se află frâiele colectivităţii 
naţionale, trage să moară; nu de bătrâneţea împlinirii misiunii 
sale, ci din neputinţă, fizică şi morală. Ea moare prin ea însăşj: 
moare din lipsă de respiraţie, din incapacitate de înţelegere a 
vremurilor şi din paralizarea voinţei creiatoare. 

Deposedarea ei din comandă, trebue să se opereze cât 
mai grabnic. Vremurile cer oameni tari şi generaţia înaintaşe 


*) Axa, 22.1.1933. 



188 


nu-i poate da. Vremurile cer oameni întregi, cu patima jertfei, 
îmbibaţi de crez, forjaţi din oţelul temerităţii: generaţie de 
crez şi faptă, dinamică; cer oameni cari nu dibuesc în preajma 
marilor hotărîri, ci realizează direct şi din plin; cari nu bâi- 
guiesc idealuri streine de sufletul naţiei acesteia şi nici nu 
militează proecte potrivnice intereselor ei. Şi, pe oamenii ace¬ 
ştia, nu-i poate da decât generaţia noastră. 

Pretutindeni, acolo unde ea s’a aşezat în slujba revoluţiei, 
conducerea destinelor societăţii se află în mâinile viguroase 
ale generaţiei noastre. Pretutindeni, puntea de comandă şi locu¬ 
rile de responsabilitate sunt ocupate de garda privilegiată a 
tinereţii, de aristocraţii autorităţii etice, de casta acelor cari 
au înţeles 1» vreme că, fără spiritul de jertfă îndrăsneaţă al 
unei elite conştiente, lumea ar fi fost de mult un fnuzeu per¬ 
fect catalogat, o uzină de roboţi sau o morgă imensă. 

Generaţia tânără din toate ţările cari şi-au dat reformele 
cele mari, a înţeles momentul istoric al chemării sale. Cu în¬ 
credere nedestramată de îndoială a realizat direct şi din plin. 
cu riscul vieţii însăşi. «Vivere pericolosamente» este formula 
dinamică a tinereţii, turnată în cea mai lapidară concretizare 
a virilităţii creatoare. 

Generaţia noastră nu constitue o zestre politică în mâi¬ 
nile nimănui. A luat de mult cunoştinţă de ea însăşi şi a în¬ 
ţeles că nu poate servi drept capital de exploatat. Ea este o 
entitate fizică şi morală, cu patrimoniul său propriu de idei 
şi sentimente. Oamenii generaţiei noastre nu apar numai ca 
lichidatorii unui trecut: demiurgii lumii noi poartă într’o mână 
târnăcopul 1 şi’n cealaltă mistria de zidire a unei alte vieţi. 

Principiul nietzscheian al existenţei a prins să fecundeze 
spiritul generaţiei noastre româneşti. C'ăutându-şi în planul ge¬ 
neral al vremii formula de activism, a găsit-o nu în economie, 
cum au crezut ambuscaiţii crizei, nici în spiritualism cultural, 
cum predică defetişii interesaţi la menţinerea actualei aşezări, 
ci în politic, prin lupta care a început pentru, realizarea Sta¬ 
tului autentic, deparazitat de formele democraţiei putrefiate şi 
pentru integrarea naţiunii nediferenţiate, în cadrul statului ce¬ 
lui nou, a statului etic. 

Naţiunea nu mai poate tolera să fie gerată la infinit de 
coteriile partidelor politice existente, vase diverse cu acelas 


189 


conţinut şi comanda statului trebue luată din mâini debile arti¬ 
culate pe trupuri astmatice. 

Noi credem în valoarea etică a forţei. Statului zis de 
drept, care permite joc liber egoismului interesat al individu¬ 
lui sporadic, noi îi opunem Statul etic, clădit pe legalitatea 
moralităţii, înlăuntrul căruia nu-şi găsesc armonizări şi justi¬ 
ficări decât aspiraţiile şi interesele colectivităţii naţionale. în¬ 
lăturăm cu dispreţ stârvul statului demo-liberal, pentruca să 
proclamăm în locul lui nu un stat ocrotitor al intereselor de 
clanuri, ci un Stat fecundat de principiul autorităţii morale, 
înlăuntrul căruia să se realizeze maxima desvoltare a naţiunii 
întregi. 

In lupta această dârză nu-şi găsesc locul nici filantropia 
socială, nici tinctura mieroasă a naţionalismului ieftin şi nici 
toleranţa sentimentală; ci intransigenţa desăvârşită, încrederea 
nezdruncinată în virtuţile cele dintâi ale omului, duritatea de 
stâncă a războinicilor. 

In lupta noastră vom desfiinţa zeflemeaua lichelei publice 
şi scepticismul invalizilor intelectuali. Amatorii de diversiune 
în vieaţa publică să se retragă în vizuini şi cât mai degrabă. 
In lături cu ideologia caragialescă a teoreticianilor din bâlciul 
public autohton, care profesând acrobaţie democrată ori comu¬ 
nism salonard, caută să modifice, dar să nu schimbe nimic, 
decât pe ici pe colo, şi anume pe la părţile esenţiale. 

Ţara românească are nevoe în vremurile acestea de oa¬ 
meni tragici şi sintetici. De aceia să ia aminte rachiticii inte¬ 
lectuali strânşi în ţarcurile democraţiei comunizante: nu cu 
zeama roză a conferinţelor peltice ori cu pana muiată în cer¬ 
neala de boz a indiferenţei se pregătesc marile transformări. 
Ci acestea, se realizează alături şi pe deasupra lor prin acţiunea 
dârză, conştientă, organizată şi disciplinată a acelora cari sunt 
apologeţii unei singure ideologii: Fapta. 


Dela formalismul democratic 
Ia naţionalismul constructiv *) 

„Să lăsăm cUşeul „Suveranităţii 
poporului** şi să nu ne luăm decât 
după suveranitatea patriei. — Din 
mormintele ţării răsună mai multe 
voturi decât din localurile noastre 
electorale**. 

AUREL C. POPOVICI 


Fundamentele Democraţiei. La origina Statului de până. 
acum au stat, fără îndoială, principiile Revoluţiei Franceze 
dela 1789, revoluţia avocaţilor şi-a retorilot îmbătaţi de sono¬ 
ritatea frazei, ucenici întru ideologie ai iluminismului celui de-al 
XVIH-lea secol. 

Două idei forţe au constituit armătura doctrinei demo¬ 
crate: 

Ideea suveranităţii statului, având ca titular originar na¬ 
ţiunea personificată, şi 

2) Ideea de drept natural inalienabil şi imprescriptibil, 
opunându-se dreptului suveran al Statului. 

In rezumat, individualismul juridic, economic şi social a 
dinamizat şi a desvoltat întreaga civilizaţie democrată dela 
1789 şi până la războiul cel mare. 

Dogmele Democratice: Reformismul şi formalismul. 

Viciul congenital al democraţiei, sistem metafizic de con¬ 
cepţie esentialmente subiectivă, stă în formaţia pur intelec- 
tualistă a teoreticianilor ei, eroii unei singure pasiuni: dia¬ 
lectica. 


) Axa, l.X. 1933. 



192 


îndrăgostiţi de simplitate, de claritate şi de simetrie, ele¬ 
mente eminamente logice, iluminaţii secolului XVUI, derivaţi 
spiritualiceşte din prinţul sterilităţii, Descartes, campionii de¬ 
mocraţiei nu se mulţumesc să caute şi să descopere legile na¬ 
turii sociale spre a le utiliza apoi, ci creiază ei legi, confec¬ 
ţionate pentru realităţi şi voesc să introducă aceste realităţi 
în formule. Cu alte cuvinte, aşează carul înaintea boilor, cum 
ar spune cuminte ţăranul nostru. 

Toate aceste consfrucţiiuni formale sunt permise, atât timp 
cât rămânem în domeniul geometriei, dat fiind că aceasta 
trăieşte din convenţional, ca un produs al gândirii pure. Dar 
concepţia mecanică, geometrică, cu obârşia la Aristot, cel cu 
«zoon politiikon»,, nu se poate aplica societăţii umane care este 
un fapt dat, un organism viu de sine stătător, cu legile sale 
proprii de existenţă şi de desvoltare. Pentru geometrii demo¬ 
craţiei, închinătorii cultului rousseau-ist, statul şi societatea 
nu sunt produse naturale, ci ceva artificial, «un contract social», 
un «pact fundamental», încheiat între indivizii, cari la rândul 
lor sunt egali şi identici. 

Vieaţa unei societăţi, a unei naţiuni, nu este nici logică, 
nici simetrică. Ea nu poate fi încorsetată în formule şi nici 
turnată în tipare. Procesul de desvoltare al unei naţiuni este 
o continuă devenire, un proces organic, care trebue urmărit 
an de an, secol de secol, în realizarea lui în timp şi spaţiu. 
«Mama aceasta de a introduce în (politică adevăruri «pure», «in¬ 
tegrale», «absolute», porneşte din raţiunea pură, care însă sin¬ 
gură, fără vederea limpede în firea lucrurilor, e pură aberaţie 
în ştiinţă, dar mi-te în politică», scria marele naţionalist Aurel 
C. Popovici. 

Democraţia furnizează omul universal, omul abstract, 
ideal, identic peste tot cu el însuşi, în vreme ce noi avem ne- 
v°e de oameni înrădăcinaţi solid în pământiul nostru, în isto¬ 
ria noastră, în conştiinţa naţională, adaptaţi necesităţilor na¬ 
ţionale. 

Nu există «om» ca atare, element constitutiv al unei alte 
entităţi, «omenire» sau «umanitate»!, ci există numai'om rapor¬ 
tat la familia sa naţională, în cadrul real al desvoltării sale 
biologice şi psihologice. 

Pasiunea de legiferare a democraţiei nu cunoaşte hotare. 


193 


pentrucă democratul nu slujeşte decât un singur stăpân: cu¬ 
vântul sonor, şi nu întreţine decât un singur cult: al hârtiei 
tipărite. 

Tot aparatul democratic, pus în mişcare de dinamul elec¬ 
toral, e în slujba certificatului. In locul omului viu, ancorat în 
realităţi şi mustind de iniţiative roditoare, democraţia împinge 
către suprafaţă şi instalează la posturile de comandă, medio¬ 
critatea de aur, şoarecele de bibliotecă, miopul papirofil, man¬ 
darinul pergamentelor universitare. 

Prin toate acestea, în opoziţie cu spiritul robust al naţio¬ 
nalismului, democraţia n’are cultul omului ci cultul formei. Ste¬ 
rilă şi lipsită de clar-viziune, dinamica electorală nu permite 
selecţionarea valorilor individuale, necesare promovării intere¬ 
selor comunităţii naţionale. 

Mirajul suveranităţii poporului. — Gustave le Bon scria 
undeva că politica de astăzi se mărgineşte să caute mereu care 
este opinia publică, în loc să se preocupe de conducerea ei. 

Democraţii privesc votul universal ca pe cel mai de preţ 
câştig al omenirii, panaceul tuturor relelor. Ei uită însă că de 
îndată ce li se pune la dispoziţie acest temut instrument de 
influenţare a treburilor publice, masele acestea, lipsite de per¬ 
spectiva istorică şi fără simţul eternului naţional, se vor pre¬ 
ocupa exclusiv de satisfacerea intereselor lor materialiste şi vor 
obliga pe conducători să se devoteze realizării acestor interese. 

Electoralismul nu permite selecţionarea,, pentrucă masele 
n’au instinctul erarhiei valorilor. Pentru ele libertatea nu con- 
stitue un factor de cultură şi de educaţie, ci prilej de anarhie 
şi desmăţ. Pentru ele egalitatea devine idealul,, şi prin aceasta 
se deschid larg porţile vieţii publice făclierilor materialismului, 
cari sunt bine primiţi, fiindcă egalitatea devine o formulă bine¬ 
venită numai când se agită ideea de egalizare materială. 

Votul universal ajre între altele şi imensul defect de a 
creia partide, ordonanţate toate pe consideraţiuni materialiste. 
Acestuia i se datoreşte consecinţa tragică a fărâmiţării corpului 
naţional, căruia i se substitue fracţiuni interesate. Aşa se ex¬ 
plică dece procesul de pulverizare a totului naţional găseşte, 
în presa şi finanţa ovreiască, aliaţi din ce în ce mai fideli. 
Dinapoia cortinei, finanţa internaţională trage sforile şi îşi 
rostuieşte afacerile ou siguranţa deplină a succesului: Divide 
et impera. 




194 


Materialismul Democraţiei. — In goana după voturi şi 
partizani, numerică şi cantitativă prin însăşi structura ei, pre¬ 
ocuparea de căpetenie a democraţiei se găseşte în problema 
socială. Lipsită de perspectiva duratei, întemeindu-şi baza de 
susţinere, popularitatea, pe exploatarea exclusivă a pasiunilor 
de rând şi a instinctelor sociale elementare, trăind permanent 
în actual, democraţia este sclava clipei. 

Politica jocului electoral conduce la degradarea prin uni¬ 
formizare a vieţii colective, iar naţiunea concepută numeric şi 
cantitativ pierde sensul valorilor veritabile şi eterne. Prin dis¬ 
pariţia sensului eroic al existenţei, societăţile se transformă 
într’o pastă amorfă asupra căreia voinţa iniţiativelor creatoare 
nu mai are nici o priză. 

Capabilă de a crea o civilizaţie, pe consideraţiuni mate¬ 
rialiste, democraţia este improprie a promova o cultură. Ori, 
naţiunile trăiesc şi se impun pe scena istoriei numai prin efor¬ 
tul de creaţie şi realizarea valorilor spirituale şi nu pe temeiul 
elementelor de confort şi ale standardului de vieaţă. Civilizaţia 
desvoltă elementele technice ale existenţei umane şi este inter¬ 
naţională prin însăşi esenţa ei. Cultura nu poate fi decât na¬ 
ţională şi universalitatea ei reese tocmai din multiplicitatea 
elementelor de specific pe care le conţine. De aceia orice demo¬ 
craţie este materialistă şi orice naţionalism este spiritualist. 

Naţionalism şi Democraţie. «Nici o democraţie nu poate 
fi naţională, scria Aurel C. Popovici. Pentrucă legea ei, singura 
raţiune a existenţei ei, este un număr. Iar numărul singur nu 
are caracter naţional, cum n’are foamea, cum n’are invidia, 
cum n’are lăcomia. Numărul e internaţional. E internaţional 
cp, ibanul şi schimbător ca ei. Nici o democraţie nu poate fi 
naţională, pentrucă numărul singur nu are cap, nu are suflet. 
Cifrele pot să reprezinte voturi, ele însă nu fac politică». Ali- 
mentându-şi existenţa prin şi din alegeri, democraţia este di¬ 
zolvantul naţionalismului. 

începând dela 1848, revoluţia bonjuriştilor, a «crailor» 
cum îi numia .Colonelul Locusteanu în memoriile sale, deschide 
larg hotarele ţării formelor democratice şi, mai de voe mai de 
nevoe, ţara se integrează formulei de stat care, pusă în cir¬ 
culaţie la 89, batea în plin pieţele publice europene la vremea 
aceasta. A continua sistemul şi astăzi, când naţiunea întregită 


195 


îşi caută valorificarea posibilităţilor proprii şi luptă să sfarme 
cadrul artificial care i s’a creat odinioară, ar însemna să ne 
aplicăm singuri sentinţa desfiinţării ca stat naţional. 

Preoţii interesaţi şi cinici din slujba zeului Demos, să în¬ 
ceteze cădelniţarea eternelor principii şi evocarea prin predici 
a mirajelor de pe alte meleaguri, slujitoare ale' aceluiaş cult. 
îşi pot permite riscul politicii democrate ţări ca Franţa, cari 
având în urma lor un lung şi bogat trecut naţional, au realizat 
în decurs de veacuri forme de cultură şi de civilizaţie proprii 
şi nepieritoare. Peste opera a 40 de regi se poate întinde po¬ 
leiala democratismului integral. Instituţiunile naţionale, create 
pentru totdeauna, rezistă şi se desvoltă mai departe prin vieaţa 
lor proprie, în dispreţul existenţei efemere a formelor actuale. 
Dar noi? 

Salvarea noastră nu poate veni decât dela integrarea lup¬ 
tei noastre politice în sfera naţionalismului creator, a cărui 
definiţie o păstrăm intactă, aşa cum a formulat-o la timpul său 
Mrnrice Barres: «Le nationalisme ordonne â juger tout par 
rapport â son pays natal». Naţionalismul, care nu porneşte dela 
■noţiunea abstractă «popor», ci dela un popor anumit, nu dela 
«umanitate», ci dela naţionalitate. 

De aceia, în orice stat, naţionalismul intră în luptă crunta 
cu democraţia, ai cărei aliaţi se găsesc în pleava internaţio¬ 
nală a metecilor, iar în statele cu minorităţi etnice, cum e cazul 
statului român, cohortele recrutate din lagărele acestora, vin şi 
ele să îngroaşe rândurile «frontului comun». Cârdăşia dintre 
partidele noastre democrate şi blocul de voturi maghiaro- 
evreo-săseşti în preajma alegerilor, constitue dovada cea mai 
evidentă. 

Naţionalismul ca şi vieaţa, nu curge nici logic, niGi si¬ 
metric. El nu e abstract, formal şi aritmetic ca democraţia. -Şi, 
mai actual decât oricând, Aurel C. Popovici, scria încă din 1910: 
«Naţionalismul nu cere, nu este prin nimic obligat a cere «ca 
poporul să se guverneze prin sine însuşi». El cere o organizaţie 
a statului, o formă de guvernământ prin care poporul să cola¬ 
boreze în politică, dar numai pe măsura celor ce pot colabora 
4in mijlocul lui într’o politică naţională». 

Naţionalismul, dispreţuind abstracţiunile scumpe demo¬ 
craţiei îmbătate de «universal», a renunţat de a căuta o formă 


196 


de guvernământ-tip, aplicabilă în orice ţară şi în orice loc. 
Pentrucă cea mai bună formă de guvernământ rămâne tot aceea 
pe care o reclamă condiţiile istorice ale unui popor şi care pe- 
plan materialist realizează şi serveşte mai ibine necesităţile şi 
interesele structurii sale economice şi sociale. 

Nu «chemarea maselor la vieaţă politică», cum flagor- 
nează democraţia, vrea să realizeze naţionalismul constructiv,, 
ci punerea în mişcare a acestor mase pentru promovarea muncii 
şi a culturii naţionale. Naţionalismul nu ţine seama de voinţa 
numărului, ci de voinţa conştientă a celor aleşi şi cari sinte¬ 
tizează însuşirile şi aspiraţiile poporului respectiv. 

In câmpul de luptă al vieţii, eroismul este de esenţa na¬ 
ţionalismului; oportunismul şi laşitatea constituesc zestrea de¬ 
mocraţiei. 

Naţionalismul nu este un program electoral; el nu e teorie, 
ci credinţă profundă. De aceea «el nu poate fi formulat şi 
ştiinţifizat». 

Naţionalismul este monarhic prin esenţa lui, în temeiurile 
interpretării piramidale a societăţii. Pe când democraţia se 
desvoltă în suprafaţă, naţionalismul se realizează în adâncime. 
Revendicarea cardinală a democraţiei este guvernarea poporu¬ 
lui prin sine însuşi, cu alte cuvinte negarea rolului precum¬ 
pănitor al monarhului în conducerea naţiunii. De aceea, orice 
democraţie este întotdeauna de fapt, şi mai ales «de jure», 
cum scria un mare naţionalist, o continuă străduinţă spre re¬ 
publicanism. Mondialismul şi cosmopolitismul democraţiilor,, nu 
sunt altceva decât paravane dinapoia cărora se urzesc complo¬ 
turi pentru dinamitarea autorităţii monarhice şi a fundamen¬ 
telor naţionaliste. 

«Naţionalismul este.un rang de nobleţe, o treaptă de nobi- 
htate pe scara culturii», scria Aurel C. Popovici.. Şi ca un oma- 
giu adus marelui scriitor naţionalist, precursorul genial al 
orientărilor ce aveau să vină, vom încheia capitolul acesta, cu 
o concluzie extrasă din opera lui cea mai de seamă, «Naţiona¬ 
lism sau Democraţie»: 

«Dar spre a înţelege asemenfea concepţii, se cere mai mult 
decât o aritmetică de voturi, mai mult decât un raţionalism 
semitic, mai mult decât entuziasm pentru un egalitarism utopic, 
mai mult decât evlavioasă adâncire în ziare — se cere sentiment 
moral adanc şi o puternică vieaţă patriotică, în unire cu înte- 
lepciunea vieţii politice». 


Contraofensiva statului Jemo-Iiberal ) 


„Românii, fără deosebire de origi¬ 
ne etnică, de limbă sau de religie, 
se bucură de libertatea conştiinţei, 
de libertatea învăţământului, de li¬ 
bertatea presei, de libertatea întru¬ 
nirilor, de libertatea de asociaţie şi 
de toate libertăţile şi drepturile sta¬ 
bilite prin legi“. 

Art. 5 din Constituţia României. 


Presat de acţiunea dârză a forţelor politice organizate în 
cadrul conştiinţei celei nouă a naţiunii şi ameninţat în exis- 
-benţa sa însăşi, statul demo-liberal se autodesfiinţează încer¬ 
când să se apere. 

Dizolvarea prin sine a început să se producă, din momentul 
In care a suprimat brutal toate acele categorii juridice, atri¬ 
bute fireşti ale fiinţei sale în ordinea constituţională şi anume 
înlăturarea violentă a garanţiilor constituţionale cari apărau 
egalitatea cetăţenilor în faţa legii: libertatea scrisului, liberta¬ 
tea întrunirilor;, libera expresie a gândului politic, libertatea 
•de asociaţie. 

Toate acestea constituiau esenţa democratismului. Toate 
acestea alcătuiau armătura forte înlăuntrul căreia se închega 
forma juridică a statului pentru a cărui întemeiere, autorii lui, 
■eroii loquaci dela 1789, au ridicat baricade împotriva arbitra¬ 
ri/ului reacţionar, au înecat în sânge o lume întreagă şi au silit 
să urce eşafodul, în aplauzele canaliei revoluţionare, pe ultimul 
Capei. Toate acestea formau cheile de boltă ale pactului fun- 


*) Axa, 14. V. 1933. 





198 


damentai, Constituţia, dela care îşi extrage sucul de vieaţaL 
gtatul legal al democraţiei. 

Suprimarea şi negarea tuturor acestor instituţiuni, des¬ 
fiinţează dela sine ideea de stat ordonanţat juridiceşte, înlo- 
cuindu-1 cu o stare de fapt, o putere, cu nimic justificată şi 
pe care o naţiune, în legitimă apărare, este în dreptul său să. 
nu o recunoască şi să pretindă instaurarea cât mai urgentă a 
ceea ce reprezintă astăzi«în mod exact şi irefutabil, noţiunea 
de stat. 

Prin toate categoriile sociale, organizate sau nu, şi sub 
imboldul formidabilului curent al frontului naţionalist revolu¬ 
ţionar, naţiunea a deschis lupta împotriva democraţiei liberale, 
care'şi-a aservit intereselor sale, statul. Cuprinsă de panică, 
înmănunchindu-şi forţele, democraţia s’a decis să-şi apere, cu 
orice pţeţ, existenţa. Şi a trecut la atac. 

A început timid şi uzând de procedeul clasic al laşităţii: 
diversiunea! Cu sprijinul impresionant al finanţei internaţio¬ 
nale şi sub protecţia marilor maeştri ai lojilor masonice, flan¬ 
cată de organizaţiile presei iudaice din afara şi dinlăuntrul 
hotarelor ţării, s’au organizat campanii şi s’a bătut monetă 
pe caracterul exclusivist şi fireşte «huliganic» al forţelor revo¬ 
luţiei naţionale. 

Nu noi şi camarazii noştri de acţiune, vom nega latura 
politicei anti-iudaice a. organizaţiilor naţionaliste de luptă. 
Dar nu acest antisemitism forma pivotul acţiunii lor; ci atacul 
principal se îndrepta împotriva demo-liberalismului şi a for¬ 
melor sale de manifestare înlăuntrul şi pe deasupra statului- 
Pe această mare problemă se grefa necondiţionat şi chestiunea 
ovreiască, a cărei soluţionare era strâns legată de lichidarea 
democratismului. 

Graţie abilităţii şi totalei lipse de scrupule puse în ser¬ 
viciul camei, diversiunea a prins şi dezorientarea spiritului 
public de către democraţi a diurat câţiva ani. Etichetată sub 
ormula comoda de antisemitism, acţiunea naţionalismului re¬ 
voluţionar apărea celor mulţi ca- o luptă purtată în numelo- 
intoleranţei religioase, o luptă parţială, egoistă. 

împotriva calculelor şi în ordinea firească a lucrurilor, 
forţa de rezistenţă, de expansiune şi de dârzenie a politicii na¬ 
ţionaliste, a dejucat înscenarea şi a destrămat falsa legendă.. 


199 


Lumea s’a desmeticit din păienjenişul urzit de minciuna de¬ 
mocrată şi a pornit să privească chestiunea sub aspectul ei 
cel adevărat. Din momentul acesta, lupta putea fi socotită pier¬ 
dută de antreprenorii sufragiului universal. Farsa nu mai prin¬ 
dea credit. 

Strâns ca într’o menghină, pe deoparte de către atacul 
din ce în ce mai înverşunat al forţelor naţionale, cari pun 
neted în lupta lor problema statului totalitar, încleştat de altă 
parte de greutăţile de netrecut pe plan economic şi financiar, 
create de sistemul deficient al economiei liberale şi agravate 
de păcatele democraţilor aserviţi intereselor personale şi inter¬ 
naţionale, Statul de import a încercat o nouă ofensivă. 

După o campanie de presă sistematic organizată, motivată 
şi întreţinută pe temeiul descoperirii mai multor «comploturi», 
în regisarea cărora oficinele de siguranţă ale democraţiei sunt 
neîntrecute, s’a creiat diversiunea cunoscută sub firma de «pe¬ 
ricolul comunist». 

Deşi «constituţiunea nu poate fi suspendată nici în total, 
nici în parte», s’a decretat starea de asediu şi s’a votat legea 
măsurilor excepţionale, care transformă o ţară întreagă într’un 
imens câmp de războiu civil şi care împarte pe cetăţeni în două 
categorii: asupritori şi asupriţi. 

Motivarea excepţionalelor măsuri, a furnizat-o greva dela 
atelierele căilor ferate, instigată de agenţii provocatori ai de¬ 
mocraţiei poliţiste şi ale cărei Urmări le-a plătit abundent cu 
cadavre, muncitorimea înfometată de pâine şi însetată de 
dreptate. 

Dar chiar naivitatea celor puţini, câţi se mai lăsau ade¬ 
meniţi de fraza sforăitoare şi patriotardă a dembsthenilor par¬ 
lamentari, cari au cădelniţat prohodul libertăţilor publice, 
deasupra cărora s’a lăsat grea şi rece lespedea stării de asediu, 
n’a mai puibut fi înşelată de data aceasta. 

Din analiza cea mai superficială a ordonanţelor cari pu¬ 
neau în aplicare legea stării de asediu, cât şi a textului tuturor 
articolelor din legea măsurilor excepţionale, se desprindea clar 
cine constituia obiectul vizat prin toate aceste măsuri ilegale: 
organizaţiile frontului revoluţionar naţional. 

Descoperiţi în lumina trimisă de farul opiniei publice, 
profesioniştii, loviturilor oculte şi indirecte s’au dezorientat şi 


200 


pierzând complet stăpânirea de sine au trecut brutal la acte. 
Concentrându-şi toate forţele, punând în slujba intereselor de 
clan poliţia, siguranţa, aparatul administrativ şi jandarmeria, 
instituţiuni create şi destinate să privegheze la apărarea na' 
ţiunii întregi, susţinută cu foc viu de mitralierele presei ovre- 
ieşti şi de ziarele în contact fructuos cu bugetul, democraţia a 
încercat ultima carte. 

Prigoana împotriva acelora cari purtau cuvântul naţiunii 
în tot ce are ea mai bun şi mai ales, s’a desiănţuit fără cru¬ 
ţare; luptă pe vieaţă şi pe moarte. Cortegiul violenţelor primare, 
cohortele brutelor ameţite de răsplata îmbelşugată fluturată 
pe dinaintea ochilor, au prins să defileze în sunetele de tam- 
tam bătut neistovit din vârful piramidei. Orice jandarm, orice 
zbir poliţienesc, orice slugă guvernamentală au înlocuit statul 
de drept. Statul a devenit pat de puşcă, curea, pumn, celulă. 
Asasinatele oficiale au deschis pământul patriei celor mai buni 
dintre fiii ei, închisorile şi cazematele forturilor şi-au deschis 
larg porţile pentru a trimite în adâncurile negre şi umede elita 
de gând şi faptă a naţiunii. Gurile au amuţit înfundate de 
loviturile brutei oficiale, gândul exprimat a fost stâlcit în 
teascurile tiparului, zăvoare grele au căzut peste intrările în¬ 
doliate ale caselor de luptători. 

Război civil deschis de statul uzurpator al democraţiei 
împotriva naţiunii şi a elitelor ei. Epuizându-şi toate resursele 
de brutalitate şi eliminându-se singur din lumea dreptului şi 
a legii, tribul democratic e sortit pieirii. Finalul se întrevede 
şi victoria nu mai poate aparţine decât naţiunii. Pentru ale 
cărei revendicări luptă viguros şi neintimidate, eşite crescute 
şi mai încrezătoare din prigoană, organizaţiile frontului naţio¬ 
nal. Cari au acceptat lupta, ca şi democraţia: pe vieaţă şi pe 
moarte. Cu singura diferenţă că în lupta lor acestea poartă 
pecetea sfântă a cruciadei naţionale. 

Pretutindeni caracatiţa democrată a fost strivită de mari 
şui victorios al legiunilor tinereţei naţionaliste, cari au pus 
curajos problema reintegrării naţiunii în drepturile ei, prin 
crearea statului cu funcţiuni totalitare. 

Acţiunea pornită acum cincisprezece ani şi continuată 
cu virilă perseverenţă de Mussolini în Italia fascistă, a fost 
consacrată prin triumful complet al naţional-socialismului ger¬ 


201 


man, creat în condiţiuni similare cu fenomenul fascist de Adolf 
Hitler. 

Statul democrat zace la pământ. Părăsindu-şi poziţiile 
cari îi dădeau dreptul la existenţă şi păşind la violenţa de fapt, 
statul demo-liberal s’a autodecapitat. Lupta revoluţiei naţionale 
devine legitimă şi ea nu mai poate fi stăvilită de nimeni şi 
de nimic. 

Oricât s’ar văicări şi oricât se vor indigna patriotic şi 
antirevizionist fecioarele ultragiate ale iudaismului, dela noi sau 
de aiurea, oricât se vor mai opinti paladinii democraţiei să 
mai întârzie prăbuşirea stâlpilor de susţinere, putreziţi de mult 
la bază, finalul nu mai poate fi evitat. 

In sunetele de fanfară ale tinereţei, din lungul şi largul 
ţării întregii, răsună pasul ritmat şi sigur al legionarilor. Ei 
cunosc o singură deviză: lupta. O singură flamură: naţiunea. 
O singură ţintă: victoria. 




Nafiunea împotriva statului de import*) 


Semnele au apărut şi lichidarea nu mai poate întârzia. 
Acţiunea cu răscolitor ecou în mase, condusă eroic de frontul 
mişcării naţionale revoluţionare, curentele cu caracter naţio¬ 
nalist din ce în ce mai accentuat cari agită şi frământă corpu¬ 
rile profesionale constituite, valul de entuziasm care a cucerit 
elitele reale şi tinereţea românească în totalitatea ei pentru 
cauza revoluţiei naţionale, toate acestea la un loc nu alcătuiesc 
decât un singur adevăr, acela că naţiunea în toată componenţa 
ei, dincolo de interesele respective ale breslelor şi pe deasupra 
mobilelor individuale, a declarat răsboiu statului actual, statul 
de import. 

Panica şi deruta cari au cuprins sindicatele de exploatare 
ale naţiei, am numit partidele democratice, stau mărturie ne¬ 
zdruncinată că evenimentul acesta, căruia nici o combinaţie şi 
nici un obstacol nu-i puteau împiedica apariţia, pentrucă el se 
găsia înscris în planul tragic al fatalităţii, s’a produs. 

Să constatăm realitatea şi să înregistrăm efectele: Na¬ 
ţiunea română de totdeauna a declarat răsboi statului de nici¬ 
odată. Pentrucă, să fim bine înţeleşi; dintru început, la între-r 
barea legitimă dacă nu există cumva un stat românesc, nu 
vom şovăi să răspundem neted: nu! Există o aparenţă de stat, 
cel actual, statul ficţiunii democrate, dar acesta nu aparţine 
naţiunii, ci unor colterii cari nu au măcar meritul de a-1 fi 
creat. Ceva mai mult, nici n’a fiinţat vreodată un stat ro¬ 
mânesc. 

Un stat se naşte exact în momentul în care naţiunea 


) Axa, 5. II. 1933. 




204 


respectivă, luând cunoştinţă de forţa ei, în conformitate cu 
aspiraţiile şi posibilităţile sale autentice, reale, este coaptă de 
evenimente pentru a se integra sub forma juridică numită stat. 
Ori, statul naţional românesc trebue creat abia acum, când 
naţiunea s’a închegat într’o unitate perfectă, organică şi in¬ 
destructibilă şi prin manifestările sale de vieaţă cele noi e ca¬ 
pabilă să-şi dea dinlăuntrul şi pe deasupra ei, un stat firesc şi 
autentic. 

Ca naţiune existăm de mult, — dela primele înjghebări 
voivodale. Naţiunea aceasta, de structură agrar-pastorală, s’a 
perpetuat dealungul veacurilor îmtir’o organizaţie primitivă, 
necreatoare de instituţii proprii, ocrotită şi păstrată de cele 
mai multe ori, fără consimţământul ei, de către interesele res¬ 
pective, politice ori economice, ale statelor limitrofe, care ele, 
erau într’adevăr state. Pentrucă, a existat un stat turcesc, un 
stat ungar, un stat polon şi mai ales un stat moscovit, dar 
niciodată un stat românesc. 

Ortodoxismul, care a luat sub aripa lui de cloşcă şi puiul 
orfan al naţiunii române, prin esenţa lui însuşi legat şi înte¬ 
meiat pe o anumită idee de universalitate spirituală, era im¬ 
propriu creării unui Stat. Dar, era în măsură, precum a şi 
dovedit-o, să păstreze fiinţa unei naţiuni şi a păstrat-o temei¬ 
nic, după cum se poate verifica istoric, elementele naţional şi 
ortodox împletindu-se în mod egal întru crearea fenomenului 
românesc. Atât numai. 

Statul de import, statul de azi, ni l-au inventat intere¬ 
sele economice şi politice ale puterilor europene — vezi pacea 
dela Adrianopol — cu sprijinul plătit ori sincer al «cărvuna¬ 
rilor» romantici şi simieşti dela 1821, al bonjuriştilor paşoptişti, 
aiuriţi de bombastica frazei revoluţionare şi mai ales cu neli¬ 
mitatul concurs al generaţiei conducătoare din preajma răz¬ 
boiului de independenţă. Şi astfel s’a întâmplat,'că Statul ace¬ 
sta, .prematur şi pernicios, n’a fost niciodată expresia reală a 
naţiunii româneşti celei adevărate, pentru simplul fapt că 
această naţiune nu era în măsură să-şi creeze un stat decât la 
definitiva ei închegare, eveniment care trebue să se producă 
abia acum. în timpurile noastre, concluzie firească a proce¬ 
sului de desvoltare, accelerat de războilul pentru unitatea na¬ 
ţională. 


205 


Statiul-invenţie a rămas pe mai departe statul lor, al 
streinilor protectori — germani până la războiul cel mare, 
francezi după aceia — şi al instrumentelor din mâna acelor 
streini, politicianii români dela C. A. Rosetti, mason şi semi¬ 
doct inspirat, până la democratul tincturat cu iesuitlsm de o 
anumită extracţie blăjană, Juldiu Maniu. 

împotriva acestui stat, fără aderenţe organice cu naţiu¬ 
nea, artificial şi parajzitar, european, parlamentar şl liberal, 
creat de internaţionala pluto-masonică a sec. XIX, se ridică 
a zi ca un singur val naţiunea întreagă, naţiunea celor care 
muncesc şi produc, naţiunea una singură şi nu o clasă anu¬ 
mită. Pentrucă având condiţii speciale de desvoltare, în pro¬ 
cesul său de realizare, în ciuda acelora cari maimuţăresc mar¬ 
xismul în România, naţiunea românească n’a cunoscut desivol- 
tarea înlăuntrul ei a claselor cu interese antagonice. 

împotriva statului întreţinut şi cultivat prin zelul tuturor 
partidelor, aşa numite de guvernământ, reprezentate sau nu în 
Parlament — cazanul Satanei din care se pompează vieaţă în 
vine Statului de import, — dela liberali la naţional-ţărănişti, 
clici cointeresate şi strâns legate pe deasupra deosebirilor apa¬ 
rente, se ridică azi naţiunea, prin toate categoriile active din¬ 
lăuntrul ei şi reclamă cu tărie un stat nou, un stat real, al ei 
şi numai al ei. înlăuntrul căruia să nu aibă cuvânt nici drago¬ 
manii puterilor cari ne «ocrotesc» şi ne «asistă», nici antrepre¬ 
norii demagogiei electorale, vajnicii cruciaţi ai sufragiului uni¬ 
versal, alcoolul metilic abundent distribuit pentru îndobitocirea 
şi paralizarea maselor. 

Iniţiativa creării noului Stat, pe .care îl pretinde astăzi 
naţiunea, nu poate fi şi nu trşbue lăsată străzii. Masele nu 
participă la mişcările de instaurarea unei noi ordine prin ini¬ 
ţiativa lor, ci prin adeziunea lor conştientă. Rostul maselor este 
cu totul altul decât dinamic, în curentele cu caracter de trans¬ 
formări fundamentale. In cazul nostru, iniţiativa trebue să 
aparţină elitei generaţiei noastre, a celor puţini şi aleşi, dârzi 
şi uniţi. Minoritatea selectă, disciplinată, devine instrumentul 
de realizare concretă a tuturor aspiraţiilor nutrite de mase în 
mod vag şi confuz. Deaceea, în cadrul generaţiei noastre, toată 
străduinţa în lupta pe care am angajat-o a stat în perfecţio¬ 
narea crescândă a minorităţii care şi-a înţeles chemarea. 


206 


Aşezată la răspântia istorică a destinelor noastre rom⬠
neşti, generaţiei noi îi reivine misiunea cea mare de a da na¬ 
ţiunii unificate statul pe care îl merită şi pentru a cărui for¬ 
mulare, vieaţa publică este continuu agitată dela războiu în¬ 
coace. Aici se găseşte sensul tuturor frământărilor colectivităţii 
româneşti de atâţia ani, convulsiuni pe cari reprezentanţii sta¬ 
tului de import le decretează comod, dinlăuntrul cabinetelor 
capitonate, drept acte de anarhie. 

Istoria este mărturie vie că ori decâte ori masele sunt 
agitate, anarhia nu e jos niciodată şi nicăeri. Anarhia este sus, 
totdeauna. Deaceea, revoluţia populară, capacitată şi condusă 
de minoritatea conştientă a celor puri şi intransigenţi, devine 
legitimă şi în ordinea firească a lucrurilor — un comandament 
al istoriei! — atunci când intervine pentru extirpareâ anarhiei 
de sus. Şi tocmai acţiunea de apărare a aşa-zisei ordine în stat, 
de către coteria anarhică şi uzurpatoare, apare ca un act de 
insurecţie care trebue sancţionat neîntârziat de către naţiune. 

Generaţia noastră, strânsă în jurul acelora cari au înscris 
cu sângele lor pe drapelul de luptă, faptă şi jertfă, neprecupe- 
ţindu-şi tributul, îşi merită existenţa şi misiunea istorică. Ea 
a înţeles că atata valoare i se poate presupune cuiva, câtă 
înălţime atinge idealul pe care îl militează. Cât mai neîntârziat 
ea îşi va transforma crezul în faptă. Cu siguranţa deplină a 
izbândei, înapoia ei stând gata să dea iureş naţiunea întreagă. 


% 


„Extremismul de dreapta" *) 


Eticheta ticluită în hrubele masoneriei, sera ocultă a r㬠
sadurilor democrate, a fost pusă în circulaţie de rotativele pre¬ 
sei din strada Sărindar. Cu popularizarea ei s’au angajat: 

militanţii diversiunii naţionale, toleraţi şi stipendiaţi de 
regimul demo-liberal; 

oamenii de bună credinţă; şi 

canaliile frontului mason-comunist-democrat. 

Am numit în prima categorie pe cuzişti, «exţremişti de 
dreapta» până la apariţia articolului «Doctrina» al d-lui A. C. 
Cuza din «Apărarea Naţională», deveniţi «dreptişti înainte» 
după aceasta; am înscris în a doua categorie pe ziariştii şi 
personalităţile' cari susţin sincer şi... naiv, politica revoluţiei 
naţionale, pentruca să fixez în ultima categorie pe toţi comi- 
tagiii laşi ai comunismului şi pe toate vedetele partidelor demo¬ 
cratice şi «constituţionaliste», slugi devotate ale finanţei inter¬ 
naţionale şi ale presei semite, dela noi sau de aiurea. 

Prin angajarea organizaţiilor naţionale revoluţionare în 
cadrul acestor formule, se urmăria compromiterea acestora sub 
diferite aspecte. In principal, diversiunea sistematic întreţinută 
servea următoarele scopuri: 

1. Să înglobeze sub aceiaşi firmă, pentru a provoca con¬ 
fuzie, forţe politice distincte şi ca structură, şi ca ideologie şi 
ca spirit, cum ar fi de pildă Garda de Fier şi L. A. N. C. 

2. Să timoreze pe cetăţenii cari s’ar decide să militeze în 
rândurile frontului revoluţionar, asupra cărora cuvântul «ex¬ 
tremism» ar opera în dublu sens: a) prin influenţa peiorativă 
a termenului însuşi, care poartă în el resonanţa extremismului 


) Axa, 29. X. 1933. 




208 


comunist, şi b) etichetaţi «extremişti», cetăţenii terorizaţi de 
consecinţe vor da înapoi pentru a nu suferi rigorile vindictei 
statului demo-liberal, atotputernic încă în compartimentele po¬ 
liticei alimentare. 

3. Insfârşit, prin expresiunea «de dreapta», perfid colpor¬ 
tată, scopul urmărit era să prezinte acţiunea legionară drept 
o mişcare reacţionară, dela care să se îndepărteze atât masele 
muncitoreşti, educate până acum de funcţionarii revoluţiei în 
ideologia «stângei», cât şi pe intelectualii cu antipatii mic-bur- 
gheze, pentru cari, iluzia libertăţii din regimul democrat, a fost 
luată, de mulţi dintre ed, drept o realitate. 

Pentru aceia cari s’au lăsat momiţi în cursa întinsă de 
complotul masono-iudeo-democrat, scriem rândurile acestea. 
Ele sunt destinate să risipească o confuzie şi să proclame pe 
două planuri, acelaş adevăr: politica legionară este tot atât de 
puţin «extremistă» cât şi «de dreapta». 

Ca pretutindeni, împotriva partidelor compuse din aceiaşi 
figuraţie desuetă şi cari se manifestă prin voinţa lor interesată 
de a apăra practica politicei pluto-democrate, a apărut în ţara 
noastră mişcarea legionară, reacţiune legitimă şi firească pe 
linia marilor destine ale comunităţii naţionale, care pune vigu¬ 
ros problema crucială a creării Statului totalitar şi preconizează 
necesitatea reorganizării fundamentale a naţiunii în stat, a 
cărei vieaţă va fi controlată sever sub toate aspectele ei, poli¬ 
tice, economice ori sociale. In cadrele noii revoluţii, spiritul 
rector al reformei va fi strunit de un comandament unic: pri¬ 
matul colectivismului naţional. 

Ca şi fascismul, ca şi naţional-socialismul, mişcarea legio¬ 
nară luptă pentru crearea statului totalitar, sculptat politic, 
social şi economic în fondul naţional. Condus de elita naţiunii, 
«elita caracterului şi a temperamentului», Statul acesta concre¬ 
tizează în sine organizaţia politică, juridică şi economică a na¬ 
ţiunii întregi, înlăuntrul căreia nu-şi găsesc justificări de 
existenţă nici interesele de clasă nici perimatele drepturi na¬ 
turale. , 

Toţi adversarii noştri de rea credinţă, flancaţi de cireada 
oamenilor politici educaţi în şcoala parlamentarismului, caută 
activ să prezinte acţiunea noastră ca pe o mişcare de extremă 
dreaptă, o reacţiune «albă», o formă de contrarevoluţie mic- 
burgheză şi — mai ales — în slujba «capitalismului». Este o. 


209 


calomnie calculată căreia timpul şi... forţele nebiruite ale legio¬ 
narilor, nu vor întârzia să-i pună prompt capăt. 

Concepţia totalitară a reformei Statului, ne interzice să 
acordăm vreo importanţă acestor noţiuni, lipsite de semnifi¬ 
caţie pentru noi. Existau o «dreaptă» şi o «stângă» în adun㬠
rile suverane ale democraţiei, in cari unii aparau autoritatea 
absolută şi instituţiile unui trecut injust, iar alţii se declarau 
gata să moară pe altarul libertăţilor individualismului anarhic. 
Dar noi nu putem fi nici la dreapta, nici la stânga, pentru 
bunul motiv că mişcarea noastră îmbrăţişează întregul plan 
al vieţii naţionale, nediferenţiată în structura ed; mişcarea 
noastră organizează în aceiaşi măsură atât autoritatea cât şi 
libertatea. 

Concepţia totalitară a Statului elimină de plano orice fel 
de parţialitate. Ea este o concepţie de ansamblu, colectivistă, 
şi care nu se poate realiza decât păstrând caracterul absolut 
al acestui ansamblu. 

Deşi nu înţelegem să paralelizăm lumea socială cu cea 
organică, totuşi pentru precizarea noţiunilor în joc, mi-aş per¬ 
mite să amintesc că fiinţa omenească trăeşte şi se desvoltă în 
acelaş spirit unitar, care exclude, pentru perfecta funcţionare 
a oraganismului, orice desvoltare a uneia dintre părţi în de¬ 
trimentul altora. După cum nu se acordă nici o importanţă 
mai mare sau mai mică unora dintre organele simetric distri¬ 
buite de divinitate, organe cari nu pot avea interese potriv¬ 
nice — ar fi absurd! —, tot astfel o colectivitate, care fiin¬ 
ţează în sentimentul unei uniuni politice şi sociale cu legi pro¬ 
prii şi superioare intereselor de fracţiuni, nu se poate eticheta 
parţial, fără ca prin aceasta să nu-şi pună în primejdie propria 
sa existenţă. 

îmbibată de dinamism, mişcarea noastră e revoluţionară. 
Ea promovează spiritul creator în toate domeniile vieţii publice 
şi e sincer refractară atitudinii conservatoare. 

Ea organizează cucerirea viitorului, cu participarea tutu¬ 
ror categoriilor productive ale naţiunii şi nu prezintă o re- 
acţiune spre trecut. 

Pe planul politic, prin această putere noula de creaţie, miş¬ 
carea legionară absoarbe şi anulează atât liberalismul cât şi 
socialismul. 


210 


Susţinută de ideologia faptei, mişcarea legionară revolu¬ 
ţionează concepţia de vieaţă a naţiunii, care trece dela arta 
oratorică la arta construcţiei sub toate formele, cum scria 
Georges Valois. 

Mişcarea aceasta eisite naţională şi socială în acelaş timp. 
Ea luptă împotriva internaţionalismului orchestrat de lojile 
masonice şi de sinedriile ovreieşti şi promovează realizarea ma¬ 
ximă a potenţelor naţionale, cai participarea tuturor straturilor 
sociale. 

In lupta politică pentru reforma statului în sens totalitar- 
naţional pe care am angajat-o, noi cerem colaborarea tuturor 
forţelor naţionale, înmănunchierea energiilor naţiunii; a căr¬ 
turarilor şi a agricultorilor, a industriaşilor şi a lucrătorilor, a 
tuturor categoriilor de muncitori salariaţi ori liber'profesio¬ 
nişti, toate elementele creatoare, utile şi indispensabile înlăun- 
trul corpului naţional. Am sunat mobilizarea colectivităţii ro¬ 
mâneşti ! 

Dar să mergem mai departe pentru a demonstra falsita¬ 
tea tendenţioasă a formulei prelucrată în atelierele celor trei 
steluţe, obligându-ne să le respectăm terminologia, şi să accep¬ 
tăm discuţia în cadrul acestei terminologii, pentru a le dovedi că 
noi suntem ca şi fasciştii, ca şi naţional-socialiştii, mai aproape 
de ceeşce ei numesc «stânga», decât de acea ipotetică «extremă 
dreaptă». 

De totdeauna, guvernarea unei naţiuni, s’a făcut în două 
moduri (G. Valois): 

1. Sau Statul face alianţă cu poporul pentru a-i reduce şi 
supune pe cei puternici disciplinei naţionale şi sociale; 

2. Sau Statul se aliază cu oligarhia — în epoca modernă, 
plutocraţia — pentru a menţine naţiunea în dependenţă. Prima 

politică ar putea fi considerată ca o politică de «stânga» _ 

deci proprie democraţiilor; secunda ar fi o politică «de dreapta», 
proprie regimurilor absolutiste şi arbitraje. 

Să continuăm lecţia noastră pentru şcoala de adulţi po¬ 
litici nărăviţi în ţarcul iudeo-masono-democrat şi luând ca în¬ 
dreptar cele două principii de politică generală expuse mai 
sus, in acord cu cele mai noi metode de pedagogie experimen¬ 
tală, să procedăm, pentru ilustrarea celor teoretizate, la exem¬ 
plificări. 


211 


Pentru generoşii apologeţi ai democraţiei, ca şi pentru 
profeţii din valea Sărindarului, Franţa este prototipul Statului 
democrat «de stânga», Italia şi Germania — fasciste — odioase 
regimuri «de dreapta», Rusia Sovietică organizaţie statală de 
«extrema stângă», iar România, în forma ei actuală, o dulce 
democraţie stropită cu apa de flori a «stângei», înzestrată cu 
vot universal, constituţie «belgiană» şi partidism parlamen¬ 
tarism 

Ce se petrece în Franţa «de stânga»? Ne-o spune tot 
Georges Valois, în acord cu toţi gânditorii politici de acolo, 
confirmat de Charles Maurras care desparte de mult «Franţa 
reală» de «Franţa legală»: «Sub numele de democraţie parla¬ 
mentară, noi avem domnia puterilor banului, dirijată de un 
fel de guvern al bancherilor». Mai este necesar să insistăm 
asupra exactităţii acestei situaţii? Nu credem; s’au însărcinat 
faptele însăşi. De ani de zile, Franţa republicei a treia, Mecca 
democraţiei «radicale», trăeşte sub comanda bancherilor afa¬ 
cerii Panama, iar aşii vremurilor mai noui se chiâmă: Oustric, 
Sacazan, Stavisky, Lâvy-Dubois. In serviciul lor, slugi devo¬ 
tate, reprezentanţii «ţării legale» graţie dinamului electoral 
pus în mişcare de esenţa arginţilor, se află toată turma radical- 
socialistă: Raoul Peret, Raynaldy, Rene Renoulţ, Dalimier, 
Camille Chautemps et Co.; întreg regimul parlamentar «ou, 
mieux, pourrimentaire», cum ar spune «oribilul reacţionar» 
Leon Daudet. 

Şi iată cum, încadrată în principiul nostru general aşezat 
la început, Franţa capătă, în sensul însuşi ai terminologiei 
adversarilor de rea credinţă, cea mai patentă etichetă «de 
dreapta». 

Dar Italia, creiatoarea ordinei fasciste, proclamată de 
indeo-democraţi ca o bestială organizaţie «de dreapta», cum ne 
apare în lumina principiilor stabilite mai sus? Ne-o spune cel 
mai autentic reprezentant al ei, Mussolini însuşi, care, la pag. 
138-139 din cartea luii E. Ludwig, «Entretiens avec Mussolini», 
declară: 

— «Noi avem despre naţiune o concepţie sintetică şi nu 
analitică. Noi suntem, ca, in Rusia — «extrema stângă» — sen¬ 
sul colectiv al vieţii; acest seijs noi dorim să-l întărim în pa¬ 
guba vieţii personale... Da, iată ce vrea să facă Fascismul din 


212 


masă: să organizeze o vieaţă colectivă, să trăiască, să mun¬ 
cească, să lupte în comun, într’o ierarhie, fără a fi o turmă». 

Şi mai departe, la întrebările puse de E. Ludwig, pentru 
a i se preciza diferenţele cari exisftă între cele două regimuri, 
Mussodini răspunde (pag. 166): 

— «Diferenţe? Noi avem proprietate privată, Ruşii nu. 
Noi am supus capitalismul unui control, Ruşii l-au suprimat. 
La noi partidul depinde de guvern, dincolo este invers. 

— «Partidul şi guvernul» spune Ludwig «sunt reunite în 
persoana Dv. Era la fel şi cu Lenin!» Şi este cu mult mai 
mult acum cu Stalin, ale cărei puteri asupra partidului dep㬠
şesc cu mult pe ale lui Mussolini, adăugăm noi. 

— «Nu neg asemănările». — Şi apoi: — «Noi ne asem㬠
năm cu ei în tot ceeace este negativ. Noi şi Ruşii suntem con¬ 
tra liberalilor, democraţilor, parlamentarilor»! Şi acelaşi Mus¬ 
solini, şeful unui regim de «extremă dreaptă», spune brutal 
unei delegaţii de patroni, veniţi să expună starea precară a 
afacerilor lor şi obligaţia în care se găsiau de a nu mai putea 
conduce exploatări insuficient remuneratorii: «Dacă închideţi 
uzinele, eu deschid închisorile». 

In vremea aceasta marea democraţie americană, la ordi¬ 
nele temuţilor regi ai oţelului, ai automobilelor ori ai nasturi¬ 
lor, îneacă în sânge muncitorii la iSan Francisco, La Detroit 
sau la New-York. 

Iar dacă păşim între hotarele României de coloratură de¬ 
mocrată, atât de scumpă scrutătorilor Şi brăniştenilor scoborî- 
tori din Dragoş-Vodă, vedem că Statul, aşezat pe instituţiuni 
de «stânga» — sufragiu universal, libertăţi şi parlament •— la 
ordinele plutocraţiei autohtone şi internaţionale, zdrobeşte cu 
patul de armă pe invalizii de război, calcă în picioarele cailor 
congresele învăţătorilor rămaşi pe drumuri, trimite plumb în 
gurile flămânde şi în trupurile istovite ale muncitorilor dela 
Lupeni şi Griviţa, întoarce baionetele ostaşilor asupra studen- 
ţimii, care, purtată de mistica naţionalistă, merge să pună o 
cruce pe lespedea dela mormântul eroului necunoscut şi leagă 
în lanţuri de ocnaşi braţele viguroase ale unui tineret educat 
în şcoala generoasă a constructivismului. 

La ordinele bancherilor internaţionali şi sub injocţiu- 
nile presei de «stânga» şi mai ales semită, democraţia rom⬠


213 


nească guvernează în dispreţul unei Constituţii din care şi-a 
făcut un crez, dizolvă prin decrete fără putere legală organi¬ 
zaţiile vii ale naţiunii, îşi acoperă turpitudinile cu cenzura şi 
starea de asediu şi se perpetuiază, prin toate fracţiunile ei, ad 
majarem gloricm democratice, graţie furtului şi fraudei, sub 
semnul atot puternicului şi universalului stăpân al regimurilor 
democrate, Seletzky. 

«Stânga» şi «dreapta»? Unde sunt? Pe ce naiv mai poate 
induce în eroare terminologia presei din strada Sărindar 
cuvântările histrionilor democraţi? Când însăşi revoluţia rusa 
se naţionalizează intens - (vezi Fortunat Strowscky, «Naţio- 
nalisme ou Patriotisme») — iar cea fascista se socializează din 
ce în ce mai profund, ce rost mai au etichetele perimate de 
«dreapta» şi «stânga» pentru a mai putea fi aplicate acţiunilor 
şi regimurilor politice? Unul singur: diversiunea. 

«Stânga» şi «dreapta» au murit odată cu «extremismu ». 

In Europa ca şi în ţara noastră. __ 

Mişcarea legionară este o concepţie totală a vieţii naţio¬ 
nale. Prin ea, ca şi prin fascismul definit de Corradini, naţiu¬ 
nea va depăşi, absorbindu-le, toate experienţele democratice şi 
socialiste şi va crea statul modern. In lupta noastra, noi voim 
să construim autoritatea, Statul, pe nevoile poporului întreg, 
pentru a-1 apăra şi conserva împotriva dominaţiei şi exploatării 
practicate de clicile pluto-democrate şi condiţionăm de aceasta 
dualitate, de această alianţă Stat-Naţiune, durata şi tăria ori 

cărui Stat. w a 

Generoşi şi înţelegători, nu vom căuta însă sa exaspe¬ 
răm cu totul pe adversarii noştri, demontându-le complet le¬ 
genda pe care ne-au făurit-o; cu spirit împăciuitor declarăm 
aci, că vom adopta şi noi terminologia atât de scumpă lor, de 
«dreapta» şi «stânga». Dar mu acum! ci în ziua judecăţii de 
pe urmă. 



% 


Statul burgbez şi revoluţia naţionala *) 


Tentativa de asasinat organizată de guvernul Duca-Titu- 
lescu împotriva Gărzii de Fier în Decembrie 1933, a fost şi 
continuă să fie motivată şi teoretizată zilnic prin pana scrut㬠
toare a blumenfelzilor şi mai ales prin declaraţiile stereotipe, 
inlasabil debitate de către un proaspăt subministru loquace şi 
arţăgos, trecut direct din pivniţele cu parfum de Cotnari ale 
Iaşilor, pe strapontina comodă a unui minister. 

La toate întrunirile partizanilor săi, «îmbătaţi» de suc¬ 
cesul venirii la putere, la Caracal ori la Mizil, la Sadagura 
sau la Podul Iloaei, numitul subsecrtar de stat a expus, în 
numele partidului liberal, consideraţiunile cari au motivat pri¬ 
goana şi desfrâul ilegal deslănţuite împotriva^ organizaţiunu 
politice Garda de Fier. Intre altele, d-sa afirmă invariabil că 
«partidul liberal reprezintă ultima rezervă a democraţiei şi a 
constituţionalismului parlamentar» şi în consecinţă «acest par¬ 
tid este hotărît să menţină cu orice preţ existenţa şi! structura 
statului burghez actual». 

Cinstit şi fără menajamente doctrinare trebue să recu¬ 
noaştem că aceasta este problema politică a ceasului de faţa. 
Creator şi proprietar al statului «burghez» — stat pe care na¬ 
ţiunea, ţara reală, mu l-a recunoscut ca firesc niciodată par¬ 
tidul liberal a deschis lupta pe vieaţă şi pe moarte, împotriva 
unei organizaţiuni politice, ale cărei rosturi exclusive erau toc¬ 
mai acelea de a desfiinţa actuala suprastructură etatică, arti¬ 
ficială şi parazitară şi de a învesti naţiunea aceasta cu forma 


*) Axa, 23. XII. 1933 (publicat sub titlul „Statul burghez şi miş¬ 
carea naţională“). 





216 


de stat pe oare ea o tot reclamă cu insistenţă, şi, mai cu deose¬ 
bire, dela războiul cel mare încoace. 

Ptroblema conturată astfel, nu este nouă pentru partidul 
liberal. Ea a mai fost pusă: întâia oară de către mişcarea po¬ 
litică a Mareşalului Averescu în anii 1919—1921, a doua oară 
de către Partidul Naţional-Ţărănesc între 1926—1928; cu mult 
mai puţină gravitate însă şi cu totul alte mijloace de reali¬ 
zare. De data aceasta, prigoana ne mai întâlnită până acum şi 
violenţa de reacţiune a partidului care reprezintă interesele na¬ 
ţionale şi internaţionale ale câtorva, dovedesc că primejdia este 
reală şi de neevitat, dar lupta trebue angajată până la capăt şi 
cu orice mijloace. Pe panta acestei fatalităţi, odată pornit, par¬ 
tidul liberal alunecă vertiginos; şi la sfârşitul pantei nu poate 
fi decât prăpastia. 

Să intrăm mai adânc în miezul lucrurilor şi obiectiv să 
căutăm a descifra, în lumina istoriei, realităţile pe care se 
angajează eterna luptă dintre statul proprietate a partidului 
liberal şi naţiune, reprezentată prin diverse organizaţiuni de 
luptă politică. 

Intre anii 1919—21, Generalul Averescu, exponent al 
«psihologiei tranşeelor», ridicat de naţiunea armată la valoarea 
de simbol, capacitează aspiraţiile maselor populare demobilizate 
şi întemeiând o formaţie originală de luptă politică, încearcă 
pentru prima oară, în. mod viguros, un atac de front împotriva 
partidului liberal, în calitatea acestuia de uzufnuctuar perpetuu 
al puterii de stat. 

Ofensiva Generalului victorios pe câmpul de bătaie, deşi 
sprijinită fanatic de masele populare însetate de dreptate, 
eşuiază lamentabil in reţelele de sârmă ghimpată ale intrigii 
politice; organismul politic creaJt în condiţiuni neegalate de 
Generalul Averescu, vicialt congenital şi prin lipsa de cali¬ 
tate a multora din membrii conducători, alunecă în mrejele 
abil întinse de bătrânul corsar al puterii, Ionel Brătianu, şi 
ajunge politiceşte la remorca partidului liberal, masă de ma¬ 
nevră în mâinile lui Constantinescu-Porpu, după ce din punct 
de vedere doctrinar se înecase în apele stagnante ale unui aşa 
zis «neoliberalism», graţie însuşirilor de pilot emerit ale d-lui 
Mihail Manoilescu. 



Prima încercare a Naţiunii de a-şi croi Statul firesc, se 
împotmoleşte fără ieşire din lipsa de înţelegere a realităţilor 
şi a momentului istoric şi din neputinţa de creaţie a acelora 
în mâinile cărora ea îşi pusese, fără rezerve, destinele. Astfel, 
fenomenul averescan, concomitent pe plan internaţional feno¬ 
menului fascist, dispare în fraudă şi umilinţă, înghiţit pe ne¬ 
mestecate de caracatiţa liberalismului acaparant. 

Naţiunea înşelată în credinţa ei, nu renunţă totuşi la 
lupta deschisă împotriva partidului liberal care, mai cutezător 
încă, nu încetează să afirme că existenţa statului se confundă 
cu propria sa existenţă. Ea continuă nedesamăgită lupta. Şi 
noile speranţe le toarnă în urciorul proaspăt al ţărănismului 
revoluţionar care, la rândul său, plămădit cam în acelaş timp 
cu mişcarea averescană, deschide vijelios lupta împotriva libe¬ 
ralismului de totdeauna. 

Acest al doilea atac sfârşeşte ca şi primul, deşi mult mai 
târziu, tot aşa; de dezolant. De data aceasta, insuccesul acţiunii 
se datcreşte în aceiaşi măsură insuficienţei personale şi nesin- 
cerităţii conducătorilor, cât şi confuziei care sttătea la baza ac¬ 
ţiunii politice propriu zise. 

Fenomenul ţărănist, a cărui desvoltare firească nu putea 
lua altă formă decât aceiă pe care i-o imprimase Stambolischi 
ţărănismului bulgăresc, falimentează complet, după o luptă de 
zece ani pentru promovarea statului ţărănesc,, iar falanga re¬ 
voluţionarilor de odinioară se transformă mtr o penibilă gru¬ 
pare pe grumazul căreia se aşează greoiu jugul liberalismului 
din nou victorios. 

Cauzele acestui mare eşec sunt multiple; le vom păstra 
numai pe cele care provin din insuficienţa calitativă a condu¬ 
cătorilor, vom stărui asupra aluviunii naţional-ardelene în 
maitca ţărănismului şi vom fixa confuzia doctrinară care a con¬ 
dus la dezorientare. 

Insuficienţa de pregătire şi de caracter a conducătorilor, 
a demonstrat-o cu suficienţă guvernarea naţional-ţărănistă, 
ale cărei practici şi metode s’au executat în ritmul celui mai 
ortodox liberalism. Galeria oamenilor politici naţional-ţără- 
nişti nu constitue decât copia de proastă calitate a garniturii 
lijberalle. 

Deformarea ţărănismului s'a mai produs şi prin inter- 




218 


venţia lotului naţional ardelean, pe urma fuziunii din 1926. 
Crescuţi în marginile civilizaţiei occidentale, «burghezizaţi» în 
«căfanele» Budapestei şi ale Vienei, corifeu naţional-ardeleni 
au crescut şi s’au desvoltat în mitul slujbelor la stat, al afa¬ 
cerilor rotunde care i-ar pune în rând cu «domnii» şi în cultul 
bugetului care asigură bursa, leafa şi pensia. Idealul de neatins 
în cadrul monarhiei austro-ungare, a devenit o miraculoasă 
realitate înlăuntrul statului întregit. O nouă etică s’a format 
şi o crâncenă luptă s’a pornit de oastea politicienilor «cu ape- 
tdturi milenare» pentru cucerirea puterii de stat şi inclusiv a 
binecuvântatului buget. 

Separaţi de liberali, ou cari aveau cele mai reale «afinităţi 
elective», pe o chestie de împărţeală, naţional-ardelenii susţinuţi 
de deviza «tot sau nimic» au fuzionat cu ţărănismul revolu¬ 
ţionar şi prin aceasta însăşi au compromis o politică care, în 
alte condiţiuni şi cu alţi oameni, ar fi putut deveni naţională. 
Prima victorie a spiritului liberal asupra ţărănismului a fost 
aşa dar instalarea naţional-ardelenilor, bancari şi afacerişti, în 
lagărul oştilor ţărăniste. 

Extracţia personalităţilor conducătoare ale partidului ţ㬠
rănesc până la fuziune şi naţional-ţărănesc dujpă 1926, provenia 
din surse diferite. Liberali: Lupu, Stere. Poporanişti naţionali: 
Iorga et Co. Marxişti burghezi neînregknentaţi: Madgearu. 
Conservatori tachişti şi altfel: Miironescu, Grigore Filipescu. 
Naţional-ardeleni, fracţiunea liberală a politicii ardelene: 
Maniui, Vaida, Popovici, Bocu, etc. Iar. la origina acţiunii în¬ 
săşi, fals-revoluţionari de temperament şi haretăşti prin pre¬ 
gătire: Mihalache et Co. Un adevărat turn babei politic, în- 
lăuntml căruia nu puteau exista nicSi cohaziiune sufletească, nici 
raporturi disciplinate, absolut necesare triumfului unei cauze 
politice. 

Sub influenţa atâtor conducători, necoordonată şi nesis¬ 
tematizată» doctrina naţional-ţarăn'istă se îndepărta complet 
dela fireasca ideologie pe care tnebue să se întemeieze noile 
realităţii statale. Internaţionalist, democratic, bancar, marxist, 
cooperatist, capitalist, ţărănismul opozfiltionist pierde contactul 
cu sufletul şi cerinţele naţiei acesteia, penltruca, odată instalat 
la guvern, să se aservească docil instituţiubilor şi practicelor 
liberale şi să se transforme subit din adversar implacabil al 


219 


liberalismului, în cel mai vajnic şi fidel recunoscător aliat. Prin 
intrigă şi tentaţie, prin oameni devotaţi şi instituţiuni confec¬ 
ţionate .pro causa, odată mai mult partidul liberal a prins m 
capcană şi a pus căpăstru unei forţe politice care îndrăznise 
să-i tăgăduiască documentele de eternă hipotecă asupra Statului 
românesc. Partidul naţional-ţărănesc s’a transformat prin gu¬ 
vernare în partidul naţional-liberal No. 2. 

Suspinul de uşurare scos de liberalism n’a durat prea 

mult. 

De multă vreme încă, imediat după război, se închega 
latent dar temeinic» o mişcare cu caracter mult mai amplu, ale 
cărei rădăcini se găsiau înfipte în străfundul fondului naţional. 
Fără salturi, dibuindu-şi ideologia, se preciza pe îndelete miş¬ 
carea naţională care, după succesive avataruri, ajunge să se 
definească şi să se realizeze concret în anul 1927, în forma¬ 
ţiunea politică «Legiunea Arhanghelul Mihail» de sub condu¬ 
cerea lui Comeliu Zelea Codreanu. 

Prigonită din faşă, asemenea creştinismului, primitiv» 
mişcarea naţională revoluţionară creşte şi se întăreşte prin per¬ 
secuţii şi prigoane. Adversara declarata a lumii iudeo-masono- 
liberale, mişcarea legionară e lovită şi încercată cu desfiinţa¬ 
rea în două rânduri: pentru întâia oară de guvernul ţărănist, 
tutelat de străinătatea bancară şi de presa ovreiască; a doua 
oabă decretul de dizolvare porneşte din templele masonice cari 
aranjaseră combinaţia de guvernământ Argetoianu-Iorga. 

Aceste repetate desfiinţări rămân doar pe hârtie, fiindcă, 
aidoma păsării minunate, mişcarea legionară renaşte mai vi¬ 
guros din cenuşa formelor de desfiinţare. Replicile ţării cad 
bieiuitoare pe capetele fără obraz ale guvernanţilor: după 
prima dizolvare, naţiunea trimite în parlament pe Corneliu 
Zelea Codreanu, ales la Neamţ împotriva tuturor partidelor 
coalizate, şi pe Ion Zelea Codreanu, ales la Tutova în aceleaşi 
condiţiuni; după secunda dizolvare, Garda de Fier numără în 
Camera din 1932, cinci deputaţi. 

Liberalismul se înspăimântă de proporţiile şi anvergura 
acestei mişcări care» pe zi ce trece, capacitează forţele cele noi 
ale naţiunii şi se integrează cu atât mai vârtos aspiraţiilor 
autentice ale totului naţional. Răsunetul crescând în mase al 
Gărzii de Fier, se transformă într’un chinuitor coşmar pentru 
beneficiarii de totdeauna ai unei pulberi uzurpate. 





220 




Şi astfel, în anul de graţie 1983, liberalismul în acord 
perfect cu naţional-ţărănismul, spăimântat şi decis să-şi apere 
cu orice preţ interesele, revendică puterea cu concursul inte¬ 
resat al străinătăţii şi al lojilor internaţionale şi în tam-tam-ul 
bătut febril de presa ovreiască, porneşte la desfiinţarea adver¬ 
sarului său cel mai de temuit şi cel mai hotărît. 

Ceeace voia Garda de Fier, ştie toată lumea; ea lupta 
pentru promovarea Statului naţional totalitar, epurat de strei- 
nismul tuturor scursorilor gaiiiţiene şi deparazitat de pleava 
care, sub firma demo-liberală, transformase un stat întreg în- 
tr’o societate anonimă pentru exploatarea pe vecie a naţiunii. 

In lupta deschisă cu înverşunare, condusă atât de neloial 
de campionii libertăţilor constituţionale, cari şi-au aservit 
autoritatea de stat abuziv şi ilegal, liberalismul îşi apără pro¬ 
priile lui poziţii şi interese; mişcarea legionară reprezintă as¬ 
piraţiile şi posibilităţile de realizare ale unei naţiuni întregi. 
Aşadar război deschis între o categorie cu interese personale 
precis delimitate, care înţelege să facă din stat instrumentul 
de realizare al acestor interese, şi o organizaţie care, prin for¬ 
ţele de care dispune şi prin ideologia pe care o reprezintă, apare 
ca veritabilul şi unicul organism de luptă al naţiunii. 

Astfel precizate poziţiile liberalismului uzurpator de au¬ 
toritate în faţa forţelor naţionale susţinute de idealismul pur 
al iubirii de neam, balanţa victoriei, oricari ar fi condiţiunile 
luptei, nu se va putea apleca decât într’o singură parte: a 
naţiunii. 

Povestea nu se mai poate repeta. Pentrucă, dacă pe câmpul 
de bătălie al mişcării averescane n’a rămas decât legenda an¬ 
trepozitelor incendiate şi a alegerilor pătate de fraudă, iar peste 
frontul ofensivei naţional-ţărăniste nu mai rătăceşte acum de¬ 
cât fantoma unei revoluţii de carton născută moartă la Alba- 
Eulia, pe tot întinsul ţării, de pe urma prigoanei deslănţuită 
de autoritatea liberalizantă împotriva Gărzii de Fier, rămân 
chinuri, închisori şi morţi. Şi mişcarea legionară nu îşi poate 
trăda morţii, fără ca prin aceasta însăşi să nu-şi trădeze pro¬ 
pria sa cauză. Aci stă garanţia victoriei sale. 


Intre democraţie şi statul totalitar *) 


Regimul numărului şi al raportului cantitativ dintre for¬ 
ţele sociale îşi dă obştescul sfârşit de pe urma loviturilor de 
graţie primite în răsăriit dela comunismul leninist, în sud dela 
fascismul mnssolinian şi în centru dela naţional-socialismul 
hitlerist. 

Regimul instalat acum o sută cincizeci de ani printr’o re¬ 
voluţie sângeroasă, creatoare a unei patrii nouă, pe patriotis¬ 
mul intereselor, cum o defineau fraţii de Goncourt, a fost. Cât 
de curând, deasupra celei de pe urmă redute, in ale cărei şan¬ 
ţuri s’a concentrat tot ce a mai rămas din vlăguitele rezerve, 
Franţa, se va ridica drapelul alb, simbolul desnădăjduitei ca¬ 
pitulări. 

Statul ficţiunii democrate se prăbuşeşte pretutindeni în 
faţa ofensivei colectivităţilor naţionale. Precipitat, ori dibuind 
timid, sub semnul celor trei evenimente epocale, lumea în¬ 
treagă îşi primeneşte formele de vieaţă veche şi se îndreaptă 
către realizarea statului estic, condus de minorităţi selecte, sta¬ 
tul care concretizează în sine organizarea politică, juridică şi 
economică a naţiunii întregi, înlăuntrul căruia nu-şi găsesc 
justificări nici interesele de clasă, nici faimoasele drepturi in¬ 
dividuale. 

Creat pe considerente streine de fondul naţional, pus în 
serviciul intereselor particulare ale naţionalilor înstreinaţi şi 
subjugat injoncţiunilor streinilor naţionalizaţi prin participa- 


*) Acest capitol cuprinde, pe lângă un articol publicat sub acelaş 
titlu în Axa din 5. III. 1933, şi câteva fragmente din articolul „Ge¬ 
neraţia nouă şi Statul etic“ (Axa, 19. III. 1933); din această pricină 
acest ultim articol ria mai fost reprodus în volum. 







222 


rea la beneficii recoltate de pe urma exploatării avuţiei naţio¬ 
nale, internaţional prin politica sa economică şi financiară, 
orientat politiceşte în consecinţă, steril şi lipsit de iniţiative 
creatoare în ordonanţarea instituţiunilor şi' a formelor de vieaţă 
proprii, statul democrat,, conceput numeric şi cantitativ, sfâr¬ 
şeşte vlăguit sub harapnicul de foc al statului totalitar, sculptat 
politic şi economic în fondul naţional. 

începutul sfârşitului îl trăim noi. De pretutindeni, împo¬ 
triva partidelor compuse din aceiaşi figuraţie desuetă, vase 
diverse cu conţinut identic, şi cari se manifestă prin voinţa lor 
interesată de a apăra statul parlamentar şi ptactica unei po¬ 
litici de echilibru intern, adică liberală şi democrată, apar or- 
ganizaţiuni noi de luptă politică, cam pun problema statului 
totalitar pe teren revoluţionar, indiferent dacă se etichetează 
fasciste ori comuniste. Produse autentice, toate aceste forma¬ 
ţiuni active preconizează necesitatea reorganizării fundamen¬ 
tale a naţiunii în stat, a cărei vieafţă va fi controlată sever sub 
toate aspectele ei politice, sociale şi economice, fie că se inter¬ 
pretează societatea prin etic-economic ca in fascism, fie că se 
porneşte dela economic către etic ca în doctrina comunistă; 
spiritul rector al reformei poartă aceiaşi pecete; primatul co¬ 
lectivismului naţional. 

Desvoltarea înlăiuntrul naţiunii a atâtor activităţi organi¬ 
zate, impune în virtutea funcţiunii sociale pe care ele o exer¬ 
cită, primatul colectivităţii. Problema reformei statului apare 
din contrastul isbitor care se vădeşţe între societatea politică 
fundată pe individualismul electorului şi societatea economică 
modernă, cu tendinţe colectiviste. 

In concepţia statului totalitar, naţiunea nu se diminuiază 
la rolul de a intra în procesul de formaţie istorică a statului, 
ci este factorul esenţial în technica şi arta guvernării popoa¬ 
relor. Statul este considerat ca turnat şi trăind în naţiune, 
aceasta fiind organismul viu şi în progresivă desvoltare, func¬ 
ţiunea dinamică a statului. In modul acesta, consolidând fu¬ 
ziunea dintre naţiune şi stat — pe plan economic şi politici — 
vom avea pe deoparte principiul solidarităţii naţionale a in¬ 
tereselor prodiucţiunii sub diverse forme, toate protejate de stat, 
în calitatea lor de interese superioare ale naţiunii, iar pe dealtă 


223 


parte, interesele statului şi ale naţiunii, superioare tuturor celor 
ale indivizilor, grupelor şi categoriilor sociale. 

Ca un alt Ianus biprons, individul modern — cetăţean 
politic şi economic — nu intră în termenii raportului necesar, 
stabilit între el şi stat, în calitatea ku de individ luat ca atare, 
ci considerat în calificarea socială predeterminată^ prin locul 
actual pe care îl ocupă în comunitatea naţională căreia îi 
aparţine. 

In naţiune, statul îşi găseşte elementele caracterului său 
şi sursa eternă a realizărilor şi duratei sale. Individul nu se 
mai poale izola pentru a se aşeza prin propria sa voinţă con¬ 
tra statului şi a colectivităţii naţionale, al căror produs este. 
Activităţile indivizilor şi ale forţelor asociate, formate de către 
aceştia, nasc şi trăiesc condiţionate; statul nu limitează şi nu 
paralizează întru nimic aceste activităţi, atunci când le aşează 
în cadrele cari pot servi mai bine, de aci înainte, interesele 
comunităţii naţionale. 

Neţinând seamă de raporturile stat-naţiune şi naţiiune- 
individ, tactica de luptă a socialismului ştiinţific conduce la 
rezultatele următoare, falsificate de rigiditatea conceptelor pur 
logice: 1) noţiunea de clasă întinsă tuturor categoriilor sociale, 
în scopul de a face din aceste categorii marea clasă proletară 
şi lucrătoare, cu interese separate de o altă clasă pe care ar 
constitui-o posesorii mijloacelor de producţiune; 2) lupta de 
clasă ca program al organizaţiei proletare şi lege supremă a 
tuturor legilor şi a întregei politici a statului. 

Trecând la analiza problemei politice pe care naţiunea 
românească şi-o pune abia acum în raport cu existenţa unui 
stat care organic nu-i aparţine, trebue să recunoaştem că 
ideea celor două clase sociale separate şi închise în ele înşile 
nu corespunde realităţii vii 1 ; că ipoteticul conflict de interese 
în raporturile categoriilor sociale se află în marginea vieţii 
acestor raporturi, nu constitue conţinutul lor, şi că solidari¬ 
tatea intereselor tuturor categoriilor în unitatea intereselor su¬ 
preme ale organizaţiunii naţionale sub forma de Stat, este sin¬ 
gurul fapt real în vieaţa tuturor societăţilor, inclusiv al celei 
româneşti. 

Condamnăm şi înlăturăm cu dispreţ doctrina care ridică 








224 


categorii lucrătoare şi productive împotriva altor categorii lu¬ 
crătoare şi productive. Ceeace trabue urmărit şi realizat este 
fuziunea şi organizarea temeinică a acestora în vederea luptei 
care abia începe, împotriva adversarului comun, asociaţiile de 
exploatare ale democraţiei, cari prin intermediul unui stat, 
creat de ele şi pentru ele, au anchilozat cu savantă perfidie, 
pentru multă vreme, trupul viguros al unei naţiuni care nu 
şi-a dat încă măsura posibilităţilor sale de creaţie şi de rea¬ 
lizare. 


VASILE MARIN 


Biografie de Mihail Polihroniade 
Reprodusă din Cuvântul Studenţesc 
Număr festiv, Ianuarie-Februarie 1937 
Anul XII. Nr. 1—4 









Vasile Marin 


Clară, lucidă, luminoasă, astfel ne apare nouă astăzi, după s㬠
vârşirea ei, viaţa lui Vasile Marin. 

într’adevăr dacă în generaţia lui a întrupat cineva luciditatea, 
inteligenţa, stăpânirea de sine, voinţa calmă, ironia muşcătoare, 
apoi fără îndoială că acela a fost Comandantul Legionar Vasile 
Marin. 

Născut la 29 Ianuarie 1904, fiu al unui oltean din Vâlcea şi 
al unei ardelence din Târnava Mare, Vasile Marin e un copil al 
Bucureştilor. Aici s’a născut, aici a crescut, aici şi-a trăit viaţa. 

Şcoala primară a făcut-o în comuna suburbană Griviţa. Liceul 
l-a început la Sf. Sava şi l-a sfârşit la Gheorghe Şincai. 

Copilul fusese vioi, neastâmpărat, sburdalnic, adolescentul p㬠
strase vioiciunea, devenise însă reţinut, sobru, ironic. Din liceu i se 
deşteptase pofta de citit. Citise mult, cu patimă, aşa cum citeşte 
ori ce adolescent, de toate. Dar vocaţia i se desluşise repede, avea 
pasiunea problemelor de ideologie şi practică politică. 

Aşa l-am cunoscut, pe când eram încă- în clasa a şaptea de liceu 
iar el student. Era în toamna lui 1923. Ne întâlneam foarte des, 
de două-trei ori pe săptămână, în odaia unui prieten comun care 
locuia la mine, Nicu Carandino. 

Se formase un mic cenaclu în care afară de Marin, de Caran¬ 
dino, de mine, mai luau parte: N. N. Matheescu, Mircea Eliade, Ion 
Anghel, Bălan, Petrişor Viforeanu, ş. a. m. d. 

Dumineca după masă ne întruneam într’un fel de şedinţă so¬ 
lemnă. Unul din noi citea o lucrare şi apoi urmau discuţii aprinse. 

îmi amintesc şi acum prima „lucrare" a lui Marin; dacă memo¬ 
ria nu mă înşeală se numea „Pamfletarii reacţionari francezii Ne-a 
vorbit despre Leon Bloy şi despre Leon Daudet. 






228 


La nouăsprezece ani Vasile Marin era un om format. Avea o 
maturitate de gândire, o siguranţă, o precizie la care noi nu ajun¬ 
sesem încă. Bazele culturii sale erau deasemenea puse. Clasicii şi 
modernii literaturii noastre îi erau familiari, avea însă o dragoste 
şi o înţelegere deosebită pentru Bălcescu. Bine înţeles doctrinarii na¬ 
ţionalismului românesc: Eminescu, Aurel Popovici, Iorga, A. C. Cuza 
îi erau şi mai apropiaţi. 

Mi-aduc aminte de furtuna stârnită în micul nostru cenaclu de 
o lucrare de a lui asupra operii lui Paulescu. 

Dintre străini trecuse prin marxism şi mai ales prin maurrasism. 
Să nu se creadă însă că Vasile Marin avea o cultură exclusivă poli¬ 
tică. Iubea frumosul, îi plăcea un vers armonios, o pagină subtilă, 
o sonată de Beethoven, un peisagiu florentin, o catedrală gotică. 

Exista în Marin o puternică tendinţă estetică. înţelegea frumo¬ 
sul nu numai în literatură, în artă, în muzică, ci şi în viaţă. 

In articolele lui, în cartea lui, în cuvântările lui îl urmărea gân¬ 
dul nu numai de a scrie sau a vorbi just ci şi frumos. 

Ne vom aminti întotdeauna cu toţii, cei cari l-am auzit, una din 
ultimele lui pledoarii, aceia dela Braşov. Acolo şi-a dat într’adevăr 
toată măsura. înţelegere, argumentare inpecabilă, ironie fină, suflet, 
ţinută legionară, imens talent şi o desăvârşită armonie formală. 

După ce a terminat, a urmat o clipă de tăcere, un moment de 
reculegere solemnă, ca după un concert de orgă într’o catedrală 
gotică. 

Dar nu numai inteligenţa, judecata, cultura îi erau formate în 
1923 ci şi liniile mari sufleteşti şi intelectuale. 

Era, deatunci, naţionalist, şi antisemit. Răspundea lucid, ironic, 
sigur, asalturilor pe care unii le dădeau naţionalismului său intran¬ 
sigent. 

Prin 1924 sau 1925 cercul nostru s’a răspândit. 

Intre timp Marin fusese ales preşedinte al Cercului Studenţilor 
Ilfoveni. Mişcarea studenţească era în toiu şi cu temperamentul său 
de luptător Marin se asvârli în ea. Contribue la mişcarea antise¬ 
mită în facultatea de drept, ţine conferinţe pe la ateneele populare, 
pleacă în fruntea echipelor studenţeşti prin judeţ. 

In 1926 îşi face armata la Şcoala Militară de Infanterie din Bu¬ 
cureşti. Peste un an iese sublocotenent şi termină licenţa în drept. 

Cu aceasta, prima perioadă a formaţiei lui poate fi socotită ca 
terminată. Acum se asvârle în lupta vieţii. 


* 

Tânărul licenţiat în drept, se apucă de avocatură şi intră secretar 
la d-1 Ion Lugojeanu, astăzi ministru al României la Roma, pe vre¬ 
mea aceea membru de vază al partidului naţional-ţărănesc. Fireşte, 
strălucitele însuşiri de inteligenţă, talent, spirit politic, pe care le 
poseda Vasile Marin nu puteau trece neobservate. Deaceea când, pe¬ 
ste un an, naţional-ţărăniştii vin la guvern, d-1 Lugojeanu ajungând 
subsecretar de stat la preşidenţia consiliului, Vasile Marin devine 
şeful său de cabinet. 

Aici Marin desfăşoară alte două calităţi ale personalităţii sale: 
autoritate şi putere de muncă. 

A fost iarăşi o perioadă în care ne-am văzut mult. Eu eram pe 
atunci secretar de redacţie al „Vremii şi in această calitate, avand 
intrarea liberă, veneam foarte des la cameră. Ne întâlneam aproape 
zilnic pe culuoare şi şedeam mult de vorbă. Era, ca întotdeauna, 
foarte independent, stăpân pe el, extraordinar de lucid şi muşcător 
de ironic. Deputaţii, gazetarii, îi arătau stimă şi respect. Avea auto¬ 
ritate. Ca foarte multă lume credea în misiunea şi in puterea crea¬ 
toare a partidului naţional-ţărănesc. Asta se petrecea prin 1929- 
1930. Dar cu luciditatea care-1 caracterizează desiluzia a venit 
repede. 

In 1931, dându-şi demisia din postul de şef de cabinet, e numit 
avocat în contenciosul ministerului de industrie şi comerţ. Tot atunci 
face o călătorie în străinătate prin Franţa şi Italia. 

Tot în acest timp Marin, inscris la doctorat la Facultatea de 
Drept din Bucureşti, trece cu strălucire examenele şi-şi pregăteşte 
teza. 

Teza ş’o susţine în 1932 cu lucrarea „Fascismul". E proclamat 
„doctor în drept“. 

Cartea lui „Fascismul" este o privire asupra organizării consti¬ 
tuţionale a Statului corporativ italian. Primul capitol e dedicat ori- 
ginei doctrinei fasciste şi doctrinei însăşi. Marin defineşte şi preci¬ 
zează aportul teoreticienilor Statului, Hegel, Treitschke, Ihering, 
Gierke, Leon Duguit, Georges Sorel, în concepţia fascistă a Statului. 
Urmează apoi o scurtă expunere istorică a etapelor de organizare 
constituţională a noului Stat italian fascist. „Statului din 1848 
acordat de regele Carol Albert Piemontului şi extins apoi asupra 
întregei Italii şi celebra „Carta a muncii" sunt sistematic analizate. 

După trecerea în revistă a principiilor, autorul purcede la cer¬ 
cetarea instituţiunilor constituţionale. Rând pe rând sunt cercetate: 








230 


rolul Coroanei, a guvernului, a reprezentanţei politice (Camera şi 
Senatul), a partidului fascist, a marelui Consiliu fascist şi a Consi¬ 
liului naţional al corporaţiilor. 

Un capitol cu totul originar este acela dedicat raporturilor de 
suveranitate dintre Italia şi Vatican. 

Studiul se sfârşeşte cu o analiză a regimului datoriilor şi dreptu¬ 
rilor publice individuale şi a regimului presei. 

„Fascismul" lui Vasile Marin a fost prima şi a rămas până astăzi 
ultima lucrare care înfăţişează complect şi sistematic publicului ro¬ 
mânesc Statul fascist. 

Deşi lucrată în limitele şi după tipicul unei teze de doctorat, car¬ 
tea vădeşte o puternică personalitate. 

Originală, inteligentă, vie, judicioasa operă e reprezentativă pen¬ 
tru spiritul său. 

* 

In toamna anului 1932 începe ultima etapă a vieţii lui Vasile 
Marin. întâlneşte, înţelege, se integrează Legiunei. De-acum încolo 
admirabila sa inteligenţă, puterea sa de muncă, cinstea sa sufletea¬ 
scă, entuziasmul său, ei îi vor fi dedicate. 

Pentru Legiune a trăit, a gândit, a luptat, a suferit şi a murit 
Vasile Marin. 

Intră în Legiune în Octombrie sau Noembrie 1932, cu câteva 
săptămâni înaintea lui Vladimir Dumitrescu, Ion Victor Vojen, Po- 
lihroniade, Vasile Cristescu, Alexandru Constant, Virgil Ionescu, 
a nucleului cunoscut mai târziu sub numele de grupul „Axa". înce¬ 
pând din Ianuarie 1933 Marin devine un statornic colaborator al 
„Axei". 

Am aici în faţa mea primul lui articol „O singură ideologie: 
Fapta", publicat în Nr. 5 al revistei. Desprind o frază: „Ţara ro¬ 
mânească are nevoie în vremurile acestea de oameni tragici şi sinte¬ 
tici". Vasile Marin şi-a definit astfel dela început rostul în Legiune 
şi măreţia sfârşitului. 

Au urmat apoi rând pe rând „Naţiunea împotriva Statului de 
de import" (Axa, Nr. 6), „Intre democraţie şi Statul totalitar" 
(„Axa", Nr. 8), „Generaţia nouă şi Statul etic" („Axa", Nr. 9), 
„Sfârşitul erei democratice" („Axa", N*. 13), „Răboj" („Axa“, Nr. 
18), din care citez minunatul sfârşit: „Revărsarea apelor tinereţii va 
inunda lumea cea veche, învăluind-o în mâllul regenerator şi dăt㬠
tor de roadă nouă. E Nilul tinereţii creatoare". In Nr. 19 al „Axei 
un mare articol: „Dela formalismul democratic la naţionalismul con¬ 


231 


structiv". „Mitul corporatist" („Axa", Nr. 20). „Extremismul de 
dreapta" („Axa", Nr. 21). 

Articolele lui, strânse laolaltă, formează un adevărat manua 
asupra problemei Statului şi a elitelor. în ele regăsim pe Vasile Marin 
din carte şi din viaţă. O dialectică viguroasă, o argumentare strânsa, 
o iuţeală în scris colorată cu epitete tari, cu vorbe sfredelitoare, cu 
formule plastice. 

Timp de un an, cât a trăit „Axa“, am lucrat cu toţii împreună. 
Fireşte au fost şi mici frecuşuri, mici ciocniri, cum se întâmpla intre 
oameni chiar când sunt legionari, dar toate le-am lichidat intre no '> 
în „cuibul" nostru, conştienţi că peste orice trecătoare chestiuni per¬ 
sonale trebue să servim Legiunea şi Căpitanul. 

Activitatea legionară a lui Marin nu se mărgineşte însă numai 
la condei. Ca avocat aduce, fără exagerare, imense servicii Legiunii. 
Ne amintim cu totii ce a însemnat primavara şi vara lui 1933. Gu 
vernul Vaida, împins de finanţa şi presa jidovească, nu îndrăsnea 
să ne disolve dar pornise împotriva noastră o luptă de distrugere. 

Calomnii, ofense, insulte, lovituri, schingiuiri, arestări arbitrare 
se abăteau asupra noastră. Pe urmă, deşi înduram — din ordinul 
Căpitanului — cu resemnare orice lovitură, tot noi eram daţi in 
judecată. Procesele se purcedeau. Dela un capăt la altul al ţării era 
chemat să apere „avocatul Legiunii" Vasile Marin. 

Se căsătorise de curând — în Februarie — cu o doctoriţă tânără, 
Ana-Maria Ropală. Soţia îi semăna parcă şi la fizic dar mai ales la 
moral. O fiinţă nu prea înaltă, dar bine legată, vie, sburdalmcă, cu 
Ochi sfredelitori, glumeaţă, sclipitor de inteligentă şi care topea par că 
întreaga lume într’o privire atunci când se uita la „Vasia al ei. 

La prima chemare Marin îşi lasă soţia, de care era atat de legat, 
şi pornea. Peste o zi două venea, ca un buletin de victorie, vestea 
achitării pe care o isbândise. 

Intre 24 Mai şi 15 Iulie 1933 a pledat si a biruit la Rădăuţi, la 
Caransebeş, la Arad, — când chemat telefonic de Căpitanul a aparat 
„Echipa morţii" care avea în frunte pe Sterie Ciumentti şi Nicky Con- 
stantinescu — la Alba-Iulia, la Piteşti. 

I se dusese faima în Legiune! 

Dar au venit zilele grele ale prigoanei. 

Candidat al „Grupării Corneliu Zelea Codreanu" la Arad, la 
Târnava Mare, la Turda, Vasile Marin străbate în fruntea echipelor 
legionare jumătate Ardealul. 







232 


Intrat însă de curând la „Cuvântul", Vasile Marin găseşte pri¬ 
lejul ca în toiul luptei, să ne dăruiască alte câteva minunate articole. 

Disolvarea Gărzii de Fier îl surprinde la Sighişoare, e arestat, 
adus la Bucureşti, ţinut o zi la Prefectura Poliţiei, şi apoi — în dimi¬ 
neaţa zilei de 13 Decembrie — adus la Jilava. Mi-aduc aminte că 
abia se deszăvorîse uşa cazematei şi Marin, Alecu Cantacuzino, Giur- 
gea-Negrileşti şi-au făcut intrarea. După o primire triumfală, îmbră- 
ţişeri, întrebări şi răspunsuri, au fost instalaţi toţi trei pe patul co¬ 
mun din faţa noastră. 

Marin la închisoare era neschimbat. Calm, veşnic surâzător, ju¬ 
decând cu obişnuita lui agerime situaţia, era sigur de victorie. 

Din iniţiativa lui Moţa am scris dela Jilava ultimul număr — Nr. 
24 — al „Axei". Ghemuiţi pe paturile comune Ion Moţa, Vasile 
Marin, Părintele Georgescu-Edineţi, eu, ne-am scris articolele şi le-am 
expediat a doua zi lui Ion Belgea prin legionarul Stoenescu — mi se 
pare — care a fost eliberat. A ascuns articolele în încălţăminte şi 
le-a dus la destinaţie, iar „Axa" noastră a putut astfel să apară pentru 
ultima dată. 

Articolele noastre au fost nesemnate, de aceea e poate bine pentru 
istoria legionară să precizez cine le-a scris pe fiecare. 

Moţa a scris articolul „Arestarea — act de guvernământ". P㬠
rintele Georgescu-Edineţi articolul „Mântuirea". Vasile Marin un 
lung articol de doctrină „Statul burghez şi Mişcarea Naţională", iar 
eu două articole scurte: ,,Călăul Titulescu" şi „După dizolvarea Găr¬ 
zii de Fier". 

Am stat zece zile împreună, până la 25 Decembrie, apoi nouă 
tuturor ne-au dat drumul, iar pe Ion Moţa, Vasile Marin şi Sterie 
Ciumetti — ce stranie şi tragică împerechere — i-au ţinut până în 
după amiaza zilei de 29 Decembrie. 

La 29 Decembrie au ieşit toţi trei pe poarta închisorii. 

Astăzi niciunul din ei nu mai e în viaţă, toţi au murit eroic pen¬ 
tru credinţa lor în Căpitan şi Legiune. 

* 

După moartea lui Duca, asemeni lui Moţa, Alexandru Cantacu¬ 
zino, Andrei Ionescu, Marin isbuteşte să nu fie arestat. (Moţa va fi 
arestat abia în Februarie). Stă ascuns vreo două luni şi apoi — în pre¬ 
ajma procesului — iese la iveală şi pe lucru. Aleargă peste tot, se 
informează, informează, organizează apărarea, vorbeşte cu oamenii 


233 


politici ce vor depune ca martori în proces, caută să ne procure bani, 
studiază dosarele. 

La proces e la postul său pe banca apărării. In sfaturile noastre 
intime cu Căpitanul, Moţa, Bădia Ilie Gârneaţă, Domnul Clime, Ba- 
nea, Virgil Ionescu, Alexandru Cantacuzino, mintea lui ageră, su¬ 
fletul lui curat, găsesc întotdeauna calea cea bună de urmat in gro¬ 
zava încercare prin care trecea Mişcarea Legionară. 

însfârşit suntem achitaţi! 

Legiunea îşi reia viaţa şi Vasile Marin activitatea în cadrul Miş¬ 
cării. 

La Giuleşti, în grădina în veci neuitatului Didi Micescu, redes¬ 
chide prima tabără legionară. Marin îşi face o mică colibă şi se insta¬ 
lează acolo. Lucrează cot la cot cu cei mai tineri legionari, e de mai 
multe ori ofiţer de serviciu. 

în cursul anului 1934—1935 mersul Mişcării Legionare e mai 
potolit. Deaceea şi activitatea tuturor e mai redusă. 

Marin ţine conferinţe la sediu, scrie cateva articole in „Cuvântul 
Studenţesc" sub pseudonim, pledează cu aceiaş strălucire în procesele 
legionare. 

Dar vine vara lui 1935, Mişcarea porneşte din nou vijelioasă îna¬ 
inte, taberele şi şantierele noastre se întind pe întreg cuprinsul ţării. 

La Carmen-Sylva Căpitanul cu o mană de legionari şi de legio¬ 
nare a pornit — în văgăuni pline de ciulini — tabăra ce avea să 
ajungă celebră. 

în dimineaţa zilei de 19 Iulie 1935 porneam cu Alecu Cantacu¬ 
zino spre Carmen-Sylva. La gară ne întâlnim cu Vasile Marin şi 
Fleşeriu dela Sibiu. Plecăm cu toţii împreună plini de voie bună. 

Marin stă zece zile în tabără şi conduce „Echipa şosea". Eu şi cu 
Virgil Ionescu, venit mai târziu, lucram sub ordinele lui. 

Echipa lui Marin termină cu succes şoseaua iar Căpitanul drept 
răsplată ne dă câte o bragă. 

Ce voie bună, ce râs, ce chef de joacă ne stăpânea pe toţi când 
ne întideam seara ciolanele obosite pe pământul gol, sub acoperişul 
de scâduri abia ridicat cu o şchioapă dar botezat pompos „Hotel 
Bellona". 

Măi Vasile, măi, cine se gândea pe atunci, când şedeam la taifas 
serile cu lună şi auzeam valurile spărgându-se uşor de ţărm, că vei 
pleca să mori departe de ţara ta pe care atât o iubeai, departe de 
valurile Mării Negre, în care îţi plăcea să te bălăceşti, departe de 






234 


munţii tăi pe care cu atâta dragoste îi colindaseşi alături de duduia 
Boby, tocmai la Majadahonda. 

La 28 Iulie — dacă nu mă înşel — într’o Duminecă, în cadrul 
unei mari solemnităţi legionare, Căpitanul îl înalţă la gradul de Co¬ 
mandant Legionar. 

Peste o lună, în Septembrie 1935, Comandantul Legionar Vasile 
Marin preia conducerea organizaţiei judeţului Ilfov. 

Sarcină grea, într’un judeţ politicianizat, în care spiritul legionar 
cu anevoie îşi croeşte drumul. 

Dar pe Marin greutăţile nu-1 sperie. Pătruns de duhul legionar el 
ştie că trebue să biruiască. Şi va birui! 

într’un an isbuteşte să creeze câteva solide nuclee legionare şi 
realizează minunata tabără dela Hotarele. 

# 

Hotarele devin un fel de Academie legionară. Tab.ăra aceasta va 
rămâne in istoria Mişcării noastre ca un model de organizare, de 
disciplină, de muncă sistematică şi de înfăptuire entuziastă în spirit 
legionar. 

Intre timp Marin scrie la „Cuvântul Studenţesc", la „Revista 
Mea", iar în Martie 1936, împreună cu Gh. Ciorogariu scoate „Ve¬ 
stitorii". 

Toate condeele dela „Axa" se regăsesc în noua revistă legionară, 
plus cei veniţi după prigoană în rândurile noastre: Puiu Gârcineanu, 
Dumitru Amzăr, Ernest Bernea, Traian Herseni, Ion Mânzatu, Iosif. 

Plină de viaţă, de nerv, de spirit luptător din belşug răspândit de 
Marin în articolele sale, .„Vestitorii" dispar după patru numere — ca 
odinioară „Axa" — sugrumată de cenzură. 

Vara lui 1936 Marin o petrece la Hotarele, apoi în munţi, la 
Djuvala îmi pare. 

Toamna îşi reia activitatea în judeţ. 

Dar pe la mijlocul lui Noembrie Vasile Marin află de iniţiativa 
lui Moţa, de plecarea legionarilor în Spania. 

Nu mai are astâmpăr, vrea să plece şi el în Spania, vrea să plece 
cu orice preţ. 

Se roagă de Căpitan — el care nu se rugase şi nu ceruse nimănui 
nimic, niciodată —. Insistă să fie lăsat *ă plece. Căpitanul se codeşte, 
nu sunt destui bani. Atunci Marin din sărăcia lui, din apriga, din 
amarnica lui sărăcie găseşte 5.000 de lei, se împrimută cu cinci mii 
de lei, îi aduce la sediu şi cere să i se dea voie şi lui să plece. Cu iro¬ 
nia lui amară spune domnului General: „Vreau să fiu al şaptelea 
sicriu". 


235 


Dece voia să plece Vasile Marin? Ce îl mana? Cine-1 chema? 

Ne-a spus-o în cele câteva rânduri din scrisoarea adresată soţiei 
sale la 23 Noembrei 1936: 

„N’am făcut actul acesta din disperare sau aventură ci perfect 
lucid. Era o datorie de onoare care apăsa pe umerii generaţiei noa¬ 
stre. L-am făcut cu acelaş drag ca şi cum ar fi fost vorba de ţara 
mea". 

Iată dece a vrut să plece Comandantul legionar Vasile Marin. 
Iată ultimele lui gânduri de o simplitate, o măreţie, o nobleţe antică. 

A plecat împreună cu Moţa, a dormit în acelaş pat cu el pe vapor, 
a stat în aceiaşi cameră cu el la Toledo. 

Intre aceşti doi oameni, atât de deosebiţi ca temperament, se în¬ 
chegase o legătură frăţească, o legătură care pornea de atunci, de la 
Jilava, de când stătuseră toţi trei împreună cu Sterie Ciumetti, o le¬ 
gătură care avea să-i ducă îmbrăţişaţi în mormânt. 

* 

Aşa s’a săvârşit viaţa Comandantului Legionar Vasile Marin. Şi 
dacă de dincolo de mormânt Vasile Marin îşi judecă sfârşitul cred 
că trebue să fie mulţumit. Căci a sfârşit aşa cum a trăit, simplu, 
elegant, mândru dar încălzit, transfigurat de credinţă. 

A scrie frumos, a vorbi, a lupta, a suferi e bine spunea deunăzi 
Căpitanul — dar cu totul insuficient pentru un legionar. Dacă legiona¬ 
rul nu şi-a lămurit sieşi, nu şi-a fixat atitudinea în faţa morţii, nu 
e un legionar desăvârşit. 

Vasile Marin şi-a fixat atitudinea în faţa morţii, şi-a pecetluit 
credinţa, lupta, suferinţa, cu sângele lui cald şi tânăr. 

Dea Domnul ca noi legionarii care mai suntem azi în viaţă, să 
fim demni de jertfa lui şi să ştim să murim si noi aşa cum au murit 
ei, în ziua aceea de iarnă, departe de România lor dar pentru ea, 
în pustietăţile îngheţate de la Majadahonda. 







Cuprinsul 


Pag. 

CUVÂNT ÎNAINTE, de Corneliu 2. Codreanu . . . VII 

PREFAŢĂ, de Nae Ionescu.JX 

LĂMURIRE EDITORIALĂ. XV 

NOTE DIN DRUMUL SPRE FRONTUL SPANIOL . 1 

RÂNDURI DE PE FRONT. 19 

ARTICOLE ŞI NOTE INEDITE.27 

O PLEDOARIE ŞI O CONFERINŢĂ.55 

TREI SCRISORI POLITICE. 77 

Răboj. . 

CREZ DE GENERAŢIE . 185 

VASILE MARIN, Biografie de M. Polihroniade . . . 225