Revista Fundatiei Buna Vestire anul X, nr. 50-51, sept. — oct. 2001

Pe e 
/ c BUNĂ N 
FUNDAȚIA 


DE ZIUA CĂPITANULUI 


Contemporanii Căpitanului ne vorbesc despre EL şi 
despre realizarea lui - MIŞCAREA LEGIONARĂ: 

j  * „Moartea grăunţelor îngropate toamna e viaţa 
lanurilor de grâu din luna mai. În sfintele morminte sunt 
rădăcinile ROMÂNIEI, precum în boabele care au 
putrezit în toamnă, sunt rădăcinile lanurilor verzi”... 
spune profesorul Nichifor Crainic în pateticul său omagiu 
memoriei celor morţi. „Moartea lor e viaţa noastră” mai 
spune el. Cuvântul acesta cu nesfârşite aripi îndeamnă 
la meditaţie. p 

Cultul celor apuşi este începutul civilizaţiei. In 
practica acestui cult se relevă principiul conştiinţei de 
sine. Suntem, cei care au murit. Suntem, miriade. In 
fiecare din noi un tezaur de acte incomparabile îşi caută 
chipul, îşi aşteaptă victoria.(...) 

Ne îndreptăm câtre cei morţi, 

cerbul spre izvoare... 
i Acolo înaintea: morţilor — prin morţi — te faci mai viu. 
Am spus: îţi lămureşti cărările, viaţa ta îşi descoperă 
menirea. Aş spune: îţi descifrezi destinul. 

Istoria nu are alt ideal decât acela de a descifra 
destine. Istoria s-ar putea întinde —- după mine - în 
nedesluşitul viitor (...) 

Istoria este un act de cunoaştere mistică. Este o 
carte a destinelor intuite prin contactul viu, permanent 
cu morţii. ESTE O CARTE DE ÎNVĂȚĂTURĂ” (Dan 
BOTTA). 

* Căpitanul surprindea. A fost una din cele mai mari 
victorii asupra adversarilor săi — care nu erau puţini, nici 
proşti — de a face exact lucrul la care nu se aşteptau. 
Cine ar fi crezut că după alegerile din 1937, Legiunea nu 
va da lupta? Căpitanul n-a grăbit-o (...) 

Una din atitudinile cele mai surprinzătoare adoptate 
de Căpitan a fost cea folosită în lupta electorală. 
Propaganda se face de obicei în judeţele unde te simţi 
slab. Căpitanul o făcea mai ales în judeţele unde 
Legiunea era tare. De ce? Pentru că puterea iradiază. Şi 
cu cât o adânceşti mai mult cu atât iradiază mai bine. 
Victoria nu se cucereşte la suprafaţă. Ci în adâncime 
AR, 

Legiunea n-a fost contemporană cu restul României. 
Nici astăzi nu este aşa. Cei care cutează a spune 
legionarilor că nu suferă, n-au văzut măcar atât: că 
Legiunea a adus în lumea noastră tocmai suferinţa... Ea 
singură a înţeles că nu s-a sfârşit nimic odată cu întregi- 


cum se îndreaptă 





PERIODIC AL FUNDAȚIEI CULTURALE BUNA VESTIRE/anX,nr. 50-51,sept.-oct., 


VESTIRE 


2001; 16 pag. 





















rea (Constantin NOICA). 

* Nu suntem dintre cei care exagerează şi nici din cei 
care se înşeală. Intuiţia noastră, care ne-a făcut să 
vedem cu anticipație atâtea lucruri, ne spune că apariția 
cărţii domnului Codreanu VA AVEA URMĂRI DEF 
NECALCULAT PENTRU EVOLUŢIA SUFLETEASCĂ şi 
PENTRU TRANSFORMAREA POLITICĂ A ROMÂNIEI. 

Această carte înseamnă un FAPT de ISTORIE. 

Ea cade masiv, ca un bolid venit din ceruri peste 
lumea cea veche pe care o zdruncină pentru totdeauna. 

EA SE AŞAZĂ CA O IMENSĂ, PIATRA DE HOTAR LA 

INCEPUTUL LUMII CE VA SĂ VIE. | 

Ceea ce te copleşeşte şi te-nfioară de-a lungul 
acestui volum care este, înainte de orice, povestea unei 
vieţi şi a unei mişcări, este uimitoarea serie de 
REVELAŢII pe care le cuprinde. 

Când citeşti, şir după şir, faptele lineare şi eroice, 
când afli îngrozitoarele suferinţi pe care le închide într- 
ansa şi oribilele ticăloşii care s-au săvârşit impotriva 
purtătorilor ei, te întrebi halucinat: „UNDE, ÎN CE ŢARĂ | 
şi ÎN CE VREMURI S-AU PETRECUT TOATE ACESTEA? | 

Ţara află abia acum o poveste unică prin frumuseţea 
şi prin tragismul ei. 

O află întâi cu MÂNDRIE. Căci paginile acestei cărţi te 
învaţă că în ţara acesta există şi eroism, că există şi] 
jertfă şi supremă cheltuire de sine, că nu suntem atât 
aug. 2001 
































(continuare în pag. III Supliment) 







Texte selectate de Paul S. M. 

























Articolele numărului 50 - 51 / 2001: 









* Cuibul — Unitatea de bază a Mişcării 
Legionare (Faust BRĂDESCU): pag. 2; 
(George URSA): pag. 3; 
* Pleaşca ungurească ... (Paul Spiru 
MICHAIL): pag. 5, 15; 


* Profesorul Ion Petrovici: un prieten şi 
un apărător al legionarilor în prigoană... 
(Vasile BLANARU - FLAMURA): pag. 11. 















* Tupeismul... 












pagina 2 
(urmare din nr. 50-41 / 2001) 

Cele cinci legi fun- 
damentale aveau 
drept rol să între- 
prindă această purifi- 
care ca să deschidă 
calea transformării. 
Totuşi, ce multe 
greutăţi se întrevăd! Câte eforturi, 
câte lovituri au loc până când 
individul, angajat pe noua sa cale, 
avea să simtă aceste legi în inima 
sa ca pe o a doua natura! 

lată deci cele şase legi fun- 
damentale ale cuibului: 

1. LEGEA DISCIPLINEI: „Fii 
disciplinat, legionar, căci numai 
aşa vei învinge. Urmează-ţi şeful şi 
la bine şi la greu”. 


Textul acestei prime legi se 
referă la evoluţia  mentalităţii 
moderne, îndreptată spre o 


libertate exagerată care duce la 
stricarea moravurilor şi la anarhie. 
Nimeni nu mai consideră 
ascultarea ca pe o sursă de 
educaţie şi progres. Fiecare se 
crede stăpân pe sine, vrea să 
impună libertatea lui şi altora fără 
să prevadă că aceasta poate să 
dăuneze tuturor. 

Starea de indisciplină a indivizilor 
este aceea acre convine cel mai 
mult forțelor negativiste ale lumii, 
care pot astfel să domine masele 
sau individul izolat. Ea lasă poartă 
deschisă tuturor plăgilor sociale şi 
proliferării slăbiciunilor omeneşti. 
Un om nedisciplinat nu este un 
„puternic“, ci un „slab” şi, în 
slăbiciunea sa, el nu poate să 
comită decât greşeli, începând cu 
cele ce fac paradă de indisciplina 
lui. dară indisciplina individuală, 
manifestată izolat, dăunează 
individului şi îl face să apară sub 


un unghi ridicol, indisciplina 
colectivă poate deveni un pericol 
public. De aceea Mişcarea 


Legionară doreşte să realizeze o 
schimbare grandioasă în timp. 
Disciplina devine o condiţie sine 
qua non, atât pe plan imediat cât 
şi în cadrul transformării intim a 
„ fiecărui legionar. 





BUNA VESTIRE nr. 50-51 /2001. 


CUIBUL* 


Unitatea de bază a Mişcării Legionare. 


X. Legile cuibului. 





Această disciplină trebuie să fie 
cu mult mai fermă, dacă nu rigidă, 
pentru ca finalitatea schimbării să 
se proiecteze departe în viitor. 
Oamenii vor putea să reziste greu 
cu trecerea timpului fără să se 
supună ei înşişi unei discipline 


interioare care să le asigure 
perseverenţa şi încrederea. Şi apoi, 
Mişcarea  Legionară fiind în 


permanenţă ameninţată de forţe 
ostile şi fără scrupule, este necesar 
să existe o disciplină de fier între 
şefi şi unităţile lor, pentru a 
împiedica dezmembrarea grupelor 
şi prăbuşirea în întregime a 
structurii. Această structură are o 
alcătuire piramidală şi ierarhică a 
cărei coeziune este menţinută 
printr-o disciplină constantă şi 
consimţită. 

Disciplina legionară nu este 
rezultatul unei obligaţii de partid, 
al unei frici de constrângere sau al 
unei aspirații materiale. Ea reiese 
din convingerea personală pe care 
o are fiecare membru pentru a-şi 
înfăptui datoria, din convingerea 
intimă că totul poate fi dominat, 


schimbat dacă ne impunem o 
anumită reţinere, o anumită 
ascultare, într-un cuvânt: o 
disciplină. 


Fireşte, disciplina legionară are 
în vedere înainte de toate orice 
relaţie dintre forţele grupelor care 
constituie Legiunea şi necesitatea 


de a stabili o legătură 
indestructibilă între şefi şi 
subordonații lor. Li se  insuflă 


această disciplină şi li se explică 
încă de la primele contacte ale 
individului cu Mişcarea pentru a-i 
marca mai bine importanţa, dar 
această importanţă nu este 
valabilă numai în raport cu Mişca- 
rea Legionară. Ea priveşte de 


asemenea existenţa şi 
comportarea omului în 
afara Legiunii. Căci nu 
este posibil să ai două 
discipline după caz. 
Individul disciplinat sub 
influenţa legionară ră- 
mâne disciplinat şi în 
viaţa socială. 

Grandoarea efortului legionar 
pentru modificarea  mentalităţii 
curente se sprijină pe acest 
adevăr. In cadrul unei activităţi 
care dă impresia că priveşte numai 
legăturile lui cu Legiunea pe care o 
stimează, i se insuflă reguli de 
conduită pe care aceasta le aplică 
în mod automat în viaţa de toate 
zilele. Şi aceasta nu numai în ceea 
ce priveşte disciplina, dar şi toate 
legile cuibului, toate regulile 
morale şi etice care emană din 
Legiune. 

In Mişcarea legionară nimic nu 
este impus: totul trebuie să fie 
acceptat, chiar şi disciplina. 
Aceasta este una dintre marile 
diferenţe dintre Legiune şi celelalte 
formaţiuni care au drept scop 
unirea maselor. 

În cadrul Mişcării Legionare nu ne 
supunem unor precepte, unor ordine 


pentru că aşa cer organizaţiile 
revoluţionare. Ne supunem 
deoarece suntem conştienţi de 


gestul pe care îl facem şi de 
atitudinea pe care o adoptăm, 
pentru că există totdeauna 
posibilitatea de a nu accepta. 


Nefiind constrângere din afară, 
disciplina devine voluntară. 
Disciplina legionară pare foarte 


aspră în ochii altora, nu prin ceea ce 
şefii pot să facă subordonaţilor lor, 
dar prin ceea ce legionarii pot să-şi 
impună în mod voluntar. 

(va urma) 


dr. Faust BRĂDESCU 


*  (7ragucere, _ din limba 
franceză, de Eugen BĂLAŞA, din 
lucrarea: Le Nid Unite de base 
du  Mouvement Legionare. 
Editions „CARPATII” Madrid, 1973) 


BUNA VESTIRE nr. 50 - 51 / 2001. 





Tupeismul, obrăznicia, mitocănia, miopia — 
faţă de sine — şi slugărnicia în faţa străinului, 
la docoromânii din mileniul III 


+ Ce m-a apucat să scriu . această 
„Comunicare?”. Mai exact situaţia care a 
determinat-o... Deunăzi, n-am ce face şi dau pe la 
„Academie”. Fără să mi-o ceară cineva mă pun şi- 
mi dau cu presupusul într-o problemă care nu era a 
mea... În ce sens? În sensul că nu-mi luasem eu 
sarcina s-o aduc la îndeplinire şi nici s-o concep 
măcar. Fără să-mi controlez limba, scap vorbe. 
Lucru necreştinesc. Ca şi acum dealtfel. Limba 
nepăzită aduce necazuri. „Cine limbă lungă are - 
din înţelepciunea dacoromânească - / cinci ani va 
tăia la sare...” Norocul era că eu nu-l cârteam pe 
Vodă şi cel ce asculta „opiniile” mele nu era Vodă. 
Era un tip cu defectul lui Demostene, minus ambiția 
de a vorbi frumos şi, evident, cu aceeaşi miopie 
istorică. Bietul Demonstene, trăncănind, dorea să 
oprească istoria. Pe Filip şi pe Alexandru. Nu era 
cazul tipului neţăsălat, dar cu tupeu. Că zice la Sf. 
Evanghelie: respectă-ţi părinţii (fizici şi spirituali, 
evident). Gândindu-mă, ca Dante, că, totuşi, am 
trecut de „jumătatea vieţii” şi, în consecinţă, 
trebuie să tac, mă trezesc „luat la mişto” de sâsâit. 
Zice: „Vedeţi, nu daţi poza — că o ceruse „şăful“ — 
că se face magie...” etc. şi râde respectivul. Imi 
râde în nas. Sigur, n-am înghiţit obrăznicia. M-am 
ridicat şi am plecat. Când eşti bătrân şi te vâri 
printre „tineri”, gen Alcibiade, rişti să bei cucută. 
Dacă mârlanul este şi dacoromân poţi primi şi 
pumni. Mai anii trecuţi venea pe la noi un domn — 
nu dau nume -— şi, după aceea, ne beştelea la 
gazetă. Din „fascişti” nu ne scotea. Aşa cu 
mitocănismul. Să fii mitocan şi să n-ai în spate nici 
un articol măcar denotă „democraţia“ la care a 
ajuns dacoromânul. În această clădire (sediul FED), 
unde ţinem acum acest simpozion, un gazetar m-a 
făcut cândva „dement”. L-am dat în judecată. Zice 
Sf. Evanghelie (parafrazez): Wu te judeca, impacă- 
te cu păârăşul tău, cu clevetitorul. M-am împăcat. 
Până a mă împăca striga după mine, când mă 
întâlnea, „Salut, camarade!”... Adică, vroia să 
spună, bolşevicul (asta ca să-i răspund şi eu în 
acelaşi limbaj), că eu sunt „legionar” şi că nu-i este 
frică să mă batjocorească, să mă provoace. Că 
adicătelea ei, membrii partidului comunist, filoiudeii 
sunt puternici pe pământ. Acesta din urmă nu mai 
era „tânăr”; era un haşbeu (adică o hoaşcă 
bătrână): Domnilor, eu sunt şi literat (vorba unuia 
— „eu sunt sociolog de meserie, pe mine nu mă pot 
înşela sondajele mincinoase”). Dar nu literat de 


ficțiuni. 


pagina 3 
Redau fapte nude; dvs. trageţi concluziile 

* Acu', miopia: orice gazetăraş, care se respectă, şi 
orice gazetăriţă (daţi-mi voie!) de acelaşi calibru, ştie, 
în limba română, bine, cel puţin cinci „cuvinte”. Iată - 


le: ultranaţionalist (cu sensul de rău, criminal, nebun 
şi, mai ales, anti - iudeu, anti - ţigan şi etc.), Europa 
(adică libertate dezmăţată, abundență de bunuri care 


„gâdilă în mod plăcut” simţurile, toleranţă pentru iudei, 
negri, musulmani, ură contra nemților, românilor etc. | 
homosexualitate, inversiuni sexuale, căsătorii între 
negrii şi albe, dolari şi mărci, plimbare, pe banii naţiilor 
demonizate, prin capitalele ţărilor de dincolo de Tisa), 
antisemitism (adică nesimpatie pentru puterea iudaică, 
putere care ţine în lanţuri omenirea albă şi, prin ea, 
lumea în ansamblu), democraţie (adică regimul care 
oferă posibilitatea dictaturii iudaice asupra omenirii), 
partide democratice (adică grupuri mafiote, în sluiba 
celor amintiţi în paranteza anterioară, ce se perindă la 
conducerea statelor naţiunilor rasei albe). Cum 
îndrăzneşti să nu ponegreşti români, cum îndrăzneşti 
să nu lingi fundul brucanilor cum eşti scos din istorie; 
nu capeţi bani de la băncile celor cu pricina, nu te 
laudă Adler, Kolemberg, Brucan şi, evident, vei rămâne 
sărac, fără un „gip” colea, la uşa vilei, troglodit, 
ţărăânoi, anti - european ş. cl. epitete. 

In schimb, cine te fură de mii de ani? Domnii 
brucani Dar aceasta nu mai contează. Contează lauda 
lor În gazete cum că aş fi „democrat” şi-l las să mă 
fure, adică îi dau eu singur agoniseala. Numai să mă 
laude şi să spună că sunt „democrat“ şi „european“. De 
„democrat” ce sunt mi s-au rupt pantalonii în fund. Fie, 
numai să mă laude! Că este ştiut, de orice prost — 
afară de dacoromân — , că un om te laudă când vrea 
să te fure şi te critică pentru că l-ai observat ce vrea să 
facă (să te fure) şi nu-l laşi. Să fie doar incurabil 
dacoromânul? Să nu-şi dea el seama, oare, că un 
străin (fie el şi iudeu sau ţigan) te laudă doar când 
închizi ochii la momentul oportun; când te ponegreşte 
încă nu te-a furat, nu te-a furat de tot, că nu te-a 
jupuit de de-a binelea. Plecându - ţi urechile la 
braşoavele lui („Europa”, „democraţie” etc.) înseamnă 
că ai acceptat să-i oferi roada muncii tale, să-i oferi 
spre plăceri fetele şi femeile tale, să fii slugă 
vorbitoare, slugă cu creierul spălat de sintagmele 
logopedului  „diştept”.  Căciulindu-te în faţa lui, 
înseamnă că accepţi să fii furat pe faţă. Ceea ce se şi 
întâmplă în aceste momente istorice. Adică, eşti laş! De 
ce? Lipseşte credinţa fermă. Şi este suficient. 


George URSA 


* Comunicare ţinută la ADR, miercuri, 29/11. 2000. 


REIES POE EZRA ERE EEE RAE E E E ERE EEE 5 E EEE SE POZE E SEE O PR ce ED E E PACE EEE EEE SEE PER IE RETR OZ E DEEE SCZ PEREZ SCI OREI, 


pagina 4 
(urmare din nr. 47 — 48 / 2001) 
Despre rugăciune 


- de Alexis Carrel - 


spune că rugăciunea 
aprinde în adâncul sufletului o 
/umină. lar această lumină omul 
începe să se vadă pe sine aşa cum 
este; se recunoaşte pe sine, Îşi 
descoperă egoismul, lăcomia, 
orgoliul şi erorile de judecată şi se 
simte înclinat spre împlinirea 
datoriilor morale. Rugăciunea 1) 
instalează intr-un echilibru de 
modestie, umilință intelectuală şi 
docilitate. In acest fel omul îşi 
deschide sufletul şi este gata să 
primească harul divin, împărăţia 
graţiei. 

Încetul cu încetul, rugăciunea 
înţeleasă în acest fel, produce în 
suflet calm, linişte interioară, 
armonie între activitatea nervoasă 
şi activitatea intelectuală, morală, o 
putere mai mare de a suporta 
încercările vieţii; sărăcia, calomnia, 
boala şi moartea. 

Cu toate acestea, rugăciunea nu 
trebuie comparată cu morfina sau 
cu opiul, deoarece pe lângă calm şi 
echilibru, ea produce şi o integrare 
a activităţii mentale, un fel de 
reconfortare a personalităţii, uneori 


S-ar putea 


chiar dă naştere eroismului. 
Echilibrul cauzat de rugăciune 
devine un puternic ajutor 


terapeutic pentru omul bolnav. 
Rugăciunea marchează pe 
credincioşii săi cu o caracteristică: 
castitate în privire, calm. În 
atitudine, bucurie senină În 
expresie, curaj în conduită şi când 
nevoia cere, jertfa de sine a 
soldatului sau a martirului. In acest 
fel, rugăciunea scoate la /vea/ă 
tezaurul ascuns de ființa umană. 
Sub influenţa rugăciunii, chiar şi 
ignoranţii, întârziaţii mintali, nepu- 
tincioşii, cei mai puţin dotați, 
utilizează mai bine energiile sau 
resursele lor intelectuale, morale, 
de care dispun, fie şi în măsură 
redusă. După observaţiile mele, 
rugăciunea are darul de a ridica 
oamenii peste nivelul obişnuit 


BUNA VESTIRE nr. 50 - 51 / 2001. 


intelectual şi moral, dobândit prin 
ereditate şi educaţie. Contactul cu 
Dumnezeu imprimă în sufletul 
omului pacea, care apoi radiază din 
el şi se difuzează pretutindeni. Din 
nefericire, azi sunt prea. puţini 
oameni care se roagă efectiv. 

7. Acestea sunt efectele curative 
ale rugăciunii, efecte care în toate 
vremurile au atras. atenţia oameni- 
lor înţelepţi. De altfel şi azi aco/o 
unde rugăciunea este aplicată, se 
obțin vindecări datorită invocării 
puterii lui Dumnezeu sau a sfinților 
săj, 

Certitudinea efectului rugăciunii 
se poate constata numai în acele 
cazuri în care orice terapeutică 
medicală este ineficientă. 

Biroul medical de la Lourdes a 
adus un mare serviciu demon- 
strând realitatea vindecărilor unor 
bolnavi incurabili £. 

Rugăciunea are câteodată un 
efect exploziv. S-au vindecat 
aproape instantaneu bolnavi cu 
diverse afecţiuni ca: lupus al feţei, 
cancer, infecţii renale, tuberculoză 
pulmonară, osoasă sau peritoneală. 

Efectul se produce aproape 
întotdeauna în acelaşi chip. La 
început o mare durere. După aceea 
sentimentul de a fi vindecat. Apoi 
câteva clipe, cel mult câteva ore, 
simptomele bolii dispar iar leziunile 
anatomice se repară. Miracolul este 
caracterizat printr-o rapidă accele- 
rare a proceselor de vindecare. 
Niciodată n-au fost observate până 
astăzi efectele de accelerare în 


cursul unei operaţii chirurgicale 
sau fiziologice. 
Adeseori nu este nevoie ca 


însuşi bolnavul să se roage pentru 
ca fenomenele, de vindecare să se 
producă. La Lurdes, s-au vindecat 
copii care erau incapabili încă de a 
vorbi, s-au vindecat chiar şi 
necredincioşii. Dar întotdeauna lân- 
gă ei era cineva care se ruga. S-ar 
părea că rugăciunea făcută de altul 
este mai fecundă decât cea făcută 
de pacient, efectul ei depinzând de 
calitatea şi intensitatea rugăciunii. 
Astăzi se fac mai puţine miracole 





la Lurdes decât acum 40 — 50 de 
ani, deoarece bolnavii nu mai 
găsesc acolo atmosfera de recu- 
legere profundă de odinioară; 
pelerinii de astăzi seamănă mai 
mult cu turiştii. 

Acestea sunt efectele rugă- 
ciunii despre care eu am 
cunoştinţă certă, experimentală. 

Acest ansamblu de fenomene 
ne introduc într-o lume nouă, a 
cărei explorare nu este încă 
începută şi care va fi bogată în 
surprize. Ceea ce ştim noi în 
mod cert este faptul că rugăciu- 
nea produce efecte tangibile. 
Poate părea un fapt nemaipome- 
nit, dar noi trebuie să ţinem 
seama de adevărul exprimat de 
Iisus în Evanghelie: Cerei şi veți 
primi, bateți şi vi se va deschide. 

În definitiv, totul se întâmplă 
astfel: Dumnezeu îl ascultă pe 
om răspunzând rugăciunii sale. 
Efectele rugăciunii nu sunt o 
iluzie. 

De aceea, simţul sacrului, 
care a fost atrofiat la foarte mulţi 
oameni, nu trebuie redus, cum 
fac unii, la spaima pe care o are 
omul în faţa primejdiei sau la 
teama pe care o are faţă de 
misterele lumii. Dar nu trebuie să 
facem din rugăciune o doză de 
calmant sau remediu contra fricii 
de suferinţă, boală sau moarte. 
Semnificaţia simțului sacru sau 
religios este mult mai profundă. 

Simţul sacru a ocupat un ma- 
re loc în istoria popoarelor şi a 


1 Ca medic tânăr A. Carrel, 
deşi ateu, primi propunerea unui 
profesor să însoţească, în 
calitate de medic, un pelerinaj de 
bolnavi la Lourdes. Cu această 
ocazie s-a convertit prin consta- 
tarea personală a vindecării in- 
stantanee a unui bolnav de 
cancer, care avea obrazul 
perforat de boală. Intr-o clipă 
țesuturile obrazului s-au refăcut. 


(continuare în pag. I, Supliment) 


BUNA VESTIRE nr. 50 — 51 / 2001. y 
pagina 5 


PLEAŞCA UNGUREASCĂ 


Nici dacă-ar fi fost 
comandată unor prieteni nu ar fi 
căzut atât de la ţanc legea 
trecută prin parlamentul de la 
Budapesta al cărei text nimeni 
dintre noi nu l-a văzut integral 


dar despre care toată lumea 
vorbeşte. 
Când spun  „lumea” în acest 


caz este vorba numai de aceea 
lume plătită să vorbească. Ceilalţi 
nu prea ştiu nici despre ce este 
vorba, nici cât i-ar interesa pe ei 
acest lucru, nici care ar trebui să 
fie adevărata atitudine şi nici cât 
de adecvată este agitația lumii 
politice - mai corect spus — 
politicianiste. 

Din câte ştim noi guvernul 
maghiar a emis o lege, votată 
aproape în unanimitate, care 
instituie legitimaţia de maghiar 
pe baza cărei purtătorul ei ar 
beneficia de un sprijin 
multilateral dezvoltat şi destinat 
se pare în trei scopuri — cel puţin 
cele mărturisibile: 

- să asigure mâna de lucru în 
scădere în Ungaria 

- să-i ajute pe maghiarii 
situaţi în afara graniţelor ţării să- 
şi păstreze apartenenţa la etnia 
maghiară; 

- să le asigure anumite 
binefaceri materiale în aşa fel ca 
tranziţia lor să fie mai uşor de 
trecut decât a celor ce le sunt 
concetăţeni (de la servicii 
medicale la burse pentru copiii 
care vor urma şcoli maghiare 
etc.). 

Asta-i pe faţă. 

Dar pe dos — sau altfel spus, 
ce se ascunde sub aceste 
inocente propuneri unanim 
acceptate — pentru că, nu-i aşa, 
majoritatea naţiunilor ajută, se 
foloseşte, îi foloseşte sau, aşa 
cum face Israelul de pildă, îi 
apără cu vorba, cu fapta, cu 
arma şi cu bomba, aplicând o 
veche lozincă — „ochi pentru ochi 


şi dinte pentru dinte - insă 
modernizată; pentru un dinte ţi se 
scoate dantura iar pentru un ochi 
e orbit nu doar vinovatul ci şi toţi 
vecinii. 

Mai ales că în legea sus 
amintită exista un codicil care 
spune cam aşa: măsurile sunt 
valabile pentru toate ţările în care 
trăiesc fiii lui Attila minus 
următoarele state... şi, ca dracu, 
se începe cu Austria şi chiar cu 
Cehia, dar nu şi cu Ucrania, 
România, sau Iugoslavia. 

Lumea, de, ca lumea, şi-a pus 
întrebări. 

Nu toate răspunsurile la 
întrebări au fost cuminţi (rog să 
ţineţi seama că acest cuvânt vine 
de la CU MINTE). 

Pentru cel . puţin două 
organizaţii politice din România 
legea a venit la ţanc: una dintre 
ele, în scădere de popularitate — 
este vorba de România Mare - i-a 
venit ca un vânt pentru o corabie 
cu pânză încremenită într-o mare 
calmă. 

Cealaltă, monstrul cu multe 
capete şi cu minte mai puţintică — 
este vorba de Ilie cu noua pălărie - 
PSD -— legea a venit într-un 
moment deosebit de critic: pe 
străzile ţării a reapărut vechiul 


Li 


cântec „Jos Iliescu !” în mamutul 


guvernamental dinozaurii încep să-- 


şi ceară drepturile — că, de, ei au 
cotizat la „puşculița electorală” — 
(ca să folosim un eufemism) (Din 
autodenunțul unui candidat fără 
noroc - fiind el pe listele 
convenției - s-a aflat că locul 
costa doar 10.000 de dolari — asta 
pentru că întreprinderea respecti- 
vă era în cădere liberă şi nu mai 
avea cotă la bursă). 

Banca Mondială şi FMI au şters- 
o englezeşte; privatizarea nici nu 
merge nici nu este dorită; miniştrii 
nu-şi mai văd capul de treburile 
firmelor; parlamentarii numai joc 
şi voie bună; ordonanţele 
Guvernului au ajuns să înroşească 
rotativele Monitorului Oficial; pre- 
ţurile cresc precum cotele apelor 


Dunării;  „găinarii' partidului 
încearcă să-şi pună piedici 
DOAMNEI de justiţie şi singurele 
lucruri care cresc neîncetat sunt 
şomajul, inflaţia şi preţurile. 

Păi într-o atare situaţie - ce 
seamănă cu o zi fierbinte de vară 
uscată, o atare lege maghiară e 
ca o boare de vânt parfumat cu 
flori de tei. 

Lozinca  subiacentă tuturor 
zbieretelor este una singură -— 
„fraţii români, staţi cuminţi, nu 
mişcaţi, nu suflaţi, nu mai beți și 
nu mâncaţi, pentru că duşmanul 
de la apus ne vrea răul, VREA SĂ 
NE  DESTABILIZEZE: VREA 
AUTONOMIE LOCALĂ, apoi 
REGIONALĂ apoi SUPRASTATALĂ 
şi chiar SUPRATERESTRĂ! 

In faţa acestei unanimităţi 
alarmate cum nu prea ştiam ce-i 
de făcut m-am dus la unul dintre 
profesorii tinereţii mele şi l-am 
întrebat: 

CE-1 DE FĂCUT ? 

lată ce mi-a răspuns NAE 
IONESCU — căci despre el este 
vorba: Nu obişnuim să facem 
procese de intenţii. De aceea nu 
vom urma pe confrații noştri pe 
linia coborâtă unde au aşezat 
discuţia: DACĂ NU CUMVA 
APELUL ACESTA E O ÎNCERCARE 


DE DIVERSIUNE ÎN POLITICA 


INTERNĂ. 
Dacă înţelegem noi bine se 
urmăreşte o cale precisă: crearea 
unei mişcări de opinie publică pe . 
baza căreia să se încerce o 


lămurire a opiniei publice 
mondiale asupra adevăratei 
situaţii — adică asupra totalei 


lipse de fundament şi dreptate a 
revizioniştilor care se ridică 
împotriva hotarelor noastre. (Că, 
ce mai încolo şi incoace despre 
asta este vorba azi n. n.) 

Este asta metoda indicată să 
ne apărăm interesele? 


(continuare în pag. 15) 


Pau! Spiru MICHAIL 


pagina 6 
REFUZUL DĂRUIRII 


Constat o tendinţă la unii tineri de astăzi: spre 
căpătuială cu orice preţ. Să „apuce”, indiferent dacă 
merită sau nu, indiferent dacă prin aceasta provoacă 
suferinţă semenilor sau nedreptăţesc pe unii mai 
vrednici şi mai înzestrați decăt ei. 

Acest comportament nu este altceva decât 
rezultatul educaţiei ateiste adânc inoculată până în 
subconştientul multor oameni, care, ca să-şi atingă 
scopul, se grăbesc să se grupeze pretextând că vor 
bunăstarea societăţii. In realitate ei vor bunăstarea 
lor şi a celor apropiaţi, indiferent de mijloace. 

Deoarece concepţia creştină recomandă poziţie 
diametral opusă se cuvine să ne aplecăm puţin asupra 
acestui subiect. 

Vrem, nu vrem, ne convine, nu ne convine trebuie 
să admitem că dominanta condiției umane este 
tragicul. Viaţa pământească se termină cu moartea. 
Pe parcursul ei o mulţime de nenorociri ne aşteaptă 
(boli, cataclisme, războaie). 

Unii filosofi pretind că tragicul nu-i altceva decât 
Absurdul în partea sa vizibilă. Sigur aceasta-i obligă 
pe aceşti filosofi să definească întâi Absurdul ca prin 
el să se explice tragicul. Nu voi folosi această cale, ci 
voi pleca de la observaţii accesibile tânărului în curs 
de formare. 

Orice om ştie că pentru a trăi trebuie să consume, 
iar ca să poată consuma trebuie să producă şi aceasta 
nu se”poate face decât prin muncă, prin efort, uneori 
prin suferinţă. Dar cine apreciază valoarea efortului 
pe care-l depune o persoană în muncă? Persoana 
respectivă poate să-şi supraevalueze munca. Cântar şi 
unitate de măsură în domeniul muncii, cu toate 
strădaniile economiştilor, nu s-a găsit. „Timpul 
socialmente necesar” atât de mult vehiculat de 
marxişti s-a dovedit implacabil de a cuprinde întreaga 
sferă a activităţilor umane şi mai ales nu a putut 
evolua talentul, inteligenţa şi îndemânarea în muncă 
pe care unii le au în mai mare măsură decât alţii. 
Oamenii sunt inegali şi a încerca să egalezi inegalul 
este o absurditate nu numai matematică. 

Unde este limita între corect şi incorect în 
pretenţiile muncitorului socialist, spre exemplu? EI 
crede că are dreptul când, pentru bunăstarea lui, 
declanşează greve, când blochează drumuri şi chiar 
când deposedează pe cei ce au agonisit mai mult ca 
el, deci când îşi însuşeşte bunurile altora. Lupta de 
clasă lui îi apare ca ceva firesc. Şi de aici începe 
nebunia socială. Se declanşează revoluţii, se distrug 
valori culturale, se seamănă teroare şi moarte. Ura de 
clasă este pentru socialistul marxist motorul istoriei. 

Creştinismul, în locul urii pune iubirea; în locul 
luptei de clasă recomandată armonia, buna 
înţelegere. Ce/ ce are să dea şi celui care nu are. De 
aici începe jertfa pentru aproapele. 

A nu găsi sens în sacrificiu înseamnă a nu găsi 
sens în creştinism. Şi a nu găsi sens în creştinism 


BUNA VESTIRE nr. 50 — 51 / 2001. 


înseamnă a rătăci. 

Dar să nu înţelegem greşit poziţia creştinului. El nu este 
un spectator pasiv. El este un luptător pentru dreptate, 
bine şi adevăr. El vrea binele semenilor şi. armonia socială. 
Dar însăşi noţiunea de luptător oare exclude sacrificiul? 
Făuritorii de istorie, cei adevăraţi, oare nu au dat dovadă 
de spirit de jertfă? Oare calea lui Hristos nu este cea a 
jertfei? 

Să mă întorc la tinerii care refuză jertfa. Unii încearcă 
din comoditate sau din alte motive să se strecoare singuri 
în viaţa de toate zilele, ajung să-şi facă o profesie şi când 
să o practice se văd dependenţi de cei ce conduc instituţii, 
de cei ce împart posturi, de cei ce fac legi, de colegii cu 
care trebuie să colaboreze zilnic. Atunci se produce 
confruntarea: el şi restul lumii. El singur, restul lumii care 
începe să-i pună condiţii, care îl exclude sau îi siluieşte 
conştiinţa pentru a-l accepta. Deci calea de unul singur 
duce într-un punct neconvenabil care trebuie luat în 
calculul de la început. 

Calea cealaltă este a grupării cu alţi tineri pentru a 
deveni o forţă care în confruntarea cu celelalte forţe din 
societate să impună echilibrul. Aceasta înseamnă încă din 
fragedă tinereţe să se dăruiască luptei de grup, care nu 
poate ajunge nicăieri dacă fiecare nu sacrifică mereu din 
timpul liber, din puţinii bani agonisiţi cu greu şi chiar prin 
energia fizică (ex. taberele de muncă). 

Un tânăr angajat în lupta de grup trebuie să-ţi facă 
prieteni adevăraţi şi acesta nu se poate realiza decât 
„dăruind” şi nu „apucând”. Încadrarea şi organizarea 
prietenilor pentru a deveni forţă social-politică înseamnă de 
asemeni muncă fără recompensă, deci iarăşi dăruire, iarăşi 
sacrificiu. 

Într-o comunitate astfel organizată apar inevitabil 
tensiuni, neînţelegeri în orientare, care macină unitate. Ca 
să o salvezi trebuie să faci iar eforturi, care nici acestea nu 
sunt recompensate. 

Ieşirea din comunitatea luptei de unul singur nu este 
uşoară. Dăruirea continuă este cea care înlesneşte 
coagularea forțelor, pentru însumare eficientă a vectorilor 
umani. Forţa socială nu este o joacă. Nu se realizează fără 
efort. 

Ce clar şi frumos spunea un poet pe care n-aveam voie să-l 
uităm şi pe care-l citez din memorie: 

„M-am născut să dărui, să mă dărui, 
Să lupt şi să mă nărui...” 

Aşadar, tinere, înţelege că viaţa este o luptă, o sublimă 
luptă. Încearcă în această luptă să fii mereu de partea 
BINELUI şi chiar dacă va trebui să suferi din această cauză, 
caută sens în suferinţă şi nu fi un răzvrătit, ci un împăcat cu 
jertfa pe care o dai. E tot ce pot să-ţi spun ce pot să-ţi spun 
acum după o viaţă de zbucium şi suferinţă, de încleştare în 
muncă, adesea nerecunoscută, alături de camarazi şi care nu 
din meritul nostru, ci din mila lui Dumnezeu a rodit şi poate va 
mai rodi şi atunci când noi cei de azi n-om mai face umbră 
pământului. 

Şi nu uita, tinere că istoria este legată de luptă, iar lupta 


(continuare în pag. 15) 
"C. IULIAN 


BUNA VESTIRE nr. 50 — 51 / 2001. 
ARE DREPTATE DOMNUL CIOROIANU 


În pagina intitulată Talk-Show domnul A. Cioroianu 
dispune de o rubrică intitulată „poveşti suprapuse” în care 
dânsul ne povesteşte, uneori, şi ceva din istoria neamului 
românesc. Cu titlul „ce seamănă se răzbună” ne-aduce la 
cunoştinţă că în timp ce federaţia comunităţilor evreeşti a 
organizat un simpozion asupra „zilelor de haos criminal” 
de acum 60 de ani”, simultan - ne zice dânsul, subliniind 
cuvântul cu un semn de mirare, la -Casa Studenţilor avea 
loc dezbaterea pe tema „antisemitismului românesc între 
adevăr şi minciună”; dată fiind asociaţia organizatoare şi 
afişul DUBIOS LIPIT prin staţiile de metrou iarăşi este 
greu de bănuit cam unde înclina balanţa”. 

Dânsul nu ne spune cu ce cântar a potrivit cele două 
întâlniri — una simpozion cu invitaţii şi afişe elegante, 
cealaltă dezbatere cu afişele „dubioase“ lipite prin 
metrouri, şi nici dacă şi la care dintre cele două (că la 
amândouă, fiind simultane era mai greu) a participat. 

Iar dacă a participat nu ştim dacă a avut — aşa cum se 
pare că dorea „răgazul pentru o evaluare - nu solemnă, ci 
doar lucidă, nu spectaculoasă, ci doar temeinică a acestui 
trecut de care fugim cu limba scoasă şi care totuşi ne suflă 
„ în ceafă mereu”. 

Dar în ciuda absenței unei „evaluări lucide şi 
temeinice”, dânsul se înfige în noi cu niscaiva afirmaţii 
pogorâte direct din cărţuliile lui Roller şi, poate din „Pe 
marginea prăpastiei”. | 

Iată-le:' la suprafaţă (e vorba de „rebeliunea legionară” 
— nişte derbedei strânşi peste piept cu centură (aia nu se 
cheamă centură, Adriene dragă, ci leduncă; nu mai ştiu 
cine susţinea că „în istorie numai amănuntele contează”) 
s-au războit cu statul român, dăruindu-şi, în context şi un 
pogrom (cine derbedeii sau statul?). Limba română, dragă 
istoricule este una parşivă şi te face de ocară când ţi-e 
lumea mai dragă, mai lucidă şi mai temeinică. 

Dar să vedeţi ce era în adânc. Era, zice „cioroianul”, o 
luptă între toleranța noastră prea des canonizată 
declarativ — „am transmis cuvânt cu cuvânt dat fiind că n- 
am înţeles cum devine cazul” — şi acele temeri din 
subconştientul nostru colectiv al naţiei; i-am putea spune 
fie antisemitism latent, fie xenofobie tradiţională, fie mai 
pretenţios refuz al alterităţii”. 

Aţi văzut fraţi români cine-mi eraţi? În latent sunteţi 
antisemiţi, în tradiţie sunteţi xenofobi şi refuzaţi 
alteritatea. Păi dacă aţi fi primit-o oameni v-aţi fi făcut. 

Şi, ce ne mai ziceţi istoricul? 

Iată: după demantelarea sistemei legionare - (o frăţie 
„de aventurieri care sumbri, care stupizi şi care, ori cum nu 
au produs niciodată din mintea-le (iarăşi dificultăţi 
„limbistice”) — vreun real program politic de guvernare) 
generalul Antonescu a scos pe tapet crimele lor (Utilizarea 
tapetului nu merge istoricelule). 

Dar Antonescu i-a salvat pe evrei numai datorită 
eşecului de la Stalingrad. În schimb ar fi fost nevoie de o 
analiză rece a legionarismului (De ce? Nu ştim noi că a 
fost o bandă de aventurieri strânşi peste piept, aşa şi pe 
dincolo, unii sumbri, alţii mai luminoşi — sau cum zici 
matale, care şi-au pus şi de un pogrom şi-au tras şi o 
pătută cu statul care i-a demantelat?...). 


pagina 7 


În schimb, cu ochii în lacrimi, cioroianu/ de serviciu !a 
show - ul cu tâlc, o înţelege pe viitoarea vfederistă de laşi, Liii 
Marcu, eşuată pe malurile Senei şi rebotezată Lilly Marcou — 
autoarea unui celebru articol dedicat „antisemiţilor” de la 
România Literară în frunte cu „mâncătorul de evrei” Nicolae 
Manolescu, care s-a repezit în braţele „soldatului sovietic 
salvator şi eliberator” concomitent cu invadarea 
organigramelor ţării (începând cu cele de la Securitate și 
terminând cu ale turnătorilor). 

Dar să vedeţi dvs. ce s-a întâmplat după ce a venit şi 
stalinismul plin de epitete şi după ce a trecut! Ei bine a făcut : 
loc „naţional — comunismului” — dar nici ăsta nu a fost studiat 
la rece, lucid, temeinic; dar s-a văzut că ritualul legionaroid îi 
făcea cu ochiul lui Ceauşescu şi, fie că l-a deocheat, fie că l-a 
hipnotizat, acesta a început să-i „mimetizeze”. Până ce-a luat- 
o din loc cu helicopterul. Lucrurile s-au petrecut atât te 
repede că „iarăşi a fost ratată analiza”. 

Mai ales că îndrăgostit de programe politice, de guvernare, 
tov. Cioroianu ar fi avut ce analiza: circa fo cinci cincinale 
făcute în patru ani şi să tot fie, plus marele abţibild de la al 
nouălea congres ca să nu mai vorbim de finala — ales — bules! 

În schimb, după decenii de versiuni oficiale - aşadar au 
fost ceva analize, mai mult sau mai puţin reci, ma: mut sau 
mai puţin lucide dar temeinice de au ieşit din ale „decenii de 
versiuni oficiale” — tineretul român s-a apucat să citească 
poezele legionare -, şi unele, zice dânsul, par a furniza, 
atemporal, un „«ideal»” (şi eu care credeam că Rică 
Venturiano nu a avut nepoți şi strănepoţi) - unii au ascultat 
imnurile şi unele păreau mobilizatoare - (auziţi dvs. iubiți 
cititori — toate îi păreau). Dar ce te faci dacă nu aveau 
program politic de guvernare... Cum are alde Iliescu, Năstase 
şi Puwak; ca să nu vorbim decât de E tre me, N 

În fine, alţii „au văzut poza lui Codreanu” - care arăta 
binişor. Nu era aşa bine şi frumos ca istoricul cu tâlcuri multe. 
dar poza nu spune cât de modest mobilat inteletualiceste (iar 
necazuri cu limba română) era personajul (sic!). 

Şi îmbrăcat în ie fiind Căpitanul era pe dinăuntru gol ca 
trestia — zice „cioroianul de serviciu”. 

Asta cu trestia s-o fi luat de la unul de-l chema Pascal? 

Nu se poate. Acela zicea că omul este o trestie gânditoare. 
Ori Corneliu Codreanu nu putea să gândească cu... mobila lui 
intelectualicească. 

Încheierea este plină de mistere ce vor fi dezlegate peste 
ani şi ani când se vor vindeca rănile şi vom trăi mai bine. 
Până atunci dânsul plânge după... o analiză. 

Fă-o domnule. Că d-aia s-au creat atâtea laboratoare; şi 
de stat şi privatizate. 

Dar fi atent că dacă în analiză nu pui ce trebuie vine de nu 
face plici. 

Că biciul cere anumite ingrediente. Cele fără plici put. 

Fără ea, susţii matale, adică fără analiză, „evreul va 
rămâne, din cauza unui reflex care a străbătut veacuri, pentru 
unii alogen care tocmai a ieşit pe uşă sau peste frontieră, sau 
peste graniţa vieţii, aceasta prin (sic) vina noastră comună, 
prin lipsa evaluării dramei prin care trecurăm când unii 
purtam în cuget cămaşa verde alţii stea galbenă iar alţii o 
mare, foarte permisivă, pasivitate”. 

Am citit textura matale şi lui Chiriac, lui Iordache şi lui Nae 
Girimea şi altora din acelaşi cartier şi toţi, cu admiraţie, au 
răspuns: „combate bine amicul”- „dar n-am înţeles unde 
bate”. Că, doar n-o bate câmpii! 


Doru MIHAIL 


pagina 8 
(urmare din nr. 48 — 49/2001) 


Căderea în comunism 


Lenin îi numea pe „duşmanii 
poporului”, „insecte”, nici măcar 
„sboameni”!, iar 1. V. Stalin, Gh. 
Gheorghiu - Dej, Nicolae 
Ceauşescu, „bandiţi”, „huligani”, 
ultimul calificativ. fiind folosit şi în 
epoca postdecembristă de către 
discipolii acestor dictatori 
comunişti. Aşa se explică setea cu 
care băteau şi torturau pe 
opozanţii regimului, nu numai pe 
- fruntaşii naţiunii, oamenii politici 
sau de cultură, ci şi pe simplii 
ţărani care nu aveau de unde 
împlini cotele împovărătoare sau 
care nu înțelegeau că trebuie să 
intre în „colectivă” (GAC, apoi 
CAP), regimul de exterminare din 
închisori şi lagăre, degradarea la 
care erau supuşi prizonierii politici, 
minciuna pe care o strigau în gura 
mare: „omul nou”, comunismul — 
„isul de“ aur al omenirii”, 
„democraţie populară”, precum şi 
deşănţatul cult al personalităţii 
închinat conducătorilor comunişti, 
începând cu Lenin, apoi Stalin 
numit  „corifeu al ştiinţei”, 
„conducător genial al popoarelor”, 
adresându-i imnuri precum: „Lui 
Stalin slavă, slavă îi cântăm !”, lui 
Gh. Gheorghiu - Dej şi mai ales lui 
Nicolae Ceauşescu, „erou între 
eroii neamului” etc. De care nouă, 
celor care nu numai că aplaudam 
asemenea  linguşeli, dar le şi 
pronunţam, ar fi trebuit să ne 
crape obrazul de ruşine! Dar nu s- 
a întâmplat aşa pentru că teroarea 
ne vârâse frica în oase şi instinctul 
de conservare ne poruncea să ne 
prefacem că totul e bine... Au fost 
şi oameni care, spre cinstea lor, s- 
au purtat demn, înfundând însă 
închisorile şi lagărele, unde mulţi 
au murit, sau trebuind să fugă în 
străinătate, ca să scape de 
pedeapsă, dar şi acolo, de multe 
ori, mâna lungă a Securităţii, 
această instituţie a torturii 
comuniste, îi ajungea şi-i pedepsea. 


Pen 


BUNA VESTIRE nr. 50 — 51 / 2001. 


Dintre aceştia, legionarii au dat 
cel mai greu tribut de suferinţă, 
fiind cei mai consecvenţi luptători 
anticomunişti, încă din 1919, când 
Kominternul instiga muncitorimea la 
revoluţia  „proletară”. In fruntea 
luptei împotriva regimului comunist, 
sub diferite forme, inclusiv cu arma 
în mână, grupurile de partizani din 
munţi (în Făgăraş, în Banat etc. Sub 
conducerea lui Ion GAVRILĂ - 
OGORANU, Spiru Blănaru şi a 
altora), legionarii au căzut sub 
gloanţele Securităţii sau în temniţele 
comuniste. Aici s-au întâlnit cu 
ţărănişti, liberali etc., moartea lentă, 
chinuitoare, sau bruscă secerându-i 
fără deosebire de culoare politică. 
Păcat că după decembrie 1989 
aceştia au uitat lupta şi suferinţele 


comune din timpul regimului 
comunist şi au continuat să 
denigreze Mişcarea  Legionară, 
referindu-se mereu la evenimente 
controversate din perioada 
interbelică, ceea ce a permis 
nomenclaturii comuniste să se 


menţină în continuare la putere sub 
alte firme şi cu alte lozinci, 
îmbogăţindu-se rapid pe seama 
poporului român, profitând de lipsa 
de unitate a forţelor anticomuniste 
române. 

A fost comunismul un accident în 
istoria omenirii, o întâmplare 
nefericită, determinată de 
agresiunea sovietică şi favorizată de 
indiferența anglo - americanilor faţă 
de soarta popoarelor aflate în calea 
acestei agresiuni? Eu cred că acest 


„coşmar, din care încă nu am ieşit 


decât pe jumătate, a fost un 
eveniment în care omenirea nu 
putea să nu cadă, ce nu se mai 
putea evita la un moment dat, o 
lecţie a istoriei dată mai ales 
conducătorilor de popoare care n-au 
înţeles, la timpul lor, că răul trebuie 
curmat înainte de a lua proporţii 
catastrofale, o purificare prin 
suferinţă trimisă de Dumnezeu 
omenirii pentru păcatele sale! 

Totul este ca din această 
suferinţă omenirea să înveţe ceva, 
pentru a nu mai repeta experienţa 


acestui coşmar sângeros şi 
pentru a ieşi cu bine din el. 


prof. Ion ŞTEFAN 





Maxime şi aforisme... blânde 


* Fericirea este expresia nobilă 
a iubirii, în afara ei totul e iluzie 
trecătoare. 


* Pentru Om viaţa este 
existenţă conştientă cu două 
aspecte: unul dramatic, fizic, 
material şi altul tragic, sufletesc, 
spiritual. 

* Fericirea nu se poate 
împrumuta. 


* Nefiind marfă, fericirea nu se 
poate nici cumpăra, nici câştiga la 
noroc, singura cale este găsirea ei 
în noi înşine, în simţirea, cugetul şi 
afirmarea noastră prin fapte 
morale, preţuite şi folosite ca 
model de trăire şi comportare de 
către cei ce râvnesc să ajungă la 
ea. 

* Faptele bune, entuziasmul, 
contemplarea şi euforia luate la un 
loc înseamnă fericire. Ea este 
condiţionată şi susţinută de 
rugăciunea, meditaţia, idealurile şi 
cultura pe care o are omul doritor 
de fericire în relaţiile sale cu 
semenii săi. 

* Cel ce iubeşte natura, 
soarele, apa, verdeaţa, piscurile 
albe şi brazii; izvoarele, ciripitul 
păsărilor, florile şi copiii; bogăţia 
ţării, onduirea spicelor aurii în 
adierea vântului, parfumul livezilor, 
dar şi sudoarea părinţilor şi 
strămoşilor săi care au muncit şi 
s-au luptat să-i lase lui pentru 
păstrare patria, credinţa şi 
dragostea de viaţă, e mai fericit 
decât un miliardar. 

* După ce ai scăpat de 
necazuri, prin muncă, răbdare, 
speranţă şi credinţă, începi să simţi 
că eşti fericit. 

* Fericirea este o răsplată a 
străduinţelor noastre în dorinţa de 
a ne apropria tot mai mult de 
Dumnezeu. 


Simion GIURGECA 


BUNA VESTIRE nr. 50 - 51 / 2001. Supliment. 


(urmare din pag. 4) 


*(Despre rugăciune...) civi- 
lizaţiilor. Zice un mare istoric 
englez — toate marile civilizaţii s- 
au dezvoltat datorită simțului 
sacrului şi au pierit datorită 
atrofierii lui (s. red). In cursul 
istoriei Europei rugăciunea a fost o 
necesitate tot atât de vitală ca 
aceea de a munci, de a construi şi 
a iubi. Intr-adevăr, simţul sacru 
părea mai ales în Evul Mediu o 
impulsiune izvorâtă din adâncul 
firii noastre - o activitate funda- 
mentală. Expresiile sale sunt 
legate de alte activităţi de bază ale 
omului, ca simţul moral şi 
formarea caracterului şi adeseori 
de simţul frumosului şi al artelor. 
Această latură atât de importantă 
a firii noastre noi am neglijat-o, 
lăsând-o să se atrofieze şi adesea 
să dispară cu totul. 

Trebuie să ne convingem că 
omul nu se poate conduce fără a se 
primejdui pe sine însuşi, după 
capriciul imaginaţiei sale. Pentru a 
atinge scopul adevărat al vieţii, 
trebuie să te conduci după Însăşi 
legile care rezultă din însăşi natura 
vieţii. Noi ne aflăm într-o mare 
primejdie atunci când omitem sau 
sufocăm în noi un aspect al 
activităţii noastre fundamentale, de 
ordin fiziologic, intelectual și 
spiritual. 

Spre exemplu, insuficienta dez- 
voltare a muşchilor scheletului, a 
activităţii spirituale, morale sau 
sacrementale la mulţi intelectuaii, 
este tot atât de dureroasă ca și 
atrofierea inteligenţei şi a simțului 
moral la unii sportivi atleți. 

Practic, activităţile morale şi 
religioase sunt strict legate unele 
de altele. Simţul moral dispare la 
scurt timp după dispariţia simțului 
sacrului. Căci omul nu a reuşit să 


construiască, aşa cum voia 
Socrate, un sistem moral 
independent de orice doctrină 
r OC! care 








De aceea, toţi oamenii civilizaţ, 
credincioşi şi necredincioşi, trebuie 
să se intereseze de această proble- 
mă, adică de dezvoltarea tuturor 
activităţilor fundamentale de care 
este capabilă fiinţa umană. 

Oare din ce pricină simţul sacrului 
joacă un rol atât de important în 
atingerea scopului vieţii? Şi prin ce 


fel de mecanisme rugăciunea 
influenţează viaţa noastră? 
Pentru a răspunde la aceste 


întrebări suntem nevoiţi să părăsim 
câmpul observaţiei şi să facem loc 
ipotezei. Dar o ipoteză, oricât ar fi 
de îndrăzneață, este necesară în 
primul rând cunoaşterii. Trebuie să 
ne amintim că omul este în primul 
rând o fiinţă indivizibilă alcătuită din 
ţesuturi, din lichide organice şi din 


conştiinţă. 
E| se crede independent de mediul 
său natural, adică de universul 


cosmic. În realitate, este inseparabil 
de lume. Omul este legat de mediul 
în care trăieşte, prin nevoia continuă 
de oxigen şi de elemente pe care |] 
le furnizează pământul şi soarele. Pe 
de altă parte, corpul viu nu este 
cuprins pe de-a întregul în masa 
fizică. El este compus din spirit şi 


"materie. Şi cu toate că spiritul rezidă 


din organele noastre fizice, el se 

prelungeşte în afara celor patru 

dimensiuni ale spaţiului şi timpului. 
Oare ne este îngăduit să credem 


că noi locuim atât într-un mediu 
văzut cât şi într-unul intangibil, 
invizibil şi imaterial, mediu 


asemănător cu acela al conştiinţei şi 
pe care nu-l putem trece cu 
vederea, fără a ne prăbuşi pe noi 
înşine. Acest mediu nu ar putea fi 
altceva decât Fiinţa Supremă, 
imanentă în toate existenţele. fiinţa 
care este și transcedentală şi 


personală care. 0 Numim 
Dumnezeu, 
Prin urmare simţul sacrului “s-ar 


putea compara cu nevoia noastră de 
xigen, iar rugăciunea 
analoagă 


iei; ea nu ar 








) 


O 





funcție 





pagina | 
mediul ei propriu, 
activitate biologică 


conştiinţă și 
deci un fel de 





7) structurii noastre 
Lane CU alte cuvinte 
ugăâciunea este o funcție 


normală a corpului şi sufletului 
nostru, 


CONCLUZIE 


În rezumat simţul sacrului 
reprezintă, în raport cu alte 
activităţi ale spiritului, 
importanţă deosebită. E! ne pune 
în. comuniune cu intensitatea 
misterioasă a lumii spirituale 
Prin rugăciune omul merge la 
Dumnezeu, iar Dumnezeu vine la 
om. Rugăciunea apare indispen- 
sabilă dezvoltării noastre armo- 


oala 
OS 





şi integrale, | 
In nici un caz rugăciunea nu 
trebuie înţeleasă ca un act pe 
care-l săvârşesc numai oamenii 
ignoraţi,  needucaţi, slabi de 
înger, bolnavi sau cerşetori, Este 
rușinos să te rogi zicea 
Nietzsche. În realitate, actul de a 
te, ruga nu este cu nimic mai 
ruşinos decât actul de a mânca 
sau de a respira. Omul are 
nevoie de Dumnezeu, aşa cum 
are nevoie de hrană şi oxigen. 
Simţul sacrului, strâns legat 
de intuiţie, de simţul moral, de 
simţul frumosului şi de lumina 
inteligenţei, dă personalităţii 
umane o desăvârşire completă. 
Este un adevăr incontestabil că 
atingerea scopului vieţii cere 
dezvoltarea integrală şi 
armonioasă a tuturor activi- 
tăţilor noastre fiziologice, 
intelectuale, afective şi spirituale. 
In structura spiritului nostru 
se cuprinde atât raţiunea, cât 
și sentimentul. Prin urmare, 
trebuie să-l urmăm pe Pascal 
cu aceeaşi sârguinţă cu care îl 
urmăm pe Descartes, adică să 
preţuim tot atât de mult 
afectivitatea şi simţul sacrului, 
pe cât preţuim inteligenţa. 














are în pag 








pagina |i 
(urmare din pag. I, Supliment) 


* (Despre rugăciune...) 


* Rugăciunea (II) 

Se constată într-adevăr că cel ce 
are simţul sacru şi se roagă, scade 
consumul de proteine şi o energie 
nouă, necunoscută, ţine locul unei 
hrane abundente. 

Se pare că datorită exploziei 
demografice, dezvoltarea simțului 
sacru va fi singura soluţie salvatoare 


pentru micşorarea fără efecte 
negative a  raţiei alimentare. 
Malthus, în teoria sa, n-a ţinut 


seama de cele spuse în mod cu totul 
accidental de Iisus: „Nu numai cu 
pâine va trăi omul”... „Mâncarea 
mea nu este numai pâine, ... ci 
împlinirea voinţei lui Dumnezeu”. 

Rugăciunea este energie 
dătătoare de viaţă. Se pare că şi în 
om există o energie asemănătoare 
cu energia ascunsă în atom. Această 
energie nu se declanşează decât 
prin rugăciune, ca printr-un centru 
de radiaţie activă. Dacă suntem 
atenţi la acest fenomen ne putem 
da seama că cel ce ne-a spus, în 
Evanghelie: „Eu sunt viaţa” n-a 
vorbit doar ca un mistic, ci ca un 
desăvârşit cunoscător al fiziologie 
omului. 

Natura şi medicamentele sunt un 
remediu pentru suferinzi, dar destu/ 
de palid pe lângă cel efectuat de 
rugăciune. Forţele divine sunt mai 
mari, deoarece acolo unde nici 
natura nici medicul nu reuşesc, 
credința şi rugăciunea pot reuşi. 

Un exemplu printre altele; aveam 
o pacientă care suferea de cancer al 
uterului şi nu mai putea fi salvată. 
Pierzându-şi orice speranţă în 
medicină, credinţa ei a salvat-o. 
Dintr-o dată s-a trezit în ea simţul 
sacrului. N-am mai depistat cancer 
pentru care  închisesem la loc 
operaţia. Era vindecată şi întinerită. 
Au trecut de atunci 15 ani şi ea 
continuă să fie sănătoasă. O altă 
vibraţie s-a născut în ea, o vibraţie 
pentru alte lucruri pentru care 
vibrăm noi. Această vibraţie a 
salvat-o şi i-a dat o nouă viaţă. 

Prin spirit, prin rugăciune, omul 





ESB ZIC niz Dee e FE 3 


BUNA VESTIRE nr. 50 - 51 / 2001. Supliment. 


scoate o energie calitativ nouă, 
superioară, care întreţine viaţa sau 
care face să, se renască viaţa celui 
bolnav.  Simţurile  pervertite după 
plăceri până ieri, trec la o viaţă nouă, 
interioară, de rugăciune. /n/ma începe 
să gândească şi mintea să simtă 
sacrul, Schimbându-şi raportul şi 
funcţia simţurilor şi trecând la un 
raport divin cu lumea, simţurile care 
nu mai puteau controla poftele 
pacientului, deoarece erau decimate 
de vicii şi abuzuri, îşi revin prin 
rugăciune, se refac, se odihnesc. 
Odihna simţurilor este necesară nu 
numai pacientului, ci şi celui ce 


doreşte să evite sau să prevină 


îmbolnăvirile. E vorba de a dezvolta o 
nouă deprindere, şi anume aceea de a 
reduce la tăcere vuietul fiziologic, 
cascada de  excitaţii şi de forţe 
centripete egoiste. 

Această educaţie ar trebui s-o facă 
medicul familiei tuturor membrilor ei, 
prin deşteptarea în individ a unor 
simţuri de viaţă spirituală, prin care se 
pot odihni ţesăturile biologice. Regulile 
de igienă biologică, alimentară, morală 
şi socială, pe care le cuprinde religia 
lui Hristos, fac din această religie cea 
mai vastă ştiinţă. Profitând de această 
ştiinţă, medicii ar putea să redea 
bolnavului puterile pierdute. 

Dr. Dibble în spitalul său din Oxford 
are un caz de osteomielită acută; prin 
fistulă se eliminau bucăţi de os. Era 
necesară amputarea. Bolnavul însă 
prefera moartea. Argumentul său era 
religios. Nu se poate ca Iisus să vrea 
să piardă un om. Lui nu i s-a frânt nici 
un os. Am să mă rog. Durerile de 
osteomielită sânt cumplite. Bolnavul a 
refuzat morfina. S-a rugat. După trei 
săptămâni fistula bolnavului s-a închis 
de la sine, durerile au încetat, a făcut 
o nefrită (desigur un transfer de 
infecţie şi s-a vindecat). 

Colegii mei electrofiziologii Redkin 
şi Huxley spun că forţa rugăciunii 
constă în declanşarea unor biocurenţi 
electrici. Biocurenţii corpului omenesc 
sunt inferiori, ca potenţial, curentului 
electric produs prin dinam, gar din 
punct de vedere calitativ ei sunt 
superiori, deoarece ei intrețin viața şi 
g , tricitatea poate 


2 ţ 
TOT Car n-c 
i 41], Gar N-O 








poate crea sau inviora, pe când 
biocurenţii creierului şi ritmurile 
cerebrale (alfa, betia, gama) au 0 
valoare pozitivă, ca şi biocurenţii 
muşchilor, inimii etc. Nu este 
departe ziua când în care 
biocurenţii vor acţiona proteza prin 
apăsare pe un gând sau altul. 

Se prea poate să dovedim că 
cel mai importânt organ al omului 
este gândul şi simțul sacru. De 
altfel, am putut constata că boala 
este o manifestare bioelectrică. 
Uneori agentul microbian lipseşte, 
dar corpul are aceleaşi carenţe de 
funcţionare ca şi în cazul prezenţei 
microbului, lucru constatat prin 
analize bioelectrice. Uneori agentul 
microbian lipseşte, gar greșe/ile de 
comportament moral aduc 
modificări mecanice, biochimice şi 
fiziologice şi au la origine 
biocurenții gândului şi opţiunile 
omenești. Electrofiziologia a 
descoperit cauzele bolilor într-un 
plan mult mai subtil. Ea ne explică 
de ce violenţa creează boli, de ce 
visele pot îmbolnăvii la fel de bine 
ca microbii, de ce viruşii sunt atât 
de puternici şi de ce oamenii 
religioşi au o mare forţă de 
rezistenţă, deşi sunt blânzi, mo- 
deraţi, generoşi. Se pare că bio- 
curenţii se pot crea şi înmulţi prin 
exerciţiu religios, făcându-i să 
acţioneze în fiecare celulă, în fie- 
care corp. Austeritatea religioasă 
se dovedeşte metodă de prevenire 
şi tratament al bolilor, din punct 
de vedere  electrofiziologic. 
Iubirea, nu cea erotică, ci 

' Rugăciunea (II)? 
e 


După cum am spus în 
introducere, A. Carrel şi-a exprimat 
concepţia sa despre rugăciune într- 
un stadiu apărut în 1941, insistând 
de această dată şi mai mult asupra 
efectelor pe care rugăciunea o are 
asupra acelora ce se roagă, 
explicând mecanismul prin care 
rugăciunea îşi exercită influenţa, 
Redăm în continuare acest studiu, 
omiţând unele părţi, care sânt 
menţionate în primul studiu. 


(continuare în pag. 10) 


E” >  Ă„—A A 


BUNA VESTIRE nr. 50 - 51 / 2001. Supliment. 





(urmare din pag. 1) 


* (De ziua...) de decăzuţi, cât s-ar 
crede după” laşitatea întâlnită în 
fiecare zi. 

Epopeea legionarilor reabilitează 
pe românii de astăzi cum i-a 
reabilitat pe spaniolii de azi, 
Alcazarul. 

In acelaşi timp ţara află cum 
PENTRU PRIMA OARĂ despre 
înfiorătoarele acte de persecuție şi 
de represiune împotriva mişcării 
legionare. Citind chipul în care s-au 
purtat, pe rând, toate guvernele şi 
toate autorităţile, te întrebi cum de 
au putut oameni din poporul nostru 
să ajungă la asemenea ticăloşii? 

A FOST OARE INTREAGA 
SOCIETATE ROMÂNEASCĂ, CARE A 
TOLERAT ACESTE LUCRURI, TOT 
ATAT DE TICALOASA CA ŞI EI? (...) 

Cartea + domnului . Codreanu 
restabileşte adevărul şi în ceea ce 
priveşte legenda violenţei care ar 
constitui metoda preferată a mişcării 
verzi care, nu arare ori a putut să 
impresioneze rău pe  burghezul 
român, blând sau fricos. Insă toate, 
DAR ABSOLUT TOATE ACTELE DE 
VIOLENȚĂ, care sunt povestite în 
acest volum, nu apar decât la 
capătul unor încercări disperate de a 
obiine satisfacția şi dreptatea pe 
cale legală şi paşnică. Toate actele 
de violență sunt simple acte de 
rezistenţă ia ilegalităţile şi 
slăbiciunile autorităţilor. Dar acest 
drept la rezistenţă este, la urma 
urmei, un drept natura! ca şi dreptul 


de legitimă apărare în faţa 
agresorului. 
Cartea comandantului legionar 


înseamnă, fără pretenţii doctrinare, 
o luare de poziţii care dovedeşte o 
splendidă luciditate pe marile linii 
ale gândirii contemporane. De pildă 
scurta pagină despre monarhie are 
afirmări definitive: MONARHIA A 
FOST TOTDEAUNA BUNĂ”. 

Tot aşa demonstraţia pericolului 
pe care-l reprezintă democraţia 
„care sfarmă unitatea neamului 
românesc, expunându-l, dezbinat, în 
fața blocului unit al puterii iudaice” 
capitolul despre elecţiune şi 
selecţie şi teoria elitei, cuprind rare 


sau 


de gândire 
Domnia SA spune ca „leg 
Arhanghelul Mihaii va fi mai mult o 
şcoală şi o .oaste decât un partid 
politic” se integrează definitiv 
gândul în concepţia contemporană a 
partidului elită a naţiunii. 

Luciditatea ideilor domnului 
Codreanu apare cu un relief şi mai 
mare atunci când tratează problema 
sa preferată: FORMAREA OAMENILOR. 

Aceeaşi luciditate apare în 
formularea problemei evreieşti când 
scoate în evidenţă contradicţia în care 
se află evreii când propovăduiesc 
ateismul pentru români, RĂMÂNÂND 
CREDINCIOȘI RELIGIEI LOR sau 
atunci când se ridică împotriva ideii 
naționale, RĂMÂNÂND BUNI 
NAŢIONALIŞTI EVREI. 

Dar pagina închinată  antitezei 
dintre principiul autorităţii şi cel al 
libertăţii, antiteza pe care NUMAI 
DRAGOSTEA o poate invinge: 
„dragostea se află la mijloc între ele şi 
deasupra lor,  cuprinzându-le pe 
amândouă în tot ceea ce ele au mai 
bun”? 

Pentru observatorul politic cartea 
lui CZC ne mai învaţă ceva: ea este o 
lecţie extraordinară de tactică politică, 
potrivită, fireşte, unei mişcări unice ca 
cea legionară dar surprinzător de 
ingenioasă: CUIBUL -— care pleacă de 
la principiul că oricine poate să 
comande atâţia membrii cât poate, 
singur, convinge şi stăpâni; 
PRINCIPIUL ADEZIUNII MEMBRILOR — 
„să vină în aceste rânduri cel ce crede 
nelimitat; să rămână AFARĂ CEL CE 
ARE ÎNDOIELI” completat cu „NIMENI 
NU VA CĂUTA SĂ CONVINGĂ PE 
CINEVA SĂ SE FACĂ LEGIONAR”. 

La care se adaugă un element 
esenţial al ETICEI şi al organizaţiei 
legionare: DISCIPLINA. „Disciplina nu 
înjoseşte pentru că te face biruitor. Şi 
dacă biruinţele nu se pot câştiga decât 
cu jertfe, DISCIPLINA ESTE CEA MAI 
MICĂ DINTRE TOATE JERTFELE PE 
CARE POATE SĂ LE FACĂ UN OM 
PENTRU VICTORIA NEAMULUI SĂU”. 

Şi chiar dacă, împotriva a tot ceea 
ce vorbeşte istoria secolului nostru, 
acţiunea legionară ar rămâne fără 
rezultat cu atât mai mare este meritul 
celor care au creat-o. CE NOBIL 





iunea 


pagina II 


LUCRU ESTE SĂ LUP ŢI PENTRU 
RIDICAREA UJNEI NAȚIUNI CARE 
NU TE ÎNŢELEGE şi NU TE UR- 
MEAZĂ! (Mihail MANOILESCU), 

+ Fiind o mișcare profund 
creştină, avându-și justificarea 
inainte de toate în planul spirtuai 
- legionarismul incurajează si se 
întemeiază pe LIBERTATE, Vi in 
LEGIONARISM pentru că eşti liber, 
pentru că te-ai hotărât 
depăşeşti cercurile de fier ale 
determinismului biologic - (frica 
de moarte, de suferință, ete.) și 
ale  determinismului economic 
(frica de a rămâne pe drumuri). 
Cel dintâi gest al legionarismului 
este un gest de totală libertate: el 
îndrăzneşte să se rupă de tuia! 
lanţurile robiei sale spirituale, 
ideologice şi economice. Nici un 
determinism exterior mul poale 
influenţa, în clipa în care s-a 
hotărât să fie LIBER. Asta 
înseamnă că legionarul se simte 
atât de liber încât nici moartea nu- 
| mai înspăimântă. Ce! care şiue să 
moară NU VA FI ROB NICIODATĂ. 
Şi nu e vorba de robia etnică sau 
politică - ci, în primul rând de 
robia sufletească. Dacă eşti gata 
să mori nu te mai poate robi nici o 
FRICĂ, nici o SLĂBICIUNE, NICI O 
TIMIDITATE.  Impăcându-te cu 
gândul morţii, atingi cea mai totală 
libertate care-i îngăduită omului 
pe pământ Mircea Elaide. 

* Viaţa oricărei fiinţe, fie ea 
plantă, om sau organism politic e 
determinată de doi factori: unul 
intern, UNIC, ESENŢIAL 
germenele, sufletul; altul 
EXTERIOR accidental, foarte 
important dar nu ESENŢIAL, ceea 
ce s-ar numi condiţiile obiective, 
ambianța, conjunctura. Un bob de 
grâu, de pildă, nu poate da roade 
multe dacă nu-i prieşte pământul, 
dacă nu-l udă ploaia, dacă nu-l! 
încălzeşte soarele. Totuşi, cu toate 
aceste condiţii defavorabile, tot va 
încerca să lupte, tot va străpunge 
pământul dacă germenele i-a fost 
sănătos. Dimpotrivă dacă a fost 





(continuare în pag. IV Supliment) 


(urmare din pag. TII Supliment) 


* (De ziua...) ) sterp, toată bogăţia 









antului, toată umezeala ploii, 
toată căldura 2 Stau vor fi de 
prisos, bobul de grâu va fi mort în 


pamant. 
E; bine, oamenii ce au pornit la 
iuptă acum zece ani în jurul 
itanului au constituit germenele 
ătos, sufletul curat şi tare al 
arii noastre, AVEAU ACEŞTI 
TOATE VIRTUŢILE 
LETEŞTI CERUTE. MARILOR 
OITORI. Aveau CREDINŢĂ ÎN 
DUMNEZEU, erau stăpâniţi de ceea 
ze Moţa numea atât de frumos 
HUL MARILOR RUPTURI, purtau 
capital de DURERE, de 
SUFERINŢĂ în. slujba 



















alia fiecărei! noi epoci de 
istorie stă o mare durere, Legenda 
Meşteruiui Manole îşi are tâlcul ei 
verificat istoriceşte, (...) 

Prima noutate adusă de Legiune 
în viaţa românească, într-o lume în 
care se prețuia exclusiv puterea 


AA 4 E Me: 
minţii, inteligenţa şi nu numai în 
i creator ci . în sens de 
SMECHERIE, să pui accentul pe 







Ii 


:nia sufletească, pe dârzenie, 
ue renunțare la sine, pe eroism, pe 
jertfă, pe caracter. 

În domeniul politic Legiunea aduce 
în Viaţa publică românească o 
tendință de aspră moralizare a vieţii 
publice: - formula pedepsei cu 
moartea pentru fraudatorii banului 
public e lansată de mişcarea 
legionară. 

Aceeaşi atitudine fără şovăiri şi 
fără reticențe, pe planul politicii 
externe. LEGIUNEA A FOST PRIMA 
ORGANIZAŢIE CARE DE LA 
ÎNCEPUT s-a arătat total ostilă 
politicii titulesciene, socotind-o nu 
pie şi contra 
Şi dna prin 

Je | brațele 


rimaăail 


NN: Me 
te ior țarii, ci 













BUNA VESTIRE nr. 50 - 51 / 2001. Supliment. 


CU UN ASEMENEA TRECUT, putem 

înfrunta FĂRĂ TEAMĂ PREZENTUL Şi 
să privim SENINI VIITORUL (Mihail 
Polihroniade). 

* Anul 1927 a însemnat începutul 
luptei între „generaţii”. 

Nu lupta între bătrâni şi tineri — 
cum s-a crezut — ci războiul între două 
lumi: pe de o parte lumea veche care 
credea în  pântec - (primatul 
economicului şi al politicianului iar pe 


de altă parte lumea nouă care 
îndrăznea să creadă în (primatul 
spiritualului). 


Mişcarea tinerească sin 1927 s-a 
născut cu conştiinţa acestei misiuni 
istorice: de a schimba sufletul 
României, subordonând toate valorile 
unei singure valori supreme: spiritul. 
(...)  Avându-şi izvoarele vii în 
creştinism — şi creştinismul înseamnă 
„răsturnarea tuturor valorilor” — ea 
încearcă crearea unui om nou (...) 

De abia acum începe să se 
vorbească despre o „misiune a 
României”. 

De abia acum începe a fi înţeles 
sensul acestei revoluţii creştine care 
incearcă să creeze o Românie nouă, 
creând un om nou, un creştin perfect 
şi care înlocuieşte vechea „viaţă 
politică” printr-o „viaţă civilă”, adică 
restaurează raporturi de omenie şi 
creştinătate în sânul aceleiaşi 
comunităţi de sânge (Mircea Eliade). 

* Dintre toate mişcările care, de la 
război încoace - pentru a nu vorbi 
decât în strictă contemporaneitate — 
au încercat să organizeze destinele 
naţiei noastre, nici una nu s-a aşezat 
mai sigur în matca istoriei româneşti, 
ca cea a tinerilor care stau sub 
ocrotirea Arhanghelului cu sabia de 
foc (...) 

Trebuie să spun, aici şi astăzi, celor 
de vârsta mea -— şi dacă îmi e îngăduit 
şi celor mai bătrâni decât mine CĂ 
PÂNĂ ACUM MIŞCAREA ACEASTA NU 
A GREŞIT NICIODATĂ. 

Destul ca să ne facă să înţelegem 
că pe tinerii Sal care Merg chiuind 


pe el străjuieşte DUMNEZEU. 

lar celor mai îndărătnici le voi 
spune că a trecut momentul în 
care adeziunea noastră putea să 
însemne izbânda şi - împotrivirea 
înfrângere. 

De întâlnirea noastră cu 
TINEREȚEA LEGIONARĂ nu mai 
atârnă astăzi decât bucuria de a fi 
văzut din vreme „lumina cea 


adevărată şi un... apus fără 
fulgere”. 

Căci încă odată: victoria 
legionară înaintează ca o 


necesitate de destin, iar a te 
împotrivi ei înseamnă a lua istoria 
în răspăr (Nae Ionescu). 

* S-a îndurat cel de sus, şi iată 
MINUNEA: 

Un glas tânăr, inspirat a strigat 
sufletelor româneşti, cu buciumul 
de comandă al ananghiei obşteşti: 

„Rupeţi legăturile cu ispitele 
vieţii pământeşti, lepădaţi-vă de 
huzurul  egoismului omenesc şi 
alergaţi pe înălțimile altor fericiri 
mai nepieritoare fericirea datoriei 
împlinite pentru dreptate, fericirea 
jertfei pentru mântuirea neamului” 

Şi ce au făcut? 

Şcoala disciplinei morale. 
Exerciţiul voinţei închinate binelui 
obştesc. Şcoala muncii, a jertfei 
pentru nevoile publice. Aceluia 
care o generaţie întreagă îi zice 
CĂPITANUL, MARE EDUCATOR 
SOCIAL, a împânzit ţara cu tabere 
de muncă (...) 

Cu aceeaşi hotărâre cu care a 


pornit lupta dârză, imediată în 
contra duşmanului dinăuntru a 
pornit contra celui din afară. 


Inţelegând CUM NU MULŢI AU 
INTŢELES, că, dacă bolşevismul 
sălbatic, monstruos, de la hotarele 
noastre va birui în lupta ce duce în 
occident contra civilizaţiei 
universale, ŢARA NOASTRĂ SE VA 
PRĂBUŞI DE MOARTE ÎN 
NOAPTEA DE HAOS A ANARHIEI şi 
a dat, cu vieţile celor mai nobili 
dintre ei, cu vieţile de sfinţi ale 
eroilor Moţa şi Marin, supremul 
tribut al credinţei şi al patriotismu- 
lui lor (Ion GĂVĂNESCUL), 


BUNA VESTIRE nr. 50 - 51 / 2001. 
DOMNUL PAUL CERNAT şi MIRCEA ELIADE 


În numărul 60 al OBSERVATORULUI CULTURAL 
ilustrând, într-un fel cele trei scrisori inedite semnate de 
Mircea Eliade şi adresate lui Stig WIKANDER apar şi două 
prezentări semnate Paul Cernat şi P. C. (probabi! unul şi 
acelaşi) prima în legătură cu reapariţia, într-o ediţie 
excepţională din colecţia editată de Polirom - „Cărţi 
fundamentale ale culturii române” a revistei de studii 
religioase ZALMOXIS care, se ştie a apărut între 1938- 
1942, la Paris, fiind condusă de Mircea Eliade. 

Actuala reeditare, inclusiv traducerea textelor, studiu 
introductiv, note şi addenda aparţin unei echipe (Eugen 
Ciurtin, Andrei Timotin şi Mihaela Timus) care sunt şi 
editorii unor caiete de istorie a religiilor ARCHAEUS despre 
care, din nefericire nu se prea vorbeşte în revistele de 
cultură ale ţării. 

Despre Zamolxis domnul P. C. , nu-şi propune cum 
scrie dânsul, „un comentariu aplicat” ci se mărgineşte să 
ne spună că „în fond „dosarul“ Zamolxis se suprapune 
peste „dosarul Eliade” adică peste perioada cea mai 
controversată a biografiei acestuia, umbrită, din păcate de 
spectrul cochetăriei sale (sic!) cu spiritul extremei drepte 
politice”. 

Vedeţi dvs. cum se aşează lucrurile. 

Dar să fie cochetat Eliade cu marxism-leninismul şi să fi 
avut drept colaborator la revista mai sus amintită pe 
Constantinescu Iasi şi Mişu Roller, să fi stat şi el nu la 
umbra „extremi drepte” ci alături de Nicolski, Ana Pauker, 
Teohari Georgescu sau Borilă — toţi strălucind de lumina 
ce răsărise de la răsărit — atunci, ei bine, atunci nu ar fi 
existat nici Mircea Eliade, nici Zamolxis şi nici una din 
cărţile fundamentale ale culturii româneşti. 

Al doilea comentariu este semnat doar P. C. (poate că 
nu vine de la domnul Cernat ci de la Partidul Comunist) se 
cheamă „ADOLESCENTUL  MIOP şi DOCUMENTELE 
ORBIRII POLITICE” şi priveşte apariţia în colecţia 
Alternative a editurii Dacia a TEXTELOR „LEGIONARE” şi 
DESPRE „ROMÂNISM. 

Aici domnul PC îşi ... dă drumul la ceea ce s-ar putea 
numi „marea scenă a găştii internaţionaliste” şi afirmă că 
deşi nu intenţionează să (re)exploreze amplul şi 
controversatul „dosar Eliade” totuşi câteva observaţii 
provizorii pot şi merită să fie făcute”. 

Dânsul afirmă că „nu poate ignora (ca şi cum cineva i- 
ar fi cerut acest lucru) că Mircea Eliade a fost un suporter 
al legionarismului, adică al unei mişcări care nu a fost doar 
una „Spiritualistă', ” mistică şi creştină, animată de un ethos 
„eroic” = deci războinic - ci şi una structural 
fundamentalistă antisemită, care nu a ezitat să recurgă la 
asasinatul politic şi la pogromuri cinice”. 

Se ştie că Mircea Eliade a fost, de un alt colaborator al 
acţiunii antilegionare, trecut pe lista promotorilor 
Auschwitz-ului! 

Iar în ce priveşte asasinatul politic şi pogromurile cinice 
ne-ar interesa să fie numite, să ni se spună când au avut 
loc, ce legionari au participat la ele, dacă au fost sau nu 
judecaţi şi din ordinul cui s-a dezlănţuit pogromul. 


pagina 9 


Mar a reprimarea 


În ce priveşte asasinatul politic poate că ar fi 
interesat să ni se spună unde începe şi unde se termină 
legitima apărare? 

Suntem de acord cu P.C. că „examinarea tuturor 
acestor texte solicită o recuperare CÂT MAI ONESTĂ a 
TUTUROR CONTEXTELOR şi determinărilor epoci: și 
integrarea lor adecvată în datele specifice ale unei 
personalităţi dar articolele există şi sunt (VAL!) PRO- 
LEGIONARE”. 

Dacă ar fi fost procomuniste atunci treaba stătea cu 
totul altfel: se ştie doar că comunismul - cacofonia nu-i 
deloc întâmplătoare — a fost tinereţea lumii, că în afara a 
câtorva zeci de MILIOANE DE ASASINAȚI POLITICI 
(cifrele minime ar fi de 85 MILIOANE) e! nu a făcut nici 
un POGROM ci s-a străduit să ne caţere pe toţi pe 
adevărate culmi de civilizaţie şi progres. 

Dar nu: Mircea Eliade a fost „dacă nu un fanatic 
atunci un mare naiv care IGNORAND, DISPREŢUIND 
SAU NEGAND DATELE CONCRETE ALE POLITICULUI 
(sublinierea ne aparţine) a făcut la un moment dat o 
opţiune cu totul regretabilă”. 

Este evident, în subtextul comentatorului, care ar fi 
fost opţiunea lăudabilă! 

Un singur lucru uită sau se face că nu vede „clar- 
văzătorul” nostru din „Observatorul cultural”: că Mircea 
Eliade şi Mişcarea Legionară au AVUT DREPTATE. Că ei 
au fost cei ce au văzut unde se află „imperiul răului”: e 
i-au văzut şi pe cei ce se aflau în slujba acestui imperiu; 
şi tot ei au prevăzut care va fi, pentru România, 
rezultatul final: o RUINĂ. 

Este interesantă, prin tendinţa de a se folosi omleta 
ca să nu se mai vadă om cu om, concluzia celui de al 
doilea comentariu: „Textele de faţă au meritul de a ne 
ajuta să înţelegem mai bine mecanismul iluziei prin care, 
în anumite momente ale istoriei, intelectuali de calibru 
ajung să  îmbrăţişeze o utopie totalitară, anti- 
democratică,  antiparlamentară  fundamentalistă şi 
extremistă, FIE EA DE DREAPTA SAU DE STÂNGA”. 

Aţi priceput unde bate amicul: 

Iar în ce-l priveşte pe Mircea Eliade iată reţeta iluziilor 
sale (apud. P, C.): utopia revoluţionară combinată cu 
utopia regresivă a recuperării aristocrației româneşti 
premoderne, oroarea de  politicianismul „degenerat, 
nevoia de asceză „virilă”, de jertfă şi devotament 
spiritual în cazul lui Eliade sunt câteva din resorturile 
acestei iluzii”. 

Ca de altfel întregul text - fireşte când nu-l citează pe 
Eliade este scris în acea limbă care-mi spune că domnul 
P. C. a fost sau este elevul faimoasei instituţii ce se 
numea „Fănică Fulgu” - şi finalul este la înălţime: 
„eventuala naivitate a „cavalerilor” aderenţi ai mişcării 
explică dar nu justifică orbirea — căci în definitiv şi iadul 
este pavat cu intenţii nobile”. 

Ce-ar fi spus Mircea Eliade dacă ar fi avut cuvântul? 

Poate că acest gând trimis lui Stig într-o scrisoare 
din 1974: ÎMPOTRIVA DESTINULUI - cel puţin aceasta- i 
convingerea mea, NU ESTE POSIBILĂ DECÂT O 
SINGURĂ REPLICĂ: A CONTINUA!) 


iun. 2001 
Scrutator jr. 


PR 


pagina 10 
(urmare din pag. II, Supliment) 


* (Despre rugăciune...) 


[* Rugăciunea (||) ] cea pe care a predicat-o 
Iisus şi care implică spălarea picioarelor, servirea 
aproapelui, devotamentul, este un generator de 
biocurenţi (subl. red.). 

Ca electrofiziologi avem sentimentul că „sportul” cel 
mai bun pentru organism este cel al credinţei, 
rugăciunii, deoarece prin această  bioelectricitate 
umană nu se concentrează numai pe o porţiune a 
scoarţei cerebrale, ci difuzează pretutindeni în 
organism, 

Un discipol al lui Gandhi, prieten cu i 
Radhakrishan, îmi spunea că în momentul morţii, î 
numeroase cazuri, a zărit o lucire electrică ieşind din 
creştetul muribundului. Într-un caz particular al unei 
fete de o mare puritate şi sfinţenie, care se afla sub 
aparatură medicală când a murit, electroencefa- 
lograma a înregistrat valori de peste 7 volţi, după 
calculele noastre, iar camera a apărut momentan 
luminată de o sursă electrică. 

Rugăciunea în sensul acesta pare să fie o tendinţă a 
fiinţei noastre către substratul imaterial al lumii. Aş 
vrea să observ că bolnavii care se roagă suportă mai 
bine intervenţiile şi durerile, dar nu toţi care se 
roagă reuşesc, deoarece rugăciunea acestora 
este văicăreală curată, vanitate învinsă, ambiţii 
dărâmate (s. red.). 

Numai rugăciunea care are la bază căinţa este 
ducătoare la scop, la echilibru. La starea de simplitate, 
puritate, umilinţă şi armonie, dintre om şi creaţie, nu 
se poate ajunge decât prin imitaţia lui Hristos, Efectul 
rugăciunii, intervenţia divinității, nu se produce decât 
după ce omul s-a rugat cu stăruință până la completa 
purificare a trupului şi sufletului. 

Mă întreb adeseori, în legătură cu gestul lui Hristos 
de a pune mâinile pe creştetul bolnavilor, dacă nu 
cumva prin creştetul capului ne vine izbăvirea prin 
rugăciune şi dacă nu cumva rugăciunea, care este 
înainte de toate o activitate a creierului, acţionează pe 
aceleaşi cale şi-şi produce efectul. Rea/itatea este că 
cei vindecați prin rugăciune devin după aceea cu totul 
alți oameni, parcă ar fi primit botezul Duhului Sfânt: li 
se schimbă chiar şi temperamentul şi caracterul, ba 
chiar şi /iniamentele corpului. Mă intreb de ce nu am 
putea folosi rugăciunea pentru ca să ne vindecăm de 
bolile sociale, de răutatea lumii, de meschinăriile 
educației noastre, de carierism, de avariție, de erotism 
şi de dorința de dominare. Cu ajutorul rugăciunii, 
atomii omului, fiziologia omului, intră În substratul 
divin al vieții, Bazat pe o serie de date anatomice şi 
filozofice, cred că stimulul rugăciunii odată ajuns în 
neuron se propagă prin circuitele neuronale şi cortico- 


BUNA VESTIRE nr. 50 - 51 / 2001. 


subcorticale şi de acolo se continuă în întreg 
ansamblul fiziologic. 

Stimulent este o scânteie bioelectrică, o scânteie de 
viață. Hristos a zis: „Eu sânt viaţa”, ceea ce este 
perfect adevărat. Sentimentul iubirii de Dumnezeu şi 
de aproapele este tot o scânteie divină. Toţi acei care 


„s-au plictisit de viaţa lor searbădă şi fără rost, prin 


convertirea la Hristos, devin plini de viaţă. Egoismul i- 
a dus la neplăceri, dezamăgiri, dezgust de viaţă. 
Întoarcerea la iubirea lui Hristos le redă viaţa şi 
bucurie şi această iubire sacră este fără sfârşit. 

Celor ce se vindecau Hristos le zice: „Credinţa ta te- 
a mântuit” şi adeseori adăuga: „De acum să nu mai 
păcătuieşti” ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău. Căci 
într-adevăr, boala este în cele mai multe cazuri o 
urmare a transmigresiunii legilor firii. Stricta abţinere 
de la ceea ce este vătămător, zice Platon, este cel mai 
bun medicament. In acest sens ni se spune în Biblie 
că: „inima omului este nespus de înşelătoare şi rea”, 
„Cine poate s-o cunoască?” Dar rugăciunea ne 
transformă inima, ne dă o inimă nouă, asemănătoare 
cu inima lui Hristos. 

Când inima omului se împietreşte de la cele 
naturale şi divine şi se întoarce spre cele josnice, 
boala se aproprie cu paşi repezi, La intrarea tuturor 
spitalelor ar trebui să stea scris cu litere uriaşe: 
„BOLILE SUNT ÎNVĂȚĂTURI ŞI AVERTISMENTE” iar 
medicul, arătându-le bolnavilor greşelile pe care le-au 
comis, ar trebui să le spună ca Iisus: „ROAGĂ-TE ŞI 
SĂ NU MAI PĂCĂTUIEŞTI' ca să nu ţi se întâmple 
ceva mai rău. 

Din punct de vedere medical, iertarea acordată 
altora, sau primită de la alţii, oarecum asemănătoare 
cu spovedania, este o formă de vindecare. Mânia, 
răzbunarea, remuşcarea, produc în organismul uman 
o stare toxică, lucru evident pentru medic. Căci trupu/ 
omului, ca şi sufletul lui, a fost făcut ca să fe bun; 
răutatea i] imbolnăveşte. Şi din acest motiv, duşmănia 
şi ura este un păcat grav, cum a spus Hristos şi în 
sensul vindecării sufletului şi trupului nostru. £/ ne 
îndeamnă să ne rugăm pentru „vrăşmaşii noştri”, 

Rugăciunea este o forță care restabilește bolile, 
organic reaşezând toate celulele şi funcţiile corpului în 
felul firii infinite a lui Dumnezeu, de la care se obţin 
odihna şi refacerea. În realitatea practică, activităţile 
noastre mintale şi religioase sunt strâns legate unele 
de altele. Cel mai puternic nerv, în ceea ce priveşte 
vitalitatea, pare a fi cel al evreilor, deoarece ei nu au 
separat niciodată activitatea lor mintală de cea a 
credinţei. 


(sfârşit) 





BUNA VESTIRE nr. 50 - 51 / 2001. 


(urmare din nr. 48 — 49/2001; 


PROFESORUL lon Petrovici: Un prieten şi un 
apărător al legionarilor în prigoană 


„„.Datorită profesorului Petrovici activitatea aici a 
cunoscut o oarecare stabilitate, în abuzuri şi absurdităţi 
mai puține. Până şi lorgu lordan, vorbind despre această 
perioadă (Decembrie 1941 — 23 August 1944), v-a 
recunoaşte că „şi-a reluat activitatea obişnuită, că 
studenții legionari se «cumințiseră» şi îşi căutau de 
munca la care îi obliga viitoare lor profesiune”..."cu 
studenții legionari şi cu simpatizanții mişcări lor n-am avut 
necazuri [...]. Eu însumi am lucrat ştiinţific aproape mai 
bine decât în epoca precedentă, cel puțin aşa rezultă din 
publicaţiile mele (mă refer la întreaga perioadă de până la 
eliberare)”... (pag. 322). 

Dacă astăzi (suntem încă în 1986) întâlnim o 
sumedenie de documente marxiste, şi chiar evreieşti, prin 
care se încearcă prezentare Mareşalului Antonescu drept 
un apărător al evreilor, Guvernul Antonescu şi regimul 
neamestecat în acţiuni de genociduri, iar România de 
atunci singura țară din Europa care nu a deportat evreii la 
Auschwitz, un merit important în această omenie 
românească îi revine fostului ministru lon Petrovici, şi cu 
nici un chip „din interese personale...”. 

Cum a fost lon Petrovici ca filozof, scriitor şi vorbitor îl 
lăsăm pe Mihai Gafiţa să o spună: „dintre filozofi a avut 
cea mai largă audiență datorită atracției literare... 
(Ibidem, pag. 6); „...ca literat, şi anume pentru opera de 
memorialist, era distins cu Premiu Naţional pentru proză, 
dat şi unor scriitori ca Sadovenu, Rebreanu...” (pag. 8); 
„după  lorga, era cea mai europeană figură a 
intelectualităţii noastre — cum era Enescu al lumii artistice 
— conferenţiar şi membru în marile universități şi academii 
sau societăți culturale...” (pag. 10). 

Mai rămâne să-l judecăm pe profesorul, filosoful, 
poetul, dramaturgul, academicianul, omul politic lon 
Petrovici, după criteriul cel mai important astăzi, într-o 
lume [lumea lui lorgu lordan et comp. , în care valori 
umane nu mai există, nici demnitate, nici caracter, nici 
omenie românească, nici credință, nici măcar bun simţ 
sau elementară pudoare a politicianului dintr-o junglă 
colectivizată în haos, să-l judecăm ca om, după 
comportarea în viața personală, intimă. 

Pe lon Petrovici l-am cunoscut la laşi în 1932 — 1933. 
l-am audiat de mai multe ori chiar şi cursurile de filozofie. 
Era într-o perioadă de mari frământări politice în centru 
universitar al Iaşilor, când nu totdeauna filozoful aplauda 
„gălăgia” băieților lui A. C. Cuza, Găvănescul şi 
Şumuleanu. L-am întâlnit apoi la Bucureşti, ca ministru, şi 
în câteva rânduri necazurile m-au dus la el (odată am fost 
cu Victor Eftimiu) şi de fiecare dată am fost ascultat şi 
înțeles. 

Nu îl voi judeca pentru binele făcut atunci. Poate n-aş 
reuşi să fiu destul de obiectiv. 

Câţiva ani mai târziu, vreo nouă, mi se va oferi 
privilegiul să-l întâlnesc la închisoare Aiud. Abia aici, în 
fata hârdăului, bântuit de mizerie şi foame, copleşit de ani 
(avea atunci 70 de ani), într-o cumplită luptă pentru 


pagina 11 


supravietuire, îl voi cuncaşte bine pe acest monument 
al înțelepciunii şi demnității umane, ponegrit cândva, 
mai apoi, de simbriaşii celui ma: od:0s regim cunoscut 
pe pământul României. 

intr-un capitol viitor îl v: prezenta pe profesorul 
lon Petrovici în postura de deținut politig, singura 
postură în care cineva poate fi văzut ca om. 

In ultima sa carte tipărită în 1379, Prin Meandrele 
Trecutului — Evocări Inedite -- pagini memorialistice, 
ilustrul academician, care a fost şi un eminent am de 
litere, profesorul lon Petrovici, înnoadă iaolaltă câteva 
aduceri aminte în legătură cu profesorul lon 
Găvănescul (expresiile sunt al filozofului), elogiindu-! 
(desigur discret) ca talentat polemist (mai aies cu 
Nicolae lorga), ca dramaturg, ca reputat universitar. 
ca pedagog şi autentic literat. Evocarea şi-o încheie 
cu ultimul pasaj al povestirii, cu un episod menit — 
după autorul evocării — să proiecteze asupra fostului 
profesor leşean, de psihologie şi pedagogie „o fâşie 
de lumină”, făcându-l să-şi termine viaţa într-o 
neaşteptată apoteoză... 

- Despre ce este vorba ? 

În luna iulie 1944, Ministerul Culturi a decernat 
Premiul Naţional pentru proză literară. lon Petrovici in 
calitate de titular al acestui Minister, prezida comisia 
de premiere în care figura şi un scriitor de stânga -— 
Victor Eftimiu şi acesta un prieten al legionarilor, În 
acel an regula era ca acest premiu — în cuvintele: 
fostului ministru antonescian -— „să se acorde 
prozatorilor de genuri variate, care nu urmăreau 
propriu vorbind frumosul, ci istorici, filozofi, critici 
literari, etc., cu o riguroasă condiţie însă, să posede 
talent literar şi să-şi fi exprimat ideile in formă autentic 
literară”. Din relatarea profesorului Petrovici reiese că 
premiul respectiv îl dorea şi Constantin Rădulescu — 
Motru (pare-se pe atunci preşedinte al Academiei 
Române), fost „excelent profesor” al filozofului, pentru 
care avea numeroase obligaţiuni, în timp cu pentru 
Găvănescul nu avea nici un motiv de recunoştinţă 
adevărată... 

Deşi după părerea autorului evocării, scrierile 
filozofice ale lui Motru erau, indiscutabil, cu mult mai 
importante decât acelea ale lui Găvănescul, totuşi 
„instinctul meu de justiție mă obligă să nu uit că 
premiul în chestiune avea în vedere talentul literar, iar 
în această privință stilul lui Găvănescul avea însuşiri 
literare mai pozitive şi mai clare decât exprimarea 
stilistică a lui Rădulescu — Motru...”. 

Într-o ceremonie foarte originală, la Mănăstirea 
Pasărea, unde locuia, după ce îi fusese distrus de 
bombardamente apartamentul, dintr-un bloc din gura 
Cişmigiului, marelui dascăl i se decernă Premiul 
Naţional pentru proză literară. | s-a cântat (i-a cântat 
Victor Eftimiu) Mulţi ani trăiască, bătrânului pedagog 
(lon Găvănescul împlinise 85 de ani i s-a colorat 
figura de fericire, iar evocare s-a terminat astfel: 





(va urma) 


Vasile BLĂNARU - FLAMURĂ 


LE E E E ELE TE EERO RR ERE CR RE ED RE ARE 


pagina 12 
ELIADE ŞI CEILALŢI 


Bujor NEDELCOVICI: (R. L., 
12 / 2001); 

1. — Răul provine din anii '30, 
declară un ilustru istoric literar 
(Probabil Z. O. n.n.) 

„Şi când o să te ocupi de Răul 
de după '40?” l-am întrebat eu. 

„Nu am încă arhivele necesare 
mi-a răspuns el. „Dar de ce ai 
nevoie de arhive? Ai trăit din plin 
această perioadă”. RĂSPUNSUL 
NU A MAI VENIT. In realitate 
studiul perioadei anilor „30” se 
reduce la câţiva autori care se 
făceau vinovaţi de un trecut cu 
simpatii naziste: Eliade, Cioran, 
Noica etc. Incepând cu Norman 
Manea şi continuând cu Z. Ornea, 
S. Damian, Sorin Alexandrescu, 
Handoca şi până la Marta Preteu 
toţi au început să plaseze aceşti 
scriitori în perioada respectivă şi să 
înţeleagă în ce măsură gândirea, 
acţiunea şi opera lor au fost 
influenţate/determinate de cultura 
naționalistă şi xenofobă din acea 
epocă. Nici în străinătate nu au 
lipsit studiile necesare: Patrice 
Bollon, Claudio  Mutti, Edgar 
Reichmann etc. 

Unde ne aflăm astăzi? (...) 
Recent, cu prilejul apariţiei 


LU 


volumului Memoire, histoire et /' 


0ubli i s-a reproşat lui Paul 
Ricouer (prieten de o viaţă a lui M. 
E.) în cadrul unei emisiuni la 
France Culture că a fost prieten cu 
Mircea Eliade a cărui GANDIRE A 
DUS LA MOARTEA A 300. 000 de 
evrei români (1?) 

in studii consacrate biografiei 
intelectuale a lui Dumezil (alt 
prieten al lui M. E.) se afirmă că 
Eliade „A FOST UN IMPOSTOR 
CARE A ABUZAT MULT TIMP DE 
COMUNITATEA ŞTIINŢIFICĂ şi UN 
IDEOLOG AL SINISTREI GĂRZI DE 
FIER” (afirmaţie pe care am 
întâlnit-o şi în comentariile unui 
Carol Iancu din 7emps Nouveaux; 
n.n.) 

Concluzie: Nu numai Eliade şi 


Ba: 


BUNA VESTIRE nr. 50 - 51 / 2001. 


Cioran sunt puşi la stâlpul infamiei 
dar şi prietenii lor: Ricoeur şi 
Dumezil. 

În încheiere B. N. afirmă: 
„Fermitatea, claritatea şi rapiditatea 
(la care, adăugăm noi, 
răstălmăcirile, minciunile şi toate 
celelalte ingrediente) cu care a fost 
studiată perioada 1930 — 1940, cu 
predilecție pentru Cioran, Noica, 
Eliade şi ceilalţi (Lăsând cu totul în 
umbră pe cei ce au contribuit la 
dezastrul României din 1940 când 
ţara a fost sfârtecată în timp ce pe 
drumurile ţării zăceau împuşcaţii 
cuplului Carol — Lupeasca) nu le 
putem constata şi pentru perioada 
1944 — 1989. 

Aceeaşi critici şi istorici ar fi avut 
datoria să se ocupe şi de răul de 
după 44 -— adică în perioada 
comunismului. 

DE CE ESTE MAI VINOVAT UN 
SCRIITOR CU SIMPATII NAZISTE şi 
MAI PUŢIN VINOVAT UNUL CU 
SIMPATII COMUNISTE? 

(Răspunsul este simplu -— 
afirmăm noi: pentru că în cei 50 de 
ani de comunism CRIMA 
IMPOTRIVA ROMANIEI este 
evidentă şi majoritatea celor ce ar 
trebui să scrie despre ea sun 
VINOVAȚI cu VINA). 

Nu cumva rezultatele pe care le 
constatăm azi se explică şi prin 
ezitările, ambiguităţile şi laşităţile 
din domeniul literar şi artistic. 

Dacă am  adiţiona lipsa de 
fermitate şi intransigenţă a clasei 
politice de dreapta (este vorba de 
„Coaliția din ultimii 4 ani”) absenţa 
voinţei politice, luptele intestine 
pentru puterea foştilor securişti — şi 
toate compromisurile, corupţia, 
spiritul mafiot din politică, interesul 
personal înaintea interesului public, 
lipsa de răspundere şi sentimentul 
datoriei, vom avea tabloul exact al 
PREZENTULUI. |, 

Care SEAMANA LEIT — credem 
noi — cu CEL DIN ANII '30 şi pe care 
LEGIONARII lui CORNELIU 
CODREANU au vrut să-l „SCHIMBE 
LA FAŢĂ” 

„Schimbarea la faţă” la care au 


aderat şi marii intelectuali ai ţării 
ce se numeau Eliade, Nae 
Ionescu, Petre  Ţutea, Emil 
Cioran, Radu Gyr, Constantin 
Noica, Christian Tell şi mulţi, 
mulţi alţii. 

Matei CĂLINESCU -— 22 (nr. 
13 — 2001): 
Cel care mi-a atras atenţia 
asupra ambiguităţilor subtil şi 
riguros „indecidabile” (sic!) din 
proza lui Eliade a fost Culianu. Mi 
s-a  întipărit în minte o 
conversaţie pe care am avut-o în 
1988 în cursul unei plimbări pe 
din : 


campusul universităţii 

Chicago  (...). Mă  gândisem 
vreodată la coincidenţa 
calendaristică dintre noaptea 


mitică de Sânziene la români, 24 
iunie — numită în titlul romanului 
— şi noaptea istorică în care 
fusese înfiinţată Legiunea 
Arhanghelului Mihail, 24 iunie 
1927, ora 10 seara? Culianu 
făcuse această legătură într-o 
emisiune la BBC — în româneşte, 
într-un context pe care nu l-a 
evocat.(...) 

Problema e: putem da şi o 
semnificaţie politică coincidenţei 
dintre data înfiinţării Legiunii şi 
data cu care începe Noaptea de 
Sânziene?  (...) Noaptea de 
Sânziene este cea mai scurtă 
noapte a anului e un moment în 
care se produc evenimente 
miraculoase, alături de altele 
care neagă miraculosul, jocuri 
primejdioase de coincidenţă 
oppositorum cu  coincidenţe 
dramatice. Totul rămâne în 
ambiguitate,  simbolismele au 
sensuri contradictorii care se 
anulează reciproc, ne pierdem 
într-un  labirint.(...) O lectură 
politică neutră e imposibilă: ea 
va fi apologetică ori acuzatorie 
dar nu va aduce clarificări 
structurale (Eseul lui Matei 
Călinescu, dat fiind o oarecare 
îmbăâcseală, nu numai lingvistică, 


(continuare în pag. 14) 
Texte selecţionate de P. S. M. 


BUNA VESTIRE nr. 50 — 51 / 2001. 


(urmare din pag. IV Supliment) 


* (De ziua...) 

* Înainte de Corneliu Codreanu, România era. o 
Sahară populată. 

Cei aflați între cer şi pământ n-aveau nici un 
conţinut. Cineva trebuia să vină. Treceam cu toţii prin 
deşertul românesc, incapabili de orice. Până şi disprețul 
ni se părea un efort. 

Biata ţară era o pauză vastă între un început fără 
măreție şi un posibil vag. 

În noi gemea VIITORUL. În unul CLOCOTEA. Şi el a 
rupt tăcerea blândă a existenţei şi ne-a putinţă se 
îndrepta spre PUTERE. 

Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva 
convorbiri. Am priceput din prima zi că stau de vorbă cu 
un OM într-o ţară de fleacuri umane. Prezenţa lui era 
tulburătoare şi n-am plecat niciodată de la el, fără să 
simt acest suflu iremediabil, de răscruce, care însoţeşte 
existenţele marcate de fatalitate. (...) 

Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa 
zisului intelectual român. 

Căpitanul nu era „dăştept”. Căpitanul era profund. 

Dezastrul spiritual al ţării derivă din inteligenţa fără 
conţinut, din deşteptăciune. Lipsa de miez a duhului 
preschimbă problemele în elemente de joc abstract şi 
răpeşte spiritului latura destinului. 

DEŞTI EPTĂCIUNEA DEGRADEAZĂ 
SUFERINŢA ÎN FLECĂREALĂ. 

Dar vorbele Căpitanului, grele şi rare, răsăreau din 
Soartă. Ele se plămădeau undeva departe. 

De aici impresia de univers al inimii, de univers al 
ochilor şi al gândurilor. (...) 

Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira 
natura şi cerul. Şi CÂND AU PRONIT SPRE ÎNFĂPTUIRE, 
TEMELIA ISTORICĂ A ŢĂRII S-A ZGUDUIT. 

Corneliu Codreanu nu a pus problema României 
imediate, a României moderne sau contemporane. ERA 
MULT PREA PUŢIN. (...) EL A PUS PROBLEMA ÎN 
TERMENI ULTIMI, în totalitatea devenirii naţionale. EI 
nu a vrut să îndrepte mizeria aproximativă a condiţiei 
noastre, ci să INTRODUCĂ ABSOLUTUL în respiraţia 
ZILNICĂ A ROMÂNIEI. Nu o revoluţie a momentului 
istoric, ci una a ISTORIEI. LEGIUNEA AR TREBUI NU 
NUMAI SĂ CREEZE ROMÂNIA, dar să-i şi RĂSCUMPERE 
TRECUTUL, să insufle absenţa seculară, să salveze, 
printr-o NEBUNIE INSPIRATĂ şi UNICĂ, imensul timp 
pierdut. 

PATOSUL LEGIONAR ESTE O EXPRESIE DE 
REACŢIUNE ÎN FAŢA UNUI TRECUT DE NENOROC. 

Această nație n-a excelat în lume decât prin 
consecinţa în nefericire. NICIODATĂ NU S-A 
DEZMINŢIT (...) 

Într-un moment de 
Căpitanului: 

- „Căpitane, eu nu cred că România are vreun sens 
în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar 
justifica vreo speranţă.” 


PÂNĂ ŞI 


descurajare i-am spus 





pagina 14 
- Ai dreptate, - mi-a răspuns. Sunt totuşi uneie semne 
- MIŞCAREA LEGIONARA, adaug eu 
„Şi de atunci mi-a arătat în ce fel VEDEA EL 
REÎNVIEREA VIRTUŢILOR DACE. ŞI AM ÎNŢELES CĂ 
ÎNTRE DACI ŞI LEGIONARI SE INTERPUNE PAUZA 
FIINȚEI NOASTRE, că noi TRĂIM AL DOILEA ÎNCEPUT 
AL ROMANIEI. 
Căpitanul a dat românului un ROST, Înainte de el, 
Românul, era numai român, adică un material uman 
alcătuit din aţipiri şi umilinţe. 





Avut - am careva vreun gând SĂ-L FI UITAT. 

Acest mort a răspândit un parfum de veşnicie peste 
pleava noastră umană şi-a readus cerul deasupra 
ROMÂNIEI ( Emil CIORAN). 





AMENINŢARE 
- sonet - 


Moto: O, truant Muse, what shali be 
thy amends 
For thy neglect of truth in beauty 
dyed? * 
SHAKESPEARE, Sonnet 101 


O, tu, trândavă Musă care-n Parnas trăieşti, 
Imi dai despăgubiri pentru-a ta neglijare 

sau te supun la cazne cu fier roşu şi cleşti 

şi te ţintuiesc de praguri, cu lanţuri la picioare? 
Sunt ani de când mă mistui şi-mi faci promisiuni, 
minţindu-mă, şireat - o, că sunt al tău iubit, 
că-mi vei pune pe frunte aurite cununi 

şi-n locul lui Apollon pe mine m-ai dorit! 

De ce atâta trudă pusă pe capul meu? 

Pentru ce mă laşi pradă vulturilor semeţi? 

Vrei să fiu, biet de mine, al doilea Prometeu 
sau să plutesc prin lava fierbinte ori nămeţi? 


O, nu, prea dulce Muză, paharul s-a umplut, 
te voi privi de-acum ca pe-un necunoscut! 


22/02. 2001 


Eugen BĂLAŞA 





* O, tu leneşă Muză ce despăgubiri dai 
pentru neglijarea adevărului cuprins de 
splendoare? (Shakespeare, Sonet 101) 





pagina 14 
(urmare din pag. 12) 


* (Eliade şi ceilalţi) dar mai ales ideatică, va fi 
discutat cu alt prilej în revista noastră). 

Ioan Petru Culianu — Mircea Eliade (ediţie 
revăzută şi argumentată, NEMIRA 1995). 

Mircea Eliade este incontestabil unul dintre cei mai 
mari făuritori de mituri din epoca noastră. Personaj 
care, prin jurnalele, memoriile şi romanele sale 
autobiografice, s-a dezvăluit publicului ca nimeni altul, 
el este şi — cum puţin bănuiesc — un misatgog al 
literelor, un creator conştient şi uneori ludic de 
enigme. Mircea Eliade nu se oferă, se derobează; el 
nu spune. Sugerează. Spre a încerca să - i înţelegi 
opera nu e suficient să-i extragi ideile, adică ceea ce 
se manifestă prin excelenţă fiindcă i s-a imprimat 
voinţa de a fi manifest; trebuie să ai pasiunea 
ocultului şi răbdarea alchimistului. 

În textura scrierilor sale, miturile se etalează pe 
mai multe etaje; dar ISTORIA se ascunde, minusculă 
şi complicată criptografie subiacentă fiecărei povestiri, 
fie că e vorba de una literară sau de una ştiinţifică 
(...) 

Aşa cum vom demonstra, există printre povestirile 
iui Eliade unele cu cheie, cu dublă cheie. O uşoară 
ironie — ironia criptografului care prezidează alcătuirea 
unui mesaj cifrat, destinat, în principiu, a nu fi 
niciodată înţeles de cititor — este prezent de la început 
în demersul autorului.(...) 

Să remarcăm că Eliade n-a avut niciodată dorinţa 
de a fi un „cosmopolit”, un „cetăţean al lumii”. EI şi-a 
acceptat prin numeroase angajari, destitiul de ROMÂN 
de care niciodată nu a vrut să se debaraseze, în 
pofida MARILOR DEZAVANTAJE pe care i le-a adus în 
anumite momente ale existenţei sale. Acest savant 
enciclopedic, mare istoric al religiilor din toate 
timpurile şi ultimul de anvergura sa, acest scriitor 
cunoscut în toate colţurile lumii n-a făcut niciodată o 
taină din sentimentul acesta puţin vetust care este 
patriotismul său. Fără această cheie hermeneutică cea 
mai mare parte a scrierilor literare ale lui Eliade 
rămâne inaccesibilă (...) 

O a doua cheie hermeneutică, aceasta aproape 
universală decurge din căutarea personală a lui 
Eliade, ce se desfăşoară în permanent impact, adesea 
dureres, cu istoria evenimenţială a mediului şi epocii 

sale. 

Însă istoria producerii operei lui Eliade pune în 
acelaşi timp o problemă fundamentală privind 
receptarea ei: DE CE acest autor, ale cărei idei sunt 
atât de intim legate de o arie periferică a Europei în 
răstimpul scurtei perioade a integrităţii teritoriale şi a 

den a suscitat un asemenea interes în 
tc cel de-al doilea război până acolo încât 
recunoscut ca guru de tinerii americani dinainte 






BUNA VESTIRE nr. 50 - 51 / 2001. 


BAGA ECE PA RTR DEE UT CE ROI RICE E RE EEE EEE ERIE E AEO ERE EL ESEIST IREL, 


de 1968 şi să concentreze din nou atenţia publicului 
în anii '80  (...). Ei găsesc în operele lui acea 
speranţă care, deşi evanghelică şi metafizică n-a 
fost eliminată în epoca  filosofiilor utilitare şi 
seculare: anume că omul, omul TU şi omul EU, nu e 
sfârşit, că esenţa lui nu se confundă cu mizeriile 
privării sale de libertate, cu decepţiile-i personale 
într-o lume suprapopulată şi tot mai puţin tolerantă 
faţă de excepţiile individuale, până pe punctul de a 
deveni de acum înainte lipsită de acele supape ce le 
îngăduiau odinioară marginalilor să-şi recupereze 
demnitatea existenţei lor sociale (...). 

Eliade se adresează unei lumi în care chiar 
excesul de raționalitate generează iraţionalul, prin 
simplul fapt că ia orice validitate perspectivelor 
utopice şi teologice ale trecutului. + 


Sorin ANTOHI, ianuarie 1995, post faţă 
MIRCEA ELIADE de I. P. CULIANU, 


Natura educaţiei democratice occidentale — mai 
ales americane -— face uneori posibilă „desfiinţarea“ 
completă a unei idei complexe (a unui om, a unui 
sistem, a unui fenomen) pe baza „desfiinţării” unuia 
din aspectele sale. Pe muchia de cuţit dintre justiţia 
democratică şi vânătoarea de vrăjitoare, nu e 
totdeauna simplu să gândeşti liber — e poate mai 
tentant să generalizezi, să etichetezi, să te laşi în 
voia unui puseu de „political corectness”. Iar etica 
nu însoţeşte mereu spiritul justiţiar. 

Revelatorii pentru despărţirea eticii de spiritul 
justiţiar mi se par intervenţii semnate de Adriana 
Berger în „controversa Eliade”, în care aceasta îl 
numeşte „lichea superioară”, fiindcă procedează la 
fel cu cei ce nu-şi explică, dar îşi scuză „păcatele 
tinereţii”, legionari, evrei anti - Israel etc. 

Curând, alte reacţii pro - Eliade sunt semnalate din 
care aş aminti pe aceea a lui Seymour Cain, apărută în 
revista evreiască Mainstream în care acesta scrie „nu 
am văzut nici cel mai mic semn de antisemitism în 
opera sau persoana lui Eliade. M-a impresionat 
totdeauna ca om bun şi mare savant creativ şi, mai 
presus de toate, nepreţuită fiinţă umană. 

Dar cea mai convingătoare critică a Adrianei Berger 
avea să vină de la un tânăr doctorand, Bryan Rennie 
care a ajuns la o concluzie simplă: BERGER MINTE. 


Ca epilog al acestei secţiuni am ales un pasaj dintr- 
o scrisoare trimisă pe 17 ianuarie 1978 de Eliade lui 
Culianu: „Nu se poate scrie o istorie obiectivă a 
mişcării legionare şi nici un portret al lui Corneliu Zelea 
Codreanu. Documentele la îndemână sunt insuficiente. 
În plus o atitudine obiectivă poate fi fatală autorului. 
Astăzi nu sunt acceptate decât apologiile (pentru un 
număr infim de fanatici de toate naţiile) sau execuțiile 
(pentru majoritatea cititorilor europeni şi americani). 

După Buchenwald şi Auschwitz, chiar oamenii 
cinstiţi nu - şi mai pot îngădui să fie «obiectivi»”. 


At Re 0 CERC EEE E A E RED EEE E ROD EEE EEE RE E A CI E RER CAE E ORE ICE RES SEUL RES E EEE LITE EERO CEE ETARGET, 


Bia 


aaa en 


VEST 





(urmare din pag. 5) 


* (Pleaşca...) 

Ei bine, Nae Ionescu, atunci şi 
cu el, azi, şi noi, ne îndoim. 
Principial bine gândit: căci dacă 
ungurii au izbutit să câştige 
simpatii pentru cauza lor atunci 
când nu au dreptate cu atât mai 
uşor vom reuşi noi să restabilim 
lucrurile dat fiind că obiectiv 
dreptatea este de partea noastră. 
DIN NEFERICIRE ÎNSĂ LUCRURILE 
NU STAU DECÂT PRINCIPIAL AŞA. 
Căci convingerile opiniei publice 
europene nu se formează pe date 
obiective ci pe cale pasională. 

Dar atunci să nu fie leac? 

Ba este. Nu însă în mişcările 
noastre de opinie publică ci în 
politica noastră de stat (...) Politica 
menţinerii tratatelor cu argumente 
şi mijloace juridice este nu numai 
ridicolă dar şi iresponsabilă. Ceea 
ce se cere este altceva: anume 


AŞEZAREA NOASTRĂ ÎNTR-O 
SITUAŢIE DE FAPT DE AŞA 
NATURĂ ÎNCÂT REVIZUIREA 


TRATATELOR SĂ NU NE ATINGĂ. 
SĂ FIE FAŢĂ DE NOI IMPOSIBILĂ. 

Am făcut noi asta? 

Să vedem: pentru a o fi făcut 
se cereau două lucruri: 

1. ORGANIZAREA ŢĂRII în aşa 
fel încât ea să reprezinte o forţă a 
cărei DUŞMĂNIE să fie temută şi a 
cărei PRITENIE să fie dorită; 

2. INCADRAREA ţării într-un 
sistem de alianţe şi prietenii fireşti, 
care să facă imposibilă ameninţa- 
rea graniţelor noastre. 

ORGANIZAREA INTERIOARĂ A 
ȚĂRII şi CREAREA UNUI INSTRU- 
MENT SERIOS DE APĂRARE NU 
S-A FĂCUT. 

Lipsiţi de sistemul marilor 
prefaceri istorice, încrustaţi într-o 
mentalitate subalternă care ne 
împiedică de a lua cunoştinţă chiar 
de faptul că suntem un popor de 
peste 18 MILIOANE DE ROMÂNI, 
incapabil de a ne ridica până la 
contactul cu realităţile directe, noi 
am întârziat şi întârziem însă în chip 


IRE nr. 50 - 51 / 2001. 


cil Î într-o oolitică în vechită 
care nu mai poate da nimic astăzi 
nici chiar în ţările unde a luat 
naştere în chip firesc şi condamn 
astfel o ţară bogată şi un popor 
muncitor la o paralizie permanentă 
care nu are decât singură ieşire: 
CATASTROFA.” 

„Din nefericire conducătorii noştri 
— ABSOLUT TOŢI CEI CARE AU 
CONDUS sau DOAR AU CREZUT CĂ 
O FĂCEAU, începând din 1920 şi 
până azi — nu l-au citit pe Nae 
Ionescu; sau, dacă au făcut-o, au 
UITAT  LECŢIILE PROFESORULUI 
sau, şi mai grav, îl ignoră pentru că 


el a aderat la MIŞCAREA 
LEGIONARĂ! 
IAR LEGIONARII AU AVUT 
DREPTATE! 


lată soluţia propusă în 1932 
pentru ceea ce se întâmplă azi. „Şi 
acum ce vor vecinii noştri? Să ne 
întoarcem la cum a fost? ABSURD. 
Căci dacă cum a fost era bine, ceea ce 
a fost nu s-ar fi desfăcut. Nu s-ar fi 
desfăcut aşa de firesc. Şi totuşi, este 
incontestabil, vecinii noştri suferă. Şi 
nu e numai treaba lor. E şi a noastră. 
Căci suferinţa la graniţele noastre 
poate să fie, într-un fel sau altul 
suferinţă şi pentru noi. PROBLEMA 
EXISTA. Nu în forma în care o pun 
vecinii noştri. (...) Ea se formulează 
aşa: CUM SE POATE AJUNGE, AICI, în 
VALEA DUNĂRII la o formulă de 
convieţuire paşnică, sau, cu alte 
cuvinte: CARE E FORMULA DE 
ECHILIBRU STABIL a EUROPEI CEN- 
TRALE?” 

Profesorul ne atrage atenţia că 
„pentru aflarea unei soluţii nu trebuie 
să ne ducem la vecinii noştri; şi nici să 
nu le reproşăm că”... „au stăpânit pe 
nedrept, că stăpânirea lor era 
nedreaptă şi crudă. Să nu le spui 
pentru că e ZADARNIC. Nu o vor 
înţelege-o. Dacă ar fi putut-o înţelege 
ar fi făcut altă politică — şi nu ar fi 
ajuns aici”. | 

Soluţia să o căutăm la noi, în noi. 
In puterea noastră, în generozitatea 
noastră adică în felul nostru LARG DE- 
A ÎNŢELEGE REALITĂȚILE şi DE A 
TRATA PROBLEMELE. 

„Pe scurt? Iată: revizionismul 


nu duce lar 
mult, principiai, 
dezechilibru dinainte de 


„ pagina 15 
imi. A în 
ia vechea stare de 
Dar tocmai de aceea „anti- 
revizionismul” nostru nu duce nici 
el la nimic. Pentru că nu e decât 
aceeaşi mentalitate revizionistă În 
termeni aşa zişi româneşti,” 

Şi ne mai spune ceva 
profesorul: nu cu lozinci răsuflate, 
nu cu vorbe mari şi gesturi de 
operetă de proastă calitate, şi nici 
cu jalba în proțap pe la cele 
cancelarii se apără graniţele unei 
ţări. IAR CINE CONSIMTE SĂ O 
FACĂ ÎN DAUNA LUI ACELA ÎŞI 
MERITĂ SOARTA. 

NU în 1941 trebuia să ne 
înhămăm la un război în cara 
intram prea târziu ci atunci când 
Rusia ne-a atacat — pentru că ne 
învaţă, de dincolo de mormânt, 


Nae Ionescu, că CINE ARE 
GRANIȚE SA ŞI LE APERE. Le 
poate apăra prin drepturile 


juridice, istorice sau mai ştiu eu 
cum, cu atât mai bine. NU! - VA 


“TREBUI SĂ SE ÎNARMEZE. 


lar arma majoră o elită 
educată, instruită, curajoasă şi 
hotărâtă să pună mai presus de 
orice neamul, ţara şi voia lui 


Dumnezeu ne-a LIPSIT şi NE 
LIPSEŞTE. 





(urmare din pag. 6) 


* (Refuzul...) este legată de 
jertfă. Nu despărţi ceea ce nu 
poate fi despărţit în viaţa pe care o 
avem aşa cum ni s-a dat, 

lar dacă o generaţie sau mai 
multe vor ajunge să trăiască o 
viaţă pământească prosperă, într-o 
societate creştină, aceasta va fi un 
dar al lui Dumnezeu cu care va 
răsplăti strădaniile celor de atunci 
şi jertfele înaintaşilor, dar nu 
acesta este mobilui definitoriu al 
vieţii. Esenţialul este jertfa fiecăruia 
dintre noi, pentru slujirea binelui, 
pe parcursul trecătoarei vieţi, Dacă 
vom apuca sau nu răsplata pe 
pământ, contează mai puţin şi în 
nici un fel aceasta nu condiţionează 
MÂNTUIREA către care cu 
smerenie trebuie să tindem fiecare. 

Să fim atenţi la sensurile mari ale 
vieţii! 


N iii i i ii i i i ie pai 


pagina 16 


PROCES VERBAL DE 


CONSTITUIRE 
Încheiat astăzi 09. 05. 1992... 


Subsemnaţii am hotărât înfiinţarea asociaţiei 
culturale „Fundaţia Buna Vestire”. In acest scop am 
aprobat proiectul de statut ce va fi supus Adunării 
generale a membrilor în termen de trei luni de la 
dobândirea personalităţii juridice a Fundaţiei. 

Pentru îndeplinirea primelor formalităţi şi a activităţii 
de organizare, am hotărât în unanimitate constituirea 
organelor provizorii de conducere care vor: funcţiona 
până la prima Adunare generală. Organul de conducere 
provizoriu va fi compus din următoarele persoane: 
Simion Ghinea — preşedinte, Cătălin Popescu — 
vicepreşedinte, Lucian Popescu — secretar. 

Drept care am încheiat prezentul proces verbal. 








NUME PROFESIE | SEMNĂTURA 




















1. | Simion Ghinea pensionar ss 
indescifrabil 

2, Constantin avocat seem 
Atanasiu 

| 3 Gabriel profesor --- 

N | Săndoiu „ă. 
4. | Raul Volcinschi | profesor ee | 
SI, Demonstene istoric -- 













Andronescu 
erban Suru profesor --- | 




































































6 

7. | Romeo Staicu | student ci 

8. | Aurelian ia) | student sira | 

9 Lucian student n 

Popescu. | 

10. Cătălin student --- 

Popescu | 
Ca | Ban Călugăru > ziarist i 
12. | Florin Popescu student pe | 
13, Iuliana student să 
Popescu |: 

14. | Silviu Călugăru zugrav n --- 

E _ |____ biseric. 

15, Natalia profesor m 
|___| Călugăru - 
| 16. | Daniela Badea | student | = 
|17,| Ruxandra student --- 

Staicu 5 e 
18. | Socol Stelian | inginer tei 
19. | Socol Veronica ajutor a 
programator 
„ai bă muncitor___| E tal MM 
21. | Azoiţei Călin | student, | e 





BUNA-VESTIRE nr. 50 - 51/2001. 





* Notă: Publicăm , pentru prima oră, procesul 
verbal cu numele celor care au constituit — în 
mai 1992 — „Fundaţia Română pentru Cultură şi 
Educaţie «BUNA VESTIRE»”. O facem pentru a 
se şti — de către toţi cei interesaţi şi de către cei 
care se dau drept fondatori şi nu sunt - odată 
pentru totdeauna şi pentru curmarea oricăror 
discuţii. Ţinem să precizăm că dreptul de a 
conduce şi hotări îl au doar cei care se achită de 
obligaţiile de membru activ. Mai ţinem să 
precizăm că rolul de chibiţ este cel mai uşor rol 
din lume şi nu implică nici o responsabilitate şi 
de aceea noi o asemenea atitudine nu putem 
decât să o respingem (Conducerea fundaţiei). 


BUNA VESTIRE 


Editor: Fundaţia Română pentru 
Cultură şi Educaţie „BUNA VESTIRE” 


Consiliul Fundaţiei: 
Doru MIHAIL președinte; 
Octavian TRIP A — vicepreşedinte; 
Mioara SEICEANU — vicepreşedinte; 
George URSA -— secretar general. 


Redacţia: 


Fondator: Simion Ghinea — Vrancea 
Redactor sef: George URSA 
Publicist comentator: Doru MIHAIL 
Redactor: George Alexandru URSA 
Corector: Nicolae VEGA 


Culegere texte: George Alexandru URSA, 
Elena SORA, George URSA. 


Tehnoredactare: George Alexandru URSA, 
Elena SORA. 


Administraţia: 092/665327 


Tipărit ia Tipografia Editurii ELISAVAROS, str. 
Luduş nr. 32, Bucureşti 


* Materialele neacceptate, pentru publicare, nu 
se restituire; 


x Opiniile exprimate in articole aparțin autorilor. 


ISSN: 1453-5602  -