Revista Fundatiei Buna Vestire anul X, nr. 45-47, aprilie-iunie 2001

BUNA VESTIRE 


PERIODIC AL FUNDAȚIEI CULTURALE BUNA VESTIRE/anX,nr. 45-47, aprilie — iunie, 2001; 16 pag. 


DE UNDE ÎNCEPE MISIUNEA ROMÂNIEI? 


Aşa cum stau lucrurile, România nu poate ajunge o 
putere politică de mâna întâia în Europa. Vor fi 
întotdeauna mai mari decât noi, mai puternice, mai 
bogate şi mai înarmate — țări ca Anglia, Germania, 
Italia, Franța. Trebuie să treacă foarte mulți ani până 
când nații intrate astăzi în decadenţă — ca Anglia şi 
Franța — să lase loc forței de expansiune a unor 
popoare tinere, cum ar fi poporul român. 

Pe această cale, deci, treptele de mărire ale 
României sunt destul de mediocre. Vom face şi noi 
„progrese”, fireşte, dar ritmul lor este mult mai lent ca 
al țărilor occidentale. Nimeni nu ignoră faptul că şi în 
China s-au făcut, pe scară întinsă, opere de 
culturalizare şi de occidentalizare. S-au cheltuit 
miliarde în China pentru sanitație, cultură, agricultură, 
militarizare. Dacă n-ar fi existat Japonia alături, poate 
astăzi am fi în admiraţia „progresului” înfăptuit de în 
colosalul imperiu chinezesc numai într-o sută de ani. 
Dar intervenţia Japoniei în istoria Asiei a azvâriit în 
umbră celelalte eforturi de civilizare, tot „progresul” 
asiatic. Ce mai înseamnă astăzi „occidentalizarea” 
Chinei, față de magnifica organizație politică, militară 
şi culturală a Japoniei?! 

Să luptăm din răsputeri pentru „progres”, dar să nu 
ne legăm prea multe iluzii de el. Dacă acesta ar fi 
destinul nației noastre — şi numai acesta — am avea 
toate motivele să fim pesimişti. 

Semnele ne arată, însă, că România are şi un alt 
destin. În foarte multe din articolele pe care le 
publicăm de câţiva ani în această foaie, întâmpinăm 
cu oarecare neîncredere „voga” primatului politic. Nu 
o dată am afirmat că România modernă este opera 
câtorva generaţii consumate în politică - şi că 
misiunea tineretului românesc nu poate repeta 
această voinţă de creaţie în ordin politic a generațiilor 
trecute. În deosebite prilejuri am accentuat că numai 
un primat al spiritului poate fructifica munca 
tineretului. Când în toate țările „intelectualii' erau 
fascinaţi de „politică”, şi aderau în masă la o ideologie 
de stânga sau de dreapta — noi ne încăpățânam să 
afirmăm că misiunea României este de a face istorie, iar 
nu de a face politică [Vremea, an X, nr. 477, 28 
februarie 1937, p. 3]. 

(continuare în pag. 14) 


Mircea Eliade 


ACTUALITATEA CĂPITANULUI... 


«„. Sub domnia lor (a partidelor politice; n. red.) 
românismul de pretutindeni a sărăcit şi a 
îngenuncheat în fața străinului pripăşit de curând 
(şi mai de demult; n. red.). Rosturile mari ale 
Patriei sunt părăsite. Lumea noastră 
politicianizată, nu vede în față decât interesul 
partidului, pentru cărui biruință sacrifică în 
fiecare zi şi în fiecare ceas, însuşi viitorul nostru 
ca neam... 

Depoliticianizarea țării este o poruncă a vremii. 

In locul partidelor parazite, se simte nevoia unui 
braț creator... 

In locul partidelor mereu aplecate străinilor, 
politica de  neatârnare şi încurajare a 
românismului susținător de țară... 

De acum încolo de un singur glas trebuie să 
ascultați, tainic şi nepătruns ca Dumnezeu: 
chemarea Patriei. Acest glas să-l audă toată 
suflarea voastră. Lui să vă supuneți întru-un 
singur suflet... 

Trăiască România românească! 


Articolele numărului 45- 47 / 2001: 


* Cuibul — Unitatea de bază a Mişcării 
Legionare (Faust BRĂDESCU): pag. 2; 

* Pământul, o planetă epuizabilă (George 
URSA): pag. 3; 

* Recitindu-l pe Mircea Eliade (Paul Spiru 
MICHAIL): pag. 9 — 10; 

* Profesorul Ion Petrovici: un prieten şi 
un apărător al legionarilor în prigoană... 
(Vasile BLĂNARU - FLAMURĂ): pag. 11. 





pagina 2 

urmare din nr. 44 / 2001) 
În final, face o 
expunere pe o temă 
bine pregătită, 
tratând unul din 
punctele educative 
legionare. 


În cursul acestei întâlniri, oricare 
şef de cuib poate pregăti şi 
prezenta o problemă de doctrină 
sau de educaţie legionară. Acest 
procedeu ţinteşte la pregătirea din 
ce în ce mai amplă a cadrelor şi, în 
acelaşi timp, la descoperirea 
legionarilor celor mai dotați pentru 
misiunile viitoare (oratori, 
conferenţiari etc.). Pentru cei mai 
buni se întocmeşte o fişă specială. 

- Școala de cadre a Departamen- 
tului. Odată sau de două ori pe an, 
şeful fiecărui Departament trebuie 
să organizeze un curs de cadre, la 
care sunt invitaţi toţi şefii de cuib. 
Când aceste cuiburi sunt prea 
numeroase (mai multe sute), se 
pot eşalona cursuri în două -— trei 
grupe, la date diferite. 

Referatele sunt întocmite de 
către legionarii gradaţi, studenţi 
sau intelectuali, sub formă de 
conferinţe, explicaţii orale, 
comunicări, discuţii etc. Şefii de 
cuib prezenţi pot pune întrebări 
sau să dezvolte un subiect. 

- Şcoala de cadre a Corpurilor 
Legionare. Orice Corp Legionar 
poate organiza o şcoală de cadre 
dacă şeful lui consideră că este 
recomandabil. Dacă este vorba de 
studenţi, de muncitori, de elevi de 
liceu sau de femei, reuniunea lor 
devine simultan mai uşoară şi mai 
periculoasă. Uşoară deoarece ei 
sunt mai concentrați (uzine, 
universităţi, licee) şi mai pericu- 
loasă pentru că, odată reperaţi, 
aceştia sunt la discreţia patronilor 
lor, a rectorilor etc. 

De aceea aceste şcoli de cadre 
au loc pe ascuns iar şefii de cuib 
vin în număr restrâns. 

- Școala de cadre din taberele de 
muncă. Aceasta este forma cea 
mai perfectă de educare a 


BUNA VESTIRE nr. 45 - 47 / 2001. 


CUIBUL* 


Unitatea de bază a Mişcării Legionare. 


IX. Școala de cadre. 





cadrelor. În tabăra de muncă 
şedinţele au loc în fiecare zi şi se 
discută în timpul serii, în jurul 
focului, unele probleme care 
interesează Legiunea, legionarul şi 
în special şefii de cuib. Aici se 
cunosc preceptele legionare şi se 
trăieşte în spirit legionar. Fiecare 
manifestare, fiecare act, fiecare 
efort este un exemplu palpabil 
pentru şefii de cuib, care trebuie 
să facă la fel în unităţile lor. 

In timpul zilei, există muncă în 
comun, aproprierea între clase, 
frăţietatea în efort. Seara au loc: 
comentarea şi discutarea textelor 
legionare, educaţia religioasă şi 
morală, civică şi naţională, 
cântece, exerciţii spirituale. Este o 
întreagă atmosferă, un întreg 
univers plin de chemări pământene 
şi de speranţe cereşti. Omul, nu 
numai, asimilează preceptele unei 
doctrine care îl copleşeşte, dar 
trăieşte în el şi în această 
comunitate frăţească o adevărată 
plenitudine. De aceea cei mai buni 
legionari, cei mai buni şefi de cuib 
sunt aceia care şi-au putut face 
stagiul într-o tabără de muncă. 

Ce se învaţă în aceste şcoli de 
cadre? 

Pentru înţelege bine importanţa 
acestor şcoli, trebuie să avem 
totdeauna prezent în suflet faptul 
că, înainte de toate, Cuibul este o 
unitate de educare. In intimitatea 
acestei unităţi microscopice are loc 
sinteza şi se menţine spiritul 
legionar. Perfecţionarea fiecăruia 
se va face cu timpul graţie 
modificărilor structurii sale 
sufleteşti şi probelor la care va fi 
supus. Dar primul său contact, 
primul său şoc, prima sa victorie 
asupra lui însuşi, le va înfăptui în 
cuib. Acolo va fraterniza cu cama — 





razii săi şi va simţi su- 
flul marilor renunţări. 
Dar, cel care l-a iniţiat, 
care l-a îndoctrinat, care 
i-a făcut cunoscut în 
permanenţă măreţia 
doctrinei, este şeful de 
cuib. Un şef de cuib 
nepregătit, rău - convins ar fi 
incapabil să-i menţină unitatea. 
Şcoala de cadre este făcută pentru a 
umple lacunele sale, îndoielile lui. 
Astfel, tot ceea ce se predă acolo 
pregăteşte şefii de cuib pentru 
greaua sarcină care este a lor. 

Scopul legionar este grandios, 
este cu mult deasupra punctelor de 
vedere obişnuite încât problemele 
pe care le abordează ating tot ceea 
ce are legătură cu umanul. Ar fi 
plictisitor să le enumerăm pe toate. 
Le putem reduce la câteva mari 
categorii pentru a face numai un 
rezumat: 

- noţiuni de organizare interioară 
a cuibului; 

- noţiuni de tehnică legionară; 

- noţiuni de istorie naţională; 

- noţiuni de educaţie civică; 

- noţiuni de politică şi de politică 
economică; 

- noţiuni de doctrină legionară; 

- noţiuni de etică şi morală; 

- noţiuni privind spiritul de sa- 
crificiu în Legiune; 

- noţiuni asupra concepţiei omului 
nou. 

Fiecare din aceste noţiuni poate 
să înglobeze zeci de probleme 
raportându-se la diferitele aspecte şi 
lăsându-se pătruns de ceea ce ele 
au mai pur şi mai adevărat, şefii de 
cuib se găsesc totdeauna în situaţia 
de a face faţă tuturor situaţiilor. Şi 
înainte de toate, ei vor fi capabili să 
transmită aceste valori celor ce 
alcătuiesc cuibul şi care îi acceptă ca 
şefi. 

(va urma) 


dr. Faust BRĂDESCU 


* (Traducerea, . din limba 
franceză, de Eugen BĂLAȘA, din 
lucrarea: Le Nid Unite de base 
du  Mouvement Legionare. 
Edition „CARPATI”, Madrid, 1973) 


BUNA VESTIRE nr. 45 - 47 / 2001. 





Pământul, o planetă epuizabilă 


Greşita educație îşi spune astăzi 
cuvântul. Omul — cel mai mare 
criminal de pe această planetă - 
este pe punctul de a transforma, pe 
mama Gaia, într-un imens cimitir. 
Odată cu ceea ce s-a numit 
„Renaştere” cei care doreau să 
nimicească creştinismul au inventat 
şi sintagma socio-filosofică „lupta 
omului cu natura” sau „lupta omului 
contra naturii”, ca un corolar al altui 
concept absurd, anume „progresul”. 
Din această „luptă” rezulta, ziceau 
„teoreticienii”, „progresul”, „civiliza- 
ţia”. Dar, ce-i aceea „progres” şi în 
raport cu ce? Faptul că extermini o 
specie pentru aţi face ţie — chipurile 
— loc se cheamă -— în capul ăstora — 
„progres"? De unde şti care este 
menirea acelei specii? Animalele, 
insectele, plantele, omul au fost 
făcute — probabil — pentru a se 
completa una pe alta şi nu pentru a 
fi distruse de inconştiența speciei 
care-şi zice ca fiind „rațională”. Aşa 
zicem noi. Ei bine minţi cu totul 
bolnave au văzut altfel lucrurile şi au 
atras după ele vulgul cu totul beat 
care gândeşte aşa: „azi să am ce să 
mănânc! Mâine ucid pe vecinul — 
poate fi acesta un animal — şi-i iau 
hrana. Numai că, în curând, nu va 
mai avea ce lua. În curând viața 
omului — în acest ritm — nimic nu va 
mai avea vreun sens. Va fi o totul o 
artificialitate. Adică, probabil, se vor 
putea fabrica serii de humanoizi, 
zombi lucrători, stăpâniţi de o clasă 
de inşi reali. Neclonaţi. lar, restul 
umanoizilor, a întregii actuale 
umanități, vor (va) fi nimiciți (te) 
imediat după ce această „clasă”, 
etnie, îşi va asigura imunitatea în 
fața microbilor şi bacteriilor, bolilor 
de orice fel. În felul acesta, înclin să 
cred, specia care a pornit la drum în 
istorie acum câteva milioane de ani 
va fi ajutată să dispară. Nu va mai fi 
„lupta cu natura”. Actualul pământ s- 
ar putea să fie cu totul altul cât de 
curând. Probabil mult mai sărac şi 
lipsit de varietate, acoperit de ierburi 
sărăcăcioase, mici tufişuri, cu o 


climă uscată, lipsit de calotele 
polare şi de cea mai mare parte 
din apa dulce. Lipsind acestea 
este clar că şi viața în această 
formă va fi foarte redusă dacă nu 
chiar va fi dispărut. Etnia care 
domină azi specia umană va fi — 
atunci — stăpână pe acei zombi 
clonați, simple ciurucuri biologice, 
cu rațiune, dar mai ales cu voință 
limitată, care vor popula acel 
pământ arid, obiecte ale muncii şi 
plăcerii etniei cu pricina. La urma 
urmei ar putea să dispară şi 
această formă degenerată a 
speciei umane şi să supraviețuia- 
scă doar cele circa 20 de 
milioane de inşi ai etniei bleste- 
mate. Poate astfel se va încheia 
„upta cu natura” şi „progresu!”. 
Unul din scenarii. Un altul ar 
putea fi acesta: distrugerea lumii 
actuale. Un alt „potop”, păstrarea 
a circa 1 - 2 milioane de 
humanoizi sănătoşi şi, în zece 
milioane de ani de repaus, 
Pământul s-ar putea reface şi 
depolua, dacă nu s-ar putea 
petrece un proces similar celui de 
pe planeta Marte, acela de 
deşertificare completă, pierderea 
aproape în întregime a 
atmosferei, a păturii protectoare. 
Sigur, scenariu sumbru. Dar ce 
nu-i astfel pe pământ. Prea puţin 
nediavolesc există. Adică, 
Diavolul ar învinge şi ar instaura 
ladul ca mod de existență. La 
suprafață şi în adâncuri. Cert este 
- astăzi — că, Terra, a devenit un 
loc limitat ca resurse şi posibilitate 
de refacere. Copacii, tăiați ieri, 
renasc tot mai piperniciți mâine. 
Munţii despăduriți nu mai sunt 
reîmpăduriți, de la sine pădurea 
nu se mai reface, terenul alunecă 
şi blochează văile, izvoarele de 
apă dulce seacă şi, precipitațiile 
rărindu-se, albiile râurilor devin 
depozite de gunoaie, bancuri de 
nisip, pietrişuri şi bolovănişuri. 
Furtuni devastatoare, vânturi cu 
viteze colosale vor acoperi totul 
cu praf roşiatic, praf care va 
persista permanent într-o 
atmosferă tot mai rarefiată, ploile 
vor fi tot mai rare şi nu-l vor mai 


pagina 3 
antrena pe pământ pentru a se 
sedimenta. În fond, habar nu 
avem ce va fi. Ne dăm cu 
presupusul. Dinozaurii au 
dominat Terra 50. 000. 000 — 
60. 000. 000 ani. Omul poate să 
o domine şi el 10. 000. 000 — 
20. 000. 000 şi să dispară la 
rându-i. Nimic nu-i definitiv într- 
o anume formă de existență. Şi 
forma noastră actuală pare a fi 
dintre cele mai fragile. Dacă nu 
chiar fragilitatea însăşi. Este un 
non — sens să construim teorii şi 
ipoteze, care, şi aşa, n-au nici o 
valoare cognitivă în Absolut. 
Simple vorbe înşirate, cu sens, 
în fraze şi propoziții şi gravate 
pe hârtie. Şi ele şi semnele pot 
dispare pentru totdeauna fără a 
lăsa nici cea mai mică urmă în 
Univers, în Timpul Absolut. 


George URSA 


* Comunicare ținută a ADR, 
miercuri, 24/ 01. 2001. 





VERSETE „INTERESANTE“ 
DIN PSALMI 


* Pentru ce s-au întărâtat 
neamurile şi popoarele au cuge- 
tat deşertăciuni?... 

Domnul a zis către Mine: « 
Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te- 
am născut! Cere de la Mine şi - 
ŢI voi da neamurile moştenirea 
Ta; şi stăpânirea Ta marginile 
pământului. Vei paşte pe ele cu 
toiag de fier; ca pe vasul 
oralului le vei zdrobi!» (Psalmul 
2, vers. 1, 7-9); 


* Laudele Domnului în gura 
lor şi săbii cu două tăişuri în 
mâinile lor, 

Ca să se răzbune pe neamuri 
şi să pedepsească pe popoare, 

Ca să lege pe împărații lor în 
obezi şi pe cei slăviţi ai lor în 
cătuşe de fier (Psalmul 149, 
vers. 6 — 8); 

XX X* 


pagina 4 


O Necunoscută în ecuația 
evenimentului politic: VOINȚA 
DIVINA 


Cunoaşterea ştiinţifică modernă 
este cunoaşterea prin cauzalitate. 
Aceasta înseamnă că atunci când 
se cunosc cauzele se poate 
anticipa efectul şi invers, 
cunoscând efectul se pot stabili 
cauzele, bineînțeles dacă ne 
aflăm în zona fenomenelor 
obişnuite, studiate vreme 
îndelungată şi caracterizate prin 
repetarea lor în timp. 

Relația pare că funcţionează 
fără repaus în ştiinţele exacte ca 
fizica, chimia, ştiinţele naturii, ş. a. 

Oare aşa să fie? Întrebarea îşi 
are sens fiindcă uneori relația este 
perturbată. Suntem surprinşi de 
fiecare dată când se produce o 
abatere de la legile cunoscute. Şi 
dacă fenomenul anormal se 
întâmplă cu noi, ajungem la 
întrebări care-şi caută insistent 
răspuns, iar dacă auzim că s-a 
întâmplat altora, îi dăm crezare 
sau ne îndoim de el. 

Într-o astfel de situație a 
abaterilor de la lege ne grăbim 
evident în fața sau a miracolului 
sau a percepțiilor false care 


îmbracă diverse forme: iluzie, 
halucinație, etc. 
Autenticul om de ştiinţă 


reuşeşte, cu puţin efort, să dea la 
parte tot ce înseamnă înşelare a 
simțurilor şi să rămână doar în 
fața  miracolului pe care este 
obligat să-l accepte, să se mire de 
el, şi să-l iscodească, supunându- 
| cercetării atente. 

În istoria omenirii sunt cunoscute 
miracole care au schimbat viața 
multor oameni şi chiar a unor 
comunități întregi. 

E de ajuns să amintim aici 
minunile Mântuitorului lisus 
Hristos şi mai ales învierea a treia 
zi, dar şi minunile săvârşite de 
marii trăitori creştini de după 
Hristos. 

Desigur este domeniul în care 
putem accepta toate acestea doar 





BUNA VESTIRE nr. 45 - 47 / 2001. 


prin credință. Fără credinţă ele nu 
prezintă interes. 

Dar să ne apropiem de unele 
întâmplări care pot clătina îndoiala 
indusă de necredinţă şi astfel să 
ajungem din nou pe drumul spre 
credință. 

lată o întâmplare petrecută cu 
unul din cei mai mari chirurgi ai 
lumii: Alexis Carrel. 

Ca medic tânăr A. Carrel, deşi 
ateu, a primit propunerea unui 
profesor să însoțească un pelerinaj 
de bolnavi la Lourdes. Cu această 
ocazie a asistat la o vindecare 
instantanee a unui bolnav de 
cancer, care avea obrazul perforat 
de boală. Într-o clipă țesuturile 
obrazului s-au refăcut. A. Carrel, 
ateu fiind până atunci, s-a convertit 
prin această constatare personală. 

lată ce menționează acest medic: 

„Rugăciunea are câteodată un 


efect exploziv. S-au vindecat 
aproape instantaneu bolnavi cu 
diverse afecțiuni renale, 
tuberculoză pulmonară, osoasă 
sau peritoneală. 

Efectul se produce aproape 
întotdeauna în acelaşi chip. La 


început o mare durere. După 
aceea sentimentul de a fi vindecat. 
Apoi, în câteva clipe, cel mult 
câteva ore sentimentul bolii 
dispare, iar leziunile anatomice se 


repară. Miracolul este caracterizat 


printr-o rapidă accelerare a 
proceselor de vindecare...” 

Desigur nu oricine beneficiază de 
minune. Ea apare când şi când 
spre îndreptarea unor oameni 
căzuți în  necredință, aflați în 
preajma subiecților. 

Dar oare trebuie să se întâmple 
ceva ieşit din comun ca să 
constatăm că există o forță care ne 
asistă în viață? Această forță 
putem o simțim în fiecare zi dacă 


ne străduim puțin şi suntem mai: 


atenţi cu cele din jurul nostru. 

Şi dacă forța aceasta există şi o 
simțim, oare ea nu are nici un rol în 
producerea unui eveniment? Ea nu 
apare ca o mare necunoscută în 
lanțul cauzal care conduce spre un 
efort major, ce poate să însemne 
un eveniment politic cu valoare 
istorică? 


Într-o discuţie cu un profesor 
universitar în care eu afirmam 
că în orice analiză politică 
trebuie luat în calcul şi marea 
necunoscută domnia sa mi-a 
relatat că pe când se afla într-o 
conversație cu fratele său, de 
profesie mecanic, mama celor 
doi, femeie simplă, văzând că ei 
făceau doar legături pământeşti 
între cauză şi efect, intervine la 
un moment dat şi le spune: „Dar 
voi lui Dumnezeu nu-l mai lăsați 
nici un loc?...” 

De câte ori nu ne lăsăm 
antrenați în pretenţioase analize 
socio-politice uitând cu totul de 
voinţa divină? 

Şi dacă această voinţă divină 
intervine în viața noastră, ce 
facem noi ca să beneficiem de 
grația ei? 

Am ajuns cred la punctul cel 
mai sensibil al problemei. 

Când încercăm să evaluăm 
dimensiunile acestei forțe ne 
cutremurăm. Ea este imensă. 
Aşa dar în fenomene ea poate fi 
determinantă. Poate înfrânge 
armate, poate face inoperante 
planuri militare şi programe 
strategice făurite cu migală de 
oameni învățați într-un cuvânt 
poate totul. 

Şi atunci singura soluție, 
rațională de această dată, 
atunci când ne aflăm în 
impas este să implorăm şi să 


„ne străduim a merita grația 


divină. 

Un popor aflat în suferință, 
ca cel al nostru în aceste zile 
nu trebuie să-şi piardă 
speranța. E nevoie doar să 
se străduiască, să munceas- 
că cinstit, să se organizeze, 
să lupte pentru bine, 
dreptate, adevăr şi să se 
roage. Rugăciunea şi gândul 
bun nu trebuie să lipsească 
din nici un suflet, din nici o 
activitate umană. Aşa cred 
că slujim binele, indiferent de 
realitățile imediate. 


C. IULIAN 


BUNA VESTIRE nr. 45 — 47 / 2001. 


Cronica medicală 


Nu sunt convins că 
sănătatea este valoarea majoră 
a oamenilor - în ciuda 
prezenței ei în proverbe 
(„sănătate că-i mai bună decât 
toate”, în saluturi („toţi străjerii, 
Maiestate, îți urează sănătate”), 
în urări („multă sănătate!”; ar fi 
suficentă o urare care să nu 
sune âla Hagi Tudose”: că nu ai 
ce face cu multă sănătate ). Nu 
se poate depune la bancă, la 
FNI sau Caritas, ca să ţi-o dea 
înmulțită de 4 sau de 8 ori 


peste 4 luni. 

Astfel, cum s-ar putea 
concilia ubicuitatea iubirii 
„sănătăţii” cu tot ceea ce facem 
împotriva ei. 


Dar nici nu sunt convins că 
medicina ar fi o ştiinţă, pentru 
că nu-mi pot explica de ce 
alături de cea oficială, zisă şi 
alopată, mai viețuiesc alte 60 
alternative vindecatoare. 

Şi nu cred că o putem numi 
ştiinţă pentru că, de la Paul 
Valery, se ştie că această 
vocabulă are o singură 
acoperire: „totalitatea rețetelor 
care reuşesc totdeauna”. 

Ceea ce, din nefericire nu se 
întâmplă. 

Nici în lozinca: „sănătate 
pentru toți”, plimbată cândva 
prin lume, de OMS, nu m-aş 
încrede — în primul rând că nu o 
pot defini, în al doilea rând 
pentru că nu văd realizabilă 
„marea ecuație: îngrijire 
medicală perfect egală cu o 
sănătate perfectă pentru toți”; în 
al treilea rând: nu se ştie unde 
începe şi unde se sfârşeşte 
medicina, ce poate face ea, 
care-i sunt limitele, dacă nu 
cumva întreaga noastră trudă 
nu este altceva — cum ar fi spus 
Cioran- decât „un bricolaj al 
incurabilului”. 

Există, însă, o certitudine: 
contribuția medicinii la 
păstrarea sănătății nu 
„depăşeşte 10%; restul ține de 


cu totul alte influențe, prezențe, 
acțiuni. | 

Şi mai avem o certitudine: şi la 
sănătate nu ne gândim, de cât 


atunci când n-o mai avem. Din 
nefericire, nu doar în acest 
domeniu: omul prețuieşte, mai 


ales, ceea ce pierde, fie că este 
vorba de libertate, dragoste sau 
celelalte valori şi bucurii ale vieții 
noastre. 

Sigur avea dreptate unul dintre 
conducătorii OMS - ului, când ne 
sfătuia, acum mulți ani, că pentru 
a obține „sănătate pentru toți” 
trebuie să mâncăm şi să bem 
moderat, să nu fumăm, să 
conducem prudent automobilul, să 
facem exerciţii fizice, să învăţăm 
cum să suportăm stresul vieții 
urbane şi altele asemenea. 

Dar, ce ne facem când nu avem 
ce bea şi mânca moderat, când 
apa care îi la fel de necesară, ca 
„pâinea noastră cea de toate 
zilele” (poate şi mai importantă 
deşi nu o amintim în rugăciunea 
noastră) lipseşte cu desăvârşire; 
sau când noi suntem victimele 
celor care conduc nebuneşte 
automobile cu viteze peste limitele 
oricărei legi? 

Cum pot fi oamenii sănătoşi 
într-o societate bolnavă care 
permite moartea prin malnutriție 
(la fiecare 24 de ore, 800. 000 
oameni) şi care ne ameninţă - prin 
gura unuia dintre liderii ei- că se 
va cheltui pentru înarmare, în 
câțiva ani, peste 3 mii de 
MILIARDE de dolari! 

Ca să fim sănătoşi nu ar trebui, 

în primul rând să răspundem 
întrebării lui Marin Preda -— „are 
omul destulă minte ca să 
stăpânească forța colosală pe 
care inteligența lui iscoditoare a 
descoperit-o?” 
De la apariția conştiinţei şi până la 
6 august 1945 fiecare om a trăit 
având la orizont pierirea lui, ca 
individ; din ziua în care prima 
bombă atomică a eclipsat soarele 
Hiroşimei omenirea, global, 
trebuie să trăiască cu perspectiva 
pieirii ei, ca specie. 


pagina 5 

Dar numai o infimă 
minoritate îşi dă seama că, din 
momentul deschiderii cutiei 
Pandorei nucleare speța este 
comandată şi trăieşte „în 
aşteptare”. 

Şi, nu trebuie să uităm, că o 
invenție, o descoperire, odată 
făcute nu se mai pot des- 
inventa; nici un moratoriu nu 
funcţionează; suntem 
condamna-ți să trăim în 
concubinaj cu armele nucleare 
care vor altera condiția umană 

Există două motive care ne 
obligă la această concluzie: 

- primul, tehnic de tehnologia 
din ce în ce mai accesibilă a 
armamentului nuclear şi 
difuzarea lui în țările lipsite de 
maturitate ca şi în marile puteri 
arogante va fi inevitabilă şi mai 
tentantă; 

- al doilea: tendința paranoică 
prezentă în toată istoria lui homo 
sapiens: zgomotul cel mai 
prezent ce răsună de la un capăt 
al altul al istoriei este cel al 
toboşarilor războiului. Războaiele 
tribale, religioase, civile, 
dinastice, coloniale, de cucerire, 
de eliberare, războaie ca să 
prevină războiul. Rezultatul? 
Între 1946 şi 1966 — deci în 20 
de ani de la Hiroşima s-au 
desfăşurat 40 de războaie cu 
arme aşa zise „convenționale” şi 
de două ori era cât pe-aici s-o 
dăm de „atomice” (Berlin şi 
Cuba). 

Simptomul cel mai îngrijorător 
al patologie speciei noastre - şi 


cel care pune la îndoială 
împlinirea „unei sănătăți pentru 
toți” este contrastul între 


extraordinara incompetență în ce 
priveşte tratamentul raporturilor 
sociale. 

Dirijăm sateliți ca să spionăm 


cerul înstelat dar nu suntem 
capabil să rezolvăm 
problemele 

aug. 2000 


(continuare în pag. 16) 


dr. D. MIHAIL 


CE E 


pagina 6 
SUB 0,1% 


Mai sunt circa O MIE de zile 
până când oameni tării vor fi 
chemați să-și: aleagă 
conducătorii. Până acum. şi nu 
este vorba numa: de ultimii 11 
ani ci de totdeauna de când s-a 
instaurat aşa zisa democrație 
alegerile au fost  măsluite. 
Indiferent cum - dar totdeauna 
oamenii nu au ales în cunoştinţă 
de cauză. 

Dar, acestea find hotarele 
democrației, treaba noastră — 
adică a / partidului „pentru 
patrie” / - este să încercăm să 
ieşim din zona neagră a 
rezultatelor care dovedeşte că nu 
ne-am făcut temele corect şi, 
chiar dacă nu ne vom instala în 
plutonul fruntaş, să demonstrăm 
că la fiecare patru ani, numărul 
celor care ne acordă încrederea 
este ;n continuă şi consistentă 
creştere 

Absența noastră din sondajele 
de opinie nu demonstrează că 
aceste operații sunt 
malversațiuni ci că noi nu ne 
facem - cunoscuti, nu să 
declarăm. precum toți ignoranții 
iritat! de un rezultat prost, că noi 
nu credem in sondaje ci să le 
fotosim cu grijă și atenţie, ținând 
seama de imiteie lor, pentru a 
vedea ce se intamplă 

Toate sondajele făcute corect 
au fost pretutinden: în lume 
validate de rezultatele finale ale 
alegerilor. 

Ce avem de făcut - în afara 
analizei periodice şi continui a 
sondajelor de opinie? 

1. — în primul rând să ne 
definim clar curajos şi fără să 
ținem seama de acuzații 
nedrepte care, orice am face, vor 
veni din partea celor pe care 
prezenta noastră îi va deranja; 

2 — această auto definiție 
trebuie să țină seama de trecutul 
nostru de dezastrul prin care a 
trecut şi trece România, de 
speranţele neîmplinite în ultimii 
11 ani. 

3. — să demonstrăm acum, 
când nu avem „nici pâinea. nici 


cuțitul” că „facem” şi nu, doar că 
„vorbim”. 

Pentru asta sunt multe acțiuni 
care trebuie declanşate: „ACUM. 
Este nevoie de imaginație, de 
ceva cunoştinţe, de entuziasm şi 
de niţel idealism, pentru că 
succesul se realizează prin muncă 
+ pregătire + imaginație şi cât mai 
puţine vorbe. 

Pregătirea trebuie să înceapă 
cu harta domeniilor în care putem 
să ne implicăm. Fără să uităm că 
harta nu înseamnă teritoriul. 

În acest sens este necesar să 
trecem la: 

a. alegerea domeniilor; b. 
studiul actualelor structuri; c. 
stabilirea celei pe care o vom 
activa noi; d. selectarea oamenilor 
care ar putea intra în dispozitive; 
pregătirea lor; e. stabilirea 
proiectelor posibile şi analiza celor 
mai probabile — întreaga acțiune 
fiind bine ambalată în secretul 
oricărei acțiuni de acest fel. 

Electoratului îi vom prezenta 
ceea ce avem de gând să facem, 
cu ce preț, cu rezultatele 
probabile, în ce condiții şi ce 
aşteptăm de la el. 

Concomitent un grup de studiu 
ne implicat în activitatea mai sus 
descrisă va face o analiză critică a 
muntelui de promisiuni: găunoase 
şi mincinoase pe care cele vreo 7 
— 8 Guverne din ultimii 25 de ani 
le-au făcut, dar şi cea a modului în 
care mass-media şi-a făcut 
meseria. 

Aceste acțiuni trebuie începute 
imediat, de mâine; grupul de lucru 
trebuie să fie alcătuit din voluntari 
care-şi vor stabili termene precise 
ce trebuie respectate. 

În acelaşi timp, folosind toate 
mijloacele de care dispunem, 
inclusiv activitatea fundaţiei Buna 
Vestire — care va fi re-orientată în 
acest sens, trebuie să ieşim în 
lume pentru că „ochii care nu se 
văd se uită” iar „urechile ne- 
zgândărite nu te mai aud”. 

În acest moment nu acțiuni 
critice la adresa actualei conduceri 
ni se par necesare, ci pregătirea 
noastră pentru operaţia finală, 


BUNA VESTIRE nr. 45 - 47/ 2001. 


atunci, când prin acumularea unor 
inerente greşeli şi abuzuri, banda 
lui lliescu va deveni uşor de 
spulberat. 

Primele 500 de zile trebuie să 
ne pregătim: în tihnă, în taină 
temeinic şi tenace. 

Va trebui să analizăm cu 
atenţie posibilitatea (şi, mai ales 
necesitatea) unor alianțe — fără să 
uităm că în orice coaliție cel mai 
slab este cel mai tare, mai ales 
când cel mai tare este slab — aşa 
cum s-a văzut în guvernarea 
Constantinescu. 

Pentru asta cred că este nevoie 
să definim corect probiema: 

- avem nevoie de aliați? 

- ce criterii stabilim pentru 
selectarea unui aliat (altfel spus cu 
cine DA, cu cine NU); 

- ce clauze vom introduce în 
contract? 

- vom avea curajul să spunem 
lumii despre ce este vorba? 

- care vor fi limitele alianţei 
(electorală, doar în opoziție, la 
guvernare, de neagresiune, de 
neutralitate sau ce?); i 

- cui vom face „curte” noi? 

- de la cine aşteptăm semne? 

- nu trebuie, în primul rând, să 
acumulăm o anumită zestre (forță 
electorală, o elită bine pregătită, 
fonduri) 

- cine va fi însărcinat cu 
„deminarea” terenului şi desfăşura- 
rea operaţiilor? (trebuie să fie 
suficient de credibil dar, la nevoie, 
să poată fi dezavuat) 

ntreaga operaţie trebuie să 


aibă un conducător unic, cu depli- 


ne puteri dar şi cu responsabilitate 
totală; el trebuie să stabilească 
proiectul, etapizarea lui, evaluarea 
timpului necesar şi costurilor. 

O măsură prealabilă: evaluarea 
REALĂ a forțelor de care 
dispunem: organizații, suporteri, şi 
partizani, cotizanți, bani, bunuri, 
mijloace de transport, de 
propagandă, relații, (unde, cu cine, 
cât de fiabile, când pot fi utilizate, 
care le sunt limitele, etc.). 

Şi, evident, totul înscris într-un 
calendar care să stabilească când, 
cum, cu cine, pentru ce, în ce 
condiţii, de ce s-a făcut sau nu 
s-au făcut cele ce ne-am propus. 


dr. Doru M. 


a RR RR E RE PI RIN CP Ri E RR RC E E E RE 2 TE E E RC E DCR DE DI PIE IE SETE PERETE 77 EP DD EC rez ES EI Sea 


BUNA VESTIRE nr. 45 - 47 / 2001. 


MIRCEA ELIADE DESPRE MIŞCAREA 
LEGIONARA 


Cred în destinul neamului românesc — de aceea cred 
în biruința mişcării legionare. Un neam care a dovedit 
uriaşe puteri de creație în toate nivelurile realității, nu 
poate naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie 
balcanizată şi într-o catastrofă civilă. Puţine neamuri 
europene au fost înzestrate de Dumnezeu cu atâtea 
virtuți ca neamul românesc. Unitatea lingvistică este 
aproape un miracol (limba română este singura limbă 
romanică, fără dialecte). 

Românii au fost cei mai buni creatori de state din Sud - 
Estul Europei. Puterea de creație spirituală a neamului 
nostru stă mărturie în folclor, în arta populară, în 
sensibilitatea religioasă. Un neam hărăzit cu atâtea virtuți 
- biologice, civile, spirituale — poate el pieri fără să-şi fi 
împlinit marea sa misiune istorică? 

Poate neamul românesc să-şi sfârşească viața în cea 
mai tristă descompunere pe care ar cunoaşte-o istoria, 
surpat de mizerie şi de sifilis, cotropit de evrei şi sfârtecat 
de străini, demoralizat, trădat, vândut pentru câteva sute 
de milioane de lei? Oricât de mare ar fi vina părinţilor 
noştri, pedeapsa ar fi prea neînduplecată. Nu pot crede 
că neamul românesc a rezistat o mie de ani cu arma în 
mână, ca să piară azi, ca un laş, îmbătat de vorbe şi 
alcool, imbecilizat de mizerie şi paralizat de trădare. Cine 
nu se îndoieşte de destinul neamului nostru, nu se poate 
îndoi de biruința mişcării legionare. 

Cred în această biruință pentru că înainte de toate, 
cred în biruința duhului creştin. O mişcare izvorâtă şi 
alimentată de spiritualitatea creştină, o revoluție spirituală 
care luptă în primul rând împotriva păcatului şi 
nevredniciei — NU ESTE O MIŞCARE POLITICĂ. Ea este 
o revoluție creştină. Cuvântul Mântuitorului a fost înțeles 
şi trăit în felurite chipuri, de către toate neamurile 
creştine, dealungul istoriei. 

Dar niciodată un neam întreg n-a trăit o revoluţie 
creştină cu toată ființa sa; niciodată cuvântul 
Mântuitorului n-a fost înțeles ca o revoluție a forțelor 
sufleteşti împotriva păcatelor şi slăbiciunilor cărnii; 
niciodată un neam întreg nu şi-a ales ca ideal de viață 
călugăria şi ca mireasă — moartea. 

Astăzi — 1937 -— lumea întreagă stă sub semnul 
revoluției. 

Dar în timp ce alte popoare trăiesc această revoluție în 
numele luptei de clasă şi al primatului economic — 
COMUNISMUL -, sau al statului — FASCISMUL - sau al 


rasei — HITLERISMUL - Mişcarea Legionară s-a născut sub 
semnul Arhanghelului Mihail şi va birui prin harul 
dumnezeesc. 


De aceea în timp ce toate revoluțiile contemporane sunt 
politice — revoluția legionară este spirituală şi creştină. 

În timp ce toate revoluțiile contemporane au ca scop 
cucerirea puterii de către o clasă socială sau de către un om 
— revoluția legionară are drept ţintă supremă mântuirea 
neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu, 
cum a spus Căpitanul. De aceea sensul mişcării legionare 
se deosebeşte de tot ceea ce s-a făcut până astăzi în istorie 
şi biruința legionară va aduce după sine nu numai 


De e 


pagina 7 


restaurarea virtuților neamului nostru, o Românie vrednică, 
demnă şi puternică -— ci va crea un om nou, corespunzător 
unui nou tip de viață europeană. 

Omul nou nu s-a născut dintr-o mişcare politică — ci 
totdeauna dintr-o revoluție spirituală, dintr-o vastă 
prefacere  lăuntrică. Aşa s-a născut omul nou al 
Creştinismului, al: Renaşterii etc. — dintr-un desăvârşit 
primat al spiritului împotriva temporalului, dintr-o biruință 
împotriva cărnii.(...) 

Cred în biruința mişcării legionare, pentru că cred în 
libertate în puterea sufletului împotriva determinismului 
biologic şi economic. 

Cei care vin în Legiune, vin pentru că se simt liberi. 
instinctele lor de conservare, laşitățile care zac în sufletul 
fiecăruia, frica — toate acestea sunt înfrânte. Legionarul nu 
mai este robul determinismului şi al instinctelor biologice. 
El ştie că nu are „nici un interes”, „nu are nimic de câştigat” 
integrându-se în Legiune. Dimpotrivă, ştie că va fi lovit de 
interesele lui, că viața va fi mai grea, că poate va intra în 
temniţă sau poate va da piept chiar cu moartea.(...) 

Se poate spune, fără urmă de paradox, că singurii 
oameni care cunosc şi trăiesc libertatea sunt astăzi, în 
România, legionarii. 

Cei care nu cunosc Legiunea, ca şi cei care luptă 
împotriva ei, continuă să vorbească despre „dictatură” şi 
se miră că tinerii intelectuali aderă cu atâta spontaneitate 
la mişcarea „fascistă”, în care „personalitatea este strivită 
şi libertatea suprimată. Am avut prilejul să mă ocup 
altădată de subita admiraţie a oamenilor noştri politici 
pentru „personalitate”, de teama lor că în România nu se 
vor mai putea ridica personalitățile. Îi întrebam atunci câte 
„personalități” a creeat regimul libertății democratice. Unde 
sunt? Care sunt? Şi mai întrebam ce au făcut politicienii 
noştri pentru oamenii cu adevărata „personalitate”, care au 
ieşit la lumină prin munca, geniul sau talentul lor şi au fost 
osândiți la o viață de mediocritate şi jertfă. 

Ce au făcut politicienii noştri, din toate partidele, pentru 
generația tânără de cărturari, artişti, tehnicieni şi gânditori? 

Care este tânărul cu „personalitate” pe care l-a 
descoperit vreun partid politic şi l-a pus la locul pe care îl 
merită, i-a dat putință să-şi fructifice inteligența sau talentul 
pentru binele obştesc? 

Ei ştiu că au fost „descoperiți” o sumă de afacerişti 
precoci, secretari „inteligenți” şi lichele domestice, cu care 
s-au „întinerit' cadrele partidelor. (...) 

Personalitatea creşte şi rodeşte pretutindeni şi cu cat 
este mai severă disciplina, cu atât „personalitatea” se 
defineşte mai precis. Disciplina nu este tot una cu 
„dictatura” cum lasă a se înțelege ponegritorii Legiunii. 
Disciplina creşte şi promovează personalitățile — pentru că 
orice act de ascultare poate fi un act de comandă asupra 
ta, asupra instinctelor şi anarhiei tale lăuntrice.(...) 
Disciplina te întăreşte pe tine, îți făureşte personalita- 
tea.(...). 

Cred în destinul neamului nostru; cred în revoluția 
creştină a omului nou; cred în libertate, în personalitate şi 
în dragoste. De aceea cred în biruința Mişcării Legionare, 
într-o Românie mândră şi puternică într-un stil nou de 
viață, care va transforma în valori spirituale de universală 
circulație bogățiile sufletului românesc. 

Buna Vestire, 17 decembrie 1937. 

N. R. Toate asemănările cu ceea ce se întâmplă azi nu 

sunt de loc întâmplătoare. 


pagina 8 


FRĂȚIILE DE CRUCE ŞI 
CETĂȚUILE DIN TULCEA SUB 
PRIGOANA 
DICTATURII ANTONESCIENE 


Lovitura de stat a generalului 
lon Antonescu din ianuarie 1941, 
când a înlăturat de la putere 
Mişcarea Legionară, a determi- 
nat riposta legionarilor. Aceştia 
„au ocupat prefectura, primăria şi 
liceul de băieţi” P(*) din Tulcea, 
primele în ziua de 21 ianuarie 
1941, iar liceul a doua zi. 

„Elevii au făcut lucrările de 
pregătire a baricadării în timpul 
orelor de curs, ieşind şi intrând în 
localul liceului fără . să fie 
stânjeniți de nimeni”. Directorul 
liceului, preot Vasile Iliescu, „a 
îngăduit suspendarea cursurilor 
în ziua de 22 ianuarie 1941 la 
cererea d-lui lon Pena, şeful 
Frăţiilor de Cruce şi al Cetăţuilor 
din Tulcea, fără a avea 
autorizația autorităţilor şcolare 
superioare (era ora 18-19 când 
elevii s-au baricadat în localul 
liceului”?, aflăm din adresa 
inspectorului general — Galaţi, |. 
Gherincea, către Ministerul 
Culturii Naţionale şi Cultelor 
(MCNC), din 17 iunie 1941. 

„Ştiind că în imediata 
vecinătate a şcolii se găseau 
încă în ajun baricadați, în localul 
Prefecturii, fruntaşii legionari, era 
dator (directorului — n. n.) să 
supravegheze îndeaproape elevii 
şi mai ales evacuarea liceului în 
seara de 22 ianuarie 1941", 
aflăm mai departe din aceeaşi 
Adresă. Tot din aceeaşi sursă 
ştim că profesorul de istorie lon 
Stratulat, de la acelaşi liceu, 
„fiind primar al oraşului Tulcea, s- 
a baricadat în localul Prefecturii, 
în timpul rebeliunii din 21-23 
ianuarie 1941". 

Documentele întâlnite nu ne 
arată dacă legionarii baricadați 
erau înarmați şi nici cum a 
decurs confruntarea între forțele 
militare comandate de General şi 
Mişcarea Legionară; de 
asemenea nu ştim dacă în 
momentul acela exista armată 


BUNA VESTIRE nr. 45 — 47 / 2001. 


germană în oraş şi ce atitudine a 
luat în acest conflict. Aflăm, în 
schimb, unele aspecte ale 
prigoanei la care au fost supuşi 
după aceea elevii, elevele şi 


profesorii care  aderaseră la 
Mişcare. 

În zilele de 10 — 11 februarie 
1941 inspectorul ad-tiv Ghe. 
Mihăilescu, de la Inspectoratul 
Şcolar General al Ținutului 


Dunărea de Jos Galaţi, a efectuat 
o anchetă la Tulcea în urma căruia 
au fost suspendați din învățat cei 


"doi profesori legionari amintiți: lon 


Stratulat, fostul primar al oraşului, 
şi Vasile Iliescu, fostul director de 
al Liceului după cum aflăm din 
aceeaşi adresă ”. Tot în ziua de 
10 februarie, însă, aflăm din 
aceeaşi adresă, a Prefecturii 
Tulcea către Insp. Şc. Gen. Galaţi, 
că „elevele legionare de la Liceul 
teoretic de fete din localitate nu au 
participat la curs” %. Să fi fost o 
formă de protest împotriva 
suspendării celor doi profesori 
legionari hotărâtă atunci de către 
acest inspector? Sau / Şi împotriva 
eliminării elevilor legionari de la 
Liceul de băieți, despre care aflăm 
abia în 12 aprilie 1941 dintr-o altă 
adresă? Cert este că 
neparticiparea la cursuri a elevelor 
nu a fost întâmplătoare: din 
ancheta efectuată de acelaşi 
inspector Gh. Mihăilescu aflăm că 
„am cercetat —- spune el — 
verosimilitatea notei informative, 
ajungând la convingerea că 
cuprinde multă exagerare” să 

În ceea ce priveşte pedeapsa 
primită de elevii - legionari 
participanți la confruntarea din 21 
—- 23 ian. 1941 o aflăm dintr-o 
adresă a Insp. Şc. Gen. Galaţi 
către Liceul teoretic de băieți 
Tulcea din 12 aprilie 1941, care 
arată că prin ord. „Onor. Minister 
661 / 1941” au fost eliminaţi elevii 
lacomi Florian şi  Prundeanu 
Alexandru, ambii din clasa a VII - 
a*) „până la sfârşitul anului şcolar, 
cu dreptul de a se prezenta ca 
pregătiți particular, în iunie 1941; 
elevii Găureanu Mihai, cl. V-a, 
Martin Sebastian, cl. a VIII-a, 


Oniţă Aurel, cl. VIll-a, şi Pârâu 
Tudorel, cl. a Vill-a rămân să 
frecventeze cursurile până la 
sfârşitul anului şcolar; în cazul 
când vor comite o nouă abatere, 
vor fi eliminaţi până la sfârşitul 
anului şcolar, cu dreptul de a se 
înscrie la altă şcoală publică, din 
altă localitate”?. 

Dintr-o Adresă a Poliţiei 
oraşului Tulcea către Liceul 
teoretic de fete „Pr. lleana' 
Tulcea, din 4 iunie 1941, aflăm 
că avusese loc un val de 
percheziţii la domiciliul şi căminul 
elevelor, cu care ocazie s-au 
găsit dovezi că ele strângeau 
fonduri pentru Mişcarea Legiona- 
ră, că dețineau medalioane şi 
mărțişoare legionare şi materiale 
de propagandă legionară. 
Impresionant este faptul că 
elevele erau şi din clase mai 
mici. Cred că nu este lipsit de 
interes să dau un citat mai lung 
din Adresa respectivă: 

„|. La percheziția făcută eleve- 
lor Mateescu Cornelia şi 
Mateescu Maria, ambele domici- 
liate pe str. Buna Vestire nr. 25, 
s-a.găsit: 

a) un: mărțişor legionar ci 
inițialele M.M. — Moţa — Marin — 
pe care se află scris „13 ianuarie 
Majadahonda 1937"; 

b) un exemplar tras la 
şapirograf al cântecului „Urlau 
duşmanii;” Pe acest exemplar se 
afla desenat portretul lui C. Z. 
Codreanu. 

II. La percheziția făcută elevei 
Lidia Maraboi din str. Mahmudia 
nr. 27 s-a găsit un calendar 
legionar. 

III. La domiciliul elevei Ana 
Rabițchi din str. Babadag nr. 46 
s-a găsit: 

a) tabloul lui C. Z. Codreanu, 
în ramă; 

b) un caiet în care se afla o 
compunere referitoare la C. Z. 
Codreanu; 


Babadag, iul, 1994 
(continuare în pag. 12) 


prof. lon ŞTEFAN 


BUNA VESTIRE nr. 45 - 47 / 2001. Supliment. 


(urmare din pag. 15) 

* (22 APRILIE 1986) 

Nu există, afirmă-el, „fapt religios 
în stare pură”. El este întotdeauna 
simultan şi fapt istoric, şi sociologic 
şi cultural dar şi psihologic — pentru 
a nu menţiona decât contextele cele 
mai importante. 


„Confuzia începe -— subliniază 


Mircea Eliade atunci când numai un 
singur aspect al vieţii religioase este 
acceptat ca esenţial şi semnificativ — 
iar celelalte aspecte sau funcțiuni 
sunt privite ca secundare sau chiar 
iluzorii: este metoda reducţionistă 
aplicată de Durkheim şi, mai ales de 
Freud în Totem şi Tabu”. 

Dar dincolo de clasificarea 
problemei istoriei religiilor, a 
contribuţiilor şi erorilor diverşilor 
autori care au participat la studiile 
acestui fenomen, Mircea Eliade ne 
învaţă un lucru deosebit de 
important: cum să ne informăm, să 
colaţionăm informaţiile, cum să le 
integrăm în ceea ce există şi, mai 
ales, ce să facem cu ele. 
Metodologia lui — şi acesta-i meritul 
major al învățăturilor lui — este 
utilizabilă în orice domeniu de 
activitate intelectuală. 

Şi - insistența asupra unui 
proverb francez — „il ny a que le 
details qui comptent - (numai 
amănuntele contează) - pe care, 
fireşte, nu-l poţi aplica în toate 
cazurile, dar nu-l poţi — şi nu trebuie 
să-l uiţi vreodată. 

Un atare detaliu determină 
reafirmarea armoniei între 
hermetism şi magia hermetică: este 
vorba de întreruperea traducerii 
manuscriselor lui Platon, cerută de 
Cosimo de Medici care, în jurul lui 
1460 achiziţionase un manuscris ce 
se va numi Corpus hermeticum şi pe 
care l-a dorit, tradus, neîntârziat. 
Traducătorul, M. Ficino, „scoate la 
iveală cea mai veche relaţie ce l-a 
precedat pe Moise ca şi pe magii 
persani evidențiind legătura cu 
creştinismul”. 


Dar iată faimosul secol 19: 


creştinismul, ca toate celelalte religii 


sunt socotite nu doar lipsite de orice 
temei, ci chiar periculoase din punct 


împiedica progresul 
scrie Mircea Eliade în The QUEST, 
aproape un 
intelighenţia epocii, convingerea că 
filosofii 
demonstrării existenţei lui Dumnezeu; 
în plus, se pretindea că ştiinţele 
demonstrează că omul este alcătuit 
numai din materie — şi deci nu există 
ceva care s-ar putea numi „suflet“, 
adică o entitate spirituală independen- 
tă de corp şi supraviețuind acestuia”. 


faimosul 
oarecare Marx. 


zâmbim 
afirmaţii fantastice. Mişcarea spiritua- 
lă, precum şi Societatea Teosofică 
exprimau 
acelaşi 

ideologiile pozitiviste. Cititorii cărţilor 
Origin of Species, Kraft und Stufie, 
Essays in comparative mythology etc. 
nu erau aceiaşi dar toţi aveau ceva în 
comun: erau nemulțumiți de creşti- 


ştiinţei. „Era, 
consens, pentru 


au dovedit imposibilitatea 


Suntem pe vremea când un domn 


Ludwig Buchner publică, în 1855 -— 
cartea sa Kraft und Stufle în care 
„încearcă să demonstreze că NATURA 
— cu N mare — este lipsită de finalitate, 
că viaţa e produsă prin generaţie 
spontanee şi că sufletul şi spiritul sunt 
funcţii organice” 


„Toate forţele organice -— zicea 


dânsul — se reunesc în creer şi acea 
realitate pe care o numim suflet sau 
spirit este foarte probabil 
„electricităţii nervoase”. 


efectul 


Este secolul care ne-a dat şi 
manifest semnat de un 


Cu o ironie fermecătoare Mircea 


Eliade constată că „pentru savanţi şi 
intelighenţia lumii ştiinţifice din a doua 
jumătate a secolului 19 — materia nu 
numai că rezolvă toate problemele 
dar, în acelaşi timp reduce viitorul 
omenirii la un progres neîntrerupt, 
nondramatic şi destul de obositor. 
Graţia ştiinţei omului va ajunge să 
cunoască tot mai bine materia şi să o 
stăpânească tot mai 
progres spre perfecţiune este fără 
capăt. Din 
entuziastă 
ştiinţifică, în industrie, se va putea 
degaja un soi de optimism religios, 
mesianic; omul va fi, în cele din urmă, 
liber, fericit, bogat şi puternic”. 


mult. Acest 


încredere 
în educaţia 


această 
în ştiinţă, 


Rezultatul s-a văzut. II trăim noi azi. 
Mircea Eliade ne roagă să nu 
auzind de toate aceste 


„ZEITGEIST” 
vremii” ca şi 


acelaşi 
„Spirit al 


pagina | 
nism şi un anumit număr 
dintre ei nu erau nici măcar 
„Credincioşi”. 

Sincopa creştinismului istoric 
produsese un adevărat vid în 
intelighenţia vremii şi acest vid îi 
impulsiona pe unii să încerce să 
atingă sursa materiei creatoare iar 
pe alţii să comunice cu spiritele. 

Există o altă temă majoră în 
panoplia profesorului Mircea 
Eliade: hermeneutica şi transfor- 
marea omului. 

Pentru cei mai puţin iniţiaţi el ne 
învaţă că „putem compara 
hermeneutica” cu „descoperirea 
ştiinţifică sau tehnologică”. 

Realitatea ce urmează a fi 
descoperită există însă înaintea 
descoperirilor noastre, „dar ea nu 
era zărită, sau nu era înţeleasă 
sau nu se cunoştea folosul ei”. 

În acelaşi mod hermeneutica 
creatoare „dezvăluie semnificaţii 
care nu erau exprimate înainte şi 
le evidenţiază cu o asemenea 
vigoare încât, după asimilarea noii 


interpretări conştiinţa nu mai 
rămâne aceeaşi. 
„Hermeneutica creatoare 


transformă, în cele: din urmă, 
omul; ea depăşeşte simpla 
instruire, ea este totodată o 
tehnică spirituală susceptibilă să 
modifice calitatea existenţei”. 

In pofida unor eşecuri 
„hermeneutica creatoare” va fi 
recunoscută ca şi în istoria 
religiilor, drept „calea regală” a 
istoriei şi înţelegerii legionaris- 
mului. 

Este semnificativă teama istoricilor 


„ contemporani — este vorba de cei de 


bună credinţă nu de cei năimiţi — de 
a se apropia de „fenomenul 
legionar, pentru că, ne spune Mircea 
Eliade: primul care va simţi urmările 
propriei sale lucrări hermeneutice va 
fi însuşi istoricul”. 

„Dacă aceste urmări nu se văd 
totdeauna cu claritate aceasta se 
petrece pentru că majoritatea 
istoricilor religiilor (dar şi cei ai 
legionarismului n. n.) se apără de 
mesajele conţinute în propriile lor 
documente”. 


(continuare în pag. II, Supliment) 


de vedere cultural pentru că ar t ţ ş 


BUNA VESTIRE nr. 45 - 47 / 2001. Supliment. 


(urmare din pag. 15) 


* (22 APRILIE 1986) 

Pentru că, afirmă, Mircea Eliade, 
nu poţi veni în contact cu forme 
„străine” câteodată extravagante, 
adesea teribile, fără a fi pedepsit”. 

În ceea ce îi priveşte pe exegeţii 
romani ai „fenomenului legionar” ei 
nu au ţinut seama de faptul că nu 
îndeplineau condiţia „sine — qua - 
non” pentru a fi consideraţi 
competenţi: nu stăpâneau o 
anumită filologie (înțelegând prin 


aceasta cunoaşterea limbii, a 
istoriei, a culturii fenomenului 
studiat). 

În plus ei s-au „concentrat 
exclusiv pe aspectele exterioare ale 
universului spiritual ceea ce 


echivalează cu auto-alienarea”; ei 
au ignorat avertismentul lui Mircea 
Eliade „originalitatea şi importanţa 
unor astfel de contribuţii rezidă în 
faptul că ele explorează şi 
luminează universuri spirituale 
submerse sau greu accesibile”. 

„Satisfăcut de secularizarea 
vertiginoasă a societăţilor 
occidentale, oamenii de ştiinţă sunt 
înclinați să  suspecteze de 
obscurantism sau de nostalgie pe 
autorii care văd în diferitele forme 
religioase altceva decât superstiție şi 
ignoranță sau, în cel mai bun caz, 
comportamente psihologice, insti- 
tuţii sociale şi ideologii rudimentare, 
din fericire depăşite de progresul 
gândirii ştiinţifice şi triumful tehno- 
logiei”. 

„Oricare ar fi punctul de plecare 
a unei analize care îşi propune să 
definească omul, fie că utilizează 
perspectiva psihologică, sociologică, 
existenţialistă sau orice alt criteriu 
împrumutat de la filosofiile clasice, 
se ajunge, implicit sau explicit, la 
situaţia de a caracteriza omul drept 
fiinţă creatoare de cultură (limbă, 
instituţii, tehnici, artă, etc.). Şi toate 
metodele -— economice, politice, 
psihologice, - de eliberare a omului 
se justifică prin scopul lor final: 
acela de a DESLEGA OMUL de 
LANŢURILE SAU COMPLEXELE SALE 
pentru a-l deschide către lumea 
spirituală şi de a-l face CREATOR DE 


'1965) cel 


CULTURĂ”. 

Există printre studiile semnate de 
Mircea Eliade şi prezentat iniţial la 
Strassbourg, în 1964, (publicat în 
INITIATION - (ed. C. J. Beker Leiden, 
intitulat INIŢIEREA şi 
LUMEA MODERNĂ absolut necesar 
celui ce doreşte — cu bună credinţă şi 
corectitudine profesională  - să 
înţeleagă Mişcarea Legionară. 

„Termenul de iniţiere —- în sens 
general — ne învaţă Eliade — denotă un 
ansamblu de rituri şi instrucţiuni orale 
ale căror scop este să producă o 
modificare radicală în statutul social al 
persoanei iniţiate”. 

In termeni filosofici iniţierea este 
echivalentă cu o mutație ontologică a 
condiţiei existenţiale sau, altfel spus, 
la capătul încercărilor sale novicele 
apare ca o fiinţă total transformată: EL 
A DEVENIT UN ALTUL. 

Este ceea ce a demonstrat Mişcarea 
Legionară prin comportarea 
legionarilor în cei 70 de ani de 
continuă şi nemiloasă prigoană. 

Sau, cu vorbele celui de care ne 


aducem aminte azi, „aceasta 
înseamnă că nostalgia pentru 
încercările şi scenariile iniţiatice 
dezvăluie aspiraţia omului modern 
pentru o regenerare totală şi 
definitivă, pentru o  „renovatio” în 


stare să-i schimbe total existența”. 


CONGRES 


În data de 05/05. 2001 a 
avut loc, la Bucureşti, al III — 
lea Congres al Partidului 
PENTRU PATRIE. Congresul a 
reunit 101 delegaţi cu drept de 
vot. Lucrările Congresului au 
debutat în jurul orei 10% şi s-au 
încheiat la ora 17%. Congresul 
a validat prin vot secret noul 
Consiliu al Partidului PENTRU 
PATRIE: dr. ing. Constantin 
IULIAN — preşedinte; Virgil 
TOTOESCU, Ion GAVRILA — 
OGORANU  — vicepreşedinţi; 
Corneliu SULIMAN — secretar 
general; Nicolae NEAGOE — 
MATEESCU, Sile IORDACHE, 
Constantin IORGULESCU, Florin 


pagina |! 
CATEDRALA 


Omagiu P. C. Pr. DUŢU, 
ctitorul Catedralei Pa A 
Arhangheli Mihail şi Gavriil”. 


La-nceput de mileniu contem- 
plam cu mirare, 
pe un cer plin de farmec, un 
punct strălucitor 
care creştea pe boltă în nesfârşi- 
ta zare 
de credeai că-i un astru superb, 
nepieritor. 


În liniştea-nserării zvon dulce s- 
auzea!... 
Murmur duios de ape în infinit 
Născut 
se răspândea prin spaţii, nestin- 
gherit vibra 
pierzându-se în taină pe-un țărm 
necunoscut. 


Era corul de îngeri de la DOMNUL 
Purces 
care-nsoţea Lumina cu margini 
desluşite: 
o Catedrală sfântă, un mândru 
Vas-Ales 
cu înălțate turnuri, cupole 
măiestrite... 


De o-parte şi de alta, ai Proniei 


ostaşi, 

Mihail şi Gavriil purtau cu sârg 
Solia; 
cu ochii lor de foc scrutau din slăvi 
Moşia 
unde-aveau să planteze a lui lisus 
sălaş. 


În final au depus dumnezeiescul 
Dar 
Printre oameni pioşi, în strada 
Brâncoveanu: 
cei ce - L vor vizita fi-vor cuprinşi 
de har, 
vor trăi fericiţi, vor alunga aleanul. 


Săptămâna Patimilor, 2001. 
Eugen BĂLAŞA 


DOBRESCU, Sorin OLARIU, 
Lucia  BAKI — NICOARA, 
Gheorghe URSA -— consilieri. 
Noua conducere este 
validată pe o perioadă de 2 
ani (Reporter). 


BUNA VESTIRE nr. 45 - 47 / 2001. 


RECITINDU-L PE MIRCEA ELIADE. 


* De curând începusem o altă serie, SCRISORI 
către un PROVINCIAL, în care, într-un anumit fel, 
stăteam de vorbă cu tinerii din generația mea. Din 
multele scrisori pe care le primeam, construisem un 
„provincia!” la“ care adăugasem şi multe trăsături 
personale-bunăoară, melancoliile mele, (împotriva 
cărora, evident, tunam şi fulgeram), - Acestui 
provincial îi dădeam lecții de “bărbăţie şi eroism, îl 
somam să se scuture de clişee, de îndoială şi 
“mediocritâte, să-şi ia tinerețea în serios, adică, în 
primul rând, SĂ MUNCEASCĂ DIN RĂSPUTERI, să 
facă ceva, să CREEZE. 

Eram obsedat de generația noastră, singura 
generație liberă, „disponibili”, din istoria neamului 
românesc, nu va avea timp să-şi împlinească 
misiunea, că ne vom trezi într-o zi „mobilizați aşa 
cum au fost părinții, moşii şi strămoşii noştri, şi atunci 
va fi prea târziu ca să mai putem crea liber, atunci nu 
vom putea face decât ceea ce au fost ursiți să facă 
înaintaşii noştri: să luptăm, să fim JERTFIȚI, să 
amuțim. 

Sfatul pe care-l dam „provincialului” era acesta: 
să-şi închipuie anul care începe — 1928 — ca fiind 
ULTIMUL LUI AN şi să se străduiască să facă în cele 
12 luni care vor urma tot ceea ce îşi propusese să 
facă în viață...) 

Teama mea era de alt ordin: că TIMPUL ne este 
potrivnic, în sensul că, pentru tot ce avem de făcut, 
dispunem de prea puțin timp; că, deci nu trebuie să-l 
risipim zadarnic. Pe un alt plan era aceeaşi „LUPTĂ 
CONTRA SOMNULUI!” pe care o începusem în liceu, 
când îmi dădusem seama că pentru ceea ce aveam 
de făcut — mii de cărți de citit, atâtea ştiinţe de învățat 
— 16 ore de veghe nu-mi erau de ajuns. 

Ceream „provincialului” cum îmi ceream şi mie, un 
efort supraomenesc pentru a învăța şi a face tot ce 
nu avuseseră răgaz să învețe sau să facă înaintaşii 
noştri. 

Cred că nu mă înşelam. În fond, generația mea a 
avut doar vreo 10 — 12 ani de „libertate creatoare”. În 
1938 s-a instalat dictatura regală, apoi a venit 
războiul şi în 1945 ocupația sovietică TOTUL A 
AMUȚIT (din CUVÂNTUL ÎN EXIL, nr. 4041, 1965). 

* Făcând parte, trupeşte şi spiritual, din europa, 
mai putem fi sacrificați fără ca sacrificiul acesta să nu 
primejduiască însăşi existența şi integritatea 
spirituală a Europei? 

De răspunsul care va fi dat, de Istorie, acestei 
întrebări, nu depinde numai supraviețuirea noastră, 
ca neam, ci şi supraviețuirea Occidentului (Destinul 
culturii româneşti, 1953). 

*. Cercul prietenilor mei rămăseseră acelaşi şi 
continuam să ne vedem cu regularitate. Începusem 
să mă împrietenesc cu Camil Petrescu în pofida 
faptului că arareori îi plăcea ce scriam. Mă împriete- 


pagina 9 
nisem destul de bine cu Belu Silber şi cu atât mai 
mult m-a mâhnit un articol al lui, în ŞANTIER, în 
care, printre altele, spunea că sunt „puțin mistic, puțin 
agent de siguranță”. Câteva zile după aceea a venit 
să mănânce la noi, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. l-am spus: „Belu tu mă cunoşti, ştii cum 
îmi câştig viața, ştii cât de mult muncesc să-mi pot 
plăti chiria, să-mi pot cumpăra cărți, să-mi pot invita 
prietenii la masă. Cum de-ai putut scrie, atunci, că 
sunt „puţin agent de siguranță”? 

A început să râdă: „Eşti mai naiv de cât credeam, 
mi-a răspuns. Asta n-are nici o importanță. Asta face 
parte din jargonul gazetăriei marxiste. Eu sunt silit să 
atac poziția ta ideologică şi o fac utilizând clişeele 
clasice, dar ţin la tine ca om şi preţuiesc prietenia ta. 

L-am privit întristat. 

„Îmi pare rău, i-am spus. Eu am altă concepție 
despre prietenie şi chiar despre gazetărie”... 

Cred că nu ne-am mai văzut de atunci (din 
MEMORII, vol. 1). 

* Nu m-am consolat niciodată că în acei ani când 
îmi îngăduiam toate libertăţile, am ales soluția hibridă 
a „romanului indirect”. Dacă l-aş fi publicat integral 
JURNALUL INDIAN ar fi fost o carte semnificativă. Ar 
fi inaugurat în România un gen literar care, probabil 
va deveni popular, în literatura europeană în vreo 
zece-două zeci de ani. Cred că multiplele crize prin 
care a trecut romanul, teatrul filosofia sistematică vor 
încuraja un nou gen literar, greu de definit 
deocamdată dar care va fi departe atât de expresiile 
tradiționale ale scrierilor filosofice, ale eseului şi 
criticii, cât şi de jurnalul intim tip Goncourt sau Amiel. 
Scrieri în aparenţă hibride ținând atât de carnetul de 
note şi jurnalul intim, cât şi de stilul monografiei 
erudite, al corespondenţei, al reflecției filosofice, al 
problematicii politice şi sociale sau al istoriografiei (- 
idem). 

* Din scrisorile trimise prietenului său Stig 
WIKANDER - nepublicate până acum: 


7 noiembrie 1950. 

Astfel se face că ne-am mutat fără să stăm pe 
gânduri — (până atunci locuiseră în hoteluri de mâna 
a doua n. n.) — într-un apartament pus, provizoriu la 
dispoziția lor de Rene Laforque -— şi, în sfârşit, am o 
cameră de lucru şi sper să pot relua nefericita mea 
carte despre şamanism..(...) Toate astea mă înfurie şi 
mă demoralizează în cel mai înalt grad — dar am 
învățat să mă resemnez şi chiar să zâmbesc dinainte 
„terorilor istoriei” (aşteptând, bineînțeles ca această 
majusculă să mă strivească într-o zi.(...) 

Dacă îmi rămâne timp să fac şi altceva, aş încerca 
să scriu o carte mică despre L 'Homme comme 
symbole (Omul ca simbol). Dar mă îndoiesc, sunt 
destul de dezamăgit de erudiție şi cred că am comis 


(continuare în pag. 10) 


Texte selectate de Paul Spiru MICHAIL. 





pagina '0 


e (RECITINDU - L...) o mare crimă împotriva mea 
abandonând literatura Orice s-ar întâmpla vreau să- 
mi lichidez cercetările de istoria religiilor înainte de a 
face altceva (bunăoară, să emigrez în Argentina, 
unde se află fiica mea vitregă şi să-mi caut norocul în 
agricultură (.) 

Vntorul nu se arată prea încurajator, dar sfârşim 
pin a ne obişnui cu orice, CHIAR şi CU 
CATASTROFA. 

7 august 1952. 


* Şi acum o observație malițioasă: am recunoscut 
în Abrahamsson elevul lui Widegren: nu imi face 
onoarea de a mă cita măcar odată, deşi îl citează pe 
E O James şi alții eiusdem farinae în legătură cu 
mitul ( ) 

Mă interesează orice carte- „mină de informatie”-; 
mă gândesc TOT TIMPUL LA ROMÂNIA. Trebuie să 
avem la dispoziție cel puţin anumite dosare 
complete. căci bibliotecile au fost „purificate” şi. în 
plus după 1948 nu a mai intrat nici o carte 
ocudentală .. 

Dar Nostalgie du Paradis va conţine mai putin de 
cât o indică titlul său. Cred că v-am vorbit despre 
asta într-o după amiază la Lund: mă interesează mai 
ales recuperarea (simbolică) a condiţiei „paradisiace” 
(denumirea animalelor, limbaj al animalelor 
ascensiune  celestă, întâlnire DIRECTĂ cu 
Dumnezeu, etc) decelabilă în şedinţele şamanice 
pun în legătură această recuperare efemeră cu 
mistica creştină, arăt că aceeaşi situație se repetă în 
mistica creştină (sfântul regăseşte într-un fel condiția 
lu Adam nainte de cădere; viața mistică = 
recuperare a Paradisului, etc.) 

Visez să scriu o carte simplă, densă, pentru 
lectura curentă, fără note şi bibliografie. | 

În legătură cu Ana Pauker, nu trebuie decât să 
citiți 1984 al lui George Orwell. ESTE SOARTA 
TUTUROR CONDUCĂTORILOR COMUNIŞTI. 


14 iunie 1974. 


e impotnva destinului — cel puțin asta-i 
convingerea mea -— nu este posibilă decât o singură 
replică: A CONTINUA! 


* Din DESTINUL CULTURII ROMÂNEŞTI: 

Adevărata primejdie începe, însă, pentru întreg 
neamul românesc, abia după ocuparea teritoriului de 
către Soviete. Pentru întâia oară în istoria sa, neamul 
românesc are de a face cu un adversar nu numai 
exceptional de puternic, dar şi hotărât să întrebuinţe- 
ze orce mijloc pentru a NE  DESFIINȚA 
SPIRITUALICEŞTE şi Cultural ca să ne poată. în 
cele din urmă, asimila ( .) Chiar fără masivele 
deplasări de populații, există primejdia unei sterilizări 


BUNA VESTIRE nr. 45 - 47 / 2001. 


spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor şi 
ruperea legăturilor organice cu tradiţiile culturale 
autentic naționale. 

Neamul românesc, ca şi atâtea alte neamuri 
subjugate de Soviete, riscă să devină, cultural, un 
popor de hibrizi. Dar s-ar putea ca această primejdie 
de moarte să se soldeze cu o extraordinară reacţie 
spirituală, care să echivaleze cu instaurarea unui nou 
„mod de a fi” şi să provoace pe planul creației 
culturale,  „descălecarea' de acum 7 veacuri, 
provocată de marea năvălire a tătarilor.(...) 

Teoria istorică a împiedicat până acum creaţiile 
masive ale geniului românesc pe un plan mondial. 
Trebuie să ne amintim mereu că România modernă 
şi independentă nu are decât o SUTĂ de ani de 
existenţă iar întregirea țării a avut loc abia acum 35 
de ani (textul este scris în 1953). Făcând bine 
socotelile vedem că România modernă s-a bucurat 
numai de 20 de ANI DE LIBERTATE. 

Şi totuşi, cât de mult s-a creat în acest răstimp -. 

Dacă ar fi avut încă 20 — 30 de ani de relativă 
linişte, este probabil că România s-ar fi remarcat 
printr-un aport important în felurite domenii ale culturii 
europene.(...) 

Nu trebuie să uităm o clipă că acolo unde s-a 
întins Grecia, Roma şi creştinismul arhaic, s-a 
conturat adevărata Europă, nu cea geografică, ci 
Europa spirituală. Şi toate valorile creată înlăuntrul 
acestei zone privilegiate fac parte din PATRIMONIUL 
COMUN AL CULTURII EUROPENE. Nu ne putem 
imagina o CULTURĂ EUROPEANĂ redusă numai la 
FORMELE El OCCIDENTALE. EUROPA SE 
ÎNTREGEŞTE CU TOT CE A CREAT şi PĂSTRAT 
SPAȚIUL CARPATO-BALCANIC. 

Ceva mai mult: avem motive să credem că spațiul 
în care s-a întruchipat ZAMOLXIS, ORFEU şi 
misterele MIORIŢEI şi ale MEŞTERULUI MANOLE, 
nu şi-a secătuit izvoarele de creaţie; acolo unde 
moartea e încă valorificată ca o nuntă, izvoarele 
spirituale sunt intacte. (...) 

Europa nu este — şi NICI NU POATE FI — un bloc 
monolitic. 

Ea are deci nevoie de dimensiunea orfică şi 
zamolxiană pentru a se putea întregi şi pentru a 
plăsmui noi sinteze 

La încheierea acestui eseu MIRCEA ELIADE pune 
„O singură întrebare”: Europa îşi mai poate îngădui 
această A DOUA PĂRĂSIRE A DACIEI în ZILELE 
NOASTRE? Făcând parte, trupeşte şi spiritual, din 
Europa, mai putem fi sacrificați fără ca sacrificiul 
acesta să nu primejduiască însăşi existența şi 
integritatea spirituală a Europei? | 

De răspunsul care va fi dat, de ISTORIE, acestei 
întrebări nu depinde numai SUPRAVIEȚUIREA 
NOASTRĂ, ca neam, ci şi SUPRAVIEŢUIREA 
OCCIDENTULUI. 


IT NTPD IDE ACR OPT EPIC SE 8 JET RUE EDER e CD RTR e a CCC 07 AER RARES PE E PR e ret TE CEI PPE mr E 30 3 TR SITE 


BUNA VESTIRE nr. 45 - 47 / 2001. 


PROFESORUL lon Petrovici: Un prieten şi un 
apărător al legionarilor în prigoană 


Vorbind despre profesorul lon Petrovici e neapărat 
necesar să ne amintim cum privea marele Eminescu 
inteligența şi caracterul, când spunea: „Intre caracter şi 
inteligență n-ar trebui să existe alegere... 

Inteligența se găseşte adese — caractere foarte rar”. 

Folosim acest precept eminescian în prezentarea 
succintă a unui filosof din perioada de guvernare a 


unei dictaturi antilegionare pentru a arăta că 
profesorului Petrovici nu i-a lipsit inteligența, nici 
caracterul. 


Suntem în frământările anului 1944. La conducerea 
statului român un Guvern al Antoneştilor, iar prigonirea 
legionarilor încă era un fenomen ce caracteriza 
conducerea fostului Stat Naţional Legionar drept o 
şleahtă de torționari. 

La Ministreul Culturii Naţionale şi Cultelor „domnise” 
generalul Radu R. Rosetti. 

Deşi generalul Rosetti nu era complet descotorosit 
de unele metehne specifice absurdităţilor practicate în 
viața de cazarmă - aceasta mareşalului nu-i displăcea 
(Un exemplu din meteahna generalului Rosetti: primul 
lucru pe care îl făcea dimineaţa la sosirea în instituție 
era să controleze personal curăţenia de la WC - uri - 
ceea ce i-au făcut pe unii bârfitori să-l poreclească 
„domnul ministru — closet”) şi deşi Antoneştii se 
simțeau onorați cu participarea lui la o guvernare atât 
de angajată în „răfuieli” interne, totuşi generalului Radu 
R. Rosetti i-au trebuit mai puţin de zece luni spre a-şi 
da seama că este dificilă orice colaborare cu un om 
irascibil ca lon Antonescu. 

La 10 noiembrie 1941 şi-a prezentat demisia, fără 
prea multe explicaţii. A. Simion notează: „Hotărârea 
acestuia se pare că l-a luat prin surprindere pe 
Antonescu, de vreme ce el n-a găsit, imediat, un 
înlocuitor, fiind nevoit să preia, personal, interimatul 
respectivului departament [vezi Decretul nr. 3146 din 
11 noiembrie 1941]. 

Abia la 4 noiembrie, după trei săptămâni de căutări, 
tratative şi  poticneli, fu găsit un ministru la 
Departamentul Educaţiei Naţionale, în persoana prof. 
univ. lon Petrovici. 

Aici este necesar să facem o paranteză pentru a 
spune câte ceva despre acest eminent cărturar român 
cu care, învățământul universitar din România, a avut 
tot motivul să se mândrească înainte de „eliberare” şi 
se va mândri după adevărata Eliberare. 

La data când profesorul lon Petrovici a acceptat să-l 
înlocuiască pe generalul Rosetti, în urma unor 
îndelungate tratative purtate cu amândoi Antoneştii, 
împlinise vârsta de 59 de ani. Faptul că a fost, totuşi, 
convins să fie ministru, şi, mai cu seamă, să fie ministru 
al Învățământului, într-un cabinet de dictatură militară, 
menit să poarte un război de distrugere a Gărzii de Fier, 
un război cu precădere împotriva tineretului studios care 
era format, în general, nemarxistic, era detaşamentul de 


CR E E E RR E E E 


pagina 11 
avangardă al Mişcării Legionare, a surprins pe foarte 
mulți români legionari şi nelegionari. A surprins 
fiindcă în toate manifestările sale — atât cele politice, 
cât şi în bogata-i activitate de universitar, 
academician şi scriitor - , lon Petrovici n-a întreprins 
nimic, nici o acțiune care să-l arate în adversitate cu 
legionarii. Astfel că, ținând cont de aceasta şi potrivit 
formulei politice exprimată în deviza lui Corneliu 
Zelea Codreanu: „Toţi cei care nu ne duşmănesc şi 
nu sunt angajaţi în lupta fățişă contra noastră sunt 
prietenii legiunii”, profesorul Petrovici era considerat 
de marea masă a legionarilor un simpatizant al lor. 
Chiar ca ministru antonescian el a rămas în 
continuare acelaşi, corect şi ataşat pe deplin ideilor 
de bază ale românismului constructiv, un ministru 
care — aşa cum ne va mărturisi mai târziu la Aiud — 
„a făcut ce i-a stat în putere să tempereze spiritele, 
să-l determine pe mareşal să nu mai comită noi 
fărădelegi împotriva tineretului ţării...” 

În 1979, Editura „Cartea Românească” a tipărit, 
sub semnătura lui lon Petrovici, un volum de 
„Evocări inedite” — pagini memorialistice, cu titlul 
sugestiv: Prin meandrele trecutului. Avea să fie 
ultima lucrare literară a filosofului editată de un 
regim care la ținut întemnițat aproape un deceniu la 
cele mai sinistre închisori. staliniste: Jilava şi Aiud 
(Penultimul volum de „reconstituiri şi evocări”: De-a 
lungul unei vieți, a văzut lumina tiparului la începutul 
anului 1966). 

„Cuvântul înainte”, la ultimul volum, este scris de 
Mihai Gafița. Aceasta, vrând să explice motivul care 
l-a determinat pe filosof să accepte colaborarea cu 
Antoneştii, a scris următoarele: „Asasinarea lui 
lorga, Madgearu şi a altor figuri de prim plan ale 
politicii, dar nu mai puține personalității ale culturii 
(după câte ştim în afară de lorga, Madgearu şi 
Victor lamandi, în noiembrie 1940 şi nici la 
„rebeliune”, nu au căzut sub gloanţele legionarilor 
nici o altă personalitate a culturii româneşti (dacă 
Victor” lamandi a fost şi o asemenea personalitate şi 
nu o figură de prim plan a politicii de lichidare a 
gardismului; n. n. ), a creat şi la lon Petrovici şi la alți 
intelectuali disponibilități de înțelegere pentru actele 
interne ale dictatorului militar care  lichidase 
rebeliunea legionară, urmărea pedepsitor pe ucigaşi 
şi anunța un program de redresare morală. A socotit 
deci că este cu putință să-i dea concursul în 
acțiunea de guvernare...” (vezi opera citată, pag. 
11). 

E bine să precizăm că în decembrie 1941, luna 
când profesorul lon Petrovici s-a decis să-l înlocuiască 
pe lon Antonescu la Departamentul Culturii Naţionale 
şi al Cultelor, toate marile procese legionare erau 
terminate din vară, execuțiile de legionari se răriseră 
de-a binelea, ca şi „urmărirea pedepsitor pe ucigaşi”... 


(va urma) 
Vasile BLĂNARU — FLAMURĂ 


pagina 12 
(urmare din pag. 8) 


* (FRĂȚIILE DE CRUCE...) 

Cc) portretele lui C. Z. Codreanu şi 
Horia Sima decupate din ziare sau 
reviste, 

d) un număr de 69 notițe pe fițuici 
volante cuprinzând activitatea 
legionară a numitei după 
evenimentele de la 21 — 23 ianuarie 
a. c. în direcția strângerii de fonduri 
pentru Mişcarea Legionară. Pe 
fiecare din aceste fițuici se aflau 
scrise lozinci legionare sau fraze 
instigatoare ca acţiuni teroriste, 
propagandă, etc. Toate aceste fraze 
sunt cuprinse din 7 cuvinte. Astfel 
de fițuică scrisă în ziua de 16 aprilie 
1941 este scris: „De ce Antonescu 
crede. dacă moare, piere Țara?”. 

Din cercetările făcute rezultă că 
elevele de la Liceul dv. desfăşoară o 
intensă activitate legionară. 


Eleva  Ribiţchi Ana a fost 
înaintată cu actele adresate 
Parchetului Tribunalului Militar 
Constanţa. unde a fost reținută 


pentru cercetări şi judecare. 

IV. Cu ocazia percheziţiei ce s-a 
făcut la Căminul Liceului de fete. 
Rădăcină Maria din cl A Ill-a a dat 
elevei Bâlă Maria din cl aV-ao 
revistă intitulată „Muncitorul 
legionar pentru a o ascunde; 
această revistă se află la Poliție. 

V. La domiciliul elevei Zaharia 
Silvia s-a găsit o carticică cu 
cântece legionare”“ 

Ca urmare a Adrese: Poliției. în 
ziua de 7 iunie are loc Consiliul 
profesoral al Liceului teoretic de fete 
„Pr Ileana”; din procesul verbal nr. 
34/1941 extragem „Am constatat 
din rezultatele cercetărilor Poliţiei 
că, afară de eleva Ribiţchi Ana, 
celorlalte eleve nu li se pot aduce 
învinuiri ce ar trebui să aibă 
sancțiuni din partea autorităților 
şcolare. În ceea ce priveşte pe 
Ribițchi Ana, cl. A V-a, consiliul 
profesoral, propune eliminarea ei 
până la pronunțarea instantelor 
judecătoreşti” '9. 

Pe adresa Liceului teoretic de 
fete „Pr. Ileana”, din 9 iunie 1941, 
înaintată Insp. Şc. Reg. Galaţi îm- 
preună cu procesul-verbal din 7 iu- 
nie, inspectorul general şef pune 
rezoluția: „Se aprobă propunerea cu 
sancţionarea eleve: Ana Rabitchi” 


BUNA VESTIRE nr. 45 - 47 / 2001. 


Din procesul - verbal amintit se 
constată că profesoarele Liceului de 
fete aveau curajul să ia apărarea 
elevelor acuzate de poliție, 
nesancționându-le, cu excepția celei 
arestate. Mai mult, în finalul acestui 
proces-verbal consemnau: „Cu privire 
la învinuirea că la şcoala noastră s-ar 
lucra intens în direcţia politicii 
legionare protestăm împotriva acestei 
afirmaţii deoarece la noi în şcoală nu 
se desfăşoară nici o activitate în 
acest sens” '”. Câtă diferență între 
ținuta demnă a profesoarelor de 
atunci. care câutau să ajute, cât le 
stătea în putință, pe elevele lor 
prigonite de dictatura antonesciană, şi 
conformismul servil al profesorilor din 
timpul dictaturii comuniste! 

Activitatea clandestină a elevilor 
din Frăţiile de Cruce, care acționau în 
Liceul teoretic de băieți. a continuat 
însă tot timpul, înfruntând riscurile 
arestărilor antonesciene. Nu 
cunoşteam activitatea acesteia, căci 
din documentele studiate nu reiese. 
În schimb, există o adresă foarte 
importantă a M. C.N. C. din 19 martie 
1942, din care aflăm că Parchetul 
Tribunalului Tulcea face cunoscut că 
„a fost descoperit întreg nucleul 
legionar din oraş, membrii fiind 
arestați şi trimişi cu actele dresate 
Tribunalului Curţii Marţiale a Diviziei a 
IX-a din Constanţa”! Aceştia sunt 
elevi ai Liceului teoretic de băieți, 
mulți dintre ei fiind printre cei care, cu 
un an în urmă, fuseseră avertizați că 
„la prima abatere” vor fi exmatriculați. 
Ei sunt: Mitan Virgil, cl. a VIII-a; Radu 
Valentin cl. a Vill-a; Prundeanu 
Alexandru cl. a  Vill-a; Martin 
Sebastian cl a VI-a; Pârâu Tudorel cl. 
a VIll-a particular: acesta a mai fost 
condamnat 4 luni închisoare şi este 
şeful acestei organizațiuni 
clandestine”'”. Pe această adresă 
Ministrul |. Petrovici a pus rezoluția: 
„eliminaţi”. 

Ca urmare, cei cinci elevi legionari 
sunt eliminați din şcoală prin Adresa 
M. C.N. C. din 23 martie 1942 către 
Liceul teoretic de băieţi Tulcea'”. 

Ce a urmat după aceasta, pentru 
liceenii fedecişti din Tulcea, 
documentele consultate nu mai arată 
nimic. Cu siguranță că au parcurs 
calvarul atâtor mii de tineri idealişti 
care şi-au sacrificat tinerețea şi viața 
pentru un ideal în care au crezut ne- 


limitat. 

Pentru ilustrarea caracterului 
opresiv al regimului antonescian voi 
înfățişa un fapt întâlnit în aceeaşi 
serie de documente: la 16 octombrie 
1943, M.C.N.C. comunică Insp. Şc. 
Reg. Galați că sunt pedepsite cu 
„avertisment public” Paraschiva 
Angelescu şi Maria Ionescu, 
profesoare la Şcoala Profesională 
de fete din Tulcea, „Pentru că s-au 
făcut vinovate de abateri de la 
regulament” '%. Cauza şi ce „abateri 
de la regulament” li se reproşează 
se vede din Adresa acestei şcoli 
către Insp. Şc. Reg. Galaţi din 3 mai 
1943, din care menţionăm: „Avem 
onoare a vă aduce la cunoştinţă că 
în urma unui denunț anonim 
(veşnicul denunț anonim care a 
chinuit omenirea — n. n.), Siguranța 
locală a făcut cercetări la şcoala 
noastră cu privire la o hartă a Rusiei 
ce a fost publicată în revista 
„Vremea din iunie 1941 şi pe care 
urmăreau cu aproximaţie mersul 
războiului. Au fost  interogate 
doamnele profesoare, personalul 
administra-tiv şi de serviciu” 17. 


"Arh. Stat. Tulcea, Fond. Prefect. 
Tulcea, Serv. A-dtiv, dos. 1304 / 
1941, f. 219; 

* Arh. St. Tul. Fond. Insp. Şc. Reg. 
Galați, Dos. 33 / 1941, cu foile 
nenumerotate când l-am consultat în 
1981; 

* Ibidem; 

* Ibidem; 

Ibidem; 

“ Ibidem; 

Ibidem; 

cl. a XI — a de azi; Liceul teoretic 
avea atunci clasele | -— VIII, 
corespunzând claselor V — XII de 
azi; 

* Arh. Stat. Tulcea, Fond. Insp. Şc. 
Reg. Galaţi, Dos. 33 / 1941, foi 
nenumerotate; 

” Ibidem; 

"9 bidem; 

"1 Ibidem; 

12 Ibidem; 

"3 Arh. St. Tulcea, Fond. Insp. Şc. 
Reg. Galaţi, Doc. 35 / 1942, foi 
nenumerotate; 

Ibidem; 

Ibidem; 

'% Arh. St.Tulcea, Fond. Insp. Şc. 
Reg. Galaţi, Dos. 41/1943, foi 
nenumerotate; 

" Ibidem. 


x 


= ——————____———————————————————— 


BUNA VESTIRE nr. 45 — 47 / 2001. 


O SĂRBĂTOARE A BUNEI VESTIRI ÎN 
LARGUL MORŢII — MIDIA 


Primele cârduri de cocori se învârteau în cercuri 
pe cerul ca oglinda, aducând pe aripi de vise, 
primăvara aşa de  aşteptată, pe meleagurile 
Dobrogei. Soarele învăluia cu căldură sa câmpiile şi 
dealurile, ţărmul şi apa mării, iar valurile mai puţin 
mânioase îşi lăsau spuma pe nisipul argintiu de pe 
plaja ce mărginea lagărul de tristă amintire Midia. 

In spatele bărcii nr. 1, care găzduia peste 100 de 
deţinuţi politici, toţi componenți ai brigăzii de 
meseriaşi, se întindea grădina de zarzavat, pe care o 
lucrau deţinuţii din interiorul lagărului, roadele fiind 
savurate de politrucii ce ne păzeau şi familiile lor. 


Straturile de ceapă se aliniau simetric pe costiţa: 


deluşorului, verdele viu al firişoarelor tinere, 
contrasta violent cu pământul gălbui, în unele locuri 
nisipos, al celorlalte straturi ce îşi aşteptau sămânţa. 
Pe lângă cărări, tufe de păpădie zâmbeau prin 
coloritul galben al micilor flori care anunțau la rândul 
lor primăvara. Era 25 Martie 1953. Zi mare a bisericii 
creştine. Ziua de Buna Vestire. In baraca 
meseriaşilor, cu o zi înainte se făcuse curăţenie 
generală şi cei aproape 80 de deţinuţi politici din 
schimbul întâi se aflau strânşi pe locul dintre priciuri 
şi ascultau cu smerenie slujba liturghiei oficiată de 
preotul strungar, al cărui nume mi se pare că era 
Negrutiu, eu fiind proaspăt venit în familia 
meseriaşilor, încă nu apucasem să cunosc decât pe 
şeful brigăzii, mecanicul de cale doctorul strungar ce 
salvase de la moarte zeci de deţinuţi politici prin 
toate lagărele şi puşcăriile prin care trecuse. Achile 
Sari era o adevărată legendă a puşcăriilor comuniste. 
După slujba religioasă, preotul îşi ţinu predica 
dedicată zilei de Buna Vestire, în care, Arhanghelul 
Mihail vestise pe fecioara Maria că peste nouă luni va 
naşte pe Acel ce va fi Fiul lui Dumnezeu, Domnul 
Iisus Hristos, Mântuitorul trimis să salveze omenirea 
de păcatul de moarte şi a pregătirii ei de înviere 
sufletească, atunci când va veni ziua judecății de 
apoi. | 

După predica preotului, doctorul Achile Sari se 
adresă auditorilor, care, în majoritate erau legionari: 
„Dragi camarazi, aşa cum biserica ai cărei fii suntem, 
sărbătoreşte această zi sfântă, tot aşa pe plan 
lumesc; Legiunea Arhanghelului Mihail” sărbătoreşte 
şi ea această zi, în care o mână de intelectuali a 
înfiinţat această legiune spre a anunţa, de Ziua Bunei 
Vestiri, vestea învierii neamului românesc, iar ea să 
fie pilonul zidului în faţa primejdiei bolşevice. Toţi cei 
de faţă au păstrat apoi un minut de reculegere în 
memoria celor morţi în puşcăriile comuniste. Incet- 
încet, ultimele raze ale soarelui părăseau bolta 
cerească, amurgul începea să-şi lase aripile peste 


pagina 13 
întinsul mării iar noi, încă sub impresia cuvântărilor, 
ne pregăteam pentru numărătoare, cu gândul la cei 
de acasă, uitând pentru un moment chinurile 
îndelungate ale detenţiei, şi, primind mesajul acestei 
minunate zile, vom suporta mai uşor anii grei pe care 
îi mai aveam de parcurs pe această Golgotă a 
neamului românesc, urmând a ne duce crucea până 
la o „Bună Vestire” ce totuşi, pentru unii din noi, a 
venit! Târziu, dar a venit! 


Wilhelm WEISS 





Trăncăneala... 


Obicei mănos pentru politicienii de pretutin- 
deni. Geme Europa de astfel de „conducători”. În 
România este superinflaţie de din ăştia. Sunt unii 
dintre ei autori de zeci de volume, pute in urma 
lor a „cultură“. De pildă, orice politician care se 
respectă îşi adună discursurile şi editează un 
volum, două... zece. Dacă le cercetezi conţinutul 
vei observa o bogăţie infinită de promisiuni, 
cuvinte late, neologisme, sintagme găunoase 
etc. Coroborând, toată această vorbărie a 
politicianului respectiv, cu faptele aceluiaşi 
politician vei constata o cumplită nepotrwvire. 
Când politicianul îţi vorbeşte despre bogăție 
materială fi sigur că — în fond - se gândeşte la 
bogăţia personală, când spune că eşti liber el 
spune că eşti „liber” să-i devii sclav ş. a. m. d. 
Politicianul este - în fond - un hoţ. El fură pe 
faţă şi este aplaudat de auditoriu, este cunoscut, 
mai mult decât atât, este celebru şi toată lumea 
aşteaptă minuni de la el, stă cu gura căscată să 
i-o astupe politicianul cu haleală, să-i ofere o 
speranţă, credinţă şi mulţumire sufletească. 

Noi oamenii punem mare preț pe omul care-i bun 
de clanță. Darul oratoriei descătuşează energii 
nebănuite în  auditoriu. Desigur, in favoarea 
oratorului, a retorului. Sigur, există şi alt tip de 
politician. Al celui ce mereu râde, rânjeşte chiar. 
Râde şi-ţi dă „bună - ziua”. Un astfel de ins este 
deosebit de ticălos. Iţi înfige cuțitul în spate , râde, 
şi, dacă scapi de la moarte, a doua zi îţi dă iar „bună- 
ziua”, râde, la Biserică-şi face cruce, cu evlavie, râde 
la toată lumea, dă mâna cu toată lumea şi zice că l-ai 
provocat şi de aceea te-a înjunghiat şi că a făcut-o 
spre binele tău. Am cunoscut şi eu — în anii din urmă 
- un astfel de ticălos. Cum ne putem apăra de 
această specie de „oameni”? 

Incă n-am aflat!... 

George URSA 


pagina 14 
(urmare din pag 1) 


* (De unde începe...) 

Şi a face istorie inseamnă a crea un „om nou”, 

cu un alt sens al existenți. 

Semnele ne arată că destinul României moderne 
cu acest „om nou începe. că dintr-un primat al 
spiritului, adică al valorilor creştine, îşi vor trage 
hrana şi tăria noile generații. Comentariul nostru la 
jurământul legionarilor încerca să pună în lumină 
structura creştină a vieţii tineretului românesc de 
astăzi. O inspăimântătoare voință de creştinare 
stăpâneşte astăzi sufletul elitelor tinereşti. Mistica 
aceasta — care nu e novă. căc' se află pe locurile 
noastre din timpul când se zâmislea poporul 
românesc - coincide cu setea neamului întreg de a 
se împrospâta sufleteşte, de a se întări şi a se 
spiritualiza 

Veti intain' pretutindeni astăzi, în toate straturile 
sociale, oamen' care-şi caută un sens al existenței 
prin valorile creştine Jertfă. muncă, viață aspră. 
temniță, renuntare la bucurule lumeşti — au ajuns țel 
şi sens al existenței pentru foarte mulți oameni, 
care 'trăiau până acum la intâmplare, în afara 
oricăror valori spirituale. Toti aceşti oameni cred şi 
vor să creadă. Toți nădăjduiesc o țară nouă prin 
harul lui Dumnezeu şi asprimea vieții lor creştine. 

iată, prin aceste schimbări adânci, nevăzute şi 

neauzite, se pregăteşte destinul României 
moderne. O țară şi un nzam care trăiesc total sub 
semnul Crucii. Ceea ce n-au izbutit să realizeze 
sau să păstreze neamurile Apusului — să încercăm 
noi, să înfăptuim noi. Dacă poate fi vorba de o 
misiune a României, de un om nou creat de români 
— aici sunt, în această colectivă sete de sfințenie, 
de creştinare totală. 
Geneva n-a însemnat prea mult în istoria lumii. Dar 
a fost un veac când Geneva domina în întreaga 
Europă: acolo trăia Calvin, acolo încerca el să 
realizeze o viață creştină (după capul lui. e drept). 
Atunci Geneva strălucea ca un far în Europa. Era 
dată ca exemplu pentru libertatea ei spirituală. 
pentru  creştinisraul ei, pentru perfecțiunea 
omenească pe care realizase Calvin. Oamenii din 
alte locuri îşi îndreptau privirile spre Geneva ca 
spre un nou lerusalim. Istoria Reformei a dovedit 
apoi, cât de lumesc era acest lerusalim genevevez. 
Dar pe noi nu ne interesează aici adevărul sau 
minciuna Reformei. Ci numai un singur fapt: că 
unicul ceas când Geneva a dominat Europa a fost 
ceasul revoluției sale creştine. 

In România de astăzi nu se întâmplă o nouă 
Refcrmă. Dimpotrivă, o adâncire a celei mai vechi 
forms de viață creştinească: ortodoxia. Dar 
ortodoxia noastră ar putea să strălucească într-o 
apropiată şi să domnie întreaga Europă. Nu prin 
puterea ei de prozelitism — pe care nu o are şi pe 
care. structural, nu o poate avea, deoarece se 





BUNA VESTIRE nr. 45 - 47 / 2091. 





deosebeşte de  universaismul catolicismului şi 
atomismul protestantismelor. Ci prin miracolul unui 
neam care creşte. se fortifică şi îşi justifică misiunea 
lui istorică, numai cu ajutorul valorilor creştine. Când 
întreaga Europă recunoaşte că oamenii nu pot fi 
conduşi creştineşte — şi numai un primat politic dă 
semnificație unui neam - România îşi îngăduie 
„nebunia” să arate Apusului că o perfectă viață civilă 
nu poate împlini decât printr-o viață autentic creştină, 
şi că cel mai superb destin pe care şi-l poate găsi un 
neam este să facă istorie prin valori supra-istorice. 

Dacă ne învrednicim să arătăm lumii acest lucru, 
misiunea României se alătură, în istoria Europei, 
misiunii pe care şi-au recunoscut-o Grecii, Romanii, 
Germanii, Slavii. 


Maxime ... blânde 


* Fericirea este sentimentul îndatoririlor înde- 
plinite. 

* Nepăsătorul nu simte fericirea. 

* Fericirea în copilărie este joacă, vis, iluzii; la 
maturitate... rezultatul muncii, succese  şi.. 
înţelepciune. 

* Eşti fericit când nu eşti ca alţii. 

* Nici o fericire nu este mai sinceră şi reală, decât 
iubirea faţă de copii. 

* Fericirea nu poate fi fictivă. 

* Omul îşi poate găsi fericirea, nu în lumea 
perceptibilă simţuriior ci în labirintul propriului său 
suflet; prin muncă stăruitoare şi dăruire de sine, prin 
sacrificiu şi descoperirea adevărului. 

* Nefericiţii nu ştiu ce este fericirea de aceea ei 
trebuie învăţaţi. 

* Cei ce nu pot plânge zâmbind, nu pot cunoaşte 
şi nici nu pot să ştie ce este fericirea. 

* Fericit este omul care face binele. 

* Fericirea adevărată este totdeauna o depăşire 
tăcută, latentă în. cutele conştiinţei. Noi nu o 
mărturisim din modestie sau de frică să nu ne-o 
pierdem prin devalorizarea ei de către alţii, care ne-o 
pot compromite şi degrada. 

* Cine este fericit nu se teme de moarte! 


Simion GIURGECA 


* El a bătut neamuri multe şi a ucis împărați 
puternici; 

Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de 
mâini omeneşti. 

Gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea; 

Urechi au şi nu vor auzi, că nu este duh în gura 
lor. 

Asemenea lor să fie toţi cei ce-i fac pe dânşii şi toţi 
cei ce se încred în ei (Psalmul 134, vers. 10, 15 — 18). 








BUNA VESTIRE nr. 45 - 47 / 2001. 


22 APRILIE 1986 


Acum 15 ani pleca dintre noi 
Mircea Eliade. 

Ducea cu el tristeţea, imensa 
tristeţe a exilatului care asemenea 
lui Ovidiu, tânjea după România 
precum poetul exilat la Pontus 
Euxinus după Roma, dar şi 
nefericirea de a nu-şi fi văzut truda 
de o viaţă preţuită cum ar fi cuvenit 
în propria ţară, pentru că, în ciuda 
vorbei ştiute că „nimeni nu-i profet 
în propria ţară” el s-ar fi vrut să fie. 

Iar noi, în cei 15 ani de când ne- 
a părăsit, asistăm la împlinirea uneia 
dintre  prevestirile lui cele mai 
pesimiste, ce apărea în Vremea din 
19 septembrie 1937: „Clasa noastră 
conducătoare care a avut frâiele 
destinului românesc s-a făcut 
vinovată de cea mai gravă trădare 
care poate înfiora o elită politică în 
faţa contemporanilor şi în faţa 
istoriei: PIERDEREA INSTINCTULUI 
STATAL, totală în capacitatea 
politică. 

Nu e vorba de o simplă găinărie 
politicianistă, de un milion sau de o 
sută de milioane furate, de corupţie, 
de bacşişuri, demagogie şi şantaje. 


Este ceva infinit mai grav, care 
poate  primejdui însăşi existenţa 
istorică a neamului românesc, 


oamenii care ne-au condus şi ne 
conduc încă, NU MAI VĂD. 

Intr-una dintre cele mai tragice, 
mai frumoase şi mai primejdioase 
epoci pe care,le-a cunoscut mult 
încercata Europă luntrea statului 
nostru e condusă de nişte PILOŢI 
ORBI. Acum când se pregăteşte 
marea luptă, după care se va şti 
cine merită să supravieţuiască şi 
cine-şi merită soarta de rob - elita 
noastră conducătoare îşi continuă 
micile sau marile afaceri, micile sau 
marile bătălii electorale, micile sau 
marile reforme moarte. Nici nu 
găseşti cuvinte de revoltă. Critica, 
insulta, ameninţarea -— toate acestea 
sunt zadarnice. 

Oamenii aceia sunt invalizi: nu 
mai văd, nu mai aud, nu mai simt. 
Instinctul de căpetenie al elitelor 
politice — s-a stins”. 

Se poartă — şi nu doar printre 


adversarii lui Mircea Eliade — ideea că 
legionarul Mircea Eliade s-ar fi 
distanțat de mişcare, şi-ar fi 
reconsiderat trecutul şi că acest trecut 
nu ar fi fost decât o rătăcire generală 
de tinereţea  „huliganilor” şi de 
loialitatea faţă de Nae Ionescu. 

Nimic mai fals. 

Prin experienţa sacrului — scrie el în 
prefața lucrării intitulată în englezeşte 
The Quest: History and meaning 
in Religion — apărută la Chicago în 
1969 - (tradusă în româneşte de 
Cezar Baltag sub titlul Nostalgia 
Originilor, Humanitas 1994) — spiritul 
omenesc a surprins deosebirea dintre 
ceea ce se revelează ca real, puternic 
şi semnificativ şi ceea ce nu posedă 
aceste calităţi, adică fluxul haotic şi 
primejdios al lucrurilor, apariţiile şi 
dispariţiile lor întâmplătoare şi lipsite 
de sens”. 

„Sacrul este un element în structura 
conştiinţei nu un stadiu în istoria 
conştiinţei” o lume semnificativă. A fi — 


sau mai degrabă a deveni om 
înseamnă a fi religios”. 

De aceea comunismul, prin 
desacralizarea vieţii umane l-a 


dezumanizat pe om şi l-a transformat 
în ucenic al diavolului. 

Mircea Eliade, printre primii, 
cărturari ai secolului care s-a dus, a 
înţeles şi a demonstrat că „istoria 
religiilor încetează de a fi un muzeu de 
fosile, ruine şi de miracole învechite 
pentru a deveni ceea ce ar fi trebuit să 
fie pentru orice cercetător: o serie de 
„mesaje” ce aşteaptă să fie descifrate. 

Niciodată nu au fost mai utile 
studiile lui Mircea Eliade — nu doar 
pentru specialişti - ci şi pentru 
„Cititorul inteligent şi de bună 
credinţă” — cum scrie el în prefața mai 
sus citată — decât în aceste zile când 
ieşim, năuciţi, din acest cutremur al 
suferințelor — total nepregătiţi pentru 
reconstruirea  omeniei, omului şi 
umanităţii. 

Pentru că — ne spune el, momentul 
nostru istoric ne obligă la confruntări 
pe care nici nu le puteam, măcar 
imagina, acum 50 de ani. Pe deo 
parte popoarele Asiei şi-au făcut 
reintrarea în istorie, pe de alta, 
popoarele aşa zis „primitive” îşi 
pregătesc apariţia la orizontul „marii 


pagina 15 
istorii” — (altfel spus, ele năzuiesc 
să devină subiecte active ale 
istoriei şi nu simple obiecte pasive 
cum au fost până acum). 

Noi credem că Mircea Eliade nu 
a fost şi nu este doar camaradul 
nostru — al celor care au crezut şi 
continuă să creadă în Mişcarea 
Legionară; şi nici doar profesorul 
care a călăuzit elevi din toată lume 
întru  cercarea „fenomenului 
religios”; sau doar savantul care a 
construit o nouă ştiinţă - cea a 
religiilor — care îşi are rădăcinile în 
acel Tratat de istorie al religiilor şi 
nici numai omul de litere complex 
şi complet — jurnalist, romancier, 
memorialist, editor şi critic de 


„texte ci, şi mai ales, omul care şi-a 


iubit ţara ca nimeni altul, care şi-a 
cinstit prietenii şi camarazii şi care 
nu şi-a trădat credinţa, aşa cum 
unii bărbaţi nu-şi trădează şi nu-şi 
uită nici când prima iubire. 

Cartea din a cărei prefaţă am citat 
mai sus, cu titlul englezesc mult mai 
aproape de esenţa ei, The Quest 
care înseamnă căutare, cercetare, 
supunere la investigaţie, este un 
adevărat instrument util tuturor 
profesorilor atunei când vor să-şi 
instruiască cum se cuvine elevii, 
începând, ori de câte ori este 
necesar, cu problemele semantice, 
pentru că nu ne putem înţelege 
dacă vom uita că „la început a fost 
Cuvântul”. 

Apoi, susţine profesorul Eliade, 
trebuie să trecem la sfărâmarea 
gardurilor care duc la „dogmatism şi 
stagnare”, şi ne atrage el atenţia, 
mai mult de cât oricare elită 
disciplină - psihologie, antropologie, 
sociologie, etc. - istoria religiilor 
poate să deschidă calea unei 
antropologii filosofice, căci sacrul 
este o dimensiune universală şi 
începuturile culturii au rădăcinile în 
experienţele şi credinţele religioase”. 

Gândirea  eliadiană îşi continuă 
drumul spre creierul şi inima 
elevului — fie el student la Chicago 
University, fie doar cititor oriunde în 
lume, ajutându-l să înţeleagă 
valoarea, limitele şi importanţa 
întemeietorilor studiului ştiinţific al 
religiilor. 

(continuare în pag. I, Supliment) 


Doru MIHAIL 


pagina 16 
(urmare din pag. 5) 


* (Cronică...) Irlandei şi bascilor; a pus piciorul pe 
lună, dar zeci de ani nu se putea pășş! din Berlinul de 
Est în cel de Vest. 

În schimb anunțăm vestea cea mare „sănătate 
pentru toți”. 

Între timp, din 1945, dispunem de puterea 
diabolică de a ne autodistruge ceea ce justifică 
rândurile pe care, cu mulți ani în urmă. le-am întâlnit 
sub semnătura unu: gânditor francez 

„Revoluția franceză este un proces idilic față de 
ceea ce s-a petrecut cu no! în numai 50 de ani. lar 
copii şi nepot” generațiile de azi nu mai au dreptul 
să privească cu ironie temerile şi neliniştile noastre 
şi să se mire că sărmanii lor bunici se speriau de 
aşa ceva. 

Nu suntem sărmani Ş: dacă nu vor să li se 
întâmple lor ceva şi mai rău trebuie să se 
gândească bine. 

Moştenirea pe care le-o va lăsa acest cult pentru 
maşini este el bun sau nu? Nu cumva ar trebui 
regindit, reevaluat şi pus in slujba omului şi mai ales 
a acestei „sănătăți pentru toți” care trebuie să fie nu 
doar fizică ci mai ales mintală şi morală?” 


„Învățăturile” lui Kissinger 


„Poporul grec este greu de guvernat şi de 
aceea trebuie să-i lovim adânc în rădăcinile 
sale culturale Numai atunci se va învăţa minte. 

ințeleg adică să lovim limba, religia, 
rezervele sale spirituale şi istorice, astfel încât 
să-i neutralizam orice posibilitate de a se 
dezvolta, de a se remarca, de a se impune, 
pentru a nu ne ma: stânjeni în Balcani, în 
Mediterana răsăriteană, in Orientul Apropiat, în 
toată această regiune nevralgică şi de mare 
importanță strategică pentru noi şi pentru 
politica SUA” (interviu cu Henry Kissinger din 


revista „Nemesis”, nr 35/ 20 Feb 1997) 










REDACTIA 


Fondator: Simion GHINEA - VRANCEA 


Redactor şef: George URSA 
Redactor George Alexandru URSA 
Corector: Nicolae VEGA 





* Articolele neacceptate, pentru publicare, nu se restituie; 
* Opiniile exprimate în articole aparțin autorilor. 


* Administraţia: 092 / 66.53.27. 


Culegere texte: George Alexandru URSA, George URSA, Tehnoredactare: G. Alex. URSA 


BUNA VESTIRE nr. 45 - 47 / 2001. 






Datoria noastră 





* Să ne rugăm pentru odihna sufletului lui 
Mircea Eliade; 

* Să-i citim şi recitim opera -— începând cu. 
acel 7ratat de istorie a/ religiilor, continuând cu 
opera literară — Hu/iganii, Intoarcerea din Rai, 
Noaptea de Sânzâiene, Maytrei, La ţigănci, În 
curte la Dyonis — fără să uităm de publicistica 
lui — atât din ţară cât şi cea din exil — pentru că, 
Mircea Eliade, nu a abdicat niciodată de la 
crezul tinereţii sale; 

* Să solicităm şi să impunem, prin toate 
mijloacele legale, crearea unei catedre, care să-i 
poarte numele, în cadrul Universităţii Bucureşti, 
universitate în care a profesat în tinereţea lui; 

e Să cerem editarea integrală a operei — aşa 
cum procedează Japonia care a terminat 
publicarea operei ştiinţifice (în 16 volume) şi 
este în curs şi editarea operei literare; 

* Să veghem şi să combatem campania de 
minciuni şi calomnii la adresa lui; 

* Să cerem un grup de lucru care să 
recupereze, să comenteze şi să răspândească 
ideile lui Mircea Eliade; 

* Să cerem guvernanţilor crearea unei Case 
Memoriale Mircea Eliade; să solicităm 
recuperarea tuturor documentelor -— scrisori, 
articole, biblioteca rămasă în România etc. 

* Şi-ar mai fi o ultimă datorie: aceea de a 
stimula — dacă nu suntem noi aceia — naşterea 
şi formarea unei personalităţi de talia unui 
Mircea Eliade (evident fără slăbiciunea lui din 
ultima parte a vieţii, a celui ce a scris şi semnat 
prefața volumului „Votes from the other side of 
Night“ de stimabila Juliana Geran Pilon). 














Tipărit la Tipografia Editurii ELISAVAROS. 
ISSN: 1453 - 5602