Constantin Papanace — Destinul unei generatii — M.Eminescu mare precursor al legionarismului

COLECŢIA 

^L 



COLECŢIA 



Tehnoredactor 

Grafica 

Redactor 

Director 


ADRIAN BUCUR 
VALERIU PANTILIMON 
IONUŢ GURGU 
MUGUR VASILIU 


Coperta I - Arsanaua mănăstirii Zografu (detaliu) © Ionuţ Gurgu 


EDITURA SCARA 

Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie 
C.P. 1 - 46, Bucureşti 

telefon 01/212.76.80; 0723.046.982 
internet www.scara.ro 


© Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie 
I.S.B.N. 973-85641-4-x 


DESTINUL 

UNEI 

GENERAŢII 


CONSTANTIN PAPANACE 

Mihai Eminescu un mare precursor al legionarismului românesc 

CONSTANTIN PAPANACE 
Destinul unei generaţii 

NAE IONESCU 
Fenomenul legionar 


BUCUREŞTI 

2002 





Introducere 


Volumul pe care îl aveţi în mână adună laolaltă - pentru prima 
oară - trei lucrări deosebit de valoroase pentru biblioteca oricărui român: 
Destinul unei generaţii, Mihai Eminescu un mare precursor al legiona- 
rismului românesc de Constantin Papanace şi Fenomenul legionar de Nae 
lonescu. Sunt trei lucrări care dau într-un fel soluţia pentru problema nău¬ 
citoare cu care se confruntă astăzi românii: raportul între generaţie şi mi¬ 
siunea pe care ea trebuie să o îndeplinească în faţa lui Dumnezeu şi a 
istoriei. Intr-un fel, pentru că nouă ne este astăzi greu şi să citim - darmite 
să înţelegem - rândurile mărturisitoare ale premergătorilor noştri - iar de 
curând ne sunt prin lege interzise lecturile care ne apropie chiar şi cu un 
pas de conştiinţa apartenenţei la un neam, la o generaţie, de conştiinţa 
misiunii noastre ca generaţie în interiorul neamului. 

Onestitatea textelor ca şi a autorilor nu pot fi puse la îndoială nici 
un moment. Se cunosc puţine despre lucrurile pe care le veţi întâlni în 
acest volum şi aceasta tocmai pentru că s-a urmărit şi se urmăreşte sistematic 
înlăturarea lor - spunem din nou: astăzi aceste lecturi au fost interzise prin 
lege, fapt care arată nimic altceva decât imposibilitatea de a contracara, de 
a opri interesul românilor pentru problema mântuirii ca generaţie - ca 
neam - şi valabilitatea lor în ultimă instanţă. 

Destinul unei generaţii este o lucrare care vine să definească 
noţiunea de „generaţie”, folosind ca model generaţia interbelică. Prin aceasta 
rândurile lui Constantin Papanace au astăzi valabilitate pentru noi. Nu 
este un manifest ci este o „poveste” care are ca personaj principal generaţia 
din care a făcut parte şi autorul: o generaţie care şi-a înţeles menirea şi care 
poate fi numită ultima generaţie românească, ea însăşi apărută într-un mod 
surprinzător într-o lume care se definea, ca şi lumea contemporană nouă, 
prin lipsa de interes pentru împărăţia Cerului. Spre deosebire de noi însă, 
generaţia despre care vorbeşte Constantin Papanace a cunoscut frământările 
metafizice, ideologice şi mistice, a pornit - cu alte cuvinte - în căutarea lui 
Dumnezeu, pe Care, credem noi, L-a aflat. 



6 


Foarte arareori se vorbeşte despre generaţie iar atunci când este 
folosit termenul apare cu înţeles impropriu, altfel spus, noţiunea de 
„generaţie” are astăzi un înţeles cu totul confuz. 

După cum am mai spus şi în alt loc, generaţia se defineşte prin 
asumarea sau raportarea la câteva valori esenţiale pentru un anumit popor. 
Pentru români aceste valori sunt Dumnezeu şi neamul românesc. 
Dumnezeu înseamnă Sfânta Treime iar neamul este alcătuit din totalitatea 
persoanelor - vii sau trecute în rândul celor drepţi - care trăiesc româneşte, 
trăiesc având ca repere fundamentale credinţa şi tradiţia poporului român. 

Cu alte cuvinte nu toţi cei care ocupă spaţiul unui stat - spaţiu 
delimitat politico-administrativ - înseamnă neamul. Trăitorii în spaţiul 
statului român sunt cetăţeni români care nu formează nici poporul - 
formă de actualizare a neamului - şi nici nu fac parte din neam. 

Astfel, se poate spune, fără tăgadă, că noi facem parte dintr-o 
anumită generaţie doar în măsura în care ne înţelegem rostul şi misiunea 
faţă de Dumnezeu şi faţă de istoria noastră ca neam; altfel ne putem 
numi leat sau oricum altfel, nu însă generaţie. 

Destinul unei generaţii este „povestea” generaţiei interbelice care 
a înţeles care îi este menirea şi misiunea. Se ştie foarte puţin despre această 
generaţie, deşi cu toţii am avut, prin bunicii noştri, legături cu ea. 

Este vorba despre generaţia care şi-a asumat suferinţa - trăind 
mulţi ani în puşcăriile comuniste - şi moartea pentru neamul în care s-a 
ivit. Cu atât este mai valoroasă lucrarea de faţă cu cât astăzi valorile 
esenţiale ale neamului românesc sunt mai ridiculizate, cu cât ceea ce 
înseamnă valoare pentru neamul românesc astăzi nu mai înseamnă nimic 
pentru noi. 

Mihai Eminescu un mare precursor al legionarismului românesc 
- aparţine tot lui Constantin Papanace. 

Multe s-au spus despre Eminescu - de la lucruri comune, la lucruri 
de o deosebită fineţe, observaţii şi studii care practic nu pot fi cuprinse 
într-o simplă prezentare. Unele adevărate, altele pe cât de elaborate pe atât 
de fanteziste. Din păcate însă, tot acest demers de a-1 arăta „cumva” pe 
Eminescu a fost făcut cu predilecţie doar asupra unei părţi a operei - trebuie 
spus că nici până acum, anul 2002, nu au fost publicate integral caietele 
(scrierile) semnate Eminescu. Selectarea anumitor părţi a fost asumată 



7 


rând pe rând pe temeiuri estetice, literare, politice, şamd - iar partea operei 
eminesciene asupra căreia s-a răsfrânt analiza exegeţilor a fost cea literară. 
Poezia este cea care astăzi îl ţine în conştiinţa românilor pe cel căruia, într- 
un fel de batjocură, i s-au atribuitcalitatea sau calificativul de „luceafăr al 
poeziei româneşti ’, „poet naţional” şei. Batjocură, pentru că nimic nu 
poate fi mai cinic decât să desconsideri ceea ce el însuşi considera ca 
esenţial, să treci cu vederea peste ceea ce el avea mai de preţ: credinţa sa şi 
crezul său de român. Ori acestea nu pot fi nici întrezărite, necum văzute 
din partea poetică a vieţii sale. Un cititor onest se poate întreba, pe bună 
dreptate, dacă acestea au existat, dacă Eminescu a fost intr-adevăr creştin 
ortodox şi român - de altfel aceasta a fost o temă de discuţie începând cu 
epoca contemporană lui - şi dacă el şi-a apărat cu adevărat neamul. 

Fără îndoială cea mai mare nedreptate care i-a fost făcută a fost 
aceea de a crea o imagine cu totul falsă despre el, imagine ale cărei 
consecinţe el însuşi le-a trăit, faţă de care a luat atitudine - fapt care a 
fost inteipretat de „exegeţi” ca dovadă a nebuniei sale. 

Care e calea pe care am putea să ne apropiem de Eminescu? 

Pur şi simplu trebuie alungată imaginea pe care, de la Iacob 
Negruzzi şi Titu Maiorescu, cu mici excepţii, o invocă şi o evocă toţi cei 
care spun sau au spus lucruri despre el. După cum mărturiseşte un prieten 
apropiat lui, Eminescu nu era o prezenţă plăpândă şi bolnăvicioasă, nu era 
un melancolic neîmpăcat, nu stătea cu degetul la tâmplă admirând apusul 
sau răsăritul de soare, nu era un taciturn, nu trăia cu capul în nori departe 
de ceea ce se petrecea în politica a cărei ţintă era chiar fiinţa naţională, nu 
era un sărăntoc, nu era un neînţeles despre care puţină lume ştia în ţară, nu 
era „poetul neînţeles...” 

Ci era un bărbat „de statură herculeeană”, căruia îi plăcea să 
discute aprins, care iubea pătimaş şi care nu putea fi călcat pe bătături 
fără ca acest lucru să rămână nepedepsit bărbăteşte. 

Eminescu avea intrare la palat oricând şi este cunoscut dialogul 
dintre el şi regina Carmen Sylva „alteţă sunteţi regină dar nu regina 
poeziei”, replică dată la o recepţie care a avut loc la palat. 

Era recunoscut de către contemporani ca rege al poeziei dar şi ca 
cel mai lucid analist, ca cel mai important gânditor al epocii, sub toate 
aspectele - de la cel literar, pe care el punea în cea de-a doua parte a vieţii 



atât de puţin preţ, până la cel de cunoscător al limbilor moarte, sau poate 
mai bine ar fi să spunem, până la acel de contabil, de administrator - 
calculul pe care l-a făcut pentru bugetul ţării, arătând incapacitatea şi reaua 
credinţă a guvernanţilor de atunci, este impecabil din punct de vedere al 
finanţelor. 

Eminescu avea o plăcere nemăsurată să joace jocurile noastre 
populare. 

Eminescu a fost administrator al Sfintei Mănăstiri Neamţu, chiar 
în perioada în care era considerat nebun incurabil - nu ne întrebăm, cine ar 
pune ca administrator al celei mai importante mănăstiri un nebun, nu ne 
întrebăm nici de ce lacob Negruzzi îl consideră nebun pe motiv că 
propovăduia numele lui Hristos tuturor celor pe care îi întâlnea în cale, 
cunoscuţi şi necunoscuţi; nu ne întrebăm multe... 

Cultura română va fi în imposibilitatea de a-şi înţelege propria- 
i menire atâta timp cât nu se va face lumină în Eminescu. Atâta timp cât 
nu va fi publicat de la un capăt la celălalt, fie doar şi pentru simplu 
motiv că el a fost - după cum a spus Petre Ţuţea - „Românul absolut”. 

Nu e locul, pentru noi, să ne întrebăm în rândurile de faţă de ce şi 
cine a avut interesul ca să ajungă până la noi această imagine atât de 
deformată a sa. 

Un răspuns implicit îl dă lucrarea Eminescu un mare precursor al 
Mişcării Legionare, cuprinsă în volumul pe care îl aveţi în mână. E mai 
bine să trecem la rândul nostru sub tăcere această monstruozitate care ar 
sminti şi pe cei mai îmbunătăţiţi dintre noi. Ne ajunge să arătăm prin 
lucrarea lui Constantin Papanace doar câteva dintre lucrurile care ar putea 
să ni-1 aducă mai aproape în înţelegerea noastră pe Eminescu. 

Cu un calm remarcabil, pentru un cunoscător al discursului, 
Constantin Papanace urmăreşte, enunţă şi descrie cu mare bun simţ, 
trăsăturile care definesc gândirea social politică a lui Mihai Eminescu şi 
cea a lui Comeliu Zelea Codreanu. 

Ca urmare a deformării imaginii lui, este un punct comun astăzi 
pentru cea mai mare parte a criticilor şi exegeţilor, că Mihai Eminescu 
înseamnă doar poezia. După cum am spus deja aceasta este o perspectivă 
cel puţin rău intenţionată. 



9 


Luate punct cu punct etapele care au condus - atât cât cunoaştem 

- gândirea lui Eminescu pe parcursul vieţii sale, relevate în articolele 
din Timpul - atât ni s-a păstrat - sunt uşor de recunoscut în gândirea şi 
fapta lui Comeliu Zelea Codreanu. 

Consecinţa firească a propagandei atee - în varianta ei comunistă 

- este producerea unor reale mutaţii în mintea şi în sufletul românilor; aşa 
încât cetăţeanul român de astăzi chiar se indignează când aude citite de 
guri străine rânduri care contravin într-un fel sau altul ideologiei 
revoluţionar atee - sub formă paşoptistă sau comunistă sau oricare alta - 
care guvernează lumea de mai bine de două secole; se indignează însă nu 
de cutezanţa detractorilor ci de „greşeala poetului”! Mai mult: încearcă să 
ascundă aceste „erori ale poetului” (care ca orice poet trăia într-un turn de 
fildeş, într-o altă lume numai a lui şamd). încă o dată, nu-i de mirare, 
mecanismele psiho-sociale funcţionează, propaganda atee paşoptistă, 
comunistă şi cea de astăzi - căreia ar trebui să i se dea un nume - îşi arată 
roadele, produsul: cetăţeanul încadrat în lupta pentru pacea universală care 
doar întâmplător s-a născut creştin ortodox şi român şi care are ca principală 
funcţie „progresul omenirii”. Nu insistăm asupra acestui produs al 
oligoffeniei universale, asupra acestui debil mintal şi sufletesc care îşi 
calcă în picioare valorile fundamentale fără să le cunoască măcar, care îşi 
neagă credinţa şi scuipă pe mormintele strămoşilor săi - aceasta ar putea 
să o facă secole la rândul, începând de acum, anatomo-patologia. 

Ceea ce ne semnalează studiul lui Constantin Papanace este că 
mai departe un pas de Eminescu, Comeliu Codreanu a avut puterea şi 
curajul de a arăta românilor că esenţială este trăirea şi cultivarea valorilor 
care apropie de Hristos, care sunt în linia neamului, că aceasta este singura 
cale, dată, care ne-a fost pusă în „bagaj”, de la începutul lumii, nouă 
românilor. Calea mântuitoare, pe care Comeliu Codreanu a descris-o, 
pentru generaţia interbelică, în termeni realişti. 

Produsul înlocuitor, mutantul român, după ce şi-a mutilat pe 
unul dintre cei mai importanţi gânditor, după ce şi-a ucis la propriu unul 
dintre cei mai importanţi conducători din istorie acum se bucură şi 
participa activ la batjocorirea memoriei lor. Acesta este profilul românului 
actual. 



10 


Constantin Papanace se opreşte însă la a arăta continuitatea între 
Eminescu şi Codreanu, prin practicarea şi gândirea românismului la 
primul şi prin încrederea în misiunea românilor faţă de Dumnezeu şi 
istorie şi trasarea coordonatelor mântuitoare pentru generaţia interbelică, 
la cel de-al doilea. 

Cea de-a treia parte a volumului pe care îl aveţi în faţă, Fenomenul 
legionar a cunoscut tiparul întâmplător, fiindcă el nu a fost conceput pentru a 
fi legat între coperţile unui volum. Substanţa lui este un număr de conferinţe 
ţinute de Nae lonescu în temniţă - menirea lui de profesor şi îndrumător al 
generaţiei interbelice a cunoscut în cadrul concentraţionar o formă nouă. Sunt 
cuvinte de îmbărbătare într-o analiză lucidă, pentru tinerii studenţi şi intelectuali 
închişi de către Carol al 11-lea. 

Avea sau nu dreptate Profesorul atunci când spunea că „...”? A 
înţeles oare bine situaţia sub presiunea căreia stătea întreaga generaţie, 
în fapt întreg poporul român? 

Ce anume nu ştia el, faţă de noi, cei de-acum? Cred că în primul 
rând nu ştia, pentru că nu avea cum să ştie deznodământul - poate doar 
intuia puterea tineretului de a suferi, de a locui puşcăriile celui rău. 

Multe sunt lucrurile care se cer ştiute despre puşcăriile secolului 
trecut; puţine sunt vocile care mai îngaimă ceva despre jertfa tineretului 
român, despre puterea de a spune nu ateismului în plină ascensiune. Nu 
ne întrebăm aici de ce istoria este aşa. Vom nota însă câteva gânduri 
despre casa tineretului român pentru mai bine de douăzeci de ani, adică 
despre temniţă. 

Acasa celor care „n-au avut tinereţe”, acasa celor care au plecat 
din lumea care zâmbea la soarele comunismului şi care urma să 
construiască, schimonosind-o, România comunistă, acasa celor care au 
avut puterea imensă ca până la sfârşit să-şi iubească călăii. Poate că dacă 
ar mai fi trăit mamele tinerilor care au umplut temniţele româneşti pentru 
păcatul de a-şi fi iubit neamul şi credinţa, văzduhul ţării ar fi plin de 
blesteme. Sau poate doar de rugăciuni. 

Puşcăria a însemnat însă şi o şcoală de nepreţuit pentru formarea 
şi desăvârşirea tinerilor, prin practicarea suferinţei. A fost ultima şi cea 
mai dificilă încercare a generaţiei care în libertate se pregătise pentru 
jertfa. 



11 


Prelegerile lui Nae Ionescu care alcătuiesc lucrarea Fenomenul 
legionar, au fost ţinute acasă, acasa de la Miercurea Ciucului. Profesorul 
în faţa camarazilor - mulţi dintre ei foştii săi studenţi la Universitatea din 
Bucureşti - foloseşte un ton neobişnuit pentru o catedră universitară. Nu 
este doar analistul lucid şi precis al realităţii, ci şi luptător angajat care nu 
se îndoieşte nici o clipă de izbândă. Prelegerile au fost ţinute după asasinarea 
lui Comeliu Zelea Codreanu, într-un moment în care cei mai mulţi dintre 
tinerii angajaţi în lupta tineretului român erau căzuţi în deznădejde. Nici o 
clipă nu se simte deznădejdea în tonul Profesorului. Tinerii de altădată, 
astăzi mult mai puţini şi bătrâni, îşi amintesc cu claritate puterea care le-a 
fost dată de aceste cuvinte. 

Fenomenul legionar trebuie citit cu atenţie. Nimic nu trebuie să 
stea în calea adevărului pe care nici o propagandă nu-1 poate modifica - ci 
doar poate crea o imagine a adevărului, o închipuire, un fals. Oricare ar fi 
preţul avem obligaţia să ne cunoaştem istoria, să ajungem la adevărul 
istoric pentru a putea să accedem la Adevărul mântuitor - nici o lege nu 
poate opri acest parcurs, îl poate doar amâna. 

Apariţia acestor trei lucrări este deosebit de importantă şi doar 
pentru că lupta cetăţeanului republicii universale, care se crede născut 
întâmplător creştin ortodox şi român, împotriva lui Hristos şi a neamului 
românesc cunoaşte astăzi forme de o violenţă nemaiîntâlnită. Mai mult 
ca în revoluţia de la 1848 - mişcare cu funcţie funciarmente anticreştină 
şi ca urmare antiromânească - astăzi humanoidul român participă 
complice la distrugerea a însuşi temeiului fundamental al propriei 
existenţe: mântuirea neamului românesc spre slava Sfintei Treimi. 

La sfârşitul lecturării acestui volum vă va apărea într-o lumină 
cu totul nouă chiar noţiunea de legionar, atât de blamată şi huiduită de 
comunişti şi astăzi de neocomunişti. Veţi afla şi care sunt motivele acestei 
uri atavice, fără precedent în istoria românilor acompaniată de o campanie 
de presă care nu are ca punct comun comunismul ci... veţi vedea ce. 


Mugur Vasiliu 





CONSTANTIN PAPANACE 


MIHAI EMINESCU 

un mare precursor al legionarismului românesc 




Câteva vorbe 


Un text cu asemenea titlu „Mihai Eminescu - un mare precursor 
al legionarismului românesc ”, e menit să şocheze pe cei mai mulţi dintre 
noi, lăsându-ne să credem că avem de-a face cu o încercare de a se legitima 
prin Eminescu Mişcarea Legionară. Ba, mai mult chiar, fiind Eminescu 
abia un precursor, fie el şi mare, dar tot precursor, s-ar înţelege că ideilor 
acestuia le-a fost dat să se limpezească şi să se împlinească într-un tot 
coerent şi unitar abia prin doctrina legionară!... Hotărât lucru, acest titlu 
va supăra multă lume, înainte chiar de a deschide cineva această carte şi 
de a citi din ea măcar câteva rânduri. 

în realitate, miza, mărturisită, a acestui text este cu totul alta şi 
anume să demonstreze că Mişcarea Legionară nu reprezintă o formă fără 
fond, cum atâtea s-au succedat, o formă împrumutată de la nemţi sau de 
la italieni, aşa cum a fost sistematic catalogat legionarismul de analiştii 
săi mai mult sau mai puţin conştienţi de falsul în care se înscriau astfel. 
Ci, susţine Constantin Papanace, respingând acuzaţia că legionarii s-ar 
fi inspirat „de la focare străine de structura şi sufletul neamului nostru ” 
mişcarea legionară ar fi fiind „singura mişcare politică din România , în 
a cărei doctrină converge tot ce a fost mai autentic în simţirea şi gândirea 
românească. Printre precursorii ei se pot număra cele mai reprezentative 
figuri din istoria noastră naţională, în frunte cu marele Eminescu”. 
Evident, autorul e de înţeles când făcea asemenea aprecieri: momentul 
era festiv - se sărbătorea centenarul naşterii poetului, iar textul era rostit 
în faţa unor camarazi... Mai greu le va fi cititorilor de azi să prizeze 
asemenea superlative. Din fericire însă, nu ele dau tonul cărţii. Ci cartea 
pe care ni s-a oferit cinstea de a o însoţi cu aceste vorbe premergătoare 
ne oferă, înseriate conştiincios, în rezumat, ideile politice ale lui Eminescu 
şi doctrina legionară, atâta cât a apucat să se înfiripe în perioada interbelică 
cea atât de zbuciumată, toate într-o prezentare sintetică, inspirată, cu 
vădite virtuţi didactice, de a cărei utilitate publică, repet, publică, nu 



16 


mai încape vorbă acum, după ce au căzut toate tabu-urile şi idiosincraziile 
care au făcut gloria culturii şi ideologiei bolşevice. 

Fără a fi un specialist, ci doar un cititor mai insistent al publicis¬ 
ticii eminesciene, mă încumet să afirm că Constantin Papanace oferă 
cititorilor un rezumat corect (ca să nu spun mai mult) al gândirii politice 
a marelui poet. Pentru cine doreşte să afle care au fost obsesiile politice 
ale poetului, marile idei directoare ale prestaţiei sale gazetăreşti - subiect 
cu grijă evitat în manualele şcolare şi universitare - cartea de faţă este 
un îndreptar uşor de consultat, de parcurs şi de însuşit. 

Textul de faţă cuprinde şi un compendiu aproape oficial - Constantin 
Papanace fiind printre cei mai îndreptăţiţi să-l facă, al ideilor politice în 
numele cărora legionarii îşi revendică locul lor în istoria ţării. Cercetarea 
ştiinţifică a fenomenului legionar, blocată până azi, e pe cale să demareze. 
Adică acea cercetare care va fi preocupată de un singur comandament: al 
adevărului. în lipsa rezultatelor cu care se va încheia cercetarea aşadar 
ştiinţifică a legionarismului, ne este greu să apreciem acurateţea imaginii pe 
care ne-o impune Constantin Papanace asupra doctrinei legionare. Plăteşte 
ea oare, în formularea dată de Constantin Papanace în 1950, un tribut 
inevitabil democraţiei occidentale, ajustându-se după aceasta cât de cât? Şi 
cât sunt de forţate - sau nu! - similitudinile cu textele eminesciene? 

La aceste întrebări şi încă la multe altele este prea devreme să dăm 
un răspuns. Este prea devreme căci avem de recuperat atâta amar de ani, 
mai mult de o jumătate de veac, ani de min-ciună bine, impecabil or¬ 
ganizată, care ne-a ţinut departe de cunoaşterea, înţelegerea şi justa pre¬ 
ţuire a doctrinei legionare. Tentaţia publicului de azi, după modelul sau 
principiul românesc al columnei lui Brâncuşi, ar fi să acrediteze fără nici 
un examen critic tot ce se spune de bine despre legionari. Greşeală cu care 
n-am face decât să încununăm noianul de minciuni, împlinindu-i menirea 
diabolică. De aceea, nu ne vom grăbi să subscriem afirmaţiei ce se face în 
această carte, afirmaţie care conţine în ea supremul elogiu pe care şi-l 
poate face o doctrină românească politică: descendenţa din Eminescu. 
Mihai Eminescu, precursor al legionarismului... Acest veritabil nec plus 
ultra corespunde oare adevărului ? 

Mulţi vor citi cărţulia lui Papanace şi vor rămâne indecişi, dându- 
şi seama că răspunsul la întrebarea de mai sus ne obligă la un efort de 



17 


documentare inaccesibil cititorului de rând. Pentru cititorul specialist, 
istoric şi/sau politolog, această între-bare sună ca o provocare. O 
provocare la care este obligat să răspundă. în disputa care se naşte astfel, 
să sperăm că vor fi folosite numai procedeele regulamentare: buna 
credinţă, onestitatea, pasiunea pentru adevăr, patima şi pătimirea întru 
adevăr! Ca impresie generală, dedusă atât din lectura acestui text, cât şi 
din ce mai cunoaştem despre Constantin Papanace, buna credinţă, 
onestitatea şi pasiunea pentru adevăr nu îi sunt deloc străine lui 
Constantin Papanace. Ci dimpotrivă, îl definesc. Să sperăm că între aceste 
coordonate vor evolua şi cei ce se vor apuca să verifice, să cerceteze în 
amănunt, cu toate documentele pe masă, la vedere, ipoteza tulburătoare, 
bulversantă, că Eminescu este un precursor al legionarilor! 

Paginile care urmează ne obligă să luăm în serios atare ipoteză 
şi să o cercetăm fără nici o idee preconcepută. 


Ion Coja 



Lămurire 


în acest volum se reproduce o conferinţă ţinută la 15 ianuarie 1950, 
cu ocazia comemorării a unui veac de la naşterea lui Mihai Eminescu. 
După cum se poate vedea şi din întreaga ei structură, această conferinţă a 
fost croită pentru un cerc mai restrâns de prieteni, care sunt însufleţiţi de 
aceeaşi neclintită credinţă în învierea Neamului Românesc. Dacă totuşi 
astăzi, publicând-o, ţin să împărtăşesc unui cerc mai larg de cititori 
gândurile exprimate atunci, aceasta o fac împins de necesitatea de a arăta 
cât de nedreaptă este acuzaţia adusă credinţei legionare că s-ar fi inspirat 
„de la focare străine de structura şi sufletul neamului nostru”. Cum se 
va vedea din cele expuse, nu numai că Mişcarea Legionară nu s-a inspirat 
de la „focare străine ” dar, poate este singura Mişcare politică din România, 
în a cărei doctrină converge tot ce a fost mai autentic în simţirea şi gândirea 
românească. Printre precursorii ei se pot număra cele mai reprezentative 
figuri din istoria noastră naţională, în frunte cu marele Eminescu. 

După ultimul război, atacurile împotriva Mişcării Legionare pe 
tema inspiraţiei sale străine s-au reluat cu mai multă insistenţă. Acest 
fapt ne face să presupunem că unii oameni cred că şi-ar putea crea un 
merit din această atitudine, de pe urma căreia speră să capteze anumite 
bunăvoinţe aducătoare de avantaje de tot felul. Evident, dacă, în loc de 
afirmaţii gratuite şi insinuări perfide, s-ar fi căutat în mod obiectiv, cu 
argumente şi probe, să se dovedească această pretinsă influenţă străină, 
problema ar fi prezentat un interes atât din punct de vedere istoric, cât şi 
din punct de vedere politic. Oricum, discuţia ar fi căpătat un sens pozitiv. 

Este un lucru cunoscut că orice manifestare omenească şi cu 
atât mai mult o manifestare politică, oricât de originală şi revoluţionară 
ar părea ea, nu se poate sustrage de sub influenţa unor factori principali, 
pe care Hippolyte Taine i-a identificat în rasă, mediu şi conjunctură 
istorică. O izolare totală de aceste realităţi de bază ar însemna însăşi 
ruperea propriilor rădăcini. Un asemenea fapt ar lipsi-o de seva vieţii şi 



M1HAI EMINESCU - un mare precursor al legionarismului românesc 19 

i-ar imprima un caracter artificial şi utopic. în orice caz, n-ar putea deveni 
o mişcare politică vie, în adevăratul înţeles al cuvântului. 

Evident, privind chestiunea prin prisma absolutului, nici Mişcarea 
Legionară n-a putut scăpa de unele influenţe ale conjuncturii politice în 
care s-a născut. „Geneza ei în România trebuieşte căutată în criza 
spirituală, politică şi socială, care de mult frământa societatea modernă, 
cu manifestări specifice în ţările de structură agrară şi pastorală din 
Sud-Estul European. Ca fenomen însă, ea s-a conturat după primul război 
mondial, fiind o reacţiune a organismului naţional faţă de nihilismul 
rusesc ce îşi găsise expresia cea mai violentă în revoluţia bolşevică din 
toamna anului 1917. A fost deci, în primul rând, un act reflex de 
conservare, o zvâcnire a instinctului naţional într-o societate condusă de 
o elită degenerată, anemiată în credinţă, roasă de corupţie, sceptică, 
frivolă, deşelată în concepţii şi cu resorturile sufleteşti relaxate, fapt care 
o făcea incapabilă de a trezi şi a mobiliza energiile pentru a înfrunta 
primejdia eurasiatică. Sub acest aspect, corelaţia cu celelalte mişcări 
revoluţionare cu tendinţe de virilizare naţională şi întărirea puterii statale, 
cum erau Fascismul italian şi Naţional-socialismul german, este evidentă, 
fiind expresia uneia şi aceleiaşi necesităţi a momentului istoric”.* 

Dar problema care se pune nu este de natură absolută. Ea se cir¬ 
cumscrie într-un cadru relativ, şi anume: dacă influenţele de conjunctură 
pe care le-a primit organismul politic au fost de aşa proporţii încât să-i fi 
alterat însăşi structura sa intimă. Cu alte cuvinte, dacă factorul „ moment 
istoric ” înăbuşe, prin hipertrofia sa, impulsurile ancestrale ale rasei, care 
oferă suportul şi necesităţile specifice ale mediului, deformând astfel 
coloana vertebrală a unei normale dezvoltări istorice. Pe acest plan, se 
poate afirma fără exagerare că Mişcarea Legionară este, în comparaţie 
cu celelalte mişcări sau partide politice din România, cea mai autentic 
românească. Aceasta se datoreşte faptului că ea a pus accentul pe năzu¬ 
inţele fireşti ale naţiei, ţinând seamă de tradiţiile ei străvechi, îmbibate 
de spiritualitate creştină. Este poate singurul organism politic din Europa, 
care nu s-a prins în vârtejul curentelor ateiste, materialiste sau păgâne, 
ce au bântuit şi bântuie societatea noastră contemporană. 

* Pentru mai multe amănunte, vezi Verianus: Concepţia de viaţă şi stilul 
de luptă Legionar. 



20 


CONSTANTIN PAPANACE 


Ar fi greu în cadrul restrâns al acestei prefeţe, să arăt pe larg 
copleşitoarele influenţe străine, pe care le-au suferit aşa zisele partide 
istorice, atât în ceea ce priveşte doctrina, cât şi practica lor de guvernare. 
O vom face cu alt prilej, dacă va fi nevoie. Deocamdată, ne vom mărgini 
să reamintim unele lucruri, suficiente pentru a arăta cât de imprudent 
este din partea oamenilor din aceste partide de a zgândări chestiuni în 
care ei sunt atât de vulnerabili. 

Este cunoscută graba şi superficialitatea cu care s-au luat de-a 
valma ideile liberalismului apusean precum şi naivitatea şi lipsa de 
discernământ cu care s-a încercat transplantarea lor pe un fond naţional 
şi intr-un mediu social atât de diferit prin tradiţie, structură economică 
şi evoluţie istorică. De asemenea, se cunosc situaţiile groteşti ce s-au 
creat prin nesocotirea realităţilor naţionale. Toată această operaţiune de 
imitare a fost pe cât de tragică din punct de vedere politic, pe atât de 
comică din punct de vedere estetic. Latura tragică a fost pusă în evidenţă 
de Eminescu - cum se va vedea şi din citatele reproduse aici - cu o 
putere de argumentare şi vigoare de stil neîntrecute până acum, pe când 
latura comică a inspirat nesecata vervă a lui Caragiale, ai cărui eroi - din 
fericire sau nefericire - nu lipsesc în acest amărât şi trist exil. 

Evident, amintind aceste lucruri nu ne gândim să contestăm 
părţile bune, pe care le-ar conţine doctrina liberală în sine, mai ales când 
ea se aplică la o fază corespunzătoare din evoluţia socială a unui popor. 
Cu atât mai mult, nu avem intenţia de a nega valoarea acelor realizări 
temeinice, care stau la însăşi temelia României Modeme. 

Dar, pentru a ne menţine în cadrul obiectivităţii, trebuie să 
subliniem că aceste realizări n-au fost fructul unui sistem politic falsificat 
în esenţa lui şi caricaturizat prin imitaţie de suprafaţă. Ele se datorează 
în mare parte ţinutei austere şi simţului de măsură şi echilibru, de care a 
dat dovadă Regele întemeietor. 

Trecând peste pleava „patrioţilor de meserie ” şi dincolo de vârtejul 
gunoaielor răscolite de demagogia iresponsabilă care bântuia intr-un stat 
abia închegat, el a ştiut să-şi aleagă şi să promoveze o pleiadă de oameni 
politici ca Brătienii, Kogălniceanu, Catargi, Petre Caip, Titu Maiorescu 
etc., al căror instinct naţional nu s-a lăsat derutat de fanfaronada „canaliei 
de pe uliţi ”. Dar aceasta n-a putut împiedica totuşi ca răul, pe care îl conţinea 



M1HAI EMINESCU - un mare precursor al legionarismului românesc 21 

sistemul în sine, îmbibat cu atâtea influenţe nesănătoase străine, prin 
intermediul levantinilor noştri, să facă ravagii în viaţa publică românească. 
Focarele corupţiei s-au încuibat pe la toate încheieturile statului. Şi a fost 
suficient ca la tron să vină un rege corupt şi dezechilibrat, care să promoveze 
oameni de aceeaşi speţă, pentru ca tot ce s-a făcut cu atâta trudă să se 
năruie în scurt timp. Falsitatea şi putreziciunea sistemului au apărut în 
toată goliciunea lor, mai ales în momentele de criză. 

Dar influenţele străine nu s-au mărginit numai la Partidul Liberal. 
Nenorocirea a fost că nici Partidul Ţărănesc, apărut ca mişcare politică pe la 
sfârşitul primului război mondial, nu s-a putut sustrage unor copleşitoare 
influenţe străine, venite de data aceasta dinspre răsărit. Acest lucru pare cu 
atât mai puţin de înţeles cu cât Partidul Ţărănesc luase ca principal suport 
politic ţărănimea, adică clasa cea mai numeroasă şi mai autentic românească, 
iar unii din fondatorii săi, crescuţi în şcoala naţionalismului semănătorist şi 
distinşi pe câmpurile de bătaie, păreau cei mai indicaţi, după consumarea 
mitului averescan, să promoveze spiritul născut în tranşee, în urma dezastrelor 
provocate de corupţia şi inaptitudinea cadrelor Partidului Liberal. Teoretic, 
cele două mari reforme - împroprietărirea ţăranilor şi sufragiul universal - 
au fost proclamate; acum, se cerea aplicarea lor sinceră spre a satisface setea 
de dreptate a ţărănimii şi a consolida Statul Român abia întregit, pentru a 
putea face mai bine faţă primejdiei de moarte bolşevică. 

Conducătorii noului partid, însă, n-au sesizat acest lucru, pe care 
l-a intuit încă din 1919 Comeliu Codreanu. Luaţi de snobismul modei, 
după care „ lumina vine de la răsărit ” şi „ stânga are viitorul ”, au început 
să se îndoctrineze, pe nerăsuflate, cu poporanismul administrat de 
Constantin Stere*, care în ultima analiză îşi trăgea seva din diferite 
curente slavofile ruseşti din veacul al XlX-lea şi, în mod deosebit, de la 
ideologia lui Herzen şi Cemyscevschi. Această ideologie, inspirată de 
un vag socialism agrar, avea mulţi aderenţi printre tinerii studioşi 
Iugoslavi (Slavi de la Sud) de origine aproape în întregime ţărănească. 
Odată stabilite afinităţile ideologice, n-a fost greu să se ia legături politice 
cu organizaţia ţărănească internaţională, la 1921, de Alexandru 

* Ironia soartei a făcut ca tocmai C. Stere care, cum se ştie, a fost un înver-şunat 
adversar al panslavismului ţarist, să pună premise ce tind să favori-zeze acelaşi 
panslavism, sub altă formă. 



22 


CONSTANTIN PAPANACE 


Stamboliski (Bulgaria), Antonin Svehla (Cehoslovacia) şi Vicenty Witos 
(Polonia). Poate ideologia politică a făcut pe Ţărăniştii noştri să nu vadă 
că, dincolo de preocupările de ordin social, se dospeau şi anumite planuri 
de uniune a popoarelor slave preconizată pe criterii de rasă de către aşa 
zisa „Internaţională Verde”. Această orientare a fost denunţată de 
celelalte partide în frunte cu Partidul Liberal ca foarte dăunătoare 
intereselor permanente româneşti. 

Aşadar, într-un moment de criză, ca cel provocat de revoluţia 
bolşevică imediat după Primul Război Mondial, noul Partid Ţărănesc nu 
numai că n-a reacţionat contra primej diei de la răsărit, aşa cum a făcut tineretul 
la 1922, dar a adoptat poziţii care, în ultima analiză, favorizau întinderea 
acestei primejdii. Mai târziu, după fuziune, a fost meritul Partidului Naţional 
din Ardeal, format în şcoala lui Simion Bămuţiu şi Andrei Şaguna, dacă 
aceste dăunătoare alunecări au mai fost înfrânate. Pare însă că, deficienţa 
congenitală imprimată de inspiraţia „de la focare străine de structura şi 
sufletul neamu-lui nostru ” a rămas chiar atunci când protagoniştii principali 
ai acestei orientări - Constantin Stere, Nicolae Lupu, Ralea etc. - aflaţi în 
contrast cu „Domnul Preşedinte”, cum obişnuiau să-i spună ei lui Iuliu 
Maniu, s-au desprins din Partidul Naţional Ţărănesc. Poate aşa se explică 
de ce s-a reluat, cu atâta uşurin-ţă, vechiul drum abandonat, care, cum am 
văzut, a fost deter-minat tot dintr-un spirit de imitaţie străină. 

După ultimul război, partidele noastre aşa zise „ istorice ”, s-au 
încadrat în internaţionalele, cu care au afinităţi ideologice. Astfel, la 4 
Iulie 1947 s-a reconstituit la Washington „L’Union Internaţionale 
Paysanne”, la care a aderat Partidul Naţional Ţărănesc; iar în iulie 1949 
Partidul Liberal român a participat la Congresul „Internaţionalei 
Liberale ”, care s-a ţinut la Londra. Poate asemenea tendinţe de colaborare 
să se dovedească necesare, în conjunctura politică actuală, când se discută 
atât de mult despre înfăptuirea „ Uniunii Europene Ar fi, deci, un lucru 
de înţeles. Dar tocmai pentru aceasta par mai stranii acuzaţiile aduse 
Mişcării Legionare, care, nu numai că n-a suferit influenţe străine în 
ideologia sa, dar nici n-a aderat până acum, la vreo organizaţie 
internaţională. Desigur, la baza tuturor acestor acuzaţii şi insinuări trebuie 
căutat acel complex de inferioritate, pe care înţelepciunea populară l-a 
redat în zicala „zi-i mamă...şi gheboasă! ” 



M1HAI EMINESCU - un mare precursor al legionarismului românesc 23 

Ar fi o operaţie destul de penibilă să reproducem aici toate 
acuzaţiile sau insinuările de această natură, care s-au făcut împotriva 
Mişcării Legionare. în aceste momente grele, când se simte mai mult ca 
oricând nevoia de a se cultiva un spirit de concordie printre Români, le- 
am fi trecut cu vederea - aşa cum am făcut şi până acum - dacă nu s-ar 
fi observat o persistenţă diabolică de a mânji onoarea unei întregi generaţii 
de luptători, poate cea mai curată şi mai idealistă din istoria României 
Modeme. 

Pentru a ilustra cu câtă uşurinţă - ca să nu spunem lipsă de 
sentiment de răspundere - scriu şi vorbesc oameni care au jucat, s-au 
vor să joace, roluri de vază în viaţa noastră publică; vom da câteva 
exemple. Scrie, de pildă. Dl. N. Petrescu-Comnen, diplomat de carieră 
şi fost ministru de externe în guvernul lui Carol al 11-lea, care poartă 
răspunderea asasinării lui Corneliu Codreanu şi a celorlalţi martiri 
legionari, următoarele: 

„ Garda de Fier, fruct hibrid al Naţional-socialismului şi al 
Bolşevismului, primea din afară inspiraţii şi subsidii” (N. Petrescu- 
Comnene: Suggerimentiper la pace, pag. 132, Editura Mondadori); iar 
în altă parte îşi exprimă regretul că, nici măcar guvernele de salvare 
publică (n.n. cu acest eufemism distinsul diplomat vrea să camufleze 
clicile tiranice ale fostului rege Carol al 11-lea) constituite în 1938 şi 
1939 n-au reuşit să extirpeze mişcarea subversivă (/ Responsabili, pag. 
66, Editura Mondadori). Şi după ce face asemenea afirmaţii grave, Dl. 
Comnen nu crede că este necesar de a produce şi probele cuvenite pentru 
a le dovedi. Acest procedeu este cu atât mai surprinzător, cu cât autorul 
provine din diplomaţie, unde, cum se ştie, se face şcoala cântăririi şi a 
nuanţării cuvintelor şi se cultivă un înalt sentiment de răspundere. Poate 
că marea lui pornire sau, cum ar spune Eminescu, „ aprins de o instinctivă 
ură contra tuturor elementelor istorice şi autochtone ale acestei ţări ”(M. 
Eminescu: Scrieri politice, pag. 291, Voi. IE ediţia N. Creţu), l-a făcut 
să-şi piardă cumpătul şi să aibă asemenea ieşiri necontrolate. 

Un alt exemplu mai recent: comentând la Radio Londra, în seara 
zilei de 9 Mai a.c., trei decenii de la înfiinţarea Partidului Comunist în 
România, Dl. Ghiţă lonescu, probabil sub presiunea aceleiaşi porniri, a 
făcut o digresiune de la subiect numai pentru a putea aminti ceva şi de 



24 


CONSTANTIN PAPANACE 


„primejdia legionară din 1937”. Faptul în sine este destul de 
simptomatic, căci, dacă ne-am putea explica de ce onorabilul comentator 
a ţinut să treacă sub tăcere titanică lupta dusă de Comeliu Codreanu şi 
generaţia sa din 1922 împotriva comunismului, datorită căreia această 
buruiană otrăvită n-a putut prinde rădăcini în sufletul tineretului şi al 
muncitorimii române, în schimb, nu vedem nici un fel de raţiune pentru 
această răutăcioasă digresiune. Aceasta cu atât mai mult, cu cât 
comentariul se făcea pentru ascultătorii din Ţară, care, cum se ştie, 
încleştaţi pe viaţă şi moarte cu cotropitorii, au uitat de diferendele ce-i 
despărţeau altădată. Ar exista totuşi o raţiune numai dacă Dl. Ghiţă 
lonescu sau cei care îl inspiră cred că nu este de ajuns discordia care 
destramă energiile celor din exil şi si-au propus să o difuzeze şi în Ţară. 

în sfârşit, tot cam în acest sens a arătat în ultimul timp că se 
mişcă şi tineretul Partidului Naţional-Ţărănesc din Exil. în oficiosul 
„România Viitoare” s-a căutat să se reactualizeze o veche declaraţie a 
D-lui Ion Mihalache, în legătură cu pretinsa influenţă străină suferită de 
Mişcarea Legionară, fără ca cei care au reprodus-o să se întrebe dacă, 
după tragica experienţă de astăzi, nu este - aşa cum suntem informaţi - 
însuşi autorul care să regrete primul această învinuire nedreaptă. 

Atacul pare concentric şi ar fi un prilej de mâhnire să vezi atâta 
lipsă de onestitate în desfigurarea adevărului şi denigra-rea unei întregi 
generaţii de luptători. Pehlivănia politică, pe care Eminescu o combătea 
cu atâta înverşunare, continuă şi în zilele noastre. Acest lucru ar fi fost 
foarte descurajator dacă în viaţa publică românească n-ar fi fost şi oameni, 
care, prin ţi-nuta lor impecabilă şi tărie de caracter, să compenseze aseme¬ 
nea deficienţe morale. întrebat ca martor la procesul lui Comeliu 
Codreanu, în legătură cu pactul electoral încheiat cu acesta, în preajma 
alegerilor parlamentare din toamna anului 1937 (adică în timpul 
„primejdiei legionare ’ a D-lui Ghiţă lonescu), Iuliu Maniu a declarat în 
şedinţa din 25 Mai 1938, următoarele: „Am făcut pactul de neagresiune 
în alegeri, pentru că m-am convins de sinceritatea şi loialitatea 
acuzatului Codreanu. Acuzatul este şi el pentru demnitatea naţională 
ca şi mine şi ţine la menţinerea acestei demnităţi de stat Este demn de 
remarcat că Iuliu Maniu şi-a menţinut această declaraţie şi la procesul 
său, în faţa Tribunalului Comunist, cu toate că ştia bine că ea va fi folosită 



M1HAI EMINESCU - un mare precursor al legionarismului românesc 25 

cu rea credinţă de către incorecţii săi adversari. Cât priveşte orientarea 
în politica externă a Mişcării Legionare, Iuliu Maniu, într-o scrisoare 
adresată lui Horaţiu Comaniciu, pentru Comandamentul Legionar, şi 
publicată în ziarul „Alba Iulia” din Septembrie 1944, a precizat printre 
altele, „că orientarea în politica externă a Mişcării s-a făcut de către 
Corneliu Codreanu din necesitatea de a construi o rezervă pentru Ţară 
în eventualitatea că puterile Axei ar ieşi biruitoare”. Şi fără îndoială, în 
mare parte, datorită acestei prevederi, România n-a avut soarta tragică a 
Poloniei împărţită între nazişti şi bolşevici, în faza de tranziţie care a 
urmat după 1939. „LepacteRibbentrop-Molotov- scrie şeful Ţărăniştilor 
polonezi Dr. Stanislaw Mikolajezyk - a atribue a la Russie unepart du 
butin; ce qui a amene la deportation en Russie d’environ un million et 
demi de citoyenspolonais, 15.000prisonniers de guerrepolonaisy etant 
massacres de sang-froid” (Bulletin de L ’Union InternaţionalePaysanne, 
voi. I, nr.3, pag.8, 1950). 

în esenţa lor, declaraţiile lui Iuliu Maniu au fost confirmate şi de 
Sir Reginald Hoare, fost ministru al Marii Britanii la Bucureşti timp de 
apropare 10 ani. într-o scrisoare adresată d-lui Solley, deputat în Camera 
Comunelor, Sir Reginald Hoare a precizat, cu loialitate de adevărat 
gentleman, care contrastează atât de mult cu mentalitatea levantinilor 
noştri, printre altele şi următoarele: „C’est parfaitement vrai, comme 
dit M. Solley, que Maniu a conclu un pacte electoral avec la Garde de 
Fer en 1937. Ce serait trop long a expliquer pourquoi ceci se justifie 
moralmentement; je dirais seulment qu’a cette date (non pas en 1939) 
(n.n. adică la data la care se referă D-l Comnen în scrierile sale, căci 
Corneliu Codreanu a fost strangulat, cum se ştie, la 30 Nov. 1938) la 
Garde de Fer n ’etait pas dirigee par l ’Allemagne et el le demeurait une 
formationpre-nazie ” {La RoumanieIndependante, nr. 40-41 din 25 Dec. 
1947). Aşa procedează oamenii de caracter, care sunt pătrunşi de o înaltă 
concepţie civică şi adevărat spirit democratic, chiar când este vorba de 
adversarii lor politici. De la asemenea pilde de înaltă ţinută politică ar 
trebui să ne inspirăm cu toţii, şi în mod deosebit cei tineri, care nu sunt 
roşi de boala arivismului şi vor cu adevărat să facă din politică „ o nobilă 
şcoală de formare civică ”. Numai aşa se vor putea pune piloni trainici 
la temelia României Viitoare. Pentru a putea înfăptui acest lucru atât 



26 


CONSTANTIN PAPANACE 


Iuliu Maniu cât şi Comeliu Codreanu au refuzat orice compromis cu 
desfrâul şi corupţia şi au mers chiar pe linia martiriului. Peste diferenţe 
mai mari sau mai mici de programe, îi unea profundul lor sentiment 
moral, a cărui promovare în viaţa noastră publică o considerau drept o 
necesitate primordială, pentru renaşterea poporului român. 

„ Ţara aceasta - scrie Comeliu Codreanu - piere din lipsă de 
oameni, nu din lipsă de programe... Acest fel de om, care trăieşte astăzi 
în politica românească l-am mai întâlnit în istorie, sub domnia lui au 
murit naţiuni şi s-au dărâmat state... Toată inteligenţa, toată învăţătura, 
toate talentele, toată educaţia nu ne vor servi la nimic, dacă vom fi mişei ”. 

După răvăşirile materiale şi sufleteşti aduse de ultimul răz-boi, 
după epocalele invenţii tehnice cu atât de profunde repercusiuni în toate 
domeniile de activitate, nu se poate prevedea care va fi fizionomia politică 
şi socială a ţării noastre, a Europei şi chiar a lumii întregi, când actuala 
tensiune internaţională îşi va fi găsit soluţia aşteptată. Dar, indiferent de 
cum va fi aşezarea politică viitoare (State Naţionale, Federaţiuni sau 
Uniuni de State etc.), concurenţa şi emulaţia între neamuri va persista, 
pentru că şi ele, ca şi individul, sunt „o entitate care îşi prelungeşte 
viaţa şi dincolo de pământ" (Codreanu). Numai neamurile sănătoase 
trupeşte şi sufleteşte îşi vor putea valorifica, în concertul cu alte neamuri, 
talanţii cu care le-a înzestrat Dumnezeu. în această acţiune de întremare 
fizică şi morală, toţi românii şi cu deosebire întreg tineretul şi-ar putea 
da mâna. Oricum, în cadrul unei democraţii sănătoase, ca prieteni sinceri 
sau adversari loiali, s-ar putea contribui efectiv la înălţarea României 
viitoare. Dar pentru aceasta va trebui să ne lepădăm mai întâi, de toate 
acele deprinderi urâte imprimate de dominaţia fanariotă, care, cum scrie 
Eminescu, formează „patologia societăţii româneşti". 

De aceea, publicând conferinţa care urmează, unde se redau atâtea 
citate din Eminescu, n-am vrut să arăt numai că el este unul din marii 
precursori ai legionarismului românesc, dar am ţinut să indic şi unde 
trebuiesc căutate acele „focare străine de structura şi sufletul neamului 
nostru ”. Poate va fi de folos în aceste vremuri de răscruce, când atâtea 
încercări grele mai aşteaptă neamul nostru românesc. 


24 Iunie 1951 


C. P. 



Lămurire la a doua ediţie 

9 

Prima ediţie a acestei broşuri a apărut în anul 1951 cu ocazia 
sărbătoririi centenarului de la naşterea genialului poet şi profet naţional 
care a fost Mihai Eminescu. 

întru-cât această ediţie s-a epuizat în scurt timp, multe cereri n- 
au putut fi satisfăcute atunci. De aceea, am găsit necesar acum, când 
comemorăm 125 de ani de la naşterea lui, să reedităm această broşură. 

Ţinem să precizăm că am redat exact textul din prima ediţie fără 
cea mai mică modificare. Numai la sfârşitul actualei ediţii, am reprodus 
ca anexe, din mulţimea de scrisori de aderare entuziastă la exegeza făcută, 
câteva texte care ni s-au părut, prin varietatea lor, mai caracteristice. 

Ca încheiere, am reprodus în întregime o scrisoare a mult regretatului 
mitropolit Visarion Puiu, referitoare la „Colecţia Bibliotecii Verzi”. După 
cum se poate vedea, înaltul Prelat relevă aportul ce se aduce cauzei naţionale 
prin dezbaterea şi difuzarea unor vitale probleme româneşti, „ neglijate ”, 
cum subliniază I.P.S. Sa „depoliticieni înguşti şi superficiali”. El se mişcă 
pe linia trasată de Eminescu care scrie: „După ce ne-am consolidat ca ţară 
neatârnată, activitatea noastră se va îndrepta asupra Peninsulei Balcanice, 
unde trebuie să căutăm împlinirea misiunii poporului român ” (Voi. I, pag. 
157). De asemenea el se arată cutremurat de „suferinţele grozave îndurate 
de Legiunea lui Comeliu Codreanu... Intre reflecţii - scrie Î.P.S. Sa - mi-a 
venit şi întrebarea: Unde-s azi toţi acei criminali? ... ” 

Cum era de aşteptat, adversarii Mişcării Legionare au co-mentat 
această broşură (vezi România Viitoare din Octombrie 1951, pag. 43, 
Gânduri Libere, nr.4 din Noiembrie 1951, pag 38-41 etc.) cu o subiectivitate 
şi mai accentuată, îmbibată de multă rea credinţă. înverşunata lor pornire 
s-ar putea explica prin faptul că odată documentată temeinic filiaţia între 
viziu-nea politică a lui Eminescu şi concepţia legionară formulată de 
Căpitan, se năruia şi falsa premisă a acestor adversari pe baza căreia ei 
denigrau Mişcarea Legionară „că se inspiră de la focare străine de 
structura şi sufletul românesc... ” Aşa se explică de ce, simultan, aceştia 



28 


CONSTANTIN PAPANACE 


au pornit un atac pentru demonetizarea doctrinei naţionaliste formulată 
de Eminescu în scrierile lui politice şi sociale. în acest sens, apare plin de 
semnificaţie articolul „Legionarii şi rasismul” publicat în revista 
„ Gânduri Libere ” menţionată mai sus, inspirată şi în mare parte chiar 
redactată de Evrei - Români stângaci. Prin acest lung articol se caută a 
dovedi că Eminescu „prin explicaţiile şi remediile propuse la starea de 
lucruri din vremea sa, el se înrudeşte cu cele mai reacţionare curente... ” 
(pag. 38). Mai mult, autorul articolului făcând o intenţionată confuzie 
între noţiunea de rasă, care conturează un element obiectiv şi caracteristic 
în compoziţia oricărui popor, cu noţiunea rasism, care înseamnă tendinţa 
unui popor de a se considera ales (adică superior altor popoare pe care le 
detestă şi discriminează), caută să stigmatizeze ca rasişti pe Eminescu şi 
pe toţi care aderă la ideile lui politice. Cu subsemnatul face acelaşi lucru 
cu toate că dintr-un citat reprodus din această broşură rezultă că noi 
„condamnăm acel rasism pe care îl invocă de obicei aşa zisele popoare 
alese”, „pentru a justifica stăpânirea asupra altor popoare” (pag. 39). 
Contradicţia apare evidentă; dar autorul spre a ieşi din cleştele ei, recurge 
la un tertip: ne face proces de intenţie în sensul că am vrut să ne adaptăm 
situaţiei actuale, dat fiind că rasismul este astăzi detestat. 

Dat fiind că articolul „Legionarii şi rasismul” nu este semnat, 
nu putem şti în mod precis cine este autorul. Dar din felul cum 
manipulează noţiunile, făcând abuz de subtilităţi şi de distincţii 
artificioase, formale spre a măslui adevărul şi prezenta Mişcarea 
Legionară într-o lumină cât mai nefavora-bilă, rezultă că ar fi un sofist 
levantin sau poate un talmudist de prim ordin. în cel de-al doilea caz, ar 
fi mult de spus din ce parte stă cel mai inveterat rasism. Dar nu e locul 
să abordăm un subiect atât de vast, în această notă lămuritoare. Poate o 
vom face cu alt prilej. Acum ne vom mărgini să spunem că citind articolul 
„Legionarii şi rasismul” ne-a venit în minte povestea aceea cu : „Zi-i 
mama şi gheboasa”. 


Salo, 12.10.1975 


Constantin Papanace 



Dragi camarazi, 


Lumea legionară sărbătoreşte cu adâncă pietate 100 de ani de la 
naşterea lui Eminescu. Nimeni altul ca dânsul nu este mai apropare de 
sufletul legionar. Prin frumuseţile nepieritoare ale versurilor sale, Eminescu 
aparţine omenirii. Prin simţirea şi gândirea sa sublimă, îmbrăcată în cea 
mai expresivă limbă românească, el aparţine întregului neam românesc. 
Dar prin tăria lui de caracter, prin temperamentul său de luptător neînfricat, 
prin viziunea morală, dinamismul gândirii politice, soluţiile preconizate, 
suferinţa îndurată şi profeţiile făcute, el este al nostru, al legionarilor. 

în cele ce vom expune şi din textele pe care le vom cita, se va putea 
vedea cu claritate, cât de organic este împletită gândirea politică şi socială a 
lui Eminescu cu credinţa legionară, cu câtă înfrigurare a aşteptat el generaţia 
noastră „curăţită prin abnegaţiune şi durere” {Scrieri Politice, Voi. II , 
pag. 517) şi cu câtă precizie a profilat marea figură a Căpitanului, a cărui 
moarte tragică a prevăzut-o, sfâşiat de durere. 

Astăzi, când asupritorii străini încearcă să şteargă orice urmă 
din scrisul lui profetic în legătură cu problemele de viaţă ale neamului 
românesc, după ce ieri, politicianismul levantin l-a învăluit în compli¬ 
citatea tăcerii, vom reproduce în cadrul acestei expuneri, cât mai mult 
din acest scris, fără a recurge la sistemul parafrazării, care l-ar lipsi de 
expresivitatea limbii lui profund naţionale. 

în felul acesta, se va oferi posibilitatea - aici, în întunecatul exil - 
de adăpare chiar de la sursa elixirului credinţei în destinul neamului 
românesc în lume. Cu acest prilej, se va putea vedea, încă odată, cât de 
mare este ignoranţa sau reaua credinţă a acelora care au căutat şi caută să 
înfăţişeze credinţa noastră legionară ca o imitaţie străină şi fără aderenţe 
cu sufletul românesc. 

Şi tot cu această ocazie se va putea aprecia, după şase decenii de 
la moartea acestui „ al semnelor vremii profet ” , cât de actual este scrisul 
lui în tratarea problemelor de bază naţionale şi sociale, ale căror ecuaţii 
le-a formulat cu un realism şi o luciditate uimitoare. „Ca şi în poezie - 



30 


CONSTANTIN PAPANACE 


cum scrie Aurel Popovici - şi în politică Eminescu nu-i nici idealist 
abstract, nici naturalist prozaic. El este idealist pe culmile realităţii. ” 
Prin prospeţimea gândirii sale, prin robusteţea morală şi opti¬ 
mismul care îl degajează, scrisul lui Eminescu redă adevăratele valenţe 
şi dimensiuni ale sufletului românesc. De aceea nu numai că nu are nimica 
retrograd în el dar conţine idei care, dezvoltate, ar putea deschide drum 
pentru o sănătoasă, realistă şi armonioasă încadrare în comunitatea creş¬ 
tină a popoarelor, care va să vie. 

Elemente dominante 
în gândirea politică a lui Eminescu 


Dintr-un început, s-ar putea pune întrebarea dacă exegeza 
scrierilor politice şi sociale ale lui Eminescu n-ar fi o operaţie de prisos. 
Aceste scrieri, izvorâte din adâncurile sensibilităţii româneşti şi alambi¬ 
cate la mare tensiune de gândire, sunt prin simplitatea, claritatea şi ex¬ 
presivitatea limbii, aproape desăvârşite. 

Ca şi la Evanghelie, orice exegeză sau comentare nu numai că n- 
ar adăuga ceva în plus, dar ar putea chiar, să întunece profundul lor sens, 
exprimat într-o formă atât de naturală. 

Dacă totuşi, s-ar încerca o exegeză a lor, aceasta ar putea să aibă 
ca justificare faptul că Eminescu nu şi-a exprimat gândirea sa politică în 
lucrări organice şi unitare, ci mai mult în mod sporadic, ca gazetar, în 
toiul luptei cotidiene. Cu toate acestea, unitatea interioară de gândire ca 
şi dinamica ei a rămas intactă. Acest fapt se datorează atât bogatei sale 
trăiri interioare, cât şi intransigenţei cu care şi-a apărat convingerile. 

Totuşi, aceste revărsări în scrisul cotidian, cu tată înălţimea pe care 
o ating sub presiunea unei puternice inspiraţii, amintesc ca formă de stilul 
gazetăresc, fiind în mod inerent împletite cu fapte efemere sau de conjunctură, 
care au provocat însăşi manifestarea lor. Caracterul spontan şi eruptiv al 
gândirii eminesciene le măreşte, însă sinceritatea şi puterea de convingere 
le dă, prin adevărurile condensate pe care le conţine, un caracter apodictic şi 
o rezonanţă profetică. Şi, desigur, tocmai prin această rezonanţă profetică ar 
trebui în primul rând, explicat ecoul pe care l-au avut şi au scrierile politice 



M1HAI EMINESCU - un mare precursor al legionarismului românesc 31 

ale lui Eminescu la generaţiile care au urmat, precum şi excepţionala lor 
putere de fecundare. 

Sub acest aspect, exegeza gândirii politice eminesciene s-ar impu¬ 
ne ca o necesitate imperioasă. Aceasta cu atât mai mult cu cât pătura con¬ 
ducătoare contemporană cu el, ca şi aceea care a urmat, fiind în general de 
origine dubioasă şi ca atare vizată de aceste scrieri, nu a avut interes să le 
popularizeze. Aşa se explică, de altfel de ce s-a propagat cu atâta insistenţă, 
de o anumită presă, recunoaşterea lui Eminescu ca poet, minimalizându-se 
prodigioasa lui activitate publicistică. Şi, desigur, tot aici trebuie căutat 
motivul de ce scrierile politice ale marelui poet au putut avea o ediţie completă 
(Ediţia Creţu, în două volume) de popularizare abia după jumătate de veac 
de la moartea lui, adică, tocmai în momentul când generaţia nouă a sfâşiat 
deasa pânză a complicităţii tăcerii ţesută de criptostrăini, cerând cu insistenţă 
să se adape la izvoarele celui mai curat românism. 

Este demn de subliniat de la început, râvna lui Eminescu spre a 
cunoaşte realităţile româneşti direct, de la sursă. Pentru cunoaşterea 
trecutului istoric el merge la izvoarele documentelor, pe care le cerceta 
cu pietate şi le trăia cu intensitate. Evita cât mai mult rumegătura altora. 

Pentru cunoaşterea realităţilor contemporane, însă, el mergea pe 
teren, în mijlocul poporului, în toiul vieţii româneşti din toate provinciile, 
de la munte, deal sau câmpie. „întâmplarea m-a făcut - scrie el - ca din 
copilărie încă, să cunosc poporul românesc din apele Nistrului începând , 
în cruciş şi în curmeziş până la Tisa şi Dunăre şi am obser\’at că modul 
de a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul decât al 
populaţiunilor din oraşe, din care se recrutează guvernele, gazetarii, 
deputaţii ş.a.m.d. ”* (Vol.II, pag.443) 

Pe românii din Balcani (Macedonia, Pind, Epir, Tessalia) n-a 
avut prilejul să-i cunoască direct, aşa cum au făcut Bolintineanu, I. Ghica, 
Cristian Teii, lonescu de la Brad.... S-a ocupat, însă, cu mult interes de 
problemele lor, aşa cum nu se obişnuieşte astăzi să se facă. în năzuinţa 
lui de a făuri o limbă bogată şi unitară pentru întreg neamul românesc, a 
studiat cu temeinicie dialectul cu „ Gramatica Macedo-română ” a lui 
Mihail Boiagi, apărută la Viena în 1813, pe care Patriarhia grecească 


* Toate citatele privitoare la Pentru Legionari sunt luate din ediţia a IlI-a, Editura 
Mişcării Legionare, Bucureşti 1940. 



32 CONSTANTIN PAPANACE 

din Constantinopol a pus-o la index afurisind pe autor. De asemenea, a 
cunoscut trecutul lor istoric. 

Articolele scrise despre spiţa cea mai îndepărtată a neamului, 
într-un moment când problema lor abia se punea, sunt atât de însufleţite 
şi documentate, încât constituie dovada cea mai vie că Eminescu a fost 
inima mare şi mintea atotcuprinzătoare, în care au încăput toate durerile 
şi năzuinţele Românilor de pretutindeni. 

Şi pentru ca privirile să poată scruta cât mai profund realităţile 
naţionale, el a cercetat şi mediul înconjurător. „Ni se pare ciudat - scrie 
Eminescu - cum noi românii, care trăim pe lângă Dunăre, suntem cu 
totul cufundaţi în ideile occidentului, pe când din toate părţile împrejuru- 
ne pulsează o viaţă istorică, care în dispoziţia ei generală se deosebeşte 
atât de mult de istoria occidentală” (Voi. II, pag. 76). 

Toate aceste învăţăminte, culese din trecutul istoric sau sorbite din 
realităţile vieţii, Eminescu le-a supus unui riguros proces de gândire proprie, 
din care vor ieşi idei noi, originale şi pline de prospeţime. Acest fapt va 
contrasta, în general, cu lipsa de gândire proprie a contemporanilor săi. 

„In sferele noastre aşa zise culte s-a lăţit obiceiul de a nu gândi 
nimic din proprie iniţiativă” (Voi. I, pag. 516). 

Aşadar, prin geniul său universal, prin sensibilitatea sa ascuţită, 
prin intuiţia excepţională, prin studiul temeinic al realităţilor şi ne¬ 
ţărmurita sa dragoste de neam, Eminescu a fost menit să fie exponentul 
cel mai de seamă al gândirii româneşti şi adevăratul profet naţional. 

Ar fi greu ca în cadrul restrâns al acestei conferinţe să se releve 
toate ideile, pe care, în toiul luptei, le-a scăpărat geniul politic al lui 
Eminescu. De aceea, ne vom mărgini să arătăm în mod succint numai 
unele note dominante ale gândirii sale politice, în jurul cărora s-ar axa 
organic toate celelalte idei, formând astfel adevărate puncte cardinale de 
orientare nu numai pentru epoca lui, dar şi pentru întunecatele zile pe 
care le străbatem la această răspântie istorică. 



I. Autohtonismul românesc 


1) Sensul misiunii româneşti 

Ideea de bază de la care porneşte Eminescu este că „Românii nu 
sunt nicăieri colonişti, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde 
locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche de cât 
toţi conlocuitorii lor” (Voi. I, pag. 80). Ca descendenţi direcţi ai Traco- 
Ilirilor, în care s-au contopit şi legionarii Romei, Românii se găsesc la 
ei acasă pe întreaga arie, pe care altădată o ocupa acest mare popor al 
antichităţii, cum spune Herodot, „cel mai mare după cel al Indiilor”. 
Oriunde ne-am mişcat şi ne mişcăm pe această arie, de la Nord spre Sud 
şi viceversa sau de la Est spre Vest şi invers, ne-am mişcat şi ne mişcăm 
pe pământul multimilenar al strămoşilor noştri. Acest adevăr bazilar 
pune definitiv capăt discuţiilor devenite oţioase şi agasante în legătură 
cu aşa zisul „loc de naştere al poporului român La Nord sau la Sud 
de Dunăre, sau cum spune Eminescu „Daci sau Romani, Romani sau 
Daci: e indiferent, suntem Români şi pământeni” (Voi. I, pag. 80). 

Dintr-o asemenea realitate istorică poate alt popor, care n-ar avea 
simţul măsurii, ce caracterizează poporul nostru, ar fi căutat legitimări 
pentru cine ştie ce expansiuni teritoriale. Poporul românesc însă, este 
aşa cum dovedeşte întreaga sa istorie, refractar unor asemenea tendinţe. 
Totuşi, el simte instinctiv că dezvoltarea lui spirituală nu va căpăta 
amploarea pe care o îndreptăţesc calităţile sale sufleteşti, dacă nu se va 
face în cadrul vechiului spaţiu tracic. Se ştie că unitatea civilizaţiei 
neolitice în tot Sud-Estul european, pe o arie care, cuprinzând în întregime 
pământul românesc, se întinde din pusta Ungară până în Ucraina, în 
regiunea Kievului şi Carpaţii Nordici până la Marea Egee, este civilizaţia 
Tracilor. Suportul acestei civilizaţii, deci, l-a oferit teritoriul, pe care 
unii geografi îl denumesc Carpaţia iar alţii Balcania. 

Toate impulsurile profunde, care au frământat excepţional dotatul 
popor Trac, la ai cărui preoţi, adesea, mergeau să se inspire filozofi Ellini, 
nerealizate încă în istorie, le poartă ca moştenire în sânge poporul român, 




34 


CONSTANTIN PAPANACE 


urmaşul direct al Tracilor. Fără îndoială, ca şi celelalte popoare balcanice, 
venite mai târziu, prin asimilarea făcută maselor de români autohtoni, 
care altădată populau întreaga suprafaţă a Peninsulei Balcanice, s-au 
împărtăşit şi ele din această moştenire spirituală. Acest fapt, pe lângă că 
creează multe afinităţi sufleteşti, care să contribuie la apropierea acestor 
popoare, dar indică şi linia unui destin comun în dezvoltarea spirituală, 
dacă se înlătură nesănătoasele influenţe lăsate de stăpânirile străine. în 
acest sens, poporul român poate avea o mare misiune în Peninsula 
Balcanică. Acesta cred, este tâlcul profund al cuvintelor lui Eminescu: 
„După ce ne-am organizat pe temelii statornice şi ne-am consolidat ca 
ţară neatârnată, activitatea noastră se va îndrepta asupra Peninsulei 
Balcanice, unde trebuie să căutăm împlinirea misiunei poporului 
român” (Voi. I, pag. 157). 1 

Aşadar, poporul român este cel mai indicat să valorifice 
nepreţuitul tezaur spiritual moştenit de la strămoşii săi Traci. Şi cu cât 
această valorificare se va face mai integral, cu atât şi aderenţele sufletului 
trac, care acum zac înăbuşite în intimitatea acestor popoare balcanice, 
va fi mai totală. Prin această polarizare, care va limpezi toate tendinţele 
contradictorii, se va crea euforia regăsirii, care, fără îndoială, va da 
naştere unei culturi originale autohtone, creând un nou stil de viaţă cu 
adânci repercusiuni în toate domeniile de activitate, inclusiv cel politic, 
în felul acesta se va realiza echilibrul sufletesc şi axa de dezvoltare 
normală a tuturor popoarelor chinuite din acest ţinut atât de zbuciumat. 
Evident, în această acţiune de concordie, un rol destul de important ar 
putea avea Aromânii, răspândiţi în enclave pe întreg cuprinsul Peninsulei 
Balcanice. Cu acest prilej este bine să amintim că balcanismul, pe care 
Eminescu cu atâta vehemenţă îl combate în articolele sale, nu se referă 
la substanţa intrinsecă a acestor popoare, care - cum am spus - prin 
substratul Trac şi elementul românesc asimilat, au atâtea afinităţi fizice 
şi morale cu poporul român, ci se referă la pătura superpusă de 
provenienţă levantină crescută ca un vâsc încă de pe timpul stăpânirii 
bizantine şi a aceleia neobizantine, care a fost de fapt îndelungata stăpânire 
turcească. 

Dar pentru atingerea unui asemenea ţel măreţ este nevoie, cum 
scrie Eminescu, ca în prealabil sectorul românesc să fie „organizat pe 



M1HAI EMINESCU - un mare precursor al legionarismului românesc 35 

temelii statornice”. Şi în acest sens el va fi promotorul cel mai convin s 
al autohtonismului în România, apărându-i substanţa cu ardoare 
deosebită. 

2) Predispoziţiile organice ale rasei 

Toată dezvoltarea neamului românesc, implicit viaţa de stat, va 
trebui - după concepţia eminesciană - axată pe predispoziţiile organice 
ale rasei autohtone. „Dacă ţara ar fi locuită de către altă rasă decât cea 
traco-latină, răul n-ar fi mare. Dar noi trebuie să ţinem neapărat seamă 
de calităţile şi defectele rasei noastre, de predispoziţiile ei psihologice, 
de câte ori croim legi generale” (Voi. I, pag. 509). 

în permanenţă, deci, va trebui să se ţină seamă de aceste 
predispoziţii organice şi chiar de multe defecte, pe care le-a imprimat 
evoluţia istorică. Credinţa strămoşească în „nemurirea sufletului”, 
procesul de romanizare şi creştinare al vechilor populaţii Traco-Illire, aşa 
zisul „ hiatus istoric ”, cu inevitabilul complex de inferioritate pe care îl 
degajă, cadrul geopolitic în „calea tuturor răutăţilor”, încrucişarea 
diferitelor imperialisme pe teritoriul românesc, influenţele străine etc., vor 
fi elemente, care mereu vor trebui avute în vedere de cei care conduc. 
Inerentul proces de adaptare nu va trebui să anuleze însă substanţa fiinţei 
noastre etnice. O asemenea adaptare ar în s e mn a moarte. Adevărata adaptare 
se face numai atunci când, prin anumite concesii mai mult de natură 
exterioară, se promovează, în noile condiţii, aceeaşi esenţă primară. De 
aceea Eminescu reacţionează cu neobişnuită vehemenţă ori de câte ori 
cosmopolitismul adus de revoluţia franceză tinde să nimicească această 
esenţă prin dezrădăcinarea din pământul strămoşesc şi cerul românesc. 
Promotorii acestui cosmopolitism vor „să nu rămâie nici sâmbure, nici 
rădăcină din ideile trecutului, pentru ca brazda să fie îndestul de înfoiată 
şi de moale să primească în ea sămânţa nouilor idei ale republicei ” (Voi 
II, pag. 428). în aceasta speră ei să facă „Patria un otel, poporul o 
amestecătură, biserica un teatru pentru politicieni, ţara teren de exploatare 
pentru străini, viaţa noastră publică o ocazie pentru ilustrarea şi ridicarea 
în sus a imigraţiunii din căteşipatru unghiurile lumii” (Voi. II, pag 429). 

Principalul punct de sprijin în această înverşunată luptă de apărare 
etnică, Eminescu îl va căuta în ţăran şi mai ales în păstorul de la munte, pe 



36 


CONSTANTIN PAPANACE 


care îl considera marele depozitar al tuturor virtuţilor rasei româneşti 
conservate nealterate. Pe el îl va exalta ca pe o nesecată sursă de regenerare 
fizică şi morală a vieţii publice româneşti, infectată de nesănătoase influenţe 
străine. „Popor tânăr de ciobani, devenit plugar din 1830” (Voi. I, pag. 
328), el a fost izvorul principal, care a alimentat şi întremat elementul 
românesc de la câmpie, expus tuturor vicisitudinilor determinate de 
năvălirile barbare sau de ocupaţiile şi influenţele străine de mai târziu. 

„Nu cultura îl face pe om cinstit, şi se află în acel din urmă 
ţăran de munte mai multă nobleţe de inimă, mai mult caracter, mai 
mult simţ de dreptate, decât în Flevii şi în Caradalele lustruite şi 
aristocratizate” (Voi. II, pag. 270). 

„ Când vorbim de poporul român, ştim foarte bine de cine vorbim. 
Nu de amestecături, nu de oameni veniţi de eri, de alaltăieri în una din 
provinciile Daciei lui Traian, ci de acel element etnic ieşit din 
încrucişarea Romanilor cu Dacii, de rasa romană. Aceasta a fost în 
trecutul ţărilor noastre rasa plastică, rasa formatoare de stat, cea 
orănduitoare, cea istorică, aceasta trebue să-i rămăe de acuma înainte. 
Cum că deosebirea între adâncimea rasei istorice şi superficialitatea 
celor superpuse e mare, o ştie oricine. In inima unui popă din Ardeal e 
mai mult sentiment naţional românesc decât într-o sută de mii de 
Caradale şi craniul unui singur Român încape de cinci ori pe atâţia 
creeri pe cât s-ar constata cu cumpăna în titvele mutrelor de paiaţă ale 
patrioţilor” (Voi. II, pag. 312). 

Nedreptatea făcută ţărănimii de cetele de ciocoi va face marea 
inimă a lui Eminescu să tresară de grijă pentru ea şi să o apere cu toată 
pasiunea. 

„Poate e singura cestiune, în care am scris cu toată patima de 
care e capabilă inima noastră, cu toată durerea şi cu toată mila pe care 
ne-o inspiră tocmai ţăranul, acest unic şi adevărat popor românesc. El 
căruia nu-i dăm nimic în schimb, păstrează prin limbă şi datini unitatea 
noastră naţională; el e păstrul caracterului nostru în lumea aceasta 
franţuzită şi nemţită, el e singurul care de zece veacuri n-a disperat de 
soarta noastră în orient. Aşa chilos şi greoiu cum este, e o parte din 
rezistenţă în el, pe care nimeni n-o poate sfărâma, nimeni îndupleca... 
pretutindeni acelaş, pretutindeni întruparea tinereţei etnice, pretutindeni 



M1HAI EMINESCU - un mare precursor al legionarismului românesc 37 

simţindu-se şi fiind superior celor ce-l înconjoară” (Voi. II, pag. 422- 
423). 

Şi concluzia la care va ajunge va fi pe cât de firească, pe atât de 
neînduplecată şi valabilă pentru toate vremurile şi cu deosebire pentru 
zilele de răspântie. 

„Prin urmare elementul istoric din România ar fi trebuit să 
predomnească în aceste momente, în care istoria întreagă a României e 
primejduită. Şi crează-se, că cel din urmă răzaş din vremea lui Ştefan 
Vodă sau a măriţilor Basarabi are mai mult simţ istoric şi mai multă 
iubire de Ţară decât veniturile, care decid astăzi asupra ţării româneşti ” 
(Voi. I, pag. 170). 



II. Contra xenocraţiei 

Eminescu a combătut stăpânirea străinilor, sub toate aspectele 
ei, cu o înverşunare fără seamăn. El considera xenocraţia ca un simptom 
„patologic” al vieţii publice româneşti de o gravitate excepţională. 
Această atitudine nu pornea din vreun sentiment de ură de rasă faţă de 
alte popoare sau din vreo pretenţie de dominaţie asupra altora. Ea era 
legitima aspiraţie de autoguvernare a poporului român, izvorâtă din 
elementarul drept de libertate naţională. Faptul că clasa dominantă 
provenea din elemente străine, profund deosebite ca structură fizică şi 
intelectuală, din cauza tarelor „ bătrâneţii lor naţionale ”, cu predispoziţii 
parazitare, mărea această pornire a lui până la xenofobie. Dar chiar dacă 
n-ar fi fost aşa, adică chiar dacă respectiva clasă dominantă s-ar fi recrutat 
din elemente străine provenite din popoare zise „ tinere ”, problema tot 
rămânea în esenţa ei. Pentru Eminescu este o necesitate de economie de 
forţă ca, clasa guvernantă să fie expresia fidelă a maselor guvernate. 
Numai aşa se poate păstra o simbioză organică, care să permită acelaşi 
stil de viaţă. Numai aşa se capătă plinătatea sentimentului de libertate, 
pe care îl aduce eliminarea tuturor fricţiunilor provenite din neaderenţă. 
Procedând astfel, se creează disonanţe sufleteşti adânci, generatoare de 
conflicte, mai mult sau mai puţin surde, care determină o stare de criză 
endemică şi paralizatoare pentru orice elan creator. Poate şi pentru acest 
motiv Eminescu, care era atât de democratic ataşat de talpa ţării, formată 
din simpli ţărani şi ciobani, exalta uneori, chiar cu accente romantice, 
clasa conducătoare a vechilor boieri pământeni. 

Aşadar, ideile rasiale ale lui Eminescu nu se inspiră din vreo 
intenţie de dominare, ci sunt numai pentru apărare. Prin ele se urmăreşte 
crearea unei concordii sociale şi politice, care să asigure între guvernanţi 
şi guvernaţi acelaşi stil de viaţă. Ele n-au nimic agresiv şi vexatoriu ca 
acel rasism, pe care îl invocă de obicei aşa zisele „popoare alese "pentru 
a-şi justifica stăpânirea asupra altor popoare. Rasismul eminescian îl 
aplică toate statele, implicit democraţia americană, care, tocmai pentru 
a nu crea sau agrava acea stare de criză, de care am amintit, determinată 



M1HAI EMINESCU - un mare precursor al legionarismului românesc 39 

de eterogenitatea elementelor componente ale unei naţiuni, impune 
restricţii prin aşa zisele „cote” de imigrare pentru popoarele care nu 
sunt de rasă Anglo-saxonă. Sub raportul profilactic, deci, antagonismul 
de rasă există. Ni-meni altul n-a formulat mai lapidar acest adevăr ca un 
contemporan al lui Eminescu şi anume fostul Prim Ministru al Angliei, 
evreul Disraeli, devenit mai târziu lord Beaconsfield. „Rasa - scrie acesta 
- este totul. Nu există alt adevăr. Şi orice rasă care îşi lasă fără grijă să 
i se amestece sângele este menită să piară 

Este cunoscut că popoarele formate de rase omogene sau cu 
afinităţi pronunţate au unitate de direcţie, fiindcă stilul lor se manifestă 
unitar, mai ales în momentele de criză. Din cauza aceasta de multe ori 
colectivităţile naţionale îşi apără instinctiv puritatea rasială, care le asigură 
unitatea de gândire şi simţire. Acest fenomen îl remarcă Eminescu şi la 
poporul român, aflat în permanent antagonism cu pătura supeipusă de 
provenienţă levantină. 

„Fără îndoială lupta aceasta e purtată în mod instinctiv, fără 
claritate de vederi, cu tendinţe elementare şi de atracţiune şi repulsiune... 
Poporul românesc simte instinctiv că e dominat de oameni cari se pretind 
numai români, fără a fi, şi cari n-au nici milă de el, nici pricepere pentru 
geniul lui. Geniul neamului românesc e o carte cu şapte peceţi pentru 
generaţia dominantă” (Voi. II, pag. 295). 

„Domnii pământeni erau domnii rassei române, erau Duci ai 
neamului românesc. Ca atari, ei erau solidari cu rassa română şi 
pururea gata a-şi pune capul la mijloc pentru drepturile acestei 
individualităţi etnice” (Voi. II, pag. 406). 

Prin activitatea lui ziaristică, Eminescu va căuta să desluşească 
acest conflict instinctiv, punându-1 în ecuaţii, într-o formă lapidară şi 
dezbătând problema xenocraţiei sub toate aspectele ei: fanariotă, evreiască 
şi politicianistă. 

1) Aspectul fanariont şi nefanariot 

Originea tuturor relelor din viaţa publică românească, Eminescu 
o va identifica în influenţa nefastă exercitată de elementul fanariot. 
„Desvoltarea istorică a ţărilor româneşti suferise o grea şi nevindecată 
întrerupere prin epoca de o sută de ani a Domniilor străine” (Voi. II, 



40 


CONSTANTIN PAPANACE 


pag. 132). Această „adevărată otravă a Orientului”, care începuse cu 
mult înaintea domniei fanariote să altereze statul voievodal, a răvă-şit în 
timpul acestei domnii toate elementele componente ale naţiunii române. 

„In Domnia Fanarioţilor au putrezit clasele noastre sociale; 
aristocraţia noastră, din răsboinică şi mândră ce era, a devenit în cea 
mai mare parte senilă, încrucişăndu-se cu stârpitura Grecului modern, 
care e tot atât de şiret, dar mai corupt decât Evreul de rând” (Voi. I, 
pag. 105). „Putreziciunea bizantină a îmbătrânit înainte de vreme 
poporul român” (Voi. II, pag. 133), după ce mai înainte prin asuprire, 
spoliere sângeroasă şi mizerie, îl decimase ca populaţie. „De la 2.000.000 
(două milioane) populaţia scade sub fanarioţi la 175.000 suflete” (Voi. 
II, pag. 197). 

Toată această împilare a provocat mişcarea revoluţionară a lui 
Tudor Vladimirescu, dar această revoluţie, decapitată prematur, prin 
uciderea conducătorului său, nu a putut da toate roadele. Astfel că nu va 
trece mult timp, şi mentalitatea fanariotă mimetizată în diferite forme 
politice, sau mai bine zis politicianiste, va începe să infecteze din nou 
viaţa publică. 

în acest sens va scrie Eminescu: „Bietul Tudor şi cinstitele 
Domnii de boieri mari cari au urmat după el, recţiunea în contra 
fanarioţilor n-a durat decât 30-40 de ani, timp prea scurt, pentru ca, 
prin părinteasca oblăduire, cum se zicea, şi prin bugetele în baierele 
pungii legate cu şapte noduri, să poată îndrepta o ţară, a cărei inimă 
era stricată. Fanarul de la noi a trebuit să renască mai puternic în 
vlăstarele rămase în pământul Ţării, în fiii şi nepoţiii de Caradale până 
într’al şaptelea neam. Strămoşii au mâncat aguridă şi nouă ni se 
strepezesc dinţii” (Voi. II, pag. 204). 

Această capacitate de strecurare şi de simulare n-ar trebui să 
surprindă dacă s-ar avea în vedere versatilitatea lor exercitată veacuri 
de-a rândul. Specia aceasta de oameni a provocat decadenţa Imperiului 
Roman din Apus şi Răsărit şi a făcut din virilul Imperiu al Otomanilor 
muribundul „bolnav de pe Bosfor”. Sub domnia acestei speţe de om, 
cum scrie Căpitanul, „au murit naţiuni şi s-au dărâmat state”. Cu 
asemenea aptitudini de insinuare, moştenite din tată în fiu, le va fi uşor 
să pătrundă în organismul noului stat român, cu atât mai mult cu cât 



M1HAI EMINESCU - un mare precursor al legionarismului românesc 41 

vechea clasă conducătoare o anemiaseră, în marea ei parte, prin inocularea 
- cum am văzut-o - aceleiaşi mentalităţi viciate. „Fanarioţii - scrie 
Eminescu - zburătăciţi prin mişcarea de la 1821, s-au constituit într-o 
societate secretă mai întâiu ca ramură a „ Internaţionalei ” revoluţionare 
europene, mai târziu şi mai cu seamă sub Carol îngăduitorul, ca 
societate anonimă de exploatare a ţării româneşti, deci înainte de toate 
a bugetului... o societate secretă, duşmană statului, analoagă cu Maffia 
şi Camorra... ” (Voi. II, pag. 321). Şi rolul acestor fanarioţi sau mai bine 
zis criptostrăini va deveni din ce în ce mai nefast pentru poporul român. 
„Da! această plebe romanizată dela Tudor încoace joacă în Ţara 
Românească acelaşi rol pe care Evreii îl joacă în Moldova. Deosebirea 
este numai că Evreii sunt de zece ori mai oneşti, mai morali, mai umani 
decât oamenii aceştia” (Voi. II, pag. 302). 

2) Aspectul Evreesc 

Relevarea primejdiei aşezărilor masive de Evrei în România, 
Eminescu n-a Scut-o din ură de rasă sau fanatism confesional. Prin firea 
lui blândă, prin o adâncă concepţie de viaţă, poporul român nu poate urî. 

Mulţi au văzut în acest spirit larg şi tolerant, dus uneori până la 
uitare de sine, un mare şi foarte primejdios defect pentru însăşi existenţa 
lui ca neam. Atitudinea lui Eminescu în această problemă va fi pur şi 
simplu o atitudine de legitimă apărare. Sunt cunoscute împrejurările 
istorice care au provocat valurile succesive de Evrei Galiţieni care, de la 
începutul secolului trecut, au început să invadeze teritoriul românesc. 
Dacă un asemenea fenomen s-ar fi întâmplat în alte ţări, fie şi în cele 
mai pătrunse de spiritul umanitarist şi democratic, fără îndoială, 
reacţiunea ar fi fost cu mult mai vie. Dealtfel, cum am spus, grija de 
profilaxie rasială pe care au manifestat-o şi o manifestă democraţiile 
occidentale, nu numai pentru ţările metropole dar şi pentru domeniile 
lor coloniale, învederează acest lucru. Şi asemenea preocupări le-a adoptat 
dintr-un început şi tânărul stat al lui Israel care revendică pământul 
strămoşilor săi, invocând principiul imprescriptibilităţii şi pe acela al 
inalienabilităţii, chiar dacă continuitatea juridică a statului lor, a fost 
întreruptă aproape două milenii. 



42 


CONSTANTIN PAPANACE 


în România problema Evreească căpătase aspecte dramatice în 
primul rând pentru ţăranul român. „Dacă este vorba de umanitarism - 
scrie Eminescu - atunci poporul acela , care intr-adevăr are nevoie de o 
tratare umană, este poporul nostru propriu exploatat, nu neamul 
exploatator al Evreilor” (Voi. I, pag. 498). Primejdia de a fi inundaţi şi 
cotropiţi de sute de mii de proletari flămânzi şi cu totul inproductivi al 
căror singur merit e o lăcomie rapace, a căror armă e vicleşugul şi 
coruperea, a căror patrie nu e nicăieri în lume şi care nu-şi găsesc căpătâiul 
decât în România unde să se oploşească la umbra teoriei roseteşti de 
„om şi om ” (Voi. I, pag. 476). 

Se ştie că pentru oprirea invaziei pe care anumite forţe vroiau să 
o legalizeze pe plan internaţional, la Congresul de la Berlin (1878), s-au 
aruncat în luptă toate elementele de elită care erau expresia adevărată a 
autohtonismului românesc: Kogălniceanu, Hasdeu, Conta etc. Dacă 
totuşi, acţiunea lor n-a reuşit pe deplin şi infiltraţiile în ţară a elementelor 
evreieşti au continuat, aceasta se datoreşte pe de o parte, presiunii 
internaţionale exercitată asupra micului stat Român, iar pe de altă parte, 
tocmai complicităţii elementelor neofanariote sau politicianiste care 
instinctiv simţeau ca aliaţi pe noii invadatori. Scrie Eminescu: „ Un 
fanariot a vândut Basarabia... Azi puii de fanarioţi şi tot ce uliţa au 
avut mai corupt şi mai înrăutăţit se unesc spre a consfinţi în mod îndoit 
vânzarea pământului patriei ” (Voi. I, pag. 352). „ Ce-i pasă fanariotului 
că se vinde un pământ, pe care cosmopolitul, cetăţeanul universului, 
anticrist, s-a născut din întâmplare numai? ” 

în mod deosebit, Eminescu va combate acţiunea dizolvantă a 
veneticilor, care se bazează pe aţâţarea instinctelor bolnăvicioase. „Aceste 
două elemente egal străine, intelectual şi material, egal de sterpe, ne¬ 
alt adus poporul la sapă de lemn...Ei nu îndeplinesc necesităţi, ci dau 
naştere patimilor rele şi viciilor, le încurajează şi le satisfac” (Voi. II, 
pag. 362). „Ei au introdus şi exploatat viciul beţiei la sate, au amestecat 
băuturile cu materii otrăvitoare, au înveninat astfel fiziceşte, au corupt 
moraliceşte populaţiile noastre” (Voi. II, pag. 367). „ Ca rassă străină, 
ne-au declarat război de moarte, introducând, în locul cuţitului şi 
pistolului, băuturi falsificate cu otrăvuri. Unde sunt Evrei natalitatea e 
mică şi numai mortalitatea mare” (Voi. II, pag. 370). 



M1HAI EMINESCU - un mare precursor al legionarismului românesc 43 
în aceşti zece ani (1870-1879) oraşul Iaşi prezenta datele de mai 

la vale: 


S-au născut 

Români . 

..10.329 

Israeliţi 

...17.446 

Au murit 

Români . 

..15.952 

Israeliţi 

...12.294 



-5.623 


+5.152 

în Târgul Frumos: 





S-au născut 

Români . 

.. 798 

Israeliţi 

... 698 

Au murit 

Români . 

.. 1219 

Israeliţi 

... 662 



-421 


+36 

în judeţ: 





S-au născut 

Români . 

..31.669 

Israeliţi 

... 2.359 

Au murit 

Români . 

..30.868 

Israeliţi 

... 1.220 



+801 


+ 1.139 


„Aceste puţine date sunt strigătoare la ceruri! Vedem că în oraşul 
Iaşi au murit în zece ani 5.700 de români mai mulţi decât s-au născut şi 
s-au născut 5.200 de străini mai mult de cum au murit. în locul oricărui 
român care se stinge se naşte un străin. In judeţ, căci prin sate sunt mai 
puţini străini, românii au crescut la o mortalitate de 31.000 abia cu 
800 inşi; străinii la o mortalitate de douăzeci şi şase de ori mai mică, la 
1.200 abia, s-au sporit cu 1.139. Ce abis de lipsă şi de mizerie trebue să 
fi ascunzând aceste cifre îşi poate imagina numai acela care cunoaşte 
valoarea cifrelor statistice, care ştie că o asemenea descreştere a unui 
popor pe un teritoriu fertil şi mare, cată a se atribui degenerării fizice 
a rasei, şi unei mizerii artificiale, produse prin supraîncărcarea 
poporului cu greutăţi pe care nu e’n în stare a le duce...Populaţia 
românească piere văzând cu ochii şi e surplantată prin odium generis 
humani, prin tot ce e mai imund din scursăturile străinătăţii la noi. Se 
deşertează Rusia şi se curăţă, se deşertează Austria şi se curăţă de 
elementele ei bolnave, pentru a da pe viitor cetăţenii roşii ai Moldovei, 
pe patrioţii de meserie ai D-lui C.A. Rosetti” (Voi. II, pag. 264). 

încercarea lor este de a „preface şi România într-un fel de ţară 
internaţională în faţa tuturor şi a nimănui, în mlaştină de scurgere a 
elementelor economiceşte şi moraliceşte nesănătoase ale lumii întregi” 
(Voi. I, pag. 507). 



44 


CONSTANTIN PAPANACE 


„Alianţa Israelită luptă pretutindenea pentru a ridica pe Evrei, 
nimicind chiar pe conlocuitorii lor creştini: partidul roşu lucrează pentru 
a nimici orice e român, pentru a substitui pretutindenea românului pe 
fanariot sau cel puţin oameni tot aşa de corupţi ca fanarioţii, spre a 
desmembra şi a otrăvi poporul românesc” (Voi. II, pag. 321). 

„Roşiii au deschis porţile unei epoci cu mult mai triste, mai 
umilitoare, mai scârboase decât epoca Fanarioţilor” (Voi. I, pag. 491). 
în perspectiva acestor constatări, Eminescu vede că toată evoluţia 
României Modeme cu economia ei burgheză se va desfăşura numai în 
favoarea elementelor străine de rasa românească. „Evreii - scrie el - 
fiind clasa de mijloc şi legislaţiunea liberală fiind exclusiv în favoarea 
acestei clase, ei vor deveni aci stăpânii privilegiaţi şi românul slugă la 
jidan ” (Voi. I, pag. 487). în astfel de condiţii toată greutatea o va purta 
tot elementul băştinaş şi cu deosebire ţăranul. 

„ Adevăratul popor românesc a devenit însă o turmă exploatată 
şi dată în pradă... celor care au năpăstuit asupră-i ” (Voi. II, pag. 261). Şi 
totuşi el este singurul producător. „ Cei din oraşe, târguri şi tărguşoare, 
populaţie amestecată din corcituri asimilate românilor, din străini 
neasimilaţi încă şi din jidani neasimilaţi şi nesimilabili, fac negustorie, 
speculă, camătă, ocupă miile de funcţiuni publice, trăiesc din gheşefturi 
şi din politică. Populaţia rurală în marea ei majoritate, mai ales cea mai 
depărtată de târguri, n-are drept hrană decât mămăligă cu oţet şi cu 
zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat cu apă” (Voi. I, pag. 489). 
Nici o grijită, deci, pentru ţăranul român, care duce totul în spinare, „care 
ca dorobanţ, moare pe câmpul de răsboi, ca muncitor se speteşte plătind 
dări, pentru a ţine pe umerii lui o clasă de trântori netrebnici ” (Voi. I, 
pag. 126). „Precum însă, aproape singurul producător în ţara noastră 
ţăranul, trei din patru părţi ale poporului, susţinerea întregei xenocraţii 
se traduce în muncă ţărănească, în bir plătit de ţăran sub sute de forme. 
Toate acestea sunt clare, sunt matematic exacte. Suma de putere, de care 
dispune ţăranul, nu poate suporta greutatea ce i se impune fără nici o 
compensaţie; el cheltuieşte din puterea lui vitală mai mult decât poate 
restitui; de acolo falimentul puterilor lui vitale: morbiditatea, 
mortalitatea ” (Voi. II, pag. 309). „ Greutatea ce apasă pe ţăranul nostru 
în momentul de faţă din cauza costisitoarei organizaţiuni liberale îl face 




M1HAI EMINESCU - un mare precursor al legionarismului românesc 45 

accesibil la cea mai neumană exploatare din partea capitalului. Terenul 
e pregătit pentru exproprierea naţiei româneşti din chiar ţara , din chiar 
pământul strămoşesc” (Voi. I, pag. 503). 

Toate aceste triste realităţi - cum am mai arătat - vor determina 
micşorarea forţei biologice româneşti, pe care Eminescu o va denunţa 
neîncetat. „Se obsen’ă - scrie el - o scădere generală a populaţiei rurale, 
care se urcă în raport direct cu creşterea demoralizării, a ireligiozităţii 
şi cu întinderea viciilor. Dar această descreştere, pentru a avea loc, e 
natural legată de degenerarea fizică a rasei române” (Voi. 11, pag. 209). 
Această situaţie va aduce în mod inevitabil, la înstrăinarea de fapt, a statului. 
„Intr-o ţară de oameni declasaţi şi moraliceşte căzuţi, statul nu poate fi 
decât icoana lor, el nu va fi un sanctuar, ci un lenociniu” (Voi. 11, pag. 
496). „Fără îndoială că regatul bizantino-judaic C.A.Rosetti-Herşcu 
Goldner poate să aibă un mare viitor la Gurile Dunării, dar acel viitor 
nu este al poporului românesc” (Voi. II, pag. 262). Situaţia Moldovei 
devine din ce în ce mai disperată. „Aceea jumătate a ţării se zbate sub 
egemonia uliţii Bucureştilor aliată cu jidanii, prezentând aproape ultimele 
convulsiuni ale unui corp care moare ” (Voi. II, pag. 263). Pentru Eminescu 
este clar că se urmăreşte nimicirea poporului român. „Şi care-i scopul cu 
care se nimiceşte moralmente şi fizic poporul nostru, căci statistica ne dă 
dreptate: în toate privirile se nimiceşte. Dacă în fruntea guvernului ar fi 
o comisie străină, am şti scopul: substituirea. Există străini cari nu fac 
nici un mister din aceasta: alt popor pe aceeaşi expresie geografică e 
parola multora din ei... Politica străină, împreună cu străinii ce ne 
guvernează, tind la substituirea elementului român prin scursături din 
toate unghiurile lumii” (Voi. II, pag. 510). „Românul e deja străin în 
ţara lui proprie, nimic n-a mai rămas decât numirea geografică. La ce să 
mai ţie Românul? La constituţia cosmopolită iscodită de 2,3 greci? La 
limba batjocorită de gura acestor venetici în momentul în care o rostesc. 
La ştiinţa pe care o predau bulgarii ignoranţi? La biserica surpată de 
suflarea veninoasă a ireligiozităţii lupanarelor apusului? Regatul greco- 
bulgarilor şi al jidanilor, iată ceea ce trebue scris în fruntea decretelor... 
Stărpitura de Grec se ţine de stârpitura de bulgar până la capătul lanţului 
infinit de patrioţi de meserie. Scârbos spectacol! Adânc scârbos, nedemn 
de un popor ce pretinde a avea onoare şi viaţă în el” (Voi. II, pag. 356). 



46 


CONSTANTIN PAPANACE 


în acest cadru sumbru intern îşi găseşte explicaţie şi vitregia 
manifestată de guvernanţii străini şi înstrăinaţi faţă de problemele românilor 
de peste hotare. Dezinteresul Fanarioţilor pentru şcoala acestor români o 
relevă Eminescu cu multă vigoare, făcând cunoscute problemele lor cu o 
documentare cum nu s-a făcut de atunci în publicistica românească (a se 
vedea volumul I, pag. 94, 353, 358 etc.). Acelaşi lucru îl relevă în legătură 
cu colonizarea Dobrogei după 1877, care are atâtea asemănări cu moravurile 
politicianiste, care s-au manifestat în colonizarea Cadrilaterului după 1925, 
precum şi cu vitregia faţă de românii de peste hotare refugiaţi în Ţară, şicanaţi 
de o birocraţie înstrăinată. „Iată în adevăr unde am ajuns. De la românii 
Ardeleni ori Macedoneni cerem împământenire. De la Eleva, Giani, Carada 
n-o cere nimeni ” (Voi. II, pag. 327). Şi Eminescu, ca un Catone al neamului 
românesc, pentru a pune capăt acestei situaţii intolerabile, va repeta mereu: 
„Elementul românesc să rămână determinant. Geniul lui să rămână pe 
viitor norma de dez\’oltare. Voim statul naţional nu statul cosmopolit. ” 

3) Aspectul politicianist 

Sub acţiunea concentrică şi dizolvantă a celor două elemente 
menţionate mai sus s-a născut o mentalitate politică morbidă, denumită 
în general cu expresia „plaga politicianistă Morbul acestei mentalităţi 
putea să contamineze şi elementele autohtone, alterându-le printr-un 
proces de desfigurare sufletească. în general, însă, a fost purtată în sânge 
de elementele de provenienţă fanariotă (levantine), care s-au asimilat 
superficial numai, prin adoptarea limbii româneşti, păstrându-şi toate 
deprinderile vechi. Zicala românească „lupul îşi schimbă părul, dar 
năravul ba ” îşi găseşte aici întreaga ei aplicare. Cu această mentalitate 
noţiunea de politică se va impregna de concepţia levantină, care va reduce 
totul la intrigi şi cancanuri, pe care Eminescu le va caracteriza „ un nedemn 
joc de cărţi măsluite pentru a amăgi opinia publică ” (Voi. II, pag. 382). 

politică proprie nu numai că nu s-a făcut vr 'odată, dar cei mai 
mulţi oameni par a avea o înnăscută incapacitate de a înţelege 
importanţa cuvântului. Nu este şi n-a fost nici când politică frământarea 
bizantină de a parveni, intregile personale de harem şi seraiu şi goana 
după aur a o mâna de străini deghizaţi constituiţi în societate de 
exploatare... Oare politică să fie a se servi de oameni corupţi, a căror 



M1HAI EMINESCU - un mare precursor al legionarismului românesc 47 

viaţă şi privată şi publică e un adevărat scandal şi a face din ei sâmburul 
partidului său?” (Voi. II, pag. 509). 

Priveliştea pe care o oferă viaţa publică este deprimantă. „Faţă de o 
asemenea privelişte în care virtutea se consideră de unii ca o nerozie, se 
taxează de alţii ca o crimă, în care inteligenţa şi ştiinţa, privite ca lucruri 
de prisos, sunt expuse invidiei nulităţilor şi batjocurii caracterelor uşoare, 
în care cuminţie se numeşte arta de a parveni sau de a trăifără compensaţie 
din munca altora, spiritul cel mai onest ajunge în momentulfatal de cumpănă 
în care înclină a crede că în asemenea vreme şi-n aşa generaţie, însuşirile 
rele ale oamenilor sunt titluri de recomandaţie” (Voi. II, pag. 178). 

Selecţionarea în viaţa publică făcându-se pe calităţi negative, cu 
toată asimilarea, în ceea ce priveşte limba, a elementelor Levantine, totuşi 
distincţia se va putea face după criteriile morale. în virtutea legii afinităţii, 
elementele dominante criptostrăine vor polariza oameni de aceeaşi structură 
sufletească. Aşa s-a sedimentat stratul format de levantini şi levantinizaţi, 
pe care Eminescu îl denumea pătura superpusă. Şi cu cât timpul va trece 
şi originea străină a acestor elemente se va şterge în amintire, cu atât 
noţiunea de politicianism va substitui pe aceea de fanariotism, pe care o 
folosea Eminescu acum şase decenii şi mai bine. în esenţă, însă, ele vor fi 
aproape echivalente astfel că dacă mai târziu vom găsi numai denumirea 
de politicianism să ne dăm seama că în ea se include şi cea de fanariot. 

Nimeni altul ca Eminescu n-a indicat contrastul între trăsăturile 
nobile, fizice şi morale ale poporului autohton şi cele decrepite ale 
criptostrăinilor din pătura superpusă, formată din „rămăşiţele haimana¬ 
lelor de sub steagurile lui Pasvantoglu şi Ypsilant şi resturile numeroase 
ale cavalerilor de industrie din Fanar... Toată spuma asta de fanarioţi 
novisimi, cari s-au pripăşit în ţară de 50-60 de ani încoace, formează 
naturalmente elementul de disoluţiune, demagogia României. Fizic şi 
intelectual stărpituri, neavănd nici tradiţie nici patrie, nici naţionalitate 
hotărâtă, le vedem punăndu-se la discreţia străinilor şi votăndu-l când 
pe Stroussberg, când răscumpărarea, ba le vedem aliindu-se în Moldova 
cu evreii, ca să paralizeze lupta de emancipare naţională de acolo. Aprinşi 
de o instinctivă ură contra tuturor elementelor istorice şi autochtone ale 
acestei ţări, le-am văzut introducând în toate ramurile legi străine 
neadaptate nici intereselor, nici naturii ei... 



48 


CONSTANTIN PAPANACE 


... Aşadar, încă odată, distinguendum est. Avem pe de o parte 
rassa română, cu trecutul ei, identică în toate ţările pe cari le locueşte, 
popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi de patriotism. Avem apoi 
deasupra acestui popor o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi 
şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale, 
incapabilă de adevăr şi de patriotism ” (Voi. II, pag. 291 şi urm.). 

Pentru Eminescu faptul că aceşti oameni vorbesc limba românească 
ca limbă maternă nu este suficient pentru ai considera Români. „Limba 
singură - scrie el - nu constitue însă naţionalitatea. Calităţile morale şi 
intelectuale ale rassei au o însemnătate cu mult mai mare...Dar care-i 
semnul prin care se disting aceşti oameni neasimilaţi?... Noi zicem prin 
sterilitate fizică şi intelectuală. Sunt intelectuali şi fizic sterpi, sunt catâri 
în toată privinţa...Constatăm apoi la ele simptome permanente de 
slăbiciune intelectuală. La ei mintea e substituită prin viclenie. Viclenia e 
un semn de slăbiciune, căci mintea omenească veritabilă stă în raport 
direct cu capacitatea de a pricepe în mod dezinteresat un adevăr. Ca 
slăbiciune de caractere e de citat falsitatea. Prietenoşi, lipindu-se şi 
măgulindpe oricine, de care au trebuinţă, ei urăsc în realitate orice putere 
superioară, fie intelectuală, fie de caracter. Istoria lui Tudorşi a lui Cuza 
ar ilustra această teorie” (Voi. II, pag. 294).' 

„După opinia noastră, ceea ce e ferment roşu în ţară, sunt acei 
străini, colonizaţi în secolul trecut, care n-au avut timpul necesar, sau n- 
au fost în stare de a-şi adopta caracterul lor moştenit caracterului nostru 
naţional. Când zicem „Român”, fantasma psihologică, care trece pe 
dinaintea ochilor noştri în acel moment, e un om a cărui semn distinctiv 
e adevărul. Rău sau bun, Românul e adevărat. Inteligent fără viclenie, 
rău, dacă e rău, fără făţărnicie; bun fără slăbiciune, c’un cuvânt ni se 
pare că atât calităţile, cât şi defectele românului sunt întregi, neînchircite; 
el se arată cum este. 

N-are o cocoaşe intelectuală sau fizică, ce caută a-o ascunde, 
nu are apucăturile omului slab; îi lipseşte acel iz de slăbiciune, care 
precumpăneşte în fenomenele vieţei noastre publice sub forma linsă a 
bizantinismului şi a expedientelor. Toate figurile acele făţarnice şi rele, 
viclene fără inteligenţă, toate acele câte ascund o duplicitate în expresie, 
ceva hibrid, nu încap în cadrul noţiunii „române”. Poate deci că acei 



M1HAI EMINESCU - un mare precursor al legionarismului românesc 49 

oameni n-au avut timp să se asimileze, poate apoi ca să fie rase prea 
vechi , prea osificate, prea staţionare, pentru ca prin încrucişare să poţi 
scoate ceva bun din ele” (Voi. II, pag. 76). 

„Declamaţiile şi asigurările solemne de patriotism nu ajută 
nimic în chestiune, întrucât e etnologică. In privirea politică punerea 
tezei poate fi oportună sau inoportună, practică sau nepractică, dar 
numai din punctul de vedere al celui care o judecă, nu din acela al 
adevărului în sine” (Voi. II, pag. 305). „Moravurile publice, spiritul 
public la noi au luat o direcţiune foarte periculoasă şi toate condiţiunile 
sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; 
tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă de guvernantă s-au 
ridicat fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi 
baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice 
cu cei ce o guvernă ” (Voi. II, pag. 185). 

„Sunteţi voi Români? Cărţile ce le scrieţi, legile ce le croiţi, 
gândirea şi inima voastră, complexiunea voastră fizică şi morală, 
răsărit-au din sâmburii de stejar, ce împodobesc mormântul lui Ştefan 
cel Sfânt? Dela Seina, din Bizanţiu, din lupanare şi din spelunci v-aţi 
cules apucăturile politice şi morale, nu din istoria şi din natura poporului 
nostru. De aceea aţi fost ca virusul în organismul viu al naţiei, de aceea 
corpul material al naţiei moare şi seputrifică, pentru aceea, voi, paraziţi, 
nu vă puteţi aclimatiza, pentrucă voi, etnic şi moraliceşte, sunteţi străini 
cu totul de substanţa din care e compus neamul românesc. Ne e ruşine 
că aţi uzurpat numele de Român, ruşine că strămoşii sunt condamnaţi a 
purta acelaşi nume, cu cari vă drapaţi corupţia şi mizeria de caracter” 
(Voi. II, pag. 272). 

„Numai în virtutea acestui spirit nutrit sistematiceşte a putut să 
se erijeze pehlivănia în teorie de stat şi să treacă viclenia şi stăruinţa 
neînduplecată, fie în bine, fie în rău, de cele mai de căpetenie virtuţi ale 
omului de stat; numai astfel cel ce ştie mai bine să lovească pe alţii, putea 
să treacă de cel mai capabil om politic” (Voi. I, pag. 465). „Caracterul 
obştesc al luptelor politice din viaţa publică a Românilor e că în mare 
parte nu sunt lupte de idei, ci de persoane” (Voi. I, pag. 524). 

„Libertate, egalitate, fraternitate! Ce e mai frumos în lume decât 
ca tot ce se scurge în România, ca într-o mlaştină, să fie liber ca noi, egal 



50 


CONSTANTIN PAPANACE 


ca noi, frate cu noi? Şi pe când această plebe se ’nmulţeştepe zi ce merge, 
neamul nobil şi drept, care cutremura odinioară pământul la un semn al 
lui Mircea Basarab, sărăceşte, scade şi moare” (Voi. II, pag. 164). 

Aşa-zisul liberalism a adus în România distrugerea caracterelor. 

„Deprinde de oameni de a spera totul de la schimbările politice, 
demoralizăndu-i sistematic, făcăndu-i linguşitori şi calomniatori, încât 
liberalismul în România în loc de a avea rezultat oţelirea caracterelor, 
a avut din contră pe acela de a bizantiniza şi a vesteji oameni ce erau 
încă neatinşi de acel rău” (Voi. I, pag. 549). 

„Polticianismul a prefăcut România în mocirla, în care se scurg 
murdăriile sociale ale apusului şi răsăritului” (Voi. I, pag. 417). 

„E poate indiferent pentru politicianii noştri ce anume rasă 
determină soarta acestui popor; ba sunt mulţi oameni, cărora le e 
indiferent ce oameni vor locui pe acest pământ: greci, nemţi, bulgari, 
numai expresia geografico-politică a ţării să fie aceeaşi. Pentru aceştia, 
de exemplu, e indiferentă încetăţenirea Evreilor sau colonizarea ţării 
cu nemţi. Dar pentru istorie nu e indiferent. Istoricul va trebui să constate 
că există o luptă, fără conştiinţă poate, fără claritate de vederi, dar o 
luptă de rasă între elementele autohtone ale ţării şi între cele scurse 
după vremuri în mlaştina gospodăriei turceşti” (Voi. II, pag. 225). 

„Adevărul este că rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai 
este cea românească, ci sunt străinii românizaţi de ieri de alaltăieri...Nici 
noi nu contestăm că această serie de domni vorbeşte româneşte; ceea 
ce contestăm însă este că s-ar fi asimilat caracterul lor cu caracterul 
neamului românesc” (Voi. II, pag. 224). 

Am reprodus în abundenţă crâmpeie din articolele lui Eminescu 
spre a vedea cât de unitară este gândirea lui. O precizare mai plastică a 
patologiei vieţii publice româneşti şi o disecare mai măiastră a cangrenei 
politicianiste nu s-a făcut şi nici nu cred că se va putea face vreodată. De 
aceea constatările lui Eminescu vor rămâne actuale atâta timp cât această 
boală va bântui în viaţa publică românească. 4 



III. Primejdia rusească 

Dumnezeu a aşezat neamul românesc „în calea răutăţilor”, cum 
spune cronicarul, sau „pe muche de lume la acest vad de popoare”, cum 
scrie Eminescu. Acest fapt a imprimat poporului român o anumită viziune 
largă asupra vieţii publice, nuanţată de oarecare scepticism, care se 
oglindeşte în vorba cronicarului „ că bietul om e sub vremi ”, care îi permite 
să se resemneze fără a dispera. Presiunile şi influenţele străine exercitate 
din toate părţile vor fi foarte puternice şi numai un excepţional simţ de 
măsură va putea menţine echilibrul „pe muche de lume”, unde l-a plasat 
Destinul. Tendinţa permanentă va fi de neutralizare. Acest lucru îl verifică 
întreaga noastră istorie naţională, de când am avut viaţa de stat organizată. 

„înghesuiţi - scrie Eminescu - între trei mari puteri, contrarii 
ele ’ntre ele, Ungaria, Polonia şi Turcia, expusă fără apărare veleităţilor 
de predominare a câtor trele, veleităţi nu numai nedrepte, dar excluzăndu- 
se una pe alta, am vedea pe Domn ţinând cu geloasă temere la o neatârnare 
atât de bântuită de toate părţile, l-am vedea urmând un sistem de şovăire, 
propriu situaţiei precarie, şi încercând să pară partizan a câtor trei vecini 
în acelaş timp, pentru a câştiga bunăvoinţa şi încrederea a tustrei. Acest 
sistem al contrapunerii reciproce şi al neutralizării celor trei rivali putea 
să prezerve până la un grad oarecare ţara de absorbirea de către unul 
din vecini, putea s-o ţină deasupra apei oarecum, ca să nu se cufunde, 
dar asupra Domnului arunca fără îndoială umbra unei politici de 
făţărnicie şi duplicitate şi-l expunea la smerire din partea aceluia dintre 
rivali care se simţea amăgit ” (Voi. II, pag. 200). 

Totdeauna ţinta politicii externe a fost păstrarea fiinţei statului 
sub apăsătoarea psihoză că se pune în discuţie însăşi existenţa noastră 
ca neam, „ea atârnând - cum spune Eminescu - ca frunza pe apă” 
(Voi. I, pag. 334), mereu preocupaţi de a alege „din toate relele pe cel 
mai mic” (Voi. I, pag. 111), ţinând cumpăna la gurile Dunării. „Statul 
Român prin teritoriul său şes (n.n. este vorba de vechiul regat) şi deschis 
din toate părţile, nu pare menit de Providenţă de a fi militar şi cuceritor” 
(Voi. I, pag. 77). 



52 


CONSTANTIN PAPANACE 


Nu este cazul să arătăm aici cum se prezenta cadrul extern acum 
şase decenii şi mai bine, când scria Eminescu. Ne vom mărgini să redăm 
cum vedea el tendinţele celor doi rivali principali: Rusia (expresia 
Eurasiei) şi Austria (avanpostul germanismului şi al lumii Occidentale), 
rămase singure în acest sector după decadenţa Imperiului Otoman, care 
îşi ducea zilele numai proptit de Anglia. 

Tendinţa rusească de cucerire are în primul rând un substrat 
rasial. Acest adevăr l-a intuit şi l-a formulat lapidar Eminescu, când 
spune: „Răsărită din rasse mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate 
pe stepe întinse a căror monotonie are înrâurire asupra inteligenţei 
omeneşti, lipsind-o de mlădioşie şi dăndu-i instincte fanatice pentru 
idei de o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mândriei şi a lipsei 
de cultură, a fanatismului şi a despoţiei” (Voi. I, pag. 223). 
„Intelectualitatea lor asmuţă contra Europei, pe care o numesc 
îmbătrânită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţia 
rusească” (Voi. I, pag. 224). „Ţarigradul a fost visul neîmbătrânit al 
Slavilor de Nord” (Voi. I, pag. 73). 

„împărăţia Rusească nu este un stat, nu este un popor, este o 
lume întreagă, care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută 
mângâierea propriei măriri în dimensiunile mari...Ţarul e puternic şi 
nu ştie ce să facă cu puterile de care dispune. Chiar înlăuntrul împărăţiei 
sale, nici prin muncă pacinică, nici prin lucrare sufletească aceste puteri 
nu se pot consuma; pentru aceea ele dau mereu năvală în afară, - altfel 
ar trebui să se mistuiască în lupte interne” (Voi. I, pag. 269). 

„ Ca orice putere mare, Ruşii, acolo unde văd că vor întâmpina 
rezistenţă mare, se opresc şi lucrează cu o răbdare seculară, spre a 
surpa încet, încet temeliile puterilor ce li se pun în potrivă” (Voi. I, 
pag. 270). 

„Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mândrie, ce provoacă 
pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare; sunt poporul, ce-şi dă 
mereu silinţa să desarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi să şi le 
supună 

Populaţiile slave - acest „ ocean de ghiaţă ”, cum spune Eminescu 
- formează cel mai sigur punct de sprijin, iar religia ortodoxă cea mai 
eficace armă pentru agitaţii. în astfel de condiţii, pericolul rusesc va fi o 



M1HAI EMINESCU - un mare precursor al legionarismului românesc 53 

adevărată sabie a lui Damocles, care va ameninţa însăşi existenţa statului 
şi chiar a poporului român. Acest factor paralizant va fi dominant în 
toate împrejurările. 

Tendinţa de bază a Rusiei este, deci, înaintarea spre Miazăzi. 
Sunt 200 de ani de când Rusia înaintează în această direcţie. 

„Luptele ei orientale sunt o întreagă istorie. Oricare o cunoaşte 
şi nu ţine seamă de ea nu este un bărbat politic şi nu are dreptul de a 
lua parte hotărâtoare în viaţa politică” (Voi. I, pag. 94). 5 

Nu cu mai puţin realism a cercetat Eminescu tendinţa Austriacă. 
Ca avangardă a Germanismului, de care ne separau statul ungar şi 
populaţiile de slavi Occidentali, această tendinţă se îndreaptă spre Gurile 
Dunării şi Marea Egee, Orientul apropiat şi poate mai departe. Este redată 
de faimoasa formulă „Drang nach Osten 

Din cauza prolificităţii populaţiilor germane, această tendinţă 
găseşte suport şi în presiunea demografică cu proiecte deschise de 
colonizare. „Nu mai e azi îndoială - scrie Eminescu - asupra ţintei a o 
seamă de politicieni germani de a preface Orientul într-un teren de 
colonizare şi a abate spre el superfluenţa de populaţiune. Aceeaşi politică 
de colonizare - zice List, cel mai genial dintre economiştii germani - ar 
trebui să se urmeze în privirea Orientului, a Turciei Europene, a Ţărilor 
Dunării de Jos. Germania are un mare interes nemărginit de a vedea 
dominând în aceea regiune siguranţa şi ordinea şi emigraţia, care se 
va ’ndrepta în acea parte e cea mai lesnicioasă pentru indivizi şi cea 
mai folositoare pentru naţiunea Germană”. Iar profesorul Rocher - 
continuă Eminescu - scrie: „Emigranţii noştri cari se duc în Rusia, 
America, Australia, Algeria sunt pierduţi pentru patria lor, devin clienţi 
şi furnizori ai altor popoare, cari sunt adesea rivali şi vrăjmaşi nouă. 
Astfel s-ar petrece lucrurile dacă emigranţii germani s-ar duce să se 
aşeze către alte colonii germane în localităţi fertile şi mai de tot pustii 
ale Ungariei, în provinciile poloneze, ale Rusiei, în acele regiuni ale 
Turciei menite de a fi într-o zi moştenirea Germaniei” (citat Mihai 
Eminescu, Voi. 1, pag. 400-401). 

Pentru Eminescu, politica urmărită de aceşti doi mari vecini ai 
statului Român modem este clară. Deci „două mari curente istorice, 



54 


CONSTANTIN PAPANACE 


curentul de nord-est, tinzând a schimba faţa Europei şi curentul de vest, 
ce tinde a menţine statu-quo” (Voi. I, pag. 76). 

Pe aceste două coordonate se va desfăşura toată acţiunea 
diplomatică a micilor state din acest sector european, îndeplinind mai 
mult funcţiunea de pioni, iar Turcia, din cauza fazei de decadenţă în care 
intrase, va servi ca bază puterilor occidentale pentru a zăgăzui realizarea 
tendinţelor menţionate mai sus. Evident presiunea Rusiei faţă de România 
va fi mult mai accentuată dat fiind vecinătatea ei imediată precum şi 
masele de slavi care ne înconjoară şi care oferă puncte de sprijin 
expansiunii ruseşti. 

Permanentul antagonism între Austria şi Rusia a determinat o 
stare de echilibru şi prin aceasta s-a salvat de multe ori statul şi poporul 
român. Echilibrul, cum spune Eminescu, era între Schylla şi Charibia 
(„Incidit in Schyllam qui vuit vitare Charrybdim ” - Voi. I, pag. 402). 

Ori de câte ori se va rupe acest echilibru se vor naşte pentru 
statul şi poporul român primejdii de moarte. Alternativa alegerii în această 
tragică dilemă o pune Eminescu în termenii următori: „Am avea a alege 
între domnia austriacă (n.n. în zilele noastre, locul Austriei la luat 
Reichul German) şi cea rusească. Sub cea dintâi, Evreii ar intra în sate 
în număr mai mare decât astăzi, ţăranii ar deveni servii lor, moşiile ar 
fi cumpărate de societăţi de capitalişti colonizate cu Nemţi, iar Naţia 
redusă la proletariat. In cazul al doilea, un ucaz ar şterge limba din 
biserică şi stat, ţăranul ar trăi mai bine, însă cu condiţia ca să se rusifice; 
care din noi cum ar scrie, acolo i-ar îngheţa mucu ’ condeiului; iară cei 
mai curajoşi ar mări pohodul na Sibir, fără judecată, prin ordin 
administrativ” (Voi. I, pag. 61). Dar această acţiune rusească va găsi 
complici interni. „Secta celor fără patrie şi fără simţ istoric este 
reprezentată la noi prin urmaşii fanarioţilor. Pe când Rusia pregătea 
prin agenţii săi secreţi această criză, în România nu era decât un mic 
număr de oameni îndeobşte străini ori cel puţin de origine străină şi 
anume bulgari, sârbi şi greci, care luau parte la lucrarea de surpare a 
Slavilor” (Voi. 1, pag. 29). 

„In acest conflict, pe care viitorul îl indică cu claritate, ce se va 
alege de cei mici? Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de 
despărţire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din 



M1HAI EMINESCU - un mare precursor al legionarismului românesc 55 

răsărit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul răsboiului, oricât 
de înţeleaptă va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi 
totuşi stabilirea unei preponderanţe politice, pururea fatală nouă, chiar 
dacă nu ne-ar ameninţa cu nimicirea totală” (Voi. II, pag. 515). 

Rămâi încremenit de atâta putere de previziune politică atât pe 
plan intern cât şi pe plan extern. Poate unii termeni s-au schimbat în 
forma lor, dar substanţa le-a rămas aceeaşi. Astfel că, dacă n-am şti că 
Eminescu a scris toate aceste lucruri acum 6-7 decenii, şi n-am cunoaşte 
motivele conjuncturii de atunci, care au determinat scrierea acestor 
articole, am crede că au fost scrise pentru zilele noastre. 

Ucazul rusesc încearcă să destrame sufletul românesc, străinii 
sau cei de origine străină ajută lucrarea de surpare a slavilor, iar românii 
curajoşi, care rezistă, iau drumul „pohodului na Sibir, fără judecată, 
prin ordin administrativ”. Fără a nesocoti celelalte primejdii, pentru 
Eminescu permanenta ameninţare rusească constituia primejdia 
principală. 



IV. Necesitatea unei noi elite conducătoare 


Restabilirea „sănătăţii morale a poporului Român, adânc atinsă 
de corupţia păturilor de populaţie străină şi semistrăină, aşezată 
deasupra ” (Voi. I, pag. 257), Eminescu o vede numai prin crearea unei 
elite conducătoare. „Mizeria morală care bântuie ţara - scrie Eminescu 

- e o mizerie mai adâncă, dacă se poate, decât cea materială...Deci, 
există două naţiuni deosebite în această ţară: una stoarsă şi sărăcită 
de producători, alta îmbuibată de mijlocitori: poporul şi plebea” (Voi. 
I, pag. 465). Totul e infectat de corupţia „ce roade în mod egal cercurile 
cele mai înalte guvernamentale până la cel mai din urmă postulant din 
sat” (Voi. I, pag. 342). 

„Faţă cu faptul înfiorător, că mita este în stare să pătrunză ori 
şi unde în ţara aceasta, că pentru mită capetele cele mai de sus ale 
administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii, faţă cu acest fapt 
înfiorător nu mai există retorică, nici stil, nici joc de spirit - spiritul stă 
uimit şi nu află cuvinte, pana devine o armă slabă - aci începe funcţia 
temnicerului şi în ţări mai primitive, unde însă monstruozitatea se şi 
pedepseşte monstruos, începe funcţia călăului” (Voi. I, pag. 425). 

Această stare de corupţie primejduieşte însă existenţa poporului 
Român. „Dacă am trăi încai izolaţi în peninsula Iberică, sau în grupul 
insulelor britanice, discompunerea ar fi foarte păgubitoare progresului, 
dar nu ar nimici statul. Dar încleştaţi între mari şi puternice monarhii, 
mişcările nesănătoase din lăuntru s-ar preface oricând într-un pericol 
pentru chiar existenţa statului şi haosul stingerii ar ameninţa însăşi 
individualitatea etnică şi istorică a poporului românesc” (Voi. II, pag. 
463). Va fi deci o necesitate imperioasă ca societatea românească să-şi 
creeze o nouă elită conducătoare. Acest lucru va fi anevoios fiindcă se 
intrase deja în cercul vicios al corupţiei. Cum am văzut, criteriile de 
selecţie au devenit prin excelenţă negative. în trecutul istoric românesc 
selecţia se făcea pe calităţi pozitive. „ Oricare Român - scrie Eminescu 

- fie născut din părinţi cu vază, fie din părinţi săraci, se putea ridica, 
fie prin puterea braţului, fie prin aceea a minţii la demnităţile cele mai 



M1HAI EMINESCU - un mare precursor al legionarismului românesc 57 

înalte ale statului şi era indiferent, sub domniile pământene, dacă meritul 
era al unui om din popor sau al unui boer. Singura răsplătire era un 
rang, netransmisibil asupra fiilor” (Voi. I, pag. 568). Este evident, că 
această formă de selecţiune, care are la bază lupta sub toate formele, 
contrastează profund cu nepotismul zilelor noastre. Ea avea un caracter 
sănătos şi cu adevărat democratic. Dar tocmai pentru aceasta n-a putut 
continua, când peste ţările româneşti s-au întins satrapia turcească şi 
epoca de corupţie fanariotă. 

„Dacă a existat de facto o aristocraţie română întemeiată pe un 
drept public cert, ea a încetat de-a exista deodată cu anul 1700, deodată 
cu căderea Domniei naţionale. Aristocraţia, cu independenţa ei de 
caracter, cu curajul ei, ale cărei privilegii consistau în datorii către 
ţară mai grele de cum alţii aveau a le purta” (Voi. II, pag. 511). „Nu 
putem recunoaşte epocii fanarioţilor dreptul suveran de a conferi titluri 
şi demnităţi” (Voi. II, pag. 201). 

Aşa dar, după Eminescu, toată puzderia de aşa zişi „prinţi valahi ” 
de provenienţă levantină, cu stigmatele degenerescenţei izbitoare 
(stârpituri sau deşiraţi), versatili şi oportunişti, care, fără decenţă, se 
înghesuie în toate părţile, n-au de a face nimic cu adevărata aristocraţie 
istorică, vitează, demnă, morală. Primii erau adevăraţii boieri, secunzii 
adevăraţii ciocoi.C rearea unei elite conducătoare, Eminescu o vede 
posibilă numai prin ieşirea din marasmul sufletesc, care copleşeşte 
societatea românească. „Dacă România ar avea o epocă mare, atunci - 
scrie el - ar avea şi o aristocraţie nouă ” (Voi. I, pag. 395). Ieşirea din 
acest cerc vicios, însă, nu s-ar putea face decât prin formarea caracterului 
şi educaţia muncii. „Nu în cultura excesivă a minţei consistă misiunea 
şcoalelor - excepţiefăcând de cele înalte-, ci în creşterea caracterului” 
(Voi. II, pag. 228). 

„Munca şi numai munca - scrie Eminescu - este isvorul libertăţii 
şi a fericirii şi cum că cei ce pretextează că bunurile morale şi materiale 
se câştigă prin adunări electorale, prin discursuri de cafenea şi prin 
articole de gazetă, sunt nişte şarlatani, care amăgesc poporul în interesul 
lor şi spre risipa bunei stări” (Voi. I, pag. 122). 

„ Organizaţia de astăzi a favorizat fuga de muncă, ea a ridicat 
elemente, cari n-au nimic, în fruntea statului, ca să trăiască sau să se 



58 


CONSTANTIN PAPANACE 


îmbogăţească din averea lui şi tot organizaţia aceasta a făcut şi pe alte 
clase să crează, că numai prin politică poţi ajunge la ceva... Pieirea 
noastră prin pieirea muncii” (Voi. I, pag. 386-387). 

In muncă e salvarea, „în apărarea muncii reale, nu în fraze şi 
principii generale, a căror bunătate sau răutate practică atârnă de la 
aplicare, deci de la progresul real pe care un popor l-a făcut pe calea 
muncii fizice şi intelectuale...La noi liberalismul pretextat al naturelor 
catilinare, în loc de a democratiza clasa de sus, a avut din contră rezultatul 
de a aristocratiza o clasă nenumărată de indivizi, cari, nevoind a munci, 
având chiar ruşine de muncă, aspiră de a ajunge la vază, şi de a face 
avere pe calea demnităţilor statului, începând dela miile de funcţiuni mici 
şi sfârşind cu însuşi fotoliile ministeriale. înmulţirea dar a claselor 
consumatoare şi scăderea claselor productive, iată răul organic, în contra 
căruia o organizare bună trebue să găsească remedii” (Voi. I, pag. 541). 

Singura posibilitate de îndreptare, este deci munca. „ O singură 
buruiană de leac există pentru acest scop: munca. Muncă, nu 
comunalism; muncă, nu bancheturi cu gunoaiele civilizaţiei franceze; 
muncă, nu pornoscopiepe bulevarde; muncă, nu pomadă, iată mijlocul 
care va ridica poporul nostru” (Voi. II, pag. 52). 

Prin muncă se poate soluţiona criza economico-socială. „Numai 
o organizare strictă, care ar sili pe poporul de mijlocitori la muncă şi la 
producţiune, o organizare care ar îngreuna parvenirea la funcţii publice, 
dar care le-ar deschide, prin alt regim economic, o piaţă, în care să-şi 
deprindă să-şi ofere braţele la muncă reală, ar putea să vindece relele de 
care suferim” (Voi. II, pag. 466). „Căpătuirea numărului nesfârşit de 
nulităţi, de oameni absolut improductivi, din cari se compune partidul... Un 
singur remediu există în adevăr în contra acestor rele, dar trebue aplicat 
cu toată rigoarea, cu tot exclusivismul: munca, acest corelat mecanic al 
adevărului; adevărul, acest corelat intelectual al muncii. Dar muncă, nu 
nimicuri, nu mâncare de muşti pe apă! şi adevăr, nu fraze lustruite şi 
negustorie de vorbe” (Voi. II, pag. 475 şi urm.). 

Tot pe calea muncii vede Eminescu rezolvarea problemei 
veniturilor şi cu deosebire a problemei evreieşti în România. „Noi suntem 
siguri - scrie el - că cu o organizare mai strictă, mai protectoare pentru 
munca materială şi cea intelectuală, le-ar pieri Evreilor pământul de sub 



M1HAI EMINESCU - un mare precursor al legionarismului românesc 59 

picioare şi ar emigra de la noi cum emigrează din alte ţări într’adevăr 
civilizate, nerămânând decât numărul strict necesar pentru mijlocirea 
schimbului în activitatea economică a ţării. Dar cu organizarea laxă de 
astăzi, cu conrupţiunea erijată în principiu de administrare, cea mai bună 
şi mai naţională soluţiune a cestiunii israelite nu va fi decât un paliativ 
bun contra unui simptom acut, nu însă medicamentul special contra boalei 
organice de care suferim ” (Voi. I, pag. 511). 

Uneori, însă, Eminescu, disperat că răul copleşeşte orice încercare 
de a găsi o ieşire normală din mlaştina corupţiei, preconizează chiar 
„mişcări violente”, dar, după deşertarea revoltei, revine resemnat, dat 
fiind poziţia critică pe care o ocupă statul Român, prins „ ca în cleşte de 
marile împărăţii, care îl înconjoară”. în special primejdia rusească, 
cum am văzut, îl preocupa mereu. 

„Ar trebui numai nişte mâni vântoase mocăneşti cari să ştie s-o 
întrebuinţeze (n.n. este vorba de „ordinul Sfintei Cânepe”, coarda 
spânzurătorii). Apară ele în Moldova, apară peste Olt c ’în vremea lui 
Tudor, naţia le-ar primi aşternăndu-le flori şi covoare pe drumuri, 
precum i le aşternea lui Mateiu Basarab la intrarea la Tărgovişte. Şi 
Mateiu Basarab, adormitul întru fericire, făcea un uz îmbelşugat de 
această plantă, distribuind cordoane la Caradalele din zilele lui” (Voi. 
II, pag.293). Deci „ar mai rămânea o cale pentru ca ţara să svărle cât 
colo pe patrioţii cari o guvernează: o mişcare violentă. Dar aceasta ar 
constitui totdeauna un pericol internaţional” (Voi. II, pag. 206). 

„Nu cerem şi nu voim, precum insinua “Românul ”, exterminarea 
cu sabia a elementelor hibride. Dar ceea ce pretindem pozitiv e ca 
asemenea elemente să nu fie determinante, domnitoare în Statul Român ” 
(Voi. II, pag. 311). 

„De aceea tăiem în putrejunea bubei noastre naţionale şi voim 
ca protoplasma naţională să reîntregească golurile, create prin tăieturi. 
Din sămburul şi esenţa poporului trebue să iasă puterea medicatrice a 
naturii, care să însănătoşeze corpul statului” (Voi. II, pag. 332). 

„ Cine ştie dacă spiritele vor putea suporta darea în întreprindere 
a unei ţări întregi pe mâna unei companii de exploataţie? Cine 
garantează că meritul nedreptăţii, că ştiinţa înlăturată, că caracterul 
energic înlăturat, nu vor devia pe căi pericoloase, cu atât mai pericolos 



60 


CONSTANTIN PAPANACE 


cu cât vor fi sfinţite prin spirit de sacrificiu, sfinţite cu fanatismul 
naţional? Dacă pentru omul ce voieşte îndreptarea stărilor de lucruri 
din patria sa pe cale legală, liniştită, nu va mai rămânea mijloc de-a 
face, nu va pune oare binele, fie chiar rău înţeles, al ţării mai presus de 
legi, de instituţii, de tot? ” (Voi. II, pag. 360). „ O crimă politică, comisă 
de un om privat, încetează de a fi o crimă, când e purtată de vederi mai 
înalte şi dictată de cugetul curat, fie chiar greşit, de a mântui statul” 
(Voi. II, pag. 456). 

„Şi ’n acest popor nenorocit nu se mai află destulă energie morală 
pentru a ridica securea şi a se scăpa de asupritori. In toate provinciile 
Daciei lui Traian, poporul autohton e o vită menită a ţine în spate 
populaţii străine. In Ardeal munceşte pentru Ungur, în România pentru 
Greco-Bulgar şi pentru Jidan ” (Voi. II, pag. 478). „Nu alegem vorbele 
după cum îndulcesc sau înăspresc lucrul, ci după cum acopăr, mai exact, 
ideia noastră. Nu vorbele, ci adevărul ce voim a-l spune e aspru ” (Voi. 
II, pag. 455). 

Din toate cele reproduse mai sus, rezultă cât de clar a indicat 
Eminescu necesitatea creării noii elite conducătoare, care să aibă la bază 
meritul muncii şi cât de dramatice sunt frământările lui, când cuprins de 
disperare, este nevoit să vază ieşirea din marasmul, care primejduieşte 
însăşi existenţa statului şi poporului român, preconizând calea violenţei. 



V. Vestirea Căpitanului 

Pentru acţiunea de ridicare şi sfărâmare a lanţurilor robiei 
materiale sau morale, naţia îşi aşteaptă omul. Şi, Eminescu, acest „al 
semnelor vremii profet”, îl vesteşte cu cuvinte de foc. Se cere o nouă 
direcţie şi un stil de viaţă şi de luptă, care să fie însăşi chintesenţa 
adevăratului suflet românesc. Şi Eminescu indică linia, pe care se va 
mişca omul aşteptat. „Nu acel om politic va fi însemnat, care va inventa 
şi va combina sisteme nouă, ci acel care va rezuma şi va pune în serviciul 
unei mari idei organice, înclinările, trebuinţele şi aspiraţiunile 
preexistente ale poporului său” (Voi. II, pag. 438). 

Credinţa lui Eminescu în viitorul neamului românesc rămâne 
întreagă, cu toate relele pe care le vede bântuind Ţara. „Nu ne îndoim că 
poporul român va şti, într-un secol poate, să şteargă până şi urmele 
ruşinei sociale de-a fi fost stăpânit de Greci şi de Jidani. Mulţi ochi ce 
strălucesc încă, nu se vor închide, până nu vor fi văzut rassa română, 
care se distinge din promiscuitatea radicală, învingând în această ţară 
şi impunăndu-şi, îndărătnică şi mare cum a fost odinioară, modul ei de 
a fi, dreptul ei, seriozitatea ei morală, regimului de sustractori şi de 
hetere, care ne stăpâneşte acum ” (Voi. II, pag. 453). 

Generaţiei sale flegmatice şi lipsite de orice credinţă pentru 
realizarea Daciei viitoare, Eminescu îi opune generaţia curăţită prin 
abnegaţie şi durere pe care o vesteşte că va veni. „ Ceea ce ne uimeşte 
mai cu seamă şi ne întristează, când trecem peste stâlpii acestei reviste, 
este lipsa de convingere, lipsa de energie sfântă, caracteristică pentru 
tinerimea tuturor popoarelor, este aerul flegmatic, cu care sunt scrise 
monstruozităţile acestea. Pe când cei mai mulţi dintre noi se cred 
nevrednici, în adâncul sufletului lor nevrednici de a ridica vălul de pe 
acest ideal, cunoscând că numai o altă generaţie, curăţită prin 
abnegaţiune şi durere, poate îndrăzni să gândească la ea, aceşti domni, 
pentru cari istoria suferinţelor noastre e un basmu, pentru cari 
mormintele eroilor noştri sunt bune de prefăcut în puşcărie, pentru cari 
nimic din ce au trecut nu e vrednic de veneraţiune, îşi dau aerul a ne 



62 CONSTANTIN PAPANACE 

zice: putem scoate Dacia din buzunar, dar nu voim decât atunci când 
veţi fi socialişti” (Voi. II, pag. 517). 

Dar acestei generaţii, „curăţită prin abnegaţie şi durere”, pe 
care o anunţă Eminescu, îi prevede din principiile, pe care să i se ridice 
conducerea: „Nu e indiferent pentru un popor - scrie el - cărui principiu 
se datorează ridicarea unui om în mijlocul lui, dacă ea se datoreşte 
tăriei, curajului, energiei - tot atâtea numiri diverse pentru principiul 
puterii de muncă şi pentru bărbăţie, sau dacă ea se datorează speculei, 
apucăturilor, instinctelor, instinctelor feline şi oarecum femeeşti ale 
omenirii. Nu e indiferent pentru viaţa unui popor ca, în loc de stejar, să 
răsară slabul şi pururea de vânt legănatul mesteacăn. Nu e indiferent 
dacă cei ce se ridică au sau nu rădăcini adânci în pământul ţării. Nu e, 
într-un cuvânt, indiferent dacă soarta unei ţări e condusă de oamenii ei 
proprii sau de aristocraţia diferenţelor de preţ şi diferenţelor de opinii, 
de aristocraţia cursului de bursă şi a limbuţiei” (Voi. II, pag. 531). 

Pentru Eminescu, apariţia unei mâini energice era o necesitate 
istorică. „ Un remediu radical- scrie el - ar fi numai o mână defier, dreaptă 
şi conştientă de ţelurile ei bine hotărîte, care să inspire tuturor partidelor 
convingerea, că statul român moştenit de la zeci de generaţii, care au luptat 
şi suferit pentru existenţa lui, fonnează moştenirea altor zeci de generaţii 
viitoare, şi că nu e jucăria şi proprietatea exclusivă a generaţiei actuale. 
Acest sentiment istoric al naturei intrinsece a statului şi trebuitoarea mână 
defier lipsesc însă din nefericire, încât departe de-a vedea existenţa statului 
asigurată prin cârmă puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce 
naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem din contra avizaţi de- 
a aştepta siguranţa acestei existenţe dela mila sorţii, dela pomana 
împrejurărilor externe, cari să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel 
de necesitate internaţională ” (Voi. I, pag. 343). 

Şi Eminescu, profetic şi în acelaşi timp sfâşiat de durere pentru 
soarta ce-1 aşteaptă pe cel trimis de destinul românesc: „Doamne al 
veacurilor, unde e acel singur om, care să pue pe străini la locul lor, să 
cureţe România de tot ce-a fost mai decrepit, mai ocolitor de muncă, mai 
stricat dincolo de Dunăre, de ciuma asta orientală? Unde e acel singur 
om...ca să nu ni se mai pară ţara aceasta o colonie greco-bulgară, o 
societate străină de exploatare, condusă de cel mai străin dintre ei, de d. 



M1HAI EMINESCU - un mare precursor al legionarismului românesc 63 

C.A. Rosetti? Dar să i-o spunem, spre mângâierea d-saleşi a partizanilor, 
nu mai sperăm în venirea unui asemenea om. Acest popor românesc e 
atât de sărăcit, atât de ameţit prin fraze, atât de căzut, încât un asemenea 
om ar muri sub garduri, ca Şincai ori ca Avram Iancu, sau s-ar găsi 
cineva să-l vănză, precum pe Tudor l-a vândut sârbul Macedonski şi în 
acelaş timp în care acel singur om ar zăcea la puşcărie sau la ocnă, tot 
unui C.A. Rosetti sau unei Caradale i s-ar vota pensie reversibilă, pentru 
c-arfi scăpat ţara de un asemenea om” (Voi. II, pag. 481). 

Orice comentariu devine de prisos. Este greu de a găsi în analele 
istoriei o previziune atât de clară şi precisă în elementele ei. Ea parcă ne 
aminteşte de profeţia Sfântului Ion Botezătorul când a anunţat venirea 
Mântuitorului. 



VI. Fecundarea gândirii eminesciene 

Cu toată încercarea clasei conducătoare de a le înăbuşi în 
complicitatea tăcerii sau de a le minimaliza, ideile politico-sociale ale 
lui Eminescu au avut o influenţă considerabilă în gândirea politică 
românească. Aproape toţi scriitorii politici români trăiesc sub vraja 
gândirii lui viguroase şi realiste. Toţi s-au inspirat de la el. 

„Eminescu - scrie Aurel Popovici - n-a fost numai un om de 
convingeri. El a avut şi curajul bărbătesc de a-şi spune sincer părerile 
şi convingerile sale. Eminescu e mintea limpede a unui ţăran român 
crescut la şcoale bune. Pare că neamul românesc l-a născut spre a ne 
da icoana vie a firii româneşti. Din Eminescu vorbeşte şi fruntaşul şi 
mijlocaşul şi codaşul” (Aurel Popovici: Naţionalism şi Democraţie, 
pag. 90). „ Un adevărat profet al unui neam. De fapt Eminescu a fost 
întruparea înţelepciunii seculare a poporului român, un fel de arătare 
a duhului naţional... Eminescu a văzut mai bine decât oricine liniile 
hotărâtoare ale desvoltării noastre istorice... Puţini de tot pot înţelege 
pe Eminescu. Dar toţi românii cu inimă curată pot simţi învăţăturile 
lui” (idem, pag. 73). „El a fost şi a rămas el însuşi. O puternică 
individualitate de observator şi gânditor politic” (pag. 74)... adânc înfipt 
în mijlocul poporului românesc de pretutindeni. O profetică putere de 
intuiţie l-a făcut cu adevărat pe el „al semnelor vremii profet”. Căci: 
„...oricât l-am admira pe Eminescu ca poet, şi mai multă admiraţie 
merită ca gânditor politic (pag. 75). Articolele lui scânteiază o întreagă 
filosofie politică (pag. 76). Citind pe Eminescu, ai impresia că-ţi vorbeşte 
glasul istoriei naţionale din el (pag. 77). Eminescu om dintr-o bucată, o 
personalitate nu numai mare, ci şi armonică, ceea ce tocmai la 
personalităţile mari e foarte rar... Eminescu e cel mai mare suflet 
românesc ce a trăit vreodată, ochiul cel mai văzător între români... N- 
a urât libertatea, n-a urât liberalismul, el n-a urât decât minciuna”. 

„Spiritul reprezentativ care a desăvârşit la noi ideia naţionalistă 
este poetul Eminescu. Membru al Junimei, dar bătând căile sale proprii 
pe alăturea de dogmele magiştrilor, el prezintă naţionalismul cu toate 



M1HAI EMINESCU - un mare precursor al legionarismului românesc 65 

multiplele sale trăsături: istoric, romantic, pesismist, sentimental, iubitor 
de neam, religios ” (Xenopol). 

„Eminescu - scrie economistul Mihail Manoilescu - este ca 
gânditor politic şi ca economist tot atât de genial ca şi în artă. Genial ca 
observator, ca intuiţie, ca anteviziune” {Destinul Burgheziei, pag. 137). 

„De la Eminescu - scrie Dr. Nicolae Roşu - liniile de forţe 
diverg: Vasile Conta şi A.C. Cuza vor lăsa să cadă accentul pe 
antisemitism, Nicolae Iorga şi A. Xenopol pe istoricism, Aurel Popovici 
pe antidemocraticism, Vasile Părvan pe autohtonismul rasei, Ion L. 
Caragiale pe criticismul antiliberal. In gândirea lui Mihai Eminescu, 
dialectica naţionalistă şi-a aflat şi cea mai masivă închegare” 
{Dialectica Naţionalismului, pag. 16). 

Aşadar, mai toate curentele spirituale autentice româneşti, care 
au animat intelectualitatea românească, derivă mai mult din gândirea 
sintetică a lui Eminescu. De aceea, aceste curente luate în parte, cu tot 
vadul adânc care l-au creat în sensibilitatea românească, nu pot depăşi 
întregul, pe care îl reprezintă gândirea eminesciană. 

Antisemitismul lui Cuza, oricât de savant ar fi documentat, pare cu 
totul unilateral dacă nu i se face corelaţia - aşa cum a făcut-o Eminescu - cu 
elementul fanariot, care i-a oferit suportul iniţial, precum şi cu cel politicianist, 
care l-a urmat după aşa zisa asimilare a elementelor fanariote. Acelaşi lucru 
se poate spune şi de antidemocratismul lui Aurel Popovici sau de curentul 
semănătorist etc. 

Desigur, Eminescu a avut mulţi detractori. încă în viaţă fiind, 
elementele străine şi înstrăinate dominante l-au persecutat, hulit şi 
denigrat. I s-a spus că este nebun şi chiar străin de neam. 

La toate aceste atacuri ignobile, Eminescu a răspuns cu 
seninătate: „Să presupunem că aşa ar fi! Că autorul acestor şiruri e 
nebun, e bun de legat şi dus la Mărcuţa. Rămâne mai puţin adevărat 
ceea ce a zis? Asta-i cestiunea” (Voi. 1, pag. 330). 

După moartea lui, când geniul său poetic a găsit recunoaşteri 
unanime, s-a încercat - cum am spus - să se înmormânteze în complicitatea 
tăcerii opera lui politică. O anumită publicistică a „veniturilor” a cerut 
numai un Eminescu poet. Unii dintre aceştia au mers chiar mai departe, 
cerând eliminarea „Doinei” şi a ultimei părţi din „Scrisoarea a 111-a” din 



66 


CONSTANTIN PAPANACE 


ediţiile populare pentru motivul că incită la ură şi ar fi inestetice. Şi 
insinuările s-au făcut sub toate felurile: ba că „ teoria păturilor superpuse ” 
ar fi elaborată când Eminescu era bolnav (Gh.Panu); ba că, „fiindgazetar, 
nu-şipoate exprima convingerile în toată libertatea” (Ibrăileanu); ba că, 
„ trebuind să-şi agonisească existenţa, a colaborat la un ziar consen’ator 
(cum scrie ziarul Viitorul), şi deci a scris în acest sens etc. 

„ O insultă mai mare - răspunde Alexandru Papacostea - nu se 
poate aduce memoriei aceluia care a fost nu numai cel mai mare poet, 
dar şi cel mai mare caracteristic temperament epic al României 
contimporane 

Poate, în focul polemicilor, Eminescu să fi făcut şi unele exagerări. 
Chiar el însuşi a recunoscut de multe ori patriotismul fraţilor Brătianu cu 
viaţa lor morală şi austeră. Pentru Dimtrie Brătianu avea o stimă deosebită. 
Ca diagnostic politic, însă, adevărurile spuse de Eminescu rămân în esenţa 
lor întregi. Dar pe lângă atacurile frontale, criptostrăinii au încercat 
demontarea operei politice a lui Eminescu pe cale indirectă. Este cunoscută 
încercarea făcută de a prezenta epoca Fanarioţilor ca o epocă purtătoare de 
civilizaţie! Eminescu prevăzuse acest lucru când scria despre „restabilirea 
fanarioţilor de acum pe cale piezişe ” (Voi. II, pag. 477). împotriva acestei 
încercări se ridică cu vehemenţă Aurel Popovici când scrie: „Se apropie 
suta de ani de la moartea lui Tudor. Şi totuşi acea civilizaţie fanariotă, 
atât de dezastroasă pentru noi, fu preamărită chiar acum câţiva ani de la 
Tribuna Ateneului Român din Bucureşti” (Naţionalism sau Democraţie, 
pag. 43). 

în ultimele decenii, încercarea cea mai serioasă pentru reabilitarea 
fanariotismului, de data aceasta camuflat sub eticheta socială a aşa zisei 
„burghezii româneşti”, s-a făcut de către sociologul Ştefan Zeletin. 
Folosind dialectica marxistă până la punctul care convenea tezei sale, el 
a încercat să justifice toate abuzurile, incorectitudinile băneşti, şi tarele 
morale ale clasei dominante neofanariote ca un fenomen inerent naşterii 
unei burghezii. Mai mult: a căutat să prezinte naţionalismul „păturei 
superpuse” ca mult mai realist şi mai eficace decât acel sentimental şi 
reacţionar al lui Eminescu. Ca o ironie a soartei, după ce va încerca să 
compare în naţionalism pe C.A. Rosetti cu Eminescu, va taxa pe acesta 
din urmă ca „ cea mai mare figură a reacţiunii române ” (Ştefan Zeletin: 



M1HAI EMINESCU - un mare precursor al legionarismului românesc 67 

Neoliberalismul, pag. 37). „Reacţiunea împotriva burgheziei - scrie el 

- nu poate primi în conţinutul ei, oriunde s-ar produce, decât un anumit 
număr de însuşiri, şi la noi Eminescu le-a gândit până la sfârşit pe 
toate. Celor mai târziu veniţi pe căile sale, nu le rămâne decât a pune 
greutatea autorităţii lor pentru răspândirea ideii naţionale” (Zeletin, 
pag. 228). 

Este interesant de remarcat în cazul de faţă cum dialectica cea mai 
subtilă nu poate substitui instinctul sănătos, pentru a putea pătrunde 
adevărurile de bază. Spaţiul restrâns al acestei expuneri comemorative nu 
îngăduie să arătăm defectuozitatea acestei argumentări „realiste”. Ne 
mărginim să spunem însă că o problemă de tactică şi strategie politică 
elementară face ca să nu se angajeze bătălii pe terenul unde adversarul 
este cel mai tare. Ori, combaterea forţei evreieşti - cum preconiza Zeletin 

- numai pe terenul economic, financiar, având coruptibilitatea aparatului 
de stat şi moravurile stricate ale vieţii noastre publice, este, cu tot limbajul 
ei ştiinţific-realist, cea mai inocentă dintre iluzii. Privită deci chestiunea 
în ansamblul ei, se poate vedea cât de unilaterală este această concepţie 
realistă a aşa zisului „neoliberalism românesc” şi cât de completă apare 
gândirea politică eminesciană, care pune problema în toţi termenii săi. 
Dar, poate, în aprecierile lui Zeletin, care, cu toate recunoaşterile lui aparent 
obiective, diminuează pe nedrept adevăratele proporţii ale lui Eminescu, 
să fi contribuit acel sânge „Elenic”, cum scrie el, pe care „ îl simte cu fiori 
pulsând în vinele sale” (pag. 274). Poate tocmai, vocea acestui sânge s-a 
insinuat prin măiastră lui dialectică şi sub masca cea mai ştiinţifică contra 
aceluia care a avut cuvinte atât de grele împotriva strămoşilor săi mai 
degrabă fanarioţi, decât “Elini ”\ Toate aceste încercări directe sau piezişe 
ale elementelor criptostrăine nu numai că n-au reuşit să diminueze prestigiul 
gândirii eminesciene, dar dimpotrivă i-au dat o îndreptăţire nouă pentru a 
o face şi mai fecundă în sufletul noilor generaţii. 



VIL Sinteza legionarismului 

Toate curentele spirituale naţionaliste: autohtonismul tragic al 
lui Pârvan, antisemitismul lui Cuza, sămănătorismul şi istoricismul lui 
lorga, antidemocraticismul lui Aurel Popovici, moralismul lui 
Găvănescul, ortodoxismul lui Nae lonescu şi chiar gândirismul lui Blaga, 
au purces din gândirea eminesciană. După ce vreme de jumătate de veac, 
în mod paralel dar disparat, au brăzdat sensibilitatea românească, ele au 
convers spre noua sinteză pe care a dat-o gândirea politică a Căpitanului. 
De aici, toate aceste curente captate şi organic împletite, în esenţa lor, 
părăsesc terenul profetic, protestatar, sentimental sau criticist şi se 
învolbură în curentul de acţiune şi faptă a legionarismului. Deficienţa 
care adesea ori era relevată de publicistica adversă, în sensul că 
naţionalismul românesc n-are capacitate realizatoare, venea astfel în mod 
organic împlinită prin crearea acelui formidabil instrument de acţiune, 
pe care l-a constituit Căpitanul prin fundarea Mişcării Legionare. 
Căpitanul a dat tuturor acestor curente axa de acţiune politică, pe care a 
proiectat-o gândirea eminesciană. El a ştiut - cum spune Eminescu - 
„să rezume şi să pună în serviciul unei mari idei organice, înclinările, 
trebuinţele şi aspiraţiile preexistente ale poporului său” (Voi. II, pag. 
438). Această idee organică a fost reluarea credinţei strămoşilor Traci în 
„ nemurirea sufletului ”, completată cu ideea creştină a păcatului originar 
şi a necesităţii luptei pentru combaterea răului, în primul rând din noi 
înşine, în vederea mântuirii sufletului, pentru că ţelul final al neamului 
nu este viaţa, ci învierea în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Prin 
această completare, doctrina naţionalistă capătă o respiraţie largă, care 
permite o adâncă înrădăcinare în „pământul strămoşesc” şi în cerul 
românesc. 

Unii, ca Prof. Mihail Manoilescu de pildă, care au cercetat 
chestiunea fără adâncimea necesară, au văzut în această latură mistică a 
legionarismului o prevalare a aşa zisei „dimensiuni slave” a sufletului 
românesc. Aceştia n-au ţinut seamă că credinţa în „ nemurirea sufletului ” 
cu toate consecinţele, pe care le comportă, este o concepţie prin excelenţă 



M1HAI EMINESCU - un mare precursor al legionarismului românesc 69 

tracă şi că această credinţă fecundează în legionarism elanuri eroice şi 
active şi nu stagnează în atitudini pasive sau fataliste, la care predispune 
misticismul slav. 

Pe plan practic, acţiunea va căpăta o adâncime mai mare. Până 
la Căpitan, răul de care suferă societatea românească a fost atribuit mai 
mult unor cauze exterioare (fanariotism, iudaism, politicianism). 
Menţinând acest adevăr, Căpitanul a indicat şi răul intern, care este în 
fiecare din noi, ca urmare fatală a păcatului originar, independent de 
aceşti factori dizolvanţi externi. Problema întremării societăţii româneşti 
va fi, deci, mult mai adâncă de cum o indicase antisemitismul lui Cuza 
sau antidemocraticismul lui Aurel Popovici. Pentru a se face însă o operă 
durabilă, trebuie secătuită mlaştina interioară a sufletului nostru, unde 
patogenii externi, menţionaţi mai sus, îşi găsesc teren propice pentru 
prosperarea lor. 

Este nevoie, deci, de o adâncă concepţie morală, care să permită 
„un proces de perfecţiune omenească”, asigurând astfel echilibrul 
sufletesc necesar sau corectitudinea interioară, singurele care pot permite 
o temeinică întremare politică şi socială. în felul acesta, plaga 
politicianistă, în noţiunea căreia Căpitanul include şi fanariotismul 
moştenit, se va închide prin lipsa de alimentare (inaniţie); iar primejdia 
evreiască se va diminua în virulenţa ei, pe măsură ce cuirasa morală a 
poporului român se va întări. Acest fundament moral şi creştin va permite 
naşterea unei elite conducătoare sănătoase, la care sentimentul demnităţii, 
al onoarei, al abnegaţiei, al muncii, al generozităţii, ordinii şi disciplinei 
va fi o respiraţie naturală. în felul acesta, se vor realiza premisele pentru 
o prosperare atât în domeniul spiritual (cultură), cât şi în cel material 
(civilizaţie); iar neamul românesc îşi va putea valorifica talantul, pe care 
i l-a încredinţat Dumnezeu pe acest pământ. 

în concepţia legionară nu numai că se oglindesc toate ideile 
politico-sociale ale lui Eminescu, precursorilor şi succesorilor săi, dar 
aceste idei capătă un sens mult mai adânc. Mişcarea Legionară a dat 
direcţie pozitivă gândirii politicii naţionale. 

Aşadar, Eminescu a fost prima mare sinteză a gândirii şi simţirii 
româneşti , de la care au purces toate curentele spirituale şi politice ce 
vreme de şapte decenii şi mai bine au animat intelectualitatea noastră. 



70 


CONSTANTIN PAPANACE 


Căpitanul este prima mare sinteză a acţiunii româneşti, menită să 
transpună pe planul realizării toate visurile de mărire românească şi 
gândurile sublime ale tuturor înaintaşilor şi în primul rând ale lui 
Eminescu: să creeze un erou al vitejiei, al muncii şi al dreptăţii. Această 
acţiune nu va râvni să facă un partid politic, care n-ar putea „să dea cel 
mult un nou guvern şi o nouă guvernare” , ci ea va tinde să creeze o 
„şcoală, care să poată da ţării acesteia un mare tip de român. Poate să 
iasă ceva mare, cum n-a mai fost, care să frângă în două întreaga noastră 
istorie şi să pună temeliile începutului unei alte istorii româneşti, la 
care acest popor are dreptul datorită suferinţelor şi răbdării lui 
milenare, precum şi curăţeniei sale sufleteşti, căci este poate singurul 
popor din lume care, în toată istoria sa, n-a cunoscut păcatul robirii, 
încălcării sau nedreptăţii altor popoare ” (Pentru Legionari , pag. 287).* 
Fără Eminescu, credinţa legionară ar fi lipsită de principala sa 
rădăcină în sensibilitatea şi gândirea românească nealterată. Fără credinţa 
legionară dată de Căpitan, care trasează un nou stil de viaţă caracteristic 
românesc şi monumental, gândirea şi îndemnurile lui Eminescu ar fi 
rămas o voce în deşertul vieţii publice româneşti din ce în ce mai pustiită 
de străinism şi politicianism. Eminescu, genial în gândire, şi Căpitanul, 
genial în acţiune, cei doi poli de sinteză prin care trece axa destinului 
românesc ce se proiectează spre lumina orbitoare a Cerului. Ei doi 
reprezintă mai bine linia de viaţă şi onoare a neamului românesc. 


* Toate citatele privitoare la scrierile politice ale lui Eminescu sunt luate din colecţia în 
două volume făcută de N. Creţu. 



VIII. Destin comun de martiri 


Dar pe lângă necesitatea istorică de împlinire reciprocă, pe aceşti 
doi titani ai gândirii şi ai faptei româneşti îi apropie o serie întreagă de 
lucruri şi mai ales un destin comun de martiri. Amândoi sunt „mândri 
feciori” ai Moldovei de Sus, astăzi cotropită de străini, amândoi au fost 
prigoniţi şi chinuiţi pentru credinţa lor în neamul românesc, amândurora 
li s-a contestat ce le era mai scump în lume: originea românească ; 
amândoi n-au apucat să păşească în al patruzecilea an al vieţii, când 
geniul lor creator ar fi intrat în plină fază de maturitate; amândoi au fost 
martirizaţi, primul înnebunit de durere şi ucis intr-un spital de nebuni, 
al doilea încărcat de lanţuri şi purtat prin toate închisorile României 
Mari şi apoi strangulat. 

Scrie Eminescu: „Iubim ţara şi naţia noastră astfel cum n’o 
iubeşte nimeni, cum nimeni n-are puterea de-a o iubi. In noi trăieşte 
restul de energie şi de caracter, pe care voi (n.n. politicienii) în viaţa 
publică aţi ştiut a-l nimici” (Voi. I, pag. 415). „Totfanatismul de rasă 
se dezlănţue atunci şi ca praful se alege din gheşeftarii şi patrioţii de 
meserie care-l servesc” (Voi. II, pag. 423). 

Iar, în altă parte, „Xenopolos* sfârşeşte prin a mă face bulgar 
şi a descrie după cum îi place exteriorul şi deprinderile mele. El nu mă 
opreşte de a fi dintr-o familie nu numai română, ci şi nobilă neam de 
neamul ei - să nu vă fie cu supărare -, încât vă asigur că între strămoşii 
din Ţara de Sus a Moldovei, de cari nu mi-e ruşine să vorbesc s ’orfi 
aflând poate ţărani liberi, dar jidani, greci ori păzitori de temniţă măcar 
nici unul” (Voi. II, pag. 442). 

Scrie Căpitanul: „In miezuri de noapte, în ceasurile grele ale 
neamului, noi auzim glasul pământului românesc care ne îndeamnă la 
luptă... Suntem legaţi de acest pământ prin milioane de morminte şi 
prin milioane de fire nevăzute, pe care numai sufletul nostru le simte şi 
rău de acei ce vor încerca să ne smulgă de pe el” (.Pentru Legionari, 


* A nu se confunda cu istoricul Xenopol, care, cum se ştie, nu era grec de origine. 



72 


CONSTANTIN PAPANACE 


pag. 90). „ Chinuit fiziceşte ca un câne, sunt pline hainele de suferinţă; 
iată acum 60 de zile şi 60 de nopţi de când oasele mele sug ca o sugătoare 
umezeala, care ţâşneşte din pereţi şi din pământ. De 60 de zile nu schimb 
o vorbă cu nimeni, căci nimeni din cei de aici n-are voie să vorbească 
cu mine. Şi atacat în acelaşi timp în fiinţa mea morală: acuzat de trădare, 
considerat străin, ca nefiind român nici după mamă nici după tată. 
Arătat ca duşman al statului; copleşit de lovituri şi legat cu mâinile la 
spate, adică neavănd nici o posibilitate de apărare” {Memorii Inedite, 
ediţia italiană, pag. 158). „Doamne! mă rog în noaptea aceasta de 
înviere, primeşte-mi jertfa. Ia-mi viaţa. Căci Ţie, o Ţară! nu-ţi trebuiesc 
puterile noastre, Tu vrei moartea noastră” {Memorii Inedite, ediţia 
italiană, pag. 110). 

A scris profetic Eminescu: „Şi în acelaş timp în care acel singur 
om ar zăcea la puşcărie tot unui (n.n. politician) i s-ar vota pensie 
reversibilă pentrucă ar fi scăpat ţara de acel om ” (Voi. II, pag. 481). Şi 
aşa a fost! Canalia politicianistă este în toate timpurile aceeaşi! 



IX. Pe linia destinului românesc 


Comemorând un veac de la naşterea lui Mihai Eminescu, 
„generaţia noastră - cum scrie Căpitanul - se găseşte pe aceeaşi linie 
de credinţă, de simţire şi de caracter cu cei de la 1879 şi în momentele 
acestei sfinte întâlniri, se închină cu recunoştinţă şi cu evlavie în faţa 
marilor umbre” (Pentru Legionari, pag. 131). 

Cum am văzut din lungile citate reproduse mai sus, în orice rând 
din scrisul politic şi social al lui Eminescu se reflectă crezul nostru 
legionar. Este atât de mare actualitatea lor încât, dacă n-ar fi fost cele 
şase decenii care ne separă de la moartea lui, s-ar crede că au fost scrise 
astăzi, într-o carte destinată pentru legionari. Acest fapt evidenţiază prin 
el însuşi cât de mare a fost reaua credinţă a acelora care au încercat şi 
încearcă să prezinte doctrina legionară ca ceva străin de sufletul românesc. 
Dar tot din acest fapt, care ne umple sufletul de mândrie, rezultă şi o 
mare răspundere pentru legionari: ei sunt cei mai legitimi executori 
testamentari ai concepţiei politice eminesciene. 

în aceste zile de înverşunată prigoană, de mare dezolare sufletească 
şi de multă dezorientare în cugete, mai mult ca oricând, revine legionarilor 
datoria ca această neasemuită comoară de gândire şi simţire românească 
să fie păstrată neatinsă şi transmisă nealterată generaţiilor care vor veni. 
Peste „ hiatusul "pe care vor să-l creeze în dezvoltarea istorică românească 
actualii tirani, sufletul legionar să arunce o indestructibilă punte de legătură 
pentru ca gândurile marilor înaintaşi să nu mai poată fi - cum spune 
Căpitanul - „închise cu peceţi grele sub lespezi de uitare” (Pentru 
Legionari, pag. 131). 

Cu acest prilej să ne pătrundem încă o dată de adevărul istoric 
stabilit de Eminescu că neamul românesc se găseşte în plină luptă cu 
„ veniturile ” - aceste toxine interne - care, sedimentate la încheieturile 
vieţii noastre publice, îi otrăvesc existenţa şi îi împiedică o dezvoltare 
normală. 

Etapele acestei lupte de multe ori surde le-a precizat Eminescu cu 
o rară putere de pătrundere. „La 1821 începe reacţiunea elementului 



74 


CONSTANTIN PAPANACE 


autohton şi merge biruitoare şi asimilîndpână la 1866. La 11 Februarie 
1866 învinge din nou elementul imigrat. Există şi de atunci o oscilaţiune, 
o mutare a punctului de gravitaţie când asupra elementelor instinctiv 
naţionale, când asupra celor instinctiv străine, dar victoria, precum vedem, 
e momentan a acestor din urmă” (Voi. II, pag. 294). 

Din rândurile acestor „venituri” îşi recrutează mai mult uneltele 
asupritorii de astăzi ai neamului românesc. S-a realizat - cum am văzut - 
încă odată ceeace spunea Eminescu: „Pe când Rusia pregătea prin agenţii 
săi secreţi această criză, în România nu era decât un mic număr de oameni, 
îndeobşte străinii, ori cel puţin de origine străină, şi anume: Bulgari, 
Sârbi şi Greci, cari luau parte la lucrarea de surpare a Slavilor” (Voi. I, 
pag. 291). Dar mai primejdioşi decât aceştia, care s-au demascat, trebuie 
să considerăm pe acei criptostrăini, care, aparent asimilaţi, s-au insinuat 
mimetizându-se până şi în rândurile noastre legionare. Toată această speţă 
de rahitici morali, care altădată, - cum scrie Eminescu - „mâncau la 
românism ” (Voi. II, pag. 228), au început de la o vreme încoace să mănânce 
la legionarism. Persistă grava primejdie ca, sub influenţa nefastă a unor 
asemenea elemente, organic nesănătoase, să se altereze integritatea crezului 
nostru legionar. Aceste toxine interne ar putea duce la descompunerea 
celei mai mari credinţe româneşti, „degradănd-o la nivelul unui 
respingător cameleonism politic” sau în acea „pehlivăniepoliticianistă 
erijată în doctrină de stat”, cum o numeşte Eminescu (Voi. I, pag. 465). 
Generaţia noastră, dacă şi-ar lăsa crezul să-i fie alterat de o asemenea 
mentalitate levantină, ar trăda linia istorică a neamului nostru, pe care au 
indicat-o toţi marii noştri înaintaşi, în frunte cu Eminescu şi despre care 
Căpitanul scrie cuvinte nepieritoare. în raport cu celelalte popoare, această 
linie istorică nu numai că nu are nimic agresiv, dar este pătrunsă de cea 
mai adâncă omenie. Ea se traduce pe plan politic după formularea dată de 
Eminescu: 1 - Din punct de vedere extern : „poziţiunea noastră geografică, 
impune de a evita orice provocare faţă cu puterile noastre vecine, şi d’a 
întreţine în deobşte cu toate puterile cele mai bune relaţiuni” (Voi. II, 
pag. 70); 2 - Din punct de vedere intern: respectarea drepturilor populaţiei 
autohtone, „că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept 
să ceară respectarea sa decât tocmai Românul, pentru că nimeni nu este 
mai tolerant decât dânsul ” (Voi. I, pag. 80). Sau cum scrie Căpitanul: 



M1HAI EMINESCU - un mare precursor al legionarismului românesc 75 

„este poate singurul popor din lume, care în toată istoria sa n-a cunoscut 
păcatul robirii, încălcării sau nedreptăţii altor popoare” (Pentru 
Legionari, pag. 287). 

Această linie trece luminoasă de-a lungul întregii noastre istorii 
naţionale şi continuă virtual de-a lungul întregului nostru viitor românesc, 
indicând calea de viaţă şi de onoare, pe care va trebui să mergem şi noi 
şi strănepoţii noştri, dacă vrem viaţă şi onoare pentru neamul nostru. 

„ Generaţiile se pot aşeza pe această linie, se pot apropia sau 
îndepărta de ea. Având putinţa, deci, de a da pentru neam de la maximum 
de viaţă şi onoare până la maximum de desonoare şi ruşine. Câte odată 
pe aceasta se ridică numai indivizi izolaţi, părăsiţi de generaţiile lor. 
In momentul acela ei sunt neamul. Cu ei sunt toate milioanele de morţi 
şi martiri ai trecutului şi viaţa de mâine a neamului. Aici nu interesează 
majoritatea fie ea de 99%, cu părerile ei...Aparţine istoriei naţionale 
nu acela care va trăi sau învinge - cu sacrificarea liniei vieţii neamului 
- ci acela care, indiferent dacă va învinge sau nu, se va menţine pe 
această linie” (.Pentru Legionari, pag.75-76). 

„Nouă, Românilor, neamului nostru, ca orişicărui neam din 
lume, Dumnezeu ne-a sădit o misiune, Dumnezeu ne-a hotărât un destin 
istoric. Cea dintâi lege pe care un neam trebue s-o urmeze este aceea de 
a merge pe linia acestui destin, împlinindu-şi misiunea încredinţată. 
Neamul nostru n-a dezarmat şi nici n-a dezertat dela misiune, oricât de 
grea şi de lungă i-a fost calea Golgotei lui. Şi acum ni se ridică în faţă 
obstacole înalte ca munţii. Fi-vom noi, oare, generaţia debilă şi laşă, 
care să lăsăm din mănile noastre, sub presiunea ameninţărilor, linia 
destinului românesc, şi să părăsim misiunea noastră ca neam în lume? ” 
(.Pentru Legionari, pag. 398). 



Dragi Camarazi, 

Făcând acest popas pentru comemorarea centenarului naşterii 
celui mai mare poet şi profet naţional, precursorul crezului nostru 
legionar, să ne împrospătăm puterile sorbind cu nesaţ din învăţătura lui 
şi cu aceeaşi tărie de caracter, cu acelaşi optimism şi robusteţe morală, 
cu aceeaşi fermitate şi hotărâre, să mergem înainte, tot mai înainte, pe 
linia de foc a măreţului destin românesc, pe care l-au visat toţi înaintaşii 
şi martirii noştri. 


Cuvânt de încheiere 

„Formaţi caractere!” Aceasta a fost lozinca întemeietorului 
Regatului Român pentru ridicarea neamului românesc. întreg scrisul politic 
al lui Eminescu este străbătut de această idee. De remarcat este că o 
asemenea cerinţă se formula într-un moment, când viaţa publică 
românească număra încă oameni de elită şi caracter. Un Catargiu, cu 
celebrul lui veto, „aiasta nu se poate, Maiestate”, un Dimitrie Brătianu, 
un Petre Caip etc., aveau încă cuvânt greu în conducerea treburilor publice. 

Totuşi, cu privirea lui pătrunzătoare de adevărat om de stat Regele 
Carol 1 a desprins sensul disolutiv, pe care îl lua viaţa noastră politică, 
hibrid produs de satrapism oriental, perfidie bizantină şi umflată retorică 
de romantism leşinat, pe care Eminescu o definea „pehlivăniepolitică 

Lozinca „Formaţi caractere!” nu pornea însă numai din 
concepţia puritană şi austeră caracteristică Regelui întemeietor, ci dintr- 
o absolută necesitate de stat. Este verificat istoriceşte că nimic nu se 
poate construi durabil fără omul de caracter. în viaţa publică mai ales, el 
constituie piatra unghiulară. Cele mai înţelept concepute reforme, cele 
mai desăvârşite legi riscă să eşueze lamentabil, dacă nu sunt oameni 
întregi, care să le aplice. Toată inteligenţa, toată învăţătura, toate talentele, 
toată educaţia, nu vor servi la nimic dacă vom fi lipsiţi de caracter. Omul 
versatil nu poate oferi un punct de sprijin sigur şi nici nu poate dezvolta 



M1HAI EMINESCU - un mare precursor al legionarismului românesc 77 

acţiuni constructive. Lipsit de obiectiv precis şi constanţa necesară, el 
poartă congenital germenul destrămării. 

în mod deosebit, se face necesar omul integru intr-un regim cu 
adevărat democratic. Dictatura impune o ţinută de esenţă exterioară prin 
teama pe care o inspiră şi asigură continuitatea atâta timp cât se menţine, 
în regimul democratic, însă, cu inerentele sale sincope de autoritate, 
determinate de alternările partidelor la conducere, este neapărat nevoie 
de un aparat de stat format de oameni integri şi cu disciplină interioară, 
care să asigure o desfăşurare normală a vieţii de stat. 

Desigur, toate aceste raţiuni au determinat pe Regele Carol I să 
pună atât de mult accentul pe formarea omului de caracter. Rezultatele 
obţinute, însă, n-au fost cele dorite. Vocea lui a răsunat, parcă, în pustiu. 
Şi viaţa publică românească a alunecat tot mai mult în vârtejul corupţiei, 
care - ironia soartei - a atins culmea tocmai sub domnia unui descendent 
de al său, ce i-a murdărit numele şi i-a periclitat opera, prin mentalitatea 
de derbedeu de lupanare, cu care a infectat viaţa noastră publică. 

Cele trei dictaturi nefaste, care în ultimele două decenii au împilat 
poporul român, au promovat în general căzăturile morale şi au reprimat 
pe oamenii de caracter din toate generaţiile: Vintilă Brătianu a fost 
fulgerat, cu metode bizantine, într-un parc singuratic; Corneliu Codreanu 
a fost strangulat în dubă de închisoare; iar Iuliu Maniu, ostracizat din 
viaţa politică şi astăzi înmormântat în temniţă, ca şi atâtea alte elemente 
de elită, ce nu s-au pretat să lingă cizmele cotropitorilor. 

Pătura conducătoare românească a fost şi este nimicită pe două 
căi: elementele bune, prin asasinate, temniţe şi deportări; cele slabe, prin 
degradare morală. Un gol înspăimântător se cască în viaţa noastră publică. 
Privindu-1 orice Român cu dragoste de neam simte cât de cutremurătoare 
este răspunderea care apasă pe cei puţini refugiaţi prin văgăunile munţilor 
din Ţară, sau în pribegia de peste hotare. Ei formează ultima verigă menită 
să asigure continuitatea conştiinţei naţionale în aceste vremuri cumplite, 
când în ţară opera diabolică de prostituare morală a celor mai bătrâni şi 
diformarea „marxistă” a celor tineri a luat proporţii atât de vaste. 

Vremurile sunt tragice şi răspântia istorică întunecată, cum n-a 
fost nicicând. Ele cer oameni integri, oameni pregătiţi, hotărâţi în luptă, 
cu impulsuri creatoare şi simţ al răspunderii pentru a birui cruntul duşman 



78 CONSTANTIN PAPANACE 

şi a reface din temelii o ţară demontată materialiceşte şi devastată 
sufleteşte. 

în perioada de tranziţie, insuficienţa numerică trebuie suplinită 
prin calitate. O sinteză de virtute este absolut necesară: piept călit de 
fier, sufletul de crin, inima caldă de erou şi minte rece de înţelept. 
Vâltoarea luptelor din Ţară, încercările grele ale exilului peste hotare, 
pe care pentru prima dată le îndură în aşa proporţii neamul românesc, 
vor selecţiona şi făuri acest mare tip de român: omul care să ştie să lupte 
şi să învingă. Să-l ferim de a nu fi muşcat şi infectat de hiena politicianistă, 
care încă mai rânjeşte printre noi. 

„Formaţi caractere!"- iată porunca pe care marii noştri înaintaşi 
ne-o trimit în aceste vremuri de furtună, de dincolo de mormânt. 


15 Ianuarie 1950 



Note 


1 Această convingere profundă a lui Eminescu s-a manifestat şi 
înainte de a o scrie, cu ocazia unei altercaţii, povestită de Slavici. Cum 
releva de curând un cunoscut publicist român, când armata română a 
trecut la 1877 Dunărea, Mihai Eminescu, redactor la Timpul, oficiosul 
Partidului Conservator, a scris un inspirat articol preamărind acest act 
istoric, fără să ţină seamă de dispoziţiile contrarii date din calcule de 
partid. Unul din conducătorii acestui partid, Mihail Lahovari, a venit 
furios la redacţia Timpului şi a cerut socoteală lui Eminescu pentru 
îndrăzneala de a fi elogiat trecerea Dunării. Răspunsul lui Eminescu a 
fost pe un ton de o violenţă excepţională: „Putoare grecească, tu nu 
poţi să simţi ce simt eu ca român, când începem să trăim în istorie”. 
Acest adânc sentiment de trăire în istorie îl transfigura şi pe Heliade 
Rădulescu când în Reved’un Proscrit (1853) ridica în slavă pe Căpitanii 
de Armatoli Aromâni, care luptau pentru biruinţa Crucii; îl ilumina pe 
Nicolae Bălcesu când, deşi cu pieptul ros de ftizie, râvnea de a se „ aşeza 
între Cuţo-valahi, căci socotea de neapărat de a developa naţionalitatea 
într-acest avantpost al Românismului, fiindcă aceşti Valahi ne vor prinde 
bine odată şi odată”. Şi tot acest sentiment de trăire în istorie îi mâna 
pe Bolintineanu, Cristian Teii, lonescu dela Brad să cutreiere plaiurile 
Macedoniei şi câmpiile Tessaliei pentru a se regăsi cu fraţii lor de acolo 
şi determină pe toţi bărbaţii noştri de stat, indiferent de partidul la care 
aparţineau, să facă din problema elementului românesc din Peninsula 
Balcanică una din coordonatele politicii noastre externe. 

Chestiunea este firească, şi nu este nevoie să fii „doctor” sau 
„profesor universitar ” pentru a simţi şi înţelege lucruri atât de elementare. 
De spaţiul balcanic suntem strâns legaţi atât prin fondul tracic, cât şi prin 
suprapunerea latină. Populaţiile Traco-Illire romanizate din Balcani au 
oferit suportul imperiului Roman din Răsărit şi au creat „romanitatea 
orientală ”. Din sânul lor au condus veacuri de-a rândul destinul lumii 
cunoscute pe atunci. Aici, în Balcani, istoria a înregistrat primele cuvinte 
în forma românească a lui „ tor na, torna fratre ”. Aici se pomenesc primele 



80 


COSTATIN PAPANACE 


Vlahii în istorie, şi anume: „ Vlahia Mare ” în Tessalia, „ Vlahia Mică ” în 
Acamania şi Etolia, „Vlahia Superioară” în Epir, „Vlahia Albă” în 
Moesia Inferioară etc., precum şi puternicul imperiu al Asaneştilor. Tot 
aici, în munţii din Peninsula Balcanică, găsim până astăzi, cea mai curată 
toponimie românească. Dunărea n-a fost niciodată hotar, ci a fost, cum 
spune cântecul popular, „drum fără pulbere”. De aceea, totdeauna voievozii 
români Mircea, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul etc. au trecut peste ea, călăuziţi 
de aceeaşi misiune istorică, izvorâtă din tradiţia străveche şi impusă de 
geopolitică. Ori de câte ori energia românească s-a învolburat în istorie, 
spre Sud şi-a căutat făgaşul. Aşadar, privirile tuturor s-au îndreptat spre 
Balcani, fiindcă, aşa cum spune Eminescu, „acolo trebue să căutăm 
împlinirea misiunii poporului român ”. 

Au fost, e drept - şi din nenorocire continuă să fie şi astăzi - 
anumiţi fluşturatici, proveniţi în general de prin porturile dunărene, unde 
se îmbină levantinul cu tot ce este mai decăzut în Occident, care se leapădă 
de „Balcani” şi consideră ca „periferică ” ramura românilor de la sudul 
Dunării. Toţi aceşti oameni incerţi s-au dezorientaţi cred că ancorează în 
Occident dacă pun monoclu, se sulemenesc, poartă mănuşi albe sau gulere 
tari. Ei, cum este şi firesc, nu se simt legaţi de acest pământ străvechi al 
rasei noastre, care se întinde „din Pind şi până dincolo de Nistru”. 
Adevăratul popor român însă simte că împlinirea misiunii sale istorice 
este strâns legată de spaţiul de toteauna al rasei noastre. 

2 Evident, termenii problemei evreieşti în România s-au schimbat 
în decursul celor şapte decenii şi mai bine de când a scris Eminescu. 
Citatele reproduse în această conferinţă, mai mult ca titlu de document, 
au rostul de a dovedi că nici în această spinoasă chestiune, care de aproape 
un veac a preocupat pe mai mulţi dintre scriitorii şi oamenii de stat 
români, în frunte cu Regele Carol I, nu trebuiesc căutate influenţe străine 
pentru curentele naţionaliste din România. 

După primul Război Mondial, problema se agravează prin noile 
şi masivele valuri de evrei galiţieni, care au invadat în perioada turbure 
România şi mai ales prin faptul că aceştia, contaminaţi de ideologia 
comunistă, ofereau suportul pentru difuzarea ei. După cel de al doilea 
Război Mondial, când diaspora evreiască din toate ţările Europei - cu 
excepţia României - a fost răvăşită şi în mare parte decimată, problema 



NOTE 


81 


evreiască în România a căpătat aspecte cu totul noi: afară de faptul că nu 
mai sunt în statele limitrofe, masele evreieşti care îşi împingeau periodic 
în România surplusul lor de populaţie, dar, după tragicele experienţe 
făcute, s-a accentuat aproape în întreaga diasporă ideea sionistă în sensul 
de a se regrupa în căminul propriu naţional, intrând astfel în „legea 
naturală a teritoriului” cum spunea Corneliu Codreanu. Puternicul 
curent de emigrare care - după informaţiile ziarelor - se manifestă şi în 
România, cu toată sabotarea comunistă, făcută din calcule politice, este 
o dovadă în plus în acest sens. Evreii în general, tineretul lor în special, 
luptă pentru a-şi dobândi după aproape două milenii, pământul lor 
strămoşesc, ne determină să credem că îi va face să înţeleagă şi dârzenia 
cu care tineretul român şi-a apărat milenarul său pământ strămoşesc. Şi 
această înţelegere dacă se va produce, va înlesni fără îndoială, în viitor o 
soluţie paşnică şi echitabilă a problemei evreieşti din România care - 
cum de atâtea ori s-a spus - nu s-a născut din motive rasiale, ci numai 
din cauza dezechilibrului social şi economic care l-a creat. 

3 Spre deosebire de mulţi dintre contemporanii săi influenţaţi de 
ideile cosmopolite, Eminescu nu considera pe cineva ca român numai 
prin faptul că acasă vorbea româneşte. „Limba singură - scrie el - nu 
constitue însă naţionalitatea. Calităţile morale şi intelectuale ale rasei, 
au o însemnătate mult mai mare ” (Voi. II, pag. 294). Această idee a fost 
dezvoltată de A.C. Cuza în lucrarea sa de bază intitulată „Naţionalitatea 
în Artă ”, iar Căpitanul a completat-o şi adâncit-o prin definiţia pe care a 
dat-o „neamului” (vezi Pentru Legionari , pag. 396). 

Acest adevăr apare clar pentru un român din Macedonia sau 
Pind unde se găsesc alături de românii care îşi păstrează limba şi mase 
de români care, prin influenţa şcolii şi bisericii străine, şi-au pierdut-o, 
dar care, din punct de vedere al purităţii rasiale, al obiceiurilor şi al 
portului au rămas ca şi ceilalţi. Acelaşi lucru se poate spune şi pentru 
românii secuizaţi. Dacă ar fi să se pună accentul numai pe limbă, care 
este expresia unui fond şi nu fondul în sine, ar însemna să se considere 
„fraţi ” toate „ veniturile ” levantine din ţară de care Eminescu se leapădă 
cu atâta dezgust. Faptul n-ar fi deloc logic. De altfel, orice legionar poate 
intui acest adevăr de bază, atunci când în rugăciune trebuie să invoce 
„strămoşii” săi, adică, în actul cel mai mistic al credinţei legionare. 



82 


COSTATIN PAPANACE 


Căci, cum scrie Căpitanul, „când zicem neamul românesc, înţelegem 
toţi românii vii şi morţi care au trăit dela începutul istoriei pe acest 
pământ şi cari vor trăi în viitor... Un popor ajunge la conştiinţa de sine, 
când ajunge la conştiinţa acestui întreg”. 

4 După Eminescu, tăria de caracter şi capacitatea de a pricepe în 
mod dezinteresat un adevăr formează, alături de omenia şi decenţa lui 
caracteristică, trăsăturile de bază ale adevăratului român. De aceea este 
un prilej de adâncă mâhnire a vedea că în actualul exil, unde, în contact 
cu străinii, fiecare român este un trimis al neamului său, nu prevalează 
aceste alese virtuţi. Intriga şi lucrătura levantinului versatil precum şi 
ţigănia „romilor” lăieţi, care formează ceea ce Eminescu numea 
„patologia societăţii româ-neşti”, roade viaţa românilor din exil, spre 
ruşinea neamului nostru. în această atmosferă dezolantă, apar caracterele 
slabe, care, pentru o bucată de pâine sau obţinerea unei situaţii mai bune, 
îşi târguiesc conştiinţa şi îşi reneagă credinţa. Toate aceste manifestări 
inferioare, care produc amărăciune şi dezgust, ar fi fost un motiv de 
disperare pentru viitorul neamului nostru, dacă n-ar fi fost figuri de bronz 
din trecutul neamului românesc, ca Eminescu, Carp, Iuliu Maniu, 
Comeliu Codreanu şi alte atâtea exemplare alese din generaţiile mai 
vechi şi mai ales din cele mai tinere, care au primit şi primesc cu seninătate 
de martiri moartea pentru credinţa lor. La aceştia trebuie să ne gândim 
ori de câte ori ne prinde descurajarea de cele ce vedem că se petrec în 
jurul nostru. 

5 Este incontestabil că, faţă de tendinţele panslaviste ale Rusiei, 
ideea latinistă a constituit un scut pentru apărarea neamului românesc. 
Ea poate îndeplini aceeaşi funcţiune şi în viitor, chiar dacă în cea mai 
mare parte din cercurile occidentale este considerată ca răsuflată şi lipsită 
de orice fundament, întrucât, după aceştia, n-a existat şi nu există o rasă 
latină. Dar ea a avut şi va avea un caracter defensiv pentru a apăra insula 
latină din marea slavă. 

Prin dimensiunea latină a neamului nostru, noi nu putem rupe 
cercul slav, care ameninţă să ne sufoce. Numai folosind dimensiunea 
tracă, care este mult mai profundă, s-ar putea face breşă largă spre Sud, 
unde nu numai elementul românesc, dar şi populaţiile care vorbesc 
idiomuri slave, sunt constituite - cum arată caracterele lor fizice şi morale 



NOTE 


83 


- de aceleaşi elemente etnice care sunt cu totul diferite de adevăratul 
element slav. Acest lucru îl poate observa oricine, care nu este stăpânit 
de prejudecăţi „latiniste”, sau n-a rămas la cunoştinţele învechite din 
manualele de şcoală primară, în legătură cu problemele etnologice. 

La noua ofensivă panslavistă reluată de bolşevici, în sensul de a 
prezenta toate popoarele balcanice ca îmbibate de sânge slav, se poate 
purcede la contra-ofensivă numai prin ideea autohtonismului balcanic, 
care este mult mai adevărată. Acest adevăr de bază l-a intuit Nicolae 
lorga, când în anul 1914 scria în Buletin de L ’Institut pour L ’Etude de 
L Europe Sud Orientale'. „ Urmele de azi nu trebue să ne înşele: supt 
Bulgar stă de foarte multe ori Tracul, supt Sârb adeseori Românul, 
supt Muntenegrean Albanezul iliric, supt Grec elemente umane care n- 
au a face de loc cu sângele elenic. Limba a dat o conştiinţă deosebitelor 
grupe, care poartă în unele cazuri numele cuceritorilor. Din punctul 
nostru de vedere va trebui să se ţină seamă tot mai mult de noile unităţi 
teritoriale în această regiune a Sud-Estului-Europei în care delimitările 
recente pătate de sânge lasă urme aşa de neînsemnate şi trecătoare, 
faţă de marea unitate de rasă a strămoşilor comuni Traci şi Iliri, mai 
vii de cum s-ar crede de împotrivirea îndărătnică a acelor forme politice 
şi sociale care, pentru că au fost numite în cursul veacurilor greceşti, 
bulgăreşti, sârbeşti, turceşti, nu sunt pentru aceasta mai puţin comune 
de caracterul comun al tuturor marilor înrâuriri apusene, răsăritene, 
nordice de rase, de stăpâniri, de religii ce au suferit”. Această idee a 
autohtonismului a călăuzit activitatea Institutului de Studii Balcanice 
din Bucureşti atât în timpul cât a fost condus de Nicolae lorga, cât mai 
târziu, sub conducerea lui Gheorghe Brătianu. în cadrul acestui Institut, 
diferiţi profesori universitari şi academicieni români, ca Sliviu Dragomir, 
Emil Petrovici etc., au făcut comunicări şi conferenţiat, relevând diferitele 
aspecte ale acestei probleme, ca „ rumănismul ca factor în etnogeneza 
popoarelor balcanice” sau „contribuţia factorului slav în complexul 
balcanic” etc. Concluzia în general a fost că „Vlahii sau Românii 
reprezintă elementul rasial care a influenţat pe slavi în aşa măsură 
încât aceştia au schimbat aspectul lor fizic ” (Silviu Dragomir: vezi ziarul 
Universul din Februarie şi Martie 1944). 



84 


CONSTANTIN PAPANACE 


Dacă acest punct de vedere, cum scrie Nicolae Iorga în „Istoria 
Românilor ”, pag. 13, n-a fost admis de cercetătorii balcanici stăpâniţi 
de ideea slavă şi greacă, până la D.D. Budimir şi Skok, în schimb a fost 
confirmat şi de ceilalţi învăţaţi români. „Noi Românii de azi - scrie 
Vasile Pârvan - suntem nu numai urmaşii Romanilor din Dacia, ci în 
aceeaşi vreme urmaşii şi ca sânge şi ca suflet ai întregei împărăţii 
romane de răsărit ”. 

Pârvan a înţeles deci unitatea pe care o formează teritoriul „ între 
graniţele geografice Alpii Norici, Bosforul Cimerian, Carpaţii nordici, 
Olimpul” (citat Iorga: „Istoria Românilor”, pag. 15). 

Din punct de vedere politic - căci pe acest plan interesează 
chestiunea aici - după tragicele experienţe făcute cu imperialismul 
sovietic, acest punct de vedere începe să fie luat în considerare şi de 
gândirea politică a multor slavi de la Sud. De aceea, pare cu atât mai 
inexplicabilă superficialitatea sau lipsa de maturitate politică de care 
dau dovadă unii români care, deşi rămaşi în urmă cu problemele politice 
de această natură, totuşi vor să încurce discuţia cu argumente răsuflate 
înainte de a fi pătruns sensul adevărat al acestei orientări preconizate de 
tot ce a fost mai distins în intelectualitatea noastră. 



ANEXE 


Anexe 


85 


Madrid, 29 Septembrie 1951 


Stimate Domnule Bujin,* 

Am primit numărul 4 al Bibliotecii Verzi, şi-ţi mulţumesc din 
toată inima, rugându-te în acelaş timp să binevoeşti a transmite Domnului 
Constantin Papanace cele mai vii felicitări din partea mea, pentru 
magistrala conferinţă. 


Cu cele mai alese sentimente de la al D-tale 

Aron Cotruş 

* 

5 Septembrie 1951 
74 bis, Av.S. 


Scumpe Domnule Bujin, 

îţi mulţumesc din adâncul inimii pentru noua D-tale atenţie de 
a-mi fi trimis conferinţa D-lui Papanace. Am citit-o cu vie plăcere şi cu 
mult interes, pentru cei ce n-au citit scrierile politice ale lui Eminescu - 
şi sunt atât, atât de mulţi - problema pusă atât de frumos şi cu atâta 
competinţă de D. Papanace va fi o adevărată revelaţie. Te rog să faci să- 
i ajungă D-lui Papanace, pe lângă salutările mele distinse, felicitările 
mele cele mai sincere pentru activitatea atât de nobil patriotică pe toate 
căile pentru cunoaşterea şi apărarea neamului nostru obidit de către cei 
ce sunt în măsură s-o facă. Această acţiune face onoare neamului şi 
crainicului neobosit. 

Cu cele mai dragi amintiri şi salutări al d-tale devotat 

CI. Isopescu 


* Multe din scrisorile primite au fost adresate, în acele zile de nesiguranţă, camaradului 
Nicu Bujin care se ocupase de colportajul acestei broşuri. 



86 


CONSTANTIN PAPANACE 
Delmenhorst, în 26 Sept. 51 


Biblioteca „M. Eminescu” 

(23) Delmenhorst, Grunstr. 28 
D-sale D-lui Nicolae Bujin (?), 
Roma 


Mult Stimate D-le Bujin, 

Primiţi vă rog cele mai inimoase mulţumiri pentru scrierea d-lui 
C. Papanace: „Mihai Eminescu, un mare precursor al legionarismului 
românesc”, ce aţi binevoit să ne-o trimiteţi. Excelenta clasificare şi 
sistematizare a ideilor politice ale lui Eminescu şi originala şi româneasca 
interpretare pragmatică a lor în această scriere, fac din ea una din comorile 
cele mai valoroase ale bibliografiei eminesciene şi poate cea mai bună 
scriere dintre publicaţiile politico-ştiinţifice ale emigraţiei române. 

Pe noi ne-ar interesa foarte mult de aceea dacă am putea primi 
din partea autorului scrierii, contra cost vreo zece exemplare ale 
publicaţiei, spre a o difuza în cercurile româneşti din Germania. 

Rugându-vă să ne comunicaţi preţul exemplarului şi adresa unde 
să vă expediem banii, vă rugăm să primiţi cele mai sincere salutări din 
partea noastră. 


V. Bendescu (în calitate de custode al bibliotecii) 

P.S. Ne-ar bucura foarte mult, dacă am putea primi câte un exemplar şi 
din celelalte scrieri ale d-lui C. Papanace. Transmiteţi-i vă rog şi D-lui 
cele mai devotate închinăciuni din partea noastră. 



87 


ANEXE 

ROMÂNIA 

Organul Românilor din Argentina 
Buenos Aires 

Casilla DE Correo 1279 26 Decembrie 1951 

D-sale, 

Domnului Constantin Papanace 
Fost Ministru, 

Roma 


Iubite Domnule Papanace, 

Excelentul camarad care este Dem. Gh. Nolla mi-a împrumutat 
pentru o zi exemplarul din posesia d-lui Comandant B.V. Uie Gâmeaţă 
a lucrării Dv. „Mihai Eminescu, un mare precursor al Legionarismului 
românesc 

Aveam deja cunoştinţă de această lucrare, din comentariile 
apărute în câteva gazete româneşti. Surpriza însă, la lectură, mi-a fost 
totală. De la „Naţionalitatea în Artă ” şi de la Cartea Căpitanului nu mi- 
a mai fost dat să trăiesc, citind, emoţii aşa de puternice. Aţi construit, 
iubite Domnule Papanace, prin această succintă broşură, un monument 
de preţ nu numai pentru legionarismul nostru, dar pentru naţionalismul 
românesc, în general. 

Deşi, cu atâta modestie, vă ascundeţi după citatele din Eminescu, 
rolul Dv. de interpret şi sintetizator este covârşitor. Nu am decât un 
regret: acela că vitregia vremurilor nu v-au îngăduit să dezvoltaţi lumi¬ 
noasele principii mai amplu, cu exemplificări mai abundente. 

Lucrarea Dv. ne revelează - celor care, ca mine, suntem absenţi 
de 15 ani din Ţară - un Eminescu necunoscut, cu intenţie bagatelizat de 
oficialitate. Dacă despre poet am spus că este genial, cu ce epitete se 
cuvine să-l gratificăm pe acest minunat vizionar, pe acest gazetar onest 
şi documentat, pe acest cugetător original şi puternic, pe acest mare 
Român, pe acest prim legionar din splendida Mişcare a Căpitanului? 
Faptul că-1 anexaţi Legiunii - la care de fapt Eminescu aderă singur, 
prin propria greutate a gândirii şi simţirii lui naţionale - o să ne aducă, 



88 


CONSTANTIN PAPANACE 


din partea celor din afară, noi injurii. Ni le doresc copioase. Pentru că 
numai un atac concentric venit din afară (aşa cum se desemnează deja în 
nota antilegionară din ultimul B.I.R.E.), poate grăbi regruparea diverselor 
formaţiuni legionare astăzi din nenorocire dezbinate.... 


Al. Frâncu 


* 

Draguignan (Var) France 
9 Februarie 1953 


Domnule Papanace, 


Am primit şi a opta lucrare (n.n. este vorba de broşura „Martiri 
Legionari ”) din seria ce tipăriţi în Roma sub titlul „Biblioteca Verde”. 
Pe toate le-am citit cu interesarea ce impun şi cu regretul că vă lipseşte 
încă posibilitatea de a le înmulţi şi împrăştia în cât mai multe mii de 
exemplare şi-n câteva limbi străine, cum merită. 

Pentru tragedia istorică a Macedoniei aromâne, nu ştiu cine a 
scris mai mult. Nu trebuie lăsaţi politicienii înguşti, nici diplomaţii 
superficiali, să aştearnă peste această chestiune, nici uitare, nici amânare. 
Nu cred că truda ce aţi pus mai mult ca oricine, de a se aduce această 
chestiune în discuţia forurilor cuvenite, să rămână fără vreo urmare. înalta 
diplomaţie nu trebuie lăsată adormită în eclipsa în care se află azi, ci 
trebuie trezită spre a vedea că are o datorie încă mai înaltă de îndeplinit, 
decât ce face în prezent prin jonglerii sterpe şi condamnabile, încât nici 
după nouă ani nu-i în stare a repara greşeala tratatelor din 1945, anume 
stabilirea justiţiei şi a libertăţii tuturor popoarelor, între care foarte 
nedreptăţite sunt Macedonia, Armenia şi toate cele subjugate în sovietele 
ruseşti. 

Sub aceeaşi învinovăţire cad şi Bisericile creştine - anchilozate, 
fărâmiţate şi vegetând în protestantismul american, şi activând încă nu în 
destulă măsură (împiedicată de fracmasonerie), - al căror glas ar trebui să 
răsune laolaltă, pururea puternic, pentru adevăr şi dreptatea trebuitoare 



ANEXE 


89 


tuturor popoarelor. Să sperăm că negura dezorientării va dispare, mintea 
li se va lumina şi acţiunea dorită de libertate şi justiţie va începe curând. 

Dar, felicitarea deosebită ce vreau să v-o prezint, creşte prin 
apariţia broşurii a opta. Lumea din ţară n-a ştiut şi încă nu cunoaşte 
frământările şi suferinţele grozave îndurate de Legiunea lui Corneliu 
Codreanu. între neştiutori am fost şi eu; de aceea am citit cutremurat 
paginile acestei broşuri. între reflexii mi-a venit şi întrebarea: Unde-s 
azi toţi acei criminali?... 

Din listele publicate ale martirilor mi-am făcut un pomelnic 
pentru rugăciunile mele. Mă voi ruga şi pentru aceştia, mă voi ruga lui 
Dumnezeu şi pentru cei ale căror nume nu-s publicate, dar au fost chemaţi 
la Dânsul ca nişte martiri ai luptei duse pentru binele unui întreg popor 
român. 


Cu arhiereşti binecuvântări şi doriri de tot binele, 

t Mitropolit Visarion 





CONSTANTIN PAPANACE 


DESTINUL UNEI GENERAŢII 

5 

Geneza şi urmările lui 
10 decembrie 1922 




Lămurire 


Conferinţa care se publică în volumul de faţă a fost ţinută la 10 
Decembrie 1942, în cadrul grupului legionar de conducere, pe când acesta 
se afla cu domiciliul forţat în satul Berkenbruck/Spree din Germania. 

Cu unele mici retuşări şi completări, a mai fost rostită şi la 10 
Decembrie 1944, după eliberarea din lagărul de concentrare de la Dachau, 
în faţa unui grup de legionari, strânşi clandestin, în Pădurea de la 
Kahlenberg, faimosul deal care străjuieşte Viena. Ne adunasem pe ascuns, 
în şedinţă comemorativă, într-un cadru care amintea de prigoanele trecute, 
spre a evita o nouă arestare în masă. Cu o lună în urmă, de ziua Sfântul 
Arhanghel Mihail, patronul Legiunii, la instigaţiile unor delatori, au fost 
arestaţi de către autorităţile germane, un grup de peste 20 de legionari, în 
majoritate Macedoneni şi duşi în regiunea mlăştinoasă de la Goltz (Neu- 
Siedlier-See) să sape la şanţuri anti-tanc, alături de prizonieri de război. 

Acum, când păşim în anul în care se împlinesc trei decenii de 
luptă de la izbucnirea Mişcării studenţeşti din 1922 şi un pătrar de veac 
de la înfiinţarea Mişcării Legionare, timp considerat suficient pentru 
conturarea fizionomiei unei generaţii, am găsit necesar să publicăm 
această conferinţă comemorativă, în semn de pios omagiu adus acestei 
generaţii de sacrificiu. 

Totodată, am crezut că prin identificarea cauzelor care au dat 
naştere Mişcării studenţeşti, precum şi prin desprinderea firului 
conducător ce străbate diferitele ei faze, se va înlesni noilor generaţii de 
luptători să pătrundă mai bine fenomenul legionar şi linia trasată de 
Căpitan. 

Dar, în afară de aceste preocupări de natură legionară, am 
presupus că o cunoaştere mai temeinică a genezei şi urmărilor lui 10 
Decembrie 1922 - acest incomparabil fenomen românesc de ordin politic, 
social şi spiritual care a reţinut atenţia atâtor studioşi străini - ar putea fi 
de folos şi celorlalţi Români care nu sunt încadraţi în Mişcarea Legionară. 
Destinul unei generaţii, în cadrul neamului din care face parte, este bine 



94 


CONSTANTIN PAPANACE 


să fie cunoscut şi, mai cu seamă, înţeles. Numai aşa se pot evita 
convulsiuni inutile, dăunătoare şi uneori chiar fatale. 

Am fi mulţumiţi, dacă paginile ce urmează ar contribui cu ceva 
la înţelegerea unei generaţii atât de chinuită, calomniată, decimată şi 
răstignită în prigoane ce se ţin lanţ, de trei decenii, pentru că a iubit prea 
mult: ţara, neamul şi pe Hristos. 

13 Ianuarie 1952 C. P. 


Lămurire la a doua ediţie 

Prima ediţie a broşurii de faţă a fost epuizată mai demult. în tot 
acest timp, ne-a fost cerută cu insistenţă de mulţi camarazi. Am dat însă 
precădere publicării altor studii inedite care, în colecţia „Biblioteca 
Verde ”, a ajuns la nr. 23. Acum, întrucât această broşură continuă să fie 
căutată, am hotărât publicarea acestei a doua ediţii. O facem fără nici o 
modificare. 


Septembrie 1978 


C. P. 



I. Zvâcnirea instinctului naţional 

Ziua de 10 Decembrie 1922 înseamnă o dată de răscruce în istoria 
neamului românesc. Cu cât va trece timpul, cu atât importanţa acestei 
zile se va evidenţia mai mult. La cea de a 22-a aniversare a Mişcării 
studenţeşti şi în perspectiva celor două decenii şi mai bine de lupte 
crâncene, se cuvine să facem un pas spre a desprinde din învălmăşeala 
atâtor evenimente firul conducător pe care s-a mişcat această luptă în 
diferitele etape ce s-au succedat. 

Instinctul 

Apare evident faptul că Mişcarea Studenţească din 1922 a fost 
o puternică erupţie a instinctului naţional. O mărturisesc toţi aceia care 
au trăit-o: „Această nebănuită de nimeni manifestare colectivă a tinereţii 
româneşti - scrie Căpitanul - a fost o isbucnire vulcanică, pornită din 
adâncurile naţiei” (Pentru Legionari, pag. 75). Iar Ion Moţa spune: 
„Ne-am dat clocotului şi svăcnirii curate. Căci „ mişcarea studenţească ” 
n-a fost decât o svăcnire a inimei noastre, mai bine zis o reproducere în 
sufletele noastre a unei svâcniri uriaşe, venite din adâncurile fiinţei 
neamului nostru. Un spasm al naţiunii bolnave, iată ce a fost mişcarea 
noastră ”(Cranii de lemn , pag. 230). 

Se împlinea o veche profeţie a lui Eminescu: „Domnia fanariotă 
şi scurgerea sistematică de stărpituri şi faliţi în şesul Ţării Româneşti 
a ţinut 121 de ani. Abia la 1921 avem perspectiva că, prin o lungă 
reacţiune a spiritului naţional şi a puterii de asimilaţiune a solului şi a 
rassei, vom fi exterminat până şi urmele acelei domnii odioase” (Voi. 
II, pag. 292). „ Dacă privim fierberea vieţii noastre publice, putem vedea 
bine că neliniştea perpetuă din generaţiunea de azi la ordinea zilei şi 
frecăturile ei, atât din viaţa politică cât şi din cea spirituală, nu-şi are 
cauza lor pe atâta în interese personale (precum susţin unii), ci mai 
mult în profunda sciziune dintre direcţiunele pe care au apucat unii de 
pe o parte, alţii pe de alta... 



96 


CONSTANTIN PAPANACE 


însă generaţiunea ce creşte are şi ea datorii de împlinit, precum 
le are fiecare generaţiune, ce se înţelege pe sine însăşi; şi e lesne de 
presupus că membrii ei, îndată ce au cunoscut răul, au cugetat şi la remedii 
contra lui. 

... Dacă o generaţiune poate avea un merit, e acela de a fi un 
credincios agent al istoriei, de a purta sarcinele impuse cu necesitate 
de locul pe care îl ocupă în înlănţuirea timpilor. Şi istoria lumii cugetă, 
deşi încet, însă sigur şi just: istoria omenirii e desfăşurarea cugetării 
lui Dumnezeu. Numai expresiunea exterioară, numai formularea 
cugetării şi a faptei, constituiesc meritul individului ori al generaţiunii, 
ideea internă a amândurora e latentă în timp, e rezultatul unui lanţ 
întreg de cauze, rezultat ce atârnă mult mai puţin de voinţa celor prezenţi 
decât a celor trecuţi” (Voi. I, pag. 43). 

Pare că aceste adevăruri formulate de Eminescu îşi găsesc o 
aplicare integrală în „Mişcarea studenţească”. Totuşi, se naşte o serie 
întreagă de întrebări în legătură cu fenomenul produs în 1922. De ce 
acest instinct n-a erupt până atunci? De ce izbucneşte tocmai, imediat 
după întregirea graniţelor, adică în momentul când împlinirea idealului 
milenar era în toi şi când ar fi părut mai natural să fie - mai ales după 
încordările războiului - o tendinţă spre tihnă, pentru gustarea acestei 
mari bucurii? Avea numai un mobil de apărare (defensiv) faţă de 
primejdia bolşevică, ce se profila tot mai ameninţătoare prin suportul 
ce-1 găsea în infiltraţiile evreieşti din Ţară, sau includea şi năzuinţi 
ofensive, de afirmare românească, ce depăşeau cu mult această primejdie? 
Din ce adâncuri veneau şi încotro se îndreptau aceste năzuinţi? Ce 
corelaţie există între ele şi momentul istoric, în care s-au manifestat cu 
atâta vehemenţă? 

Iată întrebări, care nu şi-ar putea găsi răspunsul integral în cadrul 
restrâns al acestei expuneri comemorative. Totuşi, vom încerca să schiţăm 
unele elemente esenţiale, care au avut un rol decisiv în declanşarea 
„Mişcării studenţeşti” din anul 1922. 



II. Climatul războinic 


Prin concepţia noastră legionară, profund creştină, noi nu putem 
împărtăşi ditirambele exagerate făcute de unii cugetători, care consideră 
războiul ca „ceva divin în el însuşi” (Joseph de Maistre) sau ca 
„fenomenul cel mai profund, cel mai sublim al vieţii morale ” (Prudhome) 
şi nici nu credem ca Moltke că „fără răsboiu, omenirea s-ar steriliza în 
materialism Totuşi nu negăm că, pe lângă atâtea calamităţi, războiul 
are şi unele părţi salutare în legătură cu procesul de selecţiune socială. 

Confruntarea la fiecare clipă cu moartea pe câmpurile de bătaie, 
zguduie adânc întreaga fiinţă a unui individ sau a unui neam. Legea 
selecţiunii naturale prin luptă funcţionează intens. Instinctele ofensive 
şi de afirmare se dezmorţesc şi se învolburează. Elementele cărora li s- 
au ofilit complet aceste instincte combative sunt depăşite şi adesea se 
prăbuşesc ca nişte copaci şubrezi. Chiar dacă în vâltoarea unui război se 
consumă mai mulţi dintre cei aleşi, totuşi, climatul spiritual, care se 
naşte, este propice mai mult respiraţiilor mari şi adânci. Duhul epopeic 
începe să stăpânească. Atmosfera tihnită, minoră şi adesea prozaică, se 
aşează ca o pâclă în vreme de pace, se destramă sub presiunea tragismului 
pe care îl capătă problemele de existenţă în aspra confruntare cu moartea. 
Atunci adâncurile desfundate ale unui neam se învolburează şi îşi caută 
forme noi de viaţă, în consonanţă cu esenţa sa originară. 

Războiul de întregire din 1917a avut acest efect asupra sufletului 
românesc. Toate reziduurile sedimentate şi zgura aşezată în cele patru 
decenii de viaţă publică dulceagă, în aparenţă prosperă şi liniştită - 
tulburată doar, pentru un scurt moment, de răscoalele ţărăneşti din 1907, 
care erau un simptom al clocotului din adâncuri - au fost în aceşti ani de 
război vârtos scuturate. 

Instinctul de viaţă românească, dezmorţit acum, de sub poleiala 
strălucitoare, dar şi otrăvitoare, în care îl înăbuşea o clasă conducătoare hibridă 
prin structură şi înstrăinată sufleteşte, îşi căuta drumul propriului său destin. 

Bucuria trecerii Carpaţilor, alternată cu drama unei retrageri 
haotice, întreagă această gamă de emoţii contradictorii a făcut ca răscolirea 



98 


CONSTANTIN PAPANACE 


să fie în toată întinderea şi mult mai adâncă. Din această răscolire generală 
s-a născut spiritul de luptă eroică, ce a animat armatele de ţărani de la 
Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi în alte atâtea părţi glorioase. 

Dar aceasta cotrasta profund cu preocupările meschine ale multora 
de la spatele frontului şi mai ales cu atitudinea mai mult decât detestabilă 
a fostului Principe Carol - viitorul rege tiran - care, cu clicile lui cultivate 
de pe atunci, se dedau cu atâta nesocotinţă la petreceri şi orgii. Acest 
contrast izbitor, pus în evidenţă pe fondul unei mari tragedii naţionale, a 
făcut să se adâncească iremediabil discrepanţa sufletească între marea 
masă a poporului român şi pătura lui conducătoare superpusă. 

Grelele încercări ale războiului au învârtoşit instinctul de viaţă 
al poporului român şi au dezechilibrat până la descompunere putreda lui 
clasă conducătoare. Din acel moment, s-a născut în mod virtual profunda 
criză internă, în care se va zbate Statul Român. Sufletul românesc 
învolburat nu va putea fi dominat şi nici modelat şi orientat de această 
clasă impotentă şi iremediabil compromisă. Dar diferitele diversiuni 
făcute sub lozinca răspunderilor prin averescanism sau a dreptăţii sociale 
prin ţărănismul unor surtucari, pe care A.C. Cuza îi chema „la ţăranul 
român cu perciunii de jupân ”, vor reuşi pentru un timp, să amăgească 
năzuinţele adevărate ale sufletului românesc şi să amâne pentru puţină 
vreme un conflict devenit inevitabil. 

Generaţia studenţească de la 1922 a trăit intens aceste zguduiri ale 
războiului, la o vârstă când puterea de receptivitate era cea mai mare. 
Sensibilitatea ei a fost adânc brăzdată de frământările de atunci. Din prima 
clipă a izbucnirii războiului, Căpitanul, care încă nu împlinise 17 ani, a 
plecat spre Ardeal, la regimentul unde făcea serviciu tatăl său, „ împins de 
dorul de a fi şi el printre luptătorii de la front”. Camaradul său de luptă, 
Ilie Gâmeaţă, participă activ ca cercetaş, pe toată perioada războiului, iar 
Ion Moţa, deşi mai tânăr cu trei ani, refugiat în Moldova, ieşea ca elev la 
munca câmpului „ muncindpentru ostaşii care luptau pe front ” (v. Andrei 
lonescu, Almanahul Cuvântului, pag. 132). Şi aceeaşi participare entuziastă 
a avut-o întreg tineretul Ţării. întâmplarea din pădurea Dobrina (Martie 
1919), povestită cu atâta emoţie de Căpitan, este caracteristică tocmai pentru 
noul duh, care s-a zămislit din încleştarea războiului. Acest duh nou va fi 



Destinul unei generaţii 99 

purtat în suflet de viitori studenţi şi, după dibuiri şi frământări, va izbucni 
într-o zi cu puteri nebănuite. 

Climatul aspru de război şi confruntarea cu moartea, pe lângă 
învolburarea forţei vitale a naţiei româneşti, a deschis şi perspective cu totul 
noi, în privirea, simţirea şi judecarea realităţilor naţionale şi internaţionale, 
în multe privinţe esenţial deosebite de cele de înainte de război. 



/V 

III. întregirea teritorială 

Produce şi ea o profundă schimbare în evoluţia sufletului românesc. 

Prin rezultatul politic al întregirii graniţelor nu se epuiza, cum s- 
a crezut, idealul naţional, pentru ca noile generaţii să se găsească în faţa 
uni gol producător de criză şi stagnare sufletească. Dacă s-ar fi întâmplat 
un asemenea fenomen, cel puţin prima generaţie de după război, adică 
generaţia de la 1922, n-ar fi manifestat nici un fel de nelinişte. Ar fi 
înclinat să beneficieze tihnită de avantajele pe care le aducea cu sine 
împlinirea idealului naţional. în realitate, însă, fenomenul s-a întâmplat 
invers: sufletul românesc pus în mişcare de toate aceste evenimente 
simţea - chiar dacă nu complet desluşit - că de acum începe partea 
pozitivă a idealurilor româneşti. 

De milenii neamul românesc a năzuit să se unească. Acest lucru 
era o condiţie esenţială oricărei prosperităţi de forţă materială sau 
spirituală. Dar era numai o condiţie, o etapă, un obiectiv premergător - 
fie el oricât de important - nu însă un scop. Lupta dusă în acest sens, va 
avea mai mult un caracter exterior şi material, similar obiectivului 
urmărit. Unirea Principatelor, înălţarea lor la rangul de regat, ca şi 
întregirea teritorială din 1918, nu puteau constitui, prin ele însele nişte 
finalităţi. Ele erau numai etape de pe versantul negativ al existenţei 
noastre naţionale, determinat de situaţia geografică şi vitregia istorică, 
pe care neamul românesc a trebuit să le parcurgă pentru a ieşi pe creştet, 
la suprafaţa istoriei. Astfel că întregirea graniţelor însemna constituirea 
bazei de plecare spre partea pozitivă şi creatoare, nu însă şi plecarea. 
Aici era punctul de unde se bifurcau perspectivele. Dacă cei din generaţia 
unirii (bătrână), privind spre trecutul luptelor, îşi considerau visul 
împlinit, cu sentimentul unei finalităţi, generaţia tânără, dimpotrivă, 
simţea, oricât de nedesluşit la început, că pentru prima dată neamul 
românesc întregit se găseşte în condiţii de a putea avansa temerar în 
istorie. Din imboldul acestor năzuinţe îngrămădite de milenii, venea 
toată neliniştea şi înfrigurarea generaţiei de la 1922. 



Destinul unei generaţii 101 

„Această mare înnoire a naţiunii române - se întreabă înfrigurat 
Căpitanul - este posibil să vină? Urmează. O simţim cu toţii. După lunga 
noapte de veacuri, azi, între aceleaşi graniţe, poporul român aşteaptă 
răsăritul soarelui, aşteaptă ceasul învierii lui ca neam. Este posibil oare 
ca toate frământările milenare să se oprească la o simplă chestiune de 
formă: unirea într-un Stat a tuturor Românilor? Nu simţiţi din adâncuri 
cum clocoteşte marea renaştere a poporului român? In această înviere 
va avea un rol covârşitor tinerimea. Pe dânsa o cheamă destinul să joace 
pe scena istoriei. Nu ne înţeleg oamenii vechi? Nu ne înţeleg pentru că 
apelul sacru al destinului numai noi îl putem auzi, numai noi îl înţelegem, 
pentru că numai nouă ni se adresează” (C.Ş.C., pag. 71-72). 

Ruperea zăgazurilor despărţitoare de fraţi de la nişte frontiere 
artificiale a făcut să năvălească şuvoaiele de simţiri stăvilite şi comprimate 
până atunci, care acum, însă, se revarsă tumultos pe tot cuprinsul Ţării 
întregite şi cu deosebire în universităţi. 

Şi acest tumult de viaţă nouă nu va fi înţeles nu numai de decrepita 
clasă conducătoare înstrăinată, dar cu unele excepţii nici de cei mai bine 
intenţionaţi bătrâni naţionalişti. Plămânii lor, obişnuiţi să respire mai mult 
în intimitatea cadrelor regionale, cu inerentele lor mărunţişuri, se găseau 
nepotriviţi pentru respiraţia pe care o dau spaţiile mari. 



102 


IV. împroprietărirea ţăranilor 

Reforma agrară şi sufragiul universal, proclamate sub presiunea 
evenimentelor, au stârnit noi curente de energie, de data aceasta în sens 
vertical, de jos în sus, până la Universitate, valuri proaspete de tineret. Aceste 
contingente formate de fiii sau fraţii ţăranilor, care imediat după război s-au 
întors de pe front „ cu dor şi hotărâre de viaţă nouă ” (Pentru Legionari, 
pag. 121), aducea un instinct românesc nealterat, sănătos şi înfrigurat de 
aceleaşi mari năzuinţe. Prin revărsarea lor masivă, se schimbă esenţial 
structura sufletească a corpului studenţesc, compus până atunci, din 
progeniturile elementelor orăşeneşti, care în mare parte erau de provenienţă 
dubioasă sau deformate sufleteşte de o mentalitate cosmopolită. 

Noile preocupări ale tinerilor fii de ţărani, vor purta pecetea 
instinctului sănătos (măcar în germen) adus din lumea satelor şi nu vor 
avea, în general, acele manifestări patriotarde, fanfaroane şi lipsite de orice 
credinţă interioară, reprezentate de speţa de studenţi zişi naţionalişti din 
care mai târziu se vor recruta diverşii Iamandi, Manciu şi alte asemenea 
exemplare detestabile. Contrastul între mizeria satelor natale şi poleiala 
orbitoare a oraşelor, unde mişuna în desfrâu lumea interlopă a veniturilor, 
le va irita sensibilitatea şi răvăşi rândurile. Cei slabi vor aluneca şi se vor 
descompune în această lume sleită de plăceri, roasă de vicii şi pervertită 
de turpitudini, sau se vor rese mn a în mizeriile camerelor mucegăite sau 
prin mansardele gheboase şi prelinse de ploaie, mângâind speranţa unei 
mizerabile slujbe de stat. Cei tari însă, vor mocni gânduri de evadare 
sălbatică sub impulsurile ancestrale, răscolite acum, după război, dar încă 
nelămurite pe deplin. încotro, însă, se vor îndrepta? lată, răspântia cu 
surprizele şi toate primejdiile ce vor rezulta din cursele întinse spre direcţiile 
orientărilor greşite. Oricum, un lucru este cert: în studenţimea de la 1922, 
pentru prima dată în istoria noastră naţională, instinctul ţărănimii este 
reprezentat masiv. Şi acest fapt va avea mari repercusiuni în evoluţia acestei 
lupte şi a Ţării în general. Prin marele aflux al studenţilor de origine 
ţărănească, componenţa socială a inteligenţei româneşti va suferi o 
schimbare în proporţii necunoscute până atunci. 



103 


V. Conspiraţia bolşevică 

în toiul acestor răvăşiri, frământări şi dospiri, care caracterizează 
momentele de naştere ale României întregite, începe să se profileze, din 
ce în ce mai ameninţătoare, primejdia bolşevică de peste Nistru. 

Aceasta devenea cu atât mai mare, cu cât elementele evreieşti 
infiltrate în toate provinciile româneşti şi cu deosebire în Moldova, 
Basarabia şi Bucovina şi contaminate de virusul comunist, deveniseră 
factorii cei mai activi în acţiunea de propagare a acestei doctrine a urii, 
subminând, sub toate formele, consolidarea României abia întregite. Din 
această pepinieră se recrutau toţi agenţii de disoluţie naţională, care 
urmăreau extinderea bolşevismului în România. 

Atacurile împotriva instituţiilor de bază ale statului (şcoală, 
armată, biserică, dinastie etc.) erau date sistematic, făţiş şi insolent. 
Capcanele diversiunilor - arma lor atât de preferată - erau abil întinse în 
toate sectoarele vieţii publice; perfide plase ţesute diabolic, pentru 
prinderea celor naivi, se întindeau în toate părţile. Muncitorimea 
înfometată şi setoasă de dreptate o ţineau în mână, prin promisiuni 
demagogice; injectată de ură, o aruncau în lupte pentru ca, prin agitaţii 
şi greve, să paralizeze orice activitate şi să dezorganizeze Statul. Aşa 
zişii intelectuali cu instinctul de conservare ofilit în abstracţiuni uscate 
şi cu capul turmentat de dialectica sarbădă a materialismului istoric, se 
clătinau gata de prăbuşire. Elanul tranşeelor era colectat, prin prestigiul 
dobândit în timpul războiului, de Mareşalul Averescu, în tiparele mai 
mult decât dubioase ale Ligii Poporului spre a-1 descompune prin 
stagnare sau a-1 compromite la momentul oportun. De asemenea, noul 
şi sănătosul suflu al ţărănimii, care la 1917 „ din instinct se opunea acestui 
val distrugător” (Pentru Legionari, pag. 10), era şi el acum ademenit 
spre „ ţărănismul” a cărui doctrină era atât de îmbibată de curentele 
poporaniste ruse, care - cum se ştie - au premers pregătind terenul pentru 
triumful bolşevismului. Chiar şi influenţa întremătoare, pe care viaţa 
sănătoasă a Ardealului, îndârjit de lupta milenară, putea să o reverse în 
România Mare, a început să fie alterată, în ritm galopant, de levantismul 



104 CONSTANTIN PAP AN ACE 

clasei conducătoare din Vechiul Regat, fapt care a avut ca reflex, chircirea 
într-o mentalitate regionalistă. 

Nici sectorul studenţesc nu a fost neglijat. în primul an după 
război, la deschiderea Universităţii din laşi, grupul studenţilor români 
naţionalişti, „redus ca număr, era copleşit de masa imensă a studenţilor 
jidani, veniţi din Basarabia, toţi agenţi şi propagatori ai comunismului ” 
(Pentru Legionari , pag. 15). „Câţiva, care mai încercam să rămânem 
pe poziţie, eram învăluiţi într-o atmosferă de dispreţ şi duşmănie. Colegii 
de alte păreri, cei cu libertatea de conştiinţă şi cu principiul tuturor 
libertăţilor, scuipau în urma noastră când treceam pe stradă sau pe 
sălile facultăţilor şi deveniseră agresivi, din ce în ce mai agresivi ” 
(Pentru Legionari, pag. 16). 

Dar aici, manevra uneltirilor descria şi o curbă mult mai largă. Planul 
lor conceput iniţial şi pus în aplicare prin elementele aservite, din diferitele 
guverne, era dezrădăcinarea şi proletarizarea intelectualilor, meniţi să 
formeze cadrele „revoluţionare de meserie”, care vor răscoli şi îndruma 
armata proletară din această ţară. Masele de tineri smulşi din lumea satelor 
şi apoi aruncaţi în mizeria şi promiscuitatea centrelor cosmopolite, unde 
sunt situate universităţile, vor fi lesne desfigurate sufleteşte, constituind un 
adevărat rezervor de revoltă şi ură distrugătoare. De aici îşi vor recruta agenţii 
pe care îi vor îndruma apoi spre locurile lor natale, spre a infecta sănătosul 
instinct din lumea satelor, a cărei rezistenţă morală au avut prilejul să o 
verifice. Acest sistem de subminare dăduse roade apreciabile în alte ţări. 

Aşadar, în toate sectoarele mai importante ale unei naţiuni, 
primejdiile erau mortale. Dar clasa noastră conducătoare - chiar şi 
elementele cele mai bine intenţionate - nu putea înţelege nici frământările 
adânci, prin care trecea sufletul românesc după război şi nici manevrele 
perfide, la care se dedau inamicii unei Românii sănătoase. Această clasă 
conducătoare, intrată în plină descompunere, nu putea combate temeinic 
primejdiile, fiind cu totul depăşită de noile condiţii de viaţă create de 
război. 



VI. Apariţia Căpitanului 

Şi atunci naţia şi-a trimis din adâncuri Căpitanul. El este, înainte 
de toate, instinct puternic şi voinţă masivă. Este acelaşi instinct care, la 
izbucnirea războiului, l-a mânat, încă copil fiind, pe cărările care duceau 
la dezrobirea Ardealului, „ împins de dorul de a fi şi el printre luptătorii 
de pe front”', iar cu doi ani mai târziu, în primăvara anului 1919, se 
strângea în pădurea de la Dobrina cu tinerii săi camarazi, a căror viaţă 
abia înmugurea, să trăiască înfrigurările şi dorul de luptă împotriva 
bolşevismului. 

Acest excepţional instinct, cu care sunt înzestraţi numai 
conducătorii înnăscuţi, îl vor orienta în învălmăşagul atâtor năzuinţe, 
sentimente şi tendinţe contradictorii de la marea răspântie istorică, în 
faţa căreia raţiunea şi calculele cele mai abile rămâneau neputincioase. 

„ Când m-am aruncat în cea dintâi luptă - scrie Căpitanul - n- 
am făcut-o în urma vreunui îndemn din partea cuiva. Nici în urma vreunei 
consfătuiri, a vreunei hotărâri prealabile cu executarea căreia aş fi 
fost eu însărcinat. Nici măcar sub impulsul unei mari şi îndelungate 
frământări sau cugetări adânci, în care să-mi fi pus această problemă. 
Nimic din toate acestea. N-aşi putea să definesc cum am intrat în luptă. 
Poate ca un om care, mergând pe stradă cu grijile, nevoile şi gândurile 
lui, surprins de focul care mistuieşte o casă, îşi aruncă haina şi sare în 
ajutorul celor cuprinşi de flăcări” (Pentru Legionari, pag. 65). 

Şi precizia orientării este uimitoare. Se putea vedea că în el 
activează însuşi Destinul Românesc. Din prima clipă a vieţii sale 
studenţeşti, în toamna anului 1919, se azvârle în luptă alături de 
muncitorul Constantin Pancu, în sectorul cel mai primejduit al 
muncitorimii. Astupă breşea făcută de atacul comunist, sparge greva de 
la regie şi îşi încununează victoriile prin arborarea steagului tricolor, 
după ce a smuls pe cel comunist, deasupra puternicei redute roşii a 
atelierelor C.F.R. Nicolina (Iaşi). 

Cu spatele acoperit, îşi creează un grup de şoc cu care angajează 
apoi marea bătălie pe planul studenţesc. Acesta era sectorul cel mai 



106 


CONSTANTIN PAPANACE 


important al vieţii publice româneşti, prin poziţia lui centrală şi de 
intersecţie pe care o ocupă în evoluţia statului român cu o populaţie 
ţărănească copleşitoare. Aici dă atacuri succesive şi concentrice. Simte 
că este poziţia cheie de unde se radiază întreaga forţă propulsoare a 
organismului naţional. 

Primul congres studenţesc după război s-a ţinut la Cluj, în zilele 
de 4, 5, 6 Septembrie 1920, „într-o atmosferă de mare entuziasm, 
datorită unirii neamului românesc prin forţa armelor şi jertfelor lui. 
Era cea dintâi întâlnire a tinerilor intelectuali ai unui popor răzleţit în 
cele patru vânturi de soartă şi de noroc. Două mii de ani de nedreptăţi 
şi suferinţe se încheiau acum. Cât entuziasm, câte emoţii sfinte, câte 
lacrimi n-am vărsat cu toţii! Dar pe cât era de mare entuziasmul pentru 
prezentul care ne copleşea inimile prin măreţia lui, pe atât era de mare 
dezorientarea faţă de lina viitorului” (Pentru Legionari , pag. 39). Din 
toate părţile se făceau presiuni pentru admiterea în centrele universitare 
şi la conducerea lor a studenţilor evrei care, cum am văzut, erau adepţii 
ideologiei comuniste şi a cărei difuzori fanatici sau interesaţi deveneau. 
Majoritatea conducerii studenţeşti de atunci cedase în această privinţă. 
Situaţia a fost restabilită datorită Căpitanului. 

„Micul nostru grup de la Iaşi, invincibil prin hotărârea sa, unit 
cu grupul Bucovinenilor, s-a luptat timp de două zile cu îndârjire. Până 
la sfârşit a învins. Congresul a admis moţiunea propusă de mine, prin 
vot nominal, împotriva moţiunii susţinută de întreaga conducere 
studenţească. Votul acesta cred că nu l-a dat din convingere, ci mai mult 
impresionat de hotărârea şi disperarea cu care a fost dusă lupta. 

...Victoria noastră de atunci a fost hotărâtoare. Centrele 
studenţeşti, dacă punctul nostru de vedere ar fi căzut, şi-ar fi pierdut 
caracterul lor românesc şi, în contact cu jidanii, ar fi apucat pe calea 
bolşevismului. Studenţimea română a fost la o mare răspântie. Iar mai 
târziu, la 1922, n-am mai fi avut o izbucnire a unei mişcări studenţeşti 
româneşti, ci poate o izbucnire a revoluţiei comuniste” {Pentru 
Legionari , pag. 40). 

Şi bătălia a continuat din ce în ce mai îndârjită la laşi, împotriva 
senatelor universitare ateiste care „proclamară în ceasurile grele de 
atunci lupta contra lui Dumnezeu”', împotriva studenţilor comunişti, 



Destinul unei generaţii 107 

care făceau greve şi purtau ostentativ şepci ruseşti; împotriva presei 
înstrăinate, care otrăvea şi dezorienta opinia publică, incitând-o la revoltă; 
iar cu ajutorul elevilor de liceu - viitorii studenţi - această luptă s-a 
extins şi în târgurile din provincie pentru a combate nesănătoasa 
propagandă bolşevică făcută prin turneele teatrale ale evreilor 
comunizanţi. 

La 4 Mai 1921, Căpitanul a fost eliminat din toate universităţile. 
Dar această măsură nu numai că nu l-a intimidat, dar l-a îndârjit şi mai 
mult. El nu-şi mai aparţinea şieşi. Devenise, cum spune Eminescu, „un 
credincios agent al istoriei” (Voi. I, pag. 43), căci şi primejdiile pe care 
le înfrunta cu atâta hotărâre erau decisive, nu numai pentru soarta 
poporului român, dar şi pentru întreaga civilizaţie creştină. 

Această viziune s-a făcut clară încă din primele ciocniri cu 
demonstraţiile comuniste de lucrători înflămânziţi şi manevraţi de mâna 
criminală a Moscovei. „Dacă ar fi învins aceştia - se întreabă Căpitanul 
- ar fi avut cel puţin o Românie condusă de un regim muncitoresc 
românesc? Ar fi devenit muncitorii români stăpânii ţării? Nu! Ar fi devenit 
de a doua zi robii celei mai murdare tiranii... ” (Pentru Legionari , pag. 
17). „Triumful mişcării comuniste în România ar însemna: desfiinţarea 
Patriei, desfiinţarea Monarhiei, desfiinţarea familiei, desfiinţarea 
proprietăţii individuale şi desfiinţarea libertăţii” (C.Ş.C., punct 65). Era 
o luptă pe viaţă şi pe moarte. în greutăţile ei, a început să se facă o selecţiune 
a elementelor luptătoare, care se grupau în jurul Căpitanului, în prima 
fază la cercul studenţesc „Ştefan Vodă”, iar mai târziu la „Asociaţia 
studenţilor creştini ’' din Iaşi, devenită un puternic centru de luptă naţională. 

Energia de titan, desfăşurată de Căpitan în cei trei ani de lupte 
şi primejdii, pe care el, ca un Făt Frumos din poveste, le trăia fără să ţină 
seamă de nimic, a brăzdat adânc sensibilitatea românească. Şi instinctul 
fiecărui român, în dibuire până atunci, începe să fie polarizat ca de un 
magnet către adevăratul său sens şi care să-l ducă spre lumină. 

Prin apariţia Căpitanului, se realizează în viaţa publică 
românească o lege de bază a istoriei, care a condiţionat şi stăpânit toate 
prefacerile şi evenimentele epocale, şi anume: adâncile năzuinţe ale 
maselor înfrigurate să fie polarizate şi fecundate de o puternică 
personalitate. Rezultatele nu vor întârzia. 



VIL Izbucnirea mişcării 


„Intr-adevăr, la 3-4 Decembrie, la Bucureşti, Iaşi, Cernăuţi sunt 
mari manifestaţii de stradă. întreaga studenţime română este în picioare, 
ca într-un ceas de mare răspântie. Pentru a mia oară, rasa aceasta a 
pământului, ameninţată de atâtea ori în decursul veacurilor, îşi aruncă 
tineretul în faţa primejdiei spre a-şi salva fiinţa. Un mare moment de 
electrizare colectivă, fără pregătire prealabilă, fără decizii luate în 
comitete, fără ca cei din Cluj să se cunoască cu cei din Iaşi, Cernăuţi, 
Bucureşti. Un mare moment de iluminaţie colectivă ca lumina unui fulger 
în mijlocul unei nopţi întunecoase, în care o tinerime întreagă îşi vede 
linia de viaţă a ei şi a neamului” (Pentru Legionari, pag. 77). 

„La 10 Decembrie, delegaţi din toate centrele se adună la Bucureşti, 
îşi fixează în zece puncte ceeace au crezut că formează esenţa mişcării lor şi 
se declară gre\’a generală pentru toate Universităţile, cerăndu-se realizarea 
acestor puncte. Nu este 10 Decembrie mai mare prin valoarea formulării, 
care s-afăcut atunci, după cât au putut delegaţiiformula din esenţa adevărului 
care frămînta sufletul întreg al studenţimii române. Este mare prin miracolul 
trezirii acestei tinerimi la lumina pe care a văzut-o sufletul ei. Este însemnată 
ca zi a hotărârii. A hotărârii la acţiune, a declarării răsboiului sfânt, care va 
cere acestei tinerimi române atâta tărie de suflet, atâta eroism, atâta 
maturitate, atâtea jertfe cunoscute şi necunoscute, atâtea morminte! 10 
Decembrie 1922 cheamă tineretul pământului acestuia la un mare examen. 
Nici cei din Bucureşti - încheie Căpitanul - şi nici eu care eram departe şi 
nici alţii, care poate erau copii prin liceu, dar care astăzi lâncezesc în adânci 
închisori sau dorm sub pământ, n-am crezut că ziua aceasta ne va purta prin 
atâtea primejdii şi ne va aduce atâtea lovituri şi atâtea răni în lupte pentru 
apărarea ţării noastre” (Pentru Legionari, pag. 79). 

Iar Ion Moţa precizează: „Nu noi, studentul cutare sau celălalt, am 
dat naştere mişcării. Ea s-a născut spontan din sufletul masei studenţeşti, 
suprapus sufletului naţiunei” (Cranii de lemn , pag. 231). 

Şi totuşi, acum, la această aniversare, care se face după două decenii 
şi mai bine, timp suficient de a arunca o privire retrospectivă mai completă, 



Destinul unei generaţii 109 

se poate mărturisi adevărul istoric întreg şi netulburat de o excesivă 
modestie. Fără personalitatea excepţională a Căpitanului, în condiţiile grele 
de după război, nu s-ar fi putut concepe o mişcare studenţească românească 
de atâta amploare, cu toate predispoziţiile care existau în acest sens. Dar 
dacă totuşi, s-ar fi născut, ea s-ar fi destrămat repede în diversiuni şi 
compromisuri. I-ar fi lipsit axa, animatorul şi polarizatorul neînfricat şi 
neclintit. Fără Căpitan, secundat de Ion Moţa, Mişcarea studenţească n-ar 
fi rodit atât de adânc , în istorie, mult mai adânc decât bănuim noi astăzi. 

Este impresionantă modestia şi discreţia Căpitanului şi a lui Ion 
Moţa, precum şi grija lor plină de abnegaţie, de a transpune importanţa unui 
mare eveniment numai pe instinctul masei, fără a-şi revendica pentru ei alt 
merit decât acela de a fi fost o „zvâcnire curată” a acestui instinct. Ce 
contrast cu mentalitatea egocentrică a atâtora, care pentru a-şi aroga merite 
închipuite recurg chiar la falsuri grosolane! Adevărul însă rămâne: Căpitanul 
a pus generaţia de la 1922 pe linia destinului, „care trece luminos de-a 
lungul întregului nostru viitor românesc, indicând cale de viaţă şi de onoare 
pe care va trebui să mergem noi şi strănepoţii noştri, dacă voim viaţă şi 
onoare pentru neamul nostru ” (Pentru Legionari , pag. 77-78). 

Sub raportul tacticii politice, 10 Decembrie 1922 este de o 
importanţă covârşitoare. Prin cucerirea întregului sector studenţesc - 
care, după cum am spus, ocupa o poziţie centrală în configuraţia vieţii 
publice româneşti - s-a dobândit o bază de plecare, de unde va fi atacat 
cu mai multă vigoare bolşevismul cu toate derivatele şi diversiunile lui. 

Manevra duşmanului, care urmărea să facă, prin declasarea şi 
proletarizarea studenţimii, un ferment de disoluţie naţională şi socială, 
nu numai că este preîntâmpinată de Căpitan, dar este chiar întoarsă. 
Duşmanul este silit să treacă în defensivă. 

De atunci, impertinentul duşman şi-a pierdut insolenţa atacului 
făţiş. El se va retrage în tenebre, de unde va unelti prin interpuşi. Şi 
studenţimea română va da de acum înainte făclierii cei mai temerari ai 
noului ideal, pe care naţia îl aştepta de milenii. De acum, „marea masă 
studenţească merge călăuzită de instinctul sănătos al rasei şi de umbrele 
morţilor” (Pentru Legionari , pag. 124). Ea s-a pus pe linia destinului 
românesc şi pe acest drum, plin de lupte grele, „copiii îşi vor întinde 
mânuţile nevinovate să-i salute ”, iar mulţimile înfrigurate vor simţi cum 
„clocoteşte viitorul” şi vor plânge de bucurie. 



VIII. Plumb în aripi 

învolburarea studenţească din 1922, care pornea din instinctul 
naţiei, aducea la început, prin caracterul ei eruptiv - ca orice erupţie - 
năzuinţe încă nelămurite pe deplin. Gândurile şi sentimentele cele mai 
sublime se vor găsi amestecate cu gânduri şi sentimente de crasă 
platitudine. Moţiunea votată la 10 Decembrie 1922 oglindeşte o asemenea 
situaţie, de altfel inevitabilă pentru asemenea împrejurări. Revendicările 
de ordin naţional alternează cu cele de ordin material. 

în specularea acestei disonanţe se va face manevra politicianistă 
în sensul de a transpune întreaga agitaţie pe planul revendicărilor materiale, 
în felul acesta se spera a se face uitat adevăratul obiectiv al luptei. „ O 
mare parte din conducerea de la Bucureşti - scrie Căpitanul - înclina pe 
această pantă pe care, dacă ar fi apucat studenţimea, s-ar fi abătut de la 
adevărata ei misiune. Părerea mea a fost totdeauna contrară acestui punct 
de vedere. Contrară oricărui amestec de ordin material în doleanţele 
formulate de studenţime” (Pentru Legionari, pag. 114). 

De altfel, însuşi punctul principal al moţiunii - „ numerus clasus ” 
- era cu totul minor şi disproporţionat faţă de marile şi adâncile năzuinţe, 
care stătea la baza fenomenului studenţesc. „Această formulă nu va 
rezolva aproape nimic, căci - cum spune Căpitanul - ea se ocupă de 
respectarea proporţiilor, dar nu atacă proporţia în sine” (.Pentru 
Legionari , pag. 82). 

De aceea, importanţa lui 10 Decembrie nu stă în faptul că s-au 
făcut anumite revendicări, ci mai mult în năzuinţa de a se formula 
revendicări. Noi perspective se deschideau sufletului românesc. Dar odată 
cu ele, începea şi o dramă de cunoaştere, care se va trăi din ce în ce mai 
intens în această perioadă de tranziţie. între impulsurile şi năzuinţele 
instinctului naţional, după războiul de întregire, şi posibilităţile de 
înfăptuire, în stilul de viaţă de atunci, era o mare disonanţă. Abia acum 
se putea vedea mai bine, câte reziduuri sedimentate de vitregia istoriei 
îngreunau sufletul românesc. Idealul naţional al întregirii - prin însuşi 
caracterul lui obiectiv material limitat - nu pune alte probleme de ordin 



Destinul unei generaţii 111 

sufletesc. Preocupările care convergeau spre atingerea acestui obiectiv 
erau mai mult de ordin politic, la care se adaugă şi un entuziasm patriotic 
de o anumită intensitate. în adânc însă, influenţa străină caria nestingherită 
până şi rădăcinile instinctului de conservare. Acest fapt se evidenţiază şi 
mai bine dacă se face o comparaţie între atitudinea pe care a avut-o în 
problema israelită, la 1879, generaţia lui Vasile Conta, Kogălniceanu, 
Hasdeu, Eminescu etc., şi atitudinea pe care a avut-o clasa conducătoare 
de la 1923 în aceeaşi problemă. 

De altfel, chiar spinoasa problemă evreiască, cu toate aspectele ei 
alarmante în legătură cu pătura conducătoare, cultura naţională, problema 
oraşelor, acapararea economică etc., deşi pare că formează obiectivul principal 
al luptei, este totuşi cu mult depăşită de năzuinţele reale care se cereau lămurite 
atunci. Această problemă, cu toată gravitatea dezechilibrului politic, social 
şi economic pe care îl produce, are, ca şi problema întregirii teritoriale, îm¬ 
proprietăririi, sufragiului universal etc., un caracter strict politic şi deci, este 
limitată într-un anumit timp şi spaţiu în care s-ar putea soluţiona. Prin ca¬ 
racterul ei grav, constituie o piedică serioasă în dezvoltarea normală a su¬ 
fletului românesc. Era, cum am spus, de categoria problemelor de pe versantul 
negativ al existenţei noastre ca neam. Dacă s-ar presupune că, printr-o minune, 
această problemă ar fi fost integral rezolvată, totuşi năzuinţele, care animau 
studenţimea, n-ar fi fost satisfăcute. 

Fără să se ştie încă de ce, sensibilitatea acestei studenţimi va 
continua să fie înfrigurată, frământată şi încărcată de nelinişte apăs㬠
toare. Va simţi că, de pe marea platformă politică, pe care o oferă România 
întregită, cu toată voinţa ce o anima, ea nu poate să-şi ia zborul spre 
idealuri mari de care era setos sufletul românesc, după aşteptări milenare. 
Va simţi că are plumb în aripi, înfipt de piedici şi păcate, pe care încă nu 
le cunoaşte desluşit. Această stare sufletească va continua şi după 
înfiinţarea Ligii Apărării Naţionale Creştine, de la 4 Martie 1923. Şi iar 
vor începe frământările pentru identificarea lor. Procesul va fi greu şi va 
trebui să treacă mulţi ani până la desăvârşirea lui. 

Modificarea Constituţiei, fără respectarea formelor legale cerute 
în această materie, la 1923 în favoarea evreilor a arătat unele vechi 
complicităţi ale păturii supeipuse, pe care Mihai Eminescu le denunţase 
de mult. Tuipitudinea politicianismului levantin la care participau şi 



112 


CONSTANTIN PAPANACE 


români neaoşi, deformaţi sufleteşte sau dezorientaţi, constituia cea mai 
infectă sursă spre otrăvirea şi meschinizarea vieţii publice româneşti. 
Măsuri radicale pentru extirparea răului vor părea tinerilor de atunci 
absolut necesare. Complotul studenţesc din Octombrie 1923* va fi o 
încercare de răzbunare, care să servească drept pildă veacurilor viitoare. 
„De data aceasta naţia îşi trimite, prin firile nevăzute ale sufletului, 
răzbunătorii” (Pentru Legionari , pag. 169), pentru că nu putea admite 
stagnarea şi o existenţă minoră, acum, când a venit ceasul afirmării sale 
masive în istorie. 

Poate, la prima vedere, această manifestare violentă să pară în 
disonanţă cu blândeţea caracteristică poporului român. Acest fapt a făcut 
pe unii să atribuie asemenea manifestări violente unor influenţe străine. 
Adevărul este că poporul român este blând şi răbdător, dar nicăieri revolta 
nu izbucneşte mai năpraznic decât la oamenii care rabdă. Revoltele lui 
Horia, Tudor, Avram lancu şi atâtea răscoale ţărăneşti, ţinute în cursul 
istoriei lanţ, până la 1907, precum şi toţi haiducii celebrii, sunt mărturie în 
acest sens. în aşa zisa societate cultă românească nu s-au manifestat cazuri 
violente de această natură, pentru că elementele componente ale acestei 
societăţi, fiind mai mult de provenienţă străină, scurse din toate părţile şi 
deci hibride ca structură, îşi autoanihilează orice tendinţă mai pronunţată. 
Revolta elementelor autohtone răzleţe se revarsă - aşa cum se poate vedea 
la Eminescu - într-un stil viguros, care de multe ori regreta că „în acest 
popor nenorocit nu se mai află destulă energie morală pentru a ridica 
securea şi a se scăpa de asupritori” (Vol.ll, pag. 478). 

Când, după războiul de întregire - cum am văzut - în Universităţi 
au pătruns masiv elemente neaoşe de la ţară, din toate provinciile 
româneşti, de esenţă sufletească omogenă, s-au putut învolbura credinţe 
fanatice şi hotărâri năpraznice. Spiritul haiducesc, autentic românesc, a 
risipit definitiv menta-litatea peşicherească şi flegmatică a căzăturilor 
morale de progenituri levantine, care nu credeau în nimic, fiindcă nu 
aveau nimic sfânt. 


* în prezentarea cărţii Pentru Legionari, Căpitanul scrie că intr-insa se gă-sesc şi greşelile 
tinereţii sale. Nu specifică precis dacă se referă şi la acest complot. Dar ţinând seama că 
el a precizat atunci nonviolenţa ca metodă de luptă, deducem că a considerat ca greşite 
asemenea metode violente. 



Destinul unei generaţii 113 

De aceea, pe drept cuvânt, scrie Ion Moţa că acest complot este 
„prima manifestare a marii noastre rupturi de lumea veche” (C.D.L., 
pag. 115). Este interesant de remarcat că la „complotul studenţesc” 
participă exponenţi ai studenţimii din toate provinciile Ţării întregite, şi 
anume: Căpitanul şi llie Gâmeaţă din Moldova, Tudose Popescu din 
Muntenia, Ion Moţa şi Comeliu Georgescu din Ardeal, Vemichescu din 
Banat, Radu Mironovici din Bucovina. Complotul arăta, deci, cât de 
unanimă şi năprasnică era hotărârea studenţimii de a înlătura orice piedică 
din calea renaşterii româneşti. 

Dar mai dezvăluia şi o mare racilă interioară: trădarea 
(Vemichescu). Era îngrozitor! Dar poate că aşa trebuia să fie. Taina Iudei, 
marea taină, care frământa de milenii capetele exegeţilor creştini şi fără de 
care nu s-ar putea înţelege sensul Golgotei şi al învierii şi poate al întregii 
credinţe creştine, trebuia să se producă şi la naştere a credinţei legionare. 
Şi intr-adevăr, de atunci privirile s-au întors spre interior. Răul era încuibat 
mult mai adânc. Sălăşluia chiar în noi! 

între zidurile de la închisoarea Văcăreşti a început zguduitoarea 
dramă a cunoaşterii propriilor păcate. în chinurile ei se vor zămisli 
gândurile de viaţă nouă şi mântuitoare. în ziua de 8 Noiembrie 1923, 
ziua Sfântului Arhanghel Mihail, aceste gânduri s-au luminat ca prin 
minune. Căpitanul a ales ca patron al noii oşti creştine, pe care vroia să 
o înfiinţeze, pe Arhistrategul oştilor creştine, în icoana căruia se 
oglindeşte, în chipul cel mai desăvârşit, curăţenia sufletească, bunătatea 
nesfârşită, tinereţea veşnică şi fără prihană, ordinea, vitejia şi hotărârea 
năprasnică. El simbolizează principiul activ al binelui şi al luminii în 
veşnica luptă cu răul şi întunericul din afară şi din noi. Poate, împins de 
forţe nevăzute, Căpitanul relua o veche tradiţie creştină, ale cărei vestigii 
se pot observa şi astăzi la mănăstirile din Bretania, care au pe vârful 
turlei pe Sfântul Arhanghel şi unde pe vremuri cuvioşii călugări erau în 
acelaşi timp şi cavaleri îmbrăcaţi în zale. 

în perspectiva acestei măreţe viziuni, toate frământările care au 
dus la 10 Decembrie 1922 începeau să capete sensul lor adevărat. înseşi 
metodele de rezolvare a gravei şi acutei probleme evreieşti, care îi 
preocupa mereu, se desemna altfel decât până atunci. Pentru a rezolva 
această problemă, „ va trebui - scrie Căpitanul - să ne stârpim mai întâi 



114 


CONSTANTIN PAPANACE 


propriile noastre păcate. Problema este mai adâncă chiar decât ne-a 
arătat-o Prof Cuza”(Pentru Legionari, pag. 186). „Pentru noi această 
concepţie zămislită între zidurile închisorii Văcăreşti era un început de 
viaţă. Era ceva nou, ceva complet şi ca gândire şi ca organizare şi ca 
plan de acţiune. Era un început de lume. O temelie, pe care vom clădi de 
acum, ani de-a rândul” (Pentru Legionari , pag. 190). 

începe o nouă fază. Baza de plecare era acum mult interio-rizată 
şi adânc săpată în suflete. „Intăiu să ne cunoaştem şi să ne îndreptăm 
păcatele noastre şi pe urmă vom vedea dacă avem dreptul sau nu de a 
ne ocupa de ale altora” (Pentru Legionari , pag. 187). 

Asta înseamnă că generaţia de la 1922 nu se putea realiza, luându- 
şi avântul spre idealuri şi înfăptuiri măreţe dacă nu-şi extirpa mai întâi 
propriile păcate. Buruienile răului trebuiesc smulse din sufletul românesc 
dacă vrem ca seva de viaţă venită din adâncuri să rodească fapte bune şi 
mari. Pe această linie de extirpare a răului se va mişca atât acţiunea de 
pedepsire a trădării şi mişeliei cât şi întreaga organizare şi educaţie austeră 
şi creatoare a tineretului, inaugurată cu prima tabără de muncă voluntară 
din lume, făcută în Mai 1924, la Ungheni şi care „a avut efectul unui 
început de revoluţie în mentalitatea curentă” ( Pentru Legionari , pag. 201). 



IX. Limpezirea orizontului 

Prin caracterul ei eruptiv. Mişcarea studenţească din 1922 a 
aruncat, cum era şi firesc (se întâmplă la orice erupţie), şi mai multe 
reziduuri la suprafaţă. Luptele tumultoase, care au urmat, au răscolit, pe 
lângă nebănuite energii şi inevitabile impurităţi, odată cu extinderea lor 
în întreaga masă româ-nească, prin Liga Apărării Naţionale Creştine, în 
cadrul căreia studenţimea de la 1922 se înglobase. Aceste reziduuri şi 
impurităţi vor îngreuna răzbaterea duhului nou. 

Pe de altă parte, chiar mai mulţi dintre bătrânii naţionalişti, în 
frunte cu profesorul A.C. Cuza, organic, din cauza structurii lor sufleteşti, 
dezvoltate în alt climat, nu vor putea pricepe sensul şi esenţa noului duh. 
Procesul de limpezire era, deci, firesc şi constituia o necesitate istorică 
adânc simţită în primul rând de Căpitan, care întrupa chintesenţa spiritului 
studenţesc de la 1922. 

„Noi am adus - scria Ion Moţa - duhul marilor rupturi de lumea 
veche, înfrăţită cu străinul duşman. Noi am adus pornirea eroică, în 
spirit de totală jertfă personală, contra acestei lumi vechi şi înstrăinate, 
combătută de Dl. Cuza până atunci numai cu mănuşa genialei sale 
dialectice ştiinţifice, numai cu biciuşca democraţiei parlamentare.... 

Braţele noastre au svâcnit, au doborât atunci când nevoile luptei 
o cereau, când reacţiunea violentă era ultima ieşire dintr-o înfrângere 
definitivă şi dezonorantă. Dar mai importantă şi mai caracteristică a fost 
svâcnirea noastră sufletească, sfărâmarea, în noi, a unei vieţi pregătite 
pentru normală tihnă şi rânduire personală, spre a o înlocui cu o viaţă 
destinată numai luptei pentru neam, gata oricând de moarte. 

Acest duh al marei, definitivei şi neîmpăcatei rupturi - ruptură 
de înstrăinata generaţie veche şi ruptură de viaţă personală orientată, 
chiar şi numai parţial, de interesul personal, îndoită ruptură 
indispensabilă unei lupte eroice de totală primenire a unei vieţi obşteşti 
- a fost aportul nostru sufletesc original în această mişcare naţională, 
la începuturile ei de acum 10 ani. Nici unul dintre noi n-a mai păstrat, 
în întregime neatins, acest duh de la 1923, nemicşorat prin loviturile 



116 


CONSTANTIN PAPANACE 


vieţii (supremul eroism e eroismul de durată!). Nici unul afară de 
Corneliu Zelea-Codreanu! Căci el l-a avut înaintea tuturor şi el îl renaşte 
astăzi în întregul tineret legionar al României” (C.d.l ., pag. 113-114). 

La 24 Iunie 1927, după aproape 5 ani de zbucium, dibuiri şi 
suferinţe, se naşte în jurul Icoanei Sfântului Arhanghel Mihail: Legiunea. 
Esenţa spirituală a mişcării studenţeşti de la 1922 va sta la temelia ei. 
Reziduurile vor rămâne afară. Prin crearea Mişcării Legionare, procesul 
de limpezire s-a desăvârşit. Faza propriu-zisă a mişcării studenţeşti de la 
1922, care a premers, încetează. De acum încolo, sufletul studenţimii curate 
se va simţi atras de noul altar, la Icoană. Zările luminoase ale năzuinţelor 
româneşti, se limpezeau pentru veacuri. Abia acum se deschidea „ drum 
liber către viaţa şi mărirea la care au dreptul să aspire Românii” (Pentru 
Legionari, pag. 73). Abia acum - după aşteptări milenare - sufletul 
românesc se va putea avânta spre marile şi nebănuitele înălţimi, spre care 
mereu au năzuit. Aceasta va fi generaţia „curăţită prin abnegaţie şi 
durere ”, pe care a profetizat-o Eminescu (Voi. II, pag. 517). 

Drumul învierii româneşti s-a arătat. Pe plan politic imediat, 
apariţia Mişcării Legionare a consolidat definitiv victoriile repurtate de 
Mişcarea studenţească din 1922. Sub căldura radiată de noul focar de 
dragoste, lumină şi energie, situat chiar în inima celui mai curat tineret, se 
vor topi rând pe rând toate reziduurile. Regionalismul miop şi chircit, 
cultivat în general de politicieni, se va destrăma şi risipi în uitare. Ţărănimea 
şi muncitorimea, atrase de puternicul magnet al dragostei creştine de frate, 
se va îndrepta masiv spre izvor de lumină şi dreptate, spre a-şi potoli o 
sete milenară. întunericul uneltirilor din umbră se va risipi din ce în ce 
mai mult şi planurile lor infernale contra neamului românesc vor apare 
evidente pentru multă lume, derutată până atunci. Organizarea tineretului 
„va rezolva - scrie Căpitanul - însăşi problema poiticianismului, care ne 
mai primind elemente tinere, va fi condamnat la moarte prin inaniţie, 
prin lipsă de alimentare” (Pentru Legionari, pag. 189). 

Legăturile sufleteşti ale neamului cu cerul şi cu pământul, pe care 
toţi aceşti duşmani ai unei Românii sănătoase au încercat să le rupă, vor fi 
adâncite şi sufletul românesc va simţi o siguranţă deplină în mişcare. Legi 
de viaţă nouă şi de acţiune se vor pune la bază pentru ca apoi să se poată 
păşi spre mase. Cuvântul care se va adresa acestora va avea o rezonanţă 



Destinul unei generaţii 117 

profetică. „Să ne unim cu toţii, bărbaţi şi femei, să ne croim nouă şi 
neamului nostru altă soartă. Se apropie ceasul de înviere şi mântuire 
românească. Cel ce va crede, cel ce va lupta şi suferi, va fi răsplătit şi 
binecuvântat de neamul acesta. Vremuri noi bat la porţile noastre. O 
lume, cu sufletul sterp şi uscat, moare şi alta se naşte: a acelora cu sufletul 
plin de credinţă. In lumea aceasta nouă, fiecare îşi va avea locul său, nu 
după şcoală, nu după inteligenţă, nu după ştiinţă, ci în primul rând după 
credinţa sa şi după caracterul său ” (Pentru Legionari, pag. 365-366). Şi 
ecoul lor în sufletul românilor de pretutindeni va fi profund. „In sate, 
când cântam sau vorbeam oamenilor - constata Căpitanul - simţeam că 
pătrund în acele adâncuri sufleteşti nedefinite, acolo unde politicienii, cu 
problemele lor de împrumut, nu putuseră să pogoare. Aici în aceste 
adâncuri, am înfipt rădăcinile mişcării legionare. Ele nu vor mai putea fi 
scoase de nimeni” (Pentru Legionari, pag. 367). 

Din aceste adâncuri îşi va trage seva mistica naţională. „Aceea 
ce odinioară era zăcământ instinctiv al neamului, în aceste momente se 
reflectează în conştiinţe, creind o stare de unanimă iluminaţie, întâlnită 
numai în marile experienţe religioase. Această stare pe drept s-ar putea 
numi: o stare de ecumenicitate naţională ” (Pentru Legionari, pag. 334). 

„Prin mistica naţională - scrie Vasile Marin - se creiază un om 
desfăcut de abjectul materialism al epocii, se desghiocează omul de 
aderenţii epocii actuale şi se face şcoala permanenţelor eroice. El 
formează omul virtuţilor cardinale: erou, preot, ascet, corectitudine, 
ostaş” (Crez de generaţie, ed. II, pag. 39). 

Studenţii care vor veni în valuri, an de an, aducând prospeţimea 
de viaţă românească din lumea nealterată a satelor din toate ţinuturile 
locuite de români, vor deveni făclierii de frunte ai noului ideal legionar. 
Din sânul studenţimii vor păşi elemente de jertfă cu înfăţişare de 
arhangheli, care vor apăra Legiunea în ceasurile de grea cumpănă. 
Studenţimea română va forma osatura pe care se va dezvolta Mişcarea 
Legionară. 

Acest fapt va determina pe politicieni şi toate forţele tenebroase, 
care stau la spatele lor, să-şi schimbe fundamental politica şcolară. în 
locul tendinţei de altădată, care - cum am văzut - avea ca scop 
proletarizarea intelectuală, vor adopta acum, ca tactică, restricţiile cele 



118 


CONSTANTIN PAPANACE 


mai sălbatice spre a împiedica cât mai mult pătrunderea în şcolile înalte 
a elementului autohton. în modul acesta, credeau ei, prin lipsă de 
alimentare sau inaniţie vor reuşi să slăbească curentul legionar. încercările 
lor vor fi însă zadarnice, căci curentul legionar va izbucni acum din 
toate părţile. Atunci „ ei au vrut - cum scrie Căpitanul - să ne nimicească, 
întrebuinţând uneltirea, trădarea, banii şi violenţa. Şi ne-au împins în 
dilema: ori de a capitula, ori de a ne deschide drumul înainte prin 
violenţă” ( Circulări , pag. 217). 

Pe traiectoria legionară, proiectată de Căpitan, mereu se vor 
desluşi înţelesuri pe care le-a continuat în germene erupţia instinctivă a 
studenţimii de la 10 Decembrie 1922, călăuzită de viziunea profetică a 
Căpitanului. Şi mereu se va vedea că studenţimea română a fost 
învrednicită de Dumnezeu să fie, în cadrul Legiunii, avangarda şi 
purtătoarea unui mare destin românesc. 



X. Revanşa istorică 


Reflectând asupra dezvoltării istorice a României Moderne, 
Mihai Eminescu, cu privirea sa pătrunzătoare a desprins conflictul, mai 
mult sau mai puţin larvat, ce există între elementul intrus (venetic) şi cel 
autohton. „La 1821 - scrie el - începe reacţiunea elementului autohton 
şi merge biruitor până la 1866. La 11 Februarie 1866 învinge din nou 
elementul imigrant. Există de atunci o oscialaţiune, o mutare a punctului 
de gravitaţie când spre elementele instinctiv naţionale, când asupra 
celor instinctiv străine... ” (Voi. II, pag. 294). Privită chestiunea prin 
această prismă, se poate spune fără exagerare că Mişcarea studenţească 
de la 1922, care s-a desăvârşit în Mişcarea Legionară, este cea mai masivă 
afirmare a elementului autohton, ce s-a produs în intervalul de un veac, 
de la revoluţia lui Tudor. 

Ca esenţă, atât acţiunea lui Tudor cât şi aceea a Căpitanului sunt 
identice, întrucât au acelaşi instinct naţional, care izbucnea contra aceluiaşi 
rău cauzat de venetici. în ceea ce priveşte amploarea spirituală şi gradul de 
formulare ideologică, cum era firesc, difereau, întrucât Mişcarea Legionară, 
pe lângă că absorbise toate ideile şi sentimentele naţionale dospite şi 
prelucrate vreme de un veac, era şi expresia românilor de pretutindeni. 

Cu totul în alţi termeni se prezintă problema, dacă se compară 
generaţia tinerilor de la 1922 cu aceea a tinerilor de la 1848. Diferenţa 
este esenţială atât în ceea ce priveşte geneza spirituală, cât şi modul de 
acţiune. Evident, problema este vastă şi, în spaţiul restrâns al acestei 
conferinţe, este greu să fie abordată în toţi termenii săi. Pentru a ne face 
o idee, vom spune că generaţia de la 1848, cu tot patriotismul vizionar 
de uriaşe proporţii al unui Nicolae Bălcescu, al lui Kogălniceanu şi altor 
elemente de elită, totuşi, ea nu s-a dezvoltat pe traiectoria de sub impulsul 
instinctului naţional. Cauza generală a fost că, desigur, conjunctura 
istorică creată de revoluţia franceză, cu ideile sale de libertate, egalitate 
şi fraternitate, a fost atât de fascinantă, încât nu s-a observat că se adoptau 
lucruri care erau în disonanţă cu factorii: rasă şi mediu românesc. La 
aceasta s-a adăugat şi o cauză specifică stărilor de lucruri din Principate 



120 


CONSTANTIN PAPANACE 


la acea epocă: ideile-forţă ale acestei generaţii au servit de manta pentru 
progeniturile fanarioţilor, spre a se mimetiza şi infiltra iar la posturile 
de conducere pe care le pierduseră, după curentul de ostilitate ce s-a 
stârnit în urma Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu. 

Aceste elemente străine vor avea interesul să accentueze şi mai 
mult caracterul congenital cosmopolit al revoluţiilor din 1848, care se 
întinseseră în cele mai multe din ţările Europei. „Ei - cum scrie Eminescu 
- vor să nu rămână nici sâmbure, nici rădăcină din ideile trecutului, 
pentru ca brazda să fie îndestul înfoiată să primească în ea sămânţa 
noilor idei” (Voi. II, pag. 428). în felul acesta sperau ei să facă „Patria 
un Hotel, poporul o amestecătură, biserica un teatru pentru politicieni, 
ţara teren de exploatare pentru străini, viaţa noastră publică o ocazie 
pentru ilustrarea şi ridicarea în sus a ingratitudinii din câteşi patru 
unghiurile lumii” (Voi. II, pag. 429). 

Presiunea exercitată de influenţa exterioară a fost atât de 
copleşitoare încât, cu toate protestele făcute de elita intelectuală în frunte 
cu Eminescu, Conta etc., instinctul naţional, răscolit de mişcarea lui 
Tudor, nu s-a putut manifesta. El a trebuit să se retragă din nou în inima 
poporului. 

„A fost - scrie Vasile Marin -perioada zisă paşoptistă, formată 
din oameni de mare credinţă şi de înalt patriotism, începând cu Bălcescu 
şi până la Kogălniceanu, care au luptat să se elibereze de influenţa 
epocii lor, dar n-au putut ” (Crez de generaţie, pag. 68). 

Din această cauză, dezvoltarea ulterioară a Statului Român nu a 
avut vigoarea unei creşteri organice. Acest lucru se agrava pe măsură ce 
elementul cosmopolit (veneticii) capătă preponderenţă în viaţa publică. 
Lipsite de toată seva naţiei şi echilibrul interior, pe care îl dă instinctul, 
multe instituţii se dezvoltaseră artificial şi fără pulsaţii de viaţă. Spiritul 
de imitaţie servilă înflorea în toate manifestările individuale sau colective, 
împerecheat cu acel degradant complex de inferioritate faţă de occidentali. 
Aşa zisa societate cultă şi civilizată din România era sufleteşte cu totul 
la remorca cercurilor corespunzătoare din Apus şi nu avea nici un stil 
original, fiindcă nu se mişcase pe linia interioară a propriului destin 
naţional. Toată prosperitatea materială - reflex mai mult al imenselor 
bogăţii, dăruite de Dumnezeu pământului românesc - nu schimba nimic 



Destinul unei generaţii 121 

de esenţă, fiindcă era de natură exterioară. Mai degrabă, era chiar 
dăunătoare fiindcă, în direcţia în care evolua, contribuia la moleşire şi 
delăsare, înstrăinându-ne şi mai mult de adevăratele virtuţi româneşti. 
Această primejdie a intuit-o adânc Eminescu când o denunţa cu cuvintele 
de foc. Totuşi, nu s-ar putea contesta şi unele re-zultate politice reale, 
cum ar fi Unirea Principatelor, proclamarea independenţei Regatului 
Român şi mai ales întregirea naţională, cu toate că aici un rol 
precumpănitor a jucat Domnitorul Cuza, Regii Carol I şi Ferdinand. 

Mişcarea Generaţiei de la 1922 este, dimpotrivă, - cum am spus 
- o izbucnire masivă şi un triumf al instinctului naţional. Pusă pe o linie 
de sinceritate, atât faţă de sine cât şi faţă de alţii, ea a pus premisa de 
bază pentru dezvoltarea unei autentice culturi şi civilizaţii româneşti. 
Având, cum am spus, similitudini de esenţă cu Revoluţia lui Tudor, 
izbucnită cu un veac în urmă, ea constituie o revanşă istorică pentru 
înfrângerea de la 1866, când - cum scrie Eminescu - „învinge din nou 
elementul emigrant” (Voi. 11, pag. 294) în detrimentul elementului 
autohton. 

Pornită sub impulsul forţelor izvorâte din adâncurile pământului 
strămoşesc, Mişcarea Generaţiei de la 1922 răzbate întreg noianul de 
adversităţi îngrămădite de apropare un veac de climatul cosmopolit 
biruitor de la 1848. Axa luptei sale se ridică din interior spre exterior. 
Deosebirea de Mişcarea paşoptistă este esenţială. De data aceasta, 
amprenta autenticului românesc se va grefa pe toate realizările din orice 
domeniu de activitate, fecundate fiind de noua spiritualitate care se naşte, 
în locul imitaţiilor servile, se va manifesta cu deosebită fervoare specificul 
românesc. Luând cunoştinţă de propriile sale forţe şi mişcânduse pe linia 
propriului său destin, neamul românesc va năzui să intre prin poarta 
mare a istoriei. 

Dar o diferenţă există şi în raport cu evenimentele externe. 
Generaţia paşoptistă se încadrează în climatul politic al epocii sale, din 
cauza excesului de imitaţie, cu individualitatea ei aproape complet 
anulată. Ea a împrumutat totul din afară. Dimpotrivă, generaţia de la 
1922 luptă crâncen, din impuls propriu, împotriva climatului existent 
decadent şi năzuieşte să promoveze concepţia sa de viaţă eroică, morală 
şi creştină, adică toate valenţele sufletului românesc, înăbuşite încă din 




122 


CONSTANTIN PAPANACE 


timpul fanarioţilor. Cu alte cuvinte, devine părtaşă şi este un factor destul 
de important în efortul european şi poate mondial de a urni lumea 
modernă din criza spirituală, politică şi socială, în care se zbate de atâta 
timp. Chiar şi faptul că izbucnirea Mişcării studenţeşti de la 10 Decembrie 
1922 - pornită, cum am văzut, din instinct - este atât de învecinată, ca 
timp, de marşul fascist asupra Romei, din Octombrie 1922, şi de revoluţia 
naţional socialistă, din Noiembrie 1923, nu numai că exclude o imitare, 
dar şi arată că din punct de vedere al momentului istoric instinctul 
românesc a reacţionat dintr-un început, indicând primejdiile de moarte 
ale bolşevismului eurasiatic. Şi pe acest plan, ea poate fi o piatră de 
hotar între două lumi. 



XI. Ziua suferinţei legionare* 


„Mişcarea Legionară - scrie Căpitanul la 1 Decembrie 1934 - 
proclamă ziua de 10 Decembrie ca zi a suferinţei legionare. A tuturor 
suferinţelor îndurate şi a celor pe care le vom mai îndura ” (Circulări , 
pag. 27). 

Şi pe drept cuvânt: în nici o zi a generaţiei între cele două războaie, 
sufletul valurilor succesive de tineri, n-a văzut mai mult entuziasm şi speranţe 
sau n-a simţit mai multă durere şi disperare ca în această zi de comemorare a lui 
10 Decembrie. Nu fără rost, politicienii liberali au ales în 1933 această zi pentru 
a dizolva Mişcarea legionară şi a sufoca spiritul şi aspiraţiile unei generaţii. 

Privită în larga perspectivă a timpului. Mişcarea studenţească de 
la 1922, care s-a desăvârşit în Mişcarea Legionară, apare ca cea mai 
autentică expresie a tuturor frământărilor şi năzuinţelor din trecut, pe care 
le-a avut neamul românesc de pretutindeni, pentru că şi momentul istoric 
al întregirii naţionale este unic de la Dacia lui Decebal încoace. Această 
expresie - sinteză a tuturor virtuţilor româneşti călite în grelele încercări 
ale unei istorii zbuciumate, Dumnezeu a vrut să o întruchipeze într-o 
personalitate pe cât de puternică, pe atât de armonioasă: în exemplul cel 
mai desăvârşit, pe care l-a dat în ultimul veac naţia noastră: Căpitanul. 

El a fost cel chemat, fiindcă numai el, din primul moment, a 
avut conştiinţa vie că la spatele lui „stă neamul tot, cu viii, cu alaiul de 
morţi pentru ţară, cu tot viitorul lui ” (Pentru Legionari , pag.66). Glasul 
pământului strămoşesc, el l-a ascultat mai bine: „In miezuri de noapte, 
în ceasurile grele ale neamului, noi auzim glasul pământului românesc, 
care ne îndeamnă la lupte... Suntem legaţi de acest pământ prin milioane 
de morminte şi prin milioane de fire nevăzute pe care numai sufletul 
nostru le simte şi rău de acei ce vor încerca să ne smulgă de pe el” 
(Pentru Legionari , pag. 93). 


* Printr-o curioasă coincidenţă, tot ziua de 10 Decembrie a fost proclamată la 1948 ca 
ziua Drepturilor Omului. Poate imensa suferinţă îndurată de legionari, cărora li s-au 
călcat în picioare cele mai elementare drepturi umane, să fi influenţat prin forţe nevăzute 
această coincidenţă plină de semnificaţie. 



124 


CONSTANTIN PAPANACE 


Cu asemenea trăiri intense ale tuturor bucuriilor şi durerilor 
întregului neam românesc, care cuprinde pe: “1. Toţi Românii aflători, în 
prezent, în viaţă; 2. Toate sufletele morţilor şi mormintele strămoşilor; 3. 
Toţi cei ce se vor naşte Români” {Pentru Legionari, pag. 423), era firesc 
ca el şi Mişcarea pe care a călăuzit-o să se confunde cu însuşi neamul. 

Acest lucru îl releva Ion Moţa în memoriul său înaintat la 4 
Decembrie 1924, din închisoarea Galata, guvernanţilor prigonitori: 
„mişcarea naţională a studenţimii confruntăndu-se cu interesele de viată 
ale naţiunii noastre, politica de înăbuşire a mişcării însemnează: lupta 
guvernului cu naţia, la ale cărei interese a fost chemată să vegheze ” 
(■Cranii de lemn, pag. 251). 

Marele sentiment de răspundere, de care era dominată această 
generaţie, făcea ca trăirea ei interioară să ia aspecte de o gravitate 
impunătoare. „In momentul acesta - scrie Căpitanul - neamul nostru 
trăieşte cu noi, luptă prin noi, biruieşte prin noi - sau de vom cădea - 
moare cu noi” (Circulări, pag. 44). 

Cât priveşte marea importanţă a Mişcării de la 1922, Ion Moţa 
scrie în altă parte: „Fără această mişcare, nu s-ar fi scris în istoria 
noastră pagini de glorie pentru studenţimea de azi de a fi dat ea alarma 
pentru lupta mare, care se apropie, nu s-ar fi satisfăcut legea istorică 
în virtutea căreia tinerimea a fost întotdeauna, din instinct, 
prevestitoarea marilor evenimente din viaţa unui neam ” {Cranii de lemn, 
pag. 238). Iar cu ocazia congresului generaţiei de la 1922, ţinut la 
Bucureşti, în Aprilie 1935, spunea printre altele: „Aceasta a fost 
semnificaţia mişcării naţionale studenţeşti de la 1922, aceasta a fost 
marea, îndrăzneaţă răspântie hotărâtoare căreia generaţia noastră îi 
datorează aflarea marilor izvoare de vitalitate românească ”. 

„Era - scrie Căpitanul - chemarea tinereţei noastre în slujba 
marilor nevoi de faptă sănătoasă ” {Pentru Legionari, pag. 468). Spiritul 
constructiv va fî nota ei dominantă. „ Voim şi noi să construim: de la un 
pod rupt, la o şosea şi până la captarea unei căderi de apă şi 
transformarea ei în forţă motrică, de la construcţia unei gospodării 
ţărăneşti noi, până la aceea a unui sat românesc nou, a unui oraş, a 
unui stat românesc nou. Aceasta este chemarea istorică a generaţiei 
noastre: pe ruinile de astăzi să clădim o ţară nouă, o ţară mândră. In 



Destinul unei generaţii 125 

ţara de astăzi, poporul român nu-şipoate îndeplini misiunea lui în lume: 
creator de cultură şi civilizaţie proprie în răsăritul Europei” (Pentru 
Legionari , pag. 462-463). 

Dar tocmai acest duh de înnoire şi zidire românească nu convenea 
străinilor, înstrăinaţilor politicieni şi tuturor elementelor parazitare. 
Pentru aceasta a fost martirizată şi răstignită Generaţia noastră. 

* 

Cele două decenii şi mai bine de lupte crâncene, pe care 
studenţimea română le-a dus cu o energie şi putere de jertfă neatinsă de 
nici o studenţime din lume şi pe care noi le comemorăm astăzi, în exil şi 
prin închisori, sunt o chezăşie că de pe linia destinului românesc nu ne 
va putea abate nimeni şi niciodată. Toate uneltirile vor cădea la pământ. 
Acum şi peste veacuri, studenţimea română va lupta şi birui sub semnul 
Căpitanului, răsărit ca un luceafăr luminos din mijlocul ei. 

Berkenburk, 10 Decembrie 1942 
Viena (Kahlenberg), 10 Decembrie 1944 



XII. Ţinuta legionară* 


Aruncând o privire retrospectivă asupra grelelor lupte, pe care 
generaţia de la 1922 a trebuit să le ducă vreme de trei decenii, rămâi profund 
impresionat de vigoarea şi vitalitatea acestei Mişcări. Adeseori ea a trebuit 
să înfrunte singură duşmănii coalizate atât pe plan intern cât şi pe plan 
extern. Din paginile precedente, s-au putut vedea - fie şi sumar - atât 
etapele parcurse cât şi forţele istorice propulsoare, care au contribuit la 
avântul său. Totuşi nu s-ar putea avea o imagine completă, dacă nu s-ar 
sublinia rolul precumpănitor pe care l-a avut ţinuta legionară, adică 
atitudinea în faţa vieţii şi a morţii, în promovarea acestei credinţe. Pentru 
o ilustrare mai bună a acesteia, vom reproduce numeroase citate din scrisul 
Căpitanului; astfel, vom vedea şi cât de mult era el preocupat de această 
problemă esenţială pentru întreg sistemul spiritual şi politic al Mişcării. 

Căpitanul urmărea să facă din legionari adevăraţi slujitori la altarul 
neamului. De aceea, pentru el, „cămăşile verzi sunt odăjdiile noastre” 
(Circulări , pag.93). Se supăra foc şi era tare mâhnit când constata că şefii 
de organizaţii judeţene nu erau destul de vigilenţi la admiterea de noi 
membri, fiindcă ei nu s-au uitat „nici la înfăţişare, nici la ochi, nici la 
caracterul, nici la sufletul şi nici la mintea celor ce le băteau la uşe şi i-au 
primit în organizaţie” (Circulări, pag. 92). Deplângea elementele slabe, 
care nu aveau tărie sufletească, şi era cuprins de dezgust când vedea studenţi 
naţionalişti care pentru o bucată de pâine sau o situaţie mai bună îşi renegau 
credinţa şi se gudurau pe lângă aceia împotriva cărora manifestaseră ca 
studenţi. „Dacă toţi tinerii care luptă vor ajunge mâine aşa, atunci neamul 
acesta al nostru trebuie să piară: prin cucerire jidănească, prin potop, 
prin cutremur sau prin dinamită - nu interesează - dar trebuie să piară ” 
(Pentru Legionari, pag.361). Când, în vremurile bune ale Mişcării, 
asemenea elemente vor căuta să se încadreze iar în luptă, Căpitanul le va 
răspunde răspicat că „pentru acei care au părăsit atâţia ani de zile 
rândurile luptei, nu este loc în Legiune”. 


* Acest capitol a fost scris în ziua de 10 Decembrie 1951, spre completarea conferinţei 
precedente. 



Destinul unei generaţii 127 

Grija lui de căpetenie va fi, deci, să facă din legionari „oameni 
de voinţă, care să privească drept şi să se comporte cu bărbăţie faţă de 
orice greutate... In locul omului slab şi învins, care se apleacă mereu la 
toate bătăile de vânt,... trebuie să creem neamului acesta un învingător. 
Neaplecat şi neînduplecat ” (Pentru Legionari , pag.362). Dar pentru ca 
acest om de voinţă să fie distins şi constructiv, va trebui să aibă şi un 
mare echilibru sufletesc, din care să rezulte corectitudinea lui interioară, 
numai aşa se va putea purcede temeinic, la întremarea vieţii noastre 
publice. De aceea, el nu va lăsa nici o ocazie, în care să nu insiste în 
această direcţie educativă, pentru o impecabilă ţinută legionară. Le vom 
reaminti aici, pentru că mulţi sunt acei care au început să le nesocotească. 
„Rog - scrie el - noile cadre să se bazeze: pe omul corect, de cuvânt, de 
onoare, de nădejde; pe omul cu cap, acela care judecă. Să înlăture de 
la recrutare cu desăvârşire din organizaţie: 1) pe omul haimana, fără 
căpătâi, 2) pe omul secătură, fără sănătate interioară, 3) pe omul 
lăudăros, 4) pe omul vorbăreţ, 5) pe omul cu scăderi în materie de 
corectitudine bănească etc., 6) pe cel care n-ar putea trăi în armonie 
deplină” (Circulări , pag. 120). 

„Legionar, să nu faci niciodată nedreptate în viaţa ta” 
(Pământul Strămoşesc, Nr.18 din 1928). „Fii corect până la sânge. Nu 
minţi niciodată. Nu înşela niciodată pe nimeni. Poartăte cu bună 
cuviinţă, politicos, binevoitor şi curtenitor cu toată lumea. Ocoleşte 
orice conflict, orice discuţie contradictorie” (Circulări , pag. 197). 
„ Şcoala de educaţie legionară se va face pentru: ţinută legionară, salut, 
prezentare, bună cuviinţă, cinste, a fi drept cu toată lumea, încredere în 
biruinţă, respect pentru cei ce s-au jertfit... Purtarea voastră: 
pretutindeni, în orice împrejurare, să fie în adevăr model. Purtaţi cu 
voi onoarea voastră ” (Circulări , pag. 44). „Doresc ca toate localităţile 
prin care veţi trece, sate sau oraşe, să rămână impresionate de disciplina, 
corectitudinea plină de demnitate şi bună cuviinţă, în toate ocaziile, a 
legionarilor” (Pentru Legionari, pag.464). „Un luptător de elită nu 
este niciodată obrasnic, îngâmfat, provocător, necuviincios, neelegant 
în gesturi şi vorbă. O atitudine de severă legalitate. Vom lupta cu tărie 
de neînvins, dar numai în cadrul legalităţii” (Circulări, pag. 98). 



128 


CONSTANTIN PAPANACE 


Legionarii vor trebui să fie elemente „corecte în viaţa publică şi 
particulară ”(Circulări, pag. 99). în campanie electorală de exemplu, ei 
„ 1. Vor avea în tot timpul o ţinută de înaltă demnitate. 2. O sobrietate 
deosebită în toate manifestările, chiar şi cele mai intime (la masă, în 
grupuri, în familie). Sunt interzise glumele, comunicările, farsele. Ele 
nu corespund cu linia de tragedie, la care s-a ridicat Mişcarea prin 
misiunea ei, prin luptele şi jertfele pe care le-a făcut” (Circulări , pag. 
209). „Prin obligaţia de a fi severi cu ei înşişi, în toate privinţele, 
începând de la ţinută şi gesturi”, se cultivă omul de voinţă (Pentru 
Legionari , pag. 362). Pentru orice abatere, ca pedeapsă va fi dată munca, 
pentru că aceasta dă o „posibilitate de a repara, printr-un bine, răul pe 
care l-ai făcut”. ( Pentru Legionari, pag. 363). „In tabără se duce viaţă 
aspră, severă, austeră, pentru că acesta este drumul înălţării. 
Comodităţile, îmbuibarea, luxurile, frivolitatea, indică drumul decăderii 
naţiunilor” (Circulări , pag. 166). în această şcoală a sobrietăţii şi 
austerităţii se va naşte „ Un nou cavalerism, legionar, de bună cuviinţă 
şi respect” (Circulări , pag. 211). 

Aşadar, „Pentru a fi biruitori, trebuie să începem prin a ne birui 
pe noi. A ne birui pe noi, înfrângând în noi orice dorind, orice veleităţi 
deşarte, orice poftă de mărire, orice interese personale. Găndiţivă în ce 
zări de lumină ridicăm această Mişcare Legionară atunci când nici o 
poftă nu frământă sufletele noastre” (Circulări , pag. 218-219). Prin 
cultivarea tuturor acestor virtuţi, se va crea climatul propice care să permită 
întremarea fizică şi morală a poporului român şi începerea unei epoci de 
mari creaţii pe toate planurile de activitate. „Acolo unde apare mâna şi 
sufletul legionarului, dintr-un pustiu se face o grădină. Pe când oare miile 
de legionari vor face o grădină din pustiul care se întinde peste România? ” 
(Circulări, pag. 140). Şi această generaţie se apropie cu paşi mari de realizarea 
unui asemenea ideal, pentru că, sub îndrumarea Căpitanului, ea găsise 
„cadenţă sufletească, pe drumurile victoriei” (Circulări, pag. 32). Dar, 
dacă aceste perspective entuziasmau şi umpleau de speranţă orice suflet 
cinstit şi curat, în schimb provocau alarma tuturor paraziţilor vieţii noastre 
publice. într-o atmosferă de panică, s-a înjghebat „ Coaliţia oamenilor cu 
păcate faţă de neam, pentru izbirea şi nimicirea celor fără păcate” 
(i Circulări , pag. 130). Din toate părţile, din toate partidele, de la aşa zisa 



Destinul unei generaţii 129 

extremă dreaptă valahistă, iorghistă, sau liberală , până la aşa zisa extremă 
stângă ţărănistă, s-au desprins secăturile pentru a ajuta un rege corupt, 
dezechilibrat şi cu impulsuri asasine, în opera tiranică de înăbuşire şi 
exterminare a unei mişcări idealiste şi curată ca lacrima. Valuri succesive de 
teroare şi calomnii murdare s-au dezlănţuit împotriva ei. 

„Este cunoscută de toată lumea campania de minciuni, de uneltiri, 
de calomnii de care a fost însoţită Mişcarea legionară de la începutul ei 
şi până astăzi. Când armele teroarei, ale închisorilor, ale provocatorilor, 
ale proceselor, ale loviturilor brutale au încetat de a mai funcţiona, au 
început să funcţioneze armele calomniei şi minciunii” (Circulări , pag. 
240). „ Tot ce este suflu de trădare în ţara aceasta aruncă cu noroi şi cu 
bale de venin peste rănile noastre, căpătate în mijlocul atâtor şi atâtor 
primejdii, din timpul luptelor trecute” (Circulări , pag. 31). 

„Rând pe rând aflăm, uimiţi, că: suntem în slujba Ungurilor 
care se deşteaptă; suntem în slujba Moscovei; primim bani de la jidani ” 
(Pentru Legionari, pag.444-445), că avem fabrică de falsificat bani etc. 

Răspânditorii acestor calomnii murdare erau, în general, elemente 
levantine, în aparenţă asimilate, dar care - cum scrie Eminescu - „sunt 
aprinşi de o instinctivă ură contra tuturor elementelor istorice şi autohtone 
ale acestei ţări ” (Voi. II, pag. 291). Spre ruşinea naţională, n-au lipsit nici 
politicienii de origine românească, desfiguraţi sufleteşte, căzături şi 
stârpituri morale, „care nu mai au nimic din nobleţea rasei noastre; care 
ne dezonorează şi ne omoară” (.Pentru Legionari, pag. 306). 

„Să porneşti la luptă pentru ţara ta, curat la suflet ca lacrima 
ochilor, şi să lupţi ani de-a rândul într-o sărăcie şi foame ascunsă, dar 
sfâşietoare, pentru ca să te vezi la un moment declarat în rândurile 
duşmanilor ţării, urmărit de Români şi spunănduţi-se că lupţi pentru 
că eşti plătit de străini,... este ceva îngrozitor” (.Pentru Legionari, 
pag. 158). Toată această acţiune de denigrare a fost pornită pentru că 
Mişcarea Legionară preconiza „ o elită naţională, având la bază: virtutea, 
iubirea şi jertfa pentru ţară, dreptatea şi dragostea pentru popor, cinstea, 
munca, ordinea, disciplina, mijloacele loiale şi onoarea ” {Pentru 
Legionari , pag. 418). 

Ea îşi propunea să atingă acest obiectiv printr-o adâncă acţiune 
educativă, desfăşurată în cadrul celei mai depline legalităţi. „Noi lucrăm 



130 


CONSTANTIN PAPANACE 


la lumina zilei şi tot ce avem de spus, spunem în gura mare. Credinţa 
noastră ne-o mărturisim tare în faţa lumii întregi’’ ( Pentru Legionari, 
pag. 391). „Lovitură de Stat nu voim să dăm. Prin esenţa însăşi a 
concepţiei noastre noi suntem contra acestui sistem. Ea însemnează o 
atitudine de bruscare, de natură exterioară, pe când noi aşteptăm 
biruinţa noastră de la desăvârşirea în sufletul naţiunii a unui proces de 
perfecţiune omenească” (Circulări , pag. 271). 

Aşadar, „Noi ne-am încadrat în cea mai perfectă ordine şi 
legalitate pentru ca să nu ni se poată spune nimic. Dar aceasta nu va 
avea nici o valoare. Lozinca guvernelor va fi: Nu vă putem distruge 
pentru că aţi călcat legile ? Nu-i nimic, le călcăm noi şi vă distrugem ” 
(Pentru Legionari, pag. 444). 

în faţa unei situaţii cu toate drumurile închise, această generaţie 
n-a găsit sprijin şi mângâiere decât în credinţa ei în Dumnezeu şi în 
„gândul şi hotărârea morţii”. Prin această atitudine în faţa morţii, 
rădăcinile credinţei legionare atingeau profunzimi nebănuite, fiind înfipte 
în însăşi esenţa lucrurilor. Se ştie că superficialitatea sau profunzimea 
unei culturi este, în ultimă analiză, în funcţiune de atitudinea care se ia 
în confruntarea cu această mare enigmă a vieţii, care este moartea. O 
cultură este cu atât mai fecundă şi mai sublimă, cu cât moartea este 
contemplată cu mai multă seninătate. Gândul morţii nu este deprimant 
atunci când este trăit cu adevărat spirit creştin. Şi această generaţie a 
fost îmbibată de acest spirit într-o epocă în care ateismul şi materialismul 
cel mai grosolan pustiau inimile oamenilor. 

Poate, fără suferinţe şi prigoane, Mişcarea Legionară ar fi prosperat 
mai mult la suprafaţă (orizontal), făcând operă de adevărată civilizaţie, 
dar n-ar fi pătruns în adâncurile frământărilor şi atins înălţimile inspiraţiei 
de unde purced izvoarele adevăratelor culturi. Sub acest aspect, s-ar putea 
spune - oricât ar părea de paradoxal - că şi prigonitorii noştri şi-au dat 
contribuţia la desăvârşirea credinţei legionare, aşa cum Iuda şi-a dat-o la 
împlinirea celei creştine. Asta înseamnă că, până la urma urmelor, tot 
binele triumfă asupra răului. 

Din gândul şi hotărârea morţii, ieşea acea linişte şi siguranţă 
interioară, care va permite să se ia pieptiş toate greutăţile, fără slăbiciuni, 
compromisuri sau renegări de credinţă. „Dar în faţa obstacolelor, 



Destinul unei generaţii 131 

loviturilor, insultelor, prigoanelor care ne asaltau de pretutindeni, noi, 
având sentimentul grozav al singurătăţii, al niciunui ajutor la care să 
putem alerga, opuneam: hotărârea morţii” (Pentru Legionari, pag. 457). 

Scria Căpitanul în „Pământul strămoşesc” din 15 Aprilie 1928, 
adică exact 10 ani înainte de ultima sa arestare din Săptămâna Patimilor, 
care era să-l ducă pe înălţimile Golgotei legionare: „A înviat Hristos. 
Aşa va învia şi dreptatea neamului românesc. Dar pentru aceasta se 
cere ca fii de ai lui să bată drumul pe care a mers Iisus; să li se pue pe 
cap coroana de spini, să urce Golgota în genunchi, cu Crucea în spate 
şi să se lase răstigniţi!... Legionari, fiţi voi copiii aceştia! Cine renunţă 
la mormânt renunţă la înviere. ” „ Căci aşa a vrut şi Dumnezeu: germenul 
unei înnoiri să nu poată creşte decât din moarte, din suferinţă...Nici 
Mântuitorul n-a putut birui fără suferinţă şi jertfă” (Cranii de lemn., 
pag. 74-75). „ Cunosc uneltirile de moarte în contra Mişcării Legionare. 
Stăm în faţa morţii ” ( Circulări , pag. 171). 

„Noi tineretul de azi al României, nu refuzăm această jertfă” 
(Pentru Legionari, pag. 471). “Nu poate nimeni să omoare atâţia dintre 
noi câţi suntem în stare să murim pentru credinţa noastră” (Circulări , 
pag. 263). „Noi ştim să murim, după cum vă vom dovedi... Moartea o 
primim, dar umilinţa nu ” (Pentru Legionari, pag.471). „ Cu toţii gata de 
moarte, înfruntând uneltirile nenumăraţilor mişei” (Circulări, pag. 122). 
„In orice clipă să stăm gata de moarte” (Circulări, pag. 213). „Sfidători 
de moarte ” (Circulări, pag. 231). „ Şi ne vor omorî din ordinul stăpânilor 
străini” (Pentru Legionari, pag. 167). „ Vor trimite să ne prindă şi să ne 
omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urmă, vom fi desigur, 
răpuşi. Căci vom fi puţini, urmăriţi de batalioane şi de regimente 
româneşti. Atunci vom primi moartea. Sângele nostru al tuturor va curge. 
Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului 
românesc, şi cel din urmă” (Pentru Legionari, pag.312). „Şi astfel, ca o 
împlinire a suferinţelor de peste zece ani, ni se pregăteşte, fără a fi cu 
nimic vinovaţi, cununa morţii” (.Pentru Legionari, pag. 472). 

Cu greu s-ar putea găsi în literatura universală pagini atât de 
zguduitoare de previziune a morţii şi acceptarea ei cu atâta seninătate. în 
faţa acestor munţi de suferinţă şi credinţă cu avântate piscuri de caractere 
granitice, orice om de bună credinţă nu poate să nu încerce un sentiment 



132 


CONSTANTIN PAPANACE 


de profundă şi pioasă admiraţie. Nicăieri, în acţiunea omenească, afară 
de evanghelie, gândul şi hotărârea morţii nu apar atât de vii. Toţi cărturarii 
străini, care au cercetat fenomenul legionar, nu numai că au fost zguduiţi 
de tragedia fără seamă a unei generaţii care, pentru ridicarea neamului 
său, a pornit „ de la Icoană, de la picioarele lui Iisus ”, şi au mers înainte 
cântând „Cu noi este Dumnezeu” şi „voioşi în faţa morţii”, dar au 
încercat să desprindă profundul ethos al acestor rare trăiri creştine în 
activismul politic. 

Cum s-a arătat cu alt prilej* ** , „în lagărul de la Dachau, unde se 
găsea internat bătrânul savant, profesorul Haushofer, fost Preşedinte al 
Academiei Germane şi unul dintre fondatorii ştiinţei geopolitice, ne 
mărturisea că, după el, Comeliu Codreanu este personalitatea cea mai 
caracteristică, pe care a dat-o veacul nostru şi că, în momentele grele, în 
semnificaţia jertfei lui, se găseşte reconfort şi mângâiere”. Atunci a scris 
pentru Căpitan următoarele versuri* *, pe care mi le-a dat în manuscris. 
Faptul ni s-a părut şi mai semnificativ când şi alţi iluştri deţinuţi de 
naţionalităţi şi confesiuni deosebite (Olandezi, Norvegieni, Austrieci etc. 
sau calvinişti, protestanţi, catolici etc.), deşi cu multe prejudecăţi asupra 
Mişcării din cauza campaniei de denigrare care s-a dus peste hotare, 
rămâneau profund impresionaţi de înalta concepţie de viaţă propovăduită 
şi trăită de Căpitan. Şi se apropiau tot mai mult de noi. Toate aceste aderenţe 
sufleteşti, la o lume atât de diferită ca structură sufletească, educaţie şi 
provenienţă, ne-au întărit convingerea că învăţătura Căpitanului, prin 
elementele profund umane pe care le conţine, depăşeşte cadrul românesc 
şi conjunctura politică în care s-a manifestat. 

Spaţiul nu ne îngăduie de a reproduce tot ce s-a scris de către învăţaţii 
străini în legătură cu fenomenul legionar. Se va face poate, cu alt prilej. 
Deocamdată ne vom mărgini a reda câteva caracterizări pătrunzătoare făcute 
de scriitorul italian Alfonso Panini Finotti în lucrarea sa Da Codreanu a 
Antonescu. 

„ Trebuie spus de la început că revoluţia legionară este o revoluţie 
tipică a românilor. In raport cu Fascismul şi Naţional-socialismul, 
revoluţia legionară prezintă caractere cu totul speciale” (pag. 92). 

* Verianus, Concepţia de viaţă şi stilul de luptă legionar, Biblioteca Verde. 

** Pentru acestea, vezi şi C. Papanace, Evocări , pag. 7. 



Destinul unei generaţii 133 

„ Caracterul cel mai descurajant al stilului de viaţă balcanic 
constă în lipsa de autenticitate a situaţiunilor fundamentale, în care se 
desfăşoară fie viaţa personală, fie politică, fie socială. Această condiţie 
implică atâtea compromisuri ce fărâmiţează evoluţia normală a unui 
individ” (pag. 94). ... Care putea fi soluţia corespunzătoare situaţiei? 
Şi cum se putea obţine, trecând prin toate raţiunile existenţei şi dincolo 
de problemele pur tehnice, acea autentică situazionalita, care este 
judecata, conform ultimelor cercetări filozofice europene, drept condiţie 
supremă a creaţiei culturale? Cu un act eminamente creator, cu un 
caracter de răscumpărare (riscatto) şi de reabilitare a diformărilor, 
inerente până atunci, a obişnuitului stil de viaţă. Un asemenea act 
eminamente creator este opera lui Comeliu Codreanu şi a organizaţiei 
creată de el” (pag. 95). „Prin Codreanu şi Gardă sensibilitatea 
românească a dobândit un caracter de dimensiune majoră, de 
monumentalitate, în sfârşit de un nou stil de viaţă” (pag. 99). „în viaţa 
lui Comeliu Codreanu s-au efectuat prototipic toate marile transformări 
spirituale şi psihologice necesare pentru o radicală răscumpărare a 
defectelor existenţei româneşti. Aceasta este cea mai mişcătoare impresie 
ce rămâne din cunoaşterea vieţii lui Codreanu” (pag. 100). 

„Acceptarea suferinţei ca o necesitate, ba chiar căutarea ei, 
presupune convingerea că există un sens în toate actele vieţii, adică şi 
acela al ispăşirii; Comeliu Codreanu spune că a cunoscut adesea 
descurajarea totală şi că în drumul său a mers adesea până la marginea 
abisului. I se părea că totul ar fi în zadar, că n-ar mai fi nimic de îndreptat 
în viaţa politică a Ţării, astfel că la un moment dat se gândise de-a dreptul 
să emigreze. Ce l-a făcut să treacă dincolo de o asemenea descurajare, în 
care nici măcar acceptarea suferinţei nu l-ar putea ajuta? Descoperim 
aici două motive ale vieţii şi gândirii sale: ar fi putut întrerupe şirul 
experienţelor, ancorând în una din situaţiile care nu i-ar fi fost refuzate. 
Intervenise însă acea completa decisione (teribila deciziune) de care am 
amintit mai înainte. în sensul cel mai modem al radicalităţii esenţiale, 
viaţa lui Codreanu a fost dominată de ceea ce el numea: a trăi cu gândul 
morţii. 

In faţa descurajării, rezultată din întâlnirea lipsei totale de sens 
cu nimicnicia (nulla), Heidegger construieşte în mod radical cunoscutul 



134 


CONSTANTIN PAPANACE 


său pragmatism metafizic; merge pe urmele filozofiei neitzscheiene şi, 
acceptând lupta cu Creştinismul, se îndreaptă spre o specie de mitologie 
ontologică. In faţa aceleaşi situaţii în care, forţaţi de nihilismul radical, 
Nietzche şi Heidegger au spus NU, Codreanu va spune: Cred în 
Dumnezeu. El rămâne, deci, într-o poziţie cu totul imanentă 
creştinismului şi stabileşte necesitatea credinţei pentru orice legionar” 
(pag. 102-103). 

„Cum deja s-a spus, originalitatea lui Codreanu constă nu în 
obiectivitatea conceptuală, în ideologie sau programe, chiar dacă 
părerile sale asupra acelor realităţi au câştigat atâţia aderenţi şi maxima 
eficienţă prin mijlocirea a cu totul altceva decât aspectul pur tematic; 
actul său revoluţionar constă într-o eminentă fundamentală existenţă 
ontologică a acestei realităţi, întălnindu-se în acest mod şi cu ultimile 
tendinţe ale celor mai avansate concepţii de viaţă europeană. Trebuie 
notat, în concluzie, caracterul uman al întregii sale revoluţii. Pe când 
revoluţiile fascistă şi naţional-socialistă se efectuează cu sforţare 
specifică de simplificare, ba chiar unilateralizare cu o determinantă 
finalitate a naturii umane (extrema specializare, transformarea 
individului într-un instrument participant, dar cu totul mişcat de 
dispoziţiunea Statului) şi duşmănesc liberalismul, revoluţia legionară 
prezintă aspectul unei restituiri a omului către om (dell ’uomo all ’uomo) 
în sensul cel mai complet al cuvântului. Şi, în această privinţă, este 
într-adevăr surprinzător pathosul uman al multor afirmaţii ale lui 
Codreanu şi ale camarazilor săi. Explicaţia s-ar putea găsi în caracterul 
profund specific al omeniei româneşti, care ar trebui să facă obiectul - 
şi aici nu este locul potrivit pentru aceasta - unui studiu sistematic 
special” (pag. 106-107). 

„ Codreanu voieşte să construiască o ţară românească în care 
toate virtuţile să se desvolte la cel mai înalt grad. Interpretarea teoriei 
legionare ar trebui să culmineze în totala valorificare a motivului 
omeniei, în care se îmbină, în modul cel mai tipic şi original românesc, 
tradiţia nobililor Traci cu rezultatele istoriei europene. Tot în acest 
sens se explică şi trebuie să fie înţeles aspectul escatologic al învierii, 
în care Codreanu vedea ultimul sens al vieţii popoarelor. Este o măreaţă 



Destinul unei generaţii 135 

depăşire a tot ceea ceformează materialismul sau faustica ori demoniaca 
concepţie a culturii europene” (pag. 108). 

Am ţinut să reproduc din abundenţă citate dintr-un scriitor 
occidental imparţial, ca un omagiu pentru această generaţie de sacrificiu 
arătând că sensul profund al jertfelor sale începe să fie înţeles de lumea 
civilizată. Dar în acelaşi timp am vrut să relev, prin contrast, cât de 
superficiale apar aprecierile unor cărturari români când reduc un fenomen 
atât de complex ca cel legionar - singurul fenomen politic şi spiritual 
românesc care a reţinut atenţia lumii - la un precar gest protestatar. O 
credinţă pentru care un Găvănescul îngenunchea pentru a primi plângând 
săcuşorul de pământ, un Brăileanu se martirizează prin închisori şi un 
Nae lonescu se rupe de bucuriile unei lumi în care era răsfăţat, nu se 
poate reduce - fără a comite o nedreptate - la atât de puţină semnificaţie. 
De asemenea, cât de lipsite de fundament şi bună credinţă se dovedesc 
afirmaţiile acelora care pretind că „credinţa legionară s-a inspirat de la 
focare străine de structura sufletului românesc”. 

De la un singur izvor s-a inspirat credinţa legionară: de la izvorul 
de viaţă al evangheliei lui Hristos, care mai bine de un mileniu şi jumătate 
adapă sufletul românesc cu alesele virtuţi moştenite de la „ Tracii 
nemuritori Aceste virtuţi strămoşeşti şi credinţa creştină în forma ei 
cea mai pură au fost reprezentate de generaţia aceasta martirizată. Mulţi 
din exponenţii ei, în frunte cu Căpitanul şi Ion Moţa , au avut o viaţă 
neprihănită, plină de credinţa în Dumnezeu, activitate creştină şi o moarte 
de martiri şi care, la alţii, ar fi pus de acum problema ridicării lor la 
onorurile altarului. 

Această generaţie, cum sune Eminescu, „ curăţită de abnegaţie 
şi durere” (Voi. II, pag. 517), şi-a luat asupra ei toate păcatele neamului 
nostru românesc. „Doamne! Ne luăm asupra noastră toate păcatele 
neamului acestuia. Primeşte-ne suferinţa acum. Fă ca din această 
suferinţă să rodească o zi mai bună pentru el” (Pentru Legionari , pag. 
176). „Din petrecerile şi traiul tihnit al fiilor lui, un neam nu a câştigat 
niciodată nimic. Din suferinţă totdeauna a ieşit ceva mai bun pentru 
el” (Pentru Legionari, pag. 176). Arma generaţiei acesteia a fost 
„propria-i cenuşă ” şi a crezut cu tărie că „Biruinţa veşnică şi adevărată 
este Biruinţa născută din martiriu” (Circulări, pag. 110). 



136 


CONSTANTIN PAPANACE 


Un fenomen politic şi spiritual de atâta vastitate şi profunzime 
nu poate fi minimalizat, denigrat sau îngropat în complicitatea tăcerii, 
în configuraţia spirituală a neamului românesc, această generaţie va 
reprezenta munţi de credinţă, cu impunătoare piscuri de spiritualitate. 
Exponenţii unei asemenea generaţii „ înving sau mor; indiferent. Pentru 
că atunci când mor, neamul trăieşte întreg din moartea lor şi se onorează 
din onoarea lor. Ei strălucesc în istorie ca nişte chipuri de aur, care, 
fiind pe înălţimi, sunt bătute în amurg de lumina soarelui, în timp ce 
peste întinderile cele de jos, fie ele cât de mari şi numeroase, se întinde 
întunericul uitării şi al morţii” (Pentru Legionari, pag. 78). 

10 Decembrie 1951 



La moartea lui Constantin Papanace 

A murit Comandantul Legionar Constantin Papanace. 

A fost una dintre personalităţile Legiunii bine conturată, cu vederi 
clare. A fost fidel Căpitanului fără limite. Ţelul vieţii lui a fost să-i 
aprofundeze învăţătura, să-i cunoască gândurile, sensul adevăratei 
învăţături, a omului trimis de Dumnezeu, ca să ajungă să fixeze pentru 
Neamul Românesc bornele milenare ale românismului pentru viitor. 

Făuritor al unui nou şi aprig destin, Căpitanul a aprins gând 
legionar în conştiinţa Neamului. Tineretul românesc se va încinge cu 
spada în arcul voltaic dintre Pind şi Carpaţi şi se va arunca în vâltoarea 
aprinsă de omul providenţial. Reprezentanţii fireşti ai acestui tineret din 
Sud se vor întâlni cu cei de la Nord şi împreună vor proceda la sudarea 
forţelor pe acelaşi drum de martiraj, pentru acelaşi ideal. Soarta a Scut 
ca în anul 1930, cum povesteşte Căpitanul în Pentru Legionari, 
Constantin Papanace, pe când se afla într-o dubă în drum spre Văcăreşti, 
să se întâlnească cu Căpitanul. Constantin Papanace era însoţit de câţiva 
studenţi români macedoneni: Sterie Ciumeti, lancu Caranica, Grigore 
Pihu, G. Ghiţea, Mamali, etc. De atunci nu se vor mai despărţi. Constantin 
Papanace, şi ceilalţi camarazi se vor arunca în luptă cu tot elanul şi 
dăruirea de sine. 

Constantin Papanace a simţit chemarea omului trimis de 
Dumnezeu, ca prin propria jertfă să făurească imensa cetate a 
românismului, sub un cer, aşa cum o visa Ion Moţa. S-au aruncat în 
luptă flăcăii Neamului, în frunte cu Nicadorii, în lupta preventivă de 
stăvilire şi înlăturare a primelor obstacole, pentru un neam expus 
destrămării în lupta contra coaliţiei răului. 

Vor veni marile prigoane. Constantin Papanace tot timpul a fost 
pe teren, atât în ţară cât şi în refugiu, în care a murit. îi vom duce mare 
lipsă! Căpitanul a căutat tot timpul personalităţi de talia lui Constantin 
Papanace. Datoria noastră este să căutăm aceste personalităţi care nu 
sunt reduse la tăcere prin ameninţarea morţii, ci continuă lupta prin opera 



138 


CONSTANTIN PAPANACE 


lor. De acestea avem nevoie. Indivizii fără ideal se sting. Neamurile însă 
trăiesc, când cred în Dumnezeu şi îşi respectă eroii. Imensele jertfe, în 
frunte cu aceea a Căpitanului, sunt suportul de siguranţă al existenţei 
noastre de durată. 

în prigoana din 1938, Constantin Papanace se va întâlni cu 
Căpitanul pentru ultima oară. în ultima sa carte, Fără Căpitan, e 
menţionată întâlnirea. Se poate observa în această carte, că au stat 
îndelung de vorbă. Căpitanul l-a ascultat fără să-l întrerupă. Poate că se 
gândea că unele soluţii ale lui Constantin Papanace, pentru salvarea 
Căpitanului, erau binevenite, dar Căpitanul a crezut că Neamul Românesc 
are nevoie pentru a se salva şi de jertfa lui şi a atâtor alţi camarazi. 
Căpitanul, poate că se gândea şi la faptul că oamenilor le plac victoriile 
şi uită pe cei învinşi. 

Constantin Papanace era un camarad modest. Atât în prigoane, 
cât şi în refugiu n-a urmărit scopul de a câştiga partizani. Cred că a fost 
unul dintre camarazii care au interpretat la justa valoare ce a scris 
Căpitanul şi o seamă de camarazi de mare valoare, cum au fost Ion Moţa, 
Vasile Marin, Puiu Gârcineanu, Banea, Iordache Nicoară, Racoveanu 
etc. Manuscrisul cărţii Pentru Legionari a trecut şi prin mâinile lui 
Constantin Papanace, semn că era apreciat mult de Căpitan. Era un 
adevărat maestru în a interpreta temele legionare, în general şi în 
conjuncturile prin care ar fi putut naviga Legiunea. Constantin Papanace, 
cum ne spunea, n-a avut timp să revadă tot materialul adunat şi îşi exprima 
regretul că boala îl împiedică să lucreze mai departe... 

S-a afirmat ca scriitor, dar şi ca om politic şi chiar economist. 
Posteritatea se va ocupa, în mod amplu de acest Comandant Legionar 
care s-a străduit din răsputeri să convingă o lume care nu vedea cu ochii 
lăuntrici fenomenul legionar. S-a străduit să facă drum Legiunii în istoria 
Neamului Românesc. Precum ştim, a arătat pricepere în materia de finanţe 
şi economie. Menţionez numai faptul că cele aproape cele cinci luni de 
guvernare Naţional-Legionară din Septembrie 1940-Ianuarie 1941, până 
şi străinătatea se va interesa de activitatea fostului Subsecretar de la 
Ministerul de Finanţe, care lăsase în acest Minister cinci miliarde de 
franci ca activ, cu toate că ţara era amputată şi angajată cu rezolvarea 
gravei probleme a milioanelor de refugiaţi români. 



ANEXE 


139 


Constantin Papanace a fost un gânditor corect şi obiectiv. A căutat 
să orienteze lumea legionară spre o adevărată ortodoxie legionară, de 
aceea a scos Orientări, care ani de zile, în acest refugiu a servit de călăuză 
atât pentru legionari, cât şi pentru simpatizanţi. Costel Nagacevschi şi 
Virgil Mihăilescu au contribuit în mod exemplar la redactare. Opera lui 
Constantin Papanace va dura şi va fi flacăra nestinsă pe drumul României 
Legionare, călăuzită şi luminată de un nou crez. 


Constantin Papanace 

Născut la 16 Septembrie 1904 în Selia/Veria. 

Şcoala primară din Veria: 1911 - 1916. 

Şcoala superioară comercială română din Salonic 1916-1925. în 
anul 1929 absolvea Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale 
din Bucureşti. 

încă din timpul studiilor a activat în funcţia de casier central la 
Banca Românească. A întrerupt activitatea de funcţionar în anul 1930 
pentru a face serviciul militar. 

Paralel cu studiile universitare a avut o activitate intensă şi 
continuă de publicist, fiind fondatorul a două ziare: Buciumul şi 
Armatolii, la care a colaborat, printre alţii, şi Iancu Caranica (Nicadorul). 
Amândouă periodicele aveau un caracter profund naţionalist, apărând 
cauza românilor colonişti din Cadrilater şi cultivând conştiinţa naţională 
a tinerelor generaţii care se perindau în ţară la studii. Aspectul politic al 
vremurilor era mai pregnant în ziarul Armatolii. 

în timpul guvernării Partidului Naţional Ţărănesc, Prof. Univ. 
Madgearu, în vederea promovării unor cadre tinere în funcţii importante 
în sectorul economiei, în vederea redresării acestui sector, a solicitat 
Secretariatului Academiei de înalte Studii Comerciale şi Industriale din 
Bucureşti o listă de elemente tinere, bine pregătite, în care figura şi 
Constantin Papanace. Astfel, încă din primii ani de licenţă, a fost numit 
în funcţia de Şef Serviciu la Academia Financiară a Sectorului Negru 
Bucureşti. 



140 


CONSTANTIN PAPANACE 


în tot timpul serviciului s-a impus ca un element de mare valoare 
în treburile financiare, încât a fost solicitat de însuşi Prof. Madgearu. 
Iată împrejurarea: Se cerea printr-o rezoluţie de la forurile centrale 
ministeriale, chiar de la ministrul Madgearu care le recomanda anumite 
practici în discordanţă cu legea şi instrucţiunile financiare. C. Papanace 
a refuzat să le execute, găsindu-le chiar contrare legii. în faţa acestei 
atitudini de refuz şi de neaplicăre a rezoluţiei din partea lui C. P., ministrul 
Madgearu l-a chemat pentru a discuta problema: ajuns la concluzia că 
argumentele lui C. P. erau juste, ministrul l-a felicitat pentru curajul cu 
care şi-a susţinut punctul de vedere, precizând: „dacă în Ţara 
Românească ar mai fi cinci ca d-ta, am putea garanta bunul mers al 
economiei naţionale 

Tot în vremea studenţiei, pe lângă activitatea depusă la cele două 
periodice, mai colabora intens la ziarul local Legionarii care apărea în 
Bazargic sub direcţia avocatului Cola Ciumetti. Denumirea Legionarii 
nu avea nimic cu Mişcarea Legionară, apariţia acestui ziar fiind anterioară 
înfiinţării Legiunii. De semnalat totuşi că poziţia ideologică a ziarului 
era identică cu aceea a Mişcării de mai târziu, iar directorul ziarului a 
făcut parte mai târziu din Senatul Legionar. 


C. Nagacevschi 


întristată adunare, 


Participăm la plecarea dintre noi, în această Săptămână a 
Patimilor - după calendarul ortodox - a celui care a fost lumină din 
lumină, îndrumător şi model de viaţă. Acum zece ani, tot într-o săptămână 
a Patimilor, era dus pe ultimul său drum, marele Radu Gyr. Genialul 
poet care a cântat şi fidelul apărător care a străjuit valorosul tezaur 
căpitănesc, au fost chemaţi în Legiunea Nemu-ritoare, de Cel căruia îi 
dăruiseră tot ce aveau mai bun în ei. Lor li s-a rezervat marea taină de a 
pleca dintre noi în aceste zile sfinte. A fost alături de fiecare câte o Floră. 
La Radu Gyr, soţia Flora, la Constantin Papanace, sora Florica. Acest 
mister ne depă-şeşte pe noi, muritorii de rând, dar ce ştim cu siguranţă 



ANEXE 


141 


este faptul că cel pe care îl petrecem astăzi la mormânt se legase cu un 
cutremurător legământ de a trăi în sărăcie şi în orice clipă să fie gata de 
moarte. Cei care au trăit mai aproape de el, ştiu bine cum şi-a ţinut 
credinţa, jurământul. 

Ştiu ce au însemnat ultimii cincizeci de ani de viaţă ai lui 
Constantin Papanace. Făuritor de idealuri şi tribun, de pe urma cărora s- 
a ales cu lupte şi bucurii, încătuşeri şi umilinţe, arderi şi renaşteri, 
nesiguranţă şi rezistenţă. A primit în faţă toate furtunile, ca piscurile 
Pindului, unde a învăţat că numai cei oţeliţi biruiesc. 

A fost prins de acea oră astrală românească, în Macedonia, când 
rădăcina latinităţii aromâne şi-a găsit trunchiul în România Mare, când. 
Paradis regăsit, Cadrilaterul şi-a deschis porţile fraţilor depărtaţi. A fost 
colonizarea macedonenilor în Dobrogea Nouă, sudură cu Ţara Mamă. 
Sudură cu neamul şi nu cu parte din el, fiindcă aromânii s-au colonizat 
în România şi nu pe latifundiile vreunei grupări politice. A venit însă 
trista experienţă politicianistă, pentru a înţelege că puterea votului, 
depăşeşte dragostea de ţară. Nimeni în Macedonia nu putea crede că în 
România, românii pot persecuta pe români. 

„Idealul Naţional era prea măreţ. Numai cel care a fost robit în ţară 
străină, poate înţelege ce putere miraculoasă are fraza: Liber în Ţara ta!” 

Experienţa trăită de coloniştii aromâni din Cadrilater, l-a făcut 
pe Constantin Papanace să nu rămână în atmosfera lui Gaudeamus Igitur, 
ci să fie un apărător al Neamului său: „Nu mai râde de când plânge, nu 
mai cântă de când tace”'. 

„Cine-a hotărât să-ncapă 
soarta lui cu soarta mea. 

Veacul ăsta bubă rea, 
zace - n el şi-n mine crapă...” 

Această crispare aromânească l-a smuls din alte rosturi şi i-a 
hărăzit altă soartă. Inteligenţa sa vie, cultura bogată, spiritul analitic şi 
puterea de sinteză, i-ar fi deschis o mulţime de căi, de la diplomaţie la 
universitate sau de la literatură la istorie. Nu s-a dedicat niciuneia, deşi 
ar fi strălucit în fiecare. A ales lupta, al cărui drum este o continuă durere. 
Puterea merge altfel, el, care a fost înfrăţit cu Sterie Cuimetti, lancu 
Caranica, Doru Belimace, Grigore Pihu şi mulţi alţii ca ei? 



142 


CONSTANTIN PAPANACE 


Intransigent cu sine însuşi, nu tolera nici altora abateri. Atitudinea 
rectilinie, care îţi aduce în viaţă mai multe necazuri. Şi totuşi cât de 
înţelegător, răbdător şi bun era, când cel căzut în greşeală, îşi recunoştea 
vina, pentru că marile precepte creştine erau vii în el, descendent dintr- 
o familie de preot macedonean. Solicitările Exilului îl chemau, 
pretutindeni. Şi-a ales ca loc de refugiu, Italia, simţindu-se în graiul 
latin mai aproape de originea strămoşilor. Şi fraţii italieni catolici - de 
care încă suntem despărţiţi canonic - l-au îmbrăţişat cu dragoste frăţească. 
Era un nume în Salo: Dottore Constantin Papanace. Ne-a inspirat de la 
intrarea în oraş, marele necrolog, afişat pe toate străzile. 

Când sufletul lui Constantin Papanace pleca dintre noi, Cerul Italiei 
era deschis Marii învieri. Fie ca aceasta să fie se mn ul Marii Reînvieri 
Româneşti, aşa cum Constantin Papanace ni l-a transmis întreaga viaţă, 
de la cel care l-a învăţat că „ Ţelul neamului nu este moartea ci învierea ”. 

Zahu Pană 


Ceva din viaţa de familie 

O anumită gândire, atitudine şi manifestare în lupta permanentă 
pentru păstrarea fiinţei şi conştiinţei noastre româneşti se constată încă 
de pe vremea bunicului nostru Preotul Econom Stavrofor Atanase 
Papanace. 

Deşi deţinător al unor poziţii avantajoase în ierarhia societăţii 
greceşti (fiind mai mare peste 70 de biserici) şi apreciat sub toate 
raporturile, oferindu-i-se chiar posibilitatea de a juca un rol important în 
viaţa social-religioasă - cărturar format în ţările greceşti şi un bun 
cunoscător al limbilor vechi, latina şi elina, precum şi greaca modernă, 
bunicul nostru a renunţat la toate avantajele de ordin material şi social, 
socotind că misiunea lui cea mai înaltă, ca purtător şi propovăduitor al 
Dumnezeieştii învăţături, era să predice credinţa în limba maternă, limba 
românească, deşi ştia că aceasta va avea pentru el consecinţe fatale. 

El este primul preot în Macedonia, care citeşte Liturghia în limba 
aromânească. Este exact un act de profundă semnificaţie, dacă nu chiar 
istoric, prezenţa unei conştiinţe puternice româneşti, cutezanţa de a citi 
Liturghia în limba românească într-o perioadă când încă în Ţară se simţea 
influenţa grecească. 



Destinul unei generaţii 143 

Reacţiunea grecească a fost violentă, preotul Atanase Papanace 
a fost asasinat de către greci în toamna anului 1906: trei echipe de greci 
au tras asupra lui când mergea spre biserică - biserica Sfânta Maria, 
unde îl aştepta toată suflarea românească din Veria, oraş a cărui populaţie 
de peste 20000 de locuitori, cât avea la acea dată, era formată în majoritate 
de aromâni. Este o jertfa mare, conştientă, pe altarul românismului, dusă 
pe meleagurile Macedoniei, împotriva înverşunatului duşman care de 
milenii caută să deznaţionalizeze elementul românesc. 

Voi relata, din poveştile mamei, modul cum a decurs asasinarea 
bunicului în acea fatală duminică de toamnă târzie din 1906. 

în urma hotărârii asasinării bunicului de către greci, în care scop 
s-au format trei echipe pe traseul care duce la biserica Sf. Maria, prietenii 
lui Greci, care erau contra acestei crime, şi chiar garda lui personală 
(CAFAS) care îl însoţea mereu, l-au prevenit să nu meargă la biserică în 
duminica aceea. însăşi mama care era în doliu după tatăl ei mort de 
curând şi care nu ieşea deloc din casă, a încercat să-l oprească, simulând 
că merge şi ea cu dânsul la biserică cu copilul în braţe (este vorba de 
fratele Costache care abia împlinise doi ani). Atunci bunicul a exclamat: 
„ Tu nu vii la biserică. Ce, vrei ca grecii să-mi distrugă întreaga familie? 
Eu nu mă las intimidat de greci şi o să merg la biserică spre a sluji în 
limba aromânească. Dacă grecii sunt hotărâţi să mă omoare, aceasta o 
pot face oricând şi în alte împrejurări. Să aveţi grijă să îmi luaţi corpul 
ca nu cumva grecii să-mi ieie capul şi să-l batjocorească”. 

Povesteşte mama în continuare că toţi au amuţit. Nimeni n-a mai 
spus nimic, impresionaţi profund de seninătatea şi ferma convingere de a 
înfrunta atât de senin moartea. Şi, intr-adevăr, echipele şi-au făcut pe deplin 
datoria: înainte de a ajunge la biserică, bunicul a fost asasinat în plin centru 
al oraşului. O soră de-a bunicului, pe nume Maria Tina, care se pregătea şi 
ea să meargă la biserică, când a auzit detunăturile de arme şi-a dat seama 
că s-a tras în bunic, s-a repezit despletită pe strada principală şi l-a găsit 
încă în viaţă. Şi-a dat sufletul în braţele surorii sale. Pe această linie de 
conduită şi simţire românească, cu o responsabilitate crescândă şi 
amplificată şi pe alte direcţii, a continuat lupta tatălui nostru Enache 
Papanace, care încă de pe băncile liceului lua atitudine ori de câte ori 
profesorii greci ponegreau şi minimalizau faptele istorice ale neamului 



144 


CONSTANTIN PAPANACE 


românesc. Protestul lui i-a adus drept consecinţă eliminarea de la liceul 
grecesc. Mai târziu s-a angajat şi cu mai multă ardoare în lupta contra 
duşmanului de totdeauna. Fapt pentru care prigoana a fost înăsprită, 
recurgându-se la acte mişeleşti, încercându-se să se dea foc casei noastre 
în scopul de a distruge întreaga familie. Prigoana s-a extins cu timpul 
asupra întregii comunităţi aromâneşti din Grecia, soldându-se cu închisori, 
persecuţii şi asasinate în masă. Aceasta se petrecea pe timpul Imperiului 
Otoman în plină descompunere. După eliberarea Greciei de sub stăpânire, 
în 1912, persecuţiile au luat amploare şi mai mare. Mulţi fruntaşi aromâni 
au fost întemniţaţi, printre care şi tata. 

După o perioadă de întemniţare, prin care se urmărea intimidarea 
elementului aromân, autorităţile greceşti au pus în libertate pe toţi cei 
întemniţaţi, afară de tatăl nostru. El a fost exilat pe o insulă şi urma să 
fie executat; dar în urma demersurilor pe linia diplomatică, prin consulul 
român Contescu, care a acţionat energic, tata a fost eliberat, a venit imediat 
în ţară şi s-a înrolat voluntar în armata română pentru a lupta cu alţi 
compatrioţi din Macedonia în campania războiului balcanic din 1913. 
Reîntors în Grecia, după terminarea războiului balcanic, acţiunea tatălui 
nostru a fost reluată, întrucât grecii nu renunţau la acţiunile lor oculte de 
deznaţionalizare a elementului românesc. 

în această perioadă de timp, dându-şi seama de pericolul de care 
era ameninţat elementul aromânesc din Grecia, mai ales după schimbul 
masiv de populaţie care a intervenit între Turcia şi Grecia învinsă 
(populaţia greacă fiind foarte numeroasă şi în parte aşezată în ţinuturile 
locuite de aromâni), situaţia economică a elementului nostru devenind 
şi ea precară, tata a preconizat colonizarea Aromânilor în Cadrilater, 
integrându-1 în elementul românesc. 


Constantin Papanace 



NAE IONESCU 


FENOMENUL LEGIONAR 

cu o introducere de 
Constantin Papanace 




Cuvânt introductiv 


în acest volum se reproduc patru conferinţe, ţinute de profesorul 
Nae lonescu în luna Mai 1938, în faţa legionarilor, pe când se găsea 
internat în lagărul de la Miercurea Ciucului. Aceste conferinţe au fost 
publicate în „Buletinul Informativ” (nr. 2, 3, 4, 5; August-Septembrie 
1940) ce apărea săptămânal la Berlin, pentru uzul intern al legionarilor 
refugiaţi în Germania, în primul exil. 

într-o notă preliminară, făcută de redacţia Buletinului se precizau 
următoarele: „Sub acest titlu (Fenomenul legionar), profesorul Nae 
lonescu, pe când se afla în lagăr, a ţinut în primăvara anului 1938 o 
serie de conferinţe, legionarilor închişi. Vor fi reproduse succesiv în 
acest Buletin, după notele luate de la auditor. Conferinţele nefiind 
stenografiate, ele trebuie considerate mai mult ca nişte rezumate”. 

Auditorul care a luat notele nu a fost menţionat atunci. El era 
răposatul preot Ştefan Palaghiţă, care ne-a dat asigurarea că gândurile 
exprimate de ilustrul conferenţiar au fost notate fidel, aproape cuvânt cu 
cuvânt, şi că, după fiecare conferinţă, îşi confruntase însemnările cu notele 
altor camarazi, spre a completa eventualele omisiuni. 

La sfârşitul volumului, reproducem cuvintele comemorative ce 
le-am rostit pe ziua de 24 martie 1940, în faţa camarazilor strânşi la casa 
de la Amalienhof (Berlin) cu ocazia morţii lui Nae lonescu, subliniind 
semnificaţia jertfei sale. 


* * * 

Din citirea conferinţelor reproduse se poate observa clar factura 
gândirii lui Nae lonescu, cu dialectica ei caracteristică. Totuşi, uneori, 
parcă se simte o contracţie bruscă în cursivitatea gândirii, determinată, 
probabil, de vreo lacună în notarea cuvintelor rostite de conferenţiar. Pe 
de altă parte, trebuie ţinut seamă că, în timpul când conversa sau rostea 
o conferinţă, pe lângă dialectica lui îndrăcită, Nae lonescu degaja şi o 
vrajă specifică, care capta pe auditor. Spre deosebire de alţi conferenţiari, 
care obişnuiesc să citească sau să recite un text elaborat cu multă trudă 



148 


CONSTANTIN PAPANACE 


acasă, Nae Ionescu gândea pe loc. Prin aceasta nu numai că antrena pe 
auditor în procesul de gândire, dar îl făcea să guste şi deliciul ei, aşa 
cum se simte aroma pâinii calde abia ieşită din cuptor. De aceea, dacă în 
rândurile redate dialectica lui specifică rămâne adânc impregnată, vraja 
conferenţiarului însă, lipseşte. Şi aceasta face ca textul să apară mai 
schematic. 

Trebuie să menţionăm că profesorul Nae Ionescu a ţinut mai 
multe conferinţe în legătură cu fenomenul legionar. în Buletinul 
Informativ însă, nu s-au publicat decât acestea patru pe care le 
reproducem, întrucât, cu nr. 7, din 13 Septembrie 1940, când a avut loc 
repatrierea legionarilor refugiaţi. Buletinul şi-a încetat apariţia. 

De aceea, în conferinţele ce reproducem, se tratează mai mult 
probleme mai generale menite însă a servi ca bază la explicarea 
fenomenului legionar propriu-zis. Notele de la conferinţele succesive 
nu le-am avut la îndemână. 

Nu ştiu dacă profesorul Nae Ionescu şi-a dezvoltat aceste idei şi 
în alte conferinţe sau scrieri de ale dânsului. în situaţia de acum n-am 
avea posibilitatea să verificăm, fiindcă nu avem la dispoziţie toate 
articolele, conferinţele sau lucrările lui. Problema ar putea fi lămurită de 
către aceia care sunt mai la curent cu activitatea profesorală sau 
publicistică a ilustrului gânditor. Oricum, ideile expuse în paginile ce 
urmează ar putea servi, în mare parte, ca bază pentru o doctrină legionară 
sistematizată. Trebuie să relevăm însă că sunt şi câteva idei care n-ar 
concorda cu linia Căpitanului. Pe una din acestea am vrea să o relevăm 
în mod deosebit, fiindcă se exaltă spiritul imperialist. 

„Caracterul naţiunii - spune Nae Ionescu - e ofensiv şi 
imperialist prin excelenţă, adică un organism care nu poate trăi decât 
în expansiune, viaţă, dinamism. S-ar putea obiecta care e poziţia faţă 
de alte neamuri? Ireductibilitatea naţiei. Nu mă interesează pe mine, 
naţiune vie, în ofensivă, ci pe ele. Să se aranjeze ele, cum pot, cu mine. 

Noi trăim în istorie unde este păcat, veşnică luptă, unde trebuie 
să ne cucerim dreptul la existenţă prin vrednicia noastră. (Dacă nu există 
dreptul de existenţă, am fi în acest caz îngeri, şi nu sub păcat şi în istorie!). 

Aici este adevărata înţelegere a lumii în istorie. A pune altfel 
problema este o dobitocie, cei ce o susţin sunt sau proşti sau imbecili. 



Cuvânt introductiv 


149 


Prin urmare, cel care vrea să-l realizeze pe Dumnezeu nu o va face 
decât cucerind în afară, strângând de gât pe altul, deci naţiunea e 
dinamică, este viaţă ofensivă şi imperialistă. Nu există, altfel zis, 
cuminţenie şi defensivă în naţionalism, căci neamurile care se pun pe o 
astfel de temă, poziţie cad în robie... ” (Conferinţa a IV-a, pag. 30-31). 

Această idee a luptei necruţătoare o găsim exprimată de Căpitan 
în nişte rânduri trimise Congresului Studenţesc ţinut la Brăila, în toamna 
anului 1930. Scria atunci Căpitanul: 

„...Respingeţi cu îndărătnicie toate falsele teorii ale falşilor 
apostoli umanitarişti şi pacifişti, care tind să vă dezarmeze sufleteşte. 
Nu uitaţi că dreptul este o proprietate care se sprijină pe forţă. In lume 
oamenii se luptă. Din adâncul mării şi până în înălţimile văzduhului, 
nu-i decât o luptă în care animalele se devorează unele pe altele. In 
lumea plantelor, în natură, în păduri şi pe câmpii, acolo unde oamenii 
se duc să guste pacea, nu este, în realitate, decât o luptă surdă şi 
necruţătoare pentru viaţă. Voiesc să spun că nu există în natură pacea 
pe care o cântă toţi poeţii şi literaţii, nu există decât o singură realitate, 
mare, crudă, superbă: războiul. Neamurile care înţeleg acest adevăr 
trăiesc. Celelalte pier. Românii, înconjuraţi de pretutindeni de vrăjmaşi 
cu pofte mari şi invadaţi înăuntru de duşmani care îi slăbesc şi le macină 
sistematic puterile de rezistenţă şi de viaţă, nu vor putea rezista în viitor, 
decât dacă vor înţelege că pe pământul lor trebuie să crească soldaţii 
ca brazii în pădure. De la acest adevăr fundamental şi în această direcţie 
spirituală trebuie să pornească întreaga noastră activitate. Viaţa acestei 
Patrii milenare va fi asigurată... ” (Circulări, pag. 14). 

In Pentru Legionari, şase ani mai târziu, Căpitanul, fără a renunţa 
la principiul luptei naţionale active, îi dă, totuşi, o mai mare viziune 
creştină, care formează partea cea mai originală şi patetică a doctrinei 
legionare. 

„ Ţelul final al neamului - scrie el - este viaţa? Dacă este viaţa, 
atunci nu interesează mijloacele pe care neamurile le întrebuinţează 
spre a şi-o asigura. Toate sunt bune, chiar şi cele mai rele. Se pune deci 
problema: După ce se conduc naţiunile în raport cu alte naţiuni? După 
legea peştilor din mare sau a fiarelor din pădure? Ţelul final nu este 
viaţa. Ci învierea. învierea neamurilor în numele Mântuitorului Iisus 



150 


CONSTANTIN PAPANACE 


Hristos. Creaţia, cultura, nu-i decât un mijloc, nu un scop, cum s-a 
crezut, pentru a obţine această înviere. Este rodul pe care Dumnezeu l- 
a sădit în neamul nostru, de care trebuie să răspundem. Va veni o vreme 
când toate neamurile pământului vor învia, cu toţi morţii şi cu toţi regii 
şi împăraţii lor. Având fiecare neam locul său înaintea tronului lui 
Dumnezeu. Acest moment final, «învierea din morţi», este ţelul cel mai 
înalt şi mai sublim către care se poate înălţa un neam... ” 

în lumina citatului de mai sus, teoria imperialismului şi a 
expansionismului de esenţă amorală, vine în vădită contradicţie cu linia 
creştină adoptată de Căpitan pentru Mişcarea Legionară. 

Fără îndoială, mai mult ca oricare, Nae lonescu trebuie să fi 
observat această disonanţă. Ar fi extrem de interesant de ştiut ce anume 
explicaţii a găsit el pentru a rămâne, nu numai ataşat de Mişcarea 
Legionară, dar şi de a mărturisi o nestrămutată încredere în destinul 
legionar chiar şi în eventualitatea dispariţiei fizice a Căpitanului. încă 
din 1936, probabil după apariţia cărţii Pentru Legionari, mărturisea unui 
discipol al său: „A crede că o dată cu dispariţia lui Corneliu Codreanu 
se va nărui şi opera lui, ar însemna să ne facem o slabă idee despre 
adâncimea acestei opere. Minunea pe care a făcut-o Corneliu Codreanu 
e aşa de mare, că de-acum îl depăşeşte şi pe el”.* 

Poate Nae lonescu să fi dat această explicaţie în conferinţele 
despre Fenomenul Legionar ce au urmat, şi care, din cauza încetării 
apariţiei Buletinului Informativ, nu s-au mai publicat. De aceea, înainte 
de a recurge la alte scrieri de ale lui, vom căuta chiar în conţinutul 
conferinţelor reproduse elemente care ar putea schiţa puntea de apropiere 
a acestor două concepţii deosebite. 

„Naţionalismul secolului alXX-lea - spune Nae lonescu în a IV- 
a sa conferinţă - pleacă de la popor, trece la popor, pentru a ajunge la 
Dumnezeu. Cuvântul lui Hristos este unul în cer, pe linia perfecţiunii, 
dar noi, oamenii, care trăim în istorie, îl înţelegem deosebit, deci relativ, 
după naţiunea din care facem parte, altfel am fi îngeri. Aşadar, fiecare 
om trăieşte cuvântul lui Dumnezeu în felul său, conform cu colectivitatea 
supremă absolută, în istorie, care este naţiunea. In lumea Răsăriteană, 

* Vezi Legea, anul II, nr. 3-4, Iunie-Iulie 1957, G. Racoveanu, Nae lonescu, Fapte şi 
Cuvinte. Inedit. Şi Orientări, nr. 13, Octombrie 1958 



Cuvânt introductiv 


151 


există un simţ mai dezvoltat al realităţii, fapt care ne deosebeşte de Apus, 
unde domină simţul generalităţii, al abstracţiunii. Deci aici, în Răsărit, 
există deja nuanţe în trăirea lui Dumnezeu. Dacă naţia realizează pe 
Dumnezeu pe pământ, pe mine nu mă interesează decât Dumnezeu pe 
care-l trăiesc eu şi nu ungurii, francezii etc. In Napoli, aproape fiecare 
stradă are Madona ei, ceva al străzii; aceasta însemnează necesitatea 
localizării, individualizării, naţionalizării lui Dumnezeu. Deci eu sunt 
dator lui Dumnezeu numai în naţia mea. Ori, cum naţia este cel mai 
important cerc colectiv în care trăieşte omul în istorie, eu n-am decât un 
singur tribut de plătit în viaţă, faţă de Dumnezeu: prin naţie. Dacă 
Dumnezeu nu este numai Dumnezeul meu, dacă nu este un Dumnezeu 
singular, ci este şi al ungurilor, francezilor etc., atunci eu n-aş mai fi 
român şi n-aş mai putea plăti lui Dumnezeu tributul meu prin naţia mea. ” 

Ideea realativităţii în veac, adică în istorie, la care se referă Nae 
lonescu la începutul paragrafului citat mai sus, este subliniată şi de 
Căpitan. 

„Facem o mare deosebire - scrie el - între linia pe care mergem 
noi şi linia Bisericii Creştine” (Pentru Legionari , pag. 393). “Linia 
istorică este una: aceea pe care o trăim noi. Căci noi trăim în veac. 
Linia Bisericii este cu mult deasupra noastră. Către ea tindem, dar nu 
realizăm decât puţin. Pentru că trăim sub condamnare şi sub piatra de 
moară a păcatelor noastre, a lumii, şi a moşi-strămăşilor noştri. 
Recunoaştem că suntem păcătoşi: aceasta este atitudinea legionară faţă 
de Biserică” (Circulări , pag. 109). 

Şi totuşi, acel puţin care se realizează în veac din năzuinţa creştină 
pentru învierea neamului este foarte mult, dacă se compară cu tendinţa 
generală dominantă în societatea contemporană de a se comporta, 
exaltând legea junglei, a „peştilor din mare sau a fiarelor din pădure”. 
Specifica omenie românească arată că năzuinţa creştină de a depăşi legea 
junglei este apanajul întregului popor român. Poate şi el a realizat puţin 
în cursul zbuciumatei sale istorii, dar n-a păcătuit ca alte popoare, 
„strângând de gât pe altufi. 

Desigur, pentru cei care au cultul păgân al forţei materiale, cu 
sete de putere şi tendinţe de dominaţie imperialistă, această năzuinţă 
creştină ar părea ca o mare deficienţă. Căpitanul însă o considera ca un 



152 


CONSTANTIN PAPANACE 


titlu de nobleţe istorică a poporului român. Pe această linie orienta el 
şcoala legionară, menită, după vindecarea metehnelor imprimate de 
dominaţia fanariotă şi potenţarea virtuţilor „ să dea ţării acesteia un mare 
tip de român. Poate să iasă din ea ceva mare, cum n-a mai fost, care să 
frângă în două întreaga noastră istorie şi să pună temeliile începutului 
unei alte istorii româneşti, la care acest popor are dreptul, datorită 
suferinţelor şi răbdării lui milenare, precum şi curăţeniei şi nobleţii 
sale sufleteşti, căci este, poate, singurul popor din lume, care, în toată 
istoria sa, n-a cunoscut păcatul robirii, încălcării, sau nedreptăţii altor 
popoare” (Pentru Legionari , pag. 287). 

Desigur, şi această năzuinţă va părea celor îmbibaţi de concepţia 
amoralismului în politică, ca ceva nerealistic, dacă nu chiar utopic. Dar 
şi aceştia trebuie să ţină seamă că marile avânturi sau salturi în istorie n- 
au pornit din tehnica excesivă a calculelor dozate în specularea forţelor 
constituite sau a pasiunilor umane, ci din aspiraţia spre înalte idealuri, 
uneori adevărate utopii. în fiecare om există această tendinţă de evadare, 
întreţinută de atavica nostalgie a paradisului pierdut. Numai asemenea 
tendinţe pot desfunda marile zăcăminte de energie morală care stagnează 
în adâncul oamenilor sau al colectivităţilor umane. 

Poporul român, sufocat de o pătură suprapusă decrepită, sedi¬ 
ment al unei mixturi eterogene şi nesănătoase, simţea adânc nevoia erup¬ 
ţiei spre culmi tot mai înalte şi senine. Şi aceste culmi i le-a indicat Căpi¬ 
tanul prin Mişcarea sa inspirată de cea mai autentică şi sănătoasă tradiţie 
românească. Oricum, atitudinea de toleranţă rezultată în mod firesc ca o 
expresie a dimensiunii creştine a Mişcării, produs al unui popor, care, 
cum arată întreaga lui istorie, totdeauna a fost cu „frica lui Dumnezeu 

Românii, care s-au apărat cu înverşunare când au fost atacaţi, au 
repudiat organic cultul păgân al forţei de ,,a strânge de gât alte popoare ”, 
spre a se afirma în istorie. De această atitudine constantă a ţinut seamă 
Căpitanul când a formulat principiile doctrinei sale: dacă în „lupta 
necruţătoare pentru viaţă... spre a putea rezista în viitor, trebuie ca pe 
pământul lor să crească soldaţii ca brazii în pădure ”, pentru a valorifica 
„ talentul pe care Dumnezeu l-a sădit în neamul nostru ”, trebuie ca „ţelul 
final al neamului să fie învierea. învierea neamurilor în numele 
Mântuitorului Iisus Hristos ”. 



Cuvânt introductiv 


153 


în această perspectivă integrală se împacă atât spiritul combativ 
eroic preconizat pentru apărare, în „ lupta necruţătoare ” din această 
viaţă, cât şi lupta sfântă cu păcatul, pentru „învierea din morţi”, acest 
moment final, ţelul cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălţa 
un neam. Prin aceşti doi poli, primul situat pe pământ, în clocotul vieţii 
acestei lumi, şi secundul transpus în cer, în lumea cealaltă, trece axa 
verticală a doctrinei legionare fixată de Căpitan. 

Dar, pe lângă această explicaţie de ordin oarecum idealist- 
transcedental, mai există şi o justificare de ordin strict conjunctural. 
Privind problema raporturilor între popoare printr-o prismă românească 
strict politică, adică a „ trăirii în veac ”, vedem că, concepţia Căpitanului 
apare mult mai oportună şi mai realistă decât aceea etalată de realiştii 
care vor să justifice cultul forţei. Teoria amoralităţii în politica naţională, 
şi mai ales internaţională, ar avea interes să o propage popoare mari (în 
sens de numeroase) ca ruşii, germanii, americanii, chinezii etc. Dar ar fi 
o mare imprudenţă, ca să nu spunem neghiobie, dacă ea ar fi etalată şi 
justificată de popoare mijlocii sau mici. Căci s-ar oferi, în mod stupid, 
alibiul pentru hrăpăreţii lor vecini! Popoarele mici nu pot concura într- 
un climat politic dominat de concepţia luptei amorale. însăşi existenţa 
lor fizică este permanent ameninţată. De aceea, ele au interes să 
propovăduiască toleranţa între indivizi sau popoare. Şi să fie adepte 
acestei doctrine dacă la baza ei stă o concepţie creştină sinceră, şi nu 
calcule interesate „ ale falşilor apostoli umanitarişti şi pacifişti, care 
tind să dezarmeze sufleteşte”, pentru a putea mai uşor să-şi întindă st㬠
pânirea lor spoliatoare şi asupritoare. 

Cât priveşte afirmarea în istorie, ea trebuie căutată pe alt teren, 
în afara forţei materiale. 

Cum am arătat şi cu alt prilej,* toate frământările distructive ale 
omenirii provin din faptul că este predominantă concepţia demoniacă 
cu arzătoarea ei sete de stăpânire. Poporul român n-a fost turmentat de 
această pasiune şi mulţi au considerat acest lucru ca o deficienţă naţională. 
Dar afirmarea în istorie nu poate avea numai acest aspect oarecum 
material, erupt din stratul primitiv al sufletului uman. Elementul spiritual 

* A se vedea în Orientări notele: Afirmarea în istorie, nr. 25, Octombrie 1959 şi 
Făuritorii de istorie, nr. 60, Septembrie 1962. 




154 


CONSTANTIN PAPANACE 


va trebui într-o zi să fie mai mult apreciat. în această perspectivă, poate 
tocmai absenţa în manifestări a elementului demoniac amintit, care, cum 
am spus, după concepţia actuală, este considerat ca o deficienţă, să 
constituie mâine, într-o societate mai evoluată şi cu adevărat civilizată 
în sens creştin, un mare merit. 

Căpitanul a intuit acest adevăr de bază când legitimează afirmarea 
masivă în istoria neamului românesc, invocând marea lui omenie. Această 
concepţie, afirmată într-o lume abrutizată de materialism şi sete de 
dominare (prepotenţă), constituie un „mare moment de iluminaţie” pe 
care însă mulţi nu-1 înţeleg. Ea însă, pe lângă înălţimea morală, este 
pătrunsă şi de un lucid realism politic: noi, românii, ca popor mic, avem 
interesul ca legile junglei, care domină astăzi raporturile între popoare, 
să fie înlocuite şi în fapt cu legea creştină. încercarea popoarelor mici 
sau mijlocii de a concura pe tărâmul forţei materiale, le-ar pune în postura 
ridicolă a broaştei umflate din fabulă. Prin concepţia Căpitanului se pot 
tămădui şi acele complexe de inferioritate, cu nimic justificate, ce se 
observă la unii cărturari români, care cred că neamul românesc a fost 
mai mult un obiect decât subiect de istorie. O dovadă s-a avut cu 
excentricul scriitor Emil Cioran, adânc chinuit de un asemenea complex 
de inferioritate. Când a reflectat mai adânc însă, s-a dezmeticit şi a 
mărturisit: 

„...II reste que s ’ilfut un temps ouj ’etais honteux defairepârtie 
d’un peuple mineur, il n’en va plus de mqme maintenant. Du moins 
ecartee l ’Histoire, en tirera-t-il la fierte de n ’avoirpas commis Ies forfaits 
quiy conduisent” („Preuves”, nr. 14, avril 1952). 

Marea viziune a istoriei contemplată de Căpitan apare şi mai 
clară în însemnările de la Jilava. Scrie el în acele întunecate momente: 

„ Caracteristica timpului nostru: Ne ocupăm cu lupta dintre noi 
şi alţi oameni, nu cu lupta dintre poruncile Duhului Sfânt şi poftele firii 
noastre pământeşti. Ne preocupăm şi ne plac victoriile asupra oamenilor, 
nu victoriile împotriva Diavolului şi păcatului. Toţi oamenii mari ai 
lumii de ieri şi de azi: Napoleon, Mussolini, Hitler etc. sunt preocupaţi 
mai mult de aceste biruinţi. Mişcarea Legionară face excepţie, ocupându- 
se, dar insuficient, şi de biruinţa creştină în om, în vederea mântuirii 
lui. Insuficient! Răspunderea unui conducător este foarte mare. El nu 



Cuvânt introductiv 


155 


trebuie să delecteze ochii armatelor sale cu biruinţă pământeşti, 
nepregătindu-le în acelaşi timp pentru lupta decisivă , din care sufletul 
fiecăruia se poate încununa cu biruinţa veşniciei sau înfrângerea 
veşnică ” (pag. 59). 

Aşadar, neamul românesc se va afirma masiv în istorie nu pe 
căile bătătorite de la subsolul pasiunilor umane, ci croindu-şi prin omenia 
sa drum propriu, pe înălţimile spirituale pe care sufletul lui le contemplă 
încă de pe timpul strămoşilor „ traci nemuritori”, aureolate apoi de 
credinţa creştină. Pentru această afirmare masivă în istorie, pe drum nou, 
a vrut Căpitanul să creeze „ un mare tip de român ”, repudiind pe oamenii 
slabi, fără respiraţie lungă, sau „căzăturile morale”, care sunt gata să-şi 
renege credinţa legionară pentru avantaje materiale sau arivisme de tot 
felul. Acesta este drumul luminos pentru un popor care vrea să fie cu 
adevărat creştin. 

Dacă se cercetează chestiunea de aproape, se poate vedea că în 
fond, această concepţie este împărtăşită şi de Nae lonescu. Referindu-se 
la „iertarea creştină”, Nae lonescu scrie: 

„ Creştinismul este religia milei şi a iertării. Religia celor slabi 
deci? A sclavilor? A, nu! Ci mai degrabă a eroilor. A eroilor umili şi 
anonimi; a celor care s-au înfrânt pe ei, a celor care nu mai sunt ai lor, 
ci ai lui Dumnezeu. Cine nu mai cere nimic pentru el, e creştin. Cine nu 
mai există prin el, e creştin. Cine s-a omorât în trupul lui, în ambiţiile şi 
poftele lui, dar trăieşte în spiritul şi legea lui Dumnezeu, acela e creştin, 
înseamnă însă aceasta că un creştin nu există, nu cere nimic, nu vrea 
nimic, nu luptă pentru nimic? Deloc. El este, luptă şi cere împlinirea 
legii lui Dumnezeu ”. * Confruntând acest text cu citatele din Conferinţa 
a IV-a reproduse mai înainte, privitor la caracterul ofensiv şi imperialist 
al naţiunii, care pare că respiră voinţă de putere Wille Zur Kraft a lui 
Nietzsche, apare o evidentă disonanţă. Şi cum Nae lonescu se mărturiseşte 
un profund creştin şi crede, ca şi Căpitanul, cu toată tăria în învierea 
Mântuitorului, trebuie redimensionat sensul acelor citate. Aceasta cu 
atât mai vârtos, cu cât Nae lonescu - cum era şi firesc - respinge teoria 
lui Nietzsche privitoare la creştinism. 

* Nae lonescu, îndreptar Ortodox, Wiesbaden, 1957, pag. 62 (ediţie îngrijită de D.C. 
Amzăr). 



156 


CONSTANTIN PAPANACE 


„Nietzsche - scrie el - a crezut că poate arunca suprema insultă 
creştinismului, considerăndu-l drept o morală a sclavilor. E o eroare; 
chiar dacă ea vine de la un om de netăgăduit geniu... De sclavi nu poate 
fi vorba atunci când se cumpăneşte structura intimă a Evangheliei; căci 
recunoaşterea drepturilor la existenţă a durerii nu duce la luptă 
împotriva ei - e drept; dar nu duce nici la resemnare... Creştinismul 
primeşte durerea ca o realitate, dar nu o neagă, ci o valorifică... Astfel 
durerea însăşi poate deveni izvor de nesfârşită bucurie, dacă ea 
îndeplineşte un rost şi îşi capătă un sens în încordarea noastră înspre 
mântuire” (op. cit., pag. 47-48). 

Am reprodus in extenso toate aceste pasaje, spre a se putea vedea 
mai bine că, în substanţa ei adâncă, gândirea lui Nae Ionescu merge pe 
aceeaşi linie creştină ca a Căpitanului. Discordanţa ce se observă între 
teoria „ imperialistă” şi „iertarea creştină” ar fi cam de aceeaşi natură 
cu aceea semnalată mai sus, când am comparat circulara Căpitanului cu 
„lupta necruţătoare pentru existenţă” şi „ Ţelul final al neamului”. 

Primul concept ne ţine ancoraţi în miezul realităţii, unde trebuie 
să ne „apărăm sărăcia şi nevoile şi neamul” pentru a subzista; al doilea 
ne indică un ţel sublim, dumnezeiesc, atrăgând expansiune („ imperialismul 
nostru ”), pe linia verticală ce duce spre nepieritoarele valori creştine. Căci, 
dacă popoarele mici rămân handicapate pe terenul plat (orizontal) al 
materialismului, caracterizat prin cantitate, în schimb se pot valorifica cu 
mai mult succes, pe cel vertical, al spiritualităţii, unde se cere calitatea. 
Numai prin aceste două concepte juxtapuse se poate avea o viziune integrală 
a întregii realităţi, dând Mişcării Legionare o complexitate fascinantă. 

Nu este exclus ca tocmai această complexitate să-l fi atras pe 
Nae Ionescu spre „militanţii revoluţiei naţionale”, cum scrie el (vezi 
prefaţa la Crez de generaţie), mărturisind încredere deplină în 
durabilitatea Mişcării Legionare asigurată prin „trăire intensă” şi 
„moarte de martiri”. 

* * * 

Apropierea lui Nae Ionescu de Mişcarea Legionară a făcut să-i 
crească simpatiile atât în opinia publică românească, în general, cât şi a 
studenţimii, în special. Cât de mare a devenit în scurt timp această 



Cuvânt introductiv 


157 


apropiere, se poate vedea din faptul că, în ziua plecării spre Spania, Ion 
Moţa i-a lăsat în păstrare mai multe scrisori sigilate şi adresate părinţilor, 
soţiei, copiilor, când vor fi mai mari, şi Căpitanului, cu rugămintea de a 
fi înmânate numai în cazul morţii sale. Poate această încredere şi stimă 
deosebită a făcut pe cei care au editat documentele diplomatice secrete 
germane să noteze pe raportul ministrului german la Bucureşti, Fabricius, 
din 17 Mai 1938, unde se anunţa şi arestarea lui Nae lonescu, că el este 
„Locţiitorul Conducătorului Gărzii de Fier, Codreanu ” („ Stellvertreter 
des Fiihrers der Eiserne Garde, Codreanu”).* 

Fără îndoială, cei care au făcut această notă au comis o eroare. 
Nae lonescu a fost un sincer şi mare prieten, „din vremuri grele”, al 
Mişcării Legionare. Dar niciodată n-a deţinut calitatea ce i se atribuie în 
nota amintită. Mai mult: el proiecta noţiunea de legionar într-o lumină 
atât de pură, încât nu se considera vrednic de a fi chiar un simplu legionar. 
Ca unul care trecuse prin lumea veche, unde păstra încă multe legături, 
el se considera un om pătat şi mărturisea în gura mare acest lucru, tocmai 
spre a pălmui cu pilda lui atâţia arivişti, care dădeau din coate spre a-şi 
face loc în primele rânduri, în loc să se ţină „pe linia a doua ”, cum 
recomanda Căpitanul. 

Reversul simpatiilor atrase de Nae lonescu pentru apropierea de 
Mişcare era ura camarilo-politicianistă şi pizma anumitor „prieteni ai 
legionarilor” . Voi releva un caz din categoria „ prietenilor” fiindcă mi 
se pare mai semnificativ în legătură cu poziţia lui Nae lonescu raportată 
şi la situaţia actuală. 

îmi amintesc cu tristeţe de o răbufnire ranchiunoasă a lui Nichifor 
Crainic, împotriva lui Nae lonescu, pe când ne găseam închişi la Jilava 
(Ianuarie 1934) după cazul Duca. într-o noapte, fiind de planton amândoi 
în încăperea subterană din reduitul central, denumită eufemistic 
„dormitorul doi ” unde am fost îngrămădiţi toţi cei care făceam parte 
din primul lot de arestaţi, a venit vorba de Nae lonescu, despre care s-a 
aflat că fusese arestat. Cum a auzit pomenindu-se acest nume, faţa buhăită 
de culoare pământie a lui Crainic, parcă a început să devină verzuie. A 
spus cu o acreală de pizmă coclită: „Acest om este un impostor! Toate 

* Document 1988/441 055 - 056 reprodus în original în Orientări pentru Legionari, 
nr. 12 din Septembrie 1958. 



158 


CONSTANTIN PAPANACE 


ideile în legătură cu ortodoxia şi problema naţională cu care se 
împăunează le-a luat de la mine. Acum când îl văd că dă târcoale 
legionarilor, îmi produce scârbă. Este un tip periculos. Eu nu voi putea 
sta alături de el. Voi spune aceasta şi lui Corneliu ”. 

Am rămas uluit şi îndurerat. Nu bănuiam atâta ranchiună. M-am 
mărginit să spun: „Dacă a fost închis pentru cauza legionară, închisoarea 
v-a constitui o încercare şi păcatele despre care se spune că le are, se 
vor purifica prin suferinţă”. Apoi am schimbat vorba. 

De „furarea ideilor lui Crainic” de către Nae Ionescu nici nu 
putea fi vorba. Un om ca acesta, al cărui creier în permanentă efervescenţă, 
scânteia risipind „idei originale” în toate ocaziile, nu avea nevoie să 
recurgă la limitatul bagaj de idei greoaie al lui Crainic. 

Şi apoi, chestiunea „ideilor originale” este foarte discutabilă: 
extrem de puţine sunt în istoria culturii ideile cu adevărat originale. în 
mod obişnuit, originalitatea constă mai mult în felul nou sau specific de 
prezentare a unor idei vechi. 

în cazul nostru însă, problema se simplifică şi mai mult, dat 
fiind stilul de gândire şi exprimare diametral opus al acestor doi rivali 
culturali. între ei deosebirea nu era numai de metodă, dar şi de structură. 
Pentru Nae Ionescu, Nichifor Crainic trebuie să fi avut şi el „ incapacitatea 
de a se împăca - fie şi numai teoretic - cu metoda sa de cercetare a 
întâmplărilor” (op.cit., pag. 9). Şi viceversa. 

De altfel, această diferenţă se putea observa uşor atât în 
conferinţele publice sau prelegerile universitare, cât şi în scrisul lor 
cotidian de la Calendarul şi Cuvântul. 

„Articolele domnului Crainic - scrie Căpitanul - erau adevărate 
lovituri de tun care făceau ravagii în lumea antiromănească ” (Pentru 
Legionari , pag. 411). Ele erau impecabile ca formă, dar se simţea truda 
grea cu care erau elaborate, pe canavaua unui număr restrâns de idei, 
devenite monotone prin repetiţia lor. Erau gustate, dar şi greu digerate. 

Dimpotrivă: varietatea şi efervescenţa ideilor lui Nae Ionescu, 
valorificate printr-o dialectică îndrăcită şi unică în felul ei, conferă acestor 
idei un farmec deosebit. Prospeţimea de gândire le făcea să fie căutate 
ca „pâinea caldă ”. Şi acest fapt făcea să dospească nesecata pizmă a lui 
Nichifor Crainic. 



Cuvânt introductiv 


159 


Dar diferenţa nu se mărgineşte numai la acest aspect. Apropierea 
lor de Mişcarea Legionară s-a făcut - cum s-a putut vedea cu trecerea 
timpului - din mobiluri deosebite. în caracteristica lui înfumurare, Crainic 
manifesta pretenţia de a fi doctrinarul, dacă nu chiar mentorul Mişcării 
Legionare. Era o dovadă că el n-a înţeles nimic din fenomenul legionar. 

De pe o poziţie diametral opusă, porneşte Nae lonescu. Cu 
luciditatea şi onestitatea lui în gândire, el mărturiseşte, chiar cu umilinţă, 
că s-a apropiat de Mişcarea Legionară spre a cunoaşte şi trăi acest fenomen 
spiritual şi politic românesc, unic prin originalitatea lui. Felul pătrunzător 
cum Căpitanul intuia esenţa lucrurilor şi rezolva problemele cele mai 
complicate îi stârnea uimire şi admiraţie. Cât priveşte doctrina legionară, 
Nae lonescu a precizat, cu marea lui autoritate, că ea „se creează prin 
fapta de fiecare zi a Legiunii, aşa cum se desprinde ea din hotărârea 
celui aşezat de Dumnezeu în locul în care se porunceşte 

Gradul de sinceritate al acestor apropieri de Mişcarea Legionară 
s-a verificat urmărind traiectoria evoluţiei lor ulterioare. Lipsit de credinţă 
sinceră şi tărie de caracter, Crainic a alunecat repede în rândurile 
adversarilor Mişcării. 

Scrie Căpitanul aceste rânduri pline de amărăciune şi dezgust: 
„Mulţumesc lui Dumnezeu că mă pedepseşte pentru păcatul meu, punând 
în aceste vremuri grele pentru noi pe acest om, căruia eu i-am acordat 
prietenia mea şi prietenia vitejiei şi gloriei voastre, ca să mă insulte astăzi 
şi să mă lovească, în ceasul greu de acum, cu ciocanul în moalele capului, 
alături de grupa iudeo-cuzisto-liberalo-masonă, în care toţi vrăjmaşii 
naţiei româneşti şi-au pus ultima lor speranţă ” (Circulări , pag. 47). 

Cu totul alta a fost traiectoria evoluţiei lui Nae lonescu: a stat în 
lagăre şi închisori, nu cu aer de om deprimat sau intrat în panică, aşa 
cum am avut prilejul să constat la Crainic, ci cu seninătatea pe care o 
poate da numai o mare credinţă. Trăia intens fenomenul legionar şi, 
prin exemplul lui, răspândea încredere, chiar când situaţia apărea 
disperată. Erau momente când, după concepţia lui profund creştină, 
„durerea însăşi poate deveni izvor de nesfârşită bucurie, dacă ea 
îndeplineşte un rost şi îşi capătă un sens în încordarea noastră înspre 
mântuire ".Această idee, transformată în atitudine în vremuri grele, Nae 
lonescu n-a luat-o de la Nichifor Crainic, fiindcă acesta n-a avut-o. Iar 



160 


CONSTANTIN PAPANACE 


în cazul că a avut-o, s-a codit să o trăiască. De aceea, la un pătrar de veac 
de la asasinarea Căpitanului, când acelaşi nenorocit de Crainic 
preamăreşte „concepţia pocită a bolşevismului” - cum o denumea el 
altădată - şi denigrează „ concepţia integrală a spiritualismului”, 
împroşcând cu „bale de venin ” memoria Căpitanului şi a tuturor 
Martirilor noştri, am găsit necesar să reproducem aici gândurile 
filozofului-martir, în legătură cu fenomenul legionar, exprimate acum 
25 de ani, în vremuri de cumplită prigoană. Este un semn de omagiu şi 
pentru memoria lui. 

în Exil, 30 Noiembrie 1963 Constantin Papanace 



CONFERINŢA I 

5 


România legionară nu este un fapt simplu, ci complex 

Adică viziunea legionară a realităţii este o formulă care cuprinde 
întreaga manifestare de viaţă, aşa cum se încadrează ea în istorie. România 
legionară va fi o formă de viaţă politică, economică, spirituală, alta decât 
cea de astăzi. Punctul de plecare este istoria. Tot ce se întâmplă, se 
întâmplă în timp şi spaţiu, adică în istorie, teologii spun în veac. 
întâmplările curg în istorie, adică istoria însăşi curge, fiindcă istoria 
trăieşte sub o coordonată anume a timpului, care este o continuă curgere. 
Filosofii istorici cred că istoria curge încotrova, că are o direcţie, un 
sens. Nu e de crezut că ea are un sens, după cum nici viaţa nu duce 
încotrova, ci duce la sfârşit, la moarte, început şi sfârşit. 

Istoria nu se înşiră evolutiv (evoluţia este o idee necreştină, nu 
anticreştină, introdusă în gândirea noastră în secolul al XlX-lea). Ea a 
căutat să găsească un sens vieţii plecând de la un om, nu de la Dumnezeu. 
Istoria este o realitate necesară, dar şi schimbătoare, deoarece şi faptele 
care o constituie se schimbă. Asta înseamnă că tot ce se întâmplă în 
istorie, adică în timp şi spaţiu, este relativ. Atunci şi întâmplările sunt 
relative, în înţelesul că nu reprezintă un sens în sine, nu se produc după 
o lege anumită. Mentalitatea creştină este o mentalitate realistă, întrucât 
ea primeşte tot ceea ce este dat în chip normal. Lumea, adică, este aşa 
cum este ea în chip normal, nu cum vrem noi să fie. Există deci un 
criteriu de apreciere, de măsură a faptelor, chiar în această relativitate a 
istoriei: normalitatea. 

De pildă, un grăunte de grâu pus în pământ dă un fir de grâu, 
asta e normalul, nu un pui de găină, anormalul. Anormalitatea înseamnă 
dezechilibru în aşezarea firească a lucrurilor. Cum se stabileşte 
normalitatea şi anormalitatea? Normal înseamnă ceea ce este mai des 
(frequenţa ). Tipul românului este între blonzi şi bruni ( chateni ), acesta 
e normal. Normalitatea este şi ea aproximativă. Conceptele cu care 
măsurăm normalitatea sunt instrumente aproximative. Ca să putem spune 



162 


NAEIONESCU 


că un fapt este normal sau anormal trebuie întâi să fie ca fapt. Faptele 
istorice se grupează într-un anumit loc şi timp - au un fel de aer comun, 
un fel de familie. Sunt mai multe fapte, însă şi asta dă caracterul colectiv. 
Faptele se schimbă în raport cu timpul, şi aici stă relativitatea. Bunăoară 
există şi o formă absolutistă de conducere a faptelor, dar şi una 
democratică. Din faptul că există mai multe forme de conducere, lumea 
crede că poate să aleagă. Fals, pentru că formele acestea nu există în 
sine, ele fiind, în funcţie de un anumit timp, de anumite condiţii istorice. 
Aici e relativitatea. Exemplu: Să umbli în chiloţi trebuie să fie vară, căci 
dacă e iarnă, lumea te crede nebun; aşa şi cu forma de conducere. 

Când lumea era condusă de principii democratice, e nebun cel 
care e absolutist (adică umblă iama cu chiloţi). Formele de viaţă sunt 
legate de un anumit timp şi loc. în momentul, de exemplu, în care masele 
participă activ la viaţa politică, după placul meu, adică eu nu pot alege 
printre formele politice. Regele îşi dă seama că ţara vrea un principiu 
autoritar. Altul era însă principiul autoritar pe vremea lui Carol cel Mare, 
altul este astăzi. Principiul autoritar al regelui nostru [nu] este cel al lui 
Carol cel Mare. Şi anume, principiul autoritar de astăzi este altul. Astăzi 
participă masele, aderă, nu deleagă ca în sistemul democraţiei. Exemplu: 
un alegător întrebat cu cine votează, răspunde: nu interesează pe cine, ci 
ce spune acela pe care-1 aleg. 

Fiecare moment istoric îşi are forma lui de viaţă, iar unii oameni 
sunt legaţi de ea. Istoria este relativă faţă de timp, dar nu şi de oamenii 
care trăiesc într-un moment. Fiecare moment istoric reprezintă o formă 
istorică, obligatorie pentru oamenii care participă la ea. 

în ce constă o formă istorică? 

Renaşterea, Clasicismul sunt nume ce caracterizează forme 
istorice. O formă istorică cuprinde toată viaţa omenească care are diferite 
aspecte, elemente constitutive, feudal, renaşterea, lumea greacă, romană... 
Toate acestea la un loc constituie istoria la un moment dat, dar toate 
aceste aspecte au între ele o diferenţă particulară. între toate există, în 
chip normal, o legătură. De exemplu: Nu pot fi ortodox, dacă sunt 
capitalist, idealist sau nominalist în filosofie, individualist în etică, 



Fenomenul legionar 163 

democrat în politică. Dacă sunt protestant nu pot fi decât aşa. Există 
deci o corelaţie între elementele constitutive, intr-un moment dat. Această 
corelaţie dă diagrama, profilul formei istorice. Deci o formă istorică este 
o unitate organică, pentru că diferitele părţi nu sunt puse la întâmplare, 
ci sunt legate intr-un fel. 

Se poate identifica o epocă istorică pornind de la un element 
constitutiv, adică totul prin parte, cu o condiţie însă: epoca istorică să 
fie bine definită, să fie ajunsă la normalitate. Formele istorice sunt 
succesive: se nasc şi mor. între început şi sfârşit există un moment optim. 
Ne trebuie o anumită înaintare în timp ca să putem identifica forma 
istorică din care facem parte. 

Dar se mai întâmplă ceva: o epocă care moare este coexistentă 
cu una care începe. Cum putem identifica epoca care moare şi cea care 
începe? Aprecierea elementelor definitorii este o chestiune de artă 
personală. Există şi elemente obiective. 

17 Mai 1938 



CONFERINŢA a Il-a 

5 

Faptele istorice 

Faptele istorice se înşiră în timp, se grupează în anumite unităţi 
înlăuntrul cărora diferite elemente constitutive stau într-o strânsă 
corelaţie. Pentru fiecare element constitutiv şi fiecare individ care face 
parte dintr-o formă istorică, aceasta este obligatorie, în vreme ce formele 
istorice se succed, dar nu se condiţionează, nu există cauzalitate şi sens 
în istorie. Există forme istorice pure şi impure. Cele pure se nasc acolo 
unde condiţiile istorice se suprapun cu cele geografice. O formă istorică 
apare de obicei în locul cel mai potrivit. Dar nu trăieşte numai acolo, ci 
are tendinţa de a lua în stăpânire şi alte locuri ce nu îi sunt proprii. De 
pildă: forma de viaţă a Greciei vechi a luat în stăpânire şi alte domenii 
ca Italia, Asia Mică, gurile Dunării etc. Aici a găsit alte condiţiuni, alte 
posibilităţi de valorificare a existenţei. 

Nominalismul este o şcoală filosofică care pune cuvintele sau 
numele la baza concepţiei noastre despre nume. Aceste concepţii 
înlocuiesc realitatea. Pentru noţiunile: a intra, a ieşi, a coborî, a urca, 
după cum se vede, românul are termeni deosebiţi, pe când neamţul zice: 
untergehen, auf etc. Nominalismul stă la baza culturii noastre de la 
Renaştere până astăzi. Aceasta este o epocă ştiinţifică, tehnică, cu aplicaţii 
etc. Nominalismul s-a născut în Anglia, şi anume la Franciscani, şi numai 
acolo se putea naşte, întrucât exista o tendinţă de abstractizare. Apoi a 
început să cunoască şi alte domenii, cu ele s-a altoit pe un alt material ce 
nu era propriu. în cazul acesta apar fenomene monstruoase, hibride. Aşa 
s-a întâmplat cu liberalismul şi democraţia la noi. Democraţia este o 
formă istorică. Ea în sine nu este nici bună, nici rea. Trebuie să ţinem 
seama întâi unde a apărut. N-a prins la noi. Faptul că s-a născut în sud- 
vestul Europei şi de acolo s-a întins în altă parte, dovedeşte că sunt 
forme viabile. Putem însă noi să oferim elementele, condiţiunile care să 
rodească? Nu, căci nu avem condiţiuni. Democraţia a fost bună acolo, 
însă nu la noi. Nu tot ce este bun la ei este bun şi la noi. în Anglia, de 



Fenomenul legionar 165 

pildă, de la 10 până la 3 p.m. negustorii din Londra umblau cu joben, pe 
când la noi ar da naştere la ridicol. 

Ce presupune liberalismul? 

O mentalitate individualistă. Formele de viaţă reduse la individ. 
Unde s-a născut individualismul s-a născut şi protestantismul, care este 
o formă individualistă de trăire a lui Dumnezeu. Proprietatea în Apus 
era individuală. în Apus era formula: jus utendi, fruendi et abutendi. La 
noi nu e aşa. De pildă, proprietatea rurală creşte şi descreşte în raport cu 
populaţia, cu numărul membrilor familiei. Aceasta înseamnă că la noi 
proprietatea nu este un bun individual, ci familial, legat de forţa de lucru 
a familiei. Raportul dintre bun şi proprietar este altul la noi. La noi ţăranul 
nu este proprietarul terenului în sensul formulei romane, ci este slujitorul 
pământului. Nu există concepţie individualistă în România. în 1933, 
când era criză, ţăranul cumpăra teren agricol ca şi când criza n-ar fi existat. 
La noi liberalismul nu găsea materialul necesar. Aşa se explică de ce 
statul nostru este rău. Pentru ţăran statul a fost simţit ca un vrăjmaş 
pentru că lua fără scrupule impozite multe şi în schimb nu da nimic. De 
exemplu, statul liberal are justiţie. La baza ei stă ideea de drept, care este 
o idee abstractă. La noi oamenii însă nu ţineau seamă de justiţie, ci de 
dreptate. Exemplu: Ivaşcu din Tătaru, deşi nu era de nimeni numit 
judecător, totuşi împărţea dreptate ţăranilor. 

Iar acum câţiva ani, ziarele au scris despre un popă din judeţul 
Tulcea, care a fost arestat fiindcă împărţea dreptate. De ce se duceau 
ţăranii la aceştia? Fiindcă aceştia reprezentau un prestigiu şi o conştiinţă. 
Dreptatea este un element psihologic şi nu abstract. Şi ţăranul trebuie să 
aibă încredere în dreptate. La noi, în loc de dreptate este legea, care este 
un aparat străin adăugat pe deasupra. De aceea ţăranul consideră legea 
ca ceva duşman. Exemplul cu logofătul care a spus că el a avut dreptate, 
dar paragraful i-a mâncat capul. 

Prin urmare, statul liberal de la noi trebuia să lucreze în condiţiuni 
extrem de grele. A fost obligat să împrumute. Critica statului liberal 
făcută de junimişti, că nu trebuie să-l acceptăm, este o copilărie, căci 
chiar junimiştii au fost obligaţi să împrumute elemente liberale. Exemplu: 
legea minelor a lui Carp, a meseriilor, Neniţescu, care erau conservatori. 



166 


NAEIONESCU 


De ce? Fiindcă erau obligaţi de necesităţile timpului. Toată lumea era 
liberală, căci toţi fiind capitalişti şi noi trebuia să fim la fel. Altfel 
deveneam colonie. Am intrat în formula liberală [în] 1829 [când] Ţările 
Române au intrat în aria internaţională, deci au împrumutat formula 
liberală, prin englezii care lucrau prin levantini (negustorii din 
Constantinopol). 

Apoi vin germanii, care înlocuiesc pe levantini prin jidani. Că 
noi n-am înflorit sub această formulă, este o altă chestie. Nu ne putem 
izola însă. Chiar Germania nu se putea sustrage, deşi avea o cultură mai 
bine definită, mai exprimată decât a noastră. A existat înainte de război 
o Germanie capitalistă şi liberală. O formă istorică, deci, se poate întinde 
şi în ţările unde nu găseşte condiţiunile proprii, dând naştere la forme 
hibride, improprii, impure. Aşa a fost cu liberalismul în sud-estul Europei, 
deşi a fost bun în Apus. O formă istorică întrebuinţează elemente ce-i 
sunt proprii, atât la ea acasă, cât şi în ţările unde se întinde. Forma liberală, 
protestantă, capitalistă, individualistă, convine spiritului iudaic. Aşa se 
explică creşterea iudaismului în secolul al XlX-lea prin capitalismul 
bancar. Capitalismul bancar înseamnă posibilitatea de a măsura orice 
bun prin ban. Banul este caracteristica economiei capitaliste, care nu 
consideră bunul în el însuşi, ci în valoarea lui de schimb. Un român 
zice: am cinci pogoane; jidanul zice: am două milioane. Jidanii au trăit 
pretutindeni în forme de viaţă care erau ale lor. Ei se năşteau în forme 
istorice în care noi trebuia să ne acomodăm. Aici stă succesul lor în 
secolul al XlX-lea! 

Formele istorice se succed fără să se cauzeze. Locul unde apar şi 
chipul cum apar este un mister. Nu ştim ce se va întâmpla după o formă 
istorică. Adoptăm o atitudine de aşteptare. O formă istorică este o unitate 
organică. Ca şi la organism, intervin cazuri de boală care se numesc 
crize. Crizele, care sunt trecătoare şi mortale, prin ce se deosebesc? Criză 
înseamnă schimbarea raporturilor dintre elementele constitutive. Avem 
o epocă care este protestantă. Dacă este protestantă trebuie să fie 
capitalistă în economie, democratică în politică, individualistă în etică 
(democratică, parlamentară), raţionalistă şi idealistă în filosofie etc. La 
un moment dat apare în această lume un filosof, care în loc să fie 
raţionalist şi idealist, este realist şi mistic. El face oarecare vâlvă, adepţi, 



Fenomenul legionar 167 

şcoală. Concepţia lui nu se încadrează în chip organic în realitatea istorică 
pe care o reprezintă. Dacă el şi şcoala dispar după câţiva ani, criza a fost 
trecătoare. Dacă el câştigă aderenţi în diferite sectoare ale vieţii şi dacă 
există tendinţe de corelaţie, înseamnă că avem de-a face cu o nouă formă 
istorică. De pildă: apare un curent antidemocratic în politică şi un 
principiu de economie dirijată în economie, avem o criză totală (mortală). 
Acestea sunt elementele obiective, după care putem cunoaşte forma 
istorică. Pe la 1870 apare în Franţa impresionismul în pictură. Tot aici 
se încadrează şi literatura rusească. De ce? Pentru că a găsit teren. Atât 
impresionismul francez, cât şi romanul rus reprezintă disocierea. 
Lucrurile acestea sunt foarte simple. în România lumea nu le înţelege. 
Până în 1933 noi puneam criza pe seama războiului, aşa se explică 
aducerea Partidului Liberal la guvern. Criza era mai gravă însă. începutul 
se făcuse înainte de război, iar după război s-a agravat. 

19 Mai 1938 



CONFERINŢA a IlI-a 

5 


Profilul istoric al epocii 

Să încercăm să stabilim profilul istoric al epocii în care ne aflăm. 
Plecând de la afirmaţia că orice moment istoric, privind o unitate organică, 
se poate defini printr-un singur element constitutiv, înseamnă că vom 
putea înfăţişa profilul întregului moment istoric de azi. Epoca începută 
cu Renaşterea, din punct de vedere al metodei de cercetare ştiinţifică stă 
sub semnul metodei experimentale. Adică eu studiez un fapt singur şi 
din acest fapt pot formula o lege generală. Exemplu: a căzut un măr, 
Newton a scos o lege, gravitaţia universală. Legea aceasta este valabilă 
pentru toate corpurile care cad. Deci pleci de la un singur fapt şi formulezi 
o lege valabilă pentru o serie de fapte. Cu o condiţie însă: faptul după 
care stabilesc o lege universală trebuie să fie caracteristic. Eu văd un 
grup de oameni pe care îi măsor. Găsesc 1,65, 1,75, 1,82 metri. Constat 
că înălţimea variază. Nu pot spune că toţi oamenii variază între 1,65- 
1,82 m. Văd mai mulţi cocoşi cu mai multe culori. Nu pot spune că toţi 
cocoşii au mai multe culori. Pot fi şi de o singură culoare. Deci, cu 
căderea mărului am stabilit o lege valabilă pentru enorm de multe fapte, 
deşi a fost un singur fapt, şi deci, în celelalte cazuri, plecând de la mai 
multe fapte, nu pot stabili o lege. Alt exemplu: toate lebedele erau socotite 
albe, astfel că expresia lebădă albă era un pleonasm. Totuşi, s-au găsit 
şi lebede negre. Explicaţia: sunt fapte caracteristice sau esenţiale, sau 
fapte necaracteristice, adică neesenţiale. Dintr-un fapt caracteristic se 
poate scoate o lege, pe când dintr-unul necaracteristic nu. Ce vrem să 
dovedim cu aceasta? 

Metoda experimentală lucrează cu fapte caracteristice 
reprezentative. Este acelaşi lucru cu preocuparea etică de pe vremea aceea, 
care căuta omul caracteristic, care crea legea, adică istoria. De pe la 
sfârşitul secolului al XlX-lea nu se mai lucrează cu metoda experimentală, 
ci cu cea statistică. Există o teorie ce vrea să explice ce este un gaz. Se 
spune că înlăuntrul unei molecule de gaz sunt particule ce se mişcă pe 



Fenomenul legionar 


169 


linii arbitrare, fără regulă, anarhice. Toate aceste mişcări, considerate în 
media lor, dau molecula. 

Alt exemplu: avem într-un vas bile mici de aceeaşi formă, unele 
albe, altele negre. Băgăm întâi pe cele negre, apoi pe cele albe şi le 
amestecăm. Nu ştim cum şi pe unde umblă ele, dar după ce le amestecăm 
mult, vedem că cele albe se amestecă în chip egal cu cele negre. Deci, la 
urmă s-a stabilit un fel de echilibru. Teoretic se poate spune că există 
posibilitatea ca, mişcând mereu, bilele albe să se separe de cele negre. 
Ce face bila, pe unde umblă, nu interesează. Fapt este că se amestecă. 

Alt exemplu: aruncăm un ban cu cap şi efigie (pajură). Cade o 
dată capul, altădată pajura. Cu cât aruncăm de mai multe ori, diferenţa 
dintre numărul de căderi cu cap şi pajură este din ce în ce mai mică. Şi 
continuând mereu, diferenţa dintre cap şi pajură va scădea până la nulitate. 
Când va cădea cap şi pajură nu ştim. Dar cert este că diferenţa va fi 
mică. Acestea sunt întâmplări caracteristice, ce nu se mai leagă de un 
singur fapt, ci de o sumă de fapte la fel. Suma de fapte la fel se numeşte 
în ştiinţă colectiv. 

Sunt fapte ce se leagă nu de întâmplări individuale, ci de colectiv, 
adică suma de fapte la fel. De exemplu: fiecare bilă îşi urmează drumul 
ei pe care nu-1 ştim, dar ştim şi ne interesează că la sfârşit totul ia un 
aspect cenuşiu, care nu este o calitate a fiecăreia, adică în parte, ci a 
tuturor la un loc. într-un oraş în care se ţine o statistică a sinuciderilor, 
pot stabili câte sinucideri vor fi în anul viitor. Cum se explică aceasta, 
căci sinuciderea este un act de voinţă individuală! Sinuciderea este un 
element individual al colectivului ce se cheamă Bucureşti. Acelaşi lucru 
îl pot stabili cu naşterile, căsătoriile etc., care sunt funcţiuni ale 
colectivului Bucureşti. 

Colectivul acesta Bucureşti este o fiinţă de sine stătătoare, nu 
numai în număr de oameni. Acţiunea noastră individuală nu este relevantă 
din colectivul din care fac parte eu. Eu vreau să mă căsătoresc, de pildă. 
Mai târziu mă răzgândesc. Se găseşte altul însă în locul meu care se 
căsătoreşte, aşa că fapta mea nu este relevantă. Faptele acestea se studiază 



170 NAEIONESCU 

prin statistică. Ea se aplică nu numai în politică, sociologie, ci şi în 
fizică, mecanică, matematică etc. 

Ce este un fapt fizic? în genere orice fapt ce este posibil de a fi 
măsurat. Ce înseamnă o măsură? Iau o lungime pe care o stabilesc ca 
unitate de măsură şi văd de câte ori se cuprinde în obiectul pe care-1 am 
de măsurat. Dacă măsor de mai multe ori, rezultatul diferă, 
în fizică, teoretic şi practic vorbind, măsurătoarea este valoarea medie 
a unui număr infinit de măsurări. 

Deosebirea între metoda statistică şi cea experimentală 

Metoda experimentală ia un fapt reprezentativ şi acesta impune 
legea. în metoda statistică o colectivitate impune legea individului. Lucrul 
acesta îl ştia şi Platon, care spunea că un lucru din lumea sensibilă nu 
există decât în măsura în care participă în idee, care era, după el, o 
existenţă cu adevărat reală, pe când obiectele, faptele, pe care le trăim 
noi, erau de mai puţină realitate. în măsura în care lucrul sau fapta 
participă la o idee, în aceeaşi măsură lucrul sau fapta aceea există. 

Un colectiv are o lege a lui. Iudeii se mişcă după legea lor. 
Individul va avea contururi mai precise numai atunci când se va comporta 
după legea colectivului din care face parte. Exemplu: se zice că Zaharia 
este român. Când e român? Adică când se aseamănă foarte mult cu ceea 
ce noi numim români. Românu 1 este tipul de om care se găseşte în 
colectivul român. Individul se defineşte astăzi în funcţie de colectivul 
din care face parte. Aceasta este deosebirea între Renaştere şi vremea 
noastră. 

Să vedem dacă această schimbare, ce se întâmplă în domeniul 
metodei este aplicabilă şi în alte domenii. Ce se întâmpla în Renaştere, 
când guverna metoda experimentală, în domeniul religiei, de pildă: în 
acelaşi timp cu Renaşterea apare Reforma. Ce este ea? Reforma se sprijină 
pe afirmaţia că Biblia şi raţiunea omenească sunt suficiente pentru a da 
omului adevărul în materie de Creştinism. Ea renunţă la forma istorică 
religioasă de la Hristos şi până atunci. Reforma este întoarcerea la origine, 
la izvor. întoarcerea aceasta trebuie valorificată după raţiunea omenească, 
adică nu numai de Biblie. Cele ce se întâmplă în viaţa religioasă, se 
întâmplă în toate reformele. Reforma nu atinge nici ţările ortodoxe, nici 



Fenomenul legionar 171 

pe cele catolice, ci numai pe cele protestante. în ţările ortodoxe şi catolice 
este o renaştere pentru religie. La protestanţi este o criză religioasă. 
Anglicanii au venit acum câţiva ani la noi şi au cerut să-i recunoaştem 
de creştini, adică să intre şi ei în colectivitatea creştină, să recunoaştem 
că au şi ei o ierarhie preoţească. Dar de ce? Ce-i jenează? 

Care este deosebirea între felul nostru de a mai crede şi al lor? Ei 
zic, cu Biblia şi raţiunea se poate înţelege ce a zis şi a vrut Iisus. Noi 
spunem nu, numai Biserica este în stare să ştie ce a vrut şi spus lisus. 
Biserica trebuie înţeleasă ca întreaga comunitate, toţi credincioşii de la 
Hristos până azi, uniţi prin iubire în timp şi spaţiu. Este ceea ce Căpitanul 
înţelege prin ecumenicitate. 

După cum în ştiinţă dictează metoda experimentală, tot aşa şi în 
religie se recunoaşte că adevărul religios este numai adevărul 
colectivităţii. (Adică se întâmplă în religie exact acelaşi fenomen care s- 
a întâmplat în domeniul metodei ştiinţifice). 

Care este aspectul politic al mentalităţii instituite prin 
Renaştere? 

Individul domină lumea, nu Dumnezeu. Individul este în centrul 
lumii (antropocentrism, nu teocentrism). Noi, oamenii, ne naştem egali, 
avem o demnitate, aceleaşi drepturi. Societatea nu este decât creaţia 
noastră, voinţa noastră. S-a încheiat un fel de contract cu reguli... adică 
la baza societăţii stă individul. Am încheiat un contract şi dispunem de 
ceea ce se întâmplă. Prin ce? Hotărăsc cei mai mulţi. La baza înţelegerii 
lumii stă voinţa individuală şi nu voinţa naţiunii, în sens de colectivitate, 
entitate, sinteză, sumă. Democraţia nu a vorbit de voinţa naţiunii, căci 
naţiunea este o fiinţă colectivă. Democraţia a vorbit de popor, în înţeles 
de majoritate de voturi, ceea ce nu înseamnă voinţa naţiunii. 

Azi au apărut în lume forme politice noi: fascism, hitlerism, 
legionarism. Atât fascismul, cât şi mai ales hitlerismul se sprijină numai 
pe naţiune. Naţiunea luată nu în sens democratic, pentru că fascismul şi 
hitlerismul nu au nevoie de voturi. Voturile de acolo, chiar şi atunci 
când se recurge la vot, nu sunt voturi individuale. Acolo poporul este 
considerat ca unitate, iar oamenii care stau în capul statului (în fruntea 
poporului) sunt consideraţi ca emanaţiuni ale poporului, sunt ca naţiunea. 



172 


NAEIONESCU 


Hotărârea lor este prezentată a fi hotărârea întregului popor. De aceea se 
zice totalitar, căci individul e complet topit în colectivitate. Se aleg şi 
acolo de mai multe ori prin vot, dar votul are mai multe funcţiuni. Se 
rupe intr-un sat un pod. Se adună oamenii şi satul alege pe cei ce trebuie 
să-l repare. Alegerea e bună. Dacă însă ne-ar duce pe noi de aici în satul 
respectiv şi ne-ar întreba pe cine să alegem să-l repare, n-am şti. Alegerea 
e valabilă când votezi în cunoştinţă de cauză. Asta înseamnă că lucrurile 
despre care am cunoştinţă de cauză le trăiesc prin experienţa mea, le 
cunosc prin mintea mea. în logică asta se cheamă concret şi abstract. 
Statul e concret pentru noi, pentru ţărani e abstract. Funcţionează şi în 
statul totalitar alegerea, dar cu alte rosturi decât în democraţie. în statul 
totalitar se face numai pe baza concretului. De aceea există la ei autonomia 
comunală. Deci în politica actuală hotăreşte colectivitatea, care este o 
fiinţă cu legile ei, individul supunându-i-se şi împlinindu-i legile. 

în viaţa economică, în epoca Renaşterii şi până la războiul 
mondial, a dominat liberalismul sau capitalismul, adică priceperea 
individului, munca şi lupta lui. Dar azi? în toate statele apare principiul 
economiei dirijate. Statul se amestecă, nu dă voie individului să facă ce 
vrea. Statul este reprezentant al intereselor colectivităţii, hotărând 
activitatea individului. Aşadar peste tot domină colectivitatea. Totul este 
răsturnat. în locul individului avem naţiunea. Interesul individual 
(particular) trece după cel colectiv. Individul trebuie să se încadreze în 
legile colectivităţii, căci altfel avem o stare anormală, dezechilibrată, de 
boală, în colectivitate. 



CONFERINŢA a IV-a 

5 


Trădarea 

1. Trădarea este ruperea din comunitate. Un individ se defineşte 
prin colectivitate, comunitate. Nu există adevăr individual absolut decât 
unul: adevărul comunităţii (de destin, de dragoste etc.). A te rupe din 
comunitate înseamnă să nu mai vorbeşti, simţi, gândi, lucra ca ea, adică 
a nu mai recunoaşte singurul adevăr absolut, firesc, ca şi ereticii. Deci o 
anormalitate. 

2. Nu interesează cauzele, intenţiile trădării, nici chiar pedeapsa 
ei, căci fapta se defineşte prin ea însăşi. Nu spun eu sau altul, nu impun 
eu sau altul o atitudine faţă de trădători, ci faptul în sine mă obligă să 
rup relaţiile cu un individ care nu mai există. A lua contact cu el înseamnă 
a trăda comunitatea, a trăda cauza ta. Trădarea admite numai judecăţi de 
existenţă (constatare) nu de valoare. 

3. Trădare şi convertire. Convertitul pleacă dintr-o comunitate 
trecând în alta, pe când trădătorul rămâne izolat, suspendat. Mai mulţi 
trădători nu pot forma o comunitate, căci la temelia comunităţii lor nu 
stă ceva pozitiv, ci o negaţie. 

Naţiunea 

Secolul al XlX-lea e cunoscut ca secolul naţionalismului, al 
statului naţional. Naţiunea se bazează pe ideea de stat şi de cetăţean, 
pentru că statul nu este o realitate organică, ci e alcătuit din indivizi 
care locuiesc un anumit ţinut, fără a avea aceeaşi origine, având aceleaşi 
drepturi stabilite de legi pe care le conferă statul. 

De exemplu: Constituţia de la 1923 consideră statul ca o existenţă 
juridică. Toţi locuitorii care alcătuiesc statul român sunt români, deşi nu 
sunt toţi de origine românească, statul le conferă totuşi anumite drepturi, 
cuprinse în anumite legi. Constituţia era, deci, o lege juridică, nu organică. 



174 


NAEIONESCU 


Secolul al XX-lea dă o altă interpretare naţiunii şi naţiona¬ 
lismului. Naţionalismul are un suport organic: poporul. Ce este poporul? 
Orice naţiune este conturată numai relativ (teoria cunoaşterii), tot aşa şi 
cu poporul. Poporul este o realitate organică: trăieşte, creşte, moare. 
Poporul e ca şi un câine care ştie, vede, cunoaşte, dar n-are conştiinţă de 
sine. Câinele e subiect faţă de lumea înconjurătoare, pe când omul este 
şi subiect şi obiect, adică are şi ştiinţă şi cunoştinţă. între om şi câine, 
care deşi sunt două realităţi organice, există totuşi şi această deosebire 
fundamentală. 

Când un popor capătă conştiinţă de sine, încetează de a mai fi un 
popor şi devine naţiune, adică o realitate spirituală, conştiinţa de sine 
necunoscută în trecut. O naţiune, ca o co-lectivitate organică şi spirituală, 
are anumite legi fireşti. Acestea trebuie realizate în formă optimă, căci 
nu se poate cădea la tranzacţie în realizarea lor. Această realizare a lor în 
formă optimă se cheamă ideal. O naţie trăieşte în timp şi spaţiu, în istorie, 
în veac. Cel mai mare cerc colectiv din care face parte omul este naţiunea. 
Omul trăieşte în mai multe colectivităţi: familia, biserica, meseria etc. 
Biserica şi naţiunea la noi, ortodocşii, se suprapun. Pentru individ deci, 
adică în istorie, naţiunea este un absolut. 

Naţiunea, având legi fireşti, acestea se impun aşa cum sunt ele, 
după state, nu cum vrem noi. Adevărul în privinţa acestor legi nu e la 
noi, indivizii, ci în consemnul colectiv, în ceea ce gândeşte naţia. De 
exemplu: unirea tuturor românilor era o lege firească, nu o dorinţă a 
oamenilor - motiv politic. Dumnezeu a făcut neamuri, toate cu o singură 
datorie, de a realiza legea firească pe care Dumnezeu a pus-o în ele. 
Pilda talanţilor, căci astfel realizează pe Dumnezeu, în istorie, în veacul 
de acum, nu în cel viitor, când va fi o turmă şi un păstor, realizând legea 
firească pusă de Dumnezeu, ca orice existenţă lăsată de Dumnezeu. Deci 
o naţiune trebuie să se realizeze în legile sale fireşti. 

Fiecare naţiune reprezintă un fel de ireductibil de existenţă. De 
exemplu: trecerea de la un popor la altul e însă posibilă, dar de ia o naţie 
ia alta este imposibilă. O naţie poate să moară, dar nu se poate schimba. 

Caracterul naţiunii: ofensiv şi imperialist prin excelenţă, adică 
un organism care nu poate trăi decât în expansiune, viaţă, dinamism. S- 
ar putea obiecta care e poziţia faţă de alte neamuri? Ireductibilitatea naţiei. 



Fenomenul legionar 175 

a) Nu mă interesează pe mine, naţiune vie în ofensivă, ci pe ele. 
Să se aranjeze ele, cum pot, cu mine. 

b) Noi trăim în istorie, unde este păcat, veşnică luptă, unde trebuie 
să ne cucerim dreptul la existenţă, prin vrednicia noastră. (Dacă nu există 
dreptul de existenţă, am fi în acest caz îngeri şi nu sub păcat şi în istorie!). 

Aici este adevărata înţelegere a lumii în istorie. A pune altfel 
problema e o dobitocie, cei ce o susţin sunt sau proşti sau imbecili. Prin 
urmare, cel care vrea să-L realizeze pe Dumnezeu, nu o va face decât 
cucerind în afară, strângând de gât pe altul, deci naţiunea e dinamică, 
este viaţă ofensivă şi imperialistă. Nu există, altfel zis, cuminţenie şi 
defensivă în naţionalism, căci neamurile care se pun pe o astfel de temă, 
poziţie, cad în robie. Un exemplu: Orice formulă de viaţă culturală, 
politică etc., se naşte în chip organic intr-un anumit loc, dar ea tinde în 
chip firesc să ia în stăpânire locuri şi naţii care nu-i sunt proprii. 


Concluzia logică 


Orice formulă de viaţă a unei naţiuni vii, în expansiune, are 
clientelă (tributari), în mod fatal. Naţiile clientelă sunt astfel forme 
hibride. Exemplu: cultura hibridă veche care s-a răspândit în Asia, Africa, 
Italia (de sud), malurile Mării Negre. 

Deci imperialismul unei naţii este justificat, întrucât realizează 
o formulă de cultură nouă, o formulă nouă spirituală. Altfel zis, 
imperialismul este justificat în măsura în care voieşte să realizeze pe 
Dumnezeu, adică să reprezinte o nouă formulă spirituală de viaţă, nu să 
realizeze pe Diavol: mongoli, ruşi, turci, austro-ungari, evrei, căci idealul 
tuturor celorlalte popoare fiind contrare nouă, este contrar Dumnezeului 
nostru. 

Rezumând până aici, cele trei consecinţe, prin naţionalis-mul 
secolului al XX-lea se înţelege potenţarea existenţei în realităţi organice 
devenite, prin conştiinţă de sine, realităţi naţionale, care în absolut tind 
la identificarea naţiunii cu Dumnezeu, prin realizarea completă a legilor 
lor fireşti. 



176 


NAEIONESCU 


Deci naţionalismul secolului al XX-lea pleacă de la popor, trece 
la naţiune (în original popor - n. ed.) pentru a ajunge la Dumnezeu. 

Cuvântul lui Hristos este unul în cer, pe linia perfecţiunii, dar 
noi oamenii, care trăim în istorie, îl înţelegem deosebit, deci relativ, 
după naţiunea din care facem parte, altfel am fi îngeri. Aşadar, fiecare 
om trăieşte cuvântul lui Dumnezeu în felul său, conform cu colectivitatea 
supremă absolută, în istorie, care este naţiunea. 

în lumea Răsăriteană există un simţ mai dezvoltat al realităţii, 
fapt care ne deosebeşte de Apus, unde domină simţul generalităţii, al 
abstracţiunii. Deci aici, în Răsărit, există deja nuanţe în trăirea lui 
Dumnezeu. Dacă naţia realizează pe Dumnezeu pe pământ, pe mine nu 
mă interesează decât Dumnezeul pe care-1 trăiesc eu şi nu ungurii, 
francezii etc. în Neapoli, aproape fiecare stradă are Madona ei, ceva al 
străzii; aceasta însemnează necesitatea localizării, individualizării, 
naţionalizării lui Dumnezeu. Deci eu sunt dator lui Dumnezeu numai în 
naţia mea. Ori, cum naţia este cel mai important cerc colectiv în care 
trăieşte omul în istorie, eu n-am decât un singur tribut de plătit în viaţă, 
faţă de Dumnezeu: prin naţie. Dacă Dumnezeu nu este numai Du mn ezeul 
meu, dacă nu este un Dumnezeu singular, ci este şi al ungurilor, 
francezilor etc., atunci eu n-aş mai fi român şi n-aş mai putea plăti lui 
Dumnezeu tributul meu prin naţia mea. 


Despre Constituţie 


Constituţia presupune un regim politic. Regim constituţional: 
obligaţii reciproce. Doi factori: poporul şi capul statului, între care se 
stabileşte un raport (pact fundamental). Dacă este în pace, viaţa 
dinlăuntrul unui stat este exprimarea de voinţă de ambele părţi şi un 
acord perfect. 

înţelesul acesta este fals, nu-i obligatoriu. Prin constituţia a ceva 
se înţelege felul în care acel ceva e constituit şi cum funcţionează el 
firesc. Cuvântul constituţie exprimă o stare de fapt firească şi se poate 
aplica acest cuvânt când e vorba de un stat. 

Legea poate fi înţeleasă în două feluri: 



Fenomenul legionar 177 

1. Felul general în care se întâmplă anumite lucruri; 

2. Felul general în care trebuie să se întâmple anumite lucruri. 

Deci un înţeles de constatare şi un altul de normă, regulă a 

întâmplării. Adică morala şi dreptul cu legile normative şi ştiinţele naturii 
cu legile care constată stările de fapt. Legile-norme sunt existenţe 
deosebite sau nu? Dreptul zice că există o autonomie a normei. Morala 
zice: există o autonomie a valorilor morale. Dacă există legi-norme ca 
realităţi independente, atunci şi constituţia poate fi o învoială. 

Legea de drept dă constrângere unui conţinut moral. Dar normele 
juridice nu sunt realităţi autonome, ci concluzii. Deci nu există o ştiinţă 
a dreptului şi a moralei ca ştiinţă, ci numai ca tehnică, findcă o ştiinţă nu 
se întemeiază pe corolarii, pe concluzii. Deci existenţa autonomă o au 
numai legile naturale, nu şi legile normative. Deci constituţia, în înţeles 
de pact, este de două feluri: înţeles de existenţă, de voinţă firească, şi 
cum trebuie să fie. 

Când creăm cu privire la noi o constituţie, facem ceva arbitrar, o 
formă care să nu se potrivească cu realitatea. Ca o constituţie să fie bună, 
să fie expresia realităţii, nu pleci nici de la principiu, nici de la norme, ci 
trebuie să studiezi forma normală a statului. 

De exemplu: Constituţia corpului omenesc, anatomia şi 
fiziologia. Deci constituţia este starea de fapt a unui neam şi nu o învoială 
între diferite părţi. 

Constituţia nu trebuie să fie deci o normă, ci totalitatea formelor 
fireşti. Azi mentalitatea juridică trebuie înlocuită cu mentalitatea organică. 
De la statul juridic până la statul organic este tot atâta distanţă cât este 
de la Renaştere până astăzi. 



EPILOG 


Semnificaţia jertfei profesorului Nae Ionescu* 

- Cuvânt comemorativ - 

Ne-am strâns laolaltă să ne reculegem câteva clipe pentru sufletul 
profesorului Nae Ionescu. Profesorul Nae Ionescu a căzut în luptă pe 
reduta onoarei legionare. Pierderea lui este imensă pentru întregul neam 
românesc. Cu el s-a dus o lume de gânduri cum rar se sălăşluieşte într- 
un cap omenesc atât de formidabil organizat. Buzele lui reci au zăvorât 
pentru totdeauna un verb încărcat de vrajă. Pleoapele lui s-au lăsat grele 
peste acele priviri pătrunzătoare care au scrutat adânc pământul şi cerul 
românesc. S-a stins un mare focar de atracţie şi educaţie socratică al 
culturii româneşti. 

Dar din jertfa lui a ţâşnit o imensă flacără care luminează calea 
destinului acestui neam în zilele tenebroase ce le străbatem, când infame 
urzeli pornesc din toate ungherele. 

E plină de adânc înţeles jertfa profesorului Nae Ionescu! El n-a 
fost din generaţia Căpitanului. Era mai vârstnic. N-a trecut prin şcoala 
Frăţiilor de Cruce. Nu şi-a făcut educaţia în cuib. N-a deţinut vreun 
grad legionar. Nu se legase prin jurăminte sfinte şi nu purtase săcuşorul. 
S-a apropiat circumspect de Mişcare. Drumul lui n-a fost un drum 
obişnuit. N-a venit în Legiune din elan tineresc, fiindcă era în plină 
maturitate atunci când a apărut Legiunea. Nu l-a furat vreun val efemer 
al popularităţii, fiindcă prin structura lui era tăios de lucid. Nu l-a mânat 
oportunismul politic pe care totdeauna l-a detestat şi nici vreun gând de 
a-şi „face situaţii ”, el, care de atâtea ori a refuzat să le primească, în 
special după restauraţie. 


* Am publicat în acest Buletin gândurile profesorului Nae Ionescu privitoare la multe 
probleme care se pun Mişcării Legionare. Moartea lui prematură, survenită în condiţii 
nelămurite, a secat acest izvor de adâncă gândire legionară. Dar totodată această moarte 
le-a sfinţit şi le-a dat toată tăria pentru lumea legionară de acum şi de mai târziu. Mişcarea 
Legionară nu va uita niciodată semnificaţia jertfei profesorului Nae Ionescu. 

Reproducem cuvintele comemorative rostite cu ocazia morţii lui şi la o grea cotitură 
pentru Mişcarea Legionară. 



179 


După experienţa cu ţărănismul românesc care a eşuat atât de 
lamentabil, profesorul Nae Ionescu a încercat o mare deziluzie. Dar acest 
lucru nu l-a descurajat. 

Dimpotrivă, a continuat să adâncească mai mult explorările lui 
făcute ani de-a rândul pe tărâmul material şi spiritual al obiditului neam 
românesc. Atunci a văzut el cum toate izvoarele de viaţă ale acestui 
neam - pornite din adâncurile pământului şi istoriei româneşti - formează 
marele fluviu al spiritualităţii şi energiei legionare care curge când maies¬ 
tuos, când învolburat în matca adâncită printr-o viaţă de trudă şi jertfa a 
Căpitanului. Cu aceasta profesorul Nae Ionescu şi-a găsit sensul existenţei 
sale, pe care atât de amar de vreme l-a căutat prin toate părţile mintea lui 
cuprinzătoare. 

De acum încolo, unicul lui gând va fi să propovăduiască adevărul 
cu deplina mulţumire că a cunoscut şi a înţeles pe Căpitan. 

De matca acestui torent de nouă viaţă românească nu s-a înde¬ 
părtat nici o clipă. L-a urmat pretutindeni, prin beciurile poliţiei, în lagăre, 
în închisori, prin infirmerii murdare şi cu cât a suferit mai mult, cu atât 
s-a îndrăgit mai mult de el. 

Când însă a văzut că la cotitura zilelor de astăzi se sapă diabolic 
această matcă şi se încearcă deturnarea curentului de nouă viaţă spre 
mocirla pestilenţială a lumii vechi, plină de bube fizice şi morale, pe 
care el le-a identificat atât de bine, s-a opus cu toată rezistenţa fiinţei 
sale. La temelia acestei rezistenţe a căzut coipul său, ca simbol de jertfa, 
pentru a se putea dura digul salvator. în faţa jertfei lui, se apleacă smeriţi 
legionarii să-şi ia noi puteri de luptă. Ce vor fi înţeles din această impre¬ 
sionantă jertfa unii bieţi intelectuali pretenţioşi şi înfumuraţi, care cu 
greu pot gângăvi un silogism de-al maestrului, puţin interesează. 

Adevărata intelectualitate românească vede prin jertfa celui mai 
de rasă intelectual român, definitiva ei încadrare în spiritualitatea 
legionară. 

Prin moartea lui Nae Ionescu, Mişcarea Legionară face un mare 
pas spre învierea Neamului Românesc care, peste toate uneltirile şi 
mişeliile întunericului, va învinge. 


Berlin - Amalienhof, 
24 Martie 1940 


Constantin Papanace 



Cuprins 


Constantin Papanace - Mihai Eminescu un mare precursor al 
Legionari smului românesc 


Introducere.5 

Câteva vorbe.15 

Lămurire.18 

Lămurire la a doua ediţie.27 

I. Autohtonismul românesc.33 

1) Sensul misiunii româneşti.33 

2) Predispoziţiile organice ale rasei.35 

II. Contra xenocraţiei.38 

1) Aspectul fanariont şi nefanariot.39 

2) Aspectul Evreesc.41 

3) Aspectul politicianist.46 

III. Primejdia rusească.51 

IV. Necesitatea unei noi elite conducătoare.56 

V. Vestirea Căpitanului.61 

VI. Fecundarea gândirii eminesciene.64 

VIL Sinteza legionarismului.68 

VIII. Destin comun de martiri.71 

IX. Pe linia destinului românesc.73 

Cuvânt de încheiere.76 

Note.79 

Anexe.85 
























Constantin Papanace - Destinul unei generaţii 
(Geneza şi urmările lui 10 decembrie 1922) 


Lămurire .93 

Lămurire la a doua ediţie.94 

I. Zvâcnirea instinctului naţional.95 

II. Climatul războinic.97 

III. întregirea teritorială.100 

IV. împroprietărirea ţăranilor.102 

V. Conspiraţia bolşevică.103 

VI. Apariţia Căpitanului.105 

VIL Izbucnirea mişcării.108 

VIII. Plumb în aripi. 110 

IX. Limpezirea orizontului. 115 

X. Revanşa istorică. 119 

XL Ziua suferinţei legionare .123 

XII. Ţinuta legionară .126 


Nae Ionescu - Fenomenul legionar 


Cuvânt introductiv.147 

Conferinţa 1.161 

Conferinţa a Il-a. 

Conferinţa a IlI-a.168 

Conferinţa a IV-a.173 

Epilog.178 
























CĂRŢI APĂRUTE LA EDITURA SCARA 


***, Ortodoxia şi internaţionalismul religios 
Slobodan Mileusnici, Ruinele Ortodoxiei, Iugoslavia 1991 - 2000 
***, ROMFEST 2000 - întâlnirea românilor de pretutindeni 
(catalog cu conferinţele şi studiile manifestării) 

Comeliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari 

Părintele Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric 

Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării 

Părintele Liviu Brânzaş, Raza din catacombă 

Radu Gyr, Poezii/Pesme, ediţie bilingvă 

Constantin Papanace, Mica antologie aromânească 

Fritjof Tito Colliander, Calea Asceţilor 

Ivan Ostrumov, Istoria Sinodului Ferara - Florenţa 

Firmilian Gherasim, Ion Vlăducă, Ortodoxia şi eroarea evoluţionistă 

Părintele Cleopa, Predici la Duminicile de peste an 

Fritjof Tito Colliander, Credinţa şi trăirea Ortodoxiei 

Mircea Eliade, Salazar şi revoluţia în Portugalia 

Ionel Zeana, Vulturii Pindului - Roman istoric 


ÎN PREGĂTIRE LA EDITURA SCARA 

Florin Stuparu, 1848. Anarhia democratică 
Florica Elena Laurenţiu, Vânătoarea de simboluri 
SCARA, revista de oceanografie ortodoxă, Treapta a VUI-a 
Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul 
Teodorit, Episcop al Kirului, Zece cuvinte despre dumnezeiasca 
Pronie 

Florica Elena Laurenţiu, Poveştile Cocostârcului Alb 
Sfântul Nicolae Velimirovici, Omilii 
Sfântul Ioan Damaschin, Logica (.Dialectica )