Puncte Cardinale anul II, nr. 2 (14), feb. 1992 alb

Icrusalimc! Icrusalimc, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi 
pe cei trimişi la tine, de cîte ori voit-am să adun fiii tăi, după cum 
adună pasărea puii ei, subt aripi, dar nu aţi vrut! Matei; 23, 37 


libertate 

solidaritate, 

dreptate 


?u ne» 


ANUL II, 

Nr.2/14 

februarie, 

1992 

12 pagini, 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE DEMOCRAT-CREŞTINÂ 



9 PCBRUARlî 

- iXCEPUTtil DEM3CBAJIEI? - 

Previziunea că pentru desemnarea primarilor şi consi¬ 
liilor comunale, în marea majoritate a localităţilor, va 
fi nevoie de un al doilea scrutin, s-a dovedit întemeiată. 
Cu toate acestea alegerile de la 9 februarie au o însem¬ 
nătate deosebită pentru evoluţia ulterioară a vieţii poli¬ 
tice româneşti şi dacă personalităţile care se găsesc în 
fruntea principalelor partide politice vor trage învăţămin¬ 
tele care se impun din rezultatele obţinute, se poate 
spera că România are totuşi şansa de a se alătura Comu¬ 
nităţii Europene şi nu Comunităţii Statelor Independente. 

Privind listele de candidaturi prezentate electoratului 
la 9 februarie, ceea ce i-a surprins din capul locului pe 
analişti a fost numărul mare de pretendenţi la demnita¬ 
tea de primari si la funcţia de consilieri. In Bucureşti 
s-au înfruntat nu mai puţin decît 35 de aspiranţi la fo¬ 
toliul do primar general al Capitalei, iar în principalele 
oraşe numărul candidaţilor nu a coborît sub o duzină. 
Un fenomen, neîntîlnit în ţările cu o democraţie conso¬ 
lidată, care ar trebui să dea dc gîndit. Acolo scena poli¬ 
tică este mobilată cu un număr relativ mic de partide. 
De obicei numărul formaţiilor politice corespunde nu¬ 
mărului de orientări doctrinare care s-au cristalizat şl 
s-au dovedit viabile după cel de al doilea război mon¬ 
dial. Or acestea nu sînt nici pe departe peste două sute, 
atît cît este cifra partidelor politice înregistrate, cu for¬ 
me legale, în România. 

Dacă acum doi ani credeam că proliferarea peste m㬠
sură a partidelor politice se datorează pasiunii pentru 
politică a românilor, astăzi ştim, cu certitudine, că este 
vorba de un proces gîndit, organizat, dirijat şi controlat 
de organele oculte ale Puterii neocomunistc instalată la 
conducerea României în Decembrie ’89. NUMAI CU O 
OPOZIŢIE farimiţata, puterea se simte in si¬ 
guranţa. 

In fapt ia 9 februarie s-au înfruntat două concepţii 
politice diametral opuse. De o parte adevărata Opoziţie 
caro, sub denumirea de CONVENŢIA DEMOCRATICA, 
grupează principalele partide politice cu tradiţie şi presti¬ 
giu recunoscut atît în ţară cît şi în Occident. De cealal¬ 
tă parte, F.S.N.-ul. Orientarea sa neocomunistă nu mai 
este un secret pentru nimeni. Cum însă calitatea de moş¬ 
tenitor direct şl protector al structurilor şi intereselor 
defunctului Partid Comunist Român începe să fie pri¬ 
vită cu suspiciune de o bună parte a electoratului care 
l-a sprijinit la 20 mai 1990, din raţiuni de ordin tactic 
au fost create o serie de noi formaţiuni politice satelit 
care, prin orientarea lor xenofobă, în principal antima- 
ghiară, pot fura alegători din rîndurile opoziţiei democra¬ 
te. Şl cum se pare că şi acest şiretlic a fost sesizat, co¬ 
mandamentul ocult, care se găseşte în spatele tuturor a- 
cestor manevre menite să slăbească opoziţia, a recurs la 
„candidaţii independenţi". O privire atentă asupra aces¬ 
tei categorii de „independenţi** te face să crezi că o 
trompetă nevăzută a sunat mobilizarea tuturor celor ca¬ 
re au rămas soldaţi credincioşi, şi la bine şi la rău, ai 
P.C.R.-ului. 

Rezultatele obţiunte la alegerile de la 9 februarie în¬ 
dreptăţesc un sentiment de cumpănită speranţă şi încre¬ 
dere în viitorul României. Chiar dacă nu s-au înregistrat 
pretutindeni succese categorice ca la Timişoara şi Tîrgu 
Mureş, cele peste 40 de procente obţinute de CONVEN¬ 
ŢIA DEMOCRATICA *n aproape toate oraşele mari, pre¬ 
cum şi declinul de popularitate al F.S.N.-ului in mediul 
urban constituie o dovadă că o bună parte din populaţia 
ţării a depăşit complexul „Duminica Orbului". 

In mai sau Iunie va avea loc examenul decisiv pontru 
viitorul României: alegerile prezidenţiale şi parlamen¬ 
taro. Pontru noi ele au o semnificaţie deosebită de ale¬ 
gerile similare din Occident. In timp ce acolo se urm㬠
reşte victoria pentru aplicarea unei anumite nuanţe în 
politica economică şi sociali, la noi de rezultatul acostor 
alegeri va depinde înlăturarea sistemului noocomuuist şl 
instaurarea democraţiei. De aceia CONVENŢIA trebuie 
ou numai menţinută, ci întărită. După ce vor fi înlătu¬ 
rate toate structurile neocomuniste pe care se sprijină 
actuala Patere, putem lăsa cîrap liber de afirmare fiec㬠
rui partid politic. Dizolvarea pripită şi prematură a 
CONVENŢIEI ar fi Insă o greşeală de neiertat. 

Fină atunci să aşteptăm cu Încredere data dc 23 fe¬ 
bruarie — Duminica Fiului Risipitor. 


Din sumar* ^ pentru liniştea 

noastră ❖ Realităţile din 
viaţa saşilor transilvăneni in anul 1992 * 

«Eu sînt rob, robul n-are voinţă!» Mir cea 
Miade — «Credinciosul fără Dumnezeu?» 
9 Procesul comunismului — economic 9 
Universul religiilor ♦ Un ochi rîde, altul 
plînge ^ Reciclarea mafiei 


















Pog 2 


PUNCTE CARDINALE • 


PRO DOMO 


Apariţia, în două numere consecutiv© ale re¬ 
vistei „Puncte sardlnalc", a textului intitulat 
Cazul Codreanu a sUrnit, spre surprinderea mea. 
o scamă de reacţii de dezaprobare şi chiar de 
indignare din partea unor supravieţuitori al Miş¬ 
cării Legionare. Două au fost, îndeobşte, moti¬ 
vele acestor reacţii: 1. faptul că cu „m-am le¬ 
gat 1 * de dl. Horla Sima. îndrăznind să afirm că, 
sub conducerea sa. s-au comis „unele erori şl 
excese'* şi 2) faptul că eu nm afirmat că Miş¬ 
carea Legionară, in vechile ei forme, nu mat 
este posibilă astăzi în România. 

Scrisoarea deschisă care urmează nu s-a năs¬ 
cut dintr-o pornire polemică şi nu trebuie văzu¬ 
tă ca expresie a unui orgoliu lezat; am simţit 
doar nevoia unei noi încercări de lămurire o- 
nestă, tocmai din respectul pc care îl port în¬ 
tregii „generaţii legionare", martirajului şl sufe¬ 
rinţelor ei. Sper că respectul şi admiraţia mea 
nu vor trece din nou drept „impietate", numai 
datorită faptului că refuză să fie „oarbe"... 


încercind să mă apropii de personalitatea atît 
de nedreptăţită a lui Comeliu Codreanu (şi, im¬ 
plicit, de complexul fenomen legionar), eu am 
făcut-o de pe poziţiile prezentului şl. pe cît 
mi-a stat în putinţă, în perspectiva eternului 
N-am intenţionat să fac monografie istorică, 
d doar să schiţez cadrul actual al unei reeva¬ 
luări necesare. De aceea n-am considerat că 
trebuie să-mi împănez textul cu Indicaţii şl tri¬ 
miteri bibliografice, nici cu oţioase discuţii de 
amănunt. Ţin totuşi să precizez că n-am tratat 
luerurile „după ureche", cî întemeiat pe o docu¬ 
mentare onestă şl relativ întinsă (începînd cu 
scrierile Căpitanului şi ale principalilor autori 
legionari, trecînd prin literatura şl presa epocii 
respective şi ajungînd pînă la sursele de infor¬ 
mare mai noi, româneşti şl străine, atît pro, 
cît şi anti-legionare). Fireşte că am căutat pe 
olt mi-a stat In putinţă, să corelez aceste infor¬ 
maţii livreşti cu anumite mărturii orale ale u- 
nor oameni caro au trăit evenimentele (fie ca 
participanţi direcţi, fie ca simpli observatori). 
Convingerea care mi s-a format, în urma aces¬ 
tor strădanii documentare şi a răbdătoarei lor 
cumpăniri, a fost aceea că generaţia mea (a ce¬ 
lor născuţi după 1950) „cunoaşte" istoria legiona¬ 
ră aproape numai sub forma a două „legende": 
fie legenda neagră, de uz popular (impusă de 
iudeo-masonerie şi perpetuată de comunişti), fie 
legenda aurită, de uz mal restrlns (întreţinută, 
cu o pietate alminteri de înţeles, de supravie¬ 
ţuitorii Mişcării şi de o mică elită de mai ti¬ 
neri admiratori). Mărturisesc că inima m-a tras 
dintru început spre această „legendă aurită" 
(neîndoielnic mai apropiată de adevăr). Numai 
că nefiind vorba numai de umila mea persoană, 
ei de o întreagă generaţie care trebuie să afle, 
am ales să încerc desluşirea adevărului dincolo 
de legende. $1 asta pentru făptui că trăim în- 
tr-o lume sătulă de „legende", iar noua generaţie, 
bună sau rea, este una bolnav de circumspectă 
şl obositor de critică. N-o mai poţi convinge cu 
simpli ditirambi. Ba mai mult decît atît: ..Ima¬ 
ginea" pe care ea a moştenit-o din comunism 
despre legionari şi legionarlsm este pe cit de 
falsă, pe ailt de înrădăcinată; aşa că chiar ceea 
ce dumneavoastră vi se va fi părut o „impieta¬ 
te" strigătoare la cer, altora, mai tineri, li s-a 
părut a fi un scandalos „partizanat"! 

Eu ştiam bine 'că voi avea de înfruntat siste¬ 
mul de prejudecăţi al generaţiei mele, scepti¬ 
cismul şi chiar ignoranţa el De aceea, venite 
dlntr-ncolo, rezervele şi obiecţiile nu m-au sur¬ 
prins. Va trebui să treacă încă multă vreme pî- 
nă etnd majoritatea celor născuţi şl crescuţi în 
comunism să ajungă a-şi modifica, sub presiu¬ 
nea adevărului şl în temeiul libertăţii, schemele 
mentale pe care le-a moştenit. M-au surprins 
însă obiecţiile dumneavoastră. Şi nu atit obiec¬ 
ţiile în sine, cît atitudinea generală pe care aţi 
înţeles s-o adoptaţi tn faţa unui prezent atît de 
complex şi de necruţător, dacă vreţi 
înţeleg că v-am părut prea sceptic, ba chiar 
pesimist. Au existat şi insinuări cum că eu aş 
face jocul cine ştie cui. Există un nămol al sus¬ 
piciunilor şi un nămol al cuvintelor; mi-ar pla¬ 
ce să avem luciditatea de a nu ne înfunda în eh 
cu ati* mai mult cu cit, dincolo de pura facto¬ 
logic. ne unesc aceleaşi credinţe, aceleaşi prin¬ 
cipii, aceleaşi idealuri 51 pe mine m-ar face 
fericit, ca şl pe dumneavoastră, o renaştere na¬ 
ţională în spirit legionar Nu-mi permit să foe 
pe sfătuitorul cu dumneavoastră, dar punctul 
meu de vedere, la care-mi veţi da măcar In 
principiu dreptul, este că vremurile de acum nu 
sînt destul de coapte pentru aşa ceva. Mi-am 
zis că nu e cazul să disper, dar nici să mă am㬠
gesc; ceea ce se poate şl trebuie făcut deocam¬ 


dată ar fi să se rupă tăcerea în numele adev㬠
rului scris cu sînge. Cred că sîntem datori cu 
toţii, înainte de orice altceva, să încercăm a 
reda conştiinţei româneşti memoria adevăraţilor 
noştri martiri. Şi mai cred că noi, cei tineri, 
trebuie să învăţăm cu smerenie, dar şl cn luci¬ 
ditate, atît din realizările cît şi din scăderile 
experienţei legionare; să salvăm din ea ceea ce 
este de salvat în eternitate, fără să ne speriem 
de faptul că nu se poate salva totul. Aceasta nu 
este, în fond, decit o fatalitate a condiţiei isto¬ 
rice; în toată Istoria numai Hristos a fost fără 
de păcat, numai In El a sălăşluit desăvîrşirea... 
De aceea ml-am zis că ar fi bine să pornesc, în 
toate, nu de la dogma excelenţei, ci de la impe¬ 
rativul dreptei judecăţi (fireşte, în limita pu¬ 
torilor mele). 

în Cazul Codreanu am căutat să scot la lu¬ 
mină ceea ce mi s-a părut, după 50 de ani, a fi 
rămas actual şi chiar etern, dincolo de clocotul 
sterp al patimilor şi al orgoliilor. Şi am căutat 
să ocolesc (sau să nu pomenesc decît în treacăt) 
anumite aspecte ce mi s-au părut că aparţin 
numai trecutului. Ştiu că dumneavoastră vă 
împărţiţi pînă astăzi în „simişti" şi „antisimişti" 
(„papanacişti", zic unii). Eu nu pot hotărî care 
dintre „tabere" are mai multă dreptate din 
punctul dumneavoastră de vedere. Ceea Ce am 
putut, am şi făcut: am arătat adică, fără să in¬ 
sist şi fără să absolutizez, cum se văd lucrurile 
din afară, cu ochii altei epoci şi altei generaţii. 
,Dacă „cazul Codreanu" mi s-a părut exemplar, 
„cazul Sima" continuă să mi se pară neesen¬ 
ţial (nu retrospectiv, fireşte, dar în perspectivă). 


Scrisoare deschisă 
către bătrinii 
legionari (1892) 


Altminteri eu îl respect pe dl*. Sima şi îmi place 
să cred că dacă a greşit cuiva şi cîndva, a făcu¬ 
t-o fără intenţii vinovate şi sub „teroarea isto¬ 
riei", cum ar fi zis Mircea Eliade. Şi mai am 
convingerea că credinţele şi principiile transced 
omeneştile greşeli, că sîngele şi suferinţa mărtu¬ 
risesc peste şi dincolo de neîmpliniri. Dumnezeu 
iartă „greşalele noastre" (mai ales pe cele „fără 
de voite") şi nu pierde niciodată măsura jertfe¬ 
lor de care ne învrednicim, nici măsura credin¬ 
ţei cu care ne luptăm intre came şi duh. 

E multă dezbinare astăzi în viaţa noastră pu¬ 
blică. La ce l-am mai adăuga un spor de confu¬ 
zie şi de tensiune? Eu unul, cînd privesc cu a- 
tlta veneraţie măreţia unică a generaţiei dum¬ 
neavoastră, puţin îmi pasă dacă sînteţi simişti" 
sau „antisimlşti"; ceea ce admir şi voi admira în¬ 
totdeauna este adîncîmea rădăcinilor şi vigoarea 
trunchiului; abia dacă bag de seamă subţirimea 
ramurilor bătute de vînt.,. 

In ce priveşte afirmaţia mea că Mişcarea Le¬ 
gionară nu mal este deocamdată posibilă ca atare 
în România, ea nu are alt temei decît neiertă- 
toarea realitate a lumii de azi. Constatarea aceas¬ 
ta îmi strînge şi mie inima, mai ales că îmi dau 
bine seama că numai cinstea şi dăruirea de tip 
legionar, atît de profund creştine şi atît de curat 
româneşti ar putea constitui un antidot eficient 
In actuala noastră stare de corupţie morală şl 
politică. Dacă mă îndoiesc asupra posibilităţii ac¬ 
tuale a reapariţiei autenticului fenomen legionar 
Ia scară naţională, asta nu atinge cu nimio nici 
istoria legionară, nici setul de valori veşnice 
ale legionarismului şl nici o eventuală resusci¬ 
tare viitoare. După părerea mea (deşi admit că 
istoria s-ar putea să mă contrazică, plină de 
surprize cum estet), va trebui o generaţie ne¬ 
atinsă de comunism şl crescută in cultul adev㬠
rului şi al valorilor eterne pentru ca fenomenul 
legionar să se mai poată repeta dndva In Isto¬ 
ria naţională, nu In mici fl răzleţe grupuri cll- 
tlste, ci la nivelul unei ţări întregi. Şl mă în¬ 
treb dacă nu cumva va fl nevoie chiar de mal 
mult decit atU: de un întreg context european 
asemănător celui de la 1927... 


Realităţile — m-au Învăţat, ca şl pc dumnea- 
voastră, Eminescu şi Nae hmc-ou — sînt sin¬ 
gura bază solidă de discuţie Ştiţi bine că cluar 
dacă ele nu corespund ideilor nou dorinţelor 
noastre, nu e indicat să le ignorăm, căci orice 
formă dc „Idealism" se plăteşte în Ulorio Şi 
mărturisesc că de asta mă tem de In o vreme: 
nu cumva să mă las furat, mai alo* In probleme 
dc interes general, de abstracţiuni mentale şi de 
amăgiri sentimentalo De acecn m am obişnuit 
„s-o iau cu binişorul". ca nu cumva să anulez 
posibilităţile dc mîinc prin pripo sau prin ero¬ 
rile de azi. 

Tot ei — dascălii mei. dascălii noştri — m-au 
învăţat că realităţile, ftdatft corect descifrate, pot 
fi Influenţate, dar nu violentate Singurul care 
poate schimba brusc realitatea esto numai bunul 
Dumnezeu, dar nici El nu vreo s-o focă întotdea¬ 
una, deşi ar putea. Nici Hristos însuşi n-a vrut 
să slluiască lumea; n-a anulat răul. cl ne-a dnt 
numai putinţa dc a-l anula noi înşine, în timp. 
Orice mutaţie n realităţilor se parc că trebuit 
să fie rezultatul unor îndelungate eforturi ome¬ 
neşti, pe care Dumnezeu Ic consfinţeşte cînd cre¬ 
de de cuviinţă. Trebuie timp. trudă, răbdare 
jertfă şi rugăciune Trebuie, altfel ils, sâ meri¬ 
tăm mai întîi „darul" unei alte realităţi Poporul 
roman de azi (pe care eu mă feresc să-l confund 
cu neamul" romănese cel veşnic) ore, bunăoară, 
ceea ce merită deocamdată. El trebuie învăţa» 
să merite mai mult Cit vn dura acest proces 
de „în-vrednicire" numai Dumnezeu ştie. Mi se 
pare însă că doar la capătul lui vn fi cu pu¬ 
tinţă un nou „miracol" legionar... 

Legionarismul se poate întemeia (şl dumnea¬ 
voastră o ştiţi mai bine decît mine) numai pe 
o mare generaţie tînără, călăuzită de un autentic 
duh creştin. Credeţi că — observînd atent reali¬ 
tatea — avem astăzi o astfel dc generaţie? Ştiu, 
se spune că tinerii, copiii chiar, au făcu» Revo¬ 
luţia Română din Decembrie Eu sînt ultimul cart 
să conteste acele clipe de eroism sincer şi curat 
Sîngele acelor tineri strigă din pămînt către 
Dumnezeu Jertfa, martirajul nu pot fi umbri¬ 
te de nimic Dar mă întreb şt vă întreb totuşi: 
întrucît a fost „revoluţie"? Cîţi au fost acel ti¬ 
neri (din cele 5—6 milioane ale acestei ţâri?) 
Care au fost idealurile lor (dincolo de vaglle lo¬ 
zinci ale „libertăţii" şi ..democraţiei")? Cîtâ dis¬ 
perare a intrat în subitul lor eroism? Şi. mal 
ales, ce a reuşit să ridice poporul romAn pe 
jertfa lor inocentă? o democraţie „originală"?! 
O „cucuvea" pentru liniştea noastră?! 

Numai din pură disperare, fără nişte credin¬ 
ţe bine definite şi fără nişte mari idei supraor- 
donatoare, se poate durîma, dar nu se poate 
construi. Tineretul României a dat ce-a avut el 
mai bun în faza destructivă, dar a început să 
se poticnească, dezorientat, tn faza comlructivi 
ce s-ar fi cuvenit să urmeze. Acestui tineret îi 
lipseşte încă, într-o proporţie îngrijorătoare, 
orizontul spiritual, cultural şi politic necesar ma¬ 
rilor primeniri istorice. Că nu e vina lui. că e 
victimă a vremurilor, asta e o altă poveste. Cert 
rămîne că aşa ni se impune realitatea, azi... 

Cred că dacâ există intenţia de a se face ceva 
util cu şi pentru acest tineret, atunci el trebuie 
tratat fără idealisme, educat şi asistat cu dra¬ 
goste şi cu răbdare, iar nicidecum Invitat spre 
aventuri ce l-ar depăşi deocamdată şl puterii» 
şi înţelegerea. Nu atît un nou partid, fie el şl 
legionar, e de lipsă acum. cît o amplă campanie 
de pedagogic naţională şi creştină. Altminteri 
n-am face decît să punem din nou carul înaintea 
boilor... 

Cam acestea au fost consideraţiile care au stat 
la baza aşa-zisei mele „impietăţi". S-ar pute» şl 
să fi greşit: credeţi-mâ că m-aş bucura! 

Aş dori mult să vă convingeţi, măcar de data 
aceasta şl măcar în sinea dumneavoastră, că 
aveţi în mine un aliat şl un admirator; există 
totuşi şi specia aceasta de aliaţi — sinceri, dar 
(uneori) incomozi. Şi poate că nu e rău, mă 
gîndesc, să existe mal multe căi spre aceeaşi 
ţintă. Cineva tot o va atinge în cele din urmă . » 

In fond, dacă sîntem pătrunşi ou toţii de m㬠
reţia lui Iisus Hristos, atunci nc mai putem şl 
certa pe papi şi pe patriarhi! Sigur că această 
„ceartă** nu • lucrul cel mai înţelept, dar impor¬ 
tant este că n-am uitat esenţialul Pot pieri toţi 
papii şi toţi patriarhii; noi nu vom rămîne nici¬ 
odată orfani! 

Şi pentru că mi se pare că am vorbit despre 
lucruri eterne, nu voi încheia cu „Trăiască Le¬ 
giunea şi Căpitanul", ol cu „Aşa să ne ajute 
Dumnezeu"! 

R&zvan CODRESCC 








otm 


PUNCTE DE VEDERE 


PUNCTE CARDINALE 


ILUZII 

PENTRU 

LINIŞTEA 

NOASTRĂ... 


Viaţa publică românească din ul¬ 
timii doi ani încearcă să se funda¬ 
menteze pe ideile de democraţie, e- 
conomie de piaţă şi pluralism poli¬ 
tic. Idei fără îndoială generoase şi 
chiar necesare, mai ales dacă ţinem 
cu tot dinadinsul „să intrăm în Eu¬ 
ropa*. Tragedia noastră începe însă 
de acolo că democraţia, economia de 
piaţă şi pluralismul politic continuă 
să râmînă doar simple idei: semin¬ 
ţele lor refuză parcă să încolţească 
în solul realităţii româneşti. Aceasta 
este poate una dintre cele mai grave 
«sechele 1 ale vechiului comunism: 
ne nutrim mai departe cu tot felul 
de vorbe goale şi de sterpe abstrac¬ 
ţiuni. Dar zarva cuvintelor nu poate 
duce decît la o nouă demagogie, iar 
.jocul ideilor numai la un nou idea¬ 
lism. Actuala stare de lucruri din 
România nu-i altceva decît o for¬ 
mă pepversă de idealism demago¬ 
gic. 

Oricine e dispus s-o facă, poate • 
constata cu indignare că la noi, din¬ 
colo de idei şi de cuvinte, realitatea 
rămîne bolnavă, informă şl mizeră. 
Cuvintele (multe şi pestriţe) nu au 
întotdeauna acoperire în idei, iar i- 
deile (puţine .şi fixe) n-an decît în 
mod cu totul excepţional acoperire 
în realitate. De doi ani încoace, pra¬ 
dă unui soi ciudat de masochism 
naţional, ne chinuim cu patimă pe 
deasupra realităţilor. 

în termeni mai puţin pretenţioşi, 
se cheamă că noi încercăm să tr㬠
im. la nivel naţional, din minciuni 
şi din iluzii, reeditînd cinicul „ilu¬ 
zionism" al regimului ceauşist, nu¬ 
mai că pe alte coordonate. Căci sta-, 
tul de drept, economia de piaţă sau 
pluralismul politic au tot atîta rea¬ 
litate astăzi pe cită aveau ieri .so¬ 
cietatea socialistă multilateral dez¬ 
voltată" ori „înaltele culmi de civi¬ 
lizaţie şi progres"! Aceeaşi inflaţie 
de ficţiuni, numai că altfel colorate 
teoretic. Din păcate teoriile nu ţin 
nici 'de cald, nici de foame. Cu teo¬ 
rii poţi ameţi o ţară, dar n-o poţi 
(re)construi... 

Cită vreme nu au un impact real 
cu lumea concretă, „cuvintele", ..ide¬ 
ile", „teoriile", bune sau rele. nu 
înseamnă nimic, cel puţin sub as¬ 
pect politic, economic şi social. în 
fond. comunismul sau socialismul 
ou-s tocmai rele în teorie (de aceea 
au şi smintit atîta lume naivă), nu¬ 
mai că în practică au dus pretutin¬ 
deni la cel mai falnic faliment fîn~ 
diferent dacă „experimentul" a fost 
liber sa silit). La noi noua Putere, 
„emanată" din putrefacţia celei ve¬ 
chi. a făcut pînă în prezent toate e- 
forturile de a ne azvîrli din „lacul" 
-comunismului radical în „puţul" u- 
miL socialism moderat. $j pentru că 
noi avem o ad vă rată vocaţie de a 
-copia greşelile altora, ni s-a arătat 
cu degetul cînd Franţa socialistului 
Mitterand, cînd aşa-zisul „model 
suedez" (paradisul social-demo a- 
tic al d-lui Iliescu). Iată însă că în¬ 
tre timp francezii au ajuns sâ se le- 
-pede de Mitterand. iar tn Suedia 
dreapta a cunoscut un zdrobitor 
triumf electoral 1 Numai noi am r㬠
mas să ascultăm cucuveaua ... 

Ar cam fi timpul, aşadar, sâ ne 
întoarcem spre realitate (şi mai a- 
les spre cea românească, pe cît de 
complexă, pe atît de specifică'), f㬠
ră „idei" şi „modele” preconcepute, 
ci doar cu cinste şi luciditate civi¬ 
că şi naţională Numai in măsura 
-în care vom şti sa ieşim de sub te¬ 
roarea teoriilor şi să repudiem min¬ 
ciuna şi iluzionarea de orice fe! vom 
deveni cu adevărat liberi şi deci 


potenţial capabili să ne salvăm. Ce n 
vom alege oare: deziluziile sau n 

dez-iluzionarea? Probabil că aceas- P 

ta va fi opţiunea care ne va decide r 
destinul r 

Despre cît de iluzorii sint la noî e 
democraţia şi economia de piaţă s-a 5 
vorbit îndelung. Mai curios este că c 
nu se vorbeşte decît prea puţin des- ' 

pre o altă iluzie, cu atît mai gravă 
cu cît de ea se leagă cele mai mul¬ 
te speranţe: iluzia pluralismului po¬ 
litic. Să ne înţelegem bine: nu este 
vorba de pluralismul ideilor politi¬ 
ce. ci de acela al factorilor politici 
reali. Ne temem că o analiză necru¬ 
ţătoare ne-ar putea dace chiar la 
concluzia că noi nici nu avem as¬ 
tăzi, cu adevărat, viaţă politică în 
România! N-avem decît — jscuzaţi 
vulgaritatea expresiei — un ’soi de 
balcanic „balet cu ursul"!... 

Nu ajunge să poţi număra forma¬ 
ţiunile politice cu sutele ca să al 
pluralism politic într-un stat. Ato¬ 
mizarea politică nu reprezintă un 
fenomen de pluralism, ci unul de 
pură dezagregare. La noi. energiile 
politice se risipesc în deşert, spre 
beneficiu] exclusiv al forţelor anti¬ 
democratice de sorginte comunistă. 

Mai degrabă există un fel de plu¬ 
ralism intern în cadrul blocului neo- 
comunist (cum visase de la început 
„papaşa" Brucan) De altfel, viaţa 
noastră politică a căzut din capul 
locului în cursa întinsă de noua 
Putere, afişînd o naivitate pe care 
n-au avut-o nici măcar bulgarii! De¬ 
cizia de a se înregistra „partide" po¬ 
litice pe baza a 250 de semnături a 
fost expresia unui plan premeditat 
de fărimiţare a opoziţiei. Găci mai 
degrabă se poate vorbi de pluralism 
politic într-un stat cu doar două 
formaţiuni politice opuse, dar cu 
adevărat puternice (cum au fost 
bunăoară conservatorismul şi libe¬ 
ralismul în România secolului tre¬ 
cut) decît într-un stat cu 200 de for¬ 
maţiuni politice inanite. dintre 'ca¬ 
re abia una singură dispune efectiv 
de forţă politică reală. Pluralismul 
nostru actual este la fel de „origi¬ 
nal" ca şi democraţia care l-a fătat. 
Sau. vorba lui Caragiale, e sublim, 
dar lipseşte cu desăvîrşire ... (Nu 
cumva aceasta este însăşi definiţia 
iluzionismului românesc?). 

Viaţa parlamentară este în orice 
stat cu adevărat democratic expre¬ 
sia concretă şi majoră a pluriparti- 
tlsmuluî Cu Parlamentul nostru ac¬ 
tual. rezultat din parodia electorală 
din „Duminica Orbului", noi am 
făcut dovada cea mai clară a ilu¬ 
zionismului nostru politic. Grururi- 
îe parlamentare zise „de opoziţie" 
avut şi au un simplu rol figu- 
Tativ. aflîndu-se în postura penibilă 
-de a asista-neputincioase la-dezxnă- 
■ţul sfidător 'ar majorităţii feseniste. 
-Ele au-avut un singur rol: acela de 
a servi actualei Puteri drept para¬ 
van democratic. Şi chiar dacă ele 
ar fl refuzat să joace acest rol. ilu¬ 
zoriul nostru pluralism tot ar fi fost 
salvat de numeroasele anexe poli¬ 
tice ale Frontului, adevăraţi .sate¬ 
liţi strategici" (cu care F.SN a -şi 
format mai tîr/.iu, acea coaliţie naro- 
: dică, intitulată pompos „Carta pen¬ 
tru democraţie şi reformă").* 

Dar iluzoriul nostru pluralism po¬ 
litic nu se . caracterizează numai 
prin neputinţă în ordinea practică, 
ci şi. în egală măsură, prin. obscuri¬ 
tate doctrinară. Unele formaţiuni 
-n-uu încă nici o doctrină (şl ar vrea 
să-şi facă din asta un merit, cum e 
„Căzui Partidului Alianţei Civice!), 
altele şi-au cîrpit nişte pseu.l- >■ 


trier* fe circumstanţă, pe cît de con- da 

fuzi, pe ath de inoperan’e. De obi- sij 

ce; aceste cîrpăceli doctrinare nu ui 

st individualizează prin nimic sau. zi 

în ce' mai bun caz, se individuali- a 

zea/.t prin elemente de tot peri- rî 

ferice ori prin nu mai ştiu ce prin- st 

ci' îi abstracte Tocmai de aceea a U 

fost posibil ca Frontul să lase im- „! 

presia că le-a furat Ideile unora >i P 

altora (părînd el însuşi cînd comu- n 

ni*.t, cînd liberal, cînd social-demo- ti 

cruţ etc ). Nici măcar aşa-numitele ' 

„partide istorice" nu fac excepţie de c 
la taimeş-balmeşul general Ţărăniş- s 
tii bunăoară, în afară de viscerala 
pornire anticomunistă (lăudabilă s 

altminteri) şi de pro-monarhismul ţ 

d principiu, n-au reuşit să impună ţ 

mo o concepţie politică sau econo- ] 

mică limpede şi funcţională. Vechiul 1 

„ţărănism" (ridiculizat încă din e- 1 

pocă: „La ţăranul român cu per¬ 
ciuni de jupîn" ...) este evident de¬ 
păşit. iar o adevărată doctrină creş¬ 
tin-democrată, spre care ar vrea să 
ne îndrepte noua firmă a partidului, 
nu s-a născut încă nici măcar în ca¬ 
pul d-lui Coposu. întreg democreşti- 
nismul ţărăniştilor noştri pare să se 
rezume la delirurile serafice-ale po¬ 
etului loan Alexandru (pe care pînă 
şi regimul ceauşist avusese instinctul 
de a-l lăsa în pace.. J! In ce-i pri¬ 
veşte pe liberalii d-lui Radu Cîm- 
peanu, ei n-au nici măcar fermita¬ 
tea elementară a ţărăniştilor, nefă- 
cînd decît sâ reînvie vechea tradiţie 
a compromisurilor liberale, în lipsa 
unei doctrine bine articulate şi po¬ 
trivite noilor realităţi româneşti. 

Ga să nu mai vorbim de ciupercăria 
formaţiunilor mărunte de orientare 
liberală pe care nu le separă nici¬ 
decum cine ştie ce aspecte strategi¬ 
ce sau doctrinare, ci pur şi simplu 
cele mai meschine şi mai dezgust㬠
toare ambiţii personale Cit despre 
tabăra social-democrată (ţăndărită 
şi ea de acelaşi gen de ambiţii), a- 
ceasta riscă sâ fie eliminată de pe 
scena politică de către tendinţele 
spre social-democraţie ale F.S.N., 
dl. Cunescu, bunăoară, nemaifiind 
util nici măcar ca „tovarăş de 
drum" ... U.D.M.R. are idei politi¬ 
ce izvorîte din comandamente et¬ 
nice şi nu poate fi vorba de a lega 
de ea speranţe româneşti Cele cîte- 
va formaţiuni ecologiste şi democrat- 
ereştine plutesc în derivă, fiind de¬ 
parte de o afirmare politică reală şl 
coerentă. Rămîne de văzut ce va ieşi 
din îndrăzneaţă nat iona!-democraţie 
a „Mişcării pentru România" (de e- 
xistenţa căreia două treimi din e- 
lectorat nici n-au aflat încă)... 

Un alt aspect al pseudo-pluralis- 
mului românesc este lipsa aproape 
totală a dreptei („Mişcarea pentru 
România" este singura oe s-a decla¬ 
rat deunăzi cu fermitate de dreapta, 
însă ea n-a Ieşit încă din starea de 
făt). Spaţiul nostru politic actual 
est'’ complet dezechilibrat; el este 
suprasaturat de la centru spre stin¬ 
gă Dar oricît de multe ar fi forma¬ 
ţiunile politice de aceeaşi cui are 
(lăslnd la o parte problema secun¬ 


dară a „nuanţelor"), ele nu vo’r a- 1 
sigura niciodată în viaţa unui stat 1 
un pluralism real. ci numai o ilu- I 
zie de pluralism. Consecinţa ultimă 
a acestui dezechilibru este prolife¬ 
rarea camuflată a extremismului de 
stînga. cu consensul tacit al actua¬ 
lei guvernări (căci, vorba aceea, 
„sîngele apă nu se face"!) In schimb 
Puterea a inventat un aşa-zis extre¬ 
mism de dreapta („legionar*, fireş¬ 
te!). folosindu-l ca sperietoare uni¬ 
versală. cu tot delirul verbal şl i- 
deologic aferent, ca „iluzionismul" 
să fie desăvîrşit! 

Dar, din păcate, nouă nu ne lip¬ 
seşte doar adevăratul pluralism, oi 
şi (mai grav poate) nivelul de con¬ 
ştiinţă publică necesar unei $ieţi 
politice autentice. De la măsele elec¬ 
torale şi pînă la reprezentanţii aces¬ 
tora în Parlament se face simţit cel 
mai cras analfabetism politic. Ma¬ 
joritatea covîrşitoare a românilor 
nici n-are habar care sînt bazele is¬ 
torice ale democraţiei româneşti, ce 
înseamnă exact un regim monarhic 
sau unul republican, cum trebuie I 
să coexiste separat puterile într-c 
-democraţie, cum se structurează ţ 
funcţional instituţiile democratice, 
ce înseamnă dreapta şi stînga | 
ş.a.m.d. Rudimentara noastră gîn- 
dire politică este tributară în conti¬ 
nuare şabloanelor comuniste, iar e- 
lectoratul reacţionează visceral, fi¬ 
ind lesne de manipulat, ca orice 
turmă inconştientă. De altfel, gro- I 
sul poporului român nu are nici un | 
fel de imperative politice, ci doar 
elementare imperative economice. ; 
Puţin îi pasă românului mediu-cui \ 
ajunge să încredinţeze puterea: bur¬ 
ta plină este singurul lui criteriu ; 
real! Nimeni n-a reuşit, ce-i drept. 1 
să-i umple această burtă de mulţi 1 
ani Încoace, dar el se orientează in¬ 
variabil spre cei care se pricep şi I 
se pretează să-i promită mai mult 
şi să-l mintă mai pe înţeles’ Oare 
ce „viaţă politică* se poate întemeia 
pe un asemenea electorat? Noi nu 
vom avea viaţă politică autentică 
(oricîte partide s-ar înscrie la Tri¬ 
bunal) pînă cînd poporul nu va fi 
efectiv educat, ridicat măcar la un 
nivel decent de civilizaţie şi cultu¬ 
ră. Pe această linie ar trebui con¬ 
centrate eforturile factorilor respon¬ 
sabili. dincolo de luptele de carna¬ 
val politic. Ar fi singura noastră 
şansă de a face pasul vital dinspre 
Idealismul demagogic actual spre 
realismul creator al zilei de mîine. 
Altminteri ne vom iluziona mult Şi 
bine în paranteza istorică deschisă 
e de comunism 

u Pînă să umble după - leacuri, oi- 
neva trebuie mai Intîi să-şi dea sea- 
t ma că-este bolnav şi si înţeleagă 

^ bine în ce constă boala de care su- 

iţ feră. Această conştientizare a pFO- 

priei boH, dincolo de orice conso- 
lare iluzorie, este marea noastră ur- 
a _ genţă Apoi vor veni negreşit şl 
leacurile, din Cer sau de pe pămînt. 


Adolf VASILRSOV 






















ECONOMIA 




• PUNCTE CARDINALE • 


Pag. 5 


Procesul comunismului - 

economic - 


Deşi termenul a apărut şi se prac¬ 
tică in continuare in capitalism cel 
mai mare faliment din istorie l-a 
realizat socialismul; şi asta pentru 
că n-a fost dccit o înşelătorie, o for¬ 
mă perversă de imperialism, „ulti¬ 
mul stadiu al capitalismului". Spec¬ 
taculoasa prăbuşire a „Orînduirii 
socialiste" n-a adus la lumina zilei 
numai imensele suferinţe pe care 
le-a provocat milioanelor de oameni 
de rind dar şi probele materiale ale 
unui jaf de dimensiuni „mondiale", 
cum doar în această singură privin¬ 
ţă s-a intitulat cu îndreptăţire. 

Economia de tip comunist a înce¬ 
tat să mai existe; şi în Rusia au în¬ 
cepui să se ia măsuri de trecere 
la economia de piaţă. Toate fostele 
ţări socialiste fac eforturi de priva¬ 
tizare. E totuşi surprinzător că la 
mai mult de doi ani de la produce¬ 
rea acestei zguduiri, deşi avem 
de-a face cu un crah ce depăşeşte 
o mie de panamale, nimeni nu este 
tras la răspundere pentru cancerul 
economic ce a ros timp de decenii 
o bună parte a lumii. E ciudat că 
încă nu s-a făcut, nicăieri, nici un 
proces al răspunderii materiale. 
Partidul Comunist Român, care 
gestiona întreaga avere a ţării, ca¬ 
ro scrisese în constituţia de el ela¬ 
borată, că este „forţa conducătoare 
a întregii societăţi" şi deci îşi asu¬ 
mase responsabilităţile ce decurgeau 
din aceasta, se cădea să dea soco¬ 
teală în faţa conduşilor, să prezinte 
în faţa ţării întregi, rezultatele ges¬ 
tiunii sale, bune sau rele, să se 
justifice, să răspundă. Dar PCR a 
preferat să se volatilizeze compor- 
tindu-sc ca- un delincvent. Dur, cel 
ce nu se prezintă singur, e adus cu 
forţa in faţa justiţiei. 

l'nde sînt cei ce luau decizii mo¬ 
tivate ideologic, care au dus, an 
dc an, la scăderea, la pierderea, de¬ 
gradarea bogăţiilor ţării? Unde a 
dispărut partidul ce se lăuda cu pa¬ 
tru milioane dc membri]? Unde 
sini academicienii, profesorii uni¬ 
versitari de marxism, doctorii in 
economic politică socialistă, miile 
de secretari cu propaganda, cu pro¬ 
bleme economice? Unde sînt toţi 
cei care timp dc şaptezeci dc ani 
au profeţit iminenta prăbuşire a ca¬ 
pitalismului? Unde s-a ascuns pinâ 
mai ieri. atotputernica, atotştiutoa- 
rca, insolentă, privilegiată clasă a 
şefilor de partid şi dc stat? Nu se 
găseşte nimeni, nu se instituie nici 
o instanţă să-i cheme şi să lc dea 
cuvenitul 1 atestat dc necinste? Să-i 
răsplătească după fapte, după merit? 

Profetul Kic Tişbitul avînd o dis¬ 
pută cu proorocii lui Baal i-a che¬ 
mat, împreună cu întregul popor, 
pe muntele Cârmei. Acolo au făcut 
două altare dc jertfă; iutii şi-du in¬ 
vocat zeul proorocii lui Baal, fără 
nici un rezultat, apoi rugiudu-sc 
Ilic a căzut foc din cer şi i-a mis¬ 
tuit jertfa. In faţa întregului popor, 
ca şi acum in faţa lumii întregi, s-a 
dovedit cine sini proorocii minci¬ 
noşi. Iată cum scrie în Biblic că 
s-a procedat cu ei ţfMPARAŢl I 
18,40): „Şi Ilie a spus: Prindeţi pc 
proorocii Iul Baal; biciuitul să nu 
scape! Şi i-au prins şi Ilie i-a po- 
gorit la pirîul Chison şi i-a jun¬ 
ghiat acolo". 

Că socialismul o o doctrină care 
pretinde de.spre ea că c ştiinţifică 
şi generoasă, asta n-a supărat pe 
nimeni pînâ cînd s-a făcut proba 
contrură. In condiţiile lumii moder¬ 
ne, avînd o morală foarte relaxată, 
sau fără. unde oricine poate să slu¬ 
jească oricărui zeu, orleît dc min¬ 
cinos, fără riscul ca să i se intîin- 
ple şi lui ce-au păţit cindva sluji¬ 
torii lui Baal, societatea avea da¬ 
toria să vegheze Ia ce produc fabri¬ 
canţii de vorbe goale, dar n-a tăcu¬ 
t-o. S-a dovedit ci ajunşi la putere 
aceştia aduc fericirea lor şi nenoro¬ 
cirea altora. 


Regimul socialist a fost impus în 
România dc trupele lui Stalin. Au 
găsit repede cozile de topor şi velei¬ 
tarii necesari ca să-i instaleze în 
funcţii iar după consolidarea pute¬ 
rii au procedat sistematic la spo¬ 
lierea, pe rind, a tuturor păturilor 
sociale făcînd etatizare, naţionali¬ 
zare, confiscare, colectivizare, lua¬ 
re prin abuz adică ce numeau ei, 
în termeni marxişti, socializarea 
mijloacelor dc producţie. Astfel au 
trecut întreaga avuţie naţională sub 
controlul „statului", care nu era 
altceva decît controlul celor ce sc 
puseseră în slujba străinului, adică 
„noua clasă". Lipsa de legitimitate, 
totala ruptură de marea masă a 
poporului, precum şi frica de pier¬ 
dere a puterii au făcut, şi la noi, 
dar şi in celelalte ţări socialiste, ca 
stSpînitorii să consume cea mai 
mare parte a produsului social pen¬ 
tru ei şi pentru apărarea „cuceriri¬ 
lor socialiste" adică tot a lor. Ast¬ 
fel au consumat resursele ce se ce¬ 
rcau investite în dezvoltare. 

— Toate construcţiile artificiale, sub¬ 
terane, create pentru apărarea sis¬ 
temului, aparate gen KGB, socie¬ 
tăţi secrete de tip mafia, camora, 
francmasoneria, n-au fost de nici 
un folos. Toate manevrele diplo¬ 
matice, transferurile de valută şi 
aur in conturi străine, tranzacţiile 
murdare cu arme, traficul de in¬ 
fluenţă, n-au putut împiedica, pînă 
la urmă, marea prăbuşire. 

Edificiul a căzut dar din mon¬ 
strul dezafectat au rămas numeroa¬ 
sele lui componente. Spre nenoro¬ 
cul societăţii au supravieţuit primi¬ 
tivele, voracele lui creaturi repliin- 
du-se eu primară spontaneitate. Re¬ 
gruparea lor în scopul salvării sub 
o altă formă, oricare, fie şi capi¬ 
talistă, a bunurilor, necinstit însu¬ 
şite în era comunistă au făcut ca 
la doi ani după revoluţie situaţia 
ţării să fie mai rea ca înainte. Sin¬ 
gura lor preocupare, folosindu-sc dc 
conducerea imorală instalată in 
fruntea ţării, nu este alta decît să 
transfere în conturi proprii cit mai 
mult din cc înainte aveau la dis¬ 
creţie, numindu-se că e al statului. 

La căderea lui Ccauşescu s-au 
găsit, bani lichizi, 1,85 miliarde do¬ 
lari. La 1 iunie 1990, dacă c să-l 
credem pc domnul Dijmărescu, pc 
vremea aceea ministru de finanţe, 
sc mai găscaua numai 349 milioa¬ 
ne. în şase luni „emanaţii" volati¬ 
lizaseră deja Un miliard şi jum㬠
tate. După doi ani de guvernare a 
celor cc se consideră specialişti în 
economie vistieria e goală, datoriile 
externe cresc vertiginos în condiţii¬ 
le în care şi producţia şi producti¬ 
vitatea continuă să scadă. Blocajul 
economic n-arc rost să-I amintim 
că a devenit specialitatea casei. 

S-a vorbit mult şi continuă să se 
vorbească de procesul comunismu¬ 
lui. Ororile, genocidul comis asu¬ 
pra zeci dc popoare, ilegalităţile 
absurdul, utopia negativă sînt lu¬ 
cruri care sc dezvăluie, capătă cir¬ 
culaţie. Mulţi cred cu ar trebui or¬ 
ganizat un nou Nurnberg, un tri¬ 
bunal in faţa căruia să fie tradusă 
ideologia comunistă şi să fie con¬ 
damnaţi, moralmente măcar, prin¬ 
cipalii vinovaţi. Ideea e considerată 
cu serioasă, îndreptăţită, rezervă. 

Dacă după procesul ce a condam¬ 
nat naţional socialismul german şi 
ideologiile totalitare pentru violen¬ 
ţă, pentru sfidarea oricăror senti¬ 
mente’ umane s-au putut continua 
ororile la o scară mult mai mare, 
ca şi cind faptele acolo încrimina¬ 
te şi condamnate public n-au în¬ 
semnat nimic, lucrul provoacă în¬ 
grijorare. Cum a fost posibil să fie 
trecute sub tăcere, atîta timp. aces¬ 
te noi orori, neimaginate măcar pî¬ 
nă atunci, cu depăşirea tuturor li¬ 
mitelor iii ilegalitate şi nelegiuire? 


înseamnă că un nou procosur fi 
inutil fără implicarea nu numai a 
vinovaţilor direcţi cî, cu deosebire 
a complicilor, adică a acelora caro 
au făcut ca tancurile sovietice să 
ajungă pînă la Berlin şi să transfor¬ 
me astfel Europa dc răsărit în ca¬ 
mera de tortură a bolşevismului. 
Dar crede cineva că-1 poate aduce 
astăzi pc banca acuzaţilor, în nume¬ 
le milioanelor de victime, a arhipe¬ 
lagurilor de gulaguri, alături de 
Stalin pc ChurchilI şi pe Roosevelt 
cum pe deplin o merită, ca şi pe 
alţi politicieni mai puţin însemnaţi 
dar mulţi? 

Un proces al comunismului, pen¬ 
tru condamnarea lui morală este 
necesar, dar nu se ştie cînd va fi 
posibil. In schimb un proces al co¬ 
munismului ca sistem economic, un 
proces al falimentului comunist, CU 
judecare şi executare judecătoreas¬ 
că, cu punerea la plată a faliţilor 
adică a conducătorilor PCR este 
grabnic şi imperios necesar. 

Partidul Comunist Român este 
infractorul care a furat, a traficat, 
a escrocat, a abuzat de putere. 
Toate acestea pot fi socotite in ci¬ 
fre. Contabilii şi experţii economici 
adevăraţi îşi fac de mult, în parti¬ 
cular, calculele. După evaluarea 
pagubelor justiţia — una care să 
merite acest nume — va fi chema¬ 
tă să stabilească cuantumul despă- 
guburilor ce se cuvine să le pl㬠
tească fiecare din cei cc avînd func¬ 
ţii au produs din incompetenţă sau 
stupiditate, obedienţă partinică, dau¬ 
ne avuţiei naţionale respectiv ce¬ 
tăţenilor nemembrii de partid. E de 
presupus că posesorii de carnet ro¬ 
şu, chiar dacă nu erau dc acord cu 
politica dusă de conducătorii lor le 
dădeau girul. 

Recent a început aşa-zisa priva¬ 
tizare, în viziunea actualului par¬ 
lament, compas aproape în întregi¬ 
me din comunişti sumar recondi¬ 
ţionaţi, în afară de faptul eă marea 
majoritate a bunurilor rămîn în 
continuare în proprietatea statului, 
acea infimă parte, 30 la sută din 
nu se ştie cit, se preconizează a se 


împărţi In mod c^al. Adică mem¬ 
brii fostului partid comunist, indi¬ 
ferent cîte avantaje au avut dc pc 
urma funcţiilor lor, indiferent cit 
de marc este paguba produsă cit 
timp au fost în funcţie, să ia o 
parte egală eu ceilalţi din ce-a r㬠
mas, adică din cc n-au reuşit să-şi 
însuşească sau să degradeze?! Din 
aceste motive începerea procesului 
economic al gestiunii comuniste sc 
impune ca o necesitate presantă. 
Persoana juridică îndreptăţită să 
depună plîngcre, să sc constituie 
porte civilă în procesul abuzurilor 
şi a lungii liste de ilegalităţi co¬ 
mise de PCR împotriva a milioane 
dc persoane fizice şi juridice, este 
Uniunea Naţională a eelor care nu 
au fost membrii P.G.R. 

Oprirea degradării şi apoi re¬ 
dresarea economiei nu e posibilă în 
'starea de incertitudine de perma¬ 
nentizare a nedreptăţii. De aceea 
judecarea comunismului pentru ac¬ 
tivitatea sa economică c o urgenţă. 

Greu ne înfrîngem sentimentul 
de penibil cînd îi auzim pc *spe- 
cialiştii în economie" expunindu-şi 
principiile teoretice care aplicate 
dau această situaţie grotcscă cc a- 
fcctcază în rău viaţa a milioane dc 
oameni. Domnul Stolojan,. devenit 
intre timp expert în gafe,* pare un 
comic de circ într-o tragedie anti- 
eă, iar guvernatorul Băncii Naţio¬ 
nale a României, dl. Mugur Isărcs- 
eu un plîngărcţ căzut în rizibil. In¬ 
tr-o recentă convorbire cu Anca 
Arion i se lamenta: „După părerea 
mea realitatea noastră c mult prea 
cruntă". Surprinzător, dar aşa vor¬ 
bea şi Ştefan cel Mare în poezia 
lui Bolintinean; „Soarta noastră fu¬ 
se crudă astă dată..." Numai că, 
spune istoria, după fiecare năvăli¬ 
re turcească, tătărască sau loşască, 
la scurt timp, aprigul domn al Mol¬ 
dovei tocmea ţara !a Ioc de-i erau 
cu străşnicie respectate numele şi 
hotarul, de cei din afară, şi legile 
şl rînduielile de cei dinăuntru. 

„Ştefane Măria-Ta..." 

Constantin IORGULESCU 


Reciclarea MAFIEI 


Ceauşeştil ajunşi călare pe pu¬ 
tere au înţeles că neşcolarizarea lor 
poate fi estompată prin obţinerea, 
ilicită, a unor diplome dar şi prirr- 
sublinierea că şcolarizarea celorlalţi 
este insuficientă. 

Au inventat ad-hoc-sistemul re¬ 
ciclării, aplicat peste tot, în’ invă- 
ţămînt, îrv sănătate, în cultură şi 
artă, în economie şl evident în apa¬ 
ratul de partid şi de stat 

După asasinarea lor ideea - reci¬ 
clării a căzut în derîdere. Cum pe 
lîngâ activităţile vizibile au fost,- 
încă de pe vremea lor, unele inter¬ 
lope, acestea nefiind instituţionali- 
zate, n-au fost afectate de zgudui¬ 
rea din-decembrie ’89, dimpotrivă 
şf-au găsit teren de expansiune. Lu¬ 
mea interlopă românească şi-a o- 
ferit o superbă reciclare în urma 
căreia *lşi dă măsura crescîndă a - 
profesionalismului, la care, îrt eu- 
rînd, vor plesni de invidie reţelele 
mafiote din lumea largă. 

Mafia este reciclată. O vedem In 
Senat: glndiţl-vă doar la dl; At. 
Bîrlădeanu; în Camera Deputaţilor: 
gîndiţi-vă la dl. Dan Marţian; în 
Guvern: gîndiţi-vă la miniştrii teh¬ 
nocraţi, o vedem la Preşedinţie, 
gîndiţi-vă la dl. Iliescu şl la consi¬ 
lierii* prezidenţiali. După isprava 
reciclării în unele domenii urma o 
urcare pe scara profesională, deci 


o schimbare. Marea reciclare din 
’89 a cuprins multe domenii între¬ 
prinderile de stat au devenit regii 
autonome -sau societăţi comerciale, 
C.CXM.-urile (ceomeurile) au deve¬ 
nit consiliu de administraţie, mili¬ 
ţia a devenit poliţie, securitatea a 
devenit STR.L, consiliile judeţene 
au devenit prefecturi. Marea Adu¬ 
nare Naţională a devenit parla¬ 
ment, P.C;R.-ul a devenit F.S.N., 
Iar o aripă P.S.M., „elementele" 
duşmănoase regimului de democra¬ 
ţie populară, ulterior societăţii so¬ 
cialiste multilateral dezvoltate au 
devenit opoziţie, disidenţii, cunos¬ 
cuţi public, au devenit „trădători 
dc ţară" iar scribii partidului au 
devenit „vocea patriotului naţiona¬ 
le", sergentul major a devenit plu¬ 
tonier, plutonierul a devenit pluto¬ 
nier major, căpitanul a devenit ma¬ 
ior, locotenent-colonelul a devenit 
colonel sau chiar general, directo¬ 
rul a devenit ministru, directorul 
pensionat a devenit senator sau 
chiar deputat, profesorul de la 
„Ştefan Gheorghiu" a devenit con¬ 
silier prezidenţial, iar fiii comin- 
temiştdor sau cominterniştii pen¬ 
sionaţi întruchipează executivul şi 
legislativul. 

Cel mai amplu şi mai evident 
ctştig al „revoluţiei române" este 
reciclarea mafiei 

Ion UNGUREANU 







Pag. 6 


• PUNCTE CARDINALE 


M1RCEA EL1ADE 


1. Mircea Eliade, acest mare teoreti¬ 
cian şi exeget al mitului, a devenit ei 
Însuşi un „mit“, cel puţin in aria cul¬ 
turii româneşti. Existenţa sa atît de 
rotundă, spiritul său atît de subtil, e- 
rudiţia sa „monstruoasă", opera sa vas¬ 
tă şi polivalentă, precum şi fascinaţia 
exercitată de obiectul principal al cer¬ 
cetărilor sale, au făcut din el un sim¬ 
bol al cărturarului „exemplar" .şi un 
fel de autoritate nediscutată, citată şi 
invocată mereu, ori de cîte ori se in- 
tlmplă să vină vorba, în mediile mai 
mult sau mai puţin intelectuale, de 
problematica mitico-religioasă. 

El a reuşit să ţină treaz, la noi şl 
aiurea, interesul multora faţă de uni¬ 
versul seducător al „credinţelor şi 
ideilor religioase*, într-o vreme in care 
direcţia generală a spiritului s-a arătat 
a fi programatic alta. Dâr ceea ce nu 
s-a observat sau nu s-a rostit cu tărie 
este fapţul că~ modalitatea în care Mir- 
ceo Eliade a abordat aceste lucruri re¬ 
prezintă, dincolo de aparenţe, o ali¬ 
niere la direcţia laică a spiritului mo¬ 
dem. Mircea Eliade nu s-a aplecat a- 
supra religiei ca religie, ci numai asu¬ 
pra religiei ca obiect cultural dc stu¬ 
diu, amesteeînd-o in aceeaşi retortă a 
cercetării cu mitologia şi cu magia şi 
aducînd-totul la numitorul comun al 
„ştiinţei*, doar că într-un spirit mai 
larg şi într-un limbaj mai subtil, pe 
care mulţi şi l-au însuşit ca atare. 

Cele mai păgubite au teşit din a- 
cest demers tocmai marile religii vii, 
In frunte cu creştinismul. Omul cu o 
credinţă bine definită ajunge să con¬ 
state, cu amărăciune, câ Mircea Eliade 
nu-i este un aliat, cî că se comportă 
ca un subminator al spiritului religios 
autentic. Cu religiile dispărute sau pe¬ 
riferice problema nu se pune ca atare. 
Ne informăm asupra lor, cu o curio¬ 
zitate exterioară, iar Mircea Eliade se 
dovedeşte aici o călăuză utilă, un fin 
vulgarizator. Dar ce va zice un creş¬ 
tin, un musulman sau un evreu — 
credincioşi efectivi, trăind religios şi 
gîndind teologic — despre modul în 
care Mircea Eliade înţelege să se ra¬ 
porteze la fiecare dintre „cele trei mo¬ 
no tei sme"? Citind, ca creştin bunăoară, 
ceea ce scrie el despre creştinism, în 
marea sa Istorie ... sau In alte lu¬ 
crări, rămîi dezamăgit pină Ia revoltă. 
Şi te întrebi cum de s-au găsit chiar 
oameni al Bisericii, „teologi cu diplo¬ 
mă*', care au putut să şi-l asocieze, fu¬ 
raţi probabil de audienţa publică a 
„limbajului* său şi de voga pe care a 
ereat-o?! 

Poate că mai puţine ar avea să-i re¬ 
proşeze adepţii anumitor doctrine spi¬ 
rituale indiene, căci acolo există feno¬ 
menul ciudat ai „religiei fără Dumne¬ 
zeu" ... 

Mircea Elliade este un minunat 
„maestru* pentru cei care hu cred în 
nimic, dar sînt dispuşi să acorde cre¬ 
dit la toate. El a descoperit,— sau 
mai degrabă a perfecţionat — metoda 
cu care se poate face prin universul 
religiilor un. soi de turism rafinat 
Mulţi îşi închipuie că au nimerit-o, eu 
ilustrul savant* pe calea „iniţierii", ba 
încă a unei iniţieri extrem de comode 
(pentru câ nu solicită nici o angajare 
reală), extrem de profitabile (pentru 
câ-ţi pune la îndemînă nişte cunoştin¬ 
ţe insolite, cu care poţi epata oricînd, 
dacă nu-ţi lipseşte o anume abilitate) 
şi extrem de complexe (pentru că aco¬ 
peră şi religiosul şi miticul şi magi¬ 
cul, fără nici o discriminare valorică). 

Pe Mircea Eliade termenul însuşi de 
„religie** îl cam incomodează, preferind 
să vorbească mai degrabă despre „cre¬ 
dinţe religioase" şi „idei religioase*. Un 
scrupul ştiinţific, se va spune. S-ar 
putea să fie aşa. Dar tocmai prea mul¬ 
tele scrupule „ştiinţifice* ajung să te 
pună pe ginduri, căci se intră deja, cu 
fenomenul religios ca fenomen între 
alte fenomene, în cercul vicios al ştiin¬ 
ţei. unde orice fenomen studiat se mo¬ 
difică potrivit intenţiei cercetătorului 


şi potrivit instrumentului sau metodei 
cu care se face investigaţia şi unde râ- 
mîne mereu un rest de incertitudine, 
un principial semn de întrebare, lă- 
sint deschisă perspectiva pozitivistă a 
„progreselor" viitoare. Orice om reli¬ 
gios (şi chiar orice om nereligios de 
bunâ-credinţă) ştie însă câ religiosul 
nu se cere cercetat din afară, ci trăit 
dinlăuntru; nu se asumă raţional, ci 
supraraţional; nu poartă în orizontul 
întrebării (ca filosofia), ci în cei al cer¬ 
titudinilor revelate (pe care poţi să le 
primeşti sau să nu le primeşti, ceea 
ce-i o altă problemă). 

Cu toată obsesia „sacrului**, care 
traversează opera lui, Mircea Eliade 
rămîne în orizontul „profan" al cerce¬ 
tării „neutre* (spiritele neutre sînt 
marea pacoste a vremii noastre'.), sub 
exigenţa aşa-zisei „obiectivităţi". Ştiin- 
ţificeşte învăţăm de la el multe. Du- 
hovniceşte nu ne învaţă nimic. Ba dim- 
" potrivă: amestecă duhurile. "Poziţia lui 
nu este prea diferită de cea a fui Bla- 
ga, care subordona religia culturii, su- 
grumînd-o cu vorbe frumoase. cum 
spunea un teolog. 

Iată că nu numai sacrul se camu¬ 
flează în profan (idee atît de dragă lui 
Mircea Eliade), cl şi profanul (laicul) 
se poate camufla în sacru (religios), pe 
fondul confuziei spirituale a lumii mo¬ 
deme! 

Neînregimentarea religioasă a dis¬ 
tinsului cărturar a intrigat încă din 
timpul vieţii sale şi s-a găsit cine să-l 
întrebe de-a dreptul asupra presupu¬ 
selor sale convingeri intime. Răspun¬ 
sul n-a venit, limpede, niciodată. Pro¬ 
blema a fost ocolită cu eschive „sa¬ 
vante* sau „principiale", mergînd pînă 
la bagatelizarea întrebării. O anume 
„pudoare" a fost invocată şi ea. Unii 
mai speră să dezlege „enigma* cu vreo 
mărturie rătăcită prin vraful hîrtiilor 
postume. Nu credem însă că acestea 
vor dezvălui pînă la capăt mai mult 
decît „flirtul* misteriosului savant cu 
anumite doctrine mai mult sau mai 
puţin exotice. Un „flirt* superior, ce-i 
drept, de care n-ar fi în stare chiar 
toţi cei cuprinşi de febra „iniţierii" ... 

Vorbind despre generaţia sa, marele 
apostat (mărturisit!) care este E. M.. 
Cioran o caracteriza drept una de 
„credincioşi fără Dumnezeu*. Nu cre¬ 
dem câ această ilustră generaţie de 
gînditori români, crescuţi, cei mai 
mulţi dintre ei, la şcoala lui Nae Io- 
nescu, ar putea intra în întregime sub 
această etichetă teribilă. Dar celor 
mai cunoscuţi dintre aceştia, trebuie 
să recunoaştem, le vine ca o mănuşă. 
Făctnd afirmaţia de mai sus, Cioran 
se definea în primul rînd pe sine. Dar 
şi un Noica şi un Eliade se arată a fi 
fost, în ultimă analiză, nişte astfel de 
„credincioşi fără dumnezeu*. Destinul 
100 * s-a împlinit exemplar, dar numai 
sub semnul culturii. Este calea pe care 
şi-au ales-o şi pe caro a mers fiecare 
după geniu] propriu. 

Mircea Eliade constituie însă un caz 
'deosebit, prin imixtiunea lui, altmin¬ 
teri foarte doctă, în planul mistic al 
lucrurilor, acolo unde numai oamenii 
cu adevărat religioşi ar avea dreptul 
să se rostească, în numele Dumnezeu¬ 
lui în care cred, pe care-1 mărturisesc 
şi cu care comunică, străini de orice 
„neutralitate* călduţă, ca unii ce au 
ales să trăiască ş! să moară pentru El 

Intîlnirea sufletului tînăr cu opera 
„ştiinţifică" a lui Mircea Eliade poate 
fi un cîştig, dacă o privim dinspre lo¬ 
tul culturii, dar ea poate să fie şi o 
pierdere, dacă o privim dinspre lotul 
religiei. Prin spiritul care-i guvernea¬ 
ză cercetările, Mircea Eliade face un 
deserviciu flagrant tocmai religiei în¬ 
săşi, riscînd să înmulţească turma „cre¬ 
dincioşilor fără Dumnezeu*, a herme- 
neuţilor rafinaţi, care ciocănesc totul 
şi nu se opresc la nimic, pentru că se 
cred prea deştepţi şi nu vor „să se s㬠
răcească cu duhul*. 

2. Expresia tragică a Unei astfel de 
atitudini, care nu-1 caracterizează pe 
homo rcligiosus, ci mol degrabă pe 


bietul homo ludcns, pare a fi 
chiar sfirşitul marelui savant, bc poa 
te spune orice despre ultimele ale 
lui Mircea Eliade, numai că a munt 
ca un om religios — nu. După ce a 
ocupat o viaţă întreagă cu re igi ie, 
după ce a teoretizai cu toate Pajuri¬ 
le ^valoarea transfiguratoare a«noiţu 
(corolar mistic al oricărei exjstenţe, 
împlinire şi salvare în eternitate), 
Mircea Eliade s-a trezit în faţa ei ne¬ 
liniştit şi neajutorat, agaţmdu-se cu 
disperare nu de vreuna dintre proprii¬ 
le sale „teorii", ci de opul cvusi-pozi- 
tivist Life after life, cobonnd dmtr-o 
dată la nivelul cel mai vulgar al con¬ 
fruntării cu moartea. El cauta sa se 
convingă, în clipele din urmă, cu an¬ 
goasa tipică a oricărui necredincios 
(sau a oricărui credincios mautentic), 
că moartea este „un semn de lumină , 
că ea nu înseamnă pur şi simplu dis¬ 
pariţie în neant. E o prăpastie intre 
seninătatea morţii „mioritice", cu care 
s-au priceput să moară „oamenii ar¬ 
haici", analfabeţii aceia cu adevărat 
religioşi (pe care Mircea Eliade i-a e- 
xaltat adesea în scrierile sale) şi aceas¬ 
tă moarte chinuită de savant america¬ 
nizat. Iată relatarea nefericitului său 
discipol, Ioan Petru Culianu: „M. E. 
citeşte foarte mult despre Life after li- 
fc — Viaţa după viaţă — şi e convins 
că moartea e un semn de lumină. Re¬ 
petă asta de mai multe ori. Chr. (so- 

.ia sa — n.n.) şi S.L. (fiziciană Sanda 
Loga — n.n.) numesc autorii a două 
cărţi care au adunat mărturiile unor 
oameni scăpaţi ca prin minune de la 
moarte ..." Şi, mai departe, I.P. Cu¬ 
lianu se întreabă şi-şi răspunde: „Oare 
pe cine încercă să convingă de cele de 
mai sus, pe noi ori pe sine însuşi? Pe 
amîndoi, cred.* (a se vedea M. Eliade, 
Memorii, Ed. Humanitas, Buc., 1991, 
voi. II — Anexe — p. 202). Te întrebi 
ce rost mai poate avea o religiozitate 
care nu-ţi dă sentimentul proiecţiei 
reale în veşnicie, certitudinea senină a 
propriei nemuriri?! Religia autentică 
depăşeşte dihotomia tragică „viaţă- 
moarte", rezolvînd-o în taina învierii 
De altfel religia înţeleasă ca simplu 
„exerciţiu* sau „joc* spiritual în isto¬ 
rie nu este decît o seducţie absurdă şi 
vană. Iar pentru ca ea să nu râmînă 
decît atît e nevoie ca omul să trăiască 
nu doar cu conştiinţa vagă a unei di¬ 
vinităţi cvasi-abstracte, ci într-o rela¬ 
ţie vie şi personală cu Dumnezeul u- 
nic şi real. La aceste lucruri se referă 
şi Apostolul cînd zice: „Căci precum 
în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos 
toţi vor învia* (I. Corintchi, 15, 22). 

„Iar dacă nădăjduim în Hristos numai 
în viaţa aceasta, sîntem mâi de plîns 
decît toţi oamenii- (idem, 15, 19). 

Dar Mircea Eliade n-a sfîrşit prin a 
medita la Cuvlntul lui Dumnezeu ci 
a înţepenit într-un fotoliu, citindu-1 
pe Ooran (Exercices d’admiration). 
Dacă în tot ce ni se întîmplă sînt 
„semne* (una dintre obsesiile autoru¬ 
lui Nopţii de Sînziene), atunci te în¬ 
trebi dacă nu-i şi acesta un „semn": să 
tochez conturile existenţei citind elu¬ 
cubraţiile „subţiri* ale unui ateu pă- 
gînizant! p 

i î r ° t c ^ ea fe a urmat a fost spectaco¬ 
lul )alnic al unei teribile confuzii spi- 
ntuale, pe care Mircea Eliade însuşi 
a favorizat-o în sufletele celor apro- 
de de ® Pf rte confuzia între re¬ 
lele şi cultură, pe de altă par- 

i!” 4 " 5 / piritul ecumenic 
?i „ghiveciul pseudo-religios al lumii 
modeme. La câpătSJul muribundului 
se citeşte şi se povesteşte: nu din E- 
vanghelie sau din vreo carte de ru¬ 
găciuni, ci din proza sofisticată a lui 
Lampedusa (nuvela Ligheia)!De aceas¬ 
tă speţa a fost „Marea Veghe" de care 
pomenea I. P. Culianu. Vorba aceea 
„moartea e pe noi*, iar noi ne îmb㬠
tăm cu Fabula acestei luni... 

Şi astfel românul botezat ordodox 
Mircea Eliade, omul cel ma i norocos 

(continuare în pag. a 12-a) 
RAzvan CODRESCU 


: 7 - 

7 — 


; GREDINCI 

OSUL FARA DUMI 

VEZEIJ“? 

L ÎL _____ 



















|f ş , actualitate 


r f* ,s 


V 



^ ,sp^‘ ă 


ii t.uâ cer 


■per, 

Kş adora. 

Iască de 

Esescu 

I absolut 

Teresa, 

Sonetul 


feud 


Bea-n cer. 

ţi 

Kats. 

I vifor şi 
ger. 

li-c ud — 
nvESCU 


[ 



I 


ncu 

[ 

I 

I 

fu* pumn 

I 


trecut. 


latea prin 
lume, 
HtVESCU 



CURS ELEMENTAR DE 

RELIGIE CREŞTINĂ (7) 


4- Tipuri de reiigii * 

împărţirea religiilor în naturale şi revelate 
a întimpinat numeroase rezerve, mai cu seamă 
in secolul nostru. Pe de o parte, aşa cum am 
încercat să arătăm, nu există religii exclusiv 
naturale, căci atunci ele n-ar mai fi propriu- 
zis religii, ci simple creaţii omeneşti, subsumate 
genetic domeniului vast al culturii. Orice religie 
implică un cît de palid reflex al supranaturalu¬ 
lui şi o cît de elementară relaţie mistică cu di¬ 
vinitatea. Pe de altă parte, nici o religie n-ar 
n-ar putea accepta să-şi atribuie sieşi statutul 
de religie naturală, fiecare pretinzînd dimpotrivă 
— ca pe însăşi raţiunea sa de a fi că se află 
în posesia unei revelaţii de origine sacră, primi¬ 
te cîndvar în chip miraculos şi păzite cu sfinţenie, 
<îe-a lungul generaţiilor, de către slujitorii şi cre¬ 
dincioşii ei. în ceea ce-i priveşte pe atei, aceştia 
contestă din principiu orice revelaţie, găsind ~câ 
nu reprezintă decit 6 biată pretenţie absurdă, 
indiferent din partea cui ar veni. 

Această clasificare tradiţională poate fi totuşi 
folosită între credincioşii creştini, ca o delimitare 
altminteri legitimă a revelaţiei biblice faţă de 
sărăcia revelaţională a altor religii 

Căutând clasificări mal puţin discutabile, vom 
porni de la una adoptată cîndva, în mare, şi de 
profesorul Nae Ionescu, e drept că dintr-un 
punct de vedere filosofic, în vestitul său Curs 
de metafizică (reeditat de către Editura „Huma-' 
nitas", Bucureşti, 1991). 

Deosebim mai întîi două mari tipuri de reli¬ 
gii în funcţie de modul în care este concepută 
divinitatea în raport cu lumea creată. Anumite 
religii concep divinitatea ca fiind imanentă, in¬ 
terioară acestei lumi, adică pătrunzînd-o. în toa¬ 
te încheieturile ei. Spiritul divin funcţionează 
ca un fel de suflet al lumii sau, după vorba bă- 
trînului Thales, „toate sînt pline de zei“. Intr-o 
astfel de viziune divinitatea subzistă pînă şl-n 
formele cele mai neînsemnate ale acestei lumi. 
Materia nu este altceva decît „haina" trecătoare 
în care se îmbracă Spiritul veşnic. Formele lumii 
materiale sînt inconsistente sau iluzorii, depin- 
zînd de simţurile noastre grosolane şi înşel㬠
toare. Omul religios care adoptă o atare viziu¬ 
ne ajunge în situaţiile cele mai paradoxale: pe 
de o parte urăşte lumea materială, în care spi¬ 
ritul s-ar afla întemniţat, iar pe de altă parte 
este ispitit a o adora, ca fiind purtătoare de 
„zei", căzînd astfel îîn idolatrie (adorarea de 
«idoli", adică de obiecte materiale, în stare mai 
mult sau mai puţin naturală, dar în care este 
presupusă o concentrare de forţe divine); pe de 
o parte urăşte formele individuale, aspirînd spre 
unitatea informării şi materială a divinului, pe 
dealtă parte este ispitit să se considere pe si¬ 
ne, ea individ, de o fiinţă cu divinitatea, căzînd 
astfel In egolatrie (adorarea propriului „eu", ca 
fiind de esenţă divină, ceea ce ar însemna că o- 
mul este el însuşi zeu, trebuind doar să-şi con¬ 
ştientizeze şi să-şi actualizeze pe cale iniţiatică 
potentele divine, pînă la deplina şi definitiva 
identificare cu „marele suflet al lumii"). Se poa¬ 
te observa, îndeobşte, că imanentismul, într-o 
fază mai primitivă, poartă spre animismul magio 
(toate lucrurile sînt „animate" de forţe obscure, „ 
impersonale), spre antropomorfism şi spre ido¬ 
latrie (împotriva acestora s-a dat porunca a do¬ 
ua din Decalogul biblic: „Să nu-ţi faci chip cio¬ 
plit!"). într-o fază mai evoluată, imanentismul 
poartă spre panteism („acest ateism cu mănuşi", 
cum îl numea Schopenhauer), spre idealism (de 
la concepţia religioasă a lumii ca maya, iluzie. 

In gîndirea indiană, pînă la concepţia filosofică a 
lumii ca simplă manifestare sensibilă a Ideii 
Absolute, a Spiritului ca unică realitate în dia¬ 
lectică devenire, după Hegel) sau la egolatrie (de 
la identitatea atman — brahman din gîndirea 
indiană şi pînă la anarhia eului desacralizat din 
lumea contemporană). 

In fond, toate aceste variate manifestări gene¬ 
rate de imanentism se reduc la confuzia iniţia¬ 
lă între Creator şl creaţie, între fiinţa lui Dum¬ 
nezeu şi fiinţa lumii. Asupra ei se rosteşte Apos¬ 
tolul, zicînd: „Pentru că ei (păgînii — nn.), cu- 
nosclnd pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe 
Dumnezeu, nici nu I-au mulţumii, ci s-au răt㬠
cit în gîndurile lor, iar inima lor cea neînţele¬ 
gătoare s-a întunecat. Zicînd că sînt înţelepţi, 


au ajuns nebuni. Şi au schimbat slava lui Dum¬ 
nezeu Celui nestricăcios întru asemănarea chipu¬ 
lui omului celui strieăcios şi al păsărilor şi al 
celor cu patru picioare şi al tîrîtoarelor pâmîn- 
tului", adică „au schimbat adevărul lui Dumne¬ 
zeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făp¬ 
turii în locul Făcătorului" (ROMANI, 1, 21—25). 
Iar altă dată ne avertizează tot în sensul acesta: 
„Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu 
filosofia şi cu deşarta înţelepciune din predania 
omenească, după stihiile lumii şi nu după Hris- 
tos" (COLOSENI, 2. 8). 

De regulă imanentismul se întovărăşeşte ca 
emanaţionismul, contravenind şi sub acest as¬ 
pect învăţăturii creştine, care este ferm creaţio- 
nistâ. Emanaţioniştii susţin (şi aceasta este o 
consecinţă logică a imanentismului) că Dumne¬ 
zeu n-ar fi creat lumea văzută, dîndu-1 fiinţă 
distinctă, ci ar fi emanat-o din sine, materiali- 
zîndu-şi propria fiinţă, astfel că materia nici 
n-ar exista propriu-zis, unica realitate fiind spi¬ 
ritul divin. Concluzia ultimă a unei astfel de teo¬ 
rii absurde ar fi că pînă şi scîrna acestei lum! 
ar avea, în fond, identitate divină! 

Acestea sînt, în linii mari, caracterele religii¬ 
lor imanentiste. Chiar dacă unele au reuşit să a- 
tingă un grad mai înalt de spiritualitate, reflectat 
în învăţăturile şi experienţele lor religioase, 


UNIVERSUL 

RELIGIILOR 


cum este cazul doctrinelor şi tehnicilor filoso- 
fico-religioase indiene, le rămîn întunecate de 
numeroase erori şi confuzii, intolerabile din un¬ 
ghiul de vedere al dogmaticii, misticii şi mora¬ 
lei creştine. Nu întâmplător, de altfel, credinţele 
şi ideile imanentiste au rodit mai degrabă în ma¬ 
gie, în poezie şi în filosofie decît pe teren reli-~ 
gios, ele aflîndu-se la baza a numeroase mani¬ 
festări parareligioase sau cultural-artistice, mal 
cu seamă în epocile de profundă criză religioasă 
(printre care se numără şi epoca actuală). Fruc¬ 
tul lor ultim sînt doctrinele „ezoterice" orienta- 
lizante care au invadat mapamondul, fenomene 
de care ne-am delimitat deja atunci eînd am 
căutat să deconspirăm confuziile „la modă" în¬ 
tre religia autentică şi cortegiul pestriţ al ma¬ 
nifestărilor parareligioase. 

Tipul de religie opus imanentismului este re¬ 
prezentat cel mai bine chiar de către creştinism, 
Religiilor de acest tip, care concep divinitatea ca 
fiind transcendentă, adică exterioară ca fiinţă 
acestei lumi, le vom spune religii transcendenta¬ 
liste. Ele se întemeiază pe deosebirea ontologică 
între Creator (Dumnezeu) şî creaţia sa (lumea 
în totalitatea ei, inclusiv omul, cu întreaga lui 
demnitate de „rege" al creaţiei). Deşi aflat în a- 
fara lumii, Dumnezeu pătrunde lumea, este ne¬ 
încetat prezent în mijlocul, ei, dar nu cu fiinţa, 
ci doar cu lucrarea sa; lumea există de sine, sub 
ploaia de lumină a harului dumnezeiesc. Acţio- 
nici odată des-fiinţată, creaţia avînd o destinaţie 
in fiinţă, dar nu-şi împarte şi nu-şi confundă 
fiinţa cu ea. Creaţia sau „Făptura" nu este ceva 
iluzoriu şi demn de a fi negat, nici nu este re¬ 
ceptată ca „temniţă" a. spiritului, ca în doctrine¬ 
le gnostice. Materia este principial bună, ca 
toate cele rînduite spre existenţă de Dumnezeu, 
«răutăţile" legate de ea nefiindu-i constituţionale, 
ci doar accidentale. Prin urmare, ea nu va fi 
nici odată des-fiinţată, creaţia avînd o destinaţie 
veşnică, unică şi irepetabilă. Indienii şi orien¬ 
talii în genere, cu teoriile lor imanentiste şi e- 
manaţioniste, pun lumea să se resoarbă perio¬ 
dic în divinitate, pentru ca apoi sâ renască în- 
tr-un nou ciclu cosmic — şt tot aşa la infinit! 
Ei distrug astfel demnitatea unică atît a creaţiei 
cît şi a Creatorului (un Dumnezeu care tot face 
şi des-face lumile, pradă el însuşi unui orb me¬ 
canicism, „nu prea e serios", obişnuia să spună 


Petre Ţuţea). Dumnezeul transcendent creazâ o 
dată .şi veghează veşnic, după un plan perfect, 
din care face parte şi ideea libertăţii depline 
acordate omului ca „administrator" al lumii şi 
al propriului său destin. Dinamismul creaţiei es¬ 
te asigurat de aventura existenţială a omului 
liber, dar asistat în permanenţă de Dumnezeu, 
cu milă şi cu iubire. Omul nu este nici în în¬ 
tregime şi nici în parte de natură divină, dar 
el poartă In sine „chipul şi asemănarea lui Dum¬ 
nezeu", putînd să existe după modelul şi în in¬ 
timitatea Acestuia, ureînd treaptă cu treaptă pe 
scara desăvîrşirii, nu pentru a deveni Dumne¬ 
zeu în sens ontologic, ci pentru a deveni Dum¬ 
nezeu după har, adică pentru „a se Indumnezei" 
prin comuniune duhovnicească. Omul nu valo¬ 
rează nimic în sine şi prin sine, ci numai în ra¬ 
port mistic cu Creatorul său, care nu-l refuză 
nimic din toate cîte le poate primi după firea sa. 
Aşadar, in perspectivă transcendentaliste, omul 
nu se poate valorifica pe sine ca Dumnezeu, ci 
în Dumnezeu; sau, cum i-ar fi plăcut să spună 
filosofului Constantin Noica, el poate deveni 
ceea ce este (adică poate atinge nivelul maxim* 
al imenselor posibilităţi închise în firea sa), dar 
nu poate deveni ceea ce nu este (adică Dumne¬ 
zeu, aşa cum se amăgeşte luciferic spiritul orien¬ 
tal). 

* 

După un alt criteriu, cel al determinării nu¬ 
merice a divinului, deci după cum divinitatea 
este concepută nu în raport cu lumea, ci cu pro¬ 
priul ei mod de a fiinţa, religiile se împart în 
religii monoteiste şi religii politciste. Monoteiste 
sînt religiile care consideră divinul sub semnul 
unicităţii iar politeiste acelea care îi consideră 
sub semnul pluralităţii. 

Politeismul caracterizează religiile arhaice, 
primitivismul religios. Toate religiile pre-creşti- 
ne, cu excepţia iudaismului, sînt religii politeis¬ 
te Panteonul (totalitatea zeilor) lor este uneori 
aproape imposibil de inventariat fără rest, nu¬ 
mărul divinităţilor, mai mult sau maf puţin ie¬ 
rarhizate, forţînd, ca în India, ordinul iniilor. 
Este adevărat că indienii au cunoscut încă de 
timpuriu obsesia UnulUi, dar aceasta este la ei 
O caracteristică a gîndirii filosofico-raligioase, 
iar nu a vieţii religioase propriu-zise, care s-a 
desfăşurat întotdeauna sub credinţele şb-Ti for¬ 
mele' politeismului. Şi-n Grecia antică s-a în¬ 
tâmplat la fel; politeismul a fost conservat Sn 
viaţa religioasă, chiar dacă gîndirea filosofică 
s-a născut, în sec. VI î. H., sub obsesia princi¬ 
piului unic (Thales din Milet, supranumit „părin¬ 
tele filosofiei", a fost primul care a reuşit o re¬ 
lativă „emancipare" faţă de gîndirea mitologică 
tradiţională). 

Există şi forme atenuate de politeism, care pot 
fi considerate trepte intermediare spre monoteis¬ 
mul impus de concepţia biblică. Acesta este, de 
pildă, cazul dualismului iranian (persan), cu ai 
săi Ormazd şi Ahriman, zeii aflaţi într-o con¬ 
tinuă înfruntare, de fapt principiile prsonificate 
ale Binelui (Luminii) şi Răului (întunericului). 
Zoroastrismul, mazdeismul, maniheismul sînt 
diferite faze sau ipostaze ale acestui dualism 
religios, ajungînd să influenţeze şi anumite miş¬ 
cări eretice creştine, printre care şi bogomilismul 
(de la numele călugărului eretic bulgar Bogomil 
sau Rogumil), identificabil şi în unele vechi le¬ 
gende populare româneşti, unde apar „Fîrtatul" 
(Dumnezeu) şi „Nefîrtatul" (Diavolul), pretinşi 
co-autori ai facerii lumii. Există şi religii în ca¬ 
re o zeitate, considerată superioară, este adorată 
Sn mod prioritar, tinzînd să-I excludă pe toţi 
ceilalţi zei, a căror existenţă nu este totuşi ne¬ 
gată. Acest tip de religie a fost numit henoteism 
(termen creat şl pus în circulaţie de savantul 
german Max MGUer în secolul trecut). Istoricul, 
arheologul şi filosoful Vâsile Pârvan (1882—1927), 
autorul monumentalei lucrări Getica. O proto¬ 
istorie a Dacici (1926), a susţinut henoteismul 

(continuare în pag. a 8-a) 
Vasile A. MARIAN 






t 


Pag. 8 


• PUNCTE CARDINALE O 


OPINII 


Pr. Gheorghe CALCIU 

Despre demnitatea limbajului 


Să presupunem că intr’o insiilu- 
(ic publică, într’o sală de muzeu 
sau in alt loc de cultură, intre doi 
indivizi — intelectuali — ar începe 
o discuţie, „o ceartă de cuvinte'* dusă 
în auzul public, urlată, eventual, ia 
microfon şi din care mii de oameni, 
copii de vârstă şcolară, studenţi, 
profesori, doamne şi domnişoare, 
preoţi şi oameni de vurste venera¬ 
bile ar auzi o seric de expresii ca¬ 
re nu sunt deloc de proferat în pu¬ 
blic: „VC-ule, limbric cocoşat, p㬠
duche urduros, cu greu îmi ţin ma¬ 
ţele în frâu când te văd, bulbuc cu 
iz de scârnă" şi aşa mai departe. 

Ce ar zice persoanele forţate să 
j audă asemenea „dulci vorbe", fără 
j voia lor? Probabil că unii vor che¬ 
ma poliţia să-i scoată de acolo pe 
scandalagii şi şi-ar simţi sufletul 
mânjii de aceste expresii, aşa cum 
le simţi mânjit când ai trecut prin 
hornul necurăţat al unei casc sau 
prin alte locuri murdare. 

Geea ce am imaginat aici se în¬ 
tâmplă aevea în presa şî literatura 
noastră din ţară şi din exil. Un ziar 
sau o revistă au mai multă audienţă 
decât proferările într’un loc public 
imaginat de noi mai sus. Nici o ox- 

* presic din cele citate nu este in- 

* venfîa mea sau o combinaţie ad-hoc 

■} pentru a ilustra o situaţie de lim¬ 
baj. Toate sunt luate din presă. Noi 
cunoaştem stilul vulgar al lui Go¬ 
ma, dar, cel mai adesea, el citează 


din vocabularul anchetatorilor. 
Spun, cel mai adesea, pentru că 
nici limbajul lui personal nu este 
curat, în anumite împrejurări, dar 
socot că mânia, oricât de îndrept㬠
ţită şi revolta, oricât de năvalnică, 
nu justifică un limbaj vulgar, nici 
răscolirea în stratul cel mai de jos 
al expresiei. 

Să ne amintim de aspectul exact 
opus al acestei vulgarizări şi degra¬ 
dări a limbii: preţiozitatea dusă la 
punctul ci cel mai înalt: linguşi¬ 
rea prin expresie. Pe vremea lui 
Ceauşescu, marea majoritate a in¬ 
telectualilor, poeţilor, scriitorilor c- 
rau obligaţi să compună câte o lau¬ 
dă Ia adresa Iui, cu diverse ocazii 
care, „slavă partidului", nu lipseau 
deloc în peisajul sordid al Rom⬠
niei. Toţi aceşti intelectuali, care 
erau obligaţi să scrie incidental, in¬ 
trau în concurenţă cu poeţii şi scrii¬ 
torii de curte profesionişti: Păunes- 
cu. Vădim Tudor, ctc., care se gr㬠
beau să folosească expresiile cele 
mai şocante, pe linia afirmării ge¬ 
niului Iui Ceauşescu. Lăudătorii o- 
cazionali erau obligaţi să răsfoiască 
dicţionarul pentru a găsi o expresie 
nouă, să combine cuvinte pentru a 
depăşi în proslăvire expresia celui 
caro scrisese înaintea lui; astfel, cu¬ 
vântul şi exprimarea se tot toceau, 
până Ia pierderea valorii de comu¬ 
nicare reală, sau deveneau ridicole: 
„geniul Carpaţilor", omul de omenie. 


cel mai bun dintre fiii poporului, 
stejarul de la Scorniccşti", ctc., toa¬ 
te gata să stârnească râsul, d î.ă 
nu ar fi fost consecinţa unei tragi¬ 
ce îngenuncheri,' prin accepţiune, a 
demnităţii umane. 

Ce se întîmplă însă cu o limbă 
vulgarizată de oameni care au, real¬ 
mente, forţa condeiului şi pe caro 
îi citim cu plăcere în multe alte îm¬ 
prejurări? Limba are tot felul de 
expresii, poporul are denumiri pen¬ 
tru anumite organe şi funcţii fizio¬ 
logice care jignesc simţul nostru 
drept, dragostea noastră pentru 
frumos, decenţa noastră. Există anu¬ 
mite lucruri care nu pot fi făcute 
în public, chiar dacă ele fac par¬ 
te din fiinţa noastră intimă şi de 
care nu putem scăpa, după cum 
există şi expresii verbale pe care 
nu avem dreptul să Ie folosim pu¬ 
blic, chiar dacă ele exprimă adev㬠
ruri murdare şi reale. Viaţa îşi are 
urâţenia ei, partea ei de murdărie 
şi noi nu avem dreptul să facem 
din aceste lucruri josnice pâinea 
zilnică a intelectului şi a sufletului 
nostru. Sfântul Pavel spune: 

„(Mădularele) Care ni se par a fi 
necinste, pe acelea, cu mai multă 
cinste Ie acoperim; şi cele. necuviin¬ 
cioase ale noastre au mai multă cu¬ 
viinţă". (Cor. 12; 24). 

Cred că aceasta este o regulă c- 
Icmcntară de bun simţ. Nu din tot 
ce există se cuvine să facem spec¬ 


tacol public, nici din tot ce există 
în vocabularul uman, un spectacol 
verbal. Avem sensibilităţi care ne 
provoacă desgust la auzirea unor 
expresii, avem copii al căror suflet 
trebuie cruţat de trivialitate, cel 
puţin până sunt in stare să-şi facă 
singuri alegerea, avem anumite in¬ 
timităţi de simţire care ne dor, în 
momentul în care ele devin publi¬ 
ce, la îndemâna oricui care ne poa¬ 
te răni eu ele. 

Dacă cineva îşi închipuie că şi-a 
făcut praf adversarul înjurându-1 
îti modul cel mai trivial, se înşea¬ 
lă. Iar dacă adversarul are dreptul 
la replică şi foloseşte un limbaj 
decent, dar bine nuanţat, l-a dis¬ 
trus pe atacator. Sâ facem din scri¬ 
sul nostru ' otWndine de mândrie 
româneasca şi uiu^i.a. care să ne 
ridico în aprecierea oamenilor şi a 
cititorilor noştri, iar cuvântul nos¬ 
tru, exprimat cu decizie, să fie sa¬ 
bie sclipitoare, tăind cu adevărul 
e? orice neadevăr şi desfiinţând pc 
adversarul dreptăţii, nu cu vulgari¬ 
tatea exprimării, ci eu forţa ei de 
comunicare. 

Să revenim Ia demnitatea limba¬ 
jului românesc, să revenim la dem¬ 
nitatea spiritului nostru şi la decen¬ 
ţa exprimării. Numai atunci cuvân¬ 
tul nostru va fi puternic şl cei care 
îl citesc vor fi zidiţi în fiinţa lor in¬ 
terioară, pe linia de zidire rom⬠
nească adevărată. 


UNIVERSUL RELIGIILOR 


I n Jrmare din pag- * Vil-*/ 
geto-dacilor, întemeiat pe cultul lui Zalxnoxis. 
Acesta ar putea fi şt unul dintre motivele p㬠
trunderii şj^ de timpurii-şi răspîndirii aţît de 
f fireşti a monoteismului creştin în Dacia Romană, 
In general trebuie spus că politeismul, în toa- 
* te variantele sale, duce la o fărîmiţare naivă şi 
> inutilă a dumnezeirii în conştiinţa omului ne¬ 
luminat prin marea revelaţie; el anulează astfel 
principalul atribut al dumnezeirii: cel al perfec¬ 
ţiunii. Găci nu poate fi ceva perfect atîta vreme 
cît nu este unitar în sine. Iată ce scria Sf. Ioan 
Damaschin (sec. VII) în legătură cu aceasta: 
„Dumnezeirea este desăvîrşită şi nu-i lipseşte 
nimic în ce priveşte bunătatea, înţelepciunea şi 
puterea; este fără de început, fără de sfîrşit, pu- 
rarea dâinuitoare, necircumscrisă şi, ca să spu¬ 
nem într-un cuvînt, desăvîrşită în toate. Dar 
dacă am spune că sînt mulţi Dumnezei, este ne¬ 
cesar să se observe deosebire între cei mulţi, 

I câci dacă nu este deosebire între ei, atunci este 
mai degrabă unul şi nu mulţi. Iar dacă este _ 
deosebire între ei, atunci unde este desăvîrşirea?' 

! Căci n-ar mai fi Dumnezeu dacă ar fi lipsit de 
desăvlrşire, fie în ce priveşte bunătatea, fie în 
' ce priveşte puterea, fie în ce priveşte înţelep¬ 
ciunea, fie in ce priveşte timpul, fie în ce pri-. 
veşte spaţiul, Dar identitatea în toate indică 
mai degrabă un singur Dumnezeu şi nu mulţi. 

Dar cum va putea fi păstrată necircumscrie- 
rea, dacă sînt mulţi Dumnezei? Căci acolo unde 
ar fi unul nu va mai putea fi şi celălalt. Şi cum 
va putea fi condusă lumea de mai mulţi? Oare 
nu se va descompune şi nu se va nimici, obser- 
vîndu-se luptă între conducători? Căci deosebi¬ 
rea introduce împotrivire. Tar dacă ar spune ci¬ 
neva că fiecare conduce cîte o parte, atunci voi 
Întreba: cine a orînduit aceasta şi cine le-a f㬠
cut Împărţeala? Aceia ar fi mai degrabă Unul 
Dumnezeu (...). 

Pe lingă acestea. însă, este o necesitate natu¬ 
rală ca unitatea să fie principiu al multiplici¬ 
tăţii" (Sf. Ioan Dnmoschin, Dogmatica, irod. 
rom. D. Fecioru, Editura Librăriei Teologice, 
Bucureşti, 1938, pp. 13—14). 

Superioritatea monoteismului faţă de politeism 
■este aşadar şi logică şi mistica, şi filosofica şi 
religioasă. De altfel politeismul pare să fi fost 
mai degrabă o lungă fază de rătăcire a spiritu¬ 
lui omenesc. Intre un monoteism primordial, nu¬ 


mit şi „protomonoteism" (Andrew Lang) şi mo¬ 
noteismul definitiv al revelaţiei biblice. Ca idee, 
monoteismul nu pare să fi lipsit totuşi nicioda¬ 
tă complet din orizontul spiritual al omului 
(semnificativă; deşi efemeră, a fost şi convenţio¬ 
nala reformă monoteistă încercată în Egiptul an¬ 
tic de către faraonul Amenophîs IV, prin impu¬ 
nerea cultului unic al zeului solar Aton). 

Lăsînd la o parte ipoteticul protomonoteism, 
altminteri întru totul acceptabil din perspectiva 
creştinismului (fie ca amintire originară a rapor¬ 
tului paradisiac dintre om şi Dumnezeu, fie ca 
rezultat al unei revelaţii primordiale), în istoria 
religiilor şe vorbeşte curent despre „cele trei 
monoteisme". Acestea sînt, în ordine cronologică, 
iudaismul, creştinismul şi islamismul. 

Religiilor monoteiste, mai ales creştinismului 
si islamismului, le este caracteristică tendinţa 
de expansiune universală. Politeismul in general 
fusese prea puţin preocupat de prozelitism (grăi¬ 
toare fiind în acest sens, de pildă, politica reli¬ 
gioasă a romanilor: cucerind spaţii imense, ei 
nu-şi impuneau propriii zei, ci mai degrabă a- 
jungeau sâ adopte zeităţile străine, lăsîndu-şi In 
orice caz supuşii în „legea" lor). Aceasta a şi 
grăbit stingerea poiiteismului, după cîte va 
veacuri de agonie în provincialism, în vreme ce 
monoteismul a deschis, prin creştinism, era uni¬ 
versalismului religios, 

Mircea Eliade a insistat foarte mult asupra 
distincţiei între religiile cosmice şi* religiile isto¬ 
rice. Primele se caracterizează printr-o viziune 
ciclică a lumii (ceea ce M. Eliade numeşte „mitul 
eternei reîntoarceri"), în care omul nu se simte 
solidar cu evenimentele istorice, ci doar cu rit¬ 
murile cosmice Celelalte, fără a pierde perspec¬ 
tiva veşniciei, dau un sens mîntuHor experienţe¬ 
lor istorice între trăirea cosmică şi trăirea is¬ 
torică a .sacrului se întinde un proces complex 
de interiorizare şi lămurire mistică, o „umaniza¬ 
re" şi o spiritualizare a vieţii religioase, sub lu¬ 
mina revelaţiei si a proniei dumnezeieşti. Ţinind 
seama de clasificările noastre anterioare, putem 
uflnna că religiile „cosmice" caracterizează ar¬ 
haismul religios, acolo unde inlîlnisem imnnen- 
ttsmul şi politeismul Religiile „istorice" se iden¬ 
tifica aproape complet cu marile monoteîsmr pa 
care urmează să le prezentăm detaliat, nvînd un 
caracter» transcendentalist şi o superioară fe¬ 


cunditate spirituală. Studiind religiile „cosmice", 
facem simplă arheologie spirituală. Religiile ..is¬ 
torice" sînt însă vii şi actuale, astfel că a ne a- 
propia de ele înseamnă a ne apleca asupra 
noastră înşine, cu toată responsabilitatea mis¬ 
tică a propriei existenţe. 

(Va urma) 



Grafica din acest număr este realizată de 
cunoscutul artist sibian Ştefan ORTII. 

Tn imagine: Catedrala Evanghelică din Sibiu 
văzută dinspre Pasajul scărilor. 









REZISTENTA IN MUNJ1 


PUNCTE CARDINALE 


Pag. 5 


Iarna e anotimpul cd mal greu 
pentru oamenii fugiţi in munte. în 
luptă cu stăpînirca. Dc cum dă 
frunza, „codrul frate cu românul** 
oferă adăpost şi ocrotire, dar cînd 
vremea so face rea oamenii se trag 
la sate, la iernat, Intcţindu-se insă 
reţeaua de informatori ai securităţii 
şi mai ales represaliile împotriva ce¬ 
lor ce simpatizau cu fugarii a de¬ 
venit clar că cel mai înţelept lucru 
era să iernăm la munte. Ne adunam 
din vară alimente, unelte, cărţi şi 
alte materiale trebuincioase şi oda¬ 
tă cu sosirea zăpezii ne făceam o 
locuinţă din lemn, în pămint, în 
locuri greu accesibile şi acolo rămî- 
neam toată iarna. Aşa ne gîndeam 
să petrecem şi iarna 1951—1952, şi 
nc făcusem din timp Pregătirile. 

Ultima intîlnire, „adunare gene¬ 
rală** a fost în noaptea Siîntului An¬ 
drei. Mai trăiam doisprezece inşi, şi 
după ce ne-am sfătuit nc-am împăr¬ 
ţit în două grupe. Cinci inşi (fraţii 
Haşiu, studentul Ion Chiujdea, Jcan 
Pop şi Nelu Novac) au plecat să 
ierneze în muntele Trăznita, ceilalţi 
şapte (Laurian Haşiu, Gelu Novac, 
Gheorghc Şovăilă, Uemus Şofonea, 
Ion Ilioi, Victor Metea şi cel ce* 
scrie aceste rînduri) eram pregătiţi 
să ne trecem iarna in muntele Baba. 

Principalul depozit îl aveam în- 
tr-o mică peşteră. Cînd am ajuns în¬ 
să la faţa lochlui am constatat de¬ 
zastrul: un urs a devastat totul con- 
sumînd alimentele şi împrăştiind, dc- 
gradînd celelate materiale ce se a- 
flau acolo. Nu aveam dc ales. Am 
luat o hotărîro disperată: să cobo- 
rim în sate după alimente şi încăr¬ 
caţi cu ele să ne întoarcem înapoi. 
Vreme rea. Bătea un vînt puternic 
şi ploua mărunt. In plus, Gelu No¬ 
vac so îmbolnăvise de icter şi avea 
nevoie de alimente de regim. Pen¬ 
tru asta, seara, am intrat la preotul 
A. (veţi înţelege dc ce nu-i dau nu¬ 
mele) rugîndu-1 să no dea un bor¬ 
can de miere pentru Gelu. „Aţi gre¬ 
şit adresa, băieţi. Eu va trebui să vă 
denunţ la miliţie. Aţi adus nenoro¬ 
cirea asupra regiunii şi am dispozi¬ 
ţii clare dc la superiorii mei". L-am 
rugat să nu o facă, dacă nu pentru 
noi, pentru sat care va suferi bruta¬ 
lităţile organelor de represiune. Nu 
ne-a ascultat. De-abia ieşisem din 
sat că maşina securităţii şi venea 
după noi. 

Am pornit spre Olt, l-am trecut 
prin vad dar am fost văzuţi de un 
pescar, agent al securităţii, care a 
raportat în aceeaşi noapte. Aveam 
de gînd să nc îndepărtăm cît mai 
mult prin pădurile din dreapta Ol¬ 
tului, dar cînd am ajuns în dreptul 
satului Cincşor a început să ningă 
puternic. Ne-am tras intr-un desiş 
şi am rămas pe loc. Ninsoarea a în¬ 
cetat spre dimineaţă. Nici nu se lu¬ 
minase bine dc ziuă că grupe dc 
securitate au intrat în pădure cău- 
tîndu-ne, strigîndu-nc pe nume pe 
fiecare. Eram în cojoace sub foile , 

/ y 


de cort, troieniţi dc zăpadă. Din fe¬ 
ricire pentru noi, dar şi pentru ci, 
au trecut pe lingă noi fără să ne ob¬ 
serve, fără să dea peste ascunzătoa¬ 
rea noastră. Seara cu maro pruden¬ 
ţă nc-am strecurat şi am găsit ad㬠
post în casa unor tineri căsătoriţi, 
Viorcl şi Maria Purice, ce locuiau o 
casă părăsită. Maria trăieşte şi azi 
în Gura-Văii. 

Am încercat să ne facem un bor¬ 
del într-un pîrîu la Bărcuţ, ajutaţi 
de Ieronim Mihai, un român de i- 
nimă, dar nc-am întîlnit cu un vi- 
nător în care n-am avut încredere. 
Curînd, ştiam că vor concentra tru¬ 
pe contra noastră. Trebuia să păr㬠


provizoriu în grajd. Eram fericiţi că 
vom petrece Crăciunul ca pruncul 
Isus. In casă femeia pregătea de 
mincare, omul ducindu-sc la bufet 
să cumpere vin. A venit însă foarte 
îngrijorat. 

— Pe unde aţi venit în saţ? 

— Am coborît din pădure, în dru¬ 
mul Şona — Făgăraş. 

— N-a trecut o sanie pe drum? 

— Ba da. dar ora departe, cred că 
nu ne-au văzut 

— Ba v-au văzut, a spus omul ne¬ 
căjit. Au fost trei derbedei plecaţi 
în oraş. Au vrut să oprească sania 
să vină la dumneavoastră, dar le-o 
fost frică. Credeau că-s cei trei eva¬ 


Ion Gavrila 

CRĂCIUN 

A 

IN 

ZĂPADĂ -1951 


sim locul. 

In Dealul Cincului am luat o ho- 
tărîre disperată: ne-am împărţit în 
trei. Victor Metea şi Gheorghc Şo- 
văilă ou plecat spre apus, Remus 
Şofonea şi Ion Ilioi s-au îndreptat 
spre nord, Gelu Novac, Laurian Ha¬ 
şiu şi cu mine urma să ne căutăm 
norocul spro răsărit Ne-am rugat 
împreună, ne-am îmbrăţişat şi ne-am 
pierdut în neapte. Ningea şi viscolea. 

Din cele trei grupuri cel mai bine 
au nimerit Şofonea şi Ilioi, au fost 
cei mai norocoşi. Primiţi de Ion 
Dăişorcanu din Merghindeal au Ieşit 
din iarnă fără probleme. Cel mai 
rău au dus-o Victor Metea şi Gheor- 
ghe Şovăilă care au petrecut toată 
iarna prin păduri şi zăpadă. In pri¬ 
măvară arătau ea nişte umbre. NoS, 
ultima trupă, am stat adăpostiţi la 
Cincul Mare la nişte oameni cu mult 
suflet, familia Aroneasa, ajutaţi o 
vreme dc Ion şi Constantin Comşa, 
familia Iftim şl de unchiul meu, Ni- 
eolac Gavrilă. Cînd securitatea a în¬ 
ceput să Controleze satul a trebuit 
să plecăm. Două săptămîni am stat 
în zăpadă in pădurea Calborului şi 
în ajunul Crăciunului ne aflam în 
marginea satului Şona unde Gelu 
Novac avea un cunoscut. Omul ne-a 
primit foarte bine. Ne-am aşezat, 


daţi din cetate de la Făgăraş. Ştiţi 
că au evadat trei condamnaţi de a- 
colo? Cei trei au încercat să telefo¬ 
neze dar telefonul t stricat. Unul » 
plecat cu sania la securitate ceilalţi 
doi aşteaptă la bufet. Bi cred că • 
să Ie dea securitatea bani dacă reu¬ 
şeşte să vă prindă şl au început, 
pînă să-i primească, să-i şl bea la 
bufet. 

Ştiam ce urma să se întîmple. 
Peste cîteva orc au apărut trupele 
dc securitate şi au controlat casă cn 
casă. Am ieşit din nou în cîYnp. şf 
am pornit-o în mare viteză pc dru¬ 
mul Şona — Făgăraş. Pc drum ca 
să nu ni se ia urmele în zăpadă. 
Noroc că nu ne-am întîlnit cu ni¬ 
meni. Pocneau sloiurile! dc gheaţă pe 
Olt. Era o noapte geroasă. Ajunşi 
în marginea satului Galaţi am p㬠
răsit drumul şi pc cărare am ocolit 
satul şi am luat-o tot în pas forţat 
spre satul Şoarş. Am ieşit Ia un mo¬ 
ment dat din drum, am trecut prin- 
tr-o vale cu trestii ca să ni se piar¬ 
dă urmele şi do aici nc-am băgat 
într-un desiş. Am dat zăpada la o 
parte şi nc-am făcut loc să rărai- 
nem. 

In satele din jur clopotele che¬ 
mau oamenii la biserică. Era ziua 
de Crăciun: „Doamne, pe Tine te-au 


lăsat Intr-un grajd, dar noi n-am a- 
vut parte nici măcar de atita**. Ziua 
a trebui liniştită. Spre scară s-a 
pornit un viscol puternic. Nc-am a- 
propiat prudenţi de satul Şoarş. A- 
vea aici tata un prieten drumar. Puia, 
care mă cunoştea de copil. Dar mai 
trăia oare? Dc asemenea, cunoşteam 
pc fraţii Ion şl^ Nicolac Grecu şi ei 
feciori de drumar. Ne-am oprit la 
marginea satului. Cu cojocul pe u- 
meri am intrat in sat, singur. Nişte 
copii se trăgeau cu sania. „Măi co¬ 
pii unde stă bătrinul Puia, druma- 
nil7*‘. „Moşu?, mi-a răspuns o feti¬ 
ţă toată plină de zăpadă, in casa a- 
ceca! Dar să nu-i spuneţi că cu v-am 
spus că mă cheamă in casă”. 

Am intrat în căsuţă. Bătrînui Pu¬ 
ia şedea Ia gura sobei. 

— Ioane, tu eşti mă copile? Mai 
trăieşti, dragu* moşului? 

— Mai, nene Puia. 

— Dă jos de pe tine şi hai d< 
te-nc' 1 rr t<\. 

— l)a< mi-s singur, nene Puia, mo 
sînt cu doi Midi, 

— Unde-s? 

— In marginea satului, I.agă 
in zăpadă. 

— Păi să-l aducem şi pe n. 

Şi aşa ne-a cules din zăp * ! 
trînul Puia drumarul din S 
zilele următoare ne-au luat a., 
mire fraţii Ion şi Nicolae Greru a 
re ne-au ajutat să ajungem la croa’i 
gă verde în primăvară. 

Celălalt grup al nostru, cei ce s-au 
dus să ierneze în muntele Trăznita 
au avut mari necazuri cu securita¬ 
tea care dc două ori a înconjurat 
muntele. Unul dintre ei. Andrei Ha¬ 
şiu a coborît la poale pentru ca cei- 
laţi s& aibă de mîncarc pînă Ia pri¬ 
măvară dar e vîndut de nişte ne¬ 
mernici şi e ucis în luptă în satul 
Voivodeni in 28 februarie 1952. Din 
acel moment Încă doi ani, pînă în 
1954, nu a mal murit nici unul din¬ 
tre noi. Rezistenţa din muţiţi, rezis¬ 
tenţa la încercarea dc distrugere a 
neamului românesc, se vede mai 
bine azi cînd uncie ape s-au limpe¬ 
zit şi cfnd lupta, fără să fnceteze o 
clipă, a luat alte forme ma! subtile, 
dar Ia fel de neîndurătoare. 

Ion GAVRILA 


Anunţ j 
solicitat de domnul 
I. GAVRILĂ 

„Cine cunoaşte vreun urmaş al 
preotului greco-catolic Ion David, 
din Sărata, prins dc securitato fn 
1954, c rugat să comunice acest lu¬ 
cru redacţiei „Puncte Cardinale®, 



oathT li 










*■ '• PUNCTE CARDINALE • 


MINORITĂŢILE naţionale 


REALITĂŢILE DIN VIAţA SAŞILOR TRANSILVĂNENI ÎN ANUL 1992 
Saşii în România (VII) fe. - ■■ - 


O privire asupra Istoriei saşilor 
transilvăneni — şi afirmaţia este de¬ 
sigur valabilă şl pentru alte ramuri 
ale colonizării din Evul Mediu In 
părţile răsăritene ale Europei — ne 
arată că ceea ce i-au atras pe ger¬ 
mani spre estul continentului au 
fost. în primul rînd. motive econo¬ 
mice. 

Cunoştinţe tehnice, cunoştinţe în 
general s-au putut valorifica bine în 
răsărit, acolo unde se găseau resur¬ 
se de materii prime .aproape inepui¬ 
zabile şi pieţe avantajoase pentru 
desfacerea mărfurilor. Acest proces 
putea funcţiona atîta timp cît mino¬ 
ritatea colonizată era capabilă să-şi 
însuşească şi să aplice cunoştinţele 
tehnice cele mai modeme. Pentru a- 
ceasta erau necesare contacte strînse 
cu patria de origine. Tn Evul Me¬ 
diu astfel de contacte se realizau 
prin călătorii întreprinse de calfe şi 
de studenţi In centrele europene de 
producţie şi de cultură. Dar pentru 
ca aceste călătorii să fie rodnice, cei 
care călătoreau trebuiau să posede 
serioase cunoştinţe de limbă şi de 
cultură generală. 

Pe aceste considerente s-a clădit 
logica interioară a şcolilor săseşti, 
şcoli care s-au dovedit exemplare în 
multe privinţe. Fără şcoli temeinic 
organizate, transferul de cunoştinţe 
tehnice, ca şi de altă natură, dm 
vestul Continentului spre est, nu s-ar 
fi putut realiza. In această ordine de 
idei pot fi menţionate generaţiile de 
studenţi care încă din Evul Mediu 
au studiat în universităţile germane. 
De asemenea, demn de remarcat este 
faptul că saşii din Transilvania s-au 
numărat printre primele populaţii 
din Europa care au introdus învăţâ- 
mlntuî obligatoriu. 

Procesul de transfer de tehnologie 
dinspre vest spre est a funcţionat cu 
eficienţă pînă în secolul nostru, con¬ 
tribuind într-o măsură considerabilă 
Ia Industrializarea Transilvaniei. 
Chiar şl în perioada interbelică, in¬ 
telectualii, îndeosebi cei din dome¬ 
niul tehnic, au putut valorifica, cu 
«exultate bune, cunoştinţele dobîndi- 
te în universităţile germane. 

Dar şi pentru Germania aceste 
contacte au fost utile. Ele au stat la 
baza unei influienţări economice în 
ambele sensuri: Din păcate, în ulti¬ 
mele decenii, multe din aceste rea¬ 
lităţi pozitive au fost trecute sub t㬠
cere. După alungarea populaţiei de 
origine germană. Ia sfîrşitul celui de 
al doilea război mondial, din Polo¬ 
nia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugosla¬ 
via ş< U.R.S.S, colonizarea germană 
4ln estul Europei a fost apreciată ca 
, fenomen cu consecinţe negative. 

fn perioada de persecuţie a popu¬ 
laţiei germane, soarta saşilor din 
Tiansilvanîa a fost oarecum diferită 
de ceaf a germanilor din ţările înve¬ 
cinate. Gu toate eă în anul 1945 ei 
nu au fost alungaţi din aşezările în 
care trăiau de peste şapte secole, 
germanii din România au fost su¬ 
puşi unui lung şir de înjosiri şi o- 
primări. încă în ianuarie 1945, deci 
înainte de terminarea războiului, 
bărbaţii între 17 — 45 de ani şi fe¬ 
meile între 18 şi 35 de ani au fost 
deportaţi in Uniunea Sovietică Ia 
munca de reconstrucţie. Cei care au 
supravieţuit deportării s-au întors 
abia după 5 ani şi chiar mai tîrzia. 
Ţăranii şi orăşenii de naţionalitate 
germană au fost declaraţi criminali 
de război, naţionalizîndu-li-se toate 
proprietăţile în perioada 1945—4952. 

De fapt dezrădăcinarea grupului 
etnic german din România începu¬ 
se mai înainte, atunci cînd în virtu¬ 
tea tratatului încheiat între Hitler 
şl Antonescu s-a convenit ea un nu¬ 
măr de 40 000 de tineri saşi să fie 
înrolaţi în trupele SS. Dar procesul 
de înstrăinare a saşilor de patria 
loa — Transilvania — a fost desă- 
'Vîrşit d© comunism. Această înstrăi¬ 
nare, accentuată şî de lipsa unul con- 
<cept politic clar In relaţiile dintre 
I«statul român şi statul german, a con- 


presic n-a putut fi schimbata'de de¬ 
claraţii liniştitoare făcute ulterior. 

Un al treilea factor care a provo¬ 
cat panică, determimnd pe gei care 
încă nu au plecat, să emigreze cit 
mai grabnic, au fost unele declaraţii 
atribuite de presă guvernului fede¬ 
ral german prin care erau anunţate 
.anumite îngrădiri ale drepturilor oer 
lor care doreau să emigreze din Ro¬ 
mânia. Deşi ulterior s-a constatat că 
panica nu a fost justificată, ea a con¬ 
tribuit din plin la climatul de nesi¬ 
guranţă în care trăieşte minoritatea 
germană. 

Vorbind despre motivele, care au 
dus şi duc la emigrarea minorităţii 
germane din România nu trebuie o- 
mise resemnarea şi descurajarea, 
consecinţe directe ale factorilor de 
nesiguranţă analizaţi mai sus. 

In situaţia actuală nu ne mai râ- 
mîne altceva de făcut decit să re¬ 
flectăm asupra modalităţilor care să 
reamintească prezenţa germanilor io 
teritoriile locuite odinioară de aceş¬ 
tia Privind cum alte ţări încearcă 

— şi în această privinţă exemplul 
Franţei este grăitor — să-şi consoli¬ 
deze influenţa culturală şi economi¬ 
că în România, ar părea de-a drep¬ 
tul absurd ea prezenţa germană in 
Transilvania şi In Banat sâ fie ig¬ 
norată sau neglijată. In acest scop 
trebuie găsite forme noi. adecvate 
epocii actuale, pentru a sublinia şi 
stabiliza această prezenţă. 

Probabil că in mediul rural popu¬ 
laţia germană va dispărea total in 
următorii anii. Se poate presupune 
eă în acest domeniu vor fi înfiinţate 
gospodării model, cu o înzestrare 
tehnică modernă şi cu un personal 
relativ scăzut. 

Mai importantă este asigurarea pre¬ 
zenţei germane, în viitor, tn oraşe 
In acest scop trebuieso formaţi şi 
sprijiniţi cîţiva — sâ-i numim piloni 

— ai acestei prezenţe. 

Fârâ îndoială că In Transilvania 
va exista timp îndelungat, de acum 
înainte, o Biserică evanghelică. Tn 
afară de propovăduirea euvîntului 
Domnului, oare in viitor se va oficia 


şi în limba română. Bisericii îi va 
reveni datoria de a întreţine cea 
mai importantă parte a moştenirii 
culturale a saşilor transilvăneni Da¬ 
că ne glndim la numeroasele bise.- 
rici şi case parohiale, terenuri, cimi¬ 
tire şi alte imobile, reiese că Biseri¬ 
cii îi revine sarcina de a administra 
o avere considerabilă. Această avere 
n-ar trebui să fie risipită în mod 
pripit, chiar dacă întreţinerea ei es¬ 
te privită adeseori ca o povară. Es¬ 
te probabil ca. in momentul tn ca¬ 
re recesiunea economică va lua sfîr- 
şit, valoarea imobilelor să crească 
rapid. O altă sarcină importantă a 
Bisericii va fi administrarea tezau¬ 
rului cultural aflat in posesia ei — 
în majoritate valori datind din ti¬ 
vul Mediu —. altare, strane, piese 
textile, piese din piatră sau lemn, 
manuscrise şi cărţi veehi, aurărie, 
clopote, cristelniţe şi multe altele. 

Un al doilea pilon al prezenţei 
germane în Transilvania ar putea 
fi şcoala. Aşa cum în Bucureşti e- 
xistă şcoli şi licee englezeşti şi 
franţuzeşti, ar trebui păstrate şi 
chiar extinse cele germane care 
funcţionează în prezent in cele mat 
importante oraşe din Transilvania. 
Desigur, acest lucru nu Va fi posi- 
biJ fără sprijin din Germania, a- 
vind în vedere emigrarea masivă n 
profesorilor germani originari din 
România. Ideal ar fi ca să funcţio¬ 
neze. ca odinioară, în fiecare oraş 
un liceu cu clase germane de ia 
clasa Intîi pînă fa a douăsprezecea, 
întreţinerea şi funcţionarea acestor 
şcoli ar trebui astfel organizate in¬ 
cit să asigure tradiţia şcolilor s㬠
seşti din trecut , 

Cel de al treilea pilon este Foru¬ 
mul Democratic ca asociaţie etnică 
a germanilor. Cu toate efi a luat fi¬ 
inţă abia în Decembrie ’89, Foru¬ 
mul Democratic German poate fi 


(continuare în p;ig. a 11-a) 


Dr. llcrmann FAB1 NI 








din temniţele comuniste 


• PUNCTE CARDINALE • 


Pag. 11 


«Eu sînt rob, robul n-are voinţă!» 


(Fragment) 


In penitenciarele comuniste au avut loc mai multe ten¬ 
tative de reeducare a deţinuţilor politici. Ele au diferit ca 
metodă şi intensitate de la o perioadă la alta şi de la un 
penitenciar la altul. Despre unele din aceste tentative, 
aşa cum au fost cele de la Suceava, Piteşti şi Gherla, opi¬ 
nia publică din ţară şi din străinătate a fost oarecum infor¬ 
mată. 

Despre alte capitole ale procesului de siluire a conştiin¬ 
ţelor deţinuţilor anticomunişti, opinia publică nu ştie mai 
nimic. Aşa de pildă, nu este cunoscută activitatea de ree¬ 
ducare desfăşurată la Tîrgşor, Ocnele Mari, Tîrgu Ocna, co¬ 
loniile de muncă forţată de la Canalul Dunăre —Marea 
Neagră şi Aiud. Fragmentul pe care-1 publicăm în acest 
număr din „Puncte Cardinale** se referă la o astfel de ten¬ 
tativă care a avut loc la penitenciarul Aiud. 


Dacă prima şedinţă de reeducare 
a fost ratată prin ilaritate, prin a- 
lunccarca ei în comic, cea de-a do¬ 
ua a avut m final tragic. Probabil 
eşuarea primei şedinţe a fost înde¬ 
lung analizată în cadrul unei alte 
şedinţe, de astă dată de comanda¬ 
ment. Pentru că la ei, la comunişti, 
totul se rezolvă prin „comanda¬ 
ment". Aşadar în cadrul unei ast¬ 
fel de şedinţe, la care au participat 
desigur comandantul închisorii, 
căpitanul Dorobanţu, educatorul, lo- 
motcnentul major Dorobanţu, Ma- 
reş, directorul fabricii ctc., se va 
fi discutat „în mod ştiinţific" des¬ 
pre cauzele eşecului primei şedin¬ 
ţe de reeducare. 

De data asta şedinţa n-a mai a- 
vut loc în aer liber, ci în celular. 
De la etajul doi, pînă la parter de¬ 
ţinuţii au fost scoşi în faţa celule¬ 
lor. Prezidiumul a fost instalat la 
etajul unu, la cruce, adică la jonc¬ 
ţiunea aripei lungi a celularului cu 
aripa scurtă dinspre vest. Era şi o 
masă acoperită cu nelipsita cîrpă 
roşie, la care au luat loc cîtiva din¬ 
tre colaboratorii zeloşi ai adminis- 
traţioi, adică turnătorii profesio¬ 
nişti: Ardeleanu Ludovic, fost ile¬ 
galist şi preşedintele consiliului ge¬ 
neral al sindicatelor după 1945, a- 
juns în închisoare pentru faptul de 
a fi fost descoperit ca informator al 
siguranţei burgheze, Busuioc, fost 
secretar U.T.C. la fabrica dc trico¬ 
taje I.T.A. din Arad. Acesta a a- 
juns în închisoare în calitate dc 
conducător al unei răscoale ce a 
avut -loc la I.T.A. Se pare că a fost 
ucis chiar secretarul de partid al 
fabricii cu acea ocazie. Busuioc se 
revoltase împotriva abuzurilor şi 
nedreptăţilor din fabrică, Acum îşî 
mărturisea vina, avea remuşcări şi 
ea dovadă că aceste remuşcări erau 
sincere, colabora din plin cu ad¬ 
ministraţia la oprimarea noilor săi 


tovarăşi de suferinţă. Meandre foar¬ 
te ciudate ale sufletului omenesc 
produse dc marşul victorios al co¬ 
munismului. Cred că din acest pre- 
zidium făcea parte şi Pascaru Ha- 
ralambie, fost învăţător, condamnat 
cu lotul Neamţ. Acesta a făcut în 
închisoare o carieră strălucită, a- 
jungînd să fie un fel dc subdirector 
al fabricii, dublîndu-1 pe locotenen¬ 
tul major Tăbîrcă, care i-a urmat 
lui Mareş la direcţie. 

Conform hotărîrii care se luase 
în cadrul „comandamentului", nu 
trebuia să se mai aştepte ca oame¬ 
nii să se înscrie singuri la cuvînt. 
Cineva din acest prezidiura trebuia 
să someze pe un deţinut, ales cu 
grijă, să-l pună să-şi definească a- 
tituJînca într-o anumită problemă. 
Trebuiau luate angajamente pentru 
ameliorarea producţiei şi depăşirea 
normelor existente. Trebuiau făcute 
declaraţii apologetice la adresa regi¬ 
mului şi subliniată grija acestuia 
faţă de rătăcirea în care se zbătea 
sufletul nostru. Procuror de servi¬ 
ciu fusese ales Busuioc. Acesta, după 
ce a ridicat în slăvi bunăvoinţa re¬ 
gimului şi grija lui dc a ne salva 
sufletele a întrebat întîi cine vrea 
să-şi ia angajament dc întrecere în 
producţie. Locotenentul major Do¬ 
robanţu — educatorul — nu se ur¬ 
case Ia etajul unu unde se afla pre¬ 
zidiul. Aparent vroia să demonstre¬ 
ze că toate acestea sunt problemele 
deţinuţilor, că pe el nu-1 priveşte ce 
are să se întîmple. Ii lăsa pe aceştia 
să-şi rezolve singuri problemele. Nu 
trecuse mult dc la prima şedinţă 
sfîrşită cu bine pentru noi. Acuma 
plutea în aer ceva ameninţător. Ne 
dădeam seama că înscrierea la cu¬ 
vînt nu va mal fi lăsată la bunul 
nostru plac. Cred că — deşi cei mai 
mulţi erau hotărîţl să refuze orice 
fel de angajament — aproape fiecare 
se ruga în sinea lui să treacă de Ia 


el a°est pahar, să nu fie el cel între¬ 
bat. In acelaşi timp ne dădeam sea¬ 
ma că dc atitudinea pe care o va a- 
vea primul din cei somaţi să-şi pre¬ 
cizeze poziţia va depinde toată des¬ 
făşurarea şedinţei ca şi urmările a- 
supra moralului nostru. Am avut 
noroc. Reeducatorii n-au fost inspi¬ 
raţi. Primul ales, pentru a-şi lua 
angajamentul, a fost un puşcăriaş 
bătrîn din 1941, Trifan Traian, avo¬ 
cat. 

Era un om trecut dc 40 de ani, 
fost prefect dc Braşov. In lunga de¬ 
tenţie Trifan se interiorizase. Privi¬ 
rile ii erau aţintite înăuntrul său, în 
aşa fel că nu mai avea grijă ce sc 
petrece cu el, deşi era foarte atent 
şi plin de compătimire pentru sufe¬ 
rinţele altuia. După consideraţiile 
generale, „procurorul" de şedinţă. 
Busuioc, s-a repezit ca un uliu asu¬ 
pra Iui Trifan, somîndu-1 să spună 
dacă arc de gînd să-şi ia un anga¬ 
jament, dcmonstrînd că a înţeles 
gestul mărinimos al partidului, hot㬠
rî rea lui de a ne salva. întrebarea 
Iui Busuioc a răsunat ameninţător/ 

— Trifan, îţi iei sau nu-ţi iei an¬ 
gajament? 

întrebarea nc-a lovit în^ plin. pe 
fiecare dintre noi. Ochii ni se lipi* 
seră parcă pe buzele Iui Trifan. Aş¬ 
teptare, zvîrcolire interioară, teamă 
şi speranţă. Ne era prea drag acest 
om drept, integru şi bun, acest pust¬ 
nic care trăia printre noi, dar care 
părea că vine dintr-un tărîm al ma¬ 
rilor revelaţii şi nu l-am fi vrut în¬ 
tinat cu nimic. Cel puţin pentru mi¬ 
ne teama de ceea ce va face Trifan 
— gîndindu-mă la reputaţia — 
era mai mare decît teama că-r --a 
veni şi mie rîndul să fiu „somat . 
Trifan ţinea capul în pămînt. Se 
vedea mişcarea nervoasă a muşchi¬ 
lor maxilarului. Ce furtuni ti stăpî- 
neau sufletul? în el, omul cu frica 
lui Dumnezeu, creştea acum o răz¬ 
vrătire păgînă împotriva unei epoci 
absurde în care fusesem lăsat pradă 
batjocorii zilnice, fără nici un ajutor. 

Privirile noastre continuau să 
stea aţintite la chipul lui Trifan. 
Maxilarele acestuia se mişcau rit¬ 
mic, capul rămînoa plecat. Deodată 
am văzut cum trupul începea să se 
îndrepte încet, buzele să tremure. 
După ezitări, într-o tăcere în care 
fiecare din noi îşi auzea bătaia ini¬ 
mii, capul lui Trifan s-a ridicat, pri¬ 
virea fiindu-i aţintită undeva în in¬ 
finit. O rază de soare pătrunsă prin 
luminator i-a încununat fruntea şî 
atunci o voce a bubuit ca un tunet în 
tot celularul: 

„Eu sfnt rob, robul n-are voinţă!". 

Nu ştiu din ce străfunduri de re¬ 
voltă a ţişnit această voce. Şi nu era 
numai revoltă, căci se desprindea 
din ea şi un fir de teamă unită cu 
marea tulburare ce simte fiinţa ca- 
rc-şi întrevede dispariţia sinelui. Nu 


există in ea nimic de bravadă, nu 
se aseamănă cu emtaza cu care a- 
proape peste două decenii cineva va 
spune: „numai mie şi mai ştiu cu i 
cui n i mi-e frică dc securitate!". Era 
recunoaşterea umilă şi disperată a 
robiei în care ne aflam. Dar tocmai 
prin afirmarea acestei robii era con¬ 
testată înscenarea administraţie» 
care ne cerca să ne maimuţărim a 
„oameni liberi ce iau hoiărtri călău¬ 
ziţi numai dc propria lor voinţă. E- 
ra dezvăluită întreaga mascaradă a 
reeducării prin muncă. Şi chemarea 
prin care ţi se cerea să tc angajezi, 
adresîndu-ţi-se direct, scoţîndu-tc 
din anonimat, a încetat. Cel care O- 
ficia cu mult patos această slujbă 
dc reeducare, aşa cum am spus, era 
Busuioc. Insistenţa cu care el îl pre¬ 
sase pe Trifan să-şi ia angajament 
fusese mai nimicitoare decît o fla¬ 
gelare adevărată. Toţi simţiserăm 
harapnicile brăzdindu-ne feţele. Răs¬ 
punsul bătrînutui deţinut veteran a 
fost pentru noi semnalul că trebuie 
să ne ridicăm capul şi să n© dăm 
seama că, sub aparenţa noastră de 
robi, eram totuşi oameni liberi, mai 
liberi decît paznicii şi torţionarii 
noştri. Aşa de puternică a fost vo¬ 
cea. aşa de neaşteptat răspunsul lui 
Trifan, incit, fn primul moment, 
Busuioc a rămas descumpănit. Apoi, 
revenindu-şi, s-a dezlănţuit împotri¬ 
va bietului bătrîn. Acesta stătea 
drept, nemişcat, cu capul din nou 
înclinat puţin înainte ceea ce-1 f㬠
cea să semene cu un Christos. Cc 
injurii a fost în stare să debiteze 
Busuioc! Tilhar, bandit, excroc b㬠
trîn care împiedică reeducarea, le¬ 
pădătură, gunoi fascist! Ofiţerul cu 
reeducarea, locotenentul maîor Do¬ 
robanţu, asista aparent impasibil, nu 
se amesteca în treburile interne ale 
deţinuţilor. Ii lăsa să-şi desfăşoare 
între ei procesul de lămurire sufle¬ 
tească şi de găfcirc a drumului nou. 
Lui Busuioc i s-au adăugat alţi „i- 
luminaţi", cel puţin 4—5 (Pascaru. 
Ludovic Ardeleanu, Pavel, Nica etc.). 
Toţi aceştia au început să vorbeas¬ 
că şi să vocifereze ameninţător dc 
parcă erau o haită de cîini. Ochiul 
stăpînulu! era prezent şl ei aveau 
ocazia să-şi demonstreze zelul. Dar, 

Ia un moment dat, dîndu-şi seama 
Că şedinţa eşte ratată, locotenentul 
major şi-a ieşit din neutralitate şi 
a ridicat un braţ. Atunci, pe uşa 
principală a celularului, a pătruns 
un întreg pluton de gardieni, care 
alăfurîndu-se celor deja prezenţi, au 
început să lovească' în stînga şi-n 
dreapta şi să urle ca nişte ieşiţi din 
minţi: toată lumea în celulă bandi¬ 
ţilor! 

Eram nedemni dc libertatea pe 
care ne-o' ofereau comuniştii; şi Tri¬ 
fan a fost pus în lanţuri. ~ 

Bucur STANESCU I 


SASll ÎN ROMÂNIA > 

• \ 


(urmare din pag a 10-a) 


considerat ca un organism care con¬ 
tinuă activitatea Universităţii Na¬ 
ţiunii Săseşti înfiinţată cu peste 500 
de ani în urmă. Pentru aceasta sînt 
însă necesare eforturi susţinute ast¬ 
fel ca forumurile locale să devină 
reprezentative pentru întreaga mi¬ 
noritate. 

O a patra posibilitate de manifes¬ 
tare a prezenţei germane în Rom⬠
nia o constituie întreprinderile 
mixte. Aşa cum s-a menţionat şi 
mai sus, hotărîtoare pentru viitorul 
minorităţii germane în România es¬ 
te dezvoltarea economică. îndată ce 
se va crea o bază juridică credibilă 
cu privire la proprietatea privată, 
se poate spera ca în acest domeniu 
să se producă un reviriment 

Prin înfiinţarea Consulatului ger¬ 
man la Sibiu s-a creat un posibil 


air cincilea pilon de afirmare a pre¬ 
zenţei germane. Extinderea acestei 
instituţii, pe cit posibil prin înfiin¬ 
ţarea unei Case de Cultură ar fi de 
real ajutor atît pentru germanii din 
România, cît şi pentru populaţia 
din zonă. In trecut au existat două 
importante muzee ale saşilor din 
Transilvania: Muzeul Brukenthal la 
Sibiu şi Muzeul Ţării Blrsei la Bra¬ 
şov. Este necesar să se tindă ca în 
aceste două muzee tradiţionale, con¬ 
tribuţia saşilor din Transilvania la 
cultura acestui ţinut să-şi găsească 
o reprezentare corespunzătoare. A- 
celaşi lucru este valabil şi pentru 
muzeele mai mici, cele din Sighi¬ 
şoara, Mediaş, Agnita, Bistriţa şi 
Sebeş. Din partea Forumurilor lo¬ 
cale şi a viitoarei Fundaţii -Deufc- 
scher Kulturbesitz in Rumiinien“ 
trebuiesc elaborate concepte adecva¬ 
te şi prezentate Direcţiei Muzeelor 


din Ministerul Culturii. 

Şi, în sfîrşit, un al şaptelea do¬ 
meniu care justifică prezenţa ger¬ 
mană în România este activitatea 
diaconică. Prin emigrarea oamenilor 
tineri, îngrijirea bătrînilor care nu 
vor sau nu poţ să plece devine O 
sarcină importantă. Ca şi în agri¬ 
cultură, şi în acest domeniu este 
imperios necesar să se creeze mo¬ 
dele pentru ţinutul din imediata 
sau mai îndepărtata vecinătate a 
Sibiului. Cele două proiectate c㬠
mine de bătrîni din Sibiu şi Bra¬ 
şov propuse a fi finanţate din Ger¬ 
mania, constituie un început in a- 
ceastă direcţie. 

Să revenim acum la întrebarea 
din titlu: Care va fi viitorul mino¬ 
rităţii germane în România? Toate 
indiciile conduc la concluzia că 
procesul de emigrare continuă. In 
fapt, cele mai multe din promisiu¬ 


nile făcute de guvernele ce «-au 
succedat la cîrma ţării după De¬ 
cembrie *89 cu privire la drepturile 
minorităţilor s-au dovedit vorbe 
goale. " 

A sosit timpul să recunoaştem că 
pentru o dăinuire în formele de 
viaţă tradiţionale ale minorităţii 
germane din Transilvania a fost de¬ 
păşit ceea ce s-ar putea denumi 
„point of no retum“. O prezenţă 
germană în Transilvania va fi po¬ 
sibilă în viitor numai printr-o strîn- 
să colaborare cu Germania şi nu¬ 
mai cu sprijin german. Această pre¬ 
zenţă se poate imagina ca un sis¬ 
tem de celule economice, culturale 
şi bisericeşti, fiecare dintre ele tre¬ 
buind să-şi demonstreze viabilitatea. 
Bineînţeles, existenţa acestei pre¬ 
zenţe presupune ca ea să fie atît | 
dorită cît şi sprijinită de statul ro¬ 
mân. 









*1 


STRIDENTE 


• PUNCTE CARDINALE • 


Pag. 12 


Un termen folosit in numărul 
trecut In cadrul acestei rubrici, cu 
refer.re la anumiţi membri ai Par¬ 
tidului Alianţei Civice, a trezit U- 
neie nedumeriri în rîndul cititori¬ 
lor. Este vorba de termenul de 
şabăs-goim, pentru a cărui semni¬ 
ficaţie (literală, dar şi figurata) ne 
vom îngădui să facem apel la o 
pagină din publicistica lui Octavian 
Goga: „Ritualul mozaio ... nu în¬ 
găduie nici o muncă in ziua con¬ 
sacrată Domnului. De aceea la toa¬ 
te sinagogile se găseşte cîte un creş¬ 
tin care trebuie să săvirşcască a- 
ceastă muncă impură (maturatul în 
sinagogă — n.n.). Creştinul, căruia 
i se amuţesc scrupulele de conştiin¬ 
ţă cu o remuneraţie cuvenită, în¬ 
deplineşte acest rol util, dar... pro¬ 
fund detestat de către evrei. El se 
cheamă creştin dc SimbătS sau cum 
s-ar zice pe vechea limba hebree: 
Şabăs-goim". Intr-un sens mai 
larg, «Şabăs-goimul este un tip so¬ 
cial nou, care s-a multiplicat la 
noi sub povara împrejurărilor... 
Este omul meseriei ruşinoase, care 
este plătit să aducă servicii de o 
utilitate degradantă... In presă e 
terenul clasic unde s-au ivit mai 
întîi... De obicei ei sînt datori să 
măture maculatura cotidiană, să în¬ 
jure cînd stâpînilor nu le dă mîna 
şi să-şi afişeze iscălitura de cîte ori 
trebuie apărată p mare ruşine... 
Tărîmul lor de acţiune se lărgeşte 
pe 2 i ce trece... Urmăriţi analele 
politicei militante şi-1 veţi întîlnf 
pe la toate răspîntiile ,.(Mustul 
care fierbe. Bucureşti, f.a., pp 
105 — 106 ). 

— i 

* 

Obişnuiţi să purtăm respeci es¬ 
ticului şl istoricului literar Nicolae 
Manolescu, necompromis nici pro¬ 
fesional şi nici politic în timpul re¬ 
gimului ceauşist, refuzăm şi în noul 

- context — pînă la proba contrarie 

— să-l calificăm fără rezerve drept 
ceea ce pare a fi: o unealtă obe- 

j dientă a Ocultei iudeo-masonice, 
aşezat — ca personalitate — firmă 

— în fruntea controversatului Par¬ 
tid al Alianţei Civice (născut, ca şi 
„partidul* F.S.N., din căloarea pro¬ 
misiunilor iniţiale, conform cărora 
Alianţa tşi declinase statutul de 
formaţiune politică). Preferăm să 
credem deocamdată că d-I N. Ma¬ 
nolescu, animat de bună-credinţă 
şi de bune intenţii, şi-a făcut doar 
o socoteală greşită, dintr-un fel de 
naivitate politică: anume aceea că, 
admiţîndu-şl actualii patroni şi ac- 
ceptînd funcţia de preşedinte al 
P.A.C. sau oandidatura la preşedin¬ 
ţia Republilcii, ar putea fi util ţ㬠
rii într-un context dificil, valorifi- 
cîndu-şi şi pe plan „cetăţenesc" da¬ 
rurile personale. 

Dacă filiaţia noului partid n-ar 
fi transparentă (masonul Silvia 
Brucan — G.D.S. — „22" — maso¬ 
nul Alexandra Paleologu — Alian¬ 
ţa Civică — P.A.C.), atunci mai că 
ne-am entuziasma pentru „implica¬ 
rea" în viaţa politică a unui inte¬ 
lectual de talia d-lui N. Manolescu. 
Avînd Insă în vedere originile şi 
vădita orientare masonică a 'noii 
formaţiuni, ne temem că d-1 N. Ma¬ 
nolescu a intrat într-un joc extrem 
de primejdios şi de străin intere¬ 
selor naţionale, din care nu va mal 
putea ieşi la fel de necompromis, 
de vreme ce va trebui să urmeze o 
linie programatic anti-naţională şi 
anti-creştină (impusă de Ia Wa¬ 
shington şi de la New-York, acolo 

• unde domnia-sa s-a şi deplasat re- 

* sent pentru „instrueţuini* şi „su¬ 
gestii*). 

Nu este chiar atît de întîmplător 
faptul că. In Interviul televizat de 
la sfîrşitul anului trecut, d-1 Brucan 
« pomenit, dintre toţi posibilii can- 

i didaţi la preşedinţie, tocmai nume¬ 


le d-lui N Manolescu, premonindu-1 
şi şanse considerabile. Totuşi d-i 
Brucan a mai formulat şi o rezer- 
vă-avertisment: un candidat la pre¬ 
şedinţia Republicii n-ar trebui să 
lie monarhist (aşa cum d-1 N. Ma¬ 
nolescu apucase să se declare an¬ 
terior). Cum prin d-1 Brucan au 
prins grai de fiecare dată în ultimii 
doi am obscurele interese masoni¬ 
ce, ideea ar fi cam aceasta: maso¬ 
neria este dispusă să-i acorde tot 
sprijinul d-lui N. Manolescu, dar 
acesta trebuie să renunţe conjunc- 
tural la anumite convingeri ante¬ 
rioare, printre care şi la poziţia 
pro-monarhistâ. Nu pentru că pa¬ 
tronii oculţi ar avea neapărat ce¬ 
va împotriva monarhiei (lumea de 
astăzi e plină de regi de paie şi de 
Cavaleri ai Marelui Orient!, dar 
pentru că, după votarea Constituţiei 
feseniste, problema monarhică a 
ieşit temporar din actualitate, ast¬ 
fel că pro-monarhismul ar putea 


constitui nu numai o contradicţia 
logică, ci şi un handicap electoral. 

Nu ştim dacă d-1 N. Manolescu 
şi-a însuşit întocmai acest avertis¬ 
ment, dar declaraţiile sale publice 
au devenit în vremea din urmă tot 
mai şovăitoare şi mai ambigue. Să 
sperăm totuşi, pentru prestigiul 
profesorului şi omului de cultură, 
că nu va fi pus în situaţia jenantă 
de a-şi modifica poziţiile de pe o 
zi pe alta, conform dis-poziţiilor 
prinjite, asemenea unui Petre Ro¬ 
man, căci domnia-sa este oricum 
croit dintr-o altă stofă, chiar dacă 
şi-a ales acelaşi stăplni, Nu-i mai 
puţin adevărat că pe calea pe care 
a apucat-o de obicei surprizele se 
ţin lanţ.., 

Intr-un recent interviu acordat 
postului de televiziune SOŢI, d-I 
Gabriel Liiceanu, directorul fecun¬ 
dei Edituri „Humanitas*, a izbutit 
să ne pună pe gînduri, în acelaşi 
sens ca şi d-1 N. Manolescu. S-ar 
zice că asistăm la reînregimentarea 
treptată a vîrfurilor „intelighenţiei" 
româneşti, după o lungă paranteză 
istorică, sub steagul de luptă al 
spiritului masonic. Probabil că a- 
ceasta este considerată modalitatea 
cea mai lesnicioasă de... „integra¬ 
re în Europa!* 

Cititorilor români d-1 Liiceanu a 
ţinut să le facă o serie de recoman¬ 
dări Dintre toate cărţile publicate 
de „Humanitas*, domnia-sa a ţinut 
să se refere In primul rînd, ca la 
un mare eveniment editorial, la în¬ 
semnările lui C, Argetoianu, spirit 
mediocru şi om politio controversat, 
cunoscut ca unui dintre liderii ma¬ 
soneriei interbelice româneşti. Pe 
de altă parte, d-1 Liiceanu n-a sc㬠
pat prilejul de a-şi exprima regre¬ 
tul că volumaşul de „ambasador al 
Golanilor* al d-lui Al. Paleologu 
s-a - vîndut sub aşteptări. .„Intîmplâ- 
tor“, fireşte, d-1 Paleologu este Ma¬ 
rele Maestru al Lojii Masonice a 
României de la Paris... După cum 
se vede, d-1 Liiceanu se mişcă mo- 
nolinear cu un instinct cultural 
foarte personal, între trecutul şi 
prezentul masoneriei româneşti. 

Dar nu-i numai atît. D-1 Liicea¬ 
nu mai regretă faptul că nu a g㬠
sit, ca editor, titluri mai inspirate 
pentru Pantha rei de Vasili Gros- 
sman şi Monarhia de drept dialec¬ 
tic de Andrei Şerbulescu (pseudoni¬ 
mul lui Bel Iu Silber), cărţi pe care 
nu a ştiut cum să le mai laude. Va 
să zică, după doi masoni, d-I Lii¬ 
ceanu ne mai recomandă călduros 


şi doi evrei de sînge! Şi cînd tegln- 
deşti cîţi remarcabili autori ro¬ 
mâni a publicat totuşi noua editu¬ 
ră! 

Să fim corect Înţeleşi. Noi nu 
contestăm interesul cărţilor respec¬ 
tive, dar nu ne putem reprima sur¬ 
prinderea faţă de criteriile selecti¬ 
ve ale d-lui Liiceanu, mai ales că 
de prostie nu poate fi bănuit! Şi ne 
întrebăm dacă nu cumva pe lingă 
lichelismul politic, pe care d-1 Lii¬ 
ceanu l-a amendat în mod public 
cu atîta fermitate, nu există şi anu¬ 
mite forme subtile de „lichelism" 
cultural .. 

* 

Televiziunea Română a declanşat 
de la o vreme o adevărată ofensivă 
a prostului-gust şi a suficienţei vul¬ 
gare, mai ales în aşa-zisele progra¬ 
me de divertisment Populismul de 
comandă fesenistă se traduce regu¬ 
lat în incredibile tururi de forţă 


mitocănească, atit de şocante ineît 
lipsa umorului trece aproape ne¬ 
observată! Nu ştii cui să piîngi mai 
întîi de milă: saltimbancilor care le 
mijlocesc sau telespectatorilor care 
le înghit? Probabil că realizatorii 
şi-au propus drept unică măsură 
gustul şi nivelul intelectual al chi- 
loţăreselor de Ia APACA... De la 
Revelion încoace caracterul domi¬ 
nant al -varietăţilor* noastre con¬ 
stă în aluziile sexuale şi general fi¬ 
ziologice, împănate pe alocuri ou 
politicale de mahala. Ni-1 putem în¬ 
chipui rîzînd gîqjilat şi ţăţeşte la 
un asemenea „umor 11 pestilenţial pe 
de-alde Emanuel Valeriu, dar ne 
este jenă să ne gîndim că ele au şi 
girul implicit al... rhafinatului 
domn Rhăzvan Theodorhescu! Sau 
poate că totul este astfel conceput 
îneît să-i amuze cu orice preţ pe 
d-1 Iîiescu şi pe consilierii acestuia 
de la Cotroceni? E un anumit tip 
de amuzament specific tuturor eşa¬ 
loanelor comuniste (nici Ceauşeşti- 
lor nu le-ar fi displăcut, în particu¬ 
lar). Mitocănia comunistă rămîne 
sucul propriu în care este invitată 
să Barbă pe mai departe societatea 
românească. Noroc că nu avem ba¬ 
nii necesari ca „să implementăm* 
şi destulă pornografie străină (con¬ 
form geniului pe care-1 posedăm 
de a ne însuşi din Occident numai 
corupţia şi perversiunile)! Aşa, să 
mai zică oarecine că noi nu ne-am 
„emancipat*! ... 

Intrucît d-1 Prof. Ion Coja pare 
foarte atras de noua „Mişcare pen¬ 
tru România*, din care fa© parte 
mulţi dintre foştii şi actualii săi 
studenţi (în frunte cu însuşi liderul 
Mişcării, d-I Marian Munteanu), ne 
place să credem că domnia-sa s-a 
vindecat definitiv de patima „Ve¬ 
trei Româneşti*, al cărei purtător 
de cuvînt devenise Ia un moment 
dat, făcînd pe micile ecrane afir¬ 
maţii de care preferăm să nu ne 
reamintim... Numai că, dacă lu¬ 
crurile stau într-adevăr aşa, d-1 
Coja ar avea datoria morală să-şi 
clarifice în mod la fel de public 
noile poziţii, spre a nu lăsa loo u- 
nor eventuale confuzii. Nu de alta, 
dar nu există absolut nici o leg㬠
tură între naţionalismul de stînga 
practicat de vechii săi tovarăşi şi 
principiile naţional-democraţiei, aşa 
cum se găsesc formulate in Progra¬ 
mul M.P.R.! Ar fi păcat ca unii 
rău-voltorl (de care nu ducem lip¬ 
să) să se folosească de numele d-lui 


Coja spre a înghesui In aceeaşi oa¬ 
lă manifestări politice altminteri 
aşa de deosebite atit prin originile, 
cit şi prin orientarea lor! In ce-1 
priveşte pe d-1 Coja personal, ne 
vom bucura că un om de valoarea 
domniei sale se pricepe să iasă ele¬ 
gant dintr-o rătăcire şi să regăseas¬ 
că, în mod mărturisit, o cale mai 
dreaptă... 

★ 

Salutăm inspirata iniţiativă a 
„Gazetei de Vest* din Timişoara de 
a publica în foileton utilul docu¬ 
mentar Cronica unor violenţe poli¬ 
tice (de N. Roşea), constînd în pre¬ 
zentarea pe două coloane paralele 
a „violenţelor guvernamentale* şi a 
«violenţelor legionare*, în ordinea 
cronologică a derulării lor. Opinia 
publică românească are astfel In¬ 
tr-o mai mare măsură posibilitatea 
de a judeca cu propriul cap, pe ba¬ 
za faptelor nude, obicei pe care i-a 
c;.m i ierdut de vreo 50 de ani In- 

COhrc 

Sperăm că redacţia „Gazetei de 
Vest* va îndrepta în mod tacit ce¬ 
le cîteva erori de amănunt strecura¬ 
te în textul tipărit anterior, sub 
formă de broşură, în Occident. 

„Gazeta de Vest* a publicat deja 
un bogat material privitor la isto¬ 
ria legionară, dar credem că aceas¬ 
tă Cronică ... va avea un mai ma¬ 
re impact asupra cititorilor neavi- 
zaţi, prin eludarea în mare măsu¬ 
ră a spiritului de partizanat^ Lu¬ 
mea are nevoie, in confuzia 3e ca¬ 
re este astăzi cuprinsă, în primul 
rînd de factologia propriu-zisă şl 
abia apoi de feluritele „puncte de 
vedere*. 

Păcat că „Gazeta de Vest* se 
procură încă atît de greu, avînd o 
răspîndire mai mică decît ar meri¬ 
ta-o. Nu-i uşor să concurezi, la ni¬ 
vel publicistic, cu maculatura por¬ 
nografică sau politicianistă atît de 
gustată astăzi la noi şi care dă to¬ 
nul întristător al presei noastre 
post-revoluţionare! Dar, vorba bă- 
trînulul Iancu Văcărescu: „La fap¬ 
ta bună (puţini se-adună). Mult pot 
puţinii / buni împreună" . 

■_ V.A.M. 


„Credinciosul fără 
Dumnezeu" 

(urmare din pag. a Vl-a) 


al unei generaţii martirizate, marele 
istoric şi teoretician al religiilor, idolul 
atîtor muritori ce s-au amăgit a fi des¬ 
coperit prin el „sensurile originare* 
ale lumii şi ale vieţii, s-a stins la 22 
aprilie 1986, într-o atmosferă de colo¬ 
ratură sectaristă şi iudeo-masonicâ, 
primind „extrema uncţiune" de la un 
pastor negru anglican, aşa cum el în¬ 
suşi lăsase dispoziţie, „ca semn de în¬ 
frăţire între rase şi religii* (?!). 

In ziua de 23 aprilie 1986 a fost ars 
Intr-un crematoriu din Chicago („cre- 
mat“, zice I. P. Culianu). Serviciul me¬ 
morial a avut loo în Capela Rockfel- 
ler. Atît la incinerare, cît şi la cere¬ 
monia ulterioară, s-au citit pagini din 
opera sa (filosoful David Tracv a în¬ 
ţeles să plaseze un pasaj din Mitul e- 
ternei reîntoarceri între două texte bi¬ 
blice: înţelepciunea Iui Iisus Sirah şl 
Apocalipsa lui Ioan). Elogiul cel mai 
substanţial i l-a făcut evreul Saul 
Bellow. Slavă Domnului că. fără nici 
o dispoziţie din partea răposatului, bi¬ 
sericile noastre ortodoxe din America 
l-au prohodit de Ia distanţă în legea 
strămoşească, rugîndu-se cu smerită 
cuviinţă pentru odihna sufletului său! 

Un an mal tîrziu, la parastasul ţi¬ 
nut în ţară, la Biserica Silvestru din 
Bucureşti, am auzit cu nedumerire po- 
menindu-se nu de „robul Iui Dumne¬ 
zeu, Mircea, ci do „robul Iul Dumne¬ 
zeu, Mire ea Eliade* ... Poate că Dum¬ 
nezeu (iertată să ne fie vorba proastă) 
a înţeles astfel mal bine despre cine 
se făcea pomenire şi, Impresionat de 
atîta prestigiu ştiinţific, îi va trece cu 
vederea pînă şi păcatul împotriva Du¬ 
hului Sfînt... 





ALTUL PUNGE 


editura 

CONSTANT 

S.RL. 


Colegiul redacţional: Gabriel CONSTANTINESCU, Dcmostene AN- 
DRONESCU, Răzvan CODRESCU, Constantin IORGULESCU. 
TEHNOREDACTARE: Ioan NlSTOR 


Adresa: 2400 — Sibiu, 
Calea Dumbrăvii 109, 
tel. 924/2 25 36 


Preluarea textelor este 
permisă cu menţionarea 
sursei