Nelson DeMille — Asasinul singuratic

Nelson De Mille 


Asasinul singuratic 


Editura Fantasia 
recomandă cititorilor săi: 


Asasinul singuratic 
de Nelson De Mille 

Pe Nelson De Mille îl ştiţi: unul dintre cei mai mari şi mai 
populari scriitori americani, care a încercat în acest serial să se 
ascundă sub pseudonimul Jack Cannon, dar fără să reuşească. 

Atunci faceţi cunoştinţă cu eroul său: detectivul Joe Ryker. A 
învăţat meserie în Brooklyn, filosofie în Manhattan, a absolvit 
magna cum laudae academia străzii newyorkeze, care îşi 
recompensează laureaţii cu gloanţe, coroane de flori, droguri, 
dolari şi, rareori, cu o clipă de fericire adevărată. A studiat flerul 
de criminalist cu Sherlock Holmes, şahul la infractor cu 
Columbo, mila cu Kojak şi umorul cu San Antonio. 

Jocul preferat: de-a viaţa, de-a moartea. 

Parteneri: traficanţi, politicieni, peşti mărunți şi mari rechini ai 
metropolei americane. 

Miza: legea, dreptatea sau haosul. 

Aceasta este prima întâlnire cu detectivul Joe Ryker, pe care îl 
veţi cunoaşte tot mai bine citind şi celelalte aventuri ale sale 
din: Răzbunătorul, Cartelul crimei, Umbra ucigaşă, Martor fără 
voie, Plutonul de execuție. 


Redactor de carte: Junona Tutunea 


Titlul original: The Sniper 
by Nelson De Mille as Jack Cannon 


Copyright © Nelson De Mille 1974 


Toate drepturile asupra acestei versiuni în limba română, 
inclusiv pentru Republica Moldova, aparţin Editurii Fantasia. 


|.S.B.N. 973-96508-6-4 


Nelson De 
Mille 


sub pseudonimul Jack Cannon 


Detectivul Joe 
Ryker 
1 
Asasinul 
Singuratic 


Versiunea românească: Oana Brânduş 


Editura Fantasia 


CAPITOLUL 1 
CAPITOLUL 2 
CAPITOLUL 3 
CAPITOLUL 4 
CAPITOLUL 5 
CAPITOLUL 6 
CAPITOLUL 7 
CAPITOLUL 8 
CAPITOLUL 9 
CAPITOLUL 10 
CAPITOLUL 11 
CAPITOLUL 12 
CAPITOLUL 13 
CAPITOLUL 14 
CAPITOLUL 15 


CAPITOLUL 1 


Henry Cyrus îşi sprijini puşca între genunchi şi se ghemui în 
spatele parapetului de cărămidă care mărginea acoperişul. Se 
afla pe o clădire abandonată, înaltă de cinci etaje, a cărei faţadă 
dădea spre autostrada Franklin Roosevelt. In spatele lui, lumina 
asfinţitului scălda piscurile din Jersey. Dedesubt, fluxul continuu 
al traficului, ca un şir neîntrerupt de lumini, urca pe autostradă, 
de-a lungul râului East. 

Cyrus îşi sprijini bărbia de piatra caldă a parapetului şi rămase 
nemişcat, cu privirile pierdute în amurg. Blocurile scunde şi 
înghesuite din Brooklyn, de cealaltă parte a râului, păreau 
părăsite cu totul. Undeva spre centru, în apropierea edificiului 
Naţiunilor Unite, clipea intermitent un panou gigantic al firmei 
Pepsi-Cola şi lumina aceasta repetată scotea la iveală un 
remorcher care împingea o platformă de gunoi în josul râului. 
Luminile unui elicopter fulgerară pe deasupra, îndreptându-se 
spre heliodromul de pe Strada 34. 

— Ce de ţinte bune... mai multe ca în junglă! exclamă 
Cyrus cu voce tare. 

Scoase din buzunarul jachetei lui verzi de camuflaj o sticlă cu 
suc de portocale. In timp ce sorbea cu înghiţituri mici, potrivea 
lentilele telescopului. Scrută apoi oraşul prin luneta „Starlight 
Mark V”, în căutarea unei ţinte mişcătoare. Se opri asupra 
elicopterului şi mormăi nemulţumit: 

— O mie de metri... prea departe. 

Lăsă puşca jos şi se frecă la ochi. „Câtă vreme mai rânjeşte 

soarele ăsta, bătrâna mea Starlight n-o să facă nicio treabă...”, 
îşi spuse în sinea lui. Chiar în clipa aceea, zâmbetul i se topi pe 
buze. 
Privirea îi fusese atrasă de silueta elegantă a unui Mercedes 560 
L decapotabil, care urca pe podul suspendat deasupra 
autostrăzii, îndreptându-se spre nord. Desluşea foarte vag părul 
lung şi blond al femeii de la volan, fluturând în bătaia vântului. 
Cyrus se ridică imediat în genunchi şi începu să caute prin 
buzunare un cartuş de calibrul 7,62 milimetri. Apoi încărcă arma 
şi se uită din nou prin telescop. 

„Mai are o sută de metri până ajunge în dreptul meu”, îşi 


spuse. Acum vedea foarte bine femeia tânără şi frumoasă de la 
volan cum zâmbea, în timp ce desfăcea cu dinţii învelişul unui 
baton de ciocolată. „Mai are cincizeci de metri”. 

Prin lentila telescopică, totul părea scăldat într-un albăstrui de 
gheaţă - faţa, părul blond, ciocolata, maşina - toate apăreau în 
diferite nuanţe de albastru. Însă nici măcar această culoare 
dezavantajoasă pentru oricine nu putea ascunde frumuseţea 
remarcabilă a acelei femei. 

„Acum e chiar în dreptul meu... a trecut...” 

Crucea de pe lentila telescopului se fixă în dreptul capului ei. 

„S-a dus cincizeci de metri...” 

Ridică piedica, trase adânc aer în piept, apoi îşi ţinu respiraţia. 

„Acum are o sută de metri avans”. 

Roti telescopul uşor spre stânga, urmărind maşina care se 
înscria pe banda exterioară. Tânăra îşi privi ceasul: era 8 fix. 

„Două sute de metri”. 

Ucigaşul zâmbi şi apăsă pe trăgaci. Amortizorul a lăsat să se 
audă numai un sunet moale. Datorită amortizorului putea auzi 
toate zgomotele produse de oricare componentă în mişcare a 
puştii. Femeia se aplecă şi deschise radioul ca să asculte ştirile 
de la ora 8. Cartuşul dublu străpunse parbrizul securizat şi făcu 
două găuri perfect rotunde exact în locul în care se aflase capul 
ei cu o secundă mai devreme. Luată prin surprindere, tânăra 
intră în panică şi apăsă frâna. 

„Trei sute de metri... La dracu'!” 

Căută enervat prin buzunare şi scoase un trasor incendiar 
portocaliu. Îl băgă în încărcător şi armă; cartuşul, alunecă în 
lăcaşul său, pe ţeavă. 

„Calm, acum... Uşurel... Uşurel... Patru sute de metri.” 

Trase adânc aer în piept, ochi locul în care bănuia că se află 
rezervorul de benzină şi trase. 

„Cinci sute de metri.” Depăşise distanţa la care carabina M14 
avea maximum de eficienţă. 

Trasorul portocaliu fulgeră în lungul autostrăzii, străpunse 
numărul de înmatriculare şi nimeri rezervorul. Mercedesul 
explodă într-o vâlvătaie uriaşă şi sări în faţa unui Ford Mustang 
care venea din sens opus. Acesta lovi de dedesubt Mercedesul 
în cădere şi îl aruncă peste parapet, pe şoseaua de dedesubt. 
Maşina ateriza pe acoperişul unui camion în viteză, care porni o 
distrugătoare reacţie în lanţ. La rândul lui, Mustangul se 


răsturnă pe o parte şi derapă nebuneşte, măturând din cale alte 
trei maşini, apoi intră în plin în bara din spate a unui camion şi 
explodă. 

Autostrada de sub podul suspendat era plină acum cu morţi şi 
muribunzi. Răniţii se împleticeau câţiva paşi, complet năuciţi, 
apoi se prăbuşeau şi ei lângă cei ucişi. Era un infern de oţel 
arzând, împânzit de urlete şi ţipete, şi jos, şi sus, pe pod. Din 
ambele direcţii veneau alte şi alte maşini, şi aerul fierbinte al 
serii de august se umplu de mugetul claxoanelor şi de vaierul 
sirenelor. 

Henry Cyrus se aşeză cu coatele pe parapet şi cu bărbia 
sprijinită în palme, urmărind spectacolul. În viaţa lui nu văzuse 
ceva mai frumos. Nici nu se compara cu spitalul. Era chiar mai 
frumos ca în junglele din Vietnam. 

— l-ai aranjat bine de tot, Mikey, şopti el, strângând puşca 
între genunchi. Nu vrei să-i mai bâzâi niţel, Mikey? Nu? Lasă... 
Mi-aduc aminte ce zicea căpitanul: „Trage şi şterge-o - nu mai 
pierde vremea prin preajmă, să te descopere ăia!” 

Aruncă o privire spre masacrul pe care îl dezlănţuise şi ochii 
lui spălăciţi, reflectând lumina incendiului, străluciră ca două 
văpăi. Ca şi cum s-ar fi deschis o uşă undeva în capul lui, lăsând 
să se vadă o clipă nebunia închisă în creierul acela bolnav. 

Se însufleţi numai o clipă, apoi ochii i se stinseră iarăşi, 
devenind opaci. 

— O să fie şi mâine o seară ca asta, Mikey. O să fie şi mâine. 

Strânse carabina şi cartuşele împrăştiate, apoi se ridică şi se 
furişă în grabă spre uşa acoperişului. Se lăsă să alunece prin 
chepeng şi trânti imediat capacul, fără să bage de seamă că era 
urmărit de privirile a doi adolescenţi încremeniţi de spaimă, 
aflaţi pe acoperişul învecinat. 

— la-mă în braţe, scânci fata, lipindu-şi trupul gol şi subţiratic 
de cel al prietenului ei. 

— Hai să mergem, spuse el, strângând-o la piept. 

— Nu încă... mi-e prea frică, scânci ea din nou, coborându-şi 
mâna pe piciorul gol al băiatului. Să mai stăm aici puţin. 


Henry Cyrus cobora scările sparte ale casei părăsite, 
străduindu-se să nu facă niciun zgomot. Când ajunse la etajul al 
doilea, auzi o mişcare. Nu voia să folosească puşca cu lunetă, 


căci lumina ei albastră i-ar fi descoperit poziţia. În afară de asta, 
era prea aproape de ţintă şi lumina era insuficientă, chiar şi 
pentru telescopul său Starlight, care era un model deosebit, 
experimental. Amintindu-şi un truc mai vechi, se lipi cu spatele 
de casa scărilor şi privi pieziş în holul de la intrare. Manevra asta 
era eficientă noaptea, când vederea periferică e mult mai bună 
decât cea frontală. | se umplu inima de bucurie văzând că n-a 
uitat de tot şmecheriile învăţate pe vremea misiunilor de 
noapte. Era mult timp de atunci, mai bine de doisprezece ani. 

Obişnuindu-se cu întunericul, descoperi un beţiv care urina pe 
zidul din hol, clătinându-se pe picioare. Mirosul şi sunetul 
ajungeau până la el. Cyrus zâmbi iarăşi. „Azi nu-i ziua ta 
norocoasă, frăţioare,” îşi spuse în sinea lui. 

Făcu un salt peste ultimele cinci trepte şi ateriză drept în hol. 
Marmura pardoselii era clisoasă, îngălbenită de urină şi flegme. 
Alunecă, dar îşi recapătă imediat echilibrul şi făcu o piruetă, 
ţinând arma de-a curmezişul pieptului. Bătrânul beţiv era tot cu 
faţa la perete, cu penisul în mână, încă urinând, când Cyrus îl 
izbi în moalele capului cu patul puştii. Omul se prăbuşi în 
genunchi. Bărbia i se propti o clipă în marginea lambriului, şi 
Cyrus îl izbi din nou cu o asemenea forţă, încât îi făcu ţeasta 
chisăliţă, zdrobindu-i faţa de lemnul scorojit. Bătrânul râmase 
lipit de zid în poziţia aceea obscenă, urinând încă. Sângele şi 
creierii i se împrăştiară pe lambriul putrezit, lăţindu-se acolo ca 
o frescă grotescă. 

Cyrus demontă rapid telescopul şi îl aşeză pe caloriferul din 
hol, apoi trase de elasticul pantalonilor lui largi şi negri şi lăsă 
teava puştii să alunece cu gura în jos de-a lungul piciorului, 
până ce amortizorul se opri în marginea ghetelor lui înalte, de 
junglă, îmbrăcă apoi jacheta de camuflaj şi strecură patul puştii 
la subţioară (deşi avea mai mult de un metru lungime, îi încăpea 
foarte bine sub braţ). Îşi încheie geaca şi, târând după el piciorul 
teapăn, ajunse la calorifer. Din spatele lui scoase un ziar vechi şi 
împachetă grijuliu luneta în el. Deschise uşa de la intrare şi 
scrută strada în ambele direcţii. Nu era nimeni. 

— Toată lumea s-a dus la serbare, după câte văd, spuse el 
tare şi zâmbi. 

Subţioara transpirată i se încleia din pricina resturilor de 
creieri şi sânge, calde şi lipicioase, de pe patul puștii. 

Henry Cyrus se îndepărtă fluierând, lăsând în urmă vaierele 


sirenelor şi ţipetele răniților. 


CAPITOLUL 2 


În acea seară înăbuşitoare de august, sergentul Joe Ryker de 
la Departamentul Poliţiei din New York se oprise pe o bancă din 
parcul Tompkins. Dacă cineva ar fi putut vedea prin ochelarii lui 
de soare marca Porsche, ar fi citit în ochii lui verzi un nesfârşit 
dispreţ. Majoritatea celor care îi întâlneau privirea nu puteau s-o 
înfrunte mai mult de o secundă. Pentru a scăpa de privirea 
aceea scrutătoare, îşi coborau ochii de-a lungul figurii lui 
încruntate, doar ca să se oprească în sfârşit într-o zonă mai 
sigură, cam în dreptul nodului de la cravată. De-abia mai târziu 
aveau să-şi amintească nasul subţire, acvilin şi gura lipsită de 
expresie, pe caro le înregistraseră, tulburaţi, în subconștient. 

Ryker se gândea la cartierul East Village de altădată. Lumea 
începuse să-l numească aşa pe la sfârşitul anilor '60, când toţi 
puştii din suburbiile confortabile din Long Island dăduseră 
năvală în oraş ca să se facă „hippie”. Erau o versiune Haight- 
Ashbury cu părul lung, cu feţele pline de coşuri, dar însetaţi de 
dragoste, care fumau pipă. Cartierul era un fel de Disneyland 
înainte de a deveni burghez, un loc unde se puteau pierde, 
puteau să zacă, să scape de griji, de mama şi de tata şi să 
discute politică cu un negru adevărat, în carne şi oase. Era pace 
şi dragoste, câte un poponeţ drăguţ, câte o consolare pentru 
rataţi, oponenți ai sistemului şi excluşi deopotrivă, care doreau 
să ia parte la revoluţie fără să mai bată tot drumul până în 
California. 

Dispăruse pentru totdeauna şicul din anii '30 ai adevăratului 
Village, pe atunci numit cu condescendenţă West Village, cu 
legiunile de bătrâni filfizoni cu mutre de pederaşti şi pantaloni 
evazaţi, discutând despre Marx, Mahler şi Mahatma Ghandi. 
Acum Village era locul buricelor dezgolite, al sutienelor 
bătătoare la ochi şi al huiduielilor; era locul lui Herman Hesse, 
Peter Max şi al blugilor zdrenţuiţi. Era un haos ieftin, de proastă 
calitate, dar încă exista dragoste. Găseai acolo drogaţi, 
criminali, desperados, cântăreţi de rap şi un întreg contingent 
de dezaxaţi, care or fi fost ei nebuni, dar nu şi proşti: ştiau unde 
era „pomana”. La fel şi beţivii care migraseră acolo tocmai din 
Houston Street. In Bowery erau consideraţi o şleahtă de 


cerşetori neobrăzaţi, pe când în East Village îşi câştigau faima 
şi, ocazional, câte un prânz, ca personaje pitoreşti, adevăraţi 
oameni ai străzii, atracţii turistice. 

Toate astea n-aveau cum să dureze aşa la nesfârşit. La 
începutul anilor '70 apăruseră în cartier „The Hell's Angels” 
(Îngerii ladului), iar fetele şi băieţii simpatici de la „Great Neck” 
şi „Scarsdale” începură să plece. Cum războiul din Vietnam era 
pe sfârşite, Colegiul de Avocaţi începuse să arate ca o hulubărie 
împuţită, cu optzeci şi şase de studenţi în călduri înghesuiți la un 
loc, şi când ai douăzeci de ani, nu-ţi vine să te amesteci cu toţi 
frustraţii şi blenoragicii. Aşa că pe la mijlocul anilor '70, East 
Village recăzu în mohoreala dinaintea epocii hippie şi nu mai 
rămase decât un cartier muncitoresc, plin de emigranţi 
ucraineni şi supraviețuitori evrei din Europa răsăriteană, care 
nu-şi mai părăsiseră apartamentele din 1906. Beţivii se 
întoarseră în Houston Street, toxicomanii continuau să facă noi 
adepţi, şi vechiul cartier decăzu în întregime, încremenit în 
aşteptare. Zece ani mai târziu, aşteptarea luă sfârşit: soseau 
tinerii vyuppy, tinerii întreprinzători, oamenii de afaceri. 
Îmburghezirea era aproape - ziua  parveniţilor sosise. 
Magherniţe pline de şobolani erau transformate în reşedinţe 
luxoase; magnații antreprizelor de construcții  acaparau 
terenurile unul după altul, alungându-i pe cei care îşi făcuseră 
case fără să se gândească că pământul ar aparţine cuiva. Atât 
de îndrăgitele bodegi ale anilor '60 au fost puse pe foc sau 
exilate la periferie. Străinii prinşi fără acte în regulă erau imediat 
înregistraţi la poliţie, iar oamenii străzii erau încurajați să caute 
alte locuri pe care să le murdărească întruna cu prezenţa lor. 

Cartierul de Est are, mai mult sau mai puţin, forma unui 
dreptunghi, depinde cum stabileşti graniţele. Nimeni nu ştie 
exact care este numărul locuitorilor lui, de vreme ce rezidenții 
nu-i informează corect pe cei care vin să ridice chiriile. Cine să 
le spună că şi-a găzduit în bucătărie cei patruzeci şi doi de veri 
proaspăt sosiți din Columbia, sau că tot satul său din Jamaica 
locuieşte în subsol, în cutii de carton? 

Cartierul de Est se învecinează cu partea de nord cu Strada 
14 care fusese cu vreo sută de ani în urmă o stradă cu 
magazine elegante, în prezent devenind paradisul traficanţilor 
de droguri. 

Cartierul se întinde în partea de sud până la Strada Huston, 


unde se învecinează cu Lower East Side, locul prin excelenţă al 
comerţului ambulant, al traficanţilor şi al negustorilor de haine 
vechi. În partea de est se învecinează cu râul East River, cu 
parcul cu acelaşi nume şi cu autostrada Franklin Roosevelt, iar 
la vest cu Zona Demilitarizată, care sfârşeşte în Bulevardul 13 
sau 14. E greu de spus unde se termină unul şi începe celălalt. 
Drept în mijloc se află Tompkins Park, un delicios refugiu verde 
printre dărâmăturile din preajmă. O oază de verdeață plină în 
cea mai mare parte de excremente de câine, vomă şi flegme. O 
oază lamentabilă, în care nu ţi-ai dori niciodată să locuieşti. 

— la uită-te la ei! exclamă Ryker, arătând cu mâna spre 
trecători. 

Tânărul care se afla lângă el pe bancă stătea nemişcat de mai 
bine de o oră, urmărind fascinat spectacolul străzii. Era poliţist, 
se numea Arthur Hayes şi era originar din Montauk, o suburbie a 
New Yorkului, aflată tocmai la capătul insulei Long Island. Acum 
lucra la Departamentul de Poliţie din New York. 

Işi închipuise că ştie totul despre cum se poate intra într-un 
bucluc, numai că între timp descoperise o mulţime de idei noi. 

Continuând să privească strada, Hayes spuse: 

— Joe, credeam că am văzut în Queens toate şmecheriile 
posibile, dar spectacolul ăsta la care m-ai adus tu e cel mai... 

— Bine, bine... îl întrerupse Ryker, acordându-i favoarea unui 
zâmbet în colţul buzelor. 

li plăcea tânărul poliţist, atât cât putea să-i placă lui cineva. 
Pentru că îl plăcea, şi pentru că el, Ryker, era un profesionist, 
dorea să-i împărtăşească acestui provincial cât mai mult din 
experienţa şi din cunoştinţele lui, înainte ca puştiul să ceară un 
alt partener, ceea ce era numai o chestiune de timp. 

Hayes era ceea ce poliţiştii numeau „insignă argintie” - adică 

un agent care lucrează numai temporar ca detectiv. 
Câştigase şansa de a deveni detectiv datorită celor doi ani 
merituoşi petrecuţi în poliţie, însă petrecuse aceşti doi ani în 
suburbiile relativ  liniştite din cartierul Queens. Piatra de 
încercare era cartierul Manhattan, dar Hayes nu era pregătit să-i 
facă faţă. 

Ştiind asta, îşi luase rămas-bun de la copii şi de la nevastă, 
lăsându-i singuri în reşedinţa lor din Queens, iar el îşi închiriase 
o cameră într-un hotel ieftin de lângă circumscripţia de poliţie, 
până când avea să-şi facă o situaţie. lar Ryker, care muncea şi 


câte douăzeci de ore pe zi, nu avusese nimic împotrivă să-l ia în 
grijă. 

Ryker decisese că, până la urmă, cel mai bun început pentru 
un novice era un tur complet al împrejurimilor, aşa încât în 
ultimele două zile şi două nopţi umblaseră întruna pe străzi, 
făcuseră descinderi prin baruri, urmăriseră locuri pitoreşti şi 
traficanţi. După ce colindară tot cartierul, Ryker îi arătă casele 
tăinuitorilor de lucruri furate, droguri şi arme, care erau mai 
dese ca boabele de porumb pe ştiulete. 

li explică lui Hayes că Bulevardul A era locul heroinei, în timp 
ce Bulevardul C era cuibul cuţitarilor. Trebuia să ştii toate 
lucrurile astea dacă voiai să fii un nemernic sadea sau un poliţist 
ca lumea. li arătă şi Stuyvesant Town, în partea de nord, unde 
locuiau cei din clasa mijlocie, în majoritate albi, plătind aceleaşi 
chirii din 1940. Case ieftine se aflau şi în celălalt capăt al 
Cartierului - perimetrul se numea Lillian Wald Houses - şi cei de 
acolo plăteau chirii la fel de mici, dar locul nu miroase atât de 
urât şi aveau o vedere mai bună fiindcă majoritatea ferestrelor 
erau sparte. 

In afară de asta, îi arătă o mulţime de proxeneţi, prostituate, 
hoţi de buzunare, alcoolici, vagabonzi, homosexuali, 
hermafrodiți, travestiţi, lesbiene, exhibiţionişti şi chiar criminali. 

Odată îi arătase un negru complet dezbrăcat, care îşi făcea 
nevoile în mijlocul străzii; altădată, Ryker sărise să despartă 
două vagaboande ştirbe care încercau să se înjunghie una pe 
alta. Cuţitele lor sclipeau atât de tare în bătaia soarelui, încât îl 
orbeau, şi se văzuse nevoit să-şi pună ochelarii de soare. 

In oraşul acesta trăiau negri şi spanioli, fie născuţi la New 
York, fie veniţi din Caraibe, indieni din Asia şi indieni americani, 
orientali, metişi cu origini incerte şi americani ianchei. Mare 
parte din locuitorii acestui Babilon modern purtau costumele lor 
naţionale: robe lungi până în pământ, sariuri, fesuri, turbane, 
caftane şi dashiki. 

— Aici suntem în America? Sau am luat eu metroul greşit din 
Queens? întrebă Hayes uimit. _ 

Lui Ryker nu-i păsa câtuşi de puţin. Incetase de mult să mai 
fie preocupat de aparente. 

Pe banca de vis-a-vis se aşeză o adolescentă blondă, într-o 
rochie roşie de plajă foarte decoltată, cu privirea pierdută în 
depărtări. Un puşti cam de aceeaşi vârstă, cu o faţă imberbă, 


traversă parcul şi se apropie de fată. Ea îi atrase atenţia asupra 
celor doi poliţişti, şi Ryker prinse din răspunsul puştiului un „dă-i 
dracului”. Fata îşi aşeză un deget pe o nară, apoi ridică alte 
două degete şi făcu semnul V de la victorie. Băiatul aprobă şi 
atunci ea porni după el spre ieşirea din parc. 

— Face douăzeci de dolari, va să zică, comentă Ryker. 

— Ce? Vrei să spui că şi-a aranjat trampa chiar sub nasul 
nostru? sări Hayes. 

— Acum nu-i mai pasă nimănui de chestii din astea, răspunse 
Ryker ridicând din umeri. 

Era enervat totuşi că târfuliţa avusese atâta tupeu, să-şi 
aranjeze şustele chiar cu ei de faţă. Hayes urmări funduleţul 
obraznic al puştoaicei, în timp ce traversa parcul. Era o noapte 
fierbinte şi erau o mulţime de trupuri mai mult sau mai puţin 
dezgolite prin preajmă. Pe alese: fuste mini, picioare goale, 
spinări goale şi burţi goale. Trupuri negre ca abanosul, trupuri 
ciocolatii, trupuri arămii şi trupuri albe. Din cauza goliciunii 
atâtor trupuri, a căldurii şi a ritmului nebunesc al străzii, Hayes 
îşi simţea coapsele cuprinse de o moleşeală senzuală şi îşi 
aduse aminte că nu îşi mai văzuse soţia de două zile. 

— Hai băiete, pe cai, îl trezi Ryker, cursul de orientare în 
spaţiu s-a terminat. 

— Mamă, ce fund poate să aibă... tărăgănă Hayes, încă 
holbându-se. 

Păru că se ridică în picioare pe bucăţi, bălăbănindu-şi trupul 
lung înainte şi înapoi, întinzându-se şi scărpinându-se. Amândoi 
se urniră cu greu. 

— Drumul ăsta m-a dat gata, spuse Hayes serios. 

Ryker părea cu gândurile în altă parte. 

— Vremea parcă şi-a ieşit din minţi cu căldura asta împuţită! 
Asta nu mai e temperatură critică, Arthur, e de-a dreptul 
ucigaşă. Nici luna plină nu ajută. 

Ryker îşi puse iar ochelarii de soare, îşi şterse sudoarea de pe 
faţă şi o porni spre poarta de sud a parcului. Hayes lungi pasul şi 
îl ajunse din urmă. 

— Joe, acum că am terminat cu orientarea în teren, ce 
urmează? Ai de gând să pleci în vacanţă? 

Ryker râse. Râsul lui nu suna deloc plăcut. 

— Nu plec nicăieri, am treabă aici. Lucrez la câteva cazuri şi 
tu o să mă ajuţi. N-o să fie prea mult de lucru, fiindcă niciunul 


din ele n-a stârnit interesul nimănui, nici al presei, nici al 
comisarului, nici al vecinilor şi, cu atât mai puţin, al meu. Ăştia 
aleargă după atentate, jafuri şi crime. Eu am la dispoziţie o 
prostituată, un toxicoman, un vagabond şi o mică ceartă de 
familie care s-a terminat cu decapitarea unui unchi sau cumnat. 

— Decapitarea? 

— Da, cu o macetă. Băieţii sunt din Haiti sau de pe acolo de 
undeva. Ce să-ţi spun, ţine de Departamentul Local de 
Investigaţii, care se ocupă cu crimele din zonă. 


— Oh... 

— Bine, mergi să mâncăm sau te duci după fufe? 

— Pardon? 

— Nu vezi că gâfâi de parcă ai avea tumoare la plămâni? 
— Oh... 


— Bine, cum vrei. Să ştii că nu mă deranjează să ies la agăţat 
pentru tine, acum că faci parte din echipă, dar să nu-ți închipui 
că o s-o şi bag în locul tău. 

— Joe, suntem de serviciu! Şi-n afară de asta, sunt însurat! 
protestă Hayes. 

— Atunci, de trei ori ura pentru mariaj şi datorie! Hai să 
mâncăm. 

O luară spre vest pe Seventh Street până ieşiră din First 
Avenue şi intrară la „Victor's”, o cafenea cu vedere spre stradă. 

Chelnerul îl recunoscu pe Ryker şi îl salută cu o înclinare a 
capului, dar nu veni să-i ajute să găsească o masă. Cele mai 
bune mese erau cele de lângă geam, de unde se vedea în 
stradă, dar erau toate ocupate. Ryker cercetă din ochi clientela, 
apoi se îndreptă glonţ spre masa ocupată de doi bărbaţi care 
păreau complet absorbiți de conversaţia lor, în faţa unei carafe 
de sangria. Scoase din buzunar insigna aurie şi o aruncă pe 
tăblia de marmură. Bărbatul mai tânăr ridică ochii şi mârâi: 

— Ah, la dracu’... 

— Ciocu' mic, Percy! Am nevoie de masa asta, spuse Ryker 
încet. 

Înainte ca vreunul din ei să poată riposta, apărură ca din 
senin doi chelneri care se şi apucară să le mute carafa şi 
paharele la o masă mai în fund. 

— Fascistule... îi şuieră cel mai în vârstă, ridicându-se şi 
părăsind masa. 

Ryker se aşeză, îşi aprinse un trabuc urât mirositor şi-şi puse 


ochelarii de soare. Nu mânca niciodată altceva în afară de 
hamburgeri şi hot-dogs. Dacă nu găsea niciuna, nici alta, mânca 
şi pizza. 

— Fac eu cinste, Joe, spuse Hayes expansiv, întrebându-se cât 
avea să-l mai ţină buzunarul, dacă se repeta orgia cu bourbon, 
din seara trecută. 

Un chelner zâmbitor se apropie şi făcu o reverență: 

— Buenas noches, domnule detectiv Ryker! În afară de o bere 
rece, cu ce vă mai pot servi? 

— Un hamburger, răspunse Ryker scurt, fără să arunce măcar 
o privire meniului. 

— Aş putea să vă recomand... 

— N-ai ce să-mi recomanzi, Sebastian. Vin aici numai pentru 
privelişte. 

— Desigur, domnule. 

— În schimb prietenul meu, aici de faţă, este un cunoscător 
rafinat al bucătăriei cubaneze. 

— Adevărat, domnule? întrebă  admirativ  chelnerul, 
întorcându-se spre Hayes, care tocmai se chinuia să descifreze 
lista de bucate. 

Hayes ridică nasul din meniu: 

— Aă... cred... spune-mi, seamănă cu bucătăria mexicană...? 

— Sebastian, adu două beri şi doi hamburgeri, o tăie Ryker. 

— Si, senor, răspunse chelnerul, culegând meniul de pe masă. 

Berile şi hamburgerii sosiră curând şi cei doi mâncară şi băură 
în tăcere. Ryker urmărea pe fereastră trecătorii, din ce în ce mai 
rari pe măsură ce se făcea tot mai târziu. Carnavalul străzii nu îl 
obosea niciodată. 

— Ştii... spuse Hayes între două înghiţituri din hamburgerul 
răscopt. Mă gândeam la târfuliţa aia din parc... Aia blondă. 

— Ce-i cu ea? întrebă Ryker, golind cea de a treia sticlă de 
bere Carta Blanca. 

— Era drăguță în felul ei... 

— De-acuma a zburat, spuse Ryker şi râgâi. O ştoarfă 
tembelă. Acu' se pregăteşte pentru numărul următor. 

— Da’ puştii ăştia nu se mai duc deloc la şcoală? 

— Ba se duc, dar le plac mai mult drogurile. După mine, să te 
culci cu o drogată e la fel cum te-ai culca cu un peşte mort. 

Ryker îşi şterse gura cu dosul palmei. 

— Minunat! spuse Hayes zâmbind. 


Ryker îl privi surprins, încercând să-şi dea seama dacă vorbea 
serios. Nu puteai şti niciodată cu ce chestii se ocupau oamenii 
acolo, la ţară. 


CAPITOLUL 3 


Zece minute mai târziu, Ryker intra în cabina telefonică a 
restaurantului, fetidă şi înăbuşitoare. Sună la departament, 
cerând să vorbească cu detectivul John Littel. După câteva 
ţârâituri jalnice, parcă sufocate şi ele de căldură, Littel ridică în 
sfârşit receptorul. 

— Ceva pentru mine? 

— Ah, Joe, bine că ai sunat. 

— Deci? 

— Ascultă, a fost un accident îngrozitor pe autostradă, în 
sectorul 21. 

— Se aude hărmălaia până aici şi sper că toată lumea se 
distrează de minune, da' ce naiba are asta de-a face cu mine? 

— Tot personalul disponibil trebuie să apară pe scenă. Ordinul 
lui Fischetti. Câţiva martori susţin că toată nenorocirea a pornit 
de la o maşină care a explodat pe autostradă. 

— Poate a trăsnit-o vreun fulger. 

— Haide, Joe, chestia asta poate ieşi urât de tot. Toată lumea 
e deja acolo, toată lumea, pricepi? 

— Bine, bine. Pot să trec mai întâi pe-acasă, să-mi iau 
aparatul de fotografiat? Mămicii mele îi plac la nebunie 
fotografiile de la locul meu de muncă. 

— Joe, e o adevărată catastrofă acolo. 

— In regulă. O să mă mulţumesc cu fotografiile oficiale, care 
întotdeauna sunt numai alb-negru. 

Închise şi ieşi nemulţumit în stradă. Nu găsea nimic interesant 
sau promiţător în toată treaba asta. Hayes îl aştepta afară. 

— i-au dat ceva, Joe? 

— Da, să ne luăm după maşina aia roşie de pompieri, 
răspunse Ryker, pornind-o în direcţia din care se auzea vuietul. 

După două zile petrecute împreună, Hayes se obişnuise deja 
cu răspunsurile lui scurte şi pline de tâlc, aşa că ridică din umeri 
şi-l urmă. Ryker opri o maşină de poliţie, arătă insigna şi se 
urcară amândoi în spate. Cei doi poliţişti tineri din patrulă îl 
cunoşteau datorită reputației şi nu păreau prea fericiţi să aibă 
un asemenea pasager. Locul accidentului era la numai câteva 
blocuri distanţă, aşa că merseră în tăcere. Când ajunseră la 


baricadele poliţiei de sub podul suspendat, Ryker şi Hayes 
coborâră. Îşi croiră cu greu drum prin mulţime. Trecură prin 
cordonul de poliţişti şi Ryker îi făcu semn cu mâna lui Schneider, 
cândva cel mai gras poliţist din departament. Schneider 
patrulase cincisprezece ani prin Yorkville, partea germană a 
New Yorkului, şi nu trecuse niciodată pe lângă un restaurant 
fără să facă o inspecţie şi pe la bucătărie. Când ajunsese să 
cântărească o sută cincizeci de kilograme, fusese transferat în 
centru, cu speranţa că bucătăria spaniolă, italienească şi 
africană or să-i mai taie apetitul, ceea ce se şi întâmplase 
dealtfel, căci în scurtă vreme slăbise douăzeci de kilograme. 

Ryker se îndreptă spre el. Înainte de a da ochii cu tablagii, se 
punea întotdeauna la curent cu bârfele, pe care le culegea de la 
un poliţist mai în vârstă. 

— Buenos dias, domnule poliţist, i se adresă el. Vă 
interesează nişte tamale fierbinţi... sau un arroz con pollo... sau 
poate chili? 

— Du-te dracului, Joe! 

— Ai putea să fii mai drăguţ, Kenny, îl bătu Ryker pe burtă. 

— Las-o dracului! se stropşi Schneider, trăgându-se înapoi. 

— la zi, cine-i pe-aici? îl întrebă Ryker. 

— Ghiceşte. 

— Păi, ce posibilităţi sunt? 

— A: comisarul în persoană, pentru începători; B: toţi 
politicienii care vor să fie aleşi sau realeşi în noiembrie, de la 
hingheri în sus (sau în jos, depinde cum vezi lucrurile); C: toţi 
galonaţii, incluzându-l pe căpitanul Peterson; D: toţi cei de sus 
de tot; E: niciunul de sus. 

— Cred că e „D”. Dar de ce? 

— Multe cadavre, mult foc, multă presă. Se poate profita din 
plin. Ceva în genul ăsta. 

Ryker reveni lângă Hayes, care contempla dezastrul. Erau o 
mulţime de maşini de poliţie, de ambulanţe, de dube ale 
Serviciului de Urgenţă şi camioane de pompieri. Răniţii grav 
fuseseră transportaţi la spitalul Bellevue, iar morţii la Oficiul de 
Expertiză de lângă spital. Vâlvătăile incendiilor îşi pierduseră 
puterea şi echipele Serviciului de Urgenţă începuseră să scoată 
morţii şi răniții rămaşi captivi în caroseriile sfărâmate ale 
maşinilor. Pe aproape toate maşinile erau girofaruri care se 
învârteau ametitor şi siluetele oamenilor se decupau fantomatic 


în această lumină crepusculară. Fulgerele blitzurilor dădeau 
întregii scene o aparenţă ireală. 

— Miroase ca naiba, spuse Ryker absent. Carne la grătar. 

Nu ţi s-a făcut foame, băiete? 

— Joe, ce s-a întâmplat aici? A fost o bombă? 

— Nu. Se pare că o maşină a zburat de pe pod pe autostradă. 

Hayes îl privi deconcertat. 

— Şi? 

— Aşa că ei cred că maşina asta a explodat prima, răspunse 
Ryker, căutând cu privirea în jur. 

— Băiete, nu vezi vreo tablă pe undeva? Trebuie să raportăm. 

O porni spre centrul zonei distruse. 

— Du-te şi tu unde vezi mai multe blitzuri, Joe. Tu m-ai învăţat 
asta. 

Ryker zâmbi. 

— O să ajungi un mare detectiv, băiete! 

Amândoi zâmbiră automat, când un blitz le fulgeră în ochi. 
Ryker, orbit, se năpusti instinctiv asupra fotografului, dar omul 
dispăru rapid în spatele unei maşini de pompieri. 

— la te uită pe cine avem aici! Joe Ryker, cel mai mare 
criminalist al tuturor timpurilor în persoană! se auzi o voce 
sarcastică. 

Ryker înghiţi în sec. Cunoştea foarte bine vocea asta, ca 
dealtfel milioane de new yorkezi. Era vocea lui Craig Rogers, 
vedeta programului de televiziune local. In secunda următoare 
se trezi cu un microfon sub nas, tocmai când era gata să dea 
drumul înjurăturilor care îi stăteau pe limbă. 

— Fiţi amabil, domnule detectiv Ryker, spuse Rogers, 
abordând obişnuitul său ton profesional. Ce credeţi că a 
provocat această teribilă tragedie? 

Ryker turba de furie. Orbit de lumina reflectorului, nu vedea 
decât conturul spectral al unei camere de filmat aţintite asupra 
lui. „Las' că te ţin eu minte, împuţitu' dracului!” îi răspunse în 
gând. 

— Domnule sergent?... 

Ryker se forţă să răspundă civilizat. 

— Da, Craig. Eram de serviciu şi tocmai treceam prin zonă 
când s-a întâmplat tragedia, aşa că m-am gândit că ar fi mai 
bine să vin încoace, să văd dacă pot să dau o mână de ajutor. 

— O iniţiativă mai mult decât lăudabilă, domnule sergent, 


spuse Rogers, cu o nuanţă batjocoritoare în glas. 

„Nenorocitule!”, îl înjură Ryker în gând. 

— Domnule detectiv?! Domnule Ryker? 

Se trezi deodată şi îşi dădu seama că scăpase ultima 
întrebare. 

— Domnule Ryker, este adevărată povestea asta cu maşina 
care a provocat reacţia de distrugere în lanţ, că ar fi explodat 
înainte... 

— De-abia am venit, i-o tăie Ryker enervat şi îi întoarse 
spatele, îndreptându-se cu paşi mari spre o maşină de pompieri 
care avea scara ridicată până la podul de deasupra. 

— Până acum n-am ştiut că te înţelegi aşa bine cu presa, 
spuse Hayes. 

— Rogers şi cu mine avem idei diferite cum ar trebui să-mi fac 
eu treaba, asta-i tot. 

Se opriră în dreptul carcasei distruse a unui Mercedes 
decapotabil, chiar lângă scara mobilă. Maşina stătea pe cele 
patru roţi, dar se vedea că se dăduse de multe ori peste cap 
până găsise un locşor liniştit. înăuntru, încă aşezat la volan, era 
un corp omenesc carbonizat. 

— Centura de siguranţă trebuie să fi ars după ce s-a oprit 
maşina, se miră Hayes. 

Cei de la Laboratorul de Criminalistică ancoraseră deja 
Mercedesul cu funii şi începură să-l ridice. Ryker i se adresă 
poliţistului care păzea scara: 

— Hei, e ceva interesant acolo sus? 

— Depinde ce numeşti „interesant”, Mac. O armată de poliţişti 
şi de presari, başca primarul. A pierdut un fel de bal de societate 
sau cam aşa ceva. E încă în smoking. Cred că a şi făcut pe el. 

— Păi balamucul acesta e mai interesant decât un dans, nu? 
aprobă Ryker, începând să se caţere pe scară. 

Pompierul începu să protesteze de zor. 

— Drept în sus pe scara care duce la stele! chicoti Hayes, 
pornind-o şi el după Ryker. 

Ajunseră sus, încălecară parapetul podului suspendat şi 
văzură deodată râul East River curgând la picioarele lor. Sufla o 
briză uşoară dinspre larg şi aerul rece îi ameţi pe amândoi preţ 
de câteva secunde. 

— Pute ca-n curu’ vacii, da-i de zece ori mai bine decât 
mirosul ăla de cauciucuri şi carne arsă, comentă Hayes. 


„Oamenii ăştia de la ţară au expresii tare ciudate”, se gândi 
Ryker, în timp ce traversau podul înspre grupul numeros de 
demnitari şi ziarişti de pe partea cealaltă. 

Pe pod avuseseră loc un adevărat măcel, şi cu toate astea, 

deja se dăduse drumul circulaţiei pe una din benzi. Pe distanţă 
de kilometri întregi, maşinile înaintau bară la bară în ambele 
direcţii. 
O unitate de pompieri, porecliţi „culegătorii de cireşe”, coborau 
răniții la ambulanţele de pe şoseaua de dedesubt, unde traficul 
era mai puţin intens. Căpitanul Carl Peterson îl descoperi pe 
Ryker şi îşi făcu loc prin mulţime. 

— Ce bine îmi pare că ai reuşit să vii! îl întâmpină bucuros. 

— Arată de parcă a trecut King-Kong pe aici, mârâi Ryker în 
loc de bună ziua. 

Peterson era un bărbat înalt şi slab, cam de patruzeci şi cinci 
de ani, cu un păr blond care îi atârna în şuviţe şi ochii de un 
albastru spălăcit. Avea faţa plină de cicatricile acneei de la 
pubertate. Ca vechi protejat al Şefului Biroului de Criminalistică, 
George McVey, Carl Peterson lucrase timp de douăzeci de ani în 
minister, învârtind hârtii şi scriind memorii. Dar McVey, care 
încerca să-l instaleze într-un post mai înalt, hotărâse că nu i-ar 
strica niţică experienţă practică, aşa că îl trecuse la munca de 
teren, numindu-l şef peste trei brigăzi de investigaţii speciale, 
care avea fiecare la activ rezolvarea unei crime intens 
mediatizate. În toate cele trei cazuri, Peterson apăruse în faţa 
camerelor de filmat şi culesese laurii. În două din aceste cazuri, 
Ryker fusese cel care făcuse toată treaba. 

— Ai de gând să preiei conducerea investigaţiilor? îl întrebă 
Ryker. 

— Poate... răspunse Peterson evaziv. Depinde de... 

— De cât timp o să investească şi crainicul Craig Rogers în 
povestea asta, i-o tăie sergentul. 

— Ryker!... 

Peterson începuse să se înfurie, dar se gândi că-i mai bine să- 
si ţină gura. „Am nevoie de găoaza asta încrezută”, recunoscu în 
sinea lui. Vreo şase agenţi de poliţie se desprinseră dintre civilii 
care formau suita primarului şi veniră lângă Peterson. 

— Joe, tu cunoşti pe toată lumea pe aici, spuse Peterson, în 
loc de prezentări. 

Nu era adevărat, dar Ryker dădu din cap afirmativ. Hayes, 


complet ignorat, zâmbi jenat, într-o parte. 

— Puteţi să-mi expuneţi faptele, domnule căpitan? întrebă 
Ryker pe cel mai profesional ton posibil. 

— Sigur, sergent, răspunse acesta binevoitor. Se pare că 
Mercedesul acesta care se îndrepta spre nord... 

— Care, cel ancorat cu funii, de jos? 

— Da, şi cel puţin patru dintre martorii care au supravieţuit 
catastrofei au declarat cu toată siguranţa că această maşină, 
care se deplasa pe banda exterioară stângă, a explodat înainte 
de a întâlni vreun obstacol. 

— Din câte mi-am putut da seama examinând epava maşinii, 
nu pare să fie vorba de vreo bombă cu explozibil puternic. 

— Nu, e evident că rezervorul de benzină a fost cel care a 
produs explozia. 

— Ar putea fi vorba de vreo defecţiune mecanică?... De 
exemplu, toba de eşapament înfundată... Sau pierderi de 
benzină din rezervor... 

— N-avem nicio certitudine până nu sosesc analizele de la 
laborator. Deocamdată, nu putem face decât speculaţii. 

— E-n regulă. Totuşi... poate un detonator de mică putere 
montat pe rezervor... 

— Se poate, mormăi Peterson, deloc încurajator. 

— Ar putea fi un atentat politic sau mafiot? 

— Încă nu cunoaştem identitatea persoanei de la volan. 

— Dar de ce în mijlocul drumului? Asta te duce cu gândul la 
un contor de parcurs sau la o bombă cu ceas. Prea riscant... Ar 
putea omori o altă persoană... sau pe nimeni, continuă Ryker cu 
supoziţiile. 

— Poate o bombă controlată prin radio, plantată în mijlocul 
drumului sau în maşină. Şi semnalul de declanşare transmis de 
undeva, de pe un acoperiş. 

— Mi se pare cam trasă de păr, domnule căpitan, dacă ne 
gândim la toate tipurile de bombe mult mai simple şi care sunt 
la îndemâna oricui. 

— O să ştim mai bine când laboratorul o să ne trimită 
portretul victimei şi rezultatul analizelor maşinii. 

— Dar de ce durează atâta identificarea? 

— Fiindcă s-a făcut totul scrum, inclusiv şoferul. 

— Şi numerele de înmatriculare? 

— În urma cercetărilor preliminare nu s-a găsit nicio dovadă 


că ar fi avut număr în faţă; probabil era o maşină ieşită din uz. 
lar numărul din spate a sărit în aer sau s-a desprins şi s-a 
pierdut. 

— Putem fi absolut siguri că Mercedesul nu s-a izbit întâi de 
ceva? 

— Sunt patru martori, Ryker, îi atrase atenţia Peterson. 

— Şi probabil or să fie mai mulţi, după ce vom putea vorbi şi 
cu cei din spital. 

Ryker reflectă un moment. 

— Hai să vorbim cu martorii, spuse. 

— Am scos tot de la ei, Joe. 

— Nu, Carl, până nu-i storc eu, nu. 

Peterson ridică din umeri şi îi arătă un mic grup care stătea 
deoparte. 

— Bine, sunt ai tăi, se dădu el bătut. 

Ryker îi întoarse spatele şi plecă în direcţia arătată. Căpitanul 
Peterson se scuză şi îl urmă, iar gradaţii se întoarseră să caşte 
gura la primar şi la comisarul-şef. Hayes rămase singur. 

Primul său impuls fusese să se ia după Ryker şi după căpitan, 
dar se simţea prea încordat din cauza atmosferei supraîncărcate 
pe care o întreținea Ryker. Era sătul până peste cap de acest 
om ciudat, aşa că preferă să se învârtă singur de colo până colo 
şi intră în vorbă cu nişte poliţişti care adunau de pe carosabil tot 
felul de resturi pentru laborator. 

Ryker se opri în faţa grupului pestriţ şi îi sfredeli cu privirea. 
Arătau cu toţii obosiţi şi speriaţi. 

— Cinci, spuse el apăsat. 

Peterson îi cerceta şi el. Trei bărbaţi, o femeie şi o fetiţă de 
vreo şase-şapte ani. 

— Bine, cinci, căzu el de acord, plictisit. 

Ryker se apropie de femeie şi de fetiţa ei. 

— Cum o cheamă, doamnă? întrebă el, încercând să pară 
prietenos. 

— O cheamă June-Junie. Vă rog să nu-i mai daţi şi 
dumneavoastră dulciuri, au îndopat-o toţi până peste cap. 

Lui Ryker nici nu-i trecuse prin minte să-i dea ceva. Nu ştia 
mai nimic despre copii, numai ce văzuse din când în când la 
televizor. Fosta lui soţie izbucnise în râs când îi sugerase că ar fi 
bine să facă un copil. „Unul ca tine e de-ajuns”, spusese ea. 
„Una ca ea e prea de-ajuns”, gândise el. 


Ryker îngenunche lângă fetiţă. 

— Junie, ce s-a întâmplat în seara asta? o întrebă. 

— A fost un accident, răspunse fetiţa, lipindu-se strâns de 
mama ei. 

— Ai văzut cumva maşina aceea mică, fără acoperiş... Şi ea s- 
a ciocnit? 

— Era galbenă. 

— Maşina aia mică? 

— Da. Şi înăuntru era o doamnă drăguță. 

— Ea conducea? 

— Da. 

— Ai văzut-o de aproape? 

— l-am făcut cu mâna când a trecut. 

— Doamna drăguță în maşinuţa galbenă a trecut pe lângă 
voi? 

— Da, şi mi-a făcut şi ea cu mâna. 

— Deci era în fata voastră? 

— Da, şi apoi a încetinit. 

— Şi ce s-a întâmplat după aceea? 

— Raza portocalie s-a dus după ea. 

— Raza portocalie?!!... 

— Era ca un fulger, ca în „Războiul Stelelor”. 

— „Războiul Stelelor”?! 

— Ca razele spaţiale. 

— Ca laserul din filmele spaţiale? Urmărea maşinuţa galbenă 
cu doamna cea drăguță? 

— Da. 

— Ryker, copilul... 

— Tacă-ţi gura, Peterson! se răsti Ryker. 
Se întoarse din nou spre fetiţă. 

— Junie, raza aia portocalie a lovit maşina? 

— Da. 

— Şi ce s-a întâmplat atunci? 

— Maşina a explodat. 

— Maşina galbenă cu doamna cea drăguță? 

— Da. A sărit în aer. Doamna cea drăguță a murit? 
Ryker se ridică, privi în josul străzii, dus pe gânduri, apoi se 
întoarse şi-i răspunse scurt: 

— Da, a murit. 


CAPITOLUL 4 


Era aproape unsprezece noaptea când Ryker ajunse în sfârşit 
în faţa apartamentului său. Ziua începuse pentru el la şapte 
dimineaţa, când trecuse să-l ia pe Hayes din camera lui de la 
hotel. Ryker locuia într-un bloc vechi, cu faţada de cărămidă 
decolorată, construit pe vremuri, când se făceau lucruri mai 
puţin sofisticate, şi mai confortabile. Urcă pe jos cele patru etaje 
până la apartamentul său de la mansardă şi se aruncă în faţa 
televizorului, căutând postul local al lui Craig Rogers, să prindă 
ştirile de la ora unsprezece. Fusese o zi grea, dar avusese 
satisfacția să le arate tuturor că Peterson era un caraghios. 
„Astfel de satisfacţii se plătesc întotdeauna”, îşi spusese în 
sinea lui şi ştia că o să înceapă să plătească foarte curând, chiar 
peste câteva clipe. 

Camera de filmat localiză chipul lui Rogers, care pălăvrăgea 
despre „îngrozitoarea tragedie care a avut loc pe ţărmul estic”. 
După ce anunţă numărul victimelor, care se ridicase la 
paisprezece morţi şi treizeci şi şase de răniţi, figura lui Rogers 
dispăru, fiind înlocuită de imaginile terifiante de la locul 
accidentului. Acest post de televiziune privat nu-şi menaja 
telespectatorii deloc, şi chiar acesta era motivul pentru care era 
cel mai popular canal de ştiri din New York. Rogers însuşi făcea 
comentariul imaginilor, care arătau trupuri arse şi sfârtecate, 
bărbaţi şi femei aproape goi, cu hainele sfâşiate, care erau 
ajutaţi să urce în ambulanţe. Ryker îşi dădu seama că ei 
ajunseră acolo cu mult înaintea poliţiei. După acest montaj de 
imagini zguduitoare, apăru din nou chipul plin de compasiune şi 
înţelegere al lui Rogers, cu pelteaua de rigoare: „... şi adânca 
noastră compasiune pentru cei care... etc, etc, etc.” 

— Sigur că da - aproape ţipă Ryker - după ce i-ai arătat pe 
toţi arşi, mutilaţi şi despuiaţi, nenorocitule! 

Camera se îndepărtă şi în spatele comentatorului apăru un 
ecran. „Acum urmează bomba”, oftă Ryker. Chipul său, zâmbind 
cu gura până la urechi, apăru în spatele capului lui Rogers: era 
fotografia pe care i-o făcuseră în timp ce glumea cu Hayes pe 
seama agenţilor. Din fericire, Hayes lipsea de pe ecran. Ryker 
oftă iarăşi. 


„— Nu ştim de ce sergentul Joe Ryker zâmbeşte în mijlocul 
atâtor suferinţe, când printre concetăţenii noştri sunt atâtea 
victime, putem numai să presupunem...” 

— Luate-ar dracu', Craig! 

„... acum un interviu cu sergentul Ryker...” 

Filmul îl arătă pe Ryker - care ştia dinainte la ce să se aştepte 
- clipind buimac în faţa reflectoarelor şi holbându-se cu un aer 
stupid la microfonul pe care îl avea sub nas. 

„Vechiul truc”, suspină el. „Proiectorul băgat în ochi, 
microfonul în nas, camera pe tine, şi imediat potopul de 
întrebări, că nici n-apuci să-ţi dai seama bine pe ce lume eşti. 
Cel mai vechi truc din abecedarul reporterului! Şi lui Rogers îi 
place la nebunie”. 

Se ridică şi închise televizorul. „Ţi-o plătesc eu Craig! Am să 
ţi-o plătesc de n-ai s-o poţi duce!” promise Ryker în sinea lui. 

Se gândi să scoată şi telefonul din priză, ştiind la ce avalanşă 
de reproşuri şi critici trebuia să se aştepte de-acum înainte. 
Drept replică, telefonul începu să sune chiar în clipa aceea, 
umplând cu ţârâitul lui strident tot apartamentul. Era Arthur 
Hayes. 

— Joe, ai văzut... 

— Da, Arthur, ne întâlnim mâine dimineaţă la secţie. Să fii 
acolo la şapte fix. 

— În regulă. 

Imediat ce aşeză receptorul în furcă, telefonul începu să sune 
iarăşi. 

— Da, eu sunt. Da, am văzut, spuse, fără să mai aştepte 
întrebarea. 

— Ascultă, Ryker - se auzi vocea lui Peterson -, şeful a decis 
că în treaba asta e vorba de omucidere şi m-a însărcinat pe 
mine; şi cum e sectorul tău, vreau să te ocupi tu de caz. 

— Ca să te ajut pe tine să ajungi inspector? 

— Ai face mai bine să-ţi ţii gura şi mâine dimineaţă la opt să 
fii la secţie. Îmi mut cartierul general în sectorul tău, mai spuse 
Peterson. 

— A dracului plăcere ce-o să-mi facă să lucrez cu tine, 
căpitane... începu Ryker, dar Peterson închisese. 

Trânti enervat receptorul în furcă, dar imediat telefonul 
începu să sune iar. 

— Da? 


— Joe, tu eşti? 

— Da, ce faci? 

Era Eleanor, fosta lui soţie. Suna la fiecare două-trei 
săptămâni, numai ea ştia de ce. 

— Cum mai merge contul sutienelor? întrebă el, proptindu-şi 
receptorul sub bărbie ca să-şi poată căuta ţigările. 

Ştia că putea să dureze ceva timp conversaţia cu Eleanor, 
având în vedere obiceiul ei sâcâitor de a-i vorbi despre tot felul 
de oameni străini, ca şi cum se aştepta ca el să-i cunoască. 

— Contul tampoanelor, îl corectă ea. Agenţia rulează aproape 
douăzeci de milioane în contul ăsta, şi eu răspund de toată 
afacerea. 

— Ei, nu spune! exclamă el admirativ, deşi puţin îi păsa de 
toate astea. 

Pentru nimic în lume nu putea să înţeleagă de ce se încingea 
ea aşa şi îşi bătea capul atâta, numai ca să vândă câteva 
nimicuri publicului american. 

— Ei da, spune! râse ea încântată. Şi dacă reuşesc să-i 
păcălesc pe flăcăii ăia în nădragi soioşi din Carolina de Nord, o 
să fiu avansată. 

„Flăcăi în nădragi soioşi”? se miră Ryker. Găsi în sfârşit o 
ţigară de foi rătăcită într-unul din buzunarele de la pantaloni şi o 
aprinse. Simţi cum fumul îi arde plămânii şi începu să tuşească. 

— Ţi-am spus să renunti la porcăriile alea! Or să te omoare, îi 
reproşă ea. 

Deşi ştia că sună tocmai de la Chicago, avea impresia că îi 
aude vocea din camera de alături. 

— Probabil, dacă nu mă omoară nenorociţii ăştia mai înainte, 
spuse Ryker, scuipând apoi flegma care i se adunase în gât. 

— Ţine-te tare, Joe. Asta-i tot ce poţi face. 

— Bine, Ellie. Ai sunat ca să mă loveşti sub centură, sau ce? 
Dacă de asta ai sunat, dă-mi voie să bag robotul în priză ca să îţi 
înregistrez predica. O s-o pot asculta de câte ori am nevoie, ca 
să învăţ din vasta ta experienţă de... 

— Phil era sigur că aşa o să reacţionezi, explodă ea. Defensiv 
şi arogant, şi asta numai fiindcă mă străduiesc să comunic cu 
tine. 

— Cine dracu' mai e şi Phil? încercă Ryker să pară furios. 

— ÎI ştii, ţi-am mai povestit de el. E un tip cu care lucrez aici. 
În fine, a venit vorba de tine când luam masa cu Alice şi 


Renaldo. Aşa că le-am spus totul despre tine şi ei au zis... 

Ryker o lăsă să se miorlăie mai departe, îndrugând verzi şi 
uscate despre oameni pe care el nu-i cunoştea, care nu Îl 
interesau nici cât negru sub unghie, dar care îşi dădeau cu 
părerea despre el şi despre viaţa lui. Era mai bine, oricum, decât 
să vorbeşti cu reporterii. Dar nu cu mult. 

— Ei bine, mă bucur să aud de avansarea ta şi de contul 
sutienelor, dar acum trebuie să plec, spuse el după câteva 
minute. 

— Tampoanelor, îl corectă ea automat, după care adăugă: La 
ora asta? 

— La toate orele, răspunse Ryker. 

Ea nu înţelesese niciodată, nevoia lui de a fi în stradă şi câtă 
satisfacţie găsea el în munca lui. De asta îl părăsise: el nu voise 
să se mute la Chicago, când agenţia o promovase acolo. 

Ryker trăise cu ea zece ani, şi când ea îl anunţase că i se pare 
mai importantă cariera ei decât căsnicia lor, se simţise zdrobit. 
Acum se gândea, că, deşi o iubise, nu o cunoscuse niciodată cu 
adevărat. 

Imediat ce-şi luă rămas-bun şi puse receptorul în furcă, 
telefonul sună din nou. Îl lăsă să sune, iar el intră în baie să îşi 
spele funinginea de pe faţă. Costumul bej, dintr-un material 
neşifonabil, era împroşcat tot cu noroi şi mirosea îngrozitor a 
fum, a cauciucuri şi carne arsă, dar el nu băgă de seamă, şi 
oricum, nu-i păsa. Apoi intră în dormitor şi scoase din dulapul de 
haine o lanternă. De pe şifonier, două feţe zâmbitoare priveau 
fix undeva în afara cadrului: era el şi cu Eleanor. Ea era 
îmbrăcată într-un costum de tweed maron, care îi plăcea fiindcă 
îi făcea părul auriu-roşcat să strălucească ca un nimb în jurul 
capului. Era frumoasă, inteligentă şi sub aparenţa ei blândă se 
ascundea un tigru. Lui Ryker nu-i venise niciodată să creadă în 
atâta noroc, să cucerească şi să păstreze lângă el o asemenea 
femeie. Avusese dreptate. 

Aşeză fotografia cu faţa în jos şi trecu în mica bucătărie. 

Înşfacă o sticlă de bere şi câteva gogoşi, le îndesă în 
buzunare şi ieşi. Telefonul continuă să sune în apartamentul 
pustiu. 

O luă spre est pe Strada a Noua, apoi spre sud, apoi din nou 
est, înspre East River. Nu ştia exact ce caută, dar găsea 
interesantă posibilitate existenţei unui ucigaş instalat cu o 


puşcă cu lunetă pe un acoperiş. Pentru Ryker, criminalii erau cu 
toţii nişte cretini pe care îi împărțea în trei categorii: puşti care 
au pus mâna pe o puşcă ca pe o jucărie nouă, asasini 
profesionişti, şi dementi în toată regula. Primele două categorii 
nu-l îngrijorau. 

Dacă un glonţ norocos produsese incredibila catastrofa, un 
puşti sau un profesionist s-ar fi speriat de moarte şi ar fi dat bir 
cu fugiţii. Dar dacă era vorba de un psihopat, pe ăsta 
spectacolul putea să-l încingă şi mai tare şi să ajungă la 
concluzia că i-ar plăcea să vadă din nou, poate chiar în seara 
asta, nişte incendii drăgălaşe, şi să-şi dorească să asculte din 
nou bocetul sirenelor. 

Asta îl îngrijora pe Ryker, şi încă foarte tare. 

Tocmai se învârtea pe lângă locul accidentului, când o 
mişcare bruscă îi atrase atenţia. 

— Eşti înconjurat! strigă o voce din întuneric. 

Era Bo Lindly, detectiv din circumscripţia lui Ryker. 

— Ce te-a făcut să ieşi din casă în toiul nopţii? îl întrebă 
Ryker. 

— Vino, o să-ţi arăt, răspunse Lindly, pornind-o în josul străzii 
pustii. 

— În seara asta mă interesează un singur lucru, bodogăni 
Ryker, urmându-l totuşi. 

— Da, ştiu. S-ar putea să aibă legătură. Ştii că amicul tău, 
trupetele din Queens... 

— Cine, Hayes? 

— Da, Hayes. A găsit numărul de înmatriculare al 
Mercedesului după ce ai plecat tu. Părea să aibă o gaură de 
glonţ. Încă n-a fost identificat şoferul. lar radioul şi televiziunea 
înspăimântă lumea cu povestea aia răsuflată despre „psihopatul 
ucigaş”. 

— Să ştii că se potriveşte. 

Ryker avea dreptate în privinţa trăgătorului. Spera să nu aibă 
dreptate şi în privinţa faptului că era un psihopat. Lindly sări 
peste treptele sparte ale unei clădiri părăsite. Pe uşă era pus 
sigiliul poliţiei şi o tăbliță pe care scria: 

LOCUL CRIMEI. SUB SUPRAVEGHEREA POLIŢIEI. OCOLIŢI 
ZONA. 

— Vrei să spui că şi-a prins sula în încărcător când îşi monta 
puşca cu lunetă, aici înăuntru, şi tu ai dat peste el? 


— Aproape, spuse Lindly, deschizând lacătul. 

Intrară în hol şi îşi aprinseră amândoi lanternele. 

— Laboratorul de criminalistică şi cei de la judiciar şi-au 
terminat treaba şi au trimis cadavrul la morgă. Era un bătrân, un 
vagabond, probabil, care îşi făcea nevoile lângă zid. L-am găsit 
cu capul zdrobit. 

— Cu patul puştii? 

— Aşa se pare. Cel puţin două lovituri, lateral şi orizontal, nu 
în moalele capului, şi în spate, cu un instrument lung, netăios. 
Cam în felul în care foloseşte cineva un pat de puşcă. „Lovitură 
orizontală cu patul puştii” i se spune în armată. 

— Cine l-a găsit? 

— Galeria veselă care a trecut pe aici, să vadă focurile de 
artificii de pe autostradă. Cineva s-a gândit să anunţe după ce 
au stat mai bine de o oră pe acoperiş. Au spus cu toţii că au 
crezut că altcineva anunţase deja poliţia. l-am gonit de pe 
acoperiş, dar toate urmele dispăruseră deja, asta în caz că aici 
s-a cocoţat amicul nostru cu lunetă. 

— Ar fi putut folosi intrarea asta ca să se urce pe oricare 
acoperiş, în tot şirul ăsta de clădiri. 

— Nu chiar. Acoperişurile în ambele părţi sunt cu un etaj mai 
înalte. Nu poţi să treci decât cu ajutorul unui complice care să te 
ridice. 

— Ai aruncat şi tu vrun ochi pe acoperiş? 

— Hm, da... dar e atâta mizerie acolo... O să ne uităm ca 
lumea mâine dimineaţă. 

— Hai, vino, holul ăsta pute îngrozitor. Hai să vedem 
acoperişul. 

Urcară gâfâind scările până ajunseră sus. Se văzură nevoiţi să 
păşească cu multă grijă printre deşeurile a nenumărate 
petreceri ilicite. Dădeai la tot pasul peste sticle goale de vin şi 
de whisky, prezervative albe şi prezervative festiv colorate, cutii 
goale de bere, punguţe de plastic în care fusese odată heroină, 
fiole golite şi sparte şi câteva ţigări de marijuana fumate pe 
jumătate. 

— Facem o petrecere? întrebă Lindly. 

— În niciun caz în gaura asta împuţită. O să venim cum se 
luminează de ziuă să ne uităm din nou. Deocamdată fă-mi vânt 
pe acoperişul ăla, şi pe urmă poţi să-ţi iei liber, dacă vrei. 

— Şi cum mai cobori dacă plec? 


— Şi cum cobor dacă stai? Sar. Acum împinge-mă sus şi ai 
grijă să laşi chepengul deschis. 

Ryker îşi stinse lanterna. 

— Gata, eroule, te-am urcat. 

„Eroul” se rostogoli peste parapetul acoperişului alăturat, în 
timp ce Bo Lindly se îndepărtă fără zgomot. Ryker se lipi cu 
spatele de parapet şi ciuli urechile. Luna dispăruse cu totul în 
spatele norilor prevestitori de furtună, care întunecau cerul. Îşi 
simţea mirosul propriului trup mai puternic decât mirosul de 
smoală încinsă al acoperişului. Deodată, auzi dinspre capătul 
celălalt un suspin slab, apoi ochii săi prinseră o mişcare. Îşi 
scoase încet pistolul Police Special calibrul 38 pe care îl avea 
prins de gleznă, apoi se asigură că şi revolverul Ruger Magnum 
357 era la locul său, în hamul de sub braţ. Se aruncă în poziţie 
culcat şi strigă: 

— Nicio mişcare! Poliţia! 

Auzi un scâncet. Sări în picioare şi traversă acoperişul din 
câţiva paşi. Doi puşti spanioli, cu ochi somnoroşi, stăteau lipiţi 
de zid, cu desăvârşire goi. Trupurile lor lucioase, ciocolatii, 
contrastau puternic cu pătura albă de sub ei. Ryker aprinse 
brusc lanterna. 

— la uite, Romeo şi Julieta! Hablan inglés? 

— Si, răspunse băiatul înspăimântat. Vă rog, lăsaţi-ne să ne 
îmbrăcăm. 

— Sculaţi-vă în picioare. 

Băiatul se ridică primul, apoi şi fata, încet, cu ezitări. 

„N-au mai mult de treisprezece sau paisprezece ani”, 
constată Ryker în sinea lui. Fata adoptă poziţia clasică a femeii 
surprinsă goală, acoperindu-şi pubisul cu o mână şi sânii cu 
cealaltă. 

— Lăsaţi-o să se îmbrace, îl imploră băiatul. E doar un copil! 

_ — Copiii nu şi-o trag pe acoperişuri, numai fetele mari o fac. 
Intâi să-mi răspundeţi la nişte întrebări. 

Ryker continua să ţină pistolul aţintit asupra lor. Ştia că 
teroarea era cel mai bun mijloc ca să dezlegi o limbă, care altfel 
rămâne ferecată, dacă nu treci îndată la violenţă. 

— De cât timp staţi aici? 

— De când a plecat toată lumea care a venit să vadă 
accidentul. 

Fată dădu din cap. Păreau că se resemnaseră cu postura lor 


umilitoare şi că doreau să răspundă cât mai repede la toate 
întrebările, ca să se termine mai iute. 

— Nu şi mai înainte? 

— Nu. 

Ryker surprinse o privire evazivă din partea fetei şi îi băgă 
lanterna în ochi. Apoi mută fascicolul de-a lungul trupului ei, 
încet, în sus şi în jos. 

Părea că fetei îi vine să intre cu totul în zid de ruşine. 

— La dracu'! Stai nemişcată! urlă la puştoaica care scâncea. 

Fata începu să plângă încetişor, dar Ryker nu se lăsă 
impresionat. 

— Aţi venit aici înainte de accident, continuă el cu voce joasă. 
Aţi venit aici să vă regulaţi de la asfinţitul soarelui. 

Fata căscă ochii mari, plini de lacrimi. „Se pare că puştii ăştia 
au impresia că sunt singurii din New York cărora le-a dat 
vreodată prin minte să-şi facă de cap pe un acoperiş”, se gândi 
Ryker. 

— Da, suspină fata, ştergându-şi lacrimile şi încercând să-şi 
acopere cu cotul sânii mici, încă neformaţi. 

— Am venit aici cum aţi spus. Era un bărbat pe acoperişul 
celălalt... ne-am uitat în jos... l-am văzut... 

— Era înarmat. Ne-am speriat, aşa că ne-am ascuns aici sus, 
scurtă băiatul povestea. 

— L-aţi văzut trăgând? 

— Nu. 

— Cum arăta? 

— Nu l-am văzut decât din spate. Înalt, solid, cu părul blond. 

— Cum era îmbrăcat. 

— Avea un bluzon militar verde. î 

Ryker rămase o clipă pe gânduri. Işi dădu seama că 
ascundeau ceva. „Nu vor să spună că l-au văzut când a tras”, îşi 
spuse în sinea lui. „E timpul să desparţi şi să cucereşti”. 

— În regulă, iubito, îi făcu el semn cu arma. Treci în capătul 
celălalt. Mişcă! 

Fata aruncă o privire scurtă spre băiat, apoi o luă la fugă prin 
întuneric, se auzea numai scârţâitul pietrişului sub tălpile ei 
mici, în timp ce travers acoperişul. Băiatul făcu o mişcare, şi 
Ryker îndreptă din nou pistolul spre el: 

— Să nu cumva să te mişti din locul ăsta, eroule! Dacă dă 
răspunsurile corecte, n-o să păţească nimic. 


Din câţiva paşi ajunse şi el în capătul celălalt, lângă fata care 
tremura din toate încheieturile. Îşi strecură pistolul în buzunar şi 
o înşfacă de părul lung şi negru, silind-o să îngenuncheze la 
picioarele lui, apoi îşi începu rechizitoriul  şuierându-i 
ameninţător în ureche: 

— L-ai văzut pe omul acela trăgând cu puşca? 

— Nu! 

— De câte ori a tras? 

— Noi am fugit! N-am văzut nimic! 

— Cum arăta puşca? 

— Era lungă, foarte lungă. _ 

Fata se zvârcolea pe pietrişul ascuţit. Incerca să nu se lase cu 
toată greutatea pe genunchi, dar cu cât se mişca mai mult, cu 
atât pietrişul îi intra în carne. Într-un sfârşit, cuprinsă de 
disperare, se încleştă de picioarele lui Ryker, reuşind să-şi salte 
de la pământ genunchii cu câţiva centimetri, balansându-se pe 
vârfurile degetelor de la picioare. Ryker o trânti din nou în 
genunchi. 

— S-a auzit vreun zgomot când a tras? 

— Nu l-am văzut trăgând. 

Fata izbucni într-un plâns necontrolat, zguduitor. Ryker n-o 
mai trase de păr şi îi spuse să se ridice, apoi se întoarse cu paşi 
mari în capătul celălalt, de unde băiatul privea neliniştit în 
direcţia lor. 

— O.K., prietena ta a scuipat fasolea, /os frijoles. Acum să aud 
şi povestea ta, şi ar fi bine să sune la fel, că altfel îţi fac /os 
cajones mingi de tenis. Sabe? 

— Bine, am să-ţi spun tot, suspină băiatul, descurajat. 

L-am văzut trăgând. 

— De câte ori? 

— De două ori cred. 

— Crezi? 

— Puşca nu făcea niciun zgomot. Omul s-a smucit înapoi de 
două ori, cam aşa... 

Mimă şocul produs de reculului unei puşti. 

— Niciun zgomot? 

— Nu, nu s-a auzit nimic. 

— S-a văzut vreo lumină? Sau foc la gura puştii? 

— Nici zgomot, nici foc la gura puştii. Crezusem că am surzit, 
dar a doua oară când a tras, a ieşit din puşcă o flacără lungă. 


Băiatul spuse tot ce-şi mai aminti, şi când termină, Ryker îl 
conduse spre parapetul care dădea spre clădirea pustie de 
dedesubt. Fata stătea ghemuită lângă zid, şi la apropierea lor, 
făcu o încercare patetică să îşi acopere goliciunea. 

— Nu-i momentul pentru false modestii, domnişorico. Haideţi, 
săriţi peste zid. Le făcu semn spre acoperişul de jos. 

— Hei, ţi-am spus tot ce voiai. Acum lasă-ne să ne îmbrăcăm! 
se rugă băiatul. 

— Mişcă! tună Ryker. 

Îl înşfăcă de încheietura mâinilor şi îl atârnă de zid, apoi îi făcu 
vânt dincolo. Urmă fata, pe care o prinse iubitul ei. Trecu şi 
Ryker, dintr-un singur salt. 

Odată ajunşi pe fieful trăgătorului, Ryker îi conduse la locul 
crimei pas cu pas, iarăşi şi iarăşi, în timp ce el lua notițe cu un 
ciot de creion ros la capăt. 

— Aici e locul exact unde a îngenuncheat? 

— Da. 

Ryker scoase o bucată de cretă murdară, cenuşie, şi făcu un 
semn. 

— Vă mai amintiţi şi altceva despre ucigaş? 

Nu răspunse niciunul. 

— Dar despre armă? 

— Păi... făcea un fel de lumină albastră, spuse băiatul. 

— O lumină albastră? 

— Da. 

— Eşti sigur că era albastră, şi nu roşie sau verde? 

Băiatul dădu din cap. Ryker era nedumerit. Telescoapele cu raze 
infraroşii lăsau să se vadă în afară o lumină roşie, iar 
telescoapele Starlight dădeau o lumină verde. Îşi făcu o notiţă 
ca să nu uite să întrebe la Oficiul de Expertiză Balistică. Aştia 
erau experţi în arme ciudate. 

— Altceva vă mai amintiţi? 

— Nu. 

Fata părea că reuşise să treacă peste timiditatea ei, sau 
poate nu-i mai păsa, observă Ryker. Scoase un pachet de ţigări 
şi le oferi. Un gest minor, dar băiatul acceptă una, jenat. Fata 
zâmbi şi scutură din cap. Ryker aprinse ambele ţigări, apoi 
rămase privind-o pe a lui un lung moment. Se întoarse în sfârşit 
spre cei doi, parcă ar fi acceptat cu greu să împartă cu ei o 
ţigară. 


— Ucigaşul fuma? A mâncat ceva? A băut ceva? Gândiţi-vă 
bine. 

— Da, răspunse fata încetişor. A băut o sticlă cu suc de 
portocale. 

— Zi mai departe. 

— A scos-o din buzunarul mare din faţă al hanoracului militar 
şi a băut din ea. 

— Eşti sigură că era suc de portocale? 

— Da. Era foarte cald şi mi s-a făcut şi mie sete când l-am 
văzut. 

Ryker trecu cu lanterna peste resturile împrăştiate pe 
acoperiş. 

— A aruncat sticla aici? 

— Da. N-a băut-o toată şi a pus-o jos. 

Ryker îngenunche. Descoperi în lumina lanternei o sticlă de 
suc de portocale pe jumătate plină, aruncată lângă zid. 

Le ceru apoi numele şi adresele. Locuiau în blocurile din 
vecinătate. 

— Putem să plecăm? întrebă băiatul. 

— Da, luaţi-o din loc, răspunse Ryker. 

Dar copiii continuau să stea încremeniţi, uitându-se lung la 
formidabilul zid înalt de trei metri, care îi despărţea de hainele 
lor. 

— Bine, spuse Ryker. Hai să mergem. 

Băiatul îşi aşeză piciorul gol în palmele lui Ryker şi fu împins 
în sus, peste zid, pe acoperişul de deasupra. Fata ezită, apoi îşi 
încredinţă şi ea piciorul scării formate din mâinile lui Ryker. 
Polițistul văzu rănile de pe picioare şi genunchii juliţi de pietriş. 
În timp ce o ridica uşurel, roşi toată pe sub pielea arămie, îl privi 
în ochi şi îi zâmbi. Băiatul o prinse de mâini şi în clipa următoare 
dispăru de cealaltă parte a zidului. Ryker simţi un zvâcnet în 
vintre când se aplecă şi îşi înfipse degetul în gâtul sticlei de suc 
Orange Crush. 


CAPITOLUL 5 


Izbucnise furtuna şi Ryker ajunse ud până la piele în faţa 
hotelului Saxon, pe Strada a 3-a Est. Işi privi ceasul: era 
douăsprezece jumătate noaptea. Construcţia, aproape o ruină, 
nu avea nimic saxon: faţada era în stilul renaşterii italiene, holul 
era spaniol sau maur, angajaţii erau cu toţii negri şi spanioli, 
clienţii amestecați, iar directorul era evreu. 

De la recepţie află că „domnul Hayes are un musafir peste 
noapte”. Ridică din umeri şi luă cheia, totuşi. Traversând holul 
cu covoare orientale jerpelite şi cu palmieri ofiliţi, se întrebă 
dacă n-ar putea să recurgă şi el la un „musafir” de noapte, de 
acum înainte. Paznicul care asigura securitatea, un poliţist 
închiriat cu faţă de şobolan, părea că se întreabă şi el acelaşi 
lucru şi sfârşi prin a-i face lui Ryker o ofertă. 

— Poate mai târziu, îi răspunse. 

— Şefule, nu vrei să-ţi aduc o sticlă proaspătă de suc? îl 
întrebă stârpitura sarcastic, uitându-se lung la sticla lipicioasă 
de suc de portocale care atârna de capătul degetului lui Ryker. 

— Sau poate preferi un băiat, continuă el, urmându-l pe 
Ryker în liftul îmbibat de urină. 

Liftul se opri la etajul lui Hayes şi uşile se deschiseră. Paznicul 
încă zâmbea obraznic, când se trezi deodată țintuit de ochii 
aceia verzi, sfredelitori. Apoi simţi o durere şi se făcu întuneric. 
Ryker ieşi din lift înainte ca uşile să se închidă peste omul chircit 
pe podea. Ryker era încordat şi nervos şi simţea nevoia să bea 
ceva. 

Intră în camera lui Hayes, care n-avea aer condiţionat, ci 
numai un ventilator amărât la fereastră, care de abia se 
învârtea. 

Hayes şi o blondă tânără cu picioare lungi zăceau goi, 
adormiţi peste mormanul de cearşafuri. Ryker înaintă de-a 
lungul patului şi scoase din noptieră o sticlă de gin 
„Fleishmann”. Luă o înghiţitură, îşi clăti gura şi scuipă. Apoi se 
aşeză pe marginea patului, lângă blondă, şi bău îndelung. Cei 
din pat se mişcară şi Ryker aprinse brusc lumina. 

— Brigada de moravuri! strigă el, apoi râgâi. 

Hayes sări în sus şi fata începu să ţipe, încercând să se 


acopere cu cearşaful. 

— E ciudat cum le apucă pe târfe ruşinea când intră în 
cameră alt bărbat, spuse Ryker. E un reflex, probabil. 

Hayes se frecă la ochi. 

— Joe, tu eşti? 

— Fără nume, te rog. Am o reputaţie pe care trebuie să mi-o 
păstrez. 

— Joe, ce mama naibii... 

— Am venit să te felicit că ai găsit numărul ăla de 
înmatriculare, Arthur. 

Fata reuşise să intre sub cearşafuri. 

— Ce dracu' se întâmplă aici, Artie? 

— Probleme de serviciu, doamnă, răspunse Ryker solemn, 
după care mai luă o înghiţitură lungă de gin. 

— Puteai să aştepţi până dimineaţă! spuse Hayes furios. 

— Dă-te jos de pe pat, te rog. Eşti ud leoarcă, se băgă şi 
pipiţa. 

— Nu, nu mă dau jos din pat, sunt prea obosit. Şi-apoi, deja e 
dimineaţă. 

Ginul i se urcase la cap. Târfuliţa începu să chicotească. 
Hayes izbucni: 

— Ascultă, Joe... 

— Nu, tu să asculti. În primul rând, de ce nu era pus lanţul de 
siguranţă? În al doilea rând, unde ţi-e arma? În al treilea rând, n- 
ai lăsat la recepţie niciun mesaj în ce priveşte ora la care trebuie 
să fii trezit dimineaţă. În al patrulea... 

— Bine, bine, eram şi eu foarte obosit. 

— Felul ăsta de a fi obosit s-ar putea să te coste, băiete. 

Dacă eram peştele curvuliţei ăsteia, aş fi putut să intru aici şi să 
plec cu tot cu pistolul tău, cu banii tăi, cu actele tale şi cu 
respectul de tine însuţi în buzunarul meu de la spate. 

Blonda îl privea pe Ryker aprobator. Lui nu-i scăpă privirea şi-i 
spuse: 

— Fugi şi pudrează-ţi nasul, blondino! 

Fata îşi scoase picioarele lungi de sub cearşaf şi dispăru în 
baie. „Blondă oxigenată”, constată Ryker. 

— Ce tip de telescop are lumină albastră? întrebă el. 

— Cum? 

Hayes aţipise din nou. 

— Albastră, n-auzi? 


— De unde dracu' să ştiu eu? Poate vreun telescop Starlight 
mai ciudat? întrebă Hayes, apoi îi pică în sfârşit fisa. E vorba de 
telescopul nenorocitului ăluia de lunetist? 

— Cu amortizor şi cu reprimarea focului de la gura puștii. Ce 
fel de armă ar putea fi asta, Arthur? 

— La dracu'... stai să mă gândesc, probabil bătrâna M 14. 
Astea erau puştile cu lunetă folosite în Vietnam. Calibrul 7,62 
milimetri. Un model vechi, greoi, dar de o mare acuratețe, nu ca 
rahaturile astea din plastic care se folosesc astăzi. 

— Poţi să tragi cu ea trasoare incendiare? 

— Sigur! Dar cum ai ajuns tu la asta? 

— M-au ajutat Romeo şi Julieta. Doi puşti care îşi făceau de 
cap pe un acoperiş din preajmă. Ascultă, vreau să afli tot ce se 
poate afla despre lunetişti, puşti, telescoape şi alte chestii de 
genul ăsta şi îmi raportezi mâine dimineaţă la opt. 

— În regulă, Joe. Noapte bună. 

Ryker nu îl luă în seamă şi continuă: 

— lei sticla asta goală de suc şi te duci chiar acum cu ea la 
laborator să-i ia amprentele. Prioritate absolută. In opt ore vreau 
rezultatul. Cauţi rezultatele pe computer, dacă e cazul. 

Hayes scoase un geamăt de disperare, în timp ce din baie se 
auzea sunetul inconfundabil al unui duş în funcţiune. Ryker 
rupse o foaie din notesul său şi o aruncă pe pat: 

— Asta-i tot ce am putut obţine ca descriere: înalt, blond, 
origine anglo-saxonă. Amprentele de pe sticlă provin de la mâna 
dreaptă, deşi s-ar putea să fie câteva şi de la mâna stângă, şi 
poate şi alte amprente. Individul s-ar putea să n-aibă cazier, dar 
eu îl suspectez că e un fost militar, aşa că cei de la 
Departamentul Federal ar putea găsi ceva prin dosarele lor 
militare. Dacă nu reuşesc să determine exact amprentele, vreau 
o listă cu toţi posibilii suspecți. 

— Am înţeles. 

— Afară plouă, aşa că ai grijă cu sticla. 

Când fata intră în cameră, înfăşurată într-un prosop, Hayes 
era deja îmbrăcat şi gata de plecare. Se opri în faţa sticlei de 
suc de pe dulap şi nu ştia ce să facă. 

— Bagă-ţi degetul în gâtul sticlei, Arthur! 

— Am eu grijă de toate pe aici. Ne vedem la opt. 

Hayes părăsi camera, aruncând în urmă o privire plină de 
regrete şi chemă liftul. Uşile se deschiseră şi stârpitura de 


paznic, încă întins pe jos, se holbă la el cu ochii cât cepele. 
Văzuse din nou aceeaşi sticlă de suc Orange Crush, dar de data 
asta se hotărî să îşi ţină gura. 

Între timp, Ryker se dezbrăcase de hainele din care nu mai 
ieşise de aproape optsprezece ore. 

— Artie mi-a plătit toată noaptea, aşa că e pe gratis, iubitule, 
susură prostituata, aruncând prosopul de pe ea. 

— Ce mai: eşti o scumpă! 

— Un adevărat dur, ha? 

Ryker încuie uşa, bău ce mai rămăsese în sticla de gin, apoi o 
aruncă într-un colţ. Fata îl privi dintr-o dată speriată. Era cu 
desăvârşire gol, cu excepţia unei şosete şi a hamului de sub 
braţ, cu pistolul în el. Fata se uita înspăimântată la armă. 

— Eşti într-adevăr poliţist, nu-i aşa? Adică n-ai de gând să mă 
împuşti sau să-mi faci cine ştie ce? 

Ryker culese prosopul de pe jos şi i-l aruncă în braţe. 

— Şterge-mă, comandă el. 

Era prea obosit şi prea excitat ca să mai facă duş. Fata se 
conformă fără să mai spună nimic. Când termină, Ryker îi 
ordonă scurt: 

— Pe podea! 

— Pe podea? 

— lubito, să nu-ţi zic de două ori! 

Blonda se întinse pe covorul prăfuit şi îşi desfăcu larg 
picioarele frumoase. Ryker se aruncă peste ea şi o întrebă 
zâmbind: 

— Ţi-ai făcut vreodată de cap pe un acoperiş, când erai mică? 


La cinci dimineaţa, Ryker îşi lua deja cafeaua într-unul din 
birturile soioase deschise toată noaptea, care împânzeau 
Manhattan-ul în partea de jos a țărmului estic. Furtuna trecuse 
şi aerul era îngreunat de o ceaţă umedă. In birt nu erau decât 
câţiva vagabonzi zgribuliţi în faţa ceştilor de cafea proaspătă şi, 
când Ryker ceru şi a doua cafea, grecul din spatele tejghelei îşi 
spuse că neobişnuitul client nu putea fi decât un copoi sau un 
criminal. 

Când îi aşeză cana cu cafea căldicică, Ryker îi flutură 
legitimaţia pe sub nas. Copoi, deci. Barmanul se aştepta la tot 
ce putea, fi mai rău. 


— Cum te cheamă? 

— Demetrius. 

— Puteam să ghicesc. Ascultă, Demetrius (îşi încercă Ryker 
norocul), aseară pe la nouă şi jumătate a venit aici un tip înalt, 
cu părul blond, într-o jachetă militară de camuflaj, verde. 
Mergea cu un picior ţeapăn. 

Făcu o pauză şi îl privi pe grec drept în ochi. Erau le fel de reci 
şi de lipsiţi de expresie ca şi ai lui. „Un tip dur”, constată Ryker. 
Pauza se transformă într-o lungă tăcere, cei doi bărbaţi 
continuau să se privească în ochi. Intr-un târziu, grecul cobori 
privirea. 

— N-a fost, spuse el. 

— Inalt, blond, în jachetă de camuflaj? repetă Ryker. 

— Nu. 

— Tu eşti proprietar aici, Demetrius? Nu-i o afacere prea 
strălucită, dar ar putea să-ţi meargă şi mai prost dacă te duc 
acuma la poliţie. Sunt un om ocupat, să ştii. S-ar putea să 
dureze toată ziua. 

— Da, a fost aseară, dar pe la şapte, şapte jumătate, se 
precipită Demetrius. Ducea ceva înfăşurat într-un ziar. 

„N-avea cum să circule cu ditamai puşca în locurile publice”, 
se gândi Ryker. „S-a descotorosit de ea pe undeva sau poate că 
locuieşte prin preajmă. A venit aici înainte să pornească la 
vânătoare”. 

Il chestionă pe grec încă vreun sfert de oră, aruncă o 
bancnotă de zece dolari pe tejghea şi plecă. Era sigur că omul 
era în stare să ajute la alcătuirea unui portret-robot. 


Ryker se învârtea agale pe lângă clădirea unde acţionase 
lunetistul, aşteptându-l pe Bo Lindly care trebuia să sosească şi 
el curând cu cei de la Laboratorul de Criminalistică. Se aşeză pe 
treptele ciobite ale casei părăsite şi îşi aprinse o ţigară. Străzile 
erau încă pustii la acea oră, cu excepţia unui cerşetor nenorocit 
care scormonea prin tomberoanele de gunoi, înainte de sosirea 
celor de la curăţenia oraşului. 

— Pasărea care se scoală de dimineaţă prinde viermele cel 
mare, nu-i aşa, tataie? răsună vocea lui Ryker în liniştea 
dimineţii. 

Cerşetorul tresări surprins. Nu-i plăcu ce văzu şi trecu repede 


pe cealaltă parte a străzii. Ryker se luă după el. 

— la vino încoace, moşule! 

Cerşetorul arăta de parcă se aştepta să fie bătut sau, în cel 
mai bun caz, să fie zgâlţăit niţel, aşa că îşi întoarse buzunarele 
pe dos ca să îi arate lui Ryker că n-avea nimic asupra lui. Ryker 
îl privi lung câteva clipe, întrebându-se care din ei doi arăta mai 
jalnic. Apoi îşi scoase trabucele din buzunarul de la piept, înfipse 
unul în gura ştirbă a bătrânului şi i-l aprinse. Cerşetorul zâmbi: 

— Eşti cumva copoi? Sau vreun detectiv particular? 

— la spune, unde dormi? 

— Pe unde apuc. Câteodată acolo... (arată spre clădirea 
zăvorâtă). Camerele sunt toate încuiate şi sigilate, dar dorm în 
holul de la intrare sau pe paliere. L-au omorât pe Charlie acolo, 
noaptea trecută. 

— Ştii tu mai multe despre asta, nu-i aşa? 

— Nu ştiu decât că e mort, domnule. 

— Eraţi prieteni? 

— Vagabonzii n-au prieteni. Îl cunoşteam numai. 

— Ai văzut cumva pe aici un tip înalt, blond, într-o bluză 
militară? 

— Ce atâta tam-tam pentru un beţiv nenorocit? Ne omoară în 
fiecare zi, şi tot ce face poliţia e să care de-aici cadavrele. 
Câteodată nu fac nici atât. 

— Săptămâna asta e la modă sloganul „Fiţi buni cu 
cerşetorii”, aşa că facem un efort special. Răspunde dracului 
odată la întrebări! 

— L-am văzut o singură dată, ieri. Se învârtea pe lângă blocul 
ăsta de aici. 

— La ce oră? 

— Domnule, nu m-am uitat la un ceas de ani de zile! 

— Dar cam ce oră crezi că era? 

— În jur de şase, cred. Încerca uşile. 

— L-ai recunoaşte după o fotografie? 

— Cred că da. 

Ryker scoase din buzunar o bancnotă de douăzeci de dolari şi 
o rupse în două. 

— Cealaltă jumătate o s-o primeşti la circumscripţia 8, 
diseară, la şase, spuse Ryker şi-i bagă jumătate de bancnotă în 
buzunarul cămâşii. Uită-te la ceasurile publice şi ai grijă să 
ajungi la timp. Ai şi tu vreun nume. 


— Mă cheamă Bob Reid. 

— Intreabă de Ryker, Bobby. 

Razele soarelui se filtrau printre colinele Manhattanului. 
Urcând strada plină de pete de soare şi de murdărie, Ryker dădu 
peste Bo Lindly, care arăta neobişnuit de proaspăt, având în 
vedere ora. 

— Bună dimineaţa, Joe. Ai găsit ceva interesant prin pubele 
sau te-a învins concurenţa? 

Zâmbi arătând cu mâna înspre vagabond. Acesta scormonea 
prin gunoaie cu frenezie, străduindu-se s-o ia înaintea maşinii de 
gunoi, care îşi făcuse deja apariţia la capătul şirului de clădiri, 
adunând pubelele. 

— Ai dormit pe acoperiş azi-noapte? continuă Lindly. 

— Auzi, ţi-ai pus-o vreodată pe acoperiş, când erai puşti? 

— Nu, am crescut în suburbii, unde toate acoperişurile sunt în 
pantă. Numai veveriţele se împerecheau pe acoperişuri. 

— Hai să mergem sus. Am o poveste extraordinară pentru 
tine, până vin cei de la laborator. 


La şapte şi jumătate, Ryker urca scările de la circa de poliţie. 
Aripa de est, construită în 1898, se coşcovise de tot şi colcăia de 
gândaci şi şobolani. Aşa că în 1954 adăugaseră o aripă nouă, 
înspre vest, ca să încapă cei două sute de poliţişti care operau 
în zonă. O construiseră din cărămidă roşie, în timp ce aripa 
veche era din cărămidă albă, dar între timp ambele clădiri 
ajunseseră negre de murdărie şi dobândiseră armonia la care nu 
se gândise nimeni. 

Ryker salută din cap sergentul de servici şi urcă la etajul doi, 
unde se afla Departamentul Local de Investigaţii. Căpitanul 
Peterson îşi instalase postul de comandă în sala de conferinţe, 
cu tăblia mesei arsă toată de scrum de ţigara şi cu mocheta 
înnegrită de murdărie. Peterson nu sosise încă, aşa că Ryker avu 
onoarea să vâneze primul gândac din ibricul de cafea. Mai 
rămăsese cafea din noaptea trecută şi Ryker o turnă în cana 
electrică, apoi se trânti obosit pe un scaun desfundat şi îşi 
aprinse ultimul trabuc. Când începu să fiarbă cafeaua, îşi turnă o 
ceaşcă din zeama aceea, pe care o îmbunătăţi cu puţin zahăr 
pătat de muşte şi cu frişcă îngălbenită. Tocmai atunci intră 
Peterson, care îl privi nemulţumit. Nu-i plăcea să ajungă nimeni 


la servici înaintea lui. 

— la loc, simte-te ca acasă, aprinde-ţi un trabuc şi serveşte-te 
cu o cafea, spuse Peterson, pe un ton de politeţe batjocoritoare. 

Căpitanului nu-i plăcea ca oamenii să se simtă bine în „postul 
lui de comandă”, deşi nu era biroul lui. Ryker ştia, dar nu ţinea 
cont. De fapt, de asta o şi făcea. 

— A fost un frumos exemplu de interogatoriu, cel pe care l-ai 
luat fetiţei aseară, spuse Peterson cu ciudă. Nimeni nu s-a 
gândit s-o ia la întrebări. Desigur, după ce a găsit Hayes 
numărul de înmatriculare găurit de glonţ, am fi ajuns oricum la 
aceeaşi concluzie. De asemenea, şi câţiva martori aflaţi în spital 
au văzut urma pe care a lăsat-o trasorul incendiar. 

— Altceva ai mai aflat? 

— Ei bine, chiar dacă nu-ți vine să crezi, au reuşit să găsească 
cartuşul prin toate gunoaiele alea, cum s-a luminat de ziuă. 

— Calibrul 7,62? 

Peterson rămase cu gura căscată. 

— De-abia acum cinci minute am aflat! 

— Eu am aflat mai devreme. 

— Şi ce-ai mai aflat, mă rog? După cum arăţi, se vede că n-ai 
stat prea mult pe acasă după ce te-am sunat aseară. Ţi-a dat 
cumva Craig Rogers insomnii? 

— Într-un fel. Uite ce e, căpitane, te superi dacă o să 
continuăm discuţia asta după ce vine şi Hayes? Trebuia să ne 
întâlnim aici, dar probabil a mai fost reţinut în oraş. 

— Unde în oraş? 

— La Academie. L-am trimis azi noapte acolo cu nişte 
amprente. 

— Ce amprente? 

— Îţi spun mai târziu. 

— Dar tu când mai dormi? 

— În timpul şedinţelor tale, căpitane. 

Peterson se ridică şi se duse spre uşa Biroului Operativ. 
înăuntru, patru detectivi şedeau şi îşi beau cafelele, iar 
locotenentul Fischetti, care tocmai intrase, căsca de zor. 

— Domnilor, vreţi să fiţi amabili să poftiţi aici? O să facem o 
scurtă şedinţă, îi chemă el la ordine. 

Cei patru detectivi şi locotenentul Fischetti intrară în sala de 
conferinţe. Se aşezară la masă, cât mai departe de Ryker, care 
duhnea în ultimul hal, după cum şi arăta. 


— Domnilor, unii dintre dumneavoastră, sau chiar toţi, s-ar 
putea să fiţi implicaţi în această afacere cu lunetistul până când 
se va încheia, aşa că vreau să luaţi parte cu toţii la această 
şedinţă. Acum îl aşteptăm pe Hayes şi încă patru detectivi, pe 
care i-am obţinut de la Centru. 

În sală se făcu rumoare şi oamenii începură să se foiască pe 
scaune. Numai Ryker îndrăznea să fumeze. Trecuse pe ţigări 
obişnuite, semn că era pe cale să se întâmple ceva. Puțin după 
ora opt, Hayes dădu buzna gâfâind în sala de conferinţe, 
purtând în braţe un dosar voluminos. 

— Amprentele sunt bune! Avem... 

Tăcu brusc, observând deodată cele şapte perechi de ochi 
aţintite asupra lui. Ryker i se adresă primul: 

— Intră, Arthur, avem petrecere de zile mari. Nu vrei o 
lăptucă proaspătă? 

Hayes se aşează la măsuţa de cafea. 

— Să continuăm, interveni Peterson abrupt. În primul rând, 
şoferul Mercedesului s-a dovedit a fi o studentă de la 
Universitatea Columbia. Era din Pennsylvania, fără duşmani 
cunoscuţi, şi aşa mai departe. Putem presupune că a fosto 
victimă întâmplătoare. Ucigaşul a fost probabil atras de culoarea 
vie a maşinii. 

Peterson o ţinu aşa cu prelucratul. Şi recapitulatul fără sfârşit. 
Ryker căsca. În încăperea închisă se făcea din ce în ce mai cald. 
Fischetti încercă la un moment dat să deschidă fereastra, dar 
era înţepenită. Ryker îi luă lui Hayes dosarul din mână şi începu 
să răsfoiască hârtiile dinăuntru. În sfârşit, Peterson îşi încheie 
monologul şi privi de jur împrejur: 

— Deci, astea sunt faptele, domnilor. Mai are cineva de 
adăugat? Vreo sugestie cu privare la ce avem de făcut de aici 
înainte? 

Ryker aşteptă să vadă dacă voia cineva să ia cuvântul. 
Peterson se întoarse spre el: 

— Sergent, n-ai nimic de spus? Sau acum lucrezi pe cont 
propriu? 

Ryker se ridică în picioare şi Peterson avu o tresărire vizibilă. 
Întotdeauna dădea impresia că se aştepta să fie lovit. „Într-o zi 
chiar o să-l pocnesc”, îşi spuse Ryker în sinea lui, apoi vorbi, în 
sfârşit: 

— Nu cred că Bo Lindly a apucat să dea raportul, dar cred că 


vă amintiţi că a găsit aseară cadavrul unui beţiv vagabond. 
Chestia e că acest caz al lui se leagă de mica noastră problemă. 

Ryker le povesti pe scurt despre cercetările lui din timpul 
nopţii, le relată detailat discuţia cu puştii spanioli, apoi încheie 
cu grecul, cu vagabondul şi cu Bo Lindly. Urmă o lungă pauză, în 
care fiecare îşi adună gândurile. Hayes se ţinea să nu 
izbucnească în râs: locotenentul Fischetti şi cei patru detectivi 
arătau de-a dreptul impresionați, în timp ce Peterson se străduia 
să găsească o modalitate de a minimaliza importanţa celor 
descoperite de Ryker. In cele din urmă, Peterson sparse tăcerea: 

— De ce n-au venit mai devreme copiii aceia să raporteze? 

Ryker râse batjocoritor: 

— Fiindcă chiar atunci toţi copiii din oraşul ăsta au încetat să 
mai creadă în Moş Crăciun, au încetat să mai creadă în sistem, 
în poliţişti şi toate celelalte. Un copil de-acolo de unde locuieşti 
tu, pe insulă, probabil că ar fi raportat. 

— E-n regulă, sergent, n-am nevoie să-mi ţii discursuri 
sociologice despre cum cresc copiii din mahalalele sărace. 
Tinerii aceştia, care... presupun... ăăă... care au fost surprinşi în 
timpul actului sexual... sau aşa ceva, şi cu care presupun că nu 
te-ai purtat prea drăguţ, pot ei să fie consideraţi martori 
credibili? Vor mai depune ei mărturie în condiţii „normale”? De 
ce nu i-ai adus aici să dea o declaraţie formală? Acelaşi lucru e 
valabil şi pentru proprietarul restaurantului şi pentru 
vagabondul pe care l-ai întâlnit. 

Peterson devenise acum sigur pe el. Ceilalţi detectivi se foiau 
încurcaţi pe scaunele lor. 

— Şi de ce te-ai apucat să scormoneşti de unul singur pe 
acoperiş? continue el. Puteai să chemi echipa laboratorului. 

Ryker se întrebă din nou cum de ajunsese acest om într-un 
astfel de post. Hayes, simțind tensiunea care plutea în aer, 
începu să transpire, iar Fischetti plănuia cum să intervină în caz 
că Ryker avea să izbucnească. In fond, el era comandantul lui 
direct, o slujbă imposibilă, pe care o ura. Peterson o ţinu tot aşa, 
având grijă să menţioneze şi „interviul” lui Ryker cu Craig 
Rogers şi încă alte detalii care se vede că îl măcinau de luni de 
zile. La un moment dat, se opri brusc în mijlocul unei tirade şi se 
prăbuşi în scaun. O linişte grea se lăsă dintr-o dată în încăperea 
aglomerată. 

Fischetti era încordat ca un arc, gata să sară între ei. Dar 


Ryker rămase liniştit pe scaunul lui. Toată lumea răsuflă 
uşurată. 

— Deci, cum vă spuneam se pare că-l avem pe omul nostru 
chiar aici, în dosarul ăsta, continuă Ryker, ca şi cum 
Peterson nici nu vorbise până atunci. 

Căpitanul rămase înfipt în scaunul lui rotativ, privind apatic în 
gol. 

— Arthur? 

Hayes sări în picioare. 

— Hai, spune-ne ce ai aflat! îl îndemnă Ryker, întinzându-i 
dosarul. 

— Da. Ce am eu aici sunt fişele indivizilor ale căror amprente 
ar putea corespunde cu cele găsite pe sticla presupusă a se fi 
aflat în mâna criminalului. Din nefericire, nu toate amprentele 
au fost foarte clare, aşa că am aici două sute optsprezece 
posibili suspecți, de la Departamentul local, de la 
Departamentul de Stat şi de la Departamentul Federal. M-am 
dat de ceasul morţii ca să le pot obţine atât de repede. 
Departamentul Federal ne-a trimis atât delicte penale, cât şi 
militare, din moment ce asta am cerut; cele de la Poliţia oraşului 
şi de la Departamentul de Stat sunt numai penale, desigur. 

Hayes făcu o pauză şi se uită spre Ryker, care îi făcu un semn 
aprobator din cap, aproape imperceptibil. Încurajat, Hayes 
continuă: 

— Pentru început, am putea da deoparte fişele celor a căror 
descriere fizică nu se potriveşte, adică „blond” şi „înalt”, altfel 
nu putem face o departajare. Mai departe, departamentele 
poliţieneşti din afara oraşului vor controla situaţia tuturor 
persoanelor pe care le dorim. Nouăzeci la sută probabil sunt 
închişi sau pe aproape. Îi vom controla pe cei a căror ultimă 
adresă cunoscută a fost New York. impreună cu Biroul Federal 
de Investigaţie, vom acorda o atenţie specială veteranilor de 
război, din moment ce a fost implicată o puşcă militară. Cred că 
mâine cam pe vremea asta, suspecţii vor fi reduşi cam la 
treizeci. Vor ţine legătura telefonică cu noi în permanenţă, din 
momentul în care vor începe să facă departajarea. 

Hayes trase adânc aer în piept 

— Sunt întrebări? 

Locotenentul Fischetti şi ceilalţi detectivi păreau foarte 
încântați de iminenta unui sfârşit atât de apropiat al cazului şi le 


puseră, lui şi lui Ryker, o serie de întrebări. Peterson continua să 
privească inert în tavan. Ryker luă din nou dosarul din mâna lui 
Hayes şi începu să-l răsfoiască. 

— Copiile după fotografii sunt numai pentru uz temporar, 
desigur. Când o să ajungem la suspecţii noştri, o să căpătăm şi 
fotografiile adevărate. Aş mai vrea să menţionez că niciunul din 
suspecţii din dosarele militare nu se potriveşte cu descrierea 
lunetistului nostru, ceea ce mă face să cred că într-adevăr e 
vorba de un fost militar. Mai sunt cumva şi alte păreri? 

Toată lumea îşi dădu seama că acum Ryker era cel care 
preluase conducerea discuţiilor, în timp ce Peterson tăcea 
îmbufnat, parcă în transă. Reveria îi fu întreruptă numai de 
sosirea celor patru detectivi trimişi de centru, care dădură 
buzna în sala de şedinţe supraîncălzită cu aroganţa unor 
pistolari, dând de perete uşile batante ale unui „salon” de 
provincie. 

— Aţi întârziat! izbucni Peterson, ridicându-se ţeapăn din 
scaun. 

Cei patru detectivi se uitară lung la el, aşezându-se apoi la 
celălalt capăt al mesei, cât mai departe de ei. Unul din noii 
veniţi, sergentul Ralph Fletcher, un omuleţ scund şi chel de 
cincizeci de ani, se scărpină în cap şi spuse: 

— Aveţi dreptate... 

Ryker izbucni în râs; ceilalţi se uitau prin colţurile încăperii, 
căutând vreun obiect interesant de inspectat. 

Fiind deja pus la punct de Ryker, Peterson se hotărî să-şi ţină 
gura şi să meargă mai departe cu expunerea cazului. El era un 
om ocupat şi avea programat pentru ziua aceea să ia prânzul cu 
şeful Biroului de detectivi. Dacă ăştia de la Brigada specială n- 
aveau de gând să-i respecte gradul, avea să le vină el de hac 
într-un fel sau altul. Fiecare poliţist are slăbiciunea lui şi 
Peterson era expert în a descoperi şi exploata slăbiciunile altora. 
Avea să-i aducă pe calea cea bună, sau dacă nu, să-i distrugă. 
După ce se încurajă astfel, se lansă din nou în una din 
recapitulările lui interminabile, de data asta încorporând şi 
informaţiile date de Ryker ca venind de la el. Când termină, ceru 
comentarii. 

Fletcher, ştergându-şi sudoarea de pe chelia lucioasă, spuse: 

— Sună de parcă l-am avea pe nenorocit la degetul mic. 
Dar aş avea o întrebare pentru Ryker. 


— Dă-i drumul, aprobă Peterson. 

— Cum dracu’ reuşeşti să te împuţi în halul ăsta? întrebă 
Fletcher. 

— Muncind, răspunse Ryker. Ceva despre care tu nu ştii 
nimic, tu care sforăi tot timpul, stârpitură cheală ce eşti. 

Fletcher râse, scoțând un gâjâit enervant, care semăna cu 
şuieratul unui astmatic. 

— Domnilor, vă rog! interveni Peterson. Nu e locul aici pentru 
astfel de glume. 

— Dar bine, căpitane, nu vedeţi că împute toată camera? 

Cer permisiunea să deschid fereastra şi să-l arunc afară. 

Ryker aruncă în capul lui Fletcher cu un creion, dar acesta se 
feri şi începu să râdă iar cu râsul acela care-ţi zgâria creierii. 

Peterson era şocat. Avea impresia că are de-a face cu o 
bandă de tineri huligani, nu cu oameni ai legii, şi încă 
îmbătrâniţi în meserie. Ştia că munca de teren era grea, dar 
ceea ce făceau ei era de-a dreptul absurd. Ceea ce nu ştia el era 
că Ryker şi Fletcher fuseseră cândva parteneri, şi că acesta era 
ritualul lor de cincisprezece ani, de fiecare dată când se 
întâlneau. Era un joc, un fel de comunicare între doi oameni care 
nu mai aveau nimic să îşi spună unul altuia. 

— Bine, acum plecaţi cu toţii de aici! se stropşi Peterson, 
începând să le împartă sarcinile, dar Ryker, care încă nu 
terminase ce avea de spus, îl întrerupse: 

— Aş mai avea de adăugat un singur lucru. Când am stat de 
vorbă cu puştii ăia de pe acoperiş, mi-au spus că au văzut ieşind 
din arma lunetistului o lumină albastră. 

— Era un telescop Starlight? întrebă Fletcher. 

— Nu cred. Hayes, aici de faţă, spune că Starlight-ul are o 
lumină verde. Ce naiba face lumină albastră? 

— Curul tău iarna, râse Fletcher. 

— Ba coaiele tale în ultimii zece ani, ripostă Ryker automat. 

— Ba culoarea uniformelor voastre, când o să vă retrogradez 
la simpli agenţi, îi întrerupse Peterson. 

— Hei, pot să spun şi eu ceva? interveni Hayes. Când am fost 
la Academie, am stat de vorbă cu unul din profesorii mei, 
locotenentul D'Angelo. 

Auziseră cu toţii de D'Angelo. Era un fel de monstru sacru al 
armelor, care ţi-ar fi putut spune oricând mai mult decât ţi-ai fi 
putut dori vreodată să ştii despre orice armă de foc, de la 


espingole la pistoalele Beretta. 

— După cum ştiţi, puştile Starlight sunt fabricate toate după 
un model standard pentru lunetiştii din brigăzile anti-teroriste. 
Au o putere de cinci ori mai mare decât orice altă puşcă şi pot fi 
folosite în semi-obscuritate. Tot ce vezi prin telescop are un halo 
verzui, dar se vede foarte clar. Când plouă sau e ceaţă, 
imaginea se estompează datorită luminii pe care o reflectă 
umezeala. 

Hayes realiză că, pentru prima dată, le captase în întregime 
atenţia. li făcea plăcere să fie în centrul atenţiei, dar în acelaşi 
timp simţea că îl cuprinde tracul. 

— Puştile Starlight nu pot fi folosite la lumina zilei, continuă 
el. Numai noaptea sau în amurg. 

— Dar lumina telescopului e verde, nu? îl întrerupse Ryker 
nerăbdător. 

— Da, şi se poate vedea din afară numai dacă priveşti exact 
în linie pe direcţia ţevii, pe unde se uită şi lunetistul şi probabil 
că în felul acesta au văzut-o şi copiii. Mai există o modalitate, şi 
anume să priveşti direct pe ţeavă din cealaltă parte, dar nu prea 
cred să-ţi priască descoperirea în momentul ăla. 

Toată lumea râse. Apoi Fischetti întrebă: 

— Şi până la ce depărtare se poate vedea? 

Hayes se scărpină în cap. 

— Asta se cheamă „distanţă vizuală de securitate” şi este 
distanţa până la care se vede lumina verde dacă priveşti în linie. 
Nu mi-o amintesc exact, dar putem afla. 

— Incă un lucru. Telescopul ăsta chiar îşi ia energia de la 
stele? întrebă Fischetti. 

— Nu sunt foarte sigur cum funcţionează exact, dar ştiu că 
foloseşte lumina stelelor, a lunii şi alte surse de lumină. E o 
puşcă electronică şi are ca sursă principală de energie o baterie 
nichel cadmium. 

— Cât poate să dureze o baterie? Poate fi înlocuită? 

— Bateria durează cinci ore de uz continuu. Dacă considerăm 
că pentru fiecare tragere sunt necesare cinci minute sau chiar 
mai puţin, rezultă în jur de şaizeci de trageri individuale, 
presupunând că bateria a fost plină de la început. Deci nu 
putem miza pe faptul că ucigaşului nostru o să i se termine 
bateria. De asemenea, nu ştiu dacă poate fi înlocuită. 

— E foarte interesantă marfa ta, băiete. Dar am înţeles că 


lumina era albastră ca o fofoloancă îngheţată, spuse Fletcher. 

— De-abia de aici începe să fie interesant, continuă Hayes. 
Locotenentul D'Angelo mi-a spus că armata lucrează acum la un 
prototip mult mai performant pe care ei îl numesc „Mark V”. 
Nimeni nu ştie mai multe amănunte - e supersecret. Dar ceva 
tot se ştie: lumina generată e albastră. Şi încă un lucru: e de 
zece ori mai performant decât telescopul standard Starlight, 
foloseşte mult mai puţină energie, e un model computerizat, 
miniaturizat... 

— Şi, mai mult decât atât, are şi aer condiţionat, nu ca 
încăperea asta! explodă Fletcher. 

Hayes păru de-a dreptul ofensat. 

— Ei, da! „Mark V” face tot ce vrei, în afară de cafeaua de 
dimineaţă! 

— Presupun că nu poţi să-ţi cumperi una, interveni Peterson. 

— Nu, domnule. Dacă omul nostru are o astfel de armă, 
trebuie să fi furat-o dintr-o bază militară, sau mai degrabă dintr- 
un arsenal sau centru de experimentări. 

— Verificaţi şi asta, spuse Peterson. Acum mergeţi cu toţii pe 
teren şi luaţi urma suspecţilor de pe lista lui Ryker. 

— Cum rămâne cu vagabondul? întrebă Fischetti, luându-și 
notițe. 

— O să vină încoace în jur de şase, ca să pună mâna pe 
cealaltă jumătate din bancnota de douăzeci de dolari. E greu să- 
i dai de urmă unui vagabond, dar între timp noi vom departaja o 
listă cu adresele din Manhattan, propuse Ryker. 

În timp ce vorbea el, intră în încăpere un alt detectiv. Văzând 
că Peterson era întors cu spatele, îi întinse un mesaj lui 
Fischetti. Acesta aruncă o privire şi se strâmbă: 

— Oamenii ăştia nu-şi pierd timpul deloc. 

Apoi citi cu voce tare: 

— „Vero Beach, Departamentul de Poliţie Florida, raportează 
că William Hart, posibil suspect, e proprietarul unui magazin 
alimentar în oraş. Se află încă aici”. Pune un „X” pe el, Hayes. O 
să curgă din greu cu mesaje din astea tot restul zilei, mai spuse 
Fischetti. 

Ryker interveni. 

— Hayes a avut o noapte grea, aşa că de ce să nu stea aici şi 
să se ocupe el de telefoane? 

— Bine, în regulă, căzu de acord Fischetti. Atunci te ocupi tu 


cu verificarea celor din Manhattan? 

— Mă ocup eu. Se pare că sunt numai trei sau patru. O să am 
grijă de ei după ce vorbesc întâi cu copiii şi cu grecul, dacă mai 
e cazul, dar cred că grecul o să-l recunoască, dacă lunetistul e în 
dosarele astea. 

— Ai nevoie de un partener? îl întrebă Fischetti. 

— O să-l iau pe Bo Lindly. Ei, dacă nu mai are nimeni nimic de 
adăugat, vă mulţumesc tuturor pentru timpul pe care mi l-aţi 
acordat. Haideţi acum să facem nişte copii după dosarele astea. 

O tăcere apăsătoare se lăsă în încăpere. Unul câte unul, 
oamenii îşi îndreptară privirile asupra lui Peterson, care stătea în 
continuare cu spatele la ei. Ryker rupse tăcerea: 

— Poate că ne-am înşelat cu toţii, băieţi! Poate n-a fost niciun 
lunetist, poate a fost doar un extraterestru! 


CAPITOLUL 6 


După ce ieşiră din sala de şedinţe, Fischetti îi spuse: 

— Nu trebuia să spui una ca asta, Joe! 

— N-am putut să mă abţin, şefule! 

Ryker se îndreptă spre scări şi Hayes se luă după el. 

— Spune-mi, ce-i chestia asta cu extratereştrii? 

— Oameni de pe alte planete, zâmbi Ryker. 

— Dă-o naibii Joe, nu poţi să-mi răspunzi şi mie odată ca 
lumea? 

— Pe bune, sunt oameni de pe alte planete! 

După o clipă păru să se răzgândească: 

— In regulă. Ascultă-mă bine şi după aia uiţi totul. Ne-am 
înţeles? 

— Sigur, Joe. 

— Ei bine, circula o glumă pe aici înainte de venirea lui 
Peterson. Inspectorul Conolly era exact ca Peterson, o otreapă 
băgată în politică şi care se credea Sherlock Holmes. De fiecare 
dată când aveam câte un caz împuţit - adică nu existau niciun 
fel de indicii - obişnuiam să spunem că „extratereştrii au făcut- 
o”. Conolly avea cât de cât simţul umorului, numai că a început 
să folosească frază asta din ce în ce mai des. Ştiam cu toţii că 
era foarte stresat: avea o slujbă grea într-un oraş plin de 
probleme - asta nu mai trebuie să ţi-o spun eu. În fine, într-o zi 
comisarul i-a cerut un raport complet despre o serie de crime în 
care nu reuşiserăm să facem nimic şi Conolly i-a răspuns în scris 
că extratereştrii au făcut-o. De asemenea, i-a învinovăţit tot pe 
extratereştri pentru o grămadă de chestii care nu merg bine în 
tara asta. Ca să scurtez povestea, comisarul l-a găsit numai bun 
de trimis să se joace cu pistoale cu apă şi l-a trecut în rezervă. 
Acum e într-un balamuc vesel, pe undeva, prin Long Island. 

— Ce vrei să spui, Joe? Crezi că Peterson...? 

— Eu n-am spus nimic, mârâi Ryker. 

Cobori la parter şi fotocopie amprentele, apoi înmână 
originalele unui agent şi îl trimise să le ducă înapoi sus. Copiile 
lui le băgă într-un plic şi părăsi clădirea. Când ajunse pe Sixth 
Street, se opri la o tarabă şi ceru o îngheţată de lămâie. Era 
leşinat de oboseală şi de căldură. Işi sugea îngheţata şi îşi dorea 


o pastilă de benzendrină - ceva care să-l ţină pe picioare încă 
câteva ore. Apoi merse până la casa părăsită unde stătuse 
lunetistul. Observă că cei de la Laboratorul de Criminalistică 
aproape terminaseră, aşa că îl întrebă pe unul din oamenii care 
transportau nişte echipamente într-o dubă de poliţie, dacă l-a 
văzut pe detectivul Bo Lindly prin preajmă. 

— E pe acoperiş, îi răspunse omul. 

Ryker urcă scările şi trecu prin holul care mirosea infect. 
Observă că pereţii, caloriferul şi balustrada scării erau acoperite 
cu un praf alb. De-a lungul peretelui, coborând până la podeaua 
lipicioasă, era trasată cu creta o linie albă, marcând conturul 
trupului beţivului mort în genunchi. Nu observase niciunul din 
aceste amănunte în noaptea trecută, pe întuneric. „Probabil că 
ăia de la laborator s-au amuzat copios când au desenat conturul 
cadavrului. Nu se întâmplă în fiecare zi să moară cineva în 
genunchi, cu sula în mână”, se gândi Ryker, urcând agale 
treptele. Când ajunse la etajul al doilea, se opri gâfâind şi se 
sprijini de perete. Inima îi bătea ca un ciocan, îşi simţea gura 
uscată şi pielea îi era rece şi umedă. După ce se odihni câteva 
secunde, urcă mai departe până la ultimul etaj. Lindly se afla 
aşezat pe bordura acoperişului care dădea înspre stradă, notând 
ceva într-un carnet. 

— Dă-mi o ţigară, spuse Ryker sfârşit. 

Lindly scoase din buzunarul de la piept o ţigară Marlboro şi i-o 
întinse. Ryker îi rupse filtrul, o aprinse şi începu să fumeze cu 
lăcomie. Mâinile îi tremurau şi inima începu iar să îi duduie în 
piept. Fumă ţigara până îi arse degetele, numai după aceea o 
aruncă. 

— Le-am promis soţiei şi copiilor că-i duc la mare în vacanţa 
asta, i se adresă Lindly, continuând să scrie mai departe în 
carnet. Plecăm peste două zile. Urăsc blestemata asta de plajă, 
dar m-am gândit că, dacă tot sunt obligat să mă duc, să încep 
de pe acum să mă obişnuiesc cu soarele. Mă ard de fiecare dată 
foarte tare, dar îmi închipui că dacă folosesc fiecare ocazie ca să 
mă prindă niţel soarele... 

— Acum lucrăm împreună. 

— ... aş putea să evit... urmă Lindly. 

— Cazul ăsta o să fie probabil sărbătoarea de Ziua Muncii. 

— ... Să mă mai prăjesc ca anul trecut. 

— Aşa că n-o să fie niciun fel de concedii până nu terminăm 


cu povestea asta. 

— Eu mai degrabă m-aş duce la munte, dar am închiriat deja 
o cabană pe coastă, aşa că... 

— Nu trebuie să te duci nicăieri, n-ai cum să pleci, încheie 
Ryker. 

Lindly păru să înţeleagă, în sfârşit. Se uită disperat la Ryker: 

— Joe, nevastă-mea o să mă omoare! 

— Încetează odată cu văicărelile astea de cretin ţinut sub 
papuc! 

— Uite ce-i, Joe, tu nu înţelegi ce înseamnă presiunea 
familiei... 

Se întrerupse brusc. 

— |lmi pare rău, Joe. 

Ryker nu-i răspunse. Încercă să-şi amintească vacanţele cu 
Ellie, dar nu reuşi. Probabil din cauză că părăsiseră foarte rar 
oraşul în toţi cei zece ani de căsnicie: întotdeauna fuseseră prea 
ocupați sau prea obosiţi. O duseseră bine împreună o vreme, 
atunci, la început. Când doi oameni se iubesc şi tânjesc unul 
după altul, nu le trebuie cine ştie ce distracţii extravagante. Le e 
de ajuns un pat sau o podea... sau un acoperiş. 

— Ai mai descoperit ceva nou pe aici? îl întrebă Ryker. 

Lindly se ridică încet şi îşi şterse cu batista faţa care şiroia de 
sudoare. 

— Nu prea. Băieţii de la Laborator au luat amprentele de pe 
fiecare centimetru din locul ăsta blestemat: sute de amprente 
diferite. Niciun cartuş gol. Niciun lucru neobişnuit pe care să-l fi 
putut arunca omul nostru. Tu cum te-ai descurcat cu sticla 
aceea de suc? 

— Am găsit ceva. Hai să facem o plimbare până la 
restaurantul meu favorit, cu specific grecesc şi îţi povestesc 
totul pe drum. 

— Şi cu porumbeii tăi cum rămâne? 

— Dacă există în New York vreun loc în care să găseşti un 
puşti într-o zi ca asta, în niciun caz n-o să-l găseşti acasă. 

Pe drum, în timp ce îl punea pe Lindly la curent cu ultimele 
noutăţi, Ryker scormonea cu ochii în toate părţile după martorii 
lui, dar până ajunseră la restaurantul grecului nu întâlniră 
niciunul. Lindly se opri în faţa cârciumii dărăpănate şi murdare. 

— Drăguţ loc, n-am ce zice! exclamă el ironic. 

— În schimb, cafeaua e grozavă, îl împinse Ryker înăuntru. 


Aer condiţionat nu aveau şi temperatura din restaurant era 
cam cu zece grade mai ridicată decât afară. Deşi era ora 
prânzului, localul era cu desăvârşire gol. Cu toate astea, 
barmanul pregătea cu mare sprinteneală nişte băuturi cu multe 
cuburi de gheaţă, de doi dolari bucata. Privirile li se întâlniră în 
aceeaşi clipă. 

— Deci? întrebă Demetrius, ieşind de după tejghea şi 
ştergându-şi mâinile pe şorţul unsuros. 

— Acum ştiu de ce se numeşte ţara asta Grecia! interveni 
Lindly, trecându-şi degetul pe tejgheaua îmbâăcsită de grăsime. 

— Deci, a mai trecut pe aici omul nostru? întrebă Ryker. 

— Ne-am înţeles că o să vă anunţ, dacă mai vine. 

— N-aveam nicio îndoială. 

— Omul ăsta... El e lunetistul pe care-l căutaţi? 

— Poate... 

Ochii lor se înfruntau din nou. „Dobitocul ăsta iar vrea să-şi 
măsoare puterile cu mine!” îşi spuse Ryker, plictisit şi se uită 
intenţionat în altă parte. Grecul nu apucă să se bucure de 
victoria lui decât o clipă, căci, urmărind privirea lui Ryker, 
încremeni. 

— Nevastă şi copii, care va să zică? întrebă el, scormonind cu 
privirea în dosul tejghelei, unde o femeie cu pielea măslinie şi 
clasicele trăsături greceşti turna ceai cu gheaţă într-o carafă. 

„Probabil că a fost o femeie frumoasă la vremea ei”, îşi spuse 
Ryker în gând. În spatele ei trebăluiau un băiat şi o fată cam de 
zece ani. Trupurile lor slabe se mişcau cu repeziciune, în 
aşteptarea clienţilor nerăbdători. 

— Nu mi-ai spus că ai şi ajutoare aici, Demetrius! 

Grecul se uită înapoi spre Ryker, care continua să-i cerceteze 
familia şi descoperi o mare ameninţare în ochii poliţistului. 

— Ei n-au fost aici ieri! N-au văzut nimic! 

— Ba au fost aici. Şi sigur că l-au văzut. 

— Eu l-am văzut mai bine, spuse Demetrius. M-am uitat drept 
în ochii lui, aşa cum m-am uitat şi în ochii tăi. Ei n-au văzut 
nimic. 

Ryker îşi puse ochelarii lui de soare Porsche şi acum grecul 
nu-şi mai putea vedea decât propria lui spaimă reflectată în ei. 
Confruntarea voinţelor şi a orgoliului se încheiase. Grecul fusese 
înfrânt. 

— Deci, ce vrei de la mine? 


— Zici că l-ai privit drept în ochi? 

— Drept în ochi, peste tejghea. Am stat nas în nas cu el. 

— Foarte bine, atunci hai să ne uităm la nişte fotografii. 

— În bucătărie. 

— Bine, ia-o înainte. 

Grecul îşi urni trupul mătăhălos şi greoi înspre o uşă batantă 
din spatele tejghelei, aruncând câteva vorbe în greceşte când 
trecu pe lângă soţia sa. Ryker şi Lindly îl urmară. În restaurant 
era cald, dar în bucătăria strâmtă şi fetidă era de-a dreptul un 
infern. Miasme greţoase amestecate cu aburii mâncării făceau 
aerul irespirabil. Lindly simţea că îi vine să leşine sau să vomite, 
sau amândouă la un loc. 

— O masă, ceru Ryker scurt. 

Grecul se îndreptă spre masa de măcelărie, murdară de 
sânge, care se afla în mijlocul bucătăriei. Cei doi se aşezară faţă 
în faţă, în timp ce Lindly se duse lângă uşa din spate, încercând 
să respire puţin aer curat. Ryker scoase fotografiile din plic şi le 
împrăştie pe masă, fără alte preliminarii. Grecul îşi puse mâinile 
lui uriaşe pe masa împuţită şi începu să urmărească fotografiile 
care i se perindau prin faţă. Ryker începuse cu criminalii penali, 
dar când ajunse la primul militar, se opri şi îl întrebă: 

— El? 

— Nu. 

— El? 

— Nu. 

Exerciţiul acesta continuă până când întrebările şi 
răspunsurile începură să sune ca o litanie medievală. Stropi de 
sudoare cădeau pe fotografiile care se succedau cu repeziciune. 

— El? 

— Nu. 

— El? 

Se lăsă o clipă de tăcere. Grecul ridică mâna de pe masa de 
măcelărie şi puse un deget butucănos, plin de sânge, pe 
fotografie: 

— Ele. 

Lindly se apropie şi el, părăsind uşa de lângă care respirase 
până atunci putoarea pubelelor de gunoi de pe aleea din spate. 

Ryker întoarse fotografia şi o privi: degetul mare al grecului 
lăsase o pată de sânge pe figura lui Henry Cyrus. 

Cei doi poliţişti priviră în tăcere fotografia, o bună bucată de 


vreme. Apoi Ryker scoase din buzunar o bancnotă mototolită de 
douăzeci de dolari şi o aruncă pe masă. Grecul împinse înapoi 
bancnota şi se întoarse spre Lindly: 

— Prietenul tău caută un criminal, dar chiar el miroase a 
moarte. 

Apoi se ridică şi ieşi încet pe uşa batantă. Ryker şi Lindly 
ieşiră prin spate. 

Pe alee era cel puţin mai răcoare, dacă nu altceva, şi cei doi 
se opriră o clipă să se odihnească. Ryker mai luă o ţigară de la 
Lindly şi îşi scoase ochelarii de soare. 

— Cred că i-a mirosit a păr şi a carne arsă. 

— Mirosurile astea se impregnează în haine, ştii... îndrăzni 
Lindly. 

Ryker se uită la el lung. 

— Poate. 

— Aăă... de ce nu te duci până acasă să te cureti niţel? Pot să- 
i caut eu pe puştii ăia şi ţi-i aduc la secţie. 

— Nici măcar nu ştii cum arată. 

— Toţi arată la fel. Primul pe care îl văd cu nădragii plini de 
spermă, am şi pus mâna pe el. 

— Cam toţi puştii de pe aici au în jur de paisprezece ani şi cu 
toţii au nădragii plini de spermă. Aşa că, decât să te învârţi pe 
aici toată după-amiaza căutând mozol pe toate sulele din 
cartier, mai bine îi caut eu. Hai să mergem acum să mâncăm 
ceva. 

In timp ce străbăteau aleea pavată cu pietriş amestecat cu 
gunoaie, văzură deodată un şobolan enorm care îi fixa de peo 
ladă de gunoi răsturnată. Era atât de mare, că ar fi putut sfâşia 
cu uşurinţă un câine de mărime mijlocie. 

O porniră pe strada pârjolită de caniculă şi intrară într-un 
restaurant mizer. Se aşezară într-un separeu şi Ryker, după ce 
îşi mai aprinse o ţigară de la Lindly, scoase pe masă fişa care 
însoțea fotografia lui Cyrus şi începu să citească cu voce tare: 

— „Cyrus, Henry - R.A.12397444 - Armata Statelor Unite, 
Infanterie - Corpul de Elită - cetăţean american - locul naşterii: 
Coffeyville, Kansas - data naşterii: 17 aprilie 1953 - trecut în 
rezervă la 8 mai 1975 - ultima încadrare: Fortul Jackson, 
Carolina de Sud - data intrării în serviciu: 16 ianuarie 1973 - 
caracterizarea serviciului: onorabil - Specialitatea Trupe militare 
de Ocupaţie, Unitatea de Infanterie 11B10 - domiciliul: Strada 


Harrow 143, Coffeyville, Kansas - decoraţii militare: Medalia 
Serviciului de Apărare Naţională, Medalia Serviciului în Vietnam, 
Decorația de Combatant Infanterist, Medalia Campaniei din 
Vietnam, Ordinul „Inima de Purpură” - remarci suplimentare: 
Spitalul Forţelor Armate Americane - Japonia; Spitalul Oakland, 
California, din mai '74 până în mai '75; Spitalul Veteranilor de 
Război, Oakland, California, din mai '75 până în prezent”. 

— Ce-i cu nenorocitul ăsta, e invalid? întrebă Lindly. Să stea 
atâta într-un spital de veterani? 

— O fi invalid, cum zici tu, dar din ce scrie aici se vede treaba 
că e invalid la cap. A fost internat la secţia de boli mintale. 

— Se pare că ăsta e. Nu putem verifica chiar acum? întrebă 
Lindly. 

— Ba da, răspunse Ryker şi se duse să îl sune pe Hayes. 

După ce termină, se întoarse la masă. 

— Dacă nu mai e în spital, crezi că el e omul nostru? întrebă 
Lindly, răsfoind raportul. 

— Sunt sigur că el e! A făcut parte din „Patrulele de 
recunoaştere cu misiuni speciale”. Aştia erau nişte tipi duri de 
tot, mai vietnamezi decât vietnamezii, care trăiau sub cerul 
liber, dormeau sub pământ, se hrăneau cu şerpi şi-i aruncau în 
aer pe ofiţerii vietnamezi pătrunzând chiar în bazele lor. 

O chelneriţă se apropie precaută de masă şi, cu ochii în 
carnet, întrebă: 

— Comandaţi? 

— Da. O sticlă de bere, fără pahar, vă rog, ceru Lindly. 

— Doi, ba nu, trei hamburgeri şi o bere, spuse şi Ryker. 

— Nu avem hamburgeri, domnule. 

— Ce?! 

— Nu servim carne. 

Ryker se uită pentru prima dată la chelneriţă şi observă în 
sfârşit sari-ul cu care era îmbrăcată. 

— Isuse! Fir-ar al naibii de restaurant indian! Adu-ne, numai 
berea, atunci. 

— N-avem bere. Nu avem autorizaţie pentru vânzarea berii. 

— Da’ cafea aveţi? 

— Da, domnule. 

— Adu-ne două cafele, spuse Lindly împăciuitor. 

Ryker aruncă o privire prin cârciuma cu pereţii făcuţi din 
placaj. Cel puţin avea aer condiţionat, cât de cât. Unul din 


ventilatoare era stricat, şi o maşinărie veche şi cloncănitoare 
încerca să facă treabă cât pentru două. Ryker putea să fie 
mulţumit. 

Telefonul din perete ţărâi deodată strident, şi Ryker se repezi 
să răspundă înainte să apuce să sune şi a doua oară. 

— Hai să mergem, îi spuse lui Lindly după ce închise. Cred că 
am pus mâna pe omul nostru: a dispărut din Spitalul de Veterani 
din Oakland acum şase luni. 

— Şi ce dracu' caută aici? întrebă Lindly, ridicându-se. De ce 
nu stă acolo, în Coffeeburg, sau de unde e? 

— Toţi psihopaţii vin încoace. Asta-i Mecca psihopaţilor! îi 
răspunse Ryker, aruncând un dolar pe masă. 

Când ajunseră în stradă, Ryker se opri la o tarabă şi, trecând 
în faţa celor care aşteptau deja la rând, cumpără patru hot- 
dogs, doi pentru el şi doi pentru Lindly. Oamenii care stăteau la 
coadă nu scoaseră o vorbă când îl văzură că se bagă în faţă 
împuţit şi murdar cum era. Îşi închipuiau probabil că-i unul din 
cei mai ţicniţi mahări din oraş sau că era vreun criminal 
periculos. Oricare ar fi fost adevărul, n-aveau de gând să aibă 
de-a face cu un astfel de individ. 

— Ştii ceva, Joe, spuse Lindly molfăind dintr-un hot dog. 

Arăţi din ce în ce mai puţin ca un membru respectabil al 
comunităţii. 

Ryker se făcu că îi vine să vomite. 

— Mai mult decât atât, ţi-ar prinde bine un pui de somn, o 
baie şi nişte haine curate, continuă Lindly, încercând să pară 
rezonabil şi prevenitor. 

— Auzi, ţi-am spus vreodată să te duci dracului? 

— De multe ori. 

— Dă-mi o ţigară! O să găsesc copiii şi după aia mă duc să mă 
odihnesc. Am să vin la secţie la şase să mă întâlnesc cu 
vagabondul ăla, dacă apare. Ne vedem atunci. 

— Bine. 

— Acum te duci înapoi la secţie şi îi aduni acolo pe toţi. 

Vezi că Peterson e de acord să-l dăm în urmărire pe ţară. Sună 
la poliţia din Coffeyville. Dacă nu l-au verificat încă pe Cyrus... 

Ryker făcu o pauză. 

— Da? 

— Nu, spune-le să se oprească. Dacă mai există în oraşul ăla 
persoane pe care el le cunoaşte, poliţiştii să vorbească cu ele. 


Spune-le să fie cât mai discreti. 

— Am înţeles. Să lucreze discret. 

— Şi sună la secţia de personal a armatei, din Saint Louis, să- 
ţi trimită dosarul lui complet, inclusiv cel medical. 

— Am înţeles. 

Ryker îi luă lui Lindly dosarul din mână, se descheie la cămaşă 
şi îl strecură înăuntru. Era sigur că a pus mâna pe criminal şi se 
hotărî să nu mai verifice şi celelalte adrese din 
Manhattan. Ceea ce voia el era să obţină o identificare de la 
copii şi de la beţiv, aşa că era hotărât să-i găsească cât mai 
repede şi să sfârşească odată cu povestea asta, căci era sigur 
că avea să urmeze o nouă vânătoare chiar în noaptea aceea. 


Copiii şi vagabonzii nu sunt greu de găsit, dacă ştii unde să-i 
cauţi, bineînţeles. Ryker începu cu ţărmul râului East River. 
Puştii erau uneori suficient de iresponsabili ca să înoate în 
canalul acela poluat şi murdar, când era foarte cald. Cercetă 
zona din apropierea blocurilor, care, datorită unui bac vechi şi 
putrezit aflat lângă mal, era locul cel mai popular pe distantă de 
mile întregi. Totuşi, în ziua aceea nu se găsise nimeni atât de 
nebun să se arunce în apă. 

De acolo se întoarse înapoi spre vest, înspre şcoala publică. 

Copiii se învârteau în jurul şcolii chiar şi în vacante, indiferent 
dacă şcoala avea un teren de joacă sau nu. Foloseau zidurile şi 
scările ca să joace handbal sau ocină, să stea aşezaţi sau întinşi, 
Şi, de asemenea, ca să fumeze, să bea şi să-şi injecteze droguri. 
Dar nu avu noroc. O luă înapoi spre râu şi cercetă micul parc 
fără nume din preajma perimetrului de case Lillian Wald, dar nici 
acolo nu găsi pe nimeni: nici pe vagabond, nici pe Romeo şi 
Julieta. 

În parc se mai afla un chioşc larg cu panourile pline de desene 
şi inscripţii şi o vegetaţie sărăcăcioasă. Privind de jur-împrejur, 
Ryker descoperi un şir de tufişuri care se mişcau furioase şi, 
cum niciun vânt nu le-ar fi putut face să se agite cu o asemenea 
vigoare, se duse într-acolo. 

— Ce naiba se întâmplă acolo? mugi el. 

— Doar ne îmbrăţişăm! se auzi o voce. 

— Bagă-ţi trompa înapoi în pantaloni şi vino imediat încoace! 

Un puşti de origine spaniolă apăru ruşinat din tufiş, încheindu- 


se la pantaloni. Nu era cel pe care îl căuta, dar Ryker se gândi 
că putea afla de la el unde era celălalt. 

— Prietena ta e timidă? 

Puştiul ridică din umeri. 

— Copiii ca voi nu mai ştiu nimic altceva decât să şi-o tragă 
toată ziua? 

Puştiul ridică iarăşi din umeri. 

— Îi cunoşti pe Hector Lopez şi pe Maria Ferrara? 

A treia ridicare din umeri. 

— Eşti o fântână de informaţii, n-am ce spune! se enervă 
Ryker. Poate prietena ta e niţel mai vorbăreaţă! Hei, iubito, ia 
fă-ţi încoace poponeţul ăla drăguţ! strigă el. 

Tufişurile începură să se agite din nou şi Ryker, dându-şi 
seama că fata încerca să fugă, sări peste tufiş şi se aruncă 
asupra ei. Piciorul i se îngropă în carnea moale a feselor, îşi 
pierdu echilibrul şi căzu. Se auzi un țipăt. Sprijinindu-se pe mâini 
şi pe genunchi, se întoarse şi dădu cu ochii de un băiat 
înspăimântat, care nu avea mai mult de doisprezece ani. 

— la te uită! exclamă Ryker, ridicându-se. Scoală de acolo, 
Juanita! Îi caut pe Hector Lopez şi pe Maria Ferrara şi cel mai 
bun lucru pentru tine ar fi să ştii unde sunt! 

Băiatul vorbea foarte prost engleza, iar Ryker şi mai prost 
spaniola, dar puştiul reuşi să îi dea de înţeles că exista un fel de 
club în subsolul unui bloc de pe Strada a 2-a Est şi că aceia pe 
care îi căuta ar putea fi acolo. După ce termină ce avea de spus, 
băiatul rămase în continuare în picioare, cu capul plecat. Mâna 
lui Ryker se repezi spre obrazul lui şi îi prinse şi răsuci nervul 
maxilarului ca într-un cleşte. Micul spaniol simţi o durere 
înfiorătoare şi se făcu dintr-odată alb pe sub pielea ciocolatie. 

— Un sfat părintesc, Juanita! Găseşte-ţi o pizdulice ca lumea 
şi scapă de acest maricon, de homosexualul ăsta! Sabe? Ai 
înţeles? 

— Si, si! ţipa băiatul, încercând să se smulgă din strânsoarea 
lui Ryker. 

Apoi el şi prietenul lui o luară la goană, mână în mână. 


Ryker suspină şi o porni înspre sud, spre Second Street. 
Era furios că nu se gândise el singur să caute în subsol. De 
altfel, ar fi putut să îi înhaţe din apartamentele lor la căderea 


nopţii, dar avea presentimentul că lunetistul avea să mai tragă o 
linie pe răboj imediat după apusul soarelui. Cu cât avea să îl 
convingă mai repede pe Peterson că era vorba de Henry Cyrus, 
cu atât mai repede putea fi ridicat de pe stradă de o patrulă de 
poliţie. 

De când se aflase pentru prima oară pe autostrada distrusă, 
cu şaptesprezece ore înainte, Ryker se simţea prins într-o cursă 
disperată contra timpului. Se întreba ce se întâmpla oare în 
mintea lunetistului în clipa aceea: se odihnea, pregătindu-se 
pentru vânătoarea de noapte? Nu cumva trecuse, în 
peregrinările lui, prin aceste mahalale sărăcăcioase, chiar pe 
lângă vizuina ucigaşului? Oare unde îşi avea ascunzătoarea? 
Într-un apartament respectabil? Într-un subsol pustiu? Pe chei, 
într-un doc părăsit? Într-un copac din parc? De fiecare dată când 
zărea un bărbat blond, ceea ce era rar prin împrejurimi, grăbea 
pasul până îl ajungea din urmă. Privirile îi erau atrase de fiecare 
vagabond întâlnit şi se uita de două ori după fiecare puşti 
spaniol, băiat sau fată. Îşi făcea gânduri din pricina beţivului. Ce 
avea să se întâmple dacă nu apărea în seara aceea? 

Ryker se uită la ceas: era două şi un sfert. Intră într-o 
dugheană şi îşi cumpără o cutie de trabucuri. Când ajunse în 
capul Străzii a 2-a Est, se opri locului privind şirul de intrări ale 
blocurilor. În mod obişnuit, scările blocului erau locul de clacă al 
mahalalei, dar arşiţa care se ridica acum din caldarâmul încins îi 
făcuse pe puşti să se refugieze lângă hidrantul din spatele 
blocului, în timp ce părinţii cu copii mici se retrăseseră prin 
parcurile din împrejurimi sau se duseseră la cinematografele cu 
aer condiţionat din centru, unde stăteau de dimineaţă până 
seara urmărind poveşti de dragoste insipide sau documentare 
neinteligibile. 

Ryker se îndreptă grăbit spre una din clădiri. Uşa din exterior 
era deschisă, dar cea dinăuntru (o uşă metalică) era încuiată. 
încercă la scara următoare: uşa de la intrare era deschisă, dar 
cea care dădea în curtea din spate era închisă. 

Ryker înjură în şoaptă şi începu încă o dată urcuşul nesfârşit 
până pe acoperiş. Ajuns sus, rămase locului privind distanţa de 
netrecut care îl despărţea de clădirea alăturată. Se aplecă peste 
marginea acoperişului din spate şi descoperi o scară de incendiu 
ruginită care pornea de la etajul de dedesubt. Fără să mai stea 
să se gândească, se săltă peste parapet şi îşi dădu drumul. Căzu 


cu toată greutatea pe structura aceea firavă şi auzi scrâşnetul 
fierului îmbătrânit. Sudurile ruginite trosneau şi bolţurile de 
prindere începură să se desfacă din tencuiala crăpată. Cobori 
cât putu de repede şi observă că ultima treaptă lipsea. Făcu o 
pauză şi îşi aprinse un trabuc. După câteva minute, urină într-un 
arc lung peste terenul de dedesubt. Văzându-şi hainele pline de 
rugină, se întrebă cum de reuşea Lindly să arate întotdeauna 
atât de spilcuit. 

Mai observă că, dacă stătea absolut nemişcat, scara nu mai 
scotea scârţâielile şi trosniturile acelea înfiorătoare. La zece 
metri sub picioarele lui se afla o junglă de bălării, care 
apucaseră să crească cu toată vigoarea până la acest sfârşit de 
august. La fel şi în curţile dimprejur, iarba câinească şi aliorul 
depăşiseră un metru înălţime. Curțile erau despărțite de 
împrejmuiri coşcovite făcute din cele mai neaşteptate materiale. 
Ryker îşi dădu seama că ucigaşul şi-ar fi putut găsi şi aici o 
ascunzătoare foarte bună. 

Apoi văzu chiar în scara de alături intrarea din spate a 
pivniţei, exact ceea ce căuta. 

Incredibil, la tot pasul dădea peste closete dezafectate, căci 
cele mai multe din aceste clădiri fuseseră construite cu un secol 
în urmă, iar canalizarea şi încălzirea centrală fuseseră adăugate 
mai târziu, de proprietarii refractari, ca o concesie făcută 
secolului XX. 

— Nimeni nu-şi bate capul să facă vreo descindere prin 
dărâmăturile astea, îşi spuse Ryker cu voce tare. 

Printre buruienile de dedesubt se puteau zări nenumărate 
gunoaie, bucăţi de fier ruginit şi cioburi de sticlă lucitoare. Sări 
ţinând trabucul încleştat între dinţi. Ateriza greoi, picioarele i se 
cufundară în încâlceala de ierburi şi căzu în faţă, simţindu-şi 
gleznele rănite de tulpinile aspre. Işi contrabalansă căderea 
sprijinindu-se în mâini şi nimeri într-un morman de cioburi. Când 
se ridică în picioare, văzu cum o pată mare de sânge i se lăţeşte 
pe mâneca stângă a sacoului cafeniu, în timp ce tot costumul îi 
era plin de murdărie şi de fecale de câine. Îşi controlă armele şi 
îşi notă în minte să facă un vaccin antitetanos. 

Sări rapid gardul în curtea cealaltă. Apoi cobori în pivniţa rece 
şi umedă, scuipă trabucul şi se strecură încetişor pe uşa care 
dădea în subsol. Rămase câteva clipe la pândă, clipind încordat, 
până se obişnui cu întunericul dinăuntru. Apoi îşi şterse gleznele 


însângerate şi aşteptă. În capătul celălalt al subsolului, peretele 
era îmbrăcat în lemn şi Ryker trase concluzia că aici fusese 
cândva depozitul de cărbuni. De undeva, din spate se auzeau 
ritmuri de sa/sa şi râsete tinereşti. Ryker se apropie încetişor de 
uşa mică şi o încercă cu grijă, dar era încuiată pe dinăuntru. 

Simţea mirosul de marijuana. Uşile care se puteau sparge 
uşor îi provocau o plăcere stranie, pe care i-ar fi venit greu să o 
exprime în cuvinte. Cei care se aflau de partea cealaltă arătau 
întotdeauna atât de surprinşi! Făcu un pas înapoi şi zâmbi. Apoi 
izbi cu umărul în uşă de trei ori la rând, şi lemnul putrezit se 
făcu bucăţi. Părea că o cohortă de diavoli năvălise în clipa aceea 
în mica încăpere, odată cu aşchiile de lemn care zburau în toate 
părţile. Fetele începură să ţipe, iar băieţii puseră mâna pe 
cuțite. Boxa de amplificare căzu la pământ şi muzica se opri. Se 
lăsă o linişte apăsătoare: erau cu toţii în expectativă. Ryker 
continua să stea în uşă şi să privească de jur împrejur. Aerul era 
greu de mirosul lămâii şi de fumul de marijuana. 

— lertaţi-mă, aici este locul de întâlnire al „Clubului celor 
patru H”? 

— Cine eşti, omule? 

— Politia. 

Băiatul cu figură de lup care vorbise îl măsură pe Ryker de 
sus până jos. 

— Pe dracu’ poliţia! 

— Este chiar poliţist, Orlando! 

Ryker recunoscu subţirica voce feminină. 

— Ferrara, Lopez - afară! ordonă el. 

Orlando interveni. 

— Cine zice, nene? 

— Zice domnul Ruger, găoază! 

Ryker scoase încet uriaşul revolver Magnum din hamul de 
umăr şi trase piedica grea. Cele două declicuri răsunară în 
liniştea înfiorată a încăperii ca poarta unui cavou, care se 
închide. 

— E-n regulă, omule, cum zici tu. 

Fata şi băiatul trecură pe lângă poliţist şi ieşiră afară. 

— Copilaşi, toate cuţitele pe podea! ordonă Ryker. 

Auzi cel puţin zece clincănituri de metal distincte, dar el nu 
reuşise încă să-şi dea seama exact câte persoane se aflau în 
încăpere. 


— Toate, am zis! îşi încercă el norocul. 

Încă două cuțite căzură pe podea. 

— Bun. Acuma, toate drogurile, toate aromele şi toate ţigările 
cu marijuana într-o singură pungă! S-a înţeles? 

Se împrăştiară degrabă cu toţii şi începură să adune ce li se 
ceruse, apoi depuseră în mâna lui Ryker o sacoşă maro. 

— Toată lumea afară! strigă el. 

Se dădu la o parte şi îi lăsă pe cei treisprezece puşti să iasă 
înainte. 

— Treceţi în lumină, lângă uşă, repede! 

Işi băgă pistolul înapoi în teacă, continuând să-i 
supravegheze. li trecu prin minte că în ultimele douăzeci şi 
patru de ore nu făcuse altceva decât să strice distracţiile altora. 

— Uite ce-i, copii! E un beţiv vagabond care o arde pe aici... 

Ryker se apucă să-l descrie pe bătrân, până ajunse la 
povestea cu jumătatea de bancnotă de douăzeci de dolari. 

— Îl cheamă Bob Reid. Îl cunoaşteţi? Primul care mi-l aduce 
capătă înapoi sacul ăsta cu rahaturi. 

Ridică sacoşa la vedere şi din piepturile tuturor se auzi un 
suspin de uşurare. Nicio problemă. Un poliţist cam ciudat, şi ce 
dacă? Toţi albii americani sunt cam ciudaţi. 

— Aveţi jumătate de oră. Ferrara, Lopez, voi rămâneţi aici! Şi 
tu, /obo! se adresă el spre spinările lor, folosind cuvântul spaniol 
pentru lup. 

Băiatul cu figură de lup, Orlando, îşi dădu seama că lui i se 
adresase. Nu-i pica bine deloc. „Unii poliţişti ţin neapărat să te 
lase cu gura căscată, o iau ca pe ceva personal”, se gândi 
băiatul. „Polițistul ăsta nu e un maricon”. 

Orlando se întoarse şi maxilarul său lung primi în plin pumnul 
lui Ryker. Se prăbuşi ca un copac doborât. Ceilalţi puşti nu 
îndrăzniră să se mai uite înapoi. Maria Ferrara şi Hector Lopez 
retrăiau spaima din noaptea trecută. Ryker se apropie de ei şi 
scoase dosarul pe care îl băgase sub cămaşă. 

— Sunteţi duşi? îi întrebă el. 

— Nu. 

Ryker înşfăcă fata de mână, o răsuci spre el şi i se uită în ochi: 
nu descoperi nicio urmă de dilataţie a pupilelor. O trase atunci 
după el şi se aşezară pe ultima treaptă de jos a scării, cu soarele 
în spate. 

— Treci în camera cealaltă, Lopez! îi ordonă băiatului. 


începu să îi arate fotografiile. Observă că fetişcana nu se 
simţea deloc în largul ei şi îşi dădu seama că din cauza duhorii 
pe care o împrăştia el în jur. 

— Dacă treci peste murdărie şi peste rahatul de câine, sunt 
chiar un tip drăguţ, ştii... 

— Ha?! 

— Concentrează-te asupra fotografiilor! 

Fata urmări o vreme figurile care i se perindau prin faţa 
ochilor. Voia să-i facă pe plac cu orice preţ acestui om 
înspăimântător, dar până la urmă izbucni în plâns. 

— Noi nu l-am văzut decât din spate! Şi era întuneric! 

— L-ai văzut din profil când fugea în jos pe scări! Şi l-ai văzut 
de sus când a coborât în stradă! tună Ryker. 

— Era întuneric! hohoti fata. 

Ryker ştia că are dreptate. Se gândi că, oricum, chiar dacă ea 
ar fi reuşit să-l identifice, mărturia ei n-ar fi stat în picioare: la 
cel puţin şapte metri distanţă, vedere din spate, profil în 
mişcare, seara târziu, aproape noapte... Din păcate, cazierele 
armatei nu conţineau şi fotografii din profil, ca acelea ale 
poliţiei. Ryker însă nu se lăsă. Când ajunse la fişa lui Henry 
Cyrus, fata se trase vizibil înapoi. 

— El e? 

— Nu. 

Fotografia lui Cyrus era mototolită şi avea o urmă de sânge. 
Îşi dădu seama că asta o făcuse pe fată să tresară. O 
strânse de braţ şi urlă furios: 

— Ăsta e! El este! 

— Bine, bine, el este! şopti fata speriată. 

Ryker se ridică dezgustat şi îl chemă pe băiat. Orlando, încă 
pe podea, avu o tresărire, apoi leşină din nou. Hector Lopez se 
grăbi la ordin. Ryker o trimise pe fată în cealaltă încăpere, apoi 
o luă de la capăt. Băiatul se uită şi el îndelung la poza mototolită 
a lui Cyrus, dar nu îl recunoscu. În spatele lor se auzi deodată un 
zgomot şi Ryker se întoarse. O fetişcană spaniolă cobora scările, 
târând furioasă pe cineva după ea. Ryker ridică privirile: atârnat 
de braţul fetei era chiar Bob Reid. Când dădu cu ochii de Ryker, 
vagabondul începu să se văicărească: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, veneam eu singur! Ai spus 
ora şase, pentru numele lui Dumnezeu! Sfinte Isuse, fetiţo, dă- 
mi drumul! 


Era îngrozitor de beat. Ryker spuse zâmbind. 

— Îmi era frică că m-ai uitat, bunicule! Hai să vedem 
jumătatea aia de douăzeci! 

— Eu... ăăă... am fost jefuit... chiar după ce ai plecat se bâlbâi 
beţivul. Nu găseşti niciodată un poliţist prin preajmă când ai 
nevoie... 

— Ai schimbat jumătatea la bancă pentru una de zece, nu-i 
aşa, şmecherule? 

— Aveam nevoie să beau ceva, recunoscu bătrânul, ruşinat. 
Dar, la naiba, aş fi venit oricum la şase ca să capăt cealaltă 
jumătate! 

— Poate... 

Ryker se bucură deodată că avusese încredere în instinctele 
lui şi că reuşise în felul ăsta să pună mâna pe el. Ştia că un 
vagabond de soiul ăsta se putea pierde pentru totdeauna prin 
mahalalele sordide ale oraşului. 

Fata care îl adusese pe bătrân observă deodată trupul întins 
încă pe podea. Orlando îşi revenise, dar se gândise că cel mai 
bun lucru era să nu se mişte din loc. Sângele care îi curgea din 
gură se lăţise într-o pată urâtă pe jos. Văzându-l cu ochii 
deschişi, fata crezu că e mort şi se sperie. Beţivul văzu şi el 
acelaşi lucru şi începu să tremure din toate încheieturile. 

Ryker clătină sacoşa cu droguri prin faţa ochilor holbaţi ai 
fetei, dar ea nu reacţionă. Il înşfacă pe bătrân de braţ şi îl târî 
după el pe scări, apoi prin holul blocului şi prin uşa din faţă. 
Când ajunseră în stradă, vagabondul îl întrebă: 

— Hei, de ce l-ai omorât pe băiatul ăla? 

— Nu s-a uitat bine la o poză! 


Îl târî după el până la secţie şi îl îmbrânci înăuntru. Ceasul din 
hol arăta ora patru şi cinci minute. Sergentul de serviciu la 
poartă tocmai pleca. Se uită lung după Ryker şi îşi spuse în 
sinea lui: „Tipul ăsta o să ajungă curând la ferma aia veselă, pe 
urmele lui Connolly!” 

Ryker era gata s-o pornească în sus pe scări, când un agent îl 
prinse de braţ: 

— Unde merg bătrâneii şmecheri? întrebă el, glumet. 

Ryker îşi scoase ochelarii de soare. Ochii îi erau umflaţi şi 
roşii, dar agentul îi recunoştea foarte bine. Salută cu mâna la 


chipiu, mormăi ceva şi o luă repede din loc. Ryker trebui să-l 
ducă aproape pe sus pe beţiv, până la Biroul Operativ. Toată 
lumea întorcea capul după ei. Când ajunseră, în sfârşit, îl trânti 
într-un scaun, iar el se aşeză la capătul mesei lungi din mijloc. 

Fischetti le făcu semn celorlalţi să iasă. 

— Te simţi bine? îl întrebă îngrijorat. 

— Destul. 

— Ăsta ţi-e martorul? 

— Asta-i. 

— Şi copiii? 

— N-au reuşit să îl identifice. O să îi aduc totuşi încoace zilele 
astea să depună o declaraţie. 

— La naiba! Erau singurii martori adevăraţi! 

— Ştiu. Unde e Peterson? 

— A dispărut. Imediat după ce ai plecat tu, azi dimineaţă. 
Lindly ne-a pus la curent cu povestea grecului şi pe urmă a 
plecat şi el. Zicea că e obosit. 

— Ce drăguţ! Şi tu cum te-ai descurcat singur aici? 

— Rutină. Până acum au fost identificaţi aproape toţi posibilii 
suspecți. Poliţia din Coffeyville spune că Cyrus n-a mai fost 
văzut de când a părăsit spitalul. Singura lui familie este o soră 
nemăritată, cu un copil. Spune că nu mai ştie nimic de el de ani 
de zile. 

— Şi cu dosarul lui militar din Saint Louis, ce se aude? 

— E pe drum. Un om de la Biroul Federal o să îl aducă 
personal. 

— Locotenente, haide să-l dăm în urmărire. 

— Întâi să obţinem o identificare mai sigură, spuse Fischetti, 
arătând spre beţiv. 

— Mie îmi ajunge identificarea grecului. Băşinosul ăsta n-o să 
fie bun de nimic timp de câteva ore. 

Fischetti se simţea pus în încurcătură şi îl blestemă în gând pe 
Peterson că plecase. 

— Nu vreau să agit spiritele de pomană. Cât zici că a băut 
individul ăsta? 

Ryker se uită înspre beţiv. 

— A băut de cel puţin zece dolari. A schimbat la o bancă 
jumătatea de douăzeci pe care i-am dat-o eu. 

Fischetti se apropie de beţiv, al cărui cap se bălăngănea dintr- 
o parte în alta. Îl apucă de laţele soioase şi îi ridică capul. 


— Miroase a whisky. 

— Acuma e mai beat decât era când l-am cules eu. Hai să-l 
deşertăm. 

— Lasă că ne ocupăm noi de asta. Tu du-te şi te odihneşte şi 
vezi ce faci cu mâna aia. Ne vedem mâine dimineaţă, spuse 
Fischetti. 

— La naiba, sunt îmbrăcat numai bine pentru o treabă ca 
asta. Hayes, ai deşertat vreodată un beţiv? 

Hayes, care se întrebase dintotdeauna când oare avea să îl 
înveţe partenerul său şi treaba asta, răspunse: 

— Nu, nu chiar... 

— Hai, vino să ne dai o mână de ajutor, îi propuse Ryker 
detectivului John Littel. 

Cei trei îl cărară pe beţiv în toaleta bărbaţilor. Hayes primi 
neplăcuta sarcină de a-l dezbrăca pe bătrânul incredibil de 
împuţit. Fischetti aduse o cutie cu sare şi un pahar, şi cei trei îl 
proptiră pe sărmanul despuiat în faţa closetului. Ryker îl ţinea 
de nas, Littel îi ţinu gura deschisă şi Hayes îi turnă pe gât două 
pahare de apă caldă amestecată cu sare. Bătrânul se înecă şi se 
sufocă, şi se sperie atât de tare, încât urină pe pantoful lui Littel. 

— Doar nu vrea să pişe pe mine tot whisky-ul pe care l-a băut 
se stropşi Littel, ştergându-şi piciorul de spatele beţivului. 

Ryker îşi pierdu răbdarea şi îi trase beţivului un pumn în 
stomac, cu forţă medie. 

— Daţi-vă înapoi! strigă el. 

Beţivul începu să vomite copios în closet şi în jurul lui. 
Porţelanul alb era acum împroşcat cu toate culorile curcubeului. 

— Mai bine îl ducem la dezalcoolizare! se strâmbă Littel. 

— E mai nostim aici, rânji Ryker. 

Repetară tratamentul cu apă cu sare până când bătrânul 
începu să vomite fiere şi acid. 

— Acum e curat ca un Colt lustruit! spuse Littel. 

Vagabondul se făcuse palid, dar Hayes arăta şi mai rău. 

Ryker îl târî pe bătrân în mijlocul sălii, Fischetti aduse o 
găleată din W.C.-ul de serviciu, puse dezinfectant în ea, iar Littel 
turnă apă caldă deasupra. Ryker îi acoperi bătrânului faţa cu 
mâinile şi strigă: 

— Numai pe păduchios, John! Să nu dai pe mine! 

— Cred că ţie ţi-ar folosi mai mult! răspunse Littel, turnând 
găleata cu dezinfectant în capul prăpăditului despuiat. 


Apoi umplu din nou găleata cu apă rece şi o turnă peste 
trupul inert, întins pe podea. Bătrânul chelălăi şi începu să se 
zvârcolească. 

— Asta e! Mai turnaţi pe el câteva găleți! 

Când terminară, Ryker îl ridică pe bătrân şi îl propti de perete. 
Era palid şi tremura din toate încheieturile, ba mai mult, 
începuse să se învineţească. Fischetti aduse un borcan cu frişcă 
şi Ryker i-o turnă pe gât. Mai mult de jumătate îi curse pe bărbie 
şi Littel îi aruncă în faţă încă o găleată cu apă rece. 

— Ajunge, spuse Ryker, ud şi el din cap până în picioare. 

Îl cărară apoi pe bătrân, încă dezbrăcat, în birou, şi îl aşezară 
într-un scaun. Tot corpul începu să i se zgâlţâie sub un nou 
acces de tremurături incontrolabile. 

— Daţi-i nişte cafea, spuse Ryker. Din cafeaua lui Peterson, 
mai adăugă el. 

Hayes aduse ibricul mare, de sticlă, plin cu cafea din biroul lui 
Peterson. 

— Face o cafea să scoale şi morţii, îi asigură el şi îi turnă 
beţivului pe gât o ceaşcă plină. 

Ca şi cum s-ar fi petrecut un miracol, acesta deschise ochii 
mari şi mai ceru o ceaşcă. După trei căni, se ridică în picioare, 
se uită la ceasul din perete şi spuse: 

— E şase fără zece. Sunt mai mult decât punctual! 

Izbucniră cu toţii în râs. 

Ryker vru să îşi scoată haina ca să îl acopere cu ea pe bătrân, 
dar sângele închegat care i se scursese din rana de la mână îi 
lipise țesătura de piele. Fischetti trase tare de mânecă şi reuşi 
să o desprindă, apoi aruncă haina pe umerii vagabondului care 
continua să tremure de frig. 

— Să-l lăsăm puţin să se adune, le propuse Ryker şi se duse la 
toaletă să îşi spele rana. 

Puțin mai târziu se adunară cu toţii în jurul mesei, urmărindu-l 
cu mare atenţie pe beţivul care, acum perfect treaz, cerceta 
fotografiile pe care i le puseseră în faţă. Fără nicio ezitare, puse 
degetul pe figura lui Henry Cyrus. 

Fischetti se ridică: 

— ÎI dăm în urmărire generală! Mai avem două ore până se 
întunecă, spuse şi se uită apoi spre vagabond. O să îl ţinem 
închis ca să îi asigurăm protecţia, hotări el. 

Bătrânul începu să se vaite, dar nu îl luă nimeni în seamă. 


— Va trebui să fim atenţi cu găoazele alea de la Liga 
Drepturilor Cetăţeneşti, le atrase atenţia Ryker. Mai ţineţi minte 
ce s-a întâmplat data trecută când am uitat pe cineva pus la 
popreală în colivia pentru beţivi! 

Fischetti îl privi îngrijorat. 

— Aranjăm noi şi asta. O să obţinem acordul lui scris. Nu-i 
aşa, tataie? se întoarse el spre vagabond. 

Ryker îşi culese haina şi se îndreptă spre ieşire. Când ajunse 
în dreptul scărilor, se întoarse şi îl strigă pe Hayes. 

— Arthur! 

— Da?! 

— Ne vedem mâine dimineaţă la ora şapte, aici! 

— S-a făcut! răspunde Hayes. 

— Joe, dacă mai împuşcă pe cineva la noapte, vrei să te 
chemăm? strigă Fischetti. 

— Nu! 

Merse tot drumul până acasă ca în transă. Prima parte a 
cazului se încheiase. Mintea i se golise de orice gând, braţul îi 
pulsa dureros şi fiecare fibră şi nerv al trupului cereau cu 
disperare odihna. De la intrare până la uşa băii se dezbrăcă din 
mers, aruncându-şi hainele în urmă. Se urcă gol în cadă şi lasă 
apa fierbinte a duşului să îi curgă pe trupul încins. Se privi o 
clipă în oglinda aburită, apoi se uită repede în altă parte: 
priveliştea nu era deloc plăcută. După ce ieşi de sub duş se simţi 
calm şi relaxat cum nu se mai simţise de multe zile. Adună 
hainele din drum, intră în dormitor şi deschise uşa dulapului: 
înăuntru erau trei costume de vară bej identice, trei cămăşi 
ieftine, albe cu mâneci scurte şi trei cravate cu dungi albastre şi 
maro, cu nodul gata făcut, numai bune de pus la gât. 

„Curând va trebui să dau rufele la spălat”, îşi spuse, închizând 
uşa de la dulap. Chinezul gras de la spălătorie se cutremura de 
fiecare dată când îl vedea pe Ryker apărând cu lenjeria 
murdară: nu-i făcea nicio plăcere să aibă de-a face cu lucruri 
pline de sânge, puroi, fecale, urină, vomă şi flegme, şi în afară 
de asta, garderoba lui Ryker îl enerva la culme. Şase costume 
de vară identice, şase costume de iarnă identice, şase cămăşi 
cu mânecă scurtă, şase cămăşi cu mânecă lungă, toate albe şi 
şase cravate identice şi de iarnă şi de vară. 

Ryker ura cumpărăturile cel puţin la fel de mult cât ura şi 
jigodiile de pe stradă. „Asta era unul din avantajele căsătoriei”, 


îşi spuse în timp ce punea ceasul să sune. Ellie îi cumpăra tot ce 
avea nevoie. De asemenea, obişnuia să... Dar adormi înainte să 
apuce să îşi aducă aminte de gura ei roşie şi caldă. 


CAPITOLUL 7 


Pe la şase după-amiaza începu să cadă o ploaie uşoară. Apa 
se transforma într-o ceaţă aburoasă pe măsură ce absorbea 
incredibila cantitate de căldură înmagazinată în piatra, asfaltul 
şi gudronul Manhattanului. Locotenentul Fischetti privea afară 
pe fereastra biroului aflat la etajul al doilea. Se întoarse apoi 
încet spre Hayes: 

— Nu spuneai tu că ceața şi alte chestii în genul ăsta fac 
telescopul inoperant? 

— Mai mult sau mai puţin. Îi reduc eficacitatea. Nu ştiu mai 
nimic despre telescopul ăsta nou, aşa că cine ştie ce poate să 
facă? 

— Pun pariu că omul nostru e pus pe treabă! 

Norii groşi grăbeau căderea întunericului şi traficul se 
intensificase. Fischetti aprinse toate becurile şi în biroul aproape 
pustiu se împrăştie o lumină galbenă şi rece. Până la acea oră, 
toate echipajele de poliţie din oraş primiseră fotografia şi 
semnalmentele lui Henry Cyrus, la fel şi toate brigăzile 
antiteroriste. 

Hayes îşi sună soţia şi îi explică de ce nu avea să ajungă 
acasă nici în noaptea aceea, apoi se duse cu Fischetti să cineze 
într-un bar din apropiere. Se hotărâseră amândoi să rămână prin 
preajmă până când avea să se întâmple ceva. 


La mai puţin de patru blocuri distanţă de locul în care Hayes 
şi Fischetti luau masa de seară, un bărbat înalt se îndrepta 
agale spre nord pe Bulevardul A. Dacă avea cumva idee că el 
era subiectul masivei desfăşurări de forţe poliţieneşti, nu părea 
să îi pese câtuşi de puţin. De fapt, nici nu avea motive de 
îngrijorare: părul blond, de lungime medie din noaptea trecută 
era acum lung şi negru. Căra o cutie de vioară lungă şi neagră - 
ascunzătoarea clasică pentru o puşcă. Cyrus privi în jos spre 
cutia neagră şi zâmbi. Frumuseţea desăvârşită a unei arme 
militare consta în uşurinţa cu care putea fi demontată până la 
cele mai mici componente, fără ajutorul nici unei unelte. O 
simplă smucitură a piedicii trăgaciului şi puşca se desfăcea: 


mecanismul de foc, încărcătorul, mecanismul de prindere şi 
magazia. În mai puţin de cinci secunde era demontată şi în mai 
puţin de zece secunde putea fi reasamblată. 

Intreaga operaţiune putea fi executată în întuneric deplin. Şi 
chiar aşa avea să fie executată în noaptea aceea. 

Ploaia încetase. Cyrus schimbă cutia în cealaltă mână. Nu voia 
să îşi dea seama cineva că acea cutie era mult mai grea decât o 
cutie obişnuită care avea o vioară înăuntru. Greutatea totală, 
incluzând şi telescopul Starlight, ajungea la aproape 
douăsprezece kilograme. Lungimea ţevii demontate, de optzeci 
de centimetri, încăpea în cutie perfect. Cyrus nu avea de ce să 
se teamă că ar putea atrage atenția. New-yorkezii rareori 
observă ceva neobişnuit, fiindcă oraşul atrăgea ca un magnet 
toți excentricii şi țicniții. Cyrus ar fi putut să umble îmbrăcat pe 
stradă într-un costum de viking (chiar era cineva pe Strada 54 
Vest care făcea asta zilnic) şi de abia dacă ar fi atras o privire. 
Dacă îşi făcea cumva griji că poliția ar putea să suspecteze cutia 
de vioară, îşi făcea degeaba: în New York era o privelişte mult 
mai obişnuită decât îşi închipuia el. În East Village locuiau sute 
de muzicieni. Mai mult decât atât, întreaga zonă era plină de 
formaţii care cântau în aer liber sau în teatre descoperite. 
Pentru un poliţist, Cyrus nu trecea decât ca unul din nenumăraţii 
muzicanți jerpeliţi şi neînsemnaţi, care se întorcea de a o audiție 
sau se duce la lucru. 

In peisajul cartierului de Est, în general întunecat şi arid, 
Sindicatul Cooper reprezenta una din puţinele pete de lumină şi 
culoare. Se afla chiar la graniţa cu Cartierul de Vest, un fel de 
pământ al nimănui, între Est şi Vest: o zonă tampon, un fel de 
Balcani ai New Yorkului. Cyrus tocmai se oprise o clipă 
încercând să se orienteze, când o maşină a poliţiei încetini şi 
opri în dreptul lui, pe partea cealaltă. Cyrus îngheţă. Cei doi 
poliţişti se uitau lung la el. O porni din nou, frământând între 
degete o grenadă M-26, aflată în buzunarul mare al hanoracului 
de camuflaj. Auzi dinspre maşina poliţiştilor cuvintele „... geacă 
de camuflaj...” Inelul de tragere al grenadei era legat de 
cureaua de la pantaloni cu un fir de nylon care trecea prin 
buzunar. Trase uşor de grenadă şi piedica de siguranţă ieşi. 
Acum numai degetele lui transpirate o mai ţineau în loc. 

Maşina poliţiei îl urmărea îndeaproape. Cyrus scoase încet 
grenada din buzunar. Chiar în clipa aceea cei doi poliţişti 


deciseră că nu era el cel pe care îl căutau, şi porniră în viteză. 

Cyrus observă că avea gura uscată şi că inima îi bătea să Îi 
spargă pieptul. „Ca în vremurile bune”, îşi spuse surâzând. „Ca 
în vremurile bune, înainte de spital, înainte de...” 

Se îndreptă spre vest, traversând Lafayette Street, Fourth 
Avenue, Broadwavy-ul şi Piaţa Universităţii, apoi o luă spre sud 
pe lângă Universitate, spre Washington Square. Trecu pe lângă 
dormitorul internatului, înţesate de puşti prea încinşi de căldură 
şi prea excitaţi ca să poată dormi şi pătrunse în hăţişul parcului. 

Doi mimi prezentau un număr „artistic” aruncând de la unul la 
altul o făclie aprinsă, ici şi colo cântau muzicanți de stradă. 
Vânzătorii de droguri şi hoţii de buzunare îşi vedeau de treburile 
lor. Numai vieţi ratate peste tot. 

Cyrus găsi în partea de nord a parcului nişte tufişuri cu flori 
galbene, murate de ploaie şi îngenunche în spatele lor, în iarba 
udă. Aşeză jos cutia de vioară, şi cu degetele tremurânde montă 
la loc piedica grenadei, fără să o scoată din buzunar. 

— Trebuie să scap de geaca asta veche de camuflaj, spuse el 
cu tristeţe, apoi îşi întoarse încet privirea spre cutia neagră de la 
picioarele lui. 

În mintea lui bolnavă se îngrămădeau tot felul de gânduri. 

— Sunt pe urmele noastre, Mikey! Cum, necum, au dat de noi, 
amice... 

Pe figura lui era zugrăvită o mare nefericire, dar după o clipă 
se însufleţi iarăşi: 

— Las’ că le-arătăm noi lor că putem să facem tot ce ne trece 
prin minte şi că n-o să ne oprească nimeni! Ne-am săturat să tot 
fim împinşi de colo până colo, nu-i aşa, camarade? 

Se făcea din ce în ce mai întuneric. Cyrus se ridică în picioare, 
înşfacă cutia de jos şi merse câţiva metri până în dreptul unui 
copac. Era un pom de mărime mijlocie şi socoti că era exact ce îi 
trebuia. Se căţără cu uşurinţă până în vârf, se aşeză comod între 
crengile stufoase şi adormi. 

Se deşteptă pe la miezul nopţii şi stătu o clipă să asculte 
zgomotele din jur. Lunaticii încă petreceau, dar se auzeau mult 
mai puţine glasuri acum. Mulţumit că nu era nimeni prin 
preajmă, rupse o mână de frunze ude şi îşi şterse faţa cu ele, ca 
să alunge somnul. Ploaia se transformase într-o bură uşoară, dar 
nu avea importanţă pentru telescopul „Mark V”. Auzea din 
depărtare vuietul înăbuşit al traficului dinspre Piaţa Universităţii. 


Despachetă rapid puşca, o asamblă şi montă telescopul, apoi 
aruncă jos cutia de vioară, ca să îşi facă mai mult loc. Se jucă o 
vreme cu butoanele şi obiectivul telescopului, învârtindu-l într-o 
parte şi în alta, potrivind distanţele. Umezeala din aer provoca 
refracția luminii, dar integratele electronice rezolvau perfect 
totul. Aşteptă timp de douăzeci de minute, oftând şi suspinând 
plin de neastâmpăr. 

O tânără pereche se îndrepta înspre nord, mergând spre 
Piaţa La Guardia. Se opriseră pe drum să privească vreo zece 
comedianţi amatori şi erau foarte bine dispuşi. Se opriră ezitând 
în dreptul porţii parcului: fata stătea la internatul Universităţii, 
dar îi era teamă să treacă prin parc noaptea. Tânărului i se 
părea că asta e o prostie: doar nu era singură, îl avea pe el ca 
să o apere. Râse de temerile ei şi o trase de braţ în 
semiobscuritatea parcului. 

— Numai la tine mă gândesc, spuse el. N-aş vrea să fii violată 
atâta timp cât nu am camera de filmat cu mine! 

Fata chicoti. 

— Sunt aşa de mulţi pederaşti pe aici, că mai degrabă tu ai fi 
cel violat! 

Mergeau agale prin parc şi fata se juca învârtindu-şi umbrela 
pe spate. La mai puţin de cinci sute de metri, ucigaşul căţărat în 
copac urmărise prin telescop schimbul lor scurt de replici. Zâmbi 
radios văzându-i că se îndreaptă spre el. Intre timp trecuseră 
prin bătaia puştii câteva ţinte bune, dar nu le dăduse nicio 
atenţie. Aştepta ceva mai special. Pe măsură ce fata se apropia, 
îi vedea din ce în ce mai bine părul lung, ca un halo albastru 
luminos, învăluindu-i capul şi umerii, pe deasupra trenciului de 
ploaie albastru-deschis. Păr blond, pardesiu bej. Putea să 
reconstituie culorile adevărate după intensitatea luminii 
albastre, cu destul de mare acuratete. 

„Două sute cincizeci de metri. Tânără. Drăguţă. Prea uşor. 
Prea multă lumină. Nici măcar n-am nevoie de lunetă.” O briză 
uşoară îi zgâlţâi postul de observaţie şi Cyrus înjură în şoaptă. 

Putea fi o lovitură foarte uşoară, dacă nu ar fi avut o poziţie 
atât de instabilă. O ţintă care se mişcă de la dreapta la stânga 
sau de la stânga la dreapta e mai dificil de atins, dar o ţintă care 
se mişcă exact pe direcţia de tragere, fie apropiindu-se, fie 
depărtându-se, privită prin telescop pare că nu îşi schimbă 
poziţia. Imaginea ei doar se măreşte sau se micşorează, în 


funcţie de distanţă. În general, poate fi considerată o ţintă 
staţionară. Privită prin telescop, fata nu părea că îşi schimbă 
poziţia; se făcea doar mai mare. 

„Două sute de metri!” 


Joe Ryker îşi visa fosta nevastă. Bo Lindly, în reşedinţa lui cu 
etaj din Long Island, visa că face sex pe un acoperiş din New 
York. Căpitanul Peterson era la un dineu cu oficialităţile poliţiei 
şi de la primăria oraşului. Fischetti şi Hayes erau la a treia oră 
de remi, în sala de şedinţe a Circumscripţiei 8. Ceilalţi detectivi 
erau liberi sau de serviciu, în Biroul operativ, pe stradă sau 
acasă. _ 

Fischetti şi Hayes se ridicară şi strânseră jocul. In ciuda 
faptului că plouase, mercurul termometrului se oprise la 30*C, 
iar umiditatea aerului era de 95%. 

— Cred că mă duc iar la hotel, spuse Hayes. E prea târziu să 
mai ajung acasă. larăşi! 

— Bine. Cred că vremea o să îl ţină potolit noaptea asta. 

— La naiba, până acum putea s-o fi şters peste graniţă fără 
probleme! 

Fischetti rămase o clipă pe gânduri. 

— Nu cred, cunosc soiul. Individul nu e din oraş. A venit la 
New York la fel ca mulţi alţii ca să se facă remarcat. Oraşul ăsta 
îi atrage pe toţi. 

— Inclusiv pe mine şi pe Joe Ryker. 

— Chiar, cum te înţelegi cu el? întrebă Fischetti. 

— Cred că bine... Nu e prea vorbăreţ, ştii...? 

— Vorbeşte numai când ar trebui să-şi ţină gura! Ca azi 
dimineaţă, cu Peterson! 

— Cred că n-o să ajungă niciodată căpitan, spuse Hayes. 

— Mare noroc pe capul lui dacă nu-l dau afară, mormăi 
Fischetti, ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu braţul păros. 

Fischetti era cel mai păros bărbat pe care-l văzuse vreodată 
Hayes. Tot corpul îi era acoperit de un păr des ca lâna şi parcă 
nu avea frunte: sprâncenele stufoase se uneau cu linia foarte 
joasă a scalpului; părul îi acoperea şi mâinile, îi ieşea în cascade 
din nas şi îi astupa urechile; barba lui ar fi făcut neputincios 
orice bărbier. 

„Pe căldura asta, probabil că se simte ca şi cum ar purta o 


blană”, se gândi Hayes. 

— Dar eu unul nu cred că Ryker vrea să fie altceva decât este, 
continuă Fischetti. Nimic nu îl poate face mai fericit decât 
munca lui. 

— Şi este şi bun, presupun, spuse Hayes strecurându-se spre 
uşă. 

Prefera să se ducă la culcare, decât să îl asculte toată 
noaptea pe locotenent îndrugând tâmpenii. 

— Nici nu-ţi dai seama cât e de bun, băiete! Atât de bun, că 
până acum n-au reuşit să îl pună la zid galonaţii, deşi s-au 
străduit din greu. Atât de bun, că încă e în viaţă. 

— Bun. 

— E atât de bun că... ah, la dracu'! Un astfel de om merită 
toată admiraţia! 

— Atâta vreme cât nu trebuie să fii şi tu ca el, bănuiesc. 

Hayes nu se simţea deloc în largul lui când venea vorba 
despre o persoană care nu se afla de faţă şi care nu se putea 
apăra, dar, sperând că îi va epuiza interesul lui Fischetti în 
subiectul Ryker şi că va reuşi să plece mai repede, continuă: 

— Nu mă refer la cât e de dur în stradă. Ştiu destul ca să îmi 
dau seama că există două feluri de lege. Una pentru găoaze ca 
Peterson, politicieni şi profesori la Harvard şi alta pentru 
sărăntoci. 

Fischetti încuviinţă din cap. 

— Vreau să spun că e cu totul rupt de ceea ce se întâmplă pe 
lume. Nu ascultă muzică, nu citeşte cărţi, nu se uită nici măcar 
la televizor, în afară de ştiri. N-a auzit în viaţa lui de vreo stea de 
cinema, de vreun politician sau astronaut sau orice altceva. El 
trăieşte numai cazul la care lucrează. Trebuie să fie cea mai 
plicticoasă viaţă din lume, încheie Hayes 

— Poate colecţionează timbre, încercă Fischetti. 

— Da, poate! Ca să mi le lipească mie pe fund şi să mă trimită 
pachet înapoi, în Queens! Ştii, uneori am impresia că mă place 
şi alteori mi se pare că e gata să mă împuște! 

— Intr-adevăr, e o enigmă omul ăsta! spuse Fischetti. 

— Dar nu una pe care nu ţin să o rezolv neapărat, răspunse 
Hayes, înşfăcându-şi haina jilavă şi murdară de pe masă şi 
dispărând pe uşă. 


Henry Cyrus era ud până la piele, obosit şi amorţit din cauza 
poziţiei inconfortabile, dar era obişnuit cu astfel de lucruri. Ştia 
că merită efortul. 

„Două sute de metri”. 

Fata se aplecă să îi spună ceva prietenului ei. Cyrus plasă 
crucea obiectivului în dreptul sânilor ei care acum se conturau 
din profil şi apăsă pe trăgaci. Reculul armei zgâlţâi puternic 
copacul şi Cyrus se trezi scăldat de o ploaie de stropi. Fata se 
răsuci în loc de parcă ar fi făcut o piruetă. Tânărul crezu că se 
joacă şi încercă să o prindă în braţe, dar ea se prăbuşi dintr-o 
dată în rigola udă fără să scoată niciun sunet. Umbrela ei mare 
şi colorată îi acoperea trupul în întregime. Băiatul ridică umbrela 
şi îi văzu trenciul plin de sânge. Fata suspina încet, dar când 
ridică capul şi văzu sângele, scoase un țipăt lung şi pătrunzător. 
În mijlocul strigătului, trupul ei avu deodată o tresărire 
spasmodică. 

Genunchiul ei ridicat se transformase într-o masă de carne, 
sânge şi oase rupte. Încă un spasm şi pantoful şi o parte din 
piciorul ei stâng zburară în aer. Băiatului i se părea că prietena 
sa, dintr-un motiv inexplicabil, se desfăcea în bucăţi sub ochii 
lui. Încă un zvâcnet şi trupul acela care gemea rămase 
nemişcat. 

Băiatul urlă îngrozitor. 


CAPITOLUL 8 


La ora trei dimineaţa, Peterson convocă o mică întrunire în 
sala de şedinţe a secţiei 8 de poliţie. Primise o înştiinţare la 
barul hotelului Plaza, unde se mutase dineul oficial din seara 
aceea, şi părea destul de ameţit. Era un beţiv mai degrabă ursuz 
decât euforic, după cum şi arăta. In jurul mesei lungi mai erau 
aşezaţi locotenentul Fischetti, care ajunsese acasă în Long 
Island, exact la timp ca să fie chemat înapoi; Arthur Hayes, care 
era tocmai în culmea fericirii între picioarele târfei lui blonde, 
când sunase telefonul şi Louis Fernandez, detectivul care 
ajunsese primul la locul crimei. La insistenţele lui Peterson îi 
sunaseră şi pe Ryker, dar acesta nu răspunsese şi nu se găsise 
niciun voluntar dispus să se ducă până la el acasă, să-l 
trezească din somn. În capătul mesei stătea John Avery de la 
F.B.I., venit tocmai din Washington. 

Peterson luă cuvântul: 

— Ştim cu toţii ce s-a petrecut de la scurta noastră întâlnire 
dinaintea acestei întruniri, dar mai povesteşte o dată cu lux de 
amănunte, Fernandez. Şi cât mai scurt. 

Polițistul gras, bonom, reluă păţania celor doi îndrăgostiţi. 

Când termină, nimeni nu scoase niciun cuvânt. Într-un târziu, 
Peterson se uită spre Hayes şi îl întrebă: 

— Este într-adevăr un ochitor de elită sau nu? 

Hayes înţelese de ce era consultat, aşa că începu să 
rostească tărăgănat: 

— Păi... depinde din ce punct de vedere îl judecăm, dar eu 
sunt de părere că omul ştia foarte bine ce face. Sâni, genunchi, 
picior, fese - a torturat-o intenţionat. N-a tras nici măcar odată 
în masculul care era cu ea, sunt în stare să pariez pe asta. Doar 
i-a urmărit reacţiile. 

Fischetti clătină din cap: 

— E nebun... e nebun! 

— Intr-adevăr, confirmă Hayes. Ar putea fi acum pe clădirea 
de vis-a-vis şi ar putea face pulbere încăperea asta în mai puţin 
de cinci secunde - şi mai puţin de o secundă, dacă pune puşca 
pe automat. 

— Pe automat? 


— Majoritatea puştilor M14 au sistem automat. 

— Drăguţ! 

— Avem cu siguranţă de-a face cu un psihopat, spuse 
Peterson, uitându-se spre fereastra deschisă. 

Cel de la F.B.I., aflat la capătul celălalt al mesei, tuşi 
pregătindu-se să vorbească. Toată lumea se uită spre el. 

— Domnule Avery? îl invită Peterson. 

— N-aş vrea să dau peste cap ipotezele nimănui, dar aş avea 
de adăugat ceva care ar putea fi de ajutor în soluţionarea 
cazului. 

— Păi... ce mai staţi pe gânduri? 

Inainte de a începe să vorbească, bărbatul înalt şi chipeş care 
se ridicase în picioare, fixă un moment asistenţa cu privirile lui 
albastre ca oţelul. 

— După cum ştiţi cu toţii, am primit o însărcinare specială ca 
agent de legătură pe lângă Departamentul Poliţiei din New York 
pe durata acestei anchete. Oficial, eu nu caut decât un hoţ care 
a furat nişte echipamente aflate în proprietatea armatei, în timp 
ce voi căutaţi un criminal. În mod normal, Biroul nu şi-ar bate 
capul să plătească un om de legătură care să caute 
echipamente furate din proprietatea guvernului, dar acest tip de 
telescop, dacă într-adevăr e cel folosit de ucigaş, are o 
clasificaţie secretă. Am vrea să îl recuperăm. În mod neoficial 
însă, am dori să vă ajutăm în soluţionarea crimelor, cele două 
aspecte având, în mod evident, legătură între ele. Dacă 
recuperăm bunurile şi scăpăm omul, Biroul Federal şi cei de la 
Armată n-au de ce să fie nemulţumiţi. Sigur că sunt interesaţi şi 
de capturarea ucigaşului, dar în momentul de faţă scopul major 
este recuperarea telescopului şi a oricăror muniții pe care 
acesta le deţine. Evident, omul nu este un agent străin, dar ceea 
ce ne preocupă este că telescopul să nu cadă pe mâini 
nepotrivite, cum se spune. Aşa cum am arătat, ar putea exista 
pierderi mult mai mari de echipamente. Dacă reuşim să 
recuperăm obiectul în cauză (sau obiectele), cazul va rămâne 
deschis, dar nu avem resurse să susţinem un efort special, aşa 
cum facem acum. Va trebui să lăsăm capturarea criminalului pe 
seama forţelor de poliţie locale. 

Am fost destul de clar? 

„Nu chiar”, îşi spuse Hayes în sinea lui în timp ce dădea din 

cap în semn de aprobare. Nu-l plăcuse pe Avery de la început şi 


intuia că acesta nu spunea tot adevărul. 

— Foarte clar, se făcu auzită o voce din penumbra scărilor. 

Toată lumea se întoarse. Ryker se apropie agale şi se aşeză la 
masă lângă ceilalţi. Purta un costum cafeniu, cămaşă albă şi 
cravată în dungi maro cu albastru, ceea ce nu miră pe nimeni. 

Totuşi, costumul pe care îl purta era de data aceasta curat, 
spre uşurarea tuturor. 

— Ce te-a trezit? îl întrebă Fischetti. 

— Braţul. Mi-am dat seama că aveam nevoie de o injecție 
anti-tetanos în mai puţin de douăsprezece ore... M-am dus la 
spitalul Bellevue... şi acolo am auzit o soră vorbind despre 
ultimele evenimente. 

— Aşa deci... 

— Continuă, se adresă Ryker spre Avery. 

Acesta nu  înţelesese pe de-a-ntregul natura acestei 
întreruperi, dar vorbi mai departe: 

— Am aici dosarul medical al acestui tip, Cyrus. Pe scurt, 
datele sunt următoarele: a servit în armata americană în 
Vietnam din mai 1973 până în mai 1975; primele şase luni ca 
soldat infanterist, ultimele şase luni ca trăgător de elită în 
Brigada Specială de Recunoaşteri. In ultima lună de serviciu 
acolo - asta fiind mai 1975 - a primit un glonţ în cap - în lobul 
frontal - care este, după cum ştiţi, centrul personalităţii aflat în 
creier. Se pare că a căzut în mâinile unei Brigăzi antiteroriste 
vietnameze. L-au lăsat acolo să moară. Dar de acolo a ajuns la 
spitalul Militar din Oakland, apoi la spitalul Veteranilor. Se 
plângea de dureri de cap. N-a suferit nicio prejudiciere a 
sistemului locomotor. Are mişcările la fel de bine coordonate ca 
oricare dintre noi. 

Avery se întrerupse o clipă să-şi adune gândurile, apoi 
continuă: 

— Un oarecare doctor de acolo a observat că Cyrus nu avea 
un comportament normal. Vorbea unor prieteni invizibili, sau 
rămânea mut zile întregi. Refuza să mănânce. Mânca păianjeni 
şi frunzele unor plante. Psihiatrul ăsta a hotărât să-l ţină acolo o 
vreme, adică mai bine de zece ani. 

— Cum de-a fost posibil să-l ţină acolo atâta timp? întrebă 
Ryker. Când te gândeşti că aici le dau drumul ucigaşilor cu 
toporul să plece la plimbare în weekend... 

— Cyrus a încercat acolo să omoare un infirmier şi un doctor, 


îi răspunse Avery. Era violent aproape tot timpul. Asta până de 
curând. 

— Şi atunci i-au dat drumul? 

— Părea, dacă nu vindecat, cel puţin nu la fel de violent ca 
înainte. 

— Mai puţin violent... mârâi Ryker. Dar ce făcea înainte, îşi 
mânca victimele? 

Detectivul Fletcher intră în încăpere râzând, cu râsul său ca 
un horcăit astmatic. Incepură şi ceilalţi să râdă nervos. 

— Nu, domnule ofiţer, interveni Avery. Psihiatrii din Oakland 
s-au gândit că au reuşit să îl liniştească şi l-au mutat în aripa cu 
personal de securitate minim. 

— De unde a şters-o imediat, a venit la New York şi s-a apucat 
să împuşte lumea, i-o tăie Ryker. De unde a făcut rost de 
rahatul ăsta de telescop şi de puşca M 14? mai întrebă el, 
înainte ca Avery să mai apuce să spună ceva. 

— A fost un jaf la unul din centrele de testare ale Armatei din 
Topeka, răspunse acesta. Au fost furate câteva telescoape şi 
alte câteva echipamente. 

— Alte echipamente?! 

— Mă tem că sunt trecute la secret, se eschivă Avery. O 
puşcă M 14 poate fi cumpărată din orice magazin mai mare. 

— Cyrus a jefuit centrul de testări? 

— Nu ştiu sigur. 

Urmă un moment de tăcere. Apoi sună telefonul şi Peterson 
ridică receptorul. Vorbi câteva clipe, apoi închise şi se întoarse 
spre ei. 

— Laboratorul de Criminalistică. Cei de la balistică spun că 
glonţul găsit pe autostradă şi cel de aseară se potrivesc. Am 
impresia că şi noi bănuiam acelaşi lucru. Fernandez! 

— Da, domnule! 

— Du-te jos. Pune mâna pe telefon şi vezi ce mai putem afla. 

Fernandez ieşi şi Avery anunţă că a terminat ce avea de spus, 
aşezând dosarul în faţa lui Peterson. 

— Locuiesc la hotelul Sheraton. În timpul zilei, când nu sunt 
aici sau în teren, pot fi găsit la biroul F.B.I. din Federal Plaza nr. 
26. Puteţi scoate tot ce doriţi din aceste dosare, am să trec 
mâine dimineaţă să le iau. Bună seara, domnilor, mai adăugă el, 
apoi părăsi încăperea. 

Hayes se uită de jur-împrejur. Nimeni nu spunea nimic. 


Fischetti telefonă la un restaurant non-stop şi comandă cafea şi 
cornuri, pentru toată lumea. 

Fernandez rupse primul tăcerea: 

— Au găsit la poalele unui copac din parc un cartuş gol de 
7,62 mm. L-au trimis deja la laborator pentru analiza 
amprentelor şi fac cercetări în continuare. 

— La ce distanţă de victimă au găsit cartuşul? întrebă 
Hayes. 

— Cam la două sute de metri. Continuă să scotocească prin 
tufişurile din preajmă, poate dau de mai multe indicii. Au găsit şi 
câteva urme de paşi, întipărite foarte clar în noroi. 

— Urmele de paşi nu fac nici cât o ceapă degerată, comentă 
Ryker. 

Sosiră curând cornurile şi cafelele şi oamenii începură să 
mănânce, vorbind încet între ei. Apoi, ştergându-şi firimiturile de 
la gură, Peterson începu iar una din recapitulările lui nesfârşite. 
După ce termină, se întoarse spre Ryker: 

— Ei, ai vreo idee? 

— Vreo idee? Munca detectivului s-a încheiat, căpitane. 

Ştim cine este criminalul şi am aflat-o în mai puţin de douăzeci 
şi patru de ore de la comiterea primului asasinat. Acum nu mai 
urmează decât rutina dintotdeauna: maşini de poliţie, patrule, 
agenţi, brigăzi antiteroriste. Să umble, să întrebe, să caşte ochii 
şi urechile. Ştim cu toţii povestea. Dacă individul mai e în oraş, o 
să iasă el la lumină. Are nevoie să umble, să respire, să 
mănânce şi să-şi facă nevoile, ca toată lumea. 

Peterson se întoarse spre Hayes, care de când cu discuţia cu 
locotenentul D'Angelo la Academie, devenise peste noapte 
expertul lor în armament şi tactică de luptă. 

— Ce părere ai despre o brigadă... cum naiba le spuneau în 
Vietnam... antilunetişti? 

Hayes rămase o clipă pe gânduri. 

— Ar fi o idee. Hai să îi sunăm pe cei de la Brigada 
antiteroristă. Şi ei folosesc telescoape Starlight. Te gândeşti să îi 
plantăm cumva pe vreun acoperiş? 

— Chiar la asta mă gândeam, se precipită Peterson. Ryker, tu 
ce zici? 

— Din partea mea, e-n regulă, numai că sunt cel puţin 
jumătate de milion de acoperişuri în oraşul ăsta. 

— Se pare că omului nostru îi place numai partea asta de 


oraş. 

— Nu cunoaşte oraşul, conchise Ryker. Probabil că îl şi 
înspăimântă puţin, chiar dacă nu vă vine să credeţi. Merită să 
încercăm. Cred că ne-am putea folosi şi de elicoptere. 

— In regulă. Hayes, mâine te duci personal la Biroul Special 
de Expertiză. Până la prânz vreau să am pe masă un raport 
complet asupra tuturor posibilităţilor şi tacticilor brigăzilor anti- 
teroriste. Eu am să vorbesc cu comandantul poliţiei să ne 
coordonăm eforturile cu ale lor. Trebuie să stoarcem de la ei cel 
puţin patru elicoptere. Asta-i tot ce putem face în seara asta, 
domnilor. Ne vedem mâine dimineaţă. 

Se ridicară cu toţii în picioare. Ryker interveni: 

— O clipă! Cum rămâne cu sora tipului, aia din Coffeyville, 
Kansas? N-ar trebui să ne ocupăm puţin şi de ea? Pariez pe orice 
că ţine legătura cu frate-său. 

— Poliţia din Coffeyville şi F.B.I.-ul or să se ducă peste ea 
mâine. Cei de la F.B.I. vor obţine o dispoziţie de urmărire a 
telefonului ei. Asta-i tot ce putem face. Ne vedem mâine. 

Hayes şi Ryker rămaseră singuri. Hayes se ridică şi trase în 
linişte transperantele celor patru ferestre ale încăperii. Ryker se 
uită la ceas. 

— Patru fără zece. Avem timp să bem ceva la McGlade înainte 
de ora închiderii. 

— N-ai voie să bei alcool când iei antibiotice. 

— Alcoolul e cel mai bun antibiotic care s-a inventat vreodată. 
Hei, ce părere ai de Avery? 

— Ceva nu e în regulă aici. Sunt sigur că nu spune tot ce ştie. 
Tu crezi că tipul ăsta, Cyrus, o fi vreun ditamai spionul? 

— Sunt de acord cu tine. Avery nu spune tot adevărul, dar 
Cyrus e un nimeni, un prăpădit. Nu poate să fie atât de 
important prin el însuşi. 

— Crezi că ar putea să fie o verigă într-o afacere mai mare? 

— Sper că nu. Dacă federalii îşi bat atâta capul cu povestea 
asta, înseamnă că vor să-l stoarcă ei primii. Numai că eu vreau 
să-l storc primul. 

— Adică noi, Departamentul de Poliţie, asta vrei să spui, nu? 

— Vreau să spun eu. 


În cele opt zile care au urmat, în oraşul cuprins de teroare s- 


au petrecut alte şase crime, toate în cartierul de Est sau în 
apropiere. Locurile de acţiune ale criminalului au fost: un 
acoperiş al unei clădiri abandonate; un copac din Parcul 
Tompkins, şi ultimele trei - necunoscute. Toate victimele au fost 
fete tinere, blonde, cu părul lung. Tot oraşul era scos din minţi şi 
ţipau cu toţii că poliţia trebuie să facă ceva. Craig Rogers avea 
zi plină pe teren. Comisarul poliţiei putea fi văzut în fiecare 
dimineaţă intrând şi ieşind din biroul primarului. Nu arăta deloc 
fericit şi avea grijă ca toţi subordonații lui să fie la fel de 
nefericiţi. 

Circumscripţia 8 de Poliţie părea să se afle în centrul 
evenimentelor, clădirea aproape în ruine devenind peste noapte 
fundalul a nenumărate emisiuni de ştiri. Reporterii TV se aşezau 
cu toţii pe trotuarul de vis-a-vis cu spatele spre incintă şi răgeau 
în microfoanele lor. Sus, sala de conferinţe fusese desemnată de 
către Comisarul Poliţiei ca loc separat de întrunire al Cartierului 
General şi ca fişier central al rapoartelor privind activitatea 
criminalului. Planuri şi hărţi acopereau în întregime pereţii şi 
fusese suplimentat numărul de agenţi care se ocupau de acest 
caz. 

Femeile tinere, în special cele blonde, stăteau încuiate în casă 
după lăsarea întunericului. Cele mai  aventuroase îşi 
cumpăraseră peruci negre cu părul scurt sau se vopseau, făcând 
cozi lungi la magazinele cosmetice, coaforuri şi saloane de 
înfrumusețare. 

Craig Rogers chiar a făcut o emisiune specială dedicată 
„coafurii anti-lunetist”. Negrese, spanioloaice şi tot felul de 
brune îşi manifestau simpatia faţă de palpitanta viaţă de noapte 
a oraşului la fel de mult ca şi înainte. Târfa lui Hayes îşi vopsi şi 
ea părul negru, întorcându-se de fapt la culoarea ei naturală şi 
se tunse scurt. Zile întregi după aceea se simţi îngrozitor de 
abătută. 

Week-end-ul de Ziua Muncii sosi şi trecu fără să aibă loc 
niciun omor. Serile începu să sufle o briză rece dinspre Canada, 
prevestind apropierea toamnei. Hayes, în camera sa de hotel, îşi 
strângea lucrurile într-un sac marinăresc, în timp ce Ryker şi 
Lindly stăteau pe patul lui şi beau bere. Lindly era beat. 

— Eu cred că ar trebui s-o mai arzi pe-aici o vreme, tinere, i se 
adresă Lindly. 

— Îmi pare rău. Nevastă-mea e de părere că nu mai pot fi de 


niciun ajutor în oraşul ăsta diabolic. 

— Ei bine, eu cred că poţi. 

— Habar n-ai! Problema e că sunt un om pe picioarele lui. 

Pot să circul dintr-o parte în alta ca toată lumea. Şi, în afară de 
asta, nu îmi mai pot permite să stau la hotel. 

— Ce nu-ţi mai poţi permite? Hogeacul ăsta împuţit? 

Lindly se răsturnă pe spate hohotind, cu sticla de bere 
bălăngănindu-i-se pe burtă. 

— Bine, bine! Mi-e dor de nevastă şi de copii, bine? Şcoala 
începe curând şi trebuie să fiu acolo, să dau o mână de ajutor. 

— Blondele sunt mai nostime... Asta până îşi taie părul şi şi-l 
vopsesc negru. 

— Las-o moartă, se stropşi Hayes. 

— lartă-mă. Ascultă puştiule, merg şi eu acasă. Sunt cu 
maşina. Te las în Queens, în drum spre Insulă. 

— O să iau trenul. 

— Ar putea să te jefuiască careva la ora asta. Haide, lasă că 
te duc eu. 

— Ce drăguţ! Mai bine merg pe jos decât să mă urc în maşină 
cu un beţiv ca tine. 

— Sunt cam beat, ce-i drept, admise Lindly. 

Ryker se ridică. 

— Dă-i cheile lui Hayes. Hayes, te duci la secţie şi iei maşina, 
şi ne întâlnim în faţa acestei haznale peste cincisprezece 
minute. Poţi să-l duci pe prăpăditul ăsta până acasă, păstrezi 
maşina şi-l culegi mâine dimineaţă. La 7,00 vreau să vă văd pe 
amândoi la secţie. 

— Hei, şi eu am grad de sergent! Ce, eu nu pot să dau ordine? 
întrebă Lindly. 

— Nu. 

— Hopa! 

Ryker se întoarse spre Hayes: 

— Dă-i drumul. Plăteşte-ţi nota în drum. Îți cărăm noi jos 
rahaturile astea. 

Hayes înşfacă cheile maşinii, pe care Lindly şi le aşezase 
nemulţumit pe burtă şi ieşi. Cei doi poliţişti îl urmară câteva 
minute mai târziu, luând liftul până la parter, unde prietena lui 
Hayes avea o cameră. Le deschise uşa îmbrăcată în halatul de 
noapte. 

— Joe, uite ce a trebuit să fac cu părul meu! Când aveţi de 


gând să-l prindeţi pe... 

— Ascultă, Maureen. Hayes pleacă acasă în seara asta, la 
soţia şi copiii lui. 

— Ştiu, spuse ea tristă. 

— Ce-am să-ţi spun eu acuma, îţi spun odată pentru 
totdeauna, a doua oară nu există, bagă de seamă. N-ai să îi 
cauţi niciodată, sub niciun motiv. N-ai să îi scrii şi n-ai să îl suni 
niciodată, nici acasă, nici la Secţie. Ai înţeles? 

— Sigur, sigur, se grăbi ea, dar nu părea deloc fericită. Ştiu ce 
se întâmplă când o târfă încearcă să se apropie de cineva. Exact 
ca în filme. El e atât de drăguţ... La dracu', sunt tânără! Vreau 
să am şi eu un prieten, nu vreau să mă întorc înapoi în stradă... 
spuse şi tăcu câtva timp. Joe, peştele meu, a fost ţinut la 
distanţă pentru că Arthur e poliţist. Acuma o să mă omoare. 

Ryker îl cunoştea pe peştele ei, un tip înalt, brunet, grozav de 
iute la mânie. 

— Spune-i lui Floyd că de acum înainte mă ocup eu de 
treburile tale. 

Fata aprobă din cap şi cei doi poliţişti se ridicară în tăcere. 

— Ai grijă de tine, fetiţo, spuse Lindly la plecare. 

— Sigur. Mulţumesc. 

Coborâră scările hotelului şi se opriră aşteptând în faţa 
intrării. 

— Tembelul ăsta de puşti i-a dat probabil adresa şi telefonul 
lui de-acasă, mârâi Lindly. Oricum, îi ştie numele de familie. 
Niciodată să nu-i dau unei târfe numele de familie. La dracu', 
niciodată să nu-i dai nevestei numele de familie, o să-ţi facă 
numai necazuri! 

Asta îl făcu pe Ryker să-şi amintească de cearta pe care o 
avusese cu Ellie cu mulţi ani înainte, pe tema numelor de 
familie. Ea voise să şi-l păstreze pe al ei, el voise să ia numele 
lui. Ea pierduse disputa; el o pierduse pe ea. 

Lindly părea mult mai treaz acum. 

— Probabil i-a arătat şi fotografiile cu copiii lui! 

În timp ce aşteptau, îşi făcu apariţia o dubă a brigăzii de 
Moravuri. 

— Cuşca de păsărici, rânji Lindly. Târfele astea n-au o viaţă 
prea uşoară. Hărţuite într-una de Moravuri, de peşti, de ăia cu 
care se culcă... 

— Orice ocupaţie are suişurile şi coborâşurile ei. 


— Şi intrări şi ieşiri! 

Hayes apăru cu maşina, Lindly se urcă şi o porniră din loc. 
Ryker se gândi să urce din nou în hotel. Avea nevoie deo 
femeie şi Maureen Malloy era bună, după câte îşi amintea, de 
când o avusese atunci pe podeaua camerei lui Hayes. Ezită o 
clipă, apoi se răzgândi. În timp ce traversa strada, întoarse 
capul şi privi înapoi. O văzu la fereastra camerei ei, încă făcând 
cu mâna. 

Întoarse spatele şi porni mai departe. 

O coti pe Strada a Şasea, îndreptându-se spre secţie. Se opri 
în drum într-unul din numeroasele baruri irlandeze din zonă şi 
comandă un bourbon dublu. La 7,30 fix barmanul deschise 
televizorul. Craig Rogers prezenta încă una din emisiunile lui 
speciale de ştiri dedicate ucigaşului, care până atunci trecuse 
prin trei schimbări de nume, de la „lunetistul psihopat” la 
„ucigaşul silențios” iar acum la „ucigaşul blond”. Dacă „blond” 
se referea la ucigaş sau la victime, Ryker nu putu să-şi dea 
seama şi nici nu-i păsa. Mai comandă un whisky dublu. 

Pe ecranul televizorului apăru deodată o imagine a lui Cyrus. 
Ryker îşi dădu seama că asta le putea fi de mare ajutor. In bar 
se lăsă liniştea. Cu vocea lui Rogers ca fundal, chipul lui Cyrus 
se metamorfoza în tot felul de combinaţii cu păr negru, mustață, 
ochelari şi barbă. 

— Nu pot să înţeleg! 

Ryker se întoarse spre vocea care se făcuse auzită în dreptul 
umărului său: 

— Ce? 

Bărbatul care şedea în dreapta lui se răsuci în scaun şi se 
întoarse cu faţa spre el. 

— Toată lumea din oraşul ăsta ştie cum arată. Trebuie să 
locuiască el undeva, nu? Cum poate să explice unui hangiu sau 
unui recepţioner faptul că iese în fiecare dimineaţă travestit cu 
totul? Cum poate să care după el puşca aia blestemată în 
fiecare noapte şi nimeni să nu observe? Cum reuşeşte să şi-o 
instaleze şi să nu-l vadă nimeni? Cum de reuşeşte să scape de 
fiecare dată? Cum... 

— Prea multe întrebări, Mac. 

— Ce naiba fac poliţiştii? 

— Îşi scurtează părul lor lung şi blond, zise Ryker şi cobori de 
pe scaunul înalt al barului; îşi bătu uşurel interlocutorul pe 


chelie. Eu unul nu mi-aş face atâtea griji, dacă aş fi în locul tău. 

Străbătu pe jos distanţa care îl mai despărţea de secţia de 
poliţie. Când ajunse sus, observă că biroul lui era ocupat de unul 
din noii detectivi suplimentari, care stătea cu picioarele sprijinite 
pe masă. Ryker se îndreptă spre el. Detectivul îşi cobori în grabă 
picioarele şi dispăru. Fischetti îl chemă la el. 

— Ce faci, le faci viaţa amară întăriturilor? 

— Chiar avem nevoie de toţi ăştia noi să se învârtă pe-aici? 

— Haide, Joe. Am mai trecut noi prin asta. Totul e praf în ochi 
pentru ziare şi pentru primar. Comisarul a insistat foarte tare. 

— Dacă Peterson avea cât de cât sânge în boaşe, ar fi scăpat 
de mult de ei. Toată lumea se împiedică pe-aici de sulele lor. 

— Praf în ochi. 

— Bine, dar noi avem nevoie de vreo sută de agenţi în 
uniformă care să patruleze pe străzi! Avem nevoie de zece 
detectivi noi, cum am eu nevoie de o pereche de ţâţe. 

— Ai dreptate, dar nu mai avem agenţi disponibili. Uite, cei 
mai mulţi din băieţii ăştia chiar lucrează la cazurile lor de la 
departamentele de care aparţineau. Nimeni nu le simte prea 
mult lipsa, dar ia să iei câteva patrule de agenţi de stradă de la 
celelalte circumscripţii şi-ai să auzi un urlet prin împrejurimi de- 
o să zboare primarul din scaun. Asta-i un oraş terorizat. Cu toţii 
sunt preocupaţi de propriile lor... 

— Eu tocmai îţi spuneam cum poate fi prins dementul ăsta 
înainte să arunce tot oraşul în aer. Măcar am putea să 
organizăm patrulele pe care le avem în două schimburi şi să le 
plătim dublu orele suplimentare. 

— Comisarul l-a căutat pe Peterson în legătură cu asta cam 
acum o jumătate de oră. Curăţenia de vară pe care a făcut-o 
primăria în Times Square a costat o avere. Brigada de moravuri 
a lucrat în două schimburi toate lunile astea, iunie, iulie şi 
august. 

— Care va să zică doar Colivia de Păsărici a pus mâna pe 
plata pentru ore suplimentare! Bani cheltuiţi prost, după 
părerea mea. 

— Poate. In orice caz, bani nu sunt. 

Ryker se întoarse la biroul său şi scoase o sticlă de „Jack 
Daniels”. Se aşeză şi începu să bea direct din sticlă, în timp ce 
răsfoia hârtiile pe care le avea în faţă. 


CAPITOLUL 9 


Henry Cyrus stătea întins în iarba rară din Riverside Park. 
Îndepărtă vegetaţia care îi stătea în faţă şi scrută cu atenţie 
panta care se deschidea sub privirile lui. Cam pe la jumătatea ei 
se afla Promenada Henry Hudson. În spatele promenadei se afla 
râul Hudson, scânteind în reflexele luminilor de pe cele două 
ţărmuri. Lângă el se afla o cutie lungă, albă, pe al cărei capac 
scria cu litere argintii „Macy's”. Cutia conţinea cândva 
îmbrăcămintea de culoare închisă pe care o cumpărase după 
vânătoarea din parcul Washington Square. Acum conţinea 
motivul pentru care fusese nevoit să cumpere acele haine noi. 
Stătea întins pe burtă şi se juca absent cu firele de iarbă, clocind 
ceva în minte. 

— Fir-ar să fie, au dat de noi destul de repede. Ca să vezi ce 
ai naibii de deştepţi sunt ei. Ei bine, dacă sunt aşa de-ai naibii 
de deştepţi, de ce n-au pus încă gheara pe noi, ai, Mikey? 

Cyrus reflectă cu tristeţe la posibilitatea ca toate victimele 
sale potenţiale să dispară de pe străzi odată cu lăsarea 
întunericului. Se îndepărtase de centru în speranţa de a găsi noi 
locuri propice vânătorii, dar, spre marea sa dezamăgire, se 
trezise la marginea Harlemului. O luase apoi spre râul Hudson, 
pe Strada 122, şi ajunsese în faţa Mausoleului Grant. Se holbase 
o vreme la construcţia de marmură, apoi străbătuse zona verde 
pe care zăcea acum. Se gândea ca, după căderea nopţii, să se 
întoarcă din nou în oraş, la vizuina lui. 

— Şi oraşul ăsta ciudat, lua-l-ar dracu', blestemă el, jumulind 
iarba din jur. Aş fi vrut să ştiu un loc unde trăiesc mai mulţi albi; 
să curăţ niţel locul pe-acolo. Aş vrea să pot vorbi cu altcineva, în 
afară de tine, Mikey. Tipul din locul ăla aşa... rafinat, aproape m- 
a recunoscut ieri. Mâine trebuie să cumpăr neapărat o hartă. 
Deşi hărţile nu-ţi arată locurile unde trăiesc albii. 

Rămase pe gânduri un moment, apoi zâmbi: 

— Mi-ar plăcea să fiu în stare să mă duc direct la un poliţist 
bătrân şi să-i spun: „Scuzaţi-mă, domnule poliţist, puteţi să-i 
spuneţi bătrânului Henry cum să ajungă în locul în care trăiesc 
albii în oraşul acesta?” 

Chicoti uşor. 


— Pe tipul din bar, săptămâna trecută l-am întrebat unde pot 
să găsesc nişte fete. „In sus, pe malul estic”, asta mi-a spus. 
„Ghettoul de gagici e pe malul de est - o grămadă de secretare, 
stewardese şi fotomodele pentru un ţap tânăr ca tine”. Amice, 
mâine o luăm la picior la lumina zilei, să vedem ce putem găsi. 
Numai negri prin împrejurimile astea. Nu mai întrebăm pe 
nimeni nimic, acum, cu mutra mea pusă pe toate gardurile. 

Cyrus se uită la ceas. Era deja ora nouă, aşa că se ridică să 
plece. Odată aflat în picioare, observă luminile unei 
ambarcaţiuni care plutea în josul râului, în direcţia lui. Deschise 
cutia cu sigla magazinelor „Macy” şi scoase telescopul 
dinăuntru. Îi aprinse lumina albastră şi privi prin el, fără să îl mai 
monteze la puşcă. 

— La dracu’, e la vreo doi kilometri. Poate la vreun kilometru - 
un kilometru jumătate, când ajunge în dreptul meu. Ce naiba, n- 
am mai văzut o pomană ca asta de zile întregi!... 

Asamblă rapid puşca, îngenunche şi luă ţinta. Când barca 
ajunse în rând cu el, cam la o mie de metri distanţă, îşi dădu 
seama că era un vas de agrement. Putea desluşi câteva capete 
bălăngănindu-se pe punte deschisă şi câteva feţe lipite de 
glasvandul care închidea prova. 

— Rahat, nu văd pe nimeni ca lumea. 

Brusc, îndreptă puşca spre timonă. Băgă un încărcător întreg 
de douăzeci de gloanţe trasoare şi comută selectorul pe 
„automat”. Trase adânc aer în piept, ridică piedica şi apăsă pe 
trăgaci. La o viteză de tragere de mai mult de şapte sute de 
gloanţe pe minut, i-a trebuit mai puţin de o secundă şi jumătate 
ca să golească jumătate din încărcător. Expiră, apoi inspiră din 
nou şi trase până ce încărcătorul se goli de tot. Navigând tăcute 
pe cerul nocturn, trasoarele portocalii desenau minunate arcuiri 
luminoase, traiectoriile lor lungi reflectându-se în apele liniştite 
ale râului Hudson. 

În timoneria vaporaşului pentru circuite turistice, matelotul 
care ţinea cârma observă o mişcare undeva în colţul ochiului 
său stâng şi se întoarse. In aceeaşi clipă, mica încăpere se 
transformă într-un vârtej de cioburi de sticlă şi de bucăţi de 
lemn. Matelotul fu azvârilit într-o parte şi roata timonei începu să 
se învârtă nebuneşte. Căpitanul, care stătea în spatele lui, primi 
trei gloanţe în cap şi în gât; zbură dincolo de uşă, se rostogoli în 
jos pe pasarelă şi se prăbuşi mort pe puntea de dedesubt. Când 


ghidul anunţase prin megafon că din clipă în clipă vor apărea pe 
coastă zgârie-norii din Manhattan, cei mai mulţi călători se 
înghesuiseră la hublourile de la prova. A doua salvă de gloanţe 
rase puntea, în timp ce pasagerii urmăreau uluiţi razele 
portocalii care se îndreptau spre ei. În clipa următoare, din 
prova vaporaşului nu mai rămăsese decât un terci de sânge şi 
sticlă. 

Cyrus se ridică. Vedea cum vaporul începe să vireze spre 
dreapta. Apoi curentul începu să-l împingă spre port, înspre 
ţărmul cel mai apropiat, cam la cinci sute de metri de locul în 
care se afla el. Ar fi vrut să stea şi să-l vadă cum eşuează singur 
pe plajă, dar se gândi că ar putea fi periculos să mai întârzie 
prin preajmă. Auzi deodată o voce în spatele lui şi se întoarse 
brusc. 

„La naiba! Nu trebuia să folosesc trasoarele alea blestemate!” 
se căină în sinea lui. „Ghinion nenorocit!” 

Încărcă din nou puşca cu gloanţe obişnuite şi seceră razant 
tufişurile din faţă. Un urlet, apoi ţipete înspăimântate sfâşiară 
liniştea locului pustiu. Impachetă rapid puşca, înşfacă apoi cutia, 
o vâri sub braţ şi o luă la fugă printre tufişuri, în lunga lui cursă 
spre sud, adică mai bine de trei kilometri, cât se întindea 
Riverside Park, până în Strada a 72-a. Cyrus străbătu însă 
această distanţă în mai puţin de cinci minute. Întâlni în drum 
câţiva indivizi care făceau jogging şi alţi câţiva care îşi 
scoseseră câinii la plimbare, dar nimeni nu păru să îi dea vreo 
atenţie. În timp ce alerga, auzea sirenele maşinilor de poliţie 
răsunând de undeva, dinspre stânga. Când ajunse la capătul 
parcului, în dreptul Străzii a 72-a, se opri să îşi tragă sufletul. Îşi 
îndreptă peruca lungă castanie, care îi alunecase într-o parte, îşi 
aşeză pe nas o pereche de ochelari cu rame de baga şi o porni 
cu paşi mari şi hotărâți înspre oraş. Pătrunse în Central Park prin 
intrarea din Strada a 72-a. În zece minute avea să se afle în 
siguranţă în adăpostul lui aerian, în frunzişul unui uriaş stejar 
bătrân, la mai bine de o sută de metri de pământ. Fusese o 
seară foarte obositoare pentru el şi voia să doarmă. 


În dimineaţa următoare, cu cinci minute înainte de ora opt, 
Peterson adunase deja în sala de conferinţe a Secţiei a 8-a de 
Poliţie mai mult de douăzeci de detectivi. Era, de asemenea, 


prezent John Avery, de la F.B.I. Stăteau cu toţii aşezaţi în jurul 
mesei lungi din mijloc, sau pe pervazurile ferestrelor, bându-şi 
cafeaua. La ora opt precis îşi făcu intrarea comisarul în 
persoană, urmat de şase poliţişti şi civili. Toată lumea se ridică 
în picioare. 

Fără alte formalităţi, comisarul le făcu semn să se aşeze şi 
trecu direct la subiect. Spunea că tocmai avusese o foarte 
matinală întâlnire cu primarul, care era „extrem de îngrijorat” 
din pricina omorurilor din noaptea trecută. Ryker se gândi că 
domnul comisar arăta, într-adevăr, de parcă tocmai îi hărtănise 
cineva fundul bine de tot. După ce termină ce avea de spus, 
comisarul le ură „noroc” şi plecă. Doi dintre civilii care erau cu el 
rămaseră în urmă. 

Peterson se ridică în picioare şi începu una din faimoasele lui 
recapitulări. „lar o ia de la omorârea lui Abel de către Cain”, se 
gândi Ryker. O ţinu tot aşa până ajunse în sfârşit la 
evenimentele ultimei nopţi şi îşi încheie pledoaria adăugând: 

— Un potenţial martor care a văzut trasoarele ridicându-se 
dintre tufişuri şi a alergat să vadă despre ce e vorba, a fost 
omorât. Era un negru mai în vârstă. Probabil a luat trasoarele 
drept altceva decât erau, fiindcă n-a auzit niciun zgomot, din 
cauza amortizorului. 

Se opri să bea un pahar cu apă, apoi continuă: 

— Ceilalţi doi membri ai echipajului de la bord au fost prea 
îngroziţi ca să se mai întoarcă la timonă. Ambarcaţiunea a 
naufragiat cam în dreptul Străzii 109. Un vas al Securităţii 
Portuare care trecea pe acolo a remorcat-o până la docul din 
Strada 131. Răniţii au fost evacuaţi la spitalele din apropiere. Au 
fost opt morţi şi şase răniţi. Sunt întrebări? 

Unul dintre detectivi se ridică: 

— Cum putem fi siguri că e vorba de acelaşi criminal? Modul 
de operare este diferit. Şi a acţionat la periferie de data asta. 

— Este acelaşi. S-a făcut expertiza balistică a gloanţelor 
găsite în cei împuşcaţi. Nu există niciun dubiu. 

— Şi cartuşele goale? 

— Poliţia a recuperat aproape patruzeci de la locul crimei. Ca 
şi cazul celor găsite în Washington Square, amprentele sunt 
foarte proaste. Cartuşul e prea mic ca să încapă pe el o 
amprentă întreagă. În afară de asta, s-au găsit amprente 
diferite. Cartuşele astea pot să treacă printr-o mulţime de mâini 


înainte să-şi găsească locul într-un încărcător. 

Un alt detectiv întrebă: 

— De ce şi-a schimbat modul de operare? Nu-i mai plac 
blondele? 

— Asta e una din problemele pentru care ne-am adunat aici 
să discutăm. Pentru început, doctorul Wasserman de la Centrul 
Medical Bellevue, aici de faţă, ar dori să spună câteva cuvinte. 

Wasserman, un bărbat scund şi vânjos, în jur de patruzeci de 
ani, se aşeză în capul mesei. Era unul dintre cei doi pe care îi 
lăsase comisarul acolo. 

— Mulţumesc, căpitane. Comisarul m-a rugat să vă spun 
câteva lucruri despre incongruenţele de gândire ale suspectului, 
aşa cum le-am desprins din dosarul lui de combatant, din 
conversațiile cu câţiva neurochirurgi de la spitalul militar din 
Oakland şi cu câţiva psihiatri de la Spitalul Veteranilor de acolo. 
Comisarul s-a gândit că ar putea fi utilă cunoaşterea acestor 
fapte pentru investigația dumneavoastră... 

După tonul vocii sale şi fraza neîncheiată, Ryker deduse că 
individul nu găsea deloc că tot ce avea el de spus ar putea fi 
folositor unei ciurde de poliţişti. Ryker nu agrea deloc doctorii. 

Wasserman începu să citească de pe o foaie de hârtie: 

— Este un fapt cunoscut că orice fel de traumatism cranian, 
cum ar fi cel rezultat în urma rănirii provocate de glonţ, poate 
avea ca rezultat ceea ce este îndeobşte cunoscut ca sindrom 
cerebral acut. Pe scurt, este vorba despre confuzia mentală, 
uneori reversibilă şi temporară. Adesea, această stare mentală 
este însoţită de halucinaţii, depresii şi comportament anormal. E 
totul clar până aici? Aveţi întrebări? 

Lindly se ridică de pe pervaz: 

— Domnule doctor, fişa lui medicală menţionează că nu a 
suferit nicio deteriorare aparentă a aparatului locomotor. Puteţi 
comenta? 

Waserman îl privi rece o clipă, apoi răspunse: 

— Da. Când trauma este limitată la lobul frontal, de obicei nu 
apare nicio deteriorare motorie. Cu alte cuvinte, coordonarea 
mişcărilor şi abilităţile fizice ale subiectului pot rămâne normale. 

Doctorul începu să îşi strângă hârtiile, ca şi cum s-ar fi 
pregătit de plecare. Un alt detectiv se ridică: 

— Doctore Wasserman, ce ne puteţi spune despre inteligenţa 
şi capacitatea lui de gândire? 


Doctorul îşi strecură hârtiile într-o mapă şi îşi ridică privirile: 

— Încă o dată: dacă a fost afectat numai lobul frontal, aşa 
cum se pare că stau lucrurile în acest caz, dacă ţinem seama de 
dosarul lui militar, în mod normal nu apare nicio diminuare a 
inteligenţei în raport cu starea anterioară traumei. Pe înţelesul 
tuturor, individul e la fel de deştept sau de tâmpit cum era 
înainte de a primi glonţul ăla în cap. Aş mai adăuga că 
dezintegrarea personalităţii pe care am subliniat-o mai devreme 
poate avea aparenţa, sau în unele cazuri chiar duce la o 
diminuare a inteligenţei. Dacă nu mai sunt întrebări... Astăzi am 
o zi extrem de încărcată. Nu? Atunci, bună ziua. 

Doctorul se răsuci pe călcâie, îi adresă lui Peterson un zâmbet 
forţat şi ieşi pe uşă. Peterson se ridică, adresă spatelui care se 
îndepărta un „bună ziua” şi îl prezentă pe doctorul Feld, un 
psihiatru în vârstă, tot de la Bellevue. Feld părea foarte pasionat 
de subiect şi, în contrast cu colegul său, Wasserman, ar fi vrut 
să vorbească la nesfârşit despre problema în cauză. După 
patruzeci şi cinci de minute, zâmbi satisfăcut auditoriului şi 
trase concluzia: 

— Tipul ăsta e dement. 

Primi un ropot de aplauze din partea poliţiştilor şi păru foarte 
încântat. 

— De ce elimină numai femei blonde? întrebă Ryker. Cu 
excepţia vaporaşului de agrement, desigur. 

— V-am spus deja: e nebun! răspunse doctorul Feld. 

De data asta nu mai râse nimeni, aşa că doctorul cloci un 
răspuns mai elaborat. 

— După cum susţine psihiatrul lui din California, pacientul ar 
putea avea dorinţe sexuale latente pentru mama sa, care cred 
că era blondă. 

— Sau pentru cockerul lui spaniol care şi el era blond, izbucni 
Ryker. Chiar credeţi că un tip se apucă să omoare lumea fiindcă 
şi-a dorit dintotdeauna să i-o tragă maică-si? 

— Ăăă... psihiatrul californian s-ar putea să se înşele, 
domnule, răspunse domnul Feld plin de demnitate. Psihiatria 
este o ştiinţă inexactă, aş putea spune. Chiar o artă, credeţi-mă. 
Cine poate şti care sunt motivațiile lui adevărate? 

— Da’ cui îi pasă? Doar dacă ne ajută să-l prindem pe 
nenorocitul ăsta, altfel toate astea nu sunt decât rah... 

— Vă mulţumesc foarte mult, doctore Feld, îl întrerupse 


Peterson, şi psihiatrul plecă în tăcere. 

Peterson se întoarse apoi spre detectivul care pusese 
întrebarea legată de noul „modus operandi” al criminalului. 

— Ca să dau un răspuns la întrebarea pe care ai pus-o mai 
devreme despre noul mod de acţiune al ucigaşului, am să 
predau ştafeta unei persoane care s-a implicat în modul cel mai 
intim în acest caz încă de la început şi care are profunde 
cunoştinţe de psihiatrie, sergentul Joe Ryker! 

Ryker se trezi pe neaşteptate în centrul atenţiei. Se ridică în 
picioare şi spuse: 

— Ei bine, căpitanul Peterson se pricepe atât de bine la 
recapitularea trecutului, că mie nu mai îmi rămâne decât să 
încerc să ghicesc viitorul în globul de cristal. 

Câţiva poliţişti izbucniră în râs, dar cei mai mulţi se uitau la 
Peterson, care nu părea să fi gustat gluma. Ryker continuă: 

— Bun. Să trecem la subiect. Cred că omul nostru a părăsit 
zona, fie că pe aici se încinseseră lucrurile prea tare, fie din 
cauză că genul lui preferat de victime - jocul care îi plăcea lui - 
nu mai era de găsit pe străzi. Probabil din ambele motive. Deci, 
necunoscând bine oraşul, se îndepărtează de centru. Probabil a 
găsit Promenada Riverside un loc de plimbare foarte plăcut, de 
vreme ce tot nu voia să umble pe străzi. În felul ăsta a ajuns în 
partea de vest a Harlemului. Nu sunt prea multe blonde pe- 
acolo, nu-i aşa? A văzut vaporaşul şi-a descărcat automatul 
asupra lui cu încărcătorul plin. Un fel de a se descărca el însuşi. 
Apoi, cum a spus şi căpitanul, a luat-o la fugă prin Riverside 
Park. Cel puţin cinci martori au văzut un bărbat cu o cutie sub 
braţ, alergând spre sud. Avea codiţă la spate - o perucă, fără 
îndoială. 

— Alerga spre sud ca să ajungă unde? întrebă retoric 
Peterson. Asta e ceea ce am vrea să descoperim cu toţii. 

— Spre parc, răspunse Ryker. 

— Care parc?! 

— Central Park, desigur, răspunse Ryker, ca şi cum era un 
lucru pe care îl ştia toată lumea. 

— De unde ştii?! 

Ryker se întoarse spre Hayes: 

— Hai să facem o recapitulare, O.K? 

Hayes se ridică stânjenit. Niciodată până atunci nu vorbise în 
faţa atâtor persoane. Aruncă o privire de jur-împrejur, apoi 


începu: 

— E singurul răspuns care are cât de cât sens. Tipul ăsta a 
petrecut o grămadă de vreme în junglă. De asemenea, se trage 
dintr-o zonă rurală. In afară de asta, nu pare să fie prea 
familiarizat cu oraşul, este? S-ar putea ca în prima săptămână 
să fi dormit pe alei şi prin fundături părăsite. Apoi descoperă 
Central Park: mai mult de trei kilometri pătraţi de pajişti şi 
păduri, chiar în inima oraşului. Dacă vă amintiţi, omul a trăit 
multă vreme într-un mediu cu mult mai ostil, aşa că în parc se 
putea simţi ca acasă. Deci îşi stabileşte baza de campanie acolo. 

— Ce dracu' poate fi mai periculos şi mai ostil decât Central 
Park după căderea nopţii?! îl întrerupse unul dintre poliţişti. 

— Nu şi pentru el, continuă Hayes. Pun pariu că e-n stare să 
se strecoare printre crăpăturile pietrelor, să se ascundă sub un 
maldăr de frunze moarte sau să se caţere într-un copac în 
fiecare noapte. Aşa dormeau în Vietnam cei din patrulele de 
recunoaştere. 

— Vrei să spui că trăieşte cu alune şi cu alte poame? 

— Nu, dar sunt sigur că mai şi culege câte ceva. Işi cumpără 
hot-dogs, Cracker Jacks, alune, îngheţată şi alte rahaturi de la 
tarabele de care e plin parcul în timpul zilei. Dacă aţi băgat 
vreodată de seamă, vânzătorii ăştia nu se uită mai niciodată la 
tine când te servesc cu ceva. Şi, oricum, tipul are vreo câteva 
tipuri de deghizări. 

— Şi unde stă toată ziua? 

— Chiar în parc. In zonele Green, Sheep Meadow sau în 
Great Lawn. Câteodată sunt oameni cu miile, întinşi acolo, în 
iarbă. Cei mai mulţi dintre ei dorm cu faţa acoperită de un ziar. 

— Şi cum reuşeşte să arate curat şi prezentabil, în aşa fel ca 
poliţiştii să nu-l salte ca pe un vagabond? 

— Curăţenia sanitară de campanie. A exersat asta în Vietnam. 
Se spală şi se bărbiereşte noaptea în iazuri, lacuri sau 
rezervoare de apă. Îşi ţine tot echipamentul închis etanş în 
pungi de plastic, şi alte chestii de genul ăsta. Exact ca în 
Vietnam. Pe scurt, tipul ăsta e omul codrului, un luptător de 
junglă. Şi acum oraşul ăsta e jungla lui. 

Se aşternu o lungă tăcere. Adunarea chibzuia pe îndelete la 
cele spuse de Hayes. Dacă tot ceea ce susţinea el era adevărat, 
îşi dădeau seama cu toţii că aveau să se confrunte cu ceva cu 
totul diferit de munca lor obişnuită. Ei erau rutinaţi în verificarea 


adreselor, descinderi prin apartamente, ascultarea telefoanelor, 
stoarcerea de informaţii de la şoferii de taxi şi de la proprietarii 
pensiunilor deocheate. Urmărirea suspecţilor după cum le dicta 
flerul, să tragă cu urechea prin baruri şi toate celelalte metode 
erau verificate în timp şi se foloseau într-un mare oraş. 
Existaseră ocazii când avuseseră de-a face chiar cu guerrile 
urbane, dar o guerri/la de junglă chiar în inima Manhattanului, 
asta era cu totul altceva! În cele din urmă, Peterson deschise 
gura: 

— Şi ce-o să facă la iarnă? 

— O s-o ia din loc, răspunse Ryker. Îndată ce frunzele vor 
începe să cadă şi plimbăreţii se vor rări, o să plece şi el. Mai 
avem cel mult patru săptămâni până atunci. 

Peterson îl privi gânditor. 

— In regulă. Altceva nu avem ce face. Dacă acest caz se 
rezumă la ceea ce ne-ai spus, înseamnă că am eliminat deja o 
cantitate considerabilă de muncă inutilă. O să vorbesc cu 
comisarul. O să umplem parcul cu agenţi de poliţie. La fel şi voi, 
va trebui să petreceţi cât mai mult timp posibil în parc, în afara 
orelor de serviciu, îmbrăcaţi în haine simple, obişnuite. Poate 
vom înlocui şi câţiva vânzători ambulanți cu oameni de-ai noştri. 
Presupun că numai în timpul zilei avem o şansă să punem mâna 
pe el. 

— E adevărat, interveni Ryker, dar nu trebuie să-l slăbim nicio 
noapte. Probabil că, după ce se întunecă, arată ca un tufiş sau 
ca un copac. Există totuşi o şansă să-l înhăţăm, când se 
îndreaptă spre ascunzătoare. 

Rămase o clipă pe gânduri, apoi urmă: 

— Ceea ce mă îngrijorează e că atunci când o să îl prindem, o 
să punem mâna numai pe el, nu şi pe ascunzătoarea în care îşi 
ţine puşca. la gândiţi-vă puţin: fără puşca aia, n-avem niciun 
capăt de aţă împotriva lui, dacă nu mărturiseşte de bunăvoie. 

Peterson se întoarse spre Ryker şi îi spuse un lucru de care 
acesta avea să îşi amintească mai târziu: 

— Nu-ţi face griji în privinţa probelor. Singurul lucru important 
e să îl prindem. 


Ryker şi Hayes îşi petrecuseră următoarele câteva zile în 
Central Park. La un moment dat trecură la mai puţin de treizeci 


de centimetri de criminal, care dormea întins pe o piatră înaltă 
şi plată, cu faţa acoperită de un ziar. Câteva sute de alte 
persoane făceau acelaşi lucru, întinşi sub razele palide ale 
soarelui de septembrie, aşa încât Cyrus nu atrăgea atenţia în 
niciun fel. 

În noaptea aceea, o soră de la spitalul Roosevelt, blondă, 
drăguță, în vârstă de douăzeci de ani, a fost împuşcată de mai 
multe ori, cu intenţia de a fi torturată, până când a murit. 
Lucrurile s-au petrecut în timp ce trecea prin Columbus Circle, 
aflat în partea de sud-vest a parcului, un loc cât se poate de 
aglomerat. Sute de privitori îngroziţi de moartea ei s-au aruncat 
la pământ când şi-au dat seama ce se întâmpla. Trupul fetei 
sălta şi se învârtea pe pavaj după cum gloanţele, în număr de 
douăsprezece, îşi atingeau pe rând ţinta. Un număr record, după 
cum au stabilit ziarele; a fost de asemenea catalogat ca cel mai 
neruşinat atentat de până atunci. Uniforma albă a fetei se 
făcuse purpurie, plină de sus până jos de sânge. Din ziare a mai 
reieşit că respectiva soră medicală nici nu era blondă, ci purta a 
perucă pe care şi-o pusese la spital, după orele de program. 
Făcuse pariuri în joacă cu colegii că va merge cu peruca pe cap 
până acasă, pe malul estic, traversând tot oraşul, şi n-are s-o 
împuşte nimeni. Colegii de serviciu, inclusiv doctori şi tehnicieni, 
tot în joacă, au acceptat pariul. Şi au câştigat. 


A doua zi dimineaţă, Avery, omul F.B.I.-ului, l-a sunat pe 
Peterson, solicitându-i o întrevedere în biroul său. Intâlnirea a 
fost stabilită pentru ora zece. La zece fix, Avery îşi făcu intrarea 
în incinta secţiei de poliţie de braţ cu o foarte frumoasă blondă, 
bronzată superb. Avea în jur de treizeci de ani, după cum 
observă Ryker ridicându-şi nasul din hârtii. Arăta ca o puştoaică, 
dar se mişca şi mergea ca o femeie mai în vârstă. Părul lung şi 
drept i se revărsa aproape până la talie. Ryker îşi dădu seama, 
desigur, că povestea avea legătură cu Cyrus. Observase, de 
asemenea, că Peterson devenea din cale afară de secretos de 
câte ori era Avery prin preajmă. In ultimele săptămâni fusese de 
prea multe ori lăsat pe afară în timpul întrevederilor cu uşile 
închise ale lui Peterson, aşa că se ridică şi străbătu în viteză 
biroul, ajungând la uşa sălii de conferinţe înaintea lui Avery şi a 
blondei. Le deschise uşa şi îi urmă înăuntru. Peterson şi 


Fischetti, prinşi într-o discuţie, tăcură brusc. Înainte să apuce 
cineva să spună, ceva, Ryker se şi instalase. Peterson nu avea 
decât două posibilităţi: fie să îi ordone lui Ryker să părăsească 
încăperea, fie să evite cu diplomaţie o confruntare directă. Se 
ridică de pe scaun şi spuse: 

— Intraţi, vă rog. 

Ryker era deja înăuntru, aprinzându-şi o ţigară. Nici Avery nu 
se bucura prea mult de prezenţa lui Ryker, dar nu găsi nimic de 
comentat. În schimb, zise: 

— Domnilor, permiteţi-mi să v-o prezint pe Charlotte Cormier, 
căpitan în armata Statelor Unite. 

Peterson şi Fischetti se ridicară în picioare. Ryker rămase 
aşezat pe scaun. Apoi se aşezară şi ei, iar Avery i se adresă 
frumoasei căpitănese: 

— Nu aşteptăm decât să începi, căpitane! 

Blonda îşi încrucişă unul peste altul picioarele bine cambrate 
şi privi în ochii celor trei bărbaţi adunaţi în jurul ei. 

— Bine, atunci uitaţi care-i povestea. Am fost plecată în 
Europa în ultimele două luni, altfel aş fi venit mai curând. 
De-abia săptămâna trecută am aflat de crimele oribile care se 
petrec aici. Că veni vorba, şi eu sunt new yorkeză get-beget. 

Vorbea pe un ton rece, profesional, dar Ryker nu vedea decât 
apropouri sexuale în ochii ei cu sclipiri lubrice. Erau la fel de 
verzi ca şi ai lui. 

— Am lucrat în pavilionul de neurologie al spitalului de 
Veterani din Oakland. L-am cunoscut acolo pe Henry Cyrus, timp 
de aproape nouă luni. Henry era un caz deosebit - introvertit, 
pradă furiilor şi comelor catatonice - îmi era milă de el, aşa că 
m-am culcat de câteva ori cu el, atunci când se însănătoşise 
suficient. 

O spusese pe un ton atât de neutru, încât cei trei fuseseră cât 
pe ce să scape ideea. Fischetti se simţi de parcă-i dăduse cineva 
cu un ciocan în cap. Tânăra continuă: _ 

— Fac asta uneori cu pacienţii mei. li calmează foarte mult, 
înţelegeţi... O fac numai cu cei în deplinătatea facultăţilor 
mintale. În cazul incapacității motorii - adică paralizie, când 
pacientul nu poate avea un contact sexual normal - recurg la 
stimularea digitală sau orală, care duce la ejaculare în cele mai 
multe cazuri. Trebuie să spun că aceasta nu este o procedură 
standard, dar că unele surori recurg la ea, mai ales în cazurile 


pacienţilor care nu se pot masturba singuri. 

Fischetti îşi dădu seama că se înroşise şi se blestemă singur 
în gând. 

— Desigur, se întâmplă uneori ca pacientul să se ataşeze 
emoţional. Henry era genul ăsta. Era un tip chiar drăguţ, numai 
că eu mi-am impus ca regulă să nu mă întâlnesc cu pacienţii în 
afara spitalului, iar el insista tot timpul să îl primesc în 
apartamentul meu din oraş. Din cauză că l-am refuzat, s-a simţit 
alungat şi părăsit. Ei bine, într-o noapte când se tot învârtea de 
colo până colo - se simţea foarte bine în vremea aceea, cel 
puţin eu aşa credeam - m-a văzut trăgând perdelele în jurul 
patului unui pacient, un băiat tânăr şi drăguţ care suferise o 
paralizie parţială în urma unui accident de camion. Il ajutam pe 
băiat să se masturbeze când, deodată, Henry a dat buzna peste 
noi. A fost nevoie de patru infirmieri ca să îl imobilizeze. Pe 
bietul meu pacient cu paralizie spinală, povestea asta l-a dat 
înapoi cu câteva săptămâni. În tot cazul, mă străduiesc ca 
fiecare pacient cu care întreţin relaţii de genul ăsta să creadă că 
e singurul în această situaţie, dar sigur că mulţi îşi povestesc 
unii altora şi în acest fel unii devin extrem de geloşi. Atunci, 
lucru pe care eu îl fac ca să îi ajut se întoarce împotriva lor, şi 
când se ajunge în acest punct, o rup încetul cu încetul. 

Lui Ryker îi veni s-o întrebe: „Ce rupi, sula?”, dar se abţinu. 
Charlotte Cormier scoase un suspin adânc şi încheie: 

— Aşa că impresia mea este că obsesia asta oribilă a lui, să 
omoare femei blonde, are legătură cu mine. 

— S-ar putea, o maimuţări Ryker sarcastic. 

Avery interveni: 

— Nu ne-am adunat aici să comentăm metodele terapeutice 
ale căpitanului Cormier, şi să nu credeţi că numai incidentul 
ăsta petrecut la spital l-a făcut s-o ia razna aşa... 

Aruncă o foaie de hârtie pe biroul lui Peterson: 

— Acesta este un raport al F.B.I.-ului, în urma cercetărilor 
întreprinse în oraşul său natal. Se pare că a avut o iubită - 
blondă, cu părul lung - înainte să intre în armată. Când i-a scris 
din Oakland, a aflat că între timp se măritase şi părăsise oraşul. 
Sora lui spunea că a suferit foarte mult din cauza asta. 

Ryker se întoarse spre soră: 

— Căpitane Cormier... 

— Spune-mi Charlie, îi zâmbi ea. 


Ryker se enervă şi mai tare. 

— Căpitane Cormier, doar n-ai bătut atâta drum din Europa 
până aici doar ca să ne spui că te simţi răspunzătoare. Puteai să 
ne transmiţi asta într-o scrisoare. 

— Nu mă simt pe de-a-ntregul răspunzătoare, pară ea. Am 
venit până aici ca să îmi ofer ajutorul. Dacă vreţi, sunt gata să 
apar la televiziune, la radio, în ziare, oriunde doriţi, dacă credeţi 
că ajută la ceva. Cred că eu aş putea să-l fac să iasă din 
ascunzătoare, ca să-l puteţi prinde. 

Peterson se uită la Avery. 

— Eu unul sunt de acord, spuse cel de la F.B.I. 


În cele două zile care urmară, ziarele, radioul şi televiziunea 
nu mai conteneau cu transmiterea apelurilor căpitanului 
Cormier către fostul combatant Henry Cyrus, apeluri prin care 
ea îl implora să nu mai împuşte oameni, asigurându-l că îl 
iubeşte şi că vroia să îl ajute. Mediile de informare aveau grijă 
să menţioneze întotdeauna adresa din New York a căpitanului 
Cormier, „Hotelul Plaza, la intersecţia Străzii 59 cu Five 
Avenue”. Pentru cineva născut la New York asta suna la fel de 
ciudat cum ai spune că Podul 59 se află pe Strada 59. Toată 
lumea ştia unde se află Plaza. Dar Henry Cyrus nu era new- 
yorkez. 

Cyrus auzi pentru prima dată vocea Charlottei Cormier 
răsunând în difuzorul unui aparat de radio din apropiere, în timp 
ce zăcea în iarbă lângă caruselul din Central Park. In douăzeci 
de minute - la trei şi douăzeci şi două de minute după-amiaza, 
ca să fim exacţi - se afla în Grand Army Plaza, aflată în colţul 
sudic al Central Parkului, scrutând faţada încărcată de 
ornamente a bătrânului hotel. In mai puţin de două minute se 
trezi înconjurat de şaisprezece agenţi F.B.I. şi cu cătuşele la 
mâini. Nu opuse nicio rezistenţă. 

Charlotte Cormier achită nota la hotelul St. Regis, unde locuia 
de fapt şi, în aceeaşi după-amiază, se îmbarcă într-o cursă 
aeriană spre Europa. A fost cel mai jalnic sfârşit al celui mai 
mare vânător de oameni din istoria New Yorkului. 

Ryker turba de furie. 


CAPITOLUL 10 


Ryker se învârtea ca un leu în cuşcă prin birou, mârâind 
furios. Hayes îl privea perplex. El îi adusese marea veste despre 
capturarea lui Cyrus şi crezuse că partenerul său avea să se 
bucure, măcar de schimbare dacă nu de altceva. 

— Totuşi, ce nu-ţi convine? îl întrebă. 

— Hayes, eşti un dobitoc. 

— De ce? 

— Ne-au tras clapa federalii. N-o să-l mai vedem niciodată la 
ochi pe nenorocitul ăla. 

— Şi ce, doar e închis acum. Asta contează. 

— Jigodia aia de Peterson a jurat că au promis că or să-l 
urmărească până o să pună el mâna pe puşcă. Câteodată îţi 
merge şi ţie mintea aia - crezi că o să găsim vreodată puşca aia 
în ditamai parcul? 

Hayes îl privi încurcat. 

— Nu. La dracu', putea s-o înfăşoare în plastic şi s-o îngroape! 

— Exact. N-avem nicio probă împotriva lui. N-o să fie 
niciodată judecat într-un tribunal pentru crimă. 

— Cum?! 

— Aşa cum ai auzit. Federalii nu sunt interesaţi de nimic 
altceva în afară de nenorocitul ăla de telescop Starlight al lor. 
Henry Cyrus o să dispară în înghesuială sau or să găsească ei 
vreun avocat isteţ s-o scoată la capăt, spuse Ryker, izbind cu 
pumnul în masă. 

— Dar de ce căpitanul Peterson ar... începu Hayes. 

— Sunt interese politice la mijloc, mârâi Ryker. Numai că 
Peterson nu e singurul implicat. Sunt alţii mult mai sus. Sigur e 
ceva putred în povestea asta. 

Fischetti îl auzise şi interveni: 

— Uşurel, Ryker. Probabil există un motiv foarte întemeiat 
pentru care l-au arestat. 

— Da? Şi care ar fi ăla? 

— Ei bine, cred că totuşi comisarul a mai reflectat asupra 
problemei şi i s-a făcut frică că Cyrus ar putea scăpa de sub 
urmărire. Avea probabil coşmaruri despre cum o să îi explice el 
primarului că Tarzan, omul junglei, ne-a scăpat printre degete. 


— Prostii. Pentru puşca aia au făcut ei tevatură. E clar că e un 
aranjament împuţit la mijloc. De ce au participat la arestare 
numai agenţi federali? Am să-ţi spun eu de ce: ca să nu sărim 
noi cu gura că, în loc de urmărire, o să fie o arestare. 

— Vorbeşti ca un paranoic, se revoltă Fischetti. 

— Nu, pur şi simplu nu înţelegi. Cât de des se întâmplă să 
scape un suspect de urmăritori? Asta nu e o procedură corectă, 
să înhaţi aşa un suspect. Ce dovadă avem împotriva amicului 
Henry? 

Tocmai atunci sună telefonul şi Fischetti se bucură că nu mai 
era nevoit să răspundă acelei întrebări. 


La etajul douăzeci şi opt al clădirii cu numărul 26 din Federal 
Plaza, agentul special Avery trăia un moment de mare 
însufleţire. 

— Ştii, Carl, i se adresă el căpitanului Peterson, vreau să vă 
mulţumesc, atât ţie, cât şi comisarului, pentru contribuţia 
extraordinară pe care aţi avut-o în rezolvarea acestui caz. 

Peterson, vădit stânjenit, nu răspunse nimic. Avery continuă: 

— Cyrus o să fie adus aici în câteva minute, după ce 
isprăveşte cu el judecătoraşul nostru de peste drum. O să 
scoatem de la el tot ce ne interesează. 

— Este o procedură cam... ăăă... neregulamentară, protestă 
Peterson cu jumătate de gură. 

— Este o problemă de securitate naţională, replică Avery. 


Locotenentul Fischetti, aflat în mijlocul oamenilor săi, în 
incinta Secţiei a 8-a de Poliţie, încerca să fie împăciuitor: 

— Dă-o-ncolo de treabă, Ryker! Criminalul e la răcoare şi 
ăsta-i cel mai important lucru. De ce iei lucrurile atât de 
personal? 

— Nu sunt implicat personal în niciun fel, numai profesional. 
Meseria mea e să bag la zdup ţăcăniţi ca acest Cyrus. Am 
muncit din greu la cazul ăsta, ca să vină nişte găoaze nenorocite 
să se bage şi să strice tot! 

Fischetti dădu din cap în semn de încuviinţare. Apoi, aruncând 
o privire de jur împrejur, strigă: 

— Hei, încăperea asta arată ca morga oraşului! Haideţi cu toţii 


la cârciuma lui McGlade! Avem şi noi, cât de cât, un motiv de 
sărbătoare. Fac eu cinste! A 

Ryker se lăsă convins cu greu. Inaintând pe Strada a 6-a, 
alaiul petrecăreţ al celor patru poliţişti întâlni în drum un stand 
de ziare. Vânzătorul avea expusă ediţia de seară a ziarului New 
York Post, care purta ca titlu pe prima pagină, scris cu litere 
groase: CAPTURAREA UCIGAŞULUI. 

Ajunşi în bar, se aşezară cu toţii în jurul unei mese rotunde 
din colţ. Ryker, Hayes şi Littel cerură bourbon, în timp ce 
Fischetti comandă scotch. Lăsase un mesaj la sergentul de 
serviciu şi aştepta să apară şi alţi poliţişti, pe măsură ce aveau 
să afle că se sărbătorea ceva prin preajmă. După vreo jumătate 
de oră, în care băuseră într-una făcând speculaţii pe marginea 
cazului, apăru şi Lindly cu Wilkinson, partenerul său obişnuit. 
Apoi apăru şi Ralph Fletcher, cu căpăţâna lui cheală acoperită 
de o pălărie. Pe măsură ce alcoolul li se urca la cap, petrecerea 
devenea din ce în ce mai însufleţită. Barmanul şi încă câţiva 
clienţi, dându-şi seama ce sărbătoreau ei de fapt, le trimiseră la 
masă câteva rânduri de băuturi pe gratis. Pe la zece şi jumătate 
apăru şi Fernandez, şi pe la unsprezece erau cu toţii beţi. La 
unsprezece şi jumătate, după ce urmăriseră ştirile de la 
televizor, conversaţia reveni asupra cazului Henry Cyrus. 


Lindly: — Ce rahat, să dea aşa buzna curva aia! Sora 
medicală, vreau să spun. 
Littel: — Ne rupem cururile căutându-l pe sulă ăla şi vine 


curva asta să ne spună că bătrânului Henry îi plăcea cum i-o 
suge ea şi că-l scoate la lumină ca să punem mâna pe el. 


Fernandez: — lubirea, ce vrei, iubirea adevărată! 

Fischetti: — Rahat, oricum puneam mâna pe el. Parcul era 
înţesat cu poliţişti dintr-un capăt în altul. 

Hayes: — Împuţiţii ăştia de la ştiri le înalţă piedestaluri 


federalilor. Găoaza aia de Avery, ştia el ce face! Un rahat ca 
ăsta pur şi simplu intră în biroul F.B.I.-ului... 

Ryker: — Fischetti, unde mama dracului e puşca aia? 

Fischetti: — De unde dracu' vrei să ştiu eu? 

Ryker: — Asta-l ţine pe nenorocitul ăla în viaţă! 

Fischetti: — Şi ce? Tie ce-ţi pasă? Tu fă-ţi meseria ta şi gata! 
Nu suntem noi şi judecători şi juraţi! 

Ryker: — De ce nu l-am urmărit noi? Aici puţea ceva! 

Fletcher: — Tu puţi, Ryker! Puţi ca un mâncător de rahat de 


câine! 
Ryker: — Dacă aveam nasul tău, aş fi fost în stare să miros 
toate subsuorile până dincolo de Mississippi ! 
Fletcher: — Ti-ar fi plăcut ţie, căpăţână de bălegar ce eşti! 
Ryker: — Hâc... 


Fischetti: — Ryker, tot mai crezi că pute ceva? Aruncă-l pe 
ăsta afară! 
Ryker: — Du-te dracului, cap de peşte ce eşti! Poponarule, 


găoază, pupător de cururi! 
Un client: — Hei! Aştia se iau la bătaie! Chemaţi poliţia! 
Barmanul: — Ei sunt poliţia. 


La ora şapte şi jumătate în dimineaţa zilei următoare, un 
detaşament de forţe poliţieneşti alcătuit de detectivi, ofiţeri în 
uniformă, paznici ai parcului şi nişte indivizi care purtau după ei 
prăjini lungi presărate cu cuie şi saci de pânză, începu să 
grebleze Central Park în căutarea carabinei M 14 a lui Cyrus. Era 
o zi frumoasă şi caldă, cum sunt unele zile care parcă ţipă să te 
bucuri de ele, asta dacă nu le-a întunecat de tot mahmureala. 
Ryker se simţea de parcă îl călcase tramvaiul şi găsea că asta 
era răsplata meritată, după ce îşi băuse minţile o noapte 
întreagă cu Hayes şi cu 
Fletcher. Simţea mirosul stătut al unei camere de motel, creierii 
i se clătinau în cap, stomacul îi era întors pe dos, şi blestematele 
de păsări din parc îi zgâriau urechile sensibile ca o bandă de 
alămuri. 

Locotenentul Fischetti, care nu părea să sufere defel, îşi 
începu recapitularea. 

— După cum aţi aflat, am adunat mai mult de o sută de 
oameni, agenţi şi detectivi, gata să întoarcă parcul cu susul în 
jos. Primarul i-a cerut Comisarului Ordinii Publice să ne mai 
împrumute încă o sută de oameni. Fiecare poliţist o să fie dublat 
de unul dintr-ăştia. Se pare că toată lumea este de acord că, 
dacă a ascuns arma în Central Park, şi nu în altă parte, am 
putea să o găsim numai printr-un noroc porcesc. Dacă puşca se 
află ascunsă în alt loc decât în parc - adio! Comisarul Ordinii 
Publice şi, de asemenea, comisarul de poliţie, n-or să folosească 
o sută de oameni pe zi la nesfârşit, aşa că trebuie să găsim 
puşca aia cât mai repede posibil. Ce-i mai grav e că o mulţime 


de civili cu minţile încinse s-au apucat de căutat pe cont propriu. 
Afară cu ei, dacă pot să spun aşa. 

Ryker, întrerupându-şi reveria, interveni: 

— Asta ne mai lipsea, fir-ar a dracului. La cât suntem de 
norocoşi, cine ştie ce alt psihopat pune mâna pe ea! 

— S-ar putea, aprobă Fischetti. Vrei să auzi şi vestea proastă? 

— Sigur. 

— Amicul tău de la postul local - Rogers - vrea să ofere o 
recompensă de zece mii de dolari pentru recuperarea puştii sau 
pentru informaţii care pot duce la descoperirea ei. Vrea să 
anunţe asta pe post la ştirile de seară. Încă una din şmecheriile 
lui ieftine. În tot cazul, comisarul încearcă să obţină un ordin al 
justiţiei prin care să fie opriţi, dar asta n-o să fie de prea mare 
ajutor. Odată recompensa anunţată, niciun tribunal din lume n-o 
să-i mai poată opri pe nebuni să distrugă tot parcul. O să 
semene cu cea mai mare vânătoare de ouă de Paşti care s-a 
văzut vreodată în Central 
Park. 

Ryker se tot muta de pe un picior pe altul, strivind iarba de 
dedesubt. 

— Ascultă, o singură persoană ştie unde-i ascunsă puşca aia, 
şi există o singură modalitate să o facem să ne arate şi nouă. 

Fischetti bănuia ce o să urmeze. 

— Uite ce-i! Puşca nu e totul! 

— Prostii. Asta era un caz clasic, înainte să se amestece 
cineva şi să dea totul peste cap. Localizezi suspectul, îl 
urmăreşti şi el te conduce la probă, în cazul nostru o puşcă. 
Amprentele de pe puşcă şi posesia puştii stabilesc o legătură cât 
se poate de clară între suspect şi puşcă. Expertiza balistică 
stabileşte legătura între puşcă şi criminal. Caz clasic. Ce-ai făcut 
tu la Academia de Poliţie? Te-ai zbănţuit toată ziua prin toaleta 
bărbaţilor? 

Fischetti suspină: 

— Ajunge, gata. Sunt obosit şi sătul până peste cap de tot 
jocul ăsta de-a mijlocaşul la centru toată dimineaţa. Dă-mi voie 
să te întreb un singur lucru: de unde ştii tu aşa de sigur că 
nenorocitul ăla de Cyrus ne-ar fi condus direct la puşcă, dacă 
nu-l înhăţau federalii? 

— Ştiu, pur şi simplu. Sunt la fel de sigur pe cât sunt de sigur 
că bastardul ăsta n-o să ajungă niciodată într-un tribunal. Or să-l 


ţină pitit câţiva ani, şi pe urmă or să-i dea drumul pe străzi. 

— Păi, ăăă... se fâstăci Fischetti. 

— Aşa o să se întâmple, nu-i aşa? insistă Ryker, sesizând 
nesiguranța şi stânjeneala locotenentului. 

— Ajunge! izbucni Fischetti. Dacă mai ai ceva de spus, 
vorbeşte cu căpitanul Peterson. Treaba mea, treaba noastră, e 
să găsim puşca. Asta-i tot. 

Ryker tăcu, dar n-avea să renunţe cu una cu două. 

În acea seară, după o zi de căutări zadarnice în parc, Ryker se 
duse acasă, în apartamentul său mizer. În holul de la intrare 
dormea un betiv, dar Ryker era prea obosit ca să îl dea lao 
parte din drum. Pur şi simplu păşi peste el. Ajuns sus, deşurubă 
capacul unei sticle de „Jack Daniels” şi trase o înghiţitură lungă. 
Simţi alcoolul arzându-i măruntaiele. Îşi dori în clipa aceea să 
aibă pe cineva alături, cu care să poată vorbi, dar telefonul nu 
suna niciodată atunci când îşi dorea, iar el era prea mândru ca 
să o sune pe Ellie. 


Căpitanul Peterson se afla la Circumscripţia a 8-a, punându-și 
hârtiile în ordine. Vânătoarea criminalului se încheiase cu bine şi 
acum îşi plănuia întoarcerea la biroul său confortabil din „One 
Police Plaza”. Munca de teren fusese captivantă o vreme, dar 
acum dorea să se întoarcă la Cartierul General cât mai repede 
posibil. Altfel nu avea cum să afle cine îl săpa în permanenţă. 
Tocmai terminase cu strânsul hârtiilor în diplomatul său de piele 
neagră, când intră locotenentul Fischetti. 

— Pot să te întreb ceva, căpitane? 

— Dă-i drumul. 

— Ce naiba s-a întâmplat cu capcana întinsă lui Cyrus? 

Cum se face că l-au arestat federalii? 

Insistenţa lui Ryker îl pusese pe Fischetti pe gânduri, în cele 
din urmă. Peterson se ridică şi închise uşa, apoi spuse: 

— Locotenente, am încredere că poţi să-ţi ţii gura. 

— Sigur, domnule. 

— Atunci pot să-ţi spun toată povestea. Cyrus s-ar putea să 
scape. 

— Cum? 

— Capcana n-a ţinut. 

— De ce? Fiindcă a dat F.B.I.-ul totul peste cap? 


— Da şi nu. Aici e vorba de implicarea într-o problemă de 
siguranţă naţională - telescopul acela, spuse Peterson. 

— Şi cu siguranţa oamenilor de pe stradă, cum rămâne? 
întrebă Fischetti. 

— De unde să ştiu eu? întrebă şi Peterson. E absolut necesar. 
F.B.I.-ul crede că Cyrus face parte dintr-o conspirație, că este 
implicat într-o reţea de traficanţi de arme care operează în 
interiorul ţării şi chiar dincolo de ocean. Nu e vorba atât de 
furtul armelor, cât de furtul tehnologiei, ca de exemplu aceste 
telescop „Mark V”. E o problemă de siguranţă naţională, repetă 
Peterson. 

— E o porcărie şi tu ştii asta, spuse Fischetti. E vorba de ce au 
de gând să facă ei cu psihopatul ăsta, de parcă n-ai şti deja! 

Peterson nu părea deloc în largul lui. 

— Asta nu e treaba noastră. Chestia e că putem să îl acuzăm 
de crimă de gradul | şi dacă ţine, o să fie trimis la puşcărie sau 
la casa de nebuni pe viaţă. N-are niciun motiv să coopereze cu 
ăia de la F.B.I. Şi nici ei n-au ce să-i ofere în schimb. În felul 
ăsta, noi punem mâna pe el, se termină cu omorurile, se 
termină cu tensiunea şi federalii îşi văd mai departe de treaba 
lor. Foarte simplu şi toată lumea e fericită. 

— In afară de oamenii care au fost omorâţi. Şi de alţii, care n- 
au habar de târgul ăsta împuţit. 

— Locotenente, târguri din astea, cum le numeşti dumneata, 
au loc în fiecare zi între forţele de ordine şi reprezentanţii legii, 
lucru pe care îl ştii la fel de bine ca mine. 

— E o porcărie, oricum. Pute, zise Fischetti, folosind termenul 
lui Ryker. 

Peterson se făcu roşu: 

— la ascultă, locotenente... 

— Şi ce-o să se întâmple când o să intre pe mâna celor de la 
guvern? îl întrerupse Fischetti. O să cânte! Asta numai dacă 
guvernul nu va scoate la iveală niciodată faptul că individul e 
nebun, ceea ce i-ar distruge credibilitatea ca martor împotriva 
restului reţelei. Aşa că fac o înţelegere cu el, dacă o să cânte. O 
să capete între cinci şi zece ani într-un penitenciar federal şi 
iese în trei sau patru. 

Se înfruntară din priviri vreme îndelungată. Apoi Fischetti 
vorbi din nou: 

— Incluzând autostrada Roosevelt şi vaporaşul de agrement, 


avem aproape cincizeci de morţi. 

Peterson îi întoarse spatele şi începu să se uite pe fereastră. 

— N-am de ales. Cei de la guvern susţin că tot ce se leagă de 
arma asta are maximă importanţă. 

— Nu începe iar să-mi fluturi pe la nas rahatul ăla cu 
siguranţa naţională! Eşti poliţist, Carl. Porţi răspunderea acestui 
oraş. Lasă-i pe cei de la F.B.I. să-şi rezolve singuri problemele 
lor. A fost un târg josnic, căpitane. 

— A fost. Dar n-am avut de ales, se dădu bătut Peterson. 

— Şi, oricum, de unde ştim atât de sigur că la mijloc e o 
conspirație? Cum de ştiu ei că şi el e implicat? Cum are creierii 
ăia pe moate, crezi că-şi mai aminteşte ceva? Poate e numai un 
simplu cumpărător. 

Peterson continua să se uite pe fereastră. 

— Prea multe întrebări... Ştiu şi eu?! Nu mi-au spus totul, 
bâigui el, aproape în şoaptă. _ 

Fischetti înţelese că se folosiseră de el. Işi dădu seama că şi 
căpitanul fusese minţit şi că acum era mult prea târziu ca să mai 
poată schimba ceva. 


În următoarele câteva săptămâni, o mulţime de persoane 
particulare se apucară să scotocească cu frenezie prin tot 
parcul. Motivele pe care le găsiseră ca să se alăture cercetărilor 
oficiale erau la fel de numeroase ca şi ideile cu privire la locul în 
care se afla ascunsă puşca. Cărau după ei lopeţi, sonde lungi de 
oţel sau chiar sofisticate detectoare de metale. Pe lângă timpul 
pierdut în căutarea puştii, poliţia pierdea la fel de mult timp cu 
urmărirea celorlalţi căutători. Unul din posturile locale de radio 
organizase un concurs, cerând ascultătorilor să sune la redacţie 
şi să îşi comunice ideile şi teoriile în privinţa ascunzătorii armei. 
Printre nenumăratele idei trăsnite se numără şi aceea a unui 
veterinar care susţinea că în rectul unui elefant încăpea foarte 
bine o carabină M 14. Se dovedi însă că în recturile elefanților 
din grădina zoologică a Central Parkului nu se afla nimic. 

Craig Rogers transmitea la telejurnalul de noapte imagini din 
timpul căutărilor, în timp ce cercetările poliţiei erau transmise în 
întregime, bineînţeles. Ar fi fost un miracol să găsească cineva 
puşca în asemenea condiţii. Cu toate astea, cei de la F.B.I. 
stăteau cu sufletul la gură: îl voiau pe Cyrus numai pentru ei. 


Chiar dacă nu se ducea să-şi recupereze puşca când avea să 
iasă, lor le convenea. Se gândeau că are mult mai multă muniţie 
ascunsă pe undeva pe lângă Coffeyville şi că avea cu siguranţă 
să-i conducă la ascunzătoare şi, cu puţin noroc, chiar la şefii 
reţelei. 

Ryker se întorsese la obişnuitele lui cazuri de omucidere. 

Pe măsură ce treceau săptămânile, era din ce în ce mai convins 
că Cyrus trebuia să plătească pentru crimele lui. Devenise o 
obsesie. 

Avocatul din oficiu al lui Cyrus ceruse şi obținuse permisiunea 
să fie vizitat de sora lui în aripa deţinuţilor de la Bellevue. 
Federalii erau furioşi: voiau să-l ţină complet izolat şi plănuiau 
să-l transfere la casa de nebuni din Washington, unde i-ar fi 
ţinut o companie agreabilă lui John Hinkley. Numai că se 
apropiau sărbătorile şi transferul însuma un volum imens de 
hârtii. Publicul uită curând de Henry Cyrus şi de procesul lui. Aşa 
era la New York. Aşa era lumea. 

Spre sfârşitul lui noiembrie, Joe Ryker urcă într-o zi treptele de 
granit îngheţate ale postului de televiziune de pe 
Tenth Avenue. Secretara frumuşică de la intrare îl întrebă ce 
treabă avea. 

— Am o întâlnire cu domnul Rogers. 

În biroul său elegant, cu pereţii îmbrăcaţi în lambriuri de 
lemn, Rogers îi întinse mâna şi zâmbi: 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule sergent? 

Ryker ignoră mâna întinsă şi se aşeză. Rogers bănuia că avea 
să urmeze ceva neplăcut şi se aştepta la ce poate fi mai rău, dar 
Ryker îl ţintui numai cu ochii săi verzi tăioşi şi spuse: 

— Am venit să încheiem o înţelegere. 

— Ai nimerit la locul potrivit. 

— Cred că ai suficientă putere, influenţă şi bani ca să rezolvi 
povestea asta. 

— Ce să rezolv? 

— Ce-ai zice de o ştire-bombă, în exclusivitate? 

— Asta-i meseria mea, percută Rogers. 

— Vreau să-l scoţi din arest pe Henry Cyrus. 

— Ce?! 

— Ai oferit zece mii de dolari pentru recuperarea puştii. 

Mai ai nevoie de încă zece mii ca să-l scoţi. 
— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce să-l scoatem de-acolo? 


— Ca să punem mâna pe puşcă. 

— Aha... Este legal? 

Ryker se ridică şi plecă. 

— Stai, stai, strigă Rogers. Am impresia că aici se ascunde 
ceva mult mai important decât recuperarea puștii. Cred că nu 
mi-ai spus chiar totul. 

— Va trebui să te mulţumeşti cu atât. 

Ryker era gata să iasă pe uşă. 

— Stai puţin. Dacă Departamentul de Poliţie nu ştie nimic 
despre asta, cine o să-l urmărească pe Cyrus? 

— Eu şi partenerul meu. Suntem poliţişti, dacă n-ai uitat 
cumva. 

— Şi cum o să-l scoatem, fără să intrăm noi în puşcărie? 
întrebă Rogers. 

— S-ar putea să ai nevoie de numele ăsta, spuse Ryker, 
întinzându-i un bileţel pe care scria doar un nume: Dorian 
Gillette. 

— Cine-i ăsta? 

— N-am auzit în viaţa mea de el. Ai sursele tale, foloseşte-le! 
mai spuse Ryker şi ieşi pe uşă. 


Două zile mai târziu, aproape de miezul nopţii, Ryker se afla 
în apartamentul său tăindu-şi unghiile de la picioare. Nu era o 
treabă prea grea, având în vedere faptul că îi ieşiseră prin 
şosete. Asta îi aminti că trebuia să-şi comande o nouă duzină de 
şosete de lână, toate negre, ca să nu aibă probleme cu 
împerecheatul. „Mereu alte probleme!”, îşi spuse el în sinea lui. 

Telefonul începu să sune. Era inconfundabila voce a lui Craig 
Rogers. 

— Sunt un prieten, spuse Rogers. Cred că îţi aminteşti 
conversaţia pe care am avut-o la mine în birou, acum două zile. 

— A, tu eşti, Rogers? întrebă Ryker ironic, râzând în sinea lui. 

Telefonul lui nu era înregistrat; îl verifica de două ori pe 
săptămână. 

— Sssst! Fără nume! se precipită reporterul. 

— Bine, Craig, vreau să spun că... am înţeles. Ce s-a 
întâmplat? _ 

— Ne vedem într-o oră, spuse Rogers. In barul de lângă biroul 
meu. 


— La „Meehan's”, vrei să spui? 
— Ssssst! 
— Bine, peste o oră. 


Li "m 


„Meehan's” era un bar irlandez cu un specific nu prea clar. 
Cândva fusese o speluncă pentru muncitori, apoi o tavernă a 
ziariştilor. În ultima vreme se înstăpâniseră acolo oameni de 
televiziune, impunând schimbări majore localului: ghivece cu 
plante exotice, în combinație cu portrete prăfuite ale Sfântului 
Patrick, litografii din ziarul „New Yorker” amestecate cu reclame 
de bere Guinness. Clientela era la fel de amestecată, alcătuită în 
parte din beţivii de altădată, parte din băutori de Perrier şi vinuri 
albe. Ryker ura localul acesta. 

Rogers se afla într-un colţ întunecos, cu gulerul de blană al 
mantoului său Chesterfield ridicat până peste urechi, de parcă 
nimeni din local n-ar fi ştiut cine este. Se credea probabil într-un 
roman de capă şi spadă şi se vede treaba că-i plăcea rolul. 
Ryker nici nu se aşezase bine, că Rogers se şi repezi: 

— Nu cumva ai fost urmărit? 

— Ba da, Craig, de Orchestra Ambulantă a Societăţii 
Esmeralda. Or să ajungă şi ei imediat, ca să-ţi cânte o mazurcă 
la ureche. 

— Fii serios, Ryker! 

— Eu nu glumesc niciodată. Un Jack Daniels cu gheaţă! 
strigă el spre o chelneriţă care trecea. 

— M-am întâlnit cu omul tău, spuse Rogers în şoaptă. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. Eu am venit numai ca să îţi 
furnizez informaţiile de culise necesare raportului tău despre 
cazul Henry Cyrus, spuse Ryker. 

— Bine, fie pe-a ta. Treaba se rezolvă exact de azi într-o 
săptămână. Ora şapte dimineaţa. 

— N-aud nimic din ce spui, îl întrerupse Ryker. Probabil 
zgomotul de aici e de vină. 

— Ce naiba, Ryker... dă-o-ncolo! 

— Nu, tu dă-o-ncolo, Rogers! Tot ce faci este numai 
responsabilitatea ta. Eu nu am niciun amestec. 

Rogers suspină. 

— Bine, am să mă duc eu acolo. 

— Tu eşti prea bătrân şi ieşit din formă ca să... faci jogging 


aşa de dimineaţă. 
— Atunci am să-l trimit pe asociatul meu. 
— Trimite-ţi echipa, antrenorule! Eu am plecat! 
Paharul cu whisky nu mai sosi. 


Un vânt rece şi aspru începu să sufle în josul lui Ninth Avenue 
şi Ryker îşi ridică gulerul în timp ce se îndrepta spre un bar din 
apropiere, unde îl aştepta Hayes. Era unul din vechile baruri ale 
New Yorkului, care suferiseră aceeaşi soartă ca şi „Meehan's”. 
Ryker intră şi îl descoperi pe Hayes aşezat la bar, uitându-se 
nervos în toate părţile. 

— Ei? 

— S-a aranjat. 

— Isuse Cristoase, sper că-ţi dai seama în ce te-ai băgat! 

— Cineva o să-l scoată afară pe bătrânul Cyrus, şi dacă se 
întâmplă să-l zărească tocmai atunci un cuplu de detectivi 
devotați, este de datoria noastră să aflăm unde se duce. Chiar 
dacă suntem în concediu. 

— Bine, dar toată afacerea asta cu F.B.I.-ul... 

— Nu ştii tu nimic despre asta. Las-o baltă. 

Ryker îşi comandă un bourbon dublu. 

A doua zi, Ryker şi Hayes făcură cererea pentru zilele de 
concediu la care renunţaseră în anul acela, şi care făceau, la un 
loc, cât o lungă vacanţă. Hayes îi îndrugă soţiei o poveste 
fantastică, despre urmărirea unor gangsteri şi se mută pe 
canapeaua jerpelită a lui Ryker. In noaptea următoare sună 
telefonul: 

— Salut, Joe! se auzi vocea fostei sale soţii. Te deranjez 
cumva? A 

Ştia că îl întreba asta ca să vadă dacă e cu vreo femeie. li 
răspundea întotdeauna că nu, nu-l deranjează, fiindcă nu 
aducea niciodată târfe acasă. 

— Mda... Sunt cu cineva. 

— Ah... bine atunci... te sun eu altă dată, ezită ea, aşteptând 
ca el să spună „a, nu, nu-i nicio problemă”, numai că de data 
asta el nu zise nimic. 

— Noapte bună, Ellie. Te sun eu cât de curând. 

— Înseamnă că-i cineva important. O cunosc şi eu? 

— Noapte bună, şopti Ryker şi închise. 


Hayes râgâi şi se scărpină pe burtă. 
— Cine a fost? Vreuna din damele tale? 
— Fostă. 


La ora şase dimineaţa era încă întuneric, dar Hayes şi 
Ryker se postaseră deja în faţa spitalului Bellevue. Aşteptară în 
frig o bună bucată de vreme şi, când se făcu şapte şi jumătate, 
Hayes se îngrijoră de-a binelea. În sfârşit, Ryker îl zări pe Cyrus 
străbătând coridorul întunecos de la intrare. Omul trimis de 
Rogers îl ajuta să îmbrace un uriaş pardesiu galben pe care îl 
adusese cu el. Ryker se gândi că numai Rogers putu să aleagă 
culoarea aceea, pentru că Rogers era îndeajuns de dobitoc dacă 
îşi închipuia că aveau nevoie de haina aia ţipătoare ca să-l poată 
urmări pe Cyrus. Reporterul se îndepărtă în grabă, lăsându-l pe 
Cyrus uluit în mijlocul drumului. Se uita în sus la clădirile din jur, 
apoi îndrăzni câţiva paşi pe trotuar, tatonând terenul. Ryker nu 
se putu abţine să nu râdă. 

— Idiotul ăsta nici nu-şi dă seama ce se întâmplă cu el! 

— Nu cred că se bucură prea tare să iasă pe frigul ăsta, spuse 
Hayes. 

Tânărul reporter dăduse ocol blocului şi apăru în spatele celor 
doi poliţişti. 

— Mă cheamă Winston, se recomandă el zâmbind. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Ce are de gând? întrebă Hayes. 

— Încă nu ştie nici el. 

Cum soarele începuse să se înalțe dintre colinele 
Manhattanului, Cyrus reuşi să-şi dea seama în ce parte era 
nordul şi o luă din loc. Cei trei îl urmară. Două ore mai târziu se 
opri dârdâind de frig la colţul Străzii 42 cu Fifth Avenue. Oprise 
pe drum câteva persoane ca să le ceară indicaţii, dar Ryker îl 
urmărise cu multă uşurinţă, deoarece evita metroul, autobuzele 
şi taxiurile. Părea că habar n-are de existenţa transportului 
public, ceea ce era o mare uşurare pentru urmăritorii săi. Ca toţi 
infanteriştii din lume, Cyrus nu depindea decât de propriile 
picioare ca să se mişte din punctul A în punctul B. 

O luă spre vest pe Strada 42, apoi intră într-o cafenea. 
Poliţiştii îşi dădură seama că se afla acum pe un teritoriu mult 
mai familiar. Dacă avea să intre în parc, ar fi fost mult mai greu 


de urmărit. 

— Winston, câţi bani i-ai dat? 

— Douăzeci de dolari. Aşa a spus domnul Rogers. 

Cei trei îl urmăreau de pe partea cealaltă a drumului cum bea 
cafea fierbinte şi înfulecă hămesit cornuri, unul după altul. 

— De ce nu dai o fugă până în barul ăla să ne aduci la toţi trei 
câte-o cafea fierbinte? îi spuse Ryker reporterului. 

— Fiindcă aş rămâne acolo, replică Winston. | s-a atras atenţia 
că oricând poate cineva încerca să-l jefuiască. 

Au tremurat, au ţopăit pe loc şi au îngheţat aproape o oră, 
până când Cyrus a catadicsit să iasă din bar. O luă din nou spre 
vest, apoi spre nord pe Eighth Avenue şi se aşeză pe o bancă în 
Columbus Circle, în colţul sud-vestic al lui Central Park. Cei trei 
se ascunseră după statuia lui Columb şi aşteptară. Hayes se 
întoarse spre partenerul său: 

— Trebuie să fie în parc. 

— S-ar putea. Oricum, n-o să se ducă după ea până nu se 
întunecă, răspunse Ryker. Winnie, de ce nu te duci tu să ne 
aduci nişte cafele? 

— Fiindcă o să rămân lipit acolo. 

Rămaseră aşteptând în picioare, şi orele de abia se târau. 
Cyrus se ridicase de câteva ori să mai facă mişcare. La un 
moment dat intră în parc, dar numai ca să urineze. Cei trei se 
învârteau în jurul statuii de fiecare dată când Cyrus dădea câte 
un ocol pieţei. Cum Ryker stătea cu spatele lipit de partea 
dinspre nord a piedestalului statuii, îşi dădu seama deodată că 
se afla la numai câţiva metri de locul în care Cyrus băgase 
douăsprezece gloanţe în sora de la spitalul Roosevelt. Cerul 
începuse să se întunece, cădea lapoviţă, şi pavajul îngheţat se 
acoperise de promoroacă. Hayes începu să strănute şi să 
tuşească. 

— Mă întreb cât o să mai dureze până or să înceapă să-i simtă 
lipsa, mormăi Hayes. 

— Cât de curând, spuse Ryker, ştergându-şi lapoviţa din ochi. 
Chiar foarte curând. Săracul Henry, lui nu-i place deloc vremea 
asta. 

— Nici mie nu-mi place, se văită Hayes, tuşind. Mi s-au strâns 
boaşele de parcă stau să-mi intre în burtă. 

Reporterul părea că era gata să leşine. La şase fără zece era 
complet întuneric. Cyrus se ridică de pe bancă, se sprijini cu 


mâna de zidul jos de piatră şi dintr-un salt ajunse în parc. 


CAPITOLUL 11 


— La dracu'! 

Erau atât de uzi şi de obosiţi, că nici nu băgaseră de seamă 
când dispăruse Cyrus în spatele zidului. Ryker aruncase o privire 
după colţul monumentului şi observase că vânatul dispăruse, 
începuse să blesteme şi să se uite disperat prin toată piaţa, 
înainte ca să-şi scuture însoțitorii şi să alerge la banca pe care 
stătuse ucigaşul. Urma unei tălpi întipărite în noroiul de pe zid îi 
arătă pe unde dispăruse Cyrus. Intrară toţi trei în parc şi 
începură să înainteze fără zgomot după urmele proaspete de 
paşi care traversau pajiştea. După câteva sute de metri, 
ajungând într-o zonă cu vegetaţie destul de rară, îngenuncheară 
la pământ şi ascultară cum vântul şi lapoviţa loveau cu furie 
copacii îngheţaţi şi golaşi. Apoi o porniră iar după urmele 
ucigaşului tremurând toţi cumplit, amorţiţi de ger. 

Ajunseră din nou la loc deschis. În faţa lor se întindea terenul 
de joacă pentru copii, şi se vedea... silueta lui Henry 
Cyrus, care alerga cu paşi lungi şi siguri, ca un lup de-a lungul 
unui câmp îngheţat. 

— Fir-ar al dracu’, înjură Ryker, observând că trenciul lui 
Cyrus avea acum o culoare foarte închisă. L-a întors pe dos, 
adăugă el, cu admiraţie profesională. 

Cyrus dispăru în spatele liniei de copaci de la marginea 
terenului de joacă şi urmăritorii săi o luară la fugă după el, 
folosind ca acoperire movilele şi gropile din cale. Un grup de 
personaje din Alice în Ţara Minunilor, de dimensiuni uriaşe, 
adăugau peisajului o aparenţă ireală. Cei trei ajunseră la linia 
copacilor cam la un minut după Cyrus. Se întinseră din nou la 
pământ să asculte. Hayes, prăbuşit lângă Ryker, de-abia reuşi 
să articuleze printre gâfâituri: 

— N-are cum să ne audă prin vijelia asta. Hai să ne apropiem 
mai mult. 

Ryker căzu de acord şi porniră mai departe. În câteva minute 
ieşiră din crângul cu copaci rari şi ajunseră la prima alee care 
străbătea transversal parcul. De-a lungul aleii se vedeau urme 
de paşi. Ryker avea destul antrenament ca să-şi dea seama că 
era un punct periculos: copacii care mărgineau drumul pe 


ambele laturi transformau aleea într-o zonă complet 
descoperită. 

Dacă Cyrus era înarmat - şi exista posibilitatea să fi reuşit să-şi 
recupereze puşca până atunci - putea să-i omoare pe toţi trei 
înainte să apuce să ajungă măcar până în mijlocul aleii. 
Presupunerea că era neînarmat şi că nu-şi dăduse seama că era 
urmărit ar fi putut fi fatală. 

Ryker îşi conduse cei doi însoțitori paralel cu drumul, la 
câteva sute de metri distanţă. La capătul şirului de copaci, 
ajunseră în Zona Verde. Cyrus traversa imensa pajişte 
descoperită, îndreptându-se spre „The Mall”. Poliţiştii se opriră, 
urmărindu-l cu privirea. Brusc, Ryker îşi prinse pumnul drept cu 
mâna stângă, îşi luă avânt şi îşi înfipse cotul drept în plexul solar 
al lui Winston. Tânărului îi ieşiră ochii din cap şi-i căzu în braţe. 
Ryker îl lovi cu latul palmei stângi în ceafă şi reporterul se 
prăbuşi pe pământul îngheţat. 

— Trebuia să se fi dus după cafea. 

Lui Hayes nu-i venea să-şi creadă ochilor. Ryker scoase un 
pistol din buzunarul hainei şi îi verifică mecanismul. Hayes 
observă că era o armă ieftină, un „Saturday Night Special”. În 
clipa următoare înţelese că Cyrus n-o să mai iasă din parc viu. 

— Hai să mergem. 

Hayes ezită. 

— Mişcă-te! 

Hayes îşi urmă partenerul în ciuda voinţei sale şi începură să 
traverseze pajiştea. Timp de o oră îşi croiră drum cu greu prin 
noroiul îngheţat şi prin promoroacă, înspre nord. Hayes se 
simţea acum în elementul său: se pricepea foarte bine la pândă 
şi urmăriri de când era copil. Fusese cel mai bun la jocul ăsta. 

Dar, dacă Hayes era bun, Cyrus era şi mai bun. Îşi dăduse 
seama cu o oră în urmă sau chiar mai mult că era urmărit. Îşi 
mai dăduse seama că oricine ar fi fost cel care îl urmărea, era 
bun, al dracului de bun. Se gândea acum că îl urmăriseră şi 
înainte ca el să-şi dea seama de asta. Dacă ar fi încercat să-i 
sperie, s-ar fi trădat că ştia că e urmărit. Era tot neînarmat şi, 
pentru moment, nu putea conta decât pe atacul prin 
surprindere. Mai ghicise că pe urmele lui se aflau cel puţin doi 
oameni. 

Când Cyrus ajunse în dreptul iazului dinspre partea de nord a 
parcului, Ryker şi Hayes îngenuncheară în spatele ultimului 


copac care le mai putea servi ca acoperire. Deodată, Cyrus 
începu să alerge în jurul iazului. Cei doi poliţişti erau în dilemă: 
dacă fugeau după el, şi-ar fi dat seama că era urmărit. Dacă 
aşteptau să dispară din nou după copaci, la viteza cu care 
alerga acum ar fi putut să scape. 

Cyrus ajunse în dreptul copacilor. Odată intrat în desiş, începu 
să alerge cu şi mai mare viteză. La un moment dat se agăţă cu 
toată puterea de un puiet crescut pe marginea drumului şi se 
rostogoli dintr-un salt în afara potecii. Alunecă câţiva metri, apoi 
căută prin zloata îngheţată până găsi o bucată de cărămidă pe 
care o lăsase ca semn în timpul verii. Dădu ţigla la o parte şi 
începu să scormonească frenetic crusta îngheţată, apoi stratul 
de frunze moarte, până ajunse la pământul clisos. O pereche de 
veveriţe îl urmăreau curioase. Auzea zgomotul unor paşi 
alergând în direcţia lui. Ajunseseră foarte aproape acum. In cele 
din urmă ajunse la un strat subţire de polietilenă, susţinut de 
câteva bețe încrucişate. Sfâşie plasticul cu bucata de ţiglă şi îşi 
băgă mâna prin deschizătura îngustă, scormonind furios prin 
ascunzătoare în căutarea unei arme. Paşii ajunseseră chiar în 
dreptul lui. 

Cei doi poliţişti depăşiseră locul în care Cyrus dispăruse de pe 
potecă şi trebuiră să se întoarcă. Ryker îşi dădu seama că ceva 
nu e în regulă: putea să jure că auzise zgomotul altor paşi în 
spatele lor. Descoperi porţiunea unde Cyrus părăsise aleea şi se 
opri ezitând: în cap îi sunau clopotele de alarmă. Scoase din 
buzunar pistolul şi îi trase piedica. 

Degetele înţepenite de frig ale lui Cyrus se încolăciră în jurul 
unui obiect familiar de formă cilindrică. Îşi retrase mâna din 
ascunzătoare, trase inelul de siguranţă al micului cilindru negru, 
îşi luă avânt şi îl aruncă într-o boltă înaltă. Grenada de mare 
putere păru că încremeneşte o secundă, apoi detonatorul bubui 
şi grenada explodă în plin zbor. Liniştea nopţii se sparse în 
bucăţi. O avalanşă de ace albastre, de gheaţă, căzu cu clinchet 
uşor din copacii din preajmă. 

Cei doi poliţişti se treziră aruncaţi la pământ. Ucigaşul începu 
să scormonească din nou prin ascunzătoare după pistolul său 
„Colt 45”. Tocmai puse mâna pe el, când auzi zgomotul unor 
paşi în apropiere. Estimând rapid situaţia, ajunse la concluzia că 
erau prea mulţi poliţişti, iar el era prea îngheţat şi prea obosit ca 
să le poată face faţă. Işi băgă amândouă braţele în groapă şi 


trase cu putere un pachet înfăşurat în plastic în care se afla 
puşca. Era înţepenit, iar la zece metri în spatele lui se auzeau 
deja voci. Se opinti încă o dată, apoi se ridică şi o luă la fugă 
înspre vest. 

Ryker deschise încet ochii. Simţea un bubuit puternic în 
interiorul cutiei toracice. Instinctiv duse mâna la hamul de umăr 
şi îşi scoase pistolul Magnum 357. Un picior i-l zbură din mână. 
Inima i se opri în loc. Işi şterse lapoviţa care îi căzuse în ochi şi 
descoperi ţeava unui pistol calibru 38, Police Special. La celălalt 
capăt al ţevii desluşi chipul arătos al lui John Avery. Lângă el se 
mai afla un poliţist. Ryker gemu şi îşi coborî din nou privirile. În 
clipa aceea îl descoperi pe Hayes: din nas şi din urechi îi 
curgeau şiroaie de sânge. Ryker închise ochii din nou. 


— Scârbă nenorocită! zbieră Ryker de cum îşi reveni în simţiri. 

Avery se ridică din fotoliu şi îi spuse infirmierei să iasă. Se 
aşeză apoi pe marginea patului lui Ryker. 

— Trebuia să te las acolo! 

— Şi de ce dracu' nu m-ai lăsat? N-aveam nevoie de... 

Se ridică brusc dintre perne: 

— Unde e Hayes? 

— După perdelele alea. Din nefericire, o să supravieţuiască. A 
suferit numai un şoc minor. 

— Dracu' să te ia, îl înjură Ryker, dar se simţi uşurat şi se lăsă 
din nou între perne. De ce m-ai lovit, nenorocitule? 

— Incercam să-mi încălzesc picioarele. Ascultă, ai avut mare 
noroc că n-a aruncat cu o bombă explozibilă. Dacă ar fi făcut-o, 
îţi mai adunam şi acum maţele de prin copaci. 

— Du-te dracului, îl repezi iarăşi Ryker, apoi îşi aminti deodată 
că avea de pus o mulţime de întrebări. 

— Unde-i Cyrus? 

— A scăpat. Ne-am ales în schimb cu depozitul lui de muniţie. 

— Şi puşca? 

— A dispărut - la fel şi telescopul. 

Ryker se holba în tavan. 

— Am mai găsit un „Saturday Night Special” de calibru mic, 
cu seria clasată. 

— Şi? 


— Nu cred că era al lui Cyrus. 


— Şi? 

— Comisarul tău nu cred că o să fie prea încântat când o să 
afle că pentru tine legea... 

— Unde mă aflu? îl întrerupse Ryker. 

— O să-ţi dai seama singur când o să te trezeşti. 

— Spune odată! se răsti Ryker. 

— La spitalul Roosevelt. 

— Cum paştele mă-sii a reuşit să fugă? 

— Eram numai trei, deşteptule. Pe unul din băieţi l-am trimis 
să-l evacueze pe reporterul ăla, pe care l-ai aranjat tu. 

— Care reporter? 

— Dacă ai şti cum mă bătea gândul să te las acolo să crăpi 
îngheţat... 

— De ce mă urmăreai? 

— Fiindcă era o zi frumoasă şi m-am hotărât să fac o plimbare 


prin parc. 

— Boule. 

— După cum poţi să îţi imaginezi, n-aveam nimic împotriva ta. 
Sau a prietenului tău Rogers şi a acelui onorabil... Cum îl 
chema?! 


Ryker rămase tăcut. N-avea de gând să se dea bătut cu una 
cu două. 

— A, da, Gillette. 

— Despre ce naiba vorbeşti? 

— Bine, isteţule, ţine minte că singur ţi-ai băgat capul în laţ şi 
eu o să fiu ăla care o să-ţi tragă scaunul de sub picioare! Va 
trebui să le explici o mulţime de chestii şefilor tăi. 

— Eu n-am de dat nicio explicaţie nimănui şi să-mi spui tu mie 
că a fost vina mea. A fost numai vina ta, de la început la sfârşit. 

— In regulă. N-ar trebui să-ţi spun asta, având în vedere 
situaţia ta delicată, dar Cyrus a omorât azi-noapte doi poliţişti. 

— leşi afară. 

— Cu plăcere! 

Avery se întoarse pe călcâie şi plecă. 

Ryker zăcu câteva minute nemişcat. În cele din urmă, se dădu 
cu greu jos din pat şi se târî până la dulapul din perete. Se 
îmbrăcă, apoi se uită prin cameră după pistoale, deşi ştia că n- 
aveau cum să fie acolo. Legitimaţia şi portofelul dispăruseră şi 
ele. Aruncă o privire spre patul lui Hayes, care era încă 
inconştient sau poate dormea, apoi se întoarse la patul său şi 


trase perdelele de jur-împrejur. Se strecură fără zgomot pe 
coridor şi luă liftul. 

Afară, în lapoviţa rece, capul începu să i se mai limpezească. 
Bănuia că e ora cinci sau şase dimineaţa, dar nu ştia în ce zi. Îşi 
pipăi barba şi ajunse la concluzia că pierduse mai puţin de 
douăzeci şi patru de ore. Asta însemna că era chiar dimineaţa 
de după vânătoarea din parc. 

Străbătu pe jos tot drumul până acasă, mormăind şi 
blestemând de unul singur prin furtună. Pătrunse în cea mai 
mare linişte în apartamentul său pustiu, căci şi cel mai mic 
zgomot îi provoca o durere arzătoare, care parcă îi urca din 
urechi până la creier, stabilindu-se apoi în sinusuri. Împinse 
şifonierul la o parte şi scoase dintr-o scobitură făcută în zid un 
pistol Beretta, de calibru 25. Îl privi compătimitor: era un pistol 
mic, de damă, dar era singurul pe care îl avea la îndemână 
pentru moment. Mai scoase de acolo cinci sute de dolari, puşi 
deoparte pentru cazuri de forţă majoră şi îi strecură în buzunar. 

Injurându-l în gând pe Avery, deschise radioul pe care îl ţinea 
în sufragerie, lângă fotoliul-balansoar. În liniştea încăperii 
mirosind a pustiu începură să răsune amănuntele legate de 
uciderea celor doi poliţişti. Reporterul spunea că poliţia suspecta 
folosirea unei arme cu lunetă, dar nu menţiona numele lui 
Cyrus. 

Ryker închise radioul, se întoarse în dormitor şi scormoni prin 
dulapul de haine până găsi legitimaţia falsă pe care o mai 
folosise cândva. O scoase şi o îndesă într-un portofel vechi. 

Când era gata să iasă pe uşă, începu să sune telefonul. Ezită 
să răspundă, apoi o intuiţie bruscă îl făcu să ridice receptorul, 
tocmai când suna a patra oară. 

— Joe, cât mă bucur că te aud! 

Era Eleanor, fost lui soţie. Intotdeauna pica la ţanc! 

— Am sunat la secţie, dar mi-au spus că eşti în concediu. 

Mi s-a părut greu de crezut, de vreme ce nu-mi amintesc să-ţi fi 
luat vreodată măcar o zi liberă, dar probabil că se mai întâmplă 
şi miracole. Fata aia e cu tine? 

„Isuse, asta a înnebunit!”, se gândi Ryker. 

— Bună, Ellie! Cum mai merge contul jartierei? 

— Se umflă, râse ea. Numai că sunt ciorapi de data asta, ti- 
am spus doar. Băieţii din Carolina de Nord au un produs nou, de- 
a dreptul senzaţional. Luna viitoare o să prospectăm piaţa şi o 


să ne dăm seama exact cât de bine... 

O lăsă să turuie mai departe despre slujba şi despre prietenii 
ei, fără s-o întrerupă, dar şi fără s-o asculte cu adevărat. De 
fiecare dată se grăbea să închidă cât mai repede telefonul, deşi 
se gândea uneori că ea rămăsese singura lui legătură cu lumea 
sigură şi confortabilă pe care crezuse cândva că şi-o doreşte. 
Acum se terminase. Ellie ar fi fost dezgustată dacă ar fi aflat ce 
avea el de gând să facă în ziua aceea. 

La ora unsprezece se îmbarcă la bordul unui avion care 
mergea la Tulsa. La ora trei după-amiază închiria un Ford Herz 
de pe aeroportul din Tulsa, folosind un permis de conducere şi o 
carte de credit false. La ora cinci apăsa pe butonul soneriei de la 
numărul 143, Harrow Street, oraşul Coffeyville, statul Kansas. O 
blondă spălăcită apăru în uşă: 

— Ce doriţi? 

— Doamna Cyrus? Sunt sergentul Ryker, de la Poliţia oraşului 
New York. Pot să intru? 

Se gândi că, dacă îi cerea legitimaţia, avea să urmeze o scenă 
neplăcută. Îl înjură din nou în gând pe Avery. 

— De ce nu? spuse ea, deschizând uşa. Au venit mai întâi 
poliţiştii de aici, pe urmă cei de la F.B.I., apoi de la poliţia 
statului şi acum de la poliţia din New York. De ce nu? 

Arăta obosită, plictisită. Se vedea că trecuse prin asta de o 
mulţime de ori. 

— la loc, domnule sergent... 

— Ryker. Mulţumesc. 

— O cafea? 

— Sigur, cu plăcere. 

Se aşeză într-un fotoliu murdar şi începu să iscodească cu 
ochii prin încăpere, în timp ce femeia dispăruse în bucătărie. O 
casă din care lipsea bărbatul, soţia sau iubitul arăta într-un fel 
anume. Locul ăsta semăna cu apartamentul lui, de unde trase 
concluzia că avusese cândva un iubit care locuise cu ea, dar o 
părăsise. Un scâncet care se auzi din spatele casei îi aduse 
aminte că avea şi un copil. Se gândi că asta trebuia să fie casa 
părinţilor ei, care muriseră. 

Femeia se întoarse cu o ceaşcă de cafea în mână şi se aşeză 
în faţa lui, de partea cealaltă a măsuţei de cafea. Se uitară 
vreun minut unul la celălalt, fără să vorbească. Ryker stabili că 
avea în jur de treizeci şi cinci de ani. Era aproape drăguță: avea 


ochi albaştri (însă şterşi, fără viaţă), păr blond, cu o tentă 
roşcată. Ea vorbi prima. g 

— Stau şi mă-ntreb ce mai vreţi de la mine? Il aveţi pe Henry. 
E nevinovat, spuse ea mecanic. De ce nu-i daţi drumul? 

— Vă suna regulat, pe vremea când îl căutam încă. 

— Nu-i adevărat. L-am văzut totuşi o dată, la New York. 

— Asta-i o minciună, domnişoară Cyrus. Avem înregistrările 
convorbirilor cu taxă inversă de la New York. 

— Şi ce-i cu asta? Suna întotdeauna de la telefoane publice. 
N-am ştiut niciodată unde se afla. De ce-aţi venit acum să mă 
sâcâiţi cu povestea asta? 

— Fiindcă, vedeţi... a fost eliberat. 

— De cine? tresări ea, surprinsă. 

— Prieteni de-ai lui. Problema e că ne-am dat seama că mai 
avem nişte întrebări pe care am uitat să i le punem şi ne-am 
gândit poate că s-a întors aici. 

Ryker ştia că Cyrus n-ar fi riscat sub nicio formă să se întoarcă 
în Coffeyville. Probabil că în momentul acela cel puţin o echipă 
de la F.B.I. era deja pe drum. Femeia îl privi suspicioasă: 

— De ce să se întoarcă? N-are nimic aici. 

— Păi... sunteţi sora lui. Şi are şi o nepoată. 

Ryker arătă cu capul spre camera din spate. 

— Ţine foarte mult la dumneavoastră. Ştim asta din 
conversațiile telefonice. 

— Voi mi-aţi înregistrat telefonul? 

— Nu noi. Cei de la F.B.I. 

— leşi afară. 

— Ne-am gândit că poate o să vă sune din nou - eu unul sunt 
convins de asta. 

— Vă rog să plecaţi, domnule... 

— Ryker. Sergent Ryker. Ei bine, spuse el ridicându-se, dacă 
cumva vă sună, transmiteţi-i vă rog un mesaj din partea mea. 

— Ce anume? întrebă, ridicându-se şi ea. 

— Asta! 

Pumnul lui Ryker ţâşni cu toată puterea şi se înfipse în burta 
ei moale. Femeia icni şi se frânse în două, cu respiraţia tăiată. O 
înşfăcă de păr, o ridică iar în picioare şi începu s-o lovească cu 
palma lui grea, fără grabă, metodic, peste faţă şi peste sâni, 
până i se muiară picioarele şi căzu în genunchi. Ryker se aplecă 
şi, încleştându-şi mâinile de reverele ei, smuci cu violenţă, 


sfâşiindu-i bluza şi sutienul. Din gura ei nu se auzi niciun sunet, 
doar lacrimi mari i se prelingeau tăcute pe obraji. Se lăsă şi el în 
genunchi şi, apucând-o iarăşi de păr, îi scrâşni ameninţător în 
ureche: 

— Să-i spui lui Henry că sergentul Joe Ryker a întrebat de el. 
Să-i mai spui că, dacă are cât de cât coaie, să vină să mă caute. 

— Nu! gemu ea, scuturând din cap cu violenţă. 

Ryker o trase şi mai tare de păr: 

— Am auzit prin oraş că eşti mare meseriaşă la supt cimpoiul! 

Femeia se răsuci şi îl zgârie pe faţă. Ryker o îmbrânci şi-i 
trase un picior. 

— Aş vrea să încerc şi eu aşa o guristă faimoasă, dar n-am 
timp acum. Oricum, uite-ţi plata! 

Scoase din buzunar o monedă de douăzeci şi cinci de cenți şi 
o aruncă pe podea în faţa ei. 

— Şi ai grijă să-i spui lui Henry. Încearcă să ţii minte, bine? Joe 
Ryker! 

Femeia rămase întinsă pe podea fără să scoată un sunet. 
Doar trupul i se zguduia de suspine incontrolabile. 

Ryker ieşi din casă şi se urcă în maşină. Respira cu greutate 
şi, de câte ori trăgea aer în piept, îşi amintea de nemernicul de 
Avery. Îi tremurau mâinile în timp ce scormonea prin buzunare 
după chei. 

Încă îl mai durea capul din cauza şocului provocat de explozia 
grenadei şi mestecă aspirine tot drumul până la Tulsa, de unde 
luă o cursă spre Oklahoma. Încerca să nu se mai gândească la 
ce îi făcuse femeii, dar bineînţeles că nu se putea gândi la 
mimic altceva. Fusese o treabă murdară, dar trebui să admită 
că era singura lui şansă să salveze acest caz. Ce erau câteva 
vânătăi în comparaţie cu cât rău făcuse Cyrus? Spera ca, până 
la urmă, scopul să scuze din plin mijloacele. 

Îşi impuse să se gândească la locul în care s-ar fi putut afla 
Cyrus în acel moment. Se întreba dacă criminalul se mai afla 
încă în libertate şi, de era aşa, dacă părăsise cumva New York- 
ul. Era aproape sigur că nu reuşiseră să-l prindă şi un puternic 
presentiment îi spunea că ucigaşul n-o să părăsească oraşul, cel 
puţin nu înainte de a-şi lua revanşa asupra poliţiei. Un om întreg 
la minte ar fi ajuns în Argentina până acum, se gândea Ryker, 
dar Henry Cyrus nu era un om întreg la minte. Faptul că îi 
bătuse sora însemna că Cyrus avea să rămână la New York; mai 


însemna că nici nu mai era nevoie să-l caute: Cyrus avea să-l 
găsească pe el. Ceea ce nu putea şti cu siguranţă era dacă 
Barbara Cyrus avea să sune poliţia sau nu. Faptul reprezenta o 
variabilă în calculele lui, dar nu avea prea mare importanţă. Cel 
mai rău lucru care i se putea întâmpla era să fie arestat înainte 
de a ajunge la aeroport. Avea să apară în faţa vreunui mocofan 
de judecător, să nege totul, apoi să fie eliberat pe cauţiune sau 
chiar fără cauţiune, după ce se confirma că era poliţist. Avea să 
ajungă înapoi la New York, cel mai târziu a doua zi. Nu era 
pentru prima oară când simţea pe pielea lui cum e când te afli 
de partea cealaltă a legii. Ryker zâmbi. Ceva îi spunea că 
Barbara Cyrus nu anunţase poliţia: făcea parte din acea 
categorie socială care nu avea încredere şi nici nu agrea 
poliţiştii, şi Ryker nu-i dăduse niciun motiv să-şi schimbe 
părerea. 


O jumătate de oră după de Ryker părăsise Coffewville, 
Barbara Cyrus mai suspina încă pe podea. Ţărăitul telefonului o 
scoase din amorţeală şi se târî cu greu până în bucătărie. Intinse 
mâna până la receptorul telefonului şi îl trase în jos spre ea. 
Vocea fratelui ei o aduse înapoi la realitate. Plânse şi se văicări 
în receptor vreo cinci minute. 

— Ryker? 

— Da! 

— De la Poliţia din New York? 

— Da! Henry, ce să fac? 

— Nimic, am eu grijă de asta. 

Cyrus îşi chinuia mintea să găsească ceva. 

— E-n regulă. Încearcă să te linişteşti. Cred că o să-i fac eu o 
vizită domnului Ryker, cât mai stau prin New York. 

— Henry, ai grijă! E nebun! 

— Mă descurc eu, fii liniştită. N-o să mai vină el să-mi bată 
mie sora. Lasă că vorbesc eu cu el. 

Puse la loc receptorul în furcă, ieşi din cabina telefonică şi 
privi cu atenţie în jur. Holul lui Sloane House, o clădire 
impunătoare cu cinci sute de camere care făcea parte din 
reţeaua hotelurilor pentru tineret, Y.M.C.A., era înţesat de lume. 
Luă unul din lifturi, urcă direct în camera lui şi se aruncă pe 
patul confortabil, trecând în revistă evenimentele petrecute în 


ultimele douăzeci şi patru de ore. După ce îi împuşcase pe cei 
doi poliţişti, fugise până la cea mai apropiată gură de metrou din 
Harlem, plătise permisul şi se urcase în primul tren. Călătorea 
cu metroul pentru prima oară în viaţă şi cei câţiva pasageri 
aflaţi în vagon îl priviseră curioşi. Era destul de ciudat ca un alb 
să se urce în metrou la staţia din Strada 110, dar să mai şi stea 
în picioare când erau atâtea scaune libere în jur, asta era de-a 
dreptul straniu. Se ţinea cu o mână de bara suspendată, în timp 
ce cu cealaltă presa arma ascunsă sub haină, care începuse să 
alunece în jos. Trenul avu o lungă oprire în Times Square. După 
câteva minute, Cyrus cobori şi începu să meargă spre sud. 

Ceva mai târziu, ajungând în faţa clădirii masive din Strada 34 
Vest, se întrebă dacă nu nimerise cumva o adresă greşită, dar 
pe firma de deasupra intrării scria foarte clar: Y.M.C.A. Cyrus 
mai stătuse într-o pensiune pentru Tineret când avea 
optsprezece ani, în Lincoln, Nebraska, dar această construcţie 
era la fel de uriaşă şi înspăimântătoare ca hotelurile pe care 
dorea să le evite. 

În tot cazul, personalul dinăuntru se arătase extrem de 
prietenos. Se trecuse în registru drept Calvin Johnson, după 
numele unui camarad cu care servise cândva în Brigada 
Specială de Recunoaştere şi plătise cu bani gheaţă. 

Cyrus îşi cântărea acum următoarea mişcare. Noaptea trecută 
trecuse cu bine de verificarea recepţionerului, dar ştia că foarte 
curând fotografia lui o să apară peste tot. Realiză că frigul avea 
şi el avantajele lui, unul dintre ele fiind acela că îşi putea 
ascunde faţa sub o pălărie şi o eşarfă. De asemenea, era mult 
mai uşor să ascunzi o puşcă sub o haină groasă. Totuşi nu-i 
plăcea frigul, mai ales că acum parcurile nu-i mai puteau servi 
nici ca acoperire, nici ca ascunzătoare. Pensiunea nu era 
scumpă la New York, dar ştia că nu mai putea rămâne acolo. 

Bătu uşurel cu palma umflătura lunguiaţă de sub pătură: 

— Ce zici, Mikey? Eşti gata să plecăm din locşorul ăsta călduţ? 
Fir-ar să fie, sigur că era frig ca naiba în parcul ăla, şi tu zăceai 
singur acolo în pământ, îngheţat tot când te-am găsit. Cât pe ce 
să mă laşi baltă când aveam atâta nevoie de tine... Ei, cred că 
am terminat vreo patru din ei azi-noapte. Doi, sigur. Acum 
trebuie să mai terminăm cel puţin unul, înainte de plecare. 
Poliţiştii ăştia se cred al naibii de deştepţi. 

Îi veni brusc în minte telefonul pe care tocmai îl dăduse surorii 


lui. 

— La dracu’, cred că am vorbit mai mult de zece minute! 
Şi-am mai şi sunat de aici din hol! Fir-ar să fie! Trebuie s-o luăm 
din loc imediat, amice. Sus şi pe cai! 

Cyrus ţâşni din pat, îşi legă pe o parte carabina M 14 şi 
telescopul cu cordonul de la perdea şi îşi puse haina deasupra. 

Ajuns în stradă, porni cu paşi mari şi grăbiţi prin întunericul 
rece înspre Port Authority. Observă că zona era dotată cu o 
mulţime de magazine care vindeau echipamente din surplusul 
armatei. Intră în unul din ele, aflat pe Strada 42 Vest, care părea 
un enorm depozit, etalând o impresionantă gamă de produse. 
Era exact ce căuta. Işi cumpără o pereche de cizme, un palton 
cu câteva numere mai mare, mănuşi, o căciulă de blană, lenjerie 
călduroasă, ochelari de schi şi încă alte câteva mărunţişuri. Nu 
erau vânzători care să-l sâcâie şi când se duse să plătească la 
casă, observă un stand cu echipamente de vânătoare. Avea 
nevoie disperată de gloanţe calibrul 7,62. Nu reuşise să 
recupereze din ascunzătoare decât un încărcător cu douăzeci de 
gloanţe. Ezită, întrebându-se dacă ar fi putut exista în magazinul 
acela exact marfa pe care o căuta, dar renunţă, hotărând că era 
mai bine să nu rişte. Îşi achită cumpărăturile şi ieşi. 

Traversă rapid spre capătul de linie al autobuzelor de la 
Port Authority, se strecură până la toaleta bărbaţilor şi îşi 
schimbă hainele. Acum se simţea de parcă începea o nouă 
viaţă. Cineva care ştia la ce folosesc aceste toalete cu plată, 
scrisese pe zid, printre celelalte graffiti-uri: „Feriţi-vă de toate 
întreprinderile care necesită haine noi - Henry David Thoreau”. 
Cyrus nu văzu inscripţia şi, chiar dacă ar fi văzut-o, puţin i-ar fi 
păsat. El avea treaba lui şi trebuia s-o ducă la bun sfârşit. 

Părăsi toaleta cu plată şi intră în holul masiv al incintei. 
Cumpără de la un stand ziarul Dai/y News: pe pagina a treia îşi 
descoperi chipul. Nu a fost surprins. Pe aceeaşi pagină se aflau 
şi fotografiile celor doi poliţişti în uniformă pe care îi omorâse cu 
o noapte înainte. 

— Deci, din nou la treabă! îşi spuse. 


CAPITOLUL 12 


Peterson era înnebunit. Evenimentele ultimelor zile îl 
scoseseră cu totul din minţi. | se părea că totul se duce de râpă. 
Îşi dădea seama instinctiv că n-ar fi trebuit niciodată să se pună 
cu Ryker, dar la momentul respectiv nu avusese de ales. Acum, 
privind chipurile adunate în jurul mesei lungi, avea sentimentul 
că mai trecuse odată prin toate astea. Şi chiar trecuse. 

— Lindly, ai primit vreo veste de la Unitatea Specială de 
Expertiză? 

— Da, domnule. Vor instala la noapte zece echipe de luptători 
antiterorişti pe acoperişurile din zonă. 

— Şi de la Floyd Bennett? 

— Patru elicoptere. Rapoartele meteo sunt favorabile. 

— Locotenente, aţi pus sub urmărire toate ieşirile din oraş? 

— Da, domnule, răspunse Fischetti. Ce credeţi, o să rămână în 
oraş sau o să plece? 

— O să rămână, răspunse Avery. 

Peterson ridică privirile: 

— De ce crezi asta? 

— Băieţelul vostru, Ryker, tocmai a dansat o bătută cu 
surioara lui Henry. 

— Ce?! Ryker e în Coffeyville? 

— A fost. După ce s-a petrecut azi-noapte, i-am înregistrat din 
nou telefonul, iar unul din agenţii noştri a văzut un bărbat cu 
semnalmentele lui Ryker intrând şi apoi ieşind din casa ei. Cyrus 
a sunat-o dintr-o pensiune pentru tineret de pe Strada 34. A 
vorbit puţin cam mult de data asta. Noi am sunat imediat la 
Circumscripţia din zonă, dar copoii au ajuns cam cu cinci minute 
mai târziu. S-a înscris la recepţie cu numele de Calvin Johnson. 

Peterson avea impresia că trăieşte un coşmar. 

— Pui de căţea! Ce i-a spus Cyrus soră-si? Unde-i Ryker? 

De ce n-aţi pus mâna pe el? 

Avery încerca să-şi ascundă zâmbetul. Părea să-l găsească 
foarte amuzant pe Peterson în seara aceea. 

— Ei bine, Henry a dat de înţeles că se duce să-l arunce pe 
Ryker în aer. De-asta cred că o să rămână în oraş. In al doilea 
rând, Ryker trebuie să se fi folosit şi el de un nume fals şi nici nu 


cred că s-a întors cu avionul direct la New York. 

— Oricum nu putem să-l dăm în urmărire. lar ca să-l băgăm la 
răcoare... n-a făcut nimic care să poată fi dovedit. 

Peterson îşi lăsă capul în mâini. Cei patru detectivi aflaţi în 
încăpere nu-l văzuseră niciodată arătând atât de rău, ceea ce Îi 
bucura. Omorârea celor doi poliţişti îi înfuriase din cale afară. În 
ceea ce îi privea, uciderea unui poliţist era singura crimă cu 
adevărat gravă din cele trecute în cărţile de specialitate. Orice 
altceva nu era pentru ei decât rutină de două parale. Ar fi fost 
indicat pentru Peterson să nu mai calce în străchini şi de data 
asta, pentru binele lui. 

— Nu-ţi face griji în privinţa lui Ryker, continuă Avery. Se 
descurcă el. Trebuie, dacă vrea să-l încolţească pe Cyrus. 
Apropos: care-i statutul lui în momentul de faţă? 

Peterson era atât de cufundat în gânduri, că nu auzi 
întrebarea. Fischetti răspunse într-un târziu: 

— Oficial, e încă în vacanţă. Desigur că, dacă am putea sta de 
vorbă cu el, i-am contramanda imediat concediul ăla. 

— Şi partenerul lui unde e? 

— S-a întors acasă, în Queens. Şi-a schimbat vacanţa în 
concediu de boală. Nu putem face nimic în privinţa asta. Sunt 
sigur că şi Ryker o să încerce aceeaşi şmecherie, în aşa fel încât 
să nu-l putem ţine sub control. 

Lindly era confuz. 

— In ce fel e implicat tipul ăla de la televiziune, Rogers, în 
povestea asta? întrebă el. 

Peterson ridică capul: 

— Nenorocitul ăla! O să-l spânzur până la urmă! 

Avery îl privi nonşalant, aproape plictisit. 

Wilkinson, partenerul lui Lindly, intră în încăpere. Se dusese în 
Harlem, unde fuseseră omorâţi cei doi poliţişti, şi vorbise cu 
detectivii de acolo. Se aşeză la masă, trecând în revistă 
adunarea tăcută. In sfârşit, se decise să deschidă gura: 

— Hei, unde-o să se ascundă acum nemernicul ăla, când au 
dispărut toate alunele şi merele pădureţe din parcuri? 

Peterson se hotărî să încerce să aducă mica întrunire pe 
făgaşul normal. 

— Nu ştiu. Dacă el cunoaşte cumva intrările şi ieşirile din oraş, 
o să găsească un loc. Nu uitaţi, în fiecare an treizeci de mii de 
oameni trec iarna fără niciun acoperiş deasupra capului. Dorm 


pe ţevile de încălzire de la metrouri, în ruinele caselor demolate, 
se ascund peste noapte în instituţiile publice, călătoresc cu 
metrou toată ziua sau se fac covrig şi dorm pe alei în nopţile 
mai calde. O să se agaţe de toate aceste posibilităţi, dacă ţine 
atât de mult să mai rămână prin preajmă. 

— Ţine foarte mult să rămână prin preajmă, interveni Avery. 
Vrea neapărat să-l decoreze pe Ryker cu un glonţ între ochi! 

Avery îşi bătu uşurel cu degetul şaua nasului. 

— Tipul are boaşe, nu glumă. Asta trebuie să i-o recunoaşteţi. 

— Cine? 

— Cyrus, bineînţeles, răspunse Avery. Şi Ryker, sigur, adăugă 
el cu ciudă. 

— Amândoi sunt nebuni de legat! spuse Lindly. O să fie un 
meci nemaipomenit. 

Peterson se ridică în picioare: 

— Ba n-o să fie niciun meci, fir-ar a naibii de treabă! Vreau să 
puneţi mâna pe Cyrus cât mai repede posibil şi să mi-l aduceţi 
pe Ryker de cum îşi arată faţa! 


La ora nouă, în aceeaşi seară, Ryker formă numărul lui 
Craig Rogers, folosind telefonul unui bar de pe Ninth Avenue. 

— Ticălos ţăcănit! urlă Rogers în receptor. Aproape mi-ai 
omorât omul! 

— Linişteşte-te, Craig, altfel o să-ţi plesnească una din 
coardele tale vocale de aur. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama de la început cu cine am de-a 
face! Dacă intru la închisoare, o să intru cu tine cu tot, 
nenorocitule! scrâşni Rogers. 

— Craig, Craig! N-am nici cea mai mică idee despre ce 
vorbeşti! Ascultă, am avut o săptămână grea. Am nevoie să-mi 
faci un mic serviciu! 

— Ce?! Ai înnebunit? 

— Avem o şansă să terminăm treaba cu bine! Linişteşte-te şi 
ascultă-mă bine. Mai ai încă posibilitatea să scrii subiectul vieţii 
tale. 

— Trebuie să mă duc în oraş. Am emisiune la ora unsprezece, 
dacă n-ai uitat cumva. 

— N-o să-ţi simtă nimeni lipsa. Ascultă, caută cea mai bună 
fotografie de-a mea pe care o ai şi dă-o pe post diseară. Şi fă 


într-un fel să apară şi în ziare. Foloseşte un material mai vechi în 
legătură cu Cyrus... Spune că mă ocup din nou de caz. 

— Şi care-i motivul, mă rog? 

Rogers era mai mult decât suspicios în ce îl privea pe Ryker, 
dar nu putea să reziste tentaţiei de a scoate un subiect gras. 
Asta i-ar mai fi şters din păcate. Ryker îi povesti întâlnirea pe 
care o avusese cu Barbara Cyrus şi schiţă pe scurt planul pe 
care îl avea. 

— Ai bătut-o pe soră-sa? Eşti nebun? Dacă te omoară? A 
omorât deja doi poliţişti! Ce se mai alege de bomba mea dacă te 
omoară? 

Ryker nu luase niciodată în considerare această posibilitate. 

Rămase o clipă pe gânduri. 

— Păi chiar asta ar fi ştirea bombă! Dacă mă omoară, poţi să 
dai pe faţă întreaga poveste. Poţi să faci din mine un erou, 
Craig! 

— Foarte nostim! Asta o să te facă să treci drept un idiot. 

Şi, indirect, şi eu. O grămadă din camarazii tăi s-au convins deja 
de asta, ca să ştii! 

Ryker îşi schimbă poziţia, incomodat de cabina strâmtă. 

— Uite ce e, am o poveste şi mai grasă... 

— E amestecat şi F.B.I.-ul, nu-i aşa? 

— Eşti o vulpe tare hoaţă, Craig. Hayes, partenerul meu, are 
toate datele. Am să-i spun să te pună la curent cu toată 
povestea, în caz că mie îmi vine de hac bătrânul Henry. 

— Cum pot să fiu sigur că o să-mi spună? 

— La dracu', fiindcă aşa îi spun eu! Oficial, el nu ştie nimic 
despre asta. Ştie totul de la mine. Nu va putea fi incriminat. 
Dacă nu te interesează jocul, pot să mă duc la Stillwell de la 
postul WBI. 

— Bine, bine! O să-ţi dau mutra pe post! 

Cei doi puseră la punct toate detaliile, până ce Ryker se 
declară satisfăcut. 

— Sper că o să-ţi vină de hac nenorocitul ăla, mai adăugă 
Rogers şi închise abrupt telefonul. 

Ryker zâmbi şi formă numărul lui Hayes. După câteva apeluri, 
răspunse o voce de femeie. Ryker se prezentă. 

— Doarme şi nu vreau să-l deranjez, spuse soţia lui Hayes. 
Unde dracu' aţi umblat voi doi... 

Brusc, vocea lui Hayes se auzi în receptor: 


— Ryker! Isuse Cristoase, am crezut... unde eşti? 

— În pampas! Am o poveste lungă pentru tine. 

Ryker îi relată cea mai mare parte din ce se mai întâmplase 
după ce ieşise din spital, apoi îi dădu instrucţiuni în privinţa lui 
Craig Rogers. 

— Eşti nebun. Nemernicul ăia o să te dea gata, spuse Hayes. 

— Uite ce-i: n-am ieşit pe faleză ca să fiu împuşcat. O să am 
destulă bătaie de cap până îl fac să dea de mine. Dar, când o să 
mă găsească, eu o să stabilesc regulile. Dacă am nevoie de 
ceva, te sun. 

— Nu poţi. 

— De ce? 

— Fiindcă... ăăă... Mary o să ţină telefonul scos din priză o 
vreme. 

— Pentru ce naiba? 

— Ştii... mica noastră problemă cu Cyrus, în parc... Nu s-a 
recunoscut oficial, dar... 

— Zi odată! 

— Neoficial, a aflat o mulţime de lume de povestea asta. Mai 
ales poliţiştii. După ce au fost omorâţi cei doi agenţi... In fine, 
noi doi nu prea mai suntem aşa bine văzuţi, mai ales printre 
purtătorii de uniformă. Am primit aici nişte telefoane... 

— Înţeleg. E-n regulă. Stai să mă gândesc. Îți mai aduci 
aminte de prietena noastră, Maureen? 

După o oarecare pauză, Hayes răspunse: 

— Da. 

— Pot fi găsit acolo. Sau ne lăsăm mesaje la recepţie. 

— Am înţeles. 

Vocea lui Hayes suna încordată. Ryker îşi dădu seama că soţia 
celuilalt asculta, de la un aparat în derivație, sau stătea foarte 
aproape. După o altă pauză, Hayes continuă: 

— Atunci... nu te mai întorci în apartamentul tău? 

— Glumeşti, nu? Blocul ăla o să fie înţesat cu poliţişti şi cu ăia 
de la F.B.I.! Sper că Cyrus va avea atâta bun-simţ să se ţină şi el 
departe de locul ăla! 

— Şi atunci cum o să te găsească? 

— Urmăreşte ştirile lui Rogers de la unsprezece! 

Ryker închise şi îl sună pe Peterson. Vocea lui semăna foarte 
mult cu cea pe care o avusese Rogers câteva minute mai 
devreme. 


— Unde dracului eşti? zbieră el. 

— În vacanţă. 

— Unde eşti? zbieră din nou Peterson. 

— Ascultă, căpitane. Facem cu toţii echilibristică pe marginea 
legii de o bună bucată de vreme în cazul Cyrus. A cam venit 
vremea să punem lucrurile la punct, nu crezi? 

— Vacanţa ta a fost contramandată, aşa că îţi ordon să te 
prezinţi la secţie imediat. 

— Cu tot respectul datorat unui rang atât de superior: du-te 
dracului! 

Peterson încremeni. 

— Asta o să ţi-o plătesc eu! Am să te trimit să speli veceuri la 
Academia de Politie... 

— Suntem amândoi în aceeaşi oală, căpitane. Te am la mână 
cu târgul pe care tu şi cu comisarul l-aţi încheiat cu 
F.B.I.-ul. Ei bine, domnul va pleca cu vechea administraţie, îşi va 
lua o slujbă plăcută în industria privată, cu un salariu frumuşel 
rotunjit. Ce crezi că o să zică lumea când o să afle că tu, cu ăia 
de la F.B.I. şi cu comisarul eraţi în cârdăşie şi, în loc să-l 
împuşcaţi la zid pe nenorocitul ăla, voi îl ţineaţi în puf? Parcă 
văd titlurile ziarelor: „Asasinul în masă se bucură în vacanţă de 
facilităţile acordate de guvern, în timp ce cetățenii tremură de 
frică în continuare”. 

— Cum l-ai descoperit pe Cyrus? întrebă Peterson, schimbând 
rapid subiectul. 

— Nu ştiu ce vrei să spui, căpitane. Eu mă plimbam pur şi 
simplu şi dintr-o dată a apărut el, aşa că eu mi-am spus: Ryker, 
nu ţi se pare că tipul ăsta seamănă cu cineva cunoscut? 

— Nu zău! Te aranjez eu şi pentru asta, nicio grijă! 

— Tot ce vreau e o săptămână de concediu medical, spuse 
Ryker. 

— Păi tu chiar eşti bolnav! 

— Tocmai, vezi? 

— Sper că... 

Ryker închise telefonul. Intră în bar şi comandă de mai multe 
ori câte un „Jack Daniels” dublu. Pe la zece şi jumătate apăru şi 
Maureen Malloy. Îl descoperi pe Ryker şi veni la masa lui. 

— Am venit imediat cum am primit mesajul tău, spuse ea. 

— Stai jos. ` 

Ryker n-o mai văzuse din septembrie. li mai crescuse puțin 


părul şi era iarăşi blondă. 

— Ce-ai zice de un coleg de cameră pentru vreo săptămână? 

— După ce m-ai scăpat de Floyd, cred că ar trebui să-ţi fiu 
recunoscătoare. 

— Mai curvăsăreşti încă? 

Ea îşi cobori privirile în pământ. 

— Într-un fel. Acum sunt pe cont propriu. Ziua lucrez ca 
chelneriţă într-unul din restaurantele din Coliseum. Trec o 
mulţime de turişti pe acolo, aşa că n-am nevoie de peşte. Slavă 
domnului că am scăpat de Floyd! Mai fac câte o învârteală de 
două ori pe săptămână. Am şi eu nevoie de nişte bani în plus! 

— Pentru ce? Coca? Heroină? Afrodisiace? 

Ryker învățase din lunga lui experienţă că nu trebuia 
niciodată să ai încredere în toxicomani. Erau irecuperabili. 

— Numai chestii uşoare... 

Îşi dădu seama că n-avea niciun rost să mintă. Avea oricum 
să-i vadă cât de curând înţepăturile proaspete de pe pulpe. Cel 
puţin, ea aşa spera. 

— Cât de mult? 

— De vreo două ori pe săptămână... în nopţile când n-am pe 
nimeni în pat. 

— Ai face bine să foloseşti ace sterile măcar. N-am chef să mă 
îmbolnăvesc de SIDA. Şi, dacă mă îmbolnăveşti de ceva - 
gonoree, herpes, orice - te omor, ai înţeles? 

— Sigur, spuse ea. Sunt curată. Chiar foarte curată. 

— Curată ca o hazna împuţită, spuse Ryker. Dar n-am de ales. 
Hai s-o luăm din loc. Mergem în vizuina ta păcătoasă. 

Pe drum, Ryker se uită de mai multe ori în urmă, încercând să 
descopere dacă era urmărit. Nu văzu pe nimeni, dar nu putea fi 
sigur. Opri din mers un taxi, merseră cu el o bucată de drum, 
apoi cu metroul câteva staţii, apoi cu autobuzul. In timp ce 
străbăteau pe jos distanţa de câteva blocuri până la 
apartamentul fetei, ea îl întrebă: 

— Ai dat cumva de bucluc? 

— Numai fetele rele dau de bucluc, răspunse Ryker. 

Merseră mai departe în tăcere. Ea deabia ţinea pasul. După o 
vreme, se aventură din nou, cu răsuflarea tăiată: 

— N-ai bagaje deloc, iubitule? 

— Las-o moartă cu „iubitule”! 

Prostituata se simţi jignită. 


Ajunşi la hotelul Saxon, Ryker traversă în grabă holul de la 
intrare şi se urcă direct în lift. Evita să dea ochii cu recepţionerul 
şi cu portarul. Amândoi şi-ar fi adus aminte de el. 

De cum intră în camera lui Maureen Mallory, se duse drept la 
micul televizor Sony aflat pe noptiera de la capătul patului. 
Alături de el se afla un brăduţ de Crăciun din plastic, cam 
jerpelit, împodobit cu beculeţe care clipeau slab. Il scoase din 
priză şi deschise televizorul. Era ora unsprezece şi trei minute. 
Figura bronzată şi plăcută a lui Craig Rogers umplea ecranul. 

— Hei, asta îmi aminteşte de ceva! Tipul ăla, Cyrus sau aşa 
ceva, criminalul cu puşca cu lunetă... 

— Tacă-ţi gura! 

Faţa lui Rogers era neclară, iar vocea îi suna ca o tinichea. 

— Fă-i dracului ceva, zbieră Ryker. 

Fata se conformă prompt, gândindu-se că tocmai a semnat un 
contract pentru două săptămâni de muncă silnică. 

— Fă-mi o cafea! 

— Imediat, domnule. 

— Lasă rahatul ăsta cu „domnule” şi nu mai fă zgomot! 

Maureen îşi scoase haina în tăcere şi se apucă să facă cafea 
pe o mică plită. Nu era o bucătăreasă prea grozavă: cafeaua 
avea gust de zoaie ruginite. La unsprezece şi douăzeci şi cinci, 
Rogers era pe cale să încheie programul de ştiri. 

— Jigodia dracului! izbucni Ryker. 

— Cine? 

— Tacă-ţi gura! 

În sfârşit, în spatele reporterului începu să se materializeze o 
fotografie mărită a lui Ryker. Era fotografia pe care le-o făcuse 
omul lui Rogers, lui şi lui Hayes, la primul incident criminal, pe 
autostrada Franklin. De data asta apărea în cadrul şi figura lui 


Hayes. 
— Asta-i Artie! ţipă Maureen. Eşti tu şi cu Artie! 
— Taci odată. 


Rogers începu să prezinte materialul: 

— După cum aţi fost informat, doi agenţi ai poliţiei new 
yorkeze au fost împuşcaţi noaptea trecută în Harlem, în 
apropierea părţii de nord a lui Parcului Central. Poliţia a declarat 
că expertiza balistică a unui glonţ recuperat relevă faptul că a 
fost folosită aceeaşi armă cu care s-au comis crimele această 
vară. 


Rogers făcu o pauză. Chipul lui Hayes ocupa în continuare 
partea stângă a ecranului. Ryker era enervat: 

— Tâmpitul dracului! l-am spus să nu dea pe post fotografia 
mea! 

Rogers trecu în continuare la recapitularea cazului, leit 
căpitanul Peterson, apoi spuse: 

— Sergentul Joe Ryker, pe care îl puteţi vedea în partea 
dreaptă a ecranului, a fost desemnat să reia cercetările legate 
de acest caz. Sergentul Ryker tocmai s-a întors din Kansas, unde 
a stat de vorbă cu sora suspectului. In partea stângă aveţi 
imaginea lui Arthur Hayes, partenerul său. Am avut ocazia să 
stăm de vorbă cu sergentul Ryker chiar în cursul zilei de astăzi, 
la Capela Funerară Vilella, unde se află depus până la sfârşitul 
săptămânii trupul neînsufleţit al lui Victor Montoya, unul dintre 
poliţiştii ucişi. Domnul Ryker ne-a comunicat că după părerea 
sa, suspectul, Henry Cyrus, a părăsit deja oraşul şi că poliţia din 
întreaga ţară se află în stare de alertă. El a mai adăugat că 
suspectul nu va îndrăzni să mai rămână în oraş... 

Ryker închise televizorul. „Nici n-a fost nevoie să mintă prea 
mult”, îşi spuse în sinea lui. Dacă reuşea să facă ziarele să 
repete aceeaşi poveste în următoarele câteva zile, era foarte 
posibil ca Cyrus să dea peste vreunul din ele şi să vină să-l 
caute. 

Nu era atât de neobişnuit ca un poliţist să viziteze familia unui 
camarad mort la capela funerară. 


— Mai vrei cafea? 

— Vreau un coniac. 

— Nu ţin coniac în casă. 

— Atunci să cumperi mâine. Dezbracă-te. 

Prostituata îşi scoase hainele de pe ea şi le aruncă pe un 
fotoliu. Rămase goală, uitându-se lung la Ryker. 

— Să trec pe podea? 

— Ce?! 

— Am crezut... ştii... ultima dată... 

— Nu-fi idioată! Treci în pat. 

Se strecură sub cuvertură, apoi începu deodată să ţipe, sânii 
mari i se bălăngăneau în toate părţile în timp ce lovea disperată 
în ceva aflat sub cearceaf. Câţiva gândaci negri de bucătărie 


ţâşniră afară de sub pătură. Fata se cutremura toată de scârbă. 

— Urăsc împuţiciunile astea! 

— Ce, cearceafurile de pe pat? întrebă Ryker, dezbrăcându- 
se. 

— Ah, cât îmi doresc să scap odată de-aici... să mă mut 
undeva în centru... 

— Uite ce-i, o întrerupse Ryker, de acum înainte o să fim 
colegi de cameră. N-am niciun chef să te aud văicărindu-te 
întruna despre cât de frumoasă ar putea fi viaţa. O să rămâi 
toată viaţa o curvă şi o toxicomană şi aşa ai să şi mori, probabil 
chiar în hogeacul ăsta împuţit. Concentrează-te asupra unui 
futai ca lumea, te rog. 

Prostituata îşi stăpâni lacrimile şi se nărui peste cearceafurile 
mototolite. Ryker verifică uşa, stinse lumina şi se urcă şi el în 
pat. Pielea alb-lăptoasă a fetei părea un caleidoscop de culori, 
din cauza firmelor cu neon care clipeau în stradă. Faţa îi era 
luminată cu intermitențe de un fascicol verde. 

„Parcă aş regula un joc mecanic”, se gândi Ryker. 


Cyrus stătea la pândă în spatele unui pilon uriaş de oţel de 
sub podul West Side Highway, în dreptul Străzii 47 Vest. Ceasul 
arăta douăsprezece şi jumătate. Era o noapte de noiembrie 
foarte rece şi zona era cu desăvârşire pustie, cu excepţia celor 
doi agenţi în uniformă care patrulau prin zonă. Tocmai 
coborâseră din maşină ca să-şi facă turul obişnuit. Verificară 
intrările şi aleile din jur, apoi porniră înapoi spre maşină. Şi spre 
Cyrus. 

Cyrus tremura de frig. Sprijini puşca de pilonul de oţel ca s-o 
oprească din tremurat, în timp ce el avea să evalueze situaţia. 
Ţintele erau la mai bine de patru sute de metri depărtare, dar se 
mişcau şi ţopăiau întruna ca să se încălzească. Lăsaseră motorul 
în funcţiune şi gazele care ieşeau din ţeava de eşapament le 
învăluiau siluetele ca o ceaţă. Cyrus tremura, şi puşca tremura 
şi ea. 

Ar fi preferat de o mie de ori să se afle cocoţat pe o creangă 
decât să stea în fundătura aceea, fiindcă dacă rata sau îi rănea 
numai, dădea de bucluc. Aveau staţie radio şi arme. Işi aminti cu 
nostalgie de zilele minunate din timpul sezonului de vânătoare 
din vară şi se hotărî să lase să-i scape această ocazie şi să-l 


aştepte pe Ryker. 

Apropiindu-se de maşină, cei doi poliţişti se îndepărtară unul 
de celălalt; primul rămase pe trotuar, iar al doilea, şoferul, o luă 
pe mijlocul străzii. 

Cyrus era tipul vânătorului care nu putea scăpa nicio ţintă, 
indiferent de cât de mare era pericolul. Işi aminti cum 
împuşcase odată un urs grizzly în munţii Ozark, cu tatăl lui. 
Aveau puşti cu un singur foc; a lui era o bătrână „Browning 410” 
şi băgase în ea un glonţ pentru căprioare, în loc de cartuş. Ursul 
fusese numai rănit şi alergase după ei aproape o oră întreagă. 
Când reuşiseră, în sfârşit, să se urce în camionetă, tatăl lui îi 
trăsese o bătaie îngrozitoare şi îi spusese: „Dacă mai tragi 
vreodată prosteşte, când nu sunt eu atent, am să te priponesc 
acolo şi-am să te las să te mănânce urşii!”. 

Henry nu băgase la cap lecţia. Rămăsese acelaşi şi în 
Vietnam. Nimeni nu voia să plece în patrulare cu el, de aceea se 
înscrisese ca voluntar în Brigăzile speciale de recunoaşteri pe 
termen lung. 

Luptase de unul singur. 

Îşi aminti toate astea, în timp ce privea prin telescop siluetele 
albăstrii care se opriseră pe loc şi priveau înspre el. Ştia că nu 
aveau cum să-l vadă pe întuneric de la distanţa de patru sute de 
metri, dar se folosi de această impresie ca să ia o hotărâre. 
Găsea întotdeauna argumente ca să omoare. 

— Bag seama că ne-au văzut, Mikey! Dacă tot nu avem 
altceva mai bun de făcut, am putea măcar să tragem la ţintă. 

Îl alese pe cel din dreapta, cel de pe trotuar, şi ochi insigna 
argintie pe care o purta în piept. Ar fi vrut să ochească 
amândouă ţintele în acelaşi timp, dar trebuia să se 
mulţumească cu ce îi ieşea în cale. 

Apăsă pe trăgaci. Reculul silențios făcu arma să se izbească 
de pilonul metalic şi să zăngăne destul de tare. Răsuci arma 
spre stânga, fără să mai aştepte să vadă dacă primul glonţ îşi 
atinsese ţinta. 

Învârti surescitat telescopul în toate părţile, dar nu reuşi să-l 
descopere pe cel de-al doilea poliţist. Instinctiv, se întoarse la 
prima ţintă. Polițistul era tot în picioare, cu spatele spre el, 
privind spre clădirea din faţă. Cyrus îşi dădu seama că ratase şi 
că glontul nimerise în altă parte, făcând zgomot. N-avea cum să 
ricoşeze. Ştia că aveau să recunoască ace/ zgomot şi că or să 


înceapă să ţopăie în toate părţile în căutarea unui adăpost. 
Acum intră în vizor şi cel de-al doilea poliţist. Îşi scoseseră 
amândoi pistoalele şi stăteau ghemuiţi, cu spatele spre el. 

— Încă odată, spuse Cyrus, apăsând din nou pe trăgaci. 

Arma sări. O readuse uşor în poziţia iniţială şi trase iarăşi, 
urmărind spectacolul: cei doi poliţişti căzură pe burtă şi 
rămaseră întinşi unul lângă altul pe caldarâmul îngheţat. 

Cyrus se ridică, desfăcu arma în bucăţi şi îşi prinse în jurul 
pieptului diferitele componente cu benzi late de leucoplast, 
îmbrăcă pe deasupra haina uriaşă şi porni cu paşi mari înspre 
Times Square. Era singura zonă din oraş în care ştia că va găsi o 
mulţime de oameni pe străzi. 

În unsprezece minute ajunsese deja în faţa unui obscur 
cinematograf pornografic de pe Strada 44 Vest. Plăti biletul şi 
intră. În ciuda mirosului de spermă şi urină, se simţea ca un 
paşă, lăfăindu-se la căldură. Işi trecu mâna peste ţepii din barbă 
şi decise că de săptămâni întregi barba lui nu mai arătase cum 
trebuie. Cu toate astea, arăta mai bine decât majoritatea 
spectatorilor. 

Cyrus nu agrea pornografia, aşa că adormi. Pe la trei fără 
zece, simţi o mână zgâlţâindu-l de umăr. Sări în picioare şi era 
gata să scoată din buzunar uriaşul său pistol militar. 

— leşi afară! Aici nu-i cinema non-stop! ţipă la el o negresă 
mătăhăloasă. Pleacă odată, scârnăvie! mai zbieră ea, încercând 
să-l îmbrâncească. 

Cyrus îşi descleştă mâna şi pistolul alunecă în fundul 
buzunarului său adânc. Se uită buimac în jur, clipind şi mijindu-şi 
ochii. Toate luminile erau aprinse şi cinematograful arăta mult 
mai dezgustător decât îşi imaginase. Probabil că nu-şi bătuse 
nimeni capul cu curăţenia de cel puţin o săptămână. Se simţea 
şi miros de şobolani. 

Cyrus îşi trase pălăria pe ochi, se strecură pe lângă femeie şi 
ieşi afară, blestemându-se în gând că adormise. Times Square 
era încă plin de viaţă: traficanţi de cocaină şi alte droguri ieftine 
mişunau peste tot, trepăduşi din New Jersey, homosexuali din 
Connecticut, proxeneţi, târfe, păsări de noapte şi vagabonzi. 
Aveau s-o ţină tot aşa până când zorile aveau să-i trimită înapoi 
în găurile şi cotloanele din care ieşiseră. Lui Cyrus i se păru că 
era un număr neobişnuit de mare de poliţişti prin zonă, aşa că o 
luă din loc şi se învârti căscând ochii vreo oră, şi chiar îndrăzni 


să intre undeva să bea o ceaşcă de cafea fierbinte. Nimeri din 
întâmplare într-un grup de vagabonzi zdrenţăroşi care căutau un 
adăpost pentru restul nopţii şi merse cu ei să doarmă într-un 
garaj încălzit. Paznicul adună de la fiecare câte un dolar şi le 
dădu drumul înăuntru, lăsându-i să se urce în camioanele care 
erau parcate acolo pe timpul nopţii. Se ghemui fiecare cum putu 
mai bine pe scaunele din faţă, moi şi confortabile. Numai Cyrus 
nu se simţea în largul lui: garajul era un punct mort, cu o 
singură ieşire. Cyrus adormi cu sufletul plin de nelinişte. 

Cum se lumină de ziuă, paznicul îi trezi folosind de claxonul 
unei maşini. Cyrus sări jos din cabina camionului şi făcu puţină 
mişcare, să se dezmorţească. li ieşeau aburi pe nas şi pe gură în 
timp ce ţopăia de colo-colo, şi se întrebă de ce se menţiona pe 
firmă că e vorba de un loc încălzit. După ce ieşi din garaj, se 
despărţi de ceilalţi vagabonzi şi o porni de unul singur spre est, 
pe Strada 42. Se opri la un stand de ziare de lângă Broadway, 
uitându-se buimăcit la ziarele expuse, mai mult de patru sute de 
publicaţii diferite, acoperite de nişte litere din cele mai stranii. 
Erau scrise cu caractere chinezeşti, evreieşti, arabe şi ruseşti, 
ceea ce îl induse în eroare. Se apropie de casă până găsi o 
secţiune cu litere familiare, dar nu reuşi să descopere nimic în 
limba engleză. 

— Pot să te ajut cu ceva, Mac? 

Cyrus ridică ochii. 

— Aăă, aveţi Daily News? 

— Care din ele? Hamilton, Brisbane, Londra? 

— Aăă... New York.. 

Vânzătorul scoase o ediţie de dimineaţă de sub tejghea: 

— Treizeci şi cinci de cenți, amice! 

Cyrus scormoni prin buzunar pe lângă Colt-ul 45 până găsi 
banii şi plăti ziarul. În timp ce îşi continua drumul, îşi ridică 
privirea spre banda publicitară luminoasă care se derula pe 
frontonul fostei clădiri Times Tower. Spera să îşi vadă numele în 
literele acelea luminoase astăzi, cum se mai întâmplase de 
câteva ori în timpul verii trecute. Se asigură că nimeni altcineva 
nu mai privea şirul de litere mişcătoare, apoi stânjenit, porni mai 
departe, de teamă să nu atragă atenţia. Îşi cumpără câteva 
sortimente de dulciuri de la o dugheană şi apoi căută din ochi 
un loc unde să stea să le mănânce şi să-şi citească ziarul. Pe o 
vreme atât de friguroasă, când toată lumea alerga grăbită în 


toate părţile, ar fi sărit în ochi dacă se aşeza undeva, aşa că se 
gândi să se întoarcă în labirintul autogării Port Authority, dar 
intui corect că acela avea să fie unul din cele mai 
supravegheate locuri din oraş în dimineaţa aceea. Traficul 
matinal devenea din ce în ce mai greoi şi trotuarele din ce în ce 
mai aglomerate. Băiatul din Coffeyville, Kansas, se întreba de 
unde oare veneau toţi aceşti oameni. Cel mai mare oraş pe care 
îl văzuse el înainte de a veni la New York fusese Saigon. Şi acolo 
se simţise la fel de străin ca şi aici. Cyrus era obosit şi ştia că-l 
aşteaptă o zi întreagă de căutări şi de bătut oraşul de la un cap 
la altul. Işi dădu seama că acum, iarna, aşa înfofolit, era mult 
mai în siguranţă pe străzi decât în timpul verii, aşa că se hotărî 
să profite de acest avantaj şi să exploreze metropola. Cotind pe 
Fiftieth Street, se trezi orbit de razele soarelui care răsărea. Îşi 
aminti vag că îi spuse odată cineva că erau o mulţime de fete în 
partea de est, dar nu fete căuta el acum, ci un răspuns la 
frământările lui: cum să-şi regleze conturile cu Ryker. Ronţăi pe 
drum câteva din dulciurile cumpărate, întrebându-se dacă ar 
trebui să vorbească cu puşca în timpul mersului. Nu fusese 
niciodată clar în mintea lui tulburată dacă puşca putea sau nu 
să-l audă atunci când era desfăcută în părţile ei componente. 

— Mikey... mă auzi, Mikey? şopti încetişor. Auzi bătrâne, cum 
să-l găsim pe Ryker? Habar n-avem unde stă. Cum dăm de el? 

Răspunsul la această întrebare îl avea chiar sub braţ. La 
pagina cinci a ziarului Daily News, alături de fotografia lui Ryker 
şi Hayes se afla presupusul interviu pe care Rogers i-l luase lui 
Ryker. 

Cei de la ziar îi promiseseră lui Rogers că vor strecura în 
fiecare zi câte o notiţă despre vizitele zilnice ale lui Ryker la 
Capela Funerară de pe Strada 95 Vest. 

Indreptându-se spre est, Cyrus constată că această parte a 
oraşului arăta mai prosperă decât cea vestică. Erau câţiva 
oameni bine îmbrăcaţi care se plimbau pe Park Avenue, dar nu 
era destul de aglomerat, se gândi el, încât să nu bată la ochi în 
hainele lui ieftine. Cyrus făcu stânga-mprejur şi o porni înapoi. 
Ajungând la colţul cu Six Avenue, o coti la stânga, amintindu-şi 
vag că era un părculeţ prin apropiere. Il descoperi în dreptul 
străzii 42, chiar în spatele Bibliotecii Publice: Bryant Park. Din 
cine ştie ce motive, parcul se înălța la vreun metru şi jumătate 
deasupra nivelului străzii. 


Părea promiţător. Cyrus urcă scările din spatele unei tonete 
de ziare şi aruncă o privire în jur. Erau destui vagabonzi, 
traficanţi, prostituate şi hrănitori de porumbei printre care se 
putea simţi în siguranţă. Se aşeză pe o bancă şi desfăcu ultima 
pungă cu dulciuri. În timp ce mânca, se apucă să caute cu 
nerăbdare prin ziar vreun articol despre crimele din noaptea 
trecută, dar se întâmplaseră prea târziu ca să mai intre în ediţia 
de dimineaţă. În schimb, găsi notiţa şi o citi: „Sergentul Joe 
Ryker, în timp ce se întorcea de la Capela Funerară Vilella de pe 
Strada 95 Vest, unde prezentase condoleanţe familiei poliţistului 
ucis, a declarat că intenţionează să stea de priveghi în 
următoarele trei zile”. 

Ucigaşul lăsă ziarul deoparte şi zâmbi satisfăcut, aruncând 
porumbeilor câteva alune din batonul lui de ciocolată „Baby 
Ruth”. 


CAPITOLUL 13 


Ryker se instalase într-o strană de la nouă dimineaţa, de când 
se deschisese capela. La fiecare cincisprezece minute se ridica, 
traversa încăperea deprimantă, se oprea pe treptele de la 
intrare, trăgea câteva fumuri din trabuc, apoi îl stingea şi îl băga 
din nou în buzunar, după care se întorcea la locul lui. 

Acum se afla din nou în strana inconfortabilă şi se uită la 
ceas: era douăsprezece şi un sfert. Işi pipăi pistolaşul Beretta pe 
care îl avea în buzunar: nu se simţea deloc în siguranţă. Făcu un 
semn cu mâna spre proprietarul capelei, care tocmai trecea, un 
spaniol oacheş într-un costum cenuşiu în dungi, plin de 
compasiune profesională. Ryker observă că toţi antreprenorii de 
pompe funebre arată la fel, indiferent de rasă sau naţionalitate. 
Dacă moartea era mare egalizatoare, atunci profesiunea asta 
urma imediat după, îşi spuse Ryker. 

Se ridică din nou şi începu să se plimbe încoace şi-ncolo prin 
capela supraîncălzită, goală (sau nu tocmai goală, căci era şi 
cadavrul acolo). Muzica de orgă îi dăduse dureri de cap. Plictisit, 
se apropie de sicriu şi se uită înăuntru. Tânărul Montoya fusese 
împuşcat în cap, dar cosmeticienii îl restauraseră aproape 
perfect. Pe tâmpla stângă se putea observa o pată groasă de 
fond de ten. 

„Probabil că pe acolo a intrat glonţul”, îi trecu lui Ryker prin 
minte, în timp ce îşi revedea încă o dată planul. 

Trebuia să se întoarcă la hotelul Saxon înainte de apusul 
soarelui. Nu-i surâdea ideea sa umble noaptea pe străzi ştiindu-l 
pe Cyrus în libertate. Curajul era una, dar prostia cu totul 
altceva. Trebuie să fie atent la ceas. Capela nu avea nicio 
fereastră. Cel mai tare era expus când intra sau ieşea din 
clădire. Dar acesta era un risc calculat, pe care considera că 
trebuie să şi-l asume. 

Antreprenorul veni spre el, dar Ryker era atât de adâncit în 
gânduri, că nu-l auzi. „Directorii ăştia de Pompe Funebre se 
apropie la fel de tiptil ca moartea”, îşi zise Ryker. Cu puţin 
noroc, poate auzea măcar uşa de la intrare, dacă venea cumva 
Cyrus peste el. 

Angelada, directorul, spuse: 


— Ce tragedie teribilă! Un poliţist atât de tânăr, atât de bun! 

— Riscul meseriei! 

— Da, poate. Dar de ce se întâmplă astfel de lucruri? Şi ceilalţi 
erau tot prietenii dumneavoastră? 

— Care ceilalţi? 

Directorul îl privi surprins. 

— Păi, noaptea trecută... sigur aţi auzit... 

Ryker începu să răsfoiască febril ziarul. 

— Nu, nu scrie în ziar. S-a întâmplat foarte târziu şi n-au avut 
timp să scrie în ziar, dar au anunţat la radio toată dimineaţa. 

Ryker sări în picioare: 

— Unde ai un radio? 

— Aici, veniţi cu mine. 

Angelada îl conduse în biroul său. Ryker deschise radioul, 
căută programul de ştiri şi aşteptă să fie reluat anunţul. 
Crainicul repetă amănuntele întâmplării şi menţionă că cei doi 
poliţişti erau din New Jersey şi că funeraliile vor avea loc în 
oraşele lor natale. 

„Prea departe pentru Henry”, se gândi Ryker. “Ar fi trebuit să 
se întâmple aici!” 

Directorul îşi recompuse masca tristă cerută de meserie: 

— Şi ei vă erau prieteni? 

— Aproape. Doar că s-au născut în altă parte, adăugă Ryker 
părăsind biroul. 

leşi afară şi îşi aprinse un nou trabuc, gândindu-se să-l pună 
pe director să pândească dacă vine Cyrus. „Prea riscant”, hotărî 
el. „Individul asta ar strica totul, dacă ar fi prevenit. Probabil că 
şi-ar da ochii peste cap şi s-ar albi tot de spaimă în clipa în care 
Cyrus doar ar deschide gura să-l întrebe ceva. Nu, lucrurile 
trebuie să rămână aşa cum am vrut să pară - un prieten venit la 
priveghiul unui fost camarad de arme”. 

Ryker privi în lungul străzii liniştite. Dacă l-ar fi urmărit cumva 
oamenii legii, în mod sigur l-ar fi filat prin rotaţie. Nu descoperi 
niciun chip pe care să-l mai fi văzut în timpul pauzelor sale de 
fumat. Aruncă chiştocul şi se întoarse înăuntru. 


Peterson se afla singur în biroul său din One Police Plaza, 
având ziarul „Daily News” întins pe masă. Stătea cu capul 
sprijinit în mâini, neştiind ce să facă. Ryker fusese foarte 


categoric când îi spusese să se ţină departe de el. Acum însă 
avea şansa să pună mâna pe Cyrus, urmărindu-l pe Ryker. 
Numai că avea nevoie de oameni. Ar trebui să fie agenţi pe care 
Ryker să nu-i recunoască, ceea ce era destul de greu. Cu câteva 
luni în urmă ar fi putut apela la Comisarul Poliţiei sau la şeful 
departamentului, dar acum prietenii şi protectorii lui din 
departament îl tratau de parcă avea lepră - sau şi mai rău, 
SIDA. 

Când sunase la comisariat, secretara îi spusese că domnul 
comisar este prea ocupat cu transferul atribuţiilor sale noului 
comisar, ca să poată veni la telefon. În zadar îi lăsase Peterson 
un mesaj codificat cu grijă, nu primise niciun răspuns. Asta se 
întâmplase cu mai bine de două ore în urmă. Ryker avusese 
dreptate. El, Peterson, avea să fie scos ţap ispăşitor. Chiar şi 
şeful departamentului, McVey, care întotdeauna făcuse pe 
dracu-n patru ca să-i sară în ajutor, dintr-o dată era şi el în 
„şedinţe”, iar când se dusese personal la biroul lui, fusese 
întâmpinat de privirile dispreţuitoare ale secretarei şi de tăcerea 
din spatele uşii închise. Odată cu demiterea fostului comisar, 
şansele lui McVey de a-şi păstra postul de şef de departament 
erau nule. 

Avea nevoie de cineva de încredere care să facă munca 
murdară în locul lui. Era în joc cariera lui şi ştia asta. Era 
înspăimântător. Dar cel mai înspăimântător lucru era că nici 
Avery nu răspundea la niciunul din apelurile lui. Se simţi dintr- 
odată foarte singur. Se întrebă dacă n-ar fi fost mai bine să-şi ia 
un concediu. Se gândi să sune din nou la F.B.I., dar nu voia să se 
creadă că intrase în panică de-a binelea. Într-un târziu, pe la ora 
unu după-masă, când tocmai se gândea să plece, sună Avery. 
Peterson se repezi disperat la telefon: 

— Unde dracu' ai fost? 

— Nu sunt pe ştatul tău de plată, căpitane! Treaba mea unde- 
am fost. 

Peterson avu sentimentul că ultimul şobolan părăsea corabia 
pe cale să se scufunde. 

— Ascultă, spuse el cu vocea cea mai calmă de care era în 
stare. In „Daily News” de astăzi apare o notiţă... 

— Ştiu, am văzut-o de dimineaţă. 

Peterson aştepta să mai urmeze ceva, dar nu urmă nimic. Îi 
venea să-l întrebe: „Atunci de ce dracu’ nu m-ai căutat tu pe 


mine?” 

Dar în loc de asta întrebă numai: 

— Şi noi ce putem face? 

— Noi?! Când am fost noi doi aliaţi? Ce poţi tu să faci! Ar 
trebui să stai cu ochii pe capela aia. Bagă-ţi câţiva oameni în 
coşciuge, dacă e nevoie. Sunt şanse cel puţin de cincizeci la 
sută ca Cyrus să apară, dacă a văzut anunţul din ziar şi a înghiţit 
momeala. De ce trebuie să-ţi explic eu care-i treaba ta? 

Peterson făcea eforturi să nu-şi piardă cumpătul. Alegân- du-şi 
cu multă grijă cuvintele, îl puse pe Avery la curent cu 
amenințările lui Ryker şi, cu şi mai mare grijă, îi aduse la 
cunoştinţă faptul că nici comisarul nu-i răspunsese la telefoane. 

Avery ascultă fără niciun comentariu. Când vocea disperată 
de la celălalt capăt al firului se opri, întrebă: 

— Te simţi absolut singur, nu-i aşa? 

Peterson nu-i răspunse. 

— Ascultă, căpitane, ştii al dracului de bine că nu te putem 
ajuta. Dacă se înrăutăţesc lucrurile, arestează-l pe Ryker. 
Găseşte tu ceva să-i pui în cârcă. 

— Ai vreo dovadă că el l-a scos pe Cyrus de acolo? întrebă 
Peterson. 

— Niciuna pentru tine. 

Peterson se enerva din ce în ce mai tare: 

— Dacă-l arestăm, Ryker o să scuipe tot ce ştie. Dacă îl 
arestăm pe Cyrus şi are şi blestemata aia de puşcă cu el, 
mergem până la capăt şi-l acuzăm de crimă de gradul unu. N-o 
să mai pui tu mâna pe el decât după vreo patruzeci - cincizeci 
de ani într-o închisoare de stat. 

— Păi chiar asta ai de făcut, să mergi pe crimă de gradul unu 
sau oricum, să obţii o condamnare. 

— Cum? De ce? 

— De ce? Fiindcă toate minunile ale din gaura lui Cyrus - 
grenade, muniţia de 7,62 mm, explozibile - sunt pline toate de 
amprentele lui. E suficient ca să construieşti un dosar, chiar şi 
fără puşcă. 

— Bine, dar toată marfa e la voi - e în blestemata voastră de 
proprietate - aţi spus c-o să le îngropaţi! 

— Ne-am răzgândit. Nu va mai fi niciun proces federal în 
legătură cu vreo conspirație. 

— Şi de ce mă rog? 


— Fiindcă nu ne mai interesează. 

— Ce? 

— Păi... Avery făcu o pauză. Tot încerc să-ţi spun de-o bucată 
de vreme: am anihilat reţeaua de trafic de arme în cea mai 
mare parte, ca să fiu sincer. O să începem arestările în ianuarie. 
Cyrus era doar un cumpărător, după câte s-a dovedit. Nu ştie 
nimic, aşa că n-avem nevoie de el. Apropos! Probele găsite în 
ascunzătoare cred că au ajuns deja la voi. Le-am trimis azi- 
dimineaţă. Procurorul districtual a fost înştiinţat. 

Peterson înmărmuri. 

— Ticălos nenorocit! Şi-au pierdut viaţa patru oameni! 

— Păi, băieţelul tău, Ryker şi cu idiotul ăla de Rogers i-au dat 
drumul din lesă! 

— Asta numai fiindcă tu n-ai vrut ca ucigaşul ăla nenorocit să 
fie condamnat pentru crimă, nemernicule! 

— Era o idee bună la vremea respectivă, dar planurile cele 
mai bune, la oameni şi la şoareci, vin la sfârşit... 

— Nu cred. 

— Ascultă, din moment ce noi nu mai avem nevoie de el şi 
individul îşi are jucăria lui, cu care îl vânează pe Ryker, mi se 
pare că treaba e simplă. Eu mă întorc la Washington. Aici nu mai 
ştie nimeni de cazul ăsta, înţelegi? Aşa că dacă recuperezi arma 
şi telescopul ăla, să ne dai de ştire. A fost o plăcere să lucrez cu 
poliţia new-yorkeză, căpitane! Mult noroc şi distracţie plăcută de 
Ziua Recunoștinței! 

Convorbirea se întrerupse şi Peterson rămase ca prostit, cu 
receptorul în mână. 


Hayes se învârtea ca un leu în cuşcă prin livingul casei sale 
din Queens. Auzea pentru a cincea oară la radio amănunte 
legate de asasinarea celor doi poliţişti. 

— E vina mea, e numai vina mea, repeta el întruna. 

Soţia lui îl privea îngrijorată. 

— Nu e vina ta, iubitule, numai sergentul ăla al vostru... 

— Nu-i adevărat, alţii sunt de vină: comisarul, Peterson şi ăia 
de la F.B.I. 

— F.B.L.-ul? 

Hayes nu-i povestise soţiei sale mare lucru, aşa că ea nu mai 
înţelegea nimic. Hayes trebuia să admită că nici el nu înţelegea 


chiar totul. 

— Oricum, ce importanţă mai are? Patru poliţişti sunt morţi şi 
ei dau vina pe mine şi pe Joe. 

Pe măsură ce zvonurile legate de rolul jucat de el în 
eliberarea lui Cyrus se răspândeau din ce în ce mai mult prin 
departament, îşi dădea seama că ostilitatea lor avea să devină 
şi mai făţişă. 

Poliţiştii miroseau ei că trebuie să fi existat un plan, dar, 
dintr-un motiv sau altul, Ryker şi Hayes dăduseră greş. Numai 
aşa se explica că acum ucigaşul prefera dintr-o dată uniformele 
albastre, blondelor. 

— Nici măcar nu ştiu că sunt în concediu medical şi nu ştie 
nimeni ce s-a întâmplat cu adevărat. Numai zvonuri şi vorbărie 
goală pe la colţuri, zise Hayes, frământându-şi mâinile. 

— Linişteşte-te, iubitule! Doctorul a spus... 

— Vreau să iei copiii şi să plecaţi de-aici! Duceţi-vă la 
Montauk, la mama ta, şi rămâneţi acolo o vreme. Pune mâna şi 
fă bagajele! 

— Nu, rămân cu tine! 

Hayes îşi dădea seama că era hotărâtă, aşa că insistă: 

— Mă tem pentru copii, înţelegi? Du-i la Montauk, şi apoi n-ai 
decât să te întorci. 

O oră mai târziu, un taxi claxonă în faţa casei. Mary Hayes şi 
cei doi copii îşi luară rămas bun de la Arthur şi urcară în maşina 
care avea să-i ducă la gara Penn din Manhattan. Hayes se 
întoarse în casă, rămase o clipă în mijlocul sufrageriei goale, 
apoi urcă la etaj. Scoase o sticlă de coniac din dulap, se trânti 
pe pat şi începu să bea direct din sticlă. Bău întruna vreo oră, 
gândindu-se la ce-i rămânea de făcut. În cele din urmă, se ridică 
din pat, deschise dulapul, îşi scoase vechea lui uniformă de 
agent, o scutură şi se îmbrăcă. 

O oră mai târziu, ieşea din staţia de metrou de la Columbus 
Circle, în Strada 59. Nu-şi făcuse niciun plan clar în minte, 
singura lui idee era să umble deocamdată pe străzi ca simplu 
agent. Era ora cinci şi deja se întunecase. 


Ryker n-avea stare. Citise de la un capăt la altul ziarul Post, 
inclusiv relatarea dublului omor de pe Autostrada West Side. 
Băgă de seamă că notiţa care vorbea despre vizitele lui 


frecvente la Capela Funerară din Strada 95 Vest apărea imediat 
lângă articolul cu pricina. Ziarul publicase chiar şi fotografia lui. 
Era clar că Rogers putea să tragă o grămadă de sfori. 

În timpul zilei trecuseră mai mulţi poliţişti pe la capelă, unii 
veniseră pentru Montoya, iar alţii veniseră să se holbeze la el, 
după ce citiseră articolul din ziar. Nimeni nu-i adresase niciun 
cuvânt. 

„Până la urmă, anunțul meu tot atrage pe cineva”, îşi spuse în 
sinea lui. „Sper ca următorul nemernic care mai deschide uşa 
alia să fie Cyrus”. 

Aruncă o privire la ceas şi văzu că se făcuse deja cinci şi 
jumătate. Afară se întunecase, aşa că se ridică să plece. 
Deodată auzi hărmălaia dinspre holul de la intrare. Ryker se 
întoarse: un grup de vreo cincisprezece persoane, rudele lui 
Montoya, intră în capelă. Angelada, vorbind în spaniolă, arăta cu 
degetul spre Ryker. 

— La dracu', scrâşni Ryker printre dinţi. 

În clipa următoare, se trezi înconjurat de vreo zece oameni 
care plângeau şi încercau să-l consoleze, vorbind repede în 
spaniolă. Lui Ryker nu-i plăceau scenele acelea cabotine, iar 
mângâierile lor îl făceau să se simtă stânjenit. Ar fi vrut să scape 
cât mai repede de acolo, dar ştia că va trebui să-şi joace rolul 
până la capăt. 

În cele din urmă, un bărbat mai în vârstă, care vorbea 
englezeşte, spuse: 

— Ştim cu toţii că sunteţi grăbit să vă întoarceţi la lucru, să-l 
prindeţi pe ucigaşul lui Victor, dar părinţii ar dori să vă rugaţi o 
clipă împreună cu ei la căpătâiul băiatului. 

— Eu sunt evreu... minţi Ryker. 

După ce schimbă câteva cuvinte în spaniolă cu ceilalţi, 
bătrânul se întoarse zâmbind către Ryker: 

— Senor şi Senora Montoya s-ar simţi onoraţi să 
îngenuncheaţi şi să vă rugaţi alături de ei, dânşii la Isus şi 
dumneavoastră la Moise. M-au mai rugat să vă transmit că, 
indiferent de ce spune lumea, ei ştiu că nu sunteţi vinovat de 
moartea lui Victor. Ar putea oare un om vinovat să arate atâta 
devotament? 

Ryker se simţea vinovat şi exasperat, dar n-avea încotro. Se 
apropie de sicriu şi, pentru prima oară după mulţi ani, 
îngenunche cu mâinile împreunate, dar nu se rugă. 


În timpul acesta, Henry Cyrus se afla în faţa capelei, 
măsurând din priviri şirul de case. Îi dăduse prin minte că 
povestea din ziar ar putea fi o cursă, şi tocmai de aceea îşi 
lăsase puşca ascunsă în apropierea lui Riverside Park. Îşi dorea 
mai mult decât orice pe lume să-l omoare pe Ryker chiar în clipa 
aceea, dar deocamdată cel mai important lucru era 
recunoaşterea terenului. lInvăţase lecţia asta în armată. 
Conştient că în orice clipă se putea trezi înconjurat de poliţişti, 
se apropie de capelă. Urcă în grabă scările şi intră. În hol văzu 
un indicator cu o săgeată, pe care scria Montoya. Inima îi bătea 
să-i spargă pieptul, în timp ce înainta pe holul strâmt. Ajungând 
în foyer, aruncă o privire furişă în interior. O mână îl prinse de 
umăr. Cyrus tresări. Directorul Angelada, care se apropiase cu 
mersul lui de pisică, îi zâmbi: 

— Sunteţi tot poliţist? Sunteţi prieten cu Victor? 

Işi dăduse seama că acest „anglo” nu putea fi vreo rudă. 

— Joe Ryker e aici? întrebă Cyrus. 

— E chiar lângă sicriu, îl vedeţi? Se roagă. 

Cyrus se uită în direcţia arătată. Văzu spatele lat al lui Ryker 
la vreo zece metri în faţă. Mâna i se încleştă pe Colt-ul 45. 

— Mai rămâne mult? 

— Nu, nu... Trebuie să plece, e de serviciu la noapte. 

— Nu pot să mai aştept... O să mai vină şi mâine? 

— În fiecare zi, până va avea loc înmormântarea. A fost unul 
din cei mai buni prieteni ai lui Victor. L-aţi cunoscut pe Victor? 

— Nu, l-am întâlnit numai o dată, răspunse Cyrus. 

Apoi se întoarse şi ieşi în grabă din capelă, o apucă în josul 
străzii întunecoase şi se îndreptă spre Riverside Park. Nu-l opri 
nimeni. Acum se convinsese că nu i se întinsese nicio cursă. ÎI 
văzuse pe Ryker rugându-se lângă sicriu. Tipul de la capelă 
părea un om cinstit. 

Totul avea să fie bine. Instinctele lui bine antrenate nu-i 
trimiteau niciun semnal de pericol... şi totuşi, ceva era în 
neregulă. „Deci e de serviciu la noapte”, îşi spuse el. Dacă nu 
putea să pună mâna pe Ryker în noaptea aceea însemna că era 
nevoit să acţioneze la lumina zilei. 

Asta nu-i convenea deloc. „Poate ar fi trebuit s-o facă chiar 
acum, aici!”. Ucigaşul se uită în sus la clădirile învecinate. Era 


timpul să ia din nou o decizie. 


CAPITOLUL 14 


În cele din urmă, Peterson luase o hotărâre. Cu cât se gândea 
mai mult, cu atât i se părea mai îndreptăţită. Işi dorea două 
lucruri: primul era ca Cyrus să fie prins, viu sau mort, iar dacă 
era prins viu, să fie judecat şi condamnat. Ca orice poliţist însă, 
indiferent cât l-ar fi costat asta, ar fi preferat să-l vadă pe 
criminal mai degrabă împuşcat în stradă ca un câine decât să-l 
aducă în faţa juraţilor. Al doilea lucru pe care şi-l dorea, oricât 
încerca să şi-l scoată din minte, era Ryker. Il voia mort. Ryker 
ameninţa să dea totul în vileag. Peterson îşi vedea carierea 
distrusă, se temea pentru casa lui, şi nu vedea nicio ieşire. Cel 
mai grav lucru care i s-ar fi putut pune în cârcă ar fi fost 
aprecierea greşită a situaţiei, din cauză că nu înţesase cu 
poliţişti zona din jurul capelei şi nu trimisese nici echipe de 
trăgători de elită. Pur şi simplu era o eroare de calcul. Avea să 
primească cel mult o admonestare scrisă din partea comisarului, 
eventual. Însă nimeni nu va putea să-l acuze de crimă. 

Pe scurt, Carl Peterson, căpitan al Departamentului de poliţie 
din New York, conştient de faptul că un criminal notoriu putea să 
apară într-o anumită zonă, la un anumit moment dat, şi că astfel 
unul din oameni lui risca să-şi piardă viaţa (iar el putea să 
prevină această crimă, arestându-l pe criminal), n-a făcut nimic. 
Pur şi simplu a plecat acasă. 


În biroul său de la etajul doi al Circumscripţiei 8 de poliţie 
locotenentul Fischetti se juca cu hârtiile de pe masă. Erau două 
mesaje telefonice primite de la Peterson. Se întreba ce să facă. 


Dacă el nu sufla nicio vorbă despre târgul încheiat de 
Peterson cu cei de la F.B.I., poate lucrurile aveau să se 
liniştească, până la urmă. Dacă făcea scandal, avea să-l lucreze 
pe la spate şi să-l trimită înapoi, în Staten Island, unde lâncezise 
o grămadă de vreme. Încerca să se liniştească, spunându-şi că 
aflase de ea numai din întâmplare. Era o afacere din cale afară 
de împuţită, dar voia să rămână locotenent în Manhattan. Se tot 
întreba ce să facă. leşi din birou şi se aşeză pe masa lui Lindly. 

— Crezi că Peterson a văzut asta? îl întrebă el, arătându-i 
numărul din Daily News. 

— L-a văzut azi dimineaţă. Chiar eu i-am arătat notiţa aia 
în drum spre „Palatul Galonaţilor”, spuse Lindly, referindu-se la 
sediul central, din „One Police Plaza”. 

— Probabil a făcut ceva până acum. 

— Când a făcut el ceva fără să-ţi spună şi ţie? 

— Cred că s-au luat unele măsuri la nivel mai înalt, sunt sigur, 
zise Fischetti, gândindu-se că la asta se refereau cele două 
mesaje telefonice. i 

— Prostii! Îţi spun eu că toată treaba e o mârşăvie. Întâi ne 
scapă Cyrus. Pe urmă, Hayes şi Ryker îl scot din spital - nimeni 
nu pare să ştie cum anume. Cyrus împuşcă doi poliţişti, Ryker o 
calcă în picioare pe soră-sa, mass-media nu mai pridideşte să 
transmită adresa Capelei Vilella, unde Ryker se află în mijlocul 
familiei îndurerate. La dracu', e clar ca lumina zile că nu din 
biroul ăsta a ieşit toată făcătura. Din câte ştim noi, nimeni nu-l 
supraveghează pe Ryker, cu excepţia lui Cyrus, probabil. 

Fischetti se ridică în picioare. 

— Nu ştiu. Ce pot să fac eu de unul singur? Poate că s-a 
îngrijit cineva de treaba asta, nu vreau să mă amestec şi să dau 
peste cap planurile cine ştie cui de sus. 

— N-a făcut nimeni niciun plan ca să-l acopere pe Ryker, fir-ar 
al dracului! Dacă ar fi făcut cineva vreun plan, ai fi aflat şi tu, 
chiar nu pricepi? se enervă Lindly. 

— Poate că nu vrea să aibă acoperire, poate vrea să acţioneze 
de unul singur. 

— Şi cu ce schimbă asta lucrurile? Ryker nu e Rambo, e şi el 
un agent al acestui departament. Nimeni nu acţionează de unul 
singur aici. Revino-ţi în fire, locotenente! 

Fischetti începu să se învârtă de colo-colo. 

— De câte echipe de trăgători de elită au făcut rost de la 


Brigada specială de intervenții? îl întrebă pe Lindly. 

— Zece echipe de câte doi. 

— Sunt încă pe poziţii? 

Lindly se uită la ceas. 

— E şase. Câţiva sunt deja aici, restul vor sosi mai târziu. 
Oricum, au toţi radio-emiţătoare. 

— Cum a fost concepută structura dispozitivului? N-am putea 
devia câţiva în altă parte? 

— Ba da, îl cunosc pe sergentul Moriarity. Pot să-l sun şi să-i 
spun că avem un fir. De câţi ai nevoie? 

— De două echipe... nu, mai bine de una singură. Nu trebuie 
să facem prea mare vâlvă. Ar trebui să răspundem la prea multe 
întrebări. Plantează-i în perimetrul West Park Houses, sunt 
clădirile cele mai înalte din jurul capelei. Cred că vor putea 
supraveghea de acolo majoritatea acoperişurilor din zonă. Cu 
elicopterele, cum a rămas? 

— Oricum merg tot într-acolo. 

— Sună-i şi spune-le că s-ar putea să avem o pistă. Spune-le 
să fie cu ochii în patru mai ales în zona 90 Vest. Fără să se 
apropie prea mult, totuşi. 

— Bine, în regulă. Să mai trimitem şi câţiva oameni în stradă? 

Fischetti se gândi puţin. Nu-i convenea că trebuia să ia atâtea 
hotărâri deodată. Asta îi dădea dureri de cap. 

— Nu, sună doar la dispecerat şi spune-le să anunţe maşinile 
care patrulează în zonă că s-ar putea să avem un incident. Doar 
atât. 

— Bine, dacă aşa vrei tu, dar ce vom face mâine, dacă nu se 
întâmplă nimic în noaptea asta? 

— La asta o să ne gândim mâine. Oricum, Cyrus nu cred că o 
să iasă la lumina zilei. Tu dă telefoanele alea, eu plec acasă 
acum. Trebuie să fiu odihnit mâine, când o să am de dat o 
mulțime de explicații. 

— Nu va trebui să dai nimănui nicio explicație. 

— Punem pariu? 

Fischetti ieşi. Lindly sună la B.I.S. ca să îi roage să trimită o 
echipă de trăgători pe acoperişurile din West Park Houses. li 
rugă de fapt, să trimită o echipă pe Strada 95, în apropierea 
capelei Vilella. 


Cyrus se hotărâse. Nu voia să-l vâneze pe Ryker în timpul 
zilei. Îl vroia noaptea, şi-l voia direct în bătaia lunetei. Se 
întorsese în Riverside Park, îşi recuperase puşca de sub crengile 
unui brad şi se întorsese imediat înapoi, în Strada 95. Acum 
trebuia să găsească mai repede o poziţie bună de tragere. Cele 
mai multe blocuri din zona aceasta rezidenţială erau doar de 
trei, până la cinci etaje. Câteva dintre ele aveau faţada din 
cărămidă roşietică, ca şi capela. Cyrus tot căuta un loc potrivit, 
dar zona nu părea prea promițătoare. Se întreba dacă Ryker 
plecase deja. 

Pe stradă mai erau doar câţiva trecători şi traficul se rărise. 
Cyrus se gândi să se ghemuiască după colţul primului bloc şi să 
tragă de acolo dacă şi când Ryker avea să apară. In sfârşit, uşa 
capelei se deschise. O siluetă impozantă cobori câteva din 
treptele pridvorului de piatră. Cyrus se retrase în umbră. Silueta 
aflată pe trepte se uita în susul şi în josul şirului de blocuri. 


Ryker scăpase în sfârşit de familia îndurerată. leşise din 
capelă şi se oprise pe treptele din faţă, măsurând cu privirea 
şirul de clădiri care păreau pustii. Îşi dădea seama că trebuia s-o 
apuce ori la stânga ori la dreapta ca să plece de acolo. Se uită la 
ceas: era şapte fără zece seara. 


Cyrus îşi descheie paltonul uriaş, scoase de dedesubt puşca 
gata asamblată, aruncă o privire prin telescop, apoi îşi băgă din 
nou puşca sub haină. Acum era sigur că figura pe care o văzuse 
prin lunetă era cea a lui Joe Ryker. Scoase din nou puşca şi ochi. 
Ţinta se afla la numai o sută de metri distanţă şi era staţionară. 
Era o ţintă uşoară. O ţintă foarte uşoară. 


După ce-şi efectuă marşul auto-impus timp de vreo oră, 
Hayes intră într-un bar. Se strecură într-o cabină telefonică şi 
sună la hotelul Saxon. Recepţionerul îi făcu legătura în camera 
Maureenei Malloy şi, după câteva apeluri, fata ridică receptorul. 

— Alo, Maureen? Aici e... 

— Artie! 

Părea într-adevăr fericită că-i aude vocea. 


— Aăăă... Da. 

Nu ştia ce să spună. În fine se decise că ar fi fost mai bine să 
discute probleme profesionale. Ale lui, nu ale ei. 

— Ascultă, Joe e acolo? 

Fata păru dezamăgită! 

— Nu, nu-i aici. Mi-a spus că se întoarce înainte să ajung eu 
acasă, aşa că să-i las cheia la recepţie. Am cumpărat coniac şi 
ceva de mâncare pentru cină. Crezi că s-a întâmplat ceva rău...? 

— Nu. Ascultă, ne vedem mai târziu. Sunt în oraş. Am putea 
să bem ceva împreună, toţi trei, ca în vremurile bune. 

— Bine, iubitule. Dacă se întoarce între timp, am să-i transmit. 

— În regulă. Spune-i să stea locului până ajung eu acolo. 

— Bine. 

— Pe diseară. 

Hayes închise şi îşi privi uniforma. Acum se trezise de-a 
binelea şi îşi dădea seama că se comportase prosteşte. Nu 
putea să-şi explice de ce îmbrăcase uniforma aia sau ce voise să 
dovedească el cu asta. Poate că sperase că va fi văzut în stradă 
de poliţiştii care erau de serviciu. Oricum, se simţea ca un 
dobitoc. 

Nu avea nevoie să dovedească nimic nimănui, îşi spuse el. Se 
gândi să se întoarcă acasă, apoi îşi spuse: „Ce dracu”, tot am 
ajuns până aici!” Formă numărul capelei Vilella. 


O ţintă foarte uşoară. Trăgaciul începu să alunece încet în jos. 

Ryker se întoarse brusc, urcă dintr-un salt cele câteva trepte 
şi se strecură înăuntru prin uşa grea de stejar. Rămase câteva 
clipe cu spatele lipit de uşă. Fruntea i se umezi de sudoare. Nu 
văzuse şi nu auzise nimic, dar ceva, acel ceva care îl ţinuse în 
viaţă în toţi anii aceia, îl făcuse să intre înapoi pe uşa aceea şi 
să rămână acolo. Se întrebă dacă nu cumva îi cedau nervii, sau 
dacă tocmai cel de-al şaselea simţ era extrem de ascuţit în acea 
seară. Probabil că era câte puţin din amândouă, hotărî în cele 
din urmă. 

După câteva clipe, se întoarse din nou spre uşă. Un instinct 
pervers punea stăpânire pe el. Se simţea ca un om care are rău 
de înălţime, dar se apleacă totuşi deasupra prăpastiei, sau ca 
unul căruia îi este frică de apă, dar totuşi înaintează până nu 
mai simte pământul sub picioare. Ca unul care are o tendinţă 


perversă de a-şi pune la încercare fobiile, Ryker puse mâna pe 
clanţă. Vroia să încheie socotelile odată pentru totdeauna. 

— Domnule sergent Ryker! Domnule Ryker! 

— Ce e? întrebă el, cu mâna pe clanţa masivă de bronz. 

— La telefon! Vă caută domnul ofiţer Hayes! îl strigă 
Angelada. 

Ryker făcu cale întoarsă şi îl urmă pe director în biroul său. 
Mâna îi tremura când duse receptorul la ureche. 


Cyrus lăsă puşca jos şi se adăposti iarăşi în gangul întunecos. 

— Nemernicul! Bine că ştim măcar că e aici, Mikey! Ne lasă 
puţin timp ca să ne găsim o poziţie de tragere mai bună, nu-i 
aşa? Şi acum ştim sigur că nu-i niciun sticlete prin preajmă. 
Da'... mă-ntreb de ce oare s-a întors el aşa de repede înapoi? Tu 
ce zici bătrâne, crezi că miroase pericolul tot aşa bine ca noi? 

Cyrus cobori din nou pe trotuar şi cercetă împrejurimile. 

Unele din clădirile mai arătoase aveau portari, dar păreau cu 
toţii ocupați. Încercă clanţele câtorva uşi, însă toate erau 
încuiate. Ar fi putut pătrunde în interiorul uneia din clădiri numai 
în momentul când ar fi intrat sau ar fi ieşit cineva, dar asta 
însemna să se nimerească la locul potrivit la momentul potrivit. 
Îi ştia el pe new yorkezii ăştia, o adunătură de suspicioşi. Dacă 
s-ar fi năpustit deodată să traverseze strada spre o uşă care se 
deschidea pe partea cealaltă, ar fi atras imediat atenţia. „Numa; 
de-ar fi pe-aici vreo clădire publică”, îi trecu prin minte. „Capela! 
Cum dracu’ de nu m-am gândit?” 

Cu o mână îşi ţinea puşca lipită de el, iar pe cealaltă o încleştă 
pe pistolul din buzunar. Traversă în goană şi împinse cu umărul 
uşa grea de stejar. Antreul era pustiu. 

Capela funerară, cu faţada ei din cărămidă roşie, fusese pe 
vremuri locuinţă particulară. Scările care duceau la etaj se aflau 
chiar în faţa lui. Două săgeți indicatoare cu numele Quevedo şi 
Jimenez arătau înspre etaj. Cyrus nu ştia ce însemnau cuvintele 
acelea şi oricum, nu-l interesa. Urcă scările scârţâitoare sărind 
câte trei - patru trepte deodată şi se opri la al doilea etaj. Câţiva 
membri îndoliaţi ai familiei Quevedo stăteau în hol şi fumau. 

Unul dintre ei, un bărbat mai în vârstă, se uită ezitant spre 
Cyrus, care se oprise în capul scărilor. 

— Jimenez? întrebă omul, arătând înspre etajul de deasupra. 


Criminalul zâmbi şi încuviinţă din cap. Urcă încet restul 
scărilor, încercând să pară cât mai nonşalant. La etajul trei dădu 
peste o scenă asemănătoare. 

— Quevedo? îl întrebă o femeie în doliu, arătând spre etajul 
inferior. 

Cyrus trecu pe lângă ea, îndreptându-se spre scările care 
duceau pe acoperiş. 

— Montoya? întrebă nedumerită femeia, uitându-se după el. 

Cyrus se aplecă peste balustradă: 

— Am treabă pe acoperiş, le răspunse el zâmbind oamenilor 
îndoliaţi, ca şi cum ar fi avut o treabă acolo. 

Şi chiar avea. Se felicită singur pentru norocul care dăduse 
peste el, că nu întâlnise în cale pe nimeni din personalul capelei 
şi că nu era nevoie să facă echilibristică pe cine ştie ce scară de 
incendiu, căci ultimul şir de trepte ducea chiar acolo. Devenise 
expert în acoperişurile new yorkeze. Urcă treptele încet şi calm. 


* 


Ryker se aşezase pe un scaun în biroul directorului, 
cântărindu-şi următoarea mutare. Hayes insistase să vină şi el la 
capelă. Ryker nu fusese de acord, dar când aflase că Hayes 
avea şi un Ruger Magnum 357, în afară de pistolul din dotare, se 
lăsase convins. Avea de gând să cheme un taxi, imediat după ce 
sosea Hayes. Calculase că le va lua mai puţin de trei secunde ca 
să urce în maşină, şi mai puţin de cinci secunde ca să ia colţul 
pe West End Avenue. Dacă Cyrus îi aştepta afară, n-ar fi putut 
să îşi fixeze ţinta într-un timp atât de scurt. Asta ar fi însemnat 
să fixeze continuu intrarea prin telescop, expunându-se riscului 
de a consuma bateriile, ceea ce lui Ryker i se părea greu de 
crezut. Se aşeză mai comod în fotoliu, în aşteptarea lui Hayes. 
Era şase şi jumătate. Fără un motiv anume, Ryker se trezi 
formând numărul din Chicago al fostei lui soţii. 

O femeie cu o voce necunoscută răspunse: 

— Da, casa Ryker. 

Rămase surprins un moment şi se întrebă: „De ce oare și-o fi 
păstrat numele ăsta pe care nu l-a dorit niciodată?” 

_ — La telefon domnul Ryker. Eleanor este acasă? 
In receptor se auzea rumoare de glasuri şi muzică. 
— Aşteptaţi o clipă, vă rog! spuse ea pe un ton aspru. 
Ryker rămase la telefon, se gândi să închidă, chiar era gata să 


închidă, dar rămase mai departe cu receptorul în mână: „Bună, 
Ellie, sunt eu, Joe. Te iubesc. Îmi las slujba şi vin la Chicago, 
bine?” 

Nu era greu de spus, numai că nu putea să i-o spună ei. 
Asculta muzica de la celălalt capăt al firului. Apoi auzi vocea ei: 

— Tu eşti, Joe? S-a întâmplat ceva? 

— Nu, nimic. Dar ce-i zgomotul ăla? 

— O mică petrecere. Hai şi tu! 

— Metroul nu merge aşa departe. 

— Hei, ce-i cu tine? Pari cam deprimat. 

— Păi sunt într-o capelă funerară, un loc deprimant, nu? 

— Vreun poliţist? 

— Da. 

— Unul din cei împuşcaţi de ăla cu luneta? 

— Da. 

— M-a interesat cazul şi urmăresc îndeaproape tot ce se 
întâmplă, spuse ea. 

— Şi eu. 

— Of, Joe, or să te omoare într-o bună zi! 

— Ştiu. 

Rămaseră o vreme tăcuţi, apoi Ellie continuă: 

— Vrei să stăm de vorbă? 

— Nu, voiam numai să... 

— Să-mi auzi vocea? Să-mi dai bună ziua? Să-mi spui la 
revedere? 

— Ai ghicit. 

— Să nu mori, Joe, pentru numele lui Dumnezeu, să nu mori! 

— Am să fac tot ce pot. 

— Sună-mă mâine la serviciu. Nu... o să fiu plecată toată 
ziua... sună-mă... stai să văd... 

Ryker zâmbi: 

— Pa, Ellie, şi mulţumesc. 

Ea ezită o clipă, apoi spuse şi ea: 

— Pa, Joe! 

Ryker închise. 

Directorul Angelada îşi amintea întruna să nu uite să-i spună 
lui Ryker că îl căutase mai devreme un alt „anglo”, căci se 
temea că n-o să mai aibă răgaz mai târziu. Spre seară era 
întotdeauna foarte aglomerat. 


Cyrus îngenunche în spatele parapetului de cărămidă, privind 
în jos spre treptele de piatră de la intrare. Se gândi să scoată 
telescopul, căci distanţa era prea mică ca să-i folosească la 
ceva. Imaginea era neclară şi lentila îi reducea unghiul de 
vizibilitate la numai patruzeci de grade. Când ar fi părăsit 
capela, Ryker s-ar fi aflat la o distanţă de numai zece- 
cincisprezece metri de el, iar la un unghi de patruzeci de grade, 
câmpul vizual s-ar fi redus numai la un metru jumătate, poate 
doi. Se putea descurca mult mai bine fără telescop. La o 
distanţă atât de scurtă, şi lumina felinarelor era suficientă. Pe de 
altă parte, Ryker era obligat s-o ia fie într-o parte, fie în cealaltă, 
şi să meargă de-a lungul întregului şir de clădiri. Cu cât l-ar fi 
ucis mai departe de capelă, cu atât avea şanse mai mari să 
scape. 

În timp ce-şi muncea mintea cu probleme de tactică, puse 
telescopul în funcţiune şi începu să se uite prin el, cercetând 
acoperişurile dimprejur, ca o măsură suplimentară de precauţie. 

Îndreptând telescopul spre West End Avenue, văzu ceva care- 
i îngheţă sângele în vine, cum nu i-l îngheţase nici cel mai 
năpraznic vânt dinspre râul Hudson. Pur şi simplu i se opri inima 
în loc. La două sute de metri distanţă, pe un acoperiş de pe 
partea cealaltă a străzii, zări două siluete întunecate şi 
contururile inconfundabile ale lunetelor montate pe puştile lor. 
Cyrus se aruncă în spatele parapetului, tremurând din toate 
încheieturile. O fracțiune de secundă, retrăi timpul petrecut în 
junglă. Îşi aminti cum râdea de echipele de trăgători de elită 
nord-vietnamezi, cu puştile lor cu infraroşii din epoca de piatră 
şi cu carabinele lor de vânătoare suedeze. Râsese în hohote 
odată, când răsese dintr-un foc o echipă de trei oameni. Cretinii 
ăia, săracii, nici nu apucaseră să-l vadă. Tot ce-au putut să vadă 
a fost că au crăpat toţi deodată. Apoi noaptea aceea - durerea, 
întunericul, spitalul, Charlotte - toate imaginile acelea se 
revărsară ca un şuvoi peste el, făcându-l să retrăiască toată 
spaima şi agonia. Duse mâna instinctiv la rănile urâte de la cap. 
Se scutură şi începu să plângă încetişor. Lacrimile îi îngheţau pe 
obraji şi începu să-i curgă nasul. Cum stătea întins pe spate, cu 
privirea aţintită spre stele, frica şi umilinţa începură să-l 
părăsească, lăsând locul unei sentiment caracteristic pentru el: 
ura. 


— De ce vor ei să ne facă una ca asta, Mikey? Nici nu se 
pricep ei la treburi din astea! Fir-ar să fie! Se cred al naibii de 
deştepţi! Ryker ăsta trebuie să crape, amice! Şi ăia de-acolo 
trebuie să crape, nu-i aşa? N-o să mai fie ca ultima oară. Noi i- 
am văzut primii, ei nu ne-au văzut pe noi, este? 

Incepu să-şi recapete încrederea în sine. Stând acolo întins 
pe-spate, se gândi că Ryker putea să iasă din capelă chiar 
atunci. 


Hayes intră fără zgomot în biroul unde Ryker îl aştepta citind 
ziarul. 

— Ce dracu' ţi-ai pus uniforma asta? 

Hayes părea stânjenit. 

— La dracu', nu ştiu. 

— Faci pe martirul acum, sau ce? Sau nu ti-au trimis ăia 
costumele înapoi de la spălătorie? 

— Nu ştiu, aşa mi-a venit... 

— Dobitocule! Dă-mi monstrul ăla odată! zise el, întinzând 
mâna. 

Hayes îşi desfăcu vestonul şi scoase un Ruger Magnum 357. 
Ryker i-l luă din mână şi şi-l vâri sub centură. 

— Cheamă un taxi! Gata, spargem gaşca! 

Hayes se apucă să dea telefon, în timp ce Ryker îşi reluă 
ziarul. Când dispecerul răspunse în sfârşit, Ryker ridică nasul din 
ziar şi zise: 

— Spune-le clovnilor ălora că vreau un taxi exact în faţa 
intrării. Spune-le că avem un invalid, găseşte ceva! 

In timp ce ei aşteptau taxiul, Cyrus se ridică de jos, încă 
nesigur pe picioare, şi aruncă o privire peste parapet. Fiindcă 
ştia că cei doi sunt acolo pe acoperiş, putea să le supravegheze 
mişcările şi fără telescop. Se întreba dacă nu erau cumva mai 
mulţi. 

Cei doi lunetişti, dârdâiau pe acoperiş, blestemând ziua când 
se angajaseră voluntari în Brigada antiteroristă. Îi aştepta o 
noapte lungă şi rece. 

— La dracu', în Vietnam înjuram de cald, spuse unul dintre ei. 

— Eşti terminat, bătrâne! i-o întoarse cel mai tânăr. Fă o tură, 
să-ţi mai pui sângele ăla obosit în mişcare! Stau eu de pază. 

Se gândeau că, probabil, cei din apartamentul de dedesubt 


erau sătui până peste cap de tot zgomotul ăla, dar păreau 
oameni drăguţi şi, cu puţin noroc, poate aveau să capete puţină 
cafea fierbinte mai târziu. Işi foloseau cu rândul telescoapele 
„Starlight”, aprinzându-le din timp în timp numai pentru câteva 
secunde. O mică staţie de emisie-recepţie ţiuia slab la picioarele 
lor. 

Cyrus analiză situaţia şi trase concluzia că cei doi erau nişte 
nimeni care nu călcaseră în viaţa lor prin Vietnamul-de-Nord. 
Acum se ruşina că intrase în panică dintr-o nimica toată. De 
asemenea, îi devenise clar că n-aveau cum să mai fie şi alţi 
copoi prin preajmă. Dacă ar fi fost, l-ar fi săltat de-acum o oră. 

Lunetistul mai în vârstă se opri din tropăit şi începu să se uite 
prin telescop; în timp ce rotea puşca pe direcţia orizontală, se 
opri brusc, clipi, apoi se mai uită odată: nu-i venea să-şi creadă 
ochilor. La mai puţin de două sute de metri distanţă, un alt 
telescop era aţintit exact în direcţia lui. 

Cyrus trase două focuri. Ambele gloanţe izbiră pieptul siluetei 
aflate în picioare. Inainte să atingă măcar acoperişul, era deja 
mort. Cel de al doilea poliţist rămase cu ochii holbaţi o clipă mai 
mult decât ar fi trebuit. Două gloanţe îi vâjâiră pe la ureche. 

Se aruncă în spatele parapetului, neştiind ce să facă mai întâi: 
să anunţe prin staţie, sau să răzbune moartea partenerului său, 
înainte ca ucigaşul să dispară. Până la urmă, puse mâna pe 
armă şi se furişă în celălalt colţ al acoperişului. Ridică grijuliu 
capul şi sprijini puşca de parapet. Tânărul poliţist nu ştia unde 
se afla criminalul, dar încercă să îşi amintească în ce direcţie îşi 
îndreptase camaradul lui puşca înainte de a fi omorât. De acolo 
trebuie să fi venit glonţul. Se uită prin telescop în direcţia 
capelei. 

Cyrus îşi rotea întruna puşca dintr-o parte în alta, ţinând sub 
supraveghere celălalt acoperiş pe toată lungimea lui. Se gândea 
că cel de-al doilea poliţist, dacă era cât de cât bun, n-avea să 
apară în acelaşi loc în care îl nimerise pe primul. În sfârşit, îl 
văzu. In acelaşi timp, polițistul îl reperă şi el pe Cyrus şi încercă 
să fixeze imaginea tremurătoare. 

Unul din gloanţele lui Cyrus trecu exact prin luneta celuilalt şi 
îi străpunse ochiul drept. Polițistul se rostogoli pe spate şi scăpă 
arma din mână, apoi se prăbuşi încet pe o parte. Cyrus fremăta 
de bucurie că lovise în plin. Avusese un adversar aproape la fel 
de bun, şi învinsese. Aproape egal, în jocul ăsta însemna de fapt 


mort. Rânji încântat de propria-i şiretenie. 

Aşteptă nemişcat să vadă dacă schimbul silențios de focuri 
avea să atragă vreo consecinţă. Aşteaptă o vreme, dar nu mai 
urmă nimic. 


Cinci minute mai târziu, un taxi claxonă în faţa capelei. 
Ryker deschise repede uşa şi se uită afară. 

— Idiotul! A tras pe partea cealaltă! 

Strada avea un singur sens. 

— Dumnezeii mă-sii! Hai să-i dăm drumul! 

În timp ce traversau în fugă strada, o maşină apăru de după 
colţ şi le tăie calea. Se opriră în loc o secundă. 

„Dacă e pe-aici, acum ne vede”, se gândi Ryker. 

Cyrus privea în jos încordat. Văzu doi bărbaţi îndreptându-se 
spre taxiul oprit pe partea cealaltă. Oare era 
Ryker, sau nu? De ce dracu nu se gândise că putea să cheme o 
maşină? Se uită prosteşte la puşca aflată la picioarele lui, care 
rămăsese cu telescopul montat pe ea. Prea aproape, mult prea 
aproape. Ridică totuşi puşca şi aprinse telescopul. N-avea ce 
face, era prea târziu ca să-l mai poată demonta. 

Hayes zgâlţâia furios de portiera din spatele şoferului. Ambele 
geamuri erau închise. Şoferul se întoarse şi-i făcu semn să vină 
pe partea cealaltă. Ryker îl prinse pe Hayes de braţ şi ocoliră 
prin spatele maşinii. Fără să mai ţină cont de nimic, Cyrus se 
aplecă cu totul peste parapet, urmărindu-i cu privirea pe cei doi 
bărbaţi care încercau să se urce în taxi. In momentul în care 
ocoleau maşina, nu mai avea nicio îndoială că cel în haine civile 
era Ryker. Ridică puşca şi începu să învârtă nervos de butoane, 
încercând să fixeze imaginea. Ţintele erau numai la 
cincisprezece metri distanţă. Din cauza unghiului închis şi a 
distanţei foarte mici, îi era foarte greu să ochească. Cu vechiul 
său telescop, ar fi trebuit să ochească foarte jos ca să 
compenseze eroarea de focalizare, ceea ce făcea ca o astfel de 
lovitură să fie mult mai dificilă decât una de la două sute de 
metri. Dar modelul „Mark V” pe care îl avea acum, cu reglaj 
computerizat, compensa automat eroarea. 

Ryker deschise portiera, îl apucă pe Hayes de braţ şi îl 
împinse spre uşa maşinii. 

„E cu ochii pe mine”, se gândi Ryker, „e gata să tragă”. 


Imaginea din telescopul lui Cyrus era limpede ca un cristal, 
având în vedere cât de aproape era. 

„Doi ticăloşi morti fac mai mult decât unul singur”, îşi spuse 
Cyrus, uitându-se la Hayes şi trăgând adânc aer în piept. Fixă 
crucea de pe lentila telescopului în dreptul inimii lui Ryker şi 
apăsă pe trăgaci. 

„Dacă e aici, ne-a ochit deja până acum”, îşi spuse Ryker. 

„Au trecut cel puțin nouă secunde de când am ieşit”. 

Hayes se aplecă să intre în maşină. Îşi ridică capul şi mai privi 
o dată spre capelă, şi în sus, spre acoperiş. Îşi adusese aminte. 

„Se vede noaptea lumina aia albastră? 

„Da, poți s-o vezi, dacă te afli exact pe direcţia privirii celui 
care ocheşte... Poţi s-o mai vezi şi altfel, dacă te uiţi pe gaura 
țevii din partea cealaltă - dar în momentul ăla, nu cred ca 
descoperirea asta să-ți folosească la ceva. Râsete.” 

„Fusese o poantă chiar bună”, se mai gândi el. 

„Şi până la ce distanţă se poate vedea?” 

„Asta se numeşte distanţă vizuală de siguranță. Lumina poate 
fi văzută în linie dreaptă în limitele acestei distanțe. 

Nu-mi amintesc însă exact cât. O să aflăm.” 

Până pe la vreo cincisprezece metri, îşi aminti brusc Hayes. 
Poţi să vezi chiar şi focul de la gura țevii, în ciuda amortizorului 
de foc. Îl văzu chiar atunci. 

Glonţul lovi razant capota maşinii, îi străpunse lui Hayes 
laringele şi coloana vertebrală apoi, numai pe jumătate 
explodat, ricoşă din osul tare şi nimeri în pieptul lui Ryker, îi ieşi 
prin omoplat şi se înfipse în zidul din spate. Hayes fu proiectat în 
braţele lui Ryker şi se prăbuşiră amândoi pe trotuar. Trupul lui 
Hayes zvâcnea spasmodic, căci măduva spinării, deşi distrusă în 
parte, primea în continuare impulsurile creierului. Sângele care 
curgea din rănile lor se amestecă, îmbibându-le hainele. 

Şoferul taxiului auzi un zgomot vag când glonţul zgârie 
capota, îşi ridică ochii din cartea lui cu benzi desenate şi aruncă 
o privire peste umăr: presupuşii lui pasageri dispăruseră. 

„„Jigodiile” înjură el în sinea lui. 

Ryker se târî mai aproape de taxi, cu trupul lui Hayes încă în 
braţe. Icnind de durere, reuşi să scoată Magnumul 357 care 
rămăsese prins între trupurile lor şi ţinti înspre capelă. Era 
aproape sigur că de acolo trăsese criminalul, dar taxiul îi bloca 
parţial câmpul vizual. 


În acelaşi timp, taxiul era un obstacol şi pentru Cyrus. Se 
gândi să ciuruie puţin maşina, dar nu mai avea decât opt 
gloanţe în ultimul său încărcător. Rămase în aşteptare, neştiind 
ce să facă. 

Taxiul plecă. Ryker trase trei focuri, unul după altul, în direcţia 
luminii albastre. Simţi o durere intensă în umăr, din cauza 
reculului puternic al armei de calibru greu. Primul glonţ nimeri 
prea sus, al doilea lovi parapetul, făcând să ţâşnească aşchii în 
obrazul lui Cyrus, iar al treilea îi nimeri puşca. Arma îi zbură din 
mână, îl izbi peste faţă şi căzu apoi pe parapet. Se balansă o 
fracțiune de secundă, apoi căzu cu zgomot pe trotuar. 
Telescopul pocni asurzitor când aerul pătrunse în tubul vid. 

Scrâşnind din dinţi de durere, Ryker reuşi să se tragă de sub 
trupul greu al partenerului său mort şi traversă strada 
împleticindu-se. Încercă să apuce puşca din mers când trecu pe 
lângă ea, dar îi scăpă. Impinse uşa masivă de stejar a capelei şi 
se târî de-a lungul holului de marmură de la parter. Clădirea era 
plină de lume care vocifera şi alerga în toate părţile, iar Ryker îşi 
croi drum cu greu şi începu să urce scările. Se ciocni în plin de 
mai multe persoane la al doilea şi la al treilea etaj. Fără nicio 
ezitare, urcă ultimul şir de trepte şi ieşi pe acoperiş. Se rostogoli 
de trei-patru ori dintr-o parte în alta a acoperişului, cu pistolul 
Ruger într-o mână şi cu micul Beretta în cealaltă, dar Cyrus 
dispăruse. 

Ryker se ridică în picioare şi privi de jur împrejur. Clădirile 
care se înălţau de-o parte şi de alta a capelei aveau câte cinci 
etaje. Alergă spre marginea acoperişului şi-l văzu pe Cyrus 
sărind peste gardurile curților învecinate şi alergând spre vest. 
Ryker, care acum sângera abundent, se aruncă în jos pe scara 
de incendiu. Umărul îi pulsa dureros şi se întrebă din nou dacă 
Cyrus era înarmat sau nu, însă se năpusti pe urmele lui ca şi 
cum nici nu i-ar fi păsat de asta. 

După ce traversă tot şirul de grădini, se trezi în faţa zidului 
înalt al unei clădiri care închidea drumul. Cyrus trebuia să fi 
rămas şi el blocat în această ultimă curte, trebuia să fie pe 
undeva. Ryker se ghemui la pândă în întuneric. Auzi deodată 
zgomotul a două împuşcături venind din stânga, şi imediat văzu 
scăpărând o lumină. Cyrus zburase în aer zăvorul uşii din spate. 

„Sună ca un revolver de calibru greu, ca un 45”, se gândi 
Ryker. 


Ryker trecu la rândul lui prin uşa deschisă, străbătu în fugă 
holul mic de la intrare şi ieşi prin faţă. Se opri o clipă pe trepte, 
uitându-se în susul şi-n josul străzii. Cyrus mergea cu paşi mari 
înspre est, pe Strada 95, îndreptându-se spre capelă. 

Ryker îl urmări cu privirea: era la mai puţin de o sută de metri 
distanţă, pe partea cealaltă a drumului, dar ieşise din bătaia 
puştii. 

Polițistul cobori scările blocului şi o porni pe urmele 
ucigaşului, fără să mai alerge de data asta. | se tăiase respiraţia 
şi se simţea slăbit. In jurul cadavrului lui Hayes era adunată o 
mulţime de oameni. Cyrus îi ocoli şi trecu pe partea cealaltă. 
Atunci îl văzu pe Ryker. Se opri în faţa capelei, căutând în jur cu 
privirile. Ryker îşi dădu seama că-şi caută puşca. 

„Ţicnitul dracu”, îşi spuse Ryker, grăbind pasul. 

Cyrus continuă să se uite la Ryker cum se apropie, până când 
acesta ajunse la mai puţin de şaptezeci şi cinci de metri de el, 
apoi se întoarse brusc şi o porni mai departe spre est. Acum 
strada se umpluse de oameni şi Ryker nu putea să rişte o 
împuşcătură. Cyrus ştia asta şi profită de situaţie. Era şi el 
epuizat şi de-abia mai răsufla. Când ajunse la locul unde căzuse 
puşca, detectivul observă că dispăruse de-acolo. Probabil o 
luase cineva. Aruncă o privire spre mulţimea care înconjurase 
trupul partenerului său, încercând să-şi scoată din minte 
moartea lui Hayes. Nu ajuta la nimic să se gândească acum la 
asta. 

Continuau să meargă amândoi spre est, pe Strada 95. Nu mai 
aveau niciunul putere să alerge. Ştiau că dacă păstrează 
distanţa la o sută de metri, nu va fi niciun schimb de focuri. ŞI 
unul şi celălalt aveau probleme cu muniţia. Ryker se temea că 
Cyrus ar fi putut încerca să se urce din mers într-o maşină sau 
să ia vreun ostatic. Dacă avea să facă vreo mişcare în direcţia 
asta, poliţistului nu-i rămânea decât să îşi încordeze toate 
puterile într-un sprint final ca să micşoreze distanţa. Lui puţin îi 
păsa pe cine ar fi luat Cyrus ostatic, numai că n-avea niciun chef 
de jocul ăsta şi spera că asasinul îşi dădea seama de asta. 

Aerul nopţii se umplu deodată de urletul sirenelor. Ryker 
spera ca Cyrus să depăşească şirul de blocuri înainte ca zona să 
fie blocată de cordoanele poliţiei. Amândoi aveau grijă să-şi 
păstreze poziţiile în timpul mersului. Ryker ştia că revolverul lui 
Cyrus era o armă de mare precizie la distanţă mică, dar avea 


dezavantajul că bătaia maximă era de numai cincizeci de metri, 
în timp ce Ruger-ul bătea până la şaizeci-şaptezeci de metri. 
Ryker se gândi că are avantajul decisiv, deşi nu-i mai 
rămăseseră decât trei gloanţe. Scosese din calcul pistolul 
Beretta. Putea cel mult să facă zgomot cu el, dar nu cine ştie ce. 
Se întreba câtă muniţie mai avea Cyrus. Pe măsură ce se 
apropiau de capătul Străzii 95, care dădea în Bulevardul Central 
Park West, îşi dădu seama deodată că Cyrus avea de gând să 
intre în parc. Trebuia să facă tot ce putea ca să nu-l scape din 
ochi şi să-l ţină cât mai departe de parc, cu orice risc. 

Starea rănii se înrăutăţise. Glonţul îi străpunsese pieptul fără 
să lovească cutia toracică, totuşi durerea era acută. Dar cel mai 
rău lucru era înţepeneala care-i cuprindea braţul: Ryker simţea 
cum strânsoarea degetelor pe pistol slăbeşte din ce în ce mai 
mult. 

De după colţul Străzii 87 apărură doi poliţişti. Mergeau spre 
nord, în direcţia lui Cyrus, şi se apropiaseră de el la mai puţin de 
cincizeci de metri. Criminalul se întoarse, căutându-l cu privirea 
pe Ryker. Se simţea prins în cursă. li prinse privirea, apoi se uită 
din nou după cei doi poliţişti şi începu să-şi scoată încet pistolul 
din buzunar. Se uită din nou la Ryker, întrebându-se ce să facă. 
Atunci văzu ceva care-i îngheţă şira spinării: detectivul scutura 
cu putere din cap, făcându-i în acelaşi timp semn cu mâna. 
Cyrus ascultă automat. Işi băgă pistolul la loc în buzunar şi se 
îndreptă spre intrarea unui bloc de apartamente. Cei doi poliţişti 
îi aruncară o scurtă privire în timp ce treceau mai departe. 

Cyrus înţelese dintr-o dată că acum rămăsese numai el şi 
Ryker. | se ridică părul de pe ceafă. 


CAPITOLUL 15 


Cei doi continuară să meargă mai departe. Cyrus nu mai avea 
nicio îndoială că aveau să meargă aşa zile întregi dacă era 
nevoie, până când unul din ei avea să se prăbuşească de 
epuizare. 

Când ajunseră la podul de pe Strada 59, Cyrus se angajă pe 
porţiunea îngustă destinată pietonilor. Ryker îl urmă. Cam pe la 
jumătatea podului, deasupra insulei Welfare, chiar în mijlocul 
râului East River, pasajul pietonal lua sfârşit. Ryker şi Cyrus se 
găsiră faţă în faţă, la o distanţă de şaptezeci şi cinci de metri. 
Era o poziţie clasică de duel. Amândoi îşi scoaseră armele. 
Niciunul nu trase. Rămaseră privindu-se un lung moment. 

— Nu mi-ai spus că chestia asta se termină! ţipă Cyrus. 

— Nu m-ai întrebat! 

— Presupun că unul din noi trebuie să facă o mişcare. 

Ryker nu-i răspunse. Rămaseră în continuare pe loc, privindu- 
se. Era aproape nouă şi temperatura de pe pod, din cauza 
vântului care sufla printre traversele metalice, era aproape de 
zero grade. 

Ryker îşi aprinse un trabuc. Cyrus se holba la el. Când 
asasinul văzu apărând o maşină de poliţie din spatele lui Ryker, 
strigă: 

— Politia! 

Amândoi se ghemuiră la pământ. Ryker procedă în acelaşi 
mod când văzu o maşină de patrulă apropiindu-se din partea 
cealaltă. Vântul se  înteţea. Cyrus urlă printre rafalele 
şuierătoare: 

— Ce zici tu că trebuie să fac eu acu'? 

— Să degeri până crăpi! 

— Nu cred că-i prea plăcut! 

— Atunci sări! 

— Asta e şi mai rău! 

Rămaseră mai departe în aşteptare. Ryker îşi dădu seama că 
Cyrus ar fi putut eventual să sară în şosea şi să încerce să se 
agaţe de spatele unui vehicul în mers. Îl văzu cum se uită lung 
după camioanele care se târau încet pe pod, cu numai şaizeci- 
şaptezeci de kilometri pe oră. Sincronizarea ar fi trebuit să fie 


perfectă: dacă nu reuşea să se prindă şi cădea, l-ar fi împuşcat 
într-o secundă. 

Ryker stătea cu picioarele larg desfăcute, cu o mână pe Ruger 
şi cu cealaltă în buzunar. li înţepeniseră aproape toţi muşchii. 
Cyrus îşi trăgea nasul şi i se formaseră ace de gheaţă în jurul 
ochilor care îi lăcrimau de ger. Nu-şi mai simţea labele 
picioarelor şi începuseră să-i tremure mâinile. 

Ryker auzi venind din spate un camion cu remorcă de tonaj 
mare, care urca din greu panta podului. Işi dădu seama că are 
mai puţin de cincizeci de kilometri la oră, şi că nu va depăşi 
această viteză până nu va trece de curbura podului, exact 
punctul în care se afla Cyrus. 

Când camionul ajunse în dreptul lui Ryker, Cyrus încercă să 
pară cât mai nepăsător. Ryker zâmbi de cât de prost îşi juca 
rolul. Cyrus era încordat ca un arc, gata să sară; oricine şi-ar fi 
putut da seama de asta. Când camionul ajunse în dreptul lui, 
Ryker îi făcu cu mâna, în semn de rămas-bun. Cyrus deveni 
confuz când văzu că Ryker îşi dăduse seama de ce are el de 
gând să facă. Luă startul greşit şi era cât pe ce să scape din 
mână bara din spate. Şoferul nu observă nimic. 

In spatele camionului se afla un Pontiac vechi cu un cuplu de 
vârstă mijlocie. Nu păreau deranjaţi de viteza camionului, căci 
nu se străduiau să-l depăşească, sau poate că rămăseseră 
blocaţi acolo din cauza traficului intens de pe banda exterioară. 
Ryker alergă după maşină, sări şi ateriză pe portbagaj. Şoferul 
apăsă frâna, dar Ryker, care se aştepta la asta, se ţinu bine. 
Scoase din buzunar revolverul uriaş şi îi făcu semn cu el 
şoferului să pornească mai departe. Omul, înspăimântat, o luă 
din loc. Il văzuse pe Cyrus agăţat de bara din spate a camionului 
şi ştia din filme că asta era o urmărire. Nu ştia care din cei doi 
era băiatul cel bun, dar în mod sigur cel care se afla cu pistolul 
mai aproape de el era şeful. Urmări camionul, care începuse să 
prindă viteză în josul pantei. Instinctiv, păstră distanţa. De 
fiecare dată când lăsa distanţa să se mărească prea mult, Ryker 
îi bătea cu pistolul în parbrizul din spate. Poate se prindea până 
la urmă care era jocul. Il văzu pe Cyrus încercând să-şi scoată 
pistolul. Dacă trăgea cumva câteva gloanţe în Pontiac, şoferul 
avea să se sperie şi să frâneze sau să schimbe direcţia. Ryker îl 
urmărea încordat, dar se părea că Cyrus se afla într-o poziţie 
prea precară ca să poată trage. Ryker se gândi să tragă el, dar 


se afla la mai mult de o sută de metri distanţă, şi şoferul ar fi 
făcut pe el de frică probabil, dacă auzea vreo împuşcătură. Doar 
câteva secunde şi îi vor ajunge din urmă. g 

Cyrus îşi dădu drumul şi se rostogoli într-o parte. In momentul 
în care îşi regăsi poziţia verticală, descoperi că făcuse o 
greşeală. Maşina pe care o călărea Ryker se afla la mai puțin de 
cincizeci de metri distanţă şi se apropia în viteză. Se întoarse pe 
călcâie şi o rupse la fugă. 

Ryker încercă să-l ochească, dar nu reuşi din cauza maşinii 
care se zgâlţâia sub el. Drumul era plin de gropi. Se lăsă să 
alunece de pe portbagaj, se rostogoli într-o parte, apoi se ridică 
pe picioare şi începu să alerge. 

Când distanţa deveni convenabilă pentru ambele părţi, 
renunţară la alergătură şi începură să meargă în pas de voie. 
Cyrus îşi dădu seama că Ryker avea de gând să meargă aşa 
după el până la moarte. Intr-un moment de disperare, se gândi 
chiar să se predea primei patrule care avea să le iasă în cale. 
Era atât de obosit şi de îngheţat, că aproape îşi ieşise cu totul 
din minţi. 

Acordară amândoi o clipă de atenţie noilor împrejurimi. Podul 
îi dusese până în Long Island, în Queens. Fusese cândva o zonă 
industrială, dar ca şi în East Village, fusese atinsă de un fel de 
înnobilare. Vechile clădiri cu etaj fuseseră demolate până la 
structura de rezistenţă şi remodelate pentru artişti, mici agenţii 
de publicitate şi noi afaceri care nu îşi puteau permite preţurile 
din Manhattan. Deşi se găsiseră câteva suflete curajoase care să 
se mute în noile apartamente cu chirie, străzile erau pustii. 

Ryker ştia că Cyrus era sfâşiat de dorinţa de a face ceva, fie 
să încerce să-i scape printre degete, fie să-l omoare. Dar orice 
avea de gând să încerce, Ryker îşi dorea s-o facă mai repede. 

— Hei, Henry! Ştii de ce-am bătut-o pe soră-ta? 

Niciun răspuns. 

— Fiindcă n-a luat-o la cioc ca lumea! zbieră Ryker. 

Linişte. 

— Copilaşul ăla al ei seamănă leit cu tine, Henry! Ai avut şi tu 
un amestec în treaba asta, este? 

Niciun răspuns. 

— Prietena ta, infirmiera, Charlotte, zicea că eşti un pervers 
împuţit, Henry! Zicea că eşti cel mai prost la pat din toată 
California! 


Cyrus se întoarse şi-l înfruntă cu privirea. Ryker continuă să 
se apropie. Şaptezeci şi cinci de metri. 

Amândoi scoaseră pistoalele şi traseră în aceeaşi clipă. 

Arma lui Ryker avu avantajul preciziei la distanţă. Glonţul 
criminalului devie, şi Cyrus primi glonţul din Ruger-ul lui Ryker în 
muşchiul deltoid, în partea de sus a umărului drept, la baza 
gâtului. Când glonţul îi străpunse muşchiul, îl aruncă pe spate. 

Ryker mai trase de două ori, dar rată. Cyrus se ridică 
împleticindu-se şi o luă la fugă. Ryker îşi scoase pistolul Beretta 
şi mai trase două focuri după el, dar Cyrus alerga în zig-zag şi 
rată şi de data asta. Se ridică în picioare şi începu să alerge 
după el cât de repede putea, cu pistolul Beretta într-o mână şi 
cu revolverul Ruger descărcat în cealaltă. 

— Eşti un descreierat nenorocit, Henry! Eşti nebun de legat! 
Mai bine omoară-te! Eşti prea cretin ca să rămâi în viaţă! 

Amândoi erau în pragul prăbuşirii nervoase. Rana lui Ryker se 
coagulase, dar cea a lui Cyrus era proaspătă şi, în timp ce 
alerga, inima care îi bătea cu putere făcea sângele să ţâşnească 
în şuvoaie din umăr. Il simţea cald şi lipicios. 

Rana lui Ryker se redeschise din cauza efortului şi începu şi el 
să sângereze. Ecoul paşilor lor se reverbera puternic în timp ce 
alergau printre două clădiri uriaşe şi pustii ale unor fabrici 
închise pentru renovare. Erau amândoi în pragul leşinului. Cyrus 
se prăbuşi, în sfârşit, în genunchi şi începu să verse. Gura lui 
contorsionată scuipa numai fiere şi acid. Ryker mai apucă să 
facă zece paşi şi căzu şi el. 

Incepură să se târască icnind de durere printre pietre, fecale 
de câine îngheţate şi cioburi de sticlă. După câţiva metri, Ryker 
reuşi să se ridice din nou în picioare. Cyrus, pe jumătate 
târându-se, pe jumătate împleticindu-se, încercă să păstreze 
distanţa. Descoperi scara exterioară a unei vechi fabrici părăsite 
şi se târî până acolo. Se aşeză pe treapta de jos şi începu să se 
ridice încet, câte o treaptă o dată, ţinând pistolul spre Ryker, 
aflat cam la optzeci de metri depărtare. 

Ryker se ghemui în spatele unui camion să-şi tragă sufletul. 
Clădirile fabricilor erau dispuse în formă de potcoavă în jurul 
parcului de maşini unde se ascunsese Ryker. Toate clădirile 
aveau scări exterioare sau scări de incendiu care duceau pe 
acoperiş, între ele era o distanţă de doi până la trei metri. Ryker 
alergă împleticindu-se până la cea mai apropiată clădire şi 


începu să urce scara de incendiu care ducea pe acoperiş, aflat la 
vreo doisprezece metri deasupra lui. Cyrus îl văzu şi începu să 
urce mai repede. Amândoi ajunseră pe acoperişuri în acelaşi 
timp şi se aruncară în spatele parapetelor. Amândoi se 
prăbuşiră răsuflând din greu. 

Între ei se aflau două clădiri, şi Ryker se întrebă dacă va 
putea sări de pe un acoperiş pe altul. Cum stătea întins pe 
spate, zâmbi şi strigă: 

— Cyrusss! 

Niciun răspuns. 

— Băi, prăpăditule! O să-mi sugi ţeava pistolului înainte de 
răsăritul soarelui! 

Ecoul clădirilor pustii îi întoarse vorbele. Ryker se ridică şi 
privi în direcţia acoperişului pe care se urcase ucigaşul. 
Acoperişurile arătau ca o pădure de ţevi de ventilaţie, 
luminatoare şi scări de incendiu. Ryker se aşeză pe parapet. 

— Băi, găoază! Unde-i acum puşca aia mare a ta, ai? zbieră 
Ryker. 

Linişte. Apoi se auzi slab: 

— Pleacă de aici! 

Ryker hohoti tare, îndelung. Criminalul simţi fiori pe şira 
spinării. Apoi Ryker strigă iarăşi: 

— Numai de-atâta eşti tu în stare, Henry! Tu, care-ai regulat-o 
şi pe soră-ta? Hai, vino să pui laba pe mine! 

Lui Cyrus nu-i plăceau profanările şi nu-i venea să-şi creadă 
urechilor ce auzea din gura lui Ryker. 

— Numai la porcării de astea te pricepi? Să te lupţi nu ştii? 
Hai, vino să mi-o tragi mie, dacă eşti aşa tare! Am să-ţi înfăşor 
sula aia bolnavă pe după urechi când o să pun mâna pe tine! 

Niciun răspuns. Ryker obosi de jocul ăsta. Cel puţin ştia că 
Cyrus era încă acolo şi se îndoia că avea să vină după el. Ryker 
merse ca drogat până la mijlocul acoperişului, se întoarse, trase 
adânc aer în piept şi începu să alerge. Piciorul lui stâng ajunse 
pe creasta zidului. Se aruncă înainte. In momentul în care se 
desprinse de zid, ştiu că n-o să reuşească. Îşi aruncă braţele 
înainte, încercând să se agaţe de acoperişul din faţă. Reuşi să se 
prindă cu mâna dreaptă de marginea zidului de cărămidă. 

Sângele începu să-i pulseze din nou în rană. Se căţără cu chiu 
cu vai pe marginea acoperişului şi îşi făcu vânt peste parapet în 
partea cealaltă, unde nimeri într-o baltă cu apă îngheţată. Se 


târi până la un loc uscat, îşi controlă armele şi se ridică pe 
picioare. 

Ajunse împleticindu-se până la marginea acoperişului şi 
măsură din ochi distanţa care îl separa de ultima clădire care se 
mai afla între el şi Cyrus. Această clădire era mult mai 
apropiată. 

Decât să rişte din nou o săritură cu avânt din alergare şi să se 
lovească de parapetul înălţat al celuilalt acoperiş, Ryker se urcă 
în picioare pe marginea zidului şi sări de pe loc. Din nou se izbi 
de zid, cât pe ce să cadă, şi rămase atârnat în mâini până reuşi 
să-şi adune puterile ca să-şi facă vânt şi să se ridice. Cu o ultimă 
sforţare, se rostogoli peste parapet şi căzu pe acoperiş. Cum 
stătea întins pe spate, culese revolverul Ruger, care îi căzuse 
din buzunar, întrebându-se cum avea să reuşească să facă şi 
ultima săritură. Nu mai trebui însă să-şi facă griji din pricina 
asta, căci chiar lângă el se afla Henry Cyrus, rânjind cu gura 
până la urechi. Îi zbură cu un picior pistolul din mână şi îşi aţinti 
Colt-ul 45 spre capul poliţistului. 

— De ce ai spus lucrurile alea urâte despre sora mea şi 
despre Charlotte? 

— Încercam numai să fiu prietenos, răspunse Ryker. 

— Crezi că ai haz? 

Ryker se rostogoli într-o parte şi trase trei focuri cu pistolul 
Beretta, direct prin buzunar, în tibia dreaptă a lui Cyrus. 
Ucigaşul urlă şi se prăbuşi la pământ, cu osul zdrobit. In 
secunda, următoare, Ryker se aruncă peste el. Apucă pistolul de 
țeavă şi i-l smulse din mână, apoi, încet şi metodic, fiindcă acum 
nu mai era nicio grabă, îi sparse lui Cyrus toţi dinţii cu patul 
pistolului greu. După ce se declară satisfăcut că nu-i mai 
rămăsese niciun dinte întreg, îl răsuci cu faţa în sus şi îşi înfipse 
mâinile în gâtul sângerând al ucigaşului. Cyrus se îneca şi îşi 
scuipa dinţii sparţi, sânge şi mucozităţi. 

— Nu vreau să te sugrum până crăpi, Henry! Ar putea să mă 
acuze cineva de brutalitate poliţienească, nu-i aşa? 

Ryker îi prinse o cătuşă de încheietura mâinii drepte şi îl târî 
de-a lungul acoperişului îngheţat până la o conductă de curent 
electric. Prinse cealaltă cătuşă de ţeavă şi începu să-l 
zgâlţâie pe criminalul aproape leşinat. Îi goli apoi buzunarele şi 
îndesă conţinutul lor în propriile buzunare. După aceea, polițistul 
extenuat tăie o bucată de material din haina lui Cyrus, 


folosindu-se de cuțitul acestuia, şi îi făcu un bandaj strâns în 
jurul piciorului drept, sub genunchi; apoi îl întoarse pe spate. 

— N-am lăsat niciodată un prizonier să sângereze până crapă, 
decât dacă am vrut eu. Ce zici de asta? Nu credeai că am să am 
grijă de tine, nu-i aşa? 

Cyrus mormăi ceva, scoțând bulbuci de sânge şi salivă printre 
buzele umflate. 

— Vorbeşte clar, Henry! Ce, ai prune-n gură? Dacă ai ceva de 
spus, spune! 

Cyrus începuse să se înece cu sânge. Ryker îl ridică şi rănitul 
începu să scuipe resturi însângerate de gingii şi cheagurile care 
i se adunaseră în obraji. Ryker îi dădu din nou drumul pe spate. 

Cyrus îşi ridică spre Ryker privirile tulburi. Polițistul se târî 
până la o băltoacă îngheţată, sparse stratul subţire de gheaţă 
de deasupra şi bău. Apoi adună în pumni apă cu bucăţi de 
gheaţă, se târî înapoi până la Cyrus şi îi udă faţa şi buzele. Se 
propti după aceea de o ţeavă de aerisire şi îşi aprinse un trabuc. 

— Mă auzi, Henry? 

Se auzi un geamăt. 

— Bine, ascultă aici. Ai făcut câteva greşeli grave, băiete. 
Bănuiesc că ştii care sunt şi nu vreau să-ţi fac reproşuri sau 
chestii din astea. Dar ştii care a fost cea mai mare greşeală a 
ta? 

Auzi o bolboroseală înăbuşită. 

— N-aud ce spui. In tot cazul, am tras două focuri după tine cu 
amărâtul ăsta de Beretta în stradă. Ar fi trebuit să-ţi dai seama 
că nu e Ruger-ul. Mai mult, nici nu ţi-ai dat seama că pot să mai 
am un pistol când te-ai aruncat pe mine. Cum vine asta? 

— La... o... ată... 

— Ce? Laoată? 

— La... o... artă... 

— S-o las moartă? Prostii! Pur şi simplu nu puteai să-ți dai 
seama de diferență, erai prea speriat. Ţi-ai ieşit din mână, 
Henry! Ai stat prea mult la spitalul de nebuni. 

— Lao... artă. 

— Chiar dacă „o lăai oartă”, asta a fost o greşeală foarte 
gravă. O greşeală ca asta te poate costa viaţa. Nu te-au învăţat 
lucrul ăsta în armată? Pe noi ne-au învăţat asta la Academia de 
Poliţie. Ce ruşine! 

Se auziră iar bolboroseli. 


Ryker se ridică, simțind durerea în fiecare fibră a corpului, şi 
veni lângă Cyrus. 

— In seara asta l-ai omorât pe partenerul meu. Ce crezi că ar 
trebui să fac acum? 

Un geamăt. 

Ryker ridică piciorul, apoi îl cobori cu toată forţa şi îi strivi 
testiculele sub călcâi. Cyrus leşină. Ryker îl aduse din nou în 
simţiri aruncând pe el cu apă îngheţată. Apoi se duse, îşi 
recuperă revolverul Ruger şi se întoarse la Cyrus. Privi în jos 
spre trupul stâlcit care sângera la picioarele lui. Cerul New 
Yorkului începuse să se lumineze. După câteva minute, Ryker îşi 
băgă în buzunar cele două pistoale. 

— Ei, vezi ce faci... Acum chiar că trebuie să plec, spuse el, 
îndreptându-se agale spre scara de incendiu. 

Cyrus articulă cât putu de tare: 

— ... uşcă-mă!!! 

Ryker începuse deja să coboare pe scară. Se uită înapoi spre 
marginea parapetului: 

— Să te împuşc? 

— Uşcă... Aă, te oog... 

— Henry, eu sunt un ofiţer de poliţie. Nu pot să fac aşa ceva 
cu un ostatic. 

Cyrus scoase un vaiet slab, jalnic. Ryker îi zâmbi: 

— Lasă, crăpi îngheţat, nenorocitule! 


Sfârşit