Linda Howard — Un joc de noroc

Un joc (e-nococ 


LINDA HOWARD 


Un joc de noroc 


Traducere din limba engleza 
Alina Rogojan 


A Game of Chance 
Linda Howard 
Copyright O 2000 Linda Howington 
Ediţie publicată prin înţelegere cu 
Harlequin Books S.A. 


Un joc de noroc 
Linda Howard 


Copyright © 2015 Grup Media Litera 
pentru versiunea în limba română 
Toate drepturile rezervate 


Editor: Vidraşcu şi fiii 
Redactor: Adriana Marcu 
Corector: Păuniţa Ana 
Copertă: Florentina Tudor 
Tehnoredactare şi prepress: Ioana Cristea 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
HOWARD, LINDA 

Un joc de noroc / Linda Howard; 

trad.: Graal Soft. — Bucureşti: Litera, 2015 


ISBN 978-606-33-0039-4 
I. Soft, Graal (trad.) 
821.111(73)-31 = 135.1 


Începutul 


Întoarcerea în Wyoming - întoarcerea acasă - stârnea 
întotdeauna în Chance Mackenzie un amestec atât de 
intens de emoţii încât nu reuşea niciodată să decidă care 
domina, plăcerea sau disconfortul acut. Era, din fire şi prin 
formare - nu că ar fi avut parte de vreo formare în primii 
paisprezece ani de viaţă -, un bărbat care se simţea mai în 
largul lui singur. Dacă era singur, putea să-şi facă treaba 
fără a fi nevoit să se îngrijoreze pentru altcineva în afară 
de el însuşi; la fel, nu era nimeni care să-l sufoce cu 
preocuparea faţă de soarta lui. Profesia pe care şi-o 
alesese nu făcea decât să-i întărească aceste înclinații, căci 
operaţiunile sub acoperire şi activităţile antitero îi 
impuneau să fie secretos şi circumspect, fără să aibă 
încredere în nimeni, fără să permită nimănui să se apropie 
de el. 

Şi totuşi... Şi totuşi, avea o familie. Mare, gălăgioasă, de 
o ambiţie feroce, refuzând să-l lase să se retragă, deşi nu 
era deloc sigur că ar fi fost în stare de asta, chiar de l-ar fi 
lăsat. Era întotdeauna un efort teribil să se întoarcă în 
acea atmosferă sufocantă, să fie tachinat şi luat la 
întrebări - tachinat, tocmai el, de care se temeau pe bună 
dreptate unii dintre cei mai feroce ucigaşi din lume -, să 
fie îmbrăţişat şi sărutat, răsfăţat şi certat şi... iubit, ca şi 
cum ar fi fost la fel ca toţi ceilalţi. Nu era aşa, o ştia prea 
bine; undeva în adâncul minţii lui, ideea că nu era ca ei 
stătea mereu aprinsă, ca o lumină de veghe. De fiecare 
dată însă, ceva din adâncul sufletului său, ceva ce tânjea 
exact după lucrurile care-l perturbau atât de mult, îl 
atrăgea acolo. Iubirea era înspăimântătoare; învățase de la 
o vârstă fragedă şi în condiţii aspre cât de puţin se putea 
baza pe alţii. 

Simplul fapt că supravieţuise constituia o dovadă a 


4 


durității şi inteligenţei lui. Nu ştia câţi ani avea sau unde 
se născuse, ce nume i se dăduse în copilărie sau chiar dacă 
primise unul - nimic. Nu avea nicio amintire legată de o 
mamă, un tată, cineva care să fi avut grijă de el. Mulţi 
oameni pur şi simplu nu-şi mai amintesc nimic din primii 
ani de viaţă, însă Chance nu putea găsi alinare în gândul 
că poate existase cineva care să-l fi iubit şi să-l fi crescut, 
fiindcă îşi amintea al naibii de multe alte detalii. 

Işi amintea cum furase mâncare când era încă atât de 
mic, încât fusese nevoit să se ridice pe vârfuri pentru a 
ajunge la merele aflate într-o cutie în supermarketul unui 
orăşel. Petrecuse deja mult timp în preajma altor copii, 
astfel că, luând ca reper înălțimile la care îi văzuse la 
diverse vârste, putea estima că nu fusese mai mare de trei 
ani, poate nici măcar atât. 

Işi amintea cum dormise în şanţuri când era cald, cum 
se ascunsese în hambare, magazii, şoproane, orice clădire 
aflată la îndemână, când era frig sau ploua. Îşi amintea 
cum furase haine, uneori prin metoda simplă de a 
surprinde un băiat jucându-se singur într-o curte şi a-l 
dezbrăca făcând uz de superioritatea fizică. 

Chance fusese dintotdeauna mult mai puternic decât alţi 
băieţi de înălţimea lui din simplul motiv că trebuise mereu 
să se lupte pentru a rămâne în viaţă. 

Ţinea minte că la un moment dat se luase după el un 
câine, o potaie alb-negru care-l urmase neabătut şi se 
ghemuise lângă el ca să doarmă. li fusese recunoscător 
pentru căldură. Ţinea minte şi că, atunci când dăduse să ia 
o bucată de friptură pe care o furase din pubela unui 
restaurant, câinele îşi înfipsese colții în mâna lui şi i-o 
înhăţase. Încă mai avea două cicatrice pe mâna stângă. 
Patrupedul devorase imediat carnea, iar Chance mai trăise 
o zi fără mâncare. Nu-i purtase pică noului său tovarăş; îi 
fusese foame şi lui. Îl alungase însă după aceea, căci îi era 
destul de greu să fure destulă hrană pentru el însuşi. Pe 
deasupra, înţelesese că, atunci când era vorba de 
supravieţuire, fiecare era pe cont propriu. Poate că avea 
doar vreo cinci ani când învățase acea lecţie, dar i se 


5 


întipărise bine în minte. 

Desigur, faptul că putea să se descurce perfect atât în 
zonele rurale cât şi în oraşe, în orice condiţii, era un atu 
imens în profesia lui acum, deci presupunea că prima 
parte a existenţei lui avusese unele beneficii. Chiar şi aşa, 
nu ar fi dorit nimănui o copilărie ca a lui, nici măcar potăii 
nenorocite care îl muşcase. 

Viaţa lui adevărată începuse în ziua în care Mary 
Mackenzie îl găsise zăcând la marginea unui drum, adus în 
pragul morţii de o gripă gravă care se transformase în 
pneumonie. Nu-şi amintea prea multe din următoarele 
câteva zile - fusese prea bolnav -, dar ştiuse că se afla într- 
un spital şi fusese înnebunit de teamă, fiindcă asta 
însemna că intrase pe mâinile sistemului şi era, în 
realitate, prizonier. Era evident minor, fără acte de 
identitate, aşa că medicii aveau să anunţe autorităţile de 
protecţie a copiilor. Cum îşi petrecuse toată viaţa evitând 
exact acest gen de situaţie, încercase să-şi facă planuri de 
evadare, dar gândurile îi erau vagi, greu de organizat, iar 
organismul îi era prea slăbit ca să răspundă solicitărilor. 

În tot acest timp îşi amintea că fusese alinat de un înger 
cu ochi blânzi, de un albastru cenuşiu şi păr grizonant, cu 
mâini răcoroase şi o voce tandră. Işi amintea şi de un 
bărbat masiv, cu pielea închisă la culoare, un metis de 
indian care îi răspunsese în repetate rânduri, cu mult 
calm, la cea mai profundă temere a lui: 

— Nu o să-i lăsăm să te ia, repeta bărbatul cel masiv de 
fiecare dată când Chance se trezea pentru scurt timp din 
toropeala produsă de febră. 

Nu avusese încredere în ei, nu crezuse promisiunile 
uriaşului metis. Chance îşi dăduse seama că şi el era 
parţial amerindian, dar asta nu însemna că putea să se 
încreadă în acei oameni mai mult decât în acea potaie 
hoaţă şi ingrată. Era însă prea bolnav, prea slăbit ca să 
fugă ori chiar să se împotrivească. În perioada cât fusese 
neputincios, Mary Mackenzie reuşise cumva să-l lege 
fedeleş cu devotamentul ei, iar el nu mai fusese niciodată 
în stare să se elibereze. 


Detesta să fie atins; dacă cineva era suficient de aproape 
ca să-l atingă, era suficient de aproape şi ca să-l atace. Nu 
putuse să li se opună asistentelor şi doctorilor care îl 
înţepau şi palpau şi îl manipulau ca şi cum nu ar fi fost 
decât o bucată de carne fără minte. Îndurase supliciul 
scrâşnind din dinţi, chinuindu-se să-şi stăpânească panica 
şi impulsul aproape copleşitor de a li se împotrivi, căci ştia 
că dacă ar fi făcut-o ar fi fost imobilizat. Trebuia sa rămână 
liber pentru a putea să fugă după ce se întrema cât de cât. 

Aparent, ea îi stătuse alături în tot acest timp, deşi 
logica îi spunea că, fără îndoială, erau momente în care 
părăsea spitalul. Când era mistuit de febră, îl spăla pe faţă 
cu o cârpă udă şi îi punea comprese cu gheaţă. Il pieptăna, 
îl mângâia pe frunte când capul îl durea atât de tare încât 
avea impresia că avea să-i crape tot craniul şi îl spăla ea 
însăşi de când observase cât de tare se agita atunci când o 
făceau asistentele. Cumva, gesturile ei i se păreau mai 
uşor de suportat, deşi, chiar bolnav fiind, fusese nedumerit 
de propria lui reacţie. 

Ea îl atingea constant, anticipându-i dorinţele, astfel că 
perna îi era înfoiată chiar înainte să conştientizeze el 
vreun disconfort, temperatura din încăpere era reglată 
înainte să i se facă prea cald sau prea frig, picioarele şi 
spatele îi erau masate când febra îi stârnea dureri din cap 
până în picioare. 

Acea grijă maternă îl înspăimânta, dar Mary profitase de 
slăbiciunea lui fizică şi îl copleşise cu atenţiile ei, ca şi cum 
ar fi vrut, în acea perioadă scurtă, să-i compenseze o viaţă 
întreagă de lipsuri. 

Treptat, în cursul acelor zile înceţoşate de febră, chiar şi 
atunci când nu era capabil să-şi deschidă pleoapele grele, 
începuseră să-i placă atingerea mâinii ei răcoroase pe 
fruntea lui şi sunetul liniştitor al acelui glas dulce. La un 
moment dat, după un coşmar, se trezise plin de spaimă şi o 
descoperise cu braţele petrecute în jurul lui, sprijinindu-i 
capul pe umărul ei îngust ca şi cum ar fi fost un copilaş, 
mângâindu-l blând pe păr în timp ce îi murmura cuvinte 
liniştitoare - iar el alunecase din nou în somn simțindu-se 


7 


alinat şi cumva... în siguranţă. 

ÎI surprindea întotdeauna, chiar şi acum, cât de 
mărunţică era. Posesoarea unei asemenea voințe de fier ar 
fi trebuit să aibă doi metri înălţime şi o sută patruzeci de 
kilograme, cel puţin aşa s-ar fi explicat cum de putea forţa 
întregul personal al spitalului, chiar şi pe doctori, să-i 
îndeplinească toate cererile. Ea îi estimase vârsta la 
paisprezece ani, însă chiar şi atunci era cu un cap mai înalt 
decât femeia delicată care preluase controlul asupra vieţii 
lui. În acest caz, mărimea nu conta: era la fel de 
neputincios în faţa ei ca personalul spitalului. 

Nu putea să facă absolut nimic pentru a-şi combate 
dependenţa tot mai puternică faţă de grija maternă a lui 
Mary Mackenzie, deşi era conştient că aceea era o 
slăbiciune periculoasă. Nu ţinuse niciodată la nimeni sau 
la nimic, ştiind instinctiv că astfel şi-ar fi expus 
vulnerabilităţile emoţionale. Însă toate aceste principii nu-l 
mai puteau apăra acum; până să se facă suficient de bine 
pentru a putea ieşi din spital ajunsese să o iubească pe 
femeia care hotărâse că avea să fie mama lui cu toată 
neajutorarea oarbă a unui copil mic. 

La externare fusese însoţit de Mary şi de bărbatul cel 
masiv, Wolf. Fiindcă nu se simţea în stare să o părăsească, 
nu încă, se pregătise sufleteşte să-i suporte întreaga 
familie. Doar pentru puţin timp, îşi promisese, doar până 
devenea mai puternic. 

Îl duseseră la Muntele lui Mackenzie, în casa lor, în 
braţele lor, în inimile lor. Un băiat fără nume murise în 
ziua aceea la marginea drumului, iar în locul lui se născuse 
Chance Mackenzie. Când, la insistenţele noii lui surori, 
Maris, trebuise să-şi aleagă o zi de naştere, se oprise 
asupra zilei în care îl găsise Mary, deşi mai logic ar fi fost 
să opteze pentru data finalizării adopţiei. 

Chance nu avusese niciodată nimic, dar acum era 
sufocat cu de toate. Fusese întotdeauna flămând, dar acum 
avea mâncare. Nu i se oferise niciodată posibilitatea de a 
învăţa, iar acum era înconjurat de cărţi, căci Mary era 
profesoară până în măduva oaselor ei fragile şi îl îndopase 


8 


cu informaţii cât de repede reuşise el să le înghită. Fusese 
obişnuit să se culce oriunde şi oricând putea, dar acum 
avea camera lui, patul lui şi o rutină cotidiană. Avea haine, 
haine noi, cumpărate anume pentru el. Nu mai fuseseră 
purtate de nimeni înainte şi nu trebuise să le fure. 

Cel mai important, fusese dintotdeauna singur, şi brusc 
era înconjurat de familie. Acum avea o mamă şi un tată, 
patru fraţi, o surioară, o cumnată, un nepot încă sugar şi 
toţi îl tratau ca şi cum ar fi făcut parte din viaţa lor încă de 
la început. În continuare nu tolera decât cu greutate să fie 
atins, dar în familia Mackenzie atingerile se practicau 
frecvent. Mary - mama - îl îmbrăţişa mereu, îi ciufulea 
părul, îl săruta de noapte bună, îşi făcea de lucru cu el. 
Maris, noua lui soră, îl enerva de îl scotea din minţi, exact 
aşa cum făcea cu restul fraţilor ei, apoi îşi arunca braţele 
slăbănoage pe după mijlocul lui şi îl îmbrăţişa strâns, 
spunând: 

— Mă bucur atât de mult că eşti al nostru! 

Chance era întotdeauna luat prin surprindere în acele 
ocazii şi îi arunca o privire circumspectă lui Wolf, bărbatul 
cel masiv, care era căpetenia clanului Mackenzie şi era 
acum şi tatăl lui. Ce îşi spunea acesta când o vedea pe 
mica lui fiică inocentă îmbrăţişând pe unul ca el? Wolf 
Mackenzie nu era deloc inocent; chiar dacă nu ştia exact 
ce experienţe îl modelaseră pe Chance, tot îi recunoştea 
vâna de sălbăticie din fire. Chance se întreba întotdeauna 
dacă nu cumva ochii aceia pătrunzători vedeau limpede în 
adâncul lui, îi vedeau sângele de pe mâini, găseau în 
mintea lui amintirea bărbatului pe care îl omorâse când 
avea în jur de zece ani. 

Da, metisul cel masiv ştiuse foarte bine ce tip de animal 
sălbatic primise în familia lui. Ştiuse şi, precum Mary, îl 
iubise chiar şi aşa. 

Primii ani de viaţă îl învăţaseră pe Chance că riscurile 
erau omniprezente, îl învăţaseră să nu aibă încredere în 
nimeni, îl învăţaseră că iubirea nu ar fi făcut decât să-l 
vulnerabilizeze, punându-l în pericol de moarte. Ştiuse 
toate acestea şi tot nu se putuse împiedica să-i iubească pe 


9 


cei din clanul Mackenzie. Acest punct slab din armura lui îl 
irita, şi totuşi timpul petrecut în sânul familiei reprezenta 
singurul moment când era complet relaxat, căci avea 
certitudinea siguranţei. Nu putea sta departe, nu se putea 
distanţa acum că era un bărbat mai mult decât capabil să 
se descurce singur, căci dragostea lor faţă de el, şi a lui 
faţă de ei, îi hrănea spiritul. 

Nici măcar nu mai încerca să le limiteze accesul la inima 
lui; în schimb, îşi utiliza talentele considerabile pentru a 
elimina pe cât îi stătea în puteri riscurile din lumea şi 
vieţile lor. Clanul se încăpăţâna să-i îngreuneze misiunea, 
lărgindu-se de la an la an: fraţii lui se căsătoreau, 
aducându-i cumnate pe care să le iubească de vreme ce le 
iubeau ei, apoi apăreau copilaşii. Când intrase el în familie 
nu exista decât John, primul copil al lui Joe şi Caroline, 
abia născut. Insă nepoţii veniseră unul după altul, iar 
Chance se trezise pe nesimţite, alături de toţi ceilalţi, 
legănând bebeluşi, schimbând scutece, ţinând biberoane, 
lăsând o mânuţă cu gropiţe să se încleşteze pe un deget 
de-al lui când posesorul ei făcea primii paşi şovăitori... şi 
fiecare dintre aceste mânuţe cu gropiţe se încleştase şi pe 
inima lui. Era lipsit de apărare în faţa lor. Avea 
doisprezece nepoti deja şi o nepoată căreia pur şi simplu 
nu-i putea spune nu, spre amuzamentul general. 

Întoarcerea acasă îl înspăimânta întotdeauna şi totuşi 
tânjea după familia lui. li era teamă pentru ei, teamă 
pentru el însuşi, căci nu ştia dacă ar mai fi putut să 
trăiască fără afecțiunea în care-l învăluia clanul 
Mackenzie. Mintea îi spunea că ar fi fost mai bine să rupă 
treptat legăturile şi să se izoleze atât de plăcere, cât şi de 
potenţialele suferinţe, dar inima îl trăgea de fiecare dată 
înapoi acasă. 


10 


capitolul 1 


Chance adora motocicletele. Bestia uriaşă dintre 
picioarele lui pulsa de putere, purtându-l în goană pe 
drumul lung şi întortocheat, cu vântul bătându-i în păr, cu 
trupul înclinat în curbe, lipit de fiara metalică, până 
deveneau unul, animal şi maşinărie. Nicio altă motocicletă 
din lume nu avea sunetul unui Harley, acel bubuit profund, 
sacadat, ce îi vibra în tot corpul. De fiecare dată când se 
instala în şa avea o erectie, iar reacţia lui viscerală în faţa 
vitezei şi a forţei nu contenea să-l amuze. 

Pericolul e sexy. Orice războinic ştie acest lucru, deşi nu 
e ceva despre care oamenii de rând să citească în revistele 
lor de weekend. Fratele lui, Josh, nu se sfia să admită că 
aterizarea cu un avion de vânătoare pe puntea unui 
portavion îl excita întotdeauna: 

— Este aproape la limita orgasmului, obişnuia să spună. 

Joe, care putea să piloteze orice avion construit 
vreodată, se abţinea de la comentarii, însă pe chip îi 
apărea un zâmbet lent, cu subînţeles. 

Cât despre Zane şi el însuşi, Chance ştia că trecuseră 
amândoi prin momente în care, de-abia scăpaţi din situaţii 
limită, de regulă de sub o ploaie de gloanţe, nu îşi doriseră 
nimic mai mult decât să aibă o femeie sub ei. 

Dorinţa lui sexuală era feroce în astfel de clipe; corpul îi 
era inundat de adrenalină şi testosteron, era viu şi avea 
nevoie cu disperare de trupul moale al unei femei în care 
să se poată îngropa ca să descătuşeze toată acea tensiune. 
Din nefericire, nevoia trebuia întotdeauna amânată: 
amânată până ajungea undeva în siguranţă, eventual în 
altă ţară; amânată până găsea o femeie disponibilă şi 
dornică; şi, mai ales, amânată până se liniştea el suficient 
cât să poată fi relativ civilizat în aşternut. 

Deocamdată însă, nu existau decât el şi motocicleta, 


11 


biciuitul aerului de munte pe faţa lui şi amestecul de 
bucurie şi teamă al întoarcerii acasă. Dacă mama lui l-ar fi 
văzut conducând cu capul gol l-ar fi urecheat zdravăn, 
motiv pentru care purta întotdeauna casca la el, fixată bine 
în spatele şeii. Avea să şi-o pună înainte de a urca muntele 
la o viteză normală. Tatăl lui nu avea să se lase amăgit, dar 
nu ar fi făcut niciun comentariu, căci Wolf Mackenzie ştia 
ce însemna să zbori liber. 

Când ajunse în vârful unei culmi zări casa lui Zane, 
cuibărită în valea largă de dedesubt. Era spațioasă, cu 
cinci dormitoare şi patru băi, dar nu ostentativă; Zane o 
concepuse anume ca să nu atragă atenţia. Nu îşi trăda la 
exterior adevărata mărime, căci unele încăperi se aflau la 
subsol. Pentru o securitate optimă, era situată astfel încât 
să aibă vedere liberă în toate direcţiile, dar folosind 
formele de relief naturale pentru a împiedica accesul din 
orice altă parte în afară de singurul drum. Uşile erau de 
oţel, cu încuietori ultramoderne; ferestrele incasabile 
costaseră o mică avere. Zidurile de rezistenţă erau 
blindate pe dinăuntru, iar în subsol fusese instalat un 
generator. 

Tot la subsol era ascunsă şi calea de fugă, dacă acest 
lucru se dovedea necesar. În jurul casei fuseseră instalaţi 
senzori de mişcare, astfel că, atunci când intră cu 
motocicleta pe alee, Chance ştiu că sosirea lui fusese deja 
anunţată. 

Fratele lui nu îşi ţinea familia încuiată într-o închisoare, 
dar nici nu putea face rabat de la măsurile de securitate. 
Date fiind profesiile lor, prudenţa era de la sine înţeleasă, 
iar Zane fusese întotdeauna pregătit pentru urgenţe, 
avusese întotdeauna un plan de rezervă. 

Chance opri motorul şi rămase nemişcat un minut, 
lăsându-şi simţurile să revină la normal în timp ce îşi trecu 
o mână prin părul ciufulit de vânt. Apoi cobori cricul şi 
sprijini motocicleta pe acesta, descălecând la fel cum ar fi 
coborât de pe un cal. Scoase un dosar subţire din torpedo 
şi porni spre veranda largă, umbrită. 

Era o zi caldă de vară, în miez de august, iar cerul era 


12 


de un albastru limpede, fără un nor. Caii păşteau fericiţi pe 
păşune, deşi câţiva dintre cei mai curajoşi veniseră la gard 
pentru a privi cu ochi uriaşi şi umezi maşinăria gălăgioasă 
ce tocmai intrase pe alee. Albinele zumzăiau în jurul 
florilor lui Barrie, iar în copaci cântau neobosite o mulţime 
de păsărele. Wyoming. Acasă. Nu departe era Muntele lui 
Mackenzie, locul unde i se oferiseră viaţa şi toate lucrurile 
din lume care erau importante pentru el. 

— Uşa e deschisă. Vocea gravă şi calmă a lui Zane 
răsună din interfon. Eu sunt în birou. 

Chance intră şi străbătu culoarul ce ducea la biroul lui 
Zane fără ca paşii lui să scoată vreun sunet. Din câteva 
ţăcănituri discrete, încuietorile uşii se închiseră în urma 
lui. Era linişte, ceea ce însemna că Barrie şi copiii nu erau 
acasă; dacă Nick ar fi fost pe undeva prin preajmă s-ar fi 
năpustit ţipând să i se arunce în braţe, sporovăind 
neîncetat în engleza ei pestriță, în timp ce i-ar fi ţinut faţa 
strâns între mânuţele ei, asigurându-se că se bucura de 
întreaga lui atenţie - de parcă el ar fi îndrăznit să-şi abată 
privirea. Nick era ca un pachet minuscul de explozibil; era 
mai bine să o supraveghezi atent. 

Surprinzător, uşa biroului lui Zane era închisă. Chance 
ezită o clipă, apoi o deschise fără să bată. 

Zane se afla la computer, în dreptul ferestrelor deschise 
către aerul cald şi proaspăt. li oferi fratelui său unul dintre 
rarele lui zâmbete. 

— Ai grijă pe unde calci. Avem pitici la bord. 

Chance cobori automat privirea, dar nu îl văzu pe 
niciunul dintre gemeni. 

— Unde? 

Zane se lăsă uşor pe spate, căutându-şi copiii. Peste 
câteva secunde anunţă: 

— Sub birou. S-au ascuns când m-au auzit vorbind în 
interfon. 

Chance ridică din sprâncene. Din câte ştia el, cei doi 
gemeni de zece luni nu obişnuiau să se ascundă de nimeni 
şi nimic. Se uită mai atent şi zări patru mânuţe dolofane 
iţindu-se de sub placa din spate a biroului lui Zane. 


13 


— Nu se descurcă prea bine, remarcă el. Le văd mâinile. 

— Ia-o uşor cu ei, sunt novici. Nu practică exerciţiul ăsta 
decât de o săptămână. Se joacă de-a atacul. 

— De-a atacul? Înăbușindu-și un hohot de râs, Chance se 
interesă: Şi eu ce trebuie să fac? 

— Doar să stai acolo. Vor ţâşni din ascunzătoare cât de 
repede se pot târi şi te vor prinde de glezne. 

— Să mă aştept şi la muşcături? 

— Nu încă. 

— În regulă. Ce vor face cu mine după ce mă 
capturează? 

— Încă n-au ajuns atât de departe. Deocamdată doar se 
ridică în picioare şi chicotesc fericiţi. Zane se scărpină 
meditativ în bărbie, apoi adăugă: Eventual se vor aşeza pe 
picioarele tale ca să te imobilizeze, dar, cum abia au 
descoperit postura verticală, cred că o preferă. 

Atacul izbucni. Chiar şi cu avertizarea lui Zane, Chance 
fu uşor surprins. Cei doi erau remarcabil de silenţioşi 
pentru nişte copilaşi. Nu putu să nu le admire precizia: se 
aruncară de sub birou târându-se rapid şi, cu două strigăte 
victorioase identice, îi prinseră gleznele şi îşi încleştară 
mânuţele pe blugii lui. Cel din stânga i se aşeză o clipă pe 
laba piciorului, apoi se răzgândi în privinţa tacticii şi se 
răsuci, începând să se ridice. Cu braţele lor de bebeluşi 
încolăcite în jurul genunchilor lui, cei doi mici cuceritori 
ţipară încântați, iar hohotele lor efervescente îi făcură pe 
ambii adulţi să râdă. 

— Grozav, spuse Chance admirativ. Bebeluşi de pradă. 
Aruncă dosarul pe biroul lui Zane şi se aplecă să-i ridice în 
braţe pe cei doi mici războinici, cuibărind fiecare funduleţ 
îmbrăcat în scutec pe câte un antebraţ musculos. Cameron 
şi Zack îi rânjiră cu cei şase dinţişori minusculi pe care-i 
poseda fiecare şi începură imediat să se joace cu mânuţele 
grăsune pe faţa lui, trăgându-l de urechi şi scotocindu-i 
prin buzunarele cămăşii. Era ca şi cum ar fi fost atacat de 
două bezele agitate şi remarcabil de grele. 

— Dumnezeule bun, exclamă el uluit. Au câte o tonă 
fiecare. Nu se aşteptase să fi crescut atât de mult în cele 


14 


două luni de când nu-i mai văzuse. Sunt aproape cât Nick. 
Ea este mai mare, sigur, dar jur că mi se par mai grei. 

Gemenii erau solizi şi cu o constituţie puternică, 
moştenindu-i pe bărbaţii din familia Mackenzie, pe când 
Nick era la fel de delicată precum bunica ei, Mary. 

— Unde sunt Barrie şi Nick? întrebă Chance, simțind 
lipsa frumoasei lui cumnate şi a nepoatei lui exuberante şi 
năzdrăvane. 

— Am avut o criză de pantofi. Nu mă întreba. 

— Cum poţi avea o criză de pantofi? râse Chance. 

Se aşeză pe un fotoliu din faţa biroului lui Zane şi îi 
mută pe bebeluşi mai confortabil în poala lui. Aceştia se 
plictisiră să îl tragă de urechi şi începură să gângurească 
împletindu-şi braţele şi picioarele ca şi cum ar fi căutat 
apropierea de care se bucuraseră cât timp crescuseră în 
pântec. Chance îi mângâie distrat savurând moliciunea 
pielii lor. Toţi copiii din familia Mackenzie erau obişnuiţi 
din primele clipe de viaţă să fie atinşi constant, cu multă 
iubire, de întreaga familie extinsă. 

Zane îşi împreună mâinile la ceafă, relaxându-şi corpul 
masiv. 

— Mai întâi ai o fetiţă de trei ani care îşi adoră pantofii 
de duminică, negri, lucioşi, din piele lăcuită. Apoi faci 
greşeala tactică deosebit de gravă de a o lăsa să se uite la 
Vrăjitorul din Oz. 

Gura lui severă tresări, iar ochii albastru-deschis îi 
scânteiară amuzaţi. 

Mintea agilă a lui Chance pricepu imediat legătura, iar 
faptul că o cunoştea pe fetiţa de trei ani îi permise să facă 
o presupunere logică. Nick hotărâse că voia neapărat o 
pereche de pantofi roşii. 

— Ce a folosit pentru a încerca să-i vopsească? 

— Ruj, ce altceva? oftă Zane. 

Absolut fiecare dintre copiii Mackenzie avusese câte un 
incident legat de un ruj. Era o tradiţie de familie începută 
de John, care, la vârsta de doi ani, folosise rujul preferat al 
mamei lui pentru a înfrumuseţa uniforma de gală a lui Joe. 
Caroline fusese furioasă, căci nuanţa aceea nu se mai 


15 


producea, iar cumpărarea unui tub nou se dovedise cu 
mult mai dificilă decât înlocuirea baretelor reprezentând 
medaliile câştigate de Joe. 

— N-ai putut să-l ştergi pur şi simplu? 

Gemenii îi descoperiseră catarama de la curea şi 
fermoarul, iar Chance îndepărtă mânuţele ocupate care 
încercau să-l dezbrace. Cei doi începură să se foiască, 
vrând să fie lăsaţi jos, prin urmare se aplecă şi îi puse pe 
podea. 

— Închide uşa, altfel vor fugi, îi recomandă Zane. 

Lăsându-se pe spate, Chance întinse un braţ lung şi 
închise uşa, exact la timp. Cei doi aproape ajunseseră la 
ea. Uimiţi pentru o clipă, se trântiră pe fundurile căptuşite 
cu scutece şi analizară situaţia, apoi se lansară într-un tur 
târâş al încăperii. 

— Aş fi putut să-l şterg, dacă aş fi ştiut ce se întâmplă, 
continuă Zane. Din păcate, Nick şi-a curăţat singură 
pantofii. I-a băgat în maşina de spălat vase. Netulburat de 
râsetele fratelui său, adăugă: Barrie i-a cumpărat ieri o 
pereche nouă. Ei bine, ştii că Nick a avut dintotdeauna 
gusturi foarte precise. A aruncat o singură privire spre 
pantofi, a declarat că sunt urâţi, deşi erau identici cu aceia 
pe care i-a distrus, şi a refuzat chiar şi să-i probeze. 

— Ca să te corectez, a declarat că sunt „ulâţi“. 

— Aşa e. Totuşi, face progrese cu sunetul „r“. Exersează 
repetând la nesfârşit cuvinte foarte importante, cum ar fi 
caramel. 

— Reuşeşte deja să spună „Chance“ în loc de „Dance“? 

Nick refuza cu încăpățânare chiar şi să admită că nu-i 
putea pronunţa numele; insista că toţi ceilalţi îl rosteau 
greşit. 

— Nicio şansă, răspunse Zane fără să clipească. 

Chance îşi dori să nu fi întrebat. 

— Înţeleg că Barrie a dus-o pe drăgălaşa mea mică la 
cumpărături pentru a putea să-şi aleagă singură pantofii. 

— Exact. 

Zane aruncă o privire către copilaşii lui rătăcitori. Ca şi 
cum ar fi aşteptat să fie băgaţi în seamă, mai întâi Cam, 


16 


apoi Zack se trântiră în fund şi scoaseră câte un strigăt 
scurt de avertizare, în tot acest timp uitându-se plini de 
speranţă la tatăl lor. 

— E timpul pentru masă, spuse Zane, rotindu-şi scaunul 
astfel încât să poată lua două sticle din frigiderul aflat în 
spatele biroului. Îi întinse una fratelui său şi-i ordonă: Ia 
un copil. 

— Eşti pregătit, ca întotdeauna, comentă Chance, 
aplecându-se să ridice un bebeluş în braţe. 

Ţinându-l în aer, studie scurt faţa mică şi posomorâtă 
pentru a se asigura că nu greşise. Era Zack, într-adevăr. 
Chance nu ar fi putut spune exact de unde ştia să-i 
deosebească pe cei doi gemeni, de unde ştia oricare dintre 
rude, căci bebeluşii semănau atât de mult, încât pediatrul 
lor le sugerase să le pună brățări de identificare la glezne. 
Dar aveau personalităţi atât de bine definite, care se 
reflectau în mimică, încât nimeni din familie nu-i confunda 
vreodată. 

— Trebuie să fiu pregătit. Barrie i-a înţărcat luna trecută 
şi nu reacţionează prea bine când sunt nevoiţi să aştepte 
cina. 

Ochii albaştri şi rotunzi ai lui Zack erau fixaţi cu 
îndârjire pe biberonul din mâna lui Chance. 

— De ce i-a înţărcat atât de repede? întrebă acesta, 
aşezându-se la loc şi cuibărind copilaşul în scobitura 
braţului. Pe Nick a alăptat-o până la un an. 

— Ai să vezi, spuse Zane sec, instalându-l pe Cam în 
poala lui. 

De îndată ce Chance apropie biberonul de mânuţele 
grăsune ale lui Zack, bebeluşul se repezi să-l înhaţe şi îl 
duse spre gura lui flămândă, larg deschisă. Muşcă sălbatic 
tetina, apoi, hotărând că era mai bine ca unchiul lui să ţină 
sticla, se asigură totuşi că situaţia era sub control 
încleştându-şi ambele mâini pe încheietura lui Chance şi 
încolăcindu-şi picioarele grăsune pe după antebraţul lui. 
Satisfăcut, începu să mârâie în timp ce sugea, oprindu-se 
doar ca să înghită. 

Un mârâit identic se auzi şi din poala lui Zane. Chance 


17 


văzu că braţul fratelui său era imobilizat în acelaşi mod. 

Gura ca un boboc de trandafir a lui Zack era mânjită cu 
bule de lapte, iar Chance clipi surprins când văzu şase 
dinţi mici şi albi muşcând cu înverşunare tetina. 

— Pe toţi dracii, nici nu-i de mirare că v-a înţărcat! 

Zack nu se opri din molfăit, supt şi mârâit, însă îi aruncă 
unchiului său o privire absurd de arogantă înainte de a se 
concentra din nou exclusiv pe umplutul burticii sale. 

Zane îl ridică pe Cam suficient cât să poată dezmierda 
cu nasul picioruşul grăsuţ încolăcit atât de strâns în jurul 
braţului său. Cam se strâmbă furios de întrerupere, apoi, 
răzgândindu-se, îi oferi tatălui său un zâmbet cu gropiţe şi 
mânjit de lapte. În clipa următoare reveni la lucrurile 
esenţiale şi atacă din nou biberonul. 

Părul negru şi pufos al lui Zack era moale ca mătasea pe 
braţul lui Chance. Bebeluşii erau pură desfătare tactilă, îşi 
spuse el, deşi nu la fel simţise şi la primul contact cu un 
reprezentant al acestei specii. Pe atunci, John urla cât îl 
ţineau rărunchii de durerea provocată de ieşirea dinţilor. 

Chance intrase în familia Mackenzie doar de câteva luni, 
şi era încă extrem de circumspect. Reuşise - cu mare 
dificultate - să îşi controleze instinctul de a ataca de 
fiecare dată când îl atingea cineva, dar continua să tresară 
ca un animal sălbatic speriat. Joe şi Caroline veniseră în 
vizită şi, judecând după expresiile lor când intraseră în 
casă, avuseseră un drum foarte lung. Chiar şi Joe, de 
regulă imperturbabil, se enervase după toate eforturile 
zadarnice de a-şi linişti fiul, iar Caroline era complet sleită 
de o situaţie pe care nu o putea gestiona cu logica ei 
îndeobşte perfectă. Părul ei blond era ciufulit, iar ochii 
verzi trădau un amestec uluitor de îngrijorare şi furie. 

Când trecuse pe lângă Chance, se răsucise brusc pe 
călcâie şi îi pusese în braţe bebeluşul care urla. 

Surprins, alarmat, Chance încercase să dea înapoi, dar 
până să se dezmeticească rămăsese singur cu micuțul pus 
pe zbierat. 

— Poftim, spusese Caroline cu uşurare şi o încredere 
deplină. Fă-l tu să se liniştească. 


18 


Chance intrase în panică. Era mare minune că nu 
scăpase copilaşul. Nu ţinuse niciodată un bebeluş în braţe 
şi nu ştia cum să procedeze. O altă parte din el era năucită 
de faptul că soţia lui Joe fusese dispusă să-şi lase copilul 
adorat pe mâinile lui, ale corciturii vagabonde pe care 
Mary - Mama - o adusese într-o bună zi acasă. De ce nu 
vedeau oamenii aceia ce era el cu adevărat? De ce nu 
reuşeau să priceapă că trăise ca un sălbatic într-o lume 
extrem de violentă şi că ar fi fost mai în siguranţă dacă se 
fereau de el? 

Nimeni nu părea să găsească nimic neobişnuit sau 
înfricoşător în faptul că se ocupa de bebeluş, deşi, cu 
braţele sale tinere şi puternice, îl ţinea pe John la o 
distantă cât mai mare de corp. 

În casă se lăsase o tăcere bine-venită, iar surprinderea îl 
făcuse pe John să se oprească din plâns. Il studiase curios 
pe necunoscutul care-l ţinea şi dăduse din picioare. Din 
reflex, Chance îl cuibărise în scobitura unui braţ, aşa cum 
îi văzuse pe ceilalţi făcând. Copilaşul saliva. In jurul 
gâtului avea legată o baveţică minusculă, iar Chance o 
folosise pentru a-l şterge la gură. John profitase de ocazie 
şi îi prinsese degetul mare, ducându-l imediat la gură şi 
muşcând. Chance tresărise simțind forţa gingiilor mici şi 
tari, cu doi dinţi mărunți şi ascuţiţi ieşind deja la 
suprafaţă. Se strâmbase de durere, dar rezistase, lăsându-l 
să-i folosească degetul drept inel pentru dentiţie până 
fusese salvat de Mary, care adusese un prosop înmuiat în 
apă rece numai bun pentru gingiile inflamate. 

Chance se aşteptase să fie scutit pe viitor de această 
sarcină, căci, de regulă, mama lui de-abia aştepta să-şi ia 
în primire nepotul. Dar în ziua aceea toată lumea păruse 
mulţumită să-l lase pe John în mâinile lui, chiar şi copilul 
însuşi, iar după o vreme devenise destul de sigur pe el cât 
să înceapă să-l plimbe. li arăta micului său prieten diverse 
lucruri interesante pe care John le studia ascultător, 
molfăind în tot acest timp prosopul ce îi oferea o oarecare 
uşurare. 

Aceea fusese introducerea lui în creşterea copiilor; 


19 


ulterior i se păruse floare la ureche să se ocupe de nepoţii 
pe care fraţii lui virili şi cumnatele lui fertile îi produceau 
cu regularitate. Slăbiciunea lui pentru micuţi nu făcuse 
decât să se accentueze odată cu trecerea timpului, astfel 
că în faţa celor trei odrasle ale lui Zane era moale ca o 
cârpă. 

— Apropo, Maris e însărcinată. 

Chance ridică brusc fruntea, iar pe chipul bronzat îi 
apăru un rânjet larg. Surioara lui era căsătorită deja de 
nouă luni, şi îşi făcuse griji că nu se ivea niciun bebeluş la 
orizont. 

— Când trebuie să nască? 

Intotdeauna îşi organiza cu stricteţe treburile astfel 
încât să poată fi acasă când venea pe lume un nou 
Mackenzie. Teoretic, acesta avea să fie un MacNeil, dar 
era un detaliu minor. 

— În martie. Ea susţine că va înnebuni până atunci, 
fiindcă Mac nu o mai scapă din ochi. 

Chance chicoti. In afară de tatăl şi de fraţii ei, Mac era 
singurul bărbat pe care Maris să nu-l poată intimida, 
acesta fiind unul dintre motivele pentru care îl iubea atât 
de mult. Dacă Mac hotărâse că avea să-şi păzească soţia ca 
pe ochii din cap cât timp era gravidă, era prea puţin 
probabil ca ea să scape la vreuna dintre lungile plimbări 
călare care îi plăceau atât de mult. 

— Ai de gând să-mi spui despre ce e vorba? întrebă Zane 
arătând spre dosarul de pe birou. 

Nu se referea doar la conţinutul dosarului, ci voia să ştie 
şi de ce nu-i fusese transmis mai simplu, pe e-mail. Zane îi 
cunoştea programul; era singura persoană, în afară de 
Chance însuşi, care deţinea această informaţie, deci ştia că 
fratele său ar fi trebuit să se afle în Franţa în acel moment. 
Prin urmare, era curios să afle şi de ce nu fusese anunţat 
de schimbarea de traseu, de ce fratele lui nu dăduse un 
simplu telefon pentru a-l informa că venea. 

— Nu voiam să-mi asum nicio umbră de risc ca vreun 
detaliu să ajungă la urechi străine. 

— Avem probleme de securitate? întrebă Zane ridicând 


20 


din sprâncene. 

— Nu din câte ştiu eu. Tocmai ceea ce nu ştiu mă 
îngrijorează. Dar, după cum ziceam, nu putem lăsa pe 
nimeni să audă nici măcar o şoaptă din toate astea. E doar 
între noi. 

— Acum m-ai făcut curios, spuse Zane cu o scânteie de 
interes în ochii săi albaştri şi reci. 

— Crispin Hauer are o fiică. 

Zane nu se îndreptă din poziţia lui relaxată, dar expresia 
i se înăspri. Crispin Hauer se afla de ani buni în capul listei 
lor de ţinte, însă teroristul era la fel de alunecos pe cât era 
de malefic. Încă nu găsiseră nicio cale de a se apropia de 
el, nicio vulnerabilitate pe care să o poată exploata, nicio 
momeală pe care să o poată folosi pentru a-l atrage în 
capcană. Exista un certificat de căsătorie emis la Londra 
cu vreo treizeci şi cinci de ani în urmă, dar soţia lui Hauer, 
pe numele ei de fată Pamela Vickery, dispăruse brusc la un 
moment dat. Chance, la fel ca toţi ceilalţi, acceptase 
presupunerea că femeia îşi pierduse viaţa la scurt timp 
după căsătorie, fie în mâinile lui Hauer, fie în cele ale 
inamicilor lui. 

— Cine e? insistă Zane. Unde e? 

— Numele ei este Sonia Miller şi se află aici, în America. 

— Numele mi-e cunoscut, spuse Zane, cu o expresie 
tăioasă în privire. 

— Păi, da. Ea e curierul despre care se presupune că a 
fost jefuit de colet săptămâna trecută la Chicago. 

Lui Zane nu-i scăpă acel „se presupune“, însă lui nu-i 
scăpa niciodată nimic. 

— Crezi că a fost o înscenare? 

— Cred că e o posibilitate al naibii de verosimilă. Am 
descoperit legătura când i-am verificat trecutul. 

— Hauer ar fi ştiut că va fi investigată după pierderea 
coletului, mai ales că e vorba de documente aerospaţiale. 
De ce şi-ar fi asumat riscul? 

— Poate nu se aştepta să descoperim ceva. A fost 
adoptată. Părinţii din acte sunt Hal şi Eleanor Miller, 
curaţi ca lacrima. Nu aş fi aflat că a fost adoptată dacă nu 


21 


aş fi încercat să-i obţin certificatul de naştere. Şi ia 
ghiceşte - Hal şi Eleanor nu au avut niciodată copii. 
Micuța Sonia Miller nu a avut certificat de naştere. Aşa că 
am săpat mai adânc şi am găsit dosarul de adopţie... 

Zane ridică din  sprâncene.  Adopţiile deschise 
provocaseră atâtea probleme, încât se revenise la dosarele 
secretizate, ceea ce, în combinaţie cu legile privind 
protejarea informaţiilor personale şi diversele mijloace 
electronice de blocare a intruziunilor, îngreunase teribil 
chiar şi identificarea dosarelor cu pricina, darămite 
accesul la conţinutul lor. 

— Ai lăsat vreo urmă? 

— Nimic care să ne implice pe noi în vreun fel. Am 
trecut prin câteva servere, apoi am spart site-ul Fiscului şi 
am accesat dosarul din sistemul lor. 

Zane rânji. Chiar dacă cineva ar fi observat tentativa de 
spionaj electronic, cel mai probabil ar fi tăcut din gură; 
nimeni nu îşi făcea de lucru cu oamenii de la Fisc. 

Zack îşi golise biberonul; încleştarea feroce a mâinilor 
lui slăbi, iar capul i se sprijini moale pe braţul unchiului 
său în cele câteva clipe cât se luptă să nu adoarmă. 
Chance îl ridică pe umăr şi începu să-l bată uşor pe spate. 

— Domnişoara Miller lucrează pe post de curier de cinci 
ani. Are un apartament în Chicago, dar vecinii ei spun că 
nu stă decât rar acolo. Probabil a fost un plan cu bătaie 
foarte lungă, ceea ce înseamnă că a colaborat cu tatăl ei 
de la bun început. 

Zane dădu din cap. Erau nevoiţi să se aştepte la tot ce 
putea fi mai rău, căci aşa le impunea profesia lor. Doar 
anticipând cele mai negre scenarii puteau fi pregătiţi să le 
facă faţă. 

— Te gândeşti la ceva anume? întrebă el, luând 
biberonul din strânsoarea slăbită a lui Cam şi ridicând cu 
delicateţe pe umăr bebeluşul somnoros. 

— Să mă apropii de ea. Să o fac să aibă încredere în 
mine. 

— Nu va fi genul care să aibă încredere în alţii. 

— Am un plan, anunţă Chance şi rânji, fiindcă acea 


22 


replică îi aparţinea de regulă lui Zane. 

Zane îi rânji la rândul lui, dar redeveni serios când 
tabloul electronic din perete emise o avertizare discretă. 
Aruncă o privire spre monitorul de securitate şi îşi sfătui 
fratele: 

— Pregăteşte-te. S-au întors Barrie şi Nick. 

Câteva secunde mai târziu uşa se deschise, iar casa 
răsună de un țipăt ascuţit: 

— Uncu Dance! UncuDanceUncuDance UncuDance! 

Scandarea fu punctată de tropăitul unor picioruşe 
minuscule alergând şi ţopăind pe hol, anunțând apropierea 
lui Nick şi bucuria stârnită de vizita lui. Chance se lăsă pe 
spate în scaun şi deschise uşa biroului cu doar o secundă 
înainte ca Nick să dea buzna prin ea, cu întregul ei corp 
mititel tremurând de încântare. 

Se aruncă asupra lui, iar el reuşi să o prindă cu braţul 
liber, trăgând-o în poală. Nick se opri să-i ofere lui Zack un 
sărut de soră mai mare şi să-l bată uşor pe ceafă - fără să 
ţină cont că ajunsese aproape cât ea -, apoi îşi îndreptă 
întreaga atenţie concentrată asupra lui Chance. 

— Rămâi de data asta? îl întrebă ea chiar în timp ce îi 
întindea faţa să i-o sărute. 

El se conformă. Îi dezmierdă obrazul moale şi gâtul şi o 
făcu să chicotească, inhalând mirosul discret şi dulce de 
bebeluş pe care încă îl mai emana. 

— Doar pentru câteva zile, spuse, spre dezamăgirea ei. 

Era suficient de mare cât să-i observe absenţele lungi şi 
frecvente, şi la fiecare vizită încerca să-l convingă să 
rămână. 

Se posomori; apoi, după cum îi stătea în fire, decise să 
treacă la probleme mai importante. Se lumină la faţă. 

— Alunei pot să cămălesc mobocicleta ta? 

— Nu, replică el ferm. Nu poţi s-o călăreşti, să stai pe 
ea, să te sprijini de ea sau să-ţi pui oricare dintre jucăriile 
tale pe ea decât dacă sunt cu tine. Cu Nick era mai bine să 
nu laşi nicio portiţă de scăpare. Se întâmpla rar să 
nesocotească un ordin direct, dar avea un talent diabolic 
să găsească soluţii pe ocolite. li mai trecu o posibilitate 


23 


prin minte, aşa că preciză: Şi nici nu poţi să-i pui pe Cam 
sau pe Zack pe ea. 

Se îndoia că ar fi putut să-l ridice în braţe pe oricare din 
ei, dar nu era dispus să-şi asume niciun risc. 

— Mulţumesc, spuse Barrie sec, intrând în birou la timp 
pentru a auzi completarea. 

Se aplecă să-l sărute pe obraz şi, în acelaşi timp, îl luă 
pe Zack din braţele lui pentru a-i permite să se apere de 
picioarele lui Nick. Toţi bărbaţii din familia Mackenzie 
fuseseră la un moment dat victimele unui picioruş înfipt 
între coapse. 

— Misiune îndeplinită? întrebă Zane, lăsându-se pe 
spătar şi zâmbindu-i soţiei sale cu o expresie leneşă care 
arăta că îi plăcea ceea ce vedea. 

— Nu fără ceva mofturi şi eforturi de persuasiune, dar 
da, misiunea a fost îndeplinită. 

Îşi dădu la o parte din ochi o şuviţă subţire de păr 
roşcat. Ca întotdeauna, era elegantă, deşi nu purta nimic 
mai sofisticat decât o pereche de pantaloni largi de culoare 
bej şi o bluză albă fără mâneci care îi scotea în evidenţă 
braţele zvelte, uşor bronzate. Puteai retrage o fată de la 
şcoala de bune maniere, reflectă Chance admirativ, însă 
bunele maniere rămâneau întipărite în personalitatea ei, 
iar Barrie urmase cursurile celei mai exclusiviste şcoli de 
acest gen din lume. 

Nick era în continuare preocupată să-şi negocieze 
drepturile de folosire a motocicletei. Îi prinse faţa între 
mâini şi se aplecă spre el până când nasurile aproape li se 
atinseră, asigurându-se că se bucura de întreaga lui 
atenţie. Chance abia îşi stăpâni râsul când îi văzu pasiunea 
aprigă din ochi. 

— Te las să cămăleşti tlicicleta mea, îi propuse fetiţa, 
hotărând să-l ia cu binişorul. 

— La asta nu mă gândisem, murmură Zane amuzat. 

— Te-ai oferit să mă laşi să-ţi călăresc tricicleta, o 
corectă Chance. Dar eu sunt prea mare să mă dau pe o 
tricicletă, iar tu eşti prea mică să călăreşti o motocicletă. 

— Atunci când pot să o cămălesc? stărui ea privindu-l 


24 


languros cu ochii săi albaştri. 

— Când obţii permisul de conducere. 

Replica lui o puse în încurcătură. Habar nu avea ce era 
un permis de conducere sau cum se putea obţine, în timp 
ce reflecta cu un deget în gură, Chance încercă să-i 
distragă atenţia de la subiect: 

— Hei! Nu cumva sunt noi pantofii pe care îi porţi? 

Ca prin magie, chipul ei se lumină din nou. Îşi schimbă 
poziţia pentru a putea să ridice un picior în aer atât de 
aproape de faţa lui, încât aproape îl lovi în nas. 

— Sunt atât de flumoşi, chiţăi ea încântată. 

Chance prinse admirativ picioruşul în mâna lui mare. 

— Uau, e atât de lucios că pot să-mi văd faţa în el! 

Se prefăcu a-şi inspecta dinţii, ceea ce îi stârni lui Nick 
hohote de râs. 

— Noi punem băieţii la culcare până o ţii tu ocupată, 
anunţă Zane ridicându-se. 

A o ţine pe Nick ocupată nu era o problemă; ea nu 
rămânea niciodată în pană de cuvinte sau de activităţi. 
Încolăci pe după deget o şuviţă neagră şi mătăsoasă din 
părul ei şi o ascultă sporovăind despre pantofii ei cei noi, 
caii Bunicului şi ce spusese Tati când îşi dăduse cu 
ciocanul peste degete. li repetă exact ce spusese Tati, 
făcându-l pe Chance să se înece de uimire. 

— Dar n-am voie să spun ata, preciza ea cu un aer 
solemn. Ata e un cuvânt foalte, foalte rău. 

— Da, replică el cu vocea gâtuită. Aşa e. 

— N-am voie să spun „naiba“, sau „draci“, sau „cur“, 
sau... 

— Atunci n-ar trebui să le rosteşti nici acum. 

Reuşi să dea o notă de fermitate tonului său, deşi 
trebuia să facă un efort serios pentru a nu izbucni în râs. 

— Atunci cum pot să-ţi spun cale sunt? îl întrebă ea 
perplexă. 

— Tati ştie care sunt cuvintele rele? 

Ea dădu emfatic din capul micut. 

— El le ştie pe toate. 

— Am să-l rog să mi le spună, ca să ştiu ce cuvinte să nu 


25 


rostesc. 

— În legulă. Oftă. Dar să nu-l loveşti plea tale. 

— Să-l lovesc? 

— Doal atunci spune cuvântul ăta, când se loveşte la 
dedet cu ciocanul. Mi-a spus el. 

Chance îşi ascunse hohotul de râs în spatele unui acces 
de tuse. Zane fusese ofiţer SEAL; limbajul lui era la fel de 
colorat ca marea în care se simţea atât de în largul lui, iar 
Chance auzise „cuvântul ăta“, şi altele mai rele, de multe 
ori în gura fratelui său. 

Însă mama lor îi educase în spiritul unei politeţi stricte, 
prin urmare limbajul lor era atent stăpânit în faţa femeilor 
şi a copiilor. Zane probabil nu ştiuse că Nick era pe undeva 
pe aproape când se lovise peste deget, altfel nici cea mai 
cruntă durere nu l-ar fi putut face să rostească aşa ceva. 
Chance nu putea decât să spere că fetiţa avea să uite până 
mergea la grădiniţă. 

— Mătuşa Malis o să aibă un bebeluş, spuse Nick, 
chinuindu-se să se cocoaţe cu picioarele sprijinite pe 
coapsele lui. 

Chance îşi petrecu ambele mâini în jurul ei pentru a o 
stabiliza, deşi ajutorul lui probabil nu era necesar; Nick 
avea un simţ al echilibrului demn de un acrobat. 

— Ştiu. Mi-a zis tăticul tău. 

Nick se posomori la gândul că nu fusese prima care să-i 
dea vestea. 

— O să fete la plimăvală, anunţă ea. 

De data aceasta Chance nu mai reuşi să-şi stăpânească 
râsul. O strânse la piept pe micuța lui dragă şi o învârti 
prin aer, făcând-o să tipe încântată. Râse până i se 
umplură ochii de lacrimi. Dumnezeule, cât de mult o iubea 
pe copila aceasta care, în trei ani de viaţă, îi învățase pe 
toţi să fie mereu în alertă, căci era imposibil de anticipat 
ce avea să facă sau să spună. Era nevoie de eforturile 
întregii familii Mackenzie pentru a o ţine sub control. 

Pe neaşteptate, Nick lăsă să-i scape un oftat: 

— Când e plimăvala? Mai e mut, mut timp până atunci? 

— Foarte mult, răspunse el grav. 


26 


Şapte luni însemnau o eternitate pentru un copil de trei 
ani. 

— Voi fi bătlână? 

Chance afişă o expresie de compătimire şi dădu din cap. 

— Vei avea patru ani. 

Ea păru oripilată şi resemnată în acelaşi timp. 

— Patlu. Cinealficlezut? 

Când izbuti să se oprească din râs, Chance se şterse la 
ochi şi întrebă: 

— Cine te-a învăţat să spui cinealficlezut? 

— John, răspunse ea prompt. 

— Te-a mai învăţat şi altceva? Cum fetiţa încuviinţă, 
unchiul ei stărui: Ce anume? Mai ţii minte? 

Ea îşi dădu ochii peste cap şi studie tavanul o clipă, apoi 
îl privi cu un aer şiret: 

— Mă laşi să-ţi cămălesc mobocicleta? 

La naiba, era pusă pe negocieri! Se cutremură de teamă 
gândindu-se cum avea să fie la şaisprezece ani. 

— Nu, replică el ferm. Dacă ai păţi ceva, mama şi tatăl 
tău ar plânge, bunicul şi bunica ar plânge, eu aş plânge, 
mătuşa Maris ar plânge, Mac ar plânge, Uncu Mike ar 
plânge... 

Nick păru impresionată de această litanie de plânsete şi 
îl întrerupse înainte să termine lista membrilor familiei. 

— Pot să cămălesc un cal, Uncu Dance, atunci de ce nu 
pot să cămălesc mobocicleta ta? 

Doamne, era neînduplecată. Unde naiba erau Zane şi 
Barrie? Avuseseră timp suficient să-i culce pe gemeni. Cum 
îl ştia el pe Zane, acesta profita acum de faptul că avea 
dădacă pentru Nick ca să petreacă un moment sexy cu 
soţia lui; era întotdeauna pregătit să exploateze o situaţie 
spre propriul avantaj. 

Se scurseră alte zece minute până când Zane reveni cu o 
vagă expresie somnoroasă în ochi şi faţa aspră relaxată 
subtil. Chance se încruntă spre fratele lui. Işi petrecuse 
acele zece minute încercând să o convingă pe Nick să îi 
spună ce anume o învățase John, însă ea refuzase să se 
clintească de pe poziţia iniţială de negociere. 


27 


— Era şi timpul, mormăi el. 

— Hei, m-am grăbit, protestă Zane. 

— Da, cum să nu. 

— Atât cât a fost posibil, adăugă el zâmbind. Netezi cu 
mâna lui mare părul negru şi lucios al fiicei sale. L-ai 
distrat pe unchiul Chance? 

— Da. l-am spus cuvântul foalte, foalte rău pe care l-ai 
spus tu când te-ai lovit la dedet. 

Zane păru mâhnit, apoi afişă un aer sever: 

— Cum i-ai spus, când ştii că nu ai voie să rosteşti acel 
cuvânt? Cum fetiţa începu iarăşi să studieze tavanul cu 
degetul în gură, tatăl ei o luă din braţele lui Chance şi 
insistă: Nick. Ai rostit cuvântul? 

— Mda, recunoscu ea bosumflată în cele din urmă. 

— Atunci diseară nu-ţi mai primeşti povestea de dinainte 
de culcare. Ai promis să nu-l spui. 

— Îmi pale lău, murmură ea îmbrăţişându-l şi 
sprijinindu-şi capul pe umărul lui. 

Zane o frecţionă blând pe spate. 

— Ştiu că-ţi pare rău, scumpo, dar trebuie să îţi respecţi 
promisiunile. O puse jos. Du-te şi caut-o pe mami. 

Când rămaseră singuri, Chance întrebă: 

— De ce nu i-ai interzis să se uite la televizor, în loc să-i 
refuzi povestea de dinainte de culcare? 

— Nu vrem să facem televizorul atractiv folosindu-l ca 
recompensă sau privilegiu. De ce? lei notite despre ce 
înseamnă să fii părinte? 

— Nu în viaţa asta, răspunse Chance oripilat. 

— Da? Soarta cam are tendinţa să-ţi joace feste când te 
aştepţi mai puţin. 

— Ei bine, eu până acum am fost scutit de feste şi am de 
gând să mă feresc şi în continuare. Arătă din cap spre 
dosarul de pe biroul lui Zane. Avem de planificat nişte 
lucruri. 


28 


capitolul 2 


Misiunea confirma întru totul legile lui Murphy, reflectă 
dezgustată Sunny Miller pe când aştepta în aeroportul din 
Salt Lake City să-i fie anunţat zborul - asta dacă avea să 
mai fie anunţat vreodată, lucru de care începea să se 
îndoiască. Era deja la al cincilea aeroport pe ziua 
respectivă şi încă o mai despărţeau aproape o mie şase 
sute de kilometri de Seattle, destinaţia finală. Ar fi trebuit 
să se afle la bordul unei curse directe de la Atlanta la 
Seattle, însă fusese anulată din motive tehnice, iar 
pasagerilor li se oferiseră diverse variante, una mai lungă 
şi mai întortocheată ca alta. 

De la Atlanta zburase la Cincinnati, de la Cincinnati la 
Chicago, de la Chicago la Denver, iar de la Denver la Salt 
Lake City. Cel puţin avansa spre vest, în loc să se întoarcă, 
iar cursa de la Salt Lake City, presupunând că începea la 
un moment dat îmbarcarea, trebuia teoretic să aterizeze 
chiar la Seattle. 

După cum îi mersese ziua aceea, era la fel de posibil ca 
avionul să se prăbuşească. 

Era obosită, nu primise nimic de mâncare în afară de 
alune şi nu îndrăznea să meargă să-şi ia un sendviş ca nu 
cumva să-i fie anunţat zborul între timp, iar avionul să-şi 
îmbarce pasagerii şi să decoleze în timp record, lăsând-o 
cu ochii în soare. 

Când lumea era controlată de legile lui Murphy, orice se 
putea întâmpla. Îşi notă în gând să-l găsească pe acest 
Murphy şi să-i dea un pumn în nas. 

Această fantezie o ajută să-şi recapete buna dispoziţie, 
astfel că se aşeză mai comod în scaunul de plastic şi 
scoase cartea pe care începuse să o citească. Era obosită, 
era flămândă, dar nu avea să se lase doborâtă de stres. 
Experienţa o învățase cum să se descurce cât mai bine în 


29 


orice situaţie. Unele călătorii decurgeau perfect, altele 
erau o adevărată pacoste; câtă vreme binele şi răul 
rămâneau în echilibru, putea să le facă faţă. 

Dintr-o obişnuinţă adânc înrădăcinată, îşi ţinea servieta 
în bandulieră, astfel că nu-i putea fi smulsă uşor. Unii 
curieri foloseau cătuşe pentru a-şi prinde geanta de 
încheietură, însă compania ei era de părere că în acest 
mod ar fi atras atenţia; era mai bine să se piardă în 
mulţimea de călători decât să iasă în evidenţă. Cătuşele 
practic ar fi strigat „Servieta conţine lucruri importante!“ 

După ceea ce se întâmplase la Chicago în urmă cu o 
lună, Sunny era de două ori mai circumspectă. Habar nu 
avea ce se afla în servietă, dar nu conta; treaba ei era s-o 
transporte din punctul A în punctul B. Când, la Chicago, îi 
fusese smulsă de pe umăr de un derbedeu cu părul verde, 
se simţise deopotrivă umilită şi furioasă. Era întotdeauna 
atentă, dar, evident, nu destul de atentă, iar acum pe 
reputaţia ei trona o pată uriaşă. La un nivel elementar, o 
alarma gândul că fusese prinsă pe picior greşit. Fusese 
învățată încă din leagăn să fie prudentă şi pregătită pentru 
orice, să fie atentă la ceea ce se petrecea în jurul ei, iar 
dacă un derbedeu cu părul verde reuşise să o înfrângă, 
asta însemna că nu era nici atât de bine pregătită, nici atât 
de atentă pe cât crezuse. Când o singură scăpare îţi putea 
aduce moartea, nu era loc de greşeli. A 

Simpla rememorare a incidentului o nelinişti. Işi puse 
cartea înapoi în bagajul de mână, preferând să-şi îndrepte 
atenţia asupra oamenilor din preajmă. 

Stomacul îi chiorăia. Avea mâncare în geantă, însă era 
pentru urgente, iar situaţia de faţă nu constituia o urgenţă. 
Se uită înspre poarta de îmbarcare, unde doi reprezentanţi 
ai companiei aeriene le răspundeau răbdători pasagerilor 
tot mai agitaţi. Judecând după expresiile nemulţumite de 
pe chipurile pasagerilor când se întoarseră la locurile lor, 
veştile nu erau bune; logica îi spunea că probabil avea 
timp suficient să caute ceva de mâncare. 

Aruncă o privire la ceas: două fără un sfert, ora locală. 
Conţinutul servietei trebuia să ajungă la Seattle până la 


30 


nouă seara, ora Pacificului, ceea ce ar fi trebuit să fie 
floare la ureche, dar după cum mergeau lucrurile, începea 
să-şi piardă convingerea că misiunea putea fi îndeplinită la 
timp. Detesta ideea de a suna la sediu ca să anunţe un nou 
eşec, chiar dacă nu era din vina ei. Pe de altă parte, dacă 
lucrurile nu se mişcau la aeroport, se impuneau unele 
măsuri. Clientul trebuia anunţat dacă pachetul nu avea să 
ajungă la ora programată. 

Dacă veştile privind întârzierea zborului nu erau cu 
nimic mai bune când se întorcea de la masă, avea să ceară 
transferul la altă companie aeriană, deşi studiase deja acea 
opţiune şi niciuna dintre posibilități nu  păruse 
încurajatoare; se afla într-un iad al legăturilor aeriene. 
Dacă nu reuşea să găsească o soluție, era obligată să dea 
acel telefon. 

Prinzând ferm într-o mână servieta, iar în cealaltă 
geanta, porni în căutarea unor alimente care să nu provină 
dintr-un automat. Pasagerii care tocmai sosiseră se 
revărsau dintr-o poartă din stânga ei, aşa că se trase mai 
în dreapta pentru a evita îmbulzeala. Manevra nu 
funcţionă; cineva o înghionti în umărul stâng, moment în 
care, instinctiv, se uită în jur. 

Nu văzu însă pe nimeni. O reacţie de fracțiune de 
secundă, desăvârşită în urma atâtor ani de exerciţiu, o 
salvă. Îşi încleştă din reflex mâna pe servietă exact în clipa 
în care simţi o smucitură pe curea, iar bucata de piele îi 
căzu fără vlagă de pe umăr. 

„La naiba, nu din nou!“ 

Se lăsă jos şi se răsuci pe călcâie, încercând să-şi 
lovească atacatorul cu geanta destul de grea. Surprinse 
pentru o clipă doi ochi întunecaţi şi sălbatici şi o faţă 
bărboasă, cu o expresie rea; apoi atenţia ei rămase fixată 
pe mâinile lui. Într-o mână ţinea cuțitul pe care îl folosise 
pentru a tăia cureaua, iar cu cealaltă prinsese servieta, 
încercând să i-o smulgă. Geanta îl izbi în umăr, făcându-l 
să se clatine, dar nu îşi slăbi strânsoarea. 

Sunny nici măcar nu se gândi să ţipe sau să lase pradă 
fricii; era prea furioasă pentru oricare din aceste reacţii şi 


31 


ambele i-ar fi compromis concentrarea. În schimb se 
pregăti pentru o nouă lovitură, plasând geanta în calea 
mâinii care ţinea cuțitul. 

În jurul ei auzi vocile ridicate ale oamenilor care 
încercau să ocolească blocajul înghiontindu-se unii în alţii. 
Probabil că prea puţini dintre ei îşi dăduseră seama care 
era sursa problemei. Câmpul vizual îi era limitat; lucrurile 
se întâmplau prea rapid. Nu se putea baza pe nimeni să-i 
sară în ajutor, prin urmare ignoră gălăgia, concentrându-şi 
întreaga atenţie pe cretinul a cărui mână murdară era 
încleştată pe servieta ei. 

Poc! Îl lovi din nou, dar el nu scăpă cuțitul din mână. 

— Curvo, mârâi el. 

Mâna înarmată ţâşni spre ea. Sunny sări în spate, iar 
degetele îi alunecară pe piele. Triumfător, bărbatul îi 
smulse servieta. 

Sunny se întinse după cureaua ce atârna şi reuşi să o 
prindă, dar cuțitul cobori cu o străfulgerare argintie şi 
separă fâşia de piele de servietă. Dispariţia bruscă a 
tensiunii o făcu să se clatine în spate. 

Atacatorul se răsuci pe călcâie şi fugi. Recăpătându-şi 
echilibrul, Sunny strigă: 

— Opriţi-l! 

Apoi o luă la goană după el. Fusta ei lungă avea în 
partea stângă o despicătură ce îi permitea să întindă 
complet pasul, dar ticălosul avea nu doar un avans 
considerabil, ci şi picioare mai lungi. Geanta i se izbea de 
picioare, încetinind-o şi mai mult, dar nu îndrăznea să o 
abandoneze. Continuă să alerge, deşi ştia că era inutil. 
Simţi un nod de disperare în stomac. Nu putea decât să se 
roage ca vreun pasager din mulţime să facă pe eroul şi să 
îl oprească. 

Iar rugăciunea îi fu brusc ascultată. 

Ceva mai departe, un bărbat înalt care stătea cu spatele 
se întoarse şi aruncă o privire nepăsătoare în direcţia 
tărăboiului. Agresorul aproape ajunsese în dreptul lui. 
Sunny trase aer în piept să-i ceară ajutorul, deşi era 
conştientă că hoţul avea să fi trecut de mult până să apuce 


32 


bărbatul să reacționeze. Însă nu mai apucă să spună nimic. 

Necunoscutul înţelese imediat ce se petrecea şi, dintr-o 
singură mişcare fluidă şi graţioasă ca o piruetă de balet, se 
răsuci, îşi luă avânt şi întinse un picior încălţat în bocanc. 
Hoţul încasă lovitura direct în genunchiul drept, ceea ce îl 
făcu să cadă. Se rostogoli o dată, apoi ateriză pe spate, cu 
braţele deasupra capului. Servieta alunecă pe podeaua 
sălii de aşteptare înainte de a se lovi de perete, după care 
se întoarse în calea unui flux de pasageri. Un bărbat sări 
peste ea, în timp ce alţii o ocoliră. 

Sunny se repezi s-o recupereze, dar nu scăpă complet 
din ochi evenimentele în derulare. 

Cu o altă mişcare rapidă şi graţioasă, bărbatul cel înalt 
se aplecă şi îl întoarse pe hoţ pe burtă, apoi îi trase ambele 
braţe la spate, imobilizându-le. 

— Auuu, urlă hoţul. Lua-te-ar dracu’, îmi rupi mâinile! 

Înjurătura îl făcu pe bărbat să-i smucească şi mai sus 
braţele. Agresorul urlă din nou, de data aceasta mult mai 
strident, fără să mai articuleze vreun cuvânt. 

— Ai grijă cum vorbeşti, îl atenţionă cel care îl 
capturase. 

Sunny se opri brusc lângă el şi îi spuse cu respiraţia 
tăiată: 

— Ai grijă, avea un cuţit. 

— L-am văzut. A zburat într-acolo. Bărbatul nu ridică 
privirea, însă arătă din bărbie spre stânga. In timp ce 
vorbea, smulse cureaua  atacatorului din  betelia 
pantalonilor şi i-o legă într-un nod simplu, dar solid în jurul 
încheieturilor. Ia-l de acolo până nu-l înşfacă cineva şi 
dispare cu el, o sfătui pe Sunny. Foloseşte două degete şi 
nu atinge decât lama. 

Părea să ştie ce făcea, prin urmare tânăra femeie se 
supuse fără a crâcni. Scoase un şerveţel din buzunarul 
fustei şi prinse cu grijă cuțitul aşa cum o sfătuise el, având 
grijă să nu mânjească mânerul cu amprente. 

— Ce să fac cu el? N 

— Păstrează-l până ajung agenții de pază. Işi înclină 
capul brunet spre cel mai apropiat membru al 


33 


personalului, un însoțitor de bord care aştepta agitat, 
neştiind prea bine cum să procedeze. A chemat cineva 
paza, nu-i aşa? 

— Da, domnule, răspunse celălalt, cu ochii mari de 
emotie. 

Sunny se lăsă pe vine lângă salvatorul ei. 

— Mulţumesc. Arătă spre servietă, explicând: A tăiat 
cureaua şi mi-a smuls-o. 

— Cu plăcere, răspunse el. 

Când întoarse capul pentru a-i zâmbi, îi permise să-l 
vadă bine pentru prima dată. 

Acea primă dată era să fie şi ultima. Stomacul îi tresări, 
inima îi făcu un salt uriaş, iar plămânii i se contractară. 
„Uau!“ îşi spuse, încercând să inspire adânc fără a se 
trăda. 

Era probabil cel mai chipeş bărbat pe care îl văzuse 
vreodată, fără a fi frumos în vreunul dintre sensurile 
clasice ale cuvântului. „Superb de-ţi pică plombele“ fu 
expresia care-i trecu prin minte. Năucită, studie detaliile: 
părul negru, puţin prea lung şi puţin prea zburlit, atingând 
gulerul jachetei cam ponosite din piele maro; ten neted şi 
bronzat; ochi de un căprui atât de limpede şi luminos încât 
păreau de aur, încadraţi de gene negre şi dese. Ca şi cum 
toate acestea nu ar fi fost de-ajuns, fusese binecuvântat şi 
cu un nas subţire şi drept, pomeţi înalţi şi buze atât de clar 
conturate şi frumos modelate, încât o lovi impulsul 
nebunesc de a se apleca pur şi simplu în faţă şi a-l săruta. 

Ştia deja că era înalt, însă acum avu răgaz să-i observe 
şi umerii laţi, abdomenul plat şi şoldurile înguste. Mama 
Natură fusese foarte bine dispusă când îl crease. Ar fi fost 
prea frumos ca să fie adevărat, dar expresia din ochii lui 
avea o duritate pur masculină, impresia fiind completată 
de cicatricea subţire, în formă de semilună, de pe obrazul 
stâng. Coborând privirea, Sunny văzu o altă cicatrice tăind 
de-a curmezişul dosul mâinii drepte, o linie albicioasă ce 
ieşea în evidenţă pe pielea bronzată. 

Cicatricele nu-i ştirbeau cu nimic farmecul: dovada unei 
vieţi dure nu făcea decât să i-l accentueze, arătând fără 


34 


echivoc că avea de-a face cu un bărbat. 

Era atât de ameţită, încă îi luă câteva secunde până să 
observe că tipul o privea cu un amestec de amuzament şi 
interes. Ruşinată că fusese prinsă studiindu-l din cap până 
în picioare, ba chiar cu nesaţ, simţi cum obrajii i se 
încinseseră. 

Cum nu-şi putea permite să piardă timpul admirându-l, 
se forţă să se concentreze asupra chestiunilor mai urgente. 
Hoţul gemea sfâşietor, dar Sunny se îndoia că suferea 
dureri prea mari, în pofida mâinilor legate şi a felului în 
care eroul ei stătea cu un genunchi apăsat pe şalele lui. Îşi 
recuperase servieta, dar agresorul reprezenta o problemă. 
Era datoria ei civică să rămână şi să depună o plângere 
împotriva lui, însă dacă zborul ei decola în curând, era 
foarte posibil să-l rateze cât timp stătea să răspundă la 
întrebări şi să completeze formulare. 

— Ticălosule, murmură. Dacă ratez îmbarcarea... 

— Când decolează? întrebă eroul ei. 

— Nu ştiu. Are întârziere, dar îmbarcarea ar putea 
începe din clipă în clipă. Verific la poartă şi mă întorc 
imediat. 

— Bine. Eu am să-l imobilizez pe amicul tău şi discut cu 
agenţii de pază până te întorci. 

— Nu lipsesc decât un minut, promise ea, pornind 
grăbită spre poarta de îmbarcare. 

Culoarul era blocat acum de călători furioşi sau 
supăraţi, într-o dispoziţie cu mult mai agitată decât atunci 
când plecase ea, cu doar câteva minute în urmă. 

Aruncă rapid o privire spre panou, unde semnul de 
ÎNTÂRZIAT fusese înlocuit cu unul de ANULAT. 

— La naiba, mormăi ea în barbă. La naiba, la naiba, la 
naiba! 

Se alesese praful şi de ultima ei speranţă de a ajunge în 
Seattle la timp pentru a-şi duce la bun sfârşit însărcinarea, 
doar dacă nu cumva i se pregătea un miracol. Însă două 
miracole în aceeaşi zi ar fi fost o pretenţie exagerată. 

Trebuia să sune la sediu, îşi spuse istovită, dar mai întâi 
se putea ocupa de hoţ şi de cei de la paza aeroportului. 


35 


Constată că situaţia evoluase: infractorul înainta împins 
de la spate de doi poliţişti spre un birou unde aveau să fie 
la adăpost de ochii curioşilor. 

Eroul ei o aştepta, iar când o văzu le spuse ceva 
agenţilor de pază, apoi porni în întâmpinarea ei. 

Inima ei tresări uşor în semn de apreciere pur feminină. 
Doamne, dar era o desfătare pentru ochi! Hainele lui nu 
aveau nimic special: un tricou negru sub jacheta veche, 
blugi uzaţi şi bocanci juliţi, dar le purta cu o încredere şi 
graţie care arătau că se simţea perfect în pielea lui. Işi 
permise o clipă de regret la gândul că nu avea să-l mai 
revadă după ce se rezolva acest mic deranj, dar îşi luă 
repede seama. Nu-şi putea asuma riscul de a permite ca 
întâlnirea aceea să progreseze până la o relaţie - 
presupunând că ar fi existat un sâmbure din care să 
progreseze. Nu începea niciodată o aventură, fiindcă nu ar 
fi fost corect faţă de tipul respectiv şi nu avea nici ea 
nevoie de inevitabila uzură emoţională. Poate că într-o 
bună zi avea să se stabilească undeva, să iasă la întâlniri, 
să găsească în cele din urmă un bărbat pe care să-l 
iubească, să-l ia de soţ şi eventual să aibă copii, dar nu 
acum. Era prea periculos. 

Salvatorul ei îi oferi braţul cu o curtoazie de modă 
veche. 

— E totul în regulă cu zborul tău? 

— Într-un fel. A fost anulat, oftă ea. Trebuie să ajung la 
Seattle în seara asta, dar nu cred că am să reuşesc. Toate 
zborurile pe care le-am avut azi au fost fie anulate, fie 
redirecţionate, iar acum nu mai e nicio cursă care să mă 
ducă acolo la timp. 

— Închiriază-ţi un avion, îi sugeră el în timp ce se 
îndreptau spre biroul unde fusese dus hoţul. 

— Nu ştiu dacă şeful meu îmi va deconta o asemenea 
cheltuială, dar e o idee, râse ea. Oricum, trebuie să sun la 
sediu când terminăm aici. 

— Dacă asta te poate ajuta să-l convingi, să ştii că sunt 
disponibil chiar acum. Aveam întâlnire cu un client care 
sosea cu ultimul zbor din Dallas, dar nu se afla în avionul 


36 


respectiv şi nici nu m-a contactat, deci sunt liber. 

— Eşti pilot de avion charter? 

Nu-i venea să creadă. Situaţia - el - era de necrezut. 
Poate că totuşi merita să aibă parte de două miracole într- 
o singură zi. 

Bărbatul cobori privirea spre ea şi îi zâmbi, făcând să-i 
apară o gropiţă minusculă pe obraz. Doamne, avea şi 
gropiţă! 

— Chance McCall - pilot, vânător de hoţi, om bun la 
toate - la dispoziţia dumneavoastră, doamnă, se prezentă 
el. 

Ea râse şi îi strânse mâna întinsă, observând că avea 
grijă să nu-i strivească degetele. La câtă forţă simţea în 
acea mână aspră, îi era recunoscătoare că se stăpânea. 
Unii bărbaţi nu erau la fel de atenţi. 

— Sunny Miller, curier în întârziere şi ţintă a hoţilor. Mă 
bucur să vă cunosc, domnule McCall. 

— Chance, spuse el relaxat. Haide să rezolvăm această 
mică problemă, apoi îţi poţi suna şeful să vedem dacă nu 
cumva un zbor charter e exact ceea ce îţi trebuie. 

In birou se aflau doi ofiţeri de securitate, o femeie 
îmbrăcată într-un costum gri sever şi agresorul de mai 
devreme, care fusese legat cu cătuşe de scaun. 
Nemernicul o privi furios când intră, ca şi cum întreaga 
situaţie s-ar fi produs din cauza ei, nu a lui. 

— Curvă mincinoasă... 

Chance McCall întinse mâna şi îl prinse de umăr. 

— Poate nu ai priceput mesajul de mai devreme, dar nu 
îmi place limbajul tău, rosti el pe acel ton calm care nu-i 
ascundea nicidecum duritatea de oţel a vocii. Păzește-ţi 
limba. A 

Nu îl ameninţase cu nimic, doar îi dăduse un ordin. In 
plus, strânsoarea mâinii lui pe umărul individului nu părea 
blândă. 

Hoţul se crisp şi îi aruncă o privire neliniştită, 
amintindu-şi cu câtă uşurinţă îl dovedise acel bărbat mai 
devreme. Apoi se uită la cei doi poliţişti, aşteptând parcă o 
intervenţie din partea lor, însă ei îşi încrucişară braţele şi 


37 


rânjiră. Rămas fără aliaţi, alese să tacă. 

Femeia în costum gri păru că voia să protesteze 
împotriva tratamentului dur aplicat prizonierului, dar 
peste o clipă decise că era de preferat să rezolve 
formalităţile cât mai repede. 

— Eu sunt Margaret Fayne, directorul de securitate al 
aeroportului. Presupun că veţi dori să depuneţi plângere? 

— Da, spuse Sunny. 

— Bun, răspunse doamna Fayne aprobator. Va trebui să- 
mi daţi amândoi declaraţii. 

— Ştiţi cumva cam cât poate să dureze? întrebă Chance. 
Domnişoara Miller şi cu mine suntem foarte presaţi de 
timp. 

— Vom încerca să grăbim lucrurile, îl asigură 
domnişoara Fayne. 

Fie domnişoara Fayne era supereficientă, fie tocmai se 
produsese un alt mic miracol. În orice caz, documentele se 
finalizară într-un timp record. Peste jumătate de oră, hoţul 
era dus în cătuşe spre arest, hârtiile erau pregătite şi 
semnate, iar Sunny şi Chance McCall primeau permisiunea 
de a pleca, acum că îşi făcuseră datoria civică. 

Chance aşteptă lângă ea până sună la sediu ca să dea 
explicaţii. Şeful ei direct, Wayne Beesham, nu fu deloc 
încântat, dar acceptă situaţia. 

— Mai spune-mi o dată cum îl cheamă pe acest pilot, îi 
ceru. 

— Chance McCall. 

— Aşteaptă, vreau să-l verific. 

Sunny aşteptă. Firma lor avea o bază de date cu 
informaţii privind atât liniile aeriene comerciale, cât şi cele 
de zboruri charter. În ultimul domeniu existau câteva 
personaje dezagreabile care se ocupau mai mult de 
transportul de droguri decât de cel de pasageri, iar o firmă 
de curierat nu-şi putea permite să fie neglijentă. 

— Unde are baza? 

Sunny îi repetă întrebarea lui Chance. 

— Phoenix, răspunse el, iar ea transmise din nou 
informaţia. 


38 


— În regulă, l-am găsit. Pare în regulă. Cât costă? 

Sunny întrebă, iar domnul Beesham gemu auzind 
răspunsul: 

— E cam scump. 

— E aici şi e pregătit de decolare. 

— Ce fel de avion are? Nu vreau să plătesc atâţia bani 
pentru o avionetă de răspândit îngrăşăminte care zboară 
ca melcul. 

— Ce-ar fi să vi-l dau la telefon? zise oftând Sunny. Am 
economisi timp. li întinse receptorul lui Chance. Vrea 
detalii despre avionul tău. 

— McCall, spuse el, apoi ascultă câteva secunde. E un 
Cessna Skylane. Autonomia e de aproximativ o mie trei 
sute de kilometri la şaptezeci şi cinci la sută putere, timp 
de zbor şase ore. Va trebui să realimentez, deci aş prefera 
să o fac undeva la jumătatea drumului, de exemplu 
aerodromul Roberts din Redmond, Oregon. Îi pot contacta 
în avans ca să-i mobilizez, deci nu vom petrece prea mult 
timp la sol. Aruncă o privire la ceasul de mână. Cu ora pe 
care o câştigăm schimbând fusul orar, poate să ajungă la 
timp - la limită. 

Ascultă încă o clipă, apoi îi dădu receptorul înapoi lui 
Sunny. 

— Care e verdictul? îşi întrebă ea şeful. 

— Autorizez zborul. Pentru numele lui Dumnezeu, du-te 
odată. 

Ea închise şi îi rânji lui Chance. Sângele îi fierbea de 
plăcerea provocării. 

— Avem verde! Cât ne va lua să decolăm? 

— Dacă îmi dai voie să îţi car eu geanta şi alergăm... 
cincisprezece minute. 

Sunny nu îşi lăsa niciodată geanta din mână. N-ar fi vrut 
să răspundă curtoaziei lui cu un refuz, dar prudenţa era 
atât de adânc înrădăcinată în ea, încât nu se putea hotări 
să-şi asume riscul. 

— Nu e grea, minţi, prinzând-o mai strâns. la-o înainte, 
vin după tine. 

Răspunsul ei îl făcu să arcuiască o sprânceană brunetă, 


39 


dar nu o contrazise, mulţumindu-se să o ia înainte prin sala 
aglomerată. Avioanele private se aflau într-o zonă diferită 
a aeroportului, departe de traficul comercial. 

După ce cotiră de mai multe ori şi străbătură un şir de 
trepte, ieşiră din terminal pe suprafaţa betonată, unde 
soarele fierbinte al după-amiezii îi forţă să mijească ochii. 
Chance îşi puse o pereche de ochelari de soare, apoi îşi 
scoase jacheta. 

Sunny îşi permise să admire felul în care umerii lui laţi 
şi spatele musculos îi umpleau tricoul negru. Chiar dacă 
nu avea să guste, putea fără îndoială să admire. Dacă 
lucrurile ar fi stat altfel - dar nu stăteau, se mustră ea. 
Trebuia să se ocupe de situaţia reală, nu să viseze frumos. 

Chance se opri lângă un monomotor cu dungi gri şi roşii. 
După ce îi puse în compartimentul de bagaje geanta şi 
servieta şi le fixă cu o plasă, o ajută să urce în scaunul 
copilotului. Sunny îşi puse centura şi privi în jurul ei 
curioasă. Nu se mai aflase niciodată într-un avion privat, 
nici nu mai zburase în ceva atât de mic. Era surprinzător 
de confortabil. Scaunele erau din piele gri, iar în spatele ei 
se afla o banchetă cu spătare individuale. Podeaua de 
metal era acoperită cu mochetă. 

Avionul avea două parasolare, exact ca o maşină. 
Amuzată, îl deschise pe cel din faţa ei şi râse din toată 
inima când văzu oglinda micuță prinsă pe el. 

Chance făcu o tură în jurul aparatului, verificând pentru 
ultima dată detaliile înainte de a urca în scaunul din 
stânga ei şi a-şi lega centura. Îşi puse o pereche de căşti şi 
începu să acţioneze diverse butoane în timp ce discuta cu 
turnul de control. Motorul tuşi, apoi porni, iar elicea din 
botul avionului începu să se învârtă, mai întâi lent, apoi tot 
mai rapid până deveni o formă vagă, aproape invizibilă. 

li arătă lui Sunny căştile de lângă locul ei şi îi făcu semn 
să şi le pună. 

— E mai uşor să vorbim aşa, dar nu spune nimic până 
decolăm. 

— Da, să trăiţi, răspunse ea amuzată, iar el îi aruncă un 
rânjet scurt. 


40 


Decolară în doar câteva minute, mult mai repede decât 
în cazul unui avion de linie, se gândi Sunny. Zborul cu un 
avion mic îi dădea o senzaţie de viteză pe care nu o mai 
trăise niciodată, iar când roţile se desprinseră de la sol 
ascensiunea fu incredibilă, ca şi cum i-ar fi crescut aripi şi 
s-ar fi lansat în aer. Pământul rămase în urmă, iar lacul 
albastru, vast şi scânteietor, se întinse în faţa ei, mărginit 
de munţii zimţaţi. 

— Uau, şopti ea ducându-şi o mână la ochi pentru a-i feri 
de lumina puternică. 

— E o pereche de ochelari de soare în torpedo. 

Deschise compartimentul din faţa ei şi scoase o pereche 
de ochelari Foster Grant ieftini, dar eleganti, cu ramă roşu- 
închis. Erau evident ochelarii unei femei, ceea ce o făcu să 
se întrebe dacă nu cumva era căsătorit. Avea fără îndoială 
prietenă, fireşte; nu era doar foarte arătos, ci părea să fie 
şi un tip de treabă, o combinaţie extrem de rară. 

— Sunt ai soţiei tale? se interesă ea, oftând uşurată când 
lentilele fumurii atenuară lumina orbitoare. 

— Nu, o pasageră i-a lăsat în avion. 

Ei bine, nu aflase nimic concret. Hotări să fie directă, 
deşi nu avea prea multă importanţă, ţinând seama că nu 
avea să-l mai revadă după ce ajungeau la Seattle: 

— Eşti căsătorit? _ 

— Nu, replică el cu acelaşi rânjet scurt. Întoarse capul 
spre ea şi, cu toate că Sunny nu-i putea vedea ochii prin 
lentilele întunecate, avu impresia că o studia atent. Tu 
eşti? 

— Nu. 

— Bun, spuse el. 


41 


capitolul 3 


Chance o scruta prin ochelarii de soare, studiindu-i 
reacţia la posibilitatea de flirt pe care i-o oferise. Planul 
decurgea mai bine decât sperase; era atrasă de el şi nu se 
străduia prea mult să o ascundă. Nu avea altceva de făcut 
decât să profite de acea atracţie şi să-i câştige încrederea, 
ceea ce în mod normal ar fi presupus un oarecare efort, 
însă planul pe care îl ticluise avea să o pună într-o situaţie 
care nu era normală în niciun sens al cuvântului. Viaţa şi 
siguranţa ei aveau să depindă de el. 

Spre mirarea lui, ea îşi îndreptă privirea în faţă, 
prefăcându-se că nu-l auzise. Se întrebă confuz dacă nu 
cumva îi interpretase greşit atitudinea. Nu, îl studiase 
destul de făţiş, iar din experienţa lui o femeie nu se zgâia 
la un bărbat decât dacă îl găsea atrăgător. 

Ceea ce îl surprindea cu adevărat era cât de atrăgătoare 
o găsea el. Era ceva la care nu se aşteptase, dar atracţia 
sexuală era un demon rebel care opera în afara logicii. Din 
fotografiile aflate în dosar ştiuse că era drăguță, cu ochi 
gri scânteietori şi păr blond-auriu ce îi cădea lins pe umeri, 
doar că nu-şi dăduse seama cât de al naibii de tentantă 
era. li aruncă o nouă privire piezişă, de data aceasta în 
scop de evaluare. Era de înălţime medie, poate, deşi ceva 
mai slabă decât îi plăcea lui, aproape firavă. Aproape. 
Muşchii braţelor ei dezgolite, dezvăluiţi de o bluză albă 
fără mâneci, erau bine tonifiaţi şi uşor bronzaţi, ca şi cum 
ar fi făcut sport. Un agent bun avea întotdeauna grijă să-şi 
păstreze condiţia fizică, deci trebuia să se aştepte să fie 
mai puternică decât părea. Aspectul ei delicat reuşea 
probabil să-i prindă pe mulţi pe picior greşit. 

Ei bine, şi pe Wilkins îl prinsese pe picior greşit, se 
gândi el înăbuşindu-şi un zâmbet. Când Sunny se dusese 
să verifice situaţia zborului, de care Chance se ocupase să 


42 


fie anulat, Wilkins îi povestise că fata, cu o singură mână, îl 
lovise cu geanta ei care probabil cântărea o tonă, căci 
aproape îl dăduse jos. 

Până la această oră, Wilkins şi celelalte trei personaje, 
„domnişoara Fayne“ şi cei doi „poliţişti“ din divizia de 
securitate, dispăruseră deja din aeroport. Adevăraţii agenţi 
de pază fuseseră informaţi să nu intervină şi totul se 
derulase la perfecţie, deşi Wilkins avea unele nemulțumiri: 

— Mai întâi vrăjitoarea aia mică aproape mi-a rupt naibii 
mâna cu geanta ei, apoi ai venit tu şi ai încercat să-mi 
sfărâmi spatele, mormăise el, în râsetele tuturor. 

Şi totuşi, ce anume se afla în geanta aceea? Se agăţase 
de ea ca şi cum ar fi conţinut bijuteriile coroanei, refuzând 
să o lase din mână vreo clipă şi acceptând doar cu inima 
strânsă să i-o pună în compartimentul pentru bagaje din 
spatele lor. Greutatea ei îl surprinsese; nu putea să conţină 
doar schimburile necesare pentru o călătorie de o zi şi o 
noapte, chiar şi cu o gamă variată de cosmetice şi eventual 
şi un uscător de păr. Cântărea vreo douăzeci de kilograme 
bune, poate şi mai mult. Ei bine, avea să afle cât de curând 
ce se afla înăuntru. 

— Ce aveai de gând să faci cu tipul ăla dacă l-ai fi prins? 
o întrebă pe un ton leneş, parţial pentru a întreţine 
conversaţia şi parţial fiindcă era curios. O văzuse alergând 
după Wilkins cu o expresie încrâncenată pe chip, de parcă 
ideea de a se opri la un moment dat nici nu i-ar fi trecut 
prin minte. 

— Habar n-am, spuse ea posomorâtă. Ştiam doar că nu 
puteam permite să se întâmple din nou. 

— Din nou? 

La naiba, oare avea de gând său povestească despre 
incidentul din Chicago? 

— Luna trecută un cretin cu părul verde mi-a smuls 
servieta în aeroportul din Chicago, zise ea lovind nervoasă 
în braţul scaunului. A fost prima dată când mi s-a 
întâmplat aşa ceva, iar să se repete după numai o lună... 
fără doar şi poate, aş fi fost concediată. Pe toţi dracii, şi eu 
m-aş fi concediat! 


43 


— Nu l-ai prins pe tipul din Chicago? 

— Nu. Eram la zona de recuperare a bagajelor, iar el a 
înşfăcat pur şi simplu servieta, a ţâşnit pe uşă şi a 
dispărut. 

— Cum rămâne cu agenţii de pază? Nu au încercat să-l 
prindă? 

— Glumeşti, nu? făcu ea privindu-l peste rama 
ochelarilor de soare imenşi. 

— Cred că da, râse el. 

— Să pierd încă o servietă ar fi fost o catastrofă, cel 
puţin pentru mine, şi nici firma n-ar fi fost prea încântată. 

— Ştii ce se află în serviete? 

— Nu, şi nici nu vreau. Nu contează. Poate cineva îi 
trimite nişte salam unchiului său Fred aflat pe patul de 
moarte, sau poate sunt diamante în valoare de un miliard 
de dolari - nu că m-aş aştepta ca vreun bogătaş să facă 
apel la un serviciu de curierat ca să-şi expedieze 
diamantele, dar ai prins ideea. 

— Ce s-a întâmplat după incidentul de la Chicago? 

— Firma mea a pierdut o grămadă de bani - sau, mai 
exact, compania de asigurări i-a pierdut. Clientul probabil 
nu va mai apela la noi niciodată, nici nu ne va recomanda. 

— lar pentru tine care au fost consecinţele? Ai fost 
sancţionată disciplinar? 

— Nu. Intr-un fel m-aş fi simţit mai bine dacă m-aş fi ales 
cu o penalizare. 

La naiba, era tare, îşi zise el admirativ - fie era o actriţă 
talentată, fie spunea adevărul şi nu avusese nimic de-a 
face cu furtul de la Chicago. Până la urmă, nu conta foarte 
mult. 

Indiferent dacă fusese sau nu implicată în pierderea 
acelei serviete, Chance era recunoscător că incidentul 
avusese loc, fiindcă altfel Sunny nu ar fi ajuns niciodată în 
atenţia lui, iar el nu ar fi avut acest fir care să-l ducă la 
Crispin Hauer. 

Nu credea că era inocentă; după toate probabilitățile, 
era vârâtă în acea poveste până la gâtul ei frumos. Era mai 
bună decât se aşteptase el, o actriţă demnă de un Oscar - 


44 


atât de bună încât ar fi putut crede că nu ştia nimic despre 
tatăl ei, dacă nu ar fi trădat-o geanta misterioasă şi forţa ei 
surprinzătoare. Chance fusese învăţat să pună cap la cap 
detalii aparent neînsemnate şi să creeze o imagine 
coerentă, iar experienţa îl făcuse de două ori mai cinic. 
Prea puţine persoane erau atât de sincere pe cât încercau 
să pară, iar oamenii care jucau rolul cel mai convingător 
erau adesea tocmai cei care aveau cel mai mult de ascuns. 
O ştia prea bine, căci toată viaţa trebuise să-şi ascundă 
secretele întunecate de restul lumii. 

Se întrebă o clipă ce spunea despre caracterul lui faptul 
că era dispus să se culce cu Sunny ca parte a planului de 
a-i câştiga încrederea, dar poate era mai bine să nu se 
gândească prea mult la asta. Cineva trebuia să fie dispus 
să facă lucrurile de care oamenii obişnuiţi s-ar fi ferit, doar 
pentru a-i proteja pe acei oameni obişnuiţi. Sexul era... 
doar sex. Parte din munca lui. Putea să se detaşeze de 
emoţiile sale destul cât să aştepte cu nerăbdare să-şi 
îndeplinească sarcina. 

Sarcina? Pe cine încerca să mintă? De-abia aştepta să se 
strecoare în ea. Îl intriga, cu trupul ei tonifiat şi tare şi cu 
scânteierea ce îi lumina ochii de un gri limpede, ca şi cum 
ar fi fost amuzată de ea însăşi şi de lumea din jurul ei. Era 
fascinat de ochii ei, de striaţiile albe ce îi făceau irisurile 
să pară faţetate, ca nişte diamante albastre foarte palide. 
Insă cel mai mult îl intriga expresia ei, care era atât de 
deschisă şi bine dispusă încât i-ar fi adus oricând titlul de 
„Domnişoara Simpatie“. Cum putea să arate astfel, dulce 
ca şerbetul de trandafir, când lucra mână în mână cu cel 
mai căutat terorist din dosarele lui? 

O parte din el, cea mai mare parte, o dispreţuia pentru 
ceea ce era. Esenţa lui animală savura însă latura 
periculoasă a jocului în care intrase, provocarea de ao 
face să se culce cu el şi de a o convinge să aibă încredere 
în el. Odată ce intra în ea, nu avea să se mai gândească la 
sutele de oameni nevinovaţi pe care îi omorâse tatăl ei, ci 
doar la împletirea trupurilor lor. Nu avea să-şi dea voie să 
se gândească la nimic altceva, ca nu cumva să se trădeze 


45 


printr-o nuanţă a expresiei, lucru pe care femeile se 
pricepeau atât de bine să-l descifreze. Nu, avea să facă 
dragoste cu ea ca şi cum şi-ar fi găsit sufletul pereche, 
fiindcă doar aşa putea fi sigur că avea să o amăgească. 

Se pricepea de minune să-i lase unei femei impresia că o 
dorea mai mult decât orice altceva în lume. Ştia exact cum 
să-i atragă atenţia asupra lui, cum să o preseze fără a-i 
stârni panica - ceea ce îi aminti că ea îi ignorase complet 
primul avans. Zâmbi uşor în sinea lui. Chiar credea că 
tactica ei avea să ţină? 

— Vrei să iei cina cu mine diseară? 

Ea chiar tresări, ca şi cum ar fi fost cufundată în 
gânduri. 

— Poftim? 

— Cina. Diseară. După ce îţi duci coletul. 

— O! Dar ora programată pentru livrare este nouă. Va fi 
târziu şi... 

— Şi vei fi singură, şi eu voi fi singur, şi trebuie să 
mănânci. Promit să nu muşc. S-ar putea să ling, dar nu am 
să muşc. 

Ea îl surprinse izbucnind în râs. 

Râsul nu se număra printre reacţiile la care s-ar fi 
aşteptat. Însă râsul ei era atât de liber şi de sincer, cu 
capul dat pe spate, încât Chance se trezi zâmbind la rândul 
lui. 

— „S-ar putea să ling, dar nu am să muşc.“ Asta a fost 
bună. Va trebui s-o ţin minte, spuse ea, chicotind. 

După o clipă, când ea nu mai spuse nimic, Chance îşi 
dădu seama că îl ignora din nou, aşa că reluă imediat 
asaltul: 

— Asta merge cu majoritatea bărbaţilor? 

— Ce anume? 

— Să-i ignori când te invită la o întâlnire. Se retrag cu 
coada între picioare? 

— Nu din câte am observat eu. Vorbeşti de parcă aş fi o 
femeie fatală, care frânge inimi în stânga şi-n dreapta. 

— Probabil aşa şi e. Însă noi, bărbaţii, suntem nişte duri. 
Putem sângera de moarte în suflet, dar ne vom preface 


46 


atât de bine încât nu va şti nimeni niciodată. Ia cina cu 
mine, o rugă el zâmbind. 

— Eşti perseverent, nu-i aşa? 

— Tot nu mi-ai răspuns. 

— În regulă. Nu. Gata, ţi-am răspuns. 

— Ai răspuns greşit. Mai încearcă. Pe un ton mai blând, 
adăugă: Ştiu că eşti obosită şi, cu diferenţa de fus orar, ora 
nouă e de fapt miezul nopţii pentru tine. E doar o masă, 
Sunny, nu o seară de dans. Asta poate aştepta până la cea 
de-a doua întâlnire. 

Ea râse din nou. 

— Perseverent şi încrezător. Cu un zâmbet fin, adăugă: 
Răspunsul e tot nu. Nu ies la întâlniri. 

Chance era de-a dreptul uluit. Dintre toate lucrurile pe 
care se aşteptase să le audă din gura ei, acea declaraţie 
nu-i trecuse nicio clipă prin minte. La naiba, chiar atât de 
mult să se fi înşelat? 

— Deloc? Sau doar cu bărbaţi? 

— Deloc. Făcu un gest de neputinţă. Vezi, de asta am 
încercat să te ignor, fiindcă nu voiam să mă lansez într-o 
explicaţie pe care nu ai acceptat-o oricum. Nu, nu sunt 
lesbiană, îmi plac bărbaţii foarte mult, dar nu ies la 
întâlniri. Sfârşitul explicaţiei. 

Uşurarea lui fu atât de intensă, încât se simţi vag ametit. 

— Dacă îţi plac bărbaţii, de ce nu ieşi la întâlniri? 

— Vezi? Nu ai acceptat explicaţia. Ai început imediat să 
pui întrebări. 

— La naiba, credeai că am să renunţ pur şi simplu? 
Există ceva între noi, Sunny. Ştiu asta şi o ştii şi tu. Sau ai 
de gând să ignori şi asta? 

— Exact asta am de gând să fac. 

Chance se întrebă dacă îşi dădea seama de implicaţiile 
spuselor ei. 

— Ai fost violată? 

— Nu! replică ea în culmea exasperării. Doar că... nu 
ies... la întâlniri. 

Era foarte aproape de a-şi ieşi din fire, reflectă Chance 
amuzat. Îi rânji: 


47 


— Eşti drăguță când eşti furioasă. 

Ea bombăni ceva, apoi începu să râdă. 

— Cum să rămân furioasă când spui aşa ceva? 

— Nu rămâne. Ăsta era şi scopul. î 

— Ei bine, metoda a dat rezultate. Insă nu a reuşit să mă 
facă să mă răzgândesc. Îmi pare rău, pur şi simplu... am 
motivele mele. Renunţă. Te rog. 

— În regulă. Deocamdată, preciză el după o clipă, iar 
geamătul ei demonstrativ îl făcu să zâmbească din nou. De 
ce nu încerci să tragi un pui de somn? îi sugeră. Probabil 
eşti obosită, şi ne aşteaptă un zbor lung. 

— E o idee bună. Nu poţi să mă baţi la cap dacă dorm. 

Cu acea replică piezişă îşi sprijini capul pe tetieră. 
Chance întinse mâna în spatele scaunului ei şi scoase o 
pătură. 

— Poftim. Foloseşte asta drept pernă, altfel o să te 
trezeşti cu gâtul înţepenit. 

— Mulţumesc. 

Îşi scoase căştile şi vâri pătura între cap şi umăr, apoi se 
întoarse în scaun pentru găsi o poziţie mai confortabilă. 

Chance îi aruncă din când în când câte o privire pentru a 
vedea dacă într-adevăr adormise. După un sfert de oră, 
respiraţia ei deveni mai profundă şi uniformă. 

Chance mai aşteptă câteva minute, apoi ghidă uşor 
avionul în direcţia soarelui ce apunea. 


48 


capitolul 4 


— Sunny. Vocea era insistentă, şi în acelaşi timp o mână 
îi scutura umărul. Sunny, trezeşte-te. 

Ea se foi şi deschise ochii, întinzându-se puţin pentru a 
scăpa de nodurile din spate şi umeri. 

— Am ajuns? 

Chance arătă spre căştile din poala ei, iar tânăra femeie 
şi le puse. 

— Avem o problemă. 

Sunny simţi brusc un gol în stomac. Nu existau cuvinte 
mai înspăimântătoare când te aflai intr-un avion. Inspiră 
profund, încercând să-şi stăpânească valul de panică. 

— Ce e în neregulă? Vocea îi răsunase surprinzător de 
calmă. Se uită în jur, vrând să identifice problema în 
mulţimea de cadrane din carlingă, deşi habar nu avea ce 
indicau. Apoi se uită pe geam la peisajul aspru de sub ei, 
colorat în nuanţe sumbre de roşu şi negru de soarele care, 
apunând, proiecta umbre mari peste pietrele zimţate. 
Unde suntem? 

— Sud-estul statului Oregon. 

Motorul tuşi şi se poticni. Sunny îşi simţi inima făcând la 
fel. De îndată ce auzi ruperea de ritm, îşi dădu seama că 
murmurul constant al motorului se întrerupsese de mai 
multe ori în timp ce dormea. Subconştientul ei detectase 
modificarea sunetului, dar nu o pusese în context. 

Acum contextul era cât se poate de limpede. 

— Cred că e pompa de carburant, zise el 

Calm. Trebuia să-şi păstreze calmul. Trase aer adânc în 
piept, deşi avea impresia că plămânii i se micşoraseră. 

— Ce facem acum? 

— Găsim un loc unde să-l punem jos înainte să cadă, o 
informă el cu un zâmbet sumbru. 

— Prefer fără discuţie o aterizare în locul unei prăbuşiri. 


49 


Se uită pe geamul lateral, studiind relieful de dedesubt. Nu 
se vedeau decât creste tăioase, bolovani enormi şi pâraie 
înguste. Brr! 

— Da. De o jumătate de oră tot caut un loc de aterizat. 

Nu era bine, nu era bine deloc. In balanţa dintre bine şi 
Tău, situaţia trăgea mult în partea răului. Motorul se 
poticni din nou. Intregul corp al avionului se zgudui. La fel 
tremură şi vocea ei când îl întrebă: 

— Ai transmis prin radio un apel de ajutor? 

— Suntem în mijlocul unei zone pustii, între radio-balize, 
replică el cu acelaşi zâmbet sumbru. Am încercat de câteva 
ori să contactez un turn de control, dar nu am primit 
niciun răspuns. 

Balanța se dezechilibra şi mai mult. 

— Am ştiut eu, bombăni Sunny. După cum mi-a mers azi, 
am știut că mă voi prăbuşi dacă mai urc într-un avion. 

Tonul ei ursuz îl făcu să chicotească, în ciuda situaţiei 
dramatice. O masă blând pe spatele gâtului, surprinzând-o 
cu atingerea lui, cu senzaţia mâinii lui mari şi calde pe 
ceafa ei sensibilă. 

— Nu ne-am prăbuşit încă, şi am să fac toate eforturile 
să mă asigur că nu se ajunge la asta. Aterizarea s-ar putea 
să fie brutală, însă. 

Nu era obişnuită să fie atinsă. Se învățase să se 
lipsească de contactul fizic, să ţină oamenii la o anumită 
distanţă. Chance McCall o atinsese mai mult într-o singură 
după-amiază decât fusese atinsă în ultimii cinci ani. Şocul 
plăcerii aproape îi distrase atenţia de la situaţia lor - 
aproape. Cobori din nou privirea spre peisajul nemilos. 

— Cât de brutală trebuie să fie o aterizare pentru a fi 
considerată prăbuşire? 

— Dacă scăpăm întregi, se consideră aterizare. 

Îşi puse mâna înapoi pe comenzi, iar ea regretă în tăcere 
acea atingere pierdută. 

Uriaşul lanţ muntos se întindea în jurul lor cât vedeau cu 
ochii, în orice direcţie. Şansele de a scăpa cu viaţă nu erau 
prea bune. Cât avea să dureze până să li se descopere 
cadavrele, dacă erau descoperite vreodată? 


50 


Sunny îşi încleştă mâinile, gândindu-se la Margreta. 
Sora ei, neştiind ce se întâmplase, avea să-şi imagineze cel 
mai negru scenariu - iar a-şi pierde viaţa într-un accident 
de avion nu era cel mai negru scenariu. De durere, era 
posibil chiar să-şi abandoneze refugiul şi să facă vreo 
prostie care să-i aducă şi ei moartea. 

Studie mâinile puternice ale lui Chance, atât de abile şi 
sigure pe comenzi. Profilul lui clasic era zugrăvit pe 
fundalul cerului vermillon perlat, genul de apus care nu 
putea fi văzut decât în statele vestice şi cel mai probabil 
ultimul apus pe care avea să-l mai vadă vreodată. El era 
ultimul om pe care avea să îl vadă ori să-l atingă, şi se 
simţi brusc furioasă, amarnic de furioasă, la gândul că nu 
se putuse bucura niciodată de viaţa pe care majoritatea 
femeilor o considerau ceva firesc, că nu avusese libertatea 
de a-i accepta invitaţia la cină şi de a-şi petrece drumul 
fremătând de nerăbdare, libertatea de a flirta cu el şi 
poate de a vedea o scânteiere de dorinţă în ochii lui căprui 
brăzdaţi cu auriu. 

I se refuzaseră multe, dar în special i se refuzase şansa 
de a trăi ca o femeie normală, lucru pentru care nu avea 
să-şi ierte tatăl niciodată, absolut niciodată. 

Motorul se poticni, porni, se poticni din nou şi gata. Nu 
mai fu capabil să-şi reia ritmul liniştitor. Sunny simţi un 
gol imens în stomac. Doamne, o, Doamne, aveau să se 
prăbuşească! Chinuindu-se să-şi stăpânească panica, îşi 
înfipse unghiile în palme. Nu se mai simţise niciodată atât 
de mică şi neputincioasă, atât de fragilă, cu ţesuturi moi şi 
oase subţiri ce nu ar fi putut susţine un asemenea impact. 
Avea să moară, deşi nu apucase să trăiască. 

Avionul se smuci şi se zgudui, apoi se înclină în dreapta, 
izbind-o pe Sunny de uşă cu atâta forţă, încât braţul drept 
îi amorţi pe loc. 

— Gata, spuse Chance  scrâşnind din dinţi, cu 
încheieturile degetelor albite de efort. Când reuşi să 
îndrepte aripile, decretă: Trebuie să aterizez acum, cât mai 
am puţin control. Caută cel mai bun loc. 

Cel mai bun loc? Nu exista cel mai bun loc. Aveau nevoie 


51 


de o întindere relativ plată şi relativ lipsită de obstacole; 
ultimul loc pe care îl văzuse ea şi care s-ar fi potrivit 
acestei descrieri fusese în Utah. 

Chance ridică vârful aripii drepte, înclinând avionul 
pentru a putea să vadă mai bine în lateral. 

— Vezi ceva? întrebă Sunny cu o voce tremurândă. 

— Nimic. Rahat. 

— „Rahat“ nu e cuvântul potrivit. Altceva trebuie să 
spună piloţii chiar înainte să se prăbuşească. 

Umorul nu era o armă prea eficientă pentru a înfrunta 
moartea, însă la umor apelase de fiecare dată pentru a 
trece de momentele dificile. 

De necrezut, Chance îi rânji. 

— Dar eu nu m-am prăbuşit încă, scumpo. Ai puţină 
încredere. Îţi promit că am să rostesc cuvântul potrivit 
dacă nu găsesc un loc de aterizat cât de curând. 

— Dacă nu găseşti un loc de aterizat, am să spun eu 
cuvântul cu pricina, îi promise ea. 

Trecură peste o creastă zimţată, plină de bolovani, iar în 
faţa lor se căscă un hău lung şi îngust ca o poartă către 
iad. 

— Acolo! spuse Chance, îndreptând botul avionului în 
jos. 

— Poftim? Unde? 

Se ridică în scaun, însufleţită de o speranţă imposibilă, 
dar nu văzu decât hăul negru. 

— Canionul. E cea mai bună opţiune. 

Hăul cel negru era un canion? Nu cumva canioanele ar fi 
trebuit să fie mari? Arăta mai degrabă a albie de pârâu 
secat. Cum naiba ar fi putut un avion să încapă acolo? Dar 
ce mai conta, dacă era singura lor şansă? 

Inima i se opri în gât. Îşi încleştă mâinile pe marginile 
scaunului în timp ce Chance cobora avionul înclinat. 

Motorul se opri. 

Timp de o clipă nu auzi decât liniştea oribilă, mai 
asurzitoare decât orice tumult. 

Apoi detectă sunetul aerului gonind peste învelişul 
metalic al fuzelajului, aer care nu-i mai susţinea. Îşi auzi 


52 


inima bătând, rapid şi cu forţă, auzi şoapta propriei 
respiraţii. Auzi tot în afară de ceea ce îşi dorea cel mai 
mult să audă, sunetul plăcut al unui motor de avion. 

Chance nu spuse nimic. Se concentra din răsputeri să 
ţină aparatul în poziţie orizontală, plutind tot mai jos pe 
curenţii de aer, către acea despicătură lungă şi îngustă din 
pământ. Avionul se învârti în spirală ca o frunză şi se 
apropie atât de mult de coasta accidentată din stânga lor, 
încât Sunny văzu gropile din piatra roşiatică. 

Îşi muşcă buza până când gura i se umplu de sânge, 
luptându-se să-şi stăpânească teroarea ce ameninţa să 
erupă în ţipete. Nu putea să-i distragă atenţia acum, 
indiferent ce s-ar fi întâmplat. Voia să închidă ochii, dar se 
încăpăţână să-i ţină deschişi. Era exclus să moară ca o 
laşă. Se temea, desigur, dar nu trebuia să fie laşă. Avea să 
privească moartea venind spre ea, avea să-l privească pe 
Chance luptându-se să pună avionul la sol în siguranţă, 
fentând-o pe doamna cu coasa. 

Alunecară sub lumina soarelui şi se cufundară tot mai 
adânc în umbrele întunecate. Răcoarea se strecură imediat 
prin geamuri, ajungându-i în oase. Nu vedea absolut nimic. 

Îşi scoase rapid ochelarii de soare şi văzu că Chance 
făcuse la fel. Ochii îi erau îngustaţi, expresia dură şi 
concentrată, studiind terenul de dedesubt. 

Pământul se năpustea spre ei, un pământ brăzdat de 
pârâiaşe şi presărat cu bolovani. Era destul de plat, dar 
nicidecum un loc potrivit pentru aterizare. Se propti cu 
picioarele în podea, cu tot corpul rigid, ca şi cum ar fi 
putut forţa avionul să rămână în aer. 

— 'Ţine-te bine, îi spuse el pe un ton calm. Am să încerc 
să ajung în albia pârâului. Nisipul ne va ajuta să încetinim 
destul cât să evităm ciocnirea cu vreuna dintre pietrele 
alea. 

O albie de pârâu? Chance era, în mod evident, mult mai 
priceput la desluşirea reliefului decât ea. Încercă să vadă o 
panglică de apă, dar îşi dădu seama că pârâul era secat; 
albia era o linie îngustă şi sinuoasă ce nu părea mai lată 
decât o maşină obişnuită. 


53 


Dădu să-i ureze succes, dar nu i se păru potrivit. Nici să 
spună: „Mi-a făcut plăcere să te cunosc“. 

— Bine, reuşi să îngaime în cele din urmă. 

Totul se întâmplă rapid. Dintr-odată, solul nu se mai 
văzu. Era acolo, chiar sub ei, iar impactul fu atât de 
puternic, încât Sunny ar fi zburat în faţă dacă n-ar fi 
reţinut-o centura de siguranţă. Ajunseră din nou în aer 
pentru scurt timp, când roţile se desprinseră; în clipa 
următoare loviră pământul cu şi mai multă forţă. Auzi 
metalul protestând violent, după care se lovi cu capul de 
geamul lateral. Preţ de câteva momente haotice, nu mai 
văzu şi nu mai auzi nimic, simțind doar zgâlţâitul şi 
salturile avionului. Era moale ca o cârpă, incapabilă să se 
ţină, fluturând din braţe ca o cămaşă într-un uscător de 
rufe. 

Atunci veni cea mai violentă desprindere, urmată de o 
cădere care făcu să-i clănţănească dinţii. Avionul se roti 
într-o parte, cu o mişcare ce îi stârni greaţa, apoi se opri 
greoi. Timpul şi realitatea se fracturară, astfel că nu mai 
înţelese nimic; nu pricepea unde se afla sau ce se 
întâmplase. 

Auzi o voce, iar lumea reveni brusc la normalitate. 

— Sunny, eşti bine? o întrebă Chance îngrijorat. 

Incercă să-şi vină în fire. Năucită, lovită, îşi dădu seama 
că forţa aterizării o întorsese pe sub centura de siguranţă, 
iar acum era îndreptată spre geamul lateral, cu spatele 
spre Chance. Îi simţi mâinile pe ea, îl auzi înjurând în 
barbă în timp ce îi desfăcu centura şi o trase uşor la 
pieptul lui. 

— Sunt bine, bolborosi într-un târziu. 

Simplul fapt că putea vorbi însemna că era în viaţă. Erau 
amândoi în viaţă. O uluire veselă îi umplu pieptul. Chiar 
reuşise să aterizeze! 

— Trebuie să ieşim. E posibil să existe o scurgere de 
carburant. 

Deschise larg uşa şi sări afară, trăgând-o cu el ca şi cum 
ar fi fost un sac de făină. Adevărul era că aşa se şi simţea, 
cu membrele moi şi tremurânde. 


54 


O scurgere de carburant. Motorul fusese oprit când 
aterizaseră, dar mai existau bateria şi diverse fire care ar 
fi putut face un scurtcircuit, provocând scântei. Dacă vreo 
scânteie ajungea la o picătură de carburant, avionul, cu tot 
ce se afla în el, avea să explodeze într-o minge de foc. 

„Tot ce se afla în el.“ Cuvintele îi zdrăngăniră în minte 
ca nişte pietre într-o cutie de metal. Cu groază crescândă, 
le percepu semnificaţia: geanta ei rămăsese înăuntru. 

— Stai! ţipă ea. Panica îi pompă un nou val de 
adrenalină în organism, redându-i vlagă în picioare, forţă 
în muşchi. Se smuci din strânsoarea lui şi îşi încleştă mâna 
pe mânerul uşii. Geanta mea! 

— La naiba, Sunny! tună el, încercând să-i desprindă 
degetele de pe mâner. Lasă naibii geanta! 

— Nu! 

Se trase cu toată puterea şi dădu să urce în carlingă, 
înjurând în barbă, Chance o prinse de talie şi o luă pe sus 
de lângă avion. 

— Îţi aduc eu nenorocita de geantă! Tu du-te, fugi de 
aici! Fugi! 

Sunny fu oripilată de gândul că bărbatul şi-ar fi riscat 
viaţa pentru a-i salva geanta, în timp ce pe ea o trimitea la 
adăpost. Rosti cu înverşunare: 

— O iau eu. Tu să fugi! 

Preţ de o fracțiune de secundă Chance încremeni, 
zgâindu-se la ea şocat. Apoi clătină uşor din cap, se întinse 
după geantă şi o recuperă. Fără un cuvânt, Sunny încercă 
să o ia, însă el se mulţumi să-i arunce o privire incendiară, 
nelăsându-i timp să se împotrivească. Ducând geanta în 
mâna stângă şi prinzând-o de braţ cu dreapta, o târî grăbit 
cât mai departe de avion. Pantofii ei se scufundau în 
pietrişul moale şi nisipul şi tufişurile pitice o zgâriau pe 
glezne, dar se chinui să rămână în picioare şi să ţină pasul 
cu el. 

De-abia după vreo cincizeci de metri hotărî el că erau la 
adăpost. Lăsă geanta să cadă şi se întoarse spre ea ca o 
panteră aruncându-se pe o bucată de carne proaspătă. Îi 
prinse braţele cu ambele mâini de parcă ar fi vrut să o 


55 


zgâlţâie. 

— Ce naiba ai în cap? se răsti, dar, în momentul în care 
îi văzu faţa, expresia i se schimbă. Sângerezi, spuse el 
aspru. Îşi scoase batista din buzunar şi i-o apăsă pe bărbie. 
În pofida brutalităţii din tonul lui, atingerea îi era 
incredibil de blândă. Ai zis că nu eşti rănită, o certă. 

— Nu sunt. Cu o mână tremurătoare, Sunny luă batista 
şi îşi tamponă bărbia şi gura, constatând că sângerarea se 
oprise. Mi-am muşcat buza, mărturisi ea. Înainte să 
aterizezi. Ca să mă abţin să nu ţip. 

— De ce nu ai ţipat pur şi simplu? 

— Nu am vrut să-ţi distrag atenţia. 

Tremuratul se înrăutăţea cu fiecare clipă; încercă să-l 
stăpânească, dar fiecare membru îi vibra ca şi cum s-ar fi 
transformat în gelatină. 

Chance îi ridică faţa spre el şi o fixă cu privirea pe 
fundalul amurgului tot mai pronunţat. Rosti şoptit o 
înjurătură sălbatică, apoi se aplecă lent şi îşi apăsă buzele 
pe gura ei. În pofida violenţei ce răzbătea din adâncurile 
lui, sărutul fu uşor, blând, ca un fel de întâmpinare. Tânăra 
femeie icni, sedusă de moliciunea buzelor lui, de parfumul 
cald al pielii lui, de gustul lui. Îl prinse de tricou agăţându- 
se de forţa lui, încercând să se cufunde în căldura lui. 

— Asta fiindcă ai fost atât de curajoasă, murmură el. Nu 
mi-aş fi putut dori un partener mai bun pentru un accident 
de avion. 

— Aterizare forţată, îl corectă ea cu glas slab. A fost o 
aterizare forţată. 

Replica îi atrase un nou sărut blând, de data aceasta pe 
tâmplă. Sunny scoase un sunet gâtuit şi se sprijini de el, 
cuprinsă acum de un alt fel de tremurat. El îi prinse faţa 
între mâini şi îi dezmierdă colţurile gurii în timp ce o 
studia. Sunny îşi simţi buzele fremătând uşor, dar, la drept 
vorbind, întregul corp îi tremura. Chance atinse rana 
micuță pe care dinţii ei o lăsaseră în buza de jos; apoi o 
sărută din nou, de data aceasta fără pic de blândeţe. 

Acest sărut o zgudui până în străfundurile sufletului. Era 
însetat, brutal, adânc. Avea motive pentru care nu ar fi 


56 


trebuit să-i răspundă, dar nu reuşea să şi le amintească. În 
schimb îl prinse strâns de încheieturile mâinilor şi se ridică 
pe vârfuri pentru a-şi apăsa pieziş buzele peste ale lui, 
deschizând gura pentru a-i lăsa limba s-o exploreze. Avea 
gust de bărbat şi de sex, un amestec tare ce i se urcă la 
cap mai repede decât un pahar de whisky. Un val de 
căldură i se revărsă între picioare şi pe sâni, o fierbinţeală 
disperată, flămândă, ce făcu să-i scape un geamăt şoptit 
din gât. 

Chance o trase lângă el, mulând-o pe trupul lui de la 
genunchi până la sâni, în timp ce săruturile deveneau şi 
mai adânci, şi mai brutale. Ea îşi încolăci braţele pe după 
gâtul lui şi se arcui în faţă, tânjind să-i simtă corpul cu 
muşchi tari lipit de al ei, dorindu-l cu o urgenţă ce nu mai 
lăsa loc de rațiune. 

Când, instinctiv, îşi împinse şoldurile spre ale lui, 
mădularul erect, lung şi tare, se înfipse în scobitura dintre 
coapsele ei. De data aceasta strigă de poftă, de nevoie, de 
o dorinţă ce îi mistuia fiecare celulă a trupului. 

Mâinile lui se închiseră brutal peste sânii ei, 
frământând,  masându-i sfârcurile prin straturile de 
material ale  bluzei şi ale sutienului, potolind şi 
intensificând în acelaşi timp foamea ce îi făcea să se umile, 
întinzându-se după atingerea lui. 

Dintr-odată, Chance îşi smuci capul în spate. 

— Nu-mi vine să cred, bombăni el. Ridicând mâinile, îi 
desfăcu braţele şi o desprinse de el. Arăta chiar mai 
sălbatic decât cu o clipă în urmă, venele groase ieşindu-i în 
evidenţă pe gât. Stai aici, îi ordonă. Nu te mişca niciun 
milimetru. Trebuie să verific avionul. 

Lipsită de căldura lui, de forţa lui, înfrigurată până în 
măduva oaselor, Sunny îşi simţi picioarele cedând încet şi 
se lăsă la pământ. 

Chance mormăia o înjurătură după alta în timp ce 
verifica aparatul, căutând scurgeri de carburant şi alte 
defecţiuni, mai ales că îl aşezase pe sol mai brutal decât ar 
fi fost necesar. Avionul avea un tren de aterizare ranforsat, 
precum şi sisteme de protecţie suplimentare pentru ţevile 


57 


şi rezervorul de carburant, dar un pilot inteligent nu lăsa 
niciun detaliu la voia întâmplării. Trebuia să procedeze ca 
la carte, jucându-şi rolul la perfecţie. 

Nu voia să-şi joace rolul. Voia să o lipească de unul 
dintre acei bolovani mari şi să-i ridice fusta. La naiba! Ce îl 
apucase? În ultimii ani prin braţele lui trecuseră o mulţime 
de femei superbe şi, deşi îşi lăsase corpul să răspundă, 
mintea lui rămăsese întotdeauna detaşată. Sunny Miller nu 
era cea mai frumoasă, nici pe departe; era mai mult 
puştoaică decât zeiţă, cu ochi luminoşi ce duceau cu 
gândul la râs mai degrabă decât la seducţie. Atunci de ce 
era atât de nerăbdător să-i ajungă în chiloţi? 

„De ce“ nu conta, îşi aminti el furios. Dimpotrivă, dorinţa 
pe care i-o inspira fata reprezenta un avantaj, un 
instrument de care să se folosească. Nu avea să fie nevoit 
să mimeze, deci era cu atât mai mic riscul ca ea să intre la 
bănuieli. 

Pericolul intensifica emoţiile, distrugând inhibiţiile. 
Trecuseră împreună printr-o situaţie care le pusese viaţa 
în primejdie, erau singuri şi exista o atracţie fizică 
evidentă între ei. Primele două circumstanţe erau 
rezultatul eforturilor lui, pe când cea de-a treia era un 
bonus. Situaţia nu putea fi mai propice: studiile ştiinţifice 
arătaseră că, dacă un bărbat şi o femeie erau aruncaţi 
laolaltă într-o situaţie periculoasă şi nu se puteau baza 
decât unul pe celălalt, între ei se formau rapid legături atât 
sexuale, cât şi emoţionale. Chance era într-o poziţie 
avantajoasă, ştiind prea bine că avionul nu fusese nicio 
clipă în pericol de a se prăbuşi şi nu se aflau într-o situaţie 
de viaţă şi de moarte. În ciuda temerilor fetei, nu erau 
rătăciţi în pustietate. În clipa în care îi transmitea un 
semnal lui Zane, aveau să fie „salvaţi“ imediat, dar nu 
intenţiona să transmită acel semnal până nu o făcea pe 
Sunny să-i mărturisească adevărul despre tatăl ei. 

Totul era sub control. Nici măcar nu se aflau în Oregon, 
aşa cum îi spusese el, ci în Nevada, într-un canion îngust 
pe care el şi Zane îl aleseseră fiindcă permitea aterizarea 
unui avion, dar nimeni nu-l putea părăsi fără echipamente 


58 


pentru a escalada pereţii de piatră verticali. Erau departe 
de ruta oricărui avion de linie, dezactivase transponderul 
ca nu cumva să emită vreun semnal şi se abătuseră mult 
de la itinerarul stabilit. Nu aveau să fie găsiţi. 

Sunny se afla în întregime sub controlul lui; doar că nu o 
ştia. 

Întunericul îl împiedica să vadă prea multe; oricum, 
dacă ar fi fost ca avionul să sară în aer, acest lucru s-ar fi 
întâmplat deja. Chance se întoarse cu paşi mari la Sunny, 
care stătea aşezată pe pământ, cu genunchii ridicaţi la 
piept şi braţele încolăcite în jurul picioarelor, ţinându-şi 
aproape nenorocita aceea de geantă. 

Se ridică stângace când îl văzu apropiindu-se. 

— E totul în regulă? 

— Da. Nu sunt scurgeri de carburant. 

— Asta e bine. Reuşi să zâmbească. Degeaba ai reuşi să 
repari pompa de carburant dacă nu am mai avea carburant 
în rezervor. 

— Sunny... dacă e o ţeavă înfundată, o pot rezolva. Dacă 
s-a stricat pompa de carburant, nu pot. 

Decise să o informeze de la bun început că era posibil să 
nu poată pleca de acolo în dimineaţa următoare. 

Ea primi vestea în tăcere, frecţionându-şi braţele goale 
ca să alunge răcoarea aerului din deşert. Temperatura se 
prăbuşea vertiginos după apusul soarelui, acesta fiind unul 
dintre motivele pentru care Chance alesese acel loc. Aveau 
să fie nevoiţi să se încălzească reciproc peste noapte 
pentru a supravieţui. 

Se aplecă să ridice geanta, mirându-se din nou de cât 
era de grea, apoi o luă de braţ şi o conduse la avion. 

— Sper că ai o jachetă în bagajul ăsta nenorocit, dacă tot 
l-ai considerat atât de important încât să-ţi rişti viaţa 
pentru el. 

— Un pulover, spuse ea distrată, ridicând ochii spre 
cerul limpede, presărat cu stele. Din ambele părţi se 
înălţau ameninţători pereţii negri ai canionului, amintindu- 
i că se aflau într-o prăpastie teribil de adâncă. Se scutură, 
ca pentru a-şi forţa gândurile să se întoarcă la chestiunea 


59 


cea mai presantă, şi adăugă: Vom fi bine. Am nişte 
mâncare şi... 

— Mâncare? Ai mâncare acolo? 

— Doar câteva chestii pentru urgente. 

Dintre toate lucrurile la care se aşteptase, mâncarea era 
ultima pe listă. La naiba, mâncarea nici măcar nu era pe 
listă. Ce motive ar fi avut o femeie pornită la drum pentru 
doar o zi şi o noapte să-şi pună mâncare în valiză? 

Când ajunseră la avion, Chance îi puse geanta pe 
pământ. 

— Stai să-mi iau câteva lucruri, apoi vom găsi un loc 
unde să ne facem tabăra peste noapte. Mai încape ceva 
acolo, sau e plin? 

— E plin, spuse ea hotărâtă. 

La drept vorbind, nu se aşteptase nici el să o deschidă 
cu atâta uşurinţă. Chance ridică din umeri şi îşi scoase 
propria geantă de voiaj, plină cu lucrurile pe care şi le-ar fi 
luat în mod normal un bărbat pe un zbor charter: obiecte 
de toaletă, un rând de haine. Geanta nu era importantă, 
însă ar fi părut ciudat dacă n-ar fi luat-o cu el. 

— De ce nu putem înnopta aici? vru ea să ştie. 

— Suntem în albia unui pârâu. E secată acum, dar dacă 
plouă undeva în munţi, am fi prinşi de torent. 

Chance luă o lanternă, pătura şi un pistol din buzunarul 
uşii de pe partea pilotului. Vâri arma la curea şi acoperi 
umerii lui Sunny cu pătura. 

— Am nişte apă, anunţă el, scoțând o sticlă de plastic 
pentru lapte pe care o reumpluse cu apă. Va fi de ajuns 
pentru noaptea asta. 

Apa fusese elementul cel mai greu de găsit. El şi Zane 
identificaseră mai multe canioane fără ieşire în care ar fi 
putut ateriza cu avionul, dar acesta era singurul care avea 
apă. Sursa nu era prea bogată, doar un firicel subţire 
scurgându-se din stânca de la capătul opus al prăpastiei, 
dar era suficientă. Avea să „descopere“ izvorul în ziua 
următoare. li întinse lanterna lui Sunny şi, ridicând ambele 
genţi, îi ceru s-o ia înainte. 

Solul canionului urca înclinat într-o parte; albia pârâului 


60 


era singura fâşie de pământ neted. Terenul era accidentat, 
iar Sunny îşi croi cu atenţie drum peste pietre şi făgaşe, 
având grijă să proiecteze lumina astfel încât să vadă şi el 
pe unde călca. 

La naiba, îşi spuse Chance, mai bine s-ar fi plâns, cel 
puţin o idee, sau s-ar fi supărat. Şi-ar fi dorit să nu fie atât 
de simpatică. Majoritatea oamenilor ar fi fost pe jumătate 
isterici, punând întrebări fără sfârşit despre şansele lor de 
a fi salvaţi dacă nu reuşea să repare avionul. Nu şi Sunny. 
Ea înfrunta situaţia, exact aşa cum făcuse şi la aeroport, cu 
un minim de agitaţie. Fără urmă de agitaţie, de fapt; îşi 
muşcase buza până la sânge pentru a nu-i distrage atenţia 
cât timp adusese avionul la sol. 

Canionul era atât de îngust, încât nu le luă mult timp să 
ajungă la peretele vertical. Chance alese o bucată destul 
de plată de pământ nisipos, cu o grămadă de bolovani 
uriaşi ce formau un semicerc aproximativ. 

— Asta o să ne asigure o oarecare protecţie în faţa 
vântului la noapte. 

— Cum rămâne cu şerpii? întrebă ea, studiind bolovanii. 

— Sunt o posibilitate. Ți-e frică de ei? 

Oare găsise o slăbiciune de care să se poată folosi 
pentru a o face să se apropie de el? 

— Doar de cei cu două picioare. Se uită în jur ca pentru 
a evalua situaţia, apoi schiţă un gest vag de îndreptare a 
umerilor. Fusese o mişcare măruntă, una pe care Chance 
nu ar fi observat-o dacă nu ar fi studiat-o atât de atent. Pe 
un ton aproape vesel, Sunny zise: Hai să ne instalăm 
tabăra şi să mâncăm ceva. Mi-e foame. 

Se lăsă pe vine lângă geanta ei şi formă combinaţia 
cifrului. Cu un ţăcănit discret lacătul se deschise, iar 
Sunny trase fermoarul. 

Chance, puţin surprins că avea să afle atât de uşor ce se 
afla în geanta aceea, se lăsă pe vine lângă ea. 

— Ce ai? Batoane de ciocolată? 

— Nimic atât de gustos, chicoti ea. Chance îi luă 
lanterna din mână şi proiectă lumina în geantă în timp ce 
Sunny începu să scoată diverse obiecte. Conţinutul era 


61 


împachetat la fel de minuţios ca eşantioanele unui agent 
de vânzări şi nu minţise când spusese că nu mai avea loc 
pentru nimic altceva. Puse o pungă de plastic sigilată pe 
pământ şi anunţă: Uite. Batoane proteice. li aruncă o 
privire piezişă. Au exact gustul la care te aştepţi de la un 
baton proteic, dar sunt concentrate. Câte un baton pe zi ne 
va asigura necesarul vital. Am douăsprezece bucăţi. 

Următorul obiect se dovedi a fi un telefon mobil 
minuscul. Sunny se zgâi la el preţ de o clipă, apoi ridică 
spre Chance o privire în care licărea o speranţă fragilă în 
timp ce apăsa pe butonul de pornire. Nu aveau semnal 
acolo, dar o lăsă să încerce, simțind o vagă strângere de 
inimă la gândul dezamăgirii pe care urma s-o simtă. 

Umerii ei se prăbuşiră. 

— Nimic, oftă ea stingând telefonul. Fără un alt cuvânt, 
continuă să despacheteze. Următorul obiect fu o cutie de 
plastic albă cu o cruce roşie pe capac. Incepu să enumere, 
pe măsură ce le scotea din geantă: Trusa de prim-ajutor. 
Tablete pentru purificarea apei. Câteva sticle de apă, alte 
câteva de suc de portocale. Bastonașe luminoase. 
Chibrituri. Fixativ, deodorant, pastă de dinţi, şerveţele 
umede, perie de păr, ondulator, uscător, două folii 
termoizolante şi - făcu o pauză când ajunse la fundul genţii 
şi începu să tragă afară ceva mai mare decât restul 
obiectelor - şi un cort. 


62 


capitolul 5 


Un cort? Lui Chance nu-i venea să creadă. Era genul 
conceput pentru supraviețuirea în situaţii critice, un obiect 
de păstrat în adăposturile subterane în caz de război sau 
dezastru natural. În mod clar, persoana care îl includea în 
bagajul său era pregătită să petreacă mult timp în 
sălbăticie. 

— E mic, spuse ea pe un ton de scuză. E pentru o 
singură persoană, dar trebuia să fie destul de uşor ca să-l 
pot căra. 

De ce şi-ar fi luat cu ea un cort, când se aşteptase să 
petreacă doar o noapte la Seattle - într-un hotel - apoi să 
se întoarcă la Atlanta? De ce ar fi vrut să care peste tot o 
geantă atât de grea când ar fi putut s-o predea la cală? 
Evident, voia s-o aibă tot timpul la îndemână, dar Chance 
încă nu înţelegea motivul. Ceva nu se potrivea. 

Tăcerea lui o puse în gardă. Sunny îmbrăcă un pulover şi 
o pereche de şosete, apoi îndesă hainele de schimb şi 
obiectele de îngrijire personală înapoi în geantă. Gândurile 
îi goneau prin minte. Era în expresia lui Chance o duritate 
pe care nu o observase până atunci. Îşi aminti cu câtă 
uşurinţă îl prinsese pe hoţ la aeroport, dând dovadă de o 
agilitate şi o tehnică uimitoare. După toate probabilitățile, 
tipul cu care urma să petreacă noaptea în mijlocul 
pustietăţii nu era un simplu pilot de avion charter. 

Se simţise atrasă de el încă din prima clipă în care îl 
văzuse, dar asta nu-i diminua vigilenţa. Era obişnuită să 
ducă o viaţă periculoasă, însă acum avea de-a face cu un 
gen diferit de primejdie şi nu ştia sub ce formă urma să se 
manifeste. Poate că tipul era pur şi simplu foarte capabil 
să se descurce pe cont propriu. Sau poate că era plătit de 
tatăl ei. Gândul o înfioră şi mai tare, valul de frig 
pătrunzând-o până în măduva oaselor înainte ca bunul-simţ 


63 


să îşi spună din nou cuvântul. Nu, era absolut imposibil ca 
tatăl ei să fi organizat tot ceea ce se întâmplase în acea zi, 
imposibil să fi ştiut că avea să se afle la aeroportul din Salt 
Lake City. Faptul că ajunsese acolo fusese pur ghinion, 
consecinţa unui orar de zbor dat peste cap. Nici măcar ea 
nu ştiuse că avea să ajungă la Salt Lake City. Dacă la 
mijloc ar fi fost mâna bătrânului, el ar fi încercat să o 
înşface fie la Atlanta, fie la Seattle. 

Când mintea i se eliberă de panica mută, îşi aminti cum 
o luase Chance pe sus ca s-o îndepărteze de avion, cum îi 
drapase pătura în jurul umerilor, cât de politicos fusese la 
aeroport. Era un bărbat puternic, obişnuit să comande şi 
să-şi asume riscuri. „Pregătire militară“, îşi dădu ea 
seama. Cum de îi scăpase până atunci? Viaţa ei şi cea a 
Margretei depindeau de cât de bine reuşea să descifreze 
oamenii, de cât era de pregătită, de atentă. In acest caz, 
intensitatea atracției faţă de Chance şi constatarea că era 
la rândul lui interesat o destabilizaseră în aşa măsură, 
încât nu mai gândise raţional. 

— Ce-i cu toate astea? întrebă el încet, lăsându-se pe 
vine lângă ea şi arătând spre cort. Şi să nu-mi spui că 
aveai de gând să campezi în holul hotelului. 

Sunny nu se putu abţine. Gândul de a-şi monta cortul în 
holul unui hotel era atât de caraghios, încât izbucni în râs. 
Capacitatea ei de a vedea partea amuzantă a lucrurilor 
fusese secretul care o ferise de nebunie în toţi aceşti ani. 

O mână mare îi cuprinse blând ceafa. 

— Sunny, rosti el pe un ton de avertizare. Spune-mi. 

Ea clătină din cap, continuând să zâmbească. 

— Suntem izolaţi aici în noaptea asta, dar în esenţă 
suntem străini. După ce scăpăm de aici nu ne vom mai 
vedea niciodată, deci nu are niciun rost să ne descărcăm 
sufletul unul în faţa celuilalt. Tu păstrează-ţi secretele tale, 
iar eu le voi păstra pe ale mele. 

Lumina lanternei îi făcea şi mai tăioase unghiurile feţei. 
Chance lăsă să-i scape o răsuflare prelungă, exasperată. 

— În regulă. Nu ştiu de ce mai contează, oricum. Dacă 
nu reuşesc să repar avionul, vom rămâne aici pentru foarte 


64 


mult timp, iar motivul pentru care ai acest cort va fi 
irelevant. 

Ea îi studie chipul, încercând să-i descifreze expresia 
impasibilă. 

— Asta nu mă linişteşte. 

— E purul adevăr. 

— Când se va descoperi că nu am ajuns la Seattle, vor 
începe să ne caute. Patrula Aviației Civile, probabil. 
Aparatul nu are un transponder? 

— Ne aflăm într-un canion. 

Nu mai trebui să adauge nimic. Orice semnal, cu 
excepţia unuia emis pe verticală, ar fi fost blocat de pereţii 
canionului. Ingustimea prăpastiei limita şi mai mult 
şansele ca semnalul să fie recepționat de cineva. 

— Fir-ar să fie, răbufni ea. 

De data aceasta el fu cel care râse. Îşi luă mâna de pe 
gâtul ei şi se ridică în picioare. 

— Asta e tot ce ai mai rău de spus? 

— Suntem în viaţă. Deznodământul e atât de fericit, 
având în vedere ce ar fi putut să se întâmple, încât, prin 
comparaţie, petrecerea câtorva zile în pustietatea asta nu 
merită mai mult decât „fir-ar să fie“. S-ar putea să reuşeşti 
să repari avionul. Nu are niciun rost să irosim cuvintele 
urâte până nu ştim mai multe. 

Chance se aplecă şi o ajută să se ridice. 

— Dacă nu dau de capăt avariei, am să te învăţ nişte 
înjurături noi. Deocamdată, hai să montăm cortul ăsta 
înainte să scadă şi mai mult temperatura. 

— Ce-ar fi să facem un foc? 

— O să căutăm lemne mâine, dacă vom avea nevoie. În 
noaptea astea ne putem descurca fără foc. În plus, nu 
vreau să irosesc bateriile lanternei. Dacă o să rămânem 
aici mai mult timp, vom avea nevoie de lanternă. 

— Am eu bastonaşele luminoase. 

— Le vom economisi şi pe alea. Pentru orice 
eventualitate. 

Montară cortul împreună. S-ar fi descurcat şi singură; 
fusese gândit să poată fi instalat de o singură persoană, iar 


65 


ea exersase tehnica acasă, dar cu ajutorul lui Chance 
termină în câteva minute. Le luă mai mult să dea la o parte 
pietrele pentru a avea o suprafaţă netedă dedesubt, dar 
asta nu însemna că aveau să-şi petreacă noaptea într-un 
pat confortabil. 

La final, Sunny studie cortul cu un aer sceptic. Era 
suficient de lung pentru Chance, dar... Măsură din priviri 
lăţimea umerilor lui, apoi lăţimea cortului. Trebuia să 
doarmă întinsă pe o parte, dacă nu se culca peste el. 

Valul de fierbinţeală ce o inundă brusc îi arătă clar care 
ar fi fost opţiunea preferată de trupul ei. Inima ei îşi 
acceleră uşor bătăile, anticipând intimitatea forțată, 
plăcerea de a sta lipită de corpul lui puternic şi cald, poate 
chiar de a dormi în braţele lui. 

Spre lauda lui, Chance se abţinu de la comentarii cu 
subînţeles, deşi, când privise cortul, probabil ajunsese la 
aceeaşi concluzie. În schimb se aplecă să ia punga de 
batoane proteice şi spuse încântat: 

— Ştiam eu că ai să iei cina cu mine în seara asta. 

Ea începu să râdă din nou, fermecată atât de tactul lui, 
cât şi de simţul umorului. Îşi dădu seama că se îndrăgostea 
de el cu fiecare clipă care trecea. 

Ar fi trebuit să fie alarmată, dar nu era. Desigur, 
vulnerabilitatea emoţională era nedorită, însă trecuseră 
împreună printr-un eveniment înspăimântător şi avea 
nevoie de o ancoră sufletească în momentul acela. Până 
acum nu descoperise la el absolut nimic care să nu-i placă. 
Chiar şi acea vagă impresie de pericol pe care i-o stârnea 
avea un aspect pozitiv: într-o astfel de situaţie, un bărbat 
dur reprezenta un avantaj, nu o problemă. 

Îşi permise să savureze acel sentiment cu care nu era 
obişnuită cât timp ronţăiră câte un baton de proteine - 
comestibil, dar nicidecum gustos - şi băură puţină apă. 
Apoi puseră totul, în afară de cele două folii izoterme, 
înapoi în geantă, pentru a-şi proteja proviziile de şerpi, 
insecte şi alţi prădători. 

Nu aveau motive să se teamă de urşi, nu în acel ţinut 
deşertic, însă coioţii erau o posibilitate. Geanta ei era, 


66 


teoretic, indestructibilă; dacă apărea vreun coiot, avea să 
afle dacă această calitate se confirma, căci în cort nu era 
destul spaţiu cât să încapă şi ei, şi geanta. 

Chance se uită la cadranul luminos al ceasului. 

— E încă devreme, dar ar trebui să intrăm în cort pentru 
a ne păstra căldura corporală, în loc să ardem calorii aici. 
Pătura asta o întind pe jos, iar cele două folii ale tale le 
vom folosi ca să ne învelim. 

Pentru prima dată, Sunny îşi dădu seama că el era în 
tricou. 

— Nu ar trebui să-ţi iei jacheta din avion? 

— E prea voluminoasă. În plus, eu nu simt frigul la fel de 
tare ca tine. Mă descurc fără ea. 

Se aşeză şi îşi scoase bocancii, îi aruncă în cort, apoi se 
târî înăuntru cu pătura. Sunny se descălţă şi ea, bucuroasă 
că avea şosetele care să-i ţină de cald la picioare. 

— În regulă, vino, o chemă el. Cu picioarele înainte. 

Sunny îi dădu pantofii, apoi se aşeză şi intră în cort cu 
picioarele înainte. Chance era întins pe o parte, ceea ce îi 
lăsă spaţiu de manevră, dar tot era greu să nu 
mototolească pătura în timp ce îşi croia drum înăuntru. El 
trase fermoarul cortului, apoi îşi scoase pistolul de la curea 
şi îl puse lângă cap. Sunny studie pistolul automat mare şi 
negru; nu era expertă în arme de foc, dar ştia că era unul 
dintre cele de calibru mai mare, fie de 0.45, fie de 9 mm. 
Le încercase, însă erau prea grele ca să le poată mânui cu 
uşurinţă, prin urmare optase pentru unul de calibru mai 
MIC. 

Chance  despăturise deja foliile de protecţie şi le 
pregătise pentru a fi trase peste ei. Sunny îi simţea deja 
căldura corpului în acel spaţiu restrâns, deci nu avea 
nevoie de folie încă, dar, odată cu scăderea temperaturii, 
izolarea avea să fie absolut necesară. 

Se foiră amândoi, încercând să găsească o poziţie 
comodă. Fiindcă Chance era atât de mare, Sunny vru să-i 
lase cât mai mult loc posibil. Se întoarse pe o parte şi îşi 
strânse braţul sub cap, dar tot se loveau şi se frecau unul 
de celălalt. 


67 


— Gata? întrebă el. 

— Gata. 

Chance stinse lanterna. Întunericul era deplin, ca şi cum 
s-ar fi aflat în adâncurile unei peşteri. 

— Slavă Domnului că nu sufăr de claustrofobie, spuse 
ea, inspirând adânc. 

Parfumul lui îi umplu plămânii, cald şi... diferit, nu o 
aromă de mosc, nu tocmai, ci un miros aspru, viril. 

— Gândeşte-te pur şi simplu că eşti în siguranţă, îi 
murmură el. Întunericul îţi poate da senzaţia de securitate. 

Avea dreptate, se gândi ea. Pentru prima dată în viaţă 
era sigură că nimeni în afară de el nu ştia unde se afla. Nu 
era nevoită să verifice yalele, să caute o ieşire alternativă 
sau să doarmă atât de iepureşte, încât uneori se trezea la 
fel de obosită ca la culcare. Nu trebuia să-şi facă griji că 
fusese urmărită, că îi erau înregistrate convorbirile 
telefonice sau pentru oricare dintre celelalte lucruri care s- 
ar fi putut întâmpla. Îşi făcea într-adevăr griji pentru 
Margreta, dar trebuia să gândească pozitiv. A doua zi 
Chance avea să descopere că problema fusese o ţeavă 
înfundată, urma să o rezolve şi aveau să-şi încheie 
călătoria. Urma să ajungă prea târziu pentru a mai duce 
coletul la Seattle, dar ţinând cont de faptul că aterizaseră 
teferi în loc să se prăbuşească, nu prea îi păsa de colet. 
Deznodământul acelei zile ar fi putut fi cu mult mai rău, 
prin urmare nu putea decât să mulţumească sorții pentru 
că erau întregi şi se bucurau de un confort relativ - 
„relativ“ fiind cuvântul cheie, îşi spuse, căutându-şi o 
poziţie mai bună. Pământul era tare ca piatra, ceea ce era 
normal pentru solul stâncos acoperit cu un strat subţire de 
praf. 

Se simţi brusc extenuată. Evenimentele acelei zile - 
zborul lung şi legăturile date peste cap, lipsa hranei, 
stresul de a fi fost tâlhărită, apoi tensiunea aproape 
insuportabilă a acelor ultime minute în avion - îşi spuseră 
în sfârşit cuvântul. Căscă şi încercă din nou, inconştient, să 
îşi găsească o poziţie comodă, întorcându-se pentru a-şi 
sprijini capul pe celălalt braţ. Cotul i se lovi de ceva foarte 


68 


solid, iar Chance gemu. 

— Îmi cer scuze, murmură ea. Se mai foi puţin, lovindu-l 
fără să vrea cu genunchiul. E atât de înghesuit, încât s-ar 
putea să fiu nevoită să dorm deasupra. 

Auzi cuvintele şi îşi dădu seama şocată că le rostise cu 
voce tare. Deschise gura să se corecteze, însă el i-o luă 
înainte: 

— Sau aş putea eu să stau deasupra. 

Răsuflarea i se opri în gât şi nu mai reuşi să scape. 
Vocea lui profundă păru să răsune cu ecou în beznă, 
acaparându-i mintea. Brusc deveni conştientă de fiecare 
centimetru din corpul lui, de promisiunea senzuală din 
tonul lui. Sărutul - sărutul ar fi putut să-l ignore, 
considerându-l o simplă reacţie; pe bună dreptate se 
spunea că pericolul era un bun afrodiziac. Dar acum nu 
mai era vorba de o reacţie, ci de o dorinţă caldă, plină de 
curiozitate. 

— Am auzit un „nu“? 

Plămânii ei reîncepură să funcţioneze, aşa că trase 
şuierat aer în piept. 

— N-am spus nimic. 

— Tocmai asta e şi ideea. Presupun că nu mi-e dat să am 
noroc în noaptea asta. 

Simţindu-se mai sigură pe ea graţie glumelor lui, 
replică: 

— Presupun că nu. Ţi-ai folosit deja porţia de noroc pe 
ziua de azi. 

— Am să încerc din nou mâine. Cum ea îşi înăbuşi un 
hohot de râs, Chance se interesă: Chicotul ăla înseamnă că 
nu te-am speriat? 

Ar fi trebuit să fie speriată, sau cel puţin circumspectă, 
dar tentaţia era prea puternică. 

— Nu, nu sunt speriată. 

— Bun. Chance căscă. Atunci ce-ar fi să-ţi dai jos 
puloverul şi să mă laşi să-l folosesc drept pernă, iar tu poţi 
să dormi pe umărul meu. Va fi mai confortabil pentru 
amândoi. 

Bunul-simţ îi spunea că avea dreptate. Bunul-simţ îi 


69 


spunea şi că se băga singură în bucluc dacă dormea în 
braţele lui. Avea încredere în el că se putea stăpâni, dar nu 
era la fel de sigură în ceea ce o privea pe ea însăşi. Chance 
era sexy, cu accent pe SEX. 

O făcea să râdă. Era puternic şi capabil, cu o vagă notă 
de periculozitate. Ce altceva şi-ar mai fi putut dori o 
femeie? 

Acesta era probabil cel mai periculos lucru la el, faptul 
că o făcea să-l dorească. Le rezistase uşor altor bărbaţi, 
întorcându-le spatele fără o privire peste umăr sau fără o 
clipă de regret. Chance o făcea să tânjească după toate 
lucrurile pe care şi le refuzase, o făcea să-şi conştientizeze 
solitudinea. 

— Ai încredere că o să fiu cuminte? îl întrebă, doar pe 
jumătate în glumă. Nu am vrut să spun chestia aia despre 
statul deasupra. Eram pe jumătate adormită şi mi-a scăpat 
pur şi simplu. 

— Cred că mă descurc dacă se întâmplă să te agiţi. În 
primul rând, vei adormi buştean imediat ce te opreşti din 
vorbit. 

— Ştiu, zise ea căscând. Mă prăbuşesc ca un bolovan, 
dacă îmi scuzi exprimarea. 

— Nu ne-am prăbuşit, am aterizat. Haide, dă-ţi jos 
puloverul, apoi poţi dormi. 

Nu avea loc să se ridice complet în capul oaselor, prin 
urmare o ajută el să se dezbrace. Chance făcu puloverul 
sul şi şi-l puse sub cap, apoi, cu multă blândeţe, ca şi cum 
i-ar fi fost teamă să nu o înspăimânte, o trase lângă el. 

O cuprinse cu braţul drept, iar ea se cuibări strâns, 
punându-şi capul în scobitura umărului lui. 

Poziţia era surprinzător de confortabilă şi liniştitoare. Îşi 
întinse braţul peste pieptul lui, căci nu părea să fie niciun 
alt loc unde să-l pună. Ei bine, ar fi fost alte locuri, dar 
niciunul care să pară la fel de sigur. În plus, îi plăcea să-i 
simtă bătăile inimii sub palmă. Acel bubuit puternic şi 
uniform îi satisfăcea un instinct primitiv, dorinţa de a nu fi 
singură în noapte. 

— Stai bine? o întrebă el pe un ton grav. 


70 


— Îhî. 

Chance întinse mâna stângă după o folie şi o acoperi pe 
Sunny până la umeri. Învăluită în căldură şi întuneric, 
tânăra femeie se abandonă plăcerii pure de a fi culcată la 
pieptul lui. O dorinţă somnoroasă vibra în ea foarte 
aproape de suprafaţă, încălzind-o, înmuind-o. Sânii ei, 
apăsaţi pe coastele lui, se contractară de plăcere, iar 
tensiunea din sfârcuri îi spuse că se întăriseră. Oare le 
simţea şi Chance? se întrebă. Ar fi vrut să se frece de el ca 
o pisică, intensificând senzaţia, dar rămase perfect 
nemişcată şi se mulţumi să-i asculte bătăile inimii. 

O atinsese pe sâni când o sărutase. Voia să simtă acea 
atingere din nou, să-i simtă mâinile pe pielea ei dezgolită. 
ÎI dorea, îşi dorea atingerea lui şi gustul lui şi să îl simtă în 
ea. Forţa acelei pasiuni fizice era atât de intensă, încât 
senzaţia de gol lăuntric se transformă efectiv în durere. 

„Dacă nu scăpăm de aici mâine, voi ajunge sub el înainte 
ca soarele să apună din nou“, îşi spuse chiar înainte de a 
adormi. 


Sunny era obişnuită să se trezească imediat când o 
deranja ceva; odată, motorul unei maşini aflate în stradă 
dăduse un rateu, iar ea îşi înşfăcase pistolul de sub pernă 
şi se rostogolise din pat înainte ca sunetul să se fi risipit cu 
totul. Învăţase să tragă un pui de somn la comandă, fiindcă 
era foarte posibil ca în momentul următor să fie nevoită să 
fugă pentru a-şi salva viaţa. Putea număra pe degetele de 
la o singură mână nopţile în care dormise liniştit până 
dimineaţă. 

Acum însă, când se trezi în braţele lui Chance, îşi dădu 
seama că dormise toată noaptea, că prezenţa lui nu numai 
că nu o deranjase, ci fusese chiar liniştitoare. Era în 
siguranţă, mai mult, îi era cald şi bine şi se simţea nespus 
de relaxată. Mâna lui o mângâia încet pe spate, şi acesta 
fusese lucrul care o trezise. 

Fusta i se ridicase în timpul nopţii, desigur, şi stătea 
răsucită deasupra genunchilor. Picioarele li se împletiseră, 
astfel că îi simţea materialul aspru al blugilor pe interiorul 


71 


coapsei. Nu era complet întinsă peste el, dar nici mult nu 
mai lipsea. Capul îi era sprijinit pe pieptul lui, în loc de 
umăr, bătaia uniformă a inimii lui răsunându-i sub ureche. 

— Bună dimineaţă, spuse el, cu vocea încă răguşită de 
somn. 

— Bună dimineaţa. 

Nu voia să se ridice de acolo, îşi dădu ea seama, deşi 
ştia că ar fi trebuit să o facă. Se iviseră deja zorile; razele 
dimineţii se strecurau prin materialul maro al cortului, 
scăldându-i într-o lumină aurie. 

Chance ar fi trebuit să se apuce de lucru la pompa de 
carburant, ca să poată să decoleze şi să ia legătura cu un 
turn de control cât mai curând posibil. Ştia ce ar fi trebuit 
să facă, dar preferă să rămână întinsă, savurând 
momentul. 

El îi ridică o şuviţă de păr şi o privi cum aluneca înapoi. 

— Aş putea să mă obişnuiesc cu asta. 

— Ai mai dormit şi altă dată cu o femeie. 

— Nu am mai dormit niciodată cu tine. 

Ar fi vrut să întrebe în ce fel era ea diferită, dar era mai 
bine să nu ştie. Nu putea să iasă nimic din această atracţie 
ce se intensifica rapid, căci nu avea s-o permită. Trebuia să 
creadă că Chance putea repara avionul, că peste doar 
câteva ore urmau să se despartă pentru totdeauna. Acest 
gând îi dădu forţa să se desprindă din îmbrăţişarea lui, să- 
şi dea părul la o parte de pe faţă şi să deschidă fermoarul 
cortului. 

Aerul răcoros al dimineţii se năpusti în micul lor cocon. 

— Uau, exclamă ea, ignorându-i ultimul comentariu. Ar 
merge nişte cafea fierbinte, nu-i aşa? Presupun că nu ai un 
borcan de nes în avion? 

— Vrei să spui că nu ai cafea în geanta pentru 
supravieţuire? 

— Nu, am doar apă, zise ea, refuzând să accepte 
provocarea. 

Se târî afară din cort, iar el îi întinse pantofii şi 
puloverul prin deschizătură. Se grăbi să se îmbrace, 
bucuroasă că îşi luase o jachetă de lână în locul uneia 


72 


uşoare de vară. 

Apoi ieşiră bocancii lui Chance, urmaţi de el însuşi. Se 
aşeză pe pământ să se încalţe. 

— La naiba, ce frig e! Mă duc să-mi iau jacheta din 
avion. Tot acolo o să-mi rezolv şi treburile. Tu du-te pe 
partea cealaltă a bolovanilor ăstora. Nu cred că şerpii s-au 
trezit atât de devreme, dar fii cu ochii în patru. 

Sunny scoase câteva şerveţele din buzunarul fustei şi 
merse în spatele bolovanilor. Peste zece minute, odată cele 
necesare rezolvate, se şterse pe faţă şi pe mâini cu un 
şerveţel umed, apoi se spălă pe dinţi şi îşi perie părul. 
Simţindu-se în sfârşit capabilă să înfrunte lumea, zăbovi o 
clipă să studieze canionul care le salvase viaţa. 

Se aflau într-o despicătură cu lăţimea de maximum 
cincizeci de metri, iar albia pârâului era la propriu 
singurul loc în care ar fi putut ateriza în siguranţă. Imediat 
după locul în care se găsea avionul, prăpastia cotea brusc 
spre stânga, deci habar nu avea cât era de lungă. Solul 
acoperit de pietre şi tufişuri pitice era brăzdat de rigole 
adânci acolo unde ploaia se revărsase în torente de pe 
pereţii abrupți şi se scursese spre pârâu. 

În pământul şi pietrele canionului se regăseau toate 
nuanțele de roşu, de la ruginiu până la vermillon şi un roz 
nisipos. Tufişurile nu erau de un verde luxuriant; culoarea 
era palidă, ca şi cum ar fi fost ştearsă de soare. Unele erau 
argintii, o nuanţă intensă în contrast cu tonurile 
monocromatice ale solului. 

Ei doi păreau a fi singurele fiinţe vii din locul acela. Nu 
se auzea nicio pasăre ciripind, nicio insectă foşnind. 

Fără îndoială, exista o faună măruntă de genul 
şopârlelor şi şerpilor, ceea ce însemna că aveau ce să 
mănânce, dar în acel moment solitudinea lor era aproape 
copleşitoare. Văzând că Chance se apucase deja de treabă, 
îşi îndesă mâinile reci în buzunarele puloverului şi se 
apropie de el. 

— Nu vrei să mănânci ceva? 

— Prefer să amân micul dejun până mă lămuresc aici. 
Nu te supăra, dar nu vreau să mai mănânc un baton de 


73 


proteine decât dacă chiar nu am încotro, zise el cu un 
rânjet. 

— Şi dacă reuşim să decolăm de aici, te gândeşti că mai 
poţi aştepta până ajungem la un aeroport. 

— Exact. 

— Nici eu nu am mâncat, îi mărturisi ea. 

Chance verifica ţevile de carburant, cu faţa încremenită 
în acea expresie concentrată pe care o aveau bărbaţii când 
se ocupau de mecanică. Sunny se simţea inutilă; ar fi putut 
să-l ajute dacă ar fi lucrat la o maşină, dar nu ştia nimic 
despre avioane. 

— Pot să te ajut cu ceva? îl întrebă în cele din urmă. 

— Nu, trebuie pur şi simplu să dezmembrez conductele 
de carburant şi să verific dacă sunt înfundate. 

Sunny mai aşteptă câteva minute, dar, cum procesul era 
teribil de plictisitor, începu să-şi piardă răbdarea. 

— Cred că am să fac o plimbare, aş dori să explorez 
împrejurimile. 

— Stai suficient de aproape să te aud dacă ţipi, spuse el 
absent. 

Dimineaţa, deşi încă răcoroasă, se făcea tot mai caldă cu 
fiecare clipă, aerul uscat al deşertului fiind încins de soare. 
Sunny avea grijă la fiecare pas, căci o gleznă sucită ar fi 
putut însemna diferenţa dintre viaţă şi moarte dacă era 
pusă în situaţia de a alerga. 

Intr-o bună zi, o entorsă nu avea să mai fie decât un 
simplu deranj, nimic mai mult, îşi spuse. Într-o bună zi 
avea să fie liberă. 

Ridică privirea spre cerul senin şi inspiră aerul curat şi 
tare. Străduindu-se să-şi păstreze capacitatea de a se 
bucura de viaţă, învățase să se bizuie pe simţul umorului 
pentru a nu-şi pierde minţile. Margreta nu se descurca nici 
pe departe la fel de bine, dar ea suferea de o boală de 
inimă care, deşi putea fi controlată cu medicamente, îi 
impunea unele precauţii. Era absolut necesar ca 
ascunzătoarea ei să nu fie descoperită, căci Margreta nu 
avea talentul lui Sunny de a dispărea pur şi simplu fără 
urmă. Trebuia să-şi completeze cu regularitate stocul de 


74 


medicamente, ceea ce însemna că era obligată să-şi 
viziteze periodic medicul pentru a obţine o nouă reţetă. 
Dacă ar fi fost nevoită să îşi găsească alt doctor, ar fi 
trebuit să-şi refacă întâi analizele, ceea ce implica nişte 
costuri importante. 

Din aceste motive, nu se mai văzuseră de mult. Era mai 
puţin riscant să nu stea împreună, în caz că cineva căuta 
două surori. Sunny nu avea nici măcar numărul ei de 
telefon. Margreta o suna pe mobil, o dată pe săptămână la 
o oră prestabilită, întotdeauna de la altă cabină publică. 
Astfel, dacă Sunny ar fi fost capturată, nu deţinea nicio 
informaţie pe care răpitorii ei să i-o poată smulge, nici 
măcar cu droguri. 

Mai erau patru zile până la următorul apel. Dacă nu 
răspundea la telefon, sau dacă Margreta nu suna, fiecare 
trebuia să presupună că cealaltă fusese prinsă. Dacă 
Sunny nu răspundea la telefon, Margreta avea să-şi 
părăsească  ascunzătoarea imediat, fiindcă, pe baza 
evidenţei apelurilor, ar fi putut fi localizată cu uşurinţă. 
Sunny nici măcar nu se putea gândi la urmări; era posibil 
ca Margreta, în ghearele durerii şi ale furiei, să renunţe la 
orice prudenţă pentru a căuta să se răzbune. 

Patru zile. Trebuia neapărat ca problema să fie o 
conductă înfundată. Neapărat. 


75 


capitolul 6 


Sunny luă în serios avertismentul şi nu se aventură prea 
departe. La drept vorbind nu prea avea ce să privească, 
doar pietriş, bolovani, tufe răzlețe şi pereţii aceia verticali. 
Deşertul avea o frumuseţe sălbatică şi solitară, însă i-ar fi 
plăcut mai mult dacă n-ar fi fost prizonieră în el. Când 
ploaia umplea albia pârâului, acel petic de pământ 
probabil exploda de culoare, dar cât de des ploua acolo? O 
dată pe an? 

Pe măsură ce crescu temperatura începură să apară şi 
reptilele. Văzu o şopârlă maro ţâşnind într-o crăpătură 
când se apropie ea. O pasăre pe care nu o recunoscu se 
năpusti din aer după o insectă gustoasă, apoi îşi luă din 
nou zborul spre libertate. Cei peste treizeci de metri 
adâncime nu însemnau nimic pentru pasăre, în timp ce lui 
Sunny i-ar fi fost imposibil să escaladeze pereţii abrupți. 

Incepu să i se facă foame, iar când aruncă o privire la 
ceas văzu că se plimbase mai bine de o oră. De ce dura 
atât reparația? Dacă ar fi existat un blocaj pe undeva pe 
conducte, Chance ar fi trebuit să-l identifice deja. 

Porni înapoi spre avion. Îl văzu pe Chance lucrând în 
continuare, ceea ce însemna că probabil nu găsise nimic. 
Işi alungă fiorul îngheţat de teamă, gândindu-se că nu avea 
rost să anticipeze problemele. Avea să le înfrunte pe 
măsură ce apăreau, iar dacă Chance nu reuşea să repare 
motorul, urmau să caute o altă cale de a scăpa din canion. 
Nu explorase prea departe; poate că celălalt capăt era 
deschis şi puteau pleca pur şi simplu pe jos. Nu ştia cât de 
departe se aflau de cel mai apropiat orăşel, dar era 
dispusă la efort. Orice era mai bine decât să aştepte cu 
mâinile în sân. 

Când se apropie de el, Chance ridică o mână pentru a 
arăta că o văzuse, apoi îşi îndreptă din nou atenţia asupra 


76 


motorului. Sunny îşi lăsă privirea să zăbovească, admirând 
felul în care tricoul i se mula pe muşchii spatelui şi ai 
umerilor. Nici blugii nu-i veneau rău, reflectă ea, 
studiindu-i fesele şi picioarele lungi. 

Ceva se mişcă în nisip lângă picioarele lui. Sunny simţi 
că avea să leşine. Câmpul vizual i se îngustă până nu mai 
văzu decât şarpele, periculos de aproape de bocancul lui 
stâng. Inima îi tresări, izbindu-se de cutia ei toracică atât 
de violent, încât simţi bubuiturile. 

Nu conştientiză nici gândul, nici mişcarea; timpul 
devenise vâscos ca un sirop. Nu ştia decât că şarpele era 
din ce în ce mai mare, din ce în ce mai aproape. În acea 
clipă, Chance se îndepărtă de avion, trecând pe lângă 
reptila încolăcită. Capul şarpelui se trase înapoi, moment 
în care mâna lui Sunny se închise peste pielea surprinzător 
de caldă şi de netedă şi azvârli creatura oribilă cât de 
departe putu. Şarpele se profilă pentru o clipă pe pietrele 
golaşe, apoi alunecă în spatele unui tufiş şi dispăru de sub 
ochii lor. 

— Eşti bine? Te-a muşcat? Eşti rănit? 

Incapabilă să-şi stăpânească torentul verbal, se lăsă în 
genunchi şi începu să-l pipăie pe picioare, căutând picături 
de sânge, o ruptură mică în pantaloni, orice indiciu al 
pătrunderii colţilor. 

— Sunt bine. Sunt foarte bine. Sunny! Nu m-a muşcat. O 
trase în picioare, scuturând-o pentru a-i capta atenţia. 
Uită-te la mine! Când, şocată, îşi aţinti privirea în ochii lui, 
Chance adăugă pe un ton mai calm: N-am nimic. 

— Eşti sigur? Nu se putea stăpâni să nu-l atingă, 
pipăindu-l pe piept, mângâindu-l pe faţă, deşi logica îi 
spunea că şarpele nu ar fi avut cum să-l muşte atât de sus. 
Şi nici nu reuşea să se oprească din tremurat. Urăsc şerpii, 
spuse ea pe o voce nesigură. Mă înspăimântă. L-am văzut, 
era chiar sub piciorul tău. Aproape ai călcat pe el. 

— Şttt, murmură el, trăgând-o în braţele lui şi legănând- 
o încet. E totul în regulă. Nu s-a întâmplat nimic. 

Sunny îşi încleştă mâinile pe cămaşa lui şi îşi îngropă 
faţa în pieptul său ferm. Parfumul lui, deja atât de familiar, 


77 


la care se adăuga acum mirosul vag de vaselină, o liniştea. 
Bătăile inimii lui erau calme, ca şi cum nu ar fi fost la un 
pas de a fi muşcat de un şarpe. Şi el era calm, tare ca o 
stâncă, oferindu-i sprijinul pe care şi-l dorea din răsputeri. 

— O, Doamne, a fost îngrozitor. Ridică faţa şi îl privi cu o 
expresie oripilată pe chip. Ce scârbos! L-am atins! şi 
smulse mâna de pe el şi şi-o tinu departe de corp. Dă-mi 
drumul, trebuie să mă spăl. Acum! 

Urcă în fugă panta ce ducea la cort şi, luând un şerveţel 
umed, îşi frecă furioasă palma şi degetele. Chance veni 
agale în spatele ei. j 

— Care e problema? Şerpii nu au păduchi. In plus, ieri 
ziceai că nu ţi-e frică de ei. 

— Am minţit. Şi nu mă interesează ce au, nu vreau să 
văd niciunul prin preajmă. 

Convinsă că nu-i mai rămăsese niciun microb de şarpe 
pe mână, răsuflă prelung pentru a se calma. 

— În loc să te năpusteşti ca un uliu, de ce nu ai ţipat pur 
şi simplu ca să mă avertizezi? o întrebă el cu blândeţe. 

— Nu am putut. 

Nici măcar nu-i trecuse prin minte să ţipe. Fusese 
învățată toată viaţa ei să nu ţipe în momentele de tensiune 
sau pericol, fiindcă astfel şi-ar fi trădat poziţia. 

Oamenii normali puteau să urle şi să ţipe, dar ei nu i se 
dăduse voie niciodată să fie normală. 

Chance îşi puse un deget sub bărbia ei, ridicându-i faţa 
spre soare. O studie preţ de o clipă îndelungată cu o 
licărire sumbră în ochi, apoi o trase spre el şi înclină capul. 

Gura îi era sălbatică şi flămândă, limba exploratoare. 
Sunny i se prăbuşi fără vlagă în braţe, agăţându-se de 
umerii lui şi sărutându-l la fel de sălbatic, la fel de 
flămând. Chiar mai tare. Se simţea ca şi cum n-ar mai fi 
primit hrană de o veşnicie. Sorbea viaţă din gura lui şi nu 
se mai putea sătura. 

Mâinile lui îi explorau tot corpul, sânii, fesele, ridicând-o 
spre umflătura tare dintre picioarele lui. Gândul că o dorea 
stârni în ea o dorinţă profundă de a afla mai mult, de a 
simţi tot ceea ce îşi refuzase până atunci. Nu ştia dacă ar fi 


78 


fost în stare să se desprindă din îmbrăţişare, dar el fu cel 
care puse capăt sărutului, ridicând capul şi afişând o 
expresie posomorâtă. 

— Chance? întrebă ea ezitant. 

Mârâi o înjurătură în barbă, apoi deschise ochii şi o privi 
mânios. 

— Nu-mi vine să cred că întrerup asta a doua oară, 
izbucni el frustrat. De reţinut, totuşi, nu sunt atât de nobil. 
Naiba s-o ia de treabă... Se opri să-şi regleze respiraţia, 
apoi adăugă: Nu e o conductă de carburant înfundată. 
Probabil e pompa. Avem o mulţime de lucruri de făcut, nu 
ne putem permite să irosim nicio clipă. 

„Margreta.“ Sunny îşi muşcă buza pentru a-şi înăbuşi un 
geamăt de mâhnire. Conştiinţa pericolului în care se aflau 
se materializase ca o umbră între ei. 

Nu avea de gând să se dea bătută. Mai avea doar patru 
zile: 

— Putem pleca pe jos? 

— În deşert? În august? Chance ridică privirea spre 
muchiile canionului. Chiar presupunând că am putea ieşi 
de aici, ar trebui să mergem noaptea şi să ne adăpostim 
peste zi. Până pe după-amiază temperatura va trece de 
patruzeci de grade. 

Ajunsese deja la vreo douăzeci şi cinci de grade, îşi 
spuse ea; murea de căldură sub jacheta groasă, sau poate 
senzaţia se datora doar dorinţei fizice frustrate, căci până 
acum nu observase cât era de cald. Îşi scoase puloverul şi-l 
aruncă peste geantă. 

— Ce trebuie să facem? 

Cu o scânteie de admiraţie în ochi, o strânse scurt de 
talie. 

— Plec în recunoaştere. Nu putem ieşi prin capătul ăsta, 
dar poate există o ieşire mai departe. 

— Eu ce să fac? 

— Caută bețe, frunze, orice chestie care arde. Strânge 
cât de multe într-o grămadă. 

Chance porni în direcţia în care se plimbase ea mai 
devreme, iar Sunny o luă în direcţia opusă. Tufişurile pitice 


79 


se îndeseau spre capătul canionului, aşa că avea să 
găsească mai mult lemn acolo. Totuşi nu avea să le ajungă 
prea mult timp. Dacă nu reuşeau să iasă din canion, urmau 
să-şi consume în cele din urmă puţinele provizii şi să 
moară. 

Detesta să o mintă. Cu o expresie sumbră pe chip, 
Chance străbătea cu paşi mari solul canionului. Minţise 
terorişti, infractori şi şefi de stat fără nicio tresărire de 
conştiinţă, dar îi venea din ce în ce mai greu să o mintă pe 
Sunny. Îşi proteja cu înverşunare un miez solid de 
onestitate în acea parte din el pe care nu o lăsa la iveală 
decât în faţa familiei, dar Sunny începuse să i se vâre în 
suflet. Nu era aşa cum se aşteptase el. Bănuia din ce în ce 
mai mult că nu colabora cu tatăl ei. Era prea... şic, acesta 
fu cuvântul care îi veni în minte. Teroriştii nu erau şic. 
După părerea lui, erau fie nebuni, fie amorali. Sunny nu 
era niciuna, nici alta. 

Episodul cu şarpele îl zguduise mai mult decât o lăsase 
pe ea să vadă. Nu şarpele în sine - era încălţat cu bocanci 
şi, cum nu auzise clopoței, bănuia că reptila nu fusese 
veninoasă -, ci reacţia ei. Nu avea să uite niciodată cum 
arătase în acel moment, năpustindu-se ca un înger al 
răzbunării, albă la faţă ca hârtia şi pe deplin concentrată 
asupra țintei. Ea singură îi mărturisise că o înspăimântau 
şerpii, şi totuşi nu ezitase. De cât curaj avusese nevoie 
pentru a prinde creatura aceea sinistră cu mâna goală? 

Şi mai era şi felul în care îl pipăise, căutând o 
muşcătură. În afară de alinturile din familie şi actele 
sexuale, nu suporta să fie atins. Invăţase să accepte 
afecțiunea rudelor fiindcă mama şi Maris refuzau să-l lase 
în pace. Nu se sfia să admită că adora să se joace cu 
nepoţii lui, dar familia fusese singura excepţie. Până acum. 
Până la Sunny. Nu numai că nu-l deranjase, dar, pentru o 
clipă, îşi permisese luxul de a-i savura atingerea pe 
picioarele lui, pe piept. lar acea senzaţie pălea în faţa 
plăcerii pe care o simţise dormind cu ea, îmbrăţişând din 
lateral toate acele curbe dulci. Mâna i se încleştă în pumn 
când îşi aminti senzaţia sânului ei în palma lui, acea 


80 


elasticitate minunată a cărnii moi şi ferme în acelaşi timp. 
Tânjea să-i simtă pielea goală, să o guste. Voia să o 
dezbrace şi s-o tragă sub el pentru o partidă lungă şi 
brutală la lumina zilei, pentru a putea să-i privească ochii 
sticlind în momentul extazului. 

Dacă Sunny nu ar fi fost cine era, ar fi dus-o în sudul 
Franţei sau pe o insulă din Caraibe, în orice loc unde ar fi 
putut să stea întinşi pe plajă goi-puşcă şi să facă dragoste 
scăldaţi în razele soarelui ori într-o încăpere umbrită, cu 
fâşii înguste de lumină strecurându-se printre obloanele 
trase. În schimb trebuia să o mintă în continuare, fiindcă, 
indiferent dacă lucra sau nu pentru Crispin Hauer, doar 
prin intermediul ei îl putea localiza. 

Nu putea schimba planul acum. Nu putea să „repare“ 
brusc avionul. Îi mulțumea lui Dumnezeu că fata nu ştia 
nimic despre avioane, fiindcă altfel nu ar fi înghiţit 
niciodată gogoaşa cu pompa de carburant; aparatele 
Skylane aveau o pompă de carburant de rezervă exact 
pentru astfel de urgenţe. Nu, trebuia să joace în 
continuare rolul pe care şi-l pregătise, fiindcă obiectivul 
era mult prea important ca să-l abandoneze şi nu îşi putea 
asuma riscul ca Sunny să fi fost totuşi vârâtă în treburile 
lui Hauer până peste capul ei drăgălaş. 

El şi Zane planificaseră totul la limită. Situaţia trebuia să 
fie una în care să poată supravieţui, dar cu greu, ca să nu-i 
trezească suspiciunile. Trebuia să poată găsi mâncare, dar 
nu uşor. Trebuia să aibă apă, dar nu multă. El nu îşi 
adusese niciun fel de provizii, pentru a nu o face să se 
întrebe de ce le avea, prin urmare se limitase la pătură, 
apă şi pistol, plus obiectele fireşti într-un avion, precum 
lămpile de semnalizare. 

La naiba, era mult mai pregătită decât fusese el, ceea ce 
îl făcea circumspect. Şi nici nu se prea grăbea să-i explice 
de ce căra după ea un nenorocit de cort. Doamna avea 
secretele ei. 

Când ajunse la capătul îndepărtat al canionului, aruncă 
o privire pentru a se asigura că nu se schimbase nimic de 
când fuseseră el şi Zane pe acolo. Că nu cumva o 


81 


alunecare de teren neaşteptată dusese la prăbuşirea unui 
perete, creând o ieşire. Că firicelul subţire de apă încă se 
mai scurgea pe piatră. Văzu urme de iepuri şi păsări, deci 
hrana le era asigurată. Ar fi fost însă prea uşor să vâneze 
cu pistolul; trebuia să construiască o serie de capcane, 
astfel încât muniţia să-i rămână pentru urgente. 

Totul era exact aşa cum ţinea el minte. Planul funcţiona. 
Atracția fizică dintre ei era puternică; Sunny nu avea să-i 
mai reziste mult timp, poate chiar deloc. Cu siguranţă nu 
făcuse nimic pentru a încerca să-l oprească mai devreme. 
lar după ce devenea amantul ei, totul era în regulă, căci 
femeile se lăsau uşor seduse de plăcerea erotică. Chance 
ştia cum să-şi folosească priceperea în materie de sex 
pentru a o face să aibă încredere în el. Şi-ar fi dorit să 
poată avea şi el încredere în ea - întreaga poveste ar fi fost 
mult mai uşoară dacă ar fi putut -, dar ştia că binele nu 
ieşea mereu câştigător în lupta cu răul ce se desfăşura 
permanent în sufletul omenesc, iar o faţă drăgălaşă nu 
avea neapărat în spate un caracter frumos. 

Când consideră că trecuse destul timp cât să poată 
pretinde că făcuse o recunoaştere completă a canionului, 
se întoarse. 

Sunny încă strângea uscături pe care le aşeza în 
grămada tot mai mare de lângă cort. Ridică privirea când 
Chance se apropie, cu o flacără de speranţă arzându-i pe 
chip. 

— E un canion închis din toate părţile. Nu avem pe unde 
ieşi, spuse el sec. Vestea bună e că am găsit apă la capătul 
îndepărtat. 

Ea înghiţi un nod. Ochii îi erau atât de mari de mâhnire, 
încât aproape îi eclipsau faţa. 

— Nu putem nici să ne căţărăm până la o ieşire? 

— Pereţii sunt perfect netezi. Îşi puse mâinile în şold, 
uitându-se în jur. Trebuie să ne mutăm mai aproape de 
sursa de apă. Am găsit o streaşină care ne va asigura 
umbra, iar pământul de sub ea e mai nisipos, deci va fi mai 
confortabil. 

Sau cât de confortabil putea fi dormitul în cortul acela 


82 


minuscul. 

Fără un cuvânt, Sunny dădu din cap şi începu să strângă 
cortul. Se mişca vioi, fără gesturi inutile, dar Chance văzu 
că se chinuia să se stăpânească. O mângâie pe braţ, 
simţindu-i pielea fină, caldă şi uşor umedă de la efortul 
fizic. 

— Vom fi bine, o linişti. Trebuie doar să rezistăm până 
când cineva o să vadă focul şi o să vină să cerceteze. 

— Suntem în mijlocul pustietăţii. Ai spus-o chiar tu. Şi 
nu mai am decât patru zile până când... 

— Până când, ce? o întrebă el văzând că se oprise. 

— Nimic. Nu contează. 

Ridică ochii spre cer, spre întinderea senină ce devenea 
tot mai albă pe măsură ce soarele urca în văzduh. 

„Patru zile până la ce?“ Ce urma să se întâmple? Sunny 
avea o misiune? Exista un plan pentru un atac terorist? 
Avea să se desfăşoare şi fără ea? 

Cotul canionului era lung de vreo opt sute de metri, iar 
în zona aceea stâncile ofereau mai multă umbră decât în 
locul în care aterizaseră. Munciră fără oprire la mutarea 
taberei, Chance cărând cele mai grele lucruri. Sunny 
încercă să-şi golească mintea, să nu se gândească la 
Margreta, să se concentreze în întregime pe ceea ce avea 
de făcut. 

Era amiază, iar soarele incandescent ardea chiar 
deasupra capetelor lor. Umbra de sub streaşina de piatră 
era atât de primitoare, încât Sunny oftă uşurată când 
ajunseră la adăpostul acesteia. Adăpostul era mai mare 
decât se aşteptase ea, având cam trei metri şi jumătate 
lăţime şi vreo doi metri în adâncime. În plus, deschiderea 
era suficient de înaltă ca Chance să poată sta în picioare 
fără a se lovi la cap. 

— Aştept până se mai răcoreşte înainte să aduc restul, 
spuse el. Nu ştiu cum eşti tu, dar eu sunt lihnit. Hai să 
împărţim pe din două un baton proteic, iar pentru cină am 
să încerc să prind un iepure. 

Ea găsi suficientă energie cât să-i arunce o privire de 
falsă consternare. 


83 


— Ai fi în stare să-l mănânci pe lepuraşul Coconaş? 

— În momentul de faţă l-aș mânca şi pe lepuraşul de 
Paşte dacă l-aş putea prinde. 

Încerca să o facă să râdă. Sunny aprecie efortul, dar nu 
reuşi să se scuture cu totul de depresia ce o copleşise când 
ultima ei speranţă de a scăpa rapid de acolo se făcuse praf. 

Îşi pierduse pofta de mâncare, dar scoase un baton 
proteic şi îl rupse în două, prefăcându-se că nu observase 
că „jumătatea“ lui Chance era mai mare decât a ei. El era 
mai mare; avea nevoie de mai mult. Işi luară masa 
spartană stând în picioare, cu ochii la nuanțele roşietice 
ale canionului. 

— Bea câtă apă vrei, o îndemnă el. Căldura te 
deshidratează chiar şi la umbră. 

Ascultătoare, Sunny goli o sticlă întreagă; avea nevoie 
de asta ca să poată mânca batonul proteic. Pentru a reuşi 
să înghită, muşcă bucățele mici pe care le ronţăi îndelung. 

În mijlocul unui cerc din pietre, Chance adună bețe şi 
frunze, atât verzi, cât şi uscate, şi aprinse focul. În scurt 
timp, o coloană subţire de fum plutea afară din canion. Nu- 
i luă mai mult de cinci minute să facă asta, dar când se 
întoarse sub streşină tricoul îi era ud de sudoare. 

Sunny îi dădu o sticlă de apă, iar el bău cu sete, 
încolăcindu-şi braţul pe după talia ei, după care o sărută 
uşor pe frunte. Avea o nevoie disperată de forţa lui, se 
gândi ea. Toată viaţa trebuise să se arate puternică, să nu 
se bizuie pe sprijinul nimănui. Se străduise atâta să ţină 
lucrurile sub control, să se pregătească pentru orice 
obstacol imaginabil, dar nu se aşteptase la o asemenea 
situaţie, şi acum habar nu avea cum să procedeze. 

— Trebuie să mă gândesc la ceva, rosti cu voce tare. 

— Şşşşt. Nu trebuie decât să rămânem în viaţă. Asta e 
cel mai important. 

Avea dreptate, desigur. Nu putea face nimic în privinţa 
Margretei în acel moment. Canionul le salvase vieţile cu o 
zi în urmă, însă devenise o închisoare din care nu putea 
scăpa. Trebuia să joace cărţile ce îi fuseseră date şi să nu 
permită depresiei să-i saboteze eforturile. Trebuia să spere 


84 


că Margreta nu avea să facă nimic riscant, ci pur şi simplu 
să se dea la fund. Nu ştia cum ar fi putut-o regăsi, dar 
putea să accepte această perspectivă dacă ştia că sora ei 
era în viaţă şi în siguranţă. 

— Ai familie care să-şi facă griji pentru tine? o întrebă 
el. 

Doamne, o lovise direct în inimă! Clătină din cap. 
Margreta nu avea să-şi facă griji, ci urma să presupună 
direct că se realizase cel mai negru scenariu. 

— Dar tu? replică ea, dându-şi seama că era deja pe 
jumătate îndrăgostită şi nu ştia absolut nimic despre el. 

— Haide să stăm jos, zise Chance arătându-i o piatră. 
După-amiaza asta am să scot două scaune din avion ca să 
ne fie mai comod. Şi ca să-ţi răspund la întrebare, nu, nu 
am pe nimeni. Părinţii mei au murit şi nu am fraţi sau 
surori. Există un unchi pe undeva, din partea tatei, iar 
mama a avut câţiva veri, dar nu am ţinut niciodată 
legătura. 

— Ce trist. Familiile ar trebui să rămână împreună. 
„Dacă pot“, adăugă Sunny în sinea ei. Unde ai crescut? 

— Peste tot. Tata nu se pricepea să păstreze un loc de 
muncă. Dar părinţii tăi? 

Sunny tăcu preţ de o clipă, apoi oftă: N 

— Eu am fost adoptată. Erau oameni buni. Incă le mai 
simt lipsa. Desenând cu degetul în praful de pe jos, îl 
întrebă: Când nu am mai ajuns la Seattle aseară, crezi că a 
anunțat cineva Administrația Federală pentru Aviație? 

— Probabil au început deja căutările. Necazul e că vor 
căuta mai întâi în zona unde ar fi trebuit să mă aflu 
conform planului de zbor. 

— Ne-am abătut de la traseu? întrebă ea cu vocea stinsă. 

Situaţia se înrăutăţea cu fiecare clipă. 

— Ne-am abătut de la traseu când căutam un loc în care 
să aterizez. Dar dacă va căuta cineva în zona asta, în cele 
din urmă ne va vedea fumul. Trebuie doar să ţinem focul 
aprins peste zi. 

— Câtă vreme vor căuta? Când o să renunţe? 

Chance tăcu, studiind cerul cu ochii mijiţi. In cele din 


85 


urmă spuse: 

— Vor căuta câtă vreme cred că sunt şanse să mai fim în 
viaţă. 

— Dar dacă ei cred că ne-am prăbuşit... 

— În cele din urmă vor înceta să ne mai caute, zise el 
încet. S-ar putea să dureze o săptămână, poate ceva mai 
mult, dar vor înceta. 

— Deci dacă nu ne găseşte nimeni în, să zicem, zece 
zile... 

Nu avu forţă să continue. 

— Nu renunţăm. Există întotdeauna posibilitatea să 
treacă pe deasupra noastră vreun avion privat. 

Nu menţionă că posibilitatea era redusă, dar Sunny 
văzuse cu ochii ei peste ce fel de relief zburaseră şi ştia cât 
de îngust era acel canion şi cât de uşor ar fi putut trece 
neobservat. 

Îşi strânse genunchii la piept şi îşi încolăci braţele în 
jurul picioarelor, privind melancolică rotocoalele leneşe de 
fum cenuşiu. 

— Era o vreme când îmi doream să plec undeva unde să 
nu mă poată găsi nimeni. Nu m-am aşteptat ca în acel loc 
să nu am parte de room-service. 

Chance chicoti şi se lăsă pe spate, sprijinit într-un cot, 
întinzându-şi picioarele lungi. 

— Nimic nu reuşeşte să te doboare, aşa-i? 

— Încerc să nu las să se întâmple asta. Situaţia noastră 
nu e grozavă, dar suntem în viaţă. Avem mâncare, apă şi 
adăpost. Ar fi putut fi şi mai rău. 

— Avem şi distracţii. Am un pachet de cărţi în avion. 
Putem juca pocher. 

— 'Trişezi? 

— Nu am nevoie să o fac, răspunse el tărăgănat. 

— Ei bine, află că eu trişez. 

— Am reţinut avertismentul. Ştii ce li se întâmplă 
trişorilor, nu? 

— Câştigă? 

— Nu şi dacă sunt prinşi. 

— Dacă sunt cât de cât buni, nu sunt prinşi. 


86 


Chance îşi înfăşură un deget în părul ei şi o trase uşor. 

— Da, dar dacă sunt prinşi dau de naiba. Asta e 
avertismentul meu. 

— Voi avea grijă, promise ea, după care îşi înăbuşi un 
căscat. Cum se poate să-mi fie somn? Am dormit suficient 
azi-noapte. 

— E din cauza căldurii. Ce-ar fi să te tragi la umbră şi să 
te odihneşti puţin? Eu am să păzesc focul. 

— Ție de ce nu ţi-e somn? 

— Eu sunt obişnuit, zise el ridicând din umeri. 

Sunny nu avea chef să monteze cortul, prin urmare îşi 
puse geanta pe post de pernă. Fără un cuvânt, Chance îi 
aruncă puloverul în poală. Urmându-i exemplul, ea îl făcu 
sul şi şi-l îndesă sub cap. Aţipi în câteva minute, dar avu 
parte de un somn iepuresc. Era prea conştientă de căldură, 
de mişcările lui Chance şi de îngrijorarea ei legată de 
Margreta. Pe de altă parte, îşi simţea muşchii grei şi 
vlăguiţi, aşa că spera măcar să-şi revină fizic. 

Ca întotdeauna după o siestă, se trezi ameţită şi ursuză. 
Hainele i se lipiseră de piele, ceea ce nu era surprinzător 
având în vedere căldura. Când se ridică în capul oaselor, 
văzu că soarele, mai aproape de orizont, căpătase o 
strălucire roşiatică, iar căldura nu mai era atât de 
înăbuşitoare. 

Chance stătea aşezat cu picioarele încrucişate, împletind 
bețe şi bucăţi de frânghie pentru a confecţiona o cuşcă. Il 
urmări lucrând la umbra streşinii de piatră, cu atenţia pe 
deplin concentrată asupra cursei pe care o construia, în 
timp ce lumina reflectată de pe nisipul din jur îi dansa pe 
pomeţii înalţi. Dintr-odată avu o revelaţie: 

— Ai sânge de american nativ, nu-i aşa? 

— Amerindian, o corectă el absent. Toţi cei născuţi aici 
sunt americani nativi, cel puţin aşa mi-a spus tata. Ridică 
privirea şi îi oferi un rânjet scurt. Desigur, nici termenul de 
„indian“ nu e foarte corect. Majoritatea etichetelor nu sunt 
corecte. Dar da, sunt metis. 

— Şi ai fost militar. 

Nu ştia de ce o spusese. Poate era din cauza îndemânării 


87 


cu care construia capcana. Nu era atât de naivă încât s-o 
atribuie deprinderilor ancestrale ale poporului său, dar 
gesturile lui trădau un antrenament temeinic pentru 
supravieţuire. 

— De unde ai ştiut? replică el surprins. 

— Era doar o bănuială. Felul în care ai mânuit pistolul, 
ca şi cum ai fi fost foarte obişnuit cu el. Ceea ce faci acum. 
Şi ai folosit cuvântul „recunoaştere“. 

— Mulţi oameni sunt familiarizați cu armele de foc, în 
special cei care petrec mult timp în natură. Aceia ştiu 
probabil şi cum să construiască o cursă. 

— Te-a trădat vocabularul, râse ea. Ai spus „arme de 
foc“ în loc de „puşti“, aşa cum ar fi spus majoritatea 
oamenilor - chiar şi cei care petrec mai mult timp în 
natură. 

Fu recompensată din nou cu acel rânjet fulgerător. 

— În regulă, am purtat o uniformă cândva. 

— Ce armă? 

— Forţele terestre. Vânători de munte. 

Deci aşa se explica antrenamentul lui! Sunny nu 
cunoştea prea multe detalii despre vânătorii de munte, dar 
ştia că erau trupe de elită. 

Chance puse deoparte cursa terminată şi începu să 
lucreze la alta. Sunny, dându-şi seama că nu putea să-l 
ajute, oftă şi îşi scutură mizeria de pe fustă. Fir-ar să fie, 
erau naufragiaţi acolo doar de o zi şi deja se trezea 
ilustrând perfect vechile stereotipuri de gen! Se dădu 
bătută cu graţie. 

— Avem apă suficientă ca să spăl hainele? Le port de 
două zile. 

— Avem destulă apă, doar că ne lipseşte un recipient în 
care s-o strângem. Hai să-ţi arăt. 

O conduse afară de sub streaşină. Sunny se căţără peste 
pietre în urma lui, simțind căldura arzând-o prin pantofi. 
Când ajunseră din nou la umbră, uşurarea fu aproape 
palpabilă. 

— Aici. 

li arătă un firicel subţire de apă scurgându-se pe 


88 


peretele stâncii. Tufişurile erau mai bogate aici, datorită 
apei, iar temperatura părea cu cel puţin cinci grade mai 
mică. Era parţial o iluzie datorată contrastului, însă 
verdeaţa avea într-adevăr un efect răcoritor. 

Sunny oftă. Puteau să-şi umple sticlele de apă şi să se 
spele, dar cu hainele nu era la fel de simplu. Nu exista un 
ochi de apă în care să le poată înmuia, nici măcar o baltă. 
Apa era absorbită imediat în pământul arid şi însetat. 

Singurul lucru pe care îl putea face era să umple o sticlă 
în repetate rânduri şi să clătească praful de pe haine. 

— O să-mi ia o veşnicie, bombăni ea. 

Chance, afişând un rânjet iritant, îşi trase tricoul peste 
cap şi i-l întinse. 

— Nu suntem foarte presati de timp, nu? 

Sunny fu tentată să-i arunce tricoul înapoi şi să îi ceară 
să se îmbrace la loc, însă nu din cauza comentariului. Nu 
era genul de mironosiţă puritană, văzuse piepturi dezgolite 
de atâtea ori încât le pierduse şirul, dar nu îl mai văzuse 
niciodată pe el la bustul gol. Avea un trunchi impresionant, 
cu pectorali ca o platoşă de oţel şi un abdomen pe care 
muşchii se reliefau perfect. Un petic de păr negru se 
întindea între cele două sfârcuri. Nemaiputându-şi stăpâni 
dorinţa de a-l atinge, îşi încleştă cu forţă degetele pe 
tricoul lui. _ 

Rânjetul lui păli, iar privirea i se întunecă. Îşi curbă 
degetele sub bărbia ei, cu ochii vibrând de patimă, şi o 
ridică spre el. 

— Ştii ce se va întâmpla între noi, nu-i aşa? o întrebă cu 
o voce joasă şi răguşită. 

— Da, reuşi ea să îngaime. Avea un nod în gât, reacţie 
firească a corpului la atingerea lui, la intenţia lui. 

— Iţi doreşti asta? 

Dorinţa era atât de mare, încât îi provoca durere, se 
gândi Sunny. Ridică privirea spre ochii lui căprui-auriu şi, 
cutremurându-se de enormitatea pasului pe care îl făcea, 
murmură: 

— Da. 


89 


capitolul 7 


Trecuse prin viaţă fără să fi trăit cu adevărat, reflectă 
Sunny în timp ce clătea hainele şi le întindea la uscat pe 
pietrele fierbinţi. Poate că ea şi Chance nu aveau să scape 
din acel canion, ori salvarea avea să vină târziu, peste 
câteva săptămâni, poate luni, sau mai mult. 

Indiferent ce ar fi decis Margreta, îşi pusese de mult 
decizia în aplicare, iar Sunny nu putea face absolut nimic 
în această privinţă. Pentru prima dată de când se ştia 
trebuia să se gândească doar la ea însăşi şi la ceea ce îşi 
dorea ea. Asta era simplu; îl dorea pe Chance. 

Trebuia să înfrunte realitatea, lucru pentru care se 
antrenase toată viaţa. Realitatea flagrantă era că riscau să- 
şi sfârşească zilele în acel canion şi nu voia să moară 
continuând să se agaţe de motivele pentru care îşi 
refuzase orice aventură sentimentală, motive care, deşi 
temeinice şi valabile în civilizaţie, nu însemnau nici cât 
negrul sub unghie aici. Avea deja o relaţie cu el, luptau 
împreună pentru a-şi salva viaţa. Cu siguranţă nu voia să 
moară fără să fi cunoscut mai întâi plăcerea de a fi iubită 
de el, fără să-l fi simţit în ea, fără să-l fi ţinut în braţe şi să- 
i fi spus că era îndrăgostită. Avea un întreg ocean de iubire 
zăgăzuit în inimă. Până atunci secase încet, fiindcă nu 
avusese cui să i-l dăruiască, un motiv în plus de a nu irosi 
această şansă. 

Un psihanalist ar fi spus că era doar din cauza 
proximităţii: genul de atracţie născută dintr-o situaţie 
dramatică sau sindromul Adam şi Eva. Poate că era parţial 
adevărat, pentru el. Fără îndoială, Chance era obişnuit să 
aibă parte de sex oricând îşi dorea. Avea acea siguranţă de 
sine care probabil atrăgea femeile ca pe muşte. În acel 
moment ea era singura muscă disponibilă. 

Era însă mai mult de atât. Chance se simţise atras de ea 


90 


şi înainte, la fel cum şi ea fusese atrasă de el. Dacă ar fi 
ajuns la Seattle fără probleme, ar fi fost suficient de 
puternică încât să-i refuze invitaţia şi să-i întoarcă spatele, 
dar situaţia era cu totul alta. Chiar dacă nu se cunoscuseră 
decât cu douăzeci şi patru de ore în urmă, acele ore 
fuseseră mai intense decât orice altceva trăise ea 
vreodată. 

Îşi imagina că era ca şi cum ar fi pornit la luptă 
împreună; pericolul cu care se confruntaseră, cu care încă 
se confruntau ţesuse între ei o legătură la fel de strânsă ca 
aceea dintre soldaţii de pe front. Aflase despre el lucruri 
pe care, în împrejurări normale, nu ar fi putut să le afle 
decât în câteva săptămâni, răgaz pe care nu şi l-ar fi oferit 
niciodată. lar ceea ce descoperise îi plăcea: era un bărbat 
dispus să-şi asume riscuri, să se implice, altfel nu l-ar fi 
oprit pe hoţul din aeroport. Era calm şi descurcăreţ într-o 
situaţie de criză şi se purtase cu ea mai atent decât toţi 
tipii pe care îi cunoscuse până atunci. Pe deasupra, era 
atât de sexy încât îi lăsa gura apă. Majoritatea bărbaţilor, 
după ce ar fi auzit ceva de genul vorbelor pe care le rostise 
ea mai devreme, s-ar fi năpustit imediat să se bucure de 
sex. g 

Chance nu o făcuse. In schimb, o sărutase foarte blând 
şi spusese: 

— Aduc restul lucrurilor din avion ca să-mi pot schimba 
hainele şi să ți le dau pe cele murdare să le speli. 

— Vai, mulţumesc, replicase ea sarcastic. 

— Cu plăcere, râsese el făcându-i cu ochiul. 

Era un bărbat capabil să-şi amâne plăcerea personală 
pentru a se ocupa de aspectele practice. Drept urmare, 
Sunny se afla acum în postura de a-i spăla lenjeria. Nu era 
chiar cea mai romantică activitate din lume, însă 
caracterul ei intim întărea suplimentar legătura pe cale să 
se înfiripe. El făcea rost de hrană, pe când ea muncea să 
asigure haine curate pentru amândoi. 

Până în acel moment Chance se dovedise o întruchipare 
a solidităţii şi încrederii. Atunci de ce tot simţea acea notă 
de periculozitate la el? Oare era ceva izvorât din 


91 


pregătirea lui militară şi care exista pur şi simplu, 
indiferent ce ar fi făcut? Nu mai cunoscuse pe nimeni care 
să fi făcut parte din trupele de vânători de munte, deci nu 
avea termen de comparaţie. Dar dacă experienţa lui le 
permitea să rămână în viaţă, cu atât mai bine. 

După ce îi spălă hainele, ezită foarte puţin înainte de a 
se dezbrăca la rândul ei. Nu-şi mai putea suporta hainele 
jegoase nici măcar un minut. Aerul fierbinte al deşertului 
se revărsă peste pielea ei, lăsând o mângâiere caldă şi 
proaspătă în spatele genunchilor şi pe şale, o senzaţie ce îi 
făcu sfârcurile să se întărească asemenea unor muguri 
rigizi. Nu mai stătuse niciodată goală în aer liber. Dacă o 
vedea Chance? Dacă era copleşit de dorinţă la vederea 
trupului ei gol, s-ar fi întâmplat ceea ce era oricum pe cale 
să se întâmple. Nu că ar fi fost prea probabil să fie 
copleşit, reflectă amuzată Sunny; rotunjimile ei nu erau 
nici pe departe voluptuoase. Şi totuşi, când un bărbat avea 
în faţă o femeie goală şi disponibilă, deznodământul era 
aproape ceri. 

Îşi turnă o sticlă de apă peste corp, apoi luă un pumn de 
nisip şi începu să se frece. Pentru a clăti nisipul fu nevoită 
să reumple sticla de mai multe ori. Când termină, se simţi 
răcorită, iar pielea îi era fină ca de bebeluş. Poate că 
industria cosmeticelor ar fi trebuit să renunţe la a mai 
măcina scoici şi pietre pentru loţiuni de exfoliere şi să 
folosească pur şi simplu nisip, îşi zise. 

Briza uşoară grăbi evaporarea apei de pe trupul ei, 
răcorind-o până ajunse la o temperatură confortabilă. Îşi 
spălă hainele, apoi se îmbrăcă rapid în blugii bej şi tricoul 
verde pe care le purta întotdeauna în bagaj. Erau culori de 
pământ, nuanţe care o ascundeau perfect în mijlocul 
vegetației. Ar fi ales să poarte chiar haine cu model de 
camuflaj dacă acestea nu ar fi atras prea mult atenţia 
asupra ei în public. Nu-şi mai pusese sutienul, căci nu se 
uscase, aşa că bumbacul moale al tricoului i se mula pe 
sâni, dezvăluindu-le limpede forma şi vârfurile mici ale 
sfârcurilor. Se întrebă dacă Chance avea să observe. 

— Bună, îi auzi vocea joasă şi blândă de undeva din 


92 


spate. 

Tresărind, Sunny se răsuci pe călcâie spre el. Era ca şi 
cum ar fi apărut direct din gândurile ei. Chance stătea 
nemişcat la vreo zece metri distanţă, cu ochii îngustaţi şi o 
expresie de concentrare pe chip. Privirea ochilor lui de 
culoarea whisky-ului alunecă direct spre sânii ei. Ei bine, 
se părea că observase! 

Sfârcurile i se întăriră şi mai mult, ca şi cum le-ar fi 
atins.  Înghiţi un nod, încercând să-şi stăpânească 
tresărirea ridicolă de emotie. În fond, o atinsese deja pe 
sâni, iar ea îi dăduse voie să meargă şi mai departe. 

— De când stai acolo? 

— De ceva vreme. Pleoapele îi erau grele, vocea uşor 
răguşită. Am tot aşteptat să te întorci, dar n-ai făcut-o. Am 
savurat priveliştea, oricum. 

Sunny îşi simţi răsuflarea oprindu-i-se în gât. 

— Mulţumesc. 

— Ai cel mai apetisant funduleţ pe care l-am văzut 
vreodată. 

— Linguşitorule, murmură ea, străbătută de un torent de 
fierbinţeală lichidă. Mie când îmi vine rândul să te privesc? 

— Oricând doreşti, scumpo. Tonul lui era umbrit de o 
promisiune senzuală. Oricând doreşti. Apoi zâmbi cu 
regret: Oricând, în afară de acum. Trebuie să mutăm 
hainele ca să pot monta capcana. Cum aici e sursa de apă, 
tot aici va veni şi vânatul. Sper să prind ceva pentru cină, 
apoi să mă spăl după ce curăţ animalul prins - asta dacă 
vom prinde ceva. 

Nu era tocmai orbit de pasiune, dar întâlnea din nou la 
el acea soliditate liniştitoare, capacitatea de a-şi organiza 
priorităţile. În situaţia de faţă, nu avea nevoie de Conan 
Barbarul; avea nevoie de un bărbat care să facă ceea ce 
era necesar. 

Chance începu să strângă hainele ude de pe pietre, iar 
Sunny veni să-l ajute. 

— Stai să ghicesc, spuse ea. Hainele încă mai au miros 
de om. 

— Corect. În plus, sunt o apariţie neaşteptată care poate 


93 


speria vânatul. 

Când porniră înapoi spre streaşină de piatră, Sunny 
întrebă: 

— Cât timp durează în mod normal să prinzi ceva în 
cursă? 

— Nu există „în mod normal“, zise el ridicând din umeri. 
Mi s-a întâmplat să am noroc şi la zece minute după ce am 
pus cursa. Uneori durează câteva zile. 

Nu era tocmai nerăbdătoare să-l mănânce pe lepuraşul 
Coconaş, dar nici nu-şi dorea încă un baton de proteine. Ar 
fi fost bine dacă s-ar fi întâmplat ca în deşert să se 
rătăcească vreo găină mare şi grasă, care apoi să cadă pur 
şi simplu în capcană. Nu ar fi deranjat-o să mănânce o 
găină. După o clipă de speranţe deşarte, se resemnă cu 
gândul la un iepure - asta dacă soarta se milostivea de ei. 
Aveau să mănânce orice reuşea Chance să prindă. 

Când ajunseră „acasă“, căci asta devenise streaşină de 
piatră, îşi întinseră hainele pe alte pietre fierbinţi. Câteva 
erau deja aproape uscate; fierbinţeala deşertului era 
aproape la fel de eficientă ca un uscător de rufe electric. 

După ce terminară, Chance îşi luă cele două curse şi le 
examină încă o dată. Sunny observă în ochii şi corpul lui 
aceeaşi intensitate care o frapase şi mai devreme. 

— Ție chiar îţi place să faci asta, nu-i aşa? îl întrebă, 
doar vag surprinsă. 

Era, în definitiv, situaţia ideală pentru un tip pasionat de 
tehnicile de supravieţuire. 

Chance nu o privi, însă un zâmbet fin îi tresări la 
colţurile gurii. 

— Nu e atât de rău. Suntem în viaţă. Avem hrană, apă şi 
adăpost. Sunt singur cu o femeie pe care am dorit-o din 
prima clipă în care am văzut-o. 

Scoase din buzunarul de la şold un baton de ciocolată 
Baby Ruth şi desfăcu ambalajul, apoi rupse bucăţi mici şi 
le puse în curse. 

— Foloseşti ciocolata drept momeală? ţipă ea 
scandalizată. Dă-mi-l mie! In capcane poţi să pui batoanele 
mele de proteine. 


94 


Chance îi rânji şi se feri din calea ei când încercă să-i 
smulgă ce mai rămăsese din ciocolată. 

— Batonul de proteine nu ar fi bun ca momeală. Niciun 
iepure care se respectă nu s-ar atinge de el. 

— De cât timp ţii ascunsă ciocolata aia? 

— Nu am ţinut-o ascunsă. Am găsit-o în avion când am 
luat restul lucrurilor. În plus, e topită după ce a stat în 
carlingă toată ziua. 

— Topită pe naiba, pufni ea. Dar asta nu afectează 
ciocolata. 

— Ah. Chance dădu din cap, continuând să rânjească. 
Eşti dintr-alea. 

— Dintr-alea, care? 

— Dependente de ciocolată. 

— Ba nu sunt, protestă ea, ridicând bărbia. Sunt 
dependentă de dulciuri. 

— Atunci de ce nu ţi-ai pus şi ceva dulce în nenorocita 
aia de geantă pentru supravieţuire, în locul porcăriilor cu 
gust de iarbă uscată? 

— Fiindcă ideea e să rămân în viaţă, oftă ea. Dacă aş 
avea o grămadă de dulciuri, le-aş mânca pe toate în prima 
zi şi apoi aş da de naiba. 

Privirea ochilor lui căprui-auriu se opri scurt pe faţa ei, 
şfichiuind-o ca vârful unui bici. 

— Când ai de gând să-mi spui de ce ţi-ai luat lucruri 
necesare pentru supravieţuire când urma doar să petreci o 
noapte la Seattle? 

Îşi păstrase tonul relaxat, dar starea de spirit i se 
schimbase. Vorbea cât se poate de serios, înţelese Sunny. 
De ce conta pentru el motivul pentru care îşi căra cu ea 
acele lucruri oriunde s-ar fi dus? Avea dreptul să fie curios, 
dar nu insistent. 

— Sunt paranoică, răspunse ea, pe un ton la fel de 
relaxat ca al lui. Am permanent convingerea că va apărea 
vreo urgenţă şi mă înspăimântă gândul că mă va prinde 
nepregătită. 

— Aiurea. Nu încerca să-mi vinzi gogoşi. 

— Încercam de fapt să fiu politicoasă şi să evit să-ţi spun 


95 


că nu-i treaba ta. 

Spre surprinderea ei, tensiunea lui se risipi. 

— Aşa mai merge. 

— Ce anume? Să fiu obraznică? 

— Francă, o corectă el. Dacă sunt lucruri pe care nu vrei 
să mi le spui, în regulă. Nu-mi place, dar cel puţin a fost 
adevărul. Dată fiind situaţia noastră, trebuie să ne putem 
baza complet unul pe celălalt, iar pentru asta e nevoie de 
încredere. Trebuie să fim sinceri, chiar şi atunci când 
adevărul nu e doar lapte şi miere. 

Sunny îşi încrucişă braţele şi îşi îngustă ochii, 
aruncându-i o privire neîncrezătoare. 

— Chiar şi atunci când eşti pur şi simplu băgăcios? Nu 
prea cred. Îşi trase nasul. Încerci să mă manipulezi 
psihologic să mă faci să-ţi spun tot. 

— Şi funcţionează? 

— Am simţit o tresărire momentană de vinovăţie, însă 
apoi a intervenit logica. 

Ghici efortul lui de a se stăpâni, dar îi văzu zâmbetul 
încreţindu-i ochii, apoi coborând pentru a curba colţurile 
acelei guri superb sculptate. 

— Ai să-mi provoci o grămadă de bătăi de cap, spuse 
Chance pe un ton glumeţ. 

Luă cursele şi porni spre izvor, dacă firicelul de apă 
merita acest nume. 

— De ce anume? îi strigă ea din spate. 

— Fiindcă mi-e teamă că am să mă îndrăgostesc de tine, 
îi aruncă el peste umăr, după care, ajungând la o curbă a 
canionului, dispăru de sub ochii ei. 

Sunny îşi simţi brusc picioarele fără vlagă şi întinse o 
mână pentru a se sprijini de perete. Chiar spusese aşa 
ceva? Vorbise serios? Ar fi fost dispus un bărbat să 
recunoască aşa ceva dacă nu ar fi fost deja implicat 
emoţional? 

Inima îi bubuia ca şi cum ar fi făcut câteva ture de 
stadion. Avea aptitudini extraordinare în materie de luptă 
şi supravieţuire, dar când venea vorba de o relaţie 
romantică era ca un copilaş rătăcit în pădure - sau în 


96 


deşert, mai exact. Nu lăsase niciodată vreun tip să-i intre 
în suflet, fiindcă trebuia să-şi păstreze libertatea de a 
dispărea în orice clipă şi fără regrete. Dar de data asta nu 
putea să dispară; nu putea să fugă nicăieri. De data asta 
era într-un bucluc mult mai mare decât Chance, fiindcă ea 
era deja îndrăgostită - complet, înspăimântător, ameţitor 
de îndrăgostită. 

Emoţia era un amestec de extaz şi groază ce îi împietrea 
stomacul. Ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l facă era să-l 
iubească pe Chance, dar era mult prea târziu ca să mai 
poată repara ceva. Sămânţa deja încolţită crescuse şi 
înflorise pe deplin când el nu profitase de acordul ei pentru 
a face dragoste. Atunci, la un nivel elementar, îl 
recunoscuse drept perechea sa. Era tot ceea ce-şi dorise 
vreodată de la un bărbat, tot ceea ce visase vreodată, în 
măsura în care îşi lăsase gândurile să bântuie în această 
direcţie. 

Precauţiile erau însă valabile în lumea largă, nu aici în 
acea gaură inundată de soare şi practic lipsită de viaţă. Se 
simţea jupuită pe dinăuntru, ca şi cum toate terminaţiile 
nervoase ar fi fost dezbrăcate de straturile lor de protecţie, 
lăsând-o vulnerabilă în faţa unor sentimente pe care până 
atunci reuşise întotdeauna să le ţină la distanţă. Acele 
emoţii o năpădeau acum în valuri de bucurie, purtând-o pe 
un teritoriu necunoscut. 

Îşi dorea foarte mult să se protejeze, însă toate scuturile 
pe care le folosise de-a lungul anilor se dovedeau brusc 
inutile. În noaptea aceea aveau să devină amanți, şi ultimul 
zid defensiv avea să fie străpuns irevocabil. Pentru ea, 
sexul nu era doar sex, ci un angajament, o dedicare totală 
ce avea s-o marcheze tot restul vieţii. 

Nu era atât de naivă încât să nu ştie că puteau apărea 
consecinţe nedorite. Nu folosea niciun mijloc de 
contracepţie, şi chiar dacă era posibil ca el să aibă câteva 
prezervative, acestea aveau să se termine rapid. Odată ce 
făceau dragoste, nu aveau să se mai poată întoarce la o 
relaţie castă. Ce ar fi făcut dacă rămânea însărcinată şi nu 
erau salvaţi? Trebuia să se agaţe de speranţa că nu aveau 


97 


să rămână acolo la nesfârşit, însă logica îi spunea că 
şansele erau mici. Chiar şi aşa, dacă erau salvaţi, ce ar fi 
făcut în cazul unei sarcini? Un copil ar fi reprezentat o 
complicaţie uriaşă. Cum ar fi putut să-l ocrotească? Nu 
reuşea nicidecum să se imagineze alături de Chance şi un 
bebeluş, ducând un trai normal, de familie americană 
tipică; ar fi continuat să fugă, fiindcă doar astfel îşi putea 
asigura supraviețuirea. 

Menţinerea relaţiei la stadiul platonic era singura 
măsură de bun simţ pe care o putea lua. Din păcate însă, 
bunul simţ părea s-o fi părăsit. Avea impresia că valurile 
dorinţei fizice o duseseră prea departe de țărm pentru a se 
mai putea întoarce acum. Resemnată, se gândi că nu putea 
decât să se lase purtată de curent oriunde avea să o ducă. 

Chiar şi aşa, încercă. Încercă să se convingă de faptul că 
era iresponsabil să-şi asume riscul de a rămâne gravidă în 
orice împrejurări, darămite în acelea. Da, în lumea 
întreagă existau femei care zămisleau copii şi îi aduceau 
pe lume în condiţii primitive, însă, indiferent de motive - 
culturale, economice sau ţinând de capacitatea mentală - 
ele nu aveau de ales. Ea avea. Trebuia doar să spună „nu“ 
şi să-şi ignore toate instinctele feminine ce ţipau „da, da“. 

Chance o găsi tot acolo unde o lăsase, cu o expresie de 
consternare pe chip. Intră instant în alertă şi duse mâna la 
pistolul vârât în betelia pantalonilor. 

— Ce nu e în regulă? 

— Dacă rămân însărcinată? întrebă ea sec, arătând cu 
un gest larg spre peisajul arid din jurul lor. Ar fi o prostie. 

— Nu iei anticoncepţionale? se miră el. 

— Nu, şi chiar dacă aş lua, nu aş avea o rezervă 
nelimitată de pilule. 

Chance îşi frecă bărbia, încercând să găsească o soluţie 
fără a se da în vileag. El ştia că nu aveau să rămână acolo 
decât până când Sunny îi oferea informaţiile de care avea 
nevoie în legătură cu tatăl ei, dar nu-i putea spune acest 
lucru. Şi de ce naiba nu folosea niciun mijloc de 
contracepţie? Toți agenţii femei pe care îi cunoştea el 
apelau la mijloace contraceptive pe termen lung, iar 


98 


situaţia lui Sunny nu era chiar atât de diferită. 

— Am câteva prezervative, zise în cele din urmă. 

Ea îi oferi un zâmbet strâmb. 

— Câte? Şi ce vom face după ce se termină? 

Ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l facă în acel moment 
era să-i trezească ostilitatea. Hotări să îşi încerce norocul, 
punând în balanţă posibilitatea de a rămâne nesatisfăcut 
din punct de vedere sexual şi necesitatea de a-i păstra 
încrederea. Prin urmare, o strânse tandru la piept. Era 
plăcut să o ţină în braţe, constată el, căci trupul ei era 
ferm datorită exerciţiilor fizice şi totuşi moale exact unde 
trebuia. 

Nu-şi putea lua gândul de la felul în care arătase goală: 
spatele zvelt şi grațios, talia îngustă şi rotunjimea tare, în 
formă de inimă, a feselor ei. Gambele îi erau subţiri şi cu 
muşchi fini, exact aşa cum se aşteptase, iar gândul la acele 
picioare  încolăcindu-se pe mijlocul lui îi declanşă 
instantaneu o erecţie completă. O strângea atât de tare în 
braţe, încât era imposibil ca ea să nu sesizeze ce se 
întâmplase, dar nu se aruncă asupra ei; mai bine s-o lase 
să creadă că era un gentleman. EI] ştia că nu era aşa, însă 
era esenţial ca Sunny să o creadă. 

— Vom face orice vrei tu, spuse în cele din urmă, 
sărutând-o pe creştet. Te doresc, o ştii prea bine. Am vreo 
trei duzini de prezervative... 

Ea se trase brusc în spate, privindu-l oripilată. 

— Trei duzini? Porţi cu tine trei duzini de prezervative? 

Din nou, Chance abia se abţinu să nu râdă. Sunny 
reuşea să-i stârnească această reacţie mai repede decât 
orice altă femeie pe care o cunoscuse. 

— Tocmai îmi refăcusem proviziile, îi explică el, 
păstrându-şi tonul blând. 

— Astea vin cu dată de expirare, să ştii! 

Chance îşi muşcă interiorul obrazului, forţându-se să 
rămână serios. 

— Da, dar nu se strică la fel de repede ca laptele. 
Rezistă câţiva ani. 

— Cât timp îţi ajung treizeci şi şase de prezervative? se 


99 


interesă ea bănuitoare. 

— Mai mult decât crezi tu, evident, oftă el. 

— Şase luni? 

Chance făcu un calcul rapid. Şase luni, treizeci şi şase 
de prezervative... ar fi trebuit să facă sex mai des de o dată 
pe săptămână. Dacă ar fi avut o relaţie monogamă, nu ar fi 
fost mare lucru, dar pentru un celibatar singur cuc... 

— Ascultă, spuse peste câteva clipe, lăsând frustrarea să 
i se strecoare atât în glas, cât şi pe chip, cu tine trei duzini 
mi-ar ajunge, poate, o săptămână. 

Sunny, părând surprinsă, începu să calculeze la rândul 
ei. Când, la obţinerea rezultatului, făcu ochii mari, el îi 
prinse capul în căuşul palmei şi o ţinu nemişcată în timp ce 
o sărută, folosindu-şi neîndurător toate talentele pentru a o 
excita. Mâinile ei se zbătură moi pe pieptul lui, ca şi cum 
ar fi vrut să-l împingă deoparte, dar fără mare entuziasm. 
Chance îi invadă gura lent şi profund şi se bucură că limba 
ei îi răspunse pe măsură. Avea un gust dulce, iar mirosul ei 
proaspăt era feminitate în stare pură. li simţi sfârcurile 
întărindu-se sub materialul subţire al tricoului şi fu 
copleşit brusc de nevoia de a le atinge, de a le lăsa să-i 
înţepe palma. Mâna lui ajunse sub tricoul ei aproape 
înainte să articuleze gândul. Sânii îi erau fermi şi rotunzi, 
pielea ca o bucată de mătase răcoroasă încălzindu-se sub 
degetele lui. Mugurii mici şi tari se contractară şi mai mult 
când îi atinse. Se arcui în braţele lui cu ochii închişi, cu 
gâtul vibrându-i de un geamăt înfundat. 

Intenţionase să o sărute doar cât să-i vindece atacul 
brusc de responsabilitate, însă plăcerea de a o atinge i se 
urcă la cap ca o duşcă de whisky vechi, şi fu năpădit brusc 
de nevoia de a o vedea, de a o gusta. Dintr-o singură 
mişcare rapidă îi trase tricoul în sus, dezgolindu-i sânii, şi 
o împinse pe spate peste braţul lui, oferindu-şi astfel cele 
două rotunjimi ferme ca într-un festin senzual. Îşi aplecă 
creştetul brunet şi îşi închise gura peste un sfârc tare şi 
roşu, mângâindu-l cu limba înainte de a-l lipi de cerul 
gurii, începând să sugă. 

Auzi ţipătul unei femei profund excitate, un sunet 


100 


sălbatic şi pătrunzător ce îl săgetă direct în vintre. Simţi 
vag că unghiile ei i se înfipseseră în umeri, dar durerea şi 
pălea în faţa dorinţei urgente care îl copleşise. Sângele îi 
bubuia în urechi, îi clocotea prin vine. O dorea cu o 
intensitate primitivă ce îl lovea în valuri violente, 
îndemnându-l să posede în loc să seducă. 

Incrâncenat, făcu apel la autocontrolul ce părea să-i 
scape inexplicabil. Doar experienţa şi pregătirea 
profesională din întreaga lui viaţă de adult, petrecută în 
tranşeele unui război murdar, secret, fără sfârşit, îi dădură 
puterea de a se stăpâni. 

Cu o strângere de inimă, îşi slăbi strânsoarea asupra 
sfârcului ei, lingând bobocul mic şi tare în semn de regret. 
Ea se cutremură şi scânci. Văzând-o cum atârna 
neputincioasă în braţele lui, cu părul de aur revărsat pe 
spate, Chance aproape îşi pierdu controlul din nou. 

Naiba s-o ia de treabă, nu mai putea aştepta. 

Se lăsă rapid jos şi smulse pătura de pe pământ, apoi îşi 
petrecu braţul drept pe sub genunchii ei şi, ridicând-o în 
aer, o duse la lumină. Razele aurii ale soarelui ce cobora la 
orizont îi inundară pielea cu o strălucire subtilă, 
accentuată de luminozitatea părului ei. Desenul delicat al 
venelor albastre ieşea la iveală prin pielea subţire a 
sânilor, iar sfârcurile mici se coloraseră într-un trandafiriu 
dulce şi se înălţau ca nişte mici culmi întărite, strălucind 
umede. 

— Doamne, cât eşti de frumoasă, murmură el. 

O puse în picioare; ea se clătină, ameţită de dorinţa ce îi 
plutea în ochii minunati. Chance întinse pătura şi se repezi 
s-o prindă înainte ca acea dorinţă să se fi domolit. O voia 
aşa cum era atunci, dogoritoare, atât de pregătită să-l 
primească încât nu mai putea să aştepte. 

li trase tricoul peste cap, i-l aruncă pe pătură şi îşi agăţă 
degetele în betelia blugilor ei. Cu o pocnitură scurtă a 
capsei şi o smucitură pe limba fermoarului, pantalonii îi 
alunecară în jos. 

— Chance? şopti ea strângându-i încheieturile. 

Părea bizar de nesigură, uşor ezitantă. Dacă se 


101 


răzgândea acum... 

O sărută, lent şi profund, şi îi mângâie sfârcurile cu 
degetele mari. Scoţând din nou acel sunet gutural, Sunny 
se ridică pe vârfuri pentru a se lipi de el. Chance îi împinse 
blugii până la glezne, îşi încolăci braţele în jurul ei şi o 
trase jos pe pătură. 

Ea icni, dându-şi brusc capul pe spate. 

— Aici? Acum? 

— Nu mai pot aştepta. 

Era purul adevăr. Nu mai putea aştepta până la lăsarea 
întunericului, până se târau politicos în cort, ca şi cum ar fi 
respectat un scenariu. O dorea acum, în lumina soarelui, 
goală, caldă şi complet spontană. li trase jos chiloţeii şi îi 
eliberă gleznele din încâlceala de blugi şi lenjerie. N 

După toate aparențele, nici ea nu voia să aştepte. Il 
trase de tricou, însă, cum nu reuşi să i-l scoată, Chance îl 
prinse de tiv şi îl smuci peste cap, apoi îi desfăcu 
picioarele şi se lăsă uşor cu toată greutatea peste ea, 
cuibărindu-se în scobitura dintre coapsele ei depărtate. 

În timp ce Sunny îl privea încremenită, Chance scotoci 
în buzunar după prezervativul pe care îl pusese acolo mai 
devreme, apoi se ridică doar atât cât să-şi descheie blugii 
şi să-i împingă până jos. Îşi puse prezervativul dintr-o 
singură mişcare bruscă, îndelung exersată. Când se cobori 
din nou peste ea, Sunny îşi sprijini mâinile pe umerii lui ca 
şi cum ar fi vrut să păstreze o mică distanţă între ei. Dar 
orice distanţă era prea mult; Chance îi strânse 
încheieturile într-o mână şi i le trase deasupra capului, 
ţintuindu-le de pătură şi făcând-o să-şi arcuiască sânii spre 
el. Mâna liberă o cobori între corpurile lor pentru a-şi 
ghida mădularul lung şi tare spre intrarea moale şi umedă. 

Sunny se cutremură. Nu se mai simţise niciodată atât de 
vulnerabilă, nici atât de vie. Pasiunea lui nu era controlată 
şi blândă, aşa cum se aşteptase ea, ci violentă şi 
furtunoasă, izbind-o cu toată forţa. Chance o ţinea 
imobilizată, făcând-o să se simtă mică în faţa corpului lui 
musculos pe când aştepta şocul sălbatic al penetrării. Era 
pregătită pentru el, o, atât de pregătită! Tânjea dureros, 


102 


ardea de dorinţă. Voia să-l implore să se grăbească, dar nu 
reuşea să tragă suficient aer în piept. Când el cobori mâna, 
Sunny simţi între coapse atingerea uşoară a degetelor lui, 
apoi mădularul lui rigid şi fierbinte împingându-se în 
despicătura incandescentă. 

Totul în ea păru să se contracte, să se strângă ca un arc, 
concentrându-se pe acea invazie intimă. Carnea moale 
dintre picioarele ei începu să o ardă şi să o usture, forţată 
să se lărgească sub presiunea lui directă. Chance se 
împinse mai tare, iar presiunea se transformă în durere. 
Sunny fu inundată de o frustrare sălbatică. Il dorea acum, 
în ea, voia să-i elibereze dorinţa şi tensiunea, s-o readucă, 
prin mângâierile lui, la acea plăcere febrilă. 

Chance dădu să se tragă în spate, însă ea nu îl putea 
lăsa, nu putea îndura să piardă ceea ce atingerea lui doar 
îi promisese. Îşi refuzase atât de multe lucruri, dar nu şi 
asta, nu acum. Îşi împleti picioarele în jurul coapselor lui şi 
îşi ridică şoldurile, împungându-se cu forţă în el. 

Nu reuşi să-şi stăpânească strigătul subţire ce îi ţâşni 
din gât. Fără vlagă de pe urma şocului, se prăbuşi pe 
pătura moale ca o cârpă. Chance se urcă peste ea, blocând 
lumina soarelui cu umerii săi laţi. Era o siluetă întunecată 
şi masivă, cu forma înceţoşată de lacrimile ei. li murmură 
cuvinte liniştitoare în timp ce se împingea mai adânc şi 
mai adânc, până ajunse cu totul îngropat în ea. 

Îi eliberă mâinile pentru a o strânge la piept. Sunny se 
agăţă de umerii lui şi se ţinu cât de strâns putea, fiindcă 
fără forţa lui avea impresia că ar fi putut să se 
dezintegreze. Nu se aşteptase să doară atât de rău, să îl 
simtă atât de mare şi fierbinte în ea, sau atât de adânc. O 
invadase complet, preluând controlul asupra corpului ei şi 
dictându-i reacţiile, chiar şi ritmul respirației, bătăile 
inimii şi viteza de curgere a sângelui prin vene. 

Se mişcă blând la început, lent, aşezându-şi corpul pieziş 
astfel încât să aplice presiune exact acolo unde avea ea 
mai mare nevoie. O dezmierdă cu răbdare până îi 
reaprinse plăcerea şi o sărută, explorând-o pe îndelete cu 
limba, apoi o atinse pe sfârcuri, le supse, o muşcă mărunt 


103 


pe lateralul gâtului. Atenţia lui tandră o făcu să se mişte 
instinctiv, ridicând şi coborând şoldurile în ritmul 
penetrării lui. Încă stătea agăţată de umerii lui, dar din 
pasiune în loc de disperare. Peste câteva clipe, inundată de 
o fierbinţeală incredibil de plăcută, se auzi gâfâind. 

Chance îi desfăcu şi mai mult picioarele şi o pătrunse 
mai adânc, mai tare, mai rapid. Senzaţiile explodară în ea, 
stârnindu-i zvâcniri violente în carne. Se zvârcoli sub el, 
incapabilă să-şi înăbuşe ţipetele scurte şi tăioase ce îi 
năvăleau din piept. Ritmul susţinut al penetrării nu lăsă 
timp spasmelor să se liniştească; o zguduiră în continuare 
până o făcură să urle luptându-se cu el, dorindu-şi să 
scape, dorindu-şi mai mult, şi în cele din urmă - când 
corpul lui tare încremeni şi începu să tremure - 
nemaidorindu-şi nimic. 


104 


capitolul 8 


O virgină. Sunny Miller fusese virgină. Încercă să se 
gândească, atunci când reuşi să-şi recapete cât de cât 
judecata, la ramificaţiile posibile, dar niciuna nu părea 
importantă în acel moment. Mult mai urgent era să 
găsească o alinare pentru femeia care făcuse dragoste 
pentru prima dată în viaţa ei pe o pătură întinsă pe 
pământul tare, la lumina zilei, cu un bărbat care nici măcar 
nu se descălţase de bocanci. 

Stătea întins lângă ea pe pătură. Sunny se întorsese pe o 
parte, cu spatele la el, ţinându-şi ghemuit trupul zvelt şi 
gol, zguduit de un tremurat vizibil. Orice mişcare i se 
părea un efort - şi respiratul i se părea un efort - când îşi 
scoase prezervativul şi îl aruncă. Avusese un orgasm atât 
de violent, încât se simţea ametit. Şi dacă pe el îl afectase 
atât de puternic, în ciuda experienţei lui, ea ce gândea? Ce 
simţea? 

Se aşteptase oare la durere sau fusese şocată? 

Ştia că ajunsese şi ea la orgasm. Fusese la fel de 
excitată ca el; când el dăduse să se retragă, înțelegând 
năucit ce se întâmpla, Sunny îşi încolăcise picioarele peste 
şoldurile lui şi forţase intrarea ea însăşi. Văzuse şocul din 
ochii ei când o penetrase, îi simţise reverberaţiile în carne. 
Şi îi privise faţa în timp ce o excitase atent, amânându-şi 
nemilos propria plăcere, până simţise încleştarea sălbatică 
dintre coapsele ei. 

Atunci nimic nu mai reuşise să îl ţină în frâu şi 
explodase, răvăşit de descărcarea ce îl zguduise până în 
străfundurile sufletului. 

O femeie trebuia să aibă motive foarte puternice pentru 
a rămâne virgină până la douăzeci şi nouă de ani. 

Sunny renunţase de bunăvoie, deşi nu cu lejeritate, la 
castitatea ei pentru el. Se simţea umilit şi onorat şi era 


105 


înspăimântat de moarte. Nu se purtase blând cu ea, nici pe 
parcurs, nici în momentul culminant. Chiar dacă atinsese 
şi ea orgasmul, nu avea experienţa necesară pentru a face 
faţă violenţei senzuale căreia îi fusese supusă. Avea nevoie 
să fie ţinută în braţe şi liniştită până se oprea din tremurat 
şi îşi recăpăta echilibrul. 

Işi puse mâna pe braţul ei şi o întoarse pe spate. Sunny 
nu îi opuse rezistenţă, dar părea rigidă, confuză. Era 
palidă, cu ochii neobişnuit de scânteietori, ca şi cum s-ar fi 
luptat cu lacrimile. Se aplecă peste ea, oferindu-i atenţia şi 
contactul de avea atâta nevoie. Tânăra femeie ridică rapid 
ochii spre el, apoi, îmbujorată, îşi feri privirea şi un val de 
culoare dădu o tentă rozalie obrajilor ei. 

Vederea acelor obraji trandafirii îl fermecă. O mângâie 
blând pe pântece, după care îşi trecu degetele peste sânii 
care purtau încă urmele bărbiei lui ţepoase. Le alină cu 
limba, având grijă să nu-i provoace şi alte zgârieturi, şi îşi 
notă în gând să se radă următoarea dată când îşi făcea 
toaleta. 

Trebuia să spună ceva, dar nu ştia ce anume. Se folosise 
de retorica lui abilă pentru a ajunge în fortărețe, în cuiburi 
de traficanţi de droguri şi în birouri guvernamentale; avea 
un talent supranatural de a evalua cu viteza fulgerului 
orice persoană sau situaţie şi apoi de a spune exact ceea 
ce trebuia pentru a obţine reacţia dorită, însă toată 
pregătirea din lume nu ar fi putut să-l protejeze de 
impactul ochilor ei scânteietori şi al zâmbetului ei luminos, 
nici să-l prevină că o femeie îl putea dezarma doar cu 
simţul umorului. „Sunny cea Senină“ era o poreclă foarte 
potrivită pentru ea. 

Dar în acel moment era foarte tăcută, aproape mâhnită, 
ca şi cum ar fi regretat intimitatea lor. Şi nu putea suporta 
acest gând. De-a lungul anilor pierduse şirul 
nenumăratelor femei care încercaseră să se agaţe de el 
după încheierea actului sexual, când el se îndepărta deja, 
atât fizic, cât şi mental, dar nu suporta gândul că această 
femeie anume nu se străduia să-l ţină doar pentru ea. Din 
motive de neînțeles, indiferent dacă ceea ce se întâmplase 


106 


fusese prea mult şi prea repede, sau poate dintr-un motiv 
mai profund, Sunny încerca să păstreze distanţa faţă de el. 
Nu se cuibărea în braţele lui, oftând satisfăcută, ci se 
retrăgea în spatele unui zid invizibil, cel care existase între 
ei de la bun început. 

Totul din fiinţa lui respingea acea idee. Năpădit de o 
furie primitivă, hotări că Sunny era a lui şi nu avea să 
renunţe la ea. În clipa următoare, simțind cum muşchii i se 
contractau într-un nou val de dorinţă carnală se urcă peste 
ea şi se strecură în teaca îngustă şi umflată. Sub şocul 
penetrării, Sunny icni, după care îşi vâri mâinile între ei şi 
îşi înfipse unghiile în pieptul lui, fără a încerca să-l împingă 
deoparte. Picioarele i se ridicară aproape automat, 
încolăcindu-se pe după şoldurile lui. El o prinse de coapse 
şi le ridică şi mai sus, în jurul taliei. 

— Obişnuieşte-te, îi spuse, pe un ton mai aspru decât 
intenţionase. Cu mine. Cu asta. Cu noi. Fiindcă nu am să te 
las să te îndepărtezi de mine. 

— Nici măcar pentru binele tău? şopti ea. 

Tristeţea diluase notele subtile de albastru din ochii ei, 
lăsându-i de un cenuşiu gol. 

Chance se opri pentru o fracțiune de secundă, 
întrebându-se dacă se referea la tatăl ei. 

— Cu atât mai puţin, îi răspunse, după care se cufundă 
în misiunea plăcută de a o stârni din nou. 

De data aceasta urmări exclusiv plăcerea ei; o seduse cu 
o pricepere ce depăşea graniţele experienţei sexuale. 
Ampla lui pregătire în domeniul artelor marţiale îl învățase 
cum să nenorocească un om cu o atingere, cum să ucidă 
dintr-o singură lovitură, dar îi dezvăluise şi toate punctele 
erogene ale corpului uman. Partea din spate a genunchilor 
şi a coapselor, arcadele plantare delicate, jumătatea 
inferioară a feselor ei, toate se bucurară de atenţia 
meritată. Sunny se umezi din nou, uşurându-i accesul. 
Începu să se mişte în ritmul mişcărilor lui, ridicându-se 
pentru a-i veni în întâmpinare. Când Chance îi mângâie 
ghemul de nervi din scobitura şalelor, fu recompensat cu o 
arcuire din reflex a trupului ei care îi permise s-o pătrundă 


107 


şi mai adânc. 

Sunny oftă cu ochii închişi. Obrajii îi scânteiau; buzele îi 
erau umflate şi roşii. Observând semnele excitaţiei, 
Chance îi şopti cuvinte de încurajare. Capul ei căzu într-o 
parte, iar sfârcurile întărite îl împunseră în piept. Atent, cu 
multă blândeţe, o muşcă pe curba delicată unde gâtul se 
întâlnea cu umărul. 

Ea ţipă şi căzu pradă orgasmului, luându-l prin 
surprindere. La rândul lui, nu intenţionase să termine, dar 
delicata succesiune de contracţii interioare ale corpului ei 
făcu să fie invadat de o plăcere sălbatică, ce îi scăpă de 
sub control. 

Încercă să se oprească, încercă să se retragă, însă 
corpul efectiv refuză să-l asculte. În schimb, o penetră 
adânc şi se cutremură din cap până în picioare când 
sămânţa lui ţâşni în tunelul fierbinte şi umed. Işi auzi 
propriul țipăt grav, răguşit; apoi, atât timpul, cât şi 
raţiunea dispărură, şi tot ce mai rămăsese din el se prăbuşi 
greoi şi fără vlagă peste ea. 

Solul canionului se îmbrăcase deja în umbre când o 
înveli în pătură şi o duse în braţe până la streaşină ce le 
servea drept adăpost. Stâncile din jur blocau soarele peste 
zi, dar îi şi absorbeau căldura, astfel că noaptea, când 
temperatura scădea vertiginos, în micul lor colţişor 
confortabil era sensibil mai cald decât afară. Sunny căscă, 
toropită de satisfacţie, şi îşi sprijini capul pe umărul lui. 

— Pot să merg, îl asigură, deşi nu făcu niciun efort să-şi 
coboare picioarele pe pământ. 

— Hei, eu îmi joc rolul de mascul feroce acum, protestă 
el. Nu-mi strica momentul. 

Ea îşi dădu capul pe spate pentru a -1 privi. 

— Şi totuşi nu te prefaci, aşa-i? 

— Nu, recunoscu el, stârnindu-i un hohot de râs. 

Timpul reuşise să-i scape complet câtă vreme plutiseră 
în toropeala de după împreunarea pasională. Soarele 
coborâse atât de mult în văzduh, încât nu mai lumina decât 
buza de sus a canionului. Tonurile de roşu şi auriu şi violet 
ale pietrelor luaseră foc în asfinţit, iar cerul se colorase 


108 


într-un mov-închis. 

— Mă duc să verific cursele cât încă mai avem câteva 
minute de lumină, spuse el, punând-o jos. Stai cuminte. Nu 
lipsesc mult. 

Sunny stătu cuminte cam două secunde, apoi sări în 
picioare. Se spălă şi se îmbrăcă rapid, de parcă hainele i-ar 
fi oferit protecţie. Avea senzaţia tulburătoare că nimic nu 
mai era la fel cum fusese înainte ca Chance să o poarte în 
braţe la soare. Fusese pregătită să facă dragoste cu el, dar 
acel asalt copleşitor asupra simţurilor ei o surprinsese 
total. Sperase să aibă parte de plăcere, însă descoperise în 
schimb o pasiune atât de puternică, încât nu o putea 
controla. 

Şi, mai ales, Chance îşi dezvăluise adevărata faţă de 
prădător. O mai întrezărise ocazional şi înainte, în 
momentele în care forţa personalităţii sale îi străpunsese 
autocontrolul. Ar fi trebuit să-şi dea seama încă de atunci; 
nimeni nu fereca o cameră goală cu o uşă de fier. Faptul că 
el se stăpânea perfect îi oferise senzaţia rară că era în 
siguranţă, îndemnând-o să ignore puterea zăgăzuită de 
acea poartă şi să nu se gândească la consecinţele care s-ar 
fi produs dacă s-ar fi revărsat vreodată. In după-amiaza 
aceea, aflase. 

Chance făcuse parte din trupele de vânători de munte. 
Acest detaliu ar fi trebuit să îi spună tot ce avea nevoie să 
ştie despre el, dar stresul aterizării forţate şi îngrijorarea 
ei legată de Margreta o împiedicaseră să-i vadă adevărata 
natură. 

Un fior senzual îi cobori pe şira spinării când îşi aminti 
ora - sau orele - tumultoase petrecute pe pătură. Fusese 
neputincioasă, complet luată prin surprindere de forţa 
propriei reacţii. Ştiuse de la început că el o tulbura aşa 
cum n-o mai făcuse niciun alt bărbat până atunci, dar tot 
nu fusese pregătită pentru o învolburare atât de aprigă a 
simţurilor ei. Chance nu era singurul obişnuit să ţină totul 
sub control; capacitatea ei de a păstra controlul asupra 
oricărei situaţii îi salvase viaţa de multe ori, însă acum 
descoperise că nu îl putea controla nici pe el, nici pe ea 


109 


însăşi. 

Nu fusese nicicând mai înspăimântată. 

Sentimentele ei se amplificaseră exponential în ultimele 
ore. Nu era doar din cauza sexului, care fusese cu mult 
mai intens şi mai dur decât şi-l imaginase ea vreodată. Nu, 
era din cauza acelei părţi din personalitatea lui pe care şi-o 
dezvăluise, partea pe care încercase să o ţină ascunsă şi 
care o atrăgea atât de puternic încât ştia că doar moartea 
ar fi putut pune capăt iubirii pe care o simţea pentru el. 
Chance făcea parte dintr-un soi foarte special de bărbaţi, 
era un războinic. Toate piesele pe care ea le intuise se 
aşezaseră la locul lor, formând imaginea unui bărbat care 
avea să păstreze pentru totdeauna o latură sălbatică şi 
necruțătoare, un bărbat dispus să-şi rişte pielea, să 
înfrunte gloanţele, să apere ceea ce iubea. Era complet 
opusul tatălui ei, care îşi dedicase viaţa distrugerii. 

Sunny nu avusese de ales de prea multe ori în trecut. 
Mama lor le dăduse spre adopţie atât pe ea, cât şi pe 
Margreta într-o încercare de a le salva, dar nu reuşise să 
se desprindă complet de ele. În schimb le transmisese 
toate deprinderile pe care le învățase atât de greu, le 
arătase cum să se ascundă, să dispară - şi, dacă se 
dovedea necesar, cum să lupte. Forţată de împrejurări, 
Pam Vickery Hauer devenise expertă în tacticile unui 
război de gherilă personal. Le vizita ori de câte ori putea 
să o facă fără a le pune în pericol, iar generoşii soţi Miller 
se străduiau de fiecare dată să-i ofere cât mai mult timp 
alături de fiicele ei. 

Când Sunny avea şaisprezece ani, norocul Pamelei se 
epuizase în cele din urmă. Tatăl lor avea la dispoziţie o 
reţea extinsă şi mult mai multe resurse decât ar fi putut 
strânge vreodată soţia lui fugară. Logic, fusese doar o 
problemă de timp până s-o găsească. lar când fusese în 
cele din urmă încolţită, Pamela îşi luase singură viaţa 
pentru a nu se expune riscului ca, fie prin tortură, fie 
folosind droguri, el să-i smulgă informaţii despre 
ascunzătoarea fetelor. 

Aceasta era moştenirea lui Sunny, o viaţă trăită în 


110 


umbră şi o mamă curajoasă care alesese sinuciderea 
pentru a-şi proteja copiii. Nimeni nu o întrebase dacă 
aceasta era viaţa pe care şi-o dorea; era viaţa pe care o 
avea, deci trebuia să o trăiască aşa cum ştia mai bine. 

Nici decizia de a trăi departe de Margreta nu îi 
aparținuse; sora ei hotărâse astfel. Margreta era mai mare; 
ea avea propriii demoni de înfruntat, propriile bătălii de 
dus şi nu stăpânise niciodată la fel de bine ca Sunny 
tehnicile pentru supravieţuire pe care le învăţaseră de la 
mama lor. Deci Sunny îşi pierduse sora, iar când muriseră 
soţii Miller, mai întâi Hal, apoi Eleanor, rămăsese complet 
singură. Telefoanele primite de la Margreta erau singurul 
contact pe care îl avea, şi ştia că sora ei ţinea ca lucrurile 
să continue în acelaşi mod. 

Nu credea că avea forţa să renunţe şi la Chance. De 
aceea era înspăimântată până în pragul panicii, fiindcă 
simpla ei prezenţă îi punea în pericol viaţa. Singura ei 
consolare era că, aşa cum îl ştia ea pe Chance, era un 
bărbat foarte dur şi competent, perfect capabil să-şi 
păzească pielea. 

Inspiră adânc, dându-şi seama că nu avea rost să se 
gândească la problemele din viitor. Când şi dacă scăpau 
din acel canion, atunci avea să decidă ce să facă. 

Fiind prea agitată pentru a sta în loc, verifică hainele 
spălate şi constată că se uscaseră deja. li luă doar câteva 
minute să le strângă de pe pietre, dar când se întoarse la 
streaşină era deja aproape întuneric. 

Chance nu îşi luase lanterna, îşi aminti ea. Era o noapte 
neagră, fără lună; dacă nu se întorcea curând, avea să 
rămână în beznă. Focul arsese mocnit toată ziua, scopul 
fiind acela de a produce cât mai mult fum cu un consum 
minim de lemne, dar acum Sunny se grăbi să mai adauge 
bețe pentru a aprinde o flacără zdravănă. Lumina 
pâlpâitoare a focului penetră întunericul de sub streaşină, 
proiectând desene mişcătoare pe peretele de piatră. Sunny 
scotoci printre lucrurile lor până găsi lanterna, pentru a o 
avea la îndemână în caz că trebuia să meargă să-l caute. 

Bezna se lăsă dintr-odată, ca şi cum Mama Natură şi-ar 


111 


fi aruncat juponul peste pământ. Sunny veni până la 
marginea streşinii şi îl strigă tare pe Chance. 

Se auzeau foşnete, şoaptele creaturilor nocturne 
târându-se la ale lor. O briză uşoară agita tufişurile pitice, 
amintindu-i de sunetul unui şarpe cu clopoței. Ascultă 
atentă, dar nu auzi niciun răspuns. 

— Chance! încercă din nou, mai tare de data aceasta. 
Nimic. La naiba, murmură ea. 

Cu lanterna în mână, porni către capătul canionului, 
unde apa lor salvatoare se scurgea încet dintr-o crăpătură 
din piatră. 

Inaintă prudent, având grijă unde punea piciorul. O a 
doua întâlnire cu un şarpe ar fi fost mai mult decât putea 
duce într-o singură zi. Continuând să meargă, îi strigă tot 
mai enervată numele. De ce nu-i răspundea? Cu siguranţă 
o putea auzi acum; sunetul se propaga departe în aerul 
uscat. 

Un braţ solid o prinse de talie şi o trase spre un corp la 
fel de solid. Sunny ţipă speriată, dar sunetul fu întrerupt 
de o gură caldă şi puternică. Capul i se dădu pe spate sub 
apăsarea buzelor ferme, aşa că fu nevoită să se agaţe de 
umerii lui pentru a nu cădea. Fără să se grăbească, 
Chance o stârni cu limba şi o sărută până când tensiunea îi 
dispăru din corp şi începu să se mişte fluid în braţele lui. 

Când ridică în sfârşit capul, respiraţia îi era uşor gâfâită. 
Trebuia totuşi să protesteze: 

— M-ai speriat, îl acuză ea, deşi vocea îi era mai degrabă 
fierbinte decât mustrătoare. 

— "Ţi-ai meritat-o. Ţi-am spus să stai cuminte. 

O sărută din nou, ca şi cum nu s-ar fi putut abţine. 

— Asta face parte din pedeapsă? murmură Sunny, când 
el luă o pauză să respire. 

— Da, spuse el, iar ea îi simţi zâmbetul pe tâmplă. 

— Fă-o din nou. 

Chance se supuse, iar ea simţi acea febră magică 
aprinzându-se din nou în adâncurile fiinţei sale. Încă o 
durea tot trupul de la ultima lor sesiune de amor; nu ar fi 
trebuit să simtă nici măcar o scânteie de dorinţă atât de 


112 


curând, şi totuşi o simţea. Îşi dorea să perceapă întreaga 
forţă a corpului lui superb lucrat, să îl primească în ea şi 
să-l ţină strâns, să-l simtă tremurând în momentele în care 
îl copleşea plăcerea exact aşa cum o copleşea şi pe ea. 

În cele din urmă Chance se desprinse din sărut, dar ea îi 
simţi inima bubuindu-i lângă a ei, îi simţi creasta întărită 
din blugi. 

— Ai milă, murmură el. Nici nu am să apuc să mor de 
foame. Am să mă sfârşesc de extenuare. 

Asta îi aminti de capcanele pe care le instalase. 

— Ai prins un iepure? îl întrebă pe un ton plin de 
speranţă. 

— Iepure nu, doar o amărâtă de zburătoare. 

Ridică mâna liberă, iar ea văzu că ţinea carcasa jupuită 
a unei păsări ce era considerabil mai mică decât o găină 
obişnuită. 

— Ăla nu e struţul Roadrunner, nu? 

— Ce tot ai cu animalele imaginare? Nu, nu e un strut. 
Încearcă să fii puţin mai recunoscătoare. 

— Atunci ce anume e? 

— Pasăre, răspunse el scurt. După ce o pun la proţap şi 
o întorc deasupra flăcărilor o vreme, o să fie friptură de 
pasăre. Asta e tot ce contează. 

— În regulă, capitulă ea, auzind cum îi chiorăia 
stomacul. Câtă vreme nu e struţul Roadrunner. E 
personajul meu favorit de desene animate. După 
Bullwinkle. 

— Când ai văzut desenele astea vechi? râse el. Nu cred 
că mai rulează pe undeva. 

— Se găsesc pe DVD-uri, le-am închiriat de la magazinul 
local. 

Chance o luă de braţ şi porniră înapoi spre tabără, 
râzând şi povestind despre filmele lor favorite. Erau 
amândoi de acord că desenele pretenţioase din prezent nu 
se comparau cu cele mai vechi în materie de umor, oricât 
de realiste ar fi fost cele moderne. Sunny plimbă lumina 
lanternei de-a curmezişul drumului, căutând şerpi. 

— Apropo, de ce mă strigai? întrebă Chance brusc. 


113 


— E beznă, în caz că n-ai observat. Nu ţi-ai luat lanterna 
cu tine. 

El pufni discret, nevenindu-i să creadă. 

— Veneai să mă salvezi? 

Sunny se simţi uşor jenată. Fireşte că un fost vânător de 
munte era capabil să găsească drumul spre tabără şi pe 
întuneric. Recunoscu spăsită: 

— Nu m-am gândit. 

— Ba te-ai gândit prea mult, o corectă el cuprinzând-o 
mai strâns pe după umeri. 

Ajunseră la micuța lor tabără. Focul pe care îl înteţise ea 
încă mai producea mici limbi roşietice care lingeau ce mai 
rămăsese din uscături. Chance puse pasărea pe o piatră, 
confecţionă rapid un proţap simplu şi ascuţi cu briceagul 
capătul unui băț. Trecu ţepuşa prin mijlocul păsării, apoi o 
puse în despicăturile proţapului şi adăugă câteva surcele 
pe foc. În scurt timp începu să picure o zeamă sfârâitoare 
ce înteţi flăcările. 

Lui Sunny îi lăsa gura apă de la mirosul delicios al cărnii 
gătite. Impinse o piatră mai aproape de foc şi se aşeză să-l 
privească în timp ce întorcea pasărea. Stătea suficient de 
aproape cât să simtă căldura pe braţe; la cât de rece era 
noaptea deja, îi venea greu să creadă că, în urmă cu doar 
câteva ore, mai avusese foarte puţin până să se topească. 
Nu mai dormise sub cerul liber decât o singură dată în 
viaţa ei, dar împrejurările fuseseră mult diferite. În primul 
rând fiindcă era singură. 

Strălucirea roşiatică a flăcărilor lumina unghiurile aspre 
ale feţei lui. Se spălase în timpul cât fusese plecat, părul 
încă îi era umed. Şi se bărbierise. Zâmbi în sinea ei. 

Chance ridică privirea şi îi observă atitudinea 
contemplativă, moment în care un ocean de înţelegere, de 
conştiinţă senzuală, se revărsă între ei. 

— Eşti bine? o întrebă încet. 

— Sunt în regulă. 

Habar nu avea cât de tare îi scânteia faţa când îşi 
încolăci braţele în jurul picioarelor şi îşi sprijini bărbia pe 
genunchii strânşi la piept. 


114 


— Sângerezi? 

— Acum nu. Şi a fost doar puţin, la început, se grăbi ea 
să adauge când ochii lui se îngustară cu o expresie 
îngrijorată. 

Chance îşi aţinti din nou privirea asupra păsării şi o 
întoarse cu atenţie. 

— Aş fi vrut să fi ştiut. 

Ea ar fi vrut să nu ştie nici acum. Motivele pentru care 
îşi păstrase până recent virginitatea nu erau un subiect pe 
care să-şi dorească să-l analizeze. 

— De ce? îl întrebă, străduindu-se să adopte un ton lejer. 
Ai fi fost nobil şi te-ai fi oprit? 

— Pe toţi dracii, nu. Aş fi abordat situaţia un pic altfel, 
atâta tot. 

Ei, discuţia devenea interesantă! 

— Ce anume ar fi fost altfel? 

— Brutalitatea. Durata. 

— A durat suficient, îl asigură ea zâmbind. De fiecare 
dată. 

— Aş fi putut să fac să fie mai agreabil pentru tine. 

— Dar pentru tine? 

Ochii lui întunecaţi se ridicară fulgerător. Îi zâmbi 
melancolic: 

— Scumpo, dacă ar fi fost o fărâmă mai agreabil pentru 
mine, inima mea ar fi cedat. 

— La fel şi eu. 

— Nu am folosit prezervativ a doua oară, murmură el în 
timp ce întorcea iar pasărea. 

— Ştiu. 

Nu ar fi avut cum să nu observe dovada. 

Privirile li se înlănţuiră şi se treziră din nou prinşi în 
acea comunicare mută. Era posibil să o fi lăsat însărcinată, 
o ştiau amândoi. 

— Cum stăm cu încadrarea în timp? 

— Suntem la limită, zise Sunny. 

Făcuse deja calculul, dar nu era un risc pe care să vrea 
să şi-l mai asume. 

— Dacă n-am fi captivi aici... începu el, apoi ridică din 


115 


umeri. 

— Ce-ar fi atunci? 

— Nu m-ar deranja. 

Un val de dorinţă o inundă instantaneu şi îşi dădu seama 
că ar fi sărit pe el chiar în acea clipă. Îşi adună toate 
forţele ca să se controleze şi să rămână aşezată. Se gândi 
că hormonii erau nişte diavoli vicleni, pregătiţi să-i 
submineze bunul simţ doar fiindcă el menţionase că ar fi 
vrut să o lase gravidă. 

— Nici pe mine, recunoscu ea. 

Îl urmări să vadă dacă avea aceeaşi reacţie. O pată de 
culoare îi încinse brusc pomeţii sculptați, iar un muşchi al 
fălcii i se contractă. Mâna i se strânse pe proţap până când 
încheieturile degetelor i se albiră. Da, trecea prin aceleaşi 
stări, îşi spuse, fascinată de eforturile lui de a se stăpâni. 

Când consideră că pasărea era gata, Chance luă 
frigăruia, împinse cu piciorul o altă piatră lângă a ei şi se 
aşeză. Folosindu-şi briceagul, tăie o feliuţă de carne şi i-o 
întinse. 

— Ai grijă, să nu te arzi, o avertiză, când ea se întinse 
nerăbdătoare. 

Sunny plimbă rapid felia dintr-o mână într-alta, suflând 
peste ea pentru a o răci. Când reuşi să o ţină fără să se 
ardă, muşcă ezitant. Papilele ei gustative explodară de 
plăcere, detectând aromă de lemn şi fum şi carne de 
pasăre. 

— O, ce bun e, gemu ea, mestecând încet pentru a 
savura gustul până la ultima picătură. 

Chance îşi tăie şi lui o felie şi, când muşcă prima dată, 
păru la fel de satisfăcut de cina lor. Mestecară în tăcere o 
vreme. Luau câte o bucată pe rând, dar Sunny se opri din 
mâncat cu mult înainte de a fi sătulă. El era mult mai mare 
decât ea şi, dacă mâncau porţii egale, avea să rămână 
flămând. 

— lar ai grijă de mine, observă el, înţelegându-i 
manevra. Eşti o pacoste pentru imaginea mea, ştiai? Eu 
sunt cel care trebuie să aibă grijă de tine. 

— Eşti mult mai mare decât mine. Ai nevoie de porţii 


116 


mai consistente. 

— Lasă-mă pe mine să-mi bat capul cu mâncarea, 
scumpo. Nu vom muri de foame. Mai este vânat prin 
canion, iar mâine voi căuta şi plante comestibile pentru a 
ne completa dieta. 

— Păsăret şi ierburi. Exact ceea ce e la modă să mănânci 
în ziua de azi. 

Gluma ei îl făcu să rânjească. O convinse să mai 
mănânce puţin din carne, apoi împărţiră unul dintre 
batoanele de proteine rămase. Odată foamea potolită, 
hotărâră că era momentul de a se retrage la culcare. 

Chance înăbuşi focul în timp ce ea aranja pătura în cort. 
Se spălară pe dinţi şi se duseră pentru ultima dată să-și 
rezolve treburile, exact ca doi oameni căsătoriţi de mult 
timp, reflectă ea amuzată. „Casa“ lor nu era grozavă, de 
fapt o simplă nişă în piatră, dar pregătirile lor pentru 
culcare i se părură foarte casnice - până când el spuse: 

— Vrei să dormi cu tricoul meu? Ar semăna mai mult cu 
o cămaşă de noapte decât cel pe care îl porţi acum. 

Sunny observă tulburată felul în care o privea. Inima ei 
îşi acceleră bătăile, iar corpul îi fu inundat de fierbinţeala 
deja familiară. Chance nu avea nevoie de mai mult, îşi zise; 
îi ajungea o singură privire ca s-o excite. li educase bine 
corpul în acel scurt interval cât stătuse întinsă sub el pe 
pătură. Acum că ştia exact cum era să-i primească în ea 
mădularul lung şi tare, tânjea după acea senzaţie. Işi dorea 
să ajungă pe culmea convulsivă de plăcere, chiar dacă o 
înspăimânta cu intensitatea ei. Nu se aşteptase să se simtă 
ca pe punctul de a se dezintegra, ca şi cum sufletul i-ar fi 
fost smuls din trup. Într-un moment de claritate orbitor, 
paralizant, înţelese că niciun alt bărbat din lume nu avea 
să poată face acest lucru pentru ea, cu ea. El era Alesul, cu 
A mare, foarte mare, subliniat şi îngroşat. Alesul. Nu avea 
să mai fie niciodată întreagă fără el. 

Probabil afişase o expresie consternată, căci brusc se 
trezi cu Chance lângă ea, susţinând-o cu un braţ petrecut 
pe după talie şi conducând-o blând, dar inexorabil spre 
cort. Avea să fie atent, îşi dădu ea seama, însă nu ar fi 


117 


acceptat un refuz. 

Îşi drese vocea, încercând să-şi găsească echilibrul. 

— Vei avea nevoie de tricou să-ţi ţină de cald... 

— Glumeşti, nu? Când îi zâmbi, colţurile ochilor i se 
încreţiră. Sau credeai că am terminat pe azi? 

Sunny nu se putu abţine să nu-i zâmbească la rândul ei. 

— Nici nu mi-a trecut prin minte. M-am gândit doar că 
vei avea nevoie de el după. 

— Nu prea cred, spuse el, cu mâinile deja ocupate să-i 
descheie blugii. 

Ajunseră amândoi goi-puşcă şi cuibăriţi în cort în timp 
record. Chance stinse lanterna pentru a economisi 
bateriile, astfel că fură învăluiţi de o beznă totală, ca în 
noaptea precedentă. A face dragoste pe pipăite avea darul 
de a ascuţi cumva celelalte simţuri, descoperi ea. Era 
conştientă de bătăturile de pe mâinile ce o mângâiau, de 
parfumul masculin ameţitor al pielii lui, de muşchii 
puternici ce se strângeau sub degetele ei exploratoare. 
Gustul lui îi umplu toată fiinţa; săruturile lui o desfătară. 
Savură fermitatea fină a buzelor lui, muchiile tăioase ale 
dinţilor; îl frecă pe sfârcuri şi le simţi contractându-se sub 
degetele ei. Adoră geamătul răguşit pe care îl scoase când 
îi prinse în palmă săculeţii moi şi grei dintre picioare şi 
felul în care se strânseră în mâna ei. 

Fu şocată când îşi închise palma în jurul erecţiei lui 
pulsânde. Cum naiba reuşise să-l primească în ea? Coloana 
lungă şi groasă se termina cu un capăt neted, bulbos, 
umezit. Vrăjită, se ghemui până reuşi să ia vârful în gură şi 
să curețe fluidul cu limba. 

Chance lăsă să-i scape o înjurătură explozivă şi o 
răsturnă pe spate, inversând poziţiile. Incinta strâmtă le 
limita mişcările, dar el reuşi întoarcerea cu graţia lui 
obişnuită, plină de forţă. 

Sunny râse, minunându-se de magia ce exista între ei, şi 
îl îmbrăţişă strâns când el se urcă peste ea. 

— Nu ţi-a plăcut? 

— Aproape am terminat, mârâi el. Tu ce crezi? 

— Cred că încă nu mi-am făcut toate poftele cu tine. S-ar 


118 


putea să fiu nevoită să te pun la pământ şi să te leg, dar 
cred că mă pot descurca. 

— Sunt sigur de asta. Anunţă-mă când ai de gând să mă 
pui la pământ, ca să fiu dezbrăcat. 

În după-amiaza aceea, prinsă în vâltoarea pasiunii, nu ar 
fi crezut nicio clipă că ar fi putut ajunge să se simtă atât de 
în largul ei cu el, că ar fi putut savura împreună acea joacă 
senzuală. Nu i-ar fi venit să creadă cât de firesc i se 
deschideau coapsele pentru a face loc şoldurilor lui sau cât 
de confortabilă era poziţia, ca şi cum natura i-ar fi făcut să 
se potrivească perfect. De fapt, chiar aşa era, doar că ea 
nu-şi dăduse seama până atunci. 

Chance îi oferi o mostră din acelaşi tratament pe care i-l 
aplicase ea, coborând cu sărutări pe corpul ei până când 
ajunse să-i mângâie cu părul interiorul coapselor. Tortura 
era atât de dulce, încât Sunny simţi că avea să se 
dezintegreze. Când îşi recăpătă suflul, când punctele 
colorate de lumină se stinseră de pe fundalul pleoapelor ei 
închise, o sărută pe abdomen şi îşi sprijini capul pe 
moliciunea lui. 

— Doamne, cât e de uşor cu tine, şopti el. 

Ea reuşi să scoată un sunet gâtuit ce aducea a râs. 

— Presupun că aşa e. Cel puţin pentru tine. 

— Doar pentru mine. 

Din vocea lui răzbăteau tonuri întunecate de posesivitate 
masculină şi triumf: 

— Doar pentru tine, consimţi ea în şoaptă. 

Chance îşi puse un prezervativ şi se strecură în teaca 
dintre coapsele ei. Sunny îşi înăbuşi un țipăt; era încă 
umflată şi o durea tot trupul, iar el era mare. Chance o 
penetră cu mişcări line până când ea îl acceptă mai uşor şi 
disconfortul păli, dar, treptat, mişcările lui se accelerară şi 
crescură în intensitate. 

Chiar şi atunci, Sunny simţi că se stăpânea ca să n-o 
rănească. Când ajunse la orgasm, se trase în spate pentru 
a nu fi decât pe jumătate în ea şi rămase acolo în timp ce 
corpul puternic îi fu zguduit de spasme. 

După aceea îi trase tricoul lui peste cap, învăluind-o 


119 


imediat în parfumul lui. Bluza încăpătoare îi ajungea până 
la genunchi - sau i-ar fi ajuns dacă nu i-ar fi strâns-o el în 
jurul taliei. O cuibări în braţele lui, fixându-şi o mână mare 
pe fundul ei gol pentru a o ţine ferm lângă el. Folosea 
drept pernă puloverul ei făcut sul, iar ea îl folosi pe el. O, 
era minunat! 

— Sunny e numele tău adevărat sau este o poreclă? o 
întrebă, cu buzele atingând-o uşor pe păr. 

Chiar în starea aceea de relaxare şi satisfacţie, o 
tresărire de prudenţă o făcu să ezite. Nu mai spusese 
nimănui cum o chema în realitate. Îi luă o clipă să-şi aducă 
aminte că nimic din spaimele trecutului nu mai conta 
atunci şi acolo. 

— E o poreclă, murmură ea. Numele meu adevărat e 
Sonia, dar nu l-am folosit niciodată. Sonia Ophelia 
Gabrielle. 

— Dumnezeule!  şopti el sărutând-o. Sunny ţi se 
potriveşte. Deci porţi povara a patru nume, ei? 

— Da. Pe cele din mijloc nu le folosesc niciodată, însă. 
Dar tu? Care e al doilea nume al tău? 

— Nu am aşa ceva. Sunt doar Chance. 

— Serios? Nu cumva mă minţi fiindcă e ceva îngrozitor, 
de exemplu Eustace? 

— Pe cuvântul meu. 

— Presupun că se echilibrează, spuse ea cuibărindu-se 
mai comod în braţele lui. Eu am patru nume, tu ai două - 
împreună scoatem o medie de trei. 

— Ca să vezi. 

Sunny, detectându-i un zâmbet în voce, îl răsplăti cu o 
ciupitură măruntă, furişă, ce îl făcu să tresară. Răzbunarea 
lui se încheie mult mai târziu, cu utilizarea unui alt 
prezervativ. 

Adormi conştientă că era mai fericită acum, cu Chance, 
decât mai fusese vreodată în viaţa ei. 


120 


capitolul 9 


A doua zi dimineaţă constatară că în curse nu era nicio 
pradă. Sunny se chinui să-şi stăpânească dezamăgirea. 
După o noapte atât de idilică şi plină de plăceri, ziua ar fi 
trebuit să fie la fel de minunată. Un mic dejun fierbinte şi 
săţios ar fi fost perfect. 

— Ai putea să împuşti ceva? îl întrebă, pe când mesteca 
o jumătate de baton fără gust. Mai avem opt din astea. 

La un consum de un baton pe zi, aveau să rămână fără 
mâncare în patru zile. 

Peste trei zile avea să sune Margreta. 

Sunny alungă acel gând. Nu putea face nimic ca să 
scape de acolo la timp pentru a răspunde la telefonul 
Margretei. Hrana era o problemă mai urgentă. 

Cu ochii mijiţi, Chance studia buza canionului, ca şi cum 
ar fi căutat o cale de ieşire. 

— Am cincisprezece gloanţe în pistol şi niciunul de 
rezervă. Aş prefera să le păstrez pentru urgenţe, având în 
vedere că nu se poate şti cât vom sta aici. În plus, un glonţ 
de 9 mm ar sfâşia un iepure în bucăţi, iar dintr-o pasăre nu 
ar mai lăsa suficient cât să avem ce mânca. Asta 
presupunând că aş putea nimeri o pasăre cu un pistol. 

Ea nu-şi făcea griji în legătură cu priceperea lui de 
ţintaş. Probabil se descurca mult mai bine cu o puşcă, dar 
dată fiind pregătirea lui militară n-ar fi avut probleme nici 
cu un pistol. Cu privirea în poală, îl întrebă: 

— Unul de calibrul 0.38 ar fi mai bun? 

— Nu e la fel de puternic, deci da, pentru vânatul de 
mici dimensiuni ar fi mai bun. Nu grozav, dar mai bun - 
însă eu am unul de 9 mm, deci discuţia nu îşi are rostul. 

— Am eu unul. 

Capul lui se răsuci brusc spre ea şi o licărire periculoasă 
îi scânteie în ochi. 


121 


— Ce-ai spus? 

Ea arătă din cap spre geanta ei: 

— Am un pistol de 0.38, zise Sunny arătând din cap spre 
geantă. 

Chance îi urmări direcţia privirii, apoi se întoarse spre 
ea cu o expresie împietrită. 

— Binevoieşti să-mi explici cum se face că ai un pistol 
asupra ta? Te aflai la bordul unui avion de linie. Cum ai 
reuşit să treci de scanere? 

Nu îi plăcea să-şi dezvăluie toate secretele, nici măcar în 
faţa lui Chance. O viaţă întreagă petrecută pe fugă îi 
întipărise prudenta până în măduva oaselor; în plus, deja îi 
oferise mai mult din ea însăşi decât oricui altcuiva până 
atunci. Totuşi, se aflau în aceeaşi barcă. 

— Am nişte containere speciale. 

— Unde? se răsti el. Te-am văzut despachetând tot ce 
aveai în geantă şi nu era niciun... ah, la naiba. Tubul de 
fixativ, aşa-i? 

Un fior de nelinişte îi alunecă pe coloana vertebrală. De 
ce era furios? Chiar dacă ţinea morţiş la respectarea 
tuturor regulilor, lucru de care se îndoia, ar fi trebuit să se 
bucure că aveau o armă în plus, indiferent cum ajunseseră 
la ea. Îndreptându-şi umerii, preciză: 

— Şi uscătorul de păr. 

Chance se aplecă asupra ei ca un înger răzbunător, cu o 
expresie încremenită pe faţă. 

— De cât timp te strecori cu arme la bordul avioanelor? 

— De când am început să zbor, răspunse ea glacial, 
ridicându-se. A naibii să fie dacă avea să-i dea voie să o 
intimideze cu statura lui ca şi cum ar fi fost un copil 
recalcitrant. În continuare o intimida cu statura lui, dar nu 
la fel de mult. Aveam şaisprezece ani prima dată. 

Se apropie de geantă şi scoase obiectele la care făcuse 
referire. Chance se aplecă şi îi smulse tubul de fixativ din 
mâini. Dădu jos capacul şi examină duza, apoi o îndreptă 
spre exterior şi apăsă. Din tub ţâşni o ceaţă fină de spray. 

— Chiar conţine fixativ, spuse ea. Doar că în cantitate 
mică. 


122 


Luă tubul şi desfăcu partea de jos, moment în care o 
ţeavă scurtă îi alunecă în palmă. Punând-o deoparte, luă 
uscătorul şi îl demontă cu aceleaşi gesturi abile, scoțând 
restul componentelor. Asamblă arma cu uşurinţa cuiva 
care repetase acest lucru de atâtea ori, încât o putea face 
şi în somn, apoi vâri cartuşele în magazie, o închise, 
întoarse pistolul şi i-l întinse cu patul spre el. 

Arma aproape că dispăru în mâinile lui mari. 

— Ce dracu” faci tu cu o armă? lătră el. 

— Acelaşi lucru ca tine, îmi imaginez. Se întoarse cu 
spatele, așa că nu văzu şocul ce apăru pentru o clipă pe 
faţa lui. Il port pentru autoapărare. Tu de ce îl porţi pe al 
tău? 

— Am o mulţime de pasageri în charter-ul meu, 
majoritatea necunoscuţi. Uneori itinerarul mă duce în zone 
izolate. Iar eu am permis de portarmă, se răsti el. Tu ai? 

— Nu, răspunse ea, nevoind să mintă. Dar sunt o femeie 
singură care călătoreşte neînsoţită şi duce colete suficient 
de valoroase încât să se apeleze la un serviciu de curierat 
pentru transportul lor. Nu-i cunosc pe destinatari. 
Gândeşte-te. Ar trebui să fiu neghioabă să nu port cu mine 
un mijloc de protecţie. 

Era adevărul, în ceea ce o privea. 

— Dacă motivele tale de a avea pistol sunt legitime, 
atunci de ce nu ai permis de portarma? 

Lui Sunny nu-i plăcu atmosfera de interogatoriu. 
Amantul tandru şi jucăuş de peste noapte dispăruse, iar în 
locul lui se afla un tip care aducea a procuror. 

Nu solicitase un permis de portarmă fiindcă nu voia să 
fie verificată în baza de date naţională şi astfel să atragă 
atenţia autorităţilor. 

— Am motivele mele, replică ea, păstrându-şi tonul 
foarte măsurat. 

— Şi nu ai să mi le împărtăşeşti, aşa-i? 

li aruncă o privire furioasă şi se îndepărtă cu paşi mari 
în direcţia curselor. Chiar şi acest mers apăsat al lui vădea 
o graţie perfectă - şi era complet silențios. 

— Cale bătută, domnule Bună Dispoziţie, îi aruncă 


123 


îmbufnată. 

Era o înţepătură copilărească, dar se simţi mai bine 
după aceea. Uneori o doză de neseriozitate era exact ceea 
ce îi trebuia. 

Neavând nimic mai bun de făcut, porni în direcţia opusă, 
spre avion, ca să strângă alte bețe şi rămurele pentru foc. 
Dacă Chance încerca să-i păstreze pistolul după ce scăpau 
de acolo - şi aveau să scape, nu putea renunţa la speranţă 
- atunci avea să se lupte cu el. 


Chance examină pistolul compact din mâna lui. Nu 
semăna cu niciun altul din câte văzuse până atunci pentru 
simplul motiv că nu provenea de la niciun producător. Era 
o armă care fusese confecţionată de un armurier, şi încă 
unul abil. Nu avea număr de serie, nici nume, nimic care 
să indice unde sau când fusese făcut. Originea lui era 
absolut imposibil de identificat. 

Nu se putea gândi la niciun motiv bun pentru care 
Sunny ar fi avut aşa ceva, dar se putea gândi la mai multe 
motive rele. 

După ziua precedentă se convinsese în mare măsură că 
era nevinovată, că nu avea absolut nicio legătură cu tatăl 
ei. O prostie din partea lui, însă pusese semnul egal între 
castitate şi onoare. Doar fiindcă o femeie nu se tăvălea cu 
o mulţime de bărbaţi nu însemna că era un cetăţean 
respectabil. Nu însemna decât că nu făcuse sex. 

El ştia cum stăteau de fapt lucrurile. Era mult mai 
familiarizat cu întunericul din sufletul oamenilor decât cu 
bunătatea, fiindcă alesese să trăiască în subteranele acelei 
lumi. Pe toţi dracii, chiar provenea din subteran; ar fi 
trebuit să se simtă în largul lui acolo, şi în cea mai mare 
parte a timpului chiar se simţea. Bezna era în permanenţă 
în sufletul său, ascunsă sub doar câteva straturi de faţadă. 
O folosea pentru a-şi croi drum în lumea periculoasă pe 
care o alesese, îşi construise din ea o armă pe care o 
utiliza ca să-şi apere ţara şi, în ultimă instanţă, familia. Şi, 
fiind un cunoscător atât de fin al iadului şi al răului pervers 
pe care oamenii erau capabili să şi-l facă unul altuia, ar fi 


124 


trebuit să ştie că părul auriu şi ochii luminoşi şi 
scânteietori nu aparţineau neapărat unui înger. 
Shakespeare nimerise perfect când avertizase despre 
blestemaţii mişei zâmbitori!. 

Atâta că - la naiba, Sunny i se strecura sub piele. 
Trecuse dincolo de nişte mecanisme de apărare despre 
care el ar fi putut jura că erau impenetrabile, şi o făcuse cu 
o uşurinţă ieşită din comun. Întrucât o dorea, aproape se 
convinsese singur că era inocentă. 

Aproape. Erau însă prea multe lucruri pe care nu şi le 
putea explica, iar acum apăruse şi acest pistol imposibil de 
identificat pe care ea îl introducea fraudulos la bordul 
avioanelor, ascuns în containere foarte eficiente şi simple. 
Scanerele aeroportului identificau metalul, dar dacă 
agentul de securitate devenea suficient de bănuitor cât să 
verifice, nu ar fi găsit decât nişte accesorii de coafură 
normale pentru o femeie. Tubul de fixativ chiar conţinea 
spray, şi nu se îndoia că şi uscătorul de păr funcţiona. 

Dacă Sunny reuşea să urce cu un pistol la bordul unui 
avion, atunci şi alţii puteau să o facă. li îngheţă sângele în 
vine când se gândi la cât de multe arme zburau peste tot în 
orice moment. Securitatea aeroporturilor nu intra în sfera 
lui profesională, dar al naibii să fie dacă nu-şi găsea timp 
să împartă câteva mustrări în această privinţă. 

Işi alungă furia pentru a putea să se concentreze pe 
această misiune. Spera că nu o dăduse în bară prin scena 
de mai devreme, dar dezamăgirea lui fusese prea tăioasă 
pentru a putea să şi-o stăpânească. Plăcerea nopţii pe care 
o petrecuseră împreună ar fi trebuit să compenseze cu vârf 
şi îndesat acea primă ceartă a lor. Lipsa ei de experienţă 
cu bărbaţii era un obstacol pentru Sunny; avea să fie uşor 
de manipulat, spre deosebire de o veterană a luptelor în 
aşternut, care ar fi fost mai circumspectă şi mai blazată. 
Chance avea în continuare cărţile câştigătoare, şi în scurt 
timp avea să le joace. 

Ajunse la punctul pe care îl identificase anterior şi se 


1 Aluzie la Hamlet, Actul I, Scena 5, „O, villain, villain, smiling, 
damned villain!“ (n. red.) 


125 


aşeză astfel încât să fie cufundat în cele mai adânci umbre 
ale dimineţii. Sunny nu ar fi putut să-l ia prin surprindere 
acolo, de unde vedea clar până la o anumită piatră de pe 
buza canionului. Scoase din buzunar un tub subţire ca un 
creion, lung de vreo cinci centimetri, care, când era 
apăsat, emitea un fir de lumină laser extraordinar de 
intensă. 

Indreptă tubul spre piatra de pe marginea prăpastiei şi îl 
aprinse ritmat, trimițând semnale scurte în codul pe care îl 
stabilise cu Zane. Transmitea în fiecare zi, atât pentru a-şi 
informa fratele că totul era în regulă, cât şi ca să-i spună 
că nu era cazul să fie salvaţi încă. 

Văzu un semnal de răspuns; mesajul fusese recepționat. 
Oricât de atent supraveghea acea piatră, nu vedea nici 
urmă de mişcare. Era el însuşi al naibii de bun la 
camuilarea deplasărilor, dar Zane era extraordinar, chiar 
şi pentru un ofiţer SEAL. In caz de conflict, Chance n-ar fi 
vrut să aibă pe nimeni altcineva alături în locul fratelui 
său. 

Odată misiunea îndeplinită, se instală într-un loc umbrit 
de unde să poată urmări firicelul de apă. Cum capcanele 
nu fuseseră productive peste noapte, trebuia să împuşte 
ceva pentru cină. Era dispus să rabde de foame pentru a-şi 
realiza obiectivele, însă doar dacă era nevoit. Dacă un 
iepuraş îşi făcea apariţia pe acolo, avea să o sfârşească 
prost. 

Pe când străbătea fundul canionului strângând uscături, 
Sunny studia pereţii de piatră. Căuta o fisură, o potecă de 
animale, orice care ar fi putut să indice calea spre 
libertate. Ce bine ar fi fost dacă ar fi avut echipamente de 
alpinism, îşi spuse cu regret. O frânghie, colţari, orice. 
Incercase să anticipeze orice necesitate posibilă când îşi 
făcuse bagajul, dar cumva nu îi trecuse prin minte că ar fi 
putut rămâne prizonieră într-un canion fără ieşire. 

În cea mai mare parte, pereţii erau perpendiculari. 
Chiar şi acolo unde stăteau uşor înclinați, unghiul nu varia 
prea mult de la nouăzeci de grade. De-a lungul milioanelor 
de ani, eroziunea produsă de vânt şi ploaie crease în piatră 


126 


caneluri ce aduceau cu undele unei ape. Singurul semn că 
acel canion nu era invincibil erau grămezile de pietriş din 
locurile unde stâncile mai mici se fărâmiţaseră şi căzuseră. 

Trecu de mai multe astfel de grămezi până să-i pice fisa. 

O tresărire fragilă de speranţă îi făcu stomacul să se 
contracte când investigă un vraf de pietre împrăştiate. 
Părea a fi un bolovan mai mare ce căzuse de pe buza 
canionului şi se sfărâmase la impact. Luă o piatră cât 
pumnul şi, când îşi trecu degetul mare peste suprafaţa ei, 
constată că avea textura unei bucăţi de şmirghel. „Gresie“, 
îşi spuse. Avea o nuanţă superbă de roz. Şi era moale. 

Pentru a-şi confirma suspiciunea, izbi piatra de o alta 
mai mare, iar aceasta se sparse în mai multe bucăţi. 

Acest loc nu era potrivit; era prea abrupt. Avansă lent, 
ridicând privirea spre buza canionului şi încercând să 
găsească un loc în care peretele să stea înclinat în spate, 
oricât de puţin. Era tot ce îşi dorea, doar o înclinare 
uşoară, suficientă ca unghiul să nu fie atât de brutal. 

Acolo. Când îşi croi drum printre pietre şi tufişuri pentru 
a cerceta mai îndeaproape, văzu oportunitatea pe care o 
tot căutase. Îşi trecu mâna peste piatră, bucurându-se 
când îi simţi textura de şmirghel sub palmă. Şi totuşi, 
poate că... 

Se întoarse în fugă în tabără şi îşi scoase ondulatorul din 
geantă. Chance nu o întrebase, dar pistolul nu era singura 
armă pe care o purta cu ea. Desfăcu rapid ţeava de metal 
de pe mâner şi scoase un cuţit cu o lamă îngustă, dar 
tăioasă şi aproape indestructibilă. 

Ideea ei se încadra undeva între una cu sorţi reduşi de 
izbândă şi una de-a dreptul nebunească, dar nu se putea 
gândi la alta cât de cât fezabilă. Cel puţin ar fi însemnat să 
facă ceva în loc să aştepte pur şi simplu o salvare care 
poate nu avea să mai sosească niciodată. 

Trebuia să-şi protejeze mâinile, dar nu avea mănuşi. 
Deschise în grabă trusa de prim-ajutor şi scoase sulul de 
tifon. Înfăşură pânza în jurul palmelor şi şi-o trecu printre 
degete, apoi lipi capetele rămase. Rezultatul fu o pereche 
de mănuşi brute, dar mai bune decât nimic, îşi spuse. 


127 


Văzuse mănuşile pe care le purtau alpiniştii, cu degetele 
dezgolite; era nevoită să se descurce cu acea improvizație 
aproximativă. Avea să se aleagă cu băşici în palmă, 
desigur, însă era un preţ mic de plătit dacă reuşeau să 
scape de acolo. 

Ţinând cuțitul în mână, se întoarse la locul ales şi căută 
modalitatea optimă de a-şi duce la îndeplinire planul. Avea 
nevoie de o altă piatră, îşi dădu ea seama, una care să nu 
fie moale. Orice piatră sfărâmicioasă ar fi fost inutilă. 
Căută prin jur şi găsi în cele din urmă o piatră gri-închis, 
cu suprafaţa găunoasă, de mărimea unui grepfrut şi 
suficient de grea pentru scopul urmărit. 

Înfipse vârful cuţitului în gresia moale a peretelui, 
strânse piatra în mâna dreaptă şi izbi cuțitul cu ea, băgând 
lama mai adânc. Smulse cuțitul din perete, îl mută puţin la 
dreapta şi izbi din nou. A treia oară îl vâri în unghi drept 
faţă de scobitura iniţială şi îl bătu în jos. O bucată din 
gresie se desprinse, lăsând în urmă o mică scobitură. 

— S-ar putea să meargă, totuşi, rosti ea cu voce tare. 

Cât timp îi putea lua să taie în piatră prize pentru mâini 
până la buza prăpastiei? Era măcar posibil? Refuză să se 
oprească asupra acestor întrebări. Avea de gând să 
încerce; trebuia, de dragul Margretei şi al ei însăşi, să facă 
tot ceea ce îi stătea în putere pentru a reuşi să scape de 
acolo. 

Două ore mai târziu, detunătura asurzitoare a unui foc 
de pistol reverberă în canion, speriind-o atât de tare încât 
nu lipsi mult să cadă. Se agăţă de piatră, cu obrazul apăsat 
pe suprafaţa aspră şi inima bubuindu-i de spaimă. Nu se 
afla prea sus, doar la vreo trei metri, dar solul canionului 
era plin de pietre şi orice cădere i-ar fi provocat cu 
siguranţă răni. 

Îşi şterse sudoarea de pe faţă. Temperatura creştea cu 
fiecare minut, iar stânca devenea tot mai fierbinte. Stând 
cu degetele înfipte în scobiturile pe care le tăiase, era 
nevoită să se încline spre interior, sprijinindu-se de perete 
pentru a-şi ţine echilibrul, căci avea nevoie de ambele 
mâini libere pentru a mânui cuțitul şi piatra. Acum nu mai 


128 


putea folosi nici pe departe la fel de multă forţă, altfel 
impactul ar fi aruncat-o de unde stătea cocoţată. 

Gâfâind, ridică mâna deasupra capului şi lovi orbeşte cu 
piatra. Fiindcă trebuia să stea lipită de perete ca să nu 
cadă, nu vedea unde dădea. Uneori nimerea bine, iar 
cuțitul muşca din piatră, alteori se lovea peste mână. Fără 
îndoială exista o modalitate mai bună de a face acest lucru, 
însă nu-i venea nimic în minte. Era antrenată să se 
descurce cu mijloacele pe care le avea la dispoziţie; urma 
să reuşească şi de data aceasta. Trebuia doar să fie atentă 
şi să aibă răbdare. 

— Pot face asta, şopti ea. 


Chance aduse iepurele jupuit şi curăţat înapoi în tabără. 
Găsise şi un cactus cu fructe comestibile şi îi tăiase două 
dintre ele, înţepându-se de mai multe ori în timp ce 
îndepărta spinii. Fructul de cactus, cu proprietăţi nutritive 
importante, de regulă se prăjea în tigaie, dar se gândi că şi 
copt avea să fie bun. 

Furia i se potolise. În regulă, deci Sunny îl trăsese pe 
sfoară. Nu o dăduse în bară cu misiunea lui; totul decurgea 
conform planului. Nu trebuia decât să-şi amintească să nu 
se lase amăgit de acea faţadă atât de fermecătoare pe care 
o prezenta ea lumii, iar planul avea să meargă exact aşa 
cum anticipase el. Chiar dacă nu o putea face să-l 
iubească, o putea face să se creadă îndrăgostită, şi nu avea 
nevoie de nimic altceva. Puţină încredere, câteva 
informaţii şi era pe cai. 

Intră sub streaşină, recunoscător pentru răcoarea 
oferită de umbră, şi îşi dădu jos ochelarii de soare. Sunny 
nu era acolo. Se întoarse şi cercetă din priviri atât cât 
putea vedea din canion, dar nu reuşi să o găsească. Tricoul 
verde şi blugii bej nu prea ieşeau în evidenţă, reflectă el. 
Brusc îşi dădu seama că hainele ei reprezentau un 
camuflaj foarte eficient. Oare le alese anume cu acest 
scop? Fără îndoială. Tot conţinutul genţii ei era menit 
pentru supravieţuire, deci de ce ar fi fost diferită 
vestimentația? 


129 


— Sunny! 

Vocea îi răsună cu ecou, apoi se stinse. Ascultă, dar nu 
primi niciun răspuns. La naiba, unde era? 

Focul aproape se stinsese, ceea ce însemna că nu-l mai 
alimentase de ceva vreme. Se aplecă şi mai puse câteva 
lemne, apoi înţepă iepurele cu frigăruia şi îl fixă pe proţap, 
mai mult pentru a-l feri de târâtoare decât din alte motive. 
Focul era prea slab pentru a pătrunde carnea, însă fumul 
avea să-i dea o aromă plăcută. Înfăşură fructele de cactus 
în batistă şi se întoarse sub streaşină ca să le aşeze la 
umbră până era pregătit să le gătească. 

Primul lucru pe care îl observă fu trusa de prim-ajutor 
deschisă. 

Spaima îl izbi direct în stomac. Ambalajul de hârtie 
fusese rupt de pe sulul de tifon; leucoplastul zăcea în 
capacul trusei şi fusese folosit şi el, fiindcă Sunny îi lăsase 
capătul desfăcut în loc să-l lipească la loc pe sul. 

Un alt detaliu îi atrase atenţia. Ondulatorul fusese 
desfăcut în bucăţi; cele două jumătăţi zăceau în nisip. 

Injură cu sete. La naiba, ar fi trebuit să-şi amintească de 
ondulator, în loc să presupună că pistolul era singura armă 
pe care o avea. Nu ar fi putut să ascundă un alt pistol în 
interiorul aparatului, dar un cuţit ar fi încăput. 

Nu vedea nicăieri urme de sânge, dar probabil se rănise 
cumva. Unde dracu' era? 

— Sunny! tună el, ieşind din nou în soare. 

Tăcerea din jur era absolută. 

Studie terenul. Era plin de urme ale paşilor ei. La un 
moment dat se apropiase de geantă, probabil pentru a 
scoate trusa de prim-ajutor, apoi paşii porneau din nou 
spre capătul opus al prăpastiei. Se îndreptase spre avion. 

Nu conştientiză gestul de a duce mâna la pistol. Era atât 
de obişnuit să o facă, încât nu-i observă greutatea în mâna 
lui când o luă la fugă pe urmele ei. 

Dacă nu ar fi văzut urmele de paşi, ar fi trecut pe lângă 
ea. Se afla aproape de capătul canionului, dincolo de locul 
unde avionul se cocea la soare. Pereţii de piatră erau 
brăzdaţi de sute de tăieturi, iar Sunny era cuibărită într- 


130 


una dintre ele, agăţată de piatră la vreo trei metri şi 
jumătate deasupra solului. 

Uluirea, neliniştea, uşurarea şi furia se strânseră toate 
ghem în stomacul lui. Cuprins de o furie mută, o privi 
ridicând mâna deasupra capului şi înfigând un cuţit în 
piatra moale, apoi, cu faţa lipită de peretele fierbinte, 
folosind un bolovan pentru a încerca să bată cuțitul mai 
adânc. Din greşeală îşi nimeri propria mână, iar înjurătura 
pe care o murmură îl făcu să ridice din sprâncene. 

Mâinile îi erau îmbrăcate în fâşii de tifon. Chance nu ştia 
dacă şi le bandajase fiindcă se rănise sau dacă tifonul era 
doar menit s-o protejeze. Nu ştia decât că, în cazul unei 
căderi, cel mai probabil s-ar fi nenorocit, izbindu-se de 
pietre, şi că voia foarte, foarte tare să îi dea câteva la fund. 

Işi stăpâni cu un efort impulsul de a ţipa la ea. Ultimul 
lucru pe care ar fi vrut să-l facă ar fi fost să o sperie, 
făcând-o să cadă de pe priza pe care stătea atât de precar. 
În schimb îşi băgă pistolul la şale şi se apropie până ajunse 
sub ea, pentru a putea să o prindă. Işi impuse să 
folosească un ton calm. 

— Sunny, sunt chiar sub tine. Poţi să cobori? 

Ea încremeni cu mâna dreaptă trasă în spate, pregătită 
să lovească din nou. 

— Probabil, spuse, fără să se uite în jos. Fără îndoială 
mi-ar fi mai uşor decât mi-a fost să urc. 

Chance înţelegea ce voia să facă Sunny, dar anvergura 
misiunii pe care şi-o asumase îl năuci. Doar pentru a-şi 
confirma bănuielile, întrebă: 

— Ce faci? 

— Tai prize în piatră ca să ne putem căţăra şi să ieşim 
de aici. 

Vorbise pe un ton sumbru, ca şi cum ar fi înţeles şi ea 
cât de mici erau şansele de succes. 

Chance îşi încleştă mâinile în pumni, făcând un efort să 
se stăpânească. Ridică privirea spre zidul uriaş, spre 
suprafaţa gigantică ce se întindea deasupra ei. Cei trei 
metri şi jumătate pe care îi străbătuse deja nu erau decât o 
zecime din distanţa totală - şi erau partea cea mai uşoară. 


131 


Îşi puse mâna pe piatră şi aproape şi-o smulse imediat, 
simțind căldura ce iradia din ea. Începu să fie măcinat de o 
nouă grijă. Nu-i spuse că era cea mai tâmpită idee pe care 
o auzise vreodată, aşa cum ar fi vrut să facă, ci o avertiză: 

— Scumpo, piatra e prea fierbinte. Coboară înainte să te 
arzi. 

Sunny râse, dar fără umorul ei obişnuit. 

— E prea târziu. 

„Gata cu dulcegăriile“, se gândi Chance. 

— Aruncă imediat cuțitul şi dă-te jos naibii de pe stânca 
aia, lătră el pe un ton poruncitor. 

Spre surprinderea lui, Sunny lăsă să-i cadă cutitul, apoi 
piatra pe care o ţinea în mâna dreaptă, aruncându-le pe 
amândouă într-o parte ca să nu-l lovească. Fiecare muşchi 
din corpul ei era tensionat de efort când se întinse după 
prizele pe care le tăiase şi începu să coboare încet, 
căutând scobiturile cu vârful piciorului. El o aştepta cu 
mâinile întinse în sus pentru eventualitatea în care cădea. 
Bicepşii ei se contractară, iar el îşi dădu seama din nou cât 
de puternică era cu adevărat. Nu ajungeai la un asemenea 
nivel doar făcând jogging din când în când sau mergând 
ocazional la o sală de forţă. Era nevoie de perseverenţă şi 
timp; ştia acest lucru fiindcă şi el se menținea într-o 
condiţie fizică excelentă. Programul ei de sport includea 
probabil cel puţin o oră de exerciţii, poate două, în fiecare 
zi. Poate că fusese ocupată să facă flotări cât timp el se 
dusese să verifice cursele. 

Furia ce îl mistuia până în adâncul fiinţei sale păli în faţa 
îngrijorării cât timp o urmări coborând lent. Era atentă şi 
nu se grăbea, deşi piatra îi ardea degetele. Chance nu mai 
spuse nimic, nevoind să-i distragă atenţia; se mulţumi să 
aştepte, nu foarte răbdător, ca ea să ajungă suficient de 
aproape încât să o prindă. 

În cele din urmă putu să-i apuce gleznele şi să i le 
ghideze spre următoarele scobituri. 

— Mulţumesc, gâfâi ea. 

Când mai cobori o jumătate de metru, Chance o prinse 
din dreptul genunchilor şi o dezlipi de pe piatră. Sunny 


132 


ţipă, chinuindu-se să-şi recapete echilibrul, dar acum că 
pusese mâna pe ea nu avea de gând să-i mai dea drumul. 
Înainte ca ea să apuce să-şi recapete suflul, o întoarse şi o 
aruncă peste umărul lui cu faţa în jos. 

— Hei! 

— Taci, spuse el printre dinţi. Se aplecă să ridice cuțitul 
de pe jos, după care porni spre tabără. M-ai speriat de 
moarte. 

— Mă bucur. Şi-aşa nu ai suficientă frică de moarte. 

Îl prinse de talie ca să nu cadă. Chance spera doar că nu 
avea să-i ia pistolul de la betelia pantalonilor şi să-l 
împuşte, având în vedere că îi era atât de la îndemână. 

— La naiba, să nu-ţi treacă prin minte să glumeşti pe 
tema asta! 

Fundul ei răsturnat era foarte aproape de mâna lui. 
Tentaţia îl măcina. Acum că o văzuse jos, voia să se 
răzbune cumva pentru că fusese nevoit să treacă printr-o 
asemenea spaimă. Îşi permise câteva clipe de fantezie în 
care ea avea blugii coborâţi până la genunchi şi era întinsă 
de-a curmezişul în braţele lui. 

Când îşi dădu seama că mângâia cu palma curbele 
rotunde ale feselor ei, renunţă cu regret la acea imagine 
mentală. Unele lucruri nu aveau să se întâmple. După ce îi 
trata rănile de pe mâini şi îi trăgea o săpuneală pentru că 
îşi asumase un asemenea risc, era pe deplin hotărât să-şi 
consume spaima şi furia petrecând o oră sau două pe 
pătură cu ea. 

Cum era posibil să o dorească în continuare atât de 
mult? Nu mai era ceva care să ţină de munca lui, asta ar fi 
fost simplu de acceptat. Era deja o obsesie profundă şi 
mistuitoare, care-l scormonea până în adâncul fiinţei lui. 
Încercase să-i dea o aparenţă mai frivolă pentru binele ei, 
dar dacă Sunny ar fi fost mai experimentată şi-ar fi dat 
seama că un bărbat nu făcea dragoste cu o femeie de cinci 
ori într-o noapte doar fiindcă ea era disponibilă. 

În ritmul acesta, trei duzini de prezervative nu le-ar fi 
ajuns nici măcar o săptămână. Folosise deja şase şi era 
posibil să mai aibă nevoie de altele două sau trei până să 


133 


se liniştească după spaima pe care i-o provocase ea. 

Realitatea crudă era că un bărbat nu făcea dragoste cu o 
femeie atât de des decât dacă voia să-şi lase amprenta 
asupra ei. 

Nu avea să iasă nimic bun din toate acestea. Nu se 
putea să iasă nimic bun. Trebuia să se stăpânească şi să se 
concentreze asupra misiunii lui. 

O simţi adulmecând când se apropiară de tabără. 

— Eşti nebună? pufni el, nevenindu-i să creadă. 

Sunny adulmecă din nou. 

— Nu vorbi prostii. Ce miroase aşa? Inspiră adânc. 
Miroase a... mâncare. 

Fără voia lui, un zâmbet mic îi strâmbă colţurile gurii. 

— Am împuşcat un iepure. 

Simţi o oarecare agitaţie pe umărul lui când Sunny se 
întoarse pentru a putea să vadă focul. ipătul ei de 
încântare aproape îi sparse timpanele, iar zâmbetul lui se 
lărgi. Nu mai cunoscuse nicio femeie care să se bucure 
atât de mult de viaţă, care să manifeste o asemenea 
însufleţire vibrantă. Faptul că putea face parte dintr-o 
reţea de tâlhari şi răpitori era mai presus de capacitatea 
lui de înţelegere. 

O puse jos sub streaşină şi, lăsându-se pe vine lângă ea, 
îi luă mâinile în ale lui şi le întoarse în sus ca să le 
inspecteze. Abia reuşi să îşi stăpânească o tresărire de 
durere. Palmele ei erau nu doar arse de piatra fierbinte, ci 
şi julite până la carne şi sângerânde. 

Îl străbătu un fulger de mânie când văzu cât de tare se 
rănise. Se ridică în picioare şi începu să strige: 

— Ce porcărie şi idioţenie nemaivăzută! Ce naiba a fost 
în capul tău? Probabil nimic, se pare! Sunny, ţi-ai riscat 
viaţa aventurându-te într-o cascadorie stupidă... 

— Nu a fost stupidă, ţipă ea, sărind la rândul ei în 
picioare pentru a-l înfrunta. Îşi strânse mâinile sângerânde 
în pumni. Ştiu riscurile. Dar ştiu şi că e singura mea 
speranţă de a scăpa din nenorocitul ăsta de canion înainte 
să fie prea târziu! 

— Prea târziu pentru ce? răspunse el pe acelaşi ton. Ai 


134 


vreo întâlnire weekendul ăsta? 

Cuvintele îi erau încărcate de sarcasm. 

— Da! Chiar am! Respirând gâfâit, îl privi mânioasă. 
Trebuie să mă sune sora mea. 


135 


capitolul 10 


O soră? Chance se zgâi la ea. Investigația lui nu scosese 
la iveală nicio soră. Soții Miller nu avuseseră copii 
naturali, iar el nu găsise documente de adopţie decât 
pentru Sunny. Mintea i se puse în mişcare fulgerător. 

— Ziceai că nu ai familie. 

— Ei bine, am o soră, spuse ea aruncându-i o privire 
împietrită. 

„Da, cum să nu“, se gândi el. 

— "Ţi-ai risca viaţa pentru un telefon? 

Deci se punea totuşi la cale un act terorist, îşi spuse 
Chance, simțind un fior îngheţat în stomac. Acesta era 
motivul pentru care îşi căra cortul după ea. Nu ştia ce rol 
avea cortul în acel plan, dar era evident că se pregătise să 
dispară fără urmă. 

— Pentru telefonul ăsta aş face-o. Se îndepărtă, cu toţi 
muşchii din corp tensionaţi. Trebuie să încerc. Margreta 
mă sună pe mobil în fiecare săptămână la aceeaşi oră. Aşa 
ştim că suntem amândouă încă în viaţă. Se întoarse spre el 
şi strigă: Dacă nu răspund la telefonul ăla, va crede că sunt 
moartă! 

Hopa. Încă o dată, piesele enigmei fuseseră complet 
date peste cap. Margreta? Era un nume de cod? Scotoci 
prin memoria lui, care era cuprinzătoare, dar nu găsi pe 
nimeni cu acest prenume. 

— De ce ar crede că eşti moartă? Poate că pur şi simplu 
te afli într-un loc unde nu este semnal, ca aici. Ce-i cu ea, e 
țăcănită? 

— Am grijă să mă aflu întotdeauna undeva unde este 
semnal. Şi nu, nu e țăcănită! li aruncă acele vorbe ca pe 
nişte gloanţe, cu gura schimonosită de furie şi gândul 
propriei neputinţe. Problema ei e aceeaşi ca a mea: suntem 
fiicele tatălui nostru! 


136 


Pulsul lui Chance se acceleră brusc. Iată deci rezultatul 
dorit, obţinut aşa, pur şi simplu. Nu avusese nevoie de 
seducţie; furia fusese mai eficientă. 

— Tatăl vostru? întrebă el cu grijă. 

Lacrimile îi scânteiară în ochi, prelingându-i-se pe 
obraji. Şi le şterse cu un gest furios. 

— Tatăl nostru, spuse ea cu amărăciune. Fugim de el de 
când ne ştim. 

Piesele enigmei se amestecară şi mai mult, ca şi cum ar 
fi coborât de nicăieri un pumn care le făcuse să zboare 
care încotro. 

„Ai grijă. Nu te arăta prea interesat. Află exact ce vrea 
să spună, poate se referă la influenţa lui.“ 

— Cum adică fugiţi? E 

— Adică fugim. Ne ascundem. Işi şterse din nou 
lacrimile. Dragul nostru tată e terorist. Ne va ucide dacă 
ne va găsi vreodată. 

Chance îi curăță blând mâinile, folosind şerveţele 
dezinfectante din trusa de prim-ajutor, apoi unse locurile 
înroşite cu alifie pentru arsuri şi pielea jupuită cu 
antibiotic. Tifonul îi protejase palmele, dar degetele îi erau 
într-o stare dezastruoasă. Sunny era uşor năucită. Cu doar 
câteva secunde în urmă ţipaseră unul la celălalt, iar acum 
o strângea la piept, cu brațele lui închise ca o menghină în 
jurul ei. Îi simţise inima bubuind ca galopul unui cal 
muşcat de streche. 

Fusese la fel de tandru cu ea ca o mamă cu un copil, 
legănând-o pentru a o linişti, strângând-o în braţe, 
ştergându-i lacrimile. Furtuna emoţională o mistuise, 
lăsând-o pradă confuziei; îi dăduse voie să facă orice voia 
fără a protesta, nu că ar fi avut vreun motiv să protesteze. 
Îi făcea bine să se sprijine pe el. 

Satisfăcut de tratamentul aplicat mâinilor ei, Chance o 
aşeză pe o piatră şi se duse să înteţească focul şi să învârtă 
iepurele pe proţap. Apoi întinse pătura sub streaşină, o luă 
pe Sunny în braţe şi o întinse cu băgare de seamă. Sprijinit 
cu spatele de perete, o aranjă astfel încât să stea pe 
jumătate în poala lui şi îi ridică faţa pentru un sărut uşor. 


137 


— Ce a fost asta? întrebă ea, reuşind să-i ofere un 
zâmbet firav. Un sărut de consolare? 

Chance îşi trecu degetul mare peste buza ei cu o 
expresie concentrată, ca şi cum ar fi studiat-o. 

— Ceva de genul ăsta. 

— Îmi pare rău că am plâns aşa. De regulă mă descurc 
mai bine de atât. 

— Explică-mi ce se petrece, murmură el. Ce-i povestea 
asta cu tatăl tău? 

Ea îşi sprijini capul pe umărul lui, recunoscătoare să-i 
simtă forţa. 

— Greu de crezut, nu-i aşa? Dar e liderul unui grup 
terorist care a făcut nişte lucruri îngrozitoare. Numele lui 
e Crispin Hauer. 

— Nu am auzit niciodată de el, minţi Chance. 

— Operează în cea mai mare parte în Europa, dar 
reţeaua lui se extinde şi în State. Are chiar pe cineva 
infiltrat în FBI. Nu reuşi să-şi ascundă amărăciunea cruntă 
din voce. De ce crezi că nu am permis de portarmă pentru 
pistolul ăla? Nu ştiu cine e spionul respectiv, ce rang are, 
dar ştiu că e într-o poziţie care îi permite să afle dacă 
Biroul primeşte vreo informaţie interesantă pentru Hauer. 
Nu voiam să apar în nicio bază de date, în caz că afla cine 
m-a adoptat şi ce nume folosesc. 

— Deci el nu ştie cine eşti? 

Sunny clătină din cap. Işi petrecuse o viaţă întreagă 
acumulând toată acea teamă în sufletul ei, iar acum nu 
părea capabilă să-i mai oprească revărsarea. 

— Mama a luat-o pe Margreta şi l-a părăsit înainte să mă 
nasc eu. Nu am apucat să-l cunosc. Era însărcinată în cinci 
luni cu mine când a fugit. 

— Cum a procedat ca să se ascundă? 

— A reuşit să-şi piardă urma. America e un loc uriaş. A 
fost permanent în mişcare, schimbându-şi numele, plătind 
cu bani gheaţă pe care îi luase din seiful lui. Când i-a venit 
sorocul, a vrut să mă aducă pe lume în camera de motel pe 
care şi-o luase peste noapte. Dar eu nu mai apăream, 
travaliul se tot prelungea şi şi-a dat seama că era ceva în 


138 


neregulă. Margretei îi era foame şi era speriată, plângea. 
Aşa că a sunat la urgente. 

Chance îşi înfăşură o şuviţă de păr auriu în jurul 
degetului. 

— Şi era ceva în neregulă? N 

— leşeam cu picioarele înainte. I s-a făcut cezariană. În 
timp ce era ameţită de la medicamente, i s-a cerut numele 
tatălui, iar ea nu s-a gândit să inventeze un nume, l-a 
scăpat pur şi simplu pe al lui. Deci aşa am ajuns eu în 
sistem şi aşa se face că ştie despre mine. 

— De unde ştii că ştie? 

— A fost cât pe ce să mă prindă, o dată. Se înfioră în 
braţele lui, iar el o strânse mai tare. A trimis trei bărbaţi. 
Ne aflam în... Indianapolis, cred. Mama cumpărase o 
maşină veche şi mergeam spre următoarea ascunzătoare. 
Ne-au blocat în trafic. Ea i-a văzut coborând din vehicule. 
Ne învățase ce să facem dacă ne spunea vreodată să 
fugim. Ne-a târât afară din maşină şi a strigat: „Fugiţi!“ Eu 
am făcut-o, dar Margreta a început să plângă şi s-a agăţat 
de mami. Aşa că mami a luat-o la fugă ţinând-o în braţe. 
Doi bărbaţi au pornit după ele şi unul a venit după mine. 
Tremurând, Sunny continuă: M-am ascuns pe o alee, sub 
nişte gunoaie. Îl auzeam chemându-mă, cu glasul stins, ca 
şi cum ar fi cântat. „Sonia, Sonia.“ Repetând la nesfârşit. 
Ştiau cum mă cheamă. După o aşteptare cât o veşnicie, a 
plecat. 

— Cum te-a mai găsit apoi mama ta? Sau pe ea au prins- 
0? 

— Nu, au reuşit să scape şi ea, şi Margreta. Mama a 
învăţat singură să se descurce în clandestinitate şi, 
oriunde se afla, căuta posibilităţi de evadare. 

„Ştiu cum e“, reflectă Chance. 

— Eu am rămas în ascunzătoarea mea. Mama ne 
spusese că uneori, după ce noi credeam că au plecat, 
oamenii răi încă ne urmăreau, aşteptând să vadă dacă 
ieşim. Aşa că, presupunând că oamenii răi erau încă acolo, 
am stat cât de nemişcată am putut. Nu cred că era iarnă, 
fiindcă nu purtam jachetă, dar când s-a lăsat noaptea mi s- 


139 


a făcut frig. Eram speriată şi îmi era foame, şi nu ştiam 
dacă o voi mai vedea pe mami vreodată. Nu am plecat însă, 
iar în cele din urmă am auzit-o strigându-mă. Probabil 
observase unde mă pitisem şi a venit să mă recupereze 
când a considerat că pericolul trecuse. Nu ştiam decât că 
mă găsise. După aceea a decis că nu mai putem rămâne 
alături de ea în siguranţă, aşa că a început să caute pe 
cineva care să ne adopte. 

Chance se încruntă. Nu găsise niciun alt dosar de 
adopţie în afară de al ei. 

— Aceeaşi familie v-a luat pe amândouă? 

— Da, însă doar eu am fost adoptată. Margreta a 
refuzat. Margreta... îşi aminteşte anumite lucruri. Era mai 
ataşată de mami decât mine şi i-a fost greu să se adapteze. 
Ridicând din umeri, Sunny adăugă: Având în vedere 
condiţiile în care am crescut, eu pot să mă adaptez la 
aproape orice. i 

Adică îşi impusese să nu se ataşeze. În schimb, cu 
personalitatea ei senină, găsise surse de bucurie şi 
frumuseţe oriunde putuse. O strânse mai tare la piept, 
lăsând-o să se ataşeze de el. 

— Dar... spuneai că a încercat să te ucidă. Am impresia 
că făcea eforturi considerabile să te aducă înapoi. 

Sunny clătină din cap. 

— Pe Margreta încerca să o aducă înapoi. Pe mine nu 
mă cunoştea. Eu eram doar un instrument de care s-ar fi 
putut folosi pentru a o forţa pe mami să i-o dea pe 
Margreta. Probabil că acum asta e tot ce-şi doreşte de la 
mine, să o găsească pe sora mea. Dacă aş fi prinsă, după 
ce ar afla că habar nu am unde e ea, nu aş mai avea nicio 
valoare pentru el. 

— Nu ai habar? întrebă el surprins. 

— E mai sigur aşa. Nu am mai văzut-o de câţiva ani. 
Vocea îi trădă dorul inconştient de sora ei. Are numărul 
meu de mobil şi mă sună o dată pe săptămână. Câtă vreme 
răspund la telefon, ştie că e totul în regulă. 

— Dar tu nu ştii cum să dai de ea? 

— Nu. Nu pot să le spun ceea ce nu ştiu. Eu mă deplasez 


140 


mult, deci un telefon mobil era cea mai bună soluţie pentru 
noi. Am un apartament în Chicago, cea mai mică şi ieftină 
locuinţă pe care am reuşit să o găsesc, dar nu stau acolo, e 
doar o acoperire. Dacă se poate spune că am un domiciliu, 
acela ar fi la Atlanta, însă accept toate misiunile de 
curierat care mi se oferă. Rareori petrec mai mult de o 
noapte în acelaşi loc. 

— Cum ar putea să te găsească acum, având în vedere 
că ţi-ai schimbat numele? Doar dacă nu cumva ştie cine te- 
a adoptat, dar cum ar putea afla asta? 

Nici Chance nu o găsise decât datorită acelui incident 
din Chicago, când coletul pe care îl transporta fusese 
furat. De îndată ce rosti cuvintele însă, îşi dădu seama că 
spionul infiltrat în FBI - şi, pe toţi dracii, avea să-l 
găsească şi pe el - probabil făcuse aceleaşi verificări. 
Săpase oare la fel de adânc în straturile birocraţiei, 
ajungând inclusiv să spargă baza de date cu dosarele de 
adopţie confidenţiale? Era posibil ca Sunny să fi fost dată 
în vileag. Se întrebă dacă era conştientă de asta. 

— Nu ştiu. Ştiu doar că nu-mi pot permite să cred că 
sunt în siguranţă până nu aud că a murit. 

— Cum rămâne cu mama ta? Şi Margreta? 

— Mami nu mai e. Sunny făcu o pauză, iar Chance o 
simţi trăgând aer în piept, ca şi cum s-ar fi pregătit 
sufleteşte. Au prins-o. Şi-a luat singură viaţa ca să nu rişte 
să divulge vreo informaţie despre noi. Ne-a spus că o va 
face, şi a făcut-o. Tăcu o clipă, lăsându-l pe Chance să 
absoarbă mâhnirea pe care i-o percepuse în glas, apoi 
spuse: Margreta foloseşte un alt nume, doar că nu ştiu 
care e. Ea suferă de o boală de inimă, deci e mai bine dacă 
rămâne în acelaşi loc. 

Margreta ducea o viaţă destul de normală, în timp ce 
Sunny era permanent în mişcare, uitându-se mereu peste 
umăr, se gândi el. Aceasta era viaţa pe care o cunoscuse 
încă de la naştere, aşa fusese învățată să gestioneze 
situaţia. Dar ce se întâmplase în anii pe care îi petrecuse 
cu familia Miller? Viaţa ei fusese normală atunci? 

Îi răspunse chiar ea la întrebare: 


141 


— Mi-e dor să am o casă. Dar dacă rămâi undeva mai 
mult timp, îţi formezi relaţii. Nu puteam risca viaţa 
altcuiva în felul ăsta. Ferească sfântul să mă căsătoresc, să 
am copii. Dacă Hauer m-ar găsi vreodată... 

Se întrerupse, cutremurându-se la gândul torturilor pe 
care ar fi fost capabil Hauer să le administreze unei 
persoane dragi ei ca să obţină răspunsurile pe care le 
dorea. 

Nu era logic, îşi zise Chance. Hauer era malefic, nebun 
şi viclean şi nu ar fi precupeţit niciun efort pentru a pune 
mâna pe fiica lui. Dar de ce Margreta şi nu şi Sunny? 

— De ce e atât de obsedat de sora ta? 

— Nu poţi să ghiceşti? replică ea străbătută de un nou 
tremur. Asta e motivul pentru care mami a luat-o pe 
Margreta şi a fugit unde a văzut cu ochii. L-a găsit cu ea, 
făcându-i... chestii. Margreta nu avea decât patru ani. Era 
evident că o maltrata de ceva vreme. La momentul 
respectiv mami descoperise deja, parţial, cine era el cu 
adevărat, dar nu avusese curaj să plece. După ce l-a găsit 
cu Margreta, nu a mai avut încotro. Vocea îi scăzu până la 
o şoaptă chinuită. Margreta îşi aminteşte. 

Chance fu năpădit de greață. Deci Hauer nu era doar un 
ticălos depravat şi ucigaş, ci şi un pervers, un pedofil. A-l 
ucide ar fi fost o pedeapsă prea blândă pentru el; merita să 
fie sfâşiat în bucăţi - cu încetinitorul. 

Epuizată atât de efortul fizic, cât şi de furtuna 
emoţională, Sunny adormi. Chance o ţinu în braţe, 
mulţumit să o lase să se odihnească. Focul avea nevoie de 
uscături, dar ce mai conta? Să o ţină în braţe era mai 
important. Să reflecteze la întreaga situaţie era mai 
important. 

În primul şi primul rând, credea fiecare cuvânt din ceea 
ce-i spusese. Emoţiile ei fuseseră prea crude şi făţişe ca să 
le fi putut juca. Pentru prima dată, toate piesele acelei 
enigme îşi găsiseră locul, iar uşurarea lui era năucitoare. 
Sunny era nevinovată. Nu avea nicio legătură cu tatăl ei, 
nu îl văzuse niciodată, îşi petrecuse întreaga viaţă fugind 
de el. Acesta era motivul pentru care căra după ea un cort, 


142 


cu obiectele elementare pentru supravieţuire; era 
pregătită să dispară în orice clipă, să intre la propriu în 
pământ şi să trăiască în pădure până putea să iasă în 
siguranţă şi să o ia de la capăt. 

Sunny nu avea cum să-l contacteze pe tatăl ei. Singura 
modalitate de a ajunge la el, deci, era să o folosească drept 
momeală. Şi având în vedere ce simţea faţă de Hauer, nu 
ar fi acceptat niciodată, indiferent de circumstanţe, un 
plan care i-ar fi atras atenţia asupra ei. 

Trebuia să o facă fără a-i cere acordul, îşi spuse Chance 
sumbru. Nu îi plăcea să o folosească, dar miza era prea 
mare ca să abandoneze misiunea. Hauer nu putea fi lăsat 
în libertate pentru a continua să semene teroare şi 
distrugere. Câţi oameni nevinovaţi aveau să moară doar în 
anul acela dacă nu era prins? 

Nu avea rost să mai rămână acolo; aflase informaţiile pe 
care le căuta. Zane nu avea să ia legătura cu el decât a 
doua zi dimineaţă, deci peste noapte erau blocaţi acolo. O 
aşeză mai bine pe Sunny în braţele lui şi îşi sprijini faţa de 
creştetul ei. Avea să folosească acest timp pentru a-şi 
elabora planul de acţiune - şi pentru a folosi cât mai multe 
dintre prezervativele rămase. 


— Du-te de aici, bombăni Sunny în zori, întorcând capul 
pentru a se sustrage sărutului şi desprinzându-i mâna de 
pe sânul ei. Nu mă atinge, vulpoiule! 

Chance pufni în râs. Când ea îl trase de părul de pe 
piept, ţipă: 

— Au! Se dădu în spate atât cât putea în spaţiul restrâns 
al cortului. M-a durut. 

— Mă bucur. Nu cred că pot umbla. Rapidă ca un şarpe, 
mâna ei ţâşni spre el şi îl trase din nou de părul de pe 
piept. In felul ăsta poţi să te distrezi şi tu la fel de tare cum 
mă distrez eu. 

— Sunny, spuse el pe un ton mieros. 

— Nu mă lua cu Sunny, replică ea, zbătându-se să se 
îmbrace. Cum de-abia aveau spaţiu de mişcare, el începu 
să se ferească de coate şi genunchi, iar mâna îi alunecă 


143 


peste câteva locuri foarte interesante. Încetează! Vorbesc 
serios, Chance! Prea mă dor toate ca să am chef de 
tăvăleală. 

Mai mult pentru a tachina decât din alte motive, Chance 
se concentră pe un loc sensibil şi îi smulse un geamăt. 
Sunny ţâşni afară din cort, iar Chance se prăbuşi pe spate, 
râzând - până când ea ridică apărătoarea de pânză şi îl 
stropi cu apă rece. 

— Aşa, spuse ea, profund satisfăcută de ţipătul lui. Un 
duş rece, exact ceea ce îţi trebuia. 

Apoi o luă la fugă. 

Dacă îşi închipuise că faptul că era gol avea să îl 
împiedice să o urmărească, descoperi că se înşelase. 
Chance înşfăcă o sticlă de apă când trecu pe lângă rezerva 
lor de provizii şi o ajunse din urmă înainte ca ea să fi 
apucat să parcurgă cincizeci de metri. Râdea ca o nebună, 
altfel poate că ar fi scăpat. Chance o imobiliză cu o mână şi 
îi turnă apa deasupra capului. Era rece ca gheaţa, după ce 
stătuse afară toată noaptea, iar Sunny ţipă şi chicoti, 
agăţându-se de el când picioarele nu o mai putură susţine 
după atâta râs. 

— Te doare prea tare să poţi umbla, ei? 

— N-n-nu umblam, reuşi ea să îngaime printre hohote, 
după care îşi dădu părul ud de pe faţă. 

Câteva picături reci îl stropiră pe Chance, făcându-l să 
se înfioare. 

— La naiba, ce frig e! 

Soarele de-abia răsărise, deci temperatura era probabil 
undeva pe la cinci grade. 

— Atunci ia-ţi ceva pe tine, zise ea plesnindu-l peste 
fund. Unde te crezi, într-o colonie de nudişti? 

Chance îşi petrecu braţul în jurul umerilor ei şi se 
întoarseră la tabără. Îl încânta cheful ei de joacă; pe toţi 
dracii, totul îl încânta la Sunny, de la inteligenţă la voioşie. 
Şi sexul - Doamne, sexul era incredibil. Nu se îndoia că 
într-adevăr o dureau toate fiindcă şi pe el îl dureau. 
Noaptea trecută fusese una de pomină. 

Când se trezise în după-amiaza precedentă fusese, 


144 


fireşte, tristă, reacţia normală după o emoție intensă. 
Chance nu vorbise prea mult, lăsând-o să se relaxeze. Ea îl 
însoţise cât verificase cursele, care rămăseseră tot goale, 
apoi se spălaseră împreună. După o cină liniştită cu carne 
de iepure şi fructe de cactus, se retrăseseră la culcare, iar 
el dedicase restul nopţii încercării de a-i îmbunătăţi starea 
de spirit. Eforturile lui dăduseră roade. 

— Ce-ţi mai fac mâinile? o întrebă. 

Dacă putea să-l tragă de părul de pe piept şi să-l 
plesnească peste fund, însemna că alifia cu antibiotic 
făcuse miracole. 

Sunny îi întinse mâinile, cu palmele în sus, pentru a i le 
inspecta. Roşeaţa de la arsuri dispăruse, iar buricele rănite 
ale degetelor se vindecaseră parţial. 

— Am să le acopăr cu bandaje înainte să mă apuc de 
treabă. 

— De ce treabă să te apuci? 

Ea îl privi surprinsă. 

— Să fac scobituri în stâncă, desigur. 

Chance fu năucit. Se zgâi la ea, nevenindu-i să creadă ce 
auzise. 

— N-ai să te caţări din nou pe nenorocitul ăla de perete! 

Ea ridică din sprâncene într-o expresie pe care el o 
recunoscu acum drept „n-ai decât să zici ce vrei“. 

— Ba da. 

Chance scrâşni din dinţi. Nu putea să-i spună că urmau 
să fie „salvaţi“ peste câteva ore, dar în niciun caz nu avea 
s-o lase să se extenueze săpând găuri în piatră. 

— O fac eu, mârâi el. 

— Eu sunt mai mică, obiectă ea imediat. E mai puţin 
riscant pentru mine. 

Incerca din nou să-l protejeze. De frustrare, lui Chance îi 
veni să se dea cu capul de o piatră. 

— Ba nu e. Ascultă, e imposibil să tai suficiente scobituri 
cât să ieşim de aici căţărându-ne în următoarele două zile. 
Ieri ai parcurs, cât, trei metri şi jumătate? Dacă ai reuşi să 
parcurgi câte trei metri şi jumătate pe zi - iar azi nu ţi-ar 
ieşi atâta, având în vedere în ce hal sunt mâinile tale - ţi-ar 


145 


lua peste o săptămână să ajungi în vârf. Asta dacă - dacă - 
nu cazi şi îţi pierzi viaţa. 

— Deci ce ar trebui să fac? Să renunţ pur şi simplu? 

— Azi nu ai să faci naibii nimic. Ai să-ţi laşi mâinile să se 
vindece chiar şi dacă trebuie să te leg de o piatră, e 
limpede? 

Sunny păru gata să protesteze, însă Chance era mult 
mai mare decât ea şi văzuse pe chipul lui că vorbise cât se 
poate de serios. 

— În regulă, bombăni ea. Doar azi. 

Chance spera că avea să se ţină de cuvânt, fiindcă 
trebuia să o lase singură cât mergea să comunice cu Zane. 
Ferească sfântul să se întoarcă şi să o găsească acolo pe 
stâncă! 

După ce se îmbrăcă în grabă, luară un nou mic dejun 
rece constând din apă şi un baton de proteine, căci nu mai 
rămăsese nimic din iepurele din ajun. A doua zi, îşi 
promise el, micul dejun avea să fie alcătuit din şuncă şi 
ouă, cu un munte de crochete de cartofi şi un ibric de 
cafea fierbinte. 

— Mă duc să verific cursele, îi zise. Nu avea să găsească 
nimic în ele. În după-amiaza precedentă, ştiind că urma să 
plece a doua zi, le dezafectase discret. Tu ocupă-te de foc 
şi ai grijă să facă fum. Nu te obosi prea tare, am să spăl eu 
hainele în după-amiaza asta. 

Era o promisiune pe care o putea face cu inima uşoară. 

— De acord. 

Chance avea de mers zece minute bune, dar se grăbi, 
nedorind să o lase de capul ei atâta timp. Scoţând laserul 
din buzunar, îl îndreptă spre piatra de pe buza canionului 
şi începu să transmită. Zane îi răspunse imediat, solicitând 
o confirmare, pentru a se asigura că nu era o greşeală. În 
fond, nu se aşteptaseră ca recuperarea să fie solicitată atât 
de rapid. Chance repetă mesajul şi, când avu convingerea 
că fusese recepționat, vâri tubul înapoi în buzunar. 
Probabil că organizarea operaţiunii nu avea să dureze prea 
mult. Cum îl ştia el pe Zane, totul era deja pregătit. 

Tocmai se întorcea spre tabără când văzu un mic 


146 


bimotor zburând pe deasupra canionului. Faţa i se lăţi într- 
un rânjet. Zane nu se dezminţise! 

Începu să alerge, ştiind că Sunny avea să nu-şi mai 
încapă în piele de bucurie. O auzi ţipând, apoi o văzu 
ţopăind de fericire când veni să-l întâmpine. 

— M-a văzut! ţipă ea, râzând şi plângând în acelaşi timp. 
Şi-a balansat aripile! O să se întoarcă după noi, nu-i aşa? 

Chance o prinse când se aruncă în braţele lui şi nu se 
putu abţine să nu-i depună un sărut prelung şi apăsat pe 
buze. 

— O să se întoarcă. Doar dacă nu cumva credea că îi faci 
cu mâna în semn de salut. 

Oportunitatea de a o tachina fusese prea bună pentru a 
rezista ispitei, având în vedere că ea îl trăsese de părul de 
pe piept şi îi turnase apă rece peste faţă. Se răzbunase 
deja pentru apa rece; acum i-o plătea fiindcă îl trăsese de 
păr. 

Râsul dispăru fără urmă de pe chipul ei. 

— O, nu, şopti ea consternată. 

Chance nu avu suflet să ducă mai departe această 
prefăcătorie. 

— Bineînţeles că o să se întoarcă. Faptul că şi-a balansat 
aripile e un semnal că te-a văzut şi va trimite ajutoare. 

— Eşti sigur? întrebă ea, clipind pentru a-şi stăvili 
lacrimile. 

— Îţi dau cuvântul meu. 

— Ai să plăteşti pentru asta. 

O sărută din nou, oprindu-se abia când o simţi cum se 
topea la pieptul lui. Nu se aşteptase să fie interesat de sex 
în viitorul apropiat, nu după noaptea trecută, dar ea îi 
dovedi că se înşelase. În cele din urme, expirând zgomotos, 
îi dădu drumul. 

— Nu mă mai manipula, vulpoaică ce eşti. Trebuie să ne 
facem bagajele. 

Zâmbetul ei orbitor, ca soarele la răsărit, îl încălzi până 
în adâncul sufletului. 

Îşi strânseră lucrurile. Chance îi dădu înapoi pistolul şi o 
privi desfăcându-l în bucăţi şi vârând fiecare componentă 


147 


în ascunzătoarea ei, apoi se întoarseră la avion şi 
aşteptară. 

Salvarea veni sub forma unui elicopter. În aerul 
deşertului, palele elicei băteau un ritm bubuitor, amplificat 
de pereţii canionului. Pluti pentru scurtă vreme deasupra 
lor, apoi cobori ca un ţânţar uriaş. 

Curentul spulberă nisipul, biciuindu-i, iar Sunny îşi 
ascunse faţa în tricoul lui Chance. 

Un bărbat de vreo şaizeci de ani, cu o faţă prietenoasă şi 
o barbă ce începuse să încărunţească, sări din elicopter. 

— Aveţi nevoie de ajutor? le strigă el. 

— Ba bine că nu, răspunse Chance. 

Când ajunse mai aproape, bărbatul le întinse mâna. 

— Charlie Jones, Patrula Aeriană Civilă. Vă căutam de 
câteva zile. Nu ne aşteptam să vă găsim atât de mult spre 
sud. 

— M-am abătut de la traseu căutând un loc unde să 
aterizez. S-a stricat pompa de carburant. 

— În cazul ăsta, aţi avut mare noroc. Relieful e 
accidentat pe aici. Se prea poate ca ăsta să fi fost singurul 
loc pe o rază de o sută cincizeci de kilometri unde aţi fi 
putut ateriza. Haideţi. Mă gândesc că sunteţi gata pentru 
un duş şi ceva de mâncare. 

Chance îi întinse mâna lui Sunny, iar ea îi oferi din nou 
acel zâmbet scânteietor şi îşi puse mâna într-a lui, după 
care porniră împreună spre elicopter. 


148 


capitolul 11 


Amestecul de uşurare şi regret era aproape insuportabil: 
uşurare fiindcă nu avea să piardă apelul Margretei, regret 
fiindcă timpul petrecut cu Chance, chiar şi în condiţii atât 
de grele,  reprezentase cea mai fericită şi mai 
satisfăcătoare perioadă din viaţa ei, iar acum se încheiase. 
Ştiuse de la bun început că, odată ce se întorceau la 
civilizaţie, toate regulile intrau din nou în vigoare. 

Nu putea şi nu era dispusă să-l pună în pericol pe 
Chance târându-l în viaţa ei. El îi oferise două nopţi de 
fericire şi decenii întregi de amintiri. Trebuia să se 
mulţumească doar cu atât, indiferent cât de mult o durea 
deja gândul de a-i întoarce spatele pentru totdeauna. Cel 
puţin acum ştia cum era să iubeşti un bărbat, să te bucuri 
de prezenţa lui, iar experienţa o îmbogăţise incredibil. Nu 
ar fi dat aceste câteva zile pe nimic în lume, chiar dacă 
urma să-şi petreacă restul vieţii în singurătate. 

Prin urmare îl ţinu de mână pe toată durata zborului cu 
elicopterul până la o bază aeriană părăginită. Singura 
clădire era construită din tablă ondulată, rotunjită în 
partea de sus, cu o anexă de lemn în care se afla biroul. 
Dacă anexa avusese vreodată parte de un strat de vopsea, 
urmele acesteia dispăruseră de mult, măcinate de nisipul 
spulberat de vânt. După ce trăise sub o stâncă timp de trei 
zile, Sunny avu impresia că mica bază arăta ca o bucăţică 
din rai. 

Şapte avioane, de diverse mărci şi din diverse epoci, 
erau parcate cu precizie aproape militară într-o parte a 
pistei. Charlie Jones aşeză elicopterul pe o platformă de 
beton din spatele clădirii principale. 

Trei bărbaţi ieşiră pe uşa din spate şi veniră spre ei, 
plecându-şi capetele pentru a se feri de turbulenţele create 
de palele rotorului. Charlie îşi scoase casca de comunicaţii 


149 


şi sări din elicopter. 

— I-am găsit, le strigă el vesel celor trei, apoi le explică 
pasagerilor: Cei doi din stânga sunt piloţi ai Patrulei, 
colegi de-ai mei. Saul Osgood, în stânga, e cel care v-a 
văzut fumul azi-dimineaţă şi a transmis prin staţie poziţia 
voastră. Ed Lynch e cel din mijloc. Cel care se şterge pe 
mâini de unsoare e Rabbit Warren, mecanicul bazei. 
Numele lui adevărat e Jerome, dar o să facă urât dacă îl 
strigaţi aşa. 

Sunny îşi stăpâni râsul, dar avu grijă să nu-l privească 
pe Chance când dădură mâna cu cei trei bărbaţi şi se 
prezentară. 

— Nu mi-a venit să cred când ţi-am văzut avionul în 
bucăţica aia de canion îngust, spuse Saul Osgood după ce 
află povestea. Faptul că l-ai găsit e un adevărat miracol. Şi 
să-ţi mai şi reuşească o aterizare forţată fără motoare... 
Clătină din cap. V-a ajutat Cel de Sus, asta-i tot ce pot 
spune. 

— Deci crezi că pompa de carburant este de vină, ei? 
întrebă Rabbit Warren în timp ce se îndreptau spre 
hangar. 

— Toate celelalte sunt în regulă. 

— E un Skylane, așa-i? 

— Da. 

Chance îi spuse modelul, iar Rabbit îşi mângâie bărbia 
îngustă. 

— S-ar putea să am o pompă numai bună. Anul trecut a 
venit pe aici un tip care pilota un Skylane. A comandat 
câteva piese, apoi a plecat şi nu s-a mai întors niciodată 
după ele. Mă duc să verific până vă împrospătaţi puţin. 

Dacă „împrospătarea“ respectivă avea vreo legătură cu 
o toaletă, Sunny era mai mult decât pregătită. Chance o 
lăsă să meargă prima, iar ea aproape gânguri de încântare 
văzând şuvoiul abundent de apă ce ţâşni din robinet când 
roti mânerul. Şi o toaletă cu rezervor! Ajunsese în rai. 

După ce trecu şi Chance pe la baie, se desfătară cu 
băuturi carbogazoase reci ca gheaţa luate de la un 
automat ponosit. Lângă acesta se afla o vitrină cu diverse 


150 


gustări, iar Sunny studie oferta cu o privire entuziastă. 

— Cât mărunţiş ai? îl întrebă pe Chance. 

El băgă mâna în buzunarul din faţă şi scoase toţi banii 
pe care-i avea. Sunny alese două monede de un sfert de 
dolar, le băgă în automat, apăsă un buton, iar în tăviţă 
căzu un pachet de brânză şi biscuiţi. 

— Am crezut că o să alegi un baton de ciocolată, spuse 
Chance, vârând alte monede în automat şi luându-şi un 
pachet de alune. 

— Ala urmează. Ridică din sprâncene. Doar nu credeai 
că am să mă opresc la brânză şi biscuiţi, nu? 

Ed Lynch deschise uşa biroului. 

— Aveţi nevoie să sunati pe cineva? Am anunţat AFA şi 
au suspendat operaţiunile de căutare, dar dacă aveţi rude 
pe care doriţi să le contactaţi, folosiţi liniştiţi telefonul. 

— Trebuie să sun la birou, zise Sunny cu o uşoară 
strâmbătură. 

Avea un motiv bun - unul foarte bun - pentru care nu 
dusese pachetul la destinaţie, dar, până la urmă, tot se 
alesese cu un client nemulţumit. 

Chance o aşteptă să formeze numărul, apoi se apropie 
de Rabbit, care, chipurile, căuta o pompă de carburant. 
Oamenii lui erau buni, reflectă Chance; jucaseră întreaga 
scenă cu atâta naturalete, încât ar fi meritat să se afle pe 
scenă. Desigur, subterfugiile erau a doua lor natură, la fel 
ca în cazul lui. 

— Totul e în regulă, şopti el. Puteţi să vă retrageţi după 
ce Charlie ne duce la canion cu pompa de carburant. 

Rabbit luă o cutie unsuroasă de pe un raft improvizat pe 
care erau îngrămădite diverse piese şi scule. Peste umărul 
lui Chance, o studie pe Sunny prin uşa cu geam a biroului. 

— Ai avut o misiune foarte grea de data asta, şefule, zise 
el pe un ton admirativ. E cea mai drăgălaşă faţă pe care 
am văzut-o de ceva vreme. 

— Iar în spatele ei se află o persoană drăgălaşă, spuse 
Chance luând cutia. Nu face parte din organizaţie. 

Sprâncenele lui Rabbit se ridicară. 

— Deci toate astea au fost degeaba. 


151 


— Nu, misiunea merge mai departe. Singurul lucru care 
s-a schimbat e rolul ei. În loc să fie cheia, ea e momeala. 
Fuge de Hauer de când se ştie. Dacă Hauer află unde o 
poate găsi, va ieşi din ascunzătoare. Aruncă o privire în jur 
pentru a se asigura că Sunny era încă la telefon şi adăugă: 
Dă de veste că vom fi mai mult decât atenţi cu ea, să ne 
asigurăm că nu are de suferit. Hauer i-a provocat deja 
destul rău. 

Şi avea să-i provoace el însuşi şi mai mult rău, îşi spuse 
Chance cu mâhnire. La cât era de înspăimântată de Hauer, 
când afla că Chance îi divulgase intenţionat ascunzătoarea 
avea să-şi iasă din minţi de furie. 

Asta avea să aducă, neîndoielnic, sfârşitul relaţiei lor, 
dar ştiuse de la bun început că nu era decât ceva 
temporar. Nici el nu-şi permitea să îşi formeze legături 
permanente. Situaţia lui Sunny avea să se schimbe după 
dispariţia tatălui ei; nu şi a lui Chance. El urma să se 
ocupe de o altă criză, o altă ameninţare la adresa 
securităţii ţării. 

Doar fiindcă fusese primul ei iubit nu însemna că avea să 
fie şi ultimul. 

Ideea îi stârni un junghi de furie. La naiba, era a lui - îşi 
surprinse gândul posesiv şi şi-l înăbuşi. Sunny nu era a lui; 
era stăpână pe ea însăşi şi, dacă îşi găsea fericirea alături 
de altul, ar fi trebuit să se bucure pentru ea. Merita din 
plin orice lucru bun care i s-ar fi întâmplat. 

Nu putea totuşi să se bucure. Râsul ei, pasiunea ei - le 
voia doar pentru el. Gândul că nu o putea avea începuse 
deja să-i macine o gaură uriaşă în măruntaie, însă ea 
merita ceva cu mult mai bun decât o corcitură cu mâinile 
mânjite de sânge. El îşi alesese lumea şi era perfect croit 
pentru ea. Era obişnuit să trăiască în minciună, să se 
prefacă a fi altcineva, să rămână permanent în umbră. 
Sunny era... luminoasă, atât prin nume, cât şi prin fire. 
Avea să profite de prezenţa ei atât cât era posibil - pe toţi 
sfinţii, cum avea să profite! -, dar în final era obligat să-i 
întoarcă spatele. 

Sunny încheie convorbirea telefonică şi ieşi din birou. 


152 


Auzind uşa, Chance se întoarse să o privească şi îşi 
permise să savureze plăcerea acelei imagini. 

— Toată lumea se bucură că avionul nu s-a prăbuşit, că 
sunt în viaţă, dar faptul că am scăpat nu-mi permite să 
beneficiez de circumstanţe atenuante, spuse ea încreţindu- 
și nasul. Clientul vrea în continuare coletul, deci tot va 
trebui să merg la Seattle. 

Se apropie de el firesc, de parcă ar fi fost împreună de 
câţiva ani. Cu la fel de multă naturaleţe, Chance se trezi 
petrecându-şi braţul pe după talia ei subţire. 

— Dă-l naibii. Arătându-i cutia, îi zâmbi poznaş: Ghici ce 
am. 

— Cheile împărăției, replică ea cu un surâs. 

— Pe aproape. Charlie o să mă ducă înapoi la avion ca să 
pot înlocui pompa de carburant. Vrei să vii cu mine sau 
rămâi aici şi te odihneşti până mă întorc? 

— Vin cu tine, spuse ea prompt. Nu mă pricep deloc la 
avioane, dar pot să-ţi ţin companie cât timp lucrezi. Ne 
întoarcem aici după aceea? 

— Sigur. E un loc la fel de bun ca oricare altul pentru a 
realimenta. 

În plus, aşa nu avea să descopere că nu se aflau în 
Oregon, cum îi spusese el. 

— Atunci am să-mi las geanta aici, dacă nu îl deranjează 
pe Rabbit. 

Îl privi întrebătoare pe mecanic, iar acesta încuviinţă din 
cap. 

— E perfect în regulă, doamnă. Lăsaţi-o în birou şi va fi 
în siguranţă ca un prunc în pântecul mamei. 

Sunny se duse după geantă. Se simţea protejată, îşi 
dădu seama Chance, altfel nu s-ar fi despărţit în ruptul 
capului de geantă. În afară de îngrijorarea ei legată de 
Margreta, în ultimele câteva zile probabil se simţise liberă, 
scutită de nevoia de a privi mereu peste umăr. 

Şi lui îi plăcuse mica lor aventură, fiecare clipă din ea, 
fiindcă el ştiuse că nu se aflau în pericol. Sunny îl făcea să 
se simtă mai viu decât se simţise vreodată, chiar şi atunci 
când era furios pe ea fiindcă îi trăsese o spaimă soră cu 


153 


moartea. lar când era îngropat în ea - atunci era mai 
aproape de paradis decât oricând. Plăcerea de a face 
dragoste cu Sunny era atât de intensă, încât aproape îl 
orbea. _ 

Rânji în sinea lui pe când îşi lua propria geantă. In 
niciun caz nu avea s-o lase acolo; în fond, în ea se aflau 
prezervativele. Nu avea de unde să ştie ce s-ar fi putut 
întâmpla odată ce el şi Sunny rămâneau singuri. 

Era deja spre sfârşitul după-amiezii când Charlie ateriză 
pe fundul canionului. Ridică privirea şi studie cerul cu un 
ochi de pilot experimentat. 

— Crezi că ai suficient timp să montezi pompa înainte să 
se întunece? 

— Fără probleme, spuse Chance. 

În fond, după cum ştiau atât el, cât şi Charlie, nu era 
nimic în neregulă cu pompa de carburant. Avea să-şi facă 
de lucru o vreme, de dragul aparenţelor. Era prea puţin 
probabil ca Sunny să stea lângă el tot timpul, iar în această 
eventualitate avea să-i distragă el atenţia. 

Săriră din elicopter, iar Chance se aplecă să-şi ia geanta. 

— Ne vedem peste câteva ore. 

— Dacă nu ajungeţi înapoi la bază, ştim unde sunteţi, 
spuse Charlie salutând. 

Îşi plecară capetele în faţa turbulenței produse de 
elicopter la decolare, apoi Sunny îşi dădu la o parte părul 
de pe faţă şi studie canionul zâmbind. 

— Ne-am întors acasă! Arată mult mai tentant acum, 
când ştiu că nu suntem blocaţi aici. 

— O să-mi fie dor de locul ăsta, spuse Chance făcându-i 
cu ochiul. Dar o să aflăm la noapte dacă un pat e mai 
interesant decât un cort. 

Spre surprinderea lui, în ochii ei se aprinse o scânteie de 
tristeţe. 

— Chance... odată ce plecăm de aici... Clătină din cap. 
Va fi riscant. 

Chance verifică avionul câteva clipe, apoi, cu gesturi 
măsurate, puse jos geanta şi cutia. Întorcându-se spre ea, 
îşi puse mâinile în şolduri şi rosti ferm: 


154 


— Dacă încerci să-mi spui ceea ce cred eu că încerci să- 
mi spui, las-o baltă. Nu mă părăseşti. 

— Ştii care e situaţia! Nu am de ales. 

— Eu am. Nu eşti doar o tăvăleală de ocazie care a fost 
disponibilă cât ne-am aflat aici. Ţin la tine, Sunny. Când te 
uiţi peste umăr, ai să-mi vezi chipul. Obişnuieşte-te cu 
asta. 

Lacrimile îi inundară ochii scânteietori, umplându-i de 
diamante. 

— Nu pot, şopti ea. Fiindcă te iubesc. Nu-mi cere să-ţi 
risc viaţa, fiindcă nu pot face faţă la aşa ceva. j 

Chance îşi simţi muşchii stomacului contractându-se. Îşi 
propusese de la bun început să o facă să îl iubească sau cel 
puţin să se implice într-o aventură fierbinte cu el. Reuşise 
ambele lucruri. Se simţea deopotrivă exaltat şi trist, căci 
urma să o trădeze. 

O prinse în braţe înainte să-şi conştientizeze gestul, iar 
gura lui ajunse peste a ei. Era disperat să îi simtă gustul, 
ca şi cum ar fi trecut zile întregi de când nu o mai 
sărutase, nu doar ore. Reacţia ei fu imediată şi fără 
rezerve; se ridică pe vârfuri pentru a-şi lipi mai intim 
şoldurile de ale lui. Chance simţi sarea lacrimilor şi se 
dădu înapoi, trecându-şi degetele mari peste obrajii ei 
umezi. Îşi sprijini fruntea de a ei şi murmură: 

— Uiţi ceva. 

— Ce anume? întrebă ea trăgându-şi nasul. 

— Am fost vânător de munte, scumpo. Sunt ceva mai 
greu de ucis decât un tip obişnuit. Ai nevoie de cineva care 
să-ţi păzească spatele, iar eu pot face asta. Gândeşte-te. 
Probabil am ajuns la ştiri. Când aterizăm la Seattle, să nu 
fii surprinsă dacă vom fi aşteptaţi de un car de reportaj. 
Feţele noastre vor apărea amândouă la televizor. În plus, 
dispariţia noastră a fost anunţată la AFA, care e un organ 
federal. Fără îndoială s-au scos la iveală informaţii despre 
noi. Numele noastre vor fi asociate. Dacă spionul din FBI 
află întâmplător cine eşti, gorilele tatălui tău vor fi oricum 
pe urmele mele - mai ales dacă nu reuşesc să te găsească 
pe tine. 


155 


Sunny se albi la faţă. 

— Televiziunea? 

Semăna foarte mult cu mama ei; Chance văzuse 
fotografii vechi cu Pamela Vicky Hauer. Orice cunoştinţă 
de-a Pamelei ar fi observat imediat asemănarea. La cât de 
ageră era, Sunny înţelegea şi ea pericolul de a apărea la 
televizor, chiar şi la un buletin de ştiri local. 

— Suntem vârâţi împreună în asta. li ridică mâna şi o 
sărută pe încheieturile degetelor, apoi îi rânji. Din fericire 
pentru tine, sunt un ticălos al naibii de dur când e cazul - 
din fericire pentru tine şi din nefericire pentru ei. 


Nimic din ceea ce-i spusese ea nu reuşise să-l clintească, 
se gândi Sunny mai târziu în acea seară, în timp ce făcea 
duş în apartamentul de hotel pe care îl luase Chance peste 
noapte - un apartament fiindcă avea mai mult de o ieşire. 
Avusese perfectă dreptate în privinţa echipei de 
televiziune. A echipelor, se corectă singură. Ziua fusese 
lipsită de evenimente, deci toate posturile din Seattle se 
năpustiseră asupra subiectului. Problema era că la fel 
făcuseră şi cele două posturi naţionale de ştiri. 

Se ferise de camere atât cât putuse, însă reporterii 
păruseră chitiţi pe ea, bombardând-o cu întrebări. S-ar fi 
aşteptat ca măcar jurnalistele să se năpustească asupra 
lui, însă el afişase o expresie atât de împietrită, încât 
nimeni nu-l abordase. Sunny nu răspunsese la nicio 
întrebare în faţa camerelor, deşi, la sugestia şoptită în 
grabă de Chance, dăduse o scurtă declaraţie neoficială 
după terminarea înregistrării. 

Singura parte bună era că, aterizând la o oră atât de 
târzie, nu prinseseră ultimul buletin de ştiri al zilei. Însă 
dacă nu se întâmpla curând ceva mai demn de interes, 
povestea avea să fie transmisă peste doar câteva ore, la 
micul dejun, în milioane de case din întreaga ţară. 

Trebuia să pornească de la premisa că fusese dată în 
vileag. Ceea ce însemna să renunţe la slujba de curier, să 
se mute - nu că ar fi avut prea multe lucruri de împachetat 
-, chiar să-şi schimbe numele. Avea să fie nevoită să îşi 


156 


construiască o nouă identitate. 

Ştiuse dintotdeauna că acest lucru ar fi putut să se 
întâmple şi se pregătise atât mental, cât şi cu hârtiile 
necesare. Noul nume nu însemna o nouă personalitate, ci 
doar un instrument cu ajutorul căruia să scape de tatăl ei. 

Adevărata problemă era Chance. Nu se putuse 
descotorosi de el, deşi făcuse uz de toate trucurile pe care 
le ştia. Incercase să-l păcălească la aeroport, sărind într-un 
taxi când el se întorsese cu spatele, însă Chance părea să 
aibă un al şaselea simţ în ceea ce o privea: îl văzuse 
intrând pe cealaltă portieră când nici nu apucase să-i dea 
şoferului adresa la care avea de dus coletul. O urmase 
îndeaproape până intraseră în camera de hotel, iar acum 
nu se îndoia că, dacă ar fi deschis uşa de la baie, l-ar fi 
găsit întins pe pat, păzind-o. 

În această privinţă îl subestimase. Tocmai îşi aplica 
şampon pe păr când perdeaua de duş fu trasă în spate, iar 
Chance îşi făcu apariţia gol-puşcă. 

— Mă gândeam să economisim apa şi să facem duş 
împreună, spuse el relaxat. 

— Ha! De fapt, ţi-e frică să nu plec dacă faci duş singur, 
replică ea întorcându-i spatele. 

O palmă mare o bătu mângâietor pe fund. 

— Ce bine mă cunoşti! 

Sunny se strădui să nu zâmbească. La naiba, de ce 
trebuia existe o asemenea potrivire între ei? Era capabilă 
să se sustragă din mâinile oricui - o şi făcuse - dar nu şi 
dintr-ale lui. 

Acaparase tot jetul de apă pentru a-şi clăti părul. Chance 
o aşteptă să termine, apoi îndreptă capul de duş în sus, 
făcând ca apa să-l izbească pe el în piept şi pe ea drept în 
faţă. Indignată, începu să se agite: 

— Asta e duşul meu, şi nu te-am invitat. Eu controlez 
capul de duş, nu tu. 

Ştia că era o greşeală să-l provoace. 

— A, da? făcu el, declanşând hârjoneala. 

Cât ai zice peşte, râdeau ca nişte nebuni şi se stropeau 
cu apă. Sunny se jucase mai mult cu Chance decât o făcuse 


157 


din copilărie; se simţea relaxată cu el, în ciuda tuturor 
necazurilor care o pândeau. Trupurile lor ude şi goale erau 
alunecoase şi niciunul dintre ei nu reuşea să prindă ferm 
vreo parte a corpului celuilalt. Cel puţin ea nu reuşea. 
Bănuia că Chance ar fi putut câştiga hârjoana în orice 
clipă, folosindu-se pur şi simplu de mărimea şi de forţa lui, 
dar el se stăpânea, ca şi cum ar fi fost obişnuit să-şi ţină 
puterea în frâu pentru a fi pe picior de egalitate cu cineva 
mai slab. 

Mâinile lui erau peste tot: pe sânii ei, pe fundul ei, 
alunecând între picioarele ei, în timp ce ea râdea şi încerca 
să i le alunge. Unul dintre degetele lui lungi îşi croi drum 
în ea, smulgându-i un țipăt. Sunny dădu să se răsucească 
şi să scape, însă nu voia ca torentul de excitație care-i 
inundase venele să dispară. Cum lupta lor în pielea goală 
începuse să aibă un efect previzibil asupra amândurora, 
Sunny luă capul de duş şi îndreptă şuvoiul de apă spre faţa 
lui. Câtă vreme Chance era ocupat să se apere de stropi, 
ea sări afară din duş şi luă din fugă un prosop în care să se 
învelească. 

Cu un salt, Chance se repezi să trântească uşa chiar în 
clipa în care Sunny încerca să iasă. 

— Ai lăsat duşul pornit, îl acuză, vrând să-i distragă 
atenţia. 

— Nu eu am dat drumul la apă, zise el rânjind, după care 
îi smulse prosopul. 

— O să se inunde podeaua, bombăni ea pe un ton 
mustrător. 

— Trebuia spălată oricum. 

— Ba nu trebuia! Îşi dădu la o parte din ochi o şuviţă de 
păr din care picura apă. O să fim daţi afară. Apa o să se 
scurgă în camera de dedesubt şi o să fim daţi afară. 

Chance o prinse şi o întoarse cu faţa spre duş. 

— Opreşte-l, atunci, dacă te îngrijorează. 

Ea o făcu, fiindcă detesta să irosească apa şi să provoace 
atât de multă mizerie. 

— Gata, sper că eşti satisfăcut. 

— Nici pe departe. 


158 


O răsuci cu faţa spre el ţinându-i trunchiul uşor depărtat 
de al lui, pentru a putea să o privească după pofta inimii. 

— Azi ţi-am spus cât de al naibii de sexy eşti? 

— Azi? Nu mi-ai spus-o niciodată! 

— Ba da. 

— Ba nu. Când? 

— Noaptea trecută. De mai multe ori. 

Ea încercă să nu se lase hipnotizată de felul în care 
picăturile de apă stăteau agăţate în genele lui negre şi 
dese. 

— Asta nu se pune. Toată lumea ştie că nu poţi crede 
nimic din ce zice un bărbat când e în... ăă... 

— În tine? sugeră el rânjind. 

Sunny reuşi să afişeze o atitudine arogantă. 

— Aveam de gând să spun „într-o situaţie limită“, dar 
cred că asta se aplică doar când mori. 

— Pe aproape. Când cobori privirea spre sânii ei, 
expresia i se modifică, iar râsul îi păli. Urcă mângâietor cu 
o mână pentru a-i prinde sânii în palmă şi priviră amândoi 
degetele lui lungi şi bronzate curbându-se în jurul celor 
două rotunjimi palide. Eşti sexy, îi murmură el cu o notă de 
senzualitate în glas pe care Sunny o cunoştea bine, căci o 
auzise de multe ori în ultimele două nopţi. Şi frumoasă. 
Sânii tăi sunt crem-trandafirii până îi sărut. Apoi sfârcurile 
devin tari şi roşii şi ridicate, ca şi cum m-ar implora să le 
sug. 

Sfârcurile ei se contractară la auzul acelor cuvinte, iar 
vârfurile tari fură inundate de culoare. Chance gemu şi îşi 
înclină capul, lăsând apa să-i picure din păr pe pielea ei în 
timp ce îi sărută sânii pe rând. Sunny se lăsă mult pe 
spate, susţinută de braţul lui şi de propria ei încleştare 
disperată pe umerii lui. Nu ştia cât timp avea să mai 
reziste în picioare. Carnea dintre coapse îi pulsa, iar 
răsuflarea i se înteţise. 

— Şi fundul tău, mârâi Chance. Ai cel mai dulce funduleţ 
posibil. 

O întoarse pentru a putea să o mângâie pe fesele recent 
menţionate, curbându-şi palmele pe rotunjimile pline şi 


159 


răcoroase. Cum picioarele începuseră să-i tremure, Sunny 
se prinse de marginea măsuţei de toaletă pentru a se 
sprijini. Bucata de marmură avea vreo doi metri, iar 
peretele era acoperit în întregime de o oglindă. Sunny 
aproape nu se recunoscu în femeia goală reflectată de 
suprafaţa lucioasă. Apa care i se scurgea din păr îi aluneca 
pe spate, iar de acolo pe podea. Chipul îi era încremenit 
într-o expresie de dorinţă; faţa îi era inundată de sânge, iar 
ochii, acoperiţi de pleoapele grele. 

Când ochii li se întâlniră în oglindă, se produse parcă o 
descărcare electrică. 

— Şi aici, şopti el, strecurându-şi o mână peste pântecul 
ei şi vârându-i-o între picioare. 

Antebraţul musculos arăta incredibil de puternic pe 
fundalul abdomenului ei palid, iar mâna lui mare îi 
acoperea în întregime umflătura dintre coapse. li simţi 
degetele alunecând între pliurile ei de carne, mângâind-o 
exact aşa cum îi plăcea. Gemu şi se prăbuşi fără vlagă la 
pieptul lui. 

— Eşti atât de moale şi strâmtă, continuă el litania 
erotică. Abia reuşesc să intru în tine. Dar odată ce reuşesc, 
inima mi se opreşte. Şi nu mai pot respira. Am impresia că 
am să mor, dar nu pot, fiindcă e prea plăcut ca să mă 
opresc. 

Degetele lui alunecară şi mai departe. Când două dintre 
ele o pătrunseră, Sunny se arcui sub explozia de senzaţii şi 
scoase un țipăt gâtuit care îi arătă lui Chance exact cât de 
aproape era de punctul culminant. 

— Nu încă, nu încă. Retrăgându-şi degetele, o aplecă în 
faţă şi o sprijini cu mâinile de măsuţa de toaletă. Ţine-te 
bine, scumpo. 

Nu ştia dacă se referea la măsuţa de toaletă sau la 
autocontrolul ei. Ambele erau imposibile. 

— Nu pot, gemu ea. Începu să-şi mişte şoldurile, 
ondulându-le, căutând descătuşarea. Chance, nu pot... te 
rog! 

— Sunt aici, spuse el, şi chiar era, lăsându-se mai jos şi 
împingându-şi coapsele musculoase pentru a-i depărta 


160 


picioarele. 

Sunny îi simţi abdomenul apăsându-se pe fesele ei, apoi 
capătul neted şi tare al mădularului pregătindu-se să intre. 
Instinctiv se aplecă în faţă pentru a uşura penetrarea, 
primindu-l cu totul în ea. Chance începu să îşi legene 
şoldurile şi, la a doua pătrundere în forţă, Sunny fu 
cuprinsă de spasme, strigându-şi plăcerea. Orgasmul lui 
explodă o clipă mai târziu. Se prăbuşi peste spatele ei, 
rămânând înăuntru cât de adânc putea în timp ce era 
scuturat de gemete şi convulsii. 

Sunny închise ochii, chinuindu-se să respire. O, Doamne, 
îl iubea atât de mult încât o durea! Nu era suficient de 
puternică să-l alunge, nici măcar pentru a-l proteja. Dacă 
ar fi încercat, ar fi reuşit să fugă, dar în adâncul sufletului 
ştia că nu putea să renunţe la el. Nu încă. În curând. Avea 
să fie nevoită să o facă, pentru a nu-i pune viaţa în pericol. 

Încă o zi, îşi spuse, cu ochii înecaţi în lacrimi. Încă una. 
Apoi avea să plece. 


161 


capitolul 12 


Trecură zece zile, şi Sunny tot nu reuşi să fugă de el. Nu 
ştia dacă începea să-şi iasă din mână sau dacă vânătorii de 
munte, chiar şi cei retraşi din activitate, erau foarte, foarte 
buni la păzitul obiectivelor. 

Plecaseră din Seattle a doua zi dimineaţă. Sunny era 
prea prudentă pentru a se întoarce la Atlanta; după cum se 
temuse, buletinele de ştiri prezentaseră pe larg „aventura 
romantică autentică“ pe care ea şi Chance o trăiseră 
împreună. Fusese menţionat şi numele lui, dar, printr-o 
ironie perversă, faţa lui nu apăruse niciodată pe ecran; 
camera îi surprinsese ba ceafa, ba profilul în contre-jour, 
în timp ce chipul ei fusese arătat în toată splendoarea. 
Reporterii unei emisiuni matinale reuşiseră chiar să le dea 
de urmă la hotel, trezindu-i la trei noaptea pentru a-i 
întreba dacă erau dispuşi să vină la studioul din localitate 
pentru un interviu în direct. 

— Pe toţi dracii, nu, mârâise Chance la telefon înainte de 
a-l trânti la loc în furcă. 

Considerând că era mai înţelept să se refugieze undeva 
la adăpost de presă, părăsiseră hotelul şi luaseră un taxi 
spre aeroport înainte de ivirea zorilor. Avionul fusese 
realimentat şi era pregătit de decolare. Până să răsară 
soarele peste Munţii Cascadelor, ei erau deja în aer. 
Chance nu depusese un plan de zbor, deci nimeni nu le 
putea afla destinaţia. Nici Sunny nu ştiu decât atunci când 
aterizară în Boise, Idaho, unde îşi schimbară hainele. Purta 
întotdeauna asupra ei o sumă mare de bani, exact pentru o 
astfel de situaţie, iar Chance părea să aibă şi el destui. Fu 
nevoit oricum să apeleze la cardul de credit pentru 
realimentare, lăsând deci o urmă, dar evidenţele nu aveau 
să arate decât unde se aflaseră ultima dată, nu şi unde 
mergeau. 


162 


Prezenţa lui Chance îi dădea planul peste cap. Sunny 
ştia cum să dispară de una singură; Chance şi avionul lui 
complicau lucrurile. 

De la un telefon public din Boise, sună la Atlanta şi îşi 
dădu demisia, lăsând instrucţiuni ca ultimul salariu să-i fie 
depus în cont. Avea să solicite transferul banilor când se 
dovedeau necesari. Uneori, ruptă de viaţa pe care şi-o 
construise cu atâta migală, se întreba dacă nu cumva 
reacţionase exagerat la posibilitatea de a fi recunoscută. 
Mama ei murise cu mai bine de zece ani în urmă; prea 
puţini oameni ar fi fost capabili să observe asemănarea. 
Riscul ca vreunul dintre ei să vadă acea ştire scurtă, ce nu 
fusese prezentată decât o zi, era de-a dreptul infim. 

Pe de altă parte, era încă în viaţă fiindcă mama ei o 
învățase că orice risc, oricât de mic, era inacceptabil, deci 
nu avea altă soluţie decât fuga. În fond, şi riscul de a 
rămâne însărcinată fusese minuscul, şi iat-o totuşi 
aşteptând o menstruaţie care nu mai apăruse. Fuseseră 
imprudenti de două ori, doar de două ori: o dată în canion 
şi o dată în baia hotelului din Seattle. Calendaristic 
vorbind, probabilitatea de a rămâne însărcinată era mică, 
chiar dacă nu ar fi folosit niciodată un mijloc de 
contracepţie, deci de ce nu îi venise ciclul? Ar fi trebuit să 
se întâmple cu două zile în urmă, iar ciclul ei era impecabil 
de regulat. 

Nu îi pomeni nimic lui Chance. Poate că doar îi întârzia, 
cum se mai întâmplase doar de câteva ori de când ajunsese 
la pubertate. Fusese înspăimântată când crezuse că aveau 
să se prăbuşească; poate că emoţiile îi dăduseră hormonii 
peste cap. Se mai întâmpla. 

Da, şi era la fel de probabil să-i crească aripi şi să 
zboare, reflectă ea cu o disperare mută. Era gravidă. Nu 
avea alte semne în afară de întârzierea menstruației, dar 
simţea acest lucru până în măduva oaselor, ca şi cum, la 
un anumit nivel, organismul ei ar fi comunicat deja cu 
embrionul microscopic pe care îl adăpostea. 

Ar fi fost atât de uşor să îl lase pur şi simplu pe Chance 
să se ocupe de toate! Era bun la aşa ceva, iar ea avea prea 


163 


multe pe cap pentru a fi eficientă. Nu credea că observase 
cât de distrată fusese în ultimele câteva zile, însă, la drept 
vorbind, el nici nu ştia când ar fi trebuit să-i vină ciclul. 

Discutase cu Margreta de două ori şi îi spusese că avea 
să se dea la fund. Trebuia să obţină un alt abonament de 
mobil, sub un alt nume şi cu un număr nou, înainte ca 
actualul abonament să fie suspendat. Încercase să-i explice 
Margretei tot ce se petrecea, însă sora ei, ca de obicei, 
scurtase conversaţia. Sunny o înţelegea, îi venea greu să 
înfrunte orice avea legătură cu tatăl lor. 

Poate că într-o bună zi aveau să se poată bucura deo 
viaţă normală, să aibă o relaţie normală între surori; poate 
că într-o bună zi Margreta avea să treacă peste ceea ce îi 
făcuse Hauer şi să-şi găsească un anume echilibru. 

Mai era şi Chance. El adusese strălucirea soarelui în 
viaţa ei, când ea nici măcar nu ştiuse că trăia în umbre. 
Crezuse că se descurca destul de bine, dar era ca şi cum 
viaţa î.C. - înainte de Chance - se derulase în tonuri 
monocrome. Acum, d.C., totul era viu colorat. Dormea în 
braţele lui în fiecare noapte. Luau masa împreună, se 
certau, glumeau, făceau planuri - nimic pe termen lung, 
dar planuri, oricum. În fiecare zi se îndrăgostea din ce în 
ce mai mult de el, deşi nu ar fi crezut că era posibil. 

Uneori îi venea să se ciupească, fiindcă era prea frumos 
ca să fie adevărat. Tipi ca el nu găseai pe toate drumurile; 
majoritatea femeilor ajungeau la capătul zilelor fără a 
cunoaşte un bărbat care să le dea lumea peste cap cu o 
singură privire. 

Această fugă fără nicio direcţie nu mai putea să dureze, 
în primul rând fiindcă era un stil de viaţă scump. Chance 
nu câştiga niciun ban cât timp zburau de colo, colo prin 
ţară, şi nici ea. Trebuia să-şi rezolve hârtiile pentru 
schimbarea de nume, să caute un loc de muncă, să obţină 
un nou număr de mobil - şi să îşi găsească un obstetrician, 
ceea ce avea să coste. Se întrebă cum se descurcase mama 
ei, târând după ea un copil înspăimântat şi traumatizat, 
însărcinată cu altul şi fără a poseda vreunul dintre 
talentele de supravieţuire pe care le avea acum Sunny. 


164 


Pamela îndurase o teroare de nedescris ani în şir, dar 
Sunny şi-o amintea râzând, jucându-se cu ele şi făcând 
viaţa distractivă chiar şi atunci când le învăţa cum să se 
descurce în situaţii limită. Nu putea decât să spere că avea 
să fie măcar pe jumătate la fel de puternică. 

Era plină de speranţe nebuneşti în ultima vreme. Spera 
că nu fusese recunoscută. Spera că bebeluşul ei avea să fie 
sănătos şi fericit. Dar mai ales spera că ea şi Chance aveau 
să-şi poată construi o viaţă împreună, că avea să fie 
încântat de sarcina ei, chiar dacă nu fusese plănuită, că 
într-adevăr ţinea la ea atât cât părea să o facă. El nu îi 
spusese niciodată efectiv că o iubea, însă simţea acest 
lucru în vocea lui, în acţiunile lui, în ochii lui şi în 
atingerea lui atunci când făceau dragoste. 

Imposibil să nu iasă totul bine. Imposibil. Miza era prea 
mare acum. 

Sunny dormi pe toată durata coborârii şi aterizării la 
Des Moines. Chance îi aruncă o privire, dar era cufundată 
în somn ca un copil, cu obrajii trandafirii şi respiraţia 
regulată. O lăsă în pace, ştiind ce deznodământ li se 
pregătea. 

Planul decurgea excelent. Avusese grijă ca faţa lui 
Sunny să fie văzută în lumea întreagă, iar momeala fusese 
muşcată imediat. Agenţii lui îi identificaseră pe doi dintre 
oamenii lui Hauer şi îi urmăriseră discret, dar constant. 
Chance nu uşurase cu nimic eforturile oricui ar fi încercat 
să se ţină după el şi Sunny, însă lăsase o urmă vagă pe 
care, dacă erau buni, copoii aveau să o dibuie. Copoii lui 
Hauer erau buni. Se apropiaseră la o zi de ei, dar până nu 
apărea Hauer personal, Chance avea grijă să-i ţină la 
distanţă. n 

Vestea sosise în ajun. In lumea secretă a organizaţiilor 
teroriste se zvonea că Hauer dispăruse. Nu mai fusese 
văzut de câteva zile şi umbla vorba că se afla în State, 
pregătind o lovitură de amploare. 

Hauer reuşise cumva să se strecoare din Europa şi să 
ajungă în America fără a fi văzut, dar asta nu-l surprindea 
pe Chance, din moment ce mafiotul avea o cârtiţă în FBI. 


165 


Hauer era prea inteligent pentru a li se alătura făţiş 
oamenilor lui, dar avea să fie prin preajmă. Era genul de 
om care, în cazul în care Sunny era capturată, şi-ar fi dorit 
să îşi interogheze personal fiica rebelă. 

Chance l-ar fi sfâşiat în bucăţi cu mâinile goale înainte 
să se întâmple aşa ceva, însă avea să-i lase să creadă pe 
oamenii lui Hauer că puseseră mâna pe Sunny, fără a şti 
că erau înconjurați în permanenţă, de la distanţă, de 
agenţii lui. Chance spera doar că nu aveau să-l împuşte pe 
el de la bun început, ca să scape de-o grijă. Dacă erau 
deştepţi, aveau să priceapă că o puteau struni pe Sunny cu 
ameninţări la adresa lui Chance, iar până acum se 
dovediseră deştepţi. Aceasta era partea riscantă, însă îşi 
luase toate măsurile de protecţie posibile fără a se trăda. 

Aventura lui cu Sunny avea să se sfârşească în noaptea 
aceea, într-un fel sau altul. Dacă totul mergea bine, ea îşi 
putea trăi viaţa fără a se mai ascunde. Spera doar că într-o 
bună zi avea să-l ierte, înțelegând că toate acţiunile lui 
avuseseră scopul de a-l captura pe Hauer. Cine putea şti? 
Poate că într-o bună zi aveau să se revadă. 

Când opri motorul avionului constată că Sunny nu dădea 
semne de trezire. Poate că oboseala o copleşise în cele din 
urmă, îşi spuse el, zâmbind în ciuda tensiunii interioare. Se 
înfruptase lacom cu sex în ultimele două săptămâni, ca şi 
cum ar fi încercat inconştient să acumuleze cât mai multe 
amintiri şi senzaţii pentru momentul în care Sunny nu avea 
să mai fie cu el. Dar oricât de des ar fi posedat-o, tot o mai 
dorea. Din nou. Mai mult. Era deja pe jumătate excitat 
chiar şi în acea clipă, doar gândindu-se la ea. 

O zgâlţâi blând, iar Sunny deschise ochii somnoroşi cu o 
expresie atât de profundă de încredere şi iubire, încât 
inima lui tresări. Se ridică în capul oaselor, întinzându-se 
şi privind în jur. 

— Unde suntem? 

— Des Moines. Nedumerit, adăugă: i-am zis unde 
mergem. 

— Îmi amintesc, spuse ea cu un căscat. Sunt doar 
ameţită. Uau! Ce pui de somn am tras. De obicei nu dorm 


166 


în timpul zilei. Probabil nu am parte de suficientă odihnă în 
timpul nopţii. Flutură din gene spre el. Mă întreb de ce. 

— Habar nu am, răspunse el, perfect inocent. 

Deschise uşa şi sări jos, apoi o ajută să coboare. 
Ridicând ochii spre cerul azuriu, se întinse şi el, răsucindu- 
şi spatele pentru a scăpa de noduri. 

— E o zi frumoasă. Vrei să facem un picnic? 

— Un ce? 

Se uita la el ca şi cum ar fi vorbit o limbă străină. 

— Un picnic. Ştii tu, când stai pe pământ şi mănânci cu 
mâna şi te lupti cu animalele sălbatice care vor să-ţi fure 
hrana. 

— Pare distractiv. Dar nu am făcut deja asta? râse ea. 

— De data asta o vom face cum scrie la carte, cu faţă de 
masă în carouri, friptură de pui, tot tacâmul. 

— În regulă, mă bag. Unde o să facem picnicul ăsta? 
Lângă pista de aterizare? 

— Ce şmecheră eşti. Închiriem o maşină şi mergem 
undeva. 

Ochii ei începură să scânteieze când îşi dădu seama că 
vorbea serios. Era ceea ce-i plăcea cel mai mult la Sunny, 
capacitatea ei de a se distra. 

— Cât timp avem la dispoziţie? Când plecăm? 

— Hai să rămânem aici câteva zile. lowa e un loc plăcut, 
iar fundul meu s-ar bucura de o pauză după atâta stat în 
avion. 

După ce rezolvă problemele birocratice la aeroport se 
duse la un birou de închirieri, de unde reveni cu cheile 
unei maşini de teren. 

— Ai închiriat o camionetă? îl tachină Sunny când văzu 
Fordul Explorer verde. De ce nu ai luat ceva stilat, cum ar 
fi o maşină sport roşie? 

— Fiindcă am un metru nouăzeci, replică el. Nu îmi 
încap picioarele într-o maşină sport. 

Sunny îşi cumpărase un rucsac mic în locul genţii pe 
care o cărase peste tot. În rucsac îi încăpeau obiectele de 
toaletă şi un rând de haine, ceea ce era suficient pentru 
singura noapte pe care o petreceau de obicei în acelaşi loc. 


167 


Ceea ce însemna că avea în permanenţă pistolul la ea, 
complet asamblat când nu aveau de trecut prin scanere de 
securitate. Chance nu exprimase nicio obiecţie. Şi el îşi 
purta în permanenţă pistolul vârât în betelia pantalonilor şi 
ascuns de tricoul larg. Sunny îşi puse rucsacul pe podeaua 
maşinii şi urcă în scaunul pasagerului, unde începu să 
apese toate butoanele la care putea ajunge. 

— Acum mi-e frică să pornesc motorul, zise el de la 
volan. Imposibil de prevăzut ce s-ar putea întâmpla. 

— Fricosule. Care e cel mai rău lucru care s-ar putea 
întâmpla? 

— Eu, unul, sunt recunoscător că aceste Explorer-uri nu 
au scaune ejectabile, murmură el, rotind cheia în contact. 

Motorul porni imediat. Radioul începu să răcnească, 
ştergătoarele de parbriz începură să se plimbe dintr-o 
parte în cealaltă la viteză maximă şi se aprinseră luminile 
de avarie. Sunny râse când Chance se grăbi să caute 
butonul de control al radioului şi reduse volumul la un 
nivel acceptabil. Işi fixă centura, oferindu-i un zâmbet de 
profundă autosatisfacţie. 

Chance luase o hartă de la firma de închirieri, deşi ştia 
exact unde voia să ajungă. Solicitase instrucţiuni foarte 
exacte de la angajatul respectiv, deci acesta avea să-şi 
amintească încotro o luaseră când îl întrebau oamenii lui 
Hauer. Explorase personal locul înainte de a pune planul în 
mişcare. Era într-o zonă rurală, pentru a evita victimele 
colaterale în rândul civililor. Agenţii lui aveau să fie pe 
poziţii înainte să ajungă el şi Sunny, astfel că Hauer şi 
oamenii lui nu ar fi putut să vină fără a fi observati. 
Chance instalase suficiente santinele ca nici măcar o 
furnică să nu poată participa la acel picnic decât dacă voia 
el. Cel mai important, acolo se afla şi Zane. 

Zane nu se implica de regulă în operaţiunile de teren, 
dar de data aceasta era prezent, de dragul fratelui său. 
Chance prefera să se ştie păzit de Zane mai degrabă decât 
de o întreagă armată; omul era incredibil de bun. 

Se opriră la un supermarket pentru a-şi lua cele 
necesare pentru picnic. Găsiră chiar şi o muşama în 


168 


carouri roşii de pus pe pământ. Cumpărară pui la tavă, 
salată de cartofi, chifle, salată de varză, o plăcintă cu mere 
şi o chestie verde pe care Sunny o numi salată de fistic. 
Chance ştiu că el nu avea de gând să se atingă de ea. Apoi 
fu nevoit să cumpere o mică geantă frigorifică şi gheaţă, 
plus câteva sucuri. Până reuşi să o scoată pe Sunny din 
magazin trecuse deja mai bine de o oră, iar portofelul îi 
fusese uşurat de aproape şaptezeci de dolari. 

— Avem plăcintă cu mere, se plânse el. De ce ne trebuie 
mere? 

— Ca să arunc în tine cu ele. Sau, şi mai amuzant, am să 
ţi le pun pe cap şi am să le ochesc. 

— Dacă te apropii de mine cu un măr, am să ţip, o 
avertiză el. Şi sfeclă murată? Scuză-mă, dar cine mănâncă 
sfeclă murată? 

— Cu siguranţă cineva o face, altfel nu ar exista pe 
rafturi. 

— Tu ai mâncat vreodată sfeclă murată? o întrebă 
Chance bănuitor. 

— O dată. A fost oribilă, zise ea strâmbând din nas. 

— Atunci de ce naiba ai mai cumpărat aşa ceva? strigă 
el. 

— Voiam să guşti şi tu. 

Ar fi trebuit să se fi obişnuit până acum, dar Sunny încă 
mai reuşea să-l lase fără replică. Bombănind în barbă, 
încărcă alimentele - inclusiv sfecla murată - în spatele 
camionetei. 

Doamne, cât de mult avea să-i lipsească! 

Sunny cobori geamul şi lăsă vântul să-i sufle prin părul 
luminos. Privea toate lucrurile pe lângă care treceau cu un 
zâmbet fericit pe chip. Chiar şi benzinăriile păreau să o 
intereseze, la fel şi bătrâna care plimba un chihuahua atât 
de gras, încât burta aproape nu-l lăsa să ajungă cu 
picioarele pe pământ. Sunny chicoti cinci minute pe seama 
căţeluşului obez. 

Dacă asta o făcea să râdă cu atâta poftă, foarte bine, 
Chance avea să mănânce nenorocita aia de sfeclă murată. 
Dar trebuia să mai ronţăie ceva după aceea, căci dacă era 


169 


împuşcat nu voia ca sfecla murată să fie ultimul lucru pus 
în gură. 

În cele din urmă opri la marginea unui câmp. 

— Hai să mergem acolo, propuse el arătând spre un şir 
de copaci aflaţi la o sută de metri depărtare. Vezi cum au 
crescut în coloană? Este posibil să găsim un mic pârâu. 

— Nu ar trebui să cerem voie? întrebă ea uitându-se în 
jur. 

— Vezi vreo casă pe undeva? Cui să-i cerem? 

— Ei bine, în regulă, dar dacă dăm de bucluc va fi vina 
ta. 

Chance cără lada frigorifică şi cea mai mare parte din 
mâncare. Sunny îşi luă rucsacul în spate, apoi luă în 
primire muşamaua şi borcanul de sfeclă murată. 

— Ar fi bine să-l duc eu pe ăsta. Tu s-ar putea să-l scapi. 

— Ai putea să mai iei şi altceva, gemu el. 

Bagajele erau grele. Sunny se întinse să arunce o privire 
în plasă şi văzu că peste restul cumpărăturilor trona 
plăcinta cu mere. 

— Nu, mai să scapi plăcinta. 

Până ajunse la locul ales pentru picnic, Chance bombăni 
întruna, mai mult pentru plăcerea lui Sunny decât din 
orice alt motiv. Era ultima zi în care ea avea să-l mai 
tachineze sau în care el avea să-i mai vadă zâmbetul, să-i 
mai audă râsul. 

— O, chiar există un pârâu! exclamă ea când ajunseră la 
copaci. Puse jos cu grijă borcanul de sfeclă şi despături 
muşamaua, apoi o întinse pe iarba deasă cu acel gest vioi 
şi eficient pe care toate femeile păreau să-l cunoască. 
Bătea o briză uşoară, prin urmare fixă foaia cerată cu 
rucsacul într-un colţ şi borcanul de sfeclă în celălalt. 

Chance puse jos lada frigorifică şi mâncarea şi se lungi 
pe iarbă plângându-se: 

— Acum sunt prea obosit ca să mă pot simţi bine. 

Sunny se aplecă peste el şi îl sărută. 

— Crezi că nu ştiu ce pui la cale? Imediat o să zici că ţi-a 
intrat ceva în ochi, iar eu va trebui să vin foarte, foarte 
aproape ca să văd ce e. Apoi o să te mănânce ceva pe 


170 


spate şi va trebui să-ţi dai jos tricoul. Până să mă 
dezmeticesc, o să ne trezim amândoi goi-puşcă şi se va 
face ora de plecare, iar noi nu vom fi pus nimic în gură. 

— Ai plănuit totul, nu-i aşa? 

— Până la ultimul detaliu. 

— Mie îmi convine. 

Se întinse după ea, dar Sunny, cu un hohot de râs, se 
îndepărtă de el. Luă borcanul de sfeclă şi îl privi 
nerăbdătoare. 

Chance se lăsă să cadă pe spate gemând: 

— O, nu. Să nu-mi spui că vrei să gust din sfeclă acum. 

— Nu, vreau să deschizi borcanul ca să pot să mănânc 
eu. 

— Parcă ziceai că e oribilă. 

— Aşa e. Vreau să văd dacă e la fel de oribilă cum mi-o 
amintesc. li întinse borcanul. Dacă îl deschizi pentru mine, 
te las să mănânci friptură de pui şi salată de cartofi ca să 
capeti energie înainte să te storc eu de toate puterile. 

Chance se ridică în capul oaselor şi luă borcanul. 

— Asta s-o crezi tu, domnişoară „nu mai pune mâna pe 
mine, neruşinatule“. 

Forţă puţin capacul borcanului, apoi îl roti. 

— Până acum nu am jucat la adevărata mea capacitate, 
îl informă ea. De data asta nici măcar n-are rost să implori 
îndurare. 

Se întinse după borcan. Capacul slăbit se desfăcu, iar 
recipientul îi alunecă din mâini. Chance se aruncă să-l 
prindă, nedorindu-şi ca sfecla să se verse peste toate 
lucrurile lor. Exact în acea clipă, copacul de lângă el 
explodă şi, o milisecundă mai târziu, auzi bubuitura focului 
de armă. 

Se răsuci în aer, aruncându-se peste Sunny şi 
rostogolindu-se cu ea în spatele copacului. 


171 


capitolul 13 


— Rămâi la pământ! lătră Chance, împingând-o cu faţa 
în iarbă. 

Sunny nu ar fi putut să se mişte nici dacă ar fi vrut, chiar 
dacă nu ar fi fost strivită sub cele peste nouăzeci de 
kilograme ale lui. Era paralizată, teroarea îi îngheţase 
sângele în vene când pricepuse că cel mai negru coşmar al 
ei se adeverise - tatăl ei le dăduse de urmă, iar Chance nu 
era decât un simplu obstacol de distrus. Acel glonţ nu îi 
fusese destinat ei. Dacă nu ar fi scăpat borcanul de sfeclă 
şi Chance nu s-ar fi întins după el, glonţul care smulsese 
bucăţi de lemn din trunchiul arborelui i-ar fi zburat 
jumătate din cap. 

— Nenorocitul, bombăni el. Lunetist. 

Pământul explodă la cinci centimetri de capul ei. Bucăţi 
mari de noroi uscat îi zburară în faţă şi fragmente 
minuscule de pietriş o înţepară ca nişte albine. Chance o 
aruncă într-o parte, rostogolindu-se iar deasupra ei. Preţ 
de o secundă pământul dispăru de sub ea, iar stomacul i se 
zgâlţâi greoi. Căderea încetă brusc, la fel cum începuse. 

Sunny ateriză dureros în pârâul ce curgea leneş. Cu o 
singură răsucire a corpului său puternic, Chance se dădu 
jos de pe ea şi, ţinând pistolul în mână, se lipi de malul 
puţin adânc. Sunny reuşi să se ridice în genunchi, însă 
alunecă pe fundul noroios al pârâului, aşa că se târî în 
patru labe până lângă el. Se simţea amorţită, ca şi cum 
mâinile şi picioarele nu i-ar fi aparţinut, şi totuşi 
funcționau, se mişcau. 

Nu era adevărat ce se întâmpla. Nu putea fi. Cum îi 
găsise? 

Inchise ochii, străduindu-se să-şi înăbuşe groaza. 
Devenea o problemă pentru Chance dacă nu reuşea să se 
controleze. Mai trecuse prin situaţii limită şi se descurcase 


172 


foarte bine, dar nu i se mai întâmplase niciodată să îl vadă 
pe bărbatul pe care îl iubea aproape ucis sub ochii ei. Nu 
mai fusese niciodată însărcinată, deci nu mai avusese atât 
de multe de pierdut. 

Cum dinţii îi clănţăneau, îşi încleştă ferm mandibula. 
Câmpul se cufundă în tăcere. Sunny auzi o maşină trecând 
pe drum şi, preţ de o clipă nebunească, se întrebă de ce nu 
se oprise. Dar de ce ar fi făcut-o? Nu era nimic care să 
atragă atenţia şoferului, nici cadavre zăcând pe marginea 
câmpului, niciun nor de fum de la împuşcături plutind 
peste iarba verde. Nu era decât linişte, de parcă până şi 
insectele ar fi încremenit şi păsările s-ar fi oprit din ciripit; 
nici măcar briza nu mai foşnea printre frunze. Era ca şi 
cum natura şi-ar fi ţinut respiraţia, şocată de izbucnirea 
bruscă de violenţă. 

Glonţul venise dinspre drum, dar nu văzuse pe nimeni 
apropiindu-se cu maşina. De-abia ajunseseră şi ei, ceea ce 
însemna că trăgătorul îi aştepta deja acolo. Dar era 
imposibil, nu? Picnicul fusese o decizie de moment, iar 
locul îl aleseseră complet aleatoriu; ar fi putut la fel de 
bine să se oprească într-un parc. 

Singura explicaţie era că tipul care trăsese nu avea nicio 
legătură cu tatăl ei. Poate era un fermier nebun care 
trăgea în cei care îi încălcau proprietatea. 

Măcar de şi-ar fi luat mobilul! Dar mai erau câteva zile 
până ar fi trebuit să sune Margreta şi, chiar dacă şi-ar fi 
adus telefonul, acesta ar fi rămas în rucsac, care încă se 
afla pe muşamaua întinsă pe pământ. 

Acea distanţă scurtă era echivalentă cu un kilometru. 
Pistolul ei era tot în rucsac. Deşi un pistol ar fi fost inutil 
împotriva unui lunetist, tot s-ar fi simţit mai bine dacă ar fi 
avut vreun mijloc de protecţie. 

Chance nu trăsese niciun foc; înţelegea cât ar fi fost de 
zadarnic chiar mai bine decât ea. Ochii lui de un auriu 
întunecat scrutau peisajul rural, căutând orice detaliu care 
ar fi putut trăda poziţia atacatorului: scânteierea soarelui 
pe ţeava armei, culoarea hainelor lui, o mişcare. Întrucât 
se apropia amurgul, unghiul extrem al razelor reflecta 


173 


detalii incredibile din copaci şi tufişuri, dar nimic util 
pentru ei. 

Doar căderea nopţii i-ar fi ajutat, îşi spuse Sunny. Dacă 
reuşeau să reziste... cât timp? Incă o oră? Două ore, 
maxim. Odată ce se întuneca ar fi putut să se târască pe 
burtă prin pârâu şi să-şi croiască drum până la adăpost, fie 
în amonte, fie în aval, nu conta. 

Dacă supravieţuiau până atunci. Lunetistul era în 
avantaj. Ei nu aveau decât protecţia unui mal puţin adânc. 

Îşi dădu seama că dinţii îi clănţăneau din nou, aşa că îşi 
încleştă iarăşi maxilarul pentru a opri tremuratul. Chance 
îi aruncă o privire, o evaluare de o fracțiune de secundă, 
înainte de a-şi îndrepta din nou atenţia asupra copacilor. 

— Eşti bine? o întrebă. 

Ştia, evident, că era întreagă, însă nu se referea la 
starea ei fizică. 

— S-speriată de moarte, bâigui ea. 

— Da, şi eu. 

Nu părea speriat, se gândi Sunny. Arăta stăpânit de o 
mânie rece. 

Chance întinse o mână şi o mângâie pe braţ într-un gest 
de încurajare. 

— Slavă Domnului pentru borcanul de sfeclă! 

Sunny aproape izbucni în plâns. Îi făcuse mare plăcere 
să îl tachineze cu sfecla, dar adevărul era că, atunci când 
văzuse borcanul în magazin, fusese copleşită de o poftă 
irepresibilă. 

Îşi dorea acele bucățele de sfeclă. Avea impresia că ar fi 
putut mânca un butoi întreg. Era posibil ca poftele să 
apară atât de aproape de începutul unei sarcini? Dacă da, 
atunci Chance ar fi trebuit să-i mulţumească lui Dumnezeu 
nu pentru borcanul de sfeclă, ci pentru sămânţa de viaţă 
ce încolţise în ea. 

Şi-ar fi dorit să-i fi spus imediat când îi întârziase ciclul. 
Nu putea să-i spună acum, căci vestea i-ar fi distras prea 
tare atenţia. Dacă scăpau cu viaţă, nu avea să mai păstreze 
secretul nici măcar o clipă, îşi promise ea înverşunată. 

— Nu pot fi oamenii lui Hauer, zise peste câteva clipe. E 


174 


imposibil. Nu aveau cum să ajungă aici înaintea noastră, 
fiindcă nu ştiam nici noi că aici venim. E fără îndoială 
vreun fermier nebun sau... sau vreun ticălos căruia i se 
pare distractiv să tragă în oameni. 

— Scumpo. O atinse din nou pe braţ, iar ea îşi dădu 
seama că vorbea în dodii. Nu e un fermier nebun, nici 
vreun ticălos pasionat de arme de foc. 

— De unde ştii? Ar putea fi! 

— E un profesionist. 

Cuvintele îi stârniră o tristeţe profundă. La experienţa 
lui, Chance nu se putea înşela. Işi apăsă fruntea pe malul 
acoperit de iarbă, adunându-şi curajul pentru a face ceea 
ce avea de făcut. Mama ei murise protejându-le pe ea şi pe 
Margreta; cu siguranţă putea fi şi ea la fel de vitează, nu? 
Nu putea să-i spună lui Hauer nimic despre Margreta, deci 
sora ei era în siguranţă, iar dacă putea să-l salveze pe 
Chance, atunci ar fi meritat să moară... 

Copilul ei avea să moară cu ea. 

„Nu mă obliga să aleg“, se rugă în gând. „Copilul sau 
tatăl.“ N 

Dacă ar fi fost doar ea, nu ar fi ezitat. In scurtul timp de 
când îl cunoştea pe Chance - chiar nu trecuseră decât 
două săptămâni? - el îi oferise cât pentru o viaţă fericirea 
şi bogăţia născute din iubire. Şi-ar fi dat bucuroasă viaţa 
pentru a o salva pe a lui. 

Viaţa încolţită în ea nu era încă un copil; era doar un 
mănunchi de celule ce se înmulţeau rapid. Nu se 
formaseră organe sau oase, nimic care să poată fi 
recunoscut drept om. Era poate de mărimea unei gămălii 
de ac. Dar potenţialul... oh, potenţialul. lubea acel mic 
ghemotoc de celule cu o intensitate ce îi mistuia fiecare 
fibră a fiinţei, îl iubise de la prima constatare surprinsă că 
îi întârziase ciclul. Era ca şi cum ar fi clipit şi ar fi zis: „O! 
Bună“, căci se trezise brusc conştientă de existenţa lui. 

„Copilul sau tatăl. Tatăl sau copilul.“ N 

Cuvintele i se zvârcoleau în minte, răsunau, zburau. li 
iubea pe amândoi. Cum ar fi putut să aleagă? Nu putea să 
aleagă; nicio femeie n-ar fi trebuit să fie pusă în faţa unei 


175 


asemenea decizii. Îşi detesta şi mai mult tatăl fiindcă o 
împinsese până acolo. Detesta cromozomii pe care îi 
moştenise de la el. Nu era un tată, nu fusese niciodată un 
tată. Era un monstru. 

— Dă-mi pistolul tău. 

Auzise cuvintele, dar nu îşi recunoscuse vocea. Chance 
întoarse nedumerit capul, privind-o ca şi cum şi-ar fi 
pierdut minţile. 

— Poftim? 

— Dă-mi pistolul, repetă ea. El - ei - nu ştiu că îl avem. 
Nu ai tras cu el. Am să-l bag în spate la blugi şi am ies în 
câmp... 

— Vezi să nu! Dacă îţi închipui că... 

— Nu, ascultă! În mine nu au să tragă. Pe mine mă vrea 
în viaţă. Când se apropie suficient ca să pot folosi 
pistolul... 

— Nu! O prinse de tricou şi o trase lângă el până 
ajunseră aproape nas în nas. Din ochi aproape îi ţâşneau 
scântei. Dacă faci o singură mişcare să te ridici, jur că-ţi 
dau una de rămâi inconştientă. Ai înţeles? Nu te las să te 
expui sub nicio formă. 

Când îi dădu drumul, Sunny se lipi din nou de malul 
pârâului. Nu îl putea învinge fizic, îşi spuse mâhnită. Era 
prea puternic şi prea alert pentru a fi luat prin 
surprindere. 

— Trebuie să facem ceva, şopti într-un final. 

— Aşteptăm, spuse el sec. Asta facem. Mai devreme sau 
mai târziu, ticălosul va ieşi la iveală. 

Să aştepte. Era prima idee care îi venise şi ei, să aştepte 
până la lăsarea întunericului şi să se furişeze de acolo. Dar 
dacă Hauer avea mai mult de un om pe câmp, lunetistul 
putea să-i forţeze să rămână unde erau, în timp ce restul 
se apropiau din spate... _ 

— Putem să ne mişcăm? întrebă ea. În susul apei sau în 
jos, nu contează. 

— E prea riscant, zise Chance clătinând din cap. Pârâul 
e puţin adânc. Singurul loc care ne oferă suficientă 
protecţie e după malul ăsta. Orice deplasare înseamnă să 


176 


ne expunem focului. 

— Dar dacă sunt mai multe persoane? 

— Sunt. Un rânjet sălbatic îi întinse buzele într-o 
expresie înspăimântătoare. Cel puţin patru, poate cinci. Eu 
sper că sunt cinci. 

Sunny clătină din cap, încercând să înţeleagă. Cinci 
contra doi însemna moarte sigură. 

— Asta te bucură? 

— Foarte tare. Cu cât sunt mai mulţi, cu atât mai bine. 

Sunny simţi un val de greață în fundul gâtului şi apoi 
închise ochii, străduindu-se să-şi înăbuşe nevoia de a 
vomita. Oare Chance credea că doar curajul şi spiritul 
războinic aveau să-i ţină în viaţă? 

Mâna lui zveltă şi puternică o atinse pe faţă într-o 
mângâiere blândă. 

— Curaj, scumpo. Timpul curge în favoarea noastră. 

Nu era momentul potrivit pentru explicaţii, se gândi 
Chance. Întrebările aveau să fie prea furioase, 
răspunsurile prea lungi şi complicate. Situaţia lor atârna 
precar la limita dintre succes şi catastrofă; nu putea lăsa 
garda jos. Dacă avea dreptate şi erau cinci adversari - iar 
asta se putea explica doar prin faptul că unul dintre 
propriii lui oameni era un trădător şi îi comunicase lui 
Hauer locul picnicului, teoretic ales în ultimul moment 
atunci puteau, în orice clipă, să-l prindă ca într-un cleşte. 

Având un singur pistol şi pe Sunny lângă el, nu putea 
face faţă unui atac din mai mult de două direcţii. Cel de-al 
treilea l-ar fi ucis - şi probabil şi pe Sunny. Intr-un schimb 
de focuri gloanţele zburau ca nişte viespi furioase şi cele 
mai multe dintre ele nu îşi atingeau ţinta. Dacă un glonţ nu 
îşi atingea ţinta, însemna că lovea altceva - sau pe 
altcineva. Agenţii lui fuseseră probabil scoşi din luptă sau 
trimişi la o adresă falsă. Acesta era motivul pentru care 
nimeni nu răspunsese cu foc când se trăsese asupra lui şi a 
lui Sunny: pur şi simplu nu era nimeni acolo. Deci 
trădătorul ocupa o poziţie înaltă, conducător de echipă sau 
chiar mai sus de atât. Avea să afle. O, da, avea să afle. 
Existaseră mai multe trădări de-a lungul anilor, dar nu se 


177 


reuşise identificarea făptaşului. O astfel de scăpare 
aproape că o costase viaţa pe Barrie, soţia lui Zane. 
Chance încerca să îl dibuie pe ticălos de patru ani deja, dar 
se dovedise prea abil. De data asta însă, putea fi găsit. De 
data asta oamenii lui aveau să ştie cine le modificase 
ordinele. 

Trădătorul probabil socotise că merita să-şi compromită 
acoperirea în schimbul şansei de a-l ucide personal pe 
Chance Mackenzie. Prin urmare era acolo, ca să se asigure 
că treaba era făcută bine. Cu cei doi oameni ai lui Hauer 
se ajungea la trei. Cu Hauer erau patru. Hauer nu ar fi 
putut să intre în ţară nedetectat şi să circule atât de liber 
decât cu ajutorul unei persoane din sistem - cârtiţa din 
FBI. Dacă Chance avea mare noroc, cârtiţa era şi ea 
prezentă, ridicând totalul la cinci. 

Insă făcuseră o mare greşeală. Ei nu ştiau despre asul 
din mâneca lui: Zane. Nu ştiau că era şi el acolo, întrucât 
aranjamentul fusese complet neoficial. Dacă nu era nevoie 
de intervenţia lui, nu avea să afle nimeni vreodată că 
asistase la operaţiune. Oamenii lui Chance erau extrem de 
buni, de talie mondială, dar nu erau de talia lui Zane. 
Nimeni nu era. 

Zane era un strateg excelent; avea întotdeauna un plan 
de rezervă pentru orice eventualitate. Cel mai probabil îşi 
dăduse seama imediat ce se petrecea şi începuse să dea 
telefoane, chemând oamenii înapoi de oriunde ar fi fost 
trimişi. Cât le lua să ajungă acolo depindea de distanţa la 
care se aflau şi de situaţia care-i întâmpinase la destinaţia 
falsă. lar după ce dăduse acel telefon Zane probabil se 
pusese în mişcare şi, furişându-se neobservat, îi căuta pe 
Hauer şi oamenii lui. Aşadar, fiecare minut care se scurgea 
era în avantajul lui Chance. 

Nu îi putea explica nimic din toate acestea lui Sunny, nu 
acum, nici măcar ca să aline acea expresie palidă şi 
torturată ce îl făcea să tânjească dureros să o strângă în 
braţe şi să o liniştească. Ochii ei erau lipsiţi de strălucirea 
lor obişnuită. Toată viaţa făcuse eforturi pentru a se 
asigura că nu era prinsă niciodată cu garda jos, şi totuşi se 


178 


întâmplase, tocmai din cauza lui. 

Acest gând îi lăsă un gust amar în gură. Sunny era 
înspăimântată de monstrul care o vâna neobosit de ani de 
zile, însă n-ar fi avut nicio problemă să i se sacrifice de 
dragul lui Chance. De câte ori, în cele două săptămâni 
scurte de când o cunoştea, îşi riscase intenţionat pielea 
pentru el? Prima dată se întâmplase când nu îl cunoştea 
aproape deloc, când se năpustise să smulgă şarpele 
încolăcit lângă picioarele lui. Era înspăimântată de şerpi, 
şi totuşi o făcuse. Tremura de teamă şi acum, dar Chance 
ştia că, dacă ar fi lăsat-o, ar fi făcut exact ceea ce îi 
propusese. Acel gen de curaj îl uluia şi îi stârnea o 
admiraţie imposibil de exprimat în cuvinte. 

Capul i se rotea neobosit dintr-o parte într-alta, 
încercând să supravegheze câmpul din toate direcţiile. 
Minutele se scurgeau încet. Soarele alunecase sub linia 
orizontului, dar încă mai era suficientă lumină; întunericul 
amurgului nu avea să se adâncească decât peste alte 
cincisprezece, douăzeci de minute. Cu cât era mai 
întuneric, cu atât avea să se simtă Zane mai în largul lui. 
Până acum ar fi trebuit să fi eliminat deja cel puţin unul, 
poate doi... 

Pe neaşteptate, un bărbat apăru din spatele copacului 
sub care Chance şi Sunny intenţionaseră să-şi savureze 
picnicul. Îndreptă un pistol automat de 9 mm spre capul 
tinerei femei, apoi, fără un cuvânt, îşi aţinti privirea în 
ochii lui Chance. 

Cu multă grijă, Chance îşi puse pistolul pe iarbă. Dacă 
arma ar fi fost îndreptată spre el, şi-ar fi asumat riscul, 
sperând că reflexele lui erau mai rapide. Dar viaţa lui 
Sunny nu era dispus să o rişte. De îndată ce îşi retrase 
mâna de lângă pistol, gaura neagră din ţeava armei 
celuilalt se fixă între ochii lui. 

— Eşti surprins? întrebă bărbatul încet. 

Când îi auzi vocea, Sunny ţipă şi se răsuci, iar picioarele 
îi alunecară pe fundul înşelător al pârâului. Chance întinse 
o mână şi o stabiliză fără a-şi desprinde privirea de pe 
chipul pe care îl cunoştea foarte bine. 


179 


— Nu prea, spuse el. Ştiam că există un trădător. 

Sunny îşi plimbă privirea de la unul la altul. 

— Îl cunoşti? întrebă ea cu vocea stinsă. 

— Da. 

Ar fi trebuit să fie pregătit pentru aşa ceva. Ştiind că 
unul dintre oamenii lui era implicat, ar fi trebuit să-şi dea 
seama că trădătorul era cineva capabil să se apropie în 
perfectă linişte, ascunzându-se în spatele aceluiaşi copac 
care îi protejase şi pe ei. Pentru a face asta era nevoie de 
răbdare şi curaj, fiindcă dacă Chance s-ar fi mutat chiar şi 
câţiva centimetri într-o parte, l-ar fi văzut apropiindu-se. 

— C-cum? se bâlbâi ea. 

— Am lucrat împreună câţiva ani, explică Melvin 
Darnell, continuând să zâmbească. 

Mel  Curajosul. Aşa îi spuneau ceilalţi, fiindcă 
întotdeauna se oferea voluntar pentru orice misiune, 
indiferent cât ar fi fost de periculoasă. Ce modalitate mai 
bună de a obţine informaţii secrete? se gândi Chance. 

— Te-ai vândut lui Hauer, rosti el, clătinând din cap. 
Asta e meschin. N 

— Nu, este lucrativ. Are oameni peste tot. In FBI, 
Departamentul de Justiţie, CIA., chiar şi aici, sub nasul tău. 
Mel ridică din umeri. Ce pot să zic? Plăteşte bine. 

— Te-am judecat greşit. Nu am crezut niciodată că ai fi 
genul care simte plăcere asistând la scene de tortură. Sau 
ai de gând să dai bir cu fugiţii şi să te retragi imediat ce 
pune mâna pe ea? zise Chance arătând din cap spre 
Sunny. 

— Încerci tu ceva, Mackenzie, dar nu ţine. E tatăl ei. Nu 
îşi doreşte decât fetiţa înapoi. 

Mel îi rânji obraznic lui Sunny. 

— Nu ştii ce vorbeşti, pufni Chance. Crezi că ar fi atât de 
înspăimântată dacă el nu şi-ar dori decât să o cunoască? 

Mel îi aruncă din nou o scurtă privire. Sunny era 
complet palidă, chiar şi buzele. Frica ei era evidentă. 
Ridică nepăsător din umeri. 

— Deci m-am înşelat. Nu mă interesează ce face cu ea. 

— Te interesează că e pedofil? 


180 


Trebuia să-l facă să vorbească în continuare. Să tragă de 
timp. Să îi lase lui Zane timp să acţioneze. 

— Renunţă, spuse Mel vesel. Ar putea fi Hitler 
reîncarnat, şi banii lui ar fi la fel de buni. Dacă tu crezi că 
o să îmi crească brusc o conştiinţă - ei bine, tu eşti cel 
care nu ştie ce vorbeşte. 

Chance observă mişcare în spatele lui Mel. Trei bărbaţi 
se apropiau fără a se mai ascunde, ca şi cum nu ar fi avut 
niciun motiv de teamă. Doi purtau costume, al treilea 
pantaloni largi şi un tricou descheiat la gât. Acesta din 
urmă, probabil unul dintre copoii lui Hauer, şi unul din cei 
în costum, după toate aparențele spionul din FBI, aveau 
pistoale. Individul din mijloc, îmbrăcat într-un costum 
italian de mătase la două rânduri, cu pielea bronzată şi 
părul şaten pieptănat lins pe spate, acela era Hauer. 

— Draga mea, spuse el jovial când ajunse la ei. Păşi cu 
grijă în jurul sfeclei vărsate, încreţindu-şi nasul dezgustat. 
Îmi face atât de mare plăcere să te întâlnesc în sfârşit. Un 
tată ar trebui să-şi cunoască odraslele, nu crezi? 

Sunny tăcea, zgâindu-se la tatăl ei cu o groază şi o ură 
nedisimulate. Chance percepu frica scurgându-se din ea, o 
simţi relaxându-se subtil. Teroarea extremă poate avea 
acest efect, uneori. Când ţi-e frică să nu se întâmple ceva, 
teama şi anxietatea, anticiparea evenimentului sunt cele 
care te paralizează. Odată ce lucrul respectiv se întâmplă, 
nu mai ai niciun motiv de spaimă. O prinse ferm de braţ, 
dorindu-şi să fi rămas încremenită. Sunny era destul de 
vitează şi aşa; când credea că nu mai are nimic de pierdut, 
nimeni nu putea şti ce ar fi fost în stare să facă. 

— M-aş fi aşteptat să fii mai înalt, spuse ea în cele din 
urmă, privindu-l oarecum dispreţuitor. 

Crispin Hauer roşi furios. Nu era un bărbat masiv, avea 
cam un metru şaptezeci şi cinci şi o constituţie zveltă. Cei 
doi bărbaţi care îl flancau erau amândoi mai înalţi. Chance 
se întrebă de unde ştiuse Sunny cum să-i lovească atât de 
dur orgoliul. 

— Te rog să ieşi din noroi - dacă te încumeţi să te 
desprinzi de amantul tău, desigur. i-o recomand. Rănile la 


181 


cap pot fi urâte când sunt produse prin împuşcare. N-ai 
vrea să te trezeşti mânjită cu creierii lui, nu? Am auzit că 
petele nu mai ies niciodată din haine. 

— Nu ştiu unde e Margreta, spuse ea fără să se 
clintească. N-ai decât să mă ucizi acum, fiindcă nu îţi pot 
spune nimic. 

El clătină din cap, prefăcându-se înţelegător. 

— De parcă aş crede aşa ceva. li întinse mâna. Poţi să 
ieşi singură, sau te vor ajuta oamenii mei. 

Nu mai era multă lumină, se gândi Chance. Dacă Sunny 
reuşea să-l mai ţină de vorbă pe tatăl ei, Zane avea să 
ajungă în scurt timp. Acum că Hauer ieşise în câmp 
deschis, Zane probabil îşi căuta o poziţie optimă de 
observaţie. 

— Unde-i celălalt tip? întrebă el pentru a le distrage 
atenţia. Sunteţi cinci în total, nu-i aşa? 

Agentul FBI şi copoiul lui Hauer se uitară în direcţia 
copacilor de pe cealaltă parte a drumului. Părură vag 
surprinşi că nu era nimeni în spatele lor. 

— Nu-l lăsaţi să vă sperie, rosti Mel tăios, fără a-şi lua 
ochii de la Chance. Concentraţi-vă la ce aveţi de făcut. 

— Nu vă întrebaţi unde e? se miră Chance. 

— Mă doare în cot de el. Nu înseamnă nimic pentru 
mine. Poate a căzut din copac şi şi-a rupt gâtul. 

— Ajunge, interveni Hauer, dezgustat de mica lor 
gâlceavă. Sonia, hai încoace. Îţi dau cuvântul meu că nu o 
să-ţi placă dacă oamenii mei vor fi nevoiţi să te aducă. 

Privirea dispreţuitoare a lui Sunny îl măsură din cap 
până în picioare. În clipa următoare, spre stupefacţia 
generală, începu să cânte. Era un cântecel dintre cele 
folosite de copiii din şcoala primară pentru a-şi bate joc de 
un coleg pe care nu îl agreau: 

— Maimuţoi, maimuţoi, maimuţoi cât un pitic. E urât, e 
pitic, nici cu scara nu-şi ajunge la cur. 

Nu rima, îşi spuse Chance, încremenit de uluire. Copiii, 
fiind nişte bestii mici şi lipsite de rafinament, nu îşi băteau 
capul cu astfel de detalii. Nu-i interesa decât eficienţa 
batjocurii. 


182 


Cântecelul se dovedi mai eficient decât ar fi îndrăznit să 
spere vreodată. 

Mel Darnell îşi înăbuşi un hohot de râs. Ceilalţi doi 
bărbaţi împietriră, afişând expresii atent studiate. Crispin 
Hauer se coloră într-un roşu-închis, violaceu, iar ochii i se 
bulbucară până când în jurul irisurilor nu mai avu decât 
două pete de alb. 

— Căţea ordinară! ţipă el, împroşcând cu salivă, şi se 
întinse după pistolul din mâna cârtiţei infiltrate în FBI. 

În acel moment, o floare roşie uriaşă se deschise pe 
pieptul lui, însoţită de un pleoscăit ciudat, surd. Hauer se 
opri ca şi cum s-ar fi izbit de un zid de piatră, iar de pe faţă 
îi dispăru orice expresie. _ 

Mel avea reflexe şi o pregătire excelente. In 
nanosecunda de dinainte ca sunetul focului de armă să 
ajungă la ei, Chance îi văzu degetul începând să apese 
trăgaciul şi se întinse după propria lui armă, conştient că 
nu putea să se mişte destul de repede. Chiar atunci însă, 
Sunny îl izbi cu toată forţa, aruncându-se cu tot corpul în 
el şi împingându-l într-o parte. Ţipătul ei aproape reuşi să 
acopere bubuitul asurzitor al pistolului. Sunny se redresă 
rapid, vrând să ajungă la Mel înainte ca acesta să apuce să 
tragă din nou, însă bărbatul nu mai avu o altă ocazie dea 
apăsa pe trăgaci, fiindcă cel de-al doilea glonţ al lui Zane îl 
nimeri exact în mijlocul pieptului, aşa cum îl nimerise 
primul pe Hauer. 

Apoi se dezlănţui iadul. Oamenii lui Chance, reveniţi în 
sfârşit pe poziţii şi nemaifiind împiedicaţi de ameninţarea 
directă la adresa lui Chance şi Sunny, deschiseră focul 
asupra celorlalţi doi agresori. Chance o aruncă pe Sunny 
în pârâu şi o acoperi cu trupul lui, ţinând-o acolo până 
când Zane tună un ordin de încetare a tirurilor, iar 
noaptea se cufundă în tăcere. 


Sunny era aşezată într-un colţ al scenei de coşmar, 
intens luminată acum cu proiectoare alimentate pe baterii 
ce scoteau în evidenţă detaliile sângeroase. Unul dintre 
membrii micii armate ce invadase brusc câmpul găsise 


183 


undeva o găleată pe care o pusese cu gura în jos, oferindu- 
i un loc pe care să se aşeze. Tânăra femeie era udă leoarcă 
şi tremura de frig, în ciuda căldurii acelei nopţi de sfârşit 
de august. Hainele pline de noroi îi stăteau lipite de corp, 
deci pătura pe care o ţinea înfăşurată în jurul ei cu 
degetele lipsite de vlagă nu o ajuta prea mult, însă nu îi 
dădu drumul. Era sfâşiată de durere, dar se forţă cu 
severitate să stea dreaptă. 

Bărbaţii din jurul ei erau profesionişti. Tăcuţi şi 
competenţi, se ocupau de cele cinci cadavre pe care le 
aşezaseră în şir ordonat pe iarbă. Discutau politicos cu 
agenţii poliţiei locale, care sosiseră în forţă, cu sirenele 
urlând şi luminile albastre străpungând întunericul, deşi 
nu încăpea nici urmă de îndoială cui îi revenea jurisdicţia 
în situaţia dată. 

Iar Chance era şeful lor. 

Bărbatul care aţintise primul un pistol asupra lor îi 
spusese „Mackenzie“. Şi, de mai multe ori, agenţii poliţiei 
locale i se adresaseră cu „domnul Mackenzie“; el le 
răspunsese, deci nu îi greşiseră numele. 

Evenimentele din noaptea acea erau o învălmăşeală 
neclară în mintea ei, însă un lucru ieşea în evidenţă: totul 
fusese o înscenare, o capcană - iar ea fusese momeala. 

Nu voia să creadă aşa ceva, dar logica nu-i oferea altă 
explicaţie. Era evident că Chance se afla la cârmă. Avea o 
mulţime de oameni la faţa locului, oameni cărora le dădea 
ordine, oameni care nu ar fi putut să se afle acolo decât 
dacă s-ar fi organizat din timp. 

În lumina acestei revelații, tot ceea ce se întâmplase de 
când îl întâlnise căpăta un sens nou. I se păru chiar că îl 
recunoştea pe hoţul care îi furase diplomatul în aeroportul 
din Salt Lake City. Acum avea acelaşi aer de competenţă 
calmă ca toţi ceilalţi, dar era destul de sigură că era vorba 
de aceeaşi persoană. 

Totul fusese o înscenare. Totul. Nu ştia cum o făcuse, 
căci mintea ei nu reuşea să conceapă o operaţiune de o 
asemenea anvergură, însă cumva Chance făcuse în aşa fel 
încât ea să ajungă în aeroportul din Salt Lake City la o 


184 


anumită oră, iar hoţul să îi smulgă diplomatul şi să fie oprit 
de Chance. Era o manevră extrem de elaborată, una care 
necesitase îndemânare, bani şi mai multe resurse decât îşi 
putea ea imagina. 

Chance probabil crezuse că era în cârdăşie cu Hauer, îşi 
spuse Sunny cu o sclipire de intuiţie. Toate acestea se 
întâmplaseră după incidentul de la Chicago, incident care, 
fără îndoială, îi atrăsese atenţia asupra ei. 

Care fusese planul lui? Să o facă să se îndrăgostească de 
el şi să se folosească de ea pentru a se infiltra în 
organizaţia criminală? Doar că nu îi ieşise. Pe lângă faptul 
că nu lucra alături de tatăl ei, se temea cu disperare de el 
şi îl detesta. Înţelegând într-un târziu de ce o dorea Hauer 
de fapt, Chance îşi modificase planul şi o folosise drept 
momeală. 

Ce strategie! Şi ce actor! Ar fi meritat un Oscar. 

Avionul nu avusese absolut nicio problemă. Nu îi scăpa 
semnificaţia momentului în care fuseseră „salvaţi“. 
Intâmplarea făcuse ca Charlie Jones să-i găsească la prima 
oră a dimineţii imediat după ce ea îşi deschisese sufletul în 
faţa lui Chance, cu o noapte în urmă, povestindu-i despre 
tatăl ei. Probabil avusese vreo modalitate de a-i semnaliza 
lui Charlie. 

Cât de uşor o amăgise! Muşcase nada fără să clipească, 
sedusă de arta lui erotică şi de farmecul lui. Chance fusese 
ca o lumină strălucitoare, o cometă aprinsă care-i adusese 
la viaţă lumea însingurată, şi se îndrăgostise de el până 
peste cap. Probabil o considera cea mai neghioabă 
creatură de pe faţa pământului. Partea cea mai proastă era 
că se dovedise a fi chiar mai neghioabă decât ştia el, căci îi 
purta în pântece copilul. : 

Chance era în cealaltă parte a câmpului. li distinse 
silueta dreaptă în bătaia reflectoarelor; discuta cu un alt 
bărbat înalt şi puternic care emana un aer mai primejdios 
decât văzuse ea vreodată. 

Durerea lăuntrică se amplifică până aproape nu mai 
reuşi să o stăpânească. Lumina ei strălucitoare se stinsese. 

Chance aruncă o privire spre Sunny, aşa cum făcuse 


185 


periodic din clipa în care ea se prăbuşise pe găleata 
întoarsă şi se ghemuise strâns în pătura pe care cineva i-o 
pusese pe umeri. Era înspăimântător de albă, cu faţa trasă 
şi sumbră. Nu îşi putea răpi din timp ca s-o aline, nu acum. 
Erau prea multe de făcut, trebuia să calmeze autorităţile 
locale, informându-le totodată că întreaga operaţiune era 
sub controlul lui. De asemenea, avea de gestionat 
cadavrele şi de ordonat verificări la agenţiile pe care Mel 
le indicase ca fiind infiltrate de cârtiţele lui Hauer. 

Sunny nu era proastă, nici pe departe. Chance o privise 
urmărind activitatea din jurul ei cu o expresie tot mai 
sumbră pe măsură ce ajungea, inevitabil, la singura 
concluzie la care putea să ajungă. În definitiv, nu putuse să 
nu observe când ceilalţi i se adresaseră cu Mackenzie în 
loc de McCall. 

În acel moment, privirile li se întâlniră. Sunny îl fixă de 
la depărtarea celor zece metri ce îi separau, zece metri de 
prăpastie imposibil de trecut. El îşi păstră o expresie 
impasibilă. Nu putea să-i ofere nicio scuză la care ea să nu 
se fi gândit deja. Motivele lui erau bune, ştia acest lucru, 
însă se folosise de ea şi îi riscase viaţa. Cu firea ei 
generoasă, Sunny avea să-l ierte uşor pentru că o pusese 
în pericol, dar restul poveştii o lovise neîndoielnic în 
adâncul sufletului. 

Văzu lumina stingându-se în ochii ei, pălind ca şi cum nu 
ar fi existat niciodată. Sunny întoarse capul pentru a nu-l 
mai vedea... 

Şi îl spintecă pe dinăuntru cu acel gest. 

Zdruncinat, sfâşiat de regrete, se întoarse din nou spre 
Zane. Fratele lui îl privea cu un ocean de înţelegere în 
ochii săi palizi. 

— Dacă o vrei, nu renunţa la ea. 

Era atât de simplu şi atât de dificil. „Nu renunţa la ea.“ 
Cum ar fi putut să nu o facă, în condiţiile în care Sunny 
merita ceva cu mult mai bun decât era el? 

Acum însă ideea căpătase contur. „Nu renunţa la ea.“ 
Nu se putu abtine să nu arunce un ochi în direcţia ei, 
curios dacă încă îl mai privea. 


186 


Sunny nu mai era acolo. Găleata era la locul ei, dar 
Sunny dispăruse. 

Chance scrută grupurile de oameni care stăteau prin 
preajmă, unii lucrând, alţii doar observând. Nu zări părul 
ei luminos. La naiba, tocmai o văzuse acolo; cum putuse să 
dispară atât de rapid? 

„Uşor“, îşi spuse. Exersase o viaţă întreagă. 

Zane ajunse lângă el, cu toate simţurile în alertă. 
Nenorocitele de proiectoare îi orbeau, împiedicându-i să 
vadă ce se afla dincolo de ele. Ar fi putut s-o ia în orice 
direcţie. 

Cobori privirea pentru a încerca să identifice 
eventualele urme, deşi iarba era atât de călcată în 
picioare, încât se îndoia că ar fi putut găsi ceva. Găleata 
lucea întunecată şi umedă în lumina proiectoarelor. 

Umedă? 

Chance se aplecă şi îşi trecu mâna peste găleată, apoi se 
zgâi la pata roşu-închis de pe degetele şi palma lui. Sânge. 
Sângele lui Sunny. 

Avu impresia că propriul lui sânge i se scurgea din corp. 
Dumnezeule, fusese împuşcată şi nu spusese nimic. În 
întuneric, sângele nu ieşise în evidenţă pe hainele ei ude. 
Dar acest lucru se întâmplase... cu cât timp în urmă? 
Stătuse aşezată acolo în tot acest timp, sângerând, şi nu 
spusese nimănui nimic. De ce? 

Fiindcă voia să fugă de el. Dacă s-ar fi aflat că era 
rănită, ar fi fost pusă pe o targă şi dusă la un spital, de 
unde nu ar fi putut să scape fără a-l vedea din nou. 

Când Sunny dispărea, o făcea fără dramatism. Fără 
scene, fără scuze, fără explicaţii. Dispărea, pur şi simplu. 

Dacă avusese impresia că suferise când ea îi întorsese 
spatele, acea durere pălea în comparaţie cu ceea ce simţea 
acum. O teamă disperată îi strânse inima, îngheţându-i 
sângele în vine. 

— Ascultaţi! tună cu putere, şi vreo douăzeci de feţe 
învăţate să i se supună orbeşte se întoarseră spre el. A 
văzut cineva unde a dispărut Sunny? 

Oamenii clătinară din cap şi începură să o caute. Era de 


187 


negăsit. 

Chance începu să împartă ordine: 

— Opriţi-vă toţi din ceea ce faceţi şi răspândiţi-vă. 
Găsiţi-o. Sângerează. A fost împuşcată şi nu a spus 
nimănui. 

leşi din lumina reflectoarelor cu inima oprită în gât. Nu 
avea cum să fi ajuns prea departe, nu în atât de puţin timp. 
Avea s-o găsească. 

Nu se putea gândi la alternativă. 


188 


capitolul 14 


Chance se învârtea orbeşte pe coridorul din faţa sălii de 
operaţii. Nu putea sta jos, deşi camera de aşteptare era 
goală şi ar fi putut să se aşeze pe oricare scaun ar fi dorit. 
Dacă se oprea din mers, era foarte probabil să se 
prăbuşească şi să nu se mai poată ridica niciodată. Nu 
ştiuse că exista o teamă atât de paralizantă. Nu o simţise 
niciodată pentru el însuşi, nici măcar când se trezise cu 
ţeava unui pistol îndreptată spre faţa lui - iar pistolul lui 
Mel nu fusese primul -, însă o simţea acum pentru Sunny. 
Fusese prins în ghearele spaimei de când o găsise zăcând 
cu faţa în jos pe câmpul acoperit de iarbă, leşinată, cu 
pulsul nesigur din cauza pierderii masive de sânge. 

Slavă Domnului că din echipa de intervenţie făcea parte 
şi o ambulanţă, altfel ar fi murit înainte să ajungă la un 
spital. Paramedicii nu reuşiseră să oprească hemoragia, 
însă o încetiniseră, îi puseseră o perfuzie cu soluţie salină 
pentru au hidrata organismul şi a-i ridica tensiunea 
arterială, care începuse să se prăbuşească, şi o duseseră la 
spital încă în viaţă. 

Acolo, Chance fusese împins la o parte de o întreagă 
echipă în halate. 

— Sunteţi rudă cu ea, domnule? îl întrebase scurt o 
asistentă, aproape scoţându-l cu forţa din sală. 

— Sunt soţul ei, se auzise el spunând. 

În niciun caz nu avea să permită ca deciziile privind 
tratamentul ei să-i fie luate din mâini. Zane, care se aflase 
lângă el în tot acest timp, nu avusese nici cea mai mică 
tresărire de surpriză. 

— Îi ştiţi grupa sanguină, domnule? 

Bineînţeles că nu i-o ştia, aşa cum nu ştia răspunsurile la 
niciuna dintre celelalte întrebări puse de femeia care 
completa fişa de internare, dar era atât de năucit, cu 


189 


întreaga atenţie concentrată pe rezerva în care vreo zece 
persoane stăteau aplecate asupra lui Sunny, încât aproape 
nu conştientizase că cineva îi punea întrebări, iar femeia 
nu insistase. În schimb, îl bătuse pe mână şi îi spusese că 
avea să se întoarcă în scurt timp, după ce soţia lui era 
stabilizată. (Chance îi fusese recunoscător pentru 
optimismul ei. Între timp, Zane, de o competenţă 
desăvârşită ca de obicei, ceruse să i se trimită pe reader-ul 
wireless Pocket Pro întregul dosar medical al lui Sunny, ca 
Chance să poată avea toate informaţiile necesare când se 
întorcea femeia cu un milion de întrebări. Nu îl interesa 
câtuşi de puţin harababura birocratică pe care o provoca; 
organizaţia avea să plătească pentru tot. 

Dar şocurile se ţinuseră lanţ, adunându-se unul peste 
altul. Chirurgul ieşise din rezervă cu halatul verde, de 
unică folosinţă, mânjit de sângele ei. 

— Soţia dumneavoastră şi-a recăpătat cunoştinţa pentru 
scurt timp. Nu era complet lucidă, dar a întrebat despre 
copil. Ştiţi cât e de avansată sarcina? 

Ca lovit de un ciocan, Chance se sprijinise cu mâna de 
perete. 

— E însărcinată? întrebase el răguşit. 

— Înţeleg. Chirurgul îşi schimbase imediat abordarea. 
Cred că tocmai aflase. Vom face câteva analize şi ne vom 
lua toate măsurile de precauţie posibile. O ducem în sala 
de operaţie chiar acum. O asistentă vă va arăta unde să 
aşteptaţi. 

Se îndepărtase cu halatul de unică folosinţă fâlfâind în 
urma lui. 

Ochii lui Zane erau tăioşi ca o rază laser când rostise 
laconic: 

— Al tău? 

— Da. 

Zane nu îl întrebase dacă era sigur, lucru pentru care 
Chance îi era recunoscător. Fratele său considera de la 
sine înţeles că nu s-ar fi putut înşela în privinţa unui 
subiect atât de important. 


190 


Însărcinată? Cum? Se ciupi de rădăcina nasului, între 
ochi. Ştia cum. Îşi amintea cu o claritate agonizantă ce 
simţise când ajunsese la orgasm în interiorul ei fără ca 
senzaţia să fie atenuată de teaca protectoare a unui 
prezervativ. Se întâmplase de două ori - doar de două ori 
-, dar o dată era suficient. 

Brusc înţelese sensul câtorva detalii mărunte. Trăise în 
preajma unor femei gravide în cea mai mare parte a vieţii 
lui, pe măsură ce diversele lui cumnate aduceau pe lume 
câte un mic Mackenzie. Cunoştea bine simptomele. Îşi 
aminti cât de somnoroasă fusese Sunny în după-amiaza 
aceea şi cum insistase să cumpere sfecla. Acea nenorocită 
de sfeclă murată, pofta ei de aşa ceva - căci era sigur 
acum că acesta era motivul pentru care şi-o dorise - îi 
salvase viaţa. Uneori poftele ciudate începeau aproape 
imediat. Îşi amintea cum Shea, soţia lui Michael, lichidase 
aproape toate conservele de ton din acea parte a statului 
Wyoming cu o săptămână înainte de a-i fi întârziat ciclul. 
Şi somnolenţa apărea în prima etapă a sarcinii. 

Ştia exact ziua când o lăsase însărcinată. Se întâmplase 
a doua oară când făcuseră dragoste, întinşi pe pătură în 
căldura sfârşitului de după-amiază. Copilul avea să se 
nască pe la mijlocul lui mai... dacă Sunny supravieţuia. 

Trebuia să supravieţuiască. Nu putea să înfrunte 
alternativa. O iubea mult prea mult chiar şi pentru a se 
gândi la aşa ceva. Însă văzuse rana provocată de glonţ în 
partea dreaptă a trunchiului ei şi era înspăimântat. 

— Vrei să-i sun pe mama şi tata? se interesă Zane. 

Ar fi lăsat totul şi ar fi venit imediat dacă spunea da. 
Întreaga familie ar fi făcut-o; spitalul ar fi fost invadat de 
membrii familiei Mackenzie, care îl susțineau din toată 
inima fără să pună întrebări. 

— Nu. Nu încă. 

Vocea îi era spartă, ca şi cum ar fi ţipat, deşi ar fi putut 
jura că îşi ţinuse toate ţipetele în el. Dacă Sunny... dacă se 
realiza cel mai negru scenariu, avea să aibă nevoie de ei 
atunci. Deocamdată reuşea să se stăpânească. La limită. 

Se plimba de colo, colo, urmat îndeaproape de fratele 


191 


său. Zane văzuse la viaţa lui multe răni provocate de 
gloanţe; îşi luase şi el porţia. Chance era cel norocos, căci 
fusese tăiat de câteva ori, dar niciodată împuşcat. 

Doamne, cursese atât de mult sânge. Cum reuşise să 
stea dreaptă atâta timp? Răspunsese la întrebări, spusese 
că era bine, chiar se plimbase puţin înainte ca unul dintre 
bărbaţi să-i găsească acea găleată pe care se aşezase. Era 
întuneric, avea o pătură înfăşurată în jurul ei - de aceea nu 
observase nimeni. 

Dar ar fi trebuit să fie la pământ, ţipând de durere. 
Gândurile lui Zane se derulau în aceeaşi direcţie. 

— Intotdeauna mă uimeşte să văd de ce sunt în stare să 
facă unii oameni după ce au fost împuşcaţi. 

În ciuda opiniei larg răspândite, o rană provocată de 
glonţ, chiar şi una fatală, nu pune neapărat victima la 
pământ. Toţi poliţiştii ştiu că până şi un individ a cărui 
inimă a fost practic distrusă de un glonţ încă îi mai poate 
ataca şi ucide, moartea lui survenind abia după epuizarea 
oxigenului din creier. Cineva aflat sub efectul drogurilor 
poate încasa uluitor de multe gloanţe şi totuşi să continue 
să lupte. La cealaltă extremă se află cei care, suferind doar 
răni relativ minore, cad ca seceraţi, apoi se vaită până 
ajung la spital şi primesc suficiente medicamente cât să fie 
reduşi la tăcere. 

In concluzie, se gândi Chance, era strict o problemă de 
autocontrol, iar Sunny avea o voinţă de titan. Nu putea 
decât să spere că avea o folosească în întregime pentru a 
se agăța de viaţă. 

Se scurseră aproape şase ore până îşi făcu apariţia 
chirurgul, cele mai lungi şase ore din viaţa lui Chance. 
Chirurgul arăta tras la faţă, iar Chance simţi ghearele reci 
ale groazei. Nu. Nu... 

— Cred că o să scape, spuse medicul oferindu-le un 
zâmbet de triumf care le dădu de înţeles în sala de 
operaţie se dusese o adevărată bătălie. Am fost nevoit să 
îndepărtez o parte din ficat şi să fac o rezecţie a 
intestinului subţire. Plaga de la nivelul ficatului a fost cea 
care a provocat hemoragia. A trebuit să înlocuim aproape 


192 


tot volumul de sânge din corpul ei înainte s-o stabilizăm. 
Trecându-şi mâna peste faţă, adăugă: Am mers pe dibuite 
o vreme. Tensiunea arterială i s-a prăbuşit vertiginos şi a 
intrat în stop cardiac, însă am adus-o imediat înapoi. 
Reflexul pupilar e normal, iar semnele vitale sunt 
satisfăcătoare. A avut noroc. 

— Noroc, repetă Chance, încă năucit de combinaţia de 
veşti bune şi lunga listă de traume. 

— A lovit-o doar un fragment de glonţ. Probabil a ricoşat 
din ceva. 

Chance ştia că nu fusese atinsă cât stătuseră ascunşi în 
pârâu. Probabil se întâmplase când îl împinsese într-o 
parte, şi Darnell trăsese spre el. Evident, Darnell ratase, 
iar glonţul nimerise într-o piatră şi se spărsese în bucăţi. 

Sunny îl protejase. Din nou. 

— Va rămâne la Terapie intensivă cel puţin douăzeci şi 
patru de ore, poate patruzeci şi opt, până vedem dacă nu 
apare vreo infecţie secundară. Chiar cred că avem 
lucrurile sub control, insistă medicul. Va ieşi din spital într- 
o săptămână. 

Chance se prăbuşi fără vlagă la perete, îndoindu-se de la 
mijloc pentru a-şi prinde genunchii. Era complet ameţit. 
Mâna tare a lui Zane îl prinse de umăr ca să-l sprijine. 

— Mulţumesc, îi spuse Chance doctorului. 

— Aveţi nevoie să vă întindeţi? 

— Nu, sunt bine. Doamne! Sunt mai mult decât bine. O 
să scape! 

— Da, spuse chirurgul cu un zâmbet larg. 


Sunny îşi recăpătă cunoştinţa în episoade scurte, 
repetate, ca şi cum ar fi fost o geamandură ieşind şi 
intrând sub apă. La început avu doar fragmente de 
gânduri. Auzea voci în depărtare, deşi nu reuşea să 
desluşească vreun cuvânt, şi un ţiuit discret. Simţea şi că 
avea ceva în gât, însă nu-şi dădea seama că era un tub. 
Habar nu avea unde se afla, nici măcar că era întinsă într- 
un pat. 

Când reveni la suprafaţă, simţi bumbacul neted de sub 


193 


ea şi recunoscu materialul ca fiind un cearşaf. În episodul 
următor reuşi să îşi întredeschidă ochii, dar vederea îi era 
înceţoşată şi nu înţelegea rostul muntelui de dispozitive 
din jurul ei. 

La un moment dat avu revelaţia că se afla într-un spital. 
Simţea durere, însă era difuză. Tubul îi dispăruse din gât. 
Îşi amintea vag când fusese scos printr-o manevră deloc 
plăcută, însă avea o noţiune atât de confuză a timpului 
încât părea să-şi amintească prezenţa tubului după ce 
acesta fusese îndepărtat. În spaţiul îngust din jurul patului 
intrau diverse persoane care aprindeau lumini puternice, 
vorbeau şi o atingeau. 

Treptat, în timp ce se lupta cu efectele anesteziei şi ale 
medicamentelor, începu să-şi recapete controlul asupra 
membrelor. Vlăguită, reuşi să arate spre abdomen şi să 
scâncească un singur cuvânt: 

— Copilul? 

Asistenta de la Terapie intensivă înţelese. 

— Copilul e bine, spuse el, mângâind-o încurajator, iar 
ea fu mulţumită. 

Îi era oribil de sete. Următorul ei cuvânt fu „Apă“, 
moment în care primi bucățele de gheaţă în gură. 

Odată cu recăpătarea cunoştinţei apăru şi durerea. Se 
furişa tot mai aproape de ea pe măsură ce amorţeala 
produsă de medicamente se retrăgea. Durerea era oribilă, 
dar Sunny o primea aproape cu bucurie, căci însemna că 
era încă în viaţă. 

Adesea îl vedea pe asistentul pe nume Jerry. Acesta intră 
în rezerva ei, zâmbind ca întotdeauna, şi o anunţă: 

— A venit cineva să te vadă. 

Sunny clătină violent din cap, ceea ce se dovedi a fi o 
greşeală. Îi provocă valuri de agonie care trecură 
fulgerător peste efectul medicamentelor ce ţineau durerea 
în frâu. 

— Fără vizitatori, reuşi să îngaime. 

Avea impresia că petrecuse zile întregi, milenii, în 
unitatea de Terapie intensivă, dar când îl întrebă pe Jerry 
acesta răspunse: 


194 


— O, aproximativ treizeci şi şase de ore. Vă vom muta 
într-o rezervă în scurt timp. Chiar acum este pregătită. 

Când o mutară era deja suficient de lucidă ca să 
privească dalele şi luminile de pe tavan trecând pe 
deasupra capului ei. Surprinse pentru o clipă chipul unui 
bărbat înalt şi brunet şi se grăbi să-şi ferească ochii. 

Instalarea ei într-o rezervă se dovedi a fi o operaţiune de 
amploare care necesită doi infirmieri, trei asistente şi o 
jumătate de oră. La final însă, patul era plăcut şi răcoros, 
tăblia fusese ridicată, iar cineva îi pusese o pernă sub cap. 
Chiar şi această mică schimbare de poziţie o făcu să se 
simtă considerabil mai bine şi mai stăpână pe ea. 

În salon se aflau flori. Trandafirii, de culoarea piersicilor 
şi cu o umbră de roşeaţă pe marginea petalelor, 
răspândeau un parfum uşor piperat ce acoperea mirosurile 
de dezinfectant specific unui spital. Sunny se holbă la 
buchet, dar nu întrebă de la cine era. 

— Nu vreau niciun vizitator, le spuse asistentelor. Vreau 
doar să mă odihnesc. 

I se dădu voie să mănânce un desert cu gelatină şi să 
bea ceai slab. A doua zi bău zeamă de supă şi fu aşezată 
într-un scaun de lângă pat timp de cincisprezece minute. 
Era plăcut să stea din nou pe propriile picioare, chiar dacă 
doar pentru cele câteva secunde cât le luă infirmierilor să 
o mute din pat pe scaun. Se dovedi însă şi mai plăcut când 
o întinseră la loc în aşternuturi. 

În noaptea aceea coborî din pat singură, deşi procesul fu 
lent şi dureros, şi se plimbă de la un capăt al patului la 
celălalt. Fu nevoită să se ţină de margine pentru a se 
sprijini, dar constată mulţumită că picioarele nu-i 
cedaseră. 

În cea de-a treia zi sosi un nou colet de la florărie. De 
data aceasta era o bromelie cu frunze groase, cu tente 
cenuşii, şi o superbă floare roz deschisă în mijloc. Sunny 
nu avusese niciodată plante de apartament din acelaşi 
motiv pentru care nu avusese niciodată un animal de 
companie, fiindcă era permanent în mişcare şi nu putea 
avea grijă de ele. Se holbă la ghiveci, străduindu-se să 


195 


accepte faptul că de acum putea avea toate plantele de 
apartament pe care şi le dorea. Totul se schimbase. 
Crispin Hauer era mort, iar ea şi Margreta erau libere. 

Gândul la sora ei îi stârni un fior de alarmă. Ce zi era? 
Când urma să sune? Dacă tot venise vorba, unde era 
telefonul ei mobil? 

În după-amiaza celei de-a patra zile, uşa salonului se 
deschise şi intră Chance. 

Sunny întoarse capul pentru a se uita pe fereastră. La 
drept vorbind, era surprinsă că îi lăsase atâta timp să se 
refacă. Îl ţinuse la distanţă cât de mult putuse, dar 
probabil trebuia să mai existe un schimb final de replici 
înainte să cadă cortina. 

Îşi ţinuse în frâu suferinţa psihică doar concentrându-se 
pe durerea fizică, dar acum aceasta o năpădi. Se luptă să o 
înăbuşe, încercând să se controleze. Nu avea nimic de 
câştigat dacă făcea o scenă, doar şi-ar fi pierdut respectul 
de sine. 

— Ţi-am păstrat la mine mobilul. Chance ocoli patul 
pentru a se poziţiona între ea şi fereastră, astfel încât să 
fie nevoită fie să-l privească, fie să întoarcă din nou capul. 
Ştia însă că introducerea îi captase interesul. Margreta a 
sunat ieri, adăugă el. 

Sunny îşi încleştă pumnii, apoi îşi relaxă rapid mâna 
dreaptă, căci gestul forţase acul perfuziei lipit pe dosul 
palmei. Margreta probabil intrase în panică auzind vocea 
unui bărbat la telefonul lor secret. 

— Am vorbit repede. I-am spus că ai fost împuşcată, dar 
vei fi bine, şi că Hauer e mort. l-am spus că azi am să-ți 
aduc telefonul şi că poate să te sune din nou diseară ca să 
verifice tot ce i-am povestit. Ea nu a zis nimic, dar nici nu 
mi-a închis. 

— Mulţumesc, şopti Sunny. 

Gestionase situaţia în cel mai bun mod posibil. 

Era ceva uşor diferit la el, se gândi. Nu erau doar 
hainele, deşi acum purta pantaloni negri şi o cămaşă albă 
de mătase, spre deosebire de blugii, bocancii şi tricourile 
de dinainte. Întreaga lui atitudine era diferită. Desigur, nu 


196 


mai juca rolul unui pilot desfrânat, dar fermecător. Era el 
însuşi acum, şi, ca să fie sinceră, simţise întotdeauna ceva 
ascuns dincolo de farmecul lui. Era bărbatul care 
comandase un detaşament special, care exercitase o 
influenţă enormă pentru a face ca lucrurile să meargă aşa 
cum dorea el. Acea notă de periculozitate pe care doar i-o 
întrezărise la început era complet expusă acum, vizibilă în 
ochii lui şi în autoritatea cu care vorbea. 

Chance se apropie de marginea patului, suficient de 
mult cât să se poată apleca peste balustradă. Cu multă 
blândeţe, cu o atingere uşoară ca fulgul, îşi puse vârfurile 
degetelor pe abdomenul ei şi murmură: 

— Copilaşul nostru e bine. 

Ştia! Şocată, se holbă la el, deşi era conştientă că 
probabil aflase de la medic. 

— Aveai de gând să-mi spui? o întrebă, cu ochii lui 
căprui-auriu concentrați pe faţa ei, ca şi cum ar fi vrut să-i 
surprindă fiecare nuanţă a expresiei. 

— Nu luasem nicio decizie în privinţa asta, îi mărturisi 
ea. 

De-abia ajunsese să se împace cu ideea; nu apucase să-şi 
facă niciun plan. 

— Asta schimbă lucrurile. 

— Chiar aşa. Ascultă, era ceva adevărat din tot ce mi-ai 
spus? 

— Nu, replică el după o scurtă ezitare. 

— Nu era nimic în neregulă cu pompa de carburant. 

— Nu. 

— Am fi putut decola din canion în orice clipă. 

— Da. 

— Nu te cheamă Chance McCall. 

— Mackenzie. Chance Mackenzie. 

— Ei bine, e şi asta ceva, oftă ea. Cel puţin prenumele 
era adevărat. 

— Sunny... nu face asta. 

— Ce anume să nu fac? Să nu încerc să aflu cât de 
neghioabă sunt? Ai fost într-adevăr vânător de munte? 

Peste ochii lui trecu o umbră. 


197 


— Marină. Serviciul de Informaţii al Marinei. 

— Ai pus ca toate zborurile mele din ziua aceea să fie 
date peste cap. Când el recunoscu tacit, Sunny continuă: 
Hoţul era, de fapt, unul dintre oamenii tăi. 

— Unul bun. Şi tipii de la securitatea aeroportului erau 
tot de-ai mei. 

— Ştiai că tatăl meu va fi acolo, zise ea strângând 
cearşaful cu mâna stângă. Ai înscenat totul. 

— Ştiam că doi dintre oamenii lui ne urmăreau, o făceau 
încă de când s-a transmis buletinul de ştiri despre tine. 

— Şi asta ai organizat-o tot tu. Întrucât Chance nu 
comentă, Sunny se răsti: De ce am zburat prin toată ţara? 
De ce nu am rămas pur şi simplu la Seattle? Ai fi scutit 
avionul de uzură. 

— Trebuia să păstrez aparenţe cât mai convingătoare. 

Sunny înghiţi un nod. 

— În ziua aceea... la picnic. Ai fi făcut dragoste - adică, 
ai fi făcut sex - cu mine sub ochii oamenilor tăi? Doar 
pentru a păstra aparențele? 

— Nu. Faptul că am avut o aventură cu tine a fost 
necesar, dar... privat. 

— Presupun că măcar pentru atât ar trebui să-ţi 
mulţumesc. Mulţumesc. Acum pleacă. 

— Nu plec nicăieri, declară el aşezându-se pe scaunul de 
lângă pat. Dacă ai terminat interogatoriul, avem de luat 
câteva decizii. 

— Eu am luat deja una. Nu vreau să te mai văd vreodată. 

— Îmi pare rău, dar nu ţi se va îndeplini dorinţa. Te-ai 
pricopsit cu mine, scumpo, fiindcă bebeluşul din tine e al 
meu. 


198 


capitolul 15 


Sunny fu externată din spital la opt zile după incidentul 
de pe câmp. Putea umbla, cu multă grijă, dar forţa ei era 
aproape neglijabilă şi era nevoită să poarte cămaşa de 
noapte şi halatul pe care i le cumpărase Chance, fiindcă nu 
putea suporta haine în jurul taliei. Habar nu avea ce urma 
să facă. 

Starea în care se afla nu-i permitea să ia avionul spre 
Atlanta, fără a mai pomeni că ar fi trebuit să călătorească 
în cămaşă de noapte, însă trebuia să găsească un loc unde 
să se cazeze. Când aflase că urma să fie externată, luase 
cartea de telefon şi făcuse rezervare la un hotel. Avea 
servire în cameră; până devenea din nou capabilă să se 
îngrijească singură, hotelul era cea mai bună opţiune. 

În timpul şederii în spital nutrise o vagă speranţă că 
Margreta avea să se mute cu ea, ajutând-o până se punea 
pe picioare. Acum că tatăl lor era mort, nu mai erau 
nevoite să se ascundă. Însă deşi Margreta păruse fericită 
şi uşurată, se împotrivise sugestiei lui Sunny de a veni la 
Des Moines. Făcuseră schimb de numere de telefon, dar la 
atât se rezumase totul - şi sora ei nu o mai sunase de 
atunci. 

Sunny înţelegea. Margreta nu reuşea să se apropie de 
oameni, să formeze relaţii strânse. Probabil îi convenea de 
minune contactul la distanţă pe care îl avea cu sora ei şi 
nu îşi dorea nimic mai mult. Sunny încercă să-şi reprime 
tristeţea când înţelese că nu putea să aibă niciodată sora 
pe care şi-o dorise, dar în ultima vreme melancolia o 
copleşea mult prea uşor. 

Una dintre cauze era furtuna hormonală a începutului de 
sarcină. Se trezea cu ochii în lacrimi la cele mai ridicole 
lucruri, de exemplu o emisiune de grădinărit pe care o 
urmărise la televizor într-o zi. Zăcea în patul ei de spital şi 


199 


începuse să se gândească la cât de mult îşi dorise 
dintotdeauna o grădină de flori, dar nu avusese niciodată 
una. În clipa următoare bocea în hohote, înduioşată de 
propria soartă. 

Depresia era o altă problemă care survenea în timpul 
recuperării fizice, o avertizase o asistentă. Avea să treacă 
după ce îşi recăpăta forţele şi devenea capabilă să facă 
mai multe. 

Din punctul ei de vedere, sursa principală a depresiei 
era Chance. Acesta o vizita zi de zi, iar o dată venise însoţit 
de bărbatul înalt, cu un aer primejdios, cu care îl văzuse 
vorbind în noaptea când fusese rănită. Spre surprinderea 
ei, Chance i-l prezentase ca fiind fratele lui, Zane. Zane îi 
strânsese mâna cu o blândeţe deosebită, îi arătase poze cu 
frumoasa lui soţie şi cei trei copii adorabili şi îşi petrecuse 
o oră înşirându-i poveşti despre năzdrăvăniile fiicei lui, 
Nick. Dacă doar jumătate din ceea ce spusese despre copil 
era adevărat, lumea întreagă trebuia să se pregătească 
sufleteşte pentru când mai creştea. 

După plecarea lui, depresia lui Sunny se adâncise. Zane 
avea ceea ce-şi dorise ea dintotdeauna: o familie pe care o 
iubea şi care îi răspundea cu la fel de multă iubire. 

Când o vizita, Chance evita întotdeauna subiectul care 
zăcea între ei ca un şarpe încolăcit. Făcuse ceea ce făcuse, 
şi niciun discurs, oricât de meşteşugit, nu ar fi schimbat 
realitatea. Nu putea să nu respecte, chiar fără voia ei, 
faptul că nu încerca să-şi găsească scuze. În schimb, 
Chance îi povestea despre familia lui din Wyoming şi 
despre muntele pe care toţi îl considerau drept casa lor, 
deşi doar părinţii mai locuiau acolo. Avea patru fraţi şi o 
soră, o duzină de nepoți şi o nepoată, faimoasa Nick, pe 
care, în mod evident, îi adora. Sora lui era dresor de cai şi 
era măritată cu unul dintre agenţii lui; un frate era fermier 
şi se însurase cu nepoata unui vechi duşman de familie; un 
altul era fost pilot de avioane de vânătoare căsătorit cu o 
specialistă în chirurgie ortopedică; Zane era căsătorit cu 
fiica unui ambasador; iar Joe, cel mai mare dintre fraţi, era 
generalul Joseph Mackenzie, şeful Statului Major al 


200 


Forţelor Aeriene. 

Nu puteau fi toate adevărate, se gândea Sunny, însă 
poveştile păreau autentice. Apoi îşi amintea că Chance era 
un actor desăvârşit şi se lăsa din nou pradă amărăciunii. 
Nu părea capabilă să se smulgă din starea de mâhnire. 
Avea o fire veselă, dar acum îi venea greu chiar şi să 
zâmbească. Indiferent cum ar fi încercat să-şi distragă 
atenţia, gândul era întotdeauna acolo, întipărit în inima ei 
ca un blestem ce răpea întreaga bucurie a vieţii: Chance 
nu o iubea. Totul fusese doar un rol. 

Era ca şi cum o parte din ea ar fi murit. Se simţea 
îngheţată pe dinăuntru şi goală. Încerca să ascundă acest 
lucru, încerca să îşi spună că depresia avea să se 
risipească dacă o ignora pur şi simplu şi se concentra pe 
procesul de vindecare, dar în fiecare zi acel gol cenuşiu din 
adâncul sufletului părea să se extindă şi să se adâncească. 

În ziua în care fu externată, infirmiera îi aduse un scaun 
cu rotile, şi Sunny chemă un taxi care s-o aştepte la intrare 
în cincisprezece minute. Se lăsă cu grijă în scaun, iar 
însoţitoarea îi puse în poală geanta ce conţinea hainele ei 
şi rucsacul, aşezând bromelia deasupra. 

— Sunt sigură că am de semnat câteva documente 
înainte de a părăsi spitalul. 

— Nu, nu cred, răspunse femeia,  verificându-şi 
instrucţiunile. Din ce scrie aici, sunteţi gata de plecare. 
Probabil s-a ocupat soţul dumneavoastră de hârtii. 

Sunny îşi înăbuşi impulsul de a o informa răstit că nu 
era căsătorită. Chance nu spusese nimic şi, la drept 
vorbind, ei nici nu îi trecuse prin minte cum avea să 
plătească pentru îngrijirile medicale, dar acum îşi dădu 
seama că el se ocupase într-adevăr de toate. Poate 
considera că măcar atât putea să facă. 

Fu surprinsă să nu-l vadă acolo, la cât de categoric 
susţinuse că voia să facă parte din viaţa copilului şi cât de 
constant o vizitase. N-avea de unde să ştie, dar poate 
fusese chemat urgent la vreo operaţiune misterioasă de 
contraspionaj. 

Îl subestimase. Când infirmiera ajunse cu scaunul 


201 


aproape de ieşire, Sunny văzu un Ford Explorer familiar 
parcat în dreptul rampei. Chance îşi extrase corpul lung 
din spatele volanului şi veni să o întâmpine. 

— Am chemat deja un taxi, spuse ea, conştientă că se 
obosea degeaba. 

— Ghinion, replică el scurt. 

li luă geanta şi floarea şi le puse în spatele camionetei, 
apoi îi deschise portiera. Sunny începu să se împingă în 
faţă în scaunul cu rotile, pregătindu-se să se ridice; tehnica 
aceasta o deprinsese cu un scaun obişnuit, dar într-unul cu 
rotile era mai dificil. Chance îi aruncă o privire exasperată, 
apoi se aplecă şi o luă pe sus în braţele lui puternice, 
susţinându-i uşor greutatea în timp ce o instală în scaunul 
camionetei. 

— Mulţumesc, spuse ea politicoasă. 

Avea să se poarte civilizat, cel puţin, iar metoda lui 
fusese mult mai puţin dureroasă şi mai rapidă decât a ei. 

— Cu plăcere. 

li fixă centura de siguranţă având grijă ca nu cumva să o 
atingă în dreptul inciziei chirurgicale, apoi închise portiera 
şi ocoli maşina pentru a se strecura în spatele volanului. 

— Mi-am rezervat o cameră la un hotel, zise ea. Dar nu 
ştiu unde e, deci nu pot să-ţi dau instrucţiuni. 

— Nu mergi la niciun hotel, mârâi Chance. 

— Dar trebuie să merg undeva. Nu pot să conduc şi nu 
mă descurc într-un aeroport, deci un hotel cu servirea în 
cameră e singura soluţie logică. 

— Ba nu e. Te duc acasă cu mine. 

— Nu! ripostă ea violent, nesuportând ideea de a 
petrece zile întregi în compania lui. 

— Nu ai de ales, spuse el ferm. Ai să vii, chiar şi dacă dai 
din picioare şi ţipi tot drumul. 

Era tentant. O, era tentant. Doar gândul că gesturile 
bruşte i-ar fi pus în pericol copcile o făcu să renunţe. Insă 
nu-i pică fisa decât atunci când observă că se îndreptau 
spre aeroport. 

— Unde mergem? 

El îi aruncă o privire iritată. 


202 


— 'Ţi-am zis. La naiba, Sunny, ştii că nu locuiesc în Des 
Moines. 

— În regulă, deci ştiu unde nu locuieşti. Dar nu ştiu 
unde locuieşti. Nu se putu abţine să nu adauge: Şi chiar 
dacă mi-ai spune, probabil ar fi o minciună. 

De data aceasta, privirea pe care i-o aruncă el fu 
arzătoare. 

— Wyoming, spuse scrâşnind din dinţi. Te duc acasă în 
Wyoming. 

Sunny păstră tăcerea în timpul zborului, vorbind doar 
când era necesar, şi atunci doar monosilabic. Chance o 
studia pe furiş din spatele ochelarilor de soare. Zburaseră 
atât de mult până la confruntarea cu Hauer, încât i se 
părea firesc să se afle din nou în acelaşi avion, ca şi cum 
acolo le-ar fi fost locul. Ea se instalase fără nazuri şi fără 
să se plângă, deşi era, fără îndoială, extenuată şi chinuită 
de durere. 

Părea atât de fragilă, ca şi cum o pală mai puternică de 
vânt ar fi putut să o ia pe sus. Nu avea nici urmă de 
culoare în obraji sau în buze şi pierduse vreo cinci 
kilograme care nu fuseseră în plus nici înainte. Medicii îl 
asiguraseră că se refăcea foarte bine şi că, deşi sarcina ei 
era într-un stadiu mult prea timpuriu, îşi luaseră toate 
măsurile de precauţie şi erau ferm convinşi că bebeluşul 
avea să fie bine. 

Oricât ar fi fost de bucuros în privinţa copilaşului, 
Chance era mai îngrijorat ca nu cumva sarcina să-i 
consume toată energia şi să-i încetinească vindecarea. 
Sunny avea acum nevoie de toate resursele disponibile, 
dar natura acorda prioritate organismului micuţ în curs de 
formare. Se putea asigura că şi ea primea tot ceea ce îi 
trebuia numai luând măsuri ca Sunny să fie supravegheată 
clipă de clipă şi ţinută în puf şi răsfăţată până nu mai 
putea. Cel mai bun loc pentru a asta era Muntele lui 
Mackenzie. 

Îi anunţase, desigur, că o aducea pe Sunny acolo. Le 
povestise întreaga situaţie, că era însărcinată şi intenţiona 
să se însoare cu ea, dar că era încă furioasă pe el şi nu îl 


203 


iertase. Nu era uşor să-i recâştige bunăvoința, dar se 
gândea că, odată ce ajungeau pe Munte, avea tot răgazul 
să-i înfrângă treptat împotrivirea. 

Mary, ca întotdeauna, fusese extaziată. Considera de la 
sine înţeles că Sunny avea să-l ierte şi, cum îl tot cicălise 
să se însoare şi să-i ofere şi el nepoți, probabil credea că 
acum aveau să i se îndeplinească toate dorinţele. 

Chance avea să facă tot ce-i stătea în putere pentru a i le 
îndeplini, căci ceea ce îşi dorea ea era exact ceea ce îşi 
dorea şi el. Işi jurase că nu avea să se însoare vreodată, 
nici să aibă copii, dar soarta hotărâse altceva. Gândul 
căsătoriei îl speria - nu, îl înspăimânta de moarte - în 
asemenea măsură, încât nici măcar nu deschisese 
subiectul în faţa lui Sunny. Nu ştia cum să-i spună ceea ce 
trebuia să ştie despre el şi nu ştia cum avea să reacționeze 
ea după ce afla, dacă avea să-i accepte cererea în căsătorie 
sau să-l alunge furioasă. 

Un singur lucru îi alimenta speranţa, şi anume 
declaraţia ei de dragoste. Nu o repetase după 
evenimentele tragice de pe câmp, dar Sunny nu era o 
femeie care să iubească superficial. Dacă mai rămăsese 
vreo scânteie de iubire în ea, dacă nu o stinsese el cu totul, 
avea să găsească o cale de a o readuce la viaţă. 

Ateriză pe pista de pe aeroportul lui Zane, iar inima îi 
bubui sălbatic când văzu ce îi aştepta. Chiar şi interesul lui 
Sunny fu stârnit. Se îndreptă de spate şi, pentru prima 
dată de când fusese împuşcată, Chance văzu pe chipul ei o 
umbră din acea însufleţire ce o caracteriza. 

— Ce se petrece? 

— Pare a fi un comitet de primire, o informă el bine 
dispus. 

Intregul clan Mackenzie era strâns lângă pistă. Toată 
lumea. Josh şi Loren veniseră din Seattle cu cei trei fii ai 
lor. Mike şi Shea şi cei doi băieţi ai lor. Zane şi Barrie, 
fiecare ţinând în braţe câte unul din gemeni. Era prezent şi 
Joe, îmbrăcat în uniforma lui de general de aviaţie, cu mai 
multe şiruri de fructe decât ar fi trebuit să fie permis. 
Chance nu ştia cum reuşise să-şi facă timp, în programul 


204 


lui aglomerat, să vină până acolo, dar, pe de altă parte, Joe 
putea face aproape orice voia, având în vedere că era 
ofiţerul cel mai înalt în rang din întreaga ţară. Alături de 
el, Caroline, de o eleganţă perfectă în pantalonii trei 
sferturi de culoare turcoaz şi sandalele albe - şi, totodată, 
arătând al naibii de bine pentru vârsta ei -, avusese 
probabil dificultăţi mai mari ca să se elibereze pentru a 
veni, căci era unul dintre cei mai apreciaţi fizicieni din 
lume. Joe şi Caroline erau însoţiţi de cei cinci fii ai lor, iar 
de data asta John, cel mai mare dintre ei, nu mai era 
singurul care venise cu o iubită. Maris şi Mac stăteau 
împreună; Mac îşi ţinea braţul petrecut protector în jurul 
siluetei fragile a lui Maris. Mama şi tatăl lui Chance se 
aflau în mijlocul grupului, cu Nick cocoţată bucuroasă în 
braţele lui Wolf. 

Fiecare dintre ei, chiar şi bebeluşii, ţinea câte un balon. 

— O, vai, murmură Sunny. 

Colţurile gurii ei palide se ridicară în primul zâmbet pe 
care îl văzuse Chance în ultimele opt zile. 

Opri motorul şi cobori, apoi se duse la cealaltă uşă şi o 
scoase cu grijă pe Sunny. Ea fu atât de năucită de grupul 
adunat acolo, încât îşi petrecu un braţ pe după gâtul lui. 

Acela fusese probabil semnalul. Wolf se aplecă şi o puse 
pe Nick pe picioare. Fetiţa o luă la fugă spre Chance, 
ţopăind şi strigându-i numele aşa cum obişnuia ea: 

— UncuDance, UncuDance, UncuDance! i 

Balonul pe care îl ţinea ţopăia şi el înnebunit. Intreaga 
mulţime porni în urma ei. 

În câteva secunde se treziră înconjurați. Chance încercă 
să o prezinte pe Sunny fiecăruia în parte, dar era prea 
mare forfota ca să apuce să termine vreo propoziţie. 
Cumnatele lui, dragele de ele, râdeau şi flecăreau ca şi 
cum ar fi cunoscut-o de câţiva ani; bărbaţii flirtau cu ea; 
Mary îi zâmbea radios; iar vocea ascuţită a lui Nick răsună 
peste toţi ceilalţi: 

— Ata e o lochie foalte, foalte dlăguţă. 

Puse mâna pe halatul de mătase şi îi zâmbi radios lui 
Sunny. 


205 


John se aplecă şi şopti ceva la urechea fetiţei, care se 
corectă: 

— Rochie, spuse ea, punând accentul pe r. Ata este o 
rochie foalte, foalte dlăguţă. 

Toată lumea aplaudă, iar Nick se lumină la faţă. Dintr- 
odată, Sunny izbucni în râs. Inima lui Chance tresări când 
o auzi. Răsuflarea i se opri în gât şi închise strâns ochii 
pentru o secundă. 

Când îi deschise, Mary preluase controlul. 

— Probabil eşti extenuată, îi spuse lui Sunny cu vocea ei 
dulce, cu accent din sud. Nu trebuie să-ţi baţi capul cu 
nimic, draga mea. Ţi-am pregătit un pat în casă şi poţi să 
dormi oricât vrei. Chance, du-o până la maşină, am eu grijă 
de ea. 

— Am înţeles, să trăiţi, răspunse el milităreşte. 

— Stai! scânci Nick pe neaşteptate. Am uilat semnul! 

— Ce semn? întrebă Chance, mutând-o pe Sunny cu grijă 
pentru a-şi putea privi nepoata. 

Nick băgă mâna în buzunarul pantalonaşilor scurţi de 
culoare roşie şi scoase o bucată de hârtie foarte şifonată 
pe care se ridică pe vârfuri pentru a i-o întinde lui Sunny. 

— Am făcut-o singulă, anunţă ea mândră. Buni m-a 
ajutat. În timp ce Sunny despăturea foaia, Nick adăugă: 
Am folosit cleion loşu, fiindcă e cel mai flumos. 

— Cu siguranţă aşa e, confirmă Sunny. 

Îşi înghiţi cu zgomot nodul din gât. Chance se uită la 
hârtia ce tremura în mâna ei. Literele erau deformate şi 
toate de mărimi diferite. Fetiţa probabil muncise la ele 
timp îndelungat, cu ajutorul expert şi răbdător al lui Mary, 
căci cuvintele erau lizibile. 

— „Bun venit acasă“, Sunny, citi ea cu voce tare. Fața i 
se încreţi a plâns. E cel mai frumos lucru pe care l-am 
văzut vreodată, bâigui, apoi îşi îngropă faţa pe gâtul lui 
Chance şi izbucni în lacrimi. 

— Da, conchise Michael. E însărcinată, fără îndoială. 


Era dificil de spus cine de cine se îndrăgostise; Sunny de 
familia Mackenzie sau familia Mackenzie de ea. Odată ce 


206 


Chance o aşeză în mijlocul patului uriaş pe care i-l 
pregătise Mary - nu îi spuse că era fostul lui dormitor - 
Sunny se instală ca o regină înconjurată de curteni. În loc 
să se retragă la culcare, îşi puse împrejur perne care să o 
susţină şi, în scurt timp, strânsese în jurul ei toate femeile 
şi majoritatea copiilor mai mici, aşezaţi pe pat şi pe podea 
şi unii chiar pe scaune. Gemenii se plimbau de la o 
margine a patului la cealaltă şi înapoi, prinzându-se de 
cuvertură pentru a se echilibra şi flecărind unul cu celălalt 
în ceea ce Barrie numea „limbajul lor de gemeni“. Shea îl 
pusese pe Benjy pe podea şi îl gâdila, iar de fiecare dată 
când se oprea micuțul tipa: 

— Mai vreau! mai vreau! 

Nick stătea turceşte pe pat, ţinându-şi în mână „cleionul 
loşu“ şi lucrând sârguincioasă la un alt mesaj. Cum primul 
avusese un succes atât de răsunător, acesta îi era destinat 
lui Barrie şi urma să fie împodobit cu steluțe strâmbe. 
Loren, fiind medic, voia să ştie detalii despre rana lui 
Sunny şi cum se simţea în acel moment. Caroline, care se 
lansase într-o consultaţie de stil improvizată, îi periase 
părul şi i-l ridicase în creştet, lăsând doar câteva şuviţe 
foarte sexy să-i atârne pe gâtul subţire. Maris, cu o 
scânteie de bucurie în ochii ei întunecaţi, îi povestea lui 
Sunny despre propria ei sarcină, iar Mary supraveghea 
întreaga scenă. 

Lăsându-şi familia să facă ce ştia mai bine, să ţeasă un 
descântec de căldură sufletească şi ataşament, Chance 
porni spre grajd. După atâtea griji, avea nevoie de puţină 
linişte şi pace. În seara aceea trebuia neapărat să discute 
cu Sunny. Nu putea să mai amâne. 

Se rugă cu disperare ca Sunny să-l poată ierta, ca 
lucrurile pe care trebuia să i le spună să nu o întoarcă 
pentru totdeauna împotriva lui, fiindcă o iubea atât de mult 
încât nu era sigur că ar fi putut trăi fără ea. Când îşi 
îngropase faţa la pieptul lui şi plânsese, inima lui aproape 
încremenise, căci se întorsese spre el în loc să se ferească 
de el. 

Sunny râsese din nou. Acel râs, cel mai dulce sunet pe 


207 


care îl auzise vreodată, aproape îi frânsese spiritul. Nu se 
putea imagina trăind fără râsul ei. 

Işi încrucişă braţele peste uşa unei boxe şi se sprijini cu 
capul pe ea. Sunny trebuia să-l ierte. Trebuia neapărat. 

— Este greu, nu-i aşa? spuse Wolf cu vocea lui gravă, 
apropiindu-se de el şi sprijinindu-şi la rândul său braţele 
peste uşa boxei. Să iubeşti o femeie. Şi e cel mai bun lucru 
din lume. 

— Nu am crezut că o să se întâmple vreodată, murmură 
Chance. Am fost atât de atent. Fără căsătorie, fără copii. 
Spiţa mea urma să se sfârşească odată cu mine. Dar ea m- 
a prins pe picior greşit. M-am îndrăgostit atât de rapid, 
încât nu am mai apucat să fug. 

Wolf se îndreptă, îngustându-şi ochii negri. 

— Cum adică, „să se sfârşească odată cu tine“? De ce nu 
îţi doreşti copii? Îi adori. 

— Da. Însă ei sunt Mackenzie. 

— Şi tu eşti un Mackenzie, îl corectă Wolf pe un ton de 
oţel. 

Cu un gest istovit, Chance îşi masă spatele gâtului. 

— Asta este problema. Eu nu sunt un Mackenzie 
adevărat. 

— Vrei să te întorci în casă şi să-i spui femeii micuţe de 
acolo că nu eşti fiul ei? întrebă Wolf tăios. 

— Pe toţi dracii, nu! 

În niciun caz nu ar fi rănit-o în asemenea hal. 

— Eşti fiul meu. Din toate punctele de vedere care 
contează, eşti al meu. 

Adevărul acelor cuvinte îl făcu pe Chance să se 
cutremure. Îşi sprijini din nou capul pe braţe şi spuse: 

— Nu am reuşit niciodată să pricep cum aţi fost în stare 
să mă acceptaţi atât de uşor. Ştiţi ce fel de viaţă am dus. 
Poate nu ştiţi detaliile, dar aveţi o idee generală. Nu eram 
mult mai mult decât un animal sălbatic. Mama habar nu 
avea, dar tu ştiai. Şi totuşi, m-ai primit în casa ta, ai avut 
încredere să mă laşi în preajma lui mami şi a lui Maris... 

— Şi încrederea s-a dovedit justificată, nu-i aşa? 

— Dar ar fi putut să nu fie. Nu aveai de unde să ştii. 


208 


Chance făcu o pauză, scrutând întunericul din el, apoi rosti 
pe un ton plat: Am omorât un om când aveam vreo zece, 
poate unsprezece ani. Ăsta e copilul sălbatic pe care l-ai 
luat în casa ta. Am furat, am minţit, am atacat alţi copii şi 
i-am bătut, apoi le-am luat orice aveau ei şi îmi doream şi 
eu. Asta sunt eu cu adevărat. Copilul acela va trăi 
întotdeauna în mine. 

Wolf îi aruncă o privire aspră. 

— Dacă ai fost nevoit să omori un om când aveai zece 
ani, bănuiesc că ticălosul merita ucis. 

— Da, o merita. Copiii care trăiesc pe străzi sunt pradă 
uşoară pentru perverşii ca el. Incleștându-și mâinile, 
Chance oftă: Trebuie să-i spun lui Sunny. Nu pot să-i cer să 
se mărite cu mine fără să ştie cu ce se va alege, ce fel de 
gene le voi transmite copiilor ei. Doar că nu ştiu ce fel de 
gene sunt, se răsti el. Nu ştiu ce se află în trecutul meu. 
Poate că mama mea era o târfă drogată şi... 

— Încetează chiar acum, îi ordonă Wolf sever. 

Chance ridică privirea spre el, singurul tată pe care îl 
cunoscuse vreodată şi bărbatul pe care îl respecta cel mai 
mult din lume. 

— Nu ştiu cine te-a născut, spuse Wolf. Dar mă pricep la 
rase, fiule, iar tu eşti un specimen pursânge. Ştii ce regret 
cel mai mult în viaţă? Că nu te-am găsit decât când aveai 
deja paisprezece ani. Că nu ţi-am simţit mâna ţinându-mă 
de deget când ai făcut primii paşi. Că nu m-am trezit în 
toiul nopţii pentru tine când îţi ieşeau dinţii sau când erai 
bolnav. Că nu am putut să te ţin în braţe aşa cum aveai 
nevoie să fii ţinut, aşa cum au nevoie toţi copiii. Când te- 
am cunoscut nu mai puteam să fac nimic din toate astea 
fiindcă erai sperios ca un mânz sălbatic. Nu îţi plăcea să te 
atingem şi am încercat să respect asta. Însă e ceva ce 
trebuie să ştii. Sunt mai mândru de tine decât am fost 
vreodată de orice altceva din viaţa mea, fiindcă eşti unul 
dintre cei mai buni bărbaţi pe care i-am întâlnit vreodată, 
iar tu ai fost nevoit să faci eforturi mult mai mari decât 
majoritatea pentru a ajunge unde eşti acum. Dacă mi s-ar 
fi oferit să aleg pentru adopţie oricare dintre copiii din 


209 


lumea întreagă, tot pe tine te-aş fi ales. 

Chance îşi privi tatăl cu ochii umezi. Wolf Mackenzie îşi 
petrecu braţele în jurul fiului său şi îl îmbrăţişă strâns, aşa 
cum îşi dorise să o facă în toţi acei ani. 

— Te-aş fi ales pe tine, repetă el. 

Chance intră în dormitor şi închise încet uşa în urma lui. 
Mulțimea se risipise de mult, majoritatea întorcându-se la 
casele lor, unii rămânând peste noapte acolo sau acasă la 
Zane ori la Michael. Sunny părea obosită, dar avea puţină 
culoare în obraji. 

— Cum te simţi? _ 

— Extenuată, răspunse ea. Îşi feri privirea. Mai bine. 

Chance se aşeză pe pat, având grijă să nu o zguduie. 

— Am câteva lucruri să îţi spun. 

— Dacă e o explicaţie, nu te mai obosi, îi aruncă ea. Te- 
ai folosit de mine. Bun. Dar, naiba să te ia, nu trebuia să 
duci lucrurile atât de departe! Ştii cum mă simt gândindu- 
mă că am fost suficient de neghioabă să mă îndrăgostesc 
de tine, când tu nu mă considerai decât obiectul unui joc? 
Ţi-a gâdilat orgoliul... 

Chance îşi puse mâna peste gura ei. Deasupra degetelor 

lui bronzate, ochii ei cenuşii îi aruncau scântei de furie 
pură. Inspiră adânc şi spuse pe nerăsuflate: 
„_— Primul şi cel mai important lucru e acela că te iubesc. 
Asta n-a fost un joc. M-am îndrăgostit de tine din clipa în 
care te-am văzut. Am încercat să mă opresc, dar... Ridică 
din umeri şi se întoarse la ceea ce era important. Te iubesc 
atât de mult încât mă doare pe dinăuntru. Nu sunt 
suficient de bun pentru tine şi ştiu asta... 

Ea îi împinse mâna deoparte, privindu-l mânioasă. 

— Poftim? Adică sunt de acord, după ceea ce ai făcut, 
dar... ce vrei să spui? 

Chance o luă de mână şi constată uşurat că ea nu şi-o 
retrase. 

— Sunt adoptat. Partea asta e în regulă. E cea mai bună. 
Dar nu ştiu cine sunt părinţii mei biologici, nu ştiu nimic 
despre ei. Ei - sau ea - m-au aruncat în stradă şi au uitat 
de mine. Am crescut sălbatic pe străzi, şi mă refer la 


210 


propriu pe străzi. Nu ţin minte să fi avut vreodată o casă 
înainte de vârsta de paisprezece ani, când am fost adoptat. 
M-aş putea trage din cei mai ticăloşi oameni de pe planetă, 
şi probabil aşa şi e, altfel nu m-ar fi lăsat să mor de foame 
în şanţ. Vreau să îmi petrec restul vieţii cu tine, dar dacă 
vei fi soţia mea, trebuie să ştii cu ce te alegi. 

— Poftim? repetă ea, ca şi cum nu ar fi putut să-i 
înţeleagă vorbele. 

— Ar fi trebuit să te cer în căsătorie mai de mult, spuse 
el, descărcându-şi sufletul. Dar, pe toţi dracii, cum aş 
putea să-i cer unei femei să se mărite cu mine? Sunt un loz 
în plic. Nu ştii la ce să te aştepţi cu mine. Aveam de gând 
să renunţ la tine, însă apoi am aflat despre copilaş şi nu am 
mai fost în stare. Sunt egoist, Sunny. Vreau tot tacâmul, pe 
tine şi copilaşul nostru. Dacă crezi că îţi poţi asuma 
riscul... 

Sunny se dădu în spate, cu o expresie atât de 
scandalizată pe chip încât Chance aproape nu o putu 
îndura. 

— Nu-mi vine să cred, scuipă ea, după care îl plesni 
peste faţă. 

Încă nu-şi recăpătase complet forţele, dar tot era destul 
de puternică. Chance rămăsese încremenit, fără a se obosi 
măcar să-şi mângâie obrazul ce îl ustura. Inima i se 
veştejea încet. Dacă Sunny voia să-l lovească din nou, 
probabil o merita. 

— Idiotule! ţipă ea. Pentru numele lui Dumnezeu, tatăl 
meu a fost terorist! Asta e moştenirea pe care o port eu 
după mine, iar tu îţi faci griji fiindcă nu ştii cine au fost 
părinţii tăi? Mi-aş fi dorit al naibii de mult să nu ştiu cine a 
fost tatăl meu! Nu-mi vine să cred! Eram convinsă că nu 
mă iubeşti! Totul ar fi fost în regulă dacă aş fi ştiut că mă 
iubeşti! 

De uimire, Chance lăsă să-i scape o înjurătură teribilă, 
unul dintre cuvintele foarte, foarte urâte ale lui Nick. La 
cum punea Sunny problema, frământările lui păreau într- 
adevăr banale. Se uită la faţa ei splendidă, furioasă, şi 
simţi greutatea ridicându-i-se de pe piept ca şi cum nu ar fi 


211 


existat niciodată. Brusc îi veni să râdă. 

— Te iubesc atât de mult, încât sunt pe jumătate nebun 
de iubire. Deci, te măriţi cu mine? 

— N-am încotro, răspunse ea bosumflată. Ai nevoie de 
un paznic. Şi să-ţi spun ceva, Chance Mackenzie, dacă tu 
crezi că în continuare ai să zbori în lumea întreagă 
lăsându-te înjunghiat şi împuşcat doar ca să-ţi iei porţia de 
adrenalină, atunci să ştii că te înşeli amarnic. Ai să stai 
acasă cu mine şi copilaşul ăsta. Ai înţeles? 

— Am înţeles. 

În fond, bărbaţii din familia Mackenzie făceau 
întotdeauna orice era necesar ca soțiile lor să fie fericite. 


212 


epilog 


Sunny dormea, extenuată după travaliul lung şi apoi 
după spaima şi stresul intervenţiei chirurgicale când 
bebeluşul refuzase să se nască. Ochii îi erau înconjurați de 
cearcăne, dar Chance îşi spuse că nu fusese niciodată mai 
frumoasă. Nu avea să uite până în clipa morţii fericirea cu 
care Sunny îşi primise odorul din braţele lui. Personalul 
medical din încăpere pălise până dispăruse complet şi nu 
mai rămăseseră decât el, soţia lui şi copilul lor. 

Cobori privirea spre faţa încreţită, la fel de extenuată, a 
fiului său. Bebeluşul dormea ca şi cum ar fi participat la un 
maraton, cu mâinile rotofeie strânse în pumni mici şi 
aprigi. Avea părul negru şi pufos şi, deşi era dificil de 
stabilit culoarea ochilor unui nou-născut, Chance nutrea 
convingerea că erau de un gri scânteietor, la fel ca ochii 
lui Sunny. 

Zane vâri capul pe uşă şi spuse în şoaptă: 

— Bună. Am fost trimis în recunoaştere. Nu s-a trezit, 
nu-i aşa? 

Chance îşi privi soţia, care dormea la fel de adânc ca 
bebeluşul. 

— l-a fost greu. 

— Ei, pe toţi dracii, cântăreşte peste patru kilograme şi 
jumătate. Nici nu-i de mirare că a avut nevoie de ajutor. 
Zane intră în încăpere, zâmbind în timp ce examina 
feţişoara adormită. Hai, dă-mi-l în braţe. Trebuie să 
înceapă să-şi cunoască familia. Luă bebeluşul de la Chance 
şi îl cuibări expert la pieptul lui. Eu sunt unchiul tău Zane. 
Ai să mă vezi frecvent prin preajmă. Am doi băieţei care 
ard de nerăbdare să se joace cu tine, iar mătuşa ta Maris - 
ai s-o cunoşti într-un minut - are unul doar puţin mai mare 
decât tine. Vei avea destui tovarăşi de joacă, de asta să fii 
sigur. 


213 


Pleoapele bebeluşului nu se ridicară nici măcar atunci 
când Zane îl legănă. Buzele lui trandafirii se mişcară într- 
un gest inconştient de supt. 

— Uiţi repede cât sunt de mici, murmură Zane, 
mângâind cu mâna lui mare căpşorul rotund. Ridică 
privirea spre Chance şi rânji. Se pare că rămân singurul 
care ştie cum să producă o fetiţă. 

— Da, ei bine, eu sunt doar la prima încercare. 

— Va fi şi ultima dacă toţi au să cântărească patru 
kilograme şi jumătate, rosti o voce din pat. Sunny oftă şi îşi 
dădu la o parte părul din ochi, iar chipul i se lăţi intr-un 
zâmbet larg când îşi văzu fiul. Dă-mi-l, ceru ea, întinzând 
braţele. 

Exista un protocol pentru aşa ceva. Zane îi dădu 
bebeluşul lui Chance, iar Chance i-l duse lui Sunny, 
punându-i-l în braţe. Îl înduioşa la culme legătura dintre 
mamă şi nou-născut, acea privire fascinată pe care o 
schimbau, ca şi cum s-ar fi recunoscut la un nivel 
elementar. 

— Te simţi suficient de bine ca să primeşti musafiri? 
întrebă Zane. Mama deja îşi muşcă zăbala, atât e de 
nerăbdătoare să pună mâna pe micut. 

— Mă simt bine, spuse Sunny, deşi Chance ştia că nu era 
adevărat. Nu se putu abţine să nu o sărute şi, chiar şi 
acum, între ei se aprinse acea fierbinţeală instantanee, cu 
toate că fiul lor abia venise pe lume de câteva ore. Sunny 
se trase în spate, roşind. Stai departe de mine, 
libidinosule, îl tachină ea făcându-l să râdă. 

— Ce nume o să-i puneţi? vru să ştie Zane. Vă tot 
întrebăm de câteva luni, dar n-aţi vrut să ne lămuriţi. Nu 
mai puteţi păstra secretul prea mult timp. 

Chance cobori cu un deget pe obrazul pufos a 
bebeluşului, apoi îşi îmbrăţişă strâns soţia şi copilul. Viaţa 
nu avea cum să devină mai frumoasă de atât. 

— Wolf, spuse în cele din urmă. El e micul Wolf. 


214 


215