Linda Howard — O noapte de neuitat

CO ARTI ROMANIICGE 
— e 


) noapte deneuitat 


LEJ 


LINDA HOWARD 


O noapte de neuitat 


Traducere din limba engleza 
Alina Rogojan 


Mackenzie's Pleasure 
Linda Howard 
Copyright O 1996 Linda Howington 


O noapte de neuitat 
Linda Howard 


Copyright © 2014 Grup Media Litera 
pentru versiunea în limba română 
Toate drepturile rezervate 
Editor: Vidraşcu şi fiii 
Redactor: Mira Velcea 
Corector: Emilia Achim 
Copertă: Florentina Tudor 
Tehnoredactare şi prepress: Ioana Cristea 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
LINDA HOWARD 

O noapte de neuitat/Linda Howard; trad.: Graal Soft. 
— Bucureşti: Litera, 2014 

ISBN 978-606-741-132-4 

I. Soft, Graal (trad.) 


Cartea le este dedicată tuturor cititorilor minunati 
care s-au îndrăgostit de seria Mackenzie la fel de mult 
ca mine. 


prolog 


Wolf Mackenzie se strecură din pat, apropiindu-se 
neliniştit de fereastră, şi rămase acolo studiind întinderea 
puternic reliefată, luminată de lună, a pământurilor lui. 
Aruncă o privire scurtă peste umărul gol şi se asigură că 
Mary dormea mai departe netulburată, deşi ştia că nu avea 
să mai treacă mult timp până să-i simtă absenţa şi să se 
foiască în somn, căutându-l. Când mâna ei nu avea să 
găsească fierbinţeala corpului lui, urma să se trezească, 
ridicându-se în capul oaselor în pat şi dându-şi somnoroasă 
la o parte părul mătăsos de pe faţă. Când avea să-l vadă 
lângă fereastră, urma să coboare din pat şi să vină lângă 
el, cuibărindu-se lângă corpul lui gol şi sprijinindu-şi 
adormită capul pe pieptul lui. 

Un zâmbet slab îi poposi pe gura aspră. Cel mai 
probabil, dacă stătea la fereastră îndeajuns de mult ca ea 
să se trezească, aveau să se bage la loc în aşternut nu 
pentru a dormi, ci pentru a face dragoste. După cum îşi 
amintea, Maris fusese concepută exact cu o astfel de 
ocazie, când nu-şi putuse găsi liniştea din cauză că 
escadrila de avioane a lui Joe tocmai fusese trimisă peste 
ocean în timpul unui conflict izbucnit pe neaşteptate. 
Fusese prima misiune a lui Joe, iar Wolf fusese la fel de 
tensionat ca în zilele când luptase el însuşi în Vietnam. 

Din fericire, el şi Mary trecuseră de vremea în care 
pasiunea spontană putea da naştere unui nou copil. Acum 
aveau nepoți, nu propriii lor copii. Zece, la ultima 
numărătoare, mai exact. 

Dar în noaptea aceea era agitat şi ştia şi de ce. 

Lupul dormea întotdeauna mai bine când ştia unde se 
aflau toţi puii lui. 

Nu conta că puii erau adulţi, unii dintre ei având propriii 
copii. Nu conta că erau, fără excepţie, perfect capabili să 


5 


aibă grijă de ei înşişi. Erau ai lui, iar el era gata să sară în 
ajutorul lor dacă aveau nevoie de el. Şi îi plăcea să ştie, în 
mod rezonabil, unde îşi petreceau noaptea. Nu avea nevoie 
să cunoască exact locaţia - erau unele lucruri pe care era 
mai bine ca un părinte să nu le ştie -, dar, dacă ştia în ce 
stat se aflau, de obicei acest lucru îi era de-ajuns. Pe toţi 
dracii, uneori s-ar fi bucurat şi să ştie prin ce tară 
rătăceau. 

De data aceasta nu Joe era cel care îl neliniştea. Ştia 
unde era Joe - la Pentagon. Joe purta patru stele acum şi 
făcea parte din Statul Major al armatei americane. 

Joe ar fi preferat şi acum să urce în carlinga unei păsări 
de oţel şi să zboare cu o viteză de două ori mai mare decât 
cea a sunetului, dar acea perioadă din viaţa lui se 
încheiase. Dacă tot era nevoit să piloteze un birou, atunci 
avea să se asigure că îl pilota al naibii de bine. In plus, 
după cum spusese chiar el odată, a fi căsătorit cu o femeie 
precum Caroline era mai dificil decât a se afla în mijlocul 
unei bătălii în aer, în inferioritate numerică de unu la 
patru. 

Zâmbetul lui Wolf deveni mai amplu când gândurile îi 
alunecară spre nora lui. Inteligența unui geniu, doctorate 
în fizică şi în informatică, uşor arogantă, oarecum ciudată. 
Obţinuse licenţa de pilot la scurt timp după naşterea 
primului lor fiu, în ideea că soţia unui pilot de vânătoare 
trebuia să ştie câte ceva despre pilotarea avioanelor. 
Reuşise să obţină permisul de pilotare pentru avioane de 
mici dimensiuni cam odată cu apariţia celui de-al treilea fiu 
al lor. După naşterea celui de-al cincilea fiu, îi spusese 
morocănoasă lui Joe că renunţa la misiune, fiindcă îi 
oferise cinci şanse şi devenise evident că nu era în stare să 
facă o fată. 

La un moment dat i se sugerase cu amabilitate lui Joe că 
era mai bine ca soţia lui să renunţe la locul ei de muncă. 
Compania la care era angajată se implicase masiv în 
contracte cu guvernul, iar orice suspiciune de favoritism ar 
fi dăunat carierei lui. Joe îşi îndreptase privirea ca de laser 
a ochilor lui albaştri şi reci spre superiorii lui şi spusese: 


6 


— Domnilor, dacă am de ales între soţia mea şi carieră, 
vă pun imediat la dispoziţie demisia mea. 

Acela nu era răspunsul la care se aşteptaseră, iar 
subiectul muncii de cercetare şi dezvoltare întreprinse de 
Caroline nu mai fu adus niciodată în discuţie. 

Wolf nu-şi făcea probleme nici în privinţa lui Michael. 
Mike era cel mai liniştit dintre toţi copiii lui, deşi la fel de 
concentrat. Hotărâse încă de la o vârstă fragedă că voia să 
se ocupe de o fermă şi exact asta făcea. Avea o fermă 
destul de întinsă undeva mai jos, spre Laramie, iar el şi 
soţia lui îşi creşteau în tihnă animalele şi pe cei doi fii. 

Singura tulburare pe care o provocase Mike vreodată 
fusese atunci când hotărâse să o ia de soţie pe Shea 
Colvin. Wolf şi Mary îi dăduseră binecuvântarea lor, dar 
problema era că mama lui Shea era Pam Hearst Colvin, 
una dintre fostele prietene ale lui Joe - iar tatăl lui Pam, 
Ralph Hearst, se opusese ideii ca scumpa lui nepoată să se 
mărite cu Michael Mackenzie cu tot atâta înverşunare ca 
atunci când fiica lui fusese prietena lui Joe Mackenzie. 

Michael, cu hotărârea şi concentrarea ce îl caracterizau, 
ignorase întreaga furtună. Singura lui preocupare era să 
se însoare cu Shea - şi să ia naiba furtuna ce izbucnise în 
familia Hearst. Blânda şi tăcuta Shea fusese sfâşiată, dar 
şi-l dorise pe Michael şi refuzase să anuleze nunta, aşa 
cum cerea bunicul ei. Pam însăşi fusese cea care pusese 
capăt situaţiei, într-un final, înfruntându-şi tatăl în mijlocul 
magazinului lui. 

— Shea se va căsători oricum cu Michael, tunase ea, 
când Ralph ameninţase să o excludă pe Shea din testament 
dacă se căsătorea cu vreunul dintre bărbaţii din neamul 
acela nenorocit. Nu ai fost de acord nici cu relaţia mea cu 
Joe, deşi era unul dintre cei mai decenţi bărbaţi pe care îi 
cunoscusem vreodată. Acum, Shea îl vrea pe Michael şi îl 
va avea. Modifică-ţi testamentul, dacă aşa vrei. Şi ţine-ţi 
strâns în braţe ura, fiindcă n-ai să-ţi mai strângi în braţe 
nepoata - nici strănepoţii. Gândeşte-te la asta! 

Aşadar, Michael se căsătorise cu Shea, şi, în ciuda 
bombănelilor şi a mârâiturilor, bătrânul Hearst era nebun 


7 


după cei doi strănepoţi. Cea de-a doua sarcină a lui Shea 
se dovedise dificilă, şi fusese cât pe ce să-şi piardă viaţa şi 
ea, şi copilul. Doctorul îi sfătuise să nu mai facă alţi copii, 
dar ei hotărâseră deja că se mulţumeau cu doi. Cei doi 
băieţi creşteau preocupaţi de activităţile legate de 
creşterea vitelor şi a cailor. Pe Wolf îl amuza gândul că 
strănepoţii lui Ralph Hearst purtau numele de Mackenzie. 
Cine naiba şi-ar fi imaginat aşa ceva? 

Josh, cel de-al treilea fiu al lui, locuia în Seattle cu soţia 
lui, Loren, şi cu cei trei fii ai lor. Josh era la fel de pasionat 
de avioane ca Joe, dar el optase să intre în marină, în loc 
de aviaţie, poate fiindcă voia să se afirme prin forţe proprii 
şi nu fiindcă fratele lui mai mare era general. 

Josh era vesel şi bun la suflet, cel mai sociabil dintre toţi, 
dar avea şi el acea vână de hotărâre îndârjită. Scăpase ca 
prin urechile acului din accidentul care îl lăsase cu o 
articulaţie  înţepenită la genunchiul drept şi care 
însemnase sfârşitul carierei lui milităreşti, dar, după cum îi 
stătea în fire, lăsase accidentul în urmă şi se concentrase 
asupra a ceea ce se afla în faţa lui. La acea vreme, în faţa 
lui se aflase doctorul lui - Loren Page. Nefiind genul care 
să se învârtă în jurul cozii, Josh îi aruncase o singură 
privire frumoasei şi înaltei Loren şi îşi începuse manevrele 
de curtare chiar de pe patul de spital. Încă purta cârje 
când se căsătoriseră. Acum, după ce i se născuseră trei fii, 
lucra la o firmă de aeronautică, punând la punct noi 
avioane militare, iar Loren îşi practica specializarea în 
ortopedie la un spital din Seattle. 

Wolf ştia unde se afla şi Maris. Singura lui fiică era în 
acel moment în Montana, lucrând ca dresor la un fermier 
specializat în creşterea cailor. Se gândea să se angajeze în 
Kentucky, să lucreze la o fermă de cai pursânge. Încă de 
când fusese suficient de mare să stea singură în şa pe un 
cal, ambițiile ei se concentraseră toate în jurul acelor 
animale mari şi elegante. Mogştenise talentul lui în materie 
de cai, fiind în stare să îmblânzească şi cele mai nărăvaşe 
sau încăpăţânate animale. In sinea lui, Wolf credea că 
Maris era, probabil, chiar mai talentată decât el. Ceea ce 


8 


putea ea să realizeze cu un cal era magie pură. 

Expresia îndârjită a lui Wolf se îmblânzi când se gândi la 
Maris. Îi furase inima cu un singur deget încă din clipa în 
care îi fusese pusă în braţe, la doar câteva minute după 
naştere, când ea ridicase spre el ochii întunecaţi şi 
somnoroşi. Dintre toţi copiii lui, ea era singura care 
moştenise ochii lui întunecaţi. Fiii lui semănau toţi cu el, 
cu excepţia ochilor lor albaştri, dar Maris, care semăna cu 
Mary din toate celelalte puncte de vedere, avea ochii 
tatălui ei. Fiica lui avea părul de culoare deschisă, de un 
castaniu-argintiu, pielea atât de fină, încât părea aproape 
translucidă şi era înzestrată cu hotărârea mamei sale. 
Măsura cu totul un metru şaizeci şi cântărea vreo 
patruzeci şi cinci de kilograme, dar Maris nu ţinea 
niciodată câtuşi de puţin cont de fragilitatea ei; când se 
hotăra să facă un lucru, insista cu o încăpățânare 
încrâncenată până reuşea. Era mai mult decât capabilă să 
le ţină piept fraţilor ei mai mari, mult mai masivi şi mai 
dominatori. 

Cariera pe care şi-o alesese nu fusese una uşoară pentru 
ea. Oamenii aveau tendinţa să presupună două lucruri. În 
primul rând, că nu făcea decât să se folosească de numele 
de Mackenzie, iar în al doilea rând, că era prea delicată 
pentru meseria ei. Îşi dădeau seama în scurt timp cât de 
tare se înşelaseră în ambele privinţe, dar era o bătălie pe 
care Maris era nevoită s-o ducă la nesfârşit. Insă nu se 
dădea bătută, câştigând treptat respect pentru talentele ei 
personale. 

Parcurgând în minte lista copiilor lui, ajunse la Chance. 
La naiba, ştia chiar şi unde se afla Chance, ceea ce era 
mare lucru. Chance rătăcea prin lume, deşi se întorcea 
întotdeauna în Wyoming, la muntele pe care-l considera 
singurul lui cămin. Întâmplător, chiar sunase în ziua 
respectivă, cu câteva ore în urmă, din Belize. li spusese lui 
Mary că avea să se odihnească vreo câteva zile, înainte de 
a merge mai departe. Când îi venise lui rândul la telefon, 
Wolf se îndepărtase de Mary cât să nu poată fi auzit şi îl 
întrebase încet pe Chance cât de grav era rănit. 


9 


— Nu prea rău, răspunsese Chance laconic. Câteva copci 
şi câteva coaste fisurate. Ultima misiune a luat o 
întorsătură cam neplăcută pentru mine. 

Wolf nu îl întrebase ce presupusese ultima lui misiune. 
Fiul lui mercenar îndeplinea uneori sarcini delicate primite 
din partea guvernului, aşa că Chance rareori se oferea să-i 
dea detalii. Cei doi bărbaţi aveau înţelegerea tacită de a 
nu-i permite lui Mary să afle despre pericolele pe care 
Chance le înfrunta cu regularitate. Pe lângă că voiau să o 
scutească de îngrijorare, ştiau şi că, dacă ar fi aflat că 
Chance era rănit, probabil ar fi sărit într-un avion şi l-ar fi 
adus acasă. 

Când Wolf închisese telefonul şi se întoarse, se lovise de 
ochii bleumarin ai lui Mary aţintiţi asupra lui. 

— Cât de grav e rănit? întrebase ea aspru, cu mâinile 
înfipte în şolduri. _ 

Wolf ştia că nu era cazul să o mintă. In schimb, 
traversase camera până la ea şi o trăsese în braţele lui, 
mângâindu-i părul mătăsos şi cuibărindu-i corpul fragil în 
soliditatea musculoasă a corpului lui. Uneori intensitatea 
iubirii pe care o simţea faţă de această femeie aproape îl 
îngenunchea. Însă nu putea s-o apere de îngrijorare, aşa că 
îi oferea respectul sincerităţii. 

— Nu prea rău, după cum a spus chiar el. 

Ea răspunsese instant: 

— Îl vreau aici. 

— Ştiu, scumpo. Dar e bine. Nu ne minte. În plus, îl 
cunoşti pe Chance. 

Mary încuviinţase din cap oftând, apoi îşi lipise buzele 
de pieptul lui. Chance era ca o panteră elegantă, sălbatic şi 
refuzând absolut orice fel de lanţuri. Îl aduseseră în casa 
lor şi îl făcuseră parte din familie, legându-l de ei cu iubire, 
ştiind că niciun alt fel de legătură nu l-ar fi putut ţine. Şi, 
precum o creatură sălbatică doar pe jumătate îmblânzită, 
acceptase limitele civilizaţiei, însă doar la nivel superficial. 
Cutreiera pământul în lung şi în lat, dar întotdeauna se 
întorcea la ei. 

Incă de la început însă, fusese neputincios în faţa lui 


10 


Mary. Ea îl înconjurase din prima clipă cu atâta dragoste şi 
grijă, încât nu fusese în stare să-i reziste, deşi în ochii lui 
căprui-deschis se reflectase consternarea, chiar jena 
resimţită din pricina atenţiei ei. Dacă Mary ar fi plecat să-l 
aducă pe Chance, acesta s-ar fi întors fără să crâcnească, 
dar ar fi intrat în casă afişând o neajutorată, uşor panicată, 
de genul, „O, Doamne, scapă-mă de asta”. Apoi ar fi lăsat-o 
cuminte să-i îngrijească rănile, să-l răsfeţe şi, în general, 
să-l sufoce cu grija ei maternă. 

Să o privească pe Mary agitându-se în jurul lui Chance 
era una dintre cele mai amuzante ocupaţii ale lui Wolf. Ea 
se agita în jurul tuturor copiilor ei, dar ceilalţi crescuseră 
cu această atitudine şi li se părea firească. Chance, pe de 
altă parte, era un copil de paisprezece ani pe jumătate 
sălbatic, atunci când îl găsise Mary. Dacă avusese 
vreodată o casă, nu şi-o amintea. Dacă avea un nume, nu 
şi-l cunoştea. Reuşise să se sustragă autorităţilor de 
protecţie socială, bine intenţionate, deplasându-se în 
permanenţă, furând tot ce îi trebuia: mâncare, haine, bani. 
Era foarte inteligent şi învățase singur să citească din 
ziare şi reviste aruncate la gunoi. Bibliotecile deveniseră 
unul dintre locurile lui favorite pentru a-şi petrece timpul, 
eventual chiar pentru a rămâne peste noapte, atunci când 
reuşea, dar niciodată vreme de două nopţi la rând. Din 
câte citise şi din crâmpeiele de programe televizate pe 
care le văzuse, înţelegea conceptul de familie, însă doar 
atât şi era pentru el - un concept. Nu avea încredere în 
nimeni în afară de el însuşi. 

Poate că ar fi ajuns astfel la vârsta adultă dacă nu ar fi 
contractat o gripă dezastruoasă. Întorcându-se cu maşina 
de la muncă, Mary îl găsise zăcând pe marginea unui 
drum, incoerent şi încins de febră. Deşi era cu treizeci de 
centimetri mai înalt decât ea şi cântărea cu vreo douăzeci 
de kilograme mai mult, Mary reuşise cumva să se lupte cu 
el şi să-l facă să urce în camioneta ei, ducându-l la clinica 
locală, unde doctorul Nowacki descoperise că gripa se 
complicase cu o pneumonie şi îl transferase rapid pe 
Chance la cel mai apropiat spital, aflat la o sută treizeci de 


11 


kilometri distanţă. 

Mary se întorsese acasă şi insistase ca Wolf să o ducă la 
spital - imediat. 

Chance era internat la terapie intensivă când sosiseră ei. 
La început, asistentele refuzaseră să le dea voie să-l vadă, 
deoarece nu îi erau rude şi, de fapt, nu ştiau nimic despre 
el. 

Serviciile de protecţia copilului fuseseră anunţate şi 
urma să sosească cineva să se ocupe de hârtii. Acestea se 
dovediseră rezonabile, chiar amabile, dar nu se 
aşteptaseră să aibă de-a face cu cineva ca Mary. Ea 
rămăsese neînduplecată. În cele din urmă, asistentele, 
epuizate şi depăşite de o voinţă cu mult mai puternică 
decât a lor, cedaseră şi le permiseseră lui Wolf şi lui Mary 
să intre în mica rezervă. 

De îndată ce îl văzuse pe băiat, Wolf înţelesese de ce 
Mary se ataşase atât de tare de el. Nu era vorba doar 
despre faptul că era grav bolnav, în pericol de moarte; era, 
totodată, evident, parţial amerindian. Probabil îi amintea 
atât de mult lui Mary de propriii ei copii, încât nu ar fi 
putut uita de el tot aşa cum nu ar fi putut uita de niciunul 
dintre ei. 

Ochiul expert al lui Wolf îl studiase pe băiat aşa cum 
zăcea acolo, atât de nemişcat şi de tăcut, cu ochii închişi, 
respirând gâfâit. Roşeaţa aprinsă a febrei îi păta pomeţii 
înalţi. Patru recipiente diferite pentru perfuzii picurau o 
soluţie intravenoasă în braţul lui musculos drept, care era 
imobilizat pe pat. Un alt recipient atârna într-o parte a 
patului, măsurând producţia rinichilor lui. 

Nu era pe jumătate amerindian, îşi spusese Wolf. Poate 
pe un sfert. Nu mai mult de atât. Dar, chiar şi aşa, nu 
încăpea îndoială în privinţa moştenirii lui. Unghiile îi 
păreau palide pe fondul pielii bronzate a degetelor, în timp 
ce acelea ale unui alb ar fi fost mai trandafirii. Părul bogat, 
castaniu-închis, lung până la umeri, era lins. Avea, în plus, 
pomeţi înalţi, buze clar conturate şi nasul înalt specific. 
Era cel mai frumos băiat pe care îl văzuse Wolf vreodată. 

Mary se apropiase de pat, cu întreaga atenţie 


12 


concentrată asupra băiatului care zăcea bolnav şi 
neputincios pe aşternuturile albe ca zăpada. Işi pusese 
uşor mâna răcoroasă pe fruntea lui, apoi îi mângâiase 
părul. 

— Ai să fii bine, murmură ea. O să am eu grijă de asta. 

Băiatul deschisese pleoapele grele, cu un efort vizibil. 
Pentru prima dată, Wolf îi văzuse ochii căprui, aproape 
aurii, înconjurați de cercuri maronii atât de întunecate, 
încât păreau aproape negre. Confuz, băiatul îşi 
concentrase privirea mai întâi asupra lui Mary, apoi o 
lăsase să alunece asupra lui Wolf, şi o scânteie de alarmă 
întârziată se aprinsese în ochii lui. Incercase să se ridice în 
capul oaselor, dar era prea slăbit chiar şi pentru a-şi 
smulge braţul prins de pat. 

Wolf se mutase de cealaltă parte a băiatului. 

— Nu-ţi fie teamă, spusese el încet. Ai pneumonie şi eşti 
într-un spital. Apoi, ghicind ce se afla la baza reacției de 
panică a băiatului, adăugase: Nu o să-i lăsăm să te ia. 

Ochii aceia de culoare deschisă se opriseră asupra 
chipului lui, şi poate că aspectul lui Wolf îl liniştise. 
Precum un animal sălbatic, se relaxase treptat şi alunecase 
înapoi în somn. 

În decursul săptămânii următoare, starea băiatului se 
îmbunătăţise, iar Mary intrase plină de avânt în acţiune. 
Era hotărâtă ca băiatul, care încă nu le spusese un nume, 
să nu ajungă în custodia statului nici măcar pentru o zi. 
Trăsese sfori, hărţuise oameni, apelase chiar la Joe, 
cerându-i să-şi folosească influenţa, iar tenacitatea ei 
dăduse roade. Când băiatul fusese externat, se dusese 
acasă cu Wolf şi cu Mary. 

Băiatul se obişnuise treptat cu ei, deşi nu se arătase 
absolut deloc prietenos, nici măcar încrezător. Le 
răspundea la întrebări cu un singur cuvânt, dacă era 
posibil, dar nu vorbea efectiv niciodată. Mary nu se lăsase 
descurajată. Încă de la bun început, îl tratase pur şi simplu 
pe băiat ca şi cum ar fi fost copilul ei - şi, în scurt timp, 
chiar devenise unul de-al lor. 

Băiatul care fusese dintotdeauna singur se trezi brusc 


13 


aruncat în mijlocul unei familii numeroase şi volatile. 
Pentru prima dată avea un acoperiş deasupra capului în 
fiecare noapte, o cameră doar a lui, mâncare din belşug în 
stomac. Avea haine atârnate în dulap şi ghete noi în 
picioare. Era încă prea slăbit pentru a participa la sarcinile 
din gospodărie, aşa cum făceau toţi ceilalţi, dar Mary 
începuse imediat să-i dea lecţii particulare pentru a-l 
aduce la acelaşi nivel şcolar ca Zane, având în vedere că 
ambii băieţi erau de aceeaşi vârstă, din câte îşi puteau da 
seama. Chance se apucase de studiat cu lăcomia unui 
căţeluş flămând ajuns la sânul mamei, dar, din orice alt 
punct de vedere, se încăpăţânase să păstreze distanţa. 
Privirea lui vicleană şi ferită observa fiecare nuanţă a 
relaţiilor de familie, raportând ceea ce vedea la ceea ce 
cunoscuse în trecut. 

În cele din urmă, cedase în faţa lor suficient cât să le 
spună că i se spunea Haimana. Nu avea un nume adevărat. 

Maris îl privise cu chipul lipsit de expresie. 

— Haimana? 

Gura lui se schimonosise şi păruse cu mult prea bătrân 
pentru cei paisprezece ani ai lui. 

— Da, ca un câine vagabond. 

— Nu, spusese Wolf, căci numele era un indiciu. Ştii că 
eşti parţial amerindian. Mai degrabă ţi s-a spus Haimana 
fiindcă hoinăreai fără casă prin Oklahoma - ceea ce 
înseamnă că ai, probabil, origini Cherokee. 

Băiatul se mulţumise să-l privească, cu o expresie 
prudentă, dar, chiar şi aşa, ceva din el se luminase la 
gândul că nu fusese comparat cu un câine al nimănui. 

Relaţiile lui cu ceilalţi membri ai familiei erau 
complicate. Cu Mary, ar fi vrut să rămână rezervat, dar 
pur şi simplu nu reuşea. Ea îl înconjura cu aceeaşi grijă 
maternă pe care o acorda celorlalte progenituri ale ei, 
ceea ce îl înspăimânta, deşi o savura, absorbind prin toţi 
porii atenţia ei afectuoasă. Se ferea de Wolf, ca şi cum s-ar 
fi aşteptat ca bărbatul cel masiv să se repeadă asupra lui 
cu pumni şi lovituri de picioare. Priceput în materie de 
sălbăticiuni, Wolf îl liniştise treptat pe băiat aşa cum făcea 


14 


şi cu armăsarii, lăsându-l să se obişnuiască, dându-i timp 
să vadă că nu avea de ce să se teamă, apoi oferindu-i 
respectul şi prietenia lui şi, într-un final, afecţiune. 

Michael plecase deja la facultate, dar, când se întorsese 
acasă, făcuse pur şi simplu loc în cercul familiei lui pentru 
nou-sosit. Haimana îşi permise să fie relaxat cu Mike încă 
de la început, intuind acea acceptare tacită. 

Se înţelegea bine şi cu Josh, dar Josh era atât de vesel, 
încât era imposibil să nu te înţelegi cu el. Josh îşi asumă 
sarcina de a-l învăţa pe Haimana cum să îndeplinească 
multitudinea de sarcini existente la o fermă de cai. Josh fu 
cel care îl învăţă să călărească, deşi Josh era, fără putinţă 
de tăgadă, cel mai prost călăreț din familie. Asta nu 
însemna că nu era bun, ci doar că erau mai buni ceilalţi, în 
special Maris. Lui Josh nu îi păsa, fiindcă dragostea lui cea 
mare erau avioanele, exact aşa cum fusese şi a lui Joe, deci 
poate că el se arătase mai răbdător cu greşelile nou- 
venitului decât ar fi fost oricine altcineva. 

Maris era ca Mary. li aruncase o singură privire 
băiatului şi îl luase imediat sub aripa ei feroce de 
protectoare, fără a ţine cont de faptul că acesta era pe 
puţin de două ori mai mare ca ea. La doisprezece ani, 
Maris măsura sub un metru cincizeci şi cântărea treizeci şi 
trei de kilograme. Dar nu conta pentru ea; Haimana deveni 
al ei tot aşa cum şi fraţii ei mai mari erau ai ei. Povestea 
neobosită cu el, îl tachina, îi făcea farse - pe scurt, îl 
scotea din minţi, îndeplinindu-şi conştiincioasă rolul de 
soră mai mică. Haimana habar nu avea cum să reacționeze 
în faţa ei, tot aşa cum nu ştia cum să reacționeze faţă de 
Mary. Uneori o privea pe Maris ca şi cum ar fi fost o 
bombă cu ceas gata amorsată, dar ea fusese cea care 
reuşise să-i smulgă primul zâmbet, cu tachinările ei. Tot 
Maris fusese cea care îl determinase să se implice în 
conversațiile familiei: încet, la început, până învățase cum 
funcționau familiile, cum schimburile de informaţii 
realizate prin discuţii îi legau unii de alţii, apoi cu tot mai 
multă uşurinţă. Maris încă mai era capabilă să-l tachineze 
până îl scotea din sărite sau să-i smulgă un hohot de râs, 


15 


mai repede decât oricine altcineva. O vreme, Wolf se 
întrebase dacă între cei doi avea să apară o atracţie 
amoroasă după ce mai creşteau, dar acest lucru nu se 
întâmplase. Ceea ce venea să demonstreze cât de complet 
se integrase Haimana în familie; amândoi se considerau 
pur şi simplu frate şi soră. 

Situaţia fusese însă complicată cu Zane. 

Zane era, în felul lui, la fel de prudent ca Haimana. Wolf 
cunoştea războinicii, căci fusese şi el unul dintre ei, şi ceea 
ce vedea în fiul lui cel mai mic era aproape înspăimântător. 
Zane era tăcut, intens, atent. Se mişca precum o felină, cu 
graţie şi fără un sunet. Wolf îşi învățase toţi copiii, inclusiv 
pe Maris, strategii de autoapărare, dar cu Zane era ceva 
mai mult. Băiatul se dedicase artelor de autoapărare cu 
uşurinţa cu care ar fi încălţat un pantof îndelung purtat; 
era ca şi cum ar fi fost făcute pentru el. Când venea vorba 
de tras la ţintă, avea vederea unui lunetist şi răbdarea 
mortală specifică. 

Zane avea instinctul unui războinic: de a proteja. 
Devenise imediat neîncrezător şi prudent în faţa acestui 
intrus ce ameninţa sanctitatea căminului familiei lui. 

Nu se purtase urât cu Haimana. Nu îl luase peste picior, 
nici nu se arătase făţiş dezagreabil, căci nu-i stătea în fire. 
În schimb, se ţinuse departe de nou-sosit, fără a-l respinge, 
dar cu siguranţă şi fără a-l primi cu braţele deschise. 
Având în vedere că erau de aceeaşi vârstă, acceptarea din 
partea lui Zane era cea mai importantă, iar Haimana 
reacţionase la răceala acestuia adoptând aceeaşi tactică. 
Se ignoraseră reciproc. 

În timp ce copiii se străduiau să-şi lămurească legătura, 
Wolf şi Mary făcuseră mari eforturi pentru a-l adopta legal 
pe Haimana. Îl întrebaseră dacă asta era ceea ce îşi dorea, 
iar el răspunsese, tipic, ridicând din umeri şi aruncându-le 
un „Sigur” sec. Interpretând corect răspunsul lui drept o 
rugăminte fierbinte, Mary accelerase demersurile pentru a 
finaliza adopţia. 

În cele din urmă, aflaseră că procedura de adopţie 
fusese aprobată exact în aceeaşi zi în care Zane şi 


16 


Haimana reuşiseră să rezolve situaţia dintre ei. 

Praful fusese cel care îi atrase atenţia lui Wolf. 

La început, nu îi acordase atenţie, căci aruncase o 
privire şi o văzuse pe Maris aşezată pe scândura de sus a 
gardului, urmărind calmă agitația. Gândindu-se că unul 
dintre cai se tăvălea în praf, Wolf se întorsese la muncă. 
Două secunde mai târziu însă, urechile lui fine 
surprinseseră sunetul unor gemete şi un alt zgomot, ce 
aducea suspect de mult a lovituri. 

Traversase curtea până ajunsese la celălalt ţarc. Zane şi 
Haimana se retrăseseră în colţ, unde nu puteau fi văzuţi 
din casă, şi se snopeau reciproc în bătaie cu sălbăticie. 
Wolf observase imediat că ambii băieţi, în pofida forţei 
loviturilor lor, se mulţumeau să-şi împartă pumni, folosind 
un stil de luptă mai convenţional decât tacticile mai rapide 
şi mai murdare pe care le învăţaseră tot de la el. Se 
sprijinise cu braţele de partea de sus a gardului, lângă 
Maris. 

— Ce se întâmplă? 

— Lămuresc treaba cu o bătaie, spuse ea pe un ton 
neutru, fără a-şi lua ochii de la acţiune. 

În scurt timp, Josh li se alăturase lângă gard, şi 
urmăriseră toţi bătaia. Zane şi Haimana erau amândoi 
băieţi înalţi şi musculoşi, foarte puternici pentru vârsta lor. 
Lupta era strânsă, cei doi împărţindu-şi pe rând pumni în 
faţă. Când unul dintre ei era pus la pământ, se ridica şi se 
întorcea clătinându-se la încăierare. Erau aproape sinistru 
de tăcuţi, cu excepţia gemetelor involuntare şi a sunetelor 
produse de pumnii tari lovind carnea. 

Mary îi văzuse stând lângă gard şi venise să vadă ce se 
întâmpla. Se oprise lângă Wolf şi îşi strecurase mâna mică 
într-a lui. Wolf o simţise tresărind de fiecare dată când o 
lovitură îşi atingea ţinta, dar, când o privise, îi văzuse pe 
chip expresia de profesoară exemplară şi ştiuse că Mary 
Elizabeth Mackenzie avea să facă linişte în clasă. 

Ea îi lăsase cinci minute. Hotărând, evident, că 
încăierarea se putea întinde pe câteva ore şi că ambii 
băieţi erau prea încăpăţânaţi pentru a se da bătuţi, 


17 


rezolvase personal situaţia. Folosind tonul clar şi vioi la 
care apela la şcoală, le strigase: 

— În regulă, băieţi, hai să-i punem punct. Cina va fi pe 
masă în zece minute. 

Apoi se întorsese calmă în casă, pe deplin încrezătoare 
că restabilise liniştea în ţarc. 

Şi chiar aşa fusese. Redusese bătaia la nivelul unei 
sarcini sau a unui proiect, le dăduse o limită de timp şi un 
motiv pentru a-i pune punct. 

Privirile ambilor băieţi alunecaseră pentru o clipă spre 
silueta măruntă ce se îndepărta ţinându-şi spatele drept. 
Apoi Zane se întorsese spre Haimana, cu răceala ochilor 
lui albaştri ştirbită oarecum de vânătăile din jur. 

— Încă una, spusese el necruţător, şi îşi izbise pumnul 
de faţa lui Haimana. 

Haimana se adunase de pe jos, îşi îndreptase umerii şi îi 
plătise cu aceeaşi monedă. 

Zane se ridicase, îşi scuturase praful de pe haine şi îi 
întinsese mâna. Haimana i-o prinsese, deşi se crispaseră 
amândoi de la durerea resimţită în încheieturile degetelor. 
işi dăduseră mâna, se priviseră ca egali, apoi se 
întorseseră în casă pentru a se spăla. În fond, nu mai era 
mult până să se aşeze la cină. 

La cină, Mary îi spusese lui Haimana că adopţia fusese 
aprobată. Ochii lui căprui scânteiaseră pe faţa învineţită, 
dar nu spusese nimic. 

— Eşti un Mackenzie acum, declarase Maris satisfăcută. 
Vei avea nevoie de un nume adevărat, aşa că alege-ţi unul. 

Nu se gândise că alegerea unui nume avea să presupună 
o oarecare perioadă de reflecţie, dar, întâmplător, 
Haimana nu făcuse decât să arunce o privire în jurul 
mesei, studiind familia în care ajunsese doar printr-un 
noroc chior, şi un zâmbet mărunt şi amar îi înflorise în 
colţul gurii învineţite şi umflate. 

— Chance, spusese el, iar băiatul necunoscut şi fără 
nume deveni Chance Mackenzie. 

Zane şi Chance nu se împrieteniseră la cataramă imediat 
după bătaie. Descoperiseră însă între ei un respect 


18 


reciproc, din care se născuse ulterior şi prietenia. De-a 
lungul anilor, deveniseră atât de apropiaţi, încât păreau să 
se fi născut gemeni. Se mai bătuseră şi altă dată, dar se 
ştia peste tot în Ruth, Wyoming, că, dacă cineva se lega de 
vreunul dintre băieţi, era nevoit să-i înfrunte pe amândoi. 
Erau în stare să se snopească reciproc în bătaie, dar, pe 
Dumnezeu, nimeni altcineva nu avea să o facă. 

Intraseră în marină împreună, Zane devenind ofiţer 
SEAL, în vreme ce Chance se încadrase în serviciile de 
informaţii ale marinei. Între timp Chance se retrăsese şi se 
lansase pe cont propriu, în vreme ce Zane era liderul unei 
echipe SEAL. 

Ceea ce îl aduse pe Wolf la motivul pentru care era 
neliniştit. Zane. 

Se întâmplase de multe ori în cursul carierei lui Zane să 
piardă legătura cu el, să nu ştie unde se afla sau ce făcea. 
Wolf nu dormise bine nici atunci. Ştia prea multe despre 
trupele SEAL, căci le văzuse în acţiune când luptase în 
Vietnam. Dintre toate forţele speciale, trupele SEAL aveau 
cea mai bună pregătire, bucurându-se de un nivel de 
energie şi spirit de echipă demonstrate în urma unor teste 
chinuitoare care frânseseră bărbaţi mai puţin pregătiţi. 
Zane era remarcabil de potrivit pentru această carieră, 
dar, în fond şi la urma urmei, trupele SEAL erau totuşi 
formate din oameni. Oameni care puteau fi ucişi. Şi, dată 
fiind natura muncii lor, se aflau adesea în situaţii 
periculoase. 

Pregătirea din cadrul trupelor SEAL nu făcuse decât să 
accentueze aspecte deja existente în firea lui Zane. Fusese 
şlefuit până devenise o maşină de luptă perfectă, un 
războinic care, pe lângă faptul că avea o condiţie fizică 
excelentă, îşi folosea creierul mai mult decât muşchii. Era 
cu adevărat letal acum, dar învățase să-şi tempereze 
caracterul fatal cu o atitudine mai relaxată, astfel încât 
majoritatea oamenilor nu conştientizau că aveau de-a face 
cu un bărbat care ar fi putut să-i ucidă în zeci de feluri 
diferite, doar cu mâinile goale. Având la dispoziţie 
asemenea cunoştinţe şi abilităţi, Zane învățase să adopte 


19 


un calm imperturbabil care îi permitea să se stăpânească. 
Dintre toţi copiii lui Wolf, Zane era cel mai capabil să aibă 
grijă de el însuşi, dar tot el era şi cel mai expus pericolului. 

Unde naiba era? 

Se auzi zgomot de mişcare dinspre pat, şi, când Wolf îşi 
întoarse privirea spre el, Mary se strecură din aşternuturi 
şi i se alătură la fereastră, încolăcindu-şi braţele în jurul 
taliei lui puternice şi zvelte şi cuibărindu-şi capul pe 
pieptul lui gol. 

— Zane? întrebă ea încet în întuneric. 

— Da. 

Nu erau necesare alte explicaţii. 

— E bine, spuse ea, cu încredere de mamă. Mi-aş da 
seama dacă nu ar fi. 

Wolf îşi plecă uşor capul şi o sărută, blând la început, 
apoi cu o intensitate crescândă. li răsuci corpul firav astfel 
încât s-o poată cuprinde mai bine în braţe şi o simţi 
înfiorându-se când se lipi de el, apăsându-şi şoldurile peste 
ale lui, cuibărind umflătura sexului lui în moliciunea dintre 
picioarele ei. Existase pasiune între ei încă de la prima 
întâlnire, cu atâţia ani în urmă, iar trecerea timpului nu le- 
o răpise. 

O ridică în braţe şi o duse la pat, abandonându-se în 
moliciunea primitoare şi caldă a corpului ei. După aceea 
însă, zăcând somnoros lângă ea, îşi întoarse faţa spre 
fereastră. Inainte de a se cufunda în somn, gândul îl 
cuprinse din nou. Unde era Zane? 


20 


capitolul 1 


Zane Mackenzie nu era fericit. 

Nimeni dintre cei aflaţi la bordul portavionului american 
Montgomery nu era fericit; ei bine, poate că bucătarii 
erau, dar chiar şi acest lucru era îndoielnic, căci bărbaţii 
pe care îi serveau erau posaci şi agresivi. Nici marinarii nu 
erau fericiţi, nici tehnicienii radar nu erau fericiţi, nici 
artileriştii nu erau fericiţi, nici infanteriştii marini nu erau 
fericiţi, nici comandantul de escadrilă nu era fericit, nici 
piloţii nu erau fericiţi, nici comandorul nu era fericit, nici 
căpitanul-comandor nu era fericit, iar căpitanul Udaka nu 
era nici el câtuşi de puţin fericit. 

Nefericirea însumată a celor cinci mii de marinari aflaţi 
la bordul portavionului părea însă un mărunţiş în 
comparaţie cu gradul de nefericire al locotenent- 
comandantului Mackenzie. 

Căpitanul îl depăşea în rang. Căpitanul comandor îl 
depăşea în rang. Locotenent-comandantul Mackenzie li se 
adresa cu tot respectul datorat gradului lor, dar ambii 
bărbaţi erau deranjant de conştienţi de faptul că o 
făcuseră lată şi în joc erau chiar carierele lor. De fapt, 
carierele lor se duseseră deja de râpă, probabil. Nu avea 
să se ajungă la curtea marţială, dar nici nu aveau să se mai 
bucure de vreo avansare în grad, iar pe viitor nu aveau să 
mai primească decât misiunile cele mai neplăcute, până 
când fie se retrăgeau, fie îşi dădeau demisia, alegerea 
depinzând de cât de clar reuşeau să priceapă aluziile 
superiorilor. 

Chipul lat şi agreabil al căpitanului Udaka era genul pe 
care responsabilitatea se putea întipări uşor, dar acum 
expresia lui era încremenită într-una de acceptare 
mohorâtă când întâlni privirea îngheţată a locotenent- 
comandantului. In general, ofiţerii SEAL îi stârneau 


21 


neliniştea căpitanului, căci nu avea încredere deplină în ei 
şi în felul în care operau în afara reglementărilor normale. 
Acest ofiţer, în special, îl făcea să-şi dorească din tot 
sufletul să se afle altundeva - oriunde altundeva. 

Făcuse cunoştinţă cu Mackenzie anterior, când atât el, 
cât şi Boyd, căpitanul-comandor, fuseseră informaţi în 
legătură cu exerciţiul de securitate. Echipa SEAL aflată 
sub comanda lui Mackenzie avea să încerce să străpungă 
securitatea portavionului, testând slăbiciunile ce ar fi putut 
fi exploatate de către oricare dintre sutele de grupări 
teroriste atât de comune în prezent. Era o versiune a 
exerciţiilor efectuate cândva de SEAL Team Six Red Cell, o 
echipă atât de faimoasă şi atât de rebelă, încât fusese 
desfiinţată după şapte ani de operare. Conceptul însă se 
păstrase, într-o manieră mai controlată. SEAL Team Six 
era o unitate antitero secretă, şi una dintre cele mai bune 
căi de a combate terorismul era de a împiedica de la bun 
început producerea de acte teroriste, în loc de a reacţiona 
la ele după ce oamenii îşi pierdeau viaţa. Intotdeauna 
existau slăbiciuni, puncte vulnerabile - trupele SEAL nu 
fuseseră încă niciodată respinse complet, deşi atât 
comandanții de la bază, cât şi căpitanii vaselor fuseseră 
întotdeauna anunţaţi dinainte. 

La şedinţa de informare, Mackenzie păstrase un ton 
detaşat, dar agreabil. Controlat. Majoritatea ofiţerilor 
SEAL aveau o notă de sălbăticie şi duritate în 
personalitatea lor, dar Mackenzie păruse mai mult un 
infanterist marin obişnuit, de o perfecţiune demnă de 
posterele de recrutare, în costumul de un alb proaspăt şi 
cu atitudinea lui de o politeţe rece. Căpitanul Udaka se 
simţise confortabil în preajma lui, crezând cu tărie că 
locotenent-comandantul Mackenzie era genul de ofiţer 
administrativ, mai degrabă decât un membru adevărat al 
sălbaticelor trupe SEAL. 

Se înşelase. 

Işi păstrase atitudinea politicoasă şi controlul. Uniforma 
albă arăta la fel de impecabil ca înainte. Dar nu era nimic 
agreabil în vocea lui profundă, nici în furia rece care îi 


22 


lumina ochii de un albastru-cenuşiu, făcându-i să 
sclipească precum lumina lunii pe lama unui cuţit. Aerul 
ameninţător din jurul lui era atât de intens, încât ajunsese 
aproape palpabil, iar căpitanul Udaka îşi dădu seama că se 
înşelase amarnic în privinţa felului în care îl judecase pe 
Mackenzie. Nu era nicidecum genul care să piloteze un 
birou; era un bărbat care trebuia tratat, într-adevăr, cu 
foarte multă delicateţe. Căpitanul simţi că pielea îi era 
jupuită de pe corp, fâşie cu fâşie, de privirea lui de gheaţă. 
Totodată, nu se simţise niciodată mai aproape de moarte 
decât în clipa în care Mackenzie intrase în locuinţa lui 
după ce aflase ce se întâmplase. 

— Căpitane, ai fost informat în privinţa exerciţiului, 
spuse Zane rece. Toţi cei aflaţi la bord au fost anunţaţi şi 
notificaţi că oamenii mei nu vor avea niciun fel de arme 
asupra lor. Explică-mi, atunci, cum naiba se face că doi 
dintre oamenii mei au fost împuşcaţi! 

Căpitanul-comandor, domnul Boyd, îşi privi mâinile. 
Căpitanul Udaka îşi simţi dintr-odată gulerul prea strâmt, 
deşi era deja descheiat, şi singurul lucru care îl sufoca era 
expresia din ochii lui Mackenzie. 

— Nu există nicio scuză, spuse el răguşit. Poate că 
gărzile s-au speriat şi au deschis focul fără să se 
gândească. Poate a fost o reacţie stupidă, de apărare a 
teritoriului, o tentativă de a le arăta băieţilor celor răi din 
trupele SEAL că nu pot, până la urmă, să le străpungă 
securitatea. Nu contează. Nu există nicio scuză. 

Tot ceea se întâmpla la bordul navei lui era, în ultimă 
instanţă, responsabilitatea lui. Gărzile care se grăbiseră să 
deschidă focul aveau să plătească pentru greşeala lor - şi 
la fel şi el. 

— Oamenii mei străpunseseră deja securitatea vasului, 
spuse Zane încet, tonul lui făcând să i se ridice căpitanului 
părul de pe ceafă. 

— Sunt conştient de acest lucru. 

Faptul că securitatea vasului fusese penetrată era sare 
pe rănile căpitanului, dar nu conta absolut deloc în 
comparaţie cu greşeala enormă ce fusese făcută atunci 


23 


când oamenii aflaţi sub comanda lui deschiseseră focul 
asupra ofițerilor SEAL  neînarmaţi. Oamenii lui, 
responsabilitatea lui. Nu îl consola cu nimic nici faptul că, 
după neutralizarea a doi dintre membrii echipei SEAL, 
restul ofițerilor, nefnarmațti, reuşiseră rapid să preia 
controlul şi să securizeze perimetrul. Ceea ce însemna că 
gărzile care deschiseseră focul avuseseră parte de un 
tratament brutal şi se aflau acum în infirmeria navei, 
alături de cei doi bărbaţi pe care îi împuşcaseră. În 
realitate, expresia „tratament brutal” era un eufemism 
pentru faptul că ofiţerii SEAL îi snopiseră în bătaie pe 
oamenii lui. 

Dintre cei doi membri ai echipei SEAL, cel mai grav 
rănit era locotenentul Higgins, care încasase un glonţ în 
piept şi avea să fi evacuat pe calea aerului spre Germania 
imediat ce era stabilizat. Celălalt luptător SEAL, subofițer 
Odessa, fusese împuşcat în coapsă; glonţul îi rupsese 
femurul. Şi el avea să fie dus în Germania, dar starea lui 
era stabilă, chiar dacă temperamentul nu. Doctorul vasului 
fusese nevoit să îi administreze sedative pentru a-l 
împiedica să se răzbune pe gărzile bătute, dintre care două 
erau încă inconştiente. 

Cei cinci membri rămaşi ai echipei SEAL se aflau în 
compartimentul de Planificare Misiuni, rătăcind agitaţi ca 
nişte tigri furioşi şi căutând pe cineva pe care să-l 
chinuiască doar ca să se simtă mai bine. Nu le era permis 
să părăsească perimetrul, conform ordinului lui 
Mackenzie, iar echipajul vasului se ţinea foarte departe de 
ei. Căpitanul Udaka şi-ar fi dorit să poată face şi el acelaşi 
lucru cu Mackenzie. Detecta în el o sălbăticie rece, ce se 
ascundea foarte aproape de suprafaţă, sub aparentul lui 
control. Avea să plătească amarnic pentru eşecul din 
noaptea aceea. 

Telefonul de pe biroul lui scoase un ţârâit aspru. Deşi se 
simţi uşurat de întrerupere, căpitanul Udaka smulse 
receptorul şi latră: 

— Am dat ordine clare să nu fiu... Se opri, ascultând, şi 
expresia de pe faţa lui se schimbă. Privirea i se mută 


24 


asupra lui Mackenzie. Venim acum, spuse el şi închise. 

— Primim o transmisiune codată pentru dumneavoastră, 
îi spuse lui Mackenzie, ridicându-se. Urgentă. 

Oricare ar fi fost mesajul conţinut de transmisiune, 
căpitanul Udaka îl considera o amânare bine-venită. 


Zane ascultă concentrat transmisiunea securizată prin 
satelit, şi mintea i se puse imediat în mişcare cu viteză 
maximă, începând să plănuiască detaliile logistice ale 
misiunii. 

— Echipa mea are doi oameni în minus, domnule, spuse 
el. Higgins şi Odessa au fost răniţi în cursul exerciţiului de 
securitate. 

Nu menţionă cum anume fuseseră răniţi. Era un aspect 
ce avea să fie discutat pe alte canale. 

— La naiba, murmură amiralul Lindley. 

Se afla într-un birou al Ambasadei Statelor Unite din 
Atena. Ridică privirea spre celelalte persoane din birou: 
ambasadorul Lovejoy, înalt şi slab, cu un aer elegant 
dobândit în cursul unei vieţi petrecute în privilegii şi 
bunăstare, deşi acum avea o expresie fixă şi panicată în 
ochii căprui-deschis; şeful biroului CIA local, Art Sandefer, 
un bărbat cu aspect comun, cu păr cenuşiu scurt şi ochi 
obosiţi şi inteligenţi; şi, în sfârşit, Mack Prewett, aflat 
imediat pe locul doi după Sandefer în ierarhia locală a CIA. 
Mack era cunoscut în unele cercuri drept Mack Tăiosul; 
amiralul Lindley ştia că Mack era în general considerat 
genul de persoană care rezolva ceea ce era de rezolvat, un 
bărbat pe care era periculos să-l calci pe bătături. În 
pofida caracterului lui hotărât însă, nu era ca un cowboy 
care ar fi pus oamenii în pericol reacţionând pripit. Era pe 
cât de hotărât, pe atât de meticulos, şi doar graţie 
contactelor lui reuşiseră să obţină informaţii atât de bune 
şi de prompte în acest caz. 

Amiralul îl trecuse pe Zane pe difuzor, astfel încât 
celelalte trei persoane din încăpere auziseră vestea 
proastă despre echipa SEAL, de care îşi legaseră toate 
speranţele. Ambasadorul Lovejoy păru şi mai înnebunit. 


25 


— Va trebui să folosim o altă echipă, spuse Art Sandefer. 

— Va lua prea mult timp! replică ambasadorul, cu o 
violenţă înăbuşită. Dumnezeule, ar putea fi deja... 

Se opri, cu chipul schimonosit de nelinişte. Nu reuşi să 
termine propoziţia. 

— Intru cu echipa mea, spuse Zane. Vocea lui 
amplificată răsună clar în camera izolată fonic. Noi suntem 
cel mai aproape şi putem fi gata de plecare într-o oră. 

— Tu? întrebă amiralul, surprins. Zane, tu n-ai mai fost 
implicat în acţiuni pe viu de... 

— De la ultima avansare în grad, încheie Zane sec. Nu îi 
făcuse plăcere să renunţe la acţiune în schimbul sarcinilor 
administrative, şi se gândea serios să lase baltă munca pe 
care o făcea. Avea treizeci şi unu de ani şi începea să aibă 
impresia că succesul înregistrat în domeniul pe care şi-l 
alesese avea să-l împiedice să-şi facă meseria; cu cât un 
ofiţer avansa mai mult în grad, cu atât era mai puţin 
probabil să ajungă în mijlocul acţiunii. Se gândise să 
încerce ceva în domeniul forţelor poliţieneşti sau poate 
chiar să i se alăture lui Chance. Cu el ar fi avut parte de 
acţiune nonstop, cu siguranţă. 

Deocamdată însă, se trezise cu o misiune în braţe şi 
avea de gând să o îndeplinească. 

— Mă antrenez cu oamenii mei, amirale, spuse el. Nu m- 
am ramolit şi nu mi-am ieşit din formă. 

— Nici nu credeam asta, răspunse amiralul Lindley şi 
oftă. Întâlni privirea neliniştită a ambasadorului şi citi în 
ea o rugăminte mută de ajutor. Consideri că şase oameni 
pot îndeplini misiunea? îl întrebă pe Zane. 

— Domnule, nu aş risca viaţa oamenilor mei dacă nu aş 
considera că putem face treaba. 

De data aceasta amiralul îi privi atât pe Art Sandefer, 
cât şi pe Mack Prewett. Expresia de pe chipul lui Art 
rămase neutră, bărbatul loial doar agenţiei refuzând să-şi 
bage gâtul în laţ, dar Mack îi oferi amiralului o aprobare 
discretă din cap. Amiralul Lindley cântări rapid toţi 
factorii. Era adevărat că echipa SEAL avea doi oameni în 
minus, iar liderul ei era un ofiţer care nu mai participase la 


26 


nicio misiune activă de mai bine de un an, însă întâmplarea 
făcea ca acel ofiţer să fie Zane Mackenzie. Ţinând cont de 
toate acestea, amiralul nu ar fi putut indica niciun alt 
bărbat pe care ar fi preferat să-l ştie implicat în această 
misiune. Îl cunoştea pe Zane de câţiva ani, şi nu exista 
războinic mai bun, nimeni în care să aibă mai multă 
încredere. Dacă Zane spunea că era pregătit, atunci chiar 
era pregătit. 

— In regulă. Mergeţi şi scoateţi-o de acolo. 

Când amiralul închise, ambasadorul Lovejoy i-o trânti 
sec: 

— N-ar trebui să trimiţi pe altcineva? E în joc viaţa fiicei 
mele! Omul ăsta n-a mai fost pe teren, şi-a ieşit din formă, 
şi-a pierdut exerciţiul... 

— Dacă am aştepta până am putea aduce o altă echipă 
pe poziţie, ne-am reduce drastic şansele de a o găsi, 
sublinie amiralul, cât mai blând posibil. Ambasadorul 
Lovejoy nu se număra printre favoriţii lui. În linii mari, era 
un nemernic şi un snob, dar nu încăpea îndoială că îşi 
adora fiica. Iar în ceea ce-l priveşte pe Zane Mackenzie, nu 
există persoană mai potrivită pentru această misiune. 

— Amiralul are dreptate, spuse Mack Prewett calm, pe 
tonul de autoritate ce părea atât de firesc la el. Mackenzie 
e atât de bun la ceea ce face, încât aproape că îţi dă fiori. 
Aş sta liniştit şi dacă l-aş trimite singur. Dacă vrei să-ţi 
revezi fiica, nu încerca să-i pui bețe în roate. 

Ambasadorul Lovejoy îşi trecu mâinile prin păr, un gest 
nespecific pentru un bărbat atât de pedant; era un semn al 
neliniştii lui. 

— Dacă se întâmplă ceva rău... 

Nu era clar dacă intenţiona să exprime o ameninţare sau 
pur şi simplu îşi rostise cu voce tare îngrijorarea, dar nu 
reuşi să încheie fraza. Mack Prewett schiţă un zâmbet. 

— Intotdeauna se întâmplă ceva rău. Dacă există cineva 
care să găsească o rezolvare, acela e Mackenzie. 


După ce încheie convorbirea securizată, Zane străbătu 
reţeaua de coridoare pentru a ajunge la compartimentul de 


27 


Planificare Misiuni. Simţea deja adrenalina pompându-i 
prin muşchi când începu să se pregătească, mental şi fizic, 
pentru misiunea pe care o avea de îndeplinit. Când intră în 
încăperea ce conţinea hărţi, diagrame şi sisteme de 
comunicare, precum şi scaune confortabile grupate în jurul 
unei mese mari, cinci chipuri ostile se întoarseră imediat 
spre el, iar el simţi dinspre oamenii lui un val de energie 
proaspătă amestecat cu furie. 

Doar unul dintre ei, Santos, era aşezat la masă, însă 
acesta era medicul echipei - de regulă, cel mai calm dintre 
toţi. Sublocotenentul Peter „Rocky” Greenberg, adjunctul 
lui în echipă, un tip cu un bun autocontrol, atent la detalii, 
stătea sprijinit de peretele de compartimentare, cu braţele 
încrucişate şi cu dorinţa de-a ucide în ochii lui căprui 
mijiţi. Antonio Withrock, poreclit lepuraşul fiindcă nu i se 
termina niciodată energia, se învârtea între cei patru 
pereţi ai camerei ca o felină agresivă şi flămândă, cu pielea 
lui întunecată întinsă într-o expresie tensionată peste 
pomeţii înalţi. Paul Drexler, lunetistul echipei, era aşezat 
turceşte pe masă, trecând drăgăstos o cârpă cu ulei peste 
părţile  dezasamblate ale  îndrăgitei lui carabine cu 
închizător cilindric rotativ, o Remington de calibrul 7.62. 
Zane nici măcar nu ridică din sprâncene când îl văzu. 
Oamenii lui ar fi trebuit să fie neînarmaţi, şi chiar aşa şi 
fuseseră în cursul exerciţiului de securitate care luase o 
întorsătură atât de al naibii de proastă, dar a-l ţine pe 
Drexler neînarmat era o cu totul altă poveste. 

— Intenţionezi să preiei controlul asupra navei? îl 
întrebă Zane blând pe lunetist. 

Cu ochii lui albaştri ca de gheaţă, Drexler îşi plecă într-o 
parte capul, ca şi cum ar fi analizat opţiunea. 

— S-ar putea. 

Winstead „Fantomaticul” Jones stătuse aşezat pe jos, cu 
spatele sprijinit de peretele de compartimentare, dar, când 
intrase Zane, se ridicase fără pic de efort. Nu spuse nimic, 
dar privirea lui se fixă asupra feţei lui Zane şi o scânteie de 
interes înlocui o parte din furia din ochii lui. 

Fantomaticului nu prea îi scăpau multe, iar ceilalţi 


28 


membri ai echipei se obişnuiseră să-l urmărească, 
culegând indicii din limbajul lui corporal. Nu se scurseră 
nici trei secunde, şi deja toţi oamenii îl priveau pe Zane cu 
o concentrare deplină. 

Greenberg fu cel care rupse în cele din urmă tăcerea: 

— Cum se simte Bobcat, şefule? 

Observaseră tensiunea Fantomaticului, dar 
interpretaseră greşit cauza, îşi dădu seama Zane. Credeau 
că Higgins murise în urma rănilor. Drexler începu să-şi 
reasambleze carabina cu mişcări tăioase, chibzuite. 

— E stabilizat, îi linişti Zane. Îşi cunoştea oamenii, ştia 
cât erau de apropiaţi. O echipă SEAL trebuia să fie 
apropiată. Increderea lor unul în celălalt trebuia să fie 
absolută, iar dacă vreunul dintre ei păţea ceva, toţi ceilalţi 
erau direct afectaţi. Il transferă acum. Situaţia este 
delicată, dar sunt gata să pariez pe Bobcat. Odie va fi bine 
şi el. Se căţără într-o rână pe marginea mesei, în ochii lui 
deschişi la culoare lucind intensitatea ce îi atrăsese atenţia 
Fantomaticului. Ascultaţi, copii. Fiica unui ambasador a 
fost răpită acum câteva ore, iar noi vom merge în Libia 
după ea. 


Şase siluete îmbrăcate în negru se strecurară în tăcere 
pe străzile înguste şi pustii din Benghazi, Libia. Comunicau 
prin semne sau prin şoapte în căştile Motorola pe care le 
purtau toţi pe sub cagulele negre din tricot. Zane era în 
starea de spirit specifică luptei; rămase complet calm cât 
timp îşi croiră drum spre clădirea de patru etaje în care 
Barrie Lovejoy era ţinută prizonieră la etajul superior, 
dacă informaţiile pe care le aveau erau corecte şi dacă nu 
fusese mutată în ultimele câteva ore. 

Acţiunea avea întotdeauna acest efect asupra lui, ca şi 
cum fiecare fibră din fiinţa lui şi-ar fi descoperit adevărata 
rațiune de a exista. li lipsise această stare atât de mult, 
încât îşi dădea seama că nu ar fi putut să rămână în marină 
fără ea. Când era în misiune, toate simţurile i se ascuţeau, 
chiar dacă spre exterior radia un miez profund de calm. Cu 
cât era mai intensă acţiunea, cu atât devenea mai calm, iar 


29 


timpul părea să se prelingă cu încetinitorul. În acele 
momente, putea să vadă şi să audă fiecare detaliu, să 
analizeze şi să prezică deznodământul, să ia decizia şi să 
acţioneze - toate într-o fracțiune de secundă ce părea să se 
întindă pe durata a câteva minute. Adrenalina îi inunda 
corpul - îşi simţea sângele gonindu-i prin vene -, dar 
mintea îi rămânea detaşată şi calmă. I se spusese că 
aspectul lui în astfel de momente era înspăimântător de 
distant, zguduitor prin lipsa totală de expresie. 

Echipa înaintă într-o tăcere bine orchestrată. Fiecare 
ştia ce avea de făcut şi ce urmau să facă ceilalţi. Acesta 
era rolul încrederii şi al spiritului de echipă care le 
fuseseră inoculate în cursul celor douăzeci şi şase de 
săptămâni de iad cunoscute oficial sub numele de 
pregătire BUD/S. Legătura dintre ei le permitea să facă 
mai multe decât ar fi putut realiza dacă ar fi acţionat 
fiecare individual. Munca în echipă nu era doar un concept 
teoretic pentru trupele SEAL, era esenţa lor. 

Fantomaticul Jones era vârful de atac. Zane prefera să-l 
folosească pe sudistul cel slăbănog în acest scop fiindcă 
avea nervi indestructibili şi se putea strecura nevăzut 
oriunde, ca un linx. lepuraşul Withrock, care aproape vibra 
de energie nervoasă, încheia formaţia. Nimeni nu se putea 
furişa neobservat pe lângă lepuraş - poate cu excepţia 
Fantomaticului. Zane venea imediat după Jones, cu 
Drexler, Greenberg şi Santos mergând între el şi lepuraş. 
Greenberg era silențios, constant, de mare încredere. 
Drexler avea un talent supranatural în mânuirea carabinei, 
iar Santos, pe lângă faptul că era un membru SEAL al 
naibii de bun, avea totodată abilitatea de a-i petici şi de a-i 
pune pe picioare, dacă mai avea ce să peticească la ei. Per 
total, Zane nu lucrase niciodată cu un grup mai bun. 

Prezenţa lor în Benghazi se datora în întregime 
norocului, iar Zane ştia acest lucru. Noroc pentru ei şi, 
spera el, noroc pentru domnişoara Lovejoy, dar ghinion 
pentru teroriştii care o răpiseră de pe stradă din Atena cu 
cincisprezece ore în urmă. Dacă vasul Montgomery nu s-ar 
fi aflat în largul coastei sudice a Cretei, într-o poziţie 


30 


perfectă pentru a lansa o misiune de salvare, dacă trupele 
SEAL nu s-ar fi aflat la bordul portavionului pentru a 
exersa infiltrări speciale, precum şi pentru a realiza 
exerciţiul de securitate, atunci s-ar fi pierdut câteva ore 
preţioase, poate chiar o zi întreagă, până când o altă 
echipă ar fi apucat să se echipeze şi să ajungă pe poziţii. In 
situaţia de faţă, infiltrarea specială pe teritoriu străin pe 
care tocmai o realizaseră fusese o misiune adevărată, nu 
doar un exerciţiu. 

Domnişoara Lovejoy nu era doar fiica ambasadorului, ci 
şi o angajată a ambasadei. Aparent, ambasadorul era 
foarte strict şi obsedat când venea vorba despre fiica lui, 
căci îşi pierduse soţia şi fiul într-un atentat terorist în 
Roma cu cincisprezece ani în urmă, când domnişoara 
Lovejoy era doar o copilă de zece ani. După acel 
eveniment, el o ţinuse izolată în şcoli particulare, iar după 
ce terminase facultatea, îndeplinise pentru el rolul de 
stăpână a casei, pe lângă „munca” pe care o făcea în 
cadrul ambasadei. Zane suspecta că munca ei era mai mult 
de faţadă, ceva menit să o ţină ocupată. Nu muncise 
niciodată cu adevărat, nicio zi din viaţa ei, nici nu ieşise de 
sub protecţia tatălui ei vreodată - până în ziua respectivă. 

Insoţită de o prietenă, plecase de la ambasadă pentru a 
face cumpărături. Trei bărbaţi o înhăţaseră, o băgaseră cu 
forţa într-o maşină şi plecaseră cu ea. Prietena ei 
raportase imediat răpirea. În pofida eforturilor de a 
securiza aeroporturile şi porturile - Zane suspecta, cinic, 
că autorităţile greceşti trăseseră intenţionat de timp -, un 
avion privat decolase din Atena şi zburase direct în 
Benghazi. 

Graţie reacției prompte a prietenei domnişoarei Lovejoy, 
sursele aflate la faţa locului în Benghazi fuseseră imediat 
alertate. Li se confirmase că o tânără cu semnalmentele 
domnişoarei Lovejoy fusese coborâtă din avion şi furişată 
în oraş, exact în clădirea în care se pregăteau să intre 
Zane şi echipa lui. 

Numai ea putea fi; nu existau prea multe femei 
occidentale cu părul roşcat în Benghazi. De fapt, ar fi putut 


31 


să pună pariu că nu exista decât una singură - Barrie 
Lovejoy. 
Miza pariului era chiar viaţa ei. 


32 


capitolul 2 


Barrie zăcea într-un întuneric aproape deplin, draperiile 
grele ce acopereau unica fereastră blocând cea mai mare 
parte din lumina care ar fi putut intra, oricât de puţină ar fi 
fost aceasta. Îşi dădea seama că era noapte; nivelul de 
zgomot de pe stradă se redusese treptat, astfel că acum 
era, în cea mai mare parte, linişte. Bărbaţii care o răpiseră 
plecaseră în sfârşit, probabil pentru a dormi. Nu îşi făceau 
griji că ar fi putut să scape; era goală puşcă şi legată 
strâns de patul de campanie pe care zăcea. Încheieturile 
mâinilor îi erau prinse laolaltă, braţele trase deasupra 
capului şi legate de rama patului. Gleznele îi erau şi ele 
legate laolaltă şi prinse de cadru. Nu putea să se mişte 
aproape deloc; toţi muşchii din corp o dureau, dar cei ai 
umerilor ardeau într-atât încât ajunsese la un pas de 
agonie. Ar fi tipat, ar fi implorat să vină să-i dezlege careva 
frânghiile ce-i ţineau mâinile deasupra capului, dar ştia că 
singurii oameni care ar fi putut apărea ar fi fost cei care o 
legaseră în poziţia aceea, şi ar fi făcut orice, ar fi dat orice 
ca să nu mai fie nevoită să îi vadă vreodată. 

li era frig. Răpitorii nici măcar nu se obosiseră să arunce 
o pătură peste corpul ei gol, şi era străbătută încontinuu 
de fiori prelungi, convulsivi, deşi nu-şi dădea seama dacă 
tremurul era ca urmare a răcorii nopţii sau a şocului. Îşi 
spuse că probabil nu conta. Frigul era tot frig. 

Incercă să gândească, să ignore durerea, să nu se lase 
pradă şocului şi terorii. Nu ştia unde se afla, nu ştia cum ar 
fi putut să scape, dar, dacă i se oferea chiar şi cea mai 
mică oportunitate, avea să fie pregătită să profite de ea. 
Nu avea cum să evadeze în noaptea aceea; era legată mult 
prea strâns, mişcările îi erau prea limitate. Dar a doua zi - 
o, Doamne, a doua zi... 

Teroarea îi contractă gâtul, aproape lăsând-o fără aer. A 


33 


doua zi aveau să se întoarcă fiind însoţiţi de încă cineva, 
persoana pe care o aşteptau. Un fior violent o zgudui din 
cap până în picioare când se gândi la mâinile lor aspre pe 
corpul ei gol, la ciupiturile, plesniturile şi pipăitul 
grosolan, şi stomacul i se întoarse pe dos. Ar fi vomitat 
dacă ar fi avut ce să dea afară, dar nu se obosiseră să o 
hrănească. 

Nu putea să mai treacă prin aşa ceva din nou. 

Cumva, trebuia să scape de acolo. 

Se luptă cu disperare să-şi înăbuşească panica. 
Gândurile îi goneau nebuneşte în toate direcţiile, ca nişte 
veveriţe înnebunite, în vreme ce încerca să plănuiască, să 
se gândească la ceva, orice, ce ar fi putut face pentru a se 
apăra. Dar ce ar fi putut să facă la cum zăcea acolo ca un 
curcan cu picioarele legate, pregătit pentru cina de Ziua 
Recunoştinţei? 

Sentimentul de umilinţă îi ardea în tot corpul. Nu o 
violaseră, dar îi făcuseră alte lucruri, lucruri menite să o 
ruşineze, să o înspăimânte şi s-o secătuiască de energie. A 
doua zi, când sosea liderul lor, era sigură că 
deznodământul nu avea să se mai lase aşteptat. 
Amenințarea violului, apoi actul propriu-zis aveau s-o 
distrugă, lăsând-o maleabilă în mâinile lor, disperată să 
facă orice pentru a evita să fie violată din nou. Cel puţin 
acesta era planul lor, credea ea. Dar a naibii să fie dacă 
avea să le facă jocul. 

Fusese cufundată într-o ceaţă de teroare şi şoc încă din 
clipa când fusese înhăţată şi aruncată într-o maşină, dar, 
cum zăcea acolo în întuneric, înfrigurată, nefericită şi 
dureros de vulnerabilă în goliciunea ei, simţi acea ceaţă 
ridicându-se - sau poate că se mistuia. Nimeni dintre cei 
care o cunoşteau pe Barrie nu ar fi descris-o ca 
temperamentală, însă ceea ce simţea acumulându-se în ea 
acum nu era ceva atât de volatil şi de trecător ca o simplă 
izbucnire de mânie. Era furie, la fel de pură şi de plină de 
forţă ca un şuvoi de lavă croindu-şi drum în sus din 
măruntaiele pământului până exploda în afară şi mătura 
totul în calea ei. 


34 


Nimic din viaţa ei nu o pregătise pentru ceea ce se 
petrecuse în ultimele câteva ore. După ce mama şi fratele 
ei muriseră, se bucurase de un răsfăţ şi de o protecţie de 
care prea puţini copii avuseseră parte. Işi văzuse o parte 
dintre colegele de școală - majoritatea, de fapt - chinuite 
de nefericirea promisiunilor părinteşti încălcate, a vizitelor 
rare şi stresante, a faptului de a fi ignorate şi izolate, dar 
ea nu fusese ca ele. Tatăl ei o adora, iar ea ştia acest lucru. 
Era profund interesat de siguranţa ei, de prietenele ei, de 
ceea ce învăţa la şcoală. Dacă spunea că avea să sune, 
atunci primea întotdeauna un telefon la ora anunţată. 
Fiecare săptămână îi adusese un mic dar prin poştă, 
necostisitor, dar ales cu grijă. Înţelesese de ce îşi făcea 
atâtea griji în privinţa siguranţei ei, de ce voia să studieze 
într-o şcoală exclusivistă de fete din Elveţia, cu securitatea 
asigurată de locaţia izolată, în loc să o trimită la o şcoală 
publică, cu talmeş-balmeşul asociat. 

Ea era tot ce mai avea pe lume. _ 

Şi el era tot ce mai avea ea pe lume. În copilărie, după 
incidentul care le înjumătăţise familia, se agăţase 
temătoare de tatăl ei timp de câteva luni, urmărindu-l pas 
cu pas când putea, plângând nepotolită atunci când munca 
i-l răpea. În cele din urmă, teama că avea să dispară şi el 
din viaţa ei pălise, dar obişnuinţa de protecţie exagerată se 
înstăpânise deja. 

Avea douăzeci şi cinci de ani acum, era femeie în toată 
firea, şi, deşi în ultimii ani atitudinea lui protectoare 
începuse să o sufoce, îi plăcuse prea mult cursul lin al 
vieţii ei pentru a protesta cu adevărat. li plăcea munca pe 
care o făcea la ambasadă, atât de mult, încât se gândea să- 
şi construiască o carieră propriu-zisă în domeniul 
serviciilor externe. Îi plăcea să joace rolul de gazdă pentru 
tatăl ei. Îşi cunoştea la perfecţie îndatoririle şi protocolul, 
şi existau tot mai multe femei ambasador pe scena 
internaţională. Era o comunitate bogată şi exclusivistă, dar 
ea era potrivită pentru o astfel de carieră şi prin 
temperament, şi prin descendență. Era calmă, chiar 
senină, şi înzestrată cu o fire politicoasă şi diplomată. 


35 


Dar acum, zăcând goală şi neputincioasă pe un pat de 
campanie, cu vânătăi pătându-i pielea palidă, furia ce 
ardea în ea era atât de profundă şi de primitivă, încât 
simţea că modificase ceva esenţial în ea, o transformare 
mareică a propriei firi. Refuza să îndure ceea ce ei - acei 
necunoscuţi malefici - plănuiseră pentru ea. Dacă hotărau 
să o ucidă, aşa să fie. Era pregătită pentru moarte; 
indiferent cu ce aveau s-o amenințe, nu avea să cedeze. 

Draperiile grele fâlfâiră. 

Mişcarea îi atrase atenţia, şi aruncă o privire spre 
fereastră, dar o făcu din reflex, fără curiozitate. li era deja 
atât de frig, încât nici măcar un vânt suficient de puternic 
să mişte acele draperii grele nu ar fi putut s-o răcească şi 
mai mult. 

Vântul era negru şi avea formă. 

Respirația i se opri în piept. 

Urmări mută silueta masivă şi neagră, silenţioasă ca o 
umbră, strecurându-se prin fereastră. Nu putea fi om; 
oamenii făceau un oarecare zgomot când se mişcau. Cu 
siguranţă, în tăcerea deplină a camerei, ar fi auzit foşnetul 
uşor al draperiei când se mişcase materialul sau şuierul 
discret, ritmic, al respirației. Un pantof zgâriind podeaua, 
foşnetul hainelor, orice - dacă ar fi fost om. 

După trecerea siluetei negre printre ele, draperiile nu 
căzură la loc perfect aliniate, astfel încât să blocheze 
complet lumina; rămase o mică deschizătură între ele, o 
despicătură ce permise intrarea unei raze de lumină de la 
lună, de la stele sau de pe stradă - orice ar fi fost -, care 
mai atenua întunericul dens. Barrie se strădui să-şi 
concentreze privirea asupra siluetei întunecate, şi ochii o 
usturau în vreme ce-i urmărea înaintarea silenţioasă prin 
încăpere. Nu ţipă; oricine sau orice ar fi fost fiinţa care se 
apropia de ea, nu putea fi mai rău decât singurii bărbaţi 
care ar fi putut sări la strigătele ei. 

Poate că adormise, de fapt, şi nu făcea decât să viseze. 
Cu siguranţă nu i se părea real. Dar nimic din ceea ce se 
petrecuse în acele ore lungi, îngrozitoare, de când fusese 
răpită nu i se păruse aievea, şi îi era prea frig pentru a fi 


36 


adormit. Nu, totul era cât se poate de real. 

Fără un sunet, silueta întunecată se strecură până lângă 
patul ei şi se opri. Se înălţă uriaşă deasupra ei, înaltă şi 
puternică, şi păru să studieze priveliştea oferită de 
goliciunea ei. 

Apoi se mişcă din nou, ducându-şi mâna la cap, şi îşi 
dezveli chipul, trăgând în sus pielea neagră ca şi cum ar fi 
fost o simplă coajă de banană. 

Era o mască. Fiind atât de extenuată, Barrie avu nevoie 
de o clipă până să găsească o explicaţie logică pentru acea 
imagine de coşmar. Clipi spre el. Un bărbat cu o mască. 
Nici animal, nici fantomă, ci un bărbat în carne şi oase. Îi 
vedea licărirea ochilor, îi distingea creştetul capului şi 
paloarea feţei, deşi părea bizar de masiv, într-o manieră 
care nu afecta nicidecum fantomatica graţie silenţioasă a 
mişcărilor lui. 

Doar un alt bărbat. 

Nu intră în panică. Ajunsese dincolo de teamă, dincolo 
de orice altceva în afară de furie. Se mulţumi să aştepte - 
aştepta să se lupte, aştepta să moară. Dinţii erau singura 
armă pe care o avea, aşa că urma să se folosească de ei, 
dacă putea. Avea să sfâşie carnea atacatorului ei, să 
încerce să-i provoace răni cât mai grave înainte de a muri. 
Dacă avea noroc, poate reuşea să îl prindă de gât cu dinţii 
şi să-l ia cel puţin pe unul dintre acei ticăloşi cu ea în 
moarte. 

Bărbatul zăbovi lângă ea, studiind-o. Mâinile ei legate îşi 
strânseră pumnii. Naiba să-l ia! Naiba să-i ia pe toţi! 

Apoi bărbatul se lăsă pe vine lângă patul de campanie şi 
se aplecă în faţă, apropiindu-şi foarte mult capul de al ei. 
Surprinsă, Barrie se întrebă dacă intenţiona să o sărute - 
era ciudat că ideea i se părea atât de insuportabilă - şi se 
pregăti sufleteşte, gata să se repeadă în sus când el se 
apropia suficient încât să aibă şansa să ajungă la gâtul lui. 

— Mackenzie, Marina Statelor Unite, spuse el cu o 
şoaptă mută care de-abia îi ajunse la ureche, aflată la doar 
câţiva centimetri distanţă. 

Vorbise în engleză, cu un accent american clar. Barrie 


37 


tresări violent, atât de uluită, încât îi luă o clipă să 
înţeleagă ce îi spusese. Marină. Marina Statelor Unite. Nu 
mai scosese niciun sunet de câteva ore, refuzând să 
vorbească sau să le răspundă în orice fel răpitorilor ei, dar 
acum un sunet mărunt, neputincios, îi scăpă dintre buze. 

— Şşt, nu face zgomot, o avertiză el, cu aceeaşi şoaptă 
mută. Chiar în timp ce vorbea, întinse mâinile deasupra 
capului ei, iar tensiunea din braţele ei se relaxă brusc. 
Mica mişcare produse junghiuri de agonie în articulațiile 
umerilor ei, şi inspiră şuierător, icnind tăios. 

Înăbuşi rapid sunetul, scrâşnind din dinţi pentru a nu 
lăsa să-i scape strigătul de durere: 

— Scuze, şopti ea când îşi recăpătă glasul. 

Nu văzuse cuțitul din mâna lui, dar simţi răceala lamei 
pe pielea ei când bărbatul introduse abil lama sub legături 
şi tăie în sus, simţi smucitura uşoară care îi eliberă 
mâinile. Încercă să-şi mişte braţele şi constată că nu putea; 
rămaseră întinse deasupra capului ei, fără a-i răspunde la 
comenzi. E 

El înţelese, fără a i se spune. Îşi strecură cuțitul în teacă 
şi îşi aşeză mâinile înmănuşate pe umerii ei, frământându-i 
ferm timp de o clipă înainte de a o prinde de antebraţe 
pentru a-i cobori blând braţele. Barrie îşi simţi articulațiile 
cuprinse de flăcări; era ca şi cum braţele i-ar fi fost smulse 
din umeri, deşi el le trase atent direct în jos, menţinându-le 
aliniate cu restul corpului ei, pentru a-i atenua durerea. 
Barrie scrâşni din nou din dinţi, refuzând să mai lase să-i 
scape vreun alt sunet. Picături de transpiraţie rece îi 
înfloriră pe frunte şi senzaţia de greață îi arse gâtul din 
nou, dar îndură în tăcere valul de durere. 

El îşi înfipse degetele mari în capsula rotatorie a 
umerilor ei, masând ligamentele şi tendoanele umflate şi 
dureroase, intensificând durerea. Corpul ei gol se întinse 
într-un arc tensionat, palid, de suferinţă, ridicându-se de 
pe patul de campanie. El o ţinu jos, apăsând nemilos 
articulațiile şi muşchii traumatizaţi, forţându-i să-şi revină. 
Lui Barrie îi era atât de frig, încât căldura ce emana din 
mâinile lui, dinspre corpul lui când se aplecă peste ea era 


38 


dogoritor de fierbinte pe pielea ei goală. Durerea o 
străbătu în fiori uriaşi, înceţoşându-i vederea şi gândurile, 
şi prin această ceaţă îşi dădu seama că tocmai acum, când 
avea cea mai mare nevoie să rămână conştientă, urma să 
leşine. 

Nu putea să-şi piardă cunoştinţa. Refuza să o facă. 
Rezistă cu îndârjire, şi după doar câteva momente, care 
părură mult mai lungi, durerea începu să se retragă. El îşi 
continuă masajul intens, trecând-o prin agonie şi scoţând-o 
la liman. Corpul lui Barrie se detensionă, relaxându-se pe 
patul de campanie, şi începu să respire pe gură, inspirând 
adânc şi prelung ca un om care tocmai a terminat o cursă. 

— Bravo, şopti el, dându-i drumul. 

Lauda aceasta scurtă avu efectul unui balsam asupra 
emoţiilor ei rănite. Bărbatul se îndreptă şi scoase din nou 
cuțitul, apoi se aplecă peste piciorul patului de campanie. 
Barrie simţi din nou răceala lamei, de data aceasta lipită 
de glezne, şi o nouă smucitură uşoară, apoi se trezi cu 
picioarele eliberate şi, involuntar, se strânse într-un ghem 
protector, corpul ei reacţionând fără instrucţiuni din 
partea minţii, într-o încercare întârziată şi inutilă de a se 
feri şi de a-şi salva pudoarea. Coapsele i se strânseră cu 
forţă laolaltă, braţele i se încrucişară peste sâni, 
ascunzându-i, şi îşi îngropă faţa în materialul îmbâcsit al 
saltelei neînvelite. Nu era în stare să ridice privirea spre 
el; pur şi simplu nu putea. Lacrimile îi ardeau în ochi, îi 
blocau gâtul. 

— Ai fost rănită? întrebă el, şoapta fantomatică 
mângâind-o aspru pe piele ca o atingere adevărată. Poţi 
umbla? 

Nu era momentul potrivit să se lase pradă nervilor ei 
traumatizaţi. Încă mai trebuiau să iasă din clădire 
neobservaţi, iar o criză de isterie ar fi distrus totul. Barrie 
înghiţi în sec de două ori, luptându-se să-şi ţină sub control 
emoţiile la fel de îndârjit cum se luptase să controleze 
durerea. Lacrimile se revărsară, dar se forţă să se îndrepte 
din poziţia ghemuită de autoapărare şi să-şi coboare 
picioarele peste marginea patului de campanie. Se ridică 


39 


tremurătoare în capul oaselor şi îşi impuse să îl privească. 
Nu făcuse nimic de care să-i fie ruşine; avea să treacă şi 
peste asta. 

— Sunt bine, răspunse ea, bucuroasă că tonul şoptit 
impus de situaţie îi ascundea slăbiciunea din voce. 

El se lăsă pe vine în faţa ei şi începu să-şi dea jos în 
tăcere plasa cu care îi era acoperit echipamentul pentru a-l 
tine la loc. Încăperea era prea întunecată ca Barrie să 
poată distinge exact fiecare obiect, dar recunoscu forma 
unui pistol automat când îl puse pe podea între ei. Îl 
urmări din priviri, fără a înţelege, până când începu să se 
dezbrace de cămaşă. O teroare sălbatică o lovi în acel 
moment, izbind-o ca un ciocan în creştetul capului. 
Dumnezeule, doar nu voia şi el să... 

Cu mişcări blânde, el îşi puse cămaşa în jurul ei, 
trăgându-i braţele prin mâneci ca şi cum ar fi fost un copil, 
apoi încheind fiecare nasture, având grijă să ţină 
materialul departe de corpul ei, ca degetele lui să nu se 
atingă accidental de sânii săi. Haina încă mai păstra 
căldura corpului lui; se înfăşură în jurul ei ca o pătură, 
încălzind-o şi acoperind-o. Sentimentul brusc de siguranţă 
o înspăimântă aproape la fel de mult ca goliciunea ei de 
mai devreme. Inima îi tresări în piept şi simţi un ghem în 
stomac. Ezitând, întinse mâna într-un gest de scuză şi de 
implorare. Lacrimile i se scurgeau încet pe faţă, lăsând 
dâre sărate în urma lor. Avusese parte de atât de multă 
brutalitate masculină pe parcursul zilei ce trecuse, încât 
blândeţea lui aproape îi distrugea controlul, în condiţiile în 
care loviturile şi grosolănia lor nu făcuseră decât să-i 
întărească hotărârea de a rezista. Se aşteptase la acelaşi 
lucru şi din partea lui, şi, în schimb, se bucurase de o grijă 
tandră care o zguduia prin simplitatea ei. 

Se scurse o secundă, apoi două, pe urmă, cu multă grijă, 
el îşi închise degetele înmănuşate peste mâna ei. 

Mâna lui era mult mai mare decât a ei. Îi simţi mărimea 
şi fierbinţeala înghiţindu-i degetele reci şi ghici stăpânirea 
de sine a unui bărbat care îşi cunoştea exact propria forţă. 
O strânse uşor, apoi îi eliberă mâna. 


40 


Barrie se zgâi la el, încercând să străpungă voalul de 
întuneric şi să-i vadă trăsăturile, dar faţa i se vedea foarte 
vag, iar imaginea era şi mai înceţoşată din cauza lacrimilor 
ei. Reuşi să distingă câteva detalii însă şi să-i urmărească 
mişcările. Purta un tricou negru şi îşi puse la loc 
echipamentul, într-o tăcere la fel de deplină ca atunci când 
şi-l scosese. Desprinse o clapă neagră de pe încheietura 
mâinii, şi ea surprinse licărirea slabă a unui ceas de mână 
luminos. 

— Avem la dispoziţie exact două minute jumătate să 
ieşim de aici, murmură el. Fă ce îţi spun, când îţi spun. 

Înainte nu ar fi fost în stare să o facă, dar acel scurt 
moment de înţelegere, acea conexiune creată îi dăduseră 
aripi. Barrie încuviinţă din cap şi se ridică. Genunchii îi 
tremurau. Se forţă să-i ţină drepţi şi îşi dădu părul la o 
parte de pe faţă. 

— Sunt gata. 

Făcuse exact doi paşi, când, sub ei, o rafală de 
împuşcături sfâşie noaptea. 

Bărbatul se  răsuci instant pe călcâie, în tăcere, 
alunecând de lângă ea atât de rapid, încât Barrie clipi 
surprinsă, nereuşind să-l urmărească. În spatele ei, uşa se 
deschise. Un val aspru de lumină pătrunzătoare o orbi, şi o 
siluetă amenințătoare se profilă în pragul uşii. Paznicul - 
bineînţeles că exista un paznic. Urmară o serie de mişcări 
precipitate, un geamăt, apoi paznicul se prăbuşi pe două 
braţe pregătite să-l prindă. La fel de silențios cum părea să 
facă orice altceva, salvatorul ei târî paznicul înăuntru şi îl 
întinse pe jos. Apoi păşi peste cadavru, o prinse de 
încheietura mâinii cu o strângere ca de menghină şi o 
trase afară din cameră. 

Holul era îngust, murdar şi plin de gunoaie. Lumina care 
păruse atât de intensă provenea de la un singur bec 
neacoperit. Noi focuri de armă izbucniră sub ei şi în 
stradă. Din stânga se auzi tropăit de paşi. În dreapta se 
afla o uşă închisă, iar dincolo de ea se vedea prima treaptă 
a unei scări neiluminate. 

Bărbatul închise uşa camerei din care tocmai ieşiseră şi 


41 


o ridică pe Barrie, prinzând-o sub braţul lui stâng ca şi 
cum n-ar fi fost decât un sac de făină. Barrie se agăţă 
năucită de piciorul lui în timp ce el porni cu paşi mari şi 
rapizi spre camera următoare şi se strecură în întunericul 
ei protector. De-abia închisese uşa, când un torent de 
strigăte şi de înjurături de pe hol o făcu să-şi îngroape faţa 
în materialul negru al cracului pantalonilor lui. 

El o îndreptă şi o puse pe picioare, împingând-o în 
spatele lui şi scoţându-şi arma de pe umăr. Rămaseră 
lângă uşă, nemişcaţi, ascultând vacarmul iscat de cealaltă 
parte a panoului de lemn. Barrie identifică trei voci diferite 
şi le recunoscu pe toate. Izbucniră noi strigăte şi 
înjurături, în limba pe care o auzise, cu întreruperi, toată 
ziua, dar pe care nu o înţelegea. Injurăturile deveniră 
violente când fu descoperit cadavrul paznicului şi absenţa 
ei. O bubuitură răsună în perete când unul dintre răpitorii 
ei îşi descărcă nervii. 

— Aici Unu. Mergem pe B. 

Şoapta lui mută o făcu să tresară. Derutată, se zgâi la el, 
încercând să înţeleagă cuvintele. Era atât de obosită, încât 
îi luă o clipă până să-şi dea seama că probabil transmisese 
un mesaj codat prin staţia radio. Bineînţeles că nu era 
singur; lucra cu o întreagă echipă de salvatori. Nu aveau 
altceva de făcut decât să iasă din clădire, apoi urmau să fie 
aşteptaţi undeva de un elicopter, de o camionetă sau de un 
vas. Nu o interesa nici măcar dacă sosiseră pe biciclete; 
era dispusă chiar să umble pe jos - desculţă, dacă era 
nevoie. 

Dar mai întâi trebuiau să iasă din clădire. Evident, 
planul fusese de a o scoate pe furiş pe fereastră, fără ca 
răpitorii ei să afle nimic până dimineaţă, dar ceva 
decursese prost, iar ceilalţi fuseseră observați. Acum erau 
prinşi în această cameră, fără nicio posibilitate de a se 
întâlni cu restul echipei lui. 

Corpul ei începu să se răzvrătească împotriva stresului 
pe care îl îndurase timp de atâtea ore îndelungate, 
împotriva terorii, a foametei, a efortului. Cu un fel de 
interes distant, îşi simţi fiecare muşchi începând să 


42 


tremure slab, fiorii urcându-i dinspre picioare spre trunchi 
până fu cuprinsă de un tremur incontrolabil. 

Ar fi vrut să se sprijine de el, dar îi era teamă că avea să- 
i stânjenească mişcările. Viaţa ei - şi a lui - depindeau în 
întregime de experienţa lui. Ea nu putea să-l ajute, aşa că 
măcar trebuia să încerce să nu-l încurce. Dar avea nevoie 
disperată de sprijin şi, prin urmare, se împletici câţiva paşi 
până la perete. Se strădui să nu facă deloc zgomot, dar el o 
simţi mişcându-se şi se întoarse pe jumătate, întinzând în 
spate mâna stângă şi prinzând-o. Fără un cuvânt, o trase 
spre el, lipind-o de spatele lui, ţinând-o aproape în caz că 
erau nevoiţi să-şi schimbe locaţia în grabă. 

Apropierea lui fizică avu un efect bizar de calmare în 
profunzime. Răpitorii ei îi insuflaseră asemenea teamă şi 
dezgust, încât fiecare instinct feminin din ea se 
scandalizase, şi, după ce o lăsaseră în sfârşit singură în 
frig şi întuneric, se întrebase cu o oarecare mâhnire dacă 
avea să mai fie vreodată capabilă să aibă încredere într-un 
bărbat. Răspunsul, cel puţin în ceea ce îl privea pe acest 
bărbat, era da. 

Se sprijini recunoscătoare de spatele lui, atât de obosită 
şi de slăbită, încât, doar pentru o clipă, fu nevoită să-şi 
odihnească şi capul pe el. Căldura corpului lui trecea prin 
materialul aspru al vestei din plasă, încălzindu-i obrazul. 
Chiar şi mirosul lui era fierbinte, remarcă ea printr-un fel 
de ceaţă; parfumul lui era un amestec de transpiraţie 
proaspătă şi curată, dar şi virilitate moscată, efortul şi 
tensiunea încingându-le până ajunseră să capete o aromă 
la fel de îmbătătoare ca a celui mai fin whisky. Mackenzie. 
li spusese că numele lui era Mackenzie, i-l şoptise când se 
lăsase pe vine pentru a i se prezenta. 

O, Doamne, el era atât de cald, iar ei încă îi era atât de 
frig. Podeaua nisipoasă de piatră de sub picioarele ei goale 
părea să emită valuri de răceală spre tălpile ei. Cămaşa lui 
era atât de mare, încât o făcea să pară pitică, atârnându-i 
aproape până la genunchi, dar era totuşi goală pe sub ea. 
Tremura din tot corpul. 

Rămaseră nemişcaţi în întunericul silențios al camerei 


43 


goale timp de o eternitate, ascultând focurile de armă 
îndepărtându-se şi devenind tot mai slabe, ascultând 
strigătele şi înjurăturile care începură şi ele să pălească; 
ascultară atât de mult timp, încât Barrie alunecă într-un 
somn iepuresc, sprijinindu-se cu capul de spatele lui. El 
rămase ca o stâncă, neclintit, dovedind o răbdare mai 
presus de orice şi-ar fi imaginat ea că e posibil. Nu se foi 
agitat pentru a-şi ajusta poziţia, nu dădu niciun semn că 
muşchii lui ar fi obosit. Ritmul lent şi uniform al respirației 
lui era singura mişcare pe care o putea ea detecta, şi, aşa 
cum stătea sprijinită de el, senzaţia îi aminti de plutirea 
unei bărci pe o baltă, ridicându-se şi coborând blând... 

Se trezi când el întinse mâna în spate şi o scutură uşor. 

— Ei cred că am scăpat, şopti el. Nu te mişca şi nu 
scoate niciun sunet cât mă duc să verific. 

Ascultătoare, Barrie se desprinse de el, deşi mai că îi 
veni să plângă când pierdu căldura corpului lui. El aprinse 
o lanternă ce emitea doar un fascicul îngust de lumină, cea 
mai mare parte a lentilei fiind acoperită cu fâşii de bandă 
neagră. Plimbă lumina prin încăpere, constatând că era 
goală cu excepţia unor cutii vechi îngrămădite lângă un 
perete. Toate colţurile erau pline de pânză de păianjen, iar 
podeaua era acoperită cu un strat gros de praf. Barrie nu 
reuşi să vadă decât o singură fereastră pe peretele 
îndepărtat, dar el avu grijă să nu lase fasciculul de lumină 
prea aproape de ea, pentru a nu risca să le trădeze 
prezenţa. Camera părea să fi stat nefolosită de foarte mult 
timp. 

Se aplecă spre ea şi îşi lipi gura de urechea ei. 
Răsuflarea lui caldă i se revărsă pe piele cu fiecare cuvânt. 

— Trebuie să ieşim din clădirea asta. Oamenii mei au 
făcut să pară ca şi cum am fi evadat, dar probabil nu vom 
reuşi să ne reîntâlnim cu ei decât mâine-noapte. Avem 
nevoie de un loc în care să aşteptăm în siguranţă. Ce ştii 
despre amenajarea interioară a clădirii? 

Barrie clătină din cap şi îi urmă exemplul, ridicându-se 
pe vârfuri pentru a-şi apropia buzele de urechea lui. 

— Nimic, şopti ea. Am fost legată la ochi când m-au adus 


44 


aici. 

El aprobă scurt din cap şi se îndepărtă de ea. Barrie se 
simţi din nou pierdută, abandonată, fără apropierea lui 
fizică. Ştia că era doar o slăbiciune temporară, acest 
impuls de a se agăța de el şi de siguranţa pe care o 
reprezenta el, dar avea nevoie de el acum cu o intensitate 
aproape dureroasă. Nu-şi dorea nimic mai mult decât să se 
lipească din nou de el, să simtă acea căldură animalică ce 
îi spunea că nu era singură; voia să poată atinge acea forţă 
de oţel care stătea scut între ea şi ticăloşii care o răpiseră. 

Temporară sau nu, Barrie detesta acea slăbiciune din 
partea ei; îi amintea prea mult de felul în care se agăţase 
de tatăl ei după moartea mamei şi a fratelui ei. Ce-i drept, 
fusese doar o copilă pe atunci, iar apropierea care se 
născuse între ea și tatăl ei fusese, în cea mai mare parte, 
un lucru bun. Însă văzuse şi cât putea fi de înăbuşitoare şi, 
discret, după cum îi stătea în fire, începuse să se 
îndepărteze treptat de el. Acum apăruse acest incident, iar 
primul ei instinct era de a se agăța de altcineva. Oare avea 
să devină o povară pentru cineva de fiecare dată când 
apărea o traumă în viaţa ei? Nu voia să fie aşa, nu voia să 
fie neputincioasă. Acest coşmar îi arătase mult prea intens 
că orice securitate, oricât de solidă ar fi părut, avea 
punctele ei slabe. În loc să depindă de alţii, ar fi fost mai 
bine să-şi dezvolte propriile puncte forte, ştiind că ele 
existau, dar rămăseseră inactive cea mai mare parte a 
vieţii ei. De acum încolo însă, lucrurile aveau să se 
schimbe. 

Poate chiar se schimbaseră deja. Furia incandescentă 
care o copleşise în vreme ce zăcuse goală şi legată pe acel 
pat de campanie încă mai ardea în ea, un miez mic, încins, 
pe care nici măcar extenuarea ce îi amorţea mintea nu îl 
putea stinge. Graţie acestei furii, refuză să se abandoneze 
slăbiciunii, refuză să facă orice ar fi putut să-l încurce pe 
Mackenzie, indiferent cum. În schimb, se întări sufleteşte, 
forţându-şi genunchii să rămână rigizi şi îndreptându-şi 
umerii. 

— Ce vom face? îi şopti ea. Cu ce pot să ajut? 


45 


Fiindcă această fereastră murdară nu era acoperită de 
draperii grele, reuşi să-i vadă o parte din trăsături când se 
întoarse să o privească. Jumătate din faţă îi era în umbră, 
dar lumina sărăcăcioasă licări pe linia oblică a unui pomet 
înalt şi sculptat, dezvăluind o bărbie puternică, şi dansă pe 
o gură la fel de clar sculptată ca a unei statui greceşti din 
antichitate. 

— Va trebui să te las singură o vreme, spuse el. Vei fi în 
regulă? 

Panica explodă în stomacul şi în pieptul ei. De-abia reuşi 
să-şi înghită ţipătul de protest care i-ar fi trădat. Scrâşnind 
din dinţi şi hotărând să nu vorbească, fiindcă ţipătul i-ar fi 
zburat de pe buze dacă ar fi deschis gura, încuviinţă din 
cap. 

El ezită, iar Barrie îi simţi atenţia concentrându-se 
asupra ei când îi detectă neliniştea şi înţelese că încerca să 
decidă dacă ar fi fost sau nu sigur să o părăsească. După 
câteva clipe, dădu scurt din cap, ca pentru a-i recunoaşte 
determinarea, sau cel puţin acordându-i încredere. 

— Mă întorc într-o jumătate de oră, spuse el. Promit. 

Scoase ceva dintr-un buzunar al vestei. Desfăşură 
obiectul, dând la iveală un fel de pătură subţire. Barrie 
rămase nemişcată, în vreme ce el o înfăşură strâns în jurul 
ei. Deşi era foarte subţire, pătura începu imediat să 
reflecte puţina căldură a corpului ei. Când el îşi luă mâinile 
de pe margini, acestea se depărtară, iar Barrie se agăţă 
înnebunită de ele, în încercarea de a păstra acea căldură 
fragilă. Până să reuşească să-şi tragă pătura în jurul ei, el 
deja dispăruse, întredeschizând uşa foarte puţin şi 
strecurându-se prin ea la fel de silențios cum intrase pe 
fereastră în camera în care fusese ea ţinută. Apoi uşa se 
închise, iar ea rămase din nou singură în întuneric. 

Nervii ei ţipară în semn de protest, dar îi ignoră. În 
schimb, se concentră să rămână cât mai tăcută posibil, 
ciulind urechea la orice zgomot din clădire care ar fi putut 
să-i spună ce se petrecea. Încă se mai auzeau sunete vagi 
din stradă, rezultatul schimbului de focuri care alarmase 
locuitorii din apropiere, dar şi acestea începeau să 


46 


pălească. Zidurile groase de piatră ale clădirii atenuau 
orice sunet. Din interiorul clădirii nu detecta decât tăcere. 
Oare răpitorii ei abandonaseră locul după presupusa ei 
fugă? Porniseră în urmărirea echipei lui Mackenzie, 
crezând că era cu ei? 

Se clătină pe picioare şi de-abia atunci îşi dădu seama că 
se putea aşeza pe podea şi să-şi înfăşoare pătura în jurul 
ei, conservând astfel şi mai multă căldură. Picioarele îi 
erau aproape amorţite de frig. Atentă, se cobori la podea, 
îngrozită să nu facă vreun zgomot fără să vrea. Se aşeză pe 
pătura subţire şi o strânse în jurul ei cât de bine putea. 
Oricare ar fi fost materialul din care era confecţionată, 
pătura bloca răceala podelei de piatră. Strângându-şi 
genunchii la piept, Barrie îşi petrecu braţele în jurul lor şi 
îşi sprijini capul pe ei. Se simţea mai confortabil acum ca 
niciodată în ultimele ore prelungi de teroare, şi, inevitabil, 
pleoapele îi deveniră grele. Stând singură în camera 
întunecată, murdară şi goală, adormi. 


47 


capitolul 3 


Cu pistolul în mână, Zane se mişcă în tăcere prin 
clădirea veche şi dărăpănată, evitând grămezile de moloz 
şi piatră spartă. Se aflau deja la etajul superior, prin 
urmare, cu excepţia acoperişului, singura direcţie în care 
se putea deplasa era în jos. Ştia deja unde se aflau ieşirile, 
dar nu şi unde erau băieţii răi. Işi aleseseră acea clădire 
doar ca ascunzătoare temporară şi o abandonaseră atunci 
când crezuseră că victima lor scăpase? Sau era acesta 
locul lor de întâlnire obişnuit? Dacă da, câţi erau în total? 
Şi unde erau? Trebuia să ştie toate aceste detalii înainte de 
a risca să o mute pe domnişoara Lovejoy. Nu mai rămăsese 
decât vreun ceas până la ivirea zorilor; trebuia s-o ducă 
într-un loc sigur până atunci. 

Se opri într-un punct în care coridorul cotea, lipindu-se 
de perete şi petrecându-şi uşor capul pe după colţ, doar 
cât să poată vedea. Era gol. Fără un sunet, avansă pe hol, 
verificând la fel de atent cele câteva camere ce se 
deschideau din el. 

Îşi trăsese la loc cagula neagră şi se mânjise cu praf 
peste braţele goale pentru a-şi atenua strălucirea pielii şi a 
fi mai puţin bătător la ochi. Faptul că îi dăduse cămaşa 
domnişoarei Lovejoy, rămânând cu braţele goale, îl făcuse 
oarecum mai vizibil, dar considera că braţele lui puternic 
bronzate nu erau nicidecum la fel de probabil a fi 
observate precum corpul ei gol. Chiar şi în bezna din 
camera în care fusese ţinută, văzuse clar licărirea palidă a 
pielii ei. Cum nu-i văzuse prin preajmă hainele, faptul că-i 
oferise cămaşa lui fusese singurul lucru pe care l-ar fi 
putut face. O văzuse tremurând de frig - dovadă a şocului, 
căci noaptea era caldă şi probabil ar fi devenit isterică 
dacă ar fi încercat s-o scoată de acolo aşa cum era, goală- 
puşcă. Fusese pregătit ca, la nevoie, să îi aplice o lovitură 


48 


care s-o adoarmă. Dar fusese foarte curajoasă până în acel 
moment şi nici măcar nu ţipase când el se înălţase pe 
neaşteptate deasupra ei în întuneric. Graţie simţurilor lui 
atât de ascuţite însă, Zane ghicise cât de fragil era 
controlul ei, cât de mult îi erau întinşi nervii. 

Era de înţeles. Cel mai probabil, fusese violată, nu doar 

o dată, ci de mai multe ori, de la răpire. Poate că avea să 
cedeze psihic după încheierea crizei, odată ajunsă în 
siguranţă, dar deocamdată se ţinea bine. Curajul ei îi făcu 
inima să se strângă cu un amestec de tandreţe şi hotărâre 
nestrămutată de a o proteja. Prima lui prioritate era să o 
scoată din Libia, nu să se răzbune pe răpitorii ei - dar, 
dacă vreunul dintre ticăloşi ajungea întâmplător să-i stea 
în cale, atunci aşa să fie. 
__Hăul negru al unui şir de scări se căscă în faţa lui. 
Întunericul era liniştitor; nu doar indica absenţa oricărui 
paznic, ci avea să-i ofere şi protecţie. Oamenii încă se 
agăţau de instinctele primitive ale locuitorilor din peşteri. 
Dacă erau treji, voiau în jurul lor confortul luminii, ca să 
poată vedea duşmanii când se apropiau. Întunericul era o 
armă pe care torţionarii o foloseau pentru a frânge spiritul 
prizonierilor lor, fiindcă le scotea în evidenţă neputinţa, 
aţâţându-le nervii. Dar el era ofiţer SEAL, iar întunericul 
era pur şi simplu o circumstanţă de care se putea folosi. 
Păşi atent pe scări, rămânând cu spatele spre zid pentru a 
evita eventualele margini prăbuşite ale treptelor de piatră. 
Era destul de sigur că scările erau utilizabile în siguranţă, 
altfel răpitorii nu le-ar fi folosit, dar nu îşi asumă riscuri. 
Ca nişte idioţi, oamenii îşi depozitau diverse lucruri pe 
trepte, blocându-şi singuri căile de ieşire în caz de 
urgenţă. 

O uşoară atenuare a întunericului chiar în faţa lui îi 
dădu de înţeles că se apropia de capătul scărilor. Se opri 
cât încă se afla în umbra protectoare, încercând să prindă 
cel mai mic zgomot. Reuşi. Auzi ceea ce căutase, sunetul 
îndepărtat al unor voci, voci furioase ce se suprapuneau, 
aruncând înjurături şi explicaţii. Deşi Zane ştia araba, era 
prea departe pentru a înţelege ce spuneau. Nu conta; 


49 


fusese interesat să le descopere locaţia, iar acum o aflase. 
Îşi înăbuşi impulsul de a se răzbuna în numele domnişoarei 
Lovejoy. Misiunea lui era să o salveze, nu să o pună şi mai 
mult în pericol. 

Exista câte o casă a scării la fiecare capăt al clădirii. 
Ştiind acum că răpitorii se aflau la parterul părţii de est, 
Zane începu să-şi croiască drum spre scările din partea de 
vest. Nu dădu peste niciun paznic; după cum sperase, 
răpitorii credeau că fusese deja salvată şi nu mai vedeau 
rostul să posteze paznici. 

Din experienţa lui, misiunile perfecte erau foarte rare, 
atât de rare, încât putea număra pe degetele de la o 
singură mână cele la care participase şi unde totul 
mersese  şnur. Încerca să se pregătească pentru 
defecţiunile mecanice, pentru accidente, pentru forţele 
naturii, dar nu avea cum să se pregătească dinainte pentru 
factorul uman. Nu ştia cum fuseseră avertizaţi răpitorii de 
prezenţa trupelor SEAL, dar se gândise la această 
posibilitate încă de la început şi făcuse un plan alternativ 
în caz că mergea prost ceva. Şi chiar mersese prost - şi nu 
avea să afle decât mai târziu ce anume; cu excepţia 
scurtului mesaj transmis echipei lui, în care le spunea să 
se retragă şi să treacă la planul alternativ, nu 
comunicaseră prin radio. 

Probabil era doar ghinion pur, vreun locuitor întârziat 
care dăduse pe neaşteptate peste unul dintre oamenii lui. 
Se întâmplau şi astfel de lucruri. Prin urmare, pregătise un 
plan B, planul lui pentru orice eventualitate, fiindcă, în 
timp ce îşi croiau drum spre clădire, fusese cuprins de un 
sentiment de nelinişte. Când intuiţia îi spunea ceva, Zane 
asculta. lepuraşul Withrock îi aruncase o dată o privire pe 
sub sprâncene şi îi spusese: „Şefule, eşti chiar mai 
fantomatic decât Fantomaticul”. Dar aveau încredere în 
instinctele lui, atât de mult încât, în mintea lor, probabil 
trecuseră la planul B imediat ce îi dăduse glas, chiar 
înainte ca el să fi intrat în clădire. 

Fiind nevoit să ţină cont de domnişoara Lovejoy, optase 
pentru varianta mai sigură. De aceea preferase să intre 


50 


singur pe fereastră, după ce Fantomaticul îi raportase, în 
urma recunoaşterii, că răpitorii puseseră paznici la 
intervale regulate pe tot cuprinsul etajului întâi. Nu se 
vedeau lumini în niciuna dintre camerele de la etajul patru, 
unde fuseseră informaţi că era ţinută domnişoara Lovejoy, 
ceea ce însemna probabil că nu exista niciun paznic efectiv 
în cameră cu ea; un paznic ar fi refuzat să stea în 
întuneric. 

Fără să vrea, răpitorii îi indicaseră exact camera: o 
singură fereastră fusese acoperită cu draperii. Când Zane 
ajunsese la camera respectivă, întredeschisese atent 
draperiile grele pentru a se asigura că nu ascundeau o 
lumină din interior, dar descoperise că încăperea de 
dincolo de ele era cufundată într-un întuneric total. Iar 
domnişoara Lovejoy se aflase acolo, exact aşa cum se 
aşteptase. 

Acum, când credeau că nu mai aveau ce să păzească, 
răpitorii păreau să se fi grupat toţi laolaltă. Zane se furişă 
prin camerele de jos până ajunse la cealaltă casă a scării, 
apoi urcă în tăcere înapoi. Graţie Fantomaticului, ştia un 
loc destul de sigur unde putea s-o ducă pe domnişoara 
Lovejoy cât timp aşteptau o altă oportunitate de a fi 
ridicaţi; nu avea altceva de făcut decât să o ducă acolo 
neobservată. Ceea ce însemna că trebuia s-o facă înainte 
de ivirea zorilor, fiindcă o femeie occidentală pe jumătate 
goală şi cu părul roşu s-ar fi făcut cu siguranţă remarcată 
într-o ţară islamică. Nici el nu s-ar fi integrat complet în 
peisaj, în pofida părului negru şi a pielii bronzate, din 
cauza costumului de camuflaj, a plasei cu echipamente şi a 
armamentului. Majoritatea oamenilor ar fi remarcat un 
bărbat cu vopsea de camuflaj pe faţă şi o carabină 
automată agăţată de umăr. 

Ajunse la camera unde o lăsase pe domnişoara Lovejoy 
şi intră la fel de încet cum ieşise. Camera era goală. Un 
sentiment de alarmă îl zgudui din cap până în picioare, 
făcând să i se contracte toţi muşchii, apoi văzu grămăjoara 
mică şi întunecată de pe podea şi îşi dădu seama că se 
strânsese ghem şi se acoperise cu pătura subţire. Nu se 


51 


mişca. Zane îi ascultă respiraţia regulată, aproape 
inaudibilă, şi înţelese că adormise. Simţi din nou acea 
strângere de inimă subtilă. Fusese ţinută în tensiune şi 
teroare timp de câteva ore, vizibil extenuată, dar 
incapabilă să doarmă; putina siguranţă pe care reuşise să 
i-o asigure oferindu-i cămaşa lui, o pătură şi o 
ascunzătoare temporară, precară, fusese suficientă pentru 
a-i permite să se odihnească. N-ar fi vrut să o deranjeze, 
dar trebuiau să se mişte. 

Cu blândeţe, îşi puse mâna pe spatele ei, masând-o uşor, 
încercând să o trezească fără să o zgâlţâie, readucând-o 
treptat în simţiri, astfel încât să nu se sperie. După o clipă, 
fata începu să se foiască sub atingerea lui şi simţi 
momentul când se trezi, îi simţi tresărirea scurtă de 
panică, apoi hotărârea calmă cu care se luptă să se 
controleze. 

— Ne mutăm într-un loc mai sigur, îi şopti el, 
desprinzându-şi mâna de pe ea imediat ce se asigură că se 
trezise. 

Având în vedere prin câte trecuse, probabil nu voia să 
fie nevoită să îndure atingerea unui bărbat mai mult decât 
ar fi fost necesar. Gândul îl înfurie, căci instinctul lui era 
să o aline; femeile din familia lui, mama, sora şi cumnatele, 
erau toate adorate şi preţuite de bărbaţi. Ar fi vrut s-o 
cuibărească pe Barrie Lovejoy în braţele lui, să îi promită 
că avea să-i facă bucăţi, personal, pe toţi ticăloşii care îi 
făcuseră rău, dar nu voia să facă nimic care să-i afecteze 
controlul fragil. Şi, oricum, nu aveau timp pentru gesturi 
de alinare. 

Barrie se ridică greoi în picioare, continuând să strângă 
pătura în jurul ei. Zane se întinse spre ea, şi degetele ei se 
închiseră strâns peste material, apoi se relaxară treptat. 
Nu era nevoie să-i explice motivul pentru care ezita să 
renunţe la bucata de material ce o proteja. Zane ştia că 
încă era înfrigurată şi totodată dureros de ruşinată de 
nuditatea ei aproape completă. 

— Poart-o aşa, îi şopti el, înfăşurând pătura în jurul taliei 
ei ca pe un sarong, astfel încât aceasta îi ajunse până la 


52 


picioare. 

Legă bine capetele păturii peste şoldul ei stâng, apoi se 
aplecă să verifice că materialul nu era prea strâns în 
partea de jos a picioarelor, lăsându-i suficientă libertate de 
mişcare dacă erau nevoiţi să alerge. 

Când se îndreptă, ea îi atinse braţul, apoi îşi desprinse 
rapid mâna, ca şi cum chiar şi acea atingere scurtă ar fi 
fost prea mult pentru ea. 

— Mulţumesc, şopti ea. 

— Urmăreşte-mă cu atenţie, o instrui el. Respectă 
semnalele pe care ţi le fac cu mâna. li explică rapid cele 
mai simple semnale, ridicarea pumnului încleştat care 
însemna „Stop!” şi mâna deschisă care însemna doar 
„Aşteaptă”, semnalul pentru a înainta şi semnalul pentru a 
se ascunde. Ţinând cont de starea ei de spirit, la care se 
adăuga extenuarea evidentă, se îndoia că ar fi putut reţine 
mai mult de acele patru comenzi simple. Oricum nu aveau 
de mers prea mult; dacă aveau să descopere că le erau 
necesare mai multe comenzi de atât însemna că dăduseră 
de belele. 

Barrie ieşi după el din cameră şi cobori scara din partea 
de vest a clădirii, deşi Zane îi simţi ezitarea când păşi în 
adâncimea de coşmar. li arătă cum să stea cu spatele spre 
perete, cum să testeze cu piciorul marginea treptei. O 
simţi împiedicându-se o dată, îi auzi răsuflarea şuierată. Se 
răsuci pe călcâie pentru a o stabiliza; în mâna dreaptă 
avea pistolul, dar braţul stâng îi ţâşni rapid spre ea, 
încolăcindu-se în jurul şoldurilor ei pentru a o echilibra 
când se clătină cu două trepte mai sus de el. Prin gestul 
acesta o săltă cu totul de la pământ, trăgând-o spre partea 
stângă a trunchiului lui. O simţea moale în strânsoarea lui, 
cu şoldurile înguste, dar frumos rotunjite, iar nările i se 
lăţiră când detectă dulceaţa caldă a pielii ei. 

Era aproape aşezată pe braţul cu care o înconjurase, 
sprijinindu-şi mâinile pe umerii lui. Ezitând, se aplecă şi o 
lăsă iar cu picioarele pe trepte, iar ea se îndepărtă imediat 
de el. 

— Scuze, îi şopti ea în întuneric. 


53 


Admiraţia lui Zane pentru ea crescu. Nu scâncise în 
braţele lui, în ciuda faptului că aproape căzuse, în ciuda 
felului în care o prinsese. Se ţinea bine, concentrându-şi 
atenţia asupra realizării unui singur ţel: eliberarea. 

Mişcările ei erau şi mai prudente acum, după acel pas 
greşit, lăsând mai mult spaţiu între ei decât i-ar fi plăcut 
lui. La ultimul şir de trepte, Zane se opri, aşteptând-o să-l 
ajungă din urmă. Ştia că nu-l putea vedea, aşa că, atunci 
când ea se apropie, el îi vorbi încet, pentru a evita ca 
Barrie să se izbească de el. 

— Aici, şopti el. 

Cobori atent ultimele câteva trepte şi ieşi în lumina 
slabă. Nu se vedea nimeni. Fluturând scurt din mână, îi 
făcu semn lui Barrie să înainteze, iar ea ieşi din 
obscuritatea casei scărilor şi se opri lângă el. 

Ieşirea spre stradă era marcată de un set de uşi duble 
uriaşe din lemn, dar Zane era conştient de zgomotele tot 
mai puternice de afară, datorate apropierii zorilor, şi ştia 
că era prea riscant să folosească acea ieşire. Din stânga lor 
se auzi o voce ridicată, strigând în arabă, şi o simţi pe 
Barrie crispându-se. Rapid, înainte ca sunetul vreunuia 
dintre răpitorii ei să apuce să o înspăimânte, o conduse 
într-o debara aglomerată, unde o singură fereastră mică 
licărea sus pe perete. 

— leşim pe fereastra asta, murmură el. O să ai de sărit 
cam un metru douăzeci până la sol, nimic exagerat. O să te 
ajut să urci. După ce aterizezi, te fereşti de stradă, dar 
rămâi lipită de partea asta a clădirii. Lasă-te pe vine ca să 
ai o siluetă cât mai măruntă. Bine? 

Barrie încuviinţă din cap în semn că înţelesese, şi îşi 
croiră drum peste cutiile amestecate şi peste moloz până 
ajunseră sub fereastră. Zane se întinse spre pervaz, se 
agăţă cu degetele de tencuială şi se ridică până ajunse să 
se sprijine cu un genunchi pe pervaz şi cu un bocanc pe un 
vraf şubred de cutii. Era evident că fereastra nu mai fusese 
folosită de multă vreme; geamul devenise opac de la praf, 
balamalele erau ruginite şi înţepenite. Deschise fereastra 
cu forţă, crispându-se la scârţâitul pe care îl scoase, deşi 


54 


ştia că nu avea să se audă până la locul unde se aflau 
răpitorii. Un val de aer proaspăt inundă încăperea 
îmbâcsită. Ca o felină, sări pe podea, apoi se întoarse spre 
Barrie. 

— Poţi să-ţi sprijini piciorul pe palma mea sau poţi să te 
urci pe umerii mei. Ce preferi? 

Cu fereastra deschisă, încăperea devenise mai 
luminoasă. li văzu expresia nesigură cu care se zgâi spre 
fereastră şi pentru prima dată aprecie cât de uniforme îi 
erau trăsăturile. Ştia deja cât de dulce era conturul 
corpului ei, dar acum aflase şi că domnişoara Lovejoy era o 
încântare pentru ochii lui. 

— Poţi să treci pe acolo? şopti ea, ignorându-i întrebarea 
şi studiind din priviri mai întâi lăţimea umerilor lui, apoi 
cât de îngustă era fereastra. 

Zane făcuse deja aceste măsurători în minte. 

— Va fi strâmt, dar am trecut şi prin altele mai mici. 

Barrie îi privi chipul întunecat, apoi încuviinţă hotărâtă 
din cap, dând de înţeles că era gata să meargă mai 
departe. Acum Zane o văzu calculând dificultatea de a 
trece prin fereastră cu pătura legată în jurul taliei şi 
observă exact momentul când se hotărî. Îşi îndreptă umerii 
şi ridică bărbia, dezlegându-şi pătura şi încolăcind-o în 
jurul ei ca un fular lung, petrecând-o în jurul gâtului şi 
aruncând capetele peste umeri, lăsându-le să-i atârne 
dezinvolt pe spate. 

— Cred că ar fi mai bine să mă urc pe umerii tăi, spuse 
ea. Mă voi putea împinge mai bine astfel. 

Zane îngenunche pe podea şi ridică mâinile, ca Barrie să 
se poată prinde şi sprijini. Ea se duse în spatele lui şi păşi 
îndrăzneață cu piciorul drept pe umărul lui drept, apoi se 
ridică într-o poziţie pe jumătate ghemuită. Imediat ce 
piciorul ei stâng îşi găsi locul pe umărul lui, iar mâinile ei 
se fixară între ale lui, Zane se ridică încetişor până ajunse 
complet în picioare. Greutatea ei era neglijabilă în 
comparaţie cu ceea ce îndurase în timpul antrenamentelor. 
Se apropie de perete, iar ea îşi eliberă mâna dreaptă 
pentru a se sprijini de pervaz. 


55 


— Gata, şopti şi se împinse prin fereastră. 

Trecu prin ea cu capul înainte. Era cel mai rapid mod, 
dar nu şi cel mai uşor, fiindcă nu avea cum să-şi atenueze 
căderea pe cealaltă parte. Zane ridică privirea şi văzu 
licărirea picioarelor ei palide şi goale, dar şi rotunjimile 
dezgolite ale feselor; apoi dispăru de sub ochii lui, şi se 
auzi o bufnitură când ajunse la sol. 

Rapid, Zane se ridică din nou la fereastră. 

— Eşti bine? întrebă el cu vocea aspră. 

Preţ de o clipă, nu auzi nimic, apoi primi un răspuns 
tremurat, şoptit: 

— Aşa cred. 

— la carabina. 

Îi întinse arma, apoi se lăsă la podea şi-şi scoase 
echipamentul prins în plasă, pe care-l aruncă apoi pe 
fereastră. 

La final veni el, cu picioarele înainte, răsucindu-şi umerii 
într-un unghi care să-i permită să treacă prin fereastra 
îngustă şi aterizând în poziţie ghemuită. Ascultându-l, 
Barrie se trăsese într-o parte şi stătea aşezată lângă zid, 
strângând din nou pătura în jurul ei şi ţinând în braţe 
carabina lui. 

Zorile se apropiau rapid, rămăşiţele de întuneric abia 
aducând cu un amurg adânc. 

— Grăbeşte-te, spuse el, îmbrăcându-şi vesta cu plasă şi 
luând carabina de la ea. 

O puse la locul ei, apoi scoase din nou pistolul. Senzaţia 
patului greu al armei în palma lui era liniştitoare şi teribil 
de familiară. Cu arma în mâna dreaptă şi cu mâna ei 
strânsă în stânga, o trase pe cea mai apropiată alee. 

Benghazi era un oraş modern, destul de occidentalizat, 
şi principalul port al Libiei. Se aflau aproape de docuri şi 
simţea puternic mirosul mării în nări. Ca marea majoritate 
a zonelor de coastă, era unul dintre locurile cele mai 
neplăcute din oraş. Din câte reuşise să-şi dea seama, nu 
apăruseră deloc autorităţi care să cerceteze schimbul de 
focuri, chiar presupunând că ar fi fost raportat. Guvernul 
libian nu era prietenos - nu existau relaţii diplomatice 


56 


între Statele Unite şi Libia -, dar asta nu însemna că 
guvernul ar fi închis neapărat ochii la răpirea fiicei unui 
ambasador. Desigur, era la fel de probabil să o facă, acesta 
fiind şi motivul pentru care nu se încercase o rezolvare pe 
căi diplomatice. Cea mai bună opţiune fusese să se 
intervină pur şi simplu, ca domnişoara Lovejoy să fie 
salvată cât de repede posibil. 

Zona de coastă era presărată din abundență cu o serie 
de clădiri părăginite, abandonate. Restul echipei se 
retrăsese într-una dintre ele, distrăgându-le atenţia 
urmăritorilor de la Zane şi domnişoara Lovejoy, în timp ce 
ei se ascundeau într-alta. Aveau să se reîntâlnească la ora 
unu fix, în dimineaţa următoare. 

Fantomaticul alesese locurile, aşa că Zane avea 
încredere că erau relativ sigure. Acum, el şi domnişoara 
Lovejoy îşi croiră drum printr-o reţea întortocheată de alei. 
Ea scoase un sunet înăbuşit de dezgust la un moment dat, 
iar Zane bănui că probabil călcase în ceva neplăcut, dar, în 
afară de acel incident, avansă curajoasă în tăcere. 

După doar câteva minute, ajunseră la ascunzătoarea 
aleasă. Clădirea arăta mai mult prăbuşită decât în 
picioare, dar Fantomaticul o cercetase şi raportase 
existenţa unei camere intacte în interior. Unul dintre 
pereţii exteriori era fărâmiţat, nerămânând din el decât 
ceva mai mult de o grămadă de moloz. Zane îl încălecă, 
apoi o prinse pe domnişoara Lovejoy în jurul taliei şi, fără 
niciun efort, o ridică peste grămadă, răsucindu-şi trunchiul 
pentru a o depune pe cealaltă parte. Apoi i se alătură, 
conducând-o pe sub bârne pe jumătate căzute şi pe lângă 
pânze de păianjen pe care voia să le lase neatinse. Faptul 
că putea vedea acele pânze îi dădea de înţeles că trebuiau 
să se ascundă rapid. 

Uşa camerei din interior atârna haotic într-o singură 
balama, iar lemnul începuse să putrezească în partea de 
sus. O trase pe Barrie în interiorul zidurilor protectoare. 

— Stai aici până mă ocup de urmele noastre, îi şopti el, 
apoi se lăsă pe vine şi înaintă spre locul unde trecuseră 
peste rămăşiţele zidului exterior. 


57 


De acolo se întoarse pe unde veniseră, împrăştiind noroi 
uscat pentru a ascunde semnele trecerii lor. Observă pete 
întunecate şi umede pe bucăţile sparte de piatră care erau 
tot ce mai rămăsese din podea. Se încruntă, ştiind ce 
însemnau acele pete întunecate. La naiba, de ce nu 
spusese nimic? Oare lăsase o dâră de sânge ce ducea 
direct la ascunzătoarea lor? 

Cu multă grijă, şterse urmele. Nu era în întregime vina 
ei; ar fi trebuit să se gândească şi el mai bine la picioarele 
ei goale. Adevărul era că mintea lui zăbovise mai mult 
asupra fundului ei gol şi asupra altor detalii ale corpului ei 
pe care le văzuse deja. Era mult prea conştient de 
sexualitatea ei; dovada îi atârna greu între picioare. După 
toate prin câte trecuse Barrie, era ultimul lucru de care 
avea nevoie; aşadar, hotări să-şi ignore dorinţa, dar asta 
nu o făcu să dispară. 

Când se întoarse, ridică fără un cuvânt uşa şi o puse la 
locul ei în cadru, sprijinind-o să nu cadă din nou. De-abia 
apoi se întoarse spre ea. 

— De ce nu mi-ai spus că te-ai tăiat la picior? Când s-a 
întâmplat? întrebă el pe un ton jos şi foarte calm. 

Barrie stătea în picioare unde o lăsase, cu faţa palidă în 
lumina slabă ce se strecura prin obloanele deschise ale 
ferestrei, cu ochii atât de mari de epuizare şi de efort, 
încât semăna cu o mică bufniţă abandonată şi murdară. O 
încruntare de nedumerire îi strânse sprâncenele laolaltă 
când îşi privi picioarele. 

— O, spuse ea cu uimire când examină petele întunecate 
de pe laba piciorului stâng. Nu mi-am dat seama că m-am 
tăiat. Probabil s-a întâmplat când am călcat în acea... 
treabă... pe alee. Mi-aduc aminte că m-a durut, dar am 
crezut că era doar o piatră tăioasă sub... chestia aia. 

Cel puţin nu se întâmplase mai devreme. Teoretic, 
poziţia lor rămânea sigură. Acţionă staţia radio, 
transmițând, aşa cum se înţeleseseră, un singur clic, care 
îi anunţa echipa că ajunseseră la ascunzătoare, şi primind 
două clicuri drept răspuns, ceea ce însemna că şi oamenii 
lui erau în siguranţă în poziţia stabilită. Aveau să se 


58 


contacteze reciproc la intervale regulate, dar în cea mai 
mare parte urmau să-şi petreacă ziua odihnindu-se. 
Uşurat, Zane îşi concentră gândurile asupra altor aspecte. 

— Așează-te şi lasă-mă să mă uit la piciorul tău, îi ceru 
el. Ultimul lucru de care avea nevoie era ca Barrie să 
meargă şontâc, deşi, din câte văzuse până în acel moment, 
nu ar fi deschis gura nici în ruptul capului să se plângă, ci 
s-ar fi mulţumit să îl urmeze şchiopătând, înaintând cât de 
repede putea. 

Nu avea nimic pe care să se aşeze, în afară de piatra 
spartă a podelei, pe care se şi aşeză de fapt, strângând cu 
grijă pătura în jurul taliei. Picioarele îi erau murdare, 
acoperite cu acelaşi amestec de gunoaie ce acoperea şi 
bocancii lui. Sângele se scurgea încet dintr-o tăietură de la 
scobitura piciorului ei stâng. 

Zane îşi dădu jos gluga neagră şi casca, se dezbrăcă de 
vesta cu plasă şi îşi scoase mănuşile; apoi îşi despachetă 
echipamentul de supravieţuire, care includea o trusă de 
prim ajutor foarte mică, dotată doar cu lucrurile esenţiale. 
Se aşeză turceşte în faţa ei şi îi ridică piciorul stâng, 
sprijinindu-l pe coapsa lui. După ce desfăcu un mic pachet 
ce conţinea un tampon îmbibat cu dezinfectant, curăţă 
temeinic rana şi locul din jurul ei, prefăcându-se că nu 
observă tresăririle ei involuntare de durere, pe care 
încercă rapid să şi le controleze. 

Tăietura era suficient de adâncă pentru a avea nevoie, 
probabil, de câteva copci. Scoase un alt tampon 
dezinfectant şi îl apăsă cu forţă peste rană, până când 
sângerarea se opri. 

— Cât timp a trecut de la ultimul tău vaccin antitetanos? 
o întrebă. 

Barrie îşi spuse că nu auzise niciodată nimic atât de 
calm ca vocea lui. Îl vedea clar acum; era probabil bine că 
nu reuşise să-l vadă mai devreme, fiindcă era foarte posibil 
ca nervii ei să nu fi rezistat presiunii. Işi drese vocea şi 
reuşi să spună: 

— Nu-mi amintesc. Câţiva ani, murmură ea, fără a se 
putea concentra la ceea ce spunea. 


59 


Părul lui negru şi bogat era încâlcit de transpiraţie, iar 
faţa îi era mânjită cu vopsea neagră şi verde. Tricoul negru 
pe care îl purta era jegos, îmbibat de praf şi transpiraţie, 
deşi nici cămaşa pe care o purta ea nu era într-o stare mult 
mai bună. Materialul tricoului era gata să crape peste 
umerii lui ce păreau să aibă aproape un metru lăţime, se 
lipea de un piept lat şi de un abdomen plat, întinzându-se 
peste bicepşii puternici. Braţele îi erau formate din muşchi 
lungi, de oţel, iar încheieturile mâinilor lui erau aproape de 
două ori mai groase decât ale ei; mâinile lui cu degete 
lungi erau frumos conturate, asprite de bătături, mai 
puternice decât ar fi trebuit să fie vreodată mâinile unui 
om - şi peste măsură de blânde când îi curăţară rana de la 
picior. 

Capul îi era aplecat asupra a piciorului ei. Barrie îi văzu 
genele negre şi dese, curbura îndrăzneață a sprâncenelor, 
puntea subţire şi arogant de înaltă a nasului, planul 
sculptat al pomeţilor lui. li văzu gura, atât de clar 
conturată şi de severă, ca şi cum nu ar fi zâmbit decât 
rareori. Un început de barbă îi umbrea bărbia sub 
vopseaua de camuflaj. Apoi privirea lui alunecă în sus spre 
ea pentru o clipă, rece şi apreciativă, ca şi cum ar fi 
încercat să îi măsoare reacţia la usturimea produsă de 
dezinfectant, iar Barrie fu uluită de frumuseţea limpede a 
ochilor lui albaştri-cenuşii. Îl omorâse eficient şi în deplină 
tăcere pe paznic, apoi păşise peste cadavru ca şi cum nici 
n-ar fi existat. Un cuţit negru ameninţător, de douăzeci şi 
cinci de centimetri, se odihnea într-o teacă prinsă de 
coapsa lui, şi mânuia atât pistolul, cât şi carabina cu o 
uşurinţă care trăda o familiaritate cu mult dincolo de 
limita normalului. Era cea mai sălbatică, periculoasă şi 
letală creatură, om sau animal, pe care o întâlnise 
vreodată - şi se simţea în deplină siguranţă cu el. 

li dăduse propria lui cămaşă, tratând-o cu o politeţe şi 
cu o tandreţe care îi atenuaseră din şoc, îi calmaseră 
temerile. O văzuse goală; reuşise să ignore acest lucru cât 
timp erau prinşi în aceeaşi clădire cu răpitorii ei, dar acum 
că, ajunseseră în relativă siguranţă şi singuri, Barrie 


60 


deveni usturător de conştientă atât de masculinitatea lui 
intensă, cât şi de goliciunea ei pe sub cămaşă. Îşi simţea 
pielea neobişnuit de sensibilă, ca şi cum ar fi fost prea 
fierbinte şi întinsă, iar uşoara trecere a materialului peste 
sfârcurile ei era aproape dureros de acută. 

Piciorul ei părea mic şi fragil în mâinile lui mari. El se 
încruntă concentrat, aplicând o alifie cu antibiotic peste 
rană, apoi confecţionând un bandaj în fluture pentru a 
închide rana. Lucra cu dexteritate, rapid şi sigur, şi nu 
dură mai mult de o clipă să o panseze. Cu blândeţe, îi 
ridică piciorul de pe coapsa lui: 

— Gata! Ar trebui să poţi umbla fără probleme, dar, 
imediat ce ajungem la vas, cere-i doctorului să-ţi pună 
câteva copci şi să-ţi facă o injecție antitetanos. 

— Da, domnule, spuse ea încet. 

Zane ridică imediat privirea, oferindu-i un zâmbet slab şi 
scurt. 

— Fac parte din marină. Se spune „Da, căpitane”. 

Zâmbetul aproape îi tăie răsuflarea. Dacă zâmbea 
vreodată cu adevărat, îşi dădu ea seama, era posibil să-i 
provoace un atac de cord. Pentru a-şi ascunde reacţia, îi 
întinse mâna. 

— Barrie Lovejoy. Îmi face plăcere să te cunosc. 

Zane îşi strânse degetele în jurul degetelor ei, şi îşi 
dădură solemn mâna. 


— Locotenent-colonel Zane Mackenzie, Marina Statelor 
Unite, trupele SEAL. 

Un ofiţer SEAL. Inima îi tresări în piept. Aşa se explica 
totul. Membrii trupelor SEAL erau cunoscuţi drept cei mai 
periculoşi oameni de pe pământ, bărbaţi atât de abili în 
artele războiului, încât reprezentau o categorie aparte. Nu 
doar părea letal, ci chiar era letal. 

— Mulţumesc, şopti ea. 

— Cu plăcere, doamnă. 

Un val de roşeaţă fierbinte îi inundă faţa când îşi cobori 
privirea spre poala acoperită de pătură. 

— Te rog, spune-mi Barrie. În fond, cămaşa ta e singurul 


61 


lucru care... Vocea i se pierdu, şi îşi muşcă buza. Adică 
formalităţile, în momentul de faţă, sunt... 

— Înţeleg, spuse el blând, întrerupându-i explicaţia 
stângace. Nu vreau să te simţi prost, aşa că circumstanţele 
vor rămâne strict între noi, dacă preferi. Dar te sfătuiesc 
să discuţi cu medicul de pe vas sau cu propriul tău medic, 
de dragul sănătăţii tale. 

Barrie clipi spre el derutată, întrebându-se cum naiba 
putea să existe vreo legătură între sănătatea ei şi faptul că 
o văzuse goală. Apoi înţelese brusc; dacă nu ar fi fost atât 
de obosită, şi-ar fi dat seama imediat ce concluzie trăsese 
el din întreaga situaţie. 

— Nu m-au violat, şopti ea. Faţa ei deveni chiar mai 
roşie şi mai fierbinte. M-au... m-au atins şi m-au rănit, şi 
mi-au făcut şi... şi alte lucruri, dar nu m-au violat efectiv. 
Asta urma să se întâmple azi. Trebuia să sosească un tip 
important din organizaţia lor, şi presupun că plănuiau un 
fel de petrecere. 

Expresia lui Zane rămase calmă şi serioasă, iar Barrie îşi 
dădu seama că nu o credea. De ce ar fi făcut-o? O găsise 
legată şi goală, după ce îşi petrecuse cea mai mare parte a 
zilei în mâinile răpitorilor. Cavalerismul nu făcea parte din 
codul lor moral; se abţinuseră să o violeze la ordinele 
liderului lor, fiindcă voia să fie el primul care să-şi facă 
poftele cu ea, înainte să le vină rândul celorlalţi. 

Zane nu spuse nimic, iar Barrie îşi făcu de lucru cu 
tampoanele dezinfectante folosite, care mai erau încă 
suficient de umede cât să-şi poată curăța restul de 
murdărie dezgustătoare de pe picior. Tânjea după o baie, 
dar aceasta era o posibilitate atât de îndepărtată, încât nici 
măcar nu-şi exprimă dorinţa. 

În timp ce ea era ocupată să se curețe, Zane exploră 
mica încăpere, ceea ce nu-i luă mult, căci nu se afla nimic 
în ea. Închise obloanele stricate; plăcile de lemn erau 
putrezite în partea de sus, lăsând să treacă puţină lumină, 
dar împiedicând trecătorii să vadă înăuntru. 

Cu încăperea cufundată din nou în semiîntuneric, se 
creă senzaţia unei peşteri confortabile. Barrie îşi înăbuşi 


62 


un căscat, luptându-se cu epuizarea ce o apăsa asemenea 
unor greutăţi de plumb. Nu dormise decât foarte puţin, cât 
timp Zane căutase o cale de a ieşi din clădire, şi era atât 
de obosită, încât chiar şi foamea pălea prin comparaţie. 

El observă, desigur; nu-i scăpa nimic. 

— Ce-ar fi să te culci? sugeră el. Peste câteva ore, când 
vor fi mai mulţi oameni pe străzi şi nu voi ieşi prea tare în 
evidenţă, am să merg să fac rost de ceva de mâncare şi să- 
ti găsesc nişte haine. 

Barrie studie vopseaua cu care era mânjit pe faţă. 

— Cu un asemenea machiaj, nu cred că ai să rămâi 
neobservat, oricât de aglomerate ar fi străzile. 

Acel zâmbet vag îi înflori din nou pe buze, apoi dispăru. 

— Am să mă curăţ mai întâi. N 

Zâmbetul aproape o împiedică să adoarmă. Aproape. Îşi 
simţi muşchii relaxându-se treptat, ca şi cum permisiunea 
lui de a dormi fusese singurul lucru de care mai avusese 
nevoie corpul ei. Îşi simţea pleoapele prea grele pentru a 
le mai ţine deschise; era ca şi cum s-ar fi coborât un voal 
de întuneric deasupra ei. Cu ultima frântură de conştienţă, 
îi simţi braţele încolăcindu-se în jurul ei şi întinzând-o 
blând pe podea. 


63 


capitolul 4 


Adormise ca un copil, îşi spuse Zane, privind-o. Văzuse 
acest lucru destul de frecvent la cei zece nepoti ai lui, felul 
în care copiii mici se prăbuşeau în somn atât de abrupt, 
corpurile lor părând aproape lipsite de oase când se 
răsturnau în braţele care îi aşteptau. Privirea lui alunecă 
peste faţa ei. Acum, că se iviseră zorile, chiar şi cu 
obloanele închise, îi vedea clar epuizarea întipărită pe 
chip; era de mirare că rezistase atât de mult, nu că 
adormise acum. 

I-ar fi prins bine şi lui să se odihnească. Se întinse lângă 
ea, păstrând o mică distanţă între ei; nu se atingeau, dar 
era suficient de aproape să se poată întinde imediat după 
ea dacă ascunzătoarea le era descoperită. Era încă sub 
tensiune, prea plin de adrenalină pentru a putea dormi, 
dar era plăcut să se relaxeze şi să-şi permită să se 
detensioneze cât timp aştepta ca oraşul să se trezească pe 
deplin. 

Acum vedea şi focul din părul ei, nuanţa de roşcat-închis 
care, când stătea în lumina soarelui, licărea în auriu şi 
bronz. Ochii ei erau de un verde profund, delicat, 
sprâncenele şi genele - ca blana de nurcă. Nu ar fi fost 
surprins să observe şi pistrui, dar pielea ei era curată şi 
catifelată, cu excepţia vânătăii ce îi păta un obraz. Avea 
vânătăi şi pe braţe şi, deşi nu le putea vedea, ştia că 
materialul cămăşii acoperea şi alte urme lăsate de bărbaţii 
brutali. Insistase că nu o violaseră, dar probabil îi era 
ruşine şi nu voia să ştie nimeni altcineva, ca şi cum ar fi 
avut de ales. Poate voia să treacă totul sub tăcere de 
dragul tatălui ei. Pe Zane nu îl interesau motivele ei; spera 
doar că urma să aibă parte de îngrijiri medicale 
corespunzătoare. 

Se gândi calm să se strecoare în clădirea unde o 


64 


ținuseră şi să-i ucidă pe toţi ticăloşii care mai erau acolo, 
fără excepţie. Dumnezeu îi era martor că o meritau, iar 
conştiinţa lui nu avea să tresară nicio clipă, pentru nici 
unul dintre ei. Dar misiunea lui era să o salveze pe 
domnişoara Lovejoy - Barrie - şi nu realizase încă acest 
lucru. Dacă se întorcea în clădire, exista riscul să fie ucis, 
ceea ce i-ar fi pus în pericol şi pe ea, şi pe oamenii lui. 
Învăţase cu mult timp în urmă să-şi separe emoţiile de 
acţiune, pentru a putea să gândească clar, şi nu avea de 
gând să compromită o misiune acum... Dar, la naiba, cât 
de tare îşi dorea să îi ucidă. 

Îi plăcea cum arăta. Nu era o frumuseţe răpitoare sau 
ceva de genul acesta, dar trăsăturile ei erau regulate, iar 
în somn, uitând momentan de suferinţele îndurate, 
expresia ei era de o seninătate dulce. Era o femeie mică şi 
drăgălaşă, la fel de fină ca o figurină scumpă de porțelan. 
De fapt, presupunea că avea o înălţime medie pentru o 
femeie, circa un metru şaizeci şi cinci, dar el măsura un 
metru nouăzeci şi avea cu cel puţin patruzeci şi cinci de 
kilograme mai mult ca ea, deci pentru el era mică. Nu la 
fel de mică precum mama şi sora lui, dar ele erau cu 
adevărat mărunţele şi delicate ca nişte zâne. Barrie, în 
ciuda descendenţei aristocrate, avea constituţia solidă a 
unui pionier. Majoritatea femeilor ar fi cedat, pe bună 
dreptate, nervos cu mult timp în urmă. î 

Spre surprinderea lui, simţi că îl cam ia somnul. În 
pofida situaţiei în care se aflau, îl calma oarecum prezenţa 
ei acolo, întinsă lângă el, îl liniştea s-o privească dormind. 
Deşi era solitar din fire şi preferase întotdeauna să doarmă 
singur după ce apetitul lui sexual fusese satisfăcut, i se 
păru elementar corect, cumva, să o apere cu trupul lui în 
timpul somnului. Oare tot astfel procedaseră şi oamenii din 
peşteri, punându-se scut între gura peşterii şi trupurile 
adormite ale femeilor şi ale copiilor lor, urmărind 
somnoroşi ritmul blând al respirației lor în timp ce focurile 
începeau să se stingă şi noaptea lua în stăpânire 
pământul? Dacă era un instinct antic, reflectă Zane, cu 
siguranţă nu îl mai simţise până atunci. 


65 


Dar voia să o atingă, să îi simtă moliciunea cărnii sub 
mâna lui. Voia s-o strângă în cuibul protector şi cald al 
corpului lui, s-o tragă lângă el, să se ghemuiască în jurul ei 
şi s-o ţină acolo cu un braţ petrecut peste talie. Doar 
gândul că ultimul lucru din lume pe care şi l-ar fi dorit în 
acel moment era atingerea unui bărbat îl împiedică să dea 
curs acelui impuls. 

Voia s-o ţină în braţe. Tânjea dureros s-o ţină în braţe. 

Părea pitică sub cămaşa lui, dar văzuse corpul ascuns de 
pliurile materialului. Vederea lui pe timp de noapte era 
foarte bună; reuşise să îi observe sânii înalţi şi rotunzi, nu 
foarte mari, dar cu siguranţă apetisanţi, şi sfârcurile mici 
şi tensionate din vârful lor. Avea o siluetă rotunjită, 
feminină, cu o talie îngustă, şolduri pline şi un mic triunghi 
de păr pubian. Îi văzuse fesele. Simplul gând îl făcu să se 
simtă sfâşiat de dorinţă; fundul ei era într-adevăr foarte 
aţâţător. l-ar fi plăcut să-l simtă lipit strâns de coapsele lui. 

Până la urmă, nu avea să reuşească să adoarmă. Era 
complet excitat, dorinţa pulsându-i în carnea tumefiată şi 
rigidă. Crispându-se, se întoarse pe spate şi se aşeză într-o 
poziţie mai confortabilă, dar confortul era relativ. Singura 
modalitate prin care ar fi putut să se elibereze cu adevărat 
de tensiune ar fi fost în strânsoarea moale şi fierbinte a 
corpului ei, ceea ce nu era probabil să se întâmple. 

Micuța cameră deveni tot mai luminoasă şi mai caldă pe 
măsură ce zorii zilei lăsară locul dimineţii propriu-zise. 
Pereţii de piatră aveau să-i protejeze în mare măsură de 
căldura de peste zi, dar în scurt timp aveau să aibă nevoie 
de apă. Apă, mâncare şi haine pentru ea. O burqa ar fi fost 
mai potrivită decât hainele occidentale, fiindcă ţinuta 
islamică tradiţională i-ar fi acoperit părul, şi existau destui 
tradiţionalişti în Benghazi ca un astfel de veşmânt să nu 
atragă atenţia. 

Străzile erau gălăgioase acum, zona de țărm zbârnâind 
de activitate. Zane îşi spuse că era timpul să pornească în 
căutare de provizii. Îşi şterse vopseaua de camuflaj de pe 
piele cât mai bine posibil şi ascunse ceea ce mai rămase 
din ea mânjindu-se cu praf pe faţă. Nu avea de gând să 


66 


meargă neînarmat, aşa că îşi scoase poalele tricoului din 
pantaloni şi vâri pistolul sub betelie, în spate, apoi îşi lăsă 
tricoul să cadă peste el. Dacă cineva ar fi privit cu atenţie 
umflătura astfel formată, şi-ar fi dat seama imediat ce 
anume reprezenta, dar, la naiba, nu era neobişnuit ca 
oamenii să umble înarmaţi în această parte a lumii. Graţie 
faptului că era pe sfert indian Comanche, pielea lui avea o 
nuanţă intensă de bronz, plus că se întunecase şi mai mult 
după nenumăratele ore de antrenamente în soare, apă şi 
vânt. Nimic din aspectul lui nu ar fi putut atrage atenţia 
nedorită, nici măcar ochii, căci existau destui libieni cu un 
părinte european. 

Îi aruncă o privire lui Barrie, asigurându-se că dormea 
adânc. Îi spusese că avea să iasă puţin, ca să nu se sperie 
dacă se trezea cât el era plecat. Părăsi sanctuarul lor în 
paragină la fel de silențios cum intrase. 

Trecură mai bine de două ore până se întoarse şi se 
apropia ora desemnată pentru a lua legătura cu oamenii 
lui. Era evident talentat la şterpelit, îşi spuse el, deşi 
termenul de furt propriu-zis ar fi fost probabil mai potrivit. 
Adusese cu el o burqa neagră cu voal pentru cap şi, 
înfăşurate în ea, câteva fructe, bucăţi de brânză şi pâine, 
precum şi o pereche de balerini care, spera el, aveau să-i 
fie buni lui Barrie. Apa fusese cel mai dificil de procurat, 
fiindcă nu avusese un recipient. Rezolvase problema 
furând o carafă de circa trei litri, cu dop, de vin - băutură 
interzisă de Coran, dar disponibilă oricum pe scară largă. 
Aruncase vinul ieftin şi acru şi umpluse carafa cu apă. 
Gustul vinului avea să se simtă clar în apă, dar era totuşi 
apă, şi asta era tot ce le trebuia. 

Dacă tot i se oferise ocazia, ascunse puţin intrarea în 
cuibul lor, îngrămădind câteva pietre în faţa ei, aranjând o 
bârnă putrezită astfel încât să pară că bloca uşa. Uşa 
rămânea oricum vizibilă, dar părea mult mai puţin 
accesibilă. Testă rezultatul eforturilor lui, pentru a se 
asigura că ar fi putut ieşi cu uşurinţă, apoi se strecură 
înăuntru şi sprijini din nou uşa în cadrul ce stătea să se 
prăbuşească. 


67 


Se întoarse să o vadă pe Barrie. Dormea în continuare. 
Aerul din încăpere se încălzise considerabil, aşa că dăduse 
pătura la o parte. Cămaşa lui i se ridicase în jurul taliei. 

Dorinţa îl izbi ca o lovitură în piept. Aproape că se 
clătină sub efectul ei, cu inima gonindu-i şi cu respiraţia 
gâtuită. Broboane de sudoare îi apărură pe frunte şi i se 
scurseră pe tâmplă. „Dumnezeule.” 

Ar trebui să se întoarcă. Ar trebui s-o acopere cu pătura. 
Ar trebui să uite complet de sex. Erau multe lucruri pe 
care ar trebui să le facă, dar, în schimb, se zgâi la ea cu o 
foame dureros de intensă ce îi provoca fiori. Privirea lui 
alunecă lacomă peste fiecare centimetru de carne 
femeiască. Sexul îi pulsa ca o măsea dureroasă. O dorea 
mai intens decât dorise orice altă femeie până atunci. 
Faimoasa lui detaşare rece îl părăsise - nu mai era absolut 
nimic rece în el, iar dorinţa era atât de al naibii de 
puternică şi de urgentă, încât începu să tremure din 
pricina efortului de a i se împotrivi. 

Cu mişcări lente, ţepene, puse bunătăţile furate pe jos. 
Expiră şuierător printre dinţii încleştaţi. Nu ştiuse că 
frustrarea sexuală putea fi atât de dureroasă. Nu avusese 
niciodată dificultăţi în a-şi face rost de o femeie când voia 
una. Dar această femeie îi era interzisă, nu avea voie nici 
măcar să încerce să o seducă. Trecuse prin destule 
suferinţe ca să nu mai fie nevoită să se apere şi de 
salvatorul ei. 

Având în vedere cât de cald era în încăpere, dacă 
întindea pătura peste ea, avea să se dezvelească din nou în 
scurt timp. Cu mare atenţie, se lăsă într-un genunchi lângă 
ea şi, cu mâini tremurânde, trase în jos poalele cămăşii 
pentru a o acoperi. Uşor surprins şi nevenindu-i să creadă, 
privi tremurul mărunt al degetelor lui. El nu tremura 
niciodată. Rămânea neclintit ca o stâncă în toiul celor mai 
tensionate şi mai periculoase situaţii, păstrând un control 
de gheaţă în luptă. Sărise cu paraşuta dintr-un avion în 
flăcări, înotase printre rechini şi îşi cususe singur carnea. 
Călărise cai neîmblânziţi şi chiar şi tauri, o dată sau de 
două ori. Omorâse oameni. Făcuse toate aceste lucruri 


68 


păstrându-şi un control desăvârşit, dar această femeie 
roşcată care dormea în faţa lui îl făcuse să tremure. 

Cu înverşunare, se forţă să se întoarcă într-o parte şi luă 
staţia radio. Ținând casca la locul ei, transmise un clic, şi i 
se răspunse imediat cu două clicuri. Totul era în ordine. 

Poate puţină apă avea să-l răcorească. Cel puţin să se 
gândească la acest lucru era mai bine decât să se 
gândească la Barrie. Puse câteva tablete de purificare a 
apei în carafă, în caz că puţinul vin ce rămăsese în ea nu 
era suficient pentru a ucide toate micile creaturi invizibile. 
Tabletele nu aveau să-i dea nicidecum un gust mai bun - 
chiar dimpotrivă dar era mai bine decât să rişte să se 
strice la burtă. 

Bău doar atât cât să-şi astâmpere setea, apoi se aşeză cu 
spatele lipit de un perete. Nu avea ce altceva să facă decât 
să aştepte privind pe pereţi, fiindcă era al naibii de sigur 
că nu se simţea suficient de stăpân pe el cât s-o privească 
pe Barrie. 


O trezi sunetul vocilor. Erau puternice şi răsunau din 
apropiere. Barrie se ridică fulgerător în capul oaselor, cu 
ochii mari de panică. Fu prinsă de două braţe puternice, şi 
o mână şi mai puternică se închise peste gura ei, înăbuşind 
orice sunet pe care ar fi putut să-l scoată. Confuză, 
dezorientată, pradă unei terori pure, începu să se lupte din 
răsputeri. Dinţi. Ar fi putut să-şi folosească dinţii. Dar 
degetele lui o strângeau cu forţă peste bărbie, şi nu putea 
deschide gura. Disperată, încercă să mişte din cap, dar el 
se mulţumi s-o tragă mai aproape, cuibărind-o lângă el 
într-un gest ciudat de protector. 

— Şşşt, auzi şoapta aproape mută, şi familiaritatea 
acelui ton străpunse panica şi ceața rămasă în urma 
somnului. 

Zane. 

Se relaxă imediat, slăbită de uşurare. Simţind tensiunea 
scurgându-se din muşchii ei, Zane îi înălţă chipul spre el, 
ţinându-şi în continuare mâna peste gura ei. Privirile li se 
întâlniră în semiobscuritate, şi Zane dădu scurt din cap 


69 


când văzu că se trezise şi înţelegea ce se petrecea. Îi 
eliberă bărbia, degetele lui aspre mângâindu-i pentru o 
clipă pielea ca pentru a-şi cere iertare fiindcă o strânsese 
aşa tare. Umbra de mângâiere o străbătu ca un fulger. Se 
înfioră când atingerea lui croi un drum de foc de-a lungul 
terminaţiilor ei nervoase şi, instinctiv, îşi întoarse faţa spre 
scobitura caldă formată de curba umărului lui. 

Braţul din jurul ei îşi relaxase imediat strânsoarea când 
se înfiorase, dar la gestul ei îl simţi ezitând o fracțiune de 
secundă, apoi strângând-o din nou la pieptul lui. 

Vocile se apropiară, adăugându-li-se bocănituri şi 
zgomot de piatră spartă. Barrie ascultă silabele rapide, 
fluente, în arabă, străduindu-se să se concentreze asupra 
vocilor. Erau oare aceleaşi pe care le auzise pe tot 
parcursul coşmarului îndelungat din ziua precedentă? [Ii 
era greu să-şi dea seama. 

Nu înţelegea limba; educaţia ei fusese orientată spre 
formarea de abilităţi sociale, aşa cum se cuvenea în cazul 
fiicei unui ambasador. Vorbea franceza şi italiana fluent, 
spaniola ceva mai puţin. După ce tatăl ei fusese trimis la 
Atena, se hotărâse să studieze şi greaca şi învățase 
suficient cât să poată purta o conversaţie simplă, deşi 
înţelegea mai mult decât vorbea. 

Îşi dori cu îndârjire să fi insistat să ia şi lecţii de arabă. 
Detestase fiecare clipă pe care o petrecuse în mâinile 
răpitorilor, dar faptul că nu înţelegea limba o făcuse să se 
simtă şi mai neputincioasă, şi mai izolată. 

Ar fi preferat să moară decât să-i lase să pună din nou 
mâna pe ea. 

Probabil corpul i se tensionase, căci Zane o strânse uşor 
pentru a o linişti. Aruncă rapid o privire spre faţa lui. Nu o 
privea, ci se concentra asupra uşii fragile, pe jumătate 
putrezită, care apăra intrarea în sanctuarul lor, şi asupra 
vocilor de dincolo de ea. Expresia lui era complet calmă şi 
distantă. Brusc, Barrie îşi dădu seama că el înţelegea 
araba şi că, indiferent de ceea ce discutau oamenii care îşi 
croiau drum printre ruinele clădirii, Zane nu era alarmat. 
Era atent, fiindcă ascunzătoarea lor putea fi descoperită în 


70 


orice clipă, dar era, în mod evident, sigur că ar fi fost în 
stare să rezolve problema. 

Şi pe bună dreptate, fără îndoială. Din câte văzuse ea, 
considera că era capabil să se descurce în aproape orice 
situaţie. Şi-ar fi lăsat viaţa în mâinile lui - şi chiar o făcuse. 

Vocile răsunară timp îndelungat, uneori apropiindu-se 
atât de mult de ascunzătoarea lor, încât Zane luă în mână 
pistolul cel mare şi îl îndreptă fără şovăială spre uşă. 
Barrie se zgâi la mâna lui, atât de zveltă, de puternică şi de 
capabilă. Nu tremura câtuşi de puţin; era aproape 
imposibil, aproape inuman, ca un bărbat să fie atât de calm 
şi să îşi controleze atât de bine corpul. 

Rămaseră aşezaţi în tăcere în micuța cameră caldă şi 
umbrită, singura lor mişcare fiind, pentru mult timp, dată 
doar de ritmul respirației. Barrie observă că pătura nu îi 
mai acoperea picioarele, dar cămaşa, slavă Domnului, îi 
asigura o decenţă rezonabilă. Era oricum prea cald pentru 
a sta sub pătură. 

Timpul se târa în ritm de melc. Căldura şi tăcerea aveau 
un efect hipnotizant, adormind-o uşor, aducând-o într-o 
stare de semivisare ce îi permitea să rămână conştientă, 
dar şi distantă în acelaşi timp. Simţea o foame violentă, 
dar nu o afecta, ca şi cum n-ar fi făcut decât să 
conştientizeze foamea altcuiva. După o vreme, muşchii 
începură să o doară din cauză că rămăseseră în aceeaşi 
poziţie atâta timp, dar nici asta nu conta. Setea însă era 
altă poveste. În căldura tot mai intensă, nevoia de apă 
începu s-o macine. Răpitorii îi dăduseră apă de câteva ori, 
dar nu mai băuse nimic de câteva ore - de fapt, de când 
aflase că aceştia voiau s-o vadă uşurându-se în prezenţa 
lor. Preferase să se lipsească de apă decât să le ofere un 
asemenea amuzament. 

Transpiraţia şiroia pe faţa lui Zane şi îi uda tricoul. 
Barrie era perfect mulţumită să rămână unde era, 
cuibărită lângă el. Braţul din jurul ei o făcea să se simtă 
mai în siguranţă decât dacă ascunzătoarea lor ar fi fost 
construită din oţel, în loc de piatră, tencuială spartă şi 
lemn putrezit. 


71 


Nu mai avusese niciodată de-a face cu un bărbat ca el. 
Singurul ei contact cu personalul militar fusese cu ofiţerii 
de rang înalt care luau parte la dineurile de la ambasadă, 
colonei şi generali, amirali - superiorii; şi mai erau şi 
infanteriştii marini care păzeau ambasada, cu uniformele 
lor perfecte şi manierele impecabile. Deşi presupunea că 
aceşti infanterişti marini trebuiau să fie soldaţi exemplari, 
altfel nu ar fi fost aleşi să păzească ambasada, tot nu 
semănau deloc cu bărbatul care o îmbrăţişa atât de 
protector. Ei erau soldaţi; el era un războinic. Se deosebea 
la fel de mult de ei precum cuțitul negru şi letal de 
douăzeci şi cinci de centimetri prins de coapsa lui de un 
briceag de buzunar. Era o armă excelent finisată. 

În ciuda acestui fapt, nu era nemuritor, iar ei nu erau în 
siguranţă. Ascunzătoarea lor putea fi descoperită. Zane ar 
fi putut fi ucis; ea ar fi putut fi recapturată. Realitatea 
acestui gând era ceva ce nu putea fi ignorat aşa cum putea 
ignora teama şi crampele musculare. 

După mult, mult timp, vocile se îndepărtară. Zane îi 
dădu drumul şi se apropie fără un sunet de uşă pentru a 
privi afară. Nu mai văzuse niciodată pe nimeni mişcându- 
se cu o asemenea graţie silenţioasă, ca o felină uriaşă din 
junglă, avansând pe labe catifelate, în loc de un războinic 
oţelit încălţat în bocanci. 

Barrie nu se mişcă până nu se întoarse Zane, uşoara 
relaxare a expresiei lui arătându-i că pericolul trecuse. 

— Ce făceau? întrebă ea, având grijă să vorbească încet. 

— Scormoneau după materiale de construcţie, alegeau 
blocuri de piatră, bucăţi de lemn neputrezit. Dacă ar fi 
avut un baros, probabil ar fi dărâmat zidurile. Au pus toate 
materialele într-o roabă. Dacă vor mai avea nevoie, 
probabil se vor întoarce. 

— Noi ce vom face? 

— Acelaşi lucru pe care l-am făcut şi acum - vom sta 
pitiţi şi vom păstra liniştea. 

— Dar dacă intră aici... _ 

— Am să mă ocup eu de asta. li alungă îngrijorarea 
înainte să apuce să o exprime complet, dar o făcu pe un 


72 


ton liniştitor. Am adus nişte mâncare şi apă. Eşti 
interesată? 

Barrie se ridică grăbită în picioare, fiecare linie a 
corpului ei trădându-i nerăbdarea. 

— Apă! Mi-e atât de sete! Apoi se opri, amintindu-şi 
experienţa recentă. Dar, dacă beau ceva, unde am să merg 
să... ştii tu. 

Zane o privi cu o expresie de vagă nedumerire, iar 
Barrie roşi uşor când îşi dădu seama că era o problemă cu 
care el nu se confrunta în mod normal. Când el şi oamenii 
lui erau în misiune, se uşurau oriunde şi oricând aveau 
nevoie. 

— Am să-ţi găsesc un loc unde să mergi, spuse el într-un 
final. Nu lăsa asta să te împiedice să bei atâta apă cât ai 
nevoie. Am găsit şi nişte haine pentru tine, dar, având în 
vedere cât de cald se face aici, probabil vei dori să aştepţi 
până la noapte să te îmbraci cu ele. 

Arătă spre grămada neagră de lângă echipamentul lui, 
iar Barrie îşi dădu seama că era vorba despre o burqa. Se 
gândi cât de decent avea să o acopere şi fu cuprinsă de un 
val de recunoştinţă; cel puţin nu avea să fie nevoită să dea 
ochii cu oamenii lui acoperită doar de cămaşa lui. Dar avea 
dreptate; în căldura zilei, şi în intimitatea acelei camere 
mici, prefera să poarte cămaşa lui. Ştiau amândoi că nu 
avea nimic pe dedesubt; el o văzuse deja goală şi îşi 
dovedise decenţa oferindu-i cămaşa lui şi ignorându-i 
goliciunea, aşa că nu avea niciun rost să se înfofolească de 
pe acum într-o tunică până la glezne. 

Zane dădu la iveală o carafă mare căreia îi scoase dopul. 

— Va avea un gust ciudat, o avertiză el, întinzându-i 
carafa. Din cauza tabletelor de purificare. 

Chiar avea un gust ciudat - călduţă, cu aromă de 
chimicale. Dar era minunată. Bău câteva înghiţituri, pentru 
a evita să-şi provoace crampe la stomac după ce fusese gol 
atâta timp. Cât timp Barrie bău apă, Zane despachetă 
bucăţelele de mâncare de care făcuse rost - o franzelă 
tare, o bucată de brânză şi mai multe portocale, prune şi 
curmale. Păreau un adevărat festin. 


73 


Întinse pătura ca Barrie să se poată aşeza pe ea, scoase 
cuțitul şi tăie porţii mici atât din pâine, cât şi din brânză, 
apoi i le oferi ei. Barrie dădu să protesteze că era mult 
prea înfometată ca să mănânce doar atât, dar înţelese că 
ceea ce adusese el trebuia să-i ţină toată ziua - şi poate 
chiar mai mult de atât. Nu avea de gând să se plângă în 
privinţa cantităţii de mâncare pe care o avea. 

Nu fusese niciodată mare amatoare de brânzeturi şi 
presupunea că, dacă n-ar fi fost atât de flămândă, nu prea 
i-ar fi plăcut nici această brânză, dar în acel moment i se 
păru delicioasă. Muşcă mărunt atât din pâine, cât şi din 
brânză, simțind satisfacția dată de simplul act de a 
mesteca. Constată că îşi supraestimase apetitul. Mica 
porţie pe care i-o oferise Zane se dovedi mai mult decât 
suficientă. 

El mâncă mai cu poftă şi devoră una dintre portocale. 
Insistă să mănânce şi ea câteva felii zemoase şi să mai bea 
puţină apă. Simţindu-se sătulă, Barrie căscă şi îl refuză 
când îi oferi o nouă felie de portocală. 

— Nu, mulţumesc, m-am săturat. 

— Ai vrea să te împrospătezi puţin? 

Barrie ridică brusc capul, făcându-şi părul roşcat să 
fluture prin aer. O licărire de amuzament apăru în ochii lui 
când îi văzu expresia imploratoare şi nerăbdătoare. 

— Avem destulă apă? 

— Destulă cât să udăm o bandană. 

Ea nu avea o bandană, desigur, dar el da. Cu mare grijă, 
turnă exact atâta apă din carafă cât să ude bucata pătrată 
de material, apoi se întoarse politicos cu spatele şi îşi făcu 
de lucru cu echipamentul lui. 

Încet, Barrie îşi trecu materialul ud peste faţă, oftând de 
plăcerea senzaţiei de prospeţime. Nu îşi dăduse seama cât 
de murdară se simţise până în acel moment, când i se 
oferise şansa de a îndrepta lucrurile. Descoperi un loc 
dureros pe obraz, unde o lovise unul dintre bărbaţi, şi alte 
vânătăi sensibile pe braţe. Aruncând o privire spre spatele 
lat al lui Zane, îşi descheie rapid cămaşa doar atât cât să-şi 
poată strecura batista înăuntru şi s-o treacă peste trunchi 


74 


şi peste braţe. După ce îşi închise haina, picioarele ei 
prăfuite se bucurară de aceeaşi atenţie. Umezeala avea un 
efect minunat de răcorire, aproape voluptuos prin 
încântarea senzuală pe care i-o oferea. 

— Am terminat, spuse ea, dându-i înapoi bandana când 
se întoarse spre ea. A fost minunat. Mulţumesc. 

Apoi inima îi tresări violent în piept, căci, evident, Zane 
simţea aceeaşi nevoie de a se răcori ca ea, dar, spre 
deosebire de ea, el nu-şi păstră tricoul pe el. Se dezbrăcă 
de tricoul negru mulat, trăgându-l peste cap, şi îl aruncă 
pe pătură, umezi bandana şi începu să-şi frece faţa cu ea. 

„Vai, Doamne.” Nereuşind să-şi desprindă privirea de la 
el, se zgâi la unduirea muşchilor pieptului şi ai 
abdomenului lui, urmărind felul în care se contractau şi se 
relaxau în ritmul mişcărilor lui. Lumina slabă surprindea 
bronzul întunecat al pielii lui, strălucind pe rotunjimea 
netedă şi puternică a umărului lui. Privirea ei fascinată 
alunecă spre linia oblică a omoplaţilor, spre rombul de păr 
întunecat ce se întindea de la un sfârc la celălalt. Zane se 
răsuci pentru a se întinde după ceva, iar Barrie îi găsi 
spatele la fel de fascinant, cu brazda adâncă a coloanei lui 
vertebrale separând cele două planuri musculare. 

Avea o cicatrice de câţiva centimetri pe obrazul stâng. 
Nu o observase până atunci fiindcă faţa lui fusese extrem 
de murdară, dar acum îi vedea clar linia argintie a 
cicatricii. Nu îi desfigura deloc chipul, era doar o mică 
tăietură dreaptă, la fel de precisă ca incizia unui chirurg. 
Cicatricea ce se întindea de-a lungul cutiei lui toracice era 
diferită, măsurând cel puţin douăzeci de centimetri în 
lungime, crestată, cu țesutul cicatrizat gros şi neregulat. 
Mai avea şi două cicatrici rotunde, zbârcite, una chiar 
deasupra taliei, cealaltă sub omoplatul drept. Răni 
provocate de gloanţe. Nu mai văzuse niciodată astfel de 
răni, dar le identifică acum corect. Mai avea o crestătură 
ce se întindea peste bicepsul drept, şi doar Dumnezeu ştia 
câte alte cicatrici pe restul corpului. Războinicul nu-şi 
trăise viaţa în puf; corpul lui purta urmele bătăliilor. 

Zane se lăsă pe vine pe jumătate gol, frecându-şi relaxat 


75 


batista umedă peste pieptul transpirat, ridicând braţele 
pentru a se spăla, expunând axilele netede şi peticele de 
păr ce îi stârneau lui Barrie curiozitatea. Era atât de 
fundamental, elementar viril şi atât de pur războinic, încât 
lui Barrie i se tăie răsuflarea, respiraţia rămânându-i 
strangulată în plămâni când îl privi. 

Valul de căldură ce îi străbătu corpul îi arătă că era mai 
femeie decât şi-ar fi imaginat vreodată. 

Uşor buimacă, se aşeză cu spatele lipit de perete. 
Distrată, se asigură că poalele cămăşii o acopereau decent, 
dar gândurile i se prăvăleau prin minte, ametitor de rapid, 
şi totuşi foarte clare. 

Încă nu scăpaseră de pericol. 

În cursul ultimelor douăzeci şi patru de ore de coşmar, 
nu-şi petrecuse prea mult timp întrebându-se care putea fi 
motivul din spatele răpirii ei. Avusese destule pe cap şi 
fără acest gând: teroarea pură, confuzia, durerea pe care i- 
o provocaseră loviturile. 

Fusese legată la ochi mare parte din timp şi 
dezorientată. Fusese  umilită, dezgolită şi  pipăită, 
ameninţată cu posibilitatea unui viol, însă se opriseră cu 
puţin înainte de-a se ajunge la aşa ceva - dintr-un motiv 
anume. Pura tortură psihologică fusese, fără îndoială, unul 
dintre scopuri, dar mai presus de toate fusese faptul că 
primiseră ordine să o păstreze pentru bărbatul care urma 
să sosească în ziua aceea. 

Cine era el? El se afla în spatele răpirii ei, fără îndoială. 
Dar de ce? 

Pentru recompensă? Acum, că se gândea la acest aspect, 
calmă şi cu mintea limpede, nu i se părea prea probabil. 
Da, tatăl ei era bogat. Numeroşi diplomaţi proveneau din 
medii cu bani; nu era ceva ieşit din comun. Dar dacă banii 
ar fi fost motivul, existau alţii mult mai bogaţi, deşi poate 
fusese aleasă tocmai fiindcă se ştia că tatăl ei ar fi fost 
dispus să se ruineze doar pentru a o şti în siguranţă. Poate. 

Dar de ce s-o fi scos din ţară? Nu ar fi fost mai bine s-o 
ţină undeva aproape, pentru a face mai uşor schimbul pe 
bani? Nu, simplul fapt că o scoseseră din ţară însemna că o 


76 


răpiseră dintr-un alt motiv. Poate intenţionaseră să ceară 
şi bani dacă tot o aveau, de ce nu? Dar nu banii 
reprezentau obiectivul principal. Atunci care? 

Nu ştia şi, cum nu ştia nici cine era liderul lor, nu avea 
cum să ghicească ce voia cu adevărat. 

Nu o voia pe ea ca persoană. Respinse acest gând din 
start. Nu era ţinta unei obsesii, fiindcă niciun bărbat atât 
de obsedat de o femeie încât să fie în stare de aşa ceva nu 
şi-ar fi lăsat oamenii să o chinuiască. Şi nici nu era genul 
care să inspire obsesii, reflectă ea ironic. Cu siguranţă 
niciunul dintre bărbaţii cu care ieşise nu dăduse semne de 
comportament obsesiv. 

Deci... era altceva la mijloc, o piesă din puzzle care îi 
lipsea. Era vorba despre ceva ce ştia ea? Ceva ce văzuse 
sau citise? 

Nu-i veni nimic în minte. Nu era implicată în intrigi, deşi 
ştia, desigur, care dintre angajaţii ambasadei lucrau 
pentru CIA. Aşa era procedura-standard, nimic neobişnuit. 
Tatăl ei discuta adesea între patru ochi cu Art Sandefer şi, 
în ultima vreme, şi cu Mack Prewett. Barrie îşi spusese 
adesea că Art era mai mult birocrat decât spion, deşi 
inteligenţa din privirea lui obosită arăta că petrecuse 
destul timp şi pe teren. Nu ştia ce să creadă despre Mack 
Prewett. Avea un aer ce-i trăda neliniştea şi duritatea, ceva 
ce o făcea să nu se simtă în largul ei. 

Tatăl ei îl considera pe Mack un om bun. Nu era sigură 
în această privinţă, dar nu părea nici o persoană malefică. 
Totuşi, se întâmplase o dată, cu câteva săptămâni în urmă, 
să intre relaxată peste el fără a bate la uşă, neştiind că 
tatăl ei avea companie. Îl surprinsese pe acesta întinzându- 
i un plic gros lui Mack; ambii păruseră speriaţi şi jenaţi, 
dar tatăl ei făcuse apel la talentele lui de diplomat. Reuşise 
să anihileze momentul de uşoară stinghereală, iar Mack 
părăsise biroul aproape imediat, luând plicul cu el. Barrie 
nu pusese întrebări legate de acel episod, fiindcă, dacă era 
ceva ce ţinea de CIA, nu era treaba ei. 

Acum se întrebă ce se afla în acel plic. 

Acel mic incident era singurul lucru oarecum nelalocul 


77 


lui pe care şi-l putea aminti. Art Sandefer spusese cândva 
că nimic nu era o coincidenţă, dar era oare posibil ca acel 
moment să aibă legătură cu răpirea ei? Să fi fost oare chiar 
cauza ei? Ar fi însemnat să meargă prea departe. 

Nu ştia ce conţinea acel plic, nu se arătase câtuşi de 
puţin interesată de el. Dar îl văzuse pe tatăl ei dându-i-l lui 
Mack Prewett. Ceea ce însemna... Ce anume? 

Avea impresia că încerca să-şi croiască drum pe pipăite 
printr-un labirint mintal, cotind unde nu trebuia, nimerind 
în fundături, apoi revenind treptat la logică. Tatăl ei nu ar 
fi făcut niciodată nimic care s-o rănească, în niciun fel. 
Prin urmare, plicul nu avea relevanţă - doar dacă nu 
cumva era implicat în ceva periculos şi voia să se retragă. 
Răpirea ei avea logică doar dacă cineva se folosea de ea ca 
de o armă pentru a-i forţa mâna tatălui ei, pentru a-l 
determina să facă ceva ce el nu voia. 

Nu putea accepta gândul că tatăl ei ar fi făcut ceva care 
să aducă a trădare - cel puţin nu voluntar. Nu era oarbă la 
slăbiciunile lui. Era puţin snob, nu agrea deloc nici măcar 
gândul că într-o bună zi era posibil să se îndrăgostească şi 
să se căsătorească şi era sufocant de protector. Dar era un 
bărbat onorabil, un bărbat cu adevărat patriot. Poate că 
răpitorii încercau să-l forţeze pe tatăl ei să facă ceva, să le 
ofere anumite informaţii, iar el se opusese; poate că ea era 
mijlocul de care se foloseau pentru a-l forţa să se supună 
voinţei lor. 

I se părea logic. Plicul nu avea probabil absolut nicio 
legătură cu răpirea ei, iar Art Sandefer se înşela în privinţa 
coincidenţelor. 

Dar dacă nu se înşela? 

Atunci, în pofida a ceea ce-i spuneau instinctele despre 
el, tatăl ei era implicat în ceva în care n-ar fi trebuit să fie. 
Gândul îi stârnea o senzaţie de greață fizică, dar trebuia să 
înfrunte această posibilitate, trebuia să ia în calcul toate 
variantele. Trebuia să înfrunte gândul, apoi să-l lase 
deoparte, căci nu putea face nimic în privinţa lui în acel 
moment. 

Dacă răpitorii intenţionaseră să se folosească de ea ca 


78 


de o armă împotriva tatălui ei, atunci nu aveau să renunţe. 
Dacă ar fi fost vorba doar despre răscumpărare, şi-ar fi 
aruncat mâinile în aer când îşi dăduseră seama că le 
scăpase şi ar fi rostit echivalentul arab al „Ei, naiba s-o ia 
de treabă”. 

Liderul lor nu se aflase acolo. Nici măcar nu ştia unde 
anume însemna acest „acolo”; avusese prea multe pe cap 
pentru a pune întrebări despre localizarea ei geografică. 

— Unde suntem? murmură ea, gândindu-se că era 
important să ştie. 

Zane ridică din sprâncene. Stătea aşezat, sprijinit de 
perete în unghi drept faţă de ea, acum că se spălase, iar 
Barrie se întrebă cât timp fusese pierdută în gânduri. 

— Cartierul de pe țărm, spuse el. Este o zonă mai dură a 
oraşului. 

— Mă refer la oraş, explică ea. 

Înțelegerea îi lumină ochii limpezi precum cristalul. 

— Benghazi, spuse el încet. Libia. 

„Libia.” Uluită, Barrie reflectă asupra informaţiei, apoi 
se întoarse la şirul de gânduri de mai devreme. 

Liderul urma să aterizeze azi. De unde? De la Atena? 
Dacă ţinuse legătura cu oamenii lui, ştia deja că reuşise 
cumva să fugă. Dar, dacă avea acces la ambasadă - şi la 
tatăl ei -, atunci avea să ştie şi că nu fusese adusă înapoi. 
Prin urmare, era logic să se afle încă în Libia. Era la fel de 
logic ca ei să o caute cu îndârjire. 

Îl privi pe Zane din nou. Îşi ţinea ochii pe jumătate 
închiși - părea aproape adormit. Din cauza căldurii, nu se 
mai îmbrăcase cu tricoul. Dar, în ciuda expresiei lui 
somnoroase, Barrie intui că era profund conştient de tot ce 
se petrecea în jurul lor, că nu făcea decât să-şi odihnească 
trupul, în vreme ce mintea îi rămăsese alertă. 

După umilinţa şi durerea pe care le îndurase din partea 
răpitorilor, grija şi atenţia lui Zane fuseseră ca un balsam, 
alinând-o şi ajutând-o să-şi gestioneze emoţiile chiar 
înainte să apuce să-şi dea seama cât de profund era rănită. 
Aproape pe negândite, se trezise reacţionând faţă de el ca 
o femeie în faţa unui bărbat, ceea ce, cumva, i se părea 


79 


firesc. 

Zane era exact opusul brutelor cărora le făcuse atât de 
multă plăcere să o umilească. Acele brute scormoneau 
probabil oraşul în căutarea ei, şi, până nu părăsea ţara, 
exista posibilitatea de a fi recapturată. lar dacă se 
întâmpla acest lucru, nu avea să se mai bucure de vreo 
amânare. 

Nu. Era intolerabil. Dar, dacă se întâmpla ceea ce era de 
neconceput, a naibii să fie dacă avea să le ofere satisfacția 
la care se aşteptau ei. A naibii să fie dacă avea să le dea 
voie să-i răpească virginitatea. 

Nu îşi considerase niciodată virginitatea altceva decât o 
lipsă de experienţă şi dispoziţie. La şcoală, în Elveţia, nu 
avusese decât foarte puţine ocazii de a cunoaşte băieţi şi 
nu fusese deosebit de interesată de cei pe care îi 
cunoscuse. După ce terminase şcoala, posesivitatea 
protectoare a tatălui ei, precum şi munca ei la ambasadă 
limitaseră o eventuală viaţă socială. Bărbaţii pe care îi 
cunoscuse nu păruseră cu nimic mai interesanţi decât 
băieţii întâlniți în timpul şcolii. Adăugând şi riscul de a 
contracta SIDA, pur şi simplu nu i se păruse că ar merita 
să facă sex doar de dragul experienţei. 

Dar visase. Visase să întâlnească un bărbat, să ajungă 
să-l iubească, să facă dragoste cu el. Vise simple, 
universale. 

Răpitorii aproape că îi furaseră toate acestea, aproape 
că îi distruseseră visul de a iubi un bărbat, abuzând-o atât 
de grav, încât, dacă ar mai fi fost mult captiva lor, ştia că 
ar fi rămas profund traumatizată şi ar fi riscat să nu mai fie 
în stare să iubească un bărbat sau să-i tolereze atingerea. 
Dacă Zane nu ar fi scos-o de acolo, prima ei experienţă 
sexuală ar fi fost un viol. 

Nu. Deo mie de ori nu. 

Chiar dacă reuşeau să o prindă din nou, nu avea să le 
dea voie să-i înăbuşe acel vis. 

Ridicându-se grăbită, Barrie străbătu cei câţiva paşi care 
o despărţeau de locul unde Zane stătea sprijinit de perete. 
Îi văzu corpul musculos devenind alert la gestul ei. Rămase 


80 


în picioare deasupra lui, fixându-l cu ochi verzi care ardeau 
în lumina slabă. Privirea cu care îi răspunse el era umbrită, 
indescifrabilă. 

— Fă dragoste cu mine, îi ceru ea cu voce aspră. 


81 


capitolul 5 


— Barrie... începu el, pe un ton blând, iar ea ştiu că avea 
să o refuze. 

— Nu! spuse ea cu înverşunare. Nu-mi spune că ar 
trebui să mă gândesc mai bine sau că nu vreau de fapt să o 
fac. Ştiu prin ce am trecut cu ticăloşii ăia. Ştiu că nu mă 
crezi, dar chiar nu m-au violat. Dar m-au privit şi m-au 
atins, iar eu am fost incapabilă să îi împiedic. Se opri şi 
inspiră adânc, calmându-se. Nu sunt proastă. Ştiu că încă 
suntem în pericol, că tu şi oamenii tăi aţi putea fi răniţi sau 
chiar ucişi încercând să mă salvaţi şi că aş putea ajunge 
din nou în mâinile lor. Nu am făcut dragoste niciodată, cu 
nimeni. Nu vreau ca prima experienţă de genul ăsta din 
viaţa mea să fie un viol, înţelegi? Nu vreau să le dau 
satisfacția asta. Vreau ca prima mea experienţă să fie cu 
tine. 

Reuşise să îl surprindă, constată ea, şi remarcase deja 
că Zane Mackenzie nu era genul de om a cărui expresie să 
dezvăluie prea mult din ceea ce gândea. Îşi îndreptă 
spatele, mijindu-şi ochii şi examinând-o cu o privire 
pătrunzătoare. 

Intenţiona să refuze, iar Barrie nu credea că ar putea 
suporta aşa ceva. 

— Îţi dau cuvântul meu de onoare, izbucni ea disperată. 
Nu mi-au făcut asta. Nu pot avea vreo boală, dacă asta te 
îngrijorează. 

— Nu, spuse el, cu o voce ce părea brusc încordată. Nu 
asta mă îngrijorează. 

— Nu mă face să te implor, îl rugă ea, frângându-şi 
mâinile, conştientă că exact asta făcea deja. 

Apoi expresia din ochii lui se înmuie, deveni mai caldă. 

— N-am s-o fac, spuse el încet, şi se ridică iute cu graţia 
lui felină, plină de forţă. 


82 


Era mult mai înalt decât ea, şi, pentru o clipă, Barrie 
simţi atât de acut diferenţa de mărime dintre ei, încât se 
întrebă panicată dacă era o idee bună. Apoi Zane trecu pe 
lângă ea, oprindu-se lângă pătură, îngenunche şi o netezi, 
după care se lăsă pe ea, întinzându-se pe spate şi privind-o 
cu un univers întreg de înţelegere în privirea lui uşor 
distantă, părând îmbătrânită. 

Ştia. Şi, până nu citise înţelegerea din ochii lui, Barrie 
nici măcar nu fusese conştientă de ceea ce avea nevoie cu 
adevărat. Dar, când îl privi întinzându-se şi punându-se la 
dispoziţia ei, ceva se făcu ţăndări în ea. E! ştia. Inţelegea 
emoţiile ce o răscoleau în adâncul sufletului, înţelegea ce o 
adusese la el cu acea rugăminte ferventă, surprinzătoare. 
Nu era doar faptul că îşi dorea ca prima ei experienţă să 
fie din propria ei iniţiativă, cu bărbatul ales de ea; răpitorii 
îi furaseră ceva, iar el îi returna acel lucru. O legaseră, o 
dezbrăcaseră, o umiliseră, iar ea fusese incapabilă să îi 
împiedice. Zane punea din nou controlul în mâinile ei, 
liniştind-o şi, în acelaşi timp, lăsând-o în mod subtil să se 
răzbune pe masculul speciei. 

Nu voia să zacă neajutorată sub el. Voia să îşi ofere în 
mod controlat corpul, voia ca totul să avanseze în ritmul ei, 
nu al lui, voia să fie ea cea care decidea cât de mult, cât de 
departe, cât de rapid. 

lar Zane avea să-i permită să o facă. 

Îşi lăsa corpul în mâinile ei. 

Barrie simţi că abia mai putea respira când se lăsă în 
genunchi lângă el. Pielea caldă, goală, puternic bronzată îi 
ispiti mâinile să se apropie tot mai mult, până când acel 
impuls deveni mai puternic decât teama, iar degetele ei 
trecură uşor peste abdomenul lui, peste pieptul lui. Inima 
îi bubuia nebunește. Era ca şi cum ar fi mângâiat un tigru, 
conştientă de cât era de periculos acel animal, dar 
irezistibil fascinată de blana lui bogată. Voia să simtă acea 
forţă sub mâini. Atentă, îşi lipi podul palmelor pe coastele 
lui, modelând carnea de sub mâinile ei, simțind rezistenţa 
pielii întinse peste benzile tari de muşchi şi, dedesubt, 
soliditatea oaselor. Simţea bubuitura ritmică a inimii lui, 


83 


dilatarea coastelor când respira. 

Atât ritmul inimii, cât şi cel al respirației păreau 
accelerate. Barrie aruncă rapid o privire spre faţa lui şi 
roşi din pricina a ceea ce văzu acolo: fierbinţeala din ochii 
lui întredeschişi, culoarea aprinsă a buzelor lui. Ştia cum 
arăta pofta trupească; îi văzuse partea brută pe feţele 
răpitorilor ei, iar acum îi vedea partea plăcută la Zane. O 
surprinse, căci, dintr-un motiv sau altul, nu luase în calcul 
factorul dorinţă când îi făcuse acea propunere, iar mâinile 
i se desprinseră de corpul lui. 

Buzele lui se întredeschiseră într-un semicerc amuzat ce 
dezvălui strălucirea dinţilor lui albi, iar Barrie simţi că-i stă 
inima. Zâmbetul lui era chiar mai impresionant decât se 
aşteptase. 

— Da, sunt excitat, spuse el încet. Trebuie să fiu, altfel 
nu vom reuşi. 

Avea dreptate, desigur, iar Barrie roşi şi mai puternic. 
Aici era problema cu lipsa de experienţă. Deşi cunoştea 
mecanismele unei partide de amor, şi se întâmplase o dată 
sau de două ori ca bărbatul care o însoțea în seara 
respectivă să o sărute cu o ardoare neaşteptată, 
strângând-o suficient de aproape de el cât să-şi dea seama 
că era excitat, nu avusese totuşi niciodată de-a face în mod 
direct cu o erecţie - până acum. 

Iar aceasta se produsese la cererea ei. Aruncă o privire 
furişă spre partea din faţă a pantalonilor lui, spre creasta 
ce se împingea să iasă prin material. 

— Nu trebuie să facem asta, o asigură el din nou, iar 
Barrie se aprinse, trecând de la ezitare la hotărâre. 

— Ba da. 

Zane îşi duse mâna la curea. 

— Atunci ar fi mai bine... 

Barrie îl opri împingându-i mâinile în sus, coborându-le 
cu forţa de o parte şi de cealaltă a capului lui. 

— Lasă-mă pe mine, spuse ea, mai aspru decât ar fi vrut. 

Era spectacolul ei. 

— Bine, murmură el, şi, din nou, Barrie îşi dădu seama 
că înţelegea. 


84 


Era spectacolul ei, ea avea să păstreze controlul, până la 
capăt. Zane se întinse relaxat pe pătură, închizând ochii ca 
şi cum ar fi intenţionat să aţipească. 

Era mai uşor dacă ştia că nu o privea, ceea ce fusese, 
desigur, intenţia lui. Barrie nu voia să se dovedească 
stângace, nu voia să-şi scoată în evidenţă lipsa de 
experienţă mai mult decât o făcuse deja, prin urmare, 
înainte de a pune mâna pe curea, studie mecanismul de 
deschidere timp de o clipă, pentru a se asigura că îl 
înţelegea. Nu îşi lăsă timp cât să-şi piardă curajul. Întinse 
pur şi simplu mâna, îi descheie cureaua şi îi desfăcu 
pantalonii. Pe sub pantaloni purta un slip de baie negru. 
Nedumerită, Barrie se zgâi la el. Slip de baie? 

Apoi înţelese. Era ofiţer SEAL; acronimul însemna Sea, 
Air and Land. Era în largul lui în oricare dintre aceste 
elemente, capabil să înoate kilometri întregi. Cum 
Benghazi era port maritim, probabil aşa se infiltrase 
echipa lui, dinspre mare. Poate folosiseră un fel de barcă 
pentru a ajunge la țărm, dar exista şi posibilitatea să fi fost 
lăsaţi la o oarecare depărtare de port şi să fi străbătut 
restul distanţei înot. 

Îşi riscase viaţa pentru a o salva, încă o mai făcea, iar 
acum îi oferea corpul lui. Totul în ea se strânse puternic, şi 
începu să tremure sub valul de emotie. O, Doamne. Aflase 
mai multe despre ea însăşi în cursul ultimelor douăzeci şi 
patru de ore decât în toţi cei douăzeci şi cinci de ani de 
viaţă. Poate că experienţa o schimbase. Oricum ar fi fost, 
ceva se petrecuse în adâncul ei, ceva de proporţii, iar 
acum învăţa cum să gestioneze acea schimbare. 

Îi dăduse voie tatălui ei să o învăluie într-o pătură 
sufocantă de protecţie timp de cincisprezece ani; nu putea 
să-i poarte pică pentru acest lucru, fiindcă avusese nevoie 
de acea pătură. Dar vremea aceea trecuse. Soarta o 
aruncase în viaţă cu capul înainte, o smulsese din coconul 
ei protector, şi, precum un fluture, nu mai putea să-şi tragă 
înapoi firele de mătase în jurul ei. Nu putea decât să 
zboare spre zări necunoscute. 

Îşi strecură mâna sub elasticul slipului de înot şi începu 


85 


să i-l tragă în jos pe şolduri, cu tot cu pantaloni. Zane îşi 
ridică pelvisul de pe podea pentru a o ajuta. 

— Nu-i da jos complet, murmură el, ţinându-şi în 
continuare ochii închişi şi mâinile relaxate lângă cap. Mă 
descurc dacă sunt prins cu pantalonii în vine, dar, dacă aş 
fi complet dezbrăcat, m-ar încetini puţin. 

În pofida emoţiilor, Barrie zâmbi ca reacţie la încrederea 
lui supremă în forţele proprii, la umorul lui sarcastic. Dacă 
nu ar fi fost atât de stăpân pe el, ar fi putut fi descris ca 
arogant. Nu avea absolut niciun dubiu legat de abilitatea 
lui de a lupta. 

Mâinile ei coborâră mângâietor pe fesele lui când şi le 
strecură sub haine. Un frison neaşteptat de plăcere o 
străbătu când îi simţi fundul rece şi neted, cu muşchii 
încordaţi. Cunoscătorii în materie de funduri ar fi invidiat-o 
pentru acel moment, şi Barrie şi-ar fi dorit să aibă curaj să 
insiste mai mult în zona aceea să aprecieze pe deplin 
această perfecţiune masculină. În schimb, îi trase hainele, 
coborându-le până la mijlocul coapselor. Zane se relaxă, 
lăsându-şi din nou şoldurile pe pătură, iar Barrie studie 
realitatea surprinzătoare a unui bărbat gol. Citise cărţi 
care descriau excitaţia sexuală, dar a o vedea cu ochii ei şi 
de la mică distanţă era cu mult mai impresionant şi mai 
minunat. 

Pe negândite, se întinse după el, ca şi cum mâna i-ar fi 
fost atrasă de un magnet. Il atinse, lăsându-şi un deget să 
alunece mângâietor pe toată lungimea sexului lui tumefiat. 
Acesta pulsă şi tresări, ca şi cum ar fi urmărit mângâierea. 
Zane inspiră şuierat. Reacţia lui o încinse, şi senzaţia de 
strânsoare din piept şi din tot corpul ei se făcu din nou 
simțită, apoi începu să se relaxeze odată cu acea revărsare 
de fierbinţeală. Mai îndrăzneață acum, îşi strânse degetele 
în jurul lui, oftând uşor de plăcere când simţi căldura de 
dincolo de răceală, oţelul de dincolo de pielea mătăsoasă, 
pulsaţia nestăpânită a sexului. 

Şi îşi simţi propria dorinţă, inundându-i carnea ca un 
torent înfierbântat, transformând hotărârea ei furioasă 
într-un act de iubire. „Aşa trebuie să fie”, se gândi ea 


86 


uşurată; împreunarea lor trebuia să fie marcată de plăcere, 
nu de furie. Şi nu voia să mai aştepte, nu voia să-şi lase 
timp să se mai gândească, altfel avea să-şi piardă curajul. 

Se urcă rapid peste el, încălecându-l, mânată acum nu 
de furie faţă de alţi bărbaţi şi nici de disperare. Doar de 
plăcere, caldă şi dulce. Strângându-i şoldurile între 
genunchi, acţionând din instinct, îi tinu mădularul gros în 
poziţie şi se lăsă uşor peste el, ghidând contopirea 
corpurilor lor. 

Primul contact între carnea lui şi a ei se dovedi fierbinte, 
surprinzător, iar Barrie se ridică instinctiv, ferindu-se de 
atingerea necunoscută. Zane tremură slab, o înfiorare 
aproape imperceptibilă, apoi rămase din nou nemişcat 
între picioarele ei, cu ochii în continuare închişi, lăsând-o 
să avanseze în ritmul ei. 

Pieptul lui Barrie era atât de contractat, încât de-abia 
putea să respire; inspiră printre oftaturi scurte. Acel 
contact, oricât de rapid, declanşase o pulsaţie insistentă 
între picioarele ei, ca şi cum corpul ei, după prima reacţie 
speriată de respingere, ar fi ezitat, recunoscând instinctiv 
femininul şi masculinul. Sânii i se tensionară şi se 
înfierbântară sub materialul negru al cămăşii lui. O 
atingere necunoscută, da, dar profund excitantă. Dorinţa 
se încolăci în ea, torentul crescând în intensitate. 

Îşi spuse că era pregătită pentru sentimentul acut şi 
brusc de vulnerabilitate, pentru panica simțită de corpul ei 
în faţa amenințării penetrării, deşi dorinţa o mâna exact 
spre acest lucru. Cu mai multă grijă, se aşeză deasupra lui 
din nou, rămânând nemişcată când îl poziţionă la intrarea 
în corpul ei şi lăsându-şi greutatea să o tragă în jos peste 
stâlpul de carne ce pulsa. 

Disconfortul începu imediat şi se dovedi mai rău decât 
se aşteptase. Se opri, înghițind în sec, şi încercă să-şi 
controleze reacţia de evitare a sursei durerii. Zane respira 
adânc, remarcă ea, deşi era singura mişcare pe care o 
făcea. Se împinse mai tare, scrâşnind din dinţi în faţa 
usturimii asociate senzaţiei de lărgire, apoi nu mai suportă 
şi se ridică smucit de pe el. Durerea dintre picioarele ei nu 


87 


dispăru, ci continuă să o mistuie. 

Nu avea să fie mai bine dacă aştepta, îşi spuse ea. Era 
mai indicat să o facă odată. Respirând sacadat, se cobori 
din nou peste el. Ochii i se umplură de lacrimi usturătoare, 
încercând să finalizeze actul. De ce nu intra odată? 
Presiunea dintre picioarele ei era enormă, intolerabilă, şi 
un hohot de plâns i se opri în gât când se ridică. 

— Ajută-mă, îl imploră ea, cu o şoaptă aproape 
inaudibilă. 

Ochii lui se deschiseră lent, iar ea aproape tresări în faţa 
focului palid ce ardea în ei. Zane nu mişcă decât o mână, 
dreapta. O atinse blând pe obraz, cu degetele bătătorite 
aspre şi infinit de tandre; apoi le lăsă să-i alunece în jos pe 
gâtul ei, trecându-le uşor peste cămaşă până la sânul ei 
stâng, unde zăboviră preţ de o clipă sufocantă asupra 
sfârcului ei, apoi coborâră, într-un final, între picioarele ei. 

O mângâie uşor ca o şoaptă. Zăbovi între picioarele ei, 
stârnind, atingând delicat, mângâind. Barrie încremeni, cu 
tot corpul în aşteptare, concentrându-se asupra noii 
senzaţii. Ochii i se închiseră şi toate simţurile i se 
concentrară asupra mâinii lui şi asupra a ceea ce făcea 
aceasta, asupra felului în care o atingea. Era delicios, dar 
nu... tocmai... suficient. O tachina şi părea a-i promite mai 
mult, ceva mai bogat, mai puternic - şi totuşi, degetul ce o 
mângâia uşor nu ajungea niciodată să o atingă exact unde 
voia ea. Barrie inspiră adânc, sfârcurile ei ridicându-se în 
acelaşi timp. Corpul îi rămase în întregime în suspans. 
Aşteptă, aşteptă ca atingerea lui uşoară să o ducă blând la 
extaz, aşteptă... Îşi mişcă şoldurile, corpul ei căutând 
instinctiv, urmându-i degetul. 

Ah. Acolo. Doar pentru o clipă, acolo. Un geamăt slab i 
se formă în gât când plăcerea îi străbătu tot corpul. 
Aşteptă ca Zane să repete mângâierea, dar, în schimb, 
degetele lui ocoliră înnebunitor de aproape locul, stârnind- 
o, apoi retrăgându-se. Şoldurile ei îl urmară din nou, şi fu 
din nou recompensată cu acel fulger arzător de trăire 
pură. 

Un dans subtil şi senzual începu între ei. El conducea, ea 


88 


îl urma. Atingerile exact în locul potrivit deveniră mai 
dese, plăcerea mai zguduitoare, crescând în intensitate cu 
fiecare repetare. Între picioarele ei, mădularul lui încă mai 
căuta intrarea, şi, cumva, fiecare mişcare a şoldurilor ei 
părea să-l aducă o idee mai aproape de ea. Corpul ei se 
balansă, legănându-se în ritmul antic al dorinţei, înălţându- 
se şi retrăgându-se în valuri. Îl simţea croindu-şi drum în 
ea, simţea disconfortul intensificat de mişcările ei... dar 
dorinţa o ispitea să continue, precum o sirenă, şi, cumva, 
începu să simtă nevoia de a-l avea în ea, o nevoie atât de 
puternică, încât durerea nu mai conta. Îşi sprijini mâinile 
pe pieptul lui, şi direcţia mişcărilor ei se schimbă, 
ridicându-se şi coborând în loc să se legene dintr-o parte 
într-alta. Atingerea lui se schimbă şi ea, apăsând brusc 
direct în locul unde o dorea cel mai mult. 

Barrie îşi muşcă buza ca să nu strige. Degetul lui mare 
frecă insistent, dezlănţuind un torent, transformând râul 
cald de plăcere în ceva sălbatic ce îi scăpa complet de sub 
control. Era atât de fierbinte, încât se simţea mistuită de 
dorinţă, iar golul din ea devenise dureros. Durerea nu mai 
conta; trebuia să primească numaidecât ceea ce îi 
promitea corpul lui, ceea ce îi era atât de necesar şi ei. 
Gemând uşor, se apăsă în jos, forţându-şi carnea moale să 
primească intrusul. Simţi rezistenţa, simţi membrana din 
interior cedând; apoi, brusc, sexul lui fierbinte şi umflat se 
împinse în ea. 

O duru. O duru foarte tare. Încremeni, şi ochii i se 
măriră de suferinţă. Privirile li se întâlniră, a ei întunecată 
de durere, a lui arzătoare, reflectând dorinţa controlată 
nemilos. Brusc, Barrie deveni conştientă de cât era de 
tensionat corpul musculos de sub ea, de cât îi era de greu 
să-şi păstreze controlul. Dar îi promisese să o lase pe ea să 
impună ritmul şi se ţinuse de promisiune, acţionând doar 
atunci când ea îi ceruse ajutorul. 

O parte din ea voia să înceteze, dar un instinct mai 
profund şi mai puternic o făcu să rămână deasupra lui. Il 
simţi pulsând în interiorul ei, simţi reacţia corpului ei, 
strângându-se în jurul lui, ca şi cum trupul ar fi ştiut mai 


89 


bine decât mintea ce avea de făcut - şi poate chiar aşa era. 
Zane se tensionă şi mai tare. Pielea îi strălucea de 
transpiraţie, inima îi bubuia în piept sub palma ei. Barrie 
fu străfulgerată de încântare la gândul că acest bărbat atât 
de viril, acest războinic incredibil de periculos, era la 
comanda ei, doar pentru acest interval de timp rupt din 
realitate. Se întâlniseră cu doar câteva ore în urmă; nu mai 
aveau decât câteva ore până când, cel mai probabil, aveau 
să se despartă pentru totdeauna. Dar în acel moment era 
al ei, îngropat în ea, şi nu avea de gând să se lipsească de 
niciun moment din acea experienţă. 

— Ce trebuie să fac acum? şopti ea. 

— Continuă să te mişti, îi răspunse el tot în şoaptă, iar 
ea îl ascultă. 

Se înălța. Cobora. Se ridică aproape complet de pe el, 
apoi se lăsă să cadă până jos. Din nou şi din nou, până uită 
de durere şi se abandonă plăcerii primitive. Mâna lui 
rămase între picioarele ei, continuând mângâierea ce o 
îndemna să meargă mai departe, deşi nu mai avea nevoie 
să fie îndemnată. Se mişcă deasupra lui, tot mai repede şi 
mai repede, primindu-l tot mai adânc în ea. Corpul lui 
puternic se flexă între coapsele ei, arcuindu-se, şi un 
mârâit îi vibră în gât. In clipa următoare, se forţă să se 
întindă din nou pe podea, legat de promisiunea pe care o 
făcuse. 

Sus. Jos. Din nou. Şi din nou, intensitatea crescu 
progresiv în ea, fierbinţeala devenind o febră 
insuportabilă, tensiunea acumulându-se în arcuri tot mai 
strânse, până simţi că avea să se facă ţăndări dacă mai 
mişca un singur muşchi. Încremeni deasupra lui, scâncind, 
incapabilă să se forţeze să treacă ultimul obstacol. 

Mârâitul vibră din nou în gâtul lui. Nu, era ceva mai 
profund decât un mârâit; era sunetul unui vulcan uman 
explodând din cauza forţelor acumulate înăuntru. 
Controlul lui cedă, şi începu să se mişte, strângându-şi 
feroce ambele mâini pe şoldurile ei şi trăgând-o cu forţă în 
jos chiar în clipa în care se arcui din nou şi se înfipse în ea 
chiar mai adânc. Nu mai intrase atât de profund până 


90 


atunci; nu îl primise atât de mult în ea. Senzaţia era 
electrizantă. Barrie îşi înăbuşi un țipăt când Zane se 
convulsionă sub ea, înălțându-se între coapsele «i, 
ridicând-o astfel încât genunchii ei se desprinseră de pe 
podea. Capul îi era dat pe spate, gâtul i se încordă sub 
forţa  descătuşării, dinţii i se dezgoliră. Barrie simţi 
torentul fierbinte al descătuşării lui, îl simţi atât de adânc 
în ea, încât îi atingea însuşi miezul fiinţei, şi fu suficient 
pentru a o duce la punctul culminant. 

Un fulger pur o săgetă din cap până în picioare. Se auzi 
ţipând, un țipăt subţire de extaz pe care nimic nu l-ar fi 
putut înăbuşi. Toţi muşchii ei interiori se contractară în 
jurul lui, se relaxară, îl strânseră din nou, la nesfârşit, ca şi 
cum corpul ei ar fi băut dintr-al lui. 

În cele din urmă, furtuna se potoli, lăsând-o slăbită şi 
tremurătoare. Oasele i se înmuiară, şi nu mai reuşi să stea 
dreaptă. Neputincioasă, se prăbuşi în faţă, întinzându-se 
peste el ca un castel din cărţi de joc surprins de un 
cutremur. El o prinse, coborând-o uşor până ajunse întinsă 
pe pieptul lui, şi îşi încolăci braţele în jurul ei, iar ea 
rămase acolo gâfâind şi hohotind. Nu intenţionase să 
plângă, nu înţelegea de ce îi şiroiau lacrimile pe faţă. 

— Zane, şopti ea, dar nu fu în stare să mai adauge nimic. 

Mâinile lui mari şi aspre o mângâiară liniştitor în sus şi- 
n jos pe spate. 

— Eşti bine? murmură el, şi în vocea lui profundă răsună 
ceva infinit de viril şi de intim, un ton subtil de satisfacţie 
şi posesivitate. 

Barrie îşi înghiţi lacrimile, forţându-se să fie coerentă. 

— Da, răspunse ea, cu o voce subţire, înlăcrimată. Nu 
ştiam că o să doară atât de tare. Sau că va fi atât de 
plăcut, adăugă ea, fiindcă plângea din ambele motive. 

Era ciudat să constate că fusese la fel de nepregătită 
pentru plăcere ca și pentru durere. Se simţea copleşită, 
dezechilibrată. Oare chiar fusese atât de naivă încât să 
creadă că putea face un act atât de intim fără a fi câtuşi de 
puţin afectată emoţional? Dacă ar fi fost capabilă de o 
asemenea detaşare mentală, nu ar fi rămas virgină până 


91 


acum. Ar fi găsit o cale de a se sustrage protecţiei 
obsedate a tatălui ei dacă ar fi vrut, dacă ar fi cunoscut 
vreun bărbat care să trezească în ea măcar o zecime din 
reacţia pe care i-o stârnise acest războinic la doar două 
minute după ce îl întâlnise. Dacă salvatorul ei ar fi fost 
oricare alt bărbat, nu i-ar fi cerut o favoare atât de intimă. 

Faptul că făcuseră dragoste crease o legătură între ei, o 
împletire carnală ce era mult mai puternică şi mergea mult 
mai departe decât îşi imaginase. În pofida castităţii ei, oare 
crezuse ideea modernă şi permisivă că a face dragoste nu 
era cu nimic mai semnificativ, pe termen lung, decât o 
distracţie oarecare, precum o tură într-un carusel? Poate, 
pentru unii oameni, sexul chiar putea fi ceva obişnuit, ca 
distracţiile de carnaval, dar ea nu avea să se mai 
gândească niciodată la actul de amor ca la ceva atât de 
superficial. Când făceai dragoste cu adevărat, simţeai ceva 
profund şi elementar, şi ştia că nu avea să mai fie niciodată 
aceeaşi. Nu mai fusese aceeaşi din clipa în care el îi 
dăduse cămaşa lui, iar ea se îndrăgostise de el. Chiar fără 
a-i vedea chipul, se îndrăgostise de esenţa bărbatului, de 
forţa şi decenţa lui. Nu ar fi contat dacă, odată cu ivirea 
zorilor, ar fi constatat că avea trăsături urâte sau 
schimonosite de cicatrici. În întunericul acelei camere 
goale şi în întunericul din inima ei văzuse deja dincolo de 
suprafaţă, orice s-ar fi aflat acolo, şi îl iubise. Era atât de 
simplu - şi atât de dificil. 

Dar faptul că ea simţea asta nu însemna că şi el simţea 
la fel. Barrie ştia ce ar fi spus un psiholog. Era sindromul 
cavalerului în armură albă, proiectarea de caracteristici 
exagerate asupra unei persoane din cauza circumstanțelor. 
Se întâmpla mereu ca unii pacienţi să se îndrăgostească de 
doctorii sau de asistentele lor. Zane îşi făcuse pur şi simplu 
treaba atunci când o salvase, ceea ce pentru ea însemnase 
că îi salvase efectiv viaţa, căci nu se gândise nici măcar 
pentru o clipă că răpitorii ei aveau s-o lase să trăiască. [i 
datora viaţa şi avea să-i fie recunoscătoare pentru tot 
restul vieţii - dar nu credea că ar fi putut iubi orice bărbat 
care s-ar fi strecurat prin fereastra aceea. Il iubea pe Zane. 


92 


Rămase întinsă în tăcere peste el, cu capul cuibărit 
lângă gâtul lui, cu trupurile încă împreunate. Simţea ritmul 
puternic al bătăilor inimii lui bubuind lângă sânii ei, îi 
simţea pieptul dilatându-se cu fiecare respiraţie. Mirosul 
lui fierbinte, moscat, o excita mai tare decât cel mai scump 
parfum. Se simţea mai în largul ei aici, întinsă cu el pe o 
pătură în mijlocul unei clădiri în ruină, decât se simţise 
vreodată în cel mai luxos sau mai protejat mediu. 

Nu cunoştea niciun detaliu din viaţa lui. Nu ştia câţi ani 
avea, de unde era, ce îi plăcea să mănânce sau să citească 
sau ce programe urmărea la televizor. Nu ştia dacă fusese 
vreodată căsătorit. 

„Căsătorit.” Dumnezeule, nici măcar nu îl întrebase. 
Simţi brusc o senzaţie de greață în stomac. Dacă era 
căsătorit, atunci nu era bărbatul pe care îl crezuse, iar ea 
tocmai făcuse cea mai mare greşeală din viaţa ei. 

Dar nici nu ar fi putut arunca în întregime vina pe umerii 
lui. Ea îl implorase, iar el îi oferise în repetate rânduri 
ocazia de a se răzgândi. Nu credea că ar fi putut suporta 
să afle că făcuse dragoste cu ea din milă. 

Inspiră adânc, ştiind că trebuia să întrebe. Poate că 
uneori fericirea se năştea din ignoranță, dar ea nu-şi putea 
permite acest confort. Dacă făcuse o gafă atât de mare, 
voia să ştie. 

— Eşti căsătorit? întrebă ea brusc. 

Zane nici măcar nu se crispă, ci rămase complet relaxat 
sub ea. Una dintre mâini îi alunecă în sus pe spatele ei şi 
se încolăci în jurul gâtului ei. 

— Nu, spuse el cu voce şoptită. Poţi să-ţi scoţi ghearele 
din mine acum, adăugă, cu un amuzament detaşat. 

Barrie îşi dădu seama că îşi înfipsese unghiile în pieptul 
lui şi se grăbi să-şi relaxeze degetele. Întristată, îi spuse: 

— Îmi pare rău, n-am vrut să te rănesc. 

— Există grade diferite de durere, spuse el relaxat. 
Gloanţele şi cuţitele dor al naibii de tare. Prin comparaţie, 
zgârietura unei pisicuţe nu face mult rău. 

— Pisicuţă? 

Barrie nu ştia dacă să se simtă insultată sau amuzată. 


93 


După o scurtă luptă, amuzamentul câştigă. Niciunul dintre 
prietenii sau colaboratorii ei nu ar fi descris-o vreodată 
astfel. Din câte auzise ea, era descrisă ca manierată, 
calmă, prudentă, conştiincioasă, dar cu siguranţă niciodată 
ca o pisicuţă. 

— Mmm. Sunetul se auzi aproape ca un tors în gâtul lui. 
Degetele lui aspre îi masau încetişor gâtul, în vreme ce 
cealaltă mână i se strecură pe spate, croindu-şi drum pe 
sub cămaşă şi închizându-se posesiv peste fundul ei. Palma 
lui îi arse pielea ca un fier înroşit. Delicată. Şi îţi place să 
fii mângâiată. 

Nu putea nega acest lucru, nu când mângâierile veneau 
din partea lui. Atingerea mâinii lui pe fundul ei era 
surprinzător de erotică. Nu se putu abţine să nu se foiască 
puţin, apoi icni când simţi trezirea mădularului lui în ea. 
Zane îşi ţinu şi el răsuflarea pentru o clipă, iar degetele i 
se înfipseră în despicătura dintre fesele ei. 

— Trebuie să-ţi pun câteva întrebări, spuse el, iar vocea 
îi păru tensionată. 

Barrie închise ochii, simțind din nou o relaxare caldă 
undeva în adâncul ei ce semnala retrezirea dorinţei. 
Fusese o senzaţie remarcabilă când sexul lui crescuse 
înăuntrul ei, alungindu-se şi îngroşându-se în acelaşi timp. 
Vai, Doamne! Voia s-o facă din nou, dar nu credea că mai 
avea vlagă. 

— Ce anume? murmură ea, distrasă de ceea ce se 
întâmpla între picioarele ei. 

— Te-ai descotorosit de fantome? 

Fantome. Se referea la groaza pe care încă o mai simţea 
faţă de felul în care o atinseseră bărbaţii aceia. Reflectă 
puţin şi constată, cu o oarecare surpriză, că scăpase de 
ele. Încă mai era furioasă pentru felul în care fusese 
tratată, şi i-ar fi plăcut foarte mult să aibă în mâini pistolul 
lui Zane şi pe bărbaţii respectivi în faţa ochilor, deşi nu 
mai ţinuse niciodată un pistol în mână. Dar partea rănită, 
feminină din ea triumfase prin faptul că descoperise 
plăcerea în a face dragoste cu Zane şi, astfel, se vindecase. 
Plăcere... Cumva, cuvântul nu reuşea deloc să descrie 


94 


suficient ceea ce trăise. Nici măcar extazul nu ar fi descris 
complet acea intensitate, senzaţia de explozie interioară, 
de topire, de abandonare deplină în sinele ei fizic. 

— Da, şopti ea. Fantomele au dispărut. 

— Bine. Vocea lui încă părea tensionată. A doua 
întrebare. Va fi nevoie de o intervenţie chirurgicală pentru 
a-ţi da jos nenorocita aia de cămaşă? 

Barrie tresări şi se ridică în capul oaselor. Gestul îl făcu 
pe Zane să intre mai adânc în ea, smulgând un icnet 
ascuţit din partea ei şi un geamăt din partea lui. Gâfâind, 
Barrie se zgâi la el. Tocmai făcuseră dragoste - de fapt, 
încă mai făceau dragoste -, dar cămaşa de pe ea era cea 
care o împiedicase să cedeze nervos când o găsise prima 
dată, cea care îi dăduse curajul să alerge desculţă pe alei 
întunecate, devenise un simbol a mult mai mult decât 
decenţă. Poate nu îşi revenise chiar atât de bine pe cât 
crezuse. Răpitorii o dezbrăcaseră complet, o forţaseră să 
rămână goală în faţa lor, iar, când Zane intrase pentru 
prima dată în încăpere şi o văzuse astfel, fusese copleşită 
de ruşine. Nu ştia dacă era în stare să rămână goală acum 
cu el, dacă putea să-i permită să vadă corpul ce fusese 
ciupit şi învineţit de alţi bărbaţi. 

Privirea lui limpede ca de cristal era calmă, răbdătoare. 
Din nou, înţelegea. Ştia ce îi cerea. Ar fi putut lăsa 
lucrurile aşa cum erau, dar voia mai mult. Voia încrederea 
ei, voia să se deschidă spre el, fără secrete întunecate 
între ei. 

Voia să devină iubiţi. 

Revelația se dovedi tăioasă, aproape dureroasă. Se 
iubiseră fizic, dar separați de un zid de autocontrol. Zane 
făcuse ceea ce îi ceruse, se abţinuse până în ultima clipă, 
când climaxul îi zdruncinase controlul. Acum el era cel 
care îi cerea ceva, îi cerea să i se ofere aşa cum i se oferise 
şi el. 

Aproape disperată, Barrie se agăţă de partea din faţă a 
cămăşii. 

— Eu... ei mi-au lăsat urme. 

— Am mai văzut vânătăi. Ridică mâna şi o atinse blând 


95 


pe obraz. Ai una chiar aici, de fapt. 

Instinctiv, Barrie se întinse spre obrazul pe care îl 
atinsese el, conştientă de gestul lui tandru. De îndată ce 
dădu drumul materialului cămăşii, Zane îşi mută mâinile 
pe nasturi şi începu încet să-i descheie, lăsându-i timp să 
protesteze. Barrie îşi muşcă buza, împotrivindu-se 
impulsului de a prinde marginile tot mai largi ale bucății 
de material, pentru a le ţine laolaltă. 

După ce descheie cămaşa până jos, Zane îşi strecură 
mâinile înăuntru şi îi cuprinse sânii, cu palmele fierbinţi 
peste moviliţele reci. Sfârcurile i se întăriră, cuprinse de 
furnicături, întinzându-se spre punctul de contact. 

— Vânătăile îi fac de ruşine pe ei, murmură el. 
Nicidecum pe tine. 

Barrie închise ochii, rămânând deasupra lui, simţindu-l 
tare şi fierbinte în ea, cu mâinile la fel de tari şi de fierbinţi 
pe sânii ei. Nu protestă când mâinile lui i se desprinseră de 
pe sâni, lăsând în urma lor o senzaţie ciudată de tensiune 
şi de durere, pentru a-i împinge cămaşa neagră de pe 
umeri. Materialul se aglomeră în jurul braţelor ei, iar el le 
ridică pe rând, eliberându-le. 

Rămăsese goală. Aerul cald îi mângâie pielea dezgolită 
cu o atingere nespus de uşoară, apoi îi simţi buricele 
degetelor făcând acelaşi lucru, alunecând atât de blând 
peste fiecare dintre urmele întunecate de pe umerii ei, de 
pe braţe şi sâni, de pe abdomen, încât de-abia îl simţi. 

— Apleacă-te, îi spuse el. 

Incet, Barrie se supuse, ghidată de mâinile lui, lăsându- 
se tot mai jos - iar el îşi înălţă capul, venind în 
întâmpinarea gurii ei cu a lui. 

Primul lor sărut... şi făcuseră deja dragoste. Barrie fu 
şocată de cât de naivă fusese să se lipsească de plăcerea 
săruturilor lui. Buzele lui erau ferme, calde, flămânde. Se 
prăbuşi peste el cu un sunet discret de surpriză 
amestecată cu încântare vibrându-i în gât. Sânii i se lipiră 
de corpul lui, părul creţ de pe pieptul lui zgâriindu-i uşor 
sfârcurile ultrasensibile, o altă plăcere pe care, fără să 
ştie, o ratase. 


96 


O, era delicios. Limba lui căută să intre, iar ea îi permise 
imediat. 

Câteva minute mai târziu, Zane îşi lăsă capul pe pătură. 
Gâfâia uşor, cu ochii întredeschişi. 

— Mai am o întrebare. 

— Ce anume? 

Nu voia să renunţe la plăcerile oferite de gura lui. 
Niciodată nu savurase un sărut mai mult, dar el era 
diabolic de bun la aşa ceva. Cobori capul după el, 
muşcându-i uşor buza de jos, presărând mici săruturi 
fierbinţi. 

Zane chicoti sub gura ei. Sunetul profund, răguşit, o 
fermecă. Intuia că râsul lui era şi mai rar decât zâmbetele 
şi, prin urmare, de două ori mai preţios. 

— Ai să-mi dai voie să stau eu deasupra de data asta? 

Întrebarea o surprinse, făcând-o să râdă. Îşi înăbuşi 
hohotele cât de bine putea, lipindu-şi capul de gâtul lui, 
dar corpul i se scutură de chicote. Zane se retrase din ea, 
făcând-o să râdă şi mai tare. Încă mai râdea când el îşi 
petrecu un braţ puternic în jurul ei şi se rostogoli, 
ridicând-o astfel încât să nu cadă de pe pătură, strecurând- 
o cu pricepere sub el şi instalându-se între picioarele ei. 
Râsul ei fu întrerupt de un icnet când se înfipse cu forţă în 
ea. 

Simţurile i-o luară razna, fiind bombardată de noi 
senzaţii, deşi încercase deja atât de multe. Ştiuse că era un 
bărbat masiv, dar, când se trezi întinsă sub el, simţi 
profund diferenţa de mărime dintre ei. Deşi Zane îşi 
sprijini greutatea pe antebraţe pentru a evita să o 
zdrobească, Barrie simţi totuşi soliditatea acelui corp cu 
muşchi de oţel. Umerii lui erau atât de laţi, încât o făceau 
să pară pitică prin comparaţie, se înfăşurau în jurul ei ca 
un scut. Când stătuse ea deasupra, controlase adâncimea 
penetrării. Acum, controlul era în mâinile lui, coapsele ei 
erau larg despărțite de şoldurile lui. I se părea mai mare şi 
mai întărit decât înainte. 

Zane aşteptă o clipă pentru a vedea cum avea să accepte 
vulnerabilitatea poziţiei ei. Dar nu se simţea vulnerabilă, 


97 


îşi dădu el seama. Se simţea complet în siguranţă, 
protejată de forţa lui. Barrie îi zâmbi tremurătoare şi ridică 
braţele, încolăcindu-le în jurul gâtului lui. El îi zâmbi la 
rândul lui. Apoi, Zane Mackenzie făcu dragoste cu ea. 


98 


capitolul 6 


Păru să nu mai existe nicio clipă, tot restul zilei, în care 
să nu facă dragoste, să se odihnească după ce tocmai 
făcuseră dragoste sau să fie pe punctul de a face dragoste. 
Zgomotele zonei de coastă îi înconjurau, mugetul jos al 
vaselor, claxoanele camioanelor, sunetele lanțurilor şi ale 
macaralelor, dar în interiorul acelei încăperi micuţe şi slab 
luminate nu părea să existe nimic altceva pe lume în afară 
de ei doi. Barrie se cufundă cu totul în forţa senzualităţii 
lui nestăpânite şi descoperi în ea o pasiune ce o egala pe a 
lui. Necesitatea de a păstra tăcerea nu făcu decât să 
accentueze intensitatea. 

Zane îi sărută vânătăile de pe sâni şi îi supse sfârcurile 
până începură să pulseze de plăcere. Bărbia lui, ţepoasă 
din cauza bărbii, îi zgârie uşor sânii, abdomenul, dar avu 
de fiecare dată grijă să nu îi provoace durere, căutând 
toate celelalte vânătăi de pe corpul ei şi oferindu-le acelaşi 
omagiu tandru. 

— Spune-mi cum te-au rănit, îi murmură el, şi am să te 
vindec. 

La început, Barrie se sfii să-i dezvăluie detaliile, dar, pe 
măsură ce se scurseră orele după-amiezii fierbinţi, iar el îi 
oferi plăcere după plăcere şi o îmbătă cu excesul de 
senzaţii, începu să i se pară inutil să-i mai ascundă ceva. 
Şovăitor, se apucă să-i şoptească lucruri. 

— Aşa? întrebă el, repetând acţiunea care o supărase - 
doar că de data aceasta nu mai era la fel. 

Ceea ce fusese gândit ca pedeapsă în mâinile răpitorilor 
deveni plăcere pură în mâinile lui Zane Mackenzie. O 
mângâie până când corpul ei uită toate acele atingeri, 
până când nu şi-l mai aminti decât pe el. 

Barrie îi şopti un alt detaliu, iar el i-l şterse şi pe acela 
din memorie, înlocuind răul cu mângâieri ce o duseră în 


99 


mod repetat pe culmi senzuale. Nu-şi imagină cum ar fi 
putut cineva s-o trateze mai tandru decât el - sau cu mai 
multă încântare. Zane nu încercă să ascundă cât de mult îi 
plăcea să o privească, să o atingă, să facă dragoste cu ea. 
li savura corpul, contrastul dintre rotunjimile ei moi şi 
masculinitatea lui dură. Sentimentul de a fi în centrul unei 
plăceri masculine atât de intense o excita pe Barrie, la fel 
şi fascinația lui faţă de textura pielii ei, faţă de curbura 
sânilor, faţă de teaca strâmtă dintre picioarele ei. Zane o 
exploră; o mângâie, se înecă în sexualitatea ei. Zona din 
jurul lor era încă atât de aglomerată, încât nu îndrăzneau 
să vorbească prea mult, comunicând doar cu trupurile. 

De trei ori, în timp ce zăceau somnoroşi după ce 
făcuseră dragoste, Zane se uită la ceas şi se întinse după 
casca radio. Transmise un singur clic, aşteptă, apoi o puse 
deoparte. 

— Oamenii tăi? întrebă ea prima dată. 

Zane încuviinţă din cap. 

— Se ascund, aşteaptă să ne putem întâlni în siguranţă. 

Apoi zgomotul de voci de afară deveni mai puternic când 
se apropie un grup de oameni, iar ei tăcură. 

După-amiaza se scurse, iar lumina începu să pălească. 
Lui Barrie nu îi era prea foame, dar Zane insistă să 
mănânce. El îşi trase pantalonii, ea se îmbrăcă din nou cu 
cămaşa. Având acum o ţinută mai formală, se aşezară unul 
lângă celălalt pe pătură şi terminară pâinea şi fructele, dar 
niciunul dintre ei nu mai fu tentat de brânză. Apa era 
călduţă şi încă avea gust de chimicale. Barrie se cuibări în 
curba braţului lui, îngrozită de gândul plecării. 

Voia să ajungă din nou la siguranţă şi confort, dar 
detesta să piardă această apropiere de Zane, această 
dependenţă deplină, şi compania lui, şi intimitatea lor. Nu 
avea să facă presiuni asupra lui pentru a continua relaţia; 
date fiind circumstanţele, era posibil să se simtă 
responsabil şi să considere că era nevoie să se îndepărteze 
treptat, iar ea nu voia să-l pună într-o asemenea situaţie. 
Dacă dădea vreun semn că dorea să o vadă şi după aceea... 
o, atunci inima ei ar fi plutit de fericire. 


100 


Dar, chiar dacă făcea acest lucru, avea să fie dificil 
pentru ei să se vadă cu regularitate. Zane nu era un simplu 
militar, ci ofiţer SEAL. O mare parte din ceea ce făcea el 
nu putea fi pus în discuţie. Avea o bază de care aparţinea, 
sarcini, misiuni. Dacă scăpau cu bine, pericolul pentru el 
nu se încheia aici. Un fior de răceală îi cuprinse inima când 
se gândi la toate situaţiile din viitorul lui în care, fiindcă 
aşa îi cerea profesia, avea să păşească voit şi calm în calea 
morţii. Era posibil ca intervalul petrecut ascunşi în acea 
încăpere mică să fie singura ocazie când ea putea să ştie 
cu certitudine că era teafăr şi în siguranţă. 

Teama şi nesiguranța aveau s-o ducă la un pas de a-şi 
pierde minţile, dar urma să le îndure, era dispusă să 
îndure orice în schimbul oportunității de a-l vedea, de a se 
apropia de el. Relaţia lor, dacă avea să existe una, trebuia 
să progreseze în sens invers. De regulă, oamenii mai întâi 
se întâlneau, ajungeau treptat la încredere şi afecţiune, 
apoi deveneau iubiţi; ei deveniseră iubiţi aproape imediat, 
iar acum aveau să fie nevoiţi să se cunoască, să îşi 
descopere toate ciudăţeniile mărunte, istoricul personal şi 
gusturile care îi individualizau. 

După ce se întorcea, avea să fie nevoită să-l înfrunte pe 
tatăl ei. Probabil era înnebunit de îngrijorare şi, după ce o 
vedea ajunsă cu bine acasă, el avea să devină şi mai 
paranoic şi obsedat. Dar dacă Zane o voia, avea să fie 
nevoită să rănească sentimentele tatălui ei cu bună ştiinţă, 
pentru prima dată în viaţa ei; altcineva avea să-i ia locul 
drept cea mai importantă persoană din viaţa ei. 
Majoritatea părinţilor acceptau fericiţi schimbarea din 
viaţa odraslelor lor, presupunând că partenerul ales era 
decent, dar Barrie ştia că, indiferent de cine s-ar 
îndrăgosti, tatăl ei nu ar fi de acord cu el. În ochii lui, 
niciun bărbat nu era suficient de bun pentru ea. Mai mult, 
ar fi de la bun început pornit cu înverşunare împotriva 
oricărui lucru care ar scoate-o de sub protecţia lui. Ea era 
tot ce-i mai rămăsese din familie, iar faptul că semăna 
foarte mult cu mama ei nu făcea lucrurile mai uşoare. În 
calitate de ambasador, tatăl ei avea o viaţă socială foarte 


101 


activă, dar nu iubise în toată viaţa lui decât o singură 
femeie - pe mama ei. 

Nu avea să-i întoarcă niciodată spatele tatălui ei, fiindcă 
îl iubea mult, dar, dacă în joc era şansa unei relaţii cu 
Zane, poate chiar pentru toată viaţa, trebuia să se 
îndepărteze de tatăl ei cât de mult era necesar, până 
ajungea să accepte situaţia. 

Îşi planifica viaţa în jurul visurilor ei, îşi dădu ea seama 
cu ironie, curăţând firimiturile de pâine de pe pătură. Ar fi 
fost mai bine să aştepte să vadă ce îi rezerva viitorul şi să- 
şi bată capul mai degrabă cu felul în care aveau să scape 
din Benghazi. 

— La ce oră plecăm? 

— După miezul nopţii. Vom aştepta ca majoritatea 
oamenilor să se retragă pe la casele lor. Se întoarse spre 
ea cu ochii întredeschişi, expresie pe care ea învățase deja 
să o interpreteze drept semn al dorinţei, şi, întinzând 
mâna, începu să-i descheie cămaşa. Mai avem câteva ore, 
şopti el. 

După aceea se întinseră unul lângă celălalt, în ciuda 
căldurii, şi aţipiră. Barrie se trezi după o vreme, fără a şti 
cât dormise, dar constată că întunericul devenise aproape 
total. Dar, spre deosebire de noaptea trecută, când zăcuse 
în frig, pradă unei terori însingurate, acum era lipită de 
corpul lui Zane, iar braţele lui o ţineau strâns. Capul ei se 
sprijinea pe umărul lui, un picior gol era încălecat peste 
şoldurile lui. Se întinse puţin şi căscă, iar braţele lui se 
strânseră mai tare, anunţând-o că era treaz. Poate că nu 
adormise deloc, ci doar o ţinuse în braţe şi o păzise. 
Zgomotele de dincolo de clădirea în ruină păliseră; chiar şi 
cele de pe doc erau atenuate, ca şi cum întunericul le-ar fi 
înăbuşit. 

— Cât mai avem? întrebă ea, ridicându-se în capul 
oaselor pentru a căuta pe pipăite carafa de apă. 

O găsi şi bău; gustul nu era prea rău, decise ea. Poate că 
începea să se obişnuiască oarecum cu chimicalele, oricare 
ar fi fost ele. 

Zane îndepărtă capacul de pe ceasul de mână pentru a 


102 


vedea cadranul luminos. 

— Încă vreo câteva ore. Trebuie să iau legătura cu 
băieţii în câteva minute. 

Barrie îi întinse carafa cu apă, iar el bău. Se întinseră 
din nou pe spate, iar ea se cuibări lângă el. Îşi puse mâna 
dreaptă pe pieptul lui şi simţi bătaia puternică, sănătoasă, 
a inimii lui. Îşi împleti leneş degetele în părul lui cârlionţat, 
savurând diversele aspecte ale corpului său. 

— Ce se întâmplă apoi? Când plecăm, vreau să zic. 

— leşim din oraş, ajungem la punctul de întâlnire exact 
la răsăritul soarelui şi de acolo suntem preluaţi. 

Vorbea de parcă ar fi fost atât de simplu, atât de uşor. 
Îşi aminti de slipul de baie pe care îl purta şi îşi înălţă 
capul pentru a se încrunta spre el, deşi ştia că nu o putea 
vedea. 

— Şi punctul de întâlnire e pe uscat? 

— Nu tocmai. 

— Înţeleg. Sper că ai o barcă? 

Era o întrebare, nu o afirmaţie. 

— Nu tocmai. 

Îl prinse de părul de pe piept şi îl trase uşor: 

— Ce anume ai, mai exact? 

— Au! Prinzând-o de mână, îi desfăcu degetele din părul 
lui şi îi duse palma la gură, trecându-şi uşor buzele peste 
încheieturile degetelor ei. Mai exact, avem un Zodiac, o 
plută gonflabilă motorizată, de şapte persoane. Am venit 
cu echipa incompletă, cu doi oameni lipsă, deci suntem 
doar şase. Îţi vom găsi loc şi ţie. 

— Mă bucur. Căscă şi îşi cuibări mai bine capul în 
scobitura umărului lui. Ai lăsat pe cineva în urmă pentru a 
fi loc şi pentru mine? 

— Nu, spuse el scurt. Suntem în efectiv incomplet din 
cauza unei probleme de care va trebui să mă ocup după ce 
mă întorc. Dacă ar fi existat vreo altă echipă disponibilă, 
nu ne-am afla aici, dar noi eram cel mai aproape, şi trebuia 
să te scoatem de acolo rapid, înainte să apuce să te mute. 

Tonul lui o descurajă să întrebe despre problema care îi 
provocase o dispoziţie atât de sumbră, dar îl văzuse în 


103 


acţiune şi ştia că nu ar fi vrut să fie ţinta furiei lui la 
întoarcere. Aşteptă până îşi luă casca şi verifică situaţia 
echipei lui, apoi reveni la întrebările ei. 

— Unde mergem cu pluta Zodiac? 

— În largul mării, spuse el simplu. Anunţăm prin radio 
din timp şi vom fi preluaţi de un elicopter de pe 
Montgomery, un portavion. De acolo vei fi trimisă acasă cu 
un avion. 

— Cum rămâne cu tine? şopti ea. Unde vei merge? 

Mai mult nu îndrăznea să îl întrebe despre planurile lui 
de viitor. 

— Nu ştiu. Echipa mea făcea exerciţii pe Montgomery, 
dar asta s-a dus naibii acum, cu doi membri răniţi. Va 
trebui să pun lucrurile la punct acolo, şi nu ştiu cât va 
dura. 

Nu ştia unde urma să se afle, sau, dacă ştia, refuza să îi 
spună. Nici nu dăduse de înţeles că intenţiona să o sune, 
deşi el știa unde avea ea să se afle. Barrie închise ochii şi 
ascultă îndurerată tot ce-i spunea tăcerea lui. Durerea era 
mai intensă decât se aşteptase, dar o închise undeva în 
adâncul ei. Avea să iasă la iveală mai târziu, dar, dacă nu-i 
mai rămâneau decât câteva ore în compania lui, nu 
intenţiona să le irosească plângând după visuri spulberate. 
Prea puţine femei aveau şansa de a cunoaşte un bărbat ca 
Zane Mackenzie, cu atât mai puţin de a-l iubi. Ea era 
lacomă; îl voia în întregime şi îşi dorea totul, dar chiar şi 
bucata ce i se oferise era mai mult decât ce cunoşteau 
majoritatea oamenilor - şi avea să fie recunoscătoare 
pentru acest lucru. 

Indiferent de ceea ce se întâmpla, nu avea să se întoarcă 
în coconul de siguranţă pe care tatăl ei îl confecţionase 
pentru ea. Nu-şi putea permite să uite răpirea şi motivul 
necunoscut din spatele ei. Desigur, tatăl ei cunoştea acest 
motiv; răpitorul îşi exprimase deja pretenţiile. Dar Barrie 
voia să îl afle şi ea; în fond, ea fusese afectată mai direct 
decât oricine altcineva. 

Zane o atinse uşor pe sfârc, desenând cercuri în jurul lui 
cu buricele bătătorite ale degetelor, făcându-l să se 


104 


întărească. 

— Ştiu că probabil te doare, spuse el, strecurându-şi 
mâna în jos pe abdomenul ei şi cuibărind-o între picioarele 
ei. Dar poţi să mă primeşti din nou? 

Cu foarte multă grijă, intră uşor cu un deget lung în ea; 
Barrie se crispă, dar nu se îndepărtă. Da, o durea; o 
duruse încă de prima dată. Descoperise că senzaţia de 
disconfort era uşor de ignorat când recompensele erau 
atât de mari. 

— Aş putea fi convinsă, şopti ea, lăsându-şi mâna să-i 
alunece în jos pe abdomenul lui pentru a măsura cât de 
serioase îi erau intenţiile. Constată că erau foarte serioase. 
Ce-i drept, ea nu avea experienţă, deci îi lipseau termenii 
de comparaţie, dar citise articole din reviste şi ştia că, de 
regulă, doar băieţii adolescenţi şi bărbaţii foarte tineri 
puteau menţine un asemenea ritm. Poate era din cauza 
condiţiei lui fizice excelente. Poate avea ea pur şi simplu 
noroc, deşi, cu douăzeci şi patru de ore în urmă, nu 
gândise astfel. Dar circumstanţele se schimbaseră - şi la 
fel şi ea. 

Soarta îi oferise acest bărbat pentru moment şi pentru 
alte câteva ore, îşi spuse ea, când el se aplecă deasupra ei, 
iar gura lui o captură pe a ei. Avea să profite cât de mult 
putea. 


Zane o conduse din nou prin labirintul de alei, dar de 
data aceasta era înveşmântată într-o tunică neagră ce o 
acoperea cu totul, iar părul îi era ascuns sub un şal de 
bumbac. Picioarele îi erau protejate de balerini, care îi 
erau puţin prea mari şi îi alunecau în permanenţă în sus şi 
în jos pe călcâie, dar cel puţin nu mergea desculţă. I se 
părea ciudat să fie îmbrăcată, mai ales cu atâtea haine, 
deşi era complet goală pe sub tunică. 

Zane se echipase din nou cu toate uneltele şi armele lui, 
şi, imediat ce făcuse acest lucru, devenise în mod subtil 
mai distant, afişând un control aproape de gheaţă, aşa cum 
fusese şi în noaptea precedentă, când o găsise pentru 
prima dată. Barrie intui că era cu simţurile în alertă şi 


105 


ghici că se concentra în întregime asupra a ceea ce avea 
de făcut. Îl urmă în tăcere, ţinându-şi capul uşor înclinat, 
aşa cum ar fi făcut o femeie musulmană tradiționalistă. 

Zane se opri la colţul unei clădiri şi se lăsă pe vine, 
făcându-i semn şi ei să îi urmeze exemplul. Barrie îl imită 
şi, ca măsură suplimentară, îşi trase şalul peste faţă. 

— Doi, aici Unu. Ce se vede? Vorbea din nou pe acelaşi 
ton şoptit ce de-abia ajungea până la ea, deşi se afla chiar 
în spatele lui. După o clipă, spuse: Ne întâlnim în zece 
minute. 

Întoarse privirea spre Barrie. 

— E în regulă. Nu trebuie să trecem la planul C. 

— Care era planul C? şopti ea. 

— Să ne luăm tălpăşiţa în Egipt, spuse el calm. Ar trebui 
să fie la circa trei sute douăzeci de kilometri spre est. 

Era în stare să o facă, îşi dădu ea seama. Ar fi furat un 
vehicul şi i-ar fi dat bătaie. Nervii lui erau probabil făcuţi 
din oţel. Ai ei nu; tremura pe dinăuntru de teamă, dar se 
ținea tare. Sau poate nu era teamă; poate era beţia 
pericolului şi a acţiunii, euforia evadării. Cât timp mai erau 
în Benghazi, în Libia, nu scăpaseră cu adevărat. 

Zece minute mai târziu, Zane se opri în umbra unui 
depozit părăginit. Poate că îşi acţiona casca radio; în 
întuneric, Barrie nu avea cum să-şi dea seama. Dar, brusc, 
cinci siluete negre se materializară din beznă, şi fură 
înconjurați înainte să apuce să clipească. 

— Domnilor, ea e domnişoara Lovejoy, spuse Zane. 
Acum, haideţi să ieşim naibii din rahatul ăsta. 

— Cu plăcere, şefule. Unul dintre bărbaţi se înclină în 
faţa lui Barrie şi îi întinse mâna. Pe aici, domnişoară 
Lovejoy. 

Băieţii lui Zane aveau un soi de ardoare aspră pe care 
Barrie o găsi fermecătoare, deşi nu se lăsau influenţaţi de 
ea când îşi făceau treaba. Cei şase bărbaţi începură 
imediat să se deplaseze într-o ordine exact stabilită, iar 
Barrie îi zâmbi bărbatului care vorbise, ocupându-şi locul 
indicat de el în rând. Ea era în spatele lui Zane, care 
mergea al doilea în şir, după un bărbat ce se mişca atât de 


106 


silențios şi se contopea atât de bine cu umbrele, încât, 
chiar dacă ştia că era acolo, uneori nu reuşea să-l vadă. 
Ceilalţi patru bărbaţi se înşiruiră în spatele ei la distanţe 
variabile, şi îşi dădu seama că nici pe ei nu îi putea auzi. 
De fapt, era singura din grup care producea vreun sunet, 
aşa că încercă să fie mai atentă unde punea picioarele 
încălţate în balerini. 

Îşi croiră drum printre alei şi se opriră într-un final 
lângă un microbuz ponosit. Chiar şi în întuneric Barrie 
desluşi scobiturile adânci şi petele întunecate de rugină ce 
decorau vehiculul. Se opriră lângă el, iar Zane deschise 
uşa glisantă pentru ea. 

— Caleaşca ta, murmură el. 

Barrie aproape râse când o ajută să urce în microbuz. 
Dacă nu ar fi avut experienţă în purtarea rochiilor lungi de 
seară, s-ar fi descurcat cu greu în tunica până la glezne, 
dar se purtă ca o doamnă din secolul al XIX-lea ajutată să 
urce într-o trăsură. Bărbaţii urcară în urma ei. Nu erau 
decât două banchete; dacă existase vreodată o a treia în 
spate, fusese scoasă cu mult timp în urmă, poate pentru a 
face loc pentru mărfuri. Un tânăr de culoare slab şi 
musculos trecu la volan, iar Zane ocupă celălalt loc din 
faţă. Bărbatul straniu de silențios care servise drept 
înaintaş se strecură în stânga ei şi un alt ofiţer SEAL se 
aşeză în dreapta ei, plasând-o astfel cu grijă într-un seif 
uman. Ceilalţi doi ofiţeri SEAL îngenuncheară pe podeaua 
de lemn din spatele lor, corpurile lor musculoase şi 
echipamentele umplând spaţiul restrâns. 

— Să mergem, lepuraşule, spuse Zane, iar tânărul negru 
rânji şi porni motorul. 

Microbuzul părea gata să-şi dea ultima suflare, dar 
motorul toarse. 

— Ar fi trebuit să fii de faţă noaptea trecută, spuse 
bărbatul de culoare. A fost nasol pentru o clipă, foarte 
nasol. 

Vorbea pe un ton entuziast, ca şi cum ar fi descris cea 
mai reuşită petrecere la care fusese vreodată. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Zane. 


107 


— Doar una dintre chestiile alea, şefule, spuse bărbatul 
din dreapta lui Barrie, cu o indiferenţă evidentă în voce. 
Unul dintre tipii răi a călcat pe Fantomatic, iar situaţia a 
luat-o razna imediat. 

Barrie petrecuse suficient timp printre militari pentru a 
şti ce însemna ca situaţia să o ia razna. Rămase liniştită şi 
nu comentă. 

— A călcat direct pe mine, spuse ofiţerul SEAL din 
dreapta ei pe un ton mâhnit. A început să scheaune ca o 
pisică opărită, trăgând în tot ce mişca şi în majoritatea 
lucrurilor care nu mişcau. M-a cam enervat. Făcu o pauză. 
N-am de gând să stau la înmormântare. 

— Când ne-ai dat semnalul, ne-am retras şi am fugit ca 
apucaţii, continuă bărbatul din dreapta ei. Probabil 
reuşiseşi deja s-o scoţi, fiindcă au pornit pe urmele noastre 
ca nişte copoi. Am stat ascunşi, dar de câteva ori am 
crezut că vom fi nevoiţi să ne croim drum cu forţa. Pe 
bune, au trecut efectiv peste noi şi ne-au vânat toată 
noaptea. 

— Nu, noi eram încă înăuntru, spuse Zane calm. Doar că 
ne-am strecurat în încăperea vecină. Nu le-a dat prin gând 
să verifice. 

Bărbaţii pufniră în râs veseli; chiar şi tipul fantomatic 
din stânga ei reuşi să chicotească, deşi nu părea un sunet 
exersat suficient de des încât să iasă bine. 

Zane se întoarse şi îi aruncă lui Barrie zâmbetul lui mult 
prea scurt. 

— Vrei să fac prezentările sau preferi să nu-i cunoşti pe 
aceşti vagabonzi urât mirositori? 

Atmosfera din microbuz chiar mirosea ca aerul dintr-un 
vestiar, doar că mai rău. 

— Fă prezentările, te rog, spuse ea, iar zâmbetul i se 
simţi clar în voce. 

Zane arătă spre şofer. 

— Antonio Withrock, marinar aspirant. El e la volan 
fiindcă în copilărie obişnuia să distrugă maşini pe drumuri 
neasfaltate din sud, aşa că îl considerăm capabil să se 
descurce în orice situaţie. 


108 


— Doamnă, spuse marinarul Withrock politicos. 

— În dreapta ta se află sublocotenentul Rocky 
Greenberg, adjunctul meu. 

— Doamnă, zise şi sublocotenentul Greenberg. 

— În stânga ta, marinarul aspirant Winstead Jones. 

Acesta mormăi ceva imposibil de descifrat. 

— Spune-i Fantoma sau Fantomaticul, nu Winstead, 
adăugă Zane. 

— Doamnă, spuse marinarul Jones. 

— În spatele tău se află marinarii Eddie Santos, medicul 
nostru, şi Paul Drexler, lunetistul echipei. 

— Doamnă, spuseră două voci din spatele ei. 

— Mă bucur să vă cunosc pe toţi, zise Barrie, cu o 
sinceritate evidentă. Işi  antrenase memoria la 
nenumăratele dineuri oficiale, deci reținuse fără probleme 
numele lor. Încă nu asociase niciun chip cu numele de 
Santos sau Drexler, dar, după nume, îşi spuse că Santos 
era probabil hispanic, aşa că avea să-l deosebească uşor. 

Greenberg începu să-i povestească lui Zane detaliile a 
tot ce se întâmplase. Barrie ascultă fără a interveni. 
Adevărul era că acea cursă în miez de noapte prin 
Benghazi i se părea puţin ireală. Era înconjurată de 
bărbaţi înarmaţi până în dinţi, dar treceau printr-o zonă 
destul de însufleţită pentru acea oră târzie din noapte. 
Erau şi alte maşini pe străzi şi pietoni pe trotuare. Opriră 
la semafor, cu celelalte maşini din jurul lor. Şoferul, 
Withrock, fredona ceva în barbă. Nimeni nu părea 
îngrijorat. Lumina semaforului se făcu verde şi micul 
microbuz înaintă, fără a li se acorda vreo atenţie. 

Câteva minute mai târziu, ieşiră din oraş. Din când în 
când, Barrie vedea licărirea Mediteranei în dreapta lor, 
ceea ce însemna că mergeau spre vest, spre centrul zonei 
de coastă a Libiei. Pe măsură ce luminile păliră în spatele 
lor, începu să se simtă ameţită de extenuare. Cele câteva 
momente de somn de care se bucurase peste zi, între 
episoadele de amor, nu fuseseră de-ajuns pentru a 
compensa epuizarea provocată de stres. Însă nu se putea 
imagina sprijinindu-se pe niciunul dintre bărbaţii de lângă 


109 


ea, aşa că se forţă să stea cu spatele drept şi să-şi ţină 
ochii deschişi. 

Bănuia că era destul de zdravăn ameţită de tot ce se 
petrecuse. 

După o vreme, Zane spuse: 

— Ochelari roşii. 

Barrie era atât de obosită, încât se întrebă dacă era un 
fel de cod sau dacă înţelesese ea greşit. Niciuna din 
variante nu era cea bună, evident. Fiecare bărbat scoase 
câte o pereche de ochelari din rucsac şi şi-i puse. Zane îi 
aruncă o privire şi îi explică: 

— Roşul îţi protejează vederea pe timp de noapte. O să 
lăsăm vederea să ni se obişnuiască acum, înainte ca 
lepuraşul să stingă farurile. 

Ea încuviinţă din cap şi închise ochii, pentru a-şi ajuta 
propria vedere să se adapteze. Îşi dădu seama imediat că, 
dacă voia să rămână trează, să închidă ochii, indiferent din 
ce motiv, nu era tocmai o idee bună, dar îşi simţea 
pleoapele atât de grele, încât nu reuşi să le mai deschidă. 
Când se trezi, microbuzul se legăna greoi dintr-o parte 
într-alta, aruncând-o mai întâi peste Greenberg, apoi peste 
Fantomatic. Buimacă de somn, încercă să rămână dreaptă, 
dar nu părea să reuşească să-şi găsească echilibrul - sau 
ceva de care să se ţină. Tocmai era pe punctul de a 
aluneca pe podea, când antebraţul Fantomaticului apăru 
brusc în faţa ei ca o bară de fier, fixând-o la locul ei pe 
banchetă. 

— Mulţumesc, spuse ea ameţită. 

— Oricând, doamnă. 

La un moment dat în timp ce ea dormea, lepuraşul 
stinsese într-adevăr farurile, şi coborau un dig în întuneric. 
Clipi surprinsă spre ceva strălucitor ce se întrevedea în 
faţa lor; pentru o fracțiune de secundă, fu cuprinsă de 
panică şi de confuzie, apoi recunoscu marea, licărind la 
lumina stelelor. 

Microbuzul se opri brusc. 

— Capăt de linie, anunţă lepuraşul vesel. Am ajuns acum 
la ascunzătoarea unei BGM. Ăsta e termenul militar pentru 


110 


barcă gonflabilă mică, îi aruncă el peste umăr lui Barrie. 
Chestiile astea sunt prea sofisticate pentru a fi numite pur 
şi simplu plute. 

Zane pufni. Barrie îşi aminti că exact aşa descrisese el 
ambarcaţiunea, drept o plută. 

Când îi privi ieşind din microbuz, avu impresia că vede 
argint-viu alunecând prin crăpături. Dacă existase vreun 
bec funcţional în plafon când trupa SEAL pusese mâna pe 
vehicul, se ocupaseră de acest detaliu, căci nu se aprinse 
nicio lumină când uşile se întredeschiseră. Fantomaticul se 
strecură pe lângă ea, ceea ce era mare lucru ţinând cont 
de echipamentul pe care îl căra, iar, când Greenberg 
deschise uşa glisantă câţiva centimetri, Fantomaticul 
alunecă pe burtă prin mica deschizătură. Il văzu pentru o 
clipă, apoi dispăru. Barrie se zgâi la uşă, înțelegând pe 
deplin cum îşi câştigase porecla. Era, fără îndoială, 
fantomatic. 

Ceilalţi ieşiră din microbuz în acelaşi fel; era ca şi cum 
ar fi fost făcuţi din apă, şi, la deschiderea uşilor, s-ar fi 
scurs pur şi simplu afară, atât erau de fluizi şi de silenţioşi. 
Doar lepuraşul, şoferul lor, rămase în urmă cu Barrie. 
Stătu nemişcat într-o tăcere absolută, cu pistolul în mână, 
examinând metodic coasta învăluită în beznă. Cum el 
păstră tăcerea, Barrie tăcu şi ea. Cea mai bună cale de a 
nu le crea probleme, îşi spuse ea, era de a le urma 
exemplul. 

Se auzi o mică bătaie scurtă în geam, iar lepuraşul îi 
şoplti: 

— E liber. Să mergem, domnişoară Lovejoy. 

Barrie se târi într-o parte pe banchetă până ajunse la 
uşă, în vreme ce lepuraşul se strecură ca un peşte pe 
portiera şoferului. Zane o aştepta, deschizându-i uşa mai 
larg, şi întinse mâna pentru a o stabiliza când ajunse la sol. 

— Mai rezişti? o întrebă el încet. 

Barrie confirmă din cap, neîndrăznind să vorbească, căci 
era atât de obosită, încât cuvintele aveau să-i iasă, 
inevitabil, împleticite. 

Ca de obicei, Zane păru să înţeleagă fără a i se spune. 


111 


— Mai ţine-te tare încă vreo oră, apoi te vom duce în 
siguranţă la bordul portavionului. Atunci vei putea să 
dormi. 

Fără el, însă; era ceva de la sine înţeles. Chiar dacă ar fi 
intenţionat să continue relaţia lor, deşi nu dăduse niciun 
semn în acest sens, nu avea s-o facă la bordul navei. Ar fi 
renunţat să doarmă pentru totdeauna dacă ar fi putut 
amâna momentul în care avea să fie nevoită să admită că 
relaţia lor fusese pentru el doar ceva trecător, născut atât 
din intimitatea fierbinte în care îşi petrecuseră ziua, cât şi 
ca urmare a solicitării ei. 

Nu avea să plângă; nici măcar nu avea să protesteze, îşi 
spuse ea. Fusese al ei timp de o zi, timp de o zi incredibil 
de senzuală. 

Zane o conduse la fâşia îngustă şi pietroasă de plajă 
unde fusese amplasată barca gonflabilă întunecată. Ceilalţi 
cinci bărbaţi se adunaseră în jurul ei în poziţii specifice, 
fiecare stând cu spatele spre barcă şi ţinându-şi arma 
pregătită, studiind concentrați împrejurimile. 

Zane o urcă în barca gonflabilă şi îi arătă unde să stea. 
Barca se legănă în apă când bărbaţii o împinseră încet de 
pe mal. Când apa ajunse în dreptul pieptului lui Santos, cel 
mai scund dintre ei, săriră toţi în barcă cu o mişcare pe 
care o exersaseră de atâtea ori, încât părea de-a dreptul 
banală. Fantomaticul porni motorul aproape silențios şi 
îndreptă barca spre largul mării. 

În acel moment, un bubuit uriaş izbucni în spatele lor, şi 
se dezlănţui iadul. 

Barrie recunoscu răpăitul tăios al armelor de foc 
automate şi se întoarse pe jumătate pentru a privi în urmă. 
Zane îşi puse mâna pe capul ei şi o împinse la fundul 
bărcii, răsucindu-se şi scoţându-şi în acelaşi timp arma 
automată. Barca ţâşni în faţă când Fantomaticul porni 
motorul la acceleraţie maximă. Trupa SEAL deschise şi ea 
focul. Barrie văzu fulgerele scânteind din arme, simţi 
cartuşele goale împroşcând-o aşa cum stătea strânsă ghem 
şi îşi trase şalul peste faţă pentru a nu fi arsă de alama 
fierbinte. 


112 


— Drexler! tună Zane. Atacă-i pe  nenorociţi cu 
explozibil! 

— Am înţeles, şefule! 

Barrie auzi un mormăit, şi ceva greu şi uman căzu de-a 
curmezişul peste ea. Unul dintre bărbaţi fusese împuşcat. 
Încercă disperată să se tragă de sub greutatea lui 
zdrobitoare, pentru a-l ajuta, dar era efectiv ţintuită, iar el 
gemea de fiecare dată când se mişca. Cunoştea acel 
geamăt. 

O teroare mai întunecată decât orice simţise vreodată îi 
goni prin vene. Cu un strigăt răguşit, împinse greutatea lui 
uriaşă, reuşind să-l întoarcă pe o parte. Se luptă să se 
elibereze din şalul ce o acoperea şi nici măcar nu observă 
cartuşul fierbinte care trecu razant pe lângă obrazul ei 
drept. 

O explozie zgudui noaptea, aprinzând marea asemenea 
unor artificii, şocul aruncând-o din nou pe fundul bărcii. Se 
ridică grăbită în genunchi, întinzându-se după Zane. 

— Nu, spuse ea răguşit. Nu! 

Lumina exploziei conturase clar fiecare detaliu într-un 
alb necruţător. Zane zăcea întins pe o parte, zvârcolindu- 
se de durere, şi apăsându-şi mâinile pe abdomen. Faţa îi 
era ca o ceaţă fără culoare, ochii închişi, dinţii dezgoliţi 
într-o grimasă. O pată umedă uriaşă lucea pe partea din 
stânga a cămăşii lui negre şi o baltă de sânge începuse 
deja să se formeze sub el. 

Barrie luă şalul şi îl făcu ghem, apăsându-l cu forţă pe 
rană. Un urlet animalic îi horcăi în gât, şi bărbatul se arcui 
de durere: 

— Santos! ţipă ea, încercând să-l ţină jos, apăsând în 
acelaşi timp şalul. Santos! 

Înjurând în barbă, doctorul mic şi îndesat o împinse 
deoparte. Ridică şalul pentru o clipă, apoi îl apăsă rapid la 
loc şi o prinse de mână, aşezându-i-o în poziţia corectă. 

— Ţine-l aşa, lătră el. Apasă în jos - cu forţă. 

Nu se mai auzeau focuri de armă, doar zbârnâitul 
motorului. O ploaie de stropi săraţi îi biciui faţa în timp ce 
barca înainta prin valuri. Echipa îşi păstră disciplina, 


113 


rămânând pe poziţiile desemnate. 

— Cât e de grav? ţipă Greenberg. 

Santos lucra febril. 

— Am nevoie de lumină! 

Aproape instantaneu, Greenberg proiectă lumina unei 
lanterne asupra lor. Barrie îşi muşcă buza când văzu cât 
sânge se strânsese în jur. Faţa lui Zane era palidă, ochii pe 
jumătate închişi, respiraţia gâfâită. 

— Pierde sânge rapid, spuse Santos. Se pare că glonţul 
l-a nimerit într-un rinichi sau poate în splină. Asiguraţi-vă 
că nenorocitul ăla de elicopter e pe drum. Nu avem timp să 
ajungem în ape internaţionale. Scoase capacul unei 
seringi, îndreptă braţul lui Zane şi înfipse abil acul într-o 
venă. Rezistă, şefule. Te scoatem cu elicopterul de aici. 

Zane nu răspunse. Respira zgomotos printre dinţii 
încleştaţi, dar, când Barrie îi aruncă o privire scurtă, văzu 
licărirea din ochii lui. Ridică mâna pentru o clipă, o atinse 
pe braţ, apoi şi-o lăsă să cadă greoi lângă corp. 

— Naiba să te ia, Zane Mackenzie, spuse ea înverşunată. 
Să nu îndrăzneşti... 

Se întrerupse. Nu era în stare să spună cuvântul, nu 
putea nici măcar să accepte gândul că era posibil să 
moară. 

Santos verifică pulsul lui Zane. Privirea lui o întâlni pe a 
ei, şi ştiu că era prea rapid, prea slab. Zane intra în şoc, în 
pofida injecţiei pe care i-o făcuse Santos. 

— Nu îmi pasă cât suntem de aproape de apele 
teritoriale! ţipă Greenberg în staţia radio. Avem nevoie de 
un elicopter acum. Doar luaţi-l pe şeful de-aici, şi noi vom 
aştepta un alt mijloc de transport! 

În pofida înclinării bărcii, Santos reuşi să-i pună o 
perfuzie şi începu să golească un recipient de plasmă 
transparentă în venele lui Zane. 

— Nu slăbi presiunea, murmură către Barrie. 

— N-am s-o slăbesc. : 

Nu îşi desprinse privirea de la chipul lui Zane. Încă era 
conştient şi o privea. Câtă vreme se păstra acea legătură, 
avea să fie bine. Trebuia să fie bine. 


114 


Călătoria de coşmar în barca gonflabilă ce gonea pe 
valuri păru să dureze o veşnicie. Santos termină primul 
recipient de plasmă şi conectă un al doilea la sistemul de 
perfuzie intravenoasă. Înjură în barbă, folosind invective 
variate şi explicite. Zane zăcea liniştit, deşi Barrie ştia că 
suferea îngrozitor. Ochii îi erau spălăciţi de durere şi de 
şoc, dar îi simţi concentrarea, hotărârea. Poate că singura 
modalitate prin care reuşea să rămână conştient era 
concentrându-se atât de intens asupra chipului ei - cert e 
că îi reuşea. 

Dar, dacă elicopterul nu ajungea în curând, nici măcar 
hotărârea lui supraomenească nu avea să poată contracara 
efectele hemoragiei. Ar fi vrut să înjure şi ea, ar fi vrut să 
se încrunte spre cerul nopţii ca şi cum ar fi putu conjura 
un elicopter din neant, dar nu îndrăznea să-şi desprindă 
privirea de la Zane. Câtă vreme privirile le rămâneau 
înlănţuite, Zane avea să reziste. 

Auzi huruitul distinctiv al elicelor cu doar o clipă înainte 
ca elicopterul Sea King să apară tunând deasupra lor, 
luminile lui orbitoare fixându-se asupra lor. Fantomaticul 
reduse acceleraţia, iar barca se opri şi rămase plutind. 
Elicopterul se apropie în cercuri de ei, apoi se opri în aer 
exact deasupra lor, rotoarele lui puternice stârnind o 
furtună frenetică pe mare. Un coş cobori peste capetele 
lor. Mişcându-se rapid, Santos şi Greenberg îl urcară pe 
Zane în coş şi îl prinseră în curele, ocolind-o pe Barrie, în 
vreme ce ea menţinu presiunea constantă pe rană. 

Santos ezită, apoi îi făcu semn să-şi ia mâinile de pe el şi 
să se dea înapoi. Şovăitoare, Barrie se supuse. Santos 
ridică şalul, apoi îl trânti imediat la loc. Fără un cuvânt, 
încălecă targa şi coşul, lăsându-se cu forţă pe rană. 

— Să mergem! ţipă el. 

Greenberg se dădu înapoi şi îi făcu semn operatorului 
scripetelui din elicopter. Coşul se ridică spre monstrul 
suspendat în aer, cu Santos căţărat într-o poziţie nesigură 
peste Zane. Când coşul ajunse la nivelul clapei deschise a 
elicopterului, mai multe perechi de mâini se întinseră şi îi 
traseră înăuntru. Elicopterul se ridică şi se îndepărtă 


115 


imediat,  înclinându-se puternic, şi porni cu zgomot 
asurzitor spre portavion. 

În urma lui rămase o tăcere sumbră. Barrie se prăbuşi 
pe una dintre banchete, cu faţa încordată de efortul de a 
nu-şi pierde controlul. Nimeni nu spuse nimic. 
Fantomaticul porni din nou motorul, şi mica ambarcaţiune 
o luă ca o săgeată prin întuneric, urmărind luminile 
elicopterului ce păleau rapid. 


De-abia după mai bine de o oră ateriză şi cel de-al doilea 
elicopter pe puntea uriaşului portavion. Ceilalţi patru 
membri ai echipei săriră pe punte aproape înainte ca 
elicopterul să o atingă. Barrie se căţără după ei, alergă cu 
ei. Greenberg îşi ţinea o mână încleştată pe braţul ei, 
pentru a se asigura că nu rămânea în urmă. 

Un bărbat în uniformă veni în faţa lor. 

— Domnişoară Lovejoy, sunteţi bine? 

Barrie îi aruncă o privire distrată şi dădu să-l ocolească. 
Un alt bărbat apăru de nicăieri, dar uniforma acestuia era 
uşor diferită, ca şi cum purtătorul ei ar fi fost la el acasă pe 
acea navă gigantică. Primul bărbat purta o uniformă de 
gală, care îl distinsese de membrii echipajului. Greenberg 
se opri brusc. 

— Căpitane... 

— Locotenent-comandantul Mackenzie e în operaţie, 
spuse căpitanul. Doctorul nu a considerat că îl poate 
transfera la o bază, dată fiind viteza cu care pierdea sânge. 
Dacă nu vor reuşi să oprească sângerarea, vor fi nevoiţi să- 
i scoată splina. 

Primul ofiţer în uniformă ajunse lângă ei. 

— Domnişoară Lovejoy, spuse el ferm, prinzând-o de 
braţ. Sunt maiorul Hodson. Vă voi însoţi până acasă. 

Armata se mişca în ritmul ei şi după regulile ei proprii. 
Ordinele erau să fie dusă acasă imediat; ambasadorul îşi 
voia fiica înapoi. Barrie se împotrivi. Ţipă, plânse, ba chiar 
îl înjură pe maiorul tulburat. Nimic din toate astea nu fu de 
folos. Fu urcată la bordul unei alte nave, de data aceasta 
un avion de transport marfă. Văzu pentru ultima dată 


116 


portavionul Montgomery sub primele raze ale soarelui 
licărind pe apele albastre ale Mediteranei, cu vederea 
înceţoşată de lacrimi. 


117 


capitolul 7 


Până să aterizeze avionul în Atena, Barrie plânsese cu 
năduf atât de mult, încât ochii i se umflaseră de abia mai 
vedea. Maiorul Hodson încercase totul pentru a o linişti, 
apoi pentru a o consola; o asigurase că nu făcea decât să 
îndeplinească ordinele şi că avea să afle mai târziu cum se 
simţea ofiţerul SEAL. Era normal să fie supărată. Trecuse 
prin multe, dar avea să se bucure de cea mai bună îngrijire 
medicală... 

Când auzi aşa ceva, Barrie sări din scaunul inconfortabil 
de plasă, singurul existent în avionul de transport marfă. 

— Nu eu sunt cea care a fost împuşcată! ţipă ea. N-am 
nevoie de îngrijire medicală, fie ea cea mai bună, cea mai 
proastă sau mediocră! Vreau să fiu dusă oriunde e dus 
Zane Mackenzie. Nu mă interesează ordinele tale! 

Maiorul Hodson păru profund jenat. Trase de gulerul 
uniformei. 

— Domnişoară Lovejoy, îmi pare rău. Nu pot face nimic 
în această privinţă. Vă priveşte unde mergeţi după ce 
aterizăm şi tatăl dumneavoastră se va convinge că sunteţi 
bine. 

Expresia lui spunea clar că, din punctul lui de vedere, n- 
avea decât să se ducă direct în iad. Barrie se aşeză, 
respirând gâfâit şi ştergându-şi lacrimile. Nu se mai 
purtase niciodată aşa, în toată viaţa ei. Fusese întotdeauna 
o doamnă impecabilă, gazda perfectă pentru tatăl ei. 

Nu se mai simţea deloc doamnă acum; se simţea ca o 
tigroaică feroce, gata să facă bucăţi pe oricine i-ar fi stat în 
cale. Zane era grav rănit, poate chiar pe patul de moarte, 
iar neghiobii aceia nu-i dădeau voie să fie lângă el. Naiba 
să îl ia de protocol militar şi naiba să o ia de influenţă a 
tatălui ei, căci ambele o smulseseră de lângă el. 

Oricât de mult şi-ar fi iubit tatăl, ştia că nu avea să-l 


118 


ierte niciodată dacă Zane murea, iar ea nu era acolo. Nu 
conta că el nu ştia despre Zane; nimic nu conta în 
comparaţie cu groaza teribilă ce se întrevedea în faţa ei. 
„Doamne, nu-l lăsa să moară!” Nu ar fi putut îndura aşa 
ceva. Ar fi preferat să moară ea de mâna răpitorilor ei 
decât să ştie că Zane murise pentru a o salva pe ea. 

Zborul dură mai puţin de o oră jumătate. Avionul de 
transport marfă ateriză cu o bufnitură aspră ce o scutură 
în scaunul ei din plasă, apoi rulă pe pistă o vreme ce ei i se 
păru interminabilă. În cele din urmă, se opri, iar maiorul 
Hodson se ridică, vizibil uşurat să scape de povara 
neplăcută. 

O uşă fu deschisă şi o scară mobilă fu adusă până la ea. 

Strângând tunica neagră în jurul ei, Barrie ieşi în lumina 
intensă a soarelui din Atena. Era dimineaţă în toată legea 
acum, şi căldura începea deja să crească în intensitate. 
Clipi şi ridică o mână pentru a-şi proteja ochii. Avea 
impresia că trecuse o veşnicie de când stătuse în lumina 
soarelui. 

O limuzină gri cu ferestre vopsite în negru aştepta pe 
pistă. Uşa se deschise larg, şi tatăl ei sări din maşină, 
uitând de demnitate şi luând-o la fugă spre ea. 

— Barrie! 

Faţa îi era brăzdată de semnele a două zile de 
îngrijorare şi de teamă, dar expresia lui era una de uşurare 
aproape disperată când urcă grăbit treptele pentru a o 
cuprinde în braţe. 

Barrie începu să plângă din nou - sau poate nici nu se 
oprise vreodată. Îşi îngropă faţa în costumul lui, agăţându- 
se de el cu mâini disperate. 

— Trebuie să mă întorc, hohoti ea, cuvintele ieşindu-i de- 
abia inteligibile. 

Braţele lui se strânseră mai tare în jurul ei. 

— Gata, gata, scumpo, îi şopti el. Eşti în siguranţă acum, 
şi n-am să mai las să ţi se întâmple nimic, ţi-o jur. Te duc 
acasă... 

Barrie clătină violent din cap, încercând să se desprindă 
din îmbrăţişarea lui. 


119 


— Nu, spuse ea gâtuit. Trebuie să mă întorc pe 
Montgomery. Zane... a fost împuşcat. Ar putea muri. O, 
Doamne, trebuie să mă întorc acum! 

— Totul va fi bine, croncăni el, conducând-o în jos pe 
scări cu un braţ petrecut în jurul umerilor ei. Te aşteaptă 
un doctor... 

— Nu am nevoie de un doctor! spuse ea cu înverşunare, 
smulgându-se de lângă el. Nu mai făcuse aşa ceva 
niciodată, iar pe chipul lui se putea citi şocul. Barrie îşi 
dădu părul la o parte de pe faţă. Masa încâlcită de păr nu 
mai fusese pieptănată de două zile şi era udă de 
transpiraţie şi de apă sărată. Ascultă-mă! Bărbatul care m- 
a salvat a fost împuşcat. Ar putea muri. Încă era în 
operaţie când maiorul Hodson m-a forţat să urc în avionul 
ăsta. Vreau să mă întorc pe vas. Vreau să mă asigur că 
Zane este bine. 

William Lovejoy îşi prinse ferm fiica de umeri, 
conducând-o pe pistă până la limuzina care îi aştepta. 

— Nu trebuie să te întorci pe vas, scumpo, spuse el 
liniştitor. Am să-i cer amiralului Lindley să afle cum se 
simte bărbatul respectiv. E unul dintre membrii echipei 
SEAL, presupun? 

Barrie confirmă din cap amorţită. 

— Nu ar avea niciun rost să te întorci pe vas, sunt sigură 
că înţelegi asta. Dacă a supravieţuit operaţiei, va fi 
transportat pe calea aerului la un spital militar. 

„Dacă a supravieţuit operaţiei.” Cuvintele se înfipseră în 
ea ca un cuţit, fierbinte şi tăios. Işi strânse pumnii, fiecare 
fibră a fiinţei ei cerându-i imperios să ignore logica, să 
ignore încercările de a o linişti. Trebuia să ajungă la Zane. 


Trei zile mai târziu, stătea în biroul tatălui ei cu bărbia 
înălţată şi îl privea cu o răceală pe care el nu o mai văzuse 
vreodată. 

— I-ai spus amiralului Lindley să-mi blocheze solicitările, 
îl acuză ea. î 

Ambasadorul oftă. Işi scoase ochelarii pentru citit şi îi 
puse atent pe biroul furniruit din lemn de nuc. 


120 


— Barrie, ştii că ţi-am refuzat prea puţine lucruri din 
câte mi-ai cerut, dar te porţi nerezonabil în privinţa acestui 
bărbat. Ştii că se reface, şi asta e tot ce trebuie să ştii. Ce 
rost ar avea să alergi la căpătâiul lui? Există riscul ca 
vreun jurnalist de scandal să afle despre asta, şi atunci 
coşmarul prin care ai trecut ar ajunge să fie zugrăvit în 
ziare de calitate îndoielnică din lumea întreagă. Asta îţi 
doreşti? 

— Coşmarul meu? repetă ea. Coşmarul meu? Cum 
rămâne cu al lui? A fost cât pe ce să-şi piardă viaţa! Asta 
presupunând că amiralul Lindley mi-a spus adevărul şi e 
într-adevăr în viaţă! 

— Bineînţeles că e. L-am rugat pe Joshua doar să 
blocheze eventualele tale solicitări de informaţii legate de 
localizarea lui. Îşi desprinse silueta înaltă din scaun şi ocoli 
biroul, sprijinindu-se de el şi luând mâna îndărătnică a lui 
Barrie într-a lui. Barrie, lasă-ţi timp să depăşeşti trauma. 
Ştiu că i-ai atribuit acestui... acestui luptător de gherilă tot 
felul de caracteristici eroice, ceea ce e perfect normal. 
După o vreme, după ce vei putea privi din nou lucrurile în 
ansamblu, îţi va părea bine că nu te-ai făcut de râs 
alergând după el. 

Lui Barrie îi fu aproape imposibil să ţină în frâu furia ce 
creştea în ea. Nimeni nu o asculta; nimeni nu voia să o 
asculte. Îi tot dădeau înainte cu coşmarul ei, cu faptul că 
avea să se vindece în timp, de îi venea să-şi smulgă părul 
din cap. Insistase la nesfârşit că nu fusese violată, dar 
refuzase cu înverşunare un consult medical, ceea ce, 
desigur, nu făcuse decât să alimenteze speculaţiile că 
răpitorii o violaseră. Dar ea ştiuse că trupul ei purta 
semnele iubirii fizice a lui Zane, semne şi urme preţioase şi 
personale, pe care voia să le ţină departe de ochii oricui 
altcuiva. Toată lumea se purta cu ea de parcă ar fi fost 
făcută din cristal, având grijă să nu menţioneze răpirea, 
până simţi că era pe punctul de a-şi pierde minţile. 

Voia să-l vadă pe Zane. Atât. Doar să-l vadă, să se 
asigure că avea să se facă bine. Dar, când îi ceruse unuia 
dintre ofiţerii de marină de la ambasadă să facă o serie de 


121 


cercetări în legătură cu Zane, amiralul Lindley fusese cel 
care o contactase cu un răspuns, în locul căpitanului. 

Demnul şi distinsul amiral trecuse pe la locuinţa privată 
a ambasadorului cu mai puţin de o oră în urmă. Barrie nu 
revenise încă la slujba ei minoră din cadrul ambasadei, 
simțind că nu se putea concentra asupra hârţogăriilor, aşa 
că îl primise pe amiral în salonul superb mobilat. 

După o conversaţie politicoasă despre starea ei de 
sănătate şi despre vreme, amiralul trecuse la motivul 
vizitei sale. 

— Ai solicitat informaţii despre Zane Mackenzie, 
spusese el blând. Am avut grijă să rămân la curent cu 
starea lui şi îţi pot confirma acum cu deplină încredere că 
se va reface complet. Chirurgul de pe vas a reuşit să 
oprească sângerarea şi nu a fost nevoie să i se scoată 
splina. Starea lui a fost stabilizată şi a fost transferat la un 
spital. După ce îşi va reveni suficient, va fi trimis în State 
pentru a-şi petrece restul convalescenţei. 

— Unde e? întrebase Barrie, simţindu-şi ochii arzând. 

Nu dormise aproape deloc în ultimele trei zile. Deşi era 
din nou impecabil îmbrăcată şi coafată, stresul prin care 
trecuse lăsase cercuri întunecate uriaşe în jurul ochilor ei 
şi începuse să slăbească, fiindcă nu putea să mănânce din 
pricina grijilor. 

Amiralul Lindley oftă. 

— William mi-a cerut să nu-ţi divulg această informaţie, 
Barrie, şi, trebuie să recunosc, cred că are dreptate. Il 
cunosc pe Zane de mult timp. E un războinic extraordinar. 
Dar bărbaţii din trupele SEAL sunt o specie aparte, iar 
caracteristicile care îi fac războinici atât de buni nu-i fac, 
per ansamblu, cetăţeni-model. Sunt ca nişte arme bine 
pregătite, dacă e s-o spunem pe şleau. Nu sunt prea bine 
cunoscuţi, şi majoritatea informaţiilor despre ei sunt 
supuse unor restricţii. 

— Nu vreau să ştiu despre pregătirea lui, spusese ea, pe 
o voce tensionată. Nu vreau să ştiu despre misiunile lor. 
Vreau doar să-l văd. 

Amiralul clătinase din cap. 


122 


— Îmi pare rău. 

Nimic din ceea ce spusese ea nu reuşise să-l înduplece. 
Refuzase să îi ofere orice alte informaţii. Chiar şi aşa, Zane 
era în viaţă; avea să se facă bine. Simplul fapt de a şti 
acest lucru o făcu să simtă o slăbiciune interioară, ca şi 
cum acea tensiune insuportabilă s-ar fi relaxat în sfârşit. 

Asta nu însemna că avea să-l ierte pe tatăl ei pentru că 
intervenise. 

— Îl iubesc, spuse ea acum cu bună ştiinţă. Nu ai niciun 
drept să mă împiedici să-l văd. 

— Iubire? Tatăl ei îi aruncă o privire compătimitoare. 
Barrie, ceea ce simţi tu nu e iubire, e adoraţie faţă de un 
erou. Crede-mă, o să-ţi treacă. 

— Crezi că eu nu m-am gândit la asta? replică ea. Nu 
sunt o adolescentă care are impresia că s-a îndrăgostit de 
o vedetă rock. Da, l-am cunoscut în circumstanţe 
periculoase şi stresante. Da, mi-a salvat viaţa - şi aproape 
a murit făcând asta. Ştiu ce înseamnă infatuarea şi ştiu ce 
înseamnă iubirea, dar, chiar şi dacă nu aş şti, nu ai tu 
dreptul să iei această decizie în locul meu. 

— Ai fost întotdeauna rezonabilă, comentă el. Acceptă 
cel puţin că judecata ta nu e perfect limpede în momentul 
de faţă. Cum ar fi dacă ai acţiona impulsiv, te-ai căsători 
cu bărbatul acesta - sunt sigur că el s-ar grăbi să profite 
de ocazie -, apoi ţi-ai da seama că nu-l iubeşti cu adevărat? 
Gândeşte-te ce dezastru ar fi. Ştiu că pare un comentariu 
snob, dar el nu e de-al nostru. E un marinar şi un ucigaş 
antrenat. Tu ai luat masa cu regi şi ai dansat cu prinți. Ce 
aţi putea avea în comun voi doi? 

— În primul rând, comentariul tău nu doar pare snob, ci 
chiar e snob. În al doilea rând, probabil nu ai o părere 
foarte bună despre mine dacă tu crezi că banii mei sunt 
singurul lucru care ar putea atrage un bărbat. 

— Ştii că nu asta am vrut să spun, zise el, sincer şocat. 
Eşti o persoană minunată. Dar cum ar putea cineva ca el 
să aprecieze viaţa pe care o duci tu? De unde ştii că nu ar 
tinti şansa cea mare? _ 

— Fiindcă îl cunosc, declară ea. Îl cunosc aşa cum nu aş 


123 


fi ajuns niciodată să-l cunosc dacă l-aş fi întâlnit la o 
petrecere organizată de ambasadă. După cum spui tu, un 
ofiţer SEAL nu poate fi blând şi politicos, dar el a fost. Toţi 
au fost aşa, ca să fiu mai precisă. Tată, ţi-am spus în 
repetate rânduri că nu am fost violată. Ştiu că nu mă crezi 
şi că ai suferit, făcânduc-ţi griji pentru mine. Dar îţi jur - îţi 
jur - că nu au făcut-o. Intenţionau să o facă, a doua zi, dar 
aşteptau pe cineva. Aşa că, deşi am fost înspăimântată şi 
tulburată, nu am trecut prin trauma unui viol în grup, aşa 
cum crezi tu. Să-l văd pe Zane zăcând într-o baltă de sânge 
a fost, fir-ar să fie, mult mai traumatizant decât orice mi-au 
făcut răpitorii! 

— Barrie! 

Era prima dată când tatăl ei o auzise înjurând. Acum, că 
se gândea mai bine, nu înjurase niciodată, până când acei 
bărbaţi violenţi o înhăţaseră de pe stradă şi o supuseseră 
la ore întregi de teroare. li înjurase - şi o făcuse din tot 
sufletul. Îl înjurase pe maiorul Hodson, şi o făcuse din tot 
sufletul şi în cazul lui. 

Cu un efort, îşi cobori tonul. 

— Ştii că prima încercare de a mă scoate de acolo n-a 
funcţionat tocmai bine. 

Tatăl ei încuviinţă scurt din cap. Trecuse printr-o 
adevărată agonie, crezând că singura lor speranţă de a o 
salva dăduse greş şi imaginându-şi ce suferea Barrie. În 
acel moment renunţase la speranţa de a o mai vedea 
vreodată. Amiralul Lindley nu fusese la fel de pesimist; 
echipa SEAL nu luase legătura cu ei şi, deşi se raportaseră 
focuri de armă în Benghazi, dacă o echipă SEAL ar fi fost 
ucisă sau capturată, guvernul libian ar fi dat de ştire în 
lumea întreagă. Ceea ce însemna că încă se aflau la faţa 
locului, încercând să o salveze. Până nu le confirma echipa 
însăşi că misiunea eşuase, mai aveau speranţe. 

— Ei bine, a funcţionat, într-un fel. Zane a venit singur 
după mine, în vreme ce restul echipei a creat o diversiune, 
cred, în caz că mergea ceva prost. Zane avea un plan de 
rezervă, ştia ce să facă dacă erau observați, fiindcă nu poţi 
controla factorul uman. Îşi dădu seama că repeta lucrurile 


124 


pe care i le spusese Zane în lungile ore cât zăcuseră 
somnoroşi împreună şi simţi că îi era atât de dor de el, 
încât un nod de durere o gâtui pe dinăuntru. Echipa era 
atât de bine ascunsă, încât unul dintre paznici nu l-a văzut 
pe Fantomatic decât când a călcat efectiv pe el. Aşa s-a dat 
alarma şi s-a ajuns la schimb de focuri. Un paznic fusese 
postat pe coridor în faţa încăperii unde mă ţineau legată, şi 
a intrat în fugă. Zane l-a ucis, spuse ea simplu. Apoi, în 
timp ce restul fugăreau echipa, el m-a scos din clădire. Am 
fost separați de echipă şi am fost nevoiţi să ne ascundem 
timp de o zi, dar eu am fost în siguranţă. 

Ambasadorul ascultă cu seriozitate, absorbind lacom 
detaliile despre cum îi fusese adusă înapoi. Nu discutaseră 
despre acel lucru până atunci, nu despre cum decursese 
efectiv salvarea ei. Barrie fusese prea înnebunită de 
gândul la starea lui Zane, cuprinsă de o disperare aproape 
violentă. Acum, că ştia că era în viaţă, deşi se simţea în 
continuare atât de furioasă, încât de-abia se putea stăpâni, 
era în stare să-i spună tatălui ei cum anume îi fusese adusă 
înapoi în viaţă. 

— Cât eu am rămas în ascunzătoare, Zane şi-a riscat 
viaţa ieşind şi furând mâncare şi apă pentru noi, precum şi 
o burqa şi un şal pentru mine. Mi-a îngrijit tăietura de la 
picior. Când un grup de scotocitori prin mormane a 
început efectiv să demoleze clădirea în jurul nostru, s-a 
pus scut între mine şi orice pericol. El e bărbatul de care 
m-am îndrăgostit, bărbatul despre care tu spui că nu e „de- 
al nostru”. Poate nu e de-al tău, dar cu siguranţă de-al meu 
e! 

Expresia de pe chipul tatălui ei era uluită, aproape 
panicată. Prea târziu, Barrie îşi dădu seama că alesese o 
abordare greşită în argumentaţia ei. Dacă şi-ar fi prezentat 
grija faţă de Zane drept simplă atenţie faţă de cineva care 
făcuse atâtea pentru ea, dacă ar fi insistat că se cuvenea 
să îi mulţumească personal, tatăl ei ar fi putut fi convins. 
El ţinea foarte mult la păstrarea unor relaţii cordiale şi la 
un comportament elegant. În schimb, îl convinsese că îl 
iubea cu adevărat pe Zane Mackenzie şi îşi dădu seama 


125 


prea târziu cât de tare îl înspăimânta pe tatăl ei această 
posibilitate. Nu voia să o piardă, iar acum Zane reprezenta 
o ameninţare mult mai mare decât înainte. 

— Barrie, eu... 

Se opri încurcat, tocmai el, tatăl ei rafinat şi sofisticat 
care nu rămânea niciodată fără cuvinte. Îşi înghiţi nodul 
din gât. Era adevărat că rareori îi refuzase ceva, şi, în cele 
câteva ocazii când îi spusese nu, fusese din cauză că el 
considera periculos ceea ce plănuia ea sau obiectul pe care 
şi-l dorea - o dată fusese vorba despre o motocicletă. A o 
păstra în siguranţă era obsesia lui, plus că se agăța cu 
disperare de singura care-i mai rămăsese din propria lui 
familie, copila lui dragă, care semăna atât de mult cu soţia 
pe care o pierduse. 

Barrie văzu în ochii lui bătălia dintre instinctul de a o 
răsfăţa cu tot ce îşi dorea şi înţelegerea faptului că, de 
data aceasta, dacă îi satisfăcea dorinţa, avea s-o piardă 
probabil din viaţa lui. Nu voia ca Barrie să devină doar un 
oaspete ocazional la cină; înduraseră amândoi acel gen de 
separare în anii ei de şcoală. El o voia acolo, în viaţa lui de 
zi cu zi. Barrie ştia că în parte obsesia lui era egoistă, 
fiindcă prezența ei uşura aspectele ce ţineau de 
gospodărie, dar nu se îndoise niciodată de dragostea lui 
faţă de ea. 

Panică pură licări pentru o clipă în expresia lui. Spuse 
înţepat: 

— Cred oricum că ar trebui să-ţi laşi răgaz să ţi se 
liniştească emoţiile. Şi eşti, cu siguranţă, conştientă de 
faptul că acele condiţii pe care le descrii sunt cele fireşti 
pentru bărbatul acela. Cum ar putea vreodată să-şi 
găsească locul în viaţa ta? 

— E o întrebare care nu-şi are rostul, având în vedere că 
nu s-a pus problema unei căsătorii, nici măcar a unei 
relaţii. Vreau să îl văd. Nu vreau să creadă că nu mi-a 
păsat de el nici măcar cât să merg să văd cum se simte. 

— Dacă nu s-a pus deloc problema unei relaţii, de ce s-ar 
aştepta să îl vizitezi? A fost doar o misiune pentru el, nimic 
mai mult. 


126 


Barrie îşi îndreptă umerii asemenea unui militar, afişă o 
expresie hotărâtă şi ochii i se întunecară de emoție. 

— A fost mai mult, spus ea sec, şi asta era tot ce avea să 
menţioneze despre ceea ce se întâmplase între ea şi Zane. 
Inspiră adânc şi scoase artileria grea. Îmi eşti dator, spuse 
ea, cu privirea aţintită într-a lui. Nu ţi-am cerut detalii 
despre ceea ce s-a întâmplat aici, dar sunt o persoană 
inteligentă, cu o gândire logică... 

— Bineînţeles că da, o întrerupse el, dar nu văd... 

— S-a cerut vreo răscumpărare? interveni ea peste 
întreruperea lui. 

Tatăl ei era un diplomat abil, care rareori îşi pierdea 
controlul. Dar acum, surprins, îi răspunse cu o privire 
goală de nedumerire. 

— Răscumpărare? repetă el. 

Un nou sentiment de disperare i se strânse ca un nod în 
stomac, întipărindu-se pe faţa ei. 

— Da, răscumpărare, spuse ea încet. Nu a existat nimic 
de genul ăsta, nu-i aşa? Fiindcă nu bani voia el. Vrea ceva 
de la tine, nu-i aşa? Informaţii. Ori încearcă să te forţeze 
să i le dai, ori te-ai vârât deja în povestea asta până la gât 
şi te-ai certat cu el. Care din variante? 

Experienţa lui de diplomat nu reuşi nici de data aceasta 
să-l salveze; preţ de o fracțiune de secundă, chipul lui 
dezvălui vinovăţie panicată şi consternare, înainte ca 
expresia lui să se limpezească, înlocuită de o amabilitate 
diplomată. 

— Ce acuzaţie ridicolă, spuse el calm. 

Barrie rămase în faţa lui, îngreţoşată de revelaţie. Dacă 
răpitorul se folosise de ea ca de o armă pentru a-i forţa 
mâna tatălui ei să-şi trădeze ţara, ambasadorul ar fi negat 
cel mai probabil, fiindcă n-ar fi vrut s-o ştie îngrijorată, dar 
nu astfel de sentimente citise pe chipul lui. Ci vinovăţie. 

Nu se obosi să răspundă negării lui. 

— Îmi eşti dator, repetă ea. Îi eşti dator lui Zane. 

Tatăl ei tresări când văzu condamnarea din ochii ei. 

— Eu nu văd deloc aşa lucrurile. 

— Tu eşti motivul pentru care am fost răpită. 


127 


— Ştii că există lucruri pe care nu ţi le pot spune, zise el, 
eliberându-i mâinile şi ocolind biroul pentru a se aşeza din 
nou pe scaun, ieşind simbolic din rolul de tată şi intrând în 
cel de ambasador. Dar presupunerea ta e greşită şi, 
desigur, ilustrează cât de zdruncinată eşti încă. 

Barrie dădu să-l întrebe dacă şi Art Sandefer ar fi 
considerat presupunerea ei atât de greşită, dar nu fu în 
stare să-şi amenințe tatăl. Cu o senzaţie de greață, se 
întrebă dacă astfel devenea trădătoare şi ea. Îşi iubea ţara; 
cum trăise atâta timp în Europa, văzuse şi apreciase 
diferenţa majoră dintre Statele Unite şi toate celelalte ţări 
din lume. Deşi îi plăcea Europa şi aprecia în mod deosebit 
vinul francez, arhitectura germană, ordinea britanică, 
muzica spaniolă şi Italia în general, ori de câte ori punea 
piciorul în Statele Unite, era impresionată de energia şi de 
bogăţia vieţii din ţara în care chiar şi oamenii care erau 
consideraţi săraci trăiau bine în comparaţie cu orice altă 
ţară. Statele Unite nu erau perfecte, nici pe departe, dar 
aveau ceva special, iar ea îşi iubea ţara. 

Păstrând tăcerea, era posibil să o trădeze. 

Rămânând acolo, rămânea în pericol. Răpirea ei eşuase 
o dată, dar asta nu însemna că ei, duşmanul necunoscut şi 
fără chip, nu avea să încerce din nou. Tatăl ei ştia cine era 
el, era sigură. Înţelese rapid ce o aştepta. Avea să fie 
obligată să rămână exclusiv în incinta ambasadei, urmând 
a i se permite să iasă numai cu o escortă înarmată. Avea să 
devină o prizonieră a fricii tatălui ei. 

Nu exista de fapt niciun loc unde să fie complet în 
siguranţă, dar, dacă rămânea acolo, nu făcea decât să 
accentueze pericolul. Şi, odată ce se îndepărta de enclava 
ambasadei, avea şanse mai mari să îl găsească pe Zane, 
fiindcă influenţa amiralului Lindley nu putea acoperi orice 
colţişor şi văgăună de pe glob. Cu cât ajungea mai departe 
de Atena, cu atât influenţa lui avea să se atenueze. 

Îşi înfruntă tatăl, ştiind că rupea cu bună ştiinţă 
legăturile strânse care îi uniseră în ultimii cincisprezece 
ani. A 

— Mă duc acasă, spuse ea calmă. In Virginia. 


128 


Două săptămâni mai târziu, Zane stătea pe veranda din 
faţă a casei părinţilor lor, cocoţată în vârful muntelui lui 
Mackenzie, la mică distanţă de Ruth, Wyoming. Peisajul 
era răpitor, o panoramă nesfârşită de munţi maiestuoşi şi 
văi verzi. Totul aici îi era la fel de familiar ca propriile 
mâini. Şei, cizme, câteva vite, dar în cea mai mare parte 
cai. Cărţi în fiecare cameră a casei spaţioase, pisici ce 
dădeau târcoale prin hambare şi grajduri, răsfăţul dulce şi 
autoritar al mamei lui, grija şi înţelegerea tatălui lui. 

I se mai întâmplase să fie împuşcat; fusese tăiat într-o 
luptă cu cuțite. Suferise o fractură de claviculă, îşi fisurase 
coastele, avusese un plămân perforat. Fusese rănit grav şi 
altă dată, dar nu fusese niciodată atât de aproape de 
moarte. Fusese pe punctul de a sângera până la moarte, 
zăcând pe fundul bărcii, cu Barrie ghemuită peste el, 
apăsând şalul pe rană cu fiecare gram din greutatea ei. 
Rapiditatea ei, hotărârea ei fuseseră un element decisiv. 
Faptul că Santos îi turnase plasma din recipiente în vene 
făcuse diferenţa între viaţă şi moarte. Fusese atât de 
aproape de moarte, încât îi veneau în minte o duzină de 
detalii esenţiale; dacă vreunul dintre ele ar fi lipsit, ar fi 
murit. 

Fusese neobişnuit de tăcut de când părăsise spitalul 
naval şi se întorsese acasă pentru a-şi petrece perioada de 
convalescenţă. Nu era vorba că ar fi fost deprimat, ci mai 
degrabă că avea mult de reflectat, ceea ce nu-i fusese 
tocmai uşor când practic întreaga familie se simţise 
obligată să îl viziteze şi să se asigure că era relativ bine. 
Joe venise cu avionul de la Washington pentru a-şi vedea 
rapid fratele mai mic; Michael şi Shea îl vizitaseră de mai 
multe ori, aducându-şi şi cele două puşlamale de copii; 
Josh şi Loren şi cei trei băieţi ai lor se opriseră pentru o 
vizită de un weekend, timpul fiindu-le limitat de munca lui 
Loren la spitalul din Seattle. Maris petrecuse o noapte 
întreagă la volan pentru a fi de faţă când era adus acasă. 
Cel puţin fusese în stare să umble singur, chiar dacă foarte 
încet, altfel probabil că Maris încă ar mai fi fost acolo. Îşi 


129 


trăsese un scaun în faţa lui şi rămăsese aşezată acolo ore 
întregi, fixându-l cu ochii ei negri, ca şi cum i-ar fi putut 
transfera vitalitate, prin puterea voinţei, din corpul ei în 
corpul lui. Poate chiar asta făcuse. Surioara lui era o zână, 
avea puteri magice; opera la un alt nivel decât restul 
oamenilor. 

La naiba, chiar şi Chance îşi făcuse apariţia. O făcuse 
prudent, privindu-şi mama şi sora ca şi cum ar fi fost nişte 
bombe gata să-i explodeze în faţă, dar iată-l acolo, aşezat 
lângă Zane pe verandă. 

— Te gândeşti să îţi dai demisia. 

Zane nu fu nevoit să se întrebe cum se făcea că Chance 
îi ghicise gândurile. După ce aproape se snopiseră reciproc 
în bătaie la paisprezece ani, ajunseseră să aibă o relaţie 
specială. Poate era din cauză că avuseseră atâtea în 
comun, de la materii şcolare şi fete până la pregătirea 
militară. Chiar şi după atâta timp, Chance era la fel de 
prudent ca un lup rănit şi nu-i plăcea ca oamenii să se 
apropie de el, dar, chiar dacă opunea rezistenţă, era 
neputincios în faţa familiei lui. Chance nu cunoscuse în 
viaţa lui afecțiunea până când Mary îl adusese acasă cu ea, 
iar numerosul şi gălăgiosul clan Mackenzie îl dăduse gata. 
Era amuzant să îl vezi încercând să se împotrivească 
intimităţii familiei de fiecare dată când era tras în cerc, 
fiindcă, în mai puţin de o oră, se dădea întotdeauna bătut. 
Mary nu îi dădea de ales; nici Maris. După ce îl acceptase 
ca frate, Zane nici măcar nu recunoscuse vreodată 
prudenţa lui Chance. Doar Wolf era dispus să-i ofere fiului 
său adoptiv timp să se adapteze - dar chiar şi timpul pe 
care i-l punea el la dispoziţie avea o limită. 

— Da, spuse Zane într-un final. 

— Fiindcă a fost cât pe ce să dai colţul de data asta? 

Zane pufni. 

— Când a contat asta vreodată pentru vreunul din noi? 

Din toată familia, el singur cunoştea detaliile misiunilor 
lui Chance. Ar fi fost greu de spus care din ei doi era în 
pericol mai mare. 

— Atunci de vină e ultima avansare în grad. 


130 


— M-a scos de pe teren, spuse Zane încet. Cu multă 
grijă, se lăsă pe spate în scaun şi îşi sprijini picioarele 
încălţate în bocanci pe balustrada verandei. Deşi se 
vindeca repede, două săptămâni jumătate nu erau 
nicidecum timp suficient pentru a-i permite să-şi ignore 
rana. Dacă doi dintre oamenii mei nu ar fi fost răniţi în 
tâmpenia aia de pe Montgomery, nu aş fi putut participa la 
această ultimă misiune. 

Chance ştia despre ce tâmpenie era vorba. Zane îi 
povestise despre ea, iar tâmpenie era cel mai politicos 
termen pe care îl folosise. Imediat ce îşi recăpătase 
cunoştinţa în spitalul de pe navă, începuse să dea 
telefoane, inițiind şi conducând investigația. Deşi Odessa 
avea să-şi revină complet, Higgins avea să fie nevoit să se 
retragă din motive medicale, cel mai probabil. Era posibil 
ca gărzile care trăseseră în cei doi ofiţeri SEAL să scape de 
curtea marţială, dacă avocaţii lor erau foarte buni, dar în 
cel mai rău caz aveau să fie daţi afară din serviciul militar. 
Rămânea de văzut în ce măsură aveau să fie afectate 
cariera căpitanului Udaka şi cea a căpitanului-comandor 
Boyd; Zane se concentrase asupra celor care trăseseră, 
dar efectele indirecte aveau să se resimtă şi asupra 
superiorilor acestora, ajungând până la căpitan. 

— Am treizeci şi unu de ani, spuse Zane. Cam asta este 
limita superioară de vârstă pentru misiuni active. Sunt şi al 
naibii de bun în ceea ce fac, prea bun. Superiorii mei mă 
tot avansează, apoi îmi spun că am un grad prea înalt 
pentru a mai participa la misiuni. 

— Vrei să te apuci de treabă cu mine? întrebă Chance 
nepăsător. 

Zane se gândise la această posibilitate. Foarte serios. 
Dar ceva îl tot sâcâia, un gând pe care nu reuşea să-l 
formuleze desluşit. 

— Aş vrea. Dacă lucrurile ar sta altfel, aş face-o, dar... 

— Ce lucruri? 

Zane ridică din umeri. Cel puţin o parte din motivul 
neliniştii lui putea fi indicată clar. 

— O femeie, spuse el. 


131 


— O, la naiba! Chance se lăsă pe spate şi privi lumea 
peste vârfurile bocancilor lui. Dacă e o femeie, nu vei reuşi 
să te concentrezi la nimic până nu ţi-o scoţi din cap. Naiba 
să le ia de dulceţe mici, spuse el afectuos. 

In general, Chance era asediat de femei din toate 
direcţiile. Nu strica nici faptul că era chipeş de-ţi tăia 
răsuflarea, dar avea şi un aer neruşinat şi obraznic care le 
făcea să apară parcă de nicăieri. 

Zane nu era sigur că putea să şi-o scoată pe Barrie din 
cap. Nu era sigur că voia s-o facă. Nu se întreba de ce 
dispăruse fără să-şi ia adio şi să-i ureze însănătoşire 
grabnică. lepuraşul şi Fantomaticul îi spuseseră cum 
fusese târâtă, dând din picioare, ţipând şi înjurând, şi 
urcată cu forţa într-un avion care o dusese înapoi la Atena. 
Îşi spuse că tatăl ei, plus politica de confidenţialitate a 
marinei legată de trupele SEAL o împiedicaseră să afle la 
ce spital fusese dus. 

li era dor de ea. li era dor de curajul ei, de dârzenia cu 
care se încăpăţânase să facă orice ar fi fost nevoie, îi era 
dor de seninătatea expresiei ei şi de fierbinţeala iubirii lor 
fizice. 

O, Doamne, da. 

O singură amintire, mai mult decât oricare dintre 
celelalte, i se întipărise în minte - anume momentul când 
întinsese mâna spre cureaua lui şi spusese în acea şoaptă 
îndârjită: „Lasă-mă pe mine!” 

Inţelesese. Nu doar de ce avusese nevoie să păstreze ea 
controlul, ci şi cât curaj îi trebuise pentru a şterge 
amintirile neplăcute şi a le înlocui cu altele plăcute. Fusese 
virgină; îi spusese adevărul în această privinţă. Nu ştiuse 
ce să facă şi nu se aşteptase la durere. Dar îl primise în ea 
oricum, cu dulceaţă, fierbinte, lăsându-şi corpul zvelt şi 
ferm să alunece în jos peste el şi făcându-i ţăndări 
controlul, cum nicio altă femeie nu reuşise până la ea. 

Ar fi putut fi o mică mondenă răsfăţată şi neajutorată; 
exact aşa ar fi trebuit să fie. In schimb, reuşise să se 
descurce excelent într-o situaţie tensionată şi periculoasă, 
făcuse tot ce-i stătuse în putere pentru a ajuta şi nu se 


132 


plânsese nici măcar o dată. 

Îi plăcea să fie cu ea, îi plăcea să discute cu ea. Era prea 
singuratic pentru a accepta cuvântul iubire în legătură cu 
oricine din afara familiei, dar cu Barrie... era posibil. Voia 
să petreacă mai mult timp cu ea, să o cunoască mai bine, 
să lase povestea să-şi atingă pe deplin potenţialul. 

O voia pe ea. 

Dar lucrurile trebuiau rezolvate pe rând. Trebuia să-şi 
recapete forţa; în acel moment, putea merge dintr-o 
cameră într-alta fără ajutor, dar s-ar fi gândit de două ori 
înainte să pornească spre grajduri singur. Trebuia să 
decidă dacă avea sau nu de gând să rămână în marină; 
avea impresia că sosise momentul să meargă mai departe, 
având în vedere că motivul care îl îndemnase să se 
înroleze de la bun început îi era refuzat pe măsură ce 
avansa în grad. Dacă renunţa la profesia de luptător SEAL, 
cum avea să-şi câştige existenţa? Trebuia să decidă, 
trebuia să-şi pună ordine în viaţă. 

Poate că Barrie nici nu era interesată de o relaţie cu el, 
deşi, după cum îi descriseseră lepuraşul şi Fantomaticul 
plecarea ei, nu credea că aşa stăteau lucrurile. Acea zi pe 
care o petrecuseră făcând dragoste fusese mai mult decât 
o simplă apropiere fizică, pentru amândoi. N 

Dar putea fi un lucru dificil să dea de ea. In dimineața 
aceea, dăduse un telefon la ambasada din Atena. Se 
prezentase şi ceruse să i se facă legătura cu Barrie 
Lovejoy. Însă ambasadorul William Lovejoy fusese cel care 
venise să preia apelul, iar conversaţia nu fusese cordială. 

— Nu se pune problema că Barrie nu ar aprecia ceea ce 
ai făcut, dar sunt sigur că înţelegi că vrea să lase toate 
aceste lucruri în urma ei. O conversaţie cu tine i-ar stârni 
din nou amintirile şi ar tulbura-o inutil, spusese 
ambasadorul cu voce rece, cultivată, cu o  dicţie 
impecabilă. 

— Asta e părerea ei ori a ta? întrebase Zane pe un ton 
de gheaţă. 

— Nu consider că ar conta, răspunsese ambasadorul, 
apoi închisese. 


133 


Zane decise să lase acea problemă deoparte pentru 
moment. Nu era suficient de în formă cât să ia măsuri în 
această privinţă, aşa că avea să aştepte. După ce hotăra ce 
îşi dorea să facă, urma să aibă timp berechet să ia legătura 
cu Barrie, iar acum, că ştia că ambasadorul dăduse ordin 
ca toate apelurile către ea să fie redirecţionate spre el, 
avea să fie pregătit să se sustragă vigilenţei tatălui ei. 

— Zane, îi strigă mama lui din casă, readucându-l cu 
gândurile în prezent. N-ai început să te simţi obosit? 

— Mă simt bine, îi răspunse el. N 

Era o exagerare, dar nu era excesiv de obosit. li aruncă 
o privire lui Chance şi văzu rânjetul de pe faţa fratelui său. 

— Fiind atât de îngrijorată pentru tine, a uitat de 
coastele mele fisurate, îi şopti Chance. 

— Mă bucur să-ţi fiu de ajutor, răspunse Zane tărăgănat. 
Dar să nu te aştepţi să mă arunc în faţa gloanţelor de 
fiecare dată când o încasezi tu. 

Întreaga familie găsea caraghios felul în care reacţiona 
Chance la răsfăţul şi grija lui Mary faţă de el, ca şi cum 
atenţia ei l-ar fi înspăimântat, deşi nu reuşea niciodată să-i 
reziste. Chance devenea complet maleabil în mâinile lui 
Mary, dar, la drept vorbind, toţi erau. Crescuseră având un 
exemplu excelent de urmat în tatăl lor, iar Wolf Mackenzie 
n-avea decât să mârâie şi să bată din picior, că, de regulă, 
tot Mary era cea care îşi impunea voinţa. 

— Chance? 

Zane îşi stăpâni rânjetul când Chance se crispă, 
zâmbetul obraznic dispărându-i fără urmă de pe chip. 

— Da, doamnă? răspunse el prudent. 

— Continui să-ţi înfăşori pansamentul elastic peste 
coaste? 

Expresia familiară de panică licări în ochii lui. 

— Ăăă... nu, doamnă. 

Ar fi putut să mintă; Mary l-ar fi crezut. Dar niciunul 
dintre ei nu o minţea niciodată pe Mary, chiar dacă ar fi 
fost în interesul lor să o facă. Sentimentele micului tiran ar 
fi fost rănite prea tare dacă ar fi descoperit vreodată că 
vreunul dintre copiii ei o minţise. 


134 


— Ştii că ar trebui să porţi pansamentul încă o 
săptămână, spuse vocea din interiorul casei. 

Era aproape ca şi cum ar fi auzit vocea lui Dumnezeu, 
doar că această voce era lejeră şi dulce şi avea un accent 
specific unui sudist. 

— Da, doamnă. 

— Hai înăuntru şi lasă-mă să mă ocup eu de asta. 

— Da, doamnă, spuse Chance din nou, cu vocea marcată 
de resemnare. Se ridică din balansoar şi intră în casă. 
Când trecu pe lângă Zane, îi murmură: N-a fost suficient să 
încasezi un glonţ. Încearcă altceva. 


135 


capitolul 8 


Două luni mai târziu, şeriful Zane Mackenzie stătea gol 
la fereastra frumoasei căsuțe în stil spaniol, cu două 
dormitoare, pe care şi-o cumpărase în sudul Arizonei. 
Privea afară deşertul luminat de lună, priveliştea trezind în 
el ceva sălbatic şi fierbinte. Pregătirea de luptător SEAL îl 
învățase să se adapteze la orice mediu, iar climatul 
fierbinte şi uscat nu îl deranja. 

Odată ce se hotărâse să renunţe la cariera militară, 
lucrurile se aşezaseră rapid în viaţa lui. Aflând că 
intenţiona să se retragă din marină, un fost membru al 
echipei SEAL care făcea parte acum din staff-ul 
guvernatorului din Phoenix îl sunase şi îl întrebase dacă ar 
fi interesat să execute ultimii doi ani de mandat ai unui 
şerif care murise înainte de încheierea acestuia. 

La început, Zane fusese surprins şi confuz; nu se 
gândise niciodată să intre în rândul forţelor de ordine. Mai 
mult, nu ştia nimic despre legile statului Arizona. 

— Nu-ţi face griji în privinţa asta, spusese prietenul lui, 
relaxat. Funcţia de şerif e una politică, şi, de cele mai 
multe ori, sarcinile sunt în cea mai mare parte 
administrative. Situaţia în care te vei afla tu impune o 
implicare mai directă însă. Câţiva dintre ajutorii de şerif au 
demisionat, deci vei avea efectiv incomplet până se mai fac 
angajări, iar cei rămaşi au să-ţi poarte pică al naibii de tare 
fiindcă nu a fost ales unul dintre ei să execute ultima parte 
din mandatul şerifului. 

— De ce nu? întrebă Zane fără menajamente. Ce nu e în 
regulă cu ajutorul de şerif? 

— Ea e una dintre persoanele care şi-au dat demisia. A 
plecat cu câteva luni înainte de moartea şerifului, s-a 
angajat în forţele de ordine din Prescott. 

— Şi niciunul dintre ceilalţi nu este potrivit pentru post? 


136 


— N-aş spune asta. 

— Atunci ce anume ai spune? 

— Trebuie să înţelegi, nu prea ai de unde alege aici. 
Câţiva dintre ajutorii de şerif sunt buni, foarte buni, dar 
sunt prea tineri, nu au suficientă experienţă. Există un tip 
vechi de douăzeci de ani, dar nu e interesat. Şi un altul cu 
experienţă de cincisprezece ani care e un ticălos, iar 
ceilalţi îl urăsc din toată inima. 

Şerif. Zane reflectase, devenind tot mai tentat de idee. 
Nu-şi făcea iluzii că ar fi fost floare la ureche. Avea să 
întâmpine probleme cu veteranul de cincisprezece ani, în 
cel mai bun caz, şi probabil toţi ceilalţi ajutori de şerif 
aveau să se arate rezervaţi şi să opună rezistenţă la ideea 
de a fi adus un străin. La naiba, îi plăcea mai mult aşa. 
Treburile prea uşoare nu îl interesau. Prefera oricând o 
muncă dificilă. 

— În regulă, sunt interesat. Ce presupune slujba asta? 

— O grămadă de bătăi de cap, în cea mai mare parte. 
Salariul e decent, programul de lucru e îngrozitor. O parte 
din district e inclusă într-o rezervaţie, deci vei avea de-a 
face cu Biroul Administrativ Indian. Există o problemă 
mare cu imigranții ilegali, dar asta ţine de Serviciul de 
Imigrare şi Naturalizare. În general, nu este o zonă cu o 
rată a infracţionalităţii ridicată. Nu sunt suficienţi oameni. 

Aşa că iată-l acolo, cu forţele refăcute, stăpân peste o 
casă şi o sută de acri de pământ, proaspăt învestit ca şerif. 
Adusese câţiva cai de la ferma părinţilor lui din Wyoming. 
Era o schimbare a naibii de radicală faţă de marina 
americană. 

Era timpul să se ocupe de Barrie. Se gândise mult la ea 
în ultimele câteva luni, dar în ultima vreme nu se putea 
concentra la nimic altceva. Sentimentul de nelinişte nu se 
dădea dus, devenind tot mai puternic. Îşi pusese resursele 
la treabă şi, spre surprinderea lui, aflase că părăsise Atena 
la doar o săptămână după ce se întorsese acolo. Locuia în 
acel moment la reşedinţa particulară a familiei Lovejoy din 
Arlington, Virginia. Mai mult, luna trecută ambasadorul 
solicitase pe neaşteptate să fie înlocuit şi se întorsese şi el 


137 


în Virginia. Zane ar fi preferat ca domnul Lovejoy să fi 
rămas la Atena, dar prezenţa lui era o problemă căreia 
putea să-i facă faţă. 

Indiferent de reacţia tatălui ei, Zane era hotărât să o 
vadă pe Barrie. Rămăsese ceva neterminat între ei, o 
legătură ce fusese tăiată brusc în clipa când el fusese 
împuşcat, iar ea fusese forţată să urce la bordul unui avion 
să se ducă la Atena. Ştia că intimitatea fierbinte a acelor 
ore lungi petrecute împreună ar fi putut fi rezultatul 
stresului şi al apropierii fizice, dar, în acel moment, nu-l 
interesa nici cât negru sub unghie. Erau alte aspecte la 
care să se gândească, unele pe care nu le putea ignora. 
Acesta era şi motivul pentru care îşi luase bilet de avion 
pentru dimineaţa următoare, de la Tucson la Washington. 
Ar fi trebuit să doarmă, dar un gând obsesiv i se agita în 
minte. Barrie era însărcinată. 

Nu ştia de ce era atât de convins de acest lucru. Era o 
bănuială, o intuiţie, chiar o concluzie logică. Nu avuseseră 
la dispoziţie niciun mijloc de contracepţie; făcuseră 
dragoste de mai multe ori. Punând toate astea cap la cap, 
posibilitatea unei sarcini era reală. El nu credea că era 
doar o posibilitate însă, ci o certitudine. 

Barrie purta în pântece copilul lui. 

Torentul de posesivitate feroce resimţită îl copleşi ca un 
val mareic, măturând din calea sa toate planurile lui 
prudente. Nu aveau să mai treacă prin etapa de 
descoperire reciprocă, nu aveau să-şi lase răgaz să se 
obişnuiască treptat cu ideea unei relaţii serioase. Dacă era 
însărcinată, aveau să se căsătorească imediat. Dacă lui 
Barrie nu îi plăcea ideea, avea s-o convingă. Nimic mai 
simplu. 


Era însărcinată. Barrie ţinu doar pentru ea acea 
informaţie prețioasă, nefiind pregătită s-o împărtăşească 
nimănui, şi cu atât mai puţin tatălui ei. Răpirea ei şi ceea 
ce se întâmplase ulterior căscase o prăpastie între ei pe 
care niciunul nu o putea repara. El era disperat să facă 
relaţia lor să fie la fel ca înainte; nimic altceva nu l-ar fi 


138 


putut determina să se retragă dintr-un post, un gest care 
ar fi putut avea repercusiuni grave asupra carierei lui dacă 
retragerea lui nu ar fi fost pusă pe seama faptului că ea 
fusese mult prea traumatizată de răpire pentru a mai 
rămâne în Atena, iar el voia să-i fie alături. 

Încercă să nu se gândească la complotul în care era 
implicat, indiferent despre ce era vorba, fiindcă i se părea 
prea dureros. O durea îngrozitor gândul că era posibil să 
fie un trădător. O parte din ea pur şi simplu nu putea să 
creadă aşa ceva; era un bărbat de modă veche, un bărbat 
pentru care onoarea nu era doar o vorbă goală, ci un stil 
de viaţă. Nu avea nicio dovadă, doar logica şi propriile ei 
deducţii... plus expresia pe care el nu reuşise să şi-o 
ascundă pe deplin când îl întrebase direct dacă era 
implicat în ceva ce ar fi putut duce la răpirea ei. 

O durea îngrozitor şi faptul că o ţinuse departe de Zane. 
Făcuse câteva investigaţii după ce ajunsese în Virginia, dar 
se lovise din nou de un zid de piatră. Nimeni nu era dispus 
să-i ofere absolut nicio informaţie despre el. Contactase 
chiar şi sediul central SEAL şi fusese din nou refuzată 
politicos. Cel puţin în ceea ce-i privea pe ofiţerii SEAL, 
exista probabil regula de-a păstra confidenţialitatea în 
privinţa identităţii şi a localizării membrilor, dată fiind 
natura sensibilă a unităţii antitero. 

Purta în pântece copilul lui. Ar fi vrut ca el să ştie acest 
lucru. Nu ar fi aşteptat nimic din partea lui, în afară de 
ceea ce era dispus el să-i ofere, dar ar fi vrut să ştie despre 
copilul lui. Şi îşi dorea cu disperare să-l revadă. Se simţea 
părăsită, singură şi speriată, cu emoţiile învălmăşite, şi 
avea nevoie de o oarecare securitate cel puţin în acel 
aspect al vieţii ei. Zane nu era genul de bărbat care să 
întoarcă pur şi simplu spatele propriului copil şi să ignore 
existenţa acestuia. Copilul avea să fie o legătură 
permanentă între ei, ceva pe care se putea baza. 

Se îndoia că tatăl ei ar fi devenit mai îngăduitor în 
privinţa lui Zane dacă ar fi ştiut despre copil; posesivitatea 
lui s-ar fi extins probabil şi asupra nepotului, fie el şi unul 
nelegitim. 


139 


Tatăl ei avea să ia măsuri pentru a ascunde sarcina ei, 
şi, chiar şi după ce avea să se afle, ceea ce era inevitabil, 
oamenii aveau să presupună că fusese conceput prin viol şi 
aveau să o compătimească şi să vorbească despre cât era 
de curajoasă. 

Se gândi că avea să înnebunească. Se refugiase în 
Virginia, dar tatăl ei o urmase acolo. Intra în panică dacă 
mergea undeva neînsoţită. Barrie avea propria ei maşină, 
dar tatăl ei nu-i dădea voie să o conducă; voia ca şoferul lui 
să o ducă oriunde dorea să meargă. Fusese nevoită să se 
furişeze până la o farmacie pentru a cumpăra un test de 
sarcină, deşi fusese sigură încă de la bun început că era 
însărcinată. Testul nu făcuse decât să confirme ceea ce îi 
spusese deja propriul corp. 

Barrie ştia că ar fi trebuit să fie îngrijorată şi supărată 
din cauza acestei sarcini neplanificate, dar în acel moment 
era singurul lucru din viaţa ei care o făcea fericită. Suferea 
intens de singurătate; răpirea şi orele lungi petrecute în 
intimitate cu Zane o îndepărtaseră de restul oamenilor din 
viaţa ei. Avea amintiri pe care ei nu le puteau împărtăşi, 
gânduri şi dorinţe pe care nimeni nu le putea înţelege. 
Zane fusese acolo cu ea; el ar fi înţeles de ce cădea uneori 
pe gânduri, de ce ezita să vorbească despre acest lucru. 
Nu era vorba că ar fi vrut să păstreze secretul, căci i-ar fi 
plăcut să discute cu cineva care să înţeleagă, dar ceea ce 
trăise alături de Zane era ca o experienţă de luptă, 
formând o legătură unică între oamenii care trecuseră prin 
ea. 

Nu avea să mai poată păstra secretul în privinţa sarcinii 
ei pentru mult timp; trebuia să caute pe cineva care să-i 
acorde îngrijiri medicale prenatale, şi toate apelurile 
telefonice erau acum înregistrate. Presupunea că ar fi 
putut să se furişeze din nou afară din casă şi să folosească 
un telefon public pentru a-şi face programare la doctor, 
dar a naibii să fie dacă avea să facă aşa ceva. 

Ajunsese la capătul răbdării. Era adult şi în curând avea 
să devină mamă. Detesta faptul că relaţia cu tatăl ei se 
deteriorase atât de mult încât abia îşi mai vorbeau, dar nu 


140 


găsea nicio cale de a îndrepta lucrurile. Câtă vreme exista 
posibilitatea ca el să fie implicat în activităţi de trădare, 
era neputincioasă. Işi dorea ca el să-i explice, să-i ofere un 
motiv plauzibil pentru răpirea ei. Işi dorea să nu mai fie 
nevoită să privească peste umăr de fiecare dată când ieşea 
din casă; îşi dorea să nu simtă că avea efectiv nevoie să fie 
păzită. Işi dorea să ducă o viaţă normală. Nu voia să-şi 
crească viitorul copil într-o atmosferă dominată de teamă. 

Dar aceasta era atmosfera care plutea în casă. O sufoca. 
Trebuia să plece, să se îndepărteze de teama obsedantă că, 
atâta timp cât tatăl ei era implicat în complotul care îi 
întipărise pe chip o expresie atât de vinovată, ea ar putea 
fi răpită din nou. Simplul gând îi întorcea stomacul pe dos, 
iar acum nu-şi mai putea permite să-şi facă griji doar 
pentru ea. Trebuia să-şi protejeze şi copilul. 

Oboseala specifică începutului de sarcină o făcuse ca în 
ultima vreme să doarmă până târziu, dar într-o dimineaţă 
se trezi devreme, deranjată de două păsări răguşite ce se 
luptau pentru teritoriu în copacul din faţa ferestrei. Odată 
ce se trezi, fu cuprinsă în scurt timp de greață şi, ca de 
obicei, ţâşni la baie. Tot ca de obicei, după ce îi trecu 
episodul de greață matinală, se simţi bine. Aruncă o privire 
pe fereastră la dimineaţa superbă şi îşi dădu seama că îi 
era foame, excesiv de foame - pentru prima dată în câteva 
săptămâni când gândul la mâncare chiar o tenta. 

Nu era decât ora şase, prea devreme ca să fi sosit Adele, 
bucătăreasa. Micul dejun se servea de obicei la ora opt, şi 
de obicei ea se trezea mai târziu. Stomacul îi chiorăi. Nu 
putea să mai aştepte încă două ore până să mănânce. 

Işi puse halatul şi îşi încălţă papucii de casă, ieşind în 
linişte din cameră; în capul scărilor se afla dormitorul 
tatălui ei, şi nu voia să-l deranjeze. Mai mult, nu voia ca 
acesta să i se alăture la masă, fiindcă s-ar fi ajuns la o 
discuţie jenantă în doi. El se străduia să se poarte în 
continuare ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, dar ea nu-i 
putea răspunde ca înainte. 

Probabil încă dormea, bănuia Barrie, dar, când ajunse în 
capul scărilor, îl auzi spunând ceva ce nu reuşi să 


141 


înţeleagă. Se opri, întrebându-se dacă nu cumva o auzise 
totuşi şi o strigase. Apoi îl auzi spunând „Mack” pe un ton 
tăios şi înlemni. 

Un fior de gheaţă îi străbătu tot corpul, şi îşi simţi 
stomacul întorcându-se pe dos. Singurul Mack pe care îl 
cunoştea ea era Mack Prewett. Dar ce ar fi avut tatăl ei de 
discutat cu el? Mack Prewett încă se afla în Atena, din câte 
ştia ea, şi, cum tatăl ei îşi dăduse demisia, nu ar fi avut 
niciun motiv să stea acum de vorbă cu el. 

Apoi inima îi tresări violent când o altă posibilitate îi 
trecu prin minte. Poate că spusese „Mackenzie”, iar ea nu 
auzise decât prima silabă. Poate vorbea despre Zane. Dacă 
asculta, poate avea să afle unde era Zane sau măcar cum 
era Zane. Neavând alte informaţii despre starea lui, îi 
venise greu să creadă asigurarea amiralului Lindley cum 
că avea să îşi revină complet. Pentru a putea crede era 
nevoie de încredere, iar ea nu mai avea încredere nici în 
amiral, nici în tatăl ei. 

Se apropie tiptil de uşă şi îşi lipi urechea de ea. 

— ... Să se termine cât mai curând, spuse tatăl ei tăios, 
apoi tăcu preţ de o clipă. Asta nu a făcut parte din 
înţelegere. Barrie nu ar fi trebuit să fie implicată. Pune-i 
punct, Mack. 

Barrie închise ochii disperată. Fiorul se făcu din nou 
simţit, chiar mai rece decât înainte. Se scutură înfrigurată 
şi se luptă cu un nou val de greață. Aşadar, era implicat, 
împreună cu Mack Prewett. Mack era membru CIA. Era 
oare agent dublu? Şi, dacă da, pentru cine? Situaţia 
mondială se schimbase din era Războiului Rece, când 
liniile fuseseră trasate clar. Intre timp, dispăruseră unele 
naţiuni, şi altele le luaseră locul. Religia sau banii păreau a 
fi în prezent forţa motoare din spatele celor mai multe 
conflicte; ce loc ar fi putut avea tatăl ei şi Mack Prewett în 
toate acestea? Ce informaţii putea deţine tatăl ei, la care 
Mack să nu aibă acces? 

Răspunsul îi scăpa. Putea fi orice. Tatăl ei avea prieteni 
în toate ţările din Europa, şi putea avea acces la o mare 
varietate de informaţii confidenţiale. Ceea ce nu înţelegea 


142 


ea era de ce ar fi fost dispus să vândă asemenea informaţii; 
era deja un om bogat. Dar banii, pentru unii oameni, creau 
o dependenţă la fel de mare precum drogurile. Oricât ar fi 
avut, nu le era niciodată de-ajuns; îşi doreau mai mult, apoi 
şi mai mult, căutând mereu următoarea oportunitate de a 
câştiga sume uriaşe şi puterea asociată banilor. 

Era oare posibil să se fi înşelat atât de rău în privinţa 
lui? Continuase oare să-l privească din perspectiva unui 
copil, văzând în el doar imaginea paternă, omul care 
însemnase securitatea în viaţa ei, în loc de un om ale cărui 
ambiţii îi pătaseră onoarea? 

Se întoarse împleticindu-se în dormitor, fără a-i păsa 
dacă o auzea. Dar probabil era în continuare adânc 
cufundat în conversaţie sau poate că nu făcuse chiar atâta 
zgomot pe cât crezuse, fiindcă uşa lui rămase închisă. 

Se ghemui în pat, strângându-se protector în jurul 
embrionului minuscul din pântecele ei. 

Ce anume nu făcuse parte din înţelegere? Răpirea? 
Trecuseră mai bine de două luni de la acel episod. Apăruse 
o nouă ameninţare de a se folosi de ea pentru a-i forţa 
mâna? 

Bâjbâia neajutorată în întuneric cu aceste presupuneri - 
şi detesta acest lucru. Avea impresia că intrase pe un 
teritoriu complet străin, lipsit de semne după care să se 
ghideze. Ce ar fi trebuit să facă? Să discute despre 
suspiciunile ei cu un agent FBI? Nu avea nimic concret pe 
care să se bazeze, iar de-a lungul anilor tatăl ei îşi făcuse 
numeroase relaţii în FBI; în cine de acolo s-ar fi putut 
încrede? 

Şi, mai important, dacă rămânea în acest loc, era în 
pericol? Poate că presupunerile ei improbabile nu erau 
deloc improbabile. Văzuse multe în anii petrecuţi de tatăl 
ei în serviciul extern şi observase şi mai mult de când 
începuse să lucreze la ambasadă. Se întâmplau adesea 
lucruri, aveau loc înşelăciuni, apăreau situaţii periculoase. 
Luând în consideraţie răpirea, reacţia tatălui ei, iar acum 
atitudinea lui nerezonabilă privind siguranţa ei, nu credea 
că îşi putea permite să presupună că totul avea să fie bine. 


143 


Trebuia să plece. 

Începu agitată să se gândească unde ar putea merge 
pentru a nu fi găsită uşor şi cum ar putea ajunge acolo fără 
să lase urme care să-i permită şi unui terorist pe jumătate 
competent să ajungă direct la ea. Între timp, Mack Prewett 
nu era nicidecum un birocrat doar pe jumătate competent, 
ci un om înspăimântător de eficient; era ca un păianjen, 
având o reţea de contacte ce se întindea în toate direcţiile. 
Dacă îşi rezerva bilet de avion folosind numele ei adevărat 
sau dacă achita cu un card, Mack Prewett avea să afle. 

Pentru a se ascunde cu adevărat, avea nevoie de bani 
gheaţă, o sumă mare. Ceea ce însemna să-şi golească în 
întregime contul bancar. Dar cum ar fi putut face asta fără 
ştirea tatălui ei? Avea să fie nevoită să se furişeze pe 
fereastră şi să meargă pe jos până la cel mai apropiat 
telefon public pentru a-şi chema un taxi. 

Poate casa era deja supravegheată. 

Gemu şi îşi acoperi faţa cu mâinile. O, Doamne, începea 
să devină paranoică, dar îndrăznea oare să nu fie 
suspicioasă? După cum subliniase un înţelept, chiar şi 
paranoicii aveau duşmani. 

Trebuia să se gândească la copil. Oricât de exagerată ar 
fi părut o acţiune, trebuia să-şi ia toate măsurile de 
precauţie. Dacă era nevoită să se îmbrace în haine de 
culoare închisă, să se strecoare pe fereastră la orele mici 
ale dimineţii şi să se târască pe jos până se îndepărta 
considerabil de casă... oricât de ridicol ar fi părut, avea s-o 
facă. În noaptea aceea? Cu cât pleca mai devreme, cu atât 
mai bine. 

În noaptea aceea. 

Odată decizia luată, inspiră adânc şi încercă să se 
gândească la detalii. Urma să aibă nevoie de câteva haine. 
Avea să-şi ia carnetul de cecuri şi libretul de economii, 
pentru a-şi putea lichida atât contul curent, cât şi pe cel de 
economii. Avea să-şi ia cărţile de credit şi să scoată cât de 
mulţi bani putea; punând totul laolaltă, avea să obţină o 
sumă generoasă, aproape o jumătate de milion de dolari. 
Cum avea să care cu ea atâţia bani? Urma să aibă nevoie 


144 


de o geantă goală. 

Toată povestea începea să i se pară caraghioasă. Cum ar 
fi putut traversa târâş peluza în întuneric, trăgând două 
valize după ea? î 

„Gândeşte-te!” se mustră singură cu înverşunare. În 
regulă, nu avea să fie nevoită să-şi care nici haine, nici 
valize. Nu urma să aibă nevoie să ia cu ea decât numerarul 
disponibil, care era de câteva sute de dolari, carnetul de 
cecuri, libretul de economii şi cărţile de credit, pe care 
avea să le distrugă după ce îşi îndeplineau scopul. Putea 
să-şi cumpere haine noi şi produse de machiaj, precum şi 
obiectele de primă necesitate, imediat ce se deschidea 
vreun magazin cu preţuri mici. Putea să-şi cumpere vopsea 
să-şi coloreze părul în castaniu, deşi doar după ce avea să 
treacă pe la bancă. Nu voia ca funcţionarul de la casierie 
să o vadă deja deghizată. 

Cu buzunarele pline de bani gheaţă, aveau să i se ofere 
mai multe opţiuni. Putea să urce într-un tren şi să meargă 
în orice direcţie, apoi să coboare înainte de a ajunge la 
destinaţia pentru care îşi cumpărase bilet. Apoi putea să-şi 
cumpere o maşină veche şi ieftină, să o plătească folosind 
numerar, şi nimeni nu avea să ştie în ce direcţie urma să 
meargă mai departe. Pentru orice eventualitate, avea să 
folosească maşina respectivă doar o zi, apoi s-o schimbe cu 
una mai bună, plătind din nou cu bani gheaţă. . 

Erau măsuri drastice, dar nu imposibile. Incă nu era 
sigură că nu reacţiona ridicol, dar îndrăznea oare să rişte 
acum, când era posibil ca în joc să fie chiar viaţa ei şi a 
copilului ei? „Situaţiile disperate impun măsuri disperate.” 
Cine spusese asta? Poate că vreun revoluţionar din secolul 
al XVIII-lea; dacă aşa stăteau lucrurile, înţelegea ce 
simţise acesta. Trebuia să se facă nevăzută. Avea să-i 
trimită o carte poştală tatălui ei, înainte de a pleca din 
oraş, pentru a-l anunţa că era bine, dar considerase că era 
mai înţelept să plece pentru o vreme, altfel el ar fi crezut 
că fusese răpită din nou şi ar fi înnebunit de durere şi de 
groază. Nu îi putea face aşa ceva. Încă îl iubea foarte mult, 
chiar şi după tot ce făcuse. Fu lovită din nou de un val de 


145 


neîncredere şi de nesiguranţă. I se părea atât de greu de 
crezut că tatăl ei ar putea să vândă informaţii unor 
terorişti, atât de contrar omului pe care îl considerase 
întotdeauna. Era conştientă că nu toată lumea îl plăcea, 
dar cea mai gravă acuzaţie pe care o auzise vreodată 
îndreptată împotriva lui era că ar fi fost snob, ceea ce 
recunoştea chiar şi ea că era adevărat. Era foarte eficient 
ca diplomat şi ca ambasador, colaborând cu CIA-ul, ceea 
ce era, desigur, procedura-standard în toate ambasadele, 
folosindu-se de poziţia socială şi de contactele lui pentru a 
linişti apele de câte ori apărea vreo problemă. Fusese 
prezentat personal ultimilor şase preşedinţi şi existau 
prim-miniştri care îl considerau prieten. Era acest om un 
trădător? 

Imposibil. Dacă miza nu ar fi fost decât ea, i-ar fi acordat 
prezumția de nevinovăție. 

Dar în joc era şi copilul ei, minuscula prezenţă pe care 
doar ea o putea detecta. O simţea în sânii ei, care 
deveniseră atât de sensibili, încât era conştientă în fiecare 
clipă de ei, şi în sensibilitatea şi presiunea crescute în 
partea inferioară a abdomenului ei, provocată de 
acumularea de lichid amniotic în pântece şi de creşterea 
fluxului de sânge în zonă. Era o senzaţie aproape ca de 
fierbinţeală, ca şi cum noua viaţă ce se forma în ea genera 
căldură ca urmare a efortului de-a se dezvolta. 

Copilul lui Zane. 

Ar fi făcut orice, oricât de drastic, pentru a-l şti în 
siguranţă. Trebuia să găsească un loc unde să poată avea 
parte de îngrijirea prenatală necesară. Avea să fie nevoită 
să-şi schimbe numele, să obţină un nou permis de 
conducere şi un nou card de securitate socială; nu ştia cum 
avea să reuşească, dar urma să afle. Existau întotdeauna 
personaje îndoielnice care îi puteau spune. Permisul de 
conducere putea fi falsificat, dar cardul de securitate 
socială trebuia obţinut pe căi legale. Deşi se renunţa 
treptat la aceste carduri, până aveau să dispară complet, 
toată lumea trebuia să aibă un număr de securitate socială 
pentru a se putea angaja legal. 


146 


Acesta era un alt aspect la care trebuia să se gândească. 
Ar fi fost o prostie din partea ei să trăiască doar din banii 
cu care pleca, până i se terminau. Avea să fie nevoită să-şi 
caute un loc de muncă, ceva care să-i asigure un salariu cu 
care să-şi poată oferi un acoperiş deasupra capului şi 
mâncare. Avea diplome în artă şi în istorie, dar nu putea să 
îşi folosească propriul nume şi deci nici acele diplome, 
pentru a se angaja ca profesoară. 

Nu ştia care avea să fie situaţia locurilor de muncă în 
localitatea în care urma să se stabilească; trebuia să 
aştepte pur şi simplu şi să vadă. Nu conta ce avea să facă, 
să servească la mese sau să lucreze într-un birou, 
intenţiona să accepte orice i se oferea. _ 

Aruncă o privire spre ceas: şapte jumătate. In ciuda 
nervilor încordaţi, îi era groaznic de foame acum, atât de 
tare, încât i se făcuse rău. Corpul ei de femeie însărcinată 
avea propriile aşteptări, ignorând sentimentele ei nesigure 
şi concentrându-se pe ceea ce era de făcut în acel moment. 

Gândul îi aduse un zâmbet pe chip. Era aproape ca şi 
cum copilul ar fi dat deja dintr-un picior minuscul, cerând 
ceea ce voia. 

Îşi apăsă blând mâna pe abdomen, simțind o uşoară 
fermitate care sigur apăruse de curând. 

— Bine, îi şopti ea. Am să-ţi dau de mâncare. 

Făcu duş şi se îmbrăcă, pregătindu-se sufleteşte să dea 
ochii cu tatăl ei fără a se trăda cu nimic. Când intră în sala 
pentru micul dejun, el ridică privirea cu o expresie de 
încântare, temperată rapid de prudenţă. 

— Ei bine, e o plăcere să mă pot bucura de compania ta, 
spuse el, pliind ziarul şi punându-l deoparte. 

— M-au trezit nişte păsări, spuse ea, îndreptându-se 
spre bufet pentru a se servi cu şuncă şi ouă. 

Se strădui să-şi înăbuşe greaţa stârnită de vederea 
cârnaţilor şi se răzgândi în privinţa ouălor, alegând în 
schimb pâine prăjită şi fructe. Spera că acestea aveau să 
fie suficiente pentru a satisface micuța creatură lacomă. 

— Doreşti cafea? o întrebă tatăl ei când se aşeză. 

Avea deja carafa de argint în mână şi era pregătit să 


147 


toarne. 

— Nu, astăzi nu, se grăbi ea să spună, când stomacul ei 
se contractă ameninţător. Am băut prea multă cafeină în 
ultima vreme, aşa că încerc să mai reduc din ea. Era o 
minciună sfruntată. Renunţase la orice băutură ce conţinea 
cafeină încă de când bănuise că era posibil să fie 
însărcinată, dar organismul ei încă părea să o avertizeze să 
stea departe de cafea. Am să beau suc de portocale. 

Deocamdată, sucul nu-i întorcea stomacul pe dos. 

Barrie se concentră asupra mâncării, răspunzând 
politicos încercărilor lui de a face conversaţie, dar nu găsi 
în ea forţa de a se implica din suflet într-o discuţie cu el, 
aşa cum ar fi făcut altădată. De-abia putea să-l privească, 
de teamă că sentimentele i s-ar fi citit limpede pe chip. Nu 
voia să-l pună şi mai mult în alertă. 

— Eu iau prânzul cu congresmanul Garth, îi spuse el. Tu 
ce planuri ai pentru azi? 

— Niciunul. 

Planurile ei erau pentru la noapte. Tatăl ei păru uşurat. 

— Ne vedem după-amiază, atunci. Am să-mi conduc 
singur maşina, aşa că Poole va fi disponibil dacă decizi 
totuşi să mergi undeva. 

— În regulă, spuse ea. 

Nu ripostă fiindcă oricum nu intenţiona să meargă 
nicăieri. 

După plecarea tatălui ei, îşi petrecu ziua citind şi 
trăgând câte un pui de somn ocazional. Acum, că se 
hotărâse să plece, se simţea mai împăcată. Ziua următoare 
avea să fie extenuantă, aşa că trebuia să se odihnească 
acum, cât încă putea. 

Tatăl ei se întoarse la jumătatea după-amiezii. Barrie era 
în camera de zi, ghemuită cu o carte. Ridică privirea când 
intră tatăl ei şi remarcă imediat cum expresia lui istovită 
de îngrijorare se atenuă când o văzu. 

— A fost plăcut prânzul? întrebă ea, fiindcă aşa ar fi 
procedat înainte. 

— Ştii cum sunt treburile astea politice, spuse el. 

Altădată s-ar fi aşezat şi i-ar fi povestit totul, dar de data 


148 


aceasta evită elegant să îi dea detalii. Senatorul Garth 
făcea parte din mai multe comisii importante privind 
securitatea naţională şi afacerile externe. Înainte ca Barrie 
să mai apuce să-l întrebe ceva, tatăl ei se retrase în biroul 
lui, închizând uşa în urma lui. Înainte obişnuia să lase 
întotdeauna uşa deschisă, ca pe o invitaţie pentru Barrie 
de a veni să-l vadă oricând dorea. Întristată, Barrie privi 
uşa închisă, apoi îşi îndreptă iar atenţia spre cartea ei. 

Soneria de la intrare o făcu să tresară. Puse cartea 
deoparte şi se duse să răspundă, uitându-se prudent pe 
vizor înainte de a deschide uşa. În faţa ei stătea un bărbat 
înalt, cu părul brunet. 

Inima îi tresări violent şi fu cuprinsă de un val de 
ameţeală. 

În spatele ei, îl auzi pe tatăl ei ieşind din birou. 

— Cine este? întrebă el tăios. Lasă-mă pe mine să 
răspund. 

Barrie nu spuse absolut nimic. Deschise larg uşa şi 
ridică privirea spre ochii reci, de un albastru-cenuşiu, ai lui 
Zane. Inima îi bubuia atât de tare, încât de-abia putea 
respira. 

Privirea lui tăioasă îi studie corpul din cap până în 
picioare, apoi se opri asupra chipului ei. 

— Eşti însărcinată? întrebă el încet, pe un ton jos, ca 
tatăl ei să nu audă, deşi se apropia rapid. 

— Da, şopti ea. 

Zane aprobă cu o mişcare scurtă din cap, ca pentru a 
arăta că orice comentariu era de prisos. 

— Atunci ne vom căsători. 


149 


capitolul 9 


Tatăl ei ajunse la ei şi o împinse pe Barrie deoparte. 

— Tu cine eşti? întrebă el, păstrând acelaşi ton tăios. 

Zane îl studie rece pe bărbatul care avea să-i devină 
socru. 

— Zane Mackenzie, răspunse într-un final, după ce îşi 
încheie examinarea. 

Faţa lui bronzată era impasibilă, dar în ochii lui licărea 
ceva pătrunzător ce o făcu pe Barrie să conştientizeze cât 
de periculos putea fi acel bărbat. Gândul nu o înspăimântă; 
date fiind circumstanţele, acea calitate era exact ceea ce îi 
trebuia ei. 

William Lovejoy fusese alarmat, dar acum faţa îi deveni 
pământie, iar expresia îi încremeni. Spuse înţepat: 

— Sunt sigur că înţelegi că nu e bine pentru Barrie să te 
revadă. Încearcă să lase acel episod în urmă... 

Zane îşi desprinse privirea de pe Lovejoy, mutând-o 
asupra lui Barrie, care tremura vizibil, fixându-l cu ochi 
verzi rugători. Nu îşi dăduse seama cât de verzi erau ochii 
ei - verzi ca adâncul pădurii - sau cât de expresivi. 1 se 
păru nu că îl ruga să se poarte frumos cu tatăl ei, ci mai 
degrabă că îi cerea ajutorul, în legătură cu un anumit 
lucru. Instinctele lui războinice fură stârnite, simţurile 
ridicându-se la următorul nivel de acuitate. Nu ştia exact 
ce anume îi cerea Barrie, dar avea să afle, imediat ce 
rezolva situaţia de moment. Sosise timpul să-l anunţe pe 
fostul ambasador care era exact poziţia lui. 

— Ne căsătorim, spuse el, continuând s-o privească pe 
Barrie, şi  întrerupse astfel explicaţia neobosită a 
ambasadorului cum că ar fi fost mai bine dacă ar fi plecat 
imediat. 

Vocea lui de oţel, care obținuse instant atenţia celor mai 
mortali luptători de gherilă din lume, răsună tăios peste 


150 


explicaţia pompoasă şi condescendentă a lui Lovejoy. 

Ambasadorul tăcu, şi o expresie de panică îi apăru 
pentru o clipă pe chip. Apoi spuse: 

— Nu vorbi prostii, spuse el pe un ton tensionat. Barrie 
n-o să devină soţia unui marinar care se crede special doar 
fiindcă e un asasin profesionist. 

Privirea calmă a lui Zane se mută de la Barrie la tatăl ei 
şi căpătă o răceală polară, albastrul pălind într-un cenuşiu 
ce strălucea ca nişte aşchii de gheaţă. Lovejoy făcu fără să 
vrea un pas în spate, faţa devenindu-i din pământie albă ca 
varul. 

— Barrie, te căsătoreşti cu mine? întrebă Zane, 
păstrându-şi privirea aţintită asupra lui Lovejoy. 

Privirea lui Barrie alunecă de la el la tatăl ei, care se 
crispă, aşteptându-i răspunsul. 

— Da, spuse ea, cu mintea gonindu-i nebuneşte. Zane. 

Nu avea să se întrebe ce miracol îl adusese acolo, dar 
era atât de disperată, încât ar fi acceptat căsătoria cu el şi 
dacă nu l-ar fi iubit. Zane era luptător SEAL; dacă cineva îi 
putea oferi siguranţă în faţa duşmanului necunoscut care îl 
înspăimânta atât de tare pe tatăl ei, el era acela. Era 
însărcinată cu copilul lui, şi, evident, această, posibilitate 
fusese ceea ce îl determinase să vină în Virginia să o caute. 
Era un bărbat care îşi lua în serios responsabilităţile. Ar fi 
preferat ca el să ţină la ea la fel de mult cum ţinea ea la el, 
dar avea să accepte bucuroasă ceea ce i se oferea. Ştia că 
Zane era atras de ea; dacă nu ar fi fost, n-ar fi rămas 
însărcinată. 

_ Tatăl ei tresări înfiorat când îi auzi răspunsul. 
Întorcându-se pe jumătate spre ea, spuse implorator: 

— Scumpo, nu vrei să te căsătoreşti cu cineva ca el. Tu 
ai avut întotdeauna parte de tot ce e mai bun, iar el nu-ți 
poate oferi aşa ceva. 

Indreptându-şi umerii, Barrie spuse: 

— Am să mă căsătoresc cu el - cât de curând posibil. 

Văzând expresia ei neînduplecată, tatăl ei îl privi pe 
Zane. 

— N-ai să vezi niciun bănuţ din moştenirea ei, spuse el 


151 


cu o voce plină de venin. 

— Tată! strigă Barrie şocată. 

Avea propriii ei bani, moşteniţi de la mama şi de la 
bunicii ei, deci nu-şi făcea griji că avea să rămână nevoiaşă 
chiar dacă bărbatul îşi ducea la îndeplinire ameninţarea; 
ceea ce o durea era faptul că fusese în stare să o amenințe 
cu aşa ceva, că voia să încerce să saboteze viitorul ei cu 
Zane într-o asemenea manieră făţişă şi ofensatoare. 

Zane ridică din umeri. 

— Bine, spuse el cu o blândeţe înşelătoare. Barrie auzi 
vibrația de oţel pur ascunsă în tonul lui calm, neutru. Fă ce 
vrei cu banii tăi, nu mă interesează nici cât negru sub 
unghie. Dar eşti naiv dacă ţi-ai închipuit că poţi s-o ţii 
lângă tine tot restul vieţii. N-ai decât să te porţi ca un 
ticălos şi să ajungi să nu-ţi cunoşti nepoţii, dacă vrei, dar 
nimic din ceea ce spui nu va schimba lucrurile. 

Lovejoy rămase neclintit, tras la faţă de durere. 
Neliniştea îi întunecă ochii când îşi întoarse privirea spre 
fiica lui. 

— Nu face asta, o imploră el cu voce tremurătoare. 

Acum fu rândul ei să se crispeze, căci, în ciuda a tot ce 
se întâmplase, detesta să îl rănească. 

— Sunt însărcinată, şopti ea, îndreptându-şi umerii şi 
pregătindu-se  sufleteşte pentru orice alte lucruri 
dureroase pe care ar fi putut să i le spună. Şi ne vom 
căsători. 

Tatăl ei se clătină pe picioare, năucit de anunţul ei. 
Barrie nu ar fi crezut că era posibil să devină şi mai alb, 
dar aşa se întâmplă. 

— Poftim? croncăni el. Dar... dar ai spus că nu ai fost 
violată! 

— Nu a fost, replică Zane. 

Vocea lui avea un ton subtil cald, tărăgănat, foarte 
masculin.  Privirile li se întâlniră. Barrie îi zâmbi 
melancolic. 

— Nu am fost, confirmă ea şi, în ciuda a ceea ce se 
petrecea, o lumină caldă îi inundă chipul. 

Tatăl ei rămase fără cuvinte. li privi cu gura căscată preţ 


152 


de o clipă, nereuşind să facă faţă acelei întorsături de 
situaţie. Apoi un val roşu de furie îi urcă în obraji, 
alungând paloarea. 

— Nenorocitule! strigă el gâtuit. Ai profitat de ea când 
era vulnerabilă... 

Barrie îl prinse de braţ şi îl smuci spre ea. 

— Încetează! ţipă ea, cu tot corpul ei zvelt tensionat de 
furie. Nervii ei fuseseră în piuneze încă de dimineaţă, iar 
această confruntare nu făcea decât să agraveze situaţia. 
Apariţia neaşteptată a lui Zane, deşi aproape o îmbăta de 
fericire, reprezenta un alt şoc pentru mintea ei, şi ajunsese 
la capătul răbdării. Dacă cineva a profitat, eu am fost aia. 
Dacă doreşti detalii, ţi le voi oferi, dar nu prea cred că vrei 
cu adevărat să le ştii! 

Îi stătea pe limbă să-l întrebe dacă îşi închipuia că putea 
s-o păstreze virgină pentru totdeauna, dar se stăpâni, 
lăsând cuvintele nerostite. L-ar fi rănit prea tare şi, odată 
ce ar fi spus acele vorbe, nu ar mai fi putut niciodată să le 
retragă. Tatăl ei o iubea, poate prea mult; teama deanuo 
pierde stătea la baza izbucnirii lui furioase. Şi, în ciuda a 
tot ce se întâmplase, îl iubea şi ea la rândul ei. Durerea se 
coagulă în ea când îl privi sever, renunțând la orice urmă 
ele prefăcătorie. 

— Ştiu, şopti ea. Înţelegi? Știu. Ştiu de ce erai atât de 
paranoic de fiecare dată când ieşeam din casă. Trebuie să 
plec. 

Tatăl ei inspiră şuierat, şocul smulgându-i şi ultimele 
rămăşiţe de control. Nu reuşi să-i susţină privirea 
arzătoare şi şi-o feri pe a lui. 

— Ai grijă de ea, îi spuse lui Zane cu voce înfundată, 
apoi se întoarse rigid în biroul lui. 

— Asta şi am de gând. Odată rezolvată acea problemă, 
de-abia dacă îi mai aruncă o privire duşmanului care se 
retrăgea. Privirea lui se opri asupra lui Barrie, şi un 
zâmbet lent, năucitor, îi apăru pe buze. Du-te să-ţi faci 
bagajele, îi spuse. 


Plecară în mai puţin de o oră. 


153 


Barrie se întoarse grăbită în dormitorul ei şi îşi umplu 
geamantanele, lăsând deoparte rochiile de seară şi 
costumele de designer în favoarea unor ţinute mai 
practice. Fusta de bumbac până la glezne pe care o purta 
deja era destul de confortabilă pentru drum; îşi trase o 
cămaşă de mătase peste bluza fără mâneci de pe ea şi 
gata. Orice fărâmă de instinct din ea îi striga să se 
grăbească. 

Trase geamantanele până în capul scărilor. Nu i se păru 
prea greu, fiindcă toate erau pe roţi, dar, când o văzu 
Zane, îşi părăsi locul de lângă uşă şi urcă scările sărind 
câte două trepte odată. 

— Nu ridica alea, îi porunci el, luând genţile din mâinile 
ei. Ar fi trebuit să mă chemi. 

Tonul lui era acelaşi pe care îl folosise pentru a da 
comenzi echipei lui, dar Barrie era prea agitată pentru a 
purta acea bătălie cu el acum. Zane ridică toate cele trei 
valize cu o uşurinţă ce o făcu pe Barrie să clipească 
surprinsă şi începu să coboare scările. Barrie alergă după 
el. 

— Unde mergem? Călătorim cu avionul sau cu maşina? 

— In Las Vegas. Cu avionul. 

— Ai luat deja biletele? întrebă ea surprinsă. 

Zane se opri şi îi aruncă o privire peste umăr, arcurile 
întunecate ale sprâncenelor lui ridicându-se milimetric. 

— Bineînţeles, spuse el şi continuă să coboare scările. 

O asemenea siguranţă şi încredere în propria persoană 
erau intimidante. Barrie se întrebă pentru o clipă în ce 
naiba se băga. Devenea din ce în ce mai conştientă de cât 
de mult ţinea Zane Mackenzie să păstreze controlul, 
asupra propriei persoane şi asupra a tot ceea ce se afla în 
jurul lui. Era posibil să nu reuşească niciodată să 
străpungă acea barieră. „Doar în pat.” Amintirea o 
străbătu furtunos, aducând în obrajii ei un val de roşeaţă 
ce nu se datora agitaţiei fizice. Atunci îşi pierduse 
controlul, iar rezultatul... îi tăiase răsuflarea. 

— La ce oră decolează avionul? se grăbi din nou să-l 
ajungă din urmă. Vom avea timp să trecem pe la bancă? 


154 


Trebuie să-mi lichidez conturile... 

— Poţi să ţi le transferi la o bancă locală după ce 
ajungem acasă. 

În timp ce Zane îi duse bagajele la maşina închiriată cu 
care venise, Barrie porni spre birou şi bătu uşor în uşă. Nu 
primi niciun răspuns; după o clipă, deschise totuşi uşa. 
Tatăl ei era aşezat la birou, cu coatele sprijinite pe masă şi 
cu faţa îngropată în mâini. 

— La revedere, tati, spuse ea încet. 

El nu răspunse, dar îi văzu mărul lui Adam ridicându-se 
şi coborând când înghiţi nodul din gât. 

— Am să te anunţ unde sunt. 

— Nu, spuse el, cu vocea gâtuită. Să nu faci asta. Ridică 
fruntea. Privirea îi era neliniştită. Nu încă. Aşteaptă... 
aşteaptă o vreme. 

— Bine, şopti ea, înțelegând dincolo de cuvinte. 

Era mai sigur pentru ea aşa. Probabil suspecta că linia 
telefonică era spionată. 

— Scumpo, eu... Se întrerupse şi înghiţi un nou nod din 
gât. Vreau doar să fii fericită - şi în siguranţă. 

— Ştiu. 

Îşi simţi obrajii umezindu-se şi îşi şterse lacrimile ce 
şiroiau pe ei. 

— Nu e genul de bărbat pe care mi l-am dorit pentru 
tine. Ofițerii SEAL sunt - ei bine, nu contează. Oftă. Poate 
că el chiar poate să aibă grijă de tine. Aşa sper. Te iubesc, 
scumpo. Ai fost centrul vieţii mele. Ştii că nu am vrut 
niciodată să... 

Se opri, incapabil să continue. 

— Ştiu, spuse ea din nou. Şi eu te iubesc. 

Închise încet uşa şi rămase cu capul aplecat. Nu îl auzise 
venind, dar, brusc, Zane era lângă ea, petrecându-şi braţul 
în jurul taliei ei şi trăgând-o după el la maşină. Nu o 
întrebă nimic, ci se mulţumi să-i deschidă portiera şi să o 
ajute să intre, apoi închise uşa cu o hotărâre nestrămutată. 

Barrie rămase foarte tensionată pe toată durata 
drumului până la aeroport, privind traficul ce zumzăia în 
jurul lor. 


155 


— O vreme, nu vom avea mai multă intimitate de atât, 
spuse Zane, conducând cu pricepere maşina prin nebunia 
traficului de la ora de vârf. Ce-ar fi să-mi spui ce se 
petrece? 

Işi pusese o pereche de ochelari de soare, care îi 
ascundeau ochii de Barrie, dar nu avea nevoie să îi vadă 
pentru a şti cât de rece şi de detaşată era expresia lor. 

Ridică bărbia şi privi drept în faţă, gândindu-se cât de 
mult aduceau sugestiile lui cu nişte ordine. Nu avea să-i fie 
uşor să-i spună, dar Zane trebuia să ştie totul. Avea nevoie 
de protecţia lui, cel puţin cât timp îi purta în pântece 
copilul. Nu avea să fie în gardă dacă nu ştia că exista un 
pericol real. Trebuia să fie sinceră cu el. 

— Vreau să ştii că unul dintre motivele pentru care am 
acceptat să devin soţia ta e faptul că eşti ofiţer SEAL. 
Dacă... apare vreun... pericol, tu vei şti ce să faci. 

— Ce fel de pericol? 

Păstră un ton neutru, aproape dezinteresat. Barrie îşi 
spuse că, dată fiind natura profesiei lui, pericolul era ceva 
atât de obişnuit pentru el, încât constituia regula mai 
degrabă decât excepţia. 

— Cred că e posibil ca răpitorii să încerce din nou. lar 
acum nu sunt singura pentru care trebuie să-mi fac griji. 

Preţ de o clipă, îşi duse fără ca măcar să-şi dea seama 
mâna peste partea inferioară a abdomenului - gestul 
instinctiv al femeilor însărcinate de a proteja copilul ce 
creştea acolo, ca pentru a se reasigura că era bine. 

Zane aruncă o privire în oglinda retrovizoare, studiind 
calm traficul din jurul lor. După o clipă de reflecţie, trecu 
direct la miezul problemei. 

— Ai anunţat FBl-ul? Poliţia? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Fiindcă mi-e foarte teamă că s-ar putea să fie implicat 
şi tatăl meu, spuse ea, aproape sufocându-se cu acele 
cuvinte. 

Zane se uită din nou în oglinda retrovizoare. 

— În ce fel? 


156 


Părea atât de al naibii de detaşat. Barrie îşi strânse 
pumnii, hotărâtă să-şi păstreze controlul. Dacă el putea să 
se stăpânească atât de bine, reuşea şi ea. Se forţă să îşi 
păstreze vocea fermă. 

— Motivul răpirii nu a fost obţinerea unei recompense, 
deci probabil vor să-i smulgă anumite informaţii. Nu văd ce 
altceva ar putea fi. 

Zane rămase tăcut pentru o clipă, făcând slalom cu 
abilitate prin încâlceala de maşini. Barrie aproape îi putea 
auzi mintea rece şi logică analizând ramificaţiile afirmației 
ei. În cele din urmă, spuse: 

— Probabil că tatăl tău e afundat până la gât în asta, 
altfel ar fi apelat chiar el la FBI. Ai fi fost dusă într-o 
locaţie sigură şi înconjurată de un zid de agenţi. 

Zane ajunsese exact la aceeaşi concluzie ca ea. Ceea ce 
nu o făcea să se simtă mai bine: 

— De când ne-am întors în Virginia, s-a dovedit 
imposibil. Nu-mi dă voie să ies din casă neînsoţită şi 
supraveghează toate apelurile telefonice. Întotdeauna a 
fost protector, dar nu chiar aşa. Iniţial, am crezut că 
exagerează din cauza a ceea ce s-a întâmplat la Atena, dar, 
când m-am gândit mai bine, mi-a dat seama că 
ameninţarea încă există. Îşi înghiţi nodul din gât. Mă 
hotărâsem să plec pe furiş în noaptea asta şi să dispar o 
vreme. 

Dacă Zane ar mai fi aşteptat o zi, ea ar fi apucat să 
plece. El nu ar fi ştiut unde să o caute, iar ea nu ar fi avut 
cum să-l contacteze. Ochii i se umplură de lacrimi la acest 
gând. Dumnezeule mare, cât de puţin lipsise. 

— Ţine-te bine, spuse el, apoi smuci volanul spre 
dreapta, tăind o bandă de trafic şi forțând maşina să vireze 
brusc pe o altă stradă. 

Cauciucurile scrâşniră şi aerul se umplu de claxoane. 
Chiar dacă fusese avertizată, Barrie de-abia apucă să se 
pregătească şi simţi centura strângându-se peste ea cu o 
smucitură. 

— Ce s-a întâmplat? strigă ea, chinuindu-se să se 
îndrepte şi să reducă strânsoarea sufocantă a centurii de 


157 


siguranţă. 

— E posibil să fi fost urmăriţi. Nu voiam să-mi asum 
niciun risc. 

Alarmată, Barrie se răsuci pe banchetă, zgâindu-se la 
maşinile ce treceau prin intersecţie în spatele lor, 
încercând în van să identifice vreun chip familiar sau vreun 
vehicul făcând un efort vizibil să taie traficul şi să-i 
urmărească. Traficul părea să se desfăşoare normal. 

— Doi bărbaţi caucazieni, pe la treizeci sau patruzeci de 
ani, ambii purtând ochelari de soare, spuse Zane, fără 
urmă de emotie, ca şi cum ar fi discutat despre norii de pe 
cer. 

Barrie îşi aminti acest calm al lui aproape supranatural. 
În Benghazi, cu cât situaţia devenise mai tensionată, cu 
atât el se dovedise mai calm, complet lipsit de emoţii. Dacă 
Zane făcuse ceea ce făcuse, atunci fusese sigur că erau 
urmăriţi. Barrie îşi simţi stomacul întorcându-se pe dos şi 
se luptă cu o senzaţie bruscă de greață. A bănui că era în 
pericol era una, însă a şti sigur acest lucru era cu totul 
altceva. 

Apoi mintea ei desluşi ceea ce spusese Zane. 

— Caucazieni? repetă ea. Dar... 

Se întrerupse fiindcă, desigur, avea logică. Ea căutase 
fără să ştie chipuri de libieni, dar ar fi trebuit să ţină cont 
de faptul că acest nod gordian de intrigă implica atât 
libieni, cât şi oamenii loiali ai lui Mack Prewett; date fiind 
resursele lui, trebuia să fie suspicioasă în privinţa oricui, 
nu doar cu persoanele din Orientul Mijlociu. Negri, albi 
sau orientali, nu putea să aibă încredere în nimeni - cu 
excepţia lui Zane. 

— Având în vedere că ştiu în ce maşină suntem, va 
trebui să scăpăm de ea. Zane viră din nou, de data aceasta 
fără manevre bruşte, dar şi fără a semnaliza sau a încetini 
mai mult decât era necesar. Am să dau un telefon, şi va 
veni cineva să se ocupe de maşină. Noi vom fi duşi la 
aeroport cu un alt vehicul. 

Barrie nu îl întrebă pe cine avea să sune; zona forfotea 
de personal militar din toate domeniile. Cineva în uniformă 


158 


albă avea să vină după maşină pentru a o duce înapoi la 
firma de închirieri. Până atunci, ea şi Zane aveau să fie 
deja în drum spre Las Vegas. 

— Au să reuşească să mă găsească oricum, spuse ea, 
gândindu-se la biletul de avion pe numele ei. 

— Într-un final. Le va lua ceva timp însă. Avem o marjă 
de timp considerabilă. 

— Poate nu. Îşi muşcă buza. L-am auzit accidental pe 
tatăl meu discutând cu Mack Prewett azi-dimineaţă. Mack 
e angajat CIA, e şeful adjunct al biroului local din Atena. 
Tatăl meu i-a spus că vrea să pună capăt poveştii, că nu a 
intenţionat niciodată să fiu şi eu implicată. 

Zane ridică din sprâncene. 

— Înţeleg. 

Barrie presupuse că el chiar înţelegea. Dacă tatăl ei ar fi 
colaborat cu CIA-ul la ceva legitim, ar fi putut s-o protejeze 
prin mijloace legale. Implicarea lui Mack Prewett schimba 
regulile. El avea acces la informaţii inaccesibile oamenilor 
obişnuiţi. Deşi CIA-ul nu opera în interiorul Statelor Unite, 
tentaculele de influenţă ajungeau departe. Dacă Mack voia 
să ştie dacă urcase la bordul vreunui avion cu decolare de 
pe oricare dintre aeroporturile majore din zonă, avea să 
obţină acea informaţie în câteva minute. 

— Dacă i-a dus capul să-şi noteze numărul de 
înmatriculare de la maşină, vor afla numele meu în foarte 
scurt timp, spuse Zane. Dacă n-au notat numărul, nu vor 
avea habar cine sunt. Oricum ar fi, e prea târziu să ne 
batem capul cu asta acum. Poate îl au, poate nu, darnue 
nevoie să ne schimbăm planurile pentru viitorul apropiat. 
Zburăm la Las Vegas şi scăpăm de ei acolo, cel puţin 
pentru o vreme. 

— Cum vom scăpa de ei? Dacă Mack are acces la 
documentele tale... 

— M-am retras din armată. Nu mai sunt ofiţer SEAL. 

— O, spuse ea cu vocea lipsită de vreo inflexiune. 

Se chinui să se adapteze acestei noi schimbări. Deja 
începuse să-şi imagineze şi să se pregătească sufleteşte 
pentru viaţa care o aştepta ca soţie a unui ofiţer militar, cu 


159 


toate mutările frecvente pe care le presupunea şi cu 
intrigile politice. Nu ar fi fost foarte diferită de viaţa la 
ambasadă, doar la un alt nivel. Acum îşi dădu seama că 
habar nu avea ce fel de viaţă îi aştepta. 

— Şi-atunci ce vom face? întrebă ea. 

— Am acceptat un post de şerif într-un district din sudul 
Arizonei. Şeriful a murit în timpul mandatului, aşa că 
guvernatorul m-a desemnat pe mine să-i închei mandatul. 
Mai sunt doi ani până la alegeri, aşa că vom sta în Arizona 
cel puţin doi ani, poate chiar mai mult. 

Şerif! Asta da, surpriză! lar tonul relaxat pe care îi 
comunicase acest lucru nu făcea decât să-i accentueze 
senzaţia că era ceva de-a dreptul ireal. Se strădui să se 
concentreze asupra a ceea ce era important acum. 

— Locul tău de muncă e irelevant, spuse ea, cât de ferm 
reuşi. Pregătirea ta e cea care contează. 

Zane ridică din umeri şi îndreptă maşina spre intrarea 
într-o parcare supraetajată. 

— Înţeleg. Vocea lui rămase seacă, fără pic de emoție. Ai 
acceptat să te căsătoreşti cu mine fiindcă ai considerat că 
voi fi capabil să te protejez. 

Cobori fereastra şi se aplecă în afară pentru a lua biletul 
de la automat. Bariera roşie se ridică, iar el merse mai 
departe. 

Barrie îşi împreună degetele. Valul iniţial de fericire 
fusese înlocuit de îngrijorare. Zane venise după ea, era 
adevărat, şi o ceruse de soţie, dar poate se înşelase în 
privinţa atracției dintre ei. Se simţea smulsă din rădăcini şi 
dezechilibrată. Zane nu părea deosebit de fericit să o vadă, 
dar, pe de altă parte, ea tocmai îi aruncase în braţe o 
problemă imposibil de ignorat. Avea să devină soţ şi tată în 
foarte scurt timp şi, pe lângă toate acestea, trebuia să o 
protejeze pe ea - şi copilul - de un duşman necunoscut. 
Nici măcar nu o sărutase, îşi dădu ea seama, simțindu-se 
pe punctul de a izbucni în lacrimi, şi fu oarecum surprinsă 
să constate că se gândea la aşa ceva într-un asemenea 
moment. Dacă Zane avea dreptate şi cineva îi urmărise, 
atunci pericolul era chiar mai serios decât se temuse ea. 


160 


Cum putea să-şi facă griji din pricina motivelor care îl 
determinau să o ia de soţie? In fond, siguranţa copilului 
era unul dintre motivele pentru care acceptase şi ea să se 
căsătorească cu el. 

— Vreau să ai grijă de copilul nostru, spuse ea încet. 
Există şi alte motive, dar ăsta e principalul. 

Sentimentele pe care le nutrea ea faţă de el erau un 
aspect de care ar fi putut să se ocupe şi singură; dar nu 
era dispusă să-şi asume acest risc şi în ceea ce privea 
siguranţa copilului ei. _ 

— Unul al naibii de important. Şi ai dreptate. li aruncă o 
privire rapidă, parcând maşina pe un loc de la nivelul trei. 
Nu am să permit nimănui să vă facă rău, nici ţie, nici 
copilului. 

Îşi scoase ochelarii şi cobori din maşină aruncându-i un 
scurt „Aşteaptă aici”, apoi porni cu paşi mari spre un 
telefon public. Când ajunse la el, formă un număr din mai 
multe cifre, apoi se întoarse astfel încât să aibă sub ochi 
maşina şi pe Barrie în vreme ce vorbea. 

Barrie îşi simţi nervii încordaţi şi muşchii stomacului ei 
se contractară când îl privi din celălalt capăt al parcării. 
Chiar avea de gând să se căsătorească cu acest bărbat. 
Părea mai înalt decât şi-l amintea, ceva mai zvelt, deşi 
umerii îi erau atât de laţi, încât fortau cusăturile cămăşii 
lui albe de bumbac. Părul lui negru era o idee mai lung, 
observă ea, dar bronzul îi rămăsese la fel de închis. În 
afară de faptul că slăbise puţin, nu arăta nicidecum ca un 
om care fusese împuşcat cu doar vreo două luni în urmă. 
Constituţia lui fizică era intimidantă; el era intimidant. 
Cum fusese în stare să uite? Îşi amintise doar politeţea lui, 
pasiunea, grija tandră pe care i-o acordase, dar nu se 
folosise de nicio armă în afară de mâinile lui goale pentru a 
ucide acel paznic. Chiar dacă îşi adusese aminte de cât de 
letale îi erau abilităţile şi plănuise să le folosească în 
avantajul ei, uitase cumva că aceste abilităţi erau o parte 
considerabilă din el, nu o calitate pe care o putea solicita 
doar atunci când avea nevoie de ea, ca apoi s-o arunce 
undeva într-un colţ, imediat ce nevoia dispărea. Avea să se 


161 


confrunte cu această parte din el în mod regulat şi trebuia 
să-l accepte aşa cum era. Zane nu era, şi nici nu avea să 
devină vreodată, o pisică blândă de casă. 

li plăceau pisicile de casă, dar nu voia ca el să devină 
una, îşi dădu ea seama. 

Simţi un nou şoc, de data aceasta provocat de 
autodescoperire. Avea nevoie de siguranţă acum, din 
cauza copilului, dar nu voia să fie în permanenţă cocoloşită 
şi protejată. Acel episod înfiorător din Benghazi îi arătase 
că era mai rezistentă şi mai competentă decât şi-ar fi 
imaginat vreodată, în moduri pe care nu le conştientizase. 
Tatăl ei i-ar fi acordat binecuvântarea dacă s-ar fi căsătorit 
cu un tânăr viitor ambasador, dar ea nu asta voia. Ea îşi 
dorea o doză de sălbăticie în viaţa ei, iar Zane Mackenzie 
avea să i-o asigure. In pofida tendinței lui înnebunitoare de 
a deţine controlul, era feroce şi neîmblânzit. Nu avea doar 
o vână de sălbăticie, ci aşa era el până în străfunduri. 

Tensiunea dintre ei o înspăimânta. Visase că Zane avea 
s-o găsească şi s-o întâmpine cu braţele deschise, că ea 
urma să se arunce în braţele lui, iar, când îi deschisese 
uşa, mai devreme în acea zi, se aşteptase ca o neghioabă 
ca visul să se transpună în realitate. Insă realitatea era 
mult mai complicată decât visurile. 

Adevărul era că nu se cunoşteau decât de douăzeci şi 
patru de ore, în total, şi cea mai mare parte din acele 
douăzeci şi patru de ore se scurseseră cu două luni în 
urmă. In acele ore făcuseră dragoste cu o pasiune 
neîmblânzită, dogoritoare, iar el o lăsase însărcinată, dar 
timpul petrecut împreună rămânea acelaşi. 

Poate că avusese o relaţie cu altcineva, dar simţul 
responsabilităţii îl îndemnase să o caute şi să afle dacă 
partidele lor de amor se lăsaseră cu consecinţe. Era genul 
care ar face aşa ceva, îşi dădu ea seama; genul care să-i 
întoarcă spatele unei prietene, poate chiar unei logodnice, 
pentru a-şi asuma responsabilitatea pentru copilul lui. 

Se simţi din nou lovindu-se dureros de zidul de cărămidă 
al ignoranței; nu ştia nimic despre viaţa lui personală. 
Dacă ar fi ştiut ceva despre familia lui, despre locul lui de 


162 


baştină, l-ar fi putut găsi. În schimb, el probabil crezuse că 
nu-i păsase de el nici măcar cât să întrebe cum se simţea, 
să afle dacă supravieţuise sau murise. 

Zane porni înapoi spre maşină, cu mersul la fel de lin şi 
de ferm lipsit de efort precum şi-l amintea, mersul silențios 
al unui prădător. Chipul lui întunecat era la fel de impasibil 
ca înainte, sfidând eforturile ei de a-i citi expresia. 

Deschise uşa şi se strecură în spatele volanului. 

— Mijlocul nostru de transport va ajunge în câteva 
minute. 

Barrie încuviinţă din cap, dar mintea îi rămase ocupată 
cu situaţia încâlcită dintre ei doi. Inainte să-şi piardă 
curajul, spuse calm: 

— Am încercat să te găsesc. Am fost dusă înapoi la 
Atena imediat, cât tu erai în operaţie. Am încercat să dau 
de tine, să aflu dacă mai eşti în viaţă, cum te simţeai, în ce 
spital te aflai - orice. Tatăl meu i-a cerut amiralului Lindley 
să blocheze orice încercări ale mele de-a afla mai multe. 
Mi-a spus doar că ai să îţi revii, şi ăsta e singurul lucru pe 
care am reuşit să-l aflu. 

— Mi-am dat şi eu seama de asta. Am încercat să te sun 
la ambasadă la câteva săptămâni după misiune. Apelul a 
fost redirecționat spre tatăl tău. 

— Nu mi-a spus că ai sunat, zise ea, furia şi durerea 
familiară răsucindu-i-se ca un cuţit în suflet. De când 
fusese luată pe sus de pe Montgomery, acestea fuseseră 
principalele emoţii pe care le trăise. Deci Zane încercase 
totuşi să o contacteze. Inima i se însenină puţin. După ce 
m-am întors acasă, am încercat din nou să te găsesc, dar 
marina a refuzat să-mi ofere orice fel de informaţie. 

— Tot ce ţine de unitatea antitero e strict confidenţial, 
spuse el pe un ton absent, urmărind în oglinzi o altă 
maşină ce trecu încet pe lângă ei, căutând un loc de 
parcare. 

Barrie stătu în linişte, cu nervii încordaţi, până când 
maşina dispăru pe rampa ce ducea la nivelul următor. 

— Îmi pare rău, spuse ea, după câteva minute de tăcere. 
Ştiu că îţi arunc ditamai problema pe umeri. 


163 


Zane îi răspunse cu o privire indescifrabilă, cu ochii 
foarte limpezi şi albaştri: 

— Nu aş fi aici dacă nu aş vrea să fiu. 

— Ai prietenă? 

De data aceasta, privirea pe care i-o aruncă el fu atât de 
insistentă, încât Barrie roşi şi îşi concentră atenţia asupra 
mâinilor ei, pe care şi le frământa în poală. 

— Dacă aş fi avut prietenă, nu aş fi făcut dragoste cu 
tine, spuse el într-un final. 

Vai, Doamne. Barrie îşi muşcă buza. Din rău în mai rău. 
Zane devenea tot mai distant, ca şi cum acea clipă 
trecătoare de comunicare mută între ei, când o ceruse în 
căsătorie, nu existase niciodată. Stomacul ei se contractă, 
şi fu cuprinsă brusc de o senzaţie familiară de fierbinţeală 
extremă. 

Înghiţi în sec vizibil, rugându-se ca greaţa care se 
limitase până atunci doar la dimineţi să nu-şi facă apariţia 
pe neaşteptate. O clipă mai târziu, ieşi în grabă din 
maşină, căutând înnebunită în jurul ei o toaletă. 
Dumnezeule, oare în parcări existau toalete? 

— Barrie! 

Zane ieşi imediat din maşină, pornind cu paşi mari după 
ea, cu chipul întunecat în alertă. Barrie avu impresia că 
intenționa să îi blocheze calea, deşi încă nu ştia nici ea în 
ce direcție să o ia la fugă. 

Spre casa scărilor? Spre lift? Se gândi la oamenii care 
probabil le foloseau şi renunţă la ambele opţiuni. Cel mai 
rezonabil loc era chiar acolo, pe beton, şi latura ei 
pretențioasă se revoltă la acest gând. Dar stomacul ei era 
de altă părere, şi îşi lipi cu forţă o mână peste gură exact 
în clipa în care Zane ajunse la ea. 

Privirea lui tăioasă se îmblânzi când înţelese ce se 
petrecea. 

— Aici, spuse el, petrecându-şi un braţ în jurul ei pentru 
a o susţine. 

Barierele exterioare ale parcării cu etaj erau ziduri de 
beton înalte până la talie, şi o conduse rapid spre ele. 
Barrie se opuse pentru o clipă, oripilată de posibilitatea de 


164 


a vomita peste vreun trecător neştiutor de dedesubt, dar 
strânsoarea lui era inexorabilă, iar stomacul ei nu mai era 
dispus să aştepte. Zane o susţinu în vreme ce se aplecă 
peste zid şi se abandonă neputincioasă spasmelor de 
greață. Tremura toată pe când termină. Singura alinare de 
care avu parte fu să constate, după ce deschise ochii, că 
trei niveluri mai jos nu se afla nimic în afară de o alee. 
Zane o susţinu, lăsând-o să se sprijine de corpul lui solid, 
tamponându-i transpiraţia de pe faţă cu batista lui, apoi 
oferindu-i-o pentru a se şterge la gură. Barrie se simţi 
mistuită de ruşine. Învățăturile stricte de care beneficiase 
la şcoala din Elveţia nu luaseră în calcul şi ce trebuia să 
facă o doamnă după ce vomita în public. 

Apoi îşi dădu seama că Zane îi vorbea, vocea lui 
profundă devenind un murmur aproape inaudibil, în vreme 
ce îşi trecea uşor buzele peste tâmpla ei, peste părul ei. 
Una din mâinile lui puternice era întinsă peste abdomenul 
ei, de la un şold la celălalt, acoperindu-şi copilul. Işi simţea 
genunchii moi ca nişte tăieţei, aşa că îşi permise să 
rămână sprijinită de el, lăsându-şi capul să cadă în curba 
umărului lui. 

— Încetişor, scumpo, şopti el, apăsându-şi din nou 
buzele pe tâmpla ei. Poţi să te întorci la maşină sau preferi 
să te duc eu în braţe? 

Barrie nu reuşi să se adune suficient cât să-i dea un 
răspuns coerent. După un mai mult de o secundă, Zane 
consideră că îi lăsase suficient timp să decidă şi alese în 
locul ei, ridicând-o în braţe. Din câţiva paşi mari şi rapizi, 
ajunseră la maşină. Se aplecă şi o aşeză cu grijă pe 
banchetă, ridicându-i picioarele peste prag şi aranjându-i 
fusta. 

— Vrei ceva de băut? O băutură carbogazoasă? 

Ceva rece şi înţepător părea o idee minunată. 

— Fără cafeină, reuşi ea să spună. 

— N-am să te scap din priviri mai mult de douăzeci de 
secunde, dar fii atentă la maşinile care trec şi apasă pe 
claxon dacă te sperie ceva. 

Barrie încuviinţă din cap, iar Zane apăsă butonul de 


165 


blocare a uşilor, apoi închise portiera, lăsând-o învăluită 
într-un cocon de linişte. Ar fi preferat aerul proaspăt, dar 
înţelegea de ce nu putea să aştepte lângă maşină, expusă 
privirilor - o ţintă uşoară. Îşi sprijini capul de tetieră şi 
închise ochii. Greaţa dispăruse la fel de rapid cum 
apăruse, deşi se simţea moale şi tremurătoare pe 
dinăuntru. Era slăbită şi somnoroasă - şi uşor derutată de 
tandreţea lui bruscă. 

Deşi nu ar fi trebuit să fie surprinsă, îşi spuse ea. Purta 
în pântece copilul lui, şi exact această posibilitate îl 
determinase să vină să o caute. De îndată ce îşi dăduse 
seama că îi era greață, un lucru firesc pentru starea în 
care se afla, nu-i arătase nimic altceva decât o grijă tandră 
şi îşi demonstrase încă o dată capacitatea de a lua rapid 
decizii în situaţii ce nu sufereau amânare. 

Bătaia lui în geam o făcu să tresară, căci, adormită fiind, 
avusese impresia că nu trecuse nici pe departe suficient 
timp ca el să-şi îndeplinească misiunea. Dar în mână ţinea 
o doză verde de suc, acoperită de condens, şi brusc îşi dori 
cu ardoare acea băutură. Deschise portiera şi aproape că-i 
smulse doza de suc din mână înainte să apuce să se 
strecoare pe banchetă. O deschisese deja şi începuse să 
bea lacomă până să închidă el portiera. 

După ce goli doza, se lăsă pe spate oftând satisfăcută. 
Auzi un râs grav, tensionat, şi, când întoarse capul, îl văzu 
pe Zane privind-o cu un amestec de amuzament şi ceva 
fierbinte şi sălbatic în ochi. 

— E prima dată când vederea unei femei care bea suc 
îmi provoacă o erecţie. Mai vrei una? Am să încerc să mă 
controlez, dar s-ar putea să nu mai rezist la încă o doză. 

Barrie făcu ochii mari. Un val de roşeaţă îi încinse 
obrajii, ceea ce nu o împiedică însă să coboare privirea 
spre poala lui. Spusese adevărul. Dumnezeule mare, 
spusese adevărul gol-goluţ! Mâna i se încordă, şi ea fu 
cuprinsă brusc de nevoia de a se întinde spre el pentru a-l 
mângâia. 

— Nu-mi mai e sete, spuse ea, cu o voce mai răguşită 
decât de obicei. Dar sunt dispusă să mai beau o doză dacă 


166 


asta vrei. 

Amuzamentul pieri din ochii lui, lăsând în urmă doar 
fierbinţeala. Întinse mâna spre ea, dar chiar în acea clipă 
întoarse brusc capul, atenţia fiindu-i distrasă de un vehicul 
ce se apropia. 

— Ne-a sosit maşina, spuse el, cu o voce redevenită rece 
şi lipsită de emoție. 


167 


capitolul 10 


Barrie se căsătorea cu el fiindcă îşi dorea protecţia lui. 
Gândul îl măcină pe Zane pe toata durata zborului 
îndelungat până la Las Vegas. Barrie stătu în tăcere lângă 
el, aţipind uneori, vorbind doar dacă o întreba el ceva. Era 
trasă la faţă din cauză că trăise în tensiune, iar acum, că se 
mai relaxase, corpul ei ceda în faţa extenuării. În cele din 
urmă, adormi adânc, cu capul sprijinit pe umărul lui. 

Sarcina o epuiza şi ea. Nu vedea încă nicio schimbare 
fizică la ea, dar cei trei fraţi mai mari ai lui produseseră 
suficienţi copii cât să ştie cât de obosite erau întotdeauna 
femeile în primele luni - sau cel puţin cât de obosite 
fuseseră Shea şi Loren. Pe Caroline nimic nu reuşise să o 
încetinească, nici măcar cei cinci fii. 

Când se gândi la copil, fu străbătut din nou de o 
posesivitate feroce. Copilul lui creştea în ea. Ar fi vrut s-o 
ridice în poala lui şi s-o îmbrăţişeze, dar un avion 
aglomerat nu era locul potrivit pentru ceea ce avea el în 
minte. Acele activităţi trebuiau amânate până după 
ceremonia de nuntă, când ajungeau într-o cameră privată 
de hotel. 

O dorea chiar mai mult decât o dorise până atunci. 

Când Barrie îi deschisese uşa şi o privise în ochii ei verzi 
năuciţi, excitaţia lui fusese atât de intensă şi de urgentă, 
încât fusese nevoit să se stăpânească să nu se întindă după 
ea. Doar vederea tatălui ei, apropiindu-se de ei, îl 
determinase să se abţină. 

Nu ar fi trebuit să aştepte atât de mult. Ar fi trebuit să 
vină după ea de îndată ce fusese în stare să se deplaseze. 
Barrie trăise în teamă şi abordase situaţia în aceeaşi 
manieră în care o făcuse şi în Benghazi: cu o hotărâre 
calmă. 

Nu voia s-o mai ştie înspăimântată niciodată. 


168 


Sosirea lepuraşului şi a Fantomaticului la parcarea cu 
mai multe niveluri, în maşina lepuraşului personalizată de 
el însuşi, un Oldsmobile 442 din 1969, fusese ca o 
reuniune. Barrie  ieşise  împleticindu-se din maşina 
închiriată, cu un strigăt de fericire, îi îmbrăţişase 
entuziastă şi ţopăise în jurul celor doi luptători SEAL. Erau 
amândoi discret înarmaţi, remarcase el aprobator. Erau 
îmbrăcaţi în civil, purtându-şi cămăşile nebăgate în 
pantaloni, pentru a ascunde armele de foc vârâte sub braţe 
şi în dreptul şalelor. În mod normal, când nu erau în timpul 
serviciului nu umblau înarmaţi, dar Zane le explicase 
situaţia şi îi lăsase pe ei să decidă cum să se pregătească, 
având în vedere că nu mai era superiorul lor. După cum le 
stătea în fire, ei se pregătiseră pentru orice. Propria lui 
armă încă se odihnea într-un toc sub axila stângă, 
acoperită cu un sacou lejer de vară. 

— Nu vă faceţi nicio grijă, doamnă, îi spusese liniştitor 
Fantomaticul lui Barrie. O să vă ducem pe dumneavoastră 
şi pe şeful la aeroport teferi şi nevătămaţi. Nu există nimic 
în afara NASCAR care să poată ţine pasul cu maşinuţa 
lepuraşului. 

— Sunt sigură că nu, răspunsese ea, studiind maşina. 

Părea mulţumitor de banală; lepuraşul o vopsise într-un 
gri-deschis şi nu avea mai mult crom decât dacă abia ar fi 
ieşit din fabrică. Dar huruitul profund al motorului lăsat la 
ralanti nu aducea deloc cu sunetul făcut de un motor 
standard, iar anvelopele erau late, cu caneluri ce păreau 
moi. 

— Sticlă antiglonţ, metal armat, spusese lepuraşul 
mândru, în timp ce-l ajuta pe Zane să mute bagajele ei în 
portbagajul maşinii lui. Tabla de oțel ar fi fost prea grea 
pentru viteza pe care mi-o doresc, aşa că am optat pentru 
noua generație de materiale destinate armurilor pentru 
corp, mai uşoare şi mai puternice decât Kevlarul. Incă mai 
lucrez la ignifugare. 

— Am să mă simt în perfectă siguranţă, îl asigurase ea. 

Când se strecurase cu Zane pe bancheta din spate a 
maşinii cu doar două portiere, îi şoptise: 


169 


— Unde e Nascar? 

Fantomaticul putea auzi căderea unui ac de la o distanţă 
de şaizeci de metri. Se întoarse pe bancheta din faţă, 
chipul trădându-i incredulitatea. 

— Nu unde, doamnă, zisese el, uşor şocat. Ce. NASCAR. 
Curse cu automobile de serie. 

Fiind un bun sudist, el crescuse cu astfel de curse şi era 
întotdeauna uluit când dădea peste cineva care nu avusese 
parte de aceeaşi experienţă la acest sport. 

— O, spusese Barrie, oferindu-i un zâmbet drept scuză. 
Am petrecut mult timp în Europa. Nu ştiu nimic despre 
curse în afara celor de Grand Prix. 

lepuraşul pufnise dispreţuitor. 

— Maşini de jucărie, spusese el indiferent. Nu poţi 
merge cu ele pe străzi. Cursele cu maşini de serie, alea 
sunt curse adevărate. 

În timp ce vorbea, scosese monstrul înşelător din 
parcare, privirea lui agitată oprindu-se asupra fiecărui 
detaliu din jurul lor. 

— Eu am fost la curse de cai, continuase Barrie, într-un 
efort evident de a-şi răscumpăra greşeala. 

Zane abia îşi stăpânise un zâmbet când îi auzise tonul 
serios. 

— Călăreşti? o întrebase el. 

Atenţia ei se mutase imediat asupra lui. 

— O, da. Imi plac foarte mult caii. 

— Vei fi o bună membră a familiei Mackenzie înseamnă, 
comentase Fantomaticul tărăgănat. Şeful creşte cai în 
timpul liber. 

În tonul lui răsunase o notă de ironie, căci luptătorii 
SEAL aveau la fel de mult timp liber precum aveau culoare 
albinoşii. 

— Serios? îl întrebase Barrie, cu ochii sclipind. 

— Am câţiva. Vreo treizeci. 

— Treizeci! 

Barrie se lăsase pe spate, cu o expresie de uşoară 
confuzie pe chip. Zane înţelesese la ce se gândea: era 
scump şi să ai şi să îngrijeşti un singur cal, cu atât mai 


170 


mult treizeci. Caii aveau nevoie de mult pământ şi de o 
îngrijire constantă, lucruri pe care ea nu le asocia cu un 
fost ofiţer al marinei care făcuse parte dintr-o unitate 
antitero de elită. 

— E o afacere de familie, îi explicase el, întorcându-şi 
capul pentru a studia traficul din jurul lor. 

— Totul e în regulă, şefule, spusese lepuraşul. Doar dacă 
nu cumva ne-au prins într-o reţea mobilă de urmărire, dar 
nu văd cum ar fi fost posibil aşa ceva. 

Nici Zane nu considera acest lucru posibil, aşa că se 
relaxase. Organizarea unei reţele mobile de supraveghere 
presupunea mult timp şi coordonare, iar ruta trebuia 
cunoscută din timp. lepuraşul urmase un traseu atât de 
ocolit până la aeroport, încât orice eventual urmăritor ar fi 
fost de mult descoperit sau înlăturat. Lucrurile erau sub 
control - deocamdată. 

Ajunseseră la aeroport fără incidente, deşi, pentru orice 
eventualitate, lepuraşul şi Fantomaticul îi escortaseră 
până la terminalul de control de securitate. În vreme ce 
Zane rezolvase în linişte să poată trece înarmat, cei doi 
foşti membri ai echipei plecaseră să ia maşina închiriată şi 
să o ducă înapoi, dar la biroul agenţiei din Dulles, nu din 
National, de unde o închiriase el. Doar o mică măsură 
suplimentară pentru a-i întârzia pe potenţialii urmăritori. 

Acum, că se aflau în siguranţă în avion, începu să-şi facă 
planuri pentru a pune capăt situaţiei. 

Prima parte era uşoară. Avea să-i ceară lui Chance să 
afle în ce fel de încurcătură se băgase tatăl ei; de dragul 
ei, spera că nu era vorba despre trădare, dar, indiferent de 
situaţie, intenţiona să îi pună capăt. Chance avea acces la 
informaţii care ar fi făcut de ruşine agenţiile naţionale. 
Dacă William Lovejoy îşi vindea ţara, avea să i se înfunde. 
Nu exista nicio altă opţiune. Zane îşi petrecuse viaţa de 
adult oferindu-şi viaţa pentru a-şi apăra ţara, iar acum 
făcea parte din forţele de ordine publică şi jurase să apere 
legea; nu avea cum să închidă ochii, nici măcar de dragul 
lui Barrie. Nu voia ca ea să sufere, dar era al naibii de 
sigur că voia să fie în siguranţă. 


171 


Barrie dormi până când roţile avionului atinseră pista. 
Se ridică în capul oaselor, împingându-şi părul de pe faţă, 
privind în jurul ei cu o vagă senzaţie de dezorientare. Nu 
mai reuşise niciodată să doarmă în avion; somnolenţa era 
doar una dintre numeroasele schimbări pe care sarcina i le 
provoca în corp, iar faptul că nu putea controla deloc acest 
proces era derutant, chiar înspăimântător. 

Pe de altă parte, odihna îi oferise energie suplimentară, 
lucru de care avea nevoie pentru a înfrunta schimbarea 
majoră pe care era pe punctul de a o face în viaţa ei. O 
făcea cu bună ştiinţă, dar asta nu însemna că era mai puţin 
înspăimântată. 

— Vreau să fac un duş şi să-mi schimb hainele mai întâi, 
spuse ea ferm. 

Poate că această căsătorie avea să se încheie în pripă, 
fără a aduce câtuşi de puţin cu tipul de ceremonie de 
nuntă pe care şi-o imaginase dintotdeauna pentru ea 
însăşi, dar, chiar dacă era dispusă să se lipsească de 
pompă şi de gătelile scumpe, nu era dispusă - dacă nu 
cumva se ajungea într-o situaţie de viaţă şi de moarte - să 
se căsătorească purtând haine şifonate şi încă încercând să 
se dezmeticească după somn. g 

— În regulă. Ne vom caza la un hotel mai întâi. Îşi frecă 
bărbia, degetele lui bătătorite zgâriindu-se în începutul de 
barbă. Trebuie să mă bărbieresc. 

Cam la fel stătuseră lucrurile şi în ziua aceea petrecută 
în Benghazi. Rememorând momentul pentru o clipă, Barrie 
simţi din nou bărbia lui aspră zgâriind-o pe sânii goi şi fu 
cuprinsă de un val de fierbinţeală ce o lăsă slăbită şi roşie 
la faţă. Aerul răcoros suflat prin deschizătura minusculă de 
deasupra capului ei nu mai păru, brusc, suficient de rece. 

Spera că Zane nu avea să observe, dar era o speranţă 
firavă, căci el era învăţat să remarce fiecare detaliu. Îşi 
imagina că era capabil să descrie fiecare pasager pe o 
distanţă de zece rânduri de ei, în oricare direcţie, şi, cât 
stătuse trează, remarcase la el o abilitate supranaturală de 
a simţi prezenţa oricărei persoane care se apropia de ei 


172 


din spate, în drum spre toalete. 

— 'Ţi-e rău? întrebă el, studiind culoarea din obrajii ei. 

— Nu, mi-e doar puţin cam cald, răspunse ea, pe deplin 
sinceră, şi roşi mai puternic. 

Zane continuă să o privească, şi grija din ochii lui se 
transformă într-o înţelegere înfierbântată. Nici măcar asta 
nu-i putea ascunde, fir-ar să fie. Incă de la început avusese 
impresia că putea vedea dincolo de pielea ei, că îi ghicea 
reacţiile aproape imediat ce ea le simţea. 

Privirea din ochii lui întredeschişi cobori încet spre sânii 
ei, studiindu-le înclinarea şi cât de fermi stăteau. Barrie 
inspiră şuierat când sfârcurile i se întăriră, drept răspuns 
la interesul lui făţiş, reacţie ce se făcu brusc simțită până 
între picioare. 

— Sunt mai sensibili acum? murmură el. 

„O, Doamne, nu ar trebui să-mi facă asta”, îşi spuse ea 
înnebunită. Erau în mijlocul unui avion plin de oameni, ce 
rula pe pistă spre un terminal gol, iar el îi punea întrebări 
despre sânii ei şi părea gata să sară să o dezbrace din clipă 
în clipă. 

— Sunt sau nu? 

— Da, şopti ea. 

Întregul ei corp părea mai sensibil, atât datorită sarcinii, 
cât şi a conştientizării acute a prezenţei lui. În scurt timp, 
avea să fie soţul ei şi urma să se culce din nou în braţele 
lui. 

— Mai întâi ceremonia, spuse el, gândurile lui reluându- 
le ca un ecou pe ale ei, în acel stil bizar care îi era specific. 
Altfel nu vom ieşi din hotel până mâine. 

— Eşti cumva capabil să citeşti gândurile? îl acuză ea în 
şoaptă. 

Un zâmbet lent îi curbă gura frumoasă. 

— Nu-i nevoie să-ţi citesc gândurile ca să înţeleg mesajul 
sfârcurilor tale întărite. 

Barrie cobori privirea şi îşi văzu sfârcurile strânse clar 
ca nişte mărgele sub dantela şi mătasea sutienului şi a 
bluzei ei. Cu faţa îmbujorată, se grăbi să-şi tragă cămaşa 
peste micii muguri trădători, iar Zane râse încet. Cel puţin 


173 


nu exista riscul să-l fi auzit şi altcineva, reflectă ea, prea 
puţin consolată. Păstrase un ton scăzut, iar gălăgia de la 
bordul avionului reducea oricum posibilitatea de a fi fost 
auziţi accidental. 

Stewardesele îi instruiră să rămână la locurile lor până 
când avionul se oprea şi se deschideau uşile, dar, ca de 
obicei, pasagerii ignorară instrucţiunile, ieşind pe culoare, 
deschizând compartimentele de deasupra capului şi 
trăgându-şi jos bagajele de mână sau scoţându-le de sub 
scaune. Zane ieşi pe culoar, iar mişcarea îi făcu sacoul să 
se deschidă pentru o clipă. Barrie văzu tocul de sub axila 
lui dreaptă şi patul de metal lustruit al pistolului vârât 
confortabil în el. Apoi Zane ridică automat dintr-un umăr, 
iar sacoul reveni la locul lui - o mişcare pe care o făcuse 
de atâtea ori, încât îi intrase în reflex. 

Ştiuse că era înarmat, desigur, fiindcă îi informase pe 
oficialii aeroportului şi pe cei de securitate înainte de a 
urca la bordul aeronavei. În timpul plictiselii şi inactivităţii 
forţate din cursul zborului însă, reuşise să-şi alunge din 
minte evenimentele recente, dar acum vederea acelei arme 
automate masive o aduse la realitate. 

Zane îi întinse mâna pentru a o sprijini când ieşi pe 
culoar în faţa lui. Stând înghesuiți ca sardinele la rând, îl 
simţi ca un zid cald şi solid în spatele ei, cu braţele uşor 
întinse, astfel încât mâinile i se odihneau pe spătarele 
scaunelor, înconjurând-o din toate părţile cu un scut de 
protecţie. Respirația lui îi flutură uşor părul din creştetul 
capului, reamintindu-i exact cât de mare era. Ea avea o 
înălţime medie, dar, dacă s-ar fi lăsat pe spate, capul ei s- 
ar fi potrivit perfect în curba umărului lui. 

Bărbatul din faţa ei se foi, forţând-o să se dea înapoi, iar 
Zane îşi încolăci un braţ în jurul ei, trăgând-o spre corpul 
lui, mâna lui mare oprindu-se protector peste abdomenul 
ei. Barrie îşi muşcă buza când mintea ei trecu brusc de la 
îngrijorare la plăcerea provocată de atingerea lui. Nu avea 
să mai poată îndura acest lucru mult timp - nici frustrarea 
delicioasă, nici fiorii tăioşi de teroare - fără să-şi piardă 
minţile. 


174 


Şirul de pasageri începu să avanseze greoi când uşile se 
deschiseră. Mâna lui Zane se desprinse de pe abdomenul 
ei. Când porniră spre ieşire, Barrie surprinse privirea unei 
doamne mai în vârstă care hotărâse să rămână la locul ei 
până se termina învălmăşeala, iar femeia îi adresă un 
zâmbet cunoscător, arătând din priviri spre Zane. 

— Doamnă, îi răspunse Zane cu fineţe, şi Barrie ştiu că 
surprinsese discreta pantomimă. 

Simţul lui acut de conştientizare a tot ce-l înconjura 
începea să o sperie. Dar dacă n-ar fi vrut să observe chiar 
totul? Majoritatea femeilor ar fi fost teribil de încântate de 
un soţ care să observe detalii, dar probabil nu în măsura în 
care o făcea Zane Mackenzie. 

Pe de altă parte, dacă alternativa era să trăiască fără el, 
avea să înveţe să accepte această trăsătură a lui, reflectă 
ea. Îşi petrecuse mai bine de două luni tânjind după el, iar 
acum, că era cu ea, nu intenţiona să se răzgândească doar 
fiindcă el era mereu pe fază. Era un războinic profesionist 
- un asasin, după cum îl numise tatăl ei. Nu ar fi 
supravieţuit dacă nu ar fi fost conştient de tot ce se 
petrecea în jurul lui - şi nici ea nu ar mai fi fost în viaţă. 

Atenţia lui remarcabilă se făcu simțită când urmară 
indicatoarele până la zona de ridicare a bagajelor. 
Aeroportul era ca un stup aglomerat şi agitat, iar privirea 
calmă a lui Zane evalua în permanenţă oamenii din jurul 
lor. După cum făcuse deja în repetate rânduri, se puse scut 
între ea şi tot restul lumii, conducând-o aproape de perete 
şi protejând-o din cealaltă parte cu propriul lui corp. 
Incasase deja un glonţ făcând acest lucru, îşi aminti ea, şi 
fu nevoită să îşi stăpânească impulsul de a-l prinde şi de a-l 
împinge pe el cu spatele la perete. 

Insă, înainte de a ajunge la zona de unde aveau să ridice 
bagajele, Zane o trase de mână, oprind-o. 

— Să aşteptăm aici o clipă, spuse el. 

Barrie se strădui să rămână calmă, să-şi stăpânească 
senzaţia de agitaţie apărută brusc în stomac. 

— Ai văzut ceva suspect? întrebă ea. 

— Nu, aşteptăm pe cineva. O privi, ochii lui reci 


175 


încălzindu-se când îi studie faţa. Eşti o fetişcană curajoasă, 
domnişoară Lovejoy. Orice ar fi, te ţii tare şi încerci să te 
descurci cât mai bine posibil. Nu-i rău, pentru o copilă 
răsfăţată din înalta societate. 

Barrie fu luată prin surprindere. Nu mai fusese niciodată 
numită fetişcană şi nici copilă din înalta societate. Dacă nu 
ar fi văzut sclipirea de tachinare din ochii lui, poate că s-ar 
fi simţit ofensată de comentariul lui. În schimb, se gândi o 
clipă, apoi aprobă scurt din cap. 

— Ai dreptate, spuse ea senin. Chiar sunt curajoasă 
pentru o fetişcană răsfăţată din înalta societate. 

ÎI surprinse, făcându-l să chicotească, un sunet delicios 
de bogat ce fu întrerupt brusc când fură abordaţi de un 
bărbat de vârstă mijlocie îmbrăcat la costum care ţinea în 
mână o staţie radio. 

— Şeriful Mackenzie? întrebă el. 

— Da. 

— Travis Hulsey, de la serviciul de securitate al 
aeroportului. Domnul Hulsey îşi prezentă scurt legitimaţia 
de identificare. Bagajele dumneavoastră vă aşteaptă într-o 
zonă sigură, după cum aţi cerut. Pe aici, vă rog. 

Deci se gândise chiar şi la acest aspect, se minună 
Barrie, urmându-l pe domnul Hulsey printr-o uşă 
nemarcată. O încercare de a o răpi din interiorul 
aeroportului ar fi fost dificilă, dat fiind nivelul de 
securitate, deci cel mai logic pentru răpitori ar fi fost să 
aştepte în zona prin care treceau toţi pasagerii după ce îşi 
luau bagajele, apoi să îi urmărească până la destinaţie şi 
să aştepte să apară o oportunitate mai bună. Zane le 
zădărnicise planurile; probabil făcuse aranjamentele 
necesare când pornise în faţă spre toaletă. 

Căldura uscată a deşertului îi lovi de îndată ce ieşiră pe 
uşă. Cele trei valize ale ei şi unica geantă cu haine a lui, pe 
care o luase dintr-un dulăpior din aeroportul National, îi 
aşteptau la o intrare discretă, la mare distanţă de ieşirea 
principală. Erau aşteptaţi şi de o maşină, lângă care stătea 
un tânăr cu tunsoarea distinctivă a militarilor, deşi era 
îmbrăcat în civil. 


176 


Tânărul aproape luă poziţia de drepţi când îi văzu. 

— Domnule, spuse el. Aviator Zaharias, la dispoziţia 
dumneavoastră, domnule. 

Dintr-odată chipul întunecat al lui Zane se lumină de 
amuzament. 

— Pe loc repaus, spuse el. Nu sunt fratele meu. 

Aviatorul Zaharias se relaxă şi zâmbi. 

— Când v-am văzut prima dată, domnule, nu eram sigur. 

— Dacă a abuzat de gradul lui şi te-a încurcat în timpul 
tău liber, am să fac rost de alt mijloc de transport. 

— M-am oferit voluntar, domnule. Generalul mi-a făcut o 
favoare personală când de-abia terminasem pregătirea de 
bază. Măcar atât să fac şi eu, să-l duc pe fratele dânsului 
cu maşina până în oraş. 

Frate? General? Barrie ridică din sprâncene în sinea ei. 
Mai întâi caii, acum asta. Îşi dădu seama că nu ştia nimic 
despre trecutul celui care avea să-i devină în scurt timp 
soţ, dar detaliile pe care le prinsese până acum din zbor 
erau cel puţin surprinzătoare. 

Zane o prezentă cu o politeţe gravă: 

— Barrie, aviatorul Zaharias e cel care ne va transporta 
în siguranţă şi şi-a oferit maşina personală şi timpul liber 
pentru a ne face acest serviciu. Aviator Zaharias, logodnica 
mea, Barrie Lovejoy. 

Barrie scutură solemn mâna tânărului aviator, care era 
extrem de agitat, din dorinţa de a se face util. 

— Mă bucur să vă cunosc, doamnă. Descuie portbagajul 
şi începu să încarce rapid bagajele, protestând când Zane 
ridică două dintre valize şi le aşeză chiar el. Lăsa-ţi-mă pe 
mine, domnule! 

— Sunt civil acum, spuse Zane, cu ochii încă licărind de 
amuzament. Şi am făcut parte din marină, oricum. 

Aviatorul Zaharias ridică din umeri. 

— Da, domnule, dar sunteţi fratele generalului. Ezită, 
apoi întrebă: E adevărat că aţi fost luptător SEAL? 

— Recunosc. 

— Grozav, şopti aviatorul Zaharias. 

Urcară în răcoarea asigurată de aerul condiţionat din 


177 


Chevroletul aviatorului şi porniră. Era evident că tânărul 
şofer cunoştea Las Vegasul bine, şi, fără a cere 
instrucţiuni, ignoră traseele principale. În schimb, o luă pe 
ocolite şi optă pentru Paradise Road, aflată la nord de 
aeroport. Pălăvrăgi vesel în tot acest timp, dar Barrie 
observă că nu menţionase natura exactă a favorii pe care i- 
o făcuse fratele lui Zane şi nici nu se lansă în subiecte 
personale. Vorbi despre vreme, despre trafic, despre 
turişti, despre hoteluri. Zane îl ghidă spre un hotel ce nu 
se afla pe strada principală, şi în scurt timp aviatorul 
Zaharias plecă, iar ei se cazară. 

Barrie aşteptă liniştită, stând tăcută deoparte în vreme 
ce Zane se ocupă să fie înregistraţi în calculatorul 
hotelului sub numele de Glen şi Alice Temple - de unde 
scosese aceste nume, habar nu avea - şi ignorând 
zâmbetul atotştiutor al recepţionerului. Probabil credea că 
erau amanți sosiți aici pentru o escapadă amoroasă, ceea 
ce îi convenea; avea să-l împiedice să devină prea curios în 
privinţa lor. 

Nu rămaseră singuri nici în lift, aşa că Barrie tăcu şi 
acolo. Nu spuse nimic până când ajunseră în apartamentul 
pe care îl rezervase Zane, iar băiatul de serviciu îşi primi 
bacşişul cuvenit şi plecă. Apartamentul era la fel de luxos 
ca oricare dintre cele în care stătuse în Europa. Cu câteva 
ore în urmă, poate şi-ar fi făcut griji că era mai costisitor 
decât şi-ar fi putut permite Zane, că îl alesese pornind de 
la premisa că la aşa ceva s-ar fi aşteptat ea. Acum însă, nu 
îşi mai făcea asemenea probleme. De îndată ce Zane 
închise şi încuie uşa în urma băiatului, Barrie îşi încrucişă 
braţele şi îl privi în ochi. 

— Cai? întrebă ea politicos. Afacere de familie? Un frate 
care se întâmplă să fie general în aviația americană? 

Zane ridică din umeri, descotorosindu-se de sacou, apoi 
de tocul de pistol. 

— Toate astea, spuse el. 

— Nu te cunosc deloc, aşa-i? 

Rămase calmă, chiar o idee derutată, privindu-l în timp 
ce înfăşură curelele în jurul tocului şi aşeză arma pe 


178 


noptieră. 

Zane deschise fermoarul genţii lui de haine şi scoase un 
costum, apoi începu să-şi despacheteze şi alte lucruri. 
Privirea lui alunecă pentru o clipă spre ea. 

— Mă cunoşti pe mine, spuse el. Atâta că nu cunoşti încă 
toate detaliile despre familia mea, dar nu prea am avut 
timp de conversații relaxate. Nu încerc cu bună ştiinţă să-ţi 
ascund nimic. Întreabă-mă orice vrei. 

— Nu vreau să te supun unui interogatoriu, spuse ea, 
deşi exact asta simţea nevoia să facă. Atâta că... 

Işi deschise mâinile într-un gest de frustrare, fiindcă 
urma să se căsătorească cu el fără a şti toate acele lucruri. 

Zane începu să-şi descheie cămaşa. 

— Îţi promit că am să-ţi ofer o informare completă când 
vom avea timp. În momentul de faţă, scumpo, aş prefera 
să-ţi mişti fundul dulce sub un duş, în vreme ce eu voi 
merge la celălalt, ca să putem să ne căsătorim şi să ne 
întoarcem în patul ăsta cât de repede posibil. Cam la o oră 
după aceea, vom discuta. 

Barrie studie patul, mai mare decât unul matrimonial. 

„Priorităţi, priorităţi”, reflectă ea. 

— Suntem în siguranţă aici? 

— Suficient de în siguranţă cât să pot să mă concentrez 
la alte lucruri. 

Barrie nu fu nevoită să întrebe la ce alte lucruri se 
referea. Privi din nou spre pat şi inspiră adânc. 

— Să ştii că am putea schimba ordinea, propuse ea. Ce- 
ai zice de pat, discuţie şi apoi nuntă? De exemplu, mâine 
dimineaţă? 

Zane tocmai începuse să-şi dezbrace cămaşa, dar 
încremeni. Barrie îi văzu ochii întunecându-se, observă 
tensiunea sexuală înăsprindu-i chipul. După o clipă, dădu 
drumul la haină şi o lăsă să cadă la podea, cu mişcări 
măsurate. 

— Nu te-am sărutat încă, spuse el. 

Barrie înghiţi în sec. 

— Am observat. M-am întrebat... 

— Nu, spuse el aspru. Nu te întreba. Motivul pentru care 


179 


nu te-am sărutat e fiindcă, odată ce încep, n-am să mă mai 
opresc. Ştiu că ordinea în care facem lucrurile e dată peste 
cap - la naiba, tot ce am făcut, încă de la bun început, a 
fost de-a-ndoaselea, căci erai goală când te-am văzut prima 
dată. Te-am dorit încă de atunci, scumpo, şi te doresc şi 
acum, dureros de al naibii de tare. Dar încă eşti în pericol, 
şi treaba mea e să mă asigur că pericolul stă departe de 
tine şi de copilul nostru. Aş putea fi ucis... 

Barrie scoase un sunet gâtuit de protest, dar el o 
întrerupse: 

— E o posibilitate, una pe care o accept. M-am obişnuit 
să o accept cu ani în urmă. Vreau să ne căsătorim cât de 
repede fiindcă nu ştiu ce ar putea să se întâmple mâine. În 
caz că am ghinion sau calculez ceva greşit, vreau ca 
micuțul nostru să fie legitim, să se nască purtând numele 
de Mackenzie. Există un anumit nivel de protecţie asociat 
acestui nume, şi vreau să te bucuri şi tu de această 
protecţie. Acum. 

Ochii lui Barrie se umplură de lacrimi când îl privi pe 
Zane, bărbatul care încasase deja un glonţ pentru ea şi 
care era dispus să mai încaseze unul. Avea dreptate - îl 
cunoştea pe el ştia ce fel de bărbat era, chiar dacă nu ştia 
care era culoarea lui preferată sau ce note obținuse la 
şcoală. Cunoştea esenţialul, şi esenţa lui era ceea ce 
învățase să iubească atât de rapid şi cu atâta ardoare. Şi 
ce dacă nu era chiar atât de deschis pe cât şi-ar fi dorit?! 
Avea să înveţe să accepte acest lucru. Şi ce dacă era 
înspăimântător de stăpân pe el?! Şi ce dacă ochii lui 
supranaturali observau totul, ceea ce avea să îngreuneze 
organizarea de surprize pentru el de Crăciun şi de ziua lui? 
Avea să înveţe să se descurce şi cu aceste aspecte, cu 
mare plăcere. 

Dacă el era dispus să moară pentru ea, trebuia cel puţin 
să fie complet sinceră cu el. 

— Mai există un motiv pentru care am fost de acord să 
mă căsătoresc cu tine, spuse ea. 

Sprâncenele lui negre se ridicară într-o întrebare mută. 

— Te iubesc. 


180 


181 


capitolul 11 


Zane purta un costum gri-închis, bocanci negri şi pălărie 
tot neagră. Barrie era îmbrăcată în alb. Era o rochie 
simplă, până la glezne şi fără mâneci, clasică prin croială 
şi prin lipsa ornamentelor. Îşi prinsese părul roşcat într-un 
coc lejer, lăsându-şi câteva şuviţe să-i atârne în jurul feţei 
pentru a reduce din severitatea coafurii. Singurele bijuterii 
pe care le purta erau o pereche de cercei din perle. Se 
pregătise în baia de lângă dormitor, în vreme ce el făcuse 
duş în baia de lângă salon. Se întâlniseră la uşa dintre cele 
două camere, pregătiţi să facă pasul în urma căruia aveau 
să devină soţ şi soţie. 

La auzul declaraţiei ei făţişe de iubire, o expresie la fel 
de evidentă de satisfacţie se întipărise pe chipul lui şi, 
pentru prima dată, nu încercase să ascundă ceea ce 
simţea. 

— Nu mă pricep la iubire, spusese el, pe un ton atât de 
calm, încât lui Barrie îi venise să-l ia şi să-l zgâlţâie 
zdravăn. Dar ştiu că nu am dorit niciodată o femeie aşa 
cum te doresc pe tine. Ştiu că această căsnicie e pentru 
totdeauna. Voi avea grijă de tine şi de copiii noştri, mă voi 
întoarce acasă la tine în fiecare noapte şi mă voi strădui al 
naibii de tare să te fac fericită. 

Nu era o declaraţie de dragoste, dar era, cu siguranţă, 
una de devotament, iar lacrimile care îşi făceau apariţia 
atât de uşor în ultima vreme îi inundară ochii. Războinicul 
ei atât de stăpânit avea s-o iubească, după ce-şi lăsa garda 
jos suficient cât să-şi permită să o facă. Îşi petrecuse ani 
întregi blocându-şi emoţiile, operând în situaţii tensionate, 
de viaţă şi de moarte, care impuneau o gândire rece şi 
precisă, şi decizii similare. Iubirea nu era nici rece, nici 
concisă; era furtunoasă, imprevizibilă şi te lăsa vulnerabil. 
Zane avea să abordeze iubirea la fel de prudent cum ar fi 


182 


făcut cu o bombă. N 

— Nu plânge, spuse el blând. Iți jur că voi fi un soţ 
foarte bun. 

— Ştiu, răspunse ea, apoi se retrăseseră fiecare în câte o 
baie pentru a se pregăti pentru nuntă. 

Luaseră un taxi până la o capelă, una dintre cele mai 
mici, care nu avea prea mulţi clienţi şi nici serviciu de 
oficiere a nunţii în maşină. A te căsători în Las Vegas nu 
presupunea prea mare efort, deşi Zane luă măsuri pentru a 
face evenimentul special. Îi cumpără un mic buchet de flori 
şi îi oferi o brățară din zale fine de aur, pe care i-o închise 
în jurul încheieturii de la mâna dreaptă. Barrie îşi simţi 
inima bătându-i violent în piept când se opriră în faţa 
judecătorului de pace, iar brăţara părea să-i ardă în jurul 
încheieturii. Zane îi prinse bine mâna stângă în dreapta 
lui, strânsoarea lui fiind caldă şi blândă, dar de neclintit. 

Din exterior, totul părea foarte civilizat, dar, încă din 
prima clipă când se întâlniseră, Barrie îi intuise cu fineţe 
spiritul şi ghicise posesivitatea primitivă din spatele 
acţiunilor lui. O revendicase deja din punct de vedere fizic, 
iar acum făcea acelaşi lucru şi din punct de vedere legal. 
Purta deja copilul lui în pântece. Aerul lui de satisfacţie 
masculină era atât de puternic, încât devenise aproape 
vizibil. Îl şi simţi când îşi rosti calmă jurămintele ce aveau 
să le lege vieţile. În cursul unei zile lungi şi fierbinţi în 
Benghazi, se crease între ei o legătură ce încă rezista, în 
pofida evenimentelor care îi despărţiseră. 

Zane îi pregătise încă o surpriză. Barrie nu se aşteptase 
la un inel, nu când totul se petrecuse atât de rapid, dar, la 
momentul potrivit, el băgă mâna în buzunarul interior al 
sacoului şi scoase două verighete simple de aur, una 
pentru ea şi una pentru el. A ei păru puţin prea largă când 
şi-o strecură peste încheietura degetului, dar privirile li se 
întâlniră într-un moment de înţelegere desăvârşită. Avea 
să se îngraşe şi, în curând, inelul avea să îi vină perfect. 
Barrie luă verigheta mai mare şi mai lată şi o petrecu pe 
inelarul mâinii lui stângi, simțind propriul fior de 
satisfacţie primitivă. Dumnezeule, era al ei! 


183 


Odată căsătoria înregistrată oficial şi certificatul semnat 
în prezenţa martorilor, luară din nou un taxi pentru a se 
întoarce la hotel. 

— Cina, spuse el, conducând-o spre unul dintre 
saloanele de luat masa ale hotelului. Nu ai mâncat nimic în 
avion, şi este trecut de miezul nopţii după ora coastei de 
est. 

— Am putea comanda cina în cameră, sugeră ea. 

În ochii lui apăru expresia aceea de moleşeală ce indica 
dorinţa. 

— Ba n-am putea. Tonul lui era categoric, uşor 
tensionat. Mâna lui deveni fierbinte şi grea la baza spatelui 
ei. Trebuie să mănânci, şi nu sunt convins că mă pot 
stăpâni atâta timp dacă nu suntem într-un loc public. 

Poate că, într-adevăr, îl interesa doar ca ea să se 
hrănească bine sau poate ştia mai multe despre seducţie 
decât majoritatea bărbaţilor, îşi spuse Barrie, susţinându-i 
privirea de-a lungul a mai multor feluri de mâncare. 
Conştientizarea faptului că avea să facă dragoste cu ea de 
îndată ce ajungeau în apartamentul lor, nerăbdarea cu 
care aştepta să-i simtă greutatea peste ea, intrarea în forţă 
a mădularului lui lung şi tumefiat în ea... frustrarea... toate 
astea o pregătiră pentru el la fel de eficient ca o 
mângâiere. Sânii i se ridicară grei şi umflaţi sub corsetul 
rochiei. Îşi simţi măruntaiele contractându-se de dorinţă, 
fiind nevoită să-şi strângă picioarele pentru a atenua 
pulsaţia dintre ele. Privirea lui Zane alunecă de mai multe 
ori înspre sânii ei, şi, la fel ca înainte, Barrie nu reuşi să-şi 
stăpânească reacţia. Se simţea umezindu-se, simţea 
greutatea ce-i apăsa în pântece. 

Aproape că nici nu conştientiza ce mâncă - ceva fad, 
pentru a reduce riscul de greață asociat începutului de 
sarcină. Bău doar apă. Dar i se păru corect să îi răspundă 
cu aceeaşi monedă, aşa că zăbovi asupra fiecărei 
înghiţituri, fixându-şi între timp privirea asupra gurii lui 
sau mutând-o uşor înspre poala lui. Îşi linse cu delicateţe 
buzele, înfiorându-se încântată când chipul lui se întunecă 
şi bărbia îi căpătă o expresie tensionată. Mângâie buza 


184 


paharului de apă cu buricul unui deget, atrăgânduii 
privirea, făcându-i respiraţia să devină tot mai chinuită şi 
mai accelerată. Pe sub masă, îşi frecă un picior de una din 
gambele lui musculoase. 

Zane se întoarse pentru a-i atrage atenţia chelnerului cu 
o privire întunecată şi tăioasă ca un laser. 

— Nota! lătră el, iar chelnerul se grăbi să se supună 
acelei voci autoritare. 

Zane mâzgăli numărul camerei şi numele lui fictiv pe 
nota de plată, iar Barrie se zgâi la el uluită. li venea greu 
să creadă că îşi putea aminti asemenea detalii, când ea 
abia dacă era în stare să umble. 

Pentru a se răzbuna, când Zane îi trase scaunul ca să se 
poată ridica, Barrie îşi lăsă încheieturile degetelor de la o 
mână să-i atingă uşor, o, atât de uşor, şliţul pantalonilor. 
Zane înţepeni pentru o clipă, apoi scoase un şuierat. Cu 
toată inocenţa, Barrie se întoarse şi îi adresă o privire 
întrebătoare, ca şi cum n-ar fi înţeles care era problema. 

Faţa lui bronzată se întunecă şi mai mult sub valul de 
sânge ce îi inundă pielea maronie. Expresia îi era fixă, 
dezvăluind prea puţine, dar ochii îi scânteiau ca nişte 
aşchii de diamante. Mâna lui mare se închise ferm peste 
cotul ei. 

— Să mergem, spuse el pe acel ton şoptit pe care îl 
auzise pentru prima dată într-o cameră întunecată din 
Benghazi. Şi să nu mai faci asta, altfel îţi jur că am să te 
posed chiar în lift. 

— Serios. Îi aruncă un zâmbet şters peste umăr. Ce... 
înălţător! 

Un fior vag, dar vizibil îl zgudui, iar privirea cu care îi 
răspunse promitea răzbunare. 

— Şi eu care credeam că eşti atât de dulce. 

— Sunt dulce, declară ea, în timp ce se îndreptară cu 
paşi mari spre lift. Dar nu mă las împinsă de la spate. 

— Vom vedea. Am de gând să te împing pe la spate. 

Ajunseră la şirul de lifturi, iar Zane apăsă butonul de 
chemare a liftului cu mai multă forţă decât ar fi fost cazul. 

— Nu va trebui să împingi prea tare. De fapt, ai putea 


185 


pur şi simplu să-mi sufli ce am de făcut. 

li oferi un nou zâmbet dulce şi îşi ţuguie buzele, suflând 
o mică gură de aer spre pieptul lui, ca pentru a-i 
demonstra. 

Se auzi zgomotul specific, uşile se deschiseră, şi ei se 
traseră mai în spate pentru a le permite oamenilor din lift 
să coboare. Întrară singuri, deşi observară şi alţi oameni 
grăbindu-se spre ei pentru a apuca să urce în liftul 
respectiv. Zane apăsă nemilos butonul cu numărul etajului 
lor, apoi butonul de închidere a uşilor. Când liftul începu 
să urce, se întoarse spre ea ca un tigru aţâţat cu carne 
proaspătă. 

Barrie se dădu graţioasă la o parte din calea lui, 
zgâindu-se la numerele ce apăreau scurt pe afişajul digital. 

— Aproape am ajuns. 

— Ai mare dreptate, mârâi el, venind după ea. 

În spaţiul restrâns al liftului, Barrie nu avea nicio şansă 
să scape de el, şi nici nu voia. Ceea ce voia era să îl 
înnebunească la fel de tare cum o înnebunea el pe ea. 
Mâinile lui puternice se închiseră peste talia ei şi o 
ridicară; corpul lui musculos o ţintui de perete. Şoldurile i 
se împinseră cu insistenţă peste ale ei, iar Barrie icni când 
simţi cât era de erect. Picioarele i se deschiseră automat, 
permițându-i să ajungă la profunzimile moi ale corpului ei. 
Zane se lipi de ea, mişcându-şi şoldurile ritmic, iar gura lui 
o atacă pe a ei, sufocantă, cu o lăcomie feroce. 

Clopoţelul sună discret, iar liftul se opri cu o uşoară 
zdruncinătură. Zane nu-i dădu drumul. Se întoarse pur şi 
simplu, continuând să o ţină în braţe, şi ieşi din lift, 
pornind cu paşi mari şi rapizi pe coridor în direcţia 
apartamentului lor. Barrie îşi petrecu braţele pe după 
gâtul lui şi picioarele în jurul şoldurilor, înăbuşindu-şi mici 
gemete, căci fiecare pas al lui Zane făcea ca sexul lui 
umflat să se frece de moliciunea sensibilă dintre picioarele 
ei. Plăcerea o fulgera ca un arc electric la fiecare pas, şi, 
neputincioasă, îşi simţi şoldurile balansându-se spre el 
într-o căutare oarbă a unei plăceri mai profunde. O 
înjurătură  şoptită scăpă şuierând printre dinţii lui 


186 


încleştaţi. _ 

Barrie nu ştia dacă trecuseră pe lângă cineva pe hol. Îşi 
îngropă faţa în gâtul lui şi se abandonă foametei ce creştea 
în ea. Îl dorea de atâta timp, îi fusese aşa dor de el, îşi 
făcuse griji pentru el... Acum era aici, viu şi plin de 
vitalitate, gata să o posede cu aceeaşi ferocitate 
necomplicată ca înainte, şi nu o interesa nimic altceva. 

Zane o lipi cu spatele de un perete, şi, preţ de o clipă 
înspăimântată, delirantă, crezu că îl ispitise prea tare. Insă 
el îi desfăcu picioarele din jurul taliei lui şi o lăsă să 
alunece pe podea. Respira gâfâit, cu ochii dilataţi de o 
foame sexuală ce nu mai putea fi amânată multă vreme, 
dar, într-o anumită măsură, îşi păstrase foarte bine 
controlul. Ducând un deget la buze pentru a-i face semn să 
tacă, îşi strecură mâna în sacou. Când o scoase, ţinea în 
palmă patul pistolului automat uriaş. Ridică piedica 
folosindu-se de degetul mare, dezactivă încuietoarea 
electronică a uşii de la apartamentul lor, apăsă clanţa şi se 
strecură fără un sunet înăuntru. Uşa se închise la fel de 
silențios cum se deschisese. 

Barrie rămase încremenită pe hol, teroarea bruscă 
alungând dorinţa, şi aşteptă cu ochii închişi, cu pumnii 
strânşi şi cu toată atenţia concentrată pentru a încerca să 
audă ceva din interiorul apartamentului. Nu auzi nimic. 
Absolut nimic. Zane se mişca precum o felină, dar la fel se 
mişcau şi alţi bărbaţi, bărbaţi ca el, bărbaţi care operau cel 
mai bine la adăpostul întunericului şi care puteau ucide la 
fel de silențios cum îl omorâse el pe acel paznic din 
Benghazi. Răpitorii ei nu fuseseră la fel de capabili, dar 
personajul din spatele răpirii ei, oricine era el, nu avea să 
se folosească aici de oameni din Orientul Mijlociu, nu în 
Las Vegas, în mijlocul strălucirii şi al luxului din acest 
oraş. Poate că de data aceasta avea să apeleze la cineva cu 
adevărat letal, cineva mai degrabă interesat să îşi 
îndeplinească misiunea decât să înspăimânte o femeie 
legată şi neajutorată. Orice bufnitură, orice şoaptă ar fi 
putut indica sfârşitul vieţii lui Zane, şi credea că ar fi fost 
devastată dacă ar fi trecut printr-o asemenea durere. 


187 


Nu auzi când uşa se deschise din nou. Îl auzi doar pe 
Zane spunând „E totul în regulă” pe un ton calm, normal, 
apoi se trezi din nou în braţele lui. Nu i se părea să se fi 
clintit. Zane o trăsese pur şi simplu spre el, învăluind-o în 
siguranţa îmbrăţişării lui. 

— Îmi pare rău, murmură el, cu buzele lipite de părul ei, 
ducând-o înăuntru. Se opri să încuie uşa şi să pună lanţul. 
Dar nu sunt dispus să-mi asum riscuri privind siguranţa ta. 

Furia se aprinse furtunos în ea, ca un incendiu de 
vegetaţie uscată. Înălţă capul din sanctuarul umărului lui 
şi îl privi mânioasă. 

— Cum rămâne cu siguranţa ta? îl întrebă ea violent. Ai 
habar cum mă simt eu când faci aşa ceva? Crezi că nu 
observ când te pui scut între mine şi restul oamenilor, 
astfel încât, dacă cineva trage spre mine, tu să fii cel care 
încasează glonţul? Îl lovi în piept cu pumnul, surprinzându- 
se chiar şi pe ea însăşi cu acest gest - nu mai lovise 
niciodată pe nimeni. O făcu din nou. La naiba, te vreau 
sănătos şi întreg! Vreau ca bebeluşul nostru să se poată 
bucura de prezenţa tatălui lui! Vreau să am mai mulţi copii 
cu tine, ceea ce înseamnă că trebuie să rămâi în viaţă. 
Inţelegi ce spun? 

— Înţeleg, mormăi el, pe un ton liniştitor, prinzându-i 
pumnii agitaţi şi lipindu-i de pieptul lui, oprindu-i. Mi-aş 
dori şi eu aceleaşi lucruri. Ceea ce înseamnă că trebuie să 
fac tot ce e nevoie pentru a vă şti pe tine şi pe Junior în 
siguranţă. 

Barrie se relaxă în braţele lui, cu buzele tremurându-i, 
străduindu-se să-şi înghită lacrimile. Nu era o persoană 
plângăcioasă; de vină era furtuna hormonală provocată de 
sarcină, dar, chiar şi aşa, nu voia să-l ude cu lacrimile ei. 
Avea destule pe cap şi fără povara unei soţii care să 
izbucnească în plâns la fiecare pas. 

Când reuşi să-şi recapete calmul, spuse cu voce subţire: 

— Junior, zici tu? 

Văzu străfulgerarea unui zâmbet când Zane o ridică în 
braţele lui. 

— Mă tem că da, spuse el, ducând-o la pat. Sora mea 


188 


Maris e singura fată pe care a reuşit s-o producă întregul 
clan Mackenzie, iar asta s-a întâmplat cu douăzeci şi nouă 
de ani şi zece băieţi în urmă. 

Se aplecă şi o lăsă blând pe pat, aşezându-se lângă ea. 
Chipul lui întunecat deveni concentrat când întinse mâna 
la spatele ei pentru a ajunge la fermoarul rochiei. 

— Acum, hai să vedem dacă te pot duce din nou în 
starea în care erai înainte să te sperii, şi îi vom face 
cunoştinţă Juniorului cu tăticul lui, şopti el. 

Barrie fu cuprinsă de un amestec de sfială şi nelinişte 
când Zane îi trase rochia în jos peste şolduri şi picioare, 
apoi o aruncă deoparte. De când răpitorii o dezbrăcaseră 
la piele într-o încercare deliberată de a o teroriza, de a-i 
frânge spiritul, nu se mai simţise niciodată confortabil 
goală. Cu excepţia celor câteva ore pe care le petrecuse 
ascunsă în ruinele din Benghazi, când Zane o convinsese 
într-un final să renunţe la cămaşă, iar ea se abandonase 
amorului, evitase să mai rămână goală chiar şi când era 
nevoie, grăbindu-se să se îmbrace după ce făcea duş, 
trăgându-şi imediat pe ea haine sau un halat. Altădată 
savurase momentele de după baie, apreciind atingerea 
aerului pe pielea ei umedă în timp ce se răsfăţa cu uleiuri 
şi loţiuni parfumate, dar în ultimele două luni acel lux 
fusese dat uitării din cauza nevoii ei urgente de a se 
acoperi cu ceva. 

Zane o voia goală. 

O dezbrăcase deja de rochie, iar mătasea şi dantela 
setului asortat de sutien şi slip nu îi ofereau prea multă 
protecţie. Zane deschise abil cu degetul mare 
închizătoarea frontală a sutienului, iar cupele se lărgiră, 
alunecând şi dezvăluind curbele interioare ale sânilor ei. 
Barrie nu se putu abţine; îşi încrucişă protector braţele 
peste sâni, ţinându-şi sutienul la locul lui. 

Zane se opri, cu faţa încremenită, ridicând privirea spre 
chipul ei şi studiindu-i expresia neajutorată şi ruşinată. Nu 
era nevoie să-i explice. Fusese acolo; ştia. 

— Încă mai ai probleme cu cămaşa aia? întrebă el blând, 
referindu-se la felul în care se agăţase disperată de acea 


189 


haină. 

Aprinsese o singură lampă. Barrie era expusă în micul 
cerc de lumină, în vreme ce faţa lui rămăsese în umbră. Îşi 
umezi buzele şi încuviinţă o dată din cap - o confirmare 
vagă, dar suficientă pentru Zane. 

— Nu putem schimba ceea ce s-a întâmplat, spuse el, cu 
seriozitatea marcându-i expresia şi tonul. Cu un singur 
deget, mângâie fin curba superioară a sânilor ei, unde 
stăteau ridicaţi peste scutul braţelor ei încrucişate. Putem 
lăsa acele evenimente în urma noastră şi să mergem mai 
departe, dar nu le putem schimba. Rămân o parte din noi, 
ne transformă pe dinăuntru, dar, pe măsură ce se întâmplă 
şi alte lucruri, ne transformăm din nou. Îmi amintesc 
chipul primului om pe care l-am ucis. Nu regret că am 
făcut-o, fiindcă era un gunoi amator de bombe care îşi 
lăsase cartea de vizită pe o navă de croazieră, omorând 
nouă oameni în vârstă care nu făceau decât să încerce să 
se bucure de pensie. În momentul respectiv, se străduia 
din răsputeri să mă omoare pe mine... dar chipul lui îmi va 
rămâne pentru totdeauna în minte, undeva în adâncurile 
ei. Se opri, reflectând, rememorând. El face parte din mine 
acum, fiindcă uciderea lui m-a transformat. M-a făcut mai 
puternic. Ştiu că pot să fac orice trebuie făcut şi ştiu cum 
să merg mai departe. Am ucis şi alţi oameni, spuse el calm, 
ca şi cum ar fi discutat despre vreme, dar nu-mi amintesc 
feţele lor. Doar pe a lui. Şi îmi pare bine că am câştigat. 

Barrie se zgâi la el, umbrele scoțând în evidenţă 
suprafeţele şi scobiturile feţei lui sumbre, adâncind 
expresia îmbătrânită a ochilor lui. În adâncul sufletului, 
Barrie înţelese, revelaţia străbătând-o până în miezul 
instinctelor ei. Faptul că fusese răpită o transformase; 
acceptase acest lucru înainte ca Zane să o salveze. Era mai 
puternică, mai hotărâtă, mai dispusă să acţioneze. Când 
Zane îşi făcuse apariţia în după-amiaza aceea, fusese 
pregătită să ia măsuri extraordinare pentru a se proteja pe 
ea şi copilul care creştea în ea, renunțând la viaţa 
confortabilă de care se bucurase dintotdeauna. Rămăsese 
goală lângă Zane şi înainte - şi îi făcuse plăcere. Avea s-o 


190 


facă din nou. 

Ridică încet o mână şi mângâie linia precisă a micii 
cicatrici de pe pometul lui stâng. Zane îşi întoarse uşor 
capul, frecându-şi obrazul de degetele ei. 

— Dezbracă-te tu mai întâi, sugeră ea încet. 

Echilibru. Dacă nuditatea ei era echilibrată de a lui, avea 
să se simtă mai confortabil. 

Sprâncenele lui se arcuiră brusc. 

— În regulă. 

Barrie nu fu nevoită să-i explice, însă ştiuse de la bun 
început că nu avea să fie necesar. Se întinse pe pat şi îl 
privi scoţându-şi sacoul, apoi dându-şi jos tocul de sub 
umăr, cu tot cu încărcătura letală aflată din nou în el. 
Acesta din urmă fu aşezat cu grijă pe noptieră, la 
îndemână. Apoi se dezbrăcă şi de cămaşă, aruncând-o pe 
jos, lângă rochia ei şi sacoul lui. 

Noua cicatrice de pe abdomenul lui superior era roşie 
umflată şi intersectată de o cicatrice chirurgicală lungă, 
rămasă în locul unde îl despicase chirurgul de pe vas 
pentru a opri sângerarea şi a-i salva viaţa. Barrie văzuse 
acea cicatrice şi când îşi scosese cămaşa înainte de a intra 
la duş, dar atunci primise ordin să nu-l atingă, pentru a nu- 
l face să-şi uite priorităţile. Acum nu mai exista nicio astfel 
de restricţie. 

Degetele ei mângâiară cicatricea, simțind fierbinţeala şi 
vitalitatea acelui bărbat, şi se gândi cât de uşor ar fi putut 
fi năruite toate acestea. Fusese atât de aproape de a-l 
pierde... 

— Nu te gândi la asta, murmură el, prinzând-o de mână 
şi ducându-i-o la buze. Nu s-a întâmplat. 

— Ar fi putut să se întâmple. 

— Dar nu a fost cazul. 

Tonul lui sună categoric în vreme ce se aplecă să-şi 
scoată bocancii. Aceştia căzură pe podea cu două bufnituri 
identice, apoi el se ridică pentru a-şi descheia pantalonii. 

Avea dreptate. Nu se întâmplase. „Adună-te, învaţă ce-i 
de învăţat şi mergi mai departe.” Făcea parte din trecut. 
Viitorul însemna căsnicia lor, copilul lor. Prezentul era 


191 


acum; iar când Zane se dezbrăcă rapid de ultimele haine, 
prezentul se dovedi mult mai urgent. 

Zane se aşeză din nou lângă ea, simțindu-se confortabil 
în pielea lui. Era o piele atât de minunată, îşi spuse ea uşor 
visătoare, întinzând mâna pentru a-i mângâia umerii 
lucioşi şi pieptul păros şi pentru a masa sfârcurile 
minuscule ascunse în păr până se întăriră şi se ridicară. 
Ştia că îl invita să-i răspundă la fel, şi răsuflarea i se opri 
în piept, aşteptând ca el să accepte. 

Zane nu pierdu vremea. Mâinile lui se aşezară pe cupele 
desfăcute ale sutienului ei, şi ridică privirea spre a ei. 

— Eşti gata? întrebă el, zâmbind uşor. 

Barrie nu răspunse, ci doar ridică dintr-un umăr pentru 
a-şi elibera sânul din cupa sutienului, iar el nu avu nevoie 
de un alt răspuns. 

Cobori privirea şi îi împinse şi cealaltă cupă deoparte, 
iar Barrie îi văzu pupilele dilatându-se de excitație când o 
privi. Expiră şuierat printre buzele întredeschise. 

— Văd copilaşul nostru aici, spuse el, atingându-i blând 
un sfârc cu vârful unui singur deget. Nu te-ai îngrăşat 
deloc, abdomenul ţi-e încă plat, dar sarcina te-a schimbat 
aici. Sfârcurile tale sunt mai întunecate şi mai umflate. 

Foarte, foarte uşor, desenă un cerc cu degetul în jurul 
aureolei, făcând-o să se întărească. Barrie scânci, invadată 
de dorinţă, fiorul familiar fulgerând-o din dreptul sânilor 
până între picioare. 

Zane îşi frecă degetul mare peste vârful sfârcului, apoi 
îşi curbă blând mâna sub sânul ei, ridicându-l astfel încât 
să stea umflat în căuşul palmei lui. 

— Cât de sensibili au devenit? întrebă el, fără a-şi 
desprinde nicio clipă privirea de la aceste noi detalii ale 
corpului ei ce îl fascinau. 

— Une... uneori nu pot suporta atingerea sutienului, 
şopti ea. 

— Şi venele îţi sunt mai albastre, murmură el. Arată ca 
nişte pârâiaşe ce curg sub un strat de satin alb. 

Se aplecă şi o sărută, posedându-i gura, continuând să 
se joace cu sânii ei cu o grijă plină de delicateţe. Barrie se 


192 


înmuie toată şi scoase un mic sunet vibrant de plăcere ca 
un tors, ridicându-se pentru a putea să-l guste mai din plin. 
Buzele lui erau la fel de fierbinţi şi de ferme cum şi le 
amintea, la fel de delicioase. Zane nu se grăbi; o sărută 
lent şi profund, lăsându-şi limba să exploreze. Sânii ei 
sensibilizaţi de sarcină se întăriră, excitaţi până în pragul 
durerii, vintrele îi deveniră fierbinţi şi lichide. 

Zane o întinse pe perne, mâinile lui strecurându-se sub 
corpul ei,  îndepărtându-i complet sutienul, apoi 
descotorosindu-se şi de slip. Ochii îi licăriră arzători când 
se aplecă deasupra ei. 

— Am să-ţi fac tot ce nu ţi-am putut face înainte, şopti el. 
Nu avem de ce să ne facem griji că trebuie să rămânem 
vigilenţi, sau să nu facem zgomot, sau să ne întrebăm cât e 
ceasul. Am de gând să te devorez, micuța mea roşcată. 

Ar fi trebuit să se simtă alarmată, fiindcă expresia lui era 
atât de feroce şi de flămândă, încât mai că ar fi putut lua 
de bune cuvintele lui. În schimb, Barrie se întinse spre el, 
aproape înnebunită de nevoia de a-l simţi peste ea, 
posedând-o. 

Zane avea alte intenţii. Îi prinse mâinile şi i le lipi de 
pat, aşa cum făcuse cândva ea cu el. Atunci, Zane îi 
încredinţase ei controlul, iar acum ea îi oferea acelaşi 
lucru, arcuindu-şi trupul şi oferindu-i-l pentru plăcerea lui, 
orice ar fi însemnat asta. 

Plăcerea lui erau sânii ei, cu schimbările fascinante prin 
care treceau. Luă în gură un sfârc contractat, uşor, cu 
multă grijă. Fu suficient pentru a o face să geamă, deşi nu 
de durere; furnicăturile erau incredibil de intense. Limba 
lui îi atinse sfârcul, se învârti în jurul lui, apoi îl împinse cu 
forţă spre cerul gurii când începu să îl sugă. 

Barrie ţipă subţire, sălbatic. Răsuflarea îi ieşi exploziv 
din plămâni, şi păru incapabilă să mai inspire. O, Doamne, 
nu-şi dăduse seama că sânii ei erau chiar atât de sensibili, 
sau că Zane avea s-o împingă atât de brusc dincolo de 
pragul plăcerii şi al durerii deopotrivă, ducând-o pe un 
tărâm atât de neîmblânzit şi de intens, încât nu mai putea 
îndura. Se înălţă necontrolat, dar el stăpâni mişcarea, 


193 


ţintuind-o la pat, transferându-şi gura la celălalt sfârc, care 
avu la rându-i parte de tandreţe şi dezmierdare, apoi de 
aceeaşi presiune neaşteptată şi deliberată ce o făcu să ţipe 
din nou. 

Zane refuză să se oprească. Barrie ţipă la el, îl imploră, 
dar el refuză să se oprească. Îşi auzi propria voce 
înnebunită, rugătoare: 

— Zane... te rog. O, Doamne, te rog! Nu mai... mai 
vreau. Mai vreau. Apoi, plângând în hohote: Mai tare! 

Şi îşi dădu seama că nu îl implora să se oprească, ci să 
continue. Se zvârcoli în braţele lui, în vreme ce el o 
împinse pe noi culmi, tot mai tare şi mai tare, gura 
devorându-i lacom sânii, şi brusc toate simţurile ei se 
coagulară într-o singură pulsaţie uriaşă ce se localiză între 
picioarele ei, după care fu sfâşiată de plăcere. 

Când îşi recăpătă răsuflarea şi capacitatea de-a judeca 
limpede, îşi simţi membrele slăbite şi incapabile să se 
mişte. Zăcu fără vlagă pe pat, cu ochii închişi, şi se întrebă 
cum fusese posibil să supravieţuiască imploziei. 

— Doar fiindcă ţi-am supt sânii? murmură el, nevenindu- 
i să creadă, coborând cu săruturi până pe abdomenul ei. O, 
la naiba, da' ştiu că o să ne distrăm bine în următoarele 
şapte luni! 

— Zane... aşteaptă, şopti ea, ridicând o mână spre capul 
lui. Era singurul gest pentru care mai avea suficientă 
energie. Nu pot... trebuie să mă odihnesc. 

Zane se lăsă să alunece între picioarele ei şi îi săltă 
coapsele, sprijinindu-le pe umerii lui. 

— Tu nu trebuie să te mişti, îi promise el cu o voce 
profundă, bogată. N-ai nimic de făcut decât să stai întinsă. 

Apoi o sărută, lent, adânc, iar corpul ei se arcui cuprins 
din nou de spasme, şi Zane îi arătă toate lucrurile pe care 
nu putuse să i le facă înainte. 

O aduse din nou la orgasm înainte de a se târi, în sfârşit, 
în faţă, poziţionându-şi şoldurile între coapsele ei. Barrie 
gemu când Zane o umplu dintr-o singură mişcare 
puternică. Se înfioră sub el, şocată de grosimea lui şi de 
profunzimea penetrării. Cum fusese în stare să uite? 


194 


Durerea o luă prin surprindere, şi se agăţă de el, încercând 
să se ajusteze, să îl primească în ea. Zane o alină, 
şoptindu-i cuvinte fierbinţi şi dulci în ureche, mângâindu-i 
pielea, care era deja atât de sensibilă, încât până şi 
aşternuturile moi de sub ea păreau aspre. 

Dar, o, cât de mult îşi dorise asta. Asta. Nu doar 
plăcerea, ci şi senzaţia de contopire, înlănţuirea profundă 
şi intimă a trupurilor lor. Această întâlnire a trupurilor 
satisfăcea în ea o dorinţă de care orgasmele nici măcar nu 
se apropiaseră. Şoldurile i se ridicară în aer. Voia să-l 
primească înăuntru cu totul, îl voia atât de adânc în ea, 
încât să-i ajungă în pântecele în care creştea acum 
sămânţa lui. Zane încercă să tempereze mişcările de 
penetrare ce o împingeau rapid spre un nou orgasm, dar 
Barrie îşi înfipse unghiile în spatele lui, insistând fără 
cuvinte să îi ofere tot ce avea de oferit. 

Zane se înfioră şi, cu un geamăt născut din adâncul 
gâtului, îi oferi ceea ce cerea. 

Barrie adormi apoi. Trecuse cu mult de miezul nopţii 
după ora de pe coasta de est, şi era extenuată. Însă o 
deranja prezenţa bărbatului masiv şi musculos întins lângă 
ea în pat, cu trupul radiind căldură ca un cuptor, şi se trezi 
în repetate rânduri din somnul ei agitat. 

Zane dormea probabil iepureşte, constată ea, căci, de 
fiecare dată când se trezea şi îşi schimba poziţia, Zane se 
trezea şi el. În cele din urmă, o trase peste el, aşezând-o cu 
faţa cuibărită lângă gâtul lui şi cu picioarele încălecate 
peste şoldurile lui. 

— Poate acum ai să te poţi odihni, murmură el, 
sărutând-o pe păr. Aşa ai dormit şi în Benghazi. 

Barrie îşi aminti, rememoră ziua aceea pe care o 
petrecuseră făcând dragoste, îşi aduse aminte că uneori el 
stătuse deasupra cât aţipiseră, alteori ea. Sau poate că 
doar ea aţipise şi el rămăsese în permanenţă atent. 

— Nu am mai dormit niciodată cu un bărbat, murmură 
ea somnoroasă în chip de explicaţie, cuibărindu-se lângă 
el. Adică efectiv să dorm. 

— Ştiu. Eu sunt primul cu care ai făcut şi una, şi alta. 


195 


Camera era cufundată în întuneric, căci, la un moment 
dat, Zane stinsese lampa, deşi nu-şi amintea când. 
Draperiile groase erau trase pentru a ascunde neoanele 
nopţii din Las Vegas, doar câteva fâşii înguste de lumină 
reuşind să se strecoare pe la margini. Îşi aminti pentru o 
clipă de acea încăpere îngrozitoare din Benghazi, înainte 
ca Zane s-o salveze, dar apoi alungă amintirea. Nu mai 
avea puterea să o înspăimânte. Zane era soţul ei acum, iar 
durerea plăcută din corpul ei era dovada că mariajul lor se 
consumase temeinic şi cu adevărat. 

— Povesteşte-mi despre familia ta, spuse ea, căscând cu 
gura lipită de gâtul lui. 

— Acum? 

— Mmmm. Suntem treji amândoi, aşa că ai putea s-o 
faci. 

Barrie simţi o bucată de carne tresărind pe interiorul 
coapsei ei. 

— Ştiu şi alte lucruri pe care le-am putea face, murmură 
el. A 

— Nu exclud nimic. Işi răsuci şoldurile şi fu răsplătită cu 
o zvâcnire mai insistentă. Dar poţi să vorbeşti în acelaşi 
timp. Povesteşte-mi despre clanul Mackenzie. 

Îl simţi ridicând uşor din umeri. 

— Tatăl meu e metis amerindian, mama mea e 
profesoară. Locuiesc pe un munte, la mică distanţă de 
Ruth, Wyoming. Tata creşte şi dresează cai. E cel mai bun 
pe care l-am văzut în domeniul ăsta, cu excepţia surorii 
mele. Maris are o mână magică în ceea ce priveşte caii. 

— Deci caii chiar sunt o afacere de familie. 

— Da. Toţi am fost crescuţi în şa, dar Maris e singura 
care s-a dedicat dresajului. Joe s-a înscris la Academia de 
Aviaţie şi a devenit pilot de vânătoare, Mike a ajuns 
crescător de vite, Josh a ales aviația în cadrul marinei 
americane, iar eu şi Chance am optat pentru Academia 
Navală şi am devenit ofiţeri de marină. Suntem amândoi 
capabili să pilotăm diverse tipuri de avioane, dar zborul e 
doar un mijloc de a ajunge acolo unde e nevoie de noi, 
nimic mai mult. Chance s-a retras din serviciile de 


196 


informaţii ale marinei acum câţiva ani. 

Talentul lui Barrie de a reţine numele se făcu simţit. 
Înălţă capul, uitând complet de somn, trecând în revistă 
acea listă de nume. Se opri asupra unuia dintre ele, puse 
detaliile cap la cap şi icni surprinsă. 

— Fratele tău e generalul Joe Mackenzie, care face parte 
din Statul-Major al armatei americane? 

Bineînţeles. Câţi Joe Mackenzie existau care să fie 
generali de aviaţie? 

— Chiar el. 

— Păi, i-am cunoscut pe el şi pe soţia lui. Cred că s-a 
întâmplat acum doi ani, la un dineu caritabil din 
Washington. Numele ei e Caroline. 

— Ai nimerit la fix. 

Zane se foi puţin, iar Barrie simţi ceva împingându-se 
între picioarele ei. Inspiră când se strecură în ea. Dacă tot 
venise vorba despre nimerit la fix. 

— Joe şi Caroline au cinci fii, Michael şi Shea au doi 
băieţi, iar Josh şi Loren au trei, murmură Zane, penetrând- 
o cu mişcări line. Juniorul va fi cel de-al unsprezecelea 
nepot. 

Barrie se prăbuşi peste el, cu atenţia făcută ţăndări de 
plăcerea ce creştea în ea cu fiecare legănare a şoldurilor 
lui. 

— Nu mai vorbi, spuse ea, şi îi auzi râsul tăcut când o 
rostogoli şi o prinse sub el... exact unde voia să se afle. 


197 


capitolul 12 


Barrie fu trezită de senzaţia de greață, intensă şi 
urgentă. Ţâşni din pat şi fugi la baie, abia reuşind să 
ajungă la timp. Când termină de vomitat, se prăbuşi sleită 
pe podea şi închise ochii, incapabilă să găsească în ea 
suficientă energie cât să-i pese că stătea ghemuită goală 
pe podeaua unei toalete de hotel sau că bărbatul care îi 
devenise soţ cu mai puţin de douăsprezece ore în urmă era 
martor la toate acestea. Îl auzi pe Zane dând drumul la 
apă, apoi un prosop umed, minunat de răcoros, îi fu aşezat 
pe fruntea înfierbântată. Zane trase apa, ceea ce ea nu 
reuşise să facă, şi spuse: 

— Mă întorc imediat. 

Ca de obicei, Barrie începu să se simtă mai bine când 
termină de vomitat. Jenată, se ridică şi îşi clăti gura şi 
tocmai stătea în faţa oglinzii, studiindu-şi aspectul răvăşit 
cu o oarecare uluire, când Zane apăru cu o doză verde 
familiară în mână. 

O desfăcuse deja. Barrie îi smulse doza din mână şi 
începu să bea cu lăcomie, dând sucul peste cap cum ar 
face un boboc de facultate cu o cutie de bere. După ce o 
goli, oftă îndestulată şi trânti cutia pe blatul chiuvetei, de 
parcă ar fi fost, într-adevăr, o sticlă goală de alcool. Apoi îl 
privi pe Zane şi făcu ochii mari. 

— Sper că n-ai ieşit aşa până la automatul de băuturi, 
spuse ea cu glas pierit. 

Zane era încă gol-puşcă. Minunat, impresionant de gol- 
puşcă. Şi foarte excitat. 

El păru amuzat. 

— Am luat sucul din minibarul din salon. Cobori privirea 
spre propriul lui corp, iar amuzamentul se intensifică. Mai 
este o doză. O vrei? 

Barrie îşi îndreptă spatele şi înfăşură o mână 


198 


îndrăzneață în jurul sexului lui ce pulsa. 

— Nu sunt genul de femeie care uită de inhibiţii după 
câteva doze de Seven-Up, îl informă ea, cu o demnitate 
studiată. Se întrerupse, apoi îi făcu cu ochiul. Una este de- 
ajuns. 

Se aşteptase să ajungă înapoi în pat. Dar nu se întâmplă 
acest lucru. Foamea lui era deosebit de intensă dimineaţa, 
şi, după câteva clipe furtunoase, Barrie se trezi în 
genunchi, pe jumătate aplecată peste marginea căzii, cu 
Zane aşezat pe vine în spatele ei. Făcură dragoste sălbatic 
şi rapid, astfel încât, la sfârşit, se trezi din nou zăcând 
sleită pe podea. Găsi o oarecare satisfacţie în faptul că şi el 
era trântit lângă ea, cu picioarele lungi întinse sub măsuţa 
de toaletă. 

După multă vreme, Zane spuse leneş: 

— Credeam că am să fiu în stare să aştept până 
ajungeam la duş. Am subestimat efectul băuturilor 
carbogazoase asupra ta, scumpo... şi ce mi se întâmplă 
când te privesc savurându-le. 

— Cred că s-ar putea să fi descoperit ceva, reflectă ea, 
ghemuindu-se goală lângă el şi ignorând răceala podelei. 
Trebuie să cumpărăm acţiuni în companie. 

— Bună idee. Intoarse capul şi începu să o sărute, şi, 
pentru o clipă, Barrie se întrebă dacă podeaua toaletei 
avea să găzduiască o a doua rundă de... antrenament. Dar 
Zane o eliberă şi se ridică, apoi o ajută şi pe ea să se 
ridice. Vrei să cerem de mâncare în cameră sau să 
coborâm la un restaurant pentru a lua micul dejun? 

— Prefer în cameră. 

Îi era foame deja, şi, dacă apelau la room-service, micul 
dejun avea să le fie cel mai probabil adus până să termine 
ea cu duşul şi cu îmbrăcatul. li spuse lui Zane ce voia să 
comande, apoi, cât timp el sună la recepţie, îşi alese 
hainele. Rochia de mătase era foarte şifonată, aşa că o luă 
cu ea în baie, ca aburii de la duş să o mai îndrepte. 

Zăbovi îndelung la duş, dar, chiar şi aşa, rochia mai avea 
câteva cute când termină. Lăsă apa să curgă, pornind mai 
tare robinetul de apă fierbinte, pentru a produce mai mulţi 


199 


aburi. Pe un cârlig din spatele uşii găsi un halat de baie 
gros din prosop cu logoul hotelului brodat pe buzunarul de 
la piept. Îl îmbrăcă şi legă cordonul în jurul ei, zâmbind de 
greutatea şi mărimea acestuia, şi ieşi să vadă cât mai dura 
până sosea micul dejun. 

Zane nu era în dormitor; îl auzi vorbind în salon şi se 
întrebă dacă mâncarea comandată sosise atât de repede. 
Dar nu auzi decât vocea lui, şi se apropie de uşa deschisă. 

Zane vorbea la telefon, întors pe jumătate cu spatele 
spre ea, aşezat pe braţul canapelei. Avu impresia că 
asculta zgomotul făcut de apa de la duş chiar în timp ce 
purta conversaţia. 

— Urmăreşte-l în continuare pe tatăl ei, precum şi pe cei 
care sunt pe urmele lui, spuse Zane. Vreau să-i prind pe 
toţi deodată, ca să nu fiu nevoit să-mi bat capul cu unele 
aspecte nerezolvate. După ce se liniştesc apele, justiţia şi 
agenţiile de stat pot lămuri problema între ele. 

Barrie icni, toată culoarea dispărându-i brusc din obraji. 
Zane întoarse capul, zgâindu-se la ea, cu ochii aproape 
fără urmă de albastru, licărind tăioşi şi cenuşii ca gheaţa. 

— Da, spuse el în receptor, fără a-şi desprinde nicio 
clipă privirea de la chipul ei. Totul e sub control aici. 
Mentine presiunea. 

Închise şi se întoarse complet cu faţa spre ea. 

Încă nu făcuse duş, remarcă Barrie năucită. Părul lui nu 
era ud; pe piele nu licărea nici urmă de umezeală. Probabil 
dăduse acel telefon de îndată ce intrase ea la duş, punând 
în mişcare trădarea ce ar putea să-l arunce pe tatăl ei în 
închisoare. 

— Ce ai făcut? şopti ea, abia abţinându-se să nu se 
prăbuşească sub durerea ce o zguduia. Zane, ce ai făcut? 

Calm, Zane se ridică şi se apropie de ea. Barrie se dădu 
înapoi, strângând în mâini reverele halatului gros, ca şi 
cum acestea ar fi putut s-o protejeze. 

Zane aruncă o scurtă privire curioasă spre baie şi văzu 
rotocoale de aburi ieşind pe uşa întredeschisă. 

— De ce curge apa la duş? 

— Folosesc  aburii să-mi  netezesc cutele rochiei, 


200 


răspunse ea automat. 

Zane ridică ironic din sprâncene. Deşi jocul de cuvinte 
nu i se părea deloc amuzant, lui Barrie îi trecu prin minte 
gândul că aceasta era, evident, o şmecherie! la care el nu 
se aşteptase: 

— Cu cine ai vorbit? întrebă ea, cu vocea asprită de 
durere, de senzaţia de trădare şi de efortul de a ţine totul 
sub control. 

— Cu fratele meu Chance. 

— Ce legătură are el cu tatăl meu? 

Zane o fixă cu privirea. 

— Chance îndeplineşte misiuni de spionaj pentru o 
agenţie guvernamentală; alta decât FBl-ul şi CIA-ul. 

Barrie înghiţi nodul ce i se oprise sufocant în gât. Poate 
că Zane nu îl trădase pe tatăl ei; poate fusese deja pus sub 
supraveghere. 

— De cât timp îl urmăreşte pe tatăl meu? 

— Chance doar coordonează supravegherea, nu o face el 
personal, o corectă Zane. 

— De cât timp? 

— De azi-noapte. L-am sunat în timp ce făceai duş. 

Cel puţin nu încerca să mintă sau să se eschiveze. 

— Cum ai putut să faci asta? întrebă ea, cu o privire 
severă şi cu ochii mari de uimire. 

— Foarte uşor, răspunse el pe un ton tăios. Sunt om al 
legii. Înainte de asta, am fost ofiţer de marină, în serviciul 
acestei ţări. Credeai că am să ignor un trădător, fie el şi 
tatăl tău? Mi-ai cerut să am grijă de tine şi de copilul 
nostru, şi exact asta fac. Când stârpeşti un cuib de vipere, 
nu alegi doar câteva pe care să le omori şi pe restul le laşi 
în viaţă. Le faci pe toate una cu pământul. 

Privirea lui Barrie se înceţoşă, şi ea începu să se clatine 
pe picioare. O, Doamne, cum ar fi putut vreodată să-l ierte 
dacă tatăl ei ajungea în închisoare? Cum ar fi putut 
vreodată să se ierte pe ea însăşi? Ştiuse ce fel de om era 
Zane, dar îşi permisese să ignore ceea ce ştia fiindcă îl 


1 În engleză, în original, wrinkle înseamnă şi „cută, încreţitură”, dar şi 
„smecherie, soluţie ingenioasă”. (n. red.) 


201 


dorise cu atâta disperare. Bineînţeles că îl turnase pe tatăl 
ei; dacă ar fi gândit limpede, în loc să se lase condusă de 
emoţii şi de hormoni, şi-ar fi dat seama exact ce intenţiona 
să facă, ce anume făcuse. Nu trebuia să fii geniu ca să 
prezici acţiunile unui bărbat care îşi petrecuse întreaga 
viaţă veghind la respectarea legilor ţării lui, şi doar un 
neghiob ar fi ignorat concluzia evidentă. 

Ea nici măcar nu se gândise la ea, ceea ce însemna că 
era cea mai mare neghioabă a tuturor timpurilor. 

Îl auzi rostindu-i numele, pe un ton insistent, apoi 
câmpul ei vizual fu blocat de corpul lui masiv când o prinse 
de braţe. 

Se încăpăţână să rămână conştientă, înghițind lacomă 
aer şi refuzând să-şi îngăduie să leşine. 

— Dă-mi drumul, protestă ea, şi fu şocată de cât de 
îndepărtată părea vocea ei. 

— S-o crezi tu. 

În schimb, o ridică în braţe şi o duse la pat, apoi se 
aplecă pentru a o întinde pe aşternuturile în dezordine. 

După cum făcuse şi în seara precedentă, se aşeză lângă 
ea. Acum, că stătea întinsă, mintea i se limpezi rapid. Îl 
văzu aplecat deasupra ei, cu braţele sprijinite de o parte şi 
de cealaltă a şoldurilor ei, închizând-o în cercul de oţel al 
îmbrăţişării lui. Privirea lui nu se desprinse nicio clipă de 
pe faţa ei. 

Barrie şi-ar fi dorit să se poată refugia în furie, dar nu 
simţea aşa ceva. Înţelegea motivele lui Zane şi acţiunile 
sale. Nu putea simţi decât un vârtej imens de durere ce o 
trăgea în jos. Tatăl ei! Oricât de mult l-ar fi iubit pe Zane, 
nu ştia dacă ar fi în stare să îndure gândul că el dusese la 
arestarea tatălui ei, dacă se ajungea la aşa ceva. Aici nu 
era vorba despre ceva mărunt, o hoţie sau conducere sub 
influenţa alcoolului. Trădarea era atroce, de neconceput. 
Indiferent de concluzia la care ar fi ajuns logica ei, pur şi 
simplu nu şi-l putea imagina pe tatăl ei făcând aşa ceva, 
doar dacă nu cumva fusese obligat. Ştia că nu ea era arma 
folosită împotriva lui, deşi fusese târâtă şi ea în toată 
povestea, probabil atunci când el refuzase să facă un lucru 


202 


anume. Nu, atât ea, cât şi Zane îşi dăduseră seama imediat 
că, dacă în joc ar fi fost siguranţa ei, iar el nu ar fi avut 
nimic de ascuns, ar fi apelat imediat la protecţia FBl-ului, 
chiar înainte ca ea să înţeleagă ce se petrecea. 

— Te rog, îl imploră ea, agăţându-se de braţul lui. N-ai 
putea să-l avertizezi cumva, să-l ajuţi să iasă din asta? Ştiu 
că nu ţi-a plăcut de el, dar tu nu-l cunoşti aşa cum îl 
cunosc eu. A făcut întotdeauna ce considera că era cel mai 
bine pentru mine. A fost întotdeauna lângă mine când am 
avut nevoie de el şi înainte de a pleca mi-a dat 
binecuvântarea lui. Vocea îi fu întreruptă de un hohot de 
plâns, dar se stăpâni repede. Ştiu că e un snob, dar nu e un 
om rău! Dacă s-a băgat în ceva necurat, a fost din 
întâmplare, iar acum nu ştie cum să iasă fără a mă pune pe 
mine în pericol! Doar asta poate fi. Zane, te rog! 

Zane îi prinse mâna, învăluind-o cu căldura mâinii lui. 

— Nu pot face asta, spuse el încet. Dacă nu a făcut nimic 
rău, va fi bine. Dacă e un trădător... Ridică din umeri, în 
semn că nu avea de ales. Nu era dispus să ridice niciun 
deget pentru a ajuta un trădător, şi cu asta, basta. Nu 
voiam să ştii nimic despre toate astea fiindcă nu voiam să 
suferi mai mult decât e absolut necesar. Ştiam că nu te voi 
putea scuti de îngrijorare dacă are să fie arestat, dar nu 
voiam să afli înainte. Ai trecut prin destule în ultimele 
câteva luni. Prioritatea mea e siguranţa ta şi a copilului, şi 
am să v-o asigur, Barrie, fie ce-o fi. 

Barrie se zgâi la el cu ochii înceţoşaţi de lacrimi, ştiind 
că se lovise de zidul de oţel al convingerilor lui. Onoarea 
nu era doar un concept teoretic pentru el, ci un stil de 
viaţă. Chiar şi aşa, mai avea o armă care ar fi putut 
funcţiona împotriva lui. 

— Dar dacă ar fi fost tatăl tău! întrebă ea. 

Pentru o clipă, faţa îi fu cuprinsă de un spasm, 
dovedindu-i lui Barrie că atinsese un punct sensibil. 

— Nu ştiu, recunoscu el. Sper că aş fi în stare să fac 
ceea ce trebuie... dar nu ştiu. 

Nu mai avea ce altceva să spună. 

Singurul lucru pe care-l putea face era să-l avertizeze 


203 


chiar ea pe tatăl ei. 

Se îndepărtă de el, lăsându-se să alunece din pat. Zane 
ridică braţele, permițându-i să plece, deşi o urmări foarte 
atent, ca şi cum s-ar fi aşteptat să leşine, să vomite sau să-l 
plesnească peste faţă. Având în vedere sarcina şi starea ei 
de spirit, îşi dădu seama, toate acestea erau posibilităţi 
reale, dacă îşi slăbea chiar şi pentru o fracțiune de 
secundă controlul. Dar nu avea de gând să facă nimic din 
toate acestea, fiindcă nu-şi putea permite să piardă timpul. 

Strânse halatul supradimensionat în jurul ei, aşa cum 
strânsese cândva cămaşa lui. 

— Ce face fratele tău, mai exact? întrebă ea. 

Avea nevoie de cât mai multe informaţii dacă voia să-şi 
ajute tatăl. Poate că era o greşeală, dar avea să-şi bată mai 
târziu capul cu asta - şi să suporte consecinţele. Ştia că 
era mânată exclusiv de dragoste şi de încredere oarbă, dar 
nu avea nimic altceva pe care să se bazeze. Când se gândi 
la tatăl ei aşa cum îl cunoştea ea, îşi dădu seama că 
trebuia să aibă încredere atât în ceea ce ştia, cât şi în 
onoarea lui. În pofida diferenţelor enorme dintre ei, în 
această privinţă semăna foarte mult cu Zane, bărbatul pe 
care îl dispreţuise ca ginere: onoarea făcea parte din codul 
lui de conduită morală, din viaţa lui, din însăşi fiinţa lui. 

Zane se ridică. 

— Nu e nevoie să ştii. 

Pentru prima dată, Barrie simţi o roşeaţă de furie 
urcându-i în obraji. 

— Nu-mi arunca propriile cuvinte înapoi, izbucni ea. Poţi 
să mă refuzi şi fără să fii sarcastic. 

Zane o studie, apoi confirmă scurt din cap. 

— Ai dreptate. Imi pare rău! 

Barrie intră valvârtej în baie şi trânti uşa. 

Mica încăpere era încinsă şi umedă de la aburii ce 
îmbâcseau aerul. Barrie închise apa la duş şi porni 
ventilatorul _ 

Nu mai era nici urmă de cute pe rochia ei de mătase. În 
mare grabă, îşi scoase halatul şi se îmbrăcă, luându-şi 
lenjeria pe care o adusese cu ea în baie, apoi trăgându-şi 


204 


rochia peste cap. 

Mătasea se lipi de pielea ei umedă; fu nevoită să 
smucească de material pentru a-l aşeza. Graba fâlfâia în ea 
ca o pereche de aripi. Cât timp mai avea până când le era 
adus micul dejun? 

Oglinda era complet aburită. Luă un prosop şi curăţă o 
bucată din ea, apoi îşi pieptănă rapid părul şi începu să se 
fardeze uşor. Aerul era atât de încărcat de aburi, încât ar fi 
pierdut degeaba timpul dacă ar fi încercat să aplice mai 
mult machiaj, dar voia să pară cât mai normală posibil. 

O, Doamne, ventilatorul era atât de zgomotos, încât era 
posibil să nu fi auzit sosirea micului dejun. Îl opri în grabă. 
Zane ar fi bătut la uşă dacă mâncarea ar fi sosit deja, 
presupuse ea. Nu sosise încă. 

Încercă să-şi amintească unde îşi lăsase poşeta şi să 
găsească o cale de a o lua şi de a ieşi pe uşă fără ca Zane 
să observe. Auzul lui era excelent şi avea să fie în 
permanenţă atent la ea. Dar chelnerul avea să le aducă 
micul dejun în salon, iar Zane, cu prudenta care îi stătea în 
fire, avea să urmărească fiecare mişcare a lui. Era singurul 
moment când avea să-i fie distrasă atenţia şi singura ei 
şansă de a ieşi din cameră neobservată. Fereastra ei de 
oportunitate avea să fie scurtă, fiindcă el urma să o cheme 
imediat după plecarea chelnerului. Dacă era nevoită să 
aştepte liftul, se duceau pe apa sâmbetei toate planurile ei. 
Ar fi putut să o ia pe scări, dar Zane n-ar fi avut altceva de 
făcut decât să coboare cu liftul până în holul central şi să o 
aştepte acolo. Dată fiind acuitatea lui auditivă, probabil 
auzea clopoţelul liftului de fiecare dată când suna, ceea ce 
i-ar fi permis să îşi dea seama dacă reuşise să urce într- 
unul dintre lifturi sau optase pentru scări. 

Întredeschise uşa băii, ca el să nu audă mai apoi 
clinchetul. 

— Ce faci? îi strigă el. 

Avu impresia că stătea exact lângă uşile duble ce făceau 
legătura între dormitor şi salon, aşteptând-o. 

— Mă machiez, îi aruncă ea mânioasă, dar sinceră. 

Îşi tamponă transpiraţia de pe frunte şi începu din nou 


205 


să aplice pudra. Scurta ei izbucnire de mânie se încheiase, 
dar nu voia ca el să ştie. Era mai bine să o creadă furioasă; 
o femeie care era deopotrivă însărcinată şi nervoasă 
merita mult spaţiu. 

Se auzi o bătaie scurtă în uşa salonului şi o voce cu 
accent spaniol anunţă: 

— Room-service. 

Barrie deschise rapid robinetul, ca zgomotul apei să îi 
mascheze din nou manevrele. Aruncând o privire prin mica 
deschizătură din uşă, îl văzu pe Zane trecând prin câmpul 
ei vizual şi mergând să răspundă la uşă. Purta tocul de 
umăr, ceea ce însemna, după cum sperase şi ea, că era în 
gardă. 

Se strecură afară din baie, trase atent uşa înapoi pentru 
a o lăsa întredeschisă ca înainte, apoi traversă în fugă 
dormitorul, dispărând din raza lui vizuală dacă s-ar fi 
întâmplat să arunce o privire înăuntru când trecea pe 
lângă uşile duble. Poşeta ei se afla pe unul dintre scaune şi 
o luă rapid, apoi se încălţă cu pantofii. 

Căruciorul cu micul dejun intră zăngănind în cameră. 
Prin uşile deschise ale salonului, Barrie îl auzi pe chelner 
pălăvrăgind relaxat în timp ce aşeza masa. Pistolul lui 
Zane stârnise neliniştea chelnerului; o auzea în vocea lui. 
Iar agitația bărbatului îl făcea pe Zane să fie şi mai atent la 
el. Probabil îl urmărea ca un vultur, cu ochii lui deschişi la 
culoare şi reci ca de gheaţă. 

Acum urma partea dificilă. Se furişă până la uşile duble 
rămase deschise, aruncând o privire prin crăpătură pentru 
a vedea unde se afla soţul ei. Uşurarea îi înmuie genunchii; 
stătea cu spatele spre uşi, urmărindu-l pe chelner. 
Robinetul pornit îşi făcea treaba; Zane asculta sunetul lui, 
în loc să stea de cealaltă parte a mesei, astfel încât să 
poată supraveghea şi chelnerul, şi uşa de la baie în acelaşi 
timp. Probabil o făcea intenţionat, împărţindu-şi simţurile, 
în loc să reducă din atenţia vizuală pe care i-o acorda 
chelnerului. 

Soţul ei nu era un bărbat obişnuit. Nu avea să-i fie uşor 
să fugă de el, nici măcar pentru cinci minute. 


206 


Inspirând adânc, traversă în linişte spaţiul larg, cu 
fiecare nerv din corpul ei întins la maximum, aşteptând să 
simtă mâna soţului său strângându-se pe umărul ei. Ajunse 
la uşa dormitorului ce dădea spre coridor şi ţinu lanţul cu 
mâna ca să nu zăngănească atunci când avea să-l scoată. 
Odată ce reuşi acest lucru, următorul ei obstacol era 
încuietoarea. Işi apropie corpul de uşă cât mai mult 
posibil, pentru a atenua sunetul, şi roti încet zăvorul. 
Opritorul se deschise cu o precizie fără cusur şi un clic pe 
care abia de-l auzi ea. 

Inchise ochii şi roti mânerul, concentrându-se să execute 
mişcarea lin şi silențios. Dacă făcea vreun sunet, avea să 
fie prinsă. Dacă se întâmpla ca pe coridor să se afle cineva 
care vorbea, schimbarea nivelului de zgomot urma să 
atragă atenţia lui Zane, şi avea să fie prinsă. Dacă liftul 
venea prea încet, avea să fie prinsă. Totul trebuia să 
decurgă perfect, altfel nu avea nicio şansă. 

Cât timp mai avea la dispoziţie? I se părea că trecuseră 
deja zece minute, dar probabil nu se scursese mai mult de 
unul. Încă mai auzea vasele zăngănind în salon în timp ce 
chelnerul aranja platourile şi farfuriile şi paharele pentru 
apă. Uşa se deschise, iar Barrie se strecură prin ea, apoi 
petrecu la fel de mult timp, chinuitor de mult, pentru a se 
asigura că avea să se închidă la fel de silențios cum se 
deschisese. Dădu drumul mânerului şi fugi. 

Ajunse la lifturi fără să-l audă strigându-i numele şi 
apăsă cu forţă butonul. Acesta se aprinse cuminte şi 
rămase aprins. Nu se auzi sunetul de întâmpinare al 
clopoţelului ce anunţa sosirea liftului. Barrie îşi stăpâni 
impulsul de a apăsa butonul de mai multe ori, într-o 
încercare inutilă de a-i transmite graba ei unei maşinării. 

— Te rog, şopti ea în barbă. Mai repede. 

Ar fi încercat să îl sune pe tatăl ei din camera de hotel, 
dar ştia că Zane ar fi oprit-o dacă ar fi auzit-o vorbind la 
telefon. Ştia şi că telefonul tatălui ei era ascultat, ceea ce 
însemna că toate apelurile telefonice pe care le primea 
erau înregistrate automat. Avea să încerce să-l protejeze 
pe tatăl ei, dar refuza să facă orice ce ar fi putut să-l pună 


207 


în pericol fie pe Zane, fie pe copilul lor, conducându-i pe 
răpitori direct la hotel. Avea să fie nevoită să-l sune pe 
tatăl ei de la un telefon public, preferabil unul aflat pe o 
altă stradă decât hotelul. 

În celălalt capăt al coridorului auzi din nou zăngănitul 
căruciorului de room-service când chelnerul ieşi din 
apartamentul lor. Cu inima bubuindu-i, se zgâi la uşile 
închise ale liftului, încercând să le impună prin forţa 
voinţei să se deschidă. Timpul aproape expirase, nu mai 
avea decât câteva secunde. 

Clopoţelul sună melodic deasupra capului ei. 

Uşile se deschiseră. 

Aruncă o privire în urmă când intră în lift, şi inima 
aproape i se opri în piept. Zane nu ţipase, nu-i strigase 
numele. Alerga în viteză maximă pe coridor, cu mişcări la 
fel de fluide şi de pline de forţă precum cele ale unui 
jucător de fotbal american, şi o expresie de furie pură îi 
ardea în ochi. 

Aproape ajunsese. 

Panicată, apăsă simultan butonul pentru a cobori la 
parter şi pe cel pentru închiderea uşilor. Se dădu înapoi, 
îndepărtându-se de deschizătura ce începuse să se închidă, 
exact când Zane se aruncă în faţă, încercând să-şi bage 
mâna pe uşă, ceea ce ar fi declanşat senzorul automat de 
deschidere. 

Zane nu reuşi totuşi să intre. Uşile se închiseră şi liftul 
începu să coboare. 

— La naiba, tună el frustrat, şi Barrie tresări când 
pumnul lui bubui în uşă. 

Slăbită, se sprijini de perete şi îşi acoperi faţa cu 
mâinile, cutremurată de şoc. Dumnezeule mare, nu 
crezuse vreodată că cineva putea fi atât de furios. Fusese 
aproape incandescent de mânie, cu ochii gata să-i 
izbucnească în flăcări. 

Probabil în acel moment cobora în goană scările, dar 
avea de străbătut douăzeci şi unu de etaje şi nu putea 
concura cu viteza liftului - doar dacă nu cumva oprea să ia 
pasageri şi de la alte etaje. Gândul mai că o făcu să i se 


208 


taie picioarele. Urmări numerele schimbându-se pe afişaj, 
incapabilă să respire. Dacă liftul se oprea chiar şi o 
singură dată, era posibil să o ajungă din urmă pe stradă. 
Dacă se oprea de două ori, ar prinde-o în holul de la 
parter. De trei ori, ar aştepta-o la uşa liftului. 

Avea să fie nevoită să înfrunte acea furie, şi nimic nu o 
înspăimântase mai tare vreodată. Nu intenţionase nicio 
clipă să-l părăsească pe Zane. După ce îl avertiza pe tatăl 
ei, avea de gând să se întoarcă în apartament. Nu îi era 
teamă de Zane din punct de vedere fizic; ştia instinctiv că 
nu ar lovi-o niciodată, dar, cumva, gândul nu îi oferea prea 
multă alinare. 

Işi dorise să-l vadă pierzându-şi stăpânirea de sine şi în 
afara momentului exploziv al unei partide de amor, când 
corpul lui prelua controlul şi se abandona orgasmului. Un 
val de greață i se rostogoli în stomac, şi se cutremură. 
Cum de îşi dorise ceva atât de stupid? O, Doamne, nu voia 
să-l mai vadă vreodată ieşindu-şi din fire. 

Era posibil ca Zane să nu o ierte niciodată. Poate că 
tocmai distrugea orice şansă să-l facă să o iubească într-o 
bună zi. Conştientizarea deplină a riscului pe care şi-l 
asuma pentru a-l avertiza pe tatăl ei îi împovără umerii 
până ajunse în bolul de la intrare, la capătul unei coborâri 
lungi şi line, fără opriri. 

Zdrăngănitul şi clinchetul aparatelor de păcănele nu 
înceta niciodată, indiferent de oră. Zgomotul lor asurzitor 
o înconjură când traversă în grabă holul şi ieşi în stradă. 
Soarele era de un alb orbitor şi temperatura se apropia de 
treizeci de grade, deşi dimineaţa nu se scursese decât pe 
jumătate. Barrie se alătură turiştilor care se îngrămădeau 
pe trotuar, mergând repede, în pofida căldurii. Ajunse la 
colţ, traversă strada şi merse mai departe, fără a îndrăzni 
să privească în urma ei. Părul ei roşu ar fi fost destul de 
uşor de observat de la distanţă, chiar aşa înconjurată de 
oameni cum era, doar dacă nu cumva era mascată de 
cineva mai înalt. Zane ajunsese probabil la parter. Avea să 
cerceteze rapid mulţimea din jurul aparatelor de păcănele, 
apoi urma să ţâşnească în stradă. 


209 


Simţi o durere în piept şi îşi dădu seama că îşi ţinuse din 
nou răsuflarea. Inspiră cu înghiţituri mari şi se grăbi să 
interpună o clădire între ea şi intrarea în hotel. Îi era 
teamă să privească în urmă, teamă că avea să-şi vadă soţul 
masiv venind spre ea ca o furtună, şi ştia că nu ar fi putut 
nici în ruptul capului să fugă mai repede decât el. 

Traversă încă o stradă şi începu să caute un telefon 
public. Erau la tot pasul, dar se dovedi mult mai greu să 
găsească unul disponibil. De ce erau atât de mulţi turişti 
care foloseau telefoane publice la acea oră a dimineţii? 
Barrie aşteptă răbdătoare, cu soarele fierbinte bătându-i în 
creştet, în vreme ce o doamnă în vârstă cu părul albastru 
şi cu ciorapi medicinali dădea cuiva instrucţiuni detaliate 
despre momentul în care să pună mâncare la pisică, să-i 
hrănească peştii şi să-i ude florile. În cele din urmă, 
aceasta închise cu un vesel „Pa, pa, drăguţo” şi îi adresă 
lui Barrie un zâmbet amabil când trecu şchiopătând pe 
lângă ea. Zâmbetul o luă pe Barrie prin surprindere şi mai 
că o făcu să izbucnească în lacrimi. În schimb, reuşi să-i 
răspundă cu un zâmbet şi se apropie de telefon înainte ca 
altcineva să apuce să se strecoare înaintea ei. 

Folosi seria cartelei ei telefonice, fiindcă era o 
modalitate mai rapidă şi fiindcă oricum suna de la un 
telefon public, aşa că nu conta cum iniţia apelul. „Te rog, 
Doamne, fă să fie acolo”, se rugă ea în gând, ascultând 
tonurile, apoi sunetul de apel. Era ora prânzului pe coasta 
de est; poate lua prânzul cu cineva sau poate juca golf - ar 
fi putut fi oriunde. Încercă să-şi amintească programul lui, 
dar nu îi veni nimic în minte. Relaţia lor fusese atât de 
tensionată în ultimele două luni, încât se detaşase complet 
de întâlnirile lui sociale şi politice. 

— Alo? 

Vocea care îi răspunse era atât de prudentă şi părea atât 
de speriată, încât la început nu îl recunoscu pe tatăl ei. 

— Alo? spuse el din nou, părând şi mai speriat, dacă aşa 
ceva era posibil. 

Barrie îşi lipi cu forţă receptorul de ureche, străduindu- 
se să nu-şi lase mâna să-i tremure. 


210 


— Tati, spuse ea, cu voce gâtuită. Nu-i mai spusese aşa 
de ani buni, dar vechiul apelativ se strecură peste bariera 
vârstei ei adulte. 

— Barrie? Scumpo? 

Vocea îi vibră plină de viață, iar Barrie şi-l imagină în 
gând îndreptându-şi spatele la birou. 

— Tati, nu pot spune prea multe. Se strădui să-şi 
păstreze vocea calmă, ca el s-o poată înţelege. Trebuie să 
ai grijă. Trebuie să te protejezi. Oamenii știu. Mă înţelegi? 

Tatăl ei tăcu pentru o clipă, apoi spuse cu un calm de 
care ea nu se simţea în stare: 

— Înţeleg. Eşti în siguranţă? i 

— Da, spuse ea, deşi nu era sigură. Încă mai trebuia să- 
şi înfrunte soţul. 

— Atunci ai grijă, scumpo, şi ne auzim curând. 

— Pa, şopti ea, apoi aşeză cu grijă receptorul în furcă şi 
se răsuci pe călcâie pentru a se întoarce la hotel. 

Nu făcuse nici zece paşi, când fu prinsă în strânsoarea 
de care se temuse. Nu-l văzuse venind, nu apucase să se 
pregătească sufleteşte. Apăruse efectiv într-o clipă, ieşind 
din mulţime ca un rechin. 

În pofida a toate, Barrie se bucură să îl vadă, se bucură 
să înfrunte ceea ce avea de înfruntat, în loc să se 
gândească temătoare la întâlnirea lor cu fiecare pas târşâit 
pe care l-ar fi făcut până la hotel. Tensiunea şi efortul o 
epuizaseră. Se sprijini vlăguită de el, iar el îşi încolăci un 
braţ în jurul taliei ei, pentru a o susţine. 

— Nu ar trebui să stai în soare fără nimic pe cap, fu tot 
ce spuse el. Mai ales că nici nu ai mâncat nimic toată ziua. 

Se controla perfect, reuşind să-şi calmeze şi să-şi 
învingă acea furie incandescentă. Dar Barrie nu era atât de 
naivă încât să creadă că aceasta dispăruse. 

— Trebuia să-l avertizez, spuse ea istovită. Şi n-am vrut 
ca apelul să-l poată conduce pe un eventual urmăritor la 
hotel. 

— Ştiu, zise el pe un ton concis, aproape tăios. S-ar 
putea să nu conteze. Las Vegasul colcăie de un anumit gen 
de persoane în dimineaţa asta, şi e posibil să te fi observat 


211 


careva. Părul tău. 

Nu fu nevoie să adauge nimic. Roşcatele se remarcau 
întotdeauna, fiindcă erau atât de puţine. Barrie se simţi 
tentată să-şi ceară scuze pentru strălucirea profundă şi 
bogată a părului ei. 

— Sunt aici? întrebă ea pe o voce pierdută. Răpitorii? 

— Nu aceiaşi. Jocul ăsta are implicaţii profunde, iubito, 
şi mi-e teamă că tocmai ai sărit în mijlocul lui. 

Soarele o lovi în capul neacoperit, căldura crescând în 
intensitate cu fiecare minut. Fiecare pas i se părea din ce 
în ce mai dificil. Gândurile i se împrăştiară. Era posibil să îl 
fi aruncat pe Zane - şi pe ea însăşi - exact în situaţia 
periculoasă pe care încercase s-o evite. 

— Poate chiar sunt o copilă răsfăţată din înalta 
societate, mai mult frumoasă decât deşteaptă, spuse ea cu 
voce tare. N-am vrut... 

— Ştiu, spuse el din nou şi, spre surprinderea ei, o 
strânse de talie. Şi nu am afirmat niciodată că ai fi mai 
mult frumoasă decât deşteaptă. Ba chiar cred că eşti prea 
a naibii de deşteaptă şi ai un talent natural la a te furişa. 
Nu multă lume ar fi putut să iasă din acel apartament fără 
ştirea mea. Fantomaticul, poate. Şi Chance. Nimeni 
altcineva. 

Barrie se lăsă cu şi mai multă greutate pe el. Era în 
stânga lui şi simţi umflătura tare a tocului de la pistol sub 
sacoul lui. Când o prinsese, îşi păstrase instinctiv mâna 
dreaptă liberă, în caz că avea nevoie de pistol. Lucrul de 
care nu avea nevoie, reflectă ea obosită, era să fie obligat 
să-i susţină greutatea şi să-şi păstreze echilibrul într-un 
schimb de focuri. Se forţă să se îndrepte şi să nu se mai 
sprijine de el, în pofida felului în care braţul lui se strânse 
în jurul taliei ei. Zane o privi întrebător. 

— Nu voiam să te încurc, îi explică ea. 

Gura lui se curbă într-un zâmbet amar. 

— Vezi la ce mă refeream? Acum te gândeşti la aspecte 
ce ţin de luptă. Dacă n-ai fi atât de dulce, doamnă 
Mackenzie, ai fi o femeie periculoasă. 

De ce nu sărea să o certe? Nu putea înţelege cum de 


212 


fusese în stare să-şi depăşească furia atât de rapid. Zane i 
se părea genul de bărbat care rareori îşi ieşea din fire, dar, 
atunci când se întâmpla aşa ceva, era fără îndoială o 
ocazie memorabilă - una ce putea avea urmări ani la rând. 
Poate aştepta până aveau să ajungă în intimitatea 
apartamentului lor, rămânând în gardă cât timp erau pe 
stradă. Era în stare să facă asta, să-şi închidă furia într-un 
sertăraş, s-o împingă deoparte până putea să-i dea frâu 
liber în siguranţă. 

Barrie se trezi studiind mulţimea de turişti ce apăreau în 
valuri în jurul lor, se împrăştiau, se plimbau relaxaţi, 
căutând orice semn care ar fi putut trăda un interes 
deosebit faţă de persoana ei. Exerciţiul o ajută să nu se 
mai gândească la cât de incredibil de vlăguită se simţea. 
Sarcina se făcea simțită tot mai acut; deşi fusese stupid 
din partea ei să iasă la soare fără să fi luat micul dejun şi 
fără să-şi acopere capul cu o pălărie, în mod normal nu ar 
fi avut nicio problemă din pricina căldurii într-un interval 
atât de scurt. 

Cât mai aveau până la hotel? Se concentră asupra 
paşilor ei, asupra feţelor din jurul ei. Zane păstră un ritm 
de deplasare lent şi constant şi, de câte ori putea, se aşeza 
între ea şi soare. 

Umbra oferită de corpul lui o ajută cât de cât. 

— Am ajuns, spuse el, conducând-o în peştera răcoroasă 
şi mai slab luminată a holului de la intrare. 

Barrie miji ochii pentru a-i ajuta să se adapteze după 
lumina intensă a soarelui şi oftă uşurată când simţi un val 
de aer condiţionat deasupra ei. 

Urcară cu un lift plin de oameni. Zane o trase lângă 
peretele din spate, pentru a avea o parte mai puţin de 
protejat şi, totodată, pentru a crea un zid de oameni între 
ei şi uşile deschise. Barrie simţi o uşoară tresărire de 
surpriză când îşi dădu seama că îi putea ghici gândurile, 
motivele din spatele acţiunilor lui. Avea să facă tot ce-i 
stătea în putinţă pentru a preveni o situaţie periculoasă şi 
pentru a-i proteja pe oamenii aceia, dar, dacă s-ar fi ajuns 
la măsuri extreme, i-ar fi sacrificat fără milă pe ceilalţi 


213 


oameni din lift pentru a o şti pe ea în siguranţă. 

Coborâră la etajul douăzeci şi unu, după o urcare fără 
evenimente. Un bărbat şi o femeie coborâră în acelaşi timp 
cu ei, un cuplu de vârstă mijlocie cu accent de Rochester. 
Cotiră pe coridorul ce se îndepărta de apartamentul lor. 
Zane o conduse pe Barrie după ei, urmărindu-i pe cei doi 
până ajunseră la camera lor, după colţ. Când trecură pe 
lângă ea, Barrie aruncă o privire în cameră exact în clipa 
în care intră cuplul respectiv; era în dezordine, plină cu 
plase de cumpărături şi cu hainele murdare pe care le 
purtaseră cu o zi în urmă. 

— Sunt în regulă, murmură Zane, în vreme ce îşi croiau 
drum înapoi spre apartamentul lor. 

— Nu ar fi avut toate acele lucruri specifice turiştilor 
dacă tocmai ar fi sosit? 

Zane îi aruncă o privire imposibil de descifrat. 

— Mda. 

Apartamentul era minunat de răcoros. Barrie intră 
împleticindu-se, iar Zane încuie şi puse lanţul la uşă. Micul 
dejun încă îi aştepta pe masă, neatins şi rece. Zane 
aproape o împinse pe un scaun. 

— Mănâncă, îi porunci el. Măcar pâinea prăjită, dacă nu 
şi altceva. Pune-ţi dulceaţă pe ea. Şi bea toată apa. 

Se aşeză pe braţul canapelei, luă telefonul şi începu să 
formeze un număr. 

Că să fie sigură, Barrie mâncă la început doar o 
jumătate de felie de pâine prăjită, evitând untul, care 
oricum nu s-ar fi topit pe pâinea rece. Stomacul îi era 
liniştit în acel moment, dar nu voia să facă nimic ca să-l 
agite. Îşi unse cea de-a doua jumătate de felie cu dulceaţă. 

Pe măsură ce mâncă şi bău, începu să se simtă mai bine. 
Zane nu făcu niciun efort să o împiedice să-i audă 
conversaţia, iar Barrie presupuse că discuta din nou cu 
fratele lui, Chance. 

— Dacă a fost observată, avem vreo jumătate de oră la 
dispoziţie, spuse Zane. Pune-i pe toţi în gardă. Ascultă o 
clipă, apoi spuse: Da, ştiu. O tai. Işi luă rămas-bun cu un 
criptic: „Ţine-o la rece”. 


214 


— Ce anume să ţină la rece? întrebă Barrie, întorcându- 
se în scaun pentru a fi cu faţa spre el. 

O scânteie de amuzament licări în privirea lui rezervată. 

— Chance are obiceiul de a-şi băga nasul, precum şi o 
altă parte din anatomia lui, în locuri fierbinţi. Din când în 
când, se arde. 

— Şi tu nu, vrei să spui? 

Zane ridică din umeri. 

— Din când în când, recunoscu el. 

Era foarte calm, neobişnuit de calm, chiar şi pentru el. 
Era ca şi cum ar fi aşteptat să izbucnească o furtună. 
Barrie inspiră adânc şi se pregăti sufleteşte. 

— În regulă, mă simt mai bine, spuse ea, pe un ton mai 
sigur decât se simţea în realitate. Zi-mi ce ai de zis. 

Zane o privi o clipă, apoi clătină din cap - cu regret, i se 
păru ei. 

— Va trebui s-o mai amân. Chance spunea că activitatea 
s-a intensificat brusc. Situaţia e pe punctul de a o lua 
razna. 


215 


capitolul 13 


Nu avură nici măcar jumătatea de oră la care sperase 
Zane. 

Telefonul sună, iar el răspunse. 

— Recepţionat, spuse el, punând receptorul la loc în 
furcă. Se ridică şi se apropie de Barrie. Sosesc trupele, o 
anunţă el, săltând-o de pe scaun cu o mână implacabilă. 
Iar tu te vei muta la alt etaj. 

O dădea la o parte din calea pericolului. Barrie se crispă, 
opunându-se presiunii mâinii lui, înfigându-şi călcâiele în 
podea. Zane se opri şi se întoarse spre ea, apoi îşi puse o 
mână pe burta ei. 

— Trebuie să mergi, spuse el, fără pic de emotie. 

Intrase în starea de spirit de luptă; chipul îi era 
impasibil, privirea rece şi distantă. 

Avea dreptate. De dragul copilului, trebuia să meargă. 
Îşi puse mâna peste a lui. 

— În regulă. Dar ai să-mi dai şi mie un pistol - pentru 
orice eventualitate? 

Zane ezită pentru o clipă, apoi intră în dormitor de unde 
luă geanta cu haine. Arma pe care o scoase era un revolver 
compact cu cinci gloanţe. 

— Ştii să-l foloseşti? 

Barrie îşi închise mâna în jurul patului pistolului, simțind 
fineţea lemnului. 

— Am mai tras în ţinte de argilă, dar n-am folosit 
niciodată un pistol. Am să mă descurc. 

— Nu are nicio cameră goală şi nici siguranţă, spuse el, 
conducând-o afară pe uşă. Poţi să tragi cocoşul în spate 
înainte de a apăsa pe trăgaci sau poţi să foloseşti ceva mai 
multă forţă şi să apeşi pur şi simplu pe trăgaci. Nu ai 
altceva de făcut decât să ţinteşti şi să tragi. E un pistol de 
calibrul treizeci şi opt, deci poţi opri un inamic cu el. Se 


216 


îndreptă rapid spre scări în timp ce vorbea. Deschise uşa 
de la casa scării şi începu s-o împingă în sus pe scări, paşii 
lor răsunând cu ecou în buncărul de beton. Am să te bag 
într-o cameră goală de la etajul douăzeci şi trei, şi vreau să 
rămâi acolo până venim după tine - fie Chance, fie eu. 
Dacă oricine altcineva deschide uşa, împuşcă-l. 

— Nu ştiu cum arată Chance, spuse ea pe nerăsuflate. 

— E brunet, cu ochii căprui-verzui. Înalt. Atât de chipeş, 
încât vei începe să salivezi la vederea lui. Cel puţin aşa 
susţine el că reacţionează femeile. 

Ajunseră la etajul douăzeci şi trei. Barrie gâfâia puţin, 
Zane deloc. În vreme ce înaintau în tăcere pe coridorul 
acoperit cu covoare, Barrie îl întrebă: 

— De unde ştii care camere sunt goale? 

Zane scoase o cartelă electronică din buzunar. 

— Unul dintre oamenii lui Chance a rezervat camera 
aseară şi mi-a dat mie cartela, ieri la cină. Pentru orice 
eventualitate. 

Zane avea întotdeauna un plan de rezervă - pentru orice 
eventualitate. Barrie ar fi trebuit să-şi fi dat până acum 
seama de asta. 

Deschise uşa camerei 2334 şi o conduse înăuntru, dar el 
nu o urmă. 

— Încuie uşa, pune lanţul şi stai aici liniştită, spuse el, 
apoi se întoarse şi porni rapid spre casa scărilor. Barrie 
rămase în prag, urmărindu-l. Zane se opri şi îi aruncă o 
privire peste umăr. Aştept să aud uşa încuindu-se, spuse el 
încet. 

Barrie se dădu înapoi, răsuci încuietoarea şi puse lanţul. 

Apoi se opri în mijlocul camerei ordonate, cufundată în 
tăcere, şi se prăbuşi fără un cuvânt. 

Pur şi simplu nu putea suporta. Zane înfrunta cu bună 
ştiinţă pericolul - de dragul ei -, iar ea nu putea să îi fie 
alături. Nu putea fi lângă el, nu putea să-i păzească 
spatele. De dragul copilului care creştea în ea, fusese 
exilată în acest colţişor sigur, în vreme ce bărbatul pe care 
îl iubea înfrunta gloanţele pentru ea. 

Se aşeză pe podea, legănându-se în faţă şi în spate, cu 


217 


braţele încrucişate peste abdomen, fredonând încet un 
cântec trist, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă. Groaza 
resimţită când se gândea la siguranţa lui Zane era mai 
teribilă decât orice simţise până atunci, mult mai teribilă 
decât ceea ce suferise în mâinile răpitorilor ei, mai teribilă 
chiar decât atunci când fusese împuşcat. Cel puţin atunci 
fusese de faţă. Putuse să-l ajute, să-l atingă. 

Acum nu putea face nimic. 

Sunetul tăios şi adânc al unui foc de armă ce răsună ca 
un trăsnet o făcu să tresară. Dar nu era un tunet; cerul era 
luminos şi senin. Îşi lipi faţa de genunchi, plângând mai 
tare. Se auziră din nou focuri de armă, de data asta mai 
puţin intense. O tuse ciudată. Un alt tunet profund, apoi 
mai multe, succedându-se cu repeziciune. Urmate de 
tăcere. 

Barrie se adună şi se târi până în colţul îndepărtat al 
camerei, retrăgându-se în dosul patului. Se aşeză cu 
spatele lipit de perete şi cu braţele sprijinite pe genunchi, 
ţinând ferm pistolul îndreptat spre uşă. Nu vedea cum ar fi 
putut altcineva în afară de Zane sau Chance să ştie unde 
se afla, dar nu era dispusă să-şi asume vreun risc. Nu avea 
habar despre ce era vorba în toată povestea asta sau cine 
erau inamicii ei - cu excepţia lui Mack Prewett, probabil. 

Timpul se scurse cu încetinitorul. Nu purta ceasul de 
mână, iar radioul cu ceas de pe noptieră nu era cu faţa 
spre ea. Nu se ridică să vadă cât era ceasul. Rămase pur şi 
simplu aşezată acolo, cu pistolul în mână, şi aşteptă, 
murind puţin câte puţin cu fiecare clipă ce se scurgea fără 
să-l aibă pe Zane alături. 

Nu venise. Simti răceala disperării crescând în inima ei, 
întinzându-se până îi umplu tot pieptul, presiunea ei 
aproape sufocându-i plămânii. Bătăile inimii îi încetiniră 
până ajunseră la un ritm greoi, dureros. Zane. Ar fi venit 
dacă ar fi putut. Fusese împuşcat din nou. Rănit. Refuză 
să-şi permită fie şi doar să se gândească la cuvântul 
„mort”, dar era acolo, în inima ei, în pieptul ei, şi nu ştia 
cum ar putea merge mai departe. 

Se auzi o scurtă bătaie în uşă. 


218 


— Barrie? o strigă cineva încet, o voce ce părea şi 
obosită, şi familiară. Sunt Art Sandefer. S-a terminat. Mack 
e arestat, poţi să ieşi acum. 

Doar Zane şi Chance ar fi trebuit să ştie unde se afla. 
Zane îi ceruse să tragă dacă oricine altcineva deschidea 
uşa. Dar îl cunoştea pe Art Sandefer de ani buni, îl 
cunoştea şi îl respecta atât pe el ca om, cât şi munca lui. 
Dacă Mack Prewett fusese vârât în ceva murdar, Art era 
cel care să rezolve problema. Prezenţa lui acolo era logică. 

— Barrie? 

Mânerul uşii zdrăngăni. 

Barrie dădu să se ridice şi să-i deschidă, apoi se lăsă din 
nou să cadă pe podea. Nu. Nu era Zane şi nici Chance. 
Dacă îl pierduse pe Zane, măcar atât putea să facă: să-i 
îndeplinească instrucţiunile pe care i le dăduse. Obiectivul 
lui fusese siguranţa ei, şi avea încredere în el mai mult 
decât avusese vreodată în oricine altcineva, chiar mai mult 
decât în tatăl ei. Cu siguranţă avea mai multă încredere în 
el decât în Art Sandefer. 

Sunetul discret, ca o tuse ciudată, o luă prin 
surprindere. Apoi încuietoarea uşii explodă, iar Art 
Sandefer deschise uşa şi intră. În mână ţinea un pistol cu 
un amortizor gros montat la capătul ţevii. Privirile li se 
întâlniră aşa cum stăteau în părţi opuse ale camerei, a lui 
prudentă, cinică şi de o inteligenţă vie. Iar ea înţelese. 

Barrie apăsă pe trăgaci. 


Zane ajunse la faţa locului doar câteva clipe, câteva 
secunde mai târziu. Art se prăbuşise în fund lângă uşa 
deschisă, cu o mână apăsată peste gaura din piept şi cu 
ochii sticlindu-i de şoc. Zane lovi cu piciorul arma ce se 
afla în mâna întinsă a lui Art, aruncând-o departe, dar nu 
se sinchisi să-i acorde ajutor bărbatului rănit. Păşi peste el 
ca şi cum nici n-ar fi fost acolo, traversând rapid camera 
până la colţul unde Barrie stătea ghemuită, cu faţa trasă şi 
cenuşie. Privirea îi era neobişnuit de distantă şi neclară. 
Panica îl zgudui violent, dar, la o cercetare rapidă, nu 
descoperi nici urmă de sânge. Părea teafără. 


219 


Se lăsă pe vine lângă ea, dându-i blând la o parte părul 
de pe faţă. 

— Scumpo? şopti el pe un ton cald. S-a terminat acum. 
Eşti bine? 

Barrie nu răspunse. Zane se aşeză pe podea lângă ea şi 
o trase în poala lui, ţinând-o strâns şi aproape de căldura 
corpului său. Începu să-i murmure liniştitor un sunet blând 
de alinare. Îi simţea inima bătând lângă a lui, în ritmul ăla 
greoi şi alarmant de lent. O strânse mai tare în brațe, 
îngropându-şi faţa în părul ei bogat. 

— E bine? întrebă Chance, păşind şi el peste Art 
Sandefer şi apropiindu-se de fratele lui şi de noua lui 
cumnată. 

În cameră începură să sosească şi alţi oameni, care îl 
luară în primire pe bărbatul rănit. Mack Prewett se 
numără printre ei, aruncându-i o privire tăioasă şi aspră 
fostului său superior. 

— Va fi bine, murmură Zane, ridicând capul. L-a 
împuşcat pe Sandefer. 

Privirile celor doi fraţi se întâlniră, şi înţeleseră amândoi 
în acelaşi timp. Primul foc tras în cineva lăsa întotdeauna 
urme. Cu puţin noroc şi cu îngrijirea medicală adecvată, 
Sandefer avea să supravieţuiască, dar Barrie avea să fie 
pentru totdeauna una dintre acele persoane care ştiu cum 
e să apeşi pe trăgaci. 

— De unde a ştiut numărul camerei? întrebă Zane, 
păstrându-şi vocea calmă. 

Chance se aşeză pe pat şi se aplecă în faţă, sprijinindu-şi 
antebraţele pe genunchi. Expresia lui rămase oarecum 
relaxată, dar privirea îi era rece şi meditativă. 

— Probabil am un trădător în echipă, spuse el pe un ton 
neutru. Şi ştiu şi despre cine e vorba, fiindcă o singură 
persoană cunoştea numărul camerei. Am să mă ocup de 
asta. 

— Aşa să faci. 

Barrie se foi în strânsoarea lui Zane, ridicând braţele 
pentru a le încolăci în jurul gâtului său. 

— Zane, spuse ea, cu vocea slăbită şi gâtuită. 


220 


Fiindcă trecuse şi el prin asta, Zane desluşi panica din 
vocea ei, disperarea. 

— Sunt bine, îi şopti el, sărutând-o pe tâmplă. Sunt 
foarte bine. 

Fu zguduită de un hohot de plâns, dar se stăpâni rapid. 
Încerca în continuare să se ţină tare. Un val de emoție îi 
crescu în piept, ca o bulă uriaşă de aur, atât de puternic, 
încât ameninţa să-i taie răsuflarea, să-i oprească bătăile 
inimii. Închise ochii pentru a-şi reţine lacrimile ce îi ardeau 
sub pleoape. 

— O, Doamne, spuse el cu glas tremurător. Credeam că 
am ajuns prea târziu. L-am văzut pe Sandefer intrând 
înainte să apuc să trag spre el, apoi am auzit împuşcătura. 

Braţele ei se strânseră convulsiv în jurul gâtului lui, dar 
nu spuse nimic. 

Zane îşi puse mâna pe abdomenul ei, inspirând aerul cu 
înghiţituri mari, străduindu-se să-şi recapete controlul. 
Tremura, remarcă el cu o surpriză rezervată. Doar Barrie 
reuşea să-i facă ţăndări nervii. 

— Îmi doresc copilul, spuse el, cu vocea încă nesigură. 
Dar nici măcar nu m-am gândit la asta atunci. Nu mă 
puteam gândi decât că, dacă te pierdeam... 

Se întrerupse, incapabil să continue. 

— Copilul? întrebă Chance politicos. 

Barrie încuviinţă din cap, fără a se dezlipi însă de 
pieptul lui Zane şi fără a ridica privirea. 

— Barrie, el e fratele meu Chance, zise Zane pe un ton 
încă răguşit, neuniform. 

Barrie întinse mâna orbeşte. Amuzat, Chance i-o scutură 
blând, apoi o aşeză din nou pe gâtul lui Zane. Încă nu îi 
văzuse chipul. 

— Mă bucur să te cunosc, spuse el. Şi mă bucur şi 
pentru copil. Asta ar trebui să-i distragă atenţia mamei 
pentru o vreme. 

Camera se umplu până la refuz: agenţii de securitate ai 
hotelului, poliţia din Las Vegas, medici de pe ambulanţă, 
plus Mack Prewett şi FBl-ul, care controlau în tăcere totul. 
Oamenii lui Chance se retrăseseră, dispărând în umbră, 


221 


acolo unde le era locul, de unde operau cel mai bine. 
Chance ridică receptorul, dădu un telefon scurt, apoi îi 
spuse lui Zane: 

— Se rezolvă. 

Mack Prewett se apropie şi se aşeză pe pat lângă 
Chance. O privi tulburat pe Barrie, care stătea cuibărită 
strâns în braţele lui Zane. 

— E bine? 

— Da, răspunse ea în locul lui Zane. 

— Art e în stare critică, dar e posibil să supravieţuiască. 
Ne-ar scuti de o grămadă de bătăi de cap dacă n-ar face-o, 
adăugă Mack cu voce seacă, lipsită de emoție. 

Barrie se înfioră. 

— Tu n-ar fi trebuit niciodată să fii implicată, Barrie, 
spuse Mack. Am început să suspectez că Art juca pe două 
fronturi, aşa că l-am rugat pe tatăl tău să mă ajute să-l 
prind în flagrant. Informaţiile trebuiau să fie legitime, iar 
ambasadorul cunoaşte mai multă lume şi are acces la mai 
multe informaţii confidenţiale decât s-ar putea crede. Art a 
muşcat momeala ca un peşte flămând. Dar apoi a cerut o 
informaţie cu adevărat esenţială, ambasadorul s-a 
eschivat, şi ne-am trezit că ai fost răpită. Tatăl tău a fost la 
un pas să-şi piardă stăpânirea de sine. 

— Înseamnă că ticăloşii ăia din Benghazi fuseseră 
informaţi de sosirea noastră, spuse Zane, cu o privire ca de 
gheaţă. 

— Da. Am reuşit să dau puţin peste cap indicatorii de 
timp când i-am comunicat informaţia lui Art, dar mai mult 
n-am avut cum să ajut. Nu se aşteptau totuşi să ajungeţi 
atât de devreme. 

— Nu mi-a venit să cred că tocmai el era. Art Sandefer, 
dintre toţi oamenii, spuse Barrie, ridicând capul pentru a-l 
privi pe Mack. Până i-am văzut ochii. Avusesem impresia 
că tu erai cel vârât în treburi murdare. 

Mack zâmbi strâmb. 

— M-a bulversat faptul că ţi-ai dat seama că se petrecea 
ceva. 

— Tata m-a băgat la bănuieli. Părea mult prea 


222 


înspăimântat de fiecare dată când ieşeam din casă. 

— Art te voia pe tine, îi explică Mack. A stat liniştit o 
vreme, altfel am fi terminat cu toată povestea asta acum 
câteva săptămâni. Dar nu era interesat doar de informaţie. 
Pe tine te voia. 

Barrie fu uluită de această dezvăluire. Se uită la Zane şi 
îi văzu chipul înăsprindu-se. Deci aşa se explica de ce nu 
fusese violată în Benghazi. Art voia s-o păstreze pentru el 
însuşi. Nu ar mai fi putut să-i dea drumul vreodată, 
desigur, odată ce îi vedea chipul. Poate ar fi drogat-o, dar 
mult mai probabil ar fi violat-o pur şi simplu, ar fi ţinut-o 
pentru el însuşi o vreme, apoi ar fi ucis-o. Se cutremură, 
întorcându-şi din nou faţa spre gâtul lui Zane. li venea 
greu să creadă că era teafăr şi nevătămat; i se părea dificil 
să se târască afară din puţul negru al disperării, deşi ştia 
că cel mai sumbru scenariu eşuase. Se simţea năucită, 
îngreţoşată. 

Dar apoi un gând îi trecu prin minte, unul care ar fi 
apărut mai devreme dacă îngrijorarea ei pentru Zane nu i- 
ar fi şters orice altceva din minte. Il privi pe Mack din nou. 

— Asta înseamnă că tatăl meu e fără pată. 

— Nu încape îndoială. A colaborat cu mine de la bun 
început. Îi întâlni privirea şi ridică din umeri. Tatăl tău 
poate fi un adevărat ghimpe în coastă, dar loialitatea lui nu 
a fost niciodată pusă la îndoială. 

— Când l-am sunat azi-dimineaţă... 

Mack se strâmbă. 

— A fost uşurat să afle că îl iubeşti suficient cât să-l suni, 
în ciuda faptului că dovezile îl acuzau. Insă ieşirea ta din 
hotel a stârnit un cuib de viespi. Credeam că avem totul 
sub control. 

— Cum? 

— Cu ajutorul meu, interveni Chance, şi, pentru prima 
dată, Barrie îşi privi cumnatul. 

Nu începu să saliveze, dar se văzu nevoită să admită că 
frumuseţea lui era surprinzătoare. Privit obiectiv era cel 
mai chipeş bărbat pe care îl văzuse vreodată. Însă prefera 
de departe chipul sumbru şi plin de cicatrici al lui Zane, cu 


223 


ochii lui ce purtau amprenta vremii. 

— M-am cazat la un alt hotel sub numele lui Zane, 
explică Chance. Tu nu erai trecută deloc în registru, dar 
Art ştia că erai însoţită de Zane, fiindcă verificase numărul 
de înmatriculare al maşinii închiriate şi aflase că fusese 
plătită cu cardul de credit al lui Zane. Nu am vrut să-i dăm 
totul mură în gură, voiam să se chinuiască să ne găsească, 
altfel i-am fi stârnit suspiciuni. Însă, când a aflat că te-ai 
căsătorit cu Zane, a încetat să mai fie atât de prudent. 
Chance afişă un zâmbet larg. Apoi tu ai ieşit la plimbare 
azi-dimineaţă, şi lucrurile au luat-o pe arătură. Telefonul 
public pe care l-ai ales era exact peste drum de hotelul 
unde mă cazasem eu, iar oamenii lui Art te-au observat 
imediat. 

În celălalt capăt al încăperii, medicii de pe ambulanţă îl 
stabilizaseră în sfârşit pe Art Sandefer, pregătindu-l pentru 
a fi transportat la spital. Zane urmări targa cu care era 
scos, apoi îşi îndreptă privirea spre Mack. 

— Dacă aş fi aflat despre tine puţin mai devreme, o mare 
parte din toată nebunia asta ar fi putut fi evitată. 

Mack nu se trase îndărăt din faţa privirii lui glaciale. 

— În privinţa asta, comandante, nu m-am aşteptat să ai 
asemenea contacte - îi aruncă o privire lui Chance - sau să 
te mişti atât de repede cum ai făcut-o. Eu îl urmăresc pe 
Art de câteva luni. Tu ai precipitat evenimentele într-o zi. 

Zane se întinse şi-o luă pe Barrie în braţe, fără pic de 
efort. 

— S-a terminat acum, spuse el categoric. Dacă binevoiţi 
să mă scuzaţi, domnilor, trebuie să mă ocup de soţia mea. 

Pentru a se ocupa de ea fu nevoit să ceară o a treia 
cameră, fiindcă apartamentul era într-o stare cam proastă 
şi n-ar fi vrut ca Barrie să îl vadă. O întinse pe pat, încuie 
uşa, apoi scăpă de toate hainele de pe ei şi se băgă în pat 
lângă ea, ţinând corpul ei gol cât mai aproape de al lui. 
Aveau nevoie amândoi de alinarea contactului dintre 
trupurile lor goale, fără nicio barieră între ei. Mădularul i 
se întări imediat, dar momentul nu era potrivit pentru a 
face dragoste. 


224 


Barrie nu părea să se poată opri din tremurat - şi, spre 
uluirea lui, nici Zane. Se agăţară unul de celălalt, 
atingându-şi feţele, absorbindu-şi reciproc parfumul şi 
senzațiile stârnite de atingerea celuilalt, într-o încercare 
de a risipi teroarea. 

— Te iubesc, îi şopti el, strângând-o atât de tare în 
braţe, încât coastele începură să o doară sub apăsarea 
mâinilor lui. Doamne, mi-a fost atât de teamă! Nu reuşesc 
să-mi păstrez sângele-rece când vine vorba despre tine, 
scumpo. De dragul sănătăţii mele mintale, sper ca restul 
zilelor noastre să fie plictisitoare ca o zi ploioasă. 

— Aşa vor fi, promise ea, sărutându-l pe piept. Vom avea 
noi grijă de asta. 

Iar ochii i se înceţoşară de lacrimi, căci nu se aşteptase 
la atât de mult, atât de repede. 

Apoi, într-un final, sosi clipa pentru mai mult. Zane se 
afundă în ea cu blândeţe, apoi rămaseră împreunaţi, fără a 
se clinti, ca şi cum nervii lor n-ar fi putut suporta o 
stimulare intensă în acel moment, nici măcar una de 
plăcere. Veni însă şi vremea pentru aşa ceva... plăcerea ei 
- şi a lui. 


225 


epilog 


— Gemeni, spuse Barrie, cu vocea încă marcată de 
uluială, în timp ce maşina în care se afla cu Zane urcă 
drumul ce şerpuia în sus pe coasta Muntelui lui 
Mackenzie. Băieți. 

— Ţi-am spus eu cum va fi, comentă Zane, aruncând o 
privire spre umflătura abdomenului ei, care era mult prea 
mare pentru a cincea lună de sarcină. Băieți. 

Barrie îi aruncă o privire sticloasă din pricina şocului. 

— Însă nu mi-ai spus, zise ea cu precauţie, că vor fi doi. 

— Nu am mai avut gemeni în familie până acum, admise 
Zane, la fel de precaut. Adevărul era că se simţea la fel de 
zdruncinat ca Barrie. E o premieră. 

Barrie privi pe geamul maşinii fără a vedea panorama 
răpitoare a munţilor albaştri şi stâncoşi. Locuiau în 
Wyoming acum; după ce Zane îşi încheiase cei doi ani de 
mandat ca şerif în Arizona, refuzase să candideze pentru a 
fi reales şi se mutaseră mai aproape de restul familiei. În 
cursul acelor doi ani, Chance îl tot bătuse la cap să se 
alăture organizaţiei din care făcea el parte - deşi Barrie 
încă nu înţelegea foarte clar ce anume era respectiva 
organizaţie -, iar Zane cedase într-un final. Nu avea să 
facă muncă de teren, fiindcă nu voia să rişte viaţa de care 
se bucura alături de Barrie, de Nick şi acum de aceşti doi 
copilaşi care creşteau în ea, dar avea o abilitate rară de a 
face planificările în situaţii neaşteptate, aşa că acela era 
talentul pe care îl exploata. 

Întreaga familie, inclusiv tatăl lui Barrie, se adunase pe 
munte pentru a sărbători Ziua Independenţei. Zane, Barrie 
şi Nick veniseră cu maşina cu două zile în urmă, pentru o 
vizită prelungită, dar azi Barrie trebuise să meargă la 
consult, şi el o dusese cu maşina în oraş, la cabinetul 
doctorului. Date fiind proporţiile pe care le căpătase talia 


226 


ei, ar fi trebuit să se aştepte la această veste, dar Zane se 
gândise că pur şi simplu sarcina era mai avansată decât 
crezuseră. Vederea acelor doi mici fetuşi pe ecograf fusese 
un şoc destul de mare, dar nu exista nici urmă de îndoială. 
Două capete, două funduri, patru braţe şi mâini, patru 
picioare - şi ambii bebeluşi în mod evident de sex 
masculin. Foarte evident. 

— Nu pot să aleg două nume, spuse Barrie, părând pe 
punctul de a izbucni în lacrimi. 

Zane întinse mâna şi o bătu pe un genunchi. 

— Mai avem încă patru luni să ne gândim la nume. 

Barrie se smiorcăi: 

— În niciun caz, spuse ea, n-am să-i mai pot purta încă 
patru luni. Va trebui să le găsim nume mai devreme. 

Chiar erau copii mari, amândoi, mult mai mari decât 
fusese Nick la vârsta respectivă. 

— După Nick, a fost nevoie de mult curaj din partea mea 
chiar şi să mă gândesc să fac un alt copil, continuă ea. Mă 
pregătisem sufleteşte pentru unul. Unul. Zane, dar dacă 
sunt amândoi ca Nick? 

Zane se albi la faţă. Nick era un drăcuşor care avea 
şanse mari să scoată peri albi întregii familii în decurs de 
un an. Pentru o persoană atât de micuță şi cu un vocabular 
limitat, odrasla lor era capabilă să provoace un tărăboi 
incredibil într-un interval de timp remarcabil de scurt. 

Ajunseră în vârful muntelui, iar Zane reduse viteza 
maşinii când se apropiară de casa mare de la fermă. 
Curtea era presărată cu diverse vehicule - camioneta lui 
Wolf, maşina lui Mary, Suburbanul cu care veniseră Mike 
şi Shea, maşina închiriată de Josh şi Loren, maşina 
închiriată a ambasadorului L.ovejoy, camioneta fercheşă a 
lui Maris, motocicleta lui Chance. Joe şi Caroline şi cei 
cinci huligani ai lor sosiseră cu elicopterul. Curtea era 
împânzită de băieţi, de la cel mai mic al lui Josh, care avea 
cinci ani, la John, băiatul cel mare al lui Joe, student acum, 
care venise cu prietena lui actuală. 

Iar ei aveau să mai adauge încă doi clanului. 

Coborâră din maşină şi urcară treptele verandei. Zane 


227 


îşi petrecu braţul în jurul ei şi o îmbrăţişă strâns, 
ridicându-i faţa spre el pentru un sărut ce se încinse rapid. 
Barrie strălucea de o sexualitate specială când era 
însărcinată şi adevărul era că el pur şi simplu nu-i putea 
rezista. Jocurile lor amoroase le ocupau adesea mult timp, 
acum, că sarcina îi făcuse din nou sânii la fel de sensibili 
ca atunci când o purtase în pântece pe Nick! 

— Încetează! îi strigă Josh vesel din casă. Aşa ai adus-o 
în starea asta de la bun început! 

Cu regret, Zane îşi eliberă soţia, şi intrară împreună în 
casă. 

— Nu-i tocmai aşa, îi spuse lui Josh, şi acesta râse. 

Televizorul cel mare era pornit, iar Maris, Josh şi 
Chance urmăreau un eveniment de sărituri cu obstacole. 
Wolf şi Joe discutau despre vite cu Mike. Caroline purta o 
discuţie pe teme politice cu ambasadorul. Mary şi Shea 
organizau un joc pentru copiii mai mici. Loren, care era 
adesea o oază de calm în mijlocul uraganului Mackenzie, 
aruncă o privire cu subînţeles spre abdomenul rotunjit al 
lui Barrie. 

— Cum a decurs consultul? întrebă ea. 

— Gemeni, spuse Barrie, cu vocea încă plină de uimire. 

Îi aruncă lui Zane o privire nedumerită, ca pentru a-l 
întreba cum de era posibil aşa ceva. 

Frenezia din jur încetă brusc. Capetele se ridicară şi se 
întoarseră. Tatăl ei icni. Chipul lui Mary se lumină brusc, 
devenind radios. 

— Ambii băieţi, anunţă Zane, înainte ca vreunul dintre ei 
să apuce să întrebe. 

Un oftat ce aducea a uşurare răsună din piepturile 
tuturor celor prezenţi. 

— Slavă Domnului, spuse Josh vlăguit. Cum ar fi fost să 
se nască încă unul - sau doi - aşa ca Nick?! 

Barrie îşi suci gâtul într-o parte şi-n cealaltă, începând 
să caute un anume cap mititel. 

— Dar unde e Nick? întrebă ea. 

Chance se ridică fulgerător din poziţia lui stând tolănit 
pe canapea. Adulții priviră în jurul lor, cuprinşi de o panică 


228 


tot mai intensă. 

— Era chiar aici, spuse Chance. Târa după ea una dintre 
cizmele lui Wolf. 

Zane şi Barrie începură amândoi o căutare rapidă prin 
casă. 

— Cu cât timp în urmă? strigă Barrie. 

— Acum două minute, nu mai mult. Chiar înainte să 

apăreţi voi, spuse Maris, aşezându-se în genunchi şi 
căutând pe sub paturi. 
_ — Acum două minute! exclamă Barrie, aproape gemând. 
În două minute, Nick putea aproape de una singură să 
distrugă toată casa. Era uimitor cum reuşea o fetiţă atât de 
mică, cu un chip atât de angelic, să fie atât de 
neastâmpărată. Nick! strigă ea. Mary Nicole, ieşi acum din 
ascunzătoare, oricare ar fi ea! Uneori, chemarea funcţiona. 
De cele mai multe ori însă, nu. 

Toată lumea începu să o caute, dar mica lor teroare 
brunetă nu era de găsit nicăieri. Întreaga familie fusese 
extaziată la naşterea ei, şi fusese răsfăţată de toţi, chiar şi 
verii ei cu spirit liber fiind fascinaţi de delicateţea şi de 
frumuseţea celui mai nou membru al clanului Mackenzie. 
Arăta cu adevărat angelică, precum Pebbles din vechiul 
film de desene animate Familia Flintstone. Era adorabilă. 
Avea părul negru al lui Zane, ochii albaştri uşor oblici, 
amăgitor de inocenți, şi gropiţe de fiecare parte a gurii ei 
ca un boboc de trandafir. Fusese capabilă să stea singură 
în şezut la patru luni, să se târască la şase şi să umble la 
opt, iar de atunci întreaga familie stătea în gardă. 

Găsiră cizma lui Wolf sub colecţia de îngeri a lui Mary, 
închisă într-o vitrină. Judecând după urmele de murdărie 
de pe perete, Zane deduse că draga lui copiliţă încercase 
să dărâme colecţia lovind-o cu cizma. Din fericire, cizma 
fusese prea grea pentru forţele ei. Braţul pe care îl folosea 
la aruncat nu era încă bine dezvoltat, slavă Domnului! 

Avea un temperament ce te băga în sperieţi pentru o 
fiinţă atât de mică şi o voinţă supradimensionată. Acţi 
propune să o împiedici să facă un lucru pe care-l voia cu 
tot dinadinsul era ca şi cum ai fi încercat să ţii în frâu 


229 


mareea cu o găleată. Moştenise totodată talentul tatălui ei 
în materie de planificare, ceea ce era terifiant la un copil 
de doi ani. Nick era capabilă să urzească prăbuşirea oricui 
ar fi supărat-o. 

Odată, când Alex, al doilea băiat al lui Joe, o văzuse cu 
un cuţit în mână şi i-l luase rapid înainte să apuce să 
rănească pe cineva sau ceva, Nick făcuse o criză de plâns 
cu urlete care nu se încheiase decât atunci când Zane îi 
aplicase câteva palme peste fund. Când era pedepsită de 
tăticul ei adorat, începea să plângă atât de sfâşietor, încât 
toată lumea se trezea cu un nod în gât. Măsurile 
disciplinare luate de iubitul ei tată şi faptul că o punea să 
stea pe scaunul de pedeapsă erau singurele două lucruri 
care păreau a reuşi să o facă să plângă. 

Când terminase de plâns, stătuse bosumflată într-un colţ 
o vreme, aruncându-i lui Alex priviri amenințătoare peste 
umărul ei minuscul. Apoi căutase alinare la Barrie, 
târându-se în poala mamei ei pentru a fi legănată. 
Următoarea oprire fusese în braţele lui Zane, pentru a-i 
arăta că îl iertase. Işi încolăcise braţele micuţe în jurul 
gâtului lui şi îşi frecase micul obraz bucălat de obrazul 
aspru al lui. Aţipise chiar pentru scurt timp, atârnând fără 
vlagă pe umărul lui lat. Se trezise, coborâse din braţele lui 
şi o tulise în bucătărie, unde o implorase pe Mary, căreia îi 
spunea Buni, să-i dea o „băutulă”. Avea voie să bea sucuri 
carbogazoase fără cafeină, aşa că Mary îi dăduse una 
dintre sticlele verzi cu care se aproviziona întotdeauna 
anume pentru Nick. Zane şi Barrie schimbau întotdeauna o 
privire de amuzament intim când li se dovedea încă o dată 
pasiunea fiicei lor pentru Seven-Up, dar nu li se părea 
neobişnuit s-o vadă strângând sticla familiară în mâinile ei 
minuscule. Lua câteva înghiţituri, apoi, foarte concentrată, 
înşuruba capacul la loc şi căra sticla peste tot cu ea, până 
ajungea s-o golească, ceea ce dura, de regulă, câteva ore. 

În ziua respectivă, se întâmplase ca Zane să o privească, 
zâmbind ca reacţie la expresia ei fericită când mâinile ei 
micuţe se strânseseră în jurul sticlei. leşise cu paşi mari 
din bucătărie, fără a-i da voie lui Mary să-i deschidă sticla, 


230 


şi se oprise pe hol, unde scuturase viguros sticla cu atâta 
forţă, încât întregul ei corp mititel fusese zdruncinat. Apoi, 
cu un zâmbet înduioşător de dulce pe chip, intrase aproape 
ţopăind în sufragerie şi îi întinsese sticla lui Alex, 
plecându-şi cochetă capul într-o parte. 

— Dechide te log, spusese ea, cu vocea ei subţire 
adorabilă, apoi se dăduse înapoi câţiva paşi. 

— Nu! ţipase Zane, sărind de pe scaun, dar era prea 
târziu. 

Alex răsucise deja capacul şi rupsese sigiliul. Sticla 
făcuse spume şi explodase, lichidul lipicios întinzându-se 
pe perete, pe podea, pe scaun. Il lovi pe Alex direct în faţă. 
Până să reuşească să înşurubeze la loc capacul, era ud din 
cap până în picioare. 

Nick bătuse din palme şi spusese „Hi, hi, hi”, iar Zane 
nu fusese sigur dacă se amuza sau îl lua în râs. Nu conta. 
Se prăbuşise la podea, râzând incontrolabil - şi exista o 
lege implacabilă cioplită în piatră care spunea că nu ai voie 
să pedepseşti un copil dacă pozna lui te face să râzi. 

— Nick! strigă el acum. Vrei o acadea? 

Dacă băutura preferată era Seven-Up, acadelele erau 
desertul ei favorit. 

Nu primi niciun răspuns. 

Sam fiind fiul mijlociu al lui Josh şi al lui Loren, în vârstă 
de zece ani, dădu buzna în casă. Ochii lui albaştri se 
făcuseră cât cepele. 

— Unchiule Zane! strigă el. Nick este pe acoperişul 
casei! 

— O, Doamne, icni Barrie şi ieşi din casă cât de repede 
putu. 

Zane trecu în fugă pe lângă ea, cu inima blocată în gât, 
toate instinctele strigându-i să ajungă la copilul lui cât de 
repede posibil. 

leşiră cu toţii în curte, cu feţele palide de spaimă, şi 
ridicară privirile. Nick stătea picior peste picior pe 
marginea acoperişului, zgâindu-se la ei cu o expresie de 
fericire pe chipul ei micuţ. 

— Salut, ciripi ea. 


231 


Barrie îşi simţi genunchii înmuindu-se, iar Mary îşi 
petrecu un braţ în jurul ei pentru a o susţine. 

Nu era greu de înţeles cum ajunsese Nick pe acoperiş - 
o scară stătea sprijinită de casă, iar Nick era agilă ca o 
căpriţă. Scara nu ar fi trebuit să se afle acolo; de fapt, 
Zane ar fi putut jura că nu se aflase acolo când sosiseră el 
şi Barrie, cu mai puţin de cinci minute în urmă. 

Dădu să urce scara, cu privirea aţintită asupra fiicei 
sale. O expresie de încruntare îi schimonosi trăsăturile 
minuscule, şi se ridică, periculos de aproape de marginea 
acoperişului. 

— Nu! ţipă ea. Nu, tati! 

Zane încremeni. Nick nu voia să coboare, şi era absolut 
neînfricată. Nu se simţea mai în pericol decât dacă s-ar fi 
aflat în propriul pat. 

— Zane, şopti Barrie, cu vocea gâtuită. 

Zane începuse să tremure. Nick bătu dintr-un picioruş şi 
îndreptă un deget cu gropiţe spre el. 

— Tati, jos! comandă ea. 

Nu putea să ajungă la timp la ea. Oricât de repede s-ar fi 
mişcat, fetiţa lui avea să cadă. Nu-i rămânea decât un 
singur lucru de făcut. 

— Chance! strigă el. 

Chance ştiu imediat ce avea de făcut. Se apropie încet, 
evitând orice mişcare bruscă pentru a nu o speria. Când 
ajunse chiar sub ea, îi zâmbi larg nepoatei lui cu chip de 
heruvim, iar ea îi răspunse cu un zâmbet similar. Era 
unchiul ei favorit. 

— Dance, croncăni ea, dezvelindu-şi toţi dinţii mici şi 
albi. 

— Micuţule anticrist, spuse el afectuos. O să-mi fie 
foarte dor de tine după ce vei ajunge la închisoare. 
Estimez că mai ai... o, poate până pe la vârsta de şase ani. 

Benjy, fiul cel mai mic al lui Josh, apăru din spatele lor. 

— De ce i-a zis unchiul Chance Danicrist? O cheamă 
Nick. 

Nick îşi deschise braţele larg, ţopăind în vârful 
picioarelor. Chance ridică braţele. 


232 


— Haide, drăguţa mea, spuse el, şi râse. Sari! 

Nick sări. 

Chance o prinse şi îi strânse trupul mic şi drag la piept. 
Barrie izbucni în lacrimi de uşurare. Apoi Zane ajunse 
lângă Chance, luându-şi fiica în braţe, apăsându-şi buzele 
pe micul ei cap rotund, iar Barrie se grăbi să li se alăture, 
pentru a fi şi ea prinsă în îmbrăţişare. 

Caroline îi aruncă o privire lui Joe. 

— Te iert pentru faptul că sperma ta n-a produs nicio 
fată, îl anunţă ea, iar Joe râse. 

Josh se uită încruntat spre Sam. 

— Cum a ajuns scara acolo? îl întrebă. 

Sam îşi cobori privirea în pământ. 

Mike şi Joe începură să se încrunte spre băieţii lor. 

— Cine a avut ideea genială să vă jucaţi pe acoperiş? îi 
întrebă Mike pe cei şapte băieţi care nu se aflaseră în casă, 
fiind astfel absolviţi de vină. 

Şapte băieți  scormoniră pământul cu  ghetele, 
neîndrăznind să ridice privirea spre cei trei taţi din faţa 
lor. 

Josh luă scara, care ar fi trebuit să se afle în şură. Arătă 
spre clădirea respectivă. 

— În pas de marş, spuse el sever, şi doi băieţi porniră 
ezitând spre şură - pedeapsa lor. Benjy se agăţă de 
piciorul lui Loren, clipind nedumerit spre cei doi fraţi ai lui 
mai mari. 

Mike arătă spre şură. Cei doi băieţi ai lui porniră într- 
acolo. Joe ridică dintr-o sprânceană spre cei trei mezini ai 
lui, care o luară şi ei în aceeaşi direcţie. 

Cei trei fraţi înalţi, cu umeri laţi, îşi urmară fiii în şură. 
Nick o bătu uşor pe faţă pe Barrie. 

— Mami plânje? întrebă ea, şi buza de jos începu să-i 
tremure, în vreme ce-l privea pe tatăl ei. Face tati să 
tleacă. 

— Fac eu să treacă, sigur că da, bombăni el. O să fac să 
treacă şi un lipici peste fundul ăla mic al tău şi o să te 
prind de un scaun. 

Barrie chicoti printre lacrimi. 


233 


— Toată lumea şi-a dorit o fată, spuse ea, sughiţând, 
râzând şi plângând în acelaşi timp. Ei bine, ni s-a împlinit 
dorinţa! 

Wolf se întinse şi îşi luă singura nepoată din braţele 
musculoase ale fiului său. Nick îi zâmbi radios, iar el spuse 
melancolic: 

— Cu puţin noroc, vor mai trece treizeci de ani până să 
apară o alta. Doar dacă nu cumva... 

Ochii lui întunecaţi se mijiră, şi se întoarse spre Chance. 

— Nici să nu te gândeşti, spuse Chance cu hotărâre. Poţi 
să-ţi îndrepţi privirea aia spre Maris. Eu n-am de gând să 
mă căsătoresc. Nici să mă reproduc. Încep să vină câte doi 
acum, deci e timpul să spunem stop. Nu mă apuc de treaba 
asta de tătic. 

Mary îi zâmbi dulce. 

— Vom vedea, spuse ea. 


234