Toni Anderson — Patima intunecata

IONI ANDERSON 


Datiillia IILLIIIEI 


Toni Anderson 
Patimă Intunecată 


Traducere din limba engleză şi note de 
Iris Manuela Gâtlan Anghel 


Leda 
GRUPUL EDITORIAL CORINT 


Redactor: Mirella Acsente 
Tehnoredactare computerizată: Cristina Gvinda, 
Mihaela Ciufu 


Toni Anderson, Dark Waters 
Copyright © 2013 by Toni Anderson 
All rights reserved. 


Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate 
GRUPULUI EDITORIAL CORINT. 
LEDA este marcă înregistrată. 


ISBN: 978-606-8623-24-5 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
ANDERSON, TONI 
Patimă Întunecată/Toni Anderson; 
Trad.: Iris Manuela Gâtlan Anghel - 
Bucureşti: Corint Books, 2014 
ISBN 978-606-8623-24-5 

|. Gâtlan Anghel, Iris Manuela (trad.) 

821.1 II (73)-31135.1 


Pentru fiica mea, Jamie, care este inteligentă, 
Frumoasă şi generoasă. 


PROLOG 


Nimeni nu le acordă foştilor deţinuţi prezumția de 
nevinovăție. La naiba, soţia lui îi dăduse de înţeles asta în ziua 
în care intentase acţiunea de divorţ. Davis Silver privea cifrele 
de pe ecran şi, brusc, totul a căpătat sens. Toate pledoariile 
legate de „cea de a doua şansă” nu erau decât simple 
baliverne. 

Indivizii ăştia îl aburiseră cu vorbe iscusite, în care crezuse 
orbeşte, oferindu-i un lucru pe care oamenii de obicei îl 
minimalizează - speranţa. lar acum, dacă stătea cu mâinile în 
sân, ticăloşii ăia aveau să pună mâna pe milioane de dolari din 
donațiile făcute veteranilor de război răniţi. lar e/ era ţapul 
ispăşitor. Fraierul. Naivul. Idiotul care crezuse în vorbele lor. 

Le fusese atât de patetic de recunoscător pentru că ÎI 
angajaseră ca director al conturilor de cheltuieli, păstrându-l în 
această ramură a „economiei mohorâte”!. Nu numai că era un 
fost puşcăriaş, ci era şi mult mai bătrân decât absolvenţii de 
facultate care - în dorinţa lor disperată de a-şi găsi un loc de 
muncă - acceptau să fie plătiţi până şi în sticle de bere. Ar fi 
trebuit să aibă mai multă minte. 

Observase de-a lungul timpului anumite anomalii în 
rapoartele lui de activitate - lucruri pe care un individ ca el nu le 
putea ignora şi nici nu le putea lua de bune. Aşa că începuse să 
urmărească traiectoria banilor - numeroase sume mici, greu de 
observat, extrase din conturile fundaţiei şi introduse în conturile 
unor societăţi paravan şi apoi în cinci conturi separate de tip 
offshore din Irlanda. Cei care făcuseră transferurile folosiseră 
codurile /ui de acces, iar dacă avea să sape şi mai mult, avea să 
descopere - era ferm convins de asta - că acele conturi duceau 
direct la el. 

Nu avea de gând să se întoarcă la închisoare. 


1 Sintagmă preluată din eseul lui Thomas Carlyle Occasional Discourse on 
the Negro Question. 


Pentru nimic în lume! 

Şi-a verificat e-mail-urile - mai mult din reflex decât în mod 
conştient -, încercând să câştige timp ca să găsească o soluţie. 

Intreaga afacere era o escrocherie din care el avea să iasă 
tapul ispăşitor. Işi dedicase patru ani din viaţă postului ăstuia, 
muncind pe brânci - ore petrecute peste program şi nopţi 
pierdute în perioadele de bilanţ fiscal. Toate linguşirile şi 
slugărniciile menite să mângâie eul şefilor - totul fusese în 
zadar. Gândul l-a făcut să scrâşnească din dinţi. Ar fi putut să 
adoarmă cu capul pe tastatură sau să vomite de oboseală la 
petrecerea de Crăciun şi tot nu i-ar fi dat drumul să plece acasă. 

Șaizeci de milioane de dolari americani şi ceva mărunțiş! 

Simţea că se sufocă, aşa că şi-a descheiat primul nasture 
de la cămaşa albă pe care o purta. Degetele îl dureau de 
încordare. Şi le-a întins, încercând să se relaxeze. Nu, nici vorbă! 
Avea cincizeci de ani. Nici vorbă să mai ajungă la pârnaie. Data 
trecută, reuşise să supravieţuiască datorită unui singur om. 
Data viitoare nu va mai avea norocul ăsta. 

Cubiculele erau slab luminate. Era târziu, într-o noapte de 
vineri, în inima centrului comercial din Chicago. Toţi ceilalţi 
plecaseră deja acasă la cei dragi sau să ia masa în oraş la 
Ernie's. Biroul directorului era la etaj, dar Davis îl văzuse 
plecând la ora cinci împreună cu Kujo, şeful serviciului de pază, 
al cărui nume real era Kudrow. Kujo i se potrivea însă mai bine. 

Scruta cu privirea cifrele de pe ecran. Ce putea să facă? A 
realizat o captură de ecran şi a scos pagina la imprimantă. A 
tresărit auzind zgomotul liftului şi şi-a înălţat capul peste 
peretele cubiculului. A răsuflat uşurat când a văzut-o pe 
Rosalita, una dintre femeile de serviciu, care i-a făcut veselă cu 
mâna înainte de a începe să dea cu aspiratorul. 

Era ud leoarcă de transpiraţie, în ciuda climatizorului care 
răspândea un aer rece ca gheaţa. 

Il urmăreau oare? S-a uitat de jur-împrejur, dar camerele de 
luat vederi puteau fi ascunse oriunde. Trebuia să acţioneze 
rapid. Dacă lăsa banii unde erau acum, puteau să dispară în 
orice clipă şi - pentru că ar fi fost la al doilea delict - ar fi primit 
mult mai mulţi ani ca data trecută. Nimeni n-avea să creadă o 
iotă din ce spunea. Şi-a aţintit privirea asupra unei fotografii de 
pe birou şi a simţit o strângere de inimă. Anna. Frumoasa lui 
fiică. Nu-l va ierta niciodată. 


Ce putea să facă? 

Şi, într-o sclipire de moment, a ştiut exact ce trebuia să 
facă. Să distrugă organizaţia şi să-i dea în vileag pe membrii 
acesteia, dezvăluindu-le escrocheriile. A căutat adresa celui mai 
apropiat sediu al FBl-ului şi a scos-o la imprimantă. A verificat 
ora afişată pe ecran şi a simulat un căscat de oboseală. Oamenii 
istoviţi de muncă nu furau banii din conturile offshore ale şefilor 
necinstiţi. l-au trebuit doar paisprezece secunde să bată cifrele 
pe care le ştia pe dinafară. A ezitat o clipă, apoi a apăsat tasta 
„enter”, iar computerul i-a confirmat că a devenit multimilionar. 

Păcat că banii nu pot cumpăra lucruri importante ca 
dragostea, fericirea sau reputaţia. 

A transferat din nou banii, rupând de data aceasta lanţul şi 
plasându-i într-un loc unde aceşti hoţi lipsiţi de scrupule nu mai 
puteau pune mâna pe ei. Şi dacă cineva din poliţie îşi va pune 
mintea la contribuţie şi îşi va da seama cine îi înscenase totul cu 
nouă ani în urmă? Ei, poate că era timpul s-o facă. A mai scos la 
imprimantă încă o captură de ecran. Asigurarea lui, în cazul în 
care agenţii federali nu-l vor crede. A şters apoi istoricul de 
navigare, s-a deconectat şi a închis calculatorul. A îndesat apoi 
într-un plic, cu mâini tremurânde, cele două pagini scoase la 
imprimantă, adăugând un bilet în care explica pe scurt 
descoperirile pe care le făcuse. In final, a scris pe faţa plicului o 
adresă veche, dar familiară. Şi-a scos portofelul şi a început să 
scotocească prin el până a găsit câteva timbre. Nu putea să ia 
nimic cu el în afară de lucrurile pe care le lua în mod normal, dar 
a strecurat pe furiş fotografia Annei în buzunarul de la haină. 
Apoi a ieşit din birou agale, de parcă n - ar fi avut nicio grijă pe 
lume. Părea doar un alt om istovit, care se ducea acasă după o 
săptămână lungă petrecută la birou. 

— Noapte bună, Rosalita, i-a strigat el, chemând liftul. Un 
sfârşit de săptămână cât mai plăcut! 

Bucură-te cât mai poți, căci s-ar putea să rămâi fără locul 
de muncă, a adăugat în sinea lui şi a avut o uşoară strângere de 
inimă, dar nu era vina lui. El era pe cale să-i prindă pe băieţii cei 
răi şi se simţea bine să fie, în sfârşit, cel care trăgea sforile. 
Dădea nerăbdător din picioare, aşteptând să se deschidă uşile 
liftului. Apoi a intrat şi şi-a aţintit privirea asupra peretelui lucios 
din metal. Işi vedea propria imagine. Vagă. Neclară. 

Obscură. S-a scărpinat în cap. Incepea să chelească. 


Viaţa nu-şi urmase deloc cursul pe care îl plănuise. 

Katie... 

A alungat amintirile care nu-i dădeau pace. Respira greu şi 
sacadat în cutia sufocantă din metal. A încercat să se relaxeze. 
O, Doamne! După un timp care i s-a părut o veșnicie, a ajuns în 
holul de la intrare, de unde a ieşit în grabă pe uşile imense din 
sticlă ale clădirii cu douăzeci de etaje din inima oraşului 
Chicago. Apoi s-a îndreptat spre cea mai apropiată staţie de 
metrou. 

Transpiraţia îi curgea şiroaie pe sub haină, iar cămaşa i se 
lipise de piele ca un şerveţel umed. Stomacul îi chiorăia de 
foame. Şi-a pus mâna pe burtă - o să aibă destul timp să 
mănânce sub protecţia autorităţilor. 

In colţul străzii era o cutie poştală. L-a deschis fanta, a 
băgat scrisoarea şi s-a oprit la trecerea de pietoni. S-a întors, la 
timp ca să vadă doi bărbaţi ieşind în fugă din clădirea de birouri. 
Au arătat spre el şi sângele i-a îngheţai în vene. 

Cum naiba de aflaseră deja? Probabil că cineva încerca se 
să transfere banii şi descoperise că nu mai erau. 

Pentru o clipă, s-a simţit mândru de faptele sale. 

Rahat! Căuta cu disperare un taxi sau o maşină de poliţie. 
Nimic însă. S-a uitat peste umăr - erau doar la treizeci de metri 
depărtare, cu mâinile îndesate în buzunare, gata parcă să-şi 
scoată pistoalele. S-a năpustit pe strada aglomerată, reuşind să 
se ferească din calea unui camion albastru şi a unui autobuz. 
Claxoanele răsunau asurzitor. Pe o altă stradă, şi din nou 
scârţâit de frâne, strigăte, zgomot de metal lovit când o maşină 
a intrat în spatele alteia. Scuze! 

Scotocindu-se în buzunare în căutarea abonamentului de 
metrou, a alergat într-un suflet în staţia Clark/Lake. Ţinându-şi 
telefonul în cealaltă mână, a sunat la 911 cu degete reci ca 
gheaţa, în timp ce-şi continua fuga nebună. 

— Nouă-unu-unu. Cu ce vă putem ajuta? 

— Cineva încearcă să mă omoare. 

Nu avea nici cea mai mică îndoială că îl vor ucide imediat 
ce vor obţine de la el numerele contului în care se aflau banii. 

— Unde sunteţi, domnule? Cum vă numiţi? 

— Davis Silver. (Fost puşșcăriaş. Hot. Luptător pentru 
dreptate. Idiot prin excelență.) Lucrez la Fundaţia Holladay. 
Cineva a furat banii companiei, aşa că i-am recuperat înainte să 


dispară pentru totdeauna. Vreau să mă predau. Am nevoie de 
protecţia poliţiei. 

— Aţi spus că aţi furat banii Fundaţiei Holladay? Mărturisiţi 
o infracţiune, domnule? 

— Nu! Ba da. 

Ajută-mă odată! 

Nu avea timp de explicaţii. Picioarele îl dureau pentru că 
alerga încălţat în nişte pantofi ieftini, care îl strângeau. A sărit 
peste turnichetul de la metrou şi s-a îndreptat spre peron. A 
văzut, în fugă, pe panourile care anunțau sosirea şi plecarea 
trenurilor, că următorul metrou venea peste două minute. Frica 
punea tot mai mult stăpânire pe el. A înghiţit în sec, auzind paşii 
celor care îl urmăreau. Nu putea să aştepte două minute. Era 
prea mult. De ce nu se întâmpla ca în filme, când două trenuri 
soseau în acelaşi timp, iar el avea să treacă printre ele în ultimul 
moment? Căuta cu privirea camerele de luat vederi în timp ce 
vorbea în continuare cu dispecerul de la poliţie: 

— Am nevoie de ajutor. Sunt la staţia de metrou Clark/Lake 
şi cineva încearcă să mă omoare. 

În clipa în care a făcut cu mâna către camerele de luat 
vederi, a simţit cum ceva îi trece pe lângă glezne ca o 
şfichiuitură de bici, făcându-l să sară într-o parte. 

La dracu! Ala a fost un glonţ. 

Roţile unui metrou îndepărtat zguduiau pământul. Grăbeşte 
- te! 

Când a ajuns pe peron, a închis telefonul şi a luat-o la fugă, 
ascunzându-se în spatele coloanelor mari, pătrate. Inima îi 
bătea nebuneşte în piept în timp ce îi privea pe oamenii care se 
împrăştiau care încotro. S-a oprit în spatele ultimei coloane şi s- 
a lăsat pe vine. Îşi ţinea mâinile împreunate la piept ca într-o 
rugă. Anna. Trebuia să-i explice totul Annei. Disperat, i-a format 
numărul pe tasta de apelare rapidă. A înjurat când i-a răspuns 
căsuţa vocală. A 

Transpira abundent în timp ce vorbea la telefon. li simţea 
pe urmăritori apropiindu-se tot mai mult. A închis ochii şi i-a 
strâns cu putere. O, lisuse Hristoase, dacă se duc după ea? 
Anna trebuia să plece de acolo! 

— La naiba, iar am făcut-o de oaie! 

Îi distrusese iarăşi viaţa. l-a spus dintr-o suflare unde să se 
ducă şi în cine să aibă încredere. 


Cineva l-a apucat de piepţii cămăşii, ridicându-l în picioare. 
A scăpat telefonul din mână, care a căzut cu un clinchet pe 
peron. Vântul şuierător şi zgomotul care veneau din tunel se 
auzeau tot mai tare, în timp ce el se uita în ochii negri şi reci ai 
unui prădător. 

Ochii aceia îi spuneau că avea să moară. 

Încet. 

Şi cumplit. 

Niciun poliţist nu-l mai putea salva acum. Niciun agent 
federal nu avea să-i strângă mâna şi nici să-i mulţumească 
pentru serviciile sale. O să fie bătut şi torturat. Şi pe urmă o să 
le spună numerele contului şi o să moară. Va fi acuzat pe 
nedrept, exact cum plănuiseră ei de la bun început. Aşa cum se 
întâmplase cu atâţia ani în urmă, când îi furaseră viaţa şi 
familia. Acţiunile lui nu speriaseră pe nimeni. Dar un om hăituit 
din toate părţile, care nu mai are nimic de pierdut, este cel mai 
periculos. 

O forţă primară l-a determinat să-şi atace adversarul cu o 
putere uluitoare, lovindu-l cu pumnii în maxilar. Factorul 
surpriză i-a oferit libertate de mişcare, atât cât să se smulgă, 
clătinându-se, din mâinile lui, dar avântul l-a împins mai departe 
- direct în faţa metroului care se apropia. Peste lumea întreagă 


s-a aşternut un văl întunecat. 
XXX 


Rand a strâns din buze, a luat telefonul de jos şi l-a băgat în 
buzunar, prinzând în acelaşi timp privirea partenerului său. 
Situaţia devenise un haos total. El şi Marco au pornit în direcţii 
diferite, ţinându-şi capul în pământ când au ieşit din staţia de 
metrou. Generalul n-o să fie deloc încântat, dar nu-l mai puteau 
învia pe Davis Silver. 

Unde era plicul? 

Ticălosul îl avea la el când plecase de la birou, dar nu şi în 
timpul urmăririi, aşa că probabil fie că îl scăpase pe undeva, fie 
îl pusese într-o cutie poştală. Sperau să conţină informaţii 
privind locul în care ascunsese banii. Şaizeci de milioane 
afurisite de dolari şterpelite chiar de sub nasul lor. Petrie încerca 
să dea de urma lor. După sudoarea care i se prelingea pe frunte 
şi după strigătele mânioase scoase din faţa computerului, Rand 
ştia că şansele de izbândă erau minime. 


Nu era cazul să te joci cu un individ de talia generalului, dar 
nici cu guvernul Statelor Unite. 

Mergea cu paşi repezi, îndepărtându-se de clădirea 
birourilor, în eventualitatea în care s-ar mai fi trezit vreunul care 
să facă pe eroul şi să-l urmărească. Rand putea să lase totul 
baltă, să se retragă şi să se îngroape într-o fermă din 
Mississippi. Dar după toţi anii ăştia plini de gloanţe, sânge şi 
sudoare, care ar mai fi fost distracţia? Îşi câştigase cu greu banii 
- cinci răni de glonţ în diverse părţi ale corpului şi o rană de 
cuţit în burtă, malarie şi dizenterie, o gleznă ruptă în timpul unei 
aterizări nefericite în jungla africană. Cu siguranţă îşi merita 
fiecare blestemat de bănuţ. 

A scos din buzunar telefonul lui Davis Silver şi s-a uitat în 
memoria aparatului ca să vadă pe cine sunase. Nouă-unu-unu şi 
apoi o femeie - Anna Silver. Soţie? Un muşchi i-a zvâcnit în 
obraz. A apăsat butonul de, medial”, dar i-a răspuns căsuţa 
vocală. Pentru o clipă, a rămas cu privirea aţintită în stradă, apoi 
a intrat într-o cafenea, unde a băut o cafea espresso în timp ce 
naviga pe Internet în căutarea mai multor informaţii despre 
Anna Silver. 

Cauldwell Lake, la periferia Minneapolis ului. 

A dat pe gât cafeaua şi s-a uitat la ceas. Trebuiau să afle 
unde mutase Davis banii, căci altfel puteau să-şi ia adio de la 
planul lor de a se retrage mai devreme din activitate. Niciodată 
să n-ai încredere într-un hoţ nenorocit! 

CAPITOLUL 1 

Anna l-a lăsat pe Peter s-o ia de mână şi s-o conducă pe 
aleea şerpuitoare din grădina ei. Era întuneric, dar becul de pe 
terasă răspândea o lumină caldă şi primitoare. Şcoala se 
terminase, iar ea se pregătea să între în vacanţa de vară. li 
plăcea profesia de dascăl, dar fără un concediu bine-meritat ar fi 
luat-o razna. 

Fuseseră la cinematograf, să vadă cea mai recentă comedie 
romantică. Intriga fusese previzibilă, uşor amuzantă. Peter nu 
părea deranjat să vadă filme siropoase, un atu în plus pentru 
relaţia lor, deşi ea nu era prea sigură că aveau într-adevăr o 
relaţie. 

Era un tip atrăgător, e adevărat. Avea părul castaniu tuns 
scurt ca să ascundă buclele naturale pentru care majoritatea 
femeilor l-ar fi invidiat; ochii albaştri, de o inocenţă debordantă, 


şi o brumă de pistrui. Nu era foarte înalt şi nici atletic, lucru care 
ei îi convenea de minune, căci, la douăzeci şi şase de ani şi 1,60 
metri înălţime, Anna nu avea nevoie de un partener cu o statură 
impozantă sau cu bicepşi de oţel - cel puţin, nu în viaţa reală, 
cea de dincolo de celuloid. 

Rochia de bumbac îi foşnea în adierea înserării, unduindu-i- 
se în jurul genunchilor. Parfumul trandafirilor plutea în aer, 
purtat pe aripile vântului. Cântecul unui măcăleandru completa 
tabloul romantic. 

A oftat adânc. Totul era perfect. 

— Îţi mulţumesc pentru seara asta minunată. 

— Plăcerea a fost de partea mea, i-a răspuns el, ducându-i 
mâna la buze şi aruncându-i o privire din care ea a înţeles că n- 
ar fi vrut să se mulţumească doar cu mâna. 

Poate că era timpul să-şi asume acest risc. Ce naiba! Se 
întâlneau de şase luni, iar relaţia evolua cu viteza melcului. 
Experienţa o învățase însă să fie prudentă, dar prudenţa în cazul 
ei atingea cote hiperbolice. A făcut, aşadar, un pas înainte. Ela 
căscat ochii mari în clipa în care ea i-a cuprins gâtul cu braţele 
şi şi-a lipit buzele de ale lui. A strâns-o în braţe şi a sărutat-o la 
rândul lui. 

N-a simţit scântei de pasiune, dar a fost plăcut. Ea nu-şi 
dorea să trăiască o pasiune sălbatică, imposibil de controlat - 
nu-şi dorea să-şi piardă capul pentru nimic în lume. A deschis 
gura sub apăsarea buzelor lui şi a încercat să-şi stăvilească 
bubuitul inimii care îi bătea aşa din motive cu totul nefireşti. 

Prin pânza subţire a rochiei, îi simţea palmele umede, în 
clipa în care degetele lui i s-au înfipt în carne, a făcut imediat un 
pas înapoi, copleşită de nelinişte. 

— Anna, te rog, lasă-mă să pătrund în viaţa ta! a rugat-o el, 
cu glas răguşit, pe un ton grav. 

L-a căutat din nou buzele, strivindu-i-le într-un sărut care se 
voia probabil pătimaş, dar nu era decât umed şi cu scrâşnet de 
dinţi. 

Luptându-se să-şi regăsească stăpânirea de sine, a încercat 
să-l mai tempereze puţin, dar fără niciun folos. El i-a cuprins 
fundul cu mâna, ridicându-i rochia şi expunându-i picioarele 
adierilor blânde ale vântului de vară. Genunchiul lui se apăsa 
într-al ei. Ea l-a apucat de braţe, înfigându-şi unghiile în carnea 
lui, dându-i de înţeles să se liniştească şi să se retragă. El şi-a 


ridicat mâna, vrând să-i cuprindă sânul. 

Nu, nu, nu! Anna şi-a încleştat buzele şi şi-a strâns 
picioarele. El a gemut, copleşit de dorinţă, care ar fi putut să fie 
măgulitoare dacă şi ea i-ar fi împărtăşit pasiunea. Parfumul lui îi 
invada nările. Căldura trupului lui îi crea o senzaţie de greață. 
Încercând să nu între în panică, a dat să-şi întoarcă într-o parte 
capul, dar el i-a apucat bărbia cu cealaltă mână şi apoi a împins- 
o, lipind-o de uşă. Îi simţea bărbăţia pe stomac. 

Pentru o clipă, a încremenit de spaimă. Inima îi bubuia în 
piept, iar plămânii îi păreau gata să explodeze în timp ce se 
zbătea cu disperare să scape din mâinile lui. A reuşit în cele din 
urmă să-şi elibereze gura, simțind gust de sânge, şi l-a 
îmbrâncit cu putere. 

— Dă-mi drumul, Peter! Acum! 

El s-a supus imediat şi a făcut un pas înapoi. Pe chipul roşu 
ca racul i se citeau nedumerirea şi frustrarea. 

— Suntem împreună de luni de zile, dar noi nu... niciodată 
n-am... a bâiguit el, trecându-şi nervos degetele prin păr. Nu ne- 
am sărutat niciodată, ca să nu mai zic de sex. Aşa că m-am 
gândit că poate aştepţi să fac eu primul pas. Înţelegi tu, să iau 
eu iniţiativa. 

— Nu, i-a răspuns ea, copleşită de repulsie. Te-ai înşelat. 

— Îmi pare rău, a spus el, făcând o grimasă, apoi încercând 
să schiţeze un zâmbet înduioşător. Am stricat totul, nu-i aşa? 

Simţea fiori din cap până în picioare. Şi-a înfăşurat braţele 
în jurul trupului, dorindu-şi să fie altcineva. O persoană mai 
puternică. O persoană cu spiritul neînfrânt. 

— Trebuie să pleci. 

— Te porţi aşa pentru că nu pot să am copii? Ai spus că nu 
e o problemă, dar. 

— Eu sunt singura vinovată, Peter. Ai înţeles? a spus ea cu 
voce tare, aproape ţipând. E doar vina mea. Aşa că pleacă 
dracului de aici şi lasă-mă în pace! 

— Reacţionezi aiurea, i-a răspuns el, cu chipul întunecat, 
făcând un pas înainte, dar ea şi-a pus palmele pe pieptul lui şi l- 
a împins, forțându-l să se dea înapoi. Am făcut o greşeală, Anna. 
Dar trebuie să mă laşi să mă revanşez. 

— Vreau să pleci, i-a spus ea, întorcându-şi capul. 

El s-a încruntat, aruncându-i - i s-a părut ei - o privire 
furioasă. Se aştepta să-i răspundă cu violenţă, dar el s-a 


mulţumit doar să-şi arate nemulţumirea. 

— Te sun mâine ca să vorbim după ce te mai linişteşti 
puţin. 

Pentru că nu era deloc raţională. 

A simţit cum o cuprinde mânia, făcând-o să tremure din cap 
până în picioare, dar a reuşit să şi-o stăvilească. Nu voia să 
riposteze şi nici să se certe cu el - nu voia decât să-l vadă 
plecat. El a coborât sărind cele două trepte şi s-a îndepărtat 
mergând cu spatele, împiedicându-se aproape de zidul din 
cărămidă. 

— Gândeşte-te la asta! i-a strigat. Noaptea e un sfetnic bun. 

Noaptea e un sfetnic bun? 

A ieşit pe poarta boltită şi a închis-o uşor în urma lui. Arcada 
era acoperită de un trandafir roz căţărător, care înflorea toată 
vara şi aduce frumuseţe în viaţa ei - o frumuseţe după care 
tânjise întotdeauna. Tufa de trandafiri şi gardul alb de ţăruşi o 
făcuseră să se îndrăgostească de căsuţa asta şi o cumpărase 
fără să mai stea prea mult pe gânduri. Era uluitor cum 
întunericul reuşea cu atâta uşurinţă să-şi croiască drum înapoi în 
viaţa ei şi să-i distrugă iluzia de pace şi linişte pe care şi-o 
crease cu atâta greutate. 

— Noapte bună, Anna, i-a strigat el. Pe mâine. 

De parcă n-ar şti ce vrea. 

„Nimeni n-o să te creadă. Te urăsc cu toţii atât de tare, 
încât doar o să râdă de tine. Şi nici măcar n-ai fost bună.” 
Amintirile îi răsunau în minte. 

Peter s-a urcat în maşina lui Volvo argintie şi a plecat încet. 

Era ea oare prea aspră? Prea crudă? 

Probabil. Dar prefera să aibă reputaţia unei ticăloase fără 
inimă decât să fie cu un tip care îi îndesa limba pe gât doar 
pentru că îşi imagina că ea îşi dorea ca el să ia inițiativa. 

A deschis uşa cu mâinile tremurânde şi a intrat înăuntru, 
apoi a tras zăvorul. Şi-a scos sandalele roz, cu tocuri înalte, şi a 
lăsat cheile pe măsuţa de la intrare. Casa era goală. Glacială. 
Sau poate că aşa era ea. 

Neputând să se liniştească, şi-a luat telefonul, pe care îl 
lăsase la încărcat, şi a văzut un apel de la tatăl ei. Nu voia să 
vorbească cu el. 

Sufletul îi era invadat de emoţii şi crâmpeie de amintiri 
dintr-o perioadă a existenţei sale pe care încerca din răsputeri s- 


o uite. Peter readusese totul la viaţă, iar impactul era nimicitor - 
ca acela al unei găleți de apă pe care o primeşti direct în faţă. 
Nu era vorba că nu făcuse niciodată sex. făcuse sex. Doar că 
asta se întâmplase cu mult timp în urmă. 

La naiba! 

A intrat în bucătărie şi şi-a turnat un pahar mare de vin alb, 
din care a luat o înghiţitură zdravănă. Uitându-se pe fereastră, 
şi-a văzut grădina învăluită în umbre. Dar umbrele nu o speriau. 

Petrecea o mulţime de timp jucând rolul unei persoane 
perfect normale. Doar aşa putea să meargă mai departe. Dar 
asta nu punea stavilă amintirilor legate de o noapte care ar fi 
trebuit să fie cea mai fericită din viaţa ei de adolescentă, dar 
care se transformase într-un coşmar înspăimântător. Treceau şi 
aşa printr-o perioadă oribilă din cauza tatălui ei, care fusese 
arestat pentru că furase un milion de dolari, provocând un 
scandal în urma căruia familia lor se aflase luni întregi pe 
primele pagini ale ziarelor. Dar o singură noapte de violenţă îi 
distrusese tot mecanismul de apărare, provocându-i răni adânci 
care sângerau şi acum. Câteva zile mai târziu, încercase să 
pună capăt calvarului, aruncându-se, în toiul nopţii, în valurile 
oceanului zbuciumat de furtună. Din fericire, fusese salvată de o 
barcă de pescari. Din nefericire, stătuse închisă timp de o 
săptămână într-o secţie de psihiatrie. 

Dar nu fusese nevoie de o evaluare psihologică pentru a-şi 
vindeca tendinţele de suicid. Avusese această revelaţie în timp 
ce se zbătea în valurile oceanului. Suferise cumplit, e adevărat, 
dar nu voia să moară. Mai existau şi alte căi prin care putea să 
fugă de trecut, iar Anna le perfecţionase pe toate de-a lungul 
anilor. 

Sunetul soneriei de la intrare a făcut-o să tresară şi să 
revină cu picioarele pe pământ. Lăsând paharul de vin pe masă, 
şi-a luat telefonul cu ea ca să sune la 911 în cazul în care Peter 
se întorsese ca să revendice ceva ce credea că îi aparţine. A 
încremenit la vederea celor doi ofiţeri de poliţie ce stăteau în 
pragul uşii. A retrăit într-o clipă momentul cumplit din ziua în 
care, pe când avea şaptesprezece ani, se treziseră la uşă cu 
poliţia care venise să-l aresteze pe tatăl ei. 

Şi astăzi încerca să-şi refacă viaţa pe care i-o distruseseră 
într-o singură clipă. 

— Cu ce pot să vă ajut, domnilor poliţişti? i-a întrebat ea, cu 


glasul strident şi înspăimântat, încordată ca un arc. 

Ofiţerul mai în vârstă a strâns din buze, pregătindu-se parcă 
dea o veste proastă. 

— Anna Silver? 

Ea a încuviinţat din cap, făcându-le loc să între în casă. 

— Fiica lui Davis Silver? 

O, Doamne! Ce-a mai făcut de data asta? 

— Da. 

— Mă tem că avem o veste proastă. 

Abia mai reuşea să respire, astfel că a trebuit să tragă 
adânc aer în piept ca să aibă destul oxigen. Poliţiştii nu păreau 
să se simtă în largul lor în sufrageria ei cu modele florale, cu 
pernuţe din satin şi canapele albe. Ofiţerul mai în vârstă şi-a 
dres glasul, iar cel tânăr îi evita privirea. 

— Am fost contactaţi puţin mai devreme de cei de la Regia 
de transport din Chicago. A avut loc un accident cumplit. Tatăl 
dumneavoastră şi-a pierdut viaţa. 

Casa a început deodată să se învârtă în jurul ei, iar podeaua 
i se clătina sub picioare. S-a apucat de speteaza canapelei. 

— Vă simţiţi bine? au întrebat-o ei, ajutând-o să se aşeze pe 
canapea. 

Dacă se simţea bine? Fireşte că nu se simţea bine. Ofiţerul 
mai tânăr i-a adus un pahar cu apă, dar ea l-a lăsat pe podea, 
căci mâna îi tremura atât de tare încât a vărsat apa pe jos. Nu 
era cu putinţă ca tatăl ei să fi murit. Trebuia să fie o greşeală. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat ea, răguşită. 

— Tatăl dumneavoastră a căzut sub roţile metroului. 

A tresărit la auzul cuvintelor lor. Ofițerii au schimbat priviri 
mohorâte. 

— Poliţia investighează afirmaţiile unor martori potrivit 
cărora cineva l-ar fi urmărit pe peron, au continuat ei. 

Anna şi-a dus mâna la gură. Nu era adevărat ce-i spuneau. 

— Tatăl dumneavoastră avea necazuri, domnişoară? 

— Din câte ştiu eu, nu, a răspuns ea, înfruntându-l cu 
privirea. 

— Aveţi pe cineva care să vină să stea cu dumneavoastră? 
a întrebat ofiţerul mai în vârstă, îndreptându-se în acelaşi timp 
spre uşă. 

— Mă descurc, a spus ea, ridicându-se, tremurând, în 
picioare. Nu-şi dorea decât să-i vadă plecaţi. Sunteţi foarte 


să- 


amabili, dar sunt convinsă că aveţi şi alte lucruri importante de 
făcut. 

— Dacă sunteţi sigură că o să fiţi bine, a spus ofiţerul mai 
tânăr. 

Anna a izbucnit în râs - un râs ascuţit ca sticla spartă. 
Poliţiştii nu fuseseră niciodată atât de atenţi cu ea. Poate că nu 
ştiau cine era tatăl ei. 

— Se ocupă cineva de.? 

— De trupul lui? a intervenit ofiţerul mai în vârstă, scriind 
un număr de telefon pe o bucată de hârtie şi dându-i-o apoi 
Annei. Sunaţi la numărul ăsta. Cineva de acolo vă va oferi toate 
informaţiile necesare. Îmi pare rău pentru pierderea suferită. 

— Va mulţumesc că aţi venit să mă anunţaţi personal. 

După ce i-a condus pe poliţişti şi a închis uşa în urma lor, a 
încercat să nu-şi piardă cumpătul şi să nu cadă pradă disperării. 
Tatăl ei murise? Dar ieri vorbise cu el. Şi o şi sunase în seara 
asta. Nu putea să fi murit - ideea părea ireală. 

Mama ei. 

La dracu, nu voia să fie ea cea care să îi dea vestea! 

După ce tatăl ei fusese arestat acum nouă ani, mama ei se 
izolase de lume. Se închisese în cochilia ei, încetând să mai 
funcţioneze ca un om normal şi cu atât mai puţin ca un părinte. 
Pentru scurt timp, Anna jucase rolul adultului în familia lor, apoi 
Ed Plantain îşi făcuse intrarea în scenă şi încercase să le refacă 
viaţa sfărâmată în mii de bucăţi. Dar de când mama ei se 
căsătorise cu Ed, drumurile acesteia şi ale Annei se despărţiseră 
în mod inexorabil, ca nişte întinderi imense de pământ care o 
iau în direcţii opuse. 

Şi totul era atât de nedrept. 

Avuseseră o viaţă frumoasă înainte ca tatăl ei să fure banii 
ăia. Fireşte, erau săraci, dar Annei nu îi păsase niciodată de 
asta. Tatăl ei le promitea mereu că, într-o bună zi, le va pune 
lumea la picioare, că o va scălda pe mama ei în diamante, iar 
Annei îi va cumpăra un computer. Mama ei nu îşi dorise 
niciodată diamante - doar o maşină care să meargă. Banii 
fuseseră singurul factor care stârnea disensiuni în familia lor, 
aruncând în cele din urmă totul în aer şi distrugându-le viaţa 
pentru totdeauna. 

Cum va reacţiona oare Katherine după ani întregi de ură 
acerbă pentru el? Va mai împrăştia oare cu vitriol, aşa cum 


făcea de fiecare dată când cineva pomenea numele lui? Anna se 
îndoia. Căci mama ei s-ar putea să fie singura persoană din 
lume căreia îi păsa de soarta lui şi de faptul că nu mai era. 

A luat telefonul şi şi-a verificat căsuţa vocală, apăsând pe 
butoane cu degete moi ca de vată. A simţit o gheară în inimă în 
clipa în care i-a auzit vocea: „Anna, am necazuri mari. Dar n-am 
făcut nimic rău, îţi jur.” Tată? Părea înspăimântat. Respira 
sacadat, de parcă ar fi alergat. „Sunt în drum spre birourile FBI, 
dar ei sunt pe urmele mele. N-o să reuşesc. O să mă omoare. O 
să-şi caute banii. Ţi-am trimis dovezile scoase la imprimantă, 
dar ei nu ştiu unde le-am trimis. 7u însă ştii. Du informaţiile la 
FBI!” 

A închis ochii şi a strâns atât de tare telefonul, gata să-i 
rupă carcasa. În ce se băgase tatăl ei? În ceva ilegal? 

„Trebuie să pleci de-acolo şi să dispari un timp până se 
liniştesc apele.” A simţit cum i se zburleşte părul de pe ceafă. 
„La naiba, iar am făcut-o de oaie!” Te rog, nu, tată! „Te iubesc. 
Şi îmi pare rău pentru tot. În afară de tine, mai am încredere 
doar într-o singură persoană, ştii asta, nu? Du-te în seara asta la 
el! Spune-i că-i cer să-şi ţină promisiunea pe care ne-am făcut-o 
unul altuia!” Ţipa acum, obligând-o pe Anna să ţină telefonul 
departe de ureche. Un zgomot asurzitor se auzea în aparat - 
inima a început să-i bată frenetic în clipa în care a realizat că 
era trenul care avea să-l ucidă. Zgomotul de fundal s-a mai auzit 
cam douăzeci de secunde, apoi s-a aşternut liniştea. Următorul 
apel era tot de la el, dar fără să mai spună ceva. Anna a izbucnit 
într-un râs isteric, apoi şi-a dus mâna la burtă, căci a simţit un 
nod în stomac. Îi venea să vomite. S-a repezit în baie şi a dat 
totul afară - vinul, floricelele de porumb şi viaţa ei normală. 
După cinci minute în care şi-a golit stomacul, s-a spălat pe gură 
şi şi-a dat părul la o parte de pe fruntea udă de transpiraţie. 

Îşi privea în oglindă ochii înroşiţi, întrebându-se cum de se 
întâmpla totul din nou, după toate eforturile făcute ca să-şi 
reclădească viaţa şi să-şi vindece rănile. Doar că de data asta, 
lucrurile erau şi mai grave, deoarece tatăl ei murise. 

Şi s-ar putea ca şi ea să fie în pericol. 

XXX 

Brent Carver stătea în pat ascultând, prin fereastra 
deschisă, valurile care se spărgeau de țărm. Zgomotul lor ritmic 
îi alina neliniştea care-i măcina sufletul. Uneori chiar îl ajuta să 


adoarmă. Dar nu şi în seara asta. 

Se zvârcolea în pat, ud de sudoare. Pe coasta de vest se 
abătuse o căldură nimicitoare - din această cauză, îi mulțumea 
lui Dumnezeu că nu mai era în gaura aia împuţită de închisoare, 
transpirând alături de ceilalţi deţinuţi. S-a ridicat în capul 
oaselor şi a tras nervos de şuviţele prea lungi ale părului său. 

Ginei îi plăcea să-l vadă cu părul lung. 

La naiba! 

Îşi petrecuse ultimul an luptându-se din răsputeri să nu se 
mai gândească la Gina sau la faptul că fusese ucisă, dar 
amintirile i se strecurau tot timpul în minte, în ciuda eforturilor 
sale de a le alunga. Îşi amintea zâmbetul ei, firea generoasă, 
dar şi iubirea şi dăruirea cu care îl copleşise, deşi nu le merita. 
Când pusese capăt relaţiei lor, spera ca ea să meargă mai 
departe. Să găsească un bărbat cu care să se căsătorească şi să 
aibă copii asupra cărora să-şi reverse toată dragostea ei. Dar nu 
se întâmplase aşa şi nimeni nu regreta asta mai mult decât el. 

A azvârlit pătura la o parte şi s-a îndreptat, gol puşcă, spre 
fereastra deschisă ce dădea spre Pacific. A fost nevoie de 
câteva clipe pentru ca inima să-şi domolească zbaterile şi ca 
durerea pe care o simţea în piept să i se mai aline puţin. Avea 
aproape patruzeci de ani şi îşi petrecuse jumătate din viaţă în 
închisoare, şi nu se sătura niciodată să inspire aerul proaspăt şi 
curat al libertăţii. 

Apa întunecată se întindea spre orizont ca o țesătură 
netedă de satin. Dar liniştea apelor era iluzorie, căci ascundeau 
curenţi înşelători şi valuri imense, adâncimi de nepătruns şi 
furtuni înspăimântătoare. 

Auzea mereu chemarea oceanului - întotdeauna i-o auzise. 
De asta îi fusese cel mai dor în anii petrecuţi în închisoare - de 
această fâşie de coastă. Nu de pace. Nu de linişte. Nici măcar de 
luxul de a-ţi face nevoile într-o baie privată. De valurile uriaşe 
care se spărgeau de țărm. De stihiile naturii ce-şi măsurau 
forţele în grădina lui. De senzaţia de abandonare. De sălbăticie. 
De energie. Anii de detenţie îi împinseseră într-un colţişor al 
minţii nevoia de acea energie, bântuindu-i visele cu ea. Când 
ieşise din închisoare, stătuse două zile pe malul oceanului, căci 
nu se mai sătura privindu-l. Aici era locul lui. Aici simţea nevoia 
să fie. Şi nimeni nu-i va mai lua asta vreodată. Timpul petrecut 
în temniţă îi răpise aproape existenţa, iar cel mai cumplit lucru 


era că ajunsese acolo din vina lui. Luase o viaţă şi primise ce 
merita. 

Era liber de patru ani, dar mirosurile, amintirile, nevoia de a 
fi mereu cu ochii în patru - toate îi erau adânc întipărite în minte 
ca tatuajele de pe corpul deţinuţilor, îşi găsise salvarea în 
talentul pentru pictură - un talent suficient de mare pentru a-i 
oferi posibilitatea de a-şi cumpăra o vilă „fiţoasă” în orice colţ al 
lumii. Dar el preferase să se întoarcă aici - pe această fâşie 
îndepărtată de pământ de pe coasta de vest a insulei Vancouver 
- scena crimei şi singura casă pe care o avusese vreodată. 

Poate că ar trebui să-şi cumpere un iaht, să înveţe să 
navigheze. Dar plimbările fără rost nu erau pe placul lui, iar 
ofiţerul care îl supraveghea poate că nici n-ar fi aprobat ideea. 
Şi-a masat muşchii de la gât care îl dureau şi a coborât la parter 
ca să bea ceva. O să termine şi ultimul tablou pentru expoziţie. 

Expoziția! 

A clătinat din cap, nevenindu-i să creadă. Un muzeu cu 
pretenţii din New York organiza o expoziţie cu tablourile /ui. A 
luat o bere din frigider şi a desfăcut-o. Era meritul impresarului 
său, care reuşise imposibilul. Singura problemă consta în faptul 
că directorii galeriei voiau ca misteriosul şi enigmaticul B.C. 
Wilkinson să apară în carne şi oase la deschiderea expoziţiei. 
Impresarul îi făcuse rost chiar şi de paşaport şi de actele 
necesare obţinerii vizei. 

Da, cum să nu! Nici nu se punea problema. Cu toate 
acestea, Brent aflase cu mulţi ani în urmă că era mult mai uşor 
să facă ce voia şi să-şi ceară iertare mai târziu. Nu că-şi cerea 
prea des iertare. În faţa ochilor i-a apărut imaginea Ginei, cu 
zâmbetul ei dulce, dar ea era moartă - răpusă anul trecut de un 
ucigaş -, iar amintirile şi gândurile legate de ea nu o vor mai 
aduce înapoi. 

Şi-a încleştat mâna pe gâtul sticlei, stăvilindu-şi cu greu 
dorinţa de a o arunca în perete. Anii petrecuţi în închisoare îl 
învăţaseră să se controleze cu o voinţă de fier - nu ştiuse însă 
câtă nevoie va avea de ea în lumea de afară. A ieşit, gol puşcă, 
pe veranda din spatele casei, bucurându-se de briza proaspătă a 
oceanului care-i răcorea trupul încins. Cel mai apropiat vecin 
locuia cam la patru sute de metri mai departe, dincolo de faleză. 
Rar se întâmpla ca vreun trecător să se rătăcească prin această 
zonă îndepărtată, iar cei care veneau cu barca amarau la 


adăpostul unui golf, nu la mila apelor înşelătoare ale braţului de 
mare Barkley Sound. Luna era învăluită într-o perdea 
învolburată de nori, ce străbăteau cerul ca nişte dâre de fum. 
Pregătindu-se să se aşeze pe podeaua verandei, a zărit deodată 
o umbră în apropierea pădurii. 

Avea musafiri? 

În niciun caz. 

În închisoare, primise suficiente ameninţări cu moartea ca 
să-şi ia măsuri serioase de precauţie. Anul trecut, când poliţia 
arestase mai mulţi infractori din partea locului, lăsase garda jos, 
gândindu-se că pericolul trecuse. Era clar că se înşelase. Dar 
dacă musafirul era fratele lui, Finn? Sau poate poliţia? A strâns 
din buze. Finn ştia că nu era cazul să-l ia prin surprindere, iar 
poliţiştii nu aveau niciun motiv să-i dea târcoale. 

Se întâmpla ceva. 

Nimeni nu-i făcea vizite de curtoazie lui Brent Carver - în 
afară de cei care veneau cu gânduri criminale. Locuia pe o 
peninsulă unde - din cauza terenului accidentat - ajungeai doar 
cu barca. Doar treizeci de localnici trăiau pe această parte a 
golfului, dar ar fi preferat să hrănească lupi turbaţi decât să 
treacă pe la el ca să bea o bere. 

Vizitatorul său ştia că el era aici, afară? 

Lăsând sticla pe verandă, s-a strecurat încet pe lângă casă, 
pierzându-se în noapte. Era întuneric beznă în pădure, dar 
crescuse acolo şi cunoştea fiecare copac şi fiecare scorbură. 

Şi-a croit drum pe lângă magazie şi a pătruns în pădure. In 
ultimul an, renunţase să mai asculte convorbirile radio ale 
poliţiei ca să afle de existenţa unor probleme, renunţase să mai 
ţină în casă arme de foc. Nu mai era atât de vigilent, dar nici 
prost nu era. S-a lăsat încet în genunchi lângă un molid de Sitka 
imens, care se afla de fapt pe proprietatea vecinei sale. Dacă ar 
fi ştiut de micul lui depozit secret, ar fi fost extrem de supărată. 
A dat la o parte mizeria şi acele moarte de brad de pe capacul 
unei cutii impermeabile pe care o ascunsese în pământ şi şi-a 
scos din ea pistolul SIG Sauer. A pus capacul la loc şi a acoperit 
cutia cât a putut de bine. Apoi, găsind copacul la poalele căruia 
ascunsese muniţia, a luat un încărcător şi, urmând un drum 
ocolit, a ajuns în locul în care văzuse umbra. 

Întunericul învăluia luminişul în care se afla casa lui, dar se 
putea lăuda cu o vedere bună pe timp de noapte. Şi să-l ia naiba 


dacă femeia pe care o vedea - un bărbat care a petrecut ani de 
zile în temniţă poate să localizeze o femeie şi legat la ochi - nu 
urca treptele verandei sale, luminând locul cu o lanternă! Poate 
că era o hoaţă? Poate că cineva descoperise adevărata 
identitate a lui B.C. 

Wilkinson şi voia să pună mâna pe operele sale extrem de 
scumpe? apoi femeia a bătut la uşa din spatele casei. 

Ce dra...? 

Şi-a frecat fruntea cu palma. Era gol puşcă, cu un pistol în 
mână, privind cum o femeie îi bătea la uşă. Spera că nu era una 
dintre Martorele lui lehova, căci avea să-i ţină o predică de n-o 
va uita toată viaţa. 

Dar putea fi înarmată şi periculoasă. Supărase destui 
indivizi în pârnaie, astfel că vizita - fie şi a unei femei - în toiul 
nopţii îi stârnea suspiciuni. La naiba, nimeni nu venea aici în 
vizită! 

— Hei! a strigat ea, lipindu-şi urechea de uşă. Domnule 
Carver! 

Umerii i s-au lăsat când a văzut că nu-i răspunde nimeni. 

El nu i-a recunoscut vocea. A străbătut luminişul cu paşi 
repezi şi a urcat treptele exact în clipa în care ea voia să pună 
mâna pe mânerul uşii. 

— Încalci o proprietate privată. 

Auzindu-i vocea, a tresărit speriată, ducându-şi mâna la 
inimă, şi s-a întors cu faţa la el. 

— O, Doamne, m-ai speriat! 

Nu trebuie să recunoşti niciodată că ţi-e frică. 

— Nu-mi plac musafirii, doamnă. 

Lanterna ei i-a luminat goliciunea. Şocată, i-a băgat lumina 
în ochi, aproape orbindu-l. 

— Eşti gol, a îngăimat ea, încercând să evite cu privirea 
anumite locuri. 

— Eram în pat, i-a răspuns el, neştiind de ce simţea nevoia 
să se justifice. 

— Îl caut pe Brent Carver, a spus ea, răguşită. 

— lar eu caut liniştea şi pacea. Se pare că amândoi am dat- 
o în bară. 

— Tu eşti Brent? 

Şi-a strecurat mâna liberă în geantă, dar el a prins-o de 
încheietură şi a ţintuit-o de uşă, luând-o pe nepregătite. Femeia 


a început să se zbată disperată, încercând să-l lovească cu 
lanterna. El i-a smuls-o din mână şi a aruncat-o în spate, 
departe. Părea micuță şi delicată, zdrobită cum era între statura 
lui imensă şi uşa solidă din lemn de stejar, deşi plămânii păreau 
să-i funcţioneze foarte bine. 

La naiba, aproape că îl asurzea! 

— N-o să te audă nimeni, aşa că ai putea să-ţi ţii gura, i-a 
spus el. 

Ea şi-a înfipt o mână în pieptul lui, încercând să-l împingă 
deoparte, în vreme ce se zvârcolea ca un ţipar în braţele lui. A 
vrut apoi să-i aplice lovitura de graţie, lovindu-l cu genunchiul în 
boaşe. El a reuşit să evite lovitura şi a lipit-o şi mai tare de uşă, 
ţintuind-o cu trupul lui. Abia dacă îi ajungea până la bărbie, dar 
se lupta ca o sălbăticiune. 

— Nu vrei să-mi spui cine eşti şi de ce-mi baţi la uşă în toiul 
nopţii? a spus. 

Încerca să n-o rănească, vrând în acelaşi timp să afle ce 
căuta în geantă. 

Ea şi-a băgat unghiile ascuţite în braţul lui, lăsându-i lungi 
zgârieturi, apoi a tras adânc aer în piept ca să ţipe şi mai tare. 
Sânii i se zdrobeau de pieptul lui, lucru pe care l-ar fi savurat din 
plin dacă n-ar fi văzut-o atât de înspăimântată. Ticăloasa naibii! 

De ce mi se întâmplă mie toate astea? 

Pentru că nu avea unde să-şi înfigă arma, i-a luat poşeta din 
mână şi a făcut un pas înapoi, fără să-şi dezlipească ochii de la 
genunchiul însetat de sânge cu care ameninţa să-l lovească. Ea 
a rămas pe loc, tremurând ca varga, cu respiraţia întretăiată. 
Era convins că reacţia ei nu se datora trăsăturilor lui uluitoare. 

— Ticălosule! a strigat ea, cu bărbia ridicată. Nu eşti Brent 
Carver. 

— Ce te face să spui asta? a întrebat-o, ridicând o 
sprânceană. 

Îi scotocea prin poşetă, bâjbâind pe întuneric. Un telefon 
mobil, un portofel, chei, tampoane şi şerveţele. Nu avea pistoale 
şi nici cuțite. 

— E un pictor respectabil. Nu-i un nebun care umblă aiurea 
în toiul nopţii fluturând un pistol, printre altele. Atacând femei 
nevinovate şi lipsite de apărare, a murmurat ea pe un ton 
ameninţător. 

Zgărieturile de pe braţ îl usturau suficient de tare ca să 


pufnească într-un râs dispreţuitor faţă de lipsa de apărare a 
femeilor. Ea a mijit ochii la el. Luna îi scălda în razele ei 
trăsăturile delicate şi armonioase, dar şi maxilarul încleştat care 
trăda îndârjire. 

Nu avea nicio armă letală în poşetă, dar asta nu însemna că 
el putea să lase garda jos. Trebuia să se îmbrace. Dintr-un motiv 
absolut aiurea, Domnişoara Mironosiţă îl excitase prin felul în 
care îl descria. Poate pentru că era gol şi se afla la câţiva paşi 
de o femeie. Dar nu voia s-o sperie mai mult decât o făcuse 
deja. Nu era un ticălos. Dar în acelaşi timp ştia foarte bine ce 
crezuse ea că se putea întâmpla atunci când o înşfăcase. Odată, 
încercând să facă o glumă, cineva sărise peste el în duş şi 
plătise cu vârf şi îndesat pentru gluma asta, pierzându-şi un 
ochi. La naiba, cei mai mulţi oameni îl considerau întruchiparea 
răului - şi asta era o imagine pe gustul lui. 

— înăuntru! Acum! i-a ordonat el, deschizând uşa. 

— Nu intru nicăieri cu tine, i-a răspuns ea, încercând să se 
ferească. 

El a prins-o însă de umeri şi a obligat-o să treacă pragul. 

— Vrei să-l cunoşti pe Brent? Te duc eu la el. 

Îl privea cu nişte ochi atât de mari şi de înspăimântați, de 
parcă ar fi fost electrocutată. Dar ea era cea care venise la el, 
aşa că trebuia să joace după cum îi cânta. 

CAPITOLUL 2 

— la-ţi mâinile de pe mine! 

Un ghiont primit în burtă l-a convins pe Brent să-i dea 
drumul. lisuse, ce sensibilă era! Şi-a masat uşor abdomenul. 
Doar nu era ca şi cum el dădea târcoale casei ei şi ea era goală, 
pentru că era convins că ar fi ţipat ca din gură de şarpe că o 
omoară, iar acum el şi-ar fi fluturat mâna din spatele unei dube 
de poliţie. Dar ea era cea care pătrunsese pe proprietatea ui. 

Era în toiul nopţii. ÎI sculase din pat. Mă rog, oarecum. 

— Nici măcar nu ştiu ce caut aici. 

Vocea ei obosită l-a frapat mai mult decât mânia pe care i-o 
arătase ea ceva mai devreme. 

— În cazul ăsta, suntem doi, i-a răspuns, deschizând uşa 
spălătoriei şi luând dintr-un coş o pereche de blugi curati. 

Lăsând pistolul şi poşeta ei pe maşina de spălat, nu şi-a 
dezlipit nicio clipă ochii de la ea în timp ce şi-a tras blugii pe el şi 
şi-a încheiat fermoarul. Şi-a pus apoi un tricou negru, a luat 


pistolul şi poşeta şi a trecut pe lângă ea în sufragerie. N-a aprins 
lumina. 

Ea a zăbovit nehotărâtă pe holul de lângă bucătărie, apoi l- 
a urmat în sufrageria scăldată în lumina lunii, unde a rămas în 
picioare în faţa canapelei. 

Părul răvăşit i se revărsa întunecat pe umeri. Avea ochii 
mari şi strălucitori ca aceia ai unui câine prepelicar, dar nu mai 
erau atât de înspăimântați ca înainte. Îşi ţinea mâinile 
încleştate, trădându-şi astfel tulburarea pe care încerca cu greu 
să şi-o ascundă. Purta o bluză tivită cu o panglică argintie care 
strălucea în întuneric, şi pantaloni scurţi, care îi ajungeau până 
la coapse şi îi puneau în valoare picioarele frumoase. Adidaşii cu 
care era încălţată reprezentau singura concesie făcută 
incursiunii sale prin sălbăticie. 

— Ce treabă ai cu bătrânul Brent? 

— Nu te priveşte pe tine. Unde e? 

Chipul ei i se părea cunoscut, dar nu ştia deloc de unde s-o 
ia. 

— Eu sunt asistentul lui. Convinge-mă că trebuie neapărat 
să vorbeşti cu el şi o să-l trezesc din somn. 

— E ceva personal, a răspuns ea, foindu-se pe loc. Prefer să 
discut cu el. 

Încăpăţânată, fără urmă de îndoială! 

— Nimeni nu ajunge la Brent decât prin intermediul meu. 

La naiba, chiar ar trebui să-şi angajeze un asistent personal 
care să se ocupe de toate mărunţişurile astea, dar atunci ar fi 
obligat să suporte pe cineva în casă douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru, lucru care nu-i convenea deloc, căci prefera 
să nu aibă de-a face cu oamenii. Îi privea chipul ce-i trăda 
freamătul lăuntric - ochii verzi şi încruntaţi, nasul cârn şi drăguţ, 
buzele frumos arcuite, acum strânse într-o linie subţire, linia 
delicată a gâtului care pulsa în timp ce-şi înghiţea frustrarea. 

Nu ştia ce să facă. 

El i-a zâmbit mohorât. 

— Am. Ăăă... necazuri, i-a spus ea, aplecându-se uşor. 

— Eşti însărcinată? 

Nimeni nu-i va băga un copil pe gât. Pe de altă parte, şi-ar 
aminti cu siguranţă dacă ar mai fi avut de-a face cu ea. 

— Nu fi idiot! l-a repezit ea. 

Au! El şi-a frecat pieptul cu un gest absent. Ea a început să 


se plimbe de colo-colo prin cameră. 

— Deşi s-ar putea ca eu să fiu idioata. Am bătut atâta drum 
luându-mă doar după o idee de-a lui stupidă, a continuat ea, 
trecându-şi mâinile peste ochi. Probabil că Brent e la fel de 
demn de încredere cum era şi tata. 

— Era? a întrerupt-o el tăios. Cum adică era? 

Şi-a simţit dintr-odată gura uscată, pentru că şi-a dat seama 
unde o mai văzuse. Şi ştia şi cine era tatăl ei. A încercat să 
înghită, dar părea să i se fi pus un nod în gât. 

Ochii ei licăreau în noapte. Era atât de tânără şi de 
frumoasă! Anna Silver. Timp de cinci ani, împărţise celula cu 
tatăl ei, care îi citise atât de des scrisorile primite de la ea, încât 
Brent avea de multe ori senzaţia că îi cunoaşte toate tainele 
sufletului. Dar se înşelase. Îi era complet străină. 

— A murit, i-a răspuns ea cu glasul frânt. 

El n-a făcut niciun gest ca să-i aline durerea. Un hău 
întunecat s-a deschis în adâncul lui, amenințând să-l înghită cu 
totul. 

— Cred că a fost ucis. 

— Poftim? a întrebat el, ridicându-şi iute privirea. 

Ea i-a arătat cu capul poşeta şi el i-a dat-o înapoi. 

— Aseară mi-a lăsat un mesaj pe telefon. Asta încercam să- 
ţi arăt când m-ai lipit de uşă. 

— Abia te-am atins, a mărâit el. 

— Erai complet gol! Şi mai aveai şi un pistol. 

— Ai avut mare noroc că nu te-am împuşcat. Dumnezeu 
mie martor că încep să regret că n-am făcut-o, a murmurat el. 

Încerca să nu se gândească la Davis. Era prea dureros. Era 
ca şi cum ar fi pierdut-o din nou pe Gina. 

— Nu faci vizite de curtoazie foştilor puşcăriaşi, a spus el, 
privind ceasul de pe sobă, în special la două noaptea. Cum 
dracu ai ajuns aici? a întrebat-o, trecându-şi mâna prin păr. 

Feriboturile îşi încheiaseră de mult activitatea. 

— Am ajuns în Vancouver azi-noapte târziu, a răspuns ea, 
evitându-i privirea. Am luat legătura cu un pilot cu care mai 
zburasem şi m-a adus în Victoria cu hidroavionul lui. Am dormit 
câteva ore şi pe urmă am venit aici cu maşina. Când am ajuns în 
Bamfield, am împrumutat o barcă, pe care - după ce-am 
traversat golful - am amărăt-o în docul public. M-am gândit că o 
s-o duc înapoi înainte ca cineva să-i observe dispariţia. Işi freca 


fără încetare degetele mari unul de celălalt, gest care îi anula 
aerul de eficienţă afişat. Tata mi-a descris casa într-o scrisoare, 
explicându-mi exact cum să ajung aici. 

Brent ştia foarte bine cât de mult îi plăcea lui Davis să-i 
scrie fetiţei lui. Dar riscurile pe care şi le asumase venind aici 
erau imense, căci fusese nevoită să parcurgă, în toiul nopţii, 
kilometri întregi pe drumuri periculoase, pline de pietre, prin 
pădurile canadiene. S-ar fi putut întâmpla orice. Gândul i-a 
întors stomacul pe dos. 

În timp ce norii alunecau lin pe cer, luna scălda încăperea 
într-o lumină rece, monocromă. 

— N-a fost chiar atât de greu, a adăugat ea. Acum du-te şi 
trezeşte-l pe Brent Carver ca să ştiu şi eu ce fac mai departe! ia 
spus ea, adoptând din nou acelaşi ton caustic, de parcă se agăța 
cu disperare de furia ce-i stăpânea sufletul. 

— Eu sunt Brent. 

— Termină! Nu sunt proastă, i-a ripostat ea, cu o privire 
tăioasă. 

Lumea e plină de proşti, de toate soiurile şi culorile, şi-a 
spus Brent şi s-a dus la sertarul din bucătărie unde îşi ţinea 
portofelul. | l-a aruncat, fără să se apropie prea mult de ea ca nu 
cumva să cedeze în faţa dorinţei de a o strânge de gât. 

— Dacă o să ai noroc - a spus el, arcuindu-şi buza de sus ca 
într-un mârâit, de parcă prefera s-o hărţuiască pe ea decât să se 
gândească la tatăl ei -, o să-ţi arăt gravurile mele. 

Îl scotea din sărite - şi nu era renumit pentru farmecul şi 
răbdarea sa. 

Ea a scos din portofel permisul de conducere, apoi s-a uitat 
la el cu ochii mijiţi în întuneric. Al naibii să fie dacă o să-i aprindă 
el lumina ca să-l poată studia mai atent! Gândul i-a încins 
simţurile, făcându-i sângele să fiarbă. Minunat! De parcă 
douăzeci de ani de frustrări n-ar fi fost suficienţi! 

Ea l-a scrutat din cap până în picioare, ţuguindu-şi buzele. O 
atitudine destul de bună pentru o novice! 

Şi atunci adevărul l-a lovit cu putere. Davis murise. Cel mai 
bun prieten al său nu mai era. A simţit cum se sufocă, zdrobit de 
emoţii. S-a îndreptat spre fereastră ca să privească marea 
argintie - făcea orice ca să evite valul imens de durere care 
ameninţa să-l nimicească. 

Davis abia reuşise să supravieţuiască în prima săptămână 


de detenţie. În ciuda faptului că era cu zece ani mai tânăr decât 
tatăl Annei, Brent se afla deja în închisoare de paisprezece ani 
când venise şi Davis, lucru care îi conferea mult mai multă 
experienţă atunci când era vorba de supraviețuirea în 
penitenciar. | se făcuse milă de bărbatul mai în vârstă, îi luase 
apărarea şi îl învățase cum să rămână în viaţă într-un loc în care 
slăbiciunea însemna ani de umilinţă sau chiar moartea. 

Găsise, în schimb, un prieten într-un loc unde de obicei nu 
există prieteni. 

Anna respira cu greutate, acoperind sunetul valurilor. Se 
lupta să-şi recapete stăpânirea de sine, încercând să facă faţă 
uneia dintre cele mai cumplite zile din viaţa ei, iar el se purta ca 
un ticălos nepăsător. 

— De ce crezi că a fost ucis? a întrebat-o el cu brutalitate. 

A auzit un foşnet în clipa în care ea şi-a căutat telefonul în 
poşetă, apoi sunetul butonului de activare. 

„Anna, am necazuri mari.” La auzul glasului lui Davis, 
amintirile i-au invadat sufletul. Cinci ani petrecuţi într-o celulă 
de câţiva metri pătraţi, înconjurați de tablourile lui Brent şi 
învăluiţi în mirosul de vopsea, disecându-şi vieţile şi păzindu-şi 
reciproc spatele. „Dar n-am făcut nimic rău, îţi jur. Sunt în drum 
spre birourile FBI, dar ei sunt pe urmele mele. N-o să reuşesc. O 
să mă omoare. O să-şi caute banii. Ţi-am trimis dovezile scoase 
la imprimantă, dar ei nu ştiu unde le-am trimis. Tu însă ştii. Du 
informaţiile la FBI!” 

În ce dracu se băgase Davis? 

„Trebuie să pleci de-acolo şi să dispari un timp până se 
liniştesc apele. La naiba, iar am făcut-o de oaie!” Părea că 
plânge acum şi era un zgomot infernal în fundal. Brent şi-a 
încleştat pumnii. „Te iubesc. Şi îmi pare rău pentru tot. In afară 
de tine, mai am încredere doar într-o singură persoană, ştii asta, 
nu? Du-te în seara asta la el! Spune-i că-i cer să-şi ţină 
promisiunea pe care ne-am făcut-o unul altuia!” 

Rahat! Oricui altcuiva i-ar fi spus să se ducă la dracu, dar nu 
lui Davis. Şi-a dres glasul. 

— Ai idee la ce se referă? a întrebat. 

Privirile învăluite în umbre li s-au întâlnit, iar ea a clătinat 
din cap. 

— Şi chiar a murit? 

Cuvintele rostite în liniştea încăperii aveau duritatea 


pietrelor. 

Ea a înghiţit de două ori înainte de a-i răspunde. 

— Poliţiştii spun că a căzut sub roţile metroului. Cineva 
susţine că ar fi fost urmărit. 

Lacrimile îi brăzdau unul dintre obraji, dar din vocea ei dură 
şi tăioasă el nu şi-ar fi dat niciodată seama că plânge. 

— Dă-i drumul din nou! i-a spus el, luându-şi telefonul. 

Ea a strâns din buze, dar s-a supus. El a înregistrat mesajul, 
apoi i-a luat telefonul din mână şi i-a scos cartela SIM, pe care a 
aruncat-o în tocătorul de gunoi. 

— Ce dracu faci? l-a întrebat ea, cu glasul gâtuit. 

— Până înţelegem exact ce se-ntâmplă, e mai bine ca 
băieţii cei răi să nu dea de urma ta. O să-ţi cumpăr un telefon 
nou. Mai ştie cineva că eşti aici? 

Ea a clătinat din cap şi şi-a strâns braţele în jurul mijlocului. 

— Ţi-ai folosit pe undeva cârdurile de credit sau de debit? 

— Doar ca să-mi cumpăr biletul de avion spre Vancouver. 
După aceea, am plătit tot timpul cu bani gheaţă. 

— Şi n-ai spus nimănui unde pleci? Eşti sigură de asta? 

— Nimeni nu ştie că sunt aici. 

In clipa următoare, Brent a clipit nedumerit văzând-o cum 
se năpusteşte spre uşă. Ce dra...? S-a dus imediat după ea, 
trântind uşa solidă din lemn atunci când ea a vrut s-o deschidă. 

— Lasă-mă-n pace! a strigat ea, trăgând cu disperare de 
mânerul uşii. 

— Hristoase, linişteşte-te odată! 

Femeile isterice nu erau genul său - nu prea ştia cum să se 
poarte cu ele. Era mai puternică decât părea, obligându-l să 
depună un oarecare efort ca s-o împiedice să deschidă uşa. Dar 
spaima pe care i-o citea în ochi îi dădea de înţeles că era 
cumplit de înspăimântată la gândul că i-ar putea face rău. Şi aşa 
ar trebui să şi fie - ar trebui să-i fie teamă de un om cu reputaţia 
lui. Se zbătea atât de tare şi trăgea cu atâta furie de mâner, 
încât a reuşit să-l clintească pe Brent din loc. Nu era rău, ţinând 
seama că avea cu aproape cincizeci de kilograme mai mult 
decât ea şi era probabil cu treizeci de centimetri mai înalt. Ar fi 
vrut să cedeze, dar ştia că - dacă ar fi făcut-o - ea ar fi fugit în 
sălbăticie în toiul nopţii unde ar fi putut să i se întâmple orice, şi 
nu era vorba de o străină oarecare, ci de fiica lui Davis. Era prins 
în jocul ăsta şi nu era deloc încântat. Nu oferea alinare şi nici nu 


aplana situaţii conflictuale. Dar îşi ţinea promisiunile. 

— Nu-mi vine să cred că am ascultat tot ce mi-a spus tata. 

— Şi de ce să nu-l fi ascultat? 

Ochii ei scăpărau. 

— Tata era un mincinos şi un hoţ, căruia nu i-a păsat 
niciodată nici cât negru sub unghie cum i-au afectat pe ceilalţi 
faptele lui. 

— Eşti nebună de legat! Totul a fost o înscenare! 

— Hai, mă laşi? i-a răspuns ea, renunțând să mai tragă de 
mâner atât cât să-i răspundă - ceea ce era de aşteptat. A furat 
un milion de dolari şi l-au prins, dar n-a avut niciodată curajul 
să-şi recunoască faptele, a continuat ea. 

— Te înşeli amarnic, a spus el, scrâşnind din dinţi de mânie. 

A prins-o de umeri şi a ţinut-o cu putere ca s-o facă să 
renunţe la lupta îndârjită pe care o ducea cu nenorocitul de 
mâner. Ea tremura sub apăsarea mâinilor lui. Davis îl rugase să 
aibă grijă de ea. Şi nu avea de gând să-l dezamăgească. 

— Eşti singura pe care a iubit-o cu adevărat, i-a spus el. 

— A avut un mod ciudat de a mi-o arăta. 

Parfumul ei îi invada nările, iar ochii mari şi înspăimântați 
cu care îl privea îl făceau să-şi dorească să-i poată spune că 
totul o să fie bine. Dar tatăl ei murise, iar el ştia din experienţă 
că niciodată n-o să mai fie bine. 

Stăteau pe întuneric, la câţiva paşi unul de celălalt. Prea 
aproape. Adânciturile claviculelor şi linia graţioasă a gâtului ei 
trezeau în el nişte dorinţe primitive, pe care cu greu reușea să şi 
le stăvilească. Fetiţa frumoasă pe care o văzuse în fotografii se 
transformase într-o femeie şi mai frumoasă. Dar maxilarul pe 
care şi-l încleşta cu încăpățânare îi spunea că o să-i dea mari 
bătăi de cap. Respirația sacadată îi mişca sânii prin țesătura 
subţire a bluzei, dar - pentru că expresia de pe chipul ei îi trăda 
din nou frica - s-a prefăcut, cu greu, că nu-i observă. 

Frica nu e sinonimă cu slăbiciunea. Toţi cei din închisoare 
cunoşteau foarte bine diferenţa. 

— Uite cum facem! a spus el, ridicând mâna de pe uşă şi 
făcând un pas înapoi. Poţi să pleci când vrei. Nu te vreau aici, la 
fel cum nici tu nu vrei să fii aici, dar... 

Buza ei de jos se răsfrânse, uşor bosumflată, stârnind în 
trupul lui o reacţie în lanţ, culminând cu o stare puternică de 
excitare. Strict interzis, prietene! 


— Tatăl tău a fost singurul prieten pe care l-am avut în 
închisoare, un prieten care mi-a fost mai mult un tată decât a 
fost propriul meu părinte, a adăugat el. 

Poate că nu era momentul să-l aducă în discuţie pe tatăl lui 
biologic. Lumea este plină de oameni răi, iar dacă închizi ochii şi 
te prefaci că nu există, nu înseamnă că trăieşti într-o lume mai 
bună - este o soluţie doar pentru proşti şi pentru copii. judecând 
după expresia Annei Silver, ea ştia deja asta. Din nefericire, era 
mult mai speriată de el decât de indivizii care îi omorâseră tatăl. 
Va trebui să schimbe lucrurile dacă voia s-o ajute. 

— N-o să-ţi fac niciun rău, i-a spus el. Ai călătorit ore întregi. 
Eşti obosită. 

Doamne Dumnezeule, nu era făcut pentru prostiile astea! A 
luat pistolul şi i l-a îndesat în mână, făcând-o să tresară. 

— E încărcat, i-a explicat el. Nu mă împuşca! Asta ar trebui 
să te facă să te simţi suficient de apărată ca să te odihneşti 
puţin până ne dăm seama în ce dracu s-a băgat. 

Ea îl privea cu gura căscată, iar el i-a închis-o, ridicându-i 
uşor bărbia. Atingerea fizică i-a provocat un nod ciudat în 
stomac. Când atinsese ultima oară o fiinţă umană care nu avea 
cătuşe la mâini? 

Las-o baltă! N-are nicio importanță. 

— Dormitoarele de la etaj sunt libere, a continuat el. Du-te 
în primul din dreapta. Trage un dulap în faţa uşii, dacă simţi 
nevoia, şi încearcă să dormi puţin. Dar fă-mi o favoare - nu suna 
pe nimeni. Şi nici e-mail-uri să nu trimiţi. Şi mai ales nu-ți folosi 
cârdul de credit în oraş. O să încercăm să punem lucrurile cap la 
cap mâine dimineaţă. 

— De unde ştiu că pot să am încredere în tine? a întrebat 
ea, făcând un pas înapoi şi cântărind pistolul cu ambele mâini. 

Era rândul lui să transpire. 

— La dracu, n-am spus că ar trebui să ai încredere în mine. 
Dar sunt destul de bogat încât să nu fiu nevoit să te vând 
băieţilor răi. A făcut o grimasă. Un bonus în cercurile mele, 
crede-mă. 

Şi s-a întors cu spatele la femeia cumplit de emotivă care-i 
invadase spaţiul. 

Părea mică şi delicată, dar era la fel de ţepoasă ca un rug 
de mure. N-o voia aici. Nimeni nu stătea în casa lui. Cu excepţia 
lui Davis, care venise vara în vizită şi care fusese unul dintre 


puţinii oameni pe care Brent îi putea suporta mai mult de 
treizeci de secunde. Nici măcar Gina nu stătuse mai mult de 
câteva ore înainte de a o trimite acasă la ea. Hristoase! A închis 
ochii, dorindu-şi să dea timpul înapoi şi să schimbe lucrurile, 
ştiind însă că totul era în zadar. 

De la moartea Ginei, nu mai ştia cine era. Ştia doar că nu 
era ticălosul cu inimă de piatră - rol pe care încerca să-l joace 
cât mai convingător cu putinţă. Nu putea s-o alunge pe Arma 
Silver până nu-şi dădea seama dacă se afla sau nu în pericol. 
Dar cât avea să stea acolo, îl va înnebuni fără doar şi poate - 
era convins de asta. 

Davis păruse realmente înspăimântat în mesajul lăsat fiicei 
sale, iar acum era mort. Coincidenţa - dacă era vorba de aşa 
ceva - era al dracului de dubioasă. 

A deschis uşa. 

— Unde te duci? l-a întrebat ea, trădându-şi suspiciunea 
prin fiecare silabă pe care o rostea. 

— Să mă asigur că barca pe care ai împrumutat-o ajunge în 
siguranţă în docul de care aparţine pentru ca nimeni să nu afle 
că eşti aici. Ai închiriat cumva o maşină? 

Ea a clătinat din cap. 

— Am stat la casa mamei mele din Victoria, iar ca să ajung 
până aici am împrumutat Volkswagen-ul ei. Maşina am lăsat-o în 
faţa barului. Am o geantă în portbagaj. 

El a ridicat întrebător din sprâncene. 

— Nu, n-am vorbit cu mama, i-a explicat ea. E plecată, 
împreună cu tatăl meu vitreg, într-o croazieră în Alaska. l-am 
lăsat un mesaj în căsuţa vocală în care i-am spus de tata. 

Asta a sunat foarte rece. 

— l-am spus că o să mă ocup eu de înmormântare şi că 
să-i fac o vizită în curând, a continuat ea, cu o grimasă. N-o s 
simtă lipsa maşinii cel puţin o săptămână. 

El a întins mâna, cerându-i cheile. Ea le-a scos din poşetă şi 
i le-a pus în palmă, zicând: 

— N-o arunca în mare! 

El a izbucnit în râs, ceea ce a sunat ciudat. 

— Am un garaj pe cealaltă parte a golfului. O s-o înghesui 
lângă camioneta mea. Se uita la ea în întuneric şi era ca şi cum 
îşi amintea de un vis. Îmi pare rău pentru tatăl tău, Anna, a spus 
el încet. A fost un om bun. 


e) 
ă 


Ea l-a prins de mână şi el a tresărit, surprins de contrastul 
dintre răceala pielii ei şi căldura apropierii. 

— Puţini au crezut asta, i-a răspuns ea, strângându-l de 
mână şi apoi dându-i drumul. 

A văzut-o apoi frângându-se deodată - dacă de oboseală 
sau de durere, nu ştia şi nici nu avea de gând să mai rămână 
aici ca să afle. 

A ieşit pe uşa din spate a casei şi s-a îndreptat spre barca 
lui cu motor. Luna veghea de sus apele micului său golf - o 
prezenţă constantă, dar niciodată identică. Un far care îi lumina 
calea presărată de necazuri. 

Ei bine, necazurile dăduseră adesea buzna în golfuleţul lui, 
dar reuşise să treacă cu bine peste ele. E însă mult mai uşor să 
înfrunţi greutăţile vieţii când îţi faci griji numai pentru tine. A 
aruncat o privire spre casă şi, în timp ce pornea motorul bărcii, a 
văzut o lumină care urca la etaj. 

Anna Silver. 

O complicaţie de care nu avea nevoie. 

Cu cât scăpa mai repede de ea, cu atât mai bine. 

XXX 

Trecuseră mai bine de douăzeci şi patru de ore şi încă nu 
dăduseră de urma femeii. Rand se dusese în Minneapolis ca să-i 
scotocească prin casă. Fotografiile pe care le găsise acolo 
înfăţişau o femeie minionă şi drăguță, cu părul negru. Păcat că 
nu rămăsese acasă. S-ar fi distrat de minune împreună în timp 
ce aşteptau să vină poşta. Acum se afla din nou în Chicago, 
împreună cu restul echipei, adunaţi cu toţii în biroul şefului 
pentru o întâlnire de criză. Rand nu-şi amintea ca vreo situaţie 
de criză să nu se fi sfârşit cu împuşcături şi tehnologie de ultimă 
generaţie făcută scrum. 

— l-aţi localizat telefonul? a întrebat Hank Browning, un 
individ scund şi gras, cu părul cărunt. 

El ocupa - cel puţin pe hârtie - postul de director al 
organizaţiei caritabile. Fost general, fost soldat în Forţele 
Speciale, obţinându-şi privilegiile în junglele din Columbia. 
Reputația, pe care şi-o merita din plin, semăna cu cea a 
traficanţilor de droguri pe care îi vânase fără milă. Bobby Petrie 
stătea la un birou cu patru monitoare care îi furnizau tot felul de 
informaţii. Era expert IT, un adevărat maestru în spargerea 
sistemelor de comunicaţii şi în transferarea banilor, dar un 


individ cumplit de enervant atunci când lucrurile nu mergeau 
cum voia el. Kudrow dirija operaţiunile - pe plan local şi 
internaţional - de la baza lor din Chicago. Rand era liderul 
„trupei” de acţiune, iar Vie şi Marco - soldaţii lui. 

Constituiau un grup restrâns - aşa şi trebuiau să fie, dată 
fiind ocupaţia lor. Şi, cu excepţia lui Petrie, lucrau împreună de 
aproape două decenii, participând la trei războaie şi nenumărate 
conflicte alături de venerabila armată americană. Aceşti oameni 
erau mai mult decât o familie pentru Rand. 

— Incerc să-l localizez, a răspuns Petrie, scrâşnind din dinţi. 
Dacă ăştia m-ar lăsa în pace, poate c-aş avea mai mult noroc. E 
greu să spargi rahatul ăsta când cineva îţi suflă în ceafă. 

Kudrow l-a prins de gulerul cămăşii şi l-a ridicat cu violenţă 
în picioare. 

— Nu noi am pierdut banii, tică/osule! i-a ripostat el, 
azvârlindu-l ca pe o păpuşă de cârpă. 

— Dar nici eu nu l-am pierdut pe Davis Silver, a răspuns el 
de pe podea, aruncându-le lui Rand şi Marco un rânjet 
dispreţuitor. 

Kudrow şi-a vărsat apoi mânia asupra lui Rand, dar acesta 
nu şi-a schimbat expresia de pe chip. Era un joc al nervilor, iar 
dacă ar fi îndrăznit să clipească, ar fi pierdut. El însă nu pierdea 
niciodată. 

După un timp, Kudrow a strâns din buze şi şi-a stăvilit 
mânia. 

— Crezi că Davis a plănuit asta? a întrebat Rand. 

Kudrow a clătinat din cap. 

— Am pus pe cineva de la morgă să-i caute prin lucrurile 
personale, a răspuns el. N-a găsit niciun plic. Doar o fotografie a 
fiicei lui şi adresa celui mai apropiat birou FBI. Am avut noroc că 
n-a mai ajuns acolo. 

Petrie s-a întors la monitoarele lui. Generalul şi-a ciupit 
podul nasului, apoi a spus: 

— În mesajul telefonic zice că i-a trimis fetei extrasele de 
cont. _ 

Bătrânul începea să între în panică. Işi pierduse cumpătul şi 
stăpânirea de sine - un lucru inadmisibil pentru un soldat care 
fusese un adevărat model. In urmă cu şase ani, când generalul 
se retrăsese din armată, nişte prieteni din Congres îi ceruseră 
unele mici servicii şi, folosind organizaţia caritabilă drept 


paravan, se descurcaseră foarte bine. Sau o făcuseră până 
acum, când Davis le furase agoniseala. 

Rand suporta greu gândul ca cineva să-l tragă pe sfoară. 

— O să continuăm să verificăm corespondenţa care vine pe 
adresa ei, dar şi pe adresa lui. Cum soseşte plicul, punem mâna 
pe el. Şi cu asta basta, a spus Kudrow, încercând să-i încurajeze 
pe toţi. 

— Tot ce vreau e să mă retrag cu nevastă-mea în afurisita 
de Florida. Cer prea mult? a spus generalul, plimbându-se prin 
spatele biroului său. Dacă poliţia o să creadă povestea 
individului ăstuia şi începe o anchetă, întreaga organizaţie se 
duce dracului. 

— Nu şi dacă nu anunţăm furtul, a spus Rand, depărtându-şi 
picioarele şi încrucişându-şi braţele la piept. Dacă nu au ce să 
ancheteze, poliţiştii or să-şi piardă interesul. Toate donațiile 
legale făcute organizaţiei sunt intacte. 

Petrie acoperise urmele banilor spălaţi - asta făcea în 
momentul în care Davis Silver descoperise că îi foloseau 
codurile de acces. Ar fi trebuit să se asigure că şi el plecase 
acasă ca oricare alt angajat de rând. Fuseseră neglijenţi şi acum 
plăteau pentru asta. 

Şi or s-o încurce cu toţii dacă nu-şi recuperau banii. 

— Dar dacă n-a trimis plicul acasă la ea? Şi unde dracu a 
dispărut? Dacă pune mâna pe informaţiile trimise de Davis şi le 
duce FBl-ului, am dat de dracu! a spus generalul, lovind cu 
pumnul în masă. 

— Aveţi vreo idee cine e individul ăsta în care Davis are 
încredere? a întrebat Rand. 

Nu găsise niciun indiciu acasă la ea, niciun nume, nimic. Îi 
scotocise rapid prin camere şi îi luase şi hard discul 
calculatorului, dar - dacă n-o găseau în următoarele douăzeci şi 
patru de ore - va trebui să se întoarcă şi să caute cu mai multă 
atenţie. 

— Nu, nu ştim, a răspuns Kudrow, clătinând din cap. 

Când şi-a trecut degetele prin părul din ce în ce mai rar, 
ochiul drept a început să i se zbată necontrolat. Fuseseră 
prieteni cândva, dar anii presăraţi cu morţi şi dezamăgiri le 
consolidaseră prietenia, transformând-o într-o relaţie şi mai 
durabilă. 

— Nu-mi vine să cred ce se întâmplă. Trădătorul dracului! 


Davis ar fi trebuit să-şi ţină fleanca. Ar fi putut şi ar fi trebuit 
s-o facă. 

— Ce mai ştim despre Davis Silver? Are vreo proprietate pe 
undeva? 

Kudrow a deschis un dosar. 

— A stat cinci ani în închisoare în Canada pentru că a furat 
un milion de dolari din averea statului - a jurat că nu ela făcut- 
o. Soţia a divorţat şi s-a recăsătorit chiar înainte de pronunţarea 
sentinţei. Kudrow a pufnit dispreţuitor - şi el avea trei foste soţii. 
Are un singur copil - o pârlită de învăţătoare, care a reuşit până 
acum să păcălească o echipă de foşti soldaţi de elită. 

— Dar poate că fata nu e ceea ce pare, a spus Petrie. 

— Da, sigur, cum să nu. Poate că e spioană sub acoperire, 
pregătită de guvernul rus, a ripostat Kudrow pe un ton sarcastic. 

Expresia lui scârbită l-a făcut pe Rand să se înfioare. Tipul 
era pe cale să explodeze, iar el trebuia să se pregătească pentru 
ce era mai rău. 

— Fireşte că e exact ceea ce pare! a continuat Kudrow. Are 
douăzeci şi şapte de elevi de clasa a treia, care încep cursurile 
la 5 septembrie - am o listă cu numele lor. Conduce un 
Volkswagen Beetle şi îşi face cumpărăturile la lkea. E o 
învăţătoare care ne-a făcut să părem nişte ageamii. 

— Ştim că a plecat la Vancouver, a spus Petrie, încercând 
să-l liniştească pe şeful său. Apoi a dispărut de pe radar. 

— Liniştiţi-vă! E doar o amărâtă de învăţătoare, le-a 
reamintit Rand pe un ton calm. O să ne recuperăm banii. 

Puseseră ei mâna pe comandanţi militari şi miniştri păziţi de 
armate de oameni, şi acum colegilor lui le ţâţâie fundul de frică, 
de parcă ar fi nişte recruți amărâţi, pentru o femeie lipsită de 
orice pregătire militară? Femeile sunt bune doar pentru un 
singur lucru şi asta nu însemna că puteau să-i stea în cale. 

— Cum a obţinut Davis postul ăsta? a întrebat el. 

— Eu l-am angajat, a răspuns generalul, încruntându-şi 
sprâncenele stufoase. Directorul închisorii a auzit că angajăm 
foşti deţinuţi. Davis Silver avea dublă cetăţenie, iar directorul 
voia să-l ajute. l-a oferit chiar el o scrisoare de recomandare, iar 
eu m-am gândit că ne-ar putea fi de folos. 

Şi le fusese - până când le-a furat banii şi a căzut sub roţile 
metroului. 

— Trebuie să săpăm mult mai adânc în trecutul amândurora 


dacă vrem s-o găsim pe fată, a spus Kudrow, încruntându-se la 
rândul lui. 

Generalul şi-a scrutat trupa, iar Rand a luat automat poziţie 
de drepţi. Le-a aruncat - fiecăruia în parte - o privire ucigătoare. 

— Ştiu că avem cu toţii nişte bani puşi deoparte, dar nu 
sunt suficienţi ca să dispărem din ţară. Nu există un plan de 
rezervă şi nicio strategie de retragere din această situaţie. Cele 
şaizeci de milioane sunt ale noastre, căci le-am câştigat cu greu 
şi merităm fiecare bănuţ, a spus el, aranjându-şi manşetele 
cămăşii. Se simţea mult mai comod în hainele de camuflaj decât 
în costumele elegante. lar în cazul în care vreunul dintre voi îşi 
pierde curajul. 

Rand a încremenit pe loc. 

— Dacă veţi fugi, dacă veţi vorbi cu cei de la FBI şi veţi 
trăda organizaţia, vă voi vâna fără milă, iar când vă voi găsi, vă 
voi ucide. E clar? 

O tăcere apăsătoare s-a aşternut în cameră. 

Nimeni nu-l subestima doar pentru că era cu douăzeci şi 
cinci de ani mai bătrân decât ceilalţi. Dar asta nu însemna că 
Rand n-o să-i fiică viaţa grea dacă se ajungea la asta. 
Recunoscând provocarea, a schiţat un zâmbet în colţul gurii. 

— E-al dracului de clar, Generale, a spus Rand. Nu-ţi face 
griji. O să pun eu mâna pe femeia asta. 

Gândul i-a accelerat pulsul. Fata nu avea nicio şansă în faţa 
unuia ca el, dar măcar nu era complet proastă. Avea un avantaj 
faţă de ei. Asta făcea ca lucrurile să fie cu atât mai interesante. 

— O afurisită de învăţătoare, a spus Kudrow, clătinând din 
nou din cap. la-l pe Marco cu tine! 

— Distracţie plăcută în Canada! le-a urat Petrie, rânjind. 

— Lăsaţi-vă acasă telefoanele şi maşinile personale! Nu 
vreau ca cineva să vă ia urma, a spus Kudrow, cu maxilarul atât 
de încleştat, că părea gata să crape. 

Rand a prins telefonul burner pe care i l-a aruncat Petrie. 
Kudrow le-a înmânat actele de identitate false pe care le 
foloseau de obicei în operaţiunile lor, un teanc de bancnote şi un 
card de credit pe numele lui Benny Tacon. Ce porcărie! Cine 
dracu a ales numele ăsta? i 

Rand s-a îndreptat spre uşă, urmat de Marco. li plăcea să 
plece la vânătoare, căci la asta se pricepea cel mai bine, nu să 
stea în preajma unor indivizi de teapa lui Petrie şi să se 


smiorcăie ca o fetiţă. Nu suporta ca oamenii să-şi bată joc de el 
şi avea chef de ceva distracţie, ceva răzbunare. lar Anna Silver 
era exact fata care i-o va oferi. 


KKK 


— Aşadar, tipul care a murit a sunat la 911 înainte să cadă 
sub roțile metroului? şi-a întrebat, la telefon, Jack Panetti 
„Ssursa” care lucra în poliţia din Chicago. 

Și voi nu credeți că asta ar putea indica o crimă? Jack 
fusese poliţist înainte de a deveni detectiv particular, iar uneori 
îşi dorea să revină în poliţie. Asta până să urce în Mercedesul lui 
decapotabil sau să-şi ia o săptămână de concediu doar de 
dragul de a se odihni. Avea birouri în Los Angeles, New York şi 
Denver - unde se afla şi sediul central, deoarece îi plăceau 
munţii -, opt asistenţi şi o ţară plină de oameni care făceau 
numai prostii. 

Viaţa era frumoasă. 

— Îl urmăreau agenţii de pază, pentru că l-au prins cu mâna 
în miere. A sunat la 911 şi a susţinut că voia să dezvăluie nişte 
nereguli, l-a informat sergentul din districtul numărul 1. Dar era 
doar un fost puşcăriaş, care n-a putut să lucreze cinstit nici 
măcar o zi din viaţă. Agenţii l-au prins, dar ticălosul a căzut 
exact în faţa metroului. Totul e pe camerele de luat vederi. 

Jack văzuse înregistrările. Nu era nicio îndoială că Davis 
Silver era speriat de oamenii care îl urmăreau, întrebarea era de 
ce. Şi de ce dispăruseră aceşti aşa-zişi „agenţi de pază”? 

— Pun pariu că cei care i-au oferit postul or să regrete că au 
făcut-o, a spus Jack, stând în parcarea unui supermarket situat 
vizavi de apartamentul lui Davis Silver şi privind norii albi şi 
pufoşi care pluteau pe cerul albastru. 

Telefonul pe care-l primise în toiul nopţii îl pusese imediat 
pe treabă. De unii clienţi trebuie să te ocupi personal Brent 
Carver era unul dintre ei. De obicei, Jack se ferea de foştii 
puşcăriaşi, dar - dintr-un motiv oarecare, pe care nu ştia să-l 
definească - îi plăcea să lucreze pentru Carver. Poate din cauza 
banilor lui? s-a întrebat Jack, făcând o grimasă şi sperând să nu- 
şi fi vândut sufletul diavolului. 

— Pentru că au oferit un post de contabil unui individ care a 
mai furat cândva un milion de dolari? Sigur. Dar de data asta 


nimeni n-a fost dat afară, fiindcă deşteptul care l-a angajat e 
chiar şeful companiei, care cică vrea să le mai acorde o şansă 
foştilor deţinuţi, i-a explicat polițistul, râzând. Dacă propunerea 
asta ar fi făcut-o vreun idiot de la resurse umane, ar fi fost dat 
afară în şuturi. 

Jack a simţit disprețul în glasul poliţistului. 

— Au spus ce sumă a luat? 

— Nu. Au zis că e o sumă neînsemnată şi că nu depun 
plângere, dat fiind sfârşitul de care a avut parte individul. 

— Au găsit ceva neobişnuit asupra cadavrului? 

Intrebarea a fost întâmpinată de o tăcere apăsătoare. 

— Cine ziceai că e clientul tău, Panetti? 

— Ştii foarte bine că nu dau nume. Jack se mândrea cu 
faptul că nu-şi dezvăluia niciodată sursele, iar calitatea 
serviciilor sale era pe măsura sumelor plătite de clienţi. Dar, 
întâmplător, am nişte bilete la Chicago Bears, la meciul de 
deschidere al sezonului, l-a ademenit el. lar dacă îmi dai numele 
şi adresele agenţilor de pază, o să văd ce fac şi cu biletele la 
Super Bowl. 

Carver şi le putea permite. 

Jack a auzit un mormăit la celălalt capăt al firului, dar ştia 
că l-a prins în nadă. 

— O să văd ce pot să fac. Dar n-ai aflat-o de la mine, a spus 
polițistul, închizând telefonul. 

Stând în Buick-ul lui închiriat, Jack s-a rezemat de spătarul 
scaunului. Şi-a ridicat privirea spre blocul unde locuise Davis 

Silver - o clădire pătrată, din cărămidă roşie, ce nu se 
remarca prin nimic deosebit. Şi Jack crescuse într-un bloc 
asemănător. 

Pe când se pregătea să iasă din maşină, a observat un alt 
vehicul parcat pe o stradă lăturalnică al cărui şofer privea şi el 
aceeaşi clădire. Ca să nu trezească suspiciuni, s-a dus la 
magazin şi şi-a cumpărat ceva de mâncare. S-a întors apoi la 
Buick-ul său cu plasa de plastic în mână şi şi-a desfăcut o cutie 
de cola, memorând numărul maşinii în timp ce sorbea din cola. 
S-a urcat apoi la volan, dar n-a pornit motorul imediat. Celălalt 
individ a ieşit din maşină şi s-a îndreptat iute spre intrarea 
clădirii lui Davis. Avea în mână nişte chei, dar a intrat exact în 
momentul în care poştaşul ieşea din bloc. 

Jack i-a făcut pe ascuns o poză, apoi a pornit maşina şi s-a 


învârtit în jurul clădirii, trecând prin faţa intrării acesteia exact în 
momentul în care individul a ieşit afară şi s-a îndreptat spre 
maşina lui. Jack a mai dat o dată ocol blocului, dar când s-a uitat 
în locul în care fusese maşina, a observat că dispăruse. 

A parcat Buick-ul şi, ajungând în faţa intrării, a citit numele 
proprietarilor scrise pe butoanele de interfon. V. BERNSTEIN. A 
apăsat pe el. 

— Cine e? 

— Doamna Bernstein? Sunt un prieten al lui Davis şi aş vrea 
să vorbesc puţin cu dumneavoastră. 

Spera ca femeia care i-a răspuns să fie Viola, cea care îi 
prelua corespondenţa lui Davis când acesta era plecat, după 
câte îi spusese Brent. 

Femeia i-a dat drumul fără să mai pună alte întrebări. Era 
hotărât să-i ţină o prelegere despre securitatea clădirilor, pe 
care ea să o transmită mai departe administratorului - dar asta 
după ce termina ce avea de făcut. N-avea niciun rost să-şi bată 
singur cuie în tălpi. 


CAPITOLUL 3 


Anna a deschis un ochi şi a văzut pe noptieră un pistol 
ameninţător. Cum naiba luase viaţa ei această turnură cu totul 
neaşteptată? Soarele pătrundea pe fereastră, scăldând totul 
într-o lumină roşiatică. Îşi simţea gura uscată, astfel că s-a 
ridicat în capul oaselor ca să se uite de jur-împrejur. 

Camera avea un aspect spartan, dar elegant - piese de 
mobilier solide, din lemn, sculptate manual, cearşafuri de 
culoarea vinetelor şi un tablou singuratic ce înfăţişa oceanul. 

Vuietul aceluiaşi ocean a atras-o spre fereastră, unde a 
văzut o mare strălucitoare, scăldată, la orizont, într-o lumină de 
foc. La nord, se zăreau crestele înzăpezite ale munţilor, cu 
aflorimente stâncoase, presărate de copaci cu crengile încâlcite, 
ce înconjurau acest golfuleţ izolat. Şi-a pus nişte haine, a dat la 
o parte dulapul gol din dreptul uşii şi a pornit spre plajă. 

Nici urmă de Brent Carver. Slavă Domnului! 

Era mult mai solid, mai obraznic şi mai tânăr decât se 
aşteptase. Tatăl ei nu îi spusese niciodată de abdomenul plat şi 
tare şi nici de privirea pătrunzătoare, dar n-ar fi avut cum s-o 
facă, nu-i aşa? Aseară, ochii îi trădaseră, pentru o clipă, o 


dorinţă întunecată şi avidă, care o speriase de moarte. De aceea 
intrase în panică şi voise să fugă. Dar Brent nu se înşelase - 
Anna avusese nevoie de odihnă, iar el nu îi făcuse niciun rău. 

Încă. 

N-ar fi trebuit să vină. Durerea şi nesiguranța o făcuseră să 
se arunce orbeşte înainte, fără să-şi conceapă vreun plan şi fără 
să se mai gândească dacă s-ar fi putut duce în altă parte. Dar 
după un somn binefăcător, având mintea limpede, realiza că ar 
fi trebuit să se ducă imediat la poliţie, chiar dacă, în trecut, se 
lovise de suspiciunea şi neîncrederea ei. 

Preferase, în schimb, să fugă. 

lar acum se afla la capătul lumii - un loc atât de izolat şi de 
îndepărtat, încât îi trebuise o zi întreagă să ajungă aici. Până şi 
insulele pustii din mijlocul oceanelor erau mai accesibile. 

Călătoria o epuizase. li anulase capacitatea de a mai gândi. 
lar durerea îi invada sufletul, revărsându-se asupra ei ca un 
şuvoi de sânge dintr-o rană adâncă. Trebuia să înţeleagă ce se 
întâmplă ca să preia din nou controlul asupra propriei vieţi. A 
tras adânc în piept mirosul oceanului, încercând să-şi 
regăsească echilibrul, dar n-a făcut altceva decât să trezească 
la viaţă amintiri pe care ar fi preferat să le uite. Măcar avea timp 
la dispoziţie ca să-şi adune forţele şi să înţeleagă dacă tatăl ei 
fabula, suferea de paranoia sau pur şi simplu era un om 
necinstit. 

Mirosul vag de iod se împletea cu briza sărată a mării. După 
o clipă, şi-a scos sandalele din picioare, şi-a ridicat fusta până la 
genunchi şi a intrat în apă. Oceanul i-a sărutat pielea cu 
atingerea lui rece, trezindu-i la viaţă toţi nervii toropiţi până 
atunci de somn. 

Nu mai intrase în apă din ziua în care aproape că se 
înecase. Cândva, fusese o bună înotătoare, dar episoadele 
tragice din - viaţa ei - violul şi tentativa impulsivă de sinucidere 
- îi frânseseră sufletul şi o goliseră de sentimente. Astăzi, pentru 
prima oară, după atâta amar de vreme, voia să se afunde în 
apele reci ale oceanului şi să scape de toate grijile ce-i măcinau 
sufletul. Ştia însă, dintr-o experienţă amară, că totul avea să fie 
în zadar. 

A ieşit din apă şi şi-a întors privirea spre cabana de lemn. 
Era mai mult o vilă decât o cabană, lucind în soare în culoarea 
mierii arse şi situată mult deasupra nivelului mării, pentru a 


evita valurile înalte din timpul furtunilor - sau poate chiar un 
tsunami. Se pare că Brent Carver câştiga foarte bine din pictură. 
Ea ştiuse că îi plăcea intimitatea şi îşi ascundea identitatea, 
trăind aproape ca un pustnic. Tatăl ei îi vorbise adesea despre el 
- plin de admiraţie - dar fără să i-l descrie cu lux de amănunte. 
Astfel că îşi conturase o imagine cu care se simţea în largul ei, 
creionându-l în minte ca pe un bărbat în vârstă, aproape fragil. 
Dar individul ăsta nu era deloc aşa cum şi-l închipuise ea. Nu era 
nici bătrân, nici cumsecade, nici fragil. Şi nici încredere nu-i 
inspira. 

Un vultur pleşuv a coborât din zbor pe creanga unui copac 
şi o privea de sus, cu ochi ameninţători, ce-i dădeau parcă de 
înţeles că nu avea ce căuta acolo. 

— De parcă eu n-aş şti asta! a spus ea. 

— Vorbeşti singură? 

A tresărit speriată. Brent Carver s-a ivit printre umbrele 
copacilor, mergând cu paşi iuți şi silenţioşi ca o pumă. Ea a 
rămas cu privirea aţintită asupra ochilor lui de un albastru 
intens, descoperind cu stupoare cât de frumos era în lumina 
zilei. Era înalt şi zvelt, cu un nas drept şi arogant şi trăsături 
aspre. Experiențele pe care le trăise lăsaseră urme adânci pe 
chipul lui, dar gropiţele din obraji şi strălucirea ochilor te făceau 
să-ţi dezlipeşti cu greu privirea de la el. În plus, nu avea nici 
cămaşă, expunându-şi astfel bustul, cu pectorali şi muşchi bine 
lucraţi, la care se chinuise să nu se holbeze îndelung cu o seară 
în urmă, în lumina lunii. Nu îşi imaginase niciodată că, în afară 
de bărbaţii din reclamele la lenjeria intimă masculină, ar putea 
exista şi în lumea reală asemenea specimene. 

Şi-a mutat din nou privirea asupra chipului său. Păr blond, 
ars de soare şi ud, obrazul neras, buza de jos plină, senzuală, 
care le-ar fi făcut pe femeile normale să saliveze de poftă. Ea nu 
era o femeie normală, dar inima a început să-i bată oricum ceva 
mai repede. 

— Anna, a spus el, ridicând prudent o sprânceană. 

Picăturile de apă străluceau ca diamantele pe pieptul lui. 

Pantalonii scurţi, uzi, se lipeau de el ca o a doua piele, 
înotase. Ea şi-a mutat din nou privirea, simțind cum obrajii îi iau 
foc. Nu era genul ei. Fără doar şi poate, nu era genul ei - dar 
reuşise să-i stârnească simţurile, căci, deşi se afla într-o situație- 
limită, era încă vie. 


Nu se simţea deloc în largul ei în prezenţa lui Brent Carver. 
Era al dracului de sexy. Respira testosteron prin fiecare por al 
pielii. Categoric, nu era genul ei. 

— Mi-am imaginat întotdeauna că eşti de aceeaşi vârstă cu 
tata, a spus şi el a ridicat din cealaltă sprânceană. Tata îmi 
vorbea despre tine în scrisori. 

După ce fusese închis, îşi scriseseră în fiecare săptămână. 
Anii petrecuţi în închisoare îl obligaseră să se maturizeze. Ea 
văzuse, cu durere, cum el îşi pierde spiritul copilăresc, chiar 
dacă greşeala prostească îi aparţinea. 

A simţit cum sentimentul de vinovăţie îi copleşeşte sufletul. 
Vinovăţie, durere şi regret mistuitor. A închis ochii şi a încercat 
să evoce amintirile frumoase. Apoi şi-a dres glasul: 

— Mi-a spus cât de talentat eşti. Mi-a spus că într-o bună zi 
o să ajungi celebru. 

— Celebru? Niciodată nu mi-am dorit să ajung celebru, i-a 
răspuns el, strângând din buze. 

— Se pare însă că-ţi plac atributele celebrităţii, a spus ea, 
arându-i cu mâna plaja privată şi casa imensă. 

— Intotdeauna am locuit aici. 

Părea să scoată cu cleştele cuvintele de la el, de parcă ar fi 
uitat arta conversaţiei. 

— Tot ce mi-am dorit a fost o casă care să reziste în faţa 
furtunilor. 

— Aici ai crescut? 

— Mda. 

Anna s-a uitat de jur-împrejur. Era frumos, dar... 

— Nu te simţi niciodată singur? 

— Nu, la dracul! 

— Nu ţi se pare puţin cam izolată? 

— Se pare că nu e destul de izolată, i-a răspuns el, 
încruntându-se. 

Au! S-a întors cu spatele la el, încrucişându-şi braţele. 

— Imi pare rău că ţi-am picat pe cap. 

El a făcut un pas spre ea - un singur pas, dar a fost suficient 
să-i trezească simţurile la viaţă. Muşchii picioarelor i s-au 
încordat, gata parcă s-o ia la fugă. 

— Tatăl tău a avut dreptate când ţi-a spus să vii la mine. 
Doar că nu prea reuşesc să mă port frumos cu oamenii. 

— Nu mai spune! i-a răspuns ea, cu vocea tremurând. 


Virilitatea şi asprimea pe care le afişa atât de ostentativ. 

Brent Carver nu-i inspirau încredere. Acesta era şi motivul 
pentru care ieşea cu indivizi ca Peter. Păcat că nici în ei nu se 
putea încrede. 

— Probabil că am reacţionat exagerat venind aici, a spus, 
îndepărtându-se de el. 

Prezenţa lui o făcea să se simtă absurdă şi iraţională, iar ea 
nu era niciodată iraţională. Era calmă şi stăpână pe sine, 
deţinând întotdeauna controlul. 

— Faptul că ţi-ai pierdut tatăl e un motiv suficient să 
reacţionezi exagerat, a spus el, cu glas domol, îndulcit de 
simpatie, care o învăluia ca o mângâiere. După umila mea 
părere, cred că ai făcut bine că ai dispărut. 

Tonul cu care a spus asta a făcut-o să-şi ridice privirea spre 
el. 

— De ce? l-a întrebat. 

El s-a aplecat şi a luat de jos o scoică albă. l-a mângâiat cu 
degetul suprafaţa netedă. În cele din urmă, i-a întâlnit privirea. 

— Aseară am vorbit cu un prieten din poliţie. 

— Ai prieteni în poliţie? 

— Ciudat; nu-i aşa? 

Vântul i-a suflat părul în ochi. Nisipul i se lipea de picioarele 
goale. Arăta ca naufragiatul din imaginaţia oricărei femei. S-a 
aplecat şi şi-a luat telefonul; aşezat pe un prosop, în spatele 
unui buştean. 

— L-ai văzut vreodată pe tipul ăsta? a întrebat-o; arătându-i 
ecranul telefonului pe care se afla fotografia unui bărbat zvelt şi 
chipeş, cu părul scurt şi negru, îmbrăcat într-un costum gri. 

Fotografia avea şi ora când fusese făcută - cu cinci secunde 
înainte ca tatăl ei să-i lase mesajul în căsuţa vocală. 

— Nu. Cine e? l-a întrebat ea, dându-i înapoi telefonul cu 
degetele tremurând. 

— Unul dintre indivizii care l-au urmărit pe Davis în staţia de 
metrou, a răspuns el, punându-şi prosopul pe umeri. 

Celălalt purta o şapcă de baseball şi ochelari şi a fost mai 
greu de identificat. Asta e ticălosul care chiar a pus mâna pe 
tatăl tău. 

— După mesajul pe care mi l-a lăsat, m-a mai sunat o dată, 
dar a închis imediat, a spus ea, simțind un nod în stomac. 

— Probabil că i-au luat telefonul şi acum ştiu că te-a sunat. 


Şi-a dres glasul, dar vocea i-a rămas la fel de răguşită. Imediat 
după ce-a fost făcută fotografia, a continuat el, tatăl tău s-a 
smuls din mâinile lui şi a căzut sub roţile metroului care intra în 
staţie. 

Anna a devenit palidă ca ceara şi s-a clătinat pe picioare. 
Brent a prins-o de cot şi a ţinut-o cu putere ca să nu cadă. Când 
a simţit că îşi revine, i-a dat drumul. 

— Nu cred că a suferit. A murit pe loc, i-a spus el. 

— Şi asta ar trebui să mă ajute să mă simt mai bine? a 
ripostat ea, cu amărăciune în glas. 

— Da, la dracu, sigur că ar trebui! 

Anna şi-a dus mâna la gura ca să-şi înăbuşe hohotele de 
plâns. Tatăl ei era mort şi - indiferent cât rău îi făcuse în trecut 
şi câte frustrări îi provocase - ea îl iubise întotdeauna. Lacrimi 
fierbinţi i-au înceţoşat vederea. 

Minunat! 

S-a întors cu spatele la el, trăgând adânc aer în piept şi 
luptându-se din greu cu valurile copleşitoare de durere şi 
emoție. De ce acum? De ce nu ieri, când fusese singură atâtea 
ore? De ce nu în pat? De ce aici, în prezenţa unui străin care 
fusese mai apropiat de tatăl ei decât fusese ea? 

Brent nu a întins mâna către ea. A rămas pe loc, privind-o 
cum se frânge în mii de bucăţi. Un individ sinistru şi 
înspăimântător, dar suficient de inteligent cât să-şi dea seama 
că ea n-ar fi vrut s-o atingă, cu atât mai mult cu cât avea un 
trecut la fel de întunecat şi zbuciumat ca şi tatăl ei. Un punct în 
plus pentru Brent Carver. 

Şi-a şters lacrimile de pe obraji, cu privirea aţintită asupra 
valurilor care se spărgeau de mal. Se simţea la fel de goală şi de 
pustie ca scoica din mâna lui. 

— Trebuie să îl înmormântez. 

— Poliţiştii investighează cazul. Anchetatorii or să vrea să 
mai ţină un timp cadavrul. 

A simţit că-i vine rău. A început să tremure de frig, în ciuda 
căldurii soarelui. Relaţia cu tatăl ei îi măcinase întotdeauna 
sufletul, sfâşiată fiind deopotrivă de dragoste şi neîncredere. In 
liceu, scrisorile pe care i le scria tatălui ei deveniseră un stil de 
viaţă, un mod de a scăpa de realitate şi de a prelua controlul 
asupra universului său. Când a terminat liceul şi a plecat la 
facultate, scrisorile deveniseră deja o obişnuinţă, un soi de 


jurnal care o ajuta să meargă mai departe - o modalitate de 
comunicare cu omul pe care îl iubea, dar în care nu va mai avea 
niciodată încredere. În cele din urmă, scrisorile nu-l mai 
avuseseră în centrul atenţiei pe tatăl ei, ci se focalizaseră 
asupra ei înseşi, lucru pe care acum îl simţea ca pe o trădare. 

Scrisorile îi creaseră iluzia de apropiere. Ştiuse că totul era 
doar o iluzie, pentru că în momentul în care tatăl ei ieşise din 
închisoare, păruse un om complet străin. Şi chiar dacă ea voise 
să refacă acea legătură, nu reuşise niciodată să mai aibă cu 
adevărat încredere în el. Asta crease o prăpastie adâncă între 
ei, peste care tatăl său nu putuse niciodată să treacă, indiferent 
cât de mult ar fi încercat. 

lar acum era mort şi - odată cu această tristă realitate - 
venea şi dorinţa de a-i spăla imaginea pătată. 

— Trebuie să mă duc la poliţie şi să le dau mesajul pe care 
mi l-a lăsat în căsuţa vocală. 

— Nu, a spus Brent. 

— Trebuie s-o fac. 

— Nu, la dracu! E ultimul lucru pe care trebuie să-l faci, a 
insistat Brent, punându-şi mâinile în cap, de parcă ar fi vrut să-şi 
stăvilească frustrarea. Davis nu era genul care să te sperie fără 
motiv. Te-a iubit. Eşti singura din lumea asta blestemată la care 
a ţinut. 

— Şi atunci, de ce nu s-a abținut să nu pună mâna pe banii 
altora? a întrebat ea cu aceeaşi amărăciune în glas. 

El a deschis gura să vorbească. Apoi s-a răzgândit. 

— Uite ce e, Anna! a spus în cele din urmă, aruncându-i o 
privire încruntată. Poliţiştilor nu le pasă de ce se întâmplă 
anumite lucruri, tot ce le pasă e să aplice nenorocitele alea de 
legi. Tatăl tău a spus că a transferat nişte bani - nu ştim nici 
măcar cui aparţineau banii ăia. Dacă nu avem dovezi, cum crezi 
c-o să-i putem convinge că Davis a acţionat împins de cele mai 
bune intenţii? 

Anna avea o senzaţie de greață. Ştia foarte bine ce 
înseamnă ca autorităţile să te considere complice la o 
infracţiune. Asta era un alt motiv pentru care mama ei nu-l 
iertase niciodată pe tatăl ei - pentru umilinţele pe care le 
îndurase din partea poliţiei şi a presei. 

Acest gen de tratament aplicat de oamenii care ar trebui să 
te protejeze îţi spulberă încrederea în justiţie. 


— Nu vreau să mai trec printr-un alt scandal. 

— Cei de la care a luat banii o să încerce să-i recupereze. 
lar dacă ne luăm după înfăţişarea individului din metrou, n-au 
de gând să folosească metode prea ortodoxe. 

Vântul i-a suflat din nou părul în ochi, iar el l-a dat nervos la 
o parte. 

— Trebuie să găsim scrisoarea pe care ţi-a trimis-o şi s-o 
ducem apoi la poliţie, a continuat el. Dacă mergem la ei fără să 
avem dovezile astea, n-o să-l facem decât să pară vinovat, iar tu 
s-ar putea să te afli într-un mare pericol. 

Anna îl privea lung, simțind că e gata să se frângă în orice 
clipă. Dar nu doar ea suferea. Oboseala îşi spunea cuvântul şi în 
cazul lui Brent, căci avea ochii roşii şi încercănaţi. Nu prea 
dormise noaptea trecută. 

— Ai vreo idee unde ar fi putut să trimită scrisoarea? a 
întrebat-o el, pe un ton mai calm acum. 

— Acasă la mine? La şcoală? a răspuns ea, în timp ce 
creierul ei se activa încet. 

— Trebuie să verificăm şi acolo, deşi presupun că şi băieţii 
cei răi o să facă acelaşi lucru. 

— De unde să ştie ce mesaj mi-a lăsat în căsuţa vocală? a 
întrebat ea, nedumerită. 

— Mituind în stânga şi-n dreapta, spărgând site-uri, a 
răspuns el, aruncând scoica în mare. Există modalităţi prin care 
îţi pot asculta mesajele din telefon. 

lar criminalii păreau să le cunoască întotdeauna foarte bine. 
Dinţii ei au început să clănţăne. 

— Nu-mi vine să cred că se întâmplă toate astea. 

Era doar o simplă învăţătoare. Fiica unui fost puşcăriaş. 

— E-n regulă, a spus el, făcând un pas înainte, fără însă s-o 
atingă. Avea chipul lipsit de orice expresie, dar ardoarea ce i se 
citea în ochi le conferea o sclipire aparte. Atâta timp cât nimeni 
nu ştie că te afli aici, eşti în siguranţă. 

Dintr-un oarecare motiv, cuvintele lui de încurajare au 
ajutat-o să-şi revină, iar mintea ei a reluat încet problema. 

— Când nu era acasă, o doamnă din bloc - Viola - îi lua 
corespondenţa. Să fi trimis scrisoarea pe adresa lui? 

— Am verificat deja, a spus el, dând din cap. Dar spune că 
tu Ştii unde a trimis-o. 

Ea avea senzaţia că o să-i explodeze capul din cauza 


presiunii la care o supunea. Îşi apăsă mâinile pe tâmple. 

— Poate acasă la mama? Sau la casa cea veche a bunicii? 
Dar pe aceea am închiriat-o unor studenţi. 

Bunica ei murise în urmă cu şase luni, lăsându-i ei 
proprietatea, la insistența tatălui său. Anna se dusese la 
înmormântare. Atunci fusese şi ultima dată când îl mai văzuse 
pe tatăl ei în viaţă. 

Nu fusese deloc o fiică bună. 

Şi-a încleştat maxilarul şi a mijit ochii. 

— N-am găsit nimic la mama când am ajuns ieri acolo, dar 
probabil că nu ajunsese încă. Sunt singurele locuri care îmi vin 
acum în minte. 

— Fă o listă! O să ne gândim la o modalitate de a le verifica, 
de la distanţă, fără să ne expunem. 

— AŞ putea să sun la şcoală. 

— Nu, nu da telefoane! a spus Brent, clătinând din cap. Nu 
vreau ca cineva să dea de urma ta în Bamfield. Şi singura cale 
ca să ne convingem că oamenii spun sau nu adevărul este să 
vorbim cu ei faţă-n faţă. Cunosc un detectiv particular, la care 
am mai apelat şi altă dată. L-am sunat azi-noapte şi l-am rugat 
să verifice corespondenţa care vine pe adresa apartamentului 
lui Davis. l-am cerut să facă şi nişte săpături legate de compania 
unde a lucrat tatăl tău. 

— Nu pot să stau aici toată viaţa şi să aştept. A spus Anna, 
clătinând din cap, secătuită de puteri. 

— Lucrezi tot ca învăţătoare? a mormăit el. 

— De ce mă întrebi? 

Se simţea descumpănită de faptul că Brent ştia atât de 
multe lucruri despre ea. Anna, în schimb, nu ştia mai nimic 
despre el, doar că era pictor şi că fusese în închisoare. Deşi 
poate că asta era suficient. 

— Copiii sunt în vacanţa de vară? 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Atunci, ai timp să te mai gândeşti. 

În ochi îi citea răbdarea şi o bunătate cu totul neaşteptată. 

— Poate că ar fi mai bine să nu te mai întorci niciodată, a 
continuat el, după o clipă de tăcere. 

— Cum adică? a întrebat ea, încremenind şocată. 

— Viaţa se mai schimbă uneori, i-a răspuns el, ridicând din 
umeri. Poţi să dispari pentru totdeauna. O să-ţi fac rost de o 


nouă identitate, o nouă slujbă. Nu eşti ob/igată să te mai întorci. 
E o variantă la care ar trebui să te gândeşti serios. 

Dar avea responsabilităţi - o casă şi o carieră pe care o 
iubea. 

— Dacă fug, cei vinovaţi de moartea tatălui meu n-o să mai 
fie niciodată pedepsiţi. 

Pe chipul lui Brent nu se citea nimic. 

— Dar dacă era tatăl tău? l-a întrebat Anna. 

O expresie greu de descifrat a licărit atunci în ochii lui. 

— În cazul ăsta, aş vrea ca ticăloşii să plătească cu vârf şi 
îndesat. 

— OK atunci, a spus ea, pornind spre cabana din lemn. 

— Unde crezi că te duci? 

— Acasă. În Chicago şi Minneapolis. 

— Nu! a strigat el şi a scos un geamăt de frustrare. lisuse 
Hristoase! Tu chiar nu mă asculţi, a spus, prinzând-o de braţ. 
Încă nu poţi să te duci acasă. 

— Cum adică nu pot? 

A încercat să se elibereze din strânsoarea lui, dar era al 
naibii de puternic. 

— Pentru că e o prostie să te arunci în gura lupului fără să. 

— Nu-mi spune că sunt proastă! a strigat ea, zbătându-se 
cu furie şi obligându-l să-i dea drumul. 

— Atunci nu te mai purta ca atare! 

Vocea lui a răsunat cu putere în golfuleţ. Vulturul din copac 
şi-a luat zborul, bătând din aripi dezgustat. 

— Nu. Ţipa. La. Mine! i-a spus ea, împungându-l cu degetul 
în piept la fiecare cuvânt rostit. 

El s-a înfiorat la atingerea ei şi i-a dat uşor mâna la o parte. 
S-a aplecat deasupra ei, cu chipul schimonosit de furie. Ar fi 
trebuit s-o sperie. 

De ce nu reuşea s-o sperie? 

— Îmi pare rău, a spus el, părând şocat de propriile sale 
cuvinte. Dar nu te poţi duce acasă fără să-ţi pui viaţa în pericol. 
Trebuie să înţelegi că aeroporturile şi graniţele ţării sunt strict 
supravegheate şi Anna Silver n-ar trece niciodată neobservată. 

— Doar nu vorbim despre Watergate, a ripostat ea, 
clătinând din cap. Cu cine dracu crezi că avem de-a face? a 
întrebat, încercând să treacă pe lângă el. 

Toată povestea asta era o nebunie. Şi el era nebun. 


— Detectivul meu a verificat compania unde a lucrat tatăl 
tău - Fundaţia Holladay. Se ocupă cu strângerea de fonduri 
pentru veteranii răniţi în război. 

O, tată, te rog! Sper că n-ai jurat bani de la soldații răniți! 

— Şeful fundaţiei este fost militar şi fost consilier la Casa 
Albă. Dacă e implicat în ceva necurat, atunci are foarte mult de 
pierdut. 

Şi are multe cunoştinţe. 

Gândul a făcut-o să se oprească în loc. La naiba! Dinţii îi 
clănţăneau necontrolat. Era depăşită de situaţie şi asta i se 
părea ridicol. 

— Ce crezi că ar trebui să fac? 

Nu-i plăcea să ceară sfaturi. In special de la un fost 
puşcăriaş. Amicul tatălui ei. Nu-i plăcea că trebuia să se bazeze 
în totalitate pe el, dar habar nu avea ce să facă într-o situaţie ca 
asta. 

— Lasă-l pe detectivul meu să-şi focă treaba câteva zile. 

Între timp, o să-ţi fac rost de o identitate falsă ca să te poţi 
întoarce în Statele Unite fără să cazi în mâinile băieţilor răi. 

Tatăl tău ţi-a spus că poţi să ai încredere în mine, nu-i aşa? 
a întrebat-o el, zâmbindu-i ca s-o liniştească. 

Oboseala a părut să-i dispară ca prin minune, iar gropiţele 
din obraji îl întinereau cu câţiva ani. Avea un farmec nebun în 
faţa căruia nu aveai cum să rezişti. Privirea i s-a plimbat absentă 
pe trupul ei, încingându-i - fără voia ei - sângele în vine. 

Şi aşa s-a trezit prinsă în mrejele unui alt vânzător de vise, 
cu vorba iscusită şi mieroasă, la fel cum reuşise tatăl ei s-o 
vrăjească pe mama ei după o altă ceartă legată de bani. Cu 
trupul şi cu gropiţele lui, Brent Carver era un pericol nimicitor 
pentru orice femeie suficient de proastă ca să se îndrăgostească 
de el. Dar în ciuda reacției instinctive a trupului ei în faţa 
virilităţii lui aspre, ea era imună la farmecele sale. l-a răspuns 
dând scurt din cap şi s-a îndepărtat, lăsându-l pe plaja lui 
izolată, incredibil de frumoasă. Singur. 


KKK 


Brent a pornit motorul bărcii şi s-a îndreptat spre gura 
golfului, pe lângă cabana situată pe creasta dealului, micşorând 
viteza sub şapte noduri ca să nu stârnească valuri. A ocolit 
câteva caiace şi un barcagiu care se ducea la magazin şi s-a 


îndreptat spre Centrul Maritim care se afla pe latura de est a 
golfului. A ancorat barca şi l-a salutat din cap pe noul instructor 
de scufundări care îi luase locul fratelui său vara trecută, când 
acesta se îndrăgostise şi fusese împuşcat. 

Brent nu ştia care dintre cele două era mai gravă. 

A străbătut cărarea presărată cu pietriş, trecând pe lângă 
un grup de elevi care cărau nişte găleți grele, şi a intrat în 
Centrul Maritim. A dat din cap către secretara care îl privea 
prudentă, ca pe o adevărată belea, fără însă să cheme poliţia. 
Se pare că lucrurile începeau s-o ia pe un făgaş mai bun. 

— E înăuntru? 

Ea a încuviinţat din cap, iar la gestul autoritar prin care i-a 
dat de înţeles că poate să între, Brent a trecut pe lângă ea, cu 
un scurt salut milităresc. A bătut la uşă, a intrat în birou, a închis 
uşa în urma lui şi s-a rezemat de ea. Thomas Edgefield, 
directorul Centrului Maritim de Cercetări Ştiinţifice din Bamfield, 
şi-a ridicat privirea din hârtiile lui şi a căscat ochii mari. 

— Vreau să-mi faci o favoare, a spus Brent, fără vreo altă 
introducere. 

Thomas a ridicat din sprâncene. Înalt şi uscăţiv, părea un 
tip moale, dar era înzestrat cu o voinţă de fier şi dovedise atâta 
ardoare şi încăpățânare să rezolve cazul morţii soţiei sale şi 
dispariţia copiilor lui, încât Brent ştia prea bine că nu era cazul 
să-l subestimeze. In plus, îi era şi dator. 

— Cu ce pot să te ajut? 

— Am nevoie de una dintre cabanele tale. Pot să plătesc. 

Thomas şi-a trecut mâna prin părul tot mai rar, icnind uşor. 

— Când? 

— Acum? 

Nu se putea obişnui cu prezenţa cuiva în casă. Anna ar fi în 
siguranţă aici atâta timp cât nu-şi spunea în stânga şi-n dreapta 
numele real. Gândul l-a făcut să se încrunte. Ar fi trebuit să-i 
spună să înceapă să folosească un nume fals. 

— Toate cabanele simt ocupate, a spus Thomas, 
strâmbându-se şi clătinând din cap. Ne-au invadat toţi profesorii 
de fiziologie din Canada, care au venit aici cu căţel, cu purcel, 
nu doar cu echipamentele de laborator. Parcă am fi la Disney 
World. 

— Rahat! a spus Brent, cu privirea aţintită în tavan. 

— Pentru cine-ţi trebuie? Fiindcă am o cameră liberă la 


mine acasă. 

Aceeaşi cameră pe care i-o oferise şi fratelui mai mic al lui 
Brent, Finn, un băieţel firav de treisprezece ani, bătut până la 
sânge, atunci când Brent fusese arestat. Unele lucruri nu le poţi 
răsplăti niciodată, iar grija pe care Thomas i-o purtase fratelui 
său mai mic era unul dintre ele. Sufletul i-a fost copleşit dintr- 
odată de sentimentul dezgustător al eşecului. Nu mai voia ca 
omul ăsta să facă întotdeauna curăţenie în urma lui, nu mai voia 
să-l lase să-i îndrepte greşelile. Şi, dacă se gândea mai bine, 
exista pericolul ca - în cazul în care băieţii cei răi ar fi găsit-o pe 
Anna - să-i facă rău nu doar ei, ci şi altcuiva. Nu putea să-şi 
asume acest risc. Nu putea, aşadar, s-o lase pe Anna să stea 
singură acasă la Thomas. Odată cu dispariţia lui Davis, ea 
devenise responsabilitatea lui. Fie că îi plăcea, fie că nu. 

Somnul era supraestimat. 

— Nu mai contează. 

Thomas a deschis gura să-l contrazică, dar Brent a clătinat 
din cap. 

— Las-o baltă! A fost o idee proastă, a spus el, apoi şi-a 
dres glasul şi a continuat: N-am apucat niciodată să-ţi 
mulţumesc. 

— Să-mi mulţumeşti? a întrebat Thomas, cu o privire 
nedumerită. 

— Pentru că ai avut grijă de Finn cât timp am stat în 
închisoare. 

A urmat o clipă de tăcere. Telefonul a început să sune, dar 
Thomas l-a ignorat. 

— Nu trebuie să-mi mulţumeşti, Brent. Ai făcut tot ce-ai 
putut ca să-l protejezi. După tot ce i s-a întâmplat Biancăi - 
glasul i s-a frânt vorbind despre prima lui soţie, care fusese 
ucisă cu treizeci de ani în urmă -, am fost recunoscător că 
cineva s-a împotrivit violenţei şi i-a apărat pe alţii. Aş fi vrut doar 
ca cineva să te salveze şi pe tine. 

Brent şi-a pus mâinile în şolduri şi l-a privit încruntat pe 
Thomas. Nu mai era băieţelul de şaisprezece ani speriat de 
moarte şi nici nu venise să discute despre asta. Sincer să fie, îşi 
petrecuse cea mai mare parte a timpului încercând să uite 
moştenirea disfuncţională pe care o primise. 

Thomas i-a evitat privirea, dar a continuat să vorbească: 

— Să fiu sincer, m-am bucurat că mi s-a ivit ocazia să am 


grijă de cineva. Ştiu că sună cumplit, dar. A spus el, strângând 
din buze. 

— Nu, înţeleg prea bine ce vrei să spui. 

Uneori, după ce-ai pierdut totul, te mulţumeşti cu oricât de 
puţină mângâiere întâlneşti în cale. 

— Apropo, Laurei îi place tabloul, a spus Thomas încet. 

Laura Prescott era iubita lui Thomas şi avocata lui Brent. O 
aliată neobişnuită pentru un om ca el, dar o persoană cu suflet 
mare. Ca să-i mulţumească pentru ajutorul pe care i-l oferise 
anul trecut, îi pictase un tablou enorm care abia îi intrase pe 
uşă. 

— Are vreun perete suficient de mare pe care să-l agaţe? a 
întrebat el, deschizând uşa şi ieşind din birou. 

Thomas a izbucnit în râs, urmându-l în biroul secretarei. 

— Dacă n-are, atunci o să-şi facă o altă casă. E bine că nu 
se simte atrasă de. 

Cuvintele i-au rămas suspendate în aer. 

— De foştii puşcăriaşi. Poţi s-o spui, Thomas. Doar asta 
gândeşte toată lumea, a spus el, privind-o pe Gladys cu 
insistenţă. 

Ea a scos un sunet dezaprobator şi şi-a întors privirea. 

— Voiam să spun. De bărbaţii cu veleităţi artistice, a 
murmurat el în barbă, încercând să nu deconspire identitatea 
secretă a lui Brent. Oricum, întotdeauna am crezut că ceea ceai 
făcut tu a fost mai degrabă un gest de autoapărare decât... 

Brent l-a întrerupt, ridicând mâna. Nu voia să vorbească 
despre asta. Thomas părea supărat, căci îşi dorea să spună mai 
mult, dar Brent nu căuta iertarea oamenilor. Şi de când îl 
interesa părerea altora? Dar ştia de când. Din primăvara 
trecută, când Gina fusese ucisă, iar oamenii ăştia îl ajutaseră 
într-una dintre cele mai cumplite zile din viaţa lui. 

— Ai de gând s-o iei de soţie? l-a întrebat el pe Thomas. 

Gladys şi-a ridicat capul şi ochii i-au sclipit. Dacă cineva 
merita să trăiască fericit până la adânci bătrâneţi, acela era 
Thomas Edgefield. 

— Crezi că ar trebui s-o fac? 

— Sunt ultima persoană căreia să-i ceri sfaturi romantice, a 
răspuns Brent, râzând amar. 

Thomas l-a condus afară şi amândoi şi-au aţintit privirea 
dincolo de golf, spre cealaltă parte a Bamfieldului. 


— Mă gândeam la asta, dar. A spus el, înfiorându-se 
deodată şi, în ciuda căldurii de afară, s-a cuibărit mai bine în 
puloverul cu anchior. 

— E greu să te desprinzi uneori de trecut, a continuat Brent. 

El înţelegea asta foarte bine. 

— Dar dacă aduc ghinion? 

Brent a strâns din buze, căci nu era oare acesta unul dintre 
motivele pentru care şi el îşi păzea intimitatea cu atâta 
străşnicie? Nu o făcea pentru că nu i-ar fi plăcut oamenii - bine, 
nici nu-i plăceau prea mult -, ci pentru că se temea că prietenii, 
sau iubitele, ar fi sfârşit cu toţii ucişi. 

Dar el îşi sacrificase sufletul cu ani în urmă şi nu merita 
fericirea aceea. Thomas o merita. 

— Dacă vreunul dintre noi merită dragostea unei femei 
bune, tu eşti ăla, Thomas, sunt convins de asta, a spus el, 
îndepărtându-se, căci nu voia să se gândească la dragoste sau 
la consecinţele pe care oamenii trebuie să le suporte când totul 
o ia razna. 


KKK 


Vancouverul era demn de renumele pe care îl purta. Avea 
deschidere la ocean, avea munţi şi destule restaurante orientale 
ca să satisfacă o hoardă de invadatori - avea tot ce îşi putea 
dori Rand, cu excepţia unei femei brunete şi mignone, în mâinile 
căreia se afla soarta lui. 

Anna Silver îi dădea mari bătăi de cap. Dacă reuşea să pună 
mâna pe plic înaintea lui, aveau să ajungă cu toţii după gratii. 
Dar asta nu se va întâmpla. 

— Ai văzut-o pe fata asta? 

Tuturor celor care lucrau în regia de transport din Canada le 
îndrugase o poveste conform căreia poliţia americană, din care 
făceau şi ei parte şi care nu avea jurisdicție în această ţară, 
căuta o femeie care îşi răpise copiii. Era o modalitate prin care 
puteau câştiga simpatia lucrătorilor de sex masculin, dar 
trebuiau să fie foarte atenţi ca să nu atragă atenţia Agenţiei 
Serviciilor de Frontieră din Canada. 

Un mecanic plin de unsoare, care demonta motorul unui 
avion Cessna, a privit fotografia şi, ezitând uşor, a clătinat din 
cap. 


— Ai fost aici vineri noapte sau sâmbătă dimineaţă? şi-a 
continuat Rand interogatoriul. 

Omul a clătinat din nou din cap şi s-a întors la treaba lui. 
Locul mirosea a ulei de motor, benzină de aviaţie, sudoare şi 
corvoadă. 

Rand a strâmbat, nemulţumit, din nas. 

Petrie nu găsise numele fetei pe nicio listă a pasagerilor de 
pe Aeroportul Internaţional din Vancouver. Rand şi Marco 
încercau să găsească vreo urmă pe la companiile care închiriau 
maşini şi aeroporturile regionale mai mici. Boundary Bay se afla 
la o azvârlitură de băț de aeroportul internaţional, iar Rand 
simţea că acolo ar putea afla ceva. Din păcate, însă, nimeni nu 
le dădea nicio informaţie utilă. 

Ar fi putut să se urce într-un autobuz şi să se piardă în 
Vancouver. Şansele s-o găsească fără ajutorul operaţiunilor 
bancare erau aproape nule. 

S-a dus la uşa hangarului şi a privit întinderea deltei care-i 
înconjura. Apoi l-a sunat pe Kudrow. 

— Dă-mi ceva palpabil. Pierd aiurea vremea aici. Nenorociţii 
ăştia de canadieni nu ştiu nimic. 

— Chiar am ceva, a spus Kudrow, iar Rand simţea 
încântarea în glasul colegului său. Fosta soţie a lui Davis - 
mămica Annei - locuieşte în Victoria pe insula Vancouver. Acolo 
a crescut profesoara noastră şi tot acolo a comis şi Davis 
infracţiunea lui. 

Rand a simţit un fior străbătându-i şira spinării. S-a dus 
acasă, carevasăzică. 

— Poţi să-mi dai şi o adresă? a întrebat el, făcându-i semn 
lui Marco să se apropie, în timp ce memora adresa, apoi a închis 
telefonul. A intrat din nou în hangar şi s-a îndreptat spre biroul 
directorului. Trebuie să ajungem în Victoria, i-a spus el. Vreo 
şansă să ne ducă băieţii tăi? 

Mecanicul unsuros l-a urmat înăuntru şi a ascultat 
conversaţia. 

— Aţi găsit-o pe fata pe care o căutaţi? 

— Am făcut pe dracu în patru şi am reuşit, i-a răspuns el, 
dăruindu-i un zâmbet onctuos. A fost văzută pe insula 
Vancouver. 

Mecanicul i-a evitat privirea, iar Rand şi-a dat seama că 
idiotul îl minţise. 


— Îţi dublez suma pe care o ceri de obicei dacă putem pleca 
peste o jumătate de oră. 

Auzindu-i oferta, ochii directorului au strălucit de încântare. 

— Va poate duce Andy, băiatul ăsta. 

— Îmi pare rău, şefu', dar trebuie să mai comand o piesă 
pentru Skyhawk. 

— Dar n-ai spus că ai terminat? 

— Tocmai am descoperit o crăpătură la elice şi nu mai 
avem niciuna de rezervă în depozit, a răspuns Andy, 
retrăgându-se câţiva paşi şi refuzând să-i întâlnească privirea. 

Rand şi Marco s-au uitat unul la altul. Dacă ar fi putut să 
plece lăsând în urma lor un munte de cadavre, i-ar fi rupt gâtul 
individului ăstuia. Din păcate, însă, puseseră întrebări prea 
multor oameni şi fuseseră surprinşi de câteva camere de luat 
vederi. Dacă nu află nimic în Victoria, Rand avea de gând să se 
întoarcă aici şi să-l convingă pe ticălosul ăsta să spună şi ce 
lapte a supt de la maică-sa. 

— Peste cincisprezece minute pleacă un alt pilot spre 
Victoria via Nanaimo. Puteţi să plecaţi cu el, a spus directorul, 
ieşind din birou şi lovindu-şi, în trecere, angajatul cu umărul. 

Rand l-a urmat, simțind cum îl cuprinde un val de 
adrenalină. Majoritatea soldaţilor dau înapoi atunci când trebuie 
să curme viaţa cuiva, dar pe Rand nu îl deranjase niciodată asta. 
Într-o zonă de război, e uşor să ascunzi o crimă, dar într-o lume 
civilizată este o adevărată provocare. Dar Rand nu-şi făcea griji. 
Ştia cum să scape şi nici nu avea de gând să se lase vreodată 
prins. 


CAPITOLUL 4 


Katherine Plantain s-a îmbrăcat în grabă pentru micul 
dejun. Şi-a pus nişte pantaloni noi din in, întrebându-se dacă 
băiatul vecinilor îşi adusese aminte să le tundă gazonul. S-a 
uitat la ceas - 6:50 a.m. 

Hotărâseră să nu folosească telefoanele mobile în vacanţă, 
dar muncise pe brânci să readucă gazonul la viaţă după ce Ed îi 
scosese toamna trecută una din azaleele la care ţinea ca la ochii 
din cap. Toată munca ei se va duce pe apa sâmbetei din cauza 
unui telefon de treizeci de secunde. Ce naiba, doar n-o să 
îngăduie să se întâmple aşa ceva! A activat telefonul şi a văzut 


că avea un mesaj de la Anna. 

A zâmbit, apoi a oftat. Gândul la Anna îi provoca 
întotdeauna o durere în suflet. O dezamăgise de multe ori şi nu 
ştia cum să se revanşeze faţă de ea sau cum să îndrepte 
lucrurile. Dar Anna nu-şi dorea ca lucrurile să se îndrepte, astfel 
că - de-a lungul anilor - afirmase, clar şi răspicat, că nu avea 
nevoie de ajutorul mamei sale. Işi croise o viaţă frumoasă în 
Statele Unite. Avea o carieră de succes, care îi oferea multe 
satisfacţii. Cu excepţia unui singur moment din viaţa ei, Anna 
era o persoană extrem de raţională şi de echilibrată. Cu toţii 
ştiau cine era vinovat pentru momentul acela. 

Anna era foarte bine acum, şi cumplit de independentă. 
Katherine a dus telefonul la ureche şi a ascultat mesajul. A 
simţit cum genunchii i se înmoaie. S-a prăbuşit pe pat, de parcă 
muşchii i s-ar fi prefăcut în fum. 

Davis a murit? 

Se aştepta să se simtă uşurată, chiar fericită, dar în minte îl 
revedea stând în genunchi în faţa ei în ziua în care o ceruse de 
soţie, îi vedea privirea plină de dragoste cu care îi cucerise 
inima deja furată în timp ce o ruga să se căsătorească cu el. 

Ed şi-a băgat capul pe uşă, făcând-o să tresară. 

— Parcă am hotărât să nu folosim telefoanele? a mustrat-o 
el cu asprime. 

— Voiam să-i aduc aminte lui Nate să tundă gazonul. 

Minciuna i-a scăpat de pe buze fără să se gândească prea 
mult. Se lupta să dea glas cuvintelor prin care să-i spună lui Ed 
că Davis murise, dar n-a putut să le rostească. Un val cumplit de 
durere a ţintuit-o pe loc, prefăcând-o în stană de piatră. Buzele 
refuzau să se mişte. 

Avea nevoie de timp ca să proceseze informaţiile, apoi îi va 
spune şi lui Ed. Dar mai întâi, trebuia s-o sune pe Anna să vadă 
dacă se simţea bine. 

El a strâns din buze. 

— Bine, a spus Katherine, ştergând mesajul cu degetele 
tremurând şi închizând telefonul. Nu-l sun, vezi? a continuat ea, 
vrând să bage telefonul în buzunarul geamantanului. 

Ed a clătinat însă din cap şi a întins mâna. 

— Dă-mi-l mie! Am hotărât să petrecem concediul fără 
tehnologia modernă. 

Katherine a vrut să-şi dea ochii peste cap, dar senzaţia de 


amorţeală punea tot mai mult stăpânire pe ea. O va suna pe 
Anna ceva mai târziu de la unul dintre telefoanele publice de pe 
vas. 

— Bine. Dar dacă o să găsesc iarba moartă - a spus ea, 
pronunţând cu greu cuvântul -, o să comand un gazon nou când 
ne întoarcem acasă. 

Ed a băgat telefonul în geanta lui, clătinând din cap. 

— Cine s-ar fi gândit, când m-am căsătorit cu tine, că o să 
devii atât de pasionată de grădinărit? a spus el, cuprinzându-i 
umerii cu braţul şi sărutând-o pe frunte. 

Ea s-a rezemat de el, sperând ca prezenţa lui s-o 
liniştească. Dar n-a fost deloc aşa. A simţit, în schimb, o durere 
neaşteptată pe care nu i-o putea împărtăşi celui care o salvase 
atunci când bărbatul pe care îl iubea îi distrusese viaţa pentru 
totdeauna. Moartea lui nu ştergea trădarea şi nici suferinţa 
provocată, ci înfigea şi mai adânc cuțitul în rană. 

XXX 

Sătulă să mai stea închisă în casă, Anna a luat nişte bani şi 
s-a hotărât să se ducă la magazin. Deşi ciocolata nu avea cum 
să-i vindece rănile, îi va conferi, măcar pentru un timp, o 
energie care nu era nici periculoasă, nici ilegală. 

Realitatea morţii tatălui ei începea s-o copleşească tot mai 
mult. Nu va mai avea niciodată şansa să micşoreze prăpastia 
dintre ei. Nu va mai avea şansa să-l sărute şi să-şi ia la revedere 
de la el, spunându-i că-l iubeşte - că l-a iubit întotdeauna. 

Simţea o gheară în inimă, care o durea îngrozitor. 

Cerul era senin, de un albastru intens, iar frunzele copacilor 
printre care trecea, urmând drumul pe care venise aseară, erau 
de un verde pătrunzător, aproape impenetrabil. În aer plutea un 
miros ametitor de polen, de afine şi fragi pârguiţi. 

Putea oare să fie în pericol într-un loc ca ăsta? 

Ideea părea fantasmagorică. Dar şi făptui că stătea în casa 
unui fost puşcăriaş părea la fel de fantasmagoric, încerca să nu 
se gândească la faptul că era obligată să se bazeze pe un om 
care-i inspira la fel de multă încredere ca şi tatăl ei. 

Brent nu era cel pe care se aşteptase să-l găsească, şi 
totuşi era exact omul potrivit care putea s-o ajute în această 
situaţie atât de încurcată. lar tatăl ei avusese încredere în el. 
Legătura dintre ei doi fusese extrem de puternică. 

A trecut pe lângă postul Gărzii de Coastă, a cotit la dreapta 


şi a străbătut pasarela din scânduri ca să ajungă la magazin, de 
unde voia să-şi cumpere o băutură rece. Doi bărbaţi stăteau pe 
o bancă în faţa magazinului şi o priveau curioşi. Un alt individ, 
îmbrăcat cu nişte pantaloni negri bine călcaţi şi o cămaşă de 
uniformă albastru-deschis, o scruta cu ochii lui de culoarea 
cărbunelui. Avea un chip atrăgător, dar aspru. Anna i-a evitat 
privirea şi a luat un coş de lângă uşă. Interesul bărbaţilor o 
scotea din sărite şi le simţea privirea în ceafă, supărător. 

Şi-a umplut coşul cu chipsuri, ciocolată şi fursecuri. Dar 
pentru că trebuia să dea dovadă şi de maturitate sau, cel puţin, 
să se prefacă matură, a luat şi nişte pâine, brânză şi pliculeţe de 
ceai. A scos apoi din congelator două bucăţi de friptură şi a ales 
doi cartofi mari şi câteva buchete amărâte de broccoli. Ideea de 
a pregăti masa se împletea cu nevoia ei de a deţine controlul. 
Brent nu o voia în casa lui, cum nici ea nu-şi dorea să fie aici, 
dar putea măcar să-i arate puţină recunoştinţă pentru că n-o 
dăduse afară. Şi pentru că n-o violase şi nici n-o omorâse aseară 
în pat. 

A strâns din dinţi. 

Se săturase să stea mereu cu ochii în patru în prezenţa 
bărbaţilor, să trăiască mereu cu povara trecutului pe umeri, 
zdrobind-o cu greutatea unei nicovale imense. După atâta amar 
de vreme, încă mai încerca să scape din ghearele trecutului. Ce 
trebuia să facă pentru a putea merge mai departe? Pentru a se 
elibera de trecut? 

Individul de la casă i-a înregistrat cumpărăturile. 

— În vizită la prieteni? 

— Înî! 

Îi citea curiozitatea în priviri, dar totul s-a oprit aici, căci 
individul n-a îndrăznit să mai pună şi alte întrebări. O femeie 
mai în vârstă, care târa după ea o sacoşă de cumpărături prea 
grea ca s-o ducă în mână, şi-a luat la revedere de la el. Văzând 
raftul cu băuturi, Anna a luat şi o sticlă de vin, deşi nu prea ştia 
cum avea să se descurce cu toate cumpărăturile. Dar avea 
întreaga zi la dispoziţie ca să străbată tot drumul până acasă la 
Brent, iar vinul o va ajuta să treacă peste momentul mesei fără 
să cadă pradă nebuniei. A plătit cumpărăturile şi a cerut o cutie 
ca să care totul acasă. 

A ridicat cutia şi a ieşit afară. Golful era străjuit de căsuțe 
frumoase, profilate toate pe fundalul verde al pădurii 


omniprezente. O mulţime de bărcuţe erau ancorate la diverse 
cheiuri şi docuri, de toate formele şi mărimile. Un hidroavion se 
legăna pe apă, iar un iaht elegant ieşea, pufăind, din golf, având 
la bord un grup de pescari, care zâmbeau larg, încântați şi 
nerăbdători. Un colţ de stâncă întunecat ce se înălța deasupra 
mării i-a spus că apele se retrăgeau în reflux, lăsând în urma lor 
mirosul proaspăt de alge - deloc neplăcut. Stele-de-mare 
imense, de mărimea unei farfurii, străluceau în adânciturile din 
stânci, iar printre scândurile docului se zăreau bancuri de 
peştişori. 

Era un oraş frumos pentru un scurt popas. 

Şi-a rezemat cumpărăturile de balustrada docului ca să 
privească o focă ce se juca în apă, scoţându-şi capul la 
suprafaţă ca apoi să se facă din nou nevăzută. Asta îl atrăsese 
pe tatăl ei aici, în această comunitate atât de mică. Priveliştea şi 
bunul lui prieten, Brent. 

Poate că se simţea, în sfârşit, pregătită să accepte că 
undeva, în adâncul sufletului ei, era de fapt geloasă pe relaţia 
lor. O parte imatură a sufletului ei îşi dorea să fi fost la fel de 
apropiată de părintele ei ca şi cel care îi fusese coleg de celulă. 
Faptul că ea era vinovată de prăpastia creată între ei nu o făcea 
să sufere mai puţin. 

Durerea îi îneca sufletul în valuri, punându-i un nod în gât. 

În ultimul timp, tot evitase să se întâlnească cu el. Îi spunea 
că avea treabă la şcoală şi anula întâlnirile în ultimul moment. 
Oare îl pedepsea astfel în mod inconştient? Sau se temea că ar 
fi înţeles în cele din urmă ce i se întâmplase ei în răstimpul pe 
care el îl petrecuse în închisoare şi ar fi recurs la un gest 
necugetat care l-ar fi aruncat din nou după gratii? Gânduri negre 
i se învălmăşeau în minte. Ar fi trebuit să vorbească cu el. Ar fi 
trebuit să petreacă mai mult timp cu el. 

Anna a tras adânc aer în piept şi a încercat să alunge 
regretele. Oricum, n-aveau cum s-o ajute. Tatăl ei murise, iar ea 
trebuia să afle de ce. 

Strigătul unui pescăruş a readus-o cu picioarele pe pământ. 
Dincolo de apă se afla un mănunchi de clădiri impresionante, de 
toate formele şi mărimile, printre care una în formă de scoică, 
aşezată cu faţa la mare. 

— Acela e Centrul Maritim de Cercetări Ştiinţifice din 
Bamfield. 


Anna a tresărit speriată. Nu şi-a dat seama că nu mai era 
singură. Femeia mai în vârstă de la magazin stătea lângă ea şi 
mângâlia o pisicuţă tărcată. 

Anna a fost nevoită să-şi dreagă glasul ca să poată rosti 
câteva cuvinte. 

— Pare impresionant. 

— Chiar aşa şi este, a spus femeia, lăsându-şi jos sacoşa de 
cumpărături şi întinzându-i mâna Annei, după ce a tot mutat de 
colo-colo un buchet mic de lalele. Eu sunt Laura Prescott. 

Anna i-a strâns iute mâna. O barcă cu motor se apropia din 
cealaltă parte a golfului. A mijit ochii ca s-o vadă mai bine. Era 
Brent. A aruncat o privire spre cutia ei grea, plină de 
cumpărături, apoi - aplecându-se peste balustradă - şi-a băgat 
două degete în gură şi a fluierat cât a putut de tare ca să-i 
atragă atenţia. Când el şi-a ridicat ochii, Anna i-a făcut, 
disperată, semn cu mâinile. Toate privirile s-au aţintit asupra ei. 

— ÎI cunoşti pe Brent Carver? a întrebat-o Laura. 

— Da. Îmi pare bine de cunoştinţă, i-a răspuns Anna, 
luându-şi cutia şi coborând pasarela îngustă spre locul în care 
Brent îşi lega barca. 

Când a ajuns în dreptul bărcii, el i-a luat cutia din mână cu o 
privire încruntată. 

— Am destulă mâncare acasă, a spus Brent. Apoi a văzut 
cantitatea uriaşă de ciocolată şi a zâmbit, ceea ce a tulburat-o 
pe Anna. Urcă şi pune-ţi o vestă de salvare! a adăugat el, luând 
un tablou mare, învelit în hârtie. Trebuie să duc ceva la poştă. 

A urcat apoi pasarela şi i-a spus ceva femeii care o 
abordase câteva clipe mai devreme. Spre surprinderea Annei, 
Laura a coborât pasarela şi s-a îndreptat spre barcă. Anna i-a 
luat plasa cu cumpărături şi a ajutat-o să se urce. 

— Niciodată nu mă învăţ minte. De fiecare dată cumpăr mai 
mult decât pot să car. O să-mi iau o maşină, măcar pentru 
partea asta a golfului, a spus ea, pufnind supărată şi aşezându- 
se pe una dintre banchete. 

— Eşti prietenă cu Brent? a întrebat Anna precaută, căci nu- 
| vedea luând pe cineva cu el dacă nu-i era prieten. 

Laura a pufnit şi zâmbetul ei dulce a devenit sarcastic. 

— Nu chiar, a zis. Sunt avocata lui. 

Anna a ridicat din sprâncene. Brent bătea acum cu putere 
în uşa unei clădiri mici şi roşii de lângă magazin - poşta. 


Individul în cămaşă albastră, care stătea rezemat de balustradă, 
i-a spus ceva lui Brent. Schimbul de cuvinte nu părea deloc 
prietenos. 

— Cum l-a văzut urcând pasarela, matracuca aia de 
dirigintă a poştei a încuiat uşa. Habar n-are ce înseamnă 
bunătatea sau compasiunea şi nu le-ar recunoaşte nici dac-ar 
muşca-o de fund, a mormăit Laura. Văzând privirea nedumerită 
a Annei, a adăugat: Brent nu prea are prieteni printre angajaţii 
de pe aici. Nici nu şi-a bătut prea mult capul să şi-i facă prieteni. 
lar când vine vorba de clientul meu, Cyrus Kaine nu ezită să-i 
întoarcă spatele. 

Cyrus Kaine era, probabil, individul îmbrăcat în cămaşa 
albastră, a bănuit Anna. 

— Este căpitanul Pazei de Coastă, i-a explicat Laura, 
înghiontind-o pe Anna şi clătinând uşor barca. Ar fi bine să nu ne 
răsturnăm, căci Cyrus s-ar putea să nu ne salveze dacă suntem 
cu Brent. Deşi - a adăugat ea, cu ochii licărind veseli - pe tine s- 
ar putea să te salveze, pentru că are o slăbiciune pentru fetele 
frumoase. 

Brent a străbătut pasarela cu chipul lipsit de orice expresie 
- doar ochii îi trădau furia pe care cu greu şi-o stăvilea. 

— Şi tu cine eşti? a întrebat-o Laura. 

— Anna. 

— Anna şi mai cum? şi-a continuat Laura tirul de întrebări, 
scrutând-o cu o privire pătrunzătoare care i-a îngheţat sângele 
în vene. 

— Anna Karenina. Las-o baltă, Sherlock! a spus Brent, 
sărind în barcă şi punând tabloul lângă bancheta sa. Anna e 
prietena mea - şi doar atât trebuie să ştii, a adăugat el, cu un 
rânjet de pirat. 

Din felul în care o spunea, îţi crea impresia că erau iubiţi, 
lucru cât se poate de firesc dacă ţinem seama de faptul că 
stătea în casa lui, dar chiar şi aşa, ea s-a făcut roşie la faţă ca 
un rac. 

— Vă cunoaşteţi de mult? a continuat Laura, cu un licăr în 
ochi, fără să se simtă descurajată de asprimea glasului său. 

Laura nu părea să se lase descurajată de prea multe lucruri, 
şi-a spus Anna. 

— De ani de zile, a răspuns Brent, părând el însuşi surprins 
de cuvintele care îi scăpaseră printre buze. 


Credea că o cunoaşte prin intermediul tatălui ei, şi-a spus 
Anna. Privirea pe care Brent i-a aruncat-o i-a dat de înţeles că 
nu se înşela. Apoi o presimţire urâtă a făcut-o să se înfioare. 
Oare tatăl ei îi arătase colegului său de celulă scrisorile pe care i 
le scria fiica lui? Poate că nu-i spusese chiar totul părintelui ei, 
dar îi împărtăşise oricum mai mult decât ar fi vrut să ştie despre 
ea un om complet străin. În special, un fost deţinut atât de 
seducător ca Brent. 

Şi-a aţintit privirea asupra oceanului în timp ce se îndreptau 
spre Barkley Sound. 

Laura ţinea strâns în mână buchetul de lalele, care nu 
aveau să reziste, probabil, la curentul creat de barca cu motor. 

Călătoria nu era deloc lină, făcând-o pe Anna să se prindă 
cu ambele mâini de marginile bărcii. Trăise aproape toată viaţa 
în preajma mării, dar nu-i plăcuse niciodată să se plimbe cu 
barca. Au trecut pe lângă casa lui Brent, care - văzută de pe apă 
- părea realmente magnifică, şi apoi au cotit şi au oprit în faţa 
unui doc construit la capătul stâncos al unui țărm izolat, 
deasupra căruia se înălța, pe creasta unui deal, o casă mult mai 
mică şi mai modestă. 

Brent a acostat şi a legat barca. 

— Nu ştiu de ce l-ai pus pe Finn să-ţi refacă docul când nici 
măcar n-ai o barcă, a spus el. 

— Poate că am vrut să mă bucur de compania decentă a 
fratelui tău, i-a răspuns Laura pe un ton maliţios, făcându-l pe 
Brent să zâmbească. 

— Dacă voiai să te bucuri de o companie decentă, n-ar fi 
trebuit să te muţi în Bamfield. 

— N-am ştiut că ai un frate, a intervenit Anna, surprinsă. 

— Asta mă face să mă întreb câte lucruri nu mai ştii despre 
ilustrul nostru căpitan de vas, a remarcat Laura cu subînţeles. 

Brent a luat din barcă sacoşa cu cumpărături a Laurei şi i-a 
oferit-o cu o expresie crispată pe chip. 

— Pentru asta, poţi să-ţi cari şi singură cumpărăturile până 
sus, i-a spus, aruncându-i un zâmbet nu tocmai fermecător şi 
sărind înapoi în barcă alături de Anna. 

— Mda, eşti rău până în măduva oaselor, i-a ripostat Laura. 
Dar ai grijă să nu care cumva să mai faci vreo faptă bună, c-o 
să-ţi strici imaginea de băiat rău! a adăugat ea, urmărindu-i cu 
privirea până ce au dispărut după colţ. 


— Pare drăguță, a remarcat Anna. 

Brent a mormăit ceva, apoi - părând să-şi dea seama că 
mormăielile şi pufniturile nu fac parte dintr-o conversaţie 
normală - a spus: 

— Laura nu locuieşte de prea mult timp aici, dar fără 
ajutorul pe care mi l-a dat anul trecut, probabil că aş ispăşi 
acum o altă condamnare pe viaţă pentru crimă. 

— Altă condamnare? a şoptit ea cu vocea gâtuită, de parcă 
s-ar fi înecat. 

Dar el a auzit-o şi a rămas tăcut. 

— Pe cine ai ucis? l-a întrebat ea cu glas tăios. 

Ochii lui păreau învăluiţi într-un voal impenetrabil, iar pe 
chip nu i se citea nicio expresie. 

— Pe tata. 

XXX 

Nu aşa ar fi vrut Brent ca Anna să afle că dormea sub 
acelaşi acoperiş cu un criminal. De ce dracu nu-i spusese Davis? 
Nu că s-ar fi considerat nevinovat. Spre deosebire de 95 la sută 
dintre deţinuţi, el îşi asuma responsabilitatea pentru faptele 
sale. Deşi, dacă ar fi să judecăm drept, în momentul comiterii 
crimei cei mai mulţi dintre puşcăriaşi sunt atât de beţi sau de 
drogaţi, încât nici nu-şi mai amintesc ce-au făcut - nu mai pot 
sau nu mai vor să-şi amintească. 

El îşi recunoscuse însă făţiş crima. Şi plătise cu vârf şi 
îndesat. Întotdeauna va avea de plătit un preţ pentru fapta sa. 

— Pentru ce ţi-a spus Davis că am fost închis? a întrebat el 
precaut. 

Anna părea gata să se arunce din barcă. Ar fi fost bucuros 
să scape de ea, doar că Davis îi ceruse ajutorul, iar Brent îşi 
ţinea întotdeauna promisiunile, chiar şi pe cele făcute unei 
femei care îl considera pe tatăl ei drept un hoţ de rând, iar acum 
îl privea pe Brent ca şi cum era un psihopat periculos. Îi venea s 
- o scuture puţin ca să-i bage minţile în cap, dar asta i-ar fi 
provocat, probabil, un atac de cord. 

Anna strângea atât de tare marginile bărcii, încât i se 
albiseră articulațiile. Îl privea încruntată, cu ochii ei verzi ca 
muşchiul de pe trunchiurile pinilor. 

— Mi-a spus că ai snopit pe cineva în bătaie, a răspuns ea în 
şoaptă. Dar nu mi-a spus niciodată că persoana aceea a şi 
murit. 


El şi-a concentrat atenţia asupra cârmei, îndreptând barca 
spre doc. Ce dracu trebuia să spună acum? Îmi pare rău? Era o 
formulă prea simplistă. Cuvintele nu aveau nicio valoare dacă 
persoana care le rostea nu-ţi inspira încredere, iar Brent o 
avertizase deja să nu aibă încredere în el. 

— Ce-ai făcut cu pistolul pe care ţi l-am dat? a întrebat-o el. 
Nările ei au fremătat, vechiul reflex de luptă-sau-fugi la vederea 
unui prădător. 

Mânia şi scârba faţă de sine însuşi - sentimente cu care era 
obişnuit şi de care era sătul - îi pulsau acum prin vene. Acesta 
era motivul pentru care îi alunga pe oameni din viaţa lui. 

— Nu vreau să-ţi fac niciun rău, i-a explicat el cu răbdare. 

Încerc doar să găsesc o cale prin care să te ajut să te simţi 
în siguranţă. 

— L-am lăsat în dormitor, a recunoscut ea, cu glas stins. 

— Dacă îl laşi acolo, nu ţi-e de prea mult folos. 

— Păi, e clar că nu mă pricep prea bine cum să mă port cu 
foştii deţinuţi condamnaţi pentru crimă, i-a răspuns ea, cu ochii 
scăpărând scântei. Va trebui să mă ierţi pentru asta. 

— Hei! i-a strigat el. Prefera s-o vadă mânioasă decât 
înspăimântată. Tu ai venit la mine, nu eu la tine, ai uitat? 

— Nu ştiam că eşti criminal. 

Răspunsul ei i-a îngheţat sângele în vene. Nu ştia de ce 
cuvintele ei aveau un impact atât de copleşitor. O tăcere 
apăsătoare s-a aşternut între ei şi nimic nu părea s-o tulbure, în 
afară de zgomotul valurilor ce se spărgeau de barcă. Era atât de 
copleşitoare, că n-o mai putea suporta - tocmai el, un om care 
stătuse cândva şase luni în completă izolare şi se bucurase de 
fiecare clipă. Ironia acestui fapt nu i-a scăpat. 

— Tatăl tău te-a trimis la mine. 

— Dar nici despre tata n-aş putea spune că inspira prea 
multă încredere, nu-i aşa? 

Cum de ajunsese în această situaţie atât de încâlcită, se 
întreba Brent. Trăia la capătul lumii şi abia dacă răspundea la 
telefon - de vorbit cu oamenii nici nu se mai punea problema. ŞI 
acum făcea pe dracu în patru ca s-o ajute pe fiica prietenului 
său cel mai bun - o femeie care nu credea în nevinovăția unui 
om atât de cinstit, care refuzase chiar şi să ia bani de la un 
ticălos bogat ca Brent. Şi atunci de ce ar fi furat Davis de la 
altcineva? N-ar fi putut să facă asta. 


lar acum el trebuia să descâlcească iţele acestei poveşti 
atât de încurcate? Nici gând. 

— De ce ţi-ai omorât tatăl? l-a întrebat ea. 

Durerea i-a sfâşiat sufletul. A închis ochii pe jumătate şi a 
înghiţit în sec. Se săturase să asculte predicile moralizatoare ale 
altora. Tăcerea lui a făcut-o să-şi încleşteze gura. El a păşit pe 
doc şi a legat barca, doar la câţiva paşi de locul în care îşi ţinuse 
tatăl în braţe în timp ce nenorocitul sângera de moarte. 
Amintirile l-au aruncat înapoi în timp cu o violenţă greu de 
imaginat. Vedea fiecare detaliu în parte. Simţea mirosul 
înţepător de sânge. Vedea nedumerirea în ochii părintelui său, 
dar şi privirea înceţoşată de aburii alcoolului. Simţea neputinţa 
adolescentului care realiza cu disperare că tatăl lui era pe 
moarte, că frăţiorul lui putea să aibă şi el aceeaşi soartă, dar 
căruia nu-i stătea în putinţă să schimbe lucrurile. 

Dragostea era un sentiment prea simplist faţă de ce simţise 
el pentru tatăl lui. Ura i-ar fi oferit o cale uşoară de scăpare 
dintr-o situaţie fără ieşire. 

S-a întors în barcă şi a pus tabloul şi cumpărăturile Annei pe 
scândurile scârţâitoare ale docului, apoi a urcat din nou. Ea nu 
s-a mişcat. Lui nu-i păsa. 

— Unde era mama ta? a întrebat ea. 

Chipul ei îşi pierduse paloarea cadaverică, înlocuită de 
vâltoarea roşie a mâniei. 

El se pregătea să se îndepărteze, dar întrebarea ei l-a făcut 
să încremenească în loc. 

— A plecat când eram copil. 

Îşi amintea perfect cum tatăl lui spunea că prefera să-i 
strângă de gât cu mâna lui pe el şi pe fratele său, Finn, decât s - 
o lase pe mama lor să câştige custodia copiilor. Ironic, nu-i aşa? 
Ca biletul norocos de loterie câştigat de un om mort. 

A luat cutia cu cumpărături şi a pus-o la subraţ, urmărind-o 
pe Anna cum încerca în zadar, cu degete tremurătoare, să-şi 
desfacă vesta de salvare. Apoi a ieşit din barcă împiedicat şi el a 
prins-o de braţ, ca să nu cadă în nas. Au fost amândoi conştienţi 
de atingere, şi Brent şi-a simţit brusc pielea arzând, dar în 
privirea ei a văzut imediat aversiune. Era obişnuit cu privirile 
piezişe şi şoaptele spuse pe la spate. Nu pretinsese niciodată că 
ar fi fost altceva decât era în realitate şi nici nu avea de gând s- 
o facă acum. Dar undeva în adâncul sufletului său îşi dorea ca 


lucrurile să fi fost cu totul altfel - un gând pe care îl alunga 
adesea, căci îi provoca prea multă durere. A lăsat tabloul şi 
cutia cu cumpărături pe doc. A apucat-o de vesta de salvare şi i- 
a desfăcut fermoarul. Apoi a aruncat vesta în barcă, în timp ce 
ea îl privea ca o pasăre de pradă, cu buza de jos împinsă 
înainte, într-o expresie bătăioasă. 

Asta n-ar trebui să fie o problemă pentru el. Anna n-ar 
trebui să fie o problemă. Doar se pricepea atât de bine să se 
închidă în cochilia lui pentru ca nimeni şi nimic să nu-l atingă. 
Numai aşa reuşise să supravieţuiască atâţia ani într-o instituţie 
unde ţi se spune când să mănânci, când să dormi sau când să te 
speli. Unde nu ai voie să te uiţi în ochii cuiva mai mult de o 
fracțiune de secundă, dar unde nu trebuie niciodată să-ţi întorci 
ochii când cineva te priveşte cu insistenţă. Unde nu ai voie să te 
uiţi la lucrurile cuiva şi nici să le atingi sau să le răspunzi 
gardienilor - asta dacă nu vrei s-o sfârşeşti snopit în bătaie. 

Şi cu toate astea, acum nu mai reuşea să alunge 
sentimentele pe care i le stârnea această fetișcană. 

Poate pentru că - prin intermediul scrisorilor pe care i le 
scrisese tatălui ei - se îndrăgostise puţin de ea pe când era doar 
o adolescentă care se confrunta cu o situaţie fără ieşire. lar 
acum avea nevoie de ajutorul lui chiar dacă nu-l voia, iar el ar fi 
preferat să se arunce de pe o stâncă în vâltoarea apelor decât 
să aibă de-a face cu ea. 

În timp ce pe chipul ei se succedau rapid o mulţime de 
emoţii, el încerca să împletească imaginea reală a acestei femei 
cu portretul imaginar pe care şi-l conturase cu mult timp în 
urmă. Anna Silver. În toţi anii petrecuţi în închisoare, aşteptase 
cu nerăbdare să primească veşti despre ea, se bucurase de 
realizările ei şi îşi dorise cu ardoare s-o ajute să treacă peste 
acea încercare grea pe care destinul i-o aşezase în cale. Ea 
avusese toate experienţele adolescenţei de care el nu se putuse 
bucura, toate bucuriile şi necazurile vieţii petrecute dincolo de 
gratiile închisorii. Tot ce avusese el fuseseră o cutie de vopsele, 
patru pereţi şi, mai târziu, un om căruia îi plăcea să vorbească 
despre fetiţa lui. 

Ar fi bine să scape de această Anna Silver - de adevărata 
Anna Silver, care îl judeca cu multă asprime. Doar că 
sentimentele pe care le nutrea pentru ea şi care îl ajutaseră de 
atâtea ori să supravieţuiască într-o lume ostilă ca închisoarea îi 


frângeau acum sufletul. 

— Uite ce el a mormăit el, văzând-o că refuza să se 
urnească. Nu trebuie să stai aici. 

Ea continua să-l privească înspăimântată, de parcă avea s-o 
căsăpească chiar atunci pe loc. Dar crima pe care el o comisese 
cândva, ca şi viaţa lui, nu o priveau pe ea. Ar trebui să-i fie 
recunoscătoare că încerca s-o ajute. Situaţia îl scotea oricum din 
minţi. 

— Am un prieten la care poţi să stai dacă asta te face să te 
simţi mai bine, a continuat el. E un om în vârstă şi respectabil, 
care n-o să-ţi taie gâtul dacă o să-l scoţi din sărite. 

Îl dureau dinţii de cât de tare îşi încleştase maxilarul. De ce 
trebuia să-i înghită toate acuzaţiile pe care i le arunca în faţă? 

Pentru că o merita - i-a şoptit o voce lăuntrică. Îşi merita 
pedeapsa. 

— Am fost condamnat pentru crimă, e adevărat, i-a spus el. 

Înţeleg că asta te sperie. Dar ce zici de individul din 
fotografia făcută în staţia de metrou? Pariez pe ce vrei că şi el e 
un criminal. Şi încă unul cu grad militar. 

Cuvintele lui au făcut-o să tresară. Brent ştia că Anna 
suferea din cauza morţii tatălui ei, dar nu avea nici timpul, nici 
răbdarea de a-i alina rănile. Nu mai era un copil. 

— Nu pot să fac nimic ca să-mi schimb trecutul, a continuat 
el, întorcându-se spre casa pe care o ridicase din cenuşa 
copilăriei sale distruse. Nu mai pot să fac nimic nici pentru 
Davis, decât doar să te ajut să descâlceşti itele încurcate ale 
acestei poveşti. Dar dacă nu vrei ajutorul meu - a adăugat el, 
aruncându-i o privire peste umăr şi văzându-i freamătul lăuntric 
în ochii verzi ca pădurea - atunci e treaba ta. Poţi să pleci când 
vrei. 

Şi s-a îndepărtat. Căci nu avea nevoie de aprobarea sau 
iertarea Annei Silver. Nu voia decât să-l lase dracului în pace. 
XXX 

Brent Carver era un ucigaş. 

La dracu, oare ce credea că făcuse? Doar nu furase banii 
dintr-o puşculiţă! Părea un om periculos. Cu ochii şi trupul lui, 
inspira groază, fără doar şi poate. 

Dar ea nu simţea primejdia în compania lui. 

De ce şi-ar ucide tatăl un băiat? Ar fi putut oare să fie un 
accident? Să fi fost vorba de sinucidere asistată? Dar felul în 


care Brent spusese că „a fost condamnat pentru crimă” sugera 
un lucru şi mai înspăimântător. Fusese beat sau drogat? Fusese 
un gest de autoapărare? Sau un act premeditat? 

Anna nu ştia ce să facă. 

Îşi strângea pumnii aşa de tare, încât unghiile îi pătrundeau 
adânc în carne. Briza mării bătea cu atâta putere, că abia mai 
reuşea să-şi păstreze echilibrul. Putea oare să stea sub acelaşi 
acoperiş cu un om care curmase o viaţă? Care îşi ucisese 
propriul tată? 

Stătuse deja. 

Venise la el în toiul nopţii şi îl luase prin surprindere. Şi deşi 
era gol puşcă şi avea un pistol, nu îi făcuse niciun rău. Se 
purtase grosolan cu ea până îşi dăduse seama că nu reprezenta 
un pericol pentru el, apoi adoptase o atitudine ceva mai 
civilizată. 

Oare tatăl ei i-ar fi sugerat să-i ceară ajutorul lui Brent dacă 
n-ar fi fost un om bun? Împărţiseră celula timp de cinci ani. 
Poate că reuşeşti să-ţi ascunzi adevărata faţă vreme de câteva 
săptămâni sau chiar luni, dar poţi oare s-o faci timp de 1800 de 
zile? Deşi tatăl ei nu se putea lăuda că ar fi un bun cunoscător al 
oamenilor, cum nici mama ei nu era renumită pentru asta. Anna 
îşi iubea părinţii, dar amândoi îi zdruncinaseră încrederea în 
adolescenţă. Şi, odată ce ţi-ai pierdut încrederea în cineva, e pe 
veci pierdută. 

Din scurta lor conversaţie, Laura părea să aibă încredere în 
Brent. Şi chiar dacă petrecuse doar câteva minute în compania 
ei, Laura îi crease impresia unei femei inteligente şi raţionale. 

Algele se legănau uşor în bătaia valurilor, o întindere de 
franjuri verzi şi deşi, iar mişcarea lor blândă o liniştea. A făcut 
câţiva paşi pe doc, apoi a coborât pe nisip. Stomacul îi chiorăia 
de foame. De câteva zile bune, mânca doar pe fugă, dar nu de 
mâncare avea nevoie, ci de răspunsuri. Brent Carver nu avea de 
gând să-i ofere vreunul, aşa că trebuia să le găsească singură. A 
continuat să meargă, păşind cu greutate, şi a urcat încet 
treptele spre casă. Şi-a aruncat sandalele din picioare şi a intrat 
desculţă înăuntru. S-a uitat în jur cu alţi ochi. 

Aceasta era casa unui criminal. 

O casă spațioasă şi luminoasă. Fără mobilă multă şi 
imaculată. În închisoare căpătase oare deprinderile astea? O 
casă încăpătoare şi aerisită, caracterizată printr-o frumuseţe 


naturală. O reacţie de împotrivire faţă de celula din închisoare - 
mică, îngustă şi urâtă. 

Gândul i-a zburat la apartamentul mic şi mohorât al tatălui 
ei. Îşi găsise izbăvirea când i se oferise o funcţie de răspundere, 
când oamenii îi acordaseră din nou încrederea lor. Ce se 
întâmplase între timp şi de ce se schimbaseră lucrurile? spunea 
oare adevărul atunci când susţinea că era victima unei 
înscenări? 

Gânduri contradictorii legate de moartea tatălui său îi 
tulburau sufletul. Era el o victimă sau un infractor? Răspunsul - 
indiferent care ar fi fost el - o înspăimânta. Nu voia să se 
trezească în mijlocul altui scandal, nu voia să se bazeze pe 
ajutorul acestui străin care-i inspira atâta teamă. Dar dacă tatăl 
ei îi spunea adevărul? Dacă cineva îl urmărise cu adevărat, 
înfricoşându-l atât de tare încât căzuse sub roţile metroului? 

Nu merita oare să i se facă dreptate? Băieţii cei răi n-ar 
trebui să scape basma curată. Dar acest raţionament o 
transforma într-o ipocrită de cea mai joasă speţă, căci nici ea nu 
îşi denunţase agresorul. Se temuse prea tare de consecinţe. 
Anna a simţit un nod în stomac. 

Şi-a plimbat mâna pe suprafaţa netedă a mobilei de 
bucătărie. Bucăţile de carne pentru friptură se dezgheţau pe o 
farfurie. Toate celelalte cumpărături erau deja puse la locul lor 
în dulapuri şi în frigider. Nimic nu se afla pe masă sau pe 
dulapuri. Nu existau resturi menajere care să aştepte să fie 
aruncate la gunoi. Nu se vedea niciun plic sau vreun fluturaş 
publicitar din cei pe care îi găseşti zilnic în cutia poştală. 

Ar putea fi folosită pe post de show home?, şi-a spus ea. 

Nimic nu trăda nici măcar o fărâmă din personalitatea celui 
care locuia aici şi poate că acesta era un semn că ar trebui să 
plece din casa asta cât mai repede cu putinţă. Şi-a turnat apă 
într-un pahar şi a băut-o lacom. Apoi a păşit agale prin living, 
unde - deasupra şemineului - trona un tablou imens. 

Aici era cu adevărat emoție. 

Era un tablou cât se poate de simplu: trei fâşii de culoare - 
nisip alb, de culoarea oaselor, oceanul de un purpuriu granulat 
şi cerul albastru-verzui. Marea părea calmă, învăluită însă într-o 
linişte aparentă, amenințătoare, într-o energie aproape 


2 Model de case folosit pentru proiectele de construcţie menit să ilustreze 
spaţiul de locuit şi facilităţile aferente. 


tangibilă. 

Avea şi ea un tablou pictat de Brent - un dar de la tatăl ei. 
Atârna deasupra patului ei, blând şi liniştitor ca un cântec de 
leagăn. De câte ori îl privea, îi dădea un sentiment de vacanţă, 
şi îi ţinuse tovărăşie în multe nopţi singuratice. Cel de aici, de 
deasupra vetrei de piatră, vorbea despre o furtună iminentă, 
despre o furie gata oricând să izbucnească şi să distrugă totul în 
calea ei. 

A simţit cum un fior îi străbate tot trupul. 

Şi-a continuat explorările, căutând un indiciu care să-i 
dezvăluie adevărata personalitate a lui Brent. Ceva substanţial. 
Ceva care să-i insufle încredere. Pe peretele din care coborau 
treptele atârna un televizor imens cu ecranul plat. Mobila 
închisă la culoare - canapele albastru-închis, presărate cu perne 
negre - era tipic masculină. Aproape toate piesele de mobilier 
erau făcute din lemn şlefuit, oţel inoxidabil sau sticlă. Nimic nu-i 
dezvăluia adevărata personalitate a lui Brent Carver, cu 
excepţia tabloului de pe perete care trăda freamătul lăuntric al 
autorului. 

Toate aceste structuri rigide contrastau puternic cu 
pasiunea pe care o vedea în picturile lui. La fel cum indiferența 
pe care o afişa cu atâta ostentaţie se războia cu focul din priviri. 
Ce însemna asta? Că reuşea să-şi controleze sentimentele? Că 
purta o mască? Ce ascundea oare? 

Dar ce o privea pe ea? 

Se lăuda cu instinctul ei de autoconservare, căruia îi dădea 
întotdeauna ascultare - acesta era şi motivul pentru care îi 
dăduse papucii lui Peter. O îngrijora faptul că în prezenţa lui 
Brent, instinctul ei, care ar fi trebuit să-i trimită semnale de 
alarmă zgomotoase ca nişte sirene, amuţea parcă dintr-odată. 

Durerea îi amorţise oare simţurile şi instinctele? Chipul lui 
frumos şi trupul perfect îi luau minţile şi o orbeau, făcând-o să 
nu mai vadă realitatea? De ce nu simţea pericolul în prezenţa 
lui? 

De ce îşi omorâse Brent tatăl? Probabil că se întâmplase 
ceva cumplit, dar ce anume? 

Şi faptele tatălui ei o aduseseră în pragul disperării, dar 
niciodată nu dorise să-i facă rău. Gândurile şi întrebările fără 
răspuns îi învălmăşeau acum mintea şi sufletul. 

Ce trebuia oare să facă - să stea sau să plece? 


Unde să plece? 

Nu ştia, dar acesta nu era un motiv ca să stea cu mâinile în 
sân. Nu voia să devină victima lui Brent doar pentru că nu avea 
alternativă. Dar nici nu voia să fugă ca o bezmetică şi să cadă 
sub roţile unui metrou. 

Lacrimile amenințau să-i brăzdeze obrajii, dar a reuşit să şi 
le stăvilească. 

A zărit trei fotografii în rame groase de argint, aşezate pe 
şemineul mare din piatră. S-a dus acolo şi le-a privit cu atenţie. 

A simţit un nod în gât. 

Într-o fotografie alb-negru, doi băieţi se prosteau în faţa 
aparatului. Brent - foarte tânăr şi slab, cu o expresie poznaşă pe 
chipul lui atât de frumos - se strâmba la fotograf. II ţinea de cap, 
ca luptătorii de wrestling, pe un băiat mult mai mic decât el. 
Acesta - probabil fratele lui, dat fiind că semănau - era surprins 
cu limba scoasă, luându-se la trântă cu fratele său mai mare. 
Fotografia  întruchipa imaginea  inocenţei şi a fericirii 
adolescentine, într-o altă fotografie, l-a văzut pe tatăl ei, care 
făcea un înger de zăpadă în nisip. A luat poza şi i-a privit - 
printre lacrimi - chipul frumos şi surâzător. Nu-l mai văzuse de 
mult atât de fericit. Cea de a treia fotografie înfăţişa o 
adolescentă, cu un aer timid, cu părul scurt şi negru şi un 
zâmbet fermecător. 

— Aia e Gina. 

Auzindu-i vocea, a tresărit speriată, cât pe ce să scape 
fotografia din mână. 

— Ne-am iubit în copilărie, a spus el, pe un ton aspru. 

Atmosfera a devenit dintr-odată apăsătoare, încărcată de 
sentimente şi trăiri copleşitoare. 

— Mai păstrezi încă fotografia ei? Probabil că ai iubit-o 
foarte mult. 

— M-a aşteptat să ies din închisoare, a spus el, cu ochi goi. 

Glasul cu care a rostit cuvintele te ducea cu gândul la o 
tragedie cumplită. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Anna, privind fotografia şi 
încercând să se pregătească pentru ce era mai rău. 

— A fost omorâtă. Primăvara trecută. Am rupt relaţia cu ea 
pentru că voia lucruri pe care nu i le puteam. S-a oprit ca să-şi 
dreagă glasul. În fine, s-a încurcat cu altcineva şi a murit din 
cauza asta, a continuat el, cu o expresie întunecată pe chip. Toţi 


oamenii din jurul meu au de suferit. Poate că ar fi mai bine să 
pleci. 

Un fior i-a străbătut Annei trupul. Bărbatul ăsta era 
primejdios fără doar şi poate. Făcuse o crimă. Oamenii din 
preajma lui aveau parte de morţi violente. Tăcerea ei era la fel 
de apăsătoare ca o condamnare şi Brent s-a crispat de durere. 
S-a întors, cu gândul să plece. 

— Ce s-a întâmplat cu fratele tău? a întrebat Anna. 

Trebuia să ştie ce se petrecuse cu băiatul care părea atât 
de plin de viaţă în fotografie. 

— Te referi la sigura persoană rămasă în viaţă dintre cele 
din poze, nu? 

— Şi tu eşti în viaţă, i-a răspuns ea. 

Peste ochii lui s-a aşternut un văl. 

Şi asta învățase în puşcărie? Să nu-şi dezvăluie nimic din 
tainele sufletului? Să se retragă în mintea lui, unde nimeni nu-l 
mai poate atinge? Dar şi ea învățase trucul ăsta. 

— Finn şi-a găsit fericirea în dragostea unei femei 
cumsecade, a spus el, schiţând din colţul gurii un zâmbet cinic. 

Zâmbetul spunea că Brent nu crede în dragoste. La fel ca şi 
ea. 

— Crezi că vei reuşi vreodată să fii fericit? Fericit cu 
adevărat? 

Până acum câteva zile, Anna crezuse că e fericită. Acum 
nici nu mai ştia ce înseamnă acest cuvânt. Moartea tatălui ei îi 
arătase toate liniile de fractură ale vieţii ei, linii care apăruseră 
odată cu arestarea şi aruncarea lui în închisoare. 

Zâmbetul lui a devenit glacial. 

— Am un cont gras în bancă şi cea mai frumoasă privelişte 
din lume, i-a răspuns. De ce n-aş fi fericit? 

— Asta nu e un răspuns, a spus ea, atingând uşor cu 
degetul obrazul fetei din fotografie, iar gestul ei l-a făcut să 
tresară. Ai o altă prietenă? 

Criminal sau nu, nu voia să-i strice relaţiile. Prezenţa ei aici 
complica lucrurile şi n-ar fi vrut să-i provoace alte suferinţe, 
după cele îndurate deja. 

— O, Doamne, nu! Prefer propria mea companie, i-a 
răspuns el, scoțând o bere din frigider. Te-ai hotărât să rămâi? a 
întrebat-o pe un ton cât se poate de indiferent, de parcă nu iar fi 
păsat câtuşi de puţin spatele drept şi rigiditatea umerilor săi 


spuneau însă altă poveste. 

Ţinuse la tatăl ei. O iubise pe fata aceea, Gina, şi îl iubea pe 
fratele lui mai mic. 

Asta era suficient. 

— Deocamdată, a răspuns ea. 

CAPITOLUL 5 

Katherine se pregătea să servească mingea de volei. Ed o 
privea încurajator - sau probabil că asta credea el. Ea însă îi 
simţea privirea cumplit de apăsătoare. Pantalonii ei scurţi erau 
prea mulaţi, părul îi intra tot timpul în ochi, iar Davis era mort. 

Anna nu răspundea la telefon. Katherine o sunase de două 
ori şi îi lăsase şi un mesaj. Acum trebuia să-i spună lui Ed. Doar 
că atunci va trebui să-i spună şi că îl minţise, iar minciunile erau 
singurul lucru pe care el nu îl tolera niciodată. Era prinsă în 
capcana propriei ei duplicităţi şi nimeni nu ştia mai bine decât 
ea câtă durere provoacă minciunile. 

Katherine crescuse într-o familie în care tatăl o înşela 
adesea pe mamă. Davis, cu firea lui romantică, încercase să-i 
demonstreze că nu o va trăda niciodată. Dar în schimb furase şi 
fusese prins şi arestat. N-ar fi trebuit să se îndrăgostească de el, 
dar o făcuse. Şi plătise un preţ imens - şi ea, şi Anna. 

A aruncat mingea peste fileu şi a marcat un punct. 
Adversarii lor erau soţii Montgomery, pe care îi cunoscuseră cu 
o zi în urmă, la micul dejun. De atunci, începuseră să petreacă 
timpul împreună. Harvey era în regulă, dar Barb, soţia lui, nu 
prea era pe gustul lui Katherine. Făcea totul cu o atitudine 
competitivă care o scotea din sărite. 

Trebuie neapărat să vezi piramidele înainte să dispară. 

Mda, sigur, ar fi drăguţ! 

Katherine a lansat un as. Harvey era de treabă, dar îşi purta 
Rolex ul cu nepăsarea relaxată a celor putred de bogaţi, iar 
genul acesta de bogăţie o călca pe nervi. Îi aminteau de Davis, 
care îi spunea mereu că într-o bună zi o să-i aştearnă lumea la 
picioare. Brusc, şi-a simţit gura uscată. Nu îl interesaseră 
niciodată aparențele şi nici dacă ea mânca două gogoşi la micul 
dejun în loc de un bol cu cereale, dar voia să-i dăruiască 
diamante. 

Trăiseră de azi pe mâine. Plăteau cu greu ipoteca pentru 
casă şi reparaţiile maşinii, luptându-se s-o trimită pe Anna la o 
şcoală decentă. Doamne, ce-l mai bătuse la cap! Katherine se 


întreba uneori dacă nu fusese vina ei, dacă nu cumva Davis 
furase banii ca să n-o mai audă cicălindu-l. 

Bietul Davis! 

— Hai, iubito! a îndemnat-o Ed. 

Cuvintele lui au readus-o în prezent. Şi-a şters fruntea de 
sudoare şi a aruncat mingea, dar s-a dus aiurea. Ed a privit-o 
pentru o clipă cu mânie, dar a reuşit să-şi ascundă furia. Firea 
lui competitivă începea s-o irite. După opt ani de căsnicie, ar fi 
trebuit să se obişnuiască cu asta. 

Harvey a aruncat mingea spre ea, iar Katherine i-a pasat-o 
cu o lovitură uşoară. Barb i-a blocat traiectoria, parând-o şi 
trimiţându-i-o direct în faţă. Nasul i-a explodat de durere. 

— Scuze, a spus Barb. 

Katherine şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a simţit cum 
cineva o ia în braţe. 

— Te simţi bine, iubito? a întrebat-o Ed. 

Nasul o durea cumplit, dar a încuviinţat din cap. 

— Stai să mă uit puţin la tine. A spus Ed, ridicându-i bărbia. 

Ea s-a supus, fără tragere de inimă. Ed încerca doar s-o 
ajute. Oamenilor le place în general să li se dea atenţie şi să se 
agite toţi în jurul lor. 

— Nimic de lucru pentru Malcom, asta e sigur, a spus ea. 

Malcolm era fiul ei vitreg, neurochirurg în Seattle, cu un ego 
pe măsura reputației sale. 

Ed a sărutat-o pe obraz şi a aruncat mingea adversarilor lor. 
Nu-i plăcea să piardă. 

Harvey a prins mingea şi a ridicat-o. 

— Te simţi bine? Vrei să ne oprim? a întrebat-o. 

Întrebarea lui i-a luat prin surprindere pe Barb şi Ed, care n-ar fi 
acceptat nici în ruptul capului să întrerupă partida. Jucau până 
la ultima suflare. 

— Mă simt bine, mulţumesc, i-a răspuns Katherine, cu un 
zâmbet. 

Apoi a luat poziţie de atac, căci nu avea de gând să se lase 
bătută de cineva care se bucura de durerea altcuiva. Dacă va 
reuşi să nu se mai gândească la trecut, totul va fi bine. Nu-şi 
dezlipea ochii de la Barb. Katherine nu uita şi nici nu ierta cu 
uşurinţă, lucru care o transforma, probabil, într-o persoană rea. 
Dar viaţa încetase să mai fie senină şi frumoasă din ziua în care 
Davis fusese arestat, iar ea supusă ore în şir unui interogatoriu 


ce părea să nu se mai sfârşească, într-un sediu oribil de poliţie, 
alături de prostituate şi toxicomani. 

Poate că dacă reuşea să vorbească cu Anna, nu se va mai 
simţi atât de răvăşită de moartea lui Davis. Cine s-ar fi gândit că 
- după toţi aceşti ani - mai putea încă s-o facă să sufere? 


KKK 


Rand trecea încet în revistă corespondenţa. Fluturaşi 
publicitari, o fişă pentru citirea apometrelor, un extras de cont 
pe care l-a băgat în buzunar ca să-l studieze cu mai multă 
atenţie ceva mai târziu şi câteva scrisori de la nişte organizaţii 
caritabile care cereau donaţii. Niciun plic care să pună capăt 
acestei situaţii de rahat. 

Marco a coborât scările, clătinând din cap. Ce noroc pe soţii 
Plantain că se aflau într-o croazieră în Alaska, lucru pe care 
Petrie îl descoperise intrând în conturile lor de e-mail! Rand şi 
Marco nu se puteau lăuda că erau la fel de norocoşi, căci Anna 
nu era nici acolo. 

Cineva, probabil vreun vecin binevoitor, adunase 
corespondenţa şi o lăsase pe măsuţa de lângă uşa de la intrare. 
Trebuiau să fie cu mare băgare de seamă în cazul în care cineva 
ar fi intrat pe neaşteptate şi i-ar fi surprins în casă - asta dacă 
persoana respectivă nu era cumva Anna. Ea putea să apară în 
orice clipă, iar prezenţa ei l-ar fi extaziat. 

Lui Rand îi trecuse prin minte că - dacă ştiai oamenii 
potriviţi - puteai să dispari cu şaizeci de milioane de dolari. 
Chiar dacă era curată la prima vedere, Anna putea să ia 
legătura cu aceşti oameni potriviţi prin intermediul cunoştinţelor 
din închisoare ale tatălui ei. 

L-a sunat pe Kudrow. 

— Nu e la mama ei, i-a spus. Şi nici plicul nu e. 

Kudrow a tras o înjurătură. 

— Nici acasă la ea, nici în apartamentul lui Davis. Unde 
dracu' l-a trimis? 

Dacă Rand ar fi ştiut răspunsul, n-ar mai fi stat aici ca o 
piesă de rezervă. 

— Aţi reuşit să-i localizaţi telefonul? 

— Nu. A scăpat de el. 

Nu şi-a mai bătut capul să-l întrebe dacă Petrie reuşise să 


dea de urma banilor, căci - dacă s-ar fi întâmplat asta - ar fi 
aflat-o. Nu prea mai aveau variante. 

— Unde şi-a ispăşit Davis pedeapsa? a întrebat el, 
scărpinându-se la ceafă. 

— În închisoarea Wilkinson, i-a răspuns Kudrow, răsfoind 
nişte hârtii. 

— Mai ştii ceva despre mama sau tatăl vitreg al Annei? 

Ştia că erau plecaţi într-o croazieră, dar nu ştia când 
trebuiau să revină. 

— Se întorc duminică noaptea. Petrie le urmăreşte 
telefoanele mobile în caz că Anna încearcă să ia legătura cu ei, 
a spus Kudrow, înjurând din nou. Davis Silver e o pacoste şi 
mort, nu doar viu. Nu-i de mirare că ea l-a părăsit pe ticălos. 

Rand a închis telefonul fără să-şi mai ia la revedere. Davis îi 
fusese ca un spin în coaste încă de când începuse toată 
povestea asta, dar cel puţin demonstrase că avea curaj. Şi-a 
frecat bărbia, amintindu-şi de lovitura pe care Davis i-o aplicase 
cu puţin înainte de a cădea sub roţile metroului. Apoi a intrat în 
sufragerie şi a văzut-o pe Anna într-o fotografie, purtând roba 
tradiţională a absolvenţilor de facultate şi părând tristă. A luat 
fotografia înrămată şi a sărutat sticla rece. 

Îi plăceau femeile. Goale. Stând în patru labe. Sau pe spate. 
Cu picioarele desfăcute. Cu gura închisă. Sau nu - depinde de 
dispoziţia în care se afla. Simţea că timpul i se scurge printre 
degete şi asta nu-i plăcea deloc. Şi nu-i plăcea nici că o târfuliţă 
avea acces la banii lui sau deţinea cheia libertăţii sale. 
Frustrarea începea să-i cuprindă mintea şi trupul, stârnindu-i o 
mânie pe care o putea domoli doar dacă avea s-o transforme pe 
micuța şi drăgălaşa Anna într-un morman de carne însângerată. 
Şi era adevărat că deprinsese probabil arta seducţiei în ţări 
unde drepturile femeilor erau la fel de avansate ca maşinile de 
calculat mecanice, dar asta era soarta care te aştepta dacă 
aveai să cazi în mâinile unui om ca Rand - şi asta pentru că 
Unchiul Sam îl transformase în soldat în loc să-l arunce în 
închisoare. 


XXX 
Soarele începea să coboare spre linia orizontului în timp ce 


ei mâncau în tăcere la barul imens care era de două ori mai 
mare ca o masă de sufragerie. Probabil că Brent nu organiza 


prea multe dineuri, şi-a spus Anna. Tăcerea era stânjenitoare. 
Supărătoare. Brent părea că ar fi preferat să golească găleţile 
cu mizerie din celulele de închisoare decât să ia masa alături de 
ea. 

Ce viaţă dusese oare în sânul familiei sale? Obişnuiau să ia 
masa împreună? Să vorbească despre temele de la şcoală stând 
în jurul mesei din bucătărie? Ce fel de om fusese tatăl său? 

Expresia de pe chipul lui nu-i spunea absolut nimic. Şi-a 
şters frumos farfuria, făcând-o lună, dar Anna nu ştia dacă era 
un obicei deprins în închisoare sau dacă îi plăcuse într-adevăr 
mâncarea. Ea abia a reuşit să înghită câteva îmbucături. A băut 
în schimb cu poftă din paharul cu vin ca să-şi ude gâtul. 

— Cum a fost? l-a întrebat în cele din urmă. 

— Unde? a spus el, rămânând nemişcat, apoi aruncându-i o 
privire circumspectă. In puşcărie? 

Ea a încuviinţat din cap. 

Brent şi-a dat farfuria la o parte. 

— A fost iadul pe pământ, a răspuns. 

— Dar te-au lăsat să pictezi? 

A schiţat un zâmbet scurt, care i-a adâncit gropiţa din 
obraz. La naiba, cât era de frumos! Ea ieşea cu oameni 
obişnuiţi. Drăguţi şi cumsecade. Pe care se putea baza. Nu se 
încurca cu indivizi care puteau rivaliza cu băieţii răi de la 
Hollywood. 

— După un început deloc uşor, am reuşit să-mi iau diploma 
de liceu şi apoi, timp de doi ani, am creat numai probleme. 

Licărul din ochi i-a dat de înţeles Annei că era mai bine să 
nu ştie ce fel de probleme crease. 

— La început, n-am prea fost prizonierul ideal, a continuat 
el, rezemându-se de spătarul scaunului şi încrucişându-şi 
braţele puternice şi arse de soare. Au înţeles în cele din urmă că 
dacă mă lăsau să pictez puteau controla mult mai bine nivelul 
de nebunie. Când a venit tatăl tău, ajunsesem deja la un 
compromis cu directorul închisorii. Tatăl tău nu ţi-a povestit 
nimic din toate astea? 

— Singurul lucru pe care mi l-a spus a fost că ar fi preferat 
să moară decât să se mai întoarcă după gratii, i-a răspuns ea, 
întâlnindu-i privirea. Şi că, fără tine, n-ar fi supravieţuit nici 
măcar o lună. 

A înţeles deodată că tatăl ei nu exagerase deloc. Poate că 


Brent Carver era într-adevăr un criminal, dar îi salvase viaţa 
tatălui ei - acesta era şi motivul pentru care Davis avea atâta 
încredere în el. 

— Îţi mulţumesc, i-a spus ea cu vocea gâtuită de emoție. 
Pentru că ai avut grijă de el, deşi era un om complet străin. 

— Poate că am reuşit să-i împiedic pe ceilalţi să-l 
transforme în partener de sex - a spus el, făcând-o să caşte 
ochii mari în faţa unei imagini atât de şocante -, dar tu eşti cea 
care l-a ajutat să nu-şi piardă minţile. 

— Ai fost vreodată... violat? 

Realitatea atât de cumplită a lovit-o cu puterea unui 
trăsnet. Faptul că i se putea întâmpla oricui, chiar şi unui tip 
puternic şi ameninţător ca Brent. Nimeni n-ar trebui să sufere o 
asemenea degradare. 

El a clătinat încet din cap. 

— Au încercat de câteva ori, a răspuns, cu o privire 
întunecată. Dar eram prea puternic şi prea violent ca să-şi 
asume riscul, a continuat el, ridicând o sprânceană. Ştiau că i-aş 
fi ucis dacă i-aş fi prins singuri. 

Sinceritatea lui era fascinantă şi Anna s-a trezit că se 
apleacă în faţă, atrasă fără să vrea de el ca un magnet. 

— Nu mai aveam nimic de pierdut şi nici nu mă puteam 
lăuda cu o fire prea iertătoare. 

Umbre de brutalitate i-au fulgerat atunci prin ochi. Anna şi- 
a imaginat lucrurile pe care Brent a fost nevoit să le facă pentru 
a supravieţui într-un loc atât de cumplit ca închisoarea şi s-a 
înfiorat. 

— Şi pe mine m-ai ajutat să nu-mi pierd minţile, a adăugat 
el. 

Cuvintele lui au lăsat-o aproape fără suflare. 

— O, Doamne! a îngăimat ea. 

Ceasul din bucătărie ticăia în ritmul bătăilor inimii ei. 

— Ţi-a citit scrisorile mele, nu-i aşa? 

— Cel mai mult mi-a plăcut când ai pus cuburi de gheaţă în 
rezervorul de benzină al tatălui tău vitreg după ce ţi-a dus pisica 
la adăpostul de animale. 

Anna şi-a dus mâna la gură. Uitase povestea asta. Doamne, 
cât îl mai urâse pe Ed în ziua aceea, chiar dacă Ginger îi 
sfâşiase cu ghearele fotoliul preferat din piele! 

— Dar şi când ai avut de făcut o lucrare despre Cum să 


ucizi o pasăre căutătoare. 

— Pe asta nu mi-o mai amintesc, a recunoscut ea, clătinând 
din cap. 

— l-ai spus tatălui tău că dacă Atticus Finch ar mai fi trăit, 
te-ai fi măritat cu el şi ai fi fost o mamă bună pentru Jem şi 
Scout, i-a spus el, privind-o cu atenţie. După scrisoarea aia, tatăl 
tău n-a vorbit zile în şir. 

Cuvintele lui i-au provocat un nod în stomac. 

— Nu prea veneai să-l vezi, i-a spus el. 

— Nu, i-a răspuns ea, muşcându-şi buza. 

Remuşcările puneau din nou stăpânire pe ea. Fusese cu 
adevărat o fiică deplorabilă. 

— İl vizitam de Crăciun, dar mi-era cumplit de greu să-l văd 
într-un loc ca ăla, fără să pot să-l iau acasă. 

Fiecare vizită i se părea o experienţă îngrozitoare, chiar şi 
după ce se obişnuise cu măsurile de securitate şi cu privirile 
insistente ale gardienilor şi deţinuţilor. 

— Mama nu voia să vină cu mine, aşa că mergeam cu 
bunica. 

Asta făcuse lucrurile mai uşoare, să aibă alături pe cineva 
care s-o ţină de mână. 

— Mi s-a părut mai simplu să-i scriu scrisori. 

— Au însemnat foarte mult pentru el, a spus Brent, uitându- 
se pe fereastră. De fiecare dată când îi scriai, îmi citea şi îmi 
recitea scrisorile de nenumărate ori. La naiba, pe unele dintre 
ele pot să le recit şi în somn. 

Anna a închis ochii, strângându-i cu putere. Omul acesta îi 
cunoscuse cele mai tainice gânduri de adolescentă. Ştia 
aproape totul despre ea. Stânjenitor. Umilitor. Chiar şi mai rău. 

El s-a întors cu faţa la ea. 

— De ce ai făcut-o, Anna? a întrebat-o. De ce ai încercat să 
te sinucizi? 

Inima ei aproape că a stat în loc. Nu spusese nimănui 
răspunsul la această întrebare şi - chiar dacă ştia că el ar fi 
înţeles-o foarte bine - nu putea să descrie ruşinea şi sila care o 
făcuseră să se arunce în apele învolburate ale oceanului. A dat 
pe gât, cu mâinile tremurânde, paharul de vin. Apoi a vrut să - 
şi mai toarne unul, dar Brent şi-a pus mâna peste a ei. 

— Nu! i-a spus. 

Atingerea mâinii lui a stârnit în trupul ei o reacţie pe care 


nu voia s-o recunoască. Şi-a trecut limba peste buze, şi ochii lui 
au fugit spre gura ei. 

Vedea dorinţa în ochii lui? A simţit din nou un nod în 
stomac. Nu voia să o dorească. Nici ea nu voia să se gândească 
aşa la el. Ea nu era cine credea el că e, iar el era exact genul de 
bărbat pe care ea nu-l putea struni. 

Şi-a tras mâna şi s-a gândit că sinceritatea lui merita cel 
puţin ceva sinceritate şi din partea ei. 

— Nu mai gândeam cu mintea limpede. Nu cred ci mi-am 
dorit în mod conştient să mor. A ezitat un timp, fără ca el să 
rupă tăcerea. M-am aflat într-o. Situaţie. Difici/ă. 

Pacificul. Noaptea. În timpul unei furtuni. Valurile care se 
spărgeau de țărm păreau să-şi râdă de ea. Incă nu avea curajul 
să-i mărturisească totul. 

Brent a respirat adânc şi pieptul i s-a umflat. 

— De ce? a insistat el. 

O privea intens, de parcă răspunsul ei chiar ar fi însemnat 
ceva pentru el. 

— Jie nu ţi-a trecut niciodată prin minte să termini cu toate 
pentru totdeauna? i-a ripostat ea. 

Trecutul întunecat a învăluit ochii lui Brent, făcând-o pe 
Anna să-şi dorească să-i cunoască secretele. Ştia însă că nu-i va 
spune mai mult decât avea şi ea să-i spună. Nu întreaga 
poveste, niciodată întreaga poveste, acolo unde se afla 
adevărul. 

Telefonul a sunat în clipa aceea şi Brent a tresărit. Anna a 
strâns farfuriile, clătinând din cap ca pentru sine. Trebuia să 
găsească alte subiecte de conversaţie, care să nu se 
învârtească în jurul morţii sau al închisorii. Din păcate, însă, nu 
prea aveau multe lucruri în comun, iar flecăreala părea puerilă. 

— Trimite-l printr-un cont sigur! 

Anna a ridicat iute capul. 

— Da, încearcă să afli cine e în spatele poveştii ăsteia! 
Trebuie să ştiu cu cine avem de-a face. 

Anna şi-a turnat un pahar cu apă şi l-a privit pe Brent cum 
îşi pune o ceaşcă de cafea în timp ce vorbeşte la telefon. A 
terminat brusc discuţia, fără să spună la revedere. 

— Ai primit veşti? a întrebat ea. 

— Detectivul particular pe care l-am angajat a stat de vorbă 
cu vecina tatălui tău - cea cu care era prieten - Viola Bernstein, 


i-a răspuns el, încleştându-şi maxilarul. A plătit şi chiria pe 
câteva luni, aşa că ai scăpat de o grijă în plus. 

Ea nici măcar nu se mai gândise la asta. 

— O să-ţi dau banii înapoi. 

— Nu. 

— Dar nu pot să iau bani de la tine. 

El a privit-o ca şi cum îşi pierduse minţile. 

— De ce nu? Crezi că o să-mi rămâi datoare? a spus el, 
apropiindu-se de ea şi dominând-o cu statura lui impunătoare. 
Chiar n-ai înţeles asta până acum? a continuat Brent, cu ochii 
arzând de durere şi furie. Da, m-am gândit şi eu să-mi pun capăt 
zilelor. De multe ori. Voiam cu orice preţ să scap din spitalul ăla 
de nebuni. Ştii cine m-a salvat în final? Tatăl tău. Aşa că dacă ai 
impresia că nu mi-aş da şi ultimul cent ca să vă ajut - pe tine şi 
pe el - te înşeli amarnic. 

Ea a tras aer adânc în piept. 

— Dar nici măcar nu mă cunoşti, a ripostat. 

— Te cunosc mai bine decât vrei tu să recunoşti şi asta nu - 
ţi convine deloc, a spus el, pe un ton amar. Bine ai venit în 
lumea mea! 

Anna i-a evitat privirea, căci - în ciuda convingerii lui că o 
cunoştea foarte bine - nu ştia totul despre ea. Tatăl ei nu era 
singurul mincinos din familie, iar adevărul îi sfâşia şi acum 
sufletul. Ar fi trebuit să lase de mult trecutul în urmă. Şi chiar 
reuşise să-l lase - doar că moartea tatălui ei îi trezise din nou 
amintiri dureroase. 

Da, cum să nu... 

— Anna! a spus el încet, pe un ton grav. Davis a fost un om 
bun, care mi-a arătat că mai există încă o fărâmă de umanitate 
în mine. Mi-a redat speranţa pierdută. 

l-a dat părul după ureche, atingându-i uşor pielea cu 
degetele. O domina cu statura lui impunătoare, dar nu-i crea 
impresia că avea de gând s-o atace. Dimpotrivă, părea că ar fi 
fost în stare să facă orice ca s-o ştie în siguranţă. 

Un fulger de dorinţă a săgetat-o. Dintr-odată a simţit că 
rămâne fără aer şi i se pune un nod în gât. La naiba, asta-i mai 
lipsea în toată tevatura asta - atracţia fizică pe care începea s-o 
simtă pentru el. Bărbaţii ca Brent Carver erau tabu pentru o 
femeie atât de precaută ca ea. 

— Ce-a spus detectivul? a întrebat ea. 


Deşi vorbise în şoaptă, cuvintele au avut efectul scontat, 
căci Brent s-a îndepărtat iute, de parcă ar fi realizat deodată că 
stătea prea aproape de ea şi ar fi putut s-o sperie, dat fiind 
trecutul lui tulbure. Şi deşi ea îi simţea prezenţa cu o acuitate 
aproape dureroasă, asta nu era deoarece curmase o viaţă, ci 
pentru că trezea în ea ceva ce nu mai simţise din adolescenţa ei 
lipsită de griji. Un sentiment pe care îl crezuse mort din noaptea 
balului de absolvire a liceului. 

— Vrei o cafea? a întrebat-o Brent, turnându-şi şi el una. 

— Da, te rog. 

Şi cu asta, totul s-a terminat, de parcă vraja, căldura şi 
încărcătura emoţională dintre ei se spulberaseră dintr-odată. Se 
simţea copleşită deopotrivă de descumpănire, dezamăgire, dar 
şi recunoştinţă. 

El i-a turnat o ceaşcă de cafea, apoi s-a dus la laptopul lui şi 
i-a dat drumul. Şi-a accesat adresa de e-mail şi a deschis un 
fişier audio. 


KKK 


Au ascultat discuţia dintre Davis şi operatorul de la serviciul 
911. 

„Lucrez la Fundaţia Holladay. Cineva a furat banii 
companiei, iar eu i-am recuperat înainte să dispară pentru 
totdeauna. Vreau să mă predau. Am nevoie de protecţia 
poliţiei.” Cuvintele răsunau iar şi iar în mintea Annei. De ce nu l- 
a protejat poliţia? se întreba ea. De ce nu l-a salvat nimeni? 

— Ar trebui să sun la poliţie şi să întreb în ce stadiu se află 
investigaţiile legate de moartea lui, a spus ea. 

Brent a sorbit din cafea şi s-a întins cât era de lung în 
scaunul din faţa computerului. 

— Detectivul meu a vorbit cu poliţiştii. Au catalogat cazul 
drept moarte accidentală. Susţin că agenţii de pază de la firma 
unde lucra tatăl tău au descoperit că le-a furat banii şi au pornit 
pe urmele lui, iar Davis a preferat să sară în faţa metroului 
decât să fie prins. 

— Şi nu crezi că e posibil? Simţindu-se secătuită de puteri, 
Anna s-a aşezat pe un scaun înalt de bar, privindu-l pe Brent de 
sus. Nu crezi că a intrat în panică şi a fugit şi pe urmă a inventat 
toată povestea asta? a continuat ea, ştiind că tatăl ei ar fi 


preferat să moară decât să se mai întoarcă în închisoare. 

El a privit-o pe sub sprâncenele întunecate. 

— Asta nu explică de ce agenţii de pază de la fundaţie 
supraveghează apartamentul tatălui tău, aşteptând venirea 
poştaşului, a spus. 

Anna a făcut ochii mari. 

— Doar că dacă tata le-a furat într-adevăr banii, au tot 
dreptul din lume să-i ceară înapoi, a ripostat ea, încrucişându-şi 
braţele. Doamne, cât era de proastă! Trebuie să mă duc acasă, 
a spus ea dintr-odată. 

— De ce? a întrebat-o el, desfăcându-şi mâinile. Ce dracu' 
s-a schimbat? Telefonul ăsta este încă o dovadă că Davis era 
ferm convins că şefii lui furau banii organizaţiei pentru care 
lucra. Credea că cineva o să-l omoare. 

— Mintea, Brent, a spus ea cu amărăciune. La fel cum a 
minţit şi în ziua în care poliţia ne-a bătut la uşă şi i-a luat pe el şi 
pe mama şi i-a dus la interogatoriu. Aşa cum a minţit şi la 
proces. 

Şi-a încleştat maxilarul. Ruşinea îi lăsa un gust amar. 

Brent s-a ridicat în picioare. 

— Nu-mi vine să cred că n-ai încredere în propriul tău tată. 

— Şi cine spune asta? Cel care l-a ucis pe al lui? a ripostat 
Anna. Nu cred că eşti în măsură să mă judeci. 

Strivită de statura lui impunătoare, a încercat să-l împingă 
ca să câştige puţin spaţiu, dar era ca şi cum ar fi încercat să 
mute o casă. Nu s-a clintit din loc. Cuprinsă de panică, l-a împins 
şi mai tare. 

— Toate dovezile sunt acolo, a continuat ea, disperată. A 
creat conturile alea offshore. 

— Oricine putea să-i însceneze asta. 

Anna îl privea fără să-i vină să creadă ce auzea. 

— Pentru efectuarea tranzacţiilor au fost folosite codurile 
lui, a insistat ea. Nici dată trecută, când a transferat banii, nu a 
avut nici măcar un singur alibi. 

— A fost doar un ţap ispăşitor, o victimă. 

— lar dacă tu chiar crezi asta, eşti cel mai mare idiot. 

— O, fără îndoială că asta şi sunt! i-a răspuns el, cu o 
privire mânioasă. După ce a stat o dată la răcoare, Davis a 
devenit un ţap ispăşitor şi mai bun a doua oară, doar că de data 
asta s-a prins. Şi i-a luat pe nepregătite. 


— Hai să fim serioşi! Nimeni nu poate să fie chiar atât de 
ghinionist. 

— Nu zău? a exclamat el, privind-o de parcă ar fi luat-o 
razna. Dar de pe ce planetă ai aterizat? 

Anna şi-a încrucişat braţele şi l-a privit spumegând de furie. 

— Păi de ce nu investighează poliţia moartea lui? De ce 
dorinţa asta de a se muşamaliza totul? a întrebat-o el. 

— Tu crezi că e vorba aici de o conspirație? a spus ea, 
uimită de vehementa cu care Brent îl apăra pe tatăl ei. 

— Bănuiesc că e vorba despre foarte mulţi bani. 

— Trebuie să vorbesc cu poliţiştii, a insistat ea, luând 
telefonul. 

Tremurând tot, el i-a acoperit mâinile cu mâinile lui. 

— Dar dacă şi ei sunt corupți? De unde ştii în cine poţi să ai 
încredere? a întrebat-o. 

Brusc, un gând cumplit s-a ivit în mintea ei. 

— Dar de unde ştiu că nu mă minţi şi nu mă ţii aici din 
motive numai de tine cunoscute? a replicat. 

Brent s-a retras brusc, de parcă i-ar fi ars o palmă. Durerea 
i-a umplut ochii şi faţa i-a devenit lipsită de expresie. 

La naiba! şi-a spus Anna, ducându-şi mâna la gură. 

— N-am vrut să spun asta, a încercat ea să îndrepte 
lucrurile. 

Dar el s-a îndepărtat de ea, de parcă ar fi avut o boală 
contagioasă. Nu voia să-l lase să plece aşa. L-a prins de braţ, 
dar el s-a smucit din strânsoarea ei. 

— Brent, n-am vrut să. 

— Ba da, chiar ai vrut. Dar te înşeli în privinţa mea, la fel 
cum te-ai înşelat în privinţa tatălui tău, a spus el, aruncându-i o 
privire de gheaţă, şi ea a simţit un fior rece de teamă pe şira 
spinării. Tatăl tău n-a furat banii ăia acum nouă ani, şi-mi pun 
capul că nu i-a furat nici acum; sau dacă i-a furat - a continuat 
el, împiedicând-o să-l contrazică -, a făcut-o ca să nu mai cadă 
pradă altei înscenări. 

Şi dacă ai fi catadicsit să gândeşti şi tu ca un om matur, nu 
ca o fetişcană egoistă căreia nu-i pasă decât de ea însăşi, ai fi 
înţeles asta cu ani în urmă. 

Lovitura şi-a atins ţinta. Apoi el a plecat, lăsând-o singură în 
casa frumoasă şi auster mobilată, doar în compania murmurului 
seducător al mării. 


KKK 


Jack Panetti a muşcat cu poftă dintr-un cheeseburger cu 
cartofi prăjiţi. Majoritatea cazurilor la care lucra presupuneau 
urmărirea şi fotografierea femeilor adultere sau a angajaților 
care pretindeau anumite  îndemnizaţii, invocând false 
dizabilităţi. Cazul acesta era cu totul diferit. Brent Carver îi 
ceruse să verifice activitatea companiei pentru care lucrase 
răposatul Davis Silver. La suprafaţă, totul părea legal. Hank 
Browning era un fost general în armata Statelor Unite, care 
făcuse curăţenie în Columbia. Acum conducea o fundaţie care 
strângea fonduri pentru veteranii de război răniţi pe câmpul de 
luptă. O cauză frumoasă şi demnă de toată lauda. 

Ceva însă era dubios în activitatea lor. 

În primul rând, bugetul ridica anumite semne de întrebare. 
Fireşte, trebuiau să-şi plătească cheltuielile generale, chiriile şi 
personalul, iar donațiile anonime erau greu de urmărit, dar - din 
câte îi spunea expertul său în computere - calculele dădeau cu 
virgulă. Inchiriaseră, de asemenea, şi un depozit fără vreun 
motiv anume. Apoi, oamenii pe care Browning îi angajase ca 
„agenţi de pază” erau foşti soldaţi. Mercenari. 

De ce avea nevoie o organizaţie caritabilă de foşti militari? 

Ceva îi stârnea suspiciuni, acesta fiind şi motivul pentru 
care - în loc să se întindă în patul lui imens din hotelul de lux 
unde se cazase pe cheltuiala lui Brent Carver şi să comande 
room-service - mânca porcării în timp ce îl urmărea într-un 
cartier din suburbii pe şeful serviciului de pază al lui Browning. 

O casă frumoasă într-un cartier frumos. Nimic n-ar fi trebuit 
să-i trezească suspiciuni. Şi cu toate astea, instinctele lui îi 
trimiteau anumite semnale de alarmă. 

Sosul a început să i se prelingă pe bărbie în clipa în care a 
muşcat din nou din hamburger. O maşină a apărut pe aleea din 
faţa casei. Doi bărbaţi au coborât din ea şi au intrat iute 
înăuntru. Jack s-a şters la gură, apoi şi-a dus binoclul la ochi şi a 
notat numărul autoturismului. 

Un câine a început să latre, iar el a pornit motorul. Era 
timpul s-o ia din loc înainte ca oamenii să cheme poliţia, 
deranjaţi de prezenţa unei maşini străine parcate pe strada lor. 
A aruncat ambalajul hamburgerului şi a încremenit în momentul 
în care cineva a deschis portiera din spate, s-a urcat în maşină 
şi i-a pus pistolul la tâmplă. 


— Hai să facem o plimbare! 

— Cine dracu' eşti? leşi din maşina mea! a protestat Jack, 
prefăcându-se indignat şi adoptând o atitudine inocentă, deşi 
ştia că era terminat. 

— Mişcă-te dacă nu vrei să devii un alt caz nerezolvat din 
statistica poliţiei din Chicago! 

Jack s-a strâmbat, dezgustat de sine însuşi. A încercat să 
zărească în oglindă chipul individului. N-a văzut nimic - doar o 
umbră întunecată. 

— la-o pe autostradă! i-a ordonat acesta. 

După voce, părea un tip mai în vârstă - nu era un puştan şi 
niciun hoţ de rând care fura maşini. Căzuse în capcana celor pe 
care îi urmărea şi asta nu se mai întâmplase de mult - din 
primele zile când lucra sub acoperire alături de colegii lui din 
poliţie. Indivizii ăştia erau soldaţi profesionişti, care aveau ceva 
de ascuns. 

Jack a activat semnalizatoarele, simțind stropi de sudoare 
pe spate. A apăsat cu putere pedala de acceleraţie, sperând să 
atragă atenţia unui poliţist. 

— Las-o mai moale! i-a spus individul şi ţeava rece a 
pistolului i-a zgâriat urechea. 

Şi apoi rugile i-au fost ascultate, căci a văzut în oglinda 
retrovizoare o maşină de poliţie. 

— Ai grijă să nu faci vreo prostie dacă vrei să scapi cu 
viaţă! l-a avertizat individul, cu o voce plată, lipsită de emoție. 

Jack a înţeles deodată că tipul o să-l omoare. Cum dracu' o 
simplă anchetă privind aşa-zisa moarte accidentală a unui om a 
devenit o luptă pe viaţă şi pe moarte? Maşina de poliţie s-a 
apropiat de ei, iar individul a lăsat pistolul mai jos şi s-a rezemat 
de spătarul banchetei. Jack strângea volanul cu atâta putere că 
îl dureau mâinile. Încordarea a atins punctul culminant. Maşina 
de poliţie a trecut pe lângă ei. În clipa în care individul de pe 
bancheta din spate începea să se relaxeze, Jack a tras cu putere 
de volan şi a lovit maşina de poliţie. A văzut privirea uimită a 
poliţistului care a activat imediat sirena. 

— Idiotu' dracului! a spus individul, fără să ridice glasul. Dă- 
i drumul! 

Dar Jack a apăsat pe frână, şi-a desfăcut centura de 
siguranţă, a deschis portiera şi s-a rostogolit afară. In timp ce 
fugea ca un nebun în patru labe spre autostradă, a auzit zgomot 


de frâne şi scrâşnete metalice. Felinarele de pe stradă luminau 
scena acţiunii. Vechile răni de gloanţe îşi spuneau cuvântul, 
obligându-l să se întindă, gâfâind, la pământ. Şi-a verificat în 
gând tăieturile şi juliturile ca să se asigure că nu avea nimic 
fracturat. Apoi s-a întors să vadă ce se întâmpla. 

Maşina pe care o închiriase se oprise într-un unghi ciudat pe 
marginea drumului. Polițistul îi blocase calea, aşezându-se în 
faţa ei. Jack s-a întins pe jos, cu mâinile deasupra capului, 
sugerându-i astfel ofițerului de poliţie că nu reprezenta un 
pericol pentru el. Îşi dorea doar ca ticălosul ăla să ajungă pe 
mâinile autorităţilor. 

Polițistul a coborât, i-a aruncat o privire lui Jack, apoi s-a 
apropiat de maşina lui cu pistolul în mână. In clipa următoare, l- 
a văzut tresăltând violent sub rafala de gloanţe trase de 
individul din maşină prin uşa de oţel. 

— Doamne Dumnezeule! a exclamat Jack, văzându-l pe 
poliţist prăbuşindu-se în genunchi şi împroşcând şoseaua cu 
sânge. 

Jack a realizat îngrozit că omul tocmai murise, din cauza lui. 

Stomacul i s-a întors pe dos. Undeva, în depărtare, se 
auzeau zgomote de sirene. În jurul lui, maşinile se ciocneau 
unele de altele într-un haos de nedescris. Portiera maşinii lui 
închiriate s-a deschis încet şi Jack a văzut pentru o clipă chipul 
individului. A fost suficient să-l convingă să facă un ultim efort 
ca să se ridice în picioare şi s-o ia la fugă. Glonţul l-a nimerit în 
spate, o explozie de durere înfiorătoare, după care s-a prăbuşit 
cu faţa pe asfalt. 


KKK 


Brent se agita de colo-colo prin atelier, copleşit de mânie. 
Pentru toate faptele sale. Pentru tot ceea ce nu mai putea să 
îndrepte. Pentru că fusese atât de idiot şi o lăsase să-i rănească 
sufletul cu vorbele ei. A luat paleta de culori şi a înmuiat 
pensula în vopseaua neagră, apoi a pus-o jos cu furie, stropind 
podeaua cu vopsea. A strâns atât de tare din dinţi, că a crezut 
că o să-i rupă. La dracu” S-a răsucit pe călcâie şi a lovit cu 
pumnul pânza neterminată, care înfăţişase o privelişte senină şi 
liniştită a unui lac, dar care acum era sfâşiată, la fel ca şi 
sufletul lui. 

A expirat profund şi şi-a rotit umerii. Şi-a flexat degetele. 


Încerca să-şi recapete stăpânirea de sine. Cum reuşise o 
fiinţă atât de drăgălaşă în adolescenţă să se transforme într-o 
ticăloasă? Răutatea şi cinismul ei rivalizau cu cele ale 
deţinuţilor. 

Cel puţin după gratii, oamenii ştiau că nu era cazul să te 
întrebe ce crime ai comis. Vezi-ţi de treaba ta şi nu-ţi băga nasul 
în ce nu te priveşte. Inima i-a bătut ceva mai tare doar la 
simplul gând despre închisoare. Puşcăria - şi lipsa de libertate - 
erau un coşmar. Amintirile îl împiedicau şi acum să respire. Nu 
voia să se mai întoarcă în acel loc înspăimântător, dar, cel puţin, 
acolo cunoştea regulile. N 

Afară - se putea întâmpla orice. Invățase să înfrunte 
neprevăzutul, dar acuzațiile - ca acelea pe care i le aruncase 
Domnişoara Mironosiţă - tăiaseră în carne vie. La dracu! 

A încercat să se concentreze asupra picturii sale. A adăugat 
puţin negru pădurii de pini din tablou. Apoi a făcut un pas înapoi 
ca să vadă ce-a ieşit. Dumnezeule! A revenit în faţa tabloului şi 
a încercat să curețe cât mai mult din vopsea, după care a trântit 
din nou paleta pe masa de lucru. Trebuia să termine tabloul 
ăsta pentru expoziţie, dar de la venirea Annei, nu se mai putea 
concentra, nu se mai putea gândi la munca sa. Şi, de obicei, 
numai la asta se gândea. 

Pictura fusese singura modalitate de a evada din atmosfera 
de închisoare, iar acum reprezenta o ancoră într-o lume pe care 
nici măcar nu pretindea că o înţelege. 

Se simţea bine în casa lui, pe plaja lui. Nu voia să plece 
nicăieri. Nu avea nevoie de nimeni şi de nimic. 

Zgomotul uşii din spate, care s-a deschis şi s-a închis, l-a 
făcut să-şi întoarcă repede capul şi să se uite pe fereastră. S-a 
încordat când a văzut-o pe Anna îndreptându-se spre doc şi 
aşezându-se acolo cu picioarele în apă. 

În seara aceea nu se simţea nicio adiere de vânt. Marea era 
calmă, semănând cu o femeie seducătoare leneşă ce-ţi întinde o 
mână moale, invitându-te la joacă. Ultimele raze de soare se 
topeau încet la orizont, şi el se uita cu ochii mijiţi la dungile 
purpurii şi albastre care semănau cu nişte vânătăi pe un trup 
fraged. Liniştea era înşelătoare. Lipsa de energie era o capcană 
pentru cei neştiutori. Se apropia o furtună. Şi încă una 
puternică. A privit-o din nou pe Anna - chipul îi trăda sufletul 
pustiit, şi îi atingea corzile sufletului, făcându-le să vibreze. 


Îl enerva, e adevărat, dar. La dracu'!... era atras de ea. 
Recunoscând adevărul, îşi simţea gura uscată. Da, îi plăcea cum 
se mişcă, cum mâncă, cum rămâne neclintită în faţa lui, în ciuda 
faptului că prezenţa sa o intimida. Voia să-i exploreze 
profunzimile, să-i descopere sufletul, să afle cine era cu 
adevărat Anna Silver. 

Era, însă, şi fiica prietenului său cel mai bun, omul care i-o 
încredinţase, cerându-i să aibă grijă de ea. Era o învăţătoare de 
douăzeci şi şase de ani, iar el - un bărbat mai bătrân şi mai 
periculos ca păcatul. La naiba, chiar dacă i-ar fi stârnit interesul, 
nu putea să dea curs dorințelor sale. Respecta prea mult 
memoria prietenului său ca să-i întineze fiica. La dracu', abia 
dacă reuşea să doarmă noaptea, darămite să mai şi funcţioneze 
normal într-o lume normală. Ultima femeie cu care avusese o 
relaţie sfârşise la morgă. 

O urmărea pe Anna cum priveşte oceanul. O urmărea cum 
se contopea, încetul cu încetul, cu marea, legănată de ritmul 
valurilor ce se spărgeau de țărm. Toată mânia şi resentimentele 
s-au scurs din el. Liniştea s-a aşternut pe chipul ei, iar el a 
înţeles, cu o siguranţă sfâşietoare, că ar face orice s-o ţină 
acolo. 


CAPITOLUL 6 


— Bună dimineaţa. Cu ce pot să vă ajut? a răspuns, după al 
doilea apel, directorul închisorii, Rick Pennington. 

Rand suna de la locuinţa mamei Annei, unde el şi Marco 
petrecuseră noaptea. 

— Din păcate, trebuie să vă comunic o veste proastă din 
partea familiei lui Davis Silver. A fost unul dintre deţinuţii 
dumneavoastră din. 

— Da, îmi aduc aminte de Davis, l-a întrerupt directorul. Ce 
s-a întâmplat? 

— A avut loc un accident cumplit în Chicago, a răspuns 
Rand, cu o voce cât mai gravă cu putinţă. Davis a căzut în faţa 
metroului şi a murit pe loc. Marco a chicotit, iar Rand i-a aruncat 
o privire cât se poate de sugestivă, prin care îi spunea să tacă 
dracului din gură. Fiica lui, Anna, organizează un parastas după 
înmormântare şi ar vrea să ştie dacă tatăl ei avea prieteni din 
perioada petrecută în închisoare care ar dori să participe la 


funeralii. 

— Doar Brent i-a fost prieten, a răspuns directorul. 

Brent - Rand i-a scris numele, iar Marco l-a căutat pe 
Internet, asociindu-l cu închisoarea Wilkinson. 

— Îmi pare foarte rău pentru Davis. A fost un caz cu final 
fericit pentru noi, a continuat directorul, dregându-şi glasul. 
Dacă vreţi să-mi daţi mai multe detalii, le voi transmite mai 
departe celor care i-au fost apropiaţi în închisoare. 

Rand i-a servit o poveste fantasmagorică şi a închis 
telefonul. 

Bingo! Au găsit un fir. Brent Carver. Un deţinut condamnat 
pe viaţă. A ispăşit douăzeci de ani din pedeapsă. A crescut într-o 
comunitate mică pe coasta de vest - Bamfield - şi a ieşit din 
închisoare în urmă cu patru ani. 

— Să trecem la treabă, Marco, şi să-l găsim pe ticălosul 
ăsta! 

Poate că ăsta era individul la care a trimis-o Davis pe Anna. 
Oricum, Rand se plictisise să stea cu mâinile în sân şi să aştepte 
să se întâmple ceva, aşa că puţină acţiune nu strica deloc. 

— O să avem nevoie de ceva echipament, a spus el. 

Băieţii din Chicago erau ocupați „să facă curăţenie” 

După ce unul dintre ei ucisese un poliţist şi împuşcase un 
detectiv particular care îşi băgase prea mult nasul în treburile 
lor. Rand trebuia să facă singur rost de echipamentul de care 
aveau nevoie. Dar avea propriile lui contacte. Doar erau soldaţi 
de elită, obişnuiţi să acţioneze sub presiune în condiţii ostile, nu 
nişte ageamii de poliţişti, nepregătiţi şi neechipaţi. 

Rand nu avea nici cea mai mică intenţie să între în puşcărie 
pentru crimele sale - la dracu', pentru unele dintre ele chiar 
obținuse medalii în trecut. Dacă Anna se afla într-adevăr la 
individul ăsta, Brent, o să facă în aşa fel încât uciderea Annei să 
cadă în cârca lui. Părea o justiţie poetică, dar după toate 
necazurile pe care le suferise din cauza lui Davis, abia aştepta 
să-şi ia revanşa. 


KKK 


Sunetul îndepărtat al unui telefon a trezit-o pe Anna din 
lumea viselor. A reuşit cu greu să înlăture ceața somnului, 
încercând să-şi dea seama unde se află. 

Apoi, şi-a amintit - la capătul lumii, în compania ultimului 


om de pe pământ în care ar trebui să aibă încredere. 

S-a uitat cu ochi mijiţi la ceasul pe care îl lăsase pe măsuţa 
de toaletă - era ora nouă dimineaţa. Oho! Nu putuse să pună 
geană pe geană toată noaptea, reuşind să adoarmă abia spre 
dimineaţă, când prima fâşie de lumină se ivea la marginea 
dinspre răsărit a orizontului. Telefonul continua să sune. S-a dat 
jos din pat şi a ieşit din cameră. Uşa dormitorului lui Brent era 
închisă. Nu-l mai văzuse de când îl acuzase că o ţinea aici din 
motive numai de el ştiute, iar el îi spusese că era timpul să se 
maturizeze. Avea dreptate. Nu o ţinea aici pentru că se 
îndrăgostise de compania ei plăcută sau de firea ei prietenoasă. 
Şi nici nu părea că voia să-i facă rău, în ciuda faptului că - încă 
de când ajunsese aici - îi dăduse mari bătăi de cap. 

La naiba! Devenea paranoică. A ajuns într-un suflet în 
bucătărie, dar când să ridice receptorul, telefonul a încetat să 
mai sune. Fir-ar să fie! 

— Trebuie să beau nişte cafea, a spus ea cu voce tare. 

A găsit un ibric şi - în timp ce punea cafeaua pe foc - l-a 
văzut pe Brent coborând treptele, proaspăt spălat, purtând o 
cămaşă - ce-i drept, descheiată la nasturi - şi o pereche de 
blugi uzaţi, dar curaţi. 

Deşi purta mai multe haine ca de obicei, cămaşa 
descheiată îi dezvăluia o privelişte incitantă care o invita să o 
exploreze. 

Şi-a întors privirea în altă parte, dorindu-şi să fie altcineva. 
Cineva care să aibă curajul să se bucure de fizicul atrăgător al 
unui bărbat fără să roşească până în vârful urechilor. De ce 
naiba era atât de bine făcut? Trupul lui frumos lucrat îi atrăgea 
şi mai mult atenţia asupra imperfecţiunilor corpului ei pe care 
nicio sală de sport nu putea să le corecteze. 

Îşi adună curajul. Se purtase ca un copil răzgâiat cu o seară 
în urmă - trebuia să recunoască asta. 

— Vreau să-mi cer iertare pentru ce ţi-am spus aseară, a 
început ea. 

A lăsat ochii în jos şi a clipit uimită când i-a văzut picioarele. 
Purta şosete - un lucru cu totul inedit pentru el. 

— E-n regulă. Las-o baltă! Eu trebuie să plec. Nu răspunde 
la telefon! i-a spus el, privind-o încruntat. 

Cum s-o lase baltă? 

— Nu eşti curios să ştii cine te-a sunat? 


El a privit-o ca şi cum ar fi fost nebună. Apoi şi-a turnat o 
ceaşcă de cafea şi o expresie de încântare i-a trecut peste chip 
când a sorbit din ea. 

— La naiba, dacă n-ai vorbi atât de mult, te-aş ţine aici să- 
mi găteşti şi să-mi faci cafea. 

— Da, întotdeauna mi-am dorit să fiu menajeră, i-a răspuns 
ea, ridicând din sprâncene, cu o expresie de indiferenţă. 

Cuvintele lui i-au provocat însă un fior de plăcere. Nimeni 
nu se oferise vreodată să o ţină lângă el. Pentru niciun motiv. 
Nu era o persoană sociabilă, cu care să te înţelegi uşor. Dar nici 
el nu era. 

Brent a rânjit şi toate acele părţi din trupul ei care dormeau 
de secole s-au trezit la viaţă. La naiba, asta-i mai trebuia! 

— Unde te duci? l-a întrebat Anna, încrucişându-şi braţele în 
încercarea de a-şi ascunde sfârcurile care-i trădau dorinţa. 

Cămaşa de noapte îi ajungea doar până la jumătatea 
coapselor şi abia reuşea să-i ascundă chiloţii. 

— Am o întâlnire în Port Alberni, i-a răspuns el, cu o 
expresie care punea capăt altor întrebări. 

— Vreau să vin şi eu. 

— Nu. 

— De ce nu? a întrebat ea. 

El a oftat exasperat. 

— Mă întorc până la ora mesei. Bucură-te de timpul liber şi 
încearcă să te odihneşti! 

Asta făceau oamenii normali. Se relaxau pe plajă, ridicau 
castele de nisip şi se bucurau de privelişte. 

— M-am plictisit de moarte aici, a spus ea, plimbându-se de 
colo-colo prin bucătărie. 

— Dar eşti aici doar de două zile! a exclamat el, pe un ton 
uimit. 

Asta a făcut-o să zâmbească. 

— N-am nimic de făcut. 

Doamne, nu putea suferi să se plângă, dar faptul că trebuia 
să stea de pomană o scotea din minţi. Toate cărţile ei erau în 
Cauldwell Lake. Acolo se aflau şi casa, şi grădina ei. Avusese 
nişte cărţi electronice în telefon, dar Brent i-l făcuse praf. În 
vara asta, plănuise să-şi redecoreze biroul. Vara era perioada în 
care îşi punea lucrurile la punct - acum, însă, era ţintuită aici, 
fără nimic de făcut, fără un scop, şi nu se putea obişnui cu ideea 


asta. 

— N-ai fi supravieţuit în închisoare. 

Culoarea cămăşii se asorta cu nuanţa ochilor lui, iar efectul 
era fascinant. 

— De-asta nici nu încalc legea. 

Nu voia să fie fascinată. Era frumos din cap până în 
picioare, dar asta nu schimba faptul că nu era genul de care să 
se îndrăgostească ea. 

— Bine, hai cu mine, dar... - a ezitat el, trecându-şi, 
frustrat, mâna prin părul prea lung - în cazul în care ai uitat, ar 
trebui să stai ascunsă. A intrat în spălătorie şi a luat dintr-un 
cuier o şapcă de baseball, pe care a scuturat-o de praf, lovind-o 
cu zgomot de coapsă. Pune-ţi asta! i-a spus el, îndesându-i-o pe 
cap. Ai cinci minute ca să te pregăteşti. Indiferent cât îl urăsc pe 
tipul ăsta, nu pot să întârzii. 

Anna a urcat treptele în grabă, trăgând de cămaşa de 
noapte ca nu cumva să se ridice şi să-i atragă privirile lui Brent. 

— Cine e tipul cu care te întâlneşti? l-a întrebat ea de pe 
scară. 

— Ofiţerul meu supraveghetor, i-a răspuns el, urmărind-o 
cu privirea. 

Ea s-a făcut roşie ca racul, chiar dacă el n-a reuşit să vadă 
nimic. Sau poate că a văzut, căci ochii îi străluceau cu putere 
atunci când privirile li s-au întâlnit. Anna a închis uşa 
dormitorului şi şi-a pus în grabă o fustă din blugi şi o cămaşă 
albastră, care nu se asorta cu nuanţa ochilor ei. S-a spălat pe 
dinţi şi s-a pieptănat în fugă, apoi şi-a luat poşeta. Când a ieşit 
din baie, a observat că pistolul dispăruse de pe noptieră. 
Probabil că îl luase Brent - lucru care n-o deranja deloc. Nu-i 
plăceau armele şi nici nu ştia dacă ar fi fost în stare să împuşte 
pe cineva. S-au întâlnit în momentul în care el ieşea din atelier, 
cărând două tablouri imense, înfăşurate într-o folie cu bule de 
aer şi apoi în hârtie maro de ambalaj. 

— Îl mituieşti ca să nu te bage din nou la puşcărie? 

— Dacă e nevoie. l-a răspuns el. 

Şi a rânjit, iar în obraz i-a apărut o gropiţă. 

Ea a oftat. Nu trebuia să-l mai facă să zâmbească. 

— Dacă chiar vrei să ştii, Domnişoară Zeflemea, tablourile 
fac parte dintr-o expoziţie organizată la New York şi dedicată 
creaţiilor mele, i-a explicat el, uşor îmbujorat la faţă. 


— Impresionant! a spus ea, lăsându-l s-o ia înainte pe scări. 

El i-a aruncat o privire peste umăr, iar ea şi-a spus încă o 
dată că nu era cazul să se îndrăgostească de un ticălos atât de 
fermecător. 

— Oamenii sunt nebuni. Ce pot să spun altceva? a adăugat 
el. 

— Unii mai mult decât alţii, a încuviinţat ea. 

El a izbucnit în râs, făcându-i inima să-i tresalte în piept. Nu 
i-a spus că şi ea avea acasă, deasupra patului, un tablou de-al 
lui, care o ajuta - mai mult decât orice altă terapie - să se 
relaxeze. 

O jumătate de oră mai târziu, străbăteau drumul de pietriş 
în camioneta zgomotoasă a lui Brent. Caroseria, vopsită într-o 
nuanţă de albastru-închis, era mâncată de rugină deasupra unei 
roţi, iar parbrizul avea o spărtură lungă cam de treizeci de 
centimetri. Nu aşa se aşteptase să arate maşina unui pictor 
bogat. 

Tăcerea şi trăsăturile încordate ale lui Brent nu invitau la 
palavre. Un făgaş mai adânc a aruncat-o aproape în aer, iar el a 
încercat s-o protejeze, întinzând braţul în dreptul pieptului ei. Ea 
a tresărit speriată şi s-a îndepărtat de el cât a putut de repede. 
Brent s-a înroşit la faţă. 

— Îmi pare rău, a spus el, cu o privire indescifrabilă. 

— Nu-i nimic, i-a răspuns ea, dorindu-şi să n-o mai ia razna 
automat la atingerea unui bărbat. 

Nu era vorba doar de el, ci de bărbaţi în general. 

— Te-ai ras, a spus ea, observându-i profilul uşor schimbat. 

— De obicei, nu-mi bat capul cu asta - i-a explicat el, 
frecându-şi bărbia - dar nu vreau să arăt ca un om din 
Neanderthal în faţa celor care pot să mă trimită din nou după 
gratii. 

— Aşadar, dacă încâlci regulile eliberării condiţionate, te 
întorci în închisoare? 

— Mda. 

Umerii i s-au încordat. Era limpede că nu voia să vorbească 
despre asta. 

— Şi pistolul? l-a întrebat Anna. 

— Ce pistol? a replicat el, cu chipul lipsit de expresie. 

Pistolul reprezenta o încălcare a condiţiilor impuse de 
eliberarea condiţionată. Acum realiza şi ea asta. Faptul că i-l 


încredinţase la cabană era dovada certă a încrederii pe care o 
avea în ea, lucru pe care Anna abia acum îl înţelegea. El îi 
oferise astfel puterea de a-l băga din nou după gratii, deşi, din 
câte ştia ea, era ultimul lucru pe care şi-l dorea. 

— Cât durează perioada de supraveghere? 

Ceea ce voia, de fapt, să ştie era de ce îşi omorâse tatăl. 
Brent nu părea un om rău - poate că inspira o oarecare teamă, 
dar nu părea primejdios. Ce-l determinase, aşadar, să curme o 
viaţă? 

— Cam cât durează şi moartea tatălui meu - o veşnicie, i-a 
răspuns el, făcând o grimasă. 

Dacă te luai după tonul cu care o spunea, părintele lui îşi 
meritase din plin soarta. Şi totuşi, ceva o făcea să vrea să aibă 
încredere în el - sau poate că era cea mai idioată fiinţă din 
lume. 

— Dacă ai putea să dai timpul înapoi, ai mai face ce-ai 
făcut? l-a întrebat ea încet. 

Atmosfera din cabina camionetei devenea tot mai 
încordată. 

— Da, i-a răspuns el în cele din urmă. 

Răspunsul lui simplu i-a provocat un nod în stomac, 
amintindu-i motivele pentru care trebuia să fie extrem de 
prudentă în prezenţa acestui bărbat exact într-un moment în 
care începea să lase garda jos. 


KKK 


Brent stătea în sala de aşteptare a biroului ofițerului 
supraveghetor din Port Alberni şi privea pereții verzi şi 
linoleumul de aceeaşi culoare. Locul nu semăna câtuşi de puţin 
cu închisoarea, dar inspira aceeaşi teamă şi nelinişte care 
aminteau de acea instituţie deprimantă şi întunecată. 
Închisoarea trebuia să reprezinte o pedeapsă, dar numai gândul 
că îşi ucisese tatăl se dovedise în sine o pedeapsă greu de 
îndurat. Restul fusese un adevărat calvar. 

Individul care stătea în faţa lui avea un tic nervos şi era 
mult mai agitat decât ar fi fost înţelept la o întâlnire cu ofiţerul 
supraveghetor. 

Brent i-a susţinut pentru o clipă privirea, apoi s-a uitat în 
altă parte. Celălalt i-a urmat exemplul. Nu stabileau o legătură - 


era doar un schimb de informaţii. Wu te pune cu mine! Secretara 
a deschis uşa. 

— Domnule Carver! 

Brent s-a ridicat în picioare şi a intrat în birou. Anna se 
dusese să facă nişte cumpărături la Walmart. Nu voia s-o ştie în 
acest loc înspăimântător. Secretara s-a aşezat la locul ei, cu un 
zâmbet pe buze, dar ofiţerul nu şi-a ridicat privirea şi a 
continuat să scrie. 

Până anul trecut, fusese obligat să se prezinte în faţa 
ofițerului supraveghetor o dată la trei săptămâni, lucru destul 
de suportabil. După moartea Ginei, însă, chiar dacă nu avea 
nicio legătură cu această tragedie, i se ceruse să vină în fiecare 
săptămână. O adevărată pacoste. 

— Ai ceva de raportat, Carver? 

Tonul aspru al ofițerului îl irita pe Brent, dar de-a lungul 
anilor avusese parte de lucruri şi mai rele. 

— Nu, domnule. 

Individul şi-a ridicat încet capul şi l-a privit cu ochi 
pătrunzători. 

— Cum merge pictura? 

Întrebarea a sunat depreciativ, de parcă Brent le preda 
pictura cu degetul unor copii de grădiniţă, deşi e de înţeles că îl 
irita - la fel cum l-ar irita un suspensor din păr de cal - faptul că 
un fost deţinut aflat în grija lui putea câştiga din mâăzgălelile pe 
un şerveţel mai mult decât câştiga el într-o săptămână. 

— Săptămâna viitoare am o expoziţie în State, i-a răspuns 
Brent, dând încet din cap. 

Un zâmbet crud s-a ivit pe buzele ofițerului. 

— Păcat că nu te lasă să treci graniţa, a spus el. 

Ticălosul. 

— Oh, ba mă lasă, i-a răspuns Brent, rezemându-se de 
spătarul scaunului şi încrucişându-şi braţele pe piept. A observat 
privirea pe sub gene a secretarei şi i-a făcut conspirativ cu 
ochiul. Am primit deja şi viza, dar n-am de gând să mă duc la 
New York şi să ratez întâlnirea cu dumneavoastră. 

Era scuza perfectă pe care i-o va oferi impresarului. 
Nenorocitul de ofițer supraveghetor nu mă lasă să plec. 

— Dacă te ajută în carieră, îţi aprob renunţarea la vizită. 

Asta chiar că era ca naiba. Cât l-ar fi vrut pe vechiul lui 
ofiţer supraveghetor! Era o femeie severă, dar nu-i plăcea să-l 


chinuie inutil. 

— Nu vreau să-mi aprobaţi renunţarea la vizită. Nu vreau să 
mă duc la New York. 

Pe fruntea omului luceau broboane de sudoare. 

— Din fericire, eu sunt cel care stabileşte regulile, nu tu, 
Carver, i-a răspuns el. 

— Şi ce se întâmplă dacă nu-mi plac regulile 
dumneavoastră? 

— Poţi să faci o plângere oficială, dar ştim amândoi cum o 
să iasă pentru tine, i-a răspuns el, cu un licăr în ochi. 

În niciun caz bine. 

Rahat! 

Mânia se aduna în el, dar Brent a reuşit să şi-o 
stăpânească. Stăvi/eşte-ţi reacţiile! Deşi tipul ăsta nu era un 
gardian, tot putea să-l trimită din nou în spatele gratiilor. lar 
Brent nu mai avea de gând să se întoarcă în închisoare. A luat 
hârtia semnată de ofiţer, prin care acesta îşi dădea acordul ca 
Brent să iasă din ţară, a împăturit-o frumos şi a băgat-o în 
portofel. 

— Vă urez numai bine în următoarele două săptămâni, l-a 
salutat el. 

Nenorocitul. 

l-a zâmbit secretarei, apoi a plecat fluierând doar ca să-i 
enerveze pe toţi. 

A ieşit afară şi s-a urcat în camionetă. A pornit spre 
Walmart, iar când a ajuns acolo, a parcat maşina. Anna a ieşit 
din magazin, arătând la fel de pură şi de strălucitoare ca o 
monedă proaspăt bătută. A claxonat-o, iar ea a pornit spre el. 
Atunci, i-a sunat telefonul. Probabil că era impresarul lui, aşa că 
i-a răspuns, căci tocmai îi trimisese şi ultimul tablou, sătul să-l 
tot bată la cap individul. 

— Brent? 

Vocea directorului închisorii unde îşi petrecuse douăzeci de 
ani din viaţă i-a străpuns inima ca lama unui cuţit, ţintuindu-l în 
scaun. 

Şi-a dres glasul. 

— Cu ce pot să vă ajut, domnule director? a întrebat. 

Jucaseră şah împreună şi chiar îi oferise, de-a lungul anilor, 
câteva tablouri. Fără ajutorul Administraţiei Penitenciarelor, n-ar 
fi putut să picteze şi numai Dumnezeu ştie ce-ar fi făcut atunci. 


— Am o veste proastă pentru tine. 

Inima lui Brent a început să-i bată cu putere în piept, iar pe 
frunte i-au apărut broboane de sudoare. La dracu’! Intr-o clipă a 
fost catapultat într-o groază paralizantă. 

— ...Davis Silver a murit acum câteva zile, i-a spus 
directorul. 

Era vorba de moartea lui Davis. L-a sunat ca să-i spună de 
moartea lui Davis. Nu că ar trebui să se întoarcă la închisoare. 
Brent a reuşit să-şi recapete stăpânirea de sine. 

— Am primit un telefon din partea familiei sale, a continuat 
directorul. 

Oare Anna l-a sunat fără ştirea lui, deşi i-a interzis s-o facă? 
s-a întrebat Brent, încruntându-se. 

— Au spus că organizează un parastas pe insulă şi mi-au 
oferit câteva detalii. 

Directorul a continuat să vorbească, dar detaliile păreau 
bizare. Anna nu avusese timp să organizeze nimic. Nu ştiau nici 
măcar când vor putea lua cadavrul de la morgă. 

— Aţi pomenit numele meu persoanei cu care aţi vorbit? l-a 
întrebat el. 

— Nu, a răspuns directorul, apoi a ezitat uşor şi a tuşit. Ei, 
s-ar putea să fi spus „Brent”... 

Rahat! O simplă asociere între numele închisorii şi „Brent” 
şi vor ajunge imediat la el. 

Anna a urcat în camionetă şi i-a zâmbit. O parte din 
umbrele din ochi îi dispăruseră. Soarele îi îmbujorase uşor 
obrajii, scăldându-i părul într-o lumină aurie. 

Era frumoasă. Şi cineva era pe urmele ei. 

Brent şi-a frecat faţa cu mâna. Avea s-o aducă din nou cu 
picioarele pe pământ - într-o realitate crudă şi urâtă. Ar fi 
apărat-o dacă ar fi putut. 

— Vă mulţumesc pentru informaţii, domnule. Dacă vă mai 
sună cineva din familie, vă rog să le spuneţi că voi participa la 
funeralii. 

Anna a căscat ochii mari şi a deschis gura să vorbească. El 
i-a pus degetul pe buze, iar atingerea a trimis un fulger de 
dorinţă prin trupul lui. La dracu’! Nu aveau timp de distracţii, 
nici măcar pentru unele care i-ar purta pe culmile extazului 
dacă ar fi atât de nesocotiţi încât să le asculte chemarea. 

Glasul raţiunii a intervenit cu brutalitate. 


— Când v-au sunat? a întrebat el. Poate că mai reuşesc să 
dau de ei. 

— Dis-de-dimineaţă. Am încercat să te sun acasă, dar a 
intervenit ceva în curte, a spus directorul. (Asta însemna de 
obicei o încăierare între deţinuţi.) Numărul care mi-a apărut pe 
ecran când m-au sunat era numărul de fix al fostei soţii a lui 
Davis, i-a explicat el. 

Brent a oftat uşurat. Poate că încă mai erau acolo. Poate, cu 
puţin noroc, logodnica lui Finn o să-l poată aresta pe individ 
pentru intrare prin efracţie înainte chiar să ajungă pe 
autostradă. 

— E vreo problemă? a întrebat, suspicios, directorul. 

— Nu, domnule, a răspuns Brent, adoptând un ton grav. 

Nici nu era greu să pară supărat, căci era vorba de moartea 
celui mai bun prieten al său. Davis fusese un om cumsecade, cu 
un suflet mare, care n-avusese ce să caute în închisoare. Nu era 
un hoţ, iar acum, că îşi găsise sfârşitul, Brent era mai hotărât ca 
niciodată să-i dovedească nevinovăția. 

— Cred că am rămas şocat de vestea pe care mi-aţi dat-o, a 
spus el. Doar ştiţi cât de apropiaţi am fost în închisoare. 

Directorul a părut convins de explicaţia lui Brent şi a 
încheiat discuţia, promiţându-i că va reveni cu un alt telefon 
dacă va avea mai multe informaţii. 

Tăcerea s-a aşternut în maşină. Razele fierbinţi de soare 
pătrundeau prin parbriz. Refugiul său, construit cu atâta trudă, 
nu mai oferea siguranţă. Dacă ar fi fost singur, s-ar fi întors 
acasă, ar fi pregătit o capcană şi i-ar fi aşteptat pe ticăloşi să 
apară. S-a uitat la Anna. Nu putea să-i pună viaţa în pericol. 
Nenorociţii dracului! 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat ea, jucându-se cu fusta. 

Ochii ei verzi, nevinovaţi, îl priveau direct, cu sinceritate. 

Fiica lui Davis. Chiar dacă nu voia să fie alungat din propria 
lui casă, Anna era prioritatea lui. Viaţa şi siguranţa ei erau mai 
presus de orice. 

— Te-au găsit, i-a spus el. 

Ochii ei au sclipit înspăimântați şi ea a privit în jur, neştiind 
parcă ce să facă. Brent i-a pus pe cap şapca pe care i-o oferise 
ceva mai devreme, dându-i după ureche o şuviţă de păr. Anna 
stătea încremenită. 

— Îmi pare rău, a murmurat el. 


Îi promisese că o va apăra, dar aroganţa lui aproape că-i 
adusese pe duşmani la uşa casei sale. 

— Cum au reuşit? a întrebat ea, întorcându-se cu faţa spre 
el. 

— L-au sunat pe directorul închisorii de la casa mamei tale 
sub pretextul că familia lui Davis organizează un parastas. 
Directorul le-a dat numele meu. Nu le trebuie prea mult să mă 
găsească. 

— Nu-mi vine să cred că tata a avut dreptate. Nu-mi vine să 
cred că cineva chiar mă urmăreşte. : 

— Bănuiesc că e vorba de foarte mulţi bani. Işi dorea - 
pentru prima oară în viaţă - ca Davis să fi minţit. Nu mai 
contează, a spus el, clătinând din cap. Trebuie să plecăm de 
aici. 

Trebuiau să găsească dovezile pe care Davis i le trimisese 
Annei şi să pună capăt acestei nebunii. De ce naiba nu le 
trimisese pur şi simplu poliţiei? Nu-i plăcea faptul că Anna era în 
pericol, iar grija pe care o nutrea pentru ea nu mai era doar o 
simplă îngrijorare pentru un seamăn de-al său. Se transforma 
într-un sentiment mult mai puternic, pe care nu şi-l putea 
permite - pentru nicio femeie. Era născut să fie un lup 
singuratic. Şi prefera ca lucrurile să rămână aşa. 

— Uite ce vreau să faci, i-a spus. 

l-a dat o listă cu lucrurile pe care trebuia să le cumpere - 
telefoane burner, haine şi diverse obiecte de călătorie. Ea a ieşit 
din maşină cu un alt teanc de bancnote, iar el a urmărit-o cum 
intră în magazin. 

Apoi a format un număr şi a făcut ceva ce nu mai făcuse 
niciodată. 

— Finn! 

— Ce s-a întâmplat? 

Cuvintele i-au îngheţat pe buze. 

— Brent, eşti bine? 

Îngrijorarea din glasul fratelui său i-a sfâşiat inima. De ani 
de zile, Brent încerca să-l îndepărteze, dar Finn nu se dăduse 
niciodată bătut. Dumnezeu îi era martor că nu merita să aibă un 
frate ca el! 

— Am nevoie de ajutorul tău. 

— Era şi timpul, a spus Finn, cu înverşunare în glas. 

— Mă urmăreşte cineva, i-a spus el, stăpânit încă de 


sentimentul că nu era corect să apeleze la ajutorul fratelui său. 
l-a relatat tot ce îi spusese directorul închisorii, dându-i în final 
numele mamei Annei. Dacă tipii nu mai sunt acolo, sunt convins 
că o să vină diseară după mine la cabană. 

Noaptea era momentul cel mai prielnic pentru lansarea 
unui atac. 

— Mă mir că ţi-ai bătut capul să mă suni, i-a răspuns Finn, 
ştiind că Brent îşi rezolva singur problemele. 

— Încerc să fiu un cetăţean model, care nu se abate de la 
litera legii, i-a ripostat el, strângând din buze. Oricum, nu asta e 
problema. Problema e că deocamdată nu sunt acasă. Mă 
întrebam dacă nu cumva colegii lui Holly din poliţie i-ar putea 
sălta pe ticăloşii ăia? 

Holly era logodnica lui Finn - ofiţerul Holly Rudd din cadrul 
Poliţiei Călare Canadiene - al cărei tată era şeful poliţiei din 
British Columbia. Ea şi Finn urmau să se căsătorească în 
septembrie şi - deşi nu le-o spusese niciodată - Brent îi admira 
energia şi o aprecia pentru devotamentul pe care îl manifesta 
faţă de fratele lui. 

— Cine te urmăreşte, Brent? 

— Nu pe mine mă urmăresc. Pe o prietenă, prinsă din 
greşeală în focul încrucişat al altcuiva. Ea n-a greşit cu nimic. 

Brent nu voia să-l implice pe fratele lui în vreo ilegalitate şi, 
până nu avea dovezi clare ale nevinovâăţiei lui Davis, nu putea 
să pună mâna-n foc pentru motivele altruiste care îl 
determinaseră să transfere banii. Indivizii ăştia sunt 
profesionişti, a continuat el. Poate foşti militari. Probabil 
înarmaţi. Dar, fără îndoială, periculoşi. Oamenii voştri trebuie să 
fie foarte atenţi. 

Nu voia să aibă pe conştiinţă moartea unor poliţişti. 

— Freddy Chastain se află în Port Alberni pentru o 
investigaţie, i-a răspuns Finn, după o clipă de tăcere. O să-i cer 
părerea, apoi o să vorbesc cu Holly. 

Brent a strâns mai tare telefonul în mână. 

— Când mă întorc, vreau să găsesc casa în picioare, asta-i 
tot ce vreau, a spus. 

Nu-i păsa dacă avea să fie ciuruită de gloanţe, voia doar să 
aibă patru pereţi şi un acoperiş. 

— Tu unde te duci? 

Nu voia să se ducă nicăieri. 


— Tre’ să merg la expoziţia aia din State. 

— Am crezut că nu ajungi, a spus Finn, circumspect. 

Brent a pufnit. 

— Ofițerul meu supraveghetor a considerat că o să-mi 
prindă bine. 

Era un bun pretext pentru ca B.C. Wilkinson să părăsească 
teritoriul Canadei, chiar dacă simţea arsuri în stomac la gândul 
că va trebui să plece de pe insulă. 

Au stabilit să se întâlnească în Victoria, unde Finn îşi 
deschisese propria lui şcoală de scufundări şi unde, în 
extrasezon, se ocupa de ecoturism. Spera ca poliţiştii să-l prindă 
pe cel care sunase din casa mamei Annei, încercând să obţină 
informaţii, şi să pună capăt acestei situaţii de rahat. 

Un lucru era cert - viaţa lui liniştită se dusese pe apa 
sâmbetei. 

Gândurile i-au zburat la Anna şi la universul ei zdruncinat 
încă o dată din temelii de băieţii cei răi care se jucau fără 
scrupule cu viaţa altora. Işi amintea scrisorile pe care le scria pe 
când era doar o copilă. Era complet nevinovată. Nu merita nimic 
din toate astea, iar el era hotărât să facă pe dracu' în patru să 
îndrepte lucrurile. Chiar dacă asta însemna să se aventureze în 
lumea pe care încercase din răsputeri s-o evite în toţi aceşti ani. 

— Strânge din dinţi şi dă-i înainte! şi-a spus cu voce tare şi 
a format numărul detectivului particular. 

Cineva i-a răspuns după al patrulea apel. 

— Poliţia din Chicago. Cine e la telefon? 

Replica interlocutorului de la celălalt capăt al firului l-a lăsat 
fără cuvinte. Se părea că ziua nu îşi epuizase încă surprizele 
neplăcute. 

— Voiam să vorbesc cu Jack Panetti, a spus Brent, 
dregându-şi glasul. Poate că am greşit numărul. 

— Cine îl caută? 

La dracu'! Dacă n-ar fi sunat de pe propriul lui telefon, ar fi 
pus deja capăt discuţiei. 

— Numele meu este Brent Carver. Jack Panetti lucra pentru 
mine. 

— Ce făcea mai exact? 

Ha! Bună încercare! 

— Căuta să dea de urma unei vechi prietene de-ale mele. 

— Azi-noapte - a răspuns interlocutorul, după o pauză 


încordată - domnul Panetti a fost implicat într-un incident 
armat, care s-a soldat cu moartea unui ofiţer de poliţie. Domnul 
Panetti este la spital. 

La naiba! 

— O să scape cu viaţă? a 

— Sper că da, a răspuns polițistul, tăios. Incercăm să ne 
dăm seama dacă este victima sau autorul acestui incident. 

— Jack este un tip corect. 

— Aşa am auzit şi noi. 

Dumnezeule! jack fusese la Chicago ca să facă nişte 
săpături în activitatea firmei lui Davis. Ce şanse erau ca 
incidentul să nu aibă nicio legătură cu investigaţiile lui Panetti? 

— L-aţi prins pe cel care a tras? a întrebat Brent. 

— Nu încă. Dacă mai aflaţi ceva, vă rugăm să luaţi legătura 
cu noi, domnule Carver. 

— Fireşte, a răspuns el. 

A închis telefonul şi a format numărul secretarei lui Jack, 
care era deja la spitalul din Chicago. Starea lui Jack era stabilă, 
dar încă nu-şi recăpătase cunoştinţa. Lovise lateral o maşină de 
poliţie şi apoi se aruncase din mers din maşina lui. Asasinul îl 
ucisese pe poliţist, apoi îl împuşcase pe Jack în spate şi fugise ca 
un ticălos nenorocit. 

Brent stătea în camioneta lui din parcarea magazinului 
Walmart, cuprins de spaimă. Ce dracu’ se întâmpla? In 
buzunarul cui îşi băgase Davis mâna? Nu era bine să ai pe 
urmele tale nişte oameni care ucid poliţişti. Miza părea tot mai 
mare, gata aproape s-o strivească pe Anna, care se îndrepta 
acum spre el cu ochi obosiţi şi îngrijoraţi. S-a urcat în maşină şi 
a împins în spate plasele cu cumpărături. 

Zâmbetul i-a pierit de pe buze. 

— Ce s-a mai întâmplat? l-a întrebat. 

El i-a privit buzele depărtându-i-se în timp ce vorbea şi îşi 
dori ca asta să fie singura lui grijă - dorinţa pe care o simţea 
pentru fiica prietenului său cel mai bun. 

— Azi-noapte, cineva a ucis un poliţist. Acelaşi individ l-a 
împuşcat şi pe detectivul pe care l-am angajat să investigheze 
activitatea companiei unde a lucrat tatăl tău. 

— E bine? 

— E în viaţă. 

lrisurile ei s-au mărit, până când ochii i-au devenit complet 


negri, doar cu o margine îngustă de smarald. 

— Trebuie să mă întorc acasă, nu-i aşa? 

— Ai putea să pleci în Tahiti sau în Australia. Să-ţi iei un an 
de vacanţă. 

Teama şi frustrarea măreau tensiunea din maşină. 
Electricitatea dintre ei îi scurtcircuita nervii. 

— Nu pot să fug la nesfârşit, a murmurat ea. 

El a privit-o un lung moment, simţindu-şi gura atât de 
uscată, încât aproape că nici nu mai putea vorbi. 

— Atunci, mda, trebuie să ne întoarcem amândoi, a spus. 

— Amândoi? a întrebat ea, şi lumina soarelui îi strălucea în 
păr. Vii cu mine? 

Voia să-şi pună mâna peste a ei. Ştia, însă, că ar fi fost o 
greşeală. Nu era genul care îşi manifestă fizic emoţiile, poate 
doar în cazul sexului, dar şi acesta părea o amintire de mult 
uitată. Era însă un om care îşi ţinea promisiunile, întotdeauna. A 
pornit motorul şi a luat-o pe autostrada 4 spre Nanaimo. 

— l-am promis lui Davis că dacă i se întâmplă vreodată 
ceva, o să am grijă de tine. 

— N-am nevoie de bonă. 

— Nu, dar ceva îmi spune că s-ar putea să ai nevoie de 
cineva care să aibă grijă de tine până se termină povestea asta. 
lar acum eu sunt ăla. 

Anna şi-a încrucişat braţele pe piept, ceea ce din păcate i-a 
distras lui Brent atenţia de la volan şi a fost cât pe ce să treacă 
pe roşu. A frânat brusc şi amândoi s-au lovit de bordul maşinii. 
Un alt exemplu de slăbiciune din cauza căreia poţi să mori cu 
zile. lar Anna Silver s-ar putea dovedi cea mai periculoasă 
slăbiciune dintre toate. 

— Vrei să conduc eu? l-a întrebat ea, excitându-l la 
maximum cu aerul ei de profesoară. 

S-a foit, nervos, pe scaun. La dracu’! Doar nu era să 
recunoască adevărul - că atenţia îi fusese distrasă de sânii ei 
care se conturau, obraznici, prin bluza de bumbac. Bravo, 
Carver! Era cu paisprezece ani mai mică decât el şi făcea ca şi 
zăpada imaculată să pară murdară. Pervers nenorocit ce eşti! 

Şi-a dres glasul. 

— Trebuie să mergem în Victoria să luăm documentele alea 
de călătorie despre care ţi-am vorbit, a spus. L-am rugat şi pe 
fratele meu să o pună pe logodnica lui să verifice locuinţa 


mamei tale. Să vadă dacă ticăloşii ăia mai sunt încă acolo. 

Concepuse un plan, dar avea nevoie de ajutor. Şi-ar fi dorit 
s-o ascundă pe Anna într-un loc sigur şi frumos până când avea 
să se termine toată nebunia asta. Dar dacă reuşiseră să o 
găsească în colţul ăsta uitat de lume de pe coasta Pacificului, 
atunci o vor găsi în orice alt loc de pe insulă. Avea mai multe 
şanse de izbândă alături de el decât singură. Şi, deocamdată, 
ăsta era singurul lucru care conta. 


CAPITOLUL 7 


Katherine nu vedea nimic peste umărul lui Ed. El îşi ţinea 
aparatul de fotografiat la ochi şi îşi croia drum, ca un adevărat 
paparazzo, spre balustrada de la pupa vasului de croazieră. Ea 
începuse să tremure de frig şi regreta că nu îşi pusese şosete şi 
adidaşi în loc de sandale. A încercat să mai facă un pas înainte 
când un alt suflu de aer i-a semnalat prezenţa unei balene, care 
se ridicase la suprafaţă nu departe de proră, dar chiar dacă s-a 
înălţat pe vârfuri, n-a reuşit să vadă nimic din cauza zidului 
compact de umeri care-i bloca priveliştea. Cineva a prins-o de 
braţ şi a tras-o spre balustradă - Harvey. 

— Mulţumesc, i-a spus ea, zâmbindu-i, uimită de bucuria ce 
se citea pe chipul lui. 

— Nu poţi să pierzi un spectacol ca ăsta, i-a răspuns el, cu 
un licăr în ochi. 

O altă balenă a ieşit la suprafaţă, chiar sub ei, atât de 
aproape de vas, încât Katherine nu şi-a putut stăvili un fior de 
teamă şi venerație. Şi-a dat părul peste spate cu o mână şi a 
privit, fascinată, spectacolul. 

— Ea se uită direct la noi, i-a şoptit Harvey la ureche. 

— Ea? a întrebat Katherine, neputând să-şi desprindă 
privirea de la ochii negri şi inteligenţi ai balenei. 

Harvey a râs. 

— Pare prea deşteaptă ca să fie mascul, dar nu sunt expert 
în balene, i-a răspuns. 

Îşi simţea pielea amorţită de briza rece a mării, dar n-ar fi 
vrut să rateze priveliştea pentru nimic în lume. li era 
recunoscătoare lui Harvey pentru că o încălzea la spate. Era o 
atingere nevinovată, dar ştia că lui Ed nu i-ar fi plăcut. A strâns 
cu putere balustrada, privind încruntată marea. Dacă stătea să 


se gândească mai bine, lui nu-i plăcea să fie prietenă cu nici un 
alt bărbat. Ed îşi impunea punctul de vedere şi când era vorba 
de femeile cu care îşi petrecea ea timpul. Sentimentul vag de 
nelinişte care o cuprindea când se gândea la relaţia lor devenise 
în ultimul timp tot mai puternic, transformându-se uneori într-un 
resentiment clar. Nu era genul de femeie care şi-ar fi înşelat 
soţul - şi atunci, de ce o trata ca atare? O trata aşa de ani de 
zile, a realizat ea. Îi trebuise cam mult timp ca să-şi dea seama 
de asta, căci - atunci când se căsătorise cu el - era distrusă 
sufleteşte. În vremea aceea, fusese disperată să se ascundă de 
lume şi să evite conflictele de orice natură. 

Fusese o vreme când n-ar fi reuşit niciodată să meargă mai 
departe fără Ed, dar în ultimul timp. 

A încercat să-şi alunge aceste gânduri. Moartea lui Davis îi 
zdruncinase sufletul mai mult decât şi-ar fi imaginat. Avea 
nevoie de puţin timp ca să-şi revină, asta era tot. 

Un miros puternic i-a invadat nările şi Katherine s-a 
strâmbat şi s-a întors, cu o sprânceană ridicată, spre Harvey. 

— Nu-i vina mea, i-a spus el, râzând. E respiraţia balenei. 
Aşa îşi dau seama vânătorii de balene că în preajmă se află o 
balenă, chiar şi când e ceaţă groasă. 

— In! 

— Dar a meritat, nu-i aşa? a întrebat el, privind-o cu ochi 
scrutători. 

Ea şi-a întors din nou privirea spre creatura imensă - 
elegantă, maiestuoasă şi puternică, dar ameninţată cu 
dispariţia. Vulnerabilitatea balenelor a întristat-o dintr-odată. 

— Fireşte că a meritat. 

Balena a dispărut pentru o clipă, apoi a reapărut undeva în 
depărtare - o balerină frumoasă, de treizeci şi patru de tone, 
care şi-a făcut intrarea în scenă în toată splendoarea ei. Apa 
ţâşnea în valuri imense. Balena şi-a repetat de mai multe ori 
numărul, uimindu-şi spectatorii cu veselia ei debordantă. 

Lui Davis i-ar fi plăcut asta. Gândul i-a sfâşiat sufletul de 
durere. 

Priveliştea i-a umplut ochii de lacrimi, chiar dacă frigul o 
pătrunsese până la oase. Balenele erau atât de frumoase. Atât 
de maiestuoase. Se bucurau de o libertate deplină, dar cădeau 
adesea pradă vânătorilor nemiloşi. Niciodată nu se gândise prea 
mult la soarta lor - acum, însă, destinul lor tragic o impresiona 


cum nu o mai făcuse vreodată. Oamenii, care se tot agitau de 
colo-colo, l-au împins pe Harvey lângă ea. Dinţii au început să-i 
clâănţăne de frig. El şi-a scos haina şi i-a pus-o pe umeri, 
apărând-o astfel de frig şi de vântul tăios. 

— Mulţumesc, i-a spus ea,  strângându-şi haina, 
recunoscătoare, în jurul trupului. 

Un alt şuvoi de apă a ţâşnit la vreo douăzeci de metri în 
dreapta lor, în momentul în care balena s-a apropiat din nou de 
ei. Mai întâi, i-a apărut spatele lucios şi negru, apoi o mică 
cocoaşă şi, în final, corpul lung şi strălucitor. Părea să se mişte 
cu încetinitorul, fără să-i pese de nava uriaşă şi de pasagerii ei 
mici cât nişte furnici. Vârful cozii i-a rămas, pentru o clipă, 
suspendat în aer, apoi a dispărut în apă. Şi dusă a fost şi ea. 

— Am prins-o! l-a auzit ea pe Ed strigând triumfător. 

Katherine a urmărit balena cu privirea, întrebându-se de ce 
se simţea deodată atât de pustiită. 

Mulțimea continua să privească întinderea netedă a apei, 
dar balena se pierduse în depărtare şi, după câteva minute, 
oamenii au început să se împrăştie. 

— Unde e Barb? a întrebat ea, întorcându-se uşor către 
Harvey. 

— A decis că magazinele sunt mai interesante decât natura 
sălbatică. 

Vocea lui era mai gravă acum şi avea în ea o notă care 
sugera că e supărat. 

L-a auzit pe Ed strigând-o şi a strâns din buze. Trebuia să 
plece. Nu o văzuse stând alături de Harvey şi se simţea uşor 
ruşinată pentru că îşi dorea cu ardoare să fugă în direcţia opusă. 

Doar pentru că se afla într-o dispoziţie proastă nu însemna 
că trebuia să-i strice vacanţa lui Ed. Muncea din greu şi avea 
nevoie de odihnă. 

Harvey o privea atent. 

— Trebuie să plec, a spus ea, simțindu-se brusc stânjenită. 

— Mda, i-a răspuns el, adâncindu-şi privirea în ochii ei, de 
parcă ar fi căutat ceva - ceva ce Katherine n-a reuşit să 
descifreze. Eu mai rămân puţin, poate prietena noastră îşi face 
din nou apariţia. 

l-a dat haina înapoi, copleşită de o senzaţie ciudată - ca şi 
când o gheară îi strângea inima. 

— Mă duc să-l caut pe Ed. 


— Da, fireşte, a răspuns el, cu chipul lipsit de expresie. 

Ea s-a îndreptat spre locul unde îl văzuse pe Ed intrând 
înăuntru în căutarea ei. În pragul uşii, şi-a întors privirea înapoi 
şi l-a zărit pe Harvey uitându-se, adâncit în gânduri, la apele ca 
de cositor ale Pasajului Interior al Alaskăi. 

Invidia i-a străpuns inima. 

Harvey făcea exact ce-i plăcea şi ei să facă - să petreacă 
timpul singură, să privească frumuseţea oceanului şi să-şi 
amintească un trecut pe care încercase din răsputeri să-l uite. 


KKK 


Soarele se pregătea să apună când Brent a ajuns pe o 
străduță tăcută dintr-un cartier al Victoriei pe care Anna nu ÎI 
cunoştea. S-a oprit într-o parcare. O plăcuţă elegantă, în nuanțe 
de albastru şi auriu, aflată deasupra unui gard viu, le-a spus că 
se aflau în fața sediului Poliției Călare Canadiene. 

— Ce căutăm aici? a întrebat ea, simţindu-şi gura uscată şi 
strângând cu putere bordul maşinii. 

Nu voia să aibă de-a face cu poliția, cum nu voise să aibă 
de-a face nici cu individul îndoielnic care îi făcuse ceva mai 
devreme o fotografie şi un paşaport şi permis de conducere 
false. Cu atât mai mult nu voia să aibă de-a face cu poliţia 
acum, când avea în geantă acele documente false. 

Un tip înalt şi chipeş a deschis portiera din spate şi s-a urcat 
în maşină, însoţit de o femeie cu o expresie gravă pe chip, 
îmbrăcată în uniformă de poliţist. 

Anna s-a întors cu faţa spre ei. Inima aproape că i-a stat în 
piept. La dracu’. 

Brent s-a răsucit pe scaun şi a ridicat o sprânceană. 

— Nu mi-am imaginat că asta avea să fie o reuniune de 
familie. 

— Taci din gură! Şi aşa e supărată pe tine pentru că te-ai 
implicat în cine ştie ce situație, a spus tipul blond, fără mânie în 
glas. 

Crescuse şi se maturizase, dar Anna l-a recunoscut pe 
băiatul din fotografie - Finn, fratele mai mic al lui Brent. 

A vrut să sară în apărarea lui Brent, dar el a făcut-o să tacă 
lăsându-şi o mână pe coapsa ei. Atingerea i-a provocat un fior 
din cap până în picioare, lăsând-o fără cuvinte. 

— Cine te urmăreşte? a întrebat poliţista, pe un ton tăios. 


Cu privirea rece ca oţelul şi cu aerul ei autoritar, reuşea să-ţi 
bage frica în oase. li vreau după gratii înainte să ajungi tu acolo. 

— Nu ştiu despre cine e vorba, a răspuns Brent, ieşind uşor 
din parcare şi îndreptându-se spre vest, în timp ce căuta 
indicatoare care să-l îndrume spre Douglas Street. În caz că eşti 
curioasă, Anna, acesta este fratele meu, Finn, şi iubita lui 
logodnică, Holly Rudd, super polițistă, i-a prezentat Brent, pe un 
ton sumbru. 

— Anna Silver? a întrebat Holly, scrutând-o cu ochii ei 
sfredelitori. 

— Da. 

Anna şi-a băgat capul între umeri, adoptând automat o 
poziţie defensivă în preajma reprezentanţilor legii. 

— Am vorbit cu directorul închisorii, a spus Holly. 

A ţintuit-o pe Anna cu nişte ochi strălucitori, mai strălucitori 
decât văzuse ea vreodată. Erau frumoşi, dar şi reci ca gheaţa. 
Buzele i s-au strâns, subţiri. 

— Imi pare rău pentru tatăl tău, a continuat ea, cu o 
expresie şi mai rigidă pe chip. Dar dacă cel care a sunat la 
închisoare în dimineaţa asta este şi cel care te urmăreşte, 
urmărindu-l astfel şi pe Brent, vreau să ştiu de ce. 

— Nu ştiu de fapt ce se întâmplă, a răspuns Anna, simțind 
cum stomacul i se întoarce pe dos. 

Lucrurile deveneau din ce în ce mai complicate. Dar dacă 
tatăl ei furase într-adevăr banii ăia? Îi implica acum şi pe 
membrii familiei lui Brent? Implica şi poliţia? S-a făcut mică în 
scaun. 

— După telefonul lui Brent, am trimis doi ofiţeri în civil să 
verifice locuinţa mamei tale, a spus Holly, ridicând din 
sprâncene. N-au găsit pe nimeni acolo. 

Gura lui Finn a devenit o linie severă. Holly şi-a îndreptat 
atenţia spre Brent. 

— Freddy Chastain îţi supraveghează casa de vacanţă, i-a 
explicat ea. Nu dispune de resurse suficiente ca să acopere 
întreaga suprafaţă a oraşului, drumul şi casa, cu atât mai mult 
cu cât nu există o ameninţare palpabilă, aşa că s-a concentrat 
asupra cabanei. Sper să nu găsească ceva compromiţător. 

— N-o să găsească absolut nimic, i-a răspuns Brent, pe un 
ton domol. 

Răspunsul îi era destinat ei, nu lui Holly, s-a gândit Anna. 


Brent ştia că ea îşi făcea griji din cauza pistolului, dar probabil 
că îl ascunsese sau poate chiar îl luase în maşină. Mâinile au 
început să-i tremure la acest gând. 

— Îmi pare rău pentru tot, a murmurat. 

Nu asta îşi dorise în clipa în care apelase la ajutorul lui 
Brent. l-a aruncat o privire, dar el nu se uita la ea - îi strângea 
însă coapsa cu putere şi continua să conducă. Atingerea mâinii 
lui calde îi stârnea dorinţe pătimaşe. De unde dracu’ apăruseră? 
Căci ea nu tânjea după indivizi ca Brent decât dacă îi vedea în 
filme şi deci nu puteau să-i facă niciun rău; iar conştientizarea 
propriei dorinţe îi provoca un nod în stomac. 

— Ştii cumva cine sunt oamenii ăştia sau ce vor de la tine? 
a întrebat-o din nou Holly. 

El i-a strâns din nou coapsa, făcând-o să înghită în sec în 
clipa în care dorinţa a atins puncte tainice ale trupului ei, locuri 
uscate, prăfuite. Momentul era foarte prost ales. Dar ce era nou 
sub soare? 

— Aăă...nu. 

S-a foit pe scaun. Doamne, ce se întâmpla cu ea? 

— După ce poliţia m-a anunţat că tata a murit, am primit un 
mesaj de la el. Imi spunea să plec din oraş şi să mă duc la Brent. 

De parcă erau vechi prieteni, nu doi oameni complet străini. 

Nu mi se mai pare un străin acum. 

Nu zău! 

— lar tatăl tău zicea că a luat banii organizaţiei caritabile 
pentru care lucra pentru că era convins că cineva încerca să-i 
fure şi să i-o pună lui în cârcă, nu? 

Era clar că Holly ascultase convorbirea tatălui ei cu 
operatorul de la 911. Povestea lui i se părea ridicolă chiar şi 
Annei. 

— Mai mult de-atât nu ştiu nici eu. 

Cu excepţia aşa-ziselor dovezi pe care i le trimisese prin 
poştă. Să te ia naiba, tată! 

— În prezent, autorităţile Statelor Unite nu investighează 
activitatea companiei, a spus Holly, pe un ton tăios. Am vorbit 
cu poliţia din Chicago, care susţine că nu are niciun motiv 
pentru demararea unei anchete, cu excepţia poveştii îndrugate 
de un fost deţinut care a furat nişte bani şi apoi s-a sinucis ca să 
nu plătească pentru faptele sale. 

Tatăl ei nu valora nimic în ochii lor. Anna s-a cufundat şi 


mai mult în scaunul din piele. 

— Şi atunci, ce vreţi de la mine? 

— E vorba despre bani, Anna? 

— Lăsaţi-o dracului în pace! s-a răstit Brent. 

— Tăticul moare şi tu îşi faci apariţia pe insulă. lar Brent 
apelează pentru prima oară în viaţă la ajutorul lui Finn, a 
continuat ea, privind-o cu suspiciune. Cred că nu-mi spui chiar 
tot ce trebuie să ştiu. lar dacă ai de gând să-l implici pe Brent în 
vreo ilegalitate, o să ai de-a face cu mine. 

Un sentiment cumplit de nedreptate a copleşit-o pe Anna. 
Nu greşise cu nimic, dar femeia asta o ataca de parcă ar fi fost 
un criminal. Experienţa nu-i era deloc străină şi o convingea şi 
mai mult de faptul că era perfect îndreptăţită să nu 
împărtăşească nimănui coşmarurile trecutului. Brent şi-a 
încordat mâna pe coapsa ei, într-un fel aproape dureros în 
intensitatea sa. li era însă recunoscătoare, căci strânsoarea lui o 
ţinea în realitate. 

— Mă faci să regret că te-am sunat, a spus Brent pe un ton 
sec, uitându-se la fratele său în oglinda retrovizoare. 

— Nu poţi să faci totul de unul singur, frăţioare. 

— De fapt - a răspuns Brent şi vocea i-a coborât cu două 
octave, iar Anna a simţit-o huruindu-i parcă prin oase -, pot. 

— Asta te-ar putea trimite din nou după gratii. A început 
Holly. 

— Dar noi n-am greşit cu nimic, a mârâit Brent. 

— Încetaţi odată! a strigat Anna, împingându-i mâna 
deoparte. Habar n-am ce se întâmplă. Nici măcar nu ştiu dacă 
cineva mă urmăreşte cu adevărat, dacă îşi va face apariţia 
acasă la Brent ca să mă caute, dacă nu cumva toată povestea 
asta e o neînțelegere sau o farsă sau cineva încearcă să mă 
sperie. Nu ştiu nimic din toate astea. Ştiu însă că nu v-am cerut 
ajutorul. A ezitat puţin, iar în tăcerea stânjenitoare tot ce auzea 
era respiraţia ei sacadată. Asta nu e problema lui Brent, a 
continuat ea. Este doar a mea. Nu vreau să vă certaţi din cauza 
mea. 

Nu putea decât să-şi imagineze complexitatea relaţiei lor, în 
împrejurările date. 

Au păstrat cu toţii tăcerea timp de câteva secunde. 

Finn s-a aplecat în faţă, între ei. 

— Fata asta ţi-o spune pe şleau, Brent, a zis el. 


Brent a strâns cu putere volanul în mâini, dar n-a răspuns 
nimic. 

Holly a pufnit dispreţuitoare. 

— Ar trebui să fie mai isteaţă şi să nu se încurce cu fraţii 
Carver. Spre deosebire de alţii, a murmurat ea pe un ton 
sumbru, atrăgând privirile - nu tocmai tandre - ale lui Finn şi 
Brent. 

Au trecut pe lângă Beacon Hill Park şi s-au îndreptat spre 
kilometrul o de pe autostrada transcanadiană. Au cedat 
trecerea unei trăsuri cu turişti, apoi au luat-o pe Niagara Street. 

— Mai mergi puţin! l-a îndrumat Anna pe Brent, cu glas 
domol. 

Brent a oprit maşina la câteva case depărtare de locuinţa 
mamei şi tatălui ei vitreg. Era un cartier splendid - o oază 
liniştită de verdeață în inima vechiului oraş. Soarele, care se 
topea încetul cu încetul în Pacific, cufunda totul în umbre 
adânci. 

— Aici ai crescut? a întrebat-o Finn. 

— Nu, a răspuns ea. 

După ce tatăl ei ajunsese în închisoare, casa din Fairfield le 
fusese luată din cauza datoriilor. Fără ajutorul lui Ed, numai 
Dumnezeu ştie ce s-ar fi ales de ele. 

— Ne-am mutat aici după ce mama s-a recăsătorit cu Ed, 
care era văduv pe atunci, i-a explicat ea. 

Au coborât cu toţii din maşină. Holly a luat-o înainte, 
mergând pe o latură a casei mari în stil victorian, cu pereţii 
acoperiţi de şindrilă zugrăvită în albastru, cu ornamente roşii. Se 
vedeau mai multe balcoane, şi chiar o terasă pe acoperiş. Era o 
casă extraordinară. Cu toate astea, Anna nu se simţise niciodată 
în largul ei aici, preferând să stea cât mai mult timp cu putinţă 
la bunica ei. 

Nu era nimeni pe stradă. Probabil că toată lumea îşi lua 
cina. 

— Dacă vecinii află cumva, mama se va simţi cumplit de 
umilită, a spus Anna. 

Deşi poate că n-ar trebui să-ţi pese ce cred oamenii. 

— Am fost discreţi, a spus Holly. Am trimis pe cineva să ia 
amprente de pe clanţe şi întrerupătoare, dar n-am găsit nimic. 
Musafirii au făcut curăţenie. 

l-a aruncat Annei o privire meditativă şi a încetinit pasul ca 


s-o lase pe ea să-i conducă. 

Inima Annei bătea cu putere. Toată povestea asta era o 
adevărată nebunie. Ar fi vrut să închidă ochii şi să pretindă că 
nimic din toate astea nu se întâmpla. Din păcate, însă, nu aşa 
era în viaţă. 

Şi-a scos cheia din geantă, a deschis uşa şi a păşit în holul 
răcoros de la intrare. Totul era ordonat şi imaculat ca 
întotdeauna. S-a dat la o parte ca să le facă loc şi celorlalţi. 
Casa era cufundată într-o tăcere copleşitoare. Şi-a plimbat 
mâna pe lambriurile întunecate din lemn de stejar. 

— Te deranjează dacă mai fac un tur prin casă? a întrebat- 
o, pe un ton politicos, Holly, legănându-se pe vârful picioarelor. 

Işi schimbase considerabil atitudinea de poliţist după 
izbucnirea violentă a Annei. 

Anna nu credea că avea prea multă importanţă dacă o 
deranja sau nu. 

— Fă ce vrei, numai să-mi recapăt viaţa, i-a răspuns. 

Holly a urcat treptele, iar Anna s-a plimbat prin sufragerie, 
cu o privire încruntată. Totul strălucea de curăţenie. Niciun 
firişor de praf nu îndrăznea să-şi facă apariţia în casa asta. Şi-a 
masat braţele, simţindu-şi pielea ca de găină. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat-o Brent încet. 

Ultimele raze de soare pătrundeau pe fereastră oblic, 
scăldând în lumina lor suprafeţele perfect lustruite şi sticla 
strălucitoare. 

A scrutat cu privirea canapeaua din piele şi pianul uriaş. 

— Ceva s-a schimbat. 

Deasupra şemineului unde stătea Brent, trona un portret 
imens al lui Ed şi al mamei ei. 

— N-a pierdut timpul după ce tatăl tău a ajuns în 
închisoare, a spus Brent, făcând o grimasă. 

Anna a ridicat din umeri. Mama ei avusese nevoie de cineva 
care să îi poarte de grijă. 

— İl cunoşteam pe Ed de câţiva ani. Mama a fost prietenă 
cu prima lui soţie şi i-a ajutat atunci când aceasta era pe 
moarte. Cred că i s-a părut firesc să se bazeze pe el când a avut 
nevoie la rândul ei de ajutor. În momentul în care Ed intrase în 
viaţa lor, universul Annei se schimbase dramatic. Se maturizase 
înainte de vreme. 

— Ai un frate vitreg? a întrebat Brent, arătându-i fotografia 


înrămată de pe pian, făcută la ceremonia de absolvire. 

— Era cu un an mai mare decât mine în liceu, a răspuns ea, 
stăvilindu-şi cu greu repulsia. 

— Să înţeleg că nu v-aţi împăcat prea bine? a întrebat 
Brent, căruia cu greu îi scăpa ceva. 

— Nu prea, a răspuns ea, evitând să privească fotografia. 

Tatăl lui s-a recăsătorit la scurt timp după moartea mamei 
sale - probabil că nu i-a fost uşor. 

Anna încercase întotdeauna să se pună în locul lui, dar erau 
atât de deosebiți. 

— Mi se rupe sufletul de mila lui! a mărâit Brent. 

Anna a schiţat un zâmbet şovăitor. 

— A plecat la universitate la scurt timp după nuntă. Apoi s-a 
uitat la teancul de scrisori, aproape convinsă că cineva umblase 
prin ele de la ultima ei vizită aici sâmbătă dimineaţă. Şi-a trecut 
degetul pe marginea unui plic. Nu l-am mai văzut de ani de zile, 
a continuat. Lucrează în Seattle şi nu prea organizăm reuniuni 
de familie. 

Brent o privea cu intensitate, dar ea refuza să-i întâlnească 
privirea. Holly s-a întors în sufragerie, însoţită de Finn ca de o 
armură flexibilă. Anna îi privea, intrigată. 

Cum era oare să iubeşti pe cineva în felul ăsta? Gata să-ţi 
dai şi viaţa pentru persoana iubită? 

Îşi simţea gura uscată. Inima îi bătea frenetic în piept. Ed o 
iubea nebuneşte pe mama ei, dar nu o lăsa să gândească 
singură. Finn şi Holly erau amândoi extrem de independenţi, dar 
formau o echipă bine sudată. Coeziunea într-un cuplu era o 
raritate pentru ea - nici nu era de mirare, de vreme ce căuta 
doar compania persoanelor singure, evitând cuplurile şi scenele 
de familie. 

— Ai observat ceva în neregulă? Vreun indiciu care să ne 
dezvăluie identitatea acestor indivizi? a întrebat-o Holly cu o 
privire tăioasă, dar cu simpatie în glas. 

— Ştii cine a fost tatăl meu, nu-i aşa? a întrebat-o brusc 
Anna. 

Holly a încuviinţat din cap, cu o privire sumbră. 

— Copiii nu sunt responsabili pentru faptele părinţilor, a 
răspuns ea şi privirea i-a fugit la Brent. 

Dar ce-a făcut tatăl lui? A abuzat de soţia lui? De copiii săi? 

— Vreau să vă pun sub protecţia poliţiei până când ne dăm 


seama despre ce este vorba, a încheiat Holly. 

Anna a rămas cu gura căscată. Brent şi-a încrucişat braţele 
pe piept. Finn l-a privit pe fratele său ca şi cum se pregătea să-l 
atace. 

— Nu va dura mult - doar până ce dăm de urma tipilor 
ăstora şi aflăm ce pun la cale. Puteţi să staţi în noua noastră 
casă, aflată nu departe de aici, a adăugat ea, privindu-l atentă 
pe Brent. Pe care ai promis acum câteva luni că o să vii s-o vezi. 

Brent şi-a dat ochii peste cap. 

— Bine, a spus. 

Finn s-a relaxat. Apoi Brent a privit din nou, cu ochi mijiţi, 
fotografia ei oribilă făcută în ziua ceremoniei de absolvire, pe 
care mama ei se încăpăţâna să o ţină la vedere. Şi-a înclinat 
apoi capul dintr-o parte într-alta, cu sprâncenele încruntate. 

— Mi se pare mie, sau pe geamul fotografiei se văd urme 
de buze? 

Suprafaţa pianului era de un negru lucios, sticla din ramă 
imaculată, aşa că urma buzelor se vedea clar în unghiul în care 
cădea lumina. Holly s-a apropiat şi ea şi a privit cu atenţie 
fotografia. 

— Pare că cineva a sărutat sticla. 

Anna a simţit cum sângele îi îngheaţă în vene. Holly a 
arătat către urma vagă de pe sticlă. 

— Cine crezi că ar fi putut să facă asta - individul pe care îl 
căutăm sau mama ta? 

Anna şi-a înăbuşit un hohot de râs. 

— Mama şi Ed sunt obsedaţi de curăţenie, a răspuns ea. 
Niciunul dintre ei n-ar fi murdărit sticla pentru nimic în lume. 

— Pot s-o iau şi s-o folosesc ca probă? Pentru orice 
eventualitate? a întrebat Holly, cu o privire încântată, şi şi-a 
scos telefonul. 

— Dinspre partea mea, poţi s-o arunci şi-n foc, a spus Anna, 
dând din cap. 

A simţit fiori de teamă pe şira spinării, iar dinţii au început 
să-i clănţăne. Cine i-ar săruta fotografia? Şi de ce? 

A simţit pe umeri nişte mâini calde. 

— O scot puţin pe Anna afară. S-a făcut verde la faţă. 

Holly a încuviinţat, absentă, din cap. Finn i-a urmărit cu 
ochii mijiţi. 

Anna s-a trezit condusă spre uşa de la intrare. Brent a 


închis-o uşor în urma lor, apoi s-a îndepărtat de ea cu paşi 
repezi. 

— Ce se întâmplă? l-a întrebat Anna, luându-se după el. 

— N-am de gând să mai stau vreodată închis undeva. Şi nici 
nu-mi place să-mi rezolve alţii problemele. 

Şi asta şi era Anna - o problemă. 

Au ajuns la maşină, iar el a deschis portiera. 

— Rămâi aici! i-a spus. Finn şi Holly or să aibă grijă de tine. 

Anna s-a agăţat de mânerul portierei şi s-a urcat lângă el. | 
se părea de neconceput să stea cu mâinile în sân în timp ce el 
îşi punea viaţa în pericol, căutând răspunsuri în locul ei. 

— A fost tatăl meu, a spus ea. Eu sunt cea care te-a 
implicat în toată povestea asta. N-o să te las să-ţi asumi toate 
riscurile. 

Maşina a pornit exact în clipa în care Finn ieşea în fugă pe 
alee. Văzându-i furia din priviri, Anna a închis ochii. Ultimul lucru 
pe care şi-l dorea era să provoace un conflict între Brent şi 
fratele său, căci era ferm convinsă că acum, când tatăl ei nu 
mai era, Brent nu mai avea pe nimeni pe lume, cu excepţia lui 
Finn. 

x kx * 

Rand stătea în pădure şi privea cu invidie cabana imensă 
din lemn. Asta era viaţa pe care şi-o dorea, nu cea pe care o 
ducea în apartamentul sordid din Chicago, Oraşul Vânturilor, 
situat într-un cartier populat cu traficanţi de droguri şi gangsteri. 
Cum îşi recupera banii, avea de gând să plece de acolo. 

Frumoasă ascunzătoare, domnişoară Silver! Luxoasă şi 
ferită de ochii lumii. Picături de sudoare îi brăzdau fruntea. 
Fusese o adevărată aventură să ajungă până aici, dar asta era 
destinaţia finală şi de aici nu mai avea unde să fugă. Luna se 
pierdea în ceaţă, trecând pe deasupra frunzişului copacilor şi 
lăsând în urmă dâre fantomatice. Pădurea era cufundată într-o 
tăcere copleşitoare, întreruptă doar de ritmul respirației sale 
zgomotoase - i se părea lui -, deşi ştia că n-ar fi avut cine să-l 
audă. Privea cu atenţie uşa din spatele casei. El şi Marco 
aşteptau de mai bine de o oră - prudenta şi întunericul erau cei 
mai buni aliaţi pentru un atac. Soarele se ascunsese, în sfârşit, 
la orizont, înecând totul într-un întuneric de nepătruns. 

Purta haine militare de camuflaj şi ochelari cu vedere în 
infraroşu, echipament mai mult decât suficient ca să 


urmărească doi civili, dar Rand nu mai voia să dea greş - nu 
acum când Kudrow şi generalul îşi doreau cu disperare să afle 
informaţiile pe care le deţinea fiica lui Davis, iar timpul nu mai 
era de partea lor. 

De la ultima schimbare a administraţiei de la Casa Albă, 
generalul Browning nu numai că acceptase misiuni sub 
acoperire încredințate de guvern, dar se implicase şi în ceva 
activităţi liber-profesioniste secrete. De patru ani, se ocupau de 
o afacere clandestină cu mercenari, folosind societatea de 
caritate ca paravan pentru a-şi ascunde activităţile ilegale şi 
pentru a spăla banii înainte de a-i transfera în conturi offshore. 
Davis le descoperise maşinaţiunile în momentul în care 
transferau ultimele plăţi făcute de un şeic saudit care le ceruse 
să destabilizeze puţin lucrurile prin Yemen. Nu era nevoie decât 
de o scânteie în situaţia aia explozivă. 

Rand îşi voia banii înapoi. Al naibii să fie dacă îi lua cineva 
ce era al lui pe drept! 

Dar Anna Silver nu putea să moară într-un schimb de focuri. 
Aveau nevoie de ea în viaţă până obțineau numerele conturilor 
în care Davis le transferase banii. În plus, mai avea şi alte 
planuri pentru ea. Gândul îl excitase toată ziua la maximum. 

De-a lungul timpului, descoperise că femeile care i se 
împotriveau îi ofereau cele mai mari satisfacţii. Uneori, Marco 
participa şi el la distracţie. Alteori, pornea singur la vânătoare. 
Totul depindea de dispoziţia lui Rand - dacă avea sau nu chef 
să-şi împartă prada. Deocamdată, nu era hotărât dacă s-o 
împartă sau nu pe Anna. 

Marco se dusese să dea un ocol casei, verificând partea 
dinspre mare. Rand aştepta semnalul care să-i spună că drumul 
era liber. Se vedea o lumină la etaj, dar nici urmă de activitate 
în jurul casei în ultimele treizeci de minute. Era doar ora opt 
seara, dar din cauza ceţii, aveai impresia că era mult mai târziu. 
Poate că se duseseră la culcare. Poate că ticălosul o regula 
acum. 

A dat să înainteze, când un foşnet l-a făcut să 
încremenească pe loc şi să se lipească de pământ. Ce-a fost 
asta? Un urs? O veveriţă? S-a întors încet şi a zărit o siluetă 
printre copaci. Haine militare de camuflaj. Puşcă semiautomată. 
Ce dracu' e asta? A avut, brusc, sentimentul că mii de ochi îl 
urmăresc. 


Poliţia? Forţele speciale? 

Rahat, ce era asta - o ambuscadă? 

Furia îi clocotea în vene. 

Voia să-l avertizeze pe Marco, dar mai întâi trebuia să 
câştige puţin spaţiu de acţiune. S-a retras încet în pădure ca să 
verifice dacă mai erau şi alţii. Apoi s-a apropiat în tăcere de 
siluetă. Individul, care privea concentrat în faţă, nici nu l-a auzit 
apropiindu-se. Rand i-a rupt gâtul cu un pocnet abia auzit. A 
scos apoi căştile din urechile tipului mort şi a auzit o voce care 
le spunea celorlalţi să-şi ocupe poziţiile. Şi-a accesat propria 
staţie ca să-l avertizeze pe Marco, dar era deja prea târziu. 
Luminile au invadat zona şi Marco a început să tragă. Exact în 
clipa în care s-a furişat înapoi în umbrele adânci, cât mai 
departe de scena acţiunii, Rand l-a văzut pe Marco încasând un 
glonţ. 

A ajuns de cealaltă parte a drumului şi a gonit spre sud prin 
pădurea deasă, aruncându-se apoi în apă înainte ca adrenalina 
să înceteze să mai acţioneze asupra lui. Hainele militare, 
îmbibate de apă, îi îngreunau mersul prin golful îngust, lucru 
care îi alimenta şi mai mult mânia. Poliţia îi aşteptase. Cineva le 
oferise un pont. Poate directorul închisorii. Sau poate că Anna 
Silver se dusese de la bun început la poliţie şi, împreună, le 
întinseseră o capcană. 

Apa era rece. Hainele, grele. lar armele, ude. Oare când 
mai fusese nevoit să muncească atât de mult ca să-şi găsească 
prada? Nu-şi mai amintea. Scârba. 

Şi acum Marco era împuşcat şi în mâinile poliţiei. Poate că 
ştiau că avusese un complice. Mânia îi curgea prin vene, 
arzându-le. 

Ticăloasa îi ştirbise imaginea, făcându-l să arate ca un 
prost. Drăcia dracului! Nu-i venea să creadă. Şi-a stors părul şi 
şi-a continuat drumul prin apa care-i ajungea până la brâu, 
hotărât să se îndepărteze cât mai mult de casa lui Carver. 
Zgomotul asurzitor al elicelor de elicopter a sfâşiat tăcerea. 
Rand şi-a încleştat maxilarul. 

Câţi poliţişti erau mobilizați? Îşi găsiseră oare colegul mort? 

Situaţia o luase razna cu totul. 

Ca să ajungă în Bamfield, el şi Marco furaseră o camionetă. 

Schimbaseră plăcuţele de înmatriculare în Port Alberni. Îşi 
lăsaseră lucrurile într-o cameră de hotel din Victoria şi acum 


trebuia să le recupereze înainte ca poliţia să descopere 
identitatea lui Marco. Nu le va fi uşor să afle cine este, căci 
amprentele lor nu se găseau în nicio bază de date - doar dacă 
Marco nu era mort şi avea să ajungă la o înţelegere cu 
autorităţile. Mi; de draci! Nu-i venea să creadă că o amărâtă de 
învăţătoare îi făcuse aşa ceva. A alergat mai departe, de-a 
lungul drumului, gata să se ascundă în tufişuri dacă apărea vreo 
maşină. La vreo patru kilometri de oraş, a zărit o casă în faţă, pe 
o latură a drumului, printre copaci. A încetinit. Era retrasă. S-a 
gândit că nu era departe de drumul cu pietriş care ducea spre 
sud. Pe aleea din faţa casei era parcată o maşină. Ar fi putut s-o 
fure, dar proprietarii ar fi raportat prea repede furtul, iar 
autorităţile ar fi blocat drumul şi l-ar fi prins. 

Un poliţist mort însemna oricum o barieră pe drum. 

O femeie roşcată a trecut prin faţa ferestrei, având în mână 
o farfurie cu mâncare pe care i-a oferit-o unui bărbat aşezat la 
masă. Stomacul lui Rand a început să chiorăie. În timp ce îşi 
analiza alternativele, mânia i s-a adunat într-un singur punct. 
Inima şi-a încetat ritmul ameţitor. Puterea de concentrare îl 
ajutase să supravieţuiască în nenumărate situaţii dificile. A 
continuat să supravegheze casa în timp ce femeia şi bărbatul 
mâncau. A lăsat-o să spele chiar şi vasele. Apoi bărbatul şi-a pus 
pe el o haină. 

Rand şi-a tras cagula pe faţă. A strâns pistolul în mână, 
întrebându-se dacă cei doi aveau bere în frigider. Simţea nevoia 
să bea o bere, deşi nu voia ca băutura să-i amorţească 
simţurile. 

Bărbatul a ieşit afară, iar Rand s-a strecurat în spatele lui în 
timp ce individul deschidea portiera maşinii. L-a lovit cu pistolul 
în moalele capului şi omul s-a prăbuşit la pământ ca un bolovan. 
Rand l-a târât în tufişuri şi l-a legat de mâini şi de picioare cu 
sfoara unei undiţe pe care o găsise pe verandă. l-a scos şosetele 
şi i le-a îndesat în gură, înfăş urându-i, de mai multe ori, capul 
cu sfoara de undiţă pentru ca sărmanul să nu mai scoată niciun 
sunet. Apoi l-a legat între doi copaci. Nenorocitul nu mai avea 
cum să scape fără ajutorul cuiva. Să zică mersi că nu i-a tăiat 
gâtul! S-a întors spre casă cu respiraţia întretăiată şi cu un 
zâmbet de gheaţă în colţul gurii. A urcat treptele şi a deschis 
încet uşa. Aerul cald l-a lovit cu putere, contrastând cu 
umezeala rece a hainelor sale. Casa avea un aspect sărăcăcios 


şi rustic, dar părea confortabilă. Îţi conferea un sentiment de 
siguranţă. 

— Te-ai mişcat repede. Ce-ai uitat? a strigat femeia în 
momentul în care Rand a încuiat uşa. 

A ieşit din dormitor, zâmbind cu gura până la urechi. El a 
îndreptat pistolul spre ea. Nu mai putea fi folosit, dar femeia nu 
avea de unde să ştie asta. A încremenit pe loc şi şi-a pierdut 
culoarea din obraji. Şi-a aruncat privirea spre fereastră. 

— Nu mai poate să te ajute. 

Ochii ei s-au făcut mari şi apoi s-au umplut de o mânie 
scăpărătoare. 

— Ce i-ai făcut? a întrebat. 

A făcut un pas spre el şi a ridicat mâna, cu gândul, parcă, 
să-l lovească. _ 

El a plesnit-o cu putere, trântind-o la pământ. li plăcea s-o 
vadă prăbuşită la picioarele lui. Mânia se transforma în altceva - 
într-un impuls animalic, primar şi necruţător. S-a lăsat pe vine şi 
i-a vorbit în şoaptă. Urma roşie a mâinii lui rămăsese întipărită 
pe obrazul alb ca laptele. 

— Unde sunt cheile de la maşină? 

Ochii ei s-au îndreptat către suportul pentru chei. 

— Acolo, i-a spus. la-le şi cară-te de aici! 

Ticăloasa! A apucat-o de păr şi a răsucit-o cu violenţă, 
obligând-o să se arcuiască într-o poziţie incomodă şi să se agaţe 
de cămaşa lui udă. Îi simţea repulsia în felul în care îl atingea, 
dar ştia cum s-o supună. 

— Unde-i dormitorul? 

Femeia a început să-l lovească cu pumnii, dar Rand a 
plesnit-o atât de tare, încât a dat-o cu capul de podea. 

— Putem s-o facem cu forţa sau de bunăvoie, i-a spus el. 

Era hotărât să-şi ducă planul la bun sfârşit, deşi nu avea 
prea mult timp la dispoziţie. Trebuia să-şi domolească însă 
tensiunea pe care o simţea în boaşe, la fel cum trebuia să-şi dea 
frâu liber mâniei care îi făcea sângele să clocotească în vene. 

— Dacă e de bunăvoie, bărbatul tău nici nu va trebui să afle 
vreodată, a continuat el, susţinându-i privirea. 

În ciuda spaimei şi a confuziei, femeia a înţeles mesajul pe 
care i-l transmitea. În primul rând, soţul ei nu era mort. În al 
doilea rând, nu avea niciun cuvânt de spus în această situaţie, 
iar dacă i se va împotrivi, lucrurile vor lua o întorsătură şi mai 


rea pentru ea. Gama de sentimente care se citeau pe chipul 
femeii era fascinantă, dar Rand nu avea timp să o studieze prea 
mult. Ea a încuviinţat încet din cap şi s-a ridicat cu greu în 
picioare. El a apucat-o de încheietura mâinii şi a lăsat-o să-l 
conducă în dormitor. Când a ajuns, însă, în faţa uşii, ea a intrat 
în panică. 

Rand a împins-o în cameră şi a trântit-o pe podea. Apoi a 
început să-şi smulgă de pe el hainele ude, fericit că putea, în 
sfârşit, să scape de ele. Un răgaz de cinci minute nu-i va 
zădărnici planurile de fugă şi deocamdată nu se putea gândi 
decât la penisul atât de încordat, încât îl simţea greu ca plumbul 
între picioare. A ridicat-o, a trântit-o în pat şi i-a tras blugii în jos 
până la glezne. Ea s-a zvârcolit înspăimântată, dar a pocnit-o 
din nou, lăsând-o ameţită de lovitură. 

— Stai cuminte! 

In cele din urmă a rămas nemişcată, iar Rand a făcut ceea 
ce trebuia să facă. După ce a terminat, şi-a tras pe el nişte 
haine de-ale soţului ei, care îi erau cam mici, dar măcar erau 
uscate. 

A obligat-o apoi, sub ameninţarea armei, să se îmbrace şi 
să-l însoţească la maşină. 

— Acum tu şi cu mine o să facem o plimbare. Dacă te 
opreşte poliţia, o să le spui că sunt fratele tău din Victoria şi am 
venit să te văd, iar acum mă conduci acasă. Dacă o să faci ceva 
să le trezeşti suspiciunile, o să-i omor, iar ţie o să-ţi rup hainele 
de pe tine şi o să te supun unei experienţe de neuitat, faţă de 
care ce-am făcut acum o să ţi se pară o chestie drăguță şi 
romantică. Ai înţeles? 

Ea a încuviinţat din cap, cu ochii goi. A pornit maşina şi s-a 
îndreptat spre drumul principal. 

Da, ştia prea bine cum să le supună, dar era supărat că în 
locul acestei femei roşcate şi complet străine nu se afla bruneta 
pe care o vâna. Nu-i plăceau oamenii care îi creau probleme şi 
cu atât mai puţin cei care îi împuşcau prietenii. 

CAPITOLUL 8 

Stând pe scaunul din dreapta şoferului, în camioneta lui 
Brent, Anna şi-a ridicat genunchii la bărbie, acoperindu-şi 
picioarele cu fusta de blugi. Lui îi plăceau hainele tinereşti pe 
care le purta - nu că asta ar fi fost treaba lui. 

— De unde ştii că Holly n-o să ne împiedice să urcăm în 


avion? l-a întrebat ea, muşcându-şi buza de jos. 

Gestul ei i-a distras atenţia şi cu greu a reuşit să se 
concentreze din nou asupra drumului. 

— S-ar putea să ne caute la aeroport, dar n-o să încerce să 
facă nimic care să mă trimită din nou la închisoare, căci ar avea 
de furcă cu logodnicul ei. Bine, n-ar ezita să mă arunce după 
gratii dacă ar afla că am încălcat legea, a adăugat, referindu-se 
la paşaportul fals al Annei. Dar nu mai are nicio importanţă, 
pentru că nu vom folosi căile obişnuite de transport. 

Şi era ferm convins că Finn ştia foarte bine asta. Îşi rănise 
fratele refuzându-i ajutorul, dar îşi pierduse de mult încrederea 
în oameni şi nu avea de gând să se mai schimbe acum, chiar 
dacă în adâncul sufletului său îşi dorea asta. Nu putea însă s-o 
facă - nici măcar pentru un frate a cărui loialitate statornică nu 
o merita. 

In întuneric, portul părea luminat ca un pom de Crăciun. Au 
trecut mai întâi pe la biroul impresarului lui Brent din Victoria ca 
să-şi ia actele de călătorie şi - deşi impresarul nu se afla acolo - 
secretara lui se arătase încântată să se ocupe de toate 
documentele de care avea nevoie. Brent s-a îndreptat apoi spre 
debarcader, unde - spre uimirea Annei - a parcat maşina şi a 
oprit motorul. A luat apoi de pe bancheta din spate geanta cu 
cumpărăturile pe care le făcuse ea de dimineaţă. 

— Hai să mergem! 

Debarcaderul forfotea de turişti. Prea mulţi oameni. Prea 
mult zgomot. S-a izolat de toată această nebunie, 
concentrându-se asupra Annei. Asupra parfumului şi zâmbetului 
ei. Asupra nevoii de a o proteja. 

Ea l-a urmat, puţin şovăitoare. 

Nici n-o acuza pentru asta. Situaţia o luase razna. Indivizii 
cei răi, care nu se dădeau în lături să ucidă poliţişti, reuşiseră 
să-i găsească, asta după ce el o asigurase că nu aveau cum, iar 
acum el refuzase singura propunere de protecţie oferită Annei. 
Poate că nu era o idee prea fericită să se întoarcă la locul crimei 
- dar era ultimul loc unde s-ar fi gândit cineva că îşi vor face 
apariţia. Şi - la naiba! - Trebuia să descopere unde trimisese 
Davis dovezile şi să vorbească cu Jack Panetti când şi dacă 
detectivul îşi va reveni. Probabil că Jack deranjase pe cineva, 
întrebarea era - pe cine? 

Când Holly o să facă legătura între Davis şi polițistul mort 


din Chicago - şi o va face mai devreme sau mai târziu -, n-o să-i 
mai lase să scape cu atâta uşurinţă, nici pe el, nici pe Anna. N-o 
să mai poată face o mişcare fără poliţia călare. Şi nu va mai 
permite nimănui să-l închidă - nici măcar pentru binele său. 

Au străbătut debarcaderul, trecând pe lângă iahturi de 
milioane de dolari şi îndreptându-se spre cheiul unde se legănau 
hidroavioanele, caraghioase, pe apă. Au întâlnit în cale un 
poliţist care patrula pe debarcader, iar Brent a tras-o pe Anna 
mai aproape de el, cuprinzându-i umerii cu braţul. A încetinit 
pentru ca ea să poată ţine pasul cu el. O simţea rigidă ca oţelul. 

— Relaxează-te! i-a şoptit, cu gura în părul ei. 

O şuviţă i s-a lipit de buze şi a trebuit să facă un efort ca să- 
şi tragă capul într-o parte şi să nu mai stea ca prostul acolo, 
îmbătându-se cu parfumul ei. 

Brent a condus-o către un hidroavion roşu, legat la capătul 
unui dig scurt. Pilotul stătea lângă pasarelă şi îi arunca Annei 
priviri languroase. Degetele lui Brent s-au încordat pe umărul ei, 
apoi i-a dat drumul. Nu era a lui. Dar era fiica prietenului său cel 
mai bun, băgată până-n gât în necazuri, şi merita să fie tratată 
cu respect. 

L-a salutat pe pilot dând din cap. Trecuseră câţiva ani de 
când nu se mai văzuseră. 

— N-am crezut că apuc ziua când o să pleci de pe insulă, 
Carver, a spus el şi în felul în care vorbea se simţea un uşor 
accent tipic australian. 

— Eşti sigur că rahatul ăsta zboară? 

Pilotul i-a aruncat un rânjet Annei, deşi ochii îi străluceau de 
furie. 

— Fermecător ca de obicei, după câte văd, a spus el, apoi 
ia întins mâna Annei. Şi tu cine eşti? 

Brent a atins-o uşor pe spate, un semn de avertizare, în 
timp ce ea îi strângea mâna pilotului. 

— Imi pare bine de cunoştinţă, a fost răspunsul ei. 

Când învăţaseră oare această formă tacită de comunicare? 
s-a întrebat el. Faptul că nu se putea abţine să n-o atingă chiar 
şi în cele mai nevinovate situaţii îi spunea că lucrurile o luaseră 
într-adevăr razna, iar el o încurcase rău de tot, dar, din fericire, 
ea era destul de raţională pentru amândoi. 

Pilotul i-a reţinut pentru o clipă mâna într-a lui. 

— Eşti aici din propria ta voinţă, aşa-i? Nu te-a răpit 


individul ăsta, nu? a întrebat-o el, cu îngrijorare în ochi. 

Brent şi-a luat mâinile de pe umerii Annei şi s-a întors cu 
spatele la ei. 7ică/osul. 

— N-aş putea spune că îmi doresc să fiu aici, dar Brent mă 
ajută, i-a răspuns ea încet. 

— Ai terminat sau vrei să mă supui unui test la detectorul 
de minciuni înainte să mă laşi să urc la bord? a spus Brent, 
întorcându-se cu faţa spre ei. 

— Hei, încerc doar să fac ce trebuie, amice, a răspuns 
pilotul. 

Brent şi-a dat ochii peste cap. Nu avea chef de baliverne, 
de întrebări fără rost sau de aluzii referitoare la omul care 
fusese cândva. Deşi pilotului nu-i făcuse niciodată nimic. Şi nici 
nu lovise vreodată o femeie la mânie. Dar nu trebuie să-ţi 
dezvălui slăbiciunile în faţa unor oameni care le-ar putea folosi 
împotriva ta. 

— Trebuie să fac verificarea înainte de zbor şi apoi pornim 
la drum, a spus pilotul. 

S-au urcat în avion, şi-au aranjat bagajele şi s-au aşezat pe 
banchetele roşii din piele. Brent şi-a pus centura de siguranţă, 
şi-a rezemat capul de spătarul banchetei şi şi-a aţintit privirea în 
tavanul micuţei cutii din fier care urma să-i poarte spre cer. Pe 
frunte avea broboane de sudoare şi strângea cu putere braţul 
scaunului. 

— E prima oară când zbori? l-a întrebat Anna încet. 

Brent a tresărit auzindu-i glasul. Îşi dorea ca gustul amar pe 
care îl simţea în gură să nu fie cel al fricii. 

— N-am plecat nicăieri când eram copil, iar după ce-am 
ieşit din închisoare, n-am vrut să explorez lumea. 

Sau poate că era prea laş ca să înfrunte lumea. S-a aşezat 
mai drept pe scaun. Nu-i plăcea varianta asta. 

— Ai încredere în el? a întrebat Anna, aplecându-se ca să-l 
zărească pe pilotul care făcea verificarea avionului. 

Brent a ridicat din umeri. 

— Îl plătesc foarte bine, i-a răspuns el. Şi în plus, se va 
gândi de două ori înainte să mă tragă pe sfoară. Cam asta e 
încrederea pe care o am eu în oameni. 

— Tuturor le este frică de tine? l-a întrebat Anna, cu ochii 
mari, dar în ei nu putea citi nimic. 

În închisoare, reuşise să se ferească de probleme datorită 


imaginii de ticălos pe care şi-o crease. Asta îl ajutase să 
supravieţuiască. 

— Adolescenţii de şaisprezece ani care îşi omoară taţii sunt 
ţinuţi la distanţă chiar şi în închisoare, i-a răspuns el, cu aceeaşi 
amărăciune în glas. 

Ochii verzi strălucitori l-au sfredelit. 

— L-ai iubit, nu-i aşa? l-a întrebat. 

Întrebarea a avut impactul unui glonţ în stomac. Hristoase! 

— Mda, a recunoscut el, fără tragere de inimă, l-am iubit. 

— Şi atunci, de ce l-ai omorât? Ce ţi-a făcut? 

Brent a ridicat din umeri. 

Pe chipul Annei se vedeau, rând pe rând, sentimentele - 
mai întâi durere, apoi mânie. El i-a luat mâinile într-ale lui şi a 
răsuflat adânc, renunțând să se mai străduiască să-şi păstreze 
secretele. Cui îi mai păsa, la urma urmei? Nu se mai putea 
schimba nimic, iar dacă cineva merita să ştie adevărul, aceea 
era Anna. 

— Mie nu mi-a făcut nimic. Cel puţin, nu în noaptea aia, a 
spus el, rostind cuvintele cu greutate, de parcă era un blestem. 

— Atunci, fratelui tău, a intuit Anna. 

Amintirile i-au îngheţat lui Brent sângele în vene. Ideea de a 
face rău unui copil este şocantă astăzi, dar în perioada copilăriei 
lui era un lucru obişnuit. Chiar şi acum îl durea sufletul când se 
gândea la suferinţele pe care le îndurase fratele său. 

— Când eram mic, totul a fost bine, dar pe urmă tata şi-a 
pierdut slujba - era şofer de tir şi transporta buşteni - şi a 
început să bea din greu. A început s-o bată şi pe mama, iar eu 
n-am reuşit să-l opresc. 

— Şi ea v-a lăsat acolo cu el.? a întrebat Anna, nevenindu-i 
să creadă. 

— A început să ne bată - pe mine şi pe Finn - abia după ce 
a plecat mama. Nu cred că ne-ar mai fi părăsit dacă ar fi ştiut ce 
urma să se petreacă. 

Poate că asta era ceea ce voia el să creadă, poate că încă 
era cumplit de naiv. 

— Mama a făcut ce trebuia să facă pentru a supravieţui, a 
continuat el. Asta facem cu toţii. 

— N-a încercat nimeni să vă ajute? 

— Pe atunci, nu se ştia mare lucru despre maltratarea 
copiilor sau violenţa în familie. În plus, oamenii îl iubeau pe tata. 


Eu şi Finn eram nişte copii greu de strunit. 

O dată, încercase să ceară ajutor, dar i se spusese să nu 
mai născocească poveşti. Ticăloasa aia era şi acum diriginta 
poştei. 

— Aşadar, în noaptea în care ţi-ai ucis tatăl îl bătea pe Finn? 
l-a întrebat ea, scrutându-i chipul. 

Anna avea cei mai frumoşi şi cei mai verzi ochi din lume, 
cele mai dulci buze pe care le văzuse el vreodată. Hristoase. Nu 
te mai gândi la buzele ei. 

Stropi reci de sudoare îi brăzdau şira spinării. 

— După ce mama a plecat - a început el din nou =, 
nenorocitul şi-a revărsat toată ura asupra lui Finn. Dacă îi 
stăteam în cale, îmi servea şi mie porţii sănătoase de bătaie. No 
să uit niciodată prima dată când m-a bătut - am avut impresia 
că m-a lovit trenul. 

Vocea i s-a frânt. Nu voia să mai trezească la viaţă acele 
amintiri cumplite, dar poate că astfel reuşea să nu se mai 
gândească la zbor şi să câştige în acelaşi timp şi încrederea 
Annei. Dacă voiau să scape cu viaţă din povestea asta, trebuiau 
să aibă încredere unul într-altul. 

— De obicei, vinerea şi sâmbăta plecam amândoi de acasă, 
pentru că atunci obişnuia să bea cel mai mult. Ne furişam înapoi 
în casă după ce se prăbuşea inconştient cine ştie pe unde. Ani 
de zile, am reuşit să evităm cu succes bătăile, dar apoi am 
început să mă întâlnesc cu Gina şi n-am mai avut grijă de Finn 
cum ar fi trebuit. Brent a scos un hohot de râs plin de 
amărăciune. Descoperirea sexului mi-a provocat un scurtcircuit 
în creier. 

Dumnezeule. Dacă ar fi ştiut ce avea să se întâmple! 

— Probabil că, în noaptea aia, Finn a adormit la televizor şi 
tata l-a prins. Am intrat în casă exact în clipa în care Finn îl 
trimitea la dracu'. 

Avea doar treisprezece ani, dar până la vârsta aceea 
îndurase bătăi greu de imaginat. 

— Acum, dacă te uiţi la Finn, cu greu îţi vine să crezi că, pe 
atunci, era un băiat firav de 45 de kilograme. Tata era o namilă 
de om. 

Brent îi moştenise statura înaltă. A clătinat din cap, 
amintindu-şi ţipetele sfâşietoare, apoi tăcerea şi mai cumplită. 

— Am crezut că tata l-a omorât atunci, aşa că am luato 


sticlă - eram bine făcut pentru vârsta mea şi jucam baseball al 
naibii de bine - şi l-am lovit cu ea în cap. O singură dată, dara 
fost suficient. 

Măcelul din noaptea aceea îi rămăsese întipărit pentru 
totdeauna în minte. 

Anna stătea încremenită ca o stană de piatră, dar Brent nu 
se uita la ea. 

— Ştiam că i-am făcut rău - a continuat el -, dar nu m-a 
lăsat să plec de lângă el. M-a obligat să-l ţin de mână până 
când. 

Şi-a flexat degetele, iar ea i-a luat mâna într-a ei. 

Brent avea gura plină de salivă. Gândul zborului îi întorcea 
deja stomacul pe dos - acum era convins că o să vomite. 

— Finn era snopit în bătaie - a reluat el povestea - şi nu 
putea să se ducă să ceară ajutor, aşa că am stat cu tata până și- 
a dat ultima suflare, apoi l-am dus pe Finn la sediul Pazei de 
Coastă şi am aşteptat sosirea poliţiei. Şi-a desprins mâna din 
strânsoarea Annei şi şi-a trecut degetele prin păr. Eram murdar 
de sânge din cap până în picioare. Păream ieşit dintr-un abator. 
Finn a fost dus la spital, iar eu am ajuns în închisoare. 

— Dar a fost un gest de autoapărare, a spus ea, mânioasă. 

Era mânioasă în numele lui. Cum fuseseră şi alţii. Dar nu 
juraţii şi nici judecătorul. 

— Acuzarea a susţinut că tata mă bătea doar rareori, a spus 
el, aruncându-i o privire piezişă. De obicei, nu reuşea să mă 
prindă. La proces, n-am încercat să ascund adevărul - am 
povestit exact cum s-a petrecut totul. 

— Cum ai putut să iubeşti un asemenea om? a întrebat ea 
încet. 

Brent a încercat să înghită, dar n-a putut. Îşi simţea sufletul 
copleşit de ruşine, căci această iubire părea o trădare faţă de 
suferinţele îndurate de mama şi de fratele lui. 

— Când era treaz, mă trata ca pe cel mai bun prieten al lui. 
El m-a învăţat să pescuiesc sau să conduc maşina şi barca. 

Poate că nu-l iubise cu adevărat, poate că iubise doar 
amintirea omului care fusese cândva. 

O umbră a învăluit pentru o clipă privirea Annei, o umbră de 
durere care l-a surprins. 

— Oricum - a adăugat el - dacă n-ai de gând să baţi copiii 
cu bare de metal, n-o să vezi niciodată latura mea întunecată. 


Chipul ei i-a trădat mai întâi groaza, apoi mila, lucru care l-a 
deranjat peste măsură. Ca să-şi stăvilească furia, şi-a aţintit 
privirea asupra gurii ei, descătuşându-şi toată pasiunea sexuală 
pe care o simţea de când o cunoscuse. 

— Dar altceva nu pot să-ţi promit, a încheiat el. 

Se săturase să pretindă că între ei nu exista nicio atracţie. 

Ea nu i-a evitat privirea, aşa cum se aşteptase. Dimpotrivă, 
i-a susţinut-o un timp, căutând în ochii lui ceva ce el nu 
înţelegea. lar când şi-a întors, în cele din urmă, privirea în altă 
parte, Brent şi-a simţit sufletul pustiit şi pierdut. 


x k x 


După ore întregi de călătorie cu două avioane diferite, Anna 
i-a întins noul ei paşaport fals recepţionerei de la hotelul din 
Chicago. Hannah Sylvester - nu era un nume mult diferit de cel 
real, dar Brent considera că le va îngreuna căutările băieților răi 
- cine naiba or fi ăia -, cu atât mai mult cu cât nu se aşteptau ca 
ea să se întoarcă la locul crimei. S-au cazat la un hotel elegant, 
cu un hol din marmură, în centrul căruia se afla o cascadă 
frumoasă. 

Recepţionera i-a studiat în treacăt chipul, apoi i-a scris 
numele în computer. Era ora trei dimineaţa, iar Anna era frântă 
de oboseală. 

— Avem un apartament rezervat pentru domnul Smith. 

Femeia s-a uitat la Brent, care stătea aşezat, purtând un 
hanorac voluminos cu Chicago Bears, pe care îl cumpăraseră 
din aeroport, o şapcă neagră trasă pe ochi şi ochelari negri 
mari, precum cei purtaţi de orbi. 

Inima îi bătea Annei cu putere în piept în momentul în care 
i-a oferit recepţionerei un card de credit pe numele lui B.C. 
Wilkinson şi a semnat ca noua lui asistentă personală, 
desemnată cu o zi în urmă de impresarul lui. Identităţile diferite 
n-au deranjat-o pe recepţionistă. Se pare că oamenii bogaţi şi 
celebri călătoreau adesea sub nume false şi aveau parte de cele 
mai bune servicii. 

— Va doresc şedere plăcută, a spus femeia şi i-a dat înapoi 
documentele, pe care Anna le-a băgat apoi în geantă. 

Avea palmele umede, în ciuda aerului condiţionat setat să 
facă un frig ca la morgă. 

S-a îndreptat apoi spre Brent, l-a luat de braţ şi l-a ajutat să 


se ridice în picioare. 

— Spune-mi din nou că nu facem o chestie ilegală! i-a şoptit 
ea. 

— O infracţiune, în cel mai rău caz, i-a răspuns el, pe 
acelaşi ton şoptit. 

Ea s-a albit la faţă. 

— N-ar fi trebuit să te implic în povestea asta, a spus. Dacă 
nu avem grijă, ai putea să ajungi din nou după gratii. 

El şi-a dres glasul. 

— Practic - a spus -, nu eu călătoresc sub o identitate falsă. 

l-a zâmbit dintr-odată, iar ea i-a surprins privirea pe 
deasupra ochelarilor în timp ce se îndreptau spre lifturi. 

— La naiba! a spus ea, revăzându-şi cariera cu ochiul minţii. 

Deşi înţelegea necesitatea disimulării dacă voia să afle 
adevărul despre moartea tatălui ei, nu era o actriţă prea bună. 
Ea ştia să-i înveţe pe copii matematica şi caligrafia şi cum să 
aplaneze un conflict fără să recurgă la violenţă, îl ţinea încă de 
braţ pe Brent când s-au urcat în lift, unde, din fericire, erau 
singuri. Atingerea părea să-i ardă pielea, aşa că a vrut să-şi 
retragă mâna, dar Brent i-a prins degetele şi i le-a reţinut pe 
braţul lui. 

— Sunt camere de luat vederi, i-a şoptit. 

Ea şi-a lăsat capul în jos. Simţea fluturaşi în stomac, un 
vârtej de teamă împletită cu atracţie care o făcea să se simtă 
ameţită. Când liftul s-a oprit, au ieşit afară. Încet. Anna şi-a 
muşcat buza, copleşită de frustrare, în timp ce păşeau fără 
grabă pe coridorul ce ducea spre apartamentul lor. Ar fi vrut să-l 
grăbească pe Brent, dar el afişa o răbdare care o depăşea. 

Abia după a treia încercare a reuşit să introducă în uşă 
cartela de acces şi atunci a apărut şi băiatul de serviciu de la 
hotel care le aducea bagajele cumpărate din aeroport. Anna a 
scrâşnit din dinţi, enervată de această prefăcătorie calmă şi 
detaşată, dar nu voiau să atragă atenţia asupra lor. Trebuiau să 
poată umbla prin Chicago într-un anonimat relativ, având în 
acelaşi timp şi un loc sigur unde să se ascundă dacă va fi 
nevoie. Toată nebunia asta începea să o afecteze şi tot ce voia 
acum era să se întoarcă acasă şi să-şi reia viaţa de până atunci. 

Tatăl ei spusese că ar trebui să ştie unde trimisese dovezile 
incriminatorii - şi atunci, de ce nu ştia? Dacă le trimisese din 
greşeală la o adresă necunoscută? Dacă se pierduseră pe drum? 


Era, astfel, condamnată să fugă pentru totdeauna. 

Nici vorbă! 

Brent a condus-o în sufrageria apartamentului, ţinând-o cu 
mâna de după umeri. 

— Ar putea fi şi mai rău, i-a şoptit el la ureche. Am fi putut 
să fim obligaţi să împărţim patul într-un motel oarecare. 

Un val neaşteptat de dorinţă i-a fulgerat prin trup, dar Anna 
l-a ignorat. l-a zâmbit dulce. 

— Dar atunci - i-a răspuns - oamenii ar putea să creadă că 
m-am culcat cu tine ca să obţin postul de asistentă, şi nu-ți 
putem păta splendida ta reputaţie, nu? 

El şi-a împins pe nasul perfect modelat ochelarii de orb. 

— Cred că m-aş descurca şi cu o reputaţie uşor pătată, a 
murmurat pe un ton iritat. 

Anna l-a ajutat, mai degrabă cu forţa, să se aşeze pe 
canapea. l-a ignorat mormăielile de protest şi - întorcându-se 
spre băiatul de serviciu - i-a oferit un bacşiş şi l-a condus la uşă. 
A încuiat-o apoi în urma lui şi s-a rezemat de suprafaţa ei rece, 
în timp ce Brent îşi smulgea ochelarii, şapca şi hanoracul. 

— La dracu’, ce cald s-a făcut! 

Ea l-a privit lung. Ce n-ar fi dat să nu fie atât de brutal, de 
atrăgător şi de neaşteptat de onorabil! 

— Înjuri prea mult. 

— Am înţeles, doamnă, a spus el, trecându-şi mâna prin 
păr. 

Era palid la faţă. Părea obosit. 

La naiba, se gândi ea. Se simţea ca gheţurile arctice, 
topindu-se câte puţin în fiecare zi. 

Pe hârtie, trecutul lui era urât. Cumplit. În ciuda motivelor 
care îl determinaseră să-şi omoare tatăl, supraviețuirea sa în 
închisoare se datorase purtării sale violente, faptului că fusese 
unul dintre cei mai duri oameni de pe un câmp de luptă 
sângeros. Asta nu se potrivea cu omul pe care îl avea acum în 
faţa ei - cel care făcea tot ce-i stătea în putinţă ca s-o protejeze. 
Curmase o viaţă, dar nu părea crud. Era un individ retras, căruia 
nu-i plăcea să călătorească, şi totuşi bătuse tot drumul până la 
Chicago ca s-o ajute. Era un om complicat, care - încă de la 
începutul acestei poveşti - nu făcuse decât s-o respecte şi s-o 
aprecieze. Nu ştia cum să-l catalogheze, dar de un lucru era 
sigură - nu era un monstru. 


Ea cunoştea foarte bine monşitirii. 

Brent avea profunzimi ascunse - rezerve neaşteptate de 
generozitate, compasiune şi umor. Şi o îngrijora, căci era 
suficient de abil pentru a-i descoperi secretele. Acum, după ce îl 
tot presase şi iscodise până când el îi povestise despre noaptea 
în care a murit tatăl lui, se întreba dacă nu era cazul să-i 
împărtăşească şi ea secretele ei. Dar se prefăcuse atâţia ani de 
zile că nimic nu se întâmplase în noaptea balului de absolvire a 
liceului, încât acum i se părea aproape cu neputinţă să 
trezească amintirile la viaţă şi să le pună în cuvinte. 

În ciuda oboselii, a început să se plimbe prin cameră. 

Trecutul întunecat şi îndepărtat al lui Brent era irelevant. 
Acum, în acest joc periculos pe care începuseră să-l joace, o 
îngrijora mai mult viitorul lui. 

— Ar trebui să sun la morgă. 

— lar eu ar trebui să văd ce face Jack Panetti. 

Schimbul de focuri în care detectivul aproape că-şi pierduse 
viaţa o speria de moarte. Oamenii ăştia erau cât se poate de 
serioşi. De ce dracu' le transferase - sau furase - banii tatăl ei? 
De ce nu se dusese pur şi simplu la poliţie? Dar ea ştia prea bine 
de ce. Pentru că era un fost deţinut. Şi nu l-ar fi crezut nimeni. 

— Crezi că ar trebui să mergem la spital? l-a întrebat. 

— Da, dar mai întâi hai să ne odihnim puţin! a spus el şi ea 
l-a privit cum îşi întinde trupul bine lucrat. Adu-mi aminte să 
găsesc pe cineva care să mă împuşte înainte să îmbătrânesc! 

— Asta s-ar putea să nu fie o problemă, i-a răspuns ea, 
privindu-l cu ochi serioşi. 

Dumnezeule, oare chiar îl băgase în situaţia asta fără 
ieşire? 

— Am glumit, a spus el, privind-o cu îngrijorare. Hei, era 
doar o glumă. 

Anna a înghiţit în sec şi a încuviinţat din cap. Dar, brusc, nu 
asta era problema. Problema era chiar el - cu ochii lui 
scăpărători, cu felul lui seducător de a se mişca te împingea în 
braţele păcatului; el - întruchiparea desăvârşită a masculului 
alfa, înalt, cu păr nisipiu, ispititor şi letal. De fiecare dată când îi 
vedea chipul trist şi întunecat luminându-i-se într-un zâmbet, i 
se înmuiau genunchii şi abia se mai ţinea pe picioare. 

Ce se întâmpla cu ea? Nu mai simţise o asemenea dorinţă 
nestăvilită de când avea şaisprezece ani. Şi-a încrucişat braţele, 


încercând să-şi ascundă sânii care o trădau. La naiba! De ce 
simţea asta tocmai acum? O femeie cu trecutul ei, urmărită de o 
bandă de ucigaşi? Şi pentru un bărbat care petrecuse douăzeci 
de ani în închisoare? 

Chiar că ştia să-i aleagă! 

Brent a făcut un pas spre ea, dar Anna s-a tras înapoi, 
împleticindu-se. El a încremenit pe loc. 

— Anna! 

Chiar şi felul în care îi rostea numele suna seducător, dar ea 
era convinsă că nu o făcea dinadins. El s-a încruntat, înnegurat. 

— N-ai de ce să-ţi faci griji, i-a spus. Linişteşte-te! N-am de 
gând să-ţi fac niciun rău. 

Cuvintele i-au trezit la viaţă amintiri dureroase. S-a clătinat 
pe picioare, iar el a întins mâna să o prindă. Bătăile frenetice ale 
inimii şi respiraţia sacadată i-au reamintit Annei cât de 
puternice pot fi amintirile. Chiar dacă - de-a lungul anilor - se 
mai estompau, nu dispăreau niciodată cu totul. Mâinile lui 
păreau mari şi alinătoare pe umerii ei. 

— Ce s-a-ntâmplat? a întrebat-o, părând nedumerit, în timp 
ce o conducea spre canapea. 

Nici nu era de mirare. 

Unde era femeia inteligentă şi raţională care se străduise să 
devină? Unde era inima de oţel care o ajutase să 
supravieţuiască în tot acest timp? | se părea umilitor şi jalnic să 
redevină fetiţa naivă de odinioară. 

— Am ameţit puţin, asta-i tot. 

Îşi dădea seama că el ştie că îl minte. Era convins că ştie 
totul despre ea, şi Anna a văzut exact momentul în care el a 
înţeles că se înşelase. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta, a spus ea şi nu i-a 
plăcut deloc nota de disperare care îi sugruma vocea. 

Brent şi-a încleştat maxilarul, încercând să se calmeze, deşi 
ea îl forţase oarecum să-i dezvăluie secretele lui. Pentru că 
bretonul îi intra în ochi, l-a dat la o parte cu degete nervoase. 

— Unde e foarfeca? a întrebat-o, iritat. Părul ăsta mă scoate 
din minţi. 

Schimba, astfel, subiectul, lăsând-o să-şi revină. Gestul lui 
ia umplut sufletul cu o căldură care n-avea nicio legătură cu 
teama sau dorinţa sexuală. Era un om bun. Nu era de mirare că 
tatăl ei ţinuse atât de mult la el. 


Brent şi-a scos trusa de toaletă din bagaj - o gentuţă de 
plastic cu lucrurile pe care le cumpăraseră din aeroport. A găsit 
un aparat de ras electric, pe care a început să-l fluture prin aer. 

— AŞ putea să mă tund la chelie, a spus el. 

— Nici să nu te gândeşti! 

Glumea - spera ea. 

El a luat foarfeca, a intrat în baie şi şi-a tăiat o şuviţă din 
părul blond. 

— De ce nu? a întrebat-o, tăindu-şi altă şuviţă. 

— Dă-mi foarfeca! a spus Anna, clătinând din cap. 

— Nu ştiu dacă e o idee prea bună, a răspuns el, refuzând 
să i-o dea. Ultima dată când m-a tuns cineva. 

Glasul i s-a frânt când mintea i s-a umplut de amintiri. 

— E vorba de Gina? a întrebat Anna, urând suferinţa şi 
sentimentul de pierdere care i se citeau pe chip. 

Brent merita să trăiască în tihnă, nu să fie târât într-o 
situaţie fără ieşire, cu oameni care ucideau fără să stea pe 
gânduri. Avea prea mult de pierdut - dar şi ea. Cealaltă opţiune 
a ei era să se ducă la poliţie, în care nu avea încredere. 

l-a luat foarfeca din mână şi a început să se învârtă, 
stânjenită, în jurul lui. 

— Ai mai făcut asta vreodată? a întrebat-o el, stând pe 
capacul WC-ului şi prinzând-o de mână. 

Ea a clătinat din cap. 

— Dacă nu-mi tai vreo arteră, totul o să fie bine, a spus el 
cu umor, ajutând-o să se relaxeze. 

l-a dat drumul şi ea a venit mai aproape, încercând să nu-l 
atingă cu trupul în momentul în care a apucat cu mâna o şuviţă 
de păr. Era moale şi îi aluneca printre degete ca o panglică de 
mătase. Apoi a tăiat. Şovăitoare la început, a retezat vreo şapte 
centimetri din lungimea şuviţei, până când a rămas scurtă şi 
țepoasă, în creştet. Arăta caraghios cu părul încă lung pe 
laturile capului, şi ea a chicotit. 

Brent a privit-o cu ochii mijiţi. 

— N-o să mai râzi când o să-ţi vină rândul, i-a spus el, 
ridicând o sprânceană. 

— Numai peste cadavrul meu. 

— Asta încercăm să evităm. 

Anna şi-a trecut degetele prin păr. Ideea de a-l tăia îi făcea 
rău fizic. 


— Parcă mi-aş pierde identitatea, i-a răspuns ea. 

Ochii lui s-au aţintit încet într-ai ei şi Annei i s-a tăiat 
răsuflarea. A citit înţelegerea din adâncul lor şi s-a simţit 
copleşită de ruşine. Inchisoarea îi furase lui Brent identitatea. 
Aşa cum i-o furase şi tatălui ei. Nu ştiuse până acum cât de greu 
trebuie să le fi fost - căci fusese prea ocupată să-şi plângă 
singură de milă. 

— Pentru început, o să port pălărie, dar, dacă tu crezi că e 
necesar, o să-l vopsesc sau chiar o să-l tai, a adăugat ea, 
susţinându-i privirea, până când el a închis ochii şi a încuviinţat 
din cap. 

Increderea neţărmurită pe care i-o arăta i-a făcut inima să-i 
vibreze în piept. L-a atins uşor cu şoldul, un gest familiar şi intim 
într-un spaţiu atât de îngust. A încremenit în loc pentru o clipă, 
apoi şi-a revenit. Voia să facă o treabă bună, nu să-l facă să 
arate caraghios sau să se simtă umilit. Trecuse prin aşa ceva de 
prea multe ori şi Anna nu voia ca un simplu tuns să-l pună din 
nou în situaţia asta. 

Când a terminat, Brent s-a scuturat de firele rămase pe cap 
şi gât. 

— Nu-i rău pentru primul tău tuns. 

Era ciufulit, dar seducător, cu rădăcina părului închisă la 
culoare, dar cu vârfurile încă decolorate de soare - putea foarte 
uşor să fi coborât de pe podium, de la o prezentare de modă. 

— N-o să reuşim să trecem neobservaţi, a realizat ea brusc. 

El a zâmbit, iar ea s-a lovit cu cotul de perete. 

— Pentru că sunt al dra... al naibii de frumos, a spus el, cuo 
grimasă pe chip. 

Glumea, încercând în acelaşi timp să-şi controleze limbajul. 
Dublă lovitură sub centură! Sentimente de căldură şi tandreţe o 
copleşeau, lăsând-o aproape fără suflare. Şi totuşi, vorbea cât 
se poate de serios. Brent arăta prea bine ca să treacă 
neobservat. 

— Trebuie să-ţi pui perucă. 

— Nu mai spune! i-a răspuns el, ridicându-se brusc în 
picioare şi ciocnindu-se de ea. 

Anna s-a lovit cu genunchii de marginea căzii, cât pe ce să 
se prăbuşească. 

— Hei. 

Brent a prins-o în braţe şi a întors-o cu faţa spre el, ţintuind- 


o cu spatele de perete. 

Orice particulă de oxigen părea să fi dispărut din mica 
încăpere. O privea cu ochi scăpărători. Căldura mâinilor lui 
părea să-i ardă braţele cu puterea unei erupții solare. Buzele i s- 
au desfăcut, iar el şi-a aţintit privirea asupra gurii ei. A început 
să tremure în clipa în care Brent a mai făcut un pas spre ea. 
Timpul a părut că se opreşte în loc şi lumea a rămas suspendată 
în aer. Ochii lui Brent s-au întunecat şi nările i s-au dilatat. Mâna 
i s-a încordat pentru o fracțiune de secundă, apoi a aplecat 
capul către ea şi a sărutat-o uşor. Peretele din spatele ei a oprit- 
o să nu se prăbuşească, de şoc. 

Buzele lui erau calde şi hotărâte. Sărutul, un amestec între 
veneraţia unui Făt-Frumos şi aventura promisă de Indiana Jones. 
Nu a încercat să micşoreze distanţa dintre ei şi nici nu i - a 
invadat spaţiul personal. L-a dezmierdat doar buzele cu ale lui, 
susţinând-o uşor în picioare. Nu a atacat-o făţiş şi nici nu i-a 
simţit bărbăţia excitată lipită de stomacul ei, cum i se 
întâmplase în alte daţi. 

Era un sărut încântător. Dulce. Oferindu-i, poate, cel mai 
frumos moment din viaţa ei. 

El a făcut un pas înapoi, părând la fel de uimit ca şi ea. 
Inima ei bătea nebuneşte în timp ce se priveau în ochi. 

Oh. 

Doamne! 

Anna şi-a atins buzele. 

ÎI sărutase şi ea. Sărutase un bărbat cu un trecut la fel de 
întunecat şi de zbuciumat ca şi cel al tatălui ei. Mai rău chiar, 
avea sentimentul oribil că - dacă nu se stăpânea - i-ar fi putut 
face mult mai multe lui Brent Carver. 

Nu teama de atacul fizic o copleşea acum. Ci atracţia pe 
care o simţea faţă de el, conştientizarea faptului că se putea 
îndrăgosti de el, ultimul lucru pe care şi-l dorea. Dragostea era 
un sentiment în care nu avea încredere şi, deşi sexul nu avea 
nicio legătură cu dragostea, nu-şi putea permite luxul de a-l 
încerca. Nu putea risca să-şi lase garda jos doar ca să-şi 
satisfacă o dorinţă fizică. Şi asta pentru că era ceva în acest 
bărbat care o purta spre stări de a căror existenţă nici nu ştiuse 
până în clipa în care o sărutase. 

— Dă-mi drumul! a şoptit ea. 

El şi-a desprins mâinile de pe ea şi s-a albit la faţă. 


— Anna, îmi pare rău. 

Dar ea nu-l mai asculta. A ieşit în fugă din baie şi s-a ascuns 
în dormitor, trântind uşa în urma ei. 

Brent a lăsat-o în pace. 

CAPITOLUL 9 

Brent şi Anna stăteau în maşina închiriată şi supravegheau 
blocul de locuinţe din cărămidă roşie în care locuise Davis. 
Sediul fundaţiei YMCA: şi un supermarket din apropiere asigurau 
un trafic suficient de mare pentru ca prezenţa lor acolo să nu 
trezească suspiciuni. Îşi petrecuseră dimineaţa monitorizând 
clădirea de birouri unde lucrase Davis, apoi merseseră în staţia 
de metrou unde acesta îşi găsise sfârşitul. Brent stătuse şi 
privise şinele, simțind că i se face rău în vreme ce trenurile se 
năpusteau prin tuneluri, iar pasagerii veneau şi plecau din staţie 
în iureş, văzându-şi nepăsători de viaţa lor normală, fără să ştie 
că un om murise acolo doar cu câteva zile în urmă. De atunci, 
Anna fusese tăcută şi adâncită în gânduri. 

După-amiază, trecuseră pe la spital, dar pentru că locul era 
împânzit de poliţie, nu s-au putut apropia de Jack Panetti. 
Detectivul era încă în comă, după cum le spusese secretara lui. 

Îşi verificaseră apoi e-mail-urile la un Internet cafe din 
centrul oraşului. Impresarul lui îl tot bătea la cap cu expoziţia. 
Doar îi spusese că o să vină. Tipul trebuia doar să aibă încredere 
în el. După câteva ore petrecute la hotel, unde fiecare se 
odihnise în camera lui, se aflau din nou închişi împreună într-un 
spaţiu strâmt, pândind în faţa blocului de locuinţe al lui Davis. 
Brent a deschis puţin fereastra, schimbând mirosul de plastic şi 
de maşină nouă cu cel al gazelor de eşapament. In tăcerea 
cumplit de apăsătoare, îşi auzea perfect bătăile inimii. Fluxul 
traficului. Ticăitul ceasului Annei. Stomacul îi chiorăia de foame. 
Micul dejun, înfulecat în grabă, le provocase indigestie, iar peste 
prânz săriseră, căci aveau prea multe probleme ca să se mai 
gândească la mâncare. 

De aceea evita el compania oamenilor. 

Cum de a sărutat-o pe Anna? Era un prost şi jumătate. Nu 
aveau nimic în comun. Şi ce dacă sărutul a părut perfect? Nu 
erau compatibili din niciun punct de vedere, cu excepţia celui de 
la orizontală. 

lar acum se gândea la ei doi în pat şi avea senzaţia că o să 


3 Young Men's Christian Association. 


explodeze în blugii şi aşa prea strâmţi. Dacă ar fi fost vorba 
numai de sex, nici n-ar fi fost o problemă. S-ar fi mulţumit cu o 
partidă de sex necomplicată, dar tot ce avea legătură cu Anna 
era complicat. 

Era evident că se confrunta cu lucruri grave, numai de ea 
ştiute. O văzuse în ochii ei în seara trecută, când se îndepărtase 
panicată de el, pretinzând că ar fi ametit. La naiba, îi recunoştea 
minciunile înainte chiar să le îmbrace în cuvinte. Dar o lăsase în 
pace cu aiurelile ei gen „despre asta nu vreau să vorbesc”, 
pentru că părea atât de fragilă, încât s-ar fi frânt. 

Era convins că la un moment dat în trecut i se întâmplase 
ceva rău, dar nu insistase. Brent îşi dorea cu disperare să ştie 
totul despre Anna Silver - cu aceeaşi disperare cu care îi 
aşteptase scrisorile în închisoare. Dar îi înţelegea nevoia de 
intimitate - la naiba, doar şi el tânjea după asta. Nu era treaba 
lui. Cu toate astea, ceva mai mult decât simpla curiozitate îl 
frământa. 

Asta însemna că noţiunea de „doar sex” rămânea 
suspendată în aer. 

Se lăsa întunericul. Luminile străzilor se reflectau pe 
caldarâmul de culoarea cărbunelui. Clădirea din cărămidă roşie 
căpăta nuanţe portocalii. Temperatura crescuse, anunțând 
apropierea unei furtuni. Atmosfera era zăpuşitoare, umedă şi 
apăsătoare, amintindu-i atât de tare lui Brent de închisoare, 
încât se simţea aproape sufocat de smogul oraşului şi de 
amintiri. 

Nu-i plăcea oraşul. Îi simţea zidurile strivindu-i sufletul. 

A furişat o privire către profilul Annei. Delicat. Frumos. Nu 
pentru unul de teapa lui. Ar distruge-o, la fel cum o distrusese şi 
pe Gina. Şi asta nu trebuia să se întâmple. 

Deşi ideea că Anna ar putea să fie sincer interesată de el i 
se părea ridicolă. Nu era doar un fost deţinut, ci şi un criminal 
condamnat pe viaţă. Fireşte, femeilor le plăcea ambalajul. Ar 
trebui să fie orb ca să nu vadă felul în care îl priveau femeile. 
Dar ştia mai bine decât oricine că frumuseţea vine din interior. 
lar el nu era deloc frumos pe dinăuntru - era un amestec 
întunecat de mânie clocotitoare şi o teamă îndelung reprimată. 

Mânia o ţinea sub control. Teama şi-o îngropase în adâncul 
sufletului ca să nu-l distrugă. 

O maşină a trecut pe lângă ei şi a oprit la colţ. S-au crispat 


amândoi, dar apoi s-au relaxat văzând că din ea iese o mamă cu 
doi copii. Nimeni nu părea să mai supravegheze clădirea, dar - 
când era vorba de Anna - nicio măsură de precauţie nu era în 
plus. De obicei, îi alunga pe oameni din viaţa lui, dar acum erau 
obligaţi să rămână împreună până aveau să găsească ceea ce îi 
trimisese ei Davis şi Brent nu-şi putea permite să o înfurie, 
deoarece - susceptibilă cum era - ar fi fost în stare să acţioneze 
de capul ei, iar el nu şi-ar ierta-o niciodată dacă ar păţi ceva. 
Amintirile legate de Gina au încercat să-l copleşească din nou, 
dar le-a pus stavilă. Poate că dacă reuşea să o ferească pe Anna 
de primejdii, îşi va ispăşi cumva vina pentru că o abandonase 
într-un mod atât de îngrozitor pe Gina. 

— Hai să mergem! a spus ea. 

— Nu încă. 

Anna a deschis portiera, iar el şi-a dat ochii peste cap. Fata 
asta nu avea deloc răbdare. El avusese nevoie de cinci ani 
petrecuţi în iad ca să înveţe ce înseamnă răbdarea, un dar 
extrem de preţios pe care îl dobândise în închisoare. Un alt dar 
fusese Davis. 

A urmat-o pe stradă. A verificat discret împrejurimile. Anna 
a urcat treptele blocului şi a descuiat uşa. Tatăl ei îi dăduse 
cheia de la apartamentul său, pentru că aşa fusese el - o 
persoană deschisă şi încrezătoare. 

Brent a clătinat din cap. De ce nu vedea ea că în toţi aceşti 
ani tatăl ei spusese doar adevărul? 

S-au uitat în cutia poştală, dar era goală. 

Anna l-a condus spre lift şi au urcat apoi în tăcere până la 
etajul al patrulea. Ea purta nişte pantaloni negri şi o cămaşă de 
aceeaşi culoare, cu un decolteu în formă de V. Haine de 
spărgător, îi spusese ea când le cumpărase, ceva mai devreme 
în ziua aceea, de la buticul hotelului. | se mulau perfect pe trup, 
astfel încât broboanele de sudoare de pe fruntea lui Brent nu 
erau provocate doar de atmosfera apăsătoare de dinaintea 
furtunii. Dintr-o simplă învăţătoare, se transformase într-o 
bombă sexy, în mrejele căreia puteai să cazi cu uşurinţă. 

La dracu’! 

Îşi făcea singur zile fripte. 

Au străbătut coridorul anost şi s-au oprit în faţa unei uşi 
care ar fi trebuit lăcuită. Mâinile Annei au început să tremure în 
clipa în care a băgat cheia în broască. Brent ar fi vrut s-o ajute, 


dar ideea de a o atinge nu i se părea deloc fericită şi nu avea de 
gând s-o mai facă - niciodată. 

Îi plăcea viaţa pe care o ducea. Era fericit. Mă rog, poate că 
fericit era puţin cam prea mult spus, dar era mulţumit. Chiar 
mai mult decât mulţumit. A scrutat holul dintr-o parte într-alta, 
apoi a privit-o pe Anna din profil cum îşi muşca buza de jos. 

Buzele ei pline, lipsite de machiaj, erau un adevărat calvar 
pentru libidoul lui. Dar viaţa Annei nu se potrivea cu nevoia lui 
de linişte şi pace, căci, din orice unghi priveai lucrurile, Anna era 
extrem de complicată. Îi transmitea mesaje puternice de nu-mă- 
atinge, pe care nu numai că le respecta, dar îi şi era 
recunoscător pentru ele. Cu excepţia blestematului de sărut. 
Anna a reuşit în cele din urmă să bage cheia în broască şi să 
deschidă uşa. În aer plutea un miros puternic de mucegai şi 
igrasie. Au intrat şi Brent a simţit brusc nevoia să deschidă 
fereastra, dar asta le-ar fi trădat prezenţa în apartament. 

— Nu aprinde lustra! i-a spus el, trăgând draperiile. 

Cu ajutorul luminii care pătrundea prin uşa deschisă, a găsit 
o veioză şi a aprins-o. A închis apoi uşa şi a încuiat-o pe 
dinăuntru. Toţi muşchii i s-au contractat, căci rareori încuia uşile 
acasă la el. Simplul gând l-a făcut să se încordeze mai tare ca 
sârma ghimpată de pe zidurile închisorii. A încercat să-şi 
distragă atenţia, scrutând cu privirea spaţiul îngust şi înţesat de 
lucruri. Nu a văzut niciun vraf de scrisori ce-ar fi aşteptat să fie 
citite. 

— Nu e cu mult mai mare decât celula pe care am împărțit- 
o amândoi, a remarcat el, simțind fiori pe şira spinării. 

Ai fi înnebunit să trăiască într-un loc ca ăsta. Ca să respire, 
trebuia să vadă întinderea vastă a oceanului. 

Într-un colţ, se afla un televizor mic, căruia îi ţinea 
companie o canapea portocalie, cu arcurile lăsate, şi o măsuţă 
ieftină de cafea, atât de bine lustruită că sclipea. Pe raftul de 
sub ea se aflau mai multe vrafuri de reviste - de călătorie şi 
fotografie. În închisoare, Davis făcuse o adevărată pasiune atât 
pentru călătorii, cât şi pentru arta fotografică, şi jurase că - 
atunci când o să iasă - se va ocupa de aceste hobby-uri. 

Dar nu mai apucase. 

Deşi ieşise din închisoare, o recrease între zidurile acestui 
apartament amărât. 

— Locul ăsta e mizerabil, a spus el. 


Anna i-a aruncat o privire la fel de întunecată ca o pădure în 
vreme de iarnă. 

Brent a luat de pe raft o carte broşată, cu coperta uzată. 

— M-am oferit să-i cumpăr o casă, dar m-a refuzat. Ar fi fost 
o investiţie bună, a continuat el, gâtuit de emoție şi suferinţă. l- 
am plătit doar drumul pentru vizitele pe care mi le făcea în 
fiecare vară. 

Davis nu voise să meargă nicăieri altundeva. Brent simţea 
că ceva îl sugrumă, asemenea unui ştreang. Il dezamăgise. Il 
dezamăgise pe cel căruia îi datora totul în viaţă. 

Anna a luat haina care era aşezată pe braţul canapelei şi a 
început să mângâie materialul. 

— Nu i-a plăcut niciodată să primească ceva de pomană. 

Și atunci de ce-ar fi furat? ar fi vrut Brent să ţipe, dar s-a 
abținut. Anna nu voia să audă asta. Dar de ce-ar fi furat banii 
altora un om care nu accepta ajutorul nimănui? 

Nu, nu se poate să-i fi furat. 

Brent ştia asta - Brent ştiuse întotdeauna că Davis era 
nevinovat, deşi ar fi minţit dacă ar fi spus că nu s-a bucurat să-l 
aibă tovarăş în închisoare. Directorul fusese încântat să-i lase în 
pace - doi deţinuţi model, care se descurcau foarte bine într-un 
sistem unde universul condamnaților pe viaţă nu se împletea 
prea bine cu cel al deţinuţilor de drept comun. 

Davis se pedepsise singur trăind într-un loc ca ăsta. Brent a 
simţit un nod în stomac. Din cauza Annei. Din cauza calvarului 
pe care îl îndurase ea după arestarea lui. Fotografiile ei erau 
răspândite peste tot - pe unele le ştia din închisoare, altele îi 
erau complet noi. 

Şi-a ridicat privirea când a auzit-o deschizând sertarele 
biroului. Lângă un laptop a văzut o cutie pe care o recunoștea. 
O cutie veche de pantofi, pe care Davis o vopsise în roşu 
folosind trusa de pictură a lui Brent, într-un gest tacit de protest 
faţă de verdele închisorii. Brent a venit lângă ea, atingându-i 
uşor umărul când s-a aplecat în faţă. Au tresărit amândoi, 
înfioraţi, dar el s-a concentrat asupra cutiei şi i-a ridicat capacul. 
Anna a încremenit când a văzut ce se afla în cutie - un maldăr 
de scrisori, frumos aranjate şi legate cu o sfoară cafenie. Pe 
plicuri, scrisă cu litere şcolăreşti, era adresa închisorii. 

— Le-a păstrat în tot acest timp? a spus ea, mângâindu-le 
cu degete tremurătoare, apoi retrăgându-şi iute mâna. 


— Ţi-am spus că ele au fost colacul lui de salvare în 
închisoare, i-a răspuns el, deschizând una dintre scrisori. A 
zâmbit când amintirile l-au învăluit ca un nor de fulgi de zăpadă. 
Aici îi povesteai despre primul tău concert al lui Avril Lavigne. 
Îmi amintesc perfect. Ai purtat blugi mulaţi şi ţi-ai fardat ochii 
strident? 

— S-ar putea, a spus ea, încruntată, băgându-şi mâinile în 
buzunarele de la spate ale pantalonilor. l-am trimis CD-ul. 

— Ştiu, a spus el, pe un ton amuzat. 

— Nu-ţi place Avril Lavigne? l-a întrebat ea, şocată că ar 
putea exista cineva căruia să nu-i placă. 

— Să zicem doar că a fost mai bine pentru toată lumea 
când Avril a suferit acel mic accident în bucătărie. 

Ea a mijit ochii. 

— l-am trimis şi al doilea album imediat ce l-a lansat, a 
spus. 

— Ce pot să zic? Închisoarea nu e un loc potrivit pentru o 
femeie, a conchis el, cu o grimasă. 

Ea a strâns din buze în timp ce el punea scrisoarea la loc. 
Se îndoia că informaţiile pe care le căutau se aflau în cutia 
aceea. 

— N-am ştiut că trăia în locul ăsta, a adăugat el, uitându-se 
în jur scârbit. 

Ochii ei mari i-au întâlnit privirea. 

— Ne-am întâlnit de câteva ori, dar de fiecare dată am luat 
masa în oraş sau la galeria de artă. Nu-mi mai aduc aminte când 
am pus ultima oară piciorul în apartament, a spus ea, cu glasul 
frânt de remuşcare. 

Brent şi-a încleştat maxilarul. Ştia că relaţia lui Davis cu 
fiica lui nu fusese prea strânsă după ce el ieşise din închisoare, 
dar nici nu era de mirare. Închisoarea te schimbă. Oamenii îşi 
văd mai departe de viaţa lor. Pe de altă parte însă, el dăduse 
dovadă de o laşitate cumplită pentru că nu avusese grijă de 
omul pe care îl numea cel mai bun prieten al său. Se temuse să- 
şi părăsească mica lui ascunzătoare de pe plajă. Doamne, 
crezuse că nu se putea uri mai mult decât o făcea deja. Dar se 
înşela. 

— O să mai caut pe aici, poate a ascuns pe undeva nişte 
însemnări legate de activitatea companiei. Tu verifică laptopul! 

Ea a rămas pe loc, cu o privire pustiită, copleşită de 


regrete. 

Familiile se destramă în fiecare zi. Brent ştia asta din 
proprie experienţă. La naiba, un exemplu perfect îl constituie şi 
relaţia lui cu fratele său. După ce ajunsese după gratii, se 
străduise din răsputeri să-l îndepărteze pe Finn, pentru că nu 
voia să-l târască după el în mocirlă. Thomas Edgefield era cel 
care îl salvase pe Finn. Anna o avusese alături pe mama ei, dar 
- după ce aceasta se recăsătorise, probabil că se concentrase 
mai mult asupra relaţiei cu noul ei soţ, uitând să-şi mai facă 
timp pentru adolescenta distrusă. 

La acest gând, şi-a simţit sufletul sfâşiat de regrete, chiar 
dacă n-ar fi putut să facă nimic ca s-o ajute pe fetiţa care fusese 
Anna. Nu-i stătea în fire să salveze oameni. Făcea doar tot ce 
putea ca să supravieţuiască. 

Brent s-a întors cu spatele. Pereţii păreau să-l strivească, 
aşa că a început să scotocească prin toate cotloanele. Cât de 
repede putea. A verificat toate locurile aflate la vedere, apoi a 
început să caute ascunzătorile pe care le folosesc de obicei 
deţinuţii. În spatele corpurilor de iluminat, printre conductele de 
canalizare, în interiorul saltelelor şi scheletului de pat. A început 
apoi să bată în pereţi. Avea şi el propriile lui ascunzători acasă, 
deşi acum îşi depozita arsenalul în curtea care aparţinea practic 
Laurei Prescott. 

Ajunsese după gratii la vârsta de şaisprezece ani, 
condamnat pentru crimă, şi îşi câştigase reputaţia de băiat rău 
în cel mai urât fel cu putinţă. La vremea aceea, nu mai avusese 
nimic de pierdut şi nicio speranţă pentru viitor. Dar odată ce 
înaintase în vârstă, continua să-şi consolideze reputaţia, căci se 
găsea întotdeauna câte un dur care voia să demonstreze că 
Brent Carver era doar un fătălău. Supravieţuirea fusese una 
dintre priorităţile sale când ieşise din închisoare, astfel că i se 
păruse prudent să mai încalce uneori regulile. Acum, însă, voia 
să pună capăt acestui stil de viaţă. Voia să lase trecutul mult în 
urmă. Dar asta era ca şi cum şi-ar fi dorit să ajungă pe Lună sau 
să cumpere bilete în primul rând la spectacolul de Crăciun 
organizat de Victoria's Secret. 

Trebuia să-l sune pe Finn şi să-l întrebe dacă poliţia reuşise 
să-i prindă pe ticăloşii care veniseră după Anna pe insulă, dar 
încă nu se simţea în stare să-l înfrunte. Nu voia să asculte 
reproşurile sau, şi mai rău, suferinţa din glasul fratelui său. 


— Nu e nimic aici, a spus Anna, intrând în dormitor. Dar ce 
faci? l-a întrebat ea, văzându-l cum ridică salteaua. 

Vocea ei de profesoară i-a trimis un fior de dorinţă pe şira 
spinării, pe care a încercat să şi-o stăvilească. Trebuia să-şi 
potolească dorinţele. Să găsească o femeie pe care nu o deranja 
o relaţie întâmplătoare, impersonală. Și ce-i oferi în schimb) 
idiotule? Bani? Nu decăzuse chiar atât de tare. Aşa că poate ar fi 
mai bine să se obişnuiască cu abstinenţa. Din nou. 

Ignorând întrebarea Annei, deoarece era evident ce făcea, 
a lăsat salteaua şi s-a hotărât să-l sune pe Finn, folosind unul 
dintre telefoanele de unică folosinţă. 

Finn a răspuns după primul apel, cu un vehement: 

— În ce dracu' te-ai băgat? 

— De ce? a întrebat Brent, cu spaimă în suflet. 

— Ai avut dreptate că cineva o să vină la tine acasă. Freddy 
l-a prins pe unul dintre nenorociţi urcând treptele de la intrare, 
gata să bată la uşă cu o semiautomată. 

Vocea fratelui său era gâtuită de mânie. 

Rahat! 

— Dar l-au scăpat pe partenerul lui, care i-a luat gâtu' unuia 
din Forţele Speciale şi a fugit după ce a atacat un localnic, 
căruia i-a răpit nevasta. 

— Cine? 

— Mitch şi Megan Teague. 

Brent a simţit un cuţit împlântându-i-se în măruntaie. 

— Megan e bine? a întrebat. 

— Ticălosu' e al dracului de şmecher. A abandonat-o în 
pădure la vreo 20 de kilometri de lacul Cowichan. Apoi a dat un 
telefon de la o benzinărie, transformând razia poliţiei într-o 
operaţiune de salvare, şi a furat altă maşină. Ştii câte drumuri 
de ţară sunt în zona aia, aşa că n-a fost greu să-l pierdem. Acum 
întrebăm în stânga şi-n dreapta la toate hotelurile şi 
aeroporturile de pe insulă, poate a văzut cineva un individ cu 
semnalmentele lui. 

Dar tipul o să fie de mult dispărut, şi amândoi ştiau prea 
bine asta. 

— Megan a apucat să-l vadă? 

Brent şi-o amintea pe Megan Teague ca pe o fetişcană 
roşcată şi mignonă, care se ţinea după el când era adolescent. 
Avea pistrui şi un temperament coleric. 


— Nu ştim, a răspuns Finn, cu o voce îndârjită. 

— l-a făcut ceva? a întrebat Brent în şoaptă. 

— Nu spune nimic. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat, încet, Anna, apropiindu-se 
de el. 

Dar el nu putea să-i spună că un alt poliţist fusese ucis, iar 
o femeie tânără - traumatizată. lar dacă ieri-dimineaţă nu s-ar fi 
dus să vorbească cu ofiţerul supraveghetor, dacă directorul 
închisorii nu l-ar fi sunat fără întârziere - era posibil ca Anna să 
fie acum moartă, în ciuda promisiunilor lui că va fi în siguranţă 
alături de el. 

A simţit că i se face rău, reuşind cu greu să se concentreze 
la ceea îi spunea Finn. 

— Nu poţi să te joci cu oamenii ăştia, Brent. 

— Nici n-o fac, a răspuns el, simțind cum sudoarea i se 
prelinge pe şira spinării. Jur că nu mă joc cu ei. Nici măcar nu 
ştiu cine sunt sau ce vor. N-am încălcat legea, Finn. 

— E bine de ştiut, s-a auzit o altă voce, cea a lui Holly - rece 
şi tăioasă. M-am ales cu un poliţist mort şi o mulţime de colegi 
furioşi. Trebuie să vorbesc cu tine, Brent. 

— Asta şi faci în momentul ăsta. 

— Un om a murit, Brent - un om cu o soţie însărcinată şi un 
copil care abia a început să meargă în picioare. Crezi că nu te-aş 
arunca în puşcărie dacă doar aşa aş reuşi să-i prind pe indivizii 
ăştia? a spus ea, spumegând de furie - o furie care devenea 
aproape tangibilă. 

Stătea pe patul prietenului său şi se gândea ce-ar face 
Davis într-o situaţie ca asta. Anna şedea lângă el, cu mâinile 
tremurând, chiar dacă nu auzea toată discuţia. 

— Tot ce ştiu e că Davis a murit, iar eu m-am trezit cu Anna 
la uşă acum câteva zile. Davis i-a lăsat un mesaj în care spune 
că i-a trimis dovezi legate de furtul unor bani, dar nu spune 
unde le-a trimis. Când o să aflăm despre ce dracu' e vorba, ne 
ducem direct la poliţie. 

Simţea cum mintea lui Holly procesează informaţiile. 

— Asta-i tot? 

— Da. 

Cam asta era tot. Cu excepţia poliţistului mort din Chicago 
şi a detectivului angajat de el, care se trezise cu un glonţ în 
spate. Ar fi vrut să-i spună toate astea, dar n-ar fi trecut mult şi 


ea şi-ar fi dat seama unde se aflau, iar ideea de a ajunge din 
nou în închisoare nu-i surâdea deloc. Nici măcar dacă asta ar fi 
fost pentru binele lui. 

— Anna îţi spune adevărul, Brent? Eşti sigur că poţi să ai 
încredere în ea? 

— Categoric. 

A privit-o pe femeia de lângă ea. Da, la naiba, avea 
încredere în ea! Îşi ascuţise instinctele în privinţa infractorilor şi 
criminalilor. Anna era ca o carte deschisă, căci îi citea toate 
emoţiile în ochii mari şi verzi ca smaraldul - teama necontrolată, 
accesele de mânie sau licăririle unei dorinţe fizice pe care 
încerca să şi-o reprime. Da, Anna ar fi un jucător de pocher 
foarte prost, dar avea încredere în ea. Nu acelaşi lucru ar putea 
spune despre Holly, care purta aceeaşi uniformă ca aceia care îl 
arestaseră cu mulţi ani în urmă. Încerca, însă, să corecteze 
această neîncredere, la fel ca şi ea. 

S-a aşternut tăcerea. Stropi de sudoare îi alunecau pe 
tâmple. Şi dacă Holly insista să se ducă amândoi să se predea? 
Secundele ticăiau zgomotos, ca acelea ale ceasului unei bombe 
gata să explodeze. Încerca oare să-i localizeze? Gândul l-a făcut 
să închidă aproape telefonul. Increderea era o problemă al naibii 
de spinoasă. 

— Cine l-a ucis aseară pe polițistul nostru e profesionist. Am 
blocat drumurile, dar din câte îmi spune Finn, şansele să-l găsim 
sunt aproape nule. O vânează pe Anna, Brent. 

— Fără dovezile trimise de Davis, n-o să fie niciodată în 
siguranţă. Imediat ce le găsim, le ducem la prima secţie de 
poliţie şi totul o să revină la normal. 

Dar nu şi pentru Davis, pentru poliţiştii morţi, pentru Jack 
Panetti şi Megan Teague. 

— Aţi fi mult mai în siguranţă sub protecţia poliţiei. 

Nu era convins de asta, nu atâta timp cât indivizii ăştia erau 
atât de hotărâți să pună mâna pe Anna, încât nu ezitaseră să 
ucidă doi poliţişti care le stăteau în cale. Dacă i-ar împărtăşi 
îndoielile sale lui Holly, ea ar lua-o ca pe o provocare personală, 
iar Brent nu voia s-o pună în pericol pe iubita fratelui său. Era 
suficient că viaţa Annei atârna de un fir de păr. 

— Atunci, nimeni nu caută ce dracu' i-a trimis Davis Annei. 
Numai aşa îi putem prinde pe ticăloşii ăştia - ştii doar. 

— Bine. O să încep să mai pun nişte întrebări la compania 


unde a lucrat Davis Silver. Ţine-mă la curent. Dacă ai nevoie de 
ajutorul meu, sună-mă. Acum, ţi-l dau din nou pe fratele tău. 

— Trebuie să te întorci aici, frăţioare, a spus Finn. 

— Am nevoie doar de vreo două zile, cel mult. 

— Anna are nevoie de protecţie ca lumea. 

lar el nu i-o putea oferi. Era bine de ştiut. 

— Ai grijă doar să nu te laşi împuşcat. Doare al naibii, a 
adăugat Finn, care fusese împuşcat anul trecut. Şi nu care 
cumva să mori. 

Brent n-a râs. Vizitele făcute anul trecut la spital 
reprezentau o altă experienţă pe care nu voia s-o mai trăiască. 

— O să fac pe dracu'-n patru să nu mor, a spus el, apoia 
închis telefonul şi a întâlnit privirea gravă a Annei. 

— S-au dus la tine acasă? 

— Şi au ucis un poliţist. 

— Doamne, ce nebunie! a exclamat ea, acoperindu-şi gura 
cu mâna. 

El a clătinat din cap. 

— Până acum, au ucis doi poliţişti şi au rănit un detectiv, a 
spus, fără să pomenească nimic de Megan şi de soţul ei. Singura 
noastră şansă ca să scăpăm cu viaţă din povestea asta e să 
găsim dovezile trimise de Davis. 

— Ai putea să te retragi. Nu e problema ta, a spus ea, cu 
ochi scăpărători. 

— Davis a fost cel mai bun prieten al meu. l-am făcut o 
promisiune. Şi n-am de gând să-l dezamăgesc, i-a răspuns el, 
luându-i mâna într-a sa şi strângându-i-o cu blândeţe. Nu te 
părăsesc, Anna. 

În clipa aceea s-a auzit o bătaie în uşă şi amândoi au sărit 
în picioare. Era aproape miezul nopţii. Apartamentul era slab 
luminat, fiind aprinse doar două veioze, dar poate că cineva le 
auzise vocile sau îl auzise pe el bătând în pereţi. Inima lui Brent 
bubuia. Erau la etajul al patrulea. Dacă la uşă se aflau băieţii cei 
răi, erau terminaţi. S-a furişat la intrare şi s-a uitat pe vizor, 
ţinând telefonul în mână, gata să sune la 911. 

În faţa uşii stătea o bătrânică cu părul mov şi buzele date 
cu un ruj de culoarea mandarinelor. Brent a răsuflat uşurat. 
Aceasta era, probabil, bătrâna de care vorbea Davis. Vecina cu 
care se împrietenise. 

Anna era lângă el. Brent s-a aplecat spre ea, şoptindu-i la 


ureche: 

— E dama de companie pe care am cerut-o pentru ora 12. 
Vrei s-o scot la plimbare? a întrebat-o el, privind-o cu un zâmbet 
şmecheresc. 

Anna i-a aruncat o privire furioasă şi a deschis uşa. Brent a 
rămas ascuns, căci nu avea niciun rost să dezvăluie mai multe 
informaţii decât era necesar. 

— Cu ce pot să vă ajut? a întrebat-o Anna pe un ton 
politicos. 

— Tu trebuie să fii Anna, drăguță. Speram să te cunosc, a 
spus bătrâna, cuprinzându-i mâinile Annei cu degetele ei 
cioturoase şi scuturându-i-le cu putere. Mi-a părut tare rău să 
aflu de tatăl tău. Era un om atât de bun! Ce tragic, aşa de 
tragic! 

Anna deschidea şi închidea gura, încercând în zadar să-i 
întrerupă monologul. 

— Chiar mă întrebam când o să vii să-i faci ordine în lucruri, 
a continuat bătrâna, intrând cu paşi târşiţi în casă, fără ca Anna 
să i se poată împotrivi. 

L-a zărit pe Brent şi s-a uitat la el cu ochii mijiţi. Abia dacă îi 
ajungea la buric. 

— Şi pe tine te recunosc, tinere. Eşti prietenul lui Davis. A 
dat din cap şi bărbia i s-a clătinat. Ar fi încântat să te vadă că o 
ajuţi pe Anna. E greu să treci singur printr-o experienţă ca asta. 

Vocea i s-a frânt pentru o clipă şi Brent a vrut s-o întrerupă, 
dar ea nu l-a lăsat. 

— M-aş bucura să vă ajut dacă aveţi nevoie de mine. 
Trebuie să-mi spuneţi când are loc înmormântarea. 

— Trupul lui este încă la morgă, dar o să vă anunţ imediat 
ce avem totul pregătit, a reuşit Anna să spună. 

— Groaznic, a spus femeia, apoi i-a anunţat: Nişte colegi 
de-ai lui de la birou au încercat să pună mâna pe corespondenţa 
sa. 

— Au spus şi de ce? a întrebat Brent, dezlipindu-se de 
peretele de care se rezemase. 

— Mi-au vândut nişte gogoşi - că Davis ar fi trimis, 
chipurile, din greşeală, nişte hârtii de la serviciu. Ceva foarte 
important, a spus ea, dându-şi ochii micuţi peste cap. De ce-ar 
trimite nişte hârtii de la serviciu pe adresa de acasă? Le-ar fi 
adus pur şi simplu cu el. 


Asta dacă nu voia să fie găsite asupra lui atunci când l-ar fi 
prins băieţii cei răi, şi-a spus Brent. Sau dacă nu avea de gând 
să vină acasă. 

— Am mai vorbit cu un tânăr drăguţ, care susţinea că e 
detectiv particular, a continuat bătrâna. Mi-a spus că oamenii 
ăştia sunt primejdioşi şi că trebuie să am grijă cu cine vorbesc. 
l-am zis că sunt prea bătrână ca să-mi mai fac griji, le-a explicat 
ea, fluturându-şi prin aer degetele cu unghiile lăcuite în nuanţe 
strălucitoare. Când eram copil, am supravieţuit naziştilor în 
Berlin şi nu cred că există ceva mai periculos decât asta. 

Poate că avea dreptate, dar Brent tot îşi dorea s-o trimită 
undeva în siguranţă. 

— Au găsit ce căutau? 

Bătrâna a zâmbit uşor. 

— Locuiesc în blocul ăsta de douăzeci de ani, tinere, şi îl 
cunosc foarte bine pe poştaş, a răspuns ea. Am stabilit să pună 
corespondenţa lui Davis în cutia mea poştală până la sosirea 
rudelor lui. Şi acum sunteţi amândoi aici. 

— Eu nu fac parte dintre rudele lui, a spus Brent. 

— Când s-a mutat aici, a spus că voi doi sunteţi familia lui. 
Că tu eşti fiul pe care nu l-a avut niciodată, a replicat bătrâna, 
bătându-l uşor pe mână. 

Cuvintele ei au avut impactul unei lovituri în stomac. | se 
părea mai uşor să înfrunte disprețul decât afecțiunea. 

— Ar fi bine să veniţi cu mine, a spus ea. 

Şi-au luat lucrurile şi au stins lumina, apoi au încuiat uşa şi 
au urmat-o pe bătrână într-un apartament care nu mai fusese 
zugrăvit poate de douăzeci de ani, de când se mutase ea acolo. 
Bătrâna - doamna Viola Bernstein - i-a dat Annei un teanc gros 
de scrisori şi pliante publicitare, spunându-i: 

— Am vrut să le sortez şi să arunc reclamele, dar m-am 
gândit că e treaba ta, nu a mea. 

Anna le-a răsfoit cu atenţie, punând scrisorile deoparte. Dar 
niciuna nu părea să fi fost trimisă de Davis. 

— Vă mulţumesc pentru că i-aţi fost alături, doamnă 
bernstein. 

Pe chipul Annei se citeau remuşcările şi vinovăția. Brent ştia 
exact cum se simţea ea. 

— Dacă aveţi nevoie de ceva, vă rog să-mi spuneţi! a zis 
Brent. 


— Acum, că ai pomenit de asta - a răspuns ea, cu un 
zâmbet pe buzele ei violete care îi dezvelea proteza dentară 
strălucitoare -, mi-am amintit că nu mai merge tocătorul de 
gunoi de la chiuveta din bucătărie. Cât pun eu de cafea, poate 
te uiţi puţin să vezi ce are. De obicei, Davis mi-l repara, dar 
acum... 

Şi s-a îndepărtat încet, continuând să vorbească. 

Nu la asta se gândise el când îşi oferise ajutorul. Brent s-a 
aplecat spre Anna, şoptindu-i la ureche: 

— Dacă ar şti că am fost condamnat pentru crimă, n-ar mai 
fi atât de dornică să mă primească în bucătăria ei. 

— Nu ştiu ce să zic în privinţa asta, a răspuns Anna, 
zâmbind, amuzată, din colţul gurii. Pare mult mai periculoasă 
decât tine. Şi cine ştie ce aruncă ea în tocătorul de gunoi. 

— Aha! Îţi mulţumesc pentru imaginea creată, a spus el, 
suflecându-şi mânecile, îndreptându-şi spatele şi pornind către 
bucătărie. Nu mă lăsa singur cu ea! i-a aruncat el peste umăr. 

— Fricosule! i-a şoptit ea, urmându-l. 

S-a aşezat la măsuţa din bucătărie şi a început să deschidă 
plicurile. El a luat cheia franceză din mâinile deformate de 
artrită ale doamnei B. Putea foarte bine să facă un gest frumos. 
Dumnezeu îi era martor, avea multe păcate de plătit. 


KKK 


Muzica răsuna zgomotos, iar globul strălucitor de deasupra 
lor scălda locul în lumini multicolore. 

— Nu dansezi? l-a întrebat Katherine pe Harvey. 

El i-a răspuns cu o grimasă. După episodul cu balena, 
Katherine încercase să-l evite, căci apropierea dintre ei - deşi 
complet nevinovată - i se păruse prea intimă şi oarecum 
nepotrivită. 

— Îmi cer scuze. E nepoliticos din partea mea să te ţin aici 
în timp ce soţul tău e pe ring cu soţia mea. Vrei să dansezi? a 
întrebat-o pe un ton amabil, dar vădit obosit. 

— Nu, mulţumesc, i-a răspuns ea, zâmbind. Mă dor 
picioarele de nu mai pot, a adăugat, rotindu-şi-le pe sub masă - 
ale naibii tocuri! Îmi prinde bine puţină odihnă. 

Nu-i plăcea să danseze. Davis adorase dansul, care - odată 
cu trădarea lui - îşi pierduse farmecul. Mai dansa uneori cu Ed 


doar pentru pura lui plăcere. Şi-a muşcat buza. Făcea prea 
multe lucruri care nu-i erau pe plac, doar pentru pura plăcere a 
lui Ed. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat-o Harvey în şoaptă, 
aplecându-se spre ea. 

Katherine s-a retras brusc, şocată că îşi lăsase gândurile să 
i se citească pe faţă. 

— Nimic, a îngăimat ea. Am primit o veste proastă zilele 
astea - asta-i tot. O veste care m-a cam zdruncinat. 

De ce îi spunea asta? A aruncat o privire agitată spre Ed, 
dar el şi Barb încingeau ringul pe un dans country. 

— Şi Ed nu ştie? 

Katherine s-a uitat din nou repede la Harvey. 

— Nu-ţi face griji! N-o să spun nimic, a liniştit-o el, şi ochii 
lui blânzi s-au încreţit amuzaţi, apoi au devenit trişti. Barb este 
cea de a doua soţie a mea. Astăzi se împlinesc şase ani de când 
prima mea soţie a murit de cancer. 

— Oh, îmi pare foarte rău. 

— Melanie s-ar necăji să mă vadă acum, a spus el, dând din 
cap şi urmărind-o cu privirea pe Barb, care plutea pe ringul de 
dans. Nici măcar sexul nu merge cum trebuie. 

Katherine a fost cât pe ce să se înece cu o înghiţitură devin. 

— Scuze, a spus el, izbucnind în râs. Te simţi bine? 

Ea a încuviinţat din cap, ştergându-se la gură cu un 
şerveţel. 

Harvey părea relaxat şi mult mai atrăgător decât ar fi 
trebuit. 

— Prea multe informaţii deodată? a întrebat-o el, 
scărpinându-se la ceafă. Ai tu ceva care mă determină să fiu cât 
se poate de cinstit. 

Katherine a izbucnit într-un râs amar. 

— Asta e o ironie, deoarece primul meu soţ a ajuns după 
gratii pentru că a furat un milion de dolari din banii statului, a 
spus ea, apoi s-a lovit cu mâna peste gură. 

Nu vorbea niciodată despre Davis. Despre ceea ce le făcuse 
- ei şi fiicei lor. Anna. Trebuia să ia legătura cu Anna. Dar nu 
reuşea. 

Harvey o privea lung. 

— Îl iubeşti pe soţul tău? a întrebat-o. 

Pe care din ei? 


— Poftim? 

Trăiseră împreună un moment emoţionant, privind 
spectacolul oferit de balenă, dar nu ajunseseră încă să-şi 
împărtăşească cele mai întunecate secrete. lar interesul pe care 
îl citea în ochii lui o făcea să fie de două ori mai precaută. 

— Nu cred că asta te priveşte pe tine, i-a răspuns ea. 

— Te-am urmărit cum te comporti în prezenţa lui şi - deşi îl 
asculţi şi chiar ţii cont de tot ce spune - n-am simţit prea multă 
afecţiune sau dorinţă carnală - nu din partea ta, cel puţin. 

Dorinţă carnală? Cuvintele îi scrâşneau prin creier. Nu 
credea că ar mai fi putut s-o şocheze ceva, dar vorbele lui 
Harvey aveau impactul unei lovituri de trăsnet. 

— Nici asta nu. Nu cred că te priveşte pe tine. 

El şi-a pus mâna peste a ei pe faţa de masă albă. A tresărit, 
înfiorată de atingerea lui. 

— N-am vrut să te supăr. Nu sunt vreun ticălos care îţi face 
avansuri. 

Katherine se agita, nervoasă, pe scaun. Era măritată, 
pentru numele lui Dumnezeu! El i-a strâns uşor mâna, apoi i-a 
dat drumul. 

— Dar uitându-mă la voi doi m-a ajutat să-mi văd propria 
căsnicie într-o lumină cu totul diferită. M-aţi făcut să recunosc 
anumite lucruri pe care în tot acest timp am încercat să le ignor, 
a continuat el, cu un zâmbet trist pe buze. Acum cred că a venit 
timpul să fac ceva în această privinţă cât mai sunt încă tânăr şi 
mai pot să mă bucur de libertate. 

Ea îl privea speriată. 

— Ai de gând s-o părăseşti pe Barb? l-a întrebat. 

— Te-aş ruga să nu-i spui, i-a cerut el, cu o expresie gravă 
pe chip. 

— Acum e puţin probabil s-o mai fac, nu crezi? 

Discuţia asta o făcea să nu se simtă deloc în largul ei, mai 
ales că o atingea într-un fel personal. 

— Ai putea să-i spui lui Ed că am o durere cumplită de cap, 
te rog? 

Şi a început să-şi strângă lucrurile. 

— Katherine, te rog să nu pleci! i-a cerut Harvey, cu o 
disperare calmă. 

— Faptul că vrei să-ţi părăseşti nevasta ar trebui să mă 
convingă să-ţi sar direct în pat? 


— Nu-ţi doreşti mai mult de la viaţa asta decât ce ai în 
prezent? i-a ripostat el. 

— Ca de exemplu, o mică aventură sordidă cu un bărbat pe 
care abia dacă îl cunosc? a replicat ea tăios. 

— Nu la asta m-am referit. Nu despre sex este vorba. 

Părea mânios, dar ei nu-i păsa. 

Bărbații! 

S-a ridicat iute în picioare, răsturnându-şi scaunul, disperată 
să iasă cât mai repede din salonul înăbuşitor. Conversaţia intimă 
pe care o avusese cu Harvey şi iureşul de întrebări inoportune o 
făceau să vrea să fugă şi să nu se mai oprească niciodată. Era 
însă ţintuită pe vasul ăsta nenorocit. 

Da, bine, trebuia s-o recunoască - nu era îndrăgostită 
nebuneşte de Ed, dar duceau o viaţă stabilă împreună. Când 
Davis ajunsese după gratii, lăsând-o în pragul falimentului, fără 
speranţa de a-şi mai găsi o slujbă în oraş, Ed fusese cel care îi 
întinsese o mână de ajutor. Fusese singurul prieten care îi 
rămăsese alături. Nu ai cum să uiţi această dovadă de loialitate. 

A ajuns pe puntea de la proră şi şi-a ridicat privirea spre 
cerul nopţii. A tras adânc aer în piept. Apoi s-a simţit cumplit de 
prost. 

Harvey era un bărbat bogat. Chiar credea cu adevărat că 
voia să se culce cu ea? 

Era cam toantă uneori - mai mereu, se pare. 

Şi-a amintit, cu inima strânsă, cum era să te îndrăgosteşti şi 
apoi să descoperi că iubitul te-a trădat. Nu asta avea de gând 
Harvey să-i facă lui Barb? Chiar dacă ea era o persoană oribilă - 
şi chiar era -, nu însemna că putea s-o arunce ca pe o zdreanţă. 

Dar nu asta i-ai făcut şi tu lui Davis? Încercând în van să-şi 
stăvilească deznădejdea, îşi simţea gâtul uscat, de parcă ar fi 
înghiţit sârmă ghimpată. 

Nu voia să se întoarcă în camera pe care o împărțea cu Ed, 
aşa că a preferat să se plimbe pe punte, bucurându-se de aerul 
rece al nopţii care îi răcorea pielea încinsă. A găsit în cele din 
urmă un loc unde a putut să-l jelească în voie pe cel care nu-i 
merita lacrimile. 

CAPITOLUL 10 

Se îndreptau spre maşină, când Brent a luat-o pe Anna de 
braţ şi a iuţit pasul. 

— Ce s-a întâmplat? l-a întrebat ea. 


— E cineva în jeepul de acolo care pândeşte intrarea 
blocului. 

In clipa aceea, motorul unei maşini a prins viaţă, iar Brent a 
înjurat în barbă şi a scos cheile de la maşină. 

— Mişcă-te! 

Ea i-a smuls cheile din mână. 

— Conduc eu, a spus. 

— Ce.? 

Ea s-a aşezat la volan, lăsându-l cu gura căscată. 

— Urcă! i-a ordonat, potrivindu-şi scaunul în aşa fel încât să 
ajungă la pedale. 

E| s-a urcat iute. Anna a activat semnalizatoarele şi a pornit 
maşina. S-a oprit ca să cedeze trecerea unui biciclist. Brent o 
privea de parcă stătea lângă un extraterestru. 

— Ce e? a întrebat ea, intrând liniştită în trafic. 

— Dacă indivizii ăştia sunt cine cred eu că sunt, trebuie să 
te transformi într-un veritabil şofer de curse. 

— Ţi-am spus că nu sunt făcută să încalc legea, i-a răspuns 
ea, simțind cum obrajii îi iau foc. 

— Priveşte şi partea frumoasă a lucrurilor! a spus el, 
aruncând o privire peste umăr. Dacă indivizii ăştia ne prind, n - 
o să mai ajungi în închisoare, pentru că o să ne omoare. De ce 
dracu ai insistat să conduci tu? 

Părea iritat şi supărat, şi ea s-a simţit jignită. 

— Pentru că - a răspuns, pronunţând cuvintele în mod 
deliberat foarte rar - dacă mă prind pe mine depăşind viteza 
regulamentară, mă aleg cu o amendă. Dacă te prind pe tine 
încălcând legea, ajungi direct la închisoarea de maximă 
siguranță. 

— Mai bine acolo decât mort - deşi poate că n-o să fie 
cazul, a spus el, uitându-se în oglinda retrovizoare. Accelerează! 

Ea a apăsat piciorul pe acceleraţie şi a virat brusc, de 
câteva ori, parcurgând aproape laturile unui pătrat. Brent 
continua să se uite înapoi. 

— Nu e rău! a spus el. Unde ai văzut asta, la televizor? 

— Hawaii Five 

— O, a răspuns ea, intrând pe autostradă. Unul dintre 
puţinele seriale bune pe care le poţi vedea şi fără sonor. l-a 
scăpat o înjurătură printre buze când a văzut jeepul în spatele 
lor. Şi acum ce facem? 


Nu era deloc pregătită pentru genul acesta de emoţii. Mersi, 
tată. 

— Dacă au împuşcat un poliţist, nu cred că ar ezita să 
rănească civili nevinovaţi. 

Anna s-a uitat în jur. Chiar şi la acea oră târzie din noapte, 
drumul era înţesat de camionete şi maşini pline de oameni. 

— Dacă se apropie suficient de mult, vor putea să citească 
numărul de înmatriculare. Dar după cum păstrează distanţa, nu 
cred că şi-au dat seama că i-am depistat. Poate că îşi închipuie 
că ne-am rătăcit acolo. Încearcă să nu-i laşi să se apropie ca să 
nu ne vadă plăcuţa! 

Anna şi-a muşcat buza şi a încuviinţat din cap. Asta 
însemna să iasă de pe autostradă. Acum. A intrat pe prima 
bretea şi a străbătut suburbiile. A intrat în parcarea unui 
supermarket în speranţa că o va putea lua pe nişte alei 
lăturalnice, pierzându-şi astfel urma. 

— la-o pe acolo! i-a spus Brent, arătându-i calea ferată care 
se întindea spre sud. 

Anna a auzit şuieratul îndepărtat al unui tren. 

— Dacă te grăbeşti, o să reuşim să trecem peste calea 
ferată, a îndemnat-o el. 

Era nebun? 

— Dar barierele încep să coboare, a protestat ea. 

Inima îi bătea frenetic în piept. A aruncat o privire în oglinda 
retrovizoare şi a văzut că jeepul se apropia tot mai mult. Era 
greu să apreciezi distanţa în întuneric, dar jeepul părea mult 
mai aproape decât trenul. 

Luminile roşii pâlpâiau, iar barierele erau aproape coborâte. 
Acum ori niciodată! 

— Dă-i drumul! 

Anna şi-a încleştat cu putere mâinile pe volan şi a apăsat pe 
acceleraţie. Brent s-a rezemat cu braţul de bord. În faţa lor se 
mai afla o maşină, iar alta venea din sens opus. A văzut 
nenumărate lumini strălucitoare şi a simţit vuietul locomotivei 
printre dinţii încleştaţi. A apăsat acceleraţia până la podea, 
trecând pe lângă maşina din faţa lor, urmărită de şoferul ei cu o 
privire îngrozită. Îşi simţea gâtul uscat când a trecut prin prima 
barieră. Scrâşnetul metalului părea mai puternic decât şuieratul 
trenului. Încercând să treacă peste şine, a pierdut controlul 
volanului, iar maşina a încetinit. Anna a întors privirea către 


locomotivă. Cu câteva zile în urmă, tatăl ei îşi pierduse viaţa sub 
roţile metroului şi acum ea însăşi era protagonista unui alt 
scenariu de groază. Mergea mai repede decât îşi imaginase. 
Inima îi bătea nebuneşte, sudoarea îi curgea pe tâmple. 
Şuieratul asurzitor al trenului se împletea cu zgomotul frânelor 
trase. 

— Cale-o! a urlat Brent. 

Dacă ar fi stat ea pe scaunul din dreapta, ar fi fugit fără să 
se uite înapoi. 

Trenul a mugit din nou ameninţător. Ea a pornit din nou 
maşina, reuşind să treacă în ultimul moment prin cealaltă 
barieră. În urma lor, s-au auzit zgomote de frâne la prima 
barieră. Aruncând o privire în oglinda retrovizoare, a văzut că 
cei care îi urmăreau rămăseseră în faţa barierei şi, judecând 
după şirul nesfârşit de vagoane, aveau să-i lase mult în urmă. 

— Bravo! Eşti o şoferiţă pe cinste! a spus el. 

Ea a încercat să-i răspundă, dar n-a reuşit să îngăime nici 
măcar un cuvânt. Era udă de transpiraţie. 

— E-n regulă, nu trebuie să-ţi faci griji, a continuat el. Nu 
faci puşcărie dacă eşti la prima abatere. 

Anna a încercat să înghită, dar avea gura prea uscată. 

— Dacă aşa crezi că mă ajuţi să mă simt mai bine, află că 
nu merge. 

Brent şi-a pus mâna pe umărul ei. Atingerea lui părea să-i 
ardă pielea prin bluza de bumbac. 

— Trebuie să plecăm de aici înainte să trimită ajutoare. 

La naiba! Pulsul îi zvâcnea cu putere, iar hainele i se lipeau 
de trupul ud de năduşeală. 

— Vreau să mă duc acasă, a spus ea, copleşită deodată de 
un dor nebun de casa ei. 

Voia să se întoarcă la viaţa ei normală. 

El a privit-o gânditor. 

— Poate că n-ar fi o idee chiar atât de proastă. Putem să 
ajungem în Minnesota în doar câteva ore. Dar nu te poţi întoarce 
de tot acasă până nu se termină toată nebunia asta. 

— Am putea să verificăm corespondenţa pe care am primit- 
o acasă şi la şcoală. 

Astea erau locurile cele mai plauzibile unde tatăl ei ar fi 
putut să-i trimită dovezile şi a naibii să fie dacă o să-i lase pe 
oamenii ăia să pună mâna pe ele şi să scape basma curată. 


— Putem să trecem pe la tine pe acasă şi pe urmă să ne 
găsim un alt loc în oraş. Să ne gândim la următoarea mişcare. 

În apartamentul tatălui tău nu e nimic. 

Nevoia de a recâştiga puţină normalitate a copleşit-o. 

— Să mergem! 

Îşi dorea cu ardoare să-şi revadă tufa de trandafiri 
căţărători şi gardul alb de ţăruşi. Să vorbească cu oamenii pe 
care îi cunoştea şi în care avea încredere. Să fie din nou în 
locurile care-i erau atât de familiare. lar dacă nu avea să 
găsească plicul trimis de Davis, se va duce la poliţie. Se 
săturase să fie vânată de ucigaşi. 


KKK 


Era dimineaţă devreme. Rand a ieşit din duş şi s-a şters cu 
prosopul. Reuşise să aţipească vreo câteva minute. 

Starea de încordare şi momentele de adrenalină îi înteţiseră 
şi mai mult mânia. O abandonase pe roşcată în pădure - mai 
mult moartă decât vie - şi se dusese la motelul din Victoria, 
unde se cazase împreună cu Marco, pentru a-şi recupera 
lucrurile. Apoi furase un avion de mici dimensiuni, al cărui 
proprietar nu avea să raporteze furtul prea curând, şi traversase 
graniţa în Seattle, unde prinsese un zbor comercial. 

Ce bine era să fie din nou acasă! 

Poliţia le confirmase moartea lui Marco. Kudrow primise un 
telefon din partea autorităţilor canadiene, care îl rugau să le 
ajute la identificarea cadavrului. Kudrow regretase că nu le 
putea fi de prea mult ajutor. Telefonul ridica însă o problemă - 
cum de ştiuseră să facă legătura între compania lor şi atentatul 
eşuat asupra locuinţei lui Brent Carver? Probabil că Anna Silver 
ciripise ceva la urechea cuiva, dar Rand se îndoia că spusese 
toată povestea. 

Luându-şi una dintre identitățile sale false, s-a hotărât să ia 
drumul înapoi. 

Seara trecută, Kudrow sunase să-i spună că Anna Silver, 
însoţită de un individ necunoscut - probabil Carver -, îşi făcuse 
apariţia la locuinţa tatălui ei din Chicago. Vie făcuse însă o 
groază de greşeli şi le pierduse urma. Dar faptul că venise aici 
însemna că nu găsise încă plicul, căci - dacă l-ar fi găsit - fie l-ar 
fi predat deja poliţiei şi atunci i-ar fi găsit dracu' pe toţi, fie ar fi 


dispărut cu toţi banii lor câştigaţi din greu. Şaizeci de milioane 
de dolari erau foarte mulţi bani şi - dacă i-ar fi avut - i-ar fi 
pariat pe ultima variantă. Anna continua să caute plicul, la fel ca 
şi ei, iar acum Rand nu mai era doar iritat. Voia răzbunare. 
Astăzi era miercuri. Ţinând seama de ritmul ca de melc al 
serviciilor poştale, era posibil să mai treacă vreo câteva zile 
până când sosea nenorocitul ăla de plic, dar - cu doi poliţişti 
morţi la activ - nu mai aveau prea mult timp la dispoziţie, căci 
autorităţile vor începe în curând să pună întrebări incomode. 
Petrie încerca să găsească alte căi prin care să dea de urma 
banilor transferați de Davis, dar Rand nu era prea încrezător. 

S-a îmbrăcat şi şi-a pus pe cap un fes tricotat. A străbătut 
cele şase cvartale până la o căsuţă mică şi frumoasă, cu un gard 
alb de ţăruşi şi o grădină înmiresmată. A verificat cutia poştală, 
în care se aflau doar pliante publicitare, apoi s-a îndreptat către 
uşa din spate. 

Cauldwell Lake era doar o subdiviziune teritorială a Oraşelor 
Gemene. Casa Annei se afla aici din anii '50, fiind apoi 
acaparată între graniţele oraşului. 

Şi-a pus mănuşile din latex şi şi-a scos din buzunar trusa 
pentru spargerea broaştelor. A avut nevoie doar de treizeci de 
secunde ca să între în casă, bine camuflat de grădina luxuriantă. 
Bucătăria era mobilată cu dulapuri albe şi lucioase, cu blaturi de 
stejar. Era elegantă şi frumoasă. A scrutat împrejurimile cu 
urechile ciulite ca să prindă orice zgomot - nu voia să fie luat 
prin surprindere de o vizită neaşteptată. Pentru că niciun pericol 
nu părea să-l ameninte, a scotocit cu atenţie fiecare cameră în 
parte, apoi şi-a permis să se mai relaxeze puţin şi să lase garda 
jos. Prima dată când fusese aici, căutase în fugă ascunzătorile 
vizibile. Acum ştia că avea de-a face cu o persoană mult mai 
inteligentă, care se pare că beneficia şi de ajutoare. Trebuia să 
caute cu mai multă atenţie ca să-i descopere secretele şi locul 
în care s-ar putea refugia. A început cu dormitorul. Un tablou 
imens atârna deasupra patului. Pe măsuţa de toaletă stăteau 
frumos aranjate mai multe sticluţe cu parfum, alături de o 
fotografie înrămată a părinţilor ei surprinşi în ziua nunţii. A 
deschis dulapul şi, lăsându-se în genunchi, a început să-i 
scotocească printre lucruri - cutii de pantofi, pantofi, bijuterii, 
cărţi broşate. Nimic important. 


t Oraşele Gemene - St. Paul şi Minneapolis. 


S-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat spre biroul ei, 
acordând o atenţie deosebită cărţilor de pe rafturile bibliotecii. 
Foarte multe cărţi motivaţionale, dar şi multe alte rahaturi care 
te învaţă cum să supravieţuieşti abuzurilor fizice. Un zâmbet ia 
apărut în colţul gurii - când o să termine cu ea, cunoştinţele ei 
aveau să fie mult mai bogate - doar că, bineînţeles, n-o vor 
ajuta prea mult fiindcă o să fie moartă. S-a îndreptat apoi spre 
birou, unde - deschizându-i sertarele - i-a găsit extrasele de 
cont şi datele bancare. Petrie le găsise deja, aşa că le-a ignorat 
şi a căutat mai departe. Totul era aranjat în ordine alfabetică şi 
îndosariat cu multă migală. 

N-a găsit însă nicio agendă cu adrese şi numere de 
telefoane. 

A pus deoparte vederile pe care Anna şi le trimisese singură 
din diverse locuri din ţară - trist! şi-a spus el - şi pe cele câteva 
primite de la prieteni, notându-le numele. Următorul pas pe care 
îl vor face va fi să le verifice apelurile telefonice ca să vadă dacă 
au primit vreun telefon de pe mobile burner. 

Timpul li se scurgea printre degete şi echipa trebuia să 
plece din Chicago cât mai repede cu putinţă. Jocul operelor de 
caritate se terminase. În trecut, Ministerul de Finanţe şi Fiscul 
evitaseră să-şi bage nasul prea adânc în contabilitatea 
companiei. Guvernul apelase adesea la serviciile lor şi nu voia 
ca afacerile încheiate împreună să devină publice. Dar pentru că 
numărul cadavrelor continua acum să crească, iar printre ele se 
aflau şi cele ale unor poliţişti, autorităţile aveau să demareze o 
anchetă, îi şi vedea pe agenţii federali semnând cu ardoare 
citaţii şi mandate de arestare. Când vor descoperi pentru cine 
au lucrat în ultimele optsprezece luni, o să dea cu toţii de 
dracu'. lar Rand nu avea de gând să se lase extrădat în Orientul 
Mijlociu, unde se va începe urmărirea sa penală, dacă 
Administraţia de la Casa Albă decidea că are nevoie un avantaj 
politic. Ştia cum să dispară, dar mai întâi îşi voia banii. 

A văzut cu surprindere un maldăr de cutii aşezate în funcţie 
de culoare. Sfinte Sisoie! Picături de sudoare i-au umplut 
fruntea, căci - cu toată organizarea ei - păstra prea multe 
rahaturi. De ce ţineau oamenii atâtea prostii? 

Cineva a bătut în clipa aceea la uşa de la intrare şi Rand şi- 
a scos arma. ; 

— Anna! Anna! Ştiu că eşti acasă. Imi pare rău pentru ce s-a 


întâmplat. Aş vrea să stăm puţin de vorbă, te rog! 

Pe chipul lui Rand a apărut un zâmbet. Romeo, Romeo, oh, 
dulce Romeo! 

— Ştiu că am stricat lucrurile şi-mi pare aşa de rău, dar nam 
mai cunoscut niciodată o fată ca tine şi... Situaţia asta mă 
depăşeşte cu totul. 

Rand a dat puţin la o parte perdeaua din bucătărie. Aici a; 
dreptate, amice. 

— Trebuie să ajung la serviciu, dar n-am de gând să mă 
urnesc de aici până nu lămurim lucrurile. Aici o să înţepenesc. 

Insistent băiatu'! Şi cam gălăgios. 

După câteva clipe de gândire, Rand a deschis uşa şi l-a tras 
cu o mână înăuntru, închizând uşa cu piciorul. 

— Tu cine dracu' eşti? Unde e Anna? 

Rand şi-a băgat arma în pantaloni, la spate şi s-a aplecat 
deasupra lui, până când nasurile lor s-au atins. 

— Te-a uitat deja, fraiere. 

„Fraierul” încerca, în zadar, să-şi regăsească echilibrul pe 
podea, căci picioarele refuzau să-l mai asculte. 

— Uite cum o să facem! a continuat Rand, îns făcându-l de 
ceafă şi târându-l în bucătărie, unde l-a trântit pe un scaun şi a 
tras jaluzelele. 

Individul s-a năpustit spre uşă, dar Rand l-a lovit cu cotul în 
faţă şi în aceeaşi clipă a auzit un zgomot de os spart. Tipul a 
tipat, iar Rand l-a prins cu o mână, în timp ce în cealaltă ţinea 
un prosop de bucătărie. Sângele se prelingea pe cămaşa albă a 
individului. Rand i-a îndesat prosopul în gură, l-a întors cu faţa 
spre podea şi i-a legat căluşul la spate. A folosit un alt prosop ca 
să-i lege şi mâinile. Bărbatul se zbătea neputincios, zvârcolindu- 
se ca un vierme într-un cârlig. 

După ce i-a imobilizat şi gleznele, Rand s-a ridicat în 
picioare, urmărit de pe podea de doi ochi înspăimântați. Şi-a 
scos apoi cuțitul Ka-Bar din teaca legată de picior. 

— Acum o să-mi spui unde e Anna şi - dacă o să mă 
convingi că-mi spui adevărul - poate rămâi cu bărbăţia întreagă, 
i-a spus Rand, lăsându-se pe vine lângă el. Cum te cheamă? 

Individul a mormăit ceva şi Rand i-a scos căluşul pentru o 
clipă. 

— Peter, a îngăimat omul. 

Rand i-a pus din nou căluşul în gură, dând din cap. 


— Bine, Peter. Uite ce-o să facem! 

Peter încerca, în zadar, să se îndepărteze de el, alunecând 
pe podeaua curată. 

— O să te tai cu cuțitul de fiecare dată când o să mă minţi. 
Ai înţeles? 

Peter îl privea cu ochii mari de spaimă. Rand a zâmbit. 

— Prea încet, a spus Rand şi i-a crestat obrazul cu cuțitul. Ai 
înţeles? a repetat el, privindu-l cum sângera. 

Peter a dat cât a putut de tare din cap. 

E o senzaţie cu totul unică să ştii că cineva e la mila ta. Nu 
e de mirare că atâţia criminali în serie bântuie prin lume. Dar 
Rand nu făcea asta de distracţie. Gândul i-a zburat la roşcata 
abandonată în pădure şi a rânjit. Aia da distracţie! Şi cu Anna 
avea să se distreze. 

— Unde s-ar putea duce Anna? l-a întrebat el, scoţându-i 
căluşul din gură, deşi a înţeles imediat că individul nu avea nici 
cea mai vagă idee. 

Peter a clătinat din cap, iar Rand l-a apucat de maxilar şi i-a 
crestat vârful urechii. 

— Poate crezi că nu ştii, dar ce-ar fi să te mai gândeşti 
puţin? Ce zici, Peter? 

Bărbatul a dat frenetic din cap, cu faţa plină de sânge şi 
muci. Rand şi-a şters cuțitul pe pantalonii scumpi ai lui Peter. 

— Spune-mi ce ştii, bine? 

Peter a dat din nou din cap, la fel de frenetic. 

— De cât timp te vezi cu Anna? 

— De şase luni. 

— l-o tragi? l-a întrebat Rand. 

Clătinatul spasmodic din cap al lui Peter l-a făcut pe Rand 
să se oprească brusc, cu cuțitul în mână. 

— Vă vedeţi de şase luni şi încă nu i-ai tras-o? 

— Nu-i place să fie atinsă, a răspuns Peter, trăgând adânc 
aer în piept. Nu mă lasă să mă apropii de ea. 

Rand i-a pus din nou căluşul la gură. Ideea că Anna ar putea 
fi frigidă i-a aţâţat şi mai tare simţurile. Ca şi gândul că i se va 
împotrivi cu atâta înverşunare. La dracu', va trebui să găsească 
altă roşcată dacă Anna n-o să-şi facă apariţia prea curând. 

A zâmbit. Poate că-i va cruța viaţa lui Peter, sărmanul! 

— Mi-a luat ceva, a spus el. 

Şaizeci de milioane de dolari - împărţiţi la cinci acum, că 


Marco era mort - şi o parte considerabilă de mândrie ştirbită. 

— Trebuie s-o găsesc şi să recuperez ce mi-a luat, a 
adăugat, scoţându-i căluşul din gură ca să-i arate că fusese 
sincer atunci când îi promisese că o să-i cruţe viaţa dacă îi 
spune adevărul. 

L-a ajutat chiar să se ridice în capul oaselor, rezemându-l de 
dulapul din bucătărie. 

— Nu ştiu unde e. 

— Dar ce ştii? 

— Lucrează la Oakwood School. Are câteva prietene, pot să- 
ţi spun unde stau. Se duce la sală de trei ori pe săptămână, la 
un club aflat la două străzi de aici. 

O vânduse fără să stea prea mult pe gânduri, după doar 
cinci minute de „discuţii amicale”. Dar cam aşa se întâmplă în 
viaţă. 

— Continuă, Peter! a spus el, dând încurajator din cap. Te 
descurci de minune. Dar acum vreau nişte nume şi adrese. 
Detalii. 

Sângele umplea piepţii cămăşii lui Peter, bărbia şi gâtul. Lui 
Rand începea să-i pară puţin rău pentru el. Şase luni de relaţie 
şi fără acţiune? Dumnezeule! Ar fi lăsat-o după a doua întâlnire - 
într-un loc sălbatic şi izolat. Femeia asta afurisită nu făcea decât 
să te aţâţe. 


KKK 


Teama îi strângea stomacul lui Brent pentru siguranța 
Annei şi propria lui libertate, căci doar gândul la închisoare îl 
sufoca, de parcă ar fi avut un laţ în jurul gâtului. Brent se afla la 
volan. La naiba, conducea de ore întregi! Nu eliberaseră camera 
de la hotelul din Chicago. De fapt, închiriaseră apartamentul 
pentru toată săptămâna şi lăsaseră maşina în garajul hotelului - 
dacă cineva avea să dea de urma lor, putea foarte bine să 
creadă că el şi Anna stăteau Încuiați în cameră, unde se bucurau 
de un maraton erotic. În realitate, îşi făcuseră bagajele, 
închiriaseră o altă maşină şi porniseră la drum. A 

Peisajul complet străin nu îi ridicase moralul. li era dor de 
ocean. Întinderea asta nemărginită de pământ părea prea 
statică şi îi provoca o senzaţie de claustrofobie. Cum puteai s-o 
suporţi fără să înnebuneşti? Plus tot iureşul de maşini care se 
duceau în toate direcţiile - maşini de-o parte şi de alta, în faţă, 


în spate, înghesuindu-se în el. Broboane de sudoare începeau 
să-i apară pe frunte. 

Cât de nătărău putea să fie de se temea atât de mult să 
conducă? 

Cu ochii împăienjeniţi, a semnalizat şi a oprit în faţa unui 
restaurant drive-thru ca să ia nişte cafea. Aruncându-i o privire 
Annei, care moţăia pe scaunul de lângă el, s-a gândit cu tristeţe 
că acesta era genul de viitor pe care şi-l distrusese în clipa în 
care îşi omorâse tatăl. 

Păcat. Dar nu te mai gândi la asta. 

Deschizând geamul, a cerut două cafele, trezind-o pe Anna, 
care a clipit nedumerită. 

— Unde suntem? 

— Mai avem vreo treizeci de minute. Vrei să conduci? 

— Sigur, trebuie să fii epuizat. 

Nu era obosit. Avea mintea încordată ca un arc şi - până nu 
se va termina toată nebunia asta - nu avea chef să închidă 
ochii. Dar puţină relaxare nu i-ar strica şi, în plus, Anna cunoştea 
bine oraşul. 

Nătărăul! 

Au schimbat locurile şi, în scurt timp, au ajuns într-un 
cartier cu bungalow-uri şi leagăne pentru copii. El s-a încruntat. 

— Unde mergem? a întrebat-o. 

Stabiliseră să găsească un motel, apoi să ia legătura cu 
prietenii şi colegii ei de la şcoală. 

Anna stătea cu spatele drept, cu maxilarul încleştat. 

— E încă devreme, i-a răspuns ea. Putem să verificăm 
corespondenţa de la mine de acasă până să se trezească 
vecinii. Şi vreau să iau nişte lucruri. 

— Ce lucruri? 

— Pentru şcoală, a spus ea, ţinând atât de strâns volanul în 
mână, încât i se vedeau tendoanele. 

Era felul în care reuşea ea să stăpânească situaţia. Brent 
înţelegea asta, dar. 

— N-o să dureze mult - doar câteva minute. Am totul pe un 
stick de memorie şi într-un dosar. Doar de asta am nevoie, a 
continuat ea, cu o privire aspră, hotărâtă. Luăm dosarul, stick-ul 
şi corespondenţa şi ne vedem de drum. 

El şi-a simţit inima ca o piatră care îi zdrăngănea în piept. 
Ar fi trebuit să-şi dea seama că asta o să facă Anna, iar acum - 


când se afla la volan - nu mai avea nicio şansă s-o oprească din 
drum fără să provoace vreun accident. Dar poate că aşa era cel 
mai bine. Aveau să dea doar o raită scurtă prin casă, dis-de- 
dimineaţă. 

— Bine, a încuviinţat el, trecându-şi mâna prin părul scurt şi 
tepos. Nu opri în faţa casei tale. Fă un ocol ca să vedem dacă e 
cineva prin preajmă, apoi parchează maşina după colţ. Şi-a luat 
şapca şi i-a pus-o ei pe cap. Las-o acolo! i-a ordonat el când 
Anna a vrut s-o dea jos. 

— Dar maşina are geamuri fumurii, a protestat ea, însă fără 
să-şi mai scoată şapca. 

Au ajuns pe o stradă liniştită, străjuită de copaci bătrâni. A 
văzut pe dreapta gardul alb de ţăruşi şi şi-a dat seama imediat 
că se aflau în faţa casei ei. 

— Nu încetini! 

Anna a mers mai departe, iar Brent a privit cu atenţie casa. 
Trandafirii roz cuibăriţi în frunzişul verde dădeau impresia unei 
grote idilice. Nu semăna cu plaja lui, dar era frumos. Nu-i 
plăcea, deşi nu ştia de ce. 

Nimeni nu părea să supravegheze din stradă casa. 

— Opreşte puţin mai în faţă! 

Se aflau destul de departe ca să treacă neobservaţi. 

Tăcerea era cumplit de apăsătoare. 

— Nu pot să ne urmărească pretutindeni, nu-i aşa? 

— Au ajuns pe urmele tale până în Bamfield. Cât de greu le- 
ar fi să trimită pe cineva aici ca să-ţi supravegheze casa? 

Ea s-a albit la faţă, dar indivizii ăştia nu se jucau. N-ar fi 
avut niciun sens să-i prezinte realitatea edulcorat doar ca s-o 
liniştească. Era încă devreme. Cartierul era cufundat în tăcere şi 
scăldat în lumina dimineţii, care se strecura prin frunzişul des al 
copacilor. 

— E frumos, a recunoscut el. 

— Ştiu că nu e o casă de un milion de dolari, dar mie îmi 
place, a spus ea, privindu-şi cu drag casa. 

Brent simţi cum i se strânge uşor inima. Înţelegea foarte 
bine ce înseamnă să iubeşti un loc. Un alt motiv pentru care 
relaţia lor n-ar putea să meargă, chiar dacă el n-ar fi un fost 
deţinut condamnat pentru crimă, chiar dacă ea n-ar fi nevoită să 
fugă ca să-şi salveze viaţa. 

— Cât mai stăm aici? a întrebat Anna, după o clipă de 


tăcere. 

Brent a râs. 

— O oră ar fi un răstimp înţelept, a spus el, dar cred că o să 
rezişti cel mult treizeci de secunde. 

Îi simţea energia pulsându-i prin fiecare por al pielii. Anna a 
deschis portiera. 

— Ce ţi-am zis eu? 

Toxicomanii înnebuniţi după o doză de droguri aveau mai 
multă răbdare decât Anna. La naiba, chiar şi pacienţii cu bob 
mentale, cuprinşi de o criză psihotică, aveau mai multă răbdare 
decât femeia asta. Oftând din rărunchi, s-a dat jos din maşină. 
S-a întins, bucurându-se de aerul răcoros al dimineţii. Anna a 
ocolit maşina şi a venit lângă el, îmbrăcată tot în hainele negre 
mulate şi cu şapca pe cap. Era seducătoare, chiar şi după o 
noapte petrecută în maşină. 

La dracu'! 

A prins-o de mână ca să nu plece de lângă el. Dar în loc să 
se îndrepte spre uşa de la intrare a casei, a pornit către strada 
din spatele curţii ei. Aici, pe asfalt, se simţea expus. Dorinţa de 
a avea o armă era copleşitoare, dar ştia că - la un moment dat - 
avea să dea nas în nas cu poliţ ia şi n-ar fi vrut să-l găsească 
înarmat. Deportarea nu avea niciun farmec dacă urma să 
sfârşească în închisoare. Chiar şi să fie cu Anna era periculos 
dacă ea era cumva implicată în acţiunile ilegale ale lui Davis. 
Dar i-a strâns degetele mai tare, iar ea i-a răspuns tot cu o 
strângere. Gestul ei l-a şocat aproape la fel de mult ca sărutul 
din camera de hotel. 

Nu te mai gândi la sărutul ăla! Fusese unul dintre cele mai 
nevinovate săruturi din viaţa lui, dar îi clătinase pământul de 
sub picioare. 

— Hai s-o luăm prin grădina vecinilor! a spus el. 

— Nu cred că soţii Radmundsen vor fi încântați să vadă doi 
indivizi furişându-se prin curtea lor. 

— Dar nu trebuie să vadă - ăsta e şpilul furişării. Anna a râs 
încet. O, Doamne! Era oare pentru prima oară? Nu se putea 
spune că Brent era cunoscut pentru felul în care obişnuia să 
înveselească atmosfera. 

Au traversat gazonul bine îngrijit al vecinilor, presărat cu 
mingi şi biciclete de copii. De gardul din fundul curţii erau 
rezemate nişte porţi de fotbal. Brent i-a întins mâna Annei ca s-o 


ajute să treacă peste gard, încercând să ignore senzațiile 
provocate de trupul lipit de al lui. 

Nu e de nasul tău, amice. 

A sărit şi el gardul, aterizând lângă Anna, care privea, 
încruntată, uşa din spate a casei. 

— Ce-i? a întrebat-o el în şoaptă. 

— Mi se pare ceva schimbat. 

— Ce? 

— Nu ştiu. 

— Jaluzelele? Ghivecele? Lungimea ierbii? 

— Nu ştiu, s-a răstit ea. 

— Hei, calmează-te! Ce, îţi tremură chiloţeii de frică? Dacă 
privirea ar putea să ucidă, atunci ochii verzi şi reci ca gheaţa ai 
Annei l-ar fi ucis pe loc. 

— Porţi chiloţei, nu-i aşa? Pentru că am auzit nişte poveşti 
că voi, profesoarele. 

Lovitura pe care i-a aplicat-o cu cotul în plexul solar l-a 
făcut să amuţească. 

Apoi ea a urcat pe veranda din spatele casei. Brent a oprit- 
O, punându-i o mână pe umăr. 

— Lasă-mă să intru eu primul! a spus el, luându-i cheile 
dintre degete şi făcând un pas în faţă. 

— Ai grijă! i-a spus ea, apucându-l de braţ. 

Simţea un freamăt interior, la fel cum simţea şi el. Era un 
fior de teamă, un semnal de alarmă care le spunea că sunt în 
pericol. 

Când a deschis uşa, a văzut măcelul. Mirosul a fost primul 
care l-a izbit Un bărbat zăcea într-o baltă de sânge. Avea 
urechile mutilate, faţa crestată şi trupul plin de tăieturi 
superficiale şi sângerânde. Petele roşii de pe podea arătau că 
victima se zvârcolise mult timp în agonie, încercând să scape - 
urmele de târâre spuneau că nu ajunsese prea departe. 

Anna a scos un icnet de spaimă. Brent a încercat s-o 
împiedice să între înăuntru, dar i-a scăpat printre degete. 

— Peter? O, nu, Peter! a ţipat ea, ducându-şi mâinile la 
gură. 

— E mort, a spus Brent cu o voce aspră. 

Pielea îl furnica, o senzaţie ce semăna cu frica. A apucat-o 
de mână ca s-o scoată din locul acela marcat de violenţă, când 
un sunet aproape imperceptibil l-a făcut să se răsucească pe 


călcâie. 

Individul din fotografia făcută în staţia de metrou stătea în 
pragul uşii de la bucătărie, cu un zâmbet pe chip şi un cuţit în 
mâna dreaptă. Purta mănuşi şi un fes de lână. Şi avea o privire 
rece ca moartea. 

— Anna! a spus el. 

Brent s-a năpustit asupra străinului. Statura sa înaltă, 
factorul-surpriză şi cei douăzeci de ani petrecuţi într-una dintre 
cele mai aspre instituţii din lume îi confereau un avantaj în plus. 

— Fugi! i-a strigat el Annei, aruncându-se cu atâta putere 
asupra individului, încât au zburat amândoi prin uşă. 

Tipul s-a răsucit şi s-au prăbuşit amândoi pe podea, 
rostogolindu-se unul peste celălalt şi luând cu ei jumătate din 
mobila Annei din sufragerie. Brent i-a ars un pumn în nas şi 
sângele i-a ţâşnit cu putere, umplându-i faţa. 

— ADN-ul tău e peste tot la locul crimei. Eşti terminat, a 
spus el, lovindu-l încă o dată. 

Ochii întunecaţi s-au înăsprit şi Brent s-a trezit aruncat în 
aer. 

— Doar. Dacă. Mă prind. Idiotule. 

Tipul avea avantajul pregătirii militare şi dorinţa de a nu 
sfârşi în locul în care Brent îşi petrecuse aproape toată viaţa. 
Anna stătea în prag când criminalul s-a ridicat în picioare. A 
tipat înspăimântată - lucru care nu prea îi folosea la nimic dacă 
voia să scape de acolo. Brent a scos un urlet şi în clipa 
următoare era din nou pe podea, cu braţele înfăşurate strâns în 
jurul gâtului ticălosului, în timp ce acesta îşi agita cuțitul mult 
prea aproape. Adrenalina îi punea trupul în mişcare. Inima îi 
bătea frenetic în piept. Plămânii urlau după aer. Nu putea să-l 
lase să ajungă la Anna. 

Un pumn în boaşe l-a fulgerat cu o durere cumplită, 
lăsându-l aproape fără suflare, dar nu i-a dat drumul. Ştia că 
dacă ar fi făcut-o, soarta lui şi a Annei ar fi pecetluită. Unde era 
Anna? De ce dracu' nu pleca de acolo? 

Hristoase. 

A reuşit să-i imobilizeze cu un picior mâna în care ţinea 
cuțitul. Erau atât de aproape, că îi simţea mirosul de transpiraţie 
şi de săpun. Mormăiau, cu muşchii încordaţi la maximum, în 
timp ce se luptau să câştige supremaţia. Scoţând un muget, 
individul s-a smucit, eliberându-se din strânsoarea lui Brent, şi s- 


a răsucit spre el ca să-l înfrunte. Amândoi stăteau în genunchi, 
faţă în faţă, gata de atac. Cuţitul a fulgerat prin aer şi Brent a 
scos un strigăt de durere când lama i-a crestat bărbia. Forţa 
loviturii l-a trântit pe spate. Individul s-a lăsat peste el, 
încercând să-i înfigă cuțitul în stomac, dar în clipa următoare s-a 
auzit un zgomot puternic şi el s-a prăbuşit fără viaţă pe podea, 
sub o ploaie de vin şi cioburi de sticlă. 

Brent s-a ridicat în picioare, ud, scuturându-se de cioburi 
verzi. 

— E mort? a întrebat Anna, cu ochii mari, ţinând sticla 
spartă în mâna dreaptă. 

A scăpat-o apoi din mână, lăsând-o să se rostogolească pe 
podea. 

Brent i-a verificat pulsul individului. Bătea slab. 

— Nu, a spus el. 

A luat de jos gâtul sticlei şi a şters amprentele cu tricoul lui, 
după care i-a dat drumul la loc pe podea. 

— Pentru orice eventualitate, a răspuns el privirii ei 
întrebătoare. 

Nu avea de gând s-o lase să între după gratii doar pentru că 
îi salvase pielea. Apoi a auzit sirenele. 

— Probabil că unul din vecinii tăi a chemat poliţia. Hai să 
plecăm de aici. 

Acţiona din instinct. Nu avea nici cea mai mică intenţie să 
rămână acolo ca să răspundă întrebărilor poliţiei, înfundând apoi 
puşcăria pentru cine ştie cât timp. Spaima îl împingea să 
acţioneze. A tras-o pe Anna afară din casă. Amândoi arătau 
jalnic şi aveau hainele pline de sânge. 

— Eşti rănită? a întrebat-o el pe când săreau gardul şi se 
îndreptau în fugă spre maşina închiriată. 

Ea a clătinat din cap. Atunci, era sângele lui Peter - cine 
dracu’ o mai fi şi el. Bietul amărât. Anna s-a împiedicat, dar el a 
tinut-o să nu cadă şi au mers mai departe. 

— Cheile! i-a cerut el. 

Ea a început să caute în buzunar, dar sirenele se auzeau tot 
mai aproape. El i-a băgat mâna în buzunar şi a luat cheile. A 
aşezat-o pe scaunul din dreapta, apoi s-a urcat şi el la volan. A 
pornit maşina şi s-au îndepărtat încet. 

— Pe unde o iau? a întrebat-o. 

Anna stătea încremenită, în tăcere, în timp ce el căuta un 


indicator care să-i spună pe ce drum s-o apuce. Voia să iasă pe 
autostradă şi să plece cât mai departe de locul ăsta. 

— Cum ajung pe autostradă, Anna? Sau la un mall? 

Trebuiau să se spele, să cumpere provizii pentru drum şi să 
se reorganizeze. Trebuiau să plece dracului de acolo. Avea 
nevoie de ajutorul lui Holly, să o bage pe Anna în arest de 
protecţie. Era singurul loc unde avea să fie în siguranţă. Brent 
se săturase de nenorociţii ăştia. Davis stârnise un adevărat cuib 
de viespi blestemat. 

Anna continua să stea încremenită, ca un zombi. Pe lângă ei 
a trecut o maşină de poliţie care se îndrepta rapid spre casa ei. 
Brent şi-a verificat viteza. A văzut apoi indicatoare care îl 
îndrumau spre autostrada 494 şi spre Mall of America. Ei da, 
ăsta era locul unde te puteai pierde cel mai bine. Trebuiau să 
dispară, să nu mai poată fi reperaţi până când poliţiştii o să dea 
de capătul poveștii ăsteia de rahat. Poate că dacă îl găseau pe 
ticălosul ăla zăcând inconştient în casa Annei împreună cu un tip 
mort în bucătărie, asta va grăbi lucrurile. 

— Cine era Peter? a întrebat-o. 

Nimic. Nicio reacţie. Se închisese într-o cochilie din care nu 
avea să iasă prea curând. 

Brent a urmat indicatoarele şi a parcat maşina printre miile 
de autoturisme din faţa mallului imens. A luat bagajul de pe 
bancheta din spate şi şi-au schimbat tricourile. A desfăcut 
nasturii de la cămaşa neagră a Annei şi i-a tras-o de pe umeri. 
Ea a stat acolo nemişcată, purtând doar un sutien drăguţ, 
albastru-închis, şi părând cumplit de vulnerabilă. El a scos un 
tricou albastru din geantă şi i l-a băgat peste cap. l-a ridicat apoi 
părul şi i-a pus şapca, potrivindu-i-o în aşa fel încât să-i ascundă 
chipul. A ieşit din maşină, şi-a aruncat geanta pe un umăr, apoi 
a scos-o şi pe Anna afară şi a condus-o spre mall. 

Tocmai părăsise locul unei crime şi asta era suficient să-l 
arunce înapoi după gratii pentru totdeauna. 

Era timpul să fugă. 


KKK 


Un zgomot asurzitor l-a trezit pe Rand din starea de 
inconştienţă în care căzuse, convingându-l să se ridice iute în 
picioare şi să iasă pe uşa din spate a casei înainte să-şi dea 
seama despre ce era vorba. Poliţia. A sărit peste două garduri şi, 


rupându-şi fesul, şi-a şters sângele de pe faţă. Duhnea a 
băutură, iar la baza craniului avea un cucui care îi zvâcnea cu 
putere. 

Fusese cât pe ce să-l doboare pe individ şi să-i scoată 
maţele când târfa aia îl lovise cu sticla în moalele capului. 
Lucrurile luaseră din nou o întorsătură cât se poate de proastă, 
iar el trebuia să dispară cât mai repede din oraş şi să descopere 
unde fugise de data asta Anna Silver. 

Peter nu fusese decât o pierdere de timp. Tipul nu ştia 
absolut nimic. Idiotul se zvârcolise exact când nu trebuia şi o 
împunsătură nevinovată ajunsese în cele din urmă să-i 
perforeze rinichiul. Adio, Peter. Amărâtul! Anna îşi bătuse joc de 
el. Până la urmă, Rand îi făcuse chiar o favoare când pusese 
capăt suferințelor sale. 

Lăsase cuțitul în casă. Rahat! lar sângele lui era peste tot. 
Dacă-l găsesc, poliţiştii o să-l acuze de crimă. 

Dar n-au să-l găsească. 

Avea mai multe identități false decât Jason Bourne. S-a oprit 
ca să cumpere un ziar. A încetinit pasul, adoptând mersul unui 
om care îşi face plimbarea de dimineaţă. Kudrow o să fie negru 
de supărare. Rand clocotea atât de tare de furie, încât nu avea 
niciun chef să vorbească acum cu el, dar nu avea altă şansă. S-a 
întors la motelul unde se cazase şi s-a băgat în duş, complet 
îmbrăcat. După ce apa a redevenit curată, s-a dezbrăcat şi şi-a 
spălat părul cu şampon. Când a simţit că era, în sfârşit, curat, a 
ieşit din duş, s-a uscat şi a format numărul lui Kudrow. 

— E în Minneapolis, a spus. 

— Ai prins-o? l-a întrebat Kudrow. 

— Nu. 

Kudrow a început să înjure. 

— Tot mai caută plicul. Are un tip cu ea - Carver. 

— Am pe cap doi poliţişti morţi. Un detectiv particular la 
terapie intensivă. Marco e mort, iar poliţia canadiană călare îşi 
bagă deja nasul. 

Kudrow părea în pragul unui atac cerebral. 

— S-ar putea ca acum poliţia să vrea să stea de vorbă cu 
ea. A avut loc o crimă la ea acasă. 

— Strici totul, Rand, a mârâit Kudrow. 

— Lucrurile au luat-o razna de la bun început şi o ştii foarte 
bine. 


Simţea cum îl copleşeşte mânia. Doar el era cel care îşi 
punea viaţa în pericol, străbătând continente întregi şi luptându- 
se să scape teafăr, şi individul ăsta îndrăznea acum să-l critice? 
Işi stăpânea cu greu cumpătul. Deocamdată. 

— Tipul care o ajută e un fost deţinut, a continuat el. 
Trebuie să-i punem crima în cârcă. 

— Nu mai avem timp, a spus Kudrow încet. 

Nota subtilă de disperare din glasul lui nu i-a scăpat lui 
Rand. 

— Concepeţi un plan alternativ, nu-i aşa? a întrebat el. 

— Aranjăm lucrurile la birou, i-a răspuns Kudrow. 

Asta însemna că îşi ştergeau urmele şi se pregăteau să 
dispară. 

— Trebuie s-o găseşti pe fata aia, a adăugat Kudrow în 
şoaptă. 

Asta o ştiu şi eu. 

— Avem nevoie de banii ăia, Rand. 

Kudrow ştia că era doar o chestiune de timp până când 
agenţii federali aveau să ajungă la ei. 

— Cunoşti pe cineva în poliţia din Minnesota? a întrebat 
Rand. 

Kudrow s-a gândit puţin. 

— Nu, a răspuns el, dar Petrie susţine că poate să între în 
toate bazele de date ale poliţiei din toată ţara. Hai să vedem 
dacă nu se laudă de pomană! Şaizeci de milioane de dolari. O 
grămadă de bani. 

Nu zău? Șaizeci de milioane afurisite de dolari! 

— Cu poşta, scrisorile pot să ajungă la destinaţie şi după o 
săptămână, a spus Rand, stând gol la fereastra motelului şi 
încercând să gândească. 

— N-avem o săptămână la dispoziţie. 

— Au nevoie de un mijloc de transport. De un loc unde să 
stea. N-au cum să fugă la nesfârşit. 

lar Rand voia să fie acolo când ea nu va mai avea unde să 
fugă. Şi-a încleştat maxilarul, gândindu-se cât de aproape 
fusese de ea. li văzuse pupilele mărindu-i-se, îi văzuse pielea 
devenind trandafirie. li simţise mirosul de transpiraţie. Fusese la 
o aruncătură de băț de ea. Atât de aproape. Al dracului de 
aproape. Nici prin cap nu-i trecea s-o lase să scape. Dar 
prioritatea lui era să pună mâna pe bani, căci putea să se 


întoarcă oricând ca să se răzbune, când ea nici nu s-ar mai fi 
aşteptat. Şi atunci, i-a venit o idee. 

— Am abordat greşit toată povestea asta, a spus el. 

— Nu mă-nnebuni! a mârâit Kudrow. 

Rand a zâmbit. 

— Dar ştiu cum s-o facem bine. 

În sfârşit. 

CAPITOLUL 11 

Anna l-a urmat, năucă, pe Brent printre rafturile puternic 
luminate ale supermarketului. Peter. Mort. Sânge peste tot în 
bucătăria ei. Imaginile erau înfiorătoare. Încântarea pe care o 
citise în ochii ucigaşului când privirile li se întâlniseră - de parcă 
o cunoştea, de parcă era a lui. Un fior i-a străbătut şira spinării. 
Recunoscuse privirea de animal de pradă. 

Ochii i s-au umplut de lacrimi. Sărmanul Peter! Se purtase 
îngrozitor cu el. Nu obținuse nimic pentru strădania lui, cu 
excepţia plăcerii îndoielnice a companiei ei, iar prima dată când 
îndrăznise s-o sărute îi şi dăduse papucii. lar acum era mort. 
Anna nu merita asta. Nimeni nu merita asta. 

Brent o sărutase, şi-a spus ea, atingându-şi buzele. 

De ce reacţionase atât de urât când o sărutase un tip 
drăguţ ca Peter? Şi de ce îi plăcuse atingerea buzelor lui Brent? 
Oare buzele lui Peter pur şi simplu avuseseră un gust neplăcut? 
Sau continua să se pedepsească pentru trecutul ei, lăsându-se 
atrasă de bărbaţi cu totul nepotriviţi? 

— Încearcă să-ţi revii, Anna, a spus Brent, pocnindu-şi 
degetele în faţa ei. Am nevoie de tine - măcar până ieşim din 
oraş. 

A clipit, parcă nedumerită. Brent. Erau în pericol. £/ era în 
pericol. A înghiţit în sec şi a dat în cap. Amândoi purtau şepci pe 
cap şi îşi schimbaseră tricourile. Când le-au schimbat? s-a 
întrebat ea, încruntându-se. Brent a luat de pe un raft o cutie 
mare. 

— Ţine căruţul! i-a spus. 

Ea a apucat mânerul. El a aruncat cutia în cărucior şi s-a 
dus să ia de pe un raft doi saci de dormit şi o trusă de prim 
ajutor. A luat-o pe cea mai mare pe care găsit-o şi atunci ea şi-a 
amintit de sângele împroşcat peste tot în bucătăria ei. 

— Cred că o să vomit, a spus, ducându-şi mâna la gură. 

El a apucat-o de încheietură şi a tras-o după el pe un culoar 


care ducea la toaletă. Fără să ezite vreo clipă, a intrat în 
încăperea destinată femeilor şi i-a ţinut părul, în timp ce ea 
vomita în veceu. 

Din fericire, era încă devreme şi toaletele erau goale. 

l-a ridicat părul şi a masat-o pe spate. După un timp, ea şi-a 
revenit şi s-a şters la gură. Brent a tras apa la veceu şi a ajutat-o 
să ajungă la chiuvete. Anna s-a ferit să se uite în oglindă. Arăta 
ca naiba, dar nu asta o deranja. Expresia din ochii ei îi 
reamintea de o perioadă pe care încercase din greu, ani la 
rândul, s-o uite. Se simţea pierdută, înfrântă. 

Brent i-a lăsat părul liber, aranjându-i-l pe spate, în timp ce 
ea îşi clătea gura cu apă rece. Apoi, s-a aplecat şi el peste 
chiuvetă şi s-a spălat pe faţă, curăţindu-şi cu grijă rana din zona 
maxilarului. După ce s-a şters, s-a întors cu faţa spre ea. 
Expresia de pe chipul lui îi dădea de înţeles că nu voia să 
vorbească despre ce se întâmplase, dar Anna nu se putea 
abţine. 

— L-am ucis? a întrebat ea, cu glasul aspru şi răguşit. Pe 
individul ăla? 

El a clătinat din cap. 

— Avea puls. Să sperăm că poliţia a pus mâna pe el. 

Anna şi-a dus mâna la stomac, copleşită de un nou val de 
greață. Îl lovise cu o sticlă în moalele capului. Exact la fel cum 
Brent îşi omorâse tatăl. Acesta murise, iar el ajunsese după 
gratii - ar putea să ajungă din nou acolo dacă îl prindea acum 
poliţia. Fuga de la locul crimei era o infracţiune, până şi ea ştia 
asta. 

— Trebuie să mă laşi să mă descurc singură, a spus ea, 
prinzându-l de braţ. Încearcă să treci înapoi graniţa. 

El a clătinat din cap. 

— Nu te las singură în toată nebunia asta, Anna! 

— Dar dacă te prind acum. 

— O să avem grijă să nu ne prindă! i-a ripostat el, cu 
fermitate în glas. 

Ea a clipit, uşor nedumerită. Nu o părăsea. Dar îşi punea în 
pericol lucrul cel mai de preţ - libertatea - pentru ea. La naiba, 
îşi riscase şi viaţa când se luptase cu monstrul ăla din casa ei. 

— Dar. 

— Niciun „dar”. 

l-a zâmbit cu atâta tandrete, încât ea s-a simţit copleşită de 


emoție, dar nu voia să plângă ca un copil. Nu o părăsea - gândul 
a făcut-o să răsufle uşurată şi îngrozită totodată. 

Căci a revăzut în minte ochii nemiloşi cu care o privise 
asasinul. 

— Trebuie să ne ducem la poliţie, a spus ea, copleşită de 
dezgust, ştiind prea bine ce i-ar face dacă ar cădea în mâinile 
lui. 

Spre surprinderea ei, Brent a încuviinţat din cap. 

— Dar nu aici, a spus. Trebuie să ne întâlnim cu Holly şi să 
trecem graniţa spre nord. 

Dar ea nu credea că trebuiau să mai aştepte atât de mult, 
şi un plan a început să prindă viaţă în mintea ei. 

— Mi-e teamă, a recunoscut, clănţănind din dinţi. 

El a tras-o la pieptul lui, rezemându-şi bărbia de creştetul 
ei. O, Doamne, cât de bine era! Atât de bine, că a mai rămas 
cuibărită pentru o clipă în braţele lui. De când nu se mai bazase 
ea pe cineva? Ultima oară fusese tatăl ei, înainte să între în 
puşcărie. Şi uite ce ieşise de acolo. 

Mai multe voci care răzbăteau de dincolo de uşă i-au făcut 
să se despartă. 

O femeie a intrat în toaletă cu un cărucior de copil. A căscat 
ochii mari când l-a văzut pe Brent. El a luat-o pe după umeri pe 
Anna, zâmbind. 

— Greţurile de dimineaţă, a minţit fără să clipească, în 
vreme ce o conducea spre uşă. Nu rezistă decât vreo oră şi pe 
urmă dă afară prăjiturelele. 

Expresia de pe chipul femeii a devenit compătimitoare, dar 
inima Annei a început să-i bată neliniştită în piept la gândul că 
ar putea să rămână vreodată însărcinată. Copii. Fusese 
întotdeauna convinsă că nu vrea copii. 

Îşi iubea elevii, dar cum ar fi fost oare să aibă propriii ei 
copii? Să aibă responsabilităţi o viaţă întreagă? Crezuse mereu 
că nu-şi dorea aşa ceva. Acum, însă. Jocul cu moartea o făcuse 
să înţeleagă că - într-o bună zi - se va putea împăca cu ideea de 
a avea copii. Voia să încerce experienţa maternității. Dacă 
aveau să scape cu viaţă din povestea asta, o să-şi schimbe lista 
priorităţilor. Asta e singurul avantaj al jocului cu moartea: te 
ajută să înţelegi ce este cu adevărat important în viaţă - 
prietenia, loialitatea, grija cu care trebuie să-i înconjori pe cei 
dragi. 


Cum avea, aşadar, să-l scoată pe Brent din toată nebunia 
asta? 

leşind din toaletă, au găsit căruţul acolo unde îl lăsaseră, 
printre rafturile cu produse. 

— Mă duc să iau nişte haine, i-a spus ea, păstrând un ton 
optimist, chiar dacă în sufletul ei se simţea cumplit. Ne întâlnim 
peste cincisprezece minute în raionul cu haine bărbăteşti. Pe 
urmă, mai luăm nişte mâncare şi plecăm din oraş. 

Sprâncenele întunecate s-au ridicat, dar privirea lui era 
aţintită în ochii ei. 

— Bine - cincisprezece minute. Dar să nu-ţi treacă prin 
minte să mă laşi aici şi să te predai la poliţie. Pentru că o să mă 
duc şi eu la cea mai apropiată secţie. 

La naiba! Atât de transparentă era? 

— N-am nevoie de sacrificii, Anna, a spus el, scrutând-o cu 
ochii lui albaştri. Nu le merit. Dacă te duci la poliţie fără dovezile 
alea, Davis o să pară vinovat - şi probabil că şi tu. 

— Eu? a întrebat ea, simțind cum pielea i se face ca de 
găină. 

— Tatăl tău le-a „furat” banii - şi bănuiesc că foarte mulţi 
bani -, pentru că altfel ticăloşii ăia ar fi acceptat situaţia şi şi-ar 
fi văzut mai departe de treabă. Davis a spus că ţi-a trimis ție 
dovezile. Dacă vor privi lucrurile dintr-un alt unghi? Fără 
documentele alea, nu putem să dovedim că Davis a acţionat cu 
bune intenţii. lar dacă ajungi în închisoare, devii o pradă uşoară 
pentru orice individ pe care ticăloşii îl pot cumpăra. 

Ca să nu mai vorbim de simplul fapt că va ajunge în 
închisoare. 

— Îmi pare rău că te-am implicat în povestea asta, a 
murmurat ea. 

El i-a ridicat bărbia, făcându-i inima să-i bată mai repede în 
piept. 

— Nu tu m-ai implicat, ci Davis, a spus el. 

Anna a clipit mărunt ca să-şi înlăture lacrimile prosteşti care 
amenințau să-i umple ochii. Începea să se îndrăgostească de 
Brent, un individ care îi punea întregul univers în pericol, la fel 
cum făcuse şi tatăl ei. Dragostea era un sentiment labil şi 
nestatornic, în care nu putea să aibă încredere. 

Fusese mereu o persoană singuratică. Fireşte, avea colegi şi 
prieteni, dar niciodată nu îşi deschisese sufletul în faţa lor. 


Niciodată nu avusese încredere în ei. După abuzul fizic şi 
emoţional pe care îl îndurase în adolescenţă, barierele pe care 
le ridicase în jurul ei se transformaseră într-o fortăreață 
invizibilă. Dar săptămâna trecută, Brent reuşise să spargă 
zidurile fortăreței şi să se apropie de ea mai mult decât o făcuse 
vreodată cineva. 

Acum, în ochii lui albaştri citea ceva ce nu-i era deloc străin. 
Ceva ce avea ecou în sufletul ei. Inima i s-a strâns cu putere în 
piept. Da, minunat! Exact ce-i lipsea! 

XXX 

Erau într-un impas cumplit. 

Încălcase termenii eliberării condiţionate? Fără doar şi 
poate. Dar nu putea s-o lase pe Anna pradă lupilor şi să 
presupună că sistemul o va salva. Sistemul nu salvează oameni. 
Îi încuie în spatele gratiilor şi uită să le mai dea cheia. 

În timpul ăsta, adevărații criminali scapă basma curată. 

Deocamdată, el şi Anna se pierduseră de pe radarul civilizaţ 
iei, adăpostindu-se într-un loc uitat de lume. Sperau să dispară 
un timp de pe faţa planetei, suficient cât să se bucure de un 
moment de respiro. Dar nu reuşise nici să găsească dovezile 
trimise de Davis, nici să-i dovedească nevinovăția. Firma de 
detectivi particulari a lui Jack continua să facă investigaţii, dar 
fără Jack. La naiba! 

Ce dracu’ se întâmpla? Cine erau oamenii ăştia? Ce 
descoperise Davis? 

Spera ca băieţii cei răi să nu fi făcut legătura între Brent 
Carver şi B.C. Wilkinson. Îşi ascunsese bine identitatea, pentru 
că nu-şi dorea să se trezească la uşă cu vreo bandă de foşti 
deţinuţi dornici să-i fure tablourile sau să-i tragă un glonţ în cap. 
Şi deşi poate că motivele nu fuseseră dintre cele mai ortodoxe, 
totul funcţiona acum în favoarea lui. Dar dacă povestea ajungea 
la urechile idiotului de ofiţer supraveghetor, Brent avea să fie 
trimis direct la închisoarea de maximă siguranţă. Stomacul i se 
întorcea pe dos numai la simplul gând că s-ar putea duce înapoi 
după gratii. 

Cu o săptămână în urmă, singura lui grijă era legată de 
apariţia sa la o expoziţie de pictură. Acum, se temea că va 
deveni cap de afiş pentru emisiunea America's Most Wanted. 

Planul A şi B se duseseră amândouă pe apa sâmbetei, aşa 
că acum încercau o strategie cu totul nouă. Să dispară complet 


de pe radar. Brent nu putea să-şi asume nici cel mai mic risc. 

Il sunase pe Finn şi îi povestise tot ce se întâmpla, 
spunându-i când şi pe unde spera să treacă graniţa. Apoi 
aruncase toate dispozitivele electronice şi cumpărase cu bani 
gheaţă două telefoane cu cartele preplătite. Îşi aruncaseră la 
gunoi hainele murdare de sânge, lăsaseră maşina închiriată la 
mall - Brent i-a trimis un e-mail impresarului său, rugându-l s-o 
returneze companiei - şi se duseseră cu autobuzul să viziteze un 
parc auto. Folosindu-şi cârdul de credit pe numele lui B.C. 
Wilkinson, cumpărase un jeep vechi de doi ani, cu care 
porniseră la drum, îndreptându-se spre vest către Dakota de 
Nord şi de Sud. Teoretic, peste două zile trebuia să-şi facă 
apariţia la expoziţia din New York. Practic, şansele ca asta să se 
întâmple erau la fel de nule ca acelea pe care le avea individul 
de pe podeaua din bucătăria Annei de a se ridica şi a pleca 
acasă pe picioarele lui. 

Dar cine dracu' era Peter? 

Merseseră ore în şir, străbătând în zigzag trei state. Acum, 
soarele se pregătea să apună, iar Brent se simţea ca un zombi. 

Incerca să-şi alunge frustrarea bătând în pământ un ţăruş 
pentru cort. Anna stătea pe un scaun de pânză şi îl privea în 
tăcere. Purta ochelari negri, care îi ascundeau ochii obosiţi şi 
încercănaţi. Părea să se prăbuşească în orice clipă şi asta îi 
sfâşia sufletul lui Brent. 

Mâncaseră tot soiul de prostii fast-food şi cumpăraseră 
câteva produse de bază pentru drumeţie - cafea, paste instant 
şi pâine -, dar acum amândoi, secătuiţi de vlagă, se limitau doar 
să bea lacom din sticlele cu apă. 

— Am făcut exact ce-ai făcut şi tu, a spus ea, cu glasul 
răguşit. lar tu ai stat douăzeci de ani în puşcărie pentru asta. 

Aşadar, asta o deranja. 

— Eu chiar am curmat o viaţă. Tu nu, a spus el, ridicându-şi 
privirea spre ea. In cazul tău, au existat circumstanţe atenuante. 

— Şi tu ai avut circumstanţe atenuante, a spus ea, lăsându- 
şi ochelarii în jos, pe vârful nasului, şi dezvăluindu-şi ochii 
congestionaţi. 

Dar nimeni nu îl ascultase, iar ăsta era şi motivul pentru 
care o scosese atât de repede din casa ei în acea dimineaţă. 
Ideea de a sta închis în custodie într-o celulă în vreme ce 
poliţiştii încercau să descâlcească toată povestea asta i se părea 


la fel de tentantă ca şi gândul de a avea nişte electrozi legaţi de 
boaşe. Nu, mersi. 

— Tipul trăieşte, aşa că nu te mai tortura singură! 

Ticălosul se dovedise mai bun ca Brent. Dacă ea nu l-ar fi 
lovit cu sticla în cap, probabil că acum el ar fi fost mort, iar ea ar 
fi fost. 

Până acum, nu îşi îndeplinise prea bine rolul de bodyguard. 

— Atât de subţire este hotarul? a întrebat ea, cu glasul la fel 
de delicat precum ceața care învăluia lacul din apropiere. 

— Între bine şi rău? a spus Brent, ezitând uşor. Nu încerca 
să-şi trateze cu uşurinţă crima, dar. Nu, a continuat el. Dar între 
stigmatul de criminal şi imaginea de cetăţean model - da, 
hotarul este extrem de subţire. 

Chiar dacă ticălosul ăla murise, Anna Silver nu merita să 
ajungă după gratii. Încerca doar să-şi salveze viaţa, să scape 
dintr-o încurcătură în care intrase fără vina ei, iar nemernicul ăla 
oricum îşi merita soarta cu vârf şi îndesat. 

Pe măsură ce ziua se scurgea, devenea tot mai limpede că 
Anna nu avea să mai reziste prea mult. Trebuiau să se 
odihnească, iar acest teren de camping de la marginea 
autostrăzii 94 era ultimul loc în care i-ar fi căutat cineva. Zona 
era înţesată de familii, dar un golf izolat din apropierea apei le 
oferea suficient spaţiu ca să-şi instaleze cortul de două 
persoane. Era linişte aici. Nu se vedeau rulote, iar corturile cele 
mai apropiate abia se zăreau printr-un pâlc des de copaci. 

— Cine era Peter? a întrebat el, ancorând cortul. 

— O, Doamne, am şi uitat de Peter, a spus ea, pierzându-şi 
şi urma de culoare din obraji şi apucându-se cu mâinile de cap. 
Am ieşit cu el vreo şase luni, dar ne-am despărţit vineri seară 
după ce m-a sărutat. 

Era o notă aparte în glasul ei şi lui i s-a strâns stomacul. 

— A încercat să te forţeze? 

— Nu, i-a răspuns ea, clătinând din cap. Dar nu mi-a plăcut, 
a îngăimat, cu respiraţia întretăiată. Probabil că m-a căutat ca 
să îndrepte lucrurile. Nici nu m-am mai gândit la el de când ne- 
am văzut ultima oară. 

— Ai avut altele pe cap, i-a reamintit Brent, cu blândeţe. 

— La dracu'! 

A fost şocat s-o audă înjurând. Era prima oară când se 
întâmpla asta. Anna îşi pierdea controlul, dar Brent ştia că nu 


era cazul să atragă atenţia asupra lor. A început să vorbească 
repede. 

— Sărutul îţi dezvăluie foarte mult din personalitatea unui 
individ. Ştii asta, nu? a continuat el, luând-o de umeri. 

Doamne, era atât de mică, de fragilă şi de perfectă! 

— Cât timp am fost închis, am citit foarte multe cărţi despre 
arta sărutului. (Doar ca să-şi facă singur rău.) Nu e vorba doar 
de simpla atingere a buzelor. Sărutul presupune o legătură, 
poate un soi de test de turnesol genetic. Peter (sărmanul de el) 
a dat greş la testul ăsta. A fost vina lui, nu a ta, a conchis el, 
scuturând-o uşor. 

— Dar a murit din cauza mea. 

— Sst! a şoptit Brent şi a tras-o mai aproape de el, 
legănând-o cu blândeţe, sperând să-i ofere puţin alinare şi să 
păstreze în acelaşi timp tonul scăzut. A murit pentru că unui 
idiot îi place să rănească oameni. 

Cuvintele lui au făcut-o să tresară, dar el a continuat s-o 
ţină strâns în braţe. 

— Nimeni nu face asta pentru bani. Ci doar din plăcere. 

Zâmbetul Ginei i-a apărut pentru o clipă în minte. Finn îl 
asigurase că ea nu suferise în clipa morii, dar uneori îşi 
închipuia cele mai cumplite imagini. 

A lăsat-o şi s-a ridicat în picioare. Anna trebuia să se 
odihnească. Aluat două saltele pneumatice subţiri şi sacii de 
dormit şi le-a aranjat în cort, în timp ce Anna s-a dus la toaletă. 
Începea să devină tot mai neliniştit din cauza ei, când a văzut-o 
întorcându-se. A ridicat pânza cortului care ţinea loc de uşă. 

— Şi acum, la culcare! a spus el pe un ton ferm. 

Au intrat amândoi în cort, fără să-şi mai bată capul să se 
dezbrace. Saltelele erau lipite una de cealaltă şi Brent abia avea 
loc să se mişte fără să ajungă peste Anna. O, Doamne. Şi, dată 
fiind atracţia pe care simţea pentru ea, nu avea să fie deloc 
uşor, dar nu era un animal. Şi-a scos cureaua şi pantofii. A lăsat 
lanterna lângă uşă. Apoi s-a lungit pe spate şi şi-a aţintit privirea 
asupra pânzei întinse deasupra lui. 

Era o noapte caldă. Stăteau amândoi pe paturile lor 
improvizate, atingându-şi braţele în spaţiul atât de îngust. Ea nu 
se ferea şi nici nu încerca să se îndepărteze, semn că era 
cumplit de obosită. 

Brent nu uitase scena din camera de hotel - acum parcă o 


mie de ani -, când Anna se albise ca varul şi se îndepărtase de 
el, de parcă ar fi fost gata s-o lovească. Văzuse în ochii ei o 
spaimă  înfiorătoare, de parcă retrăia nişte clipe 
înspăimântătoare. 

Variantele erau puţine pe lista lui Brent. Şi niciuna nu era 
bună. 

li simţea respiraţia 
perfect conştientă. 

Încă din primii ani petrecuţi în închisoare, învățase să-şi 
protejeze fundul. La propriu. După primul incident de la duşuri, 
când aproape că îl lăsase orb pe individul care îşi imaginase că 
Brent avea să fie o pradă uşoară, îşi câştigase reputaţia unui tip 
dur, pe care nu avea niciun rost să-l înfrunţi. Avusese noroc. lan, 
primul său coleg de celulă, un deţinut condamnat pe viaţă, îl 
luase sub aripa lui şi îl ajutase să înveţe legile nescrise ale 
închisorii. lan îi ceruse în schimb lui Brent doar să păstreze 
curăţenia în celulă şi să nu flecărească vrute şi nevrute. Lucru 
pe placul lui Brent. Patru ani mai târziu, lan fusese înjunghiat 
mortal în timpul unei altercaţii stârnite - nici mai mult, nici mai 
puţin - din cauza unor copane prăjite de pui, dar Brent învățase 
deja cum să aibă grijă de el. Nu toţi au avut norocul lui, lucru pe 
care îl ştia prea bine, căci fusese martorul multor abuzuri şi acte 
de violenţă. 

Viaţa în închisoare era un calvar, dar unii oameni nu ştiau 
să trăiască în libertate. El ştia. Şi se descurcase foarte bine până 
acum o săptămână. Şi-a încleştat pumnii în întuneric. Acum 
risca totul din cauza unei promisiuni făcute unui mort. Dar nu 
ăsta era adevăratul motiv şi, indiferent cât ar fi vrut Brent să 
pretindă că o făcea pentru Davis, de fapt o făcea pentru Anna - 
sau poate, dacă era cu adevărat sincer cu sine, o făcea pentru 
el însuşi. 

A închis ochii, luptându-se să alunge amintirile care tot nu-i 
dădeau pace. 

De la moartea Ginei, de anul trecut, încercase puţin câte 
puţin să-şi răscumpere greşelile. Toată viaţa îi înlăturase pe cei 
dragi din preajma lui ca să nu le pună viaţa în pericol, dar 
strategia lui nu funcţionase. Acum o ţinea pe Anna cât mai 
aproape de el şi spera că astfel o va proteja. 

Aerul nopţii se răcorea din ce în ce mai tare. 

S-a întors pe o parte şi s-a apropiat cât a îndrăznit de mult 


A 


n întuneric. Era liniştită. Trează. Şi 


de Anna. Şi-a pus mâna pe talia ei, simţind-o cum se încordează 
la atingerea sa. 

— O să-mi povesteşti vreodată ce-ai păţit? a întrebat-o el în 
cele din urmă. 

Tăcerea, întreruptă doar de respiraţia ei întretăiată, 
devenea tot mai apăsătoare. Pentru o clipă, Brent a crezut că nu 
avea de gând să-i răspundă - poate se va preface că doarme, 
deşi era evident că nu dormea. 

— Am fost violată, a recunoscut ea, încet. Dar cred că ai 
intuit asta, nu-i aşa? 

Se simţea chinuit de regrete - regrete pentru lucrurile pe 
care nu le putea schimba. Inima i s-a strâns în piept. Voia să-şi 
strige mânia şi să lovească cu pumnii în ceva, dar asta nu o va 
ajuta pe Anna, aşa că şi-a potolit furia. A închis-o într-un 
sertăraş din sufletul său, păstrând-o pentru mai târziu, când îi va 
găsi o utilitate. 

— N-ai vrea să-mi spui ce s-a întâmplat? a întrebat-o el, pe 
un ton aspru. 

Anna s-a întors şi ea pe o parte şi el şi-a retras mâna, dar 
ea i-a căutat-o pe întuneric şi i-a strâns-o cu putere. 

— N-am spus nimănui. Niciodată. 

Toţi acei ani în care şi-a înfrânat sentimentele, degradarea, 
umilinţa. Pentru prima oară, el simţea mânie împotriva lui Davis, 
pentru că pusese în pericol viaţa fiicei sale. Pentru că nu 
avusese mai multă grijă de ea. Şi-a trecut palma peste obrazul 
Annei, şi-a încleştat degetele în părul ei. 

— Trebuie să vorbeşti cu cineva - nu neapărat cu mine. 

— Vreau să-ţi povestesc totul, a spus ea, odihnindu-şi mâna 
pe pieptul lui, în dreptul inimii. Poate reuşesc astfel să explic de 
ce sunt atât de distrusă. Sau măcar o parte din motive. 

XXX 

Anna s-a întors cu spatele la Brent. Ani de zile tăinuise 
povestea în sufletul ei, ca şi când, dacă n-ar fi vorbit niciodată 
despre el, violul nici n-ar fi avut loc. Dar, fără să-şi dea seama, 
hotărârea asta îi distrusese toate relaţiile, deoarece, în 
subconştientul ei, aştepta ca episodul să se repete. Negând 
realitatea a ceea ce i se întâmplase, nega trauma şi impactul pe 
care îl avusese asupra vieţii sale. Acum nu mai voia să nege 
nimic. 

Nu ştia cine s-a mişcat primul, dar s-a trezit deodată 


cuprinsă în braţele lui Brent, care şi-a sprijinit bărbia în părul ei. 
Anna s-a rezemat cu spatele de pieptul lui tare, încercând să 
absoarbă o parte din puterea pe care o degaja prin toţi porii. 
Stăteau îmbrăţişaţi, strâns lipiţi unul de celălalt, şi - în ciuda 
atracției sexuale dintre ei - atingerea trupurilor lor îi dădea un 
sentiment de linişte şi siguranţă. 

Cum era posibil să se simtă în siguranţă după tot ce se 
întâmplase? Oamenii încercau s-o omoare, dar nu reuşiseră s-o 
facă până acum pentru că bărbatul acesta fusese lângă ea. Dar 
cum era posibil să se simtă protejată lângă un om ca Brent? 

Nu mai era speriată în prezenţa lui - asta dacă fusese 
vreodată, li spulberase în mii de bucățele existenţa calmă şi 
aşezată, dar - în ciuda situaţiei groaznice în care se afla acum - 
Anna se bucura să renunţe la unele dintre regulile după care se 
călăuzise până atunci. Viaţa mereu pe fugă pe care o ducea în 
ultimul timp o ajuta să înţeleagă ce era cu adevărat important, 
iar pe primul loc era să trăiască. Ciudat că asta nu fusese şi 
înainte. Acum, era pregătită să alunge demonii trecutului ca să 
se bucure, în sfârşit, de o viaţă mai frumoasă şi mai liberă. Asta 
presupunând că o să aibă această şansă. 

Inima îi bătea neliniştită, dar şi-a încleştat pumnii, hotărâtă. 
Putea s-o facă. 

— Îţi mai aminteşti ceva din scrisorile mele despre balul de 
absolvire a liceului? l-a întrebat ea. 

— Ştiu că ticălosul tău de prieten te-a părăsit cu două zile 
înaintea balului, i-a răspuns el, şi glasul lui răguşit i-a trecut uşor 
prin păr. Şi la scurt timp ai încercat să te sinucizi. 

Braţele lui calde s-au strâns în jurul ei. Poate că deja făcea 
legătura între viol şi tentativa ei de sinucidere. 

— Am fost cu Sam timp de doi ani, şi susţinea că mă 
iubeşte. Apoi tata a fost arestat. 

Nu putea să-l acuze pe Sam pentru că pusese capăt relaţiei 
lor, căci şi ea ar fi făcut orice să scape din acea situaţie. Fusese 
un băiat drăguţ. Îi dăruise virginitatea ei, dar asta nu îi ajutase 
să treacă cu bine peste scandal. 

— Un timp, a suportat ironiile şi batjocurile, a continuat ea. 
Apoi, însă, s-a săturat. Eram o paria pe plan social. Poate că 
părinţii lui l-au obligat să-mi dea papucii, dar când a făcut-o în 
cele din urmă, gestul lui nu m-a luat deloc prin surprindere. M-a 
mirat mai mult faptul că relaţia noastră a durat atâta. 


— Un laş nenorocit! 

— Era doar un copil. 

Anna şi-a dat seama că Brent ar fi vrut s-o contrazică din 
nou, dar a tăcut pentru ca ea să-şi continue povestea, îndurase 
huiduieli, jigniri şi chiar bătăi. Trădarea lui Sam şi a prietenelor 
ei, care o lăsaseră în voia sorții, o duruse la vremea respectivă, 
dar erau nimicuri în comparaţie cu evenimentele de mai târziu. 

— Şi atunci, un alt individ m-a invitat să-l însoțesc la bal, a 
reluat ea firul povestirii. 

— Cine? 

— Nu mai contează. 

S-a înfiorat, simţindu-şi pielea ca de gheaţă sub apăsarea 
amintirilor cumplite. Brent a strâns-o şi mai tare în braţe, 
lipindu-şi trupul fierbinte de al ei. 

— Contează pentru mine. 

— De ce? Ca să-ţi mai petreci alţi douăzeci de ani după 
gratii pentru un episod care s-a întâmplat acum opt ani? 

— Crezi că nu meriţi asta? 

— El nu merită. 

— Dar dacă îţi promit că mă mulţumesc doar să-l snopesc în 
bătaie? 

Veninul din glasul lui a speriat-o. 

— Nu i-am spus nimic tatălui meu, pentru că sunt convinsă 
că i-ar fi făcut rău şi nu voiam asta. Va trebui să-mi promiţi şi tu 
că nu te vei atinge de el, a spus ea, cu respiraţia întretăiată. Nu 
vreau să-mi fac griji şi pentru tine. 

Glasul i s-a frânt şi şi-a îngropat faţa în sacul de dormit. Îi 
scăpase fără să vrea - că îi păsa ce se întâmpla cu el. Prea mult. 

Indiferent ce se întâmpla, nu aveau să trăiască fericiţi până 
la adânci bătrâneţi. Duceau vieţi diferite în ţări diferite. Ţinând 
seama de soarta bietului Peter, ar trebui să se considere 
norocoşi dacă or să supravieţuiască poveştii ăsteia. 

Când a încercat să se desprindă din braţele lui, el a refuzat 
să-i dea drumul, murmurându-i la ureche: 

— Bine. Nu mă ating de nenorocit. 

Respirația lui i-a mângâiat obrazul, făcând-o să se înfioare. 
Mirosul lui o învăluia, oferindu-i alinare. Era atât de mare şi de 
viril. Dur, dar blând şi surprinzător de generos. Avea mai multă 
încredere în el decât avusese vreodată în cineva - mai multă 
chiar decât în ea însăşi. 


Inima îi bătea nebunește, dar trebuia să-şi ducă povestea la 
bun sfârşit. Trebuia să scape de cuvinte. 

— Aşadar, tipul ăsta m-a invitat să-l însoțesc la bal, deşi era 
clar că de fapt nu-i făcea plăcere, a început ea. 

Şi-a amintit de expresia lui. Ursuz. Furios. 

— O cunoştinţă de-a mamei ne-a aranjat întâlnirea. Am 
plecat cu maşina lui, iar eu eram atât de recunoscătoare că mă 
duceam la bal - poate că aveam să dansez, ştii? Mă prefăceam 
că totul era normal, că locul meu era tot acolo. 

Strânsoarea degetelor lui Brent peste ale ei i-a amintit că el 
nu ştia, pentru că la şaisprezece ani nu se dusese la balul de 
absolvire a liceului. Se dusese la închisoare, iar iubita lui din 
copilărie îl aşteptase o viaţă întreagă pe băiatul pe care îl 
pierduse, apoi fusese omorâtă. Povestea lui era mult mai tristă 
decât a ei. Întunericul care-i învăluia i-a dat puterea să-şi 
termine povestea. Întunericul şi faptul că soarta fusese mult mai 
crudă cu el. A început să tremure. 

— Nu trebuie să mai continui, a spus el, mângâindu-i ceafa 
cu glasul lui aspru. 

A simţit un nod în gât, căci de data asta chiar trebuia să 
continue. Pentru prima oară în viaţa ei, trebuia să deşerte totul 
din ea. Era ca o tumoare cuibărită în adâncul ei şi trebuia să 
scape de ea înainte să pună stăpânire pe viaţa ei şi să o 
distrugă pentru totdeauna. 

— Am pornit spre şcoală, dar pe drum s-a răzgândit. Mi-a 
spus că trebuia mai întâi să ne întâlnim pe plajă cu doi băieţi. 

Cred că eram un pic agitată. Imi doream cu disperare ca 
viaţa mea să se întoarcă pe făgaşul normal. Să vorbesc cu 
prietenele mele. Poate chiar să recâştig dragostea lui Sam dacă 
avea să mă vadă la braţul altui băiat. 

Amintirile îi năvăleau în minte, umplând vidul care devenise 
viaţa ei. Simţea briza răcoroasă a mării, nisipul grunjos care i se 
lipea de piele. 

— Când am ajuns acolo, plaja era goală, aşa că mi-a propus 
să mergem pe țărm şi să ne băgăm picioarele în ocean. Mi-a 
plăcut ideea - să ne plimbăm pe plajă îmbrăcaţi în haine de 
gală. 

Tăcerea lui Brent devenea tot mai apăsătoare, strivind-o şi 
împiedicând-o să respire. 

— Purtam o rochie albastră de mătase şi pantofi argintii - 


ca să se asorteze cu numele meu, a continuat ea. 

Le cumpărase ca să-şi ridice moralul, dar şi pentru că ştia 
că îi veneau bine. 

— El a desfăcut o sticlă de bere şi mi-a întins-o. N-am ştiut 
că a pus ceva în ea - un hipnotic, probabil, a continuat ea, 
tremurând. 

La naiba, după toţi aceşti ani, nu reuşea să-şi stăvilească 
tremurul corpului, de parcă frigul îi pătrunsese adânc în oase. 

— Am luat doar câteva înghiţituri - nu-mi place berea - dar 
chiar şi aşa, abia mai puteam să mă ţin pe picioare. Nici nu mi- 
am dat seama ce făcea când a început să-mi desfacă fermoarul 
rochiei, a spus ea, încercând să râdă, dar scoțând mai degrabă 
un sunet gâtuit, de parcă ceva o strângea de gât; îşi ţinea ochii 
strâns închişi, chiar şi în întuneric. Credeam că o să ne ducem 
să înotăm în mare. Apoi, totul a devenit neclar, învăluit parcă în 
negură. 

Dar nu suficient de deasă. 

Brent a strâns-o şi mai tare, cu o forţă aproape dureroasă, 
dar asta o ajuta să rămână ancorată în prezent, împiedicând-o 
să se întoarcă, ţipând, într-un trecut înspăimântător. 

— Mi-a împăturit frumos rochia şi a aşezat-o cu grijă pe 
nisip, a reluat ea povestea. Ce drăguţ din partea lui! mi-am spus 
eu atunci. S-o împăturească atent, ca să nu se şifoneze. Apoi a 
trecut la chiloţi şi mi-am dat seama că nu purtam sutien, pentru 
că la rochia aia nu aveam nevoie. Am intrat în panică şi am 
încercat să mă ridic şi să fug, dar eram pe tocurile alea 
caraghioase şi m-a prins iute din urmă. 

Degetele i s-au dus, tremurând, la gură. 

— Mi-a rupt chiloţii, lăsându-mă complet goală, cu excepţia 
pantofilor de curvă - sunt cuvintele lui, nu ale mele. Şi pe urmă 
m-a violat pe nisip. 

Şi-a strâns coapsele, de parcă asta ar fi schimbat trecutul. 

O duruse - cumplit de tare. Un act de o violenţă ieşită din 
comun, care sfida convențiile societăţii şi îi înfrânsese orice 
încercare de a se împotrivi. 

li auzea respiraţia lui Brent, îi simţea pieptul umflându-se. O 
legăna uşor, ţinând-o strâns în braţe. 

— După ce-a terminat - a continuat ea -, mi-a aruncat 
rochia în faţă şi mi-a luat chiloţii şi şi i-a îndesat în buzunar. Mi-a 
spus că avea să-i arate prietenilor lui, că o să le spună cum mă 


regulase pe plajă pentru că îl implorasem s-o facă, şi că nimeni 
n-o să mă creadă şi oricum n-o să le pese, chiar dacă o să spun 
adevărul, a zis ea, strângând din buze, copleşită de amintirile 
îngrozitoare. Şi pe urmă mi-a spus că nici măcar n-am fost bună. 
Şi l-am crezut. 

Brent îi masa gâtul cu bărbia. Era tăcut, dar ea îi simțea 
mânia. 

— Am pornit spre şcoală, iar când am ajuns acolo m-a lăsat 
în maşină ca pe un gunoi. M-am dus acasă pe jos, desculţă. 

Se furişase în camera ei, spunându-i mamei sale că o durea 
capul. Apoi intrase în baie, ca şi când apa şi săpunul puteau să 
curețe toată mizeria aia. Ar fi vrut să ardă rochia, dar nu avea 
unde să facă focul. Aşa că o îndesase într-o cutie în pod. 

— N-ai spus nimănui nimic? N-ai făcut plângere la poliţie? a 
întrebat-o el, şi glasul îi era un scrâşnet sumbru. 

— Nu. Tipul avea dreptate. Toată lumea mă ura şi nu 
puteam să mă duc la poliţie. 

Speriată că o s-o atace iar, se încuiase în camera ei, 
izolându-se de lume. 

— Dar mama ta? a întrebat-o Brent, după câteva clipe de 
tăcere. 

— Ea nu mă ura, dar era distrusă. Nu puteam să-i spun 
nimic. 

Trădarea tatălui ei îi clătinase pământul de sub picioare 
mamei sale - dacă ar mai fi aflat şi că fiica ei fusese violată, 
lumea s-ar fi prăbuşit cu totul în jurul lui Katherine. Anna nu 
voise să agraveze şi mai mult lucrurile. 

Şi-a dat după ureche o şuviţă de păr. Trebuia să ia legătura 
cu mama ei ca s-o anunţe de moartea lui Davis. Trebuia să 
găsească o cale prin care să micşoreze cumva distanţa dintre 
ele. 

— Şi două zile mai târziu, ai încercat să te sinucizi, a spus 
Brent, cu vocea la fel de aspră ca valurile oceanului în care 
voise ea să-şi găsească sfârşitul. 

Aceea fusese cea mai întunecată perioadă din viaţa ei şi, 
privind acum retrospectiv, era o adevărată minune că 
supravieţuise. 

— S-a lăudat prietenilor lui că am făcut sex cu el de 
bunăvoie şi ei l-au crezut. Toată lumea mă arăta cu degetul şi 
mă vorbea pe la spate, doar că de data asta totul a fost şi mai 


cumplit decât atunci când a fost tata arestat, pentru că nimic 
din ce se spunea nu era adevărat, iar durerea era cu atât mai 
mare. A fost. O, Doamne, a fost îngrozitor! 

Simţea cum i se întoarce stomacul pe dos când îşi amintea 
de ruşinea şi dezgustul pe care fusese nevoită să le îndure. Și 
teama că povestea se putea repeta. 

— M-am dus pe plajă, încercând să-mi dau seama cum se 
întâmplase totul, şi atunci a izbucnit furtuna, a continuat ea, 
secătuită de vlagă şi de lacrimi. Tot ce voiam era să dispară 
totul. 

Tăcerea liniştitoare a lui Brent o încuraja să povestească 
mai departe. 

— Imediat ce am intrat în apă, mi-am dat seama că am 
făcut o greşeală. Nu voiam să mor, aşa că m-am luptat din 
răsputeri să rămân în viaţă. 

Cuvintele i se revărsau acum de pe buze mai repede, ca 
şuvoiul unei cascade. Avusese norocul să fie zărită de un vas de 
pescari. Mai mult decât noroc. 

— Toată lumea a crezut că am încercat să-mi pun capăt 
zilelor din cauza tatei, a continuat ea. Şi el a crezut la fel. 

Şi murise crezând asta. Un alt regret dureros pe care îl va 
lua cu ea în mormânt. 

— În spital, toată lumea îmi spunea că mă descurc „foarte 
bine” şi, odată cu trecerea timpului, a devenit tot mai greu să le 
spun ce se întâmplase cu adevărat. În final, mi-a fost mai uşor 
să-i las să creadă că totul era din vina tatei. 

S-a aşternut tăcerea, întreruptă doar de respiraţia lor 
liniştită şi de sunetul vântului care bătea printre copaci. O ura el 
oare pentru minciuna asta, pentru slăbiciunea ei? Totul părea 
atât de meschin acum. 

— Mă bucur că cineva te-a scos din valuri, Anna. 

Nu o judeca şi nici nu o condamna pentru greşelile ei. 

Îi masa uşor braţele, trezindu-i la viaţă senzaţii incitante. 
Senzaţii necunoscute. Dar frumoase. 

Emoţiile i se învălmăşeau în piept. Amintirile dureroase 
începeau încet să piară. Dorinţa de a scăpa de trecut devenea 
tot mai puternică în fiecare clipă, în ciuda temerilor şi 
incertitudinii care îi întunecau viitorul. 

S-a întors cu faţa spre el, i-a cuprins obrazul în palme şi l-a 
sărutat uşor. Fusese o laşă atâta amar de vreme. El îi oferise 


atât de mult în doar câteva zile. Sacrificase atât de mult. Dar nu 
despre asta era vorba. Brent Carver trezea în sufletul ei dorinţe 
pătimaşe, purtând-o pe tărâmuri necunoscute, dar atât de 
frumoase, încât îşi dorea cu ardoare să le exploreze. Sărutul ei 
părea însă să-l fi prefăcut în stană de piatră, căci, pentru câteva 
clipe, n-a avut nicio reacţie. Apoi şi-a mişcat uşor capul, 
atingându-i buzele cu ale lui şi eliberând-o din cătuşele 
prizonieratului său. Sângele ei de gheaţă a devenit foc lichid, 
nesiguranța s-a transformat în poftă nesăţioasă, care i-a fulgerat 
prin stomac, arcuindu-se mai jos de el, trezind-o la viaţă. l-a 
trasat cu limba ei conturul buzelor, iar el şi-a deschis gura, 
invitând-o să-l exploreze şi să-l simtă. 

Gust de bărbat, puternic. Protector şi tandru. 

Un geamăt profund a tremurat în pieptul lui Brent, apoi a 
început să-i mângâie limba cu a lui într-un dans ameţitor. Nervii 
Annei vibrau de dorinţă. Inima îi bătea cu putere în piept, 
respira cu greu. Degetele i s-au strecurat pe sub tricoul lui, 
alunecând pe pielea netedă şi fierbinte. L-a simţit cum se 
înfioară sub mângâierea ei, chiar dacă n-a făcut nici cel mai mic 
gest ca s-o atingă. O lăsa să facă totul în ritmul ei, oferindu-i 
controlul după care tânjea de obicei. 

Apoi şi-a coborât mâna, curioasă, şi a început să-i exploreze 
stomacul neted, bine lucrat, şi pielea mătăsoasă, conştientă de 
reacţia propriilor sale sfârcuri, întărite şi dornice să simtă 
atingerea lui. l-a cuprins în căuşul palmei bărbăţia care îi umfla 
blugii, şi şoldurile lui au zvâcnit. L-a mângâiat prin materialul 
jeanşilor, privind fascinată cum devine tot mai mare în palma ei. 
Ideea de a-l simţi înlăuntrul ei nu o mai înspăimânta. Ba, 
dimpotrivă, o excita peste măsură. El şi-a înfipt degetele în 
şoldurile ei, oprindu-i jocul, fără s-o tragă spre el. 

Ce păcat! 

Trupul ei fremăta la gândul de a face dragoste cu Brent. 
Înainte de viol, făcuse sex de câteva ori cu prietenul ei din liceu 
- nu fusese cea mai înţeleaptă decizie din partea ei, dar, ţinând 
seama de tot ce urmase, nu regreta nimic. Ştia că sexul putea fi 
distractiv, chiar plăcut. În urmă cu cinci ani, îşi cumpărase nişte 
jucării sexuale, hotărâtă să afle ce dracu' era în neregulă cu ea - 
se dovedise că nu era nimic cu ea, problema o constituiau 
bărbaţii, nu avea încredere în ei. Ştia prea bine că sexul 
presupunea plăcere. Ani de zile, îşi imaginase cum un bărbat o 


atinge cu pasiune, iar ea îi răspunde la fel, ca orice femeie 
normală. Dar până acum asta nu se întâmplase niciodată. 

Nu voia să dea înapoi, împinsă de teamă sau de lipsa de 
experienţă. Moartea le dăduse de atâtea ori târcoale în ultimul 
timp, încât ziua de mâine devenise o noţiune iluzorie. Poate că 
nu va mai avea niciodată şansa să trăiască alături de acest 
bărbat ceea ce voia să trăiască. A scos un geamăt adânc de 
dorinţă şi a început să-i desfacă nasturele de la blugi, să 
deschidă fermoarul. Dar el s-a tras deoparte şi a răsucit-o iute 
cu spatele, lipind-o strâns de el. Anna a încercat să se întoarcă 
cu faţa, dar el o ţinea într-o încleştare de oţel. 

— N-o să facem nimic din ce ai putea să regreţi mâine, a 
spus el, scrâşnind din dinţi. 

— De. De ce nu? a îngăimat ea, cu un glas tremurat care-i 
trăda starea de excitație. 

Şi-a strâns picioarele, simțind freamătul dintre coapse. 

— S-au întâmplat foarte multe lucruri în ultimul timp şi nu 
gândeşti prea limpede, a spus Brent. 

Şi el tremura de dorinţă. O voia. Şi - ţinând seama de 
erecţia lui imposibil de ignorat, lipită de spatele ei - o voia cu 
disperare. 

— Nu vreau să confunzi recunoştinţa cu pasiunea. 

— Ce?! a exclamat ea, aproape înecându-se de mânie. 

Exasperarea furioasă din vocea ei părea să-l amuze şi ea l-a 
simţit cu tot corpul cum se scutură de râs. 

— Ştiu foarte bine care e diferenţa între recunoştinţă şi 
pasiune, Brent, i-a ripostat ea. Ca şi între viol şi sex. Faptul că 
mai am puţin şi ating orgasmul - primul după multe luni de zile - 
îmi întăreşte convingerea că ştiu despre ce vorbesc. 

— La naiba! a spus el, cu respiraţia întretăiată. De ce 
trebuia să pomeneşti de orgasm? 

— Dar nu pentru asta facem sex? 

Sau, cel puţin în cazul ei, încerca să facă. Deşi mai erau şi 
alte aspecte la care nu voia să se mai gândească - legătura, 
chimia, intimitatea sau dragostea. 

A întins mâinile în spate ca să-l atingă, dar Brent i le-a 
prins, strângându-i-le cu putere în faţă. 

— Nu, Anna, nu facem asta. 

— Simt şi eu, în sfârşit, ce înseamnă dorinţa iraţională şi tu 
nu eşti interesat? 


— N-am spus că nu sunt interesat, a răspuns el, iar vocea 
lui a sunat aspră în urechea ei. 

l-a desfăcut, cu o mână, nasturele de la blugi şi şi-a 
strecurat degetele în chiloţii ei. Ea s-a arcuit, copleşită de 
plăcere, în clipa în care el şi-a introdus un deget în adâncurile ei. 

— O, Doamne! a exclamat şi şi-a depărtat picioarele. 

Avea încredere în el. Îl voia cu disperare. Trecuse atâta 
amar de vreme de când n-o mai atinsese un bărbat şi niciodată 
nu se simţise atât de bine. 

Stând lipită de el, îi simţea în spate bătăile inimii. 

— Eşti atât de strâmtă, i-a spus el, cu glasul răguşit, 
explorându-i adâncurile, mângâind-o, umezindu-i carnea. 

Sânii o dureau cumplit, copleşiţi de dorinţă. Era atât de 
excitată, încât ştia că în doar câteva secunde avea să ajungă la 
orgasm. 

— Vreau să mă atingi, Brent. Te vreau în mine. 

— Dar te ating, i-a spus el, spulberându-i lumea cu totul 
prin dansul degetelor sale. l-a eliberat mâinile şi a început să se 
joace cu sfârcul excitat al unui sân. Şi sunt în tine, a continuat 
el, ronţăindu-i gâtul cu dinţii. 

A pătruns şi mai adânc cu două degete, apăsând-o în 
acelaşi timp uşor cu podul palmei pe clitoris. Mângâierile şi 
atingerile lui i-au provocat o izbucnire de senzaţii, şi fiecare nerv 
i-a explodat asemenea unui foc de artificii, o lumină albă a orbit 
- O, şi a deschis gura într-un țipăt mut, scuturată de tremurul 
orgasmului care părea să nu se mai sfârşească. El a adus-o apoi, 
încetul cu încetul, cu picioarele pe pământ. Inima îi bătea încă 
nebuneşte în piept, iar degetele lui se odihneau în continuare în 
adâncul ei. Când a vrut să-şi retragă mâna, Anna i-a prins-o 
între coapse, bucurându-se de plăcerile postorgasmice, vrând 
mai mult. După câteva clipe, însă, el i-a aranjat la loc hainele şi 
i-a lipit din nou spatele de pieptul lui, strângând-o în braţe cu 
tandrete. 

— Şi tu? 

Ce încăpățânat era! 

— Nu vreau să-mi asum riscul ca la un moment dat să crezi 
că ai făcut o greşeală. 

— Dar nu e asta problema mea? 

A mai ţinut-o o clipă în braţe, apoi i-a dat drumul. 

— Nu în seara asta. In seara asta e problema mea. 


— Nu cred că relaţia noastră este o greşeală, a spus ea. 

Tăcerea lui spunea că el credea altceva. 

Inima ei a revenit, treptat, la ritmul său normal şi o senzaţie 
de oboseală a pus stăpânire pe trupul ei. Ochii i s-au închis. A 
oftat uşor când a tras-o lângă el, culcuşită mai confortabil. Apoi 
a adormit. 


KKK 


Fără îndoială - şi-a spus Katherine - Anchorage era un oraş 
frumos. Apele albastre şi reci ale Pacificului sărutau coasta, iar 
vârfurile impunătoare ale munţilor, acoperite de zăpadă, se 
profilau deasupra oraşului sub cerul de un albastru intens. 
Pentru că soarele strălucea cu putere şi temperatura urca spre 
20 de grade Celsius, se anunţa o zi perfectă. Ca să nu mai 
vorbim de faptul că simţea iar pământul sub picioare. Mergea pe 
trotuar, cu paşi repezi, îndreptându-se spre centrul de informare 
a vizitatorilor din Anchorage, plasat într-o cabană de lemn. Voia 
să ceară informaţii despre Grădina Botanică din oraş. Ed nu voia 
s-o viziteze. El voia să zboare cu elicopterul deasupra unui 
ghețar, dar numai simplul gând de a pune piciorul în elicopter îi 
întorcea stomacul pe dos. Elicopterele o speriau de moarte. 
Spera ca Ed să plece cu soţii Montgomery şi s-o lase să facă ce 
voia, măcar o zi. 

Ed se implicase întotdeauna în toate activităţile ei. Unii ar 
spune că se implica prea mult - şi Katherine s-a gândit la 
Harvey. De obicei, n-o deranja. Majoritatea prietenilor ei îi 
întorseseră spatele când Davis fusese arestat şi - deşi se 
învârtea acum în aceleaşi cercuri - nu uitase niciodată trădarea 
lor. Asta însemna că nu avea prieteni apropiaţi cărora să le facă 
confidenţe. A strâns din buze ca să-şi stăvilească iureşul brusc 
al emoţiilor. Nu avea o relaţie apropiată nici cu Anna, şi asta 
numai din vina ei. Legătura dintre ele se răcise în momentul în 
care Katherine se căsătorise cu Ed, pierzând la rândul ei o parte 
importantă din propria ei personalitate, deşi la vremea 
respectivă nu îşi dăduse seama de asta. 

Acum - realiza ea - o voia înapoi. 

Harvey avea dreptate - naiba să-l ia. Nu nutrea o pasiune 
nebună pentru soţul ei, dar împărțeau o viaţă bazată pe 
prietenie şi siguranţă. Poate că nu era o atitudine prea 


romantică, dar romantismul îi provocase doar suferinţă şi îi 
frânsese inima şi nu voia să mai treacă din nou prin aşa ceva. La 
dracu’. Şi-a pus peste umeri jacheta din fleece. 

Descoperise, cu tulburare şi nedumerire, că mai avea încă 
anumite sentimente pentru Davis, lucru care i se părea 
surprinzător. Şi-a ridicat privirea şi s-a oprit brusc în loc, 
fermecată de priveliştea cabanei din lemn cu acoperişul 
presărat de flori sălbatice. Florile se legănau în bătaia vântului, 
iar insectele se zbenguiau prin peisajul superb. 

O camionetă a oprit la bordură, lângă ea. 

— Katherine! a strigat-o cineva, iar când s-a întors, l-a văzut 
pe Harvey venind grăbit în urma ei. 

La naiba. 

Dintr-odată, uşa camionetei s-a deschis cu zgomot şi cineva 
a prins-o şi a băgat-o cu forţa înăuntru. Ce dracu' se întâmpla? 
S-a lovit cu şoldul de cadrul din metal al uşii şi a simţit o durere 
cumplită în tot corpul. Ceva negru şi greu i-a acoperit faţa, iar 
Katherine a început să se zvârcolească, încercând să scape de 
mirosul de mucegai care o sufoca. Inima îi bătea nebuneşte în 
piept, se simţea copleşită de o spaimă cumplită. Apoi, uşa s-a 
trântit, iar Katherine a auzit un bărbat strigând, apoi zgomote de 
încăierare şi lovituri. Cineva încerca s-o imobilizeze, strivind-o cu 
greutatea sa. 

Harvey. L-a auzit pe Harvey. 

Uşa s-a deschis din nou şi a auzit cum un trup se izbeşte de 
podeaua din metal a maşinii. Ce se întâmplă? Katherine a simţit 
cum cel care o ţinea imobilizată cu greutatea sa îi lega mâinile 
şi picioarele cu coliere din plastic. 

O, Doamne, cineva mă răpeşte. Dar nu avea niciun sens. Nu 
era bogată. Harvey, în schimb, era. A simţit o înţepătură 
dureroasă care a făcut-o să tresară, apoi peste ea s-a aşternut 
întunericul. 

CAPITOLUL 12 

Când Anna s-a trezit, Brent nu mai era lângă ea. S-a ridicat 
în capul oaselor, apoi s-a trântit din nou pe saltea. Ziua de ieri îi 
oferise numai clipe de coşmar, dar noaptea trecută avusese 
parte de momente uluitoare. Îi împărtăşise lui Brent povestea ei 
amară, apoi trăise o experienţă unică ce o purtase pe culmile 
extazului suprem, iar când, în sfârşit, o cuprinsese somnul, 
dormise adânc, de parcă ar fi primit o lovitură în moalele 


capului. A zâmbit satisfăcută, sperând ca şi Brent să fi avut 
parte de puţină odihnă. a 

Un măcăleandru cânta într-un copac. In depărtare, se 
auzeau râsete de copii. Cortul mirosea a pânză încinsă de razele 
fierbinţi ale soarelui. A respirat adânc şi a simţit cum un alt 
miros ademenitor îi gâdilă nările. A dat aşternutul la o parte şi a 
ieşit din cort. Brent stătea aplecat deasupra aragazului de voiaj 
pe care îl cumpărase cu o zi în urmă şi prăjea bacon într-o 
tigaie. Făcuse duş sau fusese să înoate, pentru că avea părul 
ud. 

— Sunt lihnită de foame, iar tu îmi salvezi viaţa. _ 

El i-a aruncat pe sub sprâncene o privire amuzată. li ploua 
în gură şi, de data asta, nu avea nicio legătură cu umerii lui laţi 
sau cu muşchii bine lucraţi. Era atât de flămândă, încât 
stomacul a început să protesteze zgomotos, cerându-şi 
drepturile - cam cum făcuse şi ea noaptea trecută. Nu regreta 
însă nimic din ce se întâmplase. Nici măcar o clipă. S-a aşezat la 
masa de picnic, cu părul răvăşit, purtând hainele de ieri, şi a 
întins mâna. Brent i-a adus cafeaua. 

— E fierbinte, a avertizat-o el, oferindu-i cana. 

Era nes, dar avea un gust fantastic. 

— Mulţumesc, i-a spus ea, privindu-l în ochii de un albastru 
intens. 

Pentru cafea. Pentru orgasm. Pentru că rămăsese alături de 
ea, oferindu-i ajutorul său, chiar dacă o făcea doar pentru că aşa 
îi promisese tatălui ei. 

— Cu plăcere, i-a răspuns el, cu glasul lui seducător care îi 
stârnea dorinţa. 

Brent s-a întors la baconul care se prăjea pe aragaz, iar ea 
a început să scruteze împrejurimile, desprinzându-şi cu greu 
privirea de la perfecțiunea trupului lui. Erau înconjurați de 
copaci, iar la sud se bucurau de protecţia pe care le-o oferea 
jeepul. Printre plopi, se zărea o cărare care ducea la un mic lac. 
Deşi era dis-de-dimineaţ ă, soarele ardea cu putere, anunțând o 
zi călduroasă. 

— Crezi că suntem în siguranţă? a întrebat ea încet. 

— Deocamdată, a răspuns el, ridicându-şi privirea spre ea. 

A luat trei bucățele crocante de bacon şi le-a îndesat într-o 
chiflă proaspătă. Anna saliva de poftă, iar când i-a adus-o, a 
muşcat lacom din ea, savurând-o încântată. A plescăit, 


satisfăcută, din buze, copleşită de aromele apetisante. 

— Unde ai învăţat să găteşti? 

El îi privea gura, dar a ridicat întrebător o sprânceană. 

— În închisoare, probabil, a adăugat ea. 

— Nu. Deşi mă îndoiesc că prăjirea baconului poate fi 
considerată gătit, i-a răspuns el, muşcând din chifla lui. După 
plecarea mamei, toată lumea a cam neglijat capitolul bucătărie, 
a recunoscut el. Am învăţat şi eu noţiunile de bază. 

— Nimeni n-a încercat să vă integreze pe voi, copiii, în 
sistemul serviciilor sociale? l-a întrebat ea. 

El a privit-o de parcă stătea de vorbă cu o nebună. 

— Câţi ani aveai când a plecat? 

— Şase. Finn purta încă pamperşi - s-a dezobişnuit greu de 
ei, a adăugat el, cu un zâmbet pe buze. 

— N-o urăşti? 

El a clătinat din cap. 

— Nu. A fost o soție abuzată. O victimă. 

— Dar era mama voastră, a spus Anna cu violență în glas. 
Ar fi trebuit să aibă grijă de voi. 

— Cum a avut mama ta grijă de tine? a replicat el. 

OK, fusese cumplit de greu pentru ea când s-a trezit 
abandonată de ambii părinți într-o perioadă în care avea o 
nevoie disperată de ei. Dar era adolescentă, iar experiența o 
învățase în cele din urmă cum să se descurce singură. 

— Nu poţi să compari cele două situaţii. Dacă mama 
voastră v-ar fi luat cu ea, atunci tatăl vostru nu l-ar mai fi abuzat 
pe Finn, iar tu nu l-ai mai fi ucis. Şi n-ai mai fi petrecut douăzeci 
de ani din viaţă în puşcărie. 

— Dacă ne-ar fi luat cu ea, tata n-ar fi încetat niciodată să o 
caute. Era un ticălos, a spus Brent, strâmbându-se. Nu dau vina 
pe mama pentru faptele mele. Ar fi o dovadă de laşitate. 

— Bine, atunci dau eu vina pe ea în locul tău. 

— Prea târziu, a spus el, terminându-şi chifla cu bacon şi 
lingându-se pe degete. 

Anna a făcut ochii mari. 

— Ştii unde e? l-a întrebat. 

— Era. 

— A murit? 

Brent a dat din cap, s-a ridicat în picioare şi a aruncat 
resturile de cafea. 


— Cancer. Acum trei ani, a răspuns. 

— Te-ai dus s-o vezi? l-a întrebat ea, cu inima bătându-i cu 
putere în piept. 

El a clătinat din cap, refuzând însă să-i întâlnească privirea. 

— Dar ce-ai făcut? 

La început, a crezut că nici n-o să-i răspundă. 

— L-am angajat pe Jack Panetti ca să dea de urma ei. Când 
a găsit-o, era într-un azil. 

— Şi? 

Îi scotea cu cleştele vorbele din gură, dar nu putea să uite 
câte lucruri îi dezvăluise el în ultimele zile, aşa că s-a înarmat cu 
răbdare. 

Limpezimea acelor ochi albaştri ca cerul dezminţeau emoția 
care vibra în aer. 

— Avea o altă familie. De ce să-i mai amintesc de vremurile 
trecute, pline de tristeţe şi suferinţă? a spus el simplu. Oricum, 
era pe moarte. 

Anna şi-a dus mâna la gură. 

— Avusesem de gând să-i spun lui Finn unde am găsit-o, 
poate voia să ia legătura cu ea, dar. A ezitat uşor, apoi a ridicat 
din umeri. Dara murit. 

— Şi nu i-ai mai spus? 

El a clătinat din cap. 

— Nu prea vorbeam noi doi pe vremea aia, i-a explicat. 

— De ce? 

— Pentru că sunt un ticălos, a spus el, izbucnind în râs, 
ceva mai relaxat acum. 

Viaţa nu fusese deloc blândă cu Brent, dar el nu arunca 
niciodată vina pe umerii altora. Întotdeauna îşi asuma întreaga 
responsabilitate. Anna simţea cum emoţiile îi copleşesc sufletul. 
O criză de plâns isteric s-ar fi dovedit salutară, dar trebuia să 
joace rolul unei femei mature şi să găsească o soluţie pentru 
situaţia în care intraseră amândoi din cauza ei. 

— Şi astăzi, unde mai mergem? l-a întrebat ea, ştergând 
urmele micului dejun. 

— Nu vreau să-mi asum riscul de a trece graniţa până nu 
ştiu că Holly se află în aceeaşi provincie. O să iau mai târziu 
legătura cu Finn, a spus el, îndreptându-şi privirea spre lac. E un 
loc frumos. Poate că, deocamdată, ar trebui să stăm cuminţi în 
banca noastră. 


— Vorbeşti serios? 

Ideea de a sta un timp pe loc, de a pretinde că duceau o 
viaţă normală şi acum se aflau în vacanţă i se părea 
extraordinară. 

— Dar dacă ne caută poliţia? 

El a strâns din buze. 

— Te caută pe tine, a spus, arătându-i un ziar. 

Sângele i-a dispărut Annei din obraji şi s-a clătinat, gata să 
se prăbuşească la pământ. Pe prima pagină a ziarului era 
fotografia ei din paşaport, cu o expresie gravă, fără să 
zâmbească. Într-o altă fotografie, şi-a văzut casa, din care 
oamenii legii scoteau pe targă un cadavru. Nu se spunea nimic 
despre o eventuală arestare făcută la faţa locului - doar că 
nimeni nu o mai văzuse de vinerea trecută. Poliţia nu ştia dacă a 
fost ucisă sau dacă ea era criminalul. A simţit cum stomacul i se 
întoarce pe dos. Reporterul reuşise să descopere trecutul dubios 
al tatălui ei şi moartea lui recentă. Toţi prietenii şi colegii ei vor 
afla acum secretele murdare ale familiei sale, dar asta era 
ultima dintre problemele ei. 

Râsetele copiilor se auzeau tot mai aproape, căci se jucau 
printre copaci. Şi-a lăsat capul în pământ. Brent a scos din jeep 
o geantă cu prosoape şi articole de toaletă, apoi i-a pus şapca 
pe cap. 

— Acum o să mergem amândoi la duşuri pentru o mică 
şedinţă de cosmetizare, a spus el, cu o sclipire uşor poznaşă în 
ochi. Poate n-ar fi rău să-ţi iei şi costumul de baie. 

Zece minute mai târziu, Anna stătea în cabina de duş 
îmbrăcată doar într-un tricou şi chiloţi, pentru că - atunci când 
făcuseră cumpărăturile - nu se gândiseră la o excursie pe plajă. 
Brent se chinuia să citească instrucţiunile de pe cutia de vopsea 
pentru păr. 

— De ce naiba scriu totul atât de mic? a bombănit el. 

Aerul era cald şi umed, după ce altcineva făcuse duş cu 
puţin timp în urmă. 

— Dă-mi-o să mă uit şi eu! 

— Nu. Eu am luat-o, a spus el, ţinând cutia deasupra capului 
ei pentru ca Anna să nu ajungă la ea. Tu te-ai ocupat de mine, 
acum o să mă ocup şi eu detine. 

Parcă un foc s-a aprins în clipa aia sub picioarele lor, căci o 
lumină a scăpărat în ochii lui, iar ea a înghiţit cu greu nodul ivit 


în gât. 

Încleştându-şi maxilarul, Brent a început să buchisească din 
nou instrucţiunile. Îşi scosese cămaşa şi acum purta doar nişte 
bermude pe şoldurile lui înguste şi pe coapsele puternice. Cu 
pielea bronzată, cu părul de pe mâini şi de pe picioare decolorat 
de soare, era întruchiparea perfecțiunii bărbăteşti aspre. Il 
privea cu nesaţ, simţindu-şi tot trupul excitat, tânjind după el. 

— Cum de n-ai niciun tatuaj? l-a întrebat, încercând să 
abordeze subiecte neutre de discuţie. 

Încercările ei erau însă zadarnice, căci inima continua să-i 
bată nebuneşte în piept, iar mâinile tot dădeau să se întindă şi 
să atingă. 

— De unde ştii că nu am tatuaje? a spus el, cu un licăr vesel 
în ochi. 

— Te-am văzut gol-goluţ, ai uitat? i-a răspuns ea, zâmbind. 

El s-a încruntat, apoi şi-a adus aminte cum se cunoscuseră. 

— N-a fost unul dintre cele mai bune momente ale mele. 
Printre altele, a adăugat, amintindu-şi cuvintele pe care Anna i 
le aruncase cu nicio săptămână în urmă, apoi a râs. Tatuajele 
făcute în închisoare nu se numără printre operele mele de artă. 

Doamne, cât era de frumos şi neaşteptat de binedispus! 
Pentru un fost deţinut. Chiar şi eticheta asta părea o trădare. N- 
ar fi trebuit să fie condamnat pe viaţă - n-ar fi trebuit să fie 
condamnat deloc. lar acum, ea era cea căutată de poliţie, iar el 
ar putea fi arestat doar pentru că îi fusese alături. Dar îi spusese 
deja că s-ar preda imediat dacă ea s-ar duce la poliţie, o 
instituţie în care Anna oricum nu avea încredere. Cel puţin cu 
Holly de partea lor, avea şansa să-şi spună povestea înainte de 
a ajunge în spatele gratiilor. 

— Nimic din ce gândeşti acum n-o să se întâmple, a spus 
Brent. 

Ea l-a scrutat cu ochi sfredelitori. 

— Vino aici! a chemat-o el, zâmbind şi arătându-şi din nou 
gropiţa din obraz. 

Anna s-a trezit făcând un pas înainte în spaţiul îngust. El și- 
a pus mănuşile din plastic, i-a acoperit umerii cu un prosop şi a 
tras-o şi mai aproape. După ce-a amestecat vopseaua, a început 
să i-o aplice pe păr, pornind de la rădăcină. 

— În cazul tău, avantajul de a fi blondă e că nu mai trebuie 
să mimezi inteligenţa - asta a venit ca un bonus neaşteptat, a 


spus el, zâmbind. 

În atmosfera umedă, părul lui blond căpătase nuanţe ceva 
mai închise. Continua să-i maseze pielea capului cu degetele. 
După ce a aplicat vopseaua pe fiecare şuviţă de păr, i-a pus pe 
cap casca de plastic aflată în cutie şi a făcut un pas înapoi. 

Dumnezeule, cât de ridicol se simţea, stând în faţa unui 
bărbat superb şi purtând pe cap o cască de plastic! 

Dar chiar şi acum, atracţia dintre ei, care se manifesta în 
cele mai nepotrivite momente, şi-a făcut din nou simțită 
prezenţa. Amintindu-şi experienţa din noaptea trecută, Anna a 
început să tremure. 

— Ţi-e frig? a întrebat-o Brent, întorcându-se cu spatele la 
ea ca să se spele pe mâini în chiuveta de lângă duş. 

Ca în apropierea unui vulcan activ. 

— Puțin, a minţit ea, din laşitate, căci nu ştia ce-şi dorea el 
şi nici în ce stadiu se afla relaţia lor. 

Brent şi-a luat prosopul din cui şi l-a înfăşurat în jurul ei. l-a 
atins uşor sânii, şi au tresărit amândoi. 

— De aici, cred că te descurci singură, a spus el, făcând un 
pas înapoi. 

Vorbea cu glas răguşit, iar bermudele lui spuneau tot ce era 
de spus. Cum reuşea oare să-l excite, înfăşurată cum era într-un 
tricou şi două prosoape groase şi purtând pe cap o cască de 
plastic? 

Nu ştia dacă trebuia să se simtă flatată sau îngrozită. Poate 
că viaţa lui sexuală era la fel de dezastruoasă ca a ei. Ţinând 
seama de faptul că îşi petrecuse douăzeci de ani în închisoare, 
era o variantă plauzibilă. Anna s-a aşezat pe băâncuţa de lemn. 
Câteva clipe mai târziu, Brent s-a uitat la ceas şi s-a aşezat 
lângă ea. Băncuţa a gemut. 

El i-a atins uşor braţul cu umărul. Doar cu o săptămână în 
urmă, ar fi tresărit speriată. Astăzi, se bucura, relaxată, de 
atingerea lui, imaginându-şi cum îşi duceau viaţa oamenii 
normali. 

— Ai luat cumva şi o revistă cu jocuri sudoku? l-a întrebat. 

Brent a clătinat din cap şi a închis ochii, rezemându-se de 
peretele gol. 

— Cât trebuie să mai aşteptăm? 

— Douăzeci şi cinci de minute şi optsprezece secunde, i-a 
răspuns el, fără să se uite la ceas. 


Tăcerea devenea tot mai apăsătoare, părând să se lovească 
de pereţii din cărămidă. 

— Ai vrea să vorbim despre ceva anume? l-a întrebat ea, 
foindu-se pe bancă. 

El a râs uşor. 

— Nu. 

— Eşti sigur? 

— Mă mulţumesc să stau aici, încercând să nu mă gândesc 
la sex. 

Ea şi-a simţit brusc gura uscată. 

— Şi reuşeşti? l-a întrebat, îndreptându-şi automat privirea 
spre bermudele lui. 

El şi-a împreunat mâinile şi le-a aşezat deasupra umflăturii 
destul de impresionante. Trupul ei era străbătut de fiori care n- 
aveau nicio legătură cu frigul. Era excitată - atât de excitată, 
încât se lupta cu greu să stea liniş tită pe nenorocita aia de 
bancă. Nimeni nu reuşise vreodată să-i aţâţe în felul acesta 
simţurile. 

— De fapt, a spus el, continuând să-şi ţină ochii închişi, este 
pentru prima oară, de când eram adolescent, când ideea de a 
face sex în duş nu mă mai înspăimântă. Deschizând brusc ochii, 
a surprins-o privindu-l cu intensitate. Şi, deşi am senzaţia că 
sunt un bătrân pervers care vrea să se culce cu o fetiţă... - a 
spus el şi buzele i s-au arcuit într-un zâmbet în colţul gurii, de 
băiat rău - mă simt al naibii de bine. 

Considera, aşadar, că diferenţa de vârstă dintre ei era cea 
mai mare problemă a lor? Dar Anna avea douăzeci şi şase de 
ani. 

— Amândoi suntem adulţi, în cunoştinţă de cauză, a spus 
ea, ridicând mâna ca să-l mângâie pe faţă. 

— Nu face asta! a exclamat el, apucând-o de mână. 

— De ce nu? l-a întrebat, încet. 

— Pentru că nu sunt bărbatul potrivit pentru o fată ca tine, 
ia răspuns el. 

O broboană rebelă de sudoare i se prelingea pe tâmplă. 

— Pentru o fată ca mine? a repetat ea, crispându-se şi 
încercând să-şi elibereze mâna din strânsoarea lui, dar el a 
refuzat să-i dea drumul. Şi ce fel de fată crezi că sunt? 

— O fată bună, a răspuns el, mângâindu-i obrazul cu 
încheieturile degetelor şi privind-o cu ardoare. O femeie care 


recunoaşte pericolul şi e suficient de deşteaptă ca să-l evite. 

— Într-o lume normală, probabil că ai avea dreptate. 

Chipul lui i-a trădat pentru o clipă suferinţa, dar a reuşit s-o 
ascundă. Brent reuşea să ascundă multe lucruri. 

— Pentru că într-o lume normală - a continuat Anna - nu m- 
ai fi primit nici în pragul uşii. Dar ai făcut-o. Şi acum, vrând- 
nevrând, am rămas pe capul tău. 

Brent şi-a trecut degetele prin păr, ciufulindu-l. 

— Nu sunt un individ oarecare, Anna. Sunt un nenorocit de 
criminal. Condamnat pe viață. 

Mânia i se revărsa prin toţi porii. 

— Ţi-ai ispăşit pedeapsa. 

— Nu-mi voi ispăşi niciodată pedeapsa, a spus el, privind-o 
intens în ochi, de parcă încerca să-i împărtăşească un secret 
important. 

Şi atunci, ea a înţeles. 

— Despre asta e vorba, nu-i aşa? Mă îndepărtezi şi mă 
refuzi, deşi ştiu foarte bine că mă vrei, pentru că ţi-ai impus să 
te pedepseşti singur pentru omorârea tatălui tău. Nu-i aşa? 

— Poate că nu te vreau, i-a ripostat el, cu un rânjet crud pe 
buze. 

Dumnezeule, ar fi trebuit s-o sperie, dar Anna ştia că nu i-ar 
fi făcut niciodată vreun rău. 

Şi-a lipit gura de a lui înainte ca el să se poată împotrivi, 
hotărâtă să-i demonstreze că se înşală. Şi-a strecurat limba 
printre buzele lui şi l-a simţit cum se cutremură din cap până în 
picioare. A rămas nemişcat, dar dacă îşi închipuia că îi păcăleşte 
pe vreunul din ei, se înşela amarnic, căci aerul era atât de dens 
de dorinţă, încât ea abia mai putea răsufla. 

S-a trezit brusc strivită la pieptul lui, iar buzele li s-au 
contopit într-un sărut pătimaş. Simţea cum mâinile lui mari o 
strângeau cu putere de umeri, de şolduri. Prosopul i-a alunecat 
la pământ, lăsând între ei doar tricoul şi chiloţii ei subţiri. 

Sfârcurile i se lipeau de pieptul lui. S-a frecat de el, 
disperată să-i atingă pielea. El s-a retras, cu ochii întunecaţi, 
albastru-indigo, făcând-o să creadă că va pune capăt 
îmbrăţişării lor, că o să-i spună că n-o vrea. Apoi privirea lui a 
coborât şi el i-a întins peste sâni materialul din bumbac al 
tricoului. Un fulger de dorinţă a străbătut-o şi Anna şi-a ţinut 
respiraţia, aşteptând cu nerăbdare ceea ce urma. 


El i-a cuprins sfârcurile cu gura şi a început să i le ronţăie 
prin tricoul ud, chinuind-o fără milă, până când a văzut-o 
zvârcolindu-se şi gâfâind, gata să cadă pe podea. A tras-o spre 
el, aşezând-o călare pe coapsele lui. Banca prea îngustă o 
împiedica să se apropie de el atât cât şi-ar fi dorit şi a gemut, 
frustrată. Mâinile lui puternice o ţineau strâns de şolduri în timp 
ce se ospăta din sânii ei, provocându-i senzaţii devastatoare. Ea 
se agăţase de umerii lui, dorindu-şi cu ardoare să-l atingă, dar 
ştiind că dacă i-ar fi dat drumul, ar fi căzut pe podea, iar dacă ar 
fi căzut, vraja îmbrăţişărilor şi atingerilor lui s-ar fi spulberat. 

Nu voia asta. 

El şi-a strecurat o mână în chiloţii ei, făcând-o să se 
arcuiască de plăcere în clipa în care şi-a introdus un deget în ea, 
apoi un altul. 

— Eşti al dracului de fierbinte. 

— Pentru tine, a îngăimat ea, lăsându-şi capul pe spate, 
copleşită de senzaţii inimaginabile provocate de jocul degetelor 
lui, care îi sondau adâncurile. Pe tine te vreau, Brent, a 
murmurat ea, adâncindu-şi unghiile în umerii lui. 

Ar fi putut să fie oriunde în altă parte, dar nu i-ar fi păsat. 
Se afla la mila lui, dar gândul nu o mai speria. De fapt, voia şi 
mai mult, îl voia pe el cu totul, fiecare fărâmă şi părticică din el. 
Apoi, s-a trezit plutind pe culmile extazului, lipsită de control, 
strângându-i degetele cu muşchii ei lăuntrici, purtată pe valuri 
succesive de plăcere. S-a prăbuşit peste el, iar Brent a luat-o în 
braţe şi a strâns-o cu putere. li simţea inima bătându-i în piept, 
laolaltă cu a ei, în timp ce bărbăţia lui, excitată la maximum, se 
împingea în abdomenul ei. 

Anna a întins mâinile să îl cuprindă, dar el i le-a strâns într- 
ale sale, ţinându-i-le nemişcate şi aruncându-i o privire chinuită. 

— Cred că amândoi ştim foarte bine că mă vrei, a spus ea, 
ronţăindu-i cu dinţii lobul urechii. 

Tresărind cu putere, a luat-o în braţe şi a aşezat-o cât mai 
departe de el. 

— Poate că aşa e, a spus el, dar am învăţat cu mult timp în 
urmă că nu obţii întotdeauna ce vrei. 

Apoi a ieşit din cabina de duş, fugind cât mai departe - de 
ea, dar şi de el însuşi. Ce ironie! şi-a spus ea. A găsit, în sfârşit, 
un bărbat cu care voia să facă dragoste - un bărbat care avea 
însă sufletul la fel de distrus ca al ei. 


KKK 


— Unde dracu’ e? a întrebat-o Ed pe Barb, uitându-se la 
ceas pentru a mia oară în ultimele trei ore. 

Amândoi scotociseră vasul în lung şi-n lat, căutându-şi 
partenerii de viaţă, dar nici urmă de ei. Ed s-a întors apoi în 
cabina lor ca să vadă dacă telefonul lui Katherine era în cameră. 
Cum a îndrăznit să plece aşa? Ştia că în ultimul timp ea nu se 
simţise prea bine. Acesta fusese şi motivul pentru care 
plecaseră în croazieră - voise să-i ridice moralul. Dar să plece în 
felul ăsta. Fără să spună vreun cuvânt? Această dovadă de 
egoism îl scotea din minţi, ca să nu mai vorbim de faptul că era 
total neobişnuită pentru Katherine. Spumega de furie. Absența 
lui Harvey Montgomery îl irita şi mai tare. Nu îi scăpase felul în 
care individul o privea pe Katherine. Natura o înzestrase cu o 
frumuseţe aparte şi toată lumea voia să se bucure de compania 
ei. Dar Ed nu-şi împărțea avutul. Nu-l împărţise niciodată. 

Prima soţie a lui Ed pierduse lupta cu cancerul pe când fiul 
lor era adolescent. Trecuseră prin momente cumplite, dar 
supravieţuiseră. Fără să ştie, Katherine îl împiedicase să comită 
o greşeală colosală atunci când Eleanor era pe patul de moarte. 
Ed fusese cât pe ce să dea bir cu fugiţii. Povara de a o vedea pe 
femeia iubită cum se transformă, încetul cu încetul, într-un 
schelet aproape că îl strivise. Dar când a cunoscut-o pe 
Katherine, a înţeles că va reuşi să treacă peste această 
încercare cumplită fără să-şi piardă demnitatea. Aşa că le 
ajutase, pe ea şi pe fiica ei, în momentele înspăimântătoare 
provocate de arestarea lui Davis şi fusese mai mult decât fericit 
să le ofere o nouă viaţă. 

Naiba să-l ia pe Davis Silver - le distrusese vacanţa! El şi 
Davis fuseseră colegi, deşi nu se înţeleseseră niciodată prea 
bine. Chiar şi după toţi aceşti ani, nenorocitul reuşea să le 
tulbure viaţa. Ce dracu' văzuse Katherine la el? se întreba Ed, 
care nu înţelegea nici în ruptul capului pasiunea pe care 
Katherine o făcuse pentru el. Individul era un idiot prin 
excelenţă. Un idealist şi un tâmpit. Şi acum era mort - îl sunase 
un coleg de la serviciu ca să-i dea vestea. Ed a scrâşnit din dinţi. 
Nenorocitul ăla ar fi trebuit să piară în închisoare cu mult timp în 
urmă. Cineva - poate că Anna - o anunţase probabil pe 
Katherine de moartea lui Davis. De aceea adoptase soţia lui o 
atitudine atât de ostilă, ceea ce nu-i stătea deloc în fire. 


Katherine nu va ajunge prea departe - de asta nu se temea. 
Simpla perspectivă a unui scandal o va determina să se întoarcă 
imediat înapoi. Dar asta nu-i va împiedica pe bărbaţi să încerce 
să-i atragă atenţia. 

— Poate că a fugit cu Harv, a spus Barb, schiţând un 
zâmbet fals. 

ÎI însoţise în căutările sale, căci de obicei îi plăceau 
compania şi energia ei debordantă. Flirta adesea cu el, lucru de 
care Ed profita din plin, dându-i astfel de înţeles soţiei lui că şi 
alte femei îl considerau atrăgător. Barb era nostimă şi plină de 
viaţă - acum, însă, ar fi preferat s-o ştie în altă parte. 

De pildă, undeva unde să-l aibă pe bărbatul ei sub ochi. 

— L-ai sunat pe Harvey? a întrebat-o pe Barb. 

— l-am lăsat un mesaj în căsuţa vocală, a răspuns ea, 
ridicând din umeri; ridurile care-i brăzdau gâtul îi trădau vârsta. 
Cred că a închiriat un elicopter şi s-a dus să vadă vreun vârf de 
munte. Ne-am cam dondănit. 

Ed s-a crispat la faţă. Harvey era putred de bogat, iar Barb 
nu uita să amintească asta ori de câte ori avea prilejul. Ar fi bine 
să nu-mi fi luat şi nevasta cu el, şi-a spus Ed, copleşit de mânie 
şi resentimente. Ce făcuse oare Harvey Montgomery ca să se 
bucure de o avere colosală? Absolut nimic. Se născuse sub o 
stea norocoasă - asta era tot. A simţit deodată în inimă gheara 
cumplită a geloziei. Dar dacă soţia lui era acum în braţele lui 
Harvey? Dacă avea o aventură cu el, iar Ed era prea bătut în cap 
ca să-şi dea seama? 

Dumnezeule. Brusc ameţit, a simţit cum picioarele i se 
înmoaie sub el şi s-a prăbuşit pe pat, lăsându-şi faţa în mâini. 

— Nu-ţi face griji, dragule! a încercat Barb să-l consoleze, 
trecându-şi degetele prin părul lui. Sunt sigură că nu s-a 
întâmplat nimic grav. 

Ed i-a împins mâna la o parte. Telefonul a început să sune şi 
el l-a înşfăcat mânios. Era nenorocitul de Harvey Montgomery. 

— Unde dracu' eşti şi unde e soţia mea? 

— Interesant că întrebi asta, domnule Plantain, a răspuns o 
voce complet străină. 

Necunoscutul l-a lăsat pe Ed mut de uimire. 

— Cine e la telefon? a întrebat el în cele din urmă. 

— Taci şi ascultă-mă cu atenţie! Katherine e la mine. 

Vocea era joasă şi calmă. Teama s-a cuibărit în sufletul lui 


Ed. 

— Dacă vrei să-ţi mai vezi soţia în viaţă, trebuie să faci ce-ţi 
spun. Ad-o pe Anna Silver pe insula Vancouver mâine până la 
orele 14.00 după-amiază! Dacă nu reuşeşti să mi-o aduci pe 
fiica soţiei tale, o ucid pe Katherine, a continuat necunoscutul, 
cu glasul lipsit de orice emoție. Dacă te duci la poliţie, o ucid pe 
Katherine. Dacă îmi oferi fie şi cea mai mică bănuială că vrei să 
mă tragi pe sfoară, o ucid pe Katherine. 

Cine dracu’ mai era şi ăsta? Vorbea serios? Sau era doar o 
glumă proastă? 

— Nu poţi să te duci singur acasă la Anna? 

— Cred că am încercat deja soluţia asta, „domnule” 
Einstein. 

O, Doamne! 

— L-ai luat şi pe Harvey? 

Un pufnet amuzat. 

— Te sun din nou ca să-ţi spun unde s-o duci pe Anna când 
o găseşti. Te sfătuiesc să fii cât se poate de discret, pentru că n- 
aş vrea să faci o greşeală pe care să n-o mai poţi îndrepta. 

Bărbatul a încheiat convorbirea, lăsându-l pe Ed să 
privească, tremurând, telefonul, întrebându-se dacă povestea 
asta nu era cumva vreo glumă de prost gust. Apoi a primit un 
mesaj, cu o fotografie ataşată. A tresărit când a deschis-o, căci îi 
înfăţişa pe Katherine şi pe Harvey zăcând unul lângă celălalt, 
legaţi de mâini şi de picioare. 

— Doamne Dumnezeule! a exclamat Barb, privind 
fotografia peste umărul lui. Trebuie să ne ducem la poliţie. 

— Fără poliţie. 

— Uite ce e, Ed! a spus ea, punându-şi mâinile în şolduri. Eu 
şi Harvey probabil că vom divorța. Poate că, financiar vorbind, 
mi-ar fi mult mai bine dacă aş susţine că n-am văzut niciodată 
fotografia aia. Dar au fost răpiți - nu poţi să rezolvi singur 
problema asta. 

Îl privea cu ochi scrutători, dând dovadă de mai multă 
compasiune şi înţelegere decât ar fi crezut-o el în stare. Ed a 
încuviinţat din cap. Ştia exact ce trebuia să facă. 

XXX 

Spatele îl ardea cumplit, dar primul lucru pe care l-a simţit 
Jack Panetti când s-a trezit a fost mirosul acela cumplit. De 
antiseptice şi oameni bolnavi. Stomacul i s-a întors pe dos. 


Undeva, în fundal, se auzea un beep constant, enervant. Unde 
dracu’ era? S-a uitat cu ochii mijiţi la pereţii zugrăviți într-o 
nuanţă palidă de albastru. 

— Îşi revine, a ţipat cineva. 

Al dracului de tare! 

Şi-a întors capul, ferindu-se de zgomot, şi a închis ochii. La 
naiba! Îşi simţea trupul moale, de parcă ar fi fost făcut din jeleu, 
iar creierul - aflat sub efectul sedativelor - îi funcţiona atât de 
încet, încât abia reuşea să-şi deschidă ochii. A mai făcut o 
încercare. A văzut un străin care stătea aplecat deasupra lui. 
Era poliţist - după costumul ieftin pe care îl purta şi pungile de 
sub ochi. 

— Cum vă simţiţi, domnule Panetti? 

— De parcă aş fi fost împuşcat. Din nou. 

Şi-a ridicat uşor capul şi şi-a mişcat degetele de la picioare. 
Slavă Domnului! Perspectiva unei eventuale paralizii îl 
înspăimântase tot drumul spre spital, când - printre leşinuri şi 
momente de luciditate - nu-şi mai simţise partea inferioară a 
trupului. Fericit că picioarele nu-l lăsaseră baltă, îşi dorea acum 
să danseze, deşi încă nu era în stare s-o facă. 

— A treia oară, după spusele doctorilor, a răspuns polițistul, 
schiţând un zâmbet în colţul gurii. 

Jack a încuviinţat din cap, apoi a rămas nemişcat, aşteptând 
ca salonul de spital să nu se mai învârtă în jurul lui şi lumea să 
nu mai explodeze. 

— De două ori ca poliţist, a îngăimat el. 

Poate că fusese cel mai ghinionist poliţist. Sau poate cel 
mai norocos - depinde din ce perspectivă priveai lucrurile. Jack 
privise întotdeauna partea plină a paharului, în pragul uşii, 
stăteau secretara lui şi informaticianul care lucra la sediul din 
Denver al firmei. Le-a aruncat o privire îngrijorată şi a încercat 
să le ceară iertare în tăcere pentru suferinţa pe care le-o 
provocase. 

— Ce s-a-ntâmplat? a întrebat el, simțind în gură un gust 
greu de anestezic. 

— Speram să ne spuneţi dumneavoastră. 

Prin faţa ochilor i-a trecut în fugă imaginea unui poliţist care 
se prăbuşea la pământ. O, Doamne! Îi era recunoscător Cerului 
pentru durerea din spate, pentru că asta însemna că nu era 
mort. A închis ochii. 


— Polițistul? a întrebat. 

Lentoarea creierului nu se datora doar sedativelor. 

— A murit. 

Vocea polițistul era calmă, dar dădea de înţeles că ar fi 
putut să fie el în locul colegului său mort. Şi Jack ar fi putut la fel 
de bine să fie în locul lui. Polițistul nu avusese nicio şansă. 

— Deci, ce ne puteţi spune? 

Jack a tras adânc aer în piept, dar probabil că avea un 
plămân perforat, pentru că avea tot timpul senzaţia că nu are 
aer. 

— Supravegheam casa şefului serviciului de pază de la 
Fundaţia Holladay, a spus el, dându-i adresa. 

Polițistul a schimbat o privire cu cineva care stătea în 
spatele patului lui Jack. Nu avea puterea să se întoarcă să vadă 
cine era persoana respectivă. 

— Mă pregăteam să plec, când un individ s-a urcat în 
maşină, pe bancheta din spate, mi-a pus pistolul la tâmplă şi mi- 
a spus să-i dau drumul, a continuat el, simțindu-se din nou 
ruşinat. Nu mi-a venit să cred cât de norocos puteam să fiu în 
clipa în care am văzut pe şosea o patrulă de poliţie. Am tras de 
volan şi am lovit maşina lateral ca să-i atrag atenţia. 

Manevra lui dusese la moartea poliţistului, lucru pe care îl 
ştiau toţi cei din salon. 

— Aţi apucat să-i vedeţi faţa? a întrebat omul legii, notând 
ceva în carneţelul lui. 

Jack s-a încruntat. 

— Nu ştiu. Era întuneric, a răspuns el. 

Trebuia să ia de urgenţă legătura cu clientul său. Brent 
Carver răscolise un adevărat cuib de viespi. La dracu’, sper că 
tipul e încă în viaţă, şi-a spus el. 

— De ce îi supravegheați pe indivizii ăştia? 

— Am avut o bănuială, a răspuns Jack, încercând să 
zâmbească, dar scoțând în schimb o grimasă. Săptămâna 
trecută, un bărbat a murit sub roţile metroului în condiţii 
misterioase. 

— Cel care susţine că le-a furat banii? a întrebat polițistul, 
devenind brusc mai atent. 

Jack a încuviinţat din cap. 

— Voiam să mă conving că moartea lui a fost doar un 
accident, asta-i tot, a spus. Trebuie să vorbiţi cu agenţii de pază 


ai companiei. 

— Dacă îmi amintesc bine, a fost considerată moarte 
accidentală. 

Pentru Jack, era un adevărat chin să vorbească, dar se 
simţea recunoscător că era încă în viaţă. Polițistul acela nu mai 
era. 

— Trebuie să cercetaţi mai adânc. 

— Da, spune-i asta procurorului! a mormăit polițistul cel 
tânăr în barbă. L-aţi văzut pe cel care a tras ieşind din casa aia? 

Jack a clătinat din cap. 

— Polițistul care a murit avea familie? a întrebat el. 

— Soţie şi doi băieţi, i-a răspuns omul legii, cu ochii aţintiţi 
asupra aşternuturilor albe de pe patul lui Jack. 

O gheară dureroasă i-a strâns inima, lucru înregistrat de 
aparatul de monitorizare a ritmului cardiac. 

— Cine este clientul dumneavoastră? a întrebat o voce 
aspră, care părea să-l condamne prin fiecare cuvânt pe care îl 
rostea. 

Pe cei tăcuţi trebuie să-i urmăreşti întotdeauna cu atenţie. 
Şi-a întors încet capul şi a văzut o polițistă stând lângă fereastră 
- o femeie înaltă cu părul scurt, de un roşu arămiu. Nu părea să 
aibă rotunjimi feminine, ci doar unghiuri ascuţite. 

— Asta nu vă pot spune. 

Femeia s-a aplecat deasupra lui Jack, manifestându-şi făţiş 
dezaprobarea. 

— Un coleg de-al nostru şi-a pierdut viaţa. 

— Şi clientul dumneavoastră ar putea fi în pericol, a 
intervenit polițistul mai tânăr, cu mai multă diplomaţie. 

Jack a apăsat butonul de alarmă ca s-o cheme pe asistentă. 
Nu dezvăluia niciodată numele clienţilor. 

— Dacă o să consider că numele clientului meu vă poate 
ajuta să-l prindeţi pe ticălosul care l-a omorât pe polițistul ăla, o 
să vi-l spun. Dar până atunci, o să încerc să mai fac săpături 
alături de echipa mea. 

— Obstrucţionarea unei anchete a poliţiei este considerată 
infracţiune. L-a ameninţat vrăjitoarea. 

— Credeţi că eu nu ştiu asta? a ripostat Jack, pierzându-şi 
cumpătul. Credeţi că eu nu vreau să-l văd pe nenorocitul ăla 
după gratii? Poate chiar mai mult decât voi. 

— Va rugăm să ne ţineţi la curent dacă descoperiţi vreo 


pistă, bine? a spus polițistul mai tânăr, care juca rolul 
pacificatorului şi era, fără îndoială, creierul echipei. 

— Fireşte, a răspuns Jack, susţinând privirea furioasă a 
roşcatei în timp ce aceasta se retrăgea cu spatele spre uşă. La 
revedere, domnilor poliţişti. 

Din privirile tăioase pe care i le arunca femeia, Jack a 
înţeles că era în avantajul lui faptul că zăcea pe un pat de spital 
mai mult mort decât viu. După plecarea lor, secretara lui, 
Ramona Stone, şi informaticianul său, Trace Maddox, au intrat în 
salon. 

— Vă mulţumesc că m-aţi salvat de vrăjitoarea aia, le-a 
spus el. 

— Hei, trebuia să te prefaci că dormi. Poliţista aia e dracu’ 
gol, a spus Trace, cu mânie în glas, sugerându-i astfel că şi ei 
avuseseră de furcă cu ea. 

— Mă bucur că te-ai hotărât să revii printre noi, a spus 
Ramona, punându-i o mână pe frunte şi sărutându-l apoi pe 
obraz. 

— Şi eu, a răspuns el, rezemându-şi capul de pernă şi 
zâmbindu-i infirmierei care se ocupa de el. Apoi s-a întors spre 
Ramona şi a întrebat-o: Ai vorbit cu clientul nostru? 

— A sunat de câteva ori, dar. 

Ramona a ridicat în sus un ziar, unde pe prima pagină se 
afla fiica lui Davis Silver. La dracu! 

— Prietenul ei a fost găsit mort în casa ei, i-a explicat 
secretara. Poliţiştii încearcă să afle unde este. 

Ar trebui să fie cu clientul lui. 

— Încercaţi să luaţi legătura cu clientul nostru. Trebuie să 
continuăm să lucrăm la cazul lui. 

— N-aveţi încă voie să lucraţi, i-a spus infirmiera pe un ton 
aspru. 

— Ne-ocupăm noi, i-a şoptit Ramona. 

El a prins-o de mână. 

— Nu vă expuneţi. Şi nu-i urmăriţi pe cowboy-i! a adăugat 
el, apoi i-a aruncat o privire lui Trace. N-o lua personal, i-a spus. 

— Nici n-am luat-o, a răspuns Trace, atingându-şi uşor 
pălăria de cowboy. 

— Indivizii ăştia trebuie să fi lăsat nişte urme online. 

Trace a zâmbit. 

— Lucrăm deja la asta, şefu'. Relaxează-te! S i bucură-te de 


privelişte, a adăugat, făcându-i cu ochiul asistentei. 
XXX 

Părul ei căpătase nuanţa cafenie a mierii, scoţându-i în 
evidenţă ochii şi sprâncenele întunecate. | se potrivea de 
minune, şi-a spus Brent, cu un geamăt adânc. 

După episodul din cabina de duş, reuşiseră să găsească un 
teren comun în care să coexiste între atracţia mistuitoare şi 
teama cumplită. Un răgaz tacit, desprins din realitatea care, în 
ultimele patruzeci şi opt de ore, devenise tot mai 
înspăimântătoare. Dar Anna nu-şi încheiase încă socotelile cu 
Brent Carver. Nici pe departe. 

Plimbându-se prin camping, au găsit un magazin, de unde 
Brent a cumpărat nişte acuarele ieftine şi un bloc de desen. 
Părea un copil în Ajunul Crăciunului, abia aşteptând să-şi 
deschidă cadourile, deşi Anna nu credea ca el să fi avut 
vreodată un Crăciun adevărat. Şi-a amintit de cei doi băieţi din 
fotografia pe care o văzuse în casa lui Brent şi a făcut imediat o 
comparaţie cu propria ei copilărie idilică. Amintirile păreau 
extrem de îndepărtate, dar reuşeau încă să-i copleşească 
sufletul de tristeţe şi dor. 

Au mai cumpărat o loţiune de plajă, un costum ieftin de 
baie pentru ea şi două prosoape de plajă, iar Anna şi-a mai luat 
o carte şi o pălărie cu boruri largi, întipărindu-şi pe chip un 
zâmbet generos, pentru ca nimeni să n-o recunoască după mina 
tristă pe care o avea în fotografia din ziar. 

Apoi au pornit încet spre plajă, fără să se ţină de mână, dar 
în acelaşi ritm şi aproape atingându-se. Au luat-o prin pădure şi 
au găsit un loc liniştit pe nisipul cald. Erau înconjurați de oameni 
şi de foarte mulţi copii, uneori şi câte un câine, dar nimeni nu le 
acorda atenţie. 

— Crezi că suntem în siguranţă? l-a întrebat ea, întinzându- 
şi prosopul pe jos, scoţându-şi cartea şi aşezându-se pe nisip. 

— E ultimul loc unde ne-ar căuta băieţii cei răi. Nici mie nu- 
mi vine să cred că suntem aici. 

S-a dus spre lac şi a umplut cu apă o ceaşcă mică de 
plastic. Apoi s-a aşezat lângă ea şi a început să picteze. Anna îl 
urmărea cum zugrăvea cerul. iți dădeai seama cât era de 
talentat după doar câteva tuşe de penel. Purta aceleaşi 
bermude şi un tricou pe care îl cumpăraseră cu o zi în urmă şi 
care avea imprimat pe piept o zebră. Indiferent cu ce era 


îmbrăcat, arăta întotdeauna bine. Muşchii braţelor i se încordau 
în timp ce picta. A lăsat un desen să se usuce, apoi a început 
altul, lucrând cu pasiune şi înfrigurare. 

— Ţi-era dor să pictezi, a spus ea. 

— Este drogul meu, i-a răspuns el, susţinându-i privirea 
pentru o clipă. 

Satisfacţia pe care i-o oferea o doză din drogul picturii îi 
netezea chipul obosit. 

Anna se simţea prost. Îl smulsese dintre zidurile protectoare 
ale casei sale, îl pusese în pericol ș; îl privase de pasiunea lui. O 
pasiune profitabilă. Din care îşi câştiga existenţa. Ce se va 
întâmpla dacă ajungea din nou în spatele gratiilor? Gândul a 
lăsat-o aproape fără suflare. 

Nu era un joc. Era o luptă pe viaţă şi pe moarte, care se 
putea încheia cu ani de puşcărie. 

Şi-a băgat nasul în carte, încercând să citească, dar - odată 
ce soarele s-a înălţat tot mai sus pe cer - s-a lăsat purtată în 
tărâmul viselor. Când s-a trezit, Brent stătea pe malul lacului şi 
arunca un băţ în apă. Un labrador ciocolatiu, care ţopăia în jurul 
lui, se repezea în lac după băț, făcându-l pe Brent să râdă vesel. 

S-a dus spre el, simțind cum nisipul fierbinte îi arde tălpile 
goale. 

El a aruncat băţul şi câinele a sărit în apă. 

— Cine e noul tău prieten? 

— Un câine oarecare, i-a răspuns el, pe un ton neutru, fără 
să reuşească însă s-o păcălească. 

— De ce nu-ţi iei un câine? Se vede cât de mult îi iubeşti. 

A ridicat dintr-un umăr. Şi atunci, ea a înţeles. 

— Îţi refuzi toate lucrurile care te fac fericit, i-a spus. Te 
temi că va trebui să-l abandonezi dacă ţi se întâmplă ceva. 

El i-a aruncat o privire mânioasă, dar n-a spus nimic. O 
ceată de copii şi-a făcut atunci apariţia printre copaci. 

— Uite-l! a strigat unul dintre ei. Boomer! Boomer! Anna a 
citit dezamăgirea pe chipul lui Brent, în ciuda încercărilor lui de 
a o ascunde. 

— Îţi refuzi compania unui animal sau a oamenilor în 
eventualitatea - puţin probabilă - că... 

— Nu e chiar atât de puţin probabilă, i-a ripostat el. Şi asta 
din cauza ei. A simţit un nod în stomac şi şi-a înfăşurat braţele în 
jurul trupului. Copiii şi animalul s-au apropiat împreună. 


— E câinele vostru? i-a întrebat Brent pe copii, refuzând să 
mai arunce băţul, deşi câinele continua să ţopăie în jurul lui. 

— Da, domnule. L-am căutat în tot campingul, a spus cel 
mai mare dintre copii, un băiat de vreo doisprezece ani. 

Câinele dădea din coadă, cu gura deschisă, privind băţul cu 
speranţă în ochi. Băiatul a prins câinele în lesă şi a început să 
tragă de el. 

Anna a simţit o strângere de inimă. 

— Data viitoare când scapă, căutaţi-l mai întâi pe plajă! E 
un câine de apă, le-a strigat Brent copiilor, în timp ce aceştia se 
îndepărtau, trăgând animalul după ei. 

— Ar trebui să-ţi iei un câine, a insistat Anna, atingându-i 
uşor cotul cu mâna. Finn ar avea grijă de el dacă s-ar întâmpla 
ceva. 

— Nu vreau niciun nenorocit de câine, a mărâit el, 
redevenind individul ursuz pe care îl cunoscuse ea la început. 

Anna a vrut să mai spună ceva, dar Brent se retrăsese din 
nou între zidurile pe care le ridicase în jurul său. 

— Mă duc să înot, a spus el, scoţându-şi tricoul. Vii şi tu? 

Ea a clătinat din cap. 

— N-am mai înotat de ani de zile, a răspuns. Din noaptea în 
care aproape că m-am înecat. 

A privit-o lung timp de câteva minute, fără să spună însă 
nimic. Ea făcuse greşeala de a-i aminti de imaginea pe care o 
adopta el de obicei în faţa întregii lumi şi acum se ascundea din 
nou în spatele armurii protectoare. 

El a scos din buzunar cheile maşinii şi i le-a întins. 

— Mă întorc peste o oră, a spus. Să nu pleci nicăieri, a 
avertizat-o. 

Anna l-a privit cum se îndepărtează şi apoi plonjează în 
apele liniştite ale lacului. Aşa îşi lucrase toţi muşchii ăia, a 
realizat ea. Înotând. L-a văzut cum taie suprafaţa lacului, fără să 
dea semne de oboseală. După câteva minute în care l-a urmărit 
cu privirea, s-a întors la prosopul întins pe nisip. A zărit blocul de 
desen din care ieşea colţul unei foi, colorat în albastru. 
Aţintindu-şi din nou ochii asupra siluetei lui îndepărtate, a dat la 
o parte cutia cu acuarele şi a deschis blocul. 

Primele patru desene înfăţişau lacul - toate semănau între 
ele, fiind în acelaşi timp şi diferite. Cea de-a cincea acuarelă o 
înfăţişa pe ea, moţăind sub pălăria ei imensă. Tabloul a şocat-o, 


căci reda portretul unei persoane liniştite şi senine. Tuşe calde, 
trăsături armonioase şi picioare lungi şi zvelte, care îi ascundeau 
statura minionă. Felul în care o vedea el o tulbura. Alta era 
propria ei imagine - în mintea ei, era o persoană meticuloasă şi 
încordată. El o pictase însă aşa cum îşi dorea şi ea să fie - 
relaxată şi frumoasă. 

A închis blocul şi a încercat să citească. Dar când Brent s-a 
întors pe mal, cu pantalonii uzi mulaţi pe coapse, scoţându-i în 
evidenţă trupul puternic, nu a mai reuşit să se concentreze. 

Corpul lui a făcut-o să realizeze că până acum avusese 
relaţii doar cu băieţi necopţi. Băieți care făceau ce li se spunea. 
Băieți pe care îi putea controla. 

Brent Carver nu mai era un băieţel. 

Şi era hotărât s-o ţină la distanţă, chiar dacă amândoi ştiau 
că timpul pe care îl puteau petrece împreună era extrem de 
scurt. Se îndoia că va mai cunoaşte vreodată un bărbat ca 
Brent. Dar ce avea de gând să facă în privinţa asta? Aceasta era 
întrebarea. 

CAPITOLUL 13 

Katherine a deschis, ameţită, ochii şi şi-a întors capul ca să 
vadă unde era. Oh. Pe o podea tare din beton, care o făcea să 
resimtă din plin cei cincizeci de ani pe care îi avea. Deasupra ei 
se arcuia un acoperiş de tablă. La vreo zece metri de locul unde 
zăcea, cineva se uita la televizor. 

A încercat să-şi mişte braţele, dar le avea legate la spate. 
Nici gleznele nu şi le putea mişca, pentru că erau prinse strâns 
cu o curea. Poziţia incomodă în care stătea şi circulaţia 
deficitară a sângelui îi provocau dureri cumplite. 

— Katherine, a murmurat cineva. 

Harvey. 

S-a întors pe partea cealaltă, încercând să ignore durerea 
din mâinile imobilizate. 

— Eşti bine? a întrebat-o el în şoaptă. 

— Da, i-a răspuns ea, tot în şoaptă. Tu? 

El a încuviinţat din cap, dar avea cămaşa ruptă şi nasul 
umflat şi murdar de sânge, semn că cineva îl lovise cu pumnul 
sau îl izbise cu faţa de perete. 

— De ce ne-au răpit? Ce vor? a întrebat ea. 

Din vocea ei se simţea că e în pragul isteriei, iar inima îi 
bătea cu putere. 


Harvey a clătinat uşor din cap, urmărindu-l cu coada 
ochiului pe individul care se uita la televizor. 

— Nu ştiu. 

— Dar eu nu sunt bogată, a şoptit ea, pe un ton uşor 
acuzator. 

El a ridicat o sprânceană. 

— Pe tine te-au băgat în camionetă, a spus el. Pe mine m- 
au luat doar pentru că atrăgeam prea mult atenţia asupra lor. 

Katherine s-a încruntat. Nimic din toate astea nu avea sens. 

— Aseară i-am spus lui Barb că vreau să divorţăm, a 
adăugat el, uitându-se în jur; se aflau într-un depozit. Dar nu 
cred că a avut timp să organizeze o asemenea acţiune. 

Şocată, Katherine a rămas cu gura căscată. Chiar a făcut-o 
şi-a părăsit soţia. Şi credea că l-a răpit pentru bani. O căsnicie 
cu adevărat fericită! 

— Imi pare rău, a spus ea încet. 

Intuia că avea cumva o legătură cu decizia lui, deşi nu ştia 
exact în ce fel. 

— Nu e cazul, a spus el, aruncându-i o privire caldă. Era 
inevitabil - şi asta de câţiva ani. Doar că până acum n-am avut 
curajul s-o fac. 

Şi era într-adevăr nevoie de curaj, a realizat Katherine. Să 
pleci din universul pe care ţi l-ai creat, cu speranţa că vei găsi 
un altul mai bun. Incerca să nu se gândească la viaţa pe care o 
ducea cu Ed. Fusese bine. In ultimii nouă ani, Ed avusese grijă 
de ea, ajutând-o să treacă peste trădarea lui Davis şi să-şi 
vindece inima frântă, dar. 

Tocmai acest dar era problema. 

Katherine dăduse dovadă de slăbiciune atâta amar de 
vreme. Fusese fricoasă şi disperată ca o căprioară. Trădarea lui 
Davis îi distrusese încrederea în sine. După ani de zile în care îşi 
spusese că nu-i mai păsa de el, moartea lui o zdruncinase. lar 
controlul tot mai rigid al lui Ed devenea sufocant. Înăbuşitor. Dar 
gândurile astea o făceau să se simtă nerecunoscătoare, motiv 
pentru care preferase să ignore problema. Care problemă? 

Se săturase să trăiască aşa. Moartea lui Davis îi reamintea 
cât de fragilă şi de efemeră este viaţa. Nu-ţi mai oferă niciodată 
a doua şansă. 

— De ce m-ai urmărit? 

Colţurile ochilor lui se încreţiră. 


— Te-am văzut plecând de pe vas. Voiam să-mi cer iertare 
pentru că te-am supărat aseară. N-am avut nici cea mai mică 
intenţie să te bag în patul meu. Tot ce făceam era să mă bucur 
că puteam să vorbesc cu tine vrute şi nevrute - o prostie din 
partea mea şi ceva total deplasat, dacă ţinem seama de cum ai 
fugit din sala de dans, de parcă ţi-aş fi făcut avansuri pe sub 
masă. 

Dacă n-ar fi zăcut, legată de mâini şi de picioare, pe o 
podea de beton, s-ar fi făcut roşie la faţă ca un rac. 

— Îmi pare rău, a spus ea, susţinându-i privirea. 

Îi părea rău pentru tot ce se întâmplase. Pentru reacţia ei 
exagerată din seara trecută, dar şi pentru că îl implicase în 
povestea de astăzi. 

Harvey părea într-adevăr un om de treabă. Când vorbea cu 
ea, îi dădea impresia că îi aprecia părerile, ceea ce Ed nu făcea 
niciodată. Şi încercase să-i împiedice pe răpitori s-o bage în 
camionetă, o faptă cu atât mai lăudabilă, cu cât sfârşise pe 
aceeaşi podea din beton ca şi ea. 

Stăteau aproape unul de celălalt, atât de aproape, încât îi 
simţea respiraţia mângâindu-i obrazul. Îi crea o senzaţie de 
intimitate, dar în acelaşi timp se bucura că nu era singură. lar 
asta o făcea să pară foarte egoistă. 

— Ce crezi că vor de la noi? a întrebat ea, cu nervii din nou 
încordaţi, neputându-şi scoate din minte imaginea unor urechi 
sau degete tăiate. 

— Ştii cumva dacă Ed are duşmani? 

— Nu, a răspuns ea, şi atunci i-a picat fisa. Dar fostul meu 
soţ a murit săptămâna trecută. 

— Cel care a furat banii? 

Katherine a dat afirmativ din cap. Durerea se transforma 
încetul cu încetul în mânie. 

— Dacă cineva s-a implicat în vreo acţiune dubioasă, ăla e 
Davis, a spus ea, cu amărăciune în glas. 

Dumnezeule, cât de naivă fusese să-i creadă minciunile şi 
apoi să jelească după el! A încercat să-l alunge din minte. 
Cineva o să-i salveze dacă reuşesc să rămână în viaţă. 

— Ce-o să facem? l-a întrebat ea. 

Harvey s-a aplecat spre ea. Dacă nu l-ar fi avut alături, şi-ar 
fi pierdut minţile. 

— Încearcă să găseşti ceva ascuţit cu care să tăiem 


colierele astea afurisite, dar ai grijă să nu te vadă că te-ai trezit! 
a spus el, apoi a închis ochii, de parcă ar fi aţipit. Îi era rău? apoi 
Katherine a simţit o prezenţă în apropiere şi şi-a întors capul. Nu 
se pricepea prea bine la jocul ăsta de-a victima şi răpitorii, dar 
ştia cum să-şi păstreze demnitatea. 

— Puteţi să-mi daţi nişte apă, vă rog? 

Individul era chel şi musculos şi arăta ca un motociclist 
îmbrăcat la patru ace. El a ridicat din umeri şi s-a îndepărtat. O 
clipă mai târziu, Katherine a auzit apa curgând la un robinet. 
Bărbatul s-a întors şi a ajutat-o să se ridice în capul oaselor. 
Paharul pe care i-l ţinea la gură părea murdar. Dar nu-şi 
permitea să facă mofturi. A înghiţit apa cu lăcomie. Avea gura 
uscată. Apa i s-a părut un adevărat deliciu. 

Harvey se prefăcea că doarme. 

— Mulţumesc, a zis ea. Aţi putea să ne spuneţi de ce ne-aţi 
răpit? 

Cheliosul a clătinat din cap. 

— Dar nu puteţi să ne luaţi de pe stradă fără să ne spuneţi 
de ce! a insistat Katherine. 

Individul s-a lăsat pe vine lângă ea, oferindu-i un damf de 
transpiraţie. Katherine s-a forţat să-i susţină privirea. Avea nişte 
ochi inteligenţi, care îi trădau compasiunea, dar şi fermitatea. 
Nu va reuşi în veci să-l convingă să vorbească. Bărbatul a 
îndreptat un pistol spre faţa ei, apoi l-a întors spre Harvey. Inima 
lui Katherine a început să-i bubuie în piept. 

— Amicul tău a venit ca voluntar în misiunea asta, dar n - 
avem nevoie de el. 

— Vă rog să nu-i faceţi rău! l-a implorat ea. 

Gândul că cineva şi-ar putea pierde viaţa pentru că 
încercase s-o apere i se părea insuportabil. 

— Dacă o să fii cuminte, nimeni n-o să păţească nimic. 

— E un om bogat, are milioane, a spus ea, arătându-i-l cu 
capul pe Harvey, care a început să tuşească. Familia lui o să-i 
plătească răscumpărarea. 

Cheliosul n-a părut impresionat. 

— Dacă n-are şaizeci în plus, tot degeaba. 

— Şaizeci de mii? a întrebat ea, privindu-l pe Harvey cu un 
zâmbet. 

El a deschis ochii şi în ei se întrezărea un licăr de speranţă. 

— Şaizeci de milioane, a mârâit individul. 


Speranţa a pierit din privirea lui Harvey, iar Katherine şi-a 
strâns buzele. 

— Ar dura câteva zile, a spus Harvey, calculându-şi, parcă, 
în minte averea de care dispunea. Dă-i drumul lui Katherine şi o 
să fac tot ce este necesar! 

Katherine a rămas cu gura căscată. Cheliosul îi privea cu 
ochii mijiţi, meditativ. 

Ea nu ştia dacă asta le putea sau nu mări şansele de 
supravieţuire, aşa că s-a hotărât să schimbe subiectul. 

— De ce aţi obţine şaizeci de milioane de dolari de pe urma 
răpirii mele? 

Şi atunci a înţeles, iar dacă Davis n-ar fi murit deja, l-ar fi 
ucis cu mâinile ei. 

— Ţi-am mai spus - dacă o să fii cuminte, nimeni n-o să 
aibă de suferit. Eşti aici doar ca stimulent pentru altcineva. 

Singurii oameni cărora le păsa de soarta ei erau Ed şi Anna. 
Anna. Doamne Dumnezeule! 

— Dacă vă atingeţi de fiica mea, jur că. 

Individul şi-a proptit pantoful murdar în umărul ei şi a 
împins-o. Katherine s-a prăbuşit peste Harvey, care a încercat 
să-i atenueze căderea cu trupul lui. 

— Ne vrem doar banii, cucoană, a spus paznicul lor, 
zâmbind. Nimeni nu trebuie să fie rănit, a adăugat el, 
îndepărtându-se şi lăsându-i unul peste celălalt. 

Katherine îi simţea bătăile inimii lui Harvey şi încerca să-i 
absoarbă căldura trupului în timp ce se lupta să preia din nou 
controlul asupra corpului şi sufletului ei răvăşit. 

— Nu ştiam că ai o fiică, a spus Harvey domol. 

— Nu ne vedem prea des, a răspuns Katherine, râzând 
scurt. 

Apoi a izbucnit în lacrimi. 

XXX 

Brent a auzit glasurile copiilor înainte de a-i putea vedea şi 
l-a urmărit pe Boomer cum a ţâşnit ca o rachetă din pădure şi a 
sărit în lac ca o torpilă. Spectacolul l-a făcut să zâmbească. 
Nimeni nu putea fi mai fericit ca un câine care se aruncă în apă 
după un băț. 

Poate că ar trebui să-şi ia un câine. La naiba, dacă 
săptămâna viitoare avea să-l prindă în viaţă fără să ajungă după 
gratii, o să adopte o haită întreagă. S-ar dovedi nişte paznici 


eficienţi. 

Când se întorsese pe mal, Anna moţăia, iar când se trezise, 
el îi pregătise o chiflă cu şuncă din proviziile aduse cu ei. O 
ofertă de pace anemică, dar necesară. 

Se purtase ca un ticălos şi Anna nu merita asta. Nu reuşea 
să înţeleagă cum un bărbat care siluieşte o femeie mai poate fi 
numit om, dar cunoştea foarte multe animale cărora le plăcea 
să profite de cei vulnerabili. Brent nu era un animal şi nici nu 
avea de gând să profite de Anna, indiferent cât o dorea. Ea 
cunoscuse deja iadul, iar el nu-şi dorea altceva decât s-o ajute 
să scape teafără şi nevătămată din toată această nebunie, 
oferindu-i şansa unei alte vieţi, mai bună şi mai frumoasă. 
Problema era că Anna avea alte planuri. 

S-au relaxat, bucurându-se de soare. Se pregăteau să se 
întoarcă la cort, unde să petreacă noaptea, după ce rămăseseră 
pe plajă cât mai mult - evitând intimitatea pe care le-o oferea 
micul adăpost din pânză, căci nu ştia cât s-ar mai putea abţine 
dacă Anna începea să-l sărute din nou. 

— Stai puţin! i-a spus el, oprind-o din drum. 

Anna a încremenit pe loc, cu braţele pline de prosoape, 
cărţi şi geanta cu lucrurile de primă necesitate pe care o luaseră 
cu ei în eventualitatea unei plecări urgente. 

Stătea în faţa lui, cu părul ei în nuanțele mierii scăldat în 
razele apusului de soare şi cu ochii ei verzi şi inteligenţi ascunşi 
în spatele unor ochelari de soare demni de o vedetă de cinema. 
Brent a scos capacul tubului cu loţiune de plajă şi i-a uns nasul 
ca s-o protejeze de eventuale arsuri. Ea doar a clătinat din cap 
spre el, apoi a pornit din nou la drum. 

— Pot să-ţi văd şi eu desenele? a întrebat o voce piţigăiată 
din spatele lui. 

La naiba! De unde a mai apărut şi asta? 

Fetiţa abia îi ajungea până la coapse. Il privea cu ochii ei 
mari şi căprui. 

— Sigur, i-a răspuns el, dregându-şi glasul. 

Copiii îl evitau de obicei, dar nici că vedea prea mulţi pe 
plaja lui privată. 

Brent s-a lăsat în genunchi şi şi-a etalat desenele pe nisip. 
Erau doar nişte schiţe, care sugerau anumite forme şi culori. 
Poate, când o să ajungă acasă, o să realizeze o lucrare de 
amploare. Dacă mai ajungea acasă. Gândul l-a făcut să ofteze 


adânc. . 

— Imi place ăsta, a spus fetiţa, arătând spre un desen care 
îl înfăţişa pe Boomer ţopăind pe lângă o siluetă care stătea pe 
malul apei. 

Brent a găsit un pix şi s-a semnat pe desen. 

— Uite! Ţi-l dau ţie, a spus el, întinzându-i-l fetiţei. 

Ea a refuzat însă să-l ia. 

— Mami nu-mi dă voie să primesc cadouri de la străini. 

Minunat, acum o să fie arestat ca pedofil. Apoi, i-a auzit şi 
pe ceilalţi copii apropiindu-se de ei. Băiatul cel mai mare 
continua să arunce băţul în lac, iar Boomer se arunca după el în 
apă ca un nebun. Un prieten capricios, şi-a spus Brent, cu un 
zâmbet pe buze. Entuziasmul cu care animalul se bucura de 
clipa prezentă era molipsitor. 

— Mie îmi place ăsta, a spus o altă fetiţă, sora mai mare a 
celeilalte, judecând după ochii căprui asemănători. 

Arăta spre un desen pe care el îl considera cel mai bun din 
punct de vedere tehnic, dar căruia îi lipsea emoția. 

— Mie - ăsta, a spus băieţelul, indicându-i un desen care 
înfăţişa stâncile de pe celălalt mal al lacului. 

Brent le-a semnat pe toate. Plus încă unul pentru puştiul 
care se ocupa de Boomer. 

— Eşti pictor sau cam aşa ceva? a întrebat fetiţa mai mare, 
admirând desenul pe care i-l oferise Brent. 

— Cam aşa ceva, i-a răspuns el. 

Fetiţa îl privea fascinată. Era interesant să-i vadă cum 
reacţionează în faţa lucrărilor lui. Asta îi oferea mult mai multe 
satisfacţii decât orice vernisaj la o galerie de artă din New York. 

— Vă sfătuiesc să le păstraţi şi să aveţi multă grijă de ele, 
le-a spus el copiilor. 

S-ar putea ca, într-o bună zi, să vă ajute să vă plătiţi taxele 
la colegiu. Şi-a strâns desenele rămase, inclusiv pe cel al Annei, 
de care nu avea de gând să se despartă niciodată, şi-a luat 
lucrurile şi, întorcându-se spre Anna, a văzut-o urmărind scena 
de pe un butuc. 

— Prietena ta arată ciudat cu chestia aia pe nas, a spus 
copila cea mică. 

A simţit cum inima i se strânge de emotie la gândul că Anna 
i-ar putea fi prietenă, dar - pentru că trăiau în Ţara Disimulării - 
a zâmbit, sperând că fetiţa nu-i va citi suferinţa în priviri. 


— Dar e frumoasă oricum, a spus el, simțind o gheară în 
suflet. 

Sentimentele sale nu aveau nicio legătură cu arta 
disimulării, căci dorul şi pasiunea cumplită care-i mistuiau inima 
erau cât se poate de reale. Şi nu merita o femeie ca Anna. 
Niciodată nu o va merita. 

În timp ce străbătea plaja, se străduia să se liniştească. 

Trebuia doar să treacă de următoarele câteva zile şi pe 
urmă poate că se va întoarce acasă cu sufletul ceva mai 
împăcat, după ce îşi va fi ispășit într-o oarecare măsură greşelile 
comise în trecut. Viaţa Annei era în State, ca învăţătoare pentru 
o clasă de prichindei. Chiar dacă aveau să scape cu bine din 
această aventură, legătura lor n-ar face altceva decât să-i 
otrăvească existenţa şi cariera, şi nu voia s-o târască în mocirlă 
alături de el. 

În seara aceea, au încercat - fiecare în parte -să se evite 
politicos, de parcă amândoi ar fi realizat că relaţia lor o luase pe 
un alt făgaş, dar niciunul dintre ei nu ştia ce să facă în această 
privinţă. Când s-a lăsat întunericul, Anna s-a dus la culcare. 
Brent a rămas afară, lăsând-o să adoarmă. Apoi s-a întins şi el 
pe saltea, ascultându-i fascinat ritmul respirației, atât de 
aproape de el. 

XXX 

S-a trezit în toiul nopţii şi a ştiut imediat că Anna nu mai era 
în cort. A început să bâjbâie pe întuneric. Lanterna lipsea. Inima 
îi bătea cu disperare. S-a luptat cu fermoarul cortului, încercând 
să deschidă uşa. Nu intra în panică. Probabil că se dusese doar 
la baie. 

Da, sigur. Nu intra în panică, tâmpitule. Cineva încerca s-o 
omoare şi nici ea nu mai gândea raţional după tot ce se 
întâmplase. A scos capul afară din cort, simțind adierea 
proaspătă a vântului. Acolo. O rază de lumină lângă apă. A 
simţit o gheară în piept, iar inima i-a luat-o razna. 

A ieşit şovăitor din cort, împiedicându-se de frânghia care îl 
ancora. Razele lunii îi călăuzeau paşii, dar, în ciuda luminii, s - a 
lovit la gleznă în timp ce alerga disperat pe terenul accidentat. A 
sărit peste buşteanul de pe plajă. Câteva haine, frumos 
împăturite, zăceau pe nisip. Deasupra lor se afla lanterna. Inima 
i-a stat în loc. Era supărată. Tatăl ei murise, iar el o refuzase. Era 
un ticălos. 


Îi spusese că nu mai înotase din noaptea în care fusese cât 
pe ce să se înece. A scrutat suprafaţa întunecată a lacului, dar 
nici urmă de ea. 

Nu poate să facă asta. 

A luat-o la fugă, iar sângele care îi zvâcnea cu putere părea 
că îi urlă în urechi. Nu putea s-o lase să renunţe atât de uşor. Și- 
a smuls tricoul de pe el şi s-a aruncat în lac. A spintecat apa, 
ignorând valurile reci care i-au amorţit simţurile. A zărit lucirea 
pielii albe. Înotând cu repeziciune, a ajuns la ea şi a prins-o de 
braţ, încleştându-se amândoi într-o luptă confuză. 

— Dă-mi drumul! a ţipat ea. 

Şi, pentru că el refuza s-o elibereze, Anna a început să se 
zbată cu atâta disperare, încât amândoi au intrat sub apă. 

Când au ieşit din nou la suprafaţă, a tras-o lângă el. 

— Nu te las să faci asta, i-a spus. 

Zbătându-se cu aceeaşi încrâncenare, au ajuns din nou în 
adâncuri. 

— O să mă îneci, a bolborosit ea când au scos din nou capul 
la suprafaţă. 

Era goală puşcă. Ştia prea bine asta, deoarece braţul lui îi 
cuprindea strâns pieptul şi îi simţea pielea alunecoasă ca 
mătasea. Unghiile ei nu i se mai păreau acum atât de senzuale, 
căci şi le băgase adânc în braţele lui, încercând să se elibereze 
din strânsoare. El nu voia însă să-i dea drumul. 

A tras-o după el către mal, în timp ce Anna se împotrivea 
frenetic, dând din picioare şi înjurând mânioasă. S-au împiedicat 
unul de celălalt şi s-au prăbuşit amândoi în apa puţin adâncă de 
la mal. A imobilizat-o sub el, înnebunit de furie că ea a vrut să 
facă asta. De parcă viaţa nu însemna nimic pentru ea. De parcă 
el nu însemna nimic pentru ea. 

— De ce vrei să renunţi la tot, Anna? a întrebat-o, 
strângându-i umerii cu putere. 

Mânia din ochii ei s-a spulberat dintr-odată când a înţeles 
purtarea lui. 

— M-am dus doar să înot, Brent, i-a explicat ea. 

Şi-a trecut uşor degetul mare peste buzele lui, stârnindu-i 
un tremur fierbinte, în ciuda răcelii apei. Părul Annei plutea uşor 
pe valuri. Ochii, lipsiţi parcă de culoare în lumina argintie a lunii, 
licăreau sub imperiul amintirilor. 

— Am vrut să-mi alung din minte tot ce s-a întâmplat, am 


vrut să intru din nou în apă şi să-mi dovedesc că nu mă mai 
tem, a continuat ea, ridicându-şi bărbia spre el. 

Avea toate motivele să se teamă. 

La naiba. 

Brent a închis ochi. Văzuse că nu mai era în cort şi se 
speriase ca un prost. 

Au rămas pentru o clipă întinşi acolo, la hotarul dintre apă şi 
nisip. Apoi, el şi-a simţit dintr-odată gura uscată, căci şi-a dat 
seama nu doar că ea era complet goală, ci şi că el se odihnea 
între coapsele ei ca un bărbat pe cale să ajungă în paradis. 
Apropierea atât de intimă dintre ei a fost suficientă să-i excite 
simţurile la maximum, cu atât mai mult cu cât trecuse un an 
fără să se mai bucure de îmbrăţişarea unei femei. 

Anna a încremenit. Brent a vrut să se dea la o parte, dar ea 
la sărutat, fierbinte şi totodată rece ca lumina lunii, gustându-i 
buzele şi limba. El şi-a stăvilit teama care-i măcina sufletul şi a 
lăsat-o să se joace cu gura lui. În clipa în care limbile li s-au 
atins, a simţit cum sângele îi clocoteşte în vene de poftă şi 
dorinţă copleşitoare. Dar nu aveau să facă asta. El nu era o 
ispăşire, ci doar o altă greşeală, o altă cale prin care ea se 
pedepsea. 

Pe cine voia Brent să păcălească? El era cel care încerca să 
se pedepsească singur, căci era un adevărat chin să nu accepte 
ce i se oferea. 

Anna i-a mângâiat faţa, iar el a cuprins-o uşor în braţe, îşi 
simţea trupul încins de dorinţă, pielea atât de fierbinte încât 
părea să ia foc, şi tot ce voia era să o acopere cu totul şi să 
pătrundă în adâncul ei. Mâinile Annei au alunecat peste pieptul 
lui. Apoi mai jos. 

În cele din urmă, ea a pus capăt sărutului ca să tragă aer în 
piept. 

— Aşadar, dacă un sărut îţi dezvăluie atâtea lucruri despre 
o persoană, atunci de ce îmi place aşa de mult să te sărut? 

Întrebarea ei a avut impactul unei lovituri în stomac. El s-a 
desprins din îmbrăţişare şi s-a ridicat în picioare. Şi lui îi plăcea 
s-o sărute, i se părea minunat. Nu ştia dacă felul în care 
reacţiona Anna la săruturile lui era un lucru obişnuit sau nu, dar 
îi plăcea al naibii de mult cum se abandona cu totul în braţele 
sale. Era considerat un bărbat cu experienţă de viaţă, trecut 
prin multe, dar când venea vorba de femei, era doar un novice. 


Singura femeie cu care avusese o relaţie serioasă era Gina. Cât 
timp fusese în închisoare, primise scrisori de la diverse femei, 
dar avea convingerea că o persoană care îi scrie unui 
necunoscut condamnat pe viaţă pentru crimă nu e întreagă la 
minte - ba chiar e nebună de legat. Sau se simte singură. lar el 
o fi singuratic, dar nu se simţea singur. Cel puţin, aşa era până 
s-o cunoască pe Anna. 

Ea s-a apropiat mai mult, atingându-i pieptul cu sânii. 
Sângele i-a luat foc. Ştia cum să se retragă în cochilia lui, cum 
să refuze pe cineva şi să-l înlăture din viaţa sa. Dar în ciuda 
semnalelor de alarmă pe care i le transmitea creierul, nimic din 
toate astea nu se întâmpla acum. Anna şi-a înfăşurat braţele în 
jurul gâtului său şi s-a ridicat pe vârfuri, frecându-şi trupul gol şi 
perfect de al lui, stârnindu-i o dorinţă atât de copleşitoare, încât 
prin vene păreau să-i curgă flăcări, nu sânge. 

— Anna! a gemut el răguşit. Nu ştii ce faci. 

— Îmi doresc să fiu cu tine - măcar pentru o singură noapte. 
Vreau să uit tot ce s-a întâmplat. Noaptea asta nu trebuie să 
însemne nimic pentru niciunul din noi. N-ai putea să te întinzi 
pur şi simplu pe nisip şi să facem dragoste ca să-mi aduc şi eu 
aminte ce înseamnă să fii o femeie complet normală? 

Nu ajungea până la gura lui, iar el refuza să-şi lase capul în 
jos. Şi aşa avea destul de furcă cu propriile sale gânduri, care îi 
spuneau s-o dea dracului de conştiinţă şi să se întindă pe nisip. 
A respirat uşurat şi disperat totodată când ea s-a tras puţin în 
spate. Dar în clipa următoare s-a apucat de umerii lui şi s-a 
săltat în sus, cuprinzându-i talia cu picioarele ei zvelte. Apoi, şi-a 
contopit buzele cu ale lui. 

El a susţinut-o cu o mână, punându-i-o sub fundul gol, iar cu 
cealaltă a prins-o de mijloc, lăsându-se pradă gurii ei lacome. 
Patima ei i-a înfrânt orice încercare de împotrivire şi i-a răspuns 
săruturilor ei cu aceeaşi fervoare. Îşi dorea cu disperare să 
pătrundă în ea. Se săturase să fie un gentleman. În definitiv, pe 
cine dracu' încerca să păcălească? 

— Hai să ne întoarcem în cort! a rugat-o el. 

— Nu, a spus ea, continuând să-l sărute pe buze, pe gât şi 
pe urechi. 

La naiba! Brent abia mai rezista. 

— Aici, i-a cerut ea, pe nisip! 

— Dar. 


— Vreau să alung amintirile, Brent. 

Să le alunge, nu să le uite. Şi-a trecut limba pe gâtul lui. 
Ştia, probabil, că dacă nu l-ar mai fi sărutat, dacă i-ar fi oferit 
şansa să gândească, şi-ar fi amintit de ce nu puteau să facă 
asta. Era cu paisprezece ani mai mică decât el, un diamant 
adevărat, pe care nu avea dreptul să-l atingă. Dar simţindu-i 
buzele pe pielea încinsă şi mâinile dezmierdându-i spatele 
musculos, ştia că se duseseră dracului şi cei doi neuroni amărâţi 
pe care îi mai avea întregi. 

li frământa fundul, simțind cum bărbăţia lui, excitată la 
maximum, se împingea în fermoarul pantalonilor, încercând 
instinctiv să se apropie cât mai mult de miezul ei fierbinte, lipit 
de el. 

— E doar sex, a spus ea, sărutându-i din nou buzele. 

Mâinile lui au alunecat pe formele ei seducătoare, peste 
pielea ei catifelată şi dogoritoare. Ideea de „doar sex” l-a 
surprins. Nu voia implicare sentimentală. Nu voia o soţie. Nu 
putea avea o asemenea responsabilitate. Şi - pentru că era 
imposibil s-o respingă pe Anna - puteau să încerce o abordare 
diferită. 

Era mignonă, dar nu fragilă. Tare ca fierul şi pură ca 
argintul al cărui nume îl purta. Ideea de sex ocazional nu se 
împletea cu imaginea pe care şi-o crease despre ea, dar, până la 
urmă, ce ştia el? Poate că de asta aveau amândoi nevoie. 

Deşi în adâncul sufletului său ştia prea bine că pentru el nu 
era deloc o relaţie ocazională. 

Poate că Anna i-a simţit şovăiala. Şi-a desfăcut picioarele şi 
a alunecat uşor pe trupul lui, trezindu-i la viaţă toate 
terminaţiile nervoase. l-a desfăcut apoi nasturele de la pantaloni 
şi i-a tras în jos. l-a cuprins bărbăţia în mâini, lăsându-l fără 
suflare, clătinându-se. 

S-a prăbuşit în genunchi, pentru că picioarele nu-l mai 
susțineau. Femeia asta era cât se poate de normală - nu avea 
nicio problemă sexuală. Nemaiputându-şi stăpâni frustrarea, şi-a 
aruncat pantalonii şi a luat-o în braţe, aşezând-o călare 
deasupra lui. Ea a început să se legene uşor, iar el şi-a dat ochii 
peste cap de plăcere. intunericul îl împiedica s-o vadă, dar 
atingerea ei i se părea ca de mătase. Îl mângâia cu tandreţe, iar 
el voia să-şi plimbe buzele pe tot trupul ei ispititor. Un gând l-a 
readus cu picioarele pe pământ. 


— N-am prezervativ, a scrâşnit printre dinţi. 

— Am eu, a răspuns ea, şi a sărit de pe el şi s-a dus la 
hainele ei, căutând printre ele până când şi-a găsit pantalonii 
scurţi, din buzunarul cărora a scos un prezervativ. 

— Când le-ai cumpărat? a întrebat-o. 

— Ceva mai devreme. La magazin. 

Se gândise din timp la asta. 

Plănuise totul. 

Să facă sex. Cu el. Şi-a simţit gura uscată. Sângele îi 
zvâcnea cu putere. 

La dracu’! 

Broboane de sudoare i se prelingeau pe tâmple. A prins-o 
de şolduri şi a ţinut-o nemişcată suficient cât să-i şoptească: 

— Sunt curat. N-am mai fost cu nimeni de mai bine de un 
an. 

Voia ca ea să ştie asta. Ea a continuat să se legene 
deasupra lui, iar el a rostogolit-o pe spate, apoi a ezitat uşor, 
îngrijorat că-i putea face rău. Anna stătea întinsă pe haine şi el 
de-abia îi desluşea conturul în lumina difuză a lunii. 

— Eşti atât de frumoasă! i-a spus, atingându-i sfârcurile cu 
degetele şi făcând-o să se arcuiască de plăcere. 

A început apoi să-şi plimbe buzele pe trupul ei, sărutându-i 
adâncitura claviculei, rotunjimea sânului şi gâtul sensibil. l-a 
atins uşor şoldurile arcuite, ajungând în cele din urmă la locul 
ascuns între coapse. Şi-a strecurat un deget în adâncurile ei şi a 
început să îi mângâie carnea umedă. De fiecare dată când o 
atingea, Anna îi oferea plăceri inimaginabile, căci reacţiona cu o 
forţă uluitoare. Se arcuia şi se zvârcolea sub atingerea mâinilor 
lui, gemând de plăcere şi cerându-i, prin mişcările zvâcnite ale 
şoldurilor, să nu se oprească. Şi-a strecurat încă un deget în 
adâncurile ei, oferindu-i senzaţii incredibile. Apoi şi el a simţit că 
nu mai rezistă. Voia mai mult. S-a lăsat uşor în jos şi i-a depărtat 
coapsele, şi a simţit-o cum se crispează. 

— Ce faci? a întrebat ea, cu o urmă de nesiguranţă în glas. 

— Ai încredere în mine? 

Ea a râs uşor. 

— Crezi că am mai purta discuţia asta dacă n-aş avea? 

— Ştiu sigur că nu, a răspuns el. Se simţea frustrat că nu 
putea s-o vadă în toată splendoarea ei. Vreau să gust din tine. 
Mă laşi să fac asta? 


Dar n-a mai aşteptat să-i răspundă. A început s-o sărute cu 
pasiune, savurându-i aroma şi căldura. Anna nu i s-a împotrivit. 
S-a abandonat în mâinile lui, ridicându-şi şoldurile de pe nisip. El 
a ţinut-o strâns, lipită de gura lui, şi s-a înfruptat cu poftă din ea 
- avea gust dulce de mirodenii şi de păcat şi de rai deopotrivă. 

Sfârcurile-i excitate tânjeau după atingerea lui, iar el le-a 
mângâiat, le-a lins şi le-a prins între dinţi, până când a făcut-o 
să gâfâie de plăcere. 

Era incredibilă, ca argintul viu în mâinile lui. Dar era atât de 
micuță, că se temea că o va zdrobi sub greutatea trupului său 
sau o va răni cumva, mai ales după tot ce îi povestise. Apoi ea 
şi-a urcat picioarele peste umerii lui şi şi-a înfipt călcâiele în 
spatele lui, dându-şi capul pe spate într-un țipăt mut şi lăsându- 
se în voia orgasmului. lar el a realizat că nu era nici delicată, 
nici fragilă - era puternică, mlădioasă şi flexibilă. 

Nesupusă şi sălbatică. 

S-a desprins aproape imediat din îmbrăţişarea lui şi s-a 
ridicat, şocată, în capul oaselor, cu respiraţia întretăiată. Brent a 
încercat să-şi stăvilească freamătul nimicitor al sângelui. 
Imaginându-şi că partida s-a terminat, spera că apele reci ale 
lacului îi vor domoli starea cumplită de excitație. Ea însă l-a 
împins pe spate şi s-a aşezat din nou călare pe coapsele lui. 

— Nu trebuie să faci asta, a spus Brent, gândindu-se că 
merita un premiu pentru eforturile sale - poate chiar aurul 
olimpic. Pot să-ţi ofer câte orgasme vrei. 

Ea l-a cuprins cu mâna, făcându-i şoldurile să zvâcnească 
involuntar. 

— Vreau să mă revanşez faţă de tine. 

— Asta nu-i o întrecere, a spus el printre dinţi. Nu ţin 
evidenţa orgasmelor tale. 

— Brent! 

Părea frustrată şi puţin iritată. Asta i-a plăcut lui Brent. Îi 
plăcea modul autoritar în care acţiona într-o situaţie care ar fi 
trebuit să o scoată din sărite. Dar dacă stătea mai bine să se 
gândească, Anna nu fusese niciodată timidă şi reţinută în 
compania lui. Nu se speria de el. Cum naiba o femeie care 
suferise aşa cum suferise ea nu se temea de el? 

— Niciodată nu m-am mai simţit aşa, a continuat ea. 
Niciodată nu mi-am simţit tot trupul arzându-mi ca acum, şi nici 
nu am dorit un bărbat cu disperarea cu care te doresc pe tine. 


Toată experienţa asta îmi este complet străină, dar mă simt 
fantastic. 

Da, ea se simţea fantastic, iar el ştia prea bine ce înseamnă 
să îi ardă tot trupul. 

— Nu vreau să-ţi fac rău, a mărturisit el. 

— N-o să-mi faci. 

L-a mângâiat până când bărbăţia i-a devenit atât de tare, 
pulsând cu atâta putere, încât avea senzaţia că o să leşine în 
curând. Poate că atingerile ei erau lipsite de experienţă, dar - la 
dracu'! - el era o pradă uşoară. Singurul lucru la care se mai 
putea gândi era să pătrundă în adâncul ei. Se simţea ca un 
animal, disperat şi feroce, care îşi refuză o dorinţă primară. Și 
pentru ce? 

— Dacă nu vrei să-ţi dai drumul în interiorul meu, putem să 
găsim alte modalităţi, a continuat ea. Nu te oblig, dar aş vrea să 
ne bucurăm împreună de acest moment. Te vreau cum n-am 
vrut pe nimeni. 

Privirile li s-au întâlnit sub clarul de lună. El i-a citit în ochi 
dorinţa, pofta mistuitoare. Stătea goală lângă el şi îl implora să 
facă sex cu ea. Brent îşi pierduse minţile, fără doar şi poate. Şi-a 
plimbat mâinile pe spatele ei, apăsându-şi degetele pe pielea ei 
catifelată. 

— La naiba. Şi eu te vreau. Doar că n-ar trebui să fii a mea. 

Anna a desfăcut prezervativul din ambalaj şi i l-a pus, 
încruntată de concentrare. Fiecare muşchi din trupul lui tremura 
de dorinţă. Apoi s-a aşezat deasupra lui, aşezându-l exact în 
locul în care şi el îşi dorea să fie, şi atunci el a renunţat să mai 
pretindă că nimic din toate astea n-au să se întâmple în clipa în 
care ea s-a lăsat încet peste el, cuprinzându-l în adâncul ei. 

Doamne, ai milă de mine. 

A apucat-o de talie, în timp ce ea se mişca deasupra lui, 
încercând să se obişnuiască cu mărimea lui, în vreme ce 
muşchii ei interni zvâcneau în jurul lui. Şi-a legănat şoldurile, 
lăsându-l să pătrundă şi mai adânc. Apoi a început să se 
răsucească în loc, iar el a simţit acea nevoie animalică 
nimicitoare care îi trimitea fiori pe şira spinării, îi strângea 
boaşele şi-i făcea creierul praf, cum creşte şi creşte înăuntrul 
lui. Nu îndrăznea s-o atingă, căci acum nu se mai putea controla 
- singurul lucru de care era conştient era dorinţa ca momentul 
ăsta să nu se mai sfârşească niciodată. 


— E bine ce fac? a întrebat ea, şovăitoare. 

— Glumeşti, nu? a scrâşnit el din dinţi şi şi-a înălţat privirea 
spre cer. 

A zărit Calea Lactee printre explozii de dorinţă şi plăcere. 
Anna a început apoi să se ridice şi să alunece în jos deasupra 
lui, aducându-l aproape în pragul leşinului. Nu avea să mai 
reziste prea mult, aşa că - apucând-o strâns de şolduri - a 
pătruns tot mai mult în adâncurile ei, dorindu-şi să se piardă cu 
totul în ea, dorindu-şi ca ea să-l absoarbă în întregime. Apoi 
Anna a început să ţipe, cu răsuflarea întretăiată, unduindu-se 
deasupra lui şi strângându-l atât de tare că abia mai putea să 
respire. Brent şi-a descătuşat seva cu o forţă uluitoare, 
catapultându-se pe culmile extazului suprem, izbăvit de gânduri 
şi de îndoieli. Nu se mai gândea la nimic - doar la clipa aceea. Şi 
la Anna. 

Ea s-a prăbuşit peste el, piele peste piele umedă de 
sudoare, nisip şi sex. Inimile le băteau laolaltă, în timp ce briza 
le răcorea frunţile încinse. 

Drăcia dracului! 

Ea s-a mişcat uşor, răsucindu-şi şoldurile şi trezindu-i din 
nou simţurile la viaţă. El i-a dat la o parte părul de pe obraz. Ce 
dracu' a făcut? s-a întrebat, încleştându-şi maxilarul. 

— Ne mai trebuie un prezervativ, a spus el. 

Oricum avea să ardă în focul iadului pentru asta, aşa că 
putea foarte bine să se lase acum cuprins de flăcările pasiunii. 

Anna a scotocit din nou prin buzunarul pantalonilor, stând 
aplecată, cu spatele la el. Brent zăcea pe nisip, admirând 
priveliştea pe care i-o oferea. A scos două prezervative şi i le-a 
aruncat pe piept, cu un zâmbet pe buze. El şi-a pus unul, apoi a 
tras-o din nou deasupra lui. 

Brent nu ştia cum să definească ce era între ei. Dar poate 
că nu era cazul să-şi facă griji. Sexul te ajută să reduci stresul. 
Anna a început din nou să se unduiască deasupra lui, iar lumea 
înconjurătoare s-a scufundat în ceaţă. O, Doamne! l-a căutat 
mâinile prin întuneric şi, cuprinzându-i-le într-ale sale, a răsucit- 
o pe spate, în timp ce se aşeza deasupra ei. A ezitat, ştiind că 
aşa fusese violată - pe spate, în nisip. 

— Te simţi bine? a întrebat-o. 

Ea a încuviinţat din cap. Nici urmă de durere sau nelinişte 
nu i se citea în priviri. Doar o poftă nesăţioasă şi o pasiune 


ardentă. Poate că asta nu avea legătură cu el. Poate că era 
vorba doar despre Anna şi blocajul ei sexual, iar el reuşea să-i 
vindece una dintre laturile frânte ale personalităţii sale. Anna şi- 
a ridicat genunchii, oferindu-i un unghi mult mai bun. El şi-a 
strecurat mâinile sub ea şi a ridicat-o uşor, penetrând-o apoi cu 
mişcări din ce în ce mai puternice. li era cu neputinţă să se mai 
oprească acum. Nisipul aflat pretutindeni le conferea şi el un 
plus de plăcere. De data asta, pasiunea nu mai era blândă şi 
Brent nu îşi mai putea înfrâna pornirile, căci trupul ei cerea tot 
mai mult, degetele i se încleştau în carnea lui, gleznele ei i se 
adânceau în fese. Toate astea erau terapie - o modalitate de 
descătuşare şi relaxare. Era vorba doar de o partidă de sex 
sălbatic pe o plajă pustie - o partidă de care amândoi aveau 
nevoie. 

A condus-o din nou pe culmile orgasmului, urmând-o şi el 
îndeaproape. Şi-a lăsat fruntea pe umărul ei şi s-a eliberat în 
adâncurile sale. A luat-o apoi în braţe şi a purtat-o în apă, unde 
s-au iubit din nou. 

CAPITOLUL 14 

Anna tocmai petrecuse o noapte fantastică - poate cea mai 
frumoasă din viaţa ei, făcând dragoste cu un bărbat care nu 
fusese doar blând şi generos, ci şi sălbatic şi impetuos, odată ce 
înţelesese că Anna nu era plămădită din sticlă şi nu se va 
sparge la prima atingere. Se duseseră la culcare în primele ore 
ale dimineţii, reuşind cu greu să adoarmă. Se treziseră în bătaia 
razelor calde ale soarelui şi în mirosul de pânză al cortului şi 
făcuseră încă o dată dragoste înainte ca realitatea să dea din 
nou năvală în viaţa lor. 

Avea dureri în locuri cu totul neobişnuite şi fiecare junghi 
sau spasm îi aducea aminte de momentele uluitoare pe care le 
trăiseră împreună. Se simţea, în sfârşit, liberă. Izbăvită. Căci nu 
numai că scăpase de vechile suferinţe, dar înţelesese că putea 
să aibă o viaţă sexuală extraordinară, lucru pe care îl ignorase 
în toţi aceşti ani. Nu mai trebuia să-şi reprime dorinţele sau să 
deţină ea controlul. Avea nevoie doar de bărbatul potrivit. 

Putea fi oare Brent Carver bărbatul acela? 

Ideea părea nebunească. Şi totuşi... Nu avea timp de 
gândire. Nu puteau să rămână aici pentru totdeauna, pretinzând 
că totul e perfect. Soarele care se înălța pe cer îi făcea să 
realizeze că era timpul să treacă la acţiune. 


— Mă duc la toaletă, i-a spus Anna lui Brent, care tocmai 
terminase de strâns cortul. 

El i-a mormăit ceva, fără să se întoarcă spre ea. Nu era 
prea vorbăreţ în dimineaţa asta. Anna nu ştia dacă se simţea 
obosit sau doar regreta că se lăsase sedus. Lui Brent nu-i plăcea 
să se apropie prea mult de cineva, iar ea îi dărâmase azi-noapte 
zidurile fortăreței pe care şi-o construise în jurul său. Judecând 
după expresia de pe chipul lui, Anna va trebui să le dărâme din 
nou data viitoare. 

Trebuia să-l convingă de faptul că era un om cumsecade, 
care merita să aibă parte de lucruri frumoase în viaţă. Şi de 
oameni cumsecade. Asta în ipoteza că aveau să scape cu viaţă 
din povestea asta. 

Străbătea drumul pavat, îndreptându-se spre toaletele din 
apropiere. Imbrăcată cu blugii ei cei noi şi incomozi şi un tricou 
larg, nu se simţea deloc feminină sau atrăgătoare, dar nici că-i 
păsa în momentul acela. Era însă o cale lungă de la fustele şi 
sandalele drăguţe pe care le purta cândva, scoțând în evidenţă 
schimbările dramatice pe care le suferise viaţa ei în ultimul 
timp. Poliţia o căuta ca să-i pună întrebări despre crima comisă 
în locuinţa ei, dar şi pentru că adoptase o identitate falsă. 
Hainele nu mai aveau nicio importanţă. Demnitatea şi imaginea 
nu mai contau nici ele. Tot ce conta cu adevărat în momentul 
acela era să găsească dovezile trimise de tatăl ei şi să facă tot 
ce-i stătea în putinţă pentru ca Brent să nu ajungă din nou în 
spatele gratiilor, iar ea să rămână în viaţă. Căci în noaptea 
trecută descoperise că nu era deloc pregătită să moară. 

Incercase să-şi controleze cumva emoţiile, dar este o mare 
diferenţă între a-ţi spune să nu te implici emoţional şi a reuşi cu 
adevărat asta. Cu atât mai mult cu cât fuseseră amândoi goi, 
unul lângă celălalt. După tot ce trăiseră împreună în ultimele 
câteva zile, era greu să nu simtă nimic. Şi după felul în care 
Brent făcuse dragoste cu ea azi-noapte, ajutând-o să alunge 
demonii care îi bântuiseră viaţa până atunci, ar minţi dacă ar 
spune că nu era deja pe jumătate îndrăgostită de el. Dar poate 
că ceea ce simţea în realitate nu era decât recunoştinţă şi 
euforie postorgasmică. 

După ce-a ieşit de la toaletă, s-a spălat pe mâini, lăsând 
jetul de apă să-i răcorească încheieturile. 

intenționau să treacă frontiera şi să se întâlnească în 


Emerson cu viitoarea cumnată a lui Brent. Oraşul se afla doar la 
câteva ore distanţă de graniţă, dar Brent se temea că băieţii cei 
răi aveau să supravegheze frontiera, aşa că hotărâseră să plece 
după lăsarea întunericului. Până atunci, însă, Anna o s-o ia 
razna. Spera însă că Holly îi va aştepta acolo şi nimeni nu va fi 
rănit sau arestat. A simţit o gheară în inimă la gândul că Brent 
ar putea să ajungă din nou în închisoare din cauza ei. Se va 
lupta din răsputeri - împreună cu Finn şi cu relaţiile din poliţie 
ale lui Holly - pentru ca Brent să rămână în libertate. 

Oare asta era dragostea? 

Cum puteai să ştii? Cum puteai să ai încredere într-un 
sentiment atât de nebulos? Întorcându-se de la toaletă, a trecut 
prin faţa biroului care le oferea clienţilor din camping acces liber 
la Internet. Şi-a muşcat buza. Oricum urmau să plece. Ce rău ar 
fi făcut dacă i-ar fi trimis mamei un e-mail scurt în care să-i 
spună să stea liniştită? Nici măcar nu ştia dacă primise mesajul 
despre Davis pe care i-l lăsase în căsuţa vocală. 

A intrat înăuntru şi s-a aşezat în faţa computerului. Oare 
era bine să facă asta? 

Nu se afla nimeni prin preajmă când şi-a accesat pagina de 
mail. Şapte mesaje, marcate urgent, i-au atras atenţia. Toate 
erau de la Ed. A deschis unul dintre ele. Spunea doar „Sună- 
mă!” şi conţinea numărul de telefon al lui Ed. Inima i s-a strâns. 
Ea şi Ed nu erau foarte apropiaţi, dar se înțelegeau bine. De ce îi 
scria el şi nu mama ei? A văzut un telefon public. A scos zece 
dolari din geantă şi i-a schimbat în fise la individul din spatele 
biroului. A format mai întâi numărul de telefon al mamei ei, dar 
era închis. A încercat apoi la Ed. El ia răspuns după al treilea 
apel. 

— Alo! 

— Ed, sunt eu, Anna. 

— Slavă Domnului, Anna! Am tot încercat să dau de tine. 

Auzindu-i disperarea din glas, s-a întrebat dacă nu cumva 
poliţiştii încercau să ajungă la ea prin intermediul lui. Dacă 
monstrul care îl omorâse pe Peter scăpase, atunci s-ar putea s-o 
considere suspectă pe Anna. 

— Mama ta e bolnavă, a spus el, cu glasul frânt de durere şi 
plângând. 

Ed nu era un actor chiar atât de bun, iar mama ei era 
centrul universului lui. 


— Am crezut că sunteţi într-o croazieră. 

— | s-a făcut rău în Anchorage, aşa că ne-am întors acasă. 
Trebuie să vii şi tu. Doctorii spun că s-ar putea să nu mai aibă 
mult de trăit - poate doar câteva ore, a continuat el, izbucnind 
în lacrimi, complet distrus. 

Mama ei era bolnavă, pe moarte. O, Doamne! Vestea a 
căzut ca un trăsnet, căci venea la nicio săptămână de la 
moartea tatălui ei. A simţit că lumea se prăbuşeşte în jurul ei. 

— La ce spital e? 

Ed i-a dat numele spitalului unde fusese internată şi ea cu 
mulţi ani în urmă şi i-a spus să-l sune când ajunge în Victoria. 
După ce-a închis telefonul, ceva a făcut-o să-şi ridice capul. La 
văzut pe Brent, urmărind-o cu o privire rece şi cu o expresie 
greu de desluşit. Nu mai recunoştea nimic din iubitul de ieri - şi 
totul din fostul deţinut, lipsit de milă şi de scrupule. 

— Ce faci? a întrebat-o el. 

— A intervenit o schimbare de plan, i-a răspuns ea, în timp 
ce se întorceau la locul unde instalaseră cortul. 

Totul fusese strâns. Orice urmă a zilelor petrecute aici 
fusese împăturită frumos şi depozitată pe bancheta din spate a 
jeepului. Cu excepţia amintirilor, pe care Anna nu avea să le 
depoziteze niciodată undeva. Le va păstra în suflet, căci pentru 
ea însemnau mai mult decât toţi banii din lume. A încercat să-şi 
liniştească tremurul mâinilor, punându-şi-le pe şolduri. 

— Am vorbit cu Ed, a spus. Mama e grav bolnavă. A fost 
dusă la spital. 

Cuvintele i-au rămas suspendate în aer, căci vocea i s-a 
frânt în clipa în care s-a urcat în maşină. 

— Trebuie să ajung neapărat în Victoria. 

— Dar nu ne putem vedea cu Holly decât ceva mai târziu. 

— Trebuie să găsim o altă cale, a răspuns ea, copleşită 
deopotrivă de teamă şi mânie, înghițind cu greu nodul ce i se 
formase în gât. S-ar putea să mai aibă doar câteva ore de trăit, 
a adăugat, simțind cum realitatea crudă o loveşte ca un trăsnet. 
Voia să se agaţe de el, dar a înţeles din privirea lui că nu era o 
idee prea fericită. Ar putea să moară, a adăugat. 

— Îţi pui viaţa în pericol, a spus el, stând aplecat, gata să 
pornească motorul, iar Anna voia să-i strige să se grăbească 
odată. 

— N-am putea să plătim pe cineva să ne ducă cu un avion 


privat, cum am făcut data trecută? 

Brent a închis ochii, încercând parcă să-şi păstreze 
cumpătul. 

— lţi dau banii înapoi. 

— N-am nevoie de banii tăi blestemaţi! a ţipat el. Şi-a trecut 
mâinile peste faţă. Nu cunosc pe nimeni aici. Nu am legături 
aici. Trebuie să trecem graniţa şi să ne întâlnim cu Holly ca să 
cerem protecţia poliţiei - este cel mai sigur mod ca să rămâi în 
viaţă. 

Și eu să nu ajung din nou după gratii, erau cuvintele 
nerostite care pluteau între ei. 

Brent a pornit maşina, îndreptându-se spre nord. Spre 
frontieră. 

Imaginea lui Peter zăcând mort pe podeaua bucătăriei ei se 
învârtea în mintea Annei, alături de cea a bărbatului cu ochii 
reci ca cei ai unei cobre, care o privise de parcă era goală şi la 
dispoziţia lui, ca să dispună de ea după bunul lui plac. A simţit 
cum sângele îi îngheaţă în vene. Dar dacă mama ei avea să 
moară în timp ce ea se ascundea de oamenii ăştia? Dacă nu 
avea s-o mai vadă vreodată, dacă nu va mai avea niciodată 
şansa să-i spună cât de rău îi pare pentru că nu fusese o fiică 
prea bună? Căci acum înţelegea, cu o limpezime perfectă, că ea 
avusese un rol important în destrămarea relaţiei lor. De-a lungul 
anilor, mama ei încercase să micşoreze prăpastia dintre ele, dar 
ea o îndepărtase mereu, de teamă să nu mai aibă parte deo 
altă suferinţă. lar prăpastia asta devenise totodată o armă pe 
care o folosea cu o precizie rece ca să-i îndepărteze pe toţi 
oamenii din jurul ei. 

Dar asta trebuia să înceteze. 

Şi o va face să înceteze. 

— Mai ai şi alte legături. Trebuie să existe şi alte căi prin 
care să ne luptăm cu indivizii ăştia. Oameni ca ei, care ar putea 
să-i găsească înainte să ne omoare. 

Brent a rămas nemişcat, apoi a clătinat din cap. 

— Nu vreau să am de-a face cu genul ăsta de oameni, a 
spus el, înghițind în sec. Nu e nevoie decât de un individ gata 
oricând să apese pe trăgaci şi o să ajungem să fim acuzaţi de 
crime cu premeditare. Nu vreau să le dovedesc că au avut 
dreptate când m-au acuzat că sunt un criminal cu sânge-rece, a 
continuat el, cu chipul crispat şi gura încleştată. Aş muri pentru 


tine, Anna. Dar nu voi ucide pentru tine. Nu dacă mai există şi 
alte căi. 

Anna tremura toată. Nu-i venea să creadă că se gândise la 
asta, darămite să i-o mai şi ceară lui Brent. Se simţea copleşită 
de ruşine. Ce-o apucase? Era o mincinoasă şi un monstru prin 
excelenţă. O ipocrită de cea mai joasă speţă. Dar nu mai avea 
alte opţiuni, iar indivizii ăştia nu ştiau să joace cinstit. Era 
extrem de important ca Brent să nu ajungă din nou în 
închisoare, iar ea să nu-şi piardă viaţa, dar dacă mama ei avea 
să moară înainte de a apuca s-o vadă, nu şi-o va ierta niciodată. 

— Mai sunt doar câteva ore până la întâlnirea cu Holly. A 
spus Brent. 

Cuvintele tatălui ei vitreg i-au răsunat Annei în minte. 

— Nu pot să aştept atât de mult. Lasă-mă la cel mai 
apropiat aeroport şi-o să mă duc singură. N-or să se aştepte la 
asta. 

Anna era hotărâtă să plece într-un fel sau altul. Şi măcar 
aşa îl îndepărta de pe traiectoria ei, lăsându-l în siguranţă. 

Brent a păstrat tăcerea un timp. 

— Ţi-ai pune viaţa în pericol pentru o femeie care a uitat de 
existenţa ta? Care nici măcar nu a observat că ai fost violată şi 
ai vrut să te sinucizi? 

Cuvintele lui au avut impactul unei lovituri în moalele 
capului, dar era atât de hotărâtă, încât a reuşit să-i răspundă. 

— Tu n-ai face asta? l-a întrebat ea, ridicând o sprânceană. 

El a înjurat mânios şi şi-a întors privirea. Cinci minute mai 
târziu, a tras pe dreapta şi a dat un telefon. lar după alte 
cincizeci şi trei de minute, erau într-un avion. 


KKK 


Jack ura spitalele. Ura doctorii, stetoscoapele, aparatele cu 
raze X, mâncarea din spitale şi doctorii - îi pomenise deja? 
Infirmierele nu arătau însă rău deloc, în special blonda cea 
micuță care se oferise să-l spele cu buretele ceva mai devreme. 

O refuzase din motive medicale, dar îi ceruse numărul de 
telefon. 

— Imbecil! a murmurat el în barbă, în momentul în care 
ultimul medic ultra-specialist şi plin de el a ieşit pe uşă. 

— Asta pentru că ţi-a spus că trebuie să te odihneşti? l-a 
întrebat secretara lui, încrucişându-şi picioarele şi distrăgându-i 


pentru o clipă atenţia. 

Cine ştia că Ramona avea şi picioare? De fiecare dată când 
o vedea, stătea la biroul ei. 

— Pentru că vrea să mă taie din nou, a mormăit Jack. 

— Nu ştiu dacă poţi să-l faci imbecil pentru că vrea să-ți 
scoată fragmentele de glonţ de lângă plămân, a intervenit 
Trace, fără să-şi ridice privirea din cele trei laptopuri la care 
lucra. Deşi e într-adevăr cam plin de el. 

— Mie mi s-a părut chiar drăguţ, a spus Ramona, strângând 
din buze ca să-şi ascundă un zâmbet. 

— Se dădea la tine în timp ce eu zăceam aici pe moarte. 

— Nu eşti pe moarte, l-a corectat Ramona. Dumnezeu nu e 
chiar atât de bun cu mine. 

Glumea - şi-a spus Jack, văzându-i zâmbetul de pe chip. 
Sau cel puţin aşa spera. 

— Ai de gând să suni la numărul ăla de telefon pe care ţi l-a 
dat? a întrebat-o Jack. 

Nu-i păsa prea mult, doar că nu-i surâdea deloc ca 
secretara lui să aibă o relaţie cu chirurgul lui - era unul dintre 
cele mai pesimiste scenarii pe care voia din tot sufletul să le 
evite. 

— Poate, i-a răspuns ea, schiţând un zâmbet. Depinde de 
mărirea de salariu pe care mi-ai promis-o. 

— Asta e şantaj curat. Eu sunt pe moarte şi ea mă 
şantajează. 

— Nu eşti pe moarte, l-a contrazis iar Ramona, vorbind ceva 
mai tare acum. 

Jack a mormăit ceva, iar Trace i-a aruncat o privire 
amuzată. 

— Ai găsit ceva? l-a întrebat el pe cowboy. 

Se cunoscuseră prin intermediul surorii lui Trace, cu care 
Jack se văzuse câteva luni. Puseseră capăt, în cele din urmă, 
relaţiei lor, dar el continua să-i trimită flori de ziua ei, 
recunoscător pentru că îi făcuse cunoştinţă cu fratele său, 
expert în computere. Jack trebuia să afle doar o adresă IP, iar 
restul îl privea pe Trace. 

— E o adevărată bătaie de cap să încerci să localizezi nişte 
bani prin atâtea sisteme bancare în condiţiile în care cineva s-a 
străduit să şteargă toate urmele, a spus Trace, apăsându-şi 
tâmplele cu degetele. 


— Cum şi-a creat Davis Silver conturile ultima dată când a 
furat banii? 

Trace i-a aruncat o privire. 

— A deschis trei conturi separate pe numele lui, la trei 
bănci diferite, şi a transferat banii, dând dovadă de o neglijenţă 
ieşită din comun. Până şi un copil ar fi putut să dea de urma 
banilor. Sau chiar şi tu, a spus el cât se poate de explicit. 

— Nu vede nimeni că eu sunt partea vătămată aici? Că am 
fost împuşcat? 

Amândoi au scos nişte sunete insolente şi Jack a izbucnit în 
râs, deşi asta i-a provocat dureri cumplite. 

— Aşadar, fie că Davis a devenit în ultimul timp expert în 
spălarea banilor, fie. 

— Fie că altcineva a transferat banii de data asta, a spus 
Trace, dând din cap. 

Se gândise deja la varianta asta. 

— Ai verificat să vezi dacă mai există şi alte conturi pe 
numele lui? 

— Ai noroc că eşti rănit, altfel ţi-aş fi ars una pentru 
întrebarea asta, a răspuns Trace, ridicând o sprânceană. 

— Dar poţi să încerci, amice, a spus Jack, râzând. 

Îi făcea bine să glumească. Faptul că era în viaţă îi făcea al 
naibii de bine. 

— Davis Silver întotdeauna a susţinut că e nevinovat, a 
spus Ramona, punându-şi mâna pe piept şi vorbind pe un ton 
domol. Şi dacă nu el a furat banii? Dacă, în urmă cu nouă ani, a 
fost tot victima unei înscenări? 

— Atunci e cel mai ghinionist om din lume, a spus Jack, 
gemând în clipa în care s-a aşezat cu capul pe pernă. 

Era îngrijorat din cauza clientului său. lar acum îşi făcea 
griji pentru un om pe care nu îl cunoscuse niciodată, dar care s- 
ar putea să fi fost închis pentru o infracţiune pe care n-a comis- 
o. Astea erau cele mai urâte cazuri. Niciodată nu se împăcase 
cu erorile judiciare. 

— Există vreo şansă să găseşti adresa IP folosită pentru 
crearea conturilor bancare de acum nouă ani? 

— Te felicit pentru această idee strălucită, şefu', dar au 
făcut deja asta în timpul procesului, folosind Windows's Primary 
Domain Controller's SID - identificatorul de securitate - care 
poate să identifice atât computerul individual, cât şi utilizatorul. 


Exista un sistem generic de programare în departamentul unde 
lucra el. 

Brent îl întrebase dacă aveau vreo posibilitate să 
dovedească nevinovăția prietenului său. 

— Poliţiştii au verificat dacă cineva a mai creat şi alte 
conturi de la acelaşi computer? 

— Hei, asta chiar e o idee foarte bună, a spus Trace, 
privindu-l cu admiraţie. 

Jack s-a simţit încântat de sine şi a încercat să se ridice în 
capul oaselor, dar a sfârşit chircindu-se de durere. 

— Trebuie să ţi se scoată fragmentul ăla de glonţ, a spus 
Ramona, foindu-se în jurul lui. Înainte ca lucrurile să se 
complice. 

— Îţi faci griji pentru mine, Ramona? a întrebat-o el, 
încercând să zâmbească, dar - la naiba, cât de tare putea să 
doară! Bine, a continuat el. Sună-l pe măcelarul ăla de doctor şi 
spune-i că poate să mă opereze! 

Ramona a apăsat pe butonul de alarmă, chemând-o pe 
asistentă. 

— Continuă să faci săpături, chiar dacă-ţi ia toată noaptea! 
a spus Jack, întorcându-se spre Trace. 

Durerea din piept devenea din ce în ce mai acută, aproape 
insuportabilă - şi el care sperase că avea să scape curând din 
ghearele morţii! 

— Dacă afli ceva, luaţi legătura de urgenţă cu clientul 
nostru! Dacă nu reuşiţi să daţi de el, sunaţi-o pe Holly Rudd! O 
găsiţi în dosarul lui. 

Vederea începea să i se înceţoşeze. Nu putea să fie un 
semn bun. 

— Dacă nu puteţi să vorbiţi nici cu ea, duceţi-vă la poliţia 
din Chicago, dar nu le dezvăluiţi numele clientului nostru. 

Apoi întunericul s-a aşternut peste salonul de spital şi peste 
aparatele care ţipau cu disperare, dar şi peste oamenii care sau 
năpustit în jurul său. 

XXX 

Primul lucru pe care l-a simţit Katherine când şi-a recăpătat 
cunoştinţa a fost frigul pătrunzător care îi intra în oase. Apoi 
durerea. Avea mâinile umflate şi amorţite, dar măcar acum le 
putea ţine în poală. Plasticul dur al legăturilor îi pătrundea în 
carne. Oasele gleznelor, strâns legate, se frecau chinuitor unul 


de celălalt. De fiecare dată când se mişca, încercând să-şi 
găsească o poziţie mai confortabilă, simţea o durere cumplită în 
şolduri. 

Avusese un accident de maşină? 

Podeaua se clătina uşor sub ea, provocându-i o senzaţie de 
greață - o perspectivă deloc fericită cu un căluş în gură. Era 
întuneric, cu excepţia unei fâşii de lumină care pătrundea pe 
sub o uşă. Încăperea părea mică, la fel ca o debara, iar podeaua 
era şi ea tare, dar nu din beton. 

Unde e Harvey? s-a întrebat ea, cuprinsă deodată de o 
spaimă cumplită. A început să dea din picioare în stânga şi în 
dreapta, căutându-l cu disperare. S-a lovit de ceva cald şi solid 
şi s-a liniştit imediat. Mai respira oare? S-a apropiat de el, 
lipindu-şi trupul de spatele lui ca să-şi dea seama dacă respira. 
O, da. Slavă Domnului! 

Probabil că atingerea ei l-a trezit, căci s-a răsucit într-o 
parte. Chiar dacă nu-şi puteau vedea chipurile în întuneric, el i-a 
luat degetele reci ca gheaţa în mâinile sale şi i le-a masat cu 
blândeţe. S-a târât mai aproape de ea, oferindu-i căldură şi 
confort. Ea i-a strâns mâna recunoscătoare. Ce porcărie. 

Harvey a reuşit să-şi dea căluşul afară, apoi i l-a scos şi pe 
al ei. 

— Suntem pe un vas? 

— Aşa cred, i-a răspuns ea în şoaptă, căci nu voia să facă 
zgomot şi să atragă atenţia cuiva. 

Asta era esenţa întregii ei vieţi, a realizat ea deodată. Asta 
era ceea ce îi luase Davis, iar acum animalele astea încercau să 
facă la fel. 

Katherine a reuşit să se întoarcă în aşa fel încât să poată să 
tragă cu ochiul pe sub uşă, dar n-a văzut decât un coridor 
îngust. Apoi a apărut o pereche de ghete negre, iar ea s-a dat 
imediat la o parte din lumină exact în momentul în care cineva a 
deschis uşa. S-a trezit uitându-se la chipul frumos şi aspru al 
unui bărbat care purta ochelari de soare oglindă. El s-a lăsat pe 
vine, cu faţa lipsită de expresie. Şi-a dat jos ochelarii, 
dezvăluindu-şi ochii reci ca gheaţa - mai reci chiar decât 
lentilele oglindă. 

Ea s-a retras imediat lângă Harvey, iar individul a schiţat un 
zâmbet la fel de rece ca şi privirea sa. 

— Aveaţi de gând să faceţi vreo prostie? 


Katherine a clătinat vehement din cap. 

— Pentru că avem şi alte metode prin care vă putem ţine 
cuminţi, a continuat el, aruncându-i o privire care a speriat-o de 
moarte şi a făcut-o să se lipească şi mai tare de Harvey. 

l-a scrutat cu ochii lui întunecaţi şi - mulţumit de ceea ce 
vedea - a închis uşa în urma lui. 

Katherine şi Harvey au răsuflat amândoi uşuraţi. 

— Cine e ăsta? a întrebat ea. 

— Nu ştiu, a răspuns Harvey, frecându-şi bărbia de părul ei. 
Dacă am spune că e dracul gol, n-am fi departe de adevăr. 

Ea a simţit un fior pe şira spinării. 

— Îmi pare atât de rău că te-am băgat în povestea asta, a 
spus. 

— M-am băgat singur când am venit după tine. 

Când va reuşi ea oare să nu mai fie o povară pentru ceilalţi? 

— Dar n-aş schimba nimic, Katherine, a adăugat el. Mi se 
face rău numai când mă gândesc că ai fi putut să treci singură 
prin toate astea. 

Stăteau strâns lipiţi unul lângă celălalt, dăruindu-şi căldură 
şi susţinere. Lui Ed nu i-ar plăcea dacă i-ar vedea aşa. Cum nu i- 
ar plăcea probabil nici dacă ar şti că se află în mâinile unor 
răpitori alături de Harvey. Katherine nu ştia ce să mai creadă 
despre asta. 

XXX 

Avionul rula încet pe pista de aterizare din Victoria. Anna 
tremura de îngrijorare, dar şi de foame. Indiferent cât de 
flămândă era, n-ar fi reuşit să înghită nimic până nu o vedea pe 
mama ei. 

Reuşiseră să treacă prin vama din Vancouver cu ajutorul 
unui bărbat înalt, cu faţa pătrată, care era îmbrăcat în civil dar 
care avea drept gardă de corp un ofiţer din poliţia canadiană 
călare. Nimeni nu îndrăznise să-l ia la întrebări. Tatăl lui Holly 
era mare ştab în această instituţie. Un foarte mare ştab. 

Îl auzise pe Brent spunându-le că o va încredința pe Anna în 
grija poliţiei imediat ce o va vedea pe mama ei. Anna se foia 
nerăbdătoare pe scaun, neputând să se liniştească. Inainte chiar 
ca beculeţele de avertizare pentru centurile de siguranţă să se 
stângă, era deja în picioare şi-şi lua bagajul de mână de sub 
scaun. Brent îşi lăsase noul lui jeep şi echipamentul de camping 
într-un hambar din Dakota de Nord. 


Tot mai era supărat pe ea. Presupunerea ei că pe el nu-l 
deranja să vadă oameni murind era atât o dovadă de egoism 
din partea ei, cât şi o insultă. Acum, când gândea din nou 
raţional, îşi dădea seama că nu la asasini profesionişti se 
referise, ci la găsirea unor bodyguarzi care să-i apere, doar că 
vorbise fără să gândească, iar consecinţele nu erau deloc 
plăcute. Pe de altă parte, era îngrijorat pentru ea, pentru că îşi 
părăsise ascunzătoarea şi se grăbea să se ducă acasă - deşi, de 
vreme ce acceptase protecţia poliţiei după ce o vedea pe mama 
ei, Anna nu înţelegea care era problema. 

Pe chipul lui crispat se citea mânia. Se purta de parcă nu-şi 
amintea nimic din momentele trăite împreună noaptea trecută. 

Avionul şi-a deschis uşile, iar ei au străbătut cu paşi grăbiţi 
pasarelele, îndreptându-se spre micul aeroport din Victoria. Finn 
aranjase să îi aştepte o maşină închiriată. El şi Holly se 
întorceau din Winnipeg şi nu păreau să fie nişte fani înfocaţi ai 
Annei Silver. 

Brent şi Anna au trecut pe la biroul de închirieri, apoi şi-au 
căutat în parcare maşina care le era destinată. Anna s-a urcat 
pe scaunul din dreapta şi şi-a pus bagajul pe bancheta din 
spate. L-a privit pe Brent pe furiş, agitându-se pe scaun. Nu 
vorbea cu ea. Stricase totul - o ştia prea bine. 

— Îţi mulţumesc, a spus ea. 

Brent i-a aruncat o privire tăioasă. 

— Pentru tot, dar mai ales pentru azi-noapte. 

El şi-a încruntat sprâncenele peste ochii de un albastru 
incredibil, dar tot n-a spus nimic. Tăcerea devenea tot mai 
apăsătoare şi mai amenințătoare. De ce forţa ea nota? Stomacul 
i-a chiorăit de foame şi şi-a pus mâna pe el. La câţiva metri 
distanţă se afla un restaurant drive-thru şi Brent a semnalizat. 
Când au ajuns în dreptul ferestrei, el a comandat cafea şi brioşe. 

— M-a ajutat mult, a adăugat ea când vânzătorul s-a făcut 
nevăzut. 

El păstra în continuare tăcerea. S-a mulţumit doar să pună 
paharele cu cafea în suporturile din maşină şi a pornit imediat la 
drum. Anna ar fi vrut să-i spună cât de mult însemnaseră pentru 
ea momentele trăite împreună cu o seară în urmă. Pentru ea nu 
fusese vorba doar de sex şi - pentru că era posibil ca drumurile 
lor să se despartă în curând - voia ca el să ştie asta. A 

Se aştepta la un „cu plăcere” uşuratic din partea lui. Insă 


tăcerea asta o irita cumplit. S-a întors şi şi-a surprins pentru o 
clipă imaginea în oglindă. Dumnezeule, arăta ca dracu'! şi-a 
spus ea, făcând o grimasă. 

Ţinutul era accidentat, presărat cu copaci de un verde 
intens. După alţi câţiva kilometri, Brent a tras pe dreapta, oprind 
la un popas care dădea spre întinderea nemărginită a oceanului. 
Era palid la faţă şi îşi ţinea gura atât de încleştată, de parcă era 
lipită cu Super Glue. 

Şi atunci, a rupt tăcerea. 

— Data viitoare când o să mai ai nevoie de terapie prin sex, 
găseşte-ţi pe cineva căruia să nu-i pese. 

A coborât din jeep, a trântit portiera şi s-a dus să se 
reazeme de parapet ca să privească faleza. 

Anna a rămas încremenită pe loc. A încercat să se 
liniştească luând o înghiţitură de cafea, dar mâna îi tremura atât 
de tare că a vărsat-o pe jos. Voia să se ducă după el ca să-l 
consoleze. 

S-a forţat însă să rămână în maşină. 

Era mai bine aşa. Prezenţa ei îi făcea rău. Era mai bine că 
începea s-o urască - oricum nu aveau niciun viitor împreună, iar 
el sacrificase deja prea mult pentru ea. 

Aşa că, deşi voia să se ducă la el, să-l cuprindă în braţe şi 
să-i spună că nu fusese doar terapie, ci o experienţă uluitoare, a 
rămas pe loc. N-ar fi făcut altceva decât să-l târască şi mai mult 
în dezastrul care devenise lumea ei într-un moment în care 
trebuia să-l îndepărteze - pentru binele lui. Brent şi-a terminat 
cafeaua şi s-a urcat din nou în maşină, fără să se uite la ea. 
Părea stânjenit că îşi recunoscuse sentimentele pe care le avea 
pentru Anna, iar asta o făcea şi pe ea să se simtă ruşinată. 
Pentru că nu era singurul care avea sentimente. Trebuia însă să 
pună capăt relaţiei lor, iar dacă i-ar fi mărturisit ce simţea 
pentru el, despărţirea ar fi fost şi mai grea. 

În scurt timp au ajuns la spital. 

— Lasă-mă la intrare! a spus ea, încercând să-şi 
stăpânească tremurul glasului. 

La început, el a părut că vrea să protesteze, apoi însă s-a 
răzgândit, văzând că ea deschisese deja portiera. 

— În ce salon e? 

— Zece, a răspuns Anna. 

Nu voia ca dezaprobarea vădită a lui Brent faţă de 


hotărârea ei de a veni aici să-i afecteze întâlnirea cu mama ei 
bolnavă. Nu voia însă nici să-l ştie supărat sau mânios. N-ar fi 
trebuit să apeleze niciodată la ajutorul lui, dar - dacă n-ar fi 
făcut-o - probabil că acum ar fi moartă. 

— Dacă preferi, pot să iau un taxi până la sediul poliţiei 
canadiene călare, în vreme ce tu te duci să-ţi recuperezi 
camioneta. Mai ai încă timp să ajungi la expoziţie. 

Holly îi sechestrase camioneta într-un acces de furie. 

A fulgerat-o cu privirea, dar nu s-a obosit să-i răspundă. A 
scos un telefon de unică folosinţă din buzunarul blugilor şi i la 
aruncat în poală. Fără s-o atingă. Se simţea ca o leproasă, dar 
îşi merita soarta, o ştia prea bine. 

— Tatăl tău mi-a cerut ajutorul. Până nu te încredinţez în 
grija lui Holly, nu pot să te las singură. 

Fie că îi plăcea sau nu. Şi era evident că nu-i făcea nicio 
plăcere. 

Anna a încercat să nu se lase afectată de atitudinea lui. 

— Bine. Lasă-mă doar câteva minute singură cu mama! l-a 
rugat ea, îndesând telefonul în buzunarul pantalonilor. 

Brent n-a spus nimic. A aşteptat doar ca ea să coboare din 
maşină. 

A intrat cu paşi şovăitori pe uşa mare din sticlă a spitalului. 
Ultima dată când fusese aici, ajunsese la urgenţă, apoi 
rămăsese închisă o săptămână la secţia de psihiatrie. A simţit 
un fior pe şira spinării. Nu fusese deloc o experienţă prea 
frumoasă. 

— Anna! 

S-a răsucit pe călcâie în clipa în care a auzit pe cineva 
strigând-o. L-a văzut pe Ed stând în apropierea cafenelei 
spitalului şi s-a îndreptat în grabă spre el. Părea că nu mai 
dormise de o săptămână. 

— Slavă Domnului că ai venit! a spus el, prinzând-o de braţ 
şi târând-o după el spre o ieşire de incendiu. 

— Mama se simte mai bine? a întrebat ea, smulgându-se 
din strânsoarea lui, dar urmându-l cu paşi repezi. 

— Am mutat-o la o clinică particulară, cu doctori mai buni, i- 
a răspuns el, evitându-i privirea. 

Spaima a pus stăpânire pe ea. Oh, Doamne, trebuie să fie 
foarte rău. Indiferent ce părere avea despre Ed, nu se îndoise 
niciodată de dragostea pe care o avea pentru mama ei. Au ieşit 


în parcare pe o uşă laterală. L-a căutat pe Brent cu privirea, dar 
nu l-a văzut nicăieri. 

— Dar ce are mai exact? 

Berlina lui albă era parcată la câţiva paşi distanţă. El a 
împins-o în direcţia maşinii. 

— Stai puţin! Trebuie să sun pe cineva şi să-i spun unde 
mergem. 

A scos telefonul pe care i-l dăduse Brent şi i-a format 
numărul. Ed era atât de neliniştit, încât părea gata să-i smulgă 
mobilul din mână. Transpira din greu şi avea buzele lipsite de 
sânge. Probabil că starea mamei ei era foarte gravă. Telefonul 
lui Brent suna ocupat, aşa că i-a lăsat un mesaj în căsuţa 
vocală. 

— Cum se numeşte clinica? l-a întrebat pe Ed. 

— St. Catherine. 

Numele nu-i spunea nimic. 

— N-am auzit niciodată de ea. 

l-a spus lui Brent să caute pe Google adresa clinicii şi să se 
întâlnească acolo. Puţină distanţă nu le va face rău. 

— Deci ce are? a întrebat ea, aşezându-se pe scaunul din 
dreapta şi aşteptându-se la ce-i mai rău. 

— Cancer de sân, i-a răspuns el, rostind cuvintele de parcă 
îl chinuia o durere fizică. 

O, Doamne, nu cancer! Te rog, să nu fie cancer! Ideea 
părea de neconceput, căci mama ei fusese întotdeauna 
sănătoasă tun. 

Mâinile lui Ed tremurau tare. Prima lui soţie murise tot din 
cauza cancerului de sân. Şi acum era rândul mamei ei? Nu, 
viaţa nu era deloc dreaptă. Simţea un nod în gât din cauza 
emoţiilor pe care nu şi le putea stăvili. Refuza să creadă că 
mama ei era pe moarte, deşi, dacă se uita la Ed. Işi dorea să se 
sprijine de umărul lui Brent, să-l lase s-o ajute din nou să treacă 
printr-un alt moment cumplit al vieţii ei. Şi asta pentru că era 
egoistă şi laşă. De parcă el avea nevoie de alte necazuri şi bătăi 
de cap. Şi-a îndreptat spatele. Va rezolva singură problema 
asta. Destinul îi adusese în cale destule obstacole peste care 
reuşise să treacă, iar acum era mai puternică. Destul de 
puternică pentru a le oferi şi altora sprijinul ei. 

— Simt nevoia să beau o cafea, a spus Ed, cu glasul atât de 
răguşit, de parcă cineva i-ar fi tăiat cu ferăstrăul coardele 


vocale. 

Au oprit maşina în dreptul unui restaurant Tim Horton's, iar 
Anna s-a uitat în jur. Zona îi era cunoscută, căci bunica ei 
locuise în apropiere. Petrecuse mult timp aici în anii 
adolescenţei. Multe dintre magazine dispăruseră, înlocuite acum 
de altele - în locul unui magazin de bricolaj apăruseră o florărie 
şi o cafenea. Poşta rămăsese însă la locul ei. 

Pentru o clipă, inima i s-a oprit în piept. Apoi a început să-i 
bată de trei ori mai repede. În timp ce privea faţada în stil 
victorian a clădirii istorice, totul se lega în mintea ei, ca piesele 
dintr-un joc de puzzle. Apartamentul oribil al tatălui ei. Scrisorile 
ei vechi păstrate în cutia roşie. Mesajul criptic al tatălui ei - „Tu 
ştii.” 

Da, într-adevăr, ştia. 

Şi, brusc, şi-a dorit ca totul să se termine. Atunci va putea 
să-i stea alături mamei ei, îngrijind-o şi ajutând-o să se 
însănătoşească. După ce îşi va reveni - căci se va face bine, fără 
doar şi poate -, vor avea o relaţie normală. Anna se săturase să 
ducă o viaţă fragmentată, care nu-i oferea nicio satisfacţie. O să 
vorbească şi cu Brent, deoarece era îndrăgostită de el şi, dacă 
avea să treacă cu bine de următoarele câteva zile, îşi dorea să 
aibă curajul să-i spună ce simte, fără să aştepte nimic în 
schimb. Poate că mărturisirea ei nu va avea niciun ecou. Poate 
că relaţia lor se datora unor circumstanţe excepţionale şi nu 
avea să dureze, dar trebuia să se convingă. Il jignise şi nu avea 
nicio scuză pentru asta. 

Doamne, cum reuşise să strice totul, aruncând cu vorbele 
fără să se gândească! 

Cum de putuse să-l alunge după toată generozitatea şi 
ajutorul lui? O făcuse pentru că era speriată. Pentru că era laşă. 
Ei bine, s-a săturat de propria-i laşitate. S-a săturat să tot fugă. 

A coborât din maşină în timp ce Ed stătea la coadă în faţa 
cafenelei de tip drive-thru. A strigat după ea, dar Anna l-a 
ignorat şi, traversând strada, s-a îndreptat spre clădirea veche, 
cu şirurile ei nesfârşite de căsuțe poştale. Făcea aceiaşi paşi pe 
care îi făcuse în adolescenţă când mama ei nu putea să suporte 
nici măcar gândul de a primi vreo scrisoare de la fostul ei soţ. 
Cheia de la căsuţa poştală era prinsă de brelocul pentru chei - 
acolo unde se afla de atâţia ani, încât şi uitase ce uşă 
deschidea. Bunica ei murise la sfârşitul lui ianuarie, dar poate că 


abonamentul se reînnoia automat în fiecare an. O să primească, 
probabil, vreo înştiinţare, dar până acum nu venise nimic. 

Locul era împânzit de oameni. Elevi cu rucsacuri în spate şi 
bătrâni cu carnete de cecuri în mână. Atmosfera era încinsă şi 
înăbuşitoare, sufocând-o şi ameţind-o. S-a rezemat de peretele 
acoperit de căsuțe poştale. 

O, Doamne, sper să fie aici! Anna a băgat cheia în broască 
şi a deschis uşa. Înăuntru se afla un plic gros pe care era trecut 
numele ei. A recunoscut scrisul tatălui ei. A simţit un nod imens 
în gât. 

Acesta era ultimul lucru pe care i-l trimisese părintele ei - 
dovezile ce vor scoate la lumină intenţiile lui atunci când 
transferase hanii. Spusese oare adevărul? Dacă aşa stăteau 
lucrurile, poate că spusese adevărul şi în urmă cu nouă ani, dar 
nimeni nu-l crezuse - nimeni, cu excepţia lui Brent. 

Capul îi zvâcnea de o durere incipientă, iar mâinile îi 
tremurau necontrolat când a scos plicul din cutia poştală. Nu 
avea timp să-l citească şi poate că nici nu era pregătită să-i 
înfrunte conţinutul. Poate că ar trebui să-l predea poliţiei, sau s- 
o aştepte pe Holly şi să-l deschidă în faţa unor martori? Ideea i 
se părea cât se poate de raţională. 

A împăturit plicul de trei ori şi l-a îndesat în buzunarul din 
faţă al blugilor, care îi erau largi acum - poate pentru că, în 
ultima săptămână, slăbise aproape 5 kilograme din cauza 
stresului. 

A încuiat căsuţa poştală şi şi-a croit drum printre trei elevi 
cu rucsacuri în spate, dorindu-şi ca şi viaţa ei să fie la fel de 
simplă ca a lor. Dar chiar şi în adolescenţă, pentru Anna totul 
fusese întunecat şi serios. Un râs amar i-a scăpat printre buze. 
Indiferent cât de întunecată părea viaţa lui Brent, nici a ei nu 
fusese prea roz. Işi pierduse tatăl şi fusese victima unui viol şi 
chiar dacă susţinea mereu că înfruntase cu curaj aceste lucruri, 
nu era deloc aşa. Se mulţumise doar să ascundă cu grijă totul 
într-un colţişor tainic al minţii, încercând să uite şi să meargă 
mai departe. Nu fusese niciodată curajoasă sau puternică. Nu 
făcuse altceva decât să nege tot ce se întâmplase şi să se 
retragă în cochilia ei, până când solitudinea şi tăgăduirea 
deveniseră o parte din personalitatea ei, anulându-i cu totul 
identitatea. Poate că acum era timpul să afle cine era cu 
adevărat. 


CAPITOLUL 15 


Adierea proaspătă şi răcoroasă a vântului de afară a 
readus-o brusc cu picioarele pe pământ. Plicul îi fâşâia în 
buzunarul blugilor, amintindu-i că cel mai cumplit coşmar al ei 
luase sfârşit. Spera că dovezile ascunse acolo vor dezvălui 
identitatea celor care îi uciseseră pe ofiţerii de poliţie şi pe Peter 
şi îl împuşcaseră pe detectivul angajat de Brent. Vor înceta 
astfel s-o mai hăituiască, iar ea şi Brent îşi vor relua viaţa şi 
poate se vor gândi să-şi continue, încet, relaţia. 

Fericirea îi era însă întunecată de faptul că mama ei se 
lupta acum să trăiască. Şi-a încleştat, mânioasă, pumnii, 
îndreptându-se spre locul unde Ed parcase ilegal maşina. A 
deschis portiera şi a intrat înăuntru. 

— Am crezut că ai fugit, a spus el. 

Căci asta şi făcuse. 

— Nu, a răspuns Anna. Nu mai avea de gând să fugă. Şi-a 
încrucişat braţele pe piept. N-am ştiut că există o clinică în zona 
asta, a spus ea, cu glas răguşit. 

Nu voia s-o piardă pe mama ei. Nu acum, când avea atât de 
multe să-i spună după atâta amar de vreme. 

— Nu e departe. 

— Nu vrei să mă laşi pe mine să conduc? a întrebat ea cu 
blândeţe. 

Ed arăta ca naiba. Era palid la faţă ca ceara şi fruntea îi era 
brăzdată de broboane de sudoare. 

A clătinat din cap şi şi-a şters ochii cu dosul palmei. 
Telefonul Annei a început să sune, aducând-o din nou cu 
picioarele pe pământ. Brent. Inima i-a tresărit în piept. Trebuia 
să-i spună că a găsit plicul, dar nu voia să i-o spună la telefon. 
Sau poate că era doar un pretext ca să-l mai vadă. Data viitoare 
când o să mai ai nevoie de terapie prin sex, găseşte-ți pe cineva 
căruia să nu-i pese! Nu era o exprimare prea romantică, dar 
măcar acum ştia că ţinea la ea, deşi împotriva voinţei lui. A vrut 
să răspundă la telefon, dar s-a trezit deodată cu ţeava unui 
pistol în faţă. 

— Ce.? 

— Dă-mi telefonul! 

— Ed, nu înţeleg. 


— Dă-mi nenorocitul ăla de telefon! 

Ea a scotocit prin geantă, apăsând pe tasta de răspuns 
înainte de a i-l da. Eda mijit ochii, apoi a deschis fereastra. 
Anna a văzut cu stupoare cum îi aruncă telefonul pe geam. 
Aparatul a aterizat cu zgomot pe caldarâm. 

— Au răpit-o pe mama ta, a spus el, pe un ton aspru. 

Avea ochii roşii şi buzele încleştate. 

— Cine? Cine a răpit-o pe mama? a întrebat ea, intuind însă 
răspunsul. Deci nu e bolnavă? 

— Ar putea fi şi moartă, Anna. Moartă, şi asta din cauza 
idiotului de taică-tău şi a încăpăţânării tale blestemate! 

Anna a clătinat din cap şi s-a lipit de uşă. 

— O, nu, n-o să fugi! a spus el, încuind portiera. 

Ţinând în continuare pistolul îndreptat spre ea, a reuşit să-i 
arunce în poală nişte benzi de plastic. 

Anna le-a luat şi le-a privit şocată. Coliere de plastic. A 
simţit cum tot sângele i se scurge în picioare, lăsând-o ameţită 
şi complet dezorientată. La dracu’. Făcuse din nou o greşeală. ŞI 
încă una imensă. Şi mortală. Pe care trebuia s-o îndrepte 
singură. 

— Pune-ţi unul în jurul gleznelor! Strânge-l tare! Nu vreau 
să intru cu maşina în ceva, fiindcă dacă o fac, mama ta o să 
moară şi, sincer să fiu, nu ştiu ce-aş face fără ea. 

— Trebuie să ne ducem la poliţie. Or să ne ajute s-o salvăm. 

— Nu. Fără poliţie, a spus el, împroşcând cu salivă în timp 
ce vorbea. Nu i-ai auzit vocea tipului care mi-a spus ce trebuie 
să fac. A zis că îi eşti datoare. O s-o ucidă dacă nu fac exact ce 
vrea. 

Anna ştia prea bine despre cine vorbea. Despre omul fără 
suflet. Cel care îl omorâse pe Peter în bucătăria ei imaculată. 
Cel pe care îl lovise în cap cu o sticlă de vin. A realizat, într-o 
fracțiune de secundă, că nu se va mai putea întoarce niciodată 
în casa aia. Viaţa i se schimbase irevocabil - indiferent ce va 
face mai departe, nu va mai fi niciodată acolo. 

— Pune-le odată! a insistat Ed, arătându-i colierele de 
plastic. 

Anna şi-a înfăşurat unul în jurul picioarelor. 

— Mai strâns! i-a ordonat Ed, cu ochii scăpărând. 

Nici urmă de milă nu i se citea în priviri pentru că o ducea 
la moarte. 


— O să te omoare şi pe tine, i-a spus ea încet. 

— Nu. Mi-au promis, a răspuns Ed, clătinând din cap. O s-o 
salvez pe mama ta de-acolo. O să scăpăm cu viaţă. Acum, 
leagă-ţi şi mâinile de centura de siguranţă ca să fiu sigur că nu 
mai fugi! 

Nu mai fac asta. 

A prins colierul cu dinţii. 

— Şi cu mine cum rămâne? a întrebat ea calmă. 

— Am făcut tot ce-am putut pentru tine, Anna. Ti-am plătit 
şcoala, l-am trimis pe Malcolm la o facultate din State. Nu-mi 
spune că nu m-am purtat frumos cu tine! 

— Ştiai? a întrebat ea, uluită, în timp ce Ed îi evita privirea. 
Ştiai că fiul tău m-a violat? 

Ed a căscat ochii mari şi a clătinat din cap. 

— Ştiu că aţi făcut sex. M-am gândit că nu era nici 
momentul, nici locul potrivit ca să iei decizii atât de importante, 
aşa că l-am trimis cât mai departe de casă. 

— Rahat, Ed! Spui numai rahaturi. 

Tatăl ei vitreg părea revoltat de limbajul ei, dar nu-i păsa. 

— M-a violat şi de-aia am şi încercat să mă sinucid - din 
cauza fiului tău blestemat. 

— Nu spune asta! 

— De ce nu? Eşti pe cale să mă predai în mâinile unor 
criminali. S-ar putea ca mama să fie deja moartă. Ce mai am de 
pierdut dacă spun adevărul? 

Ar fi trebuit să spună adevărul cu ani în urmă. Chiar dacă 
nimeni n-ar fi crezut-o. Trecutul însă nu mai conta acum. A 
simţit cum sângele îi îngheaţă în vene la gândul că mama ei se 
afla în ghearele monştrilor ălora. 

— Trebuie să ne ducem la poliţie şi să concepem un plan. 
Nu să ne aruncăm cu capul înainte, bazându-ne pe cuvântul 
unor indivizi care au ucis cel puţin trei oameni despre care ştiu 
eu. 

— Taci odată! i-a ordonat el, strângând cu atâta putere 
pistolul şi volanul, încât ori o împuşca, ori avea toate şansele să 
moară într-un accident de maşină. 

Şi-a ridicat capul. Nu avea de gând să se umilească în faţa 
lui Ed sau a celor care o răpiseră pe mama ei. Brent n-o putea 
ajuta acum, dar ea învățase ceva din lecţiile pe care el 
încercase să i le dea. Era inteligentă, rezistentă şi avea o voinţă 


de fier, putând foarte bine să înveţe ce înseamnă răbdarea. 

Brent ar fi mândru de ea, pentru că se apăra singură. 
Gândul i-a provocat un gol în suflet. Faptul că îşi îngăduise să-l 
iubească fusese asemănător cu iertarea tatălui ei. Doar cu o 
săptămână în urmă, ar fi respins pe loc ambele posibilităţi, 
considerându-le de neconceput. Găsise însă puterea de a-şi 
ierta nu doar părintele, ci şi pe ea însăşi. Asta îi dădea putere 
într-un moment când avea o nevoie disperată de ea. 

Îi trebuise mult timp ca să înţeleagă că fericirea nu avea 
nicio legătură cu respectabilitatea sau cu lucrurile materiale, 
indiferent cât de frumoase ar fi. Ambalajul exterior nu însemna 
nimic dacă nu-ţi simţeai sufletul fericit. Pentru o femeie care se 
înconjurase tot timpul de lucruri frumoase şi acordase prea 
multă importanţă părerilor celor din jur, era trist să înţeleagă 
asta. Nu casele, profesiile sau florile contau în viaţă. Ci 
legăturile personale. Fotografiile de pe şemineu. Dorinţa de a te 
da peste cap pentru cineva. Gândul i-a zburat la Peter şi la 
faptul că acceptase o relaţie atât de anostă doar pentru că îi 
conferea siguranţă. 

Da, avusese motivele ei să trăiască aşa, dar se săturase de 
ele. Se săturase să-i fie teamă. Se săturase de restricţii. Mânia îi 
dărâma zidurile de protecţie pe care le ridicase în jurul inimii 
sale. Nu mai voia să-şi simtă sufletul gol. Voia să aibă curajul să- 
şi recunoască sentimentele. Să se abandoneze în iureşul lor. Să 
se îndrăgostească nebuneşte, chiar dacă persoana respectivă 
nu-i împărtăşea trăirile. Dar Brent s-ar putea să i le 
împărtăşească. Şi-a amintit de tandreţea cu care făcuseră 
dragoste. Da, s-ar putea ca el să i le împărtăşească. 

Brent crezuse că o cunoaşte din scrisorile pe care i le 
trimisese tatălui ei şi dintr-odată ea a realizat că avea dreptate. 
O cunoştea cu adevărat. Şi ea îl cunoştea - din tabloul agăţat 
deasupra patului ei, care o ajuta să adoarmă în fiecare noapte. 

Îi fusese alături, aşa cum şi ea îi fusese alături înainte chiar 
de a se întâlni. Asta însemna ceva, fără doar şi poate. Mai avea 
nevoie doar de şansa de a o dovedi. 

Ed a virat la stânga, intrând pe un drum şerpuitor. Anna a 
încercat să-şi facă curaj, apoi în faţa ochilor i-a apărut un 
elicopter, care stătea la sol cu elicele învârtindu-i-se. Până să-l 
cunoască pe Brent, fusese distrusă sufleteşte. Acum se simţea 
în sfârşit vindecată, dar s-ar putea să fie prea târziu. S-ar putea 


să nu mai aibă niciodată şansa de a-i împărtăşi lui Brent 
sentimentele pe care le nutrea pentru el. 

Ed şi-a strecurat pistolul în buzunarul gecii, dar era un prost 
dacă îşi imagina că nu-l vor găsi. Un individ înalt şi chel l-a scos 
din maşină şi l-a percheziţionat, luându-i arma. Profitând de 
acest răstimp, Anna a reuşit să-şi ascundă plicul în chiloţi. 

Cheliosul s-a apropiat de maşină, a deschis portiera din 
dreptul ei, i-a tăiat colierele de plastic şi a tras-o afară. Anna a 
încercat să-i întâlnească privirea, dar îşi ascundea ochii în 
spatele ochelarilor de soare. 

— Mama mea e bine? 

— Da, e bine. Dacă tatăl tău n-ar fi fost un ticălos, iar tu nu 
ne-ai fi provocat atâtea necazuri, mama ta s-ar fi bucurat şi 
acum de croaziera ei şi nimic din toate astea nu s-ar fi 
întâmplat. 

Acum o scoteau pe ea vinovată? Anna a rămas cu gura 
căscată. Cheliosul a înlocuit colierul de plastic cu o pereche de 
cătuşe tot din plastic. A percheziţionat-o, plimbându-şi mâinile 
pe umerii, pieptul, talia, coapsele, spatele şi gleznele ei, ratând 
însă, ca printr-o minune, plicul ascuns în zona pubiană. 

— E curată, a strigat el. 

Anna s-a uitat în jur ca să vadă cu cine vorbea, apoi a 
realizat că avea nişte căşti. Unde îi ducea? l-a urcat pe amândoi 
în elicopter, iar el s-a aşezat pe scaunul din faţa lor, ţinând în 
poală o armă semiautomată. 

La dracu'! Cum aveau să mai iasă din situaţia asta? 

Ed părea realmente distrus, dar Anna nu simţea prea multă 
milă pentru el în clipele acelea. Da, o iubea pe mama ei, dar 
probabil că din cauza gestului său necugetat, toţi trei îşi vor 
pierde viaţa. Ştia ce i se întâmplase Annei în adolescenţă, dar 
preferase să păstreze tăcerea. Ba chiar profitase de situaţie ca 
să între şi mai mult pe sub pielea mamei ei şi s-o înlăture pe 
Anna din viaţa sa. Prostia Annei a fost că îl lăsase, preferând să 
se izoleze de lume şi să sufere în tăcere. 

A jurat atunci că n-o să-i mai lase niciodată pe băieţii cei răi 
să câştige. Şi-a aţintit ochii asupra armei. Poate că nu era cel 
mai bun moment pentru acest gen de revelaţie, dar nu mai 
avea nimic de pierdut. 

XXX 


Brent traversa încet parcarea spitalului. Nu ştia prea multe 


despre femei, dar ştia că nu-i plăcea să joace rolul de armăsar 
pentru femeile cu probleme sexuale. 

A intuit prea bine că acel „doar sex” avea să fie un 
dezastru. O, Doamne! Şi-a ascuns chipul în mâini. Da, a fost 
fantastic, aproape ireal, dar. La naiba! A scrâşnit din dinţi, 
încercând s-o alunge pe Anna din gândurile sale. Aşadar, au 
făcut sex. Mare lucru! Doar că fusese „mare lucru”, pentru 
amândoi, şi nu avea să se mai întâmple vreodată. Îi plăcea să 
ducă o viaţă liniştită şi să ţină femeile la distanţă. Trebuia doar 
să descâlcească iţele încurcate ale acestei afaceri dubioase în 
care îi băgase Davis, apoi se putea întoarce să-şi picteze 
oceanul în solitudine, ceea ce acum i se părea la fel de 
atrăgător ca o percheziţie rectală. 

S-a oprit din mers şi s-a lăsat pe vine, cuprinzându-şi capul 
în mâini. Ce dracu' fusese în mintea lui? Ce-şi imaginase, că 
putea să facă dragoste cu Anna - fata de care fusese jumătate 
de viaţă atras - fără să se îndrăgostească de ea definitiv şi 
irevocabil? Oare îi plăcea să se tortureze singur? 

Se părea că da. 

Căci asta avea să se întâmple de fiecare dată când îşi va 
aminti clipele trăite împreună azi-noapte. A oftat din rărunchi şi 
a realizat că oamenii s-au oprit în drum ca să privească 
spectacolul pe care îl crea în văzul tuturor. S-a ridicat în picioare 
şi le-a aruncat spectatorilor săi o privire amenințătoare. 

Dintr-un motiv sau altul, oamenilor le plăcuse întotdeauna 
să se holbeze la el. 

Şi-a continuat drumul şi, intrând pe uşile principale, a 
căutat indicatoare care să-l îndrume spre salonul zece. Mâine 
seară ar trebui să fie la New York. A găsit liftul şi a urcat în el, 
încercând să ignore senzaţia de claustrofobie pe care i-o 
provocau spaţiile închise şi zidurile ce păreau să-l strivească. 
După ce o va încredința pe Anna în custodia poliţiei, se va duce 
la New York. Nu-şi dorea să devină centrul de interes al 
vernisajului şi nici să-şi dezvăluie adevărata identitate în faţa 
unei galerii pline de ziarişti, dar voia să plece de pe insulă. 
Poate că, pe drumul de întoarcere, îşi va recupera jeepul din 
Dakota de Nord şi va străbate apoi drumurile înapoi împreună 
cu Finn, ca un ultim gest de fraternitate înainte ca bietul amărât 
să se însoare. 

A mers pe coridor, dar când a ajuns în faţa salonului zece, a 


văzut că se afla în secţia de geriatrie. Poate că fosta soţie a lui 
Davis îşi pierduse minţile cu ani în urmă, dar în niciun caz nu era 
atât de bătrână. 

— Scuzaţi-mă! a abordat-o el pe asistenta de la recepţie, 
care l-a scrutat cu privirea din cap până în picioare înainte de a-i 
zâmbi. 

— Cu ce pot să vă ajut? l-a întrebat ea, însoţindu-şi 
cuvintele cu o privire cât se poate de sugestivă. 

Brent s-a simţit flatat, dar corpul său n-a răspuns 
avansurilor tacite ale asistentei. 

Întâlnea fete frumoase la fiecare pas. Un adevărat blestem. 

— Caut o pacientă pe nume Katherine Plantain. Mi s-a spus 
că s-ar afla în pavilionul zece, dar se pare că n-am nimerit locul 
potrivit, a spus Brent, folosindu-şi farmecul ce i se părea acum 
la fel de ruginit ca nişte cuie vechi. S-a aplecat peste birou şi i-a 
zâmbit, arătându-şi gropiţele din obraji. Credeţi că m-aţi putea 
ajuta? 

Incepea să simtă un nod de îngrijorare în stomac. 

— Faceţi parte din familie? a spus ea, cu un licăr în ochi. 

— Sunt nepotul ei preferat. 

— Sunt convinsă, i-a răspuns ea, uitându-se la degetul lui 
inelar, apoi a bătut ceva pe tastatura calculatorului. Nu găsesc 
pe nimeni cu numele ăsta, a spus încruntată. 

Brent a întors iute monitorul spre el, stârnind mânia 
asistentei, apoi a luat-o la fugă spre lift, apăsând nervos pe 
butoane ca să ajungă la intrarea principală unde o văzuse 
pentru ultima oară pe Anna. Inima îi bătea nebuneşte în piept. 

Nu, nu, nu! Şi-a introdus bateria în telefon şi şi-a activat 
cartela SIM, apoi a format numărul telefonului de unică folosinţă 
pe care i-l dăduse Annei. A trecut în fugă pe lângă cafeneaua 
spitalului, blestemându-şi prostia. Telefonul a sunat de câteva 
ori, apoi cineva a răspuns, fără să spună însă nimic. 

În final, s-a auzit un zgomot, de parcă telefonul s-ar fi lovit 
de caldarâm. 

Brent a încremenit în loc, apoi s-a răsucit împrejur, neştiind 
ce dracu' să facă. 

— Nu! a ţipat el, atrăgând atenţia agenţilor de pază. 

l-a ocolit şi a ieşit afară, la aer curat, cu inima bubuindu-i în 
gât. 

Unde era Anna? Cum de-a putut s-o piardă din ochi, chiar şi 


pentru o clipă? Era mânios, dar ştia prea bine cât de periculoși 
erau indivizii ăia. Cretinul dracului. L-a sunat pe Finn. 

Fratele lui i-a răspuns pe un ton supărat. 

— Abia am aterizat. Şi să nu crezi că am uitat că m-ai tras 
pe sfoară acum câteva zile! Va trebui să stăm puțin de vorbă. 

— N-o găsesc pe Anna, a spus Brent, întrerupându-i tirada 
de reproşuri. 

— Cum adică? Am crezut că vă duceţi direct la spital. 

— Asta am şi făcut. Am lăsat-o la intrare ca să parchez 
maşina şi a dispărut. Mai rău e că numele mamei ei nici nu 
apare în evidente. 

Finn a tras o înjurătură. 

— Rămâi acolo! Vin să te iau. 

Brent şi-a cuprins capul în mâini, încercând să-l împiedice 
să explodeze. 

— Nu pot să stau aici cu mâinile în sân. 

— Holly o să-l sune pe tatăl ei - comisarul-adjunct - şi o să 
împânzim aeroporturile şi porturile cu ofiţeri de poliţie. Vor să 
ajungă într-un loc liniştit. 

Nici nu era greu pe o insulă cât Scoţia de mare, darcu o 
populaţie mult mai mică. 

— Dar au nevoie de acces la Internet dacă fac ce credem 
noi că fac, şi o să aibă nevoie şi de arme. Finn gândea cu glas 
tare, folosindu-şi pregătirea pe care o dobândise în cadrul 
Forţelor Speciale ca să intuiască mişcările băieţilor răi. N-o să 
folosească mijloacele publice de transport. O să găsească o altă 
cale. 

La fel cum făcuse Brent. 

— Anna avea un telefon, dar cred că i l-au aruncat, a spus 
Brent, dându-i lui Finn numărul, în timp ce pe fundal a auzit-o pe 
Holly, apoi sirenele maşinilor de poliţie. 

— Foloseşte-ţi relaţiile, şi asta o să fac şi eu! a strigat Finn, 
încercând să acopere zgomotul asurzitor. Sună pe cine crezi tu 
că ţi-ar putea oferi vreo informaţie despre nenorociţii ăştia! 
Ajung la tine în cincisprezece minute. Aşteaptă-mă. 

Apoi a închis, lăsându-l pe Brent cu privirea aţintită asupra 
telefonului. Îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii încercând 
să-l îndepărteze pe fratele lui, pentru că era convins că nu 
merita să aibă o familie, nu merita să cunoască fericirea. || 
omorâse pe tatăl lor şi nu şi-o iertase niciodată, indiferent câţi 


ani petrecuse în puşcărie. Nu voise să-l omoare. Dar ticălosul de 
beţiv nu-i dăduse de ales. Nu făcuse altceva decât să protejeze 
un copil care era prea mic şi prea rănit ca să se apere singur, şi 
dacă n-ar fi intervenit, Finn ar fi fost acum mort. 

Era timpul să accepte că soarta îl pedepsise destul şi poate 
- poate - merita încă o şansă. 

Dar Anna fusese răpită. 

| se făcea rău, la dracu'! 

Dezamăgise din nou o altă fiinţă dragă - nici măcar nu-şi 
mai bătea capul să spună că n-o iubeşte, chiar dacă ea nu-i va 
împărtăşi, probabil, niciodată sentimentele, în ultimele ore 
petrecute alături de ea, afişase din nou imaginea individului 
rece şi distant, căci aşa rezolva el problemele. Şi asta pentru că 
în trecut, dacă şi-ar fi dezvăluit sentimentele, ar fi putut să-şi 
piardă viaţa. Acum, însă, nu mai era în închisoare - era liber 
sau, cel puţin, aşa ar trebui să fie, doar că era încă înlănţuit în 
ghearele trecutului, aşa cum fusese cândva în spatele gratiilor. 

Era timpul să-şi mai acorde o şansă, dar mai întâi trebuia s- 
o găsească pe Anna. Aşa că a început să butoneze telefonul. Și- 
a sunat doi vechi „prieteni”, apoi a primit şi el un telefon. Dar nu 
erau prietenii lui. Ci Jack Panetti. 

— Îmi pare rău că a durat ceva până să iau legătura cu tine. 

Dumnezeule! şi-a spus Brent, închizând ochii. Sărmanul 
zăcea pe un pat de spital din cauza ticăloşilor care o vânau pe 
Anna. Nu era de glumă cu ei. 

— Dar, cât am stat pe aici fără să fac nimic, am reuşit să 
dovedesc că, cel mai probabil, amicul tău Davis Silver a fost 
victima unei înscenări puse la cale de un individ pe nume Ed 
Plantain. 

— Poftim? a exclamat Brent, aşezându-se năuc pe o bancă, 
de parcă ar fi primit o lovitură în moalele capului. Povesteşte- 
mi. 

— Unul dintre angajaţii mei a căutat alte conturi bancare 
deschise de la acelaşi computer pe care se presupune că l-a 
folosit Davis în urmă cu nouă ani ca să-şi creeze conturile în 
care a virat banii furaţi. 

Brent simţea că îi ia mintea foc. 

— Informaticianul meu şi-a extins cercetările pe o perioadă 
anterioară incidentului - de cincisprezece luni - şi a dat lovitura. 
A găsit alte câteva conturi bancare deschise în insulele Cayman, 


dar singurii bani depuşi acolo au fost cei destinaţi deschiderii 
conturilor. 

— Şi conturile astea au fost deschise pe numele lui Ed? 

— Exact. Le-a deschis în aprilie, iar soţia lui a murit în mai. 

— Şi tu ce crezi? 

Creierul lui Brent nu reuşea să proceseze informaţiile pe 
care le primea. Singurul lucru la care se gândea era dispariţia 
Annei. 

— Cred că a plănuit să fure bani - fie ca să plătească 
tratamentul soţiei, fie ca să dea bir cu fugiţii, lăsând-o în voia 
sorții. Dar ea a murit. De acum, tot ce-ţi spun sunt pure 
speculaţii, dar bănuiesc că, un an mai târziu, i-a înscenat frauda 
lui Davis, deşi nu ştiu ce motive a avut. 

Katherine, soţia lui Davis. Ea a fost motivul. 

— Ed Plantain s-a erijat în rolul salvatorului pentru soţia lui 
Davis atunci când a văzut că s-a ales praful de toată viaţa ei, ia 
spus Brent. 

— Mai e ceva. 

Brent a simţit o durere acută în piept, dar nu-şi putea 
permite să sufere un atac de cord tocmai atunci. 

— Vinerea trecută, Davis Silver a depus peste şaizeci de 
milioane de dolari în aceste conturi vechi ale lui Ed Plantain. 

Hei, drăcia dracului! 

— Trace încearcă să afle de unde provin banii, dar eu sunt 
convins că cercetările ne vor duce la Fundaţia Holladay. Dacă 
ne luăm după amploarea înscenării şi importanţa jucătorilor, aş 
spune că este vorba de operaţiuni ilegale efectuate cu ajutorul 
mercenarilor. 

Indivizii ăştia ucideau cu sânge-rece - nu mai exista nicio 
îndoială în privinţa asta. 

— Aşadar, Davis ştia că Ed e autorul înscenării, a spus 
Brent. 

Când aflase oare? Şi de ce nu spusese nimănui? 

Pentru că nu voia s-o supere pe femeia pe care încă o iubea 
nebuneşte. 

O, Doamne, dragostea e o porcărie. 

— Îl fac bucăţi pe ticălosul ăla, a spus el. 

Ed Plantain îi furase viaţa lui Davis. Auzind sirenele în 
depărtare, s-a ridicat de pe bancă şi a făcut cu mâna maşinii de 
poliţie care se apropia. Holly a frânat cu zgomot, lăsând în urmă 


o dâră groasă de fum. Finn a coborât din maşină în timp ce 
Holly continua să vorbească prin staţie. Sirenele au tăcut. 

Jack încă mai vorbea cu el la telefon. 

— li vreau pe ticăloşii ăştia, Brent. Mie, personal, nu-mi 
pasă de Plantain, dar mă interesează al dracului de tare tipul 
care l-a ucis pe polițistul ăla în faţa mea şi pe urmă mi-a băgat 
mie un glonţ în spate. Indiferent ce se petrece, vreau să 
plătească pentru faptele lor. Ai înţeles? 

— Am înţeles, a răspuns Brent, simțind un nod urât în 
stomac. Tipii ăştia n-o să scape nepedepsiţi. 

Finn îl scruta cu ochii lui albaştri în timp ce aştepta să 
termine conversaţia. Apoi i-a spus: 

— Holly tocmai a vorbit cu căpitanul navei de croazieră pe 
care se aflau mama şi tatăl vitreg al Annei. La cererea ei, 
stewardul a intrat în cabina soţilor Plantain şi a găsit o altă 
femeie legată şi încuiată în baie. Ea susţine că Ed Plantain a 
închis-o acolo când au descoperit că soţii lor au fost amândoi 
răpiți. Ea a vrut să anunţe poliţia, dar Ed s-a împotrivit. A 
devenit violent în momentul în care ea i-a spus că o să se ducă 
oricum la poliţie. 

— Nenorocitul dracului! 

Toate vieţile astea distruse pentru şaizeci de milioane de 
dolari. li venea greu să creadă că merita să curmi vieţi pentru 
banii ăştia. 

— Din listele pasagerilor companiei aeriene, reiese că Ed 
Plantain a plecat singur şi a aterizat în Victoria în dimineaţa 
asta. 

De aici, nu era greu să ghiceşti scenariul. Băieţii cei răi, 
sătuli s-o tot caute pe Anna prin toată ţara, au răpit-o pe mama 
ei ca s-o determine pe Anna să vină singură la ei. lar Ed a atras- 
o în plasă cu ajutorul unor minciuni bine ticluite, menite să nu-i 
stârnească suspiciuni care s-o pună pe fugă. Lui Brent nu-i 
venea să creadă că o lăsase să se întâlnească singură cu 
ticălosul ăla, dar fusese iritat de faptul că se îndrăgostise de ea, 
deşi ştia prea bine că n-ar fi trebuit s-o facă. Îşi luase ochii de la 
ea. La dracu’! Era numai vina lui. 

— Holly l-a dat deja pe Ed în urmărire generală, împreună 
cu maşina lui, care are sistem de urmărire prin GPS, a continuat 
Finn. Poliţia încearcă, de asemenea, să localizeze telefoanele 
mobile, dar s-ar putea să dureze câteva ore până să obţină 


mandate pentru ascultarea conversaţiilor telefonice. 

— Şi în răstimpul ăsta, Anna e la mila lor. 

Dumnezeule. Şi-a amintit de tipul cu care se luptase în casa 
Annei. Gândul că ar putea să fie maltratată sau chiar ucisă i-a 
sfâşiat inima de durere. 

— Detectivul pe care l-am angajat să se ocupe de cazul 
ăsta a găsit banii transferați de Davis. Se pare că avem de-a 
face cu mercenari. 

Holly l-a auzit şi i-a făcut semn să aştepte un minut. 

— Poliţia trebuie să blocheze conturile alea. 

Deşi asta s-ar putea să nu-i împiedice pe răufăcători s-o 
omoare pe Anna. La dracu’. 

— Ştiu foarte bine prin ce treci în clipele astea, Brent, i-a 
spus Finn, prinzându-l de braţ şi vorbindu-i în şoaptă. Am trecut 
şi eu prin aşa ceva vara trecută şi ştiu că e ca şi cum ţi-ar 
smulge cineva inima din piept pe viu. Dar eu sunt aici, lângă 
tine. 

Brent nu uitase experienţa aceea, deşi atunci simţurile îi 
fuseseră amorţite după pierderea Ginei. Nu ştia ce-o să facă 
dacă o va pierde şi pe Anna. Finn l-a strâns în braţe, iar Brent a 
închis ochii, apoi l-a îmbrăţişat şi el cu putere pe fratele său. 

În ciuda celor întâmplate, Finn îi era mereu alături. Nu 
acceptase asta niciodată pe deplin, dar o făcea acum. 

— la în continuare legătura cu prietenii ăia ai tăi, pe care 
Holly îi cunoaşte prea bine, dar pe care preferă să-i ignore! Şi 
continuă să speri! Finn şi-a înfipt degetele în umerii lui Brent. O 
s-o găsim. Au nevoie de un loc liniştit. Un loc unde să aibă acces 
la calculatoare. Un loc de unde se pot face oricând nevăzuţi. 

— Ar putea fi oriunde. 

Holly li s-a alăturat, inspirând teamă în uniforma ei de 
poliţie şi înarmată până în dinţi. Slavă Domnului că era de 
partea lui, deşi nu era deloc încântat că trebuia să respecte 
nişte reguli. 

Telefonul lui Finn a început să sune, iar el a verificat ecranul 
aparatului şi s-a încruntat. 

— E Laura Prescott din Bamfield. Apoi a răspuns la telefon 
şi a ascultat, cu chipul crispat, ce-i spunea vecina lui Brent. 
Laura, ascultă-mă cu atenţie! Du-te imediat la laboratorul 
maritim, la Thomas! Pleacă urgent de acolo, dar lasă impresia 
că te duci doar la magazin! Nu-ţi băga nasul în nimic, ai înţeles? 


Nu face pe eroina! Finn a închis apoi celularul şi s-a întors spre 
Brent: în docul tău a acostat un iaht şi doi indivizi, pe care Laura 
nu-i cunoaşte, îţi cercetează împrejurimile. 

Holly a început să vorbească din nou prin staţie. Brent a 
simţit cum sângele îi îngheaţă în vene. Ar îndrăzni oare să facă 
asta? De ce nu? Au ucis deja doi poliţişti. 

— E un loc izolat şi are acces la Internet. Dar ar putea fi o 
diversiune sau o coincidenţă. 

— Puțin probabil. E un loc foarte bun. Ultimul loc unde i-am 
căuta, deoarece poliţia a terminat de investigat scena crimei din 
pădure. Şi, ei, ar fi un adevărat bonus dacă tu şi Anna v-aţi face 
apariţia pe neaşteptate acolo. 

Brent a clătinat din cap. Nu reuşea să proceseze iureşul de 
informaţii. 

— Anna nu avea cum să ajungă aşa repede la cabană. 

— Asta dacă n-au avut un elicopter, a spus Finn încet. 

Brent a făcut un pas în spate. Finn îl scruta cu ochii lui 
albaştri. 

— Am un elicopter pregătit, a strigat Holly prin geamul 
deschis. Şi oameni care verifică dacă vreun elicopter a efectuat 
zboruri neautorizate în zona Alberni Valley. 

Finn a deschis portiera din faţă a maşinii de poliţie conduse 
de Holly şi i-a făcut semn fratelui său să între. 

— De data asta eu o să stau în spate, a spus el. 

Brent s-a oprit în loc. O, Doamne, nici nu-şi dăduse seama 
cât de tare îl speria gândul de a sta din nou pe bancheta din 
spate a unei maşini de poliţie. Dar fratele lui ştia. Fratele lui 
ştiuse întotdeauna. 

— Hai să mergem, a ordonat Holly. 

Brent s-a urcat pe scaunul din dreapta şi s-a ţinut de bord 
în clipa în care Holly a pornit în trombă din parcare, cu sirenele 
ţiuind zgomotos. Inima îi bătea nebuneşte în piept, dar mintea 
începea să-i funcţioneze. Atâta timp cât nu ştiau unde sunt 
banii, Anna era în siguranţă. Bine, a fi în siguranță nu era acelaşi 
lucru cu a fi teafăr şi nevătămat, dar a înlăturat gândul ăsta ca 
să poată raţiona. Cu puţin noroc, Anna şi răpitorii ei nu erau cu 
mult înaintea lor. Cu puțin noroc, toată povestea asta nu se va 
transforma într-o goană după himere. 

Anna mai îndurase şi înainte chinurile iadului şi 
supravieţuise. Şi asta era tot ce trebuia să facă şi acum - să 


supravieţuiască - iar el o să se ocupe de restul. 
XXX 

Ed tremura în colţul elicopterului, agăţându-se cu disperare 
de convingerea că soarta era de partea lui. Nu mai închisese un 
ochi de când primise vestea răpirii soţiei sale. Pentru că nu 
reuşea să ia legătura cu Anna, se hotărâse în cele din urmă să 
ceară ajutorul poliţiei canadiene călare. Dar Anna catadicsise, în 
sfârşit, să-şi verifice e-mail-urile şi - sub pretextul că mama ei 
era pe moarte - Ed reuşise s-o aducă pe insulă înainte de data 
stabilită. El se ţinuse de cuvânt. Era cazul s-o facă şi ticăloşii 
ăştia. 

Anna închisese ochii cu câteva minute în urmă. Cum putea 
să doarmă? Nu-i păsa deloc de femeia care îi dăduse viaţă? O 
ticăloasă ingrată, asta era! Cum putea să spună că Malcolm a 
violat-o? Poate că n-ar fi trebuit să-l oblige pe fiul lui s-o invite 
pe Anna la balul de absolvire, dar băiatul n-ar fi profitat 
niciodată de o fată dacă ea nu i s-ar fi oferit pe tavă. Fetele se 
călcau în picioare ca să-i câştige favorurile fostei stele a 
fotbalului din liceu. 

Dar reputaţia unui băiat nu avea de suferit dacă se culca cu 
cine nimerea, pe când cea a unei fete rămânea pe veci ştirbită. 
Poate că Anna se convinsese singură că a fost violată doar ca să 
nu-şi păteze renumele. Nu proceda corect - şi-a spus Ed -, dar 
aşa e viaţa. Şi în viaţă nimic nu e corect. 

Katherine. Simţea cum sângele îi clocoteşte prin vene la 
gândul că soţia lui delicată se afla în mâinile unor monştri. Să 
îndrăznească doar s-o atingă... A scrâşnit din dinţi, copleşit de 
mânie. lar Harvey Montgomery ar fi bine să-şi ţină şi el mâinile 
la locul lor. 

Totul se întâmpla numai din vina lui Davis - poate că ăsta 
era felul lui de a se răzbuna. Fusese floare la ureche să-i 
însceneze frauda, dar poate că, în schimb, ar fi trebuit să-l 
ucidă. Lucrurile s-ar fi simplificat pe termen lung. 

Când Eleanor se îmbolnăvise, Ed deschisese mai multe 
conturi bancare în insulele Cayman cu gândul de a mai salva 
ceva din economiile lor înainte ca banii să se ducă pe facturile 
de la spital. Intenţiona apoi să vândă casa şi să-şi clădească o 
altă viaţă în paradis. Pentru Eleanor nimic din toate astea nu 
mai conta. Abia dacă îl mai recunoştea, îndopată cum era de 
medicamente. Malcolm ar fi putut să vină şi el după ce termina 


liceul, iar Eleanor avea să-şi petreacă ultimele zile îngrijită în 
spital. 

Apoi, într-o bună zi, când se afla în culmea disperării, 
Katherine îl îmbrăţişase pentru a-i alina suferinţa, iar el ştiuse 
atunci că totul va fi bine. 

Renunţase astfel la planul lui de a da bir cu fugiţii, iar 
Eleanor se stinsese repede. O adevărată binecuvântare - 
spuneau cu toţii - iar el nu îi contrazisese. Natura îl înzestrase 
cu instrumentele şi cunoştinţele necesare pentru a duce viaţa 
pe care şi-o dorea alături de Katherine. Mâna destinului. Ajutat 
din umbră de câteva şiretlicuri. 

Fireşte, aşteptase un an ca să-şi pună planul în acţiune, 
răstimp în care îi săpase încetul cu încetul groapa lui Davis. 
Eforturile şi aşteptarea lui meritaseră însă. 

Ed şi-a aţintit privirea asupra paznicului - un om care voia 
să-i fure viaţa clădită cu atâta sudoare. Era, fără îndoială, doar o 
gorilă, nicidecum creierul operaţiunii. Ed trebuia să ajungă la cel 
care trăgea sforile şi să-l convingă de faptul că le putea fi de 
ajutor atâta timp cât soţia lui era în siguranţă. 

Pilotul îşi ţinea ochii aţintiţi asupra drumului, evitând 
privirile celorlalţi. Când urcase la bord, Ed observase că plăcuţa 
de înmatriculare a elicopterului era acoperită cu bandă adezivă. 
Zburau jos, sub radar. La naiba. În faţă, a zărit un crâmpei de 
coastă şi un mic luminiş la stânga, abia vizibil în întinderea 
nemărginită de pini. Pilotul a îndreptat elicopterul spre luminiş, 
lăsând apoi aparatul la sol cu grija cu care ar fi pus un bebeluş 
în leagăn. Cheliosul a coborât din elicopter, trăgând-o şi pe 
Anna după el. Ea s-a împiedicat şi a căzut în genunchi, iar el a 
ridicat-o cu brutalitate în picioare. 

Ed şi-a desfăcut repede centura de siguranţă şi s-a luat 
după ei. 

— Am avut o înţelegere. Unde e Katherine? a strigat el, 
încercând să acopere zgomotul rotorului. 

Pilotul a decolat imediat, fără să mai aştepte ca ei să se 
îndepărteze, obligându-i să se ferească de elicea periculoasă. 

— Unde e soţia mea? a ţipat Ed. 

Cheliosul şi-a îndreptat arma spre el. La dracu” Ed s-a 
aruncat la pământ. Anna s-a năpustit asupra paznicului, deviind 
traiectoria glonţului. Apoi a luat-o la fugă. Ce dracu’ credea că 
face? 


— Trebuie să vorbesc cu şeful tău, i-a strigat Ed paznicului, 
care a pornit pe urmele Annei. 

Ea străbătea în fugă o cărare îngustă străjuită de plante de 
pădure. Ed s-a luat şi el după ei. O voce lăuntrică îi spunea să 
fugă şi să se ascundă, dar nu era un laş. Dovedise asta cu mulţi 
ani în urmă, rămânând alături de soţia lui muribundă. O 
dovedise şi acum, ţinându-şi promisiunea făcută acestor 
oameni. 

Un bărbat a ieşit din pădure şi i-a tăiat calea Annei. Ea a 
încremenit în loc. Cheliosul a prins-o de braţ. 

— Te căutam, Anna Silver, a spus bărbatul. 

Ed a simţit cum i se zburleşte părul pe ceafă. Asta era 
individul cu care trebuia să vorbească. 

— Unde e mama? a întrebat Anna pe un ton destul de tăios, 
făcându-l pe Ed să-i arunce o privire încruntată. 

Ce făcea? Nu-şi dădea seama că, prin atitudinea ei, îi punea 
viaţa în pericol mamei sale? ă 

— Îndrăzneaţă, a spus bărbatul, încântat. Îmi place când o 
femeie e îndrăzneață. 

— Lasă-i pe Ed şi pe mama mea să plece şi o să-ţi spun tot 
ce vrei să ştii! a insistat Anna. 

Un fior i-a străbătut trupul lui Ed, şocat să descopere că - în 
ciuda faptului că o sacrificase în felul ăsta - ea încerca să-l 
salveze. 

— Eu m-am ţinut de cuvânt, a spus Ed, ridicând uşor tonul. 
Mi-ai promis în schimb că îi vei cruța viaţa soţiei mele. 

Individul părea amuzat. 

— Aş putea să vă ajut, a continuat Ed. Indiferent ce faceţi. 
Sunt contabil. Vă rog, sunt dispus să fac tot ce-mi cereţi, numai 
daţi-i drumul soţiei mele, l-a implorat el. 

Ştia că se umilea în faţa lui, dar nu avea ce să facă. 

— Avem deja un contabil, a spus individul, la fel de amuzat, 
îndreptând pistolul spre chipul lui Ed. 

— Nu! a strigat Anna cu disperare. 

Ţipătul ei a sfâşiat liniştea pădurii înainte ca cheliosul să-i 
acopere gura cu mâna, înăbuşindu-i strigătele. 

Tipul blufa, fără doar şi poate, dar Ed a simţit cum i se 
înmoaie genunchii. 

— Ai promis. 

— Am minţit, a spus tipul. 


Şi a apăsat pe trăgaci. 
CAPITOLUL 16 

Poliţiştii, care ocupaseră sediul Pazei de Coastă, mişunau 
acum prin fiecare colţişor al clădirii, suflându-i lui Brent în ceafă. 
Îşi stabiliseră cartierul general aici, încercând să fie cât mai 
discreţi cu putinţă, dar într-un orăşel ca Bamfield, chiar şi un 
singur străin îţi sărea în ochi. Din fericire, poliţiştii veniseră 
îmbrăcaţi în civil, cărând după ei genţi grele, cu diverse 
echipamente. Acum, douăzeci de indivizi mătăhăloşi, îmbrăcaţi 
în negru din cap până în picioare, stăteau aplecaţi deasupra 
unei hărţi, creând impresia unui atac terorist iminent. Holly 
purta o discuţie aprinsă cu şeful echipei pentru situaţii de 
urgenţă, încercând să ajungă la un consens privind următoarea 
lor mişcare. Era însă evident că individului nu-i păsa deloc că 
tatăl ei era şeful lui. 

Căpitanul Pazei de Coastă, Cyrus Kaine, îl urmărea cu 
privirea pe Brent, cu o expresie abia ascunsă de dispreţ. 
Sentimentul era reciproc. Kaine lucrase în poliţia din capitală şi 
se considera un atotştiutor. Pentru el, lumea era zugrăvită în alb 
şi negru. Nu existau tonalități de gri. Se urâseră din prima clipă. 

Camera era înţesată de poliţişti, ceea ce începea să-i 
provoace lui Brent o stare de greață. Scrâşnea din dinţi, dar 
asta nu-l ajuta prea mult. Şi-a îndesat mâinile în buzunarele 
blugilor şi i-a privit cum îşi activau sistemele GPS. Apoi, au 
început să studieze planurile casei sale - casa la a cărei 
construcţie contribuise şi el. Dar poliţiştii catadicseau oare să-i 
ceară şi lui părerea? Nicidecum. Păcat, pentru că planurile alea 
prezentau lucrurile doar pe jumătate. 

Afară era aproape întuneric beznă. Poliţiştii aveau ochelari 
de vedere pe timp de noapte, dar el cunoştea atât de bine 
insula, încât putea să găsească drumul spre casă şi legat la 
ochi. Descoperise însă că nu putea să spună nimic fără să fie 
imediat redus la tăcere. Nu aveau încredere într-un fost deţinut. 
Şi din nou - cu excepţia lui Holly şi a tatălui ei - sentimentul era 
reciproc. 

Fără îndoială că oamenii legii îşi doreau cu ardoare să pună 
mâna pe băieţii cei răi. Să-i pedepsească pentru uciderea 
colegilor lor. Dar asta nu o salva pe Anna. Ba dimpotrivă, o 
plasa direct în bătaia focurilor unor oameni care nu dădeau doi 
bani pe viaţa ei, transformând-o astfel într-o victimă colaterală. 


Nu era corect. Nimic din toate astea nu era corect. 

Teama şi nervozitatea îi creau un nod în stomac. Holly îi 
arunca la fiecare treizeci de secunde câte o privire ca să se 
convingă că stătea cuminte la locul lui, ceea ce îl scotea din 
minţi. Nu putea să sufere când oamenii îl categoriseau, convinşi 
că îl cunoşteau foarte bine. 

— De ce dracu' se mocăie atâta? a mârâit el în barbă. 

Finn i-a aruncat o privire, apoi s-a ridicat în picioare şi s-a 
dus să afle care era planul de bătaie. Brent l-a văzut pe fratele 
său deschizând gura să spună ceva, dar comandantul echipei l-a 
redus imediat la tăcere. Se pare că cei şase ani petrecuţi în 
cadrul Forţelor Speciale îi confereau la fel de multă popularitate 
ca şi unui fost deţinut. II categoriseau ca şi pe Brent. 

Miza acestui joc era însă viaţa Annei. Nu era doar o 
operaţiune pentru prinderea băieţilor răi. Dinspre partea lui, 
băieţii răi puteau să scape basma curată - cel puţin, 
deocamdată. Anna era singura care conta. Înţelesese, în sfârşit, 
asta, căci - deşi ieşise din închisoare cu patru ani în urmă - nu 
se simţise eliberat de cătuşe decât după ce luase hotărârea să 
ajute o persoană complet străină. 

Brent s-a ridicat în picioare şi s-a întins, dorindu-şi să nu fi 
renunţat la fumat în urmă cu şase luni. 

Discuţia dintre Holly şi şeful echipei pentru situaţii de 
urgenţă continua cu aceeaşi vehemenţă, iritându-l pe Finn, chiar 
dacă ştia că nu era cazul să intervină în slujba logodnicei sale. 
Brent a surprins privirea întunecată a lui Cyrus Kaine. Ochii nu-i 
mai trădau dorinţa de a-i arde un pumn în faţă; Cyrus arăta ca şi 
cum ar fi ştiut exact ce gândeşte Brent. Brent a încremenit pe 
loc, oftând din rărunchi în clipa în care individul s-a întors în 
mod deliberat cu spatele la Brent şi a intervenit în cearta 
poliţiştilor. 

Brent şi-a turnat o ceaşcă de cafea din cafetiera de lângă 
uşă. A pus nişte zahăr, a amestecat în ceaşcă, a coborât agale 
scările şi a ieşit pe uşă. Afară, a lăsat cafeaua şi a luat-o la fugă 
către cabană, pierzându-se printre copacii care străjuiau coasta 
de nord a peninsulei. Acolo s-a oprit. 

Acum putea să sfârşească din nou după gratii pentru că 
încălcase ordinele poliţiei, dar nu-i păsa. Totul se întâmplase din 
vina lui, căci nu fusese în stare să-şi ţină promisiunea de a o feri 
pe Anna de primejdii. Mai bine putrezea în închisoare decât s-o 


dezamăgească. A auzit un zgomot în spatele lui şi s-a răsucit 
iute pe călcâie. 

— Du-te înapoi! i-a spus Brent fratelui său. 

— Nu te las singur. 

— Holly o să te omoare, a spus Brent, clătinând din cap. 

— Holly mă cunoaşte mai bine ca oricine. 

— Nu vreau să păţeşti ceva, a murmurat Brent, mânios. 

Poate că Finn era un bărbat adult, dar pentru el rămânea 
tot frăţiorul lui mai mic. 

— Pot să am şi singur grijă de mine, mai ales dacă ai şi 
câteva arme ascunse pe aici pe undeva, aşa cum sunt convins 
că e cazul. 

Brent a încuviinţat uşor din cap, gest aproape imperceptibil 
în lumina difuză a amurgului. 

— Şi nici eu nu vreau să păţeşti ceva, a adăugat Finn. 

Brent a simţit un nod în gât, dar nu avea timp să se lase 
pradă emoţiilor, copleşit de nişte lucruri pe care amândoi le 
înțelegeau în mod implicit. Au pornit împreună pe cărări abia 
vizibile, păşind în tăcere prin pădure ca să nu atragă atenţia 
ofiţerilor care stăteau de pază, prea puţini însă la număr ca să 
acopere o suprafaţă atât de mare. Nu voiau nici să trezească din 
somn ursul care se înfruptase din afinele ce creşteau în 
apropiere şi nici să deranjeze puma care stătea într-un copac şi 
privea soarele la apus. 

Golful unde copilăriseră şi crescuseră era un loc izolat de 
lume. La nord şi la vest se afla Barkley Sound, cu apele sale 
tulburi şi imprevizibile. Coasta de sud şi de est era străjuită de 
stânci abrupte, ascunse de păduri bogate. 

Au străbătut drumul spre proprietatea Laurei, zărind la un 
moment dat un bărbat care stătea de pază pe drumul care 
trecea prin spatele casei lui. In afară de acesta, nu păreau să 
mai fie şi alte santinele. Brent nu ştia câţi oameni erau implicaţi 
în povestea asta, dar şaizeci de milioane de dolari reprezentau 
un motiv serios ca să recrutezi o mică armată. Doar că ei nu 
aveau aceşti bani. Nu aveau nimic, mulţumită prietenului său 
Davis. 

Brent l-a condus pe Finn la ascunzătoarea micului său 
arsenal. N-ar fi putut să înarmeze o armată întreagă, dar spera 
că vor reuşi s-o găsească şi s-o apere pe Anna până la sosirea 
trupelor de poliţie. Cine ştie unde or fi mama şi tatăl ei vitreg? 


Pistolul SIG Sauer se afla în cabană, într-una dintre 
ascunzătorile special concepute. Dacă băieţii cei răi erau la 
parter, ar fi putut să-şi recupereze arma fără să-şi trădeze 
prezenţa în casă. Mai avea încă trei pistoale - două confiscate 
de la nişte „vizitatori” nepoftiţi. Din arsenal, mai făceau parte şi 
două puşti - una de vânătoare destinată musafirilor cu patru 
picioare, ca ursul pe lângă care tocmai trecuseră. Viaţa în 
sălbăticie era frumoasă, dar Brent nu voia să se trezească cu 
nişte „colegi de cameră” blănoşi. 

l-a dat două pistoale lui Finn - un Beretta şi un Smith 
Wesson. Pistolul Glock l-a păstrat pentru el. 

— Să nu te prindă poliţia cu ăla în buzunar! i-a spus Finn, pe 
un ton grav. 

Brent a încuviinţat din cap şi l-a condus la depozitul de 
muniţie. Şi-au îndesat buzunarele până la refuz. Finn a luat 
puşca de vânătoare şi a început s-o încarce. Stăteau pe vine 
lângă un molid imens. 

— Pe acoperiş, există un chepeng pe unde poţi să intri în 
pod, i-a explicat Brent. Dacă putem să pătrundem acolo fără să 
ne trădăm prezenţa, atunci am ajuns în casă. 

— Chepengul nu apare în planurile casei, a murmurat Finn. 

— Multe lucruri nu apar în planurile casei, i-a şoptit Brent. 
Mai există o trapă în spălătorie, care duce la spaţiul cu toată 
țevăria. lar pe latura asta a casei, în stânga coşului de fum, 
există un panou care se poate scoate. 

— Mai e ceva, Brent, a spus Finn iute. E posibil s-o ţină pe 
Anna pe iaht. Asta e cât se poate de logic dacă vor să-şi ia 
repede tălpăşiţa. Dacă supraveghem doar casa, iar ei ne scapă 
de sub nas cu iahtul, n-am făcut nimic - trebuie să luăm totul de 
la capăt. 

— Nu cred că au de gând s-o ia pe Anna cu ei. 

— Asta în cazul în care le oferă informaţiile dorite. 

Finn avea dreptate, dar el nu ştia cu cine aveau de-a face. 
Nici nu luptase corp la corp cu cel care-l măcelărise pe fostul 
prieten al Annei în bucătăria ei frumoasă. Dacă nu se grăbeau, 
individul o putea transforma pe Anna într-un zombi. Poate că o 
făcuse deja, dar Finn avea dreptate. Nu puteau să-i lase să le 
scape printre degete. 

— Cât ţi-ar lua să verifici vasul? l-a întrebat Brent. 

— Cinci minute. O să mă asigur că nu ajunge prea departe 


dacă ticăloşii ăştia încearcă să fugă. Aşteaptă-mă! 

Brent nu putea să distingă trăsăturile fratelui său, dar îi 
auzea gândurile. 

— Nu ştim câţi oameni sunt aici unde se află Anna - nu ştim 
nici măcar dacă ea e aici. Trebuie să acţionăm împreună şi să 
obţinem cât mai multe informaţii fără să ne trădăm prezenţa, a 
continuat Finn, strângându-l cu putere pe Brent de umeri. Asta 
înseamnă că nu poţi să dai buzna înăuntru ca un nebun dacă 
vezi că cineva se poartă urât cu Anna, a insistat el, înfigându-şi 
degetele în carnea lui Brent. N-o s-o salvezi dacă ne dai de gol. 
Asta înseamnă că - dacă nu e în pericol imediat de moarte - 
trebuie să-ţi păstrezi sângele-rece şi să nu acţionezi orbeşte. 

— O să încerc, a spus Brent, încuviinţând din cap, fără să 
mai facă alte promisiuni deşarte. 

Apoi şi-au încărcat amândoi armele, zgomotul cartuşelor 
tulburând liniştea nopţii. Din fericire, se aflau destul de departe 
şi nimeni nu i-a auzit în iureşul valurilor ce se spărgeau cu furie 
de țărm. Dacă iahtul era soluţia de scăpare pentru băieţii cei răi, 
ar fi bine să aibă în bagaje costume din neopren. 

Finn a luat puşca şi câteva gloanţe. Când erau la şcoală, 
niciunul dintre fraţi nu excelase la învăţătură, dar când venea 
vorba de sport - indiferent care ar fi fost acela -, nu-i întrecea 
nimeni. În armată, Finn devenise trăgător de elită. 

S-au furişat în tăcere, apoi Finn i-a spus lui Brent să rămână 
pe loc cât timp el avea să se ocupe de vas. Brent nu voia să 
stea cu mâinile în sân, dar promisese - mai mult sau mai puţin. 
Aşa că s-a ghemuit în tufişurile pline cu fructe de pădure. A 
scrutat ferestrele casei lui şi a fost încântat să-l vadă pe 
ticălosul care îi atacase în Minneapolis. A răsuflat uşurat. Erau la 
locul potrivit. Inima a încetat să-i mai bată nebuneşte în piept. 
Asta până când a văzut că individul ridică pe cineva în picioare 
şi îl plesneşte cu furie. 

Dumnezeule, era Anna! S-a uitat disperat de jur-împrejur, 
dar Finn nu se întorsese încă. Bine, o să rămână pe poziţie, fără 
să facă încă nimic, deşi abia se abţinea să nu intervină. Apoi 
nenorocitul şi-a plimbat cuțitul pe maxilarul Annei, făcând-o să 
tresară de spaimă. Brent nu mai putea să aştepte. 

XXX 

Anna s-a ferit de lama cuţitului, dar şi-a ţinut capul drept. 

Individul care îl omorâse pe Peter - Rand îl chema - s-a 


îndepărtat de ea la ordinul unui bărbat mai în vârstă şi vânjos, 
cu un aer distins, cu părul tuns scurt, în stil militar. Anna bănuia 
că el se afla la comanda acestui coşmar. 

Şi-a rotit privirea prin casa lui Brent, venindu-i cu greu să 
creadă că indivizii aleseseră tocmai acest loc ca să-şi facă 
treburile murdare. Dar - aşa cum îi spusese şi Brent în seara în 
care se trezise cu ea la uşă - era un loc izolat, unde nimeni nu-ţi 
auzea  ţipetele. Doi bărbaţi stăteau  aplecaţi deasupra 
laptopurilor instalate pe masa din bucătărie, iar altul stătea de 
pază afară. Cheliosul trăgea un pui de somn într-unul din 
dormitoarele de la etaj, epuizat după eforturile depuse în timpul 
misiunii de răpire a mamei sale. Sărmanul de el. Mama ei stătea 
ghemuită pe canapea. Anna i-a zâmbit cu amărăciune. 

— Îmi pare rău, Anna, a şoptit mama ei. 

— Nu e vina ta. 

— Mă refer la tot ce s-a întâmplat. Înainte. 

Resentimentele care nu îi dăduseră pace ani de zile Annei 
sau spulberat. Poate că nu fusese conştientă de asta, dar îi 
acuzase pe părinţii ei pentru că au abandonat-o într-o perioadă 
când avea cea mai mare nevoie de ei. În tot acest răstimp, ura 
şi amărăciunea îi mistuiseră sufletul încetul cu încetul. 

— A fost şi vina mea, a recunoscut ea, gâtuită de emoție. 
Poate că asta avea să fie ultima ei şansă de a-i spune mamei 
sale tot ce simţea. 

— Te-am îndepărtat, a continuat ea. Te-am alungat din 
viaţa mea. Nici nu ştii cât regret că am făcut asta. 

Mama ei a deschis gura ca să-i răspundă, dar privirea pe 
care le-a aruncat-o Rand le-a amuţit pe loc. Hristoase. Era 
înspăimântător ca dracu’. 

Katherine arăta destul de bine, în ciuda situaţiei în care se 
aflau - o dureau mâinile şi picioarele pentru că fusese legată ore 
sau poate chiar zile întregi, avea o vânătaie pe obraz, iar părul îi 
era răvăşit, dar în rest era teafără şi nevătămată. Incă. 

Anna nu i-a spus nimic de soarta lui Ed. De zgomotul 
înăbuşit al armei care îi curmase viaţa. Nici de spaima cu care îl 
privise cum se prăbuşeşte încet la pământ. Katherine nu era o 
persoană puternică. lar Anna trebuia s-o ajute să-şi păstreze şi 
fărâma de tărie pe care o mai avea. 

— Daţi-i drumul şi vă spun tot ce vreţi să ştiţi! a strigat ea. 

— Ai găsit plicul carevasăzică! a spus Rand, scrutând-o cu 


privirea din cap până în picioare. 

Anna s-a înfiorat sub intensitatea privirii lui. A încercat să 
nu se gândească la plicul ascuns în chiloţi. 

— Unde era? 

— L-a trimis unui prieten de-al meu din Minneapolis. Neam 
dus acolo după ce. Ne-am întâlnit acasă la mine, i-a răspuns ea, 
înghițind cu greutate, dar susţinându-i privirea. 

— Îmi eşti datoare pentru întâlnirea aia, a spus el, frecându- 
şi ceafa. Peter a zis că eşti frigidă şi că nu-ţi place sexul. 

Ea a încercat să pună stavilă cuvintelor şi imaginilor care îi 
năvăleau în minte, dar tipul avea dreptate, iar supraviețuirea ei 
depindea de puterea ei de concentrare. 

— L-ai ucis. Ai ucis un om care era cât jumătate din tine. 

Rand a ridicat din umeri. 

— Dacă n-ai fi fugit, n-aş fi fost nevoit să-l omor, nu-i aşa? a 
replicat. 

— Vrei să spui că e vina mea? 

Individul s-a aplecat deasupra ei, privind-o în ochi. Anna îi 
simţea mirosul pielii. 

— De fapt, e vina tatălui tău, pentru că ne-a furat banii. 

— Aţi încercaţi să-i înscenaţi. 

— Nu, n-am încercat să-i înscenăm nimic. Ne-am folosit 
doar de codurile lui de acces ca să ne acoperim spatele. Dacă 
ne-ar fi lăsat în pace şi nu şi-ar fi băgat nasul, nu s-ar fi 
schimbat absolut nimic. Petrie ar fi şters orice urmă a activităţii 
noastre şi nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Banii simt ai 
noştri, câştigaţi cu sudoarea frunţii. 

Ea nu l-a crezut. 

— Dacă i-aţi fi câştigat pe căi legale, aţi fi anunţat dispariţia 
lor la poliţie. 

— Pe căi legale? Ne-am riscat viaţa pentru banii ăia. Doar 
pentru că guvernul de astăzi nu ne-a sancţionat mijloacele, nu 
înseamnă că cel anterior - sau cel viitor - n-ar fi făcut-o, a spus 
el. l-a dat după ureche o şuviţă de păr, iar atingerea lui a 
umplut-o de repulsie. Mi-am servit ţara. Tu locuieşti în căsuţa ta 
drăguță, înconjurată de lucruri frumoase, de parcă ai avea un 
drept divin, pe când noi trebuie să plătim cu sânge tot ce avem. 

Cuvântul „sânge” i-a readus Annei în minte bălțile de sânge 
din casa ei. Dar individul se considera un soldat brav, care 
obținea ce merita. 


A privit-o pe mama ei, care părea atât de neajutorată în 
faţa unei asemenea forţe brute. 

— Acum eşti doar un laş, servindu-ţi doar propriile interese. 

El a făcut iute un pas înapoi, de parcă l-ar fi scuipat, apoi a 
ridicat mâna, părând că vrea s-o lovească. 

— Gata cu ciorovăiala! Dă-ne ce ţi-a trimis Davis şi vă 
lăsăm pe amândouă în viaţă! s-a răstit şeful cel bătrân. 

— Eliberaţi-o pe mama şi o să fac tot ce vreţi. Cât de 
repede vreţi. 

Individul cu părul cărunt a schimbat o privire cu asasinul 
său plătit, iar Anna nu şi-a putut stăpâni un fior de teamă. Rand 
a înşfăcat-o cu o mână de tricou şi i l-a sfâşiat cu cuțitul, 
ratându-i bărbia la mustață. 

— Aşa ajungi tu la orgasm? l-a întrebat ea pe un ton calm. 
Abuzând de femeile care nu te vor? 

— Uneori, i-a răspuns el, cu acelaşi zâmbet rece pe chip, 
care i-a urcat Annei pe şira spinării ca o atingere de gheaţă, 
tăindu-i din avântul bravadei. 

Mama ei încerca să se ridice în picioare, dar legăturile îi 
împiedicau mişcările. 

Rand a făcut un pas şi a trântit-o pe Katherine cu faţa în jos 
pe canapea. 

— Nu te grăbi, mămico! O să-ţi vină şi ţie rândul. 

— Rand! a spus nervos şeful lui. 

Ann a văzut că monstrul a strâns din buze. 

— Ar fi bine să-ţi asculţi şeful, pentru că altfel o s-o-ncurci! 
a spus ea, sperând că dacă reuşea să işte o zâzanie între ei, ea 
şi mama ei ar putea să găsească o cale de scăpare. 

Sângele zvâcnea vizibil în vena din gâtul lui, dar gheaţa nu i 
se topea din priviri. 

— O să-ţi fac o percheziţie corporală, Anna. Extrem de 
meticuloasă, a spus Rand, învârtindu-se încet în jurul ei. Ca să 
mă asigur că lui Vie nu i-a scăpat nimic. 

Vie era numele cheliosului, aflase ea. Nu credea că era un 
semn bun faptul că îşi foloseau numele reale în faţa lor. Domnul 
Alb sau domnul Negru ar fi fost o alegere mai fericită. 

Şi-a trecut cuțitul printre sânii ei, crestându-i uşor pielea 
înainte de a-i tăia sutienul. În mod deliberat. Stătea în faţa lor cu 
sânii goi, în timp ce sângele i se prelingea pe piept, şi şi-a dat 
seama că nu-i pasă. Se gândea la Brent. La zâmbetul şi la ochii 


lui. La prezenţa lui caldă alături de ea. Indiferent ce i se 
întâmpla trupului ei, nimic nu-i va frânge voinţa. Nu de data 
asta. Trebuia să găsească o cale de scăpare. Căci în clipa în 
care vor găsi plicul ea le va fi de prisos. 

— Mi-ai sărutat fotografia din casa mamei mele. 

El a privit-o surprins. 

— Poliţia are acum ADN-ul tău de pe sticla fotografiei, dar şi 
din locuinţa mea din Minneapolis. Se ştie acum cine eşti. N-o să 
scapi basma curată. 

— Asta doar dacă mă prind. Dar n-o să mă prindă, a spus 
el, arcuindu-şi buzele într-un rânjet crud. Scoate-ţi pantalonii! 

Anna şi-a trecut limba peste buze, copleşită de teamă. Dar 
şi-a dus mâna la nasturele blugilor, fără să se împotrivească. Nu 
voia să-l lase pe el s-o dezbrace, pentru că i-ar fi făcut nu doar 
plăcere, ci i-ar fi oferit şi ocazia de a găsi plicul. Şi-a desfăcut 
fermoarul şi a împins plicul în jos, în blugii care i-au căzut la 
picioare. A rămas acum doar în chiloţi şi şosete. Pantofii îi 
fuseseră deja luaţi pe iaht. Rand şi-a băgat la loc cuțitul în teaca 
prinsă de curea, dar uşurarea ei a fost de scurtă durată, căci şi- 
a scos pistolul. Părea atras de picioarele ei, iar ea stătea în faţa 
lui, tremurând, rugându-se ca el să nu observe colţişorul bej al 
plicului care ieşea din blugi. 

Stând în faţa Annei, Rand şi-a trecut mâna prin părul ei, 
apoi i-a mângâiat urechile şi gâtul. A tras-o cu putere spre el şi a 
început să-şi plimbe mâinile pe spatele ei, scrijelindu-i pielea cu 
pistolul. Îl simţea excitat şi încerca cu disperare să-i evite 
privirea, deşi el se uita fix în ochii ei. l-a pus mâna pe fund, 
depărtându-i fesele, când bătrânul a intervenit, spunând: 

— Ce dracu', Rand! Nu aşa vreau să obţii informaţiile. 

Rand s-a răsucit pe călcâie şi l-a împuşcat între ochi. Arma, 
dotată cu un amortizor profesionist, n-a făcut zgomot şi nici 
mizerie, căci din rană n-a curs prea mult sânge. 

— Era şi timpul, la dracu'! a spus individul din faţa 
laptopului, care purta nişte ochelari cu lentile groase şi care 
până atunci nu-şi ridicase privirea din monitor. 

A făcut-o însă în clipa aceea, scrutând-o cu privirea din cap 
până în picioare, încântat de ceea ce vedea, dar fără să pară 
excitat. Apoi şi-a aţintit ochii asupra blugilor de pe podea. 
Zâmbetul lui încet i-a îngheţat Annei sângele în vene. 

— Cred că ai ratat ceva, a spus el, arătând pantalonii cu 


degetul. 

Anna a închis ochii. O, nu. 

Rand a privit blugii cu maxilarul încleştat, apoi a scos plicul 
împăturit pe care ea încercase din răsputeri să-l ascundă. 

— Scârbă afurisită! a spus el, lovind-o în tâmplă cu patul 
armei. 

Anna s-a prăbuşit fără viaţă la pământ. 

XXX 

Brent a găsit puncte de sprijin în buştenii masivi din care 
era construită casa şi a început să escaladeze pereţii din lemn. 
Când a ajuns pe acoperişul din metal, a păşit cu multă grijă ca 
să nu alunece, apoi s-a dus să deschidă chepengul. O mână l-a 
oprit cu fermitate. 

— Stai să verific mai întâi dacă n-au instalat cumva un 
sistem de supraveghere! a spus Finn, pe un ton calm şi domol, 
fără nuanţe acuzatoare. 

Fratele lui se mişca tăcut ca o fantomă, speriindu-l de 
moarte. Brent a încuviinţat din cap. Au întredeschis uşor 
chepengul, iar Finn l-a verificat cu o lanternă mică. 

— Totul e în regulă, a spus el. 

Au coborât în tăcere în pod. Locul era complet gol, cu 
excepţia materialelor izolante. 

Au rămas pentru o clipă nemişcaţi, cu urechile ciulite. Au 
ridicat încet uşa podului, care dădea într-o cameră de oaspeţi 
unde se afla doar un pat. Brent nu prea era asaltat de oaspeţi. 
Nici nu ştia de ce construise o casă atât de mare - poate pentru 
că simţea nevoia de spaţiu după ce petrecuse atâta timp închis 
într-o celulă de închisoare. 

Da, era o ascunzătoare bună pentru băieţii cei răi. 

Poliţiştii plecaseră, dar zona constituia încă în mod oficial 
un loc al crimei. Era un loc izolat, dar foarte bine dotat - de la o 
bucătărie înţesată cu provizii până la Internet wireless. Doar că 
băieţii cei răi nu ţinuseră seama de înclinația micii comunităţi de 
a-şi băga nasul în treburile altora. Şi, mai ales, nu ţinuseră 
seama de fraţii Carver. 

Uşa dormitorului era întredeschisă, oferindu-le o rază palidă 
de lumină, în bătaia căreia au zărit o siluetă care zăcea în pat. 

Stăvilindu-şi teama pentru soarta Annei, Brent a sărit pe 
podea, fără să scoată niciun sunet Nu era el soldat de profesie, 
dar copilărise în sălbăticie, urmărind animalele prin pădure, şi îşi 


ascuţise instinctele de supravieţuire într-un cămin abuziv şi apoi 
în închisoare. Şi-a îndreptat pistolul spre umbra inertă de pe pat 
şi a luat puşca pe care i-a întins-o Finn înainte ca fratele său să 
aterizeze tăcut lângă el, ca o pisică. 

Silueta stătea nemişcată. El şi Finn s-au poziţionat de-o 
parte şi de alta a patului, privind cu atenţie smocul de păr 
cărunt care se ivea printre aşternuturi. Nu era mama Annei şi 
nici tatăl ei vitreg, care era chel. Finn a ridicat puşca în timp ce 
Brent a dat pătura la o parte. Un bărbat mai în vârstă îi privea 
cu ochii mari, având un căluş în gură. Părea epuizat, transpirat 
şi îngrozit. Avea un ochi umflat, pe care cu greu îl putea 
deschide. Finn i-a verificat mâinile şi gleznele. 

— Legat, a spus el în şoaptă. 

Brent i-a scos căluşul din gură, dar i-a făcut semn să tacă, 
ducându-şi degetul la gură. 

— Cine eşti? 

— Mă numesc Harvey Montgomery. Eram cu Katherine când 
a fost răpită în Anchorage. 

Brent a schimbat o privire cu Finn. Povestea lui se potrivea 
cu informaţiile obţinute de Holly. 

— Voi sunteţi echipa de salvare? a întrebat Harvey în 
şoaptă, în timp ce Finn îi tăia legăturile care-l ţineau prizonier. 

Brent a dat pătura la o parte pentru ca Harvey să-şi mişte 
braţele şi picioarele amorţite. Expresia crispată de pe chipul lui 
le spunea că avea dureri îngrozitoare. 

— Sunt un prieten al Annei, fiica lui Katherine, i-a răspuns 
Brent. Asta e casa mea. 

Şi să-l ia naiba dacă avea să-i lase pe ticăloşii ăştia s-o 
omoare pe femeia pe care o iubea, într-un loc care însemna atât 
de mult pentru el. Să-l ia naiba dacă avea să-i lase s-o omoare 
oriunde în altă parte. 

— Poliţia e pe drum, l-a asigurat Finn, ducându-se la 
fereastră şi deschizând-o. 

— Dacă poţi să ieşi pe acolo fără să faci zgomot, dă-i 
bătaie! i-a spus Brent, arătându-i fereastra deschisă. Dar dacă 
faci vreun zgomot, te omor cu mâna mea. 

Harvey a clătinat din cap. 

— N-am de gând să abandonez o femeie în mâinile 
nebunilor ăstora, a răspuns el. Daţi-mi o armă. O să vă ajut. 

— Ştii să tragi? l-a întrebat Finn. 


— Infanteria Marină a SUA, soldat. 

Era evident că îl integra pe Finn în forţele armate, şi-a spus 
Brent, strâmbând din buze. O altă clică din care el nu făcea 
parte. 

Finn i-a dat lui Harvey pistolul Beretta şi un pumn de 
gloanţe. 

— Ai grijă să nu omori doamnele! i-a spus el, punându-şi 
puşca pe umăr. 

De la parter s-a auzit un strigăt şi Brent s-a repezit la uşă. 
Finn l-a oprit. 

— Încet, i-a şoptit el. Să nu le dăm apă la moară ticăloşilor 
de la intervenţii urgente. 

Finn avea dreptate. Brent a încuviinţat din cap. 

— Câţi indivizi sunt aici? l-a întrebat el pe Harvey în şoaptă. 

— Am văzut doar trei, dar am mai auzit încă doi de când 
mau legat aici. Sunt bogat, de-asta mai sunt încă în viaţă. Eu 
sunt planul lor de rezervă. 

— Unde le ţin pe Katherine şi pe Anna? 

— Katherine a fost aici cu mine până acum vreo 
cincisprezece minute. Au luat-o şi au dus-o jos când au sosit şi 
ceilalţi. 

Ochiul umflat şi expresia de pe chipul lui le spunea că 
încercase să-i oprească şi dăduse greş. 

— N-am văzut-o pe fiica ei, a adăugat el. 

Oamenii pot să facă foarte mult rău în cincisprezece 
minute. 

Brent a ieşit încet pe palier, ascunzându-se în spatele 
balustradei solide din stejar. Ştiau că unul dintre indivizi stătea 
de pază la uşa din spate. Parterul era alcătuit dintr-o salon 
imens, necompartimentat, cu excepţia spălătoriei. Se auzea o 
discuţie aprinsă din care nu înţelegea mare lucru. Finn l-a bătut 
pe umăr ca să-i spună ceva, când cineva a deschis uşa 
dormitorului de lângă ei. 

CAPITOLUL 17 

La dracu’! 

Individul clipea buimac de somn, ceea ce le-a oferit un mic 
avantaj. Într-o fracțiune de secundă, Finn i-a prins capul cu 
braţele şi i l-a sucit uşor, imobilizându-l şi împiedicându-l să mai 
scoată vreun sunet, apoi l-a împins la loc în cameră. Brent şi 
Harvey i-au urmat şi ei, închizând uşa în urma lor. 


— Stai de pază! i-a spus el lui Harvey, care a dat din cap şi 
a crăpat uşa, trăgând cu ochiul afară. 

Individul zăcea inert în braţele lui Finn, apoi s-a prăbuşit în 
genunchi. Finn l-a urcat în pat. 

— Trebuie să-l legăm, a spus el. 

Profitând că se aflau în dormitorul lui, Brent a scos pistolul 
SIG Sauer ascuns într-o grindă goală pe dinăuntru. 

— Nu te-am văzut, a spus Finn, ridicând din sprâncene. 

— Nici eu, a murmurat Harvey, pe un ton admirativ. 

— Ai nişte bandă adezivă pe aici? a întrebat Finn. 

— Nu. Am în schimb în atelier. Vrei să-ţi aduc? 

Finn a clătinat din cap. 

— Cravate? Curele? 

Brent a deschis dulapul înţesat în general de blugi uzaţi, 
pantaloni scurţi şi tricouri decolorate. A scos trei cravate care se 
odihneau lângă un sacou pe care îl purta la întâlnirile cu ofiţerul 
supraveghetor. Nu mai aveau prea mult timp la dispoziţie. Anna 
era în pericol. A scos o pereche de şosete de lână din sertarul 
scrinului şi i le-a îndesat individului în gură, legându-l cu prima 
cravată de jur-împrejurul maxilarului. Finn i-a legat apoi mâinile, 
iar Brent gleznele, înnodându-i şi şireturile de la pantofi pentru 
mai multă siguranţă. L-au legat apoi de picioarele patului cu 
două curele din piele. 

— Cât timp o să fie inconştient? a întrebat Brent. 

— Nu prea mult, i-a răspuns Finn. 

— La naiba! a exclamat Brent, speriat la gândul că individul 
ar putea să se elibereze şi să dea alarma. 

— İl păzesc eu, a spus Harvey, aşezându-se lângă pat. 

Vorbeau cu toţii în şoaptă. 

— O să-l ţin sub pături şi o să împuşc pe oricine vine după 
el. Plăcerea o să fie de partea mea. 

— Ai grijă doar să nu fie poliţişti! a spus Brent. Şi dacă vine 
poliţia sau cineva aruncă în cameră o grenadă de diversiune, 
pui arma jos şi ridici mâinile cât mai sus în aer. 

Cu norocul lui, Brent era sigur că avea să primească un glonţ în 
cap de la poliţia canadiană călare, deşi nu credea că incidentul 
va fi catalogat drept „foc prietenesc”5. 


5 Atac al unei forţe militare asupra unei armate aliate în timpul unei ofensive 
împotriva duşmanului, provocat fie de identificarea greşită a țintei, fie de 
alte erori. 


— Poliţiştii vor sosi în curând, a confirmat şi Finn, care s-a 
întors apoi spre Brent, spunându-i: De aici n-am o vedere prea 
bună spre living, aşa că mă duc afară să găsesc o poziţie mai 
bună. Tu fii cuminte. Intervii doar dacă Anna sau mama ei se 
află într-un pericol iminent. Şi indiferent ce faci, încearcă să nu 
intri în bătaia focului! 

Apoi s-a făcut nevăzut. 

Brent a dat din cap către Harvey şi s-a strecurat în urma lui 
Finn. 

De la parter s-a auzit o împuşcătură, iar Brent a simţit cum 
îi îngheaţă sângele în vene. Poate că era deja prea târziu. 

XXX 

Anna s-a trezit pe podea, cu senzaţia că cineva îi despicase 
capul în două. Vedea ca prin ceaţă, dar a realizat că mama ei 
stătea cuibărită lângă ea. Încetul cu încetul, şi-a adus aminte tot 
ce se întâmplase. Ca şi motivul pentru care zăcea acum pe jos, 
purtând doar un tricou sfâşiat, un sutien tăiat, chiloţi şi şosete. 

S-a ridicat, ameţită, în capul oaselor, găsindu-şi cu greu 
echilibrul. A luat-o pe mama ei de mână şi a încercat să-i 
lărgească legăturile ca s-o ajute să se aşeze într-o poziţie mai 
confortabilă, dar mama ei părea pe altă lume, de parcă ar fi fost 
drogată sau ar fi renunţat cu totul la luptă. Bărbaţii care stăteau 
în jurul mesei din bucătărie i-au aruncat o privire, preferând însă 
s-o ignore, căci nu reprezenta o ameninţare pentru ei. Şi aşa şi 
era. Nici nu mai vedea bine, iar capul îi zvâcnea de durere. 

Indivizii vorbeau în şoaptă. Şi-a încordat auzul ca să prindă 
ceva din discuţia lor. 

— Pe ce nume sunt conturile alea? a întrebat Rand. 

— Plantain. Ed Plantain. 

Individul de la computer i-a mai aruncat Annei o privire. Dar 
ea se concentra asupra mamei sale, dorindu-și s-o trezească din 
starea aceea de leşin. Îi urmărea însă cu coada ochiului. 

— Aşadar, el i-a întins cursa lui Davis? 

Contabilul a ridicat din sprâncene. 

— Nu ştiu, dar aşa cred, a răspuns el. mecher tipu”! 

Ce însemna asta? 

— O să-mi ia cam treizeci de secunde ca să transfer banii 
înapoi, a spus el, butonând pe tastatura laptopului. Apoi s-a 
încruntat. Hmmm. Cred că cineva e pe urmele noastre. A 
început să bată mai repede, apoi a rânjit satisfăcut. Au blocat 


unul din conturi, dar am reuşit să transfer restul banilor. Şi - a 
adăugat el, cu un zâmbet viclean pe buze - fiecare dintre noi 
este consemnatar al conturilor celorlalţi - asta ca să nu vă 
treacă prin cap să vă eliminaţi colegii. 

Anna l-a privit pe bărbatul care zăcea fără viaţă pe podea. 
Unul de-al lor. Ucis cu sânge-rece. Dumnezeule. 

— Browning era o verigă slabă, a spus Rand, tranşând 
lucrurile cu o obiectivitate glacială. Cheamă-l pe Kudrow. 
Trebuie să plecăm peste zece minute. 

Cei doi şi-au îndreptat privirile spre ea şi spre mama ei, 
ghemuită pe podea. 

— Am o treabă cu profesoara, a adăugat Rand. 

Zece minute. Ei, măcar nu va dura mult. 

Simţea un nod în gât, dar trebuia să afle ceva. Ceva mult 
mai important decât planurile lui cu ea. 

— Ce-ai vrut să spui? Cine i-a întins cursa lui Davis? 

Buzele lui Rand s-au arcuit uşor. A împins-o cu piciorul pe 
mama ei, care zăcea pe podea într-o stare aproape comatoasă. 

— Se pare că tatăl tău vitreg i-a înscenat frauda tăticului 
tău ca s-o consoleze pe drăguţa ta de mămică, i-a răspuns el. 
Cam multă bătaie de cap pentru un fund de femeie. Cred că te 
bucuri acum că l-am împuşcat pe ticălos. 

Ochii mamei ei s-au făcut puţin mai mari, dar nu i-a întâlnit 
privirea fiicei sale. În mintea Annei se învârtejea un iureş de 
gânduri. Tatăl ei era nevinovat. Tot ce spusese era adevărat, 
dar nimeni nu-l crezuse - cu excepţia lui Brent. 

O, Doamne, cât de cumplit era totul. II lăsase de izbelişte, 
din cauza nenorocitului de Ed. Inima i se frângea de durere, 
gândindu-se câtă suferinţă îi provocaseră cu toţii. Mama ei n-o 
să şi-o ierte niciodată. Cum nici Anna n-o să şi-o ierte. Dar dacă 
voia să supravieţuiască în următoarele zece minute, trebuia să 
treacă la acţiune, nu să devină o legumă ca mama ei. Mânia 
punea stăpânire pe sufletul său. 

Rand a prins-o cu o strânsoare de oţel de încheietura mâinii 
şi a ridicat-o cu brutalitate în picioare. 

Ea i s-a împotrivit, împiedicându-se şi căzând. 

— Dă-mi drumul! a strigat, răsucindu-se şi zvârcolindu-se 
cu disperare, în ciuda durerii, în încercarea de a se elibera de 
degetele înfipte nemilos în carnea ei. 

S-a agăţat de canapeaua grea, luptându-se să se prindă de 


materialul gros al acesteia. Şi-a rupt o unghie, dar a reuşit să-şi 
înăbuşe strigătul de durere. lritat de îndârjirea cu care i se 
împotrivea, Rand a tras-o cu sălbăticie de mână, dislocându-i 
aproape umărul. Ea a ţipat de durere, iar el a izbucnit în râs. 
Lacrimile îi ardeau ochii, dar Anna încerca cu disperare să şi le 
stăvilească. 

Nu avea de gând să-l lase s-o distrugă. Prefera s-o împuşte 
decât s-o violeze, aşa că nu mai avea nicio importanţă dacă îl 
înfuria. Oricum o va face să sufere. Nu voia însă să-i cerşească 
mila şi nici să renunţe la luptă. 

În dreptul scărilor, s-a agăţat cu piciorul de balustradă, 
refuzând să-i dea drumul. Marginea dură a lemnului îi rănea 
glezna. Un strigăt de durere i-a scăpat printre buze, simțind cum 
trupul i se frânge în timp ce Rand trăgea cu violenţă de ea. 
Ignorând însă durerea, a continuat să se agaţe cu încăpățânare 
de balustradă. Dacă i se mai împotrivea un timp, poate că el nu 
mai reuşea să-şi ducă planul la bun sfârşit. Poate că se va 
întâmpla o minune şi salvarea va veni de undeva. Nu mai 
credea de mult în minuni, acum, însă, spera să se întâmple 
totuşi una. 

Scoţând un urlet de mânie, Rand a azvârlit-o fără milă într-o 
parte. Ea s-a lovit cu putere de perete, ţipând de durere şi 
neputinţă. Mormăind satisfăcut, a început s-o tragă în sus pe 
treptele devenite acum o adevărată tortură. Fiecare treaptă îi 
provoca alte răni pe trupul şi aşa plin de vânătăi şi leziuni, în 
timp ce Rand o târa ca pe un sac cu faină. S-a prins cu 
picioarele de marginea ultimei trepte, refuzând să-i dea drumul. 
El a început să înjure, copleşit de mânie şi frustrare. Avea 
oricum s-o facă să sufere, aşa că ea nu mai avea nimic de 
pierdut. Şi în acea clipă a realizat un lucru cu totul uluitor. Viaţa 
pe care şi-o clădise în Minneapolis nu mai avea nicio 
importanţă. Nu-l voia decât pe Brent - nu doar s-o salveze, ci şi 
s-o iubească. 

O, Doamne, oare atât de simplu să fie secretul fericirii? 

Brent nu voia să locuiască cu cineva. Şi ce dacă? Putea să-l 
facă să se răzgândească sau puteau să locuiască fiecare la casa 
lui. Era dispusă să călătorească. Putea foarte bine să predea la o 
şcoală din Canada şi să se mute din nou pe insulă. Pentru prima 
oară în viaţă, Anna îşi dorea să lupte pentru un bărbat. Pentru o 
viaţă alături de cineva. Poate că el nu-şi dorea asta - la naiba, 


era atât de încăpățânat -, dar deja recunoscuse că nu-i era 
indiferentă. Pentru un bărbat ca Brent Carver, asta era 
echivalent cu o cerere în căsătorie. 

— Dă drumul blestematei de trepte, târfa! a strigat Rand, 
smucind-o cu violenţă. 

Mânia i se citea în privirea lipsită până atunci de orice 
expresie. Ea a ţipat uşor când el i-a eliberat piciorul de treapta 
de care se agăţase cu disperare, izbind-o apoi de perete. S-a 
lovit în nas cu atâta violenţă, încât a simţit că îi ies ochii din 
orbite de durere. La dracu! Rand părea amuzat. A târât-o apoi 
pe podeaua bine lustruită a lui Brent. Ea se agita cu disperare, 
încercând în zadar să găsească ceva de care să se agaţe. 
Monstrul avea de gând s-o violeze, apoi s-o omoare. Pe urmă o 
s-o omoare şi pe mama ei, iar Brent o să le găsească trupurile 
lipsite de viaţă când o să se întoarcă acasă. 

Fir-ar să fie. Asta i se părea cel mai cumplit. 

S-a ridicat, clătinându-se, în picioare şi s-a năpustit asupra 
lui, zgâriindu-i faţa cu unghiile. A simţit un val ridicol de mândrie 
în clipa în care a reuşit să-i scrijelească pielea din jurul ochiului 
stâng şi a văzut cum sângele îi ţâşneşte din rană. El a plesnit-o 
însă cu atâta violenţă, că urechile au început să-i ţiuie. A 
încercat să-l lovească în boaşe, dar Rand a reuşit cu uşurinţă să- 
i pareze lovitura. Incercările ei de a-l răni păreau să-l distreze, 
hrănindu-i şi mai mult sclipirea criminală din ochi. Cu câtă 
ardoare îşi dorea să-i şteargă rânjetul infatuat de pe chipul 
hidos! A îmbrâncit-o în dormitorul în care Anna dormise 
săptămâna trecută. Geamantanul ei zăcea deschis la picioarele 
patului. Ea l-a plesnit peste faţă, iar el i-a dat un pumn în gură, 
năucind-o cu totul. Impactul cumplit al loviturii i-a anihilat toate 
gândurile. Nu mai simţea decât durere. S-a prăbuşit buimacă pe 
pat. A simţit gust de sânge în gură. 

— Nu te mai agita, scumpo! lţi iroseşti degeaba energia, a 
spus el, închizând uşa şi apucând-o de gleznă. 

XXX 

Mintea lui Katherine se zbătea într-o agonie tăcută. Ed îi 
înscenase totul lui Davis? Davis fusese nevinovat? În tot acest 
timp. În toţi aceşti ani. Suferinţa îi strângea stomacul. lşi dorea 
să se chircească şi să urle de durere. Dar Anna era târâtă cu 
forţa la etaj şi acum avea nevoie de ajutorul ei mai mult ca 
niciodată. Doamne, cum îşi lăsase copila de izbelişte! Cum îl 


lăsase şi pe Davis. Nu ştiuse să fie o soţie şi o mamă bună. S-a 
târât încet pe podea până la trupul bărbatului despre care 
bănuise că era şeful acestei operaţiuni. Faptul că îl uciseseră cu 
atâta sânge-rece îi spunea că se înşelase până şi în privinţa 
asta. Mâinile îi zvâcneau de durere, iar picioarele aproape că 
nici nu şi le mai simţea. Cum a putut Ed să facă aşa ceva? li 
venea să plângă în hohote, dar a reuşit să se stăpânească. Şi 
chiar dacă era doar cuvântul unor răufăcători, ştia că totul era 
adevărat, căci dintr-odată întreaga ei viaţă căpăta sens. 

Ed era şi el mort? li venea greu să creadă. Sufletul îi era 
copleşit de sentimente contradictorii, deşi de un lucru era sigură 
- n-ar fi putut niciodată să-l ierte. 

Individul care butona tastatura laptopului vorbea încet 
singur. Nu avea cum s-o vadă ascunsă în spatele enormului 
dulap-insulă de bucătărie. lar cel care o târa pe Anna pe scări n- 
o considera un pericol, pentru că nici nu era. Prezenţa ei fusese 
complet inutilă. Acum însă singura persoană care conta pentru 
ea era în pericol şi nu-i mai păsa dacă avea să moară în timp ce 
încerca s-o salveze - căci asta avea de gând să facă, s-o 
salveze. 

A găsit ce căuta exact în clipa în care a auzit-o pe Anna 
ţipând din nou. Mortul avea un mic briceag prins de brelocul 
pentru chei. Aluat briceagul cu degetele amorţite şi a reuşit să- 
şi taie legăturile din plastic de la picioare. Zgomotul a făcut-o 
să-şi ţină respiraţia, dar bărbatul continua să scrie la calculator. 
Probabil că le jură banii prietenilor săi, şi-a spus ea cu 
amărăciune. 

A manevrat brelocul cu chei în aşa fel încât să găsească un 
unghi potrivit de unde să atace plasticul alb care îi ţinea mâinile 
prizoniere. A durat ceva mai mult, dar după douăzeci de 
secunde de mişcări frenetice, cătuşele au cedat. Durerea i-a 
invadat extremităţile cu o violenţă sfâşietoare. Nu putea însă 
să-i dea frâu liber, aşa că a îndurat-o într-o tăcere cumplită. 
Omul din faţa laptopului încetase să mai bată în taste. Inima lui 
Katherine zvâcnea nebunește. S-a întins să ia pistolul prins încă 
de piciorul bărbatului mort, dar s-a trezit faţă în faţă cu ţeava 
argintie a unui revolver. 

— N-aş prea face asta, cucoană, dacă aş fi în locul tău. 

— De ce ne mai chinui? Ai putea să iei banii şi să-ţi vezi de 
drum, l-a implorat ea. 


— Şi să fug toată viaţa de Rand, Kudrow şi Vie? Nu, mersi, a 
mârâit el, trăgând piedica armei. 

Katherine a închis ochii - furioasă pe ea însăşi pentru că o 
dezamăgea pe Anna. Furioasă pe Ed, furioasă chiar şi pe Davis. 
Şi-a ridicat capul şi a mai tras încă o dată - pentru ultima oară - 
aer în piept. Şi atunci s-a auzit împuşcătura, urmată de 
zgomotul strident al geamurilor făcute ţăndări. A deschis ochii 
exact în clipa în care individul care ameninţa s-o omoare s-a 
prăbuşit la pământ. Celălalt individ, Kudrow, a intrat alergând în 
cameră, în timp ce Katherine se ascundea în spatele insulei, 
înhăţând cu mâini tremurătoare revolverul tipului de la 
computer. S-a auzit o altă împuşcătură, urmată de un geamăt 
de moarte în clipa în care un glonţ a străpuns trupul omului. 
Apoi un alt bărbat, pe care nu-l recunoştea, înarmat cu o puşcă, 
a venit la ea, a ajutat-o să se ridice în picioare şi a împins-o pe 
uşa din spate. 

— Pleacă. Fugi, i-a spus el. 

— Fiica mea! a strigat ea, scăpând arma din mână. 

Străinul şi-a îndreptat ochii spre scări. 

— Tu mai întâi! Pleacă! 

— Mai este şi un bărbat, i-a spus ea, prinzându-l de braţ. 
Harvey. Nu ştiu nici măcar dacă mai e în viaţă. 

— Harvey e bine. L-am văzut ceva mai devreme. Acum hai 
să plecăm de aici! 

XXX 

Îl auzise pe ticălosul ăla cum o târa pe Anna pe scări. 
Strigătele ei de durere ricoşau în creierul lui şi explodau 
asemenea unui şrapnel letal. S-a abținut cu greu să nu 
intervină, rămânând ascuns în spatele uşii dormitorului său. 
Inima îi stătea însă în loc de fiecare dată când o auzea ţipând. 
Dar ştia că individul era înarmat, aşa că până ce nu lăsa arma 
jos, Brent nu putea să rişte o confruntare. 

Dar peste nici treizeci de secunde, pistolul o să fie ultimul 
lucru la care se va gândi dobitocul ăla. 

Trebuia să aştepte momentul potrivit, dar până atunci Anna 
se afla în pericol, iar gândul că ticălosul o atingea cu labele lui 
murdare îi sfâşia măruntaiele. 

A auzit-o pe Anna plesnindu-l, dar şi lovitura de răspuns şi 
strigătul ei de durere. 

Şi-a înfipt unghiile în cadrul din lemn al uşii. Incă cinci 


secunde. ă 

Mânia îi umpluse adesea sufletul lui Brent. In copilărie, când 
mama lui îi părăsise, lăsându-i cu tatăl lor. In adolescenţă, când 
tatăl lor îl transforma pe Finn într-un sac de box doar dintr-o 
plăcere sadică. Şi în închisoare, când cineva încerca să-l 
umilească sau să-l tortureze, convins fiind că avea dreptul s-o 
facă. 

Nimic nu se compara însă cu mânia cumplită care îi făcea 
sângele să-i clocotească acum în vene, anihilându-i gândurile, 
sentimentele şi amintirile. 

A ieşit repede din dormitorul lui şi a intrat în al ei. Ticălosul 
stătea deasupra ei, ţinându-i cu o mână ambele încheieturi 
deasupra capului, în timp ce cu cealaltă îi sfâşia chiloţii. 

Brent a ridicat piedica armei. 

— Nu! a ţipat Anna. 

Poftim? 

— Nu-l omori! Nu merită să ajungi din nou după gratii 
pentru unul ca el. 

Brent a rămas cu gura căscată. Chiar credea că lui îi mai 
păsa de închisoare acum? 

Individul a dat să întindă mâna către pistolul pe care îl 
lăsase pe noptieră. 

— Dacă mai faci vreo mişcare, îţi zbor creierii, l-a avertizat 
Brent. 

Doamne, cât îşi dorea să-l distrugă! Să-i tragă un glonţ între 
ochi pentru că îndrăznise să-i facă rău Annei! 

Individul şi-a retras mâna, dar s-a ridicat iute în picioare, 
luând-o pe Anna cu el şi transformând-o într-un scut uman. La 
dracu’! La dracu”! La dracu’! 

Anna îl implora din priviri s-o ierte. 

Nu-i venea să creadă că a ratat ocazia de a-l împuşca pe 
ticălos, dar glonţul ar fi putut la fel de bine s-o nimerească şi pe 
Anna, şi nu putea risca. De la parter au răzbătut zgomote de 
împuşcături şi sticlă spartă. Brent i-a aruncat un zâmbet 
sinistru. Se aflau într-un impas. Ascultau cu toţii cu urechile 
ciulite, aşteptându-se să audă tropăitul unei armate de poliţişti, 
dar nu s-a întâmplat nimic. Brent ştia că era Finn, dar individul 
se întreba probabil ce dracu' se întâmplă. 

Brent îşi ţinea privirea aţintită în ochii negri şi reci ai 
agresorului, fără ca mâna să-i tremure pe trăgaci. Anna îl privea 


cu ochii ei mari şi verzi, în care îi citea deopotrivă spaima, dar şi 
tandreţea. l-a zâmbit şi inima lui a fost cât pe ce să explodeze. 
Dumnezeule mare, cât o iubea. 

— Dă-i drumul Annei şi-ţi spun cum poţi să ieşi de aici fără 
să te vadă poliţiştii! i-a propus Brent. 

Un licăr a apărut în ochii individului. 

— Pe mine mă interesează doar Anna, a insistat Brent, 
apropiindu-se de uşă. Pe acoperiş există o trapă. Ajungi la ea 
prin chepengul din camera de alături, a spus el, înclinându-şi 
capul. 

Tipul continua să stea cu ochii pe arma din mâna lui. Brent 
s-a încordat, gândindu-se că individul ar putea să se repeadă la 
pistol. Nu voia să rişte să o împuşte pe Anna, dar nici nu putea 
să-l lase pe Rand să-i ia arma, căci i-ar ucide într-o clipă pe 
amândoi. 

— Lasă arma jos sau îi rup gâtul! a spus ticălosul, 
schimbându-şi unghiul braţelor. 

Nu glumea. Felul în care şi-a schimbat poziţia mâinilor 
dovedea că o mai făcuse şi altă dată. Şi nu de puţine ori, 
probabil. 

— O să-mi rupă oricum gâtul. Nu-l lăsa să scape, Brent. Lai 
împiedicat deja să mă violeze, a spus Anna. 

Brent a răsuflat uşurat, dar nu erau încă în afara pericolului. 
Anna se lupta să respire, ridicându-se pe vârfuri şi agăţându-se 
cu mâinile de şoldurile agresorului ei. 

— Rand merită să-şi petreacă restul vieţii în închisoare, a 
continuat ea. Tu nu - tu eşti băiatul cel bun în povestea asta. 

Era plină de răni care sângerau şi aproape goală, şi totuşi 
încerca să-l consoleze? Brent ar fi vrut să protesteze, dar nu-şi 
putea permite luxul de a lăsa garda jos nici măcar pentru o 
secundă. A văzut cu coada ochiului o mişcare în copacii de 
afară. O umbră ciudată, care nu avea ce căuta acolo. Brent s-a 
mutat uşor ca să nu se afle în bătaia focului şi s-a rugat cu 
ardoare, cum nu o mai făcuse vreodată. 

— Te iubesc, a spus Anna. Şi încearcă să nu te consideri 
vinovat. 

La naiba! Cum de s-a întâmplat asta? O femeie ca ea să se 
îndrăgostească de un bărbat ca el? 

— O, ce drăguţ! a spus Rand, râzând sarcastic în timp ce îşi 
mişca braţele ca să-i aplice Annei lovitura de graţie. 


KKK 


Anna a simțit cum brațele lui Rand se strâng tot mai tare în 
jurul gâtului ei şi a înțeles că avea să moară. A ieşit învingător 
din această confruntare, iar Brent avea să fie distrus pentru 
totdeauna. Nu! Într-un ultim efort disperat, s-a repezit la cuțitul 
pe care Rand îl ţinea prins la brâu. Inima i s-a oprit aproape în 
loc în clipa în care a găsit mânerul şi a smuls cuțitul din teacă. 

Şi-a încleştat degetele pe el şi l-a împlântat cu putere în 
coapsa lui Rand. El a urlat de durere şi i-a dat drumul. Ea s-a 
năpustit spre pat şi spre pistolul de pe noptieră. Rand fusese cât 
pe ce s-o violeze - realizarea acestui fapt îi alimenta şi mai tare 
dorinţa de răzbunare, o dorinţă mistuitoare, cum nu mai 
cunoscuse vreodată. 

Insă el a apucat-o de picior şi Anna a căzut, lovindu-se cu 
faţa de saltea. 

— Dă-i drumul, idiotule! a spus Brent, îndreptând pistolul 
spre pieptul lui Rand. 

Rand i-a lăsat piciorul pentru o clipă şi a apucat cu o mână 
noptiera, aruncând-o spre Brent, care a scăpat pistolul. 

Agăţându-se de cearşafuri, Anna a încercat să se târască de 
cealaltă parte a patului. Nu-i mai păsa că era aproape goală. 
Voia doar să trăiască. Rand a prins-o din nou de picior cu o forţă 
uluitoare. Ea a întors capul şi l-a văzut cum îşi smulge cuțitul din 
coapsă, cu o privire încărcată de ură, şi îl ridică apoi ca s-o 
lovească. In mintea Annei s-a ivit imaginea lui Peter zăcând într- 
o baltă de sânge, şi a început să dea cu putere din picioare. 

Brent s-a aruncat asupra lui Rand şi i-a tras un pumn în nas, 
umplându-l de sânge. Rand i-a dat drumul Annei. Faptul că 
Brent risca totul pentru ea îl transforma într-un erou. Faptul că 
fusese gata să omoare ca să-i salveze viaţa îi trăda dragostea şi 
abnegaţia pentru ea. Anna nu avea nevoie de cuvinte şi oricum 
se îndoia că le va primi vreodată. O salvă de lovituri l-a 
determinat pe Brent să facă un pas în spate şi Anna a simţit 
cum inima i se opreşte când l-a văzut pe Rand atacându-l cu 
cuțitul. 

— Pleacă de aici! i-a strigat Brent Annei. 

Dar ea nici nu se gândea să-l părăsească. Pistolul. S-a târât 
de-a curmezişul patului şi a luat arma lui Rand, dar mâinile îi 
tremurau atât de tare, iar cei doi bărbaţi stăteau atât de 
aproape unul de celălalt, încât nu putea risca să tragă. 


Era clar că Brent avea nevoie de toată agilitatea şi 
inteligenţa lui ca să evite loviturile furioase ale adversarului său, 
care se repezea într-una la el cu un cuţit plin de sânge. S-a 
aplecat spre stânga şi i-a aplicat lui Rand o lovitură în genunchi. 
Rand a gemut de durere, dar a continuat să-l atace cu aceeaşi 
înverşunare. Brent a luat un prosop de pe calorifer şi şi l-a 
înfăşurat în jurul braţului stâng, încercând să se apere de atac, 
în vreme ce se poziţiona între Anna şi cel care încercase s-o 
distrugă, care o tratase ca pe un gunoi. 

O proteja din nou. O proteja, împiedicând-o să curme o 
viaţă şi să suporte consecinţele. 

— Te crezi mare şi tare pentru că l-ai ucis pe taică-tu? a 
spus Rand, ştergându-şi cu dosul palmei sângele de pe bărbie şi 
râzând batjocoritor. 

— Apăr ceea ce iubesc. 

Mărturisirea lui a uluit-o pe Anna şi a făcut-o să se clatine. 
Brent recunoscuse, în sfârşit, instinctul programat în ADN-ul lui. 
Ea nu va încerca să-l schimbe pentru nimic în lume. 

— O să ţi-o iau, Carver. Şi n-o să poţi să mă opreşti, a spus 
Rand cu un rictus crud, convins de ceea ce spunea. 

— Nu atâta timp cât mai respir, cretinule! i-a răspuns Brent. 
Pleacă de aici, Anna! Hai să-i dovedim idiotului ăstuia că suntem 
mai deştepţi ca el! 

Anna s-a apropiat de uşă. Era înţelept ce spunea el, dar 
gândul de a-l lăsa singur pe Brent cu animalul ăla n-o încânta 
deloc. Şi unde erau ceilalţi? Dacă avea să nimerească direct în 
braţele lor, şi ajungeau din nou de unde au plecat? 

Pistolul tremura în mâinile ei. 

— Nu te părăsesc, Brent, a îngăimat ea. 

Brent a reuşit să se îndepărteze puţin de lama periculoasă 
a cuţitului. 

— Mă aşteaptă pe mine, Romeo, a spus Rand, cuprinzându- 
şi boaşele în căuşul palmei şi rânjind batjocoritor. Tu nu poţi să-i 
dai ce am eu. 

Nu era deloc ce trebuia să-i spui unei femei care mai fusese 
o dată violată. O femeie pe care ai bătut-o, ai dezbrăcat-o şi ai 
umilit-o. Spumegând de furie, Anna a îndreptat arma spre 
penisul lui Rand, făcându-l să icnească şi să facă un pas înapoi, 
li arăta, în sfârşit, puţin respect. 

— Anna! a avertizat-o Brent. 


O, Doamne! Cu câtă ardoare îşi dorea să-i provoace durere, 
să-l facă să sufere şi să plătească cu vârf şi îndesat. Să-l oblige 
să o vadă ca pe un om, nu un animal. Dar Brent cunoştea prea 
bine preţul pe care ar fi trebuit să-l plătească şi încerca s-o 
ajute. A înţeles asta, deşi era aproape orbită de furie. 

Aşa că a coborât pistolul spre picioarele lui Rand şi a apăsat 
pe trăgaci. 

Dar nu s-a întâmplat nimic. 

A tras din nou, dar rezultatul a fost acelaşi. Anna a rămas 
cu gura căscată. Apoi totul a început să se desfăşoare cu 
încetinitorul. A scăpat pistolul din mână. Cu un rânjet, Rand s-a 
năpustit asupra lui Brent ca să-i înfigă cuțitul în stomac, dar 
zgomotul unei împuşcături l-a oprit în loc. Gaura unui glonţ ia 
apărut între ochi. Rand a încremenit pentru o clipă, suspendat în 
aer, apoi s-a prăbuşit pe pat. Anna a început să tremure când a 
văzut cum sângele şi creierii i se împrăştie prin cameră. 

Brent a luat-o pe Anna în braţe şi a strâns-o cu putere, 
ascunzând-o la pieptul lui ca să nu mai vadă priveliştea 
dezgustătoare a cadavrului lui Rand. 

Annei nu-i venea să creadă că totul se terminase. Rand era 
mort. Picioarele abia dacă o mai susțineau, dar nu avea nevoie 
de ele, fiind acum cuibărită la pieptul lui Brent, care o ţinea 
strâns ca un paraşutist în cădere liberă. Cam aşa era şi viaţa ei 
acum - în cădere liberă, şi avea nevoie de Brent dacă voia să 
aterizeze în siguranţă pe pământ. 

— Nu-mi vine să cred că m-ai găsit. 

— Mie nu-mi vine să cred că te-am lăsat să pleci, i-a 
răspuns el, plimbându-şi mâinile pe trupul ei, de parcă voia să 
se asigure că era nevătămată. 

Ea s-a lipit şi mai tare de pieptul lui, dorindu-şi, parcă, săi 
se strecoare în trup. 

— Te simţi bine? a întrebat-o el. 

Ea a râs când a auzit întrebarea prostească. 

— Da. Nu. Nici nu mai ştiu ce nu mă doare. Sunt plină de 
răni şi vânătăi, a spus ea, tremurând în braţele lui, dar sunt în 
viaţă şi am scăpat de un alt viol. Asta era surpriza pe care mi-o 
rezerva. 

— A avut şi el parte de propria surpriză, i-a răspuns Brent, 
legănând-o la piept. N 

Apoi şi-a scos tricoul şi a îmbrăcat-o cu el. li ajungea până 


la genunchi, dar continua să tremure necontrolat, sub şocul a 
tot ce se întâmplase. S-a lipit şi mai tare de pieptul lui, 
căutându-i căldura trupului şi ştiind că bărbatul ăsta era eroul 
ei, aşa cum fusese şi pentru Finn. Îl iubea atât de mult, încât o 
durea inima. 

— M-am purtat ca un ticălos ceva mai devreme, a 
murmurat el în părul ei. Probabil că o să fiu mereu un ticălos. 

Anna a clătinat din cap şi a tresărit simțind cum îi revine 
durerea de cap - mai violentă decât cea precedentă. 

— Nici eu nu m-am purtat mai frumos. Am încercat să te 
îndepărtez ca să nu cazi în mâinile lor, dar a fost o prostie din 
partea mea. 

— Dacă n-aş fi fost un imbecil, n-ai fi ajuns în ghearele 
astora. 

Pe faţa lui suferinţa săpase riduri adânci. Se pare că îi 
plăcea să se tortureze singur. 

— Poate că Ed te-ar fi împuşcat şi n-aş fi acceptat niciodată 
să te pierd, i-a spus ea, trăgându-i faţa în jos spre ea şi 
acoperindu-i-o de săruturi fierbinţi. 

— Nu te merit, dar te vreau, a spus el, ridicând capul. Te 
vreau cu ardoare - îmi doresc cu disperare să fiu cu tine, a 
murmurat el, sărutând-o cu blândeţe. 

Au. Buzele o dureau şi capul îi zvâcnea cu putere, dar nu 
voia ca el să se oprească. 

— Nu-mi vine să cred că l-am lăsat pe nenorocitul ăla să 
pună mâna pe tine. 

— Ed m-a atras în maşina lui, dar, în cele din urmă, mi-am 
adus aminte unde mi-ar fi trimis tata plicul, aşa că am găsit 
dovezile, a spus ea, întâlnindu-i privirea, şi un nou val de durere 
i-a sfâşiat sufletul. Ed i-a înscenat tatei frauda, iar noi l-am 
crezut cu toţii vinovat. Cu toţii, în afară de tine. 

Brent a încuviinţat din cap. 

— Jack Panetti a descoperit şi el asta. Tatăl tău a ştiut că Ed 
se afla în spatele acestei afaceri murdare. O să fac tot ce-o să- 
mi stea în putinţă ca lumea întreagă să ştie că Davis a fost 
nevinovat. Tatăl tău merită asta. 

Anna a încuviinţat din cap, copleşită de durere - o durere 
adâncită de faptul că îl lăsase pe tatăl ei de izbelişte. Era un 
lucru de neiertat. 

Brent a strâns-o şi mai tare în braţe, ca şi când i-ar fi citit 


gândurile. 

— Te-a iubit, i-a spus el. Te-a iubit cum n-a iubit pe nimeni 
altcineva pe lumea asta. 

— Îmi doresc doar să fi fost o fiică mai bună, un om mai 
bun. 

Regretele erau însă tardive şi lipsite de valoare. Nimic nu 
mai putea schimba trecutul. Era însă timpul să schimbe 
prezentul şi viitorul - era timpul să ia totul de la capăt. Şi-a 
ridicat privirea spre bărbatul care riscase totul pentru ea şi şi-a 
plimbat un deget pe maxilarul lui. 

— Am senzaţia că te cunosc atât de puţin şi totuşi. A 
murmurat ea. 

— Eu am senzaţia că te cunosc de-o viaţă. 

Şi ea avea aceeaşi impresie. Că între ei exista o legătură 
inexplicabilă, pe care nimeni n-o putea distruge. Pentru o clipă, 
s-au pierdut unul în privirile celuilalt, apoi Anna a tresărit, 
străfulgerată de un gând. 

— O, Doamne! Mama! a exclamat ea, smulgându-se din 
braţele lui. Trebuie s-o salvăm pe mama. 

CAPITOLUL 18 

La parter s-a auzit un zgomot puternic, apoi glasuri şi paşii 
apăsaţi pe care Brent îi aşteptase cu sufletul la gură. 

— A venit şi poliţia. Mai bine mai târziu decât niciodată. 

Anna a făcut brusc ochii mari. 

— Unde ţi-e pistolul? l-a întrebat. 

Brent l-a zărit lângă geamantanul ei şi l-a ridicat de jos. 

— Nu trebuie să te găsească înarmat, a spus ea, 
înspăimântată, luându-i-l din mână. 

Era disperată. Îşi făcea griji pentru el. Brent a luat pistolul şi 
s-a dus într-un colţ al camerei, ascunzându-l într-un alt locaş 
secret. Câteva clipe mai târziu, poliţiştii au năvălit în cameră. 

S-au întins amândoi pe jos, cu mâinile pe cap, în timp ce 
poliţiştii îi percheziţionau, căutându-le armele. 

După ce i-a lăsat să se convingă că Rand era mort, Brent a 
simţit că nu mai rezistă şi a mârâit: 

— Aduceţi dracului un medic şi o pătură pentru femeia 
asta! 

Şi în clipele acelea a înţeles că nu-i păsa ce credeau 
oamenii despre el. Nu era un om rău. Fusese obligat să ia o 
decizie cumplită şi plătise pentru ea cu vârf şi îndesat. Acum, 


însă, după aproape un sfert de secol, era, în sfârşit, dispus să se 
ierte şi să meargă mai departe. Să-şi acorde încă o şansă şi să 
ducă o viaţă mai bună, o viaţă normală. Asta dacă n-o să ajungă 
din nou după gratii. O perspectivă deloc atrăgătoare. 

Cineva şi-a scos haina şi a pus-o pe umerii Annei, ajutând-o 
să se ridice în picioare. 

Brent a văzut nişte ghete negre şi strălucitoare intrând în 
cameră. Erau viitoarea lui cumnată şi şeful echipei pentru 
situaţii de urgenţă. Brent a zâmbit. 

— Bună, Holly. Chiar voiam să te întreb ce costum ar trebui 
să port la nuntă. Sper că nu te deranjează dungile. 

Ea şi-a ţuguiat buzele, nefiind deloc impresionată de 
încercările lui de a fi amuzant. 

— Cine a declanşat confruntarea de la parter? a întrebat 
ofiţerul de poliţie solid, cu o atitudine vădit ostilă. 

— Bănuiesc că unul dintre oamenii voştri, a răspuns Brent, 
ridicând din umeri. Stătea în continuare întins pe podea. Eu 
eram ocupat cu nenorocitul ăsta care încerca să mă omoare. 

Din nou. 

— Unde e prietenul tău? a întrebat-o polițistul pe Holly pe 
un ton care a scos-o din sărite. 

— Chiar aici, a răspuns Finn, intrând în dormitor fără arme 
asupra sa. 

Slavă Domnului. 

— Am ajutat-o pe mama Annei să iasă din casă. 

— E bine? a întrebat Anna, abia respirând. 

Finn a dat din cap şi a zâmbit. 

— Când am găsit-o, îşi punea în practică propriul plan de 
salvare, a spus el. Şi Harvey e nevătămat. 

— Slavă Domnului! a exclamat Anna, răsuflând uşurată. 

— Cel care l-a omorât pe răpitor a zis că erai înarmat, a 
spus şeful echipei pentru situaţii de urgenţă, arătând cu degetul 
mai întâi spre cadavrul lui Rand, apoi spre Brent. Unde e arma? 

— Is-a părut. 

— Deţinerea armelor de foc este o încălcare a termenilor 
eliberării condiţionate, domnule Carver, a spus individul, 
făcându-i semn cu capul unuia din poliţişti. 

La naiba! 

— Doar nu vorbeşti serios! a protestat Holly. Nu e înarmat 
şi, în plus, tocmai a salvat viaţa acestei femei. 


— Fireşte că vorbesc serios. Doar a intervenit într-o 
operaţiune a poliţiei. Şi o să găsesc eu arma aia. 

Brent a auzit sunetul atât de familiar al cătuşelor şi tot 
trupul i s-a încordat când a simţit că cineva îi prinde mâinile cu 
ele. 

— Nu! a ţipat Anna. Doar nu-l arestaţi pe omul care tocmai 
mi-a salvat viaţa. 

Deşi, practic, nu salvase pe nimeni, şi-a spus Brent. Finn a 
deschis gura să spună ceva. Holly se pregătea şi ea să intervină, 
când vocea familiară şi stridentă a vecinei lor s-a făcut auzită. 

— Insist să-mi văd clientul imediat. 

Laura! 

Aleluia. 

— Cum de-a ajuns aici atât de repede? a întrebat Brent, 
fără să se adreseze cuiva în mod deosebit. 

Laura era la parter, dar Brent auzea fiecare cuvânt din 
discuţia aprinsă pe care o purta cu poliţiştii. 

— Probabil că a chemat-o cineva, a spus Holly, cu chipul 
lipsit de expresie. 

Brent a închis ochii - Anna era în siguranţă, aşa că nimic 
altceva nu mai conta. Şi-a amintit deodată cuvintele pe care ea i 
le spusese atunci când credea că avea să moară. S-a răsucit pe 
spate, copleşit deopotrivă de teamă şi încântare. 

— Ai vorbit serios? a întrebat-o. 

Ochii verzi şi mari l-au privit cu o siguranţă absolută. 

— Te iubesc, i-a spus ea în faţa tuturor. 

Brent a zâmbit larg. 

Holly l-a lovit cu piciorul - mai tare decât era nevoie. 

— Ce e? a mârâit el. 

— Nu e frumos să laşi cu ochii-n soare o fată care-ţi spune 
că te iubeşte. 

Şi s-a uitat urât la el, de parcă asta era cea mai gravă 
problemă cu care se confruntau în momentul acela. 

— Dar i-am spus-o deja. 

Tehnic vorbind. 

— Ţie ţi-ar plăcea să ai parte de spectatori de fiecare dată 
când se întâmplă ceva important în viaţa ta? a adăugat el, 
clătinând din cap. 

Apoi a izbucnit în râs, lucru deloc plăcut atunci când stai 
încătuşat pe propria ta podea lustruită din lemn, presărată cu 


cioburi de sticlă. Şi-a ridicat privirea spre femeia care îi arătase 
ce însemna de fapt libertatea. 

— Te iubesc, Anna Silver. O să fac orice pentru tine. Dar nu- 
ţi strica viaţa pentru mine. Nu mă aştepta, a spus el, gemând în 
clipa în care un individ mătăhălos l-a ridicat cu violenţă în 
picioare. S-ar putea să lipsesc un timp. 

— Trebuie să te pregăteşti, Brent. Viaţa ta urmează să se 
schimbe, l-a avertizat Anna. 

Cuvintele ei nu păreau să aibă tonalitatea unei promisiuni. 
Dar femeia asta nu-l asculta niciodată. Poliţiştii l-au scos din 
cameră în cătuşe. La fel şi pe Finn. Laura o să facă un scandal 
monstru când o să vadă asta. Gândul i-a readus zâmbetul pe 
buze. 

— Hai, dă-i bătaie! 

XXX 

Douăsprezece ore mai târziu, Katherine stătea pe o bancă 
în sediul poliţiei. În faţa clădirii, reprezentanţii mass-mediei se 
îmbulzeau ca nişte câini flămânzi în căutarea unor firimituri. 
Povestea - care implica poliţişti executaţi de mercenari, 
milioane de dolari furati, răpiri, împuşcături şi o eroare judiciară 
înfăptuită cu aproape un deceniu în urmă - constituia bomba 
zilei şi toată lumea voia să obţină un interviu în exclusivitate. 
Katherine ieşise din spital cu doar câteva vânătăi superficiale. 
Majoritatea rănilor nu erau fizice şi ea ştia foarte bine că va 
trebui să apeleze la consiliere psihologică pentru a depăşi 
sentimentul copleşitor de vinovăţie. 

Se simţea vinovată pentru că nu îl crezuse pe Davis. Pentru 
suferinţele provocate Annei. Pentru că îl implicase pe Harvey în 
toată nebunia asta. Chiar şi pentru moartea lui Ed. Nu îşi dorise 
asta. Nu îşi dorise niciodată să se întâmple aşa ceva. A tras 
adânc aer în piept, simțind cum trupul i se frânge de durere, de 
parcă cineva o bătuse fără milă. Dar durerea fizică nici nu se 
compara cu suferinţa lăuntrică. 

Poliţia o interogase ore întregi, arătându-i diverse fotografii, 
inclusiv pe cea a tânărului chipeş care o salvase, îl văzuse ieşind 
din casă cu cătuşe la mâini. Copleşită de iureşul evenimentelor, 
abia mai târziu îşi dăduse seama că probabil, salvându-i viaţa, 
încălcase cumva legea. Astfel, începea să-şi piardă tot mai mult 
încrederea în sistemul judiciar. După asta, amintirile ei păreau 
învăluite în ceaţă. Tot ce ştia cu siguranţă - sau, cel puţin, ce le 


spusese ofiţerilor care o interogau - era că nu-şi mai amintea 
dacă tânărul era sau nu înarmat atunci când venise să o 
salveze. Apoi îi întrebase de ce nu dăduseră crezare poveştii lui 
Davis şi de ce nu _ investigaseră lucrurile cu mai multă 
seriozitate. De-ar fi sondat mai adânc. De-ar fi avut şi ea mai 
multă încredere într-un lucru atât de frumos cum este dragostea 
adevărată! 

Nu arunca vina pe umerii poliţiei pentru rolul pe care îl 
jucase ea în trădarea lui Davis. Vina era numai a ei. Doamne, ce 
mult trebuie s-o fi urât! Autorităţile îşi făcuseră însă treaba de 
mântuială şi acum trebuiau să-şi recunoască greşeala - să se 
asigure că nu vor mai repeta figura şi nu vor mai distruge şi alte 
vieţi. 

Harvey a ieşit de la interogatoriu. A răsuflat uşurat în clipa 
în care a văzut-o. 

— Slavă Domnului că eşti teafără! a spus el, aşezându-se 
lângă ea, aproape atingând-o. 

Katherine resimțea puternic această apropiere fizică, lucru 
extrem de ciudat după ce petrecuseră ore întregi ţinându-se de 
mână şi susţinându-se unul pe celălalt. 

— Tu te simţi bine? l-a întrebat ea, încet. 

El a încuviinţat din cap şi şi-a frecat ochii. 

— Nu cred însă că poliţia a înghiţit povestea mea că l-am 
doborât singur pe individul ăla şi i-am luat arma, a spus Harvey. 
Apoi a ridicat din umeri. Bănuiesc că băieţii ăia au mari necazuri 
pentru că ne-au salvat viaţa, dar le-am spus că le pun la 
dispoziţie serviciile tuturor avocaţilor mei. 

— Cred că Anna e îndrăgostită, a spus Katherine, sperând 
că fiica ei îşi va gestiona mai bine sentimentele decât a făcut-o 
ea. 

Şi-a  înfăşurat braţele în jurul trupului, simțindu-se 
înfrigurată. Anchetatorii îi luaseră hainele şi ea purta acum doar 
uniforma de la spital. Harvey era şi el într-un trening 
împrumutat şi arăta puţin ridicol. Dar nu părea să-i pese. 

— Judecând după expresia de pe chipul lui Brent Carver, aş 
spune că sentimentul e reciproc. Mă întreb cine e tipu'. Ai văzut 
tablourile de pe pereţii lui? 

Katherine a scuturat din cap, căci fusese prea îngrozită ca 
să se mai uite pe pereţi. 

— Barb vine şi ea încoace, a spus Harvey după un scurt 


moment de tăcere. Ed a legat-o în cabina voastră. Pare că-şi 
face griji pentru mine. 

— Crezi că mai puteţi da vreo şansă căsniciei voastre? 

Harvey a clătinat din cap. 

— Nu, dar ne putem despărţi în termeni amiabili şi cu 
demnitate. 

Katherine a simţit un nod în gât. Cu demnitate - da, ar fi 
frumos. Viaţa ei a fost mereu târâtă în mocirlă, fiind subiectul 
preferat al ziarelor de scandal. Trebuia să găsească o cale prin 
care să lase trecutul în urmă. Să meargă mai departe. 

— Trebuie să-mi îngrop doi soţi într-o săptămână. Cred că 
asta ar putea fi considerat un record. 

— Doamne. Nu-mi vine să cred câte trebuie să înduri, a 
spus el. 

Şi-a trecut mâna prin părul scurt şi cărunt. Niciunul dintre ei 
nu mai era tânăr. 

— Mă bucur că ţi-am fost alături, i-a spus. 

— Şi eu. Îți mulţumesc, i-a răspuns ea, zâmbindu-i şi 
mângâindu-i mâna. 

Au rămas un timp în tăcere. Ceasul ticăia şi oamenii 
forfoteau în jurul lor, dar ei păreau să fie departe de tot, într-un 
glob de sticlă. O să-i fie dor de Harvey - un om care îi devenise 
prieten din întâmplare. 

— Poate când totul se va termina - a spus ea, şovăitoare - 
o să putem pleca împreună într-o excursie. O excursie platonică, 
a adăugat. 

— Mi-ar face plăcere, a răspuns el, zâmbind. Unde? La 
soare sau la plajă? 

Ea şi-a lăsat ochii în jos, gândindu-se la ce făcuse cu viaţa 
ei şi la tot ce voia să facă. 

— Am putea să mergem într-un loc cu balene, a răspuns, 
încet. 

Harvey a înghiţit în sec, apoi s-a ridicat în picioare. 

— Mi-ar face plăcere, a repetat el. 

Şi apoi s-a îndepărtat. 

XXX 

Anna a ieşit din sala de interogatoriu, orbită dintr-odată de 
soarele puternic. A clipit de mai multe ori, încercând să se 
obişnuiască cu lumina, şi şi-a frecat ochii. Nu mai ştia de cât 
timp nu mai dormise, dar nici n-ar fi putut s-o facă, îngrijorată 


cum era de soarta lui Brent. Nu-i venea să creadă că rămăsese 
în arestul poliţiei, că autorităţile îi puteau revoca eliberarea 
condiţionată, fie că era vinovat sau nu de o infracţiune. 

Era atât de furioasă, că ar fi vrut să spargă ceva, dar se 
simţea atât de obosită, încât abia mai reuşea să-şi ţină ochii 
deschişi. Nu avea de gând să-i lase să facă asta. Nu avea de 
gând să-l lase pe Brent să sufere doar pentru că îi salvase ei 
viaţa. 

Îşi simţea gura uscată, aşa că i-a cerut o cafea ofițerului de 
la birou. Părea destul de prietenos, dar ea refuza să se lase 
vrăjită de vreun bărbat în uniformă, fie el şi chipeş, cu trăsături 
de italian. Anna încă mai purta tricoul lui Brent şi nişte pantaloni 
împrumutaţi. Avea părul atât de răvăşit, de-ai fi zis că cineva o 
târâse printr-un câmp de mărăcini. 

— Unde e Brent? a întrebat ea pentru a mia oară. 

— Este încă reţinut, i-a spus ofiţerul, oferindu-i o cană de 
cafea. Părea îngrijorat, lucru care nu putea fi un semn prea bun. 
Holly m-a rugat să-ţi spun să fii puternică. Poliţia o interoghează 
şi pe ea. Şi Finn se află în arest, dar el nu e eliberat condiţionat, 
aşa că sunt convins că or să-i dea drumul curând. 

— Holly e şi ea aici? a întrebat Anna. 

Dacă voia să-l ţină departe de închisoare, trebuia să se 
bazeze pe cunoştinţele lui. 

Polițistul a dat din cap. 

— Da, a spus, dar nici ea, nici tatăl ei nu mai au voie să se 
ocupe de anchetă - sunt direct implicaţi şi, în plus, presiunea 
mediatică îşi spune cuvântul. 

La dracu’! Sperase că aceste relaţii ale lui Brent îi vor netezi 
drumul spre libertate. 

— Dar nu e vina lui. 

Ofiţerul a rămas tăcut pentru o clipă. Apoi s-a aplecat spre 
ea şi i-a spus încet: 

— Trebuie să le propui un târg. 

Anna s-a încruntat sub privirea lui scrutătoare. Dar nu avea 
ce să le ofere în schimbul libertăţii lui Brent. Nu avea nimic. 

— Hei, Chastain! a strigat cineva de la un alt birou. Trebuie 
să pleci în patrulare. 

— Bine, a răspuns Chastain. Apoi s-a întors spre Anna. 
Mama ta e în sala de aşteptare, i-a spus. 

— E aici? l-a întrebat ea uimită. 


— Te-a aşteptat aici toată noaptea, i-a răspuns el, cu ochi 
surâzători. 

Anna a dat din cap şi şi-a muşcat buza. Crezuse că mama ei 
se afla încă în spital, sub sedative. 

— Dacă nu vrei s-o vezi, pot să te scot din clădire prin 
spate, s-a oferit el. 

— De ce te porţi aşa de frumos cu mine? l-a întrebat ea, 
copleşită de atenţia pe care i-o arăta ofiţerul. 

Ar fi preferat să aibă de-a face cu un reprezentant al legii 
dur şi rigid, asupra căruia să-şi reverse toată ura. 

— Pentru că tu şi mama ta aţi suferit destul din cauza unei 
grave erori judiciare, i-a răspuns el, arătându-i către sala de 
aşteptare. 

Anna şi-a luat inima în dinţi. O viaţă întreagă se străduise 
să-şi stăvilească emoţiile - acum era timpul să le înfrunte. Când 
a intrat în sală, a văzut-o pe mama ei dormind întinsă pe patru 
scaune, îmbrăcată în uniforma verde de spital. A îngenuncheat 
lângă ea şi a mângâiat-o pe păr. 

Mama ei a deschis încet ochii - nu mai avea vederea 
înceţoşată, ci cât se poate de limpede. 

— Anna, a spus ea, răsuflând uşurată. 

— Mamă, a zâmbit Anna. 

Katherine s-a ridicat în capul oaselor, puţin cam buimacă. 

— Te simţi bine? a întrebat-o. 

Anna a dat din cap, dar ochii i s-au umplut de lacrimi. 
Katherine a luat-o în braţe şi Anna a început să plângă în 
hohote, de parcă lumea avea să se sfârşească. Işi revărsa toată 
durerea din suflet - durerea pentru tatăl său, pentru Brent şi 
pentru trecutul ei. lar Katherine doar o ţinea strâns şi o legăna 
în braţe ca atunci când era copilă. 

— Îmi pare atât de rău, draga mea, a spus ea, sărutând-o 
pe păr şi strângând-o şi mai tare în braţe. Te-am dezamăgit. Şi 
pe tine, şi pe Davis. V-am lăsat pe amândoi în voia sorții. 

— Amândouă l-am lăsat pe tata de izbelişte. Ed ne-a prostit 
pe toţi, a spus Anna încet după ce şi-a mai revenit puţin. Apoi şi- 
a făcut curaj şi a continuat: Mai vreau să-ţi spun ceva. Malcolm 
m-a violat înainte de balul de absolvire. 

Dacă mai înainte fusese palidă la faţă, Katherine a devenit 
acum albă ca hârtia. 

— De-asta ai încercat să te sinucizi? a îngăimat ea, cu 


buzele aproape vinete. 

Anna se temea că mama ei avea să leşine. 

— Da. 

În sfârşit, îi spusese. Gata, putea să răsufle uşurată. 

— O, Doamne! Ce animal! Ce porc dezgustător şi pervers! a 
exclamat Katherine, înfiorându-se toată. Nu mi-a plăcut 
niciodată, dar nici nu mi-am imaginat vreodată că. Te-a mai 
atacat şi acasă? a întrebat-o, cu ochii mari. 

Anna a frecat mâinile reci ale mamei sale. 

— Probabil că ar fi făcut-o, dar după ce-am încercat să-mi 
pun capăt zilelor a dat înapoi. Plus că i-am spus că i-am scris o 
scrisoare tatei, în care i-am povestit tot ce s-a întâmplat şi că 
după ce va ieşi din închisoare o să-l omoare cu mâinile lui. 

Îi plăcuse să bage puţin spaima în atacatorul ei. Malcolm 
ţinea foarte mult la pielea lui. 

— Dar nu i-ai spus tatălui tău, nu-i aşa? 

Anna a clătinat din cap. 

— Ar fi trebuit să-i spun, a răspuns ea. A murit cu gândul că 
am încercat să-mi iau viaţa din cauza lui. Chiar dacă era 
nevinovat, gestul meu i-a sfâşiat probabil sufletul. 

Katherine a cuprins mâinile Annei într-ale sale. 

— Ai făcut bine că nu i-ai spus - durerea l-ar fi distrus în 
închisoare. Dacă ar fi ştiut ce ţi-a făcut Malcolm, l-ar fi omorât. 
Nici eu n-aş ezita să-l omor. Pervers nenorocit! 

— Crezi că ar trebui să depun plângere? Dar e cuvântul 
meu împotriva cuvântului său şi totul s-a întâmplat cu mult timp 
în urmă. 

— Nu e vorba de asta, Anna. Ci de faptul că va trebui să 
povesteşti totul în public şi să-ţi susţii cauza în instanţă. Nu e 
uşor. Dar dacă reuşeşti să treci peste toate astea, chiar dacă n- 
o să fie condamnat, oamenii vor afla ce-a făcut. Şi poate vor 
apărea şi alte victime. 

Şi Anna se gândise la asta. 

— La fel cum şi eu îmi voi susţine cauza în instanţă şi voi 
urla în gura mare, spunând tuturor că poliţiştii care au investigat 
furtul ăla din avutul statului au fost nişte incompetenţi, a 
continuat Katherine, vorbind din ce în ce mai tare. 

Oamenii îşi întorceau privirile spre ele. Anna era convinsă 
că cel puţin unul dintre aceştia era reporter. Katherine s-a 
ridicat în picioare şi a început să umble de colo-colo prin 


încăpere. 

— O să dau statul în judecată şi o să cer daune morale 
imense, faţă de care milionul ăla de dolari o să pară mărunţiş. 

Asta era! Încântată, Anna a sărutat-o pe mama ei pe obraz. 

— Fă tărăboi, mamă! 

— De fapt, chiar a început să-mi placă, a spus Katherine, 
zâmbind. 

Şi asta din partea unei femei care evitase toată viaţa să fie 
în centrul atenţiei. 

— Tu unde te duci? 

— Să o caut pe avocata lui Brent. Şi să văd dacă - sub 
ameninţarea unui proces lung, obositor şi extrem de costisitor - 
voi convinge autorităţile să-i facă puţină dreptate bărbatului pe 
care îl iubesc. 


KKK 


Poliția l-a ținut în arest timp de trei zile, apoi brusc - fără 
nicio explicație - i-a dat drumul. Laura susținea că nu cunoştea 
motivul, dar lui îi venea greu s-o creadă. 

Anna fusese obligată să se întoarcă în Statele Unite şi să 
răspundă întrebărilor poliţiei referitoare la moartea lui Peter. 
Erau nouă zile de când n-o mai văzuse. Nouă zile de la 
întâmplările acelea nefericite. Şi-a încleştat mânios pumnii. Tot 
ce-şi dorea era să se urce în avion şi s-o aducă înapoi. Dar nu l- 
ar lăsa să între în ţară. În timpul câtorva discuţii telefonice, 
Anna îi spusese că amândoi trebuie să se înarmeze cu răbdare. 

EI? Să aibă răbdare? 

Da, putea să aibă răbdare. 

Poate. 

În ultimele câteva săptămâni, învățase multe lucruri, iar 
unul dintre cele mai importante era încrederea. Invăţase să aibă 
din nou încredere. Fratele lui şi Holly îi erau alături. Brent nu le 
va mai pune niciodată loialitatea la îndoială. Şi o avea pe Anna - 
imediat ce idioţii ăia din Minnesota înțelegeau că, în toată 
nebunia asta, ea era doar o victimă. 

Şi mai învățase ceva în aceste săptămâni - să se ierte. Nu 
doar pentru moartea tatălui său, ci şi pentru cea a Ginei. Nu se 
potriveau - nu erau meniţi să fie împreună. O iubise, dar nu cu 
pasiune. Nu suficient de mult ca să clădească o viaţă alături de 
ea. N-o minţise niciodată. Şi nici nu voise s-o facă să sufere. 


Dacă i-ar fi stat în putinţă, ar fi făcut orice ca s-o salveze. Nu din 
cauza lui îşi pierduse ea viaţa. Durerea pe care o simţea în piept 
începea, încetul cu încetul, să dispară, ca şi sentimentul de 
vinovăţie şi cel de dezgust faţă de sine, care îi bântuiseră 
sufletul atâta amar de vreme. Cu timpul, se vor vindeca şi 
aceste răni. 

Jack Panetti îl identificase pe singurul supravieţuitor din 
echipa de mercenari ca fiind individul care îl atacase în maşină 
şi apoi îl împuşcase în spate. Ticălosul avea să înfunde puşcăria 
pentru uciderea unui ofiţer de poliţie, răpire şi tentativă de 
omor. Mărturisise toate fărădelegile comise împreună cu 
partenerii lui - participarea mercenarilor în activităţi ilegale sub 
paravanul societăţii de caritate, cum le descoperise Davis 
transferurile de câştiguri murdare, ca şi eforturile lor de a o găsi 
pe Anna şi de a-şi recupera banii. Statul Illinois abolise 
pedeapsa cu moartea, aşa că individul avea să guste timp de 
mulţi, foarte mulţi ani din viaţa în spatele gratiilor. Brent spera 
că va fi la fel de plăcută cum a fost şi a lui. 

Cu puţin ajutor din partea informaticianului lui Jack Panetti, 
poliţia recuperase toţi banii. Acum, autorităţile americane şi cele 
canadiene se luptau care să pună mâna pe ei. Davis crezuse că 
banii erau furaţi de la societatea caritabilă - se înşelase, o 
folosiseră doar ca paravan ca să-şi ascundă afacerile murdare. 
Agenţii federali tocmai corelaseră recenta numire în funcţie a 
unui diplomat de rang înalt din Yemen cu echipa lui Rand şi 
situaţia a devenit incendiară. Din fericire, Davis a fost declarat 
nevinovat în ambele investigaţii, numele i-a fost reabilitat, iar 
cazierul avea să-i fie şters în curând. 

Brent primise vestea că se afla sub jurisdicţia unui alt ofiţer 
supraveghetor, urmând să se prezinte de acum înainte la poliţie 
o dată la două săptămâni, lucru care reprezenta un avantaj. Dar 
cumva identitatea lui fusese aflată, şi asta îl irita. Nu reuşise să 
ajungă la expoziţia lui din New York, dar primise un e-mail de la 
o femeie din Dakota de Sud, care îl întreba dacă le-a dăruit nişte 
desene în acuarelă celor patru copii ai ei. Brent l-a rugat pe 
impresarul său să-i răspundă femeii, ca să confirme proveniența 
desenelor şi să o sfătuiască să le asigure pentru cel puţin zece 
mii de dolari fiecare. Impresarul era supărat pe el, dar 
publicitatea creată în jurul numelui său şi statutul de „erou” 
conferit de mass-media contribuiseră la creşterea valorii 


lucrărilor sale, lucru care îi mai îndulcea dispoziţia impresarului. 

Statut de eroul Asta chiar că era culmea! N-a pretins 
niciodată că ar fi fost un erou. 

Scruta apa cu privirea. 

Valurile îi mângâiau picioarele. 

Din fericire, poliţia nu îi găsise armele şi nici ascunzătorile. 
După ce se întorsese acasă, le aruncase pe toate în larg, căci nu 
voia să le mai vadă. Era sătul de arme şi violenţă. Spera să nu 
mai audă vreodată de ele. 

Şi-a îndreptat privirea spre casă. Cadavrele dispăruseră. Ca 
şi cioburile de sticlă. După ce poliţia îşi încheiase investigația, 
Brent angajase o echipă profesionistă de curăţenie, care îi 
făcuse casa lună, îndepărtând petele de sânge şi alte rămăşiţe 
umane, ca şi orice bucăţică sau ţandără rămasă care i-ar fi putut 
stârni Annei amintiri neplăcute. Ferestre încă nu avea - cele 
sparte trebuiau înlocuite cu unele făcute la comandă. Casa 
părea pustie, dar măcar stătea în picioare, în ciuda găurilor 
provocate de gloanţe. 

Privea micul lui colţ de rai de pe coasta Pacificului, 
încercând să se simtă mulţumit. Dar nu reuşea. Nefericirea îi 
răpea pofta de viaţă, aşa cum doar anii de detenţie o mai 
făcuseră cândva. Încercase să picteze. Încercase să se îmbete. 
Sfârşind, în cele din urmă, pe malul oceanului, privind apa şi 
dorind-o pe Anna mai mult decât îşi dorise vreodată libertatea. 
Faptul că acum voia mai mult de la viaţă era înspăimântător şi 
incitant în egală măsură. 

— Bună. 

La auzul vocii ei, s-a răsucit imediat pe călcâie. Inima i s-a 
oprit în loc, apoi a început să-i bată nebunește. 

— Anna! 

| se părea că visează. 

Purta o bluziţă roz şi nişte jeanşi negri, mulaţi. Rănile şi 
vânătăile i se mai vindecaseră şi părea că îşi revenise după 
încercările prin care trecuse - cel puţin, în exterior. 

— Îmi pare rău că a durat atât de mult ca să ajung din nou 
aici. Nu te-am sunat pentru că am vrut să-ţi fac o surpriză. Şi a 
trebuit să-l aduc pe tata... a spus ea, arătându-i urna mică pe 
care o ţinea în mâini, Davis. Durerea s-a ivit în ochii lui. 

— M-am gândit că ăsta ar fi un loc bun unde să-i împrăştii 
cenuşa, a continuat ea, privindu-l cu ochii ei mari şi verzi ca 


muşchiul de copaci. Locul ideal. 

— Nu e locul ideal dacă tu nu eşti aici, a spus el încet. 

— Nu? 

Brent a clătinat din cap. 

— M-am tot gândit. A început Anna. 

Nu suna promiţător. 

— Ştiu că îţi place aici, dar. A continuat ea, uitându-se de 
jur-împrejur. 

Speranţa începea să se stângă în inima lui Brent. 

— Nu cred că aş putea să stau aici tot timpul. În 
weekenduri, da, fireşte, a spus ea, muşcându-şi buza. Mă mut 
din nou în Victoria, în casa bunicii mele. Ca să fiu mai aproape 
de mama. Şi de tine. 

Privirea i s-a înceţoşat, părând tulburată de amploarea 
provocărilor pe care le aveau de înfruntat. 

— Cum o să ne descurcăm? a întrebat ea, şovăitoare. 

— Luăm fiecare zi pe rând, i-a răspuns el, fără să-şi 
desprindă privirea de la ea. 

Un zâmbet mic s-a ivit pe buzele ei. 

— Asta seamănă puţin cu închisoarea, a spus. 

— Doar că mâncarea e mai bună. Ca şi compania, i-a 
răspuns el, deschizându-şi larg braţele. 

Ea a aşezat cu grijă urna pe nisip şi s-a cuibărit la pieptul 
lui. El a luat-o în braţe şi a strâns-o atât de tare, încât a făcut-o 
să ţipe uşor. Anna nu era un vis. Era aici, în braţele lui, şi nu mai 
avea de gând s-o lase să plece. 

— Vreau să fiu cu tine, să trăiesc cu tine, acolo unde vrei tu, 
i-a spus el, îngropându-şi faţa în părul ei şi îmbătându-se cu 
parfumul dulce de citrice. 

— Te iubesc, Brent Carver. 

Şi-a ridicat capul spre el şi i-a zâmbit, cu ochi strălucitori, 
frecându-şi bărbia de pieptul lui. Era micuță, încăpăţânată şi 
perfectă. 

— Dar n-o să fie uşor, a adăugat ea. 

— După câte am înfruntat, asta e floare la ureche, a 
răspuns el, izbucnind în râs. 

— Da, dar acum e pe termen lung. Să locuim împreună, să 
împărţim spaţiul. N-am mai făcut asta niciodată. 

Era uimitor cât de bine semănau. 

— O să găsim noi o soluţie. Pot să mă retrag aici atunci 


când unul dintre noi o să simtă nevoia de puţină singurătate. O 
să-ţi ofer spaţiul de care ai nevoie, a spus el şi i-a dat părul după 
ureche. Tu mi-ai oferit libertatea, Anna. 

— Eşti un om bun, Brent, i-a răspuns ea, cercetându-i 
sufletul cu ochii ei verzi. Meriţi să fii liber. 

— Ce crezi că ar fi zis tatăl tău de relaţia noastră? a 
întrebat-o el. 

Gândul nu-i dădea pace. La dracu', nu-i plăcea să facă parte 
din rasa umană! Era mai uşor când era singur. Mai uşor, dar nu 
neapărat mai bine. 

Ea a zâmbit şi s-a cuibărit din nou la pieptul lui. 

— Eşti fiul pe care nu l-a avut niciodată. Te-a iubit. Şi o ştii 
foarte bine. 

— Crezi că i-ar fi plăcut să aibă nepoti? a întrebat-o Brent, 
privind-o cu ochi scrutători. 

Era o întrebare profundă, încărcată de semnificaţii. Anna a 
făcut ochii mari şi a înghiţit în sec. 

— Nu acum, dar poate într-o bună zi. 

Şi-a aţintit privirea în ochii lui, căutând răspunsuri, dar el 
nu-şi dezvăluia încă sentimentele, căci voia mai întâi să i le 
cunoască pe ale ei. 

— Intr-o bună zi, da, i-ar fi plăcut să aibă nepoți. 

A răsuflat uşurat, copleşit de fericire. Până să îi pună 
întrebarea, nu ştiuse că îşi dorea cu atâta ardoare o familie. lar 
dacă Anna nu voia copii, se va mulţumi s-o aibă pe ea. Va fi 
întotdeauna fericit cu Anna. Dar dintr-odată, gândul de a avea 
copii cu ea îi umplea sufletul de speranţă - o speranţă pentru 
viitor -, căci, dacă voia să-i dăruiască un copil, atunci avea 
deplină încredere în el. Dar cum dracu' o să le spună copiilor lui 
despre trecutul său atât de întunecat? Nu avea nici cea mai 
vagă idee, dar îşi dorea copii. li dorea cu adevărat. 

incertitudinile - şi ale lui, şi ale Annei - le vor tulbura viaţa 
la un moment dat, dar se vor gândi la ele mai târziu. 
Deocamdată, ţinea în braţe tot ce-şi dorea. A vrut s-o sărute, 
dar Anna l-a oprit, râzând. 

— Cred că devii un pic cam sentimental, Brent Carver, i-a 
spus. 

— Greşit, i-a ripostat el, aruncându-i o privire sugestivă şi 
un zâmbet pe jumătate răutăcios. 

— Stai puţin, a spus ea, cu o expresie serioasă, şi s-a 


desprins din braţele lui. Trebuie să-ţi spun ceva mai întâi, a 
continuat, scoțând un plic gros din buzunarul blugilor. Am luat 
legătura cu un avocat şi i-am spus că vreau să depun plângere 
împotriva lui Malcolm Plantain, i-a explicat Anna, ronţăindu-şi 
unghia degetului mare. În Columbia Britanică nu există termen 
de prescripţie în cazul infracţiunii de viol. Ştiai că el este cel 
care m-a atacat? 

— Da, am bănuit. 

Pusese lucrurile cap la cap şi înţelesese cine era autorul 
violului. Acum îşi dădea palme pentru că nu-l atrăsese pe 
nenorocit pe o străduţă lăturalnică, unde să-i dea o mamă de 
bătaie soră cu moartea. 

— Eşti sigură că vrei să faci asta? a întrebat-o, masându-i 
umerii. 

— Nu, nu sunt, a recunoscut ea, clătinând din cap. Dar 
trebuie s-o fac. Oamenii trebuie să plătească pentru faptele lor. 

Era mai uşor de spus decât de pus în practică. Un proces de 
viol provoacă suferinţă nu doar acuzatului, ci şi victimei. 

— Nu vreau să suferi. 

— Am suferit cu mult timp în urmă. Acum e momentul să-mi 
iau inima în dinţi şi să-mi apăr trecutul mânjit cu noroi, a spus 
ea. 

Brent avea să fie alături de ea, fără doar şi poate. 

— l-ai spus mamei tale? 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Da, a răspuns. N-a primit vestea prea bine la început, dar 
apoi a acceptat totul mult mai uşor decât mi-am imaginat. Este 
tare ca o stâncă, iar întâmplările din ultimul timp ne-au apropiat 
foarte mult. A spus că va susţine orice decizie voi lua, a adăugat 
Anna, strângând mai tare plicul în mână. Ea te-a scos din 
închisoare. 

El a izbucnit în râs, vădit sceptic, apoi şi-a dat seama că ea 
nu glumea. 

— Cum dracu' a reuşit să facă asta? 

— A ameninţat că va da statul şi poliţia în judecată pentru 
că l-au condamnat şi l-au arestat pe tata fără temei. 

— Dar chiar ar trebui s-o facă. 

Anna a clătinat din cap. 

— Le-a spus că va renunţa la acuzaţii şi nu va vorbi nici cu 
ziariştii dacă îţi vor face dreptate, a spus Anna. N-ai greşit cu 


nimic. Doar mi-ai salvat viaţa. Este extrem de mulţumită de 
rezultate, crede-mă 

Anna s-a ridicat pe vârfuri şi i-a atins uşor buzele. Un val de 
dorinţă l-a străbătut, dar a reuşit să se controleze. Ea i-a strâns 
degetele între ale ei. 

— O să am nevoie de susţinerea ta ca să-l aduc pe Malcolm 
în faţa justiţiei, i-a spus. Nu cred că pot s-o fac singură. 

— Fireşte, i-a răspuns el, fără urmă de ezitare. 

La naiba, ar face orice pentru femeia asta! 

— Vreau să fim împreună. Vreau să am o şansă la fericire 
alături de tine, în vreme ce descoperim cum o să arate viitorul 
nostru, a spus ea. _ 

— Poate să arate oricum vrei tu, i-a răspuns el. li venea 
greu să creadă că soarta îi oferea această şansă la viaţă - o 
şansă pe care nu avea de gând s-o rateze. Nu cred că înţelegi 
cât de mult te iubesc. 

— Ba înţeleg foarte bine, Brent, i-a răspuns ea, cu un licăr 
în ochi. Am descoperit împreună dragostea, ai uitat? 

Cuvintele ei i-au umplut ochii de lacrimi, dar a reuşit să şi le 
stăvilească. Bărbaţii ca el nu plâng niciodată. 

Ea i-a dat plicul, apoi s-a aplecat şi a luat urna de jos. S-a 
apropiat de apă şi a împrăştiat cenuşa tatălui ei. Privind cum 
vântul purta pe aripile sale rămăşiţele celui mai bun prieten al 
său, Brent s-a simţit învăluit de un sentiment de pace, şi nu de 
tristeţe, aşa cum s-ar fi aşteptat. Numele lui Davis fusese 
reabilitat şi Brent ştia că asta l-ar fi făcut fericit pe prietenul lui. 
Şi mai spera că ar fi zâmbit privindu-l alături de Anna. 

După ce amândoi şi-au luat rămas-bun de la Davis, Brenta 
luat-o în braţe şi s-a îndreptat spre casă. 

Ea s-a crispat. 

El a strâns-o şi mai tare şi s-a oprit pe loc. 

— Nu trebuie să stăm aici. Putem să vindem casa. 

— Dacă nu mă duci imediat în pat, mă pierzi pentru 
totdeauna, i-a spus ea, lipindu-şi buzele de ale lui. 

— N-o să te mai pierd niciodată. 

— Spune-mi mereu că mă iubeşti! 

— În fiecare zi. Şi în fiecare clipă a fiecărei zile, a spus el, 
ridicându-şi capul. Şi mai vreau şi un câine. 

Ea a zâmbit. 

— Hai să luăm doi, ca să-şi ţină companie. 


El a încuviinţat din cap, apoi a uitat despre ce vorbeau când 
ea l-a sărutat din nou, lăsându-l aproape fără suflare. 

— Am nevoie de o parteneră pentru nunta fratelui meu din 
septembrie. Sunt cavaler de onoare. 

A simţit un fior de spaimă la gândul că se va afla în aceeaşi 
cameră cu un număr impresionant de poliţişti. La naiba! 

— leşim în lume? l-a întrebat ea, cu un zâmbet pe buzele-i 
trandafirii. 

— O să ieşim mereu în lume, i-a răspuns el, râzând, în timp 
ce urca treptele. M-am săturat să mă ascund. Sper doar să nu 
fie prea mulţi oameni prin preajmă, a adăugat, cutremurându- 
se. 

— Şi eu m-am săturat să mă ascund, a spus ea, cu ochi 
scăpărători. Acum, însă, tot ce-mi doresc e să fac dragoste cu 
tine într-un pat adevărat, fără ca cineva să mai încerce să ne 
omoare. Crezi că poţi să te concentrezi la asta? 

— Da, doamnă, i-a răspuns el, râzând. 

— Hmm, îmi place cum sună. 

— Da, doamnă. 

Ale naibii fete bune! ÎI prind în mreje de fiecare dată. Dar 
poate că e vorba doar de o singură fată bună, s-a corectat el 
câteva clipe mai târziu, când a aşezat-o uşor pe pat şi a început 
s-o dezbrace până la lenjeria ei de fată rea. Poate că e vorba 
doar de Anna. Bună sau rea, era singura femeie pentru el. 


MULŢUNMIRI 


Arta literară te condamnă adesea la singurătate. Mă bazez 
însă pe prietenii mei de pe Facebook şi Twitter, care mă ajută să 
mă conectez cu universul şi să n-o iau razna în timp ce plutesc 
pe tărâmuri imaginare. Le mulţumesc tuturor prietenilor mei din 
lumea virtuală. li mulţumesc, de asemenea, prietenei şi criticului 
meu, Kathy Altman, întruchiparea răbdării şi a obiectivităţii 
desăvârşite, care mă ajută să stilizez fiecare manuscris în parte; 
nu m-aş putea descurca fără ea. 

Le mulţumesc şi membrilor familiei mele, care mi-au 
acceptat cu îngăduinţă orele haotice de lucru şi bâiguielile fără 
sens care-au însoţit naşterea acestui roman. Am un soţ şi nişte 
copii extraordinari. Le mulţumesc, de asemenea, şi minunatelor 


mele rude prin alianţă din Marea Britanie, care îmi promovează 
fără încetare creaţiile literare. Pensionarii din Killearn trebuie să 
fie foarte surprinşi! 

Îi sunt recunoscătoare şi lui Holly, prietena meu cu patru 
picioare, pentru plimbările noastre zilnice şi pentru permanenta 
reactualizare a recensământului populaţiei locale de iepuri şi 
veveriţe. 

Şi, în sfârşit, mulţumiri agentului meu, Jill Marsal de la 
Marsal Lyon Literary Agency, LLC, redactorului meu, Kelli Martin, 
şi întregii echipe de la Montlake Românce. Mi-a făcut o 
deosebită plăcere să lucrez cu ei. 


În locuința sa izolată de pe coasta vestică a insulei 
Vancouver, pictorul Brent Carver nu primeşte prea mulţi 
oaspeți, iar fiica prietenului său este ultima persoană la care s- 
ar fi aşteptat vreodată să-i calce pragul. Tânăra are însă 
necazuri şi el nu poate refuza s-o apere... tot aşa cum nu-şi 
poate stăpâni atracția faţă de frumuseţea ei nesupusă. In vreme 
ce pasiunea dintre ei izbucneşte năvalnic, pe insulă îşi face 
apariția un ucigaş neiîndurător, care o vânează pe Anna şi 
secretele descoperite de ea. 

Ritmul acestei cărţi te ține cu sufletul la gură. Tensiunea 
rămâne în permanenţă la cote maxime... Patimă întunecată ar fi 
putut fi o poveste de iubire dintre doi oameni cu sufletul distrus, 
cu un trecut comun. Ar fi putut fi şi un thriller alert. În schimb, 
este şi una, şi alta, ceea ce pune romanul lui Toni Anderson pe 
lista mea de cumpărături obligatorii. Smart Bitches, Trashy 
Books 

O poveste de iubire plină de suspans, captivantă şi 
emoţionantă. 


Fresh Fiction 

RECOMANDAT DE: 

LEDA, marcă înregistrată a 
GRUPULUI EDITORIAL CORINT 
Designul copertei: Andreea Aposto 
Imaginea copertei: Shutterstock