Linda Howard — Alegerea inimii

< 


We D E jea iai 


LINDA HOWARD 


Alegerea inimii 


Traducere din limba engleza 
Alina Rogojan 


Mackenzie's Mission 
Linda Howard 
Copyright O 1992 Linda Howington 


Alegerea inimii 
Linda Howard 


Copyright © 2014 Grup Media Litera 
pentru versiunea în limba romana 
Toate drepturile rezervate 
Editor: Vidraşcu şi fiii 
Redactor: Mira Velcea 
Corector: Emilia Vesa 
Coperta: Florentina Tudor 
Tehnoredactare şi prepress: Ioana Cristea 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
HOWARD, LINDA 

Alegerea inimii/Linda Howard; trad.: Graal Soft. 
— Bucureşti: Litera, 2014 

ISBN 978-606-741-102-7 

[.Soft, Graal (trad.) 

821.111 (73)-31 135.1 


Bărbatul trebuie să fie educat pentru 
război, iar femeia pentru a-i relaxa pe 
războinici; orice altceva e o neghiobie. 


Friedrich Nietzsche 


prolog 


Devenise legendar chiar dinainte de a absolvi cursurile 
academiei, cel puţin printre propriii lui colegi şi în rândul 
celor din anii mai mici. Cum terminase primul din promoţia 
lui, i se permisese să aleagă după pofta inimii unde să 
meargă mai departe şi, după cum se aşteptase toata 
lumea, alesese avioanele de vânătoare. Toţi cei pricepuţi în 
materie de politică ştiau că, de fapt, cea mai rapidă cale de 
a avansa în aviația americană era să devii pilot, iar 
emblema de pilot de vânătoare, cu strălucirea ei inerentă, 
fusese dintotdeauna cea mai vizibilă. Dar cei care îl 
cunoşteau pe Joe Mackenzie, proaspăt numit ofiţer în 
aviația Statelor Unite, ştiau că nu-i păsa nici cât negru sub 
unghie de avansarea în carieră, ci doar voia să zboare. 

Superiorii lui se îndoiau că i se potrivea profesia de pilot 
de vânătoare, dar aceasta era pregătirea pe care o alesese, 
şi hotărâseră să-i ofere această oportunitate. Avea un 
metru nouăzeci, aproape prea înalt pentru manşa unui 
avion de vânătoare. S-ar fi descurcat ca pilot de 
bombardiere, dar dimensiunile carlingii unui avion de 
vânătoare făceau ca el abia să încapă, iar solicitările fizice 
presupuse de forţele gravitaționale erau, în general, mai 
bine suportate de către bărbaţi cu o înălţime sub un metru 
optzeci şi o constituţie ceva mai solidă. Desigur, existau 
excepţii pentru fiecare regulă, iar statisticile privind 
constituţia fizică a celor mai buni piloţi de vânătoare erau 
doar profile generale, nu reguli bătute în cuie. Aşadar, Joe 
Mackenzie primise şansa de a se pregăti ca pilot de 
vânătoare. 

Instructorii lui constataseră că, în pofida înălţimii, era 
mai mult decât competent: era genial. Era genul de pilot 
de vânătoare extrem de rar, acela care impunea 
standardele pentru toţi cei care aveau să-i urmeze. Era 


5 


remarcabil de potrivit, atât fizic, cât şi psihic, pentru 
profesia pe care şi-o alesese. Obţinuse la testele de 
acuitate vizuală peste punctajul maxim, reflexele îi erau 
fenomenale, iar starea sistemului lui cardiovascular era 
atât de bună, încât putea suporta forţe gravitaționale mai 
mari decât ceilalţi colegi ai lui mai scunzi. Rămânea cel 
mai bun la cursurile de fizică şi aerodinamică. Avea mână 
uşoară pe manetele de control şi era dispus să-şi petreacă 
ore suplimentare în simulatorul de zbor pentru a-şi 
perfecționa abilităţile. Şi, în plus, avea acea calitate ce nu 
putea fi învățată, de a „simţi situaţia”, capacitatea de a fi 
conştient de tot ce se petrecea în jurul lui într-o situaţie ce 
se desfăşura cu rapiditate şi de a-şi ajusta acţiunile în 
funcţie de necesităţi. Toţi aviatorii erau înzestrați într-o 
oarecare măsură cu acest talent, dar nu era extrem de 
dezvoltat decât la cei mai buni dintre ei. Joe Mackenzie 
avea acest talent într-o măsură uluitoare. Până să ajungă 
să-şi primească emblema de pilot, îşi câștigase deja 
renumele de „zmeu”, unul dintre cei capabili de adevărate 
magii. 

Ajuns căpitan la o vârstă foarte fragedă, fusese pilot în 
Primul Război din Golf, ocazie cu care doborâse trei 
avioane inamice într-o singură zi, realizare care, spre 
uşurarea lui, nu fusese făcută publică. Motivele erau de 
natură politică: pentru a asigura relaţii publice mai 
cordiale cu aliaţii, aviația Statelor Unite era dispusă să îi 
lase pe piloţii din alte ţări să îşi asume meritul. Căpitanul 
Mackenzie se arătase mai mult decât dornic să accepte 
această strategie. Doar simpla întâmplare făcuse ca, în cea 
de-a doua zi a războiului, să ajungă în mijlocul celei mai 
acerbe rezistenţe opuse de inamic pe scurta durată a 
ostilităţilor. Nu fusese impresionat de talentele de pilotaj 
ale inamicilor. Chiar şi aşa, timp de circa trei minute, se 
aflase în mijlocul unei bătălii cu adevărat crâncene, când el 
şi colegul său de formaţie fuseseră atacați de şase avioane 
militare inamice. 

Rezultatul final fusese o avansare aproape indecent de 
rapidă la gradul de maior, iar Joe Mackenzie, cunoscut sub 


6 


numele de cod „Prăsilă”, fu recunoscut drept cel mai abil 
dintre cei mai abili, un militar care se îndrepta cu paşi 
uriaşi spre steaua de general. 

În cel de-al Doilea Război din Golf, maiorul Mackenzie 
înregistrase alte două succese oficiale în lupte exclusiv 
aeriene şi fusese desemnat un adevărat as. De data 
aceasta fusese imposibil ca reuşitele lui să fie ţinute 
departe de atenţia mass-mediei, nu că Pentagonul ar fi 
încercat să o facă; descoperiseră o adevărată mină de aur 
în materie de relaţii publice în persoana arătosului pilot 
american cu descendență indiană care întruchipa toate 
calităţile pe care îşi doreau ei cel mai mult să le 
proiecteze. I se oferise şansa de a-şi alege singur 
proiectele la care să lucreze şi fusese avansat la gradul de 
locotenent-colonel la vârsta de treizeci şi doi de ani. Opinia 
generală era că, pentru „Prăsilă” Mackenzie, viitorul nu 
prevestea decât lucruri bune. 


capitolul 1 


Era cea mai frumoasă drăcie pe care o văzuse vreodată, 
rapidă, elegantă şi mortală. Simplul fapt de a o privi îi 
făcea inima să bată mai repede. Chiar şi aşa, parcată în 
hangar, cu motoarele reci şi roţile sprijinite cu pene, 
impresia pe care o lăsa era de viteză pură. 

Colonelul Joe Mackenzie întinse mâna şi atinse fuzelajul, 
degetele lui lungi mângâind avionul cu atingerea gingaşă a 
unui amant. Învelişul metalic întunecat al corpului 
aeronavei dădea o impresie de eleganţă ce o deosebea de 
toate celelalte avioane de vânătoare pe care le pilotase, iar 
acea diferenţă îl fascina. Ştia că acest lucru se datora 
compoziţiei revoluţionare folosite pentru corpul avionului, 
alcătuită din materiale termoplastice, grafit şi mătase de 
păianjen produsă sintetic, care era cu mult mai rezistentă 
şi mai flexibilă decât oţelul, ceea ce însemna că putea 
rezista fără a se desface în bucăţi în faţa unor forţe cu mult 
mai puternice decât cele suportate de orice altă aeronavă 
construită vreodată. La nivel raţional, înţelegea acest 
lucru, dar la nivel emoţional simţea că impresia se datora 
faptului că era atât de vie. Nu părea a fi chiar din metal; 
poate de vină era mătasea de păianjen, dar la atingere nu 
se simţea la fel de rece ca orice alt avion. 

Programele de cercetare primeau de regulă nume de 
cod care să nu reflecte natura programului, motiv pentru 
care prototipul anterior, SR-71 Blackbird, fusese numit 
Oxcart. Acest avion însă, o aeronavă de vânătoare tactică 
avansată, de a doua generaţie, purta numele de cod 
neobişnuit de descriptiv de Night Wing, iar după ce intra 
în producţie avea să fie botezată cu un nume masculin 
adecvat, cum ar fi F-15 Eagle sau F-16 Fighting Falcon, 
dar pentru colonelul Mackenzie era „lubita”. 

Existau, de fapt, cinci prototipuri, şi pe toate le numea 


8 


aşa. Piloții de teste încadraţi în acest program sub 
comanda lui se plângeau că jucăria - oricare ar fi fost ea - 
făcea întotdeauna nazuri cu ei fiindcă el o răsfăţase şi 
impusese standarde prea înalte pentru ceilalţi piloţi. 
Colonelul Mackenzie le răspunsese cu legendara lui privire 
de un albastru de gheaţă, replicând: „Asta spun toate 
femeile mele”. Faţa lui rămăsese complet lipsită de 
expresie, lăsându-i pe ceilalţi să se întrebe dacă glumea 
sau vorbea serios. Bănuiau că vorbea serios. 

Joe Mackenzie pilotase o mulţime de avioane grozave, 
dar lubita era specială, nu doar datorită construcţiei şi 
puterii ei, ci şi datorită armelor cu care era echipată. 
Aeronava era cu adevărat revoluţionară - şi era a lui; în 
calitate de manager de program, lui îi revenea 
responsabilitatea de a rezolva orice posibile nereguli, 
pentru a se putea trece la producţia în serie. Presupunând, 
desigur, că membrii congresului votau în favoarea 
finanţării, dar generalul Ramey era încrezător că nu aveau 
să existe probleme în această privinţă. Printre altele, şi 
fiindcă producătorul reuşise să se încadreze în bugetul 
estimat, spre deosebire de eşecul extrem de costisitor care 
sufocase prototipul A-12 în ultimii zece ani. 

Mult timp, tehnologia prin care navele evitau să fie 
detectate de radar diminuase agilitatea şi puterea 
avioanelor de vânătoare, până la inventarea aeronavelor 
supersonice, când fuseseră atenuate unele dintre 
problemele legate de putere. Iubita era atât invizibilă, cât 
şi agilă, iar propulsia ei vectorială îi permitea să vireze mai 
strâns decât o făcuse orice alt avion de vânătoare înaintea 
ei, ba chiar la viteze mai mari. Era capabilă de zboruri 
supersonice la doi machi şi depăşea 3 machi în 
postcombustie. lar sistemul de armament utiliza 
tehnologia tirului laser reglabil, TLR, un acronim inocent 
pentru ceva ce avea, într-o bună zi, să revoluţioneze arta 
războiului. Mackenzie ştia că era implicat în scrierea 
istoriei. Tehnologia laser fusese implementată cu ceva 
timp în urmă în sistemele de dirijare, fasciculul ghidând 
rachetele spre locaţia selectată, dar pentru prima dată 


9 


laserele erau folosite ele însele ca arme. Savanţii reuşiseră 
în sfârșit să rezolve problema unei surse de energie 
controlabile pentru laserele cu raze X şi îi adăugaseră 
sisteme optice sofisticate. Senzorii din casca pilotului îi 
permiteau acestuia să detecteze un proiectil, o ţintă sau un 
avion inamic în orice direcţie, iar sistemul reglabil de 
dirijare urmărea direcţia indicată de senzorii din cască. 
Indiferent cum ar fi virat sau ar fi încercat să fenteze vreun 
avion inamic, nu ar fi putut să scape; orice ţintă ar fi fost 
nevoită să se mişte mai rapid decât viteza sunetului pentru 
a scăpa de fasciculul laser, ceea ce era prea puţin probabil 
să se întâmple. 

Iubita era atât de complexă, încât doar cei mai buni 
dintre cei mai buni fuseseră selectaţi pentru această etapă 
a dezvoltării ei, iar securitatea din jurul prototipului era 
atât de severă, încât şi unei furnici i-ar fi fost greu să 
ajungă în hangar fără aprobările necesare. 

— Aveţi nevoie de ceva, domnule? 

Joe se întoarse, mutându-și atenţia asupra sergentului 
de stat-major Dennis Whiteside, cunoscut ca „Whitey”, 
care era înzestrat cu un păr roşu ca focul, o mulţime de 
pistrui şi un geniu mecanic vecin cu miraculosul atunci 
când era vorba despre avioane. Whitey o considera pe 
Iubita avionul Jui şi accepta cu greu ca piloţii să pună 
mâna pe avion, doar fiindcă nu vedea nicio cale prin care 
să-i împiedice să o facă. 

— Îi făceam doar o verificare înainte de a mă retrage, 
răspunse Joe. N-ar fi trebuit să-ţi termini tura acum câteva 
ore? 

Whitey scoase o cârpă din buzunarul de la spate al 
pantalonilor şi lustrui cu blândeţe locul în care degetele lui 
Joe atinseseră avionul. 

— Erau unele lucruri de care voiam să mă asigur că sunt 
făcute cum trebuie, replică el. Zburaţi cu ea mâine- 
dimineaţă, nu-i aşa, domnule? 

— Da. 

Whitey mormăi: 

— Cel puţin dumneavoastră nu o smuciţi în toate părţile, 


10 


aşa cum fac unii, spuse el morocănos. 

— Dacă observi că vreunul dintre băieţii mei se poartă 
grosolan cu oricare dintre avioane, anunţă-mă. 

— Păi, nu-i vorba că se poartă grosolan. Atâta că le 
lipseşte fineţea dumneavoastră. 

— Chiar şi aşa, rămâne valabil ce am zis. 

— Da, domnule. 

Joe îl bătu pe Whitey pe umăr şi porni spre locuinţa lui. 
Sergentul îl urmări cu privirea un moment îndelungat. Nu 
se îndoia că, într-adevăr, colonelul l-ar fi făcut pe oricare 
pilot să se roage să moară şi să ajungă în iad doar pentru a 
scăpa de furia lui dacă vreunul dintre ei ar fi fost surprins 
purtându-se neglijent sau făcând vreo prostie cu oricare 
dintre prototipurile Night Wing. Colonelul Mackenzie avea 
faima de a nu accepta nicio abatere de la perfecţiune când 
venea vorba despre piloţii lui, dar, în acelaşi timp, toată 
lumea ştia că punea viaţa oamenilor lui mai presus de 
orice, iar întreținerea aeronavelor trebuia să fie 
impecabilă, motiv pentru care Whitey încă se afla în 
hangar, deşi ar fi trebuit să-şi termine de mult programul 
de lucru. Mackenzie voia ca toţi cei implicaţi în program să 
ofere ce aveau mai bun, fără excepţie. O greşeală la 
capitolul întreţinere, făcută la sol, putea duce la pierderea 
uneia dintre aceste aeronave în valoare de optzeci de 
milioane de dolari sau chiar la moartea unui pilot. Nu era o 
muncă potrivită pentru cineva cu o atitudine nepăsătoare. 

Străbătând întunericul deşertului, Joe observă o lumină 
aprinsă la unul dintre birouri şi îşi îndreptă paşii spre 
clădirea de metal. Nu avea nimic împotrivă ca oamenii să 
lucreze ore suplimentare, dar voia ca toată lumea să fie 
trează şi lucidă a doua zi. Printre specialiştii incluşi în 
proiectul Night Wing se aflau şi câţiva obsedaţi de muncă, 
care ar fi lucrat şi optsprezece ore pe zi dacă nu i-ar fi 
supravegheat el. 

Înaintă în tăcere, nu fiindcă ar fi încercat să se furişeze 
şi să surprindă pe cineva, ci pentru că aşa fusese învăţat să 
umble încă de când făcuse primul lui pas. Nu că ar fi 
existat riscul să fie auzit de cineva din birouri; aparatele 


11 


de aer condiţionat zbârnăiau, străduindu-se să atenueze 
căldura sfârşitului de iulie, fără a reuşi niciodată pe deplin. 
Barăcile Quonset din metal păreau să absoarbă soarele 
dogoritor. 

Clădirea era cufundată în întuneric, cu excepţia luminii 
din separeul din dreapta. Era unul dintre birourile utilizate 
de echipa de civili care lucrau la sistemul de dirijare cu 
laser, colaborând la faţa locului cu militarii pentru a 
rezolva problemele care apăreau inevitabil la punerea în 
lucru a unui sistem nou. Joe îşi aduse aminte că în ziua 
respectivă se anunţase că avea să vină un nou tehnician, în 
locul unui membru al echipei originale care suferise un 
atac de cord uşor cu o săptămână în urmă. Tipul care 
suferise atacul se simţea bine, dar doctorul îi interzisese să 
lucreze în căldura de peste treizeci şi cinci de grade 
Celsius, şi, prin urmare, compania trimisese cu avionul un 
înlocuitor. 

Joe era curios în privinţa persoanei care îl înlocuia, o 
femeie pe nume Caroline Evans. Îi auzise pe ceilalţi trei 
membri ai echipei murmurând diverse lucruri despre ea, 
numind-o „Regina Frumuseţii”, pe un ton lipsit de 
admiraţie. Chiar dacă echipa era formată din civili, nu 
putea accepta să existe în cadrul grupului fricţiuni care să 
le afecteze munca. Dacă nu reuşeau să se înţeleagă între 
ei, avea să fie nevoit să le ceară celor care se ocupau de 
sistemele laser să trimită pe altcineva ca înlocuitor. Voia 
să discute cu persoana care rămăsese să lucreze până 
târziu pentru a afla dacă domnişoara Evans sosise fără 
incidente şi a descoperi care era, mai exact, motivul 
pentru care nu voiau să lucreze cu ea. 

Se apropie în tăcere de pragul uşii deschise şi se opri un 
minut, privind. Femeia din birou era, fără îndoială, chiar 
Regina Frumuseţii în persoană, căci era cât se poate de 
sigur că nu o mai văzuse vreodată. Şi-ar fi amintit de ea. 

Nu îi era deloc greu să o privească, asta era sigur. 
Postura lui dreaptă deveni treptat şi mai rigidă pe măsură 
ce fiecare muşchi din corp i se trezi la viaţă. Era obosit, 
dar brusc simţi adrenalina zbârnăindu-i prin organism şi 


12 


toate simţurile i se ascuţiră, exact aşa cum se întâmpla 
când activa postcombustia şi se lăsa copleşit de exaltare. 

Femeia purta o fustă roşie dreaptă ce se termina cu mult 
deasupra genunchilor. Se descălţase şi se lăsase pe spate 
în scaun, cu picioarele goale sprijinite pe birou. Joe îşi 
propti umărul în cadrul uşii, studiind relaxat picioarele 
netede şi curbate ce fuseseră astfel expuse. Nu purta 
ciorapi; nu erau practici pe o asemenea căldură. Frumoase 
picioare. Chiar mai mult decât frumoase. De-a dreptul 
superbe. 

Ţinea în poală un teanc de hârtii scoase la imprimantă şi 
verifica fiecare element, confruntându-l ocazional cu un 
manual aflat lângă ea. O ceaşcă de ceai verde scotea aburi 
în apropiere de mâna ei, care se întindea adesea orbeşte. 
Părul îi era deschis la culoare, rotunjit în formă de clopot, 
pieptănat simplu pe spate, în stil clasic, şi lung exact atât 
cât să îi atingă uşor umerii. Nu-i vedea decât o parte din 
faţă, suficient cât să-i remarce pomeţii înalţi şi buzele 
pline. 

Brusc, simţi nevoia s-o facă să se întoarcă spre el. Voia 
să-i vadă ochii, să-i audă vocea. 

— Gata cu munca pe ziua de azi, spuse el. 

Caroline sări de pe scaun înăbuşindu-şi un strigăt, 
vărsând ceaiul într-o parte şi împrăştiindu-şi hârtiile în 
cealaltă, picioarele lungi zburându-i prin aer în vreme ce le 
cobori pe podea, lovind scaunul, care începu să se rotească 
prin încăpere până se izbi de dulapurile de acte. Se răsuci 
pe călcâie şi se întoarse spre el, apăsându-și o mână pe 
piept ca şi cum ar fi putut să-şi domolească la propriu 
bătăile inimii. Un piept foarte frumos conturat, remarcă el, 
căci mâna ei trăsese materialul bluzei de bumbac, 
întinzând-o strâns peste piele. 

O expresie de mânie trecu fulgerător peste chipul ei, 
apoi dispăru la fel de brusc, şi făcu ochii mari. 

— Dumnezeule, spuse ea şoptit, e chiar G.I. Joet. 


1 G.I. Joe este creditat drept cel mai remarcabil porumbel din istorie, 
salvând viaţa a cel puţin o mie de soldaţi britanici în timpul celui de-al 


Doilea Război Mondial. (n.red.) 
13 


Joe detectă uşorul sarcasm şi ridică din sprâncenele 
negre. 

— Colonelul G.I. Joe. 

— Văd, spuse ea admirativ. Un colonel cu drepturi 
depline. Şi puiet de academie, adăugă ea, arătând spre 
inelul lui cu sigiliul academiei şi folosind termenul prea 
puţin flatant pentru un absolvent de academie militară. Ori 
ai tâlhărit un colonel şi i-ai furat însemnele, ori ai trecut 
printr-o operaţie estetică de întinerire spectaculoasă şi ți- 
ai vopsit părul în negru, ori ai un sponsor cu buzunare 
adânci care te ajută să avansezi rapid. 

Joe îşi păstră expresia neutră. 

— Poate că sunt al naibii de bun în ceea ce fac. 

— Adică să fi avansat pe merit? întrebă ea, ca şi cum ar 
fi fost o idee atât de imposibilă, încât nici nu merita luată 
în consideraţie. Nici vorbă! 

Joe era obişnuit să le provoace femeilor diverse reacţii, 
de la fascinaţie la o oarecare intimidare vecină cu teama, 
ca urmare a unei conştientizări foarte acute a prezenţei lui 
fizice. Era obişnuit să atragă respect, dacă nu simpatie. 
Nimic din toate acestea nu se regăseau însă în expresia lui 
Caroline Evans. Nu-şi desprinsese ochii de pe el nicio 
clipă, privirea ei rămânând fixă şi pătrunzătoare ca a unui 
pistolar. Da, asta era; îl înfrunta ca pe un adversar. 

Se desprinse din cadrul uşii şi îi întinse mâna, hotărând 
brusc să plaseze situaţia într-un context profesional şi să îi 
arate cu cine avea de-a face. 

— Colonelul Joe Mackenzie, şeful de proiect. 

Protocolul prevedea că strânsul mâinilor rămânea la 
latitudinea femeii, că un ofiţer bărbat nu trebuia niciodată 
să întindă el primul mâna unei femei, dar Joe voia să-i 
simtă mâna într-a lui şi avea convingerea că, dacă i-ar fi 
dat de ales, nici măcar acea atingere nu i-ar fi fost 
permisă. 

Caroline nu ezită şi îi strânse ferm mâna. 

— Caroline Evans, înlocuitor pentru Boyce Walton în 
echipa de dezvoltare laser. 

După ce îi scutură rapid mâna de două ori, şi-o retrase. 


14 


Cum era desculţă, Joe reuşi să-i estimeze cu acuratețe 
înălţimea ca fiind în jur de un metru şaizeci; creştetul 
capului ei îi ajungea la claviculă. Diferenţa de înălţime nu 
o intimida, deşi era nevoită să ridice privirea pentru a o 
întâlni pe a lui. Ochii ei erau de un verde-închis, văzu el, 
încadraţi de gene negre şi sprâncene ce sugerau că auriul 
părului ei fusese obţinut pe căi chimice. 

Arătă din cap spre hârtiile împrăştiate pe podea. 

— De ce lucrezi atât de târziu, mai ales că e prima ta zi 
la noul loc de muncă? E în neregulă ceva ce ar trebui să 
ştiu şi eu? 

— Nu din câte ştiu eu, răspunse ea, aplecându-se să 
ridice hârtiile. Nu făceam decât să verific din nou o serie 
de elemente. 

— De ce? Ce te-a determinat să o faci? 

Caroline îi aruncă o privire nerăbdătoare. 

— Îmi stă în fire să verific totul de două ori. Întotdeauna 
verific de două ori dacă e stins cuptorul, dacă am scos 
fierul de călcat din priză, dacă am încuiat uşa. Întotdeauna 
mă asigur din ambele direcţii de două ori atunci când trec 
strada. 

— Nu ai găsit nimic în neregulă? 

— Nu, bineînţeles că nu. Ţi-am spus deja asta. 

Joe se relaxă după ce se asigură că nu era nimic în 
neregulă cu sistemul de dirijare şi îşi permise din nou să o 
studieze lejer şi cu plăcere pe Caroline Evans, în vreme ce 
aceasta scoase un sul de şervete de hârtie dintr-un sertar 
al biroului şi folosi câteva bucăţi pentru a absorbi ceaiul 
vărsat. Se apleca şi se răsucea cu o uşurinţă fluidă pe care 
el o considera sexy. Tot ce făcuse până în acel moment, 
chiar şi provocarea doar vag voalată din privirea ei, i se 
păruse sexy. Drept reacţie, simţi o tensiune între picioare. 

Caroline aruncă şervetele ude la gunoi şi îşi băgă 
picioarele în pantofi. 

— Mi-a făcut plăcere să te cunosc, colonele, spuse ea 
fără a-l privi. Ne vedem mâine. 

— Te conduc la locuinţa ta. 

— Nu, mulţumesc. 


15 


Refuzul imediat şi lejer cu care fu primită oferta lui îl 
irită. 

— Este foarte târziu, iar tu eşti singură. Te conduc la 
locuinţa ta. 

Caroline îşi ridică privirea spre el în acel moment, 
întorcându-se şi punându-și mâinile în şolduri. 

— Apreciez oferta, colonele, dar nu am nevoie de genul 
acesta de favoruri. 

— Genul acesta de favoruri? La ce gen ne referim? 

— Genul care fac mai mult rău decât bine. Ascultă, tu 
eşti şeful cel mare. Dacă te vede cineva conducându-mă la 
locuinţa mea, în două zile am să încep să aud comentarii 
false cum că n-aş fi ajuns să fac parte din echipă dacă nu 
ţi-aş fi făcut ochi dulci. E o bătaie de cap de care pot să mă 
lipsesc. 

— A, spuse el, înțelegând brusc. Ai mai avut de-a face cu 
aşa ceva, nu? Nimeni nu îşi închipuie că poţi să arăţi aşa şi 
să fii şi deşteaptă. 

Caroline îl privi sfidătoare. 

— Cum adică să arăt aşa? Cum anume arăt? 

Avea temperamentul unui arici, dar Joe fu nevoit să se 
împotrivească dorinţei de a-şi petrece braţele în jurul ei şi 
de a-i spune că, începând din acel moment, avea să lupte el 
şi pentru ea. Caroline nu ar fi apreciat gestul, şi nu era 
sigur de ce voia să-l facă, fiindcă părea mai mult decât 
capabilă să-şi poarte singură bătăliile. Dacă ar fi fost 
deştept, ar fi păstrat o atitudine prudentă şi ar fi făcut 
vreun comentariu neutru, ca să evite s-o irite şi mai tare; 
dar nu devenise pilot de vânătoare fiindcă îşi dorea 
prudenţă. 

— Seducătoare, răspunse el, cu o privire tăioasă, intensă 
şi lacomă. 

Caroline clipi, ca surprinsă, şi se dădu un pas înapoi. 

— Ah, spuse ea pe o voce subţire, nedumerită. 

— Este imposibil să nu ştii că eşti atrăgătoare, remarcă 
el. 

Ea clipi din nou. 

— Aspectul fizic nu ar trebui să conteze. Tu arăţi ca un 


16 


model ambulant de recrutare, dar asta nu ţi-a dăunat în 
carieră, aşa-i? 

— Nu susţin discriminarea, spuse el. Mi-ai pus o 
întrebare şi ţi-am răspuns. Arăţi seducătoare. 

— Ah! 

Îl privi acum cu prudenţă, furișându-se pe lângă el. 

Joe îi puse mâna pe braţ, oprind-o. Când îi simţi carnea 
netedă şi caldă sub palmă, fu ispitit să exploreze mai 
departe, dar se stăpâni. 

— Dacă te hărţuieşte careva dintre cei de aici, Caroline, 
să vii la mine. 

Ea aruncă o privire alarmată spre mâna de pe braţul ei. 

— Ăă... Da, sigur. 

— Chiar dacă e un membru al echipei tale. Sunteţi civili, 
dar ăsta e proiectul meu. Dacă cineva creează probleme, 
pot cere să fie înlocuit. Atingerea lui o făcea vizibil agitată, 
şi o studie îndelung un moment, încruntându-se uşor, 
înainte de a-i da drumul. Vorbesc serios, adăugă el pe un 
ton mai blând. Vino la mine dacă ai vreo problemă. Ştiu că 
nu vrei să te conduc la locuinţa ta, dar oricum merg în 
direcţia aia, căci mă retrag şi eu. Îţi acord un avans de 
treizeci de secunde ca să nu mergem împreună. Este bine 
aşa? 

— Treizeci de secunde nu înseamnă prea mult. 

Joe ridică din umeri. 

— O să apuci să ajungi cu circa douăzeci şi cinci de 
metri înaintea mea. Oferta nu e negociabilă. Se uită la 
ceasul de la mână. Incepând din acest moment. 

Caroline se întoarse imediat şi fugi. Era singurul cuvânt 
potrivit pentru ceea ce făcu. Aproape că-şi trase în sus 
fusta strâmtă şi o luă la fugă. Sprâncenele lui Joe se 
ridicară într-o întrebare mută. După ce se scurseră cele 
treizeci de secunde, ieşi din clădire şi îi observă silueta 
zveltă, de-abia vizibilă în întuneric, care continua să 
avanseze cu paşi rapizi. Până să ajungă la propria locuinţă, 
se tot întrebă ce anume transformase o amazoană într-o 
fătucă sperioasă. 


17 


Caroline trânti şi încuie uşa locuinţei ei spartane şi se 
sprijini de lemnul acesteia, expirând cu un şuierat 
zgomotos. Se simţea ca şi cum tocmai ar fi scăpat ca prin 
urechile acului din ghearele unui animal sălbatic. Oare de 
ce permiteau cei din fruntea aviaţiei ca un asemenea 
bărbat să umble nestingherit în libertate? Ar fi trebuit 
încuiat undeva în măruntaiele Pentagonului, unde ar fi 
putut să-l folosească pentru posterele lor de recrutare, dar 
fără a pune în pericol femeile vulnerabile. 

Poate că de vină erau ochii lui, de un albastru-deschis şi 
la fel de pătrunzători ca laserele la care lucra ea. Poate era 
felul în care se înălța deasupra ei sau forţa plină de graţie 
a corpului său musculos. Poate era vocea lui profundă, 
nota deosebită care vibrase în ea când o declarase 
„seducătoare” sau căldura mâinii lui subţiri şi bătătorite 
când o atinsese. Poate că de vină erau toate acestea, dar 
ceea ce îi stârnise panica fusese strălucirea flămândă, de 
prădător, din ochii lui, atunci când o privise. 

Se descurcase bine până în acel moment. Fără îndoială, 
reuşise să adopte cea mai convingătoare atitudine a ei de 
respingere, deopotrivă arogantă şi nepăsătoare, care, până 
atunci, reuşise fără greş să ţină bărbaţii la distanţă. Era o 
soluţie de compromis; pe de-o parte o împiedica să lege 
prietenii cu cei alături de care lucra, pe de altă parte 
înăbuşea de la bun început orice eventuale avansuri 
sexuale. În cursul facultăţii şi al studiilor postuniversitare, 
precum şi la începutul carierei, fusese nevoită atât de 
frecvent să se bată pentru a scăpa din îmbrăţişări forţate, 
încât învățase să adopte o atitudine ofensivă de la bun 
început. Având atât de multă experienţă, ar fi trebuit să 
reuşească să-şi păstreze calmul, dar o singură privire din 
partea colonelului „Ochi de Laser” Mackenzie, o singură 
observaţie uşor admirativă, şi îşi pierduse atât stăpânirea 
de sine, cât şi bunul-simţ. Fusese contracarată ruşinos. 

Ei bine, asta se întâmpla când aveai părinţi cu doctorate. 
Aceştia văzuseră semnele unei inteligenţe superioare în 
singurul lor copil şi luaseră imediat măsuri pentru a-i oferi 
educaţia pe care o merita. Pe tot parcursul şcolii şi al 


18 


liceului fusese cea mai tânără din clasa ei, datorită 
progreselor ei accelerate. Nu ieşise nici măcar la o singură 
întâlnire tot liceul; fusese prea ciudată, prea greoaie şi 
stângace, trecând prin pubertate la doi sau trei ani după 
colegii ei de clasă. Situaţia nu se îmbunătăţise nici la 
facultate. Începuse anul întâi imediat după ce împlinise 
şaisprezece ani, şi ce student întreg la cap ar fi ieşit cu o 
fată care era, din punct de vedere legal, încă minoră, când 
existau atâtea fete drăguţe de vârsta potrivită, deopotrivă 
dornice şi disponibile? 

Izolată şi singură, Caroline se dedicase studiilor şi se 
trezise terminând cursurile în cel de-al optsprezecelea an 
de viaţă. Cam pe atunci băieţii care îi erau colegi la cursuri 
începuseră să-şi dea seama că fata aceea, Evans, chiar 
dacă era tocilară, arăta foarte bine. De data aceasta vârsta 
nu o mai putea proteja. Cum nu învățase nici cum să se 
poarte cu băieţii de vârsta ei, nu avea habar cum să le facă 
faţă acestor... acestor caracatite care, brusc, nu păreau să- 
şi poată lua mâinile de pe ea. 

Confuză, alarmată, Caroline se retrăsese şi mai mult în 
studiile ei şi începuse să-şi formeze un scut cu ţepi pentru 
a se apăra. 

Transformarea ei, odată ajunsă la maturitate, nu fu 
suficient de drastică pentru a putea fi comparată cu cea a 
unei răţuşte urâte devenite lebădă; crescuse pur şi simplu 
şi dintr-o adolescentă greoaie devenise o femeie. Prima 
menstruatie îi apăruse târziu, ca şi cum corpul ei ar fi 
trebuit să echilibreze natura rămânând oarecum în urmă, 
în vreme ce mintea ei se grăbise să o ia înainte. Era doar o 
problemă de nesincronizare. În vreme ce colegii ei de clasă 
treceau prin pubertate, ea încă se mai juca, la propriu, cu 
păpuşile. Când ajunse ea la pubertate, colegii ei aveau deja 
experienţă în materie de relaţii. Nu se potrivise niciodată 
cu ei în ceea ce privea maturitatea fizică sau emoţională. 
Când se simţise pregătită să înceapă să iasă la întâlniri, se 
trezise pipăită de băieţi obişnuiţi cu un nivel de intimitate 
mult mai sofisticat. 

În cele din urmă, se dovedise mai uşor să-i alunge pe 


19 


toţi. 

Şi astfel ajunsese Caroline la douăzeci şi opt de ani, cu o 
inteligenţă demnă de un geniu, specialistă autentică în 
amplificarea luminii şi în sistemele optice de dirijare, 
deţinătoare a unui doctorat în fizică, să se simtă idioată şi 
panicată din cauză că un bărbat o declarase 
„seducătoare”. 

Era dezgustător. 

Era, totodată, uşor înspăimântător, căci simţea că 
tacticile ei de a îndepărta bărbaţii nu funcţionaseră în 
cazul colonelului Mackenzie, care părea genul de bărbat 
căruia îi plăceau provocările. 

Se plesni peste frunte. Cum de fusese atât de idioată? 
Colonelul era pilot de vânătoare, ce naiba. Aparţinea unei 
rase diferite, era un bărbat care efectiv adora provocarea. 
Dacă voia să evite să-i atragă atenţia, trebuia să pară 
sfioasă şi blândă, eventual chiar să se fandosească puţin. 
Problema era că nu ştia cum să se fandosească. 

Ar fi trebuit să meargă la o şcoală de seducţie, în loc să 
urmeze cursuri postuniversitare. Ar fi făcut cursul de 
Introducere în Fandoseală ori de câte ori ar fi fost nevoie, 
până ar fi învăţat câte ceva. 

Poate că nu era prea târziu. Poate trebuia să adopte o 
atitudine suficient de dulce şi de neajutorată, cât să-l 
păcălească. Nu - asta ar fi atras atenţia bărbaţilor cărora 
chiar le plăcea o astfel de atitudine la o femeie. Era prinsă 
între ciocan şi nicovală. 

Singurul lucru pe care îl mai putea face era să se 
împotrivească vitejeşte. 


Când ajunse la locuinţa lui, Joe se dezbrăcă de uniformă, 
apoi făcu un duş răcoros până începu să se simtă om din 
nou. În iulie, deşertul era un adevărat coşmar, absorbind 
toată umezeala din corpul lui până îşi simţea chiar şi ochii 
uscați, dar Iubita avea nevoie de o securitate strictă, iar 
baza aviatică Nellis din Nevada asigura aşa ceva în foarte 
mare măsură. În pofida disconfortului şi a condiţiilor 
spartane, era recunoscător pentru nivelul de securitate şi 


20 


nu aştepta cu nerăbdare să o vadă pe lubită desfăcută 
bucată cu bucată, aşa cum avea să se întâmple după ce 
Congresul vota finanţarea. Atunci avea să ajungă sub lupa 
presei, deşi natura revoluţionară a avionului nu era trădată 
de aspectul său; designul nu se deosebea radical de cel al 
aeronavei F-22, ceea ce le permitea să deruleze zborurile 
de încercare la Nellis în loc de Edwards, în California, 
acolo unde se făceau de regulă aceste zboruri. Curioşii 
căutau ceva diferit la Edwards, dar aici, la Nellis, unde 
exista o asemenea diversitate de avioane implicate în 
jocurile de-a războiul aflate în desfăşurare, Iubita nu sărea 
chiar atât de tare în ochi. 

Ceilalţi piloţi de la bază îşi dăduseră seama, inevitabil, 
că făceau zboruri de încercare cu o aeronavă diferită de F- 
22, dar nicio persoană care nu lucra în cadrul programului 
nu avea posibilitatea de a studia îndeaproape prototipurile 
Night Wing, iar securitatea era, oricum, un mod de viaţă 
aici. Ceea ce era deosebit la Ilubită ţinea de învelişul ei şi 
de ansamblul sistemelor electronice, sistemul ei de 
armament; odată dezvăluită, avea să încingă spiritele în 
toate agenţiile ostile de spionaj din lume, şi urmau să fie 
nevoiţi să impună un nivel şi mai ridicat de securitate, deşi 
nu vedea cum s-ar putea face aşa ceva. 

Gândurile îi zăboviseră asupra lubitei, dar brusc mintea 
îi fu invadată de o imagine a lui Caroline Evans, şi afişă un 
zâmbet larg, întrebându-se cum ar fi putut îmblânzi micul 
arici. Brusc, îşi simţi pielea fierbinte şi tensionată, în 
pofida apei răcoroase, aşa că opri duşul şi ieşi din cabină. 
Dacă ar fi putut s-o convingă să intre la duş cu el, probabil 
că împreună ar fi făcut apa să clocotească. 

Se opri în faţa aparatului de aer condiţionat, lăsând 
aerul rece să sufle peste corpul lui ud şi gol şi savurând 
fiorii ce îl străbătură, dar răcoarea nu reuşi să atenueze 
senzaţia de tensiune dintre picioarele lui. Neîndurător, îşi 
alungă din minte gândurile legate de domnişoara Evans. 
Când se uscă suficient cât să nu mai picure apa de pe el, 
trecu în spaţiul îngust rezervat bucătăriei, fără a se 
îmbrăca, şi îşi pregăti rapid un sendviş. Libertatea de a nu 


21 


purta haine îi permise să se relaxeze pe dinăuntru. Își 
petrecuse aproape jumătate din viaţă în armată, înconjurat 
de reguli şi purtând uniforme, şi le accepta confortabil şi în 
viaţa de civil, dar mai exista o parte primitivă din el care 
spunea uneori „De-ajuns!”, iar atunci simţea nevoia să 
rămână gol-puşcă. 

Crescuse la o fermă de cai din Wyoming şi se întorcea 
acolo de câte ori putea; petrecându-şi o săptămână sau 
două călare pe cei mai aspri cai neîmblânziţi de la fermă, 
îşi satisfăcea aceeaşi nelinişte sălbatică din el, dar în acel 
moment era ocupat cu proiectul Night Wing şi nu putea să- 
şi ia liber, aşa că trebuia să scape de haine. Singurul 
articol de îmbrăcăminte de care se dezbrăca întotdeauna 
cu regret era costumul de pilot; dacă ar fi putut să-şi 
petreacă tot timpul în aer, ar fi fost în regulă. 

La naiba, cu cât era avansat mai mult în grad, cu atât 
ajungea tot mai rar să piloteze. Responsabilităţile şi 
hârţogăriile îi ocupau tot mai mult timp. Acceptase poziţia 
de şef de proiect pentru Night Wing doar fiindcă i se 
garantase că avea să i se permită să piloteze avioanele. Cei 
din aviația americană îşi doriseră cei mai buni oameni în 
carlingile noilor avioane, iar piloţii aleşi erau toţi excelenti, 
dar, mai mult decât atât, îşi doriseră opinia directă şi 
nemijlocită a celui mai bun dintre cei mai buni, iar 
colonelul Joe Mackenzie încă se ridica - cu mult - deasupra 
tuturor. 

Joe nu era înfumurat din pricina talentului său de pilot 
de vânătoare fiindcă muncise prea mult pentru a ajunge la 
nivelul la care era. Se născuse cu inteligenţa necesară, cu 
acuitatea vizuală şi reflexele fulgerătoare, dar restul era 
rezultatul a nenumărate ore de studiu, exerciţiu, de 
pregătire intensă în simulatorul de zbor, până când fiecare 
reacţie devenise automată şi imediată. Chiar şi la vârsta de 
treizeci şi cinci de ani, timpul lui de reacţie încă era mai 
bun decât cel al tinerilor care terminau academia de 
pilotaj, iar vederea lui încă depăşea standardele maxime. 
Mai avea multe ore de zbor de care să se bucure, dacă 
armata avea să-i permită acest lucru. Avansase în grad 


22 


atât de rapid, încât probabil avea să obţină prima lui stea 
peste încă un an, apoi doar cu noroc o să mai prindă 
suficient timp în aer cât să rămână calificat. 

Alternativa era să abandoneze cariera de pilot militar şi 
să se angajeze la un producător de avioane ca pilot de 
încercare, renunțând la anii petrecuţi în armată. li plăcea 
să facă parte din aviația americană, nu ar fi vrut să 
renunţe la ea, dar gândul de a fi ţinut la sol i se părea 
insuportabil. Viaţa ar fi fost anostă fără provocarea de a 
îmblânzi atât natura, cât şi maşinăria, ştiind că era însăşi 
viaţa lui în joc dacă nu o făcea corect. 

Caroline i se strecură din nou în minte, cu o provocare 
diferită sclipind vizibil în ochii ei de pistolar. Işi putea 
aminti cu uşurinţă culoarea acelor ochi, în cea mai mare 
parte verde-închis, amestecat cu puţin albastru şi picături 
aurii ce le luminau profunzimile. Când îşi imagină acei ochi 
ridicându-se spre el în timp ce el se mişca deasupra ei în 
pat, inima începu să-i bată cu forţă şi rapid, exact aşa cum 
ar fi vrut s-o posede. 

Voia s-o facă pe mica aricioaică să toarcă precum o 
pisicuţă. 


23 


capitolul 2 


Caroline avea standarde foarte înalte de confort, ceea ce 
însemna că uneori îi lua destul de mult să se îmbrace. 
Dacă avea impresia că nu se potrivea ceva în ziua 
respectivă, se dezbrăca şi încerca altceva. Inainte de a 
pleca la muncă în fiecare dimineaţă, se aşeza, se întindea, 
se răsucea, îşi balansa braţele în faţă şi-n spate, apoi le 
ridica deasupra capului pentru a verifica dacă nu cumva 
hainele aveau s-o incomodeze în cursul zilei. Nu suporta să 
fie distrasă de vreo cusătură inconfortabilă sau de senzaţia 
enervantă că nu stătea ceva bine pe ea. 

Moda femeiască era un subiect delicat pentru ea. De ce 
majoritatea designerilor erau bărbaţi? După părerea ei, ar 
fi trebuit interzis prin lege ca bărbaţii să conceapă haine 
pentru femei. Hotărâse încă din adolescenţă că bărbaţii 
habar nu aveau cât de inconfortabile erau de obicei 
hainele şic ale femeilor şi că, de fapt, nici nu le păsa, 
fiindcă nu erau nevoiţi ei înşişi să petreacă ore întregi în 
picioare pe tocuri înalte cu efect de scurtare a 
tendoanelor, împachetaţi în ciorapi înăbuşitori, sufocaţi fie 
de sutiene, fie de rochii suficient de strâmte cât să 
reuşească să ridice sau să separe, sau să împingă laolaltă 
sânii pentru a crea decolteul, în funcţie de cerinţele 
ocaziei. 

Şi de ce erau hainele de femei făcute din materiale atât 
de subţirele când temperaturile din majoritatea birourilor 
şi restaurantelor erau întotdeauna setate atât de jos, încât 
să se simtă bine bărbaţii îmbrăcaţi la costum? Ideea i se 
părea proastă din două motive: în primul rând, de ce era 
nevoie ca bărbaţii să poarte sacouri - şi exista oare ceva 
mai stupid decât acea relicvă a pieptarului numită cravată, 
pe care şi-o înnodau în jurul gâtului ca laţul unui călău şi 
care tulbura anumite funcţii de bază ale organismului, cum 


24 


ar fi respiraţia şi înghiţitul? - și de ce nu li se permitea şi 
femeilor să poarte sacouri dacă bărbaţii nu se simțeau în 
stare să renunţe la ale lor? Moda, în opinia ei, era alcătuită 
din părţi egale de prostie şi nebunie. Intr-o lume logică, 
oamenii ar fi purtat haine practice, de exemplu blugi, 
mocasini şi bluze de trening. 

Nu putea să schimbe lumea, dar putea să controleze 
mica ei felie, refuzând să renunţe la propriul confort. In 
ziua respectivă alese o fustă albă amplă, strânsă cu elastic 
în talie şi lungă până la mijlocul pulpei. În partea de sus 
îmbrăcă un tricou supradimensionat şi împleti două eşarfe, 
una galbenă ca pepenele şi cealaltă de un albastru azuriu, 
legându-le împreună în jurul taliei, pe post de centură. În 
picioare avea balerini albi. Se simţea grozav, asortată şi 
confortabilă, exact aşa cum voia să fie. 

Peste noapte, încercase să analizeze din ce motiv 
colonelul Mackenzie o pusese în încurcătură în asemenea 
măsură; alţi bărbaţi îi făcuseră avansuri insistente şi 
reuşise să le facă faţă; aşadar, cum se făcea că observaţia 
lui destul de inofensivă, adăugată unei priviri deloc 
inofensive, îi stârnise o asemenea panică? Cu siguranţă 
privirea fusese de vină. Nu mai văzuse niciodată astfel de 
ochi, ca nişte diamante de un albastru-deschis strălucind 
pe o faţa bronzată, atât de pătrunzători, încât avusese 
impresia că o spintecaseră până în carne, şi simţise că 
bărbatul din spatele lor nu semăna cu niciun alt bărbat pe 
care îl cunoscuse până atunci. 

Existau mai multe motive posibile, dar niciunul pe care 
să îl poată indica drept cauza primară a reacției ei. Avea să 
fie nevoită, pur şi simplu, să se stăpânească, cat mai bine 
posibil, să ţină garda sus şi să încerce să se asigure că 
existau întotdeauna şi alţi oameni prin preajmă de fiecare 
dată când avea de-a face cu distinsul colonel. De ce nu 
venise pe la birouri mai devreme, ziua trecută, când încă 
lucra şi restul echipei? Dacă ar fi făcut-o, Caroline ar fi 
dormit mai bine în noaptea aceea. 

Aruncă o privire în jurul ei, asigurându-se că totul era 
stins, apoi pipăi pe dinafară buzunarele fustei pentru a 


25 


verifica dacă avea cheile. Buzunarele erau o necesitate; 
toate hainele pe care le purta trebuiau să aibă buzunare, 
fiindcă poşetele erau un alt motiv de iritare pentru ea. De 
ce erau femeile condamnate să le care după ele toată 
viaţa? De ce nu puteau să aibă buzunare, la fel ca bărbaţii? 
Fiindcă moda spunea că ştirbea din „croiul” hainelor. 
Fiindcă femeile erau considerate prea vanitoase. Fiindcă 
bărbaţii le întindeau mereu femeilor diverse obiecte, 
adăugând nepăsători: „Pune asta în poşeta ta”, vrând de 
fapt să spună: „Cară tu asta în locul meu”. Ca femeile să 
devină cu adevărat libere, considera ea, ar fi trebuit să dea 
foc poşetelor în loc de sutiene. Apoi să arunce şi pantofii 
cu toc înalt în foc. Pentru a se scuti de corvoada de a căra 
o poşetă, îşi aprovizionase masa de birou, cu o zi înainte, 
cu toate articolele cosmetice de care presupunea că urma 
să aibă nevoie la un moment dat. In fond, faptul că nu-i 
plăceau poşetele nu însemna că trebuia să se lipsească de 
ruj. Avea totuşi nişte standarde personale de respectat. 

În mod normal era prima persoană care ajungea la 
muncă, iar dimineaţa aceea nu făcu excepţie. li plăceau 
dimineţile, iar zorii zilei în deşert erau un moment special, 
în care totul era atât de clar şi de bine definit. Peste câteva 
ore, căldura avea să mai estompeze contururile 
elementelor din peisaj, dar în acel moment era perfect. 

Fredonă în surdină în timp ce îşi pregăti cafeaua. Oricât 
de cald ar fi fost, cafeaua se dovedise o necesitate peste 
tot unde muncise la viaţa ei. 

Sfâșie ambalajul unei gogoşi cu miere şi scorţişoară, o 
băgă în cuptorul cu microunde şi o încălzi zece secunde. 
Micul dejun era gata. Se instală în scaun şi începu să 
recitească un raport privind cea mai recentă testare a 
sistemului de dirijare, luând absentă muşcături mărunte. 

Treizeci de minute mai târziu, apăru Cal Gilchrist, 
părând surprins când o văzu la birou. 

— Ai ajuns devreme, spuse el, îndreptându-se direct spre 
ibricul de cafea. Nu te-am văzut la masă. 

— Am mâncat o gogoaşă aici. 

Terminând de citit, puse raportul deoparte. Dintre 


26 


ceilalţi trei membri ai echipei, Cal era cel mai agreabil. La 
drept vorbind, recunoscu ea, era chiar mult mai agreabil 
decât ea. Era binedispus, prietenos şi capabil, pe la vreo 
treizeci de ani, încă singur şi bucurându-se de o viaţă 
socială activă. Il mai întâlnise şi înainte, dar era prima 
dată când lucrau la un proiect împreună. Erau de fapt 
angajaţi la două firme diferite, ea la Boling-Wahl Optics, 
care pusese la punct sistemul de dirijare cu laser, iar Cal 
la DataTech, care făcuse echipă cu Boling-Wabhl pentru a 
crea programul computerizat care coordona sistemul. 

— Se face încă un test la opt fix, spuse Cal sorbind din 
cafea. După ce ajung şi Adrian şi Yates, mergem toţi în 
camera de comandă să putem urmări prin radio discuţiile 
din cursul zborurilor. Colonelul Mackenzie zboară şi el azi. 
Vine întotdeauna în camera de comandă după un zbor, şi 
am să vă fac cunoştinţă. 

— Ne-am cunoscut deja, răspunse ea. A trecut pe aici 
aseară, cât încă eram aici. 

— Ce impresie ţi-a făcut? 

Caroline reflectă o clipă, încercând să găsească un 
răspuns concis, şi se hotări în cele din urmă să spună: 

— Înspăimântător. 

Cal râse. 

— Da, n-aş vrea să-l supăr cu ceva. Aş fi putut jura ca 
piloţii de vânătoare nu respectă nimic, dar pare al naibii de 
sigur că pe el îl respectă, în aer şi la sol. Unul dintre ei a 
spus că Mackenzie e cel mai bun pilot din aviația 
americană, fără discuţie. Asta înseamnă mult, având în 
vedere că niciunul dintre piloţii din acest grup nu este 
deloc prost. 

Sosiră şi ceilalţi doi membri ai echipei. Yates Korleski, 
un bărbat scund, solid, cu început de chelie, era cel mai 
experimentat dintre ei şi şeful echipei. Adrian Pendley era 
pentru Caroline un ghimpe în coastă în acest proiect. Era 
înalt şi arătos, divorţat, şi critic acerb al prezenţei lui 
Caroline în echipă. Când Caroline începuse să lucreze 
pentru Boling-Wahl, Adrian încercase să se 
descotorosească rapid de ea şi nu o iertase niciodată 


27 


pentru felul în care îl trimisese la plimbare. Însă era bun în 
profesia lui, aşa că era hotărâtă să colaboreze cu el, chiar 
dacă trebuia să ignore micile înţepături neobosite din 
partea lui. Adrian trecu pe lângă ea fără un cuvânt, dar 
Yates se opri lângă biroul ei. 

— Te-ai instalat fără probleme? 

— Da, îţi mulţumesc. Şi l-am cunoscut şi pe şeful * cel 
mare. 

Yates afişă un zâmbet larg. 

— Cum ţi s-a părut? 

— După cum i-am spus şi lui Cal, cam înspăimântător. 

— Ai grijă să nu faci vreodată o greşeală, altfel ai să afli 
exact cât e de înspăimântător. 

— Nu permite erori umane, aşa-i? 

— Nu când e vorba despre avioanele sau oamenii lui. 

Yates se îndepărtă, pornind spre ibricul de cafea, iar 
Caroline decise că, poate, panica ei din seara precedentă 
fusese justificată. Yates lucra la proiecte de apărare de 
douăzeci de ani - aşadar, dacă el era impresionat, atunci 
colonelul chiar nu era un simplu soldat. Se strâmbă 
recunoscând jocul de cuvinte neintenţionat din mintea ei.? 

La ora stabilită, porniră toţi spre aerodrom, de unde se 
monitorizau zborurile. Li se verificară documentele de 
identitate, ceea ce-i aminti lui Caroline cât de strictă era 
securitatea. Locul era înţesat de gărzi, şi ştia că proiectul 
Night Wing era doar unul dintre cele aflate în desfăşurare. 
Erau numeroşi civilii care lucrau la Nellis, persoane care 
se bucurau atât de cele mai înalte recomandări, cât şi de 
cele mai amănunțite verificări de securitate. Simplul fapt 
că se afla aici însemna că trecutul ei fusese verificat atât 
de minuţios, încât dosarul ei includea probabil până şi 
marca de cereale care îi plăcea cel mai mult în copilărie. 

Camera de comandă era aglomerată, plină de jur 
împrejur cu monitoare şi oameni cu privirea aţintită asupra 
lor. Practic, fiecare componentă a prototipului Night Wing 
2 În limba engleză, Joe este şi nume propriu, dar, folosit fără 
majusculă, înseamnă şi „soldat" sau pur şi simplu un american de 
rând, ceea ce explică jocul de cuvinte la care face referire. (n.red.) 


28 


încorpora o modificare radicală faţă de felul în care 
fuseseră concepute aeronavele în trecut - prin urmare, 
existau numeroase companii şi contractori din domeniul 
apărării care colaborau pentru a se asigura că totul era 
funcţional. Se adunaseră şi câţiva piloţi, unii dintre ei în 
costume de zbor, alţii în uniformele obişnuite de serviciu. 
Mai multe fluierături răsunară în aer când o observară pe 
Caroline, iar unul dintre piloţi zâmbi larg, plesnindu-se cu 
mâna peste inimă. 

— M-am îndrăgostit, anunţă el, adresându-se grupului. 

— Nu-l băgaţi în seamă, doamnă, spuse un alt pilot. E 
deja a treia oară săptămâna asta, şi e de-abia marţi. E 
nestatornic, foarte nestatornic. 

— Dar arătos, spuse primul pilot în apărarea lui. Deci ce 
spui, frumoaso? Vrei să ne căsătorim, să locuim într-o 
căsuţă acoperită de trandafiri şi să facem copii frumoşi? 

— Sunt alergică la trandafiri, spuse ea. 

— Şi la bărbaţi, murmură Adrian în spatele ei, doar atât 
cât să-l audă ea. 

Caroline îl ignoră. 

— Dă-i încolo de trandafiri! Legitimaţia de pe cămaşa lui 
îl indica drept maior Austin Deale. Sunt adaptabil. Şi 
amuzant. Am spus oare că ne vom distra din plin? 

O voce profundă răsună din difuzoare, şi, de parcă ar fi 
fost acționată o manetă, piloţii încetară discuţiile şi se 
întoarseră spre monitor. Caroline avu nevoie de un 
moment până să-şi dea seama că era vorba despre o 
cameră montată în carlingă care le permitea să vadă ce 
făcea şi ce vedea pilotul. 

— Avem patru avioane în aer azi, spuse locotenent- 
colonelul Eric Picollo, explicându-le situaţia. Două Night 
Wing şi două F-22. F-22 e singurul avion în producţie 
suficient de rapid cât să permită testarea reală a 
prototipurilor Night Wing. Acestea vor efectua câteva 
manevre de stres, apoi vor testa sistemul de dirijare. 

Vocea profundă răsună din nou din difuzoare, laconică şi 
neutră, ca şi cum cel căruia îi aparţinea nu ar fi gonit la o 
viteză mai mare decât cea a sunetului la mare înălţime 


29 


deasupra deşertului. Caroline se cutremură şi i se făcu 
pielea de găină pe braţe. 

— Treci pe MIL. 

— Trec pe MIL, răspunse o altă voce. 

— Setarea de propulsie la putere maximă, şopti Cal, care 
stătea chiar în dreapta ei. Propulsia nominală maximă a 
unui motor sau chiar mai mult. 

Caroline confirmă din cap că înţelesese, cu privirea 
fixată asupra monitorului. Nu vedea din colonelul 
Mackenzie decât mâinile înmănuşate şi picioarele lungi, cu 
maneta de gaz între ele, dar ştia că el era cel pe care îl 
urmărea, nu pilotul celuilalt prototip Night Wing. Pur şi 
simplu era ceva în felul în care se mişca. 

Piloții efectuară o serie de manevre cu avionul, iar 
senzorii încorporaţi în învelişul exterior al aeronavei 
înregistrară şi transmiseră datele privind nivelurile de 
stres la care era supus corpul avionului. 

— Douăzeci de grade alfa, anunţă vocea profundă, 
confirmând afişajul digital de pe monitorul calculatorului. 
Treizeci... patruzeci... cincizeci... şaizeci. 

— La naiba, murmură pe un ton neliniştit unul dintre 
piloţii aflaţi în spatele ei. 

— Alfa e unghiul de incidenţă, şopti maiorul Deale, 
observând expresia nedumerită a lui Caroline. Propria lui 
expresie era tensionată. Majoritatea aeronavelor de înaltă 
performanţă nu pot atinge decât circa douăzeci de grade 
înainte de a intra în picaj. Cu Iubita am reuşit să ajungem 
la cincizeci de grade, fiindcă propulsia ei vectorială ne 
oferă un control mai bun, dar nici măcar modelul X-29 nu 
mai era controlabil la peste şaptezeci de grade. 

— Şaptezeci, spuse vocea calmă. Şaptezeci şi cinci. 

Maiorul pălise. Se zgâia la cifrele ce se schimbau pe 
monitorul calculatorului ca şi cum ar fi putut să le 
controleze prin simpla putere a voinţei. 

— Şaptezeci şi şapte. Şaptezeci şi nouă. Optzeci. 
Controlul pare uşor nesigur. Ajunge deocamdată, revin la 
orizontală. 

— Cum s-a descurcat Mad Cat? întrebă cineva. 


30 


— Şaizeci şi cinci, răspunse altcineva, iar grupul chicoti. 

— Ăsta a fost unghiul alfa sau factorul de rău? 

— Eu începusem să transpir la cincizeci. 

— Va trebui să-l scoatem noi pe Mad Cat din carlingă. 
Nu cred că se mai poate ţine pe picioare. 

— Pun pariu că lui Prăsilă nici măcar nu i s-a accelerat 
pulsul. Are doar gheaţă în vene, omule, doar gheaţă. 

Continuând manevrele, avioanele îşi testară rezistenţa la 
forţe gravitaționale atât negative, cât şi pozitive, 
provocând noi comentarii când difuzoarele transmiseră 
gemetele scoase de piloţi în încercarea de a forţa mai mult 
oxigen în creier, pentru a nu leşina. Un pilot cu 
antrenament putea suporta în mod normal până la plus 
şase G înainte de a începe să îşi piardă cunoştinţa, dar, cu 
ajutorul unor practici specializate de respiraţie, toleranța 
putea fi ridicată până la circa nouă G pentru scurte 
perioade de timp. 

Colonelul ajunsese la zece G. 

— Îndreaptă-te, îndreaptă-te, murmură preocupat un 
căpitan în barbă. 

Maiorul Deale începuse să transpire. 

— Nu-mi face asta, bombăni el. Haide, Prăsilă. Nu forţa 
mai mult. 

— Revin la orizontală, anunţă o voce calmă prin staţia 
radio, iar Caroline auzi un oftat colectiv de uşurare. 

— Nenorocitul ăla este o ciudăţenie genetică, spuse 
căpitanul clătinând din cap. Nimeni nu poate, teoretic, să 
tolereze aşa ceva. Cât a rezistat? 

— Nu prea mult, răspunse cel de-al doilea locotenent de 
lângă monitor. De fapt, a atins nivelul de zece doar pentru 
patru zecimi de secundă. A mai făcut-o şi înainte. 

— lar eu doar atât rezist la nouă. Şi vorbea perfect 
raţional! Vă spun eu, e o ciudăţenie genetică. 

— Dumnezeule mare, gândește-te cum trebuie să fi fost 
acum zece ani. 

— Cam la fel ca acum, spuse maiorul Deale. 

Următoarea serie de teste ţinea de sistemul de dirijare 
cu laser, iar Caroline se apropie mai mult de monitoare. Se 


31 


simţea ciudat de zdruncinată pe dinăuntru şi încerca să-şi 
adune gândurile. Când fusese selectată sa-l înlocuiască pe 
Walton la baza unde se făceau testele, studiase rapid 
câteva materiale despre avioanele cu reacţie, iar acestea, 
adăugându-se cunoştinţelor ei tehnice generale, îi 
permiteau să înţeleagă exact cât de periculoase fuseseră 
acele manevre. Ar fi putut pierde controlul asupra 
aeronavei la asemenea unghiuri de incidenţă extreme sau 
ar fi putut să-şi piardă cunoştinţa supunându-se unui 
asemenea nivel al forţelor gravitaționale şi să nu-şi vină în 
fire suficient de rapid cât să împiedice avionul să se înfigă 
cu botul în nisipul deşertului. Reacţiile celorlalţi piloţi 
fuseseră suficient de grăitoare. 

Adrian se strecură în faţa ei, împiedicând-o efectiv să 
vadă, fiind mult mai înalt decât ea. Caroline se concentră 
din nou pe situaţia din acel moment. Nu se îndoia că 
Adrian o făcuse intenţionat, şi, dacă îi permitea să scape 
nepedepsit, data viitoare avea să facă ceva mai rău. 

— Scuză-mă, Adrian, spuse ea politicoasă. Având în 
vedere că eşti atât de înalt, dă-mi voie să stau în faţa ta, ca 
să vedem amândoi. 

Yates ridică privirea şi zâmbi, fără a vedea - sau poate 
alegând să ignore - expresia acră de pe faţa lui Adrian. 

— Bună idee. Vino aici în faţă, Caroline. 

Testele de dirijare decurseră bine. In prezent, se lucra la 
partea de ţinte staţionare, şi toate componentele 
funcţionară la parametri acceptabili. Datele se afişau în 
flux continuu pe ecran, fiecare element fiind verificat rapid 
şi notat prin raportare la listele imprimate pe care le aveau 
toţi cu ei. 

Cele patru avioane aterizară cu bine, iar atmosfera din 
camera de comandă deveni brusc mai relaxată, ajungând 
aproape la un fel de veselie ameţitoare. Echipa care lucra 
la lasere se adună în jurul locotenent-colonelului Picollo, şi 
discutară cu toţii despre rezultatele testelor. Iniţial, 
Caroline fu surprinsă de cât de bine cunoştea acesta 
subiectul, dar apoi îşi dădu seama că nu era cine ştie ce 
surpriză. În fond, el şi ceilalţi piloţi lucrau la acest proiect 


32 


de ceva vreme; ar fi trebuit să fie de-a dreptul retardaţi ca 
să nu absoarbă o parte dintre informaţii. 

— S-ar putea să mai aibă şi colonelul câteva întrebări, 
spuse acesta în final, dar se pare că de acum putem începe 
testele pentru a vedea cât de bine ţinteşte şi urmăreşte 
obiectele în mişcare. 

Un braţ, se strecură în jurul taliei ei, iar Caroline deveni 
brusc rigidă. Intoarse rapid capul. Maiorul Deale îi zâmbi 
larg, strângându-și braţul mai tare în jurul ei. În spatele 
lui, văzu alţi piloţi care priveau şi rânjeau şi ei. Arătau toţi 
ca nişte postere pentru o convenţie stomatologică. Fu 
cuprinsă de mâhnire. La naiba, începuse deja. 

— Deci, frumoaso, unde vrei să mergem la cină diseară? 
întrebă maiorul. 

— Ia mâna, Daffy, răsună o voce înşelător de blândă din 
spatele lor. Dr. Evans va fi cu mine diseară. 

Era imposibil să nu îşi dea seama cine vorbise. Chiar 
dacă nu ar fi recunoscut acele tonuri calme şi profunde, şi- 
ar fi dat seama după felul în care începu inima să-i 
zvâcnească sălbatic, iar plămânii i se contractară brusc, 
tăindu-i răsuflarea. 

Toată lumea se răsuci imediat pe călcâie. Mackenzie 
încă purta costumul de pilot, ţinându-și casca sub braţ. 
Părul lui negru era leoarcă de transpiraţie şi lipit de cap, 
iar ochii îi erau roşii din cauza forţelor gravitaționale 
suportate. Expresia îi rămase calmă şi distantă când îi 
privi. 

— Eu am văzut-o primul, protestă maiorul Deale, dar îşi 
desprinse braţul de pe talia ei. La naiba, Prăsilă, nu poţi să 
arunci pur şi simplu o privire şi să decizi. 

— Ba pot, spuse Mackenzie, apoi se întoarse spre Picollo 
şi începu să-l asedieze cu întrebări. 

Maiorul se întoarse şi o studie încet pe Caroline, ca şi 
cum abia atunci ar fi văzut-o cu adevărat pentru prima 
dată, şi poate chiar aşa şi era. Până în acel moment, nu 
fusese decât o faţă rezonabil de drăguță, o glumă, dar 
acum trebuia s-o vadă ca pe o persoană. 

— Nu l-am mai văzut niciodată pe Prăsilă să facă aşa 


33 


ceva, şi îl cunosc de cincisprezece ani, spuse el gânditor. 

— Eu nu-l cunosc deloc, răspunse Caroline pe un ton 
tăios. Adică, abia aseară l-am întâlnit prima dată. 
Întotdeauna e atât de autoritar? 

— Prăsilă? Autoritar? 

Maiorul îşi ţuguie buzele. 

— Despotic, explică săritoare Caroline. Tiranic. Chiar 
poruncitor. 

— O, în sensul ăsta autoritar. Adică vrei să ştii dacă 
obişnuieşte să îşi recruteze femei pentru a-i ţine companie 
la cină? 

— Da, cam aşa ceva. 

— Nu. E prima dată. De obicei, sar femeile pe el 
grămadă. Îl iubesc de se prăpădesc. Ţine de atractivitatea 
profesiei, ştii, de ispita sălbăticiei. Femeile adoooră 
uniformele, dar, dincolo de ea, e de fapt sec şi plictisitor. 

— Daffy... 

Vocea calmă era răbdătoare, dar avea un ton de 
avertizare. 

Atunci, maiorul privi peste umărul lui Caroline şi zâmbi 
larg: 

— Tocmai te ridicam în slăvi. 

— Am auzit. 

Mackenzie era chiar lângă cotul ei, dar Caroline nu 
îndrăzni să îl privească. Îl rugase insistent cu o seară în 
urmă să nu atragă în niciun fel atenţia asupra ei, dar iată 
că acum, când se întâlneau din nou, mai că îi atârnase o 
pancartă de gât pe care să scrie: „femeia lui Mackenzie”. 
Se strădui să îşi stăpânească impulsul de a-i îndesa un 
pumn în stomac. În primul rând, violenţa era rareori o 
soluţie. În al doilea rând, era şeful de proiect, şi ar fi fost o 
mişcare foarte proastă pentru cariera ei. Iar, în al treilea 
rând, colonelul părea să fie făcut din oţel călit, şi probabil 
şi-ar fi rupt mâna. 

Aşadar, optă pentru o atitudine prudentă şi se concentra 
asupra maiorului Deale. 

— Daffy? De la răţoi? 

— Nu, spuse imediat Mackenzie cu o plăcere crudă. De 


34 


la movilă. 

— Adică o movilă de om, adăugă căpitanul, care se 
aflase în grupul ce urmărise monitoarele. 

— Adică... prost grămadă, spuseră şi alţii la unison. 

— Movilă, repetă Caroline. Forme de relief. Daffy Deale. 
Daffydeale. De-ar fi, deal e! încheie ea, izbucnind în râs. 

Maiorul îi aruncă lui Mackenzie o privire răutăcioasă. 

— Cândva, aveam o poreclă bună, masculină. Concisă. 
Care te punea pe gânduri. Provocatoare. „Marele”. E o 
poreclă bună, nu-i aşa? Marele Deale. Stârnea curiozitatea 
femeilor. Era doar un joc de cuvinte legat de numele meu 
sau exista vreun sens mai profund? Apoi a venit acest... 
acest spărgător de petreceri, şi a început să mă strige 
Daffy şi Movilă, şi aşa mi-a rămas numele. 

Mackenzie zâmbi. Caroline îl observă cu colţul ochiului, 
iar reacţia pe care încercase s-o ignore se făcu din nou 
simțită cu forţă deplină. Fu cuprinsă deodată de 
fierbinţeală şi răceală. Simţea fiori străbătându-i spatele, 
dar pielea îi era fierbinte. 

— Ai putea să vii în biroul meu peste o jumătate de oră, 
dr. Evans? întrebă atunci colonelul. 

Caroline detesta felul în care punea sub formă de 
întrebare ceva ce, după cum o arăta tonul, era clar un 
ordin. 

Se întoarse şi îi zâmbi larg. 

— Dacă insişti, colonele. 

În ochii lui sclipi înţelegerea faptului că îl forţase să se 
exprime de-a dreptul poruncitor, dar nu ezită. 

— Insist. 

— Ne vedem într-o jumătate de oră. 

Când porni alături de ceilalți spre propriile birouri, 
Adrian se opri lângă ea. 

— Deşteaptă mişcare, spuse el, pe un ton de ostilitate 
făţişă. Pune-te bine cu şeful cel mare, şi nu contează dacă 
o dai în bară profesional. 

Caroline îşi menţinu privirea în faţă. 

— Eu n-o dau în bară profesional. 

Nu avea niciun rost să nege că ar fi avut vreun soi de 


35 


relaţie cu Mackenzie, aşa că nu se mai obosi să încerce. 

Cal aruncă o privire în spate, îl văzu pe Adrian mergând 
alături de ea şi încetini pentru a le permite să-l ajungă din 
urmă. 

— Partea complicată începe cu ţintele în mişcare, dar 
până acum nu au fost prea multe probleme cu programul. 
E aproape înspăimântător cât de bine au decurs testele. 

Adrian porni în faţă fără a răspunde, iar Cal fluieră încet 
printre dinţi. 

— Nu e tocmai cel mai mare susţinător al tău, nu-i aşa? 
Când s-a aflat că tu vei fi înlocuitorul lui Walton, Adrian a 
făcut câteva comentarii răutăcioase, dar nu mi-am dat 
seama că e război pe faţă. Care e problema? 

— Conflict de personalitate, răspunse Caroline, ştiind că 
încercarea de a da vina pe altcineva era un alt exerciţiu 
fără rost. 

Cal păru îngrijorat. 

— Trebuie să funcţionăm bine ca echipă, altfel colonelul 
Mackenzie va cere să fim toţi înlocuiţi, iar asta nu va da 
bine pentru noi pe viitor. Există un termen-limită pentru 
aceste teste. Vor să obţină rezultate bune, pe care să le 
prezinte congresului şi presei când va fi cazul să se voteze 
finanţarea, iar asta va fi peste câteva săptămâni, cred. 

— Sunt capabilă să îl ignor pe Adrian, îl asigură ea. 

— Sper. Am să încerc să fiu mediator pe cât pot, dar la 
un moment dat voi doi va trebui să colaboraţi. 

— Când e vorba despre muncă, consider că suntem 
amândoi suficient de profesionişti cât să lăsăm deoparte 
disensiunile. Dar mulţumesc pentru intenţie. 

Cal aprobă din cap, apoi îi zâmbi. 

— Deci bunul colonel e interesat. A arătat-o destul de 
clar, nu-i aşa? 

— Fără motiv, spuse ea cu înverşunare. 

— Poate din punctul tău de vedere, dar nu şi dintr-al lui. 

Era o prostie din partea ei, dar începu să aştepte cu 
nerăbdare întâlnirea cu Joe Mackenzie în intimitatea 
biroului lui. Şef de proiect sau nu, avea să-i spună câteva 
lucruri. La ora stabilită, ceru indicaţii cum să ajungă la 


36 


baraca Quonset potrivită şi traversă cu paşi mari pista de 
avioane, mânată de furie. 

Biroul exterior era ocupat de sergentul Vrska, un tânăr 
solid care părea mai potrivit într-o echipă profesionistă de 
fotbal american decât într-un birou, dar care o întâmpină 
pe Caroline agreabil şi o introduse în biroul privat al 
colonelului. 

Mackenzie făcuse un duş şi se schimbase în uniforma de 
serviciu de vară; albastrul materialului nu făcea decât să 
sublinieze albastrul-deschis al irişilor lui. Se lăsă pe spate 
în scaun şi o privi calm, ca şi cum ar fi aşteptat o explozie 
de furie. 

Caroline se gândi sa explodeze, deşi era evident că 
Mackenzie se aştepta la aşa ceva. Un lucru era clar: 
atmosfera ar fi devenit tensionată. Dacă şi-ar fi ieşit din 
fire, nu ar fi reuşit decât să îi ofere lui un avantaj. 
Colonelul nu o invită să ia loc, dar ea o făcu oricum, apoi 
îşi încrucişă picioarele şi se lăsă pe spate, atitudinea ei 
arătând clar că mişcarea de deschidere îi aparţinea lui. 

— 'Ţi-am citit dosarul, spuse el. Impresionante calificări 
şi competenţe. Ai fost întotdeauna înaintea grupului tău de 
vârstă în şcoală, ai început facultatea la şaisprezece ani, ai 
terminat-o la optsprezece, ţi-ai luat masteratul la 
nouăsprezece ani, iar doctoratul la douăzeci şi unu. Boling- 
Wahl te consideră unul dintre cei mai străluciți fizicieni din 
ţară, dacă nu chiar din lume. 

Caroline nu ştia la ce se aşteptase, dar în niciun caz să îi 
fie enumerate realizările. ÎI privi prudentă. 

— Nu ai ieşit niciodată cu băieţii, continuă el. 

Caroline fu cuprinsă brusc de panică, gândurile 
învălmășindu-i-se în vreme ce încerca să anticipeze unde 
voia să ajungă cu o asemenea introducere. 

— Nu în liceu, ceea ce e pe jumătate de înţeles, având în 
vedere vârsta şi cât de mult aveai de învăţat, dar nici în 
facultate sau după. Nu ai avut niciodată un prieten, şi cu 
asta, basta. Pe scurt, nu ai absolut deloc experienţă în a 
face faţă unor tipi zurbagii cum sunt băieţii mei. Te-a 
deranjat faptul că maiorul Deale şi-a pus braţul în jurul 


37 


taliei tale. 

Caroline nu spuse nimic, doar continuă să-l privească. 

— Trebuie să lucrăm toţi împreună, fiindcă avem multe 
de făcut şi nu ne-a rămas mult timp la dispoziţie. Nu vreau 
ca moralul echipei să fie deteriorat de ostilitate şi nu vreau 
să fii nevoită să înduri din partea băieţilor mei 
comportamente care te-ar face să te simţi prost. Sunt 
bărbaţi şi îşi trăiesc viaţa la limită, zburând pe marginea 
prăpastiei. Sunt sălbatici şi aroganţi şi au nevoie să se 
descarce de tensiune, de regulă folosindu-se de băutură, 
femei şi cascadorii stupide. Un mijloc de a-i împiedica să 
se dea la tine ar fi să transform baza într-o zonă de război, 
situaţie în care toţi te-ar detesta şi nu ar putea să lucreze 
cu tine, ceea ce ar împiedica desfăşurarea proiectului. 
Cealaltă opţiune ar fi să-i laşi să creadă că eşti a mea. 

Lui Caroline nu îi plăcu exprimarea lui. 

— E o sugestie atât de primitivă, încât mă mir că nu are 
păr peste tot. 

— Atunci nu te vor mai deranja, continuă el, ignorând 
comentariul ei. De fapt, vor fi de-a dreptul protectori. 

Caroline se ridică şi începu să se învârtă prin biroul lui. 

— Nu vreau decât să fiu lăsată în pace pentru a-mi face 
treaba. Cer chiar atât de mult? De ce ar trebui să mă 
ascund în spatele unei false relaţii? 

— În primul rând, ei pornesc toţi de la premisa că ai 
avut experienţele normale pentru o femeie de vârsta ta. 

Caroline se încruntă spre el, deranjată de felul în care 
formulase fraza. „Vârsta” ei, chiar aşa! Vorbise de parcă ar 
fi fost gata să-şi depună dosarul de ieşire la pensie. 

— Nu le va trece prin cap că gesturile lor ar putea, de 
fapt, să te sperie, continuă el. Mai există şi posibilitatea ca 
unele glume de-ale lor să nu fie chiar atât de neînsemnate, 
s-ar putea ca unii dintre ei să-ţi facă avansuri serioase, şi 
lucrurile ar putea lua o întorsătură urâtă dacă i-ai respinge 
ferm. Nu îmi pot permite întreruperile în program care ar 
apărea dacă m-aş vedea nevoit să formulez plângeri 
disciplinare împotriva vreunuia dintre băieţii mei. Am 
nevoie de ei şi am nevoie de tine. Ba chiar, dacă ar afla că 


38 


eşti virgină, asta nu ar face decât să înrăutăţească situaţia. 
Cel mai bine este să le arăţi clar că nu eşti de nasul lor 
prefăcându-te că ai o relaţie cu altcineva, iar singurul 
bărbat de la bază pe al cărui teritoriu nu ar îndrăzni să 
intre sunt eu. Aşa că, începând din acest moment, ei 
trebuie să creadă că eşti a mea. Nu ai altceva de făcut 
decât să te porţi măcar pe jumătate prieteneşte cu mine în 
faţa lor, în loc să mă priveşti furioasă, de parcă ai vrea să- 
mi vezi capul pe un platou. 

— Cu un măr îndesat în gură, murmură ea. 

Apoi conştientiză înţelesul vorbelor care-i scăpaseră şi 
se zgâi la el copleşită de ruşine, cu ochii mari şi sângele 
colorându-i obrajii. La naiba, de ce nu izbucnise într-un râs 
zgomotos când el menţionase că era virgină? Acum era 
prea târziu să mai nege. 

Joe o privea în continuare cu aceeaşi expresie de calm şi 
detaşare, dar îşi ţinea ochii mijiţi şi o fixa cu o intensitate 
stranie. 

Caroline nu  îndrăzni să susțină acea privire 
pătrunzătoare. Sentimentul de jenă era aproape 
insuportabil. Făcu apel la ultimele ei rămăşiţe de sânge 
rece şi spuse: 

— În regulă. 

Apoi, pentru a doua oară în mai puţin de douăzeci şi 
patru de ore, cedă impulsului puternic de a fugi de el. 


39 


capitolul 3 


Preţ de câteva minute după ce Caroline efectiv fugise 
din biroul lui, Joe rămase nemişcat, sprijinit de spătarul 
scaunului, cu mâinile prinse la ceafă şi cu un mic zâmbet 
de satisfacţie curbându-i colţurile gurii ferme. 

Deci chiar era virgină. Nu făcuse decât o presupunere, 
dar se dovedise una corectă. O femeie cu experienţă nu ar 
fi fost atât de jenată sau de pierdută, neştiind ce să spună 
sau să facă. Draga de ea. În pofida inteligenţei ei, era 
complet ignorantă şi naivă în materie de bărbaţi şi sex, iar 
reflexul pe care şi-l formase în tinereţe, când probabil 
vreun idiot o speriase de moarte încercând să o pipăie, 
devenise răspunsul ei standard atunci când avea de-a face 
cu atenţia unui bărbat. 

Sosise în birou înainte de ivirea zorilor, gândindu-se mai 
mult la ea decât la zborul care îl aştepta, şi, într-un impuls 
de moment, ceruse să-i vadă dosarul. Fusese o lectură 
interesantă. Imediat ce începuse şcoala, fusese separată 
de cei din grupa ei de vârstă, iar reacţia ei în faţa izolării 
sociale inevitabile fusese de a se dedica studiilor, lărgind 
astfel prăpastia pe măsură ce o luase înaintea colegilor ei 
de şcoală. Aceste detalii nu fuseseră indicate concret în 
dosarul ei, desigur; hârtiile impersonale nu făcuseră decât 
să enumere cifre şi realizări, cu excepţia verificării 
detaliate de securitate, în care se menţionase lipsa unei 
relaţii personale cu un bărbat - vreodată -, dar nici profilul 
ei psihologic, nicio anchetă detaliată nu dezvăluiseră 
indicii privind tendinţe homosexuale. În istoricul ei 
profesional apăreau câteva situaţii în care dr. Evans nu se 
înţelesese bine cu câte un coleg de muncă, întotdeauna 
bărbat, dar, cum domeniul fizicii era dominat de bărbaţi, 
acest detaliu nu era în sine relevant. 

Amintindu-şi cum reacţionase în faţa lui cu o seară în 


40 


urmă, Joe începu să reflecteze. Oare atitudinea ei atât de 
ţepoasă se datorase faptului că fusese întotdeauna oaia 
neagră, din punct de vedere social, emoţional şi fizic, pe 
toată durata copilăriei şi a adolescenţei ei? Cei de vârsta ei 
o evitaseră, cel mai probabil, iar colegii de clasă nu 
fuseseră interesaţi să socializeze cu cineva care, în 
comparaţie cu ei, era încă un copil. Până se maturizase 
fizic suficient cât să nu mai conteze diferenţa, modelul de 
comportament se fixase deja în mintea ei, şi îşi construise 
atâtea sisteme de apărare, încât nimeni nu putea trece de 
toţi acei spini. 

Singurul mod prin care un bărbat s-ar fi putut apropia 
de ea era dacă ar fi deschis ea însăşi porţile, ceea ce era 
prea puţin probabil să se întâmple. Pe de altă parte, 
văzuse cât de tare se crispase când Daffy îşi pusese braţul 
în jurul taliei ei, şi răspunsul îi apăruse fulgerător în gând. 
O clipă mai târziu, îşi pusese planul în aplicare. 

Munca era importantă pentru ea. De dragul carierei era 
dispusă să accepte o falsă relaţie cu el, deşi îi spusese clar 
cu o seară înainte că nu voia să devină ţinta bârfelor. Ştia 
că avea să ajungă subiect de bârfă indiferent de 
circumstanţe, căci pur şi simplu nu era genul de femeie 
care se pierdea în decor. Când îi ceruse să aleagă între a 
se preface că avea o relaţie cu el şi a îndura bârfele, pe de 
o parte, şi posibilitatea de a nu i se mai permite să lucreze 
deloc la proiectul Night Wing, pe de altă parte, Caroline 
alesese prima opţiune. Exact aceasta era reacţia pe care se 
bazase el când îşi construise argumentul. 

Acum, restul bărbaţilor aveau s-o lase în pace, lăsându-i 
lui cale liberă, şi intenţiona să se folosească din plin de 
acest avantaj. Era nevoie să petreacă timp cu el, să 
înceapă să-l cunoască, să înveţe să se relaxeze în prezenţa 
lui. 

Seducerea ei avea să fie cea mai plăcută misiune în care 
se angajase vreodată. Să îmblânzească mica aricioaică în 
pat avea să fie chiar mai palpitant decât depăşirea vitezei 
de trei machi. 


41 


Caroline nu îndrăzni să se întoarcă la muncă; ştia că 
tulburarea i se citea pe faţă cu uşurinţă, iar Adrian ar fi 
făcut vreun comentariu răutăcios cum că ar fi trebuit să se 
ocupe de viaţa ei amoroasă doar în timpul liber. Intră glonţ 
în cea mai apropiată toaletă şi se refugie într-un separeu. 

Tremura din cap până în picioare şi se simţea ciudat de 
aproape de a izbucni în lacrimi. Ea nu plângea decât rar, 
căci nu rezolva nimic, ci doar se alegea cu nasul înfundat. 
Chiar şi mai ciudat era faptul că fusese din nou abătută din 
drum în mod ruşinos şi sosise clipa să accepte realitatea. 

Nu ceva din ceea ce făcuse colonelul Mackenzie reuşise 
s-o sperie atât de tare; propriile ei reacţii faţă de el erau 
înspăimântătoare. Inteligența nu făcea nici cât o ceapă 
degerată daca îşi ascundea capul în nisip şi refuza să 
recunoască adevărul. Îşi permisese să devină prea 
încrezătoare în abilitatea ei de a ţine bărbaţii la distanţă 
folosindu-se de limba ei ascuţită; colonelul nu numai că nu 
părea intimidat de această atitudine - naiba să-l ia de 
bărbat, părea chiar să-i placă! Dar poate că până în acel 
moment reuşise să se apere de toţi ceilalţi bărbaţi doar 
fiindcă nu se simţise atrasă de niciunul dintre ei. 
Respirația tăiată, atacurile de panică, bătăile înnebunite 
ale inimii ei şi comportamentul laş nu puteau însemna 
decât un singur lucru: atracţie sexuală. Fiind o femeie 
inteligentă, impulsul ei instinctiv fu să fugă pentru a se 
salva. 

Se iertă că nu recunoscuse imediat semnele, fiindcă, în 
fond, era prima dată când trecea prin aşa ceva. Nu ştiuse 
nici cum să conducă o maşină prima dată când se urcase la 
volan. Fusese întotdeauna uşor nedumerită de trucurile 
uneori febrile la care apelau ambele sexe când încercau să 
atragă pe cineva de sex opus, dar acum ştia ce stătea la 
baza lor. Gonadele. Era deconcertant să fii trădat de 
propriile glande. 

lar acum trebuia să se descurce cu această situaţie în 
care se înfundase cumva. Era sigură că, dacă se străduia, 
putea găsi o altă soluţie, dar mintea ei părea să refuze să 
funcţioneze. Era probabil un efect secundar al activităţii 


42 


excesive a gonadelor. În fond, gânditul nu era prielnic 
împerecherii. 

Încercă să-şi organizeze gândurile. În momentul de faţă, 
acceptase să se poarte de parcă ar avea o relaţie cu Joe 
Mackenzie, pentru ca bărbaţii s-o lase în pace şi să-şi 
poată face treaba şi, în acelaşi timp, ca bărbaţii să nu fie 
distraşi de ea. Oare colonelul se prefăcea că avea o relaţie 
cu toate femeile aflate la bază? De ce tocmai ea? Ce anume 
la ea era atât de deranjant încât trebuia să fie 
neutralizată? Ştia că era o femeie rezonabil de 
atrăgătoare, dar cu siguranţă nu era o femeie fatală. 

Şi ce anume era de aşteptat să facă pentru a da impresia 
că era implicata într-o relaţie cu el? Să discute chestii de 
complezenţă şi să zâmbească? Considera că s-ar putea 
descurca mulţumitor cu aşa ceva. Nu încercase niciodată 
să gungurească ca o turturea îndrăgostită, aşa cum le 
văzuse pe unele femei, dar nu putea fi chiar atât de greu. 
Dar dacă el îşi închipuia că această pseudorelaţie implica 
îmbrăţişări şi săruturi, avea să fie nevoită să renunţe 
imediat, căci inima ei pur şi simplu nu ar rezista unui 
asemenea efort. Atâta adrenalină gonindu-i prin vene nu 
avea cum să fie bună pentru sănătate. 

Dar situaţia nu era imposibil de gestionat. Dacă îşi 
păstra capul pe umeri şi îşi amintea să nu se încreadă în el 
oricât de rezonabil ar fi părut, avea să fie în regulă 
probabil. 

Cu acest gând instalat ferm în minte, îşi îndreptă umerii 
şi ieşi din refugiu. Când traversă pista, căldura deşertului 
o lovi dogoritor în creştetul capului şi îi arse braţele. Totul 
pâlpâia în jurul ei, iar urechile îi erau asaltate de răgetul 
constant al motoarelor cu reacţie al avioanelor ce decolau 
şi aterizau. Piloţi şi membri ai personalului auxiliar 
mişunau peste tot, ocupându-se de necesităţile uriaşei 
baze. Activitatea îi stârnea entuziasmul, şi chiar mai 
palpitant era gândul că lucra la dezvoltarea celui mai 
avansat avion de vânătoare conceput vreodată. 

Munca fusese dintotdeauna salvarea ei. Îi făcea plăcere 
şi i se dedica, fiindcă era singurul domeniu din viaţa ei în 


43 


care excela, în care chiar îşi găsea locul. Îi era familiară şi 
îi aducea alinare, deşi nu se îndoia că Adrian Pendley avea 
să se străduiască din răsputeri să îi strice plăcerea. Ei 
bine, dacă putea să-l ignore pe Mackenzie, putea cu 
uşurinţă să-l ignore şi pe Adrian. 

Chipul provocator şi puternic bronzat al colonelului îi 
apăru în faţa ochilor, formându-se printre valurile de 
căldură, şi Caroline se împiedică de marginea pistei 
înainte de a-şi recăpăta rapid echilibrul. Deci nu reuşea 
prea bine să-l ignore pe Mackenzie; avea să devină mai 
bună la asta. Trebuia, pentru binele ei. 

După cum se aşteptase, când reintră în birou cu hainele 
ude de transpiraţie şi cu şuviţe de păr lipindu-i-se pe faţă, 
Adrian ridică privirea spre ea şi rânji sarcastic. 

— Nu ştiai că e prea cald pentru o tăvăleală rapidă? Ai 
să înveţi să le păstrezi pentru un weekend în Vegas. 

Yates ridică ochii şi se încruntă. Caroline îi surprinse 
privirea şi ridică din umeri, pentru a arăta că nu-i păsa. 

Programul laser era complet dezvoltat; rolul lor era să 
rezolve eventualele probleme, şi, cum testele din ziua 
respectivă decurseseră bine, nu prea aveau mare lucru de 
făcut în afară de a recapitula ceea ce văzuseră. Apoi 
discutară despre următorul test planificat, primul în care 
urma să se folosească o ţintă mobilă. Avioanele care aveau 
să fie folosite la următoarele teste nu erau cele două care 
zburaseră în ziua aceea, iar sistemele lor de dirijare 
fuseseră deja verificate ca parte a programului de 
mentenanţă implementat cu regularitate. Toate acestea 
fuseseră făcute înainte de sosirea lui Caroline la bază. 
Trebuiau totuşi verificate sistemele de pe avioanele care 
zburaseră în acea zi, aşa că ea, Yates şi Adrian se 
schimbară în salopete pentru a se ocupa de acest aspect. 
Cal rămase la birou, pentru a verifica din nou datele de pe 
computer. 

— Toţi tehnicienii care colaborează la proiectul Night 
Wing s-au înţeles bine, spuse Yates în drum spre hangar. A 
fost una dintre cele mai reuşite operaţii dintre toate la 
care am participat. 


44 


— Atunci n-o da acum în bară insultând unul dintre 
tehnicieni, spuse Adrian. 

Yates se opri şi se răsuci pe călcâie pentru a-l înfrunta 
pe Adrian. 

— Ajunge, spuse el pe un ton neutru. 

— Ăsta este adevărul. Ştii că are o reputaţie de persoană 
dificilă. 

— Ştiu ceea ce aud, şi nu Caroline e cea care se poartă 
mizerabil. Sper că nu trebuie să-ţi amintesc, colonelul 
Mackenzie poate cere înlocuirea oricărui membru al 
acestei echipe cu un singur telefon, şi ar face-o fără să 
clipească dacă ar considera că frecuşurile dintre oricare 
dintre noi împiedică munca la proiect. Dacă se ajunge la 
aşa ceva, munca la Boling-Wahl practic s-ar încheia, şi asta 
e valabil pentru amândoi. 

Caroline îşi îndesă adânc mâinile în buzunarele 
salopetei. Deşi mânia lui Yates fusese îndreptată împotriva 
lui Adrian, ştia că poziţia ei la Boling-Wahl era uşor 
nesigură din cauza dificultăţilor apărute în trecut la câteva 
proiecte. Unul dintre aceste incidente fusese cu Adrian. 
Faptul că i se ceruse să lucreze din nou cu el putea fi un 
soi de test, iar locul ei de muncă depindea de cât de bine 
se descurca în situaţia dată. 

Adrian se întoarse şi îi aruncă o privire întunecată. 

— O să stau departe de ea, murmură el în final, dacă stă 
şi ea departe de mine. 

Apoi porni cu paşi mari în faţa lor. 

Yates oftă, iar el şi Caroline îşi reluară drumul, dar într- 
un ritm mai lejer. 

— Ignoră-l cât de mult poţi, o sfătui el. Nu mi-am dat 
seama că situaţia dintre voi doi e atât de ostilă. 

— Eu nu sunt ostilă, spuse Caroline surprinsă. 

Yates o privi gânditor. 

— Nu, cred că nu eşti. Dar ele. E vorba pur şi simplu de 
antipatie reciprocă sau s-a întâmplat ceva despre care ar 
trebui să ştiu şi eu? 

Caroline ridică din umeri. 

— Nu cred că e mare secret. Mi-a făcut avansuri când 


45 


am început să lucrez la Boling-Wahl şi l-am refuzat. 

— Ah. Un orgoliu rănit. 

— Aş fi înţeles dacă am fi avut o relaţie şi ne-am fi 
despărţit ulterior, dar nu s-a ajuns niciodată la un 
asemenea nivel de intimitate. Presupun că nu reacţionează 
prea bine când e respins. 

— Asta a fost tot? Ai refuzat să ieşi cu el? întrebă Yates 
sceptic. 

— Nu tocmai. A încercat să mă bage în pat. 

— Şi tu...? 

Caroline îşi păstră privirea aţintită înainte, dar îşi simţi 
obrajii încingându-se din nou. 

— A fost... Ei bine, a fost o încercare destul de brutală, 
dacă înţelegi ce vreau să spun, şi nu reuşeam să-l fac să 
înţeleagă că nu sunt interesată. M-am străduit să fiu 
politicoasă, dar nu a funcţionat, şi refuza să mă lase să 
plec. Aşa că i-am spus că m-aş fi angajat la o grădină 
zoologică dacă aş fi vrut să fiu pipăită de o maimuţă. 

Yates chicoti: 

— Nu foarte elegant, dar eficient. 

Nu era singurul lucru pe care i-l spusese lui Adrian, dar 
considera că recunoscuse suficient. 

— S-a simţit ofensat. 

— Va trebui să învăţaţi să colaboraţi pe durata 
proiectului. 

— Înţeleg. N-am să-i răspund la provocări. Dar, dacă 
pune din nou mâna pe mine, îl avertiză ea, n-am să 
reacţionez prea bine. 

Yates o bătu pe braţ. 

— Dacă pune mâna pe tine, dă-i cu ceva în cap. 

Aşa şi avea de gând. 

Îşi petrecură restul zilei verificând sistemele de ghidare 
ale celor două avioane, şi totul părea în regulă. Văzând 
echipele de mentenanţă strecurându-se în, pe dedesubt, pe 
deasupra şi în jurul aeronavei negre şi lucioase, scena îi 
aminti lui Caroline de Gulliver înconjurat de liliputani. 

Cabluri şi furtunuri şerpuiau peste tot, brăzdând 
podeaua hangarului. 


46 


Adrian nu vorbi cu ea decât strict legat de ceea ce aveau 
de făcut, lucru care îi conveni lui Caroline. Era bun în 
profesia lui, şi, câtă vreme se limita la ea, nu avea nimic 
împotriva lui. Poate că mustrarea lui Yates avusese efect 
asupra lui. 

De-abia spre sfârşitul după-amiezii terminară de 
verificat temeinic cele două sisteme, iar Caroline se 
retrase bucuroasă. Gândul la un duş lung şi rece îi zăbovea 
în minte. Se întoarse în birou fără a se mai obosi să se 
schimbe de salopetă, luându-și pur şi simplu hainele şi 
verificând ca totul să fie încuiat. Securitatea impunea ca 
nimic să nu fie lăsat afară pe birouri. 

Când ajunse la locuinţa ei, fixă aerul condiţionat la o 
temperatură mai scăzută şi rămase în faţa aerului rece 
timp de un minut, oftând de uşurare. Exista şi un avantaj 
în a folosi camere mici: se răcoreau rapid. Oricum, se 
putea consideră norocoasă că avea două camere. Prima 
încăpere era o combinaţie între cameră de zi, sală de mese 
şi bucătărie, ceea ce însemna că jumătate din ea era 
ocupată de o canapea oarecare şi un scaun asortat, cu o 
măsuţă de cafea zgâriată din imitație de lemn, iar cealaltă 
jumătate - de o bucătărie minusculă şi o masă de 
melamină ponosită cu două scaune. Culoarea 
predominantă părea a fi verdele spitalicesc. Camera avea 
circa paisprezece metri pătraţi şi dădea direct spre 
dormitor. Dormitorul şi baia luate împreună aveau cam 
aceeaşi suprafaţă ca încăperea din faţă. Se afla acolo un 
pat care era, teoretic, de două persoane, dar nu prea se 
încadra în definiţie, dar, fiindcă dormea singură, nu conta. 
Dormitorul includea şi o comodă cu sertare plină de urme, 
un dulap îngust şi o baie micuță, în care de-abia dacă 
încăpeau elementele esenţiale unei băi, şi asta doar fiindcă 
locul căzii de baie fusese luat de o micuță cadă de duş. Era 
un spaţiu în care se putea trăi acceptabil, dar nu se vedea 
atașându-se de el. 

Partea bună era că unul dintre primele lucruri pe care le 
făcuse fusese să înlocuiască becurile din baie cu altele mai 
puternice, care să-i asigure suficientă lumină cât să se 


47 


machieze. Probabil avea cea mai luminoasă baie de la 
bază. Îi plăcea ideea. 

Făcu duşul lung şi răcoros pe care şi-l promisese, 
închizând tot mai mult din apa fierbinte pe măsură ce se 
obişnuia cu răcoarea, până când apa ce curgea peste ea 
ajunse satisfăcător de rece. Se simţi revenindu-şi la viaţă 
când pielea ei supraîncinsă absorbi umezeala. Nu închise 
apa decât când începu să tremure, apoi se frecă viguros cu 
prosopul şi se îmbrăcă în pantaloni largi de bumbac şi un 
tricou mare, ceea ce se potrivea perfect cu standardele ei 
de confort. 

Apoi se gândi să ia masa. Hotărâse încă de la început să 
mănânce în locuinţa ei cât de des posibil, aşa că îşi 
aprovizionase bucătăria minusculă cu câteva alimente de 
bază. Stătea în faţa uşii deschise a unui dulap de bucătărie 
încercând să decidă ce să mănânce, când cineva îi bătu la 
uşă: 

— Cine e? strigă ea. 

— Mackenzie. 

Nici n-ar fi fost nevoie să se prezinte, constată Caroline 
iritată, apropiindu-se de uşă şi deschizând-o. Ar fi fost 
suficient să murmure ceva cu vocea lui profundă. Se 
înfipse în prag şi simţi căldura instalându-se în jurul ei ca o 
pătură sufocantă. 

— Ce doreşti? întrebă ea. 

Joe nu purta uniforma, dar blugii moi, ghetele roase şi 
tricoul alb erau bizar de tulburătoare, în timp ce 
inevitabilii ochelari de soare întunecaţi, de pilot, îi 
ascundeau ochii. Lui Caroline nu îi plăcu imaginea; nu voia 
să ştie cum era Joe în afara programului. 

— Cina, spuse el. 

Caroline îşi încrucişă braţele. 

— Nu-ţi dau de mâncare. 

— Nu, eu îţi dau ţie, spuse el blând. Ai uitat? I-am spus 
lui Daffy că vei fi cu mine în seara asta, şi până mâine va 
afla toată lumea dacă nu se întâmplă asta. 

Cu mare greutate, Joe reuşi să-şi păstreze vocea blândă 
şi privirea aţintită asupra chipului ei, fiindcă era evident că 


48 


nu purta sutien. Tricoul subţire de pe ea dezvăluia clar 
forma sânilor ei obraznici şi cercurile mai întunecate ale 
sfârcurilor. Fiecare muşchi din corpul lui se tensionă sub 
efectul excitării tot mai intense. 

— Doar un cheeseburger, o ispiti el, folosind tonul cald 
pe care îl adoptase adesea pentru a linişti iepele agitate. 
Nici măcar nu trebuie să te schimbi. Încalţă-te doar, şi 
plecăm de la bază să găsim un local cu hamburgeri. 

Caroline ezită. Gândul la un cheeseburger era tentant, 
mai ales că tocmai fusese pe punctul de a alege între două 
mărci de cereale. 

— În regulă, decise ea brusc. Aşteaptă-mă un minut. 

Dădu fuga în dormitor şi încălţă o pereche de sandale, 
apoi îşi trecu un pieptăn prin păr. Îşi văzu în oglindă faţa 
proaspăt spălată şi se întrebă dacă era cazul să se 
machieze, apoi ridică din umeri. O aştepta un 
cheeseburger. 

Chiar înainte să iasă din cameră, îşi aminti că nu purta 
sutien şi îşi puse în grabă unul. Nu credea că Joe ar fi 
observat, dar era mai bine să nu rişte. 

Joe nu intrase în locuinţa ei, ci o aştepta în faţa uşii 
deschise. Caroline ieşi, închise uşa ferm, apoi puse mâna 
pe clanţă şi o încercă, pentru a se asigura că încuietoarea 
se închisese. Mulțumită, îşi băgă cheile în buzunar. 

Joe venise cu o camionetă cu benă, neagră şi puternică. 
Caroline o privi surprinsă când Joe îi deschise portiera, dar 
se sui şi comentă: 

— Nu mi-aş fi imaginat niciodată că eşti genul care să 
conducă o camionetă, spuse ea, în vreme ce el îşi strecură 
picioarele lungi sub volan. 

— Am crescut la o fermă de cai în Wyoming, spuse el. 
Toată viaţa am condus camionete. Tu ce ţi-ai închipuit că 
aş conduce? 

— O maşină cu garda joasă, roşie şi ostentativă. 

— Îmi păstrez pasiunea pentru viteză pentru zboruri. 
Ochii lui albaştri ca gheaţa se abătură o clipă asupra ei. Tu 
ce maşină ai? Ştiu că acum conduci una închiriată, fiindcă 
ai venit cu avionul, deci asta nu se pune. 


49 


Caroline se lăsă pe spate în scaun. Hotări că îi plăcea să 
stea acolo sus, de unde vedea bine în jur şi se simţea din 
ce în ce mai confortabil. Poate că acesta era efectul 
camionetei; era o maşină foarte practică. 

— Tu ce crezi că aş conduce? 

— Ceva sigur şi fiabil. 

— Ah! 

Acea unică silabă sună uşor îmbufnat. Joe îşi înăbuşi un 
zâmbet. 

— Mă înşel? 

— O idee. 

— Atunci ce anume conduci? 

Caroline întoarse capul într-o parte şi privi pe fereastră. 

— O maşină cu garda joasă, roşie şi ostentativă. 

Se împotrivise ferm ideii de a-şi cumpăra ceva cuminte 
şi liniştit. Işi dorise putere, viteză şi manevrabilitate şi 
plătise o mică avere pentru a le obţine. 

— Cât de ostentativă? întrebă el. 

— O Corvette, spuse ea şi chicoti brusc la gândul 
contrastului dintre ei. 

Joe o privi din nou. Nu se putu abţine. Dusese o viaţă de 
tocilară absolută, izolată şi lipsită de abilităţi sociale, dar 
focul din ea nu putea fi ascuns. Se dezvăluia în 
sexualitatea inconştienta a mişcărilor şi a hainelor ei, în 
asprimea temperamentului ei, în maşina îndrăzneață pe 
care o conducea. Stătea cuminte pe scaunul pasagerului, 
dar faţa îi era ridicată pentru a întâmpina vântul fierbinte 
ce bătea prin ferestrele coborâte. Simţea la ea o notă de 
sălbăticie care îi stârnea curiozitatea şi se foi agitat în 
scaun, căci blugii îi păreau dintr-odată prea strâmţi. 

Indepliniră formalităţile de ieşire pe poartă, apoi Joe viră 
camioneta în direcţia în care soarele asfinţea, arzând în 
nuanţe de roşu şi auriu în faţa lor. Caroline nu părea 
dornică de a face conversaţie; Joe se simţea şi el 
confortabil în tăcere, aşa că nu încercă să o întrerupă. 

Caroline nu se putea abţine să nu îi arunce câte o 
privire, o dată la câteva minute, deşi îşi întorcea grăbită 
capul spre apus. Tricoul îi dezgolea braţele puternice, 


50 


bronzate intens de soarele deşertului. Avea atât de mulţi 
muşchi, încât era de-a dreptul intimidant. Ştia că piloţii de 
vânătoare făceau sport în mod regulat, fiindcă o masă 
musculară densă părea să-i ajute să reziste efectelor 
forţelor gravitaționale pe care le îndurau, dar constituţia 
lui era oarecum diferită. Era puternic - evocând în mintea 
ei forţa unei pantere sau a unui lup - graţie unei vieţi pe 
care şi-o petrecuse muncind şi folosindu-şi corpul. Soarele 
îi contura profilul în auriu, dezvăluind fără milă structura 
osoasă tăioasă a feţei lui, pură şi aspră precum chipul unui 
războinic antic bătut pe o monedă. 

Caroline îi studie nasul subţire şi lung, fruntea lată şi 
pomeţii înalţi, parcă sculptați. Gura îi era aproape brutal 
de proeminentă. Vântul fierbinte bătea prin părul lui negru 
şi bogat, ciufulind uşor părul lui tuns aproape milităreşte, 
şi privirea i se înceţoşă când şi-l imagină pentru o clipă pe 
acest bărbat cu părul lung fluturându-i în jurul umerilor 
largi şi goi. Inima îi bubui, cuprinsă de un fel de panică 
dureroasă, şi îşi smulse din nou privirea de la el, dar asta 
nu o ajută cu nimic. Îl vedea în continuare în gând. Îi luă 
doar un minut să decidă că, dacă tot nu putea să şi-l scoată 
din minte, putea să-şi permită liniştită să se bucure de 
priveliştea pe care i-o oferea. 

Întoarse capul spre el, iar privirea ei înfometată alunecă 
peste pieptul lui lat şi puternic, oprindu-se la abdomenul 
plat. Pur şi simplu nu se putu abtine, deşi nu era nici 
suficient de curajoasă cât să-şi lase privirea să zăbovească 
asupra şliţului pantalonilor lui, grăbindu-se în schimb să 
treacă la picioarele lui lungi şi musculoase. 

Se trezi întrebându-l: 

— Spune-mi, nu eşti cam prea înalt pentru a încăpea 
într-o carlingă? 

Joe îşi desprinse pentru o clipă ochii de la drum pentru a 
o privi, deşi lentilele întunecate ale ochelarilor o 
împiedicară să-i citească expresia. Şi-ar fi dorit să şi-i dea 
jos. 

— E cam strâmtă, răspunse el pe o voce joasă şi lentă, 
aproape mârâită. Dar reuşesc întotdeauna să intru. 


51 


Sexualitatea subtilă din cuvintele lui o lovi năucitor. Era 
îngrozitor de neexperimentată, dar nu şi naivă, şi nu avea 
cum să nu înţeleagă la ce se referise. Acum îi părea bine 
că purta acei ochelari întunecaţi, căci nu ar fi vrut să-i 
citească expresia. Ar fi vrut să-şi ascundă faţa în mâini. Ar 
fi vrut să sară din maşină şi să alerge înapoi la bază, să se 
refugieze în locuinţa ei. Oare fusese nebună! Acceptase să 
urce în maşină cu acest bărbat, iar acum erau singuri în 
deşertul din Nevada, în lumina unui apus ce se întuneca 
rapid spre violet. 

Apoi îşi aminti că propria ei reacţie faţă de el era ceea 
ce o înspăimânta, nu ceva din ceea ce făcuse el, şi se 
întrebă nefericită dacă n-ar trebui să-i spună să fugă acum, 
cât încă mai putea. La cum se holbase la el, Joe probabil se 
întreba deja dacă avea să reuşească să se întoarcă la bază 
cu pantalonii pe el, deşi, ţinând cont de libidoul faimos al 
piloților în general şi al piloților militari în special, era 
posibil să nu se împotrivească prea tare. Poate de vină 
pentru faptul că el părea să-i meargă la suflet cum nu 
reuşise niciun alt bărbat până atunci erau contrastele care 
păreau să-l caracterizeze sau conştientizarea unei 
sexualităţi intense, dogoritoare, ce se ascundea dincolo de 
acea detaşare rece. Şi poate, dacă avea noroc, el nu avea 
nicio bănuială legată de furtuna din sufletul ei. 

Joe era recunoscător pentru lentilele întunecate care îi 
apărau ochii de soare, căci îi permiteau să o studieze fără 
ca ea să-şi dea seama. Îşi pusese un sutien, la naiba, dar 
materialul subţire ce îi ţinea sânii în frâu nu reuşea să-i 
ascundă complet sfârcurile tari ca nişte pietricele. Draga 
de ea era excitată - iar acest lucru o deranja; îi simţea 
tensiunea, îi văzu tremurul uşor al corpului pe care poziţia 
ei nemişcată nu îl putea controla. Privirea i se întoarse 
asupra sfârcurilor ei, şi mâinile i se strânseră mai tare pe 
volan când îşi imagină, inevitabil, cum ar fi fost să ia în 
gură acei muguri tari. Corpul ei reacţiona atât de frumos, 
iar ea nici măcar nu-şi dădea seama. Dacă se putea excita 
atât de la un comentariu obraznic, cum avea să fie când 
avea să ajungă, în final, să facă dragoste cu ea? 


52 


Caroline nu era singura excitată. Dacă îi mai privea 
sfârcurile o singură dată, ar putea fi nevoit să tragă maşina 
pe marginea drumului, iar ea nu era nici pe departe 
pregătită pentru aşa ceva. Pentru a se împiedica să facă o 
mare greşeală, evită să o mai privească până ajunseră la 
localul lui favorit de fast-food pentru şoferi, care era 
suficient de jerpelit cât să fie interesant. 

El trase lângă unul dintre difuzoare şi opri motorul, apoi 
îşi scoase ochelarii de soare şi îi puse pe bord. 

— Ce vrei? 

Caroline ar fi preferat să se exprime altfel. Se aplecă să 
citească meniul postat deasupra difuzorului şi se încruntă, 
forțându-se să se concentreze asupra mâncării. Aroma 
divină de hamburgeri puşi pe grătar, de ceapă şi cartofi 
prăjiţi umplea aerul; oare de ce mâncarea cea mai 
nesănătoasă mirosea întotdeauna cel mai bine? 

— Un meniu cu cheeseburger şi o porţie mare de suc. 

Joe apăsă butonul difuzorului şi, când îi răspunse o voce 
măruntă, comandă două meniuri cu cheeseburger. Apoi se 
întoarse pe jumătate spre Caroline, cu umerii laţi înfipţi în 
colţul camionetei, şi spuse degajat: 

— Am să te sărut când ne întoarcem la bază. 

Caroline se zgâi la el, inima începând să-i bubuie din nou 
într-un ritm nebun. 

— Vreau şi ceapă în cheeseburgerul meu. Multă ceapă. 

— Nu trebuie să-ţi fie teamă că am să încerc să te pipăi, 
continuă el de parcă ea n-ar fi spus nimic. Va fi doar un 
sărut în faţa uşii tale, unde putem fi văzuţi de oricine s-ar 
întâmpla să treacă pe acolo, şi probabil cineva chiar va 
trece. Nici măcar n-am să-mi încolăcesc braţele în jurul tău 
dacă nu vrei. 

— Nu vreau să mă săruţi, spuse ea, retrăgându-se în 
propriul ei colţ de maşină şi privindu-l furioasă peste 
spaţiul ce se căsca între ei. 

— Am s-o fac oricum. Toata lumea se aşteaptă la asta. 

— Nu mă interesează la ce se aşteaptă toată lumea. Am 
acceptat să ies cu tine în seara asta fiindcă pare într- 
adevăr o modalitate bună de a-i ţine pe toţi ceilalţi la locul 


53 


lor, dar nu am acceptat niciun fel de sărut. 

— Nu-ţi place să te săruţi? 

Caroline se uita cu asprime la el. Răspunsul perfect ar fi 
fost că da, îi plăcea să se sărute, dar nu voia să-l sărute pe 
el. Răspunsul perfect însă ar fi fost o minciună sfruntată, 
şi, având în vedere că inima îi palpita ca a unei fecioare 
din epoca victoriană la gândul de a-l săruta, nu ar fi reuşit 
să fie convingătoare. Minciunile, descoperise ea, păreau a 
avea un succes mai mare când erau spuse cu o oarecare 
detaşare. 

Pe de altă parte, adevărul era cel mai rău răspuns pe 
care ar fi putut să i-l dea. Nu, nu îi plăcuse niciunul dintre 
săruturile stângace în care fusese prinsă cu de-a sila, 
fiindcă se zbătuse ca o pisică sălbatică să le evite, dar 
gândul de a-l săruta pe el îi provoca ameţeală, şi îi era 
teamă că avea să-i placă prea mult. 

Cum Caroline nu răspunse, Joe adăugă calm: 

— După ce ne întoarcem la locuinţa ta, descuie uşa, apoi 
întoarce-te şi întinde-mi mâna. Am s-o iau, am să mă aplec 
spre tine şi am să te sărut. Nu va fi un sărut lung, dar nici 
nu poate fi un pupic rapid. Crezi că trei secunde ar fi de- 
ajuns pentru tine? Apoi am să-ţi dau drumul şi am să-ţi 
urez noapte bună. Fiind o bază aglomerată, ne vor vedea 
câţiva oameni, apoi se va răspândi zvonul că, deşi nu 
părem a avea o aventură, cu siguranţă există ceva între 
noi. 

Caroline îşi drese vocea. 

— Trei secunde? 

Nu i se părea prea mult. Cu siguranţă era în stare să nu 
se facă de ruşine timp de trei secunde. 

— Doar trei secunde, o linişti el. 


54 


capitolul 4 


Cheeseburgerul - fără ceapă - şi cartofii pai se dovediră 
delicioşi, amintindu-i de acele câteva ocazii preţioase şi 
rare din copilăria ei când i se permisese să rămână la 
fratele mamei ei şi la soţia lui, ambii cu vreo zece ani mai 
tineri decât părinţii ei, iar unchiul Lee o răsfăţase de 
fiecare dată cu cel mai mare şi mai suculent hamburger pe 
care era în stare să-l mănânce, urmat de îngheţată, o altă 
mâncare interzisă. Părinţii ei îi permiseseră să mănânce 
şerbet sau iaurt îngheţat, dar niciodată îngheţată. Dacă n- 
ar fi fost unchiul Lee, Caroline credea că ar fi putut să 
ajungă la vârsta majoratului fără să cunoască plăcerile 
mâncării nesănătoase. Încă se mai simţea răsfăţată de 
fiecare dată când manca aşa ceva. 

După ce terminară de mâncat, Joe îi zâmbi leneş şi o 
întrebă: 

— Ai jucat vreodată la aparate? 

— Nu. N-am fost niciodată la un cazinou. 

— Asta se va schimba în curând. 

Porni maşina, şi în scurt timp ajunseră să înainteze încet 
pe Las Vegas Boulevard, un şir nesfârșit de lumini de neon 
ce pulsau în toate culorile curcubeului. Sclipeau, 
aprindeau săgeți, se revărsau în cascadă, explodau în 
şuvoaie fosforescente nesfârșite, invitând pe toată lumea, 
fără excepţie, să guste din plăcerile la care făceau 
reclamă. Marile cazinouri atrăgeau cele mai multe 
persoane, desigur, dar un număr considerabil de oameni 
se plimbau pur şi simplu, turişti hotărâți să vadă totul în 
acest oraş conceput astfel încât să-i atragă. Ţinutele 
oamenilor erau cât se poate de diverse, variind de la 
pantaloni scurţi la rochii de seară. 

— Îţi place să-ţi asumi riscuri la jocurile de noroc? 
întrebă Caroline. 


55 


— Eu nu îmi asum niciodată riscuri. 

Caroline pufhni. 

— Doar când vine vorba despre viaţa ta. M-am aflat şi eu 
în camera de comandă azi, ai uitat? Să urci până la optzeci 
de grade alfa şi să înduri zece G nu e ceea ce aş numi un 
trai prudent. 

— În privinţa asta nu-mi asum riscuri. Iubita a fost 
conceputa astfel încât să ne asigure un unghi de incidenţă 
nelimitat, dar capacităţile ei nu ne ajută cu nimic dacă nu 
ştim s-o pilotăm. Mie îmi revine sarcina de a mă asigura că 
îşi îndeplineşte rolul pentru care a fost construită, de ao 
testa complet, de a-i verifica operabilitatea şi de a-i 
descoperi limitările. Nu pot face asta dacă nu depăşesc 
ceea ce am făcut deja cu aeronava F-22. 

— Niciunul dintre ceilalţi piloţi nu îşi forțează atât de 
mult limitele. 

El o fixa cu o privire plină de calm. 

— O vor face acum. Acum, când ştiu ca Iubita va zbura 
în astfel de condiţii. 

— Ai făcut-o doar ca să le araţi că se poate face? 

— Nu, am făcut-o fiindcă asta e treaba mea. 

Şi fiindcă îi plăcea la nebunie. Gândul îi răsuna lui 
Caroline în minte. Înţelesese acest lucru chiar în ziua 
aceea, când Joe intrase în camera de comandă după zbor, 
obosit şi transpirat, cu ochii roşii, cu o expresie la fel de 
detaşată ca întotdeauna. Dar ochii îl trădaseră. Privirea lui 
era feroce şi... exaltată, focul vieţii arzând incandescent în 
ochii lui. 

Joe parcă maşina, şi făcură câţiva paşi pe trotuar. 

— Te simţi norocoasă? o întreba el. 

Caroline ridica din umeri. 

— Cum e sa te simţi norocos? 

— Vrei sa încerci? 

Caroline se opri în faţa intrării unuia dintre cazinouri, 
simțind aerul răcoros ce se revărsa prin uşile deschise. 
Şiruri peste şiruri de jocuri mecanice se întindeau în faţa 
ei, ajungând chiar şi pe trotuar. Majoritatea erau ocupate 
de oameni care, cu mişcări automate, introduceau fisele 


56 


plăcerii şi trăgeau de manete. Ocazional, se auzeau 
strigate de încântare când diverse cantităţi de monede se 
revărsau din maşinării, răsplătind perseverenţa vreunui 
jucător, dar în general acestea mai mult luau decât 
ofereau. 

— E o investiţie cu randament foarte prost, spuse ea, 
după ce studie procedura timp de câteva minute. 

Joe râse încet. 

— Nu ăsta e rolul lor. Nu juca niciodată daca nu-ți 
permiţi să pierzi, asta e regula numărul unu. Regula 
numărul doi e să te distrezi. 

— Ei nu par să se distreze, spuse ea nesigură. 

— Asta fiindcă au uitat regula numărul doi, şi poate 
chiar şi regula numărul unu. Haide, te sponsorizez eu. 

Dar Caroline mai aşteptă câteva minute până văzu pe 
cineva abandonând o maşină care nu plătise nimic de ceva 
vreme. Legea probabilităților spunea că şansele ca un 
astfel de dispozitiv să-i verse bani erau mai mari decât în 
cazul unei maşinării care tocmai scuipase câteva monede. 
Se aşeză în faţa ei şi băgă monedele de câte douăzeci şi 
cinci de cenți, simțindu-se ca o idioată. Joe rămase în 
spatele ei, răzând uşor când banditul mecanic nu îi oferi 
nicio recompensă. După ce investise vreo cinci dolari fără 
a obţine nimic în schimb, Caroline începu să se simtă 
ofensată. IÎncepu să bombăne avertizări şi ameninţări, 
repetând procedura - şi pierzând din nou. 

— Adu-ţi aminte de regula numărul doi, o avertiză Joe pe 
un ton amuzat. 

Caroline îi spuse unde putea să-şi bage regula numărul 
doi, iar el chicoti. 

Îşi trase scaunul mai aproape de maşinărie şi băgă o fisă 
de douăzeci şi cinci de cenți. Trase maneta, şi imaginile 
începură să se învârtă, apoi, una câte una, se opriră la 
locul potrivit. Brusc, se auzi clinchetul aşteptat şi un şuvoi 
de monede de douăzeci şi cinci de cenți se revărsă din 
fanta de jos a automatului, împrăştiindu-se pe podea. 
Caroline sări în sus, zgâindu-se la monedele de argint, în 
vreme ce alţi jucători de la automate se strânseră în jurul 


57 


ei, felicitând-o, iar un angajat zâmbitor al cazinoului se 
apropie de ei. Apoi îi aruncă lui Joe o privire consternată. 

— Atâtea monede de douăzeci şi cinci n-au să-mi încapă 
în buzunar. 

Joe îşi dădu capul pe spate şi începu să râdă. Caroline se 
zgâi la gâtul lui puternic şi bronzat şi se simţi brusc 
ameţită, copleşită din nou de senzaţia aceea nesuferită de 
delir. 

Angajatul cazinoului, continuând să zâmbească, spuse: 

— Ne va face plăcere să vă schimbăm monedele în 
bancnote. 

Acceptară, şi, spre uşurarea ei, Caroline constată că 
şuvoiul de monede nu constituia, până la urmă, o avere, ci 
doar puţin peste şaptezeci de dolari. li returnă lui Joe banii 
investiţi iniţial şi îşi îndesă restul de bancnote în buzunar. 

— Te-ai distrat? întrebă el când plecară de la cazinou. 

Caroline reflectă. 

— Cred că da, dar cam începeam să mă înfurii pe 
automat. Nu cred că am temperamentul potrivit pentru un 
parior. 

— Probabil că nu, consimţi el şi o prinse de mână pentru 
a o trage din calea unui bărbat care nu se uita pe unde 
mergea. 

Dar apoi nu-i dădu drumul la mână, după cum se 
aşteptase. 

Caroline cobori privirea spre mâinile lor împreunate. 
Mâna lui era mare şi fermă, cu degete subţiri, cu palma 
asprită de bătături, dar o strângea pe a ei cu grijă, ca şi 
cum ar fi fost conştient de forţa lui. Nu se mai ţinuse 
niciodată de mână cu cineva, şi senzaţia provocată de 
atingerea palmelor lor era surprinzător de intimă. Începea 
să-şi dea seama că teama o împiedicase să facă 
nenumărate lucruri plăcute până în acel moment, însă era 
adevărat şi că nu fusese niciodată nici măcar tentată să le 
exploreze. Reacţiile ei faţă de alţi bărbaţi care încercaseră 
să iniţieze o relaţie fizică variaseră de la plictis şi 
dezinteres la repulsie absolută. 

Ar fi putut să-şi smucească mâna şi să şi-o elibereze. Ar 


58 


fi fost cea mai prudentă decizie, dar, cumva, nu se simţea 
în stare de asta. Prin urmare, ignoră situaţia, prefăcându- 
se că mâna ei nu era cuibărită în mâna lui mult mai 
puternică, precum o pasăre în căutare de adăpost, şi 
savură în sinea ei fiecare clipă. 

În cele din urmă, se întoarseră la camionetă, iar 
Caroline îşi dădu seama că n-ar fi vrut ca seara să se 
termine. Era prima ei întâlnire, dacă ţinea s-o numească 
astfel, şi aproape se încheiase. 

Rămaseră amândoi tăcuţi pe drumul înapoi la bază, şi, 
inevitabil, mintea ei se opri asupra sărutului iminent. Se 
simţea panicată şi încântată în acelaşi timp. O altă 
premieră pentru ea, primul sărut pentru care îşi dăduse 
acceptul şi pe care îl dorea. Nu avea habar dacă avea să o 
ia la goană înspăimântată sau să se arunce în braţele lui. 

Momentul adevărului sosi mult prea repede. Joe parcă în 
faţa locuinţei ei şi cobori, ocolind maşina pentru a-i 
deschide portiera. Mai mulţi angajaţi care aveau treabă 
prin zonă îi priviră cu o curiozitate indolentă, şi Caroline 
îşi dădu seama că Joe anticipase perfect situaţia. 

Scoase cheile şi descuie uşa, apoi se întoarse spre el în 
strălucirea incoloră a becurilor cu vapori de mercur de 
deasupra capului. Privirea pe care o aţinti asupra lui era 
solemnă şi lipsită de apărare în vreme ce privea ţintă în 
ochii lui ce licăreau ca gheaţa. 

— Întinde-mi mâna, îi ceru el încet, iar ea se supuse. 

Mâna lui tare şi caldă se închise peste degetele ei şi o 
trase spre el, aplecându-se în acelaşi timp. Gura lui o 
atinse uşor pe a ei, se ridică, apoi se lipi din nou. Întoarse 
capul uşor pentru a modifica presiunea, şi, cumva, gestul 
lui făcu să se întredeschidă şi buzele ei, potrivindu-se sub 
apăsarea lui. 

Gustul lui era cald, plăcut şi... masculin. Parfumul lui o 
învălui şi o făcu să se înfioare. Gura lui era încă peste a ei, 
mişcându-se blând. Îi simţi vârful limbii atingând-o şi 
tachinând-o, făcând-o să se crispeze când îi evocă, confuz, 
un sărut nepoftit, invadator, dar sărutul lui nu aducea 
nicidecum cu aşa ceva. Se simţea convinsă, nu forţată, iar 


59 


gustul lui începea să-i copleşească simţurile. O plăcere 
caldă se ridică tremurător în ea; scâncind uşor, deschise 
gura, şi, încet, el i-o cuceri. 

Senzualitatea sărutului era uluitoare - şi la fel şi reacţia 
ei. Se auzi scâncind, apoi, pe negândite, se trezi apăsându- 
se cu forţă în el, cu bărbia ridicată şi cu capul dat pe spate 
pentru a-i permite accesul mai adânc, iar sânii i se 
tensionară sub efectul unei dorinţe dureroase pe care 
contactul cu pieptul lui tare o alina şi o intensifica 
deopotrivă. Simţea o fierbinţeală şi între picioare, spirale 
de plăcere ce se încolăceau adânc în ea. Se agăţase strâns 
de mâna lui ca de o ancoră de salvare. 

Incet, Joe îşi desprinse gura de a ei, făcând un efort de 
voinţă pentru a rupe contactul. Cedă tentaţiei de a mai 
culege câteva săruturi rapide de pe gura ei moale şi 
inocentă, ce învățase atât de repede să simtă apoi fu nevoit 
să îi elibereze mâna şi să se dea în spate. Îşi dăduse 
cuvântul. Nu voia nimic mai mult decât s-o împingă în 
locuinţa ei cufundată în întuneric şi s-o întindă pe podea, 
urcându-se deasupra ei mânat doar de dorinţa arzătoare 
din el, dar, dacă se stăpânea acum, avea să se bucure de 
recompense mult mai dulci în viitor. Îşi controlă respiraţia 
sacadată şi aspră şi încercă să stăpânească goana 
vijelioasă a sângelui prin vene. 

— Trei secunde, spuse el. 

Când Caroline ridică privirea spre el, ochii îi sticleau, şi 
se legăna uşor. 

— Da, şopti ea. Trei secunde. 

Caroline nu se mişcă. Joe îşi puse mâinile pe umerii ei şi 
o făcu să se întoarcă. 

— Du-te înăuntru, Caroline. Vocea îi era calmă şi joasă. 
Noapte bună. 

— Noapte bună. 

Porni cu o mişcare smucită şi, când ajunse în pragul uşii, 
se opri pentru a-i arunca o privire peste umăr. Ochii ei 
mari se întunecaseră de o emoție imposibil de definit. 

— A durat mult mai mult de trei secunde. 


60 


Aprinse lumina, apoi închise şi încuie uşa cu grijă. Chiar 
în clipa în care blocă yala, îi auzi maşina plecând, ceea ce 
însemna că nu fusese tentat să mai zăbovească nicio 
secundă în plus şi nici nu se gândise să bată la uşa ei. Îşi 
îndeplinise misiunea - să demonstreze că aveau o „relaţie” 
-, deci, din punctul lui de vedere, nu exista vreun motiv să 
mai zăbovească. 

Se aşeză pe canapea şi rămase acolo nemişcată destul 
de mult timp. Trebuia să reflecteze serios, şi întotdeauna 
reuşea să se concentreze mai bine dacă putea să stea pur 
şi simplu locului, încuindu-se cu totul în mintea ei, sau 
poate era vorba mai degrabă de a lăsa afară orice altceva, 
ceea ce includea şi stimulii fizici. 

Nu avusese nevoie de psihanaliză pentru a-şi da seama, 
cu ceva ani în urmă, că educaţia ei şi progresul ei 
accelerat prin şcoală se adăugaseră propriei personalităţi, 
făcând din ea o ciudată, ceea ce nu o deranjase. De ce să-şi 
facă griji că nu învățase niciodată cum să relaţioneze cu 
sexul opus la nivel social şi emoţional când oricum nu 
găsise printre reprezentații sexului masculin pe nimeni cu 
care să fie interesată să relaţioneze? Aşadar, nu regretase 
niciodată relaţia ei desincronizată cu restul lumii - până în 
acel moment. 

Acum, pentru prima data, se simţea puternic atrasă de 
un bărbat şi voia ca şi el să fie atras de ea. Dar ce trebuia 
să facă pentru a obţine acest lucru? Pe vremea când alte 
fete învățau asemenea lucruri, ea studia fizică. Era expertă 
în optica laser, dar nu ştia absolut nimic despre cum să 
flirteze. 

De ce nu încercase să dobândească experienţă cu cineva 
mai puţin dificil - de exemplu, vreun alt fizician care să-şi 
fi petrecut mai mult timp printre cărţi decât printre 
oameni şi care să fie, la rându-i, mai timid în societate? 
Dar nu, ea se trezise să cadă pradă unei atracții 
copleşitoare faţă de un pilot de vânătoare şmecher, un 
bărbat care putea să facă femeile sa leşine ţintuindu-le cu 
ochii lui albaştri şi sclipitori ca diamantele. Nu trebuia sa 
fie expertă în sărutat ca să-şi dea seama ca el sigur era, şi 


61 


avea vaga bănuială că se făcuse de ruşine. El doar o ţinuse 
de mână, după cum îi promisese, iar ea practic sărise pe 
el. Îşi amintea clar cum se împinsese în el şi se frecase de 
el ca o pisică şi cum îi trecuse prin minte că avea să cadă 
grămadă la picioarele lui. 

Se purtase frumos cu ea în seara asta. O tratase ca pe 
un prieten, o lăsase să se relaxeze şi se distrase. Nu mai 
ţinea minte când făcuse ultima dată ceva atât de inutil, dar 
care să-i facă plăcere. Jocurile pur şi simplu nu făcuseră 
parte din copilăria ei; părinţii ei îi supravegheaseră atent 
activităţile pentru a se asigura că erau orientate spre 
progresul ei educaţional. Ea nu avusese cuburi cu litere, ci 
folosise cărţi cu imagini. În apărarea părinţilor ei - trebuia 
să recunoască - fusese un copil nerăbdător, care devenea 
iritabil când ritmul activităţii nu ţinea pasul cu viteza 
minţii ei lacome şi curioase. Copilăria ei nu fusese 
nefericită, doar diferită, şi luase singură deciziile 
importante din viaţă. 

Acum tatona terenul pe un teritoriu necunoscut, dar 
prefera ca în orice situaţie să ia taurul de coarne. Nu prea 
ştia cum să folosească armele cu care o înzestrase natura, 
dar Joe Mackenzie era pe punctul de a deveni ţinta lor. 

Primul pas în rezolvarea oricărei probleme presupunea o 
documentare temeinică. Era încă suficient de devreme cât 
să găsească multă lume trează, şi descoperi că o mulţime 
dintre femeile angajate în aviația americană se arătară 
dispuse să îi împrumute reviste cu articole care, după 
părerea ei, luau în discuţie problema vizată de ea, ba chiar 
reuşi să găsească destul de multe materiale despre piloţii 
de vânătoare în general. Era capabilă să citească extrem 
de rapid şi rămase trează timp de câteva ore, răsfoind 
reviste ce conţineau articole de natură a-i stârni 
curiozitatea, precum „El e rău, rău, rău - atunci de ce îl 
mai iubeşti?” şi „Cum să separi grâul de neghină - când să 
nu renunţi”. Titlurile cu subînţeles păreau la modă, 
asemenea fotografiilor lucioase cu femei de un metru 
şaptezeci şi cinci înălţime care cântăreau circa cincizeci de 
kilograme, din care cel mai greu atârnau, în mod evident, 


62 


părul şi sânii. Învăţă cum să-şi dea seama dacă bărbatul o 
înşela şi cum să se răzbune. Învăţă cum să se lanseze în 
afaceri imobiliare sau cum să-şi înfiinţeze propria 
companie, cum să câștige la black-jack - memoră 
respectivul articol - şi unde să-şi petreacă vacanţele în 
Europa. Interesante articole. Poate chiar avea să se 
aboneze. 

Materialul despre piloţii de vânătoare era şi mai 
interesant. 


Ajunse la birou înainte de ivirea zorilor, îmbrăcată într-o 
salopetă largă şi subţire. Când îşi alesese hainele în 
dimineaţa aceea, dorinţa de a seduce dusese o scurtă 
bătălie cu nevoia de confort, iar cea dintâi pierduse fără 
drept de apel. Temperatura ajungea la patruzeci de grade 
Celsius în timpul zilei, pentru numele lui Dumnezeu! 

Scoase fişa de date pentru testele din ziua respectivă şi 
începu să le verifice din nou, propunându-și să îi pună lui 
Cal câteva întrebări despre programul computerizat. 
Făcuse o a doua specializare în programare, care i se 
păruse o completare bună pentru cunoştinţele ei de fizică, 
iar aceasta se dovedise într-adevăr utilă de câteva ori. 
Porni calculatorul şi începu să verifice testele pe el, pentru 
a se asigura că totul era atât de impecabil pe cât era 
omeneşte posibil. 

— De cât timp eşti. 

Caroline ţipă când auzi vocea chiar în spatele ei şi sări în 
picioare, răsucindu-se şi răsturnându-și scaunul. Mâna lui 
Joe se ridică rapid şi-i prinse pumnul drept, exact înainte 
să-l lovească în faţă, şi o fracțiune de secundă mai târziu îi 
prinse şi pumnul stâng în cealaltă mână, ambele mişcări 
fiind executate fulgerător. 

— Să nu mai faci asta vreodată! ţipă ea, ridicându-se pe 
vârfuri pentru a se uita mânioasă la el, înălțându-și bărbia 
şi împingând-o în faţă, spre a lui. Ochii ei încă mai erau 
mari de spaimă. Ce încerci să faci, să-mi provoci un atac 
de cord? De acum încolo, fluieră înainte să ajungi la uşă! 

Cu o mişcare rapidă, Joe îi răsuci braţele, ducându-i-le la 


63 


spate, continuând să-i strângă pumnii în palmele lui. 
Gestul o aduse cu sânii ferm lipiţi de el şi prinsă în braţele 
lui. 

— N-am vrut să te sperii, spuse el încet. Dar, dacă prima 
ta reacţie e întotdeauna să ataci, ar trebui să înveţi cum s- 
o faci corect, ca să nu ajungi în genul de bucluc în care te 
afli acum. 

Văzu o licărire de interes aprinzându-se în ochii ei 
albaştri-verzui şi îşi dădu seama că reuşise cu succes să-i 
abată atenţia de la faptul că încă o ţinea prizonieră. 

Caroline analiză situaţia. Încercă pentru o clipă să-şi 
tragă braţele, dar el o ţinea ferm şi nu avea cum să se 
elibereze din acea strânsoare ca de menghină. Şi era prea 
înalt pentru a-l lovi în faţă cu capul. 

— Îmi rămâne opţiunea de a te călca pe picior sau chiar 
de a te lovi în gleznă ori în genunchi. 

— Da, dar eşti prea aproape şi nu ai putea să-ţi iei 
suficient avânt. Poţi să mă răneşti, dar nu suficient cât să 
mă faci să-ţi dau drumul. Dacă aş fi un atacator, scumpo, 
ai fi în mare bucluc. 

Caroline se zvârcoli, încercând din nou să se elibereze, 
testându-și capacitatea de-a se mişca. Braţele lui erau 
strânse în jurul ei, apăsând-o cu forţă de corpul lui 
musculos. Caroline se înfioră, surprinsă de plăcerea pe 
care o simţea, învăluită de căldura şi parfumul lui. Mirosea 
delicios; nu remarcase niciodată vreun alt bărbat care să 
miroasă aşa ca Joe, şi nu era doar mirosul proaspăt de 
săpun rămas pe pielea lui. Era un parfum fierbinte, de 
mosc, subtil şi puternic, ce o făcea să-şi dorească să-şi 
îngroape nasul în pielea lui şi să inspire cu nesaţ. Efectele 
se dovediră puternice şi rapide; sânii începură s-o furnice, 
sfârcurile i se întăriră şi simţi o tensiune fierbinte în vintre. 

Îşi drese vocea şi încercă să-şi abată gândurile de la 
reacţiile corpului; se aflau în birou, ce naiba. Faptul că se 
răzgândise şi îşi dorea dintr-odată să experimenteze mai 
mult din ceea ce se putea petrece între un bărbat şi o 
femeie nu însemna că voia să o facă aici. 

— Ăăă. Deci ce ar trebui să fac dacă vreau să atac? 


64 


— Ar trebui să înveţi mai întâi să te baţi, răspunse el şi 
depuse un sărut rapid, plin de forţă, pe gura ei, eliberând-o 
din strânsoare. 

Caroline simţi furnicături în buze după sărut, şi atunci le 
linse. Privirea lui Joe alunecă spre gura ei şi se întunecă. 
Caroline încercă să adopte un ton nonşalant, pentru a 
ascunde faptul că tremura din cap până în picioare: 

— Deci ce îmi recomanzi? întrebă ea, îndreptând scaunul 
şi ieşind rapid din programul deschis pe calculator, doar 
pentru a-şi găsi o ocupaţie. Stinse calculatorul şi se 
întoarse spre el cu un zâmbet luminos. Arte marţiale? 

— Stilul de luptă murdar de pe străzi ar fi mai bun. Te 
învaţă să câștigi pe orice cale şi să laşi naibii ideea de 
luptă dreaptă. E singurul stil pe care ar trebui să-l foloseşti 
vreodată ca să te baţi. 

— Adică să arunc pământ în ochii tipului şi chestii dintr- 
astea? 

— Orice funcţionează. Ideea e să câștigi şi să rămâi în 
viaţă. 

— Tu aşa te baţi? întrebă ea. Simţea o nevoie disperată 
să se aşeze, atât de tare îi tremurau picioarele, dar în 
acest caz Joe ar fi fost mult mai înalt decât ea, iar gândul 
acesta o înspăimânta. Făcu un compromis şi se sprijini de 
marginea biroului. Aşa îşi învaţă mai nou aviația americană 
piloţii? 

— Nu, aşa am fost învăţat să mă bat când eram copil. 

— Cine te-a învăţat? 

— Tatăl meu. 

Presupunea că era unul dintre ritualurile de ataşament 
masculin. Pe ea tatăl ei o învățase analiză matematică, dar 
nu era chiar acelaşi lucru. 

— Am făcut cercetări despre piloţii de vânătoare, spuse 
ea. E o lectură interesantă. Din anumite puncte de vedere, 
eşti stereotipul perfect. 

— Chiar aşa? 

Îşi dezgoli dinţii într-un zâmbet foarte alb, deşi poate că, 
de fapt, nu era un zâmbet. 

— Ei bine, din unele puncte de vedere, eşti atipic. Eşti 


65 


neobişnuit de înalt, potrivit mai degrabă pentru a pilota un 
bombardier nu un avion de vânătoare. Dar piloţii de 
vânătoare sunt, de regulă, inteligenţi, agresivi, aroganti şi 
hotărâți - poate „încăpăţânaţi” e un termen mai potrivit - 
ca nişte buldogi. Vor să deţină controlul tot timpul. 

Joe îşi încrucişă braţele peste piept, cu genele 
întunecate umbrindu-i ochii sclipitori. 

— Piloții de vânătoare au o vedere excelentă şi reacţii 
rapide. Cei mai mulţi dintre voi aveţi ochi albaştri sau de 
culoare deschisă, deci te potriveşti profilului din acest 
punct de vedere. Şi uite şi o parte interesantă. Piloții de 
vânătoare au, de regula, mai multe fete decât băieţi, când 
devin părinţi. 

— O să-mi facă plăcere să verific asta, spuse el 
tărăgănat. 

Caroline îşi drese vocea. 

— De fapt, eu credeam că s-ar putea să ştii deja. 

Joe ridică din sprâncene. 

— Cum aşa? 

— Am remarcat, să ştii, că lumea te strigă Prăsilă. Am 
presupus că e din cauză că o faci atât de bine. 

Un colţ al gurii lui se ridică într-un zâmbet leneş. 

— Productivitatea mea în materie de urmaşi nu are nicio 
legătură. Mi se spune aşa fiindcă sunt metis de indian. 

Caroline fu atât de surprinsă, încât nu reuşi decât să se 
zgâiască la el. 

— Amerindian? 

Joe ridică din umeri. 

— Poți să spui şi aşa, dar eu m-am considerat 
dintotdeauna indian. Faptul că schimbi eticheta nu 
modifică nimic altceva. 

Vocea îi era neutră, dar o privea cu atenţie. 

Caroline îl studie la fel de atentă. Pielea îi era cu 
siguranță suficient de întunecată, cu o nuanță de bronz 
profund pe care ea o atribuise expunerii excesive la soare. 
Părul îi era bogat, negru şi drept, pomeţii sculptați înalţi şi 
proeminenţi, nasul subţire cu puntea nazală înaltă, iar 
gura îi era senzuală şi frumos conturată. Ochii lui erau 


66 


însă neobişnuiţi. Se încruntă şi spuse acuzator: 

— Atunci cum de ai ochii albaştri? Albastrul este dat de 
o genă recesivă. Ar trebui să ai ochi de culoare închisă. 

Joe  aşteptase concentrat să vadă cum avea să 
reacționeze la aflarea originii lui, dar, când auzi răspunsul 
ei, ceva din el se relaxă. Cum altfel să reacționeze Caroline 
dacă nu cerând informaţii suplimentare? Nu era şocată sau 
dezgustată, cum fuseseră alţi oameni, de amestecul de 
sânge din venele lui, nici măcar stârnită, cum se întâmpla 
uneori - deşi se obişnuise cu asemenea reacţii, fiindcă 
femeile erau stârnite şi de profesia lui. Nu, ea se 
concentrase direct pe problema genetică a ochilor lui 
albaştri. 

— Părinţii mei au fost amândoi metişi, îi explică el. Din 
punct de vedere genetic, sunt încă pe jumătate indian, pe 
jumătate alb, dar am moştenit gena recesivă de la ambii 
mei părinţi. Sunt un sfert Comanche, un sfert Kiowa şi pe 
jumătate alb. 

Caroline aprobă din cap mulţumită, acum că misterul 
ochilor lui fusese explicat. Insistă, din pur interes, pe 
marginea subiectului. 

— Ai fraţi sau surori? Ce culoare au ochii lor? 

— Trei fraţi şi o soră. Fraţi şi soră semivitregi, mai 
exact. Mama mea a murit când eram bebeluş. Mama mea 
vitregă e albă şi are ochii albaştri. La fel şi cei trei fraţi ai 
mei. Tata se întreba dacă avea să facă vreodată un copil cu 
ochii negri - până s-a născut sora mea. 

Caroline fu fascinată că se putuse strecura puţin în viaţa 
lui de familie. 

— Eu sunt singură la părinţi. Când eram mică, mi-am 
dorit foarte mult un frate sau o soră, spuse ea, fără a 
conştientiza regretul din propria voce. A fost distractiv? 

Joe chicoti şi agăţă scaunul cu piciorul, întorcându-l 
astfel încât să îşi poată aşeza corpul înalt în el. Caroline 
rămase sprijinită de marginea mesei, captivă acolo, fiindcă 
Joe îi stătea în cale, dar el nu mai era atent la acest lucru. 

— Aveam şaisprezece ani când tata s-a căsătorit cu 
Mary, aşa că nu am crescut cu ei, dar a fost distractiv în 


67 


alt fel. Eram suficient de mare cât să apreciez bebeluşii şi 
să am grijă de ei. Cele mai frumoase momente erau când 
veneam acasă în permisie şi se îngrămădeau în jurul meu 
ca nişte mici maimuțe. Tata şi Mary pleacă întotdeauna să- 
şi petreacă noaptea singuri când sunt eu acolo, iar copiii 
rămân doar cu mine. Nu mai sunt mici, dar îmi face în 
continuare plăcere. 

Caroline încercă să şi-l imagineze pe acest bărbat masiv 
şi ameninţător relaxat şi înconjurat de copii. Simplul fapt 
că vorbea despre ei îi îmblânzise chipul. De-abia când îl 
văzu astfel îşi dădu seama ce barieră ridicase între el şi 
restul lumii, fiindcă între el şi familia lui nu exista nicio 
barieră. În preajma lor uita de rigoarea ce îi caracteriza 
fiecare mişcare, renunţa la detaşarea ce se reflecta în 
expresia şi în ochii lui. Relaţia pe care o avea cu echipa lui 
era diferită. Era vorba despre acea camaraderie ce ia 
naştere într-un grup ai cărui membri lucrează împreună şi 
se bazează unul pe celălalt timp îndelungat. Nu era o 
relaţie foarte personală, şi într-o oarecare măsură situaţia 
chiar îi impunea să-şi păstreze controlul. Caroline se simţi 
dintr-odată singură şi uşor pierdută fiindcă nu era inclusă 
în micul lui cerc intim. Şi-ar fi dorit să lase garda jos şi cu 
ea, să-i permită să vadă bărbatul de dincolo de mască şi să 
se apropie de el. Ca urmare a recentei treziri a conştiinţei 
ei femeieşti, avu o altă revelaţie, una care o duru chiar mai 
tare: şi-ar fi dorit ca el s-o dorească suficient de mult cât să 
lase deoparte acea atitudine înspăimântătoare de om care 
deţine controlul. O durea faptul că Joe nu simţea asta, iar 
ea o ştia. Şi mai înspăimântător era însă gândul că acest 
lucru nu ar fi contat pentru ea dacă nu ar fi fost mult mai 
implicată emoţional decât crezuse iniţial. 

Işi dădu seama că se zgâia în tăcere la el de câteva 
minute lungi, iar el o privise la fel de tăcut, cu o 
sprânceană uşor arcuită, ca şi cum ar fi aşteptat ca ea să 
spună ceva. Caroline roşi fără să ştie de ce. Joe se ridică 
uşor şi se îndreptă spre ea, oprindu-se atât de aproape, 
încât picioarele lui le atingeau pe ale ei. 

— Ce te frământă, drăguţo? 


68 


— Tu, spuse ea pe negândite. 

De ce stătea atât de aproape? Pulsul ei se accelerase din 
nou. Ce anume din acea apropiere fizică îi anihila raţiunea 
şi îi stârnea la maximum toate simţurile? 

— Ce anume în legătură cu mine? 

Incercă să se gândească la o replică amuzantă şi 
relaxată, dar nu învățase niciodată cum să-şi disimuleze 
sentimentele. 

— Nu ştiu nimic despre bărbaţi. Nu ştiu cum să mă port 
în preajma lor sau cum să-i atrag. 

Joe o privi cu o expresie ambiguă. 

— Te descurci bine. 

Ce voia să spună cu asta? Ea adoptase atitudinea directă 
care îi stătea în fire şi care punea întotdeauna bărbaţii pe 
fugă. Situaţia se dovedea mai dificilă decât anticipase ea. 
Descoperi că îşi frământa mâinile şi fu vag uluită de ea 
însăşi, fiindcă nu şi-ar fi închipuit niciodată că era genul 
care să-şi frământe mâinile. 

— Serios? Bun. Nu am întâlnit niciodată până acum 
vreun bărbat pe care să-mi doresc să-l atrag, aşa că sunt 
cam derutată. Ştiu că tu ai sugerat să ne prefacem că 
avem o relaţie ca să mă lase în pace băieţii tăi, dar te-ar 
deranja foarte tare dacă mi-aş dori să devină mai reală? 

— Cam cât de reală te gândești să fie? întrebă el uşor 
amuzat. 

Din nou, Caroline se pierdu. 

— Păi, de unde să ştiu eu? Eu ştiu doar că mă simt 
atrasă de tine şi mi-ar plăcea să fii şi tu atras de mine, dar 
n-am mai făcut asta niciodată, aşa că îmi ceri să intru într- 
un joc ale cărui reguli îmi sunt necunoscute. I-ai da o 
minge de fotbal cuiva care nici măcar n-a auzit de acest 
sport spunându-i: „Poftim, amice. Joacă fotbal”? 

Ochii lui licăriră ca reacţie la tonul ei sever, dar vocea îi 
rămase calmă şi gravă când îi răspunse: 

— Înţeleg ce vrei să spui. 

— Atunci? Întinse mâinile cu o expresie întrebătoare. 
Care sunt regulile? Asta, desigur, dacă nu ai nimic 
împotrivă să joci şi tu. 


69 


— O, îmi place să mă joc puţin din când în când. 

Joe adoptase din nou un ton tărăgănat. Caroline îi 
aruncă o privire nesigură, întrebându-se dacă o lua peste 
picior. 

Joe îşi puse mâinile pe şoldurile ei şi o împinse puţin mai 
în spate pe birou. Caroline se prinse de braţele lui, 
înfigându-i unghiile în bicepşi. Nimeni nu-i mai atinsese 
şoldurile până atunci, cu excepţia unui bărbos prea 
entuziast care o ciupise de fund şi se trezise îmbrâncit 
peste un coş de gunoi, drept răsplată pentru eforturile lui. 
Mugşchii de oţel pe care îi simţi acum sub degete o făcură 
să se îndoiască de faptul că ar fi putut să-l îmbrâncească 
pe Joe undeva. 

El se apropie şi mai mult şi, cumva, se folosi de coapsele 
lui puternice pentru a-i deschide picioarele. Caroline 
cobori privirea, şocată. Joe era între picioarele ei. Îşi smuci 
capul pe spate, dar, înainte să poată spune ceva, Joe 
depuse un sărut uşor şi blând pe buzele ei. Contrastul 
dintre acel sărut blând şi poziţia lui foarte amenințătoare 
între picioarele ei o derută. 

Joe îi prinse faţa în palmă cu o mână, mângâind-o încet 
pe obraz, lăsându-și vârfurile degetelor să alunece uşor 
peste textura netedă şi catifelată a pielii ei. Cealaltă mână 
i se strecură în jurul fundului şi o trase ferm în faţă, până 
ajunse să se cuibărească în despicătura formată de 
coapsele ei. Inima lui Caroline bubui violent, şi i se tăie 
răsuflarea, pierzându-şi în acelaşi timp capacitatea de a 
rămâne dreaptă. Oasele i se lichefiară, şi se prăbuşi în 
braţele lui, făcând astfel, fără să vrea, ca îmbrăţişarea lor 
să fie şi mai intimă. Mădularul lui rigid pulsă lipit de 
carnea moale şi docilă dintre picioarele ei, şi simţi o 
zvâcnire similară declanșându-se undeva în adâncul ei. 

Joe o sărută din nou, de data aceasta cu o dorinţă tot 
mai intensă. Incapabilă să se opună, Caroline deschise 
gura, supunându-se explorărilor limbii lui. Joe începu să-şi 
legene şoldurile spre ea, între coapsele ei depărtate, în 
acelaşi ritm în care limba lui îi penetra gura. Protuberanţa 
din pantalonii lui crescu şi se întări şi mai mult. 


70 


Simţurile ei o luară razna, aşa cum se întâmplase şi în 
noaptea precedentă. Limba lui se strecură adânc în gura 
ei, tachinându-i limba şi îndemnând-o să-i răspundă. Gustul 
lui era fierbinte şi ameţitor, pielea îi mirosea a săpun şi a 
bărbat. Sânii începură să-i pulseze şi, din nou, singura 
alinare păru să îi fie oferită de contactul cu pieptul lui tare 
şi musculos. Era aproape insuportabil de intens, dar 
alternativa ar fi fost să se smulgă din braţele lui, şi nu avea 
suficientă voinţă să o facă. 

Ea nu, dar el da. Cumva, Caroline se trezi eliberată cu 
blândeţe şi aşezată la distanţă de el. Se clătină ameţită, iar 
el o prinse, mâinile lui aspre strângându-se pe braţele ei. 
Caroline ridică spre el o privire uşor sălbatică. Naiba să-l 
ia de autocontrol! De ce nu putea simţi măcar puţin din 
furtuna care o copleşise pe ea? Se excitase şi el, nu 
încăpea îndoială în privinţa asta, dar nu-şi pierduse 
stăpânirea de sine, în vreme ce ea se simţise pe punctul de 
a izbucni în flăcări. 

— Regulile sunt simple, spuse el calm. Trebuie să îţi 
acord timp să te obişnuieşti cu ce înseamnă să atingi şi să 
fii atinsă şi să descoperi ce îţi place. O să ne mişcăm încet, 
mergând puţin mai departe de fiecare dată. Vin după tine 
la şapte diseară. 

O sărută din nou şi plecă la fel de silențios pe cât venise. 
Caroline rămase aşezată pe birou, încercând să-şi recapete 
controlul asupra inimii şi asupra plămânilor, străduindu-se 
să facă faţă senzaţiei dureroase de gol din corp. Întrase în 
bucluc. Intrase în ditamai buclucul. Începuse ceva ce o 
depăşea, dar nu ar fi renunţat nici dacă s-ar fi crezut în 
stare să o facă, şi avea o bănuială serioasă că oricum nu 
mai putea controla acest lucru. 

Dacă nu cumva se înşela amarnic, Joe Mackenzie avea 
de gând să se implice într-o aventură cu ea. O aventură în 
toată regula, care avea să se lase cu episoade de goliciune 
şi partide de sex. Iar ea era dispusă să intre în jocul lui; se 
avânta cu ochii larg deschişi, ştiind foarte bine că, pentru 
el, cel mai probabil, nu avea să fie decât o aventură, în 
vreme ce pentru ea urma să însemne mult mai mult. El o 


71 


să-şi păstreze întotdeauna stăpânirea de sine, sufletul lui 
de oţel avea să rămână întotdeauna ferit, detaşat şi 
neimplicat, în vreme ce ea era, la modul cel mai serios, pe 
cale de a-şi pierde inima. 


72 


capitolul 5 


Testele decurseră bine în ziua respectivă, ceea ce era un 
lucru bun, căci Caroline era pierdută în ceaţă. Adrian îi 
aruncă un comentariu răutăcios când rămaseră singuri, iar 
ea îl derută răspunzându-i cu un zâmbet vag. Se sperie de 
propria ei lipsă de concentrare. Nu se mai confruntase 
niciodată cu o asemenea problemă; capacitatea ei de a se 
concentra era atât de mare, încât unul dintre profesorii ei 
de la facultate susţinuse că ar fi în stare să-şi continue 
lectura şi în timpul unui cutremur - şi nu se înşelase prea 
mult. 

Nu ar fi crezut niciodată că un bărbat putea să-i tulbure 
cu totul procesele cognitive, mai ales că nu îi acorda 
atenţie în mod deosebit. Nici nu avea nevoie să o facă, îşi 
dădu ea seama. Îşi exprimase clar intenţiile cu o zi în urmă 
şi fusese văzut sărutând-o de noapte bună; pentru toată 
lumea de la bază, era femeia colonelului Mackenzie. El era 
masculul alfa, şi niciunul dintre ceilalţi bărbaţi nu ar 
îndrăzni să-i conteste alegerea făcută când venea vorba 
despre parteneră. Era uşor îngrozită de această dovadă a 
cât de puţin se schimbaseră lucrurile din preistorie şi până 
în prezent, deşi avusese şi ea o parte din vină prin faptul 
că intrase în jocul lui. Ideea merita analizată temeinic. 
Acceptase să intre în jocul acesta fiindcă sugestia lui i se 
păruse rezonabilă sau fiindcă el era masculul alfa, iar ea se 
simţise, în mod subconştient, obligată să i se supună? 

Nici vorbă. Nu se  simţise niciodată obligată, 
subconştient sau altfel, să se supună nimănui. Intrase în 
jocul lui fiindcă îi făcuse inima să bată nebuneşte, pur şi 
simplu, şi nu avea niciun rost să caute în continuare 
circumstanţe atenuante din dorinţa de a se scuza. 

Când se întoarseră în birou pentru a discuta despre 
rezultatele testelor din ziua respectivă şi pentru a se 


73 


pregăti pentru zborurile de a doua zi, Cal îşi trase scaunul 
lângă al ei. 

— Deci... cum a decurs întâlnirea cu şeful cel mare? 

Fără să vrea, Caroline se trezi că mâinile începură să-i 
tremure şi puse jos hârtiile pe care încercase să le 
citească. 

— Foarte relaxată, fără pretenţii. De ce întrebi? 

Spre surprinderea ei, văzu în ochii lui o expresie de 
îngrijorare. 

— Ei bine, din câte ştiam, tu nu ai mai ieşit niciodată cu 
bărbaţi, şi voiam doar să mă asigur că nu îţi forţează 
mâna. E totuşi şeful cel mare în proiectul ăsta şi are o 
grămadă de influenţă, nu doar în faţa comandantului de la 
baza asta şi a băieţilor lui, ci chiar şi printre cei de la 
Pentagon. 

Caroline fu impresionată de grija lui. 

— Şi tu te gândeai că poate m-am simţit obligată să ies 
cu el ca să rămân în continuare un membru al echipei? 

— Ceva de genul ăsta, da. 

Caroline îl bătu pe mână, zâmbind. 

— Mulţumesc, dar e totul în regulă. 

— Bun. Adrian nu-ţi face prea multe probleme, aşa-i? 

— Nu l-am băgat deloc în seamă, deci cred că nu. 

Cal zâmbi şi se întoarse la biroul lui. 

Caroline se uită la ceas. Mai erau trei ore şi jumătate 
până la şapte. Fusese dintotdeauna genul care uita de ea 
când se îngropa în muncă, dar, odată cu pierderea puterii 
de concentrare, devenise, evident, obsedată de trecerea 
timpului. Nu o avertizase nimeni niciodată că relaţionarea 
cu bărbaţii avea darul de a-ţi distruge eficienţa. 

Aproape pentru prima dată în viaţa ei, plecă de la muncă 
odată cu toţi ceilalţi. Se grăbi să ajungă la locuinţa ei, 
porni aerul condiţionat şi intră la duş. De-abia când ieşi îşi 
dădu seama că nu ştia unde mergeau sau cum să se 
îmbrace. 

Se zgâi la telefon. Ar fi putut să-l sune. Nu îi ştia 
numărul, dar asta nu era o problemă, fiindcă îl putea afla 
de la centralista bazei. Era cea mai rezonabilă opţiune. Ea 


74 


credea cu tărie în a fi rezonabil, aşa că se aşeză pe pat şi 
formă numărul înainte să apuce să se convingă singură că 
nu proceda cum trebuia. Joe răspunse la primul ton de 
apel. 

— Mackenzie. 

Doamne, vocea lui părea şi mai profundă la telefon. 
Caroline inspiră adânc. 

— Sunt Caroline. Unde mergem diseară? 

Aşa, exact aşa trebuia. O întrebare direct la subiect, fără 
prostii, o simplă solicitare de informaţii. 

— Îmbracă-te în fustă, răspunse el înnebunitor, 
neglijând întrebarea ei rezonabilă şi trecând direct la 
motivul din spatele acesteia. Ceva pe sub care să-mi pot 
strecura mâinile. 

Receptorul îi păcăni în ureche, şi se zgâi la el. Ticălosul 
îi închisese telefonul în nas! Iar inima îi gonea nebuneşte 
din nou. La naiba, la naiba, la naiba cu el! Nu era corect. 
Era la un pas de-a se lăsa pradă panicii, copleşită de 
nerăbdare, de teamă şi dorinţă, iar pulsul lui era probabil 
la fel de domol ca al unui om de piatră. 

Fustă? După un asemenea comentariu, avea noroc că 
nu-şi luase tălpăşiţa. În niciun caz nu avea să urce în 
maşină cu el așteptându-se din clipă în clipă să-i simtă 
mâinile fierbinţi şi bătătorite alunecându-i în sus pe 
coapse. Dacă şi-ar fi ţinut gura, poate ar fi purtat o fustă, 
fiindcă era mai răcoroasă, dar, dacă făcea asta acum, 
însemna automat că-i permitea să-şi vâre mâinile - şi doar 
Dumnezeu ştie ce altceva - pe sub ea. Şi nu era vorba că 
nu ar fi vrut s-o facă, dar hotărâseră să o ia încet, iar asta 
nu i se părea deloc încet, şi, chiar dacă ar fi fost, şi-ar fi 
dorit să aibă totuşi un oarecare control asupra situaţiei. Ce 
voia de fapt cu adevărat era să-l facă pe el să-şi piardă 
stăpânirea de sine, să-l stârnească, să-l tulbure şi să-l 
aducă în pragul nebuniei, aşa cum îi făcuse el ei. 

Se aşeză pe pat şi inspiră adânc de câteva ori. Poate 
călugărițele ştiau ele ceva. Era evident că bărbaţii dăunau 
sănătăţii mintale a femeilor. 

Îşi luă o pereche de pantaloni milităreşti şi o cămaşă 


75 


albă mulată. Nu avea de gând să se conformeze dorinţei lui 
de a purta fustă. Adică nu se conforma deloc. 

Joe bătu la uşă la ora şapte fix şi, când Caroline îi 
deschise, izbucni în râs. 

— Ce ţi-ai închipuit? întrebă el, chicotind. Că sunt un lup 
mare şi rău gata să te înfulece? 

— Mi-a trecut şi asta prin minte. 

Joe o urmări verificând de două ori toate dispozitivele 
din locuinţa minusculă, apoi încuind şi verificând de două 
ori uşa. Era cu adevărat o femeie prudentă. Îşi petrecu 
braţul pe după talia ei şi o conduse la camionetă. 

— Nu ai de ce să-ţi faci griji, spuse el liniştitor. Nu am 
de gând să te mănânc. Se scurseră trei secunde înainte să 
adauge, murmurând: Nu încă. 

O simţi tresărind. Amestecul ei neobişnuit de sexualitate 
şi lipsă de experienţă îl înnebunea încetul cu încetul. Când 
o săruta, îi răspundea cu o căldură şi o intensitate ce îl 
aduceau în pragul violenţei, dar în acelaşi timp simţea că 
era gata să o ia la fugă în orice moment. De câte ori o 
vedea, se ducea cu gândul la o mânză care întâlneşte 
pentru prima oară un armăsar, agitată şi gata oricând să 
muşte sau să dea din copite, emanând în acelaşi timp un 
miros ce îi arăta armăsarului că era mai mult decât 
pregătită pentru montă, iar el înnebunea de dorinţa de a-i 
oferi ceea ce aştepta. Ei bine, calmase destule iepe - şi 
pentru călărie, şi pentru muncă - şi ştia exact cum să o 
facă. 

O urcă în camionetă înainte ca ea să apuce să se 
răzgândească şi ocoli maşina pentru a ajunge la scaunul 
şoferului. Propunerea pe care i-o făcuse Caroline în acea 
dimineaţă îi zăbovise toată ziua în minte, la fel ca 
exprimarea ei fără ocolişuri. Caroline nu ştia cum să 
flirteze sau să ispitească un bărbat; dăduse pur şi simplu 
cărţile pe faţă, expunându-și în acelaşi timp orgoliul. Joe 
simţise dorinţa de a o lua în braţe şi a o ţine strâns, de a-i 
spune că trebuia să înveţe să se protejeze mai bine de atât. 
Era complet lipsită de apărare, şi nici măcar nu 
conştientiza acest lucru. Totul la ea era direct, fără abateri 


76 


sau subterfugii. Nu i se mai întâmplase niciodată ca o 
femeie să îl solicite astfel, să-i ceară să o înveţe despre 
bărbaţi şi sex. Fusese pe jumătate excitat toată ziua, 
blestemându-și în gând uniforma strâmtă. 

Acum era în ţinuta lui obişnuită de civil, blugi şi ghete, 
dar blugii îl strângeau şi mai tare. Se foi jenat, încercând 
să-şi întindă piciorul pentru a-şi face mai mult loc. La 
naiba, trebuia fie să se descotorosească de pantaloni, fie să 
scape cumva de erecţie - de preferat amândouă, şi exact în 
această ordine. 

— Unde mergem de data asta? întrebă ea, dându-și la o 
parte părul bătut pe care vântul i-l flutura pe faţă. 

— Îţi place mâncarea mexicană? 

Privirea ei se aprinse. 

— Taco, toarse ea. Enchilada. Sopapilla. 

Joe râse. 

— Am priceput. Când ea îşi dădu din nou părul de pe 
faţă, o întrebă: Ai prefera să închid geamurile şi să pornesc 
aerul condiţionat? 

— Nu, îmi place. Ezită puţin înainte de a recunoaşte: 
Maşina mea e decapotabilă. 

Joe zâmbi şi îşi îndreptă din nou atenţia asupra 
drumului. Ar fi trebuit s-o cheme Paradox, căci era un şir 
nesfârșit de caracteristici ce se băteau cap în cap. 

Cinară la restaurantul lui mexican favorit din Vegas, 
unde se găseau cele mai gustoase enchiladas pe care le 
mâncase vreodată, la care se adăugase un pahar de 
margarita cu gheaţă. Toate acestea o relaxară şi o făcură 
să uite de orice nelinişte. Joe bău doar apă la cină, ceea ce 
ei i se păru ciudat. 

— Credeam că piloţii sunt mari amatori de băutură, 
spuse ea. 

— Cei mai mulţi dintre noi îşi iau porţia de suc de pilot, 
spuse el leneş. 

— Dar nu şi tu? 

— Nu. Există un interval de timp în care nu trebuie să 
bei dacă ştii că urmează să zbori în ziua următoare, dar eu 
consider că e prea permisiv. Vreau să am control perfect 


77 


asupra mea şi asupra aeronavei mele. Legile fizicii nu sunt 
prea blânde la doi machi. Ridică paharul cu apă într-un mic 
toast. Mai mult, sunt metis de indian. Eu nu beau. Deloc. 

Caroline aprobă scurt din cap, ca şi cum ar fi apreciat 
logica gândirii lui. 

— Dacă este chiar atât de periculos, de ce unii piloţi 
beau totuşi? 

— Ca să se relaxeze. Stăm sub tensiune atâta timp, cu 
adrenalina gonind ca focul prin venele noastre, încât nu 
mai reuşim să ne deconectăm de la acea stare. Ne riscăm 
vieţile în fiecare clipă cât suntem în aer, chiar şi în timpul 
zborurilor de rutină. La naiba, nici nu există, de fapt, 
zboruri de rutină. 

Caroline dădu să-l întrebe ceva legat de Night Wing, dar 
îşi aminti unde se aflau şi o lăsă pentru altă dată. 
Securitatea nu era ceva care să poată fi luat în glumă. 

— Ce urmează acum? întrebă Caroline după cină, dar 
imediat îşi dori să nu o fi făcut. 

Îşi dori şi să nu fi băut acel pahar de margarita. 
Înţelegea la ce se referise Joe când vorbise despre nevoia 
de control deplin. 

— Acum, scumpo, ne jucăm. 

Şi, într-adevăr, merseră să se joace. Zece minute mai 
târziu, se aflau pe un teren de minigolf. 

Caroline cântări crosa nesigură. 

— N-am mai făcut asta niciodată. 

— Se pare că vei avea parte de o mulţime de premiere 
cu mine, răspunse el cu acel calm înnebunitor ce-l 
caracteriza. 

Caroline se încruntă şi ridică în aer crosa ca pe o bâtă. 

— Poate că nu. 

Joe o sărută, luându-i între timp crosa din mână cu o 
mişcare atât de rapidă, încât o lăsă buimacă. Posomorâtă, 
Caroline îşi spuse că, dacă ar fi trăit în Vestul Sălbatic de 
altădată, ar fi fost pistolar. 

— Prima ta lecţie, spuse el, răsucind-o astfel încât ajunse 
cu spatele la el. Petrecându-şi braţele în jurul ei, îi strânse 
mâinile în jurul mânerului în poziţia corectă şi îi arătă cum 


78 


să îşi ia avânt, cu mişcări fine şi controlate, lovind mingea 
cu o forţă măsurată atent. Forţa nu contează la minigolf; 
jocul presupune gândire logică şi coordonare. 

Joe reuşi însă să bage mingea în gaură încă de la prima 
pistă. 

— Tu ai mai făcut asta, îl acuză Caroline. 

— Printre altele. 

— Regulă nouă. La fiecare comentariu cu subînţeles, îţi 
calculăm o lovitură în plus la scor. 

— Bun. Mai multe lovituri înseamnă că va dura mai mult 
timp. 

Caroline ar fi vrut să arunce cu mingea în el şi să plece 
furioasă de pe teren, dar, în schimb, se cutremură de râs şi 
adăugă cu fermitate încă o lovitură pe fişa lui de scor. 
Regulile erau reguli. 

Spre surprinderea ei, părea să aibă capacitatea 
necesară de a estima distanţa, forţa şi direcţia şi se dovedi 
un competitor pe măsura lui, deşi nu mai jucase niciodată. 
Joe era prea agresiv din fire pentru a ceda în favoarea ei şi 
se hotărî să o învingă, dând dovadă de o concentrare 
intensă şi de o excelentă coordonare între mână şi ochi. 
Caroline era la fel de hotărâtă, iar partida se desfăşură în 
cea mai mare parte în tăcere, terminându-se la egalitate. 
Joe sublinie că era remiză doar din cauza loviturii de 
penalizare pe care o adăugase ea la scorul lui. 

— Atunci hai să mai jucăm o dată, îl provocă ea. Lăsăm 
deoparte partida asta, şi cel care e mai bun la două din trei 
câştigă. 

— De acord. 

Fură nevoiţi să joace alte cinci partide, căci încă două se 
terminară la egalitate. Joe câștigă primă partidă, Caroline 
pe cea de-a doua, iar următoarele două se sfârșiră cu 
remize; Joe puse capăt concursului, în final, câștigând cea 
de-a cincea partidă la diferenţă de o lovitură. 

Caroline stătea îmbufnată în momentul în care merseră 
să returneze crosele, iar Joe îşi aminti expresia întipărită 
pe chipul ei cu o seară înainte, când aparatul de la cazinou 
îndrăznise să-i înghită monedele fără a-i oferi nimic în 


79 


schimb. Îi trecuse prin cap, pentru o fracțiune de secundă, 
că ea mai avea puţin şi desfăcea maşinăria în bucățele, dar 
apoi aceasta o răsplătise. Nu încăpea îndoială, Caroline nu 
susţinea că ştia să piardă cu eleganţă. Nu îi plăcea. Iar el o 
înţelegea, fiindcă nici lui nu îi plăcea. 

Când se întorceau spre bază, Joe încetini şi ieşi de pe 
drum, apoi duse maşina circa un sfert de kilometru prin 
deşert înainte de a opri. Stinse luminile şi opri motorul, iar 
tăcerea nopţii se revărsă prin geamurile deschise. 

— Eşti pregătită pentru o nouă premieră? 

Caroline se crispă. 

— Ce fel de premieră? 

— Parcarea. 

— Mulţumesc, dar am fost testată la asta când mi-am 
luat permisul de conducere. 

Joe chicoti la auzul comentariului ei ţâfnos, dar detectă 
neliniştea din spatele lui. 

— Uite care sunt regulile noastre de giugiuleală. Prima: 
nu am să fac dragoste cu tine. Când vei face dragoste 
pentru întâia dată, va fi într-un pat, nu pe bancheta unei 
camionete. A doua regulă: ne vom păstra majoritatea 
hainelor pe noi, fiindcă, dacă nu, vei ajunge totuşi să ai 
prima partidă de amor pe bancheta unei camionete. 

Caroline îşi drese vocea. 

— Pare destul de frustrant. 

— Aşa şi este. Tocmai ăsta e şi scopul în a parca şi a ne 
giugiuli. 

Râse şi se lăsă să alunece de sub volan, apoi o ridică şi o 
trase la el în poală. După ce se mai foi puţin, ajunse 
sprijinit cu spatele de portiera din dreapta şoferului şi cu 
picioarele lungi întinse pe banchetă, în vreme ce ea era 
întinsă în dreapta lui, pe jumătate pe banchetă şi pe 
jumătate pe el, cu capul pe umărul lui şi cu faţa ridicată 
înspre a lui, iar el o săruta relaxat. 

Dacă geamurile ar fi fost închise, s-ar fi aburit. Gura lui 
se mişca încet, fierbinte şi plină de pasiune, făcând-o să 
uite de timp. Pulsul lent al plăcerii începu să-i bubuie în 
vene, şi ridică braţele, încolăcindu-le în jurul gâtului lui. 


80 


Palma lui îi acoperi sânul, iar şocul o cutremură, făcând- 
o să-şi retragă gura. Joe i-o asedie din nou fără milă, 
înăbuşindu-i protestul instinctiv, astfel că ea nu reuşi decât 
să scâncească cu gura lipită de a lui. Pe măsură ce şocul se 
atenuă, începu să scâncească de plăcere, iar sfârcul ei se 
întări ca o mărgea sub straturile de textile. 

— Îţi place? murmură el. Sau vrei să mă opresc? 

Îi plăcea, poate prea mult, şi nu voia să se oprească. 
Simţea în sân furnicături şi pulsaţii, căldura născută aici 
răspândindu-se în jos spre zona ei inghinală. Degetele lui 
puternice frământau încet, având grijă să nu-i provoace 
durere; apoi găsi sfârcul contractat şi i-l frecă prin cămaşă. 
Caroline gemu şi se arcui spre el. 

— Caroline? o întrebă el. Spune-mi, vrei să mă opresc? 
Sau mai vrei? 

— Nu te opri, spuse ea, cu o voce aspră de încordare. Te 
rog, nu te opri! 

Joe o sărută liniştitor. 

— N-am să mă opresc. Am să-ţi deschei cămaşa şi am să- 
mi strecor mâna înăuntru. În regulă? 

Cum se aştepta să poată suporta aşa ceva când deja se 
simţea pe punctul de a se frânge într-o mie de bucățele? 
Dar, imediat ce o spuse, îşi dădu seama că voia să-i simtă 
mâna pe sânul ei gol, că barierele reprezentate de 
materialul dintre ei erau prea înnebunitoare pentru a 
putea fi tolerate. 

— În regulă, şopti ea, şi, cumva, mâna lui îşi făcu de 
lucru cu nasturii cămăşii lui, în vreme ce ea o descheie pe 
a ei. 

Voia să-i simtă pielea goală la fel de mult cum voia să-i 
simtă atingerea. 

Degetele lui lungi se strecurară sub cămaşa ei 
descheiată şi alunecară uşor peste marginile sutienului ei, 
oprindu-se la închizătoarea din mijloc. 

— Hmm, bun, spuse el şi desfăcu abil articolul de 
îmbrăcăminte. 

Caroline se simţi brusc vulnerabilă când sutienul îşi 
relaxă strânsoarea; apoi mâna lui alunecă înăuntru, şi 


81 


toate terminaţiile ei nervoase se răzvrătiră. Palma lui era 
fierbinte şi aspră, pielea ei bătătorită zgâriindu-i sfârcurile 
umflate când el le mângâie şi le ciupi uşor. Se auzi gemând 
şi îşi îngropă faţa în umărul lui pentru a înăbuşi sunetul. 

Joe se foi pe scaun pentru a se întoarce mai pe o parte, 
iar ea să poată sta mai bine întinsă. Caroline se simţea ca o 
păpuşă, incapabilă să-l împiedice să o mişte după cum 
dorea. Joe îi desfăcu larg cămaşa, dezgolindu-i sânii în 
lumina puternică a stelelor ce strălucea prin parbriz. 
Caroline văzuse alţi bărbaţi făcând acest lucru femeilor în 
filme, dar, chiar şi aşa, fu luată prin surprindere când Joe 
îşi plecă uşor capul şi îi cuprinse un sfârc cu gura, 
trăgându-l spre el cu o mişcare de încolăcire a limbii. 
Caroline se arcui puternic, biciuită de senzaţii atât de 
delicioase şi de insuportabile, încât întregul corp începu 
să-i tremure. El o controlă cu mâinile lui incredibil de 
puternice, apăsând-o cu picioarele lui musculoase şi 
împingând-o în jos spre banchetă. Şi, cumva, ajunse 
deodată deasupra ei. 

Inima ei bătea dureros de tare, iar sângele îi bubuia în 
vene. Se agăţă de el, abia reuşind să respire, până când 
corpul ei se obişnui cu greutatea lui şi cu tăria 
necruțătoare. Noutatea şocantă a experienţei se adăuga 
unei senzaţii mai profunde şi mai primitive de bine. Joe îşi 
schimbă poziţia, îndepărtându-i picioarele şi instalându-se 
între ele, apăsând creasta tare a bărbăţiei lui peste cutele 
ei moi. 

— Aşa vom sta când vom face dragoste, îi şopti el, 
depunând fără grabă săruturi pe gâtul şi clavicula ei, apoi 
cobori să îi sugă cu putere ambii sâni, lăsându-i sfârcurile 
contractate, ude şi dureros de sensibile la aerul nopţii în 
clipa când ridică din nou capul. Atenuă senzaţia de răceală 
cu greutatea fierbinte a pieptului lui. 

Vocea îi răsună încet, aproape ca un foşnet mut în 
urechea ei: 

— Aşa am să mă mişc, încet şi uşor, până ajungem 
amândoi aproape de orgasm. 

Îşi legănă şoldurile lent, apăsându-și ritmic sexul de ea. 


82 


Corpul lui Caroline se ridică pentru a înlesni contactul, 
şoldurile ei zvelte încordându-se şi întinzându-se. Voia să 
vorbească, să îl implore să facă numaidecât ceva pentru a 
domoli acea tensiune insuportabilă din ea, dar nu reuşi 
decât să inspire gâfâit şi să-şi înfigă unghiile în umerii lui 
într-o încercare de a-i transmite nevoia ce-o mistuia. 

— Apoi, când va sosi clipa, când nu vom mai putea 
suporta, am să încep să mă mişc mai rapid şi mai în forţă, 
penetrându-te tot mai adânc. 

Caroline scoase un sunet sălbatic, strident, rugător, 
deschizându-şi coapsele mai larg şi ridicându-le pentru a le 
strânge în jurul şoldurilor lui. Glezna i se lovi de volan, şi 
se bucură de această întrerupere, căci uşoara durere 
resimţită îi reduse din preocuparea primitivă a corpului, 
însă nu îndeajuns. Se zvârcoli sub el, înnebunită de 
fierbinţeală, de dorinţă şi de o nevoie profundă şi 
dureroasă de a umple un gol. 

Lui Joe i se tăie răsuflarea în faţa frumuseţii ei sălbatice, 
aspre şi impunătoare, cu chipul luminat doar de strălucirea 
stelelor. Corpul îi era fierbinte, tensionat şi neîmblânzit, 
cerând o satisfacţie pe care nu o cunoscuse încă, dar a 
cărei tentaţie o împingea tot mai mult spre marginea 
prăpastiei. Voia să-i descheie pantalonii şi să îi tragă jos, 
apoi să-şi dezgolească şi el sexul şi să se înfigă în ea, rapid 
şi în forţă, exact cum îi spusese. Voia s-o vadă goală, 
întinsă în faţa lui pe un pat care să o protejeze de forţa 
penetrării lui. Voia s-o posede cu o dorinţă carnală urgentă 
şi violentă, cufundându-se în feminitatea ei pe la spate, 
astfel încât fesele ei să se lovească de abdomenul lui cu 
sunetele primitive ale actului sexual. Sângele strămoşilor 
lui îi gonea fierbinte şi tumultuos prin vene, sânge de 
războinici, necomplicaţi şi la fel de plini de forţă ca 
elementele naturii. Îşi dăduse seama că era sălbatică încă 
de prima dată când o văzuse, o sălbăticie ce fusese 
înăbuşită şi controlată, dar care exista totuşi în ea, 
așteptând doar să iasă la iveală. 

Nu intenţionase să ajungă atât de departe, dar Caroline 
era ca un foc viu în braţele lui, reacţionând imediat şi în 


83 


forţă. Erecţia lui se întindea dureroasă sub blugi, cerându-i 
eliberarea, şi îşi dădu seama cu întristare că nu ar fi nevoie 
de prea mult. Dar bancheta camionetei lui nu era locul 
potrivit pentru a-i răpi virginitatea; era prea înghesuit, 
prea  inconfortabil, prea nepotrivit, şi, totodată, îi 
promisese că nu avea să facă dragoste cu ea în noaptea 
aceea. Caroline avea nevoie să ştie că se putea încrede în 
el, aşa că se strădui să-şi recapete controlul. Nu fu uşor; 
era el însuşi aproape de orgasm, scos din minţi de 
frustrare, dar voinţa lui de fier se impuse treptat, şi se 
eliberă din strânsoarea braţelor şi a picioarelor ei: 

— Trebuie să ne oprim, spuse el, impunându-și un ton 
calm. Acest lucru se dovedi mai dificil decât şi-ar fi dorit. 
Dacă nu, ai să-ţi pierzi virginitatea chiar aici. 

— Da, şopti ea, întinzându-se din nou spre el. 

Nu o interesa dacă prima ei partidă de sex avea loc într- 
o camionetă cu benă. Corpul îi ardea dureros şi avea 
nevoie de eliberarea pe care i-ar fi oferit-o posedarea lui. 

Joe îi prinse mâinile şi i le ţinu jos cu fermitate. 

— Nu. Nu aici şi nu acum. 

Caroline se zgâi la el, cu o expresie de frustrare 
arzându-i sălbatic în ochi, apoi furia îi explodă fierbinte în 
vene. II îmbrânci, chinuindu-se să se ridice în capul 
oaselor printre mâini şi picioare încâlcite, şi se târi cât mai 
departe de el. 

— Atunci de ce ai lăsat ca lucrurile să ajungă atât de 
departe dacă nu aveai de gând să le duci până la capăt? 
strigă ea. N-ai făcut... n-ai făcut decât să mă ațâți! 

Frustrarea îi stârni şi lui mânia. La naiba, oare îşi 
închipuia că pentru el fusese uşor să se oprească? 

— Fiindcă m-am lăsat şi eu dus de val! îi aruncă el foarte 
furios. 

— Da, se vede, spuse ea cu sarcasm. Chiar se vede. 
Parcă ţi s-a accelerat respiraţia puţin. 

Furios, Joe o prinse de mână şi i-o duse la şliţul 
pantalonilor lui, apăsând-o cu forţă peste lungimea rigidă a 
bărbăţiei lui. 

— Poate că asta o însemna o nimica toată pentru tine, 


84 


dar ai fost a naibii de aproape de a afla exact cât de tare 
m-am implicat. 

Vocea îi era guturală de furie, ceea ce îl enervă şi mai 
tare, fiindcă dovedea cât de mult îşi pierduse controlul. 

Caroline îşi smuci mâna de pe el, deşi atingerea acelei 
creste groase i se părea fascinantă. Era prea furioasă 
pentru a se lăsa distrasă. 

— Eu n-am spus nu, aşa-i? întrebă ea înfierbântată. Ce 
anume nu era în regulă cu aici şi acum? 

Joe scrâşni din dinţi, luptându-se aprig cu furia şi cu 
reînvierea în forţă a dorinţei sexuale. Fusese o greşeală să- 
i aducă forţat mâna în zona lui inghinală. Aici nu este un 
pat, iar acum nu avem suficient timp. După ce intru în tine, 
n-am să mă mai ridic multă vreme. O partidă rapidă pe o 
banchetă înghesuită nu e nici ceea ce îţi trebuie ţie, nici 
ceea ce vreau eu. 

Caroline îşi încrucişă braţele şi se zgâi furioasă prin 
parbriz. 

Joe rămase şi el tăcut, recăpătându-și controlul asupra 
nervilor şi asupra vocii lui, făcând apel la cele mai 
profunde resurse de voinţă pentru a-şi regăsi stăpânirea 
de sine imperturbabilă pentru care era faimos. Era uluit de 
cât de repede reuşise Caroline să-l scoată din sărite, ceva 
ce nu-şi amintea să i se mai fi întâmplat din copilărie. 
Fusese furios, dar pierderea controlului era ceva ce nu-şi 
putea permite. Caroline, se părea, avea un talent uimitor 
de a străpunge toate zidurile, ajungând până la impulsurile 
lui primitive, şi nici măcar nu o făcea intenţionat - ceea ce 
era şi mai tulburător. El controlase întotdeauna relaţiile pe 
care le avusese cu femeile, permițându-le să se apropie 
doar atât cât voia el şi punând punct relaţiei atunci când 
voia ei. În prima noapte când o cunoscuse pe Caroline, 
hotărâse cu sânge rece să aibă o aventură cu ea, dar în 
condiţiile hotărâte de el şi la momentul ales de el. Era 
deconcertant pentru el să constate că era capabilă nu doar 
să-l ispitească să-şi încalce propriile reguli, ci chiar să-i 
pună la încercare capacitatea de a se controla. 

— Locuinţa mea e în zona rezervată ofiţerilor 


85 


necăsătoriți, spuse el în cele din urmă, pe un ton neutru. 
Nu pot să te duc acolo. Ar fi la fel de nepotrivit să folosim 
locuinţa ta. Mâine e vineri, iar eu nu lucrez weekendul 
ăsta. Ne vom caza la un hotel în Vegas şi vom petrece 
acolo sfârșitul de săptămână. 

Joe presupunea că era în continuare interesată, reflectă 
Caroline furioasă şi se enervă pe ea însăşi fiindcă într- 
adevăr aşa era. Dar îi arătase cât se putea de clar că 
lucrurile aveau să se desfăşoare după cum voia el sau 
deloc. El rămânea şeful. 

— În regulă, spuse ea, scrâşnind din dinţi. 

Se întoarseră la bază într-o atmosferă tensionată, ca doi 
adversari, nu ca doi oameni care tocmai hotărâseră să 
înceapă o aventură amoroasă. Când ajunseră la locuinţa ei, 
Caroline deschise portiera şi sări din maşină fără a-l mai 
aştepta. 

Joe lăsă motorul pornit şi o prinse din urmă exact când 
ajunse la uşă, strângând-o de braţ şi făcând-o să se 
întoarcă. 

— Sărutul meu de noapte bună, îi aminti el şi o trase în 
braţele lui. 

Ar fi fost imposibil pentru orice eventual privitor să 
confunde acest sărut cu unul politicos sau prietenos sau cu 
genul de sărut timid de la începutul unei relaţii. Joe o tinu 
lipită de el de la genunchi la piept, cu capul dat pe spate 
sub apăsarea sărutului lui. Gura îi era fierbinte, furioasă şi 
copleşitoare, forțând-o să-i recunoască dominaţia. Preţ de 
câteva secunde, Caroline încercă să-l îndepărteze; apoi se 
abandonă brusc penetrării limbii lui şi se apăsă şi mai 
strâns peste corpul lui tare, acceptându-i agresiunea şi 
răspunzându-i cu una la fel de intensă. 

Joe o eliberă brusc şi făcu un pas în spate, cu ochii 
licărindu-i. 

— Nu va fi cazul să-ţi iei cămaşă de noapte, spuse el. 

Cu o expresie furioasă, Caroline îl urmări în tăcere 
întorcându-se la camionetă şi urcând. 

— Nici nu aveam de gând, bombăni ea când el se 
îndepărtă. 


86 


87 


capitolul 6 


A doua zi dimineaţă, Caroline nu reuşi să-şi găsească 
niciunde cartela de identificare. Verifică pe comoda cu 
sertare unde o punea de obicei, pe masa din bucătărie, pe 
dulapurile de bucătărie, sub mobilier, în coşul de rufe în 
care îşi aruncase hainele pe care le purtase cu o zi în 
urmă, chiar şi în coşurile de gunoi, dar nu o găsi nicăieri. 
Se aşeză şi încercă să îşi amintească ce anume făcuse cu 
ea, fiindcă ştia că o avusese cu o zi în urmă, dar nu îi veni 
absolut nimic în minte. Joe îi furase minţile în asemenea 
hal, încât n-ar fi fost imposibil chiar s-o fi mâncat. 

Nu putea să intre în clădire fără cartela de identificare; 
acestea erau codate şi scanate electronic la intrare, iar 
dacă cineva ar fi pătruns într-o zonă restricţionată fără 
cartela de acces potrivită, s-ar fi declanşat o alarmă care 
ar fi făcut poliţia de securitate să apară numaidecât, cu 
armele scoase. Era copleşită de ruşine că fusese atât de 
neglijentă şi o rătăcise. Securitatea era atât de strictă, 
încât cartelele nu puteau fi reproduse; cele care se 
pierdeau sau se stricau trebuiau eliminate din sistemul 
computerizat, apoi se emitea o nouă cartelă, cu un nou 
cod, iar aceste informaţii erau introduse pe calculator. Tot 
din raţiuni de securitate, ar fi fost nevoie să completeze 
mii de formulare în câte patru exemplare, pentru a 
autoriza şi a confirma schimbarea. Probabil că schimbarea 
trebuia aprobată inclusiv de comandantul bazei, general- 
maiorul Tuell. 

O avusese cu o zi în urmă; n-ar fi putut să intre în clădire 
fără ea. Îşi amintea clar că o prinsese de un dosar. Cartela 
fusese ataşată doar cu o clemă, deci poate se desprinsese 
şi căzuse fără ca ea să observe? Probabil. Săruturile lui Joe 
îi făcuseră creierul varză, şi nu mai reuşise să se 
concentreze la nimic în afară de gândul că avea să-l vadă 


88 


în seara aceea. 

Dacă într-adevăr cartela zăcea pe undeva prin birou, 
atunci cum de nu se declanşase alarma când ieşise fără a 
avea asupra ei cartela de identificare potrivită? Sau poate 
scanerul era astfel poziţionat încât citea cartelele doar la 
intrarea în clădire, pornind de la premisa că, dacă oricum 
nu putea intra nimeni fără a se identifica, nu avea rost să- 
şi facă griji pentru persoanele care ieşeau. Era o teorie 
logică şi nu o deranja dacă aşa stăteau lucrurile. Problema 
era cum să afle dacă într-adevăr cartela ei era la birou. 

Îşi analiză opţiunile. Dacă apela la poliţia de securitate 
pentru a verifica, s-ar fi ajuns la rapoarte şi explicaţii, 
adică exact ce voia să evite. Prin urmare, îl sună pe Cal 
pentru a-i cere să meargă la birou să îi caute cartela. Dacă 
nu o găsea, avea să raporteze pierderea şi să facă faţă 
bătăii de cap aferente. 

Fu nevoie de mai multe apeluri până să răspundă la 
telefon, iar vocea îi sună adormită. 

— Alo. 

— Cal, sunt Caroline. Îmi pare rău că te trezesc, dar 
cred că mi-am pierdut cartela de identificare la birou ieri şi 
vreau să te rog să o cauţi înainte să raportez dispariţia ei. 

Cal bombăni ceva. 

— Poftim? Părea confuz şi pe jumătate adormit. 
Caroline? 

— Da, Caroline sunt. Te-ai trezit? Ai înţeles ce am spus? 

— Da. Da, m-am trezit. Am priceput. Căscă în receptor. 
Să-ţi caut cartela de identificare. Doamne, Caroline, cum 
poţi să rătăceşti aşa ceva? 

— Cred că am prins-o pe un dosar. 

— Atunci poart-o pe un lanţ în jurul gâtului în loc s-o 
prinzi cu clemă. 

Având în vedere că-l trezise dintr-un somn profund, 
Caroline îi permise să-i dea acest sfat îmbufnat. Poate era 
o problemă psihologică, dar nu-i plăcea să poarte lanţuri în 
jurul gâtului, nici măcar când se numeau coliere. În 
schimb, avea să-şi amintească pe viitor să adauge şi 
cartela de identificare pe lista lucrurilor pe care le verifica 


89 


de două ori. 

— Cât o să-ţi ia să te îmbraci? îl întrebă ea. 

— Lasă-mă cinci minute. Căscă din nou. Cât e ceasul? 

Caroline se uită la ceas. 

— E 5:43. 

Cal gemu zgomotos. 

— Sunt pe drum. De fapt, încă încerc să-mi limpezesc 
ochii. Îmi rămâi datoare. N-aş face asta pentru oricine. 

— Mulţumesc, spuse ea îndatorată. 

Se întâlniră în faţa clădirii Quonset cinci minute mai 
târziu. Cal era neras, cu părul ciufulit şi cu ochii 
împăienjeniţi, dar era îmbrăcat, şi propria lui cartelă de 
identificare îi atârna pe un lanţ în jurul gâtului. Caroline 
rămase afară, iar el intră rapid pe uşă, continuând să 
caşte. Se întoarse în mai puţin de trei minute, aducându-i 
cartela, pe care o luă cu un şuvoi de mulţumiri. 

— Era sub biroul tău, spuse el, clipind ca o bufniţă. Ce-ţi 
veni să mergi la muncă atât de devreme? 

— E ora la care merg de obicei, spuse ea surprinsă. 

Credea că toată lumea îi cunoştea obiceiul de a veni 
devreme şi a pleca târziu. 

Pe chipul lui Cal apăru brusc zâmbetul lui normal, 
relaxat. 

— Sunt nevoit să îmi schimb în rău părerea despre 
colonelul Mackenzie, din moment ce e evident că nu te ţine 
trează până târziu. Sunt dezamăgit de el. 

Caroline ridică sprâncenele, prefăcându-se uluită. 

— Aveai impresia că ar lăsa ceva să interfereze cu 
munca? Glumeşti, fără îndoială. 

— Evident. Păi, distracţie plăcută! Mă car înapoi să fac 
un duş, să mă bărbieresc şi să bag în mine nişte cafea. Azi 
avem din nou teste cu ţinte mobile. Trebuie să fim atenţi 
din cap până în picioare, iar eu abia dacă mă ţin pe 
picioare. 

Caroline îl sărută scurt pe obrazul aspru, nebărbierit. 

— Mulţumesc, Cal. Ar fi durat o veşnicie să-mi fac altă 
cartelă, ca să nu mai spun câte rapoarte ar fi fost 
necesare. 


90 


— Oricând, oricând. Apoi pufni în râs. Sau ai fi putut să-l 
suni pe Adrian să ţi-o caute el. 

— Aş fi preferat să înfrunt poliţia de securitate. 

— Aşa mă gândeam şi eu. 

Fluturând din mână, porni greoi înapoi spre locuinţa lui, 
iar Caroline îşi prinse strâns cartela de identificare la locul 
ei, oftând uşurată. 


La şase jumătate, era absorbită de verificarea testelor, 
când un fluierat discret şi melodios îi atrase atenţia. 
Izbucni în râs şi ridică privirea, iar două secunde mai 
târziu Joe apăru silențios în pragul uşii. 

— O altă premieră, remarcă el. Nu arunci cu ceşti, 
rapoarte sau pumni. 

Era îmbrăcat în costumul de zbor, deşi nu era complet 
echipat încă. Caroline îşi simţi brusc inima săltându-i până 
în gât. Niciunul dintre celelalte zboruri sau teste nu îi 
stârniseră neliniştea, dar brusc se simţi zguduită, cu 
răsuflarea aproape tăiată. Nu mai fusese niciodată 
implicată emoțional până în acel moment, şi dintr-odată 
obiectivitatea ei era de domeniul trecutului. 

Doar un anumit tip de bărbat, un bărbat special, putea fi 
pilot miliar, şi era şi mai dificil să devii pilot de vânătoare. 
Bărbaţii rămâneau copleşitor de numeroşi în acest 
domeniu, deşi acum erau acceptate şi femei la cursurile de 
pilot de vânătoare. Analiştii constataseră că piloţii femei 
împărtăşeau anumite trăsături de personalitate ale 
piloților bărbaţi, în special păstrarea sângelui rece în 
condiţii tensionate şi capacitatea de a conştientiza în 
permanenţă tot ce se petrecea în jurul lor, dar, din alte 
puncte de vedere semnificative, femeile pilot erau 
indubitabil diferite de bărbaţi. Bărbaţii erau în mod firesc 
aroganti şi extrem de încrezători în ei înşişi; doar un astfel 
de bărbat putea fi pilot de vânătoare, căci avea nevoie de 
genul de siguranţă care nu doar să-i permită să urce într-o 
maşinărie şi să brăzdeze cerul la o viteză de trei ori mai 
mare decât cea a sunetului, ci şi să fie al naibii de sigur că 
putea să stăpânească maşinăria şi să păstreze controlul, 


91 


indiferent ce s-ar întâmpla, precum şi să rămână în viaţă 
pentru a repeta isprava. Pregătirea prin care treceau 
piloţii de vânătoare nu făcea decât să le întărească acea 
încredere extremă în propriile forţe. 

Caroline îl fixă cu privirea, văzând nu doar încrederea 
detaşată din ochii lui, ci şi nerăbdarea de a pătrunde în 
acea frumuseţe letală căreia el îi spunea Iubita. li făceau 
plăcere viteza şi puterea, riscul, provocarea absolută a 
unei asemenea experienţe. Nu avea dubii privind abilitatea 
sa de a face aeronava să se poarte după bunul lui plac şi 
de a o readuce în siguranţă la sol. Aerul lui de 
invincibilitate arogantă era atât de feroce încât îl făcea să 
semene cu un zeu. 

Dar, în pofida talentului şi a abilităţilor lui 
extraordinare, era totuşi un bărbat, o fiinţă umană. Iar 
oamenii puteau să-şi piardă viaţa. 

— Zbori astăzi, spuse ea, reuşind cu greu să rostească 
acele două cuvinte prin gâtul încordat. Nu mi-ai spus. 

Joe ridică o sprânceană, cu o expresie întrebătoare. 

— Zbor astăzi, repetă el blând. Şi ce-i cu asta? 

Ce-ar fi trebuit să-i spună? Că era înspăimântată fiindcă 
profesia pe care şi-o alesese era una dintre cele mai 
periculoase din lume? Nu avea dreptul să-i dezvăluie 
temerile sale. Nu exista niciun angajament între ei, doar 
acordul de a avea o aventură, care, oficial, nici măcar nu 
începuse încă. Nu era vina lui că începea să se 
îndrăgostească de el, şi, chiar dacă ar fi simţit şi el la fel, 
Caroline tot nu i-ar fi mărturisit că îi era teamă, fiindcă nu 
era dispusă să rişte să-i distragă atenţia exact atunci când 
avea nevoie să se concentreze cu totul asupra muncii lui. 

Aşadar, îşi înăbuşi teama şi se strădui să se stăpânească. 

— Eşti prea... ăăă, cred că termenul potrivit e copleşitor, 
în costum de aviator. Ce ai pe dedesubt? 

Diversiunea funcţionă. Cealaltă sprânceană se ridică şi 
ea. 

— Tricou şi pantaloni scurţi. Credeai că am să fiu gol- 
puşcă? 

— Nu ştiam. Nu m-am gândit la asta până acum. Flutură 


92 


din mână ca pentru a-l alunga. Hai, du-te de aici! Îmi 
distrugi puterea de concentrare. N-am reuşit să lucrez 
deloc ieri toată ziua, din cauza a ceea ce mi-ai făcut, aşa că 
nu-ţi dau voie să te apropii de mine în dimineaţa asta. 

De îndată ce rosti aceste cuvinte, îşi dădu seama că 
făcuse o greşeală. O sclipire combativă se aprinse în ochii 
lui când veni spre ea. Îi prezentase fără să vrea o 
provocare, iar firea lui dominantă nu îi permitea să nu 
intre în joc. 

Caroline era încă aşezată, iar Joe se aplecă peste ea, 
sprijinindu-şi mâinile pe braţele scaunului şi luând-o 
prizonieră înainte să apuce să fugă. O sărută, aşezându-şi 
buzele ferme peste ale ei şi folosindu-şi limba cu o 
minuţiozitate devastatoare. Degetele i se chirciră de 
plăcere în pantofi; se abandonă fără a încerca să se opună 
nici măcar de formă, acceptând intruziunea lui şi primind-o 
cu o nerăbdare nestăvilită. 

Joe se înfioră şi se îndreptă imediat, cu chipul tensionat 
de dorinţă. 

— Ce ai să porţi diseară? 

Caroline se strădui să-şi vină în fire, atât de rapid 
bulversată de atingerea lui. 

— Nu ştiu. Contează? 

Nu-i mai văzuse niciodată ochii atât de albaştri şi de 
intenşi. 

— Nu. Vei fi goală la cinci minute după ce ne cazăm la 
hotel. 

Imaginea era zguduitoare. Fără a se putea abţine, 
Caroline închise ochii, simţindu-şi gura uscată. Când îi 
redeschise, Joe dispăruse. 

Dacă îl zăpăcea şi ea măcar pe jumătate din cât o 
năucea el pe ea, Joe nu avea să fie capabil să piloteze 
nenorocitul de avion. Teama i se ridică din nou în gât, ca o 
senzaţie de greață, revenind în forţă. Avu nevoie de 
întreaga ei voinţă pentru a o alunga, dar reuşi, fiindcă ştia 
că, în fond, controlul lui imperturbabil avea să excludă 
orice gând ce nu ţinea de pilotaj, adevărata iubire a vieţii 
lui. Adevărul era dureros, dar se simţi totodată alinată, 


93 


căci, oricât ar fi fost de neplăcut, avea să-l ţină în 
siguranţă, iar asta era tot ce-şi dorea. 

În general, Cal se străduise să vină dimineaţa înaintea 
lui Adrian, dar Caroline îi tulburase programul în acea 
dimineaţă, aşa că era încă singură când apăru Adrian. 
Acesta îi aruncă automat o privire plină de dezgust, îşi 
turnă o ceaşcă de cafea şi se aşeză fără a scoate un cuvânt. 
Nu prea îşi bătea ea capul cu Adrian, dar în dimineaţa 
aceea era atât de tensionată, încât aproape nici nu-i 
observă prezenţa. Rămase la biroul ei, sfâșiată între teamă 
şi nerăbdare. O parte din mintea ei insista să se gândească 
la pericolele presupuse de zborurile de încercare, dar 
cealaltă parte aluneca în mod repetat cu gândul spre 
imagini senzuale ale serii ce se anunţa. Nu-i venea să 
creadă că aştepta cu nerăbdare, şi nici măcar 
conştientizarea faptului că avea să existe un disconfort, în 
cel mai bun caz, nu reuşea să-i astâmpere ardoarea. Îl 
dorea pe Joe, avea nevoie de el cu atâta disperare, cu un 
instinct atât de primitiv, încât ameninţarea durerii era 
alungată din gândurile ei ca o scobitoare pierdută într-un 
potop. 

Dar mai întâi trebuia să supravieţuiască zborurilor din 
ziua aceea. 

— Visezi la amantul tău iubit? o întrebă Adrian puţin 
răutăcios. 

Caroline clipi surprinsă de întrerupere. 

— Poftim? O... da. Aşa e. Scuze. M-ai întrebat ceva? 

— Doar despre viaţa ta amoroasă. Sunt puţin surprins 
totuşi. Nu credeam că îţi plac bărbaţii - sau ai decis să 
încerci puţină varietate? 

Lipsa de experienţă nu însemna şi ignoranță, iar 
Caroline ştia exact ce anume insinua. Îi aruncă o privire 
rece, încântata brusc de perspectiva unei confruntări 
sincere, deschise, fără emoţii amestecate. 

— Ştiai că am fost dintotdeauna mult mai mică decât 
băieţii din clasa mea şi că aproape terminasem facultatea 
până să mă maturizez suficient încât să încep să le atrag 
atenţia? 


94 


Întrebarea îl surprinse; nedumerirea se reflectă pe 
chipul lui arătos. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Şi au început să-mi facă avansuri la greu, 
presupunând că ştiu cum merge treaba, dar eu nu ştiam 
absolut nimic despre bărbaţi şi relaţii. Nu petrecusem 
niciodată timp printre copii de vârsta mea. Nu fusesem 
niciodată sărutată, nu fusesem niciodată la un bal, nu 
învăţasem niciodată lucrurile pe care alte fete le învățau la 
petreceri şi la întâlniri duble. Când toţi acei tipi au început 
să se dea la mine cu îndârjire, m-au speriat al naibii de 
tare, aşa că am spus şi am făcut orice era nevoie pentru a-i 
pune pe fugă. Înţelegi la ce mă refer? 

Adrian nu înţelese, nu în primă fază. Nedumerirea lui 
era evidentă. Dar apoi reuşi, în ciuda ostilităţii, să 
priceapă, şi se zgâi la ea cu o expresie de neîncredere 
şocată. 

— Vrei să spui că ţi-a fost teamă de mine? 

— Păi, ce altceva aş fi putut să simt? îi aruncă ea. Ai 
început să mă pipăi, şi nu acceptai nicidecum un refuz. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu sunt violator! lătră 
el. 

— Şi cum aş fi putut şti eu asta? Se ridică şi scutură 
pumnul în direcţia lui. Dacă nu ai fi fost atât de al naibii de 
sigur pe tine şi n-ai fi crezut ca nicio femeie nu-ţi poate 
rezista, poate ai fi observat că eram speriată! 

— Nu te purtai ca o fată speriată! 

— Asta fiindcă devin agresivă când mă simt ameninţată. 
Stătea foarte aproape de el acum, încruntată şi gata să 
scuipe foc. in să te informez că, în ceea ce-l priveşte pe 
colonelul Mackenzie, el e primul bărbat care mi-a remarcat 
neliniştea, iar e] nu mă atacă de parcă ar fi o caracatiţă 
flămândă. Nu, el doar o aţâţase până peste poate, cu acel 
control enervant al lui, făcând-o să se topească toată, în 
vreme ce el îşi păstrase mintea complet limpede. Asta însă 
nu îl privea pe Adrian. M-am săturat de comentariile tale 
răutăcioase, ai înţeles? Aşa că ţine-ţi gura, începând din 
acest moment, altfel am să te fac eu să ţi-o ţii. 


95 


Expresia de şoc dispăru de pe faţa lui, şi se încruntă din 
nou spre ea, cuprins de un nou val de ostilitate. 

— lar eu ar trebui să mă simt vinovat fiindcă eşti o 
inadaptată social? Nu eşti singura cu probleme, domniţă. 
Eu tocmai trecusem printr-un divorţ de coşmar, soţia mă 
părăsise pentru un nenorocit care câștiga de două ori mai 
mult decât mine şi aveam şi eu nevoie de ceva care să-mi 
întărească orgoliul. Aşa că să nu te mire că nu am observat 
psihicul tău delicat şi nu ţi l-am cocoloşit, fiindcă sunt al 
naibii de sigur că nici tu nu l-ai observat pe al meu! 

— Atunci suntem chit, îl atacă ea. Aşa că lasă-mă în 
pace, te rog! 

— Cu plăcere! 

Caroline se întoarse tropăind la scaunul ei şi se trânti pe 
el. După ce se uită încruntată la fişa de specificaţii preţ de 
trei secunde, murmură: 

— Îmi pare rău pentru povestea cu soţia ta. 

— Fosta soţie. 

— Probabil nu e fericită. 

Adrian se lăsă pe spate în scaun, privind-o îmbufnat. 

— Îmi pare rău că te-am speriat. N-am vrut. 

Nu îi veni uşor, dar Caroline mârâi un răspuns: 

— E în regulă. 

Adrian mormăi ceva şi se întoarse la munca lui. Caroline 
sperase să găsească o oarecare uşurare şi să-şi abată 
gândurile mâniindu-se, şi reuşise, atât cât durase, dar 
acum, că înfruntarea se sfârșise, teama şi tensiunea i se 
strecurară din nou în suflet. Insă relaţia ei cu Adrian părea 
mai puţin tensionată acum - sau cel puţin atmosfera se mai 
îmbunase -, deci confruntarea fusese benefică din acest 
punct de vedere. 

Yates şi Cal îşi făcură şi ei apariţia. Cal arăta încă 
ciufulit şi somnoros, dar îi adresă lui Caroline un zâmbet 
larg şi îi făcu cu ochiul. Apoi se mutară toţi în camera de 
comandă, pentru a urmări zborurile din ziua respectivă. 
Piloții erau încă acolo, patru dintre ei în echipament 
complet, cu furtunuri, curele şi măşti de oxigen şi 
îmbrăcaţi în costumele de zbor. Joe şi căpitanul Bowie 


96 


Wade aveau să piloteze prototipurile Night Wing; Daffy 
Deale şi Mad Cat Myrick aveau să îi vâneze cu avioanele F- 
22. Joe era complet absorbit de ceea ce avea de făcut, 
după cum era de aşteptat, iar nodul de teamă din gâtul ei 
slăbi uşor când îl văzu cu propriii ochi. 

Incercă să-şi impună să nu se zgâiască la el, dar 
imboldul se dovedi irezistibil. Era ca un magnet pentru 
privirea ei şi era fascinată de el. Şi de vină nu era numai 
corpul lui înalt, cu o musculatură superbă, sau 
perfecțiunea statuară a chipului, ci şi aura din jurul lui. Joe 
Mackenzie era un războinic - rece, stăpân pe el, letal în 
cruzimea lui controlată. Sângele a nenumărate generaţii 
de războinici curgea prin venele lui; instinctele lui fuseseră 
ascuţite în războaiele de altădată, în nenumărate bătălii 
sângeroase. Ceilalţi piloţi aveau şi ei cam aceleaşi 
instincte, aceeaşi aură, dar în el toate aceste lucruri se 
regăseau condensate şi purificate, o îmbinare perfectă de 
trup, minte şi talent. Ceilalţi o ştiau; era evident din felul 
în care îl priveau, din respectul pe care i-l acordau 
automat. Nu era vorba doar despre faptul că era colonel şi 
şef de proiect, deşi şi rangul lui impunea respect, dar 
atitudinea pe care o afişau faţă de el ca bărbat şi pilot era 
aceeaşi pe care ar fi afişat-o şi dacă i-ar fi fost toţi 
superiori în rang. Unii oameni pur şi simplu se făceau 
remarcaţi în mod firesc, iar Joe Mackenzie era unul dintre 
ei. Nu ar fi putut fi niciodată om de afaceri, avocat sau 
doctor. Era ceea ce era şi îşi alesese profesia care să-i 
permită să facă exact ceea ce i se potrivea. 

Era un războinic. 

Era bărbatul pe care îl iubea. 

Cumva, îşi pierduse abilitatea de a mai respira, dar nu 
conta. Se simţea ameţită, cufundată într-o lume ireală. Nu 
mai putea să se amăgească singură. Işi recunoscuse 
vulnerabilitatea în faţa lui, dar nu şi cât de rapid îi căzuse 
pradă. Se avertizase singură că era periculos să-şi permită 
să se îndrăgostească de el, se agitase la gândul că era 
posibil să-şi piardă inima, dar totul fusese un ecran de fum 
emoţional care s-o împiedice să admită că era deja prea 


97 


târziu. Nu ar fi putut să-şi controleze sentimentele cu 
nimic mai mult decât ar fi putut să controleze reacţia 
propriului ei corp la atingerea lui, ceea ce ar fi trebuit să 
constituie o avertizare suficientă. Singura ei scuză pentru 
orbirea de care dăduse dovadă era faptul că nu mai fusese 
îndrăgostită niciodată şi pur şi simplu nu recunoscuse 
starea în care se afla. 

Nu se simţi în stare să-l privească în clipa în care ieşi, 
alături de ceilalţi trei piloţi, din camera de comandă. Dacă 
Joe i-ar fi aruncat o singură privire, tot ce simţea s-ar fi 
reflectat clar pe faţa ei, şi nu voia ca el să-i vadă 
sentimentele sau poate chiar să se gândească la ele într-un 
moment nepotrivit. Se simţea absurd de expusă, dezgolită 
de toate sistemele de apărare emoţională, cu fiecare 
terminaţie nervoasă în alertă şi tulburată de cea mai mică 
mişcare a aerului. 

Toate cele patru aeronave decolară, iar tehnicienii se 
înghesuiră în jurul terminalelor, studiind concentrați 
informaţiile transmise de senzorii încorporaţi în învelişul 
avioanelor Night Wing. 

În jumătate de oră, ajunseră pe poziţii în locul destinat 
testelor, unde avioanele teleghidate aveau să le servească 
drept ţinte mobile spre care să îşi îndrepte laserele. 
Caroline se aştepta întotdeauna să apară probleme, 
fiindcă, din experienţa ei, niciun sistem nou nu funcţiona în 
practică exact la fel ca în teorie, dar testele se derulaseră 
cu bine până în acel moment, şi credea cu optimism că nu 
aveau să se ivească probleme grave. Ziua aceea însă păru 
să-i confirme bănuiala legată de dificultăţi şi să-i slăbească 
speranţa că aveau să fie minore. Sistemul de ghidare 
refuză să se fixeze asupra avioanelor teleghidate, deşi o 
făcuseră cu o zi în urmă. Insă azi se zbura cu două 
aeronave diferite, iar şeful de proiect, complet scârbit, 
ceru ca testele din ziua respectivă să fie aruncate la gunoi, 
iar aeronavele duse înapoi la bază, pentru a li se verifica 
amănunţit sistemul de ghidare. 

Joe nu îşi ieşi din fire, dar nemulţumirea i se reflectă clar 
pe chip când reveni în camera de comandă, cu părul 


98 


îmbibat de transpiraţie din cauza căştii. 

— Navele sunt în hangar, spuse el, cu o stăpânire de 
sine impecabilă, incluzând-o pe Caroline în furia lui ca 
parte a echipei ce se ocupa de lasere. Aceleaşi două 
avioane vor zbura din nou luni dimineaţă. Incă mai aveţi o 
bună parte din ziua de azi ca să identificaţi problema şi să 
o rezolvaţi. 

Se întoarse şi se îndepărtă cu paşi mari, iar Cal fluieră 
încet printre dinţi. Yates oftă. 

— În regulă, oameni buni, să ne luăm salopetele şi să 
mergem la hangare. Avem de lucru. 

Caroline analiza deja în gând posibilităţile. Sistemul de 
ghidare cu laser nu era o noutate; doar modul în care îl 
foloseau ei era nou. Problema putea fi la senzorii din 
căştile piloților, la cei din sistemul optic al proiectilelor sau 
chiar în întrerupătorul care activa ghidarea. Mai grav era 
faptul că problemele apăruseră la ambele avioane deodată, 
indicând o posibila problemă esenţială în ceea ce privea 
construcţia sau chiar designul aeronavelor. li aruncă o 
scurtă privire lui Cal şi văzu cât de încruntat era, căci el cu 
siguranţă se gândea că, din moment ce ambele aeronave 
înregistraseră aceleaşi dificultăţi în acelaşi timp, era 
posibil să existe probleme în programarea computerelor de 
la bordul avioanelor. Ei doi priveau această chestiune din 
unghiuri diferite, dar ambii îşi dăduseră seama care erau 
implicaţiile. 

Fusese cum nu se putea mai „bine” încă de la începutul 
zilei. Dacă şi noaptea cu Joe se desfăşura în acelaşi stil, 
avea probabil să descopere că era frigidă. 

Lucrară fără pauză de masă, derulând analize 
computerizate pentru senzori pentru a încerca să identifice 
problema, dar nu descoperiră nimic. Totul părea să 
funcţioneze perfect. Refăcură aceleaşi teste cu cele trei 
aeronave care nu avuseseră probleme şi comparară 
rezultatele, din nou fără niciun rezultat. Totul se potrivea. 
Conform indicaţiilor computerului, nu exista niciun motiv 
pentru care laserele nu se fixaseră asupra țintelor mobile. 

După-amiaza se apropia de sfârșit, iar căldura se 


99 


acumulase până la un nivel inconfortabil înăuntrul 
hangarului, în pofida eforturilor considerabile ale uriaşelor 
aparate de aer condiţionat, când Cal refăcu testele privind 
mecanismul de declanşare a focului al unuia dintre 
avioanele care avuseseră probleme şi cel al unui avion la 
care funcţionase. Dintr-un motiv necunoscut sau poate 
doar din cauza începătorilor care provocau inevitabil 
stricăciuni la orice proiect, de data aceasta calculatorul 
indică o întrerupere în circuitul electric al mecanismelor 
de declanşare a focului. Se enervară toţi că problema se 
dovedi relativ simplă, în condiţiile în care munciseră 
înnebuniţi ore întregi şi săriseră peste prânz, doar pentru 
a găsi o defecţiune ce putea fi reparată în mai puţin de o 
oră. 


Caroline avea o dispoziţie „minunată” pentru o 
întreprindere romantică: era obosită, flămândă, încinsă şi 
nervoasă. Se asigură, cu o privire încruntată, că avea 
cartela de identificare prinsă de buzunar înainte de a 
părăsi clădirea pentru a se îndrepta spre locuinţa ei. 

Un duş lung şi rece o ajută să se simtă mai bine, deşi 
rămase încruntată şi când pur şi simplu îşi aruncă într-o 
geantă câteva haine şi produse cosmetice. Dacă el nu ar fi 
fost atât de pedant, nu s-ar fi simţit atât de motivaţi să 
rezolve problema. Ar fi putut să ia prânzul, caz în care nu 
s-ar mai fi simţit atât de epuizată şi de prost dispusă. Ar fi 
o răsplată bună ca ea să refuze să meargă. 

__ Singura problemă era că nu era chiar atât de neghioabă. 
Işi dorea să fie cu el mai mult decât îşi dorea să mănânce, 
mai mult decât îşi dorea orice. 

Nu era decât ora şase când auzi bătaia în uşă. Era 
îmbrăcată, dar părul îi era încă ud, şi era în continuare 
înfometată. Deschise uşa larg: 

— Am lucrat şi în pauza de prânz, atacă ea 
amenințătoare. Am terminat - se întoarse să se uite la ceas 
- acum treizeci şi cinci de minute. A fost un nimic - o 
simplă hibă în circuitul electric al întrerupătoarelor -, dar 
ne-a luat o veşnicie să identificăm problema, fiindcă ne era 


100 


foame şi nu ne puteam concentra. 

Joe se instală în pragul uşii şi o studie gânditor. 

— Întotdeauna devii atât de prost dispusă când ţi-e 
foame? 

— Păi, bineînţeles. Nu e valabil pentru toată lumea? 

— A, nu. Nu pentru majoritatea oamenilor. 

— Ah! 

Joe îi întinse mâna. 

— Haide, atunci, şi am să-ţi dau de mâncare. 

— Părul nu mi s-a uscat încă. 

— Se va usca rapid pe căldura asta. Ţi-ai făcut bagajul? 

Caroline îşi luă geanta şi îşi făcu rapid turul automat, 
pentru a verifica dacă era totul în regulă. Joe îi luă geanta 
din mână şi o conduse afara, închizând uşa în urma lui. 
Caroline rămase în loc, privind cu subîinţeles clanţa până 
când Joe oftă şi o încercă, pentru a-i demonstra că era 
încuiată. Satisfăcută, porni spre camionetă. Joe puse 
geanta la locul ei, apoi o ridică pe Caroline pe banchetă. 
Hotărâse sa poarte o rochie de plajă legată pe după gat şi 
largă, considerând ca nu mai conta daca îşi putea strecura 
mana sub ea, având în vedere că îi dăduse voie să facă 
mult mai mult de atât, dar aproape că făcu atac de cord 
când mana lui calda şi aspra se strecură sub material şi o 
strânse de coapsa dezgolită. 

Toate gândurile legate de mâncare îi zburară din minte. 
Se zgâi la el, simțind cum creştea în ea o altfel de foame, 
dorinţa reflectându-i-se în ochii brusc întunecaţi şi-n 
respiraţia accelerată. Joe o mângâie uşor pe interiorul 
coapsei cu buricele degetelor, apoi se forţă sa-şi retragă 
mâna. 

— Poate că am să-ţi dau de mâncare mai întâi, murmură 
el. 


101 


capitolul 7 


Nici daca i s-ar fi servit rumeguş n-ar fi observat nimic, 
atât de distrasă fu în timpul cinei. Tot ce avea să-şi 
amintească după aceea era atmosfera răcoroasă, luminile 
scăzute din restaurant şi faptul că vinul sec avusese un 
gust proaspăt, plăcut. Joe se aşeză în faţa ei, mare şi 
masculin, având acea sclipire periculoasă în ochii lui 
albaştri ca diamantele. Se gândea şi el la noaptea care-i 
aştepta, iar dorinţa sexuală i se citea clar pe chip. Îi 
permise să îşi dea seama la ce anume se gândea; îşi 
demasca caracterul posesiv prin felul în care o privea, 
lăsându-și ochii să zăbovească asupra sânilor ei, vorbindu-i 
pe un ton jos şi profund, străbătut de o notă seducătoare 
blândă, persuasivă. 

Cinară fără grabă, iar aşteptarea o zgârie pe nervi ca o 
haină de lână ţesută aspru. Hainele o iritau; sânii o 
dureau. În cele din urmă, îi trânti verde-n faţă: 

— De ce mai aşteptăm? 

Joe fusese ocupat să-i studieze relaxat sfârcurile întărite 
ce se împingeau prin partea de sus a rochiei, şi privirea îi 
alunecă încet în sus, spre faţa ei, arzând-o cu flăcările 
albastre. 

— Aşteptăm să te linişteşti şi să te relaxezi, murmură el. 
Aşteptăm să se lase noaptea, ca să te poţi bucura de 
întuneric deplin, dacă asta te-ar face să te simţi mai în 
siguranţă. 

— Nu mă interesează. Se ridică iute, cu o expresie 
aprigă şi mandră ca a unei prințese nordice, cu părul la fel 
de deschis la culoare ca al acelor războinice virgine. Va 
trebui să găseşti o altă cale de a mă relaxa. 

Joe se ridică şi el încet, cu chipul încordat de dorinţa 
care creştea în el. Tăcerea se lăsă greu între ei până achită 
nota şi se întoarseră la camionetă. Căldura încă era 


102 


aproape sufocantă, soarele, o minge roşie uriaşă coborâtă 
mult spre linia orizontului, scăldând totul într-o strălucire 
roşiatică. Descendenţa lui aprigă, de demult, se reflectă 
vizibil în lumina primitivă ce cădea peste liniile clar 
conturate ale feţei lui, demascând minciuna măştii de om 
civilizat pe care o purta sub forma unei cămăşi albe 
elegante şi a unei perechi de pantaloni negri largi. Ar fi 
trebuit să poarte pantaloni din piele de căprioară şi 
mocasini, cu pieptul dezgolit, părul negru şi bogat 
căzându-i liber pe umerii laţi şi puternici. 

Caroline îşi aminti teroarea din acea dimineaţă, teama 
că ar putea fi rănit sau ucis în timpul unui zbor şi ştiu că 
avea să încerce să nu-i împărtăşească niciodată temerile. 

Joe luă o cameră la unul dintre hotelurile Hilton, şi, 
păstrând în continuare tăcerea, urcară cu liftul, însoţiţi de 
băiatul de serviciu care le cără cele două genţi mici. 

Luase un apartament cu un singur dormitor, iar băiatul 
de serviciu îşi jucă până la capăt rolul, cărând genţile în 
dormitor, arătându-le cum să folosească diverse lucruri pe 
care ştiau deja cum să le utilizeze, făcându-şi de lucru cu 
draperiile pe care le deschise larg, lăsând să intre lumina 
apusului. Joe îi îndesă o bancnotă de cinci dolari în mână, 
iar băiatul se făcu nevăzut. 

Caroline rămase în dormitor, cu picioarele înfipte bine în 
covor, refuzând cu îndârjire să privească patul uriaş, în 
vreme ce asculta cum Joe încuia uşa. Acesta reveni în 
dormitor şi, foarte calm, trase la loc draperiile, cufundând 
camera într-o obscuritate atenuată doar de lumina ce se 
strecura prin uşa deschisă. Chiar şi aerul părea încărcat de 
tensiune. Îşi deschise geanta neagră de piele şi scoase o 
cutie de prezervative, pe care o puse pe noptieră. 

— O cutie întreagă? întrebă Caroline cu o voce răguşită 
pe care nu şi-o recunoscu. 

Joe veni în spatele ei şi, cu mişcări abile, îi desfăcu 
rochia. Când aceasta se lărgi şi îi căzu de pe umeri, spuse: 

— Am să cobor la magazinul de cadouri să mai cumpăr 
după ce ni se termină. 

Caroline începu brusc să tremure nebuneşte, căci nu 


103 


purtase decât chilotul pe sub rochie. Nu avusese sutien, 
nici jupon, nici ciorapi. Când rochia căzu grămadă în jurul 
gleznelor ei, rămase aproape goală în faţa lui, cu sânii 
tensionaţi, cu sfârcurile împingându-se în faţă sub efectul 
dorinţei dureroase. Joe o ridică în braţe, iar pantofii îi 
rămaseră pe podea, prinşi în faldurile de material. 

Joe îşi sprijini un genunchi pe pat şi o întinse pe 
aşternuturi, apoi rămase astfel îngenuncheat în timp ce, cu 
mişcări rapide şi eficiente, îi scoase chilotul. Până în acel 
moment, Caroline nu îşi dăduse seama cu câtă disperare 
se agăţase de acea mică bucăţică de protecţie sau cât de 
expusă şi de vulnerabilă avea să se simtă fără chilot. 
Scoase un sunet incoerent de protest şi încercă să se ridice 
în capul oaselor, căci ea era goală puşcă în vreme ce el era 
încă îmbrăcat complet, dar licărirea din ochii lui când o 
întinse pe spate o făcu să renunţe la luptă. 

Joe se opri, zăbovind să-i studieze silueta goală şi să 
savureze satisfacția primitivă dată de faptul că o avea în 
sfârșit întinsă dezgolită în faţa lui, cu trupul moale expus şi 
dornic să fie posedat de el. Vedea deja semnele excitării, 
manifestate prin felul în care sfârcurile i se întunecaseră şi 
se întăriseră, prin felul în care coapsele ei zvelte, strânse 
instinctiv laolaltă pentru a păzi carnea extraordinar de 
sensibilă dintre ele, tremurau şi se contractau, 
transmițând un mesaj subtil. Bucle palide, cu doar o 
nuanță sau două mai închise decât părul ei, îi decorau zona 
inghinală; un zâmbet firav, trecător, îi înflori pe buze preţ 
de o clipă când îşi aminti că nu crezuse că părul ei era 
blond de la natură. După cum puteau vedea acum propriii 
lui ochi, culoarea îi aparţinea, fără îndoială. Acele bucle 
blonde erau atât de ispititoare, încât, brusc, nu se mai 
putu mulţumi doar să le privească. 

Îi puse mâna pe un sân, frământându-l blând, 
cuprinzându-l în palmă, lăsându-și degetul mare şi aspru 
să-i deseneze cercuri în jurul sfârcului, făcându-l să se 
întărească şi mai mult. Caroline îşi tinu răsuflarea, ceea ce 
îi făcu sânul să se umfle şi mai tare în palma lui. Cu 
aceeaşi siguranţă calmă, cobori mângâietor cealaltă mână 


104 


pe abdomenul ei, strecurându-și-o apoi între picioarele ei, 
apăsându-și cu forţă degetele pe pliurile moi ale feminităţii 
ei. Caroline fu străbătută de un fior fulgerător ce o făcu să- 
şi ridice şoldurile de pe pat într-o încercare reflexă de a 
primi mai mult. Dacă degetul lui mare i se păruse aspru pe 
sfârcul ei, părea cu atât mai aspru acum când îi zgâria 
pielea atât de sensibilă, încât se cutremura violent la cea 
mai mică atingere. 

Era insuportabil, şi, brusc, se zbătu să scape de el, 
ridicându-se în genunchi pe pat, cu sânii săltând şi 
coborând vizibil sub forţa respirației. Joe se ridică şi 
începu să-şi descheie cămaşa. Bustul lui puternic rămase 
gol când se dezbrăcă de cămaşă, cu pielea bronzată şi cu 
părul negru moale acoperindu-i pieptul sub forma unui 
romb bine conturat, coborând într-o linie mătăsoasă spre 
centrul abdomenului. Sfârcurile lui erau mici, întunecate şi 
întărite. Işi aruncă pantofii din picioare. Degetele lui 
subţiri desfăcură cureaua şi deschiseră şliţul, se agăţară 
de betelia pantalonilor şi a boxerilor în acelaşi timp şi îi 
împinseră în jos. Privirea nu i se desprinse nicio clipă de 
pe trupul ei zvelt şi gol când se aplecă să şi-i scoată. Când 
se îndreptă, era la fel de gol ca ea. 

Forţa vizibilă a corpului lui masculin era aproape 
înspăimântătoare. Ar fi putut s-o strivească fără probleme 
dacă ar fi vrut. Abdomenul plat îi era brăzdat de muşchi 
tari ca oţelul, întinzându-se ca nişte coarde pe cutia 
toracică şi prin coapsele lungi. Bărbăţia lui se ridică 
groasă şi plină dintre picioare, pulsând vizibil sub 
intensitatea poftei lui carnale. In pofida fierbinţelii pe care 
o simţi drept replică în propriul ei sânge, bătându-i prin 
vene în acelaşi ritm cu pulsaţia dintre picioare, începu să 
se îndoiască serios că ceea ce urmau să facă era cu 
adevărat posibil. Scoase un mic sunet de panică. 

— Şşşt, scumpo, murmură el încet. Nu-ţi fie teamă! 

Mâinile lui puternice se strânseră blând pe umerii ei, şi, 
cumva, Caroline se trezi întinsă din nou pe spate, iar el era 
lângă ea, fierbinţeala corpului lui încingând-o şi învăluind- 
o în clipa când o trase în braţele lui. Goliciunea lui era 


105 


copleşitoare odată ce intensitatea sexualităţii lui nu mai 
era mascată nici de haine, nici de limitele impuse de 
societate. Continuă să o alinte cu şoapte joase care poate 
nici măcar nu erau cuvinte, în vreme ce mâna lui desenă 
mângâieri lente de foc pe trupul ei. 

Caroline se agăţă de el, nesigură pe ea însăşi în această 
situaţie de o intensitate dramatică. Işi închipuise că o 
condusese pe un tărâm al senzualităţii şi înainte, dar 
descoperi acum că nu făcuse decât să zăbovească puţin în 
pragul acelei lumi. Dacă n-ar fi fost plăcerea, ar fi fugit. 
Dar plăcerea, o, era atât de lentă, de subtilă şi de 
năucitoare, seducând-o cu blândeţe şi făcând-o să-şi 
relaxeze muşchii coapselor; apoi, când rezistenţa ei 
dispăru, se transformă brusc într-o furtună violentă ce îi 
zgudui nervii şi muşchii. Corpul ei subţire se cutremură de 
plăcere, tensionându-se din nou ca un arc, dar de data 
aceasta dintr-o altă cauză, iar instinctele lui de mascul 
erau prea fine pentru a nu detecta imediat acea diferenţă. 
Mâinile lui o dezmierdară cu o concentrare sigură şi 
zdrobitoare, de data asta nu pentru a domoli, ci pentru a 
intensifica excitarea. 

Gura lui îi transformă sfârcurile în mărgele umede 
printr-o tortură senzuală, fiind pedepsite prin mici 
muşcături şi alinate de limba lui. Caroline se zvârcoli 
şerpuit în braţele lui, ridicându-şi şi rotindu-şi şoldurile 
într-un ritm antic a cărui cadență îl îndemna aidoma bătăii 
unei tobe. Degetele lui porniră din nou în explorarea 
pliurilor moi şi feminine dintre picioarele ei şi le găsiră 
umede şi tumefiate, tânjind dureros după atingerea lui; 
coapsele ei se îndepărtară inconştient pentru a-i lăsa mai 
multă libertate de mişcare, oportunitate de care el profită 
imediat. O penetră atent cu un deget lung, şi un mic sunet 
sălbatic se desprinse din gâtul ei când se arcui în sus spre 
mâna lui. Zăbovi deasupra ei, îmbătându-se cu parfumul 
corpului ei cald şi excitat, cu atingerea mătăsoasă a pielii 
ei. Ar fi zdrobit-o în braţele lui dacă astfel ar fi putut s-o 
absoarbă în el, atât de violentă era nevoia de a-şi simţi 
trupurile contopindu-se. 


106 


Atingerea lui exploratoare îi dezvălui atât intensitatea 
excitării ei, cât şi rezistenţa virginităţii sale, iar muşchii 
din abdomenul lui se contractară, anticipând penetrarea 
cu o nerăbdare aproape insuportabilă. 

Nu putea să mai aştepte prea mult, dar voia să fie atât 
de incitată încât să accepte uşor durerea penetrării, ca 
apoi să se poată bucura de plăcerea mai profundă a 
împreunării lor. Era atât de strâmtă, încât nu era sigur 
dacă avea să reziste, dar urma să înnebunească dacă nu se 
împingea în adâncimea dulce a cărnii ei. 

Caroline se arcuia tot mai puternic, apropiindu-se de 
orgasm, iar el îşi continuă tortura senzuală, privindu-i 
capul ce se zbătea pe pat într-o încâlceală de păr blond şi 
mâini ce se agăţau de el cu o forţă disperată. Caroline 
gemu şi îşi înfipse unghiile în pieptul lui. 

— Acum, spuse ea cu voce aspră. Acum, acum, acum, 
acum! i 

Joe nu mai putea aştepta nici el. li deschise larg 
coapsele şi se urcă deasupra ei, constituția lui solidă 
apăsând-o în saltea când bărbăţia lui rigidă se împinse 
peste fierbinţeala moale a cărnii ei intime şi o simţi 
începând să cedeze sub presiunea lui. Apoi senzaţia 
delicioasă de goliciune îl făcu să-şi vină în fire, şi se 
îndepărtă puţin de ea şi de ispita înnebunitoare a 
penetrării. Se întinse după cutia de pe noptieră, scoțând 
unul dintre pacheţele şi rupându-i ambalajul cu dinţii. 

— Nu, spuse Caroline cu înverşunare, împingându-i 
mâna deoparte. Nu de data asta, nu pentru prima dată. 
Vreau să te simt pe tine, doarpe tine. 

Ochii ei întunecaţi de pasiune se fixară asupra lui; 
corpul ei subţire şi înfierbântat îl ispiti cu o chemare 
primitivă. Era sălbatică şi păgână, aducând şi mai mult cu 
o prinţesă nordică aşa, când zăcea goală, cu picioarele 
desfăcute pentru a accepta invazia masculină ce avea să 
pună capăt fecioriei ei. li sfida dominaţia, îi cerea trupul şi 
sămânța în cea mai antică modalitate de celebrare a 
fertilităţii. 

Joe se sprijini pe braţe deasupra ei, cu o expresie 


107 


sălbatică pe chip când îşi cobori şoldurile peste ale ei. El 
avea experienţă în domeniul sexului, chiar dacă ea nu, şi 
ştia ce risc uriaş îşi asumau, dar, de data aceasta, de 
această primă dată, voia şi el să o simtă fără nicio barieră 
între ei. 

Caroline încremeni la prima încercare directă de a o 
penetra. 

Privirile li se întâlniră şi rămaseră înlănţuite. Un mic 
muşchi de pe obrazul lui tresări uşor când intensifică 
presiunea. Durerea se făcu simțită mai întâi ca o 
ameninţare, apoi deveni realitate, dar Caroline nu încercă 
să-l împingă deoparte. Îşi dorea acest lucru, foamea de a fi 
posedată de el era atât de violenta, încât făcea ca durerea 
să pălească. Joe nu o luă uşor. O penetră nemilos: 
invadând, lărgind, forțând teaca ei moale să-i accepte şi să- 
i ţină bărbăţia tumefiată. Caroline se arcui sălbatic, 
incapabilă să îl primească mai mult, dar gestul ei o făcu să 
descopere că putea. Joe scoase un sunet aspru de plăcere. 

— Da, murmură el tensionat. Aşa, scumpo, poţi să-mi 
faci loc. Haide. Mai mult. Fă-o din nou! 

Senzaţia delicioasă de a fi în ea era năucitoare, ca şi 
cum s-ar fi cufundat în mătase fierbinte, strâmtă, umedă şi 
incredibil de moale. 

Mânată de o nevoie febrilă, Caroline îi îndeplini dorinţa 
şi, brusc, se trezi înfipt cu totul în ea, tăria solidă a 
posedării lui făcând-o să-i ţâșnească lacrimi fierbinţi din 
ochi. Senzaţia de întindere şi de preaplin era de 
nesuportat, şi totuşi o suportă, fiindcă singura alternativă 
ar fi fost să înceteze, iar asta era imposibil. Era mânată de 
o nevoie prea instinctivă pentru a lăsa loc prudenţei, prea 
aprigă pentru a încetini. Suprafaţa dură a pieptului lui îi 
zdrobea sânii; mâinile lui se strecurară sub ea şi o prinseră 
de fese cu o forţă violentă, trăgând-o în întâmpinarea 
mişcărilor lui de penetrare, iar Caroline simţi o plăcere 
acută explodând în ea. Se agăţă de el, plângând, gâfâind şi 
aproape ţipând. 

Scrâşnind din dinţi, Joe se împotrivi propriului său 
climax şi o călări sălbatic, intensificându-i spasmele 


108 


orgasmice. 

Treptat, Caroline încetă să mai tremure, iar tensiunea 
frenetică din muşchii ei se atenuă, lăsând-o să se relaxeze 
în braţele lui. Un sunet moale, aproape ca un tors, se 
desprinse din gâtul ei. 

— Joe, şopti ea, doar numele lui, nimic altceva, însă 
plăcerea leneşă din vocea ei mai că îl făcu să-şi piardă 
controlul. 

— Acum, spuse el gutural, ridicându-se în genunchi. 

Era rândul lui, iar dorinţa lui era atât de sălbatică, încât 
de-abia reuşea să o controleze. Îşi încolăci braţele pe sub 
picioarele ei şi se aplecă în faţă, sprijinindu-se pe mâini, cu 
picioarele ei desfăcute larg şi ridicate mult, trecute peste 
braţele lui. În această poziţie, era complet vulnerabilă în 
faţa lui, incapabilă să limiteze profunzimea penetrării, iar 
Joe profită din plin. Se înfipse în ea adânc şi cu forţă, cu 
umerii lui puternici cocoşaţi de efort când intră violent în 
ea, iar plăcerea îl izbi exact aşa cum o izbise şi pe ea, fără 
nicio avertizare, doborându-l ca un tren scăpat de sub 
control. Se cutremură convulsiv sub forţa orgasmului, un 
strigăt aspru izbucnindu-i din gât. Spasmele se succedară 
iar şi iar, făcându-l să se golească în adâncimile fierbinţi 
ale femeii de sub el. Când sfârșiră, în final, se prăbuşi 
greoi peste ea, cu pieptul ridicându-se într-o respiraţie 
gâfâită, în vreme ce plămânii lui torturați se luptau să se 
umple cu aer. Inima îi bubuia frenetic în piept, şi era atât 
de slăbit, încât nu putea nici măcar să se rostogolească de 
pe ea. Nu se simţise niciodată aşa, nici măcar sub efectul 
forţelor gravitaționale, şi cu siguranţă niciodată de la o 
partidă de sex. 

Aţipi. Caroline ar fi trebuit să protesteze împotriva 
greutăţii lui, dar, în schimb, îl strânse şi mai tare, 
încântată de modul în care trupul lui masiv o cufunda în 
saltea. Aproape că nu putea să se mişte, aproape că nu 
putea să respire, şi era un adevărat rai. O dureau toate, în 
special între picioare, unde bărbăţia lui grea rămăsese 
cuibărită în ea, însă era copleşită de un sentiment de 
satisfacţie ce îi vibra în fiecare celulă a corpului şi care 


109 


mai că o făcea să nu mai simtă disconfortul. Ochii i se 
închiseră treptat. Totul se petrecuse exact aşa cum îşi 
dorise şi ea - primitiv şi în forţă. Singurul lucru care ar fi 
putut face situaţia şi mai plăcută ar fi fost ca el să-şi piardă 
nenorocirea aia de stăpânire de sine. Cedase puţin, dar 
rezistase, în vreme ce ea se abandonase unei pasiuni 
sălbatice fără limite. 

— Caroline. 

Gura lui se aşeză peste a ei exact în clipa în care îi rosti 
numele, şi, ameţită, îşi dădu seama că adormise, fiindcă 
nu-l simţise mişcându-se, dar acum stătea sprijinit în 
coate, ţinându-i capul în palme. Fără a ezita, Caroline îi 
răspunse, gura ei deschizându-se şi pliindu-se după a lui. 

Ceva mai târziu, se forţă să întrerupă sărutul şi îşi 
îndepărtă cu blândeţe trupul de al ei. Caroline rămase 
întinsă fără vlagă pe pat, în timp ce el intră în baie şi 
reveni după o clipă cu un prosop ud. Caroline se gândi că 
ar fi trebuit să se ruşineze de felul intim în care o spăla, 
dar nu găsi resurse pentru a o face. Căscă larg ca o pisică 
somnoroasă şi se ghemui pe o parte în clipa când el 
termină. 

— Am sângerat? întrebă ea cu o curiozitate firavă. 

— Doar puţin. 

li mângâie posesiv fesele, cuprins de o satisfacţie feroce 
la gândul că i se oferise cu atâta deplinătate. Nu avusese 
niciun fel de rezerve, nu lăsase ca disconfortul sau teama 
de necunoscut să o împiedice să se arunce cu capul 
înainte. Nu mai fusese niciodată dorit cu atâta intensitate, 
nici nu mai dorise vreodată o femeie astfel, fără rezerve, 
fără restrângeri, fără limite. Orice altă femeie ar fi fost 
înspăimântată de sălbăticia posedării lui, dar Caroline o 
savurase. Nici nu mai fusese vreodată atât de sălbatic, nu- 
şi permisese să se abandoneze impetuozităţii nevoilor lui 
sexuale. Îşi ţinuse întotdeauna sub un control nemilos 
sexualitatea violentă, însă acum nu numai că în faţa ei 
cedase, ci o făcuse şi fără a se proteja. Era posibil s-o fi 
lăsat însărcinată cu un singur act iresponsabil. 

Ar fi trebuit să fie furios şi dezgustat de el însuşi, dar, 


110 


din cine ştie ce motiv, nu era. Plăcerea pură a actului 
fusese prea intensă pentru a lăsa loc de regrete. O imagine 
periculoasă i se formă în minte, o imagine în care Caroline 
îi purta în pântece pruncul, şi, spre surpriza lui, constată 
că începea să se excite din nou. 

Caroline adormise. Joe duse prosopul înapoi în baie şi 
reveni să tragă cuvertura şi s-o bage între aşternuturile 
răcoroase. Ea murmură ceva încet; apoi, când se strecură 
lângă ea, se cuibări în braţele lui, căutând din reflex 
confortul oferit de căldura trupului său. Joe îi sprijini capul 
pe umărul lui, petrecându-şi posesiv braţul liber în jurul 
şoldurilor ei, pentru a o ţine aproape. Adormi aproape la 
fel de uşor cum adormise şi ea. 

Când se trezi mai târziu, simţul lui acut al timpului îi 
spuse că dormise circa două ore. Era dureros de excitat, şi, 
până când reuşi să o trezească printr-o serie de mângâieri, 
la fel ajunse şi ea. De data aceasta se forţă să folosească 
protecţie, deşi, pentru prima dată, detestă cu adevărat 
bariera subţire ce îi împiedica să se bucure de o intimitate 
deplină. Caroline gemu uşor când o penetră, carnea ei 
moale fiindcă încă prea sensibilă după pierderea 
virginităţii, dar, din nou, nu îi permise să fie blând, chiar 
dacă el şi-ar fi dorit asta. Aveau să aibă timp şi pentru 
blândeţe mai târziu; deocamdată nu exista decât valul 
copleşitor al dorinţei ce se cerea descătuşată. Se 
zvârcoliră şi se înălţară împreună în întuneric, singurul 
zgomot fiind cel al respirației lor aspre şi gâfâite şi 
scârțăitul patului de sub ei. 

Adormiră din nou. Joe se trezi de încă trei ori în timpul 
nopţii şi o posedă. Se întrebă când avea să se mai atenueze 
nevoia urgentă de ea. 

Trecuse de opt a doua zi când deschise ochii şi văzu 
soarele luminos de dimineaţă încercând să străpungă 
curajos draperiile grele. Camera era cufundată în 
semiîntuneric, aerul condiţionat zumzăia discret, aerul era 
răcoros şi plăcut. Corpul îl durea după activităţile 
nestăpânite din timpul nopţii. 

Caroline era ghemuită pe o parte, cu spatele spre el, şi, 


111 


preţ de o clipă, îi admiră linia delicată a coloanei 
vertebrale. Cum era posibil ca un trup atât de moale, cu o 
constituţie aşa delicată, să fi rezistat solicitărilor la care îl 
supusese el? 

Patul era un dezastru. Aşternuturile erau răsucite, 
căzute în cea mai mare parte pe podea. La un moment dat 
în timpul nopţii, Caroline îşi trăsese un colţ al cuverturii 
peste sâni. Chiar şi cearşaful elastic de dedesubt alunecase 
de la locul lui. O pernă era îndesată sub tăblia patului. Işi 
amintea clar că fuseseră trei perne, dar habar nu avea 
unde se aflau celelalte două. Işi amintea clar şi că aşezase 
una dintre ele sub şoldurile ei în cursul uneia dintre 
acuplările lor lacome. Căscă, întrebându-se dacă nu cumva 
Caroline avea să-şi dorească să facă patul înainte să-l vadă 
cameristele hotelului. El nu prea vedea rostul în a face 
patul în general. 

li era foarte foame, şi o scutură cu blândeţe pentru a o 
trezi. 

— Ce doreşti la micul dejun, scumpo? Am să comand 
ceva la room-service, apoi putem face o baie cât aşteptăm. 

Caroline deschise un ochi. 

— Cafea, murmură ea. 

— Şi altceva? 

Caroline oftă. 

— Mâncare. 

Apoi închise ochiul. 

Joe chicoti. 

— Imi poţi da nişte indicaţii mai precise? 

Caroline reflecta puţin. 

— Nimic verde, murmură în final, cu faţa îngropată în 
saltea. Nu pot manca verdeţuri la micul dejun. 

Uluit de idee, Joe se înfioră dezgustat. Acum, că se 
gândea mai bine, nici el nu putea manca nimic verde 
dimineaţa. 

Comandă gofre cu nuci pecan şi bacon pentru amândoi, 
plus cafea şi suc de portocale. Vocea impersonală de la 
celălalt capăt al liniei îl informă că avea să dureze între 
patruzeci şi cinci de minute şi o oră până să le fie adusă 


112 


comanda, ceea ce îi convenea. O scutură din nou pe 
Caroline pentru a o trezi. 

— Vrei să faci duş sau baie în cadă? 

— In cadă. Nu poţi să stai jos la duş. 

Se duse la baie şi deschise robinetele căzii de 
dimensiunile unui spaţiu de joacă pentru copii. În pofida 
mărimii, nivelul apei crescu rapid. Se întoarse în dormitor 
şi o ridică pe Caroline în braţe. Braţele ei se încolăciră 
încrezătoare în jurul gâtului lui. 

— Te doare foarte tare? o întrebă el îngrijorat. 

— Nu prea tare, dacă asta vrei să ştii. Îşi frecă obrazul 
de umărul lui. Atâta că nu pot umbla. 

Joe intră în cadă ţinând-o în continuare în braţe şi se 
aşeză atent în apa caldă, apoi se sprijini de spatele căzii cu 
ea între picioare, cu spatele lipit de pieptul lui. Caroline 
oftă de plăcere când apa începu să atenueze durerea din 
picioarele ei şi disconfortul dintre ele. 

S-ar fi aşteptat să se ruşineze de intimitatea pe care şi-o 
permiseseră în noaptea aceea şi să se jeneze de nuditatea 
ei, dar nu simţea nimic din toate acestea, ci doar o 
mulţumire adâncă până în măduva oaselor, un sentiment 
de bine şi de întregire despre care nici nu ştiuse până 
atunci că ar putea exista. El era bărbatul ei, ea era femeia 
lui; cum ar fi putut să se jeneze în prezenţa lui? 

Joe o îmbăie, înspumându-și mâinile cu un săpun 
parfumat şi lăsându-le să alunece blând peste părţile 
delicate ale corpului ei, care, cumva, păreau să aibă nevoie 
de mai multa atenţie decât alte parți. Până să termine, 
Caroline se încinsese, şi la fel şi el, dacă era să judece 
după tăria bărbăţiei lui. Îi întoarse şi ea răsfăţul şi îl 
îmbăie, dar faptul că mâncarea comandată avea să le fie 
adusă în scurt timp îl împiedică să acţioneze pentru a-şi 
alunga tensiunea excitării. 

Găsiră două halate groase cu glugă atârnate pe uşa băii 
şi le îmbrăcară cu doar doua minute înainte să audă bătaia 
scurtă în uşă ce anunţa sosirea micului dejun. Joe semnă 
nota de comandă, în vreme ce căruciorul fu imobilizat şi 
capacele ridicate de pe platouri. 


113 


Aroma delicioasă a cafelei o făcu pe Caroline să apară 
din dormitor. Privirea lui Joe deveni brusc mai arzătoare 
când dorinţa se trezi din nou în el. Chiar şi nemachiată, cu 
părul ciufulit şi corpul înfăşurat într-un halat de baie gros, 
era mai ispititoare decât oricare altă femeie pe care o 
avusese sau numai o văzuse. Chiar dacă bărbaţii care 
lucrau cu ea o numeau Regina Frumuseţii datorită atenţiei 
cu care se ocupa de aspectul ei, puterea ei de atracţie nu 
se baza pe artificii. 

Caroline atacă mâncarea cu un apetit nestăvilit, iar Joe 
constată că până şi felul în care mânca îl stârnea. Când 
termină, se lăsă pe spate cu un oftat de mulţumire şi îi 
oferi un zâmbet leneş ce îi făcu sângele să clocotească. 

— Ce o să facem azi? 

Joe ridică o sprânceană neagră. Ochii lui albaştri păreau 
duri şi luminoşi ca diamantele, şi Caroline văzu flăcări în 
profunzimea lor. 

— Nu am de gând să ies din apartament tot weekendul, 
spuse el calm. Doar dacă nu cumva ni se termină 
prezervativele. 

Caroline se ridică încet. 

— Poate au la room-service, spuse ea cu vocea brusc 
tensionată de dorinţă, apoi se strecură în braţele lui. 


114 


capitolul 8 


În acel weekend, se afundară în senzualitate. Cele două 
camere ale impersonalului apartament de hotel deveniră 
foarte personale, absorbind aura şi amintirile partidelor lor 
de amor. Nu ieşiră din apartament deloc, apelând la room- 
service pentru mâncare, fără a se îmbrăca vreodată cu 
ceva în afară de cele două halate de baie. 

Ca amant, Joe era cel puţin la fel de pasional ca ea. 
Caroline nu făcea niciodată nimic cu jumătăţi de măsură; 
îşi păzise cu ferocitate virginitatea, iar acum se oferea cu 
la fel de multă ferocitate. Joe nu îşi permisese niciodată 
până atunci să dea frâu liber poftelor lui, dar alături de 
Caroline putea să o facă. Se hrănea lacom din ea, şi totuşi 
nu se simţea niciodată sătul. Foamea reapărea violent din 
nou şi din nou, şi din nou. 

Nu avea nicio inhibiţie. Era aspru şi puternic, ducând-o 
şi pe ea cu el, învăţând-o mai multe variaţii, tehnici şi 
poziţii decât şi-ar fi putut imagina vreodată. Uneori el 
stătea deasupra, alteori ea; uneori el ajungea în spatele ei. 
Uneori îşi folosea gura şi o învăţa şi pe ea cum să şi-o 
folosească pentru a-i oferi plăcere. Făcu dragoste cu ea în 
cadă, pe canapea, pe podea, oriunde se întâmpla să-i 
surprindă dorinţa. 

Joe avea un pager la curea, dar acesta rămase tăcut, iar 
lumea din afară nu îi deranjă cu nimic. Caroline nu se 
simţise niciodată atât de complet şi de copleşitor de legată 
de o altă fiinţă umană, într-atât încât să excludă orice 
altceva. Nu se gândi deloc la muncă, nu se agita să 
găsească o carte de citit. Se mulţumi pur şi simplu să 
trăiască experienţa. 

Până duminică dimineaţa lăcomia lor iniţială fusese 
satisfăcută, iar partidele lor de amor deveniră mai calme, 
aducând cu ele răbdarea de a zăbovi atât asupra excitării, 


115 


cât şi asupra plăcerii. O oră de jocuri senzuale îi 
satisfăcuse pentru moment, aşa că Joe comandă un mic 
dejun întârziat, apoi se relaxară în salon cu picioarele în 
sus, uitându-se la televizor şi punându-se la curent cu 
ştirile. Caroline se ghemui lângă el, cu o privire ce-i trăda 
încântarea. 

Joe ridică o şuviţă din părul ei şi o lăsă apoi să cadă, 
soarele surprinzându-i auriul şi făcându-l să strălucească. 

— Unde sunt părinţii tăi? întrebă el absent, acordând 
mai multă atenţie jocului de lumini decât propriei lui 
întrebări. 

— De obicei sau exact în acest moment? întrebă ea, pe o 
voce la fel de leneşă ca a lui. 

— Ambele. j 

— De obicei sunt în Carolina de Nord, unde predau. În 
momentul de față, sunt în Grecia, unde fac un tur cultural 
programat să dureze toată vara. Ar trebui să se întoarcă 
acasă la mijlocul lui septembrie. 

— Ai fost singură în copilărie? 

— N-am observat. Voiam să învăţ, îi explică ea. Nu 
reuşeam să ţin pasul cu propria mea sete de cunoaştere. 
Nu am fost un copil uşor de crescut, nu cred. Dacă nu i-aş 
fi avut pe ei ca părinți, probabil aş fi fost un dezastru de 
proporții, dar ei m-au ajutat să fac față frustrărilor mele şi 
nu au încercat să limiteze ceea ce învăţam. 

— Probabil ai fost o adevărată teroare, spuse el sec. 

— Probabil. Se simţea împăcată cu acest gând. Dar tu? 

Joe nu îi răspunse imediat, şi un mic fior de nelinişte 
tulbură fericirea ei imensă. Vorbea relaxat despre 
experienţele lui ca pilot, despre munca lui, dar îşi păstra 
viaţa privată foarte privată. Lăsase puţin garda jos când îi 
spusese că era metis şi că avea trei fraţi şi o soră, dar nu 
prea ştia altceva despre el. Nu îi povestise nici o 
întâmplare din copilăria lui, pentru a permite conversaţiei 
să devină foarte personală pentru el. Desigur, îşi aminti 
singură, nu îl cunoştea decât de puţin timp - de fapt, de 
mai puţin de o săptămână. Viteza şi intensitatea relaţiei lor 
o ameţiseră, făcând ca timpul scurs să pară exagerat de 


116 


lung. 

— Nu, eu nu am fost o adevărată teroare, spuse el în 
final. 

Caroline simţi răceala din răspunsul lui. 

— Dar sora şi fraţii tăi? 

Fiind atât de aproape de el, simţi relaxarea subtilă a 
muşchilor lui. 

— Doar sora mea. Şi nu e vorba că ar fi distructivă sau 
cu un temperament dificil, ci doar foarte hotărâtă să îşi 
impună voinţa. E ca o mică locomotivă cu aburi. 

Dragostea lui profundă faţă de familie îi răsună clar în 
voce. Caroline se cuibări mai aproape de el, sperând că 
avea să continue să-i povestească. 

— Câţi ani au fraţii şi sora ta? Cum îi cheamă? 

— Michael are optsprezece ani. Tocmai a terminat liceul 
şi va începe facultatea luna viitoare. E interesat de 
creşterea vitelor şi probabil îşi va înfiinţa propria fermă 
după ce va termina facultatea. Joshua are şaisprezece ani 
şi e cel mai prietenos dintre toţi, dar e înnebunit după 
avioane, exact aşa cum eram şi eu la vârsta lui. Naiba să-l 
ia, vrea să fie pilot în marina americană! Zane are 
treisprezece ani şi e... intens. Tăcut şi periculos, cam ca 
tata. Mai e şi Maris. Are unsprezece ani, dar se poartă 
uneori de parcă ar avea o sută. Micuţă pentru vârsta ei şi 
atât de delicată, încât ai impresia că o simplă briză ar lua-o 
pe sus, însă cu o voinţă de fier. Toţi ne pricepem la cai, dar 
tata are un talent de-a dreptul magic cu ei, şi la fel şi 
Maris. 

— Şi cum e mama ta vitregă? 

Orice, numai să-l facă să vorbească în continuare. 

Joe râse încetişor. 

— E chiar mai micuță decât tine. 

Caroline se ridică iute. 

— Eu nu sunt micuță, spuse ea, împingându-și arţăgoasă 
bărbia în faţă. 

— Dar nu eşti tocmai înaltă. Şi nici de înălţime medie, aş 
zice. Am aproape treizeci de centimetri mai mult decât 
tine. O trase din nou lângă el, sprijinindu-i capul în 


117 


scobitura umărului lui. Vrei sau nu să-ţi povestesc despre 
Mary? 

— Dă-i bătaie, bombăni ea, iar Joe o sărută pe frunte. 

— Mary e caldă şi iubitoare, şi are inima deschisă, iar 
când se hotărăşte să facă ceva, nimic nu o poate opri. E 
profesoară. Nu aş fi reuşit să intru la academie dacă nu m- 
ar fi ajutat ea să învăţ. 

— Deci nu te-a deranjat chiar deloc când s-a căsătorit cu 
tatăl tău? 

— Să mă deranjeze? Râse din nou. Am făcut tot ce mi-a 
stat în putinţă ca să-i văd împreună. Nu că ar fi fost foarte 
greu. Tata era ca un armăsar închis în ocol. Era hotărât să 
o aibă, indiferent câte garduri ar fi trebuit să dărâme sau 
să sară. 

Relaxarea şi simţul practic cu care aducea în discuţie 
sexualitatea tatălui său o făcură să zâmbească. În ceea ce- 
o privea, nu şi-i putea imagina pe propriii părinţi drept 
fiinţe de o sexualitate pasională, probabil fiindcă nu erau. 
Existenţa ei era dovada faptului că făceau totuşi sex, dar 
amândoi erau liniştiţi şi preocupaţi mai mult de chestiuni 
intelectuale decât de altele de natură fizică. Viaţa lor 
amoroasă era probabil caldă şi plină de afecţiune, mai 
degrabă decât relaţia de amor primitiv, sălbatic şi intens în 
care o antrenase Joe pe ea. 

— Dar tatăl tău? El cum e? 

— Dur. Periculos. Şi cel mai bun tată din lume. Chiar şi 
când eram copil am ştiut dintotdeauna că ar fi fost gata să 
lupte până la moarte pentru mine. 

Era o manieră bizară de a descrie un părinte, dar, când 
îl privea pe Joe, îi venea uşor să creadă că tatăl lui era 
periculos. Probabil că semănau atât de mult încât unul 
părea imaginea reflectată în oglindă a celuilalt. 

— Ajunge cu mine, spuse el brusc, deşi prea puţin din 
conversaţie îi permisese să afle ceva despre el. Îl simţi din 
nou prudent, închizând uşa de oţel în spatele căreia îşi 
ascundea gândurile intime. O ridică şi o aşeză călare în 
poala lui, apoi îi desfăcu halatul, închizându-şi mâinile 
peste sânii ei. Vreau să aflu despre tine. 


118 


Caroline se cutremură şi cobori privirea spre sânii ei, 
spre mâinile lui bronzate ce acopereau moviliţele moi şi 
deschise la culoare. 

— Ăsta nu mai e un teritoriu virgin pentru tine. 

— Aşa e. Albastrul ochilor lui deveni mai întunecat, mai 
intens. Îşi lăsă o mână să alunece mângâietor pe 
abdomenul ei, iar de acolo între picioarele ei, tatonând 
discret. Nici ăsta nu mai este, dar este chiar mai palpitant 
acum. Înainte nu puteam decât să mi te imaginez, dar 
acum ştiu cât eşti de strâmtă şi de fierbinte şi cum începi 
să te uzi imediat ce te ating. Desenă cercuri în jurul 
deschizăturii ei delicate cu buricul aspru al unui deget, 
fiind extrem de atent. Caroline se înfioră, inundată de o 
plăcere fierbinte şi tăioasă ce îi contractă muşchii şi îi oferi 
umezeala pe care o căuta el, corpul ei începând imediat să 
se pregătească să-l primească. Joe îşi împinse puţin 
degetul în ea, iar corpul ei se încinse, respiraţia îi deveni 
gâfâită şi fu cuprinsă de un tremur uşor. 

Joe desfăcu şi halatul lui. Era pregătit ca un armăsar, 
nările lui subţiri lărgindu-se uşor când îi simţi mirosul 
feminin. Cu o palmă pe fundul ei, o trase în faţă, o 
poziţionă, apoi cobori mâna pentru a-şi ţine bărbăţia 
nemişcată în vreme ce Caroline se lăsă peste el cu un uşor 
strigăt sălbatic. ÎI cuprinse în teaca ei, iar el îşi mişcă 
mâna, folosind-o pentru a o aduce mai aproape. 

— Acum ştiu cât eşti de moale, îi şopti el, şi cum te 
înfiori în jurul meu, şi cum încearcă toţi acei mici muşchi ai 
tăi să mă prindă strâns şi să mă stoarcă atunci când... La 
naiba! 

Exclamaţia lui răsună gutural şi aspru. Caroline aproape 
că nu o auzi. Începu să se mişte deasupra lui, dorindu-l cu 
lăcomie, așteptând disperată descărcarea ce pândea deja 
în adâncul ei. 

Mâinile lui se înfipseră în şoldurile ei aproape ca şi cum 
ar fi vrut să-i oprească mişcările, iar Caroline scânci, dar 
apoi, înjurând din nou în barbă, o prinse de fese şi începu 
s-o mişte într-un ritm rapid şi plin de forţă pe lungimea 
penetrantă a bărbăţiei lui. Nu mai era vorba de un act 


119 


relaxat; era rapid, nemilos şi primitiv. Caroline se agăţă de 
umerii lui pentru a-şi ţine echilibrul când fu cuprinsă de 
spasme şi, doar o fracțiune de secundă mai târziu, Joe i se 
alătură, arcuindu-şi capul pe spate, cu venele şi tendoanele 
umflându-se ca nişte funii pe gâtul musculos. 

Perioada de refacere dură mai mult decât actul în sine. 
Caroline se lăsă să cadă în faţă, zăcând într-o tăcere 
extenuată pe pieptul lui. Cu degete blânde, Joe îi netezi 
părul, îndepărtându-i-l de pe faţă, apoi o strânse în braţe. 

— Nu am avut prea bine grijă de tine, spuse el încet. E 
deja a doua oară. 

Caroline nu vedea cum ar fi putut să aibă mai bine grijă 
de ea. 

— Ce anume? murmură ea. 

— Ea doua oară când nu am folosit protecţie. 

— Dar eu ţi-am cerut-o. Închise ochii, savurând atât 
amintirea, cât şi senzaţia din acel moment, de a-l ţine atât 
de intim în ea. Voiam să ştiu totul, să simt totul legat de 
tine. 

— Prima dată, da. Chiar şi atunci, ar fi trebuit să mă 
ducă mintea să nu o fac. Şi nu am nicio scuză pentru faptul 
că s-a întâmplat acum. 

Auzindu-i tonul aspru, Caroline se ridică în capul oaselor 
şi îl privi direct în ochi. 

— Nu sunt nici copil, nici idioată, Joe. Cunosc riscurile şi 
consecinţele, iar  responsabilitatea îmi aparţine pe 
jumătate. Aş fi putut să refuz, dar nu am făcut-o. Riscul nu 
e chiar atât de mare. Unul dintre avantajele de a avea o 
minte iscoditoare e faptul că sunt curioasă în legătură cu 
aproape orice, aşa că am citit şi despre asta. Ştiu totul 
despre ritm şi alegerea momentului, şi suntem destul de în 
siguranţă. Suficient cât să nu-mi fac griji şi să stau cu ochii 
pe calendar. 

— Nu există nicio garanţie în privinţa asta. Chiar şi în 
intervalul potrivit, şansele abia dacă sunt mai bune de 
cincizeci la sută, şi, ţi-am spus, nu-mi plac jocurile de 
noroc. 

— Te-ar deranja chiar atât de tare? întrebă ea cu multă 


120 


seriozitate. 

— Pe tine nu? 

Caroline clătină din cap. 

— Nu, răspunse ea, pe o voce calmă şi hotărâtă. 

Joe îi aruncă o privire pătrunzătoare. Caroline aşteptă s- 
o întrebe de ce, însă el nu o făcu. În schimb, spuse: 

— Vreau să ştiu dacă îţi întârzie următoarea 
menstruaţie, chiar şi cu o singură zi. 

Tonul lui de comandă era atât de evident, încât Caroline 
îi răspunse cu un salut milităresc rapid şi replică: 

— Da, domnule! 

Uneori, îşi juca foarte bine rolul de colonel. 

Joe râse şi o plesni uşor peste fund când se retrase din 
braţele lui. Caroline se ridică şi îşi legă halatul în jurul ei. 

— Când trebuie să plecăm? 

— Am aranjat să stăm până târziu. Până la şase diseară. 

Deci timpul rămas pentru a-l petrece izolaţi în mica lor 
lume privată putea fi acum socotit într-un număr de ore 
descrescător. Era uluitor cât de repede se obişnuise cu 
rutina de la hotel, cu faptul de a-l avea doar pentru ea, cu 
plăcerile îmbătătoare ale trupului. Probabil această izolare 
ar fi devenit mai puţin palpitantă dacă s-ar fi întins pe o 
săptămână întreagă, dar şi-ar fi dorit să aibă parte de acea 
săptămână. Dar asta nu era posibil. A doua zi aveau să se 
întoarcă amândoi la muncă, ea la sol, iar el în aer. A doua 
zi urma să fie nevoită să îndure din nou teama, fiindcă 
bărbatul pe care îl iubea făcea ceva periculos, iar ea nu 
avea cum să-l împiedice. Ar fi fost necuviincios chiar şi sa 
încerce. Joe era un vultur; doar moartea sau bătrâneţea 
aveau să pună capăt zborurilor lui. Ar fi îndurat bucuroasa 
ani întregi de teroare în tăcere, daca i s-ar fi acordat. 

Deocamdată, nu voia sa irosească niciun minut din 
timpul rămas până aveau să fie nevoiţi să înfrunte din nou 
lumea adevărată. 

Nu ştia ce însemnase acest weekend pentru el, poate 
doar o tăvăleală intensă şi prelungă, suficientă pentru 
plăcerea pe care i-o oferise, dar pentru ea acest bărbat şi 
acest weekend constituiseră catalizatorul care dezlănțuise 


121 


pasiunea din fiinţa ei. Se simţea... schimbată pe dinăuntru, 
oarecum mai liberă, mai mulţumită. Era ca şi cum ar fi 
privit viaţa printr-un voal cenuşiu, iar acum acesta fusese 
sfâşiat, lăsând-o să vadă culorile autentice, vibrante. Nu se 
mai simţea lăsată deoparte şi izolată, ci parte a întregului. 
Nu mai era singură, aşa cum fusese, în esenţă, toată viaţa, 
încă din prima clipa în care îşi dăduse seama că mintea ei 
o făcea diferită. Când se abandonase în braţele lui, 
câştigase mai mult decât pierduse, căci avea acum o parte 
din Joe pe care nu o s-o piardă niciodată. El îi oferise 
amintiri, experienţă... extaz. Sub îndrumarea lui, înflorise 
pe dinăuntru, descoperise profunzimile bogate ale propriei 
ei făpturi. 

Pe neaşteptate, în pofida gândirii ei raţionale şi chiar 
conştientizând dificultăţile pe care le-ar fi presupus aşa 
ceva, spera că momentul fusese ales greşit pentru ea şi că 
avea sa-i poarte în pântece copilul. 

— Ce-i? întrebă el, arcuindu-şi sprâncenele negre, iar 
Caroline îşi dădu seama că stătuse în faţa lui, studiindu-l 
concentrată, pentru doar Dumnezeu ştia cât timp. 

Un zâmbet leneş îi înflori pe chip, luminând-o ca o 
dimineaţă însorită. 

— Mă gândeam doar, spuse ea pe un ton serios, că mult 
mai multe femei s-ar înrola în armată dacă ai poza pentru 
posterele de recrutare fără a purta nimic. 

Joe păru surprins pentru o clipă, apoi izbucni în hohote 
de râs şi se ridică. Strânse pumnul pe halatul ei şi o trase 
spre el. 

— Vrei să spui că ai fi dispusă să mă împărţi cu femeile 
din America? 

— Nu cât trăiesc. 

— Nici măcar dacă ţara ar avea nevoie de serviciile 
mele? Unde ţi-e patriotismul? 

Caroline băgă mâna în halatul lui descheiat şi îl prinse 
ferm în palmă. 

— Ce ştiu sigur, replică ea pe un ton dulce, e că nu se 
află aici. 

Joe începu să-i umple palma, reacţionând la atingerea ei, 


122 


deşi făcuseră dragoste cu puţin timp în urmă. 

— Îţi las două zile să încetezi, apoi chem poliţia. 

— Nu avem două zile la dispoziţie, remarcă ea. Se uită la 
ceas. Nu avem decât vreo opt ore. 

— Atunci al naibii să fiu dacă am de gând să irosesc un 
singur minut, răspunse el, ridicând-o rapid în braţe. 

Prefera patul pentru partidele mai lungi. Când o duse în 
cealaltă cameră, Caroline se agăţă strâns de el, dorindu-şi 
ca timpul să se oprească. 


Nu se opri, desigur. Nu se putea opri, oricât şi-ar fi dorit 
acest lucru. I se păru ciudat să părăsească acel cuib intim, 
dar până la şase jumătate erau deja pe drumul de 
întoarcere la bază. Caroline rămase tăcută, încercând să se 
pregătească sufleteşte pentru sfârșitul abrupt al intimităţii 
de care se bucuraseră în ultimele două zile. Avea să 
doarmă singură în noaptea aceea şi în fiecare noapte, până 
venea din nou weekendul. Poate chiar şi atunci. Joe nu 
spusese nimic despre acea noapte, cu atât mai puţin 
despre weekendul următor. 

Caroline îi aruncă o privire. Era o diferenţă subtilă, dar, 
cu cât se apropiau mai mult de bază, cu atât devenea în 
mai mică măsură amantul ei şi în mai mare măsură 
colonelul Mackenzie. Gândurile lui se îndreptau deja spre 
Night Wing, spre acele avioane elegante, mortale, superbe, 
şi spre modul în care reacţionau în mâinile lui abile. Poate 
că schimbarea pe care o detecta în el era dată de faptul că 
devenea amantul lor, nu al ei. Acele avioane zburau pentru 
el; îl duceau mai sus şi mai rapid decât ar fi putut ea 
vreodată. Spera doar că aveau şi să-l protejeze la fel de 
aprig şi să i-l aducă înapoi. 

Cu mult înainte să fie pregătită, se trezi în faţa propriei 
uşi. Joe rămase în faţa ei, cu ochii lui limpezi şi fără fund 
studiind lent fiecare detaliu al aspectului ei. 

— N-am să te sărut de noapte bună, spuse el. N-aş mai 
putea să mă opresc. Sunt prea obişnuit să te am. 

— Atunci... noapte bună. 

Dădu să-i întindă mâna, apoi şi-o retrase rapid. Nu putea 


123 


nici măcar să-i strângă mâna. Era prea mult după 
intimitatea concentrată din acel weekend, era o ispită prea 
puternică, un memento prea dur al faptului că, în noaptea 
aceea, aveau să doarmă singuri. 

— Noapte bună. 

Se răsuci brusc pe călcâie şi porni cu paşi mari spre 
camioneta lui. Caroline descuie rapid uşa şi intră, pentru a 
evita să-l vadă plecând. Locuinţa ei minusculă, oricât ar fi 
fost de luxoasă în comparaţie cu majoritatea celorlalte 
locuinţe temporare de la bază, i se păru dezolantă şi 
sufocantă. Se grăbi să pornească aerul condiţionat, dar 
nimic nu putea atenua senzaţia de gol din sufletul ei. 
Nimic, desigur, cu excepţia lui Joe. 

Dormi prost în noaptea aceea. Se tot întinse după el, 
căutându-i căldura, căutând corpul masiv, masculin şi tare 
alături de care dormise în ultimele două nopţi, fie întinsă 
peste el, fie încolăcită lângă el. Propriul ei corp, lipsit 
brusc de răsfăţul senzual cu care se obişnuise, era chinuit 
de o frustrare dureroasă. 

Se trezi cu mult înaintea zorilor, şi în cele din urmă 
renunţă să mai încerce să doarmă. Munca fusese 
dintotdeauna un remediu universal pentru ea, aşa că poate 
avea să se dovedească la fel şi acum. În fond, fusese 
angajată la acest proiect pentru a munci, nu pentru a tânji 
după şeful de proiect. 

Şi o ajută, într-adevăr. Reuşi să se cufunde destul de 
satisfăcător în pregătirile pentru testele din ziua 
respectivă. Joe nu trecu pe la biroul ei, fapt pentru care se 
simţi, în mod bizar, recunoscătoare. De-abia acum începea 
să revină cu picioarele pe pământ; dacă ar fi sărutat-o din 
nou, ar fi fost pierdută. Şi probabil ar fi fost şi întinsă peste 
una dintre mesele de birou, cu picioarele încolăcite în jurul 
taliei lui. După cum îi stătea în fire, Joe detectase ispita şi i 
se împotrivise. Ea nu era convinsă că ar fi reuşit. 

Aşa cum se întâmpla de obicei, Cal fu cel de-al doilea 
care sosi la birou. 

— Unde ai fost weekendul ăsta? întrebă el relaxat. Am 
încercat să te sun de câteva ori să văd dacă nu vrei să 


124 


mergem la un film. 

— În Vegas, răspunse ea. Am stat peste weekend. 

— Îmi pare rău că nu m-am gândit şi eu la asta. E un 
oraş distractiv, nu-i aşa? Ai umblat prin cazinouri? 

— Nu prea mă pasionează jocurile de noroc. Minigolful e 
mai pe placul meu. 

Cal râse şi îşi luă o cană de cafea. 

— Ar fi bine să ai grijă dacă duci o viaţă atât de activă şi 
riscantă, o sfătui el. Prea multă stimulare te poate 
îmbătrâni. 

Dacă aşa ar fi stat lucrurile, ar fi trebuit să 
îmbătrânească măcar cu vreo sută de ani în weekendul 
acela, în schimb, se simţea mai vie ca niciodată. 

Joe nu se afla în camera de comandă când sosiră 
membrii echipei laser; piloţii erau deja în avioane, cu 
motoarele urlând. Distribuţia era aceeaşi precum cea de 
vineri: Joe şi Bowie Wade în prototipurile Night Wing, 
Daffy Deale şi Mad Cat Myrick în avioanele F-22. Toate 
echipele implicate în proiect se strânseră în jurul 
monitoarelor pentru a putea urmări datele afişate de 
senzori în timpul zborurilor. Avioanele decolară. 

Totul decurse bine la început, laserele fixându-se pe 
avioanele teleghidate, exact aşa cum trebuia. Caroline lăsă 
să-i scape un oftat prelung de uşurare. Nu era atât de 
naivă cât să creadă că nu aveau să mai apară probleme, 
dar cel puţin acea dificultate părea să fi fost rezolvată. 

Refăcură testele de mai multe ori, la viteze şi game 
diferite. Yates zâmbea. 

Când avioanele porniră înapoi spre bază, Mad Cat zbură 
în formaţie cu Joe, iar Daffy veni din urma lui Bowie Wade, 
pentru a-i asigura verificarea vizuală în timpul zborurilor. 
Caroline urmărea relaxată monitoarele, când, pe 
neaşteptate, se aprinse semnalul de fixare pe ţintă al 
avionului lui Bowie. 

— A acţionat butonul? întrebă ea cu voce tare. 

Yates şi Adrian se întoarseră spre monitor, cu 
sprâncenele împreunate într-o expresie de nedumerire. Cal 
ridică privirea de la calculatorul lui. Aproape simultan, 


125 


calculatorul începu să afişeze alarma de deschidere a 
focului, şi se dezlănţui iadul atât în staţiile radio, cât şi în 
camera de comandă. 

— Sunt lovit, sunt lovit! ţipă Daffy, iar Bowie răcni şi el: 

— Nenorocitul de sistem s-a declanşat singur! Ce dracu’ 
s-a întâmplat? 

— Cât e de grav? 

Era vocea lui Joe, profundă şi calmă, autoritatea din ea 
fiind mai puternică decât orice altceva. 

— Am pierdut controlul, sistemele hidraulice au fost 
făcute praf. Nu-l pot ţine. 

Vocea lui Daffy era tensionată. 

— Catapultează-te! ţipă Bowie. Lasă tâmpeniile, Daffy! 
N-ai cum să reuşeşti! 

Vocile începură să se suprapună, iar în camera de 
comandă se stârni un adevărat vacarm. Piloții prezenţi 
împietriseră, așteptând cu expresii înlemnite să vadă dacă 
unul de-al lor avea să scape cu viaţă sau urma să moară 
chiar sub ochii lor. 

Apoi răsună din nou vocea lui Joe, tunând: 

— Catapultează-te... Catapultează-te... Catapultează-te! 
Acum! 

Autoritatea inconfundabilă a vocii lui reuşi să ajungă la 
Daffy cum nu ar fi putut nimic altceva, iar calculatoarele 
înregistrară catapultarea unui pilot. 

— Văd o paraşută! Era vocea lui Mad Cat. E prea jos, e 
prea jos. 

Apoi radioul explodă într-o furtună de zgomote când 
avionul F-22 se înfipse în solul deşertului. 


126 


capitolul 9 


Joe era turbat de furie când intră cu paşi mari în camera 
de comandă, dar furia lui era rece, ca de gheaţă. 

Ochii îi erau ca o brumă albastră când îi fixă asupra 
membrilor echipei laser. 

— Ce dracu' s-a întâmplat? lătră el. Tunul cu laser nici 
măcar nu ar fi trebuit să fie activat, cu atât mai puţin să se 
declanşeze singur. 

Nimeni nu avea habar. Verificările făcute vineri după- 
amiază indicaseră că sistemele funcționau perfect. 

— Deci? Acel singur cuvânt răsună tăios ca detunătura 
unei carabine. A fost cât pe ce să pierd un om din cauza 
asta. Un avion de optzeci de milioane de dolari e 
împrăştiat pe un kilometru pătrat de deşert. Există printre 
voi vreunul care să ştie ce naiba faceți! 

Camera de comandă se cufundă într-o tăcere 
mormântală, toată lumea așteptând un răspuns. Orice 
răspuns. Yates spuse încet: 

— Nu ştim ce s-a întâmplat. Dar vom afla. 

— Poţi să fii al naibii de sigur de asta. Vreau un raport 
despre acest incident în treizeci şi şase de ore, inclusiv 
analiza voastră privind problema şi ce anume aţi făcut 
pentru a o rezolva. Toate zborurile se anulează până aflu 
ce s-a întâmplat şi mă conving că nu se va repeta. 

Nu-i aruncă nici măcar o scurtă privire lui Caroline când 
se întoarse şi ieşi, la fel de furios ca atunci când intrase în 
încăpere. 

Cineva fluieră încet printre dinţi. Yates era foarte tras la 
faţă. 

— Nu dormim până nu aflăm, spuse el simplu. 


Pierderea avionului era un lucru grav, dar incidentul cu 
Daffy şi felul în care scăpase ca prin urechile acului 


127 


întinseseră controlul lui Joe periculos de aproape de 
punctul-limită. Daffy era oricum pierdut pentru el: 
ajunsese deja la o altitudine prea joasă când se 
catapultase, iar paraşuta nu apucase să se deschidă 
complet, astfel că Daffy lovise solul cu prea multă forţă şi 
prea rapid. Era internat în spital acum, cu o contuzie şi o 
fractură la piciorul stâng. 

Bowie, puternic zdruncinat, jură că nu se atinsese nici 
de butonul de fixare pe ţintă, nici de cel de deschidere a 
focului, iar Joe îl crezu. Bowie era prea bun, prea atent, 
dar nenorocitul de tun cu laser se activase cumva şi 
deschisese focul singur, iar Daffy fusese la un pas de a-şi 
pierde viaţa. Computerele aveau să le arate exact ce 
anume se întâmplase, dar Joe voia să ştie şi de ce. Laserele 
nu ar fi trebuit să fie activate încă, dar cel puţin cel de pe 
avionul lui Bowie fusese activat. Dacă s-ar fi folosit energia 
maximă, aeronava F-22 ar fi fost distrusă în aer, iar Daffy 
nu ar fi avut nici cea mai mică şansă să se salveze. 

Mânia lui Joe era intensificată şi de gândul că rateul 
avea probabil legătură cu dificultăţile de fixare cu care se 
confruntaseră în vinerea precedentă. Caroline îi spusese 
că problema fusese o simplă întrerupere a semnalului 
electric şi că fusese remediată, dar, în mod evident, 
defecţiunea era mult mai gravă, şi nu numai că nu fusese 
rezolvată, dar aproape îi omorâse un pilot. Furia lui o 
includea şi pe Caroline; era parte a echipei laser, iar 
relaţia lor nu avea nimic de-a face cu responsabilitatea ei 
ca membru al echipei tehnice. Nu intenţiona să se arate 
indulgent sau să-i ofere favoruri speciale. 

Nu doar echipa laser avea să lucreze până târziu. 
Pierderea unui avion F-22 şi rănirea unui pilot nu erau 
lucruri pe care Aviația SUA să le ia în glumă. Trebuia să 
redacteze un raport pentru comandantul bazei şi pentru 
generalul Ramey de la Pentagon. Mai mult, nu-şi puteau 
permite acest gen de probleme cu prototipurile Night 
Wing, nu acum când data votării fondurilor de către 
Congres era atât de aproape. Trebuia să se asigure că 
testele erau finalizate şi toate eventualele probleme 


128 


rezolvate; unul dintre avantajele majore ale proiectului 
fusese faptul că se desfăşura conform programului şi se 
încadra în buget, iar întârzierile ar fi însemnat costuri 
suplimentare. Dacă aeronavele Night Wing depăşeau 
bugetul şi nu funcționau corespunzător în momentul 
votării, proiectul avea să fie în pericol. Obţinerea finanţării 
depindea de cât de bine îşi făcea el treaba şi demonstra 
atât fezabilitatea, cât şi fiabilitatea aeronavelor. 

Conversaţia telefonică purtată cu generalul Ramey pe o 
linie securizată nu făcu decât să-i sporească şi mai mult 
îngrijorarea. 

— Trebuie să afli ce s-a întâmplat cu acel tun cu laser şi 
să te asiguri al naibii de bine că nu se va repeta, spuse 
generalul calm, dar cei care îl cunoşteau pe Ramey ştiau 
că întotdeauna vorbea serios. Ziua votului e aproape, prea 
aproape ca să ne permitem genul acesta de haos în 
proiect. La ce bun să ai primul tun funcţional cu raze laser 
dacă nu îl poţi controla? Trebuie să reuşim, Joe. Proiectul 
Night Wing e prea important. 

— Da, domnule, răspunse Joe. 

Cum pilotase şi el avioanele, ştia exact cât erau de 
importante. Un aviator care decola cu o aeronavă 
superioară avea şanse mult mai bune, dacă toate celelalte 
condiţii rămâneau neschimbate, de a se întoarce viu. 
Avioanele Night Wing ar fi oferit un avantaj uriaş piloților 
americani, iar pentru Joe acest lucru ar fi însemnat atât 
salvarea unor vieţi, cât şi câștigarea războaielor. Luptase 
deja în două războaie, deşi nu avea decât treizeci şi cinci 
de ani, iar situaţia la nivel mondial era mai nestatornică 
acum decât fusese atunci când intrase la academie, în 
timpul Războiului Rece. Mici războaie locale izbucneau 
peste noapte şi toate aveau potenţialul de a târi şi restul 
lumii în mocirlă, în timp ce tehnologia se dezvolta exploziv. 
În cel mult cinci ani, avioanele F-22 abia dacă aveau să 
mai fie la acelaşi nivel cu aeronavele de vânătoare ale altor 
ţări, în loc de a fi net superioare. Prototipurile Night Wing 
le-ar fi permis să-şi recapete acea superioritate - în stil 
mare. 


129 


— Există vreun indiciu de sabotaj? întrebă generalul. 

— Nu s-a declanşat niciun fel de alarmă, dar am cerut 
poliţiei de securitate să analizeze programele de muncă 
pentru a vedea dacă apare ceva suspect. 

— Intuiţia ce îţi spune? 

Generalul Ramey avea un respect deosebit pentru 
instinctele lui Joe. 

Joe ezită. 

— Ne confruntăm cu o situaţie catastrofală ce s-a produs 
fără nicio avertizare. Nu ştim încă dacă e afectat doar acel 
singur tun cu laser sau dacă e o problemă comună la toate 
avioanele, dar, ori e o problemă majoră în sistem, ori a fost 
un incident provocat intenţionat de cineva. Probabilităţile 
sunt egale, deci nu pot ignora ipoteza unui sabotaj. Voi şti 
mai multe după ce voi obţine analiza computerizată. 

— Sună-mă imediat ce afli ceva. 

— Da, domnule, aşa voi face. 

Joe se aşeză din nou pe scaun cu o expresie gânditoare. 
Sabotaj. Nimănui nu-i plăcea să se gândească la aşa ceva, 
dar nu-şi putea permite să ignore posibilitatea. Tehnologia 
crea constant noi tehnici de spionaj şi sabotaj. Poliţia de 
securitate luase măsuri extreme pentru a păstra proiectul 
Night Wing secret, ceea ce explica de ce fiecare intrare de 
la fiecare clădire, atât uşi, cât şi ferestre, era echipată cu 
senzori legaţi la un calculator central care păstra evidenţa 
tuturor celor care se aflau în clădire la un moment dat, 
înregistrând atât ora intrării, cât şi pe cea a ieşirii. 
Totodată, pe timpul nopţii hangarele erau păzite de gărzi 
şi nimeni nu se apropiase de aeronave fără autorizaţiile 
necesare, dar, dacă problema era într-adevăr una de 
sabotaj, nu însemna decât că sabotorul se bucura de 
respectivele autorizaţii de securitate. 

Dacă avea noroc, cei din echipa laser aveau să identifice 
problema şi urmau să descopere că fusese ceva mecanic, 
explicabil. Dacă nu, voia ca verificarea de securitate să fie 
deja în desfăşurare. 

Ce rahat! Dacă nu descopereau rapid care era problema, 
în mod cert nu avea să o vadă pe Caroline în seara aceea, 


130 


iar noaptea trecută fără ea fusese un adevărat chin. Era 
uluitor cât de repede se obişnuise corpul lui să fie 
satisfăcut frecvent şi cât de intensă era foamea lui sexuală 
când venea vorba de ea. Nu mai dorise niciodată o femeie 
astfel, ca o fierbinţeală ce nu-l slăbea nicio clipă şi refuza 
să se lase potolită. Nici nu se mai bucurase vreodată de o 
femeie astfel, fără limite sau restricţii. Caroline era vitală 
şi vibrantă, la fel de directă în stilul ei de a face dragoste 
pe cât era în gândire şi-n personalitate. 

Fusese o greşeală să-şi lase gândurile să alunece spre 
ea. Pantalonii îi deveniseră dintr-odată inconfortabili. „Jos, 
băiete”, îşi spuse el cu amărăciune. În mod cert, nu erau 
nici locul, nici momentul potrivite. 


Deşi făcură o mulţime de verificări, nu reuşiră să 
descopere cum fusese posibil ca laserul să se activeze 
accidental. Domeniul efectiv de competenţă al lui Caroline 
era laserul în sine, nu mecanismul de acţionare, care intra 
în sarcina lui Adrian, iar el era posac din această cauză. 
Dacă problema era aruncată în cârca lui, era posibil să fie 
retras din proiect sau poate chiar concediat. In stilul 
caracteristic, îşi descărcă frustrarea pe Caroline. 

— Te pomeneşti că eşti vreo piază rea, bombăni el 
încruntat, studiind minuțios fiecare detaliu al 
mecanismului de declanşare a focului. Totul mergea bine, 
doar câte o dificultate minoră din când în când, până să 
apari tu. Lucrurile au început s-o ia razna imediat ce te-ai 
implicat în proiect. 

— Eu nu am lucrat la acel mecanism, sublinie ea, 
refuzând să-i permită să o înfurie sau să se lase târâtă într- 
un schimb de acuzații. Nici nu era nevoie să mai adauge 
nimic, căci Adrian interpretă comentariul ei ca pe o 
acuzaţie cum că el lucrase la acel sistem, şi, prin urmare, 
era, evident, vina lui. 

— Lăsaţi ciorovăiala, le porunci Yates. Cal, nu îţi apare 
nimic pe calculator? 

Cal părea extenuat, cu ochii injectaţi de la nenumăratele 
ore în care stătuse cu privirea aţintită în monitor sau 


131 


descifrând în semiîntuneric teancuri de hârtii imprimate. 
Clătină din cap. 

— Pare totul în regulă pe hârtie. 

Stăteau grupaţi în jurul modulului laser, pe fuzelajul 
avionului pe care îl pilotase Bowie. Caroline îşi fixă 
privirea asupra modulului, ignorând intenţionat tot ce se 
vorbea în jurul ei şi încercând să lămurească lucrurile. 
Laserul părea în stare perfectă de funcţionare, la fel şi 
mecanismul de declanşare a focului. Sistemul de fixare se 
comporta şi el perfect, însă asta ştiau deja. În fond, se 
fixase asupra avionului lui Daffy şi îl aruncase în aer. Dar 
ce anume îi comandase să se fixeze? Conform datelor 
înregistrate de computer, Bowie nu atinsese butonul, ceea 
ce însemna că atât mecanismul de fixare, cât şi cel de 
declanşare a focului operaseră automat, lucru care nu ar fi 
trebuit să se întâmple. Mai mult, nici laserul nu ar fi 
trebuit să fie activat; testarea propriu-zisă a laserelor nu 
fusese programată decât peste zece zile. Trei lucruri o 
luaseră razna simultan: laserul se activase, sistemul de 
fixare luase în vizor avionul lui Daffy, iar sistemul de 
declanşare a focului se acţionase automat. Nici unul dintre 
aceste trei lucruri nu ar fi trebuit să se întâmple, iar faptul 
că se întâmplaseră toate în acelaşi timp nu mai era o 
chestiune de ghinion sau o simplă coincidenţă. 

Nu îi plăcea direcţia în care se îndreptau gândurile ei. 
Dacă nu era logic ca aceste trei lucruri să se întâmple 
accidental, atunci, cu siguranţă, se  petrecuseră 
intenţionat. Laserul nu putea fi activat de o zdruncinătură 
accidentală şi cu siguranţă nu avea niciun buton exterior 
pe care să scrie „Pornit/Oprit”. Pentru a activa laserul era 
nevoie ca echipa laser să folosească un set precis de 
comenzi pe calculator. Dat fiind nivelul de securitate 
presupus de acest proces, ei erau singurii care aveau 
acces la acele comenzi. 

Logica inevitabilă indica faptul că unul dintre membrii 
echipei activase laserul. 

Caroline nu era genul care să tragă concluzii pripite. 
Metodele ei de lucru erau ordonate şi extrem de precise. 


132 


Înainte de a-şi permite să înceapă să creadă că unul dintre 
cei trei bărbaţi alături de care lucra sabota intenţionat 
laserul, trebuia să se asigure că nu exista nici o altă cale 
prin care altcineva din afara echipei să o fi făcut. Totul era 
computerizat acum, şi, deşi existau protecţii încorporate în 
programe şi se luau măsuri complicate de securitate, nimic 
nu era imposibil. Existau o mulţime de lucruri atât de 
dificile, încât nimeni nu le făcuse încă, dar asta nu însemna 
că erau imposibile. Era o teorie realistă că, dacă cineva 
avea acces la comenzile de activare, persoana respectivă 
putea, cel mai probabil, să intre şi în program şi să le 
folosească. Şi ar fi fost floare la ureche pentru cineva bine 
priceput în domeniul computerelor să adauge comenzi 
care să devină prioritare faţă de activarea manuală de 
către pilot a butonului de fixare, de exemplu în cazul în 
care un avion ajungea la o anumită distanţă de el. Poate că 
Bowie se urcase la manşa unei bombe cu ceas în ziua 
aceea, o bombă care doar aşteptase circumstanţele 
potrivite. Daffy avusese ghinionul de a fi ales să zboare în 
spatele lui Bowie, dar la fel de uşor ar fi putut să fie în 
locul lui Mad Cat sau chiar Joe. 

Yates o privea gânditor de câteva minute. Caroline 
rămăsese nemişcată, cu privirea aţintită asupra modulului, 
dar fără a-l vedea, cu întreaga ei putere de concentrare 
orientată spre interior. Yates aproape că-i putea vedea 
mintea ca un calculator derulând o listă de posibilităţi şi 
tăind inexorabil dintre ele. 

— Ce e? întrebă el în final, când nu mai putu suporta 
suspansul. Ai vreo idee? 

Caroline clipi surprinsă şi, încet, îşi concentră din nou 
privirea asupra lui. 

— Cred că ar trebui să  verificăm programul 
computerizat, spuse ea în final. Dacă nu e echipamentul de 
vină, atunci nu poate fi decât programul. 

Cal afişă o expresie absolut istovită. 

— Ai idee cât o să ne ia să verificăm tot programul? 
întrebă el, nevenindu-i să creadă. E o treabă uriaşă. E cel 
mai complicat program la care am lucrat vreodată. 


133 


— Poate un Cray... murmură Caroline, îndreptându-și 
din nou privirea spre modul. 

— Să ne facem programare la un supercomputer Cray? 
Yates formulă sugestia ca o întrebare, dar începu imediat 
să analizeze aspectele de logistică. Al naibii de costisitor. 

— Nu la fel de costisitor ca renunţarea la program. 

— Ar putea să dureze o veşnicie până să obţinem o 
programare, doar dacă nu cumva ne poate ajuta 
Pentagonul să devenim prioritari. 

— Da, asta e o idee grozavă, spuse Adrian nerăbdător, 
dar aţi uitat că şeful cel mare ne-a dat treizeci şi şase de 
ore, din care au trecut deja zece. Nu cred că îl va satisface 
această opţiune. 

— Nu am găsit nimic nicăieri altundeva. Ai o idee mai 
bună? răspunse Caroline la fel de nerăbdătoare. 

Adrian o privi furios, fără a răspunde. Adevărul era că 
ajunseseră toţi într-un punct mort. 

Caroline nu menţionă deloc şi cealaltă concluzie a ei, că, 
dacă soluţia la problema lor ţinea de programul 
computerizat, atunci mai rămânea să descopere dacă 
fusese o greşeală de bază în programare sau cineva 
programase intenționat eroarea, însă, dacă testau 
programul pe un Cray, aveau să afle răspunsul şi la 
această întrebare. Comparând programul funcţional cu 
versiunea lui originală, supercomputerul Cray avea să le 
spună dacă programul funcţional fusese modificat în vreun 
fel. Dacă nu fusese modificat, cei de la DataTech aveau să 
fie nevoiţi să conceapă totul de la zero; dacă fusese 
modificat, următorul pas avea să fie identificarea 
persoanei responsabile de acele schimbări. 

— Şi atunci ce facem? întrebă Cal frecându-se la ochii. 
Renunţăm la căutări şi acceptăm premisa că vom găsi 
problema în program sau rămânem treji toată noaptea să 
căutăm ceva chiar dacă nu ştim exact ce anume căutăm? 

Caroline nu îşi putu reţine un zâmbet ironic. 

— Dacă eşti chiar atât de ameţit pe cât pari după cum te 
exprimi, nu cred că poți să rămâi treaz toată noaptea. 

Cal îi aruncă o privire înceţoşată şi un zâmbet la fel de 


134 


neclar. 

— E trist, nu-i aşa? Când eram mai tânăr, puteam să 
petrec toată noaptea şi să lucrez toată ziua, apoi să mă 
întorc din nou la petreceri. Ce vezi acum este doar o 
umbră a omului de altădată. 

— Mă bucur că vouă nu vi se pare o problemă serioasă, 
izbucni Adrian. 

— Terminati! porunci Yates, furia răsunând în vocea lui 
de obicei calmă. Erau toţi obosiţi şi dărâmaţi. Îşi moderă 
tonul. Mă refer şi la propriu, şi la figurat. Ne oprim în 
seara asta, în ciuda a ceea ce am spus mai devreme. Cred 
că am eliminat tot ce putea fi, cu excepţia programului, 
deci acesta e, logic, pasul următor, şi nu-l putem face aici. 
Mă duc să mă spăl şi să mănânc bine în vreme ce mă 
gândesc la asta, apoi am de gând să discut cu şeful de 
proiect. Haideţi să ne odihnim puţin! 


* 


Căpitanul Ivan Hodge, şeful poliţiei de securitate, îi 
spuse fără nicio altă introducere: 

— Am descoperit un comportament foarte suspect, 
domnule. 

Chipul sever al lui Joe nu trădă nicio emoție, deşi şi-ar fi 
dorit să nu fi descoperit nimic. 

Privirea neclintită a general-maiorului Tuell deveni şi 
mai dură. În calitate de comandant al bazei, lui îi revenea 
în ultimă instanţă responsabilitatea pentru tot ce se 
întâmpla, şi era profund interesat să afle cauza care 
dusese la prăbuşirea unui F-22. 

— Arată-ne ce ai descoperit. 

Căpitanul adusese cu el un registru gros. Îl puse pe 
biroul lui Joe şi îl deschise la o pagină marcată dinainte. 

— Aici. Joe remarcă o intrare ce fusese deja subliniată 
cu marker galben. Acesta este codul de securitate al unuia 
dintre membrii echipei laser, Caroline Evans. A sosit la 
bază marţea trecută pentru a-i lua locul unui tehnician 
care a suferit un atac de cord. 

Joe simţi un nod formându-i-se în stomac şi privirea i se 


135 


goli de orice expresie, așteptând ca Hodge să continue: 

— Are obiceiul de a ajunge dimineaţa înaintea tuturor şi 
de a pleca ultima, spuse căpitanul, iar Joe se relaxă puţin. 

Caroline era obsedată de muncă; acestea nu erau 
nicidecum circumstanţe care să o condamne, iar el însuşi 
apăruse de câteva ori în biroul ei pe neaşteptate şi nu o 
surprinsese niciodată făcând ceva suspect. Deşi se 
întâmplase o dată să şteargă rapid ceea ce avea pe 
monitor. Se mirase puţin atunci, dar uitase de incident, 
până acum. 

— Şi dumneavoastră aveţi acest obicei, domnule, îi 
spuse căpitanul Hodge lui Joe. Luat separat, nu înseamnă 
nimic. Răsfoi registrul până la o altă pagină marcată 
dinainte. Dar aici, joi noaptea, senzorii o indică pe 
domnişoara Evans intrând în zona de lucru cu laserele cu 
puţin înainte de miezul nopţii şi rămânând până aproape 
de ora patru dimineaţa. A fost singură în tot acest timp. A 
reintrat în clădire la ora şase, pentru programul ei normal 
de muncă. Avioanele au decolat în dimineaţa aceea, şi, 
pentru prima dată, au apărut defecte de funcţionare la 
sistemele laser, corect? 

Scânteierea de gheaţă reapăru în ochii lui Joe. 

— Da. 

— A plecat din zona de lucru spre sfârșitul după-amiezii, 
alături de ceilalţi membri ai echipei, şi nu s-a întors până 
duminică, din nou, cu puţin înainte de miezul nopţii. Şi de 
această dată a fost singura persoană prezentă. A părăsit 
clădirea la patru şi jumătate, s-a întors la ora ei obişnuită, 
şase. De data aceasta, avionul maiorului Deale a fost 
doborât de laser. O problemă mult mai gravă decât refuzul 
laserelor de a funcţiona. Aceste apariţii la miezul nopţii în 
zona de lucru, combinate cu faptul că problemele nu au 
început decât după ce a sosit ea, nu sunt deloc de bun 
augur. Căpitanul ezită, privindu-l pe Joe. Expresia 
colonelului era de natură să facă orice om întreg la cap să 
ezite, iar căpitanul Hodge se considera foarte întreg la 
cap. Însă trebuia să spună ceea ce avea de spus. Am 
înţeles că aveţi un, ăăă, interes personal faţă de 


136 


domnişoara Evans. 

— Am ieşit împreună de câteva ori. 

Făcuseră al naibii de mult mai mult de-atât, îşi dădu el 
seama înnebunit. Caroline i se oferise atât de deplin, încât 
făcuse  ţăndări amintirile lui legate de alte femei, 
reducându-le la zero. Şi, după ce se întorseseră din Vegas 
duminică seara, se strecurase în zona de lucru şi... ce 
anume făcuse? Activase în secret laserul de pe aeronava 
lui Bowie? Oare şi laserul de pe avionul pe care îl pilotase 
el fusese activat? Ar fi putut la fel de bine să fie el cel care 
ajungea să-şi doboare din aer un prieten? 

Căpitanul Hodge păru jenat. 

— Cât timp aţi fost împreună, a spus ceva? A pus vreo 
întrebare legată de proiectul Night Wing? 

— Nu. Era sigur de acest lucru. Munca fusese 
menţionată doar sub aspecte cât se poate de generale. Pe 
de altă parte, de ce ar fi fost nevoită să-l întrebe ceva? Are 
autorizaţie să afle orice doreşte despre proiect fără a 
întreba pe nimeni altcineva. 

— E adevărat. Dar nu a spus nimic care, privit 
retrospectiv, ar putea fi interpretat drept un motiv pentru 
care şi-ar fi dorit ca laserele să nu funcţioneze? Sau să-şi fi 
dorit să îngroape proiectul Night Wing? 

— Nu. Dar ştia că nu ar fi făcut-o. Caroline era prea 
deşteaptă pentru aşa ceva. Caroline era genială. Caroline 
era perfect capabilă să activeze laserele; pe lângă faptul că 
era expertă, avea acces la coduri. Are cunoştinţele 
necesare şi a avut şi ocazia, se auzi spunând. Mai aveţi şi 
altceva? Vreun motiv, ceva suspect în trecutul ei, probleme 
actuale cu banii? 

— Trecutul ei e curat ca lacrima, recunoscu Hodge. Vom 
reverifica totul, pentru a ne asigura că informaţiile sunt 
corecte şi nimic din tot ce ştim nu a fost inventat, dar asta 
doar ca măsură de precauţie. Toţi cei implicaţi în acest 
proiect au fost verificaţi până în măduva oaselor. 

— Explică-mi ceva, spuse general-maiorul Tuell. Putea 
activa laserele din zona de lucru fără a veni efectiv în 
contact direct cu laserele propriu-zise? Avioanele sunt 


137 


păzite douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. 

— Da, domnule, spuse căpitanul Hodge. Printr-o 
comandă computerizată. lar domnişoara Evans a urmat o 
dublă specializare în facultate. Şi-a luat doctoratul în 
fizică, dar are şi un masterat în informatică. Se pricepe la 
calculatoare. 

— Înţeleg. Generalul oftă. Ce recomanzi? 

— Nu vom depune plângere oficială, domnule. Putem 
dovedi că a avut ocazia prielnică, iar momentul producerii 
incidentului este foarte suspect, dar încă nu am dovedit că, 
într-adevăr, computerele au fost reprogramate astfel încât 
să activeze şi să declanşeze laserele. Incă mai există 
posibilitatea să fi fost o dereglare de natură mecanică. 

— Dar tu nu crezi asta? 

— Nu, domnule. Problemele au început odată cu sosirea 
ei şi în ambele cazuri s-au produs după ce ea a făcut vizite 
nocturne în zona de lucru. Ea face parte din personalul 
civil. Recomand să fie anunţat FBl-ul şi să i se interzică să 
părăsească baza, însă fără a o aresta deocamdată. Ca 
măsură de precauţie, aş interzice accesul întregii echipe 
laser în zona de lucru până se lămureşte situaţia. 

— De ce să facem asta, căpitane? 

— După cum spuneam, ca măsură de precauţie. S-ar 
putea să nu fie singura implicată. 

— Înregistrările nu indică nici o altă persoană intrând în 
zona de lucru la ore suspecte. 

— Asta nu înseamnă că nu au fost la curent. Colonelul 
Mackenzie va fi, cred, de acord cu mine că e mai puţin 
costisitor să opriţi testările pentru câteva zile decât să 
pierdeţi un alt F-22 - sau poate chiar unul dintre 
prototipuri. 

— Da, confirmă Joe pe un ton dur. Intenţionaţi să o 
interogaţi pe domnişoara Evans? 

— Da, domnule. 

— Aş dori să fiu de faţă. 

— Desigur, domnule. 

Căpitanul Hodge reflectă cu amărăciune că, în ceea ce-l 
privea pe colonelul Mackenzie, acesta nu avea nevoie să 


138 


ceară permisiunea nimănui; avea autoritate supremă în 
cadrul acestei baze în privinţa a tot ce ţinea de proiectul 
Night Wing. Ar fi acceptat autoritatea general-maiorului 
Tuell, dar ar fi făcut-o din voinţă proprie. 

— Când? 

— Le pot cere oamenilor mei s-o escorteze aici chiar 
acum, dacă doriţi. 

— Atunci fă-o! 

General-maiorul Tuell se ridică numaidecât. 

— Domnilor, las problema în mâinile voastre. Am 
încredere că vă veţi asigura amândoi că bănuielile sunt 
corecte înainte de a se formula vreo acuzaţie. Însă faceţi 
tot ce trebuie făcut pentru a rezolva situaţia. Proiectul e 
prea important. 

Salutară amândoi milităreşte, iar el le răspunse la salut. 
Când plecă, o clipă mai târziu, căpitanul Hodge arătă spre 
telefonul lui Joe şi spuse: 

— Cu permisiunea dumneavoastră, domnule. 

Joe aprobă scurt din cap. Căpitanul Hodge ridică 
receptorul şi formă un cod: 

— Condu-o pe domnişoara Caroline Evans, C12X114, în 
biroul colonelului Mackenzie. Confirmă. 

Persoana de la celălalt capăt al firului repetă numărul de 
cod. Căpitanul Hodge spuse: 

— Corect. Mulţumesc. IÎnchise telefonul şi se întoarse 
spre Joe. Zece minute, spuse. 


139 


capitolul 10 


Caroline nu se simţise niciodată atât de măruntă, de 
expusă şi de înspăimântată. Se aşeză pe un scaun din 
biroul lui Joe şi încercă să-i surprindă privirea, să-l implore 
tăcut să o creadă, dar acesta refuză să o privească. Sau, 
mai exact, o privea, dar cu o expresie rece, complet 
impersonală, ca şi cum ar fi studiat o gânganie. Nu o vedea 
pe ea, pe Caroline. Expresia de pe chipul lui era cea care o 
înspăimânta mai mult decât orice. Era aspră ca o piatră. 

— Nu, nu am reintrat în zona de lucru la orele 
respective, repetă ea, având impresia că spunea acelaşi 
lucru pentru a o suta oară. 

— Senzorii ţi-au înregistrat atât intrările, cât şi ieşirile, 
domnişoară Evans. 

Căpitanul Hodge, şeful poliţiei de securitate de la bază, 
se pricepea şi el să se repete. 

— Atunci senzorii se înşală. 

— Nu, senzorii sunt extrem de precişi. Ultimul răcnet în 
materie de tehnologie. 

— Senzorii se înşală. Inspiră adânc, încercând să se 
calmeze. Se simţea aproape înnebunită de teamă. Mi-am 
rătăcit cumva cartela de identificare, în cursul zilei de joi. 
Am descoperit că lipseşte vineri dimineaţa în vreme ce mă 
îmbrăcam. 

— Ne-ai tot spus asta. Nu există dovezi cum că ai fi 
depus un raport privind această cartelă despre care 
pretinzi că ai rătăcit-o, şi, îţi dai seama, desigur, cât de 
important ar fi un asemenea gest în cadrul unui proiect cu 
grad de securitate major. Poate binevoieşti să ne explici 
din nou raţionamentul tău. 

— Îmi amintesc că am prins cartela de un dosar, joi, şi 
m-am gândit că s-a desprins şi mi-a căzut. Nu am anunţat 
poliţia de securitate fiindcă mi se părea prea multă bătaie 


140 


de cap, în condiţiile în care eram destul de sigură că nu se 
pierduse, ci rămăsese în birou. 

— Dar senzorii ţi-au înregistrat ieşirea din clădire în 
după-amiaza aceea, alături de ceilalţi membri ai echipei 
tale. Asta înseamnă că aveai cartela asupra ta, căci, crede- 
mă, domnişoară Evans, securitatea funcţionează şi la 
intrare, şi la ieşire. Dacă cineva trece acel prag din orice 
direcţie fără cartela de identificare necesară, se 
declanşează o alarmă. 

— Şi tocmai de asta vă spun că nu se poate ca senzorii 
să fi funcţionat corect. Când am descoperit că îmi 
rătăcisem cartela, l-am sunat pe Cal Gilchrist şi l-am rugat 
să verifice biroul în locul meu. Mi-a găsit cartela pe podea, 
sub masa mea de lucru. Mi-a adus-o, apoi s-a întors la 
locuinţa lui, în timp ce eu am intrat şi m-am apucat de 
muncă. Nu aveţi altceva de făcut decât să-l întrebaţi. 

— Domnul Gilchrist va fi chemat să răspundă la 
întrebările necesare. Dar senzorii arată că atât tu, cât şi 
domnul Gilchrist aţi intrat în clădire împreună şi aţi ieşit 
tot împreună, două minute mai târziu. Apoi tu ai reintrat 
singură, iar domnul Gilchrist nu s-a întors decât după o 
oră. 

— Asta e imposibil. Nu am intrat în clădire decât după 
ce s-a întors domnul Gilchrist şi mi-a adus cartela. Cum 
reacţionează scumpii voştri senzori când două cartele, dar 
o singură persoană, ies dintr-o clădire? 

Căpitanul îi ignoră întrebarea şi se mulţumi să noteze 
ceva rapid pe planşeta din mâna lui. 

— "Ţi-ai rătăcit cartela şi duminică noaptea? 

— Nu. Nu am intrat în clădire duminică noaptea. 

Nu se putu abţine să nu-i arunce lui Joe încă o privire 
rapidă, imploratoare. Oare la ce se gândea? Cu siguranţă 
nu o suspecta că ar fi sabotat laserele. 

— Senzorii spun că da. Şi, după cum ai recunoscut chiar 
tu, cartela ta de identificare se afla la tine. 

— Cartela se afla exact acolo unde am lăsat-o vineri 
după-amiază şi de unde am luat-o azi-dimineaţă. 

— Nu ai umblat deloc cu ea tot weekendul? 


141 


— Mi-am petrecut weekendul în Vegas. 

— Şi nu ai luat cartela cu tine. 

— Dar tu îţi iei cartela cu tine când părăseşti baza, 
căpitane? replică ea. 

Căpitanul îi spuse cu blândeţe: 

— Dă-mi voie să-ţi reamintesc, nu eu sunt ţinta 
bănuielilor. 

— Ce bănuieli, mai exact? Spune-mi limpede, îl provocă 
ea. 

Căpitanul refuză să răspundă acestei provocări. 

— Ţi-ai petrecut tot weekendul în Vegas, aşa susţii. Nu 
te-ai întors la bază nici vineri noaptea, nici sâmbătă 
noaptea? 

— Nu. 

— Unde anume te-ai aflat în Vegas? 

— La hotelul Hilton. 

— Există mai multe. Dar, desigur, acest lucru poate fi 
confirmat de altcineva? 

Joe îl întrerupse: 

— Eu şi domnişoara Evans ne-am petrecut weekendul 
împreună. Pot confirma că a fost cu mine de la sfârșitul 
după-amiezii de vineri până duminică seara la şapte. 

— Înţeleg. Căpitanul Hodge îşi păstră vocea neutră, dar 
Caroline îşi simţi faţa arzând. De data asta nu îl mai privi 
pe Joe. Deci cartela cu numele tău a rămas încuiată în 
locuinţa ta în tot acest timp. 

Caroline încerca din nou să se calmeze inspirând adânc. 
Nu prea părea să reuşească. 

— Da. 

— Eşti sigura ca locuinţa ta era încuiată. 

— Da. Întotdeauna îmi verific de doua ori uşa. 

Căpitanul păru sceptic. N 

— „Întotdeauna” e un termen foarte exact. Înseamnă 
fără excepţie. Vrei să spui că nu ai uitat niciodată să-ți 
verifici de doua ori uşa? 

— De data aceasta colonelul Mackenzie a verificat 
personal uşa, sub ochii mei. 

Căpitanul îi arunca o privire lui Joe, care confirmă din 


142 


cap. Ochii lui Joe erau  misterioşi, expresia lui 
indescifrabilă. 

— Confirmi că respectiva cartelă de identificare s-a aflat 
exclusiv în posesia ta. Ai fost înregistrată ca intrând în 
zona de lucru la exact - făcu o pauza pentru a consulta 
registrul - ora 23.47, duminică noaptea. 

— Eram în pat la ora aceea duminică noaptea. 

— Singură? întrebă căpitanul indiferent. 

— Da. 

— Nimeni nu poate confirma acest lucru. Susţii că te 
aflai în pat. Înregistrările computerului indică prezenţa ta 
în zona de lucru. 

— Întrebaţi-l pe Cal Gilchrist! spuse ea aspru. Nu mai 
pierdeţi vremea cu asta şi verificaţi ceea ce v-am spus 
deja. 

— Joi dimineaţa, când am intrat în biroul tău, ai şters 
ceea ce era pe monitor şi ai oprit calculatorul, spuse Joe, 
cu o voce rece şi profundă. Ce anume era pe monitor de ai 
vrut ca eu să nu văd? 

Caroline se zgâi la el în tăcere, complet pierdută. Părea 
la fel de sigur de vinovăția ei precum căpitanul Hodge, dar 
cu siguranţă el ştia. lIncercă să se concentreze, să 
rememoreze episodul. Joi dimineaţa. Joe o speriase din 
nou, îşi aminti ea, şi, când încercase din reflex să i se 
opună, el o luase smucit în braţe. Îşi aminti că îşi făcuse de 
lucru cu monitorul şi cu calculatorul pentru a rămâne 
ocupată cât să apuce să-şi controleze reacţia faţă de el, dar 
habar nu avea la ce anume lucrase. 

— Nu-mi amintesc, spuse ea cu glas pierit. 

— Ei, haide, pufni el dispreţuitor. Tu ţii minte totul. Ai o 
minte ascuţită ca o capcană de oţel. 

— Nu-mi amintesc, repetă ea, zgâindu-se la el. 

Şocată, îşi dădu seama că expresia din ochii lui era una 
de dispreţ. Dezgust. Chiar furie. Da, era în cea mai mare 
parte furie, dar nu focul unui acces normal de mânie. Furia 
lui Joe Mackenzie era rece ca gheaţa şi cu atât mai 
înspăimântătoare din această cauză. O privea ca şi cum ar 
fi putut s-o distrugă fără pic de regret. Nu o credea! 


143 


Dimensiunea acestei revelații mai că o făcu să se sufoce. 
Chiar şi aşa, un nod enorm i se umflă în piept, încât abia 
mai reuşi să respire, până când inima ajunse să-i bată 
încet, greoi, dureros. Dacă situaţia ar fi fost invers, ea i-ar 
fi acordat încrederea ei deplină şi absolută fără să ezite, 
fiindcă, în pofida aparenţelor, ştia că Joe nu şi-ar fi trădat 
niciodată ţara. Era evident că el o credea capabilă exact de 
aşa ceva. Procesele ei cognitive erau ordonate şi logice, 
dar fu cuprinsă dintr-odată de o înţelegere instinctivă 
zguduitoare: ea ar fi avut încredere în el fiindcă fusese 
fascinată de el, se implicase intens în a-l cunoaşte ca 
bărbat, fiindcă îl iubea, în timp ce pentru el timpul 
petrecut împreună fusese doar plăcere fizică. El nu se 
obosise să o cunoască şi să o înţeleagă ca persoană, fiindcă 
nu îl interesa. 

Copleşită de şoc, se retrase. Nu se clinti fizic, dar, dacă 
până în acel moment încercase să facă apel la el în mintea 
ei, acum îşi interzise categoric să mai nutrească astfel de 
gânduri. Îşi retrase toate reacţiile spre interior, zăvorându- 
le înăuntru într-o încercare de a-şi restabili protecţiile 
emoţionale. Era probabil prea târziu, dar instinctele ei de 
fiinţă umană o îndemnau întotdeauna spre supravieţuire, şi 
se supuse acestor instincte. Chipul îi deveni calm şi lipsit 
de expresie şi îl fixă cu ochii goi ca două bile de sticlă. Nu 
îşi putea permite să-i ofere nici măcar o feliuţă din ea 
însăşi. 

— La ce lucrai? repetă el. 

— Nu-mi amintesc. Chiar şi vocea îşi pierduse orice 
urmă de emoție. Îşi zăgăzuise cu atâta disperare emoţiile, 
încât niciuna dintre ele nu avea vreo şansă să-i scape. Pe 
un ton la fel de inexpresiv, spuse: Am să presupun că sunt 
suspectată de sabotaj. 

— Nu am zis asta, răspunse căpitanul Hodge. 

— Nici nu aţi spus că nu aş fi, iar discuţia asta aduce 
foarte mult a interogatoriu. 

Îşi fixă ochii asupra lui, căci nu se simţea în stare să se 
mai uite la Joe. Nu ştia dacă avea să fie în stare să-l mai 
privească vreodată. Mai târziu, după ce rămânea singură, 


144 


avea să se replieze, să facă o trecere în revistă, să 
analizeze pierderile suferite, dar în momentul de faţă 
simţea că totul s-ar fi făcut ţăndări în ea dacă ar fi fost 
obligată să-l privească. Durerea era pur şi simplu prea 
intensă; nu putea să-i facă faţă, aşa că trebuia s-o ignore. 

— Nu am reuşit să găsim absolut nici o defecţiune la 
sistemul laser al avionului pilotat de căpitanul Wade, spuse 
ea, şi reuşi chiar să se simtă uşor mândră de calmul vocii 
ei. Era la fel de lipsită de inflexiuni ca electrocardiograma 
unui mort. Am discutat despre asta. Yates Korleski, şeful 
echipei, intenţiona să îi prezinte situaţia colonelului 
Mackenzie în noaptea asta, după ce se gândea puţin mai 
bine, dar credem că problema ţine de programul 
computerizat. 

Căpitanul Hodge se arătă oarecum interesat. 

— La ce fel de problemă te referi, domnişoară Evans? 

— Nu ştim. Vrem să comparăm programul funcţional cu 
cel original, pentru a vedea dacă programul pe care îl 
folosim efectiv a suferit vreo modificare. 

— Şi dacă apar modificări? 

— Atunci vom încerca să le identificăm. 

— A cui a fost ideea de a verifica programul? 

— A mea. 

— Ce te-a făcut să te gândești la asta? 

— Am mers prin eliminare. Programul computerizat e 
cam singurul lucru rămas care ar putea fi problematic. 

— Dar programul funcţiona perfect până să soseşti tu. 
Ar fi o realizare personală grozavă pentru tine dacă ai 
rezolva o problemă de o asemenea amploare, nu-i aşa, 
domnişoară Evans? 

Caroline rămase neclintită, continuând să-l privească 
împietrită. 

— Nu am sabotat programul ca să mă pot mândri apoi că 
am descoperit problema. 

— Nu te-am acuzat că ai fi făcut asta. Te-am întrebat 
doar dacă ar fi o realizare personală pentru tine dacă ai 
reuşi să identifici o eroare majoră într-un proiect atât de 
mare şi de important. 


145 


— Am deja o reputaţie profesională foarte bună, 
căpitane. Acesta este şi motivul pentru care fac parte din 
echipă. 

— Dar nu ai fost inclusă în ea de la bun început, deci, 
evident, nu erai suficient de bună. Te-a deranjat faptul că 
nu ai fost aleasă de la început? 

— Nu aveam cunoştinţă de existenţa proiectului, aşa că 
nu putea să mă deranjeze. Lucram la altceva în acel 
moment. Proiectul Night Wing era deja în plină 
desfăşurare când mi-am terminat eu propriul proiect. Nu 
am devenit disponibilă decât cu o lună în urmă. lar asta se 
poate verifica, adăugă ea, înainte ca el să apuce să o 
întrebe. 

— Hmm. Zăbovi încă o clipă, studiind notițele de pe fişa 
lui, apoi ridică privirea cu un zâmbet firav ce nu i se 
reflectă şi în ochi. Cred că asta este tot ce voiam să te 
întrebăm deocamdată, domnişoară Evans. Poţi pleca. Ah. 
Nu ai voie să părăseşti baza. Nu ar da bine dacă ai fi 
surprinsă încercând să pleci. 

— Imi sunt restricţionate şi apelurile telefonice? 

— Ai nevoie să suni pe cineva? întrebă căpitanul, fără a-i 
răspunde. Un avocat, eventual? 

— Am nevoie de unul? 

Căpitanul îi oferi din nou acelaşi zâmbet şters. 

— Nu am formulat nicio acuzaţie încă. 

Nu se putuse abţine să nu adauge acel „încă”, remarcă 
ea cu detaşare, fără a se lăsa afectată. 

— Nu aţi formulat acuzaţii, dar sunt obligată să rămân la 
bază. Dă-mi voie să-ţi amintesc că fac parte din personalul 
civil, căpitane Hodge, nu din cel militar. 

— Iar tu dă-mi voie să-ţi amintesc că te afli într-o bază 
militară, iar aceasta e o problemă militară. Dacă este 
nevoie, putem să te ţinem închisă pentru perioada maximă 
de timp permisă înainte de a se ajunge la formularea 
oficială a acuzațiilor. Intre timp, am putea verifica o mare 
parte din declaraţiile tale, şi s-ar putea să ţi se dovedească 
nevinovăția, dar, dacă insişti să petreci ceva timp în 
spatele gratiilor, putem să-ţi facem pe plac. 


146 


— Am înţeles ce vrei să spui. 

— Aşa mă gândeam şi eu. 

Caroline se ridică şi se concentră asupra picioarelor ei. 
Se asigură că nu îi tremurau, că se mişcau după cum le 
dicta ea. Nu îl privi pe Joe când ieşi din birou, nici pe 
corpolentul sergent Vrska, aflat la datorie în biroul 
exterior. Era evident că bunul sergent nu pleca decât 
însoţit de colonel. 

Aveau să îl întrebe pe Cal, iar acesta avea să le confirme 
tot ce le spusese ea, ceea ce avea să-i oblige să accepte că 
era posibil ca scumpii lor senzori de securitate să fi 
funcţionat defectuos. Poate chiar se produsese o 
încurcătură majoră în materie de securitate şi se 
emiseseră două cartele de identificare cu acelaşi cod de 
bare. Poate cineva intrase în zona de lucru cu o copie a 
cartelei ei şi sabotase într-adevăr programul, dar, după ce 
îl interogau pe Cal, aveau să fie nevoiţi să admită că nu 
fusese ea. 

Nu era îngrijorată de posibilitatea de a fi acuzată de 
sabotaj, deşi nu fusese o experienţă plăcută să îndure 
întrebările căpitanului. Dar era posibil să nu-şi mai revină 
niciodată după expresia din ochii lui Joe şi înţelegerea 
faptului că nu avea încredere în ea, că o credea capabilă 
de sabotaj. _ 

Se făcuse de râs în stil mare, colosal. In ciuda 
capacităţilor ei intelectuale superioare, făcuse greşeala 
fundamental feminină de a crede că, dacă făcea dragoste 
cu un bărbat, avea să-l determine să se ataşeze de ea. Nu, 
nu făcuseră dragoste, ci sex. Aceasta fusese o altă greşeală 
a ei, faptul că acordase o importanţă prea mare actului în 
sine. Pentru bărbaţi, era o simplă satisfacere a unei pofte 
fizice, precum mâncatul. Nu exista nici o încărcătură 
emoţională. Ea făcuse dragoste; el făcuse sex. Ea i se 
oferise cu trup, suflet şi inimă, iar el îi oferise în schimb 
plăcere, dar nimic din el, în afară de privilegiul provizoriu 
de a se folosi de corpul lui. Dar, oricât de minunat ar fi fost 
corpul lui, ea îşi dorise mai mult. Crezuse că i se oferea 
mai mult. 


147 


O, nu mersese atât de departe încât să creadă că se 
îndrăgostise de ea, dar îşi imaginase totuşi că ținea la ea, 
măcar o idee. Însă confundase tehnica sexuală cu emoţiile. 
El era lipsit de aşa ceva - sau cel puţin nu avea emoţii la 
care să poată ajunge ea. Se controla întotdeauna perfect, 
ţinându-și cu fermitate trăirile interioare departe de toată 
lumea, cu excepţia familiei lui apropiate. Caroline începea 
să înţeleagă cât de înţeleaptă era o asemenea atitudine. În 
acel moment, ar fi dat orice ca şi emoţiile ei să fi fost la fel 
de bine protejate, caz în care nu ar mai fi fost acum pe 
punctul de a se prăbuşi şi de a se face ghem pe podea sub 
efectul năucitor al durerii. Ar fi făcut-o dacă ar fi crezut că 
asta ar fi atenuat durerea, dar ştia că nu era cazul. Nu 
exista nicio alinare. 

Poate că, după ce afla adevărul, Joe avea să-şi închipuie 
că puteau continua aventura liniştiţi, ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Caroline încercă să-şi imagineze cum ar fi 
reacţionat într-o astfel de situaţie, dar pur şi simplu nu îi 
veni nimic în minte. 

Nici nu se putea imagina rămânând să lucreze aici, 
nevoită să-l vadă zi de zi. Până la urmă, judecase bine când 
hotărâse să nu aibă relaţii amoroase cu nimeni. Încă de 
prima dată când o făcuse, se dovedise un dezastru 
categoric. lar acum trebuia fie să realizeze imposibilul şi 
să reuşească, într-un fel sau altul, să continue să lucreze 
alături de el, fie să-şi distrugă reputaţia profesională 
solicitând să fie retrasă din proiect. 

Se părea că munca era singurul lucru care îi mai 
rămânea, şi al naibii să fie dacă avea să dea cu piciorul la 
tot doar din cauza unui bărbat, chiar dacă acel bărbat era 
colonelul Joe Mackenzie. Chiar dacă avea să-şi epuizeze 
voinţa până la ultimul gram, tot avea să termine 
nenorocitul de proiect. Avea să discute cu el despre 
muncă. Ba chiar avea să fie politicoasă. Dar în niciun caz 
nu avea să îşi mai asume vreodată riscul de a-şi deschide 
sufletul în faţa lui. Pur şi simplu nu-şi putea permite să mai 
treacă printr-o asemenea durere. Deja o costa mai mult 
decât putea îndura, iar coşmarul de-abia începuse. 


148 


— Cal Gilchrist neagă categoric că i-ar fi găsit cartela de 
identificare sub birou, îi spuse Hodge lui Joe mai târziu. 
Era aproape miezul nopţii, dar nu se punea problema de 
somn în viitorul apropiat. Susţine că ea l-a sunat vineri 
dimineaţă şi la rugat să o conducă până la birou fiindcă i 
se păruse că cineva o urmărise în dimineaţa precedentă şi 
era neliniştită. Susţine şi că a intrat cu ea pentru a verifica 
rapid clădirea, apoi s-a întors la locuinţa lui pentru a face 
duş şi a se bărbieri. 

Chipul lui Joe rămase împietrit. Nu-şi permisese să spere 
că Gilchrist avea să confirme tot ce spusese Caroline. Ar fi 
însemnat să ceară prea mult, în condiţiile în care senzorii îi 
indicaseră clar prezenţa acolo la ore nepotrivite: 

— Atunci de ce s-a folosit de el ca alibi? Probabil ştia că 
nu avea s-o acopere. 

— Poate că nu. E evident că sunt prieteni destul de buni. 
Cu siguranţă Adrian Pendley nu ar fi ridicat un deget s-o 
ajute. Şi poate că între ea şi Gilchrist a existat ceva în 
trecut, din moment ce a avut încredere că el o va proteja 
pe cât posibil. 

— Nu. Cel puţin în această privinţă era sigur. Caroline 
nu mai avusese niciodată relaţii intime cu nimeni în afară 
de el. Inainte ca Ivan să apuce să-l întrebe cum de era atât 
de sigur, Joe i se adresă: Cum rămâne cu Korleski? Au 
discutat într-adevăr despre posibilitatea ca problema să 
ţină de programul computerizat? 

— Da. A fost complet sincer în privinţa asta. A confirmat 
că ea a fost cea care a sugerat o verificare a programului. 
A susţinut totodată cu vehemenţă că nu ar sabota un 
proiect doar pentru a putea ulterior să se laude că ea l-a 
salvat. Şi nici nu crede că ar fi fost dispusă să o facă 
pentru bani. 

— A indicat vreun alt membru al echipei laser despre 
care să creadă că ar fi dispus să o facă, fie pentru bani, fie 
pentru prestigiu? întrebă Joe. 

Ivan clătină din cap. 

— Ce informaţii ai despre ceilalţi? 


149 


— Va lua ceva timp să facem încă o dată verificări, dar 
sunt toţi fără pată. Nu aş fi suspectat-o niciodată pe ea 
dacă nu i-aş fi observat intrările şi ieşirile înregistrate. 

Joe înţelegea. Nici el nu ar fi suspectat-o niciodată, însă 
el nu reuşise să vadă mai departe de propria lui obsesie 
faţa de ea. Nu fusese în stare să se gândească decât la 
cum să o bage în pat şi să se îngroape în corpul ei dulce. 
Acum era nevoit să se întrebe cât din tot ceea ce se 
petrecuse fusese calculat, dacă fusese într-adevăr atât de 
atrasă de el încât să-i ofere virginitatea ei fără să ezite sau 
dacă o făcuse... Dumnezeule, ce alt motiv în afară de 
dorinţă ar fi putut exista pentru a face dragoste cu el aşa 
cum făcuse ea? Nu, nu îi făcuse avansuri în încercarea de 
a afla informaţii confidenţiale despre Night Wing sau de a 
se folosi de el ca să se protejeze în caz că era prinsă. Nu 
avea nevoie de el pentru a afla nimic; avea acces la toate 
informaţiile pe care şi le dorea. Şi ar fi fost pur şi simplu 
prea improbabil să presupună că el ar fi protejat-o doar 
fiindcă se culcase cu ea. Caroline îl dorise. Chiar dacă nu 
putea avea încredere în nimic altceva legat de ea, avea 
totuşi aceasta certitudine. 

Aşadar, ce putea face acum? Nu fusese niciodată atât de 
furios şi de rănit. N-avea niciun rost să o nege. Se simţea 
ca şi cum ar fi încasat un pumn în stomac. Nimeni nu 
reuşise să-i între vreodată sub piele aşa cum o făcuse 
Caroline, cu pasiunea ei sinceră şi fără ocolişuri. Fusese 
directă şi brutal de sinceră, fără intenţii sau strategii 
ascunse. Şi-ar fi dorit să se poată detaşa de întreaga 
situaţie şi să o privească fără emotie, dar nu putea. 

Nu avusese faţă de niciun alt avion sentimentele pe care 
le avea faţa de prototipul Night Wing. Acesta era special. 
Era mai mult decât special. Era o pagină din istorie, magie 
pură în zbor. Şi-ar fi dat propria viaţă, fără să ezite, pentru 
a proteja aceste avioane, fiindcă ele erau necesare pentru 
a-i proteja ţara. Era vorba doar despre patriotism, iubire 
pură faţa de aceste avioane. Erau ale lui. 

Şi o considerase şi pe Caroline a lui. Femeia lui. 

Dacă ar fi avut pur şi simplu de ales între Caroline şi 


150 


avion, ar fi ales-o pe Caroline. Poate s-ar fi disprețuit 
pentru alegere, dar nu ar fi fost în stare să stea deoparte şi 
s-o lase să sufere. Dar între Caroline şi ţara lui. Nu putea 
alege. Era pur şi simplu imposibil. Nu îşi putea permite să 
aleagă. Oricât de aprigă şi de curajoasă ar fi fost, oricât de 
mult l-ar fi provocat la un nivel pe care nu-l mai atinsese 
nimeni până atunci şi indiferent de îndrăzneala cu care s- 
ar fi aruncat, fără rezerve, în luptă. Nu îi dăduse voie să fie 
blând când o posedase pentru prima dată, insistase să îl 
primească în ea cu toată forţa şi îi răspunsese cu o forţă 
similară. Caroline înfrunta viaţa ţinându-și capul sus, fără 
şovăială. 

Făcu o pauză, în gând, şi sprâncenele i se curbară într-o 
expresie de uşoară încruntare. Caroline nu părea genul 
care să facă lucruri pe furiş. Poate nu o cunoscuse chiar 
atât de bine pe cât crezuse, dar ar fi putut jura că nu exista 
nici urmă de prefăcătorie în toată fiinţa ei. 

Voia să o vadă. Voia să-i pună câteva întrebări între 
patru ochi, fără nici o altă persoană în încăpere care să 
intervină între ei. Avea să-i smulgă adevărul, fie ce-o fi. 


151 


capitolul 11 


Intenţionase să meargă direct la locuinţa ei, dar se opri 
la jumătatea drumului şi se întoarse spre propria lui 
locuinţă, în sectorul rezervat ofiţerilor necăsătoriți. Era 
prea mânios pentru a o înfrunta în acel moment, cu atât 
mai puţin în clădirea rezervată cazării temporare a 
civililor, unde aveau să existe prea mulţi spectatori care nu 
ar trebui să ştie nimic din ceea ce se petrecea. 

Nu credea că mai fusese atât de mânios vreodată, însă 
nici nu mai fusese trădat nicicând astfel. La naiba, de ce ar 
fi făcut aşa ceva? Motivul nu putea fi altul decât banii, dar 
el nu reuşise niciodată să înţeleagă mentalitatea celor care 
considerau trădarea drept o simplă oportunitate 
financiară. 

„Trădare.” Cuvântul îi reverberă în conştiinţă. Dacă era 
pusă sub acuzare şi condamnată, cel mai probabil avea să- 
şi petreacă tot restul vieţii în spatele gratiilor, fără 
opţiunea eliberării condiţionate. 

Nu avea să mai facă dragoste cu ea niciodată. Gândul îl 
făcu să explodeze de furie, şi se învârti agitat dintr-un colţ 
în celălalt al micii lui locuinţe. Un singur weekend nu îi 
fusese de-ajuns. Se îndoia că fie şi o mie de weekenduri i- 
ar fi fost de-ajuns să se sature de ea. Şi nici nu-şi putea 
permite să uite că făcuse dragoste cu ea de două ori fără a 
se proteja. În pofida asigurărilor ei că se întâmplase într- 
un moment nepotrivit, era posibil să fi rămas însărcinată. 

La dracu', ce încurcătură! Dacă era însărcinată. Nu avea 
niciun rost să-şi bată capul cu probleme imaginare; avea să 
afle oricum în scurt timp. Dar ce urma să facă dacă îi purta 
în pântece copilul? Oricum nu exista nicio cale de a o salva 
de închisoare. 

Asta presupunând că i-ar fi spus vreodată. Până să iasă 
din biroul lui în noaptea aceea ajunsese să refuze chiar şi 


152 


să-l privească. El o urmărise, încercând să-i descifreze 
reacţiile, şi, brusc, Caroline începuse să se retragă. Totul 
se petrecuse sub ochii lui. Fusese ca şi cum s-ar fi stins o 
lumină. Toată vitalitatea, toată sensibilitatea, toată energia 
ei incredibilă dispăruseră pur şi simplu, şi nu mai 
rămăsese decât o siluetă de plastic a unei femei care 
răspunsese pe un ton monoton, cu ochii la fel de goi ca ai 
unei păpuşi. 

Îl înfuriase să o vadă astfel. Simţise impulsul de-a o 
smuci în picioare şi de-a o scutura, pentru a face acea 
mânie minunată şi necomplicată a ei să iasă la suprafaţă, 
pentru a o întâlni pe a lui. Dar nu o făcuse. Dacă ar fi cedat 
acestor impulsuri, şi-ar fi pierdut definitiv controlul, şi nu 
voia să facă acest lucru. 

Ceea ce voia să facă, mai mult decât orice pe lume, era 
să dea buzna în locuinţa ei şi să facă dragoste cu ea atât 
de intens şi de îndelung, încât, până la sfârșit, Caroline să 
înţeleagă că era a lui. Poate că nu ar fi rezolvat nimic din 
toate astea, dar cu siguranţă l-ar fi făcut pe el să se simtă 
mai bine. Dar nu putea să facă nici asta. Vederea ei ar fi 
dărâmat şi ultima cărămidă din zidul în spatele căruia îşi 
zăgăzuise furia, inundându-l cu un val de emoţii atât de 
violente, încât l-ar fi luat pe sus, măturând totul din calea 
lor. 


Caroline se întinse peste cuvertură pe patul ei îngust, 
prea agitată pentru a se strecura în aşternuturi şi a 
încerca efectiv să se culce. Făcuse un duş şi se îmbrăcase 
de somn, dar nu putea nici măcar de formă să încerce să 
doarmă. Tot ce putea face era să zacă întinsă acolo în 
linişte şi-n întuneric, cu privirea aţintită în tavan. Işi 
simţea inima bătând, simţea dilatarea ritmică şi lentă a 
cutiei ei toracice când respira. Aceste acţiuni îi arătau că 
încă trăia, dar nu se simţea vie. Se simţea amorţită, moartă 
pe dinăuntru. 

Până la ora asta îl chestionaseră deja pe Cal, fără 
îndoială, iar el confirmase că spusese adevărul. Joe ştia 
deja că se înşelase, dar, dintr-un motiv sau altul, gândul 


153 


nu-i oferea nicio alinare. Se aşteptase totuşi să primească 
cel puţin un telefon din partea lui sau a căpitanului Hodge 
pentru a-i spune: „Scuze, am făcut o greşeală”. Cu 
siguranţă nu erau atât de proşti încât să-şi închipuie că se 
odihnea şi puteau aştepta până dimineaţă să-i spună. 

Sau poate Cal minţise. 

Nu putea respinge această posibilitate. Gândul i se 
strecurase în minte la scurt timp după ce se întinsese pe 
pat. Dacă nu ar fi fost atât de tulburată, poate că i-ar fi 
trecut acest gând prin cap chiar mai devreme. Era 
urmarea firească a raţionamentului început mai devreme 
în hangar, când se zgâise la modulul laser, analizând 
diversele posibilităţi pentru a explica dezastrul care se 
petrecuse. 

Cal era un geniu în materie de calculatoare. El fusese 
cel care descoperise acea problemă minoră vineri, dar de- 
abia în clipa când Caroline începuse să-şi bage nasul în 
calculator. Nu văzuse nimic suspect în asta la momentul 
respectiv, dar, dacă într-adevăr el sabotase comenzile, era 
firesc să încerce s-o împiedice să se concentreze asupra 
programului. Cal ştia că avea o diplomă şi în informatică, 
fiindcă discutaseră despre asta de câteva ori. Şi atât vineri, 
cât şi azi - ieri, de fapt, fiindcă era trecut de miezul nopţii 
-, chiar păruse extenuat. Din cauză că stătuse treaz toată 
noaptea? Cal era de obicei săltăreţ ca o minge de cauciuc. 

lar Cal era singura persoană în afară de ea care se 
atinsese de cartela ei de identificare. Poate o ridicase de 
jos joi, când o pierduse, şi ieşise din clădire odată cu ea, ca 
senzorii să înregistreze acelaşi număr de corpuri calde 
ieşind ca numărul de cartele de identificare. Ea nu ştiuse 
că senzorii îi monitorizau şi pe cei care ieşeau din clădire, 
dar poate Cal era la curent; în fond, el lucrase la proiect de 
la bun început şi observa astfel de lucruri, în vreme ce ea 
avea tendinţa de a se concentra doar la ceea ce avea 
legătură directă cu munca ei. 

Chiar dacă se folosise de cartela ei de identificare 
pentru a reintra în clădire joi noaptea, ştia sigur că nu o 
avusese asupra lui duminică noaptea. 


154 


Dar cât de uşor puteau fi copiate aceste cartele? Ar fi 
fost nevoit să plece de la bază pentru a o face, dar nu se 
îndoia că era posibil. In fond, senzorii indicau că reintrase 
în zona de lucru la miezul nopţii, deci ar fi avut suficient 
timp la dispoziţie să facă o copie. 

Apoi ea îl sunase vineri dimineaţă să-l roage să-i caute 
cartela în birou, ceea ce îi oferise ocazia perfectă de a i-o 
da înapoi şi de a se asigura că poliţia de securitate nu afla 
nimic. Altfel nu ar mai fi putut folosi cartela din nou, căci 
poliţia de securitate ar fi şters codul respectiv din 
calculatoare. 

Caroline făcu o pauză şi îşi frecă fruntea, străduindu-se 
să pună totul cap la cap, astfel încât să capete sens. Dacă 
faptul că ea îl sunase să-i ceară ajutorul fusese pur şi 
simplu o coincidenţă, atunci el nu ar fi avut niciun alt 
motiv să facă o copie după cartelă. Oare Cal îşi asumase 
riscul că ea avea să-l sune pe e? Şansele erau mari, 
trebuia să recunoască. Nu l-ar fi sunat pe Yates, şi cu 
siguranţă nu s-ar fi obosit să-l sune pe Adrian. Şi era, 
totodată, destul de probabil să evite să anunţe poliţia de 
securitate. Nu era o certitudine, dar şansele erau destul de 
bune cât să nu reprezinte un risc prea mare. 

Deci ce se întâmplase mai departe? Senzorii arătau că 
atât ea, cât şi Cal intraseră în clădire, apoi ieşiseră 
împreună. Probabil avusese şi cartela ei la el şi o ţinuse 
astfel încât senzorii să o poată citi, obţinând astfel dovada 
faptului că nu avusese ocazia să intervină în programul 
computerizat fiindcă nu se aflase singur în clădire. Dar de 
ce nu detectaseră senzorii că erau două cartele şi un 
singur corp? 

Poate că senzorii nu erau chiar atât de buni pe cât îi 
plăcea căpitanului Hodge să creadă. Poate erau 
programaţi să surprindă oamenii fără cartele, dar nimeni 
nu se gândise să-i programeze să surprindă cartelele fără 
oameni. Poate Cal găsise o cale de a păcăli sistemul. 
Existau o mulţime de ipoteze, toate posibile. Având în 
vedere cât era de priceput în materie de calculatoare, era 
posibil să fi reuşit cumva să acceseze calculatoarele bazei 


155 


şi să înregistreze atât intrarea, cât şi ieşirea ei din clădire 
în acea dimineaţă. Nu ştia, şi era posibil să nici nu afle 
vreodată. 

Dar ce ar fi făcut Cal acum, dacă ar fi vinovat? Dacă 
intervenise într-adevăr asupra programelor, ştia fără 
îndoială că analiza avea să scoată la iveală acest lucru. 
Avea să încerce să acceseze din nou programul şi să îşi 
şteargă urmele, anulând toate modificările pe care le 
făcuse şi sperând că analiza avea să se limiteze la o simplă 
comparaţie? Sau avea să încerce să creeze noi dovezi false 
împotriva ei? 

Trebuia să meargă pe cea de-a doua opţiune. Era mult 
mai fezabilă. De ce ar fi făcut Cal atâtea eforturi, ca apoi 
să le anuleze? Nu, cătă vreme suspiciunile erau îndreptate 
spre ea, opţiunea deşteaptă ar fi să încerce să se asigure 
că rămâneau îndreptate în aceeaşi direcţie. 

Brusc, inima începu să-i bubuie în piept. Dacă într- 
adevăr Cal era vinovatul, dacă intenţiona să mai facă ceva, 
era nevoit să acţioneze în noaptea aceea, cât situaţia era 
încă haotică. Dacă mai aştepta, plasa poliţiei de securitate 
avea să se strângă prea tare, şi nimeni nu ar mai reuşi să 
scape; însă, când lucrurile de-abia se puneau în mişcare, 
existau întotdeauna mici ferestre de oportunităţi. 

Ştia că accesul în zona de lucru fusese interzis pentru 
întreaga echipă laser, dar fuseseră deja codurile lor de 
bare şterse din calculatoare? Armata funcţiona în bună 
măsură ca o mare corporație când era vorba despre 
proceduri administrative: majoritatea se realizau în timpul 
zilei. Cum ordinul de restricţie nu fusese dat decât în seara 
respectivă, oare căpitanul Hodge chemase pe cineva să îl 
introducă în calculator sau hotărâse să facă acest lucru a 
doua zi, la prima oră? La cum cunoştea ea firea umană, ar 
fi pus pariu pe cea de-a doua posibilitate. În fond, ea era 
singura considerată suspectă şi probabil era ţinută sub 
supraveghere. 

Dând curs bănuielii, se rostogoli din pat şi, în linişte, se 
apropie de fereastra mică şi demodată, cu fante ce se 
deschideau spre exterior, din zona rezervată bucătăriei. Fu 


156 


nevoită să se urce pe un scaun pentru a vedea afară. După 
cum se aşteptase, o maşină a poliţiei de securitate era 
parcată pe cealaltă parte a străzii. În lumina felinarelor 
stradale îi văzu clar pe cei doi bărbaţi de pe bancheta din 
faţă. Nu făceau niciun efort să-şi ascundă misiunea, dar 
nici nu ar fi trebuit s-o facă, nu? Nu era vorba despre 
supraveghere clandestină, ci pur şi simplu despre pază, 
cum scria la carte. 

Nu exista nici o altă uşă. 

__ Însă exista o altă fereastră înaltă şi îngustă în dormitor. 
În întunericul aproape deplin, se întoarse în dormitor şi 
fixă cu privirea micul dreptunghi de lumină din perete. Un 
bărbat cu siguranţă nu ar fi putut să iasă pe acolo, şi avea 
dubii chiar şi în privinţa ei însăşi. Chiar şi aşa, se urcă în 
picioare pe pat şi aruncă o privire prin ea. Acea parte a 
străzii era goală. 

Ei bine, nu avea niciun rost să-şi creeze o grămadă de 
probleme dacă, de fapt, Cal dormea liniştit în patul lui. Nu 
îşi putea permite să uite că era posibil să fie complet 
inocent, să fi confirmat într-adevăr versiunea prezentată 
de ea. Nevinovat până la proba contrară, aşa spunea legea, 
deşi căpitanului Hodge i-ar fi prins bine să-i amintească 
cineva acest lucru. 

Nu voia să aprindă lumina, atrăgându-le atenţia 
poliţiştilor de afară că era trează, aşa că formă numărul lui 
Cal pe pipăite. Ce metodă mai bună de a descoperi dacă se 
afla în locuinţa lui decât să-l sune? Dacă răspundea, poate 
chiar stăteau de vorbă o vreme. 

Când telefonul ajunse la cel de-al cincilea ton de apel, 
începu să se îndoiască serios că era acolo. Lăsă telefonul 
să sune încă puţin, în caz că dormea foarte adânc, dar, 
după cel de-al douăzecilea ţârâit, puse jos receptorul. Un 
asemenea apel lung, mai ales având în vedere că 
telefoanele erau instalate chiar lângă pat, ar fi trezit pe 
oricine şi din cel mai adânc somn. Cal nu se afla în locuinţa 
lui. _ 

Scrâşni din dinţi furioasă. Naiba să-l ia! Il crezuse 
prietenul ei; îi plăcuse de el, avusese încredere în el. Mai 


157 


întâi Joe, acum Cal. Mintea ei se feri de îndată de orice 
gând legat de Joe, căci durerea era prea intensă pentru a 
zăbovi asupra ei. Era mult mai sigur să-şi concentreze 
furia asupra lui Cal. 

Ridică din nou privirea spre mica fereastră. Două 
panouri lungi şi înguste, brăzdate de fante ce se 
deschideau spre exterior pentru a lăsa să iasă căldura 
acumulată peste zi. Avea să fie nevoită să demonteze 
întregul mecanism în întuneric, dar nici aşa nu era sigură 
dacă ar fi încăput prin deschizătură. 

Ei bine, nu avea să afle niciodată dacă nu încerca. 

Lucrând cu lasere şi calculatoare, se familiarizase cu 
scule şi unelte şi nu mergea niciodată nicăieri fără o mică 
borsetă cu diverse şurubelniţe şi patente, fiindcă nu ştia 
niciodată când aveau să se dovedească utile. Scoase 
borseta din dulap şi răsturnă sculele pe pat. Problema era 
că, în întuneric, nu putea să-şi dea seama de care unealtă 
avea nevoie. 

Avea însă o lanternă-creion şi hotări că era nevoită să-şi 
asume riscul ca micul fascicul de lumină să se vadă pe 
fereastră, deşi era puţin probabil să proiecteze o pată de 
lumină pe asfalt, atrăgându-le atenţia paznicilor. Se urcă 
pe pat şi aprinse lanterna doar pentru câteva clipe, atât 
cât să vadă că şuruburile ce fixau mecanismul necesitau o 
şurubelniţa cu cap Philips. Cinci minute mai târziu, cele 
două panouri ale ferestrei şi mecanismul de deschidere a 
fantelor spre exterior zăceau în bucăţi pe patul ei. 

Aceasta fusese partea uşoară. Să treacă prin fereastră 
era altceva. 

O măsură din ochi. Putea să-şi răsucească umerii astfel 
încât să încapă prin ea; capul şi şoldurile aveau să fie cea 
mai mare problemă - fesele aveau să i se comprime, însă 
craniul nu. Decise să iasă cu capul înainte, ca să afle 
imediat dacă încăpea sau nu. Ar fi fost îngrozitor să iasă cu 
picioarele înainte, apoi să rămână blocată cu capul 
înăuntru şi cu restul corpului afară. Umilitor, în cel mai 
bun caz. Asta dacă nu se trezea spânzurată. 

Mai întâi trebuia să-şi schimbe hainele şi să se încalţe. 


158 


Proiectă  fasciculul  lanternei-creion spre interiorul 
dulapului, având grijă ca lumina să nu fie vizibilă din 
celelalte camere. l-ar fi prins bine un set de haine de 
culoare închisă, dar nu-şi adusese aşa ceva. Era august în 
sudul deşertului Nevada; nu se aşteptase să fie nevoită să 
se strecoare pe furiş în întuneric. 

Avea să iasă în evidenţă ca un deget vânăt, îmbrăcată în 
hainele ei de culoare deschisă, dar nu avea ce să facă. 
Trebuia pur şi simplu să se asigure că nu o vedea nimeni. 

Chiar şi aşa, iritată de faptul că nu se pregătise 
corespunzător, îşi trase rapid o pereche de pantaloni 
subţiri de pânză şi un tricou şi, sfidătoare, îşi strecură 
cartela de identificare în buzunar. Dacă era prinsă, cel 
puţin nu puteau spune că nu avea asupra ei cele necesare 
pentru identificare. Gândindu-se mai bine, vâri şi cheile în 
buzunar. N-ar fi putut să intre la loc tot pe fereastră, deşi, 
dacă reuşea să-l prindă pe Cal cu mâţa în sac, nu avea să 
mai fie nevoită să-şi facă griji în privinţa paznicilor din faţa 
uşii. 

Se urcă din nou pe pat, dar, după un minut de 
experimente, îşi dădu seama că avea nevoie să fie mai sus 
pentru a se putea strecura prin fereastră dintr-o poziţie 
mai apropiată de orizontală. Luă un scaun de bucătărie şi 
îl aşeză pe pat, apoi se căţără pe el. Scaunul era cam 
nesigur, dar Caroline se ţinea de marginea ferestrei şi nu îi 
era teamă că avea să cadă. 

Scoase mai întâi un braţ şi un umăr, apoi îşi întoarse 
capul într-o parte şi îl trecu uşor prin deschizătură, fără a 
se alege cu nimic mai îngrozitor decât o mică zgârietură. 
Răsucindu-se dintr-o parte în alta, îşi scoase şi celălalt braţ 
şi umărul, apoi îşi sprijini braţele pe zidul de sub ea, 
răsucindu-se în continuare pentru a înainta. De îndată ce 
avea să-şi scoată şi şoldurile, bănuia ea, centrul ei de 
greutate urma să se modifice drastic, venind mult în faţă, 
şi avea să cadă în cap, trăgându-și picioarele prin 
fereastră. Nu ar fi căzut de la o înălţime mare, dar nu voia 
să-şi rupă gâtul la aterizare. Pentru a preveni acest lucru, 
sau cel puţin pentru a încetini căderea, îşi îndoi picioarele 


159 


în spate, astfel încât călcâiele să i se sprijine pe peretele 
din interior, şi mai avansă câţiva centimetri. 

Muchia ferestrei i se înfipse în fesele moi, dar ignoră 
durerea şi se forţă să treacă. Imediat, căzu greoi în faţă, şi 
doar faptul că-şi ţinea picioarele agăţate înăuntru o 
împiedică să cadă în cap, exact aşa cum se temuse. 
Agitată, se împinse din nou în braţe, străduindu-se să se 
îndepărteze cât de mult de o poziţie verticală, apoi aruncă 
o privire temătoare spre partea din faţă a clădirii, unde 
erau parcaţi paznicii. Spre uşurarea ei, maşina nu se vedea 
din locul unde se afla ea. 

Rămase agăţată acolo timp de un minut, înainte de a 
accepta inevitabilul: nu exista nicio modalitate graţioasă 
de a o face. Avea să se aleagă cu julituri şi cu vânătăi. Mai 
mult, acum nu mai putea nici să dea înapoi şi să se 
întoarcă uşurel în cameră. Picioarele îi tremurau din 
pricina efortului. Fără a-şi mai lăsa timp să reflecteze cât 
de tare avea să doară, îşi îndreptă picioarele şi se împinse 
cu braţele în acelaşi timp, aruncându-se cu totul pe 
fereastră. Încercă să se răsucească în aer, astfel încât să 
nu-şi rănească nimic vital la aterizare, de exemplu capul, şi 
reuşi să se întoarcă aproape complet pe o parte. Impactul 
fu mai dur decât s-ar fi aşteptat vreodată, având în vedere 
înălţimea mică. Pietrişul necompactat îi juli pielea pe 
tâmplă şi obraz, pe toată partea laterală a braţului stâng şi 
pe glezna stângă. Reuşise cumva să se lovească la ambii 
genunchi şi la un umăr. 

Dar nu putea să rămână acolo şi să-şi treacă în revistă 
rănile. Era încă ameţită când se forţă să se mişte, să se 
îndepărteze târâș de umbrele din lateralul clădirii şi să 
înainteze rapid în direcţia opusă. De-abia după ce străbătu 
aproape o sută de metri fără a auzi niciun strigăt de 
avertizare, îşi permise să se relaxeze şi să inspire adânc. 
Imediat, durerile ei se făcură simţite, şi, oprindu-se, se 
aplecă să-şi frecţioneze ambii genunchi loviți, apoi fundul. 
Îşi roti umărul pentru a se asigura că era în stare de 
funcţionare şi îşi atinse delicat obrazul. Nu părea să 
sângereze, dar juliturile o usturau. O eşarfă petrecută prin 


160 


găicile pantalonilor îi servea de obicei drept curea, dar 
acum o scoase şi tamponă cu delicateţe juliturile, pentru a 
îndepărta pământul şi bucăţile minuscule de pietriş de pe 
faţă. 

Încă un rău pe care putea să i-l arunce în cârcă lui Cal. 

Înaintă greoi pe ocolite, fără a mai încerca să treacă 
neobservată, pornind de la premisa că ar fi fost mai 
probabil să fie remarcată dacă se străduia să se furişeze. 
Dacă se purta normal, nimeni nu avea s-o bage în seamă. 


Joe se ridică în capul oaselor şi aruncă deoparte 
cearşaful, înjurând constant în barbă chiar în timp ce se 
dădu jos din pat şi începu să-şi tragă pe el blugii şi 
bocancii. Problema de care trebuia să se ocupe nu era de 
natură militară, iar orele lungi şi agitate petrecute într-un 
pat mult prea gol îi măcinaseră încontinuu răbdarea, până 
nu mai rămăsese nimic din ea. Aruncă o privire spre ceasul 
de mână, surprins să constate că era doar ora două. 
Petrecuse mai puţin de două ore în pat, dar lui i se 
păruseră patru sau cinci. Nu conta. Oricât de mult ar fi 
aşteptat, nu avea să poată adormi până nu o înfrunta pe 
Caroline. Voia să o audă explicându-i de ce făcuse ceea ce 
făcuse, şi voia să i-o spună în faţă. Nu avea să-i permită să- 
l ignore din nou, aşa cum o făcuse mai devreme în biroul 
lui. 

Hotări să străbată pe jos distanţa relativ scurtă, în loc să 
ia camioneta; poate că plimbarea avea să-l liniştească. Era 
periculos de aproape de punctul în care ar fi explodat pur 
şi simplu şi era conştient de acest lucru. Avusese doar şase 
ani ultima dată când îşi ieşise din fire şi îşi jurase să nu o 
mai facă niciodată, dar Caroline îi punea la grea încercare 
stăpânirea de sine. 

Nu străbătuse niciun sfert de kilometru, când observă 
pentru prima dată silueta ei zveltă înaintând curajos prin 
întuneric, iar primul lui gând fu că furia îi provoca 
halucinaţii. Se opri şi se dădu înapoi, pentru a nu fi văzut, 
lăsându-se într-un genunchi lângă o pubelă. Nu o 
confundase; felinarele de deasupra capului licăreau pe 


161 


părul ei deschis la culoare, şi îi cunoştea pasul la fel de 
bine cum îşi cunoştea propriul chip. Poziţia arogantă a 
umerilor ei subţiri, legănarea uşoară a şoldurilor ei 
rotunjite, toate erau imprimate în memoria lui. 

Venea oare să-l vadă pe el? Inima îi bubui violent, dar 
apoi se întrebă cum reuşise să treacă de paznici. Ştia că 
fusese pusă sub pază fiindcă el îi sugerase lui Hodge că ar 
fi fost o idee bună, iar Hodge fusese de acord. Il auzise 
personal pe Hodge dând ordinele. Dar iat-o acolo, 
plimbându-se în incinta bazei la ora două noaptea, fără 
urmă de paznic prin preajmă. 

Aşteptă până când Caroline trecu de el, apoi se strecură 
afară din ascunzătoare. După cum obişnuia, înainta în 
tăcere deplină, rămânând la circa cincizeci de metri în 
urma ei, fără a o pierde nicio clipă din ochi. Dacă avea să 
cotească spre zona rezervată ofiţerilor necăsătoriți, putea 
să o ajungă rapid din urmă şi să o abordeze. Însă ea nici 
măcar nu ezită când trecu pe lângă zona respectivă, iar 
furia lui se încinse până la temperatura de fierbere. Se 
îndrepta direct spre zona de lucru cu lasere, naiba să-i ia 
sufletul ei mic şi trădător! Simţi în palmă mâncărimea unui 
impuls aproape irezistibil de a năvăli peste ea din spate, de 
a o prinde de gât şi de a o pune la pământ. După ce avea 
să termine de altoit fundul acela mic şi drăgălaş, avea să 
se simtă mult mai bine, iar Caroline urma să înţeleagă pe 
deplin cât de furios era. La naiba, oare nu conştientiza cât 
de gravă era situaţia ei? 

Bineînţeles că da. Prin propriile ei acţiuni, îşi dovedea 
vinovăția. Probabil intenţiona să termine misiunea de 
trădare pe care o începuse deja. 

Fu tentat să se oprească şi să anunţe poliţia de 
securitate, dar decise că prefera să o urmărească din 
priviri. Dacă încerca să facă ceva - de exemplu, să dea foc 
întregului birou -, putea s-o imobilizeze el şi s-o ţină până 
sosea poliţia de securitate. De fapt, chiar i-ar fi făcut 
plăcere să o imobilizeze. Poate apuca şi să-i aplice corecţia 
la care se gândise, cât timp aşteptau. 

O văzu oprindu-se şi scoțând ceva din buzunar, apoi 


162 


prinzând obiectul de bluza ei. Cartela ei de identificare. De 
ce nu i-o retrăsese Hodge? Fiindcă nu considerase că ar fi 
fost nevoie; fusese pusă sub pază, iar codurile aveau să fie 
şterse din calculator la prima oră a zilei. Joe se înfurie 
brusc din nou, de data aceasta atât pe Hodge, cât şi pe el 
însuşi. Fusese o neglijenţă de neiertat din partea lor, mai 
ales când era vorba despre un proiect cu o securitate atât 
de strictă precum Night Wing. Caroline nu putea pleca de 
la bază, dar putea oricum să provoace distrugeri majore 
acolo. Se bazau prea mult pe tehnologie pentru a le 
asigura securitatea, lucru pe care Joe intenţiona să-l 
schimbe în cel mai scurt timp. 

În clădire se afla deja cineva; se vedea o lumină foarte 
discretă licărind de la una dintre ferestre, doar cu greu 
observabilă. Caroline o remarcă şi ea. Joe o văzu întorcând 
capul şi fixându-și privirea asupra luminii; apoi porni din 
nou direct spre uşă şi se strecură înăuntru, silenţioasă ca o 
fantomă. 

Douăzeci de secunde mai târziu, o urmă şi el. Nu avea 
asupra lui cartela de identificare, prin urmare ştia că 
securitatea centrală urma să fie alertată imediat. 

In faţa lui o văzu pe Caroline în pragul biroului, 
aprinzând becul, fiind brusc scăldată într-o lumină foarte 
intensă. 

— Ce ai făcut, te-ai folosit din nou de cartela cu numele 
meu? întrebă ea furioasă, adresându-se unei alte persoane 
aflate în încăpere. Calculatoarele o vor lua razna, probabil, 
când vor înregistra două intrări succesive pe numele 
Caroline Evans. Mi-ai sabotat proiectul, fir-ai al naibii să 
fii! 

Joe înţelese brusc ce se petrecea, revelaţia explodându-i 
în minte ca o bombă, şi căzu pradă unui şoc imens când 
Caroline intră complet în birou, dispărând de sub privirea 
lui. Naiba s-o ia de idioată mică! Nu avea niciun gram de 
prudenţă. Luase taurul de coarne fără să ştie că încolţirea 
unui trădător putea fi un lucru periculos. Joe o luă la fugă 
pe coridor, alergând în tăcere, rugându-se cu disperare cu 
fiecare fibră a fiinţei lui să nu audă un foc de armă care să 


163 


însemne sfârșitul acelui curaj nesăbuit. 

Auzi o mişcare bruscă, un icnet, o bufnitură îngrozitoare 
şi dădu buzna pe uşa deschisă exact în clipa în care 
Caroline se prăbuşi pe podea. Cal Gilchrist era aşezat în 
faţa unui monitor luminos de calculator, cu faţa complet 
albă. Prea târziu, Joe observă privirea lui Cal alunecând 
într-o parte, în spatele lui. Încercă să se răsucească, dar 
fusese prea distras de propria lui teamă ilogică. Inainte să 
apuce să reacționeze, ceva dur îl izbi în tâmplă. Îşi simţi 
capul explodând. Apoi se pierdu complet în întuneric. 


164 


capitolul 12 


Caroline îşi recăpătă treptat cunoştinţa, simțind la 
început doar că era zgâlţâită inconfortabil. Capul o durea, 
chinuit de o pulsaţie profundă ce îi amorţea simţurile, dar, 
încetul cu încetul, începu să simtă durere şi în zona 
umărului şi a braţelor. Apoi îşi dădu seama că auzea voci şi 
că mai era cineva lângă ea, dar, preţ de o clipă 
înspăimântătoare, nu ştiu cine sau unde era. 

Apoi recunoscu una dintre voci şi deveni brusc 
conştientă de cele întâmplate. Îşi aminti totul. Cal. Lui îi 
aparţinea vocea pe care o recunoştea, şi, exact în clipa în 
care înţelese acest lucru, realiză şi că se afla într-un 
autovehicul, poate chiar o furgonetă, şi că era legată. Şii 
se pusese căluş, la naiba! 

Deschise încet ochii, închizându-i rapid la loc, cuprinsă 
de durere, când o lumină intensă licări scurt prin geam. 
Auzi un vâjâit şi îşi dădu seama că fuseseră depăşiţi de o 
altă maşină pe drum, atâta tot. Încercă din nou, de data 
aceasta ridicând pleoapele doar o idee, pentru a-şi lăsa 
timp să se acomodeze cu senzaţia de disconfort. Probabil 
aşa se simţea cineva mahmur, iar ea nici măcar nu băuse. 
Era nevoită să îndure neplăcerea, fără să se fi distrat 
deloc. 

Mai era cineva întins lângă ea. 

De data aceasta închise ochii panicată, speriată să 
constate că mai era un bărbat exact lângă ea. Era cât se 
poate de conştientă de faptul că nu se putea apăra. O, 
Doamne, aveau de gând să o violeze? 

Dar bărbatul nu se mişca. Prudent, deschise din nou 
ochii şi se trezi zgâindu-se în ochii palizi şi furioşi ai lui Joe 
Mackenzie. 

Chiar dacă n-ar fi avut căluş, n-ar fi putut scoate niciun 
cuvânt, atât era de uluită. Cum ajunsese el aici? Îi era 


165 


destul de clar cum ajunsese ea într-un asemenea bucluc, 
fiindcă fusese o prostie să dea buzna în birou să-l înfrunte 
pe Cal fără a se asigura că era singur. Dar cum ajunsese şi 
Joe să fie implicat? Teama îi crescu în piept, căci era şi el 
în pericol acum. 

— Eu zic s-o lăsăm baltă şi să ieşim din ţară, spuse Cal 
agitat. S-a terminat. Nu pot merge mai departe. Vor 
verifica sistemul în întregime şi vor afla totul. 

— Le-am spus celorlalţi că nu eşti în stare să faci aşa 
ceva, răspunse altcineva, pe un ton menit să pună capăt 
conversaţiei. 

Caroline îşi smulse privirea de la Joe şi îşi lungi gâtul 
pentru a vedea în faţă. Un alt bărbat stătea lângă Cal, care 
se afla la volan. Nu îl recunoştea, dar în acelaşi timp îi 
părea vag familiar. 

— N-a pomenit nimeni nimic despre crimă, răspunse Cal 
furios. 

— Şi ce, dacă pilotul ăla ar fi murit când i s-a prăbuşit 
avionul, nu tot tu ai fi fost răspunzător de moartea lui? 

— Aia a fost altceva, spuse Cal, pe un ton ce îi trăda 
neliniştea. 

— Da, sigur. 

— Aia a fost... ceva ce ţinea de noroc. Acum e vorba 
despre crimă cu sânge rece. Nu pot s-o fac. 

— Nu-ţi cere nimeni s-o faci tu, spuse celălalt bărbat 
nerăbdător. Oricum nu eşti în stare. O să ne ocupăm noi de 
asta. Nu-ţi face griji, nici măcar n-ai să fii de faţă. 

Dacă nu ar fi avut mâinile legate la spate, Caroline ar fi 
sărit la gâtul acelui bărbat, atât de furioasă era. Discuta 
despre posibilitatea de a-i ucide la fel de relaxat cum ar fi 
discutat despre spălatul rufelor! Joe o îmbrânci în tăcere 
cu bocancul în gleznă; de fapt, mai degrabă o lovi, iar 
glezna o durea deja. Se întoarse încruntată spre el, iar el 
clătină uşor din cap, ca pentru a o avertiza. Caroline îl lovi 
la rândul ei cu piciorul, iar Joe clipi de durere. 

Se aflau într-o furgonetă, una folosită în mod evident 
pentru transport de mărfuri, nu de oameni, căci nu avea 
mochetă pe podea, doar metal gol-goluţ. Maşina se clătina 


166 


la fiecare viraj şi hârtop, făcând ca poziţia ei să fie şi mai 
inconfortabilă. Zăcea întinsă pe umărul lovit, iar durerea 
era agravată de faptul că avea mâinile legate la spate. 

Încercă să-şi dea seama cu ce anume fusese legată; 
părea a fi o funie de nailon, în timp ce în jurul gurii îi 
legaseră, probabil, propria ei eşarfă, ceea ce făcea situaţia 
şi mai enervantă. Încă mai avea cheile în buzunar. Dacă 
reuşea să le scoată, dacă ea şi Joe se întorceau cu spatele 
unul spre celălalt şi dacă aveau suficient timp, poate ar 
reuşi să folosească marginea zimţată a unei chei pentru a 
tăia nailonul. Cheile nu erau ascuţite, dar erau aspre. 
Buzunarele lui Joe fuseseră probabil percheziţionate în 
căutarea unui cuţit, un obiect pe care bărbaţii îl aveau 
frecvent asupra lor, dar, când era vorba de femei, nimeni 
nu se aştepta să aibă ceva în buzunare, şi era evident că 
atât Cal, cât şi complicele lui uitaseră complet de 
buzunarele ei. 

— Nu are niciun rost să-i omorâm, spuse Cal aspru. S-a 
terminat. De-abia am reuşit să scăpăm înainte ca poliţia de 
securitate să împânzească locul. Până la ora asta au aflat 
deja că am plecat şi au în baza de date numărul de 
înmatriculare al furgonetei. Când se va raporta dispariţia 
lui Caroline şi a colonelului, deşi niciunul dintre ei nu a 
fost văzut plecând de la bază, poliţia va pune toate detaliile 
cap la cap atât de rapid, încât se va emite un anunţ de 
urmărire generală pentru furgonetă în cel mult o oră. În 
momentul de faţă, ne aşteaptă închisoarea pe viaţă, dar, 
dacă îi ucidem, ne alegem cu pedeapsa capitală. 

Pentru Caroline, părea un argument foarte convingător, 
dar celălalt bărbat nu se arătă impresionat. Nici măcar nu 
se obosi să răspundă. 

Uneori şi-ar fi dorit să nu aibă o gândire atât de al naibii 
de logică. Nu putea să-şi blocheze gândurile raţionale nici 
măcar atunci când îi spuneau ceva ce ar fi preferat să nu 
ştie. Dacă celălalt bărbat ignorase argumentul lui Cal, asta 
însemna că avea motive să creadă că el personal ar fi putut 
scăpa fără a fi asociat cu sabotajul. După cum remarcase 
Cal, implicarea lui era cunoscută, dar celălalt tip se simţea 


167 


probabil în siguranţă... atâta că, în calitate de complice, 
Cal ştia despre rolul lui şi îl putea da în vileag. Prin 
urmare, bărbatul se simţea în siguranţă doar fiindcă ştia 
probabil că şi Cal avea să moară, astfel încât acesta să nu 
poată spune nimic despre implicarea lui. 

Începu să-şi frece cu fervoare faţa de podeaua 
furgonetei, încercând să-şi îndepărteze căluşul din gură, 
împingându-l cu limba în acelaşi timp. Joe îi aruncă o altă 
privire întunecată de avertizare, dar Caroline îl ignoră. 
Mişcările ei agitate atraseră atenţia bărbatului de pe 
bancheta din faţă, aşezat pe locul pasagerului, care se 
întoarse. 

— Bine ai revenit, domnişoară Evans, spuse el pe un ton 
agreabil. Sper că nu te doare prea tare capul. 

Joe închisese ochii din nou şi stătea nemişcat. Caroline 
scoase un sunet furios, înăbuşit de eşarfă, şi continuă să se 
zvârcolească. Îşi aruncă în aer picioarele legate şi îşi 
răsuci trunchiul, în tot acest timp încercând să scape de 
căluş. 

— Ai putea s-o laşi baltă, e o pierdere de vreme, spuse 
bărbatul pe un ton blând, vag plictisit. Nu te poţi elibera şi 
nu vei reuşi decât să strângi mai tare funia. 

Pe Caroline nu o interesa funia. Scopul ei era să se 
descotorosească de căluş şi să reuşească să-şi scoată 
cheile din buzunar. Nu era imposibil, având în vedere că 
pantalonii erau dintr-un bumbac larg şi subţire, dar nici 
tocmai uşor, căci buzunarele erau adânci. Bombăni câteva 
înjurături neinteligibile şi continuă să se zbată. 

Reuşise să-şi împingă căluşul din gură şi, dintr-un 
impuls de moment, se târî până lângă Joe şi îşi împinse cu 
forţă faţa în umărul lui, folosindu-se de contact şi de 
frecarea dintre cămaşa lui şi eşarfă pentru a cobori 
căluşul. Joe nu se mişcă, iar ochii îi rămaseră închişi. 
Caroline continuă să-şi frece bărbia de el până când 
căluşul îi alunecă, rămânând atârnat în jurul gâtului. 
Bărbatul de pe bancheta din faţă o urmărea încruntat şi 
dădu să se ridice pe genunchi şi să se întoarcă spre ea. 

— Gunoi ordinar, l-ai ucis! croncăni ea, forțându-și vocea 


168 


să reflecte cât mai multă furie, deşi limba şi mandibula 
refuzau s-o asculte. 

Furgonetă se clătină alarmant când Cal smuci de volan, 
răsucind violent capul pentru a privi în spate. Celălalt 
bărbat se chinui să-şi ţină echilibrul. 

— 'Ţine-ţi ochii la drum! îi porunci cu asprime lui Cal. 

— Ai spus că e doar inconştient! 

— Nu e mort, la naiba. Pe el l-am lovit mai tare decât pe 
ea fiindcă nu voiam să am probleme cu matahala dacă se 
trezea înainte să apucăm să-i scoatem de acolo şi să-i 
legăm. 

Caroline ţipă: 

— Cal, o să te omoare şi pe tine! Cum altfel îţi explici 
faptul că nu-l îngrijorează o acuzaţie de crimă? Nu e clar 
că va încerca să te facă să pari singurul vinovat? 

Bărbatul se aruncă spre ea peste banchetă, întinzând 
mâna pentru a încerca să o prindă de gât. Rapidă ca o 
felină, Caroline întoarse capul şi îşi înfipse dinţii în braţul 
lui. Bărbatul urlă şi încercă să-şi smucească mâna, dar ea 
rămase agăţată de el cu îndârjire, făcând mişcări de 
mestecare pentru a-i spori durerea. 

Furgoneta începu să facă slalom pe drum. Cal se folosea 
de braţul drept pentru a-l îmbrânci pe celălalt bărbat, 
continuând între timp să conducă. Ambii bărbaţi ţipau şi 
înjurau. Brusc, celălalt bărbat îşi folosi pumnul drept 
pentru a o lovi în tâmplă, iar Caroline văzu stele verzi, 
maxilarul îi deveni flasc şi se prăbuşi neajutorată pe podea. 
Nu îşi pierdu cunoştinţa, dar lovitura o năuci simţitor. 

Cei doi bărbaţi de pe bancheta din faţă se luară la 
bătaie, iar furgoneta se ridică periculos pe două roţi; apoi 
Cal călcă brusc frâna, iar maşina derapă violent într-o 
parte, ieşind de pe şosea. Caroline simţi clar diferenţa 
dintre asfalt şi pământ; apoi furgoneta se înclină uşor spre 
dreapta şi se opri complet, probabil într-un şanţ puţin 
adânc. Mişcarea o aruncă peste Joe, şi îi simţi muşchii 
tensionându-se sub greutatea ei, dar nici măcar nu gemu. 
În schimb, auzi o şoaptă aproape mută, aproape 
indescifrabilă, în urechea ei: 


169 


— Am un cuţit în bocancul drept. 

Ei bine, bineînţeles că avea aşa ceva. Nu obişnuiau toţi 
coloneii să poarte cuțite în ghete? Furioasă că el reuşise să 
rămână înarmat când ea nici măcar nu putea să-şi scoată 
cheile din buzunar, fu tentată să îl muşte şi pe el. În 
schimb, se aruncă spre partea din spate a furgonetei, 
alegându-se cu noi vânătăi. Cal şi celălalt bărbat încă se 
luptau, şi observă cu coada ochiului ceva metalic licărind 
în mâna celuilalt bărbat. Din instinct, recunoscu un pistol. 

Cal reuşi cumva să deschidă uşa şi sări afară, gândindu- 
se probabil că nu avea şanse împotriva unui pistol de la o 
distanţă atât de mică. Celălalt bărbat înjură violent, fără 
oprire, deschizându-şi în forţă propria portieră şi pornind 
în urmărirea lui. 

Caroline se rostogoli până ajunse cu spatele la picioarele 
lui Joe, căutându-i pe pipăite bocancul drept, chinuindu-se 
să-i împingă pantalonii în sus pentru a putea ajunge la 
cuţit. Nu aveau mult timp la dispoziţie, probabil mai puţin 
de un minut. Degetele ei neîndemânatice, amorţite de 
strânsoarea funiei de nailon, se închiseră în cele din urmă 
în jurul cuţitului şi îl traseră afară. 

Joe se rostogolise deja şi îi întinse mâinile legate. Nu era 
uşor să poziţioneze cuțitul între spatele ei şi al lui, 
neputând să vadă dacă tăia în carne sau în nailon, dar îşi 
spuse că Joe avea să o anunţe dacă ajungea la piele. 
Cuţitul era, probabil, foarte ascuţit; în cinci secunde, simţi 
funia cedând, iar Joe se rostogoli şi apoi se ridică uşor. 
Cuţitul fu luat din mâinile ei amorţite. Răsuci capul şi îl 
văzu aplecându-se în faţă pentru a tăia rapid frânghia din 
jurul picioarelor lui; apoi se întoarse rapid spre ea. Simţi o 
smucitură scurtă în dreptul mâinilor când i le eliberă. 
Chiar înainte de-a apuca să-şi aducă mâinile în faţă, Joe se 
lăsă fulgerător pe vine şi îi eliberă picioarele. De-abia apoi 
îşi scoase şi propriul căluş lărgit din gură, trăgându-l în jos 
şi lăsându-l să atârne în jurul gâtului, exact aşa cum atârna 
şi eşarfa ei. 

Un foc de armă bubui undeva în faţa lor. 

— Rămâi aici în spate, îi porunci Joe, sărind cu uşurinţă 


170 


pe bancheta din faţă şi strecurându-se în spatele volanului. 
Motorul era încă pornit; băgă maşina în viteză şi apăsă 
acceleraţia. Roţile se învârtiră în gol, şi se blestemă singur, 
ridicând piciorul de pe acceleraţie şi băgând maşina în 
marşarier, de data aceasta apăsând mai uşor acceleraţia. 
Era obişnuit cu maşina lui, dar furgoneta nu avea aceeaşi 
tracţiune. Cauciucurile încercară să îşi recapete aderenţa 
pe pământul necompactat, ce fugea de sub ele, dar reuşiră 
în final, iar maşina dădu cu spatele, ieşind de pe urmele 
făcute la prima încercare. 

În lumina farurilor îl zări pe cel de-al doilea bărbat 
alergând spre furgonetă. Nu se vedea nici urmă de Cal. 

Capul lui Caroline apăru pe neaşteptate lângă el când 
băgă în viteză, iar bărbatul se opri, ridicând în acelaşi timp 
pistolul. Joe îşi puse mâna pe capul lui Caroline şi o 
îmbrânci într-o parte, ferindu-se şi el în acelaşi timp, exact 
în clipa în care pistolul bubui din nou, iar parbrizul se făcu 
ţăndări, împroşcând cioburi în interiorul furgonetei. Joe îşi 
păstră piciorul pe acceleraţie şi capul plecat, făcând 
furgoneta să sară din adâncitura uşoară în care intrase şi 
să alunece când roţile ajunseră pe asfalt, derapând din nou 
într-o parte. Joe se chinui să împiedice maşina să se 
răstoarne. 

Răsună un nou şir de împuşcături, una după alta. Joe 
simţi impactul gloanţelor grele asupra furgonetei. Unul 
dintre faruri se stinse. Pentru o clipă, îl văzu pe bărbat 
țintuit în lumina farului rămas; apoi tipul sări într-o parte 
pentru a nu fi călcat când furgoneta trecu zgomotos pe 
lângă el. 

— Caroline! strigă Joe, simțind nevoia să ştie dacă era 
bine, dar incapabil să se întoarcă să verifice, prea ocupat 
cu condusul furgonetei, căci vântul îi sufla direct în faţă şi-l 
orbea, odată ce maşina nu mai avea parbriz. 

— Ce-i? îi strigă ea drept răspuns. 

— Stai jos, s-ar putea să tragă... 

Înainte să apuce să termine propoziţia, auzi gloanţele 
înfigându-se în partea din spate a furgonetei, făcând 
ţăndări şi geamurile de acolo. Sângele îi îngheţă în vene. 


171 


— Caroline! 

— Ce-i? tună ea, vizibil iritată, iar Joe simţi că îi venea să 
râdă de uşurare. Dacă era prost dispusă însemna că era 
bine. 

Uşurarea nu-l tinu nici jumătate de minut. Aruncă o 
privire rapidă spre indicatoarele de pe bord şi constată că 
temperatura motorului creştea rapid; unul dintre gloanţe 
atinsese probabil radiatorul. Erau pierduţi undeva în 
deşert, la distanţă de vreun oraş, comunitate sau măcar 
vreo locuinţă singuratică. Singurele surse de lumină erau 
stelele şi unicul far rămas aprins. Nu aveau şanse să 
ajungă prea departe înainte să li se oprească motorul, dar 
intenţiona să ajungă cât mai departe posibil de bărbatul 
înarmat cu un pistol. 

Indicatorul de temperatură ajunse în zona critică. Joe 
continuă să apese pedala de acceleraţie. 

Motorul se blocă, scoțând un sunet aspru, abraziv. 
Caroline apăru fulgerător lângă el când, în cele din urmă, 
maşina se opri. 

— Ce se întâmplă? 

— Câteva dintre gloanţe au atins radiatorul. Motorul e 
mort. Haide, ieşi din maşină. 

Caroline se supuse, deschizând uşa care culisa şi ieşind, 
pe picioarele-i nesigure, în aerul răcoros al nopţii în 
deşert. 

— Vino încoace, îi porunci Joe, iar Caroline ocoli greoi 
furgoneta. 

— Ce facem acum? 

— Acum vom merge pe jos. Sper că ai încălţăminte 
confortabilă. 

Caroline ridică din umeri. Era încălţată cu mocasini, nu 
la fel de buni ca bocancii, dar mai buni decât o pereche de 
sandale. Când se îmbrăcase, nu se aşteptase la o asemenea 
odisee, dar ce mai conta? Trebuia să meargă pe jos, chiar 
dacă ar fi fost desculţă. 

— In ce direcţie? 

— De unde am venit. 

— Dar acolo e el. 


172 


— Da, dar nu ştim unde ne aflăm sau cât ne-ar lua să 
ajungem la o staţie de benzină, în direcţia în care 
mergeam. Dacă ne întoarcem pe unde am venit, ştim cel 
puţin că ne îndreptăm, cu aproximaţie, spre bază. 

Logic. Dar... 

— Dacă tot ne întoarcem de unde am venit, de ce nu ai 
mers cu maşina în direcţia aia de la bun început? 

— Fiindcă atunci ar fi ştiut exact încotro ne îndreptăm, îi 
explică el. Va găsi camioneta, dar nu va şti dacă am 
continuat tot înainte sau ne-am întors. 

— Dar, evident, va trebui să trecem pe lângă el la un 
moment dat. 

— Foarte posibil, dar nu e o certitudine absolută. S-ar 
putea să hotărască să fugă, în loc să încerce să ne prindă. 
Cum nu avem de unde să ştim, trebuie să presupunem că e 
pe urmele noastre. 

Caroline se târi tăcută în urma lui, înaintând prin deşert. 
Nu îndrăzneau să meargă pe drum, ceea ce însemna că 
erau nevoiţi să se deplaseze paralel cu el, suficient de 
departe de marginea drumului cât să nu poată fi observati 
cu uşurinţă, dar şi suficient de aproape cât să nu piardă 
asfaltul din ochi. Caroline avea dureri în atât de multe 
locuri, încât îşi spuse că era inutil să-şi facă griji pentru 
vreuna anume. Erau nevoiţi să meargă pe jos, aşa că asta 
făceau. Nimic mai simplu. 

— Ai ceas? întrebă ea. Ce oră e? Nu a răsărit încă 
soarele, deci probabil nu ne-au dus prea departe. 

Joe îşi răsuci încheietura pentru a vedea ecranul luminos 
al ceasului. 

— E patru şi jumătate, deci se va lumina în curând. Dacă 
ne-au aruncat pur şi simplu în furgonetă şi au plecat 
imediat, înainte ca poliţia de securitate să apuce să închidă 
baza, am mers cu maşina cel puţin o oră. Distanţa până la 
bază ar putea fi oriunde între cincizeci şi optzeci de 
kilometri. 

Gândul de a merge pe jos optzeci de kilometri o 
înspăimântă, dar nici pe departe la fel de mult ca gândul 
de a da din nou ochii cu bărbatul acela. 


173 


— Mai sunt şi alţii implicaţi, spuse ea cu voce tare. Poate 
chiar prin apropiere. E posibil să fi intenţionat să ne dea 
pe mâna lor. Se va lumina în curând, dar nu ne putem 
permite să facem autostopul, fiindcă nu ştim cine sunt 
ceilalţi şi cum arată. 

— Te-ai prins, spuse el posomorât. 

— Deci va trebui să străbatem pe jos fiecare metru din 
acei nenorociţi de optzeci de kilometri. 

— Doar dacă nu cumva vedem vreun poliţist rutier. După 
ce răsare soarele o să-mi fac o idee cam pe unde suntem. 

Prea departe de orice care să fi fost pe gustul ei. Tăcu, 
parţial fiindcă sunetul se auzea atât de departe în deşert şi 
nu voia să atragă atenţia nimănui asupra prezenţei lor, dar 
mai ales fiindcă toată energia pe care o avea de-abia îi 
ajungea să meargă mai departe. Fusese trează toată 
noaptea - mai puţin intervalul cât zăcuse inconştientă, dar 
era destul de sigură că acel episod nu putea fi considerat 
odihnă - şi era extenuată. Capul îi bubuia dureros. 
Presupunea că şi pe Joe îl durea capul, dar el nu fusese 
lovit decât o singură dată. Ea mai întâi căzuse pe 
fereastră, apoi fusese lovită în cap, probabil cu pistolul, 
apoi încasase un pumn de la tipul ăla, iar în cele din urmă 
se lovise la cap de peretele furgonetei când Joe o 
îmbrâncise într-o parte. Era de mirare că rămăsese 
conştientă. O durea fiecare muşchi din corp, şi o mare 
parte din vânătăile care o decorau în acel moment îi 
fuseseră provocate de Joe. Îi părea bine că îl lovise şi ea, 
regreta doar că nu-şi urmase impulsul de a-l şi muşca. 
Spera că avea cea mai afurisită durere de cap posibilă. 

Joe o făcu de vreo două ori să se ghemuiască, fiindcă i se 
păru că aude ceva suspect. Ea nu observă niciodată nimic, 
dar el avea o acuitate vizuală superioară, aşa că îl lăsa pe 
el să facă toată treaba, profitând între timp de ocazia de a 
se odihni. Când Joe considera că puteau să-şi continue 
drumul în siguranţă, o îndemna să se ridice prinzând-o cu 
o mână implacabilă de cot, iar ea pornea din nou. 

Zorile începură să coloreze cerul în trandafiriu în stânga 
lor, permițându-le să-şi dea seama cel puţin că fuseseră 


174 


duşi către nord în deşert, iar acum mergeau spre sud, 
întorcându-se la bază. Caroline îşi spuse că era o 
informaţie ce s-ar putea dovedi utilă în caz că erau nevoiţi 
să se îndepărteze de drum. 

— Nu vom mai putea merge prea mult, murmură Joe în 
urechea ei. Oricine ar trece pe drum ne-ar putea vedea, şi 
oricum se va face prea cald pentru a umbla. Trebuie să 
găsim un loc unde să ne adăpostim peste zi. 

Lui Caroline nu îi plăcu ideea. Era mai sigur pentru ei să 
rămână ascunşi şi să doarmă peste zi şi să înainteze doar 
noaptea, dar asta însemna că avea să le ia mult mai mult 
timp să ajungă la bază. Dacă nu ar fi fost atât de obosită, 
ar fi putut încerca să se opună, dar începea să se simtă 
incapabilă să mai facă un singur pas, şi brusc îşi dădu 
seama exact cât de mult o epuizaseră evenimentele din 
noaptea aceea. Pur şi simplu erau nevoiţi să se odihnească. 

Joe coti, îndepărtându-se mult de drum şi intrând mai 
adânc în deşert. Lumina căpătă treptat tonuri de cenuşiu, 
permițându-le să vadă detalii, însă nu şi culoare. Un platou 
pietros uriaş se desluşea în depărtare, iar Caroline se zgâi 
la el demoralizată. Mai mult ca sigur acel platou era 
destinaţia lui Joe, iar ea nu era sigură că putea să ajungă 
până acolo. Scrâşni din dinţi pentru a se abţine să nu 
protesteze. Ori ajungea până acolo, ori trăgea un pui de 
somn în soare, care în scurt timp urma să fie ucigător de 
fierbinte. Îi era şi sete, dar nu aveau apă, aşa că nu avea 
niciun rost să menţioneze acest lucru. Probabil îi era şi lui 
sete. 

Când ajunseră în cele din urmă la pietre, Caroline se 
sprijini recunoscătoare de un bolovan uriaş. 

— Ce facem acum? gâfâi ea. 

— Stai aici. 

În clipa următoare, Joe dispăru, pierzându-se printre 
pietre. 

— Sigur, murmură Caroline, apoi se lăsă să cadă pe 
pământ. 

Tâmplele îi pulsau dureros. Închise ochii şi îşi sprijini 
capul de piatra din spatele ei. 


175 


I se păru că de-abia apucase să închidă ochii, şi deja îl 
auzi adresându-i-se: 

— Haide, spuse el ridicând-o nemilos în picioare. O târî 
după el mai sus printre pietre, unde fu învăluită de umbră. 
Până în acel moment, nu conştientizase cât de repede se 
încinsese deşertul. Joe găsise o nişă în piatră suficient de 
adâncă pentru a-i proteja pe amândoi, şi o instală în 
adăpostul improvizat. Am verificat deja să nu existe şerpi, 
spuse el, punându-i un băț în mână. Dar, dacă apare 
vreunul, alungă-l cu ăsta. Eu mă duc să ascund urmele şi 
să găsesc ceva de băut. 

Din reflex, Caroline strânse degetele în jurul băţului. 
Ştia că ar fi trebuit s-o neliniştească gândul la şerpi, plus 
că ar fi trebuit să rămână vigilentă, dar avea lucruri mai 
importante de făcut în acel moment - de exemplu, să 
doarmă. Se întoarse pe partea dreaptă, fiindcă acolo o 
durea mai puţin, şi aţipi imediat. 

Joe rămase cu privirea aţintită asupra ei, cu muşchii 
mandibulei contractaţi. Partea stângă a feţei ei era 
învineţită şi julită, la fel şi braţul stâng. Îi vedea clar un 
cucui la tâmplă. Era albă ca varul de epuizare şi de durere, 
iar hainele îi erau murdare şi rupte în câteva locuri. 
Contrastul dintre aspectul ei de obicei impecabil şi felul în 
care arăta în acel moment, aşa cum zăcea toată murdară la 
picioarele lui, dormind pe pământ, îl făcu efectiv să 
turbeze de furie. Cal Gilchrist probabil era mort deja, dar 
voia să-l vadă mort şi pe celălalt pentru suferinţele pe care 
i le provocase lui Caroline. Nici el însuşi nu se descurcase 
prea grozav să o protejeze, şi se includea şi pe el în furia 
pe care o simţea. 

Părea atât de mică şi de neajutorată, aşa cum stătea 
ghemuită pe o parte, deşi ştia că nu era tocmai 
neajutorată. Işi aminti eforturile ei furioase de a scăpa de 
căluş ca să-i poată striga lui Gilchrist bănuielile ei; ea 
provocase bătaia dintre cei doi bărbaţi, creând astfel 
condiţiile pentru a se salva amândoi. Acum era rândul lui 
să se asigure că nu i se mai întâmpla nimic altceva. 

Propria lui epuizare se făcu simțită când refăcu drumul 


176 


pe o distanţă destul de lungă, apoi şterse orice semn al 
trecerii lor şi se întoarse la platou. Ignoră senzaţia de 
istovire din muşchi. Aveau nevoie de apă; nu era o nevoie 
disperată, nu încă, dar aveau să-şi păstreze mult mai bine 
forţele dacă îşi asigurau porţia necesară de lichide. Decât 
s-o lase să ajungă la deshidratare, ar fi preferat să-şi 
asume riscul de a face autostopul, dar nu se ajunsese la 
aşa ceva încă şi nu voia să-şi asume riscuri dacă nu era 
absolut necesar. Cu un ochi de expert, remarcă vegetaţia 
ce creştea în pâlcuri pe pământul din deşert, studiind 
modelul după care se dezvoltaseră plantele şi alegându-le 
pe cele care păreau ceva mai suculente decât celelalte, 
indicând astfel o cantitate mai mare de apă în pământ 
Aveau să fie în regulă. 

Se căţără înapoi în nişa dintre stănci. Caroline nu se 
clintise; respira în ritmul lent şi greoi al unui somn adânc. 
Brusc, avu impresia că se scursese o veşnicie de când nu o 
mai strânsese lângă el, de când nu o mai simţise 
cuibărindu-se încrezătoare în braţele lui şi nu mai putu să 
aştepte nici măcar o clipă. Se întinse lângă ea şi o luă uşor 
în braţe, sprijinindu-i capul pe umărul lui. Caroline oftă, 
respiraţia ei uşoară mângâindu-l pe piele. 

Fir-ar să fie, de ce nu îl sunase, de ce nu îi împărtăşise 
suspiciunile ei legate de Gilchrist? Era evident că nu 
fusese surprinsă să-l găsească în zona de lucru, ba, mai 
mult, se dusese acolo anume în căutarea lui. Dăduse buzna 
direct într-o situaţie periculoasă, în loc să pună mâna pe 
telefon şi să-l sune pe el - sau chiar pe Hodge. Toate 
acestea ar fi putut fi evitate dacă ar fi dat acel telefon, în 
loc să încerce să rezolve personal lucrurile. 

Acesta avea să fie primul lucru pe care să-l lămurească 
după ce se trezea. De ce naiba nu avusese încredere în el? 
Dacă se vedea nevoit să o lege de pat de fiecare dată când 
nu era sub ochii lui pentru a o împiedica să se arunce cu 
capul înainte în situaţii periculoase, era dispus să o facă. 
Işi aminti teroarea întunecată pe care o simţise când o 
văzuse intrând în birou pentru a-l confrunta pe sabotor şi îi 
veni s-o zgâlțâie până îi tremurau dinţii în gură. 


177 


Însă nu făcu decât să o strângă mai tare în braţe, dându- 
i părul la o parte de pe faţă. Îi simţea inima bătându-i 
lângă a lui şi, în acel moment, nu avea nevoie de nimic mai 
mult. Adormi la fel de uşor ca ea, închizând pur şi simplu 
ochii şi lăsându-se dus de valul uriaş de epuizare. 


178 


capitolul 13 


Căldura fu cea care o trezi. Se simţea odihnită, iar 
migrena i se potolise, devenind o durere distantă şi mult 
mai tolerabilă. Se ridică încet în capul oaselor, fixându-și 
privirea asupra peisajului de o fierbinţeală feroce ce se 
întindea în faţa ei, pâlpâind sub efectul căldurii: toate 
nuanțele posibile de roşu, tonuri de galben, maro, culori 
nisipoase. Mici pete de verde ce indicau prezenţa vagă a 
unor urme de vegetaţie. Superb. Elementar. Cal zăcea 
probabil mort pe undeva în deşert, şi, în pofida a ceea ce 
făcuse, în pofida a ceea ce încercase să facă, nu putea să 
nu-i pară rău pentru el. El refuzase să îi ucidă, se opusese 
ideii de a le face rău. Bietul Cal! Fusese un trădător, dar 
nu şi un ucigaş, deşi ceea ce făcuse ar fi putut cu uşurinţă 
să provoace moartea cuiva. Bietul Cal! Dar, dacă Joe ar fi 
avut de suferit din cauza lui, l-ar fi ucis chiar ea. 

Transpiraţia îi ajunse în ochii, provocându-i usturimi, şi 
îşi şterse faţa cu mâneca. Dacă nu ar fi fost protejaţi de 
piatră, căldura ar fi fost insuportabilă. Intinse mâna şi 
atinse piatra, constatând că era răcoroasă. Acolo unde 
cădea soarele, ar fi putut să prăjească ouă pe ea. 

Joe nu era prin preajmă, dar nu se sperie. Avea o vagă 
impresie că fusese întins lângă ea, iar urma din pământ îi 
confirmă acest lucru. Probabil o deranjase când se 
ridicase, şi astfel reuşise şi căldura să se facă simțită. 

Se simţea incredibil de murdară, şi, când se studie cu 
atenţie, văzu că într-adevăr aşa şi era. Nu credea că mai 
fusese atât de murdară de când... Acum, că se gândea mai 
bine, nu fusese niciodată atât de murdară. Fusese un copil 
mofturos, care evitase plăcerile bălților cu noroi în 
favoarea calculatoarelor şi a cărţilor. 

Inţepenită, se ridică, schimonosindu-se când durerile de 
tot felul se făcură simţite. Dar, indiferent de durere, avea 


179 


nevoi ce trebuiau satisfăcute. 

Când se întoarse la nişă, îl găsi pe Joe sprijinit de pietre, 
arătând remarcabil de competent. Privirea îi era alertă, şi, 
deşi hainele îi erau la fel de murdare ca ale ei, ale lui 
păreau concepute pentru a fi murdărite. O pereche de 
blugi şi o cămaşă kaki erau o ţinută mult mai practică 
decât pantaloni albi de bumbac subţire şi un tricou alb 
supradimensionat. Chiar şi bocancii lui ponosiţi erau mai 
potriviţi pentru deşert decât mocasinii ei; trebuia să aibă 
grijă unde punea piciorul, pentru a evita ca nisipul fin să-i 
intre în pantofi, unde i-ar fi provocat în scurt timp o rană 
deschisă. 

După o singură privire cuprinzătoare, dar care evită să-i 
întâlnească ochii, trecu pe lângă el şi se aşeză din nou în 
umbra pietrelor. 

Joe scrâşni din dinţi. Crezuse că reuşise să-şi impună 
stăpânirea de sine, dar brusc se trezi din nou în acelaşi 
punct din care pornise, periculos de aproape de marginea 
prăpastiei. Caroline se retrăsese în ea însăşi, fir-ar să fie, 
iar el pur şi simplu nu putea tolera aşa ceva. 

Mohorât, îşi domoli respiraţia, forțându-și mâinile să se 
relaxeze şi fălcile să se destindă. Caroline încă era fragilă, 
după tratamentul dur de care avusese parte în ziua 
precedentă; nu era momentul potrivit să forţeze o 
confruntare nici măcar dacă ar fi fost sigur că putea să-şi 
păstreze controlul - şi nu era. Mai târziu. Îşi promise că 
avea să-şi ofere satisfacţie deplină mai târziu. 

— Avem amândoi nevoie de ceva de băut, spuse el în 
final. Vino! 

Fără a ezita, Caroline se ridică, lăsând deoparte orice 
urmă din opoziţia ei obişnuită, ceea ce însemna, fără 
îndoială, că îi era foarte sete. 

Nu avură de străbătut o distanţă prea mare; Joe fusese 
deja în recunoaştere prin zonă şi marcase punctul cel mai 
probabil dintr-un mic curs de apă temporar unde tufărişul 
creştea din abundență. Îngenunche în albia nisipoasă şi 
începu să dea la o parte nisipul cu mâinile. Acesta deveni 
rapid umed. Scoase cuțitul din bocanc şi săpă mai adânc, 


180 


până când în gaură începu să se strângă apă nămoloasă. 

Căluşul lui fusese făcut dintr-o batistă, care se dovedi 
utilă acum. Întinse pătratul de material peste apă pentru a 
filtra lichidul, apoi îi făcu semn. 

— Bea. 

Caroline nu se simţi ofensată de tonul lui poruncitor; 
făcuse rost de apă, iar asta era tot ce conta. Nu făcu 
mofturi din pricina lipsei de igienă şi nu se plânse că era 
nevoită să se aşeze în patru labe pentru a lipăi lichidul ca 
un câine. Era apă. Ar fi fost dispusă să stea şi în cap ca să 
ajungă la ea, dacă ar fi fost nevoie. Simţi membranele din 
gura şi gâtul ei absorbind lichidul călduţ, şi i se păru 
minunat. 

Se forţă să termine de băut cu mult înainte ca setea să-i 
fi fost potolită şi se dădu la o parte de lângă minuscula 
adăpătoare. li făcu semn lui Joe. 

— E rândul tău. 

Nu ştia cătă apă era disponibilă; poate că de-abia era 
suficientă cât să ia amândoi câteva înghiţituri. 

Joe se întinse complet pe nisip pentru a bea, iar Caroline 
îl privi şi decise că era o poziţie mult mai confortabilă. Ar fi 
trebuit să-i treacă şi ei prin minte, însă ea nu mai fusese 
niciodată nevoită să lipăie apă dintr-o baltă. Avea să ştie 
data viitoare. Îi urmări fără prea mare atenţie silueta 
culcată pe burtă. Având în vedere cât era de mare, i se 
părea logic să aibă mai mult sânge în corp decât ea, deci 
probabil avea nevoie de mai multă apă. Biologia nu se 
numărase niciodată printre interesele ei, dar ar fi putut 
pune pariu că avea cel puţin cu un decilitru mai mult 
sânge decât ea, poate chiar doi. O informaţie măruntă, dar 
interesantă, pe care avea să-şi dorească să o cerceteze. 

Clipi surprinsă şi constată că Joe se ridicase şi aştepta 
ceva; din câte se părea, îi pusese o întrebare. 

— Mai vrei sau nu apă? repetă el nerăbdător. 

— Ah. Da, mulţumesc. De data aceasta se întinse pe jos 
aşa cum făcuse el, ceea ce îi oferi un acces mai bun la mica 
baltă. Sorbi încântată până începu să simtă că se săturase. 
Făcu o pauză pentru a-l întreba: Tu ai terminat sau mai 


181 


vrei? 

— Am băut destul, spuse el. 

Caroline udă batista cât de bine putu, apoi, cu mişcări 
delicate, îşi curăţă faţa şi mâinile, tresărind când apa îi 
provocă usturimi în locurile julite. După ce termină, îi 
întinse batista lui Joe, iar acesta îşi trecu materialul umed 
peste propria faţă, peste mâini şi peste ceafă. Umezeala 
reuşi să-l răcorească, lucru de care avea nevoie în acel 
moment. 

— Vom aştepta printre pietre până la apus, spuse el, iar 
ea aprobă din cap. 

Fără un cuvânt, Caroline porni înapoi spre nişa ce le 
servea drept adăpost. 

La naiba, se purta cu el de parcă ar fi fost un străin 
alături de care naufragiase. Nu, chiar mai rău de atât. Ar fi 
vorbit mai mult cu un străin. Nu-l privise nici măcar o dată 
în ochi. Privirea îi aluneca rece peste chipul lui, ca şi cum 
ar fi fost cineva întâlnit pe stradă. Işi strânse puternic 
pumnii şi porni cu paşi mari în urma ei. Era timpul să dea 
cărţile pe faţă, fir-ar să fie. 

Când Joe ajunse în nişă, Caroline era aşezată pe jos, cu 
braţele încolăcite relaxat în jurul genunchilor strânşi la 
piept. Joe se apropie intenţionat într-atât încât bocancii să- 
i înghiontească picioarele, forțând-o fie să se ridice şi să se 
întoarcă spre el, fie să-şi dea capul mult pe spate. Caroline 
rămase aşezată. 

— De ce naiba nu m-ai sunat azi-noapte, în loc să încerci 
să te ocupi singură de Gilchrist? întrebă el încet, atât de 
încet, încât doar o ureche foarte atentă ar fi putut să 
discearnă furia din tonul lui. 

Caroline o desluşi, dar nu prea se sinchisi. Ridică din 
umeri. 

— Nu m-am gândit. Şi oricum n-aş fi făcut-o. De ce s-o 
fac? 

— Ca să rezolv eu problema. Ca să nu fii la un pas de a-ţi 
pierde viaţa. 

— Şi tu pe-a ta, remarcă ea. Şi totuşi, tu cum ai ajuns 
implicat în toate astea? 


182 


— Te-am urmărit. 

— Ah. Îi adresă un zâmbet fragil. Credeai c-ai să mă 
prinzi în flagrant, nu-i aşa? Ce surpriză să descoperi că 
altcineva era vinovatul. 

— Iar tu ştiai asta când te-ai dus acolo. La naiba, 
Caroline, pentru o persoană atât de deşteaptă, aia a fost o 
decizie foarte stupidă. Ar fi trebuit să mă suni încă de când 
ai început să-l bănuieşti. 

— Da, sigur. De ce să-mi pierd timpul? întrebă ea 
dispreţuitoare. Văzusem deja cât de mult mă credeai. Mai 
degrabă l-aş fi sunat pe Adrian Pendley decât pe tine, iar el 
mă urăşte din tot sufletul. 

Respirația îi ieşi ca un şuierat uşor printre dinţi când se 
aplecă şi o prinse de braţe, smucind-o grosolan în picioare. 

— Dacă ai vreodată nevoie de ceva, spuse el, străduindu- 
se să rostească fiecare cuvânt clar şi răspicat, mă suni pe 
mine. Femeia mea nu apelează la altcineva. 

Caroline se smulse violent, încercând să-şi elibereze 
braţele din strânsoarea lui, dar el nu făcu decât să o 
strângă şi mai tare. 

— Interesant, nu încape îndoială, izbucni ea. Când o 
găseşti, neapărat să-i spui asta, dar eu nu sunt interesată. 

O ceaţă roşiatică se lăsă în faţa ochilor lui Joe. 

— Nu mă împinge la extreme, se auzi spunând răguşit. 
Eşti a mea, fir-ar să fie! Recunoaşte! 

Caroline încercă din nou să se elibereze, scuipând foc 
din ochii ei albaştri-verzui. Dacă Joe îşi închipuia că puteau 
pur şi simplu să reia aventura de unde o lăsaseră, acum, că 
se dovedise într-o manieră satisfăcătoare pentru el că era 
suficient de bună, îl aştepta o surpriză foarte neplăcută. Ar 
fi vrut să strige la el, dar, în schimb, se mulţumi să-i 
arunce o replică usturătoare: 

— Am petrecut un weekend fierbinte în pat, dar asta nu- 
ţi conferă drepturi asupra mea. O, ce bine mi s-au deschis 
ochii acum. Ştiam că nu eşti îndrăgostit nebuneşte de mine 
sau ceva de genul acesta, dar chiar nu poţi să ai o părere 
prea bună despre cineva dacă îţi închipui că persoana 
respectivă e în stare să-şi trădeze ţara. A fost, cu 


183 


siguranţă, o experienţă educativă. 

— Taci, îi porunci el, pe o voce devenită guturală. 

— Nu-mi spune să tac, îi aruncă ea în replică. Data 
viitoare când am să mă culc cu un bărbat, am să mă asigur 
că... 

— N-ai să te culci niciodată cu vreun alt bărbat în afară 
de mine. 

Începu să o scuture cu asemenea forţă, încât capul i se 
bălăngăni în faţă şi-n spate. Gândul la Caroline alături de 
un alt bărbat era insuportabil, făcându-i ţăndări şi ultimul 
fir fragil de autocontrol şi lăsându-i furia turbată să se 
reverse ca o mare de lavă, incandescentă şi lichidă. 
Caroline era a lui, şi nu avea s-o lase niciodată să-i scape. 

Cumva, gura lui ajunse peste a ei, iar mâna i se afundă 
în părul ei, la ceafă, ţinând-o nemişcată. Simţi gust de 
sânge. Nu ştia dacă era al ei sau al lui, dar gustul metalic îi 
stârni un instinct de o primitivitate feroce de a o marca 
drept a lui, de a-şi imprima carnea peste a ei, astfel încât 
ea să nu se poată elibera niciodată de el. Işi simţea pielea 
fierbinte ca focul şi prea întinsă, ca şi cum ar fi fost gata să 
plesnească sub forţa sângelui ce vuia sub ea. Bărbăţia i se 
întărise ca oţelul sub efectul dorinţei, împingându-se în 
partea din faţă a blugilor lui. 

O puse la pământ, orbit de nevoia de a-i simţi trupul 
moale sub el. Începu să-i smucească pantalonii, trăgând de 
ei în jos pentru a-i scoate. Chiloţii ei sfârșiră sfâșiaţi când 
fură supuşi aceluiaşi tratament. 

Caroline rămase nemişcată, zgâindu-se cu fascinaţie 
mută la chipul lui. Îi simţise întotdeauna stăpânirea de sine 
şi o deranjase, dar brusc aceasta se făcuse ţăndări, iar 
intensitatea brută a expresiei lui era aproape 
înspăimântătoare. Aproape, fiindcă, în cea mai profundă şi 
mai elementară parte din ea, avea încredere în el că nu 
avea s-o rănească. Îi văzu sălbăticia din ochi, simţi forţa 
prea puţin controlata a mâinilor lui când o dezbrăcă, iar 
esenţa lui neîmblânzită îi stârni propriul spirit feroce, care 
se înălţă pentru a-l întâlni pe al lui. Se auzi strigând 
sălbatic, apoi mâinile ei se cufundară în părul lui negru şi 


184 


bogat, trăgându-l spre ea. 

Joe trase cu forţă fermoarul şliţului, gemând când îşi 
eliberă bărbăţia rigidă. Intră în ea cu o mişcare de 
penetrare plină de forţă şi furtunoasă ce o făcu să strige 
din nou; apoi picioarele ei se ridicară şi îl prinseră în 
leagănul şoldurilor ei, în vreme ce teaca ei adâncă, 
fierbinte şi mătăsoasă se strânse în jurul lui, cedând, 
mângâind, cerând mai mult. Senzaţia îl făcu să simtă că 
era pe punctul de a-şi pierde minţile. 

O călări sălbatic, frecând-o de pământul tare de sub ei în 
frenezia lui de a contopi irevocabil carnea lui cu a ei. Nu se 
simţise niciodată atât de sălbatic, atât de complet 
dominant şi primitiv; îşi pierduse complet controlul, 
reacţionând pur şi simplu ca un animal mascul care avea 
nevoie de perechea lui mai mult decât orice altceva pe 
lume. 

Caroline îşi ridică  şoldurile pentru a veni în 
întâmpinarea penetrării lui febrile. Se lăsase trasă în 
vârtejul unei furtuni violente şi îi plăcea la nebunie, savura 
fiecare clipă, o îmbrăţişa şi îşi dorea mai mult. Plăcerea 
explodă în ea, adânc şi tare. Se agăţă de părul lui, 
înfigându-și călcâiele în partea din spate a coapselor lui 
musculoase, în vreme ce corpul ei zvelt se ridică într-un 
arc puternic, trăgându-l şi pe el după ea. Valul ritmic de 
plăcere se rostogoli în ea ca un tunet, iar Caroline i se 
abandonă cu un strigăt. 

Climaxul ei îl stârni şi pe al lui, senzaţia delicioasă de 
strângere pe care o simţi în bărbăţia lui erectă făcându-l să 
se piardă complet. Se zgudui sub forţa spasmelor 
puternice ce îl goliră în jeturi, părând să nu se mai 
sfârșească, mai prelungi, mai intense şi mai profunde 
decât cunoscuse vreodată. Mai că-şi pierdu cunoştinţa, 
devenind aproape incapabil să se mai mişte. Nu mai avu 
energie nici măcar să se rostogolească de pe ea sau să-şi 
sprijine greutatea pe braţe. Se prăbuşi peste ea, dorindu-şi 
ca prin vis să nu mai fie niciodată nevoit să se mişte, să 
poată rămâne acolo amândoi îmbrăţişaţi pentru tot restul 
vieţii. 


185 


Avea nevoie de ea pentru tot restul vieţii. lubise 
dintotdeauna zborul cu o pasiune ce  eclipsase 
sentimentele lui faţă de alte femei, dar încă de la bun 
început îi venise greu să şi-o alunge pe Caroline din minte, 
aşa cum reuşise întotdeauna odată ce ajungea în carlingă. 
Nu avea să fie niciodată o soţie comodă, dar, la naiba, dacă 
liniştea şi confortul ar fi fost ceea ce şi-ar fi dorit, nu ar fi 
devenit niciodată pilot de vânătoare. Nu pilotase niciodată 
nici un avion - nici măcar lubita - care să-l ţină sub 
tensiune aşa cum o făcea Caroline. Ea reuşea să îl încânte 
şi să îl provoace în acelaşi timp, iar intensitatea libidoului 
ei reuşea să o egaleze pe cea a libidoului lui. El era un 
războinic, iar ea era la fel de aspră ca el, cu un curaj ce-i 
surclasa inteligenţa, iar asta însemna mare lucru. În 
vremuri mai de demult, Caroline ar fi luptat alături de el, 
cu o sabie în mână. Ea era prinţesa lui nordică. Se simţea 
îmblânzit de spiritul ei. 

— Te iubesc, îi spuse. Nici măcar nu ştiuse că avea acele 
cuvinte pe buze până nu le auzi rostite, dar nu fu surprins 
de ele. Cumva, găsi suficientă forţă cât să se ridice pe 
coate, privind-o cu ochii lui sălbatici şi strălucitori uşor 
mijiţi. Eşti femeia mea. Să nu uiţi asta vreodată! 

Caroline făcu ochii mari, pupilele ei dilatându-se până 
deveniră uriaşe cercuri negre ce acoperiră aproape 
complet culoarea vie a irişilor ei. 

— Ce-ai spus? întrebă ea. 

Joe îşi împinse şoldurile spre ea, ducând mai departe 
invazia bărbăţiei lui încă erecte. Dumnezeule, cum era 
posibil să fie încă excitat? Era aproape mort de epuizare, 
dar dorinţa, nevoia încă se mai făceau simţite. 

— Am spus că te iubesc. Şi eşti a mea, Caroline Evans. 
Pentru totdeauna. Până la moarte şi dincolo de ea. 

— La bine şi la rău, adăugă ea, apoi, brusc, lacrimile îi 
umplură ochii şi se revărsară, şiroindu-i pe tâmple. 

Joe îi cuprinse capul în palme şi îi culese lacrimile cu 
limba, lipindu-şi cu tandreţe chipul de al ei. Simţi cum 
pieptul i se strânge. Nu şi-o închipuise niciodată pe mica şi 
curajoasa lui prinţesă războinică plângând şi aproape că 


186 


nu putea suporta să o vadă aşa. 

— De ce plângi? murmură el, depunând săruturi uşoare 
pe faţa şi pe gâtul ei. Te-am rănit? 

— Aproape m-ai ucis, răspunse ea. Atunci când nu m-ai 
crezut. Îşi strânse pumnul şi-l lovi în cap dintr-o parte, căci 
doar acolo putea ajunge. Fu o lovitură stângace, din cauza 
poziţiei ei şi a apropierii dintre ei, şi nu reuşi să-i confere 
chiar atâta forţă cât ar fi dorit, dar el gemu satisfăcător. Să 
nu mai faci asta vreodată! 

Joe îşi smuci capul în spate şi o privi întunecat. 

— De ce naiba ai făcut aşa ceva? 

— Fiindcă ai meritat-o, răspunse ea, şi clipi pentru a opri 
o nouă lacrimă. 

Gura lui Joe se schimonosi, iar expresia întunecată se 
transformă într-una de tandreţe. 

— Îmi pare rău, şopti el, depunând un sărut uşor pe 
fiecare colţ al gurii ei. Îmi pare rău! Am fost un ticălos orb 
şi încăpățânat. Simpla idee că m-ai fi trădat m-a aruncat 
într-un vârtej din care n-am mai reuşit să mă smulg. 
Tocmai veneam să discut cu tine, când te-am văzut venind 
spre mine, mărşăluind în plin centrul bazei ca şi cum ar fi 
fost a ta, deşi teoretic ar fi trebuit să te afli sub pază. 
Pentru o clipă, sprâncenele i se încreţiră şi se dădu puţin 
înapoi pentru a o privi încruntat. Şi totuși, cum ai reuşit să 
ieşi? 

— Am demontat panourile de sticlă ale ferestrei din 
dormitor şi m-am târât afară. 

Joe păru uluit. 

— Nu aveai cum să încapi pe acolo. Fereastra este prea 
mică. 

— Ha! M-am ales cu o serie de zgârieturi şi m-am lovit la 
umăr când am căzut, fiindcă am fost nevoită să ies cu 
capul în faţă, dar nu e imposibil. Apoi adăugă cu 
înţelepciune: Deşi nu cred că tu ai putea trece pe acolo, 
nici dacă ai fi lubrifiat din cap până în picioare. 

— Şi niciun alt bărbat de la bază, spuse el sec. 

— Ei bine, vremurile s-au schimbat, remarcă ea. Poliţia 
de securitate ar trebui să conştientizeze faptul că femeile 


187 


devin acum o prezenţă permanentă în aviația americană, 
pilotând chiar avioane de vânătoare în misiuni militare, şi 
ar trebui să-şi ajusteze gândirea. 

Era tipic pentru Caroline să sublinieze greşelile făcute 
de poliţia de securitate care îi permiseseră să scape. Joe 
avea să i le transmită şi lui Hodge. Asta dacă nu i-o lua 
Caroline înainte. 

Caroline căscă delicat, ca o pisică, iar ochii ei de 
culoarea mării întunecate deveniră somnoroşi. Însă Joe 
ezită să îşi desprindă corpul de al ei, deşi ea zăcea goală, 
fără nimic sub ea, pe pământul tare. Rezolvă problema 
petrecându-şi un braţ puternic în jurul şoldurilor ei şi 
rostogolindu-se, astfel încât să ajungă el dedesubt. 
Caroline scoase un sunet moale de mulţumire, aducând 
foarte mult cu un tors, şi îşi cuibări capul în scobitura 
formată între gâtul şi umărul lui. 

Joe o mângâie leneş pe spate timp de un minut, apoi, 
brusc, mâinile i se încordară, şi o ridică de pe pieptul lui, 
privind-o serios. 

— Dar tu? întrebă el tăios. Tu mă iubeşti, Caroline? 
Spune-o! 

— Da, domnule colonel, murmură ea, răspunzând tonului 
său poruncitor. Se gândea că Joe pur şi simplu nu-şi dădea 
seama când îi vorbea astfel. Te iubesc, domnule colonel. A 
fost o prostie din partea mea să mă îndrăgostesc, deşi tu 
erai atât de hotărât să mă ţii departe, să nu-mi oferi nimic 
mai mult decât sex, nu-i aşa? 

Tensiunea îi întinse pielea peste pomeţi, dezvăluind fără 
milă structura osoasă sculptată a feţei lui. Se luptă cu 
senzaţia de greață stârnită de panică ce i se încolăcea în 
stomac, fiindcă înţelese brusc că, în ceea ce-o privea pe 
Caroline, ea nu avea să tolereze niciodată acel control 
rigid şi stilul lui de a oferi pasiune şi iubire în porţii atent 
măsurate. Ea îl dorea cu totul. Se simţea pe marginea unei 
stănci, cu o prăpastie căscându-i-se la picioare, şi, dacă 
făcea acel pas în faţă, viaţa lui nu avea să mai fie niciodată 
la fel, dar, dacă nu-l făcea, urma s-o piardă pe Caroline. 
Certitudinea acestui fapt îl străbătu până în măduva 


188 


oaselor, iar gândul de a o pierde fu ca o lovitură de ciocan 
în piept care îi spuse că nu ar fi reuşit niciodată să trăiască 
într-o astfel de realitate. Instinctele lui erau prea ascuţite, 
prea primitive pentru a-şi imagina că avea să reuşească s-o 
uite. Era perechea lui; nu exista nicio altă femeie pentru 
el. 

Cumva, îşi forţă buzele să se mişte, deşi şi le simţea 
amorţite. 

— Eu... eu am nevoie să-mi păstrez controlul. 

Simţi mâna lui Caroline pe părul lui, mângâindu-l blând, 
degetele ei moi alunecându-i pe obraz, apoi pe buze. 

— Am remarcat, spuse ea, pe un uşor ton de regret. 

Era greu să-i explice, imposibil cătă vreme ea stătea 
întinsă peste el, atât de aproape, încât nu i-ar fi scăpat nici 
cea mai măruntă schimbare în expresia lui. O ridică de pe 
el, deşi corpul lui se simţi brusc incomplet când se trezi 
desprins de al ei. Caroline păru dezorientată de această 
schimbare neaşteptată şi îşi încrucişă din reflex braţele 
peste sânii goi, ca reacţie faţă de nesiguranța din sufletul 
ei. Gestul fu atât de instinctiv feminin, încât Joe o trase în 
braţele lui, ținând-o strâns şi savurând atingerea pielii ei 
mătăsoase, făcându-şi curaj. li şterse pământul de pe 
spate, îşi scoase cămaşa şi i-o puse ei. Propriile ei haine, 
observă, erau un ghemotoc încâlcit. 

O sărută, scurt şi intens, înainte ca tensiunea să-l facă să 
se ridice. Rămase întors cu spatele spre ea, cu ochii aţintiţi 
asupra deşertului încântător, puternic reliefat. 

— Tatăl meu a fost băgat la închisoare când aveam şase 
ani, spuse el. Vocea îi era aspră şi brută. Era nevinovat. 
Tipul care făcuse respectiva infracţiune a fost în cele din 
urmă arestat pentru altceva şi a mărturisit totul. Dar tata 
şi-a petrecut doi ani la închisoare, iar pentru mine acei doi 
ani au însemnat o serie de familii care m-au luat în 
plasament. 

Se lăsase o tăcere deplină în spatele lui, dar Joe simţi 
intensitatea atenţiei cu care îl urmărea. 

— Exista ceva în mine ce a atras ura bărbatului din 
prima familie care m-a luat. Poate faptul că eram metis. 


189 


Aveau şi alţi copii adoptați temporar, dar pe mine mă trata 
diferit. Eram doar un copil. Se întâmpla să stric lucruri sau 
să mă enervez când mă jucam cu alţi copii, aşa cum se 
întâmplă la vârsta aia. Eram mai mare şi mai puternic 
decât majoritatea copiilor de vârsta mea, dar nu ştiam cum 
să-mi controlez acea putere. Dacă vreunul dintre ei 
comenta că tatăl meu era un puşcăriaş jegos pe jumătate 
indian, îl atacam şi îi făceam cât de mult rău puteam. 
Doamne, ce temperament fierbinte aveam! lar bărbatul 
ăsta mă bătea de câte ori făceam ceva, chiar dacă doar mă 
împiedicam de o scrumieră lăsată de el pe podea. La 
început, a folosit o curea, dar nu a durat mult până a 
trecut la pumni. Eu mă împotriveam, iar el mă bătea cu- 
atât mai tare. Mai mult am lipsit de la şcoală decât am 
mers, fiindcă nu-mi dădea voie să mă duc cu faţa 
învineţită. Îi venea tot mai greu să-i povestească, amintirile 
întunecându-se pe măsură ce le scotea la suprafaţă, iar 
partea cea mai rea de-abia acum urma. Se forţă să 
continue: M-a împins în jos pe scări, la un moment dat, de 
mi-am rupt câteva coaste. Dar eu continuam să opun 
rezistenţă. Cred că se poate spune că nu ştiam când să mă 
opresc, dar temperamentul meu dificil se aprindea ca 
praful de puşcă şi nu puteam să-l controlez. A început să 
mă ardă cu ţigări dacă îi răspundeam obraznic sau să-mi 
răsucească degetele, doar ca să găsească modalităţi dea 
mă face să plâng. Eram prins într-un coşmar din care nu 
puteam scăpa, spuse el încet. Nimeni nu părea interesat de 
ce se întâmpla cu mine. Eram doar un metis, valoram mai 
puţin decât o corcitură de câine de pe marginea drumului. 
Apoi, într-o zi, m-a plesnit, şi atunci mi-am pierdut complet 
minţile. M-am dezlănţuit. Am spart televizorul, am aruncat 
toate micile bibelouri de pereţi, m-am dus în bucătărie şi 
am început să sparg vasele, iar el a venit şi s-a năpustit cu 
pumnii asupra mea, încercând să mă lovească în coaste. 
Am pierdut, bineînţeles. Nu aveam decât şase ani, chiar 
dacă eram mare pentru vârsta mea. M-a târât în pivniţă, 
m-a dezbrăcat la piele şi m-a bătut până m-a lăsat lat. 
Inima îi bubuia în piept acum, exact aşa cum se întâmplase 


190 


în ziua aceea, cu aproape treizeci de ani în urmă. Nu mai 
împărtăşise nimănui acest lucru, dar acum trebuia să-şi 
ducă mărturisirea până la capăt. Apoi m-a violat. 

Auzi mişcarea fulgerătoare în spatele lui şi simţi o pală 
de vânt când Caroline sări în picioare. Rămase cu spatele 
spre ea. 

— Acum, că privesc în urmă, cred că a fost şi el şocat de 
ceea ce făcuse. Nu m-a mai atins niciodată, nici cu vârful 
unui deget. lar eu nu mi-am mai pierdut niciodată 
controlul, spuse el vag. Probabil i-a sunat pe cei de la 
protecţia socială - sau poate soţia lui a făcut-o. Am fost 
luat din casa respectivă după două săptămâni. Mi-am 
petrecut acele două săptămâni în pivniţă, singur, în tăcere. 
Am încetat să mai vorbesc. Celelalte familii la care am 
ajuns au fost în regulă, cred, dar nu mi-am mai asumat 
niciun risc. Făceam exact ceea ce mi se spunea, nu mă 
enervam niciodată, nu-mi pierdeam niciodată cumpătul, nu 
vorbeam niciodată. Apoi, într-o zi, când aveam opt ani, a 
apărut tatăl meu. leșise din închisoare şi reuşise să dea de 
mine. Nu ştiu dacă avea permisiunea să vină după mine 
sau pur şi simplu nimeni nu avusese curajul să-i interzică, 
dar m-a luat în braţe şi m-a strâns dureros de tare, şi era 
cea mai bună durere din lume. Eram din nou în siguranţă. 

— I-ai spus? întrebă ea, vorbind pentru prima dată. 

— Nu. Nu am spus niciodată nimănui, până acum. Dacă 
l-ai cunoaşte pe tatăl meu, ai înţelege de ce. L-ar fi căutat 
pe tipul respectiv şi l-ar fi omorât la propriu cu mâinile 
goale, iar eu nu suportam gândul de a-l pierde pe tata din 
nou. 

Îşi luă inima în dinţi şi se întoarse să o privească, 
pregătit sufleteşte pentru mila pe care avea s-o vadă în 
ochii ei, dar văzu ceva total diferit de milă. Caroline stătea 
cu pumnii strânşi, cu faţa descompusă de furie. Dacă acel 
bărbat din trecutul lui îndepărtat s-ar fi aflat acolo în acel 
moment, Caroline Evans l-ar fi omorât. Chiar dacă ea nu 
era un războinic metis de indian Comanche, spiritul ei era 
la fel de iute şi de sălbatic, iar ochii ei de culoarea mării 
păreau acum în flăcări. Surprins, Joe începu să râdă. 


191 


— Nu râde, să nu îndrăzneşti să râzi! tună ea. Am să-l 
omor, crede-mă... 

— Nu trebuie s-o faci, scumpo, o linişti el, trăgând-o cu 
fermitate în braţele lui când ea se feri de încercările lui 
mai blânde de a o îmbrăţişa. E mort. A murit la doi ani 
după ce m-au scos din casa lui cei de la protecţia socială. 
După ce am absolvit academia, am hotărât să verific, doar 
din curiozitate. La naiba, pe cine încerc să păcălesc? 
Adevărul e că nu se ştie ce aş fi făcut dacă ar mai fi fost în 
viaţă. Îi dădu părul deoparte de pe faţă şi o sărută. Poate 
că am fost mai dur decât majoritatea copiilor, dar nu mi-a 
produs daune permanente, în afară de dorinţa de a-mi 
păstra întotdeauna controlul. Nu m-a dat peste cap din 
punct de vedere sexual. Timpul petrecut cu tatăl meu a 
fost probabil cea mai buna terapie de care aş fi putut avea 
parte, în materie de sex. El a fost dintotdeauna complet 
sincer în privinţa asta, tratând sexul ca pe ceva firesc. Şi 
aveam ferma de cai. Un copil învaţă chestiile elementare al 
naibii de repede la o fermă. Eram deja în regulă după şase 
luni petrecute alături de tatăl meu. El a fost o temelie 
solidă de dragoste care nu m-a dezamăgit niciodată. 

— Atâta ca încă eşti obsedat de control, mârâi ea. 

Joe nu se putu abtine să nu râdă din nou. 

— Asta nici măcar nu poate fi considerată în întregime o 
consecinţă a ceea ce s-a întâmplat. Sunt pilot de 
vânătoare. Viaţa mea depinde de capacitatea mea de 
control. Face parte atât din pregătirea mea, cat şi din 
personalitatea mea. 

Caroline îşi îngropă faţa în pieptul lui umed de sudoare. 

— Ei bine, o fi justificat acest control, dar asta nu 
înseamnă ca îmi place. 

— Nici nu mă aştept să-ţi placă, spuse el amuzat. De 
asta îmi forţezi în permanenţă limitele, încercând să mă 
faci să-mi pierd controlul. Ei bine, doamnă, ai reuşit. Eşti 
mandră de tine? Vocea îi deveni profundă şi serioasă. Aş fi 
putut să te rănesc, scumpo. 

Caroline arăta ca o pisicuţă care tocmai se înfruptase 
dintr-un întreg borcan de smântână, nu doar dintr-o 


192 


farfurioară amărâtă. 

— A fost minunat, toarse ea. Şi nu mi-a fost teamă. Nu 
poţi să mă rănești iubindu-mă. Singurul mod în care m-ai 
putea răni vreodată ar fi să încetezi să mă mai iubeşti. 

Braţele lui se strânseră în jurul ei. 

— Atunci, eşti în siguranţa pentru tot restul vieţii. 

O tinu în braţe multă, multă vreme, iar Caroline simţi 
ceva relaxându-se în el, ceva ce nici măcar Joe nu ştiuse 
cât de mult stătuse sub tensiune. Caroline trecuse dincolo 
de sistemele lui de apărare, şi nu mai era nevoit să ţină 
garda sus. Înfrângerea nu fusese niciodată mai dulce, căci 
se alesese cu premiul cel mare. 

În acel moment, premiul lui cel mare era ea, plină de 
vânătăi şi pe jumătate goala, dar tot făcea pe viteaza. Îi 
dădu drumul, cu o palmă uşoară peste fundul gol. 

— Îmbrăca-te, femeie. Apune soarele, şi trebuie să ne 
întoarcem la bază. 


193 


capitolul 14 


Deznodământul se dovedi dezamăgitor de simplu. 
Pericolul din noaptea precedentă fusese foarte real, dar, la 
scurt timp după apus, cotiră din nou spre drum, şi o 
maşină trecu pe lângă ei, mergând foarte încet, cu un 
reflector îndreptat într-o parte. Caroline dădu să se arunce 
la pământ, dar Joe o ţinu în picioare, strângând-o ferm de 
braţ. Ochii lui de vultur observaseră ceva ce ea nu putea 
distinge în întuneric: rândul de lumini de pe acoperişul 
maşinii. Târând-o efectiv după el, Joe ieşi în drum. 

Maşina se opri. Proiectorul șovăi, apoi se opri asupra lui. 

— Sunt colonelul Joe Mackenzie de la baza militara 
Nellis, spuse el. În vocea lui răsuna acea notă 
inconfundabilă de comandă. Trebuie să mă întorc la bază 
cat de repede posibil. 

Polițistul de la rutieră stinse proiectorul şi ieşi imediat 
din maşina. 

— Vă căutam, domnule, spuse el pe un ton respectuos. 
Ofiţer militar sau nu, Joe Mackenzie avea ceva ce provoca 
această reacţie. Sunteţi bine, aţi fost cumva rănit? S-a 
descoperit o furgonetă... 

— Ştim despre furgonetă. Ne-am aflat în ea, spuse Joe 
sec. 

— Guvernatorul ne-a cerut să acordăm întreaga noastră 
susţinere personalului militar pentru a vă găsi. O căutare 
extinsă în tot statul a fost demarată azi-dimineaţă. 

Joe îşi petrecu braţul în jurul lui Caroline şi o urcă pe 
bancheta din spate; apoi ocoli maşina şi se sui în faţă. 
Caroline se trezi privindu-i ceafa printr-o plasă de sârmă. 

— Hei, spuse ea indignată. 

Joe aruncă o privire în spate şi începu să râdă. 

— În sfârșit, spuse el, am găsit o cale de a te ţine sub 
control. 


194 


— Sistemul de alarmă cu senzori a luat-o razna, spuse 
căpitanul Hodge. O dată când domnişoara Evans a intrat în 
zona de lucru, deşi era înregistrată ca aflându-se deja 
înăuntru, şi a doua oară când aţi intrat dumneavoastră fără 
cartelă de identificare, colonele. Primul paznic a ajuns la 
faţa locului în două minute, dar clădirea era goală. 
Probabil v-au târât pe amândoi afară imediat, apoi au 
intrat în panică. V-au urcat în furgoneta domnului Gilchrist 
şi s-au făcut nevăzuţi. 

— Apoi a fost verificată locuinţa domnişoarei Evans şi s- 
a constatat dispariţia ei. Uluitor. Nu credeam că cineva 
poate să iasă pe o fereastră atât de mică, spuse el, 
aruncându-i o privire. 

— Nu sunt prea solidă, răspunse ea cu răceală. 

Căpitanul îşi drese vocea când văzu expresia din ochii ei. 

— Am încercat să vă anunţ, colonele, şi am descoperit că 
şi dumneavoastră lipseaţi, deşi nu se înregistrase nicăieri 
ieşirea dumneavoastră de la bază. Nici domnişoara Evans 
nu încercase să plece. Însă înregistrările arătau plecarea 
domnului Gilchrist imediat după ce sunase alarma. 

— Celălalt bărbat a stat probabil ascuns în spatele 
furgonetei, cu noi, spuse Joe. 

— Cine era? întrebă Caroline. Îmi părea familiar, dar 
totuşi nu îl cunoşteam. 

Hodge îşi consultă agenda de care nu se despărţea 
niciodată. 

— Îl chema Carl Mabry. Probabil l-aţi văzut în camera de 
comandă. Era unul dintre civilii care lucrau la radar. 

— Cum a ajuns Gilchrist complicele lui? întrebă Joe. Şi 
mai există şi alţii. Aţi aflat ceva despre ei? 

Erau aşezaţi în biroul lui. Atât el, cat şi Caroline 
fuseseră consultaţi de doctori militari şi declaraţi în 
principiu teferi. Undeva în cursul acestui proces hainele lui 
Caroline dispăruseră, iar asistentele, amabile, încercaseră 
s-o acopere cu unul dintre acele halate spitaliceşti cu 
spatele gol, care dezgoleau prea mult. Simţul estetic al lui 
Caroline fusese scandalizat, dar costumul verde de chirurg 


195 


i se păruse atractiv. Era ceea ce purta în acel moment şi, 
cumva, reuşea să arate elegantă în el. 

— Evident, Gilchrist a fost recrutat după ce a început să 
lucreze aici, spuse Hodge. Mabry făcea parte dintr-un grup 
radical care se opunea finanţării proiectelor militare. 
Cunoaşteţi genul. Vor banii pentru scopuri umanitare, 
chiar dacă sunt nevoiţi să ucidă pentru a-i obţine. 

— Atunci cum de a reuşit să treacă de verificările de 
securitate? întrebă Caroline cu indignare. 

Hodge se crispă. 

— Eu... Aăă, încă încercăm să aflăm acest lucru. Dar nu 
avea autorizaţie să intre în clădirea unde se lucra la lasere. 

— Atunci cum a reuşit să pătrundă fără să declanşeze 
alarmele? întrebă Joe nerăbdător. 

Caroline pufhni. 

— Programul are o slăbiciune majoră. Alarma e 
declanşată atunci când o persoană intră sau iese fără 
cartelă - dar nu şi atunci când o cartelă intră sau iese fără 
o persoană. 

Părul lui Hodge era prea scurt pentru a şi-l smulge, aşa 
că îşi trecu ambele mâini peste părul tuns milităreşte. 

— Poftim? aproape că ţipă el. 

— Ei bine, e evident. Eu cu siguranţă nu am intrat în 
clădire cu el atunci când, teoretic, s-a dus să-mi caute 
cartela de identificare, dar computerul susţine că da, ceea 
ce înseamnă că probabil a avut cartela mea asupra lui şi a 
tinut-o astfel încât senzorii să o înregistreze, distrugând 
astfel orice dovadă că ar fi intrat în clădire singur şi 
discreditând versiunea mea cum că mi-am pierdut cartela. 
Nu era nimic legat de calculatoare la care Cal să nu se 
priceapă. Probabil şi-a dat seama, la scurt timp după ce a 
început să lucreze la bază, şi şi-a testat teoria legănând 
cartela peste pragul uşii cu o sfoară sau ceva de genul 
acesta. Dacă era prins, putea susţine că nu făcea nimic 
grav, care să ducă la arestarea lui, ci doar testa 
calculatoarele, aşa cum ar fi făcut orice hacker. Este foarte 
clar că mi-a luat cartela când mi-am pierdut-o, dar a plecat 
odată cu mine în ziua respectivă, ca senzorii să nu fie 


196 


declanşaţi. A plecat cu ea de la bază şi a făcut o copie, apoi 
mi-a dat înapoi originalul, a doua zi dimineaţă, ca să nu 
existe un raport legat de respectiva cartelă. In noaptea în 
care i-am surprins... Ezită, părând derutată. Când a fost 
asta? Noaptea trecută? 

— Ai fi zis că a trecut mai mult, nu-i aşa? comentă Joe şi 
îi adresă un zâmbet larg. 

— In fine, probabil a intrat folosindu-se de cartela 
duplicat, apoi i-a aruncat-o pe uşă lui Mabry, care s-a 
folosit de ea ca să intre şi el. Dacă verificaţi registrele, 
probabil veţi descoperi o succesiune, intrare, ieşire, apoi o 
nouă intrare, la doar câteva secunde diferenţă. Dacă aţi fi 
fost mai prevăzător, căpitane Hodge, aţi fi cerut să se 
şteargă imediat din calculator codul cartelei mele, în loc să 
aşteptaţi până dimineaţă, cu gândul că eu eram păzită şi 
nu aveam cum să scap. 

Hodge roşi de ruşine. 

— Da, doamnă, mormăi el. 

— La fel, în loc să presupuneţi că aţi identificat factorul- 
problemă, ar fi trebuit să interziceţi întregii echipe laser să 
părăsească baza, până aflaţi sigur. 

— Da, doamnă. 

— Programul senzorilor trebuie rescris. Este umilitor să 
te gândești că un sistem sofisticat de securitate a putut fi 
păcălit de doi oameni care şi-au aruncat cartelele de 
identificare prin uşa deschisă ca nişte copii jucându-se cu 
o minge. 

— Da, doamnă. 

Joe îşi acoperise gura cu mâna pentru a-şi ascunde 
zâmbetul larg, dar ochii lui albaştri precum cristalul 
străluceau. Bietul Hodge, aşa meticulos cum era, tot nu se 
putea ridica la înălţimea lui Caroline când atingea 
maximumul de aroganță, iar mica lui aricioaică era clar 
stârnită. Decise să intervină înainte ca bietul căpitan să 
ajungă să se simtă complet incompetent. 

— Am observat că ai folosit trecutul când te-ai referit la 
Mabry. Este mort? 

— S-a sinucis. Gilchrist, apropo, voia s-o facă doar 


197 


pentru bani, nu din motive de ideologie, dar Mabry era 
ferm convins că programul Night Wing ar trebui anulat. 
Intenţionau să provoace probleme în timpul testelor, astfel 
încât să blocheze finanţarea proiectului. Era un plan bun, 
având în vedere climatul economic şi politic. La 
Washington se fac presiuni serioase de a cheltui bani doar 
pe lucruri care funcționează. Am descoperit că Mabry 
făcea parte dintr-un grup numit Help Americans First. Nu 
ştiu dacă vom reuşi să îl punem sub acuzare pe vreunul 
dintre membrii grupului fără mărturia lui, dar s-ar putea 
să dăm de urma unui set de documente care îi leagă de 
Mabry. Ştim că erau dispuşi să vă ucidă atât pe 
dumneavoastră, cât şi pe domnişoara Evans pentru a reuşi 
să saboteze laserele, deci nu e vorba despre nişte filantropi 
inocenți. 

— Vreau să fie prinşi, Hodge, spuse Joe încet. 

— Da, domnule. FBl-ul lucrează la asta. 

Caroline căscă. Deşi dormise toată ziua, era obosită; 
avusese parte de douăzeci şi patru de ore foarte pline. Joe 
se lăsă pe spate în scaun şi îşi împreună mâinile la ceafă, 
privind-o. Se simţea profund fericit când se uita la ea. 

— Eşti primul care află, Hodge, spuse el tărăgănat Eu şi 
domnişoara Evans ne vom căsători. 

Spre amuzamentul lui, o expresie de neîncredere se fixă 
pe chipul căpitanului. Hodge se uită la Caroline cum ar fi 
privit un animal sălbatic pus pe neaşteptate în libertate, de 
parcă nu ar fi ştiut dacă să fugă sau să încremenească. 
Caroline îi răspunse la rândul ei cu o privire indiferentă ce 
se voia totodată un uşor avertisment. 

— Ăăă... Mult noroc, colonele, spuse Hodge pe 
negândite. Adică... felicitări! 

— Mulţumesc. Probabil voi avea nevoie şi de noroc. 


Două săptămâni mai târziu, Caroline se învârtea în 
braţele puternice ale soţului ei pe acordurile unui vals. 
Înalta societate din Washington strălucea în jurul lor. 
Uriaşa sală de bal sclipea în mătăsuri şi satin, în bijuterii 
atât sintetice, cât şi naturale, răsunând de conversații 


198 


vioaie şi de discuţii serioase. Fracurile elegante, negre, gri 
şi albastru-închis ale civililor se amestecau cu superbele 
uniforme de gală ale ofiţerilor militari cu diverse grade. 
Joe arăta excepţional în uniforma lui. Caroline remarcă 
mai multe perechi de ochi de femei urmărindu-l oriunde 
mergea şi se văzu nevoită să răspundă cu priviri 
fulgerătoare adresate unora dintre doamne, pentru ca 
acestea să se potolească. 

— Ar fi trebuit să aşteptăm, spuse ea. 

— Ce anume? 

Braţul lui se strânse în jurul ei, învârtind-o pe muzică. 

— Până să ne căsătorim. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce? 

— De dragul familiei tale. 

Joe râse cu voce tare. 

— Tata a înţeles. Când s-a hotărât să o ia de soţie pe 
Mary, a rezolvat treaba în două zile. Mie mi-au luat trei. 

— Generalul Ramey a părut încântat, comentă ea. 

— Chiar e. Conducerea consideră că este mult mai bine 
ca ofiţerii aviaţiei americane să fie căsătoriţi. li face mai 
liniştiţi. 

— Sigur, răspunse ea, nu tocmai convinsă. Dacă a zbura 
la trei machi înseamnă a fi liniştit. 

Finanţarea pentru proiectul Night Wing fusese aprobată 
de Congres, cu o marjă largă, cu o zi în urmă. Joe fusese 
chemat să depună mărturie în faţa comisiei, ceea ce 
presupusese un drum la Washington, şi, cum el refuzase 
categoric să meargă fără soţia sa, Caroline fusese şi ea 
invitată. 

Ancheta federală privind organizaţia Help Americans 
First era în curs de desfăşurare, la fel şi faza finală de 
teste la proiectul Night Wing, dar atât avioanele, cât şi 
sistemele laser funcționau perfect. Problemele pe care le 
provocase Cal în program fuseseră corectate. Iar Caroline 
începea să înţeleagă, încetul cu încetul, ce avea să 
însemne în viaţa ei statutul de soţie a unui ofiţer militar de 
carieră. După ce se finalizau şi ultimele teste, Joe avea să 
preia comanda Primului Flanc de Avioane Tactice de 


199 


Vânătoare din cadrul bazei Langley din Virginia. Caroline 
învățase foarte multe despre armată în cele zece zile de 
când se căsătoriseră şi ştia că Joe avea să fie probabil 
candidat la obţinerea primei lui stele după ce era numit în 
acel post. Avea treizeci şi cinci de ani şi probabil avea să 
ajungă la rangul de general înainte să împlinească treizeci 
şi şapte. Nu ar fi recunoscut niciodată acest lucru în faţa 
lui, căci considera că Joe avea nevoie de cineva care să nu 
sară să-i îndeplinească ordinele de fiecare dată, dar uneori 
era uluită şi copleşită de abilităţile lui. 

Joe o trase mai aproape, şi valsul o făcu să-şi lipească 
ferm partea de jos a corpului de a lui. Îşi ridică privirea şi 
o întâlni pe a lui, văzând excitarea reflectată în 
profunzimile de un albastru luminos ale ochilor lui. 

— Îmi placi mult în alb, murmură el. 

— Asta e bine. Mă îmbrac adesea în alb. 

Şi acum tot aşa era îmbrăcată. Rochia ei de bal era de 
un alb pur, ca zăpada. 

— Arăţi mai bine pe cearşafuri albe decât oricine 
altcineva pe care să-l fi cunoscut. 

— Hmm. Am de gând să iau lecţii de pilotaj, deci poate 
va trebui să îmi comand mai multe costume de zbor albe. 

Nu-i venea să creadă, însă îi simţi umărul tensionându- 
se sub mâna ei. 

— Lecţii de pilotaj? De ce? Dacă vrei să pilotezi, te învăţ 
eu. 

Caroline îi adresă un zâmbet calm. 

— Nu. Ai deveni un ghem de nervi tremurător dacă ai 
încerca să mă înveţi să pilotez, iar eu m-aş simţi gata să te 
ucid. Dar trebuie să ştiu, ca să-mi fac o idee despre cum te 
simţi tu când eşti în aer. 

Hotărâse că era cea mai bună cale de a depăşi teama pe 
care o simţea de fiecare dată când Joe decola. Decât să 
rişte să-i reteze aripile, din grijă pentru ea, era mai bine 
să-şi confecţioneze şi ea o pereche de aripi. 

Joe părea în continuare neliniştit. 

— Joe, îi zise ea cu fermitate. Sunt bună la orice decid să 
fac. Fizică, calculatoare, sex. Voi fi bună şi la pilotat. Şi la 


200 


făcut copii. 

Joe încremeni în mijlocul ringului de dans. 

— Caroline! 

Ea ridică din sprâncene, ignorând privirile zâmbitoare 
îndreptate spre ei. 

— Ce e? 

— Eşti însărcinată? 

— E posibil, spuse ea senin. Nu era momentul potrivit 
atunci când ne-am petrecut weekendul în Vegas, dar mai 
apoi? Zi-mi măcar o zi când ai folosit vreun mijloc de 
contracepţie. Dacă nu sunt încă însărcinată, sunt şanse 
mari să rămân până la sfârșitul anului. 

Joe păru că se sufocă. Fir-ar să fie, probabil chiar era 
însărcinată. După cum spusese chiar ea, era foarte bună la 
orice ar fi decis să facă - şi la fel era şi el. 

— Va fi interesant, spuse ea, de văzut dacă faci fete sau 
băieţi. 

Un zâmbet leneş înflori pe gura lui fermă, superbă. 

— Câtă vreme te am pe tine, sunt fericit. 

— O, dar mă ai, colonele Mackenzie. Chiar pe deplin. 
Când mergem în Wyoming? 

Joe se adaptă schimbării fulgerătoare de subiect fără să 
ezite, şi reluară dansul. 

— Luna viitoare. Voi avea doar o săptămână, dar ne vom 
întoarce de Crăciun. 

— Bun. Am discutat cu cei de la Boling-Wahl şi vor 
încerca să mă plaseze la proiecte ce se desfăşoară în 
aceeaşi zonă în care ai tu de lucru, deşi, desigur, nu voi fi 
repartizată la niciun proiect pentru aviația americană. S-ar 
putea să lucrez în Baltimore cât vei fi tu în Langley, dar 
naveta nu e rea. 

— Nu e rea, spuse el nesigur, dar nu prea îmi place să 
ştiu că ai de înfruntat tot acel trafic. 

Caroline se dădu puţin înapoi, ridicând încet din 
sprâncene. 

— Eu? întrebă ea, după o pauză delicată. 

Joe îşi înăbuşi un hohot de râs. 

— Va trebui să fiu mai aproape de bază de-atât, îi explică 


201 


el, făcând un efort pentru a-şi păstra vocea neutră. 

— Ah! Reflectă asupra situaţiei preţ de o clipă, apoi 
spuse: Bine, am s-o fac de data asta. Dar îmi rămâi dator, 
foarte dator, fiindcă eu sunt adepta confortului, şi câteva 
ceasuri petrecute în trafic nu prea se cheamă confort. Am 
să te anunţ când îmi vine vreo idee despre cum ai putea să 
mă recompensezi. 

Joe o trase mai aproape, străduindu-se să-şi înăbuşe 
râsul, savurând senzaţia de a o ţine în braţe. 

— Mary o să te placă la nebunie, spuse el în barbă. 


Mary chiar o plăcu la nebunie. 

Cele două femei se împrieteniră imediat, simțind că, în 
esenţă, aveau multe în comun. Caroline se îndrăgosti nu 
doar de familia lui, ci şi de Ruth, Wyoming, şi de prospera 
fermă de cai din vârful muntelui lui Mackenzie. Locul era 
superb, iar casa de la fermă era una dintre cele mai vesele 
locuinţe în care păşise vreodată. 

Mary Mackenzie era o femeie zveltă, cu o constituţie 
delicată, cu ochi blânzi de un albastru-cenuşiu, păr 
castaniu-deschis şi cel mai frumos ten din lume. La prima 
vedere, lui Caroline i se păru oarecum banală, dar, până la 
sfârșitul zilei, privirea ei se obişnuise cu puritatea 
luminoasă a trăsăturilor lui Mary, şi ajunse la concluzia că 
soacra ei era incredibil de frumoasă. Cu siguranţă Wolf 
Mackenzie îşi considera soţia frumoasă, judecând după 
iubirea şi dorinţa evidente din ochii lui negri de fiecare 
dată când o privea. 

Caroline nu văzuse niciodată doi bărbaţi care să semene 
mai mult decât Joe şi tatăl lui, singura diferenţă reală fiind 
aceea că ochii lui Wolf erau negri ca noaptea, iar cei ai lui 
Joe - de un albastru luminos, ca de diamant. Şi, privindu-l 
pe Wolf, îi venea uşor să înţeleagă de ce Joe crezuse că 
tatăl său l-ar fi ucis pe bărbatul care îl abuzase dacă ar fi 
aflat despre acel episod. Wolf Mackenzie îşi proteja 
familia. La fel ca fiul lui, era un adevărat războinic. Mary 
era mai scundă decât băieţii ei, chiar şi decât Zane, 
tânărul de doar treisprezece ani. Michael era plecat la 


202 


facultate; de-abia de Crăciun avea să-l cunoască. Dar 
Joshua, la şaisprezece ani, era aproape la fel de înalt ca 
Wolf şi ca Joe. Josh era pe atât de vesel şi de relaxat pe cât 
era Zane de întunecat şi de tăcut, cu privirea precaută. 
Aceeaşi intensitate periculoasă ce ardea atât în Joe, cât şi 
în Wolf era evidentă şi în acest băiat. 

Şi mai era Maris. La unsprezece ani, era măruntă pentru 
vârsta ei, având constituţia delicată a lui Mary şi superbul 
ei ten iluminat din interior. Avea părul de culoare deschisă 
şi ochii la fel de negri ca ai lui Wolf. Era ca o umbră a 
tatălui ei, mâinile ei mici îmblânzind şi liniştind caii 
capricioşi la fel de bine ca mâinile puternice ale lui Wolf. 

Pentru prima dată, Caroline îl văzu pe Joe printre cai şi 
astfel înţelese încă un aspect al personalităţii lui. Avea o 
răbdare infinită cu ei şi călărea ca şi cum s-ar fi născut în 
şa, ceea ce nu era prea departe de adevăr. 

Stătea la fereastra bucătăriei, privindu-i pe Joe, pe Wolf 
şi pe Maris în ocol, ocupându-se de o iapă mare şi neagră 
care era în acel moment favorita lui Maris. Mary veni 
lângă ea, ştiind din instinct spre ce anume era aţintită 
privirea lui Caroline. 

— E minunat, nu-i aşa? suspină Mary. L-am iubit din 
prima clipă în care l-am văzut, pe când avea şaisprezece 
ani. Nu există prea mulţi bărbaţi ca Joe în lumea asta. Era 
bărbat încă de atunci - în cel mai pur sens al cuvântului. 
Desigur, eu nu pot fi obiectivă, dar tu poţi, nu-i aşa? 

— Simplul fapt de a-l privi îmi dă fiori, admise Caroline 
visătoare, apoi îşi reveni şi râse. Dar să nu-i spui asta. 
Uneori îşi ia foarte în serios rolul de colonel. Încerc să-i ţin 
în frâu tendinţa de a fi prea autoritar. 

— O, el ştie asta. Însă, vezi tu, şi tu îi dai lui fiori. Aşa se 
face că situaţia rămâne agreabilă şi echilibrată. Iar eu ştiu 
ce vorbesc. Sunt deja douăzeci de ani de când tatăl lui îmi 
dă fiori. Crezi că este o trăsătură moştenită? 

— Probabil că da. Uită-te la Joshua şi la Zane! 

— Ştiu, oftă Mary. Mi-e milă de toate fetele de la şcoală. 
Şi toate acele biete fete care îi sunt acum colege de 
facultate lui Michael şi care n-au avut timp să se 


203 


obişnuiască cu el, aşa cum au făcut-o fetele alături de care 
a crescut. Nu că le-ar fi ajutat prea mult. 

— Maris va echilibra situaţia cu băieţii. 

Prin geamul ferestrei îl privi pe Joe sărind uşor peste 
gard şi pornind spre casă. Wolf ciufuli părul lui Maris şi îşi 
urmă fiul, în vreme ce Maris rămase cu iapa. 

Ambii bărbaţi intrară în casă, siluetele lor înalte, cu 
umeri laţi, făcând brusc bucătăria să pară prea mică. 
Aduseră cu ei mirosurile pământoase de afară, de cal şi 
fân, de aer curat şi proaspăt, amestecat cu propria lor 
transpiraţie masculină. 

— Aveţi o expresie vinovată, remarcă Joe. Despre ce aţi 
discutat? 

— Despre genetică, răspunse Caroline. 

Sprâncenele lui se arcuiră şi pe chip îi apăru expresia 
caracteristică. Caroline ridică din umeri. 

— Ei bine, nu am ce face. Probabil voi fi foarte 
interesată de genetică în următoarele opt luni şi jumătate. 
Vrei să faci pariu dacă e băiat sau fată? 

— O, e băiat, spuse Mary, cu faţa întreagă luminată de 
încântare. 

Lui Joe i se înmuiaseră genunchii, iar Wolf râdea de fiul 
lui, conducându-l spre un scaun. 

— Joe e un Mackenzie, cu greu se găsesc spermatozoizi 
de făcut fete. Cei din familia Mackenzie trebuie să 
muncească din greu pentru a avea fiice. De asta le 
apreciază atât de mult. 


204 


epilog 


Se dovedi că Mary avusese dreptate. John Mackenzie, 
cântărind trei kilograme şi două sute treizeci de grame, 
veni pe lume exact la timp. Descendenţa lui fu imediat 
vizibilă în părul negru şi bogat, în ochii albaştri şi 
sprâncenele negre şi drepte ale tatălui său. După ce îl 
născu, Caroline adormi, iar Joe aţipi în scaunul de lângă 
patul ei, ţinându-și la piept fiul, care scotea mici sunete ca 
nişte gemete ascuţite. Caroline se trezi, privirea ei 
somnoroasă plimbându-se prin încăpere până când se opri 
asupra celor doi oameni de lângă ea. Se întinse, atingând 
mai întâi mâna soţului ei, apoi mâna minusculă ce stătea 
strânsă pe pieptul lui. 

Joe deschise ochii. 

— Salut, spuse el încet. 

— Salut şi ţie. 

Joe arăta minunat, observă ea. Oarecum neîngrijit şi 
şifonat. Încă purta uniformă, căci fusese chemat direct de 
la bază. Asistentele probabil îi leşinau toate la picioare. Îl 
prinse de cravată şi îl trase spre ea. 

— Dă-mi o sărutare. 

Joe se supuse, lăsându-și gura să zăbovească lacom 
peste a ei. 

— Peste câteva săptămâni, vei vedea că am să-ţi dau 
mult mai mult. 

— Mmm. De-abia aştept. 

Joe îi făcu o serie de promisiuni lascive ce îi făcură inima 
să bubuie în piept, şi ea râse, luând copilul adormit de la 
el. 

— Nu ar trebui să vorbeşti aşa în faţa lui. E prea mic. 

— Nu e nimic nou pentru el, scumpo. Mă cunoaşte foarte 
bine de la bun început. 

Caroline cobori privirea spre faţa minusculă şi serioasă 


205 


şi, de data aceasta, inima îi crescu în piept, deschizându-se 
ca o floare ce părea să-i cuprindă tot pieptul. Această 
superbă fiinţă micuță era incredibilă. Părinţii lui Caroline, 
care hotărâseră să rămână în Grecia câţiva ani, erau pe 
drum, dar zborul era atât de lung, iar legăturile atât de 
proaste, încât aveau să mai treacă încă zece ore până să 
sosească. Ceilalţi bunici ai lui John însă reuşiseră să 
ajungă încă înainte să se nască şi apucaseră deja să-l ţină 
în braţe. 

— Unde sunt Wolf şi Mary? întrebă ea somnoroasă. 

— La cantină. Au spus că le e foame, dar cred că au vrut 
să ne lase puţin singuri. 

— Mi-ar fi plăcut să-i fi adus pe Maris şi pe băieţi. 

— Erau ocupați cu şcoala, aveau de dat examenele 
finale. Au să-l vadă în curând. 

Caroline cobori din nou privirea spre copil, desenând 
conturul obrazului lui pufos cu vârful degetului. Spre 
surprinderea ei, copilul întoarse brusc capul spre 
atingerea ei, deschizând gura minusculă şi căutând-o. 

Joe râse şi spuse: 

— N-ai nimerit, fiule. Mai ai puţin de lucrat la capitolul 
ochit. 

Copilul începuse să se agite. Caroline îşi deschise 
halatul şi conduse blând gura mică şi flămândă spre sânul 
ei. Micuţul începu să sugă cu un sunet ca un mârâit. 

— E un Mackenzie tipic, murmură ea. Ceea ce înseamnă 
că nu e tipic deloc. 

Ridică privirea şi întâlni ochii lui Joe, strălucitori şi plini 
cu mai multă dorinţă şi iubire decât îşi imaginase că avea 
să vadă vreodată în viaţă. Nu, nu era nimic tipic la acest 
bărbat. Zbura cu o viteză ameţitoare spre stele - şi o purta 
şi pe ea cu el. 


206