Ken Follett — Noaptea peste ocean

KEN 
LEE: 


NOAPTEA 


KEN FOLLETT 


NOAPTEA PESTE OCEAN 


Original: Night over Water (2004) 


Traducere din limba engleză și note de: 
GRAAL SOFT 


E] 
© 
e., 


A 


virtual-project.eu 


VP - 


PLANUL AȘEZĂRII PASAGERILOR 


PAN AMERICAN AIRWAYS SUPER CLASS 


apartament nupțial 


Diana Lovesey 


Prințesa Lavinia 


Lulu Bell 


Mark Alder 


Tom Luther 


Margaret Oxenford 
Lady Oxenford 


Percy Oxenford 


Lord Oxenford 


echipajul de schimb 


Peter Black 


Nar Ridgeway 


Frank Gordon 


Olus Field 


Baron Gabon 


Carl Hartmann 


Harry Marks 


Peter Membury 


VP-3 


NOTA AUTORULUI 


Prima cursă aeriană regulată între Statele Unite și Europa a 
fost deschisă de compania Pan American, în vara anului 1939. A 
rezistat doar câteva săptămâni: cursa a fost anulată după ce 
Hitler a invadat Polonia. 

Romanul este povestea unui ultim zbor, imaginar, care a avut 
loc cu câteva zile după începerea războiului. Zborul, pasagerii și 
echipajul sunt fictive, dar avionul este real. 


VP -4 


PARTEA ÎNTÂI 
Anglia 
Capitolul unu 


Era cel mai romantic avion construit vreodată. 

În picioare, pe cheiul din Southampton, la 12:30, în ziua în 
care a fost declarat războiul, Tom Luther aștepta avionul, cu 
inima plină de nerăbdare și teamă. Fredona câteva acorduri de 
Beethoven, iar și iar: prima parte din concertul /mperia!/, o piesă 
energică, ce se potrivea cu acel moment. 

În jurul lui se afla o mulţime de curioși: entuziaști ai aviaţiei, 
cu binocluri, copii mici și amatori de curiozități. Luther realiză că 
aceasta trebuia să fie a noua oară când Pan American Clipper 
ameriza la Southampton Water, dar senzaţia de noutate încă nu 
dispăruse. Avionul era atât de fascinant, de încântător, încât 
oamenii se îngrămădeau să-l privească până și în ziua în care 
țara lor intra în război. Lângă același chei se aflau două 
pacheboturi magnifice, care se înălţau pe deasupra capetelor 
oamenilor, dar hotelurile plutitoare își pierduseră magia: toată 
lumea privea spre cer. 

Oricum, în timp ce așteptau, toţi discutau despre război cu 
accentul lor englezesc. Copiii erau surescitaţi de perspective; 
bărbaţii vorbeau cu aer de cunoscători, pe tonuri joase, despre 
tancuri și artilerie; doar femeile păreau să aibă expresii sumbre. 
Luther era american și el spera că ţara lui se va ţine departe de 
război: nu era treaba lor. În afară de asta, un lucru era clar 
despre naziști: îi tratau dur pe comuniști. 

Luther era om de afaceri, producea ţesături de lână și 
avusese destule necazuri din cauza comuniștilor la ţesătoria sa, 
la un moment dat. Fusese la mâna lor: aproape că îl ruinaseră. 
Încă era amărât din cauza asta. Magazinul de îmbrăcăminte 
bărbătească al tatălui său fusese pus la pământ de evreii care îi 
făceau concurenţă și, atunci, Luther Wools fusese ameninţată 
de comuniști - dintre care cei mai mulţi erau evrei! Atunci, 

VP -5 


Luther îl întâlnise pe Ray Patriarca și viaţa lui se schimbase. 
Oamenii lui Patriarca știau cum să-i trateze pe comuniști. 
Existaseră câteva accidente. Un tip impulsiv își prinsese mâna 
într-un război de ţesut. Un recrutor al sindicatului fusese ucis 
într-un accident rutier. Doi bărbaţi care se plângeau despre 
încălcarea regulamentelor de siguranță fuseseră prinși într-o 
bătaie, într-un bar, și ajunseseră la spital. O femeie care tot 
provoca necazuri renunţase la procesul împotriva companiei 
după ce casa ei luase foc. Toate astea au durat doar câteva 
săptămâni. De atunci nu mai existaseră tulburări. Patriarca știa 
ceea ce știa și Hitler: modalitatea de a trata problemele 
provocate de comuniști era să-i strivești ca pe gândaci. Luther 
bătea din picior încă fredonând Beethoven. 

O șalupă pornise de la docul hidroavioanelor Imperial Airways, 
dincolo de estuarul râului Hythe, și trecu de câteva ori peste 
zona de aterizare, verificând dacă existau resturi plutitoare. Din 
mulţime se ridica un murmur avid: probabil că avionul se 
apropia. 

Primul care-l văzu fu un băieţel, cu cizme noi, uriașe. Nu avea 
binoclu, dar vederea lui, de copil de unsprezece ani, era mai 
bună decât lentilele. 

— Vine! strigă el. Vine Clipperul! Arătă spre sud-vest. Toată 
lumea privi într-acolo. La început, Luther nu reuși să vadă decât 
o formă vagă, ce putea să fie o pasăre, dar, în curând, 
contururile sale se evidenţiară și prin mulţime se răspândi un 
zumzet de încântare, în timp ce oamenii își spuneau, unul altuia, 
că băiatul avea dreptate. 

Toată lumea îl numea Clipper, dar, tehnic, era un Boeing B- 
314. Pan American angajase Boeing să construiască un avion 
capabil să transporte pasageri peste Oceanul Atlantic în condiţii 
de lux și acesta era rezultatul: enorm, maiestuos, incredibil de 
puternic, un palat zburător. Liniile aeriene recepţionaseră deja 
șase bucăţi și mai comandaseră alte șase. În materie de confort 
și eleganţă, erau echivalentul  fabuloaselor pacheboturi 
transatlantice care ancorau la Southampton, dar navele aveau 
nevoie de patru sau cinci zile ca să traverseze Atlanticul, în timp 
ce Clipperul putea să încheie voiajul în douăzeci și cinci până la 
treizeci de ore. 

Arată ca o balenă înaripată, gândi Luther, pe când aeronava 
se apropia. Avea un bot bont, ca de balenă, un corp masiv și o 


VP-6 


coadă care se îngusta, culminând cu derivele gemene, montate 
mai sus. Motoarele uriașe erau încastrate în aripi. Sub aripi se 
afla o pereche de flotoare butucănoase, care foloseau la 
stabilizarea aeronavei când se afla pe apă. Burta avionului avea 
o muchie ascuţită, asemănătoare carenei unei nave rapide. 

Curând, Luther reuși să distingă marile ferestre rectangulare, 
în două șiruri neregulate, care delimitau puntea inferioară de 
cea superioară. Sosise în Anglia cu un Clipper, cu exact o 
săptămână în urmă, așa că era familiarizat cu acesta. Puntea 
superioară conţinea cabina de zbor și cala pentru bagaje, iar 
puntea inferioară era puntea pasagerilor. În loc de șiruri de 
scaune, puntea pasagerilor cuprindea o serie de separeuri cu 
canapele. La orele de masă, separeul principal devenea sală de 
mese și, în timpul nopţii, canapelele erau transformate în paturi. 

Totul era astfel conceput încât să-i izoleze pe pasageri de 
lumea exterioară și de vremea de dincolo de geamuri. Existau 
mochete groase, iluminat difuz, ţesături de catifea, culori 
relaxante și tapiţerie moale. Izolarea fonică foarte bună reducea 
zgomotul puternicelor motoare la un murmur îndepărtat, 
reconfortant. Căpitanul era calm și autoritar, echipajul - bine 
îmbrăcat în uniformele lor Pan American, însoțitorii de zbor 
permanent - grijulii. Toate nevoile erau satisfăcute: exista 
permanent mâncare și băutură; orice îţi doreai apărea, ca prin 
magie, tocmai atunci când îţi doreai - cușete cu draperiile trase 
la ora de somn, căpşuni proaspete la micul dejun. Lumea de 
afară începea să pară ireală, ca un film proiectat pe ferestre, și 
interiorul avionului părea un întreg univers. 

Un astfel de confort nu era ieftin. Drumul dus-întors costa 675 
de dolari, jumătate din prețul unei case micute. Pasagerii erau 
membri ai familiilor regale, vedete de cinema, directori ai 
marilor corporaţii și președinți ai unor ţări mai mici. 

Tom Luther nu era nimic din toate astea. Era bogat, dar 
muncise din greu pentru banii lui, așa că nu i-ar fi cheltuit, în 
mod normal, pe un moft. Oricum, fusese nevoit să se 
familiarizeze cu avionul. | se ceruse să facă o treabă 
periculoasă, pentru un personaj puternic - într-adevăr, foarte 
puternic. Nu va fi plătit pentru munca lui, dar să-i datoreze o 
favoare un om atât de influent era mai valoros decât banii. 

Toată povestea putea încă să fie anulată: Luther aștepta un 
mesaj care să-i dea confirmarea finală. Jumătate din timp era 


VP-7 


nerăbdător să continue cu povestea asta; cealaltă jumătate 
spera că nu va trebui să o facă. 

Avionul cobori înclinat, având coada mai jos decât botul. 
Acum se afla destul de aproape și Luther fu izbit de dimensiunile 
sale uluitoare. Știa că avea 33 de metri lungime, 43 de metri 
între vârfurile aripilor, dar aceste măsuri erau doar cifre, până 
când nu vedeai, pe viu, drăcovenia plutind prin aer. 

Pentru un moment păru că nu zboară, ci cade și că se va 
prăbuși în mare, ca o piatră, și se va duce la fund. Apoi păru să 
rămână suspendat, chiar deasupra suprafeţei apei, ca și cum ar 
fi fost atârnat de un fir, un moment lung, de suspans. În sfârșit, 
atinse apa, sărind pe suprafaţa acesteia, stropind peste crestele 
valurilor, ca o piatră aruncată tangent, dispersând scurte 
explozii de spumă. Dar în estuarul adăpostit marea era prea 
puţin agitată și, o clipă mai târziu, cu o explozie de stropi, ca 
fumul unei bombe, carena plonjă. 

Despică suprafaţa apei, săpând o brazdă albă în marea verde, 
trimițând în aer niște curbe gemene de stropi, de fiecare parte. 
Luther se gândi la o rață sălbatică ce aterizează pe apă cu 
aripile desfăcute și picioarele strânse. Carena se scufundă mai 
adânc, mărind perdelele de stropi, care se ridicau în aer, la 
stânga și la dreapta; apoi începu să se încline în față. Perdeaua 
de stropi crescu atunci când aeronava se îndreptă, scufundând o 
parte tot mai mare din burta sa. Viteza se reduse brusc, stropii 
se transformară în niște valuri calme și aeronava navigă pe 
mare, ca un vas, ce părea atât de calm de parcă nu îndrăznise 
niciodată să se ridice în cer. 

Luther își dădu seama că își ţinuse respiraţia și expiră, cu un 
oftat, lung, eliberator. Incepu să fredoneze. 

Avionul se îndreptă spre pontonul său, acolo unde debarcase 
și Luther în urmă cu o săptămână. Docul era o plută, special 
proiectată, cu piloni gemeni. În câteva minute, odgoanele vor fi 
legate de stâlpi, în faţa și în spatele avionului, și acesta va fi tras 
cu un troliu, cu spatele, la locul lui de parcare dintre piloni. Apoi 
vor începe să iasă pasagerii privilegiați, pășind din ușă pe 
suprafața mare a flotoarelor, apoi pe plută și, de acolo, printr-un 
tunel, pe uscat. 1 

Luther se întoarse, apoi se opri brusc. In picioare, lângă 
umărul lui, se afla o persoană pe care nu o observase până 
atunci: un bărbat cam de înălţimea lui, îmbrăcat într-un costum 


VP-8 


gri închis și cu melon, care semăna cu un funcţionar aflat în 
drum spre birou. Luther era pe cale să meargă mai departe, 
când privi din nou. Faţa de sub melon nu era cea a unui 
funcţionar. Bărbatul avea fruntea înaltă, ochii albaștri, 
strălucitori, fălcile lungi și o gură subţire, crudă. Era mai în 
vârstă ca Luther, în jur de patruzeci de ani, dar avea umerii largi 
și părea să fie în formă. Arăta chipeș și periculos. Se uita fix în 
ochii lui Luther. 

Luther se opri din fredonat. 

Bărbatul spuse: 

— Sunt Henry Faber. 

— Tom Luther. 

— Am un mesaj pentru tine. 

Inima lui Luther se opri pentru o clipă. Încerca să-și ascundă 
agitația și vorbi pe același ton direct precum celălalt bărbat. 

— Bun. Dă-i drumul. 

— Omul de care ești atât de interesat se va afla în avion 
miercuri, când pleacă spre New York. 

— Ești sigur? 

Bărbatul îl privi dur pe Luther și nu răspunse. 

Luther aprobă din cap, sumbru. Deci treaba mergea mai 
departe. Cel puţin suspansul se terminase. 

— Mulţumesc, spuse el. 

— Mai e și altceva. 

— Ascult. 

— A doua parte a mesajului este: nu ne dezamăgi. 

Luther inspiră adânc. 

— Spune-le să nu se îngrijoreze, zise el, cu o încredere pe 
care chiar o simțea. Tipul ar putea să plece din Southampton, 
dar nu va ajunge niciodată la New York. 

kd 

Imperial Airways avea un terminal pentru hidroavioane chiar 
dincolo de estuar față de docurile Southampton. Mecanicii de la 
Imperial făceau întreținerea pentru Clipper, supervizați de un 
inginer de bord de la Pan American. În această călătorie, 
inginerul era Eddie Deakin. 

Era o muncă uriașă, dar aveau la dispoziție trei zile. După ce- 
şi descărcase pasagerii la Berth 108, Clipperul traversase la 
Hythe. Acolo, în apă, fu manevrat pe un cărucior, apoi tras pe o 


VP-9 


pantă înclinată și remorcat într-un hangar enorm, arătând ca o 
balenă aflată în echilibru pe un cărucior de copii. A 

Zborul transatlantic era o sarcină dificilă pentru motoare. In 
etapa cea mai lungă, de la Newfoundland până în Irlanda, 
avionul se afla în aer timp de nouă ore și în timpul călătoriei de 
întoarcere, cu vântul din față, aceeași etapă dura șaisprezece 
ore și jumătate. Oră după oră, combustibilul curgea, bujiile se 
aprindeau, cei paisprezece cilindri ai fiecărui motor enorm 
pompau în sus și în jos, neobosiţi și elicele de cinci metri 
diametru tăiau prin nori, și ploaie, și furtuni. 

Pentru Eddie, acesta însemna romantismul ingineriei. Era 
minunat, era uimitor faptul că oamenii puteau să construiască 
mașini care să lucreze perfect și cu precizie, oră după oră. 
Existau atâtea lucruri care ar fi putut să meargă rău, atât de 
multe piese în mișcare care trebuiau să fie construite cu precizie 
și asamblate meticulos, astfel încât să nu plesnească, să nu se 
desprindă, să nu se blocheze sau, pur și simplu, să nu se uzeze 
în timp ce purtau avionul de patruzeci și unu de tone peste mii 
de kilometri. 

Până miercuri dimineaţă, Clipperul va fi, din nou, gata să o ia 
de la cap. 


Capitolul doi 


Ziua în care izbucni războiul era o minunată duminică de vară 
târzie, însorită și plăcută. 

Cu câteva minute înainte ca știrile să fie difuzate în eter, 
Margaret Oxenford se afla în fața marelui conac din cărămidă, 
care era căminul familiei sale, transpirând ușor în pelerină și 
pălărie și fumegând pentru că era obligată să meargă la 
biserică. În partea îndepărtată a satului, singurul clopot din turla 
bisericii bătea aceeași notă monotonă. 

Margaret ura biserica, dar tatăl ei nu-i permitea să rateze 
slujba, deși avea nouăsprezece ani și era suficient de mare 
pentru propriile alegeri în materie de religie. În urmă cu vreun 
an, își adunase curajul să-i spună că ea nu voia să meargă, dar 
el refuzase să o asculte. Margaret îi spusese: „Nu crezi că este o 
ipocrizie din partea mea să merg la biserică dacă nu cred în 


VP - 10 


Dumnezeu?” Tatăl ei îi răspunsese: „Nu fi ridicolă”. Înfrântă și 
furioasă, îi spuse mamei ei că după ce va deveni majoră nu va 
mai merge niciodată la biserică. Mama îi spusese: „Asta va 
decide soțul tău, draga mea”. Din punctul lor de vedere, discuţia 
era încheiată, dar Margaret continuase să clocotească de 
indignare, în fiecare duminică, de atunci încolo. 

Sora și fratele ei ieșiră din casă. Elizabeth avea douăzeci și 
unu de ani. Era înaltă și neîndemânatică și nu prea drăguță. Pe 
vremuri, cele două surori știau totul una despre cealaltă. Până 
nu demult, fuseseră permanent împreună, timp de ani de zile, 
pentru că nu mergeau la școală, ci primeau o educaţie aleatorie, 
acasă, de la guvernante și preparatori. Întotdeauna îşi 
împărtășiseră secretele. Dar în ultima vreme se îndepărtaseră. 
In adolescenţă, Elizabeth îmbrăţișase valorile rigide, tradiționale, 
ale părinţilor lor: era ultraconservatoare, fervent regalistă, oarbă 
la ideile noi și ostilă la schimbare. Margaret o apucase pe calea 
opusă. Era feministă și socialistă, interesată de jazz, de pictura 
cubistă și de versurile albe. Elizabeth considera că Margaret 
este neloială familiei sale pentru că adopta aceste idei radicale. 
Margaret era iritată de neghiobia surorii ei, dar era și tristă, 
pentru că nu mai aveau o prietenie atât de strânsă. 

Percy avea paisprezece ani. Nu era nici pentru, nici împotriva 
ideilor radicale, dar era năzdrăvan, în mod natural, și empatiza 
cu rebeliunea lui Margaret. Colegi de suferinţă în faţa tiraniei 
tatălui lor, își ofereau reciproc înţelegere și sprijin și Margaret îl 
iubea foarte mult. 

Mama și tatăl lor ieșiră o clipă mai târziu. Tatăl purta o 
cravată oribilă, portocaliu cu verde. El era, practic, daltonist, dar 
probabil că mama o cumpărase pentru el. Mama avea părul 
roșcat și ochii verzi ca marea, pielea creolă și arăta strălucitoare 
în culori ca portocaliu și verde. Dar tatăl lui Margaret avea părul 
negru, care începea să încărunţească, și tenul spălăcit; pe el, 
cravata arăta ca un semn de avertizare pentru ceva periculos. 

Elizabeth îi semăna tatălui ei, cu părul întunecat și trăsături 
neregulate. Margaret avea culorile mamei ei. l-ar fi plăcut o 
eșarfă de mătase în culorile cravatei tatălui ei. Percy se schimba 
atât de repede încât nimeni nu putea să spună cu cine va 
semăna până la urmă. 

Merseră pe aleea lungă spre micul sat de dincolo de porți. 
Tatăl ei deţinea majoritatea caselor și pământul arabil pe mulți 


VP -11 


kilometri în jur. Nu făcuse nimic să merite o asemenea bogăţie: 
o serie de căsătorii, la începutul secolului al nouăsprezecelea, 
reuniseră cele mai importante trei familii deținătoare de pământ 
din ţinut și proprietatea uriașă care rezultase fusese trecută, 
intactă, din generaţie în generație. 

Porniră pe strada din sat și traversară pajiștea spre biserica 
din piatră cenușie. Intrară în procesiune: mama și tata, mai 
întâi; Margaret, în spate, cu Elizabeth; și Percy, la urmă. Sătenii 
din congregaţie își atingeau fruntea în timp ce familia Oxenford 
se îndrepta, pe culoar, spre strana familiei. Fermierii cei mai 
înstăriți, care, toţi, aveau pământul arendat de la tatăl ei, își 
înclinau capetele într-o plecăciune politicoasă; și cei din clasele 
mijlocii, dr. Rowan și colonelul Smythe și sir Alfred, clătinară din 
cap cu respect. Acest ritual feudal grotesc o făcea pe Margaret 
să se înfioare de rușine de câte ori avea loc. Toţi oamenii se 
presupunea că sunt egali în fața lui Dumnezeu, nu-i așa? Ar fi 
vrut să strige: „Tatăl meu nu e cu nimic mai bun decât oricare 
dintre voi, poate e mult mai rău decât cei mai mulţi dintre voi!” 
Probabil că într-o zi va avea curajul să o facă. Dacă făcea o 
scenă în biserică, era posibil să nu mai fie niciodată obligată să 
vină, dar era prea speriată de ce ar putea să facă tatăl ei. 

Chiar când se așezau în strană, cu toţi ochii aţintiţi asupra lor, 
Percy spuse într-o șoaptă foarte sonoră: 

— Drăguţă cravată, tată. 

Margaret își înghiţi un hohot de râs și fu cutremurată de o 
serie de chicoteli. Ea și Percy se așezară repede și își ascunseră 
fețele, prefăcându-se că se roagă, până le trecu chicoteala. 
După asta, Margaret se simţi mai bine. 

Vicarul ţinu o predică despre Fiul Risipitor. Margaret se gândi 
că bătrânul fraier caraghios ar fi putut să aleagă o temă mai 
apropiată de ceea ce era în gândurile tuturor: probabilitatea 
izbucnirii războiului. Prim-ministrul îi trimisese un ultimatum lui 
Hitler, pe care Fuhrerul îl ignorase și o declaraţie de război era 
așteptată în orice moment. 

Margaret era îngrozită de război. Un băiat de care fusese 
îndrăgostită murise în războiul civil spaniol. Se întâmplase cu 
doar un an în urmă, dar, uneori, încă mai plângea noaptea. 
Pentru ea, războiul însemna că multe alte mii de fete vor avea 
parte de suferința pe care o cunoscuse ea. Acest gând era 
aproape de nesuportat. 


VP - 12 


Totuși, o altă parte din ea își dorea războiul. Ani de zile se 
simţise prost din cauza lașităţii Marii Britanii faţă de războiul 
civil din Spania. Țara ei rămăsese deoparte și privise cum 
guvernul socialist ales fusese răsturnat de o bandă de bătăuși 
înarmaţi de Hitler și Mussolini. Sute de tineri idealiști, din toată 
Europa, plecaseră în Spania să lupte pentru democraţie. Dar le 
lipseau armele și guvernele democratice ale lumii refuzaseră le 
furnizeze, așa că tinerii își pierduseră vieţile și oamenii ca 
Margaret se simţiseră furioși, și neajutoraţi, și rușinaţi. Dacă 
Marea Britanie li se va împotrivi, acum, fasciștilor, ea ar putea 
să înceapă, din nou, să fie mândră de ţara ei. 

Și mai era un alt motiv pentru care inima îi bătea mai tare la 
perspectiva războiului. Va însemna, cu siguranţă, sfârșitul vieții 
sufocante, strâmte, pe care o trăia alături de părinţii ei. Era 
plictisită, înghesuită și frustrată de ritualurile neschimbate și de 
viaţa lor socială inutilă. Își dorea să scape și să aibă o viaţă a ei, 
dar părea imposibil: nu era majoră, nu avea bani și nu era 
potrivită pentru niciun fel de muncă. Dar, gândea ea, 
nerăbdătoare, toate se vor schimba în timp de război. 

Citise, fascinată, cum, în timpul ultimului război, femeile 
îmbrăcaseră pantaloni și se duseseră să muncească în fabrici. În 
zilele astea, existau secţiuni pentru femei în cadrul armatei, 
marinei și al forţelor aeriene. Margaret visa să se ofere voluntar 
pentru Serviciul Teritorial Auxiliar!, armata pentru femei. Una 
dintre puţinele abilităţi practice pe care le avea era faptul că 
știa să conducă. Şoferul tatălui ei, Digby, o învățase pe un Rolls 
Royce și lan, băiatul care murise, o învățase să meargă cu 
motocicleta. Putea chiar să manevreze o barcă cu motor, pentru 
că tatăl ei ţinea un mic iaht la Nisa. STA avea nevoie de șoferi 
pentru ambulante și motociclişti pentru curierat care să ducă 
mesaje de la un front la altul, cu viteză maximă, și ea putea să 
facă asta, cu o fotografie a lui lan în buzunarul de la piept al 
uniformei kaki. Era convinsă că putea să fie curajoasă, dacă i se 
oferea ocazia. 

Războiul fusese declarat, de fapt, chiar în timpul slujbei, după 
cum aflară ei mai târziu. La 11:28 se auzi și o avertizare de raid 


1 Serviciul Teritorial Auxiliar, STA, a fost ramura de femei a armatei britanice, în 
timpul celui de-al Doilea Război Mondial. S-a format la 9 septembrie 1938, iniţial a 
serviciu voluntar pentru femei și a existat până la 1 februarie 1949, când a fuzionat 
cu Corpul Regal al Femeilor. 


VP - 13 


aerian, chiar în mijlocul slujbei, dar nu ajunse până în satul lor 
și, oricum, fusese o alarmă falsă. Așa că familia Oxenford porni 
spre casă de la biserică fără să fie conștientă că se aflau în 
război cu Germania. 

Percy dorea să ia o pușcă și să plece după iepuri. Toţi știau să 
tragă cu arma: era un mod de a-și petrece timpul în familie, 
aproape o obsesie. Dar, desigur, tata îi refuză cererea lui Percy, 
pentru că nu se făcea să mergi la vânătoare duminica. Percy era 
dezamăgit, dar avea să se supună. Deși îi stătea mintea numai 
la năzdrăvănii, nu era suficient de bărbat ca să-și înfrunte tatăl 
pe față. 

Lui Margaret îi plăcea neobrăzarea fratelui ei. Era singura rază 
de soare în negura care plutea în viaţa ei. Adesea își dorea ca și 
ea să poată să-și bată joc de tatăl ei, așa cum făcea Percy, și să 
râdă pe la spatele lui, dar era prea deranjată ca să râdă de asta. 

Acasă, fură uluiţi să descopere o menajeră desculţă, care uda 
florile din hol. Tatăl ei nu o recunoscu. 

— Cine ești? spuse el, abrupt. 

Mama spuse, cu vocea ei moale, americană: 

— Numele ei este Jenkins. A început lucrul săptămâna asta. 

Fata se înclină, scurt. 

Tatăl ei continuă. 

— Și unde naiba sunt pantofii ei? 

O expresie de suspiciune trecu pe faţa fetei și aruncă o privire 
acuzatoare spre Percy. 

— Vă rog, stăpâne, este vina tânărului lord Isley. Percy era 
conte de Isley. El mi-a spus că menajerele trebuie să meargă 
desculțe, duminica, în semn de respect. 

Mama oftă și tatăl ei mormăi, exasperat. Margaret nu se putu 
împiedica să nu chicotească. Asta era una dintre glumele 
favorite ale lui Percy: să le comunice noilor servitori despre 
reguli imaginare. Putea să spună lucruri ridicole cu o față 
extrem de serioasă, și familia avea o asemenea reputaţie de 
excentricitate, încât oamenii puteau să creadă aproape orice. 

Percy o făcea deseori să râdă pe Margaret, dar acum ei îi 
părea rău de sărmana menajeră, care stătea desculţă, pe hol, și 
se simţea ridicolă. 

— Du-te și pune-ţi pantofii, îi spuse mama. 

Margaret adăugă. 

— Și să nu-l mai crezi niciodată pe lordul Isley. 


VP - 14 


Ei își scoaseră pălăriile și intrară în camera de zi. Margaret îl 
trase de păr pe Percy și sâsâi. 

— A fost un lucru foarte răutăcios din partea ta. 

Percy se mulţumi să rânjească. Odată, îi spusese vicarului că 
tatăl său murise din cauza unui atac de cord în timpul nopții și 
întregul sat se îmbrăcase în doliu înainte să afle că nu era 
adevărat. 

Tatăl lor porni aparatul de radio și atunci aflară știrile: Marea 
Britanie declarase război Germaniei. 

Margaret simţi cum un fel de bucurie sălbatică i se ridica în 
piept, ca exaltarea atunci când conduci prea repede sau când te 
caţări în vârful unui copac foarte înalt. Nu mai avea niciun rost 
să își mai bată capul cu asta: va fi tragedie, și doliu, și durere, și 
tristețe, dar, de acum, lucrurile nu mai puteau să fie evitate, 
zarurile fuseseră aruncate și nu mai era altceva de făcut în afară 
de a lupta. Acest gând îi făcea inima să bată mai repede. Totul 
va fi diferit. Convenţiile sociale vor fi abandonate, femeile vor 
intra în luptă, barierele de clasă vor dispărea, toată lumea va 
lucra împreună. Ea putea deja să simtă aerul libertăţii. Și se vor 
afla în război împotriva fasciștilor, chiar cei care îl omorâseră pe 
sărmanul lan și mii de alţi tineri de ispravă. Margaret nu 
considera că este o persoană răzbunătoare, dar, când se 
gândea la lupta împotriva nazismului, se simţea răzbunătoare. 
Sentimentul era neobișnuit, înfiorător și emotionant. 

Tatăl ei era furios. El era, oricum, roșu la faţă și când se 
înfuria întotdeauna părea pe cale să explodeze. 

— Blestemat să fie Chamberlain! spuse el. Blestemat și 
spulberat să fie nenorocitul ăsta! 

— Algernon, te rog, spuse mama, reproșându-i limbajul 
necontrolat. 

Tatăl ei era unul dintre fondatorii Uniunii Fasciștilor Britanici. 
Pe atunci era o altă persoană: nu doar mai tânăr, ci și mai 
subțire, mai chipeș și mai puţin irascibil. Îi fermecase pe oameni 
și le câștigase loialitatea. Scrisese o carte controversată, 
intitulată Corciturile: Amenințarea poluării rasiale, despre felul în 
care civilizaţia începuse să decadă de când oamenii albi se 
împerecheau cu evrei, arabi, orientali și chiar negri. 
Corespondase cu Adolf Hitler, pe care el îl considera ca fiind cel 
mai mare om politic, după Napoleon. Ținuse petreceri uriașe 
acasă, în fiecare weekend, cu politicieni, oameni de stat străini, 


VP -15 


uneori și - într-o ocazie de neuitat - cu regele. Discuţiile se 
prelungeau mult, în noapte, majordomul aducea mai mult 
brandy din pivniță, în timp ce valeţii căscau pe holuri. Pe toată 
perioada depresiunii economice, tatăl ei așteptase ca ţara lui să- 
| cheme să o salveze, în ceasul cel mai greu, și să-i ceară să 
devină prim-ministru într-un guvern al reconstrucției naţionale. 
Dar chemarea nu venise niciodată. Petrecerile de weekend 
deveniră mai rare și mai restrânse: oaspeţii cei mai distinși 
găseau modalităţi să se disocieze, în mod public, de Uniunea 
Fasciștilor Britanici; și tatăl ei devenise un om mai acru, 
dezamăgit. Șarmul său se pierduse odată cu încrederea. 
Aspectul plăcut fu distrus de ură, plictiseală și băutură. 
Inteligența lui nu fusese niciodată reală: Margaret îi citise cartea 
și rămăsese șocată când realizase că ceea ce era scris înăuntru 
era nu doar greșit, ci de-a dreptul stupid. 

In ultimii ani, platforma sa se redusese la o singură idee 
obsesivă: aceea că Marea Britanie și Germania ar trebui să se 
unească împotriva Uniunii Sovietice. El susținuse această teză în 
articole din reviste și în scrisori către ziare și în tot mai rarele 
ocazii când era invitat să vorbească la întruniri politice și la 
dezbateri ale unor societăți universitare. Se agăța sfidător de 
această idee pe măsură ce evenimentele politice din Europa 
făceau ca politica lui să devină din ce în ce mai nerealistă. 
Odată cu declanșarea războiului între Marea Britanie și 
Germania, speranţele sale erau definitiv zdrobite și Margaret nu 
simţea prea multă milă pentru el, printre toate celelalte emoții 
tumultuoase. 

— Marea Britanie și Germania se vor distruge una pe cealaltă 
și vor lasa Europa să fie dominată de comuniștii atei! spuse el. 

Referirea la ateism îi aminti lui Margaret că era obligată să 
meargă la biserică și spuse: 

— Nu mă deranjează. Eu sunt atee. 

Mama ei spuse. 

— Nu poţi să fii, draga mea, tu ţii de biserica anglicană. 

Margaret nu se putu abţine să râdă. Elizabeth, care mai avea 
puţin și izbucnea în lacrimi, îi spuse: 

— Cum poţi să râzi? Este o tragedie! 

Elizabeth era o mare admiratoare a naziștilor. Vorbea 
germană - amândouă vorbeau datorită guvernantei germane 
care rezistase mai mult decât toate celelalte - și fusese la Berlin 


VP - 16 


de mai multe ori și cinase de două ori cu Fuhrerul, în persoană. 
Margaret suspecta că naziștii erau niște snobi, cărora le plăcea 
să se bucure de aprobarea unui aristocrat englez. 

Acum, Margaret se întoarse spre Elizabeth și spuse: 

— E momentul să ne împotrivim acelor teroriști. 

— Nu sunt teroriști, spuse Elizabeth indignată. Sunt niște 
oameni mândri, puternici, de rasă pură și este o tragedie faptul 
că ţara noastră se află în război împotriva lor. Tata are dreptate 
- oamenii albi se vor extermina între ei și lumea va rămâne pe 
mâna corciturilor și a evreilor. 

Margaret nu avea răbdare pentru astfel de aiureli. 

— Nu-i nimic în neregulă cu evreii, spuse ea, întărâtată. 

Tatăl lor ridică un deget și spuse: 

— Nu-i nimic în neregulă cu evreii - /a locul lor. 

— Care este sub călcâiul cizmei tale, în sistemul tău fascist. 
Fusese pe punctul să spună „sistemul tău împuţit”, dar se 
speriase brusc și își înghiţise insulta: era periculos să-l înfurii 
prea tare pe tata. 

Elizabeth zise: 

— Și în sistemul tău bolșevic, evreii conduc cotețul! 

— Nu sunt bolșevică. Sunt socialistă. 

Percy imită accentul mamei. 

— Nu poţi să fii, draga mea, tu ţii de biserica anglicană. 

Margaret izbucni în râs, deși râdea de ea însăși, dar râsul ei o 
înfurie pe soră-sa. Elizabeth spuse cu amărăciune: 

— Tu vrei să distrugi tot ceea ce este bun și pur și, la urmă, să 
râzi de asta. 

Replica asta nu prea merita un răspuns, dar Margaret încă 
dorea să-și sublinieze poziţia. Se întoarse spre tatăl ei și îi 
spuse: 

— Ei bine, sunt de acord în legătură cu Neville Chamberlain, 
oricum. Din cauza lui, poziția noastră militară s-a înrăutățit mult, 
pentru că i-a lăsat pe fasciști să pună mâna pe Spania. Acum, 
inamicul este și la vest, și la est. 

— Nu Chamberlain i-a lăsat pe fasciști să pună mâna pe 
Spania, spuse tata. Marea Britanie a semnat un acord de 
neintervenţie cu Germania, Franţa și Italia. Tot ce am făcut a 
fost să ne ţinem de cuvânt. 

Asta era o ipocrizie totală și el știa acest lucru. Margaret 
simţea că se înroșește de furie. 


VP - 17 


— Ne-am ţinut de cuvânt, în timp ce germanii și italienii și l-au 
încălcat pe al lor! protestă ea. Așa că fasciștii au avut arme, și 
democrații - nimic... în afară de eroi. 

Se lăsă un moment de liniște stânjenitoare. 

Mama spuse: 

— Imi pare foarte rău că a murit lan, draga mea, dar el avea o 
influență foarte proastă asupra ta. 

Brusc, Margaret simţi că-i vine să plângă. 

lan Rochdale fusese cel mai bun lucru care i se întâmplase 
vreodată și durerea pentru moartea lui încă avea puterea să o 
facă să suspine. 

Mulţi ani, dansase la balurile de vânătoare cu membri tineri ai 
aristocrației funciare, cu băieți care nu aveau nimic în cap, în 
afară de băutură și vânătoare, și fusese disperată că nu va 
întâlni niciodată un bărbat de vârsta ei care să o intereseze. lan 
apăruse în viaţa ei ca o lumină a raţiunii și de când murise, ea 
trăia în întuneric. 

El fusese în ultimul an de studii la Oxford. Lui Margaret i-ar fi 
plăcut să meargă la universitate, dar nu exista nicio șansă ca ea 
să fie admisă: nu fusese niciodată la școală. Oricum, citise mult 
și variat - nu avea altceva de făcut - și fusese emoţionată să 
descopere pe cineva asemenea ei, căruia îi plăcea să discute 
despre idei. Era singurul bărbat care îi putea explica lucruri fără 
să fie condescendent. lan era persoana cu gândirea cea mai 
limpede pe care o întâlnise vreodată; avea o răbdare nesfârșită 
în discuţii și îi lipsea aproape complet vanitatea intelectuală - nu 
pretindea niciodată că înţelege lucruri pe care nu le înţelegea. 
Ea îl adorase chiar de la început. 

Multă vreme nu se gândise la asta ca la dragoste. Dar, într-o 
zi, el îi mărturisise, stânjenit și cu mare umilinţă, luptându-se să 
găsească cuvintele potrivite și, în sfârșit, îi spusese: „Cred că m- 
am îndrăgostit de tine. Asta va distruge totul?” Și atunci ea 
realizase bucuroasă că și ea era îndrăgostită. 

EI îi schimbase viaţa. Era ca și cum s-ar fi mutat într-o altă 
tară, unde totul era diferit: peisajul, vremea, oamenii, 
mâncarea. Se bucura de orice lucru. Constrângerile și iritările 
traiului cu părinţii ei ajunseseră să-i pară nesemnificative. 

Chiar și după ce el se înrolase în Brigăzile Internaţionale și 
plecase în Spania, ca să lupte pentru guvernul socialist ales, 
împotriva rebelilor fasciști, continua să-i lumineze viaţa. Era 


VP -18 


mândră de el, pentru că avusese curajul să-și susțină 
convingerile și era dispus să-și riște viața pentru cauza în care 
credea. Uneori, primea câte o scrisoare de la el. Odată îi 
trimisese un poem. Apoi venise o notă care o informa că era 
mort, sfârtecat de o lovitură directă de obuz și Margaret simţise 
că viaţa ei se terminase. 

— O influență proastă, repetă ea cu amărăciune. Da. M-a 
învăţat să pun la îndoială dogma, să nu am încredere în minciuni 
și să dispreţuiesc ipocrizia. Prin urmare, nu prea sunt potrivită 
pentru societatea civilizată. 

Tata, mama și Elizabeth începură să vorbească toţi în același 
timp, apoi se opriră, pentru că niciunul dintre ei nu se putea 
auzi, și Percy vorbi în momentul de liniște bruscă. 

— Că tot vorbeam despre evrei, spuse el. Am dat peste o 
fotografie ciudată, în pivniţă, într-una dintre valizele acelea 
vechi, de la Stamford. Stamford, Connecticut, era locul în care 
locuise familia mamei. Percy scoase din buzunarul de la piept al 
cămășii o fotografie șifonată. Am avut o străbunică numită Ruth 
Glencarry, nu-i așa? 

Mama îi răspunse. 

— Da, a fost mama mamei mele. De ce, dragă, ce-ai 
descoperit? 

Percy îi dădu tatălui său fotografia și ceilalți se îngrămădiră în 
jurul lui să o privească. Era o scenă de pe o stradă dintr-un oraș 
american, probabil New York, în urmă cu vreo șaptezeci de ani. 
În prim-plan era un bărbat evreu, având în jur de treizeci de ani, 
cu barbă neagră, îmbrăcat în haine aspre de muncitor și cu 
pălărie. Stătea în picioare lângă un căruţ pe care se afla o tocilă. 
Căruţul era clar inscripţionat cu cuvintele „Reuben Fishbein - 
tocilar”. Alături de bărbat stătea o fată, de zece ani, într-o rochie 
de bumbac ponosită și cu ghete grosolane. 

Tatăl lui întrebă. 

— Ce-i cu asta, Percy? Cine sunt oamenii aceștia jalnici? 

— Întoarce-o, spuse Percy. 

Tatăl lui întoarse fotografia. Pe spate era scris: „Ruthie 
Glencarry, născută Fishbein, 10 ani”. 

Margaret privi spre tatăl ei. Era complet oripilat. 

Percy continuă. 


VP-19 


— E interesant că bunicul mamei s-a însurat cu fata unui 
evreu rătăcitor, ascuţitor de cuțite, dar se spune că așa e 
America. 

— Este imposibil, spuse tatăl lui, dar vocea îi tremura și 
Margaret presupuse că el se gândea că era foarte posibil. 

Percy continuă, voios. 

— Oricum, la evrei, descendența se transmite pe linie 
feminină, așa că dacă bunica mea a fost evreică, asta mă face 
pe mine evreu. 

Tatăl lor pălise. Mama părea destul de nedumerită, 
încrețindu-și sprâncenele. 

Percy spuse. 

— Sper ca germanii să nu câștige războiul ăsta. Nu mi se va 
permite să merg la cinematograf și mama va trebui să coasă 
stele galbene pe toate toaletele ei de bal. 

Părea prea frumos ca să fie adevărat. Margaret se uită cu 
atenție la cuvintele scrise pe spatele fotografiei și adevărul ieși 
la iveală. > 

— Percy! spuse ea încântată. Asta este scrisul tău! 

— Nu, nu este, spuse Percy. 

Dar toată lumea își dădu seama că era scrisul lui. Percy găsise 
undeva această fotografie veche a unei fetițe evreice și 
falsificase scrisul de pe spate ca să-l păcălească pe tatăl său. 
Acesta mușcase momeala și nu era de mirare; ar însemna 
coșmarul suprem al oricărui rasist, să afle că avea strămoși 
impuri. Îi dăduse ce merita. 

Tatăl spuse: 

— Bah! și aruncă fotografia pe masă. 

Mama spuse: 

— Percy, serios? cu o voce ofensată. Probabil că ar fi spus mai 
multe, dar în momentul acela se deschise ușa și Bates, 
majordomul irascibil, rosti: 

— Prânzul este servit, doamna mea. 

Părăsiră camera și traversară holul, spre mica sufragerie. Ca 
în fiecare duminică, se servi friptură de vacă, gătită prea mult. 
Mama mânca o salată: nu mânca niciodată mâncare gătită, 
deoarece credea că temperatura îi distrugea savoarea. 

Tata spuse rugăciunea și se așezară la masă. Bates îi oferi 
mamei somon afumat. Mâncarea afumată, murată sau altfel 
conservată era în regulă, conform teoriei ei. 


VP - 20 


— Desigur, rămâne un singur lucru de făcut, spuse ea în timp 
ce se servea din platoul oferit. Vorbi pe tonul degajat al cuiva 
care abia dacă se deranjează să atragă atenţia asupra unui 
lucru evident. Trebuie să plecăm toţi să locuim în America până 
când se termină acest război prostesc. 

Se lăsă un moment de liniște, de surprindere. 

Margaret, îngrozită, izbucni: 

— Nu! 

Mama spuse: 

— Gata, cred că am avut suficiente ciondăneli pentru o 
singură zi. Te rog, lasă-ne să mâncăm în liniște și armonie. 

— Nu! repetă Margaret. Aproape că își pierduse graiul din 
cauza furiei. Nu puteţi să faceţi asta, este... este... Ar fi vrut să 
se repeadă la ei, să-i acuze de trădare și lașitate, să-și strige în 
gura mare disprețul și sfidarea, dar cuvintele nu ieșeau și tot ce 
reuși să spună fu: „Nu e corect”. 

Chiar și asta era prea mult. Tatăl ei spuse: 

— Dacă nu-ți poţi ţine gura, ar fi mai bine să pleci. 

Margaret își duse șervetul la gură, ca să-și înăbușe un suspin, 
își împinse scaunul în spate, se ridică în picioare și ieși, în fugă, 
din cameră. 

e 

Plănuiseră asta de luni de zile, desigur. 

După masa de prânz, Percy veni în camera lui Margaret și îi 
povesti detaliile. Casa urma să fie încuiată, mobilierul acoperit 
cu pânză împotriva prafului și servitorii concediaţi. Proprietatea 
va rămâne pe mâinile directorului de afaceri al tatălui lor, care 
va strânge chiriile. Banii vor fi depozitaţi în bancă; nu puteau fi 
trimiși în America din cauza regulilor de export de valută pe 
timp de război. Caii vor fi vânduți, păturile vor fi tratate 
împotriva moliilor și argintăria încuiată. 

Margaret, Elizabeth și Percy trebuiau să împacheteze câte o 
valiză fiecare: restul bunurilor lor vor fi trimise cu o companie de 
mutări. Tatăl lor rezervase bilete pentru toți la Pan American 
Clipper și trebuiau să plece miercuri. 

Percy era absolut încântat. Mai zburase odată sau de două ori, 
dar Clipperul era altceva. Avionul era uriaș și opulent; ziarele 
fuseseră pline de povești despre el când fusese inaugurată 
cursa, cu câteva săptămâni în urmă. Zborul la New York dura 


VP -21 


douăzeci și nouă de ore și toată lumea se ducea la culcare, în 
timpul nopţii, deasupra Oceanului Atlantic. 

Era dezgustător de potrivit, gândi Margaret, ca ei să plece în 
condiţii de mare lux, în timp ce își lăsau compatrioţii îngreunaţi 
de lipsuri, privaţiuni și război. 

Percy plecă să-și împacheteze valiza și Margaret se întinse pe 
pat, holbându-se la tavan, amărâtă și dezamăgită, plângând de 
frustrare, lipsită de orice putere să facă ceva în legătură cu 
soarta ei. 

Rămase în camera ei până la ora de culcare. 

Luni dimineaţă, pe când se afla încă în pat, mama intră în 
camera ei. Margaret se ridică și îi aruncă o privire ostilă. Mama 
ei se așeză la masa de toaletă și o privi pe Margaret în oglindă. 

— Te rog să nu creezi necazuri cu tatăl tău pe subiectul ăsta, 
spuse ea. 

Margaret înţelese că mama ei era neliniștită. În alte condiţii, 
asta ar fi făcut-o pe Margaret să-și îndulcească tonul, dar era 
prea supărată ca să empatizeze. 

— Este o lașitate! explodă ea. 

Mama ei păli. 

— Nu suntem lași. 

— Doar că fugim din ţara noastră când începe războiul! 

— Nu avem de ales. Trebuie să plecăm. 

Margaret se uită mirată la mama ei. 

— De ce? 

Mama ei se întoarse de la oglindă și privi direct spre ea. 

— Altfel îl vor băga pe tatăl tău în închisoare. 

Margaret era complet luată prin surprindere. 

— Cum pot să facă asta? Nu e o crimă să fii fascist. 

— Au puteri excepţionale. Chiar contează? Ne-a avertizat un 
prieten de la Ministerul de Externe. Tatăl tău va fi arestat dacă 
se va mai afla în Marea Britanie la sfârșitul săptămânii. 

Margaret nu putea să creadă că l-ar trimite pe tatăl ei la 
închisoare ca pe un hoţ. Se simțea prostește: nu se gândise la 
modul în care războiul le va afecta viaţa de zi cu zi. 

— Dar nu ne vor lăsa să luăm banii cu noi, spuse mama ei, 
amărâtă. Cam aici se termină fairplay-ul britanic. 

Banii erau ultimul lucru de care-i păsa lui Margaret în clipa 
asta. Toată viaţa ei era în cumpănă. Simţi un acces brusc de 


VP - 22 


vitejie și se hotărî să-i spună mamei ei adevărul. Înainte să aibă 
timp să-și piardă curajul, inspiră adânc și glăsui: 

— Mamă, eu nu vreau să merg cu voi. 

Mama ei nu se arătă surprinsă. Poate că se așteptase la ceva 
de genul acesta. Spuse, pe tonul liniștit, vag, pe care-l folosea 
atunci când încerca să evite o ceartă: 

— Trebuie să vii, draga mea. 

— Dar ei nu mă vor băga pe mine la închisoare. Pot să 
locuiesc cu mătușa Martha sau chiar cu verișoara Catherine. Nu 
vrei să vorbești tu cu tata? 

Brusc, mama ei păru neobișnuit de furioasă. 

— Te-am născut în durere și suferință și nu am de gând să te 
las să-ţi pui viaţa în pericol, dacă pot să evit asta. 

Pentru o clipă, Margaret rămase surprinsă de emoția sinceră a 
mamei ei. Apoi protestă. 

— Trebuie să am și eu ceva de spus aici - e viaţa mea! 

Mama ei oftă și reveni la tonul ei normal, languros. 

— Nu are nicio importanţă ce gândim, eu sau tu. Tatăl tău nu 
ne va lăsa să rămânem orice am spune. 

Pasivitatea ei o enerva pe Margaret și se decise să acţioneze. 

— ÎI voi întreba direct. 

— Aș vrea să nu faci asta, spuse mama ei, cu o notă de 
rugăminte în voce. Pentru el este și așa îngrozitor de greu. 
lubește Anglia, știi asta. În orice alte împrejurări, ar suna la 
Ministerul Apărării să încerce să obțină o slujbă. Povestea asta îi 
frânge inima. 

— Și cu inima mea ce se întâmplă? 

— Pentru tine nu e același lucru. Eşti tânără, ai toată viața în 
față. Pentru el este sfârșitul oricărei speranţe. 

— Nu e vina mea că e fascist, ripostă Margaret cu duritate. 

Mama ei se ridică în picioare. 

— Speram că vei fi mai blândă, spuse ea, încet, în timp ce 
ieșea din cameră. 

Margaret se simţea vinovată și indignată în același timp. Era 
atât de nedrept! Tatăl ei îi tratase cu dispreţ toate părerile încă 
de când începuse să aibă așa ceva și acum, când evenimentele 
dovediseră că se înșelase, i se cerea ei să fie înțelegătoare. 

Oftă. Mama ei era frumoasă, excentrică, dar avea o atitudine 
vagă. Se născuse bogată și hotărâtă. Excentricităţile ei erau 
rezultatul unei voințe puternice, fără să aibă în spate o educație 


VP - 23 


care să-i permită să facă diferenţa între raţional și irațional. 
Caracterul vag era felul în care o femeie puternică putea să se 
descurce într-o lume a dominaţiei masculine: ea nu avea dreptul 
să-l înfrunte pe soțul ei, așa că singura modalitate prin care 
putea să se eschiveze controlului lui era să pretindă că nu-l 
înţelege. Margaret o iubea pe mama ei și îi accepta ciudăţeniile 
cu o toleranţă drăgăstoasă - dar era hotărâtă să nu ajungă ca 
ea, în ciuda asemănării fizice dintre ele. Dacă ceilalţi refuzau să 
o educe, ea se va descurca, bucuroasă, singură; și mai degrabă 
ar ajunge fată bătrână decât să se mărite cu un porc care 
consideră că are dreptul să-i poruncească asemenea unei 
servitori oarecare. 

Uneori își dorea să aibă un altfel de relație cu mama sa. Dorea 
să i se confeseze, să-i câștige simpatia, să-i ceară sfatul. Puteau 
să fie aliate, să lupte împreună pentru libertate, împotriva unei 
lumi care dorea să le trateze ca pe niște ornamente. Dar mama 
ei renunţțase la luptă cu mult timp în urmă și dorea ca Margaret 
să facă la fel. Asta nu avea să se întâmple. Margaret avea să fie 
ea însăși: era absolut hotărâtă. Dar în ce fel? 

Toată ziua de luni nu reuși să mănânce nimic. Bău 
nenumărate cești de ceai, în timp ce servitorii își vedeau de 
treabă cu închiderea casei. Marţi, când mama ei înţelese că 
Margaret nu avea de gând să împacheteze, îi spuse noii 
cameriste, Jenkins, să împacheteze pentru ea. Desigur, Jenkins 
nu știa ce să împacheteze și Margaret fu nevoită să o ajute; așa 
că mama obținu ceea ce își dorea, așa cum făcea adesea. 

Margaret îi spuse fetei: 

— Ai ghinion că ne-am hotărât să închidem casa la o 
săptămână după ce ai început să lucrezi aici. 

— Acum nu va mai fi lipsă de locuri de muncă, doamna mea, 
spuse Jenkins. Tatăl nostru spune că în timp de război nu există 
şomaj. 

— Ce vei face - vei lucra într-o fabrică? 

— Am să mă înrolez. leri, la radio s-a anunțat că 
șaptesprezece mii de femei s-au înrolat în STA. Sunt cozi în faţa 
fiecărei primării din ţară - am văzut o fotografie în ziar. 

— Ce noroc pe tine, spuse Margaret, deprimată. Singurul lucru 
la care o să stau la coadă este avionul spre America. 

— Trebuie să faci ceea ce vrea marchiza, spuse Jenkins. 

— Ce spune tatăl tău despre faptul că te înrolezi? 


VP - 24 


— Nu-i voi spune - pur și simplu, o să fac asta. 

— Și dacă te retrage? 

— Nu poate să facă asta. Am optsprezece ani. Odată ce te-ai 
înscris, asta este. Dacă ești suficient de în vârstă, părinţii tăi nu 
pot să facă nimic în legătură cu asta. 

Margaret era uluită. 

— Eşti sigură? 

— Sigur. Toată lumea știe asta. 

— Eu nu știam, spuse Margaret, gânditoare. 

Jenkins scoase valiza lui Margaret pe hol. Vor pleca foarte 
devreme, miercuri dimineaţă. Văzând valizele aliniate, Margaret 
înţelese că avea să-și petreacă războiul în Connecticut dacă nu 
făcea și altceva în afară de bombăneală. In ciuda rugăminţii 
mamei ei să nu facă scandal, trebuia să-și înfrunte tatăl. 

Simplul gând o făcu să tremure. Se întoarse în camera ei să-și 
adune curajul și să se gândească la ce avea de spus. Va trebui 
să fie calmă. Lacrimile nu-l vor mișca și furia nu-i va provoca 
decât dispreţ. Va trebui să pară raţională, responsabilă, matură. 
Nu va trebui să fie pusă pe ceartă, pentru că asta îl va înfuria și, 
atunci, ea va fi atât de înfricoșată încât nu va mai fi în stare să 
continue. 

Cum ar trebui să înceapă? „Cred că am dreptul să am un 
cuvânt de spus în legătură cu viitorul meu”. 

Nu, nu e bine. El îi va răspunde: „Eu sunt responsabil pentru 
tine, deci este decizia mea”. 

Poate că ar trebui să înceapă așa: „Pot să discut cu tine 
despre plecarea în America?” 

Probabil că el îi va răspunde: „Nu e nimic de discutat”. 

Deschiderea ei trebuia să fie atât de inofensivă încât nici 
măcar el să nu o poată refuza. Se decise că va încerca: „Pot să 
te rog ceva?” El va trebui să fie de acord cu asta. 

Și după asta? Cum va putea să abordeze subiectul fără să 
provoace una dintre furiile lui îngrozitoare? Ar putea să spună: 
„Tu ai fost în armată, în timpul ultimului război, nu-i așa?” Ştia 
că fusese în luptă, în Franţa. Apoi îl va întreba: „Mama a fost și 
ea implicată?” Știa și răspunsul la întrebarea asta: mama ei 
fusese asistentă medicală voluntară, la Londra, îngrijind de 
ofițerii americani răniţi. Apoi va încheia: „Amândoi v-aţi servit 
țările, așa că știu că vei înţelege de ce vreau să fac și eu același 
lucru”. Cu siguranţă, acesta era un argument de neclintit. 


VP -25 


Dacă el putea să accepte principiul, ea simţea că putea să se 
descurce cu celelalte obiecţii ale lui. Ar putea să locuiască la 
rude, până când se înrola, ceea ce se va întâmpla în câteva zile. 
Avea nouăsprezece ani: multe fete de vârsta ei lucrau cu normă 
întreagă de șase ani. Era suficient de în vârstă ca să se mărite, 
să conducă mașina, să meargă la închisoare. Nu exista niciun 
motiv pentru care ar trebui să nu i se permită să rămână în 
Anglia. 

Părea raţional. Acum, mai avea nevoie doar de curaj. 

Tatăl ei ar trebui să se afle în biroul lui, împreună cu 
directorul. Margaret ieși din cameră. Pe platforma din fața 
dormitorului ei, se simţi, brusc, slăbită și înspăimântată. Pe el îl 
înfuria să fie contrazis. Accesele lui de furie erau îngrozitoare și 
pedepsele aspre. Pe când avea unsprezece ani, fusese obligată 
să stea în picioare, în colțul biroului lui, cu faţa la perete după ce 
fusese nepoliticoasă cu un oaspete al casei; el îi luase ursuleţul 
favorit, ca pedeapsă pentru că făcuse pipi în pat, la vârsta de 
șapte ani; odată, într-un acces de furie, aruncase o pisică pe o 
fereastră de la etaj. Ce va face, acum, când îi va spune că ea 
vrea să rămână în Anglia și să lupte împotriva naziștilor? 

Se strădui să coboare scările, dar, pe măsură ce se apropia de 
birou, temerile ei creșteau. Îl vedea pe tatăl său înfuriindu-se, cu 
fața înroșită și cu ochii ieșiţi din orbite, și se simţi îngrozită. 
Încercă să-și liniștească pulsul accelerat, întrebându-se dacă 
avea, într-adevăr, pentru ce să-i fie frică. Nu mai putea să-i 
sfâșie inima dacă îi luă ursuletul favorit. Dar știa, în adâncul ei, 
că el încă putea să găsească moduri să o facă să-și dorească să 
fi fost moartă. 

În timp ce stătea în faţa ușii biroului, tremurând, menajera 
trecu grăbită prin hol, în rochia ei neagră, de mătase. Doamna 
Allen conducea personalul feminin al gospodăriei, dar fusese 
întotdeauna indulgentă faţă de copii. lubea această familie și 
era supărată pentru că plecau: pentru ea era sfârșitul unui mod 
de viaţă. Îi oferi lui Margaret un zâmbet înlăcrimat. 

Privind-o, Margaret fu lovită de o idee care-i făcu inima să se 
oprească. 

Un întreg plan de evadare îi explodă în minte. Va împrumuta 
bani de la doamna Allen, va părăsi casa acum, va lua trenul de 
4:45 spre Londra, va rămâne peste noapte în apartamentul 
verișoarei ei, Catherine, și se va înrola în STA la prima oră a 


VP - 26 


dimineții. Până când o va ajunge din urmă tatăl ei, va fi prea 
târziu. 

Era atât de simplu și îndrăzneț încât abia dacă îi venea să 
creadă că ar putea să funcţioneze. Dar înainte să se poată gândi 
de două ori, se auzi spunând: 

— Doamnă Allen, ai putea să-mi dai niște bani? Trebuie să fac 
niște cumpărături de ultim moment și nu vreau să-l deranjez pe 
tata, e atât de ocupat. 

Doamna Allen nu ezită nicio clipă. 

— Sigur, doamna mea. De câţi bani ai nevoie? 

Margaret nu știa cât costa drumul cu trenul până la Londra. 
Nu-și cumpărase niciodată bilet singură. Făcu o presupunere 
fără nicio bază și spuse: 

— Oh, o liră ar trebui să fie de ajuns. Se gândea: chiar fac 
asta? 

Doamna Allen scoase două bancnote de zece șilingi din 
geantă. Probabil că i-ar fi dat și economiile ei de o viață dacă i 
le-ar fi cerut. 

Margaret luă banii cu degete tremurătoare. Acesta ar putea 
să fie biletul meu spre libertate, se gândi ea și, oricât era de 
înspăimântată, simţi cum i se aprinde în piept o mică flacără de 
speranţă. 

Doamna Allen, crezând că este supărată din cauza emigrării, 
o strânse de mână. 

— Aceasta este o zi tristă, lady Margaret, spuse ea. O zi tristă 
pentru noi toţi. Scuturându-și părul grizonant, dispăru în spatele 
casei. 

Margaret privi în jurul ei agitată. Nu se vedea nimeni prin 
preajmă. Inima îi bătea ca a unei păsări prinse în cușcă și 
respira cu icnete superficiale. Știa că dacă ezita își va pierde 
curajul. Nu îndrăzni să mai rămână suficient de mult ca să-și 
pună o haină pe ea. Strângând banii în mână, ieși pe ușa din 
faţă. 

Gara se afla la trei kilometri depărtare, în satul următor. Cu 
fiecare pas pe care-l făcea pe drum, Margaret se aștepta să 
audă Rolls Royce-ul tatălui ei sforăind în urma sa. Dar cum 
putea să știe el ce făcuse? Era improbabil ca să-i observe cineva 
lipsa înainte de cină și, chiar dacă observau, vor presupune că 
se dusese la cumpărături, așa cum îi spusese doamnei Allen. Cu 
toate astea, îi era permanent teamă că va fi prinsă. 


VP - 27 


Ajunse la gară devreme și își cumpără biletul - avea bani mai 
mult decât suficienţi -, apoi se așeză în sala de așteptare pentru 
doamne privind spre limbile ceasului cel mare de pe perete. 

Trenul avea întârziere. 

Ora 4:45 trecu, apoi cinci, apoi 5:05. Deja Margaret era atât 
de înspăimântată, încât simţea că e pe cale să renunţe și să 
întoarcă acasă, doar ca să scape de această tensiune. 

Trenul ajunse la 5:15 și tatăl ei încă nu apăruse. 

Margaret se îmbarcă. În tot acest timp, își simţea inima în gât. 

Rămase în picioare, lângă fereastră, holbându-se spre bariera 
pentru verificarea biletelor, așteptându-se să-l vadă sosind în 
ultima clipă și să o prindă. 

În sfârșit, trenul porni. 

Abia dacă-i venea să creadă că scăpase. 

Trenul prinse viteză și primii fiori de exaltare începură să-i 
frământe sufletul. Câteva secunde mai târziu, ieșea din gară. 
Margaret privi cum dispare satul și inima i se umplu de 
sentimentul de triumf. O făcuse - evadase! 

Brusc, simţi cum i se moaie genunchii. Privi în jur după un loc 
și realiză, pentru prima dată, că trenul era plin. Toate locurile 
erau ocupate, chiar și în vagonul de clasa întâi, și peste tot erau 
soldaţi care stăteau așezați pe podea. Rămase în picioare. 

Euforia ei nu se pierdu, deși călătoria era, după standardele ei 
normale, un adevărat coșmar. La fiecare gară, tot mai mulți 
oameni se înghesuiau în vagoane. Trenul fu întârziat trei ore 
înainte de Reading. Toate becurile fuseseră scoase, din cauza 
camuflajului, așa că, după lăsarea serii, trenul era în beznă 
totală, cu excepţia strălucirii ocazionale a lanternei unui paznic, 
care patrula, făcându-și loc printre pasagerii așezați și întinși pe 
podea. Își spuse că aceste lucruri nu mai aveau importanţă. 
Rochia ei se va murdări, dar mâine se va îmbrăca în uniformă. 
Totul era diferit: acum era război. 

Margaret se întreba dacă tatăl ei aflase că ea lipsea, dacă 
descoperise că luase trenul și dacă pornise, cu viteză maximă, 
spre Londra, ca să o intercepteze la gara Paddington. Era 
improbabil, dar posibil și sufletul i se umplu de groază când 
trenul intră în gară. 

Oricum, când cobori, în sfârșit, el nu era nicăieri și inima i se 
umplu de un nou fior de triumf. Până la urmă, el nu era 
atotputernic! În strălucirea cavernoasă a gării, reuși să găsească 


VP - 28 


un taxi. Acesta o duse la Bayswater, folosind doar luminile de 
poziție. Şoferul aprinse o lanternă ca să-i lumineze drumul spre 
clădirea în care Catherine avea un apartament. 

Toate ferestrele clădirii erau acoperite, dar holul era 
strălucitor. Portarul își terminase tura - era aproape miezul 
nopţii dar Margaret cunoștea drumul. Urcă scările și sună la ușă. 

Nu veni niciun răspuns. 

Inima ei se scufundă. 

Sună din nou, dar știa că este inutil: apartamentul era micut 
și soneria era puternică. Catherine nu se afla acolo. 

Nu era prea surprinzător: Catherine locuia cu părinţii ei, în 
Kent, și folosea apartamentul doar ca un refugiu. Viaţa socială a 
Londrei se oprise, desigur, așa că nu exista niciun motiv pentru 
care Catherine să se afle aici. Margaret nu se gândise la asta. 

Nu era zdrobită, dar era dezamăgită. Abia așteptase să se 
așeze împreună cu Catherine să bea o ciocolată caldă și să-i 
împărtășească toate detaliile marii ei aventuri. Oricum, asta va 
trebui să mai aștepte. Se gândi ce avea de făcut în continuare. 
Avea câteva rude la Londra, dar, dacă se ducea la ei, aceștia 
aveau să îl sune cel mai probabil pe tatăl ei. Catherine ar fi fost 
dornică să conspire cu ea, dar nu putea să aibă încredere în 
oricare dintre celelalte rude. 

Apoi își aminti că mătușa Martha nu avea telefon. 

Era o strămătușă, de fapt; o fată bătrână, izolată, de vreo 
șaptezeci de ani. Locuia la vreun kilometru și jumătate 
depărtare. Probabil că dormea deja și se va înfuria să fie trezită, 
dar nu avea ce să facă. Lucrul cel mai important era că ea nu 
avea posibilitatea să-l anunţe pe tatăl ei despre ceea ce făcea 
Margaret. 

Margaret cobori scările și ieși în stradă - doar ca să descopere 
că era întuneric beznă. 

Camuflajul era destul de înspăimântător. Rămase în faţa ușii 
și privi în jur, cu ochii larg deschişi și holbându-se, fără să vadă 
nimic. Asta îi dădea o senzaţie stranie în stomac de parcă era 
ameţită. 

Închise ochii și își închipui scena familiară a străzii, așa cum ar 
trebui să fie. În spatele ei se afla Ovington House, unde locuia 
Catherine. În mod normal, ar trebui să fie lumini la mai multe 
ferestre și o inundație de strălucire de la lampa de deasupra 
ușii. În colțul din stânga ei se afla o mică biserică, a cărei poartă 


VP - 29 


era mereu scăldată în lumină. Pe pavaj erau înșiraţi stâlpi de 
iluminat și strada ar trebui să fie luminată de farurile 
autobuzelor, ale taxiurilor și ale mașinilor. 

Deschise ochii din nou și nu văzu nimic. 

Era enervant. Pentru o clipă, își imagină nu exista nimic în 
jurul ei: strada dispăruse și ea se află în neant, căzând prin gol. 
Brusc, simţi că i se face rău. Apoi se adună și vizualiză drumul 
spre casa mătușii Martha. 

„De aici trebuie să mă îndrept spre est, gândi ea, și să cotesc 
la dreapta la al doilea colț și casa mătușii Martha se află la 
capătul acelei străzi. Ar trebui să fie destul de ușor chiar și prin 
beznă”. 

Își dorea o eliberare: un taxi luminat, lună plină sau un poliţist 
îndatoritor. După un moment, dorinţa i se îndeplini: o mașină se 
strecura pe stradă cu luminile de poziţie slabe ca ochii unei 
pisici în beznă completă și, dintr-odată, reuși să vadă linia 
bordurii până la colțul străzii. 

Începu să meargă. 

Mașina trecu pe lângă ea cu luminile roșii, din spate, 
retrăgându-se în depărtarea întunecoasă. Margaret se gândea 
că mai are doar vreo trei patru pași până la colț, când se 
împiedică de bordură. Traversă strada și găsi trotuarul celălalt 
fără să se împiedice de el. Asta o încurajă. 

Brusc, ceva dur o lovi peste faţă cu o violenţă agonizantă. 

Strigă de durere și de frică. Pentru o clipă o cuprinse o panică 
oarbă și dori să se întoarcă și să fugă. Cu efort, reuși să se 
calmeze. Işi duse palma la faţă și se frecă acolo unde o durea. 
Ce naiba se întâmplase? Ce putea să fie acolo, să o lovească 
direct în faţă, în mijlocul trotuarului? Își întinse ambele mâini. 
Simţi ceva aproape imediat și își retrase mâinile înspăimântată; 
apoi strânse din dinţi și se întinse din nou. Atingea ceva rece și 
dur și rotund, ca un fel de farfurie supradimensionată care 
plutea prin aer. Explorând mai departe, simţi un stâlp rotund, cu 
o gaură rectangulară și cu un capăt ieșit în afară. Când înţelese 
ce era, izbucni în râs în ciuda feţei ei umflate. Fusese atacată de 
o cutie poștală. 

O ocoli pe pipăite, apoi își continuă drumul cu ambele mâini 
întinse în faţă. 


VP - 30 


După o vreme, se împiedică de o altă bordură. Regăsindu-și 
echilibrul, se simţi ușurată: ajunsese la strada mătușii Martha. 
Se întoarse spre stânga. 

Îi trecu prin minte că mătușa Martha ar putea să nu audă 
soneria de la ușă. Locuia singură și nu era altcineva care să 
răspundă. Dacă se întâmpla asta, Margaret va trebui să-și 
găsească drumul înapoi spre clădirea în care locuia Catherine și 
să doarmă în hol. Putea să se descurce cu dormitul pe podea, 
dar o îngrozea încă o plimbare prin beznă. Poate că ar trebui să 
se ghemuiască, pur și simplu, în faţa ușii mătușii Martha și să 
aștepte să se lumineze de ziuă. 

Casa micuță a mătușii Martha se afla la capătul îndepărtat al 
străzii lungi. Margaret mergea încet. Orașul era întunecat, dar 
nu tăcut. Când trecea pe lângă porţi, lătrau câini și două pisici o 
priviră nepăsătoare. De undeva din apropiere auzi muzica 
zornăitoare a unei petreceri întârziate. Puțin mai încolo auzi 
strigătele înăbușite de la o ceartă domestică în spatele 
draperiilor de camuflaj. Descoperi că își dorea să se afle în 
interiorul unei case cu lumini și un șemineu cu foc și o oală cu 
ceai. 

Strada părea mai lungă decât își amintea Margaret. Oricum, 
nu avea cum să se fi înșelat: cotise la dreapta la cea de a doua 
intersecţie. În orice caz, presupunerea că se rătăcise creștea 
fără încetare. Simţul timpului o părăsise: mergea pe strada asta 
de cinci minute, douăzeci de minute, două ore sau de o noapte 
întreagă? Brusc, nu mai era sigură nici dacă mai existau case în 
apropiere. S-ar putea afla în mijlocul Hyde Park după ce trecuse 
de intrare printr-un noroc chior. Începu să simtă că erau tot felul 
de creaturi în jurul ei, în beznă, privind-o cu vederea de noapte 
a unor ochi de pisică, așteptând să se împiedice ca să poată să 
pună mâna pe ea. În adâncul gâtlejului îi porni un strigăt și abia 
reuși să-l înăbușe. 

Se forță să gândească. Unde ar fi putut să greșească? Ştia că 
ajunsese la o intersecţie când se împiedicase de bordură. Dar, 
își aminti ea, acum, în afara intersecţiilor, mai existau alei, 
intrări. Ar fi putut să cotească pe una dintre acestea. De acum, 
ar fi putut să fi mers un kilometru sau mai mult în direcţia 
greșită. 


VP - 31 


Încercă să-și amintească sentimentul îmbătător de încântare 
și triumf pe care îl simţise în tren, dar acesta dispăruse și, acum, 
se simţea doar singură și înspăimântată. 

Se hotări să se oprească și să rămână nemișcată. Nu i se 
putea întâmpla nimic rău dacă făcea asta. 

Rămase nemișcată pentru multă vreme: după un timp, nu-și 
mai putea da seama cât trecuse. Acum îi era teamă să se miște: 
frica o paralizase. Se gândea că va rămâne în picioare toată 
noaptea, până va leșina de epuizare sau până dimineaţă. 

Atunci apăru o mașină. 

Poziţiile ei slabe făceau prea puţină lumină, dar prin 
comparaţie cu bezna profundă de mai devreme i se părea ca 
lumina zilei. Observă că stătea, într-adevăr, în mijlocul drumului 
și se repezi spre trotuar ca să se dea la o parte din calea 
mașinii. Se afla într-un scuar care îi părea, vag, familiar. Mașina 
trecu de ea și viră după colț, iar ea se grăbi în urma ei, în 
speranţa că va vedea un reper care să-i indice unde se află. 
Când ajunse la colţ, văzu mașina la capătul îndepărtat al unei 
străzi înguste, scurte, cu mici magazine, dintre care unul era un 
magazin de modă al mamei ei și înțelese că se afla la doar 
câţiva pași de Marble Arch. 

Ar fi putut să plângă de ușurare. 

La colţul următor așteptă o altă mașină ca să-i lumineze 
drumul; apoi porni pe Mayfair. 

Câteva minute mai târziu, ajunse în faţa hotelului Claridge. 
Desigur, clădirea era camuflată, dar reuși să găsească ușa și se 
întrebă dacă să intre. 

Nu credea că are destui bani ca să plătească pentru o 
cameră, dar își aminti că oamenii nu plăteau nota decât la 
plecare. Ar putea să-și ia o cameră pentru două nopţi, să plece 
mâine ca și cum ar fi de așteptat să se întoarcă mai târziu, să se 
înroleze în STA și apoi să telefoneze la hotel și să le spună să 
trimită nota la avocatul tatălui ei. 

Inspiră adânc și împinse ușa. 

La fel ca multe clădiri publice care erau deschise noaptea, 
hotelul avea o ușă dublă, falsă, ca un sas, astfel încât oamenii 
să poată intra fără ca luminile din interior să fie vizibile de afară. 
Margaret lăsă ușa exterioară să se închidă în urma ei, apoi trecu 
prin cea de a doua ușă spre lumina din foaierul hotelului. Simţi 


VP - 32 


un val enorm de ușurare. Asta însemna normalitate: coșmarul 
se terminase. 

Un portar de noapte, tânăr, moţăia la recepţie. Margaret tuși, 
iar el se trezi, uluit și confuz. 

— Am nevoie de o cameră, spuse Margaret. 

— La ora asta din noapte? izbucni bărbatul. 

— Am fost prinsă în camuflaj, explică Margaret. Acum nu mai 
pot ajunge acasă. 

Bărbatul începu să-și regăsească judecata. 

— Nu ai bagaj? 

— Nu, spuse Margaret, vinovată. Apoi fu lovită de un gând și 
adăugă. Sigur că nu am - nu am plănuit să rămân blocată. 

El o privea ciudat. Cu siguranţă, gândea Margaret, nu avea 
cum să o refuze. El înghiţi în sec, își frecă faţa, pretinse că își 
consultă registrul. Ce se întâmpla cu bărbatul ăsta? Se hotări, 
închise registrul și spuse: 

— Totul e ocupat. 

— O, haide, trebuie să ai ceva... 

— Te-ai certat cu tatăl tău, nu-i așa? spuse el, făcând cu 
ochiul. 

Margaret nu putea să creadă că se întâmpla așa ceva. 

— Nu pot să ajung acasă, repetă ea, de parcă bărbatul, 
evident, nu reușise să o înțeleagă de prima dată. 

— Nu pot să te ajut cu asta, spuse el. Cu un acces brusc de 
înţelepciune, adăugă: Poţi să dai vina pe Hitler. 

— Unde este șeful tău? întrebă ea. 

El păru jignit. 

— Eu sunt responsabil până la ora șase. 

Margaret privi în jur. 

— Atunci va trebui să mă așez în hol până dimineaţă, spuse 
ea îngrijorată. 

— Nu poţi să faci așa ceva! spuse portarul cu un aer speriat. 
O fată tânără, singură, fără bagaj, care își petrece noaptea în 
hol? E mai mult decât valorează slujba mea. 

— Nu sunt o fată tânără, spuse ea, furioasă. Sunt lady 
Margaret Oxenford. Ura să-și folosească titlul, dar era disperată. 

Oricum, asta nu ajută la nimic. Portarul îi aruncă o privire 
dură, insolentă și spuse: 

— O, da? 


VP - 33 


Margaret era pe cale să strige la el când prinse o privire a 
imaginii ei în geamul ușii și înţelese că avea ochiul învineţit. Pe 
lângă asta, avea mâinile murdare și rochia ei era mototolită. Își 
aminti că se lovise de o cutie poștală și că se așezase pe 
podeaua trenului. Nu era de mirare că portarul nu dorea să-i dea 
o cameră. Spuse cu disperare. 

— Dar nu poţi să mă trimiţi înapoi, afară, în beznă. 

— Nu pot să fac nimic altceva! spuse portarul. 

Margaret se întrebă cum ar reacționa dacă ea s-ar așeza, pur 
și simplu, și ar refuza să se miște. Asta era ceea ce simţea că 
vrea să facă: era ruptă de oboseală și epuizată din cauza 
tensiunii. Dar trecuse prin atât de multe, încât nu-i mai 
rămăsese energie pentru o confruntare. In afară de asta, era 
târziu și erau singuri: nu avea de unde să știe cum va reacţiona 
bărbatul dacă îi oferea un motiv să pună mâinile pe ea. 

Îngrijorată, îi întoarse spatele și ieși în noapte, dezamăgită. 

Chiar în timp ce se îndepărta de hotel, își dorea să fi luptat 
ceva mai mult. De ce intenţiile erau întotdeauna mult mai 
aprige decât acţiunile ei? Acum, după ce renunţase, era 
suficient de furioasă ca să-l înfrunte pe portar. Era aproape 
pregătită să se întoarcă. Dar își continuă drumul: părea mai 
uşor. 

Nu avea unde să se ducă. Nu va fi în stare să găsească din 
nou locuința lui Catherine; nu reuşise nici să ajungă la casa 
mătușii Martha; nu putea să aibă încredere în niciuna dintre 
celelalte rude ale ei și era prea murdară ca să obțină o cameră 
de hotel. 

Va trebui, pur și simplu, să hoinărească pe străzi până se 
lumina. Vremea era frumoasă: nu ploua și aerul nopţii era doar 
puțin răcoros. Continuând să se miște, nici măcar nu avea să 
simtă răcoarea. Acum, putea să vadă încotro se îndrepta, erau o 
mulţime de lumini în trafic, în West End, și trecea câte o mașină 
la fiecare un minut sau două. Putea să audă muzică și zgomot 
din cluburile de noapte și, din când în când, vedea oameni din 
clasa ei, femei în toalete somptuoase și bărbaţi care purtau 
smoching și papion alb, care ajungeau acasă, în mașinile lor 
conduse de șoferi, după câte o petrecere târzie. Pe o stradă, 
oarecum ciudat, ea văzu alte trei femei singure: una stătea în 
picioare în cadrul unei uși, alta sprijinită de un stâlp de iluminat 
și alta care era așezată într-o mașină. Toate fumau și păreau că 


VP - 34 


așteaptă pe cineva. Se întreba dacă erau ceea ce mama și tatăl 
ei numeau femei decăzute. 

Începea să se simtă obosită. Încă purta pantofii ușori, de casă, 
pe care-i avea când evadase. Dintr-o pornire, se așeză pe 
treptele de la o intrare, își scoase pantofii și își masă tălpile. 

Ridicând privirea, putea să observe forma vagă a clădirilor de 
pe partea cealaltă a străzii. Se lumina, în sfârșit? Poate că 
reușea să găsească o cafenea muncitorească ce se deschidea 
devreme. Ar putea să comande micul dejun și să aștepte acolo 
până când se deschideau birourile de recrutare. De două zile nu 
mâncase aproape nimic și gândul la șuncă și ouă prăjite o făcea 
să saliveze. 

Brusc, înaintea ei apăru o faţă albă. Lăsă să-i scape un scurt 
strigăt de spaimă. Faţa se apropie și observă un bărbat tânăr, în 
costum de seară. El spuse: 

— Bună, frumoaso. 

Margaret sări rapid în picioare. Ura beţivii - erau atât de 
nedemni. _ 

— Te rog, pleacă, spuse ea. Incerca să pară hotărâtă, dar în 
vocea ei se simțea un tremurat. 

El veni mai aproape. 

— Atunci dă-mi un sărut. 

— Cu siguranţă, nu! spuse era îngrozită. Făcu un pas înapoi, 
se împiedică și scăpă pantofii. Cumva, pierderea pantofilor o 
făcea să se simtă disperat de vulnerabilă. Se întoarse și se 
aplecă să-i culeagă. El chicoti încântat, apoi, spre oroarea ei, îi 
simţi mâna între coapsele ei bâjbâind cu o stângăcie dureroasă. 
Se ridică imediat, fără să-și recupereze pantofii, și se îndepărtă 
de el. Își întoarse faţa spre bărbat și strigă: 

— Pleacă de lângă mine! 

El râse și spuse: 

— Ai dreptate, continuă, îmi place puţină împotrivire. Cu o 
agilitate surprinzătoare, o apucă de umeri și o trase spre el. 
Răsuflarea lui alcoolizată o izbi în faţă într-o ceață ametțitoare și, 
dintr-odată, o sărută pe gură. 

Era indescriptibil de dezgustător și ea simţi că i se face rău, 
dar îmbrăţișarea era atât de puternică încât abia putea respira, 
ca să nu mai vorbim să se opună. Se agita, neputincioasă, în 
timp ce el bălea peste ea. Apoi își luă o mână de pe umărul ei ca 
să o apuce de sâni. Strânse cu brutalitate și ea icni de durere. 


VP - 35 


Dar pentru că îi dăduse drumul la umăr, ea reuși, din fericire, să 
se întoarcă pe jumătate și începu să ţipe. 

Țipă lung și tare. 

Putea, vag, să-l audă spunând: 

— În regulă, în regulă, nu o lua așa, n-am vrut să-ți fac rău. 
Dar ea era prea speriată ca să poată vorbi și continuă să ţipe. 
Din beznă se materializară niște fețe: un trecător în haine de 
muncitor, o femeie ușoară cu o ţigară și poșetă și un cap, lao 
fereastră, în spatele lor. Beţivul dispăru în noapte și Margaret se 
opri din ţipat și începu să plângă. Apoi se auzi sunetul unor 
cizme care alergau, raza îngustă a unei lanterne camuflate și 
casca unui poliţist. 

Polițistul îndreptă lumina spre faţa lui Margaret. 

Femeia murmură. 

— Nu e una dintre noi, Steve. 

Polițistul numit Steve spuse: 

— Cum te numești, fată? 

— Margaret Oxenford. 

Bărbatul în haine de lucru spuse: 

— Un bogătan a luat-o pentru o partidă, asta s-a întâmplat. 
Satisfăcut, se îndepărtă. 

Polițistul întrebă: 

— Vrei să spui lady Margaret Oxenford? 

Margaret pufni nefericită și aprobă din cap. 

Femeia spuse: 

— Ți-am zis că nu e una dintre noi. După asta, trase din 
țigară, aruncă chiștocul, îl strivi și dispăru. 

Polițistul spuse: 

— Vino cu mine, doamna mea. Acum vei fi în regulă. 

După un moment, Margaret se cutremură și spuse: 

— Bărbatul ăla înfiorător. 

Polițistul era evident neînțelegător. 

— Nu prea poţi să-l învinuiești, spuse el înveselit. Asta este 
strada cea mai faimoasă din Londra. Este o presupunere 
rezonabilă să consideri că o fată singură, aici, la ora asta este o 
doamnă a nopții. 

Margaret presupunea că avea dreptate, deși nu i se părea 
rezonabil. 

În lumina difuză a zorilor, apăru lampa albastră, familiară, a 
unei secții de poliţie. Polițistul spuse: 


VP - 36 


— Bea o ceașcă de ceai și te vei simţi mai bine. 

Intrară în secţie. Doi polițiști stăteau în picioare în spatele 
tejghelei, unul de vârstă mijlocie și îndesat și celălalt tânăr și 
zvelt. De ambele părți ale sălii se afla câte o bancă simplă, din 
lemn, sprijinită de perete. In sală se mai afla doar o altă 
persoană: o femeie palidă, cu părul prins într-o eșarfă și 
încălțată cu papuci de casă, așezată pe una dintre bănci, 
așteptând cu răbdare obosită. 

Salvatorul lui Margaret o îndreptă spre cealaltă bancă și îi 
spuse: 

— Așază-te acolo pentru un minut. Margaret făcu așa cum i se 
spusese. Polițistul se duse la birou și vorbi cu bărbatul mai în 
vârstă. 

— Sergent, aceasta este lady Margaret Oxenford. A nimerit 
peste un bețiv, pe Bolting Lane. 

— Presupun că ela crezut că ea e pe treabă. 

Margaret era șocată de varietatea eufemismelor folosite 
pentru prostituție. Oamenii păreau să aibă oroare să o 
numească drept ceea ce era și trebuiau să facă referințe 
voalate. Ea însăși nu știa despre asta decât într-un mod foarte 
vag, într-adevăr, nu crezuse că se întâmpla așa ceva până în 
seara asta. Dar în intenţiile tânărului îmbrăcat în haine de seară 
nu fusese nimic vag. 

Sergentul se uită la Margaret cu o privire interesată, apoi 
spuse, cu voce scăzută, ceva ce ea nu putu să audă. Steve 
aprobă din cap și dispăru în spatele clădirii. 

Margaret realiză că-și lăsase pantofii pe trepte. Acum, în 
tălpile ciorapilor ei apăruseră găuri. Incepea să se îngrijoreze: nu 
prea putea să se prezinte la biroul de recrutare în starea asta. 
Poate că la lumina zilei ar putea să se întoarcă după pantofi. Și 
avea neapărată nevoie să se spele și să găsească o rochie 
curată. l-ar sfâșia inima să fie refuzată de STA după toate astea. 
Dar unde putea să se curețe? Până dimineaţă, nici măcar casa 
mătușii Martha nu va mai fi un loc sigur: tatăl ei ar putea să 
apară acolo în căutarea ei. Cu siguranţă, gândi ea cu teamă, 
întregul ei plan nu avea să se ducă de râpă din cauza unei 
perechi de pantofi? 

Polițistul ei reveni cu ceai într-o cană grosolană de ceramică. 
Era slab și avea prea mult zahăr, dar Margaret îl sorbi, 
recunoscătoare. Acesta îi refăcu hotărârea. Putea să depășească 


VP - 37 


problemele. Va pleca imediat ce își va termina ceaiul. Se va 
duce în cartierul sărac și va căuta un magazin care vindea haine 
ieftine - încă mai avea câţiva șilingi. Își va cumpăra o rochie, o 
pereche de sandale și un set de lenjerie curată. Se va duce la o 
baie publică să se spele și să se schimbe. Apoi va fi pregătită 
pentru armată. 

In timp ce își elabora planul, din afara ușii se auzi gălăgie și 
un grup de tineri năvăli înăuntru. Toţi erau bine îmbrăcați, unii 
dintre ei în costume de seară, alţii în costume de salon. După o 
clipă, Margaret realiză că trăgeau după ei un tovarăș îndărătnic. 
Unul dintre bărbaţi începu să strige la sergentul de după 
tejghea. 

— In regulă, în regulă! Faceţi liniște! spuse el cu voce 
poruncitoare. Știţi că nu vă aflaţi pe terenul de rugby - asta eo 
secţie de poliție. Zgomotul se reduse, oarecum, dar nu suficient 
pentru sergent. Dacă nu vă purtaţi cum trebuie, vă închid pe toți 
în nenorocitele alea de celule. Acum, TACEȚI dracului din gură! 

Ei se potoliră și eliberară prizonierul, care rămase în picioare 
cu un aer posac. Sergentul arătă spre unul dintre bărbaţi, un tip 
brunet cam de vârsta lui Margaret. 

— Bine - tu. Spune-mi ce-i cu toată agitația asta. 

Tânărul arătă spre prizonier. 

— Individul ăsta a scos-o pe sora mea la restaurant și apoi s-a 
strecurat fără să plătească! spuse el indignat. Vorbea cu 
accentul clasei superioare și faţa lui îi părea vag familiară lui 
Margaret. Spera că nu o va recunoaște: ar fi prea umilitor ca 
oamenii să afle că fusese nevoie să fie salvată de un poliţist 
după ce fugise de acasă. 

Un bărbat mai tânăr, într-un costum cu dungi, adăugă: 

— Numele lui este Harry Marks și ar trebui să fie închis. 

Margaret privi cu interes la Harry Marks. Era un bărbat izbitor 
de chipeș, de douăzeci și doi sau douăzeci și trei de ani, cu păr 
blond și trăsături regulate. Deși era destul de șifonat, își purta 
vesta de cină, la două rânduri, cu eleganţă lejeră. Privi în jur 
dispreţuitor și spuse: 

— Tipii ăștia sunt beți. 

Tânărul în costum cu dungi izbucni. 

— Poate că noi suntem beți, dar el este un mitocan - și un 
hoţ. Uite ce am găsit în buzunarul lui. El aruncă ceva pe tejghea. 


VP - 38 


Butonii ăștia au fost furaţi mai devreme, în cursul serii, de la Sir 
Simon Monkford. 

— În regulă, spuse sergentul. Deci voi îl acuzaţi că obţine 
avantaje pecuniare prin înșelăciune - asta înseamnă că nu și-a 
platit nota la restaurant - și prin furt. Altceva? 

Purtătorul costumului vărgat râse dispreţuitor și spuse: 

— Nu-i de ajuns pentru tine? 

Sergentul își îndreptă creionul spre el. 

— Amintește-ţi unde naiba te afli, fiule. Poate că te-ai născut 
cu o lingură de argint în gură, dar asta este o secție de poliţie și 
dacă nu vorbeşti politicos, îţi vei petrece restul nopţii într-o 
nenorocită de celulă. 

Tânărul arăta prostește și nu mai spuse nimic. 

Sergentul își îndreptă atenţia către primul vorbitor. 

— Acum, poţi să-mi furnizezi toate detaliile referitoare la 
ambele acuzaţii? Am nevoie de numele și adresa restaurantului, 
de numele și adresa surorii tale, plus numele și adresa terței 
părţi, care este proprietara butonilor. 

— Da. Pot să-ţi dau toate astea. Restaurantul... 

— Bine. Tu poţi să rămâi aici. Arătă spre bărbatul acuzat. Tu, 
stai jos. Flutură din mână spre mulţimea de tineri. Ceilalţi, 
plecaţi acasă. 

Toţi păreau mai degrabă derutaţi. Marea aventură se 
terminase printr-o fâsâială. Pentru un moment, niciunul dintre ei 
nu se mișcă. 

Sergentul spuse: 

— Daţi-i drumul. Dispăreţi. Toţi. 

Margaret nu auzise niciodată atâtea înjurături într-o singură 
zi. 

Tinerii plecară bombănind. Băiatul în costumul cu dungi 
spuse: 

— Aduci un hoţ în fața justiției și ești tratat de parcă ai fi tu 
însuţi criminal! Dar ceilalţi ieșiră pe ușă înainte să termine 
propoziţia. 

Sergentul începu să-l interogheze pe băiatul cu părul 
întunecat, luând notițe. Harry Marks rămase în picioare lângă el 
timp de un moment, apoi se întoarse cu spatele, nerăbdător. O 
observă pe Margaret, îi aruncă un zâmbet strălucitor și se așeză 
chiar lângă ea. El spuse: 

— Eşti bine, fato? Ce-nvârţi pe-aici la ora asta din noapte? 


VP - 39 


Margaret era nedumerită. El era destul de schimbat. 
Manierele lui elegante și discursul rafinat dispăruseră și îi vorbi 
cu același accent ca sergentul. Pentru moment, era prea 
surprinsă ca să răspundă. 

Harry aruncă o privire evaluatoare spre ușă, de parcă s-ar fi 
gândit să se repeadă prin ea; apoi privi înapoi spre birou și îl 
văzu pe polițistul mai tânăr, care nu deschisese gura încă, 
privind spre el vigilent. Păru se renunţe la ideea de evadare. Se 
întoarse înapoi spre Margaret. 

— Cine ţi-a înnegrit ochiul - taică-tu? 

Margaret își regăsi glasul și spuse: 

— M-am rătăcit din cauza camuiflajului și m-am ciocnit de o 
cutie poștală. 

Era rândul lui să fie surprins. O luase drept o fată din clasa 
muncitoare. Acum, când îi auzi accentul, își înțelese greșeala. 
Fără să clipească, reveni la personalitatea anterioară. 

— Serios, ce ghinion! 

Margaret era fascinată. Care era adevăratul sine al acestui 
personaj? El mirosea a colonie. Părul îi era frumos tuns, poate 
puţin prea lung. Purta un costum de seară, bleumarin închis, 
după moda introdusă de Edward al VIII-lea, cu șosete de mătase 
și pantofi din piele lăcuită. Bijuteriile sale erau de bună calitate: 
ace cu diamante pe pieptul cămâășii, asortate cu butonii de la 
mâneci, un ceas de mână din aur, având curea din piele de 
crocodil, și un inel cu pecete pe degetul mic al mâinii stângi. 
Palmele lui erau mari și cu aspect puternic, dar unghiile erau 
perfect curate. 

Cu voce scăzută, ea spuse: 

— Chiar ai plecat de la restaurant fără să plătești? 

El se uită la ea, încercând să o evalueze, apoi păru să fi ajuns 
la o decizie: 

— De fapt, am plecat, spuse el pe un ton conspirativ. 

— Dar de ce? 

— Pentru că dacă aș mai fi ascultat-o încă un minut pe 
Rebecca Maugham-Flint vorbind despre caii ei nenorociţi, aș fi 
fost incapabil să rezist impulsului de o apuca de gât și de a o 
strangula. 

Margaret chicoti. O cunoștea pe Rebecca Maugham-Flint, care 
era o fată anostă, masivă, fiica unui general, cu manierele 


VP - 40 


energice ale tatălui ei și cu o voce ca pentru câmpul de 
instrucție. 

— Îmi pot imagina, spuse ea. Mi-ar fi greu să mă gândesc la 
un partener pentru cină mai nepotrivit pentru atrăgătorul domn 
Marks. 

Polițistul Steve apăru și îi luă cana goală. 

— Te simţi mai bine, lady Margaret? 

Cu coada ochiului, observă reacţia lui Harry Marks la titlul ei. 

— Mult mai bine, mulţumesc, spuse ea. Pentru moment, 
uitase de necazurile ei discutând cu Harry, dar, acum, își aminti 
tot ce avea de făcut. Ai fost foarte drăguţ, continuă ea. Dar 
acum o să vă las, ca să mă ocup de alte treburi mult mai 
importante. 

— Nu e nevoie să te grăbești, spuse polițistul. Tatăl tău, 
marchizul, este pe drum încoace, să te ia. 

Inima lui Margaret se opri. Cum se putea așa ceva? Fusese 
atât de convinsă că era în siguranţă - îl subestimase grav pe 
tatăl ei! Acum era la fel de înspăimântată ca atunci când 
mersese pe drumul spre gară. El se afla pe urmele ei, pe drum 
încoace, chiar în clipa asta! Simţi că o apucă tremuratul. 

— De unde știe unde mă aflu? spuse ea cu o voce înaltă, 
tensionată. 

Polițistul cel tânăr păru mândru. 

— Descrierea ta a fost trimisă la toate secțiile de poliţie, ieri- 
seară, târziu, și eu am citit-o când am intrat de serviciu. Nu te- 
am recunoscut din cauza camuflajului, dar mi-am amintit 
numele. Instrucţiunile erau să-l informăm imediat pe marchiz. 
Imediat ce te-am adus aici, l-am sunat. 

Margaret se ridică, cu inima bătându-i nebunește. 

— Nu-l voi aștepta, spuse ea. S-a luminat de acum. 

Polițistul păru nervos. 

— Doar un minut, spuse el, agitat. Se întoarse spre birou. 
Sergent, domnișoara nu dorește să-l aștepte pe tatăl ei. 

Harry Marks îi spuse lui Margaret: 

— Nu te pot obliga să rămâi - fuga de acasă nu este o crimă 
la vârsta ta. Dacă vrei să pleci, pur și simplu, ieși. 

Margaret era îngrozită că vor găsi vreun pretext să o reţină. 

Sergentul se ridică de pe scaun și ocoli tejgheaua. 

— Are dreptate, spuse sergentul. Poţi să pleci oricând dorești. 

— O, mulțumesc, spuse Margaret, recunoscătoare. 


VP - 41 


Sergentul zâmbi. 

— Dar nu ai pantofi și ai găuri în ciorapi. Dacă trebuie să pleci 
înainte să ajungă tatăl tău, cel puţin permite-ne să-ţi chemăm 
un taxi. 

Margaret se gândi pentru un moment. Îi telefonaseră tatălui ei 
imediat ce o aduseseră la secţia de poliţie, dar asta se 
întâmplase cu mai puţin de o oră în urmă. Tatăl ei nu avea cum 
să ajungă aici cel puţin nu pentru încă o oră. 

— În regulă, îi spuse ea sergentului amabil. Mulţumesc. 

E| deschise ușa unei alte săli. 

— Vei sta mult mai confortabil aici, înăuntru, în timp ce 
aștepți taxiul. El aprinse lumina. 

Margaret ar fi preferat să rămână să discute cu fascinantul 
Harry Marks, dar nu dorea să refuze bunătatea sergentului, mai 
ales după ce el cedase în fața ei. 

— Mulţumesc, spuse ea. 

În timp ce intra pe ușă, îl auzi pe Harry cum spune: 

— Te prostesc. 

Ea păși în camera micuță. Acolo se aflau niște scaune ieftine 
și o bancă, un bec atârnat de tavan și o fereastră cu gratii. Nu-și 
putea imagina de ce sergentul își închipuia că s-ar simţi mai 
confortabil decât pe hol. Se întoarse să-i spună asta. 

Ușa i se închise în faţă. Presimţirea unui dezastru îi umplu 
inima de spaimă. Se întinse spre ușă și apucă de clanţă. Chiar în 
timp ce făcea asta, teama ei bruscă se confirmă și auzi cheia 
cum se răsucește în broască. Zgâlţăi furioasă clanţa. Ușa nu se 
deschidea. 

Se scufundă în disperare cu capul pe lemnul ușii. 

De afară auzi un râs ușor, apoi vocea lui Harry înăbușită, dar 
inteligibilă care spunea: 

— Nenorocitule! 

Acum, vocea sergentului nu mai era amabilă. 

— Închide fleanca, spuse el cu duritate. 

— N-ai niciun drept, știi asta. 

— Tatăl ei este un nenorocit de marchiz și ăsta e tot dreptul 
de care am nevoie. 

Nu se mai auzi nimic. 

Margaret înțelese, amărâtă, că pierduse. Marea ei evadare 
eșuase. Fusese trădată chiar de oamenii despre care ea credea 
că o ajută. Pentru scurtă vreme fusese liberă, dar, acum, totul 


VP - 42 


se terminase. Astăzi nu se va mai înrola în STA, gândi ea, 
nefericită, ci se va îmbarca în Pan American Clipper și va zbura 
la New York, va fugi din calea războiului. După toate prin câte 
trecuse, soarta ei rămânea neschimbată. 

După un lung moment, se întoarse de la ușă și făcu câţiva 
pași spre fereastră. Putu să vadă o curte goală și un zid de 
cărămidă. Rămase acolo, în picioare, învinsă și neajutorată, 
privind printre gratii la lumina zilei, care începea să 
strălucească, în așteptarea tatălui ei. 

e 

Eddie Deakin aruncă avionului Pan American Clipper o ultimă 
privire. Cele patru motoare Wright Cyclone, de câte 1500 CP, 
străluceau de ulei. Fiecare motor era de înălțimea unui om. 
Toate cele cincizeci și șase de bujii fuseseră înlocuite. Eddie 
scoase un palpator din buzunarul salopetei și îl strecură într- 
unul dintre montanţii motorului, între garnitura de cauciuc și 
metal, ca să verifice strângerea. Vibraţiile din timpul zborului 
lung solicitau îngrozitor adezivul. Dar palpatorul lui Eddie nu 
intră nici măcar o jumătate de centimetru. Montanțţii rezistau. 

Închise trapa și cobori de pe scară. În timp ce avionul va fi 
lăsat din nou la apă, el își va schimba salopeta, se va curăța și 
va îmbrăca uniforma lui de zbor, neagră, Pan American. 

În timp ce părăsea docurile, soarele strălucea și se rostogolea 
peste dealuri, spre hotelul în care era cazat echipajul pe durata 
escalei. Era mândru de acest avion și de slujba pe care o avea. 
Echipajele Clipperelor constituiau o elită, cei mai buni oameni de 
care dispunea compania aeriană, pentru că noul serviciu 
transatlantic era o rută prestigioasă. Toată viaţa va putea spune 
că zburase peste Atlantic în zilele de pionierat. 

Oricum, plănuia să renunţe în curând. Avea treizeci de ani, 
era însurat de un an și Carol-Ann era însărcinată. Pilotajul era în 
regulă pentru un bărbat singur, dar el nu intenţiona să-și 
petreacă întreaga viaţă departe de soţia și copiii lui. 
Economisise bani și aproape că avea suficienţi ca să pornească 
o afacere. Avea o opţiune de cumpărare pentru un loc de lângă 
Bangor, Maine, care putea să devină un aerodrom perfect. Va 
face întreţinere pentru avioane și va vinde combustibil şi, în cele 
din urmă, va avea propriul avion pentru curse charter. In secret, 
visa că, într-o zi, va avea propria lui linie aeriană, la fel ca Juan 
Trippe, fondatorul Pan American. 


VP - 43 


Intră pe terenul hotelului Langdown Lawn. Pentru echipajele 
Pan American era un noroc faptul că exista un hotel atât de 
plăcut, la doar un kilometru și jumătate de complexul Imperial 
Airways. Locul era o casă de ţară englezească, tipică, condusă 
de un cuplu amabil, care fermeca pe toată lumea și servea ceai 
pe peluză în după-amiezile însorite. 

Intră în clădire. În hol dădu peste inginerul său asistent, 
Desmond Finn - cunoscut, inevitabil, ca Mickey. Mickey îi 
amintea lui Eddie de personajul Jimmy Olsen din benzile 
desenate cu Superman: genul nonșalant, care rânjea cu toţi 
dinţii și cu o predilecție de a-l venera ca pe un erou pe Eddie, 
care considera o astfel de adoraţie stânjenitoare. Vorbea la 
telefon și, acum, când îl observă pe Eddie, spuse: 

— O, așteaptă, ai noroc. Tocmai a intrat. li dădu receptorul lui 
Eddie și spuse: Un apel pentru tine. Apoi se duse sus, lăsându-l 
singur pe Eddie. 

Eddie vorbi în receptor. 

— Alo? 

— Vorbesc cu Edward Deakin? 

Eddie se agită. Vocea îi era necunoscută și nimeni nu-i spunea 
Edward. El spuse: 

— Da, sunt Eddie Deakin. Cine ești? 

— Așteaptă. Soţia ta vrea să-ţi vorbească. 

Inima lui Eddie îngheţă. De ce îl suna Carol-Ann din Statele 
Unite? Ceva nu era în regulă. 

O clipă mai târziu îi auzi vocea. 

— Eddie? 

— Da, iubito, ce s-a întâmplat? 

Ea izbucni în lacrimi. 

Prin minte îi trecu o întreagă serie de explicaţii îngrozitoare: 
casa lor luase foc, cineva murise, ea se rănise în vreun accident, 
pierduse sarcina... 

— Carol-Ann, calmează-te, ești în regulă? 

Ea vorbi, printre suspine. 

— Eu - nu sunt - rănită. 

— Atunci, ce s-a întâmplat? întrebă el, temător. Ce s-a 
întâmplat? Încearcă să-mi spui, dragă. 

— Bărbaţii ăştia - au venit la noi acasă. 

Eddie îngheţă de groază. 

— Care bărbaţi? Ce au făcut? 


VP - 44 


— M-au obligat să mă urc într-o mașină. 

— Dumnezeule, cine sunt? Simţea furia ca pe o durere în 
piept și trebuia să se lupte ca să respire. 

— Te-au rănit? 

— Sunt bine... Dar, Eddie, sunt atât de speriată! 

El nu știa ce să spună în continuare. Prea multe întrebări îi 
veneau pe buze. Niște bărbaţi se duseseră la el acasă și o 
obligaseră pe Carol-Ann să urce într-o mașină! Ce se întâmpla? 
În sfârșit, întrebă: 

— Dar pentru ce? 

— Eddie, trebuie să faci ceea ce vor ei, asta-i tot ce știu. 

În ciuda furiei și a temerilor, Eddie îl auzi pe tatăl său 
spunând: „Să nu semnezi niciodată un cec în alb”. Cu toate 
astea, el nu avu nicio ezitare. 

— O să fac, dar... 

— Promiţi? 

— Îţi promit! 

— Slavă Domnului. 

— Când s-au întâmplat toate astea? 

— Cu vreo două ore în urmă. 

— Unde te afli, acum? 

— Suntem într-o casă, nu prea departe - vocea ei se 
transformă într-un strigăt de șoc. 

— Carol-Ann! Ce se întâmplă? Ești în regulă? 

Nu primi niciun răspuns. Furios, înspăimântat și neputincios, 
Eddie strânse receptorul telefonului până când i se albiră 
încheieturile degetelor. 

Apoi reveni vocea bărbătească de la început. 

— Ascultă-mă cu foarte mare atenţie, Edward. 

— Nu, tu să mă asculţi, rahatule! urlă Eddie. Dacă îi faci vreun 
rău, te voi omori. Jur pe Dumnezeu, te voi găsi chiar dacă îmi va 
lua toată viaţa, și când o să dau de tine, gunoiule, o să-ţi smulg 
capul din gât cu mâinile mele, m-ai înțeles suficient de clar? 

Urmă un moment de ezitare, de parcă bărbatul de la celălalt 
capăt al liniei nu se așteptase la o astfel de izbucnire. Apoi 
spuse: 

— Să nu ne mai prefacem, totuși. Ești mult prea departe. 
Suna puţin zdruncinat, dar avea dreptate: Eddie nu putea face 
nimic. 

Bărbatul continuă: 


VP - 45 


— Doar fii atent. 

Cu efort, Eddie își ţinu gura. 

— Vei primi instrucţiunile în avion de la un bărbat numit Tom 
Luther. 

În avion? Ce însemna asta? Tom Luther va fi pasager sau ce 
anume? Eddie spuse: 

— Dar ce vrei să fac eu? 

— Taci din gură. Luther o să-ţi spună. Și ai face bine să-i 
urmezi ordinele cu precizie dacă vrei să-ți mai vezi vreodată 
nevasta. 

— De unde știu? 

— Și încă un lucru. Nu suna la poliţie. Nu te va ajuta cu nimic. 
Dar dacă îi suni, o să i-o trag ei, doar din răutate. 

— Nenorocitule. O să... 

Conexiunea se întrerupse. 


Capitolul trei 


Harry Marks era cel mai norocos bărbat în viaţă. Mama lui îi 
spusese întotdeauna că era norocos. Deși tatăl lui fusese ucis în 
Marele Război, el avusese norocul să aibă o mamă suficient de 
puternică și capabilă să-l crească. Ea făcea curăţenie în birouri 
ca să aibă din ce trăi și pe durata crizei nu rămăsese niciodată 
fără lucru. Trăiau într-un bloc de locuințe de închiriat, în 
Battersea, cu câte un robinet de apă rece pe fiecare palier și cu 
toaletele afară, dar erau înconjurați de vecini de treabă, oameni 
care se ajutau unul pe altul în vremuri de restriște. Harry avea 
un talent să scape de necaz. La școală, când băieţii erau bătuți, 
bățul profesorului se rupea chiar înainte să ajungă la Harry. 
Harry putea să cadă sub o căruţă trasă de cai și aceștia să 
treacă peste el fără să-l atingă. 

Dragostea lui pentru bijuterii îl transformase în hoţ. 

Când era adolescent, îi plăcea să se plimbe pe străzile cu 
magazine opulente din West End și să privească în vitrinele 
magazinelor de bijuterii. Era fermecat de diamante și de pietre 
preţioase, care străluceau pe suporturile lor din catifea neagră 
în lumina strălucitoare a vitrinelor. Îi plăceau pentru frumusețea 
lor, dar și pentru că ele simbolizau un stil de viaţă despre care 


VP - 46 


citise în cărţi, o viaţă în case de ţară spaţioase, cu mari peluze 
înverzite, în care fete cu nume precum lady Penelope și Jessica 
Chumley jucau tenis toată după-amiaza și veneau, gâfâind, să-și 
bea ceaiul. 

Fusese ucenic la un giuvaiergiu, dar devenise plictisit și 
neliniștit și plecase după șase luni. Repararea curelelor rupte ale 
ceasurilor și lărgirea verighetelor, pentru neveste 
supraponderale, nu avea strălucire. Dar învățase să 
deosebească un rubin de un granat roșu, o perlă naturală de 
una de cultură și diamantele cu tăietură modernă, strălucitoare, 
de cele prelucrate în secolul al nouăsprezecelea. De asemenea, 
descoperise diferenţa dintre o montură corespunzătoare și una 
urâtă, dintre un design grațios și o piesă ostentativă, lipsită de 
gust, și această abilitate de a face diferenţa îi inflama și mai 
mult pofta pentru bijuterii frumoase și pentru stilul de viaţă care 
era asociat cu acestea. 

In cele din urmă, găsi o cale să-și satisfacă ambele dorinţe, 
folosindu-se de fete ca Rebecca Maugham-Flint. 

Pe Rebecca o cunoscuse la Ascot. Deseori, agăța fete bogate 
la evenimentele de la cursele de cai. Spaţiul deschis și mulţimea 
îi permiteau să hoinărească între grupurile de amatori de curse, 
astfel încât toată lumea avea impresia că făcea parte dintr-un 
alt grup. Rebecca era o fată înaltă, cu nasul mare, îmbrăcată 
îngrozitor, într-o rochie tricotată, cu model fagure, și cu o pălărie 
gen Robin Hood, cu pană. Niciunul dintre tinerii din jurul ei nu-i 
acorda vreo atenţie și îi era extrem de recunoscătoare lui Harry 
pentru că vorbea cu ea. 

El nu continuase relația imediat după ce o cunoscuse, pentru 
că era cel mai bine să nu pară disperat. Dar, când dădu din nou 
peste ea, o lună mai târziu, la o galerie de artă, ea îl 
întâmpinase ca pe un vechi prieten și îl prezentase mamei sale. 

Desigur, fetele de felul Rebeccăi n-ar fi trebuit să iasă cu 
băieți fără însoțitor la cinematografe și restaurante; doar 
vânzătoarele din magazine și fetele care lucrau în fabrici făceau 
așa ceva. Așa că ele întotdeauna le spuneau părinţilor că 
mergeau în gașcă și, ca să pară corect, își începeau, de obicei, 
seara la o petrecere cu cocktailuri. După aceea, dispăreau, 
discret, în perechi. Asta i se potrivea de minune lui Harry: 
întrucât nu o „curta” oficial pe Rebecca, părinţii ei nu vedeau 
niciun motiv să cerceteze atent trecutul lui și nu puseseră 


VP - 47 


niciodată la îndoială poveștile vagi despre o casă la ţară în 
Yorkshire, despre o mică școală publică din Scoţia, despre o 
mamă invalidă, care locuia în sudul Franţei, și despre o 
potenţială încadrare în Royal Air Force?. 

El descoperise că poveștile vagi erau ceva obișnuit în 
societatea din clasele superioare. Erau spuse de tineri care nu 
doreau să recunoască faptul că erau disperat de săraci sau că 
aveau părinţi care erau niște beţivi irecuperabili sau că 
proveneau din familii care se făcuseră de rușine în diverse 
scandaluri. Nimeni nu se obosea să afle prea multe despre un 
tânăr, până când nu arăta semne că se atașa, în mod serios, de 
o fată de familie bună. 

In felul acesta nedefinit, Harry ieșise cu Rebecca timp de trei 
săptămâni. Ea îi obținuse o invitaţie la o petrecere de weekend, 
la ţară, în Kent, unde el jucase crocket și furase bani de la 
gazde, care fuseseră prea jenate să raporteze furtul de teama 
de a nu-și ofensa oaspeţii. Ea îl mai dusese și la câteva baluri, 
unde el furase de prin buzunare și golise poșete. În plus, când 
fusese chemat la casa părinţilor ei, el luase sume mici de bani, 
niște argintărie și trei broșe victoriene, din argint, a căror lipsă 
nu fusese observată de mama ei. 

După părerea lui, nu era nimic imoral în ceea ce făcea. 
Oamenii de la care fura nu-și meritau bogăţia. Cei mai mulţi nu 
lucraseră nici măcar o zi în toată viaţa lor. Aceia dintre ei care 
erau obligați să aibă o slujbă oarecare își foloseau conexiunile 
din timpul școlii ca să obţină sinecuri prea bine plătite: erau 
diplomaţi, directori de companii, judecători sau parlamentari 
conservatori. Să furi de la ei era ca și cum ai ucide naziști: un 
serviciu făcut publicului, nu o crimă. 

Făcea acest lucru de vreo doi ani și știa că nu putea să 
meargă la nesfârșit. Lumea clasei superioare a societății engleze 
era mare, dar limitată și, până la urmă, cineva îl va descoperi. 
Războiul venise într-un moment în care se hotărâse să-și caute 
un alt mod de viaţă. 

Oricum, nu avea de gând să se înroleze în armată ca un 
soldat oarecare. Mâncarea proastă, hainele care-ţi dădeau 
mâncărimi, teroarea și disciplina militară nu erau pentru el și 
arăta bolnăvicios în îmbrăcămintea oliv. Albastrul forțelor 
aeriene se potrivea cu ochii lui și se vedea cu ușurință pilot. Așa 


£ Royal Air Force - Forțele aeriene regale, aviația militară a Marii Britanii. (n.tr.). 
VP - 48 


că va deveni ofițer în RAF. Încă nu aflase în ce fel, dar se va 
descurca: era un tip norocos. 

Între timp, se hotărâse să o folosească pe Rebecca să mai 
intre într-o altă casă bogată înainte să o părăsească. 

Își începuseră seara la o recepţie la casa din Belgravia a lui Sir 
Simon Monckford, un editor bogat. 

Harry petrecu ceva vreme cu onorabila Lydia Moss, fata 
supraponderală a unui lord scoţian. Ciudată și singură, ea era 
exact genul de fată care era cea mai vulnerabilă la farmecul lui 
și el o fermecă timp de vreo douăzeci de minute, mai mult sau 
mai puţin din obicei. Apoi discutase o vreme cu Rebecca, pentru 
a o ţine caldă. După asta, considerase că venise timpul să dea 
lovitura. 

Se scuză și părăsi încăperea. Petrecerea se desfășura în 
marele salon dublu de la primul nivel. În timp ce traversa 
palierul și se strecura pe scări în sus, simți valul incitant de 
adrenalină care-l năpădea de câte ori era pe cale să dea o 
lovitură. Conștientizarea faptului că era pe cale să fure de la 
gazdele lui și riscul de a fi prins în flagrant și demascat ca un 
impostor îl umpleau de teamă și excitare. 

Ajunse la etajul de deasupra și urmă coridorul spre frontonul 
casei. Ușa cea mai îndepărtată conducea, probabil, la 
apartamentul cu dormitorul principal, gândi el. O deschise și 
văzu un dormitor mare, cu perdele înflorate și cu așternuturi 
roz. Era pe punctul să intre, când se deschise o altă ușă și o 
voce provocatoare spuse: „Ca să vezi”. 

Harry se întoarse și încordarea lui crescu. Văzu un bărbat cam 
de vârsta lui care mergea pe coridor și îl privea curios. 

Ca întotdeauna, vorbele potrivite îi veniră ca de la sine când 
avea nevoie de ele. 

— Ah, aici este? spuse el. 

— Ce? 

— Aici este baia? 

Faţa tânărului se lumină. 

— A, înțeleg. Ai nevoie de ușa verde de la capătul celălalt al 
coridorului. 

— Mulţumesc foarte mult. 

Harry porni în lungul coridorului. 

— Minunată casă, observă el. 

— Nu-i așa? Bărbatul cobori scara și dispăru. 


VP - 49 


Harry își permise un zâmbet mulţumit. Oamenii erau atât de 
creduli. 

Reveni pe urmele lui și intră în dormitorul roz. Ca de obicei, 
erau mai multe camere. Schema de culori arăta că aceasta era 
camera lui lady Monkford. O cercetare rapidă îi dezvălui un mic 
budoar, într-o parte, decorat tot în roz; un dormitor suplimentar, 
mai mic, cu scaune tapiţate cu piele verde și cu tapet în dungi; 
apoi o cameră de toaletă bărbătească. Harry învățase despre 
cuplurile din clasele superioare că dormeau adesea în 
dormitoare separate. Harry nu se hotărâse dacă se întâmpla 
pentru că erau mai lascivi decât cei din clasa muncitoare sau 
din cauză că trebuiau să găsească o întrebuințare pentru 
camerele numeroase din casele lor vaste. 

Camera de toaletă a lui Sir Simon era mobilată cu un dulap 
greu din mahon și o comodă asortată. Harry deschise sertarul 
de sus al comodei. Acolo, într-o casetă mică de bijuterii, din 
piele, se găsea o varietate de ace, întăritoare de guler și butoni, 
care nu erau aranjate ordonat, ci aruncate la întâmplare. Cele 
mai multe nu erau speciale, dar privirea expertă a lui Harry se 
aprinse la o pereche încântătoare de butoni de aur, cu mici 
inserţii de rubine. Îi băgă în buzunar. Lângă cutia de bijuterii se 
afla un portofel din piele moale, care conţinea vreo cincizeci de 
lire, în bancnote de cinci lire. Harry luă douăzeci de lire și se 
simţi mulțumit de sine. Ușor, gândi el. Cei mai mulţi oameni 
aveau nevoie de două luni de muncă grea, într-o fabrică 
mizerabilă, ca să câștige douăzeci de lire. 

El nu fura niciodată tot ce găsea. Dacă lua doar câteva 
obiecte, crea îndoieli. Oamenii se gândeau că ar fi putut să-și 
pună în altă parte bijuteriile sau să greșească în legătură cu 
banii pe care-i aveau în portofel, așa că ezitau să raporteze 
furtul. 

Închise sertarul și intră în dormitorul lui lady Monkford. Era 
tentat să plece acum, cu prada folositoare pe care o avea deja, 
dar se decise să mai riște câteva minute. În general, femeile 
aveau bijuterii de calitate mai bună decât bărbaţii lor. Lady 
Monkford ar putea să aibă safire. Harry iubea safirele. 

Era o seară plăcută și o fereastră era larg deschisă. Harry 
aruncă o privire prin ea și observă un mic balcon, cu balustradă 
de fier forjat. Intră repede în budoar și se așeză la masa de 
toaletă. Deschise sertarele și găsi mai multe cutii și tăvi cu 


VP - 50 


bijuterii. Trecu rapid prin ele, ascultând, cu îngrijorare, după 
sunetul unei uși deschise. 

Lady Monkford nu avea gusturi prea bune. Era o femeie 
drăguță care-l izbise pe Harry ca fiind mai degrabă ineficientă și 
ea - sau bărbatul ei - alegea bijuterii ieftine, stridente. Perlele 
erau prost asortate, broșele ei erau mari și urâte, cerceii erau 
stângaci și brăţările strălucitoare. Era dezamăgit. 

Ezita în legătură cu un pandantiv aproape atrăgător când auzi 
deschizându-se ușa dormitorului. 

Înghetă, cu un nod în stomac, gândind rapid. 

Singura ușă a camerei de toaletă dădea înspre dormitor. 
Exista o fereastră mică, dar era bine închisă și, probabil, nu o 
putea deschide suficient de repede sau de tăcut. Se întreba 
dacă avea timp să se ascundă în garderobă. 

Din locul în care stătea, nu prea putea să vadă ușa 
dormitorului. Auzi cum se închide la loc, apoi se auzi o tuse 
feminină și pași ușori, pe covor. Se înclină spre oglindă și 
observă că putea să vadă în dormitor. Lady Monkford intrase și 
se îndrepta spre camera de toaletă. Nici măcar nu avea timp să 
închidă sertarele. 

Respirația i se acceleră. Era încordat de frică, dar se mai 
aflase în astfel de situaţii și înainte. Se opri pentru o clipă, 
forțându-se să respire normal, calmându-și gândurile. Apoi se 
mișcă. 

Se ridică în picioare, păși rapid prin ușă, în dormitor, și spuse: 

— Ca să vezi! 

Lady Monkford fusese surprinsă în mijlocul dormitorului. Își 
duse mâna la gură și scoase un țipăt scurt. 

Dinspre fereastra deschisă, o perdea înflorată flutură spre 
interior și Harry își găsi inspiraţia. 

— Ca să vezi! repetă el, lăsând deliberat impresia că era ușor 
stupefiat. Tocmai am văzut pe cineva sărind de la fereastra 
asta. 

Ea își regăsi vocea. 

— Ce naiba vrei să spui? zise ea. Și ce cauţi în dormitorul 
meu? 

Jucându-și rolul, Harry se îndreptă spre fereastră și privi afară. 

— A dispărut deja! spuse el. 

— Te rog, explică-mi! 


VP -51 


Harry inspiră adânc, de parcă și-ar fi adunat gândurile. Lady 
Monkford avea în jur de patruzeci de ani, o femeie vioaie, 
îmbrăcată într-o rochie de mătase verde. Dacă își păstra calmul, 
putea să se descurce cu ea. Zâmbi victorios, jucând rolul unui 
școlar precoce, inimos, jucător de rugby - genul cu care ea ar 
trebui să fie familiarizată - și începu să-i arunce praf în ochi. 

— E cel mai ciudat lucru pe care l-am văzut vreodată, spuse 
el. Eram pe coridor, când un tip cu aspect ciudat mi-a aruncat o 
privire din această cameră. Mi-a prins privirea și s-a tras înapoi. 
Ştiam că este dormitorul tău, pentru că aruncasem chiar eu o 
privire înăuntru în timp ce căutam baia. Mă întrebam ce pune la 
cale tipul - nu arăta ca unul dintre servitorii voştri și cu 
siguranţă nu era unul dintre oaspeți. Așa că am venit încoace 
să-l întreb. Când am deschis ușa, a sărit pe fereastră. Apoi, 
pentru a justifica sertarele deschise ale mesei de toaletă, 
adăugă: Tocmai mă uitam în camera de toaletă și mi-e teamă că 
nu există nicio îndoială că venise după bijuteriile tale. 

Era strălucitor, își spuse, în sinea lui, admirativ. Ar trebui să 
apar la nenorocitul de radio. 

Ea își duse mâna la frunte. 

— O, ce lucru îngrozitor, spuse ea, slab. 

— Mai bine ai sta jos, spuse Harry, grijuliu. O ajută să se 
așeze pe un mic scaun roz. 

— Ca să vezi! spuse ea. Dacă nu l-ai fi fugărit tu, ar mai fi fost 
încă aici când am intrat! Mi-e teamă că voi leșina. Ea îi apucă 
mâna lui Harry și o tinu strâns. Îţi sunt atât de recunoscătoare. 

Harry schiţă un zâmbet. Scăpase din nou. 

Gândi în perspectivă, pentru un moment. Nu dorea ca ea să 
facă prea mare tărăboi. Ideal ar fi să ţină toată povestea pentru 
sine. 

— Uite ce e. Nu-i spune Rebeccăi ce s-a întâmplat, ai vrea? 
spuse el, ca un prim pas. A fost într-o dispoziţie foarte emotivă 
și ceva de genul acesta ar putea să o pună la pământ mai multe 
săptămâni. 

— Și pe mine! spuse lady Monkford. Săptămâni! Era prea 
supărată ca să-și dea seama că voinica, inimoasa Rebecca nu 
prea era genul care să aibă o dispoziţie emotivă. 

— Probabil că va trebui să chemi poliţia și așa mai departe, 
dar asta va distruge petrecerea, continuă el. 

— O, dragă, asta ar fi îngrozitor. Chiar trebuie să-i chemăm? 


VP - 52 


— Ei bine... Harry își ascunse satisfacția. Cred că depinde de 
ce a furat individul. De ce nu arunci o privire rapidă? 

— O, Dumnezeule, da, ar fi mai bine. 

Harry o strânse de mână în semn de încurajare, apoi o ajută 
să se ridice. Trecură în camera de toaletă. Ea suspină când văzu 
toate sertarele deschise. Harry o conduse la scaun. Ea se așeză 
și începu să se uite printre bijuterii. După un moment, spuse: 

— Nu cred că putea să fi luat prea multe. 

— Poate că l-am surprins înainte să înceapă, spuse Harry. 

Ea continuă să controleze printre coliere, brățări și broșe. 

— Cred că asta s-a întâmplat, spuse. Ce minunat ești! 

— Dacă nu ai pierdut nimic, atunci nu ai niciun motiv să spui 
cuiva. 

— În afară de Sir Simon, desigur, spuse ea. 

— Desigur, spuse Harry, deși el sperase altceva. Ai putea să-i 
spui după ce se termină petrecerea. In felul acesta, cel puţin, nu 
vei strica seara. 

— Ce idee bună, spuse ea, recunoscătoare. 

Era foarte satisfăcător. Harry era extrem de ușurat. Se decise 
să abandoneze cât timp era în avantaj. 

— Ar fi mai bine să cobor, spuse el. Te las să-ţi tragi suflul. Se 
înclină ușor și o sărută pe obraz. Ea fu luată prin surprindere și 
roși. El îi șopti la ureche: 

— Cred că ești foarte curajoasă. După asta ieși din cameră. 

Femeile de vârstă mijlocie erau chiar mai ușor de dus de nas 
decât fiicele lor, gândi el. Pe coridorul pustiu, aruncă o privire la 
el însuși în oglindă. Se opri să-și aranjeze papionul și rânji, 
triumfător, la imaginea lui. „Eşti un diavol, Harold”, murmură el. 

Petrecerea se apropia de sfârșit. Când Harry reveni în salon, 
Rebecca spuse iritată: 

— Pe unde ai fost? A 

— Am vorbit cu gazda noastră, spuse el. Imi pare rău. Ar 
trebui să ne luăm rămas-bun? 

El ieși din casă cu butonii și cele douăzeci de lire ale gazdei în 
buzunar. 

Luară un taxi din Belgrave Square, care-i duse la un 
restaurant în Piccadilly. Harry iubea restaurantele bune: avea un 
sentiment profund de bunăstare inspirat de șervetele apretate, 
paharele lustruite, meniurile în franceză și chelnerii îndatoritori. 
Tatăl său nu văzuse niciodată interiorul unui asemenea local. 


VP-53 


Mama lui era posibil să fi văzut, dacă intrase să facă curăţenie. 
Comandă o sticlă de șampanie după ce consultă lista cu atenţie 
și alese un soi vechi, despre care știa că era bun, dar nu rar, 
astfel încât preţul să nu fie foarte ridicat. 

Când începuse să ducă fete la restaurant, făcuse la început 
câteva greșeli, dar învăţa repede. Un truc foarte util era să lase 
meniul nedeschis și să spună: „Aș vrea un calcan. Aveţi ceva?” 
Chelnerul îi va deschide meniul și îi va arăta unde era scris So/e 
meuniere, Les goujons de sole avec sauce tartare, și Sole 
grillee, apoi, văzându-l că ezită, îi va spune: „Gujoanele sunt 
foarte bune, domnule”. Harry învăţă rapid denumirile în 
franceză ale principalelor feluri de mâncare. Harry mai 
observase și faptul că oamenii care mâncau frecvent în astfel de 
locuri îl întrebau adesea pe chelner ce însemna un anumit fel de 
mâncare: englezii bogaţi nu înțelegeau neapărat franceza. După 
aceea, își făcuse un obicei să întrebe despre traducerea unui fel 
de mâncare de câte ori intra într-un restaurant la modă și, 
acum, putea să citească meniurile mai bine decât majoritatea 
băieților bogaţi de vârsta lui. Nici vinul nu era o problemă. 
Somelierii erau, de obicei, încântați să li se solicite o 
recomandare și nu se așteptau ca un tânăr să fie familiarizat cu 
toate castelele și comunele diferitelor soiuri vechi. Trucul - în 
restaurant, ca și în viaţă - era să lași aparenţa de lejeritate, mai 
ales atunci când nu te simţeai așa. 

Șampania pe care o alese era bună, dar ceva nu era în regulă 
cu dispoziţia lui în seara asta și curând înțelese că problema era 
Rebecca. El se tot gândea cât de încântător ar fi să aducă o fată 
drăguță într-un astfel de loc. Intotdeauna ieșea cu fete 
neatrăgătoare: fete banale, fete grase, fete pline de coșuri, fete 
caraghioase. Ele erau ușor de cunoscut și ușor de câștigat și 
apoi, după ce se îndrăgosteau de el, erau nerăbdătoare să-l 
considere la valoarea pe care o afișa și evitau să-l ia la întrebări 
de teamă să nu-l piardă. Ca strategie pentru a pătrunde în 
casele bogate, era neprețuită. Problema era că trebuia să 
petreacă atât de mult timp cu fete pe care nu le plăcea. Într-o zi, 
poate... 

In seara asta, Rebecca era posacă. Era nemulțumită de ceva. 
Poate că, după ce se întâlnise regulat cu Harry, timp de trei 
săptămâni, se întreba de ce el nu încercase „să meargă prea 
departe”, lucru prin care ea înțelegea să-i atingă sânii. Adevărul 


VP - 54 


era că el nu putea să pretindă că și-o dorește. Putea să o 
farmece, să o vrăjească, să o facă să râdă și să o facă să-l 
dorească, dar nu putea să o dorească. Odată, cu mult timp în 
urmă, se aflase într-o căpiţă de fân împreună cu o fată 
slăbănoagă, deprimată, hotărâtă să-și piardă virginitatea și el 
încercase să se forțeze pe sine; dar trupul lui refuzase să 
coopereze și încă se zvârcolea de rușine de câte ori se gândea 
la asta. 

Experiențele lui sexuale, atâtea câte erau, fuseseră, de cele 
mai multe ori, cu fete din clasa lui socială și niciuna dintre 
aceste relaţii nu durase. Avusese doar o singură aventură de 
dragoste profund satisfăcătoare. La vârsta de optsprezece ani 
fusese agăţat, fără rușine, pe Bond Street, de o femeie mai în 
vârstă, soția plictisită a unui avocat ocupat și fuseseră amanți 
timp de doi ani. El învățase multe de la Marjorie - despre cum să 
facă dragoste, ceea ce ea îl învăța cu entuziasm; despre 
manierele claselor superioare, despre care el învățase pe furiș; 
și despre poezie, pe care o citeau împreună, în pat. Harry fusese 
profund atașat de ea. Ea încheiase aventura, brusc și brutal, 
când bărbatul ei aflase că avea un amant (nu aflase niciodată 
cine era.) De atunci, Harry îi mai văzuse pe amândoi de câteva 
ori: femeia îl privise întotdeauna de parcă el nici nu se afla 
acolo. Harry considerase asta o cruzime. Ea însemnase mult 
pentru el și păruse că și ea ţine la el. Avea o voinţă puternică 
sau era doar lipsită de suflet? Probabil că nu va ști niciodată. 

Șampania și mâncarea bună nu îmbunătăţiră dispoziţia lui 
Harry și nici pe cea a Rebeccăi. El începea să se simtă neliniștit. 
Işi plănuise să o părăsească cu blândeţțe, după seara aceasta, 
dar, dintr-odată, nu mai putea suporta ideea de a-și petrece nici 
măcar restul serii împreună cu ea. Işi dorea să nu fi risipit banii 
pentru cină. Privi spre faţa ei morocănoasă, lipsită de machiaj și 
strivită sub o pălărie prostească și începu să o urască. 

Când terminară desertul, comandară cafea și el se duse la 
baie. Garderoba se afla chiar alături de toaleta bărbaţilor, lângă 
ușa de ieșire și nu era vizibilă de la masa lor. Harry fu cuprins de 
un impuls irezistibil. lIși luă pălăria, lăsă un  bacșiș 
garderobierului și se strecură afară din restaurant. 

Era o noapte plăcută. Camuflajul o făcea să fie foarte 
întunecată, dar Harry cunoștea bine West End și existau 
semafoare care să-l ajute să se orienteze, plus strălucirea difuză 


VP-55 


a poziţiilor câte unei mașini. Se simţea de parcă tocmai scăpase 
de la școală. Se descotorosise de Rebecca, economisise șapte 
sau opt lire și își luase o noapte liberă, totul dintr-o lovitură 
inspirată. 

Teatrele, cinematografele și sălile de dans fuseseră închise de 
guvern „până când va putea fi evaluat nivelul amenințării 
germane împotriva Marii Britanii”, spuseseră ei. Dar cluburile de 
noapte funcționau întotdeauna la limita legii și erau încă destul 
de multe deschise, dacă știai unde să cauţi. Curând, Harry se 
așeza confortabil la o masă dintr-o pivniţă din Soho, sorbind 
whisky și ascultând o trupă de jazz americană de primă clasă și 
jonglând cu ideea de a o agăța pe fata care vindea ţigări. 

Încă se gândea la asta, când intră fratele Rebeccăi. 

e 

În dimineaţa următoare era așezat în celulă, la subsol, sub 
nivelul curții, deprimat și plin de remușcări, așteptând să fie dus 
în faţa magistraţilor. Se afla în mare necaz. 

Când ieșise din restaurant, după ce fusese făcută să arate 
prostește, Rebecca nu era genul care să-și înghită mândria și să 
plătească nota în liniște. Trebuise să facă scandal, managerul 
fusese nevoit să cheme poliţia, familia ei fusese atrasă în 
această poveste... Era exact genul de nebunie pe care Harry 
avea grijă de obicei să o evite. Chiar și așa, ar fi scăpat 
nepedepsit dacă n-ar fi fost ghinionul incredibil de a da peste 
fratele Rebeccăi două ore mai târziu. 

Se afla într-o celulă mare, împreună cu cincisprezece sau 
douăzeci de alți prizonieri, care urmau să fie trimiși în faţa Curţii 
în dimineaţa aceasta. Nu existau ferestre și camera era plină de 
fum de ţigară. Harry nu va fi judecat astăzi, urma să aibă loc 
doar o audiere preliminară. 

Desigur, până la urmă, va fi condamnat. Dovezile împotriva 
lui erau incontestabile. Șeful de sală va confirma versiunea 
Rebeccăi și Sir Simon Monkford va recunoaște butonii ca fiind ai 
săi. 

Dar era mai rău de atât. Harry fusese interogat de un 
inspector de la departamentul de investigaţii penale. Bărbatul 
purta uniforma de detectiv: costumul de gabardină, o cămașă 
albă simplă și cravată neagră, vestă fără lanţ pentru ceas și 
cizme uzate, bine lustruite. Era un poliţist experimentat, cu 
mintea ascuţită și comportament precaut. 


VP - 56 


— În ultimii doi sau trei ani, tot primim rapoarte ciudate, din 
casele bogate, despre bijuterii pierdute. Nu furate, desigur. Pur 
și simplu, lipsesc. Brăţări, cercei, pandantive, ace de cămașă... 
Cei care le-au pierdut sunt destul de siguri că lucrurile nu 
puteau să fie furate, pentru că toţi cei care ar fi avut ocazia să le 
ia erau oaspeţii lor. Singurul motiv pentru care le raportaseră 
era acela că doreau să le revendice dacă apăreau pe undeva. 

Harry îşi tinu gura strâns închisă pe toată durata 
interogatoriului, dar în interior simţea că i se face rău. Fusese 
absolut convins că întreaga sa carieră trecuse complet 
neobservată până acum. Era șocat să afle contrariul: se aflau pe 
urmele lui de ceva timp. 

Detectivul deschise un dosar gros. 

— Contele de Dorset, o bombonieră georgiană din argint și o 
cutie lăcuită pentru prizat tabac. Domnul Harry Jaspers, o 
brățară perlată cu cataramă cu rubine, de la Tiffany. Contesa di 
Malvoli, un pandantiv cu diamant, în stil Art Deco, pe un lanţ de 
argint. Tipul ăsta are gusturi bune. Detectivul privi, cu intenţie, 
spre acele cu diamante de la cămașa lui Harry. 

Harry înţelese că dosarul conţinea, probabil, detalii despre 
zeci de furturi comise de el. Știa și că, până la urmă, va fi 
condamnat pentru cel puţin câteva dintre ele. Detectivul acesta 
abil pusese cap la cap toate faptele esenţiale: putea, cu 
ușurință, să adune martori care să spună că Harry se aflase în 
toate aceste case în momentul furtului. Mai devreme sau mai 
târziu, vor percheziționa cuiburile lui și casa mamei sale. Cele 
mai multe dintre bijuterii fuseseră plasate, dar el păstrase 
câteva piese: butonii pe care îi remarcase detectivul fuseseră 
luaţi de la un beţiv adormit, la un bal în Grosvenor Square, și 
mama lui avea o broșă pe care o jumulise cu abilitate, de la 
pieptul unei contese, la o petrecere de nuntă, într-o grădină din 
Surrey. Și, pe urmă, cum va răspunde când îl vor întreba din ce 
trăia? 

Se îndrepta către o carieră lungă în pușcărie. Și când va ieși 
de acolo, va fi recrutat în armată, ceea ce însemna, mai mult 
sau mai puţin, același lucru. Acest gând îi îngheţa sângele în 
vene. 

El refuză, cu încăpățânare, să spună vreun cuvânt, chiar și 
atunci când detectivul îl apucă de reverele sacoului de seară și îl 


VP - 57 


izbi de perete; dar tăcerea nu avea să-l salveze. Legea avea 
timpul de partea ei. 

Harry avea o singură șansă la libertate. Va trebui să-i 
convingă pe magistrați să-l elibereze pe cauţiune și apoi să 
dispară. Brusc, avu o dorinţă de libertate de parcă ar fi stat în 
închisoare ani de zile, în loc de câteva ore. 

Să dispară nu va fi o treabă ușoară, dar alternativă îl făcea să 
tremure. 

Jefuindu-i pe bogătași, ajunsese să se obișnuiască cu stilul lor 
de viaţă. Se trezea târziu, bea cafea dintr-o ceașcă de porțelan, 
purta haine frumoase și mânca în restaurante scumpe. Incă îi 
plăcea să revină la originile sale să bea prin cârciumi, cu 
tovarăși vechi sau să o ducă pe mama lui la Odeon. Dar gândul 
la închisoare era insuportabil: hainele murdare, mâncarea 
oribilă, lipsa totală de intimitate și, mai rău decât orice, 
plictiseala distrugătoare a unei existenţe complet lipsite de 
sens. 

Cu un fior de dezgust, se concentră pe problema obţinerii 
eliberării pe cauţiune. 

Desigur, poliţia se va opune cauţiunii, dar magistraţii vor fi cei 
care vor lua hotărârea. Harry nu mai apăruse niciodată în faţa 
Curţii până atunci, dar pe străzile pe care crescuse el, oamenii 
cunoșteau aceste lucruri la fel cum știau cine era eligibil pentru 
consiliul local și cum să curețe hornurile. Cauţiunea era refuzată 
automat doar în cazurile de crimă. Altfel, rămânea la discreţia 
magistraţilor. În mod normal, ei făceau ceea ce le cerea poliţia, 
dar nu întotdeauna. Uneori, puteau fi convinși să facă altfel de 
către un avocat inteligent, cu o poveste lacrimogenă despre un 
copil bolnav. Uneori, dacă procurorul poliţiei era prea arogant, 
ofereau cauţiunea doar ca să-și afirme independenţa. Va trebui 
să pună la bătaie ceva bani, probabil vreo douăzeci și cinci sau 
cincizeci de lire. Asta nu era o problemă. Avea destui bani. | se 
permisese să dea un telefon și sunase la magazinul de ziare de 
la colţul străzii de unde locuia mama lui, cerând să vorbească cu 
Bernie, proprietarul, ca să trimită pe unul dintre băieţii lui să o 
aducă pe mama lui la telefon. Când ea ajunse la telefon, în 
sfârșit, îi spuse unde să-i găsească banii. 

— O să-mi ofere eliberarea pe cauţiune, mamă, spuse el, 
optimist. _ 

— Știu, fiule, spuse mama lui. Intotdeauna ai fost norocos. 


VP -58 


Dar dacă nu... 

Am ieșit și altă dată din situaţii neplăcute, își spuse el, 
încurajator. 

Dar nu chiar atât de neplăcute. 

Un gardian strigă: 

— Marks! 

Harry se ridică. Nu plănuise ce avea să spună: improviza pe 
moment. Dar măcar de data asta își dorea să fi avut ceva 
pregătit dinainte. Să depășim momentul, își spuse el, deodată. 
Işi încheie sacoul, își aranjă papionul și își îndreptă pătrăţelul de 
pânză albă din buzunarul de la piept. Işi frecă bărbia și își dori 
să i se fi permis să se bărbierească. In ultima clipă îi veni în 
minte ideea unei povești și își scoase butonii de la manșetele 
cămășii și îi băgă în buzunar. 

Se deschise poarta și el păși afară. 

Fu condus în sus, pe o scară de beton, și ieși pe o platformă, 
în mijlocul sălii de judecată. In faţa lui se aflau scaunele 
avocaţilor, toate goale, locul aprodului, un avocat certificat, în 
spatele biroului său, prezidiul, cu trei judecători de instrucție. 

Harry gândi: Hristoase, sper că mă vor lăsa să plec. 

In galeria presei, într-o parte, se afla un reporter tânăr, cu un 
carnet de notițe. Harry se întoarse și privi spre fundul sălii. 
Acolo, pe locurile pentru public, o observă pe mama lui, 
îmbrăcată cu cea mai bună haină a ei și cu o pălărie nouă. Se 
bătea, cu înțeles, peste buzunar. Harry ghici semnificaţia 
gestului, faptul că avea banii pentru cauţiunea lui. Observă, cu 
groază, că purta broșa pe care o furase de la contesa de Eyer. 

Se întoarse și apucă bara cu ambele mâini, ca să nu tremure. 
Procurorul, un inspector de poliţie, chel, cu nasul mare, spunea: 

— Numărul 3 pe lista noastră, Înălţimile Voastre. Furtul a 
douăzeci de lire, în bani, și a unei perechi de butoni de aur, în 
valoare de cincisprezece guinee, proprietatea lui Sir Simon 
Monkford, și obţinerea de avantaje pecuniare prin înșelăciune la 
restaurantul Saint Raphael din Piccadilly. Poliţia solicită 
rămânerea în custodie, pentru că investigăm alte infracțiuni, 
care implică sume mari de bani. 

Harry îi studia îngrijorat pe magistrați. Într-o parte se afla un 
pungaș bătrân, cu perciuni albi și guler ţeapăn, iar în cealaltă 
parte se afla genul de militar, cu cravata regulamentară. 
Amândoi îl priveau de sus și el presupuse că ei considerau că 


VP -59 


oricine apărea în fața lor trebuia să fie vinovat de ceva. Se 
simţea fără speranţă. Apoi își spuse că acea prejudecată stupidă 
putea să fie transformată rapid în credulitate prostească. Ar fi 
mai bine să nu fie prea deștepţi, dacă avea să le arunce praf în 
ochi. Președintele completului, în mijloc, era singurul care conta 
cu adevărat. Era un bărbat de vârstă mijlocie, cu mustață 
încărunţită, costum gri și cu un aer plictisit de viaţă, care sugera 
că auzise mai multe povești și scuze plauzibile decât dorea să-și 
amintească. El era cel care trebuia supravegheat, gândi Harry, 
nervos. 

Acum, președintele i se adresă lui Harry. 

— Soliciţi cauţiunea? 

Harry se prefăcu confuz. 

— O, Dumnezeule mare! Cred că da. Da - da. Așa fac. 

Toţi trei magistraţii se treziră și începură să fie atenţi când 
auziră accentul său de clasă superioară. Harry se bucură de 
acest efect. Era mândru de abilitatea sa de a deruta așteptările 
sociale ale oamenilor. Reacţia completului îi dădu speranţe. Pot 
să-i prostesc, gândi el. Pun pariu că pot. 

Președintele spuse: 

— Ei bine, ce ai de spus în favoarea ta? 

Harry ascultă cu atenţie accentul președintelui, încercând să-l 
încadreze cu precizie într-o clasă socială. Se decise că omul era 
un personaj educat, din clasa de mijloc: un farmacist, poate sau 
un director de bancă. Va fi isteţ, dar își va păstra obiceiul de se 
raporta la clasele superioare. 

Harry își luă o expresie de jenă și adoptă tonul unui elev care 
se adresează directorului școlii. 

— Mi-e teamă că a fost o încurcătură îngrozitoare, domnule, 
începu el. Interesul magistraţilor atinse noi culmi și ei traseră 
scaunele și se aplecară în faţă. Puteau să înţeleagă că acesta nu 
avea să fie un caz banal și erau recunoscători pentru o mică 
eliberare din rutina plicticoasă. 

— Ca să vă spun adevărul, unii dintre băieţi au băut cam 
mult, la Carlton Club, ieri, și asta este pricina întregii povești. 
Făcu o pauză, de parcă asta era tot ceea ce avea de spus și privi 
cu speranţă spre prezidiu. 

Magistratul militar spuse: 


VP - 60 


— Carlton Club! Expresia lui dovedea că nu se întâmpla prea 
des ca membrii acestei instituţii prestigioase să apară în faţa 
Curţii. 

Harry se întreba dacă nu mersese prea departe. Poate că vor 
refuza să creadă că el era membru al clubului. El continuă 
grăbit. 

— Este îngrozitor de jenant, dar cred că ar trebui să colind și 
să îmi cer scuze, imediat, de la toţi cei implicaţi și să îndrept 
lucrurile fără întârziere... Se prefăcu a-și aduce aminte, dintr- 
odată, că purta haine de seară. Asta, imediat după ce mă voi 
schimba de haine. 

Pungașul bătrân spuse: 

— Vrei să spui că nu intenţionai să iei douăzeci de lire și o 
pereche de butoni? 

Tonul lui era incredul, dar, chiar și așa, era un semn bun că 
puneau întrebări. Asta însemna că nu-i respingeau povestea din 
capul locului. Dacă nu ar fi crezut un cuvânt din ceea ce spunea, 
nu s-ar fi deranjat să-i pună la îndoială detaliile. Inima i se 
lumină: poate că avea să fie eliberat. 

El spuse: f 

— Am împrumutat butonii - ieșisem fără ai mei. Işi ridică 
brațele ca să arate mânecile descheiate care ieșeau din sacou. 
Butonii lui se aflau în buzunar. 

Bătrânul pungaș întrebă: 

— Şi ce e cu cele douăzeci de lire? 

Asta era o întrebare mult mai dificilă, înțelese Harry, neliniștit. 
Nu-i trecea prin minte nicio explicaţie plauzibilă. Ai putea să uiţi 
de butoni și, eventual, să-i împrumuţi pe ai altcuiva, dar să 
împrumuţi bani fără permisiune era același lucru cu furtul. Se 
afla la limita panicii, când inspiraţia îl salvă, ca de obicei. 

— Cred că Sir Simon ar putea să se fi înșelat în legătură cu 
banii pe care-i avea în portofel la început. Harry își cobori vocea, 
de parcă ar fi vrut să le spună magistraţilor ceva ce oamenii 
obișnuiți, aflaţi la tribunal, n-ar trebui să audă. Este înfiorător de 
bogat, domnule. 

Președintele spuse: 

— Nu a devenit bogat uitând câţi bani are. Din partea 
persoanelor din tribunal se auzi un hohot de râs. Simţul 
umorului putea să fie un semn îmbucurător, dar președintele nu 
schiță niciun zâmbet: nu intenţionase să fie amuzant. Este 


VP - 61 


director de bancă, se hotări Harry: banii nu sunt subiect de 
glumă. Magistratul continuă: 

— Şi pentru ce nu ţi-ai plătit nota la restaurant? 

— Ca să vezi. Imi pare cât se poate de rău pentru asta. Am 
avut o dispută îngrozitoare cu... cu partenera mea de la cină. 
Harry se abţinu, în mod ostentativ, să precizeze cu cine luase 
cina: era considerată lipsă de maniere printre băieţii din școlile 
publice să vorbească de rău o femeie și magistraţii trebuiau să 
știe asta. Mi-e teamă că am cam plecat valvârtej și am uitat cu 
desăvârșire de notă. 

Președintele privi pe deasupra ochelarilor săi și îl fixă pe 
Harry cu o privire dură. Harry simţi că greșise undeva. Inima lui 
se scufundă. Ce spusese? Iși dădu seama că afișase o atitudine 
lejeră faţă de o datorie. Acest lucru era normal la clasele 
superioare, dar era un păcat de moarte pentru un bancher. ÎI 
cuprinse panica și simţi că era pe cale să piardă totul din cauza 
unei mici erori de judecată. Rapid, izbucni. 

— Infiorător de iresponsabil din partea mea, domnule, și ar 
trebui să trec pe acolo, astăzi la prânz, să reglez conturile, 
desigur. Asta dacă îmi permiteţi să plec. 

Nu putea să-și dea seama dacă președintele fusese potolit 
sau nu. 

— Deci, îmi spui că, după ce vei da explicaţiile necesare, 
acuzațiile împotriva ta vor fi retrase? 

Harry își spuse că ar trebui să se ferească să pară că are 
răspunsuri superficiale pentru toate întrebările. Își plecă capul și 
își luă un aer prostesc. 

— Presupun că voi avea parte de mult rahat, dacă vor refuza 
să retragă acuzaţiile. 

— Probabil că așa se va întâmpla, spuse magistratul cu 
asprime. 

Bășinos încrezut, gândi Harry, dar știa că genul acesta de 
lucruri, deși umilitoare, dădeau bine pentru cazul său. Cu cât îl 
ocărau mai mult, cu atât era mai puţin probabil să-l trimită 
înapoi la închisoare. 

— Vrei să mai adaugi ceva? întrebă președintele. 

Cu voce joasă, Harry îi răspunse: 

— Doar că îmi este îngrozitor de rușine de mine, domnule. 

— Hm! Președintele mârâi, sceptic, dar militarul clătină din 
cap aprobator. 


VP - 62 


Cei trei magistrați discutară în șoaptă. După o vreme, Harry 
înțelese că își ţinea respiraţia și se forță să expire. Era 
insuportabil ca întregul său viitor să se afle în mâinile acestor 
trei nătărăi bătrâni. Işi dorea ca ei să se grăbească și să se 
hotărască; apoi, când toţi dădură din cap, la unison, își dori ca 
momentul îngrozitor să fie amânat. 

Președintele ridică privirea. 

— Sper că o noapte în celulă te-a învăţat o lecţie, spuse el. 

Of, Doamne, cred că mă vor lăsa să plec, gândi el. Înghiţi în 
sec și spuse: 

— Absolut, domnule. Nu vreau să mă mai întorc acolo 
niciodată. 

— Ai grijă să te asiguri de asta. 

Urmă o altă pauză, apoi președintele își luă privirea de la 
Harry și se adresă Curţii. 

— Nu spun că noi credem tot ceea ce am auzit, dar nu 
credem că este cazul să rămână în custodie. 

Pe Harry îl trecu un val de ușurare și i se muiară picioarele. 

Președintele spuse: 

— Procesul se amână șapte zile. Cauţiunea se stabilește la 
suma de cincizeci de lire. 

Harry era liber. 

e 

Vedea străzile cu alți ochi, de parcă ar fi stat închis un an în 
loc de câteva ore. Londra se pregătea pentru război. Zeci de 
baloane argintii uriașe zburau sus, pe cer, ca să încurce 
bombardierele germane. Magazinele și clădirile publice erau 
înconjurate cu saci de nisip, ca să le protejeze împotriva 
efectelor bombelor. In parcuri existau adăposturi antiaeriene noi 
și toată lumea avea mască de gaze. Oamenii simțeau că puteau 
să fie exterminați în câteva minute și asta îi făcea să renunte la 
rețineri și discutau amabil cu persoane complet necunoscute. 

Harry nu avea amintiri din Marele Război - avea doi ani când 
se terminase. Ca băiețel, se gândea la „război” ca la un loc, 
pentru că toată lumea îi spune: „Tatăl tău a fost ucis în război”, 
la fel cum îi spuneau: „Du-te să te joci în parc, să nu cazi în râu, 
mama ta se duce în cârciumă”. Mai târziu, când crescuse 
suficient ca să înțeleagă ce pierduse, orice referire la război era 
dureroasă pentru el. Cu Marjorie, nevasta avocatului, care 
fusese iubita lui timp de doi ani, citise poezie despre război și, 


VP - 63 


pentru o vreme, se considerase pacifist. Apoi văzuse cămâășile 
negre mărșăluind prin Londra și figurile speriate ale evreilor 
bătrâni când îi priveau și se decise că unele războaie meritau să 
fie purtate. În ultimii câţiva ani fusese dezgustat de felul în care 
guvernul britanic închisese ochii la ceea ce se întâmpla în 
Germania doar pentru că sperau că Hitler va distruge Uniunea 
Sovietică. Dar acum, când războiul chiar izbucnise, se gândea 
doar la toţi băieţeii care vor trăi, așa cum făcuse și el, cu un loc 
gol în viaţa lor, acolo unde ar trebui să se afle taţii lor. 

Dar bombardierele nu veniseră încă și asta era o altă zi 
însorită. 

Harry se hotărî să nu se ducă la locuinţa lui. Poliţiștii vor fi 
furioși pentru că obținuse eliberarea pe cauţiune și vor încerca 
să-l aresteze din nou cu prima ocazie. Ar fi mai bine ca pentru o 
vreme să treacă neobservat. Dar cât de mult timp va trebui să 
privească peste umăr? Ar putea să evite poliţia la nesfârșit? Și 
dacă nu, ce va face? 

Se urcă în autobuz cu mama lui. Deocamdată va merge la 
locuința ei, în Battersea. 

Mama lui părea tristă. Ea știa cum își câștiga el traiul, deși nu 
vorbiseră niciodată despre asta. Acum spuse, gânditoare: 

— N-aș putea să-ți dau niciodată ceva. 

— Mi-ai dat totul, mamă, protestă el. 

— Nu, nu ţi-am dat. Altfel de ce ai avea nevoie să furi? 

El nu avea ce să răspundă la asta. 

După ce coborâră din autobuz, el se duse la colț, la chioșcul 
de ziare, îi mulțumi lui Bernie pentru că o chemase pe mama lui 
la telefon mai devreme și cumpără Daily Express. Titlul spunea 
„Polonezii bombardează Berlinul”. Când ieși, văzu un poliţist 
care mergea pe bicicletă, pe partea cealaltă a drumului, și simți 
un moment de panică prostească. Aproape că se întoarse să oia 
la fugă înainte să-și recapete controlul și să-și amintească faptul 
că întotdeauna trimiteau doi oameni să te aresteze. 

Nu pot trăi în felul acesta, gândi el. 

Se duseră la clădirea mamei lui și urcară scările până la etajul 
al patrulea. Mama lui puse ceainicul la foc și spuse: 

— Ti-am călcat costumul albastru - poţi să te schimbi în el. Ea 
încă avea grijă de hainele lui, îi cosea nasturii și îi cârpea 
șosetele de mătase. Harry se duse în dormitor, își scoase valiza 
de sub pat și numără banii. 


VP - 64 


După doi ani de furtișaguri, avea două sute patruzeci și șapte 
de lire. Ar fi trebuit să adun de patru ori mai mulţi, gândi el. Mă 
întreb pe ce i-am cheltuit pe restul. 

El mai avea și un pașaport american. 

ÎI răsfoi gânditor. Își aminti că-l găsise în biroul din casa unui 
diplomat, la Kensington. Observase că numele deţinătorului era 
Harold și fotografia aducea puţin cu el, așa că îl băgase în 
buzunar. 

America, gândi el. 

Putea să imite accentul american. De fapt, știa ceva ce nu 
știau cei mai mulţi britanici - faptul că există mai multe accente 
americane, diferite, dintre care unele erau mai stilate decât 
altele. De exemplu, cuvântul Boston. Oamenii din Boston vor 
spune Baston. Cei din New York vor spune Bawston. Cu cât suna 
mai englezește, cu atât te aflai mai sus pe scara socială în 
America - și existau milioane de fete bogate care abia așteptau 
să fie cucerite. 

Pe când în ţara asta nu rămăsese nimic altceva pentru el, în 
afară de pușcărie și armată. 

Avea un pașaport și un buzunar plin cu bani. Avea un costum 
curat în dulapul mamei lui și își putea cumpăra câteva cămăși și 
o valiză. Se afla la o sută douăzeci de kilometri depărtare de 
Southampton. 

Ar putea să plece chiar azi. 

Era ca un vis. 

Mama lui îl trezi din reverie când îl strigă din bucătărie. 

— Harry, vrei un sandvici cu şuncă? 

— Da, te rog. 

Se duse în bucătărie și se așeză la masă. Ea îi puse un 
sandvici în față, dar el nu-l luă. 

— Mamă, hai să plecăm în America, spuse el. 

Ea izbucni în râs. 

— Eu? În America? Ar trebui să spun „nu, zău?” 

— Vorbesc serios. Eu plec. 

Ea deveni serioasă. 

— Nu e pentru mine, fiule. Sunt prea bătrână să emigrez. 

— Dar va fi război. 

— Am supraviețuit unui război, și unei greve generale, și unei 
depresiuni economice. Ea privi în jur, la bucătăria minusculă. Nu 
e prea mult, dar e ceea ce știu. 


VP - 65 


Harry nu se aștepta, cu adevărat, ca ea să fie de acord, dar 
acum, când ea spusese asta, el se simţi descurajat. Mama lui 
era tot ceea ce avea. 

Ea spuse: 

— Ce ai să faci acolo, oricum? 

— Eşti îngrijorată că mă voi apuca de furat? 

— Hoţia se termină întotdeauna în același fel. N-am auzit 
niciodată de vreun hoț care să nu fie închis, mai devreme sau 
mai târziu. 

Harry spuse: 

— Mi-ar plăcea să mă înrolez în forțele aeriene și să învăţ să 
zbor. 

— i s-ar permite? 

— Acolo nu le pasă dacă ești din clasa muncitoare, atât timp 
cât te duce capul. 

Atunci, ea păru că se înveselește. Se așeză și sorbi din ceai, în 
timp ce Harry își mânca sandviciul cu șuncă. După ce termină, el 
își scoase banii și numără cincizeci de lire. 

— Pentru ce sunt ăștia? întrebă ea. Erau banii pe care îi 
câștiga ea în doi ani de făcut curat prin birouri. 

— Îți vor fi de folos, spuse el. la-i mamă. Vreau ca tu să-i iei. 

Ea luă banii. 

— Atunci, chiar pleci? 

— Voi împrumuta motocicleta lui Sid Brennan și plec chiar 
astăzi la Southampton și mă îmbarc pe un vapor. 

Ea se întinse peste masa mică și îi apucă mâna. 

— Mult noroc, fiule. 

El o strânse de mână, cu blândetțe. 

— O să-ţi trimit alţi bani, din America. 

— Nu-i nevoie, decât dacă ai în plus. Aș prefera să-mi trimiţi 
câte o scrisoare, din când în când, ca să știu cum o mai duci. 

— Mda. O să-ți scriu. 

Ochii ei se umplură de lacrimi. 

— Ai să te întorci, într-o zi, ca să-ţi vezi bătrâna mamă, nu-i 
așa? 

El îi strânse mâna. 

— Sigur că o să vin, mamă. O să mă întorc. 


VP - 66 


Harry se privi pe sine în oglinda frizerului. Costumul albastru, 
care îl costase treisprezece lire pe Savile Row5, îi venea de 
minune și se potrivea bine cu ochii lui albaștri. Gulerul moale al 
noii sale cămăși părea american. Frizerul îi perie umerii jachetei 
la două rânduri și Harry îi lăsă un bacșiș și plecă. 

Urcă pe scările de marmură de la parter și intră în holul 
ornamentat al hotelului South Western. Era plin de oameni. 
Acesta era punctul de plecare pentru cele mai multe traversări 
transatlantice și mii de oameni încercau să părăsească Anglia. 

Harry înţelese cât de mulţi când încercă să obțină o cușetă pe 
un pachebot. Toate navele erau rezervate cu multe săptămâni 
înainte. Unele dintre liniile maritime își închiseseră birourile în 
loc să irosească timpul angajaţilor ca să refuze oamenii. Pentru 
o vreme, părea imposibil. Era pe punctul să renunţe și începea 
să se gândească la un alt plan, când un agent de voiaj menţionă 
Pan American Clipper. 

Citise în ziare despre Pan American Clipper. Serviciul începuse 
în timpul verii. Puteai să zbori la New York în mai puţin de 
treizeci de ore, în loc de patru sau cinci zile, pe un vas. Darun 
bilet dus costa nouăzeci de lire. Nouăzeci de lire! Cu banii ăștia 
aproape că puteai să-ţi cumperi o mașină nouă. 

Harry cheltuise atâţia bani. Dar acum, după ce se hotărâse să 
plece, era dispus să plătească orice preţ ca să iasă din ţară. Și 
avionul era seducător de luxos: va avea șampanie pe tot drumul 
până la New York. Acesta era genul de extravaganță 
nebunească pe care Harry o iubea. 

El nu mai tresărea de fiecare dată când vedea un poliţist: în 
niciun caz poliţia din Southampton nu avea cum să știe despre 
el. Oricum, nu mai zburase niciodată până atunci și era, 
oarecum, emoţionat. 

Își verifică ceasul, un Patek Philippe furat de la un aghiotant 
regal. Avea timp pentru o ceașcă rapidă de cafea, ca să-și 
liniștească stomacul. Intră în restaurant. 

În timp ce sorbea din cafea, intră o femeie uluitor de 
frumoasă. Era o blondă perfectă și purta o rochie cu talie de 
viespe, din mătase bej, cu buline roșii-portocalii. Era puţin 
trecută de treizeci de ani, cu vreo zece ani mai în vârstă decât 
Harry, dar asta nu-l împiedică să-i zâmbească atunci când îi 
întâlni privirea. 


3 Savile Row - cartierul croitoriilor de lux din Londra. (n.tr.). 
VP - 67 


Ea se așeză la masa alăturată, în lateralul lui Harry, și el 
studie felul în care mătasea cu buline i se lipea de trup și îi 
acoperea genunchii. Avea pantofi de aceeași culoare și o pălărie 
de paie și așeză o mică poșetă pe masă. 

După un moment, i se alătură un bărbat îmbrăcat în blazer. 
Auzindu-i cum vorbesc, Harry înțelese că ea era englezoaică, 
dar el era american. Harry asculta cu atenţie, ca să-și 
perfecţioneze accentul. Numele ei era Diana; bărbatul era Mark. 
Erau îndrăgostiţi și nu aveau ochi pentru nimeni altcineva în 
afară de ei doi: camera ar fi putut la fel de bine să fie goală. 

Harry simţi un junghi de invidie. 

Privi în altă parte. Încă simţea puţină greață. Era pe cale să 
zboare peste Oceanul Atlantic. Părea un drum foarte lung, fără 
pământ dedesubt. Oricum, nu înţelesese niciodată principiul 
călătoriilor aeriene: elicele se tot învârteau, așa că nu înțelegea 
cum putea să se ridice avionul. 

In timp ce îi asculta pe Mark și Diana, exersa atitudinea 
nonșalantă. Nu dorea ca ceilalţi pasageri din Clipper să-și dea 
seama că era emoţionat. Sunt Harry Vandenpost, gândi el, un 
tânăr american înstărit, care se întoarce acasă din cauza 
razboiului din Europa. Pronunţat „Yurrup”. Pentru moment, nu 
am o slujbă, dar presupun va trebui să găsesc ceva în curând. 
Tatăl meu se ocupă de investiţii. Mama mea, Dumnezeu să-i 
odihnească sufletul, era englezoaică și au am făcut școala acolo. 
Nu am mers la universitate - nu mi-a plăcut niciodată 
buchiseala. (Oare americanii spuneau „buchiseală”? Nu era 
convins.) Am petrecut atât de mult timp în Anglia încât chiar am 
prins puţin din felul lor de a vorbi. Am zburat de câteva ori, 
desigur, dar acesta este primul meu zbor peste Oceanul 
Atlantic, poţi să fii sigur. Și chiar abia aștept! 

Până când își termină cafeaua, abia dacă mai era speriat. 

e 

Eddie Deakin închise telefonul. Privi în jur, în hol: era pustiu. 
Nu îl auzise nimeni. Se holba la telefonul care-l scufundase în 
groază, urându-l, de parcă ar fi putut să pună capăt coșmarului 
dacă distrugea aparatul. Apoi, încet, se întoarse. 

Cine erau oamenii ăștia? Unde o duseseră pe Carol-Ann? De 
ce o răpiseră? Ce ar putea să dorească de la el? Întrebările îi 
bâzâiau prin cap ca muștele într-un borcan. Încerca să 


VP - 68 


gândească. Se forţă să se concentreze pe câte o singură 
întrebare odată. 

Cine erau ei? Ar putea să fie niște simpli nebuni? Nu. Erau 
prea bine organizaţi: oamenii nebuni ar putea să se descurce cu 
o răpire, dar era nevoie de planificare atentă ca să știe unde se 
va afla Eddie imediat după răpire și să-l facă să vorbească la 
telefon cu Carol-Ann la momentul potrivit. Atunci, erau oameni 
rationali, dar erau pregătiţi să încalce legea. Ar putea să fie 
vreun fel de anarhiști, dar cel mai probabil avea de-a face cu 
gangsteri. 

Unde o duseseră pe Carol-Ann? Ea spusese că se află într-o 
casă. Ar putea să fie o casă a răpitorilor, dar probabil 
închiriaseră sau ocupaseră o casă goală într-un loc izolat. Carol- 
Ann spusese că se întâmplase cu vreo două ore în urmă, așa că 
nu putea să se afle la mai mult de nouăzeci sau o sută de 
kilometri depărtare de Bangor. 

Pentru ce o răpiseră? Doreau ceva de la el, ceva ce el nu ar fi 
dispus să le ofere de bunăvoie, ceva ce nu ar fi făcut pentru 
bani - ceva, presupuse el, ce ar prefera să refuze. Dar ce 
anume? Nu avea bani, nu cunoștea secrete și nu avea pe nimeni 
în puterea lui. 

Trebuia să fie ceva în legătură cu Clipperul. 

Își va primi instrucţiunile în avion, îi spuseseră ei, de la un 
bărbat numit Tom Luther. Ar putea să lucreze Luther pentru 
cineva care dorea să afle detalii despre construcţia și 
funcţionarea avionului? Poate o altă linie aeriană sau o ţară 
străină? Era posibil. Germanii sau japonezii ar putea spera să 
construiască o copie, ca să o folosească pe post de bombardier. 
Dar ar trebui să existe căi mai ușoare pentru ei să obţină 
planurile. Sute de oameni, poate chiar mii de oamenii le puteau 
furniza aceste informaţii: angajaţii Pan American, angajaţii 
Boeing, chiar și mecanicii de la Imperial Airways care făceau 
întreţinerea avionului, aici, la Hythe. Răpirea nu era necesară. 
La dracu', destule detalii tehnice fuseseră publicate prin reviste. 

Ar putea cineva să încerce să fure avionul? Era greu de 
închipuit. 

Cea mai probabilă explicaţie era aceea că doreau ca Eddie să- 
i ajute să treacă ceva prin contrabandă, sau pe cineva, în 
Statele Unite. 


VP - 69 


Ei bine, cam asta era tot ceea ce putea să știe sau să 
presupună. Ce avea să facă? 

Era un cetăţean care respecta legea și victimă a unei 
infracţiuni și își dorea, din tot sufletul, să anunţe poliţia. 

Dar era înspăimântat. 

Nu fusese atât de speriat niciodată în toată viața lui. Pe când 
era copil, fusese înspăimântat de tatăl său și de diavol, dar de 
atunci nimic nu îl mai împietrise de spaimă. Acum era neajutorat 
și împietrit de teamă. Se simţea paralizat: pentru moment, nu 
reușea nici măcar să se miște din locul în care stătea. 

Se gândi la poliţie. 

Se afla în nenorocita de Anglie, nu avea niciun rost să 
vorbească cu polițiștii locali, pe biciclete. Dar putea să încerce 
să obţină o legătură telefonică cu șeriful ținutului, acasă, la 
poliţia statală din Maine sau chiar la FBI și să-i pună să înceapă 
căutarea unei case izolate, care fusese închiriată de curând de 
un bărbat. 

Nu suna la poliție. Nu te va ajuta cu nimic, îi spusese vocea de 
la telefon. Dar dacă îi suni, o să i-o trag ei, doar din răutate. 

Eddie îl credea. Existase o notă de dorinţă în vocea 
răutăcioasă de parcă bărbatul spera, pe jumătate, la o scuză ca 
să o violeze. Cu burta ei rotundă și sânii măriţi, avea o înfățișare 
luxuriantă, coaptă, care... 

Își încleștă pumnul, dar nu avea ce să lovească, în afara 
peretelui. Cu un mormăit de disperare, se împletici, afară, pe 
ușa din faţă. Fără să se uite încotro se îndrepta, traversă peluza. 
Ajunse la un șir de copaci și își rezemă fruntea de scoarţa 
brăzdată a unui stejar. 

Eddie era un bărbat simplu. Se născuse la o fermă, la câţiva 
kilometri de Bangor. Tatăl lui era un fermier sărac, cu câteva 
pogoane de câmpuri de cartofi, câteva găini, o vacă și un petic 
de grădină de legume. New England era un loc nepotrivit să fii 
sărac: iernile erau lungi și cumplit de reci. Tatăl și mama lui 
credeau că totul este voia Domnului. Chiar și când sora mai 
mică a lui Eddie făcuse pneumonie și murise, tatăl lui spusese 
că Dumnezeu are un scop în asta, „prea adânc ca noi să-l putem 
înțelege”. Pe atunci, Eddie visa cu ochii deschiși să găsească o 
comoară în pădure: un cufăr de pirați, legat în alamă, plin cu aur 
și pietre preţioase, ca în povești. În fantezia lui, se ducea la 
Bangor cu o monedă de aur și cumpăra paturi moi, un camion 


VP - 70 


plin cu lemne de foc, porțelanuri drăguțe pentru mama lui, 
haine din blană de oaie pentru toată familia, felii groase de 
friptură și o ladă frigorifică plină cu înghețată și ananas. Ferma 
sumbră și dărăpănată se transforma într-un loc călduros, 
confortabil și fericit. 

Eddie n-a găsit niciodată comoara îngropată, dar a primit 
educaţie, mergând pe jos la școală câte zece kilometri în fiecare 
zi. Îi plăcea pentru că sala de clasă era mai călduroasă decât 
casa lui și doamna Maple îl simpatiza pentru că era întotdeauna 
curios despre cum funcționează lucrurile. 

Câţiva ani mai târziu, doamna Maple fusese cea care îi 
scrisese unui congresmen care îi oferi lui Eddie o șansă să dea 
examenul de admitere la Annapolis. 

El considera că academia navală era un paradis. Existau 
pături și haine bune și oricâtă mâncare puteai să mănânci: nu-și 
imaginase niciodată atâta abundență. Pentru el, regimul fizic 
dur era lejer; vrăjeala nu era mai rea decât tot ceea ce ascultase 
în capelă toată viața lui; și ritualurile de iniţiere erau o hărțuială 
jalnică în comparaţie cu bătăile pe care i le administrase tatăl 
lui. 

La Annapolis fusese, pentru prima dată, conștient de felul în 
care era văzut de ceilalţi. Aflase că era serios, perseverent, 
inflexibil și muncitor. Deși era slăbuț, bătaușii se luau rareori de 
el: avea ceva în privire care îi speria. Oamenii îl plăceau, pentru 
că se puteau baza pe el că făcea ceea ce promitea, dar nimeni 
nu-i plânsese vreodată pe umăr. 

Era surprins că era lăudat pentru că muncea din greu. Atât 
tatăl lui, cât și doamna Maple îl învăţaseră că puteai să obţii 
ceea ce doreai muncind pentru asta și Eddie nu concepuse 
niciodată o altă cale. Chiar și așa, complimentul îi făcea plăcere. 
Cel mai mare cuvânt de laudă pe care-l auzise de la tatăl său 
era să numească pe cineva „conducător”, care era cuvântul, în 
dialectul din Maine, pentru un bun muncitor. 

Ajunse aspirant de Marină și repartizat pentru pregătirea de 
aviaţie, pentru hidroavioane. Annapolis fusese un loc confortabil 
comparativ cu casa lui, dar bazele US Navy îi păreau, cu 
siguranţă, luxoase. Reuși să trimită bani acasă, părinţilor săi, 
pentru ca ei să repare acoperișul fermei și să cumpere un cuptor 
nou. 


VP -71 


Se afla de patru ani în Marină când murise mama lui, iar tatăl 
lui o urmase cinci luni mai târziu. Cele câteva pogoane fuseseră 
absorbite într-o fermă învecinată, dar Eddie reuși să cumpere 
casa și terenul împădurit pe mai nimic. Demisionă din Marină și 
obținu o slujbă bine plătită la Pan American Airways System. 

Între zboruri, lucra la vechea casă, montă instalaţii sanitare și 
electrice și instală un boiler pentru apă, făcând singur lucrările și 
plătind materialele din salariul său de inginer. Montă radiatoare 
electrice pentru dormitoare, cumpără un aparat de radio și chiar 
un telefon. Apoi o găsi pe Carol-Ann. Curând, crezuse el, casa se 
va umple de râsetele copiilor și atunci visul lui va deveni 
realitate. 

În schimb, se transformase într-un coșmar. 


Capitolul patru 


Primele cuvinte pe care i le spuse Mark Alder Dianei Lovesey 
erau: „Dumnezeule, ești cel mai frumos lucru pe care l-am văzut 
toată ziua”. 

Oamenii îi spuneau astfel de vorbe tot timpul. Era drăguță și 
vioaie și îi plăcea să se îmbrace bine. În seara asta purta o 
rochie lungă, turcoaz, cu revere subțiri, un corsaj strâns și 
mâneci scurte, strânse deasupra coatelor și știa că arată 
minunat. 

Se afla la hotelul Midland, din Manchester, și participa la o 
serată dansantă. Nu era sigură dacă era pentru Camera de 
Comerţ, noaptea doamnelor din francmasonerie sau o strângere 
de fonduri pentru Crucea Roșie: aceiași oameni îndeplineau 
toate aceste funcţii. Dansase cu cei mai mulţi dintre asociaţii de 
afaceri ai bărbatului ei, Mervyn, care o ţineau prea aproape și o 
călcau pe vârfuri, și toate nevestele lor îi aruncau priviri 
ucigătoare. Era ciudat, gândea Diana, că atunci când un bărbat 
se făcea puţin de râs din cauza unei fete frumoase, soția lui ura 
întotdeauna fata, nu bărbatul. Nu era ca și cum Diana avea 
vreun gând cu vreunul dintre soţii lor înfumuraţi, îmbibaţi de 
whisky. 

Scandalizase pe toată lumea și îl făcuse să se simtă jenat pe 
soțul ei când îl învățase pe primar să danseze jitterbug. Acum, 


VP- 72 


simţea nevoia să ia o pauză și se strecură în barul hotelului, sub 
pretextul că dorea să cumpere ţigări. 

Se afla acolo singură, sorbind dintr-un coniac mic și el o 
privea de parcă adusese o rază de soare în cameră. Era un 
bărbat mic, îngrijit, cu un zâmbet de băiețandru și accent 
american. Observaţia lui părea spontană și avea maniere 
încântătoare, așa că ea îi zâmbi radioasă, dar nu-i vorbi. 
Cumpără ţigările, bău un pahar de apă cu gheaţă apoi se 
întoarse la dans. 

Probabil că el îl întrebase pe barman cine era și îi descoperise 
adresa cumva, pentru că, în ziua următoare, primi un bilet de la 
el, scris pe hârtia cu antetul hotelului Midland. 

De fapt, era un poem. 

Incepea așa: 


Întipărită în inima mea, imaginea zâmbetului tău. 
Gravată, mereu prezentă în ochiul minţii, 
Nici durerea, nici timpul, nici suferința nu o pot întina. 


Asta o făcu să plângă. 

Plângea din cauza a tot ceea ce sperase și nu obținuse 
niciodată. Plângea pentru că trăia într-un oraș industrial murdar, 
împreună cu un bărbat care ura vacanţele. Plângea pentru că 
poemul era singurul lucru grațios, romantic de care avusese 
parte în ultimii cinci ani. Și plângea pentru că nu îl mai iubea pe 
Mervyn. 

După asta, totul se întâmplase foarte repede. P 

Următoarea zi era duminică. Luni, ea plecă în oraș. In mod 
obișnuit, s-ar fi dus direct la Boots, ca să își schimbe cartea la 
bibliotecă, apoi ar fi cumpărat un bilet combinat, prânz și 
matineu, cu doi șilingi și șase pence, la cinematograful 
Paramount, de pe Oxford Street. După film s-ar fi plimbat prin 
magazinele universale Lewis și Finnegan și ar fi cumpărat 
panglici, sau batiste, sau daruri pentru copiii surorii ei. Ar fi 
putut să meargă la unul dintre micile magazine din Shambles să 
cumpere niște brânzeturi exotice sau șuncă specială pentru 
Mervyn. Apoi ar fi luat trenul înapoi spre Altrincham, suburbia în 
care locuia, ca să ajungă la timp pentru cină. 

De data asta bău o cafea la barul hotelului Midland, luă 
prânzul în restaurantul german de la parterul hotelului și ceaiul 


VP-73 


de după-amiază în salonul hotelului Midland. Dar nu reuși să-l 
vadă pe bărbatul fermecător, cu accent american. 

Se întoarse acasă cu inima grea. Era ridicol, își spuse în sinea 
ei. Îl văzuse pentru mai puţin de un minut și nu îi spusese nici 
măcar un cuvânt. El părea să simbolizeze tot ceea ce simţea că 
lipsește din viaţa ei. Dar dacă îl va întâlni din nou, va descoperi, 
cu siguranţă, că era grosolan, nebun, bolnav, împuţit sau toate 
aceste lucruri la un loc. 

Cobori din tren și merse de-a lungul străzii cu vile suburbane 
pe care locuia. Când se apropie de propria casă, rămase șocată 
și tulburată să-l vadă îndreptându-se spre ea, privind spre casa 
ei cu o prefăcută curiozitate. 

Se înroși ca racul și inima ei o luă la goană. Și el era uluit. El 
se opri, dar ea continuă să meargă. Apoi, când trecu pe lângă el, 
spuse: 

— Hai să ne întâlnim la biblioteca centrală, mâine-dimineaţă. 

Nu se aștepta ca el să-i răspundă, dar - după cum avea să 
afle mai târziu - el avea o minte iute, amuzantă și replică 
imediat: 

— In ce secţiune? 

Era o bibliotecă mare, deși nu atât de mare încât doi oameni 
să se piardă unul de altul pentru multă vreme; dar ea spuse 
primul lucru care-i trecu prin minte: „Biologie”. Și el începu să 
râdă. 

Intră în casă cu râsul lui în urechi: un râs cald, relaxat, 
încântat, râsul unui om care iubea viaţa și se simțea bine cu 
sine însuși. 

Casa era goală. Doamna Rollins, care făcea menajul, plecase 
deja și Mervyn încă nu ajunsese acasă. Diana se așeză în 
bucătăria modernă și îi trecură prin cap gânduri de modă veche, 
ușor murdare, în legătură cu poetul ei american, amuzant. 

In dimineaţa următoare îl găsi așezat la o masă, sub un semn 
pe care scria LINIȘTE. Când ea spuse „Bună”, el își duse un 
deget la buze, arătă spre un scaun și îi scrise un bilet. 

Acesta spunea: /mi place pălăria ta. 

Ea avea o pălărie mică, de forma unei flori întoarse cu fundul 
în sus, cu boruri și o purta aplecată mult într-o parte, astfel încât 
aproape că îi acoperea ochiul stâng: era la modă, deși puţine 
femei din Manchester aveau curajul facă asta. 


VP - 74 


Scoase din geantă un creion mic și scrise dedesubt: Nu ti s-ar 
potrivi. 

Dar mușcatele mele ar arăta perfect în ea, scrise el. 

Ea chicoti și el spuse: „Șșșșt!” 

Diana se gândi, era nebun sau doar haios? 

Scrise: /ubesc poemul tău. 

Apoi el scrise: Eu te iubesc pe tine. 

Nebun, gândi ea, dar îi apărură lacrimi în ochi. Scrise: Nici 
măcar nu știu cum te cheamă. 

El îi dădu o carte de vizită. Se numea Mark Alder și locuia la 
Los Angeles. 

California! 

Se duseră să ia un prânz matinal la un restaurant LOL - 
Legume, ouă, lapte - pentru că ea era sigură că acolo nu se va 
întâlni cu bărbatul ei: nici cu caii sălbatici nu puteai să-l tragi 
într-un restaurant vegetarian. Apoi pentru că era marţi, avea loc 
un concert, la miezul zilei, la Houldsworth Hall, din Deansgate, 
cu faimoasa orchestră Halle a orașului și noul ei dirijor, Malcolm 
Sargent. Diana se simţea mândră că orașul ei putea oferi o 
asemenea trataţie culturală unui vizitator. 

În ziua aceea află că Mark era scriitor de scenarii de comedie 
pentru emisiunile radio. Ea nu auzise niciodată de oamenii 
pentru care scria el, dar el îi spuse că erau faimoși: Jack Benny, 
Fred Allen, Amos și Andy. El era și proprietarul unui post de 
radio. Purta un blazer din cașmir. Se afla într-o vacanță 
prelungită, în căutarea rădăcinilor sale: familia lui provenea din 
Liverpool, orașul portuar aflat la doar câţiva kilometri la vest de 
Manchester. Nu era mult mai înalt decât Diana și era cam de 
aceeași vârstă, cu ochi căprui și câţiva pistrui. 

Și era încântare pură. 

Era inteligent, amuzant și fermecător. Avea maniere plăcute, 
unghiile curate și hainele îngrijite. Îi plăcea Mozart, dar știa și 
despre Louis Armstrong. Cel mai tare o plăcea pe Diana. 

Era un lucru straniu felul în care unii bărbaţi plăceau femeile, 
se gândi ea. Bărbaţii pe care-i cunoștea ea se gudurau pe lângă 
ea, îi sugerau întâlniri discrete atunci când Mervyn era întors cu 
spatele și, uneori, când se îmbătau criță, își declarau dragostea 
pentru ea. Dar ei nu o plăceau cu adevărat pe ea: conversaţia 
lor era doar pălăvrăgeală, nu o ascultau niciodată și nu știau 


VP-75 


nimic despre ea. Mark era foarte diferit, după cum află în 
următoarele câteva zile și săptămâni. 

În ziua de după întâlnirea lor de la bibliotecă, el închirie o 
mașină și o duse pe litoral, unde mâncară sandviciuri pe o plajă 
cu briză și o sărută la adăpostul dunelor. 

Avea un apartament la hotelul Midland, dar nu se puteau 
întâlni acolo pentru că Diana era prea bine cunoscută: dacă ar fi 
fost văzută urcând la etaj, după prânz, știrile ar fi făcut 
înconjurul orașului până la vremea ceaiului. Oricum, mintea 
inventivă a lui Mark veni cu o soluţie. Plecară cu mașina în 
orașul de pe coastă Lytham St. Anne, luară cu ei o valiză și se 
cazară ca domnul și doamna Alder. Luară prânzul, apoi se 
duseră în pat. 

Să facă dragoste cu Mark era atât de plăcut. 

Prima dată, el făcu o pantomimă, încercând să o dezbrace în 
tăcere absolută și ea râdea prea mult ca să se simtă timidă în 
timp ce el îi scotea hainele. Nu-și făcea griji dacă el o va plăcea: 
era evident că o adora. Nu era nici emoţionată, pentru că el era 
atât de drăguţ. 

Işi petrecură după-amiaza în pat, apoi eliberară camera, 
spunând că se răzgândiseră și nu doreau să rămână. Mark plăti 
pentru o noapte întreagă, așa că nu se supără nimeni. El o lăsă 
la gară, cu o staţie înainte de Altrincham, și ea ajunse acasă cu 
trenul, la fel cum făcea când își petrecea după-amiaza în 
Manchester. 

Făcură acest lucru toată vara. 

El ar fi trebuit să se întoarcă în Statele Unite la începutul lunii 
august, să înceapă lucrul la un nou spectacol, dar rămăsese și 
scrise o serie de schițe despre un american aflat în vacanţă în 
Marea Britanie, trimițând scenariile, în fiecare săptămână, cu 
noul serviciu de poștă aeriană gestionat de Pan American. 

In ciuda acestei atenţionări că timpul trecea pentru ei, Diana 
reuși să nu se gândească prea mult la viitor. Desigur, într-o 
bună zi, Mark va pleca acasă, dar mâine se va afla tot aici și 
asta era cât de departe în viitor îndrăznea să privească. Era la 
fel ca războiul: toată lumea știa că va fi îngrozitor, dar nimeni nu 
putea să spună când va începe și până nu se întâmpla, nu era 
altceva de făcut decât să-ţi vezi de treabă și să încerci să te 
simţi bine. 


VP - 76 


În ziua de după declanșarea războiului, el îi spuse că trebuia 
să plece acasă. 

Ea stătea așezată în fund, în pat, cu pătura trasă până sub 
bust, astfel încât i se vedeau sânii: Mark iubea când ea stătea 
așa. El considera că sânii ei erau minunaţi, deși ea credea că 
erau prea mari. 

Purtau o discuţie serioasă. Marea Britanie declarase război 
Germaniei și chiar și îndrăgostiţii fericiţi trebuiau să discute 
despre asta. Diana urmărise, în tot cursul anului, oribilul conflict 
din China și gândul la un război în Europa o umplea de groază. 
Asemenea fasciștilor, în Spania, japonezii nu aveau niciun 
scrupul să arunce bombe peste femei și copii; și masacrele de la 
Chunking și Ichang erau revoltătoare. 

li puse lui Mark întrebarea care se afla pe buzele tuturor: 

— Ce crezi că se va întâmpla? 

De data asta, el nu mai avea un răspuns amuzant. 

— Cred că va fi îngrozitor, spuse el solemn. Cred că Europa va 
fi devastată. Poate că această țară va supravieţui, pentru că 
este o insulă. Sper să fie așa. 

— Of, spuse Diana. Dintr-odată, era înspăimântată. Britanicii 
nu spuneau astfel de lucruri. Ziarele erau pline de discuții 
belicoase și Mervyn era optimist când se gândea la război. Dar 
Mark era un străin și judecata lui, emisă cu vocea aceea 
americană, relaxată, suna îngrijorător de realistă. Vor fi 
aruncate bombe peste Manchester? 

Ea își aminti ceva ce îi spusese Mervyn și repetă. 

— America va fi nevoită să intre în război, mai devreme sau 
mai târziu. 

Mark o șocă atunci când spuse: 

— Dumnezeule, sper că nu. Asta este o răfuială europeană, n- 
are nimic de-a face cu noi. Abia dacă pot să înțeleg pentru ce 
Marea Britanie a declarat război, dar să fiu al naibii dacă vreau 
să văd murind americani pentru apărarea nenorocitei de Polonii. 

Ea nu îl auzise niciodată înjurând în felul acesta. Uneori, îi 
șoptea la ureche obscenități în timp ce făceau dragoste, dar 
asta era ceva diferit. Acum părea furios. Ea se gândi că poate și 
el era puţin speriat. Știa că Mervyn era speriat: la el ieșea în 
evidenţă prin optimismul nechibzuit. Poate că teama lui Mark se 
manifesta prin izolaționism și înjurături. 


VP - 77 


Era descurajată de atitudinea lui, dar îi putea înțelege punctul 
de vedere: pentru ce ar trebui americanii să pornească la război 
pentru Polonia sau chiar pentru Europa? i 

— Și cum mine cum rămâne? întrebă ea. Incercase un ton de 
frivolitate. Nu ţi-ar plăcea să fiu violată de naziști blonzi, cu 
cizme strălucitoare? Nu era prea amuzant și ea regretă imediat 
ce spusese. 

Atunci, el pescui un plic din valiză și i-l dădu. 

Ea scoase de acolo un bilet și îl privi. Dintr-odată, se îngrozi. 

— Te duci acasă! strigă ea. Se simțea de parcă venise 
sfârșitul lumii. 

Cu o figură solemnă, el spuse, simplu: 

— Sunt două bilete. 

Inima Dianei parcă se oprise. 

— Două bilete, repetă ea, fără intonaţie. Era dezorientată și 
bizar de înspăimântată. 

El se așeză pe pat lângă ea și îi luă mâna. Ea știa ce urma să 
spună și era, în același timp, emoţionată și îngrozită. 

— Vino acasă, cu mine, Diana, spuse el. Zboară la New York 
cu mine. Apoi vino la Reno și cere divorțul. Apoi haide să 
mergem în California, să ne căsătorim. Te iubesc. 

Să zboare. Abia dacă putea să-și imagineze să zboare peste 
Oceanul Atlantic: astfel de lucruri ţineau de tărâmul poveștilor. 

La New York. New York era un vis cu zgărie-nori și cluburi de 
noapte, gangsteri și milionari, moștenitoare la modă și mașini 
enorme. 

Si să divorțez. Şi să mă eliberez de Mervyn! 

Apoi haide să mergem în California. Acolo unde se făceau 
filmele și unde portocalele creșteau în copaci și soarele 
strălucea în fiecare zi. 

Și să ne căsătorim. Şi să-l aibă pe Mark tot timpul, în fiecare 
zi, în fiecare noapte. 

Rămase mută. 

Mark spuse: 

— Am putea să facem copii. 

Ei îi venea să plângă. 

— Mai întreabă-mă odată, șopti ea. 

El spuse: 

— Te iubesc. Vrei să te măriţi cu mine și să-mi porţi copiii? 


VP - 78 


— O, da, spuse ea, și se simţea de parcă zburau deja. Da, da, 
da! 

Trebuia să-i spună lui Mervyn în noaptea aceea. 

Era luni. Marţi va trebui să plece la Southampton cu Mark. 
Clipperul pleca miercuri, la 2 p.m. 

Când ajunse acasă, luni după-amiază, plutea, dar imediat ce 
intră în casă, euforia ei se evaporă. 

Cum avea să-i spună? 

Era o casă frumoasă: o vilă nouă, mare, cu acoperișul roșu. 
Avea patru dormitoare, dintre care trei nu erau folosite aproape 
niciodată, o baie frumoasă, modernă și o bucătărie cu toate 
ustensilele de ultimă oră. Acum, când o părăsea, o privea cu 
dragoste nostalgică: fusese casa ei timp de cinci ani. 

Îi pregătea mesele lui Mervyn ea însăși. Doamna Rollins făcea 
curăţenie și spăla rufele și dacă Diana nu gătea, n-ar mai fi avut 
nimic de făcut. În afară de asta, în sufletul lui, Mervyn era un 
băiat din clasa muncitoare și îi plăcea ca soţia lui să-i pună 
masa când venea acasă. El chiar numea asta „ceai” și bea ceai 
la masă, deși era întotdeauna ceva substanţial - cârnaţi sau 
friptură sau plăcintă cu carne. Pentru Mervyn, „cina” se servea 
la hoteluri. Acasă luai ceaiul. 

Ce avea să-i spună? 

Astăzi îi va servi vită rece, rămasă de la grătarul de duminică. 
Diana își puse un şort și începu să taie cartofii pentru prăjit. 
Când se gândi la cât de furios avea să fie Mervyn, începură să îi 
tremure mâinile și se tăie la un deget cu cuțitul pentru legume. 

Încercă să se adune în timp ce își spălă rana sub jetul de apă 
rece, se șterse și înfășură un bandaj în jurul lui. De ce mă tem?, 
se întrebă ea. Nu o să mă omoare. Nu mă poate opri: am peste 
douăzeci și unu de ani și este o ţară liberă. 

Acest gând nu-i liniști nervii. 

Așeză masa și spălă o salată. Deși Mervyn lucra din greu, 
aproape întotdeauna ajungea acasă pe la aceeași oră. El 
spunea: „Ce rost are să fiu șef dacă trebuie să rămân la lucru 
când toată lumea pleacă acasă?” Era inginer și avea o fabrică în 
care producea tot felul de rotoare, de la ventilatoare mici, 
pentru sisteme de răcire, până la elice uriașe, pentru 
transatlantice. Mervyn avusese întotdeauna succes - era un bun 
om de afaceri -, dar dăduse lovitura când începuse să producă 
elice pentru avioane. Zborul era pasiunea lui și avea propriul 


VP - 79 


său avion, mic, un Tiger Moth, pe care-l ţinea la un aerodrom din 
afara orașului. Când guvernul începuse să întărească forţele 
aeriene, în urmă cu doi sau trei ani, foarte puţini oameni știau 
cum să producă rotoare curbate cu precizie matematică, dar 
Mervyn era unul dintre cei puţini. De atunci, afacerea lui 
explodase. 

Diana era cea de a doua soţie a lui. Prima îl părăsise, în urmă 
cu șapte ani, și fugise cu un alt bărbat, luându-i cu ea pe cei doi 
copii ai lor. Mervyn divorțase de ea cât putuse de repede și o 
ceruse în căsătorie pe Diana imediat după încheierea divorțului. 
Diana avea douăzeci și opt de ani, iar el avea treizeci și opt. Era 
atrăgător, masculin și prosper și ea îl venera. Cadoul lui de 
nuntă pentru ea fusese un colier de diamante. 

Cu câteva săptămâni în urmă, la cea de a cincea aniversare a 
căsătoriei lor, el îi dăruise o mașină de cusut. 

Privind în urmă, putu să-și dea seama că mașina de cusut 
fusese ultima picătură. Sperase la o mașină a ei; știa să conducă 
și Mervyn își putea permite. Când văzu mașina de cusut, simţi 
că ajunsese la capătul lanţului. Fuseseră împreună timp de cinci 
ani și el nici măcar nu observase că ea nu cosea niciodată. 

Ştia că Mervyn o iubește, dar el nu o vede. În viziunea lui, ea 
era doar o persoană, o „soţie”. Era frumoasă, își îndeplinea 
corespunzător obligațiile sociale, îi punea mâncarea pe masă și 
era întotdeauna disponibilă în pat. Ce altceva ar mai trebui să 
fie o soţie? El nu o consulta niciodată în legătură cu ceva. 
Intrucât ea nu era nici om de afaceri, nici inginer, lui nu-i trecuse 
niciodată prin cap că ea avea un creier. Vorbea cu bărbaţii de la 
fabrica lui mai serios decât vorbea cu ea. În lumea lui, bărbaţii 
își doreau automobile și femeile, mașini de cusut. 

Și totuși, era foarte deștept. Fiu de strungar, urmase 
Manchester Grammar School și studiase fizica la universitatea 
din Manchester. Avusese ocazia să meargă la Cambridge și să-și 
ia masterul, dar nu era genul academic și își găsise o slujbă la 
departamentul de proiectare al unei mari companii de inginerie. 
Incă urmărea evoluţiile din fizică și discuta la nesfârșit cu tatăl 
lui - dar niciodată cu Diana, desigur - despre atomi, și radiaţii, și 
fisiune nucleară. 

Din păcate, Diana nu înţelegea fizica în niciun fel. Ştia multe 
despre muzică și literatură și câte ceva despre istorie, dar 


VP - 80 


Mervyn nu prea era interesat de cultură, deși îi plăceau filmele 
și muzica de dans. Așa că nu aveau despre ce să discute. 

Ar fi putut să fie altfel dacă ar fi avut copii. Dar Mervyn avea 
deja doi copii de la prima lui soţie și nu-și mai dorea alții. Diana 
era dornică să-i iubească, dar nu i se oferise niciodată ocazia: 
mama lor le otrăvise minţile împotriva Dianei, pretinzând că ea 
provocase distrugerea căsătoriei. Sora Dianei, din Liverpool, 
avea două fetițe gemene, dulci, cu codițe și Diana își cheltuia 
toată afecțiunea maternă pe ele. 

Aveau să-i lipsească gemenele. 

Mervyn se bucura de o viaţă socială intensă, cu oamenii de 
afaceri și politicienii de frunte ai orașului și pentru o vreme 
Diana se bucurase să fie gazdă. Intotdeauna iubise hainele 
frumoase și le purta foarte bine. Dar viaţa trebuia să însemne 
mai mult de atât. 

Pentru o vreme, jucase rolul de nonconformist în societatea 
din Manchester - fuma, se îmbrăca extravagant, discuta despre 
dragoste liberă și comunism. Îi plăcea să le șocheze pe 
matroane, dar Manchester nu era un loc prea conservator și 
Mervyn și prietenii lui erau liberali, așa că nu provocase prea 
mare agitaţie. 

Era nemulțumită, dar se întreba dacă avea dreptul. Cele mai 
multe femei o considerau norocoasă: avea un bărbat cumpătat, 
de încredere, generos, o casă minunată și o mulțime de prieteni. 
Își spunea că ar trebui să fie fericită. Dar nu era - și apoi 
apăruse Mark. 

Auzi mașina lui Mervyn cum se oprește în faţa casei. Era un 
zgomot atât de familiar, dar în seara asta i se părea ameninţător 
ca răgetul unei bestii fioroase. 

Așeză tigaia pe aragaz cu o mână tremurătoare. 

Mervyn intră în bucătărie. 

Era uluitor de chipeș. Acum avea fire argintii în părul lui 
întunecat, dar asta îl făcea să pară și mai distins. Era înalt și nu 
se îngrășase, ca majoritatea prietenilor săi. Nu era orgolios, dar 
Diana îl convinsese să poarte costume de culoare închisă, bine 
croite și cămăși albe, scumpe, pentru că îi plăcea ca el să arate 
la fel de prosper pe câtera. 

Era îngrozită că el va citi vina pe faţa ei și va întreba care era 
problema. 


VP - 81 


O sărută pe gură. Plină de rușine, ea îi întoarse sărutul. 
Uneori, el o îmbrăţișa și își apăsa palma pe fundul ei și 
deveneau pasionali, așa că trebuiau să se grăbească spre 
dormitor și să lase mâncarea să se ardă. Dar asta nu se mai 
întâmpla în ultima vreme și astăzi nu era o excepţie, slavă 
Domnului. 

El își scoase haina, vesta, cravata și gulerul și își suflecă 
mânecile; apoi se spălă pe mâini și pe faţă în chiuveta de la 
bucătărie. Avea umerii largi și braţe puternice. 

Nu simţise că ceva era în neregulă. N-avea cum să simtă, 
desigur: el nu o vedea, ea doar se afla acolo, asemenea masei 
de bucătărie. Nu avea de ce să-și facă griji. El nu va ști nimic 
până când nu-i va spune ea. 

N-am să-i spun încă, gândi ea. 

În timp ce se prăjeau cartofii, ea unse o felie de pâine cu unt 
și făcu ceai. Tremura, dar reușea să ascundă asta. Mervyn citea 
Manchester Evening News și abia dacă o privea. 

— Am un nenorocit de scandalagiu la uzină, spuse el când ea 
îi așeză farfuria în faţă. 

„Nici că ar putea să-mi pese mai puţin, gândi Diana, isterică. 
Nu mai am nimic de-a face cu tine. Atunci de ce ţi-am pregătit 
ceaiul?” 

— E un tip din Londra, din Battersea, și cred că e comunist. 
Oricum, cere salarii mai mari ca să lucreze la noile mașini de 
găurit. Nu e chiar nerezonabil, dar am făcut oferta în baza 
vechilor salarii, așa că va trebui să mergem mai departe așa. 

Diana își adună curajul și spuse: 

— Am ceva să-ţi spun. Apoi își dori cu ardoare să poată 
retrage cuvintele, dar era prea târziu. 

— Ce-ai păţit la deget? întrebă el, observând micul bandaj. 

Întrebarea banală o dezumflă. 

— Nimic, spuse ea, și se trânti într-un scaun. M-am tăiat când 
curățăm cartofii. Ea își luă cuțitul și furculița. 

Mervyn mâncă cu poftă. 

— Ar trebui să fiu mai atent pe cine angajez, dar problema 
este că lucrătorii buni sunt greu de găsit în zilele astea. 

Nu se aștepta ca ea să-i răspundă atunci când vorbea despre 
afacerile lui. Dacă ea îi făcea vreo sugestie, el îi arunca o privire 
iritată, de parcă vorbise fără să-i vină rândul. Ea se afla acolo ca 
să asculte. 


VP - 82 


În timp ce el vorbea despre noua mașină de găurit și despre 
comunistul din Battersea, ea își aminti de ziua nunții lor. Pe 
atunci mai trăia mama ei. Se căsătoriseră la Manchester și 
ținuseră petrecerea la hotelul Midland. Mervyn, în haine de 
dimineaţă, fusese cel mai chipeș bărbat din Anglia. Diana 
crezuse că era pentru totdeauna. Ideea că o căsătorie ar putea 
să nu dureze nici nu-i trecuse prin minte. Înainte de Mervyn, nu 
mai întâlnise o persoană divorțată. Amintindu-și, acum, cum se 
simţise atunci, îi veni să plângă. 

Ştia și că Mervyn va fi zdrobit de plecarea ei. El nu avea habar 
ce se petrecea în mintea ei. Faptul că prima lui soţie îl părăsise 
în același fel făcea lucrurile și mai rele. Avea să fie distrus. Dar 
mai întâi se va înfuria. 

EI își termină friptura și își mai turnă o cană de ceai. 

— N-ai mâncat prea mult, spuse el. De fapt, ea nu mâncase 
nimic. 

— Am avut un prânz copios, răspunse ea. 

— Unde ai fost? 

Întrebarea inocentă îi declanșă panica. Mâncase sandviciuri în 
pat împreună cu Mark la un hotel din Blackpool și nu se putea 
gândi la o minciună plauzibilă. Îi trecură prin cap numele 
diverselor restaurante din Manchester, dar era posibil ca Mervyn 
să fi servit prânzul la unul dintre ele. După o pauză dureroasă, 
spuse: 

— Waldorf Cafe. Existau câteva Waldorf Cafe - era un lanţ de 
restaurante ieftine unde puteai să-ţi iei friptură și cartofi prăjiţi 
pentru un șiling și nouă pence. 

Mervyn nu o întrebă în care dintre ele. 

Ea adună farfuriile și se ridică. Își simţea genunchii atât de 
slăbiţi, încât se temea că va cădea, dar reuși să ajungă până la 
chiuvetă. 

— Vrei ceva dulce? îl întrebă ea. 

— Da, te rog. 

Se duse la cămară și găsi o cutie de pere și niște lapte 
condensat. Deschise conservele și aduse desertul la masă. 

În timp ce-l privea cum își mănâncă perele conservate, fu 
inundată de un sentiment de oroare pentru ceea ce urma să 
facă. Părea nepermis de distructiv. La fel ca războiul care se 
apropia, va zdrobi totul. Viaţa pe care ea și Mervyn și-o clădiseră 
în această casă, în acest oraș va fi ruinată. 


VP - 83 


Ea înțelese, brusc, că nu putea să facă așa ceva. 

Mervyn lăsă jos lingura și își privi ceasul de buzunar. 

— Șapte și jumătate - haide să dăm la știri. 

— Nu pot să fac asta, spuse Diana cu voce tare. 

— Ce? 

— Nu pot să fac asta, spuse ea din nou. Va anula toată 
treaba. Se va duce, acum, să-l vadă pe Mark și îi va spune că s-a 
răzgândit, că, până la urmă, nu va fugi cu el. 

— De ce nu poţi să asculţi radioul? întrebă Mervyn, 
nerăbdător. 

Diana se holbă la el. Era tentată să-i mărturisească întregul 
adevăr, dar nu avea curajul nici pentru asta. 

— Trebuie să ies, spuse ea. Căuta frenetic un pretext. Doris 
William este la spital și trebuie să o vizitez. 

— Cine este Doris Williams, pentru numele cerului? 

Nu exista o asemenea persoană. 

— Ai cunoscut-o, spuse Diana, improvizând dramatic. A suferit 
o operaţie. 

— Nu-mi amintesc de ea, spuse el, dar nu era bănuitor: avea 
o memorie foarte proastă pentru cunoștințele întâmplătoare. 

Diana fu inspirată să spună: 

— Vrei să vii cu mine? 

— Dumnezeule, nu! spuse el, după cum anticipase ea. 

— Atunci o să conduc chiar eu. 

— Să nu mergi prea repede în timpul camuflajului. El se ridică 
și se duse spre camera de zi, unde se afla aparatul de radio. 

Diana se uită după el pentru o clipă. Nu va afla niciodată cât 
de aproape am fost să-l părăsesc, gândi ea, cu un fel de tristeţe. 

Işi puse o pălărie și ieși, cu haina pe braț. Slavă Domnului, 
mașina porni din prima. Ea viră, ieși de pe alee și se întoarse 
spre Manchester. 

Călătoria se dovedi un coșmar. Era într-o grabă disperată, dar 
trebuia să se târască, pentru că farurile mașinii erau camuflate 
și putea să vadă la doar câţiva metri în faţă - în plus, vederea îi 
era înceţoșată pentru că nu se putea opri din plâns. Dacă n-ar fi 
cunoscut atât de bine drumul, probabil că ar fi făcut un 
accident. 

Distanţa era mai mică de șaisprezece kilometri, dar îi luă mai 
mult de oră să o parcurgă. 


VP - 84 


Când, în sfârșit, opri mașina în fața hotelului Midland, era 
epuizată. Rămase așezată, timp de un minut, încercând să se 
adune. Își scoase cutiuţa și se pudră pe faţă, ca să ascundă 
urmele lacrimilor. 

Știa că Mark va avea inima sfâșiată, dar el putea să suporte 
așa ceva. În curând va ajunge să privească în urmă la asta ca la 
o idilă de o vară. Era mai puţin crud să pui capăt unei idile 
scurte, pasionale, decât să distrugi o căsătorie de cinci ani. Ea și 
Mark vor privi mereu în urmă la vara anului 1939 cu căldură. 

Izbucni din nou în lacrimi. 

Nu folosea la nimic să stea aici și să se gândească la asta, se 
decise ea după o vreme. Trebuia să intre și să încheie povestea. 
Își refăcu machiajul și ieși din mașină. 

Trecu prin holul hotelului și urcă scările fără să se oprească la 
recepție. Cunoștea numărul camerei lui Mark. Era, desigur, 
destul de scandalos ca o femeie singură să intre în camera de 
hotel a unui bărbat singur, dar trebuia să-și asume riscul. 
Alternativa ar fi fost să se vadă cu Mark în salon sau la bar și era 
de neimaginat să-i dea genul acesta de vești într-un loc public. 
Nu privi în jurul ei, așa că nu avea cum să știe dacă fusese 
văzută de cineva cunoscut. 

Bătu la ușă, rugându-se ca el să fie acolo. Dacă el se hotărâse 
să iasă la un restaurant sau să vadă un film? Nu primi niciun 
răspuns și bătu mai tare. Cum putea să meargă la cinema într- 
un astfel de moment? 

Apoi îi auzi vocea. 

— Da? 

Bătu din nou și spuse: 

— Eu sunt. 

Auzi pași rapizi. Ușa se deschise brusc și Mark rămase acolo 
uluit. Zâmbi fericit, apoi o trase înăuntru, închise ușa și o 
îmbrățișă. 

Acum, ea se simţea neloială faţă de el, așa cum se simţise 
față de Mervyn mai devreme. ÎI sărută vinovată și căldura 
familiară a dorinţei îi străbătu venele, dar se îndepărtă și spuse: 

— Nu pot să merg cu tine. 

El păli. 

— Nu spune așa ceva. 

Ea privi prin apartament. El împacheta. Garderoba și sertarele 
erau deschise, valizele lui se aflau pe podea și peste tot erau 


VP - 85 


cămăși împăturite, stive ordonate de lenjerie și pantofi puși în 
pungi. Era atât de ordonat. 

— Nu pot să plec, repetă ea. 

El îi luă mâna și o trase spre dormitor. Se așezară pe pat. 
Părea devastat. 

— Nu vorbești serios, spuse el. 

— Mervyn mă iubește și am fost împreună cinci ani. Nu pot 
să-i fac asta. 

— Și cu mine cum rămâne? 

Ea îl privi. Purta un pulover de un roz prăfuit și papion, 
pantaloni de flanel, gri-albăstrui, și pantofi din piele. 

— Amândoi mă iubiţi, spuse ea. Dar el este soțul meu. 

— Amândoi te iubim, dar eu te p/ac, spuse Mark. 

— Nu crezi că el mă place? 

— Nu cred că te cunoaște măcar. Ascultă. Am treizeci și cinci 
de ani, am mai fost îndrăgostit și înainte, am avut o aventură 
care durat șase ani. N-am fost niciodată însurat, dar am trăit 
câte ceva. Știu că este potrivit. Nimic nu mi s-a părut vreodată 
atât de potrivit. Eşti frumoasă, ești amuzantă, ești 
neconvenţională, ești strălucită și îți place să faci dragoste. Eu 
sunt drăguţ, sunt amuzant, sunt neconvențional, sunt strălucit și 
vreau să fac dragoste cu tine chiar acum. 

— Nu, spuse ea, dar nu vorbea serios. 

O trase către el cu blândețe și se sărutară. ` 

— Suntem atât de potriviți unul pentru altul, murmură el. Iți 
amintești când ne scriam bilete unul altuia sub semnul cu 
LINIŞTE? Ai înțeles jocul, imediat, fără explicații. Alte femei mă 
consideră sărit de pe fix, dar tu mă iubeşti așa. 

Era adevărat, gândi ea, și când ea făcea lucruri stranii, cum ar 
fi să fumeze pipă, sau să iasă din casă fără chiloţi sau să 
participe la întrunirile fasciștilor și să pornească alarma de 
incendiu, Mervyn ar deveni iritat, în timp ce Mark râdea 
încântat. Ş 

O mângâie pe păr, apoi pe obraz. Incet, panica ei se risipi și 
începu să se simtă liniștită. Își sprijini capul de umărul lui și lăsă 
buzele să atingă pielea moale de pe gâtul lui. Îi simţi vârfurile 
degetelor pe picior, mângâind interiorul coapselor, acolo unde 
se termina ciorapul. Nu așa ar fi trebuit să se întâmple, gândi ea 
slăbită. 

O împinse blând, pe spate, pe pat și pălăria ei căzu. 


VP - 86 


— Nu e corect, spuse ea, slab. El o sărută pe gură, ciugulindu- 
i buzele cu buzele lui. Îi simţi degetele prin mătasea fină a 
chiloţilor și apoi se înfioră de plăcere. După o clipă, mâna lui 
alunecă înăuntru. 

El știa exact ce să facă. 

Într-o zi, pe la începutul verii, când stăteau întinși pe un pat 
de hotel, cu sunetul valurilor care intra prin fereastra deschisă, 
el îi spusese: 

— Arată-mi ce faci când te atingi singură. 

Ea se simţise stânjenită și se prefăcuse că nu înţelege. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştii tu. Când te atingi singură. Arată-mi. Atunci o să știu ce- 
ţi place. 

— Nu mă ating singură, minţi ea. 

— Bine... când erai fată, înainte să te măriţi - trebuie să o fi 
făcut, atunci, toată lumea o face. Arată-mi ce obișnuiai să faci. 

Ea era gata să refuze, apoi se gândi cât ar fi de sexy. 

— Vrei să mă stimulez singură - acolo jos - în timp cetu mă 
privești? spusese ea și vocea i se îngroșase de dorinţă. 

El rânji drăcește și clătină din cap. 

— Vrei să spui... până la capăt? 

— Până la capăt. 

— N-aș putea, spuse ea, dar o făcu. 

Acum, vârfurile degetelor lui o atingeau, cunoscător, exact în 
locurile potrivite, cu aceeași mișcare familiară și cu presiunea 
corectă. Ea închise ochii și se lăsă pradă senzaţiei. 

După o vreme, ea începu să geamă ușor și să-și ridice și să-și 
coboare șoldurile ritmic. Îi simţi respiraţia caldă pe faţa ei când 
se aplecă mai aproape de ea. Apoi, chiar când ea își pierdea 
controlul, el spuse imperios: 

— Uită-te la mine. 

Ea deschise ochii. El continuă să o mângâie, în același fel, dar 
puţin mai rapid. 

— Nu închide ochii, spuse el. Să privească în ochii lui în timp 
ce făcea asta era șocant de intim. Era ca și cum el ar fi putut să 
vadă totul și să afle totul despre ea și ea simţi o libertate 
ameţitoare, pentru că nu mai avea nimic de ascuns. Ajunse la 
momentul culminant și ea se forță să-i susţină privirea, în timp 
ce șoldurile i se zguduiau și se strâmba și icnea în spasme de 


VP - 87 


plăcere care-i scuturau întregul corp și el zâmbi spre ea în tot 
acest timp, și spuse: 

— Te iubesc, Diana. Te iubesc atât de mult. 

Când se termină, ea îl apucă și îl ţinu strâns, în timp ce gâfâia 
emoţionată și simţi că nu mai dorea să-i dea drumul niciodată. 
Ar fi plâns, dar nu-i mai rămăseseră lacrimi. 

® 

Nu-i spuse niciodată lui Mervyn. 

Mintea inventivă a lui Mark veni cu o soluție și ea repeta în 
timp ce conducea spre casă, calmă și stăpână pe sine și tăcut 
hotărâtă. 

Mervyn era în pijama și în halat de casă, fuma o ţigară și 
asculta muzică la radio. 

— Asta a fost o vizită a naibii de lungă, spuse el, moale. 

Doar ușor emoționată, Diana spuse: 

— A trebuit să conduc îngrozitor de încet. Înghiţi în sec, 
inspiră adânc și adăugă: O să plec. Mâine. 

El rămase ușor surprins. 

— Unde? 

— Mi-ar plăcea să o vizitez pe Thea și să văd gemenele. Vreau 
să mă asigur că sunt bine și nu se știe când voi mai avea ocazia 
- trenurile vin deja neregulat și raționalizarea benzinei începe 
săptămâna viitoare. 

El clătină din cap în semn de aprobare. 

— Da, ai dreptate. Ar fi mai bine să mergi cât mai poți. 

— Mă duc sus să îmi fac valiza. 

— Fă una și pentru mine, se poate? 

Pentru un moment îngrozitor, se gândi că el dorea să meargă 
cu ea. 

— Pentru ce? spuse ea înspăimântată. 

— Nu voi dormi într-o casă goală, spuse el. O să mă opresc la 
Reform Club mâine-noapte. Te întorci miercuri? 

— Da, miercuri, minţi ea. 

— În regulă. 

Diana urcă scările. În timp ce îi punea lenjeria și ciorapii într-o 
valiză mică, se gândi că va fi ultima dată când va face asta 
pentru el. Împături o cămașă albă și culese o cravată gri- 
argintie: culori sumbre, potrivite cu părul lui întunecat și ochii 
căprui. Se simțea ușurată că el îi acceptase povestea, dar se 
simţea și frustrată, de parcă era ceva ce lăsase neterminat. Deși 


VP - 88 


era îngrozită de o confruntare cu el, dorea să-i și explice pentru 
ce îl părăsea. Ea avea nevoie să-i spună că el o dezamăgise, că 
devenise autoritar și nesimţitor, că nu o mai preţuia așa cum o 
făcuse pe vremuri. Dar, acum, nu va ajunge niciodată să-i spună 
aceste lucruri și se simţea ciudat de dezamăgită. 

Îi închise valiza și începu să pună trusa de machiaj și obiectele 
de toaletă în sacul ei de burete. Părea un mod caraghios să 
închei cinci ani de căsătorie împachetând șosete, și pastă de 
dinți, și cremă de ras. 

După o vreme, el urcă la etaj. Ea terminase de împachetat 
bagajele și era îmbrăcată în cea mai puţin atractivă cămașă de 
noapte, așezată în fața oglinzii de la masa de toaletă, ca să-și 
îndepărteze machiajul. El veni în spatele ei și o apucă de sâni. 

O, nu, gândi ea. Nu în seara asta, te rog. 

Deși era îngrozită, trupul ei răspunse imediat și roși vinovată. 
Degetele lui Mervyn strângeau sfârcurile ei umflate și ea inspiră 
cu un ușor oftat de plăcere și disperare. El îi luă mâinile și o 
trase în sus. Îl urmă, neajutorată, în timp ce o conducea spre 
pat. El stinse lumina și se întinseră în beznă totală. El se urcă 
peste ea imediat și făcu dragoste cu ea cu un fel de disperare 
furioasă, de parcă ar fi știut că ea va pleca de lângă el și nu 
putea să facă nimic în privinţa asta. Trupul ei o trădă și ea se 
cutremură de plăcere și rușine. Inţelese, cu umilinţă, că 
ajunsese la orgasm cu doi bărbaţi în răstimp de două ore și 
încercă să se înfrâneze, dar nu reuși. 

La momentul culminant, plângea. 

Din fericire, Mervyn nu observă. 

e 

Așezată în salonul elegant al hotelului South Western, 
miercuri dimineață, în aşteptarea unui taxi care să-i ducă pe ea 
și pe Mark la Berth 108, la docurile Southampton, ca să se 
îmbarce în Pan American Clipper, se simţea triumfătoare și 
liberă. 

Toată lumea din cameră fie o privea, fie încerca să nu o 
privească. Avea parte de o căutătură deosebit de intensă din 
partea unui bărbat chipeș, îmbrăcat într-un costum albastru, 
care părea să fie cu vreo zece ani mai tânăr decât ea. Dar era 
obișnuită cu așa ceva. Se întâmpla întotdeauna când arăta bine, 
și astăzi era uluitoare. Rochia ei de mătase bej cu buline roșii 
arăta proaspătă, văratică și izbitoare. Pantofii bej erau potriviţi 


VP - 89 


și pălăria de paie încheia ţinuta perfect. Rujul și oja de pe unghii 
erau de un roșu-portocaliu, asemănător cu bulinele de pe rochie. 
Se gândise la pantofi roșii, dar se decisese că ar părea prea 
ușuratici. 

lubea călătoriile: împachetarea și despachetarea hainelor, 
întâlnirile cu oameni noi, să fie dezmierdată și răsfăţată și 
îmbătată cu șampanie și mâncare și să vadă locuri noi. Era 
emoţionată din cauza zborului, dar traversarea Atlanticului era 
cea mai fascinantă călătorie dintre toate, pentru că la capătul 
celălalt se afla America. Abia dacă mai avea răbdare să ajungă 
acolo. Avea o imagine de cinefil despre cum arătau lucrurile 
peste ocean: se vedea într-un apartament în stil Art Deco, tot 
numai ferestre și oglinzi, o menajeră în uniformă care o ajuta să 
îmbrace o haină albă din blană și o mașină lungă și neagră, pe 
strada din faţă, cu motorul pornit și cu un șofer de culoare, care 
aștepta să o ducă la un club de noapte, unde va comanda 
martini foarte sec și va dansa pe muzica unei formații de jazz, 
care-l avea pe Bing Crosby ca solist. Știa că asta era o fantezie, 
dar abia aștepta să descopere realitatea. 

Avea sentimente ambivalenţe pentru că părăsea Marea 
Britanie chiar când începea războiul. Părea o lașitate să facă 
asta, totuși era înfiorată să plece. 

Cunoștea o mulțime de evrei. Manchester avea o comunitate 
evreiască mare; ei plantaseră o mie de copaci la Nazareth. 
Prietenii evrei ai Dianei urmăreau evoluția evenimentelor din 
Europa cu oroare și groază. Și nici măcar nu era vorba doar de 
evrei: naziștii îi urau și pe cei de culoare, pe ţigani, pe 
homosexuali și pe oricine altcineva nu era de acord cu 
fascismul. Diana avea un unchi care era homosexual și el fusese 
întotdeauna bun cu ea și o tratase ca pe o fiică. 

Ea era prea bătrână ca să se înroleze, dar, probabil, ar trebui 
să rămână la Manchester și să facă muncă voluntară, să 
împacheteze bandaje pentru Crucea Roșie... 

Asta era o fantezie, poate chiar mai improbabilă decât să 
danseze pe muzica lui Bing Crosby. Nu era genul care să 
împacheteze bandaje. Austeritatea și uniformele nu i se 
potriveau. 

Dar nimic din toate astea nu conta cu adevărat. Singurul lucru 
important era acela că se îndrăgostise. Se va duce acolo unde 
se afla Mark. Îl va urma până în inima câmpului de luptă dacă 


VP - 90 


era necesar. Se vor căsători și vor avea copii. El se întorcea 
acasă și ea se ducea cu el. 

li va fi dor de nepoatele ei. Se întreba cât timp avea să treacă 
până când le va revedea. Data viitoare ar putea să fie mature, 
să se dea cu parfum și să poarte sutien, în loc de șosete până la 
gleznă și codițe. 

Dar ar putea să aibă propriile ei fetiţe... 

Era emoţionată să călătorească cu Pan American Clipper. 
Citise totul despre el, în Manchester Guardian, fără să-și 
închipuie că, într-o zi, chiar va zbura cu el. Să ajungi la New York 
în ceva mai mult de o zi părea un miracol. 

Trebuise să-i scrie un bilet lui Mervyn. Nu spunea niciunul 
dintre lucrurile pe care dorea să i le spună, nu-i explica felul în 
care îi pierduse dragostea, lent și inevitabil, prin neglijenţă și 
indiferenţă. Nici măcar nu-i spunea că Mark era minunat. Dragă 
Mervyn, îi scrisese ea, te părăsesc. Simt că te-ai răcit față de 
mine și eu m-am îndrăgostit de altcineva. Până când vei citi 
această scrisoare, eu voi fi în America. Îmi pare rău să te rănesc, 
dar este, în parte, vina ta. Nu se putea gândi la o modalitate 
potrivită ca să semneze - nu putea să scrie „a ta” sau „cu 
dragoste” -, așa că scrise, simplu, Diana. 

La început intenţiona să lase scrisoarea în casă, pe masa din 
bucătărie. Apoi ajunsese să fie obsedată de posibilitatea ca el 
să-și schimbe planurile și, în loc să rămână la club, marţi 
noapte, se va duce acasă și va găsi scrisoarea și le va crea 
probleme, ei și lui Mark, înainte să iasă din ţară. Așa că, până la 
urmă, i-o trimise prin poștă, la fabrică, unde urma să ajungă 
astăzi. 

Aruncă o privire spre ceasul de mână (un dar de la Mervyn, 
căruia îi plăcea ca ea să fie punctuală). li cunoștea rutina: el își 
petrecea cea mai mare parte a dimineţii în hala fabricii, apoi, 
către miezul zilei, urca în biroul său și parcurgea corespondenţa 
înainte să plece să ia prânzul. Ea scrisese pe plic „Personal”, 
astfel încât secretara lui să nu-l deschidă. Va zăcea pe biroul lui, 
într-o grămadă de comenzi, facturi, scrisori și note informative. 
Ar trebui să o citească tocmai acum. Gândul o făcu să se simtă 
vinovată și tristă, dar și ușurată, pentru că se afla la trei sute de 
kilometri depărtare. 

— A ajuns taxiul nostru, spuse Mark. 

Se simţea ușor nervoasă. Peste Atlantic, într-un avion! 


VP - 91 


— E timpul să mergem, spuse el. 

Ea își reprimă nervozitatea. Lăsă jos cana de cafea, se ridică 
și îi oferi cel mai strălucitor zâmbet. 

— Da, spuse ea, fericită. E momentul să ne luăm zborul. 

e 

Eddie fusese întotdeauna timid cu fetele. 

Absolvise de la Annapolis virgin. Când fusese detașat la Pearl 
Harbor, ieșise cu prostituate și acea experiență îl lăsase cu un 
sentiment de dezgust faţă de sine. După ce părăsise Marina, 
fusese un singuratic, se ducea cu mașina la un bar, la câţiva 
kilometri distanţă, atunci când simţea nevoia de socializare. 
Carol-Ann era o stewardesă la sol pentru compania aeriană, la 
Port Washington, terminalul din New York pentru hidroavioane. 
Era o blondă bronzată, cu ochii de culoare albastră și Eddie n-ar 
fi îndrăznit niciodată să-i ceară o întâlnire. Dar într-o zi, la 
cantină, un operator radio îi dăduse două bilete pentru 
spectacolul Life with Father, pe Broadway, și când el spusese că 
nu avea cu cine să meargă, operatorul se întoarse spre masa de 
alături și o întrebă pe Carol-Ann dacă nu voia să îl însoțească. 

— Mda, spusese ea, și Eddie înțelese că era din partea lui de 
lume. 

Mai târziu află că, la vremea aceea, ea era disperat de 
singură. Era o fată de la țară și manierele sofisticate ale celor 
din New York o făceau să devină temătoare și încordată. Era o 
persoană senzuală, dar nu știa cum să se poarte cu bărbaţii 
când aceștia își permiteau libertăţi, așa că, jenată, le refuza 
avansurile cu indignare. Nervozitatea ei îi crease reputaţia de 
regină de gheață și nu i se propunea prea des să iasă. 

Dar, la vremea aceea, Eddie nu știa nimic despre toate astea. 
Se simţea ca un rege cu ea la braţul lui. El o scoase la cină, apoi 
o conduse înapoi la apartamentul ei cu un taxi. La ușă, îi 
mulțumi pentru seara plăcută și își adună curajul să o sărute pe 
obraz, moment în care ea izbucni în lacrimi și îi spuse că era 
primul bărbat decent pe care îl întâlnise la New York. Inainte să- 
și dea seama ce spune, el îi ceru o altă întâlnire. 

Se îndrăgosti de ea la a doua întâlnire. Plecară la Coney 
Island, într-o vineri fierbinte de iulie, și ea purta niște pantaloni 
albi și o bluză albastră de culoarea cerului. El înţelese, spre 
uluirea lui, că era, de fapt, mândră să fie văzută plimbându-se 
alături de el. Mâncară îngheţată, se plimbară cu un montagne 


VP - 92 


russe numit Cyclone, își cumpărară pălării caraghioase, se ţinură 
de mână și își dezvăluiră mici secrete intime. Când o conduse 
acasă, Eddie îi spuse sincer că el nu mai fusese niciodată atât 
de fericit în toată viaţa lui și ea îl uimi, din nou, când îi spuse că 
nici ea. 

Curând, începu să-și neglijeze casa de la ţară și să-și petreacă 
toate zilele libere la New York dormind pe canapeaua unui coleg 
inginer, surprins, dar care îl încuraja. Carol-Ann îl duse la Bristol, 
New Hampshire, ca să-i cunoască părinţii, doi oameni de vârstă 
mijlocie, micuţi, subţirei, săraci și muncitori. li aminteau de 
părinţii lui, dar fără religia habotnică. Abia dacă le venea să 
creadă că făcuseră o fată atât de frumoasă și Eddie înțelegea 
cum se simțeau, pentru că și el abia dacă putea să creadă că o 
astfel de fată se putea îndrăgosti de el. 

În timp ce stătea pe terenul hotelului Langdown Lawn, se 
gândea la cât de mult o iubește, holbându-se la scoarța 
stejarului. Trăia un coșmar, unul din acele visuri în care începi 
prin a te simţi fericit și în siguranţă, dar te gândești, într-o criză 
de speculație inutilă, la toate lucrurile care pot să meargă rău și 
acestea chiar încep să se întâmple; cel mai rău lucru din lume 
este, de fapt, de neoprit și se întâmplă înfricoșător și nu poţi să 
faci nimic să-l împiedici. 

Ceea ce făcea lucrurile și mai îngrozitoare era faptul că ei se 
certaseră chiar înainte de plecarea lui și se despărțiseră fără să 
se împace. 

Ea stătea așezată pe canapea purtând un șorț de lucru din 
jeans, care era al lui, și mai nimic altceva, cu picioarele lungi, 
bronzate, întinse în față și cu părul lung, blond, lăsat peste 
umeri ca o eșarfă. Citea o revistă. Sânii ei erau, de obicei, destul 
de mici, dar în ultima vreme se umflaseră. El simţea o dorinţă să 
o atingă și se gândi, de ce nu? Așa că își băgă mâna pe sub 
cămașă și îi atinse sfârcul. Ea ridică privirea spre el, zâmbind cu 
dragoste și își continuă cititul. 

El o sărută în vârful capului, apoi se așeză alături de ea. Ea îl 
uluise chiar de la început. Întâi, amândoi fuseseră timizi, dar, la 
scurtă vreme după ce se întorseseră din luna de miere și 
începuseră să locuiască împreună, aici, la vechea fermă, ea 
devenise lipsită de inhibiţii. 

Întâi își dori să facă dragoste cu lumina aprinsă. Eddie se 
simţea straniu în legătură cu asta, dar se declară de acord și, 


VP - 93 


cumva, îi plăcu, deși se simţea rușinat. Apoi observă că ea nu 
mai încuia ușa când făcea baie. După asta se simţi aiurea pentru 
că el încuia ușa, așa că făcu la fel ca ea și, într-o zi, ea intră, pur 
și simplu, complet dezbrăcată și se băgă în cadă lângă el! Eddie 
nu se simţise atât de jenat în toată viaţa lui. Nicio femeie nu-l 
mai văzuse dezbrăcat de când avea patru ani. Avu o erecţie 
enormă doar privind-o pe Carol-Ann cum se spăla la subțţiori și 
își acoperi scula cu un prosop, până când ea râse și îl convinse 
să renunţe. 

Ea începuse să umble pe la fermă în diverse stadii de 
dezbrăcare. Felul în care era îmbrăcată acum nu însemna nimic, 
era, practic, prea îmbrăcată după standardele ei, puteai doar să 
vezi un mic triunghi alb, de bumbac, acolo unde șorțul nu-i 
acoperea complet chiloţii. De obicei era mult mai rău. În timp ce 
el făcea cafea, în bucătărie, ea intra îmbrăcată doar în lenjerie și 
începea să coacă brioșe; sau, în timp ce el se bărbierea, ea 
apărea doar în chiloţi, fără sutien și începea să se spele pe dinţi; 
sau venea în dormitor complet goală, cu micul dejun așezat pe o 
tavă. El se întreba dacă ea era „obsedată de sex” - auzise 
oameni care foloseau acest termen. Dar lui îi plăcea ca ea să se 
poarte așa. li plăcea foarte mult. Nu visase niciodată că va avea 
o soţie frumoasă, care va umbla dezbrăcată prin casă. Se simţea 
foarte norocos. 

Faptul că locuise împreună cu ea timp de un an îl schimbase. 
Scăpase atât de mult de inhibiţii, încât umbla gol între dormitor 
și baie; uneori, nici măcar nu îmbrăca pijamaua înainte să se 
urce în pat; odată, chiar făcuse dragoste cu ea în sufragerie, 
chiar pe canapea. 

Incă se întreba dacă era ceva anormal în acest tip de 
comportament, dar se decise că nu avea importanţă: el și Carol- 
Ann puteau să se poarte așa cum doreau. Când ajunsese să 
accepte asta, se simţise ca o pasăre scăpată din colivie. Era 
incredibil; era minunat; era de parcă se afla în rai. 

Se așeză lângă ea fără să spună nimic, doar bucurându-se să- 
i fie alături și să miroasă o briză ușoară care venea dinspre 
pădure prin fereastra deschisă. Bagajul lui era pregătit și peste 
câteva minute urma să plece la Port Washington. Carol-Ann 
părăsise Pan American - nu putea să locuiască în Maine și să 
lucreze la New York - și își luase o slujbă la un magazin din 


VP - 94 


Bangor. Eddie dorea să discute cu ea despre asta înainte să 
plece. 

Carol-Ann ridică privirea din revistă și întrebă: 

— Ce? 

— N-am spus nimic. 

— Dar urmează să spui, nu-i așa? 

El zâmbi. 

— De unde ai știut? 

— Eddie, știi că pot să aud cum îţi lucrează creierul. Despre ce 
e vorba? 

El își puse palma lui mare, necioplită pe burta ei și simţi mica 
umflătură de acolo. 

— Aș vrea să te lași de slujbă. 

— E prea devreme... 

— E în regulă. Ne putem permite. Și vreau să ai multă grijă de 
tine. 

— Voi avea grijă de mine. Voi lăsa slujba când va fi nevoie. 

El se simţi rănit. 

— Mă gândeam că vei fi mulţumită. De ce vrei să continui? 

— Pentru că avem nevoie de bani și pentru că trebuie să am 
ceva de făcut. 

— Ti-am spus, ne putem permite. 

— M-aș plictisi. 

— Cele mai multe neveste nu lucrează. 

Ea ridică vocea. 

— Eddie, de ce încerci să mă legi? 

El nu dorea să o lege și sugestia îl înfurie. Spuse: 

— De ce ești atât de hotărâtă să mi te împotrivești? 

— Nu mă împotrivesc! Pur și simplu, nu vreau să stau aici pe 
post de cârjă! 

— Nu ai lucruri de făcut? 

— Ce anume? 

— Să croșetezi haine de bebeluș, să faci conserve, să dormi... 

Ea era disprețuitoare. 

— Of, în numele cerului... 

— Ce e rău în asta, pentru numele lui Dumnezeu? spuse el 
derutat. 

— Va fi destulă vreme pentru asta când va veni copilul. Mi-ar 
plăcea să mă bucur de ultimele mele săptămâni de libertate. 


VP - 95 


Eddie se simţea umilit, dar nu era sigur cum se întâmplase 
asta. Dorea să plece de acolo. Işi privi ceasul. 

— Am un tren de prins. 

Carol-Ann părea tristă. 

— Nu fi furios, spuse ea pe un ton împăciuitor. 

Dar el era furios. 

— Bănuiesc că, pur și simplu, nu înţeleg, spuse el iritat. 

— Urăsc să fiu îngrădită. 

— Încercam să fiu drăguţ. El se ridică și se duse în bucătărie, 
unde era atârnată de un umeraș haina lui de uniformă. Se 
simțea prostește și prins pe picior greșit. Voise să facă ceva 
generos și ea înţelesese asta ca pe o condiţionare. 

Ea îi aduse valiza din dormitor și i-o dădu după ce își puse 
haina pe el. Își ridică faţa spre el și îl sărută scurt. 

— Nu ieși pe ușă supărat pe mine, spuse ea. 

Dar el era supărat. 

Și acum stătea într-o grădină, într-o ţară străină, la mii de 
kilometri depărtare de ea, cu inima grea ca plumbul, 
întrebându-se dacă avea să o mai vreodată pe Carol-Ann. 


Capitolul cinci 


Pentru prima dată în viaţa ei, Nancy Lenehan se îngrășa. 

Stătea în picioare, în apartamentul ei de la hotelul Adelphi, 
din Liverpool, lângă o stivă de bagaje care așteptau să fie duse 
la bordul vasului SS Oriania, și se privea îngrozită în oglindă. 

Nu era nici frumoasă, nici ștearsă, dar avea trăsături regulate 
- nasul drept, părul negru, drept și bărbia elegantă - și arăta 
atrăgătoare când se îmbrăca îngrijit, ceea ce se întâmpla mai 
întotdeauna. Astăzi purta un costum de flanel, ușor ca fulgul, de 
Paquin, de culoarea cireșii, cu o bluză gri, de mătase. Jacheta 
era strânsă pe talie, la modă, și asta era ceea ce îi dezvăluise că 
lua în greutate. Când încheie nasturii jachetei, apăru o crăpătură 
ușoară, dar inconfundabilă și nasturii de jos trăgeau de 
butoniere. 

Nu exista decât o singură explicaţie pentru asta. Talia jachetei 
era mai îngustă decât talia doamnei Lenehan. 


VP - 96 


Probabil că era rezultatul prânzurilor și cinelor luate la toate 
restaurantele bune din Paris, pe tot parcursul lunii august. Oftă. 
Va ţine regim pe toată durata călătoriei transatlantice. Până 
când ajungea la New York, dorea să-și recapete silueta. 

Nu ţinuse niciodată regim până atunci. Perspectiva nu o 
tulbura: deși îi plăcea mâncarea bună, nu era lacomă. Ceea ce o 
îngrijora cu adevărat era că acest fapt era un semn al vârstei. 

Astăzi era cea de patruzecea ei aniversare. 

Întotdeauna fusese slabă și arăta bine în hainele scumpe, 
croite pe măsură. Urâse moda hainelor largi, căzute, din anii 
douăzeci și se bucurase când talia îngustă revenise la modă. 
Cheltuia o mulțime de timp și bani la cumpărături și îi plăcea 
asta. Uneori se folosea de scuza că era nevoită să arate bine 
pentru că lucra în domeniul modei, dar adevărul era că o făcea 
de plăcere. 

Tatăl ei înființase o fabrică de pantofi, la Brockton, 
Massachusetts, în apropiere de Boston, în 1899, anul în care se 
născuse Nancy. | se trimiteau de la Londra pantofi de mare 
clasă și producea cópii ieftine; apoi își baza vânzările pe 
plagiatul său. Reclamele lui arătau un pantof de la Londra, de 
douăzeci și nouă de dolari, alături de unul marca Black, de zece 
dolari și cu textul: „Poţi face diferența?” Lucra din greu și se 
descurca bine și în timpul Marelui Război obținuse primul dintre 
contractele militare care reprezentau un stâlp al afacerii. 

În anii douăzeci, el dezvoltă un lanţ de magazine, cele mai 
multe în New England, care vindeau doar pantofii lui. Când lovi 
depresiunea economică, el reduse numărul modelelor de la o 
mie la cincizeci și stabili un preț standard de șase dolari și 
șaizeci de cenți pentru oricare pereche de pantofi, indiferent de 
model. Îndrăzneala lui dădu roade și în timp ce toată lumea 
dădea faliment, profiturile lui Black creșteau. 

Obișnuia să spună că îl costă la fel de mult să facă pantofi 
proști sau pantofi buni, astfel că nu vedea niciun motiv pentru 
care oamenii din clasa muncitoare ar trebui să fie prost încălțați. 
Într-o vreme în care oamenii săraci cumpărau pantofi cu talpă 
de carton, care se uzau în câteva zile, încălțările Black erau 
ieftine și durabile. Tatăl ei era mândru de asta și la fel era și 
Nancy. Pentru ea, încălţările de calitate pe care le producea 
familia ei justificau măreaţa casă de la Back Bay în care locuiau, 
uriașul Packard, cu șofer, petrecerile lor și hainele lor frumoase 


VP - 97 


și servitorii lor. Ea nu era asemenea unora dintre copiii de bani 
gata care considerau că bogăţia moștenită li se cuvine. 

Își dorea să fi putut spune același lucru și despre fratele ei. 

Peter avea treizeci și opt de ani. Când murise tatăl lor, în 
urmă cu cinci ani, le lăsase lui Peter și lui Nancy părți egale din 
companie, câte patruzeci de procente fiecăruia. Sora tatălui lor, 
mătuşa Tilly, primi zece procente și restul de zece procente le 
primi Danny Riley, bătrânul său avocat, care avea o reputaţie 
proastă. 

Nancy presupusese întotdeauna că ea va prelua treaba la 
moartea tatălui ei. Tatăl lor o preferase mereu pe ea lui Peter. O 
femeie la conducerea unei companii era ceva neobișnuit, dar nu 
nemaivăzut, mai ales în industria de îmbrăcăminte. 

Tatăl ei avusese un adjunct, Nat Ridgeway, un locotenent 
capabil, care exprimă clar faptul că el se considera a fi cea mai 
potrivită persoană pentru poziţia de președinte al Black Boots. 

Dar Peter își dorea și el funcţia și el era fiul. Nancy se simţise 
întotdeauna vinovată pentru că era favorita tatălui lor. Peter s-ar 
simţi umilit și crunt dezamăgit dacă nu moștenea mantia tatălui 
său. Nancy nu avea inima să îi dea o asemenea lovitură 
zdrobitoare, așa că se declară de acord ca Peter să ocupe 
postul. Împreună, ea și fratele ei deţineau optzeci la sută din 
acţiuni, așa că, atunci când erau de acord, treaba se făcea după 
voinţa lor. 

Nat Ridgeway demisionă și plecă să lucreze pentru General 
Textiles, la New York. Era o pierdere pentru afacere, dar, într-un 
alt mod, era o pierdere și pentru Nancy. Chiar înainte de 
moartea tatălui, Nat și Nancy începuseră să iasă împreună. 

Nancy nu se mai întâlnise cu nimeni de la moartea soțului ei, 
Sean - ea nu dorise acest lucru -, dar Nat își alesese momentul 
perfect, pentru că, după cinci ani, ea începea să simtă că viața 
ei era pregătită pentru o altă dragoste. Se bucuraseră de câteva 
cine liniștite și de unu sau două spectacole de teatru și ea Îi 
sărutase de noapte bună destul de călduros. Dar relaţia nu 
ajunsese mai departe când lovise criza și, atunci când Nat părăsi 
firma Black, relaţia lor se încheie și ea, lăsând-o pe Nancy cu 
senzaţia că fusese înșelată. 

De atunci, el se descurcase spectaculos de bine la General 
Textiles și, acum, era președintele companiei. Se și însurase cu 
o femeie blondă, frumoasă, cu zece ani mai tânără decât Nancy. 


VP - 98 


Prin comparaţie, Peter se descurcase prost. Adevărul era că el 
nu se ridica la înălţimea slujbei. În cei cinci ani în care fusese la 
conducere, afacerea o luase la vale, abrupt. Magazinele nu mai 
reușeau să facă profit, abia dacă nu ieșeau în pierdere. Peter 
deschisese un magazin de pantofi, șic, la New York, pe Fifth 
Avenue, unde vindea pantofi scumpi, la modă, pentru doamne, 
ceea ce îi ocupa tot timpul și atenţia - dar pierdea bani. 

Doar fabrica, de care se ocupa Nancy, mai făcea bani. La 
mijlocul anilor treizeci, când America începea să iasă din criză, 
ea începuse să producă sandale ieftine, decupate la degete, 
pentru femei, și asta se dovedise o fi o linie de produse extrem 
de populare. Ea era convinsă că, în domeniul încălțămintei 
pentru femei, viitorul consta în produse ușoare, colorate, care 
erau suficient de ieftine ca să fie aruncate. 

Ar putea să vândă dublul cantităţii de pantofi pe care o 
producea dacă ar fi avut capacitatea de producţie necesară. Dar 
profiturile ei erau înghiţite de pierderile lui Peter și nu-i mai 
rămânea nimic pentru extindere. 

Nancy știa ce trebuia să facă pentru salvarea afacerii. 

Lanţul de magazine ar trebui să fie vândut, poate chiar 
directorilor acestora, pentru a face rost de lichidităţi. Banii din 
vânzare vor fi utilizați pentru modernizarea fabricii și trecerea la 
sistemul de producţie pe bandă rulantă, care se introducea în 
toate fabricile de încălțăminte moderne. Peter va trebui să-i 
predea ei frâiele și să se limiteze la conducerea magazinului său 
din New York, lucrând sub un control strict al costurilor. 

Ea își dorea să preia funcţia de președinte și prestigiul pe care 
îl aducea aceasta și va continua să-i subvenţioneze magazinul 
din profiturile fabricii, în anumite limite; dar el va trebui să 
renunţe la toată puterea reală. 

Ea trecuse toate aceste propuneri într-un raport scris, destinat 
exclusiv privirii lui Peter. El îi promisese să se gândească la asta. 
Nancy îi spusese, cât se putea de blând, că nu își puteau 
permite să lase să continue declinul companiei și că dacă nu era 
de acord cu planul ei, va trebui să treacă peste capul lui, în 
consiliul de conducere - ceea ce însemna că el va fi concediat, 
inevitabil, și ea va deveni președinte. Ea spera, cu ardoare, că el 
va asculta de rațiune. Dacă el va provoca o criză, era convinsă 
că va sfârși într-o înfrângere umilitoare pentru el și o ruptură în 
familie care ar putea să fie ireparabilă. 


VP - 99 


Până acum, el nu se simţise jignit. Părea calm și gânditor și se 
purta amical. Se hotărâseră să plece la Paris împreună. Peter 
cumpără pantofi la modă pentru magazinul lui și Nancy făcu 
ceva cumpărături pentru ea la casele de modă și ţinu un ochi 
aţintit pe cheltuielile lui Peter. Nancy iubea Europa, mai ales 
Parisul, și abia aștepta să ajungă la Londra. Apoi se declanșase 
războiul. 

Se deciseră să se întoarcă imediat în Statele Unite - dar la fel 
făcea toată lumea, desigur, și întâlniră dificultăţi îngrozitoare ca 
să găsească o modalitate de călătorie. Până la urmă, Nancy 
obținu bilete la un vapor care pleca din Liverpool. După o 
călătorie lungă cu trenul de la Paris și o traversare cu feribotul, 
ajunseseră aici și trebuiau să se îmbarce în ziua următoare. 

O enervau pregătirile de război din Anglia. leri după-amiază, 
în camera ei venise un băiat de serviciu și îi instalase un 
paravan elaborat, care nu lăsa lumina de la ferestre să iasă. În 
fiecare seară, toate ferestrele trebuiau să fie complet camuflate, 
astfel încât orașul să nu fie vizibil din aer noaptea. Ferestrele 
erau lipite cu benzi adezive, încrucișate, pentru ca cioburile de 
sticlă să nu zboare dacă orașul era bombardat. Existau grămezi 
de saci cu nisip în fața hotelului și un adăpost antiaerian în 
spate. 

Teama ei cea mai mare era aceea că America va intra în 
război și cei doi fii ai ei, Liam și Hugh, vor fi recrutaţi. Își amintea 
ce spusese tatăl ei când Hitler ajunsese la putere, că naziștii vor 
împiedica Germania să devină comunistă și aceea fusese ultima 
oară când ea se gândise la Hitler. Avea prea multe de făcut ca 
să se îngrijoreze pentru Europa. Nu era interesată de politica 
internaţională, de echilibrul de putere sau de ridicarea 
fascismului: asemenea idei păreau prostești în comparaţie cu 
viețile fiilor ei. Polonezii, austriecii, evreii și slavii vor trebui să-și 
poarte singuri de grijă. Treaba ei era să aibă grijă de Liam și de 
Hugh. 

Nu că ei ar fi avut nevoie să li se poarte de grijă. Nancy se 
măritase de tânără și născuse copiii imediat, așa că băieţii erau 
deja maturi. Liam era însurat și locuia la Houston, iar Hugh era 
în ultimul an la Yale. El nu învăţa atât de bine pe cât ar fi trebuit 
și ea fusese deranjată să afle că el își cumpărase o mașină 
sport, rapidă, dar era mult trecut de vârsta la care mai asculta 
de sfaturile mamei sale. Așa că, pentru că nu-i putea ţine 


VP - 100 


departe de armată, nu prea mai erau multe lucruri care să o 
tragă spre casă. A 

Ştia că războiul era bun pentru afaceri. In America va fi o 
creștere economică și oamenii vor avea mai mulţi bani să 
cumpere pantofi. Indiferent dacă SUA intrau în război sau nu, o 
extindere a armatei era obligatorie și asta însemna comenzi mai 
mari pe contractele ei guvernamentale. Una peste alta, ea 
presupunea că vânzările ei se vor dubla sau, poate, chiar se vor 
tripla în următorii doi sau trei ani - încă un motiv pentru 
modernizarea fabricii. 

Oricum, toate astea păleau și deveneau nesemnificative pe 
lângă posibilitatea izbitoare, îngrozitoare ca fiii ei să fie recrutaţi 
în armată, să lupte, să fie răniţi și, poate, chiar să moară în 
agonie pe câmpul de luptă. 

Un hamal veni să-i ia bagajele și îi întrerupse gândurile 
morbide. Il întrebă pe bărbat dacă Peter își scosese deja 
bagajele. Cu accentul acela greu, local, ea abia reuși să-l 
înţeleagă când îi spuse că Peter își trimisese bagajele la bord de 
seara trecută. 

Se duse în camera lui să vadă dacă era gata de plecare. Când 
bătu, ușa îi fu deschisă de o cameristă care îi spuse, cu același 
accent gutural, că el plecase cu o seară înainte. 

Nancy era nedumerită. Amândoi se cazaseră, împreună, ieri- 
seară. Nancy se hotărâse să ia cina în cameră și să se culce 
devreme și Peter îi spusese că va face la fel. Dacă se 
răzgândise, unde se dusese? Unde își petrecuse noaptea? Şi 
unde se afla acum? 

Cobori în hol să dea un telefon, dar nu era sigură pe cine să 
sune. Nici ea și nici Peter nu cunoșteau pe nimeni în Anglia. 
Liverpool era chiar peste apă faţă de Dublin: era posibil ca Peter 
să fi traversat în Irlanda, să vadă ţara din care provenea familia 
Black? Făcea parte din planul lor iniţial. Dar Peter ar fi trebuit să 
știe că nu se putea întoarce la timp pentru plecarea navei. 

Din impuls, îi ceru operatoarei să-i facă legătura cu numărul 
mătușii Tilly. 

Să suni în America din Europa era o chestiune de noroc. Nu 
existau suficiente linii și, uneori, puteai să aștepți un timp 
îndelungat. Dacă aveai noroc, puteai obţine legătura în câteva 
minute, dar calitatea sunetului era, de obicei, slabă și trebuia să 
tipi. 

VP - 101 


La Boston era cu câteva minute înainte de ora 7 a.m., dar 
mătușa Tilly ar trebui să fie trează. Asemenea multor oameni în 
vârstă, dormea puţin și se trezea devreme. Era foarte vioaie. 

În momentul acesta, liniile nu erau prea ocupate - poate 
pentru că era prea devreme pentru ca oamenii de afaceri din 
Statele Unite să se afle la birourile lor - și în doar câteva minute, 
telefonul din cabină sună. Nancy ridică receptorul ca să audă 
tonul de apel american, familiar. Și-o închipui pe mătușa Tilly, în 
halatul ei de mătase și cu papucii îmblăniţi, tropăind peste 
podeaua lucioasă din lemn a bucătăriei ei spre telefonul negru 
din hol. 

— Alo? 

— Mătușă Tilly, sunt Nancy. 

— Dumnezeule, copilă, ești în regulă? 

— Sunt bine. S-a declarat războiul, dar încă nu au început să 
tragă, cel puţin nu în Anglia. Ai vești de la băieți? 

— Sunt bine, amândoi. Am primit o carte poștală de la Liam, 
din Palm Beach, spune că Jaqueline este și mai frumoasă 
bronzată. Hugh m-a dus la o plimbare cu noua lui mașină, care e 
foarte frumoasă. 

— Conduce foarte repede? 

— Mie mi s-a părut destul de prudent și a refuzat un cocktail 
pe motiv că oamenii nu ar trebui să conducă automobile 
puternice după ce au băut alcool. 

— Asta mă face să mă simt mai bine. 

— Ce cauţi în Anglia? 

— Sunt la Liverpool, sunt pe cale să mă îmbarc pe un vas, 
spre New York, dar l-am pierdut pe Peter. Presupun că nu ai 
nicio veste de la el, nu-i așa? 

— Ba, draga mea, sigur că am. A convocat o întrunire a 
consiliului director pentru poimâine, la prima oră a dimineţii. 

Nancy rămase împietrită. 

— Vrei să spui, vineri dimineaţă? 

— Da, dragă. Poimâine este vineri, spuse Tilly, cu un ușor ton 
de ironie. Tonul vocii ei implica „nu sunt atât de bătrână ca să 
nu știu ce zi este”. 

Nancy era derutată. Care era motivul pentru convocarea unei 
întruniri a consiliului dacă nici ea și nici Peter nu vor fi acolo? 
Ceilalţi directori erau Tilly și Danny Riley și ei nu vor lua nicio 
hotărâre de capul lor. 


VP - 102 


Toată treaba asta avea aparențele unui complot. Punea ceva 
la cale Peter? 

— Ce e pe ordinea de zi, mătușă? 

— Tocmai mă uitam peste ea. Mătușa Tilly citi cu voce tare. 
Aprobarea vânzării Black Boots Inc. către General Textiles Inc., 
în baza termenilor negociaţi de către președinte. 

— Dumnezeule! Nancy era atât de şocată încât simțea că 
leșină. Peter vindea compania pe la spatele ei! 

Pentru un moment, rămase prea șocată ca să poată vorbi. 
Apoi, cu efort, spuse cu voce tremurătoare: 

— Te deranjează dacă îmi mai citești o dată, mătușă? 

Mătușa Tilly repetă. 

Nancy simţi, brusc, că îngheaţă. Cum de reușise Peter să facă 
asta pe sub nasul ei? Când negociase afacerea? Probabil că 
lucrase la asta pe furiș încă de când îi dăduse raportul secret. În 
timp ce se prefăcea că ia în considerare propunerile ei, de fapt, 
el complotase împotriva lui Nancy. 

Întotdeauna știuse că Peter era slab, dar nu-l bănuise 
niciodată capabil de o astfel de trădare rușinoasă. 

— Mai ești acolo, Nancy? 

Nancy înghiţi în sec. 

— Da, sunt aici. Sunt doar uluită. Peter a ascuns asta faţă de 
mine. 

— Serios? Nu-i corect, nu-i așa? 

— Evident că el vrea să obţină votul în timp ce eu sunt 
plecată... dar nici el nu va ajunge la întâlnire. Ne îmbarcăm pe 
vapor astăzi - nu vom ajunge înainte de cinci zile. Și totuși, 
gândi ea... Peter dispăruse. 

— Nu există și un avion, acum? 

— Clipperul! își aminti Nancy: apăruse în toate ziarele. Puteai 
să zbori peste Atlantic într-o singură zi. Asta punea la cale 
Peter? 

— Ai dreptate, Clipperul, spuse Tilly. Danny Riley spune că 
Peter vine înapoi cu Clipperul și că va ajunge aici la timp pentru 
întrunirea consiliului. 

Nancy găsea greu de înghiţit modul rușinos în care o minţise 
fratele ei. Călătorise tot drumul până la Liverpool împreună cu 
ea ca să o facă să creadă că se urca pe vapor. Probabil că 
pornise mai departe chiar în momentul în care se despărțiseră 
pe coridorul hotelului și condusese, în timpul nopţii, până la 


VP - 103 


Southampton, ca să prindă avionul. Cum de putuse să-și 
petreacă tot acest timp cu ea, mâncând și vorbind împreună, 
discutând despre călătoria care-i aștepta, când, tot timpul, el 
plănuia să o lase baltă? 

Mătușa Tilly spuse: 

— De ce nu vii și tu cu Clipperul? 

Era, oare, prea târziu? Peter trebuie să fi plănuit asta cu mare 
grijă. 

Se aștepta ca ea să pună niște întrebări după ce descoperea 
că el nu venea cu vaporul și ar fi încercat să se asigure că ea nu 
va putea să-l prindă din urmă. Dar sincronizarea nu era punctul- 
forte al lui Peter și era posibil să fi lăsat o portiţă deschisă. 

Abia dacă îndrăznea să spere. 

— Voi încerca, spuse Nancy cu determinare bruscă. La 
revedere. Și închise telefonul. 

Se gândi pentru o clipă. Peter plecase ieri-seară și trebuie să 
fi călătorit în timpul nopţii. Clipperul era programat să plece de 
la Southampton astăzi și să ajungă la New York mâine, la timp 
pentru ca Peter să fie prezent la Boston pentru întrunirea de 
vineri. Dar la ce oră decola Clipperul? Și putea Nancy să ajungă 
la Southampton până atunci? 

Cu sufletul la gură, se duse la recepţie și îl întrebă pe șeful 
hamalilor la ce oră decolează Pan American Clipper de la 
Southampton. 

— L-aţi pierdut, doamnă, spuse el. 

— Doar verifică ora, spuse ea, încercând să imprime tonului ei 
o notă de nerăbdare. 

El luă un program și îl deschise. 

— La ora două. 

Ea își verifică ceasul: era abia miezul zilei. 

— Există vreun avion? insistă ea. 

Fața lui căpătă expresia tolerantă a unui angajat de hotel care 
este indulgent cu un străin care se poartă prostește. 

— Există un aerodrom la vreo cincisprezece kilometri de aici. 
De obicei poţi găsi un pilot care să te ducă oriunde pentru preţul 
cuvenit. Dar trebuie să ajungi la aerodrom, să găsești un pilot, 
să faci călătoria, să aterizezi undeva în apropiere de 
Southampton și apoi să ajungi de la aerodrom la docuri. Nu se 
poate face în două ore, crede-mă. 

Ea îi întoarse spatele, frustrată. 


VP - 104 


Să te apuce nebunia este inutil în afaceri. Când lucrurile merg 
rău, trebuie să găsești o cale să le îndrepţi. Nu pot ajunge la 
Boston la timp, gândi ea, așa că poate găsesc o cale să împiedic 
vânzarea de la distanţă. 

Se întoarse la cabina telefonică. La Boston era puţin după ora 
șapte. Avocatul ei, Patrick McBride, trebuia să fie acasă. Îi dădu 
operatoarei numărul lui. 

Mac era genul de bărbat care ar fi trebuit să fie fratele ei. 
Când murise Sean, el preluase frâiele și se ocupase de tot: de 
investigaţie, funeralii, testament și de finanțele personale ale lui 
Nancy. Se descurca minunat cu băieţii, îi ducea la meciuri, 
venea să-i vadă la piesele de teatru de la școală și îi sfătuia 
despre colegiu și carieră. La momente diferite, discutase cu 
fiecare din ei despre probleme de viață. Când murise tatăl ei, 
Mac o sfătuise pe Nancy să nu-l lase pe Peter să devină 
președinte; ea acţionase împotriva sfatului său și, acum, 
evenimentele dovedeau că Mac avusese dreptate. Știa că el era, 
oarecum, îndrăgostit de ea. Nu era un atașament periculos: Mac 
era un catolic devotat și era credincios soţiei lui, simplă, 
îndesată și loială. Nancy îl plăcea foarte mult, dar nu era genul 
de bărbat de care ea s-ar fi putut îndrăgosti: era genul moale, 
rotund, cu maniere plăcute, cu chelie în vârful capului și ea era 
întotdeauna atrasă de bărbaţi voluntari, cu mult păr: bărbaţi 
precum Nat Ridgeway. 

În timp ce aștepta legătura, avu timp să reflecteze la ironia 
situaţiei lor. Partenerul de conspirație al lui Peter împotriva ei 
era Nat Ridgeway, pe vremuri mâna dreaptă a tatălui ei și fostul 
ei iubit. Nat părăsise compania - și pe Nancy - pentru că nu 
putea să devină șef; și acum, din poziţia de președinte al 
General Textiles, încerca iarăși să preia controlul asupra Black 
Boots. 

Ştia că Nat fusese în Paris să vadă colecțiile de modă, deși nu 
se întâlnise cu el. Dar Peter trebuie să se fi întâlnit cu el acolo și 
să pună la cale afacerea în timp ce se prefăcea că 
achiziționează, inocent, pantofi. Când se gândi cât de ușor 
fusese înșelată, deveni furioasă pe Peter și Nat - și cel mai tare 
pe ea însăși. 

Telefonul din cabină sună și ea îl ridică: astăzi avea noroc cu 
legăturile. 

Mac îi răspunse cu gura plină. 


VP - 105 


— Hmmm? 

— Mac, sunt Nancy. 

El înghiţi repede. 

— Slavă Domnului că ai sunat. Am răscolit Europa după tine. 
Peter încearcă să... 

— Știu. Tocmai am aflat, îl întrerupse ea. Care sunt termenii 
acordului? 

— O acţiune la General Textiles, plus douăzeci și șapte de 
cenți cash pentru cinci acţiuni la Black. 

— lisuse, asta înseamnă să o dăm pe degeaba. 

— Dacă e să ne luăm după profiturile voastre, nu e atât de 
rău... 

— Dar valoarea activelor noastre este mult mai mare! 

— Hei, nu mă războiesc cu tine, spuse el, moale. 

— lmi pare rău, Mac. Sunt doar furioasă. 

— Te înţeleg. 

Ea putea să audă copiii lui cum se certau, pe fundal. Avea 
cinci, numai fete. Putea să audă și aparatul de radio în 
funcţiune, și fluieratul unui ibric. 

După un moment, el continuă. 

— Sunt de acord că oferta e prea scăzută. Reflectă nivelul 
actual de profit, da, dar nu ţine seama de valoarea activelor și 
potenţialul de viitor. 

— Mie îmi spui! 

— Și mai e ceva. 

— Spune-mi. 

— După preluare, Peter va rămâne la conducerea 
operaţiunilor la Black timp de cinci ani. Dar nu există nicio 
poziţie pentru tine. 

Nancy închise ochii. Asta era cea mai cruntă lovitură dintre 
toate. Simţi că i se face rău. Leneșul și prostul de Peter, pe care 
ea îl adăpostise și îl acoperise, va rămâne; ea, care ţinuse 
afacerea pe linia de plutire, va fi dată la o parte. 

— Cum poate să-mi facă așa ceva? spuse ea. E fratele meu! 

— Chiar îmi pare rău, Nan! 

— Mulţumesc. 

— N-am avut niciodată încredere în Peter. 

— Tatăl meu și-a petrecut întreaga viaţă construind această 
afacere, se plânse ea. Nu pot să-i permit lui Peter să o distrugă. 

— Ce vrei să fac eu? 


VP - 106 


— Putem împiedica vânzarea? 

— Dacă ai putea ajunge aici pentru întâlnirea consiliului, cred 
că ai putea să-i convingi pe mătușa ta și pe Danny să refuze 
oferta... 

— Nu pot ajunge acolo, asta-i problema mea. Tu nu-i poți 
convinge? 

— AȘ putea încerca, dar n-ar ajuta la nimic - Peter are mai 
multe voturi decât ei. Ei au doar câte zece procente fiecare și el 
are patruzeci. 

— Nu poţi să votezi pentru acţiunile mele, în locul meu? 

— Nu am o procură de la tine. 

— Pot să votez prin telefon? 

— Interesantă idee... cred că va rămâne la latitudinea 
consiliului și Peter își va folosi majoritatea ca să interzică asta. 

Se lăsă tăcerea, în timp ce amândoi își scormoneau creierii. 

În timpul pauzei, ea își aminti de bunele maniere și întrebă: 

— Ce mai face familia ta? 

— Nespălaţi, dezbrăcaţi și indisciplinaţi, în clipa asta. Și Betty 
e însărcinată. 

Pentru o clipă, ea uită de problemele ei. 

— Fără glumă! Se gândise că ei se opriseră din făcut copii: 
cea mai mică avea, acum, cinci ani. După atâta timp! 

— Mă gândeam să aflu ce anume provoacă asta! 

Nancy râse. 

— Hei! Felicitări! 

— Mulţumesc, deși Betty e puţin... ambivalentă în legătură cu 
asta. 

— De ce? E mai tânără decât mine. 

— Dar șase sunt o mulţime de copii. 

— Îți poţi permite. 

— Da... ești sigură că nu poţi să ajungi la avionul ăla? 

Nancy oftă. 

— Mă aflu la Liverpool. Southampton se află la trei sute de 
kilometri depărtare și avionul decolează în mai puţin de două 
ore. E imposibil. 

— Liverpool? Nu e departe de Irlanda. 

— Scutește-mă de jurnalul de călătorie... 

— Dar Clipperul aterizează în Irlanda. 

Inima lui Nancy avu o sincopă. 

— Eşti sigur de asta? 


VP - 107 


— Am citit în ziar. 

Asta schimbă totul, înţelese ea cu un val de speranţă. Până la 
urmă, ar putea să prindă avionul. 

— Unde aterizează - la Dublin? 

— Nu, undeva pe coasta de vest, am uitat numele. Dar încă ai 
putea să-l ajungi. 

— Voi verifica și te sun mai târziu. La revedere. 

— Hei, Nancy! 

— Ce-i? 

— La mulţi ani! 

Ea zâmbi la perete. 

— Mac... ești mare. 

— Mult noroc. 

— La revedere. Ea închise și se duse înapoi la recepţie. Șeful 
hamalilor îi oferi un zâmbet condescendent. Ea rezistă tentaţiei 
de a-l pune la punct: asta l-ar face să devină și mai inutil. 

— Știu despre Clipper că aterizează în Irlanda, spuse ea, 
forțându-se să pară prietenoasă. 

— Așa este, doamnă. La Foynes, în estuarul râului Shannon. 

Ea voia să spună: „Şi de ce nu mi-ai spus asta mai devreme, 
ticălos mic și înțepat”. In schimb, zâmbi și spuse: 

— La ce oră? 

El se întinse după program. 

— E programat să aterizeze la trei și jumătate și să decoleze 
din nou la patru și jumătate. 

— Pot ajunge acolo până atunci? 

Zâmbetul lui tolerant se spulberă și el o privi cu mai mult 
respect. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta, spuse el. E un zbor de 
două ore, cu un avion mic. Dacă găsiţi un pilot, puteţi reuși. 

Tensiunea ei ajunse la un prag. Treaba asta începea să arate 
posibilă în mod serios. 

— Găsește-mi un taxi care să mă ducă imediat la aeroport, 
vrei? 

El pocni din degete spre un băiat de serviciu. 

— Taxi pentru doamna! Se întoarse înapoi, spre Nancy. Ce 
facem cu cuferele dumneavoastră? Acum stau stivuite în hol. Nu 
vor încăpea toate într-un avion mic. 

— Trimite-le la navă, te rog. 

— Prea bine. 


VP - 108 


— Adu-mi nota cât poţi de repede. 

— Imediat. 

Nancy își recuperă mica ei valiză cu lucruri pentru noapte din 
stiva de bagaje. In ea avea obiecte elementare de toaletă, 
machiaj și un schimb de lenjerie. Deschise o valiză și găsi o 
bluză curată, pentru a doua zi dimineaţă, din mătase simplă, 
bleumarin și o cămașă de noapte și un halat. Pe braţ avea o 
haină din cașmir, gri deschis, pe care intenţiona să o poarte pe 
punte, dacă vântul era prea rece. Se decise să o ia cu ea: ar 
putea să-i folosească, să-i ţină de cald în avion. 

Își închise valizele. 

— Nota dumneavoastră, doamnă Leneham. 

Ea mâzgăli un cec și i-l dădu împreună cu un bacșiș. 

— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră, doamnă 
Leneham. Taxiul așteaptă. 

Ea se grăbi afară și se urcă într-o mașină britanică, mică și 
înghesuită. Hamalul îi așeză valiza pe scaunul de lângă ea și îi 
dădu instrucţiuni șoferului. Nancy adăugă: 

— Și mergi cât poţi de repede! 

Mașina se mișca enervant de încet prin centrul orașului. 
Bătea, nerăbdătoare, din vârful pantofilor ei gri din piele 
întoarsă. Întârzierea era provocată de niște bărbaţi care 
vopseau linii albe pe mijlocul șoselei și pe gardurile din jurul 
copacilor de pe marginea drumului. Se întrebă, iritată, care era 
scopul lor, apoi își dădu seama că liniile erau pentru a-i ajuta pe 
șoferi în timpul camuflajului. 

Taxiul luă viteză când trecu prin suburbii și se îndreptă spre 
zona rurală. Aici nu vedea niciun fel de pregătiri pentru război. 
Germanii nu vor bombarda câmpurile decât din greșeală. Se tot 
uita la ceas. Era deja 12:30. Dacă găsea un avion și un pilot și îl 
convingea să o ia și negocia plata, totul fără întârziere, ar putea 
să decoleze pe la ora unu. 
Două ore de zbor, spusese hamalul. Va ateriza la trei. Apoi, 
desigur, va trebui să-și croiască drum de la aerodrom spre 
Foynes. Dar asta n-ar trebui să fie o distanţă prea mare. Ar 
putea, foarte bine, să ajungă cu ceva timp de rezervă. Va găsi, 
oare, o mașină care să o ducă la docuri? Incercă să se calmeze. 
Nu avea rost să-și facă griji de-acum. 

li trecu prin minte că Clipperul ar putea să fie plin. Toate 
navele erau. 


VP - 109 


Își alungă din minte acest gând. 

Era pe punctul să-l întrebe pe șofer cât de mult mai aveau de 
mers când, spre marea ei ușurare, el viră, brusc, în afara 
drumului și se îndreptă, printr-o poartă deschisă, spre un câmp. 
În timp ce mașina sărea pe iarbă, Nancy văzu un hangar în faţă. 
Peste tot în jurul lui pe gazonul verde erau răspândite avioane 
strident colorate, ca o colecție de fluturi pe o pânză de catifea. 
Nu era lipsă de avioane, observă ea cu satisfacţie. Dar avea 
nevoie și de un pilot și nu părea să se afle niciunul prin preajmă. 

Şoferul o duse până la ușa mare de la intrarea hangarului. 

— Aşteaptă-mă, te rog, spuse ea, și sări afară. Nu dorea să 
rămână blocată aici. 

Se grăbi să intre în hangar. Înăuntru se aflau trei avioane, dar 
nicio persoană. leși la lumina soarelui. Cu siguranţă că locul nu 
putea să rămână nepăzit, se gândi ea nervoasă. Trebuia să fie 
cineva prin preajmă, altfel ușa ar fi fost încuiată. Merse în jurul 
hangarului, până în spate, și acolo, în sfârșit, văzu trei bărbaţi, 
în picioare, lângă un avion. 

Avionul însuși era fermecător. Era vopsit în întregime în 
galben-canar, cu niște roți galbene, micuţe, care o făcură pe 
Nancy să se gândească la o mașină de jucărie. Era un biplan, cu 
aripile superioare și inferioare legate prin corzi și fire și avea un 
singur motor, în bot. Stătea acolo, cu coada pe pământ și cu 
elicea în aer, ca un cățeluș care se roagă să fie dus la plimbare. 

Îi făceau plinul de carburant. Un bărbat, într-o salopetă 
albastră, plină de ulei și cu o bască de pânză, stătea în picioare 
pe o scăriţă și turna petrol dintr-un bidon într-o proeminentă de 
pe aripă, lângă scaunul din faţă. La sol se afla un bărbat înalt, 
arătos, cam de aceeași vârstă cu Nancy, care purta o cască de 
zbor și o jachetă de piele. Era adâncit în conversaţie cu un 
bărbat într-un costum de tweed. 

Nancy tuși și spuse. 

— Scuză-mă. 

Cei doi bărbaţi îi aruncară o privire, dar bărbatul înalt 
continuă să vorbească și amândoi își luară privirea de la ea. 

Nu era un început bun. 

Nancy spuse. 

— Îmi pare rău că vă deranjez. Am nevoie de un avion 
charter. 

Bărbatul cel înalt se opri din conversaţie și îi spuse: 


VP - 110 


— Nu te pot ajuta. 

— E o urgenţă, spuse Nancy. 

— Nu sunt un nenorocit de șofer de taxi, spuse bărbatul și se 
întoarse. 

Nancy era suficient de furioasă ca să spună: 

— Pentru ce trebuie să fii atât de nepoliticos? 

Asta îi atrase atenţia. Întoarse spre ea o privire interesată, 
întrebătoare și ea observă că avea sprâncene negre, arcuite. 

— Nu intenţionam să fiu nepoliticos, spuse el blând, dar 
avionul meu nu este de închiriat și nici eu nu sunt. 

Disperată, ea spuse: 

— Te rog să nu te simți jignit, dar dacă e o problemă de bani, 
pot să plătesc un preţ ridicat... 

El era jignit: expresia lui deveni glacială și se întoarse. 

Nancy observă că pe sub jacheta de piele purta un costum gri 
închis, cu dungi albe și pantofii negri, gen Oxford, ai bărbatului 
erau autentici, nu imitaţiile ieftine pe care le producea Nancy. 
Era, evident, un afacerist bogat, care pilota avionul personal de 
plăcere. 

— Atunci, mai există altcineva pe aici? spuse ea. 

Mecanicul ridică privirea de la rezervorul de combustibil și 
scutură din cap. 

— Nimeni pe ziua de azi, răspunse el. 

Bărbatul înalt îi spuse tovarășului său: 

— Nu mă ocup de afaceri ca să pierd bani. Spune-i lui Seward 
că ceea ce primește este salariul corect pentru slujba asta. 

— Problema e că are dreptate, știi, spuse bărbatul în costumul 
de tweed. 

— Știu asta. Spune-i că vom negocia un salariu mai mare 
pentru următoarea treabă. 

— Asta s-ar putea să nu-l satisfacă. 

— În cazul ăsta, poate să-și ia actele și să se care. 

Nancy dorea să urle de frustrare. Aici se afla un avion în stare 
foarte bună și un pilot și nimic din ceea ce spunea ea nu-l va 
face să o ducă acolo unde dorea să ajungă. Aproape să-i dea 
lacrimile, strigă: 

— Trebuie doar să ajung la Foynes! 

Bărbatul înalt se întoarse spre ea. 

— Ai spus Foynes? 

— Da. 


VP - 111 


— De ce? 

În sfârșit, reușise să-l angreneze într-o discuţie. 

— Încerc să prind Pan American Clipper. 

— Interesant, spuse el. La fel și eu. 

Speranţele ei crescură din nou. 

— Of, Dumnezeule, spuse ea. Te duci la Foynes? 

— Aha. El părea sumbru. Imi fugăresc nevasta. 

Era un lucru tare ciudat de spus, observă ea, deși era foarte 
pornită: un bărbat care mărturisea așa ceva era fie foarte slab, 
fie foarte sigur de sine. Ea se uită la avionul lui. Păreau să fie 
două locuri, unul în spatele celuilalt. 

— Sunt două locuri în avionul tău? întrebă ea, cu emoție. 

El o privi din cap până-n picioare. 

— Aha, spuse el. Două locuri. 

— Te rog, ia-mă cu tine. 

El ezită apoi ridică din umeri. 

— De ce nu? 

Ea simțea că leșină de ușurare. 

— Of, slavă Domnului, spuse ea. Sunt atât de recunoscătoare. 

— N-ai pentru ce. El întinse o mână uriașă. Mervyn Lovesey. 
Încântat de cunoștință. 

Ea îi strânse mâna. 

— Nancy Lenehan, răspunse ea. Sunt fericită să te cunosc. 

kd 

Eddie avea nevoie să discute cu cineva. 

Trebuia să fie cineva în care putea să aibă încredere absolută, 
cineva care putea să păstreze un secret. 

Singura persoană cu care ar discuta astfel de lucruri era 
Carol-Ann. Ea era confidentul lui. Nu ar discuta despre asta nici 
măcar cu tatăl lui, dacă ar mai fi în viață: nu-i plăcea să-și arate 
slăbiciunile în fața tatălui său. Mai exista cineva în care se putea 
încrede? 

Se gândi la căpitanul Baker. Marvin Baker era exact genul de 
pilot care le plăcea pasagerilor: arătos, cu falca pătrată, 
încrezător și ferm. Eddie îl respecta și îl plăcea. Dar loialitatea 
lui Baker era faţă de avion și de pasagerii acestuia și era un 
maniac al respectării regulilor. Va insista să se ducă direct la 
poliție cu povestea lui. Nu-i era de niciun folos. 

Altcineva? 

Da. Mai era Steve Appleby. 


VP - 112 


Steve era fiul unui tăietor de lemne din Oregon, un băiat înalt 
cu mușchii la fel de tari ca lemnul, un catolic dintr-o familie 
săracă lipită pământului. Fuseseră împreună cadeți, la 
Annapolis. Deveniseră prieteni din prima zi, în marea sală de 
mese, albă. In timp ce ceilalţi plebei se plângeau de mâncare, 
Eddie își linse farfuria. Ridicând privirea, observă că mai exista 
un alt cadet suficient de sărac pentru a considera că asta era o 
mâncare bună: Steve. Li se întâlniră privirile și se înţeleseră unul 
pe altul imediat. 

Fuseseră tovarăși pe toată durata academiei, apoi, mai târziu, 
fuseseră amândoi repartizaţi la Pearl Harbor: când Steve se 
căsătorise cu Nella, Eddie fusese cavaler de onoare și, anul 
trecut, Steve îi întorsese serviciul lui Eddie. Steve era încă în 
Marină, repartizat la Portsmouth, New Hampshire. Acum se 
vedeau rar, dar asta nu avea importanţă, pentru că prietenia lor 
putea să supravieţuiască unei perioade lungi fără contact. Nu-și 
scriau decât dacă aveau ceva anume de spus. Când se întâmpla 
să se afle amândoi la New York, ieșeau la cină sau mergeau la 
un meci și erau la fel de apropiaţi de parcă s-ar fi despărţit cu o 
zi în urmă. Eddie și-ar fi încredinţat sufletul lui Steve. 

Steve era și un mare descurcăreț. O permisie de weekend, o 
sticlă de pileală, o pereche de bilete pentru un meci important - 
putea să facă rost de ele atunci când nimeni nu reușea. 

Eddie se decise să încerce să ia legătura cu el. 

Se simţea puţin mai bine pentru că luase o decizie. Se grăbi 
înapoi la hotel. 

Se duse la mica recepţie și îi dădu proprietarei numărul bazei 
navale, apoi se întoarse în camera lui. Îl va chema ea când 
obținea legătura. 

Işi scoase salopeta. Nu dorea să-l prindă în baie când îl 
chema, așa că își frecă mâinile și se spălă pe faţă în dormitor, 
apoi îmbrăcă o cămașă albă, curată și își trase pantalonii de 
uniformă. Activitatea de rutină îl calmă puţin, dar era înfrigurat 
de nerăbdător. Nu știa ce avea să-i spună Steve, dar simţea o 
mare ușurare să poată împărtăși cuiva problema sa. 

Tocmai își făcea nodul cravatei când proprietara bătu la ușă și 
el alergă pe scări și ridică receptorul. Avea legătura cu 
operatoarea centralei de la baza navală. 

Spuse: 

— Poţi să-mi faci legătura cu Steve Appleby, te rog? 


VP - 113 


— Locotenentul Appleby nu poate fi găsit la telefon în acest 
moment, răspunse ea. Inima lui Eddie se scufundă. Ea adăugă: 
Pot să-i transmit vreun mesaj? 

Eddie era amarnic dezamăgit. Știa că Steve nu putea să 
fluture dintr-o baghetă magică și să o salveze pe Carol-Ann, dar, 
cel puțin, ar fi putut să vorbească și, poate, din discuţia lor ar fi 
rasărit niște idei. 

Insistă: 

— Domnișoară, este o urgenţă. Unde dracu' e? 

— Pot să întreb cine îl cheamă, domnule? 

— Sunt Eddie Deakin. 

Ea renunţă imediat la tonul formal. 

— O, bună, Eddie. Ai fost cavalerul lui de onoare, nu-i așa? 
Sunt Laura Gross, ne-am cunoscut. Işi cobori vocea la un ton 
conspirator: Neoficial, Steve și-a petrecut noaptea în afara 
bazei. 

Eddie gemu în sinea lui. Steve făcea ceva ce nu trebuia, la 
momentul nepotrivit. 

— Când te aștepți să apară? 

— Ar fi trebuit să se întoarcă înaintea zorilor, dar nu a apărut. 

Și mai rău - Steve nu numai că era absent, dar putea să aibă 
necazuri și el. 

Operatoarea spuse. 

— Aș putea să-ţi fac legătura cu Nella. Se află în sala de 
dactilografie. 

— Bine, mulțumesc. Nu putea să i se destăinuiască Nellei, dar 
ar putea să afle mai multe despre unde se afla Steve. Bătea din 
picior, nerăbdător, în timp ce aștepta legătura. Și-o putea 
imagina pe Nella: era o fată cu sufletul cald, cu faţa rotundă, cu 
păr lung, cârlionţat. 

În sfârșit, îi auzi vocea. 

— Alo? 

— Nella, sunt Eddie Deakin. 

— Salut Eddie. Unde te afli? 

— Sun din Anglia. Nella, unde e Steve? 

— Suni din Anglia? Dumnezeule! Steve este, of, nu poate fi 
găsit acum. Ea părea să se simtă incomod și adăugă. S-a 
întâmplat ceva rău? 

— Mda. Când crezi că se va întoarce Steve? 


VP - 114 


— Cândva în cursul dimineţii, poate peste o oră sau două. 
Eddie, pari să fii foarte șocat. Ce este? Ai dat de vreun necaz? 

— Poate că Steve mă sună aici dacă se întoarce la timp. El îi 
dădu numărul de telefon de la Langdown Lawn. 

Ea repetă întrebarea: 

— Eddie, n-ai vrea să-mi spui ce se întâmplă? 

— Nu pot. Doar spune-i să mă sune. Voi mai fi aici încă o oră. 
După asta trebuie să plec la avion - astăzi zburăm înapoi la New 
York. 

— Cum spui tu, zise Nella, fără să fie convinsă. Ce mai face 
Carol-Ann? 

— Trebuie să plec acum, spuse el. La revedere, Nella. Închise 
fără să mai aștepte răspunsul ei. Ştia că se purta nepoliticos, 
dar era prea supărat ca să-i pese. Simţea numai noduri în 
stomac. 

Nu știa ce să facă în continuare, așa că urcă scările și se 
întoarse în camera lui. Lăsă ușa întredeschisă, ca să poată auzi 
sunetul telefonului din hol, și se așeză pe marginea patului. 
Simţea că-l podidesc lacrimile pentru prima dată de pe vremea 
când era copil. Își îngropă capul în palme și șopti: „Ce am de 
făcut?” 

Își aminti de răpirea copilului lui Lindbergh. Apăruse în toate 
ziarele pe când se afla la Annapolis, cu șapte ani în urmă. 
Copilul fusese ucis. „Of, Doamne, ţine-o pe Carol-Ann în 
siguranţă!”, se rugă el. 

În zilele astea, nu se ruga prea des. Rugăciunile nu-i ajutaseră 
cu nimic pe părinţii lui. El credea în ceea ce putea să facă 
singur. Scutură din cap. Asta nu era un moment bun să se 
întoarcă la religie. Trebuia să se gândească la o soluţie și să 
facă ceva. 

Oamenii care o răpiseră pe Carol-Ann doreau ca Eddie să se 
afle în avion, cel puţin atâta lucru era evident. Poate că exista 
vreun motiv pentru care să nu se ducă. Dar dacă rămânea 
deoparte, nu-l va mai întâlni pe Tom Luther și nu va afla 
niciodată ce voiau. Poate că le-ar încurca planurile, dar ar pierde 
și ultima șansă, slabă, de a prelua controlul situaţiei. 

Se ridică în picioare și deschise valiza mică. Nu se putea gândi 
la nimic altceva în afară de Carol-Ann, dar își aranjă, automat, 
trusa de bărbierit, pijamaua și lenjeria, își perie părul, absent, și 
puse peria în trusă. 


VP - 115 


În timp ce se așeza, sună telefonul. 

leși din cameră din doi pași. Se repezi pe scări, la vale, dar 
cineva ajunse la telefon înaintea lui. Traversă holul și o auzi pe 
proprietăreasă spunând: „Patru octombrie? Așteptaţi o clipă, să 
văd dacă am ceva liber”. 

Descurajat, se întoarse înapoi. Își spunea că, oricum, Steve n- 
ar fi putut să facă nimic. Nimeni nu putea să facă nimic. Cineva 
o răpise pe Carol-Ann și Eddie nu avea de ales, în afară de a 
face ceea ce doreau ei și atunci o va primi înapoi. Nimeni nu-l 
putea elibera din legăturile în care era prins. 

Cu inima grea, își aminti că se certaseră ultima dată când o 
văzuse. Nu se va ierta niciodată pentru asta. Își dorea din tot 
sufletul ca, în schimb, să-și fi mușcat limba. Pentru ce naiba se 
certaseră, oricum? Iși jură că nu se va mai certa cu ea niciodată 
doar dacă ar putea să o aibă înapoi în siguranţă. 

De ce nu suna telefonul ală blestemat? 

Se auzi o bătaie în ușă și intră Mickey, îmbrăcat în uniforma 
de zbor și cu valiza în mână. 

— Gata de plecare? spuse el voios. 

Eddie intră în panică. 

— Nu poate să fie deja timpul de plecare! 

— Sigur că este! 

— Rahat... 

— Care-i problema? Îți place așa de mult aici? Vrei să rămâi să 
lupţi cu germanii? 

Eddie trebuia să-i mai acorde lui Steve câteva minute în plus. 

— Du-te înainte, îi spuse lui Mickey. Te prind din urmă. 

Mickey păru ușor rănit pentru că Eddie nu dorea să meargă 
împreună cu el. Ridică din umeri și spuse: 

— Ne vedem mai târziu, apoi ieși. 

Unde naiba era Steve Appleby? 

Rămase așezat și se holbă la tapet pentru următoarele 
cincisprezece minute. 

In sfârșit, își luă valiza și începu să coboare scările încet, 
uitându-se la telefon, de parcă era un șarpe veninos care 
aștepta să atace. 

Căpitanul Baker cobori și îl privi pe Eddie surprins. 

— Ești în întârziere, spuse el. Ar fi mai bine să iei taxiul cu 
mine. Căpitanul avea privilegiul de a merge cu taxiul până la 
hangar. 


VP - 116 


— Aştept un apel telefonic, spuse Eddie. 

Pe sprâncenele căpitanului trecu o umbră de încruntare. 

— Ei bine, nu mai poţi aștepta. Să mergem! 

Eddie nu se mișcă pentru moment. Apoi înțelese că era o 
prostie. Steve nu va suna și Eddie trebuia să se afle în avion, 
dacă dorea să poată face ceva. Se forță să-și ridice valiza și să 
pornească spre ușă. 

Taxiul aștepta și ei se urcară. 

Eddie știa că fusese aproape de insubordonare. Nu dorea să-l 
jignească pe Baker, care era un bun căpitan și întotdeauna îl 
tratase decent pe Eddie. 

— Îmi pare rău pentru asta, spuse el. Așteptam un telefon din 
Statele Unite. 

Căpitanul zâmbi, înțelegător. 

— La naiba! Vei ajunge acolo mâine! spuse el, voios. 

— Corect, spuse Eddie bosumflat. 

Era pe cont propriu. 


VP - 117 


PARTEA A DOUA 


De la Southampton la Foynes 


Capitolul șase 


Pe măsură ce trenul se îndrepta spre sud, prin pădurile de pini 
din Surrey spre Southampton, Elizabeth, sora lui Margaret 
Oxenford, făcea un anunţ șocant. 

Familia Oxenford se afla într-un vagon special, rezervat 
pasagerilor Pan American Clipper. Margaret stătea în picioare, la 
capătul vagonului, singură, privind pe fereastră. Dispoziţia ei 
oscila sălbatic, între disperare neagră și entuziasm incipient. Era 
furioasă și nefericită să-și părăsească ţara, la vreme de nevoie, 
dar nu se putea împiedica să simtă emoție la perspectiva de a 
zbura spre America. 

Sora ei, Elizabeth, se desprinse de grupul familiei și veni la ea, 
cu un aer solemn. După o clipă de ezitare, spuse: 

— Te iubesc, Margaret. 

Margaret se simţi mișcată. În ultimii câţiva ani, de când 
crescuseră suficient de mult ca să înţeleagă luptele ideologice 
care frământau lumea, se situaseră pe poziţii violent opuse și 
din acest motiv se înstrăinaseră. Dar îi era dor să fie apropiată 
de sora ei și această înstrăinare o întrista. Ar fi minunat dacă ar 
putea să redevină prietene adevărate. 

— Și eu te iubesc, spuse ea, și o îmbrăţișă cu putere pe 
Elizabeth. 

După un moment, Elizabeth spuse: 

— Eu nu merg în America. 

Margaret icni de uluire. 

— Cum se poate să nu vii? 

— Pur și simplu, le voi spune mamei și tatii că nu merg. Am 
douăzeci și unu de ani - nu mă pot obliga. 


VP - 118 


Margaret nu era convinsă că avea dreptate în legătură cu 
asta, dar lăsă problema deoparte, pentru moment: avea prea 
multe alte întrebări. 

— Unde te vei duce? 

— În Germania. 

— Dar, Elizabeth! spuse Margaret, îngrozită. Vei fi omorâtă! 

Elizabeth arăta sfidătoare. 

— Ştii, nu doar socialiștii sunt dispuși să se sacrifice pentru 
cauza lor. 

— Dar pentru nazism! 

— Nu doar pentru nazism, spuse Elizabeth și în privire i se 
aprinse o lumină ciudată. Este vorba despre toţi oamenii de rasă 
albă, pură, care sunt în pericol să fie înghiţiţi de negri și de 
corcituri. Este pentru rasa umană. 

Margaret era revoltată. Era și așa destul de rău că-și pierdea 
sora - dar să o piardă pentru o astfel de cauză monstruoasă! 
Oricum, Margaret nu dorea să reia vechile și amarele dispute 
politice acum. Era mult mai îngrijorată pentru siguranţa surorii 
ei. Spuse: 

— Din ce vei trăi? 

— Am banii mei. 

Margaret își aminti că amândouă moșteneau bani de la 
bunicul lor la vârsta de douăzeci și unu de ani. Nu era mult, dar 
putea să fie de ajuns să se descurce. 

Se gândi la altceva. 

— Dar bagajul tău e pregătit să plece la New York. 

— Cuferele alea sunt pline de feţe de masă vechi. Am 
împachetat un alt set de bagaje și l-am trimis înainte, luni. 

Margaret era uluită. Elizabeth plănuise totul și își urmase 
planul în secret. Amărâtă, Margaret se gândi la cât de impulsivă 
și de prost gândită fusese propria ei încercare de evadare, prin 
comparaţie. În timp ce eu visam și refuzam să mănânc, gândi 
ea, Elizabeth își rezerva călătoria și trimitea bagajele înainte. 
Desigur, Elizabeth se afla de partea corectă a vârstei de 
douăzeci și unu de ani, în timp ce Margaret era de partea 
greșită, dar asta nu avea nicio relevanţă pentru planificarea 
atentă și execuţia cu sânge rece a planului. Margaret se simţea 
rușinată pentru că sora ei, care era atât de proastă și se înșela 
atât de tare în materie de politică, acţionase cu mult mai multă 
inteligenţă. 


VP - 119 


Brusc, fu lovită de gândul la cât de mult îi va lipsi Elizabeth. 
Deși nu mai erau prietene bune, Elizabeth era întotdeauna prin 
preajmă. De cele mai multe ori discutau în contradictoriu, se 
certau și își băteau joc de ideile celeilalte, dar lui Margaret îi va 
lipsi și asta. Chiar și așa, ele se sprijineau una pe alta în 
suferinţă. Elizabeth suferea mereu de dureri menstruale 
puternice și Margaret o îngrijea la pat și îi aducea o cană de 
ciocolată caldă și revista Picture Post. Elizabeth îi împărtășise 
durerea la moartea lui lan, deși nu fusese de acord cu el și îi 
oferise alinare lui Margaret. Cu lacrimi în ochi, Margaret spuse: 

— O să-mi fie îngrozitor de dor de tine. 

— Nu face mare tărăboi, spuse Elizabeth neliniștită. Nu vreau 
ca ei să afle încă. 

Margaret își refăcu postura. 

— Când le vei spune? 

— În ultimul moment. Poţi să te comporţi normal până atunci? 

— În regulă. Se strădui să afișeze un zâmbet strălucitor. Mă 
voi purta cu tine la fel de urât ca întotdeauna. 

— O, Margaret! Elizabeth era gata să izbucnească în lacrimi. 

Înghiţi în sec și spuse: 

— Du-te și vorbește cu ei până mă calmez. 

Margaret o strânse de mână pe sora ei, apoi reveni la locul 
său. 

Mama lor răsfoia revista Vogue și îi citea câte un paragraf 
tatălui lor, indiferentă la completa lui lipsă de interes. 

— Dantela nu mai e la modă, cită ea și adăugă: Eu n-am 
observat, tu ai observat? Faptul că nu primea niciun răspuns nu 
o descuraja câtuși de puţin. Albul este culoarea cea mai la 
modă. Ei bine, mie nu-mi place. Albul mă face să arăt oarecum 
irascibilă. 

Tatăl afișa o expresie insuportabil de îngâmfată. Margaret știa 
că era mulțumit de sine, pentru că își reafirmase autoritatea 
părintească și îi zdrobise revolta. Dar nu avea habar că fata lui 
cea mai mare plantase o bombă cu ceas. 

Va avea Elizabeth îndrăzneala să ducă treaba asta până la 
capăt? Una era să-i spună lui Margaret, și cu totul altceva să-i 
spună tatălui ei. Elizabeth ar putea să-și piardă curajul în ultima 
clipă. Margaret însăși plănuise o confruntare cu tatăl ei, dar se 
retrăsese până la urmă. 


VP - 120 


Chiar dacă Elizabeth își continua planul și îi spunea tatălui ei, 
nu era sigur că va reuși să scape. Poate că avea douăzeci și unu 
de ani și avea banii ei, dar el era înspăimântător de încăpățânat 
și destul de nemilos când era vorba să se facă așa cum dorea. 
Dacă își putea imagina vreo cale să o oprească pe Elizabeth, o 
va face, Margaret era convinsă de asta. Poate că, în principiu, 
nu îl deranja ca ea să se alăture taberei fasciste, dar va fi furios 
pentru că ea refuza să respecte planurile pe care le făcuse el 
pentru familie. 

Margaret trecuse prin multe asemenea dispute cu tatăl ei. Se 
înfuriase când ea învățase să conducă mașina fără permisiunea 
lui și când aflase că se dusese să asculte un discurs al lui Marie 
Stopes, controversată pionieră în domeniul contraceptiei, 
devenise apoplectic. Dar în acele ocazii ea reușise doar pentru 
că făcuse lucrurile fără știrea lui. Nu câștigase niciodată un 
conflict direct. El refuzase să o lase să meargă într-o vacanţă la 
camping, la vârsta de șaisprezece ani, împreună cu verișoara ei, 
Catherine, și câţiva dintre prietenii acesteia, deși întreaga 
afacere era supravegheată de vicar și de soţia acestuia. Tatăl ei 
obiectase pentru că urmau să fie și băieţi, și fete. Cea mai mare 
bătălie a lor fusese purtată pentru a merge la școală. Ea îl 
implorase, își pledase cauza, ţipase, și plânsese, și se 
bosumflase, iar el rămăsese implacabil, împietrit. „Școala este o 
risipă pentru fete”, spusese el. „Ele trebuie doar să crească și să 
se mărite”. 

Dar nu putea să-și terorizeze și să facă pe șeful față de copiii 
lui la nesfârșit, nu-i așa? 

Margaret era agitată. Se ridică și se plimbă de-a lungul 
vagonului; doar ca să-și facă de lucru. Cei mai mulţi dintre 
ceilalți pasageri ai Clipperului păreau să-i împărtășească starea 
de spirit duală, pe jumătate încântați și pe jumătate deprimați. 
Când se urcaseră în tren, la gara Waterloo, purtaseră conversații 
vioaie și râseseră: se făcuse mult caz de cufărul pentru 
pachebot al mamei, care depășea de multe ori limita de 
greutate, dar ea ignorase, veselă, tot ceea ce îi spunea 
personalul Pan American și, în cele din urmă, cufărul fusese 
acceptat. Un tânăr în uniformă le luase biletele și îi condusese la 
vagonul special. Apoi, pe măsură ce lăsau în urmă Londra, 
pasagerii deveniseră mai tăcuţi, de parcă își luau rămas-bun, în 


VP - 121 


tăcere, de la o țară pe care, poate, nu mai aveau să o revadă 
niciodată. 

Printre pasageri se afla o vedetă de cinema americană, 
faimoasă la nivel internaţional, care contribuia, în parte, la tonul 
de excitație care se simţea în surdină. Numele ei era Lulu Bell. 
Percy stătea lângă ea, acum, vorbindu-i de parcă se cunoșteau 
de o viaţă. Chiar și Margaret voia să discute cu ea, dar nu 
avusese obrazul să se ducă, pur și simplu, și să o angajeze în 
conversație. Percy era mai îndrăzneţ. 

In carne și oase, Lulu Bell părea mai în vârstă decât arăta pe 
ecran. Margaret presupunea că se apropia de patruzeci de ani, 
deși juca roluri de debutante și fete proaspăt căsătorite și acum. 
Chiar și așa, era frumoasă. Măruntă și vioaie, o făcea pe 
Margaret să se gândească la o pasăre micuță, o rândunică sau o 
pitulice. 

Margaret îi zâmbi și Lulu Bell spuse: 

— Fratele tău mai mic mi-a ţinut de urât. 

— Sper că este politicos, răspunse Margaret. 

— O, sigur. Imi povestește despre străbunica voastră, Ruthie 
Fishbein. Vocea lui Lulu deveni mai solemnă, de parcă vorbea 
despre un eroism tragic. Probabil a fost o femeie minunată. 

Margaret era jenată. Era foarte urât din partea lui Percy să le 
toarne minciuni unor oameni complet străini. Ce naiba mai 
spusese despre sărmana femeie? Simţindu-se fâstâcită, zâmbi 
vag - un truc pe care îl învățase de la mama ei - și trecu mai 
departe. 

Percy fusese întotdeauna neastâmpărat, dar în ultima vreme 
părea să devină tot mai îndrăzneţ. Se înălța, vocea lui devenea 
mai gravă și glumele lui atingeau limita pericolului. Încă se 
temea de tatăl lui și nu se ridica împotriva autorităţi părintești 
decât dacă era sprijinit de Margaret, dar ea își închipui că va 
veni și ziua în care Percy se va revolta pe faţă. Cum va trata 
tatăl lor această poveste? Putea să terorizeze un băiat la fel de 
ușor cum își teroriza fetele? Margaret nu era convinsă că va fi 
chiar la fel. 

La capătul îndepărtat al vagonului se afla un personaj care îi 
părea vag familiar lui Margaret. Un bărbat înalt, cu privirea 
intensă, cu ochi arzători ieșea în evidenţă în această mulţime 
bine îmbrăcată și bine hrănită, pentru că era slab ca moartea și 
purta un costum ponosit, din pânză aspră, groasă. Avea părul 


VP - 122 


tuns dureros de scurt, ca al unui deţinut. Părea îngrijorat și 
încordat. 

Ea se uita la el și el îi prinse privirea. Brusc, își aminti de el. 
Nu se întâlniseră niciodată, dar îi văzuse fotografia în ziare: era 
Carl Hartmann, un socialist și om de știință german. Hotărâtă să 
fie la fel de îndrăzneață ca fratele ei, Margaret se așeză lângă el 
și se prezentă. Opozant al lui Hitler de multă vreme, Hartmann 
devenise un erou pentru tinerii de felul lui Margaret datorită 
curajului său. Apoi dispăruse, cu vreun an în urmă, și lumea se 
temuse pentru ce era mai rău. Margaret presupunea că evadase 
din Germania. Arăta ca un om care trecuse prin iad. 

— Întreaga lume s-a întrebat ce s-a întâmplat cu tine, îi spuse 
Margaret. 

El îi răspunse într-o engleză cu accent greu, dar corectă. 

— Am fost pus sub arest la domiciliu, dar mi s-a permis să-mi 
continui munca științifică. 

— Și pe urmă? 

— Am evadat, spuse el simplu. Îl prezentă pe bărbatul de 
lângă el. Îl cunoști pe prietenul meu, baronul Gabon? 

Margaret auzise despre el. Philippe Gabon era un bancher 
francez care își folosea averea uriașă ca să promoveze cauzele 
evreiești, cum era sionismul, ceea ce-l făcea să fie nepopular în 
guvernul britanic. Își petrecea cea mai mare parte a timpului 
călătorind prin lume și încercând să convingă ţările să accepte 
evrei refugiaţi din cauza naziștilor. Era un bărbat micuț, mai 
degrabă îndesat, cu o barbă îngrijită, care purta un costum 
negru, stilat, cu o vestă gri-porumbel și o cravată argintie. 
Margaret presupunea că el plătise pentru biletul lui Hartmann. li 
strânse mâna și își îndreptă din nou atenţia spre Hartmann. 

— Evadarea ta nu a fost relatată de ziare, spuse ea. 

Baronul Gabon răspunse: 

— Am încercat să păstrăm tăcerea până când Carl se va afla 
în siguranță, în afara Europei. 

Asta era de rău augur, gândi Margaret. Suna de parcă naziștii 
s-ar afla pe urmele lui. 

— Ce vei face în America? întrebă ea. 

— Mă duc la Princeton, să lucrez la departamentul de fizică de 
acolo, îi răspunse Hartmann. Pe faţa lui trecu o expresie de 
amărăciune. Nu voiam să-mi părăsesc tara. Dar dacă 


VP - 123 


rămâneam, munca mea ar fi putut să contribuie la o victorie 
nazistă. 

Margaret nu știa nimic despre lucrările lui, în afara faptului că 
era om de știință. Opiniile lui politice erau ceea ce o interesa. 

— Curajul tău a fost o sursă de inspiraţie pentru mulți oameni, 
spuse ea. Se gândea la lan, care tradusese discursurile lui 
Hartmann pe vremea când lui Hartmann i se mai permitea să 
țină discursuri. 

Lauda ei părea să-l facă să se simtă stânjenit. 

— Aş vrea să fi continuat, spuse el. Imi pare rău că am 
renunţat. 

Baronul Gabon interveni. 

— N-ai renunţat, Carl. Nu te acuza singur. Ai făcut singurul 
lucru pe care puteai să-l faci. 

Hartmann clătină din cap și Margaret putea să vadă că, în 
mintea lui, el știa că Gabon avea dreptate, dar, în inima lui, 
simţea că-și abandonase ţara. Ei i-ar fi plăcut să-i spună ceva ca 
să-l încurajeze, dar nu știa ce. Dilema el fu rezolvată de 
însoțitorul de la Pan American care trecu pe lângă ei, spunând: 

— Prânzul este pregătit în vagonul următor. Vă rog să vă 
ocupați locurile. 

Margaret se ridică și spuse: 

— Este o mare onoare să te cunosc. Sper că vom putea vorbi 
mai mult. 

— Sunt convins că așa vom face, spuse Hartmann și, pentru 
prima oară, zâmbi. Vom străbate aproape cinci mii de kilometri 
împreună. 

Ea se duse în vagonul restaurant și se așeză împreună cu 
familia ei. Mama și tata stăteau de o parte a mesei și cei trei 
copii se înghesuiau pe partea cealaltă, cu Percy între Margaret și 
Elizabeth. Margaret privi într-o parte, la Elizabeth. Avea să 
arunce bomba? 

Chelnerul turnă apă și tatăl lor comandă o sticlă de vin alb. 
Elizabeth rămase tăcută, privind pe fereastră. Margaret aștepta 
încordată. Mama lor simţi tensiunea și întrebă: 

— Ce-i cu voi, fetelor? 

Margaret nu spuse nimic. Elizabeth glăsui: 

— Am ceva important să vă spun. 

Chelnerul apăru cu o supă-cremă de ciuperci. Elizabeth 
așteptă până când termină de servit. Mama ceru o salată. 


VP - 124 


După ce plecă, mama întrebă: 

— Ce s-a întâmplat, dragă? 

Margaret își ţinu respiraţia. 

Elizabeth spuse: 

— Am hotărât să nu merg în America. 

— Despre ce dracu’ vorbești? întrebă tatăl ei, enervat. Sigur 
că mergi - suntem pe drum! 

— Nu, eu nu voi zbura cu voi, insistă, calmă, Elizabeth. 
Margaret o privi cu atenţie. Vocea lui Elizabeth era liniștită, dar 
faţa ei lungă, simplă, se albise din cauza tensiunii și inima lui 
Margaret bătea să-i sară din piept. 

Mama continuă: 

— Nu te prosti, Elizabeth. Tata ţi-a cumpărat bilet. 

Percy spuse: 

— Poate că putem lua banii înapoi. 

— Taci din gură, băiat prostuţ, spuse tatăl lui. 

Elizabeth adăugă: 

— Dacă încerci să mă obligi, voi refuza să mă urc la bordul 
aeroplanului. Cred că vei descoperi că linia aeriană nu-ţi va 
permite să mă urci la bord zbierând și lovind din picioare. 

Cât de isteaţă fusese Elizabeth, gândi Margaret. Îl prinsese pe 
tatăl ei într-un moment vulnerabil. Nu putea să o urce cu forța la 
bord și nu putea să rămână să se ocupe de problemă, pentru că 
autorităţile erau pe cale să-l aresteze pentru că era fascist. 

Dar tatăl lor nu era învins, nu încă. Acum, înțelegea că ea 
vorbea serios. Lăsă lingura jos. 

— Ce naiba crezi că vei face dacă rămâi în urmă? spuse el 
usturător. Te înrolezi în armată, cum își propunea să facă sora 
ta, slabă de minte? 

Margaret se înroși de furie pentru că fusese făcută slabă de 
minte, dar își mușcă limba și nu spuse nimic, așteptând ca 
Elizabeth să-l zdrobească. 

Elizabeth spuse: 

— Voi pleca în Germania. 

Pentru o clipă, tatăl ei rămase tăcut, șocat. 

Mama ei spuse: 

— Draga mea, nu crezi că duci toate astea prea departe? 

Percy vorbi, imitând foarte bine vocea tatălui său. 

— Asta se întâmplă când li se permite fetelor să discute 
politică, spuse el, arogant. De vină este acea Marie Stopes... 


VP-125 


— Taci din gură, Percy, spuse Margaret, lovindu-l între coaste. 

Rămaseră tăcuţi, în timp ce chelnerul lua supa neatinsă. „A 
făcut-o, gândi Margaret. Chiar a avut tupeul să iasă în faţă și să 
o spună. Acum, va reuși să scape?” A 

Margaret putu să observe că tatăl ei era deja derutat. li 
fusese ușor să o ia în derâdere pe Margaret pentru că voia să 
rămână și să lupte împotriva fasciștilor, dar era mai greu să o ia 
în derâdere pe Elizabeth pentru că ea era de partea lui. 

Oricum, dubiile morale nu-l reţinură prea multă vreme și când 
chelnerul plecă, spuse: 

— Îţi interzic cu desăvârșire. Tonul lui era decisiv, de parcă ar 
fi încheiat discuţia. 

Margaret privi la Elizabeth. Cum va răspunde? El nici măcar 
nu se deranja să discute cu ea. 

Cu blândeţe surprinzătoare, Elizabeth adăugă: 

— Mi-e teamă că nu poţi să-mi interzici, dragă tată. Am 
douăzeci și unu de ani și pot să fac așa cum doresc. 

— Nu, atât timp cât depinzi de mine, spuse el. 

— Atunci va trebui să mă descurc fără sprijinul tău, replică ea. 
Am un mic venit al meu, personal. 

Tatăl ei bău foarte rapid o gură de vin și conchise: 

— Nu-ţi voi permite așa ceva și cu asta am încheiat. 

Suna a gol. Margaret începu să creadă că Elizabeth chiar ar 
putea să scape. Nu știa dacă să se simtă încântată de 
perspectiva faptului că Elizabeth reușea să-și învingă tatăl sau 
revoltată că li se va alătura naziștilor. 

Li se servi calcan de Dover. Doar Percy mâncă. Elizabeth era 
palidă din cauza spaimei, dar gura ei afișa o expresie de 
determinare. Margaret nu putea să nu-i admire tăria, deși îi 
disprețuia motivele. 

Percy rupse tăcerea: 

— Dacă nu mergi în America, pentru ce te-ai urcat în tren? 

— Mi-am rezervat o călătorie cu un vas, de la Southampton. 

— Nu poţi să iei un vapor spre Germania din această ţară, 
spuse tatăl ei triumfător. 

Margaret era consternată. Sigur că nu puteai. Elizabeth 
făcuse o eroare? întregul ei plan se va duce de râpă din cauza 
acestui detaliu? 

Elizabeth era nederanjată. 


VP - 126 


— lau un vapor până la Lisabona, răspunse ea, calm. Am 
trimis banii într-o bancă de acolo și am o rezervare la hotel. 

— Copil mincinos! exclamă tatăl ei, furios. Vorbea cu voce 
ridicată și un bărbat de la o masă vecină ridică privirea. 

Elizabeth continuă de parcă el n-ar fi vorbit. 

— După ce ajung acolo, voi putea să găsesc un vapor care 
merge în Germania. 

Mama spuse: 

— Și pe urmă? 

— Am prieteni la Berlin, mamă, știi asta. 

Mama oftă. 

— Da, dragă. Părea foarte tristă și Margaret observă că, 
acum, ea acceptase că Elizabeth va pleca. 

Tatăl ei spuse tare: 

— Și eu am prieteni la Berlin. 

Câteva persoane de la mesele din jur ridicară privirile și 
mama șopti: 

— Șșșt, dragule. Te putem auzi toţi foarte bine. 

Tatăl continuă mai încet. 

— Am prieteni la Berlin care te vor trimite pachet imediat ce 
ajungi. 

Margaret își duse mâna la gură. Desigur, tatăl ei îi putea face 
pe germani să o expulzeze pe Elizabeth: într-o ţară fascistă, 
guvernul putea să facă orice. Se va încheia evadarea lui 
Elizabeth, cu un birocrat jalnic, într-o cabină de la controlul 
pașapoartelor, care va scutura din cap inflexibil și îi va refuza 
viza de intrare? 

— Nu vor face asta, spuse Elizabeth. 

— Vom mai vedea, insistă tatăl ei și, pentru urechile lui 
Margaret, suna nesigur pe el. 

— Mă vor primi bine, tată, continuă Elizabeth și nota de 
plictiseală din vocea ei o făcea, cumva, să sune mai 
convingător. Vor emite un comunicat de presă prin care vor 
transmite lumii că am evadat din Anglia și am trecut de partea 
lor, la fel cum jalnicele ziare britanice fac publicitate evreilor 
germani care dezertează. 

Percy spuse: 

— Sper că nu vor afla despre străbunica Fishbein. 

Elizabeth era blindată împotriva atacurilor tatălui ei, dar 
umorul nemilos al lui Percy i se strecură pe sub pavăză. 


VP - 127 


— Taci din gură, băiat îngrozitor! exclamă ea și apoi începu să 
plângă. 

Încă o dată, chelnerul luă farfuriile neatinse. La felul următor 
aveau coaste de miel cu legume. Chelnerul turnă vin. Mama luă 
o sorbitură, un semn rar că era supărată. 

Tatăl începu să mănânce, atacând carnea cu furculita și 
cuțitul și mestecând furios. Margaret îi cercetă fața și rămase 
surprinsă să descopere o urmă de șovăială sub masca de furie. 
Era ciudat să-l vadă zguduit: aroganţa lui de obicei depășea 
orice criză. În timp ce îi studia expresia, începu să înțeleagă că 
întreaga lui lume se prăbușea. Acest război era sfârșitul tuturor 
speranţelor lui: își dorise ca poporul britanic să îmbrăţișeze 
fascismul, sub conducerea lui, în schimb, ei declaraseră război 
fascismului, iar pe el îl exilaseră. 

De fapt, ei îl respinseseră pe la mijlocul anilor treizeci, dar 
până acum el fusese capabil să treacă totul cu vederea și să se 
mintă pe sine că, într-o zi, se vor întoarce spre el în momentele 
de criză. Din cauza asta era atât de îngrozitor, presupuse ea: el 
trăia o minciună. Zelul lui de cruciat se transformase într-o 
manie, încrederea lui degenerase în fanfaronadă și, pentru că 
nu reușise să devină dictatorul Marii Britanii, fusese redus la 
tiranizarea propriilor copii. Dar, acum, nu mai putea să ignore 
adevărul. Își părăsea ţara și era posibil să nu i se mai permită 
niciodată să se întoarcă. 

Mai presus de toate astea, chiar în momentul în care 
aspiraţiile lui politice se transformau, fără îndoială, în praf, se 
revoltau și copiii lui. Percy se prefăcea că este evreu, Margaret 
încercase să fugă și, acum, Elizabeth, singurul său discipol 
rămas, îl sfida. 

Margaret se gândise că va fi mulţumită pentru orice crăpătură 
ivită în armura lui, dar, în schimb, se simţea stânjenită. 
Despotismul lui neclintit fusese o constantă în viaţa ei și era 
derutată de gândul că acesta s-ar putea nărui. Asemenea unei 
națiuni oprimate care se vedea în faţa revoluţiei, ea se simţi, 
brusc, nesigură. 

încercă să mănânce, dar abia dacă putea să înghită. Mama 
învârti o roșie pe farfuria ei pentru o vreme, apoi puse furculița 
jos. Brusc, spuse: 

— Elizabeth, e vreun băiat pe care îl placi la Berlin? 


VP - 128 


— Nu, spuse Elizabeth. Margaret o credea, dar, oricum, 
întrebarea mamei ei fusese perspicace. Margaret știa că atracţia 
lui Elizabeth pentru Germania nu era pur ideologică. Era ceva în 
legătură cu soldaţii înalţi, blonzi, în uniformele lor imaculate și 
cizmele lor negre strălucitoare, care o emoţiona pe Elizabeth la 
un nivel mai profund. Și în timp ce în societatea de la Londra 
Elizabeth era considerată o fată, mai degrabă, oarecare, dintr-o 
familie excentrică, la Berlin ea devenea ceva deosebit: o 
aristocrată britanică, fiica unuia dintre pionierii fascismului, un 
străin care admira Germania nazistă. Dezertarea ei, la 
izbucnirea războiului, o va face să devină faimoasă acolo: va 
deveni o eroină. Probabil că se va îndrăgosti de un ofițer tânăr 
sau de un oficial al partidului, aflat în ascensiune, și se vor 
căsători și vor avea copii blonzi, care vor crește vorbind limba 
germană. 

Mama insistă: 

— Ceea ce faci tu este periculos, dragă. Tatăl tău și cu mine 
suntem îngrijoraţi doar pentru siguranţa ta. 

Margaret se întrebă dacă tatăl ei chiar era preocupat de 
siguranţa lui Elizabeth. Mama era îngrijorată, cu siguranţă, dar 
tatăl era furios mai ales pentru că nu i se dădea ascultare. Poate 
că pe sub furia lui mai exista, undeva, o urmă de tandrețe. Nu 
fusese mereu atât de aspru: Margaret își putea aminti momente 
de bunătate sau chiar de amuzament în vremurile de demult. 
Gândul acesta o întristă. 

Elizabeth spuse: 

— Știu că este periculos, mamă, dar în acest război este în joc 
viitorul meu. Nu doresc să trăiesc într-o lume dominată de 
bancheri evrei și de sindicalişti comuniști, mărunți și abjecţi. 

— Ce baliverne fără sens! exclamă Margaret, dar nu o asculta 
nimeni. 

— Atunci vino cu noi, îi spuse mama lui Elizabeth. 

— Wall Street este condus de evrei... 

— Cred că asta este o exagerare, răspunse mama, ferm, 
evitând privirea tatălui. Există prea mulţi evrei și alte tipuri 
neplăcute de oameni în lumea de afaceri americană, e adevărat, 
dar ei sunt depășiți, de departe, de oamenii decenţi. Amintește- 
ţi că bunicul tău era proprietar de bancă. 

Percy adăugă: 


VP - 129 


— Este incredibil cum am ajuns de la ascuţit cuțite la afaceri 
bancare în doar două generaţii. Nimeni nu-l băgă în seamă. 

Mama continuă: 

— Sunt de acord cu părerile tale, draga mea, știi asta, dar să 
crezi în ceva nu înseamnă că trebuie să și mori pentru asta. 
Nicio cauză nu merită asta. 

Margaret era șocată. Ceea ce spusese mama ei implica faptul 
că nazismul nu era o cauză pentru care să te sacrifici, ceea ce, 
în ochii tatălui ei, însemna aproape o blasfemie. Ea nu o văzuse 
niciodată pe mama ei să se ridice împotriva lui în felul acesta. 
Margaret observă că și Elizabeth era surprinsă. Amândouă 
priveau spre tatăl lor. El se înroși ușor și mormăi dezaprobator, 
dar explozia la care se așteptau nu veni. Și ăsta era cel mai 
șocant lucru dintre toate. 

Se servi cafeaua și Margaret observă că ajunseseră în 
suburbiile orașului Southampton. Vor ajunge la gară peste 
câteva minute. Elizabeth chiar va face asta? 

Trenul încetini. 

Elizabeth îi spuse chelnerului: 

— Voi cobori din tren la gara principală. Vrei, te rog, să-mi 
descarci bagajul din celălalt vagon? Este un sac roșu, din piele și 
numele este lady Elizabeth Oxenford. 

— Sigur, doamna mea, încuviinţă el. 

Pe lângă ferestrele vagonului treceau case roșii, din cărămidă, 
ca niște soldaţi aliniaţi. Margaret îl privea pe tatăl ei. Nu spunea 
nimic, dar faţa lui era umilată ca un balon sub presiune din 
cauza furiei. Mama îi puse o mână pe genunchi și spuse: 

— Te rog, nu face o scenă, dragule. El nu răspunse. 

Trenul trase în gară. 

Elizabeth era așezată lângă fereastră. Îi prinse privirea lui 
Margaret. Margaret și Percy se ridicară să o lase să iasă, apoi se 
așezară la loc. 

Tata se ridică în picioare. 

Ceilalți pasageri simțeau tensiunea și priveau la micul tablou. 
Elizabeth și tatăl ei se aflau față în față, pe culoar, când opri 
trenul. 

Din nou, Margaret realiză că Elizabeth își alesese bine 
momentul. Pentru tatăl ei va fi foarte dificil să folosească forța în 
aceste condiţii: dacă încerca, ar putea să fie împiedicat de 
ceilalți pasageri. Oricum, simţea că i se face rău de frică. 


VP - 130 


Tata avea faţa înroșită și ochii ieșiți din orbite. Respira greu, 
pe nas. Elizabeth tremura, dar faţa ei avea o mină hotărâtă. 

Tatăl ei spuse: 

— Dacă te dai jos din tren, acum, nu vreau să te mai văd 
niciodată. 

— Nu spune asta! ţipă Margaret. Dar era prea târziu. Spusese 
deja și nu va retracta niciodată. 

Mama începu să plângă. 

Elizabeth spuse doar: „La revedere”. 

Margaret se ridică și își aruncă brațele în jurul surorii ei. 

— Mult noroc, șopti ea. 

— Și ţie, spuse Elizabeth, îmbrăţișând-o la rândul ei. 

Elizabeth îl sărută pe Percy pe obraz, apoi se aplecă, straniu, 
peste masă și o sărută pe mama ei pe faţă, care era udă de 
lacrimi. În sfârșit, ridică privirea spre tatăl ei și spuse cu o voce 
tremurătoare: 

— Dai mâna cu mine? 

Fața lui era o mască aurii. Rosti: 

— Fiica mea e moartă pentru mine. 

Mama scoase un țipăt de disperare. 

În vagon era foarte multă liniște, de parcă toată lumea știa că 
drama familială ajungea la final. 

Elizabeth se întoarse și se îndepărtă. 

Margaret își dorea să-l poată lua pe tatăl ei pe sus și să-l 
scuture până îi cădeau dinţii. Încăpăţânarea lui inutilă o făcuse 
lividă. Pentru ce naiba nu putea să cedeze măcar o dată? 
Elizabeth era adult: nu mai era obligată să se supună părinţilor 
ei pentru tot restul vieţii! Tatăl ei nu avea niciun drept să-i 
interzică ceva. În furia lui, el despărţise familia, inutil și 
răzbunător. Pe moment, Margaret îl ura. Cum stătea acolo, 
arătând furios și războinic, ea dorea să-i spună că era rău, și 
nedrept, și prostesc, dar, ca întotdeauna când era vorba de tatăl 
ei, își mușcă buzele și nu spuse nimic. 

Elizabeth trecu pe lângă fereastra vagonului purtându-și 
valiza ei roșie. Privi spre ei zâmbi înlăcrimată și flutură ușor, 
ezitant, mâna liberă. Mama începu să suspine în tăcere. Percy și 
Margaret îi întoarseră salutul. Tata întoarse privirea. Apoi 
Elizabeth ieși din raza vizuală. 

Tata se așeză și Margaret îl urmă. 


VP - 131 


Se auzi un fluierat și trenul porni. O văzură din nou pe 
Elizabeth așteptând la coada de la ieșire. Ea ridică privirea când 
vagonul lor trecu pe lângă ea. De data asta nu mai zâmbi și nu 
mai flutură din mână: părea doar tristă și sumbră. 

Trenul prinse viteză și o pierdură din vedere. 

— Viaţa de familie este un lucru minunat, spuse Percy și, deși 
fusese sarcastic, în vocea lui nu exista umor, doar amărăciune. 

Margaret se întrebă dacă avea să-și mai vadă sora vreodată. 

Mama se ștergea la ochi cu o mică batistă de pânză, dar nu se 
putea opri din plâns. Era lucru rar pentru ea să-și piardă 
sângele-rece. Margaret nu-și amintea să o mai fi văzut plângând 
până atunci. Percy părea zguduit. Margaret era deprimată din 
cauza atașamentului prostesc al lui Elizabeth pentru o 
asemenea cauză diabolică, dar nu se putea împiedica să aibă și 
un sentiment de exaltare. Elizabeth o făcuse: îl sfidase pe tatăl 
ei și scăpase nepedepsită! | se împotrivise, îl învinsese și 
scăpase de sub autoritatea lui. 

Dacă Elizabeth putea să facă asta, atunci putea și Margaret. 

Simţi mirosul mării. Trenul intră în zona docurilor și merse în 
lungul malului, trecând încet pe lângă depozite, macarale și 
transatlantice. În ciuda tristeţii cauzate de despărţirea de sora 
ei, Margaret începu să simtă un fior de anticipație. 

Trenul se opri în spatele unei clădiri inscripţionate „Imperial 
House”. Era o structură ultramodernă, care aducea, oarecum, cu 
o navă: colţurile erau rotunjite și etajul superior avea un fel de 
verandă, ca o punte, cu balustradă albă în jur. 

Împreună cu ceilalţi pasageri, familia Oxenford își recuperă 
bagajele pentru noapte și cobori din tren. In timp că bagajele de 
cală erau transferate din tren în avion, intrară toţi în Imperial 
House ca să completeze formalităţile de plecare. 

Margaret se simțea ameţită. Lumea din jurul ei se schimba 
atât de rapid. Își părăsise casă, ţara ei se afla în război, își 
pierduse sora și era pe cale să plece spre America, își dorea să 
poată opri timpul, pentru o vreme, și să asimileze totul. 

Tata explică faptul că Elizabeth nu va merge cu ei și oficialul 
de la Pan American spuse: 

— E în regulă - e cineva aici care speră să poată cumpăra un 
bilet nefolosit. Mă voi ocupa de asta. 

Margaret îl observă pe profesorul Hartmann în picioare, într- 
un colț, fumând o ţigară, aruncând în jurul lui priviri nervoase, 


VP - 132 


îngrijorate. Părea agitat și nerăbdător. Oameni ca sora mea l-au 
făcut să se poarte așa, gândi Margaret. Fasciștii îl persecutaseră 
și îl transformaseră într-o epavă. Nu pot să-l condamn că se 
grăbește să plece din Europa. 

Din sala de așteptare nu puteau să vadă avionul, așa că Percy 
ieși afară să găsească un loc cu vizibilitate mai bună. Se 
întoarse plin de informații. 

— Decolarea se va face, conform programului, la ora două, 
spuse el. 

Margaret simţi un fior de neliniște. El continuă: 

— Ar trebui să ne ia o oră și jumătate să ajungem la prima 
escală, care este Foynes. Irlanda este pe ora de vară, la fel ca 
Marea Britanie, așa că vom ajunge acolo la trei și jumătate. Vom 
aștepta acolo o oră, în timp ce realimentează și finalizează 
planul de zbor, și decolăm, din nou, la patru și jumătate. 

Margaret observă că aici se aflau câteva figuri noi, oameni 
care nu se aflaseră în tren. Unii dintre pasageri trebuie să fi 
venit direct la Southampton în timpul dimineţii sau poate că 
rămăseseră peste noapte la unul dintre hotelurile locale. In timp 
ce se gândea la asta, cu un taxi sosi o femeie izbitor de 
frumoasă. Era blondă, avea peste treizeci de ani și purta o 
rochie uluitoare, din mătase crem cu buline roșii. Era însorită de 
un bărbat zâmbitor, îmbrăcat într-un blazer din cașmir. Toată 
lumea se holba la ei: arătau atât de fericiţi și atrăgători. 

Câteva minute mai târziu, avionul era gata pentru îmbarcare. 

Trecură prin ușile din faţă ale clădirii Imperial House, direct pe 
chei. Clipperul era ancorat acolo, ridicându-se și coborând încet 
pe apă, cu soarele strălucind pe laturile sale argintii. 

Era uriaș. 

Margaret nu mai văzuse vreodată niciun avion, nici măcar la 
jumătate din dimensiunile acestuia. Era înalt cât o casă și lung 
cât două terenuri de tenis. Pe botul lui, ca de balenă, era vopsit 
un mare steag american. Aripile se aflau sus, la nivelul cel mai 
înalt al fuzelajului. Patru motoare enorme erau încastrate în aripi 
și elicele păreau să aibă vreo cinci metri diametru. 

Cum putea să zboare un astfel de obiect? 

— E foarte ușor? se întrebă ea cu voce tare. 

Percy o auzi. 

— Patruzeci și una de tone, spuse el, prompt. 

Era ca și cum ai vrea să faci să decoleze o casă. 


VP - 133 


Ajunseră la marginea cheiului. O pasarelă de lemn ducea în 
jos, spre un doc plutitor. Mama păși cu mare grijă, ţinându-se 
strâns de balustradă: arăta ca un bătrân neputincios, de parcă 
îmbătrânise brusc douăzeci de ani. Tata ducea amândouă 
bagajele lor - mama nu purta niciodată nimic, era una dintre 
ciudățeniile ei. 

De la docul plutitor, o altă pasarelă, mai scurtă, îi conducea 
către ceea ce arăta ca o aripă secundară, ciuntită, pe jumătate 
scufundată în apă. 

— Hidrostabilizator, spuse Percy, cunoscător. Cunoscut și ca 
flotor stabilizator. Împiedică avionul să se răstoarne pe o parte 
în apă. Suprafaţa flotorului era ușor curbată: Margaret avu 
impresia că putea să alunece, dar nu se întâmplă așa. Acum se 
afla în umbra unei aripi uriașe, aflată deasupra capului său. l-ar 
fi plăcut să atingă una dintre palele elicei uriașe, dar nu putea 
să ajungă la ea. 

În fuzelaj exista o deschizătură, chiar sub cuvântul AMERICAN 
din inscripția PAN AMERICAN AIRWAYS SYSTEM. Margaret își lăsă 
capul în jos și trecu prin ușă. 

Existau trei trepte care coborau până la podeaua avionului. 

Margaret se trezi într-o încăpere de vreo patru metri, pătrată, 
cu un covor luxos de culoarea teracotei, pereţi bej și scaune 
albastre, cu tapiţeria într-un model vesel, cu stele. În tavan erau 
lămpi conice și existau ferestre mari, pătrate, cu storuri 
venețiene. Pereţii și tavanul erau drepţi, nu se curbau după 
forma fuzelajului. Era ca și cum ar fi intrat într-o casă mai 
degrabă decât să se fi îmbarcat într-un avion. 

Această cameră avea două uși. Câţiva dintre pasageri fură 
îndreptaţi spre coada avionului. Privind în direcţia aceea, 
Margaret observă că exista o serie de separeuri, toate cu 
covoare luxoase și decorate în nuanţe calde de cafeniu și verde. 
Dar familia Oxenford era așezată în faţă. Un steward micuţ, mai 
degrabă grăsun, îmbrăcat într-o vestă albă se prezentă ca fiind 
Nicky și îi conduse în compartimentul următor. 

Acesta era ceva mai mic faţă de camera anterioară și era 
decorat cu o schemă de culori diferită: covor turcoaz, pereți 
verde pal și tapiterie bej. În dreapta lui Margaret se aflau două 
divane mari cu trei locuri, așezate faţă în faţă, cu o masă mică, 
între ele, în dreptul ferestrei. La stânga, de partea cealaltă a 


VP - 134 


culoarului, era o altă pereche de divane, ceva mai mici, de două 
locuri. 

Nicky îi îndrumă spre locurile mai mari, din dreapta: mama și 
tata se așezară lângă fereastră, iar Margaret și Percy lângă 
culoar, lăsând două locuri libere între ei și patru locuri libere de 
partea cealaltă a culoarului. Margaret se întreba cine va sta cu 
ei. Femeia frumoasă, în rochia cu buline, ar fi interesantă. La fel 
și Lulu Bell, mai ales că voia să discute despre bunica Fishbein! 
Cel mai bine ar fi fost Carl Hartmann. 

Putea simţi cum avionul se mișcă, în sus și în jos, odată cu 
unduirea ușoară a apei. Nu era o mișcare prea amplă, doar atât 
cât să-i aducă aminte că se afla pe mare. Avionul era ca un 
covor magic, se decise ea. Era imposibil să-și închipuie că doar 
motoarele îl puteau face să zboare, era mai ușor să creadă că 
va fi purtată prin aer de puterea unei vrăji străvechi. 

Percy se ridică în picioare. 

— Mă duc să arunc o privire în jur, spuse el. 

— Rămâi aici, spuse tatăl lui. Vei sta în calea tuturor dacă 
începi să alergi peste tot. 

Mama își pudra nasul. Se oprise din plâns. Probabil că se 
simțea mai bine, decise Margaret. 

Auzi o voce americană, spunând: „Chiar aș prefera să stau cu 
fața înainte”. Ea ridică privirea. Nicky, stewardul, conducea un 
bărbat către un loc din partea cealaltă a compartimentului. 
Margaret nu putea să-și dea seama cine este - stătea cu spatele 
la ea. Avea părul blond și purta un costum albastru. 

Stewardul spuse: 

— Nicio problemă, domnule Vandenpost. Așezaţi-vă în 
scaunul celălalt. 

Bărbatul se întoarse. Margaret îl urmări curioasă și li se 
întâlniră privirile. Rămase uluită să-l recunoască. 

Nu era american și numele lui nu era domnul Vandenpost. 

Ochii lui albaștri străluciră a avertizare, dar era prea târziu. 

— Dumnezeule mare, izbucni ea. E Harry Marks! 


VP - 135 


Capitolul șapte 


Momentele de genul acesta scoteau ce era mai bun din Harry 
Marks. 

Încălcase termenii cauţiunii, călătorea cu un pașaport fals și 
pretindea că este american și avea incredibilul ghinion să dea 
peste o fată care știa că era un hoţ, care îl auzise vorbind cu 
accente diferite și care îl strigase, cu voce tare, pe numele lui 
adevărat. 

Pentru o clipă, fu cuprins de o panică oarbă. 

În faţa ochilor îi apăru o viziune îngrozitoare a tuturor 
lucrurilor de care fugea: un proces, închisoarea și viaţa jalnică 
de recrut în armata britanică. 

Apoi își aminti că era norocos și zâmbi. 

Fata părea complet nedumerită. Așteptă să-și amintească 
numele ei. 

Margaret. Lady Margaret Oxenford. 

Ea se holba la el uluită, prea surprinsă ca să mai spună ceva, 
în timp ce el își căuta inspiraţia. 

— Harry Vandenpost este numele meu, spuse el. Dar 
memoria mea este mai bună ca a ta. Ești Margaret Oxenford, 
nu-i așa? Ce mai faci? y 

— Sunt bine, spuse ea, ameţită. Era mai confuză ca el. II va 
lăsa să preia controlul situației. 

Întinse mâna, ca pentru a da noroc cu ea, și întinse și ea 
mâna și în acel moment îi veni inspiraţia. În loc să-i strângă 
mâna, în ultimul moment, se aplecă deasupra ei, într-o 
plecăciune de modă veche; și când capul lui ajunse în apropiere 
de al ei, spuse cu voce scăzută: 

— Prefă-te că nu m-ai văzut niciodată într-o secţie de poliţie și 
eu voi face la fel pentru tine. 

Apoi se îndreptă și o privi în ochi. 

Aveau o nuanţă neobișnuită de verde închis, observă el; 
destul de frumoși. 

Pentru o clipă, ea rămase zăpăcită. Apoi fața i se lumină și 
afișă un zâmbet larg. Se prinsese și era încântată și intrigată de 
micuța conspirație pe care o propunea el. 

— Desigur, ce proastă sunt, Harry Vandenpost, spuse ea. 


VP - 136 


Harry se relaxă, recunoscător. Cel mai norocos bărbat din 
lume, gândi el. 

Cu o mică mișcare poznașă, Margaret adăugă: 

— Apropo, unde ne-am întâlnit? 

Harry preluă mingea cu ușurință. 

— Poate la balul lui Pippa Matchingham? 

— Nu, n-am fost acolo. 

Harry știa prea puţine lucruri despre Margaret. Locuia la 
Londra în timpul „sezonului” social sau se ascundea la ţară? 
Mergea la vânătoare, sprijinea acţiunile de caritate sau făcea 
experimente agricole la ferma tatălui ei? Se hotări să numească 
unul dintre marile evenimente ale sezonului. 

— Ne-am întâlnit la Ascot atunci, sunt convins. 

— Da, desigur, spuse ea. 

El își permise un ușor zâmbet de satisfacţie. O făcuse deja 
părtașă la conspirația lui. 

Ea continuă. 

— Dar nu cred că mi-ai cunoscut familia. Mamă, permite-mi să 
ţi-l prezint pe domnul Vandenpost din... 

— Pennsylvania, spuse Harry, grăbit. Regretă asta imediat. 
Unde dracu' era Pennsylvania? Nu avea nici cea mai vagă idee. 

— Mama mea, lady Oxenford, tatăl meu, marchizul, și acesta 
este fratele meu, lord Isley. 

Harry auzise de toţi, desigur: era o familie celebră. Dădu 
mâna cu toată lumea într-o manieră inimoasă, prea prietenoasă, 
pe care familia Oxenford o va considera tipic americană. 

Lordul Oxenford arăta exact ca ceea ce era: un fascist bătrân, 
supraalimentat, irascibil. Purta un costum maro, din tweed, cu o 
vestă care era pe punctul să plesnească pe la nasturi și nu își 
scosese pălăria tiroleză. 

Harry i se adresă lui lady Oxenford. 

— Sunt încântat să vă cunosc, doamnă. Sunt interesat de 
bijuteriile vechi și am auzit că aveţi una dintre cele mai 
frumoase colecții din lume. 

— Vai, mulțumesc, spuse ea. Este o pasiune de-a mea. 

Rămase șocat să-i audă accentul american. Ceea ce știa 
despre ea adunase din lectura atentă a revistelor de societate. 
Crezuse că era britanică. Dar acum își amintea, vag, unele bârfe 
despre familia Oxenford. Marchizul, asemenea multor aristocrați 
cu proprietăți mari la ţară, aproape că ajunsese în faliment, 


VP - 137 


după război, din cauza prăbușirii preţurilor la produsele agricole. 
Unii își vânduseră proprietăţile și plecaseră să locuiască la Nisa 
sau la Florenţa, unde averile lor, diminuate, le permiteau un 
standard de viața mai ridicat. Dar Algernon Oxenford se 
însurase cu moștenitoarea unei bănci americane și banii ei îi 
permiseseră să continue să trăiască în stilul strămoșilor săi. 

Ceea ce însemna, pur și simplu, că rolul jucat de Harry trebuia 
să convingă o americancă autentică. Trebuia să fie fără cusur și 
trebuia să-l susțină pentru următoarele treizeci de ore. 

Se decise să fie fermecător cu ea. Presupunea că nu o 
deranjau complimentele, mai ales dacă veneau de la un tânăr 
arătos. Privi cu atenţie broșa prinsă pe pieptul costumului ei de 
călătorie, portocaliu șters. Era confecţionată din smaralde, 
rubine, safire și diamante, în forma unui fluture care ateriza pe o 
inflorescenţă de trandafiri sălbatici. Era extraordinar de realistă. 
Se decise că era franţuzească, de pe la 1880, și făcu o 
presupunere în legătură cu bijutierul. 

— Broșa ta este de Oscar Massin? 

— Ai perfectă dreptate. 

— E foarte frumoasă. 

— Mulţumesc. 

Ea era chiar frumoasă. Putea să înţeleagă pentru ce se 
însurase cu ea Oxenford, dar era mai greu de înțeles de ce se 
îndrăgostise ea de el. Poate că el fusese mai atrăgător în urmă 
cu douăzeci și cinci ani. 

— Cred că știu familia Vandenpost din Philadelphia, spuse ea. 

Harry gândi: „La naiba, sper că nu”. Oricum, sunase mai 
degrabă vag. 

— Familia mea este Glencarry, din Stamford, Connecticut, 
adăugă ea. 

— Chiar așa! spuse Harry, prefăcându-se impresionat. Se 
gândea la Philadelphia. Spusese că venea din Philadelphia, sau 
Pennsylvania? Nu-și putea aminti. Poate că era același loc. 
Păreau să se potrivească. Philadelphia. Pennsylvania. Stamford. 
Connecticut. Își aminti că atunci când îi întrebai pe americani de 
unde veneau, ei dădeau, mereu, două răspunsuri: Houston, 
Texas; San Francisco, California. Mda. 

Băiatul spuse: 

— Numele meu este Percy. 


VP - 138 


— Harry, răspunse el bucuros să se afle, din nou, pe teren 
cunoscut. Titlul lui Percy era unul de conveniență, pe care 
moștenitorul trebuia să-l folosească până la moartea tatălui său, 
după care va deveni marchizul de Oxenford. Cei mai mulţi dintre 
acești oameni erau ridicol de mândri de titlurile lor stupide. 
Harry îi fusese prezentat, odată, unui copil îngâmfat, de trei ani, 
cu titlul de baronul Portail. Oricum, Percy părea să fie de treabă. 
Se purtase elegant, lăsându-l pe Harry să știe că nu dorea să i 
se adreseze cu titlul formal. 

Harry se așeză. Stătea cu faţa înainte, așa că Margaret se afla 
alături de el, peste culoarul îngust, și putea să discute cu ea fără 
să-i audă ceilalţi. În avion era liniște ca în biserică. Toată lumea 
era copleșită. 

Încercă să se relaxeze. Urma să fie o călătorie tensionată. 
Margaret îi cunoștea adevărata identitate și asta genera un risc 
nou, mare. Chiar dacă ea îi acceptase înșelătoria, putea să se 
răzgândească oricând sau să-i scape din greșeală. Harry nu-și 
putea permite să ridice suspiciuni. Putea să treacă de biroul de 
imigrări doar dacă nu i se puneau întrebări prea scormonitoare, 
dar dacă se întâmpla ceva care să-i facă să devină suspicioși și 
se hotărau să-l verifice, vor afla rapid că folosea un pașaport 
furat și totul se termina. 

Încă un pasager veni să se așeze în faţa lui Harry. Era destul 
de înalt, cu melon și un costum gri închis, care fusese pe 
vremuri bun, dar se cam uzase. Ceva în legătură cu el îl izbi pe 
Harry, care îl privea pe bărbat în timp ce-și scotea pardesiul și 
se așeza în scaun. Purta pantofi solizi, negri, destul de uzaţi, 
șosete groase, din lână și o vestă de culoarea vinului pe sub 
haina la două rânduri. Cravata lui, albastru închis, arăta de 
parcă fusese legată în același loc, în fiecare zi, timp de zece ani. 

Dacă n-aş ști care este preţul biletului pentru acest palat 
zburător, gândi Harry, aș putea să jur, cu ochii închiși, că tipul 
ăsta e poliţai. 

Nu era prea târziu să se ridice și să coboare din avion. 

Nu-l va opri nimeni. Putea, pur și simplu, să plece și să 
dispară. 

Dar plătise nouăzeci de lire! 

În afară de asta, ar putea să dureze săptămâni până să poată 
obține un alt loc la o călătorie transatlantică și, în timp ce 
aștepta, ar putea să fie arestat din nou. 


VP - 139 


Se gândi, iarăși, la posibilitatea de a rămâne fugar în Anglia și 
o respinse încă o dată. Va fi dificil, în vreme de război, cu toată 
lumea în căutare de spioni; dar, cel mai important, viaţa de 
fugar ar fi insuportabilă - să locuiască în pensiuni ieftine, să 
evite poliția, mereu în mișcare. 

Bărbatul din faţa lui, dacă era poliţist, desigur că nu se afla pe 
urmele lui Harry - altfel nu s-ar fi așezat și s-ar fi pregătit, 
confortabil, pentru zbor. Harry nu-și putea imagina ce făcea 
bărbatul, dar, pentru moment, își scoase asta din minte și se 
concentră la propria lui încurcătură. Margaret era factorul care 
genera pericol. Ce putea să facă pentru a se proteja? 

Ea intrase în jocul lui dintr-un spirit de distracție. După cum 
stăteau lucrurile, nu putea să aibă încredere în ea că va 
continua jocul. Dar își putea îmbunătăţi șansele dacă se apropia 
de ea. Dacă-i putea câștiga afecțiunea, ea ar putea să înceapă 
să simtă o oarecare loialitate faţă de el și va lua șarada lui mult 
mai în serios și va avea grijă să nu-l trădeze. 

Să ajungă să o cunoască pe Margaret Oxenford nu avea să fie 
o treabă neplăcută. O studia cu coada ochiului. Avea aceleași 
culori palide, tomnatice, ca mama ei: părul roșu, pielea albă cu 
câţiva pistrui și acei ochi fascinanţi, verde închis. Nu putea să-și 
dea seama de silueta ei, dar avea gambe subțiri și tălpi înguste. 
Purta o haină ușoară, mai degrabă simplă, de culoarea cămilei, 
peste o rochie roșie-maronie. Deși hainele ei păreau scumpe, nu 
avea stilul mamei ei: asta putea să vină în timp, pe măsură ce 
se maturiza și devenea mai încrezătoare. Nu purta bijuterii 
interesante, doar un șirag de perle, simplu, la baza gâtului. Avea 
trăsături regulate, curate și o bărbie hotărâtă. Nu era genul lui 
obișnuit - el agăța fete cu slăbiciuni, pentru că erau mai ușor de 
sedus. Margaret arăta prea bine ca să fie o pradă ușoară. 
Oricum, părea să-l placă și ăsta era un început. Se hotărî să-i 
câștige inima. 

Stewardul, Nicky, intră în compartiment. Era un bărbat mic, 
grăsun, efeminat, de vreo douăzeci și cinci de ani, și Harry se 
gândi că era, probabil, homosexual. Observase că mulţi chelneri 
erau așa. Nicky scoase o foaie de hârtie, dactilografiată, cu 
numele pasagerilor pentru zborul de astăzi. 

Harry o studie cu interes. Il cunoștea pe baronul Philippe 
Gabon, sionistul bogat. Următorul nume, al profesorului Carl 
Hartmann, îi suna cunoscut și el. Nu auzise de prinţesa Lavinia 


VP - 140 


Bazarov, dar numele ei sugera o rusoaică, și precis fugise de 
comuniști, iar prezenţa ei în avion presupunea faptul că reușise 
să-și scoată din ţară măcar o parte din avere. Cu siguranţă 
auzise de Lulu Bell, vedeta de cinema. Doar cu o săptămână în 
urmă o dusese pe Rebecca Maugham-Flint să vadă Un spion la 
Paris la cinematograful Gaumont, din Shaftesbury Avenue. Ea 
jucase rolul unei fete curajoase, ca de obicei. Harry era curios să 
o cunoască. 

Percy, care stătea cu faţa spre coada avionului și putea să 
vadă în compartimentul următor, spuse: 

— Au închis ușa. 

Harry începu să se simtă agitat. 

Pentru prima dată, observă că avionul se ridica și cobora ușor 
pe valuri. 

Se auzi un huruit, ca bubuitul tunurilor unei bătălii 
îndepărtate. Harry privi afară pe fereastră cu nervozitate. În 
timp ce privea, zgomotul începea să crească și elicele începeau 
să se învârtească. Erau pornite motoarele. Le auzi pe al treilea și 
al patrulea cum prind voce. Deși zgomotul era atenuat de 
izolarea fonică foarte bună, se putea simţi vibrația motoarelor 
puternice și neliniștea lui Harry crescu. 

Pe docul plutitor, un marinar desfăcea legăturile 
hidroavionului. Harry avu un sentiment prostesc de soartă 
inevitabilă pe măsură ce odgoanele care îl legau de țărm erau 
lăsate, neatent, în mare. 

Se simţea rușinat pentru că îi era frică și nu dorea ca 
altcineva să afle cum se simțea, așa că scoase un ziar, îl 
deschise și se lăsă pe spate, cu picioarele încrucișate. 

Margaret îl atinse pe genunchi. Nu avea nevoie să ridice 
vocea ca să se facă auzită: izolarea fonică era uluitoare. 

— Și eu sunt speriată, spuse ea. 

Harry era împietrit. Se gândea că reușise să pară calm. 

Avionul se mișcă. Apucă un braț al fotoliului, ţinându-l strâns; 
apoi se forţă să-i dea drumul. Desigur că ea putea să-și dea 
seama că era speriat. Probabil că era la fel de alb ca ziarul pe 
care se prefăcea că-l citește. 

Ea stătea cu genunchii strânși unul lângă altul și cu mâinile 
adunate în poală. Părea îngrijorată și încântată, în același timp, 
de parcă era pe cale să pornească într-o cursă de montagne 
russe. Obrajii ei înroșiţi, ochii măriţi și gura ușor deschisă o 


VP - 141 


făceau să arate sexy. Harry se întrebă, din nou, cum arăta 
trupul ei pe sub haină. 

Privi spre ceilalți. Bărbatul din faţa lui își lega, calm, centura 
de siguranţă. Părinţii lui Margaret priveau afară pe fereastră. 
Lady Oxenford părea imperturbabilă, dar lordul Oxenford își tot 
curăța gâtul, zgomotos, un semn clar de nervozitate. Tânărul 
Percy era atât de încântat că abia dacă putea să stea locului, 
dar nu părea câtuși de puţin speriat. 

Harry se holba în ziar, dar nu reușea să citească niciun 
cuvânt, așa că îl lăsă jos și, în schimb, se uită pe fereastră. 
Puternicul avion se deplasa, maiestuos, pe Southampton Water. 
Putea să vadă pacheboturile transatlantice aliniate la docuri. Se 
aflau deja la oarecare depărtare și mai existau câteva nave mai 
mici între ei și țărm. Nu mai pot să cobor acum, gândi el. 

Apa deveni mai agitată pe măsură ce avionul se deplasa spre 
mijlocul estuarului. Harry nu suferea de rău de mare în mod 
normal, dar acum se simțea clar inconfortabil în timp ce 
Clipperul călărea valurile. Compartimentul arăta ca o cameră 
dintr-o casă, dar mișcarea îi amintea că naviga într-o barcă, un 
vas fragil din aluminiu subţire. 

Avionul ajunse în mijlocul estuarului, încetini și începu să se 
rotească. Se clătina din cauza brizei și Harry înţelese că se 
întorcea în vânt, pentru decolare. Apoi păru să se oprească, 
ezită cabrându-se puţin sub vânt și se rostogoli pe valurile 
ușoare, ca un animal monstruos, care adulmeca vântul cu botul 
lui enorm. Suspansul era aproape prea mult pentru el: Harry avu 
nevoie de un efort de voinţă ca să se împiedice să sară din 
scaun și să ţipe că vrea să coboare. 

Brusc, se auzi un uruit teribil, ca o izbucnire a unei furtuni 
înfricoșătoare, când cele patru motoare uriașe fură accelerate la 
putere maximă. Harry lăsă să-i scape un țipăt scurt de surpriză, 
dar acesta fu acoperit de zgomot. Avionul părea să se lase puţin 
în apă, de parcă se scufunda sub povară, dar o clipă mai târziu 
năvăli înainte. 

Prinse viteză rapid, ca o barcă de curse, doar că nicio barcă 
de asemenea dimensiuni nu putea să accelereze atât de repede. 
Spuma albă a apei trecea în viteză pe lângă ferestre. Clipperul 
se cabra și se rostogolea după mișcarea mării. Harry ar fi vrut să 
închidă ochii, dar îi era teamă să facă asta. Simţi cum îl cuprinde 
panica. Voi muri, gândi el, isteric. 


VP - 142 


Clipperul mergea tot mai rapid. Harry nu călătorise niciodată 
cu o asemenea viteză pe apă: nicio barcă rapidă nu putea să 
ajungă la asemenea performanţe. Mergeau cu optzeci, nouăzeci, 
o sută de kilometri pe oră. Stropii zburau pe lângă ferestre, 
încețoșând priveliștea. Ne vom scufunda, vom exploda sau ne 
vom zdrobi, gândi Harry. 

Se simţi o vibraţie nouă, ca într-o mașină care trece peste 
hopuri. Ce era? Harry era convins că ceva mergea teribil de rău 
și că avionul era pe cale să se dezmembreze. li trecu prin cap că 
începuse să se înalțe și că vibrația era provocată de lovirea 
crestelor valurilor, ca într-o barcă de viteză. Era normal? 

Dintr-odată, apa păru să îi frâneze mai puţin. Privind printre 
stropi, Harry observă că suprafaţa apei estuarului părea să se fi 
înclinat și înțelese că avionul trebuia să fie ridicat de bot, deși el 
nu simţise schimbarea. Era îngrozit și îi venea să vomite. Înghiţi 
cu greutate. i 

Vibraţia se modifică. In loc să lovească în hopuri, părea că 
sare din val în val, ca o piatră aruncată tangent. Motoarele urlau 
și elicele spintecau aerul. Era imposibil, gândi Harry. Poate că o 
mașinărie uriașă nu reușea să decoleze până la urmă; poate că 
reușea doar să sară pe valuri, ca un delfin supradimensionat. 
Apoi, brusc, simţi că avionul se eliberase. Se repezi înainte și în 
sus și el văzu apa care-l restricționase cum cade la vale pe sub 
el. Vederea de la fereastră se limpezi pe măsură ce stropii erau 
lăsaţi în urmă și observă cum apa se retrăgea sub el pe măsură 
ce avionul lua înălţime. Dumnezeule, zburăm, gândi el. Acest 
palat uriaș chiar zboară! 

Acum, când se afla în aer, frica i se risipea și era înlocuită de 
o senzaţie extraordinară de euforie. Era ca și cum el ar fi fost 
personal responsabil pentru faptul că avionul se ridicase. Simţea 
că vrea să ovaţioneze. Privind în jur, observă că toată lumea 
zâmbea ușurată. Devenind conștient de existența celorlalte 
persoane, descoperi că era ud de transpiraţie. Scoase o batistă 
albă din pânză, își șterse cu grijă faţa și o îndesă, repede, înapoi 
în buzunar. 

Avionul continua să urce. Harry văzu cum coasta de sud a 
Angliei dispare pe sub flotoarele butucănoase de dedesubt și 
apoi, privind înainte, văzu insula Wight. După o vreme, avionul 
se îndreptă și uruitul motoarelor se reduse, brusc, la un murmur 
liniștit. 


VP - 143 


Nicky, stewardul, apăru din nou, cu jacheta lui albă și cravata 
neagră. Nu avea nevoie să ridice vocea, acum, când turaţia 
motoarelor fusese redusă. Spuse: 

— Doriţi un cocktail, domnule Vandenpost? 

Este exact ceea ce îmi doream, gândi Harry. 

— Un scotch mare, spuse el imediat. Apoi își aminti că se 
presupunea că e american. Cu gheaţă, adăugă el, cu accentul 
potrivit. 

Nicky preluă comenzile de la familia Oxenford, apoi dispăru 
prin ușa din faţă. 

Harry bătea darabana, neobosit, cu degetele în brațul 
fotoliului. Covorul, izolarea fonică, scaunele moi și culorile calme 
îl făceau să se simtă de parcă se afla într-o celulă capitonată 
confortabil, dar închis. După un moment își desfăcu centura de 
siguranţă și se ridică în picioare. 

Porni înainte, pe drumul pe care plecase stewardul, și trecu 
prin ușă. În stânga lui se afla cambuza, o bucătărie minusculă, 
strălucind de oţel inoxidabil, în care chelnerul pregătea 
băuturile. În partea dreaptă se afla o ușă inscripționată „Camera 
de toaletă bărbătească” unde, presupunea el, se afla WC-ul. Va 
trebui să-mi amintesc să-l numesc „budă”, gândi el. Lângă budă 
se afla o scară în spirală care urca spre ceea ce, presupunea el, 
era puntea de zbor. Mai încolo era un alt compartiment pentru 
pasageri, decorat în culori diferite și ocupat de echipajul 
îmbrăcat în uniforme. Pentru o clipă, Harry se întrebă ce căutau 
aici, apoi înțelese că într-un zbor care dura aproape treizeci de 
ore, membrii echipajului trebuiau să se odihnească și să fie 
înlocuiți. 

Porni înapoi, de-a lungul avionului, trecând pe lângă cambuză, 
prin compartimentul lui și prin compartimentul mai mare, prin 
care se îmbarcaseră. Dincolo de acesta, spre coada avionului, 
mai existau trei compartimente pentru pasageri, decorate cu 
diferite scheme de culori alternative, covor turcoaz și pereţi 
verde pal sau covor teracotă cu pereţi bej. Intre compartimente 
existau trepte, pentru că fuzelajul avionului era curbat și 
podeaua se ridica spre coadă. În timp ce trecea prin 
compartimente, îi salută vag pe ceilalți pasageri prietenos din 
cap, așa cum ar trebui să facă un tânăr american bogat și plin 
de încredere în sine. 


VP - 144 


Al patrulea compartiment avea două canapele mici pe o parte 
și pe cealaltă parte, „Camera de pudrare a doamnelor”, un alt 
nume pretenţios pentru budă, fără îndoială. In spatele ușii 
toaletei doamnelor, o scară de perete ducea în sus, la o trapă 
din tavan. Culoarul care mergea de-a lungul avionului se 
termina într-o ușă. Asta trebuia să fie faimosul apartament 
pentru luna de miere care provocase atât de multe comentarii în 
presă. Harry încercă ușa: era încuiată. 

Pornind înapoi prin avion, Harry aruncă o privire celorlalţi 
pasageri. 

Presupunea că bărbatul în haine franțuzești la modă era 
baronul Gabon. Ilmpreună cu el se afla un tip nervos, fără 
șosete. Asta era o ciudăţenie. Poate că era profesorul Hartmann. 
Purta un costum cu adevărat oribil și părea pe jumătate lihnit de 
foame. 

Harry o recunoscu pe Lulu Bell, dar rămase șocat când realiză 
că arăta de vreo patruzeci de ani: își imaginase că avea vârsta 
pe care părea să o aibă în filme, care era de vreo nouăsprezece 
ani. Purta o mulțime de bijuterii moderne, de bună calitate: 
cercei rectangulari, brățări mari și o broșă cu o piatră cristalină, 
probabil de la Boucheron. 

O văzu din nou pe frumoasa blondă pe care o observase în 
salonul de cafea de la hotelul South Western. Iși scosese pălăria 
de paie. Avea ochi albaștri și piele curată. Râdea de ceva ce 
spunea însoţitorul ei. Era, evident, îndrăgostită de el, deși el nu 
era deosebit de arătos. Dar femeilor le place un bărbat care le 
face să râdă, gândi Harry. 

Rața bătrână cu pandantiv Fabergé montat în diamante roșii 
era, probabil, prinţesa Lavinia. Avea o expresie împietrită de 
dezgust ca a unui baptist într-un club de noapte. 

Compartimentul mai mare prin, care se îmbarcaseră fusese 
gol în timpul decolării, dar acum, observă Harry, era folosit ca 
salon comun. Patru sau cinci persoane se mutaseră în el, 
inclusiv bărbatul care se așezase în faţa lui Harry. Unii dintre 
bărbaţi jucau cărţi și lui Harry îi trecu prin minte că un cartofor 
profesionist ar putea să facă o mulţime de bani într-o astfel de 
călătorie. 

Reveni la locul lui și stewardul îi aduse scotch-ul. 

— Avionul pare pe jumătate gol, spuse Harry. 

Nicky scutură din cap. 


VP - 145 


— Suntem la capacitate maximă. 

Harry privi în jur. 

— Dar sunt patru locuri libere în acest compartiment și toate 
celelalte sunt la fel. 

— Sigur, în acest compartiment pot să stea zece oameni pe 
durata unui zbor de zi. Dar pot să doarmă doar șase. Vei vedea 
de ce când vom pregăti cușetele după cină. 

Harry sorbi din băutură. Stewardul era perfect politicos și 
eficient, dar nu la fel de slugarnic ca, de exemplu, un chelner de 
la un hotel din Londra. Harry se întrebă dacă chelnerii americani 
aveau o altă atitudine. Așa spera. În expedițiile lui prin ciudata 
lume a înaltei societăţi din Londra, considerase întotdeauna 
puţin degradant să i se facă plecăciuni și să fie scărpinat și să 
fie numit „sir” de câte ori se întorcea într-o parte. 

Era momentul să ducă mai departe prietenia lui cu Margaret 
Oxenford, care sorbea dintr-un pahar de șampanie și răsfoia o 
revistă. Flirtase cu zeci de fete de vârsta ei și cu aceeași situaţie 
socială și intră în rutina lui automat. 

— Locuiești la Londra? 

— Avem o casă în Eaton Square, dar ne petrecem cea mai 
mare parte a timpului la ţară, spuse ea. Locul nostru este în 
Berkshire. Tata mai are și o cabană de vânătoare în Scoţia. 
Tonul ei era mai degrabă conversaţional, de parcă ea considera 
întrebarea plictisitoare și voia să scape de ea cât mai repede. 

— Tu vânezi? spuse Harry. Asta era un truc conversațional 
standard: cei mai mulţi oameni bogaţi mergeau la vânătoare și 
le plăcea să discute despre asta. 

— Nu prea mult, spuse ea. Tragem la ţintă mai mult. 

— Tu tragi la ţintă? întrebă el surprins: nu era ceva considerat 
potrivit pentru o doamnă. 

— Când mă lasă. 

— Presupun că ai o mulţime de admiratori. 

Ea își întoarse fața spre el și spuse pe un ton coborât. 

— Pentru ce îmi pui toate aceste întrebări tâmpite? 

Harry era pus la podea. Abia dacă mai știa ce să spună. 
Pusese aceste întrebări la sute de fete și niciuna nu reacţionase 
în felul acesta. 

— Sunt tâmpite? orbecăi el. 

— Nu-ţi pasă unde locuiesc sau dacă merg la vânătoare. 

— Dar despre asta discută oamenii din înalta societate. 


VP - 146 


— Dar tu nu faci parte din înalta societate, spuse ea abrupt. 

— Să dai cu pietre după ciori! exclamă el cu accentul lui 
natural. Nu prea te învârți după tufiș, nu-i așa? 

Ea râse. 

— Așa-i mai bine. 

— Nu pot să-mi tot schimb accentul. Devin confuz. 

— În regulă. O să mă mulţumesc cu accentul tău american, 
dacă promiţi să nu faci conversaţie caraghioasă. 

— Multam, scumpo, spuse el, revenind la rolul de Harry 
Vandenpost. Nu e o pradă ușoară, gândi el. Era o fată care știa 
prea bine ce voia. Dar asta o făcea să fie cu mult mai 
interesantă. 

— Te pricepi foarte bine la asta, spuse ea. N-aș fi ghicit 
niciodată că te prefaci. Presupun că face parte din modus 
operandi. 

Întotdeauna îl încurcau când foloseau expresii în latină. 

— Presupun că da, spuse el, fără să aibă cea mai vagă idee 
despre ce vorbea. Va trebui să schimbe subiectul. Se întrebă 
care era calea spre inima ei. Era clar că nu putea să flirteze cu 
ea așa cum făcea cu toate celelalte. Poate că era genul 
metafizic, interesată de științe și vrăjitorie. 

— Crezi în fantome? încercă el. 

Ea scoase un alt răspuns tăios. 

— Drept cine mă iei? spuse ea supărată. Și de ce trebuie să 
schimbi subiectul? 

S-ar fi prăpădit de râs cu orice altă fată, dar, cumva, Margaret 
îi venise de hac. 

— Pentru că nu știu latină! trânti el. 

— Despre ce naiba vorbești? 

— Nu înţeleg cuvinte ca modus andy. 

Pentru o clipă, ea păru nedumerită și iritată, apoi fața i se 
lumină și repetă expresia: modus operandi. 

— N-am stat niciodată suficient de mult la școală ca să învăţ 
treburile astea, spuse el. 

Efectul asupra ei fu destul de uluitor. Se înroși de rușine și 
spuse: 

— Îmi pare îngrozitor de rău. Ce urât din partea mea. 

El rămase surprins de întorsătură. Mulţi dintre ei păreau să 
considere că era datoria lor să le îndese educaţia pe gât cu forța 


VP - 147 


celorlalți oameni. Era bucuros că Margaret avea maniere mai 
bune decât cei mai mulţi din lumea ei. li zâmbi și spuse. 

— Totul este iertat. 

Ea îl surprinse, replicând: 

— Știu cum te simţi pentru că nici eu nu am avut parte deo 
educaţie corespunzătoare. 

— Cu toți banii tăi? întrebă el, incredul. 

Ea aprobă din cap. 

— Vezi tu, n-am mers niciodată la școală. 

Harry era uimit. Pentru londonezii respectabili din clasa 
muncitoare, era rușinos să nu-și trimită copiii la școală, aproape 
la fel de rău ca noţiunea de a avea probleme cu poliţia sau de a 
fi urmăriţi de executorii judecătorești. Cei mai mulţi copii 
trebuiau să lipsească câte o zi când ghetele lor se udau, pentru 
că nu aveau încălțări de schimb și mamele lor se rușinau pentru 
asta. 

— Dar copiii trebuie să meargă la școală - asta este legea! 
spuse Harry. 

— Am avut guvernantele acelea stupide. Din cauza asta nu 
pot merge la universitate - nu am nicio diplomă. Ea părea tristă. 
Cred că mi-ar fi plăcut la universitate. 

— E incredibil. Credeam că oamenii bogaţi pot face orice le 
place. 

— Nu cu tatăl meu. 

— Și băiatul? Harry arătă din cap spre Percy. 

— O, el merge la Eton, desigur, spuse ea cu amărăciune. 
Pentru băieți e altfel. 

Harry se gândi. 

— Asta înseamnă, spuse el timid, că tu nu ești de acord cu 
tatăl tău în alte privinţe - politică, de exemplu? 

— Cu siguranţă că nu, rosti ea feroce. Sunt socialistă. 

Asta, gândi Harry, putea să fie cheia către inima ei. 

— Am fost în partidul comunist, o informă el. Era adevărat. Se 
înscrisese când avea șaisprezece ani și îl părăsise după trei 
săptămâni. Așteptă reacţia ei înainte să decidă cât de mult să-i 
spună. 

Ea se însufleți imediat. 

— Pentru ce ai plecat? 

Adevărul era că întrunirile politice îl plictiseau de moarte, dar 
ar putea să fie o greșeală să spună asta. 


VP - 148 


— E greu de explicat, răspunse el evaziv. 

Ar fi trebuit să știe că nu putea scăpa așa de ușor cu ea. 

— Trebuie să știi pentru ce ai plecat, insistă ea nerăbdătoare. 

— Cred că semăna prea mult cu școala de duminică. 

Ea râse. 

— Cred că știu exact ce vrei să spui. 

— Oricum, îmi dau seama că am făcut mai mult decât 
comuniștii în problema returnării bogăției către muncitorii care 
au produs-o. 

— Cum așa? 

— Păi, iau bani din Mayfair și îi duc în Battersea. 

— Vrei să spui că furi numai de la bogătași? 

— Nu are niciun rost să furi de la săraci. Ei nu au niciun ban. 

Ea râse din nou. 

— Dar cu siguranţă că nu renunţi la câștigurile tale 
frauduloase, ca Robin Hood? 

El se gândi ce să-i spună. Îl va crede dacă pretindea că fura 
de la bogaţi și dădea la săraci? Deși era inteligentă, era și naivă 
- dar, decise el, nu atât de naivă. 

— Nu mă ocup de caritate, spuse el cu o ridicare din umeri. 
Dar, uneori, îi ajut pe oameni. 

— E uimitor, zise ea. Ochii îi străluciră de interes și animaţie și 
arăta destul de fermecătoare. Cred că știam că există oameni ca 
tine, dar este extraordinar să te întâlnesc și să discut cu tine. 

Nu exagera, fată! gândi Harry. ÎI nelinișteau femeile care 
deveneau prea entuziaste în privinţa lui: aveau potenţialul să se 
înfurie când își dădeau seama că era doar un om. 

— Nu sunt chiar atât de special, spuse el. Doar că provin 
dintr-o lume pe care tu nu ai văzut-o niciodată. 

Ea îi aruncă o privire în care se citea că ea credea că e 
special. 

Lucrurile au ajuns suficient de departe, decise el. Venise 
momentul să schimbe subiectul. 

— Mă faci să mă rușinez, adăugă el sfios. 

— Îmi pare rău, spuse ea repede. Se gândi pentru o clipă, apoi 
continuă: De ce te duci în America? 

— Să fug de Rebecca Maugham-Flint. 

Ea râse. 

— Nu, serios, acum. 


VP - 149 


Când apuca ceva, era ca un terrier, gândi el: nu-i mai dădea 
drumul. Era imposibil să o controleze, ceea ce o făcea 
periculoasă. 

— A trebuit să plec ca să nu intru în pușcărie, spuse el. 

— Ce vei face după ce ajungi acolo? 

— Mă gândeam că aș putea să mă înrolez în Forţele Aeriene 
Canadiene. Mi-ar plăcea să învăţ să pilotez. 

— Ce interesant. 

— Dar tu? Tu de ce pleci în America? 

— Suntem fugari, spuse ea dezgustată. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştii că tatăl meu este fascist? 

Harry aprobă din cap. 

— Am citit despre asta prin ziare. 

— Ei bine, el crede că naziștii sunt minunaţi și nu vrea să 
lupte împotriva lor. În afară de asta, guvernul l-ar fi băgat în 
închisoare dacă rămânea. 

— Deci, vei locui în America? 

— Familia mamei mele provine din Connecticut. 

— Și cât timp vei rămâne acolo? 

— Părinţii mei vor rămâne, cel puţin pe durata războiului. S-ar 
putea să nu se mai întoarcă niciodată. 

— Dar tu nu vrei să mergi? 

— Cu siguranţă că nu, spuse energic. Vreau să rămân și să 
lupt. Fascismul este cea mai înspăimântătoare ticăloșie și acest 
război este teribil de important și eu vreau să-mi aduc 
contribuţia. Ea începu să vorbească despre războiul civil din 
Spania, dar Harry o asculta doar pe jumătate. |! lovise un gând 
atât de șocant încât inima lui începu să bată mai repede și 
trebui să facă eforturi ca să-și păstreze o expresie normală pe 
faţă. 

Când oamenii fug dintr-o țară la izbucnirea războiului, ei nu-și 
lasă bunurile în urmă. 

Era destul de simplu. Țăranii care fugeau de armatele 
invadatoare își luau turmele de animale cu ei. Evreii fugeau de 
naziști cu monede de aur cusute în căptușeala hainelor. După 
1917, aristocrații ruși, de felul Laviniei, sosiseră în toate 
capitalele Europei ţinându-și strâns ouăle Fabergé. 

Lordul Oxenford trebuie să fi luat în calcul faptul că era posibil 
să nu se mai întoarcă niciodată. Mai mult, guvernul impusese un 


VP - 150 


control asupra transferului de valută, ca să-i împiedice pe cei din 
clasele superioare să-și transfere toți banii în străinătate. Cei din 
familia Oxenford știau că era posibil să nu mai vadă niciodată 
ceea ce lăsau în urmă. Era sigur că duceau cu ei orice fel de 
valori pe care le puteau transporta. 

Era puţin riscant, desigur, să-ţi transporţi bijuteriile în bagaj. 
Dar ce era mai puţin riscant? Să le trimiţi prin poștă? Să le 
trimiţi prin curier? Dacă le lăsau în urmă, era posibil să fie 
confiscate de un guvern pus pe răzbunare, să fie jefuite de o 
armată invadatoare sau chiar „eliberate” de o revoluție 
postbelică. 

Nu. Familia Oxenford își luase bijuteriile cu ea. 

In mod special, trebuiau să aibă Suita Delhi. 

Suita Delhi era piesa centrală a faimoasei colecţii de bijuterii 
vechi a lui lady Oxenford. Făcută din rubine și diamante în 
montură de aur, se compunea dintr-un colier și cercei și brățări 
asortate. Rubinele proveneau din Burma, erau uriașe și foarte 
preţioase. Fuseseră aduse în Anglia în secolul al optsprezecelea 
de catre generalul Robert Clive, cunoscut drept Clive al Indiei, și 
fuseseră montate de bijutierii Coroanei Britanice. 

Se spunea că Suita Delhi valora un sfert de milion de lire 
sterline - mai mulţi bani decât putea să cheltuiască un om 
vreodată. 

Și se afla, aproape sigur, în acest avion. 

Niciun hoț profesionist nu ar fura în timp ce călătorea cu 
vaporul sau cu avionul: lista suspecţilor ar fi prea scurtă. Mai 
mult, Harry juca rolul unui american, călătorind cu pașaport fals, 
încălcând termenii cauţiunii și stând așezat faţă în faţă cu un 
poliţist. Ar fi o nebunie să încerce să pună mâna pe suită și simţi 
că-l apucă tremuratul doar la gândul riscurilor implicate. 

Pe de altă parte, nu va mai avea niciodată o astfel de ocazie. 
Și, dintr-odată, avea nevoie de acele bijuterii la fel de mult cum 
un om care se îneacă are nevoie de aer. 

Nu va putea să vândă suita pentru un sfert de milion, desigur. 
Dar va obţine cam o zecime din valoare, să spunem douăzeci și 
cinci de mii de lire, ceea ce însemna mai mult de o sută de mii 
de dolari. 

In oricare dintre aceste monede, era suficient pentru el ca să 
trăiască până la sfârșitul vieţii. 


VP - 151 


Gândul la atât de mulţi bani îi făcea gura să saliveze - dar și 
bijuteriile, în sine, erau irezistibile. Harry văzuse fotografii ale 
acestora. Pietrele așezate gradual ale colierului erau potrivite 
perfect; diamantele străluceau pe lângă rubine ca lacrimile pe 
fața unui bebeluș; și piesele mai mici, cerceii și brăţara erau 
perfect proportionate. Întregul ansamblu, aflat la gâtul, urechile 
și încheietura unei femei frumoase, ar fi absolut devastator. 

Harry știa că nu se va mai afla niciodată atât de aproape deo 
astfel de capodoperă. Niciodată. 

Trebuia să o fure. 

Riscurile erau înspăimântătoare - dar el fusese întotdeauna 
norocos. 

— Nu prea cred că mă asculţi, spuse Margaret. 

Harry zâmbi. 

— Îmi pare rău. Ceva din ceea ce ai spus m-a făcut să visez. 

— Știu, spuse ea. Se vede pe expresia feţei tale. Visai la ceva 
ce iubești. 


Capitolul opt 


Nancy Lenehan aștepta cu nerăbdare în timp ce frumosul 
avion galben al lui Mervyn Lovesey era pregătit pentru decolare. 
El îi dădea instrucțiuni de ultim moment bărbatului în costum de 
tweed, care părea să fie maistru la fabrica pe care o deţinea. 
Nancy se prinsese că avea probleme cu sindicatele și era 
ameninţat cu o grevă. 

După ce termină, el se întoarse spre Nancy și spuse: 

— Am șaptesprezece matriţeri angajaţi și fiecare dintre ei 
este un individualist afurisit. 

— Ce produci? întrebă ea. 

— Elice, răspunse el. Arătă spre avion. Elice de avion, elice 
pentru vapoare, genul ăsta de lucruri. Tot felul de lucruri care 
implică curbe complexe. Dar partea inginerească e partea cea 
mai ușoară. Factorul uman e cel care-mi dă bătăi de cap. Zâmbi 
condescendent și adăugă: Totuși, pe tine nu te interesează 
problemele industriale. 

— Ba mă interesează, spuse ea. Și eu conduc o fabrică. 

El rămase surprins. 


VP - 152 


— Ce fel de fabrică? 

— Produc cinci mii de perechi de pantofi pe zi. 

El era impresionat, dar părea și să simtă că fusese surclasat. 

— Mă bucur pentru tine, spuse cu un ton în care se 
amestecau admiraţia și bătaia de joc. Nancy presupuse că 
afacerea lui era mult mai mică decât a ei. 

— Poate că ar trebui să spun făceam pantofi, continuă ea cu 
un gust amar în gură în timp ce recunoștea. Fratele meu 
încearcă să-mi fure afacerea de sub picioare. Din cauza asta, 
adăugă ea cu o privire neliniștită spre avion, trebuie să prind 
Clipperul. 

— ÎI vei prinde, spuse el, încrezător. Avionul meu, Tiger Moth, 
ne va duce acolo cu o oră înainte. 

Ea speră din toată inima că avea dreptate. 

Mecanicul sări jos de pe avion. 

— Totul e pregătit, domnule Lovesey. 

Lovesey privi spre Nancy. 

— Adu-i o cască, îi spuse el mecanicului. Nu poate să zboare 
cu nenorocita aia de pălăriuță caraghioasă. 

Nancy rămase surprinsă de revenirea la manierele proaste de 
mai înainte. Evident, el era fericit să discute cu ea atât timp cât 
nu avea altceva mai bun de făcut, dar imediat ce apăruse ceva 
important, el își pierduse interesul. Nu era obișnuită cu o 
asemenea atitudine lejeră din partea bărbaţilor. Deși ea nu era 
genul seducător, era suficient de atractivă ca să atragă privirile 
bărbaţilor și degaja o anumită autoritate. Bărbaţii o tratau de 
sus destul de des, dar rareori o tratau cu nonșalanţa cu care o 
făcuse Lovesey. Oricum, nu avea de gând să protesteze. Ar 
putea să treacă peste lucruri mult mai rele ca bădărănia ca să-l 
prindă din urmă pe trădătorul ei frate. ) 

Era extrem de curioasă în legătură cu mariajul lui. „Imi 
fugăresc nevasta”, spusese el, o recunoaştere surprinzător de 
inocentă. Putea să înţeleagă pentru ce ar fugi o femeie de lângă 
el. Era extrem de arătos, dar era și absorbit de sine, și 
insensibil. Din cauza asta era atât de ciudat că fugea după 
nevasta lui. Părea genul care ar fi prea mândru ca să facă așa 
ceva. Nancy bănuia că ar fi trebuit să spună: „Ducă-se dracului”. 
Poate că îl judeca greșit. 


VP - 153 


Se întreba cum era soţia lui. Era frumoasă? Sexy? Egoistă și 
răsfăţată? Un șoricel înspăimântat? Nancy va afla curând - dacă 
reușeau să prindă din urmă Clipperul. 

Mecanicul îi aduse o cască și ea și-o puse pe cap. Lovesey se 
urcă la bord și strigă peste umăr: 

— Vrei să-i dai o mână de ajutor să urce? 

Mecanicul, mult mai politicos decât stăpânul lui, o ajută să-și 
pună haina, spunând: 

— Acolo sus e destul de frig, chiar și când strălucește soarele. 
Apoi o împinse în sus și ea se căţără pe locul din spate. Apoi îi 
dădu valiza de noapte și ea o așeză sub picioare. 

În timp ce motorul pornea, ea realiză, cu un fior de neliniște, 
că era pe punctul să decoleze cu bărbat complet necunoscut. 

La cât de puţin știa ea, Mervyn Lovesey ar putea să fie un 
pilot complet incompetent, pregătit necorespunzător, cu un 
avion prost întreținut. Putea chiar să fie un negustor de sclavi 
care intenţiona să o vândă la un bordel turcesc. Nu, era prea 
bătrân pentru asta. Dar nu avea niciun motiv să aibă încredere 
în el. Tot ce știa despre el era că este un englez cu un aeroplan. 

Nancy mai zburase de trei ori până atunci, dar întotdeauna în 
avioane mai mari, cu cabină închisă. Nu încercase niciodată un 
biplan de modă veche. Era ca și cum ar vrea să decoleze într-o 
mașină decapotabilă. Luară viteză, pe pista de decolare, cu 
huruitul motorului în urechi și cu vântul care le bătea în căști. 

Avioanele de pasageri cu care zburase Nancy păreau să 
decoleze cu blândețe, dar acesta se ridică în aer cu o săritură, 
asemenea unui cal de curse care trece peste un obstacol. Apoi 
Lovesey urcă atât de repede încât Nancy se ţinu strâns, 
îngrozită că va cădea afară, în ciuda centurii de siguranţă. 
Măcar are un brevet de pilotaj? 

Micul avion urca rapid. Zborul lui părea mult mai ușor de 
înțeles, mai puţin miraculos decât acela al unui mare avion de 
pasageri. Putea să vadă aripile, să respire vântul, să audă 
urletul micului motor și putea să simtă cum stătea în aer, simţea 
elicea care împingea aerul și vântul care ridica marile aripi din 
pânză, la fel cum puteai simţi un zmeu care urcă în vânt dacă îi 
ţineai coarda. Într-un avion închis nu exista o astfel de senzaţie. 

Oricum, să se afle în permanentă legătură cu lupta micului 
avion pentru a zbura îi dădea și o senzaţie neplăcută de gol în 
stomac. Aripile erau doar niște chestii subțiri, din lemn și pânză, 


VP - 154 


elicea putea să se blocheze sau să cadă; vântul ajutător putea 
să-și schimbe direcţia și să se întoarcă împotriva lor; putea să 
fie ceață, sau fulgere, sau furtună. 

Dar toate astea păreau improbabile pe măsură ce avionul ieși 
în bătaia soarelui și își îndreptă, curajos, nasul spre Irlanda. 
Nancy se simţea ca și cum ar călări pe spinarea unei libelule 
uriașe, galbene. Era înfricoșător, dar extraordinar, ca o tură cu 
caruselul de la bâlci. 

Curând, lăsară coasta Angliei în urmă. Ea își permise un scurt 
moment de triumf când se îndreptară spre vest, peste mare. 
Peter se va îmbarca în Clipper curând și, când va face asta, se 
va felicita pentru că o surclasase pe sora lui mai mare și mai 
înţeleaptă. Dar triumful lui va fi prematur, gândi ea, cu o 
satisfacţie furioasă. El încă nu aflase ce-i poate pielea. Va avea 
un șoc când o va vedea la sosirea la Foynes. Abia aștepta să-i 
vadă expresia feței. 

Pe ea o mai aștepta o luptă, desigur, chiar și după ce îl 
ajungea pe Peter. Nu-l va învinge doar prin faptul că-și făcea 
apariţia la întrunirea consiliului. Va trebui să-i convingă pe 
mătușa Tilly și pe Danny Riley că le va merge mai bine dacă își 
vor păstra acțiunile și vor rămâne alături de ea. 

Dorea să le dezvăluie tuturor comportamentul hain al lui 
Peter, astfel încât ei să afle cum își minţise sora și cum 
complotase împotriva ei; voia să-l zdrobească și să-l umilească, 
arătându-le tuturor ce șarpe fusese. Dar un gând fugar îi spuse 
că ăsta nu era cel mai deștept lucru de făcut. Dacă lăsa să i se 
vadă furia și resentimentele, ei vor gândi că se opunea preluării 
doar din motive pur emoţionale. Trebuia să vorbească rece și 
calm despre perspectivele de viitor și să acționeze ca și cum 
dezacordul cu Peter era doar o simplă chestiune de afaceri. Toți 
știau că ea era un manager mai bun decât fratele ei. 

Oricum, argumentaţia ei avea o logică simplă. Preţul care li se 
oferise pentru acțiunile lor se baza exclusiv pe profitul 
companiei Black, care era scăzut din cauza managementului 
prost al lui Peter. Nancy presupunea că puteau câștiga mult mai 
mulți bani dacă închideau și vindeau toate magazinele. Dar cel 
mai bine ar fi să restructureze compania conform planurilor ei și 
să o facă profitabilă din nou. 

Și mai exista un alt motiv să aștepte: razboiul. Războiul era 
bun pentru afaceri, în general, și mai ales pentru companii cum 


VP - 155 


era Black, care era furnizoare a armatei. Statele Unite ar putea 
să nu intre în război, dar cu siguranţă va urma o creștere a 
forțelor armate, ca măsură de precauţie. Fără îndoială că acesta 
era motivul pentru care Nat Ridgeway dorea să cumpere 
compania. 

În timp ce traversau marea Irlandei, ea se gândi la situaţie și 
își formulă discursul în minte. Repetă replicile și frazele-cheie, 
spunându-le cu voce tare, încrezătoare că vântul le va duce 
departe înainte să ajungă la urechile, acoperite cu cască ale lui 
Mervyn Lovesey, aflat la doar un metru în fața ei. 

Deveni atât de absorbită de discursul ei, încât abia dacă 
observă primul moment în care motorul se poticni. 

„Războiul din Europa va dubla valoarea acestei companii în 
douăsprezece luni”, spunea ea. „Dacă Statele Unite vor intra în 
război, valoarea se va dubla, din nou...” 

A doua oară când se întâmplă, Nancy se trezi din reverie. 
Uruitul continuu se schimbă, pentru un moment, ca sunetul unei 
bule de aer prinse într-o conductă. Își reveni la normal, apoi se 
schimbă și se stabili o tonalitate diferită, un sunet neregulat, 
mai slab, care o scoase din minţi. 

Avionul începu să piardă altitudine. 

— Ce se întâmplă? ţipă ea din toate puterile, dar nu primi 
niciun răspuns. Fie că el nu o putea auzi, fie că era prea ocupat 
să răspundă. 

Tonul motorului se schimbă din nou, devenind mai puternic, 
de parcă el ar fi apăsat acceleraţia, și avionul se înălță. 

Nancy era agitată. Ce se întâmpla? Era o problemă gravă sau 
nu? Își dorea doar să-i poată vedea faţa, dar el rămânea, 
hotărât, întors cu faţa înainte. 

Sunetul motorului nu mai era constant. Uneori părea să-și 
revină la uruitul de mai devreme; apoi se schimba, din nou, și 
devenea inegal. Speriată, Nancy se uită înainte, încercând să 
observe vreo schimbare la rotația elicei, dar nu putea să-și dea 
seama. Oricum, de fiecare dată când motorul se îneca, avionul 
pierdea din înălțime. 

Nu mai putu să suporte tensiunea. Își desfăcu centura de 
siguranţă, se întinse în faţă și îl bătu pe Lovesey pe umăr. El 
întoarse capul într-o parte și ea îi strigă în ureche: 

— Ce nu e în regulă? 

— Nu știu, ţipă el înapoi. 


VP - 156 


Era prea înspăimântată ca să accepte asta. 

— Ce se întâmplă? insistă ea. 

— Cred că unul dintre cilindrii motorului nu funcţionează. 

— Ei bine, câţi cilindri are? 

— Patru. 

Avionul cobori brusc. Nancy se așeză grăbită la loc și își prinse 
centura. Conducea mașina și avea noţiunea că o mașină putea 
să meargă mai departe cu un cilindru nefuncţional. Oricum, 
Cadillac-ul ei avea doisprezece. Putea să zboare un avion cu trei 
din patru cilindri? Nesiguranţa o tortura. 

De acum pierdeau constant înălțime. Nancy presupuse că 
avionul putea zbura cu trei cilindri, dar nu pentru multă vreme. 
Cât de curând vor cădea în mare? Ea privi în depărtare și, spre 
ușurarea ei, văzu pământ în faţă. Incapabilă să se abţină, își 
desfăcu centura și vorbi cu Lovesey. 

— Putem să ajungem la uscat? 

— Nu știu! strigă el. 

— Nu știi nimic! ţipă ea. Frica îi transformă strigătul într-un 
țipăt. Se forță să se calmeze la loc. Care e cea mai bună 
apreciere pe care o poți face? 

— Închide gura și lasă-mă să mă concentrez! 

Ea se așeză la loc. Aș putea să mor acum, gândi ea. Și, încă o 
dată, se luptă cu panica și se forță să gândească limpede. Din 
fericire, am apucat să-mi cresc băieţii înainte să se întâmple 
asta, își spuse ea. Va fi greu pentru ei, mai ales după ce și-au 
pierdut tatăl într-un accident de mașină. Dar sunt bărbaţi mari și 
puternici și nu vor duce niciodată lipsă de bani. Vor fi în regulă. 

Mi-aș dori să mai fi avut un iubit. A trecut... cât timp? Zece 
ani! Nu e de mirare că am început să mă obișnuiesc. Aș putea 
foarte bine să fiu călugăriţă. Ar fi trebuit să mă culc cu Nat 
Ridgeway: ar fi fost plăcut. 

Ea mai avusese vreo două întâlniri, cu un alt bărbat, înainte 
să plece în Europa, un contabil, necăsătorit, cam de vârsta ei, 
dar nu-și dorea să se fi culcat cu el. Era de treabă, dar slab, ca 
prea mulți dintre bărbaţii pe care-i cunoștea. O vedeau ca pe o 
femeie puternică și voiau ca ea să aibă grijă de ei. Dar eu vreau 
pe cineva care să aibă grijă de mine! gândi ea. 

Dacă supraviețuiesc, o să mă asigur că voi mai avea cel puţin 
un iubit înainte să mor. 


VP - 157 


Acum, Peter va câștiga. Era al naibii de păcat. Afacerea era 
tot ceea ce le rămăsese de la tatăl lor și, acum, va fi înghițită și 
va dispărea în masa amorfa de la General Textiles. Tatăl ei 
lucrase din greu, toată viaţa lui, să construiască această 
companie și Peter o distrusese în cinci ani de lene și egoism. 

Uneori îi mai era dor de tatăl ei. Fusese un bărbat atât de 
deștept. Când apărea o problemă, fie că era o criză de afaceri 
majoră, cum a fost depresiunea economică, fie că era o 
problemă minoră de familie, cum era faptul că băieţii luau note 
proaste la școală, tatăl ei venea întotdeauna cu o modalitate 
atât de pozitivă, plină de speranţă ca să o trateze. Era foarte 
priceput la mecanică și oamenii care produceau mașinile folosite 
în confecționarea pantofilor îl consultau, adesea, înainte să 
finalizeze un proiect. Nancy înţelegea perfect procesul de 
producţie, dar domeniul ei de experienţă era în prezicerea 
stilurilor pe care le dorea piaţa și de când preluase fabrica 
făcuseră mai mult profit cu încălțămintea pentru femei decât cu 
cea pentru bărbați. Nu se simțea niciodată umbrită de tatăl ei în 
felul în care se simţea Peter: pur și simplu, îi era dor de el. 

Brusc, îi trecu prin minte că dacă murea ar părea ridicol de 
ireal. Ar fi ca o cortină care se lasă înainte de terminarea piesei, 
când actorul principal se află în mijlocul unei replici: pur și 
simplu, lucrurile nu se întâmplau așa. Pentru o vreme, se simți 
irațional de bine dispusă, încrezătoare că va supraviețui. 

Chiar în faţa ei, umerii și capul lui Mervyn Lovesey începură 
să se miște de parcă se lupta să controleze avionul. Starea de 
spirit a lui Nancy se modifică și începu să se roage. Fusese 
crescută catolică, dar nu se mai dusese la slujbă de la moartea 
lui Sean: de fapt, ultima dată când intrase într-o biserică fusese 
la înmormântarea lui. Chiar nu-și dădea seama dacă era 
credincioasă sau nu, dar, acum, se ruga intens, închipuindu-și că 
nu avea nimic de pierdut, oricum. Spuse Tatăl Nostru, apoi se 
rugă la Dumnezeu să o ţină în viaţă, ca să poată să fie acolo 
pentru Hugh măcar până se însura și se așeza la casa lui; și 
pentru că astfel va ajunge să-și cunoască nepoții; și pentru că 
dorea să revigoreze afacerea și să-i angajeze, în continuare, pe 
toți acei bărbaţi și femei și să continue să producă pantofi buni 
pentru oamenii obișnuiți și pentru că își dorea puţină fericire 
pentru ea însăși. Viaţa ei, își dădu seama, brusc, nu fusese 
altceva în afară de muncă pentru prea multă vreme. 


VP - 158 


Acum putea să vadă crestele albe ale valurilor. Coasta neclară 
care se apropia se limpezi și se transformă în valuri, plajă, stânci 
și un câmp verde. Se întrebă, cu un fior de teamă, dacă va reuși 
să înoate până la țărm în cazul în care avionul cădea în apă. Se 
considera un înotător bun, dar să înoate în sus și în jos, fericită, 
prin piscină era foarte diferit de supraviețuirea într-o mare 
agitată. Apa era probabil foarte rece. Care era cuvântul pe care-l 
foloseau oamenii pentru cei care mureau din cauza frigului? 
Hipotermie. „Avionul doamnei Lenehan s-a prăbușit în marea 
Irlandei și ea a murit de hipotermie”, va scrie Boston Globe. 
Tremura în haina ei de cașmir. 

Dacă avionul se prăbușea în mare, probabil că nu va trăi 
suficient ca să simtă temperatura apei. Se întrebă cât de repede 
zburau. Avionul avea o viteză de croazieră de vreo sută 
patruzeci de kilometri pe oră, îi spusese Lovesey, dar acum 
pierdea viteză. Sean se lovise la optzeci și murise. Nu, nu avea 
niciun rost să speculeze cât de departe putea să înoate. 

Țărmul se apropia. Poate că rugăciunile ei fuseseră ascultate, 
gândi ea. Poate că avionul va cădea pe pământ, până la urmă. 
Nu se mai auziseră alte deteriorări ale sunetului motorului: 
mergea pe același ton, un răget neregulat, cu un ton de furie, ca 
bâzâitul răzbunător al unei viespi rănite. Acum începu să se 
îngrijoreze unde vor ateriza, dacă reușeau să o facă. Putea să 
aterizeze avionul pe o plajă nisipoasă? Un avion putea să 
aterizeze pe un câmp dacă nu era prea accidentat, dar putea să 
o facă într-o mlaștină de turbă? 

Va afla destul de curând. 

Coasta se afla, acum, la vreo patru sute de metri distanţă. 
Putea să vadă că linia țărmului era stâncoasă și valurile înalte. 
Plaja părea îngrozitor de neregulată, observă ea cu inima grea: 
era plină de bolovani ascuţiţi. Se vedea o culme joasă, care se 
înălța spre o fâșie de pășune, cu câteva oi care pășteau. Studie 
pășunea. Părea netedă, fără garduri și doar câţiva copaci. Poate 
că avionul putea ateriza acolo. Nu știa dacă să-și facă speranţe 
pentru asta sau să se pregătească de moarte. 

Avionul galben se lupta curajos, pierzând altitudine. Mirosul 
sărat al mării ajunse la nările lui Nancy. Cu siguranţă că ar fi mai 
bine să cadă în apă, gândi ea, plină de teamă, decât să 
aterizeze pe plaja aceea. Pietrele acelea ascuţite vor sfâșia în 
bucăți micul avion, fragil - și pe ea, de asemenea. 


VP - 159 


Spera că va muri repede. 

Când ţărmul se afla la vreo o sută de metri distanță, văzu că 
avionul nu avea să cadă pe plajă: era încă prea sus. Lovesey 
intenţiona, evident, să aterizeze pe pășunea de pe culme. Dar 
va ajunge până acolo? Acum păreau să se afle cam la același 
nivel cu vârful culmii și avionul tot pierdea înălțime. Aveau să se 
zdrobească de culme. Dorea să închidă ochii, dar nu îndrăzni. In 
schimb, se holba, hipnotizată, la culmea care se repezea spre ei. 

Motorul urlă ca un animal bolnav. Vântul îi aruncă stropi pe 
față. Oile de pe culme se împrăștiară în toate direcţiile în timp 
ce avionul se repezea spre ele. Nancy se agăţase atât de tare 
de marginea cabinei, încât o dureau mâinile. | se părea că 
zboară direct spre marginea culmii. Venea spre ea în mare 
viteză. O să ne lovim, gândi ea; acesta este sfârșitul. Apoi o pală 
de vânt ridică avionul doar puţin și ea gândi că scăpaseră. Dar 
acesta cobori iar. Marginea culmii avea să lovească micile roți 
galbene și să le rupă din suporţi, își spuse Nancy. Apoi, când 
culmea se afla la doar o fracțiune de secundă depărtare, închise 
ochii și ţipă. 

Pentru moment, nu se întâmplă nimic. 

Apoi se simţi o lovitură și Nancy fu aruncată înainte, în 
centurile de siguranţă. Pentru o clipă, se gândi că avea să 
moară. Apoi simţi că avionul se ridică din nou. Se opri din ţipat 
și deschise ochii. 

Se aflau tot în aer, la vreo șaizeci, șaptezeci de centimetri 
deasupra ierbii de pe culme. Avionul lovi solul și, de data asta, 
rămase jos. Nancy era zguduită în toate părţile, în timp ce 
avionul ţopăia pe terenul denivelat. Observă că se îndreptau 
spre un tufiș de mure și puteau să se accidenteze. Apoi Lovesey 
făcu ceva și avionul se întoarse, evitând pericolul. 
Zdruncinăturile se micșorară, avionul încetinea. Nancy abia dacă 
putea să creadă că era în viaţă. Avionul se opri, instabil. 

Ușurarea o scutura ca o criză de friguri. Nu se putea opri din 
tremurat. Pentru un moment, se lăsă în voia acestei senzații. 
Apoi simţi cum se instalează isteria și pune stăpânire pe ea. 

— S-a terminat, spuse ea cu voce tare. S-a terminat, s-a 
terminat, sunt bine. 

În faţa ei, Lovesey se ridică și se caţără afară din scaun, cu o 
cutie de scule în mână. Fără să se uite spre ea, sări jos și ocoli 
până în faţa avionului, unde deschise capota și se uită la motor. 


VP - 160 


„Ar fi putut să mă întrebe dacă sunt în regulă”, gândi Nancy. 

Într-un fel ciudat, bădărănia lui Lovesey o calmă. Privi în jur. 
Oile reveniseră la păscut de parcă nu se întâmplase nimic. 
Acum, când motorul era oprit, putea să audă valurile care 
explodau pe plajă. Soarele strălucea, dar simţea un vânt rece, 
umed pe obraz. 

Pentru o clipă, rămase nemișcată, apoi, când fu sigură că 
picioarele o vor susţine, se ridică din scaun și se căţără afară din 
avion. Stătea pe pământ irlandez pentru prima dată în viața ei și 
asta o mișcă până la lacrimi. De aici am venit noi, gândi, cu 
atâția ani în urmă. Oprimaţi de britanici, persecutați de 
protestanți, înfometați de molima culturilor de cartofi, ne-am 
îngrămădit în nave de lemn și am navigat, departe de țara 
noastră, spre o lume nouă. 

„Şi ăsta este un mod foarte irlandez pentru a te întoarce, 
gândi ea cu un zâmbet. Aproape că am murit aterizând aici”. 

Destul cu sentimentele. Era în viaţă, așa că mai putea să 
prindă Clipperul? Privi la ceasul de mână. Era două și 
cincisprezece. Clipperul tocmai decolase de la Southampton. 
Putea să ajungă la Foynes la timp dacă avionul ăsta putea fi 
făcut să zboare și dacă putea să-și adune curajul să se urce iar 
în el. 

Se duse până în fața avionului. Lovesey desfăcea o piuliţă cu 
ajutorul unei chei. Nancy spuse: 

— ÎI poţi repara? 

El nu ridică privirea. 

— Nu știu. 

— Care-i problema? 

— Nu știu. 

Evident, el revenise la starea lui de spirit, taciturnă. 
Exasperată, Nancy spuse: 

— Credeam că ar trebui să fii inginer. 

Asta îl înţepă. Privi spre ea și replică: 

— Am studiat matematică și fizică. Specialitatea mea este 
rezistența aerului pe curbele complexe. Nu sunt un nenorocit de 
mecanic de motoare! 

— Atunci, poate că ar trebui să chemăm un mecanic de 
motoare. 

— Nu vei găsi niciunul în nenorocita asta de Irlandă. Țara asta 
se află încă în epoca de piatră. 


VP - 161 


— Asta doar pentru că oamenii au fost călcați în picioare de 
brutalitatea britanică pentru atât de multe secole! 

EI își scoase capul din motor și se îndreptă. 

— Cum dracu' am ajuns la politică? 

— Nici măcar nu m-ai întrebat dacă sunt în regulă. 

— Pot să văd că ești în regulă. 

— Aproape că m-ai ucis! 

— i-am salvat viaţa. 

Bărbatul ăsta era imposibil. 

Privi în jur, spre orizont. La vreo patru sute de metri depărtare 
se afla o linie de gard viu sau un zid, care ar putea să 
mărginească un drum și ceva mai departe putea să vadă câteva 
acoperișuri joase, de stuf, adunate la un loc. Poate că ar putea 
obține o mașină care să o ducă la Foynes. 

— Unde suntem? întrebă ea. Și nu-mi spune că nu știi. 

El zâmbi. Era pentru a doua sau a treia oară când o 
surprindea prin faptul că nu era chiar atât de irascibil pe cât 
părea. 

— Cred că ne aflăm la câţiva kilometri de Dublin. 

Ea se hotărî că nu avea să stea aici și să-l privească 
meșterind la motor. 

— Mă duc să caut ajutor. 

El se uită la picioarele ei. 

— Nu vei ajunge prea departe cu pantofii ăștia. 

li arăt eu lui, gândi ea furioasă. Işi ridică fusta și își desfăcu 
rapid ciorapii. El se holba la ea șocat și se înroși ca racul. Ea își 
rulă ciorapii și îi scoase împreună cu pantofii. Se bucura să-l 
vadă dezorientat. Indesându-și pantofii în buzunarele hainei, 
spuse: 

— Nu voi lipsi mult. Şi se îndepărtă în picioarele goale. 

Când se află cu spatele la el și la câţiva pași depărtare, își 
permise un rânjet larg. Fusese atât de surprinzătoare. li dăduse 
ceea ce merita, pentru că fusese atât de condescendent. 

Plăcerea de a-l fi surclasat se risipi repede. Curând, picioarele 
i se udară, deveniră reci și mizerabile. Colibele se aflau mai 
departe decât crezuse. Nici măcar nu știa ce avea să facă după 
ce ajungea acolo. Presupuse că va încerca să obţină un 
transport spre Dublin. Lovesey avea, probabil, dreptate în 
legătură cu sărăcia de mecanici în Irlanda. 


VP - 162 


Îi luă douăzeci de minute să ajungă la prima casă. În spatele 
acesteia văzu o femeie micuță, în saboţi, care săpa grădina de 
legume. Nancy strigă: 

— Bună ziua! 

Femeia ridică privirea și scoase un strigăt de spaimă. 

Nancy spuse: 

— E ceva în neregulă cu avionul meu. 

Femeia se holba la ea de parcă venise din spaţiul cosmic. 

Nancy înţelese că trebuia să fie o apariţie destul de 
neobișnuită, în haină de cașmir și cu picioarele goale. Intr- 
adevăr, o creatură din spaţiul cosmic ar fi mai puţin 
surprinzătoare pentru femeia care săpa grădina decât o femeie 
într-un aeroplan. Femeia întinse o mână ezitantă și atinse haina 
lui Nancy. Nancy se simţi jenată: femeia o trata ca pe o zeiţă. 

— Sunt irlandeză, spuse Nancy într-un efort de a se prezenta 
mai umană. 

Femeia zâmbi și scutură din cap, de parcă ar spune: „Nu poţi 
să mă prostești”. 

— Am nevoie de un transport la Dublin, spuse Nancy. 

Pentru femeie, lucrul ăsta avea sens și vorbi pentru prima 
dată. 

— O, da, ai nevoie! spuse ea. Era clar că ea considera că 
apariţiile de felul lui Nancy ţineau de un oraș mare. 

Nancy fu ușurată să vadă că femeia folosea engleza: se 
temuse că ar putea să vorbească doar gaelică. 

— Cât de departe este? 

— Poţi ajunge acolo cam într-o oră și jumătate, dacă ai un 
ponei decent, spuse femeia cu o cadență muzicală. 

Nu era bine. În două ore, Clipperul trebuia să decoleze de la 
Foynes, în partea cealaltă a ţării. 

— Are cineva pe aici un automobil? 

— Nu. 

— La naiba. 

— Dar fierarul are o motocicletă. Ea pronunţă „moto-sicletă”. 

— Ar fi bună! La Dublin ar putea să găsească o mașină care 
să o ducă la Foynes. Nu era sigură cât de departe era Foynes 
sau cât timp îi va lua să ajungă acolo, dar simţi că trebuia să 
încerce. 

— Unde-i fierarul? 

— Te duc eu. Femeia își înfipse sapa în pământ. 


VP - 163 


Nancy o urmă în jurul casei. Drumul era o cărare de noroi, 
observă Nancy cu inima grea: o motocicletă nu putea merge 
mult mai repede decât un ponei pe o astfel de suprafaţă. In timp 
ce traversau satul, un alt obstacol îi veni în minte. O motocicletă 
va lua un singur pasager. Ea plănuise să se întoarcă la avionul 
doborât și să-l culeagă pe Lovesey dacă putea să găsească o 
mașină. Dar numai unul din ei putea să fie luat pe motocicletă - 
doar dacă proprietarul nu le-o vindea, în care caz Lovesey putea 
să conducă și Nancy să fie pasager. Apoi, gândi ea încântată, ar 
putea să meargă tot drumul până la Foynes. 

Trecură de ultima casă și se apropiară de un atelier. 
Speranţele lui Nancy se spulberară imediat: motocicleta era 
făcută bucăţi pe podeaua de pământ și fierarul lucra la ea. 

— La dracu', spuse Nancy. 

Femeia vorbi cu fierarul în gaelică. El privi spre Nancy cu o 
urmă de amuzament. Era foarte tânăr, cu păr negru și ochi 
albaștri și avea o mustață stufoasă. Dădu din cap, apoi spuse 
către Nancy: 

— Unde este avionul tău? 

— La vreo opt sute de metri de aici. 

— Poate ar trebui să arunc o privire la el. 

— Ştii ceva despre avioane? spuse ea. 

El ridică din umeri. 

— Motoarele sunt motoare. 

Dacă putea să desfacă în bucăţi o motocicletă, poate că 
reușea să repare un motor de avion. 

Fierarul continuă. 

— Oricum, mi se pare că ar putea să fie prea târziu. 

Nancy se agită, apoi auzi ceea ce auzise și el: sunetul unui 
avion. Putea să fie Tiger Moth-ul? Alergă afară și se uită în sus, 
spre cer. După cum era de așteptat, micul avion galben zbura 
jos, pe deasupra satului. 

Lovesey îl reparase - și decolase fără să o mai aștepte! 

Privea nevenindu-i să creadă. Cum putea să-i facă așa ceva? 
El avea chiar și valiza ei pentru noapte. 

Avionul cobori pe deasupra cătunului, ca pentru a-i face în 
ciudă. Ea ridică pumnul spre el. Lovesey îi făcu semn cu mâna și 
apoi urcă. 

Ea privea avionul cum se îndepărtează. Fierarul și țăranca 
stăteau alături de ea. 


VP - 164 


— Pleacă fără tine, spuse fierarul. 

— E un diavol fără suflet. 

— E soţul tău? 

— Sigur că nu! 

— Tot aia, bănuiesc. 

Nancy simţi că i se face rău. Doi bărbaţi o trădaseră astăzi. 
Era ceva în neregulă cu ea?, se întrebă. 

Se gândi că ar putea foarte bine să renunțe. Acum nu mai 
putea să prindă Clipperul. Peter îi va vinde compania lui Nat 
Ridgeway și cu asta totul se va sfârși. 

Avionul se înclină și se întoarse. Lovesey lua direcţia spre 
Foynes, bănuia ea. O va ajunge pe nevasta lui fugară. Nancy 
speră că ea va refuza să se întoarcă la el. 

În mod neașteptat, avionul își continuă virajul. Când luă 
direcția satului, se îndreptă. Ce mai punea la cale acum? 

Veni pe direcția drumului cu noroi, pierzând altitudine. De ce 
se întorcea? Pe măsură ce avionul se apropia, Nancy se întrebă 
dacă avea să aterizeze. Avea iar necazuri cu motorul? 

Micul avion atinse solul pe drumul noroios și ţopăi spre cei trei 
oameni aflați în faţa casei fierarului. 

Nancy aproape că leșină de ușurare. Se întorsese după ea! 

Avionul se cabră și se opri. Mervyn strigă ceva ce ea nu reuși 
să înţeleagă. 

— Ce? ţipă ea. 

Nerăbdător, el îi făcu semn să vină. Ea alergă spre avion. El se 
aplecă spre ea și strigă: 

— Ce mai aștepți? Urcă! 

Ea își privi ceasul. Era trei fără un sfert. Încă puteau să ajungă 
la Foynes la timp. Moralul ei deborda de optimism. Nu s-a 
terminat! gândi ea. 

Tânărul fierar se apropie, cu o licărire în ochi și spuse: 

— Dă-mi voie să te ajut să urci. Făcu o scară cu palmele 
împreunate. Ea puse piciorul gol și murdar acolo și el o împinse 
în sus. Se căţără pe locul ei. 

Avionul porni imediat. 

Câteva secunde mai târziu, se aflau în aer. 


VP - 165 


Capitolul nouă 


Nevasta lui Mervyn Lovesey era fericită. 

Diana fusese speriată când decolase Clipperul, dar acum 
simţea doar euforie. 

Nu mai zburase până atunci. Mervyn nu o invitase niciodată 
să urce în micul lui avion, deși ea petrecuse zile întregi să-l 
vopsească pentru el în minunata culoare galbenă. 

Ea descoperi că, îndată ce treci peste nervozitate, simţeai o 
senzaţie extraordinară să te afli atât de sus în aer, într-un hotel 
de cinci stele, cu aripi, privind în jos, la pășunile și lanurile de 
porumb ale Angliei, la drumuri și căi ferate, case, și biserici, și 
fabrici. Se simţea liberă. Îl părăsise pe Mervyn și fugea cu Mark. 

Seara trecută, la hotelul South Western din Southampton, se 
înregistraseră ca domnul și doamna Alder și își petrecuseră 
prima lor noapte întreagă împreună. Făcuseră dragoste, apoi se 
duseseră la culcare, se treziseră de dimineaţă și făcuseră 
dragoste din nou. Părea un mare lux după trei luni de după- 
amiezi scurte și sărutări furate. 

Să zbori cu Clipperul era ca și cum ai trăi într-un film. Decorul 
era opulent, oamenii erau eleganți, cei doi chelneri erau tăcuţi și 
eficienţi, totul se întâmpla liniar, de parcă urma un scenariu și 
erau figuri celebre peste tot. Era baronul Gabon, sionistul bogat, 
întotdeauna adâncit într-o discuţie intensă cu însoţitorul său, 
tras la faţă. Marchizul de Oxenford, faimosul fascist, se afla la 
bord împreună cu frumoasa lui soție. Prințesa Lavinia Bazarov, 
unul dintre stâlpii societăţii pariziene, se afla în compartimentul 
Dianei, pe locul de la fereastră, pe aceeași canapea cu ea. 

Față în față cu prinţesa, pe celălalt loc de la fereastra de 
partea aceasta, era vedeta de cinema Lulu Bell. Diana o văzuse 
în multe filme: Vărul meu Jack, Tortura, Viata secretă, Elena din 
Troia și multe altele, care fuseseră aduse de cinematograful 
Paramount, din Oxford Street, Manchester. Dar cea mai mare 
surpriză era faptul că Mark o cunoștea. In timp ce se așezau pe 
locurile lor, o voce americană, stridentă, strigase: „Mark! Mark 
Alder! Ești chiar tu?” și Diana se întorsese ca să vadă o femeie 
mică, blondă, ca un canar, care se repezea spre el. 

Află că lucraseră împreună la o emisiune radio, la Chicago, cu 
ani în urmă, înainte ca Lulu să devină mare vedetă. Mark o 


VP - 166 


prezentase pe Diana și Lulu fusese foarte dulce, spunând cât de 
frumoasă era Diana și cât de norocos era Mark pentru că o 
găsise. Dar, normal, ea era mult mai interesată de Mark și ei doi 
discutaseră chiar de la decolare, evocând amintiri din zilele de 
demult, când erau tineri și fără bani și locuiau în magherniţe 
ieftine și rămâneau treji toată noaptea ca să bea lichior de 
contrabandă. A 

Diana era surprinsă de faptul că Lulu era atât de scundă. In 
filme părea mai înaltă. Și mai tânără. Și, în viaţa reală, puteai 
să-ți dai seama că părul ei nu era blond natural, așa cum era al 
Dianei, ci era vopsit. Oricum, avea o personalitate vioaie, 
băgăreaţă, aceeași pe care o afișa în cele mai multe dintre 
filmele ei. Chiar și acum era centrul atenţiei. Deși discuta cu 
Mark, toată lumea se uita la ea: prinţesa Lavinia, din colţ, Diana, 
față în faţă cu Mark, și cei doi bărbaţi aflaţi de cealaltă parte a 
culoarului. Spunea o poveste despre o emisiune radio, în timpul 
căreia unul dintre actori plecase, crezând că rolul lui se 
încheiase, când, de fapt, mai avea o replică de spus chiar la 
final. 

— Așa că eu mi-am spus replica: „Cine a mâncat tortul de 
Paște?” Și toată lumea privea în jur - dar George dispăruse! Și 
urmă o tăcere lungă. Ea făcu o pauză pentru efectul dramatic. 
Diana zâmbi. Ce naiba spuneau oamenii când lucrurile mergeau 
prost în emisiunile radio? Asculta des radioul, dar nu-și putea 
aminti să se fi întâmplat ceva de genul acesta. Apoi Lulu 
continuă. 

— Așa că mi-am spus replica: „Cine a mâncat tortul de 
Paște?” Și, pe urmă, am continuat așa. Ea își cobori vocea și 
vorbi cu o uimitor de convingătoare voce masculină, aspră: 
„Cred că trebuie să fi fost pisica”. 

Toată lumea râse. 

— Și ăsta a fost finalul spectacolului, încheie ea. 

Diana își aminti de o emisiune de radio în care crainicul 
fusese atât de șocat de ceva încât exclamase „lisuse Hristoase!” 
complet uluit. 

— Odată am auzit un crainic înjurând, spuse ea. 

Era pe punctul să spună povestea, dar Mark interveni: 

— O, asta se întâmplă mereu, apoi se întoarse spre Lulu, 
spunând: Îţi amintești când Max Gifford a spus că Babe Ruth are 
bile curate și, pe urmă, nu se mai putea opri din râs? 


VP - 167 


Atât Mark, cât și Lulu chicotiră amintindu-și asta și Diana 
zâmbi, dar începea să se simtă lăsată pe dinafară. Se gândi că 
era prea răsfăţată: timp de trei luni, când Mark fusese un străin 
singur în oraș, se bucurase de toată atenţia lui, pe care nu o 
împărțise cu nimeni. Evident, asta nu putea să ţină la nesfârșit. 
De acum încolo va trebui să se obișnuiască să-l împartă cu alte 
persoane. Oricum, nu trebuia să joace un rol de spectator. Se 
întoarse către prinţesa Lavinia, care era așezată la dreapta ei, și 
spuse: 

— Asculţi radioul, prințesă? 

Bătrâna rusoaică privi de la înălțimea nasului ei subţire și 
coroiat și răspunse: 

— Consider că e mai degrabă vulgar. 

Diana mai întâlnise și înainte femei bătrâne și arogante și nu 
era intimidată. 

— Surprinzător, spuse ea. Doar seara trecută am ascultat un 
cvintet de coarde, de Beethoven. 

— Muzica germană este atât de mecanică, replică prinţesa. 

Nimic nu o putea mulțumi, se decise Diana. Ea aparținuse, pe 
vremuri, celei mai leneșe și privilegiate clase sociale din lume și 
dorea ca lumea să știe asta, așa că pretindea că tot ceea ce i se 
oferea nu era la fel de bun ca lucrurile cu care fusese obișnuită 
pe vremuri. Avea să fie plictisitoare. 

Stewardul desemnat pentru partea din spate a avionului, al 
cărui nume era Davy, sosi ca să ia comenzile pentru cocktailuri. 
Era un tânăr micut, îngrijit, fermecător, cu păr blond și mergea 
pe culoarul acoperit cu covor cu un pas săltat. Diana îi ceru un 
martini sec. Nu știa ce era, dar își amintea, din filme, că era o 
băutură la modă în America. 

Îi studie pe cei doi bărbaţi aflaţi în partea cealaltă a 
compartimentului. Amândoi priveau afară, pe fereastră. Cel mai 
apropiat era un tânăr frumos, cu un costum destul de ţipător. 
Avea umerii largi, ca un atlet, și purta mai multe inele. Culoarea 
lui, mai întunecată, o făcu pe Diana să se întrebe dacă era sud- 
american. În faţa lui se afla un bărbat care părea să nu prea 
facă parte din peisaj. Costumul îi era cu o măsură prea mare și 
gulerul cămășii era uzat. Nu arăta ca și cum și-ar fi putut 
permite preţul călătoriei cu Clipperul. Era chel ca un bec. Cei doi 
bărbaţi nu se priveau și nu vorbeau între ei, dar Diana era 
convinsă că erau împreună. 


VP - 168 


Se întrebă ce făcea Mervyn în clipa asta. Aproape sigur, îi 
citea scrisoarea. Ar putea să plângă, gândi ea vinovată. Nu, nu 
era stilul lui. Cel mai probabil era turbat de furie. Dar pe cine își 
va vărsa furia? Pe sărmanii lui angajaţi, poate. Își dorea ca 
scrisoarea ei să fi fost mai amabilă sau măcar mai lămuritoare, 
dar ea fusese prea îndurerată ca să se descurce mai bine. 
Probabil că îi va telefona surorii ei, Thea, presupuse ea. Mervyn 
se va gândi că Thea ar putea să știe unde plecase. Ei bine, Thea 
nu știa. Va fi șocată. Ce le va spune gemenelor? Gândul acesta o 
întristă pe Diana. 

Davy se întoarse cu băuturile lor. Mark ridică paharul spre 
Lulu, apoi spre Diana - aproape ca un gând întârziat, gândi ea 
amărâtă. Gustă din martini și aproape că îl scuipă. 

— Uf! spuse ea. Are gust de gin sec! 

Toată lumea râse de ea. 

— Este în cea mai mare parte gin, dragă, spuse Mark. N-ai 
mai băut martini până acum? 

Diana se simţea umilită. Nu avea habar ce comandase, ca o 
școlăriţă la bar. Toţi acești oameni, cosmopoliţi, credeau, acum, 
că era o provincială ignorantă. 

Davy spuse: 

— Permite-mi să-ţi aduc altceva, doamna mea. 

— Un pahar de șampanie, atunci, spuse ea, îmbufnată. 

— Imediat. 

Diana vorbi supărată spre Mark. 

— N-am mai băut martini până acum. Mă gândeam să încerc. 
Nu-i nimic greșit în asta, nu-i așa? 

— Sigur că nu, iubito, spuse el, și o bătu pe genunchi. 

Prinţesa Lavinia zise: 

— Brandy-ul acesta este dezgustător, tinere. Adu-mi niște 
ceai în loc. 

— Imediat, Înălţimea Voastră. 

Diana se decise să meargă la toaletă doamnelor. Se ridică în 
picioare și spuse: 

— Scuzaţi-mă, și plecă prin ușa arcuită care ducea spre coada 
avionului. 

Trecu printr-un alt compartiment de pasageri, la fel ca acela 
pe care tocmai îl părăsise, și ajunse în spatele avionului. Într-o 
parte se afla un mic compartiment, cu doar doi oameni, și pe 


VP - 169 


cealaltă parte o ușă, inscripționată „Camera de pudrare a 
doamnelor”. Intră. 

Camera de pudrare o înveseli. Era chiar foarte drăguță. Avea 
o masă de toaletă, curată, cu două scaune tapiţate în piele 
turcoaz, iar pereții erau acoperiți cu o țesătură bej. Diana se 
așeză să-și refacă machiajul. Mark o numea rescrierea feței. In 
faţa ei se aflau așezate șerveţele de hârtie și cremă de faţă. 

Dar când se privi pe sine, descoperi o femeie nefericită. Lulu 
Bell apăruse ca un nor care acoperea soarele, îndepărtase 
atenţia lui Mark de la ea și îl făcuse să o trateze ca pe un mic 
inconvenient. Desigur, Lulu era mai apropiată de vârsta lui 
Mark: el avea treizeci și nouă de ani și ea trebuia să fie trecută 
de patruzeci. Diana avea doar treizeci și patru. Oare Mark știa 
ce vârstă are Lulu? Bărbaţi puteau să fie proști în probleme de 
felul acesta. 

Adevărata problemă era aceea că Mark și Lulu aveau foarte 
multe în comun: amândoi lucrau în industria spectacolelor, 
amândoi erau americani, amândoi erau veterani ai zilelor de 
început ale transmisiilor radiofonice. Diana nu avea nimic în 
comun cu toate astea. Dacă voiai să fii dur, puteai spune că ea 
nu făcuse nimic în afară de a fi o fiinţă socială într-un oraș de 
provincie. 

Întotdeauna va fi așa cu Mark? Ea mergea în ţara lui. De acum 
înainte, el va cunoaște totul în jurul său, în timp ce pentru ea 
totul va fi necunoscut. Se vor întreţine cu prietenii lui, pentru că 
ea nu avea niciunul în America. De câte ori se va mai face de 
râs pentru că nu știa ceea ce știa toată lumea, cum ar fi faptul 
că martini sec avea gust de gin rece? 

Se întrebă cât de tare îi va lipsi lumea confortabilă, previzibilă 
pe care o lăsase în urmă, lumea balurilor de caritate și a cinelor 
masonice de la hotelurile din Manchester, unde cunoștea pe 
toata lumea și știa toate băuturile și meniurile. Era plictisitor, 
dar era sigur. 

Scutură capul, făcându-și părul să se umfle, drăguţ. Nu 
intenţiona să gândească în felul acesta. „Eram plictisită de 
distracţie în lumea aceea, gândi ea; îmi doream aventură și 
emoție; și acum le am. O să mă bucur de ele”. Se decise să facă 
un efort, hotărât, să recâștige atenţia lui Mark. Ce putea să 
facă? Nu dorea să-l înfrunte direct și să-i spună că îi displăcea 
comportarea lui. Asta părea o slăbiciune. Poate că o atitudine 


VP - 170 


asemănătoare cu propria lui purtare va rezolva problema. Putea 
să discute cu altcineva în felul în care discuta el cu Lulu. Asta ar 
putea să-l facă să se ridice și să observe. Cine ar putea să fie? 
Băiatul frumușel de dincolo de culoar ar putea să fie numai bun. 
Era mai tânăr decât Mark și mai masiv. Asta îl va face pe Mark al 
dracului de gelos. 

Își dădu cu puţin parfum după urechi și între sâni, apoi ieși din 
toaletă. Când traversă avionul, își legănă șoldurile puţin mai 
mult decât era necesar și se bucură de privirile pasionale ale 
bărbaţilor și de cele admirative sau invidioase ale femeilor. 
„Sunt cea mai frumoasă femeie din avion și Lulu Bell știe asta”, 
gândi ea. 

Când ajunse în compartiment, nu se așeză pe locul ei, ci se 
întoarse spre stânga și privi pe fereastră, peste umărul tânărului 
îmbrăcat în costum cu dungi. El îi oferi un zâmbet care spunea 
„mă bucur să te văd”. 

Ea îi zâmbi înapoi și zise: 

— Nu-i așa că e minunat? 

— Nu-i așa? spuse el; dar ea observă că el aruncă o privire 
îngrijorată spre bărbatul din faţa lui, de parcă se aștepta să fie 
admonestat. Era de parcă celălalt bărbat era supraveghetorul 
lui. 

Diana întrebă: 

— Sunteţi împreună? 

Bărbatul chel îi răspunse scurt. 

— Ai putea spune că suntem asociaţi. Apoi păru să-și 
amintească de bunele maniere și întinse mâna, spunând: Ollis 
Field. 

— Diana Lovesey. Ea îi strânse mâna cu reţinere. Avea 
unghiile murdare. Se întoarse înapoi spre bărbatul mai tânăr. 

— Frank Gordon, spuse el. 

Amândoi erau americani, dar orice altă asemănare se oprea 
aici. Frank Gordon era îmbrăcat elegant, cu ace la gulerul 
cămășii și o batistă albă în buzunarul de la piept. Mirosea a 
colonie și părul lui, tuns scurt, era ușor pomădat. 

— Ce zonă este asta peste care zburăm - este tot Anglia? 
întrebă el. 

Diana se aplecă peste el ca să se uite pe fereastră și îl lăsă 
să-i simtă parfumul. 


VP - 171 


— Cred că trebuie să fie Devon, spuse ea, deși nu știa cu 
adevărat. 

— Din ce zonă ești tu? întrebă el. 

Se așeză lângă Gordon. 

— Manchester, răspunse ea. Se uită spre Mark, îi prinse 
privirea nedumerită și își întoarse atenţia spre Frank. Este în 
nord-vest. 

În faţa lor, Ollis Field își aprinse o ţigară cu un aer 
dezaprobator. Diana își încrucișă picioarele. 

Frank spuse: 

— Familia mea provine din Italia. 

Guvernul italian era fascist. Diana rosti cu aer nevinovat: 

— Crezi că Italia va intra în război? 

Frank scutură din cap. 

— Poporul italian nu vrea război. 

— Nu cred că vrea război cineva. 

— Atunci de ce se întâmplă? 

Ea îl găsi greu de descifrat. Era evident că avea bani, dar 
părea să fie lipsit de educație. Cei mai mulţi bărbaţi abia 
așteptau să-i explice lucruri, să-și etaleze cunoștințele, 
indiferent dacă ea dorea sau nu. El nu avea un astfel de impuls. 
Se uită la însoţitorul lui și spuse: 

— Ce crezi, domnule Field? 

— N-am nicio părere, replică el morocănos. 

Se întoarse spre bărbatul mai tânăr. 

— Poate că războiul este singurul mod prin care conducătorii 
fasciștii își pot ţine popoarele sub control. 

Privi din nou spre Mark și rămase dezamăgiră pentru că el era 
adâncit în conversaţie cu Lulu și chicoteau împreună ca niște 
școlari. Se simţi abandonată. Ce se întâmplă cu el? In acel 
punct, Mervyn ar fi fost gata să-l pocnească pe Frank peste nas. 

Privi înapoi la Frank. Cuvintele de pe buzele ei erau: 
„Povestește-mi despre tine”, dar, brusc, își dădu seama că nu 
putea să facă faţă la plictiseala de a-i asculta răspunsul și nu 
spuse nimic. In momentul acela, Davy îi aduse șampania și o 
farfurie cu caviar pe pâine prăjită. Se folosi de această ocazie ca 
să revină la locul ei, simțindu-se descurajată. 

Pentru o vreme îi ascultă, nemulțumită, pe Mark și pe Lulu, 
apoi gândurile ei alunecară în altă parte. Era o prostie să se 
supere pe Lulu. Mark îi era devotat ei, Dianei. Pur și simplu, se 


VP - 172 


bucura să discute despre vremurile trecute. Nu avea niciun rost 
ca Diana să se îngrijoreze în legătură cu America: decizia fusese 
luată, zarurile fuseseră aruncate, Mervyn îi citise scrisoarea. Era 
o prostie să se răzgândească din cauza unei blonde bondoace, 
de patruzeci și cinci de ani, cum era Lulu. În curând va învăţa 
stilul de viaţă american, băuturile lor, emisiunile lor de radio și 
manierele lor. În scurt timp va avea mai mulţi prieteni ca Mark: 
așa era ea, atrăgea oamenii. 

Începu să se gândească în perspectivă, la lungul zbor peste 
Atlantic. Când citise despre Clipper în Manchester Guardian, se 
gândise că aceasta părea călătoria cea mai romantică din lume. 
Din Irlanda până în Newfoundland erau mai mult de trei mii de 
kilometri și va dura o veșnicie, aproape șaptesprezece ore. Era 
suficient timp să iei cina și să te duci la culcare, să dormi toată 
noaptea și să trezești înainte de aterizarea avionului. Ideea de a 
purta cămășile de noapte pe care le purtase cu Mervyn i se 
păruse proastă, dar nu avusese timp să meargă la cumpărături 
pentru călătorie. Din fericire, avea o cămașă de noapte 
minunată, din mătase, cafea cu lapte, și o pijama roz-somon, pe 
care nu le purtase niciodată. Nu existau paturi duble, nici măcar 
în apartamentul nuptial - Mark verificase -, dar patul lui se afla 
deasupra patului ei. O emoţiona și în același timp o înfricoșa 
gândul să meargă la culcare deasupra oceanului, în timp ce 
zbura, oră după oră, la sute de kilometri depărtare de țărm. Se 
întreba dacă va fi capabilă să doarmă. Motoarele vor funcţiona 
la fel de bine, fie că ea era trează sau nu, dar, oricum, se va 
îngrijora că s-ar putea opri în timp ce ea dormea. 

Aruncă o privire pe fereastră și observă că se aflau deasupra 
apei. Trebuia să fie Marea Irlandei. Oamenii spuneau că un 
hidroavion nu putea să amerizeze în largul mării din cauza 
valurilor, dar Diana credea că ar avea, cu siguranţă, mai multe 
șanse ca un avion cu roți. 

Zburau prin nori, așa că nu putea să vadă nimic. După o 
vreme, avionul începu să se scuture. Pasagerii priveau unul spre 
altul și zâmbeau nervos și stewardul trecu pe la toată lumea, 
cerându-le să-și lege centurile de siguranţă. Diana se simţea 
nervoasă pentru că nu vedea pământul. Prinţesa Lavinia 
strângea cu putere brațul fotoliului, dar Mark și Lulu discutau în 
continuare de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Frank Gordon și 


VP - 173 


Ollis Field păreau calmi, dar amândoi își aprinseseră ţigări și 
trăgeau din ele cu putere. 

Chiar când Mark spunea: „Ce dracu' s-a întâmplat cu Muriel 
Fairfield?”, se simţi o hurducătură și avionul păru să cadă. Diana 
simţi că stomacul îi ajunge în gât. Într-un alt compartiment, un 
pasager ţipă. Dar avionul se îndreptă, de parcă tocmai 
aterizase. 

Lulu răspunse: 

— Muriel s-a măritat cu un milionar. 

— Serios! spuse Mark. Dar era atât de urâtă. 

Diana spuse: 

— Mark, mi-e frică. 

El se întoarse spre ea. 

— A fost doar un gol de aer, dragă. E normal. 

— Dar s-a simţit de parcă urma să ne prăbușim. 

— Nu ne vom prăbuși. Se întâmplă tot timpul. 

Se întoarse înapoi spre Lulu. Pentru o clipă, Lulu privi spre 
Diana, de parcă se aștepta să spună ceva, dar Diana privi în altă 
parte, furioasă pe Mark. 

Mark continuă. 

— Cum a pus mâna Muriel pe un milionar? 

Lulu făcu o pauză. 

— Nu știu, dar acum locuiesc la Hollywood și el bagă bani în 
filmele ei. 

— Incredibil! 

Incredibil era cuvântul corect, gândi Diana. Imediat ce avea 
să-l prindă pe Mark singur, o să-i spună ce gândește. 

Lipsa lui de înţelegere o făcea să se simtă și mai speriată. La 
lăsarea întunericului se vor afla peste Oceanul Atlantic, nu peste 
Marea Irlandei. Cum se va simţi atunci? Își imagina Atlanticul ca 
pe ceva vast, fără contururi, rece și mortal, întins pe mii de 
kilometri. Singurele lucruri pe care le puteai vedea, conform 
celor de la Manchester Guardian, erau aisbergurile. Dacă ar fi 
existat niște insule care să mai îndulcească peisajul, Diana s-ar 
simţi mai puţin nervoasă. Întunecimea absolută a imaginii era 
cel mai înspăimântător lucru: nimic, în afară de avion și de lună 
și de marea agitată. Într-un mod amuzant, semăna cu 
anxietatea pe care o simţea la gândul plecării în America: în 
mintea ei, știa că nu este periculos, dar imaginea era ciudată și 
nu exista niciun reper familiar. 


VP - 174 


Deveni agitată. Încerca să se gândească la alte lucruri. Abia 
aștepta cina cu șapte feluri de mâncare, pentru că îi plăceau 
mesele lungi, elegante. Să se caţere în paturile suspendate îi va 
crea o senzaţie de înfiorare copilărească, de parcă s-ar duce să 
doarmă în cortul din grădină. Și pe partea cealaltă o așteptau 
amețitoarele turnuri ale orașului New York. Dar agitația unei 
călătorii în necunoscut se transforma, acum, în teamă. Işi goli 
paharul și mai ceru șampanie, dar asta nu o ajută să se 
calmeze. Tânjea după senzaţia de pământ solid sub picioare. Se 
înfioră când se gândi cât de rece trebuie să fie marea de 
dedesubt. Nimic din ceea ce făcea nu-i putea îndepărta 
gândurile de la temerile ei. Dacă ar fi fost singură, și-ar fi putut 
ascunde fața în palme și ar fi închis ochii. Privi cu răutate spre 
Mark și Lulu, care discutau veseli, insensibili la chinurile ei. Era 
chiar tentată să facă o scenă, să izbucnească în lacrimi sau să 
facă o criză de isterie, dar înghiţi în sec și rămase calmă. 
Curând, avionul va ateriza la Foynes și va putea să coboare și să 
se plimbe pe teren solid. 

Dar, pe urmă, va trebui să se îmbarce pentru lungul zbor 
peste Atlantic. 

Cumva, nu putea suporta ideea. 

„Abia dacă pot să rezist o oră în condiţiile astea, gândi ea. 
Cum pot să rezist toată noaptea? Mă va ucide. Dar ce altceva aș 
putea să fac?” 

Desigur, nimeni nu avea să o oblige să se urce înapoi în avion 
la Foynes. 

Și dacă nimeni nu o va obliga, nu credea că avea puterea să 
se îmbarce din nou. P 

„Dar ce voi face? Știu ce aș putea să fac. li voi telefona lui 
Mervyn”. 

Abia dacă putea să creadă că visul ei strălucitor se va prăbuși 
în felul acesta; dar știa că asta avea să se întâmple. 

Mark era mâncat de viu, în fața ochilor lui, de o femeie mai în 
vârstă, cu părul vopsit și cu prea mult machiaj și Diana avea să-i 
telefoneze lui Mervyn și să-i spună: „Imi pare rău. Am făcut o 
greșeală. Vreau să mă întorc acasă”. 

Ştia că el o va ierta. Faptul că era convinsă de reacţia lui o 
făcu să se simtă puţin rușinată. Îl rănise, dar el tot o va lua în 
braţe și va fi fericit că se întorcea la el. 


VP - 175 


Dar nu îmi doresc asta, gândi ea nefericită. Vreau să plec în 
America și să mă mărit cu Mark și să locuiesc în California. Il 
iubesc. 

Nu, ăsta era un vis prostesc. Ea era doamna Mervyn Lovesey, 
din Manchester, sora lui Thea și mătușica Diana pentru gemene, 
rebela, nu prea periculoasă, a lumii bune din Manchester. Nu va 
locui niciodată într-o casă cu palmieri în grădină și cu piscină. 
Era măritată cu un bărbat morocănos, loial, care era mai 
interesat de afacerea lui decât de ea. Cele mai multe femei pe 
care le cunoștea se aflau în exact aceeași situaţie, deci trebuia 
să fie ceva normal. Toate erau dezamăgite, dar o duceau mult 
mai bine decât cele câteva care se măritaseră cu beţivi și 
pierde-vară, așa că se consolau una pe cealaltă, erau de acord 
că ar fi putut să fie mult mai rău și cheltuiau banii câștigați cu 
greu de bărbaţii lor în magazinele universale și saloanele de 
modă. Dar nu plecau niciodată în California. 

Avionul plonjă, din nou, în neant, apoi își reveni la fel ca mai 
devreme. Diana trebui să se concentreze din greu să nu vomite. 
Dar, pentru un motiv oarecare, nu mai era speriată. Știa ce-i 
rezervă viitorul. Se simțea în siguranţă. 

Dorea doar să plângă. 


Capitolul zece 


Inginerul de bord Eddie Deakin se gândea la Clipper ca la o 
gigantică bulă de săpun, frumoasă și fragilă, pe care trebuie să 
o poarte, cu grijă, peste ocean, în timp ce oamenii din interior 
erau fericiţi, nepăsători la cât de subţire era coaja dintre ei și 
urletul nopții. 

Călătoria era mai aventuroasă decât își închipuiau ei, pentru 
că tehnologia avionului era nouă și cerul nocturn de deasupra 
Atlanticului era un teritoriu neexplorat, plin de pericole 
nebănuite. Oricum, Eddie se simțea mândru întotdeauna pentru 
că măiestria căpitanului, dedicaţia echipajului și fiabilitatea 
tehnologiei americane îi ducea, în siguranţă, acasă. 

Cu toate astea, în timpul acestei călătorii era bolnav de 
teamă. 


VP - 176 


Pe lista de pasageri se afla un Tom Luther. Eddie se tot uitase 
pe ferestrele punţii echipajului, în timp ce se îmbarcau 
pasagerii, întrebându-se care dintre ei era responsabil pentru 
răpirea lui Carol-Ann, dar, evident, nu putea să-și dea seama - 
era doar mulţimea obișnuită de magnați, stele de cinema și 
aristocrați bine îmbrăcaţi și bine hrăniţi. 

Pentru o vreme, în timp ce se pregătea pentru decolare, 
reușise să-și îndepărteze mintea de la gândurile chinuitoare 
despre Carol-Ann și să se concentreze pe sarcinile care-i 
reveneau: verificarea instrumentelor, verificarea celor patru 
motoare radiale, masive, încălzirea lor, reglarea amestecului de 
carburant și a înclinării clapetelor de răcire și controlul vitezei 
motoarelor în timpul deplasării pe mare. Dar, imediat ce avionul 
ajunsese la altitudinea de croazieră, avea mult mai puţine 
lucruri de făcut. Trebuia să sincronizeze turaţiile motoarelor, să 
regleze temperatura acestora și amestecul de carburant; apoi 
treaba lui consta, mai ales, în supraveghere, pentru a vedea 
dacă funcționau fără probleme. Și gândurile lui începură să 
umble aiurea din nou. 

Simţea o nevoie disperată, iraţională, să știe cu ce era 
îmbrăcată Carol-Ann. S-ar simţi mai puţin rău dacă ar ști că 
purta haina ei din piele de oaie, încheiată și cu centura strânsă 
și ghetele de vreme rea, nu pentru că ar putea să-i fie frig - era 
doar septembrie -, dar, în felul acesta, forma corpului ei ar fi 
mascată. Oricum, era mult mai probabil să fie îmbrăcată în 
minunata rochie de culoarea lavandei, fără mâneci, care îi 
plăcea atât de mult și care îi scotea în evidenţă silueta. Pentru 
următoarele douăzeci de ore avea să fie închisă împreună cu o 
grămadă de brute și gândul la ceea ce se putea întâmpla dacă 
ei se apucau de băutură îl chinuia. 

Ce dracului voiau de la el? 

Spera ca restul echipajului să nu observe starea în care se 
afla. Din fericire, toţi erau concentrați la propriile sarcini și nu 
erau atât de înghesuiți ca în majoritatea celorlalte avioane. 
Puntea de zbor a avionului Boeing B-314 era foarte mare. 
Cabina spațioasă era doar o parte din ea. Căpitanul Baker și 
copilotul Johnny Dott erau așezați pe niște scaune înălțate, unul 
lângă altul, la comenzile lor, cu un spaţiu între ei, care ducea la 
o trapă care le oferea accesul la compartimentul din proră, aflat 
în botul avionului. Pe timpul nopţii, în spatele piloților se puteau 


VP - 177 


trage niște perdele grele, astfel încât vederea lor nocturnă să nu 
fie stânjenită de lumina care venea dinspre restul cabinei. 

Doar această secţiune era mai mare decât întreaga punte de 
zbor a altor avioane, dar restul cabinei de zbor a Clipperului era 
chiar și mai generoasă. Cea mai mare parte a babordului, în 
stânga, cum stăteai cu faţa înainte, era ocupată de o masă cu 
hărţi, lungă de doi metri, la care se afla, acum, navigatorul Jack 
Ashford, aplecat asupra hărților sale. La partea dinspre pupa a 
acesteia se afla o mică masă de conferinţe, la care putea să se 
așeze căpitanul când nu pilota, efectiv, avionul. Lângă masă se 
afla un sas oval, care ducea la un pasaj prin care te puteai târi 
în interiorul aripii, o caracteristică specială a Clipperului, prin 
care se putea ajunge la motoare în timpul zborului, astfel încât 
Eddie putea să efectueze operaţiuni simple de întreţinere sau 
reparaţie, cum ar fi reglarea unei scurgeri de ulei, fără ca 
avionul să fie nevoit să aterizeze. 

La tribord, pe partea dreaptă, imediat în spatele scaunului 
copilotului, se afla scara care ducea în jos, spre puntea 
pasagerilor. Apoi era postul operatorului radio, unde era așezat 
Ben Thompson, cu faţa înainte. În spatele lui Ben era așezat 
Eddie. El era cu fața într-o parte, privind spre un perete de 
indicatoare și manete. Puțin mai în dreapta lui se afla sasul care 
conducea în aripa de la tribord. In partea din spate a punţii de 
zbor, o ușă ducea la compartimentul pentru bagaje. 

Toată povestea avea șapte metri lungime și trei metri lăţime, 
cu o mulţime de spaţiu între ei. Acoperită cu mochetă, izolată 
fonic și decorată cu un tapet textil de un verde deschis și cu 
scaune din piele maro, era cea mai luxoasă punte de zbor 
construită vreodată: când Eddie o văzuse pentru prima oară, 
crezuse că era un fel de glumă. 

Oricum, în clipa asta, el vedea doar spatele aplecat al 
colegilor săi de echipaj și considera, ușurat, că ei nu 
observaseră că nu era în apele lui. 

Disperat să înţeleagă pentru ce i se întâmpla acest coșmar, el 
dorea să-i ofere necunoscutului domn Luther o ocazie timpurie 
să se prezinte. După decolare, el vânase o scuză ca să treacă 
prin cabina pasagerilor. Nu putea găsi un motiv bun, așa că era 
nevoit să se descurce cu unul prost. Se ridică în picioare, 
murmurând către navigator: „Mă duc să verific cablurile de 
comandă ale derivei”, și cobori, repede, pe scări. Dacă l-ar fi 


VP - 178 


întrebat cineva de ce îi trecuse prin cap să facă aceea verificare 
tocmai atunci, ar fi răspuns „O bănuială”. 

Trecu încet prin cabina pasagerilor. Nicky și Davy serveau 
cocktailuri și gustări. Pasagerii se relaxau și discutau în mai 
multe limbi. În salonul principal se desfășura deja un joc de 
cărţi. Eddie observă câteva figuri familiare, dar era prea distras 
ca să își poată da seama cine erau persoanele celebre. Avu 
contact vizual cu câţiva dintre pasageri, în speranța că unul 
dintre ei se va prezenta ca Tom Luther, dar niciunul nu vorbi cu 
el. 

Ajunse în spatele avionului și se urcă pe scara montată pe 
peretele de lângă ușa camerei de pudrare a doamnelor. Acesta 
ducea la un sas din tavan, care îi oferea accesul la spaţiul gol 
din coada avionului. Ar fi putut să ajungă în același loc dacă 
rămânea pe puntea superioară și trecea prin compartimentul de 
bagaje. 

Verifică în grabă cablurile de comandă ale derivei, apoi 
închise sasul și cobori scara. Un băiat de paisprezece sau 
cincisprezece ani stătea acolo, privindu-l cu o curiozitate vie. 
Eddie să strădui să zâmbească. Incurajat, băiatul spuse: 

— AȘ putea să vizitez puntea de zbor? 

— Sigur că poţi, spuse Eddie automat. El nu dorea să fie 
deranjat chiar acum, dar echipajul trebuia să se poarte 
fermecător cu pasagerii și, în orice caz, această diversiune ar 
putea să-i îndepărteze gândurile de la Carol-Ann pentru scurtă 
vreme. 

— Super mulţumiri! 

— Mergi înapoi la locul tău pentru un minut și vin eu să te iau. 

Pe fața băiatului trecu o expresie de nedumerire, apoi aprobă 
din cap și se grăbi spre locul lui. 

Eddie se deplasă chiar și mai încet pe culoar, așteptând să-l 
abordeze cineva, dar nimeni nu făcu asta, așa că presupuse că 
tipul aștepta o ocazie mai discretă. Ar fi putut să-l întrebe pe 
steward unde era așezat domnul Luther, dar acesta din urmă s- 
ar întreba, normal, pentru ce dorea să știe și Eddie era reticent 
să stârnească orice fel de curiozitate. 

Băiatul se afla în compartimentul numărul 2 împreună cu 
familia. 

— În regulă, băiete, haide sus, spuse Eddie și le zâmbi 
părinţilor. Ei clătinară din cap spre el mai degrabă cu răceală. O 


VP - 179 


fată cu păr lung, roșcat - sora băiatului, poate - îi oferi un 
zâmbet recunoscător și inima lui făcu un salt: era frumoasă 
când zâmbea. 

— Cum te numești? îl întrebă pe băiat în timp ce urcau scara 
spiralată. 

— Percy Oxenford. 

— Eu sunt Eddie Deakin, inginerul de bord. 

Ajunseră în vârful scării. 

— Cele mai multe punți de zbor nu sunt la fel de frumoase ca 
asta, spuse Eddie, străduindu-se să pară vesel. 

— Cum sunt, de obicei? 

— Dezgolite, și reci, și zgomotoase. Și au diverse ieșituri 
ascuţite care te înțeapă de fiecare dată când te întorci. 

— Ce face un inginer de bord? 

— Am grijă de motoare - le ţin în funcțiune tot drumul până în 
America. 

— Pentru ce sunt toate manetele și cadranele astea? 

— Păi, să vedem... Manetele de aici controlează viteza 
elicelor, temperatura motorului și amestecul de combustibil. 
Există câte un set complet pentru fiecare dintre cele patru 
motoare. Toate astea erau oarecum vagi, înţelese el, și băiatul 
părea destul de destupat. Făcu un efort să fie mai specific. Uite, 
așază-te pe locul meu, spuse el. Percy se așeză nerăbdător. 
Privește acest cadran. Arată temperatura la motorul numărul 2, 
în capul motorului este de două sute cinci grade Celsius. Este 
puţin prea aproape de maximumul permis, care este de două 
sute treizeci de grade. Așa că îl vom răci. 

— Cum faci asta? 

— Apucă maneta și trage-o în jos, o fracțiune... atât e de 
ajuns. Acum ai deschis o clapetă de răcire cu câţiva centimetri, 
ca să lași să intre mai mult aer rece și, peste câtva momente, 
vei observa cum scade temperatura. Ai studiat multă fizică? 

— Merg la o școală de modă veche, spuse Percy. Invăţăm 
multă latină și greacă, dar nu sunt foarte interesaţi de știință. 

Lui Eddie i se părea că latina și greaca nu îi vor ajuta pe 
britanici să câștige războiul, dar își păstră gândul acesta pentru 
sine. 

Percy întrebă: 

— Ceilalţi ce fac? 


VP - 180 


— Ei bine, în clipa asta, cea mai importantă persoană este 
navigatorul: el este Jack Ashford, cel care e așezat la masa cu 
hărţi. Jack, un bărbat brunet, cu bărbia albăstruie, cu trăsături 
regulate, ridică privirea și afișă un zâmbet prietenos. Eddie 
continuă: El trebuie să-și dea seama unde ne aflăm, ceea ce 
poate să fie destul de greu în mijlocul Oceanului Atlantic. Are o 
cupolă de observaţie, acolo în spate, în compartimentul pentru 
bagaje, și verifică stelele cu ajutorul sextantului. 

Jack spuse: 

— De fapt, este un octant cu bulă de aer. 

— Ce-i ăla? 

Jack îi arătă instrumentul lui Percy. 

— Bula de aer folosește ca să îţi dai seama când instrumentul 
este la nivel. Identifici o stea, apoi o priveşti printr-o oglindă și 
reglezi înclinarea oglinzii până când steaua ajunge să se vadă la 
orizont. Citești înclinarea oglinzii aici, și cauţi în cartea cu tabele 
și, de acolo, afli care este poziţia ta pe suprafaţa pământului. 

— Pare simplu, spuse Percy. 

— Este, teoretic, zise Jack râzând. Una dintre problemele 
întâmpinate într-un astfel de zbor este aceea că am putea să 
zburăm prin nori, pe toată durata călătoriei, așa că nu ajung 
niciodată să văd vreo stea. 

— Dar, cu siguranţă, dacă știi de unde ai plecat și dacă te 
îndrepţi mereu în aceeași direcţie, nu poţi să te rătăcești, glăsui 
Percy. 

— Asta se numește o socoteală moartă. Dar poți să te 
rătăcești, pentru că vântul te bate în lateral, îi explică Jack. 

— Nu poţi să presupui cât de mult? N 

— Putem să facem mai mult decât să presupunem. În aripă se 
află o mică deschizătură și las să cadă o rachetă luminoasă și o 
privesc, cu atenţie, în timp ce ne îndepărtăm de ea. Dacă 
rămâne aliniată la coada avionului, nu avem derivă, dar dacă se 
mișcă într-o parte sau alta, asta îmi arată deriva, răspunse 
navigatorul Clipperului. 

— Pare puţin cam din topor. 

Jack râse. 

— Este. Dacă nu am noroc și nu ajung să văd stelele pe toată 
durata traversării oceanului și dacă estimez greșit deriva, putem 
să ajungem la sute de kilometri în afara cursului. 

— Și atunci ce se întâmplă? 


VP - 181 


— Aflăm despre asta imediat ce ajungem în raza unei balize 
sau a unui post de radio și ne corectăm cursul. 

Eddie privea cum curiozitatea și înţelegerea apăreau pe faţa 
inteligentă a băiatului. Într-o zi, gândi el, îi voi explica lucruri 
propriului meu copil. Asta îl făcu să se gândească la Carol-Ann și 
amintirea îl făcu să simtă o durere în piept. Dacă nevăzutul 
domn Luther s-ar prezenta, Eddie s-ar simţi puţin mai bine. Când 
va afla ce se dorea de la el, va înţelege, în sfârșit, de ce i se 
întâmplau aceste lucruri groaznice. 

Percy spuse: 

— Pot să văd interiorul unei aripi? 

— Sigur. Eddie deschise sasul din aripa de la tribord. Imediat, 
sunetul uriașului motor se auzi mult mai puternic și se simţi un 
miros de ulei încins. In interiorul aripii se afla un pasaj jos, cu o 
cale pe care să te târăști, ca o scândură îngustă. În spatele 
fiecăruia din cele două motoare se afla o staţie pentru mecanici, 
în care abia dacă era loc pentru un bărbat să stea așezat. 
Decoratorii de interioare de la Pan Am un ajunseseră în spaţiul 
acesta și era o lume utilitară de cabluri, și nituri, și lonjeroane, și 
conducte. 

— Cam așa arată cele mai multe punți de zbor, strigă Eddie. 

— Pot să intru acolo? 

Eddie scutură din cap și închise ușa. 

— Pasageri nu au voie dincolo de acest punct. Îmi pare rău. 

Jack spuse: 

— Iţi voi arăta cupola mea de observație. 

II conduse pe Percy prin ușa din spatele punţii de zbor și 
Eddie aruncă o privire la instrumentele pe care le ignorase în 
ultimele minute. Totul era în regulă. 

Operatorul radio, Ben Thompson, recită condițiile 
meteorologice de la Foynes: 

— Vânt dinspre vest, douăzeci și două de noduri. Mare 
agitată. 

O clipă mai târziu, pe panoul lui Eddie se stinse lumina de 
deasupra cuvântului „croazieră” și se aprinse cea de deasupra 
cuvântului  „amerizare”. El verifică  cadranele pentru 
temperatură și raportă: 

— Toate motoarele sunt gata pentru amerizare. Verificarea 
era necesară pentru că motoarele cu raport de compresie mare 
puteau să fie avariate de o reducere prea bruscă a accelerației. 


VP - 182 


Eddie deschise ușa spre coada avionului. 

Printre suporții pentru încărcătură de pe fiecare parte se afla 
o trecere îngustă care ducea spre o cupolă la care se ajungea pe 
o scară. Percy stătea în picioare pe scară, privind prin octant. În 
spatele zonei pentru bagaje se afla un spaţiu în care ar fi trebuit 
să se afle paturile echipajului. Dar nu fusese niciodată mobilat. 
Echipajul care nu era de serviciu folosea cabina numărul 1. În 
spatele acestei zone se afla un sas care ducea spre 
compartimentul din coadă, prin care treceau cablurile de 
comandă. Eddie strigă: 

— Amerizăm, Jack. 

Jack spuse: 

— E timpul să te întorci la locul tău, tinere. 

Eddie avea senzația că Percy se purta prea frumos ca să fie 
adevărat. Deși băiatul făcea ceea ce i se spusese, în privirea lui 
exista o strălucire ștrengărească. Oricum, pentru moment se 
comporta bine și porni, ascultător, spre scara din faţă și cobori 
pe puntea pasagerilor. 

Tonul motorului se modifică și avionul începu să piardă 
înălţime. Echipajul intră, automat, în rutina bine coordonată 
pentru amerizare. Eddie își dorea să le poată spune celorlalți ce 
i se întâmpla. Se simţea disperat de singur. Aceștia erau 
prietenii și colegii lui; aveau încredere unul în altul; zburaseră 
peste Atlantic împreună; dorea să le explice situația lui și să le 
ceară sfatul, dar era prea riscant. 

Se ridică, pentru o clipă, ca să privească afară. Văzu un orășel 
care, bănuia, era Limerick. În afara orașului, pe malul nordic al 
estuarului râului Shannon, se construia un aeroport nou, mare, 
pentru avioane și hidroavioane. Până când era terminat, 
hidroavioanele coborau în partea de sud a estuarului, la 
adăpostul unei mici insule, lângă satul Foynes. 

Aveau un curs spre nord-vest, deci căpitanul Baker trebuia să 
întoarcă avionul cu patruzeci și cinci de grade, ca să amerizeze 
cu vântul dinspre vest. O șalupă lansată dinspre sat trebuia să 
patruleze zona de amerizare în căutarea unor resturi plutitoare 
care ar putea să deterioreze avionul. Barca pentru 
realimentarea cu combustibil trebuia să fie în așteptare, 
încărcată cu butoaie de două sute de litri și pe țărm probabil că 
se afla o mulţime de privitori, veniți să vadă miracolului unei 
bărci care putea să zboare. 


VP - 183 


Ben Thompson vorbea în microfonul aparatului său de radio. 
La orice distanță mai mare de câţiva kilometri, trebuia să 
folosească codul Morse, dar, acum, se afla suficient de aproape 
pentru transmisie prin voce. Eddie nu putea să distingă 
cuvintele, dar putea să înțeleagă, din tonul calm, relaxat, al 
vocii, că totul era în regulă. 

Pierdeau constant înălţime. Eddie își privea vigilent cadranele, 
făcând câte un reglaj, ocazional. Una dintre sarcinile lui cele mai 
importante era sincronizarea turaţiei motoarelor, o treabă care 
devenea tot mai solicitantă pe măsură ce pilotul făcea 
modificări tot mai frecvente ale accelerației. 

Amerizarea pe o mare calmă putea să fie aproape 
imperceptibilă. În condiţii ideale, carena Clipperului intra în apă 
ca o lingură în smântână. Eddie, concentrat la instrumentele lui, 
nu era conștient că avionul se afla pe apă decât la câteva 
secunde după ce se întâmpla. Astăzi, marea era agitată - ceea 
ce era la fel de rău în oricare dintre locurile în care Clipperul 
ameriza pe traseul său. 

Punctul cel mai de jos al carenei, numit prag, atinse primul 
apa și se simţi o ușoară trepidaţie în timp ce tăia crestele 
valurilor. Asta dură câteva secunde, apoi uriașul avion cobori alți 
câţiva centimetri și despică suprafaţa apei. Eddie considera că 
este mult mai lină decât aterizarea unui avion pe pământ, când 
exista întotdeauna o lovitură sesizabilă, uneori chiar mai multe. 
Foarte puţini stropi ajungeau la ferestrele punţii de zbor, care se 
afla la nivelul superior. Pilotul reduse acceleraţia și avionul 
încetini imediat. Avionul devenea, din nou, o navă. 

Eddie privi pe fereastră în timp ce avionul se îndrepta spre 
locul de amarare. Pe o parte se afla insula, joasă și golașă: văzu 
o casă mică, albă și câteva oi. Pe cealaltă parte se afla țărmul 
principal. Putea să vadă un debarcader de beton, destul de 
mare, cu un vas de pescuit ancorat la un capăt, câteva 
rezervoare de petrol, mari și un șir de case gri. Acesta era 
Foynes. 

Spre deosebire de Southampton, Foynes nu avea un ponton 
special construit pentru hidroavioane, așa că Clipperul va fi 
amarat în estuar și oamenii vor fi debarcaţi cu o șalupă. 
Amararea era responsabilitatea inginerului. 

Eddie se duse în faţă, se așeză în genunchi între cele două 
scaune ale piloților și deschise o trapă care ducea către 


VP - 184 


compartimentul de la prora. Cobori scara spre spaţiul gol. Pășind 
spre botul avionului, deschise o altă trapă și scoase capul afară. 
Aerul era proaspăt și sărat și el inspiră adânc. 

Lângă ei veni o șalupă. Unul dintre cei din șalupă flutură 
mâna spre Eddie. Aruncă o frânghie în apă. 

Pe botul hidroavionului se afla un cabestan pliabil. Eddie îl 
ridică și îl blocă pe poziţie, apoi luă un cârlig din interior și îl 
folosi ca să apuce frânghia care plutea pe apă. Legă funia de 
cabestan și avionul era amarat. Ridicând privirea spre parbrizul 
de deasupra lui, îi făcu semn căpitanului Baker că totul era în 
regulă. 

O altă șalupă venea deja lângă ei, ca să debarce pasagerii și 
echipajul. 

Eddie închise trapa și se întoarse pe puntea de zbor. 
Căpitanul Baker și Ben, operatorul radio, se aflau încă la 
posturile lor. Dar copilotul, Johnny, era aplecat peste masa cu 
hărţi și discuta cu Jack. Eddie se așeză la postul lui și opri 
motoarele. Când totul fu la locul lui, își puse haina neagră de la 
uniformă și șapca. Echipajul cobori scările, trecu prin 
compartimentul pentru pasageri numărul 2, apoi prin salon și 
ieși pe flotor. De acolo se îmbarcară în șalupă. Adjunctul lui 
Eddie, Mickey Finn, rămase în urmă să supravegheze 
realimentarea. 

Soarele strălucea, dar bătea o briză rece, sărată. Eddie îi 
cercetă pe pasagerii din șalupă, întrebându-se care dintre ei era 
Tom Luther. Recunoscu figura unei femei și își dădu seama, cu 
un ușor șoc, că o văzuse făcând dragoste cu un conte francez 
într-un film numit Spion la Paris. Ea discuta, animat, cu un 
bărbat îmbrăcat în blazer. Ar putea să fie Tom Luther? Împreună 
cu ei se afla o femeie frumoasă, într-o rochie cu buline, care 
părea nefericită. Mai existau câteva figuri familiare, dar 
majoritatea pasagerilor erau bărbaţi anonimi, în costume și 
pălării, și femei bogate, îmbrăcate în blănuri. 

Dacă Luther nu făcea mutarea repede, Eddie îl va căuta și la 
dracu’ cu discreţia, se decise el. Nu mai putea suporta 
așteptarea. 

Șalupa se îndepărtă de Clipper, spre țărm. Eddie se uita în 
gol, peste apă, gândindu-se la soţia lui. Își tot închipuia scena în 
care bărbaţii năvăliseră în casă. Carol-Ann poate că își mânca 
ouăle de dimineaţă, sau făcea cafea, sau se îmbrăca să plece la 


VP - 185 


lucru. Dacă se afla în cada de baie? Lui Eddie îi plăcea să o 
privească în cada de baie. Ea își lega părul într-un coc, lăsând să 
se vadă gâtul lung, și se întindea în apă, frecându-și cu buretele, 
leneș, membrele bronzate. li plăcea ca el să se așeze pe 
margine și să vorbească cu ea. Până să o întâlnească, el se 
gândea că astfel de lucruri se întâmplă numai în visele erotice. 
Dar acum, imaginea era tulburată de trei bărbaţi cu pălării de 
fetru, care năvăleau înăuntru și o apucau... 

Gândul la teama și șocul pe care le simţise ea când o 
prinseseră aproape că îl înnebunea pe Eddie, dincolo de pragul 
suportabil. El simţi cum i se învârtește capul și trebui să se 
concentreze să rămână în picioare în șalupă. Faptul că era 
complet neputincios făcea ca încurcătura lui să fie atât de 
agonizantă. Ea se afla într-un necaz și el nu putea să facă nimic, 
nimic. Descoperi că își încleșta pumnii spasmodic și se forță să 
se oprească. 

Șalupa ajunse la țărm și fu legată de un ponton care era 
conectat de docuri printr-o pasarelă. Echipajul ajută pasagerii să 
debarce, apoi îi urmă pe pasarelă. Fură îndreptați spre clădirea 
vămii. 

Formalităţile fură scurte. Pasagerii se împrăștiară prin micul 
sat. Dincolo de drum faţă de port se afla un fost han care fusese 
preluat, aproape în totalitate, de personalul liniilor aeriene și 
echipajul se îndreptă într-acolo. 

Eddie rămase ultimul și, când ieșea din clădirea vămii, fu 
abordat de un pasager, care îl întrebă: 

— Ești inginer? 

Eddie se încordă. Pasagerul era un bărbat de vreo patruzeci și 
cinci de ani, mai scund ca el, dar îndesat și musculos. Purta un 
costum gri deschis, o cravată prinsă cu ac și o pălărie gri, de 
fetru. 

— Da, sunt Eddie Deakin. 

— Numele meu este Tom Luther. 

O ceaţă roșie îi împăienjeni vederea lui Eddie și furia începu 
să fiarbă în el într-o clipă. Il apucă pe Luther de revere, îl răsuci 
și îl propti de peretele clădirii vămii. 

— Ce ai făcut cu Carol-Ann? scuipă el. 

Luther era complet luat prin surprindere: se așteptase la o 
victimă înspăimântată, supusă. Eddie îl scutură până când 
începură să-i clănţăne dinţii. 


VP - 186 


— Fiu de curvă nenorocit, unde este soția mea? 

Luther își reveni rapid din șoc. Expresia uluită îi dispăru de pe 
figură. Se desprinse din strânsoarea lui Eddie cu o mișcare 
rapidă, puternică și aruncă un pumn. Eddie se feri și îl lovi de 
două ori în stomac. Luther expiră aerul ca o saltea pneumatică 
și se chirci. Era puternic, dar nu era în formă. Eddie îl apucă de 
gât și începu să strângă. 

Luther se uita la el cu ochi înspăimântați. 

După o clipă, Eddie înţelese că era pe cale să-l omoare. 

Slăbi strânsoarea, apoi îi dădu drumul. Luther se scurse pe 
lângă perete, disperat după aer și cu mâna pe gâtul învineţit. 

Ofiţerul vamal irlandez scoase capul din baracă. Trebuie să fi 
auzit bufnitura când Eddie îl trântise pe Luther de peretele 
barăcii. 

— Ce s-a întâmplat? 

Luther se ridică în picioare cu efort. 

— M-am împiedicat, dar mă descurc, reuși el să spună. f 

Bărbatul de la vamă se aplecă și ridică pălăria lui Luther. li 
aruncă o privire curioasă în timp ce îi dădea pălăria, dar nu mai 
spuse nimic și intră în baracă. 

Eddie privi în jur. Nimeni altcineva nu mai observase 
incidentul. Pasagerii și echipajul dispăruseră în partea cealaltă a 
micii staţii de cale ferată. 

Luther își puse pălăria pe cap și spuse cu o voce horcăită: 

— Dacă o dai în bară cu povestea asta, amândoi vom fi 
omorâţi, la fel și soţia ta, imbecilule. 

Menţionarea lui Carol-Ann îl înnebuni iarăși pe Eddie și își 
ridică pumnul să-l lovească din nou pe Luther. Acesta ridică o 
mână să se apere și spuse: 

— Nu vrei să te calmezi? Nu o vei aduce înapoi în felul acesta. 
Nu înţelegi că ai nevoie de mine? 

Eddie înţelegea perfect acest lucru: pur și simplu, își pierduse 
controlul pentru câteva clipe. Se trase un pas înapoi și îl studie 
pe bărbat. Luther vorbea elegant și era scump îmbrăcat. Avea o 
mustață aspră, blondă și ochi deschişi la culoare, plini de ură. 
Eddie nu avea regrete pentru că-l lovise. Avusese nevoie să 
lovească ceva și Luther fusese o ţinta potrivită. Acum întrebă: 

— Ce vrei de la mine, morman de rahat? 


VP - 187 


Luther își băgă mâna în buzunarul jachetei. Lui Eddie îi trecu 
prin minte că ar putea să aibă o armă acolo, dar Luther scoase o 
carte poștală și i-o întinse. 

Eddie o privi. Era o imagine din Bangor, Maine. 

— Ce dracu’ înseamnă asta? 

— Întoarce-o, spuse Luther. 

Pe cealaltă parte era scris: „44.70N, 67.00W”. 

— Ce înseamnă numerele astea - coordonate pe hartă? 
întrebă Eddie. 

— Da. Acolo va trebui să aduci avionul jos. 

Eddie se holbă la el. 

— Să aduc avionul jos? repetă el prostește. 

— Da. 

— Asta vreţi de la mine - despre asta e vorba în toată 
povestea? 

— Pune avionul pe apă chiar acolo. 

— Dar pentru ce? 

— Pentru că-ţi vrei înapoi frumoasa nevastă. 

— Unde este locul ăsta? 

— În largul coastei statului Maine. 

Oamenii presupuneau, adesea, că un hidroavion poate să 
amerizeze oriunde, dar, de fapt, avea nevoie de ape foarte 
calme. Din motive de siguranță, Pan American nu permitea 
amerizarea pe valuri mai mari de un metru. Dacă avionul 
ameriza pe o mare agitată, se putea rupe. Eddie spuse: 

— Nu poţi să amerizezi cu un hidroavion ca ăsta în largul 
mării... 

— Știm asta. Este un loc adăpostit. 

— Asta nu înseamnă... 

— Verifica. Poţi să amerizezi acolo. Ne-am asigurat de asta. 

Suna atât de încrezător încât Eddie era convins că se 
asigurase. Dar mai existau și alte piedici. 

— Cum presupui că aș putea să pun avionul jos? Nu eu sunt 
căpitanul. 

— M-am ocupat cu mare atenţie de asta. Teoretic, căpitanul 
ar putea să aducă avionul jos, dar ce scuză ar avea? Tu ești 
inginerul. Tu poţi face ca ceva să meargă prost. 

— Vrei să prăbușesc avionul? 

— Ar fi mai bine să nu faci asta - voi fi și eu la bord. Doar 
trebuie să faci în așa fel încât ceva să meargă rău, astfel 


VP - 188 


căpitanul va fi nevoit să facă o amerizare neprevăzută. Atinse 
cartea poștală cu degetul său îngrijit. Chiar aici. 

Inginerul ar putea să creeze o problemă care să-i oblige să 
amerizeze, fără îndoială; dar o situaţie de urgenţă era greu de 
controlat și Eddie nu-și dădea seama, pe moment, cum ar putea 
să aranjeze o amerizare neprevăzută la o locaţie atât de exactă. 

— Doar că nu e chiar atât de ușor... 

— Știu că nu este ușor, Deakin. Dar știu că se poate face. Am 
verificat. 

Cu cine verificase? Cine era tipul ăsta? 

— Cine ești tu, oricum? 

— Nu întreba. 

Eddie începuse prin a-l ameninţa pe acest bărbat, dar, acum, 
roata se întorsese și se simţea intimidat. Luther făcea parte 
dintr-o echipă nemiloasă, care planificase cu grijă toată această 
operaţiune. Îl aleseseră pe Eddie să le servească drept unealtă; 
o răpiseră pe Carol-Ann; îl aveau în puterea lor. 

Își băgă cartea poștală în buzunarul uniformei și se întoarse. 

— Deci, ai să faci asta? spuse Luther nervos. _ 

Eddie se întoarse și îi aruncă o privire rece. li susținu privirea 
lui Luther pentru un moment îndelungat, apoi se întoarse și 
plecă fără să spună un cuvânt. 

Se prefăcea un dur, dar, de fapt, era la pământ. De ce făceau 
asta? La un moment dat, speculase că germanii voiau să fure un 
Boeing B-314 ca să-l copieze, dar această teorie cu bătaie lungă 
era, acum, eliminată pentru că germanii ar dori să fure avionul 
în Europa, nu în Maine. 

Faptul că erau atât de exacţi cu locul în care doreau ca 
Clipperul să amerizeze era un indiciu. Sugera faptul că acolo se 
va afla un vas care-i va aștepta. Dar pentru ce? Voia Luther să 
bage ceva sau pe cineva prin contrabandă în Statele Unite - o 
valiză plină de opiu, o bazooka, un agitator comunist sau un 
spion nazist? Persoana sau lucrul respectiv ar trebui să fie al 
naibii de important ca să merită tot acest deranj. 

Cel puţin știa de ce îl aleseseră pe el. Dacă doreai să faci 
Clipperul să amerizeze, inginerul era omul de care aveai nevoie. 
Navigatorul nu putea să o facă, nici operatorul radio, iar 
căpitanul ar fi avut nevoie de cooperarea copilotului, dar un 
inginer, de unul singur, putea să oprească motoarele. Luther 
trebuie să fi obţinut o listă cu inginerii de pe Clipper de la Pan 


VP - 189 


American. Asta nu putea să fie o treabă prea dificilă: cineva 
putea să pătrundă în birouri într-o noapte sau doar să mituiască 
o secretară. De ce Eddie? Pentru un anumit motiv, Luther se 
hotărâse asupra acestui zbor anume și pusese mâna pe cocoș. 
Apoi se întrebase cum să-l determine pe Eddie să coopereze și 
descoperise răspunsul: să-i răpească nevasta. 

Lui Eddie i se frângea inima la gândul că trebuia să îi ajute pe 
acești gangsteri. Ura infractorii. Prea lacomi ca să trăiască 
asemenea oamenilor obișnuiți și prea leneși ca să câștige vreun 
ban, ei înșelau și furau de la cetăţenii care munceau din greu și 
trăiau bine din pradă. În timp ce alţii își rupeau spatele arând și 
semănând sau munceau optsprezece ore pe zi ca să-și 
construiască o afacere sau săpau după cărbune în pământ sau 
asudau toată ziua într-o oţelărie, gangsterii se plimbau în 
costume la modă și în mașini uriașe și nu făceau decât să-i 
terorizeze pe oamenii obișnuiți, să-i bată și să-i sperie de 
moarte. Scaunul electric era prea bun pentru ei. 

Tatăl lui gândise la fel. Își aminti ce-i spusese tatăl lui despre 
bătăușii de la școală: „Băieţii ăia sunt răi, de acord, dar nu sunt 
deștepţi”. Tom Luther era rău, dar era deștept? „E greu să-i baţi 
pe tipii ăia, dar nu-i atât de greu să-i prostești”, îi mai spuse 
tatăl lui. Dar Tom Luther nu era ușor de prostit. Pusese la cale 
un plan elaborat și până acum totul mergea perfect. 

Eddie ar fi făcut aproape orice pentru o șansă să-l prostească 
pe Luther. Dar Luther o avea pe Carol-Ann. Orice făcea Eddie ca 
să dea peste cap schema lui Luther ar putea să-i determine să o 
rănească. Nu putea să se lupte cu ei sau să-i prostească: trebuia 
doar să încerce să facă ceea ce doreau. Clocotind de frustrare, 
părăsi portul și traversă drumul singuratic care ducea spre satul 
Foynes. 

Terminalul aerian era un fost han, cu o curte centrală. De 
când satul devenise un port important pentru hidroavioane, 
clădirea fusese preluată, aproape în întregime, de Pan 
American, deși exista un bar, numit cârciuma doamnei Walsh, 
într-o încăpere mică, cu propria ușă spre stradă. Eddie urcă la 
etaj, spre sala de operaţiuni, unde căpitanul Marvin Baker și 
secundul Johnny Dott se aflau în conferință cu șeful de secţie al 
Pan American. Aici, printre cești de cafea, scrumiere și mormane 
de mesaje radio și rapoarte meteorologice, vor lua decizia finală 
dacă aveau să facă lunga traversare transatlantică. 


VP - 190 


Factorul crucial era tăria vântului. Traversarea spre vest era o 
luptă permanentă împotriva vântului dominant. Piloții trebuiau 
să schimbe mereu altitudinea, în căutarea celor mai favorabile 
condiţii, un joc cunoscut sub denumirea de „vânătoarea 
vântului”. Cele mai ușoare vânturi se găseau, de obicei, la 
altitudinile mai joase, dar, sub un anumit nivel, avionul era în 
pericol să se ciocnească de o navă sau, mai probabil, de un 
aisberg. Vânturile puternice necesitau mai mult combustibil și, 
uneori, vânturile previzionate erau atât de puternice încât 
Clipperul, pur și simplu, nu putea să transporte atât de mult 
combustibil ca să ajungă peste trei mii două sute de kilometri, 
până în Newfoundland. Zborul trebuia amânat și pasagerii 
trebuiau mutați la un hotel, în așteptarea unor condiţii mai 
favorabile. 

Dar dacă asta se va întâmpla astăzi, ce se va alege de Carol- 
Ann? 

Eddie aruncă o privire preliminară la rapoartele 
meteorologice. Vântul era puternic și în mijlocul Atlanticului era 
o furtună. Știa că avionul era plin. Prin urmare, trebuiau să facă 
niște calcule foarte atente înainte ca zborul să primească undă 
verde. Acest gând îi declanșă nervozitatea: nu putea suporta să 
fie blocat în Irlanda în timp ce Carol-Ann se afla pe mâinile 
acelor nemernici de partea cealaltă a oceanului. O vor hrăni? 
Avea vreun loc în care să se întindă? Era locul destul de 
călduros, oriunde o ţineau? 

Se duse la harta Oceanului Atlantic să verifice coordonatele 
pe care i le dăduse Luther. Locul fusese destul de bine ales. Se 
afla chiar în apropierea graniţei canadiene, la un kilometru sau 
doi în largul coastei, într-un canal dintre coastă și o insulă mare, 
în Golful Fundy. Cineva care știa câte ceva despre hidroavioane 
ar putea să creadă că era un loc ideal pentru amerizare. Nu era 
ideal - porturile folosite de Clipper erau și mai bine adăpostite -, 
dar va fi mai calm decât în largul mării și Clipperul va putea, 
probabil, să amerizeze acolo fără prea mare risc. Eddie se simţi, 
cumva, ușurat: cel puţin partea asta din plan ar putea să 
funcţioneze. Ințelese că făcuse o investiţie mare în succesul 
planului lui Tom Luther. Gândul acesta îi lăsă un gust amar în 
gură. 

Incă era îngrijorat despre felul în care va aduce avionul jos. 
Putea să simuleze o problemă la motoare, dar Clipperul putea să 


VP-191 


zboare cu trei motoare și mai exista un inginer asistent, Mickey 
Finn, care nu putea să fie păcălit prea multă vreme. Işi scurmă 
creierii, dar nu reuși să descopere o soluţie. 

Ideea de a-i face așa ceva căpitanului Baker și celorlalţi îl 
făcea să simtă cel mai rău soi de nemernic. li trăda pe oamenii 
care aveau încredere în el. Dar nu avea de ales. 

Acum, îi trecu prin minte un pericol chiar și mai mare. Tom 
Luther ar putea să nu-și ţină promisiunea. Era un escroc! Eddie 
ar putea să aducă avionul la sol și tot să nu o primească înapoi 
pe Carol-Ann. 

Navigatorul, Jack, intră cu alte rapoarte meteorologice și 
aruncă o privire atentă spre Eddie. Eddie înţelese că nimeni nu 
vorbise cu el de când intrase în cameră. Păreau să meargă în 
vârful picioarelor în jurul lui: observaseră cât era de preocupat? 
Trebuia să depună mai mult efort să se comporte normal. 

— Încearcă să nu te rătăcești în excursia asta, Jack! reluă el o 
glumă mai veche. Nu era un actor prea bun și gluma i se părea 
forțată, dar ceilalţi râseră și atmosfera se destinse. 

Căpitanul Baker se uită la rapoartele meteorologice proaspete 
și spuse: 

— Furtuna se înăsprește. 

Jack aprobă din cap. 

— Nu va fi ceea ce Eddie ar numi un gâtlej. 

Întotdeauna îl șicanau din cauza dialectului lui din New 
England. Reuși să rânjească și adăugă: 

— Sau o pensulă! 

Baker spuse: 

— O să zbor în jurul ei. 

Împreună, Baker și Johnny Dott întocmiră un plan de zbor spre 
Botwood, în Newfoundland, care trecea pe la marginea furtunii 
și evita vânturile cele mai rele, frontale. După ce terminară, 
Eddie se așeză cu rapoartele meteorologice în faţă și își începu 
calculele. 

Pentru fiecare sector al călătoriei, avea previziuni despre 
viteza și direcţia vântului, la trei sute de metri, la o mie două 
sute, al două mii cinci sute și la patru mii de metri altitudine. 
Cunoscând viteza de croazieră a avionului și viteza vântului, 
Eddie putea să calculeze viteza reală față de sol. Asta îi dădea 
un timp de zbor, pentru fiecare secţiune, la altitudinea cea mai 
favorabilă. Apoi va folosi tabele gata tipărite, ca să afle 


VP - 192 


consumul de combustibil pentru timpul respectiv cu actuala 
încărcătură a Clipperului. Va trasa necesarul de combustibil, 
etapă cu etapă, pe un grafic pe care echipajul îl numea Curba 
Howgozit, va calcula totalul și va adăuga o marjă de siguranţă. 

După ce își termină calculele, observă cu groază că totalul de 
combustibil de care avea nevoie Clipperul ca să ajungă în 
Newfoundland era mai mare decât putea să ducă. 

Pentru moment nu făcu nimic. 

Deficitul era extrem de mic: doar câteva kilograme de 
încărcătură prea mult, câţiva litri de combustibil prea puţin. Și 
Carol-Ann aștepta undeva, speriată de moarte. 

Acum ar fi trebuit să-i spună căpitanului Baker că decolarea ar 
trebui amânată până la îmbunătăţirea vremii, doar dacă nu 
dorea să zboare chiar prin mijlocul furtunii. 

Dar diferenţa era prea mică. 

Putea să mintă? 

Oricum, exista o marjă de siguranţă luată în calcul. Dacă 
lucrurile mergeau prost, avionul putea să zboare prin furtună în 
loc să o ocolească. A 

Ura gândul să-l înșele pe căpitan. Intotdeauna fusese 
conștient de faptul că vieţile pasagerilor depindeau de el și era 
mândru de precizia lui. 

Pe de altă parte, decizia lui nu era irevocabilă. La fiecare oră, 
pe durata zborului, el trebuia să compare consumul real de 
combustibil cu previziunile din Curba Howgozit. Dacă ardeau 
mai mult decât fusese anticipat, pur și simplu, trebuiau să se 
întoarcă. 

Ar putea să fie descoperit și asta ar însemna sfârșitul carierei 
sale, dar ce mai conta când erau în joc vieţile soţiei lui și a 
copilului nenăscut? 

Verifică din nou calculele, dar, de data asta, când verifică în 
tabele, făcu două erori intenţionate, luând în calcul cifra pentru 
o încărcătură mai mică din coloana de cifre următoare. Acum, 
rezultatul ieși în limitele de siguranță. 

Încă ezita. Minciuna nu-i era la îndemână, chiar și în această 
încurcătură îngrozitoare. 

În sfârșit, căpitanul Baker deveni nerăbdător și spuse privind 
peste umărul lui Eddie: 

— Spune odată, Ed - mergem sau rămânem? 


VP - 193 


Eddie îi arătă rezultatul falsificat, de pe planșetă, și ţinu ochii 
plecaţi, pentru că nu dorea să-l privească pe Baker. Işi drese 
glasul, nervos, apoi făcu tot posibilul să vorbească cu o voce 
fermă, încrezătoare. 

— Este la limită, căpitane - dar mergem, rosti el. 


VP - 194 


PARTEA A TREIA 


De la Foynes până în mijlocul Atlanticului 
Capitolul unsprezece 


Diana Lovesey păși pe docul de la Foynes și se simți 
extraordinar de recunoscătoare pentru senzaţia de pământ solid 
de sub picioarele sale. 

Era tristă, dar calmă. Luase o decizie: nu se va întoarce în 
Clipper, nu va zbura în America și nu se va mărita cu Mark 
Alder. 

Genunchii păreau să-i tremure și, pentru o clipă, avu senzaţia 
că avea să se prăbușească, dar senzaţia trecu și ea merse pe 
doc spre clădirea vămii. 

Se sprijini de braţul lui Mark. Îi va spune de îndată ce 
rămâneau singuri. Îi va frânge inima, gândi ea, cu un junghi de 
mâhnire: el o iubea foarte mult. Dar, acum, era prea târziu să se 
mai gândească la asta. 

Cei mai mulți dintre pasageri debarcaseră. Excepţia era cuplul 
straniu care stătea lângă Diana, frumosul Frank Gordon și chelul 
Ollis Field, care rămăseseră la bord. Lulu Bell nu se oprise din 
discuţia cu Mark. Diana o ignoră. Nu mai era furioasă pe Lulu. 
Femeia era băgăreaţă și greu de suportat, dar asta îi permisese 
Dianei să vadă adevărul în legătură cu situaţia ei. 

Trecură prin vamă și părăsiră docurile. Se treziră la capătul 
vestic al unui sat cu o singură stradă. Prin sat era mânată o 
cireadă de vaci și trebuiră să aștepte ca acestea să treacă. 

Diana o auzi pe prinţesa Lavinia spunând cu voce tare: 

— Pentru ce am fost adusă la această fermă? 

Davy, stewardul cel micuț, îi răspunse cu voce liniștitoare: 

— Înălţimea Voastră, vă conduc la clădirea terminalului. Arătă 
dincolo de drum, spre o clădire mare, care semăna cu un vechi 
han, cu iederă crescută pe ziduri. Acolo există un bar foarte 
confortabil, numit crâșma doamnei Walsh și vând un excelent 
whisky irlandez. 

VP - 195 


După trecerea vacilor, câţiva dintre pasageri îl urmară pe 
Davy la crâșma doamnei Walsh. Diana îi spuse lui Mark: 

— Hai să ne plimbăm prin sat. Dorea să-l aibă doar pentru ea 
cât mai repede posibil. El zâmbi și se declară de acord. Oricum, 
și alţi pasageri avură aceeași idee, printre care și Lulu, și se 
formă un mic grup, care porni la pas pe strada principală din 
Foynes. 

Exista o gară, un oficiu poștal, apoi două rânduri de case gri, 
din piatră, cu acoperișuri de ţiglă. Unele dintre case aveau 
magazine la stradă. De-a lungul străzii erau parcate câteva 
căruţe trase de cai, doar un singur vehicul motorizat. Sătenii, 
îmbrăcaţi în costume modeste de tweed, se holbau la vizitatorii 
îmbrăcaţi în mătăsuri și blănuri și Diana se simţi ca într-o 
procesiune. Foynes nu se obișnuise să fie o escală pentru elita 
bogată și privilegiată a lumii. 

Spera că grupul se va dispersa, dar ei rămaseră adunaţi, într- 
un ghem, ca niște exploratori cărora le este teamă să nu se 
piardă. Începu să se simtă prinsă în capcană. Timpul trecea. 
Apoi ajunseră la un alt bar și ea îi spuse, brusc, lui Mark: 

— Haide să intrăm aici. 

Lulu spuse, imediat: 

— Ce idee grozavă - nu e nimic de văzut la Foynes. 

Diana se cam săturase de Lulu. 

— Chiar aș vrea să discut singură cu Mark, spuse ea abrupt. 

Mark era jenat. 

— Dragă, zise el. 

— Nicio problemă! încuviință Lulu imediat. Noi mergem mai 
departe și vă lăsăm pe voi, porumbeii, singuri. Trebuie să mai 
existe și alt bar, dacă știu câte ceva despre Irlanda! Tonul ei era 
vesel, dar privirea era rece. 

Mark spuse: 

— Îmi pare rău, Lulu... 

— Să nu-ți pară, replică ea voioasă. 

Dianei nu-i plăcu faptul că Mark se scuza faţă de ea. Se 
întoarse pe călcâie și intră în clădire, lăsându-l să o urmeze când 
dorea. 

Locul era întunecos și rece. Exista un bar înălțat, cu sticle și 
butoaie stivuite în spatele lui. În faţă existau câteva mese și 
scaune din lemn pe o podea din scânduri. Doi bătrâni care erau 
așezați în colț ridicară privirea spre Diana. Ea purta o haină 


VP - 196 


portocalie, din mătase, peste rochia cu buline. Se simţi ca o 
prinţesă într-un magazin de amanet. 

O femeie micuță, cu șorț, apăru de după bar. Diana spuse: 

— Îmi poţi da un brandy, te rog? Dorea să pară curajoasă. Se 
așeză la o masă micuță. 

Intră și Mark - probabil după ce se mai scuzase puţin față de 
Lulu, gândi Diana amărâtă. Se așeză alături de ea și întrebă: 

— Despre ce-i vorba? 

— M-am săturat de Lulu, spuse Diana. 

— De ce a trebuit să fi atât de nepoliticoasă? 

— N-am fost nepoliticoasă. Pur și simplu, am spus că vreau să 
vorbesc cu tine, singur. 

— Nu puteai să găsești o cale mai diplomatică pentru a spune 
asta? 

— Cred că ea este, probabil, insensibilă la aluzii. 

El păru enervat și defensiv. 

— Ei bine, te înșeli. De fapt, este o persoană foarte sensibilă, 
deși pare obraznică. 

— Oricum, nu contează. 

— Cum se poate să nu conteze? Tocmai ai jignit unul dintre 
cei mai vechi prieteni ai mei. 

Chelneriţa îi aduse brandy-ul Dianei. Ea bău puţin, rapid, ca 
să-și otelească voința. Mark comandă un pahar de Guinness. 
Diana continuă: 

— Nu contează, pentru că m-am răzgândit în legătură cu 
toată povestea asta și nu vreau să mai vin cu tine în America. 

El păli. 

— Nu poţi să vorbești serios. 

— M-am tot gândit. Nu vreau să merg. Mă întorc la Mervyn - 
dacă mă vrea înapoi. Dar era sigură că el o va primi. 

— Dar nu-l iubești. Tu mi-ai spus asta. Și știu că este 
adevărat. 

— Ce știi tu? N-ai fost însurat niciodată. El păru rănit și se 
înmuie. Ea îi puse mâna pe genunchi. Ai dreptate. Nu-l iubesc pe 
Mervyn în felul în care te iubesc pe tine. Se simţi rușinată de ea 
însăși și își luă mâna de pe genunchiul lui. Dar nu e bine. 

— l-am acordat prea multă atenţie lui Lulu, spuse Mark pocăit. 
Îmi pare rău, dragă. Îmi cer scuze. Cred că am fost atât de 
absorbit pentru că a trecut atât de multă vreme de când n-am 


VP - 197 


mai văzut-o. Te-am ignorat. Asta este marea noastră aventură și 
eu am uitat timp de o oră. Te rog să mă ierți. 

Era dulce când simțea că greșise: avea o expresie îndurerată, 
care-i dădea un aer de băieţel. Diana se strădui să-și aducă 
aminte cum se simţise în urmă cu o oră. 

— Nu-i vorba numai de Lulu, zise ea. Cred că am fost 
nesăbuită. 

Chelnerița îi aduse băutura lui Mark, dar el nu se atinse de ea. 
Diana continuă. 

— Am părăsit tot ceea ce cunosc: casă, bărbat, prieteni și 
țară. Mă aflu într-un zbor peste Atlantic, care este periculos în 
sine. Și mă duc într-o ţară străină, în care nu am prieteni, bani, 
nimic. 

Mark părea distrus. 

— Of, Dumnezeule, înțeleg ce am făcut. Te-am abandonat 
exact când te simţeai vulnerabilă. lubito, mă simt ca un rahat. |ţi 
promit că nu se va mai întâmpla niciodată. 

Poate că își va ţine această promisiune sau poate că nu. Era 
iubitor, dar era și ușuratic. Nu puteai să-ţi bazezi planurile pe el. 
Acum era sincer, dar își va aminti jurămintele data viitoare când 
va da peste un vechi prieten? Atitudinea lui jucăușă faţă de 
viaţă fusese ceea ce o atrăsese pe Diana din capul locului, și, 
acum, observa, ironic, că tocmai această atitudine îl făcea să nu 
fie de încredere. Un lucru pe care-l puteai spune cu siguranţă 
despre Mervyn era că te puteai baza pe el: bune sau rele, 
obiceiurile lui nu se schimbau niciodată. 

— Nu simt că mă pot baza pe tine, spuse ea. 

El păru furios. 

— Când te-am lăsat baltă vreodată? 

Ea nu se putea gândi la un exemplu. 

— Totuși, o vei face, spuse ea. 

— Oricum, tu dorești să lași în urmă toate aceste lucruri. Eşti 
nefericită cu soţul tău, ţara ta se află în război și ești plictisită de 
casa ta și de prietenii tăi - tu mi-ai spus asta. 

— Plictisită, dar nu înspăimântată. 

— Nu ai pentru ce să fii înspăimântată. America e la fel ca 
Anglia. Oamenii vorbesc aceeași limbă, se duc la aceleași filme, 
ascultă aceleași trupe de jazz. O să ajungi să o iubești. Voi avea 
grijă de tine, îţi promit. 

Ea își dorea să-l creadă. 


VP - 198 


— Și mai e un lucru, continuă ea. Copiii. 

In sfârșit, ajunsese la esenţă. Ea își dorea, de multă vreme, să 
aibă un copil și Mervyn era hotărât împotrivă. Mark ar putea să 
fie un tată atât de bun, iubitor, fericit și tandru. Acum se simţea 
confuză și hotărârea ei slăbi. Poate că, până la urmă, ar trebui 
să renunţe la tot. Ce însemnau pentru ea căminul și securitatea 
dacă nu putea să aibă o familie? 

Dar dacă Mark o va abandona la jumătatea drumului spre 
California? Să presupunem că o altă Lulu apărea, la Reno, 
imediat după divorț și Mark pleca cu ea? Diana va rămâne 
înstrăinată, fără bărbat, fără copii, fără bani și fără casă. 

Acum își dorea să fi fost mai reţinută în a-i spune da. În loc să- 
și arunce braţele în jurul lui și să fie de acord cu toate imediat, 
ar fi trebuit să discute cu atenţie viitorul și să se gândească la 
toate piedicile. Ar fi cerut un fel de garanţie, chiar dacă era 
vorba despre un simplu bilet de întoarcere, în cazul în care 
lucrurile mergeau prost. Dar asta l-ar fi jignit pe el și, oricum, 
după ce războiul începea cu adevărat, va avea nevoie de mai 
mult decât un bilet ca să traverseze Atlanticul. 

„Nu știu cum ar fi trebuit să procedez, gândi ea, nefericită, 
dar e prea târziu pentru regrete. Am luat o decizie și nu mă voi 
lăsa convinsă să renunţ la ea”. 

Mark îi luă mâinile într-ale lui, iar ea era prea tristă ca să și le 
retragă. 

— Te-ai răzgândit o dată, acum va trebui să te răzgândești la 
loc, spuse el convingător. Vino cu mine și fii soția mea și vom 
avea copii împreună. Vom locui într-o casă chiar pe plajă și ne 
vom duce ţâncii să vâslească pe valuri. Vor fi blonzi și bronzaţi și 
vor crește jucând tenis și făcând surfing și călărind bicicletele. 
Câţi copii ai vrea? Doi? Trei? Șase? 

Dar momentul ei de slăbiciune trecuse. 

— Nu e bine, Mark, spuse ea melancolică. Mă întorc acasă. 

Putea să-și dea seama după privirea lui că, acum, o credea. 
Se priviră unul pe altul cu tristeţe. Pentru o vreme, niciunul din 
ei nu vorbi. 

Apoi intră Mervyn. 

Diana nu putea să creadă ce vede. Se holba la el de parcă era 
o fantomă. Nu putea să se afle aici, era imposibil! 

— Deci, pe-aici erai, rosti el cu vocea familiară, baritonală. 


VP - 199 


Diana era inundată de emoţii contradictorii. Era îngrozită, 
înfiorată, speriată, ușurată, jenată și rușinată. Işi dădu seama că 
bărbatul ei o privea ţinându-se de mână cu un alt bărbat. Işi 
smulse mâinile din strânsoarea lui Mark. 

Mark întrebă: 

— Ce se întâmplă? Care-i problema? 

Mervyn veni până la masa lor și rămase în picioare, cu mâinile 
în șold, holbându-se la ei. 

Mark insistă: 

— Cine naiba e nesimţitul ăsta? 

— Mervyn, spuse Diana, cu voce slabă. 

— lisuse Hristoase! 

Diana spuse: 

— Mervyn, cum ai ajuns aici? 

— Am zburat, răspunse el cu obișnuita lui concizie. 

Ea observă că purta jacheta de piele și ţinea o cască. 

— Dar - dar, de unde ai știut unde să ne găsești? 

— Scrisoarea ta spunea că vei zbura în America și există o 
singură cale să faci asta, spuse el cu o notă de triumf. 

Ea putea să vadă că el era mulțumit de sine pentru că își 
dăduse seama unde se afla și o interceptase, cumva, în ciuda 
eforturilor lor. Ea nu-și imaginase niciodată că el ar putea să-i 
prindă cu ajutorul avionului său. Pur și simplu, nu-i trecuse prin 
cap. Se trezi simțind recunoștință faţă de el, pentru că îi păsase 
suficient de mult ca să o fugărească în felul acesta. 

Se așeză în faţa lor. 

— Adu-mi un whisky irlandez mare, strigă spre chelneriţă. 

Mark își luă paharul de bere și sorbi nervos. Diana îl privi. La 
început păruse puţin intimidat de Mervyn, dar acum, când 
înţelesese că Mervyn nu avea să stârnească o bătaie, părea 
doar neliniștit. Işi îndepărtă scaunul de masă, cu câţiva 
centimetri, ca pentru a se distanţa de Diana. Poate că și el se 
simţea rușinat pentru că fuseseră prinși ţinându-se de mână. 

Diana mai sorbi din brandy ca să prindă puteri. Mervyn o 
privea neliniștit. Expresia lui de nedumerire și suferinţă o făcea 
să-și dorească să-i sară în braţe. Bătuse atâta drum fără să știe 
cum va fi primit. Ea se întinse și îi atinse braţul, liniștitor. 

Spre surpriza ei, el păru jenat și aruncă o privire spre Mark, de 
parcă se simţea descumpănit să fie atins de soţia lui în prezența 


VP - 200 


iubitului ei. Îi sosi whisky-ul și îl bău rapid. Mark păru rănit și își 
apropie scaunul de masă. 

Diana se simţea tulburată. Nu se aflase niciodată într-o astfel 
de situație. Amândoi o iubeau. Ea se culcase cu amândoi - și 
amândoi știau asta. Era insuportabil de stânjenitor. Dorea să-i 
aline pe amândoi, dar îi era prea teamă să facă asta. Simţindu- 
se în defensivă, se lăsă pe spate, punând și mai multă distanţă 
între ea și ei. 

— Mervyn, spuse ea. N-am vrut să te rănesc. 

El o privi, intens. 

— Te cred, zise el pe un ton neutru. 

— Înţelegi... poţi să înţelegi ce s-a întâmplat? 

— Pot să mă prind, în linii mari, așa cum sunt un suflet simplu, 
spuse el sarcastic. Ai fugit cu bărbatul tău, elegant. Privi spre 
Mark și se aplecă spre el, agresiv. American, presupun; genul 
slab, care te lasă să faci cum vrei tu. 

Mark se aplecă în spate și nu spuse nimic, dar îl privea intens 
pe Mervyn. Mark nu era genul care să intre în conflicte. Nu 
părea ofensat, doar nedumerit. Mervyn fusese un personaj 
important în viaţa lui Mark, deși nu se întâlniseră niciodată. Pe 
parcursul acestor luni, Mark fusese ros de curiozitate în legătură 
cu bărbatul care se culca alături Diana în fiecare seară. Acum îl 
descoperea și era fascinat. Pe de altă parte, Mervyn nu era 
câtuși de puţin interesat de Mark. 

Diana îi privea pe cei doi bărbaţi. Cu greu ar fi putut să fie mai 
diferiţi. Mervyn era înalt, agresiv, înverșunat, agitat; Mark era 
micut, îngrijit, atent, deschis la minte. Îi trecu prin minte că 
Mark va folosi, probabil, această scenă pentru un scenariu de 
comedie într-o zi. 

Ochii ei erau grei de lacrimi. Scoase o batistă și își suflă nasul. 

— Știu că am fost imprudentă, spuse ea. 

— Imprudentă! izbucni Mervyn, luând în râs caracterul 
inadecvat al cuvântului. Ai fost al naibii de tâmpită. 

Diana tresări. Dispreţul lui o enerva întotdeauna, dar de data 
asta îl merita. 

Chelneriţa și cei doi bărbaţi din colț urmăreau conversaţia cu 
interes nedisimulat. Mervyn făcu un semn spre chelneriță și o 
strigă. 

— Ai putea să-mi dai o farfurie cu sandviciuri cu șuncă, iubire? 


VP - 201 


— Cu plăcere, spuse ea, politicos. Chelneriţele întotdeauna îl 
plăceau pe Mervyn. 

Diana rosti: 

— Eu doar... m-am simţit nefericită în ultima vreme. Căutam 
doar puţină fericire. 

— Căutai fericire! În America - unde nu ai prieteni, relaţii, 
casă... unde ţi-e judecata? 

Ea îi era recunoscătoare pentru că venise, dar își dorea să fie 
mai blând. Simţi mâna lui Mark pe umăr. 

— Nu-l asculta, spuse el liniștit. De ce să nu fii fericită? Nu e 
nimic rău în asta. 

Ea privi înfricoșată spre Mervyn, temându-se să nu-l jignească 
și mai rău. Incă ar putea să o respingă. Cât de umilitor ar fi dacă 
el ar disprețui-o de față cu Mark (și, gândi ea, într-un ungher al 
minţii, în timp ce oribila Lulu Bell se afla în scenă). Era capabil 
de asta: ăsta era genul de lucruri pe care el le făcea. Acum își 
dorea ca el să nu o fi urmărit. Asta însemna că va trebui să ia o 
decizie pe loc. Dacă ar fi avut mai mult timp, ar fi putut să-i 
aline mândria rănită. Se întâmpla prea în grabă. Ea ridică 
paharul și îl duse la buze, apoi îl așeză pe masă neatins. 

— Nu-mi doresc asta, spuse ea. 

Mark zise: 

— Presupun că ai vrea o cană de ceai. 

Era exact ceea ce-și dorea. 

— Da, mi-ar plăcea. 

E| se duse la bar și comandă. 

Mervyn n-ar fi făcut niciodată așa ceva: pentru modul lui de 
gândire, ceaiul era făcut de femei. li aruncă lui Mark o privire 
disprețuitoare. 

— Asta e în neregulă cu mine? întrebă el furios. Nu-ţi aduc 
ceai, asta e? Vrei să fiu și menajeră, pe lângă cel care câștigă 
pâinea? Veniră sandviciurile, dar el nu mâncă niciunul. 

Diana nu știa ce să-i răspundă. 

— Nu-i nevoie să ne certăm, spuse ea cu blândeţe. 

— Nu e nevoie de o ceartă? Atunci când ar fi nevoie de una 
dacă nu acum? Ai fugit cu tâmpitul ăsta mic fără să-ţi iei rămas- 
bun, mi-ai lăsat doar o nenorocită de scrisoare prostească... El 
scoase o bucată de hârtie din buzunarul vestei și Diana 
recunoscu scrisoarea ei. Ea se înroși, simțindu-se umilită. 


VP - 202 


Plânsese din cauza acelei scrisori: cum de putea să o fluture 
printr-un bar? Se îndepărtă de el, simțindu-se revoltată. 

Sosi ceaiul și Mark ridică ceainicul. Privi spre Mervyn și spuse: 

— Vrei o ceașcă de ceai, turnată de un mic tâmpit? Cei doi 
irlandezi din încăpere izbucniră în râs, dar Mervyn aruncă o 
privire împietrită și nu spuse nimic. 

Diana se simţea furioasă pe el. 

— S-ar putea să fiu o tâmpită nenorocită, Mervyn, dar am 
dreptul să fiu fericită. 

El îndreptă spre ea un deget acuzator. 

— Ai făcut un jurământ când te-ai măritat cu mine și nu ai 
niciun drept să mă părăsești. 

Ea se simţi turbată de frustrare: el era absolut de neclintit, 
era ca și cum ar explica ceva unei bucăţi de lemn. De ce nu 
putea să fie rezonabil? De ce trebuia să fie atât de al naibii de 
sigur că avea întotdeauna dreptate și că toţi ceilalți se înșelau? 

Brusc, recunoscu acest sentiment. Il simţise cam o dată pe 
săptămână, timp de cinci ani. În timpul ultimelor ore, în panica 
ei din avion, uitase cât de oribil putea să fie el și cât de 
nefericită putea să o facă. Acum, totul îi revenea asemenea 
ororii dintr-un vis îngrozitor. 

Mark spuse: 

— Poate să facă ceea ce dorește, Mervyn. Nu o poţi obliga să 
facă nimic. Este adult. Dacă vrea să se întoarcă acasă cu tine, 
așa va face; și dacă dorește să vină cu mine în America și să se 
mărite cu mine, asta va face. 

Mervyn lovi cu pumnul în masă. 

— Nu se poate mărita cu tine, e deja măritată cu mine! 

— Poate să divorţeze de tine. 

— Din ce motiv? 

Mervyn își întoarse privirea furioasă spre Diana. 

— Nu te duci în Nevada. Te întorci cu mine la Manchester. 

Ea privi spre Mark. El îi zâmbi cu blândeţe. 

— Nu trebuie să te supui nimănui, spuse el. Faci ceea ce vrei. 

Mervyn conchise: 

— Pune haina pe tine. 

În felul său necioplit, Mervyn îi readuse Dianei simţul 
proporțiilor. Acum, vedea frica ei de zbor și anxietăţile 
referitoare la viața în America la fel ca pe niște îngrijorări minore 
în comparaţie cu singura întrebare importantă: cu cine dorea să- 


VP - 203 


și petreacă viaţa? Îl iubea pe Mark și Mark o iubea pe ea și orice 
alte consideraţii erau marginale. O cuprinse un sentiment 
extraordinar de ușurare și luă o decizie pe care le-o împărtăși 
celor doi bărbaţi care o iubeau. Inspiră adânc. 

— Îmi pare rău, Mervyn, spuse ea. Mă duc cu Mark. 


Capitolul doisprezece 


Nancy Lenehan se bucură de un minut de triumf când privi în 
jos din avionul Tiger Moth al lui Mervyn Lovesey și văzu Pan 
American Clipper plutind, maiestuos, în apele calme ale 
estuarului Shannon. 

Sorţii fuseseră împotriva ei, dar îl prinsese din urmă pe fratele 
său și îi stricase cel puţin o parte a planului. Trebuie să te 
trezești foarte devreme dimineaţa ca să o păcălești pe Nancy 
Lenehan, gândi ea într-unul dintre rarele momente de felicitare. 

Peter va suferi șocul vieţii lui când o va vedea. 

În timp ce micul avion galben se învârtea și Mervyn căuta un 
loc să aterizeze, Nancy începu să simtă tensiunea apropiatei 
confruntări cu fratele ei. Încă îi venea greu să creadă că el o 
înșelase și o trădase cu o asemenea lipsă de scrupule. Cum 
putea să facă așa ceva? Când erau copii, făceau baie împreună. 
Ea îi punea plasturi pe genunchii juliţi, îi povestea cum se 
făceau copiii și întotdeauna îi dădea din guma ei de mestecat. li 
păstrase toate secretele și i le spusese pe ale ei. După ce 
crescuseră, ea îi menajase ego-ul, nu-l lăsase niciodată să fie 
jenat din cauză că ea era mult mai deșteaptă, deși era fată. 

Toată viaţa ei, avusese grijă de el. Și când murise tatăl lor, ea 
îi permisese lui Peter să devină președinte al companiei. Asta o 
costase enorm. Nu numai că își suprimase propriile ambiţii ca 
să-i facă loc lui: în același timp, înăbușise o dragoste care se 
prefigura; pentru că Nat Ridgeway, adjunctul tatălui ei, 
demisionase când preluase Peter conducerea. Orice s-ar fi ales 
de aventura aceea, ea nu avea să afle niciodată, pentru că 
Ridgeway se însurase între timp. 

Prietenul și avocatul ei, „Mac” McBride, o sfătuise să nu-l lase 
pe Peter să devină președinte, dar ea acţionase împotriva 
sfatului său și a propriilor sale interese, pentru că știa cât de 


VP - 204 


rănit s-ar fi simţit Peter dacă oamenii ar fi gândit că nu era 
potrivit să-i ia locul tatălui lui. Când își aminti tot ceea ce făcuse 
pentru el și când se gândi, apoi, cum încercase el să o înșele și 
cum o minţise, îi veni să plângă de furie și ură. 

Era disperat de nerăbdătoare să-l găsească, să stea în fața lui 
și să-l privească în ochi. Voia să afle cum va reacţiona el și ce ar 
putea să-i spună. 

În același timp, era nerăbdătoare să intre în luptă. Să-l prindă 
din urmă pe Peter fusese doar primul pas. Trebuia să se urce în 
avion. Dacă avionul era plin, ea va trebui să încerce să cumpere 
locul altcuiva sau să-și folosească farmecul asupra căpitanului 
sau chiar să-și croiască drum la bord mituind pe cineva. Apoi, 
după ce ajungea la Boston, trebuia să-i convingă pe acţionarii 
minoritari, mătușa ei, Tilly și fostul avocat al tatălui ei, Danny 
Riley, că trebuiau să refuze vânzarea activelor lor lui Nat 
Ridgeway. Simţea că putea să facă asta, dar Peter nu va 
renunţa fără luptă și Nat Ridgeway era un adversar redutabil. 

Mervyn ateriză avionul pe un drum de la o fermă de la 
marginea micului sat. Într-o manifestare necaracteristică de 
bune maniere, el o ajută pe Nancy să coboare la sol. Când puse 
piciorul pe pământul Irlandei, pentru a doua oară, se gândi la 
tatăl ei, care, deși vorbea tot timpul despre vechea lui ţară, nu 
călcase niciodată acolo. Simţi că era un lucru trist. El ar fi fost 
mulțumit să știe că, în sfârșit, copiii lui ajunseseră în Irlanda. Dar 
i s-ar fi sfâșiat inima să vadă cum întreprinderea care însemnase 
toată viaţa lui era distrusă de fiul său. Mai bine că nu se afla aici 
să vadă toate astea. 

Mervyn legă avionul. Nancy se simţi ușurată să-l lase în urmă. 
Oricât era de drăguţ, aproape că o omorâse. Incă tremura de 
fiecare dată când își amintea de zborul spre culmea aceea. Nu 
intenţiona să se mai urce într-un avion mic pentru tot restul 
vieții ei. 

Porniră în pas vioi prin sat, urmând o căruţă trasă de cai plină 
cu cartofi. Nancy putea să-și dea seama că și Mervyn simțea un 
amestec de triumf și neliniște. La fel ca ea, și el fusese înșelat și 
trădat și refuzase să renunțe la luptă; și, la fel ca ea, se bucura 
de o mare satisfacţie, pentru că sfidase așteptările celor care 
complotaseră împotriva lui. Dar, pentru amândoi, adevărata 
provocare abia urma. 


VP - 205 


O singură stradă traversa Foynes. La jumătatea drumului, 
întâlniră un grup de oameni bine îmbrăcați, care nu puteau să 
fie decât pasagerii Clipperului: arătau de parcă hoinăreau prin 
partea greșită a unui platou de filmare. Mervyn îi abordă și 
spuse: 

— O caut pe doamna Diana Lovesey - cred că este pasager în 
Clipper. 

— Sigur că este, spuse una dintre femei și Nancy o recunoscu 
pe vedeta de cinema Lulu Bell. În vocea ei exista un ton care 
sugera că nu o plăcea pe doamna Diana Lovesey. Incă o dată, 
Nancy se întrebă ce fel de persoană era soția lui Mervyn. Lulu 
Bell continuă: 

— Doamna Lovesey și... însoțitorul ei au intrat într-un bar, 
ceva mai încolo, pe strada asta. 

Nancy întrebă: 

— Puteţi să mă direcţionări spre casa de bilete? 

— Dacă aș primi vreodată un rol de ghid turistic! N-ar mai 
trebui să fac repetiţii, spuse Lulu Bell și ceilalţi izbucniră în râs. 
Clădirea liniilor aeriene se află la capătul îndepărtat al străzii, 
dincolo de staţia de cale ferată, în faţa portului. 

Nancy îi mulțumi și își continuă drumul. Mervyn pornise deja 
și avu nevoie să fugă ca să-l prindă. Oricum, el se opri brusc 
atunci când îi căzu privirea pe doi bărbaţi care mergeau pe 
stradă adânciţi într-o conversaţie. Nancy privi curioasă la cei 
doi, întrebându-se ce-l oprise pe Mervyn din mers. Unul din ei 
era un tip distins, cu păr argintiu, îmbrăcat într-un costum 
negru, cu o vestă gri-porumbel, evident un pasager al 
Clipperului. Celălalt era o sperietoare de om, înalt și osos, cu 
părul tuns atât de scurt încât părea chel și cu expresia cuiva 
care tocmai se trezise dintr-un coșmar. Mervyn se duse spre 
sperietoarea de ciori și spuse: 

— Ești profesorul Hartmann, nu-i așa? 

Reacţia bărbatului fu destul de șocantă. Sări un pas înapoi și 
ridică brațele, defensiv, de parcă se gândea că era pe cale să fie 
atacat. 

Însoţitorul lui îl calmă: 

— E în regulă, Carl. 

Mervyn zise: 

— Aș fi onorat să-ţi strâng mâna, domnule. Hartmann lăsă 
braţele jos, deși părea îngrijorat. li strânse mâna lui Mervyn. 


VP - 206 


Nancy rămase surprinsă de comportamentul lui Mervyn. Ar fi 
jurat că Mervyn Lovesey gândea că nimeni pe lume nu îi este 
superior, totuși se purta ca un elev de școală care cere un 
autograf unei vedete de baseball. 

— Mă bucur să văd că ai scăpat. Ne temeam de ce e mai rău, 
știi, când ai dispărut. Oricum, numele meu este Mervyn 
Lovesey. 

Hartmann spuse: 

— Acesta este baronul Gabon, prietenul meu, care m-a ajutat 
să evadez. 

Mervyn îi strânse mâna lui Gabon, apoi adăugă: 

— Nu vă mai rețin. Bon voyage, domnilor. 

Hartmann trebuie să fie cineva cu totul deosebit, gândi 
Nancy, ca să-l distragă pe Mervyn, fie și doar pentru clipe, de la 
urmărirea înverșunată a nevestei sale. În timp ce mergeau prin 
sat, ea întrebă: 

— Deci, cine este? 

— Profesorul Carl Hartmann, cel mai mare fizician din lume, 
răspunse Mervyn. Lucra la fisiunea atomului. A dat de necaz cu 
naziștii din cauza opiniilor lui politice și toată lumea credea că 
este mort. 

— De unde știi despre el? 

— Am studiat fizica la universitate. Mă gândeam că voi deveni 
cercetător, dar n-am avut rabdarea necesară. Totuși, mă ţin la 
curent cu evoluţiile din domeniu. În ultimii zece ani s-au 
întâmplat niște descoperiri uluitoare în acest domeniu. 


— Cum ar fi? 
— Există o femeie austriacă - un alt refugiat din calea 
naziștilor, că tot veni vorba -, Lise Meitner, care lucrează la 


Copenhaga și care a reușit să spargă atomul de uraniu în doi 
atomi mai mici, bariu și krypton. 

— Credeam că atomii sunt indivizibili. 

— Așa am crezut toți până de curând. Din cauza asta este 
atât de uluitor. Produce o explozie uriașă când se întâmplă și din 
cauza asta militarii sunt atât de interesați de subiect. Dacă vor 
putea să stăpânească procesul, vor putea produce cea mai 
distructivă bombă cunoscută vreodată. 

Nancy privi înapoi, peste umăr, spre bărbatul jerpelit, 
înspăimântat, cu privire arzătoare. Cea mai distructivă bombă 
cunoscută vreodată, își spuse ea cu un fior. 


VP - 207 


— Sunt surprinsă că îl lasă să circule nepăzit. 

— Nu sunt convins că este nepăzit, spuse Mervyn. Uită-te la 
tipul ăla. 

Urmărind direcţia sugerată cu înclinarea capului de Mervyn, 
Nancy privi dincolo de stradă. Un alt pasager al Clipperului 
hoinărea de unul singur: era un bărbat înalt, solid, cu melon și 
costum gri și o vestă roșu-rubiniu. 

— Crezi că ăla este garda lui de corp? întrebă Nancy. 

Mervyn ridică din umeri. 

— Tipul mi se pare că e poliţist. Hartmann ar putea să nu știe, 
dar are un înger păzitor cu ghete mărimea patruzeci și șase. 

Nancy nu se gândise că Mervyn era un observator atât de fin. 

— Cred că ăsta trebuie să fie barul, spuse Mervyn, trecând de 
la subiecte cosmice la unele banale fără să respire. Se opri la 
ușă. 

— Mult noroc, îi spuse Nancy. Vorbea serios. Într-un mod 
ciudat, ajunsese să-l placă, în ciuda stilului său enervant. 

El zâmbi. 

— Mulţumesc. Mult noroc și ţie. 

El intră în bar și Nancy își continuă drumul pe stradă. 

La capătul îndepărtat, peste drum de port, se afla o clădire 
acoperită de iederă, mai mare decât oricare alta din sat. 
Inăuntru, Nancy găsi un birou improvizat și un bărbat arătos în 
uniforma Pan American. El o privi cu o sclipire în ochi, deși era, 
probabil, cu cincisprezece ani mai tânăr ca ea. 

— Vreau să cumpăr un bilet până la New York, spuse ea. 

El rămase surprins și nedumerit. 

— Chiar așa! De obicei nu vindem bilete aici - de fapt, nu 
avem niciunul. 

Asta nu părea să fie o problemă serioasă. Ea îi zâmbi: un 
zâmbet ajuta întotdeauna la depășirea problemelor birocratice, 
triviale. 

— Ei bine, un bilet e doar o bucată de hârtie, spuse ea. Îți 
plătesc preţul, presupun că mă lași să urc în avion, nu-i așa? 

El rânji. Ea își imagină că îi va face pe plac dacă putea. 

— Presupun, spuse el. Dar avionul este plin. 

— La dracu’, murmură ea. Se simţi zdrobită. Bătuse tot acest 
drum degeaba? Dar nu era pregătită să renunțe, nici pe 
departe. Trebuie să existe ceva, spuse ea. Nu am nevoie de un 
pat. Voi dormi în scaun. Chiar și un scaun al echipajului ar fi bun. 


VP - 208 


— Nu poţi ocupa un loc al echipajului. Singurul loc liber este 
apartamentul nuptial. 

— Pot să-l iau pe ăla? spuse ea cu speranţă. 

— Nici măcar nu știu ce preţ trebuie să cer... 

— Dar poţi să afli, nu-i așa? 

— Presupun că trebuie să coste cel puţin la fel de mult ca 
două locuri normale și asta ar însemna șapte sute cincizeci de 
dolari, dar ar putea să fie mai mult. 

Ei nu-i păsa nici dacă ar costa șapte mii de dolari. 

— Îţi voi da un cec în alb, spuse ea. 

— Să fiu al naibii, chiar vrei să te urci în avionul ăsta, nu-i 
așa? 

— Trebuie să ajung la New York mâine. Este... foarte 
important. Nu putea să găsească cuvinte prin care să exprime 
cât era de important. 

— Haide să-l întrebăm pe căpitan, spuse băiatul. Pe aici, te 
rog, doamnă. 

Nancy îl urmă, întrebându-se dacă nu-și risipea eforturile cu 
cineva care nici măcar nu avea autoritatea să ia o decizie. 

El o conduse la un birou de la etaj. Șase sau șapte membri ai 
echipajului de pe Clipper stăteau, îmbrăcaţi doar în cămăși, 
fumau și beau cafea, în timp ce studiau grafice și rapoarte 
meteorologice. Tânărul o prezentă căpitanului Marvin Baker. 
Când chipeșul căpitan îi strânse mâna, ea avu senzaţia stranie 
că voia să-i ia pulsul și înţelese că asta era din cauză că se purta 
ca un doctor la patul bolnavului. 

Tânărul explică: 

— Doamna Lenehan are nevoie foarte mare să ajungă la New 
York, căpitane, și este dispusă să plătească pentru apartamentul 
nupţial. Putem să o luăm? 

Nancy așteptă, neliniștită, un răspuns, dar căpitanul îi puse o 
altă întrebare. 

— Soţul tău te însoțește, doamnă Lenehan? 

Ea își flutură genele, întotdeauna o mișcare utilă când spera 
să convingă un bărbat să facă ceva. 

— Sunt văduvă, căpitane. 

— Îmi pare rău. Ai vreun bagaj? 

— Doar valiza asta cu lucruri pentru noapte. 

— Voi fi încântat să te duc la New York, doamnă Lenehan, 
spuse el. 


VP - 209 


— Slavă Domnului, spuse Nancy cu ardoare. Nu pot să-ţi 
explic cât de important este pentru mine. Pentru o clipă simţi că 
i se moaie genunchii. Se așeză în scaunul cel mai apropiat. Era 
jenată pentru că se purta atât de emotiv. Ca să acopere 
slăbiciunea, scormoni prin geantă și scoase carnetul de cecuri. 
Cu o mână tremurătoare, semnă un cec în alb și i-l dădu 
tânărului. 

Acum venise momentul să-l înfrunte pe Peter. 

— Am văzut câţiva pasageri în sat, spuse ea. Unde ar putea 
să se afle ceilalți? 

— Cei mai mulţi sunt la cârciuma doamnei Walsh, răspunse 
tânărul. Este un bar din această clădire. Intrarea se află după 
colţ. 

Ea se ridică în picioare. Tremuratul îi trecuse. 

— Vă rămân foarte îndatorată, spuse ea. 

— Bucuros că pot fi de ajutor. 

Nancy ieși. 

În timp ce închidea ușa, auzi zumzetul unor comentarii și știa 
că ei fac remarci obscene despre o văduvă care își permitea să 
semneze cecuri în alb. 

leși din clădire. Era o după-amiază plăcută, cu un soare care 
strălucea slab și aerul era plăcut, jilav, înţesat de mirosul sărat 
al mării. Acum trebuia să-l caute pe perfidul ei frate. 

Ocoli prin lateralul clădirii și intră în bar. 

Era genul de local în care ea n-ar intra în mod normal: mic, 
întunecos, mobilat rudimentar, foarte masculin. Era evident că 
fusese destinat, iniţial, să servească bere pentru pescari și 
fermieri, dar, acum, era plin de milionari care beau cocktailuri. 
Atmosfera era încărcată și nivelul de zgomot foarte ridicat, pe 
mai multe limbi: printre pasageri era un fel de atmosferă de 
petrecere. Era doar imaginaţia ei sau se simţea un ton de 
veselie isterică, în râsete? Toată această veselie masca 
neliniștea pentru lungul zbor peste ocean? 

Cercetă fețele și îl descoperi pe Peter. 

El nu o observase. 

Se uită la el, pentru o clipă, cu furia clocotind în ea. Simti că i 
se înroșesc obrajii de furie. Nutrea o nevoie imperioasă să-l 
pălmuiască. Dar își suprimă mânia. Nu îi va arăta, acum, cât era 
de supărată. Întotdeauna era mai bine să joci calm. 


VP - 210 


_ El era așezat în colț și Nat Ridgeway se afla împreună cu el. 
Asta era un alt șoc. Nancy știa că Nat se aflase la Paris să vadă 
colecțiile de modă, dar nu-i trecuse prin cap că ar putea să 
zboare înapoi împreună cu Peter. Işi dorea ca el să nu se fi aflat 
aici. Prezenţa unui fost iubit nu făcea decât să complice 
lucrurile. Va trebui să uite, pur și simplu, că îl sărutase pe 
vremuri. Îşi alungă acest gând din minte. 

Își făcu loc prin mulţime și se duse spre masa lor. Nat fu 
primul care ridică privirea. Faţa lui exprima șoc și vinovăţie, 
ceea ce-i oferea oarecare satisfacţie. Observându-i expresia, 
Peter ridică ochii. 

Nancy îi întâlni privirea. 

El păli și dădu să se ridice din scaun. 

— Dumnezeule! exclamă el. Părea speriat de moarte. 

— De ce ești înspăimântat, Peter? spuse Nancy disprețuitoare. 

EI înghiţi în sec și se scufundă înapoi în scaun. 

Nancy continuă: 

— De fapt, ai plătit biletul pentru SS Oriana știind că nu-l vei 
folosi. Ai venit cu mine la Liverpool și te-ai cazat la hotelul 
Adelphi deși nu urma să stai acolo. Și totul pentru că ţi-a fost 
frică să-mi spui că vei pleca cu Clipperul! 

El se holba la ea, cu faţa albă și tăcut. 

Ea nu plănuise să ţină un discurs, dar cuvintele veneau 
singure. 

— Te-ai furișat afară din hotel, ieri-seară, și ai plecat în grabă 
spre Southampton, cu speranţa că eu nu voi afla. Ea se aplecă 
peste masă și el se trase înapoi din fața ei. Pentru ce ești 
speriat? Nu te voi mușca! În timp ce ea pronunţă cuvântul 
mușca, el clipi de parcă chiar avea să o facă. 

Ea nu se deranjase să-și coboare vocea. Oamenii din jur 
tăcuseră. Peter privi în jur cu o expresie stânjenită. Nancy 
spuse: 

— Nu sunt surprinsă că te simţi ca un prost. După tot ce am 
făcut pentru tine! Toţi acești ani în care te-am protejat, ţi-am 
acoperit greșelile prostești și te-am lăsat să devii președinte al 
companiei deși nu puteai organiza nici măcar un bazar la 
biserică! După toate astea, ai încercat să-mi furi afacerea! Cum 
ai putut să faci așa ceva? Nu te face să te simţi ca un vierme? 

El se înroși. 


VP - 211 


— Niciodată nu m-ai protejat. Întotdeauna ai avut grijă de 
tine, protestă el. Întotdeauna ai vrut să fii șeful - dar n-ai obţinut 
slujba! Eu am obținut-o și de atunci ai uneltit să mi-o iei. 

Era atât de nedrept încât Nancy nu știa dacă să râdă, să 
plângă sau să-l scuipe în faţă. 

— Idiotule. Am uneltit de atunci ca să poţi să-ți păstrezi postul 
de președinte. 

El scoase câteva foi de hârtie din buzunar, înflorind. 

— Ca astea? 

Nancy recunoscu raportul ei. 

— Exact ca alea, spuse ea. Planul acela este singura cale prin 
care poţi să-ţi păstrezi slujba. 

— În timp ce tu preiei controlul! Am înțeles asta imediat. El 
părea sfidător. Din cauza asta am conceput propriul meu plan. 

— Care n-a funcţionat, spuse Nancy triumfătoare. Am obţinut 
un loc în avion și mă întorc pentru întrunirea consiliului. 

Pentru prima dată, se întoarse spre Nat Ridgeway și spuse: 

— Presupun că tot nu vei putea să preiei controlul asupra 
Black Boots, Nat. 

Peter zise: 

— Nu fi atât de sigură. 

Ea îl privi. Era nerăbdător de agresiv. Sigur nu avea ceva 
ascuns în mânecă? Nu era atât de inteligent. Ea continuă: 

— Tu deţii doar patruzeci la sută, Peter. Mătușa Tilly și Danny 
Riley înclină balanţa. Ei mi-au urmat întotdeauna sfaturile. Ei mă 
cunosc pe mine și te cunosc și pe tine. Eu fac bani și tu îi pierzi 
și ei înţeleg asta chiar dacă sunt politicoși cu tine de dragul tatii. 
Ei vor vota așa cum le voi cere eu. 

— Riley va vota cu mine, spuse Peter încăpățânat. 

În îndărătnicia lui era ceva ce o îngrijora. 

— De ce ar vota cu tine, când, practic, ai pus compania la 
pământ? spuse ea disprețuitoare, dar nu era la fel de 
încrezătoare pe cât încerca să pară. 

El îi simţi neliniștea. 

— Te-am speriat, acum, nu-i aşa? rânji el. 

Din nefericire, avea dreptate. Începea să se simtă îngrijorată. 
El nu arăta atât de zdrobit. Trebuia să descopere dacă se afla 
ceva sub fanfaronada lui. 

— Presupun că vorbește pălăria ta, rânji ea. 

— Nu, nu-i așa. 


VP - 212 


Dacă continua să-l ia peste picior, el se va simţi obligat să-i 
demonstreze că se înșală, știa asta. 

— Întotdeauna te-ai prefăcut a avea un as în mânecă, dar, de 
obicei, asta nu a dus nicăieri! 

— Riley a promis. 

— Și în Riley poţi să ai încredere ca într-un șarpe veninos, 
spuse ea indiferentă. 

Peter mușcă. 

— Nu și dacă primește... un stimulent. 

Deci asta era. Danny Riley fusese mituit. Asta o deranjă pe 
Nancy. Danny nu era tocmai incoruptibil. Ce-i oferise Peter? 
Trebuia să afle, astfel încât să poată distruge mita sau să ofere 
mai mult. Spuse: 

— Ei bine, dacă planul tău se bazează pe încrederea în Danny 
Riley, presupun că nu am pentru ce să-mi fac griji! și râse 
batjocoritor. 

— Se bazează pe /ăcomia lui Riley, replică Peter. 

Ea se întoarse spre Nat. 

— Dacă aș fi în locul tău, aș fi foarte sceptică în legătură cu 
toate astea. 

— Nat știe că e adevărat. Peter era încrezut. 

Nat ar fi preferat, cu siguranţă, să rămână tăcut, dar când 
amândoi se întoarseră spre el, făcu, reticent, un semn de 
aprobare din cap. 

Peter spuse: 

— Îi oferă lui Riley o felie mare din treaba de la General 
Textiles. 

Asta era o lovitură și lui Nancy i se opri respiraţia. Lui Riley nu 
i-ar fi plăcut nimic mai mult decât să bage piciorul pe ușa unei 
corporaţii importante cum era General Textiles. Pentru o mică 
firmă de avocatură din New York, era oportunitatea care apărea 
o dată în viaţă. Pentru o astfel de mită, Riley și-ar vinde și 
mama. 

Acţiunile lui Peter plus cele ale lui Riley ajungeau la cincizeci 
la sută. Nancy și mătușa Tilly ajungeau tot la cincizeci la sută. 
Cu voturile împărțite în mod egal, problema rămânea să fie 
decisă de votul președintelui consiliului de administraţie - Peter. 

Peter putu să observe că o supraevaluase pe Nancy și își 
permise un zâmbet victorios. 


VP - 213 


Nancy tot nu era pregătită să accepte înfrângerea. Își trase un 
scaun și se așeză. Își îndreptă atenţia spre Nat Ridgeway. Îi 
simţise dezaprobarea pe toată durata disputei și se întrebă dacă 
știuse că Peter lucrase pe la spatele ei. Se decise să-i expună 
situaţia. 

— Presupun că știai că Peter mă minte în legătură cu asta? 

El se uită la ea cu buzele strânse, dar și ea putea să facă asta, 
așa că, pur și simplu, rămase așa, cu o expresie răbdătoare. În 
cele din urmă, ea îl domină și el spuse: 

— N-am întrebat. Certurile voastre de familie nu sunt 
problema mea. Nu sunt lucrător social, sunt om de afaceri. 

„Dar a fost o vreme, gândi ea, când mă ţineai de mână în 
restaurante și mă sărutai de noapte bună și, odată, mi-ai 
mângâiat sânii”. Ea întrebă: 

— Ești un om de afaceri cinstit? 

— Ştii bine că sunt, spuse el, înţepat. 

— In cazul ăsta, nu vei fi de acord cu metode necinstite care 
sunt folosite în numele tău. 

El se gândi o clipă, apoi răspunse. 

— Asta este o preluare, nu o petrecere cu ceai. 

El era pe punctul să spună mai multe, dar ea interveni. 

— Dacă ești dispus să câştigi prin necinstea fratelui meu, 
atunci și tu ești la fel de necinstit. Te-ai schimbat de când ai 
lucrat pentru tatăl meu. Se întoarse spre Peter înainte ca Nat să 
poată răspunde. Nu-ţi dai seama că ai putea să obţii de două ori 
mai mulţi bani pentru acţiunile tale dacă m-ai lasa să 
implementez planul meu timp de doi ani? 

— Nu-mi place planul tău. 

— Chiar și fără restructurare, compania va valora mai mult 
datorită războiului. Întotdeauna am furnizat bocanci pentru 
armată - gândește-te la creșterea afacerii dacă Statele Unite 
intră în război! 

— Statele Unite nu vor intra în război! 

— Chiar și așa, războiul din Europa va fi bun pentru afaceri. 
Ea privi spre Nat. Tu știi asta, nu-i așa? Din motivul ăsta vrei să 
ne cumperi. 

Nat nu spuse nimic. 

Ea se întoarse spre Peter. 

— Dar am face mai bine să așteptăm. Ascultă-mă. Am greșit 
eu vreodată în legătură cu aceste probleme? Ai pierdut vreodată 


VP - 214 


bani pentru că mi-ai urmat sfaturile? Ai făcut vreodată bani când 
le-ai nesocotit? 

— Tu chiar nu înţelegi, nu-i așa? spuse Peter. 

Acum, ea nu-și putea imagina ce urmează. 

— Ce nu înțeleg? 

— De ce fac această fuziune a companiei? De ce fac asta? 


— Bine, de ce? 
El o privi în tăcere și ea îi citi răspunsul în ochi. 
O ura. 


Era blocată de șoc. Se simţi de parcă se aruncase cu capul 
într-un invizibil zid de cărămidă. Nu dorea să creadă așa ceva, 
dar expresia grotescă, malefică de pe fața lui distorsionată nu 
putea fi ignorată. Întotdeauna existase o tensiune între ei, o 
rivalitate naturală între fraţi, dar asta, asta era ceva îngrozitor, 
bizar, patologic. Niciodată nu bănuise așa ceva. Fratele ei mai 
mic, Peter, o ura. 

„Cam așa trebuie să te simţi, gândi ea, când bărbatul cu care 
ai fost căsătorită douăzeci de ani îţi spune că are o aventură cu 
secretara lui și că nu te mai iubește”. ; 

Se simți amețită, de parcă se lovise la cap. li va lua ceva timp 
să se obişnuiască cu asta. 

Peter nu era doar prostuț, sau rău intenționat, sau răzbunător. 
De fapt, își făcea singur rău pentru a o ruina pe sora lui. Asta 
era ură curată. 

Trebuia să fie măcar puțin nebun. 

Ea avea nevoie să gândească. Se decise să părăsească acest 
bar încins, plin de fum și să ia puțin aer. Se ridică și îi părăsi fără 
să le spună la revedere. 

Imediat ce păși afară, se simţi puțin mai bine. Dinspre estuar 
bătea o briză răcoroasă. Traversă drumul și merse de-a lungul 
docului, ascultând țipetele pescărușilor. 

Clipperul se afla în mijlocul canalului. Era mai mare decât și-l 
imaginase: oamenii care îl alimentau păreau minusculi. 
Considera că motoarele sale uriașe și elicele enorme erau 
reconfortante. Nu avea să se simtă neliniștită în acest avion, 
gândi ea; nu după ce supravieţuise traversării peste Marea 
Irlandei într-un minuscul Tiger Moth, cu un singur motor. 

Dar ce va face când va ajunge acasă? Peter nu va putea să fie 
niciodată convins să renunțe la planul lui. În spatele 
comportamentului său se aflau prea mulţi ani de furie 


VP - 215 


reprimată. Într-un fel, îi părea rău de el: fusese atât de nefericit 
în tot acest timp. Dar ea nu avea de gând să-i cedeze. Poate că 
mai exista vreo șansă să salveze ceea ce era dreptul ei prin 
naștere. 

Danny Riley era veriga slabă. Un om care dacă putea să fie 
mituit de o parte putea să fie mituit și de cealaltă. Poate că 
Nancy reușea să descopere altceva ce-i putea oferi, ceva ce-l va 
tenta să schimbe tabăra. Dar va fi dificil. Mita lui Peter, o bucată 
din afacerile legale ale General Textiles, era greu de depăşit. 

Poate că ar putea să-l amenințe. Asta ar fi și mai ieftin. Dar 
cum? Putea să-i îndepărteze câteva afaceri de la firma de 
avocatură, dar astea nu vor însemna prea mult, de fapt nimic în 
comparaţie cu noile afaceri pe care le va primi de la General 
Textiles. Ceea ce i-ar plăcea cel mai mult lui Danny, desigur, ar 
fi bani lichizi, dar cea mai mare parte a averii ei era blocată la 
Black Boots. Putea să pună mâna, fără probleme, pe câteva mii 
de dolari, dar Danny va dori mai mult, poate chiar o sută de mii. 
Nu putea să facă rost de atâţia bani lichizi la timp. 

În timp ce era adâncită în gânduri, se auzi strigată. Se 
întoarse și-l văzu pe tânărul angajat al Pan American care-i 
făcea cu mâna. 

— Un apel telefonic pentru tine, strigă el. Un domn McBride, 
din Boston. 

Dintr-odată, simţi speranţă. Poate că Mac putea găsi o ieșire 
din situaţia asta. Îl cunoștea pe Danny Riley. Amândoi bărbaţii 
erau ca tatăl ei, irlandezi de a doua generaţie, care își petreceau 
timpul printre irlandezi și erau suspicioși faţă de protestanți, 
chiar dacă erau irlandezi. Mac era cinstit și Danny nu era, dar, 
altfel, semănau. Tatăl ei fusese cinstit, dar era dispus să închidă 
ochii la o practică ceva mai tăioasă, mai ales dacă asta ajuta un 
compatriot. 

Tatăl ei îl salvase pe Danny de la ruină, odată, își aminti ea, în 
timp ce se grăbea înapoi pe doc. Se întâmplase cu doar câțiva 
ani în urmă, nu cu mult timp înainte de moartea tatălui ei. 
Danny pierdea un caz mare și important și, în disperare, îl 
abordase pe judecător la clubul de golf și încercase să-l 
mituiască. Judecătorul nu putea fi mituit și îi spusese lui Danny 
să se retragă sau va fi exclus din barou. Tatăl ei intervenise pe 
lângă judecător și îl convinsese că era o scăpare temporară. 


VP - 216 


Nancy cunoștea toate detaliile: spre sfârșitul vieţii, tatăl ei îi 
încredința o mulţime de lucruri. 

Acesta era Danny: alunecos, neserios, mai degrabă prostuţ, 
ușor de manipulat. Cu siguranță că îl putea aduce înapoi, de 
partea ei. 

Dar avea la dispoziţie doar două zile. ă 

Intră în clădire și tânărul îi arătă telefonul. Işi duse casca la 
ureche și ridică microfonul. Îi făcea bine să audă vocea 
familiară, afectuoasă a lui Mac. 

— Deci, ai prins Clipperul, spuse el bucuros. Ce mai fată! 

— Voi ajunge la întrunirea consiliului - dar vestea proastă este 
că Peter spune că și-a asigurat votul lui Danny. 

— Și tu îl crezi? 

— Da. General Textiles îi dă lui Danny o parte din afacerile 
legale ale corporației. 

Vocea lui Mac deveni deprimată. 

— Eşti sigură că e adevărat? 

— Nat Ridgeway se află aici, cu el. 

— Șarpele ăla! 

Mac nu-l plăcuse niciodată pe Nat și îl urâse când începuse să 
se întâlnească cu Nancy. Deși Mac era fericit în căsnicie, era 
gelos pe oricine arăta un interes romantic față de Nancy. 

— Mi-e milă de General Textiles să-l aibă pe Danny care se 
ocupă de problemele lor legale, adăugă Mac. 

— Presupun că îi vor da chestiunile neimportante. Mac, e legal 
ca ei să-i ofere acest stimulent? 

— Probabil că nu, dar încălcarea legii va fi foarte greu de 
dovedit. 

— Atunci, am probleme. 

— Aşa presupun. Îmi pare rău, Nancy. 

— Mulţumesc, bătrâne prieten. M-ai avertizat să nu-l las pe 
Peter să fie șef. 

— Clar am făcut-o. 

Nu mai avea sens să deplângă ceea ce se întâmplase, decise 
Nancy. Adoptă un ton mai vioi. 

— Ascultă, dacă noi ne-am baza pe Danny, am fi îngrijoraţi, 
corect? 

— Poţi să pui pariu... 


VP - 217 


— Îngrijoraţi că ar putea schimba tabăra, îngrijoraţi că 
adversarul i-ar putea face o ofertă mai bună. Deci, care credem 
că e prețul lui? 

— Hmm. 

Pe linie se lăsă liniște pentru câteva momente, apoi Mac 
spuse: 

— Nu-mi trece nimic prin cap. 

Nancy se gândea la Danny care încercase să-l mituiască pe 
judecător. 

— Îţi amintești momentul când tata l-a scos pe Danny din 
rahat? Cazul Jersey Rubber. 

— Sigur că-mi amintesc. Fără detalii la telefon, te rog. 

— Da. Ne putem folosi de cazul acela cumva? 

— Nu văd cum. 

— Să-l amenințăm. 

— Că-l demascăm, vrei să spui? 

— Da. 

— Avem vreo dovadă? 

— Nu, dacă nu există ceva printre hârtiile vechi ale tatii. 

— Ai toate acele hârtii, Nancy? 

Existau mai multe cutii cu arhivele personale ale tatălui ei în 
beciul casei lui Nancy de la Boston. 

— Nu m-am uitat niciodată prin ele. 

— Și nu avem timp pentru asta acum. 

— Dar am putea să ne prefacem, spuse ea gânditoare. 

— Nu văd cum asta ar... 

— Nu, ascultă-mă, Mac, asta este o idee. Vocea lui Nancy 
înflorea de încântare pe măsură ce începea să înţeleagă 
posibilităţile. Să presupunem că Asociaţia Baroului sau cum se 
numește deschide o investigaţie în cazul Jersey Rubber. 

— Pentru ce ar face așa ceva? 

— Cineva ar putea să le vândă un pont. 

— În regulă... și pe urmă? 

Nancy începu să simtă că ar putea să reușească să 
încropească un plan funcţional. 

— Să presupunem că ei ar afla că există o dovadă esenţială 
printre hârtiile tatii. 

— Vor întreba dacă pot să cerceteze hârtiile. 

— Ar depinde de mine dacă le permit sau nu? 


VP - 218 


— Într-o simplă investigaţie a baroului, da. Dacă ar fi o 
investigaţie penală, ai putea să fii citată și atunci, desigur, n-ai 
avea de ales. 

În mintea lui Nancy, planul se forma mult mai repede decât îl 
putea exprima în cuvinte. Abia dacă îndrăznea să spere că ar 
putea să funcţioneze. 

— Ascultă, vreau să-l suni pe Danny, spuse ea cu nerăbdare 
în voce. Pune-i următoarea întrebare... 

— Dă-mi voie sau iau ceva de scris. În regulă, spune. 

— Întreabă-l asta. Dacă ar exista o investigaţie a baroului în 
cazul Jersey Rubber, ar vrea ca eu să le dau hârtiile tatii? 

Mac era nedumerit. 

— Crezi că el va spune că nu? 

— Cred că se va panica, Mac! Va fi speriat de moarte. El nu 
știe ce se află acolo - însemnări, jurnal, scrisori, ar putea fi 
orice. 

— Încep să înţeleg cum ar putea să funcţioneze schema, 
spuse Mac și Nancy putu să audă cum speranţa i se strecoară în 
voce. Danny se va gândi că ai ceva ce vrea el.. 

— Îmi va cere să-l protejez, așa cum a făcut tata. Îmi va cere 
să refuz solicitarea baroului să se uite prin hârtii. Și eu voi fi de 
acord - cu singura condiţie ca el să voteze de partea mea, 
împotriva preluării de către General Textiles. 

— Așteaptă o clipă. Nu deschide șampania încă. Danny poate 
că este ticălos, dar nu e prost. Nu va bănui că am pus la cale 
toată povestea asta ca să-l presăm? 

— Sigur că va bănui, spuse Nancy. Dar nu va fi sigur. Și nu va 
avea prea mult timp să se gândească la asta. 

— Da. Și, în clipa asta, e singura noastră șansă. 

— Vrei să încerci? 

— Bine. 

Nancy se simţea mult mai bine: plină de speranţă și de 
dorinţa de a învinge. 

— Sună-mă la următoarea oprire. 

— Unde este asta? 

— Botwood, Newfoundland. Ar trebui să ajungem acolo peste 
șaptesprezece ore. 

— Au telefoane acolo? 

— Trebuie, dacă există un aeroport. Ar trebui să rezervi 
convorbirea din timp. 


VP - 219 


— În regulă. Bucură-te de zbor. 

— La revedere, Mac. 

Așeză casca în cârlig. Se afla într-o dispoziţie foarte bună. Nu 
avea de unde să știe dacă Danny va mușca momeala, dar se 
simţi înveselită, imediat, doar pentru că avea o șansă. 

Era patru fără douăzeci, timpul să se urce în avion. Părăsi 
încăperea și trecu printr-un alt birou, în care Mervyn Lovesey 
vorbea la un alt telefon. El ridică mâna să o oprească în timp ce 
trecea pe lângă el. Prin fereastră putea să vadă pasagerii care 
se îmbarcau de pe chei, dar se opri un moment. El spuse, în 
telefon: „Nu pot fi deranjat cu problemele astea acum. Dă-i 
nenorocitului banii pe care îi vrea și daţi drumul la treabă”. 

Ea era surprinsă. Își amintea că exista un fel de dispută 
industrială la fabrica lui. Părea că el cedează, ceea ce nu-i prea 
stătea în caracter. 

Și persoana cu care vorbea părea să fie surprinsă, pentru că, 
peste o clipă, Mervyn spuse: „Da. Exact asta vreau să spun, sunt 
prea ocupat ca să tratez cu matriţerii. La revedere!” El agăță 
receptorul. 

— Te căutam, îi spuse el lui Nancy. 

— Ai reușit? întrebă ea. Ai convins-o pe soţia ta să vină 
înapoi? 

— Nu. Dar nu i-am explicat cum trebuia. 

— Îmi pare rău. Acum se află acolo, afară? 

El privi pe fereastră. 

— Este cea în haina portocalie. 

Nancy văzu o femeie blondă de vreo treizeci și ceva de ani. 

— Mervyn, e foarte frumoasă! spuse ea. Cumva, își imaginase 
că soția lui Mervyn era genul mai dur, mai puţin drăguţ, Bette 
Davis mai degrabă decât Lana Turner. Pot să înțeleg de ce nu 
vrei să o pierzi. Femeia se ţinea de braţul unui bărbat îmbrăcat 
într-un blazer albastru, presupusul iubit. El nu era nici pe 
departe atât de arătos ca Mervyn. Era puţin mai scund decât 
media ca înălțime, și părul începea să i se rărească. Dar avea o 
atitudine plăcută, lejeră. Nancy înţelese imediat că femeia se 
dusese după opusul lui Mervyn. Simţea simpatie pentru Mervyn. 

— Îmi pare rău, Mervyn, spuse Nancy cu sinceritate. 

— N-am renunţat, replică Mervyn. Vin la New York. Nancy 
zâmbi. Atitudinea asta i se potrivea mai bine lui Mervyn. 


VP - 220 


— De ce nu? zise ea. Pare genul de femeie pe care un bărbat 
să o urmărească peste Atlantic. 

— Problema este că totul depinde de tine, spuse el. Avionul e 
plin. 

— Desigur. Atunci cum poți să vii? Și cum depinde de mine? 

— Tu te afli în posesia ultimului loc disponibil. Ai luat 
apartamentul nupţial. Acolo sunt două locuri. Te rog să-mi vinzi 
mie locul în plus. 

Ea râse. 

— Mervyn, nu pot să împart apartamentul nuptial cu un 
bărbat. Sunt o văduvă respectabilă, nu o fată de la cor! 

— Imi ești datoare cu o favoare, spuse el insistent. 

— İti sunt datoare cu o favoare, nu cu reputaţia mea. 

Faţa lui frumoasă căpătă o expresie de încăpățânare. 

— Nu te-ai gândit la reputaţia ta când te-ai decis să zbori 
peste Marea Irlandei cu mine. 

— Asta nu implica să ne petrecem noaptea împreună! 

Ea își dorea să-l poată ajuta: era ceva minunat în hotărârea lui 
de a-și recâștiga frumoasa soție. 

— Imi pare rău. Chiar îmi pare rău, adăugă ea. Dar nu-mi pot 
permite să mă implic într-un scandal public la vârsta mea. 

— Ascultă. Am pus întrebări despre acest apartament nuptial. 
Sunt două paturi separate. Dacă lăsăm ușa deschisă în timpul 
nopții, ne vom afla exact în situaţia a doi oameni complet străini 
care au primit, întâmplător, paturi alăturate. 

— Dar gândește-te la ce vor spune oamenii! 

— Pentru cine îţi faci griji? Nu ai niciun bărbat care să fie jignit 
și părinţii tăi nu mai sunt în viaţă. Cui îi pasă ce faci? 

El putea să fie extrem de direct atunci când își dorea ceva, 
gândi ea. 

— Am doi fii, care au douăzeci și ceva de ani, protestă ea. 

— Vor considera că este o toană, pun pariu. 

Probabil că avea dreptate, gândi ea cu regret. 

— Mai sunt îngrijorată și din cauza întregii societăți din 
Boston. Ceva de genul acesta poţi să fii convins că va genera 
bârfă. 

— Uite ce e. Tu erai disperată când ai venit la mine pe 
aerodromul acela. Erai în necaz și eu ţi-am salvat fundul. Acum, 
eu sunt disperat - poţi să-ţi dai seama de asta, nu-i așa? 

— Da, pot. 


VP - 221 


— Sunt în necaz și am apelat la tine. Asta este ultima mea 
șansă să-mi salvez căsnicia. Tu poţi să faci asta. Eu te-am salvat 
pe tine și tu poţi să mă salvezi pe mine. Tot ce te poate costa 
este un abur de scandal. Asta n-a omorât niciodată pe nimeni. 
Te rog, Nancy. 

Ea se gândi la acel „abur” de scandal. Chiar conta dacă o 
văduvă comitea o ușoară indiscreție la cea de a patruzecea sa 
aniversare? Nu o va omori, după cum spusese el, și, probabil, 
nici măcar nu îi va strica reputaţia. Matroanele din Bacon Hill o 
vor considera „ușoară”, dar oamenii de vârsta ei probabil că îi 
vor admira curajul. Nu e ca și cum s-ar presupune că sunt 
virgină, gândi ea. 

Privi spre faţa lui rănită, încăpăţânată și își deschise inima. La 
dracu' cu societatea din Boston, gândi ea; omul ăsta este 
îndurerat. El m-a ajutat când am avut nevoie. Fără el nu m-aș 
mai afla aici. Are dreptate. li sunt datoare. 

— Vrei să mă ajuţi, Nancy? imploră el. Te rog? 

Nancy inspiră adânc. 

— La dracu', da, răspunse ea. 


Capitolul treisprezece 


Ultima imagine a lui Harry Marks despre Europa era un far alb 
care se înălța mândru pe malul nordic al estuarului râului 
Shannon, în timp ce Oceanul Atlantic biciuia, furios, la picioarele 
stâncii de sub el. Câteva minute mai târziu, nu se mai vedea 
uscatul: în orice parte privea, nu putea să vadă decât marea 
nesfârșită. 

Când voi ajunge în America, voi fi bogat, gândi el. 

Să se afle atât de aproape de faimoasa Suită Delhi era atât de 
tentant încât era aproape sexy. Undeva, în acest avion, la numai 
câţiva metri de locul în care se afla el, se găsea o avere în 
bijuterii. Îl mâncau degetele să o atingă. 

Un milion de dolari în pietre preţioase putea să valoreze, cel 
puţin, o sută de mii la un tăinuitor de bijuterii. Aș putea cumpăra 
un apartament drăguţ și o mașină, gândi el, sau, poate, o casă 
la ţară cu teren de tenis. Sau, poate, ar trebui să-i investesc și 


VP - 222 


să trăiesc din dobânzi. Aș deveni un bogătaș, cu venituri 
personale! 

Dar, mai întâi, trebuia să pună mâna pe marfă. 

Lady Oxenford nu purta bijuteriile, prin urmare, trebuiau să se 
afle într-unul din următoarele două locuri: în bagajul de cabină, 
chiar aici, în compartiment, sau în bagajul de cală. „Dacă ar fi 
ale mele, eu le-aș ţine foarte aproape de mine, gândi Harry. Le- 
aș ține în geanta pe care o port cu mine. Aș fi speriat să le scap 
din vedere”. Dar nu avea de unde să știe cum funcţiona mintea 
ei. 

Va verifica mai întâi bagajul din cabină. Putea să-l vadă sub 
scaun, o valiză scumpă din piele vișinie, cu colțuri de alamă. Se 
întrebă cum ar putea să ajungă la interiorul lui. Poate că va 
exista o ocazie în timpul nopţii, când toată lumea dormea. 

Va găsi o cale. Va fi riscant: furtul era un joc periculos. Dar, 
cumva, reușise mereu să scape, chiar și când lucrurile 
merseseră prost. „Uită-te la mine, gândi el: ieri am fost prins 
asupra faptului, cu butonii furaţi - în buzunarul pantalonilor; mi- 
am petrecut noaptea trecută la închisoare și acum zbor la New 
York cu Pan American Clipper. Noroc? Nu ăsta e cuvântul”. 

Auzise, odată, o glumă despre un bărbat care sărise de la o 
fereastră de la etajul al zecelea și, în timp ce trecea prin dreptul 
etajului al cincilea, fusese auzit spunând: „Până aici, toate 
bune”. Dar el nu era așa. 

Stewardul, Nicky, îi aduse un meniu pentru cină și îi oferi un 
cocktail. Nu avea nevoie de băutură, dar comandase un pahar 
de șampanie doar pentru că părea lucrul cel mai natural de 
făcut. Asta înseamnă viaţa Harry, băiete, își spuse în sinea lui. 
Incântarea de a se afla la bordul celui mai luxos avion din lume 
concura cu neliniștea lui de a zbura peste ocean, dar băutura își 
făcu efectul, încântarea câștigă. 

Rămase surprins să vadă că meniul era în engleză. Americanii 
nu știau că meniurile șic trebuiau să fie în franceză? Poate că 
erau prea sensibili ca să-și tipărească meniurile într-o limbă 
străină. Harry avea sentimentul că avea să-i placă America. 

In salonul de mese puteau să ia loc doar paisprezece 
persoane sau cam așa ceva, așa că cina va fi servită în trei serii, 
explică stewardul. 

— Aţi dori să luaţi cina la șase, șapte și jumătate sau nouă, 
domnule Vandenpost? 


VP - 223 


Harry îl blestemă, în gând, pe steward pentru că începuse cu 
el. Un chelner britanic ar fi început, automat, cu persoanele cele 
mai titrate, dar acest democrat american probabil că mergea în 
ordinea numerelor locurilor. Va trebui să presupună ce va alege 
familia Oxenford. 

— Lasă-mă să mă gândesc, spuse el, ca să câștige timp. Din 
experiența lui, oamenii bogaţi serveau mesele târziu. Un 
muncitor ar putea să ia micul dejun la șapte, prânzul la miezul 
zilei și ceaiul la ora cinci, dar un lord va lua micul dejun la nouă, 
prânzul la două și cina la opt treizeci. Familia Oxenford va 
mânca mai târziu, așa că Harry alese prima serie. 

— Mi-e cam foame, spuse el. O să mănânc la șase. 

Stewardul se întoarse spre familia Oxenford și Harry își ţinu 
respirația. 

— La ora nouă, cred, spuse lordul Oxenford. 

Harry își suprimă un zâmbet de satisfacție. 

Dar lady Oxenford spuse: 

— E prea târziu pentru Percy - hai să mâncăm mai devreme. 

În regulă, gândi Harry, dar nu prea devreme, pentru numele 
cerului. 

Lord Oxenford spuse: 

— Șapte treizeci, atunci. 

Harry simţi o mică aură de plăcere. Se afla cu un pas mai 
aproape de Suita Delhi. 

Acum, stewardul se întoarse spre pasagerul din faţa lui Harry, 
tipul cu vesta de culoare rubinie care arăta a poliţist. | se 
spusese că numele lui era Clive Membury. Spune șapte treizeci, 
gândi Harry, și lasă-mă singur în compartiment. Dar, spre 
dezamăgirea sa, lui Membury nu-i era foame și alese ora nouă. 

Ce belea, gândi Harry. Acum, Membury se va afla aici, în timp 
ce familia Oxenford va fi la masă. Poate că va ieși pentru câteva 
minute: era genul fără astâmpăr, care se fâțâia tot timpul. Dar 
dacă el nu va pleca de bunăvoie, Harry va trebui să 
născocească o cale să scape de el. Asta ar fi fost o treabă 
ușoară dacă nu s-ar fi aflat într-un avion: Harry ar fi putut să-i 
spună că era chemat în altă cameră sau că primise un apel 
telefonic sau că afară, în stradă, se afla o femeie dezbrăcată. 
Aici, ar putea să fie mai dificil. 

Stewardul spuse: 


VP - 224 


— Domnule Vandenpost, inginerul și navigatorul ţi se vor 
alătura la masă, dacă nu te deranjează. 

— Sigur că da, răspunse Harry. Se va bucura să discute cu 
niște membri ai echipajului. 

Lordul Oxenford comandă încă un whisky. Era un om însetat, 
după cum ar spune irlandezii. Soţia lui era palidă și tăcută. Avea 
o carte în poală, dar nu întorsese nicio pagină. Părea deprimată. 

Tânărul Percy se duse în față să discute cu echipajul care nu 
era de serviciu și Margaret veni să se așeze alături de Harry. El 
prinse un iz al parfumului ei și își dădu seama că era Tosca. Ea 
își scoase haina și el putu să vadă că avea silueta mamei ei: era 
destul de înaltă, cu umeri pătraţi și bust generos și picioare 
lungi. Hainele ei, de bună calitate, dar obișnuite nu o avantajau: 
Harry și-o imagină îmbrăcată într-o rochie lungă, cu părul roșu 
ridicat și cu gâtul lung și alb, scos în evidenţă de cerceii lungi, 
cu smaralde, creaţi de Cartier, din perioada indiană... ar fi 
uluitoare. Era evident că ea nu se vedea pe sine în felul acesta. 
Se simţea jenată pentru că era o aristocrată bogată, așa că se 
îmbrăca asemenea nevestei unui vicar. 

Era o fată extraordinară și Harry se simţea puţin intimidat de 
ea, dar putea să-i vadă și latura vulnerabilă și el considera acest 
lucru adorabil. Harry, băiete - amintește-ţi că ea este un pericol 
pentru tine și trebuie să o cucerești. 

O întrebă dacă mai zburase până atunci. 

— Doar la Paris, cu mama, spuse ea. 

Doar la Paris, cu mama, gândi el, minunându-se. Mama lui nu 
va vedea niciodată Parisul și nici nu va zbura cu un avion. 

— Cum a fost? întrebă el. Să fii atât de privilegiată. 

— Uram călătoriile acelea la Paris, răspunse ea. Trebuia să iau 
ceaiul cu englezi plictisitori, când aș fi vrut să merg în 
restaurante pline de fum în care cântau formaţii de negri. 

— Mama mea obișnuia să mă ducă la Margate, spuse Harry. 
Obișnuiam să vâslesc, pe mare, și mâncam îngheţată și pește cu 
cartofi prăjiţi. 

Pe când vorbele îi ieșeau din gură, își aminti că ar fi trebuit să 
mintă despre aceste lucruri și simţi cum îl cuprinde panica. Ar 
trebui să murmure ceva vag despre o școală cu internat și o 
casă la ţară, izolată, așa cum făcea de obicei când era obligat să 
vorbească despre copilăria lui cu fetele din clasele superioare. 
Dar Margaret îi cunoștea secretul și nimeni altcineva nu putea 


VP - 225 


să audă ce spunea peste zgomotul înfundat al motoarelor 
Clipperului. Chiar și așa, când se trezi că dezvăluie adevărul, se 
simţi de parcă ar fi sărit din avion și aștepta să i se deschidă 
parașuta. 

— Noi n-am fost niciodată pe litoral, spuse Margaret 
melancolică. Doar oamenii obișnuiți se duceau să vâslească pe 
mare. Sora mea și cu mine obișnuiam să-i invidiem pe sărmanii 
copii. Ei puteau să facă orice își doreau. 

Harry era amuzat. lată încă o dovadă că se născuse norocos: 
copiii bogaţi, care călătoreau în mașini mari, negre, purtau 
haine cu gulere de catifea și mâncau carne în fiecare zi, 
fuseseră invidioși pe libertatea lui, în picioarele goale și pe 
peștele cu cartofi prăjiţi. 

— Îmi amintesc mirosurile, continuă ea. Mirosul din faţa ușii 
magazinului de plăcinte, la ora prânzului, mirosul mecanismelor 
unse când treceam prin bâlci, mirosul plăcut de bere și tutun 
care ieșea de câte ori se deschidea ușa cârciumii în serile de 
iarnă. Oamenii păreau să se distreze foarte bine, mereu, în 
astfel de locuri. Eu n-am intrat niciodată într-o cârciumă. 

— N-ai pierdut prea mult, spuse Harry, căruia nu-i plăceau 
cârciumile. Mâncarea e mai bună la Ritz. 

— Fiecare dintre noi preferă celălalt mod de viaţă, cugetă ea. 

— Da, dar eu le-am încercat pe ambele, sublinie Harry. Știu 
care este mai bun. 

Ea păru gânditoare, pentru un minut, apoi întrebă: 

— Ce vrei să faci cu viața ta? 

Era o întrebare foarte personală. 

— Să mă bucur de viaţă, spuse Harry. 

— Nu, serios. 

— Ce vrei să spui prin „serios”? 

— Toată lumea vrea să se bucure de viaţă. Ce vrei să fac? 

— Ceea ce știu. Impulsiv, Harry se decise să-i spună ceva ce 
nu mai dezvăluise nimănui până atunci. Ai citit vreodată 
Spărgătorul amator, de Hornung? Ea scutură din cap. E vorba 
despre un hoț elegant, numit Raffles, care fumează ţigări 
turcești și poartă haine frumoase și este invitat în casele 
oamenilor și le fură bijuteriile. Vreau să fiu ca el. 

— O, haide, nu te prosti, spuse ea brusc. 

El se simţi puţin rănit. Ea putea să fie brutal de directă atunci 
când credea că spui tâmpenii. Dar asta nu era o tâmpenie, era 


VP - 226 


visul lui. Acum, după ce își deschisese sufletul în faţa ei, simţea 
nevoia să o convingă că spunea adevărul. 

— Nu mă prostesc, izbucni el. 

— Dar nu poţi să fii hoţ toată viaţa ta, spuse ea. Vei ajunge să 
îmbătrânești în pușcărie. Chiar și Robin Hood s-a însurat și s-a 
așezat la casa lui, până la urmă. Ce ţi-ai dori, cu adevărat? 

De obicei, Harry răspundea la această întrebare cu o listă de 
cumpărături: un apartament, o mașină, fete, petreceri, costume 
de pe Savile Row“ și bijuterii frumoase. Dar știa că ea va lua în 
derâdere aceste lucruri. Îl deranja atitudinea ei; dar, în același 
timp, era adevărat că ambițiile lui nu erau atât de materialiste. 
Își dorea foarte mult ca ea să creadă visurile lui. 

— Mi-ar plăcea să locuiesc într-o casă mare, la ţară, cu iedera 
crescută pe ziduri, spuse el. 

Se opri. Dintr-odată, se simţi emotiv. Era jenat, dar își dorea 
foarte tare să-i spună asta. 

— O casă la ţară, cu teren de tenis și grajduri și cu 
rododendroni pe alee, continuă el. Putea să o vizualizeze în 
închipuirea lui și părea să fie cel mai sigur, cel mai confortabil 
loc din lume. M-aș plimba pe acolo, încălțat în cizme maro și 
într-un costum de tweed, discutând cu grădinarii și grăjdarii și ei 
toți ar crede că sunt un mare domn. Aș avea toți banii băgaţi în 
investiții solide și nu aș cheltui niciodată mai mult de jumătate 
din venituri. Aș organiza petreceri în grădină, vara, cu căpșuni și 
frișca. Și aș avea cinci fete, la fel de frumoase ca mama lor. 

— Cinci! râse ea. Ai face bine să te însori cu o femeie 
puternică. Dar redeveni serioasă imediat. E un vis minunat, 
spuse ea. Sper să se împlinească. 

Se simţi foarte apropiat de ea, de parcă ar fi putut să o 
întrebe orice. 

— Dar tu? întrebă el. Ai un vis? 

— Vreau să particip la război, spuse ea. Mă voi înrola în STA. 

Încă părea amuzant să discuţi despre femei în armată, dar, 
desigur, acum era ceva obișnuit. 

— Ce vei face? 

— Şofer. Au nevoie de femei pe post de curieri și șoferi de 
ambulante. 

— Va fi periculos. 


4 Savile Row - cartierul croitoriilor de lux din Londra. (n.tr.). 
VP - 227 


— Știu. Nu-mi pasă. Vreau doar să contribui la luptă. Asta este 
ultima noastră șansă să-i oprim pe fasciști. Falca ei exprima 
hotărâre și în ochi avea o privire neastâmpărată și Harry se 
gândi era deosebit de curajoasă. 

— Pari foarte hotărâtă, zise el. 

— Am avut un... prieten, care a fost ucis de fasciști, în Spania, 
și vreau să termin treaba pe care a început-o el. Părea tristă. 

Din impuls, Harry întrebă: 

— L-ai iubit? 

Ea aprobă din cap. A 

El putu să vadă că era gata să izbucnească în lacrimi. li atinse 
brațul cu simpatie. 

— Încă îl mai iubești? 

— ÎI voi iubi mereu, puţin. Vocea ei cobori la nivelul de șoaptă. 
Numele lui era lan. 

Harry simţi un nod în gât. Dorea să o ia în braţe și să o aline și 
ar fi făcut asta dacă n-ar fi fost tatăl ei, cu faţa roșie, care stătea 
pe locul din partea îndepărtată a compartimentului, bând whisky 
și citind The Times. Trebui să se mulţumească să-i ofere o 
strângere de mână rapidă, discretă. Ea zâmbi recunoscătoare, 
părând să înțeleagă. 

Stewardul spuse: 

— Cina este servită, domnule Vandenpost. x 

Harry rămase surprins că se făcuse deja ora șase. li părea rău 
să întrerupă această conversaţie cu Margaret. 

Ea păru să-i citească gândurile. 

— Avem o mulţime de timp să vorbim, spuse ea. Vom fi 
împreună pentru următoarele douăzeci și patru de ore. 

— Așa e. Zâmbi. Îi atinse mâna din nou. Ne vedem mai târziu, 
murmură el. 

Începuse să se apropie de ea ca să o poată manipula, își 
aminti el. Ajunsese să-i dezvăluie toate secretele lui. Ea avea un 
mod de a-i da planurile peste cap, ceea ce era destul de 
îngrijorător. Cel mai rău era că o plăcea. 

Intră în compartimentul următor. Rămase puţin surprins să 
observe că se transformase din salon într-o sală de mese. 
Existau trei mese, fiecare pentru patru persoane, plus două 
mese mai mici, pentru servire. Aranjamentul era la fel ca într-un 
restaurant bun, cu fețe de masă și șervete din pânză și veselă 
din porțelan, albă, cu emblema albastră a Pan American. 


VP - 228 


Observă că pereţii din această zonă erau tapetaţi cu un model 
care reprezenta o hartă a lumii și aceeași emblemă, cu aripi, a 
Pan American. 

Stewardul îl conduse să se așeze în faţa unui bărbat scund, 
solid, îmbrăcat într-un costum gri deschis, pe care Harry era 
cam invidios. Avea cravata prinsă cu un ac ce avea o perlă 
mare, autentică. Harry se prezentă și bărbatul îi întinse mâna și 
spuse: 

— Tom Luther. Harry observă că butonii erau asortaţi cu acul 
de cravată. lată un bărbat care cheltuia bani pe bijuterii. 

Harry se așeză și își despături șervetul. Luther avea un accent 
american, care mai conţinea și altceva la bază, o intonaţie 
europeană, poate. 

— De unde ești, Tom? întrebă Harry, încercând apele. 

— Providence, Rhode Island. Tu? 

— Philadelphia. Harry își dorea să fi știut unde naiba era 
Philadelphia. Dar am locuit peste tot. Tatăl meu lucra în 
asigurări. 

Luther clătină politicos din cap, fără să fie prea interesat. Asta 
îi convenea lui Harry. Nu dorea să fie întrebat despre trecutul 
lui: era prea ușor să greșească. 

Cei doi membri ai echipajului sosiră și se prezentară. Eddie 
Deakin, inginerul de bord, era genul cu umeri largi, cu părul ca 
nisipul, cu o figură plăcută: Harry avea impresia că i-ar fi plăcut 
să-și descheie cravata și să-și scoată sacoul de la uniformă. Jack 
Ashford, navigatorul, era brunet și cu barba albăstruie, un tip 
obișnuit, exact, care arăta de parcă s-ar fi născut îmbrăcat în 
uniformă. 

Imediat ce se așezară, Harry simţi ostilitate între Eddie, 
inginerul, și Luther, pasagerul. Era interesant. 

Cina începu cu un cocktail de creveţi. Cei doi membri ai 
echipajului beau Coca-Cola. Harry își luă un pahar de vin alb și 
Tom Luther comandă martini. 

Harry tot se mai gândea la Margaret Oxenford și la iubitul ei 
ucis în Spania. Privi afară, pe fereastră, întrebându-se cât de 
multe mai simţea pentru băiat. Un an însemna foarte mult, mai 
ales la vârsta ei. 

Jack Ashford îi urmări privirea și spuse: 

— Până acum avem noroc cu vremea. 

Harry observă că cerul era senin și soarele strălucea pe aripi. 


VP - 229 


— Cum este, de obicei? întrebă el. 

— Uneori, plouă tot drumul din Irlanda până în Newfoundland, 
răspunse Jack. Avem parte de grindină, zăpadă, gheață, fulgere 
și tunete. 

Harry își aminti de ceva ce citise. 

— Gheaţa nu e periculoasă? 

— Ne plănuim ruta ca să evităm condiţiile îngheţate. Dar, în 
orice caz, avionul este prevăzut cu cizme de cauciuc împotriva 
gheții. 

— Cizme? 

— Doar o acoperire de cauciuc peste locurile de pe aripi și 
coadă, unde are tendinţa să se depună gheața. 

Jack ezită pentru o clipă, și Harry înţelese că ar fi preferat să 
nu menţioneze vremea. 

— Este o furtună în Atlantic, spuse el. 

— Rea? 

— In centru este rea, dar noi vom ajunge doar la marginile ei, 
sper. Suna doar pe jumătate convins. 

Tom Luther întrebă: 

— Cum este prin furtună? Zâmbea, arătându-și dinţii, dar 
Harry observă frica din ochii săi albaștri, palizi. 

— Sunt câteva zdruncinături, spuse Jack. 

El nu dezvoltă subiectul, dar Eddie, inginerul, începu să 
vorbească. Privind direct spre Tom Luther, el spuse: 

— E ca și cum ai încerca să călărești un cal neîmblânzit. 

Luther se albi. Jack se agită spre Eddie, dezaprobând, evident, 
lipsa lui de tact. 

Următorul fel de mâncare era supă de broască-ţestoasă. 
Acum, serveau amândoi chelnerii, Nicky și Davy. Nicky era gras 
și Davy era micuț. După părerea lui Harry, amândoi erau 
homosexuali - sau „muzicieni”, cum ar spune Noel Coward. Lui 
Harry îi plăcea eficienţa lor informală. 

Inginerul părea îngrijorat. Harry îl studie pe furiș. Nu părea 
genul ursuz: avea o figură deschisă, amabilă. Într-o încercare de 
a-l descifra, Harry întrebă: 

— Cine se ocupă de avion în timp ce tu iei cina, Eddie? 

— Inginerul asistent, Mickey Finn, face treaba mea, răspunse 
acesta. Vorbea destul de plăcut, deși nu zâmbea. Avem un 
echipaj de nouă persoane, în afară de cei doi chelneri. Toată 
lumea, în afară de căpitan, lucrează în schimburi de patru ore. 


VP - 230 


Jack și cu mine am fost de serviciu de când am plecat de la 
Southampton, la ora două, așa că am ieșit din tură la șase, în 
urmă cu câteva minute. 

— Și căpitanul? spuse Tom Luther îngrijorat. El ia pilule ca să 
rămână treaz? 

— Trage câte un pui de somn când apucă, spuse Eddie. 
Probabil că va lua o pauză mai lungă după ce trecem de punctul 
fără întoarcere. 

— Deci vom zbura în timp ce căpitanul va dormi? întrebă 
Luther și vocea lui suna puţin cam prea tare. 

— Sigur, încuviinţă Eddie cu un rânjet. 

Luther părea îngrozit. Harry încercă să îndrepte conversaţia 
spre ape mai calme. 

— Ce este punctul fără întoarcere? 

— Supraveghem permanent rezerva de combustibil. Când nu 
mai avem destul combustibil ca să ne întoarcem la Foynes, am 
trecut de punctul fără întoarcere. Eddie vorbi cu bruscheţe și 
Harry nu mai avu, acum, nicio îndoială că el încerca să-l sperie 
pe Tom Luther. 

Navigatorul interveni, încercând să fie liniștitor. 

— În momentul ăsta, avem suficient combustibil ca să 
ajungem la destinaţie sau să ne întoarcem. 

Luther mai puse o întrebare: 

— Dar ce se întâmplă dacă nu avem destul ca să ajungem 
acolo și nici să ne întoarcem? 

Eddie se aplecă peste masă și zâmbi, fără veselie, spre 
Luther: 

— Ai încredere în mine, domnule Luther, spuse el. 

— Nu se va întâmpla niciodată, sublinie și navigatorul în 
grabă. Ne-am întoarce la Foynes înainte să ajungem la acel 
punct. Și, pentru siguranţă suplimentară, am făcut calculele 
pornind de la trei motoare, în loc de patru, doar pentru cazul că 
s-ar întâmpla ceva cu unul dintre ele. 

Jack încerca să-i redea încrederea lui Luther, dar, desigur, 
discuţia despre motoarele care s-ar putea strica nu făcea decât 
să-l înspăimânte și mai tare. Incercă să bea niște supă, dar 
mâna îi tremura și vărsă pe cravată. 

Eddie se scufundă înapoi în tăcere, aparent satisfăcut. Jack 
încercă să converseze de complezenţă și Harry făcu tot posibilul 


VP - 231 


să-l ajute, dar atmosfera era stranie. Harry se întrebă ce naiba 
se întâmpla între Eddie și Luther. 

Sala de mese se umplu rapid. Femeia frumoasă în rochie cu 
buline veni să se așeze la masa de alături împreună cu 
însoţitorul ei în blazer albastru. Harry află că se numeau Diana 
Lovesey și Mark Alder. Margaret ar trebui să se îmbrace ca 
doamna Lovesey, gândi Harry: ar putea să arate chiar mai bine 
ca ea. Oricum, doamna Lovesey nu arăta fericită - de fapt, arăta 
nefericită ca păcatul. 

Serviciul era rapid și mâncarea era bună. Felul principal era 
filet mignon cu sparanghel olandez și piure de cartofi. Friptura 
era aproape de două ori mai mare decât s-ar fi servit într-un 
restaurant englezesc. Harry nu o mâncă pe toată și refuză al 
doilea pahar de vin. Dorea să fie atent. Urma să fure Suita Delhi. 
Gândul acesta îl înfioră, dar îl făcu să fie și neliniștit. Ar fi cel mai 
mare jaf al carierei lui și, dacă așa se hotăra, putea să fie 
ultimul. Ar putea să-i ajungă pentru casa cu iederă și cu teren 
de tenis. 

După friptură serviră salată, care-l surprinse pe Harry. Salata 
nu se servea prea des în restaurantele la modă din Londra și, cu 
siguranţă, nu ca fel de mâncare separat, după felul principal. 

Ingheţată de piersici, cafea și petit fours urmară într-o 
succesiune rapidă. Eddie, inginerul, păru să realizeze că era 
antisocial și făcu eforturi să poarte o conversație. 

— Pot să te întreb care este scopul călătoriei, domnule 
Vandenpost? 

— Cred că vreau să plec din calea lui Hitler, spuse Harry. Cel 
puţin până când America intră în război. 

— Crezi că se va întâmpla asta? întrebă Eddie sceptic. 

— S-a întâmplat ultima dată. 

Tom Luther spuse: 

— Noi nu avem nicio dispută cu naziștii. Ei sunt anticomuniști 
și la fel suntem și noi. 

Jack clătină din cap în semn de aprobare. 

Harry rămase surprins. In Anglia, toată lumea credea că 
America va intra în război. Dar în jurul acestei mese nu se făcea 
această presupunere. Poate că britanicii se păcăleau singuri, 
gândi el pesimist. Poate că nu aveau să primească ajutor din 
partea Americii. Astea ar fi vești proaste pentru mama, la 
Londra. 


VP - 232 


Eddie spuse: 

— Eu cred că vom fi nevoiţi să luptăm împotriva naziștilor. În 
vocea lui se simţea un ton de furie. Sunt ca niște gangsteri, 
spuse el privind direct spre Luther. Până la urmă, oamenii de 
felul acesta vor trebui să fie exterminați, ca șobolanii. 

Jack se ridică în picioare, brusc, cu un aspect îngrijorat. 

— Dacă am terminat, Eddie, ar fi mai bine să ne odihnim 
puţin, rosti el ferm. 

Eddie păru uluit de această solicitare bruscă, dar, după un 
moment, clătină din cap în semn de aprobare și cei doi membri 
ai echipajului își luară rămas-bun. 

Harry spuse: 

— Inginerul acela era cam nepoliticos. 

— Era? zise Luther. N-am observat. 

„Eşti un mincinos nenorocit, gândi Harry. Practic, te-a făcut 
gangster!” 

Luther își comandă brandy. Harry se întrebă dacă era, într- 
adevăr, gangster. Cei pe care îi cunoștea Harry, la Londra, erau 
mult mai ostentativi, cu o grămadă de inele și haine de blană și 
ghete în două culori. Luther arăta mai degrabă a milionar 
crescut prin forțe proprii, producător de conserve de carne sau 
constructor de nave, ceva industrial. Din impuls, Harry îl întrebă: 

— Cum îţi câștigi traiul, Tom? 

— Sunt om de afaceri, în Rhode Island. 

Nu era un răspuns prea încurajator și, câteva clipe mai târziu, 
Harry se ridică, salută politicos și plecă. 

Când reveni în compartimentul lui, lordul Oxenford spuse, 
abrupt: 

— E bună de ceva cina? 

Harry se bucurase de ea în întregime, dar oamenii din clasa 
superioară nu se arătau niciodată prea entuziasmați de 
mâncare. 

— Nu-i rea, spuse el neutru. Și au un vin care se poate bea. 

Oxenford mormăi și se întoarse la ziarul său. Nimeni nu putea 
să fie atât de grosolan ca un lord grosolan, gândi Harry. 

Margaret zâmbi și se uită spre el încântată. 

— Cum e, de-adevăratelea? întrebă ea, într-un murmur 
conspirativ. 

— Delicioasă, răspunse el și amândoi izbucniră în râs. 


VP - 233 


Margaret arăta diferit când zâmbea. În mod normal, avea o 
figură palidă și ștearsă, dar, acum, obrajii ei deveniră roz și 
deschise gura, lăsând să se vadă două șiruri de dinţi drepţi și își 
răvăși părul; și lăsă să-i scape un chicotit, din gât, pe care Harry 
îl consideră sexy. Dorea să se întindă peste culoarul îngust și să 
o atingă. Era pe cale să facă asta, când observă privirea lui Clive 
Membury, așezat în faţa lui, și asta îl făcu să renunțe la impulsul 
său. 

— Este o furtună peste Atlantic, îi spuse el. 

— Asta înseamnă că vom avea o călătorie dificilă? 

— Da. Vor încerca să găsească o rută pe la marginea furtunii, 
dar, chiar și așa, ne vom zdruncina. 

Era dificil de vorbit cu ea pentru că cei doi chelneri treceau 
mereu pe culoarul dintre ei ducând mâncarea spre sala de mese 
și revenind cu tăvi cu veselă murdară. Harry era impresionat de 
faptul că doar doi oameni reușeau să gătească și să servească 
atât de mulţi clienţi. 

Luă un exemplar din revista Life, pe care Margaret îl lăsase, și 
începu să îl răsfoiască, nerăbdător, în timp ce aștepta ca familia 
Oxenford să plece la cină. Nu își adusese cărți sau reviste: nu 
prea citea. li plăcea să afle ce mai apărea prin ziare, dar, pentru 
distracţie, prefera aparatul de radio sau cinematograful. 

În sfârșit, familia Oxenford fu chemată la cină și Harry rămase 
singur cu Clive Membury. În prima etapă a călătoriei, bărbatul se 
așezase în salon, să joace cărţi, dar, acum, când salonul 
devenise sală de mese, revenise la locul său. Poate că se va 
duce la toaletă, gândi Harry; și poate că ar fi mai bine să mă duc 
și eu, înainte să fiu prins de treburi. 

Se întrebă dacă Membury era polițist și dacă da, ce treabă 
avea în Pan American Clipper. Dacă urmărea un suspect, crima 
ar fi trebuit să fie una majoră pentru ca poliţia britanică să se 
scormonească de banii pentru un bilet la Clipper. Dar poate că 
era unul dintre acei oameni care economiseau toată viaţa ca să 
facă o călătorie de vis, una din acele călătorii pe Nil sau o cursă 
cu Orient Expressul. Poate că era un fanatic al aviaţiei care își 
dorea să facă voiajul transatlantic. Dacă e așa, sper că se 
bucură de el, gândi Harry. Nouăzeci de lire erau al dracului de 
mulți bani pentru un poliţist. 


VP - 234 


Răbdarea nu era punctul-forte al lui Harry și când, după o 
jumătate de oră, Membury nu se mișcă, se decise să ia 
problema în propriile mâini. 

— Aţi văzut puntea de zbor, domnule Membury? întrebă el. 

— Nu... 

— Se pare că e ceva impresionant. Se spune că e la fel de 
mare ca întreg interiorul unui Douglas DC3 și ăla e un avion 
destul de mare. 

— Dumnezeule! ` 

Membury era interesat doar din politețe. In cazul ăsta, nu era 
un entuziast al aviaţiei. 

— Ar trebui să mergem să aruncăm o privire. Harry îl opri pe 
Nicky, care trecea cu un bol de supă de broască-țestoasă. 
Pasagerii pot să viziteze puntea de zbor? 

— Da, domnule, și sunt bine-veniți! 

— Acesta este un moment bun? 

— E un moment foarte potrivit, domnule Vandenpost. Nu 
aterizăm și nu decolăm, echipajul nu schimbă turele și vremea e 
calmă. Nu ați putea alege un moment mai bun. 

Harry sperase că va spune asta. Se ridică și privi, întrebător, 
spre Membury. 

— Mergem? 

Membury părea că e punctul să refuze. Nu era genul care să 
fie ușor de dus de nas. Pe de altă parte, ar putea să pară 
necioplit dacă refuza să vadă puntea de zbor; și poate că 
Membury nu dorea să fie dezagreabil. După o ezitare de o clipă, 
se ridică în picioare și spuse: 

— Sigur că da. 

Harry îl conduse în faţă, pe lângă bucătărie și toaleta 
bărbaţilor, și coti la dreapta, să urce scările în spirală. În capătul 
lor, ieși pe puntea de zbor. Membury se afla chiar în spatele lui. 

Harry privi în jur. Nu arăta deloc ca imaginea pe care el o 
avea în minte despre cabina unui avion. Curat, liniștit și 
confortabil, arăta mai degrabă cu un birou dintr-o clădire 
modernă. Tovarâșii de cină ai lui Harry nu se aflau acolo, 
desigur, pentru că nu erau de serviciu; acesta era schimbul de 
rezervă. Oricum, căpitanul se afla aici, așezat după o masă 
mică, în spatele cabinei. Ridică privirea, zâmbi plăcut și spuse: 

— Bună seara, domnilor. Vreţi să aruncaţi o privire? 


VP - 235 


— Sigur că da, răspunse Harry. Dar aș vrea să-mi aduc 
aparatul foto. E în regulă dacă fac poze? 

— Sigur că da. 

— Mă întorc imediat. A 

Cobori scările grăbit, mulţumit de sine, dar și încordat. Il 
înlăturase pe Membury din calea lui, pentru o vreme, dar 
căutarea lui trebuia să fie foarte rapidă. 

Se întoarse în compartiment. Un steward se afla în bucătărie 
și celălalt în sala de mese. l-ar fi plăcut să aștepte până când 
amândoi serveau la mese, astfel încât să fie sigur că nu vor 
trece prin compartiment preț de câteva minute, dar nu avea 
timp. Va trebui, pur și simplu, să-și asume riscul de a fi 
întrerupt. 

Trase geanta doamnei Oxenford de sub scaun. Era prea mare 
și grea pentru un bagaj de cabină, dar, probabil, nu o căra ea 
însăși. O așeză pe scaun și o deschise. Nu era încuiată: ăsta era 
un semn rău - nici măcar ea nu era atât de naivă încât să lase 
bijuterii neprețuite într-o valiză descuiată. 

Oricum, el scormoni prin ea rapid, privind cu coada ochiului în 
caz că intra cineva. Se simțea un miros de machiaj, un set 
argintiu de perii și piepteni, un halat de casă de culoarea 
castanei, papuci delicaţi, lenjerie de mătase de culoarea 
piersicii, dresuri, o borsetă de toaletă care conţinea periuţa de 
dinţi și obiectele obișnuite de toaletă și o carte cu poemele lui 
Blake - dar nicio bijuterie. 

Harry înjură în gând. Crezuse că acesta era locul cel mai 
probabil în care să le găsească. Acum, începu să-și pună 
întrebări în legătură cu întreaga sa teorie. 

Căutarea durase aproape douăzeci de secunde. 

Închise rapid valiza și o puse înapoi sub scaun. 

Se întrebă dacă nu-i ceruse soțului ei să ducă bijuteriile. 

Privi la geanta de sub scaunul lordului Oxenford. Chelnerii 
erau în continuare ocupați. Se hotărî să-și forțeze norocul. 

Trase geanta lordului Oxenford. Era o geantă de voiaj din 
piele. Era închisă cu fermoar și la capătul fermoarului avea o 
mică încuietoare. Harry avea cu el un briceag pentru astfel de 
momente. Folosi cuțitul ca să deschidă încuietoarea, apoi 
desfăcu fermoarul. 

În timp ce cotrobăia prin ea, stewardul cel micut, Davy, trecu 
prin compartiment cu o tavă cu băuturi de la bucătărie. Harry 


VP - 236 


ridică privirea spre el și zâmbi. Stewardul trecu mai departe, în 
sala de mese. Presupusese, în mod firesc, că geanta îi aparţinea 
lui Harry. 

Harry respiră ușurat. Era un maestru în demontarea 
suspiciunilor, dar de fiecare dată când făcea asta era speriat de 
moarte. 

Geanta lui Oxenford conţinea echivalentul masculin al 
lucrurilor care se aflau în geanta soţiei sale: cremă de ras, ulei 
de păr, pijama cu dungi, lenjerie de flanel și o biografie a lui 
Napoleon. Harry trase fermoarul și închise încuietoarea. 
Oxenford o va vedea spartă și se va întreba cum se întâmplase. 
Dacă era suspicios, va verifica să vadă dacă lipsește ceva. După 
ce va observa că toate se aflau la locul lor, își va închipui că 
încuietoarea fusese stricată. 

Harry așeză geanta la locul ei. 

Scăpase neobservat, dar nu se afla cu nimic mai aproape de 
Suita Delhi. 

Era improbabil ca bijuteriile să fie duse de cei doi copii, dar se 
hotări să verifice și bagajele lor. 

Dacă lordul Oxenford se hotărâse să fie șmecher și să pună 
bijuteriile în bagajele copiilor, cel mai probabil l-ar fi ales pe 
Percy, care ar fi încântat de conspirație, în loc de Margaret, care 
era predispusă să-l sfideze pe tatăl ei. 

Harry ridică geanta de pânză și o așeză pe scaun, în același 
loc în care pusese geanta lui Oxenford, cu speranţa că dacă 
Davy, stewardul, va trece iar, va crede că e vorba despre 
aceeași geantă. 

Lucrurile lui Percy erau atât de ordonat împachetate încât 
Harry era convins că un servitor făcuse acest lucru. Niciun băiat 
normal de paisprezece ani nu și-ar împături pijamaua și nu ar 
împacheta-o în hârtie pânzată. Sacul lui de toaletă conţinea o 
periuţă de dinţi nouă și un tub de pastă de dinţi, nedesfăcut. 
Exista și un set de șah de buzunar, o mică legătură de benzi 
desenate și un pachet de biscuiţi cu ciocolată - pus acolo, își 
imagină Harry, de un bucătar sau de o cameristă iubitoare. 
Harry se uită în interiorul setului de șah, răsfoi benzile desenate 
și rupse pachetul de biscuiţi, dar nu găsi bijuteriile. 

În timp ce așeza geanta la locul ei, un pasager trecu prin 
compartiment în drum spre toaletă. Harry îl ignoră. 


VP - 237 


Nu putea să creadă că lady Oxenford lăsase în urmă Suita 
Delhi într-o ţară care ar putea fi invadată și cucerită în câteva 
săptămâni. Dar ea nu-l purta și nici nu-l ducea cu ea, din câte 
putea să-și dea seama. Dacă nu se afla nici în geanta lui 
Margaret, trebuia să verifice bagajul de cală. Va fi greu de ajuns 
la el. Puteai să ajungi în cală în timp ce avionul se afla în aer? 
Alternativă ar fi să-i urmărească pe cei din familia Oxenford la 
hotelul lor din New York... 

Căpitanul și Clive Membury probabil că se întrebau pentru ce 
îi lua atât de mult să-și aducă aparatul fotografic. 

El ridică geanta lui Margaret. Arăta ca un cadou de ziua de 
naștere: o valiză mică, cu colțurile rotunjite, făcută din piele 
moale, bej, cu armături frumoase, din alamă. Când o deschise, 
mirosi parfumul ei, Tosca. Găsi o cămașă de noapte din bumbac, 
cu model cu flori mici și încercă să și-o imagineze îmbrăcată în 
ea. Era prea copilăroasă pentru ea. Lenjeria ei era simplă, din 
bumbac alb. Se întrebă dacă era virgină. Exista și o fotografie 
mică, înrămată, a unui băiat de vreo douăzeci și unu de ani, un 
tip frumușel, cu părul lung și sprâncene negre, care purta o 
uniformă de colegiu și o tocă de absolvent: băiatul care murise 
în Spania, presupuse el. Se culcase cu el? Harry se gândea că 
era probabil să o fi făcut, în ciuda lenjeriei ei de școlăriță. Citea 
un roman de D.H. Lawrence. Pun pariu că mama ei nu știe 
despre asta, gândi Harry. Mai exista și un pachet mic de batiste 
brodate M.O. Miroseau a Tosca. 

Bijuteriile nu se aflau acolo. La naiba. 

Harry se decise să ia una dintre batistele parfumate, ca 
suvenir; și chiar când o ridica, Davy, stewardul, trecu prin 
compartiment cu o tavă cu boluri de supă. 

Aruncă o privire spre Harry, apoi se opri agitat. Geanta lui 
Margaret arăta destul de diferită de cea a lordului Oxenford, 
desigur. Era clar că Harry nu putea fi proprietarul ambelor genţi; 
prin urmare, cotrobăia în cele ale altor persoane. 

Davy se holbă la el pentru o clipă, evident suspicios, dar și 
speriat să acuze un pasager. In cele din urmă, se bâlbâi: 

— Domnule, aceea este geanta dumneavoastră? 

Harry îi arătă mica batistă. A 

— Mi-aș șterge eu nasul cu asta? Inchise geanta și o așeză la 
loc. 

Davy părea îngrijorat. Harry spuse: 


VP - 238 


— Ea m-a rugat să i-o aduc. Lucrurile pe care le facem... 

Expresia lui Davy se schimbă și păru stânjenit. 

— Îmi pare rău, domnule, dar sper că înţelegi... 

— Sunt bucuros că umbli pe vârfuri, spuse Harry. Dă-i înainte, 
faci treabă bună. Îl bătu pe Davy pe umăr. Acum trebuia să-i 
dea nenorocita de batistă lui Margaret, ca să confere 
credibilitate poveștii sale. Intră în sala de mese. 

Ea se afla la masă, cu părinţii și fratele ei. El îi întinse batista 
și spuse: 

— Ţi-a scăpat asta. 

Ea era surprinsă. 

— Chiar așa? Multumesc. _ 

— Nicio problemă. Apoi ieși repede. li va verifica Davy 
povestea, întrebând-o dacă îi spusese lui Harry să-i aducă o 
batistă curată? Se îndoia. 

Intră înapoi în compartimentul său, trecu pe lângă bucătărie, 
unde Davy stivuia vasele murdare și urcă scara în spirală. Cum 
naiba avea să ajungă în cala pentru bagaje? Nici măcar nu știa 
unde se află: nu urmărise încărcarea bagajelor. Dar trebuia să 
existe o cale. 

Căpitanul Baker îi explica lui Clive Membury cum navigau 
peste ocean fără repere. 

— Cea mai mare parte a timpului suntem în afara razei 
radiofarurilor, așa că stelele ne oferă cea mai bună orientare - 
când putem să le vedem. 

Membury privi la Harry. 

— Fără cameră? întrebă el tăios. 

Cu siguranţă poliţist, gândi Harry. 

— Am uitat să încarc film în ea, răspunse el. Tâmpit, nu? Privi 
în jur. Cum poți vedea stelele, de aici? 

— O, navigatorul iese afară pentru o clipă, spuse căpitanul, cu 
o față foarte serioasă. Apoi zâmbi. Glumeam. Există un 
observator. Vă arăt. Deschise ușa de la capătul din spate al 
punţii de zbor și trecu prin ea. Harry îl urmă și se trezi într-un 
coridor îngust. Căpitanul arătă în sus. 

— Acolo este cupola observatorului. Harry privi în sus, fără 
prea mare interes: mintea lui era încă la bijuteriile lui lady 
Oxenford. În acoperiș se afla o cupolă strălucitoare și o scară 
pliantă atârna de un cârlig, într-o parte. El se urcă acolo, cu 


VP - 239 


octantul, oricând există o spărtură în nori. Aceasta este și cala 
pentru bagaje. 

Harry deveni, brusc, atent. 

— Bagajul este încărcat prin acoperiș? întrebă el. 

— Sigur. Chiar aici. 

— Și apoi unde este depozitat? 

Căpitanul arătă spre cele două uși aflate de ambele părți ale 
coridorului îngust. 

Harry abia dacă putea să creadă ce noroc dăduse peste el. 

— Deci, toate bagajele se află chiar aici, în spatele acestor 
uși? 

— Da, domnule. 

Harry încercă una dintre uși. Nu era încuiată. Privi înăuntru. 
Acolo se aflau valizele și cuferele pasagerilor, stivuite cu grijă și 
legate de montanţi, ca să nu se poată mișca în timpul zborului. 

Undeva, acolo, se afla Suita Delhi și o viață de lux pentru 
Harry Marks. 

Clive Membury privi peste umărul lui Harry. 

— Fascinant, murmură el. 

— Poţi să mai spui o dată, zise Harry. 


Capitolul paisprezece 


Margaret era bine dispusă. Tot uita că nu dorea să meargă în 
America. Abia dacă putea să creadă că se împrietenise cu un 
hoț adevărat! În mod normal, dacă cineva i-ar fi spus „Sunt un 
hoț”, nu l-ar fi crezut; dar în cazul lui Harry știa că era adevărat, 
pentru că îl întâlnise într-o secţie de poliţie și îl văzuse acuzat. 

Întotdeauna fusese fascinată de oamenii care trăiau în afara 
ordinii sociale normale: criminali, boemi, anarhiști, curve și 
vagabonzi. Păreau să fie atât de liberi. Desigur, ei nu erau liberi 
să zboare la New York, sau să comande șampanie, sau să-și 
trimită copiii la universitate - nu era atât de naivă ca să scape 
din vedere restricţiile vieții de nelegiuit. Dar oamenii precum 
Harry nu trebuiau să facă niciodată ceva pentru că așa li se 
ordonase și asta i se părea minunat. Visa să fie un luptător de 
gherilă, să trăiască pe dealuri, să poarte pantaloni și să aibă o 


VP - 240 


armă, să fure mâncare și doarmă sub cerul liber și să nu-și calce 
niciodată hainele. 

Nu mai întâlnise astfel de oameni; sau, dacă îi întâlnise, nu-i 
recunoscuse drept ceea ce erau - nu stătuse ea pe treptele 
„celei mai faimoase străzi din Londra” fără să-și dea seama că 
va fi considerată o prostituată? Cât de multă vreme părea că 
trecuse, deși se întâmplase doar cu o noapte în urmă. 

Să ajungă să-l cunoască pe Harry era cel mai interesant lucru 
care i se întâmplase de veacuri. El reprezenta toate lucrurile 
după care tânjise ea. Putea să facă orice își dorea! In dimineaţa 
asta se hotărâse să plece în America și, după-amiază, se afla pe 
drum. Dacă dorea să danseze toată noaptea și să doarmă toată 
ziua, pur și simplu, asta făcea. Mânca și bea ceea ce îi plăcea, 
atunci când își dorea, la Ritz, sau într-o cârciumă, sau la bordul 
Pan American Clipper. Putea să se înscrie în partidul comunist și, 
pe urmă, să-l părăsească, fără să fie nevoit să explice nimic 
nimănui. Era un spirit absolut liber! 

Ea tânjea să afle mai multe despre el și ura timpul pe care 
trebuia să-l piardă luând cina fără Harry. 

În sala de mese existau trei mese de patru persoane. Baronul 
Gabon și Carl Hartmann se aflau la masa alăturată de cea a 
familiei Oxenford. Tata le aruncase o privire urâtă când 
intraseră, probabil pentru că erau evrei. Impărţeau masa cu Ollis 
Field și Frank Gordon. Frank Gordon era un băiat ceva mai în 
vârstă decât Harry, un diavol frumușel, deși cu aer brutal pe 
buze și Ollis Field era un bătrân spălăcit, complet chel. Cei doi 
atrăseseră câteva comentarii pentru că rămăseseră la bordul 
avionului când toţi ceilalți debarcaseră la Foynes. 

La cea de a treia masă se aflau Lulu Bell și prinţesa Lavinia, 
care se plângea, cu voce tare, că era prea multă sare în sosul de 
pe cocktailul de creveţi. Împreună cu ei se aflau două persoane 
care se îmbarcaseră în avion la Foynes, domnul Lovesey și 
doamna Lenehan. Percy spusese că cei doi împărțeau 
apartamentul nupţial, deși nu erau căsătoriţi. Margaret era 
surprinsă că Pan American permitea așa ceva. Poate că ocoleau 
regulile pentru că erau atât de mulţi oameni disperaţi să ajungă 
în America. 

Percy se așeză la masă purtând pe cap o tichie kipa, neagră, 
evreiască. Margaret chicoti. De unde naiba făcuse rost de aia? 
Tata i-o smulse de pe cap, mormăind furios: „Băiat prost!” 


VP - 241 


Faţa mamei avea expresia împietrită pe care o avusese de 
când încetase să mai plângă pentru Elizabeth. Ea spuse, vag: 

— Pare ciudat de devreme pentru cină. 

— E șapte și jumătate, spuse tata. 

— De ce nu se întunecă? 

Îi răspunse Percy. 

— În Anglia se întunecă. Dar noi suntem la cinci sute de 
kilometri în largul coastelor Irlandei. Schimbăm fusul orar. 

— Dar, până la urmă, se va întuneca. 

— Pe la ora nouă, cred, spuse Percy. 

— Bine, spuse mama. 

— Îți dai seama că, dacă am merge destul de repede, am 
călători odată cu soarele și nu s-ar mai întuneca niciodată? zise 
Percy. 

Tata spuse, condescendent: 

— Nu cred că există vreo șansă ca oamenii să construiască 
vreodată avioane atât de rapide. 

Stewardul, Nicky, le aduse primul fel. 

— Pentru mine, nu, mulțumesc, refuză Percy. Creveţii nu sunt 
coșer. 

Stewardul îi aruncă o privire uluită, dar nu spuse nimic. Tata 
se înroși. 

Margaret schimbă, în grabă, subiectul. 

— Când ajungem la următoarea oprire, Percy? El cunoștea 
întotdeauna genul acesta de lucruri. 

— Timpul de călătorie până la Botwood este de șaisprezece 
ore și jumătate, răspunse el. Vom ajunge la ora 9 a.m., după ora 
de vară britanică. 

— Dar ce oră va fi acolo? 

— Ora standard din Newfoundland este cu trei ore și jumătate 
în urma orei standard Greenwich. 

— Trei ore și jumătate? Margaret era surprinsă. Nu știam că 
există locuri care funcţionează cu jumătăţi de oră. 

Percy continuă: 

— Și Botwood este pe ora de vară, la fel ca Marea Britanie, 
așa că ora locală va fi cinci și jumătate dimineața. 

— Ar trebui să nu fiu în stare să mă trezesc, spuse mama, 
obosită. 

— Ba da, vei putea, explică Percy, nerăbdător. Vei simti ca și 
cum ar fi ora nouă. 


VP - 242 


Mama murmură: 

— Băieţii se pricep atât de bine la problemele tehnice. Pe 
Margaret o irita când se prefăcea tâmpită. Ea considera că nu 
era feminin să înţelegi chestiunile tehnice. 

„Bărbaţilor nu le place ca fetele să fie prea deștepte, dragă”, 
îi spusese lui Margaret mai mult de o singură dată. Margaret nu 
o mai contrazicea, dar nu era de acord. După părerea ei, doar 
bărbaţii proști gândeau așa. Bărbaţilor inteligenţi le plăceau 
fetele inteligente. 

Ea deveni conștientă de vocile ușor ridicate de la masa 
alăturată. Baronul Gabon și Carl Hartmann discutau în 
contradictoriu, în timp ce comesenii lor priveau într-o tăcere 
amuzată. Margaret observase că Gabon și Hartmann erau 
adânciţi în discuţie de fiecare dată când îi privea. Poate că nu 
era surprinzător: dacă discutai cu una dintre cele mai luminate 
minţi ale lumii, nu făceai conversaţie de complezenţă. Auzi 
cuvântul „Palestina”. Probabil că discutau despre sionism. 
Aruncă o privire nervoasă spre tatăl ei. Auzise și el și era nervos. 
Înainte ca el să poată spune ceva, Margaret spuse: 

— Vom zbura printr-o furtună. Ar putea să ne zdruncine. 

— De unde știi? o chestionă Percy. În vocea lui se simţea o 
notă de gelozie: el era expert în detaliile zborului, nu Margaret. 

— Mi-a spus Harry. 

— Și de unde să știe e? 

— A luat cina cu inginerul de bord și cu navigatorul. 

— Nu mi-e frică, spuse Percy pe un ton care sugera că îi era 
frică. 

Lui Margaret nu-i trecuse prin cap că ar trebui să-și facă griji 
din cauza furtunii. Putea să devină inconfortabil, dar, cu 
siguranţă, nu era un pericol real? 

Tata își drese grasul și îi ceru chelnerului mai mult vin pe un 
ton iritat. Se temea de furtună? Ea observă că el bea mai mult 
ca de obicei. Pe fața lui înroșită, ochii păreau să iasă din orbite. 
Era neliniștit? Poate că era supărat din cauza lui Elizabeth. 

Mama insistă: 

— Margaret, ar trebui să discuţi mai mult cu tăcutul domn 
Membury. 

Margaret fu surprinsă. 

— De ce? El pare să-și dorească să fie lăsat în pace. 

— Presupun că e doar timid. 


VP - 243 


Nu era genul mamei să i se facă milă de oamenii timizi, mai 
ales dacă erau, la fel ca Membury, inconfundabil, din clasa 
mijlocie. 

— Spune pe față, mamă, spuse Margaret. Ce vrei, de fapt? 

— Nu vreau să-ţi petreci întregul zbor discutând cu domnul 
Vandenpost. 

Asta era exact ceea Margaret intenționa să facă. 

— Pentru ce, Dumnezeului, n-ar trebui? întrebă ea. 

— Ei bine, e de vârsta ta, știi tu, și nu vrei să-i lași anumite 
idei. 

— Mai degrabă mi-ar plăcea să-i dau anumite idei. Este 
înspăimântător de arătos. 

— Nu, dragă, continuă ea ferm. Este ceva în legătură cu el 
care nu e tocmai ce trebuie. Prin asta voia să spună că nu face 
parte din clasa superioară. Asemenea multor străini care se 
căsătoriseră cu membri ai aristocrației, mama ei era chiar mai 
snoabă decât englezii. 

Așa că nu fusese complet păcălită de rolul de tânăr american 
bogat pe care-l juca Harry. Antenele ei sociale funcționau fără 
greșeală. 

— Dar ai spus că știi familia Vandenpost, din Philadelphia, 
spuse Margaret. 

— li cunosc, dar, acum, când mă gândesc la asta, sunt 
convinsă că el nu face parte din respectiva familie. 

— S-ar putea să-mi petrec timpul cu el doar ca să te 
pedepsesc pentru că ești atât de snoabă, mamă. 

— Nu e snobism, dragă, e genealogie. Snobismul e vulgar. 

Margaret renunţă. Armura superiorității mamei ei era 
impenetrabilă. Era inutil să se contrazică cu ea. Dar Margaret nu 
avea nicio intenţie să se supună. Harry era mult prea interesant. 

Percy spuse: 

— Mă întreb ce este domnul Membury? Îmi place vesta lui 
roșie. Nu arată ca un călător transatlantic obișnuit. 

Mama observă: 

— Presupun că vreun fel de funcţionar. 

Chiar așa arăta, gândi Margaret. Mama avea un ochi foarte fin 
pentru astfel de lucruri. 

Tata își dădu cu părerea: 

— Probabil că lucrează pentru liniile aeriene. 

— Mai degrabă un funcţionar public, aș zice, spuse mama. 


VP - 244 


Stewarzii aduseră felul principal. Mama refuză fi/et-u/ mignon. 

— Nu mănânc niciodată mâncare gătită, îi explică ea lui 
Nicky. Adu-mi doar niște țelină și caviar. 

De la masa de alături, Margaret îl auzi pe baronul Gabon 
spunând: 

— Va trebui să avem o ţară a noastră - nu există o altă 
soluţie! 

Carl Hartmann îi răspunse: 

— Dar ai fost de acord că acesta va trebui să fie un stat 
militarizat... 

— Pentru apărarea împotriva vecinilor! 

— Și ai admis că va trebui să fie discriminatoriu faţă de arabi, 
în favoarea evreilor - dar militarismul și rasismul, combinate, 
înseamnă fascism, ceea ce este lucrul împotriva căruia ar trebui 
să lupţi. 

— Șșșt, nu așa de tare, rosti Gabon și ei coborâră vocile. 

În condiţii normale, Margaret ar fi fost interesată: discutase 
aceste lucruri cu lan. Socialiștii aveau păreri împărţite în 
legătură cu Palestina: unii considerau că este o ocazia pentru a 
crea un stat ideal; alţii considerau că aparţinea oamenilor care 
trăiau acolo și că nu putea să fie „dat” evreilor, nu mai mult 
decât ar trebui Irlanda, sau Hong Kongul, sau Texasul. Faptul că 
atât de mulți socialiști erau evrei nu făcea decât să complice 
lucrurile. 

Oricum, acum își dorea doar ca Gabon și Carl Hartmann să se 
calmeze pentru ca tatăl ei să nu-i audă. 

Din păcate, nu era să fie. Se certau în legătură cu un subiect 
care era apropiat de sufletul lor. Hartmann ridică vocea și spuse: 

— Nu vreau să trăiesc într-un stat rasist! 

Tata zise cu voce tare: 

— Nu știam că suntem în voiaj cu o haită de evrei. 

— Of, hei! exclamă Percy. 

Margaret îl privi pe tatăl ei disperată. Existase o vreme când 
filosofia lui politică părea să aibă un sens. Când milioane de 
bărbaţi sănătoși erau șomeri și mureau de foame, păruse să fie 
curajos să spui că atât capitalismul, cât și socialismul eșuaseră 
și că democraţia nu le făcea prea mult bine oamenilor de rând. 
Existase ceva atrăgător în ideea unui stat atotputernic care să 
dirijeze industria sub conducerea unui dictator binevoitor. Dar 
aceste idealuri înalte și politici îndrăzneţe degeneraseră, acum, 


VP - 245 


într-un bigotism fără logică. Se gândise la tatăl ei atunci când 
găsise în bibliotecă un exemplar din Hamlet și citise fraza: „Ce 
minte aleasă se destramă aici!” 

Ea nu credea că cei doi bărbaţi auziseră remarca grosolană a 
tatălui ei, pentru că stătea cu spatele la ei și ei erau prinși în 
dezbatere. Pentru a-l îndepărta pe tatăl ei de la acest subiect, 
ea spuse repede: 

— La ce oră ar trebui să mergem la culcare? 

— Eu aș vrea să merg mai repede, răspunse Percy. Era ceva 
neobișnuit. Dar, desigur, el abia aștepta noutatea de a dormi 
într-un avion. 

Mama adăugă: 

— O să mergem la ora obișnuită. 

— Dar după ce fus orar? întrebă Percy. Ar trebui să mă culc la 
zece treizeci, după ora de vară britanică, sau la șapte treizeci, 
vezi diferenţa de fus orar, după ora de vară din Newfoundland? 

— America e rasistă! exclamă baronul Gabon. La fel și Franţa, 
Anglia, Uniunea Sovietică - toate sunt state rasiste! 

Tata exclamă: 

— Pentru numele lui Dumnezeu! 

Margaret spuse: 

— Nouă treizeci mi-ar conveni de minune. 

Percy observă rima. 

— Voi fi mai degrabă mort decât viu la zece fără cinci! contră 
el.” 

Era un joc pe care-l jucau pe când erau copii. Mama li se 
alătură. 

— Nu mă vei mai vedea după zece fără un sfert. 

— Arată-mi tatuajul tău la fără un sfert. 

— Eu voi fi ultimul, la și douăzeci. 

— E rândul tău, tată, spuse Percy. 

Se lăsă un moment de liniște. Pe vremuri, tata jucase cu ei 
acest joc, înainte să devină amar și dezamăgit. Pentru o clipă, 
figura lui se înmuie și Margaret se gândi că li se va alătura. 

Atunci, Carl Hartmann spuse: 

— Deci, pentru ce să mai înființăm încă un stat rasist? 


° Este un schimb de replici, care, în limba engleză, are ritmul iambic al unei piese de 
Shakespeare. (n.tr.). 


VP - 246 


Asta puse capac. Tata se întoarse spre ei, cu faţa înroșită și 
scuipând. El explodă, înainte ca cineva să poată face ceva să-l 
oprească. 

— Voi, jidanilor, aţi face mai bine să vorbiţi mai încet. 

Hartmann și Gabon se holbară la el uluiţi. 

Margaret simţi că faţa i se împurpurează. Tatăl ei vorbise 
suficient de tare ca să audă toată lumea și camera deveni 
complet tăcută. Își dorea să se deschidă podeaua și să o înghită. 
Era înlemnită de faptul că oamenii care o priveau știau că era 
fiica prostului beat, vulgar, care era așezat în faţa ei. li prinse 
privirea lui Nicky și observă pe fața lui că îi părea rău pentru ea. 
Asta făcea lucrurile și mai rele. 

Baronul Gabon păli. Pentru o clipă, păru că avea să dea un 
răspuns, dar apoi se răzgândi și își întoarse fața în altă parte. 
Hartmann afișă un rânjet contorsionat și prin mintea lui 
Margaret trecu gândul că, pentru un om care venea din 
Germania nazistă, genul acesta de lucruri păreau minore. 

Dar tatăl ei nu terminase. 

— Acesta este un compartiment de clasa întâi, spuse el. 

Margaret îl privea pe baronul Gabon. Într-o încercare de a-l 
ignora pe tata, își ridică lingura, dar mâna îi tremura și vărsă 
supă pe vesta lui gri-porumbel. Renunţă și puse lingura jos. 

Semnul vizibil de suferinţă îi atinse sufletul lui Margaret. 
Simţea o furie sălbatică împotriva tatălui ei. Se întoarse spre el 
și, măcar o dată, avu curajul să-i spună ceea ce gândea. Ea rosti 
cu furie: 

— Tocmai ai insultat grosolan doi dintre cei mai distinși 
bărbaţi ai Europei! 

El replică: 

— Doi dintre cei mai distinși evrei ai Europei! 

Percy spuse: 

— Amintește-ţi de bunica Fishbein. 

Tata se întoarse spre el. Fluturând degetul, îl admonestă: 

— O să încetezi cu prostia asta, m-ai înţeles? 

— Trebuie să mă duc la spălător, spuse Percy și se ridică. Mi-e 
rău. Apoi ieși din încăpere. 

Margaret înțelese că atât ea, cât și Percy se ridicaseră 
împotriva tatălui lor și că el nu putuse să facă nimic în această 
privinţă. Asta trebuia să fie un fel piatră de hotar. 

Tata cobori vocea și îi vorbi lui Margaret. 


VP - 247 


— Amintește-ţi că aceștia sunt oamenii care ne-au alungat pe 
noi de acasă! sâsâi el. Apoi ridică vocea. Dacă vor să 
călătorească împreună cu noi, trebuie să înveţe bunele maniere. 

— Ajunge! spuse o voce nouă. 

Margaret privi în partea cealaltă a camerei. Cel care vorbise 
era Mervyn Lovesey, bărbatul care se urcase la Foynes. Stătea 
în picioare. Stewarzii, Nicky și Davy, erau încremeniţi, arătând 
speriaţi. Lovesey traversă sala de mese și se aplecă peste masa 
familiei Oxenford, cu un aer periculos. Era un bărbat înalt, 
autoritar, de patruzeci și ceva de ani, cu părul care începea să 
încărunțească, sprâncene negre și trăsături sculpturale. Purta un 
costum scump, dar vorbea cu accent de Lancashire. 

— Ți-aș fi recunoscător dacă ţi-ai păstra acele păreri pentru 
tine, spuse el pe un ton liniștit, dar ameninţător. 

Tata răspunse: 

— Nu treaba ta. 

— Ba chiar este, insistă Lovesey. 

Margaret îl văzu pe Nicky cum dispare grăbit și se gândi că 
plecase să aducă ajutoare de pe puntea de zbor. 

Lovesey continuă: 

— Probabil că nu ai habar despre asta, dar profesorul 
Hartmann este cel mai important fizician din lume. 

— Nu-mi pasă ce este... 

— Nu, nu-ţi pasă. Dar mie-mi pasă. Și consider că părerile tale 
sunt la fel de ofensatoare ca un miros urât. 

— Voi spune ceea ce doresc, zise tata și se pregăti să se 
ridice. 

Lovesey îl ţinu așezat, punându-i un braţ puternic pe umăr. 

— Suntem în război cu oamenii ca tine. 

Tata spuse slab. 

— Dă-te la o parte, vrei? 

— Mă voi da la o parte când o să închizi gura. 

— ÎI voi chema pe căpitan... 

— Nu e nevoie, se auzi o voce nouă și căpitanul Baker își făcu 
apariţia, cu un aspect de autoritate calmă în uniforma lui. Sunt 
aici. Domnule Lovesey, pot să te rog să te întorci la locul tău? Ti- 
aș rămâne foarte îndatorat. 

— Mda, mă voi așeza, răspunse Lovesey. Dar nu voi asculta 
fără reacţie în timp ce unui eminent om de știință din Europa i 


VP - 248 


se spune să vorbească încet și este numit jidan de către acest 
bădăran beat. 

— Te rog, domnule Lovesey. 

Lovesey se întoarse la locul lui. 

Căpitanul se întoarse spre tata. 

— Lord Oxenford, poate că nu ai fost auzit bine. Sunt convins 
că nu ai dorit să i te adresezi vreunuia dintre pasageri cu 
denumirea pe care a menţionat-o domnul Lovesey. 

Margaret se ruga ca tatăl ei să accepte această retragere, 
dar, spre disperarea ei, el deveni și mai războinic. 

— L-am numit jidan, pentru că asta este! explodă el. 

— Tată, oprește-te! strigă ea. 

Căpitanul îi spuse tatălui ei. 

— Trebuie să te rog să nu mai folosești acest termen atât 
timp cât te afli la bordul avionului meu. 

Tata era disprețuitor. 

— Îi este rușine pentru că e jidan? 

Margaret putu să vadă cum căpitanul Baker se enervează. 

— Acesta este un avion american, domnule, și avem 
standarde americane în ceea ce privește comportamentul. Insist 
să încetezi să mai insulți alţi pasageri și te informez că sunt 
împuternicit să solicit arestarea ta și reținerea în închisoare, de 
către poliția locală, în următorul port în care amerizăm. Ar trebui 
să fii conștient că, în astfel de cazuri, cât de rare sunt, linia 
aeriană depune plângere întotdeauna. 

Tata era zguduit de ameninţarea cu închisoarea. Pentru 
moment era redus la tăcere. Margaret se simţi adânc umilită. 
Deși încercase să-l oprească pe tatăl ei și protestase în fața 
comportamentului său, se simțea rușinată. Bădărănia lui se 
reflecta asupra ei: era fiica lui. Își îngropă faţa în palme. Nu 
putea să mai suporte. 

Îl auzi pe tatăl ei spunând: 

— Mă voi întoarce în compartimentul meu. Se ridică în 
picioare. Vorbi cu mama. Draga mea? 

Mama se ridică și tata îi ţinu scaunul. Margaret simţi că toţi 
ochii erau aţintiţi asupra ei. _ 

Harry apăru brusc, de nicăieri. işi lăsă palmele, ușor, pe 
spătarul scaunului lui Margaret. 


VP - 249 


— Lady Margaret, spuse el cu o mică plecăciune. Ea se ridică 
și el îi trase scaunul în spate. Se simțea extrem de 
recunoscătoare pentru acest gest de susținere. 

Mama se îndepărtă de masă, cu fața lipsită de orice expresie, 
cu fruntea ridicată. Tata o urmă. 

Harry îi oferi braţul lui Margaret. Era un lucru mărunt, dar 
pentru ea însemna enorm. Deși se îmbujorase de furie, se simţi 
capabilă să iasă din cameră cu demnitate. 

Un zumzet de conversaţie izbucni în spatele ei în timp ce intra 
în compartiment. 

Harry o conduse la locul ei. 

— A fost foarte grațios din partea ta, spuse ea cu simţire. Nu 
știu cum să-ți mulțumesc. 

— Am putut să aud cearta de aici, zise el încet. Ştiam că te 
vei simţi prost. 

— N-am fost niciodată atât de umilită, admise ea nefericită. 

Dar tata nu terminase încă. 

— Într-o zi, tuturor le va părea rău, proști nenorociţi! spuse el. 
Mama se așeză în colţul ei și se uită la el cu privirea goală. Vor 
pierde acest război, ţineţi minte cuvintele mele! 

Margaret replică: 

— Încetează, tată, te rog! Din fericire, doar Harry era de față 
ca să audă tirada care urmă, domnul Membury dispăruse. 

Tata o ignoră. 

— Armata germană va mătura Anglia ca un val de maree! 
spuse el. Și, atunci, ce credeţi că se va întâmpla? Hitler va 
instala un guvern fascist, desigur. Brusc, se aprinse o strălucire 
ciudată în ochii lui. Dumnezeule, pare nebun! gândi Margaret; 
tatăl meu înnebunește. 

EI își cobori vocea și fața lui căpătă o expresie vicleană. 

— Un guvern fascist englezesc, desigur. Și va avea nevoie de 
un fascist englez care să-l conducă! 

— Of, Dumnezeule! spuse Margaret. Ea înţelegea la ce se 
gândea și asta o făcu să dispere. 

Tata se gândea că Hitler îl va face pe el dictatorul Marii 
Britanii. 

Se gândea că Marea Britanie va fi cucerită și Hitler îl va 
chema pe el, înapoi, din exil, ca să devină conducătorul unui 
guvern-marionetă. 


VP - 250 


— Și când va fi un prim-ministru fascist la Londra - toţi vor 
dansa după altă melodie! spuse tata triumfător, de parcă ar fi 
câștigat o dispută. 

Harry se holba la tatăl ei uluit. 

— Îţi imaginezi... te aștepți ca Hitler să-ți ceară...? 

— Cine știe? raspunse tata. Va trebui să fie cineva care să nu 
fie pătat de administraţia învinsă. Dacă sunt chemat... datoria 
mea către țara mea... un nou început, fără acuzaţii... 

Harry era prea șocat ca să mai spună ceva. 

Margaret era disperată. Trebuia să fugă de lângă tatăl ei. Nu 
mai putea suporta. Se cutremură când își aminti rezultatul 
rușinos al ultimei ei încercări de fugă, dar nu va lăsa un eșec să 
o descurajeze. Trebuia să încerce din nou. 

De data asta va fi diferit. Va învăța din exemplul lui Elizabeth. 
Va gândi cu grijă și va planifica totul din timp. Se va asigura că 
va avea bani, prieteni și un loc în care să doarmă. De data asta 
va face astfel încât să funcţioneze. 

Percy apăru din toaleta bărbaţilor, dar pierduse mai toată 
drama. Oricum, părea să se afle în mijlocul unei drame 
personale: avea faţa înroșită și părea agitat. 

— Ghici ce? spuse el spre compartiment, în general. Tocmai |- 
am văzut pe domnul Membury la spălător - avea haina 
desfăcută și își băga cămașa în pantaloni - și are o teacă pe 
umăr, pe sub haină - cu o armă în ea! 


Capitolul cincisprezece 


Clipperul se apropia de punctul fără întoarcere. 

Eddie Deakin, distras, încordat, lipsit de odihnă, se întoarse la 
datorie la 10 p.m., ora britanică. Până la ora aceea, soarele o 
luase înainte, lăsând avionul în beznă. Și condiţiile 
meteorologice se schimbaseră. Ploaia biciuia ferestrele, norii 
ascundeau stelele și vânturile instabile loviseră marele avion, 
fără respect, zguduindu-i pe pasageri. 

Vremea era de obicei mai proastă la altitudine mică, dar, în 
ciuda acestui lucru, căpitanul Baker pilotase avionul aproape de 
nivelul mării. El se afla la „vânătoare de vânt”, în căutarea 


VP - 251 


altitudinii la care vântul frontal, dinspre vest, era mai puţin 
puternic. 

Eddie era îngrijorat pentru că știa că avionul se află în penurie 
de combustibil. Se așeză la postul lui și începu să calculeze 
distanța pe care o putea străbate avionul cu ceea ce mai avea 
în rezervoare. Din cauză că vremea era puţin mai rea decât 
previziunile, motoarele trebuiau să fi ars mai mult combustibil 
decât prevăzuseră. Dacă nu rămăsese suficient combustibil să-i 
ducă până în Newfoundland, va trebui să se întoarcă înainte de 
a ajunge la punctul fără întoarcere. 

Și, atunci, ce se va întâmpla cu Carol-Ann? 

Tom Luther era un planificator foarte atent și trebuia să fi 
prevăzut posibilitatea întârzierii Clipperului. Trebuia să dispună 
de vreun mijloc să-și contacteze complicii să le confirme sau să 
modifice ora întâlnirii. 

Dar dacă avionul se întorcea, Carol-Ann va rămâne în mâinile 
răpitorilor săi pentru încă douăzeci și patru de ore. 

Eddie se așezase în compartimentul din față, frământându-se 
neobosit și privind în gol afară pe fereastră cea mai mare parte 
a perioadei sale de odihnă. Nici măcar nu încercase să doarmă, 
știind că era inutil. Imaginile cu Carol-Ann îl torturaseră 
permanent: Carol-Ann înlăcrimată sau legată sau învinețită; 
Carol-Ann înspăimântată sau implorând, isterică, disperată. La 
fiecare cinci minute îi venea să lovească fuzelajul cu pumnul și 
se luptase, permanent, împotriva impulsului de a urca scările să- 
| întrebe pe înlocuitorul său, Mickey Finn, despre consumul de 
combustibil. 

Tocmai din cauză că era atât de distrat, își permisese să-l 
înțepe pe Tom Luther în sala de mese. Comportamentul lui 
fusese prostesc. Un ghinion incredibil îi așezase la aceeași 
masă. După aceea, navigatorul, Jack Ashford, îi ţinuse o predică 
lui Eddie și, acum, el își dădea seama cât de prostește se 
purtase. Acum Jack știa că se petrecea ceva între Eddie și Tom 
Luther. Eddie refuzase să-l lumineze mai mult pe Jack și Jack 
acceptase situaţia - pentru moment. Eddie își jurase, în mintea 
sa, să fie mai precaut. În cazul în care căpitanul Baker ar bănui 
măcar că inginerul lui de bord era șantajat, ar fi abandonat 
misiunea imediat și, atunci, Eddie nu va mai avea nicio putere 
să o ajute pe Carol-Ann. Acum trebuia să se îngrijoreze și din 
această cauză. 


VP - 252 


Atitudinea lui Eddie faţă de Tom Luther fusese uitată pe 
durata celui de al doilea schimb la cină, în agitația cauzată de 
posibila bătălie dintre Mervyn Lovesey și lordul Oxenford. Eddie 
nu fusese martor la asta - se afla în compartimentul din față, 
îngrijorat -, dar stewarzii îi povestiseră totul, la scurtă vreme 
după aceea. Lui Eddie, Oxenford i se părea o brută, care avea 
nevoie să fie adus cu picioarele pe pământ, din când în când, și 
exact asta făcuse căpitanul Baker. Lui Eddie îi părea rău pentru 
băiat, Percy, pentru că era crescut de un asemenea tată. 

A treia serie la cină se va încheia peste câteva minute și apoi 
lucrurile vor începe să se liniștească pe puntea pasagerilor. Cei 
mai în vârstă se vor duce la culcare. Cei mai mulți vor mai 
rămâne așezați vreo două ore, zgâlţăiţi, prea neliniștiţi ca să le 
fie somn; apoi, unul după altul, vor ceda legilor naturii și se vor 
retrage în paturi. Câţiva mai încăpăţânați vor începe un joc de 
cărţi în salon și vor continua să bea, dar totul se va petrece în 
liniște, genul de beţie liniștită, de toată noaptea, care ducea 
rareori la necazuri. 

Eddie marcă, neliniștit, consumul de combustibil al avionului 
pe curba Howgozit. Linia roșie care arăta consumul real se afla 
permanent sub nivelul liniei trase cu creionul a previziunilor 
sale. Acest lucru era aproape inevitabil, întrucât falsificase 
previziunea. Dar diferenţa era mai mare decât se așteptase, din 
cauza vremii. 

Deveni și mai îngrijorat când calculă raza de acţiune efectivă 
a avionului cu combustibilul rămas. Când făcu calculul pe baza a 
trei motoare funcţionale - ceea ce era obligat să facă datorită 
regulilor de siguranţă descoperi că nu le rămânea suficient 
combustibil să ajungă până în Newfoundland. 

Ar fi trebuit să-l anunțe imediat pe căpitan, dar nu făcu acest 
lucru. 

Distanţa neacoperită era foarte mică: cu patru motoare, 
aveau destul combustibil. Mai mult, situaţia s-ar putea modifica 
în următoarele câteva ore. Vântul ar putea să fie mai liniștit 
decât se anticipase, astfel că avionul va folosi mai puțin 
combustibil și va rămâne mai mult pentru restul călătoriei. Și, în 
sfârșit, dacă se ajungea la ce era mai rău, își puteau schimba 
traseul, ca să zboare direct prin centrul furtunii, scurtând, astfel, 
distanța. Pasagerii vor trebui să sufere mai multe zgâlțâituri. 


VP - 253 


La stânga sa, operatorul radio, Ben Thompson, transcria un 
mesaj din codul Morse, cu capul său chel aplecat deasupra 
consolei. In speranţa că ar putea fi o previziune de vreme mai 
bună, Eddie se așeză, în picioare, în spatele lui și citi peste 
umăr. 

Mesajul îl ului și îl împietri. 

Era din partea FBI și era adresat unui anume Ollis Field. 
Acesta spunea: 


BIROUL FEDERAL DE INVESTIGAȚII 
A PRIMIT INFORMAȚII CĂ MAI MULȚI 
ASOCIAȚI CUNOSCUȚI AI CRIMINALILOR 
AR PUTEA SĂ SE AFLE ÎN ACEST ZBOR. 
LUAȚI MĂSURI DE PRECAUȚIE 
SUPLIMENTARE CU PRIZONIERUL. 


Ce însemna asta? Și avea vreo legătură cu răpirea lui Carol- 
Ann? Pentru o clipă, mintea lui Eddie se luptă cu posibilităţile. 

Ben rupse pagina din jurnalul său și spuse: 

— Căpitane! Ar fi bine să arunci o privire la asta. 

Jack Ashford ridică privirea de la masa lui cu hărţi, alertat de 
tonul de urgenţă din vocea operatorului radio. Eddie luă mesajul 
de la Ben, i-l arătă lui Jack pentru o clipă, apoi i-l dădu 
căpitanului Baker, care mânca friptură și piure de cartofi de pe o 
tavă la masa de conferinţe din spatele cabinei. 

Faţa căpitanului se întuneca pe măsură ce citea. 

— Nu-mi place cum arată asta, spuse el. Ollis Field trebuie să 
fie un agent FBI. 

— Este unul dintre pasageri? întrebă Eddie. 

— Da. Mă gândeam că e ceva straniu cu el. Un personaj 
cenușiu, nu un pasager obișnuit. A rămas la bord pe durata 
opririi de la Foynes. 

Eddie nu îl observase, dar navigatorul o făcuse. 

— Cred că știu la cine te referi, spuse Jack, scărpinându-și 
bărbia albastră. Un tip chel. impreună cu el este un bărbat mai 
tânăr, îmbrăcat oarecum strident. Păreau un cuplu tare ciudat. 

Căpitanul spuse: 

— Băiatul trebuie să fie prizonierul. Cred că numele lui este 
Frank Gordon. 

Mintea lui Eddie lucra repede. 


VP - 254 


— Din cauza asta au rămas la bord la Foynes. FBl-ul nu voia 
să-i ofere prizonierului vreo ocazie să evadeze. 

Căpitanul aprobă din cap, sumbru. 

— Probabil că Gordon a fost extradat din Marea Britanie - și 
nu se fac extrădări pentru hoţi de magazine. Tipul trebuie să fie 
un criminal periculos. Și l-au pus în avionul meu fără să mă 
informeze! 

Operatorul radio adăugă: 

— Mă întreb ce a făcut. _ 

— Frank Gordon, cugetă Eddie. Imi sună cunoscut. Stai un pic 
- pun pariu că este Frankie Gordino. 

Eddie își aminti că citise despre Gordino în ziare. Era un 
criminal plătit al unei bande din New England. Crima pentru care 
era căutat implica un proprietar de club de noapte din Boston, 
care refuzase să plătească taxa de protecție. Gordino năvălise în 
club, îl împușcase pe proprietar în burtă, o violase pe iubita 
tipului, apoi incendiase clubul. Tipul murise, dar fata scăpase și 
îl identificase pe Gordino din poze. 

— Vom afla în curând dacă este el, spuse Baker. Eddie, fă-mi 
o favoare. Du-te și roagă-l pe Ollis Field să urce până aici. 

— Sigur. Eddie își puse cascheta și sacoul de la uniformă și 
cobori scările, învârtind prin minte această nouă evoluţie a 
situaţiei. Era convins că exista o anumită legătură între Gordino 
și oamenii care o răpiseră pe Carol-Ann și încerca, frenetic, să 
înțeleagă ce anume, fără succes. 

Aruncă o privire în bucătărie, unde un steward umplea o 
carafă de cafea de la un bazin uriaș de două sute de litri. 

— Davy, spuse el. Unde este domnul Ollis Field? 

— Compartimentul numărul 4, spre babord, cu fața spre 
spatele avionului, răspunse Davy. 

Eddie porni pe culoar, păstrându-și echilibrul pe podeaua 
nesigură, cu un pas exersat. Observă familia Oxenford, care 
arăta supusă, în compartimentul numărul 2. În sala de mese, 
ultima serie tocmai terminase de servit cina, cu cafeaua de 
după cină care se vărsa în farfurioare, în timp ce avionul se 
zdruncina din cauza furtunii. Trecu prin numărul 3, apoi păși în 
numărul 4. 

Pe locul cu faţa spre spatele avionul dinspre babord se afla un 
bărbat înjur de patruzeci de ani cu aspect somnoros, care fuma 
o ţigară și se uita pe fereastră la bezna de afară. Nu așa își 


VP - 255 


închipuia Eddie un agent FBI: nu putea să și-l închipuie pe 
bărbatul acesta, cu un pistol în mână, năvălind într-o cameră 
plină de traficanţi de băutură. 

În fața lui Field se afla un bărbat mai tânăr, mult mai bine 
îmbrăcat, cu constituţia unui atlet retras, predispus la obezitate. 
Acesta trebuia să fie Gordino. Avea figura pufoasă, bosumflată, 
a unui copil răsfăţat. Ar împușca un om în stomac? se întrebă 
Eddie. Da, cred că ar putea. 

Eddie îi vorbi bărbatului mai în vârstă. 

— Domnule Field? 

— Da. 

— Căpitanul ar dori să-ți vorbească, dacă îi poţi acorda un 
moment. 

Pe fața lui Field trecu un semn ușor de agitaţie, urmat de o 
figură resemnată. Bănuia că secretul se aflase și era iritat, dar 
figura lui spunea că, pe termen lung, îi era totuna. 

— Desigur, spuse el. Își strivi ţigara în scrumiera montată în 
perete, își desfăcu centura de siguranţă și se ridică în picioare. 

— Urmează-mă, te rog, zise Eddie. 

Pe drumul înapoi, trecând prin compartimentul numărul 3, 
Eddie îl văzu pe Tom Luther și privirile li se întâlniră. Într-o clipă, 
Eddie avu un fulger de inspiraţie. 

Misiunea lui Tom Luther era să-l salveze pe Frankie Gordino. 

Era atât de șocat de explicaţie încât se opri și Ollis Field se 
lovi de spatele său. 

Luther se uita la el cu o urmă de panică în privire, evident se 
temea că Eddie va face ceva care va da de gol toată povestea. 

— lartă-mă, îi spuse Eddie lui Field și porni mai departe. 

Acum, totul devenea clar. Frankie Gordino fusese nevoit să 
fugă din Statele Unite, dar FBl-ul îi luase urma în Marea Britanie 
și obținuse extrădarea lui. Ei deciseseră să-l aducă înapoi cu 
avionul și, cumva, asociaţii aflaseră despre asta. Vor încerca să-l 
scoată pe Gordino din avion înainte să ajungă în Statele Unite. 

Și aici intervenea Eddie. El va pune avionul jos, pe mare, în 
largul coastelor statului Maine. Acolo îi va aștepta o șalupă 
rapidă. Gordino va fi scos din avion și se va îndepărta rapid cu 
barca. Peste câteva minute va ajunge la țărm, într-un loc 
adăpostit, probabil de partea canadiană a frontierei. Acolo îl va 
aștepta o mașină care să-l ducă la ascunzătoare. Și va scăpa de 
justiţie - datorită lui Eddie Deakin. 


VP - 256 


În timp ce-l conducea pe Field în sus, pe scara în spirală, spre 
puntea de zbor, Eddie se simţi ușurat pentru că, în sfârșit, 
înţelegea ce se întâmplă și oripilat pentru că, pentru salvarea 
soţiei lui, avea să ajute un criminal să fie liber. 

— Căpitane, acesta este domnul Field, spuse el. 

Căpitanul Baker își îmbrăcase sacoul uniformei și era așezat 
în spatele mesei de conferințe, cu mesajul radio în mână. Șapca 
îi acoperea părul blond și îi oferea un aer de autoritate. Ridică 
privirea spre Field, dar nu-i ceru să se așeze. 

— Am primit un mesaj pentru tine - de la FBI, spuse el. 

Field întinse mâna după hârtie, dar Baker nu i-o dădu. 

— Ești agent FBI? întrebă căpitanul. 

— Da. 

— Te afli într-o misiune pentru Birou, chiar acum? 

— Da, sunt în misiune. 

— Care este această misiune, domnule Field? 

— Nu cred că e nevoie să știi asta, căpitane. Te rog să-mi dai 
mesajul. Ai spus că îmi este adresat mie, nu ţie. 

— Eu sunt căpitanul acestui vas și, conform judecății mele, 
am nevoie să știu cu ce afaceri te ocupi. Nu te contrazice cu 
mine, domnule Field, doar fă ceea ce ţi-am spus. 

Eddie îl studia pe Field. Era un bărbat palid, obosit, cu capul 
chel și ochi albaștri, apoși. Era înalt și probabil că, pe vremuri, 
fusese bine clădit, dar acum avea umerii rotunjiţi și o înfățișare 
molatică. Eddie presupuse că era mai degrabă arogant decât 
curajos și asta se confirmă când Field cedă, imediat, în fața 
presiunilor căpitanului. 

— Escortez un prizonier extrădat, înapoi în Statele Unite, 
pentru proces, spuse el. Numele lui este Frank Gordon. 

— Cunoscut și ca Frankie Gordino? 

— Corect. 

— Vreau să știi, domnule, că obiectez la îmbarcarea unui 
criminal periculos la bordul avionului meu fără să fiu informat. 

— Dacă știi adevăratul nume al omului, probabil că știi și cu 
ce se ocupă. Lucrează pentru Raymond Patriarca, responsabil 
pentru jafuri armate, șantaj, cămătărie, jocuri de noroc ilegale și 
prostituție, din Rhode Island până în Maine. Ray Patriarca a fost 
declarat inamicul public numărul 1 de comitetul pentru 
siguranţa publică. Gordino este ceea ce noi numim un 
recuperator: terorizează, torturează și omoară oameni la 


VP - 257 


ordinele lui Patriarca. Nu te puteam avertiza în privinţa lui din 
motive de securitate. 

— Securitatea voastră e de rahat, Field. Baker era de-a 
dreptul înfuriat: Eddie nu știa să fi înjurat vreodată un pasager. 
Banda lui Patriarca știe totul despre asta. Îi dădu mesajul radio. 

Field citi și se întunecă. 

— Cum dracului au aflat? murmură el. 

— Trebuie să te întreb care dintre pasageri sunt „asociați 
cunoscuţi ai criminalilor”, spuse căpitanul. Recunoști pe cineva 
de la bord? 

— Sigur că nu, spuse Field enervat. Dacă aș fi recunoscut, aș 
fi alertat Biroul deja. 

— Dacă putem identifica oamenii, o să-i dau jos din avion la 
următoarea oprire. 

Eddie gândi - știu eu cine sunt: Tom Luther și cu mine. 

Field spuse: 

— Trimite un mesaj la Agenţie cu lista completă a pasagerilor 
și echipajului. Ei vor face o verificare a fiecărui nume. 

Pe Eddie îl scutură un frison de nervozitate. Exista vreun risc 
ca Tom Luther să fie descoperit la această verificare? Asta ar 
putea să distrugă totul. Era un criminal cunoscut? Era Tom 
Luther numele său real? Dacă folosea un nume fals, avea nevoie 
și de un pașaport falsificat - dar asta putea să nu constituie o 
problemă dacă juca în aceeași ligă cu marii criminali. Cu 
siguranţă că și-ar fi luat această precauţie! Orice altceva făcuse 
fusese bine organizat. 

Căpitanul Baker deveni ţepos. 

— Nu cred că trebuie să ne facem griji pentru echipaj. 

Field ridică din numeri. 

— Cum dorești. FBI va obţine numele de la Pan American într- 
un minut. 

Field era un bărbat lipsit de tact. J. Edgar Hoover își învăţa 
agenţii cum să fie enervanți? 

Căpitanul ridică de pe masa lui o listă a pasagerilor și una a 
echipajului și i le dădu operatorului radio. 

— Trimite asta imediat, Ben. Făcu o pauză apoi adăugă: 
Include și echipajul. 

Ben Thompson se așeză la consola lui și începu să bată 
mesajul în codul Morse. 


VP - 258 


— Încă un lucru, îi spuse căpitanul lui Field. Va trebui să îmi 
predai arma ta. 

Era un lucru înţelept. Eddie nu se gândise că Field ar putea să 
fie înarmat - dar evident că era dacă escorta un criminal 
periculos. 

Field ezită: 

— Obiectez... 

— Pasagerilor nu li se permite să poarte arme de foc. Nu 
există excepţii de la această regulă. Predă arma. 

— Și dacă refuz? 

— Domnul Deakin și domnul Ashford ţi-o vor lua oricum. 

Eddie fu surprins de acest anunț, dar își jucă rolul și se 
apropie ameninţător de Field. Jack făcu la fel. 

Baker continuă: 

— Și dacă mă obligi să folosesc forţa, te voi debarca și pe tine 
la următoarea oprire și nu voi permite reîmbarcarea ta. 

Eddie era impresionat de felul în care căpitanul își păstra 
superioritatea, în ciuda faptului că oponentul lui era înarmat. Nu 
așa se întâmpla în filme, unde omul cu arma reușea să 
stăpânească pe toată lumea din jur. 

Ce va face Field? FBl-ul nu va fi de acord ca el să predea 
arma, dar, pe de altă parte, cu siguranţă că ar fi mai rău să fie 
dat jos din avion. 

Field spuse: 

— Escortez un prizonier foarte periculos. Trebuie să fiu 
înarmat. 

Eddie observă ceva cu coada ochiului. Ușa din spatele 
cabinei, care ducea spre postul de observaţie și spre cala pentru 
bagaje, era întredeschisă și, în spatele ei, se mișca ceva. 

Căpitanul Baker ordonă: 

— Eddie, i-ai arma. 

Eddie se întinse să ajungă în interiorul hainei lui Field. 
Bărbatul nu se mișcă. Eddie găsi teaca de umăr, desfăcu 
butonul și scoase arma. Field privea în faţă împietrit. 

Apoi Eddie păși spre spatele cabinei și deschise brusc ușa. 

Acolo se afla tânărul Percy Oxenford. 

Eddie se simţi ușurat. Oarecum, își imaginase că cineva din 
banda lui Gordino îl aștepta acolo cu mitraliere. 

Căpitanul Baker se holbă la Percy și întrebă: 

— Tu de unde ai mai apărut? 


VP - 259 


— Există o scară lângă „Camera de pudrare a doamnelor”, 
spuse Percy. Duce în coada avionului. 

Era locul prin care Eddie inspectase cablurile de comandă ale 
derivei. 

— De acolo poţi să te târăști. Ajunge în cala pentru bagaje. 

Eddie încă ţinea arma lui Ollis Field. O așeză în sertarul cu 
hărți al navigatorului. 

Căpitanul Baker îi spuse lui Percy: 

— Întoarce-te la locul tău, te rog, tinere, și nu mai părăsi 
cabina pasagerilor pe toată durata acestui zbor. Percy se 
întoarse să plece pe drumul pe care venise. Nu pe acolo, se răsti 
Baker. Coboară pe scări. 

Arătând ușor speriat, Percy se grăbi să traverseze cabina și se 
dispăru pe scări. 

— De cât timp se afla acolo, Eddie? întrebă căpitanul. 

— Nu știu. Bănuiesc că a auzit, probabil, întreaga poveste. 

— Și uite așa se duce speranța noastră să ţinem lucrul ăsta 
secret. Pentru o clipă, Baker păru îngrijorat și Eddie întrevăzu, 
pentru o fracțiune de secundă, greutatea responsabilităţii care 
apăsa pe umerii căpitanului. A 

— Te poţi întoarce la locul tău, domnule Field. Iti mulțumesc 
pentru cooperare. 

Ollis Field se întoarse și plecă fără să spună un cuvânt. 

— Să ne întoarcem la treabă, băieţi, încheie căpitanul. 

Echipajul se întoarse la posturi. Eddie verifică, automat, 
cadranele, deși mintea lui era în fierbere. Observă că nivelul 
rezervoarelor de combustibil din aripi, care alimentau 
motoarele, era tot mai scăzut și începu să transfere combustibil 
din rezervoarele principale, care se aflau în hidrostabilizatoare. 
Dar gândurile lui erau la Frankie Gordino. Gordino împușcase un 
bărbat, violase o femeie și incendiase un club de noapte, dar 
fusese prins și va plăti pentru crimele lui oribile - doar dacă 
Eddie Deakin nu avea să-l salveze. Datorită lui Eddie, fata aceea 
avea să vadă cum violatorul ei rămâne în libertate. 

Mai grav, aproape sigur Gordino avea să omoare din nou. 
Probabil că nu se pricepea la nimic altceva. Așa că va veni o zi 
în care Eddie va citi în ziare despre o crimă îngrozitoare - ar 
putea să fie o crimă din răzbunare, cu victima torturată și 
mutilată, înainte să fie omorâtă, sau, poate, incendierea unei 
clădiri cu femei și copii arși de vii, sau o fată ţinută și violata de 


VP - 260 


trei bărbaţi - și poliţia va face legătura cu banda lui Ray 
Patriarca și Eddie se va întreba dacă era mâna lui Gordino. Eu 
sunt responsabil pentru asta? Acei oameni au suferit și au murit 
din cauză că eu l-am ajutat pe Gordino să evadeze? 

Cât de multe crime va avea pe conștiință dacă va continua cu 
afacerea asta? 

Dar nu avea de ales. Carol-Ann se afla în mâinile lui Ray 
Patriarca. De fiecare dată când se gândea la asta, simțea cum 
sudoarea rece îi umezește tâmplele. Trebuia să o protejeze și 
singurul mod în care putea să facă asta era să coopereze cu 
Tom Luther. 

Își privi ceasul. Era miezul nopţii. 

Jack Ashford îi dădu poziţia actuală a avionului, atât cât putea 
să o estimeze: nu reușise să descopere nicio stea. Ben Thomson 
aduse ultimele buletine meteorologice. Furtuna era una rea. 
Eddie citi un set nou de cifre de la rezervoarele de combustibil și 
începu să-și actualizeze calculele. Poate că asta îi va rezolva 
dilema: dacă nu aveau suficient combustibil să ajungă în 
Newfoundland, vor fi nevoiţi să se întoarcă și acesta va fi 
sfârșitul poveștii. Dar acest gând nu-l consola. Nu era un fatalist: 
trebuia să facă ceva. 

Apăru căpitanul Baker. 

— Cum merge, Eddie? 

— N-am terminat, răspunse el. 

— Fii mai vioi - ne apropiem de punctul fără întoarcere. 

Eddie simţi o dâră de sudoare care îi curgea pe obraz. O 
șterse cu o mișcare rapidă, mascată. 

Își termină calculele. 

Combustibilul rămas nu le ajungea. 

Pentru moment, nu spuse nimic. 

Se aplecă peste mâzgălelile lui și peste tabele, prefăcându-se 
că nu terminase. Situaţia era mai gravă decât fusese la 
începutul turei sale. Acum nu era suficient combustibil ca să 
încheie călătoria, pe ruta pe care o alesese căpitanul, chiar și cu 
patru motoare funcţionale: marja de siguranţă dispăruse. 
Singurul mod în care puteau să reușească era să scurteze 
călătoria, zburând prin mijlocul furtunii, în loc să treacă pe la 
marginea ei; și, chiar și așa, dacă pierdeau un motor, erau 
terminați. 


VP - 261 


Toţi acești pasageri vor muri și voi muri și eu; și atunci ce se 
va întâmpla cu Carol-Ann? 

— Haide, Eddie, spuse căpitanul. Ce-i de făcut? Înainte spre 
Botwood sau înapoi la Foynes? 

Eddie scrâșni din dinţi. Nu putea suporta gândul să o lase pe 
Carol-Ann, pentru încă o zi, cu răpitorii ei. Mai degrabă ar risca 
totul. 

— Ești pregătit să schimbi cursul și să zbori prin furtună? 
spuse el. 

— Trebuie să facem asta? 

— Ori asta, ori să ne întoarcem. Eddie își ţinu respiraţia. 

— La naiba, spuse căpitanul. Toţi urau să se întoarcă de la 
jumătatea drumului peste Atlantic. Era ca un eșec. 

Eddie aștepta decizia căpitanului. 

— La dracu' cu toate, rosti căpitanul. Vom zbura prin furtună. 


VP - 262 


PARTEA A PATRA 


Din mijlocul Atlanticului la Botwood 
Capitolul șaisprezece 


Diana Lovesey era furioasă pe soțul ei, Mervyn, pentru că se 
îmbarcase în Clipper la Foynes. Era, înainte de orice, dureros de 
jenată de această urmărire și se temea că oamenii vor 
considera această situaţie ca fiind foarte comică. Mai important, 
nu dorea să aibă ocazia să se răzgândească. Ea luase o decizie, 
dar Mervyn refuzase să o accepte ca fiind finală și, cumva, asta 
îi strecura îndoială în legătură cu hotărârea ei. Acum, ea va 
trebui să ia decizia iar și iar, pentru că el va continua să-i ceară 
să se răzgândească. El îi distrusese complet plăcerea zborului. 
Ar fi trebuit să fie excursia vieții, o călătorie romantică împreună 
cu iubitul ei. Dar extraordinarul sentiment de libertate pe care-l 
simţise când decolaseră de la Southampton dispăruse pentru 
totdeauna. Nu se bucura de zbor, de avionul luxos, de compania 
elegantă sau de mâncarea bună. Se temea să-l atingă pe Mark, 
să-l sărute pe obraz, sau să-l strângă de braţ, sau să-l ţină de 
mână, în cazul în care Mervyn s-ar întâmpla să treacă prin 
compartiment și ar vedea ce se întâmplă. Nu era sigură unde 
stătea Mervyn, dar se aștepta să-l vadă în orice clipă. 

Mark era complet terminat de această evoluție a situaţiei. 
După ce Diana îl refuzase pe Mervyn la Foynes, Mark fusese 
încântat, afectuos și optimist, vorbea despre California și făcea 
glume și o săruta cu fiecare ocazie, destul de apropiat de felul 
lui obișnuit. Apoi privise cu oroare cum rivalul său pășea la 
bordul avionului. Acum era ca un balon dezumflat. Stătea tăcut 
alături de ea, răsfoind neconsolat prin reviste fără să citească 
un cuvânt. Ea putea să-l înţeleagă că se simţea deprimat. Se 
răzgândise o dată în legătura cu fuga împreună cu el: cu Mervyn 
la bord, cum putea să fie sigur că nu se va răzgândi încă o dată? 

Pentru a face lucrurile și mai rele, începuse furtuna și avionul 
sărea ca o mașină care traversează un câmp. Din când în când, 

VP - 263 


câte un pasager livid trecea prin compartiment pe drumul spre 
baie. Oamenii spuneau că va deveni și mai rău. Acum, Diana era 
bucuroasă că fusese prea supărată ca să mănânce mult la cină. 

Işi dorea să afle unde stătea Mervyn. Poate că, dacă afla, va 
înceta să se mai aștepte să-l vadă apărând în orice clipă. Se 
decise să se ducă la toaletă și să se uite după el pe drum. 

Ea se afla în compartimentul numărul 4. Aruncă o privire 
rapidă în compartimentul numărul 3, următorul, dar Mervyn nu 
se afla acolo. Se întoarse, porni spre pupa, ţinându-se de tot ce 
putea să apuce, în timp ce avionul dansa și se legăna. Trecu 
prin numărul 5 și constată că el nu se afla nici acolo. Acesta era 
ultimul compartiment mare. Cea mai mare parte a numărului 6 
era ocupată de toaleta doamnelor, pe partea dinspre tribord, 
lăsând loc doar pentru două persoane la babord. Scaunele erau 
ocupate de doi oameni de afaceri. Nu erau niște locuri prea 
atrăgătoare, gândi Diana: nu merita să plătești toți banii aceia și 
apoi să stai lângă toaleta doamnelor pe toată durata zborului! 
Dincolo de compartimentul numărul 6 nu se mai afla decât 
apartamentul nupţial. Atunci, Mervyn trebuia să fie așezat mult 
în față, în compartimentele numărul 1 sau 2, dacă nu cumva se 
afla în salon, să joace cărți. + 

Intră în camera de pudrare. In fața oglinzii se aflau două 
scaune, unul dintre ele ocupat deja de o femeie cu care Diana 
nu mai vorbise până atunci. In timp ce Diana închidea ușa din 
spatele ei, avionul plonjă și ea aproape că își pierdu echilibrul. 
Se împiedică și căzu pe scaunul liber. 

— Ești în regulă? întrebă femeia mai în vârstă. 

— Da, mulţumesc. Urăsc când avionul se mișcă așa. 

— Și eu. Dar cineva spunea că va fi și mai rău. Ne așteaptă o 
furtună puternică în față. 

Turbulenţele se mai liniștiră și Diana își deschise poșeta și 
începu să-și perie părul. 

— Ești doamna Lovesey, nu-i așa? întrebă femeia. 

— Da, spune-mi Diana. 

— Eu sunt Nancy Lenehan. Femeia ezită, cu un aer straniu, 
apoi continuă: M-am urcat în avion la Foynes. Am zburat până 
acolo, de la Liverpool, cu... cu domnul Lovesey. 

— O! Diana simţi cum faţa i se înroșește. Nu știam că a avut 
un însoțitor. 


VP - 264 


— M-a ajutat să ies dintr-o încurcătură. Trebuia să prind 
avionul, dar eram blocată în Liverpool, fără nicio cale să ajung la 
Southampton la timp, așa că am mers la aerodrom și am 
implorat după un transport. 

— Mă bucur pentru tine, spuse Diana. Dar pentru mine este 
înspăimântător de jenant. 

— Nu văd pentru ce tu ar trebui să fii jenată. Trebuie să fie 
drăguţ să ai doi bărbaţi care sunt îndrăgostiţi cu disperare de 
tine. Eu nu am niciunul. 

Diana o privi în oglindă. Era atractivă mai degrabă decât 
frumoasă, cu trăsături regulate și păr închis la culoare și purta 
un costum roșu, foarte la modă, cu o bluză din mătase gri. Avea 
un aer vioi, încrezător. Mervyn te-a dus cu avionul, gândi Diana; 
ești exact genul lui. 

— A fost politicos cu tine? întrebă ea. 

— Nu prea, spuse Nancy cu un zâmbet de regret. 

— Îmi pare rău, manierele nu sunt punctul lui forte. Diana își 
scoase rujul. 

— l-am fost doar recunoscătoare pentru zbor. Nancy își suflă, 
delicat, nasul într-o batistă. Diana observă că purta verighetă. E 
puţin cam brutal, continuă Nancy. Dar cred că este un bărbat 
drăguţ. Am luat cina cu el. Mă face să râd. Și este teribil de 
chipeș. 

— E un bărbat drăguţ, se trezi Diana spunând. Dar este 
arogant ca o ducesă și nu are pic de răbdare. Il fac să se urce pe 
pereţi pentru că ezit și mă răzgândesc și nu spun întotdeauna 
ceea ce gândesc. 

Nancy își trecu un pieptăn prin păr. Era des și întunecat și 
Diana se întrebă dacă și-l vopsea ca să ascundă fire albe. Nancy 
spuse: 

— Pare dispus să meargă foarte departe ca să te aducă 
înapoi. 

— E doar mândrie, zise Diana. Din cauză că un alt bărbat m-a 
luat de lângă el. Mervyn e competitiv. Dacă l-aș fi părăsit și m-aș 
fi dus să locuiesc la sora mea, n-ar fi dat doi bani. 

Nancy râse. 

— Se pare că nu are nicio șansă să te recâștige. 

— Nici măcar una. Brusc, Diana simți că nu mai dorea să 
discute cu Nancy Lenehan. O simţea nejustificat de ostilă. Işi 
puse la loc trusa de machiaj și pieptenul și se ridică în picioare. 


VP - 265 


Zâmbi ca să-și acopere sentimentul, brusc, de neplăcere și 
exclamă: 

— Să vedem dacă pot să ajung înapoi la locul meu! 

— Mult noroc! 

In timp ce ieșea din camera de pudrare, Lulu Bell și Lavinia 
intrară, ducând valizele lor de noapte. Când ajunse înapoi în 
compartiment, stewardul, Davy, transforma locurile lor într-un 
pat dublu. Diana era intrigată să vadă cum se putea transforma 
un divan cu aspect obișnuit în două paturi. Se așeză să 
privească. 

El scoase mai întâi toate pernele și extrase cotierele din 
lăcașurile lor. Se întinse peste rama scaunului, trase din perete 
două clape ca să lase să apară niște cârlige. Aplecându-se peste 
scaun, desfăcu o chingă și ridică o ramă plată. O agăţă de 
cârligele din perete pentru a forma baza patului de sus. Partea 
exterioară intra într-o gaură în peretele lateral. Diana tocmai 
gândea că nu arăta prea solid, când Davy ridică doi țăruși și îi 
fixă de ramele superioară și inferioară, ca să formeze niște stâlpi 
de pat. Acum, structura arăta mult mai solidă. 

Așeză pernele la loc pe patul de jos și folosi pernele de spătar 
ca să facă o saltea pentru patul de sus. De sub scaun scoase 
niște cearceafuri de un albastru deschis și făcu paturile repede, 
cu mișcări exersate. 

Paturile arătau confortabile, dar cam publice. Davy scoase o 
draperie albastru închis cu cârlige și o agăţă de tavan de niște 
elemente pe care Diana le considerase ca fiind pur decorative. 
Atașă draperia de rama paturilor cu capse, făcând-o să stea 
foarte strâns. Lăsă o deschidere în formă de triunghi, asemenea 
intrării într-un cort, pentru ca ocupantul să poată intra. În sfârșit, 
desfăcu o scară, pe care o așeză convenabil pentru patul de 
deasupra. 

Se întoarse spre Diana și Mark cu un aer ușor mulțumit de 
sine, de parcă realizase un număr de magie. 

— Spuneţi-mi când sunteți gata și pregătesc și partea 
cealaltă, spuse el. 

— Nu devine sufocant, acolo, înăuntru? îl întrebă Diana. 

— Fiecare pat are propriul său ventilator, răspunse el. Dacă te 
uiţi chiar deasupra capului, poţi să-l vezi pe al tău. Diana ridică 
privirea și observă un grilaj cu o manetă închis/deschis. Ai și 
propria ta fereastră, lumină electrică, umerașe pentru haine și 


VP - 266 


rafturi; și dacă mai ai nevoie de ceva, apasă pe butonul acesta 
ca să mă chemi. 

În timp ce el lucrase, cei doi pasageri de la babord, chipeșul 
Frank Gordon și chelul Ollis Field, își luaseră genţile pentru 
noapte și plecaseră spre toaleta bărbaţilor; acum, Davy începu 
să pregătească paturile de partea aceea. Acolo, aranjamentul 
era ușor diferit. Culoarul nu se afla exact pe mijlocul avionului, ci 
mai apropiat de babord, așa că pe partea aceea se afla un 
singur rând de paturi, așezate pe lungime și nu pe lățimea 
avionului. 

Prinţesa Lavinia reveni, îmbrăcată într-un neglijeu lung până 
la pământ, bleumarin, împodobit cu dantelă albastră și cu un 
turban asortat. Faţa ei era o mască a demnităţii împietrite: 
evident, considera dureros de inconfortabil să apară în public în 
îmbrăcămintea de noapte. Privi îngrozită spre pat. 

— Voi muri de claustrofobie, mormăi ea. Nimeni nu o băgă în 
seamă. Își scoase papucii mici de mătase și se urcă în patul de 
jos. Fără să spună noapte bună, trase draperia și o închise bine. 

O clipă mai târziu apăru Lulu Bell, într-un ansamblu de șifon 
roz mai degrabă subţire, care nu-i prea ascundea farmecele. De 
la Foynes, fusese înțepat de politicoasă cu Diana și Mark, dar, 
acum, părea să-și fi uitat, brusc, ranchiuna. Se așeză lângă ei pe 
divan și spuse: 

— Nu o să ghiciţi niciodată ce am aflat despre însoțitorii 
noștri! Întinse un deget spre locurile eliberate de Field și 
Gordon. 

Mark privi neliniștit spre Diana și întrebă: 

— Ce ai aflat, Lulu? 

— Domnul Field este un agent FBI. 

Asta nu era atât de uluitor, gândi Diana. Un agent FBI nu era 
decât un altfel de poliţist. 

Lulu continuă: 

— Și, mai mult, Frank Gordon este prizonier. 

Mark întrebă, sceptic: 

— Cine ţi-a spus despre asta? 

— La toaletă doamnelor, toată lumea vorbește despre asta. 

— Asta nu înseamnă că e adevărat, Lulu. 

— Ştiam că nu o să mă crezi! spuse ea. Băiatul acela a auzit o 
dispută între Field și căpitanul avionului. Căpitanul era furios ca 
dracu' pentru că FBl-ul nu a anunţat Pan American că urma să 


VP - 267 


aibă un prizonier periculos la bord. A fost o adevărată dispută și, 
la final, echipajul i-a luat arma domnului Field. 

Diana își aminti că se gândise că Field arată ca păzitorul lui 
Gordon. 

— Ce se spune că a făcut Frank? 

— E mafiot. A împușcat un tip, a violat o fată și a incendiat un 
club de noapte. 

Diana considera că era greu de crezut așa ceva. Vorbise chiar 
ea cu bărbatul acela! Nu era foarte rafinat, dar era chipeș și 
bine îmbrăcat și flirtase cu ea politicos. Putea să-l vadă ca pe un 
escroc sau ca pe un evazionist fiscal și putea să și-l imagineze 
implicat în jocuri de noroc ilegale, să zicem; dar nu părea posibil 
să fi omorât, intenţionat, oameni. Lulu era o persoană naivă, 
care ar credea orice. 

Mark spuse: 

— E puţin cam greu de crezut. 

— Mă dau bătută, zise Lulu cu o fluturare depreciativă a 
mâinii. Voi nu aveți simțul aventurii. Se ridică în picioare. Mă duc 
în pat. Dacă începe să violeze oameni, treziți-mă. Se caţără pe 
scara micuță și se strecură în patul de deasupra. Trase 
draperiile, apoi privi afară și vorbi cu Diana. 

— Dragă, înţeleg de ce te-ai purtat așa cu mine în Irlanda. M- 
am gândit la asta și cred că am primit ceea ce meritam. Am fost 
călare pe Mark. Prostește, știu. Sunt gata să uit despre toate 
astea de îndată ce ești și tu. Noapte bună. 

Era suficient de aproape de o scuză și Diana nu avu inima să 
o refuze. 

— Noapte bună, Lulu, spuse ea. 

Lulu închise perdeaua. 

Mark adăugă: 

— A fost și vina mea la fel de mult ca a ei. Îmi pare rău, iubito. 

În loc de răspuns, Diana îl sărută. 

Dintr-odată, ea se simţi în largul ei alături de el. Întregul corp i 
se relaxă și se întinse pe spate, pe scaun, în timp ce încă îl 
săruta. Era conștientă de faptul că sânul ei drept era presat de 
pieptul lui. Era plăcut să fie atât de aproape de el. Vârful limbii 
lui îi atinse buzele și ea le depărtă, ca să-l lase să intre. El 
începu să respire mai greu. Lucrurile mergeau puţin cam 
departe, gândi Diana. Deschise ochii - și îl văzu pe Mervyn. 


VP - 268 


El trecea prin compartiment, îndreptându-se în faţă și poate 
că nu ar fi observat-o, dar privi peste umăr și o văzu și îngheţă. 
Avea faţă palidă din cauza șocului. 

Diana îl cunoștea bine, așa că putea să-și dea seama ce se 
petrece în mintea lui. Deși ea îi spusese că era îndrăgostită de 
Mark, el era prea încăpățânat ca să accepte asta, așa că pentru 
el veni ca o lovitură să o vadă sărutând pe altcineva în ciuda 
faptului că fusese avertizat. 

Fruntea i se întunecă și sprâncenele lui negre se încreţiră de 
furie. Pentru o fracțiune de secundă, Diana se gândi că avea să 
înceapă o bătaie. Apoi el se întoarse și plecă. 

Mark întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? El nu-l văzuse pe Mervyn - fusese prea 
ocupat să o sărute pe Diana. 

Ea se decise să nu-i spună. 

— Ne-ar putea vedea cineva, murmură Diana. 

Reticent, el se îndepărtă de ea. 

Pentru o clipă, ea se simţi ușurată, apoi o cuprinse furia. 
Mervyn nu avea niciun drept să o urmărească prin lume și să se 
încrunte la ea ori de câte ori îl săruta pe Mark. Căsătoria nu 
însemna sclavie: îl părăsise și el trebuia să accepte asta. Mark 
își aprinse o ţigară. Diana simţi nevoia să-l înfrunte pe Mervyn. 
Voia să-i spună să dispară din viaţa ei. 

Se ridică în picioare. 

— Mă duc să văd ce se întâmplă în salon, spuse ea. Rămâi aici 
și fumează. Apoi ieși fără să aștepte un răspuns. 

Întelesese că Mervyn nu stătea în spate, așa că porni în faţă. 
Turbulenţele se potoliseră suficient ca să poată merge fără să 
fie nevoită să se ţină de ceva. Mervyn nu se afla în 
compartimentul numărul 3. În salonul principal, jucătorii de cărţi 
se pregăteau pentru un joc lung, cu centurile legate, cu nori de 
fum în jurul lor și sticle de whisky pe mese. Intră în 
compartimentul numărul 2. Familia Oxenford ocupa o parte a 
compartimentului. Toată lumea din avion știa că lordul Oxenford 
îl insultase pe care Hartmann, omul de știință, și că Mervyn 
sărise în apărarea acestuia. Mervyn avea și părţile lui bune: ea 
nu negase niciodată acest lucru. 

Apoi urma bucătăria. Nicky, chelnerul cel gras, spăla farfuriile 
într-un ritm frenetic, în timp ce colegul lui pregătea paturile, mai 
departe, în spate. Apoi urma scara către puntea de zbor și 


VP - 269 


dincolo de ea, în botul avionului, compartimentul numărul 1. Ea 
presupuse că Mervyn trebuia să se afle acolo, dar, de fapt, 
acesta era ocupat de echipajul care nu era de serviciu. 

Urcă scările spre cabina de zbor. Observă că era la fel de 
luxoasă ca puntea pentru pasageri. Oricum, toţi cei din echipaj 
păreau teribil de ocupați și unul dintre ei îi spuse: 

— Ne-ar plăcea să vă prezentăm împrejurimile într-un alt 
moment, doamnă, dar cât zburăm prin vremea asta rea, va 
trebui să vă rugăm să vă întoarceţi la locul dumneavoastră și să 
vă prindeţi centura de siguranţă. 

Atunci, Mervyn trebuia să se afle în toaleta bărbaţilor, gândi 
ea în timp ce cobora scările. Încă nu aflase unde stătea. 

Când ajunse la baza scărilor, dădu peste Mark. Simţindu-se 
vinovată, întrebă: 

— Ce cauţi aici? 

— Asta mă întrebam și eu despre tine, spuse el, și în tonul 
vocii lui se simțea o inflexiune neplăcută. 

— Mă uitam prin jur. 

— Îl căutai pe Mervyn? spuse el acuzator. 

— Mark, pentru ce ești furios pe mine? 

— Pentru că te furișezi ca să-l vezi. 

Nicky îi întrerupse. 

— Oameni buni, n-aţi vrea să vă întoarceţi la locurile voastre, 
vă rog? Deocamdată avem o călătorie lină, dar nu va dura mult. 

Porniră înapoi spre compartimentul lor. Diana se simţea 
aiurea. Ea îl urmărise pe Mervyn și Mark o urmărise pe ea. Era o 
prostie. 

Se așezară. Înainte să-și poată continua conversaţia, Ollis 
Field și Frank Gordon îi urmară în compartiment. Frank purta un 
halat de casă din mătase galbenă, cu un dragon pe spate, iar 
Field unul vechi și soios, din lână. Frank își scoase halatul și lăsă 
să se vadă pijamaua roșie cu broderie albă. Işi scoase papucii 
din pânză și se urcă pe scară, în patul de sus. 

Atunci, spre oroarea Dianei, Field scoase o pereche de cătușe 
argintii din buzunarul halatului său maro. li spuse ceva lui Frank 
cu voce scăzută. Diana nu putu să audă răspunsul, dar înţelese 
că Frank protesta. Oricum, Field insistă și, în cele din urmă, 
Frank îi oferi o încheietură. Field prinse o parte de mâna lui 
Frank și cealaltă de rama patului. Apoi trase perdeaua peste 
patul lui Frank și închise capsele. 


VP - 270 


Atunci era adevărat: Frank era prizonier. 

Mark spuse: 

— Ei bine, rahat. 

Diana șopti: 

— Tot nu cred că este un criminal. 

— Sper că nu! spuse Mark. Ar fi fost mai sigur dacă plăteam 
cincizeci de dolari și călătoream la clasa a treia pe un pachebot 
pentru emigranţi! 

— Aş vrea să nu-i fi pus cătușele. Nu știu cum poate să 
doarmă băiatul ăla legat de pat. Nici măcar nu va putea să se 
întoarcă! 

— Eşti prea slabă de înger, îi spuse Mark și o îmbrăţișă. Tipul 
este probabil un violator și ţie îţi pare rău pentru el pentru că nu 
va putea să doarmă. 

Ea își lăsă capul pe umărul lui. El îi mângâie părul. Cu doar 
câteva minute în urmă, fusese furios pe ea, dar, acum, totul 
părea să fi trecut. 

— Mark, continuă ea. Crezi că doi oameni pot să încapă în 
unul dintre aceste paturi? 

— Ești speriată, iubito? 

— Nu. 

EI îi aruncă o privire nedumerită, apoi înțelese și zâmbi. Cred 
că putem să ne suim amândoi acolo - deși nu unul lângă altul. 

— Nu unul lângă altul? 

— Pare prea îngust. 

— Ei bine... Ea își cobori vocea. Unul dintre noi va trebui să 
stea deasupra. 

El murmură în urechea ei. 

— i-ar plăcea să stai deasupra? 

Ea chicoti. 

— Cred că s-ar putea să-mi placă. 

— Va trebui să mă gândesc la asta, spuse el grav. Cât de mult 
cântărești? 

— Opt pietre și doi sâni. 

— N-ar trebui să ne schimbăm? 

Ea își scoase pălăria și o așeză pe scaunul de lângă ea. Mark 
trase valizele de sub scaune. El avea o geantă Gladstone destul 
de uzată, iar ea avea o valiză mică din piele tăbăcită, cu 
marginile întărite, purtând inițialele ei în litere aurite. 

Diana se ridică. 


VP - 271 


— Grăbește-te, spuse Mark și o sărută. 

Ea îl îmbrăţișă ușor și, când el se lipi de ea, îi simţi erecţia. 

— Dumnezeule! spuse ea. Apoi adăugă în șoaptă. Poţi să o 
păstrezi așa până te întorci? 

— Nu prea cred. Doar dacă nu fac pipi afară, pe fereastră. Ea 
râse. El adăugă. Dar îţi voi arăta o metodă rapidă să o întărești 
la loc. 

— Abia aştept, șopti ea. 

Mark își luă valiza și ieși, îndreptându-se în față, spre toaleta 
bărbaţilor. În timp ce ieșea din compartiment, trecu pe lângă 
Mervyn, care mergea în sens opus. Se priviră unul pe altul ca 
niște pisici peste gard, dar nu vorbiră. 

Diana era uluită să-l vadă pe Mervyn îmbrăcat într-o cămașă 
de noapte grosolană din flanel cu dungi late, maro. 

— Ce naiba ai pe tine? spuse ea nevenindu-i să creadă. 

— Foarte bine, râzi, spuse el. A fost tot ce am putut găsi la 
Foynes. La magazinul local n-au auzit niciodată de pijamale de 
mătase - nu știau dacă sunt homosexual sau doar prost. 

— Ei bine, prietena ta, doamna Lenehan, n-o să te placă în 
costumația asta. Pentru ce am spus asta? se întrebă Diana. 

— Nu cred că m-ar plăcea în orice aș fi îmbrăcat, replică 
Mervyn direct și ieși din compartiment. 

Intră stewardul. 

— O, Davy, spuse Diana, n-ai vrea să ne faci paturile acum, te 
rog? 

— Imediat, doamnă. 

— Mulţumesc. Ea își luă valiza și ieși. 

Când trecu prin compartimentul numărul 5, se întrebă unde 
dormea Mervyn. Niciunul dintre aceste paturi nu era încă 
pregătit și nici în compartimentul numărul 6, totuși el dispăruse. 
Dianei îi trecu prin cap că ar putea să fie în apartamentul 
nupţial. O clipă mai târziu, înţelese că nu o văzuse nici pe 
doamna Lenehan așezată undeva când trecuse de-a lungul 
avionului cu câteva momente în urmă. Rămase în picioare în 
fața toaletei doamnelor, împietrită de surpriză, cu valiza în 
mână. Era scandalos. Mervyn și doamna Lenehan probabil că 
împărțeau apartamentul nupţial! 

Cu siguranţă, liniile aeriene nu ar permite așa ceva. Poate că 
doamna Lenehan se dusese deja la culcare și se afla, ascunsă 


VP - 272 


vederii, într-unul dintre paturile cu draperiile trase din 
compartimentul din faţă. 

Diana trebuia să afle. 

Se îndreptă spre ușa apartamentului nupţial și ezită. 

Apoi apăsă clanţa și deschise ușa. 

Compartimentul avea cam aceeași mărime cu a unui 
compartiment normal și avea un covor de culoarea teracotei, 
pereţi bej și tapiţerie albastră, cu un model cu stele, care se afla 
și în salonul principal. În partea din spate a camerei se afla o 
pereche de paturi. Pe o parte se afla o canapea și o măsuţă de 
cafea și pe cealaltă parte, un scaun, o masă de toaletă și o 
oglindă. Pe fiecare parte existau câte două ferestre. 

Mervyn stătea în picioare, în mijlocul camerei, uluit de apariţia 
ei neașteptată. Doamna Lenehan nu era prezentă, dar haina gri, 
de cașmir, era aruncată pe canapea. 

Diana trânti ușa în urma ei și strigă: 

— Cum poţi să-mi faci așa ceva? 

— Să-ţi fac ce? 

Era o întrebare bună, gândi ea într-un ungher al minţii. Din ce 
cauză era furioasă? 

— Toată lumea va ști că ţi-ai petrecut noaptea cu ea. 

— N-am avut de ales, protestă el. Nu mai erau alte locuri 
libere. 

— Nu-ţi dai seama cum vor râde oamenii de noi? E destul de 
rău că mă urmărești în felul acesta! 

— De ce ar trebui să-mi pese? Toată lumea râde de un tipa 
cărui nevastă a fugit cu un alt tip. 

— Dar asta înrăutățește lucrurile! Ar fi trebuit să accepţi 
situaţia și te descurci cât mai bine cu ea. 

— Ar trebui să mă cunoști mai bine de atât. 

— Te cunosc - din cauza asta am încercat să te împiedic să 
mă urmărești. 

El ridică din umeri. 

— Ei bine, ai eșuat. Nu ești suficient de deșteaptă ca să mă 
păcălești. 

— Și tu nu ești suficient de deștept ca să știi când să renunti 
elegant. 

— N-am pretins niciodată că aș fi elegant. 

— Și ce fel de parașută mai e și ea? E măritată - i-am văzut 
verigheta! 


VP - 273 


— E văduvă. Oricum, ce drept ai tu să te consideri atât de a 
naibii de superioară? Eşti măritată și îţi petreci noaptea cu 
amantul tău. 

— Cel puţin, noi vom fi în paturi separate, într-un 
compartiment public, nu ascunși în comodul și micuțul 
apartament nupţial, spuse ea suprimându-și un acces de jenă 
când își aminti cum plănuise să-și petreacă noaptea în același 
pat cu Mark. 

— Dar eu nu am o aventură cu doamna Lenehan, spuse el 
exasperat. In timp ce tu ţi-ai dat jos chiloţii pentru playboy-ul 
acela toată vara asta nenorocită, nu-i așa? 

— Nu fi atât de vulgar, șuieră ea, dar simţi că, într-un fel, 
avea dreptate. Exact asta făcuse: își scotea chiloţii cât putea de 
repede de fiecare dată când se afla în apropierea lui Mark. EIl 
avea dreptate. 

— Dacă este vulgar să spui asta, atunci este și mai vulgar să 
o faci, comentă el. 

— Cel puţin, eu am fost discretă - n-am fluturat asta ca să te 
umilesc. 

— Nu sunt prea convins de asta. Probabil că sunt ultima 
persoană din Manchester care a aflat ce puneai la cale. Adulterii 
nu sunt niciodată atât de discreţi pe cât se cred. 

— Nu-mi spune așa! protestă ea. O făcea să simtă rușinată. 

— De ce nu? Asta ești. 

— Sună infam, spuse ea privind în altă parte. 

— Fii mulțumită că nu aruncăm cu pietre în adulteri, așa cum 
scrie în Biblie. 

— Este un cuvânt îngrozitor. 

— Ar trebui să-ţi fie rușine pentru fapte, nu pentru cuvânt. 

— Ești atât de al dracului de corect, spuse ea îngrijorată. N-ai 
făcut niciodată ceva greșit, nu-i așa? 

— Intotdeauna am fost corect față de tine, spuse el furios. 

Ea devenea tot mai exasperată din cauza lui. 

— Două neveste au fugit de lângă tine, dar tu ai fost 
întotdeauna partea nevinovată. Ți s-a întâmplat vreodată să te 
gândești unde greșești tu? 

Asta era prea mult pentru el. O prinse, ţinând-o de brațe 
deasupra coatelor și o scutură. 

— Ti-am oferit tot ceea ce ţi-ai dorit! 


VP - 274 


— Dar ţie nu-ţi pasă de ce simt eu despre diverse lucruri, ţipă 
ea. Niciodată nu ţi-a păsat. Din cauza asta te-am părăsit. Işi 
puse palmele pe pieptul lui, ca să-l îndepărteze - și, în 
momentul acela, se deschise ușa și intră Mark. 

El rămase acolo în picioare în pijama, privind spre amândoi și 
spuse: 

— Ce naiba înseamnă asta, Diana? Intenţionezi să-ţi petreci 
noaptea în apartamentul nuptial? 

Ea îl împinse pe Mervyn și el îi dădu drumul. 

— Nu, nu intenţionez, îi spuse lui Mark. Asta este camera 
doamnei Lenehan - și Mervyn o împarte cu ea. 

Mark râse disprețuitor. 

— Spectaculos, spuse el. Va trebui să bag asta într-un 
scenariu, cândva! 

— Nu e amuzant! protestă ea. 

— Dar este! exclamă el. Tipul ăsta a venit ca un nebun, în 
urmărirea nevestei sale și, după ce o prinde, și-o trage cu o fată 
pe care a cunoscut-o pe drum! 

Dianei nu-i plăcu atitudinea lui și se trezi, fără voie, că-l apără 
pe Mervyn. 

— Nu și-o trag, spuse ea, nerăbdătoare. Astea erau singurele 
locuri rămase. 

— Ar trebui să fii bucuroasă, replică Mark. Dacă se 
îndrăgostește de ea, poate că încetează să te urmărească pe 
tine. 

— Nu poţi să vezi că sunt supărată? 

— Sigur, doar că nu înţeleg de ce? comentă el. Nu-l mai 
iubești pe Mervyn. Uneori vorbești de parcă îl urăști. L-ai părăsit. 
Deci pentru ce îţi pasă cu cine se culcă? 

— Nu știu, dar îmi pasă! Mă simt umilită! 

Mark era prea supărat ca să fie înţelegător. 

— În urmă cu câteva ore, te-ai hotărât să te întorci la Mervyn. 
Apoi el te-a enervat și te-ai răzgândit. Acum ești furioasă pe el 
pentru că se culcă cu altcineva. 

— Nu mă culc cu ea, interveni Mervyn. 

Mark îl ignoră. 

— Ești convinsă că nu mai ești îndrăgostită de Mervyn? îi 
spuse el Dianei, furios. 

— Este oribil ceea ce-mi spui! 

— Știu, dar e adevărat? 


VP - 275 


— Nu, nu e adevărat și te urăsc pentru că te-ai gândit că ar 
putea să fie. Acum izbucni în lacrimi. 

— Atunci dovedește-o. Uită de el și de locul în care doarme. 

— Nu m-am descurcat niciodată la teste! ţipă ea. Incetează să 
mai fii atât de enervant de logic! Asta nu este o societate de 
dezbateri! 

— Nu, nu este! spuse o altă voce. Toţi trei se întoarseră și o 
văzură în ușă pe Nancy Lenehan arătând foarte atrăgătoare într- 
un halat albastru strălucitor din mătase. 

— De fapt, spuse ea, cred că este apartamentul meu. Ce 
dracu' se întâmplă? 


Capitolul șaptesprezece 


Margaret Oxenford era furioasă și rușinată. Era convinsă că 
ceilalți pasageri se holbau la ea, cu gândul la scena îngrozitoare 
din sala de mese, presupunând că ea împărtășea atitudinea 
oribilă a tatălui ei. Îi era să teamă să privească în ochi pe 
oricine. 

Harry Marks îi salvase ultimele zdrențe de demnitate. Fusese 
inteligent din partea lui și atât de elegant să intervină și să-i 
tragă scaunul în felul acela, apoi să-i ofere braţul în timp ce 
ieșea: un gest mărunt, aproape prostesc, dar pentru ea 
însemnase enorm. 

Totuși, îi mai rămăsese o urmă din respectul de sine și fierbea 
de furie, împotriva tatălui ei, pentru că o pusese într-o poziţie 
atât de rușinoasă. 

Timp de două ore după cină, se lăsă o tăcere stranie în 
compartiment. Când vremea începuse să se strice, mama și tata 
se retrăseseră să se schimbe în hainele pentru noapte. Apoi 
Percy o surprinse pe Margaret când îi spuse: 

— Haide să ne cerem scuze. 

Primul ei gând fu acela că asta va însemna mai multă rușine 
și umilire. 

— Nu cred că am acest curaj, răspunse ea. 

— Vom merge la baronul Gabon și la care Hartmann și le vom 
spune că ne pare rău pentru că tata a fost atât de grosolan. 


VP - 276 


Ideea de a minimaliza, cumva, jignirea tatălui ei era foarte 
tentantă. O va face să se simtă mult mai bine. 

— Tata va fi furios, desigur, sublinie Margaret. 

— Nu trebuie să afle. Dar nu-mi pasă dacă se înfurie. Cred că 
a depășit limita. Nici măcar nu-mi mai e teamă de el. 

Margaret se întrebă dacă era adevărat. Pe când era copil, 
Percy spusese, adesea, că nu se teme, când, de fapt, era 
înspăimântat. Dar nu mai era doar un băieţel. 

De fapt, era puţin îngrijorată pentru faptul că Percy nu se mai 
afla sub controlul tatălui lor. Doar tata îl putea stăpâni pe Percy. 
Fără frâie pe neastâmpărul lui, ce ar putea să facă? 

— Vino - haide să o facem, acum. Ei se află în compartimentul 
numărul 3, am verificat. 

Margaret tot ezita. Tremura la gândul de a se duce la oamenii 
pe care tatăl ei îi insultase astfel. Ar putea să le provoace și mai 
multă durere. Ei ar putea să prefere să uite întregul episod cât 
de repede cu putinţă. Dar ar putea și să se întrebe câţi alţi 
pasageri erau de acord, în secret, cu tatăl ei. Cu siguranţă că 
era mai important să ia poziţie împotriva prejudecăţilor rasiale. 

Margaret se decise să facă asta. Fusese adesea slabă de înger 
și de obicei regreta. Se ridică în picioare, se stabiliză ţinându-se 
de mânerul scaunului, pentru că avionul se zdruncina la fiecare 
câteva clipe. 

— In regulă, spuse ea. Hai să ne cerem scuze. 

Tremura puţin de nervozitate, dar tremurul ei era mascat de 
instabilitatea avionului. Ea deschise drumul prin salon până în 
compartimentul numărul 3. 

Gabon și Harmann se aflau la babord, față în faţă. Hartmann 
era absorbit de lectură, cu trupul lui lung și subţire, curbat, cu 
capul tuns scurt, aplecat, cu nasul arcuit îndreptat spre o pagină 
de calcule matematice. Gabon nu făcea nimic, aparent plictisit, 
și el îi observă primul. Când Margaret se opri în dreptul lui, el se 
lăsă pe spătarul scaunului și deveni ţeapăn, cu un aspect ostil. 

Margaret spuse repede. 

— Am venit să ne cerem scuze. 

— Sunt surprins de îndrăzneala voastră, replică Gabon. 
Vorbea engleza perfect, doar cu o ușoară urmă de accent 
franțuzesc. 

Nu era reacţia la care sperase Margaret, dar totuși continuă. 


VP - 277 


— Îmi pare îngrozitor de rău pentru ceea ce s-a întâmplat și 
fratele meu simte același lucru. Îl admir foarte mult pe 
profesorul Hartmann, i-am spus asta mai devreme. 

Hartmann își ridicase privirea din carte și, acum, aproba din 
cap. Dar Gabon era tot furios. 

— Este foarte ușor pentru oamenii ca voi să spună că le pare 
rău, zise el. Margaret se uită în podea și își dori să nu fi venit. 
Germania este plină de oameni bogaţi, politicoși, cărora „le pare 
îngrozitor de rău” pentru ceea ce se întâmplă acolo, continuă 
Gabon. Dar ce fac ei? Ce faceţi voi? 

Margaret simţi cum faţa i se înroșește. Nu știa ce să spună. 

— Taci, Philippe, spuse Hartmann moale. Nu poţi să vezi cât 
sunt de tineri? Privi spre Margaret. Îţi accept scuzele și îţi 
mulțumesc. 

— Of, Doamne, spuse ea. Am făcut lucrurile și mai rele? 

— Deloc, spuse Hartmann. Le-ai făcut puţin mai bune și îţi 
sunt recunoscător. Prietenul meu, baronul, este îngrozitor de 
supărat, dar, până la urmă, va vedea lucrurile la fel ca mine, 
cred. 

— Ar fi mai bine să plecăm, spuse Margaret jalnic. 

Hartmann aprobă din cap. 

Ea se întoarse. 

Percy spuse: 

— Îmi pare nespus de rău. Apoi o urmă. 

Se împleticiră înapoi în compartimentul lor. Davy pregătea 
paturile. Harry dispăruse probabil la toaletă bărbaţilor. Margaret 
se decise să se pregătească de culcare. Își scoase valiza de 
noapte și se îndreptă spre toaleta doamnelor să se schimbe. 
Mama ei tocmai ieșea de acolo, arătând uluitor în halatul ei de 
culoarea castanei. 

— Noapte bună, dragă, spuse ea. Margaret trecu fără să-i 
răspundă. 

În aglomerata toaletă a doamnelor, se schimbă rapid în 
cămașa ei de noapte din bumbac și un halat de baie. 
îmbrăcămintea ei de noapte părea neîngrijită printre mătăsurile 
și cașmirurile strălucitor colorate ale altor femei, dar ei nu prea 
îi păsa. Faptul că își ceruse scuze nu-i adusese nicio ușurare, 
până la urmă, pentru că observaţia baronului Gabon era foarte 
adevărată. Era foarte ușor să spui că-ţi pare rău și să nu faci 
nimic în legătură cu asta. 


VP - 278 


Când reveni în compartimentul ei, tata și mama se aflau în 
paturile lor, cu perdelele trase și dinspre patul tatălui ei se 
auzea un sforăit înăbușit. Patul ei nu era gata, așa că trebui să 
ia loc în salon. 

Știa foarte bine că nu exista decât o singură cale de ieșire din 
necazul ei. Trebuia să-și părăsească părinţii și să trăiască pe 
cont propriu. Acum era mai hotărâtă decât oricând să facă asta; 
dar nu era cu nimic mai aproape de rezolvarea problemelor 
practice legate de bani, muncă și locuinţă. 

Doamna Lenehan, femeia atrăgătoare care se urcase în avion 
la Foynes, veni și se așeză alături de ea, îmbrăcată într-un halat 
albastru strălucitor, peste un neglijeu negru. 

— Am venit să cer niște brandy, dar chelnerii par prea 
ocupați, spuse ea. Nu părea să fie foarte dezamăgită. Flutură 
din mână pentru a arăta spre ceilalți pasageri. 

— Parcă este o petrecere în pijamale, sau o serbare la miezul 
nopţii, la internat - toată lumea se foiește prin jur, în deshabi/le. 
Nu ești de acord? 

Margaret nu fusese niciodată la o petrecere în pijamale și nici 
nu dormise la internat, așa că spuse doar: 

— E foarte straniu. Ne face să părem toţi o mare familie. 

Doamna Lenehan își legă centura de siguranţă: avea chef de 
conversație. 

— Nu e posibil să te porți formal când ești îmbrăcat în pijama, 
presupun. Chiar și Frankie Gordino arăta drăguţ în pijamaua lui 
roșie, nu-i așa? 

La început, Margaret nu fu sigură la cine se referea; apoi își 
aminti că Percy auzise un schimb de replici furioase între 
căpitan și un agent FBI. 

— E vorba de prizonierul acela? 

— Da. 

— Nu ţi-e teamă de el? 

— Nu cred. Nu îmi va face niciun rău. 

— Dar oamenii spun că este un criminal și chiar mai rău de 
atât. 

— În mahalale vor exista întotdeauna crime. Închide-l pe 
Gordino și altcineva se va ocupa de crime. Eu l-aș lăsa acolo. 
Jocurile de noroc și prostituţia merg înainte de când Dumnezeu 
era băieţel și dacă trebuie să existe crimă, e mai bine să fie 
organizată. 


VP - 279 


Acesta era un discurs mai degrabă șocant. Poate că ceva din 
atmosfera din avion îi făcea pe oameni să fie neobișnuit de 
sinceri. Margaret presupuse și că doamna Lenehan nu ar fi 
vorbit așa într-o companie mixtă: femeile erau întotdeauna mai 
cu picioarele pe pământ când nu se aflau bărbaţi prin preajmă. 
Oricare ar fi fost motivul, Margaret era fascinată. 

— N-ar fi mai bine crima dezorganizată? întrebă ea. 

— Cu siguranță, nu. Organizată, este controlată. Fiecare 
bandă are teritoriul ei și rămâne acolo. Ei nu jefuiesc oamenii pe 
Fifth Avenue și nu cer taxe de protecţie de la Harvard Club, așa 
că de ce să-i deranjezi? 

Margaret nu putea lăsa asta să treacă. 

— Și ce se întâmplă cu oamenii săraci care își risipesc banii la 
pariuri? Ce se întâmplă cu sărmanele fete care își distrug 
sănătatea? 

— Nu e vorba că nu-mi pasă de astea, spuse doamna 
Lenehan. Margaret privi cu atenţie la faţa ei, întrebându-se dacă 
era sinceră. Ascultă, continuă ea. Eu produc pantofi. Margaret 
trebuie să fi părut surprinsă pentru că doamna Lenehan adăugă. 
Așa îmi câștig existența. Deţin o fabrică de încălțăminte. Pantofii 
mei bărbătești sunt ieftini și rezistă între cinci și zece ani. Dacă 
vrei, poţi să cumperi și pantofi mai ieftini, dar nu sunt buni de 
nimic - au tălpi din carton care rezistă cam zece zile. Și, fie că 
mă crezi sau nu, unii oameni cumpără pantofii de carton! Acum, 
îmi închipui că mi-am făcut datoria producând pantofi buni. 
Dacă oamenii sunt atât de neghiobi ca să cumpere pantofi 
proști, n-am ce să fac în legătură cu asta. Și dacă oamenii sunt 
atât de neghiobi încât să-și arunce banii la pariuri atunci când 
nu-și pot permite să-și cumpere carne pentru cină, nici asta nu e 
problema mea. 

— Ai fost vreodată săracă? întrebă Margaret. 

Doamna Lenehan râse. 

— Bună întrebare. Nu, n-am fost și probabil că nu ar trebui să 
deschid gura. Bunicul meu confecţiona ghetele manual și tatăl 
meu a deschis fabrica pe care o conduc eu acum. Nu cunosc 
nimic despre viaţa în mahalale. Tu? 

— Nu prea multe. Dar îmi închipui că există anumite motive 
pentru care oamenii pariază și fură și își vând trupurile. Nu sunt, 
pur și simplu, proști. Sunt victime ale unui sistem crud. 


VP - 280 


— Presupun că ești un fel de comunistă, spuse doamna 
Lenehan fără ostilitate. 

— Socialistă, spuse Margaret. 

— Asta-i bine, spuse ea surprinzător. S-ar putea să te 
răzgândești mai târziu - concepţiile tuturor oamenilor se 
modifică pe măsură ce îmbătrânesc -, dar dacă nu ai idealuri de 
la care să pornești, ce rămâne de îmbunătăţit? Nu sunt cinică. 
Cred că ar trebui să învăţăm din experiență, dar să ne urmărim 
idealurile. De ce îţi ţin această predică? Poate pentru că azi e 
cea de a patruzecea mea aniversare. 

— La mulţi ani. Margaret de obicei respingea oamenii care îi 
spuneau că își va schimba ideile când va îmbătrâni: era un mod 
de a vorbi condescendent și era folosit, adesea, când pierdeau o 
dispută și nu doreau să recunoască asta. Dar doamna Lenehan 
era altfel. 

— Care sunt idealurile tale? o întrebă Margaret. 

— Vreau doar să fac pantofi de calitate. Afișă un zâmbet de 
autoironie. Nu e un mare ideal, presupun, dar este important 
pentru mine. Am o viață frumoasă. Locuiesc într-o casă 
frumoasă, fiii mei au tot ceea ce își doresc, cheltuiesc o avere 
pe haine. Pentru ce am toate astea? Pentru că produc pantofi de 
calitate. Dacă aș produce pantofi de carton, m-aș simţi ca un 
hoț. Aș fi la fel de rea ca Frankie. 

— Un punct de vedere mai degrabă socialist, replică Margaret 
cu un zâmbet. 

— N-am făcut altceva decât să adopt idealurile tatălui meu, 
serios, spuse doamna Lenehan, gânditoare. Idealurile tale de 
unde provin? Nu de la tatăl tău, asta știu. 

Margaret roși. 

— Ai aflat despre scena de la cină. 

— Am fost acolo. 

— Trebuie să mă îndepărtez de părinţii mei. 

— Ce te reține? 

— Am doar nouăsprezece ani. 

Doamna Lenehan era puţin dispreţuitoare. 

— Și ce dacă? Oamenii fug de acasă și la zece ani! 

— Am încercat, spuse Margaret. Am intrat în necazuri și m-a 
prins poliţia. 

— Te dai bătută destul de ușor. 


VP - 281 


Margaret își dorea ca doamna Lenehan să înțeleagă că nu 
eșuase din cauza lipsei de curaj. 

— Nu am niciun ban și nu mă pricep la nimic. N-am primit 
niciodată o educație corespunzătoare. Nu știu cum mi-aș putea 
câștiga existenţa. 

— Dragă, ești pe drum spre America. Cei mai mulţi oameni 
ajung acolo cu mult mai puţin decât tine și unii dintre ei au 
ajuns milionari acum. Poţi să citești și să scrii în engleză, ești 
prezentabilă, inteligentă, drăguță... îţi poţi găsi o slujbă cu 
ușurință. Eu te-aș angaja. A 

Inima lui Margaret păru să-i sară din piept. Incepuse să aibă 
resentimente faţă de atitudinea lipsită de înţelegere a doamnei 
Lenehan. Acum înţelese că i se oferea o oportunitate. 

— Serios? spuse ea. Chiar m-ai angaja? 

— Sigur. 

— Să fac ce? 

Doamna Lenehan se gândi pentru o clipă. 

— Te-aș pune la biroul de vânzări - să lipești timbre, să aduci 
cafeaua, să te porți drăguţ cu clienţii, să răspunzi la telefon. 
Dacă te faci utilă, ai putea să fii promovată, curând, pe postul 
de asistentă a directorului de vânzări. 

— Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă să faci aceleași lucruri, pentru mai mulţi bani. 

Lui Margaret îi părea un vis imposibil. 

— O, Doamne, o slujbă adevărată, într-un birou adevărat! 
exclamă ea tânjind la asta. 

Doamna Lenehan râse. 

— Cei mai mulţi oameni ar considera asta o corvoadă! 

— Pentru mine ar însemna o mare aventură. 

— La început, poate. 

— Chiar vorbești serios? zise Margaret solemn. Dacă vin la 
biroul tău peste o săptămână, îmi vei da o slujbă? 

Doamna Lenehan păru uluită. 

— Dumnezeule, ești al naibii de serioasă, nu-i așa? spuse ea. 
Mă gândeam că vorbim, cumva, teoretic. 

Inima lui Margaret se scufundă. 

— Atunci nu îmi vei da o slujbă? rosti ea plângăreţ. Toate 
astea nu au fost decât vorbe? 

— Mi-ar plăcea să te angajez, dar există o piedică. Peste o 
săptămână s-ar putea să nu mai am nici eu o slujbă. 


VP - 282 


Lui Margaret îi venea să plângă. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Fratele meu încearcă să-mi ia compania. 

— Cum poate să facă asta? 

— E complicat și s-ar putea să nu reușească. Mă lupt 
împotriva lui, dar nu sunt sigură cum se va termina. 

Margaret abia dacă putea să creadă că această ocazie se 
îndepărtase de ea după doar câteva minute. 

— Trebuie să câștigi! glăsui ea cu înverșunare. 

Înainte ca doamna Lenehan să poată răspunde, apăru Harry, 
arătând ca o rază de soare, în pijama roșie și un halat albastru, 
ca cerul. Vederea lui o făcu pe Margaret să se calmeze puţin. Se 
așeză și Margaret îl prezentă. 

— Doamna Lenehan a venit să bea un brandy, dar chelnerii 
sunt ocupați, adăugă ea. 

Harry păru surprins. 

— Poate că sunt ocupați, dar tot pot să servească băuturi. Se 
ridică și băgă capul în compartimentul următor. Davy, aduci un 
coniac pentru doamna Lenehan chiar acum, te rog? 

Margaret îl auzi pe steward cum spune: 

— Sigur, domnule  Vandenpost. Harry se pricepea să 
determine oamenii să facă ceea ce dorea el. 

Se așeză. 

— Nu m-am putut abţine să nu observ cerceii tăi, doamnă 
Lenehan, spuse el. Sunt absolut minunati. 

— Mulţumesc, spuse ea, cu un zâmbet. Păru să fie încântată 
de compliment. 

Margaret privi mai atentă. Fiecare cercel era o singură perlă 
mare într-o montură de tip grilaj din fir de aur și cu așchii de 
diamant. Erau discreți, dar eleganţi. Și-ar fi dorit să aibă ceva 
bijuterii deosebite ca să-i atragă interesul lui Harry. 

— l-ai cumpărat în Statele Unite? întrebă Harry. 

— Da, sunt de la Paul Flato. 

Harry aprobă din cap. 

— Dar cred că sunt creaţi de Fulco di Verdura. 

— Nu prea știu, spuse doamna Lenehan. Bijuteriile nu sunt un 
subiect de interes prea obișnuit pentru un bărbat tânăr, adăugă 
ea perspicace. 

Margaret dorea să spună: 


VP - 283 


„Este, în principal, interesat să-i fure, așa că ai grijă!” Dar era 
impresionată de cunoștințele lui. El observa întotdeauna piesele 
cele mai frumoase și adesea știa cine le crease. 

Davy aduse brandy-ul doamnei Lenehan. Părea capabil să se 
deplaseze fără să se împiedice, în ciuda legănării avionului. 

Ea îl luă și se ridică. 

— Mă duc să dorm puțin. 

— Mult noroc! spuse Margaret gândindu-se la lupta doamnei 
Lenehan cu fratele ei. Dacă avea să câștige, o va angaja pe 
Margaret. Promisese asta. 

— Mulţumesc. Noapte bună. 

În timp ce doamna Lenehan mergea împleticit spre coada 
avionului, Harry întrebă cu o ușoară notă de gelozie: 

— Despre ce discutaţi? 

Margaret ezită să-i spună că Nancy îi oferise o slujbă. Era 
încântată de asta, dar exista o piedică, așa că nu putea să-i 
ceară lui Harry să se bucure împreună cu ea. Se decise să o mai 
țină doar pentru sine încă o vreme. 

— Am început discutând despre Frankie Gordino, spuse ea. 
Nancy crede că oamenii ca el ar trebui să fie lăsaţi în pace: nu 
fac altceva decât să organizeze lucruri ca jocurile de noroc și... 
prostituţia... care nu fac rău decât oamenilor care aleg să 
participe la ele. Simţi că roșește ușor; până atunci nu mai 
spusese niciodată cuvântul „prostituție”. 

Harry păru gânditor. 

— Nu toate prostituatele sunt așa de bunăvoie, zise el după 
un minut. Unele sunt obligate să facă asta. Ai auzit de sclavia 
albă. 

— Asta înseamnă exact ceea ce pare? Margaret văzuse 
expresia prin ziare, dar își imaginase doar vag că fetele erau 
răpite și trimise să fie cameriste prin Istanbul. Cât de prostuţă 
fusese. 

Harry îi explică: 

— Nu este atât de des întâlnită precum o prezintă ziarele. În 
Londra există un singur comerciant de sclavi albi - numele lui 
este Benny Maltezu', pentru că e din Malta. 

Margaret rămase încremenită. Să se gândească la toate 
aceste lucruri care se întâmplau chiar sub nasul ei! 

— Asta ar fi putut să mi se întâmple și mie! 


VP - 284 


— S-ar fi putut întâmpla în noaptea în care ai fugit de acasă, 
spuse Harry. Este exact genul de situaţii pe care le folosește 
Benny. O fată singură, de capul ei, fără bani și fără un loc în 
care să doarmă. Ti-ar fi oferit o cină bună și ti-ar fi oferit o slujbă 
interesantă, cu o trupă de dans care trebuie să plece la Paris, 
dimineaţă, și te-ai fi gândit că asta însemna salvarea ta. Trupa 
de dans s-ar fi dovedit a fi un spectacol de striptease, dar tu n-ai 
fi aflat asta până când nu ai fi fost blocată la Paris, fără niciun 
ban și fără nicio cale să ajungi acasă, așa că ai fi rămas pe 
rândul din spate și te-ai fi descurcat cum puteai. Margaret 
încercă să se imagineze în situaţia respectivă și înţelese că era 
exact ceea ce ar fi făcut. Apoi, într-o seară, ţi-ar fi cerut „să fii 
drăguță” cu un agent de bursă beat din public și dacă refuzai te 
țineau ei pentru el. Margaret închise ochii, revoltată și speriată 
la gândul la ceea ce ar fi putut să păţească. Poate că în ziua 
următoare ai fi reușit să pleci, dar unde să te duci? Ai fi putut să 
faci rost de câţiva franci, dar nu destui ca să ajungi acasă. Și ai 
fi început să te gândești la ce vei spune familiei când te vei 
întoarce. Adevărul? Niciodată. Așa că te-ai strecura înapoi în 
camera ta, împreună cu celelalte fete care, cel puţin, ar fi 
drăguţe cu tine și înţelegătoare. Și ai începe să te gândești că 
dacă ai făcut-o o dată, ai putea să o mai faci din nou și cu 
următorul agent de bursă ar fi mai ușor. Fără să-ți dai seama, 
abia aștepți bacșișurile pe care ţi le lasă clienţii pe noptieră, 
dimineața. 

Margaret se cutremură. 

— Ăsta este cel mai oribil lucru pe care l-am auzit vreodată. 

— Din cauza asta nu cred că Frankie Gordino ar trebui lăsat în 
pace. 

Amândoi rămaseră tăcuţi, pentru un minut sau două, apoi 
Harry spuse gânditor: 

— Mă întreb care este legătura dintre Clive Membury și 
Frankie Gordino. 

— Există vreo legătură? 

— Păi, Percy spunea că Membury are o armă. Eu bănuiam 
deja că e poliţist. 

— Serios? Cum? 

— Vesta aia roșie. Un poliţist ar gândi că este exact lucrul 
care l-ar face să arate ca un playboy. 

— Poate că ajută la paza lui Frankie Gordino. 


VP - 285 


Harry părea să se îndoiască. 

— De ce? Gordino este un bandit american în drum spre o 
închisoare din America. A părăsit teritoriul britanic și se află în 
custodia FBl-ului. Nu-mi pot închipui pentru ce ar trimite 
Scotland Yard-ul un agent care să ajute la paza lui, mai ales 
dacă mă gândesc la prețul unui bilet pentru Clipper. 

Margaret își cobori vocea. 

— Ar putea să te urmărească pe tine? 

— În America? se întrebă Harry, sceptic. În Clipper? Cu o 
armă? Pentru o pereche de butoni? 

— Te poţi gândi la o altă explicaţie? 

— Nu. 

— Oricum, poate că toată zarva asta despre Gordino va 
îndepărta gândurile oamenilor de la comportamentul îngrozitor 
al tatălui meu în timpul cinei. 

— De ce crezi că s-a înfuriat în felul ăsta? o chestionă Harry 
curios. A 

— Nu știu. N-a fost întotdeauna așa. Imi aduc aminte că era 
destul de rezonabil când eram mai mică. 

— Am cunoscut câțiva fasciști, spuse Harry. De obicei sunt 
persoane speriate. 

— Chiar așa? Margaret considera ideea asta ca fiind 
surprinzătoare și mai degrabă greu de crezut. Par atât de 
agresivi! 

— Știu. Dar în sinea lor sunt înspăimântați. Din cauza asta le 
place să mărșăluiască încolo și încoace îmbrăcaţi în uniforme - 
se simt în siguranţă când fac parte dintr-o bandă. Din cauza asta 
nu le place democraţia - e prea nesigură. Se simt mai fericiţi 
într-o dictatură, unde știi ce se va întâmpla în continuare și 
guvernul nu poate să fie răsturnat dintr-odată. 

Pentru Margaret, asta avea logică și clătină din cap 
gânditoare. 

— Îmi amintesc, chiar și înainte ca el să devină atât de 
încrâncenat, se înfuria, irațional, din cauza comuniștilor, 
sioniștilor, sindicatelor sau fenienilor sau al celor din coloana a 
cincea - întotdeauna exista cineva care era pe cale să pună țara 
în genunchi. Dacă mă gândesc la asta, niciodată nu a fost 
posibil ca sioniștii să îngenuncheze Anglia, nu-i așa? 

Harry zâmbi. 


VP - 286 


— Fasciștii sunt și furioși. Adesea, sunt oameni care au fost 
dezamăgiţi de viaţă pentru un oarecare motiv. 

— Asta se aplică la fel de bine și la tata. Când bunicul meu a 
murit și tata a moștenit proprietatea, a descoperit că era 
falimentară. El a fost falit până când s-a însurat cu mama. Apoi 
a candidat pentru parlament, dar nu a intrat niciodată. Acum 
este alungat din ţara lui. Dintr-odată, Margaret avu impresia că 
îl înțelegea mai bine pe tatăl ei. Harry era surprinzător de 
receptiv. De unde ai învăţat toate astea? întrebă ea. Nu ești cu 
mult mai mare ca mine. 

El ridică din umeri. 

— Battersea este un loc foarte politizat. Cea mai mare filială 
din Londra a partidului comunist, cred. 

Înţelegând mai bine emoţiile tatălui ei, se simţi mai puţin 
rușinată pentru ceea ce se întâmplase. Totuși, nu avea nicio 
scuză, desigur. Dar, chiar și așa, era reconfortant să se 
gândească la el ca la un bărbat dezamăgit și înfricoșat decât ca 
la unul dereglat și răzbunător. Cât de isteț era Harry Marks! Işi 
dorea ca el să o ajute să fugă de familia ei. Se întrebă dacă el va 
mai dori să o vadă după ce vor ajunge în America. 

— Ştii unde vei locui după ce ajungi în America? spuse ea. 

— Presupun că o să-mi închiriez o locuință la New York, 
răspunse el. Am ceva bani și, în curând, voi face rost de mai 
mulți. 

El făcea ca asta să pară o treabă ușoară. Probabil că pentru 
bărbaţi chiar era mai ușor. O femeie avea nevoie de protecţie. 

— Nancy Lenehan mi-a oferit o slujbă, mărturisi ea dintr-un 
impuls. Dar s-ar putea să nu fie în stare să-și ţină promisiunea, 
pentru că fratele ei încearcă să-i ia compania. 

El privi spre ea, apoi întoarse privirea în altă parte, cu o 
expresie timidă pe figură, necaracteristică pentru el, de parcă, 
măcar de data asta, se simţea nesigur pe el. 

— Ştii, dacă vrei, nu m-ar deranja, vreau să spun, să te ajut. 

Era exact ceea ce spera ea să audă. 

— Chiar ai vrea, serios? întrebă ea. 

El păru să considere că nu erau prea multe de făcut. 

— AȘ putea să te ajut să-ți găsești o cameră. 

Sentimentul de ușurare era extraordinar. 

— Ar fi minunat! exclamă ea. N-am căutat niciodată ceva de 
închiriat, nici nu aș ști de unde să încep. 


VP - 287 


— Trebuie să cauţi în hârtii, îi explică el. 

— Ce hârtii? 

— Ziare. 

— Ziarele îţi dau informaţii despre chirii? 

— Au o secţiune de publicitate. 

— În The Times nu sunt anunţuri despre chirii. Era singurul 
ziar pe care-l citea tatăl ei. 

— Ziarele de seară sunt cele mai bune. 

Ea se simţi prostește pentru că nu știa lucruri atât de simple. 

— Chiar am nevoie de un prieten care să mă ajute. 

— Presupun că pot să te protejez de echivalentul american al 
lui Benny Maltezu', cel puţin. 

— Sunt atât de fericită, zise Margaret. Întâi doamna Lenehan, 
apoi tu. Sunt convinsă că pot să-mi croiesc o viaţă a mea dacă 
am prieteni. Îţi sunt atât de recunoscătoare! Nu știu ce să spun. 

Davy intră în salon. Margaret realiză că avionul zburase mai 
lin în ultimele cinci sau zece minute. Davy spuse: 

— Priviţi pe ferestrele de la babord. Veţi vedea ceva peste 
câteva clipe. 

Margaret privi afară. Harry își desfăcu centura de siguranţă și 
se apropie să privească peste umărul ei. Avionul se înclină spre 
babord. După o clipă, Margaret observă că zburau foarte jos, pe 
deasupra unui mare pachebot, luminat ca Picadilly Circus. 
Cineva spuse: 

— Probabil că au aprins luminile pentru noi: în mod normal, 
navighează fără lumini de când a început războiul - se tem de 
submarine. 

Margaret deveni foarte conștientă de apropierea dintre ea și 
Harry și, de fapt, nu o deranja. Echipajul Clipperului trebuie să fi 
comunicat prin radio cu echipajul navei, pentru că toţi pasagerii 
vasului se urcaseră pe punte și stăteau acolo, privind în sus spre 
avion și fluturând din mâini. Se aflau atât de aproape, încât 
Margaret le putea vedea hainele. Bărbaţii purtau fracuri de 
seară și femeile - rochii lungi. Vasul se mișca repede, prora sa 
tăia, fără efort, prin valurile uriașe și avionul îl depăși destul de 
încet. Era un moment deosebit: Margaret se simţea încântată. 
Aruncă o privire spre Harry și își zâmbiră unul altuia, 
împărtășind magia. El își așeză mâna dreaptă pe talia ei fără ca 
nimeni să îl vadă. Atingerea lui era ușoară ca fulgul, totuși ea o 
simțea ca pe o arsură. Asta o făcu să se încingă și să devină 


VP - 288 


confuză, dar nu dorea ca el să-și ia mâna. După o vreme, vasul 
rămase în urmă și luminile sale se estompară, apoi se stinseră 
cu totul. Pasagerii Clipperului se întoarse la locurile lor și Harry 
se trase înapoi. 

Tot mai multe persoane se îndreptau spre paturi și, acum, în 
salon rămăseseră doar jucătorii de cărţi alături de Harry și 
Margaret. Margaret era sfioasă și nu știa cum să se comporte. 
Se simţea atât de straniu încât se trezi spunând: 

— Se face târziu. Ar fi mai bine să mergem la culcare. Pentru 
ce am spus asta? gândi ea. Nu vreau să merg la culcare! 

Harry păru dezamăgit. 

— Presupun că mă voi duce peste câteva minute. 

Margaret se ridică. 

— Îţi mulțumesc pentru oferta de a mă ajuta, spuse ea. 

— Pentru puţin, zise el. 

De ce suntem atât de formali? se întrebă Margaret. Nu vreau 
să-i spun noapte bună în felul acesta. 

— Somn ușor, adăugă ea. 

— Şi ţie. 

Ea se întoarse să plece, apoi se răsuci spre el. 

— Ai vorbit serios că vrei să mă ajuţi, nu-i așa? Nu mă vei lăsa 
baltă? 

Faţa lui se îndulci și îi aruncă o privire care era aproape 
iubitoare. 

— N-am să te las baltă, Margaret, îţi promit. 

Dintr-odată, ea simţi că îl îndrăgește teribil. Dintr-un impuls, 
fără să se gândească la ceea ce face, se aplecă și îl sărută. 
Fusese doar atingere trecătoare a buzelor ei pe ale lui, dar simţi 
dorinţa, ca pe un șoc electric, atunci când se atinseră. Se 
îndreptă imediat, uluită de ceea ce făcuse și de felul în care se 
simțea. Pentru o clipă, se priviră în ochi. Apoi ea trecu în 
compartimentul următor. 

Simţi că i se înmoaie genunchii. Privind în jur, observă că 
domnul Membury ocupase patul de sus, de la babord, lăsându-l 
pe cel de jos liber pentru Harry. Percy ocupase și el patul de sus. 
Ea intră în cel de sub Percy și trase perdelele. 

L-am sărutat, gândi ea, și a fost plăcut. 

Se strecură sub pătură și stinse lumina mică. Era de parcă se 
afla într-un cort și se simțea destul de confortabil. Putea să vadă 
afară pe fereastră, dar nu era nimic de privit: doar nori și ploaie. 


VP - 289 


Chiar și așa, era palpitant. Asta îi aminti de vremurile când ea și 
Elizabeth primiseră permisiunea să ridice un cort pe moșie și să 
doarmă afară, în nopţile călduroase de vară, când erau fetițe. Pe 
atunci avea senzaţia că nu va merge niciodată la culcare; dar 
următorul lucru pe care îl vedea era lumina zilei și Cook care 
bătea pe pânza cortului și le dădea o tavă cu ceai și pâine 
prăjită. 

Se întrebă unde se afla Elizabeth acum. 

Chiar când se gândea la asta, simţi o bătaie ușoară în pânza 
perdelei. 

La început se gândi că își imaginase, pentru că se gândise la 
Cook. Apoi se auzi un sunet ca de unghie: toc, toc, toc. Ezită, 
apoi se ridică, sprijinindu-se într-un cot și își trase cearceaful în 
jurul gâtului. 

Toc, toc, toc. 

Deschise puţin perdeaua și îl văzu pe Harry. 

— Ce s-a întâmplat? șopti ea, deși se gândea că știe. 

— Vreau să te mai sărut o dată, șopti el. 

Ea era și încântată și îngrozită. 

— Nu fi prostuț! 

— Te rog. 

— Pleacă. 

— Nu ne va vedea nimeni. 

Era o cerere revoltătoare, dar Margaret se simţea tentată. Își 
aminti gâdilatul electric al primului sărut și mai voia unul. 
Aproape involuntar, deschise mai mult perdeaua. El își băgă 
capul prin perdea și îi aruncă o privire rugătoare. Era irezistibil. 
II sărută pe gură. El mirosea a pastă de dinţi. Ea intenţiona să-l 
sărute rapid, la fel ca data trecută, dar el avea alte idei. El îi 
ciuguli buza de jos. Ea descoperi că îi place. Instinctiv, își 
deschise gura mai mult și simţi cum limba lui îi atinge buzele. 
lan nu făcuse niciodată asta. Era o senzaţie ciudată, dar plăcută. 
Simţindu-se o depravată, scoase și ea ușor limba ca să o 
întâlnească pe a lui. El începu să respire mai greu. Dintr-odată, 
Percy se mișcă în patul de deasupra, amintindu-i unde se află. 
Simţi panică: cum putea să facă așa ceva? Săruta în public un 
bărbat pe care abia îl cunoștea! Dacă o vedea tatăl ei, se va 
dezlănțui iadul! Ea se îndepărtă gâfâind. Harry își băgă capul și 
mai adânc, dorind să o mai sărute o dată, dar ea îi făcu semn să 
iasă. 


VP - 290 


— Lasă-mă să intru, spuse el. 

— Nu fi ridicol! șopti ea. 

— Te rog. 

Așa ceva era imposibil. Nici macar nu era tentată: era 
speriată. 

— Nu, nu, Nu, se opuse ea. 

El păru descurajat. 

Ea se înmulie. 

— Eşti cel mai drăguţ bărbat pe care l-am întâlnit în ultima 
vreme, dar nu ești chiar atât de drăguţ, spuse ea. Du-te la 
culcare. 

Harry înţelese că vorbea serios. Afișă o jumătate de zâmbet 
trist. Părea că e pe cale să vorbească, dar Margaret închise 
perdeaua înainte să poată spune ceva. 

Ea ascultă cu atenţie și i se păru că aude niște pași ușori în 
timp ce el se îndepărta. 

Stinse lumina și se întinse pe spate, respirând greu. O, 
Dumnezeule, gândi ea, a fost de vis. Zâmbi în întuneric, retrăind 
sărutul. Chiar își dorise să meargă mai departe. Se mângâie cu 
blândeţe în timp ce se gândea la asta. 

Își aminti de prima ei iubită, Monica, o verișoară care venise 
să stea la ei în vara în care Margaret împlinise treisprezece ani. 
Monica avea șaisprezece ani, era blondă și drăguță și părea să 
știe orice și Margaret o adorase din prima clipă. 

Locuia în Franţa și poate din această cauză sau poate pentru 
că părinţii ei erau mult mai puţin severi decât ai lui Margaret, 
Monica se plimba, natural, dezbrăcată prin dormitoarele și băile 
din aripa copiilor. Margaret nu văzuse niciodată un adult 
dezbrăcat și fusese fascinată de sânii mari ai Monicăi și de 
smocul de păr de culoarea mierii dintre picioarele ei; ea avea 
doar sâni mici și prea puţin păr jos la vârsta ei fragedă. 

Dar Monica o sedusese mai întâi pe Elizabeth - urâta 
Elizabeth, care făcea pe șefa și care avea pete pe bărbie! 
Margaret le auzea murmurând și sărutându-se în timpul nopţii și 
fusese, pe rând, intrigată, furioasă, geloasă și, în sfârșit, 
invidioasă. Vedea cum Monica devenea tot mai tandră cu 
Elizabeth. Se simţea rănită și exclusă de micile priviri pe care le 
schimbau între ele și de atingerea, aparent accidentală, a 
mâinilor în timp ce se plimbau prin pădure sau stăteau la ceai. 


VP - 291 


Apoi, într-o zi, când Elizabeth era plecată la Londra cu mama 
lor, Margaret dădu peste Monica în baie. Stătea întinsă în apa 
fierbinte, cu ochii închiși, atingându-se între picioare. O auzi pe 
Margaret și clipi, dar nu se opri și Margaret privi, speriată, dar 
fascinată în timp ce se masturba până la orgasm. 

În noaptea aceea, Monica veni în patul lui Margaret în loc de 
cel al lui Elizabeth; dar Elizabeth făcu un acces de furie și 
ameninţă să spună totul așa că, până la urmă, o împărţiră, ca 
într-un triunghi al geloziei între amantă și soţie. Margaret se 
simţi vinovată și necinstită toată vara, dar afecțiunea intensă și 
plăcerea fizică nou descoperită erau prea minunate ca să 
renunţe și totul se termină doar când Monica plecă înapoi în 
Franța, în septembrie. 

După Monica, să se culce cu lan fusese un șoc dur. El fusese 
ciudat și neîndemânatic și Margaret descoperi că un tânăr cum 
era el nu știa aproape nimic despre corpul femeii, așa că, 
normal, nu putea să-i ofere plăcere în felul în care o făcuse 
Monica. Oricum, trecu repede peste dezamăgirea iniţială și lan o 
iubea cu atâta disperare încât pasiunea lui compensa lipsa de 
experienţă. 

Gândul la lan aproape că o făcu să plângă, așa cum se 
întâmpla întotdeauna. Își dorea din toată inima să fi făcut 
dragoste cu el mai dornică și mai des. La început, ea se 
împotrivise foarte tare, deși și-l dorea la fel de mult cum o dorea 
și el și se rugase de ea luni de zile înainte să cedeze, în sfârșit. 
După prima dată, deși ea își dorea să o facă din nou, îi făcuse 
dificultăţi. Ea nu dorise să facă dragoste în dormitorul ei de 
teamă că cineva ar putea să găsească ușa încuiată și s-ar 
întreba din ce cauză; fusese înspăimântată să facă asta în aer 
liber, deși cunoștea o grămadă de ascunzători în pădurea din 
jurul casei ei; și se simţise stânjenită să folosească 
apartamentele prietenilor lui de teamă că va căpăta o reputaţie 
proastă. Mai presus de orice era teroarea pentru ce va face tatăl 
ei dacă ar afla vreodată. 

Sfâșiată de conflictul dintre dorință și teamă, făcuse 
întotdeauna dragoste pe fugă, în grabă și vinovată și reușiseră 
să o facă doar de trei ori înainte ca el să plece în Spania. 
Desigur, ea își imaginase, lipsită de griji, că aveau tot timpul din 
lume înaintea lor. Apoi el fusese ucis și odată cu vestea morții 
lui venise și înțelegerea realităţii îngrozitoare că nu îi va mai 


VP - 292 


atinge niciodată trupul; și plânsese atât de tare încât credea că 
îi va exploda inima. Se gândise că își vor petrece restul vieților 
lor descoperind cum să se facă fericiţi unul pe altul, dar ea nu-l 
mai văzu niciodată. 

Acum își dorea să i se fi oferit, liberă, chiar de la început și să 
fi făcut dragoste, nesăbuiţi, de fiecare dată când aveau ocazia. 
Temerile ei păreau atât de triviale, acum, când el era îngropat 
într-o pantă prăfuită din Catalonia. 

Brusc, își dădu seama că ar putea să facă aceeași greșeală, 
din nou, chiar acum. 

Îl dorea pe Harry Marks. Trupul ei tânjea după el. Era singurul 
bărbat care o făcuse să se simtă în felul acesta de la lan. Dar ea 
îl refuzase. De ce? Pentru că se afla în avion și paturile erau mici 
și ar putea să audă cineva și tatăl ei se afla în apropiere și era 
îngrozită să nu fie descoperită. 

Era așa de slabă de înger? 

Și dacă avionul se prăbușea? Se aflau într-un zbor 
transatlantic de pionierat. Chiar acum se aflau la jumătatea 
drumului dintre Europa și America, la sute de kilometri de țărm 
în orice direcţie: dacă ceva va merge prost, ei toți vor muri în 
câteva minute. Și ultimul ei gând ar fi regretul că nu făcuse 
niciodată dragoste cu Harry Marks. 

Avionul nu se va prăbuși, dar, chiar și așa, asta ar putea să fie 
ultima ei șansă. Nu avea nici cea mai vagă idee ce se va 
întâmpla după ce vor ajunge în America. Ea intenţiona să se 
înroleze în forțele armate cât de repede putea, și Harry vorbise 
despre dorinţa de a deveni pilot în forțele aeriene canadiene. El 
ar putea să moară în luptă, la fel ca lan. Ce mai conta reputaţia 
ei, cine se mai îngrijora de furia părinţilor când viaţa putea să fie 
atât de scurtă? Aproape că își dorea să-l fi lăsat pe Harry 
înăuntru. A 

Va mai încerca el din nou? Ea se gândi că nu. Il refuzase 
foarte ferm. Orice băiat care ignora o astfel de respingere 
trebuia să fie o adevărată ciumă. Harry fusese insistent, flatant 
de insistent, dar nu era încăpățânat. Nu o va mai întreba încă o 
dată în noaptea aceasta. 

„Ce proastă sunt, gândi ea. El ar putea să fie aici, acum: tot 
ce trebuia să fac era să spun da”. Se îmbrăţișă singură, 
închipuindu-și că o îmbrățișează Harry și, în închipuirea ei, puse 


VP - 293 


o mână ușoară și îi mângâie coapsa lui, goală. Ar trebui să aibă 
păr blond, cârlionţat pe coapse, gândi ea. 

Se decise să se ridice și să meargă la toaletă doamnelor. 
Poate că Harry se va ridica, în același timp, cu mult noroc; sau el 
ar putea să cheme stewardul pentru o băutură sau ceva de 
genul acesta. Își băgă mâinile în halat, desfăcu perdelele și se 
ridică în fund. Patul lui Harry avea perdele trase bine. și 
strecură picioarele în papuci și se ridică în picioare. 

De acum, aproape toată lumea se dusese la culcare. Aruncă o 
privire în bucătărie: era pustie. Desigur, și chelnerii aveau 
nevoie de somn. Probabil că moţăiau în compartimentul 
numărul 1 împreună cu echipajul care nu era de serviciu. 
Pornind în direcţia opusă, trecu prin salon și îi văzu pe cei mai 
încăpăţânaţi, toţi bărbaţi, care jucau poker încă. Pe masă se afla 
o sticlă de whisky și ei se serveau singuri. Continuă drumul spre 
coada avionului, balansându-se dintr-o parte în alta, după cum 
se legăna avionul. Podeaua se înălța către coadă și existau 
trepte între compartimente. Două sau trei persoane erau 
așezate citind cu perdelele trase, dar cele mai multe paturi erau 
întunecate și tăcute. 

Camera de pudrare a doamnelor era pustie. Margaret se 
așeză în faţa oglinzii și se privi pe sine. | se păru ciudat că un 
bărbat ar putea să găsească o astfel de femeie atrăgătoare. 
Figura ei era mai degrabă obișnuită, avea pielea foarte palidă, 
ochii ei aveau o nuanță ciudată de verde. Părul ei era singura 
trăsătură bună, gândea ea uneori: era lung și drept și avea o 
culoare de bronz, strălucitor. Bărbaţii îi remarcau adesea părul. 

Ce ar fi crezut Harry despre trupul ei dacă l-ar fi lăsat 
înăuntru? Ar fi putut să fie revoltat de sânii ei mari; l-ar putea 
face să se gândească la maternitate sau la ugerul vacilor sau la 
ceva asemănător. Auzise că bărbaţilor le plac sânii mici, 
eleganţi, de forma micilor cupe în care era servită șampania la 
petreceri. N-ai putea să bagi unul de-al meu într-un pahar de 
șampanie, gândi ea tristă. 

l-ar fi plăcut să fie micuţi, că ai modelelor din revista Vogue, 
dar, în schimb, arătau că ai unei dansatoare spaniole. De câte 
ori îmbrăca o rochie de bal, trebuia să pună un corset pe 
dedesubt, altfel bustul ei ar fi tremurat incontrolabil. Dar lan îi 
iubise trupul. El spunea că fetele model arătau ca niște păpuși. 
„Tu ești o femeie adevărată”, îi zisese el într-o după-amiază, 


VP - 294 


într-un moment fugar, în vechea aripă a creșei, când o săruta pe 
gât și îi mângâia amândoi sânii în același timp pe sub puloverul 
de cașmir. Atunci, îi plăcuseră sânii ei. 

Avionul intră într-o zonă cu turbulenţe puternice și trebui să 
se țină de marginea mesei de toaletă ca să nu fie răsturnată din 
scaun. Inainte să mor, gândi ea, morbid, mi-ar plăcea să-mi fie 
mângâiaţi sânii încă o dată. 

Când avionul se stabiliză, porni înapoi spre compartimentul ei. 
Toate paturile erau încă bine închise. Rămase acolo, în picioare, 
pentru o clipă, dorindu-și ca Harry să deschidă perdeaua, dar el 
nu făcu asta. Privi în lungul culoarului, în fața și în spatele 
avionului. Nu mișca nimeni. 

Toată viața ei fusese slabă de înger. 

Dar nu-și dorise niciodată ceva atât de mult. 

Scutură perdeaua lui Harry. 

Pentru o clipă, nu se întâmplă nimic. Nu avea niciun plan; nu 
știa ce avea să facă sau să spună. 

Din interior nu se auzi niciun zgomot. Scutură din nou 
perdeaua. 

O clipă mai târziu, Harry privi afară. 

Se uitau unul la altul, în tăcere: el - uluit, ea - cu limba legată. 

Apoi ea auzi un zgomot în spatele ei. 

Privind peste umăr, observă o mișcare la perdeaua tatălui ei. 
O mână o apucă din interior. El era pe punctul să se ridice și să 
meargă la toaletă. 

Fără să mai stea pe gânduri, Margaret îl împinse pe Harry în 
spate, în patul lui, și se urcă înăuntru cu el. 

In timp ce trăgea perdeaua în urma ei, îl văzu pe tatăl ei 
coborând din pat. Printr-un miracol, el nu o văzu. Slavă 
Domnului! 

Se așeză în genunchi la picioarele patului și privi spre Harry. 
El stătea la celălalt capăt, cu genunchii sub bărbie, holbându-se 
la ea, în lumina difuză care era filtrată prin perdea. Arăta ca un 
copil care-l văzuse pe Moș Crăciun coborând pe coș: abia dacă 
putea să creadă norocul care dăduse peste el. Deschise gura să 
vorbească, dar Margaret îl făcu să tacă punându-i un deget 
peste buze. 

Brusc, ea înțelese că-și lăsase papuci în urmă când sărise 
înăuntru. 


VP - 295 


Erau brodați cu inițialele ei, așa că oricine putea să-și dea 
seama cui aparțineau; și se aflau pe podea alături de cei ai lui 
Harry, exact ca pantofii în faţa unei camere de hotel, așa că 
toată lumea va afla că ea dormea cu el. 

Nu trecuseră decât câteva secunde. Aruncă o privire afară. 
Tata cobora scara din patul lui și se afla cu spatele la ea. Se 
întinse printre perdele. Dacă el se întorcea acum, era terminată. 
Bâjbâi după papuci și îi găsi. li ridică exact când tatăl ei își așeză 
talpa goală pe covorul avionului. li trase înăuntru și închise 
perdeaua cu o fracțiune de secundă înainte ca el să întoarcă 
capul. 

Ar fi trebuit să fie speriată, în schimb era entuziasmată. 

Nu avea o idee clară despre ce dorea să se întâmple în 
continuare. Știa doar că își dorea să fie cu Harry. Perspectiva de 
a-și petrece noaptea întinsă în cușeta ei dorindu-și ca el să fie 
acolo era insuportabilă. Dar nu avea de gând să i se dăruiască. 
l-ar fi plăcut - chiar foarte mult -, dar existau o mulțime de 
probleme practice, una dintre acestea fiind domnul Membury, 
care dormea ușor la câţiva centimetri deasupra lor. 

In clipa următoare, ea înţelese că, spre deosebire de ea, Harry 
știa exact ce voia. 

El se aplecă în faţă, îi puse palma după ceafă, o trase spre el 
și o sărută pe buze. 

După o clipă de ezitare, ea abandonă orice gând de 
împotrivire și se lăsă pradă senzaţiei. 

Se gândise la asta de atâta vreme încât avea senzaţia că deja 
făcuse dragoste cu el ore întregi. Dar acum era ceva real: avea 
o mână puternică pe gât, o gură adevărată o săruta pe a ei, O 
persoană reală a cărei respiraţie se amesteca cu a ei. Era un 
sărut lent, tandru, blând și ezitant și ea era conștientă de fiecare 
detaliu mărunt: degetele lui care i se plimbau prin păr, asprimea 
bărbiei lui rase, căldura respirației lui pe obrazul ei moale, gura 
lui în mișcare, cu dinţii care îi ciuguleau buzele și, în sfârșit, 
limba lui cercetătoare, care i se strecura printre buze și o căuta 
pe a ei. Cedând unui impuls irezistibil, ea deschise gura larg. 

După un moment, se depărtară gâfâind. Privirea lui Harry 
căzu pe pieptul ei. Privind în jos, ea observă că halatul ei se 
deschisese și sfârcurile apăsau pe bumbacul cămășii de noapte. 
Harry privea ca hipnotizat. Mișcându-se foarte încet, el întinse o 
mână și degetele lui trecură, foarte ușor, peste sânul ei stâng, 


VP - 296 


mângâind vârful sensibil, prin materialul fin, făcând-o să gâfâie 
de plăcere. 

Brusc, îmbrăcămintea păru insuportabilă. Ea își scoase rapid 
halatul. Apucă de poala cămășii de noapte, apoi ezită. O voce de 
avertizare îi spunea într-un ungher al minţii: „După asta nu mai 
există cale de întoarcere” și ea gândi: „Bine”, apoi își trase 
cămașa de noapte peste cap și îngenunche în fața lui, goală. 

Se simţea vulnerabilă și timidă, dar, cumva, nervozitatea îi 
sporea excitaţia. Ochii lui Harry hoinăreau pe trupul ei și ea 
observă pe faţa lui atât adoraţie, cât și dorinţă. Răsucindu-se în 
spaţiul strâmt, el se așeză în genunchi și se aplecă în faţă, 
coborându-și capul până la pieptul ei. Ea avu un moment de 
nesiguranţă: ce avea de gând să facă? li atinse cu buzele partea 
de sus a sânilor, întâi unul, apoi celălalt. li simţi palma sub sânul 
ei stâng: întâi mângâind, apoi cântărind, apoi strângând ușor. 
Buzele lui coborâră până când ajunseră la sfârc. O mușcă cu 
blândeţe. Își simţi sfârcul atât de tare încât credea că va 
exploda. Apoi el începu să sugă și ea gemu de plăcere. 

După o vreme, ea își dori să-i facă la fel și la celălalt, dar era 
prea timidă că să-i ceară asta. Oricum, poate că el simţise 
dorinţa ei, pentru că făcu ceea ce își dorea ea după numai o 
clipă. Ea îl mângâie pe părul aspru de pe ceafă, apoi, cedând 
unui impuls, îi apăsă capul pe sânul ei. El supse și mai tare, ca 
răspuns. 

Ea dorea să-i exploreze trupul. Când el făcu o pauză, ea ÎI 
împinse mai departe și începu să-i desfacă nasturii bluzei de 
pijama. Amândoi răsuflau ca niște alergători, dar niciunul nu 
vorbea, de teamă să nu fie auziţi. El ieși din bluză. Nu avea păr 
pe piept. Ea și-l dorea complet gol, la fel ca ea. Găsi șiretul 
pantalonilor de pijama și, simțindu-se desfrânată, trase de el să- 
| desfacă. 

El părea ezitant și puţin uluit, lăsându-i lui Margaret senzaţia 
stânjenitoare că ar putea să fi fost mai îndrăzneață decât alte 
fete cu care avusese el experiențe; dar simţi că trebuie să 
termine ceea ce începuse. Il împinse în spate, până când ajunse 
să stea întins, cu capul pe pernă, apoi apucă de betelia 
pantalonilor și trase. El își ridică șoldurile. 

La baza burii lui exista un smoc de păr blond. Trase și mai jos 
de bumbacul roșu și apoi icni când penisul lui se ridică, eliberat, 
drept în sus, ca un catarg de steag. Ea se holba la el fascinată. 


VP - 297 


Pielea era întinsă strâns pe deasupra venelor și capul era umflat 
ca o lalea albastră. El ramase nemișcat, simțind că asta era 
ceea ce își dorea ea; dar faptul că ea îl privea părea să-l umfle și 
mai tare și ea auzi cum respiraţia lui devine un horcăit. Se simţi 
impulsionată, de curiozitate și de alte câteva emoţii, să-l atingă. 
Palma ei era atrasă înainte, irezistibil. El gemu adânc când 
observă ce era ea pe cale să facă. Ea ezită în ultima clipă. Palma 
ei palidă flutura în apropierea penisului întunecat. El scoase un 
sunet ca un scâncet. Atunci, cu un oftat, ea îl apucă cu degetele 
subțiri înfășurate în jurul tulpinii groase. Pielea era fierbinte și 
moale la atingere, dar când strânse ușor - făcându-l să geamă -, 
își dădu seama că, dedesubt, era tare ca un os. Privi spre el. 
Faţa lui era inundată de dorință și respira greu, pe gură. Ea își 
dorea să-l satisfacă. Schimbând priza, începu să-i frece penisul, 
într-o mișcare pe care o învățase de la lan: strângând mai tare 
când apăsa în jos, apoi slăbind strânsoarea ca să urce înapoi. 

Efectul o surprinse. El icni, închise ochii strâns și își lipi 
genunchii; apoi când ea apăsă în jos pentru a doua oară, el se 
scutură convulsiv, cu faţa strâmbată într-o grimasă, și sămânța 
albă izbucni la vârful penisului. Uluită și fascinată, ea își 
continuă acţiunea și cu fiecare mișcare izbucnea și mai mult. Ea 
însăși era posedată de pasiune: își simţea sânii grei, avea gâtul 
uscat și putea să simtă umezeala cum i se scurge între coapse. 
In sfârșit, la cea de a cincea sau a șasea mișcare, se termină. 
Coapsele lui se dezlipiră, fața i se relaxă și capul îi căzu într-o 
parte, pe pernă. 

Margaret se întinse alături de el. 

El părea rușinat. 

— Imi pare rău, șopti el. 

— Să nu-ţi pară rău, răspunse ea. A fost uimitor. N-am mai 
făcut niciodată asta. Mă simt minunat. 

El rămase surprins. 

— Ţi-a plăcut? 

Ea era prea rușinată ca să spună da cu voce tare, așa că doar 
înclină din cap. 

— Dar eu nu, vreau să spun, tu nu ai... 

Ea nu spuse nimic. Exista ceva ce el putea să facă pentru ea, 
dar îi era prea teamă să-i ceară. 

El se rostogoli pe o parte, ca să ajungă să stea faţă în faţă, în 
patul îngust. Spuse: 


VP - 298 


— Peste câteva minute, poate... 

Nu pot aștepta câteva minute, gândi ea. De ce să nu-i cer să 
facă pentru mine ce am făcut și eu pentru el? Îi găsi mâna și i-o 
strânse. Tot nu putea să spună ce-și dorea. Inchise ochii, apoi îi 
trase mâna spre vintrele ei. Gura ei se afla chiar lângă urechea 
lui și îi șopti: 

— Fii blând. 

El prinse ideea. Mâna lui se mișca încet, explorând. Ea era 
udă, foarte udă. Degetele lui alunecară ușor între buzele ei. Ea îi 
trecu mâinile în jurul gâtului și îl îmbrăţișă strâns. Degetul lui se 
mișca în interiorul ei. Ea își dorea să spună: „Nu acolo, mai sus!” 
și, de parcă i-ar fi citit gândurile, el își trase ușor degetul și 
acesta alunecă pe punctul cel mai sensibil. Ea se transfigură 
imediat. Trupul îi era scuturat de spasme de plăcere. Se zgâlţăia 
convulsiv și, pentru a se împiedica să ţipe, își înfipse dinţii în 
braţul lui Harry și mușcă. El înțepeni, dar ea se frecă singură de 
mâna lui și senzaţia continuă, neîntreruptă. 

Când, în sfârșit, plăcerea ei se diminuă, Harry își mișcă din 
nou degetul, iar ea fu scuturată brusc de un alt orgasm, la fel de 
intens ca primul. 

Apoi, în sfârșit, punctul deveni prea sensibil și ea îi îndepărtă 
mâna. 

După un moment, Harry se desprinse de ea și își frecă braţul 
acolo unde îl mușcase. 

Abia respirând, ea spuse găfâind: 

— Imi pare rău - te-a durut? 

— Da, m-a durut al naibii, șopti el și amândoi începură să 
chicotească. Încercarea de a nu râde tare făcea lucrurile și mai 
grele și, după un minut sau două, amândoi erau scuturaţi, 
incontrolabil, de râsete înfundate. 

După ce se calmară, el spuse: 

— Trupul tău este minunat - minunat. 

— Și al tău, la fel, spuse ea cu ardoare. 

El nu o crezu. 

— Nu, vorbesc serios, spuse el. 

— La fel și eu! Ea nu va uita niciodată penisul lui ridicându-se 
din smocul de păr auriu. Își trecu mâna peste burta lui, 
căutându-l și îl descoperi întins peste coapsă ca un capăt de 
furtun, nici întărit, nici zbârcit. Pielea era mătăsoasă. Simţi că 
dorea să îl sărute și rămase șocată de depravarea ei. 


VP - 299 


În schimb, îl sărută pe braţ, acolo unde îl mușcase. Chiar și în 
semiîntuneric, putea să vadă urmele pe care le lăsaseră dinţii ei. 
O să rămână cu o vânătaie urâtă. 

— Îmi pare rău, șopti ea prea încet ca el să audă. Se simţi 
oarecum tristă pentru că îi distrusese pielea, aproape perfectă, 
după ce trupul lui îi oferise atât de multă plăcere. Sărută încă o 
dată vânătaia. 

Erau lipsiţi de vlagă din cauza epuizării și a plăcerii și amândoi 
alunecară într-o moţăială ușoară. Margaret părea să audă 
huruitul motoarelor prin somn, în timp ce visa avioane. Odată 
auzi niște pași străbătând compartimentul și revenind un minut 
mai târziu, dar era prea mulţumită ca să fie curioasă ce 
însemnau. 

Pentru o vreme, mișcarea avionului fu mai lină și ea se 
scufundă într-un somn adevărat. 

Se trezi cu un șoc. Se făcuse ziuă? Toată lumea se trezise? O 
vor vedea coborând din patul lui Harry? Inima ei începu să bată 
mai repede. 

— Ce s-a întâmplat? șopti el. 

— Cât e ceasul? 

— E miezul nopții. 

Avea dreptate. Afară nu se auzea nicio mișcare, luminile din 
cabină erau estompate și la ferestre nu se vedea niciun semn al 
luminii zilei. Se putea strecura afară în siguranţă. 

— Trebuie să mă întorc în patul meu chiar acum, înainte să ne 
descopere cineva, spuse ea frenetic. Incepu să-și caute papucii 
şi nu reuși să-i găsească. 

Harry îi puse o mână pe umăr. 

— Calmează-te, șopti el. Avem mai multe ore la dispoziţie. 

— Dar sunt îngrijorată din cauza tatii. Se opri. Pentru ce era 
îngrijorată? Inspiră adânc și se uită la Harry. Când li se întâlniră 
privirile în semiîntuneric, își aminti ce se întâmplase înainte să 
adoarmă și își dădu seama că și el se gândea la același lucru. 
Zâmbiră unul spre altul, un zâmbet complice, intim, de iubiţi. 

Dintr-odată, ea nu mai era îngrijorată. Nu trebuia să plece 
încă. Voia să mai stea aici, așa că va rămâne. Aveau o grămadă 
timp. 

Harry se apropie de ea și îi simţi penisul cum se întărește. 

— Nu pleca, spuse el. 

Ea oftă fericită. 


VP - 300 


— În regulă, nu încă, spuse ea, și începu să-l sărute. 
Capitolul optsprezece 


Eddie Deakin încerca să-și păstreze controlul, dar fierbea în 
interior ca o oală sub presiune, un vulcan gata să erupă. 
Transpira constant, îl dureau măruntaiele și abia dacă reușea să 
stea locului. Reușea să-și facă treaba, dar la limită. 

Trebuia să iasă din schimb la ora 2 a.m., ora britanică. Pe 
măsură ce se apropia încheierea schimbului său, falsifică încă 
un set de cifre pentru combustibil. Mai devreme declarase un 
consum mai mic al avionului, ca să lase impresia că era suficient 
combustibil cât să încheie călătoria, astfel încât căpitanul să nu 
se întoarcă. Acum declară un consum mai mare, ca să 
compenseze, astfel încât atunci când înlocuitorul său, Mickey 
Finn, intra în schimb și citea indicatoarele de combustibil să nu 
existe discrepanțe. Curba Howgozit îi va arăta o fluctuaţie 
sălbatică a consumului de combustibil și Mickey se va întreba de 
ce; dar Eddie îi va explica că era din cauza vremii furtunoase. 
Oricum, Mickey era ultima lui problemă. Teama lui cea mai 
adâncă, cea care îi ţinuse inima într-o strânsoare era ca avionul 
să nu rămână fără combustibil înainte să ajungă în 
Newfoundland. 

Nu dispunea de minimumul regulamentar. Regulamentele 
impuneau o marjă de siguranţă; dar marja de siguranță exista 
acolo pentru un motiv. Acest zbor nu mai dispunea de rezerve 
suplimentare de combustibil pentru situaţii de urgență, cum ar fi 
defectarea unui motor. Dacă ceva mergea prost, se vor prăbuși 
în agitatul Ocean Atlantic. Nu putea să amerizeze în siguranţă în 
mijlocul oceanului: se vor scufunda în câteva minute. Nu vor 
exista supraviețuitori. 

Mickey urcă în cabina de zbor cu câteva minute înainte de ora 
două, arătând proaspăt și tânăr și cu chef de muncă. 

— Suntem foarte jos cu nivelul de combustibil, spuse Eddie 
imediat. l-am spus căpitanului. 

Mickey clătină din cap neinteresat și apucă lanterna. Prima lui 
sarcină la preluarea schimbului era să verifice vizual toate cele 
patru motoare. 


VP - 301 


Eddie îl lăsă în treaba lui și cobori pe puntea pasagerilor. 
Primul ofițer Johnny Dott, navigatorul Jack Ashford, și operatorul 
radio, Ben Thompson, îl urmară în jos pe scări când le sosiră 
înlocuitorii. Jack se duse la bucătărie să facă un sanavici. Gândul 
la mâncare îl ameti pe Eddie: își luă o cană de cafea și se duse 
să se așeze în compartimentul numărul 1. 

Când nu lucra, nu exista nimic care să-i îndepărteze gândurile 
de la Carol-Ann, aflată în mâinile răpitorilor. 

În Maine, acum, era abia ora 9 p.m. Era întuneric. Carol-Ann 
era, probabil, îngrijorată și descurajată, în cel mai bun caz. De 
când rămăsese însărcinată, încerca să adoarmă mai devreme. li 
vor oferi ei un loc în care să se întindă? Ea nu va reuși să 
doarmă peste noapte, dar, poate, va reuși să-și odihnească 
trupul. Eddie spera ca gândul la ora de culcare să nu le dea idei 
golanilor care o păzeau... 

Înainte să i se poată răci cafeaua, furtuna lovi din plin. 

Zborul fusese agitat timp de câteva ore, dar acum deveni cu 
adevărat dificil. Era ca și cum s-ar fi aflat pe un vas în mijlocul 
furtunii. Uriașul avion era ca o navă pe valuri, ridicându-se încet, 
apoi căzând rapid, lovind fundul cu o bufnitură, apoi ridicându- 
se iar, răsucindu-se și clătinându-se dintr-o parte în alta, după 
cum îl prindea vântul. Eddie se așeză pe un pat și se prinse cu 
picioarele de un stâlp de la colț. Pasagerii începură să se 
trezească, să sune după chelneri și să se grăbească spre baie. 
Cei doi chelneri, Nicky și Davy, care moţăiau în compartimentul 
numărul 1, împreună cu echipajul care nu era de serviciu, își 
încheiară gulerele, își îmbrăcară vestele și se grăbiră să 
răspundă chemărilor. 

După o vreme, Eddie se duse la bucătărie să-și mai ia cafea. 
Când ajunse acolo, ușa de la toaletă bărbaţilor se deschise și 
apăru Tom Luther arătând palid și transpirat. Eddie îl privi cu 
dispreț. Simţi o pornire să-l apuce pe bărbat de gât, dar se luptă 
să-i reziste. 

— E ceva normal? întrebă Luther, cu o voce speriată. 

Eddie nu simţi nici urmă de simpatie pentru el. 

— Nu, nu e normal, răspunse el. Ar fi trebuit să zburăm în 
jurul furtunii, dar nu avem suficient combustibil. 

— De ce nu? 

— Se termină. 

Luther era speriat. 


VP - 302 


— Dar ne-ai spus că ne vom întoarce înainte de punctul fără 
întoarcere! 

Eddie era mai îngrijorat ca Luther, dar afișă un zâmbet de 
satisfacție la vederea suferinţei celuilalt. 

— Ar fi trebuit să ne întoarcem, dar am falsificat cifrele. Am 
un motiv special ca să doresc încheierea acestui zbor conform 
programului, îți amintești? j 

— Ticălos nebun! spuse Luther, disperat. Incerci să ne omori 
pe toți? 

— Aș prefera să-mi încerc norocul să te omor pe tine decât să- 
mi las nevasta pe mâinile prietenilor tăi. 

— Dar dacă murim toți, asta nu-i va fi de niciun ajutor soției 
tale! 

— Știu. Eddie își asuma un risc îngrozitor, dar nu putea 
suporta gândul să o lase pe Carol-Ann pe mâinile răpitorilor încă 
o zi. Poate că sunt nebun, îi spuse el lui Luther. 

Luther părea bolnav. 

— Dar avionul ăsta poate să amerizeze, corect? 

— Greșit. Nu putem să amerizăm decât pe mare calmă. Dacă 
o să coborâm în mijlocul Atlanticului, pe o vreme ca asta, 
avionul se va rupe în câteva secunde. 

— O, Doamne, suspină Luther. N-ar fi trebuit să mă urc 
niciodată în acest avion. 

— N-ar fi trebuit să te iei niciodată de soţia mea, ticălosule! 
rabufni Eddie printre dinţi. 

Avionul se zgudui nebunește și Luther se întoarse, împleticit, 
la toaletă. 

Eddie trecu prin compartimentul numărul 2 spre salon. 
Jucătorii de cărţi erau prinși bine în centurile de siguranţă și se 
țineau strâns. Paharele, cărţile și o sticlă se rostogoleau pe 
covor, în timp ce avionul devia și se scutura. Eddie privi de-a 
lungul culoarului. După panica iniţială, pasagerii se calmară. Cei 
mai mulţi reveniseră la cușetele lor și se legaseră înăuntru, 
înțelegând că era cea mai bună modalitate de a rezista 
zguduiturilor. Stăteau întinși, cu perdele deschise, unii părând 
că se resemnaseră voioși în faţa acestui disconfort, alții, 
evident, speriaţi de moarte. Tot ceea ce nu era legat căzuse pe 
podea și covorul era presărat cu cărţi, ochelari, halate, dinţi 
falși, mărunţiș, cătușe și toate celelalte obiecte pe care oamenii 
nu le pun cu ei în pat noaptea. Cei mai bogaţi și faimoși din 


VP - 303 


lume arătau, dintr-odată, foarte umani și Eddie suferi o criză de 
conștiință, agonizantă. Aveau să moară toţi acești oameni din 
cauza lui? 

Reveni la locul lui și se legă și el. Nu avea ce să facă în 
legătură cu consumul de carburant și singurul mod în care o 
putea ajuta pe Carol-Ann era să se asigure că amerizarea de 
urgenţă va decurge conform planului. 

In timp ce avionul se scutura prin noapte, el încercă să-și 
suprime furia latentă și să-și urmeze scenariul. 

Va fi de serviciu când vor decola de la Shediac, ultima oprire 
înainte de New York. Va începe, imediat, să arunce combustibil. 
Indicatoarele vor arăta asta, evident, și Mickey Finn ar putea să 
observe pierderea dacă va urca întâmplător pe puntea de zbor; 
dar până atunci, la douăzeci și patru de ore de la plecarea din 
Southampton, echipajul care nu era de serviciu nu va mai fi 
interesat de altceva în afară de somn. Și era improbabil ca un 
alt membru al echipajului să arunce o privire la indicatoarele de 
combustibil, mai ales în cea mai scurtă etapă a călătoriei, când 
consumul nu mai era critic. Ura gândul de a-și înșela colegii și, 
pentru moment, furia începu să fiarbă în el din nou. Își strânse 
pumnul, dar nu avea în ce să lovească, încercă să se 
concentreze la planul lui. 

Pe măsură ce avionul se va apropia de locul în care Luther 
dorea să ajungă, Eddie va arunca și mai mult combustibil, 
socotind cu precizie, astfel încât să rămână aproape fără 
combustibil când vor ajunge în zona respectivă. În momentul 
acela, îi va spune căpitanului că nu mai aveau combustibil și 
trebuiau să amerizeze. Va trebui să monitorizeze cu atenţie 
traseul. Nu urmau exact același curs de fiecare dată: navigația 
nu era foarte exactă. Dar Luther își alesese inteligent locul. Era, 
evident, cel mai bun loc dintr-o zonă întinsă, unde un hidroavion 
putea să amerizeze, așa că, deși deviau de la curs cu mai mulţi 
kilometri, căpitanul se va îndrepta într-acolo în caz de urgenţă. 

Dacă va avea timp, căpitanul va întreba - furios - cum de nu 
observase Eddie pierderea masivă de combustibil înainte să 
devină critică. Eddie va trebui să-i răspundă că toate 
indicatoarele trebuie să se fi blocat, o idee foarte improbabilă. 
Scrâșni din dinţi când se gândi la asta. Colegii lui se bazau pe el 
ca să îndeplinească sarcina esenţială de a supraveghea 


VP - 304 


consumul de combustibil al avionului. Îi încredinţau vieţile lor. 
Vor ști că îi dezamăgise. 

In zonă va aștepta o barcă rapidă care se va apropia de 
Clipper. Căpitanul se va gândi că venise să-i ajute. Ar putea să-i 
invite la bord, dar dacă nu făcea asta, Eddie le va deschide ușa. 
Apoi gangsterii îl vor ataca pe tipul de la FBI, Ollis Field, și îl vor 
salva pe Frankie Gordino. 

Vor trebui să se miște rapid. Operatorul radio va trimite un 
mesaj de ajutor înainte ca avionul să atingă apa și Clipperul era 
suficient de mare ca să fie văzut de la depărtare, așa că alte 
vase se vor apropia în scurt timp. Exista chiar o șansă ca Garda 
de Coastă să fie suficient de rapidă pentru a interveni în 
operaţiunea de salvare. Asta ar putea să dejoace planul bandei 
lui Luther, gândi Eddie, și pentru o clipă se simţi plin de 
speranţă - apoi își aminti că dorea ca Luther să reușească, nu să 
eșueze. 

Nu se putea obișnui cu ideea că trebuia să spere că niște 
criminali vor obţine ceea ce-și doreau. Își storcea creierul în 
permanenţă în căutarea unei modalităţi de a împiedica planul lui 
Luther, dar orice născocea se bloca în aceeași piedică: Carol- 
Ann. Dacă Luther nu-l primea pe Gordino, Eddie nu o va primi pe 
Carol-Ann. 

Incercase să se gândească la o modalitate prin care să se 
asigure că Gordino va fi prins, douăzeci și patru de ore mai 
târziu, când Carol-Ann se va afla în siguranţă; dar era imposibil. 
Până atunci, Gordino se va afla foarte departe. Singura 
alternativă era să-l convingă pe Luther să o predea pe Carol-Ann 
mai devreme, dar bărbatul avea suficient creier ca să nu fie de 
acord cu asta. Problema era că Eddie nu avea nimic cu care să-l 
amenințe pe Luther. Luther o avea pe Carol-Ann și Eddie avea... 

Ei bine, gândi el, dintr-odată, îl am pe Gordino. 

Stai puţin. 

Ei o au pe Carol-Ann și eu nu pot să o primesc înapoi fără să 
cooperez cu ei. Dar Gordino se află în acest avion și ei nu-l pot 
elibera dacă nu cooperează cu mine. Poate că nu au toate 
atuurile. 

Se întrebă dacă nu exista o cale prin care să preia controlul, 
să ia inițiativa. 

Se holba în gol, la peretele opus, ţinându-se strâns, pierdut în 
gânduri. 


VP - 305 


Exista o cale. 

De ce ar trebui să-l primească mai întâi ei pe Gordino? Un 
schimb de ostatici ar trebui să fie simultan. 

Se împotrivi speranței care creștea în el și se forță să 
gândească la rece. 

Cum va funcţiona schimbul? Vor trebui să o aducă pe Carol- 
Ann la Clipper, pe barca care îl va lua pe Gordino. 

De ce nu? De ce dracului, nu? 

Se întrebă, frenetic, dacă putea să aranjeze asta la timp. 
Calculase că era ţinută la maximum o sută de kilometri de casa 
lor, care, la rândul ei, se afla la vreo sută și ceva de kilometri 
depărtare de locul în care trebuiau să facă amerizarea de 
urgenţă. În cazul acesta, se afla la cel mult patru ore de condus. 
Era prea mult? 

Presupunând că Tom Luther va fi de acord. Prima ocazie să-și 
sune oamenii va fi la următoarea oprire, Botwood, unde 
Clipperul trebuia să ajungă la 9 a.m. Ora britanică. După asta, 
avionul pleca la Shediac. Amerizarea neprevăzută va avea loc la 
o oră după Shediac, pe la 4 p. m., ora britanică, cu vreo șapte 
mai târziu. Banda putea să o aducă acolo pe Carol-Ann cu vreo 
două ore mai devreme. 

Eddie abia dacă își putea stăpâni euforia pe măsură ce se 
gândea la perspectiva de a o primi pe Carol-Ann mai repede. li 
trecu prin cap și faptul că asta avea să-i ofere o șansă, deși 
redusă, de face ceva ca să ruineze misiunea de salvare a lui 
Luther. Și asta ar putea să-l reabiliteze în ochii echipajului. Ar 
putea să-i ierte trădarea dacă vedeau că încearcă să prindă o 
mână de gangsteri criminali. 

Își spuse să nu-și facă prea mari speranţe. Totul nu era decât 
o idee. Probabil că Luther nu va accepta propunerea. Eddie 
putea să-l amenințe că nu va pune avionul jos dacă nu îi 
îndeplinea condiţiile; dar ei ar putea să considere că astea sunt 
vorbe goale. Vor înțelege că Eddie ar face orice ca să-și 
recupereze soţia și ar avea dreptate. Ei doar încercau să-și 
salveze un amic. Eddie avea mai multe de pierdut și asta îl 
făcea să fie mai slab, gândi el; și se scufundă, din nou, în 
disperare. 

Dar tot îi va genera o problemă lui Luther, va crea îndoială și 
îngrijorare în mintea bărbatului. Luther putea să nu creadă în 
ameninţarea lui Eddie, dar cum putea să fie sigur? Va avea 


VP - 306 


nevoie de curaj ca să demaște cacealmaua lui Eddie, iar Luther 
nu era un bărbat curajos, cel puţin nu în clipa asta. 

Oricum, gândi el, ce am de pierdut? 

Va încerca. 

Se ridică de pe patul lui. 

Se gândi că, poate, ar trebui să-și planifice cu grijă întreaga 
conversație, să-și pregătească răspunsurile la obiecțiile lui 
Luther; dar era deja într-o stare că-i venea să urle și nu mai 
putea să stea locului nicio clipă. Trebuia să facă asta sau 
înnebunea. 

Ținându-se de tot ceea ce putea să apuce, își croi drum spre 
salon de-a lungul avionului care se zguduia și se legăna. 

Luther era unul dintre pasagerii care nu se duseseră în paturi. 
Se afla așezat în colţul salonului, bea whisky, dar nu se 
alăturase jocului de cărţi. Îi revenise culoarea în obraji și părea 
să fi depășit momentul de greață. Citea o revistă britanică, The 
Illustrated London News. Eddie îl bătu pe umăr. El ridică privirea, 
uluit și puţin speriat. Când îl văzu pe Eddie, expresia îi deveni 
ostilă. Eddie spuse: 

— Căpitanul ar dori să vorbească cu tine, domnule Luther. 

Luther părea neliniștit. Pentru o clipă, rămase nemișcat. Eddie 
îl chemă cu semn energic din cap. Luther lăsă jos revista, își 
desfăcu centura de siguranţă și se ridică în picioare. 

Eddie îl conduse afară din salon și prin compartimentul 
numărul 2, dar, în loc să urce scările spre puntea de zbor, 
deschise ușa toaletei bărbaţilor și o ţinu așa, ca o invitație 
pentru Luther să intre. 

Se simţea un ușor miros de vomă. Din păcate, nu erau singuri. 
Un pasager în pijama se spăla pe mâini. Eddie arătă spre 
spălător și Luther intră, în timp ce Eddie își pieptănă părul 
așteptând. După câteva clipe, pasagerul plecă. Eddie bătu în 
ușa spălătorului și Luther ieși. 

— Ce dracu' se întâmplă? întrebă el. 

— Inchide gura și ascultă, spuse Eddie. Nu plănuise să se 
poarte agresiv, dar Luther tocmai îl scosese din minţi. Știu 
pentru ce te afli aici. Mi-am dat seama care este planul tău și fac 
o schimbare. Când pun avionul ăsta pe apă, Carol-Ann trebuie 
să se afle în barca rapidă care așteaptă acolo. 

Luther era dispreţuitor. 

— Nu te afli în poziţia de a negocia. 


VP - 307 


Eddie nu se așteptase ca el să-și revină imediat. Acum trebuia 
să blufeze. 

— Bine, spuse el cu atâta convingere cât putea să adune. 
Atunci înţelegerea cade. 

Luther păru puţin îngrijorat, dar zise: 

— Mănânci rahat. Îţi vrei nevestica înapoi. Vei pune avionul 
jos. 

Era adevărat, dar Eddie scutură din cap. 

— Nu am încredere în tine, insistă el. De ce aș avea? Aș putea 
să fac tot ceea ce îmi ceri și tu să mă înșeli. Nu îmi voi suma 
acest risc. Vreau o nouă înțelegere. 

Încrederea lui Luther nu era zguduită. 

— Nici vorbă de o înțelegere nouă. 

— Bine. Era timpul ca Eddie să-și joace atuul. Bine, deci te 
duci la închisoare. 

Luther râse nervos. 

— Despre ce vorbești? 

Eddie se simţi puţin mai încrezător. Poziţia lui Luther slăbea. 

— Îi voi spune căpitanului toată povestea. La prima oprire, vei 
fi luat din avion. Te va aștepta poliţia. Vei merge la închisoare - 
în Canada, unde prietenii tăi nu te vor putea ajuta. Vei fi acuzat 
de răpire, piraterie - la dracu', Luther, s-ar putea să nu mai ieși 
niciodată. 

În sfârșit, Luther era tulburat. 

— Totul e aranjat, spuse el. E prea târziu ca să mai schimbăm 
planul. 

— Nu, nu este, replică Eddie. Poţi să-ţi suni oamenii de la 
următoarea oprire și să le spui ce să facă. Vor avea la dispoziţie 
șapte ore ca să o aducă pe Carol-Ann pe barcă. E suficient timp. 

Luther cedă, dintr-odată. 

— Bine. Voi face asta. 

Lui Eddie nu-i venea să creadă: schimbarea fusese prea 
rapidă. instinctul îi spunea că Luther se hotărâse să-l 
păcălească. 

— Spune-le că trebuie să mă sune la ultima oprire, Shediac, și 
să-mi confirme că au făcut toate aranjamentele. 

Pe figura lui Luther trecu rapid o umbră de furie și Eddie 
înțelese că suspiciunile lui fuseseră corecte. 

Eddie continuă: 


VP - 308 


— Și când șalupa se apropie de Clipper, trebuie să o văd pe 
Carol-Ann pe punte înainte să deschid ușile, ai înțeles? Dacă nu 
o văd, dau alarma. Ollis Field te va înșfăca înainte să poți 
deschide ușa și Garda de Coastă va ajunge acolo înainte ca 
prietenii tăi să poată intra cu forța. Deci te vei asigura că toate 
astea se întâmplă cu precizie, altfel sunteţi morți toți. 

Brusc, Luther își recăpătă curajul. 

— Nu vei face nimic din toate astea, rânji el. Nu vei risca viața 
soţiei tale. 

Eddie încercă să îi inducă îndoieli. 

— Ești sigur, Luther? 

Nu era suficient. Luther scutură din cap hotărât. 

— Nu ești atât de nebun. 

Eddie înțelese că trebuia să-l convingă pe Luther chiar în clipa 
asta. Acesta era momentul culminant. Cuvântul „nebun” îi oferi 
inspiraţia de care avea nevoie. 

— Îţi voi arăta cât sunt de nebun. Îl împinse pe Luther cu fața 
la perete, lângă marea fereastră pătrată, și bărbatul căzu, greu, 
la podea. Pentru moment, se simtea nebun. 

— Vezi fereastra asta, găleată de rahat? Eddie apucă storurile 
venețiene și le rupse din lăcașul lor. Sunt suficient de nebun ca 
să te arunc chiar pe fereastra asta. Atât sunt de nebun. Sări pe 
suportul chiuvetei și lovi în geamul ferestrei. Purta ghete solide, 
dar fereastra era confecţionată din plexiglas gros de cinci 
milimetri. Lovi din nou mai puternic și, de data asta, aceasta se 
crăpă. Încă o lovitură o sparse. În cameră se împrăștiară bucăţi 
din geam. Avionul călătorea cu 200 de kilometri la oră și vântul 
rece și ploaia îngheţată suflară în interior, ca un uragan. 

Luther se strădui să se ridice în picioare, îngrozit. Eddie sări 
înapoi pe podea și îl împiedică să scape. Prinzându-l 
dezechilibrat, îl împinse la perete. Furia îi dădea puterea să-l 
domine pe Luther, deși erau cam de aceeași greutate. Il apucă 
pe Luther de guler și îi scoase capul pe fereastră. 

Luther ţipă. 

Zgomotul vântului era atât de puternic încât ţipătul era 
aproape de neauzit. 

Eddie îl trase înapoi și îi ţipă în ureche. . 

— Te arunc afară, jur pe Dumnezeu! li scoase iarăși afară 
capul lui Luther și îl ridică de la podea. 


VP - 309 


Dacă Luther nu ar fi intrat în panică, s-ar fi putut elibera, dar 
își pierduse controlul și era neajutorat. El ţipă din nou și Eddie 
abia dacă reuși să audă cuvintele. 

— O să fac asta! O să fac asta! Dă-mi drumul! Dă-mi drumul! 

Eddie simţi un impuls puternic să-l împingă afară cu totul; 
apoi înţelese că se afla în pericol să-și piardă și el controlul. Nu 
dorea să-l omoare pe Luther, trebui să-și amintească; doar să-l 
sperie de moarte. Deja obținuse asta. Era suficient. 

Il lăsă pe Luther pe podea și slăbi strânsoarea. 

Luther alergă spre ușă. 

Eddie îl lăsă să plece. 

Am jucat un rol destul de nebunesc, gândi Eddie, dar știa că 
nu fusese chiar un rol. 

Se aplecă deasupra chiuvetei să-și recapete respiraţia. Furia 
nebună îl părăsi aproape la fel de repede cum îl apucase. Se 
simţea calm, dar șocat de propria sa violenţă de parcă altcineva 
făcuse toate astea. 

O clipă mai târziu intră un pasager. 

Era bărbatul care se urcase în avion la Foynes, Mervyn 
Lovesey, un tip înalt, îmbrăcat într-o cămașă de noapte cu 
dungi, care arăta destul de caraghios. Era un englez cu 
picioarele pe pământ, în jur de patruzeci de ani. Privi spre 
dezastru și spuse: 

— Ce naiba s-a întâmplat aici? 

Eddie înghiţi în sec. 

— S-a spart o fereastră, răspunse el. 

Lovesey îi aruncă o privire ironică. 

— De asta m-am prins și singur. 

— Se întâmplă, uneori, în furtună! explică Eddie. Vânturile 
astea violente poartă bucăţi de gheață, sau chiar pietre. 

Lovesey era sceptic. 

— Ei bine, spuse el, zbor cu avionul meu de zece ani și n-am 
auzit niciodată de așa ceva. 

Eddie avea dreptate, desigur. Uneori, ferestrele se mai 
spărgeau în timpul călătoriei, dar asta se întâmpla când avionul 
se afla în port, nu în mijlocul Atlanticului. Pentru astfel de 
eventualităţi, aveau cu ei foi de aluminiu pentru ferestre, numite 
obturatoare, care se întâmpla să fie depozitate chiar aici, în 
toaleta bărbaţilor. Eddie deschise dulapul și scoase una dintre 
ele. 


VP - 310 


— Din cauza asta avem astea cu noi, spuse el. 

În sfârșit, Lovesey era convins. 

— Interesantă chestie, observă el. Intră în toaletă. 

Șurubelniţa, care era singura unealtă necesară pentru 
instalarea obturatorului, se afla depozitată în același loc. Eddie 
se hotărî că va ţine tămbălăul la minimum dacă va face 
operaţiunea chiar el. In câteva secunde scoase rama ferestrei, 
deșurubă rămășițele panoului spart, înșurubă obturatorul în 
locul lui și puse rama la loc. 

— Foarte impresionant, spuse Mervyn Lovesey când ieși din 
toaletă. Eddie avu sentimentul că nu era complet convins. 
Oricum, era improbabil să facă ceva în legătură cu asta. 

Eddie ieși și îl găsi pe Davy, care făcea o băutură cu lapte în 
bucătărie. 

— S-a spart fereastra de la budă, îi spuse el. 

— O repar imediat după ce îi servesc ciocolata prinţesei. 

— Am instalat obturatorul. 

— Vai, mulțumesc, Eddie. 

— Dar va trebui să mături cioburile imediat ce poți. 

— Bine. 

Lui Eddie i-ar fi plăcut să se ofere să măture chiar el, pentru 
că el făcuse mizeria. Așa îl învățase mama lui. Oricum, se afla în 
pericol să pară prea dispus să ajute și să-și trădeze conștiința 
vinovată. Așa că, simțindu-se prost, îl lăsă pe Davy să rezolve. 

In orice caz, obținuse ceva. Il speriase foarte tare pe Luther. 
Acum se gândea că Luther va merge înainte cu planul lui și o va 
aduce pe Carol-Ann la întâlnire, în șalupă. Cel puţin avea motive 
să spere. 

Gândurile îi reveniră la cealaltă grijă a lui, rezerva de 
combustibil a avionului. Deși nu îi venise vremea încă să se 
întoarcă la datorie, urcă pe puntea de zbor să discute cu Mickey 
Finn. 

— Curba ne dă bătăi de cap! exclamă Mickey agitat imediat 
ce Eddie ajunse sus. 

Dar avem suficient? se întrebă Eddie. Oricum, își păstră un 
calm de suprafaţă. 

— Arată-mi. 

— Uite - consumul de combustibil este incredibil de ridicat 
pentru prima oră din schimbul meu, apoi revine la normal în cea 
de a doua oră. 


VP - 311 


— La fel de instabilă a fost și în timpul schimbului meu, spuse 
Eddie, încercând să afișeze o ușoară îngrijorare, când, de fapt, 
simţea o frică îngrozitoare. Presupun că furtuna face totul să fie 
imprevizibil. Apoi puse întrebarea care îl chinuia. Dar avem 
suficient combustibil ca să ajungem acasă? își ţinu răsuflarea. 

— Mda, avem destul, spuse Mickey. 

Umerii lui Eddie coborâră de ușurare. Slavă Domnului. Cel 
puţin una dintre griji dispăruse. 

— Dar nu avem nimic în rezervă, adăugă Mickey. Sper să nu 
pierdem un motor. 

Eddie nu putea să se îngrijoreze din cauza unei posibilităţi 
atât de îndepărtate: avea prea multe alte lucruri pe cap. 

— Cum sunt previziunile meteorologice? Poate că am trecut 
de furtună. 

Mickey scutură din cap. 

— Nu, spuse el posomorât. E pe cale să devină cu mult mai 
rea. 


Capitolul nouăsprezece 


Nancy Lenehan găsea că este neliniștitor să se afle în pat în 
aceeași cameră cu o persoană complet străină. 

După cum o asigurase Mervyn Lovesey, apartamentul nuptial 
avea paturi separate, în ciuda numelui. Oricum, el nu reușise să 
lase ușa deschisă permanent din cauza furtunii: orice încercase, 
aceasta tot se trântea, până când amândoi simţiră că era mult 
mai puţin stânjenitor să o lase închisă decât să continue să facă 
atâta caz despre ţinerea ușii deschise. 

Rămăsese trează cât putuse de mult. Era tentată să se așeze 
pentru toată noaptea în salon, dar acesta devenise un loc 
neplăcut de masculin, plin de fum de ţigară și aburi de whisky și 
de râsul înfundat și înjurăturile jucătorilor și se simţea nelalocul 
ei acolo. În cele din urmă, nu mai avu ce să facă decât să 
meargă la culcare. 

Lăsară lumina aprinsă și fiecare se urcă în patul său. Nancy se 
întinse cu ochii închiși, dar nu se simțea câtuși de puţin 
somnoroasă. Paharul de brandy, pe care îl procurase pentru ea 


VP - 312 


Harry Marks nu o ajutase deloc: era la fel de trează de parcă ar 
fi fost ora nouă dimineaţa. 

Işi dădea seama că și Mervyn era treaz. Auzea fiecare mișcare 
pe care o făcea în patul de deasupra ei. Spre deosebire de 
celelalte paturi, cele din apartamentul nupţial nu aveau perdele, 
așa că singura intimitate era oferită de întuneric. 

Stătea întinsă și se gândea la Margaret Oxenford, atât de 
tânără și naivă, atât de plină de nesiguranţă și idealism. Sub 
suprafaţa ezitantă a lui Margaret, simţise o mare pasiune și se 
văzuse pe ea însăși din acest motiv. Și Nancy avusese luptele ei 
cu părinţii; sau cel puţin cu mama ei. Mama dorise să o mărite 
cu un băiat dintr-o veche familie din Boston, dar, la vârsta de 
șaisprezece ani, Nancy se îndrăgostise de Sean Lenehan, un 
student la medicină al cărui tată era, de fapt, maistru în fabrica 
tatălui ei. Mama dusese o campanie împotriva lui Sean timp de 
câteva luni, spunându-i bârfe murdare despre el și alte fete, 
ignorându-i, în mod răutăcios, pe părinţii lui se prefăcea bolnavă 
și se retrăgea în pat doar ca să revină apoi și să-și acuze fiica de 
ingratitudine și egoism. Nancy suferise sub acest atac, dar 
rămăsese neclintită și, în cele din urmă, se măritase cu Sean și îl 
iubise, din toată inima, până în ziua în care el murise. 

Poate că Margaret nu avea tăria lui Nancy. Poate că am fost 
puţin prea dură cu ea, gândi ea, când i-am spus că dacă nu-i 
place tatăl ei, ar trebui să se ridice și să plece de acasă. Dar 
părea să aibă nevoie de cineva care să-i spună să termine cu 
văicăreala și să se maturizeze. La vârsta ei, eu aveam doi copii! 

li oferise un ajutor practic pe lângă un sfat. Spera că va fi în 
stare să-și îndeplinească promisiunea și să-i ofere lui Margaret o 
slujbă. 

Totul depindea de Danny Riley, bătrânul desfrânat care ţinea 
echilibrul puterii în lupta cu fratele ei. Nancy începu, iarăși, să se 
îngrijoreze din cauza acestei probleme. Reușise Mac, avocatul 
ei, să dea de Danny? Bănuia el că toată povestea era o invenţie 
ca să pună presiune pe el? Sau era speriat de-și ieșea din minţi? 
Se foia și se răsucea, simțindu-se incomod, în timp ce în minte îi 
reveneau toate întrebările acelea fără răspuns. Spera să poată 
vorbi cu Mac la telefon, la următoarea oprire, Botwood, în 
Newfoundland. Poate că, până atunci, el va reuși să-i ușureze 
starea de tensiune. 


VP - 313 


Avionul se legăna și sălta de ceva vreme și asta o făcea pe 
Nancy să fie și mai neliniștită și să-i alunge oboseala. După o oră 
sau două, mișcările deveniră mult mai agitate. Până atunci, nu 
mai fusese niciodată speriată în avion, dar, pe de altă parte, nu 
mai trecuse niciodată printr-o asemenea furtună și era 
înspăimântată. Se ţinea de marginea patului, în timp ce 
puternicul avion se zvârcolea în vânturile violente. De când 
murise soțul ei, înfruntase singură multe lucruri și, acum, își 
spunea că trebuie să fie curajoasă și dură în încercarea asta. 
Dar nu se putea împiedica să-și imagineze cum aripile se rupeau 
sau motoarele vor fi distruse și ei, toți, vor plonja direct în mare; 
și se îngrozi, închise ochii strâns și mușcă din pernă. Dintr- 
odată, avionul păru să intre în cădere liberă. Aștepta ca această 
cădere să se oprească, dar mergea tot mai departe. Nu-și putu 
împiedica un tremurat de groază. Apoi, în sfârșit, se simţi o 
bufnitură și avionul se îndreptă. 

O clipă mai târziu simţi mâna lui Mervyn pe umărul ei. 

— E doar o furtună, spuse el cu accentul lui plat, britanic. Am 
văzut altele și mai rele. Nu ai de ce să te temi. 

Ea îi apucă mâna și o strânse puternic. El se așeză pe 
marginea patului ei și o mângâie pe păr în timpul momentelor în 
care avionul era stabil. Era tot înspăimântată, dar o ajutase să-l 
țină de mână în timp ce avionul se zgâlţăia. 

Nu își dădu seama cât timp rămăseseră așa. În cele din urmă, 
furtuna se mai linişti. Ea începu să devină conștientă de sine și îi 
dădu drumul mâinii lui Mervyn. Din fericire, el se ridică și ieși din 
cameră. 

Nancy aprinse lumina și cobori din pat. Se ridică în picioare 
tremurând, își puse halatul ei de un albastru electric peste 
neglijeul negru și se așeză la masa de toaletă. Își pieptănă părul, 
o activitate care o liniștea întotdeauna. Se simţea jenată pentru 
că îl ţinuse de mână. La momentul respectiv, uitase decorul în 
care se afla și fusese doar recunoscătoare pentru că cineva o 
alina; dar, acum, se simţea ciudat. Era mulțumită pentru că el 
fusese suficient de sensibil ca să-i ghicească sentimentele și o 
lăsase singură, pentru câteva minute, ca să se adune. 

El se întoarse cu o sticlă de brandy și două pahare. Turnă 
băutura și îi dădu unul lui Nancy. Ea ţinea paharul într-o mână și 
se apucă cu cealaltă de marginea mesei de toaletă: avionul tot 
mai sălta puţin. 


VP - 314 


S-ar fi simţit mult mai rău dacă el n-ar fi purtat cămașa aceea 
de noapte comică. Arăta ridicol și el era conștient de asta, dar 
se purtase cu tot atâta demnitate de parcă s-ar fi învârtit prin 
preajmă îmbrăcat într-un costum de seară, la două rânduri, și, 
cumva, asta îl făcea să fie și mai amuzant. Era, evident, un 
bărbat căruia nu-i era teamă să pară ridicol. Îl plăcea pentru 
felul în care își purta cămașa de noapte. 

Ea sorbi din brandy. Coniacul cald o făcu, imediat, să se simtă 
mai bine și mai bău puţin. 

— S-a întâmplat un lucru ciudat, spuse el pe un ton lejer. 
Când mă duceam spre toaleta bărbaţilor, a ieșit un bărbat care 
arăta speriat de moarte. Când am intrat, fereastra era spartă și 
inginerul era acolo, în picioare, cu un aer vinovat. Mi-a servit o 
poveste de rahat despre fereastra care fusese spartă de un 
bulgăre de gheaţă, dar mie mi-a lăsat impresia că cei doi bărbaţi 
tocmai se bătuseră. 

Nancy îi era recunoscătoare pentru că vorbea despre alt 
subiect doar ca să nu fie nevoiţi să stea acolo și să se 
gândească la faptul că se ţinuseră de mână. 

— Care dintre ei este inginerul? întrebă ea. 

— Un tip foarte arătos, cam de înălţimea mea, cu păr blond. 

— II știu. Și care dintre pasageri? 

— Nu-i știu numele. Om de afaceri, pe cont propriu, într-un 
costum gri deschis. Mervyn se ridică și îi mai turnă niște brandy. 

Din nefericire, halatul lui Nancy îi ajungea doar puţin mai jos 
de genunchi și ea se simţi, oarecum, dezbrăcată, cu pulpele și 
picioarele goale expuse; dar, încă o dată, își aminti că Mervyn se 
afla într-o urmărire frenetică a nevestei adorate și nu avea ochi 
pentru oricine altcineva; într-adevăr, abia dacă ar fi observat 
dacă Nancy ar fi fost goală pușcă. Faptul că o ţinuse de mână 
fusese un gest prietenos din partea unei fiinţe umane pentru 
alta, pur și simplu. O voce cinică din străfundurile minţii ei îi 
spuse că să te ţii de mână cu bărbatul altei femei era rareori un 
gest simplu și niciodată pur, dar o ignoră. 

In căutarea unui subiect de discuţie, ea întrebă: 

— Soţia ta e tot supărată pe tine? 

— E la fel de supărată ca o pisică fiartă, răspunse Mervyn. 

Nancy zâmbi când își aminti scena pe care o găsise în 
apartament când se întorsese după ce se schimbase: soția lui 
Mervyn ţipând la el și amantul ţipând la ea, în timp ce Nancy 


VP - 315 


privea din cadrul ușii. Diana și Mark tacuseră imediat și 
plecaseră, arătând ca niște oi plouate, urmând să-și continue 
cearta în altă parte. La vremea respectivă, Nancy se abţinuse de 
la comentarii, pentru că nu dorea ca Mervyn să creadă că ea 
râdea de situația lui. Oricum, nu se simţea inhibată să-i pună 
întrebări personale. Până la urmă, intimitatea dintre ei fusese 
forțată de împrejurări. 

— Se va întoarce la tine? 

— N-aș putea să-ţi spun, zise el. Tipul cu care este... cred că e 
un golan, dar poate că asta este ceea ce își dorește Diana. 

Nancy aprobă. Cei doi bărbaţi, Mervyn și Mark, erau cât se 
poate de diferiți. Mervyn era înalt și impetuos, cu un aspect 
plăcut, întunecat și maniere tăioase. Mark era o persoană 
aparent moale, cu ochi căprui și pistrui, care afișa de obicei o 
expresie ușor amuzată pe faţa lui rotundă. 

— Nu sunt amatoare de genul băiețel, dar este atrăgător în 
felul lui, spuse ea. Se gândi, dacă Mervyn ar fi bărbatul ei, nu l- 
ar schimba pentru Mark, dar gusturile nu se discută. 

— Mada. La început am crezut că Diana e doar tâmpită, dar, 
acum, după ce l-am văzut, nu mai sunt așa de sigur. Mervyn 
păru gânditor pentru o clipă, apoi schimbă subiectul. Dar tu? Te 
vei lupta să-l îndepărtezi pe fratele tău? 

— Cred că i-am găsit punctul slab, spuse ea, cu un rânjet de 
satisfacţie, cu gândul la Danny Riley. Lucrez la asta. 

El zâmbi. 

— Când arăţi așa, aș prefera să te am drept prieten, nu 
dușman. 

— Fac toate astea pentru tatăl meu, spuse ea abătută. L-am 
iubit foarte mult și firma este tot ce mi-a rămas de la el. Este ca 
un fel de memorial pentru el, dar mai mult de atât, pentru că 
poartă amprenta personalităţii sale în toate felurile. 

— Cum era el? 

— A fost unul dintre acei oameni pe care nimeni nu-i uită 
niciodată. Era înalt, cu părul negru și voce pătrunzătoare și știai, 
din clipa în care îl vedeai, că era un om puternic. Dar cunoștea 
numele fiecărei persoane care lucra pentru el și dacă nevestele 
lor erau bolnave sau dacă copiii lor se descurcau la școală. A 
plătit pentru educaţia a sute de copii ai angajaţilor care sunt, 
acum, avocați și contabili: știa cum să câștige loialitatea 
oamenilor. Din punctul ăsta de vedere, era de modă veche - 


VP - 316 


paternalist. Dar avea cel mai bun creier pentru afaceri pe care l- 
am întâlnit vreodată. În toiul crizei, când fabricile se închideau în 
tot New England, noi angajam oameni, pentru că vânzările 
noastre creșteau! A înțeles puterea publicităţii înaintea oricui 
altcuiva din industria de încălțăminte și a folosit-o strălucit. Era 
interesat de psihologie, de ce-i determină pe oameni să 
funcţioneze. Avea capacitatea să pună într-o lumină nouă orice 
problemă î îi aduceai în faţă. Îmi lipsește în fiecare zi. Îmi lipsește 
aproape la fel de mult cum îmi lipsește soțul meu. Dintr-odată, 
se simţi furioasă. Și nu voi sta deoparte, să văd munca lui de o 
viaţă aruncată la gunoi de fratele meu, care nu-i bun de nimic. 
Se agită în scaun, neobosită, amintindu-și de neliniștile ei de 
mai devreme. Incerc să pun presiune pe un acţionar important, 
dar nu știu dacă voi reuși până când... 

Nu-și mai termină fraza. Avionul intră în cea mai gravă 
turbulenţă de până atunci și săltă ca un cal sălbatic. Nancy 
scăpă paharul și apucă marginea mesei de toaletă cu ambele 
mâini. Mervyn încercă să se stabilizeze cu picioarele, dar nu 
reuși și, când avionul se legănă în lateral, se rostogoli pe podea, 
dărâmând masa de cafea. 

Avionul se stabiliză. Nancy întinse o mână să-l ajute să se 
ridice spunând: 

— Eşti în regulă? apoi avionul se săltă iarăși. Ea alunecă, 
pierdu priza și se rostogoli pe podea peste el. 

După o clipă, el începu să râdă. 

Ea se temuse că ar fi putut să-l rănească, dar era ușoară și el 
era un bărbat voinic. Stătea întinsă peste el, amândoi formând 
un fel de X pe covorul de culoarea teracotei. Avionul se stabiliză 
și ea se rostogoli și se ridică în fund, privind spre el. Era isteric 
sau doar amuzat? 

— Cred că arătăm ca niște tâmpiţi, spuse el, și începu să 
râdă. 

Râsul lui era molipsitor. Pentru moment, ea uită de toate 
tensiunile acumulate în ultimele douăzeci și patru de ore: 
trădarea fratelui ei, prăbușirea iminentă a micului avion al lui 
Mervyn, situaţia ei ciudată în apartamentul nupţial, cearta urâtă 
despre evrei din salon, jena față de furia soției lui Mervyn și 
teama ei de furtună. Ea înţelese, brusc, că era ceva comic în 
felul în care stătea, pe covor, îmbrăcată în cămașa de noapte, 


VP - 317 


alături de un bărbat straniu, într-un avion care se zguduia 
sălbatic. Începu și ea să chicotească. 

Următoarea zguduire a avionului îi aruncă unul peste altul. Se 
trezi în braţele lui Mervyn, încă râzând. Priviră unul spre altul. 

Brusc, ea îl sărută. 

Se surprinsese complet pe sine. Gândul să-l sărute nu-i 
trecuse nicio clipă prin minte. Nici măcar nu era prea sigură cât 
de mult îl plăcea. Părea un impuls venit de nicăieri. 

El era clar șocat, dar își reveni rapid și o sărută înapoi cu 
entuziasm. Nu era nimic ezitant în sărutul lui, nicio aprindere 
lentă: el luă foc imediat. 

După un minut, ea se trase de lângă el gâfâind. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea prostește. 

— Tu m-ai sărutat, spuse el cu un aer mulțumit. 

— N-am intenţionat asta. 

— Totuși, sunt bucuros că ai făcut-o, replică el și o sărută din 
nou. 

Ea dorea să se desprindă, dar strânsoarea lui era puternică și 
voinţa ei slabă. Îi simţi mâna în interiorul halatului și înţepeni: 
avea sânii atât de mici încât era jenată și îi era teamă că el va fi 
dezamăgit. Palma lui mare se închise peste sânul ei rotund, mic 
și el gemu adânc, din gât. Vârfurile degetelor îi găsiră sfârcul și 
ea se simţi jenată: de când alăptase copiii, avea niște sfârcuri 
enorme. Sâni mici și sfârcuri uriașe - se simţea aproape 
diformă; dar Mervyn nu afișă niciun fel de neplăcere, din contră. 
O mângâie cu blândeţe surprinzătoare și ea se lăsă pradă 
senzației delicioase. Trecuse multă vreme de când nu se mai 
simţise așa. 

„Ce fac?, se întrebă ea, brusc. Sunt o văduvă respectabilă și 
iată-mă aici, rostogolindu-mă pe podeaua unui avion, cu un 
bărbat pe care abia l-am întâlnit ieri! Ce m-a apucat?” 

— Stop! spuse ea hotărâtă. Se îndepărtă și se ridică în fund. 
Neglijeul i se ridicase deasupra genunchilor. Mervyn o mângâie 
pe piciorul gol. 

— Stop! repetă ea îndepărtându-i mâna. 

— Cum dorești, spuse el cu reticență evidentă. Dar dacă te 
răzgândești, eu voi fi pregătit. 

Ea aruncă o privire spre poala lui și observă umflătura pe care 
o descria erecţia lui prin cămașa de noapte. Își îndepărtă 
privirea rapid. 


VP - 318 


— E vina mea, spuse ea încă gâfâind din cauza sărutului. Dar 
a fost o greșeală. Știu că te șicanez. Imi pare rău. 

— Nu te scuza, zise el. Este cel mai frumos lucru care mi s-a 
întâmplat de mulţi ani. 

— Dar îţi iubești nevasta, nu-i așa? întrebă ea fără ocolișuri. 

El se strâmbă. 

— Credeam că așa e. Adevărul e că acum sunt puţin confuz. 

Era exact felul în care se simţea și Nancy: confuză. După zece 
ani de celibat, se trezea că o mănâncă să sărute un bărbat pe 
care abia dacă îl cunoștea. 

Dar îl cunosc, gândi ea; îl cunosc destul de bine. Am călătorit 
un drum lung împreună și ne-am împărtășit necazurile. Știu că 
este abraziv, arogant și mândru, dar în același timp pasional, 
loial și puternic. Îmi place de el, în ciuda defectelor sale. Îi 
respect. Este teribil de atrăgător, chiar și în cămașa de noapte 
maro cu dungi. Și m-a ţinut de mână când eram înspăimântată. 
Cât de frumos ar fi fost să am pe cineva care să mă ţină de 
mână de câte ori am fost înspăimântată. 

De parcă i-ar fi citit gândurile, el îi luă din nou mâna. De data 
asta o întoarse și o sărută în palmă. Sărutul lui îi dădu 
furnicături pe piele. După câteva momente, o trase spre el și o 
sărută pe gură. 

— Nu face asta, spuse ea respirând greu. Dacă începem 
iarăși, nu ne vom mai putea opri. 

— Mie mi-e teamă că dacă ne oprim acum, s-ar putea să nu 
mai începem niciodată, murmură el și vocea îi era îngroșată de 
dorință. 

Simţi în el o pasiune extraordinară, abia ţinută sub control și 
asta o incită și mai tare. Avusese mult prea multe întâlniri cu 
bărbaţi slabi, îndatoritori, care își doreau ca ea să le ofere 
siguranţă și asigurări; bărbaţi care renunţau prea ușor când ea 
se împotrivea solicitărilor lor. Mervyn avea să fie insistent, 
foarte insistent. O dorea și o dorea în clipa asta. Ea tânjea să se 
predea. 

Îi simţi mâna pe picior, pe sub neglijeu, vârfurile degetelor 
care îi mângâiau pielea fină de pe interiorul coapsei. Închise 
ochii și, aproape involuntar, își depărtă puţin picioarele. Era 
exact invitaţia de care avea el nevoie. O clipă mai târziu, mâna 
lui ajunse la sexul ei și ea gemu. Nimeni nu-i mai făcuse așa 
ceva de la soțul ei, Sean. Acest gând o copleși cu o tristețe 


VP - 319 


bruscă. O, Sean, îmi lipsești, gândi ea, n-am vrut să admit 
niciodată cât de mult îmi lipsești. Durerea ei era mai acută 
decât oricând după înmormântare. Pe sub pleoapele închise îi 
curseră lacrimi, care se scurgeau pe obraji. Mervyn o sărută și îi 
simţi lacrimile. 

— Ce s-a întâmplat? murmură el. 

Ea deschise ochii. Prin ceața lacrimilor, îi văzu fața frumoasă 
și tulburată; și dincolo de asta, neglijeul ei ridicat în jurul taliei și 
mâna lui între coapsele ei. Ea îl apucă de încheietură și îi 
îndepărtă mâna cu blândeţe, dar ferm. 

— Te rog, nu te supăra, șopti ea. 

— Nu mă supăr, spuse el blând. Spune-mi. 

— Nimeni nu m-a mai atins acolo de când a murit Sean și asta 
m-a făcut să mă gândesc la el. 

— Soţul tău. 

Ea aprobă din cap. 

— Cu cât timp în urmă? 

— Zece ani. 

— A trecut multă vreme. 

— Sunt loială. Îi oferi un zâmbet înlăcrimat. La fel ca tine. 

El oftă. 

— Ai dreptate. Am fost însurat de două ori și asta este prima 
dată când am fost aproape să fiu necredincios. Mă gândeam la 
Diana și la tipul ăla. 

— Suntem proști? spuse ea. 

— Poate. Ar trebui să încetăm să ne mai gândim la trecut, să 
profităm de moment, să trăim ziua de azi. 

— Poate că ar trebui, spuse ea, și îl sărută din nou. 

Avionul sări de parcă lovise ceva. Feţele lor se loviră una de 
alta și luminile clipiră. Avionul se clătină și sări violent. Nancy 
uită de sărut și se agăţă de Mervyn pentru stabilitate. 

Când turbulența se mai linişti puţin, ea observă că buza lui 
sângera. 

— M-ai mușcat, spuse el cu un rânjet. 

— Îmi pare rău. 

— Eu mă bucur. Sper să rămână o cicatrice. 

Ea îl îmbrăţișă puternic, simțind un val de afecţiune. Se 
întinseră împreună pe podea, în timp ce furtuna se dezlănţuia. 
La următoarea pauză, Mervyn spuse: 


VP - 320 


— Haide să încercăm să ajungem în pat - vom sta mult mai 
confortabil acolo decât pe covorul ăsta. 

Nancy aprobă. Ridicându-se pe mâini și genunchi, ea se târî 
pe podea și se cocoţă în patul ei. Mervyn o urmă și se întinse 
alături de ea. O cuprinse în braţe și ea se ghemui la pieptul lui. 

De fiecare dată când turbulenţele se înăspreau, ea îl ţinea 
strâns, asemenea unui marinar legat de un catarg. Când se 
atenuau, ea se relaxa și el o mângâia cu blândețe. 

La un moment dat, ea adormi. 

e 

Se trezi la o bătaie în ușă și o voce care spuse: „Steward!” 

Deschise ochii și își dădu seama că se afla în braţele lui 
Mervyn. 

— O, lisuse! spuse ea și se panică. Se ridică în fund și privi în 
jur speriată. 

Mervyn îi puse mâna pe umăr să o liniștească, și apoi strigă 
cu o voce puternică și autoritară: 

— Așteaptă puţin, steward! 

Îi răspunse o voce mai degrabă înspăimântată. 

— În regulă, domnule. Nicio grabă. 

Mervyn se rostogoli din pat, se ridică în picioare și puse 
cearceaful peste Nancy. Ea îi zâmbi recunoscătoare și se 
întoarse pe partea cealaltă, prefăcându-se că doarme, astfel 
încât să nu fie nevoită să-l privească pe steward. 

Îl auzi pe Mervyn cum deschide ușa și stewardul intră. 

— Bună dimineaţa, spuse el vesel. Mirosul cafelei proaspete 
ajunse la nările lui Nancy. E nouă treizeci, dimineaţa, după ora 
britanică, patru treizeci, noaptea, la New York, și șase 
dimineaţa, în Newfoundland. 

Mervyn întrebă: 

— Ai zis că e nouă treizeci în Marea Britanie, dar șase 
dimineaţa în Newfoundland? 

— Da, domnule. Ora standard din Newfoundland este cu trei 
ore și jumătate în urma Greenwich Meridian Time. 

— Nu știam că există ore oficiale cu jumătăţi de oră. Asta face 
lucrurile foarte complicate pentru cei care alcătuiesc orarele 
liniilor aeriene. Cât mai avem până la amerizare? 

— Vom cobori peste treizeci de minute, doar o oră întârziere 
față de program. Întârzierea a fost cauzată de furtună. 
Stewardul ieși și ușa se închise în urma lui. 


VP - 321 


Nancy se întoarse. Mervyn ridică storurile venețiene. Era 
lumină. Ea îl privi cum toarnă cafeaua și noaptea trecută îi 
reveni în memorie într-o serie de imagini foarte vii: Mervyn care 
o ţinea de mână, prin furtună, amândoi căzând pe podea, mâna 
lui pe sânul ei, felul în care se agăţase de el în timp ce avionul 
sărea și se balansa, felul în care o mângâiase ca să adoarmă. 
Sfinte Dumnezeule, gândi ea, îmi place mult bărbatul ăsta. 

— Cum vrei cafeaua? spuse el. 

— Neagră, fără zahăr. 

— La fel ca mine. Îi întinse o cană. 

Ea sorbi recunoscătoare. Dintr-odată, simţi o curiozitate să 
afle o mulţime de lucruri despre Mervyn. Juca tenis, mergea la 
operă, îi plăcea la cumpărături? Citea mult? Cum își lega 
cravata? Își lustruia singur pantofii? În timp ce îl privea cum își 
bea cafeaua, putea să ghicească destul de multe lucruri. 
Probabil că juca tenis, dar nu citea prea multe romane și cu 
siguranţă nu-i plăcea să meargă la cumpărături. Probabil că era 
un bun jucător de poker și un dansator prost. 

— La ce te gândești? spuse el. Te uiţi la mine de parcă te 
întrebi dacă sunt un factor de risc pentru asigurările de viaţă. 

Ea râse. 

— Ce fel de muzică îţi place? 

— Sunt afon, răspunse el. Când eram puștan, înainte de 
război, muzica sincopată era tot ce puteai să găsești pe ringurile 
de dans. Îmi plăcea ritmul, deși n-am fost niciodată un mare 
dansator. Dar ţie? 

— O, am dansat - trebuia. În fiecare duminică dimineaţă mă 
duceam la școala de dans, într-o rochie albă cu volănașe și cu 
mănuși albe, să învăţ dansurile de societate alături de băieți de 
doisprezece ani, îmbrăcaţi în costume. Mama mea considera că 
asta îmi va face intrarea în pătura cea mai înaltă a societăţii din 
Boston. Nu s-a întâmplat, desigur, dar, din fericire, mie nu-mi 
păsa de asta. Eram mai interesată de fabrica tatii - spre 
disperarea mamei. Ai luptat în Marele Război? 

— Mda. Peste figura lui trecu o umbră. Am fost la Ypres. El 
pronunţa „uipers”. Și am jurat să nu mai stau deoparte să văd o 
altă generaţie de tineri trimiși la moarte în felul acela. Dar nu 
mă așteptam la Hitler. 

Ea îl privi cu compasiune. El ridică privirea. Se priviră în ochi 
și ea înţelese că amândoi se gândeau la felul în care se 


VP - 322 


sărutaseră și se mângâiaseră în timpul nopţii. Brusc, se simţi, 
din nou, jenată. Privi într-o parte, spre ferestre, și văzu pământ. 
Asta îi aminti că atunci când ajungeau la Botwood spera să 
primească un telefon care să-i schimbe viața, într-un fel sau 
altul. 

— Aproape am ajuns, spuse ea. Sări din pat. Trebuie să mă 
îmbrac. 

— Lasă-mă pe mine să mă duc primul, spuse el. Dă mai bine 
pentru tine. 

— Bine. Nu era prea sigură că îi mai rămăsese vreo reputaţie 
de protejat, dar nu dorea să spună asta. Il privi cum își ia 
costumul cu umeraș și punga de hârtie care conţinea hainele 
curate pe care le cumpărase la Foynes împreună cu cămașa de 
noapte: o cămașă albă, șosete negre de lână și lenjerie gri, din 
bumbac. El ezită la ușă și ea presupuse că se întreba dacă o va 
mai săruta vreodată. Se duse spre el și își ridică fața. 

— Mulţumesc pentru că m-ai ţinut în braţe toată noaptea, 
spuse ea. 

El se aplecă și o sărută. Era un sărut moale, cu buzele lui 
închise peste ale ei. Rămaseră așa pentru un moment lung, apoi 
se despărţiră. 

Nancy îi deschise ușa și el ieși. 

Oftă în timp ce închidea ușa în urma lui. Cred că aș putea să 
mă îndrăgostesc de el, gândi ea. 

Se întrebă dacă avea să mai vadă vreodată cămașa aceea de 
noapte. 

Privi afară pe fereastră. Avionul pierdea înălțime constant. 
Trebuia să se grăbească. 

Își pieptănă părul repede și se duse, cu geanta ei de noapte, 
la toaletă doamnelor, care se afla chiar alături de apartamentul 
nuptial. Lulu Bell și o altă femeie se aflau acolo, dar, din fericire, 
nu și soţia lui Mervyn. Lui Nancy i-ar fi plăcut o baie, dar era 
nevoită să se descurce cu o spălare superficială în chiuvetă. 
Avea lenjerie curată și o bluză nouă, bleumarin în loc de gri, pe 
care să o poarte pe sub costumul roșu. În timp ce se îmbrăca, își 
aminti conversaţia de dimineaţă cu Mervyn. Gândul la el o făcea 
să simtă fericită, dar sub această fericire exista un sentiment de 
neliniște. De ce? După ce își puse întrebarea, răspunsul devenea 
evident. El nu spusese nimic despre soția lui. Noaptea trecută 
mărturisise că era „confuz”. De atunci, tăcere. O dorea el pe 


VP - 323 


Diana înapoi? Încă o iubea? O ţinuse în braţe pe Nancy toată 
noaptea, dar asta nu ștergea cu totul o căsătorie, nu neapărat. 

Și eu ce vreau? se întrebă ea. Sigur, mi-ar plăcea să mă mai 
văd cu Mervyn, să ies la întâlniri cu el, poate chiar să am o 
aventură cu el: dar îmi doresc să-și abandoneze căsătoria 
pentru mine? Cum să-mi dau seama după o singură noapte de 
pasiune neconsumată? 

Se opri în timp ce își aplica rujul pe buze și își privi faţa în 
oglindă. Termină cu prostiile, Nancy, își spuse în sinea ei. Ştii 
adevărul. Îl vrei pe acest bărbat. În zece ani, e singurul de care 
te-ai îndrăgostit cu adevărat. Ai patruzeci de ani și o zi și l-ai 
întâlnit pe domnul Perfect. Nu te mai învărti în jurul cozii și pune 
piciorul în prag. 

Işi dădu cu parfum Pink Clover și părăsi încăperea. 

Când ieși, îi văzu pe Nat Ridgeway și pe fratele ei, Peter, care 
aveau locurile din apropierea toaletei doamnelor. Nat spuse: 

— Bună dimineaţa, Nancy. 

Ea își aminti imediat ce simţise pentru acest bărbat cu cinci 
ani în urmă. Da, gândi ea, aș fi putut să mă îndrăgostesc de el, 
dacă aș fi avut timp; dar n-am avut. Și poate că am avut noroc: 
el ar fi putut să-și dorească Black Boots mai mult decât pe mine. 
Până la urmă, el tot încearcă să pună mâna pe companie, dar cu 
siguranţă nu încearcă să pună mâna pe mine. Clătină capul 
politicos spre el și intră în camera ei. 

Paturile fuseseră demontate și transformate, la loc, în 
canapele și Mervyn era așezat acolo, bărbierit și îmbrăcat în 
costumul lui gri închis, cu o cămașă albă. 

— Privește pe fereastră, spuse el. Aproape am ajuns. 

Nancy privi afară și văzu țărmul. Zburau la înălțime mică 
peste o pădure deasă de pini, întreruptă de râuri argintii. În timp 
ce privea, copacii lăsară loc apei - nu apa întunecată, adâncă, a 
Atlanticului, ci un estuar calm, cenușiu. Pe malul îndepărtat 
putea să vadă un port și un grup de clădiri din lemn, dominate 
de o biserică. 

Avionul cobora rapid. Nancy și Mervyn erau așezați pe divan, 
cu centurile de siguranţă prinse, ţinându-se de mâini. Nancy 
abia dacă simţi impactul când carena avionului despică 
suprafața râului și nu fu convinsă că aterizaseră decât când, un 
moment mai târziu, ferestrele fură acoperite de stropi. 

— Ei bine, spuse ea. Am zburat peste Atlantic. 


VP - 324 


— Mda. Nu sunt mulți oameni care pot spune asta. 

Ea nu se simțea prea curajoasă. Işi petrecuse jumătate din 
călătorie făcându-și griji pentru afacerea ei și cealaltă jumătate 
ținându-se de mână cu bărbatul altcuiva. Nu se gândise la zbor, 
în sine, până când furtuna nu devenise foarte rea și înțepenise 
de frică. Ce avea să le spună băieţilor? Vor dori să afle toate 
detaliile. Nici măcar nu știa cât de repede zbura avionul. Se 
decise să afle toate detaliile astea înainte să ajungă la New 
York. 

Când avionul se opri, o vedetă se apropie de el. Nancy își 
puse haina și Mervyn jacheta lui de pilot. Cam jumătate din 
pasageri se hotărâseră să coboare din avion și să facă câţiva 
pași. Ceilalţi se aflau încă în paturi, închiși în spatele perdelelor 
albastre bine strânse ale cușetelor lor. 

Trecură prin salon, pășiră pe flotorul butucănos și se 
îmbarcară în șalupă. Aerul mirosea a mare și cherestea 
proaspătă: probabil că exista un joagăr prin apropiere. Lângă 
locul de andocare al Clipperului se afla o barjă de combustibil 
inscripționată SHELL AVIATION SERVICE, cu niște bărbați 
îmbrăcaţi în salopete albe, care așteptau să umple rezervoarele 
avionului. În port se mai aflau și două cargouri comerciale, mari: 
probabil că locul de ancorare era adânc. 

Soţia lui Mervyn și iubitul ei se aflau printre cei care se 
hotărâseră să debarce și Diana îi aruncă o privire lui Nancy în 
timp ce șalupa se îndrepta spre țărm. Nancy se simțea 
stânjenită și nu reuși să-i susţină privirea deși era mai puţin 
vinovată decât Diana: până la urmă, Diana era cea care 
comisese, de fapt, adulter. k 

Debarcară pe un doc plutitor, o pasarelă și un chei. In ciuda 
orei matinale, acolo se aflau o mulțime de gură cască. La 
capătul dinspre țărm al cheiului se aflau clădirile Pan American, 
una mai mare și două mai mici, toate construite din lemn vopsit 
în verde, cu ornamente roșii-maronii. Alături de clădire se afla 
un câmp, pe care erau câteva vaci. 

Pasagerii intrară în clădirea mare a liniilor aeriene și 
prezentară pașapoartele unui bărbat de serviciu somnoros. 
Nancy observă că cei din Newfoundland vorbeau repede, cu un 
accent mai degrabă irlandez decât canadian. Exista o sală de 
așteptare, dar nu atrase pe nimeni și pasagerii se deciseră să 
exploreze satul. 


VP - 325 


Nancy era nerăbdătoare să discute cu Patrick MacBride, la 
Boston. Chiar când era pe punctul să întrebe de un telefon, se 
auzi chemată: clădirea avea un sistem de adresare publică, 
asemenea unei nave. Se prezentă unui tânăr îmbrăcat în 
uniforma Pan American. 

— Aveţi o convorbire telefonică, doamnă, spuse el. 

Inima i se opri pentru o clipă. 

— Unde este telefonul? întrebă ea privind prin cameră. 

— În biroul telegrafului, pe Wireless Road. Este cam la un 
kilometru și jumătate depărtare. 

Un kilometru și jumătate! Abia dacă își putea stăpâni 
nerăbdarea. 

— Atunci să ne grăbim, înainte să se întrerupă legătura! Aveţi 
vreo mașină? 

Tânărul arăta la fel de uluit de parcă i-ar fi cerut o rachetă 
spaţială. 

— Nu, doamnă. 

— Deci vom merge pe jos. Condu-mă. 

Părăsiră clădirea. Nancy și Mervyn îl urmau pe mesager. 
Urcară dealul, urmând un drum de pământ, fără trotuare. Niște 
oi rătăcite pășteau iarba de pe margini. Nancy era 
recunoscătoare că avea pantofi confortabili - fabricaţi de Black, 
desigur. Va mai fi Black Boots compania ei mâine-dimineață? 
Patrick MacBride era pe cale să-i spună. Întârzierea era 
insuportabilă. 

Peste vreo zece minute, ajunseră la o altă clădire din lemn și 
intrară în ea. Lui Nancy i se arătă un scaun, aflat în faţa unui 
aparat telefonic. Se așeză și ridică receptorul cu o mână 
tremurătoare. 

— Nancy Lenehan la aparat. 

Urmă o pauză lungă apoi auzi: 

— Nancy? Ești acolo? 

Contrar așteptărilor ei, nu era Mac și dură un moment până să 
recunoască vocea. 

— Danny Riley! exclamă ea. 

— Nancy, am necazuri și trebuie să mă ajuţi! 

Ea strânse mai tare telefonul. Părea că planul ei funcţionase. 
Vorbi cu voce calmă, aproape plictisită, de parcă această 
convorbire era un deranj. 

— Ce fel de necazuri, Danny? 


VP - 326 


— Mă sună oamenii în legătură cu cazul acela vechi. 

Astea erau vești bune! Mac pusese presiune pe Danny. 
Vocea lui era panicată. Asta era exact ce-și dorea ea. Dar se 
prefăcu că nu știe despre ce era vorba. 

— Ce caz? Despre ce vorbești? 

— Stii tu. Nu pot vorbi despre asta la telefon. 

— Dacă nu poţi să vorbești la telefon, pentru ce mă suni? 

— Nancy! Nu mă mai trata ca pe un rahat! Am nevoie de tine! 

— Bine, calmează-te. Era suficient de speriat: acum trebuia să 
se folosească de frica lui ca să-l manipuleze. Spune-mi exact ce 
s-a întâmplat fără să pomenești nume și adrese. Cred că știu la 
ce caz te referi. 

— Ai toate documentele vechi ale tatălui tău, nu-i așa? 

— Sigur, se află în seiful meu de acasă. 

— Unii oameni ar putea să-ţi ceară să se uite prin ele. 

Danny îi spunea povestea pe care o născocise chiar ea. Până 
acum, complotul funcţiona perfect. Nepăsătoare, Nancy spuse: 

— Nu cred că ai pentru ce să te îngrijorezi... 

— Cum poți să fii sigură, o întrerupse el frenetic. 

— Nu știu... 

— Te-ai uitat prin toate? 

— Nu, sunt prea multe, dar... 

— Nimeni nu știe ce se află acolo. Ar fi trebuit să arzi chestiile 
alea cu ani în urmă. 

— Cred că ai dreptate, dar nu m-am gândit niciodată... cine 
vrea lucrurile alea, oricum? 

— Este o anchetă a baroului. 

— Au dreptul? 

— Nu, dar arată prost dacă refuz. 

— Și arată mai bine dacă refuz eu? 

— Tu nu ești avocat, pe tine nu te pot ameninţa. 

Nancy făcu o pauză, prefăcându-se că ezită, ca să-l mai ţină 
în tensiune încă puţin. In cele din urmă, spuse: 

— Atunci nu e nicio problemă. 

— Îi vei refuza. 

— O să fac mai mult de atât. Voi arde totul mâine. 

— Nancy... El părea că e pe punctul să izbucnească în plâns. 
Nancy, ești o prietenă adevărată. 

Ea se simţi ipocrită când îi răspunse: 

— Cum aș putea să fac altceva? 


VP - 327 


— Apreciez asta, Dumnezeule, chiar apreciez. Nu știu cum aș 
putea să-ţi mulţumesc. 

— Ei bine, dacă tot ai adus vorba, ar fi ceva ce poţi să faci 
pentru mine. Își mușcă buza. Era o mușcătură delicată. Știi de 
ce zbor înapoi în așa mare grabă? 

— Nu știu. Am fost prea îngrijorat de treaba cealaltă... 

— Peter încearcă să vândă compania fără acordul meu. 

La celălalt capăt al liniei se lăsă tăcerea. 

— Danny, mai ești acolo? 

— Sigur, sunt aici. Tu nu vrei să vinzi compania? 

— Nu! Prețul este mult prea mic și nu mai există nicio poziţie 
pentru mine în noul aranjament - normal că nu vreau să vând. 
Peter știe că e o afacere foarte proastă, dar nu-i pasă atât timp 
cât mă rănește pe mine. 

— E o afacere proastă? Compania nu a mers prea bine în 
ultima vreme. 

— Știi de ce, nu-i așa? 

— Presupun... 

— Haide, spune. Peter este un manager foarte prost. 

— Bine... 

— În loc să-l lăsăm să vândă compania ieftin, de ce nu-l 
concediem? Lasă-mă pe mine să preiau treaba. Pot să răstorn 
situaţia - știi asta. Apoi, după ce facem bani, putem să ne 
gândim, din nou, să o vindem - la un preț mult mai mare. 

— Nu știu ce să zic. 

— Danny, în Europa tocmai a izbucnit un război și asta 
înseamnă că afacerile o să înflorească. Vom vinde pantofi mai 
repede decât îi putem produce. Dacă așteptăm doi sau trei ani, 
am putea să vindem compania pentru un preţ dublu sau chiar 
triplu. 

— Dar asocierea cu Nat Ridgeway ar fi foarte utilă pentru 
firma mea de avocatură. 

— Uită ce e util - eu îţi cer să mă ajuţi. 

— Chiar nu știu dacă este în interesul tău. 

Nancy voia să spună: „Mincinos nenorocit, te gândești doar la 
interesul tău”. Dar își muscă limba și zise: 

— Știu că este lucrul corect pentru noi, toţi. 

— Bine. Mă voi gândi la asta. 

Nu era suficient. Va trebui să pună cărţile pe masă. 


VP - 328 


— Îţi amintești de documentele tatălui meu, nu-i așa? Își ţinu 
respirația. 

Vocea lui cobori mult și vorbi mult mai lent. 

— Ce vrei să-mi spui? 

— Îţi cer să mă ajuţi, pentru că și eu te ajut pe tine. Știu că 
înţelegi genul acesta de lucruri. 

— Cred că înțeleg. De obicei se numește șantaj. 

Ea se strâmbă, apoi își aminti cu cine stătea de vorbă. 

— Nenorocit bătrân și ipocrit, ai făcut genul ăsta de lucruri 
toată viaţa ta. 

El râse. 

— Aici m-ai prins, copilă. Dar asta îi aprinse o altă idee. Nu 
cumva ai pornit toată ancheta asta nenorocită chiar tu, doar ca 
să ai o metodă să pui presiune pe mine? 

Era periculos de aproape de adevăr. 

— Știu că asta este ceea ce ai fi făcut tu. Dar nu voi mai 
răspunde la alte întrebări. Tot ce trebuie să știi este că dacă 
votezi cu mine, mâine, ești în siguranță; și dacă votezi împotriva 
mea, ai dat de necaz. Acum, ea îl forţa și ăsta era genul de 
lucruri pe care el le înțelegea; dar se va conforma sau o va 
sfida? 

— Nu poţi să vorbeşti așa cu mine. Te cunosc de pe vremea 
când purtai scutece. 

Ea își îmblânzi tonul. 

— Și ăsta nu e un motiv să mă ajuţi? 

Urmă o pauză lungă. Apoi el spuse: 

— Nu prea am de ales, nu-i așa? 

— Cred că nu. 

— Bine, conchise el reticent. Te voi susține mâine, dacă te 
ocupi de cealaltă poveste. 

Nancy aproape că izbucni în plâns de ușurare. Reușise, îl 
făcuse pe Danny să se răzgândească. Acum va câștiga. Black 
Boots va rămâne a ei. 

— Mă bucur, Danny, spuse ea slab. 

— Tatăl tău spunea că așa se va întâmpla. 

Observaţia veni din senin și Nancy nu o înțelese. 

— Ce vrei să spui? 

— Tatăl tău. Își dorea ca tu și Peter să vă luptaţi. 

În tonul lui Danny era o notă de viclenie, care o făcu pe Nancy 
să devină suspicioasă. Lui nu-i plăcea că fusese nevoit să 


VP - 329 


cedeze în faţa ei și dorea să o înţepe cumva. Ea era reticentă 
să-i ofere satisfacție, dar curiozitatea îi depăși precauţia. 

— Despre ce dracului vorbești? 

— Întotdeauna spunea că odraslele oamenilor bogaţi sunt 
oameni de afaceri proști pentru că nu le-a fost foame. Era foarte 
îngrijorat în legătură cu asta - se temea că veţi pierde tot ceea 
ce a construit el. 

— Nu mi-a spus niciodată că ar gândi așa, spuse ea 
suspicioasă. 

— Din cauza asta a aranjat lucrurile astfel încât să vă luptaţi 
unul cu altul. Te-a crescut ca să preiei controlul după moartea 
lui, dar nu te-a numit niciodată în locul lui; și i-a spus lui Peter că 
va fi treaba lui să conducă întreprinderea. In felul acesta erați 
nevoiţi să vă luptaţi și cel mai tare avea să ajungă la conducere. 

— Nu cred asta, negă Nancy; dar nu era la fel de sigură pe 
care părea. Danny era furios pentru că fusese manevrat, așa că 
se purta urât ca să-și descarce furia; dar asta nu dovedea că 
minte. Simţi că o trec fiorii. 

— Crezi ce vrei, spuse Danny. Eu ţi-am zis ce mi-a spus tatăl 
tău. 

— Tata i-a spus lui Peter că voia ca el să fie președinte? 

— Sigur că da. Dacă nu mă crezi, întreabă-l pe Peter. 

— Și dacă nu te-am crezut pe tine, nu-l voi crede nici pe 
Peter. 

— Nancy, te-am văzut pentru prima dată când aveai doar 
două zile, zise Danny și în vocea lui se simţea o notă nouă, de 
îngrijorare. Te cunosc de-o viaţă. Eşti o persoană bună, cu o 
latură dură, exact ca tatăl tău. Nu vreau să mă lupt cu tine pe 
motiv de afaceri. Îmi pare rău că am adus asta în discuţie. 

Acum, ea îl crezu. Suna ca un regret autentic și asta o făcu să 
creadă că era sincer. Era șocată de această revelație și se simți 
slăbită și puţin ameţită. Rămase tăcută, pentru un moment, 
încercând să-și redobândească stăpânirea de sine. 

— Presupun că ne vom întâlni la întrunirea consiliului, spuse 
Danny. 

— Bine, răspunse ea. 

— La revedere, Nancy. 

— La revedere, Danny. Ea închise telefonul. 

Mervyn spuse: 

— Dumnezeule, ai fost strălucitoare! 


VP - 330 


Ea zâmbi, subţire. 

— Mulţumesc. 

El râse. 

— Vreau să spun, felul în care l-ai manevrat - n-a avut nicio 
șansă! Bietul amărât, nici nu știe ce l-a lovit! 

— O, taci din gură, spuse ea. 

Mervyn arăta de parcă îl pălmuise. 

— Cum spui tu, zise el ermetic. 

Ei îi păru rău imediat. 

— lartă-mă, spuse ea, și îl atinse pe braț. La sfârșit, Danny a 
spus ceva care m-a șocat. 

— Vrei să-mi povestești despre asta? întrebă el prudent. 

— El spune că tatăl meu a aranjat lucrurile ca să se ajungă la 
această luptă între mine și Peter, astfel încât cel mai puternic să 
ajungă la conducerea companiei. 

— Și tu îl crezi? 

— || cred, ăsta este lucrul cel mai îngrozitor. Chiar sună 
adevărat. Nu m-am gândit niciodată la asta până acum, dar asta 
explică o mulţime de lucruri despre mine și fratele meu. 

El îi luă mâna. 

— Ești supărată. 

— Mda. li mângâie firele rare de păr negru de pe dosul palmei 
lui. Mă simt ca un personaj dintr-un film care joacă după un 
scenariu scris de altcineva. Am fost manipulată ani de zile și îmi 
displace asta. Nici măcar nu mai sunt convinsă că vreau să 
câștig lupta asta cu Peter, acum, când știu că a fost aranjată. 

El clătină din cap înţelegător. 

— Ce ti-ar plăcea să faci? 

Răspunsul îi veni chiar în clipa în care el puse întrebarea. 

— Aș vrea să scriu propriul meu scenariu. Asta aș vrea să fac. 


Capitolul douăzeci 


Harry Marks era atât de fericit, încât abia se putea mișca. 

Rămase întins în pat, amintindu-și fiecare moment al nopţii: 
fiorul brusc de plăcere atunci când Margaret îl sărutase; 
neliniștea care-l cuprinsese în timp ce se străduia să-și adune 
curajul să îi facă avansuri; dezamăgirea atunci când ea Îl 


VP - 331 


refuzase; și uluirea și încântarea când ea sărise în patul lui, ca 
un iepure care se cufundă în vizuina lui. 

Il apucă tremuratul când își aminti că ejaculase imediat ce ea 
îl atinsese. Așa păţea întotdeauna când era prima dată cu o fată 
nouă: nu recunoscuse asta. Era umilitor. Din fericire, Margaret 
nu fusese dezamăgită sau frustrată. Într-un mod ciudat, ea 
fusese excitată de asta. Oricum, până la urmă, fusese fericită. 
La fel și el. 

Abia dacă putea să creadă ce noroc îl lovise. Nu era deștept, 
nu avea bani și nu provenea din clasa socială care trebuia. Era 
complet fals și ea știa asta. Ce văzuse la el? Nu era niciun mister 
ce îl atrăsese pe el la ea: era frumoasă, adorabilă, cu suflet cald 
și vulnerabilă; și dacă asta nu era de ajuns, avea un trup de 
zeiță. Oricine s-ar fi îndrăgostit de ea. Dar el? Nu arăta rău, 
desigur, și știa cum să se îmbrace, dar avea senzaţia că genul 
acesta de lucruri nu contau prea mult pentru Margaret. Oricum, 
ea era intrigată de el. Considera că stilul lui de viață era 
fascinant și el cunoștea o grămadă de lucruri care ei îi păreau 
ciudate despre viaţa clasei muncitoare, în general, și despre 
lumea subterană, în special. Presupuse că ea îl vedea ca pe un 
fel de personaj romantic, de genul lui Scarlet Pimpernel, sau ca 
pe un fel de proscris, în genul lui Robin Hood, sau Billy the Kid, 
sau un pirat. li fusese extraordinar de recunoscătoare pentru că 
îi ţinuse scaunul la masă, un lucru banal pe care îl făcuse fără ca 
măcar să se gândească la asta, dar pentru ea însemnase foarte 
mult. De fapt, era destul de convins că acesta fusese momentul 
în care ea se îndrăgostise, cu adevărat, de el. Fetele sunt 
ciudate, gândi el. Oricum, nu mai avea importanţă care fusese 
punctul de atracţie iniţial: după ce își scoseseră hainele, fusese 
chimie pură. Nu va uita niciodată priveliștea sânilor ei, albi, în 
lumina difuză, filtrată, sfârcurile ei palide încât erau abia vizibile; 
răscoala de păr castaniu dintre picioarele ei, pistruii împrăștiați 
pe gâtul ei... 

Și acum, el urma să riște să piardă totul. 

Urma să fure bijuteriile mamei ei. 

Nu era ceva de care o fată să poată râde. Părinţii ei i se 
păreau oribili și, probabil, gândea că averea lor trebuia 
redistribuită, oricum, dar, chiar și așa, va fi șocată. Să furi de la 
cineva era ca și cum l-ai pălmui peste față: poate că nu 
producea pagube prea mari, dar îi înfuria pe oameni dincolo de 


VP - 332 


orice imaginaţie. Putea să însemne sfârșitul aventurii lui cu 
Margaret. 

Dar Suita Delhi se afla aici, în acest avion, în cala pentru 
bagaje, la doar câţiva metri de locul în care stătea întins: cele 
mai frumoase bijuterii din lume, care valorează o avere, 
suficient pentru ca el să trăiască bine tot restul vieții. 

Tânjea să ţină în mână colierul acela, să-și desfete ochii cu 
roșul fără de fund al rubinelor de Burma și să-și treacă degetele 
peste diamantele faţetate. 

Montura va trebui să fie distrusă, desigur, și suita împrăștiată 
imediat ce punea mâna pe ea. Asta era o tragedie, dar era 
inevitabilă. Pietrele vor supravieţui și vor ajunge într-o altă suită 
de bijuterii, pe pielea soției vreunui milionar. Şi Harry Marks își 
va cumpăra o casă. 

Da, asta va face cu banii. Își va cumpăra o casă la ţară, 
undeva în America, poate în zona pe care ei o numesc New 
England, oriunde ar fi aceasta. Putea să o vadă deja, cu peluzele 
și copacii, cu oaspeţii de weekend, în pantaloni albi și pălării de 
paie și soţia lui care cobora scara de stejar îmbrăcată în 
pantaloni și cizme de călărie... 

Dar soţia avea fața lui Margaret. 

Ea îl părăsise în zori, strecurându-se pe sub perdeaua lui, 
când nu se afla nimeni acolo ca să o vadă. Harry privise afară pe 
fereastră, gândindu-se la ea în timp ce avionul zbura peste 
pădurile de conifere din Newfoundland și ameriza la Botwood. 
Ea spusese că va rămâne la bord, în timpul escalei, și va fura o 
oră de somn; și Harry spusese că va face același lucru, deși nu 
avea nicio intenţie să doarmă. 

Acum putea să vadă pe fereastră un șir de oameni îmbrăcaţi 
în pardesie care se îmbarcau pe șalupă: cam jumătate din 
pasageri și majoritatea echipajului. Acum, în timp ce majoritatea 
persoanelor din avion erau adormite, va fi șansa lui să ajungă la 
cală. Încuietorile bagajelor nu-l vor întârzia prea mult. Cât ai 
clipi, ar putea să aibă Suita Delhi în palme. 

Dar se întrebă dacă nu cumva sânii lui Margaret vor fi cele 
mai preţioase bijuterii pe care va pune mâna vreodată. 

Își spuse să revină cu picioarele pe pământ. Ea petrecuse 
noaptea cu el, dar o va mai vedea vreodată după ce coborau din 
avion? Auzise oamenii vorbind despre „iubirile de croazieră” ca 
fiind celebre pentru efemeritatea lor: aventurile din avion 


VP - 333 


trebuiau să fie și mai volatile. Margaret era disperată să plece 
de lângă părinţii ei și să trăiască independent, dar se va 
întâmpla vreodată? O mulţime de fete bogate aveau aceste idei 
de independenţă, dar, de fapt, era foarte greu să renunţi la o 
viaţă de lux. Harry știa că Margaret era sută la sută sinceră, dar 
ea nu avea habar cum trăiau oamenii de rând și, când va 
încerca, nu-i va plăcea. 

Nu, nu avea de unde să știe ce va face ea. Bijuteriile, pe de 
altă parte, erau absolut de nădejde. 

Ar fi fost mult mai ușor dacă ar fi avut de făcut o alegere 
simplă. Dacă diavolul ar veni la el și i-ar spune: „Poţi să ai 
bijuteriile sau pe Margaret, dar nu ambele”, el ar fi ales-o pe 
Margaret. Dar realitatea era mult mai complicată. Ar putea să 
lase bijuteriile și tot să nu o aibă pe Margaret. Sau ar putea să le 
obțină pe amândouă. 

Toată viaţa lui fusese norocos. 

Se decise să le încerce pe amândouă. 

Se ridică. 

Își puse papucii și își trase pe el halatul de baie, apoi privi în 
jur. Perdelele erau tot trase peste cușeta lui Margaret și cea a 
mamei ei. Celelalte trei erau goale: a lui Percy, a lordului 
Oxenford și a domnului Membury. Salonul de alături era pustiu, 
în afară de o femeie care făcea curăţenie, cu eșarfă pe cap și 
care probabil că se îmbarcase la Botwood și golea scrumierele 
somnoroasă. Ușa spre exterior era deschisă și un vânt rece, 
marin, bătea peste gleznele goale ale lui Harry. In 
compartimentul numărul 3, Clive Membury discuta cu baronul 
Gabon. Harry se întrebă despre ce discutau: despre veste, 
poate? Mai în spate, chelnerii transformau înapoi paturile în 
canapele. Întregul avion avea un aer ponosit ca într-o dimineaţă 
de după o petrecere. 

Harry se duse în faţă și urcă scările. Ca de obicei, nu avea un 
plan de acţiune, niciun pretext pregătit, n-avea nici cea mai 
vagă idee ce va face dacă era prins. Considera că să gândească 
în perspectivă și să încerce să-și dea seama ce ar putea să 
meargă rău îl va face atât de nervos încât va fi incapabil să 
termine treaba. Doar gândindu-se în treacăt, ca acum, îl făcu să- 
și piardă, brusc, suflul din cauza încordării. Calmează-te, își 
spuse în sinea lui; ai făcut asta de o sută de ori. Dacă merge 
prost, vei născoci ceva, așa cum faci întotdeauna. 


VP - 334 


Ajunse pe puntea de zbor și privi în jur. 

Era norocos. Acolo nu se afla nimeni. Respiră mai ușor. Ce 
baftă! 

Privind în față, observă un chepeng deschis, pe podea, între 
scaunele celor doi piloţi. Privi prin el spre un uriaș spaţiu gol la 
prora avionului. Era deschisă o ușă în fuzelaj și unul dintre 
membrii mai tineri ai echipajului făcea ceva cu o funie. Nu prea 
bine. Harry își trase capul înapoi înainte să fie observat. 

Trecu rapid prin cabină spre ușa din peretele din spate. Acum 
se afla între cele două cale pentru bagaje, sub chepengul de 
încărcare, care conţinea și cupola navigatorului. Alese cala din 
stânga, intră și închise ușa în urma lui. Acum nu se mai afla la 
vedere și presupuse că echipajul nu avea niciun motiv să 
verifice în cală. 

Examină împrejurimile. Era ca și cum s-ar afla într-un depozit 
de bagaje de înaltă clasă. Valize scumpe, din piele, erau stivuite 
peste tot și legate cu frânghii de pereți. Harry trebuia să 
găsească repede bagajul familiei Oxenford. Se puse pe treabă. 

Nu era ușor. Unele valize erau stivuite cu etichetele cu nume 
dedesubt, altele erau acoperite de alte valize, care erau greu de 
manevrat, În cală nu exista încălzire și i se făcu frig în halatul lui 
de baie. li tremurau mâinile și îl dureau degetele în timp ce 
dezlega funiile care împiedicau valizele să se deplaseze în 
timpul zborului. Lucra sistematic, ca să nu rateze vreun bagaj 
sau să verifice unul de mai multe ori. Legă funiile la loc cât de 
bine reuși. Numele erau internaţionale: Ridgeway, D'Annunzio, 
Lo, Hartmann, Bazarov - dar niciun Oxenford. După douăzeci de 
minute, verificase fiecare bagaj, tremura și ajunse la concluzia 
că gențţile pe care le căuta trebuiau să se afle în cealaltă cală. 
Injură pe sub mustață. 

Legă la loc ultima frânghie și privi în jur cu atenţie: nu lăsase 
nicio dovadă a trecerii lui pe acolo. 

Acum va trebui să treacă prin aceeași procedură în cala 
cealaltă. Deschise ușa și ieși afară, dar o voce uluită strigă: 
„Rahat. Cine ești?” Era ofiţerul pe care-l văzuse Harry în 
compartimentul de la prora, un tânăr vesel, pistruiat, îmbrăcat 
într-o cămașă cu mânecă scurtă. 

Harry era la fel de șocat, dar își reveni repede. Zâmbi, închise 
ușa în spatele lui și spuse calm: 

— Sunt Harry Vandenpost. Tu cine ești? 


VP - 335 


— Mickey Finn, inginerul asistent. Domnule, nu ar trebui să te 
afli aici. M-ai speriat. Îmi pare rău pentru înjurătură. Dar ce 
treabă ai aici? 

— Îmi caut valiza, spuse Harry. Mi-am uitat aparatul de ras. 

— Domnule, accesul în cala pentru bagaje nu este permis pe 
durata zborului pentru niciun motiv. 

— Nu mă gândeam că fac vreun rău. 

— Ei bine, îmi pare rău, dar nu este permis. Pot să-ți 
împrumut aparatul meu de ras. 

— Apreciez asta, dar îmi cam place al meu. Doar dacă aș 
putea să-mi găsesc valiza... 

— Aş vrea să pot face ceea ce dorești, domnule, dar e 
imposibil. Când se întoarce căpitanul la bord, poţi să-l întrebi pe 
el, dar știu că îţi va spune același lucru. 

Harry înțelese, cu inima grea, că era nevoit să accepte 
înfrângerea, cel puţin pentru moment. Afișând o expresie 
curajoasă, zâmbi și spuse, cât de amabil putu: 

— În cazul ăsta, cred că o să împrumut aparatul tău de ras și 
îți mulțumesc foarte mult. 

Mickey Finn îi deschise ușa și el păși în cabina de zbor și 
cobori treptele. Ce ghinion, gândi el furios. Încă vreo câteva 
secunde și aș fi ajuns acolo. Dumnezeu știe când voi mai avea o 
altă ocazie. 

Mickey se duse în compartimentul numărul 1 și reveni, o clipă 
mai târziu, cu un aparat de ras, o lamă nouă încă în ambalajul 
original și un săpun de ras pus într-o cană. Harry le luă și îi 
mulțumi. Acum, nu avea de ales, trebuia să se radă. 

Își luă geanta pentru noapte în toaletă, cu gândul tot la 
rubinele acelea de Burma. Carl Hartmann, omul de știință, se 
afla acolo, în maiou, spălându-se energic. Harry lăsă aparatul 
său de ras, foarte bun, în cutia lui și se bărbieri, grăbit, cu 
aparatul lui Mickey. 

— O noapte aspră, spuse el de complezenţă. 

Hartmann ridică din umeri. 

— Am trăit altele și mai rele. 

Harry privi spre umerii lui osoși. Bărbatul acesta era un 
schelet ambulant. 

— Sunt convins că așa e, spuse Harry. 

Nu mai conversară. Hartmann nu era vorbăreţ și Harry era 
preocupat. 


VP - 336 


După ce se bărbieri, Harry scoase o cămașă nouă, albastră. 
Să despacheteze o cămașă nouă era una dintre micile plăceri, 
intense, ale vieții. lubea foșnetul hârtiei de ambalaj și senzația 
proaspătă pe care i-o lăsa bumbacul virgin. Se îmbrăcă, 
încântat, cu ea și își legă un nod perfect la cravata lui de mătase 
de culoarea vinului. 

Când reveni în compartiment, observă că perdelele de la 
cușeta lui Margaret erau tot închise. Și-o închipui adormind 
repede, cu părul ei minunat împrăștiat peste perna albă și zâmbi 
în sinea lui. Aruncă o privire spre salon și văzu stewarzii care 
pregăteau un mic dejun cu autoservire, care-l făcu să-i lase gura 
apă: castroane de căpșuni, și carafe cu smântână, și suc de 
portocale, și șampanie rece în frapiere de argint, aburinde. 
Astea trebuie să fie căpșuni de seră, gândi el. 

Își așeză la locul ei geanta pentru noapte, apoi, cu aparatul de 
ras al lui Mickey Finn în mână, urcă scările spre puntea de zbor, 
ca să încerce încă o dată. 

Mickey nu era acolo, dar, spre dezamăgirea lui Harry, un alt 
membru al echipajului era așezat la o masă mare, cu hărți și 
făcea calcule pe o tăbliță. Bărbatul ridică privirea, zâmbi și 
spuse: 

— Bună. Pot să te ajut cu ceva? 

— ÎI caut pe Mickey, să-i înapoiez aparatul de ras. 

— ÎI vei găsi în compartimentul numărul 1, ăsta e 
compartimentul cel mai din faţă. 

— Mulţumesc. Harry ezită. Trebuia să treacă de tipul ăsta - 
dar cum? 

— Mai dorești ceva? spuse bărbatul amabil. 

— Puntea de zbor este incredibilă, spuse Harry. E ca un birou. 

— Incredibil, nu-i așa? 

— Îţi place să zbori cu avionul? 

— lubesc asta. Uite ce e. Aș vrea să am timp să stăm de 
vorbă, dar trebuie să termin calculele astea și o să dureze 
aproape până la decolare. 

Harry gemu în sinea lui. Asta însemna că drumul spre bagaje 
era blocat până când va fi prea târziu. Nu se putea gândi la un 
pretext ca să intre în cală. Încă o dată se strădui să-și ascundă 
dezamăgirea. 

— Scuze, spuse el. Îmi iau tălpășiţa. 


VP - 337 


— De obicei, ne place să discutăm cu pasagerii, întâlnim 
oameni atât de interesanţi. Dar chiar acum... 

— E vina mea. Harry își stoarse creierii pentru un moment, 
apoi renunţă. Se întoarse și cobori scările, înjurând în sinea lui. 

Norocul părea să-l părăsească. 

Se duse în față și îi dădu trusa de bărbierit lui Mickey, apoi 
reveni în compartimentul său. Margaret încă nu se mișcase. 
Harry trecu prin salon și păși pe flotor. Inspiră adânc, de câteva 
ori, aerul rece și umed. Ratez ocazia vieţii mele, gândi el furios. 
II mâncau palmele când își imagina fabuloasele bijuterii, la doar 
câţiva pași deasupra capului său. Dar încă nu renunțase. Mai 
exista o oprire, Shediac. Era ultima lui șansă să fure o avere. 


VP - 338 


PARTEA A CINCEA 


De la Botwood la Shediac 
Capitolul douăzeci și unu 


Eddie Deakin putea să simtă ostilitatea colegilor săi de 
echipaj în timp ce debarcau în șalupă. Niciunul dintre ei nu-i 
căuta privirea. Toţi știau cât de aproape fuseseră să rămână 
fără combustibil și să se prăbușească în oceanul cuprins de 
furtună. Vieţile lor fuseseră în pericol. Nimeni nu știa încă din ce 
cauză se întâmplase asta. Dar combustibilul era 
responsabilitatea inginerului, așa că Eddie era cel vinovat. 

Trebuie să fi observat că el se comportase straniu. Fusese 
îngrijorat pe toată durata zborului, vorbise ca să-l sperie pe Tom 
Luther în timpul cinei și o fereastră se spărsese, inexplicabil, în 
timp ce el se afla la toaletă. Nu era de mirare că ceilalți nu mai 
aveau încredere în el. Genul acesta de sentimente se 
răspândește rapid în sânul unui echipaj strâns unit, când vieţile 
lor depindeau de fiecare dintre ei. 

Conștientizarea faptului că nu se mai bucura de încrederea 
colegilor săi era o pilulă greu de înghiţit. Era mândru să fie 
considerat unul dintre cei mai de nădejde oameni de aici. Mai 
rău, el însuși ierta greu greșelile altora și fusese, uneori, 
disprețuitor față de oameni ale căror performanţe scădeau din 
cauza problemelor personale. „Scuzele nu zboară”, spunea el, 
uneori, o glumă care îl făcea să tresară de câte ori se gândea la 
ea. 

Încercase să-și spună că nu-i pasă. Trebuia să-și salveze soţia 
și trebuia să o facă singur: nu putea să ceară ajutorul nimănui și 
nu putea să se îngrijoreze pentru sentimentele altora. Le riscase 
vieţile, dar riscul dăduse rezultate și cu asta basta. Totul era 
perfect logic și nimic nu mai conta. Inginerul Deakin, solid ca o 
stâncă, se transformase în Neseriosul Eddie, un tip care trebuia 
să fie supravegheat în cazul că ar greși iar. Ura oamenii de 
genul Neseriosului Eddie. Se ura pe sine. 

VP - 339 


Mulţi dintre pasageri rămăseseră la bordul avionului, așa cum 
se întâmpla, adesea, la Botwood: erau bucuroși să prindă niște 
somn, în timp ce avionul stătea pe loc. Ollis Field, tipul de la FBI, 
și prizonierul său, Frankie Gordino, rămăseseră la bord, desigur: 
ei nu debarcaseră nici la Foynes. Tom Luther se afla în șalupă, 
îmbrăcat cu o pelerină cu guler de blană și o pălărie gri- 
porumbel. in timp ce se apropiau de chei, Eddie veni lângă 
Luther și murmură: 

— Așteaptă-mă în clădirea liniilor aeriene. Te duc eu la 
telefon. 

Botwood era un cătun cu case din lemn, așezat în jurul unui 
port cu apă adâncă, într-un estuar închis al râului Exploits. Nici 
chiar milionarii de pe Clipper nu puteau să găsească ceva de 
cumpărat pe aici. Satul avea un serviciu telefonic doar din luna 
iunie. Cele câteva mașini care existau acolo circulau pe partea 
stângă, pentru că Newfoundland se afla încă sub guvernare 
britanică. 

Intrară toți în clădirea de lemn a Pan American și echipajul se 
îndreptă spre camera de operaţiuni. Eddie citi imediat 
rapoartele meteorologice trimise prin radio de la marele 
aeroport terestru, aflat la vreo șaizeci de kilometri depărtare, la 
Gander Lake. Apoi calculă necesarul de combustibil pentru 
următoarea etapă. Pentru că această etapă era mult mai scurtă, 
calculul nu era atât de important, dar, chiar și așa, avionul nu 
ducea niciodată prea mult combustibil în exces, pentru că 
încărcătura suplimentară era foarte scumpă. În timp ce lucra la 
calcule, simţi un gust amar în gură. Va mai fi vreodată capabil 
să facă aceste calcule fără să se gândească la ziua asta 
îngrozitoare? Intrebarea era retorică: după ce va face ceea ce 
era pe cale să facă, nu va mai fi niciodată inginer pe Clipper. 

Căpitanul s-ar putea întreba deja dacă e cazul să aibă 
încredere în calculele lui Eddie. Eddie avea nevoie să facă ceva 
ca să restabilească încrederea în el. Se decise să afișeze o 
îndoială de sine, implicită. Trecu de două ori peste cifre, apoi îi 
dădu foaia cu calcule căpitanului Baker, spunând: 

— Aș aprecia dacă altcineva va verifica astea. 

— N-are ce să strice, spuse căpitanul, dar păru ușurat, de 
parcă și-ar fi dorit să propună reverificarea, dar fusese reticent 
să o ceară. 

— Mă duc să iau o gură de aer, spuse Eddie și ieși. 


VP - 340 


Îl găsi pe Tom Luther în faţa clădirii Pan American, așteptând 
în picioare, cu mâinile în buzunare, privind indiferent vacile de 
pe câmp. x 

— Te conduc la biroul telegrafului, spuse Eddie. Il conduse pe 
deal, în sus, în pas vioi. Luther întârzia, în spate. 

— Grăbește-te, spuse Eddie. Trebuie să mă întorc. 

Luther grăbi pasul. Arăta de parcă nu dorea să-l înfurie pe 
Eddie. Poate că nu era surprinzător după ce Eddie aproape că îl 
aruncase din avion. 

Salutară din cap doi pasageri care păreau să se întoarcă de la 
biroul telegrafic: domnul Lovesey și doamna Lenehan, cuplul 
care se urcase la Foynes. Bărbatul purta o jachetă de pilot. Chiar 
așa distrat cum era, Eddie observă că cei doi păreau fericiţi 
împreună. Oamenii spuseseră întotdeauna că el și Carol-Ann 
păreau fericiţi împreună, își aminti el și simţi un junghi de 
durere. 

Ajunseră la birou și Luther ceru convorbirea. Scrise numărul 
pe care îl dorea pe o foaie de hârtie: nu dorea ca Eddie să-l audă 
spunându-l. Intrară într-o cabină privată, cu un aparat telefonic 
pe masă și o pereche de scaune și așteptară, nerăbdători, să le 
fie făcută legătura. Atât de devreme dimineaţa, liniile nu 
trebuiau să fie prea aglomerate, dar existau, probabil, multe 
legături între locul acesta și Maine. 

Eddie se simţea încrezător că Luther le va spune oamenilor 
săi să o aducă pe Carol-Ann la întâlnire. Era un mare pas 
înainte: însemna că va fi liber să acționeze din momentul în care 
operaţiunea de salvare era încheiată, în loc să continue să-și 
facă griji pentru soţia lui. Dar ce anume putea să facă? Lucrul 
evident era să anunțe prin radio, imediat, poliţia. Dar Luther se 
va gândi, cu siguranţă, la asta și, probabil, va distruge staţia 
radio din Clipper. Nimeni nu va putea să facă nimic până când 
nu sosea ajutorul. Până atunci, Gordino și Luther se vor afla pe 
uscat, într-o mașină, îndepărtându-se în viteză - și nimeni nu va 
ști vreodată în ce ţară se aflau, Canada sau Statele Unite. Eddie 
își storcea creierul să găsească o cale prin care să ușureze 
munca poliţiei de a-l urmări pe Gordino, dar nu se putea gândi la 
nimic. Și dacă anunţa din timp, exista riscul ca poliţia să apară 
prea repede și să o pună în pericol pe Carol-Ann - singurul risc 
pe care Eddie nu era pregătit să și-l asume. Incepu să se întrebe 
dacă reușise să obţină ceva până la urmă. 


VP - 341 


După o vreme, sună telefonul și Luther ridică receptorul. 

— Eu sunt, spuse el. Va fi o schimbare de plan. Trebuie să 
aduceţi femeia pe șalupă. Urmă o pauză, apoi spuse: Inginerul 
dorește asta și spune că nu va exista nicio altă cale și eu îl cred, 
doar aduceţi femeia, bine? După o altă pauză, privi spre Eddie. 
Vor să discute cu tine. 

Inima lui Eddie se scufundă. Până acum, Luther acţionase ca 
și cum ar fi fost șeful operaţiunii. Acum, părea că nu are puterea 
să ordone aducerea lui Carol-Ann la locul de întâlnire. Eddie 
spuse tăios. 

— Vrei să-mi spui că ăsta este șeful tău? 

— Eu sunt șeful, răspunse Luther, nesigur. Dar am parteneri. 

Era clar că partenerilor nu le plăcea ideea de a o aduce pe 
Carol-Ann la întâlnire. Eddie înjură. Trebuia să le ofere șansa să-l 
convingă să nu facă ceea ce le ceruse? Avea ceva de câștigat 
dacă discuta cu ei? Se gândi că nu. Ar putea să o aducă pe 
Carol-Ann la telefon, să o facă să ţipe ca să-i înmoaie 
hotărârea... 

— Zi-le să se ducă dracului, spuse Eddie. Telefonul se afla pe 
masă și el vorbi tare, în speranța că puteau să-l audă de la 
celălalt capăt al firului. 

Luther păru speriat. 

— Nu poţi vorbi așa cu oamenii ăștia! spuse el cu voce 
ridicată. 

Eddie se întrebă dacă ar trebui să fie și el speriat. Poate că 
evaluase greșit situaţia. Dacă Luther era unul dintre gangsteri, 
de ce se temea? Dar acum nu era momentul să-și reevalueze 
poziția. Trebuia să se ţină de plan. 

— Vreau doar un da sau un nu, zise el. Nu vreau să vorbesc 
cu rahatul ăla. 

— O, Dumnezeule! Luther ridică telefonul și vorbi din nou. Nu 
vrea să vină la telefon - ţi-am spus că va fi dificil. Urmă o pauză. 
Da, bună idee. O să-i spun. Se întoarse din nou spre Eddie și îi 
întinse receptorul. Soţia ta e la telefon. 

Eddie se întinse după telefon, apoi își retrase mâna. Dacă 
vorbea cu ea, se va lăsa la mila lor. Dar era disperat să-i audă 
vocea. Își adună și ultima urmă de voinţă, își îndesă mâinile în 
buzunare și își scutură capul. 

Luther se holbă la el pentru o clipă, apoi vorbi, din nou, în 
telefon. 


VP - 342 


— Tot nu vrea să vorbească. El - ieși de pe linie, pizdă, vreau 
să vorbesc cu... 

Brusc, Eddie îl apucă de gât. Telefonul zăngăni pe podea. 
Eddie își înfipse degetele în gâtul gros al lui Luther. Luther 
horcăi. 

— Oprește-te! Dă-mi drumul! Lasă-mă... Vocea lui se înecă. 

Ceaţa roșie se îndepărtă de pe ochii lui Eddie. Reduse 
presiunea, dar își menţinu strânsoarea. Işi apropie faţa de a lui 
Luther atât de aproape încât Luther clipi. 

— Ascultă-mă, spuse Eddie. Te adresezi soţiei mele cu 
„doamna Deakin”. 

— Bine, bine! spuse Luther, horcăind. Dă-mi drumul, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

Eddie îi dădu drumul. 

Luther se frecă pe gât respirând greu, apoi apucă telefonul. 

— Vincini? A sărit la mine doar pentru că i-am spus soţiei lui... 
un cuvânt urât. Spune că trebuie să mă adresez cu „doamna 
Deakin”. Acum, înţelegi sau trebuie să-ţi desenez? E în stare să 
facă orice! Urmă o pauză. Cred că pot să mă descurc cu el, dar 
dacă oamenii ne vor vedea luptându-ne, ce vor crede? Aș putea 
strica toată afacerea! Rămase tăcut pentru o vreme. Bine. O să-i 
spun. Ascultă, am luat decizia corectă, știu asta. Se întoarse 
spre Eddie. Vor face cum vrei tu. Ea se va afla pe șalupă. 

Eddie își luă o expresie împietrită ca să să-și ascundă 
ușurarea extraordinară. 

Luther continuă nervos: 

— Dar îmi spune să-ţi transmit că dacă va exista vreo piedică, 
o va împușca. 

Eddie îi smulse telefonul din mână. 

— Fii atent aici, Vincini. Unu: trebuie să o văd pe puntea 
șalupei înainte să deschid ușile avionului. Doi: ea trebuie să urce 
la bord împreună cu tine. Trei: indiferent ce piedici o să apară, 
dacă o împuști, te voi ucide cu mâinile goale. Bagă-ţi bine în cap 
asta, Vincini. Înainte ca bărbatul să aibă ocazia să-i răspundă, 
închise telefonul. 

Luther arăta consternat. 

— De ce ai făcut asta? Ridică receptorul și lovi în furcă. Alo? 
Alo? Scutură din cap și închise. Prea târziu. Privi spre Eddie cu 
un amestec de furie și respect. Chiar îţi place să trăieşti 
periculos, nu-i așa? 


VP - 343 


— Du-te să plătești convorbirea, izbucni Eddie. 

Luther băgă mâna în buzunarul interior și scoase un sul de 
bancnote. 

— Ascultă, spuse el. Faptul că te înfurii nu ajută pe nimeni. Ti- 
am dat ceea ce ai cerut. Acum va trebui să lucrăm împreună ca 
să facem această operaţiune să reușească, pentru binele 
amândurora. De ce nu încercăm să ne înţelegem? Acum suntem 
parteneri. 

— Să te ia dracu', spuse Eddie și ieși. 

În timp ce se grăbea pe drumul de înapoiere spre port, era 
mai furios ca niciodată. Observaţia lui Luther că erau parteneri 
atinsese un punct sensibil. Eddie făcuse tot ce putuse ca să o 
protejeze pe Carol-Ann, dar era încă angajat în eliberarea lui 
Gordino, care era un criminal și un violator. Faptul că era obligat 
să facă asta ar trebui să fie o scuză și probabil că în mintea 
altora chiar așa era, dar lui i se părea că nu conta: știa că dacă 
va duce asta până la capăt nu va mai putea să ţină capul sus 
niciodată. 

În timp ce cobora dealul spre golf, privi peste apă. Clipperul 
plutea maiestuos pe suprafața calmă. Eddie știa că acesta era 
finalul carierei lui pe Clipper. Era înnebunit și din cauza asta. La 
ancoră se mai aflau două cargouri mari și câteva bărci de 
pescuit și, spre surprinderea lui, văzu o navă de patrulare a 
marinei americane legată la doc. Se întrebă ce căuta aici, în 
Newfoundland. Avea vreo legătură cu războiul? Asta îi aminti de 
zilele când era în Marina Militară. Privind în urmă, părea un fel 
de epocă de aur, când viaţa era mai simplă. Poate că trecutul 
pare întotdeauna atrăgător atunci când dai de necaz. 

Intră în clădirea Pan American. Acolo, în holul vopsit în verde 
și alb, se afla un bărbat îmbrăcat în uniformă de locotenent, 
probabil de pe vasul de patrulare. Când Eddie se apropie, 
locotenentul se întoarse. Era un bărbat mare, urât, cu ochi mici, 
prea apropiaţi și cu un neg pe nas. Eddie se holbă la el cu uluire 
și încântare. Nu putea să-și creadă ochilor. 

— Steve? spuse el. Eşti chiar tu. Cum dracu'...? Era Steve 
Appleby, pe care încercase Eddie să-l sune de la Londra: cel mai 
vechi și cel mai bun prieten al său, bărbatul pe care, dintre toți, 
și-l dorea de partea lui când se afla la ananghie. Abia dacă 
putea să respire. 


VP - 344 


Steve se îndreptă spre el și se îmbrăţișară, bătându-se pe 
spate. 

Eddie spuse: 

— Ar fi trebuit să fii în New Hampshire. Ce naiba cauţi aici? 

— Nella mi-a spus că păreai disperat când ai sunat. Steve 
părea solemn. La naiba, Eddie, nu te-am văzut niciodată măcar 
puţin șocat. Ai fost mereu ca o stâncă. Am știut că trebuie să fii 
în mare necaz. 

— Așa e. Sunt - Eddie fu copleșit, brusc, de emoție. 

Timp de douăzeci de ore, își ţinuse sentimentele înăbușite și 
bine astupate și era pe punctul să explodeze. Faptul că prietenul 
lui cel mai bun făcuse pe dracu-n patru ca să vină să-l ajute îl 
emoționa adânc. 

— Sunt în mare necaz, mărturisi el. Apoi îi dădură lacrimile și 
gâtul i se strânse și nu putu să mai vorbească. Se întoarse și ieși 
din clădire. 

Steve îl urmă. Eddie îl conduse după colţul clădirii, printr-o 
ușă mare, deschisă, într-o cameră pentru depozitarea bărcilor, 
goală, unde era ţinută, de obicei, șalupa. Aici nu vor fi văzuţi. 

Steve vorbi ca să-i acopere jena. 

— Nu pot să număr câte favoruri a trebuit să cer ca să ajung 
aici. Sunt în Marină de opt ani și există o mulțime de oameni 
care îmi sunt datori, dar, astăzi, toţi mi-au plătit înapoi dublu și 
acum eu le sunt dator. O să-mi ia încă opt ani doar ca să fiu chit! 

Eddie clătină din cap. Steve avea o aptitudine naturală pentru 
învârteli și afaceri. Eddie dorea să-i mulțumească, dar nu-și 
putea opri lacrimile. 

Steve schimbă tonul și întrebă: 

— Eddie, ce naiba se întâmplă? 

— Au luat-o pe Carol-Ann, reuși Eddie să spună. 

— Cine a luat-o, pentru numele Domnului? 

— Banda lui Patriarca. 

Lui Steve nu-i venea să creadă. 

— Ray Patriarca? Gangsterul? 

— Au răpit-o. 

— Dumnezeule atotputernic! De ce? 

— Vor ca eu să aduc Clipperul jos. 

— Pentru ce? 

Eddie își șterse faţa cu mâneca și își redobândi controlul. 


VP - 345 


— La bord se află un agent FBI cu un prizonier, un nenorocit 
numit Frankie Gordino. Presupun că Patriarca vrea să-l salveze. 
Oricum, un pasager care-și spune Tom Luther mi-a spus să aduc 
avionul jos în largul coastei statului Maine. Vor avea o șalupă 
rapidă care-i așteaptă și Carol-Ann se va afla la bord. Il vom 
schimba pe Gordino pentru Carol-Ann, apoi Gordino o să 
dispară. 

Steve clătină din cap. 

— Și Luther a fost suficient de deștept ca să-și dea seama că 
singurul mod în care îl poate face pe Eddie Deakin să coopereze 
este să-i răpească nevasta. 

— Mda. 

— Nenorociţii. 

— Vreau să-i prind pe tipii ăștia, Steve. Vreau să-i răstignesc. 
Vreau să-i bat în cuie, jur. 

Steve clătină din cap. 

— Dar ce poți să faci? 

— Nu știu. De asta te-am sunat pe tine. 

Steve se agită. 

— Perioada periculoasă pentru ei este din clipa în care urcă la 
bordul avionului până ce ajung la mașină. Poate că poliţia ar 
putea să găsească mașina și să-i prindă. 

Eddie era în dubii. 

— Cum ar putea poliţia să o recunoască? Va fi doar o mașină 
parcată lângă o plajă. 

— S-ar putea să merite încercarea. 

— Nu e destul de sigur, Steve. Sunt prea multe lucruri care 
pot merge prost. Și nu vreau să amestec poliţia - n-am de unde 
să știu ce ar putea să facă, eventual să o pună în pericol pe 
Carol-Ann. 

Steve clătină capul în semn de aprobare. 

— Și mașina ar putea să se afle de oricare parte a frontierei, 
așa că ar trebui să anunţăm și poliţia canadiană. La dracu’, nu 
va rămâne secret nici cinci minute. Nu, poliția nu e bună. Asta 
ne lasă doar cu Marina Militară sau Garda de Coastă. 

Eddie se simțea mai bine doar pentru că reușea să discute 
problema cu cineva. 

— Hai să vorbim despre marină. 


VP - 346 


— În regulă. Să presupunem că pot aduce o navă de patrulare 
ca să intercepteze șalupa imediat după ce se face schimbul, 
înainte ca Gordino și Luther să ajungă la țărm. 

— Ar putea să funcţioneze, spuse Eddie și începu să simtă 
speranţă. Dar poţi să faci asta? Era aproape imposibil să faci 
navele Marinei Militare să se deplaseze în afara lanţului de 
comandă. 

— Cred că pot. Sunt ieșite la manevre, oricum, și sunt agitati, 
în cazul în care Germania s-ar gândi să invadeze New England 
după Polonia. E doar o problemă de a devia una dintre ele. Tipul 
care ar putea să facă asta este tatăl lui Simon Greenbourne - ţi-l 
amintești pe Simon? 

— Sigur că da. Eddie își aminti de un puști sălbatic, cu un simţ 
al umorului nebun și o sete uriașă de bere. Intra mereu în 
bucluc, dar de obicei scăpa ușor doar pentru că tatăl lui era 
amiral. 

Steve continuă: 

— Simon a mers prea departe, într-o zi, și a dat foc unui bar 
din Pearl City și a ars jumătate de cvartal. E o poveste lungă, 
dar eu l-am salvat de pușcărie și tatăl lui îmi este veșnic 
recunoscător. Cred că va face asta pentru mine. 

Eddie privi spre nava cu care venise Steve. Era o vedetă 
antisubmarin, din clasa SC, veche de douăzeci și trei de ani, cu 
o carenă din lemn, dar avea un tun de 7,6 centimetri, o 
mitralieră de calibrul 23 și cu grenade antisubmarin. Îi va speria 
pe gangsterii de oraș dintr-o șalupă rapidă. Dar era ostentativă. 

— Ar putea să vadă barca cu mult timp înainte și să miroasă o 
capcană, spuse el neliniștit. 

Steve scutură din cap. 

— Chestiile astea se pot ascunde pe râuri. Pescajul e mai mic 
de doi metri cu încărcătură completă. 

— E riscant, Steve. 

— Și dacă observă o navă de patrulare a Marinei Militare. Ce 
vor face? Anulează toată operaţiunea? 

— Ar putea să-i facă ceva lui Carol-Ann. 

Steve păru pe cale să contrazică asta, apoi se răzgândi. 

— E adevărat, spuse el. Se poate întâmpla orice. Tu ești 
singurul care are dreptul să spună dacă ne asumăm riscul. 

Eddie știa că Steve nu spunea chiar ceea ce gândea. 

— Crezi că sunt speriat, nu-i așa? spuse el ezitant. 


VP - 347 


— Mada. Dar ai dreptul. 

Eddie își privi ceasul. 

— lisuse! Trebuie să mă întorc în sala de operaţiuni. Trebuia 
să se hotărască. Steve născocise cel mai bun plan pe care-l 
putea aduce la îndeplinire și, acum, depindea de Eddie dacă îl 
accepta sau nu. 

Steve spuse: 

— Mai e un lucru la care se poate să nu te fi gândit. Ei ar 
putea să se gândească să te păcălească. 

— Cum? 

El ridică din umeri. 

— Nu știu. Dar după ce urcă la bordul Clipperului va fi foarte 
greu să te contrazici cu ei. Ar putea să hotărască să-i ia pe 
Gordino și pe Carol-Ann. 

— De ce naiba ar face asta? 

— Ca să se asigure că nu cooperezi prea entuziast cu poliţia 
pentru o vreme. 

— Rahat. Mai exista și un alt motiv, înţelese Eddie. Țipase la 
tipii ăștia și îi insultase. Ar putea să pună la cale o pedeapsă 
finală, ca să-i dea o lecţie. 

Era la înghesuială. 

Acum trebuia să meargă pe mâna lui Steve. Era prea târziu să 
mai facă altfel. 

Dumnezeu să mă ierte dacă greșesc, gândi el. 

— În regulă, zise el. Hai să facem așa. 


Capitolul douăzeci și doi 


Margaret se trezi gândind că astăzi trebuia să-i spună tatălui 
ei. 

Îi luă un moment să-și amintească ce trebuia să-i explice: că 
ea nu va locui împreună cu ei, în Connecticut, că avea să 
părăsească familia, își va închiria o locuinţă și își va găsi o 
slujbă. 

Era convinsă că asta va declanșa un acces de furie. 

O năpădi o senzaţie ameţitoare de teamă și de rușine. Era un 
sentiment familiar. Îl simţea ori de câte ori se gândea să-și 
înfrunte tatăl. Am nouăsprezece ani, gândi ea; sunt femeie. 


VP - 348 


Noaptea trecută am făcut dragoste pasională cu bărbat 
minunat. De ce mai sunt speriată de tatăl meu? 

Așa fusese de când își putea aminti. Nu înțelesese niciodată 
de ce era el atât de hotărât să o ţină în colivie. Se purta la fel și 
cu Elizabeth, dar nu și cu Percy. Părea că își dorește ca fiicele 
sale să devină niște ornamente inutile. Se purta și mai rău 
atunci când ele doreau să facă ceva practic, cum era să înveţe 
să înoate, sau să construiască o casă în copac, sau să meargă 
pe bicicletă. Nu-i păsase niciodată cât de mulţi bani cheltuiau pe 
haine, dar nu le permitea să aibă un cont deschis la librărie. 

Nu doar perspectiva înfrângerii o făcea să se simtă rău. Era 
felul în care el o refuza, furia și disprețul, aluziile în bătaie de joc 
și fața înroșită de furie. 

Ea încercase adesea să-l ocolească printr-o minciună, dar asta 
funcționa rareori: era atât de îngrozită că ar putea să audă 
mișcările pisicuței salvate în pod sau că ar putea să dea peste 
ea când se juca cu copiii „nepotriviţi” din sat sau să-i 
scotocească prin cameră și să găsească exemplarul din 
Vicisitudinile lui Evangeline, de Elinor Glyn, încât plăcerile 
interzise își pierdeau farmecul. 

Reușise să se împotrivească voinţei lui doar cu ajutorul altora. 
Monica îi prezentase plăcerile sexuale și el nu fusese capabil 
niciodată să-i ia asta. Percy o învățase să tragă cu arma; Digby, 
șoferul, o învățase să conducă. Acum, poate că Harry Marks și 
Nancy Lenehan o vor ajuta să devină independentă. 

Deja se simţea diferit. Simţea o mâncărime plăcută în mușchi, 
de parcă și-ar fi petrecut toată ziua făcând muncă fizică grea în 
aer liber. Stătea întinsă în cușeta ei și își plimba mâinile peste 
întregul trup. În ultimii șase ani se gândise la ea ca la un lucru 
făcut din forme neîndemânatice și păr dizgraţios, dar, acum, 
dintr-odată, îi plăcea trupul ei. Harry părea să considere că era 
minunat. 

Din afara cușetei ei, închisă cu perdele, se auzeau zgomote 
slabe. Presupuse că oamenii se trezeau. Aruncă o privire afară. 
Nicky, stewardul gras, demonta paturile de pe partea cealaltă, 
cele în care dormiseră mama și tata și refăcea canapeaua. Cele 
ale lui Harry și ale domnului Membury fuseseră deja refăcute. 
Harry era așezat, complet îmbrăcat, privind afară pe fereastră 
gânditor. 


VP - 349 


Brusc, se simţi sfioasă și trase perdeaua rapid, înainte ca el să 
o vadă. Era caraghios: în urmă cu câteva ore fuseseră atât de 
intimi pe cât puteau să fie două persoane, dar, acum, se simţea 
straniu. 

Se întrebă unde se aflau ceilalți. Percy ar fi coborât pe țărm. 
Tata, probabil, a făcut același lucru: de obicei se trezea 
devreme. Mama nu era niciodată prea energică dimineata: 
probabil că se afla la toaletă. Domnul Membury nu se vedea 
nicăieri. 

Margaret privi pe fereastră. Era zi. Hidroavionul se afla la 
ancoră, în apropierea unui orășel dintr-o pădure de pini. Scena 
era nemișcată. 

Se întinse la loc, bucurându-se de intimitate, savurând 
amintirile nopţii, rememorând detaliile și punându-le la păstrare, 
ca fotografiile dintr-un album. Simţi că noaptea care trecuse 
fusese momentul în care își pierduse virginitatea cu adevărat. 
Mai înainte, cu lan, contactul sexual fusese grăbit, dificil și rapid 
și se simţise ca un copil vinovat care imită, neascultător, jocurile 
adulţilor. Noaptea trecută, ea și Harry fuseseră adulţi, se 
bucuraseră de corpurile lor. Fuseseră discreţi, dar nu pe furiș; 
timizi, dar nu rușinați; nesiguri, fără stângăcie. Se simţea ca o 
femeie adevărată. Vreau mai mult, gândi ea; mult mai mult; și 
se îmbrăţișă singură. 

Și-l imagină pe Harry, așa cum abia îl văzuse, așezat lângă 
fereastră, îmbrăcat în cămașa albastră ca cerul, cu o expresie 
atât de gânditoare pe figura lui frumoasă; și, brusc își dori să-l 
sărute. Se ridică în fund, își trase halatul pe umeri, deschise 
perdelele și spuse. 

— Bună dimineaţa, Harry. 

Capul îi tresări și arăta de parcă fusese surprins făcând ceva 
rău. Ea se întrebă la ce se gândea. El îi întâlni privirea, apoi 
zâmbi. Ea îi zâmbi înapoi și descoperi că nu se putea opri. 
Zâmbiră prostește unul spre altul timp de un minut foarte lung. 
În sfârșit, Margaret coborî privirea și se ridică în picioare. 

Stewardul se întoarse de la aranjarea canapelei mamei și 
spuse: 

— Bună dimineaţa, lady Margaret. Dorești o cană de cafea? 

— Nu, mulţumesc, Nicky. Probabil că arata ca o sperietoare și 
se grăbi să ajungă la o oglindă, să-și pieptene părul. Se simți 


VP - 350 


dezbrăcată. Era dezbrăcată, în timp ce Harry se bărbierise, își 
pusese o cămașă curată și arăta strălucitor ca un măr proaspăt. 

Oricum, tot dorea să-l sărute. 

Işi luă papucii, amintindu-și cum îi uitase, indiscret, în faţa 
patului lui Harry și îi recuperase cu o fracțiune de secundă 
înainte ca tatăl ei să-i fi observat. Își băgă braţele în mânecile 
halatului și văzu privirea lui Harry cum coboară pe sânii ei. Nu o 
deranjă: lui îi plăcea să-i privească sânii. Își încheie cordonul și 
își trecu degetele prin păr. 

Nicky termină treaba. Ea spera că el va pleca din 
compartiment, ca să-l poată săruta pe Harry. În schimb, el 
întrebă: 

— Pot să desfac și patul tău, acum? 

— Sigur, spuse ea cu un sentiment de dezamăgire. Se întrebă 
cât de mult va trebui să aștepte până va putea să-l sărute, din 
nou, pe Harry. işi luă geanta, aruncă o privire plină de regret 
spre Harry, apoi ieși. 

Celălalt steward, Davy, aranja un mic dejun de tip bufet în 
salon. Ea fură o căpșună, simțindu-se păcătoasă. Merse de-a 
lungul avionului. Cele mai multe dintre cușete fuseseră, de 
acum, transformate, la loc, în canapele și câteva persoane 
stăteau sorbind adormite cafeaua. Îl văzu pe domnul Membury 
adâncit în conversaţie cu baronul Gabon și se întrebă ce subiect 
de conversație găsise perechea aceea nepotrivită pe care să-l 
dezbată atât de intens. Lipsea ceva și, după un moment, își 
dădu seama ce era: nu existau ziare de dimineaţă. 

Intră în toaleta doamnelor. Mama era așezată la masa de 
toaletă. Dintr-odată, Margaret se simţi îngrozitor de vinovată. 
Cum am putut să fac toate lucrurile alea, cu mama adormită la 
doar câţiva pași de mine? Simţi cum roșeaţa îi cotropește 
obrajii. Se strădui să spună: „Bună dimineaţa, mamă”. Spre 
surpriza ei, vocea îi sună destul de normală. 

— Bună dimineaţa, dragă. Arăţi puţin îmbujorată. Ai dormit 
bine? 

— Foarte bine, spuse Margaret și roși mai intens. Apoi îi veni 
un moment de inspiraţie și continuă. Mă simt vinovată pentru că 
am furat o căpșună de la bufetul din salon. Se scufundă în 
lavoar, ca să scape. Când ieși de acolo, dădu drumul la apă în 
chiuvetă și se spălă viguros pe faţă. 


VP - 351 


Îi părea rău că trebuia să îmbrace aceeași rochie pe care o 
purtase și ieri. l-ar fi plăcut ceva proaspăt. Se stropi cu mai 
multă apă de toaletă. Harry îi spusese că îi plăcea. El chiar știa 
că era Tosca. Era primul bărbat din câţi cunoscuse care putea să 
identifice parfumurile. 

Îi luă ceva timp să-și perie părul. Era cea mai reușită trăsătură 
a ei și trebuia să scoată maximum de efect din asta. Ar trebui să 
mă preocupe mai mult felul în care arăt, gândi ea. Până acum, 
nu prea îi pasase, dar, dintr-odată, părea să conteze. Ar trebui 
să am rochii care să-mi pună în valoare silueta și pantofi 
inteligent aleși care să-mi pună în valoare picioarele lungi și 
culori care să arate bine lângă părul roșcat și ochii verzi. Rochia 
pe care o purta era în regulă: era un fel de roșu-cărămiziu. Dar 
era, mai degrabă, largă și fără formă și acum, când privi în 
oglindă, își dori să fi avut umerii mai pătraţi și o curea în jurul 
taliei. Mama nu o va lăsa să poarte machiaj, desigur, așa că 
trebuia să fie mulţumită cu tenul ei palid. Cel puţin avea dinţi 
frumoși. 

— Sunt gata, spuse ea vioaie. 

Mama se afla în aceeași poziţie. 

— Presupun că te duci înapoi, să vorbeşti cu domnul 
Vandenpost. 

— Presupun că da, întrucât nu se mai află nimeni altcineva 
acolo și tu încă îţi redecorezi faţa. 

— Nu fi obraznică. Este ceva evreiesc în aspectul lui. 

Ei bine, nu este circumcis, gândi Margaret și aproape că era 
să o spună într-un acces diavolesc: în schimb începu să 
chicotească. 

Mama se simți jignită. 

— Nu e nimic de râs în asta. Vreau să știi că nu îţi voi mai 
permite să te vezi cu tânărul acela după ce coborâm din acest 
avion. 

— Vei fi fericită să afli că nu dau doi bani pe asta. 

Era adevărat: avea de gând să-și părăsească părinţii, așa că 
nu prea mai conta ce îi permiteau și ce nu. 

Mama îi aruncă o privire suspicioasă. 

— De ce cred că nu ești tocmai sinceră? 

— Pentru că tiranii nu au niciodată încredere în nimeni, zise 
Margaret. 


VP - 352 


Asta era o replică de ieșire din scenă destul de bună, gândi ea 
și se îndreptă spre ușă. Dar mama o chemă înapoi. 

— Nu pleca, dragă, spuse mama și ochii i se umplură de 
lacrimi. 

Voia să spună: „Nu pleca din cameră” sau „Nu părăsi 
familia?” Era posibil să bănuiască ce plănuia Margaret? Avusese 
întotdeauna o intuiţie foarte bună. Margaret nu spuse nimic. 

— Am pierdut-o deja pe Elizabeth. N-aș putea suporta să te 
pierd și pe tine. 

— Dar e vina tatii! explodă Margaret și, brusc, îi veni să 
plângă. Nu-l poţi împiedica să mai fie atât de groaznic? 

— Crezi că nu încerc? 

Margaret rămase şocată: mama nu admisese niciodată, 
înainte, că tata ar putea să fie de vină. 

— Dar n-am ce să fac dacă așa este el, sublinie ea nefericită. 

— Ai putea încerca să nu-l provoci, spuse mama. 

— Şi să cedez întotdeauna, vrei să spui. 

— De ce nu? Doar până când te măriți. 

— Dacă tu te-ai împotrivi, poate că nu ar mai fi așa. 

Mama scutură din cap tristă. 

— Nu pot să-ţi iau partea împotriva lui, dragă. Este soțul meu. 

— Dar greșește atât de tare! 

— Asta nu are importanţă. Vei afla asta când te vei căsători. 

Margaret se simţi încolţită. 

— Nu e corect. 

— Nu va mai dura mult. Îţi cer doar să-l mai tolerezi încă 
puţin. Imediat ce vei împlini douăzeci și unu de ani, se va purta 
altfel, îti promit, chiar dacă nu te măriţi. Știu că este greu. Dar 
nu vreau să primești și tu interdicţie, ca sărmana Elizabeth... 

Margaret înțelese că și ea ar fi la fel de supărată ca mama ei 
dacă s-ar înstrăina. 

— Nici eu nu vreau asta, mamă, spuse ea. Făcu un pas spre 
scaun. Mama deschise braţele. Se îmbrăţișară straniu, Margaret 
în picioare și mama ei așezată. 

— Promite-mi că nu te vei certa cu el, o rugă mama. 

Suna atât de tristă încât Margaret își dori, din tot sufletul, să-i 
facă această promisiune; dar ceva o reţinu și tot ceea ce reuși 
să spună fu: 

— Voi încerca mamă, chiar voi încerca. 


VP - 353 


Mama îi dădu drumul și o privi; și Margaret citi resemnare 
sumbră pe figura ei. 

— Îţi mulțumesc pentru asta, oricum, spuse mama. 

Nu mai era nimic de zis. 

Margaret ieși. 

Harry se ridică în picioare când ea intră în compartiment. Se 
simţea atât de supărată încât aproape își pierdu controlul și își 
aruncă braţele în jurul lui. După o ezitare uluită, de o clipă, el o 
îmbrăţișă și o sărută în vârful capului. Ea începu să se simtă mai 
bine imediat. 

Când deschise ochii, surprinse o privire uluită a domnului 
Membury, care se întorsese la locul lui. Abia dacă îi păsa, dar se 
desprinse de lângă Harry și se așezară în partea cealaltă a 
compartimentului. 

— Trebuie să facem niște planuri, spuse Harry. Asta ar putea 
să fie ultima noastră ocazie să vorbim în privat. 

Margaret știa că mama se va întoarce curând și tata și Percy 
vor reveni împreună cu ceilalți pasageri și după asta ea și Harry 
s-ar putea să nu mai fie niciodată singuri. Simţi cum o cuprinde 
panica și avu o viziune cu ei doi despărţindu-se la Port 
Washington fără să se mai întâlnească vreodată. 

— Unde pot să te contactez? Zi-mi repede! spuse ea. 

— Nu știu - nu am un loc fix. Dar nu-ţi face griji, te voi 
contacta eu. La ce hotel veţi sta? 

— La Waldorf. Îmi vei telefona diseară? Trebuie. 

— Calmează-te. Sigur că da. O să mă prezint ca domnul 
Marks. 

Tonul relaxat al lui Harry o făcu pe Margaret să-și dea seama 
că se purta caraghios - și puţin egoist. Ar trebui să se 
gândească la el la fel de mult ca și la ea. 

— Unde îţi vei petrece noaptea? 

— Voi găsi un hotel ieftin. 

Ea fu lovită de o idee. 

— Ți-ar plăcea să te strecori în camera mea, la Waldorf? 

El rânji. 

— Vorbești serios? Ştii că aș vrea. 

Ea era bucuroasă că îl mulțumise. 

— În mod normal, aș împărţi camera cu sora mea, dar, acum, 
voi fi de capul meu. 

— O, frate, abia aștept. 


VP - 354 


Ea știa cât de mult iubea el viața bună și, în felul acesta, 
dorea să-l facă fericit. Ce altceva i-ar mai plăcea? 

— Vom comanda omletă și șampanie de la room-service. 

— Voi dori să rămân acolo pentru totdeauna. 

Asta o aduse înapoi la realitate. 

— Părinţii mei se vor muta la bunicii mei, în Connecticut, 
peste câteva zile. Atunci va trebui să-mi găsesc un loc în care să 
stau. 

— Vom căuta împreună, spuse el. Poate vom găsi camere în 
aceeași clădire sau ceva de genul ăsta. 

— Serios? Ea era înfiorată. Vor avea camere în aceeași 
clădire. Era exact ceea ce își dorea ea. Fusese pe jumătate 
speriată că el va depăși limita și îi va cere să se mărite cu el și 
pe jumătate speriată că nu-l va mai vedea niciodată; dar acesta 
era idealul: putea să rămână în apropierea lui și să ajungă să-l 
cunoască mai bine, fără să se angajeze în grabă, prostește. Și 
va putea să se culce cu el. Dar exista o piedică. 

— Dacă voi lucra pentru Nancy Lenehan, va trebui să merg la 
Boston. 

— Poate că voi veni și eu la Boston. 

— Ai face asta? Abia dacă putea să creadă ce auzea. 

— Este un loc la fel de bun ca oricare altul. Unde se află, 
oricum? 

— New England. 

— E ca vechea Anglie? 

— Ei bine, am auzit că oamenii sunt mai snobi. 

— Va fi exact ca acasă. 

— Ce fel de camere vom avea? spuse ea surescitată. Vreau să 
spun, cât de multe și așa mai departe? 

El zâmbi. 

— Nu vei avea mai mult de o cameră și vei descoperi că va fi 
o luptă să plătești chiar și pentru aia. Dacă are vreo legătură cu 
echivalentul englezesc, va avea mobilă ieftină și o singură 
fereastră. Cu puţin noroc, va exista un ochi de aragaz sau o plită 
pe care să poţi face cafeaua. Vei împărți baia cu ceilalţi locatari. 

— Și bucătăria? 

El scutură din cap. 

— Nu-ţi poţi permite o bucătărie. Prânzul va fi singura masă 
caldă a zilei. Când ajungi acasă, poţi să bei o ceașcă de ceai și 


VP - 355 


să mănânci o prăjitură sau poți să-ţi faci pâine prăjită, dacă ai 
un prăjitor electric. 

Ştia că el încerca să o pregătească pentru ceea ce el 
considera că este o realitate neplăcută, dar pentru ea totul suna 
minunat de romantic. Să te gândești că ai putea să-ţi faci singur 
pâine prăjită și ceai la orice oră dorești, într-o cameră micuță, 
care e numai a ta, fără părinţi de care să te îngrijorezi și fără 
servitori care să bombăne la tine... Putea fi raiul pe pământ. 

— Proprietarii acestor locuri locuiesc, de obicei, acolo? 

— Uneori. E mai bine dacă locuiesc, pentru că, în cazul ăsta, 
păstrează locul curat - deși își bagă nasul în treburile tale. Dar 
dacă proprietarul locuiește în altă parte, clădirea se 
deteriorează adesea: instalații defecte, vopsea  cojită, 
acoperișuri sparte, genul acesta de lucruri. 

Margaret începu să înţeleagă că avea enorm de multe lucruri 
de învăţat, dar nimic din ceea ce spuse Harry nu o putea 
descuraja. Înainte să poată pune mai multe întrebări, se 
întoarseră pasagerii și echipajul și, în același moment, mama 
reveni de la toaletă cu o expresie palidă, dar frumoasă. 
Exaltarea lui Margaret se domoli. Când își aminti de conversaţia 
cu mama ei, înțelese că exaltarea de a evada împreună cu 
Harry avea să fie amestecată cu durere. 

De obicei, nu mânca prea mult dimineața, dar astăzi era 
hămesită. 

— Aş vrea niște şuncă și ouă, spuse. Destul de multe, de fapt. 
Îi prinse privirea lui Harry și înţelese că-i era foame pentru că 
făcuse dragoste cu el toată noaptea. Schiţă un zâmbet. El îi citi 
gândurile și întoarse privirea în grabă. 

Avionul decolă câteva minute mai târziu. Margaret găsi că era 
la fel de incitant, deși se întâmpla pentru a treia oară. Nu-i mai 
era frică. 

Fierbea datorită discuţiei cu Harry. El voia să meargă la 
Boston cu ea! Deși era chipeș și fermecător și probabil că avea 
succes la fete precum Margaret, i se părea că se îndrăgostise de 
ea într-un fel special. Se întâmplase extrem de brusc, dar el 
fusese foarte sensibil: nu făcuse jurăminte extravagante, dar 
era pregătit să facă aproape orice ca să rămână împreună. 

Acest angajament șterse orice îndoială din mintea ei. Până 
acum, nu-și permisese să se gândească la un viitor împreună cu 


VP - 356 


el, dar, dintr-odată, simţi că are deplină încredere în el. Avea să 
obțină tot ceea ce își dorea: libertate, independenţă și dragoste. 

Imediat ce avionul ajunse la altitudinea de croazieră, fură 
invitaţi să se servească de la bufetul pentru micul dejun și 
Margaret făcu asta cu mult zel. Toţi mâncau căpșuni și 
smântână, în afară de Percy, care prefera fulgii de porumb. Tata 
bău șampanie alături de căpșuni. Margaret își mai luă chifle 
calde și unt. 

Când Margaret era pe punctul să se întoarcă în compartiment, 
prinse privirea lui Nancy Lenehan, care dădea târcoale terciului 
cald. Nancy era la fel de aranjată și la modă ca întotdeauna, cu 
o bluză bleumarin în locul celei gri pe care o purtase ieri. li făcu 
semn lui Margaret să se apropie și îi spuse cu voce scăzută: 

— Am primit un telefon foarte important, la Botwood. Astăzi 
voi învinge. Poţi să consideri că ai o slujbă. 

Margaret străluci de plăcere. 

— O, mulțumesc! 

Nancy puse o carte de vizită pe farfuria cu pâine a lui 
Margaret. 

— Sună-mă când ești pregătită. 

— Așa voi face! Peste câteva zile! Mulţumesc! 

Nancy își duse un deget la buze și-i făcu cu ochiul. 

Margaret se întoarse în compartimentul ei exaltată. Spera că 
tatăl ei să nu fi văzut cartea de vizită. Nu dorea ca el să-i pună 
întrebări. Din fericire, era prea concentrat la mâncarea lui ca să 
mai observe altceva. 

Dar în timp ce mânca înţelese că tot va trebui să-i spună, mai 
devreme sau mai târziu. Mama o implorase să evite o 
confruntare, dar nu avea cum să facă asta. Ultima dată 
încercase să se furișeze și asta nu funcţionase. De data asta 
trebuia să-i anunţe deschis că îi părăsea, așa că toată lumea va 
afla. Nu trebuia să facă un secret din asta, să nu-i ofere niciun 
pretext să anunţe poliţia. Trebuia să-i exprime clar că avea un 
loc în care să meargă și prieteni care să o ajute. 

Și acest avion era, cu siguranţă, locul în care să-l înfrunte. 
Elizabeth făcuse acest lucru în tren și funcţionase, pentru că el 
fusese obligat să se poarte civilizat. Mai târziu, în camerele lor 
de hotel, putea să facă orice dorea. 

Când ar trebui să-i spun? Mai devreme e mai bine decât mai 
târziu: după micul dejun, el se va afla în cea mai bună dispoziţie 


VP - 357 


a zilei, plin de șampanie și mâncare. Mai târziu, pe măsură ce 
ziua avansa și el va bea niște cocktailuri sau vin, va deveni mai 
irascibil. 

Percy se ridică și spuse: 

— Mă duc să mai iau niște fulgi de porumb. 

— Stai jos, spuse tata. Vine șunca. Ai mâncat destul gunoi din 
ăla. El era împotriva fulgilor de porumb. 

— Incă mi-e foame, zise Percy și, spre uluirea lui Margaret, 
ieși din compartiment. 

Tata era stupefiat. Percy nu-l sfidase niciodată pe faţă. Mama 
doar se holba. Toată lumea aștepta întoarcerea lui Percy. El se 
întoarse cu un bol plin de fulgi de porumb. Toţi priveau. Se 
așeză și începu să mănânce. 

Tata insistă: 

— i-am zis să nu-ţi mai iei din ăia. 

Percy îi dădu peste nas: 

— Nu e stomacul tău. Și continuă să mănânce. 

Tata arăta de parcă era gata să se ridice, dar în clipa aceea 
intră Nicky, dinspre bucătărie, și îi dădu o farfurie cu cârnaţi, 
șuncă și ouă ochiuri. Pentru o clipă, Margaret se gândi că tata va 
arunca farfuria spre Percy; dar îi era prea foame. Luă furculita și 
cuțitul și adăugă: 

— Adu-mi niște muștar englezesc. 

— Mi-e teamă că nu am muștar, domnule. 

— Nu ai muștar? spuse tata furios. Cum poţi să mănânci 
cârnaţi fără muștar? 

Nicky păru speriat. 

— Îmi pare rău, domnule - nu ne-a mai cerut nimeni până 
acum. Mă voi asigura ca la următorul zbor să aduc. 

— Asta nu-mi e de prea mare folos, acum, nu-i așa? 

— Cred că nu. Imi pare rău. N 

Tata mârâi și începu să mănânce. Işi vărsase furia pe steward 
și Percy scăpase. Margaret era uimită. Asta nu se mai 
întâmplase până acum. 

Nicky îi aduse șunca și ouăle și ea se înfipse în ele, mâncând 
cu poftă. Era posibil ca tata să se înmoaie, în sfârșit? Sfârșitul 
speranțelor sale politice, începutul războiului, exilul și 
rebeliunea fiicei sale mai mari se adunaseră ca să-i strivească 
ego-ul și să-i slăbească voința. 


VP - 358 


Trebuia să-i spună, nu va exista un moment mai bun decât 
asta. 

Își termină micul dejun și așteptă ca ceilalţi să termine și ei. 
Apoi așteptă ca stewardul să ia farfuriile; apoi așteptă în timp ce 
tatăl ei mai primi o cafea. În sfârșit, nu mai era nimic de 
așteptat. 

Se mută pe locul din mijloc de pe canapea lângă mama și în 
fața tatălui ei. Inspiră adânc și începu. 

— Trebuie să-ţi spun ceva, tată, și sper că nu te vei supăra. 

Mama murmură: 

— Of, nu... 

Tata întrebă: 

— Ce mai e acum? 

— Am nouăsprezece ani și n-am lucrat o clipă în toată viaţa 
mea. E momentul să încep. 

Mama era exasperată. 

— În numele Cerului, pentru ce? 

— Aş vrea să fiu independentă. 

Mama zise: 

— Sunt milioane de fete care lucrează în fabrici și birouri și 
care și-ar scoate ochii să fie în locul tău. 

— Știu asta, mamă. Margaret mai știa și că mama o 
contrazicea doar ca să-l ţină pe tata în afara discuţiei. Oricum, 
asta nu va funcţiona pentru mult timp. 

Mama o surprinse capitulând aproape imediat. 

— Ei bine, presupun că dacă ești hotărâtă să faci asta, bunicul 
tău va putea să-ți găsească un loc la cineva cunoscut... 

— Am deja o slujbă. 

Asta o luă prin surprindere. 

— În America? Cum e posibil? 

Margaret se hotărâse să nu le spună despre Nancy Lenehan. 
Părinţii ei ar putea să discute cu ea și să strice totul. 

— Totul e aranjat, spuse ea sec. 

— Ce fel de slujbă? 

— Asistent la departamentul de vânzări al unei fabrici de 
încălțăminte. 

— O, pentru numele lui Dumnezeu, nu fi ridicolă! 

Margaret își mușcă buzele. Pentru ce trebuia să fie mama atât 
de disprețuitoare? 


VP - 359 


— Nu e ridicol. Mai degrabă sunt mândră de mine. Am primit 
o slujbă prin propriile mele forțe, fără ajutorul tatii sau al 
bunicului, doar pe meritul meu. Poate că nu era exact ceea ce 
se întâmplase, dar Margaret devenise defensivă. 

— Unde se află fabrica? 

Tata vorbi pentru prima dată. 

— Nu poate să lucreze într-o fabrică și cu asta am încheiat. 

Margaret spuse: 

— Voi lucra în biroul de vânzări, nu în fabrică. Și se află la 
Boston. 

— Atunci, asta aranjează lucrurile, spuse mama. Vei locui la 
Stamford, nu la Boston. 

— Nu, mamă. Voi locui la Boston. 

Mama deschise gura să vorbească, apoi o închise din nou 
înțelegând, în sfârșit, că se confrunta cu ceva ce nu putea să 
respingă cu ușurință. Rămase tăcută pentru o vreme, apoi 
adăugă: 

— Ce încerci să ne spui? 

— Doar că o să vă părăsesc și voi pleca la Boston și voi locui 
cu chirie și voi merge la muncă. 

— O, este prea stupid! 

Margaret se inflamă. 

— Nu fi atât de disprețuitoare. Mama tresări la tonul ei furios 
și Margaret regretă imediat. Continuă mult mai liniștită: 

— Fac doar ceea ce fac cele mai multe fete de vârsta mea. 

— Fete de vârsta ta, poate, dar nu și fetele din clasa ta 
socială. 

— De ce artrebui să fie vreo deosebire? 

— Pentru că nu are niciun rost să lucrezi pe un post în care 
ești plătită cu cinci dolari pe săptămână și să locuiești într-un 
apartament care-l va costa pe tatăl tău o sută de dolari pe lună. 

— Nu vreau ca tata să plătească pentru apartament. 

— Atunci, unde vei locui? 

— V-am spus, în chirie. 

— În mizerie! Dar ce rost are? 

— Voi economisi bani până când voi avea destui pentru un 
bilet spre casă, apoi voi pleca și mă voi înrola în STA. 

Tata vorbi din nou. 

— Habar nu ai despre ce vorbești. 

Margaret se simţi înțepată. 


VP - 360 


— Despre ce nu știu, tată? 

Mama, încercând să-i întrerupă, spuse: 

— Nu, nu e... 

Margaret trecu peste ea. 

— Știu că va trebui să alerg după comisioane și să fac cafea și 
să răspund la telefon în birou. Știu că voi locui într-o singură 
cameră, cu un ochi de aragaz și voi împărți baia cu alţi chiriași. 
Știu că nu-mi va plăcea să fiu săracă - dar îmi va plăcea să fiu 
liberă. 

— Nu știi nimic, spuse tata disprețuitor. Liberă? Tu? Vei fi ca 
un iepuraș de companie eliberat într-o cușcă cu animale. Îţi spun 
eu ce nu știi, fata mea: nu știi că ai fost protejată și răsfăţată 
toată viaţa ta. N-ai fost niciodată la școala... 

Această nedreptate îi aduse lacrimi în ochi și o provocă să 
răspundă. 

— Am vrut să merg la școală, protestă ea. Tu nu m-ai lăsat! 

El ignoră întreruperea. 

— Ți-au fost spălate hainele și mâncarea ţi-a fost pregătită și 
ai fost transportată cu șofer oriunde ai dorit să mergi, ţi-au fost 
aduși copii acasă ca să te joci cu ei și nu te-ai gândit, nicio clipă, 
la felul în care au fost obţinute toate astea. 

— Ba m-am gândit! 

— Și, acum, vrei să trăiești pe cont propriu! Nici măcar nu știi 
cât costă o pâine, nu-i așa? 

— Voi afla curând... 

— Nu știi cum să-ţi speli propria lenjerie. N-ai călătorit 
niciodată cu autobuzul. N-ai dormit singură într-o casă. Nu știi 
cum să reglezi un ceas deșteptător, să pui momeală într-o cursă 
de șoareci, să speli vasele, să fierbi un ou - ai putea să fierbi un 
ou? Știi cum se face? 

— Și a cui e vina că nu știu toate astea? întrebă Margaret 
înlăcrimată. 

El continuă, fără milă, iar pe faţă i se citeau dispreţ și furie. 

— La ce vei fi de folos într-un birou? Nu poţi să faci ceaiul - nu 
știi cum. N-ai văzut niciodată un dulap cu dosare. N-a trebuit 
niciodată să stai într-un loc de la nouă dimineața până la cinci 
după amiaza. Te vei plictisi și vei umbla aiurea. Nu vei rezista 
nicio săptămână. 

El exprima temerile cele mai secrete ale lui Margaret și din 
cauza asta era atât de supărată. În sufletul ei era îngrozită că el 


VP - 361 


ar putea să aibă dreptate: va fi neajutorată locuind singură, va fi 
concediată de la slujbă. Vocea lui batjocoritoare, fără milă, care 
prezicea, cu încredere, că cele mai rele temeri ale ei vor deveni 
realitate îi distrugea visul așa cum un val distruge un castel de 
nisip. Ea plânse, pe faţă, cu șiroaie de lacrimi scurgându-se pe 
obraji. 

Il auzi pe Harry spunând: 

— Este prea mult... 

— Lasă-l să continue, îi spuse ea. Asta era o bătălie pe care 
nu putea să o poarte Harry în locul ei: era între ea și tatăl ei. 

Roșu la faţă, fluturând degetul, vorbind din ce în ce mai tare, 
tata continuă: 

— Boston nu e ca satul Oxenford, să știi. Acolo, oamenii nu se 
ajută unul pe altul. Te vei îmbolnăvi și vei fi otrăvită de doctori 
cu școala făcută pe jumătate. Vei fi jefuită de proprietarii evrei și 
violată pe străzi de negri. Cât despre înrolarea în armată...! 

— Mii de fete s-au înrolat în STA! spuse Margaret, dar vocea ei 
era o șoaptă slabă. 

— Nu fete ca tine, replică el. Fete dure, poate, care sunt 
obișnuite să se scoale devreme dimineaţa și să frece podelele, 
nu debutante răsfățate. Și ferească Sfântul să te afli în vreun fel 
de pericol - te vei transforma în piftie! 

Își aminti cât de neajutorată fusese în camuflaj - speriată și 
panicată - și se înroși de rușine. Avea dreptate, se transformase 
în piftie. Dar nu va fi întotdeauna înspăimântată și lipsită de 
apărare. El făcuse tot posibilul să o facă să se simtă lipsită de 
puteri și dependentă, dar Margaret era extrem de hotărâtă să 
devină ea însăși și își păstra flacăra speranţei chiar și atunci 
când tremura sub atacul lui. 

Își îndreptă degetul spre ea și ochii îi ieșiră atât de tare din 
orbite încât păreau gata să explodeze. 

— Nu vei rezista nici măcar o săptămână într-un birou și nu 
vei rezista nici măcar o zi în STA, rosti el malefic. Ești prea 
moale. Se lăsă pe spate, aparent mulțumit de sine. 

Harry veni și se așeză lângă Margaret. Scoase o batistă 
scrobită, de pânză, și o șterse pe obraji cu blândețe. 

Tata spuse. 

— Cât despre tine, tinere flăcău... 

Harry se ridică din scaun într-o clipă și se duse spre tata. 
Margaret icni, gândindu-se că va urma o bătaie. Harry spuse: 


VP - 362 


— Să nu îndrăznești să-mi vorbești în felul acesta. Eu nu sunt 
o fată. Sunt un bărbat în toată firea și dacă mă insulţi, te 
pocnesc peste capul ăla gras. 

Tata se supuse în liniște. 

Harry îi întoarse spatele și se așeză, din nou, alături de 
Margaret. 

Margaret era supărată, dar, cumva, în suflet avea un 
sentiment de triumf. li spusese că urma să plece. El se înfuriase 
și o batjocorise și o făcuse să plângă, dar nu o făcuse să se 
răzgândească: tot va pleca. 

Chiar și așa, el reușise să-i strecoare în suflet o îndoială. 
Fusese deja îngrijorată că era posibil să nu aibă curajul să-și 
ducă planul la îndeplinire, că ar putea să fie paralizată de teamă 
în ultima clipă. El amplificase această îndoială cu bătaia de joc și 
disprețul lui. Nu făcuse nimic curajos în toată viața ei: putea să 
se descurce acum? Da, mă voi descurca, gândi ea. Nu sunt prea 
moale și am să dovedesc asta. 

El o descurajase, dar nu reușise să-i schimbe hotărârea. 
Oricum, era posibil ca el să nu se dea bătut. Privi peste umărul 
lui Harry. Tata se uita pe fereastră cu o expresie malefică. 
Elizabeth îl sfidase, dar el îi interzisese să-i mai caute și ea ar 
putea să nu-și mai revadă niciodată familia. 

Ce răzbunare îngrozitoare plănuia pentru Margaret? 


Capitolul douăzeci și trei 


Diana Lovesey se gândea, tristă, că dragostea adevărată nu 
dura prea mult. 

Când Mervyn se îndrăgostise de ea, fusese încântat să-i 
satisfacă orice dorință, cu cât mai capricioasă, cu atât mai bine. 
Era gata, în orice moment, să plece până la Blackpool pentru o 
bucată de piatră, să-și ia o după-amiază liberă ca să meargă la 
cinema sau să lase totul baltă și să zboare la Paris. Era fericit să 
colinde prin toate magazinele din Manchester în căutarea unei 
eșarfe de cașmir, cu nuanţa potrivită de albastru-verzui, să 
plece de la un concert la jumătatea lui pentru că ea era 
plictisită, sau să se trezească la cinci dimineața ca să meargă să 
ia micul dejun la o cafenea muncitorească. Dar această 


VP - 363 


atitudine nu durase multă vreme după nuntă. Rareori îi refuza 
ceva, dar el încetă, curând, să se mai bucure pentru 
satisfacerea dorințelor ei. Încântarea se transformase în 
toleranţă și apoi în nerăbdare și spre final în dispreț. 

Acum, ea se întreba dacă relaţia ei cu Mark va urma același 
model. 

Toată vara, el fusese sclavul ei, dar, acum, la câteva zile după 
ce fugiseră împreună, deja se certaseră. In cea de a doua 
noapte a fugii lor, fuseseră atât de nervoși unul pe altul, încât 
dormiseră despărțiți! În mijlocul nopţii, când izbucnise furtuna și 
avionul se cabra și se legăna ca un cal sălbatic, Diana fusese 
atât de înfricoșată încât aproape că își înghiţise mândria și 
intenţionase să se ducă la cușeta lui Mark. Dar ar fi fost prea 
umilitor, așa că rămase întinsă, nemișcată, gândindu-se că avea 
să moară. Sperase că el va veni la ea, dar și el era la fel de 
mândru și asta o înnebunea și mai tare. 

În dimineaţa asta abia dacă vorbiseră. El se trezise chiar când 
avionul ameriza la Botwood și când se trezi Diana, Mark plecase 
deja la țărm. Acum stăteau faţă în faţă, în locurile de lângă 
culoar, din compartimentul numărul 4, prefăcându-se că iau 
micul dejun. Diana se juca cu niște căpșuni și Mark rupea o 
chiflă fără să o mănânce. 

Ea nu mai era așa de sigură de ce o enervase atât de tare 
faptul că Mervyn împărțea apartamentul nupţial cu Nancy 
Lenehan. Se gândea doar că Mark ar fi trebuit să o înțeleagă și 
să o susţină. În schimb, el îi pusese la îndoială dreptul de a se 
simţi în felul acesta și insinuase că ea era încă îndrăgostită de 
Mervyn. Cum putea Mark să spună așa ceva, când ea renunţase 
la tot ca să fugă împreună cu el? 

Privi în jur. În dreapta ei, prinţesa Lavinia și Lulu Bell erau 
angajate într-o conversaţie superficială. Niciuna din ele nu 
dormise din cauza furtunii și păreau epuizate. In stânga, dincolo 
de culoar, tipul de la FBI, Ollis Field, și prizonierul lui, Frankie 
Gordino, mâncau în tăcere. Piciorul lui Gordino era prins cu 
cătușe de scaun. Toată lumea părea obosită și mai degrabă 
morocănoasă. Fusese o noapte lungă. 

Davy, stewardul, apăru și debarasă farfuriile cu micul dejun. 
Prinţesa Lavinia se plânse că ouăle ei fuseseră prea moi și șunca 
prea prăjită. Davy le oferi cafea. Diana nu servi. 


VP - 364 


Prinse privirea lui Mark și încercă să zâmbească. El privi spre 
ea. Ea spuse: 

— Nu ai vorbit cu mine toată dimineața. 

— Pentru că pari să fii mai interesată de Mervyn decât de 
mine! exclamă el. 

Brusc, se simţi smerită. Poate că el avea dreptul să fie gelos. 

— Îmi pare rău, Mark, izbucni ea. Eşti singurul bărbat de care 
sunt interesată, serios. 

El se întinse și o apucă de mână. 

— Vorbești serios? 

— Da, vorbesc serios. Mă simt atât de proastă. M-am purtat 
foarte urât. 

El o mângâie pe dosul palmei. 

— Ei bine... O privi în ochi și, spre surpriza ei, observă că era 
pe cale să izbucnească în lacrimi. Ei bine, sunt îngrozit că mă vei 
părăsi. 

Ea nu se așteptase la asta. Era destul de șocată. Nu-i trecuse 
niciodată prin cap că el se temea să o piardă. 

E| continuă: 

— Ești atât de adorabilă, de atrăgătoare, ai putea să ai orice 
bărbat și e greu de crezut că mă vrei pe mine. Îmi e teamă că îţi 
vei înţelege greșeala și te vei răzgândi. 

Ea era emoţionată. 

— Ești cel mai adorabil bărbat din lume, din cauza asta m-am 
îndrăgostit de tine. 

— Chiar nu-ţi pasă de Mervyn? 

Ea ezită, doar pentru o clipă, dar era suficient. 

Expresia lui Mark se schimbă din nou și spuse amărât: 

— Îți pasă de el. 

Cum putea să-i explice asta? Nu mai era îndrăgostită de 
Mervyn, dar el tot mai avea un fel de putere asupra ei. 

— Nu e ceea ce crezi, spuse ea disperată. 

Mark își retrase mâna. 

— Atunci, luminează-mă. Spune-mi ce este. 

În momentul acela, Mervyn intră în compartiment. 

El privi în jur, o observă pe Diana și zise: 

— Aici erai. 

Ea se simţi nervoasă imediat. Ce mai voia? Era furios? Spera 
că nu va face o scenă. 


VP - 365 


Ea privi spre Mark. Faţa lui era încordată. Inspiră adânc și 
spuse: 

— Uite ce e, Lovesey. Nu vrem încă o ceartă. Așa că ar fi mai 
bine să pleci de aici. 

Mervyn îl ignoră și vorbi spre Diana. 

— Trebuie să discutăm despre asta. 

Ea îl cercetă îngrijorată. Ideea lui despre o conversaţie era cu 
sens unic. O „discuţie” devenea, uneori, o cicăleală. Oricum, nu 
arăta agresiv. Încerca să nu afișeze nicio expresie pe faţă, dar 
ea avea o vagă idee că el se simțea somnoros. Asta o făcu să fie 
curioasă. Precaută, spuse: 

— Nu vreau să ne certăm. 

— Nu ne certăm. 

— Bine, atunci. 

Mervyn se așeză alături de ea. Privind spre Mark, zise: 

— Te deranjează să ne lași singuri câteva minute? 

— La naiba, da, spuse Mark zgomotos. 

Amândoi priviră spre ea. Ea trebuia să decidă. Pe de o parte, 
ar fi preferat să rămână singură cu Mervyn, dar, dacă spunea 
asta, îl rănea pe Mark. Ezită, temându-se să ia partea unuia sau 
altuia. În sfârșit, gândi: l-am părăsit pe Mervyn, acum sunt cu 
Mark; ar trebui să fiu de partea lui. Cu inima bătându-i foarte 
tare, rosti: 

— Spune ce ai de spus, Mervyn. Dacă nu poţi spune de faţă cu 
Mark, nu vreau să aud. 

El păru șocat. 

— Bine, bine, spuse el iritat; apoi se controlă și redeveni 
blând. M-am gândit la unele dintre lucrurile pe care le-ai spus. 
Despre mine. Cum m-am răcit față de tine. Cât ai fost de 
nefericită. 

Făcu o pauză. Diana nu spuse nimic. Nu era stilul lui Mervyn. 
Ce va urma? 

— Vreau să spun că îmi pare rău, cu adevărat. 

Ea rămase împietrită. El vorbea serios, își dădea seama de 
asta. Ce anume produsese această schimbare? El continuă: 

— Am vrut să te fac fericită. Când eram împreună, la început, 
asta era ceea ce îmi doream. N-am vrut niciodată să fii 
nefericită. Nu e corect ca tu să fii nefericită. Meriţi fericire 
pentru că și tu oferi asta. Faci oamenii să zâmbească doar 
pentru că intri într-o cameră. 


VP - 366 


În ochii ei apărură lacrimi. Știa că e adevărat, oamenilor le 
plăcea să o privească. 

— Este un păcat să te întristez, spuse Mervyn. N-ar trebui să o 
mai fac. 

Urma să-i promită că se va purta mai bine? se întrebă ea, cu 
un junghi de teamă, subit. O va implora să se întoarcă la el? Ea 
nu-și dorea nici măcar ca el să încerce. 

— Nu mă întorc la tine, spuse ea neliniștită. 

El înţelese lucrul ăsta. 

— Mark te face fericită? întrebă el. 

Ea aprobă din cap. 

— Se va purta bine cu tine? 

— Da. Știu că va fi bun cu mine. 

Mark spuse: 

— Nu vorbiţi despre mine ca și cum nu aș fi aici. 

Diana se întinse și apucă mâna lui Mark. 

— Ne iubim, îi spuse ea lui Mervyn. 

— Mda. Pentru prima dată, o umbră de rânjet apăru pe fața 
lui, dar dispăru imediat. Mda, cred că vă iubiţi. 

Se înmuia? Asta nu semăna de loc cu el. Cât de mult avea de 
a face văduva cu această transformare? 

— Doamna Lenehan ţi-a spus să vii să vorbeşti cu mine? 
întrebă Diana suspicioasă. 

— Nu, dar știe ce vreau să-ţi spun. 

Mark adăugă: 

— Mi-aș dori să te grăbești și să spui mai repede. 

Mervyn îl privi dispreţuitor. 

— Nu întinde coarda, băiete - Diana este încă soția mea. 

Mark își menţinu poziția. 

— Las-o baltă, spuse el. N-ai niciun drept asupra ei, așa că nu 
încerca să-ţi arogi vreunul. Și nu-mi spune „băiete”, bunicule. 

Diana insistă: 

— Nu începeți cu asta. Mervyn, dacă ai ceva de spus, dă-i 
drumul și încetează să pasezi greutăţile în jur. 

— Bine, bine. Voiam doar atât. Inspiră adânc. Nu voi încerca 
să vă stau în cale. Te-am rugat să te întorci la mine și tu m-ai 
refuzat. Dacă tu crezi că tipul ăsta poate să reușească acolo 
unde eu am eșuat și poate să te facă fericită, atunci vă doresc 
mult noroc. Vă doresc numai bine. Făcu o pauză și privi de la 
unul la altul. Asta a fost. 


VP - 367 


Urmă un moment de tăcere. Mark era pe cale să spună ceva, 
dar Diana interveni prima. 

— Ipocrit nenorocit! izbucni ea. Ea văzuse, într-o 
străfulgerare, ce se întâmpla în mintea lui Mervyn și furia 
propriei reacţii o surprinse. Cum îndrăznești? scuipă ea. 

El rămase uluit. 

— Ce? De ce...? 

— Ce mizerie, să spui că nu ne vei sta în cale. Nu ne trata de 
sus când ne urezi noroc, de parcă ai face un fel de sacrificiu. Te 
cunosc al naibii de bine, Mervyn Lovesey. Singurul fel în care 
poţi să renunţi la un lucru este atunci când nu ţi-l mai dorești! 
Putu să vadă că toată lumea din compartiment asculta cu 
atenţie, dar era prea nervoasă ca să-i mai pese. Ţi-ai pus-o cu 
văduva aceea, noaptea trecută, nu-i așa? 

— Nu! 

— Nu? Ea îl privi cu atenţie. Se gândi că, probabil, spunea 
adevărul. Dar ai fost pe aproape, nu-i așa? insistă ea; și putu să 
vadă pe faţa lui că, de data asta, ghicise corect. Te-ai 
îndrăgostit de ea și ea te place și nu mă mai dorești - ăsta este 
adevărul în povestea asta, nu-i așa? Acum, recunoaște! 

— Nu recunosc nimic! 

— Pentru că nu ai curajul să fii onest. Dar eu știu adevărul și 
oricine altcineva din avion îl bănuiește. Sunt dezamăgit de tine, 
Mervyn. Credeam că ai mai mult tupeu. 

— Tupeu! Asta îl atinse. 

— Chiar așa. Dar, în schimb, a trebuit să inventezi o poveste 
despre cum nu ne vei sta în cale. Ei bine, te-ai înmuiat - te-ai 
înmuiat la cap. Nu m-am născut ieri și nu mă poți păcăli atât de 
ușor! 

— Bine, bine, spuse el, ridicând mâinile într-un gest defensiv. 
Am venit cu o ofertă de pace și tu ai refuzat-o. Cum dorești. Se 
ridică în picioare. După felul în care vorbești, toată lumea va 
crede că eu am fost cel care a fugit cu amanta. Se îndreptă spre 
ușă. Anunţă-mă când te măriţi. O să-ţi trimit o felie de pește. 

— Ei bine! Diana avea încă tensiunea ridicată. Ce tupeu are 
tipul! Privi în jur, spre ceilalți pasageri. Prinţesa Lavinia se uita, 
superior, în altă direcție; Lulu Bell rânjea, Ollis Field dădea din 
cap dezaprobator și Frankie Gordino spuse: „Ce mai fată!” 

În sfârșit, se uită la Mark, întrebându-se ce credea el despre 
reprezentaţia lui Mervyn și despre izbucnirea ei. Spre 


VP - 368 


surprinderea ei, zâmbea larg. Zâmbetul lui era molipsitor și se 
trezi zâmbind înapoi. 

— Ce-i atât de amuzant? spuse ea chicotind. 

— Ai fost minunată, răspunse el. Sunt mândru de tine. Și sunt 
mulțumit. 

— Mulţumit, pentru ce? 

— Tocmai l-ai înfruntat pe Mervyn, pentru prima dată în viața 
ta. 

Era oare adevărat? Ea credea că era. 

— Presupun că ai dreptate. 

— Nu mai ești speriată de el, nu-i așa? 

Ea se gândi la asta. 

— Ai dreptate, nu mai sunt. 

— Îţi dai seama ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că nu mai sunt speriată de el. 

— Înseamnă mai mult de atât. Înseamnă că nu-l mai iubești. 

— Chiar așa? spuse ea gânditoare. Își spusese, în sinea ei, că 
nu-l mai iubea pe Mervyn, cu mult timp în urmă, dar, acum, privi 
în sufletul ei și înţelese că nu era adevărat. Toată vara, chiar și 
atunci când îl înșela, se afla tot în robia lui. Rămăsese, cumva, 
agăţată de el, chiar și după ce îl părăsise și, în avion, fusese 
plină de remușcări și se gândise să se întoarcă la el. Dar acum 
se terminase. 

Mark adăugă: 

— Cum te-ai simţi dacă s-ar combina cu văduva? 

Fără să se gândească măcar o clipă, răspunse: 

— De ce mi-ar păsa? 

— Vezi? 

Ea râse. 

— Ai dreptate, spuse ea. În sfârșit, s-a terminat. 


Capitolul douăzeci și patru 


În timp ce Clipperul își începea coborârea spre Shediac Bay, în 
golful St. Lawrence, Harry se răzgândea cu privire la furtul 
bijuteriilor lui lady Oxenford. 

Voința lui fusese slăbită de Margaret. Doar să doarmă cu ea, 
încă o noapte, la hotelul Waldorf și să se trezească și să 


VP - 369 


comande micul dejun la room-service. Ar valora mai mult decât 
bijuteriile. Dar abia aștepta și să plece la Boston împreună cu ea 
și să locuiască în chirie; să o ajute să devină independentă și să 
ajungă să o cunoască bine. Incântarea ei era molipsitoare și el îi 
împărtășea așteptările febrile faţă de viaţa lor simplă, împreună. 

Dar toate astea se puteau schimba dacă o jefuia pe mama ei. 

Shediac era ultima oprire înainte de New York. Trebuia să se 
hotărască rapid. Asta va fi ultima șansă să ajungă în cală. 

Se întrebă, din nou, dacă nu putea găsi o cale să o aibă și pe 
Margaret, și bijuteriile. Inainte de toate, ar putea ea să afle 
vreodată că el le furase? Lady Oxenford va descoperi furtul când 
va deschide cufărul, probabil la Waldorf. Dar nimeni nu va ști 
dacă bijuteriile fuseseră furate în avion, sau înainte, sau după. 
Margaret știa că Harry este un hoţ, așa că îl va bănui cu 
siguranţă; dar dacă el va nega, îl va crede ea, oare? Era posibil. 

Și apoi? Vor locui la Boston, în sărăcie, când el va avea o sută 
de mii de dolari în bancă! Dar asta nu va dura multă vreme. Ea 
va găsi o cale să se întoarcă în Anglia și să se înroleze în armată 
și el va pleca în Canada, să devină pilot de vânătoare. Războiul 
ar putea să dureze un an sau doi, poate mai mult. După 
terminarea războiului, el va scoate banii din bancă și va 
cumpăra casa aceea la ţară; și poate că Margaret va veni să 
locuiască acolo, cu el... și atunci va dori să știe de unde avea 
banii. 

Orice s-ar întâmpla, mai devreme sau mai târziu, va trebui să- 
i spună. 

Dar mai târziu ar putea să fie mai bine decât mai devreme. 

Va trebui să-i poată oferi un pretext ca să rămână în avion la 
Shediac. Nu-i putea spune că se simțea rău, pentru că, atunci, 
ea va dori să rămână la bord cu el și asta va strica totul. Trebuia 
să se asigure că ea se ducea la țărm și îl lăsa singur. 

Aruncă o privire spre ea, peste culoar. Pentru moment, ea își 
strângea centura de siguranţă. Într-o izbucnire vie de 
imaginaţie, el o văzu așezată acolo, dezbrăcată, în aceeași 
poziție, cu sânii goi, evidenţiaţi de lumina care venea de la 
ferestre, cu un smoc de păr castaniu care se ițea dintre 
coapsele ei și cu picioarele ei lungi, întinse peste podea. N-ar fi 
un prost, gândi el, să riște să o piardă de dragul unui pumn de 
rubine? 


VP - 370 


Dar nu era doar un pumn de rubine, era Suita Delhi, care 
valora o sută de mii, suficient pentru ca să-l transforme pe Harry 
în ceea ce își dorise întotdeauna să devină: un gentleman fără 
griji. 

Oricum, se juca cu ideea de a-i spune acum. „Vreau să fur 
bijuteriile mamei tale.” Ea ar putea să spună: „Bună idee, vaca 
bătrână n-a făcut niciodată ceva ca să le merite”. Nu, nu asta va 
fi reacţia lui Margaret. Se considera radicală și credea în 
redistribuirea averilor, dar totul era teoretic: va fi șocată până în 
rărunchi dacă el chiar îi deposeda familia de o parte din bogății. 
O va lua ca pe o lovitură în plin și își va schimba sentimentele 
faţă de el. 

Ea îi prinse privirea și zâmbi. 

El zâmbi înapoi, vinovat, apoi privi afară pe fereastră. 

Avionul cobora spre un golf în formă de potcoavă, cu câteva 
sate risipite pe țărm. In spatele satelor se aflau terenuri 
agricole. Pe măsură ce se apropiau, Harry desluși o cale ferată 
care șerpuia printre ferme până la un chei lung. În apropierea 
cheiului erau ancorate câteva nave de diferite dimensiuni și un 
mic hidroavion. La est de chei se întindeau kilometri întregi de 
plaje nisipoase, cu câteva cabane de vacanţă împrăștiate printre 
dune. Harry se gândi cât de plăcut ar fi să aibă o cabană de 
vacanţă, pe marginea plajei, într-un astfel de loc. Ei bine, dacă 
asta vreau, asta o să obţin, își spuse în sinea lui. Voi deveni 
bogat! 

Avionul ateriză cu blândețe. Harry simţi mai puţină încordare: 
de acum era un călător experimentat. 

— Cât e ceasul, Percy? întrebă el. 

— Ora unsprezece, ora locală. Avem o oră întârziere. 

— Şi cât timp stăm aici? 

— O oră. 

La Shediac se afla în funcţiune un sistem nou de andocare. 
Pasagerii nu erau debarcaţi cu o șalupă. În schimb, un vas care 
semăna cu un crab se apropie și remorcă avionul. La ambele 
capete ale avionului fură atașate parâme și acesta fu tras într- 
un doc plutitor, care era conectat de chei printr-o pasarelă. 

Acest aranjament îi rezolva o problemă lui Harry. La opririle 
anterioare, când pasagerii erau debarcaţi cu o șalupă, exista o 
singură oportunitate să mergi la țărm. Prin urmare, Harry 
încerca să se gândească la un pretext ca să rămână la bord, pe 


VP - 371 


durata opririi, fără ca Margaret să rămână cu el. Oricum, acum 
putea să-i spună lui Margaret să meargă la țărm și că el o va 
urma peste câteva minute și era mai puţin probabil ca ea să 
insiste să rămână cu el. 

Un steward deschise ușa și pasagerii începură să-și pună 
hainele și pălăriile. Toată familia Oxenford se ridică. La fel făcu 
și Clive Membury, care abia dacă scosese vreun cuvânt pe 
durata lungului zbor, cu excepţia, își aminti Harry acum, a unei 
discuţii destul de animate cu baronul Gabon. Se întrebă, din 
nou, despre ce discutaseră. Nerăbdător, alungă acest gând și se 
concentră pe propriile sale probleme. În timp ce familia 
Oxenford ieșea, Harry îi șopti lui Margaret: 

— Vă prind din urmă. Apoi intră în toaleta bărbaţilor. 

Işi pieptănă părul și se spălă pe mâini, doar ca să aibă ceva 
de făcut. Fereastra se spărsese, cumva, în timpul nopţii și acum 
se afla un ecran solid montat pe ramă. Auzi echipajul cum 
coboară scările de pe puntea de zbor și iese pe ușă. Își verifică 
ceasul și se hotărî să mai aștepte două minute. 

Presupuse că aproape toată lumea va merge la țărm. La 
Botwood, mulţi dintre ei fuseseră prea somnoroși, dar acum 
doreau să-și întindă picioarele și să ia niște aer proaspăt. Ollis 
Field și prizonierul său vor rămâne la bord, ca întotdeauna. 
Totuși, era straniu că Membury coborâse pe țărm dacă trebuia 
să stea cu ochii pe Frankie. Harry era încă intrigat de acest 
bărbat în vestă roșie. 

Cei de la curățenie vor urca la bord aproape imediat. Ascultă 
cu atenţie: nu reuși să audă niciun sunet de partea cealaltă a 
ușii. Crăpă ușa câţiva centimetri și aruncă o privire afară. Nu se 
vedea nimeni. Precaut, ieși de acolo. 

Bucătăria din faţă era pustie. Aruncă o privire spre 
compartimentul numărul 2: pustiu. Privind spre salon, văzu 
spatele unei femei cu o mătură. Fără alte ezitări, urcă scara. 

Călca ușor, pentru că nu dorea să-și anunţe apropierea. La 
colţul scării se opri și scrută, pe cât era posibil, podeaua cabinei. 
Nu era nimeni acolo. Era pe cale să pornească mai departe când 
o pereche de picioare, în uniformă, intrară în raza vizuală, 
îndepărtându-se de el, pe covor. Se ghemui la loc, după colț, 
apoi mai aruncă o privire. Era inginerul asistent, Mickey Finn, cel 
care îl surprinsese ultima dată. Bărbatul se opri la postul 
inginerului și se întoarse. Harry își trase capul la loc, întrebându- 


VP - 372 


se încotro se îndrepta omul din echipaj. Avea să coboare scările? 
Harry ascultă cu atenţie. Pașii se auziră pe puntea de zbor, apoi 
dispărură. Ultima dată, își aminti Harry, îl văzuse pe Mickey în 
compartimentul de la proră făcând ceva la ancoră. Făcea oare 
același lucru? Trebuia să-și asume riscul. 

Urcă în tăcere. 

Imediat ce ajunse suficient de sus, privi în faţă. Bănuiala lui 
părea să fi fost corectă: chepengul era deschis și Mickey nu se 
afla nicăieri la vedere. Harry nu se opri să privească mai de 
aproape, ci traversă rapid puntea de zbor, spre ușa din partea 
din spate, și intră în cală. Închise ușa, ușor, în urma lui și respiră 
din nou. 

Ultima dată cercetase cala de la tribord. De data asta, intră în 
cea de la babord. 

Știu imediat că avea noroc. În mijlocul calei se afla un cufăr 
de pachebot, imens, din piele verde cu auriu, cu armătură de 
alamă. Era convins că-i aparţinea lui lady Oxenford. Verifică 
eticheta: nu era niciun nume, dar adresa era The Manor, 
Oxenford, Berkshire. 

— Bingo, spuse el încet. 

Era asigurat cu o încuietoare simplă, pe care o desfăcu cu 
ajutorul lamei cuţitului său de buzunar. 

In afară de încuietoare, mai avea șase clape din alamă, care 
erau închise fără să fie încuiate. Le desfăcu pe toate. 

Cufărul era proiectat să fie folosit ca garderobă, într-o cabină 
de lux, la bordul unui pachebot. Harry se duse la un capăt și îl 
ridică. Era împărțit în două compartimente spaţioase. Pe o parte 
se afla o șină de agăţat, cu rochii și sacouri, și un mic 
compartiment pentru pantofi, în partea de jos. Celălalt conţinea 
șase sertare. 

Harry se duse mai întâi la sertare. Era confecţionate din lemn 
ușor, acoperit cu piele și erau căptușite în catifea. Lady 
Oxenford avea bluze de mătase, pulovere din cașmir, lenjerie 
din dantelă și centuri din piele de crocodil. 

Partea de sus a cufărului se ridica, asemenea unui capac, și 
bara de agăţat aluneca în afară, ca să faciliteze accesul la rochii. 
Harry trecu mâna peste fiecare obiect de îmbrăcăminte și pipăi 
marginile cufărului de jur-împrejur. 

In sfârșit, deschise cutia pentru pantofi. Acolo nu se afla 
nimic, în afară de pantofi. 


VP - 373 


Se simţi descurajat. Fusese convins că ea va avea bijuteriile 
cu ea, dar poate că exista o eroare în raționamentul său. 

Era prea curând să renunțe. 

Primul lui impuls fu să verifice și celelalte bagaje ale familiei 
Oxenford, dar se gândi mai bine. Dacă ar fi să transport bijuterii 
de mare valoare în bagaje care sunt verificate, aș încerca să le 
ascund cumva. Și ar fi mai ușor de confecţionat o ascunzătoare 
într-un cufăr mare decât într-o valiză obișnuită. 

Se hotări să mai caute. _ 

Începu cu compartimentul pentru atârnat haine. Își băgă un 
braţ în interiorul cufărului și altul pe dinafară, încercând să își 
dea seama de grosimea pereţilor: dacă părea anormală, ar 
putea să conţină un compartiment ascuns. Dar nu descoperi 
nimic neobişnuit. Întorcându-se la partea cealaltă, trase 
sertarele afară, complet... 

Și găsi ascunzătoarea. 

Inima începu să-i bată mai repede. 

Un plic mare, din fibră de manila, și un portofel din piele erau 
lipite de fundul cufărului. 

— Amatori, spuse el scuturând din cap. 

Cu încântare tot mai mare, începu să desfacă benzile. Primul 
care se desprinse fu plicul. Se simțea ca și cum nu ar conţine 
altceva decât un teanc de hârtii, dar Harry îl desfăcu oricum. 
înăuntru se aflau vreo cincizeci de foi de hârtie groasă, cu o 
tipăritură elaborată pe una din fețe. li luă ceva timp să-și dea 
seama ce erau, dar, până la urmă, decise că erau bonuri de 
trezorerie la purtător, fiecare în valoare de o sută de mii de 
dolari. 

Cinzeci însemnau cinci milioane de dolari, care valorau cam 
un milion de lire sterline. 

Harry stătea acolo, holbându-se la bonuri. Un milion de lire. 
Era ceva extraordinar. 

Harry știa pentru ce se aflau acolo. Guvernul britanic emisese 
un regulament pentru schimburile de valută, în situaţii de 
urgență, pentru a opri scurgerea banilor afară din ţară. Familia 
Oxenford trecea aceste bonuri de trezorerie prin contrabandă, 
ceea ce era un delict penal, desigur. 

Și el e la fel de escroc ca mine, gândi Harry, amuzat. 

Harry nu furase niciodată bonuri de trezorerie. Va putea să le 
încaseze? Erau plătibile la purtător: asta scria, clar, pe fata 


VP - 374 


fiecărui certificat. Dar erau și numerotate individual, astfel că 
puteau să fie identificate. Va raporta Oxenford furtul acestora? 
Asta va însemna să admită că făcea contrabandă cu ele, din 
Anglia. Dar probabil se va gândi la o minciună ca să acopere 
asta. 

Era prea periculos. Harry nu avea experienţă în acest 
domeniu. Dacă va încerca să încaseze bonurile, va fi prins. 
Reticent, le puse deoparte. 

Celălalt obiect ascuns era un portofel din piele tăbăcită, ca o 
agendă bărbătească de buzunar, dar ceva mai mare. Harry îl 
desprinse. 

Arăta ca un portofel pentru bijuterii. _ 

Pielea moale era închisă cu un fermoar. Il deschise. 

Acolo, așezată pe căptușeala din catifea neagră, se afla Suita 
Delhi. 

Părea să strălucească în semiîntunericul din cala de bagaje 
asemenea unui vitraliu dintr-o catedrală. Roșul profund al 
rubinelor alterna cu strălucirea de curcubeu a diamantelor. 
Pietrele erau uriașe, perfect potrivite și șlefuite minunat, fiecare 
dintre ele montată într-o bază de aur și înconjurată de petale 
aurite, delicate. Harry rămase uluit. 

Apucă, solemn, colierul și lăsă pietrele să i se strecoare 
printre degete ca niște picături de apă colorate. Ce ciudat, gândi 
el, confuz, că un lucru poate să arate atât de cald și să fie atât 
de rece. Era cea mai frumoasă bijuterie pe care o ţinuse 
vreodată în mâini, poate cea mai frumoasă făcută vreodată. 

Și îi va schimba viaţa. 

După un minut sau două, puse colierul jos și examină restul 
suitei. Brățara era asemănătoare colierului, cu o alternanță de 
rubine și diamante, deși pietrele erau, proporţional, mai mici. 
Cerceii erau deosebit de delicaţi: fiecare avea câte o piatră de 
rubin, din care se scurgea o alternanță de rubine și diamante, 
mici, pe un lanţ de aur, fiecare piatră montată într-o versiune 
minusculă a aceluiași model cu petale de aur. 

Harry își imagină suita purtată de Margaret. Roșul și aurul ar 
arăta uluitor pe pielea ei palidă. Mi-ar plăcea să o văd purtând 
nimic altceva în afară de asta, gândi el și această viziune îi 
cauză o erecţie. 

Nu era sigur cât de mult stătuse așezat pe podea, privind 
preţioasele pietre, când auzi pe cineva apropiindu-se. 


VP - 375 


Primul gând care-i trecu prin minte fu că se întorcea inginerul 
asistent; dar pașii sunau diferit: intruziv, agresiv, autoritar... 
oficial. 

Dintr-odată, îl cuprinse frica, i se strânse stomacul, își încleștă 
dinţii, strânse pumnii. 

Pașii se apropiau rapid. Într-o frenezie subită, Harry puse 
sertarele la loc, aruncă înăuntru plicul cu bonurile de trezorerie 
și închise cufărul. Își îndesa Suita Delhi în buzunar, când se 
deschise ușa calei. 

Se ghemui în spatele cufărului. Avea senzaţia îngrozitoare că 
nu se ascunsese suficient de rapid și că tipul îl văzuse. Auzea o 
respiraţie moderat de grea, ca aceea a unui bărbat gras care 
urcase, grăbit, niște scări. Tipul avea să intre și să se uite prin 
jur sau ce? Harry își tinu respiraţia. Ușa se închise. 

Plecase bărbatul? Harry ascultă cu atenţie. Nu mai putea să 
audă respiraţia. Se ridică, încet, și privi în jur. Bărbatul plecase. 

Oftă de ușurare. 

Dar ce se întâmpla? 

Avea ideea că pașii aceia apăsaţi și respiraţia grea aparţineau 
unui poliţist. Sau poate un ofițer vamal? Poate că asta fusese 
doar o verificare de rutină. 

Se duse la ușă și o crăpă puţin. Putea să audă niște voci 
înăbușite, departe, în cabină, dar părea să nu fie nimeni chiar 
lângă ușă. Păși afară și se așeză lângă ușa care dădea spre 
cabină. Era întredeschisă și putu să audă două voci bărbătești. 

— Tipul nu se află în avion. 

— Trebuie să fie, nu a coborât. 

Accentele erau ușor americane și Harry le recunoscu ca fiind 
canadiene. Dar despre cine vorbeau? 

— Poate că s-a strecurat afară, după toţi ceilalți. 

— Și unde s-a dus? Nu e pe nicăieri. 

Reușise Frankie Gordino să evadeze? se întrebă Harry. 

— Oricum, cine este? 

— Ei spun că este un „asociat” al nemernicului pe care l-au 
urcat în avion. 

Deci Gordino nu reușise să evadeze, dar cineva din banda lui 
se urcase la bord, fusese descoperit și evadase. Care dintre 
pasagerii cu aspect respectabil ar fi putut să fie? 

— Nu e o crimă să fii un asociat, nu-i așa? 

— Nu, dar călătorește cu pașaport fals. 


VP - 376 


Un fior îl străbătu pe Harry. Chiar el călătorea cu un pașaport 
fals. Doar nu îl căutau pe el? 

— Ei bine, ce facem acum? auzi el. 

— Îi raportăm sergentului Morris. 

După o clipă, pe Harry îl străbătu gândul înfricoșător că el ar 
putea să fie cel căutat. Dacă poliţia aflase sau bănuise că cineva 
de la bord va încerca să-l salveze pe Gordino, în mod normal, ar 
fi făcut o verificare a listei pasagerilor - și vor descoperi, curând, 
că Harry Vandenpost își raportase pașaportul furat, la Londra, în 
urmă cu doi ani; și, pe urmă, nu aveau decât să-l sune acasă, ca 
să afle că nu se afla bordul Pan American Clipper, ci stătea în 
bucătăria lui, mâncându-și fulgii de porumb și citind ziarele de 
dimineaţă sau cam așa ceva. Aflând că Harry era un impostor, 
vor bănui, firesc, că el era cel care va încerca să-l salveze pe 
Frankie Gordino. 

Nu, își spuse în sinea lui, nu te grăbi cu concluziile. Ar putea 
să existe o altă explicaţie. 

O a treia voce se alătură conversației. 

— Pe cine căutaţi, băieţi? Părea vocea inginerului asistent, 
Mickey Finn. 

— Un tip care folosește numele de Harry Vandenpost, dar nu 
este el. 

Asta lămurea lucrurile. Harry rămase împietrit de groază. 
Fusese descoperit. Viziunea casei la ţară cu teren de tenis se 
estompa ca o fotografie veche și, în schimb, văzu o Londră în 
camuflaj, un tribunal, o celulă de închisoare și, în sfârșit, o 
cazarmă a armatei. 

Inginerul spuse: 

— Ştiţi, l-am găsit furișându-se pe aici în timp ce ne aflam la 
Botwood. 

— Ei bine, acum nu se află aici. 

— Sunteţi siguri? 

Taci din gură, Mickey, gândi Harry. 

— Ne-am uitat peste tot. 

— Aţi verificat posturile mecanicilor? 

— Unde sunt alea? 

— În aripi. 

— Maa, ne-am uitat în aripi. 

— Dar v-aţi târât pe acolo? Există niște locuri în care te poți 
ascunde care nu se văd de aici, din cabină. 


VP - 377 


— Ar fi mai bine să ne mai uităm o dată. 

Cei doi polițiști păreau să fie cam proști, gândi Harry. Se 
îndoia că sergentul lor avea foarte multă încredere în ei. Dacă ar 
fi avut puţină rațiune, ar fi ordonat încă o cercetare a avionului. 
Și data viitoare se vor uita cu siguranţă și în spatele cufărului cel 
mare. Unde se putea ascunde, Harry? 

Existau câteva ascunzători mici, dar echipajul ar trebui să le 
cunoască pe toate. O verificare atentă ar trebui să treacă prin 
compartimentul de la prora, în toalete, în aripi și în spaţiul liber 
din coadă. Orice alt loc pe care l-ar putea găsi Harry era, cu 
siguranţă, cunoscut echipajului. 

Era blocat. 

Ar putea să plece? Ar putea să se strecoare afară din avion și 
să dispară de-a lungul plajei. Era o șansă relativ redusă, dar era 
mai bună decât să se predea. Dar, chiar dacă reușea să plece 
neobservat din satul acesta micuț, unde se putea duce? Ar fi 
putut să se descurce cu vorba, să iasă din aproape orice bucluc 
într-un oraș mare. Dar avea senzaţia că se afla al naibii de 
departe de orice oraș. În zona rurală era ca și mort. Avea nevoie 
de mulţimi, alei lăturalnice, magazine și gări. Avea o idee despre 
Canada că ar fi o ţară destul de mare, în cea mai mare parte 
plină de copaci. 

Ar fi în regulă dacă ar putea să coboare la New York. 

Dar unde s-ar putea ascunde între timp? 

Îi auzi pe polițiști cum ieșeau din aripi. Se ghemui, înapoi, în 
cală... 

Și descoperi că se uita chiar la răspunsul la problema lui. 

Se putea ascunde în cufărul lui lady Oxenford. 

Ar putea să încapă în el? Așa credea. Avea cam un metru și 
jumătate înălţime și baza cu latura de vreo șaizeci de 
centimetri: dacă ar fi fost gol, ai fi putut să bagi două persoane 
înăuntru. Nu era gol, desigur: va trebui să-și facă loc scoțând 
afară unele dintre haine. Și, pe urmă, ce va face cu ele? Nu 
putea să le lase împrăștiate prin jur. Dar putea să le 
îngrămădească în valiza lui, pe jumătate goală. 

Trebuia să se grăbească. 

Se târî peste grămada de bagaje și își luă propria valiză. Lucră 
febril, o deschise și îndesă în ea hainele și rochiile lui lady 
Oxenford. Trebui să se așeze pe capac ca să-l poată închide la 
loc. 


VP - 378 


Acum putea să încapă în cufăr. Descoperi că îl putea închide 
destul de ușor din interior. Va putea să respire când era închis? 
Nu va rămâne prea multă vreme înăuntru: s-ar putea să fie 
sufocant, dar va rămâne în viaţă. 

Vor observa polițiștii clapele desfăcute? Era posibil. Ar putea 
să le închidă din interior? Părea o treabă dificilă. Studie 
problema pentru un moment lung. Dacă făcea niște găuri în 
cufăr, în apropierea clapetelor, ar putea să-și strecoare cuțitul 
prin găuri și să manevreze clapele prin găuri. Aceleași găuri îi 
vor furniza și aer. 

Işi scoase briceagul. Cufărul era confecţionat din lemn, 
acoperit cu piele. Pielea verde-maronie era imprimată cu un 
model cu flori aurii. La fel ca toate bricegele, acesta avea o 
sculă ascuţită, care putea fi folosită la extragerea pietrelor din 
copitele cailor. Potrivi vârful în mijlocul uneia dintre flori și 
apăsă. Acesta pătrunse cu ușurință prin piele, dar lemnul era 
mai dur. Lucră înainte și înapoi. Lemnul avea cam o jumătate de 
centimetru grosime, presupuse el. Îi luă un minut sau două, dar, 
în cele din urmă, reuși. 

Trase vârful afară. Datorită modelului cu flori, gaura era greu 
de observat. 

Se băgă în interiorul cufărului. Descoperi ușurat că putea să 
deschidă și să închidă clapa din interior. 

Existau două clape în partea superioară și încă trei pe lateral. 
Se apucă de lucru, mai întâi la clapele de sus, pentru că erau 
cele mai vizibile. Tocmai terminase când auzi, din nou, pași. 

Se băgă în interiorul cufărului și îl închise. 

Cumva, de data asta, nu mai era atât de ușor să închidă 
clapele. In picioare, cu genunchii îndoiţi, era dificil să 
manevreze. Dar până la urmă reuși. 

După vreo două minute, poziţia lui deveni dureros de 
incomodă. Se răsuci și se întoarse, dar nu simţi nicio ușurare. Va 
trebui să sufere. 

Respirația îi suna foarte puternic. Zgomotele de afară erau 
înăbușite. Oricum, putu să audă pași în faţa calei, poate pentru 
că, acolo, nu exista mochetă și vibraţiile se transmiteau prin 
podeaua punţii. Acum, acolo se aflau cel puţin trei persoane, 
presupuse el. Nu putea să audă uși închizându-se și 
deschizându-se, dar, brusc, auzi niște pași mult mai apropiaţi și 
știu că cineva intrase în cală. 


VP - 379 


Vocea se auzi, brusc, din stânga lui. 

— Nu-mi dau seama cum a reușit, nenorocitul, să scape. 

Nu te uita la clapele laterale, te rog, gândi Harry, speriat. 

Se auzi o lovitură în partea de sus a cufărului. Poate că tipul 
doar își sprijinise cotul pe cufăr, gândi el. 

Altcineva vorbi, mai departe. 

— Nu, nu se află în acest avion. Am căutat peste tot. 

Celălalt vorbi din nou. Pe Harry îl dureau genunchii. Pentru 
numele Domnului, gândi Harry, plecaţi și discutaţi în altă parte! 

— O, îl vom prinde. Nu va putea să meargă pe jos două sute 
cincizeci de kilometri, până la graniţă, fără să-l vadă cineva. 

Două sute cincizeci de kilometri! l-ar fi luat o săptămână să 
meargă atâta drum. Ar putea să facă autostopul, dar, în 
sălbăticia asta, lumea și-ar aduce aminte de el, cu siguranţă. _ 

Timp de câteva secunde, nu se mai auzi nicio conversaţie. În 
sfârșit, pași se îndepărtară. 

Așteptă o vreme, fără să mai audă nimic. 

Își scoase cuțitul și îl băgă prin una dintre găuri, ca să 
deschidă clapeta. 

De data asta era și mai dificil. Genunchii îl dureau atât de tare 
încât abia putea să stea în picioare și s-ar fi prăbușit dacă ar fi 
avut unde. Deveni nerăbdător și împinse lama prin gaură iar și 
iar. O claustrofobie puse stăpânire pe el și gândi: mă voi sufoca, 
aici, înăuntru! Încercă să se calmeze. După un minut, reuși să-și 
alunge durerea din minte în timp ce lucra, atent, cu lama, ca să 
ajungă la cârlig. Împinse lama. Aceasta ridică mânerul de alamă 
apoi alunecă. Strânse din dinţi și încercă din nou. 

De data asta, cârligul se desfăcu. 

Încet și dureros, repetă procedeul cu celălalt cârlig. 

În sfârșit, reuși să despartă cele două jumătăţi ale cufărului și 
să se ridice în picioare. În timp ce își îndreptă picioarele, durerea 
din genunchi deveni atroce și el aproape că plânse; apoi durerea 
se liniști. 

Ce va face? 

Nu putea să coboare din avion aici. Probabil că va fi în 
siguranţă până vor ajunge la New York. Dar după aceea? 

Va trebui să rămână ascuns în avion și să doarmă acolo peste 
noapte. 

Ar putea să scape. Nu prea avea de ales, oricum. Lumea va 
afla că el furase bijuteriile lui lady Oxenford. Mai important, 


VP - 380 


Margaret va afla. Și el nu se va afla prin preajmă ca să discute 
cu ea despre asta. 

Cu cât se gândea mai mult la această posibilitate, cu atât o 
detesta mai tare. 

Știuse dinainte că dacă fura Suita Delhi, relaţia lui cu 
Margaret va fi pusă în pericol, dar întotdeauna își imaginase că 
se va afla prin preajmă când ea va descoperi ce făcuse, așa că 
putea să încerce să îndrepte lucrurile cu ea. Chiar și așa, nu se 
simţise confortabil. Puteau să treacă câteva zile până când va 
reuși să o contacteze și dacă lucrurile mergeau prost și era 
arestat, putea să dureze ani. 

Își imagina deja ce va gândi Margaret. Se împrietenise cu ea, 
făcuse dragoste cu ea și îi promisese să o ajute să-și găsească o 
casă; și totul fusese o înșelătorie, pentru că el furase bijuteriile 
mamei ei și o lăsase cu ochii în soare. Se va gândi că bijuteriile 
fuseseră tot ceea ce își dorise el de la început. Va avea inima 
sfâșiată, apoi va ajunge să-l urască și să-l dispreţuiască. 

Acest gând îl făcu să i se facă rău. 

Până în acest moment nu înţelesese, cu adevărat, cât de mult 
însemna Margaret pentru el. Dragostea ei pentru el era 
autentică. Orice altceva în viața lui era un fals: accentul, 
manierele, hainele - toată viaţa lui era o mască. Dar Margaret 
se îndrăgostise de un hoţ, de băiatul din clasa muncitoare, fără 
tată, de adevăratul Harry. Era cel mai bun lucru care i se 
întâmplase vreodată. Dacă dădea cu piciorul acestui lucru, viaţa 
lui va rămâne pentru totdeauna ceea ce era acum, o chestiune 
de prefăcătorie și necinste. Dar ea îl făcuse să-și dorească ceva 
mai mult. El încă spera la casa de la ţară cu terenurile de tenis, 
dar asta nu-l mai mulțumea, dacă ea nu se afla acolo. 

Oftă. Băiatul Harry nu mai era băiatul Harry. Poate că 
devenea bărbat. 

Deschise cufărul lui lady Oxenford. Scoase din buzunar 
portofelul de piele tăbăcită care conţinea Suita Delhi. 

Deschise portofelul și scoase bijuteriile încă o dată. Rubinele 
străluceau ca niște focuri înăbușite. Era posibil să nu mai vadă 
așa ceva niciodată, gândi el. 

Puse bijuteriile în portofelul lor. Apoi, cu inima grea, puse 
portofelul înapoi în cufărul lui lady Oxenford. 


VP - 381 


Capitolul douăzeci și cinci 


Nancy Lenehan stătea așezată pe lungul cheiului din lemn de 
la Shediac, la capătul dinspre țărm, în fața terminalului liniilor 
aeriene. Acesta era o clădire asemănătoare unei cabane de pe 
malul mării, cu flori în ghivece la ferestre; dar o antenă radio de 
lângă clădire și un turn de observaţie, pe acoperiș, dezvăluiau 
adevărata funcţionalitate a clădirii. 

Mervyn Lovesey era așezat alături de ea, în alt șezlong din 
pânză vărgată. Apa se prelingea pe chei într-un mod relaxant și 
Nancy închise ochii. Nu dormise prea mult. Un zâmbet ușor îi 
înflori în colţul gurii când își aminti cât de nepotrivit se purtaseră 
ea și Mervyn în timpul noptii. Ea era bucuroasă că el nu insistase 
să meargă până la capăt. Ar fi fost prea brusc. Și, acum, avea 
ceva la care să spere. 

Shediac era un sat de pescari și o staţiune de sezon. La vest 
de chei se afla un golf scăldat în soare, pe care pluteau câteva 
bărci de pescuit creveţi, câteva nave de croazieră și două 
hidroavioane: Clipperul și încă un hidroavion mic. La est se afla 
o plajă cu nisip, mare, care părea că se întinde pe mulţi 
kilometri și cei mai mulţi dintre pasagerii Clipperului se plimbau 
printre dune sau pe creasta care domina ţărmul. 

Liniștea acestei scene fu perturbată de două mașini care 
scârțâiră de-a lungul cheiului și descărcară șapte sau opt 
polițiști. Aceștia intrară grăbiţi în clădirea terminalului și Nancy 
murmură spre Mervyn: 

— Arată de parcă plănuiesc să aresteze pe cineva. 

El aprobă dând din cap și spuse: 

— Mă întreb pe cine? 

— Frankie Gordino, poate? 

— Nu se poate - e deja arestat. 

Poliţiștii ieșiră din clădire câteva clipe mai târziu. Trei dintre ei 
urcară la bordul Clipperului, doi porniră spre plajă și doi de-a 
lungul drumului. Arătau de parcă erau în căutarea cuiva. Când 
apăru unul dintre membrii echipajului de pe Clipper, Nancy 
întrebă: 

— Pe cine caută polițiștii? 

Bărbatul ezită, de parcă nu era sigur dacă poate să dezvăluie 
informaţiile; apoi ridică din umeri și spuse: 


VP - 382 


— Pe tipul care își spune Harry Vandenpost, dar nu este 
numele lui adevărat. 

Nancy se agită. 

— Asta e băiatul care stătea lângă familia Oxenford. Avea o 
vagă idee că Margaret Oxenford începea să se îndrăgostească 
de el. 

Mervyn spuse: 

— Mda. A coborât din avion? Nu l-am văzut. 

— Nu sunt sigur. 

— Mă gândeam că arată puţin a pungaș. 

— Serios? Nancy îl considerase un băiat care provenea dintr-o 
familie bună. Are maniere foarte plăcute. 

— Exact. 

Nancy schiţă un zâmbet; era caracteristic pentru Mervyn să 
nu-i placă de cineva care avea maniere bune. 

— Cred că Margaret era destul de interesată de el. Sper să nu 
fie rănită. 

— Părinţii ei vor fi recunoscători că a scăpat, la limită, îmi 
închipui. 

Nancy nu se putea bucura pentru părinţii ei. Ea și Mervyn 
fuseseră martori la comportamentul grosolan al lordului 
Oxenford în salonul de pe Clipper. Astfel de oameni meritau tot 
ceea ce li se întâmpla. Oricum, lui Nancy îi părea rău pentru 
Margaret dacă se îndrăgostise de un bandit. 

Mervyn continuă: 

— De obicei nu sunt genul impulsiv, Nancy. 

Ea deveni, brusc, atentă. 

El continuă. 

— Te-am întâlnit cu abia câteva ore în urmă, dar sunt absolut 
convins că vreau să te cunosc pentru tot restul vieţii mele. 

Nancy gândi, nu poţi să fi; sigur, idiotule! Dar era încântată, 
chiar și așa. Nu spuse nimic. 

— Mă gândisem să te las la New York și să mă întorc la 
Manchester, dar nu vreau să fac asta. 

Nancy zâmbi. Asta era exact ceea ce-și dorea să audă de la 
el. Se întinse și îi atinse mâna. 

— Sunt foarte bucuroasă, spuse ea. 

— Chiar așa? El se aplecă în faţă. Problema este că, în curând, 
va fi aproape imposibil să traverseze Atlanticul pentru orice nu 
este militar. 


VP - 383 


Ea aprobă din cap. Această problemă îi trecuse și ei prin 
minte. Se gândise foarte intens la ea, dar era convinsă că vor 
reuși să găsească o soluţie, dacă erau suficient de hotărâți. 

Mervyn continuă: 

— Dacă ne despărțim acum, ar putea să treacă ani, la propriu, 
înainte să ne putem revedea. Nu pot să accept așa ceva. 

— Și eu simt la fel. 

Mervyn spuse: 

— Deci, te vei întoarce în Anglia cu mine? 

Nancy încetă să zâmbească. 

— Ce? 

— Întoarce-te cu mine. Stai la un hotel, dacă vrei, sau 
cumpără o casă sau un apartament sau orice. 

Nancy simţi cum resentimentele cresc în interiorul ei. 

Strânse din dinţi și încercă să rămână calmă. 

— Ţi-ai ieșit din minţi, rosti ea dispreţuitoare. Privi în altă 
parte. Era amarnic dezamăgită. 

El păru rănit și nedumerit de reacţia ei. 

— Care-i problema? 

— Am o casă, doi băieţi și o afacere de mai multe milioane de 
dolari, replică ea. Îmi ceri să las toate astea și să mă mut într-un 
hotel, la Manchester? 

— Nu, dacă nu dorești, spuse el indignat. Poţi să locuiești cu 
mine, dacă asta îţi dorești. 

— Sunt o văduvă respectabilă, cu o poziţie în societate - nu 
voi trăi ca o târfă întreținută! 

— Ascultă. Cred că ne vom căsători; sunt convins că vom face 
asta, dar nu-mi închipui că ești dispusă să te angajezi la așa 
ceva după doar câteva ore, nu-i așa? 

— Nu ăsta e subiectul, Mervyn, spuse ea, deși, pe undeva, 
era. Nu-mi pasă ce fel de aranjament ai de gând, doar că nu îmi 
place presupunerea ta că voi lăsa totul baltă și voi veni după 
tine în Anglia. 

— Dar cum altcumva am putea să fim împreună? 

— De ce nu pui această întrebare în loc să presupui un 
răspuns? 

— Pentru că este singurul răspuns. 

— Există trei răspunsuri. Eu mă pot muta în Anglia. Tu te poţi 
muta în America. Sau am putea să ne mutăm amândoi într-un 
loc ca Bermuda. 


VP - 384 


El era derutat. 

— Dar ţara mea se află în război. Trebuie să mă alătur luptei. 
Probabil că sunt prea bătrân pentru serviciu activ, dar forţele 
aeriene o să aibă nevoie de mii de elice și eu știu mai multe 
despre fabricarea elicelor decât oricine altcineva din tară. Au 
nevoie de mine. 

Tot ceea ce spunea el părea să înrăutăţțească lucrurile. 

— De ce presupui că ţara mea nu are nevoie de mine? îi 
întoarse ea. Produc ghete pentru soldați și când Statele Unite 
vor intra în război, vor exista mult mai mulţi soldaţi care vor 
avea nevoie de ghete noi. 

— Dar eu am o afacere la Manchester. 

— Și eu am o afacere la Boston. Una mult mai mare, că tot 
veni vorba. 

— Nu-i același lucru, pentru o femeie. 

— Sigur că e același lucru, prostule! ţipă ea. 

Ea regretă imediat cuvântul prost. Pe fața lui se instală o 
expresie de furie împietrită: îl jignise mortal. El se ridică din 
scaun. Ea dori să spună ceva ca să-l împiedice să plece supărat, 
dar nu se putea gândi la cuvintele potrivite și, o clipă mai târziu, 
el plecase. 

— La dracu'! spuse ea amărâtă. Era furioasă pe el și furioasă 
pe ea însăși. Nu dorea să-l îndepărteze - îl plăcea! Cu ani în 
urmă, învățase că aceste confruntări faţă în faţă nu erau soluţia 
cea mai potrivită ca să tratezi cu bărbaţii: ei erau dispuși să 
accepte agresivitatea din partea unui alt bărbat, dar nu a unei 
femei. În afaceri, își temperase întotdeauna spiritul combativ, își 
înmuiase tonul și își croise drum prin manipularea oamenilor, nu 
certându-se cu ei. Acum, doar pentru o clipă, uitase toate astea 
în mod stupid și, prin urmare, se certase cu bărbatul cel mai 
atrăgător pe care îl întâlnise în ultimii zece ani. 

Sunt atât de proastă, gândi ea; știu că este mândru, ăsta este 
unul dintre lucrurile care îmi plac la el, face parte din puterea 
lui. Este dur, dar nu și-a suprimat toate emoţiile în felul în care o 
fac bărbaţii adesea. Se vede asta după felul în care și-a urmărit 
nevasta fugară în jurul lumii. Din felul în care s-a ridicat în 
apărarea evreilor când lordului Oxenford i-a sărit muștarul, în 
sala de mese. Amintește-ţi cum te-a sărutat... 

lronia era că se simţea pregătită să facă o schimbare în viaţa 
ei. 


VP - 385 


Ceea ce îi spusese Danny Riley despre tatăl ei aruncase o 
lumină nouă asupra întregii ei vieți. Intotdeauna presupusese că 
ea și Peter se certaseră pentru că el ura faptul că ea era mai 
deșteaptă, dar genul acesta de rivalitate de obicei se estompa 
în adolescenţă: chiar băieţii ei, care se certaseră ca șoarecele și 
pisica timp de douăzeci de ani, acum erau cei mai buni prieteni 
și extrem loiali unul faţă de celălalt. Prin contrast, ostilitatea 
dintre ea și Peter rămăsese la fel în perioada vârstei mijlocii și, 
acum, începea să înțeleagă că tatăl ei era responsabil pentru 
asta. 

Acesta din urmă îi spusese lui Nancy că ea urma să fie 
succesoarea lui și că Peter va lucra sub conducerea ei; dar lui 
Peter îi spusese exact opusul. Prin urmare, fiecare crezuse că 
trebuia să conducă compania: dar aceste probleme aveau o 
sursă mult mai adâncă. Tata refuzase întotdeauna să 
stabilească reguli clare sau să definească arii de 
responsabilitate. Nancy începea să își dea seama de asta acum. 
Cumpăra jucării pe care ei trebuiau să le împartă, apoi refuza să 
arbitreze disputele inevitabile. Când ajunseseră destul de mari 
ca să conducă, el cumpărase o mașină pe care să o folosească 
amândoi: se luptaseră pentru asta mulţi ani. 

Strategia tatălui ei funcţionase pentru Nancy: o făcuse să 
devină mai plină de voinţă și mai inteligentă. Dar Peter sfârșise 
prin a deveni slab, alunecos și răzbunător. Și, acum, cel mai 
puternic dintre ei urma să preia controlul asupra companiei, 
conform planului tatălui ei. 

Și asta o deranja pe Nancy: totul se întâmpla conform planului 
tatălui ei. Conștientizarea faptului că tot ceea ce făcea fusese 
aranjat dinainte de altcineva îi strica gustul victoriei. Acum, 
întreaga ei viață părea ca o temă școlară stabilită de tatăl ei: 
obținuse o notă de 10, dar, la patruzeci de ani, era prea bătrână 
ca să mai meargă la școală. Simţea o dorință furioasă să-și 
stabilească propriile obiective și să-și trăiască propria viață. 

De fapt, se aflase în starea cea mai potrivită pentru o discuţie 
deschisă cu Mervyn despre viitorul lor împreună. Dar el o jignise 
cu presupunerea că ea va lăsa totul baltă ca să-l urmeze pe el 
și, în loc să-l ia pe ocolite, urlase la el. 

Nu se așteptase ca el să cadă în genunchi și să o ceară în 
căsătorie, desigur, dar... 


VP - 386 


Întelese, în sufletul ei, că el chiar ar fi trebuit să o ceară în 
căsătorie. Până la urmă, ea nu era boemă, era o femeie 
americană, dintr-o familie catolică, și dacă un bărbat dorea un 
angajament din partea ei, nu exista decât un singur fel de 
angajament la care era îndreptăţit să se aștepte și acesta era 
să-i ceară mâna. Dacă nu putea să facă asta, nu ar trebui să 
ceară nimic altceva. 

Oftă. Era foarte bine să fie supărată, dar îl îndepărtase. Poate 
că ruptura nu va fi permanentă. Spera asta din tot sufletul. 
Acum, când era în pericol să-l piardă pe Mervyn, înțelegea cât 
de mult și-l dorea. 

Gândurile îi fură întrerupte de sosirea unui alt bărbat pe care 
îl îndepărtase cândva: Nat Ridgeway. 

Stătea în picioare în faţa ei, își scoase pălăria politicos și 
spuse: 

— Se pare că m-ai învins - din nou. 

Ea îl studie pentru un moment. El n-ar fi fost niciodată în stare 
să pornească o afacere de la zero și să o clădească așa cum 
făcuse tatăl ei cu Black Boots: nu avea nici viziunea și nici 
determinarea necesare. Dar se pricepea foarte bine să conducă 
o organizaţie mare: era inteligent, muncitor și dur. 

— Dacă te consolează în vreun fel, spuse Nancy, știu că am 
făcut o greșeală în urmă cu cinci ani. 

— O greșeală în afaceri sau una personală? întrebă el și în 
vocea lui se simţi o notă care trăda un resentiment subiînţeles. 

— În afaceri, răspunse ea ușor. Plecarea lui pusese capăt unei 
relaţii care abia începea: ea nu dorea să discute despre asta. 
Felicitări pentru căsătorie, adăugă. Am văzut o fotografie a 
soţiei tale - e foarte frumoasă. Nu era adevărat; ea era, în cel 
mai bun caz, atrăgătoare. 

— Mulţumesc, spuse el. Dar, ca să revenim la afaceri, sunt 
destul de surprins că ai apelat la șantaj ca să obţii ceea ce vrei. 

— Este o preluare, nu o petrecere dansantă. Tu mi-ai spus 
asta, ieri. 

— Touché. El ezită. Pot să mă așez? 

Brusc, ea deveni nerăbdătoare cu formalităţile. 

— La dracu’, da. Am lucrat împreună mulţi ani și, timp de 
câteva săptămâni, ne-am curtat; nu e nevoie să ceri 
permisiunea să iei loc, Nat. 

El zâmbi. 


VP - 387 


— Mulţumesc. El apucă șezlongul lui Mervyn și îl întoarse 
astfel încât să o poată privi. Am încercat să preiau Black fără 
acordul tău. A fost o prostie și am eșuat. Ar fi trebuit să știu mai 
bine. 

— Nu te pot contrazice aici. Suna ostil și ea înțelese asta. Și 
nu am resentimente. 

— Mă bucur că spui asta - pentru că încă doresc să-ți cumpăr 
compania. 

Nancy fu luată prin surprindere. Înţelese că se aflase în 
pericol să-l subestimeze. Nu lăsa garda jos! își spuse în sinea ei. 

— La ce te-ai gândit? 

— Voi încerca din nou, zise el. Desigur, data viitoare va trebui 
să fac o ofertă mai bună. Dar, ceea ce este mai important, vreau 
ca tu să fii de partea mea - înainte și după fuziune. Vreau să 
ajungem la o înţelegere și, după aceea, vreau ca tu să devii 
director la General Textiles, cu un contract de cinci ani. 

Ea nu se așteptase la așa ceva și nu știa ce să creadă despre 
asta. Ca să câștige timp, puse o întrebare. 

— Un contract? Să fac ce? 

— Să conduci Black Boots ca o divizie a Generat Textiles. 

— Mi-aș pierde independenţa - aș deveni un angajat. 

— Depinde de felul în care structurăm înţelegerea. Ai putea să 
devii acționar. Și, în timp ce faci bani, ai putea să ai toată 
independenţa pe care ţi-o dorești - eu nu mă bag în treburile 
diviziilor profitabile. Dar dacă pierzi bani, atunci, da, îţi vei 
pierde independenţa. Scutură din cap. Dar tu nu vei greși. 

Instinctul lui Nancy îi spunea să-l refuze. Nu conta cât de mult 
îndulcea pilula, tot voia să-i preia compania. Dar un refuz 
imediat era ceea ce și-ar fi dorit tatăl ei și ea se hotărâse să 
înceteze să-și trăiască viața conform așteptărilor tatălui ei. 
Oricum, trebuia să spună ceva, așa că trase de timp. 

— Ar putea să mă intereseze. 

— Asta e tot ce doream să știu, spuse el, și se ridică. 
Gândește-te la treaba asta și la ce fel de aranjament ţi-ar 
surâde. Nu-ţi voi oferi un cec în alb, dar vreau să înţelegi că sunt 
dispus să merg foarte departe ca să te fac fericită. Nancy era 
ușor nedumerită: tehnica lui era foarte convingătoare. În ultimii 
ani învățase multe despre negocieri. El privi dincolo de ea, spre 
țărm. 

— Cred că fratele tău vrea să-ţi vorbească. 


VP - 388 


Ea privi peste umăr și îl văzu pe Peter apropiindu-se. Nat își 
puse pălăria și se îndepărtă. Nancy privi, supărată, spre Peter. El 
o înșelase și o trădase și ea abia reuși să se decidă dacă să 
vorbească cu el. l-ar fi plăcut să cântărească oferta 
surprinzătoare a lui Nat Ridgeway și să se gândească la felul în 
care se putea încadra în noua abordare a vieţii ei, dar Peter nu-i 
lăsă timp. Se opri în picioare în faţa ei, își lăsă capul pe o parte, 
într-un fel care-i amintea de copilărie, și întrebă: 

— Putem sta de vorbă? 

— Mă îndoiesc, izbucni ea. 

— Vreau să-mi cer scuze. 

— Ii pare rău pentru trădarea ta, acum, când a eșuat. 

— Aş vrea să facem pace. 

Astăzi, toată lumea vrea să facă o înţelegere cu mine, gândi 
ea amar. 

— Cum ai putea să te revanșezi pentru ceea ce mi-ai făcut? 

— Nu pot, spuse el imediat. Niciodată. Se așeză în celălalt 
şezlong, eliberat de Nat. Când ţi-am citit raportul, m-am simţit 
ca un prost. Spuneai că nu sunt în stare să conduc afacerea, că 
nu sunt bărbatul care a fost tata, că sora mea ar putea să se 
descurce mai bine ca mine și m-am simţit atât de rușinat pentru 
că, în sufletul meu, știam că e adevărat. 

Ei bine, gândi ea, ăsta e un progres. 

— M-a făcut să înnebunesc, Nan, ăsta e adevărul. Pe când 
erau copii, își spuneau unul altuia Nan și Petey și faptul că el 
folosise apelativul din copilărie îi ridică un nod în gât. Nu cred că 
am ştiut vreodată ce făceam. 

Ea scutură din cap. Era scuza tipică a lui Peter. 

— Știai foarte bine ce făceai. Dar, acum, ea era mai degrabă 
tristă decât furioasă. 

Un grup de persoane se opri la intrarea clădirii liniilor aeriene 
discutând. Peter privi spre ei, iritat, și îi spuse lui Nancy. 

— Haide să te plimbi cu mine pe țărm. 

Ea oftă. Până la urmă, era fratele ei mai mic. Se ridică. 

El îi oferi un zâmbet radios. 

Se duseră la capătul dinspre țărm al cheiului și apoi 
traversară linia de cale ferată și coborâră pe plajă. Nancy își 
scoase pantofii cu toc și porni prin nisip în dresuri. Briza flutura 
părul blond al lui Peter și ea observă, cu surpriză, că începea să 
se retragă de pe la tâmple. Se întrebă de ce nu observase până 


VP - 389 


atunci și înţelese că el își pieptăna părul, cu atenţie, ca să 
ascundă asta. 

De acum nu se mai afla nimeni prin apropiere, dar Peter nu 
mai spuse nimic pentru o vreme și, în cele din urmă, vorbi 
Nancy. 

— Danny Riley mi-a spus un lucru ciudat. A spus că tata a 
aranjat intenţionat lucrurile ca noi doi să ne luptăm. 

Peter se agită. 

— De ce ar fi făcut asta? 

— Ca să devenim mai duri. 

Peter râse cu asprime. 

— Și tu crezi asta? 

— Da. 

— Presupun că și eu cred. 

— M-am decis că nu îmi voi trăi restul vieţii sub vraja tatii. 

El aprobă din cap, apoi spuse: 

— Bine, dar ce înseamnă asta, de fapt? 

— Nu știu, încă. Poate că voi accepta oferta lui Nat și 
compania noastră va fi înghițită de a lui. 

— Nu mai este compania „noastră”, Nan. Este ata. 

Ea îl studie. Era autentic? Se simţi rea pentru că era 
suspicioasă. Se hotărî să-i acorde prezumția de nevinovăție. El 
păru sincer când continuă. 

— Nu sunt croit pentru afaceri, așa că am să las treaba pe 
mâinile oamenilor ca tine, care se pricep. 

— Dar tu ce vei face? 

— M-am gândit că aș putea să cumpăr casa aceea. Treceau 
pe lângă o cabană atrăgătoare, albă, cu obloane verzi. Voi avea 
o mulțime de timp pentru vacanţă. 

Ei îi părea rău pentru el. 

— E o casă drăguță, spuse ea. E de vânzare, totuși? 

— Are o placă pe partea cealaltă. M-am învârtit pe aici mai 
devreme. Vino să vezi. 

Ocoliră casa. Era încuiată și obloanele erau închise, așa că nu 
puteau vedea în interiorul camerelor, dar pe dinafară era 
atrăgătoare. Avea o verandă largă, cu un hamac. In grădină se 
afla un teren de tenis. In partea cealaltă se afla o clădire mică, 
fără ferestre, despre care Nancy presupuse că era un hangar 
pentru bărci. 


VP - 390 


— Ai putea să-ți iei o barcă, spuse ea. Lui Peter îi plăcuse 
întotdeauna să navigheze. 

În hangar, o ușă laterală era deschisă. Peter intră. Ea îl auzi 
exclamând: „Dumnezeule!” 

Trecu prin cadrul ușii și privi în semiîntuneric. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea neliniștită. Petey, ești bine? 

Peter apăru lângă ea și o apucă de braţ. Pentru o fracțiune de 
secundă, văzu un rânjet răutăcios, triumfător pe fața lui și 
înţelese că făcuse o greșeală îngrozitoare. Apoi el o smuci, 
violent, de braț și o trase mai în interior. Ea se împiedică, își 
scăpă pantofii și geanta și căzu pe podeaua prăfuită. 

— Peter! strigă ea furioasă. Îl auzi cum face trei pași grăbiţi, 
apoi ușa se trânti și ea rămase în întuneric. 

— Peter! strigă ea de acum înfricoșată. Se ridică în picioare. 
Se auzi un hârșâit, apoi o lovitură, ca și cum cineva ar fi blocat 
ușa cu un obiect. incepu să strige. 

— Peter, spune ceva! 

Nu primi niciun răspuns. 

O teamă isterică i se ridică în gât și își dori să strige de 
groază. Își duse mâna la gură și își mușcă buricul degetului 
mare. După un moment, panica începu să dispară. 

Rămasă în picioare, acolo, în întuneric, oarbă și dezorientată, 
înţelese că el plănuise asta din capul locului: găsise o casă 
goală, cu un hangar convenabil, o atrăsese acolo și o închisese 
înăuntru, ca să piardă avionul și să nu fie capabilă să voteze la 
întrunirea consiliului director. Regretele lui, scuzele, toată 
vorbăria despre faptul că dorea să renunțe la afacere și 
sinceritatea lui, toate făceau parte din înșelătorie. Peter 
evocase, în mod cinic, copilăria lor ca să o înmoaie. Incă o dată, 
ea avusese încredere în el; el o trădase, încă o dată. Era destul 
ca să o facă să plângă. 

Își muscă buza și analiză situaţia în care se afla. Pe măsură ce 
ochii i se obișnuiau cu întunericul, reuși să vadă o linie de 
lumină la baza ușii. Se îndreptă spre ea, cu ambele braţe întinse 
în faţă. Când ajunse la ușă, simţi zidul de ambele părți și găsi un 
întrerupător. Îl răsuci și hangarul se inundă de lumină. Găsi 
mânerul ușii și încercă, fără să spere cu adevărat că o va putea 
deschide. Nu se mișcă: era blocată bine. Işi puse umărul în ușă 
și împinse cu toată puterea ei, dar aceasta nu se clinti. 


VP - 391 


Când căzuse, se lovise la coate și la genunchi și ciorapii i se 
rupseseră. „Porcule”, spuse ea către un Peter care nu era de 
față. 

Își încălţă pantofii, își ridică geanta și privi în jur. Cea mai 
mare parte a spaţiului era ocupată de o barcă cu pânze, pe un 
căruț cu roţi. Catargul atârna de un leagăn din tavan și pânzele 
erau adunate, în legături strânse, pe punte. In partea din faţă a 
hangarului se află o ușă lată. Nancy o cercetă și descoperi, așa 
cum se așteptase, că era bine încuiată. 

Casa era puţin trasă în spate faţă de plajă, dar exista o șansă 
ca un pasager de pe Clipper sau altcineva să treacă prin 
apropiere. Nancy inspiră adânc și strigă din toate puterile: 
„AJUTOR! AJUTOR! AJUTOR!” Se decise să strige la intervale de 
câte un minut, ca să nu răgușească. 

Ambele uși, cea din faţă și cea din spate, erau solide și bine 
fixate, dar ar putea să fie în stare să le deschidă, forțat, cu o 
rangă sau cu ceva asemănător. Privi în jur. Proprietarul era un 
om ordonat: nu-și ţinea uneltele pentru grădină în hangarul 
bărcii. Nu existau lopeţi sau greble. 

Strigă, din nou, după ajutor, apoi se urcă pe puntea bărcii în 
căutarea unei unelte. Pe punte se aflau mai multe dulapuri, dar 
toate fuseseră bine încuiate de proprietarul grijuliu. Privi, din 
nou, în jur, de pe puntea superioară, dar nu observă nimic nou. 
„La dracu'! La dracu'! La dracu'!”, spuse ea cu voce tare. 

Se așeză pe deriva ridicată și medită descurajată. In hangar 
era destul de frig și ea era bucuroasă pentru haina de cașmir. 
Continuă să strige după ajutor la fiecare minut, sau pe aproape, 
dar, pe măsură ce trecea timpul, speranţele ei deveneau tot mai 
mici. Până acum, pasagerii ar trebui să fie înapoi, la bordul 
Clipperului. Curând, acesta va decola și o va lăsa în urmă. 

O izbi gândul că faptul că pierduse avionul ar putea să fie cea 
mai mică dintre problemele ei. Ce se va întâmpla dacă nimeni 
nu trecea pe la hangar timp de o săptămână? Ar putea să moară 
aici. Intră în panică și începu să ţipe mai tare și continuu. Putu 
să simtă un ton de isterie în vocea ei și asta o sperie și mai tare. 

După o vreme, obosi și asta o calmă. Peter era malefic, dar nu 
era un criminal, nu o va lăsa să moară. Probabil că intenţiona să 
facă un apel anonim la poliţia din Shediac și să le spună să o 
elibereze. Dar nu înainte de întrunirea consiliului, desigur. Își 
spuse că se află în siguranţă, dar tot era profund neliniștită. 


VP - 392 


Dacă Peter era mai malefic decât își închipuia ea? Dacă uita? 
Dacă se îmbolnăvea sau suferea vreun accident? Cine o va salva 
atunci? 

Auzi mugetul puternicelor motoare ale Clipperului vuind pe 
deasupra golfului. Din panică, starea ei se transformă în 
disperare totală. Fusese trădată și învinsă și îl pierduse chiar și 
pe Mervyn care, probabil, se afla la bordul Clipperului, acum, 
așteptând decolarea. Ar putea să se întrebe, nepăsător, ce se 
întâmplase cu ea, dar, întrucât ultimele ei cuvinte pentru el 
fuseseră „Prostule!”, probabil își închipuia că totul se terminase 
între ei. 

Fusese o aroganță din partea lui să presupună că ea îl va 
urma în Anglia, dar orice bărbat ar fi făcut, probabil, aceeași 
presupunere și ea se purtase prostește atunci când se înfuriase 
din cauza asta. Acum se desparțiseră furioși și ea nu-l va mai 
revedea niciodată. Ar putea chiar să moară. 

Mugetul motoarelor îndepărtate creștea tot mai puternic. 
Clipperul decola. Zgomotul persistă, la volum mare, timp de un 
minut sau două, apoi începu să se estompeze în timp ce, 
presupuse Nancy, avionul urca pe cerul îndepărtat. Asta este, 
gândi ea; mi-am pierdut afacerea și l-am pierdut pe Mervyn și, 
probabil, voi muri de foame aici. Nu, nu va muri de foame; va 
muri de sete, delirând și strigând în agonie. 

Simţi o lacrimă pe obraz și o șterse cu mâneca hainei. Trebuia 
să se adune. Trebuie să existe o cale de scăpare. Privi în jur din 
nou. Se întrebă dacă putea să se folosească de catarg ca de un 
berbece. Se întinse până la legătură. Nu, era prea greu ca să fie 
mișcat de o singură persoană. Ar putea, cumva, să taie ușile? Işi 
aminti poveștile despre prizonierii din Evul Mediu care zgâriau 
pietrele cu unghiile ani la rând, în zadar, ca să găsească o cale 
de scăpare. Ea nu avea la dispoziţie ani și va trebui să găsească 
ceva mai bun decât unghiile. Căută în geantă. Avea un mic 
pieptăn de fildeș, un ruj de buze, roșu aprins, aproape 
consumat, o cutie de pudră, ieftină, pe care băieţii i-o făcuseră 
cadou la cea de a treizecea aniversare, o batistă brodată, 
carnetul de cecuri, o bancnotă de cinci lire sterline, câteva 
bancnote de cincizeci de dolari și un mic stilou de aur. Niciunul 
dintre obiecte nu-i putea fi de folos. Se gândi la hainele ei. Purta 
o curea din piele de crocodil, cu o cataramă placată cu aur. li 
trecu prin minte că acul cataramei ar putea să fie folosit ca să 


VP - 393 


dea o gaură prin lemnul ușii, în jurul încuietorii. Va fi o treabă de 
lungă durată; dar avea tot timpul din lume. 

Cobori de pe barcă și găsi încuietoarea ușii mari, din faţă. 
Lemnul era destul solid, dar, poate, nu va trebui să scurme până 
pe partea cealaltă; când făcea o gaură suficient de adâncă, 
aceasta s-a putea rupe. Strigă, din nou, după ajutor. Nu-i 
răspunse nimeni. 

Işi scoase cureaua. Fusta nu stătea pe ea fără curea, aşa că o 
scoase și pe aceasta, o împături cu grijă și o așeză peste 
bordajul bărcii. Deși nu putea să o vadă nimeni, era bucuroasă 
că purta niște chiloţi drăguţi, cu garnitură de dantelă și o jartieră 
asortată. 

Zgărie un contur pătrat în jurul încuietorii și apoi începu să-l 
adâncească. Metalul cataramei nu era foarte solid și, după o 
vreme, gheara se îndoi. Oricum, ea continuă lucrul, oprindu-se 
la fiecare minut ca să strige. Încet, semnul deveni un șanț. Din 
el sărea talaș care se împrăștia pe podea. 

Lemnul ușii era moale, poate din cauza umezelii. Lucrul 
mergea mai repede și ea începu să spere că ar putea să iasă 
curând. 

Chiar când începea să capete speranţă, catarama se rupse. 

O ridică de pe podea și încercă să meargă mai departe, dar, 
fără cataramă, acul, în sine, era greu de manevrat. Dacă săpa 
adânc, îi aluneca printre degete și dacă zgâria ușor, nu reușea 
să adâncească șanțul. După ce îl scăpă de cinci sau șase ori, 
înjură cu voce tare, apoi începu să plângă de furie și lovi inutil 
ușa cu pumnii. 

O voce strigă: 

— Cine-i acolo? 

Ea tăcu din gură și încetă să mai bată. Chiar auzise asta? 
strigă la rândul ei: 

— Ajutor! Ajutor! 

— Nancy, tu ești? 

Inima i se opri pentru o clipă. Era un accent britanic și 
recunoscu vocea. 

— Mervyn! Slavă Domnului! 

— Te căutam. Ce dracu' ţi s-a întâmplat? 

— Doar scoate-mă de aici, ai vrea? 

Ușa se scutură. 

— E încuiat! 


VP - 394 


— Vino pe lateral. 

— Imediat. 

Nancy traversă hangarul ocolind barca și se duse la ușa 
laterală. Il auzi cum spune: 7 

— E încuiată - stai o clipă... Işi dădu seama că stătea acolo în 
dresuri și lenjerie și își trase haina ca să-și acopere goliciunea. O 
clipă mai târziu, ușa se deschise violent și ea sări în braţele lui 
Mervyn. 

— Mă gândeam că voi muri aici! spuse ea și, spre rușinea ei, 
începu să plângă. 

El o îmbrăţișă, o mângâie pe păr și zise: 

— Gata, gata. 

— Peter m-a încuiat aici, rosti ea înlăcrimată. 

— Am presupus că a făcut vreo șmecherie. Fratele ăsta al tău 
e un adevărat nenorocit, dacă vrei părerea mea. 

Lui Nancy nu-i mai păsa de Peter, era prea bucuroasă să-l 
vadă pe Mervyn. Privi în ochii lui prin ceața lacrimilor, apoi îl 
sărută pe toată faţa: ochi, obraji, nas și, în sfârșit, pe buze. 
Dintr-odată, se simţi puternic excitată. Deschise gura și îl sărută 
cu pasiune. El o luă în braţe și o strânse puternic. Ea se lipi de 
el, dornică să-i simtă trupul. El își trecu mâinile pe spatele ei, pe 
sub haină și se opri uluit când îi simţi chiloţii. Se trase în spate și 
o privi. Haina ei se desfăcuse. 

— Ce s-a întâmplat cu fusta ta? 

Ea începu să râdă. 

— Am încercat să tai ușa cu cuiul de la catarama curelei și 
fusta nu mai stătea pe mine fără curea, așa că am scos-o... 

— Ce surpriză plăcută, spuse el cu vocea îngroșată și o 
mângâie pe fund și pe coapsele goale. Ea îi simţi penisul în 
erecție, pe burtă. Întinse mâna și îl mângâie. 

Intr-o clipă, amândoi erau nebuni de dorinţă. Ea își dorea să 
facă dragoste aici, acum și știa că și el simțea același lucru. El îi 
acoperi sânii mici cu palmele lui uriașe și icni. Ea îi deschise 
nasturii șliţului și băgă mâna înăuntru. In tot acest timp, în 
străfundul minţii se gândea: aș fi putut să mor, aș fi putut să 
mor. Și acest gând o făcu să devină disperată după satisfacţie. Îi 
găsi penisul, îl strânse și îl scoase din pantaloni. Acum, amândoi 
respirau ca niște alergători. Ea se trase în spate și privi la 
penisul lui mare în mâna ei mică, albă. Cedă unui impuls 
irezistibil, se aplecă și îl luă în gură. 


VP - 395 


Păru să o umple. Simţi un miros de mușchi în nări și un gust 
sărat în gură. Gemu: uitase cât de mult îi plăcea să facă asta. 
Putea să facă asta la nesfârșit, dar, în cele din urmă, el îi 
împinse capul și gemu: 

— Oprește-te până nu explodez. 

Se aplecă în faţa ei și îi trase, încet, chiloţii în jos. Ea se simţi 
rușinată și excitată în același timp. El o sărută pe părul pubian. li 
trase chiloţii în jos, până la gleznă și ea ieși din ei. 

El se ridică și o îmbrăţișă din nou, și apoi, în sfârșit, mâna lui 
se așeză pe sexul ei și, o clipă mai târziu, îi simţi degetul cum 
alunecă, ușor, în interior. În tot acest timp, se sărutară pasional, 
cu limbile și buzele într-o mișcare frenetică, oprindu-se doar ca 
să ia aer. După o vreme, ea se trase de lângă el, privi în jur și 
spuse: 

— Unde? 

— Pune-ţi braţele în jurul gâtului meu, spuse el. 

Ea se întinse și își prinse palmele pe ceafa lui. El își puse 
mâinile sub coapsele ei și o ridică, fără efort, de la pământ. 
Haina ei căzu pe spate. Când el o cobori, ea îl dirijă înăuntru, 
apoi își strânse picioarele în jurul taliei lui. 

Pentru o clipă, rămaseră nemișcaţi, apoi ea savură senzaţia 
care îi lipsise atât de multă vreme, sentimentul liniștitor de 
apropiere totală care venea din faptul că simţea un bărbat în 
interiorul ei și că își uneau trupurile atât de intim. Era, își aminti 
ea, acum, cel mai bun sentiment din lume și se gândi că trebuia 
să fi fost nebună să se lipsească de el timp de zece ani. 

Apoi ea începu să se miște, îndepărtându-se și apropiindu-se 
de el. Îl auzi cum geme, adânc, din gât și gândul la plăcerea pe 
care i-o oferea o excită și mai mult. Se simţi fără rușine pentru 
că făcea dragoste în această poziţie bizară, cu un bărbat pe care 
abia dacă îl cunoștea. La început, se întrebase dacă el putea să-i 
susțină greutatea; dar ea era micuță și el era un bărbat masiv. 
El o apucă de fund și o ridică și o cobori încet. Ea închise ochii și 
savură senzaţia penisului lui care intra și ieșea din ea și a 
clitorisului ei apăsat pe burta lui. Uită grijile referitoare la forța 
lui și se concentră intens pe senzațiile din pântecul ei. 

După o vreme, deschise ochii și îl privi. Dorea să-i spună că îl 
iubește. Undeva, în străfundurile minţii, un păzitor al bunului- 
simţ îi spuse că era prea devreme; dar, chiar și așa, ea simți 
asta. 


VP - 396 


— Îmi ești foarte drag, șopti ea. 

Privirea din ochii lui îi spuse că el înţelegea. El îi murmură 
numele și începu să se miște mai repede. 

Ea închise ochii și se gândi doar la valurile de încântare care 
izvorau din locul în care se întâlneau trupurile lor. Işi auzi 
propria voce, ca de la mare depărtare, scoțând mici strigăte de 
plăcere de fiecare dată când se scufunda în el. El respira greu, 
dar îi susținu greutatea fără niciun semn de efort. Acum, simţi 
că el se reținea, așteptând-o pe ea. Se gândi la presiunea care 
creștea în el la fiecare ridicare și coborâre a coapselor ei și 
această imagine o împinse peste limită. Intregul ei corp tremură 
de plăcere și strigă tare. Simţi cum el se revarsă și ejaculează și 
îl călări ca pe un cal sălbatic, în timp ce momentul culminant îi 
zgudui pe amândoi. Mervyn rămase nemișcat și ea se prăbuși 
peste pieptul lui. 

El o îmbrăţișă puternic și spuse: 

— La naiba, pentru tine e așa de fiecare dată? 

Ea râse cu răsuflarea tăiată. Îi plăcea un bărbat care o făcea 
să râdă. 

În cele din urmă, el o lăsă jos, pe podea. Ea rămase în 
picioare, tremurând, încă sprijinită de el, timp de câteva minute. 
Apoi, reticentă, își îmbrăcă hainele. 

Zâmbiră mult, unul la altul, dar nu vorbiră, în timp ce ieșeau 
în soarele plăcut și porniră încet, pe plajă, spre chei. 

Nancy se întrebă dacă nu cumva era destinul ei să locuiască 
în Anglia și să se mărite cu Mervyn. Pierduse bătălia pentru 
controlul companiei; nu avea cum să ajungă la timp, la Boston, 
pentru întrunirea consiliului, așa că Peter va avea o putere de 
vot mai mare decât Danny Riley și mătușa Tilly și va domina 
ziua. Se gândi la băieţii ei: acum erau independenţi, nu trebuia 
să-și trăiască viaţa după nevoile lor. Și, acum, descoperea că 
Mervyn, ca amant, era tot ceea ce își dorise vreodată. Incă se 
simțea ameţită și puţin slăbită după ce făcuseră dragoste. Dar 
ce voi face în Anglia? gândi ea. Nu pot să fiu o casnică. 

Ajunseră la chei și priviră peste apele golfului. Nancy se 
întrebă cât de des treceau trenurile pe aici. Tocmai era pe cale 
să-i propună să pună niște întrebări când observă că Mervyn 
privea intens ceva în depărtare. 

— La ce te uiţi? spuse ea. 


VP - 397 


— Un Grumman Gooses, spuse el gânditor. 

— Nu văd nicio gâscă. 

El arătă. 

— Hidroavionul acela mic se numește Grumman Goose. E 
destul de nou - a apărut cu doar vreo doi ani în urmă. Este 
foarte rapid, mai rapid decât Clipperul... 

Ea privi la hidroavion. Era un monoplan cu aspect modern, cu 
două motoare, cu cabină închisă. Inţelese la ce se gândea el. Cu 
un hidroavion putea să ajungă la Boston la timp pentru 
întrunirea consiliului. 

— Am putea să-l închiriem? întrebă ea, ezitant, abia 
îndrăznind să spere. 

— La asta mă gândeam. 

— Hai să întrebăm! Ea se grăbi, de-a lungul cheiului, spre 
clădirea liniilor aeriene și Mervyn o urmă, cu pasul lui lung, 
ținându-se cu ușurință pe urma ei. Inima ei bătea tare. Incă ar 
putea să-și salveze compania. Dar își tinu încântarea sub 
control: puteau să existe piedici. 

Intrară în clădire și un tânăr îmbrăcat în uniforma Pan 
American le spuse: 

— Hei, aţi pierdut avionul! 

Fără vreo introducere, Nancy spuse: 

— Ştii al cui este hidroavionul acela mic? 

— Goose? Sigur că da. Este al unui proprietar de moară care 
se numește Alfred Southborne. 

— ÎI închiriază vreodată? 

— Da, de câte ori are ocazia. Vreţi să-l închiriaţi? 

Inima lui Nancy se opri. 

— Da! 

— Unul dintre piloţi se află chiar aici - a venit să privească 
Clipperul. Se trase înapoi, într-o cameră alăturată. Hey, Ned! 
Cineva vrea să închirieze Goose-ul tău. 

Ned ieși de acolo. Era un bărbat voios, de vreo treizeci de ani, 
îmbrăcat într-o cămașă cu epoleți. Salută din cap politicos și 
spuse: 

— Mi-ar plăcea să vă ajut, dar copilotul meu nu se află aici și 
Goose are nevoie de un echipaj de doi oameni. 

Inima lui Nancy se scufundă din nou. 


6€ Grumman Goose - tip de hidroavion din perioada interbelică. În limba engleză, 
Goose înseamnă gâscă. (n.tr.). 


VP - 398 


Mervyn spuse: 

— Eu sunt pilot. 

Ned păru sceptic. 

— Ai pilotat vreodată un hidroavion? 

Nancy își tinu respiraţia. 

Mervyn spuse: 

— Da - Supermarine. 

Nancy nu auzise niciodată de Supermarine, dar trebuia să fie 
un avion de concurs pentru că Ned rămase impresionat. 

— Concurezi? întrebă el. 

— Pe vremuri, când eram mai tânăr. Acum, pilotez doar de 
plăcere. Am un Tiger Moth. 

— Ei bine, dacă ai pilotat Supermarine, nu vei avea nicio 
problemă să fii copilot pe Goose. Și domnul Southborne e plecat 
până mâine. Unde vrei să ajungi? 

— Boston. 

— O să vă coste o mie de dolari. 

— Nicio problemă, spuse Nancy încântată. 

Tipul o privi cu o ușoară surprindere: se așteptase că bărbatul 
să fie la conducere. 

— Putem pleca peste câteva minute, doamnă. Cum vrei să 
plătești? 

— Pot să-ţi dau un cec personal sau poţi să facturezi 
companiei mele, la Boston, Black Boots. 

— Lucrezi pentru Black Boots? 

— Sunt proprietara companiei. 

— Hei, eu port pantofii tăi! 

Ea privi în jos. El avea o pereche de ghete Oxford, negre, cu 
întăritură peste degete, de 6,95 $, mărimea nouă. 

— Cum ţi se par? întrebă ea automat. 

— Minunaţi. Sunt încălțări de calitate. Dar presupun că știi 
asta. 

Ea zâmbi. 

— Da, spuse. Sunt încălțări de calitate. 


VP - 399 


PARTEA A ȘASEA 


De la Shediac la Golful Fundy 
Capitolul douăzeci și şase 


Margaret era înnebunită de îngrijorare în timp ce Clipperul 
urca pe deasupra New Brunswick și se îndrepta spre New York. 
Unde era Harry? 

Poliţia aflase că el călătorea cu un pașaport fals: cel puţin 
asta știau toţi pasagerii. Nu-și putea imagina cum aflaseră, dar 
nu mai conta. Mult mai important era ce aveau să-i facă dacă îl 
prindeau. Probabil că va fi trimis înapoi în Anglia, unde ar putea 
fie să meargă la închisoare, pentru că furase butonii aceia 
nenorociti, fie să fie recrutat în armată și, atunci, cum mai putea 
să dea de el? 

După câte știa ea, încă nu îl prinseseră. Ultima dată când îl 
văzuse, el se ducea la toaletă bărbaţilor, în timp ce ea debarca 
din avion, la Shediac. Era acesta începutul vreunui plan de 
evadare? Aflase el că dăduse de necaz? 

Poliţia cercetase avionul fără să-l găsească, așa că el trebuia 
să fi coborât, la un moment dat; dar unde se dusese? Mergea el, 
chiar în clipa asta, de-a lungul unui drum îngust, prin pădure, 
încercând să facă autostopul? Sau poate că reușise să convingă 
pe cineva să-l ia pe o barcă de pescuit și plecase pe mare? Orice 
ar fi făcut, pe Margaret o chinuia aceeași întrebare: îl va mai 
vedea vreodată? 

Işi spunea mereu că nu trebuia să fie descurajată. Faptul că-l 
pierdea pe Harry era dureros, dar încă o avea pe Nancy Lenehan 
să o ajute. 

Acum, tatăl ei nu o mai putea opri. Era un ratat și un exilat și 
își pierduse orice putere să o constrângă. Oricum, ea era încă 
înspăimântată că el ar putea să se dezlănţuie ca un animal rănit 
și că ar putea să facă ceva înfricoșător de distructiv. 


VP - 400 


Imediat ce avionul ajunse la altitudinea de croazieră, ea își 
desfăcu centura de siguranță și porni spre pupa ca să o 
găsească pe Nancy Lenehan. 

Când trecu ea, stewarzii pregăteau sala de mese pentru 
prânz. Mult mai în spate, în compartimentul numărul 4, Ollis 
Field și Frankie Gordino stăteau unul lângă altul, legaţi cu 
cătușe. Margaret se duse până în spatele avionului și bătu la ușa 
apartamentului nupţial. Nu primi niciun răspuns. Bătu din nou. 
Apoi intră. Era pustiu. 

O teamă rece îi străbătu inima. 

Poate că Nancy se afla în toaleta doamnelor. Dar unde se afla 
domnul Lovesey? Dacă s-ar fi dus pe puntea de zbor sau la 
toaletă bărbaților, Margaret l-ar fi văzut trecând prin 
compartimentul numărul 2. Rămase în ușă agitată și privind în 
jur, prin apartament, de parcă ei s-ar fi putut ascunde pe 
undeva; dar nu exista nicio ascunzătoare. 

Peter, fratele lui Nancy, și însoţitorul său erau așezați chiar în 
faţa apartamentului nupţial, dincolo de coridor faţă de toaleta 
doamnelor. Margaret îi întrebă: 

— Unde este doamna Lenehan? 

Peter răspunse: 

— A hotărât să renunțe la acest zbor, la Shediac. 

Margaret gemu. 

— Ce? spuse ea. De unde știi? 

— Ea mi-a spus. 

— Dar de ce? întrebă Margaret plângăreaţă. Ce a determinat- 
o să rămână acolo? 

El păru jignit. 

— Nu cred că știu, spuse el rece. Nu mi-a spus. Pur și simplu, 
mi-a zis să-l informez pe căpitan că nu se va mai îmbarca în 
avion pentru ultima etapă a călătoriei. 

Margaret știa că era nepoliticos să-l interogheze, dar trebuia 
să insiste. 

— Unde s-a dus? 

El luă un ziar de pe locul de lângă el. 

— Habar n-am, spuse el, și începu să citească. 

Margaret era dezolată. Cum putea Nancy să facă așa ceva? 
Știa cât de mult se baza Margaret pe ea pentru ajutor. Cu 
siguranţă că nu ar fi abandonat zborul fără să-i spună ceva sau, 
măcar, fără să lase vreun mesaj. 


VP - 401 


Margaret îl privi intens pe Peter. Se gândi că are un aspect 
viclean. De asemenea, era și prea sensibil pentru că era luat la 
întrebări. Dintr-un impuls, îi zise: 

— Nu cred că îmi spui adevărul. Ceea ce spusese era foarte 
insultător și ea își ţinu respiraţia în timp ce îi așteptă reacţia. 

El ridică privirea spre ea, înroșindu-se. 

— Ai moștenit proastele purtări ale tatălui tău, domnişoară? 
izbucni el. Te rog să pleci. 

Ea se simţi zdrobită. Ura să i se spună că era asemenea 
tatălui ei. Se întoarse fără să mai rostească vreun cuvânt, 
simțind că e pe cale să izbucnească în lacrimi. 

Trecând prin compartimentul numărul 2, o observă pe Diana 
Lovesey, frumoasa soție a lui Mervyn. Toată lumea fusese 
fascinată de drama soţiei fugare și a soţului urmăritor și se 
amuzaseră când Mervyn fusese obligat să împartă apartamentul 
nupţial cu Nancy. Acum, Margaret se întrebă dacă Diana ar 
putea să știe ce se întâmplase cu soțul ei. Ar fi stânjenitor să 
întrebe, desigur, dar Margaret era prea disperată ca să-și facă 
griji din cauza asta. Se așeză lângă Diana și spuse: 

— Scuză-mă, dar știi, cumva, ce s-a întâmplat cu domnul 
Lovesey și doamna Lenehan? 

Diana păru surprinsă. 

— Ce s-a întâmplat? Nu se află în apartamentul nupţial? 

— Nu - nu se află la bord. 

— Serios? Diana era, evident, șocată și nedumerită. Cum așa? 
Au pierdut avionul? 

— Fratele lui Nancy spune că s-au hotărât să nu continue 
zborul, dar eu nu prea îl cred. 

Diana păru nedumerită. 

— Niciunul din ei nu mi-a spus ceva mie. 

Margaret privi, întrebătoare, spre însoţitorul Dianei. 

Mark cel cu maniere frumoase. 

— Cu siguranţă nu mi s-au confesat mie, spuse el. 

Cu un ton diferit în voce, Diana adăugă: 

— Sper că sunt în regulă. 

Mark întrebă: 

— Ce vrei spui, iubito? 

— Nu știu ce vreau să spun. Doar sper că sunt în regulă. 

Margaret clătină din cap, în semn de acord cu Diana. 

— Nu am încredere în fratele ei. Cred că este necinstit. 


VP - 402 


Mark spuse: 

— S-ar putea să ai dreptate, dar presupun că nu putem face 
prea multe în timp ce ne aflăm în zbor. În afară de asta... 

— El nu mai e treaba mea, știu, spuse Diana iritată. Dar a fost 
soțul meu timp de cinci ani și sunt îngrijorată pentru el. 

— Probabil că ne va aștepta un mesaj de la el când ajungem 
la Port Washington, spuse Mark liniștitor. 

— Așa sper, replică Diana. 

Davy, stewardul, o atinse pe Margaret pe braţ și spuse: 

— Prânzul este gata, lady Margaret, și familia ta se află deja 
la masă. 

— Mulţumesc. Margaret nu era interesată de mâncare. 
Oricum, cei doi nu-i mai puteau spune nimic nou. 

În timp ce Margaret se ridică să plece, Diana întrebă: 

— Ești prietenă cu doamna Lenehan? 

— Urma să-mi ofere de lucru, spuse Margaret cu amărăciune. 
Se întoarse, mușcându-și buzele. 

Părinţii ei și Percy erau deja așezați în sala de mese și se 
servea primul fel: cocktail de creveţi, făcut cu creveţi proaspeți 
de la Shediac. Margaret se așeză și spuse automat: 

— Îmi pare rău că am întârziat. Tatăl ei îi aruncă doar o 
privire. 

Margaret nu avea poftă de mâncare. Simţea că ar vrea să-și 
pună capul pe masă și să izbucnească în lacrimi. Harry și Nancy 
o abandonaseră, amândoi, fără niciun avertisment. Se afla 
înapoi, la punctul de plecare, fără nicio modalitate să se susțină 
și fără prieteni care să o ajute. Era atât de nedrept: încercase să 
fie ca Elizabeth și să planifice totul, dar schema ei, atent 
elaborată, se destrămase. 

Creveţii fură luați și înlocuiţi cu supă de rinichi. Margaret luă o 
sorbitură și lăsă lingura jos. Se simţea obosită și iritată. Avea o 
durere de cap și niciun fel de poftă de mâncare. Se aflau pe 
drum de aproape douăzeci și șapte de ore și îi era de ajuns. Voia 
să se bage într-un pat adevărat, cu saltea moale și o grămadă 
de perne și să doarmă timp de o săptămână. 

Și ceilalţi simțeau tensiunea. Mama era palidă și obosită. Tata 
era mahmur, cu ochii injectaţi și respiraţie urât mirositoare. 
Percy nu-și găsea locul și era nervos, asemenea cuiva care 
băuse prea multă cafea și continua să arunce priviri ostile spre 


VP - 403 


tatăl său. Margaret avea sentimentul că avea să facă ceva 
scandalos în curând. 

La felul principal aveau de ales: calcan prăjit cu sos cardinal 
sau friptură. Ea nu dorea niciunul din ele, dar alese peștele. 
Acesta veni cu cartofi și varză de Bruxelles, îi ceru lui Nicky un 
pahar de vin alb. 

Se gândea la zilele mohorâte care o așteptau. Va sta cu 
mama și tata la Waldorf, dar Harry nu se va strecura în camera 
ei: va rămâne întinsă în pat, singură, gândindu-se la el. Va 
trebui să o însoţească pe mama în excursiile la cumpărături de 
haine. Apoi vor pleca în Connecticut. Fără să o întrebe și pe ea, 
o vor înscrie într-un club de călărie și unul de tenis și va primi 
invitaţii la petreceri. Mama va construi o reţea socială în jurul lor 
imediat și, în curând, băieţi „corespunzători” vor începe să 
apară la ceai, sau cocktailuri, sau excursii cu bicicleta. Cum 
putea să se ocupe de toate astea când Anglia se afla în război? 
Cu cât se gândea mai mult, cu atât mai deprimată se simţea. 

La desert primiră tartă de mere cu îngheţată sau îngheţată cu 
sos de ciocolată. Margaret comandă îngheţată și o mâncă pe 
toată. 

Tata ceru brandy și cafea, apoi își drese vocea. Era pe cale să 
țină un discurs. Oare ca să-și ceară scuze pentru purtarea 
îngrozitoare din seara trecută? Imposibil. 

— Mama ta și cu mine am discutat despre tine, începu el. 

— De parcă aș fi o cameristă neascultătoare, izbucni 
Margaret. 

Mama spuse: 

— Ești un copil neascultător. 

— Am nouăsprezece ani și am menstruaţie de șase ani - cum 
aș putea să mai fiu un copil? 

— Șșșt! Mama era şocată. Simplul fapt că poţi să foloseşti un 
astfel de limbaj în faţa tatălui tău demonstrează că nu ești încă 
un adult. 

— Mă dau bătută, oftă Margaret, nu pot să câștig lupta asta. 

Tata continuă: 

— Atitudinea ta prostească nu face decât să confirme tot ceea 
ce spunem noi. Încă nu putem avea încredere în tine că poţi să 
ai o viaţă socială normală, printre oamenii din propria ta clasă. 

— Mulţumesc Cerului pentru asta! 


VP - 404 


Percy râse tare și tata îi aruncă o privire, dar vorbi către 
Margaret. 

— Am încercat să mă gândesc la un loc în care să te trimit, un 
loc în care vei avea minimum de ocazii ca să provoci necazuri. 

— Te-ai gândit la o mănăstire? 

El nu era obișnuit ca ea să-l ia la mişto, dar își controlă furia 
cu efort. 

— Modul ăsta de a vorbi nu va îmbunătăți lucrurile pentru 
tine. 

— Să le îmbunătăţească? Cum ar putea să fie mai bine pentru 
mine? Părinţii mei iubitori îmi hotărăsc viitorul, ţinând seama 
doar de interesul meu. Ce aș putea să-mi doresc mai mult? 

Spre surprinderea ei, mama vărsă o lacrimă. 

— Eşti foarte crudă, Margaret, spuse ea în timp ce o ștergea. 

Margaret fu mișcată. Văzând-o pe mamei ei plângând îi 
distruse rezistenţa. Redeveni blândă. 

— Ce ai vrea să fac, mamă? 

Tata răspunse la întrebare. 

— Vei locui la mătușa Clare. Are o proprietate în Vermont. Se 
află în munţi, destul de izolată; acolo nu se va afla nimeni prin 
jur ca să fii stânjenită. 

Mama adăugă: 

— Sora mea, Clare, este o femeie minunată. Nu s-a măritat 
niciodată. Ea este coloana vertebrală a bisericii episcopale din 
Brattleboro. 

Pe Margaret o cuprinse o furie rece, dar se stăpâni. 

— Câţi ani are mătușa Clare? 

— Cincizeci și ceva. 

— Locuiește singură? 

— În afară de servitori, da. 

Margaret tremura de furie. 

— Deci, asta este pedeapsa mea pentru faptul că încerc să 
trăiesc o viaţă a mea, spuse ea cu voce tremurată. Sunt exilată 
în munţi, să duc o viaţă singuratică alături de mătușa mea 
nebună, fată bătrână? Cât timp vă așteptați să rămân acolo? 

— Până te calmezi, spuse tata. Un an, poate. 

— Un an! Părea o viaţă întreagă. Dar nu o puteau obliga să 
rămână acolo. Nu fiți atât de proști. Voi înnebuni, mă voi 
sinucide sau voi fugi. 


VP - 405 


— Nu ai dreptul să pleci fără consimţământ, răspunse tatăl ei. 
Și dacă o faci... El ezită. 

Margaret privi la faţa lui. Dumnezeule, gândi ea, chiar și lui îi 
este rușine de ceea ce e pe cale să spună. Ce naiba putea să 
fie? 

EI își strânse buzele într-o expresie hotărâtă, apoi spuse: 

— Dacă pleci, te vom declara nebună și vei fi internată într-un 
azil de nebuni. 

Margaret gemu. Era mută de groază. Nu-și imaginase că el ar 
putea să fie în stare de o asemenea cruzime. Privi spre mama 
ei, dar mama îi evită privirea. 

Percy se ridică în picioare și își aruncă șervetul. 

— Bătrân nebun, ţi-ai ieșit din minţi, strigă el și ieși. 

Dacă Percy ar fi vorbit în felul acesta în urmă cu o săptămână, 
ar fi plătit cu iadul, dar acum îl ignorară. 

Margaret privi, din nou, spre tatăl ei. Expresia lui era 
vinovată, sfidătoare și încăpăţânată. Ştia că greșea, dar nu se 
va răzgândi. 

În sfârșit, ea găsi cuvintele ca să exprime ceea ce simţea în 
suflet. 

— M-ai condamnat la moarte, spuse ea. 

Mama începu să plângă în tăcere. 

Dintr-odată, tonul motoarelor se schimbă. Toată lumea auzi și 
toate conversațiile încetară. Se simţi o hurducătură și avionul 
începu să piardă altitudine. 


Capitolul douăzeci și șapte 


Când amândouă motoarele de la babord se opriră, în același 
timp, soarta lui Eddie era pecetluită. 

Până în momentul acela s-ar fi putut răzgândi. Avionul ar fi 
continuat să zboare fără ca cineva să știe ce plănuise. Dar 
acum, orice s-ar fi întâmplat, totul va ieși la iveală. Nu va mai 
zbura niciodată: poate doar ca pasager. Se luptă cu furia care 
ameninţa să pună stăpânire pe el. Trebuia să rămână calm și să- 
și facă treaba. Apoi se va gândi la nenorociţii care îi distruseseră 
viaţa. 


VP - 406 


Acum, avionul era obligat să facă o amerizare de urgență. 
Răpitorii vor urca la bord și îl vor salva pe Frankie Gordino. După 
asta, se putea întâmpla orice. Va reuși Carol-Ann să scape vie și 
nevătămată? Îi va încolţi Marina Militară pe gangsteri în timp ce 
se vor îndrepta spre țărm? Va ajunge Eddie la închisoare pentru 
rolul jucat în toată afacerea? Era prizonierul destinului. Dar dacă 
ar putea doar să o mai ţină pe Carol-Ann în braţe, vie și 
nevătămată, nimic altceva nu va mai conta. 

O clipă după ce motoarele se opriră, auzi vocea căpitanului 
Baker în căști. 

— Ce dracului se întâmplă? 

Eddie avea gura uscată din cauza încordării și trebui să 
înghită în sec de două ori înainte să poată vorbi. 

— Încă nu știu, răspunse el. Dar știa. Motoarele se opriseră 
pentru că nu mai primeau combustibil. El oprise alimentarea. 

Clipperul avea șase rezervoare de combustibil. Motoarele 
erau alimentate de două rezervoare mai mici, aflate în aripi. Cea 
mai mare parte a rezervei de combustibil era păstrată în patru 
rezervoare mari, plasate în bidrostabilizatoare, aripile ciuntite 
pe care pășeau pasagerii când se îmbarcau sau debarcau din 
avion. 

Combustibilul putea fi aruncat din rezervoarele de rezervă, 
dar nu de către Eddie, pentru că aceste comenzi se aflau la 
postul pilotului secund. Oricum, Eddie putea să pompeze 
combustibil din acestea spre rezervoarele din aripi și înapoi. 
Astfel de transferuri era comandate de două mânere rotative, 
aflate în dreapta panoului de instrumente al inginerului. Avionul 
se afla, acum, deasupra Golfului Fundy, la vreo opt kilometri de 
punctul de întâlnire și, în ultimele câteva minute, el golise 
ambele rezervoare din aripi. Rezervorul de la tribord mai avea 
combustibil pentru câţiva kilometri. Cel de la babord se golise 
complet și motoarele de la babord se opriseră. 

Era o chestiune simplă să pompeze combustibil din 
rezervoarele mari, desigur. Oricum, în timp ce avionul staţiona 
la Shediac, Eddie se jucase la comenzi, deplasând cadranele, 
astfel încât atunci când afișau „pompare”, de fapt, erau oprite și 
când afișau „oprit”, pompau. Acum, cadranele arătau că el 
încerca să umple rezervoarele din aripi, când, de fapt, nu se 
întâmpla nimic. 


VP - 407 


În prima parte a zborului, desigur, folosise pompele cu setările 
incorecte și un alt inginer ar fi observat asta și s-ar fi întrebat ce 
se întâmplă. Eddie fusese îngrijorat în fiecare clipă că inginerul 
secund, care nu era de serviciu, Mickey Finn, va urca pe punte; 
dar el dormise, în compartimentul numărul 1, așa cum se 
așteptase Eddie: în această etapă a lungului zbor, echipajul de 
rezervă dormea întotdeauna. 

La Shediac fuseseră două momente neplăcute. Primul se 
întâmplase când poliţia îi anunţase că aflase numele complicelui 
lui Frankie Gordon la bordul avionului. Eddie presupuse că 
vorbeau despre Luther și, pentru o vreme, se gândise că jocul se 
terminase și își storsese creierii să găsească o altă cale să o 
salveze pe Carol-Ann. Apoi ei îl numiseră pe Harry Vandenpost și 
Eddie aproape că sărise în sus de bucurie. Nu avea habar de ce 
Vandenpost, care părea să fie un tânăr amabil, dintr-o familie 
bogată, ar fi călătorit cu un pașaport fals; dar era îi recunoscător 
bărbatului pentru că deturnase atenţia de la Luther. Poliţia nu 
căutase mai în amănunt, Luther le scăpase din vedere și planul 
putea să meargă mai departe. 

Dar toate astea fuseseră prea mult pentru căpitanul Baker. 
Chiar în timp ce Eddie își revenea din sperietură, Baker aruncă 
bomba. Faptul că fusese, cu adevărat, un complice la bordul 
avionului însemna că cineva era hotărât să-l salveze pe Gordino, 
spuse el, și dorea ca Gordino să coboare din avion. Și asta ar fi 
distrus totul pentru Eddie. 

Fusese o ceartă între Baker și Ollis Field, tipul de la FBI, care 
ameninţase că îl va acuza pe căpitan de obstrucţionarea 
justiţiei. In final, Baker sunase la Pan American, la New York, și 
le pusese lor problema în cârcă; și linia aeriană hotărâse să-l 
lase pe Gordino să zboare mai departe; încă o dată, Eddie se 
simți ușurat. 

La Shediac mai primi o altă veste bună. Un mesaj criptic, dar 
inconfundabil de la Steve Appleby îi confirmase că o vedetă a 
Marinei Militare va patrula în zona de coastă în care urma să 
amerizeze Clipperul. Va rămâne ascunsă până la amerizare, 
apoi va intercepta orice navă care va intra în contact cu avionul 
coborât. 

Asta schimba lucrurile pentru Eddie. Acum că știa că 
gangsterii vor fi prinși după evenimente, putea să se ocupe, cu 
conștiința curată, ca planul să meargă fără piedici. 


VP - 408 


Zarurile erau aproape aruncate. Avionul se afla în apropierea 
punctului de întâlnire și zbura cu doar două motoare. 

Căpitanul Baker ajunse lângă Eddie într-o clipă. La început, 
Eddie nu-i spuse nimic. Cu o mână tremurătoare, schimbă 
alimentarea motoarelor, astfel încât rezervorul din aripa tribord 
să alimenteze toate motoarele și reporni motoarele din babord. 
Apoi spuse: 

— Rezervorul din aripa babord s-a golit și nu îl pot umple. 

— De ce? izbucni Baker. 

Eddie arătă spre comenzi. Simţindu-se ca un trădător, el 
spuse: 

— Am pornit pompele, dar nu se întâmplă nimic. 

Instrumentele lui Eddie nu arătau nici fluxul de combustibil, 
nici presiunea combustibilului între rezervoarele mari și cele de 
alimentare, dar existau patru ferestre de vizitare, cu sticlă, în 
partea din spate a cabinei, pentru verificarea vizuală a 
combustibilului din conductele de transfer. Căpitanul privi la 
toate, pe rând. 

— Nimic! exclamă el. Cât combustibil a mai rămas în 
rezervorul din aripa tribord? 

— E aproape golit - câţiva kilometri. 

— Cum de ai observat abia acum? spuse el furios. 

— Mă gândeam că pompăm, răspunse Eddie cu voce slabă. 

Era un răspuns necorespunzător și căpitanul era furios. 

— Cum ar putea să se strice ambele pompe în același timp? 

— Nu știu - dar, Slavă Domnului, avem o pompă manuală. 

Eddie apucă mânerul de lângă masa lui și începu să 
manevreze pompa manuală. Aceasta era folosită, de obicei, 
doar atunci când inginerul scurgea apa din rezervoarele de 
combustibil în timpul zborului. Făcuse acest lucru imediat după 
ce plecaseră de la Shediac și omisese, intenţionat, să reseteze 
supapa F, care permitea apei să se scurgă în afară. Prin urmare, 
pomparea lui viguroasă nu umplea rezervoarele de combustibil 
din aripi, ci doar arunca combustibilul de la bord. 

Căpitanul nu știa acest lucru, desigur, și era improbabil să 
observe setarea supapei F; dar putea să vadă că prin 
indicatoarele de vizitare nu curgea combustibil. 

— Nu funcţionează! strigă el. Nu înțeleg cum ar putea să 
cedeze toate trei pompele în același timp! 

Eddie privi la cadranele sale. 


VP - 409 


— Rezervorul din aripa tribord este aproape golit, spuse el. 
Dacă nu amerizăm în curând, o să ne prăbușim. 

— Pregătirea pentru amerizarea de urgenţă, toată lumea, zise 
Baker. Arătă spre Eddie. Nu-mi place rolul tău în treaba asta, 
Deakin, spuse el cu o furie rece ca gheața. Nu am încredere în 
tine. 

Eddie se simţi putred. Avusese un motiv serios să-și mintă 
căpitanul, dar, chiar și așa, se ura pe sine. Toată viaţa lui tratase 
cu oamenii în mod cinstit și dispreţuise oamenii care foloseau 
minciuna și înșelătoria. Acum, el acţiona într-un mod care-l 
dezgusta. Vei înțelege, la final, căpitane, gândi el; dar își dorea 
să o poată spune. 

Căpitanul se întoarse spre postul navigatorului și se aplecă 
peste hartă. Navigatorul, Jack Ashford, aruncă o privire 
nedumerită spre Eddie, apoi puse un deget pe hartă și îi spuse 
căpitanului: 

— Ne aflăm aici. 

Întregul plan se baza pe faptul că Clipperul va cobori în 
canalul dintre coastă și insula Grand Manan. Gangsterii pariau 
pe asta și la fel și Eddie. Dar în situaţii de urgenţă oamenii 
făceau lucruri ciudate. Eddie se decise ca dacă Baker va alege, 
în mod irațional, un alt loc de amerizare, va deschide gura și va 
sublinia avantajele canalului. Baker va fi suspicios, dar va trebui 
să înţeleagă logica; și, pe urmă, e/va fi cel care se poartă ciudat 
dacă alegea un alt loc. 

Oricum, nu fu nevoie de nicio intervenţie. După o clipă, Baker 
spuse: 

— Aici. În canalul acesta. Aici vom cobori. 

Eddie se întoarse cu spatele pentru ca să nu i se poată vedea 
expresia de triumf. Se afla cu un pas mai aproape de Carol-Ann. 

In timp ce efectuau procedurile pentru amerizarea de 
urgență, Eddie privi afară pe fereastră și încercă să-și dea 
seama cât de agitată era marea. Observă o mică barcă de 
pescuit sportiv care se legăna pe valuri. Suprafaţa apei era 
agitată. Amerizarea va fi dură. 

Auzi o voce care-i opri inima în loc. 

— Care-i urgenţa? Era Mickey Finn, care urca scările ca să 
investigheze. 


VP - 410 


Eddie se holbă la el îngrozit. Mickey își va da seama, într-o 
clipă, că supapa F a pompei de mână nu fusese resetată. Eddie 
trebuia să scape de el rapid. 

Dar căpitanul Baker i-o luă înainte. 

— Pleacă de aici, Mickey! izbucni el. Echipajul de rezervă 
trebuie să fie legat în centurile de siguranță pe durata unei 
amerizări de urgenţă, nu să se plimbe aiurea, prin avion, 
punând întrebări stupide. 

Mickey își luă tălpășița și Eddie răsuflă ușurat, din nou. 

Avionul pierdea rapid din înălţime: Baker dorea să se apropie 
de apă, în caz că rămâneau fără combustibil mai repede decât 
se așteptau. 

Virară spre vest, ca să nu zboare pe deasupra insulei: dacă 
rămâneau fără combustibil deasupra țărmului, erau morţi cu 
toţii. Câteva clipe mai târziu, se aflau deasupra canalului. 

Exista o hulă înaltă, de aproape un metru douăzeci, înălţimea 
critică a valurilor era de un metru: mai mari de atât, era 
periculos să amerizezi Clipperul. Eddie strânse din dinţi. Baker 
era un pilot bun, dar totul ţinea de noroc acum. 

Avionul cobori rapid. Eddie simţi cum carena atinge creasta 
unui val mai înalt. Zburară pe deasupra, pentru o clipă sau 
două, apoi atinseră, din nou, apa. A doua oară, se simţi un 
impact mai puternic și stomacul i se strânse în timp ce uriașul 
avion sărea prin aer. 

Eddie se temea pentru viaţa lui: așa se zdrobeau 
hidroavioanele. 

Deși avionul se afla, acum, în aer, impactul îi redusese viteza, 
astfel că aveau portanță foarte mică; și, în loc să alunece în apă 
la un unchi mic, vor cobori puternic. Asta putea face diferența 
dintre o scufundare lină și o răsturnare periculoasă. În plus, 
burta avionului era confecţionată din aluminiu subţire, care 
putea exploda ca o pungă de hârtie. 

Îngheță așteptând impactul. Avionul lovi apa cu un bubuit 
îngrozitor, pe care îl simţi cum urcă prin șira spinării. Apa 
acoperi ferestrele. Așa cum stătea, cu faţa într-o parte, fu 
aruncat în lateral, dar reuși să se menţină în scaun. Operatorul 
radio, care era cu fața înainte, se lovi cu fruntea de microfon. 
Eddie se gândi că avionul se va rupe. Dacă se scufunda o aripă, 
totul era terminat. 


VP - 411 


Trecu o secundă, apoi încă una. Strigătele pasagerilor 
îngroziţi pluteau în sus, pe scări. Avionul se ridică, din nou, 
ieșind parţial din apă și se mișcă în faţă, mai puţin frânat; apoi 
se scufundă iar și Eddie fu, din nou, aruncat în lateral. 

Dar avionul se stabiliză și Eddie începu să spere că vor reuși. 
Ferestrele se curățară și reuși să vadă marea. Motoarele încă 
mugeau: nu se scufundaseră. 

Avionul încetini treptat. Cu fiecare secundă care trecea, Eddie 
se simţea mai în siguranţă, până când, în cele din urmă, avionul 
rămase nemișcat. Eddie îl auzi pe căpitan spunând în căști: 

— Dumnezeule! A fost mai dur decât mă așteptam, și restul 
echipajului râse ușurat. 

Eddie se ridică în picioare și privi afară, pe ferestre, în 
căutarea unei șalupe. Soarele strălucea, dar pe cer se aflau nori 
de ploaie. Vizibilitatea era bună, dar nu reuși să vadă alte vase. 
Poate că șalupa se afla în spatele Clipperului, unde el nu o putea 
vedea. 

Se așeză, din nou, la postul lui și opri motoarele. Operatorul 
radio trimise un semnal de ajutor. Căpitanul spuse: 

— Ar fi mai bine să merg și să liniștesc pasagerii. Cobori pe 
scări. Operatorul radio primi un răspuns și Eddie speră că era de 
la oamenii care veneau după Gordino. 

Nu putea aștepta să afle. Se duse în față, deschise chepengul 
din cabină și cobori scara, în compartimentul de la prora. 
Chepengul din faţă se deschidea în jos, formând un fel de 
platformă. Eddie ieși și rămase în picioare pe ea. Trebui să se 
țină de rama ușii ca să-și menţină echilibrul, pe hulă. Valurile 
treceau peste flotoare și unele chiar îl stropiră pe pantofi în timp 
ce stătea pe platformă. Soarele se ascundea după nori 
intermitent și se simţea o briza puternică. Privi cu atenţie la 
carenă și aripi: nu se vedea nicio pagubă. Uriașul avion părea să 
fi scăpat nevătămat. 

Aruncă ancora, apoi se ridică să supravegheze apa de jur- 
împrejur, în căutarea unui vas. Unde se aflau amicii lui Luther? 
Dacă ceva mersese prost? Dacă nu-și făceau apariţia? Apoi, în 
sfârșit, observă o șalupă cu motor în depărtare. Inima lui se opri 
o clipă. Carol-Ann se afla la bord? Acum se îngrijora că ar putea 
să fie o altă navă, care venea să cerceteze avionul coborât, din 
curiozitate, ceea ce i-ar strica planurile. 


VP - 412 


Se apropia rapid, săltând peste valuri. Eddie ar fi trebuit să 
revină la postul lui, pe puntea de zbor, după ce aruncase ancora 
și verificase eventualele daune, dar nu se putu mișca. Se holba, 
hipnotizat, la șalupă pe măsură ce aceasta se apropia. Era o 
barcă mare, rapidă, cu timona acoperită. Calculă că înainta cu 
douăzeci și cinci sau treizeci de noduri, dar părea dureros de 
lentă. Pe punte se afla un grup de siluete și, curând, reuși să le 
numere: patru. Observă că una era mult mai mică decât 
celelalte. Grupul începu să se prefigureze ca fiind compus din 
trei bărbaţi îmbrăcaţi în costume închise și o femeie în haină 
albastră. Carol-Ann avea o haină albastră. 

Se gândi că era ea, dar nu era sigur. Așteptarea era 
insuportabilă. Femeia avea părul blond și o siluetă subţire, exact 
ca ea. Stătea departe de ceilalţi. Toţi patru se aflau la 
balustradă, privind la Clipper. Apoi soarele ieși de după un nor și 
femeia își ridică palma la faţă, ca să-și protejeze ochii. Ceva din 
gestul ei mișcă o coardă în sufletul lui Eddie și el știu că era 
soția lui. 

— Carol-Ann, spuse el cu voce tare. 

Un val de surescitare puse stăpânire pe el și, pentru o clipă, 
uită de pericolele pe care le aveau de înfruntat amândoi și se 
lăsă pradă bucuriei de a o revedea. Ridică braţele și le flutură 
fericit. 

— Carol-Ann! strigă el. Carol-Ann! A 

Ea nu-l putea auzi, desigur, dar putea să-l vadă. Incepu cu 
surpriză, apoi ezită, de parcă nu era convinsă că era el, apoi 
flutură din mână timid la început, apoi din ce în ce mai viguros. 

Dacă putea să fluture așa din mână, însemna că era în regulă. 
Se simţi slăbit ca un copil de ușurare și recunoștință. 

Își aminti că nu se terminase încă. Mai avea treabă de făcut. 
Mai flutură o dată din mână, apoi, reticent, se întoarse în avion. 

Urcă pe puntea de zbor chiar în timp ce căpitanul revenea de 
pe puntea pasagerilor. 

— Sunt daune, întrebă Baker? 

— Nimic, din cât se poate vedea. 

Căpitanul se întoarse spre operatorul radio care îi raportă: 

— La semnalul nostru de ajutor au răspuns câteva nave, dar 
cea mai apropiată este o navă de agrement care se apropie, 
acum, dinspre babord. Probabil că o puteți vedea. 

Căpitanul privi pe fereastră și văzu șalupa. Scutură din cap. 


VP - 413 


— Nu ne este de niciun folos. Trebuie să fim remorcati, 
încearcă să dai de Paza de Coastă. 

— Oamenii de pe barcă vor să urce la bord, spuse operatorul 
radio. 

— Nix pentru asta, răspunse Baker. Eddie era disperat. 
Trebuiau să urce la bord! E prea periculos, continuă căpitanul. 
Nu vreau o barcă legată de avion: ar putea deteriora carena. Și 
dacă încercăm să transferăm oameni, pe hula asta, cineva va 
cădea cu siguranță în apă. Spune-le că le mulţumim pentru 
ofertă, dar nu ne pot ajuta. 

Eddie nu anticipase acest lucru. Afișă o expresie lipsită de griji 
ca să-și ascundă înfiorarea subită. La dracu' cu deteriorarea 
avionului. Banda lui Luther va urca la bord! Dar vor avea mult 
de furcă fără ajutor din interior. 

Chiar și cu ajutor, va fi un coșmar să încerce să ajungă la bord 
pe ușile normale, înțelese el. Valurile treceau pe deasupra 
flotoarelor și până la jumătatea ușilor: nimeni nu putea să stea 
pe flotoare fără o frânghie care să-l susțină și apa va curge în 
sala de mese, în timp ce ușa se va deschide. Asta nu-i trecuse 
prin minte lui Eddie, pentru că, de obicei, Clipperul ameriza în 
ape mai calme. 

Atunci cum puteau să vină la bord? 

Vor trebui să treacă prin chepengul din față, din 
compartimentul de la prora. 

Operatorul radio spuse: 

— Le-am spus că nu pot urca la bord, căpitane, dar nu par să 
țină seama de asta. 

Eddie privi afară. Șalupa dădea ocol avionului. 

— Ignoră-i, spuse căpitanul. 

Eddie se ridică și porni în faţă. În timp ce pășea în jos, pe 
scara care ducea în compartimentul de la prora, căpitanul Baker 
izbucni: 

— Unde naiba te duci? 

— Trebuie să verific ancora, spuse Eddie vag, și merse mai 
departe, fără să aștepte un răspuns. 

Il auzi pe Baker cum spune: 

— Tipul ăsta e dus. 

Deja știu asta, gândi el cu inima grea. 

leşi pe platformă. Șalupa se afla la vreo zece sau 
cincisprezece metri de botul Clipperului. Putea să o vadă pe 


VP - 414 


Carol-Ann, în picioare, lângă balustradă. Purta o rochie mai 
veche și pantofi fără toc, exact ceea ce ar fi purtat atunci când 
făcea treburi prin casă. Când o luaseră, își aruncase pe ea cea 
mai bună haină peste hainele de lucru. Acum putea să-i vadă 
faţa. Părea palidă și trasă. Eddie simţi furia cum fierbe în 
adâncul lui. O să le plătesc pentru asta, gândi el. 

Ridică cabestanul pliant, apoi făcu semn cu mâna spre șalupă, 
arătând spre cabestan și mimând aruncarea unei frânghii. 
Trebui să facă gestul de câteva ori înainte ca bărbaţii de pe 
punte să înțeleagă. Presupuse că nu erau marinari cu 
experiență. Cu siguranţă că nu păreau să se simtă în largul lor 
pe o barcă, în costumele lor cu vestă la două rânduri de nasturi. 
Tipul de la timonă, probabil căpitanul șalupei, era ocupat cu 
comenzile, încercând să menţină barca stabilă fată de avion. În 
sfârșit, unul dintre bărbaţi făcu un gest de înțelegere și ridică o 
frânghie. 

Nu era prea priceput la aruncat și avu nevoie de patru 
încercări înainte ca Eddie să o prindă. 

O legă de cabestan. Bărbaţii de pe șalupă își traseră barca 
mai aproape de avion. Barca, fiind mult mai ușoară, se ridica și 
cobora mult mai amplu pe valuri. Legarea șalupei de avion avea 
să fie o treabă dificilă și periculoasă. 

Brusc, auzi vocea lui Mickey Finn în spatele lui. 

— Eddie, ce dracu' faci aici? 

Se întoarse. Mickey se afla în compartimentul de la prora, 
privind spre el cu o expresie îngrijorată pe fața lui palidă, 
pistruiată. Eddie strigă: 

— Nu te băga în povestea asta, Mickey! Te avertizez, dacă te 
bagi, vor fi răniţi oameni! 

Mickey păru speriat. 

— Bine, bine. Cum spui tu. Se retrase spre puntea de zbor, iar 
pe fața lui se citea gândul că Eddie înnebunise. 

Eddie se întoarse, înapoi, spre șalupă. Acum se afla destul de 
aproape. Privi la cei trei bărbaţi. Unul era foarte tânăr, nu mai 
mult de optsprezece ani. Altul era mai în vârstă, dar scund și 
slab, cu o ţigară care-i atârna din colțul buzelor. Cel de al treilea, 
care purta un costum negru cu dungi albe, părea să fie șeful. 

Vor avea nevoie de două funii, decise Eddie, ca să menţină 
șalupa suficient de stabilă. Își duse mâna la gură, ca să formeze 
o pâlnie de amplificare și strigă: 


VP-415 


— Mai aruncă o funie! 

Bărbatul în costum cu dungi ridică o funie de la proră, chiar 
de lângă cea pe care o foloseau deja. Nu era bună: aveau 
nevoie de câte una la fiecare capăt al șalupei, ca să formeze un 
triunghi. 

— Nu pe aceea, strigă Eddie. Aruncă-mi o funie de la pupa. 

Bărbatul înţelese mesajul. 

De data asta, Eddie prinse frânghia din prima încercare. O 
duse în interiorul avionului și o legă de un montant. 

Cu câte un bărbat trăgând de fiecare funie, șalupa se apropie 
rapid. Dintr-odată, motoarele se opriră și bărbatul de la timonă 
ieși din cabină ca să se ocupe de odgoane. Tipul ăsta era, 
evident, marinar. 

Eddie auzi o altă voce din spatele lui, din compartimentul de 
la prora. De data asta era căpitanul Baker. El spuse: 

— Deakin, nesocotești un ordin direct. 

Eddie îl ignoră și se rugă să nu-i stea în cale încă vreo câteva 
momente. Șalupa era cât de aproape se putea. Căpitanul 
înfășură frânghiile în jurul montanţilor de pe punte, lăsând exact 
atât joc cât să permită bărcii să urce și să coboare pe valuri. 
Pentru a urca pe Clipper, bărbaţii aveau nevoie să aștepte până 
când puntea bărcii se afla la același nivel cu platforma, apoi să 
sară de pe una pe cealaltă. Ca să se echilibreze, puteau să se 
țină de frânghia care mergea de la pupa bărcii la montantul din 
interiorul compartimentului de la prora. 

Baker lătră: 

— Deakin! Treci înapoi înăuntru! 

Marinarul deschise o poartă în parapet și gangsterul în 
costum cu dungi se pregăti să sară. Eddie simţi mâna 
căpitanului Baker cum îl apucă de jachetă din spate. Gangsterul 
observă ce se întâmplă și băgă mâna în interiorul hainei. 

Cel mai mare coșmar al lui Eddie era ca unul dintre colegii săi 
de echipaj să facă pe eroul și să fie omorât. Ar fi vrut să le poată 
spune despre vedeta Marinei Militare pe care o trimisese Steve 
Appleby - dar se temea că dacă făcea asta, unul dintre ei ar 
putea să scape informaţia, din greșeală, și să-i avertizeze pe 
gangsteri. Așa că trebuia să încerce să păstreze situația sub 
control. 

Se întoarse spre Baker și strigă: 

— Capitane, dă-te din drum! Nenorociţii ăștia au arme! 


VP - 416 


Baker păru șocat. Se holbă la gangster, apoi se ghemui 
înapoi, ascuns vederii. Eddie se întoarse și îl văzu pe bărbatul în 
costum cu dungi cum îndeasă înapoi în buzunarul hainei un 
pistol. lisuse, sper că pot să-i împiedic pe tipii ăștia să înceapă 
să împuște oameni, gândi el înfricoșat. Dacă moare cineva, va fi 
doar vina mea. 

Barca se afla pe creasta unui val, cu puntea puţin deasupra 
nivelului platformei. Gangsterul apucă frânghia, ezită, apoi sări 
pe platformă. Eddie îl prinse, ca să-l echilibreze. 

— Tu ești Eddie? spuse bărbatul. A 

Eddie recunoscu vocea - o auzise la telefon. Işi aminti numele 
bărbatului: Vincini. Eddie îl insultase. Acum regreta asta, pentru 
avea nevoie de cooperarea lui. 

— Vreau să lucrez cu tine, Vincini, spuse el. Dacă vrei ca 
lucrurile să meargă unse, fără piedici, lasă-mă să te ajut. 

Vincini îi aruncă o privire dură. 

— Bine, spuse el după un moment. Dar dacă faci o mișcare 
greșită, ești mort. Tonul lui era vioi. Nu arăta nicio urmă de 
resentiment: fără îndoială că avea prea multe pe cap ca să se 
gândească la jigniri trecute. 

— Treci înăuntru și așteaptă acolo până când îi aduc și pe 
ceilalți la bord. 

— Bine. Vincini se întoarse spre șalupă. Joe, tu urmezi. Apoi 
Kid. Femeia la urmă. Păși în compartimentul de la prora. 

Privind înăuntru, Eddie îl văzu pe căpitanul Baker care urca 
scara ce ducea spre puntea de zbor. 

Vincini își scoase arma și spuse: 

— Tu, rămâi acolo. 

— Fă ce spune, căpitane, spuse Eddie. Pentru numele lui 
Dumnezeu, tipii ăștia sunt serioși. 

Baker cobori de pe scară și ridică mâinile deasupra capului. 

Eddie se întoarse. Bărbatul mărunţel numit Joe stătea în 
picioare lângă balustrada șalupei, părând speriat de moarte. 

— Nu știu să înot, spuse el cu voce răgușită. 

— Nici nu va trebui, spuse Eddie. Intinse o mână. 

Joe sări, îi prinse mâna și pe jumătate păși, pe jumătate căzu 
în compartimentul prora. 

Tânărul rămase ultimul. După ce îi văzuse pe ceilalți doi 
reușind să treacă în siguranţă, era prea încrezător. 


VP - 417 


— Nici eu nu știu să înot, spuse el cu un rânjet. Sări prea 
repede, ateriză chiar pe marginea platformei, își pierdu 
echilibrul și să înclină pe spate. Eddie se întinse, ţinându-se de 
frânghie cu mâna stângă și îl apucă pe băiat de brâul 
pantalonilor. Îl trase pe platformă. 

— Hei, multam, spuse băiatul de parcă Eddie abia dacă îi 
dăduse o mână de ajutor, nu îi salvase viaţa. 

Acum, Carol-Ann stătea pe puntea șalupei, privind peste apă, 
la platformă, cu teamă în privire. De obicei nu era fricoasă, dar 
Eddie își dădu seama că experienţa lui Kid o descurajase. Carol- 
Ann ezită, rată șansa și păru și mai înfricoșată. 

— Nu te grăbi, spuse Eddie cu vocea calmă ca să-și ascundă 
propria teamă. Când ești pregătită. 

Șalupa cobori și se săltă din nou și Carol-Ann afișă o expresie 
de hotărâre forţată, cu buzele strânse, cu fruntea încreţită. 
Șalupa alunecă vreo cincizeci de centimetri mai departe de 
platformă, făcând distanţa, poate, prea mare. Eddie strigă: 

— Poate nu de data asta. Dar era prea târziu. Ea era atât de 
hotărâtă să fie curajoasă, încât sărise deja. 

Rată platforma cu totul. 

Scoase un strigăt de groază și se agăţă de frânghie, cu 
picioarele clătinându-se prin aer. Eddie nu putu să facă nimic, în 
timp ce șalupa cobora pe panta unui val și Carol-Ann se 
îndepărta de platformă. 

— Ţine-te bine! strigă el frenetic. Vin la tine. Se pregăti să 
sară în mare ca să o salveze dacă ea dădea drumul la frânghie. 

Dar ea se ţinu cu hotărâre de frânghie, în timp ce valurile o 
duseră în jos și apoi în sus. Când ajunse la nivel, ea întinse 
picioarele spre platformă, dar nu ajunse la ea. Eddie se lăsă în 
genunchi pe platformă și încercă să o prindă. Aproape că își 
pierdu echilibrul, fu gata să cadă în apă, dar nu reuși să ajungă 
la piciorul ei. Valul o cobori din nou și ea scoase un strigăt de 
disperare. 

— Balansează-te, strigă Eddie. Balansează-te înainte și înapoi 
în timp ce urci. 

Ea îl auzi. El putu să vadă cum strânge din dinţi, din cauza 
durerii din brațe, dar reuși să se balanseze în timp ce valul ridica 
șalupa. Eddie se puse în genunchi. Ea ajunse la nivel și se 
balansă cu toată puterea. Eddie o ajunse și o apucă de gleznă. 
Ea nu purta ciorapi. O trase mai aproape și o ținu de gleznă, dar 


VP - 418 


piciorul ei tot nu ajunse la platformă. Șalupa depăși creasta 
valului și începu să coboare. Carol-Ann ţipă când simţi că începe 
să coboare. Eddie încă o ţinea de gleznă. Apoi ea dădu drumul 
frânghiei. 

El se ţinu cât putu de strâns. În timp ce ea căzu, el fu tras în 
faţă de greutatea ei și aproape se prăvăli în mare; dar reuși să 
se arunce pe burtă și să rămână pe platformă. Carol-Ann se 
răsturnă cu capul în jos, în mâinile lui. În această poziţie, nu 
putea să o ridice, dar marea făcu treaba pentru el. Valul următor 
îi scufundă capul, dar o ridică spre el. Dădu drumul gleznei, își 
eliberă mâna stângă și își puse braţul în jurul taliei ei. 

Acum era în siguranţă. Se odihni pentru o clipă, spunând: 

— E în regulă, iubito, te-am prins, în timp ce ea se îneca și 
scuipa. Apoi o ridică pe platformă. 

O ţinu de mână în timp ce ea se ridica în picioare, apoi o ajută 
să intre în avion. 

Căzu în braţele lui, suspinând. El îi apăsă capul, ud, pe pieptul 
său. Simţi cum îi dau lacrimile, dar se strădui să le oprească. Cei 
trei gangsteri și căpitanul Baker îl priveau, în așteptare, dar el îi 
mai ignoră câteva momente. O ţinu strâns pe Carol-Ann, în timp 
ce ea tremura violent. 

In sfârșit, el spuse: 

— Eşti în regulă, iubito? Nenorociţii ăștia te-au rănit? 

Ea scutură din cap. 

— Sunt bine, cred, spuse ea clânţănind din dinţi. 

El se uită în sus și prinse privirea căpitanului Baker. Baker 
privi de la el la Carol-Ann și înapoi, apoi spuse: 

— lisuse, încep să înţeleg ce se întâmplă... 

Vincini lătră: 

— Ajunge cu vorba. Avem treabă de făcut. 

Eddie o eliberă pe Carol-Ann. 

— Bine. Cred că, mai întâi, ar trebui să ne ocupăm de echipaj, 
să-i calmăm, să nu stea în cale. Apoi te voi duce la omul pe 
care-l vrei. E în regulă? 

— Mda, dar hai să-i dăm drumul odată. 

— Urmează-mă. Eddie traversă până la scară și începu să 
urce. El apăru pe puntea de zbor și începu să vorbească imediat. 
In câteva secunde, înainte ca Vincini să-l ajungă din urmă, 
spuse: 


VP - 419 


— Ascultaţi, băieţi. Vă rog, nimeni să nu încerce să fie erou. 
Nu este necesar. Sper că m-aţi înţeles. Nu putea risca mai mult 
decât să le dea explicaţii aluzive. 

O clipă mai târziu, căpitanul Baker, Carol-Ann și cei trei golani 
ieșiră prin chepeng. Eddie continuă: 

— Toată lumea trebuie să rămână calmă. Nu vreau 
împușcături, nu vreau să fie cineva rănit. Căpitanul vă va spune 
același lucru. Privi spre Baker. 

— Are dreptate, băieţi, confirmă Baker. Să nu le dăm tipilor 
ăștia niciun motiv să-și folosească armele. 

Eddie privi spre Vincini. 

— În regulă, să mergem, continuă Eddie. Vino cu noi, te rog, 
căpitane, ca să calmezi pasagerii. Apoi Joe și Kid ar trebui să 
ducă echipajul în compartimentul numărul 1. 

Vincini aprobă din cap. 

— Carol-Ann, vrei să mergi cu echipajul, dragă? 

— Da. 

Asta îl făcu pe Eddie să se simtă mai bine. Se va afla departe 
de arme și va putea să le explice colegilor din echipaj de ce îi 
ajuta pe gangsteri. 

Privi spre Vincini. 

— N-ai vrea să ţii arma ascunsă? Vei speria pasagerii. 

— Să te ia dracu', spuse Vincini. Să mergem. 

Eddie ridică din umeri. Trebuia să încerce. 

Deschise drumul pe scări, în jos, spre puntea pasagerilor. Se 
auzea o hărmălaie de discuţii cu voce tare, câteva râsete 
aproape isterice și sunetul unei femei care suspina. Pasagerii se 
aflau, toţi, pe locurile lor și cei doi stewarzi făceau eforturi 
eroice să pară calmi. 

Eddie porni de-a lungul avionului. Sala de mese era un 
dezastru, cu veselă zdrobită și sticlă spartă peste tot, pe podea; 
deși, din fericire, nu era prea multă mâncare vărsată, pentru că 
servirea mesei aproape că se terminase și toată lumea servea 
cafeaua. Oamenii tăcură din gură când văzură arma lui Vincini. 
În spatele lui Vincini, căpitanul Baker spunea: 

— Doamnelor și domnilor, vă cer scuze pentru asta. Vă rog să 
rămâneţi la locurile voastre, să încercaţi să vă păstraţi calmul și 
totul se va încheia foarte curând. Era atât de reconfortant încât 
chiar și Eddie se simţi mai bine. 


VP - 420 


Trecu prin compartimentul numărul 3 și intră în numărul 4. 
Ollis Field și Frankie Gordino erau așezați unul lângă altul. Asta 
este, gândi Eddie; acesta este momentul în care eu eliberez un 
criminal. El alungă gândul, arătă spre Gordino și spuse către 
Vincini. 

— Uite-ţi omul. 

Ollis Field se ridică în picioare. 

— Acesta este agentul FBI Tommy McArdle, spuse el. Frankie 
Gordino a traversat Atlanticul pe o navă care a ajuns la New 
York ieri și acum se află la închisoare în Providence, Long Island. 

— lisuse Hristoase! explodă Eddie. Era trăsnit. O momeală! 
Am trecut prin toate astea pentru o nenorocită de momeală! 
Până la urmă, nu avea să elibereze un criminal; dar nu putea să 
fie mulţumit, pentru că era prea îngrozit de ceea ce ar putea să 
facă gangsterii. El privi, temător, spre Vincini. 

— La dracu’, n-am venit după Frankie. Unde e neamţul? 

Eddie se holbă la el stupefiat. Nu veniseră după Frankie 
Gordino? Ce însemna asta? Cine era neamţul? 

Din compartimentul numărul 3 se auzi vocea lui Tom Luther. 

— E aici, Vincini. Am pus mâna pe el. Luther stătea în cadrul 
ușii cu un pistol aţintit spre capul lui Carl Hartmann. 

Eddie era nedumerit. Pentru ce naiba dorea banda lui 
Patriarca să-l răpească pe care Hartmann? 

— Ce treabă aveţi voi cu un om de știință? întrebă el. 

Luther răspunse: 

— Nu e doar un om de știință. E un cercetător nuclear. 

— Sunteţi naziști? 

Vincini replică: 

— O, nu. Doar facem o treabă pentru ei. De fapt, chiar suntem 
democrați. Începu să râdă grosolan. 

Luther spuse rece. 

— Eu nu sunt democrat. Sunt mândru să fac parte din 
Deutsch-Amerikaner Bund. Eddie auzise de Bund: se 
presupunea că era o organizaţie de prietenie germano- 
americană inofensivă, dar era finanțată de naziști. Luther 
continuă: 

— Tipi ăștia sunt doar angajaţi. Am primit un mesaj personal 
chiar de la Hitler prin care îmi cerea să ajut la prinderea unui om 
de știință german și la readucerea lui în Germania. Eddie 
înţelese că era mândru de această onoare. l-am plătit pe 


VP - 421 


oamenii ăștia ca să mă ajute. Acum îl voi duce pe Herr Doktor 
Profesor Hartmann înapoi în Germania, unde prezența lui este 
solicitată de cel de al Treilea Reich. 

Eddie prinse privirea lui Hartmann. Omul arăta bolnav de 
teamă. Eddie fu cuprins de vinovăţie. Hartmann urma să fie dus 
în Germania nazistă și asta se întâmpla din vina lui Eddie. 

— Mi-au răpit nevasta... ce puteam să fac? 

Expresia lui Hartmann se schimbă imediat. 

— Înţeleg, spuse el. În Germania suntem obișnuiți cu astfel de 
lucruri. Te obligă să-ţi trădezi o credinţă pentru salvarea alteia. 
Nu ai de ales. Nu te învinovăți. 

Eddie era uluit că acest bărbat reușea să găsească putere în 
sufletul lui ca să-l consoleze pe e/ într-un astfel de moment. 

Îi prinse privirea lui Ollis Field. 

— Dar pentru ce ai adus o momeală pe Clipper? întrebă el. 
Voiai ca avionul să fie deturnat? 

— Deloc, spuse Field. Am primit informaţii că banda 
intenţiona să-l omoare pe Gordino ca să-l împiedice să toarne. 
Aveau să-l atace imediat ce punea piciorul în America. Așa că 
am lăsat să se scurgă informaţia că avea să fie la bordul 
Clipperului, dar l-am trimis înainte cu o navă. Cam pe la vremea 
asta, la radio va apărea știrea că Gordino se află în închisoare și 
banda va afla că a fost păcălită. 

— De ce nu-l păziţi pe Hartmann? 

— Nu știam că se va afla în acest avion. Nu ne-a informat 
nimeni! 

Hartmann era complet neprotejat? se întrebă Eddie. Sau avea 
o gardă de corp care nu se arătase încă? 

Gangsterul cel mic, numit Joe, intră în compartiment cu arma 
în mâna dreaptă și cu o sticlă de șampanie deschisă în mâna 
stângă. 

— Sunt liniștiți ca niște miei, Vinnie, îi spuse el lui Vincini. Kid 
se află în sala de mese. De acolo poate să acopere toată partea 
din faţă a avionului. 

Vincini îi spuse lui Luther: 

— Deci, unde e nenorocitul de submarin? 

Luther îi răspunse. 

— Va ajunge aici în orice clipă, sunt convins. 

Un submarin! Luther avea întâlnire cu un submarin chiar în 
fața coastei statului Maine! Eddie privi pe fereastră, așteptându- 


VP - 422 


se să-l vadă apărând la suprafaţă, ca o balenă de oţel, dar nu 
văzu altceva în afară de valuri. 

Vincini spuse: 

— Noi ne-am făcut treaba. Dă-mi banii. 

Ținându-l pe Hartmann sub amenințarea armei, Luther se 
trase înapoi spre locul lui, ridică o valiză mică și i-o dădu lui 
Vincini. Vincini o deschise. Era îndesată cu teancuri de 
bancnote. 

Luther spuse: 

— O sută de mii de dolari, în bancnote de douăzeci. 

Vincini comentă: 

— Ar fi mai bine să verific. Își lăsă arma deoparte și se așeză 
cu valiza pe genunchi. 

Luther zise: 

— O să-ţi ia o veșnicie... 

— Crezi că sunt un începător? rosti Vincini cu un ton de 
răbdare exagerată. Voi verifica două pachete, apoi voi număra 
câte pachete sunt aici. Am mai făcut asta. 

Toată lumea îl privea pe Vincini cum număra banii. Pasagerii 
din compartiment - prinţesa Lavinia, Lulu Bell, Mark Alder, Diana 
Lovesey, Ollis Field și dublura lui Frankie Gordino - erau cu 
privirea aţintită într-acolo. Joe o recunoscu pe Lulu Bell. 

— Hei, tu nu joci în filme? spuse el. Lulu privi în altă parte, 
ignorându-l. Joe bău din sticlă, apoi i-o oferi Dianei Lovesey. Ea 
păli și se îndepărtă de el. 

— Sunt de acord. Chestia asta e supraapreciată, spuse Joe și 
se întinse și turnă șampanie peste rochia ei crem, cu buline 
roșii. 

Ea scoase un strigăt de nemulțumire și îi împinse mâna. 
Rochia udă se lipea revelator de fundul ei. 

Eddie era îngrozit. Acesta era genul de lucruri care puteau să 
ducă la violenţă. Spuse: 

— Potolește-te. 

Bărbatul nu-l băgă în seamă. 

— Ce ţâţe mişto! exclamă el cu un rânjet. Aruncă sticla și o 
apucă de unul din sâni, strângând cu putere. 

Ea ţipă. 

lubitul ei, Mark, se străduia să-și desfacă centura de siguranță 
spunând: 

— N-o atinge, vagabond mizerabil... 


VP - 423 


Cu o mișcare surprinzător de rapidă, golanul îl lovi cu arma 
peste gură. Din buzele lui Mark ţâșni sânge. 

Eddie spuse: 

— Vincini, pentru numele lui Dumnezeu, oprește chestia asta. 

Vincini replică: 

— Dacă nu i-a pipăit nimeni ţâţele până la vârsta asta, ar cam 
fi cazul să o facă. 

Joe își trecu mâna pe partea din faţă a rochiei Dianei. Ea se 
luptă să scape de atingerea lui, dar era prinsă în centura de 
siguranţă. 

Mark își desfăcu centura, dar, chiar în timp ce se ridica în 
picioare, bărbatul îl lovi din nou. De data asta, patul pistolului îl 
lovi în colţul ochiului. Joe își folosi pumnul stâng ca să-l lovească 
pe Mark în stomac, apoi îl lovi peste faţă, cu arma, pentru a 
treia oară. Acum, sângele de la răni îi intra în ochi lui Mark și îl 
orbea. Câteva femei ţipau. 

Eddie era îngrozit. Fusese hotărât să evite vărsarea de sânge. 
Joe era pregătit să-l lovească, din nou, pe Mark. Eddie nu mai 
putu să suporte. Îl apucă pe micul gangster din spate, ținându- 
de mâini. 

Joe se zbătea, încercând să-și aţintească arma spre Eddie, dar 
Eddie îl ţinea strâns. Joe apăsă trăgaciul. In spaţiul închis, 
zgomotul era asurzitor, dar arma era îndreptată în jos și glonţul 
trecu prin podea. 

Primul foc fusese tras. Eddie avea sentimentul îngrozitor, 
înspăimântător că pierdea controlul asupra situaţiei. Dacă se 
întâmpla asta, putea să se termine cu o baie de sânge. 

În sfârșit, Vincini interveni. 

— Potolește-te, Joe! ţipă el. 

Bărbatul rămase nemișcat. 

Eddie îi dădu drumul. 

Joe îi aruncă o privire veninoasă, dar nu spuse nimic. 

Vincini spuse: 

— Putem pleca. Toţi banii sunt aici. 

Eddie întrezări o rază de speranţă. Dacă plecau acum, cel 
puţin vărsarea de sânge avea să fie limitată. Plecaţi, gândi el, 
pentru numele Domnului, plecaţi! 

Vincini continuă: 


VP - 424 


— la fufa cu tine dacă vrei, Joe. S-ar putea să i-o trag chiar eu 
- îmi place mai mult decât nevasta slăbănoagă a inginerului. Se 
ridică în picioare. 

— Nu, nu! strigă Diana. 

Joe îi desfăcu centura de siguranţă și o apucă de păr. Ea se 
luptă cu el. Mark se ridică în picioare, încercând să-și șteargă 
sângele din ochi. Eddie îl apucă pe Mark, reţinându-l. 

— Nu te lăsa omorât, spuse el. Coborându-și vocea, mai 
spuse: Va fi în regulă! Îţi promit! Ar fi dorit să-i spună lui Mark că 
șalupa bandei avea să fie interceptată de o vedetă a Marinei 
Militare înainte să aibă timp să-i facă ceva Dianei, dar îi era 
teamă să nu-l audă Vincini. 

Joe îndreptă arma spre Mark și îi spuse Dianei: 

— Tu vii cu noi, altfel iubitul tău primește un glonț fix între 
ochi. 

Diana se potoli și începu să suspine. 

Luther spuse: 

— Vin și eu cu voi, Vincini. Submarinul meu n-a ajuns încă. 

— Ştiam că nu va veni, răspunse Vincini. Nu pot ajunge atât 
de aproape de Statele Unite. 

Vincini nu știa nimic despre submarine. Eddie putea să 
ghicească motivul pentru care submarinul nu apăruse. 
Comandantul văzuse vedeta trimisă de Steve Appleby patrulând 
canalul. Probabil că, acum, aștepta prin apropiere, ascultând 
traficul radio al vedetei, în speranţa că se va îndepărta și va 
pleca să patruleze în alte ape. 

Decizia lui Luther de a pleca împreună cu gangsterii, în loc să 
aștepte submarinul, îi ridică moralul lui Eddie. Șalupa 
gangsterilor se îndrepta spre cursa lui Steve Appleby și, dacă 
Luther și Hartmann se aflau pe șalupă, Hartmann va fi salvat. 
Dacă toată afacerea asta se putea termina cu doar câteva copci 
pe fața lui Mark Alder, Eddie se va bucura. 

— Să mergem, spuse Vincini. Luther primul, apoi neamțul, 
apoi Kid, apoi eu, apoi inginerul - te vreau în apropierea mea 
până când plec de pe cutia asta - apoi Joe cu blonda. Mișcaţi-vă! 

Mark Alder începu să se zbată în brațele lui Eddie. Vincini îi 
spuse lui Ollis Field și celuilalt agent: 

— N-aţi vrea să-l ţineţi pe tipul ăsta? Sau vreţi ca Joe să-l 
împuște? Ei îl apucară pe Mark și îl ţinură nemișcat. 


VP - 425 


Eddie intră în șir, în spatele lui Vincini. Pasagerii se holbau cu 
ochii măriţi, în timp ce traversau compartimentul numărul 3 și 
intrau în sala de mese. 

Când Vincini intră în compartimentul numărul 2, domnul 
Membury scoase o armă și rosti: 

— Stop! Țintea direct spre Vincini. Toată lumea rămâne 
nemișcată sau vă împușc șeful! 

Eddie făcu un pas înapoi ca să se ferească din calea lui. 

Vincini se albi și îngăimă: 

— În regulă, băieţi, nu mișcă nimeni. 

Cel pe care îl strigau Kid se răsuci și trase de două ori. 

Membury se prăbuși. 

Vincini strigă furios la băiat. 

— Bulangiule, ar fi putut să mă omoare! 

— Nu i-ai auzit vocea? răspunse Kid. Este englez. 

— Și ce dacă? ţipă Vincini. 

— Am văzut toate filmele făcute vreodată și nimeni nu este 
niciodată împușcat de un englez. 

Eddie îngenunche alături de Membury. Gloanţele îi intraseră 
în piept. Sângele lui era de aceeași culoare cu vesta. 

— Cine ești? întrebă Eddie. 

— Scotland Yard, Divizia Specială, șopti Membury. Am fost 
desemnat să-l protejez pe Hartmann. Deci omul de știință nu era 
complet nepăzit, gândi Eddie. Un eșec nenorocit, spuse 
Membury horcăind. Închise ochii și respiraţia i se opri. 

Eddie înjură. Jurase să-i scoată pe gangsteri din avion fără ca 
nimeni să fie ucis și fusese atât de aproape să reușească! Acum, 
polițistul acesta curajos era mort. 

— Nu era necesar! zise Eddie cu voce tare. 

ÎI auzi pe Vincini cum spune: 

— Cum de ești atât de sigur că nimeni nu trebuie să fie erou? 
Ridică privirea. Vincini îl privea cu suspiciune și ostilitate. lisuse 
Hristoase, cred că i-ar plăcea să mă împuște, gândi Eddie. 
Vincini continuă: 

— Știi ceva ce noi, ceilalţi, nu știm? 

Eddie nu știa ce să răspundă, dar, în momentul acela, 
marinarul de pe vedetă cobori scările valvârtej și intră în 
compartiment. 

— Hei, Vinnie, tocmai au primit vești de la Willard... 


VP - 426 


— l-am spus să nu folosească aparatul de radio decât în 
situaţii de urgenţă! 

— Asta este o urgenţă - o navă a Marinei Militare patrulează 
în sus și în jos pe lângă țărm de parcă ar aștepta pe cineva. 

Inima lui Eddie se opri. Nu se gândise la această posibilitate. 
Banda avea o santinelă pe țărm, cu un aparat de transmisie pe 
unde scurte, ca să poată vorbi cu șalupa. Acum, Vincini aflase 
despre cursă. 

Se terminase și Eddie pierduse. 

— M-ai înșelat, îi spuse Vincini lui Eddie. Nenorocitule, te voi 
omori pentru asta. 

Eddie prinse privirea căpitanului Baker și văzu înţelegere, și 
surprindere, și respect pe faţa lui. 

Vincini îndreptă arma spre Eddie. 

Eddie gândi: am făcut tot ce am putut și toată lumea știe 
asta. Acum nu-mi pasă dacă mor. 

Atunci, Luther spuse: 

— Vincini, ascultă! Nu auzi ceva? 

Toată lumea tăcu. Eddie auzi sunetul unui alt avion. 

Luther privi afară. 

— E un alt hidroavion. Coboară chiar lângă noi. 

Vincini își cobori arma. Eddie simţi că i se înmoaie genunchii. 

Vincini privi afară și Eddie îi urmă privirea. Văzu aparatul 
Grumman Goose care fusese amarat la Shediac. În timp ce 
privea, acesta ameriză pe coama lungă a unui val și se opri. 

Vincini spuse: 

— Și ce dacă. Dacă ne stau în cale, îi vom ucide pe nenorociti. 

— Nu înţelegi? spuse Luther încântat. Asta este calea noastră 
de evadare! Putem zbura pe deasupra nenorocitei de Marine 
Militare și să scăpăm! 

Vincini clătină din cap încet. 

— Bine gândit. Asta vom face. 

Eddie înţelese că aveau să scape. Viaţa lui era salvată, dar, 
până la urmă, eșuase. 


VP - 427 


Capitolul douăzeci și opt 


Nancy Lenehan găsi răspunsul la problemele ei în timp ce 
zbura de-a lungul coastei canadiene în hidroavionul închiriat. 

Dorea să-l învingă pe fratele ei, dar dorea și să găsească o 
cale ca să iasă din tiparul după care îi planificase viaţa tatăl ei. 
Dorea să fie cu Mervyn, dar se temea că, dacă va pleca în Marea 
Britanie și ar fi părăsit Black Boots, ar ajunge o casnică plictisită 
la fel ca Diana. 

Nat Ridgeway spusese că era dispus să facă o ofertă mai 
bună pentru companie și să-i ofere lui Nancy o slujbă la General 
Textiles. Gândindu-se la asta, ea își aminti că General Textiles 
avea câteva fabrici în Europa, în special în Marea Britanie; și că 
Ridgeway nu va fi capabil să le viziteze, cel puţin până la 
sfârșitul războiului, ceea putea să însemne mulţi ani. Ea se va 
oferi să devină directorul pentru Europa al General Textiles. In 
felul acesta putea să fie cu Mervyn și să rămână implicată în 
afaceri. 

Soluţia era remarcabil de elegantă. Singura piedică era că 
Europa se afla în război și ea ar putea să fie ucisă. 

Reflecta la această posibilitate îndepărtată, dar înfiorătoare, 
când Mervyn se întoarse în scaunul lui de copilot și arătă spre 
fereastră și în jos; și ea văzu Clipperul plutind pe mare. 

Mervyn încercă să contacteze Clipperul prin radio, dar nu 
primi niciun răspuns. Nancy uită despre problemele ei, în timp 
ce Goose-ul se învârtea în jurul avionului coborât. Ce se 
întâmplase? Oamenii de la bord erau în regulă? Avionul părea să 
nu fie deteriorat, dar nu exista niciun semn de viaţă. 

Mervyn se întoarse spre ea și strigă ca să acopere vuietul 
motoarelor. 

— Trebuie să coborâm și să vedem dacă au nevoie de ajutor. 

Nancy clătină din cap, viguros, în semn de aprobare. 

— Pune-ţi centura și ţine-te bine. S-ar putea să fie o amerizare 
dură din cauza valurilor. 

Ea își fixă centura de siguranță și privi afară. Marea era 
agitată și existau valuri lungi, care se rostogoleau. Pilotul, Ned, 
cobori hidroavionul pe o direcţie paralelă cu crestele valurilor. 
Carena atinse apa pe spatele unui val, asemenea unui surfer din 
Hawaii. Nu era atât de dur pe cât se temuse Nancy. 


VP - 428 


De nasul Clipperului era legată o șalupă cu motor. Pe punte 
apăru un bărbat îmbrăcat în tricou cu dungi și șapcă și le făcu 
semn să se apropie. Nancy pricepu că el dorea ca hidroavionul 
să amareze alături de șalupă. Ușa din prora Clipperului era 
deschisă, așa că, probabil, se vor îmbarca pe acea cale. Nancy 
putu să vadă din ce motiv: valurile treceau pe deasupra 
flotoarelor, așa că ar fi dificil să intre pe ușile obișnuite. 

Ned îndreptă hidroavionul spre șalupă: Nancy își dădu seama 
că era o manevră dificilă pe marea atât de agitată. Oricum, 
Goose era un avion cu aripile ridicate, care se aflau cu mult 
deasupra suprastructurii șalupei, așa că reușiră să tragă chiar 
lângă ea, cu carena avionului lovindu-se de cauciucurile uzate 
legate de bordajul bărcii. Bărbatul de pe punte legă avionul de 
barcă la prora și la pupa. 

In timp ce Ned oprea motoarele hidroavionului, Mervyn se 
duse spre pupa, deschise ușa și întinse pasarela. 

— Aș prefera să rămân în avionul meu, îi spuse Ned lui 
Mervyn. Tu du-te și vezi ce se întâmplă. 

— Vin și eu, spuse Nancy. 

Datorită faptului că hidroavionul era legat de șalupă, cele 
două nave urcau și coborau împreună pe valuri și pasarela se 
mișca relativ puţin. Mervyn debarcă primul și întinse mâna spre 
Nancy. 

Când ajunseră amândoi pe punte, Mervyn îl întrebă pe 
bărbatul de pe șalupă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Au avut necazuri cu combustibilul și au fost nevoiţi să 
amerizeze, îi spuse acesta. 

— N-am reușit să-i prind prin radio. 

Bărbatul ridică din umeri. 

— Mai bine ai urca la bord. 

Trecerea de pe șalupă pe Clipper implica un mic salt de pe 
puntea  șalupei până pe platforma care se forma prin 
deschiderea ușii de la prora. Din nou, Mervyn trecu primul. 
Nancy își scoase pantofii și îi îndesă în buzunarele hainei, apoi îl 
urmă. Era puţin nervoasă, dar, de fapt, era destul de ușor. 

In compartimentul de la prora se afla un tânăr pe care nu-l 
recunoscură. 

Mervyn întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 


VP - 429 


— Aterizare de urgenţă, spuse tânărul. Noi pescuiam și am 
văzut toată treaba. 

— Ce s-a întâmplat cu staţia radio? 

— Nu știu. 

Tânărul nu era prea inteligent, se decise Nancy. Mervyn 
trebuie să fi gândit același lucru, pentru că spuse nerăbdător: 

— Ar fi mai bine să discut cu căpitanul. 

— Mergi pe aici - se află toţi în sala de mese. 

Băiatul era prea bine îmbrăcat pentru pescuit, cu pantofii în 
două culori și cravata galbenă, gândi Nancy amuzată. Il urmă pe 
Mervyn pe puntea de zbor, care era pustie. Asta explica de ce 
Mervyn nu reușise să prindă Clipperul prin radio. Dar pentru ce 
se aflau toți în sala de mese? Era curios faptul că întreg 
echipajul părăsise puntea de zbor. 

Ea începu să se simtă neliniștită în timp ce coborau scara spre 
puntea pasagerilor. Mervyn deschise drumul spre 
compartimentul numărul 2 și se opri brusc. 

Privind dincolo de el, Nancy îl văzu pe domnul Membury întins 
pe podea, într-o baltă de sânge. Işi duse palma la gură ca să 
înăbușe un strigăt de groază. 

Mervyn spuse: 

— Dumnezeule, ce s-a întâmplat aici? 

In spatele lui, tânărul cu cravata galbenă rosti: 

— Mergi mai departe. Vocea lui devenise dură. 

Nancy se întoarse spre el și observă că avea o armă în mână. 

— Tu ai făcut asta? întrebă ea furioasă. 

— Taci dracului din gură și mergi mai departe! 

Intrară în sala de mese. 

In cameră, stăteau în picioare alţi trei bărbaţi cu arme. Un 
bărbat solid într-un costum cu dungi părea să fie șeful. Un 
bărbat micut, cu o faţă rea, stătea alături de soţia lui Mervyn 
pipăind-o, neglijent, pe sâni: când Mervyn văzu asta, scăpă o 
înjurătură. Al treilea om înarmat era un pasager, domnul Luther: 
el își ţinea arma aţintită spre alt pasager, profesorul Hartmann. 
Căpitanul și inginerul se aflau și ei acolo, părând neputincioși. 
Câţiva pasageri erau așezați la mese, dar cele mai multe farfurii 
și pahare erau căzute pe jos și sparte. Nancy surprinse o privire 
de la Margaret Oxenford, palidă și înspăimântată: și, într-o 
străfulgerare de memorie, își aminti conversaţia în care îi spuse, 
cu lejeritate, lui Margaret că oamenii obișnuiți n-ar trebui să-și 


VP - 430 


facă griji din cauza gangsterilor, pentru că aceștia operau doar 
în mahalale. Ce prostie! 

Domnul Luther vorbea. 

— Zeii sunt de partea mea, Lovesey. Ai sosit cu un hidroavion 
exact atunci când aveam nevoie de unul. Poţi să ne treci pe 
mine și pe domnul Vincini și pe asociaţii noștri peste vedeta 
Marinei Militare pe care a chemat-o trădătorul Eddie Deakin ca 
să ne prindă în cursă. 

Mervyn îl privi intens și nu spuse nimic. 

Vorbi bărbatul în costum cu dungi. 

— Haideţi să ne mișcăm înainte ca Marina să devină 
nerăbdătoare și să vină încoace să investigheze. Kid, tu îl iei pe 
Lovesey. lubita lui rămâne aici. 

— Bine, Vinnie. 

Nancy nu era prea sigură de ce se întâmpla, dar știa că nu 
dorea să fie lăsată în urmă: dacă Mervyn avea necazuri, ar fi 
preferat să fie alături de el. Dar nimeni nu-i ceruse părerea. 

Bărbatul numit Vincini continuă să dea instrucțiuni. 

— Luther, tu-l iei pe neamţ. 

Nancy se întrebă pentru ce îl luau pe care Hartmann. Ea 
presupusese că toate astea aveau legătură cu Frankie Gordino, 
dar el nu se vedea. 

Vincini spuse: 

— Joe, adu blonda. 

Micutul îndreptă arma spre fundul Dianei Lovesey. 

— Să mergem, insistă el. Ea nu se mișcă. 

Nancy era îngrozită. Pentru ce o răpeau pe Diana? Avu o 
senzaţie îngrozitoare că știa răspunsul. 

Joe împunse cu ţeava armei în sânul moale al Dianei, 
înțepând-o puternic și ea icni de durere. 

— Așteaptă o clipă, rosti Mervyn. 

Toti se uitară la el. 

— În regulă. Vă scot de aici, dar cu o condiţie. 

Vincini spuse: 

— Taci din gură și mișcă. Nu poţi să pui nicio condiție. 

Mervyn își deschise brațele. 

— Atunci, împușcă-mă, replică el. 

Nancy scăpă un strigăt de teamă. Mervyn nu înţelegea că 
aceștia erau oameni care ar împușca pe oricine ar îndrăzni să-i 
sfideze? 


VP - 431 


Se lăsă un moment de tăcere, apoi Luther întrebă: 

— Ce condiţie? 

Mervyn arătă spre Diana. 

— Ea rămâne. 

Joe, micuțul, îi aruncă lui Mervyn o privire ucigătoare. 

Vincini spuse: 

— Nu avem nevoie de tine, rahatule. Sunt aici câţiva dintre 
cei mai buni piloţi ai Pan American - oricare dintre ei poate să 
piloteze hidroavionul la fel de bine ca tine. 

— Și oricare dintre ei îţi va pune aceeași condiţie, răspunse 
Mervyn. Întreabă-i dacă mai ai timp. 

Nancy înţelese că gangsterii nu știau că mai există un pilot pe 
Goose. Nu că asta ar fi contat prea mult. 

Luther îi spuse lui Joe: 

— Las-o aici. 

Micuţul se înroși de furie. 

— La dracu’, de ce... 

— Las-o aici! ţipă Luther. Te-am plătit să mă ajuţi să-l răpesc 
pe Hartmann, nu să violezi femei! 

Vincini interveni: 

— Are dreptate, Joe. Poţi să-ţi faci rost de altă fufă mai târziu. 

— Bine, bine, spuse Joe. 

Diana începu să plângă de ușurare. 

Vincini spuse: 

— Trece timpul. Haideţi să plecăm de aici. 

Nancy se întrebă dacă îl va mai vedea vreodată pe Mervyn. 

De afară se auzi sunetul unui claxon. Căpitanul șalupei 
încerca să le atragă atenţia. 

Cel pe care-l strigau Kid vorbi din camera cealaltă. 

— Rahat! Șefu', privește pe nenorocita de fereastră! 

[] 

Harry Marks își pierduse cunoștința când Clipperul amerizase. 
La prima săritură, el căzu cât era de lung peste grămada de 
valize; apoi, chiar în timp ce se ridica în coate și genunchi, 
avionul intră în apă și el fu aruncat în peretele din faţă. Se lovi 
cu capul de acesta și leșină. 

Când își reveni, se întrebă ce dracu' se întâmplase. 

Știa că nu ajunseseră la Port Washington: trecuseră doar vreo 
două ore dintr-un zbor de aproape cinci. Atunci, asta era o 
oprire neprogramată. Păruse a fi o amerizare de urgență. 


VP - 432 


Se ridică în fund, pipăindu-și rănile. Acum înțelegea de ce 
avioanele aveau centuri de siguranţă. Nasul îi sângera, capul îl 
durea ca dracu' și avea vânătăi cam peste tot; dar, de fapt, nu 
avea nimic rupt. Își suflă nasul în batistă și se consideră 
norocos. 

În cala pentru bagaje nu existau ferestre, desigur, așa că nu 
avea nicio modalitate să afle ce se întâmpla. Rămase nemișcat 
pentru o vreme și ascultă în speranţa că va prinde niște indicii. 
Motoarele erau oprite și urmă o lungă perioadă de tăcere. 

Apoi auzi o împușcătură. 

Armele de foc însemnau gangsteri și dacă se aflau gangsteri 
la bord, probabil că veniseră pentru Frankie Gordino. Și mai 
important, focurile de armă însemnau confuzie și panică și, în 
aceste circumstanţe, Harry ar putea să scape. 

Trebuia să arunce o privire afară. 

Crăpă puţin ușa. Nu văzu pe nimeni. 

leși pe coridor și porni în faţă, spre ușa care ducea la puntea 
de zbor. Rămase în picioare, în spatele ei, ascultând cu atenţie. 
Nu auzi nimic. 

Cu grijă și în tăcere, deschise puţin ușa și aruncă o privire 
afară. 

Puntea de zbor era pustie. 

Chepengul din cabină era deschis. Privind prin el, putu să 
vadă lumina zilei în compartimentul de la prora. Se duse mai 
aproape și văzu că ușa de la prora era deschisă. 

Se ridică în picioare și privi pe fereastră. Observă o șalupă cu 
motor legată de botul avionului. Pe punte se afla un bărbat cu 
cizme de cauciuc și chipiu. 

Harry înţelese că ar putea să fie foarte aproape de evadare. 

Aici se afla o barcă rapidă care putea să-l ducă într-un loc 
adăpostit de pe coastă. La bord părea să se afle un singur 
bărbat. Trebuia să existe o cale prin care Harry să scape de el și 
să pună mâna pe barcă. 

Auzi pași în spatele lui. 

Se întoarse, brusc, cu inima bătându-i nebunește. 

Era Percy Oxenford. 

Băiatul stătea în cadrul ușii dinspre cală și părea să fie la fel 
șocat precum Harry. 

După o clipă, Percy spuse: 

— Unde te-ai ascuns? 


VP - 433 


— Nu contează asta, răspunse Harry. Ce se întâmplă, acolo, 
jos? 

— Domnul Luther e un nazist care vrea să-l trimită pe 
profesorul Hartmann înapoi în Germania. A angajat niște 
gangsteri să-l ajute și le-a dat o sută de mii de dolari într-o 
servietă! 

— Măi, să fie! exclamă Harry uitând să vorbească cu accent 
american. 

— Și l-au omorât pe domnul Membury. Era o gardă de corp de 
la Scotland Yard. 

Deci asta era. 

— Sora ta e în regulă? 

— Până acum. Dar ei vor să o ia pe doamna Lovesey cu ei 
pentru că este atât de drăguță. Sper să nu o observe pe 
Margaret... 

— Dumnezeule, ce mizerie, spuse Harry. 

— Am reușit să mă strecor și am urcat pe chepengul de lângă 
toaleta doamnelor. 

— Pentru ce? 

— Vreau arma agentului Field. L-am văzut pe căpitanul Baker 
când i-a confiscat-o. Percy deschise un sertar de sub masă. 
înăuntru se afla un revolver compact, cu ţeavă scurtă, exact 
genul de armă pe care ar purta-o un agent FBI pe sub haină. 

— Așa mă gândeam. Este un Colt treizeci și opt - Detective 
Special, explică Percy. El îl ridică, îl deschise ca un cunoscător și 
învârti butoiașul. 

Harry scutură din cap. 

— Nu cred că e o idee chiar așa grozavă. Vei fi ucis. El apucă 
încheietura băiatului, îi luă arma, o puse înapoi și închise 
sertarul. 

De afară se auzi un zgomot puternic. Harry și Percy priviră 
amândoi pe fereastră și văzură un hidroavion care dădea ocol 
Clipperului. Cine naiba era? După un moment, începu să 
coboare. Ameriză călare pe un val și se îndreptă spre Clipper. 

— Și acum? spuse Harry. Se întoarse. Percy dispăruse. 
Sertarul era gol. 

Și arma dispăruse. 

— La naiba, zise Harry. 


VP - 434 


Trecu înapoi prin ușa din spate. Traversă grăbit cala pe lângă 
cupola navigatorului și printr-un compartiment foarte jos, apoi 
privi printr-o a doua ușă. 

Percy se târa printr-un spaţiu strâmt, care devenea tot mai jos 
și mai îngust pe măsură ce se apropia de coadă. Acolo, structura 
avionului era dezvelită, cu lonjeroanele și niturile aflate la 
vedere și cabluri care se întindeau peste podea. Locul era, 
evident, un spaţiu gol, inutil, aflat deasupra jumătăţii din spate a 
punţii pasagerilor. La capătul îndepărtat se vedea o lumină și 
Harry îl văzu pe Percy cum coboară printr-o gaură pătrată. Işi 
aminti că văzuse o scară, pe perete, lângă toaleta doamnelor, 
cu un chepeng deasupra. 

Acum nu-l mai putea opri pe Percy: era prea târziu. 

Işi aminti că Margaret îi spusese că ei toţi știau să tragă cu 
arma, era o obsesie a familiei; dar băiatul nu știa nimic despre 
gangsteri. Dacă le va sta în cale, ei îl vor împușca la fel ca pe un 
câine. Lui Harry îi plăcea băiatul, dar propriile lui sentimente îl 
îngrijorau mai puţin decât cele ale lui Margaret. Harry nu dorea 
ca ea să-l vadă pe fratele ei ucis. Dar ce naiba ar putea să facă? 

Se întoarse la puntea de zbor și privi afară. Hidroavionul era 
legat lângă șalupă. Fie că oamenii de pe hidroavion vor urca la 
bordul Clipperului sau viceversa: în orice caz, în curând, cineva 
va trece prin cabină. Harry trebuia să se dea din calea lor pentru 
câteva momente. Trecu prin ușa din spate lăsând-o puţin 
crăpată ca să poată auzi ce se întâmplă. 

Curând, cineva urcă pe scările dinspre puntea pasagerilor și 
se duse spre compartimentul de la prora. Câteva minute mai 
târziu, mai multe persoane, două sau trei, se întoarseră pe 
acolo. Harry ascultă pașii care coborau scările, apoi ieși afară. 

Aduseseră ajutoare sau întăriri pentru gangsteri? Harry se 
afla, din nou, în întuneric. 

Se duse în capul scărilor. Acolo ezită. Se decise să coboare 
câteva trepte ca să asculte. 

Se duse până la curbura scării și aruncă o privire după colţ. 
Putu să vadă mica bucătărie: era pustie. Ce se va face dacă 
marinarul de pe șalupă se hotăra să urce la bordul Clipperului? Il 
voi auzi venind, gândi Harry, și mă voi strecura în toaleta 
bărbaţilor. Continuă să coboare câte o treaptă, pe rând, oprindu- 
se la fiecare pas ca să asculte. Când ajunse jos, auzi o voce. 
Recunoscu vocea lui Tom Luther, un accent american educat, cu 


VP - 435 


o ușoară urmă de ceva european în substrat. „Zeii sunt de 
partea mea, Lovesey”, spunea el. „Ai sosit cu un hidroavion 
chiar atunci când aveam nevoie de unul. Poţi să ne treci pe mine 
și pe domnul Vincini și pe asociaţii noștri peste vedeta Marinei 
Militare pe care a chemat-o trădătorul Eddie Deakin ca să ne 
prindă în cursă”. 

Asta răspundea întrebărilor lui. Hidroavionul urma să le 
permită lui Luther și lui Hartmann să scape. 

Harry porni în sus, pe scări. Gândul la sărmanul Hartmann 
care era dus înapoi la naziști îi sfâșia inima; dar Harry ar putea 
să lase asta să se întâmple - nu era un erou. Oricum, tânărul 
Percy Oxenford va face ceva stupid, în orice clipă, și Harry nu 
putea să stea deoparte și să îl lase pe fratele lui Margaret să fie 
ucis. Trebuia să ajungă acolo primul, să creeze o diversiune, să 
bage, cumva, un băț în roţile gangsterilor, de dragul lui 
Margaret. 

Privind în compartimentul de la prora, observă o frânghie 
legată de un lonjeron și îi veni inspiraţia. 

Brusc, descoperi o cale de a crea o diversiune și, poate, chiar 
să scape de unul dintre gangsteri. Mai întâi trebuia să dezlege 
frânghia și lase șalupa în derivă. 

Trecu prin chepeng și cobori scara. 

Inima îi bătea repede. Era speriat. 

Nu se gândea la ce va spune dacă îl surprindea cineva. Va 
inventa el ceva, așa cum făcea întotdeauna. 

Traversă compartimentul. Așa cum își imaginase, frânghia 
venea de la șalupă. 

Se întinse până la lonjeron, desfăcu nodul și lăsă funia să 
cadă pe podea. 

Privind afară, observă că mai exista o a doua frânghie, de la 
prora șalupei până la botul Clipperului. La naiba. Va trebui să 
iasă pe platformă ca să ajungă la ea și asta însemna că ar putea 
să fie văzut. 

Dar nu putea să renunţe acum. Și trebuia să se grăbească. 
Percy se afla acolo, ca Daniel în cușca leilor. 

Păși pe platformă. Frânghia era legată de un cabestan care 
ieșea din botul avionului. O desfăcu rapid. 

Auzi un strigăt de pe șalupă. 

— Hei, tu, ce faci acolo? 

Nu ridică privirea. Speră ca tipul să nu aibă vreo armă. 


VP - 436 


Desprinse frânghia de pe cabestan și o aruncă în mare. 

— Hei, tu! 

Se întoarse. Căpitanul șalupei stătea în picioare pe punte și 
striga. Nu era înarmat, Slavă Domnului. Bărbatul apucă de 
capătul dinspre el al celeilalte frânghii și trase. Aceasta șerpui 
afară din compartimentul de la prora și căzu în apă. 

Căpitanul se aplecă în timonerie și porni motorul. 

Următoarea etapă era mult mai periculoasă. 

Gangsterii vor avea nevoie doar de câteva momente ca să 
observe că șalupa lor plutea în derivă. Vor fi nedumeriți și 
alarmaţi. Unul dintre ei va veni să investigheze și să lege șalupa 
la loc. Și atunci... 

Harry era prea speriat ca să se gândească ce ar putea să facă 
atunci. 

Se repezi în sus pe scară și traversă puntea de zbor și se 
ascunse, din nou, în cală. 

Știa că putea să fie mortal de periculos să se joace în felul 
acesta cu gangsterii și îngheță gândindu-se la ce i-ar face dacă 
l-ar prinde. 

Timp de un minut lung nu se întâmplă nimic. Haideţi, gândi el, 
aruncaţi o privire pe fereastră! Șalupa voastră e în derivă - 
trebuie să observați, înainte să-mi pierd curajul. 

În sfârșit, auzi, din nou, paşi grei, grăbiţi urcând scările și 
traversând cabina. Spre disperarea lui, păreau să fie doi bărbați. 
Nu anticipase că va trebui să se ocupe de doi. 

Atunci când consideră că ei  coborâseră deja în 
compartimentul de la prora, ieși să arunce o privire. Nu se 
vedea nimeni. Traversă cabina și se uită prin chepeng. Doi 
bărbați, cu arme în mâini, se holbau prin ușa de la prora. Chiar 
și fără arme, Harry ar fi bănuit că erau escroci după hainele lor 
stridente. Unul era un mărunţel urât, cu o privire rea; celălalt 
era foarte tânăr, în jur de optsprezece ani. 

Poate că ar trebui să mă întorc în ascunzătoare, gândi Harry. 

Căpitanul manevra șalupa, cu hidroavionul încă legat pe 
lateral. Cei doi gangsteri vor trebui să lege, din nou, șalupa de 
Clipper și nu puteau face asta cu armele în mâini. Harry așteptă 
ca ei să-și lase armele deoparte. 

Căpitanul strigă ceva ce Harry nu putu să înţeleagă și, o clipă 
mai târziu, cei doi golani își îndesară armele în buzunare și ieșiră 
pe platformă. 


VP - 437 


Cu sufletul la gură, Harry cobori scara în compartimentul de la 
prora. 

Bărbaţii încercau să prindă o funie pe care căpitanul o arunca 
și toată atenţia lor era îndreptată în faţă, așa că nu-l observară 
la început. 

Se strecură prin compartiment. 

Când ajunse la jumătatea drumului, cel mai tânăr prinse 
frânghia. Celălalt bărbat, cel mic, se întoarse pe jumătate și îl 
văzu pe Harry. Își băgă mâna în buzunar și scoase arma chiar 
când Harry ajunse lângă el. 

Harry era convins că urma să moară. 

Disperat, fără să se gândească, sări, prinse încheietura 
micuţului și trase de ea. 

Se auzi o împușcătură, dar Harry nu simţi nimic. 

Bărbatul se împiedică, aproape căzu, scăpă arma și se prinse 
de prietenul lui, ca să se sprijine. Bărbatul mai tânăr își pierdu 
echilibrul și dădu drumul frânghiei. Pentru o clipă, se clătinară 
sprijiniți unul de altul. Harry încă ţinea încheietura micuțului și 
trase din nou. 

Amândoi bărbaţii căzură de pe platformă și se scufundară în 
marea agitată. 

Harry scăpă un strigăt de victorie. 

Ei se scufundară sub valuri, ieșiră iarăși la suprafaţă și 
începură să se zbată. Harry își dădea seama că niciunul nu știa 
să înoate. 

— Asta este pentru Clive Membury, nenorociților! strigă Harry. 

Nu așteptă să vadă ce se va întâmpla cu ei. Trebuia să afle ce 
se întâmpla pe puntea pasagerilor. Se repezi înapoi, prin 
compartimentul de la prora, se cățără pe scară, ieși pe puntea 
de zbor și se îndreptă, în vârful picioarelor, spre scări. 

Odată ajuns în capătul scărilor, se opri și ascultă. 

e 

Margaret își putea auzi bătăile inimii. 

Îi sunau în urechi ca o tobă, ritmic și insistent și atât de tare 
încât își închipui că și alți oameni puteau să audă. 

Nu mai fusese niciodată atât de înspăimântată. Și îi era rușine 
pentru frica ei. 

Fusese îngrozită de amerizarea de urgenţă, de apariţia bruscă 
a armelor, de modul ameţitor în care oamenii ca Frankie 
Gordino, domnul Luther și inginerul schimbau rolurile și de 


VP - 438 


brutalitatea relaxată a acestor bătăuși proști, în hainele lor 
oribile; și, mai mult decât orice, era înspăimântată pentru că 
domnul Membury zăcea pe podea mort. 

Era prea speriată ca să se miște și asta o făcea să-i fie rușine. 

Ani de zile vorbise despre cum dorea să lupte împotriva 
fascismului și acum avea ocazia. Chiar în faţa ei, un fascist îl 
răpea pe care Hartmann ca să-l ducă înapoi în Germania. Dar nu 
putea să facă nimic pentru că era paralizată de frică. 

Poate că nu avea ce să facă, oricum; poate că nu reușea 
decât să fie ucisă. Dar trebuia să încerce și ea spusese 
întotdeauna că era dispusă să-și riște viaţa pentru o cauză și 
pentru memoria lui lan. 

Realiză că tatăl ei avusese dreptate să îngroape în dispreţ 
pretenţiile ei de curaj. Eroismul exista doar în imaginaţia ei. 
Visul ei de a deveni un curier motociclist, pe câmpul de luptă, 
era fantezie pură: la primul semn de focuri de armă, se va 
ascunde într-un tufiș. Acolo unde exista pericol real, era inutilă. 
Stătea înțepenită, în timp ce inima îi bătea în urechi. 

Nu spuse nici măcar un cuvânt în timp ce Clipperul ameriza, 
sau când gangsterii urcaseră la bord și domnul Lovesey și Nancy 
sosiseră cu hidroavionul. Rămăsese tăcută când cel care se 
numea Kid văzuse șalupa plutind în derivă și cel numit Vincini îi 
trimisese pe Kid și pe Joe să o lege din nou. 

Dar când îi văzu pe Kid și pe Joe înecându-se, ţipă. 

Se holba cu privirea fixă pe fereastră, dar fără să vadă 
valurile, când cei doi ajunseră în câmpul ei vizual. Kid încerca să 
rămână la suprafaţă, dar Joe se afla pe spatele lui Kid, trăgându- 
și prietenul sub apă, în timp ce încerca să se salveze pe sine. 
Era o priveliște îngrozitoare. 

Când ea ţipă, Luther se repezi la fereastră și privi afară. 

— Sunt în apă! ţipă el isteric. 

— Cine - Kid și Joe? întrebă Vincini. 

— Da! 

Căpitanul șalupei aruncă o frânghie, dar cei doi nu o văzură: 
Joe se zbătea într-o panică oarbă și Kid era ţinut sub apă de Joe. 

— Fă ceva! spuse Luther. Și el se afla în pragul panicii. 

— Ce? spuse Vincini. Nu avem ce să facem. Nenorociţii nu 
sunt destul de deștepţi să se salveze! 


VP - 439 


Cei doi bărbaţi plutiră în derivă, în apropierea flotorului. Dacă 
și-ar fi păstrat calmul, s-ar fi putut căţăra pe el și ar fi fost 
salvați. Dar ei nu-l observară. 

Capul lui Kid intră sub apă și nu mai ieși. Margaret auzi un 
strigăt horcăit, amortizat de izolaţia fonică a Clipperului. Capul 
lui Joe intră sub apă, ieși din nou, apoi se scufundă pentru ultima 
oară. 

Margaret se cutremură. Amândoi erau morți. 

— Cum s-a întâmplat asta? spuse Luther. Cum au căzut în 
apă? 

— Poate că au fost împinși, spuse Vincini. 

— De cine? 

— Trebuie să mai fie cineva în avionul ăsta nenorocit! 

Margaret gândi: Harry! 

Era posibil? Ar putea Harry să se mai afle la bord? Se 
ascunsese undeva în timp ce poliţia cerceta avionul în căutarea 
lui și ieșise la iveală după amerizarea de urgenţă? Harry îi 
împinsese pe cei doi gangsteri în mare? 

Apoi se gândi la fratele ei. Percy dispăruse după ce șalupa 
fusese legată de Clipper și Margaret presupusese că se dusese 
la toaletă și apoi se hotărâse să nu iasă la vedere. Dar asta nu 
era caracteristic pentru el. Era mai probabil în căutare de 
necazuri. Ea știa că el găsise o modalitate „neoficială” prin care 
să ajungă la puntea de zbor. Ce punea la cale acum? 

Luther exclamă: 

— Toată operaţiunea asta se duce de râpă! Ce vom face 
acum? 

— Plecăm cu hidroavionul, așa cum am plănuit - eu, tu, 
neamţul și banii, spuse Vincini. Dacă cineva ne stă în cale, bagă- 
i un glonţ în burtă. Calmează-te și hai să mergem. 

Apoi, chiar când cei trei bărbaţi părăseau sala de mese, auzi 
vocea lui Percy venind din spatele avionului. 

Cu toată puterea vocii, el strigă: 

— Opriţi-vă, chiar acolo! 

Spre uluirea lui Margaret, el ţinea o armă - și o îndrepta direct 
spre Vincini. 

Era un revolver cu ţeavă scurtă și Margaret bănui, imediat, că 
era cel care fusese confiscat de la agentul FBI mai devreme. 
Acum, Percy îl ținea în fața lui, cu braţul întins, ca și cum ar fi 
țintit ceva. 


VP - 440 


Vincini se întoarse încet. 

Margaret era mândră de Percy, chiar dacă se temea pentru 
viaţa lui. 

Sala de mese era aglomerată. În spatele lui Vincini, chiar 
lângă locul în care era așezată Margaret, se aflau Luther ș 
Hartmann, Luther cu arma aţintită spre capul lui Hartmann. În 
cealaltă parte a compartimentului stăteau în picioare Nancy, 
Mervyn Lovesey, Diana Lovesey, inginerul și căpitanul. Și cele 
mai multe scaune erau ocupate. 

Vincini privi spre Percy. 

— Pleacă de aici, copile. 

— Aruncă arma, insistă Percy cu vocea lui spartă de 
adolescent. 

Vincini se mișcă cu viteză surprinzătoare. Se ghemui într-o 
parte și ridică arma. Se auzi o împușcătură. Bubuitura o asurzi 
pe Margaret: auzi un strigăt îndepărtat și înţelese că era propria 
ei voce. Nu putea să-și dea seama cine pe cine împușcase. Apoi 
Vincini se împiedică și căzu cu sângele care îi țâșnea din piept. 
Scăpă valiza și aceasta se deschise. Sângele stropi banii 
dinăuntru. 

Percy scăpă arma și se holbă îngrozit la bărbatul pe care-l 
împușcase. Arăta de parcă era gata să izbucnească în lacrimi. 

Toată lumea privi spre Luther, ultimul din bandă și singura 
persoană care încă mai avea o armă. 

Carl Hartmann făcu o mișcare bruscă, eliberându-se din 
strânsoarea lui Luther, în timp ce acesta era distras, și se aruncă 
la podea. Margaret era îngrozită că Hartmann ar putea să fie 
ucis; apoi se gândi că Luther îl va împușca pe Percy; dar ceea ce 
urmă o luă complet prin surprindere. 

Luther o apucă pe ea. 

O trase afară din scaunul ei și o ţinu în faţa lui, cu pistolul la 
tâmplă, exact așa cum îl ţinuse pe Hartmann mai devreme. 

Toată lumea înțepeni. 

Ea era prea îngrozită ca să se miște, să vorbească sau chiar 
să ţipe. Teava pistolului săpa dureros în tâmpla ei. Luther 
tremura: era la fel de speriat ca ea. 

— Hartmann, du-te la ușa de la prora. Urcă la bordul șalupei. 
Fă ceea ce ţi se spune, altfel fata o încasează. 

Brusc, ea simţi cum o cuprindea un calm îngrozitor. Putea să 
înțeleagă, cu o claritate teribilă, că Luther lucrase strălucit. Dacă 


VP - 441 


ar fi îndreptat arma doar spre Hartmann, Hartmann ar fi putut 
să spună: „Impușcă-mă. Prefer să mor decât să mă întorc în 
Germania”. Dar acum era viaţa ei în joc. Hartmann ar putea să 
fie pregătit să-și sacrifice propria viaţă, dar nu o va sacrifica pe 
aceea a unei tinere fete. 

Incet, Hartmann se ridică de la podea. 

Totul depindea de ea, înţelese Margaret cu o logică rece, 
lipsită de teamă. Putea să-l salveze pe Hartmann dacă se 
sacrifica pe sine. Nu e drept, gândi ea, nu mă așteptam la asta, 
nu sunt pregătită pentru asta, nu pot face asta! 

Prinse privirea tatălui ei. Arăta îngrozit. 

În momentul acela oribil își aminti cum o luase peste picior, 
spunându-i că era prea moale ca să lupte, că nu va rezista nici 
măcar o zi în STA. 

Avea dreptate? 

Tot ceea ce avea de făcut era să se miște. Luther ar putea să 
o ucidă, dar ceilalți bărbaţi vor sări pe el înainte să poată face 
orice altceva și Hartmann va fi salvat. 

Timpul trecea încet, ca într-un coșmar. 

Pot să fac asta, gândi ea cu aceeași stăpânire de sine 
îngrozitoare, înghețată. 

Inspiră adânc și gândi: adio, tuturor. 

Brusc, auzi vocea lui Harry în spatele ei. 

— Domnule Luther, cred că submarinul tău a sosit. 

Toată lumea privi pe fereastră. 

Margaret simţi că presiunea ţevii armei pe tâmpla ei slăbește 
ușor: Luther era distras, pentru moment. 

Işi plecă fruntea și se smulse din strânsoarea lui. 

Se auzi o împușcătură, dar ea nu simţi nimic. 

Toată lumea se mișcă în același timp. 

Inginerul, Eddie, zbură peste ea și căzu peste Luther ca un 
trunchi de copac. 

Margaret îl văzu pe Harry cum apucă pistolul lui Luther și i-l 
smulge din mână. 

Luther se prăbuși la podea, cu Eddie și Harry deasupra lui. 

Margaret înţelese că era încă în viaţă. 

Se simţi, dintr-odată, la fel de neputincioasă ca un bebeluș și 
se scufundă într-un scaun neajutorată. 

Percy se repezi spre ea. Il îmbrăţișă. Timpul se oprise în loc. 
Se auzi pe sine spunând: 


VP - 442 


— Ești în regulă? 

— Cred că da, spuse el tremurat. 

— Ești atât de curajos! 

— La fel și tu! 

Da, am fost, gândi ea; am fost curajoasă. 

Toţi pasagerii începură să ţipe în același timp, apoi căpitanul 
Baker strigă: 

— Liniște, toată lumea, vă rog! 

Margaret privi în jur. 

Luther se afla tot la podea, cu Eddie și Harry peste el. 
Pericolul din interiorul avionului se încheiase. Privi afară. 
Submarinul plutea pe apă ca un rechin mare, negru, cu 
marginile de oţel, ude, strălucind în lumina soarelui. 

Căpitanul explică: 

— Există o vedetă a Marinei Militare în apropiere și îi vom 
anunța prin radio, imediat, despre prezenţa submarinului. 
Echipajul apăruse din compartimentul numărul 1 și, acum, 
căpitanul se adresă operatorului radio. 

— Treci la aparat, Ben. 

— Comandantul submarinului ar putea să audă mesajul 
nostru și să fugă. 

— Cu atât mai bine, mâărâi căpitanul. Pasagerii noștri au avut 
parte de destule pericole. 

Operatorul radio urcă scările spre puntea de zbor. 

Toată lumea continua să se uite la submarin. Chepengul 
acestuia rămase închis. Comandantul lui probabil că aștepta să 
vadă ce se întâmplă. 

Căpitanul Baker continuă: 

— Mai există un gangster pe care nu l-am prins și mi-ar 
plăcea să punem mâna și pe el: căpitanul șalupei. Eddie, du-te 
la ușa de la prora și atrage-l la bord - spune-i că Vincini are 
nevoie de el. 

Eddie se ridică de pe Luther și plecă. 

Căpitanul vorbi către navigator. 

— Jack, adună, dracului, toate armele astea și scoate muniţia. 
Căpitanul realiză că înjurase și adăugă: lertaţi-mi limbajul, 
doamnelor. 

Auziseră atât de mult limbaj vulgar din partea gangsterilor 
încât Margaret râse de el pentru că își cerea scuze pentru un 


VP - 443 


„dracului”; și alți pasageri din apropiere începură să râdă. El 
rămase surprins la început, apoi înțelese ironia și zâmbi. 

Râsul era un semn că nu se mai aflau în pericol și unii dintre 
pasageri începură să se relaxeze. Margaret tot se simţea ciudat: 
tremura de parcă era îngheţată de frig. 

Căpitanul îl împunse pe Luther cu vârful pantofului și vorbi 
unui alt membru al echipajului. 

— Johnny, bagă-l pe tipul ăsta în compartimentul numărul 1 și 
stai cu ochii pe el. 

Harry se ridică de pe Luther și unul dintre membrii echipajului 
îl luă de acolo. 

Margaret și Harry se priviră unul pe altul. 

Ea își închipuise că el o abandonase; se gândise că nu-l va 
mai vedea niciodată; fusese convinsă că era gata să moară. 
Dintr-odată, părea incredibil și minunat că amândoi erau în viață 
și împreună. El se așeză alături de ea și ea se aruncă în braţele 
lui. Se îmbrăţișară strâns. 

După o vreme, ea îi murmură în ureche. 

— Privește afară. 

Submarinul dispărea, încet, sub valuri. 

Margaret îi zâmbi lui Harry și apoi îl sărută. 


Q 


Capitolul douăzeci și nou 


Când totul se termină, Carol-Ann simţi că nu putea să-l atingă 
pe Eddie. 

Era așezată în sala de mese, sorbind dintr-o cafea cu lapte 
fierbinte preparată de Davy, stewardul. Era palidă și tremura, 
dar continua să spună că era în regulă. Oricum, tresărea de câte 
ori Eddie o atingea cu mâna. 

El stătea în apropiere, privind-o, dar ea îi evita privirea. 
Vorbeau, cu voce joasă, despre ceea ce se întâmplase. Ea îi 
spunea, obsesiv, iar și iar, cum bărbaţii năvăliseră în casă și o 
băgaseră cu forţa într-o mașină. „Stăteam acolo și închideam 
conservele de prune”, continua ea să spună de parcă ăsta era 
episodul cel mai revoltător al întregii afaceri. 


VP - 444 


— Acum, totul s-a terminat! îi spunea el de fiecare dată și ea 
clătina din cap viguros, dar el își dădea seama că ea nu credea 
asta. 

În sfârșit, ea ridică privirea spre el și întrebă: 

— Când va trebui să pleci data viitoare? 

Atunci el înțelese. Ea se temea pentru cum se va simţi data 
viitoare când o va lăsa singură. Se simţi liniștit: putea să o 
consoleze cu ușurință. 

— Nu voi mai zbura, îi spuse el. Îmi dau demisia imediat. Altfel 
vor trebui să mă concedieze: ei nu pot să angajeze un inginer 
care a adus la sol, deliberat, un avion, așa cum am făcut-o eu. 

Căpitanul Baker auzi o parte a conversaţiei și interveni. 

— Eddie, trebuie să îţi spun ceva. Inţeleg ce ai făcut. Ai fost 
pus într-o situaţie imposibilă și te-ai descurcat cum ai putut mai 
bine. Mai mult decât atât: nu cunosc vreun alt om care ar fi 
putut să se descurce mai bine. Ai fost curajos și inteligent și 
sunt mândru să zbor alături de tine. 

— Mulţumesc, domnule, spuse Eddie și simţi un nod în gât. Nu 
pot să-ţi spun cât de bine mă face să mă simt. Cu coada ochiului 
îl observă pe Percy Oxenford, care stătea singur și părea șocat. 
Domnule, cred că ar trebui să-i mulţumim tânărului Percy: el a 
salvat situaţia! 

Percy îl auzi și ridică privirea. 

— Ai dreptate, spuse căpitanul. Îl bătu pe Eddie pe umăr și se 
duse să-i strângă mâna băiatului. 

— Eşti un bărbat curajos, Percy. 

Percy se lumină instantaneu. 

— Mulţumesc, spuse el. 

Căpitanul se așeză să discute cu el și Carol-Ann îi spuse lui 
Eddie: 

— Dacă nu mai zbori, ce vom face? 

— Voi începe afacerea despre care ţi-am spus. 

El putu să vadă speranţa pe fața ei, dar ea încă nu îl credea. 

— Chiar putem? 

— Am economisit suficienţi bani ca să cumpăr aerodromul și 
voi împrumuta restul să pornesc treaba. 

Ea se înveselea vizibil cu fiecare secundă care trecea. 

— Am putea să ne ocupăm împreună? întrebă ea. Poate că eu 
pot să ţin registrele și să răspund la telefoane, în timp ce tu faci 
reparaţiile și alimentezi avioanele? 


VP - 445 


El zâmbi și aprobă din cap. 

— Sigur. Cel puţin până când apare bebelușul. 

— La fel ca la magazinul mamei și al tatălui meu. 

El se întinse și îi luă mâna și, de data asta, ea nu mai tresări, 
ci îi strânse mâna ca răspuns. 

— Mama și tata, spuse el, și, în sfârșit, ea zâmbi. 

e 

Nancy îl îmbrătțişa pe Mervyn când Diana îl bătu pe umăr. 

Nancy se pierduse de bucurie și ușurare, copleșită de 
plăcerea de a fi în viaţă și împreună cu bărbatul pe care-l iubea. 
Acum, se întrebă dacă Diana va arunca un nor peste acest 
moment. Diana îl părăsise pe Mervyn nehotărâtă și arătase 
semne că regreta asta din când în când. El tocmai dovedise că 
încă îi păsa de ea prin faptul că se târguise cu gangsterii ca să o 
salveze. Era ea pe cale să-l implore să o primească înapoi? 

Mervyn se întoarse și îi aruncă soţiei sale o privire precaută. 

— Ei bine, Diana? 

Fața ei era acoperită de lacrimi, dar avea o expresie de 
hotărâre. 

— Ne strângem mâinile? spuse ea. 

Nancy nu era sigură ce însemna asta și reacţia lui Mervyn îi 
spunea că nici el nu era sigur. Oricum, el întinse mâna și spuse: 

— Desigur. 

Diana îi apucă mâna cu ambele mâini. Izbucniră lacrimi noi și 
Nancy fu convinsă că era pe cale să spună: „Hai să mai 
încercăm o dată”. In schimb, ea spuse: 

— Mult noroc, Mervyn. Îţi doresc să fii fericit. 

Mervyn păru solemn. 

— Mulţumesc, Di. Și eu îţi doresc același lucru. 

Atunci, Nancy înţelese: se iertau unul pe celălalt pentru toată 
suferinţa pe care și-o provocaseră. Tot urmau să se despartă, 
dar se vor despărți prieteni. 

Dintr-un impuls, Nancy îi spuse Dianei: 

— Vrei să dai mâna și cu mine? 

Cealaltă femeie ezită doar pentru o fracțiune de secundă. 

— Da, răspunse ea. Își strânseră mâinile. Îţi doresc numai 
bine. 

— Și eu ţie. 

Diana se întoarse, fără să mai rostească vreun cuvânt, și 
porni spre pupa, în lungul culoarului, către compartimentul ei. 


VP - 446 


Mervyn întrebă: 

— Cum rămâne cu noi? Ce vom face? 

Nancy își dădu seama că nu avusese timp să-i spună despre 
planul ei. 

— Voi deveni directorul pentru Europa al lui Nat Ridgeway. 

Mervyn rămase surprins. 

— Când ţi-a oferit slujba asta? 

— Nu mi-a oferit-o - dar o va face, spuse ea, și râse fericită. 

Auzi zgomotul unui motor. Nu era unul dintre puternicele 
motoare ale Clipperului, ci unul mai mic. Privi afară pe fereastră 
și se întrebă dacă ajunse Marina Militară. 

Spre surprinderea ei, văzu că șalupa cu motor a gangsterilor 
fusese dezlegată de Clipper și de micul hidroavion și se 
îndepărta rapid. 

Dar cine o conducea? 


e 

Margaret acceleră și viră ca să îndepărteze șalupa de Clipper. 

Vântul îi flutura părul pe faţă și ea scoase un strigăt de 
încântare. 

— Liberă! strigă ea. Sunt liberă! 

Ea și Harry stăteau în picioare pe culoarul Clipperului când 
Eddie îl aduse pe căpitanul șalupei și îl băgă în compartimentul 
numărul 1 împreună cu Luther; și amândoi fură loviți de același 
gând. 

Pasagerii erau prea preocupaţi să se felicite între ei ca să-i 
mai observe pe Margaret și Harry când se strecurară în 
compartimentul de la proră și se îmbarcară pe șalupă. Motorul 
mergea. Harry desfăcu odgoanele, în timp ce Margaret 
descoperea cum funcţionează comenzile, care erau la fel cu cele 
de pe barca tatălui ei de la Nisa și în câteva secunde porniseră 
la drum. 

Ea se gândea că nu vor fi urmăriţi. Vedeta Marinei Militare, 
chemată de inginer, se afla în urmărirea unui submarin german 
și nu aveau de ce să se intereseze de un bărbat care furase o 
pereche de butoni la Londra. Când va ajunge poliţia, ei vor 
investiga crimele, răpirea și pirateria și va trece multă vreme 
până să-și facă griji pentru Harry. 

Harry cotrobăi într-un dulap și găsi niște hărţi. După ce le 
studie o vreme, spuse: 


VP - 447 


— Sunt o grămadă de hărţi cu apele din jurul golfului numit 
Black Harbour, care se află chiar la frontiera dintre SUA ș 
Canada. Cred că trebuie să ne aflăm prin apropiere. Ar trebui să 
ne îndreptăm spre partea canadiană. 

Puțin mai târziu, spuse: 

— Există un loc mare, la vreo sută de kilometri nord de aici, 
numit St. John. Are gară. Ne îndreptăm spre nord? 

Ea privi la busolă. 

— Mai mult sau mai puţin, da. 

— Nu știu nimic despre navigaţie, dar dacă rămânem la 
distanţă vizuală de coastă, nu văd cum am putea să ne rătăcim. 
Ar trebui să ajungem cam la căderea serii. 

Ea îi zâmbi. 

El lăsă hărţile deoparte și se duse lângă ea, la timonă, privind- 
o intens. 

— Ce? spuse ea. Ce este? 

El scutură din cap, de parcă nu-i venea să creadă. 

— Eşti atât de frumoasă, spuse. Și mă placi pe mine! 

Ea râse. 

— Toată lumea te-ar plăcea dacă te-ar cunoaște. 

EI își puse braţul în jurul taliei ei. 

— E o chestie dată naibii să navighezi sub strălucirea soarelui 
cu o fată ca tine. Bătrâna mea mamă spunea mereu că sunt 
norocos și avea dreptate, nu-i așa? 

— Ce vom face când vom ajunge la St. John? spuse ea. 

— Vom pune șalupa pe plajă, intrăm pe jos în oraș, ne luăm o 
cameră pentru o noapte și plecăm cu primul tren, dimineață. 

— Nu știu ce am putea face ca să câștigăm bani, spuse ea cu 
un ușor ton de îngrijorare. 

— Da, asta e o problemă. Mai am doar câteva lire și va trebui 
să plătim pentru hoteluri, bilete de tren, haine noi... 

— Aş vrea să-mi fi adus valiza pentru noapte, ca tine. 

El păru malefic. 

— Asta nu e valiza mea. E a domnului Luther. 

Ea rămase nedumerită. 

— Pentru ce ai luat valiza domnului Luther? 

— Pentru că are o sută de mii de dolari în ea, spuse el, și 
începu să râdă. 


VP - 448 


POSTFAŢĂ 


Epoca de aura hidroavioanelor a fost foarte scurtă. 

Au fost construite doar douăsprezece Boeing B-314, șase din 
primul model și alte șase dintr-un model ușor modificat, numit 
B-314A. Nouă dintre ele au fost predate Armatei Statelor Unite 
la începutul războiului. Unul dintre acestea, Dixie Clipper, l-a 
transportat pe președintele Roosevelt la conferinţa de la 
Casablanca, în ianuarie 1943. Altul, Yankee Clipper, s-a prăbușit 
în apropiere de Lisabona, în februarie 1943, cu douăzeci și nouă 
de victime, singurul accident din istoria aeronavei. 

Cele trei avioane pe care Pan American nu le-a dat Armatei 
Statelor Unite au fost vândute britanicilor și au fost utilizate tot 
pentru a transporta personalităţi peste Atlantic: Churchill a 
zburat cu două dintre ele, Bristol și Berwick. 

Ideea care a stat la baza marilor hidroavioane a fost faptul că 
nu aveau nevoie de mari piste de beton. Oricum, în timpul 
războiului au fost construite mari piste de beton, în multe părți 
ale lumii, pentru a fi utilizate de bombardierele grele și, astfel, 
avantajul hidroavioanelor a dispărut. 

După război, B-314 a devenit costisitor și, unul câte unul, 
avioanele au fost dezmembrate sau abandonate. 

Acum, nicăieri în lume nu mai există vreunul dintre ele. 


VP - 449 


virtual-project.eu