Philip Shelby — Printre sacali

BESTSELLERURILE ULTIMULUI DECENIU 


F HILIP SHELBY 


Autorul celebrelor romane 


ÎN SUNET DE TOBE, LA LIMITĂ 


Philip Shelby 


PRINTRE ŞACALI 


V.1.0 


Traducere: Mihaela Mărculescu 


Philip Shelby 
Last Rights 
EDITURA LIDER 
1997 


PARTEA ÎNTÂI 


1 


Rachel Collins, warrant officer (wo)! gradul doi, îşi schimbă 
puţin poziţia, tocurile cizmelor ei zgâriind acoperişul din tablă 
ondulată, al barăcii metalice pe care zăcea culcată, cu toate 
membrele larg desfăcute. De obicei, pe la mijlocul lui septembrie 
uraganele făceau ravagii prin statele Carolina de Sud şi de Nord; 
ceea ce mai rămânea din puterea lor ajungea departe spre nord, 
până aici, aducând ploile. Dar în noaptea asta, grinzile şi pereţii 
de tablă ai depozitelor înşiruite de-a lungul docurilor industriale 
ale oraşului Baltimore scârţâiau şi trosneau în timp ce 
temperatura abia se îndura să scadă cu câteva grade sub nivelul 
ei maxim de aproape douăzeci şi opt de grade. 

Operaţiunea îşi punea amprenta asupra nervilor. Rachel 
simţea asta din şoaptele încordate ale oamenilor împrăştiaţi în 
apropiere, în întuneric, îmbrăcaţi în costume de paraşutişti 
burduşite cu veste antiglonţ. Aproape acoperite de uşoarele 
pârâituri produse de aparatele emisie - recepţie, după semnalele 
de apel şi cele de confirmare a recepţiei se auzeau întrebări 
trunchiate. Prea multe întrebări, urmate de pauze prelungi şi 
uneori rămase fără nici un răspuns. 

— Jafo?, eşti OK? 

Cuvintele comandantului QRT’, Robert Bruns, veneau purtate 
de adierea unei răsuflări cu miros de mentă. 

— Sunt OK. 

— Am aranjat receptorul. De îndată ce auzim o mică 
sporovăială, voi lua decizia de a intra. 

Un radioreceptor defect n-ar fi trebuit să constituie o mare 
problemă. Echipa de Reacţie Rapidă transporta întotdeauna unul 
de rezervă. Dar acesta se defectase, aşa că specialistul în 
comunicaţii fusese nevoit să facă o cârpăceală. Contribuia şi asta 


1 Rang militar în cadrul armatei SUA, cu diverse grade între 


commissioned şi non-commissioned officer - ofiţeri neînarmaţi sau 
înaintați în grad prin ordin prezidenţial, fără corespondent în Ib. rom. 
(nota trad.). 

? Argou militar, în SUA: observator mărunt, neînsemnat din partea 
armatei (nota trad.). 

3 Prescurtarea de la Quick Response Team - Echipa de Reacţie 
Rapidă (nota trad.). 


4 


la uzura nervilor... 

Rachel ştia foarte bine de unde începuse problema: de la 
egocentrismul Departamentului de Poliţie Baltimore şi de la 
dorinţa acestuia de a-şi proteja domeniul de activitate. 

Situaţia se ivise ceva mai devreme, în ziua în care şeful pazei 
primise o informaţie anonimă. Informatorul vorbea despre un 
sergent de la aprovizionare, pe nume Charlie Dunn, care avea 
acces la un depozit aflat în docuri, închiriat de armata de la 
municipalitate. Se spunea că Dunn s-ar fi apucat de afaceri pe 
cont propriu. În noaptea asta avea să vândă câteva lăzi cu M-16, 
o duzină de lansatoare de rachete şi atâtea mine antipersonal pe 
câte va fi în stare să pună mâna. Cumpărătorul era un oarecare 
tip bogat din Vest, şef regional al Gărzii Albe. Nu se rostise nici 
un nume, dar se bănuia că Dunn făcuse afaceri cu acesta şi mai 
înainte... iar acesta era de fapt un membru fondator al Gărzii. 
Când apelantul neidentificat se referise la oraşul Oklahoma şi la 
Ruby Ridge, Departamentul de Poliţie din Baltimore ciulise 
urechile şi devenise atent. 

Dar nu împărtăşi aceste informaţii cu nici un alt for federal, 
statal sau local. Un asistent districtual adjunct decisese că nu era 
necesar. Complexul de depozite era proprietatea oraşului. 
Armata era doar un chiriaş. Nu exista nici un motiv pentru a 
bănui că apelul fusese făcut din afara statului suveran Maryland, 
aşa că problema obligativităţii comunicării interstatale cu privire 
la o eventuală infracţiune nu fusese pusă în discuţie. Abia când 
poliţia a fost nevoită să confirme existenţa sergentului Charlie 
Dunn şi locul în care se afla acesta, fuseseră siliţi să se adreseze 
Departamentului de Poliţie. Filiera aceasta îi condusese la 
registratura centrală a armatei, în Alexandria, statul Virginia şi în 
ultimă instanţă la Secţia de Criminalistică din cadrul armatei, de 
la Fort Belvoir. 

Rachel îşi aminti cum îi prezentase situaţia ofiţerul de serviciu 
de la Fort Belvoir, un anume Jessup: 

— Toţi cei din Departamentul de Poliţie din Baltimore s-au 
chinuit la sânge să găsească ceva de pus în cârca lui Dunn. 
Registrele noastre arată că ar fi curat. Ştii ce cred eu? Cred că 
informatorul lor fie le cântă în strună, fie că i-o plăteşte unui tip 
nevinovat. Du-te până la Baltimore, Collins şi vezi de ce date 
dispun cu adevărat cei de acolo. Dacă sunt implicate persoane 
din cadrul armatei, sună-mă imediat. 

— In ce calitate mă prezint, domnule, faţă de Departamentul 
de Poliţie din Baltimore? 


5 


— Eşti o Jafo, Collins. Nimic mai mult. 

— Şi dacă situaţia ar deveni... mai complicată, domnule? 

— Atunci vei fi o Jafo la telefon pentru mine. 

— Da, domnule. 

Lui Rachel nu-i fusese greu să-şi dea seama că autorităţile 
locale nu erau nici pe departe entuziasmate de sosirea ei. Poate 
că se aşteptau la un specimen corpolent şi robust, purtând pe 
şapcă emblema unor trupe de asalt, nu la blondina asta care 
abia depăşea un metru şi jumătate, cu ochi albaştri şi pistrui pe 
nas. De când coborâse din berlina tip militar, în parcajul postului 
de comandă al QRT, Rachel se simţi cercetată cu privirile. Se 
auziseră râsete înfundate şi aluzii zeflemitoare la „puicuţa- 
fortăreață” şi la câţi oameni ar fi necesari pentru a lua cu asalt 
baioneta aceea mare a ei. 

Trăgătorul de elită al echipei îi tăiase drumul şi o măsurase din 
cap până-n picioare. Rachel ştia la ce se gândea el, dar nu 
intenţiona să se coboare la a-i da explicaţii, cum că tocmai se 
întorsese de la Santa Barbara, unde se recrease zece zile. 

— Tu eşti Jafo? 

Rachel suportă cu tărie insulta, lăsând-o să treacă fără a-i da 
atenţie. 

— Intocmai, domnule... Nimic altceva decât tot un afurisit de 
informator. 

— Totul e să ai grijă să te ţii în afara razei mele de tragere, 
scumpete. 

Apoi comandantul QRT veni încet spre ea. Era destul de 
aproape pentru a fi auzit ultimul comentariu al trăgătorului de 
elită, dar se mulţumi să spună: 

— Domnişoară Collins, eu sunt comandantul Burns. Eşti gata 
să mergem? 

Acum, după trecerea a două ore, Rachel zăcea extenuată pe 
acoperiş. Cerul nocturn era fără lună şi complet înnorat, iar 
căldura îi cuprindea pielea ca o arsură. Manşetele hainei sale de 
camuflaj erau îmbibate de transpiraţie. 

Ţinta se afla la o depărtare de treizeci de metri, chiar de 
partea cealaltă a unei străzi pavate cu piatră; caldarâmul lucea 
din cauza uleiului scurs de la nişte vehicule uriaşe. Magazia 
metalică era de pe vremea Vietnamului, pereţii ei înalţi de patru 
etaje fiind încovoiaţi şi brăzdaţi de rugină. Spațiile destinate 
mărfurilor erau goale, obloanele rulante - închise. 

În stânga halelor de depozitare exista o uşă mai mică, de 
dimensiunile potrivite unui garaj. Aceasta era încuiată cu lacăt. 


6 


Deasupra ei se afla un rând de ferestre posomorite, cu geamuri 
din sticlă armată. Dincolo de ferestre domnea o beznă deplină, 
nezărindu-se nici măcar sclipirea unei ţigări fumate pe întuneric. 

— Când se bănuieşte că ar urma să sosească Dunn... din cele 
spuse de informatorul vostru? 

Burns, stând întins lângă ea, lăsă să-i scape o răsuflare care 
rămase suspendată în aerul apăsător şi încins precum un balon 
obosit. Işi ţinea la ochi binoclul special pentru timp de noapte. 

— Uneori înainte de miezul nopţii. Treburile astea nu merg 
după ceas, Jafo. In majoritatea cazurilor eşti nevoit să aştepţi. 

In privinţa pândei, experienţa lui Rachel o învățase mai multe 
decât ar fi putut să afle de la altcineva. În iulie făcuse o veghe de 
douăzeci şi două de ore, în afara Flagstaff-ului la o temperatură 
ce se apropia de patruzeci şi şapte de grade. 

Până acum, QRT procedase ca la carte. Specialistul în 
pătrunderi furişe pornise primul, făcuse să sară lacătul de la uşa 
garajului şi dispăruse în interior. In mai puţin de două minute 
înlăturase dispozitivul de alarmă, instalase microfoanele şi 
emițătorul şi îşi terminase treaba. Când ieşi, fixă iar lacătul la 
uşă. Intre timp, tot restul echipei de opt oameni îşi ocupaseră 
poziţiile, doi trăgători de elită pe crestele celorlalte acoperişuri, 
ţintind ferestrele, ceilalţi membri ai echipei împrăştiaţi în spatele 
utilajelor de depozitare. Rachel fusese luată sub aripa 
protectoare a lui Burns, un bărbat scund şi vânjos, cu un tic în 
colţul drept al gurii şi care sugea pastile mentolate pentru 
împrospătarea respirației. El alesese acoperişul pentru a instala 
acolo postul de comandă şi control. La un moment dat îi 
înşfăcase cu putere braţul, pentru a-i da de înţeles că nu trebuia 
să scoată nici un sunet. 

Aparatul care  recepţionase secundele din interiorul 
depozitului, fixat lângă ea, şuiera ca un şarpe care adulmecă 
aerul în aşteptarea prăzii. Nu se auzea nici un alt zgomot în afara 
celui produs de nişte picături de apă, ce provenea din cele două 
difuzoare cu diametru de doi inch. Rachel habar nu avea unde 
erau ascunse microfoanele. Fie că aveau o foarte mare 
sensibilitate, fie că fuseseră instalate în apropierea unei chiuvete 
sau a unei guri de scurgere. 

— Căpşună Patru. 

Burns îşi apăsă pe urechi casca aparatului de emisie-recepţie. 

— Dă-i drumul, Patru! 

— Avem un vehicul care vine pe alee, dinspre vest. Un 
Chevrolet Suburban, o maşină mătăhăloasă, folosită pentru 


7 


încărcături mari. Condus de un bărbat... Pasagerul... pasagerul 
este o femeie. Repet, o femeie. 

— Roger“, Patru, să vedem ce are de gând să facă. 

Rachel urmări cu privirea vehiculul care înainta clătinându-se 
de-a lungul străzii, încet, apoi cotind şi revenind spre uşa 
încuiată cu lacăt a depozitului. Felinarele de deasupra intrărilor 
pentru mărfuri dădeau suficientă lumină pentru a face vizibil 
chipul şoferului, când acesta cobori din maşină. 

— Din câte socotesc eu, ăsta-i Dunn, şopti Burns. 

Faţa aceea, care ar fi putut să-i aparţină unui fost boxer, se 
potrivea cu fotografia pe care Rachel şi-o întipărise în memorie, 
din dosarul lui Dunn. Atâta doar că, acum, sergentul însărcinat 
cu aprovizionarea purta ghete de lucru, blugi şi un tricou sport 
pătat. 

Portiera din dreapta se deschise, lăsând să se vadă capul unei 
femei. Avea o faţă îngustă, ascuţită, de felul celor pe care le vezi 
în spatele geamului murdărit de muşte al ferestrelor din 
parcajele pentru rulote. 

Rachel îl auzi pe Dunn mormăind: 

— Ți-am zis să rămâi dracului în camion! 

Femeia se retrase, având grijă să închidă fără zgomot portiera 
de pe partea ei. Rachel îl privise cu atenţie pe Charlie Dunn, care 
se apucă să meşterească la lacăt. După câteva secunde, ridică 
oblonul rulant al garajului şi apăsă tastele pentru a forma codul 
alarmei. 

Dunn reveni în camionul Suburban şi îl băgă cu grijă în 
depozit. Se întoarse să coboare la loc oblonul şi apoi, prin 
ferestrele magaziei, se zăriră luciri palide de lumină. 

— Camionul ăsta al lui n-o să poată căra armamentul pe care 
se presupune că l-ar fura el, zise Rachel. lar femeia... 

— Nu Dunn este cel care va lua materialul, replică Burns, 
retezându-i vorba. Cumpărătorul încă n-a sosit. 

— Dar el îşi aduce la întâlnire soţia sau prietena? 

— Şi ce-i cu asta? ripostă Burns, ridicând din umeri. Probabil 
că a mai făcut aşa ceva de o sută de ori. Ea va rămâne în 
camion, el va încheia afacerea şi peste douăzeci de minute 
fiecare îşi va vedea de drum. 

Rachel nu înghiţea o asemenea explicaţie. Prezenţa femeii 
încurca toate lucrurile. Acum radioreceptorul transmitea din 


4 Termen folosit în limbajul telegrafic, cu înţelesul de „recepţionat” 
(nota trad.). 


8 


interiorul depozitului un şuvoi de cuvinte. 

— Ti-am spus să rămâi în blestematul ăla de camion! 

Apoi se auzi un zgomot din care am dedus că a plesnit-o peste 
faţă. Femeia scoase un țipăt, apoi un al doilea, urmat de ceva 
care semăna cu trosnetul produs de o măciucă de base-ball care 
ar izbi o carcasă de vită atârnată în cârlig. Apoi, un al treilea 
țipăt... şi vaiete. 

Rachel se răsuci brusc în loc. 

— Are copii, acolo înăuntru! 

Burns se uită fix la ea, apoi, încet, îşi ridică binoclul. Rachel 
auzea întrebări, ajunse prin staţia radio de intercomunicaţii. 

— Toată lumea să stea liniştită! Violenţa conjugală nu este 
treaba noastră. Rămâneţi nemişcaţi pe locuri! Cumpărătorul 
trebuie să sosească... Burns se întoarse spre Rachel. Când o să-l 
scoatem afară pe Dunn, poţi să-l înveţi câte ceva despre bunele 
maniere, dacă ai chef. 

Ţipetele şi strigătele slăbiră în intensitate, atenuându-se până 
la nivelul unor sughiţuri de plâns şi al scâncetului unui copil. 
Femeia respira cu zgomot, din cauza durerii. Rachel şi-o imagina 
târându-se înapoi în camion, peste scaune, cuprinzându-şi în 
braţe copilul, îngrozită şi totuşi încercând să-l liniştească. 

— Lasă-l dracului de copil şi acum vino aici, afară! 

După vorbele lui Dunn, se auzi uşa din spate a camionului 
închizându-se la loc. O răsuflare anevoioasă în timp ce el se lupta 
cu ceva greu. Pe urmă o bufnitură, când o ladă de lemn fu 
răsturnată pe patul metalic. 

Rachel se uită la Burns şi văzu ticul agitându-i cu furie colţul 
gurii. Auzi portiera vehiculului deschizându-se şi trântindu-se 
când femeia scoase din nou un țipăt, de astă dată jalnic, plin de 
resemnare. Copilul urlă când mama lui fu trasă cu brutalitate 
afară din camion. Rachel aproape că-l simţea pe Dunn 
îmbrâncind-o pe femeie şi îşi adună toate puterile să se 
stăpânească şi să nu se opună valului de violenţe. In câteva din 
cuvintele lui Dunn sesiză o uşoară împleticire a limbii - semn că 
băuse. Era grăbit. Avea nevoie ca femeia să-l ajute să încarce 
camionul. 

— Nu există nici un cumpărător, spuse Rachel. Individul fură 
armamentul pentru el însuşi... 

— Collins... 

— Poate pentru a-l revinde mai târziu. Nu ştiu. Şi zău dacă-mi 
pasă. Tipul este un subofițer care fură de la armată, ceea ce îl 
face să fie al meu. 


9 


— Collins, nu-mi încurca treaba! 

Burns se ridică în picioare, s-o reţină, dar fu mai lent decât ea. 
Rachel se rostogolise departe de el şi acum stătea agăţată la 
marginea acoperişului. 

— Vrei să lămureşti asta cu comandantul meu, Burns? Perfect. 
Dar acum vom face fotografii cu femeia aceea şi cu copilul, astfel 
încât să fii gata să explici pentru ce ai stat deoparte în timp ce el 
îi bătea. 

Rachel se lăsă să cadă, izbind solul mai dur decât se 
aşteptase; picioarele îi înaintară cu greu pe terenul alunecos din 
cauza uleiului. Se rezemă de uşa garajului, trăgând adânc aer în 
piept, ca să-şi recupereze calmul. Arma îi era pregătită. 

Acum, în liniştea înconjurătoare, simţea cum, pe sub haina de 
camuflaj, i se zbârlea părul pe braţe. Undeva, în întunericul din 
apropiere, opt ţevi de armă o ţineau în vizor, cu degetele strânse 
pe trăgaci. Cineva de la Fort Belvoir îi spusese cândva că Echipa 
de Reacţie Rapidă din Baltimore era alcătuită din profesionişti, 
nu din nişte cowboys. Spera să fie aşa. 

Ridicarea oblonului depozitului ar fi durat prea mult şi ar fi 
produs prea mare zgomot. Dunn dispunea acolo, înăuntru, de un 
întreg arsenal pe care l-ar fi putut îndrepta împotriva ei. 

Nu rămâneau decât ferestrele. 

Rachel sări pe platforma de descărcare şi se agăţă de primul 
mâner sudat de peretele magaziei. Trăgându-se în sus, urcă 
aproape zece metri, până la pervazul de sub ferestre. 

Acum vedea totul, printr-un ochi de geam acoperit cu 
funingine depusă de-a lungul a zeci de ani. Era ca şi cum s-ar fi 
uitat printr-un parbriz înceţoşat. 

Chevrolet-ul era parcat în mijlocul unui spaţiu dreptunghiular 
gol, mărginit de stive de containere. Ambele portiere erau 
deschise, iar oblonul din spate - coborât. 

Băieţelul ghemuit pe scaunul de lângă şofer nu avea mai mult 
de şase sau şapte ani, era îmbrăcat într-o salopetă de dril 
albastru şi ţinea strâns înmână o şapcă de base-ball cu emblema 
echipei Orioles. Rachel îi văzu buzele mişcându-se şi îşi închipui 
că poate cânta doar pentru el, aşa cum fac copiii atunci când se 
retrag din faţa unei brutalităţi pe care nu o pot împiedica. 

Şi iată-l pe Charlie Dunn, târând pe pardoseala de beton 
sclivisit încă o ladă, ud leoarcă de transpiraţie, cu muşchii 
încordaţi. Dunn era într-o formă fizică bună. Rachel îşi dădu 
seama că va trebui să-l doboare rapid şi cu forţă. 

Dunn aduse lada de lemn aproape de uşa din spate a 


10 


camionului şi se răsti la nevastă-sa. Ea se aplecă şi apucă 
mânerul de frânghie cu amândouă mâinile. Dunn procedă în 
acelaşi fel, ridică îndeajuns de lesne capătul dinspre el şi o înjură 
pe femeie în timp ce aceasta se trudea din greu. Apoi făcu 
greşeala de a sălta pe oblonul din spate capătul dinspre el al 
lăzii. Femeia nu avu nici pe departe puterea de a imita mişcarea 
lui Dunn. Vreme de o fracțiune de secundă rămase să susţină 
singură greutatea lăzii. Când mânerul de frânghie îi pătrunse în 
carnea palmelor, scoase un țipăt şi făcu o săritură înapoi, dând 
drumul capătului ei de ladă. Aceasta se prăbuşi la pământ. 
Capacul lăzii se desfăcu şi puştile M-16, lucind de uleiul cu care 
fuseseră unse în fabrică, se împrăştiară pe betonul pardoseli. 

Dunn se năpusti asupra femeii, folosindu-şi pumnii ca să-i 
izbească braţele cu care ea încerca să-şi acopere faţa; apoi trecu 
la cuşca toracică, rămasă fără apărare, lovind-o până-i goli 
plămânii de aer. 

incă mai lovea cu furie când ferestrele de deasupra lui 
explodară. 

Sticla geamurilor era atât de veche şi de casantă, încât se 
sfărâmă în ţăndări de mărimea fulgilor de nea. Apărându-şi faţa 
cu braţele, Rachel sări, aterizând în picioare pe o stivă de 
containere, înaltă de zece metri. O durere ascuţită o străbătu de 
la glezne până la şolduri în timp ce-şi ghemuia trupul şi se 
rostogolea înainte, pe umeri. Mâinile îi erau mânjite de sânge, 
dar continua să-şi ţină strâns baioneta. 

Charlie Dunn îşi revenise rapid de pe urma surprizei şi 
smulgea învelişul de pânză îmbibată cu ulei de pe patul unei 
puşti M-16 de fabricaţie recentă. Era atât de bine experimentat, 
încât nu-şi luă nici o clipă ochii de la oaspetele său nepoftit, în 
vreme ce mâinile lui asamblau cu un pocnet arma. 

Rachel se scutură, împrăştiind pe pardoseală cioburi de sticlă, 
apoi sări pe stivuitorul cu furcă parcat lângă containere. Căzu pe 
scaunul mecanicului şi de acolo, dintr-un salt, străbătu distanţa 
ce mai rămăsese până la pardoseală, unde se adăposti după 
carcasa de oţel masiv a motorului aflat în partea din spate a 
utilajului. 

— CID5, Dunn! Predă-te! Acum! 

Rachel auzi declicul grăitor, răzbătând pe sub ecoul cuvintelor 


AAA 


ei şi se târî în spatele roții din spate a stivuitorului, înaltă de mai 


5 Criminal Investigation Department/Division - Secţia Criminalistică 
(nota trad.). 


11 


bine de un metru. O fracțiune de secundă mai târziu, depozitul 
se umplu de larma focurilor unei puşti automate. Aşchii de 
cauciuc dur, de anvelope, ricoşară pe spinarea şi umerii lui 
Rachel. j 

— Hei, căţea ce eşti! In caz că n-ai observat, află că nu sunt 
singur! 

Glasul lui Dunn răsuna prin aerul încărcat de ceața corditei. 
Rachel se uită cu prudenţă pe lângă anvelopa sfâșiată, îl văzu pe 
Dunn cu braţul petrecut în jurul gâtului femeii, trăgând-o lângă 
el, ca pe un scut uman. 

— Chiar aşa? răspunse Rachel, strigând. Ei bine, Echipa de 
Reacţie Rapidă din Baltimore aşteaptă afară. Cunoşti modul lor 
de acţionare, Dunn. 

Işi muşcă buza, încercând să-şi stăpânească tremurul. Dacă 
individul i-ar vedea groaza, ar măcelări-o ca pe un miel. 

— Poate că ei se află acolo, dar e posibil ca tu, surioară, să 
încerci să mă tragi pe sfoară, replică Dunn. Inţelegi, eu cred că 
dacă cei din QRT ar fi acolo, afară, n-ar fi lăsat să-şi facă apariţia 
prima o puicuţă. Rachel auzi scârţâitul unei tălpi de cauciuc 
alunecând pe betonul neted. Aşa că ceea ce am eu de gând să 
fac este să vin acolo şi să-ţi fac zob afurisitul ăla de cap. Desigur, 
doar dacă amicii tăi de la QRT nu încearcă să mă împiedice. 

Cea de-a doua rafală sfărâmă betonul, împroşcând aerul cu 
praf şi ţăndări. Dunn termină în câteva secunde banda de 
cartuşe, puse o alta şi continuă să tragă. Situaţia o ţinea pe 
Rachel ţintuită în spatele stivuitorului cu furcă, incapabilă să 
riposteze trăgând la rândul ei. Dunn avea să procedeze aşa în 
continuare, până când va ajunge chiar asupra ei. 

Rachel nici nu auzi împuşcătura trăgătorului de elită. De acolo 
de unde trăgea, aceasta nu s-ar fi auzit, în noapte, mai tare 
decât o uşoară tuse. Dar ea ştiu că ceva nu era în ordine când 
gloanţele începură să ricoşeze de pe acoperişul de tablă 
ondulată. Când, cu trupul încovoiat, ieşi din adăpostul ei şi se 
rostogoli mai departe, pe pardoseală, îl văzu pe Dunn 
prăbuşindu-se în genunchi şi puşca M-16, îndreptată spre tavan, 
scuipând întruna gloanţe. În clipa aceea îi făcu în piept două 
găuri cu Sig-Sauer-ul ei. Un al treilea glonţ nimeri în patul puștii 
M-16, aruncând-o din mâna lui Dunn. 

Rachel rămase la pământ, nemişcată, cu braţele întinse 
înainte, cu Sig-ul îndreptat spre trupul lui Charlie Dunn, care 
zăcea cu membrele larg desfăcute. Când ţiuitul din urechi i se 
domoli, auzi un zgomot adânc, ca un oftat. 


12 


L-am nimerit în piept. Încă mai trăieşte. 

Verificându-şi cu grijă fiecare muşchi, Rachel se ridică în 
picioare şi aruncă o privire rapidă spre camion. Pe scaunul din 
faţă, băieţelul se legăna înainte şi înapoi, buzele mişcându-i-se 
fără zgomot. Femeia zăcea, ca o moviliţă ghemuită, dincolo de 
Dunn. În jurul ei nu se zărea sânge. Rachel îşi închipui că 
probabil leşinase. 

In timp ce se îndrepta spre Dunn, Rachel auzi ridicându-se 
oblonul garajului. Oamenii QRT năvăliră înăuntru. Nu le acordă 
nici o atenţie. Ingenunchind lângă Dunn, îi săltă capul şi îi ascultă 
respiraţia chinuită, în vreme ce el se străduia să se agaţe de 
viaţă. Ochii îi ardeau. Delira. 

— Al dracului CID, gâfâi Dunn şi pe buzele lui apăru o spumă 
de un roşu intens. Aţi descoperit treaba în legătură cu North, nu-i 
aşa?... 

Rachel încremeni. Credea că ştie despre cine vorbea Dunn, 
dar referirea aceea era lipsită de sens. In braţele ei, Dunn fu 
străbătut de un tremur puternic şi gemu. /ndividul e nebun, 
îngrozit... Cu toate acestea, întrebările îi scăpară de pe buze: 

— Ce este cu North? Ce vrei să spui? 

Dunn avu un acces de tuse aspră, împroşcându-şi pieptul cu o 
flegmă plină de sânge. Apoi capul i se lăsă pe spate şi gura i se 
deschise într-un rictus ce se voia zâmbet. Un cârâit umed îi ieşi 
cu greu din gâtlej: 

— Hei, surioară, şopti el. O să mor fericit... un om fericit... am 
contribuit la vârârea în groapă a ticălosului ăla de negru! 

Voci bărbăteşti îi strigau ceva şi Rachel ar fi vrut să tipe, 
cerându-le să tacă. Se străduia să facă faţă şocului pe care i-l 
produseseră cuvintele lui Dunn, căznindu-se să audă ce ar mai fi 
putut să iasă din gura lui. 

Nu mai fu decât un gâlgâit abia perceptibil. Trupul lui Dunn se 
rigidiză, ultima suflare scăpându-i de pe buze ca un suspin de 
uşurare, lăsându-l cu ochii larg deschişi, aţintiţi spre veşnicie. 

Rachel nu ştia cât timp continuase după aceea să-l ţină 
sprijinit pe braţe. In cele din urmă, privirea i se concentră pe 
ghetele lui Burns, comandantul QRT, ale cărui cuvinte o biciuiră 
cu un prefăcut regret: 

— Collins, nici nu şti; ce furtună ţi-ai atras asupra capului! 


Afară, în noapte, unde mirosul împuşcăturilor plutea în aer, un 
bărbat cunoscut sub numele de „Inginerul” urmărea cu atenţie 
deznodământul operaţiunii de supraveghere. 


13 


Punctul lui de observaţie era acoperişul celui mai înalt depozit 
din cadrul complexului, aflat la o depărtare de şaizeci de metri 
faţă de locul în care-şi alesese poziţia cel mai apropiat trăgător 
de elită din QRT. De acolo, luneta lui tip Magna-Lite îi permitea 
să observe, prin ferestrele sparte, în interiorul depozitului. 

Inginerul mizase pe o operaţiune a QRT-ului ca la carte: o 
intrare în forţă, folosindu-se de reflectoare şi grenade cu gaze 
paralizante. Ceea ce nu însenina că asta ar fi fost de ajuns 
pentru a pune mâna pe Dunn. Acesta avea experienţă şi era 
foarte isteţ. Dispunea de o mare varietate de arme cu care să 
riposteze, fiind capabil să le mânuiască pe toate cu pricepere. 
Dar mai devreme sau mai târziu, focul QRT-ului l-ar fi adus într- 
un loc în care trăgătorii de elită de afară l-ar fi putut ochi cu 
uşurinţă. 

Pentru eventualitatea improbabilă ca aşa ceva să nu se fi 
întâmplat, Inginerul venise pregătit să-l lichideze el însuşi pe 
Dunn. O împuşcătură la rece de la o sută zece sau o sută 
douăzeci de iarzis nu constituia o problemă, chiar şi pe întuneric. 

Dar se ivise o „hibă” minoră: fata. 

Inginerul habar nu avusese că ea avea să se afle la faţa locului 
şi nici cine era. Nu făcea parte din QRT. Cine să fie? In mod 
evident, era bine antrenată, după cum intrase prin ferestrele 
alea şi îl atacase pe Dunn. Însă era o nonconformistă. 
Comandantul QRT trebuie să fi fost al dracului de şucărit când ea 
pornise la acţiune fără acordul lui. 

Partea supărătoare o constituia faptul că fata reuşise să 
ajungă la Dunn cât timp acesta mai trăia. Inginerul o privise cum 
îl sprijinise pe rănit şi îşi aplecase capul spre buzele lui, ca şi cum 
ar fi ascultat o mărturisire de pe un pat de moarte. 

Ce ai spus, Charlie? Ai trăncănit puțin despre ceea ce ai făcut? 
Ar fi trebuit să mori, pur şi simplu. 

Inginerul privi cu atenţie cum unităţile auxiliare ale 
Departamentului de Poliţie din Baltimore şi camioanele pentru 
intervenţii în caz de urgenţă se îngrămădeau la locul acţiunii. Din 
interiorul depozitului se vedeau  fulgerele aparatelor de 
fotografiat şi pâlpâiri intermitente în timp ce specialiştii QRT 
fotografiaseră scena. In vehicul, femeia, despre care Inginerul 
ştia că era soţia lui Dunn, stătea ghemuită, strângându-şi în 
braţe fiul. 

Inginerul îşi fixă din nou luneta la puşcă şi îşi căută ţinta prin 


ê 1 iard = 0,914399 m. 
14 


ferestrele sfărâmate. Liniile încrucişate se stabiliră pe un păr 
blond, coborând apoi spre mijlocul frunţii. Ar fi putut să tragă, 
dar asta nu-l mulțumea. Ceea ce îl îngrijora nu erau trupele de la 
sol, ci elicopterul cu reflectorul său, asemenea unui deget 
scheletic, cercetător. 

Cât timp ai vorbit cu ea, Charlie? Şase, şapte secunde? A 
înțeles ce-i spuneai tu? 

Inginerul se decise: fata avea să trăiască... deocamdată. 
Oricum, ştia cum să afle ce-i spusese Dunn, dacă-i spusese ceva. 
In plus, trebuia s-o verifice, să descopere cine era şi cum de se 
afla acolo. Dacă împrejurările o vor îngădui, avea să-i facă o 
vizită. 

Inginerul îşi strânse trusa şi plecă pe furiş, străbătând 
acoperişul. Simţea ciuda unui profesionist care avusese la 
dispoziţie un amănunt incomod, dar nu reuşise să se lămurească 
în mod sigur despre ce era vorba. Dunn fusese acel amănunt. 
Dar acum era posibil să existe un altul. 


15 


2 


Era vorba de o crimă şi ea ştia asta. Însă ei aveau să 
numească altfel. Oricum. 

Maiorul Mollie Smith, agent special de serviciu din cadrul CID, 
stătea în ultimul rând al sălii de audieri din clădirea birourilor 
senatului din Dirksen. Arena pe care se presupunea că domneşte 
adevărul era răcoroasă datorită pereţilor din marmură 
multicoloră de Tennessee, ici-colo cu accente tăioase de 
lemnărie de sequoia. Sub candelabre de cristal se afla podiumul 
pentru senatorii ce alcătuiau comisia de cercetare şi o masă 
lungă, din lemn de nuc, pentru martori. De obicei, încăperea era 
rezervată pentru audierea de către senat a candidaţilor la 
preşedinţie, însă astăzi nu avea să fie nici o întrebare, nici un 
răspuns, nici o dezbatere. Astăzi, unica funcţie a sălii era aceea 
de a sublinia gravitatea evenimentului în curs de desfăşurare şi 
de a-i conferi acestuia respect. 

Ce mai glumă... 

Mollie stătea pe jumătate ascunsă de un pilastru, dar câmpul 
ei vizual era liber. Reprezentanţii mediilor de informare se 
instalaseră în faţa podiumului, acoperind covorul verde cu cabluri 
negre şi groase şi cu trepiedurile camerelor de luat vederi. 
Auditoriul era alcătuit din mai puţin de douăzeci de persoane: 
reprezentanţi ai Ministerului Apărării şi ai Consiliului Naţional 
pentru Siguranța Transporturilor, adjunctul consilierului în 
probleme de securitate naţională, care îndeplinea rolul de urechi 
ale Biroului Oval; şi trei ofiţeri de la JAG, biroul procurorului 
general al curţii naţionale. 

Mollie verificase lista de nume înainte de a veni. Trebuia să se 
încredinţeze că nimeni din personalul de la JAG nu avea s-o 
recunoască. Deoarece se considera că nu fusese comisă nici o 
crimă, prezenţa unui anchetator principal aparţinând de Secţia 
de Criminalistică a armatei ar fi fost pusă sub semnul întrebării. 

Acum uşa din spate şi din stânga podiumului se deschise şi cei 
cinci membri ai comitetului de anchetare intrară unul după 
celălalt. Obturatoarele camerelor de luat vederi şi motoarele 
prinseră viaţă, zbârnâind ca lăcustele pe înserat. 

Mollie îşi concentră atenţia asupra bărbatului care se aşeză pe 
scaunul din mijloc, judecătorul Simon Esterhaus, care 


16 


actualmente îşi făcea serviciul la Curtea de apel federală, în 
cadrul sectorului 11 ca preşedinte al comisiei. El i-l reamintea 
puţin lui Mollie pe generalul Schwarzkoph: aceeaşi statură - scurt 
şi îndesat, o faţă marcată de o hotărâre de buldog şi trăsături pe 
care se întipărise incoruptibilitatea. 

In decursul ultimelor câteva săptămâni, Mollie aflase tot ce se 
putea şti despre Esterhaus. Judecătorul era o figură de interes 
naţional, asemănător cu Lincoln - începând cu originea lui umilă, 
dintr-o comunitate agricolă din Ohio şi terminând cu ascensiunea 
meteorică prin sistemul judecătoresc naţional. Esterhaus fusese 
un student strălucit, lucrase ca grefier pentru un judecător din 
Curtea Supremă de justiţie, devenise cel mai tânăr partener pe 
care-l avusese vreodată biroul de avocatură Bell and Robertson, 
firmă de mare renume din Washington. De acolo trecuse la 
funcţia de judecător în statul Maryland, pe urmă în baroul 
federal. Slujise în numeroase comitete guvernamentale şi 
prezidenţiale. Peste şapte zile, Simon Esterhaus avea să ajungă 
în culmea ascensiunii sale profesionale: era nominalizat de 
preşedinte pentru ocuparea unui loc rămas liber la Curtea 
Supremă de justiţie. Persoanele bine informate în ceea ce 
priveau treburile de la Washington considerau apropiatele 
audieri în faţa comisiei de confirmare a senatului doar o simplă 
formalitate. 

O formalitate... 

Izbind cu ciocănelul său pentru a impune tăcerea în sală, 
Esterhaus îmbrăţişă cu privirea auditoriul. Glasul său îi aduse 
aminte lui Mollie de curgerea apei pe fundul pietros al unui râu. 

— Comitetul a revăzut dovezile şi informaţiile pertinente şi 
este pregătit să pronunţe o decizie. Cu toate acestea, mai întâi îl 
voi ruga pe şerif să pună în funcţiune videocasetofonul. 

Lumina candelabrelor scăzu, trecând de la galben spre 
portocaliu şi apoi dispărând cu totul. Un ecran cobori din plafon 
de-a lungul peretelui din stânga, scăldat într-o lumină orbitoare. 
Mollie închise ochii. Văzuse imaginile acestea de mii de ori, în 
intimitatea biroului ei şi în singurătatea infernală a coşmarurilor 
ei. Aici nu exista nimic ce ea să nu fi ştiut deja. Se propti bine de 
stâlp şi îşi lipi obrazul de el - sarea din lacrimile ei arzând 
marmura rece. 

Mai întâi, avionul, o variantă militară a avionului cu reacţie 
comercial tip Lear, denumit C-12, pe pista de la baza de aviaţie 
militară de la Andrews. Venind spre el, generalul Griffin North, 
înalt şi slab, cu un mers dezinvolt şi cu un salut scurt. Se întoarce 


17 


pentru a le spune câteva cuvinte aghiotanţilor săi, apoi pare să-şi 
aducă aminte de camerele de luat vederi. Expresia i se 
îmblânzeşte, ca şi cum ar fi văzut nişte persoane pe care le 
iubeşte, vrea să întindă braţul spre ele. Soarele care-şi joacă 
razele pe ochelarii lui cu lentile întunecate face să-i strălucească 
pielea neagră şi catifelată. Ezită, apoi se întoarce şi se îndreaptă 
cu paşi apăsaţi spre rampă şi se urcă, aplecându-se ca să treacă 
prin trapă. 

Videocasetofonul se întrerupe, ecranul devine alb. 

Acum din nou avionul, la sosirea finală, profilându-se pe Munţii 
Santa Rosa, la est de Palm Springs, în California. O făptură 
graţioasă şi fragilă, năpustindu-se în jos, spre pista de aterizare. 

De fiecare dată când vedea banda, Mollie se gândea la acelaşi 
lucru: cameramanul care făcuse documentarul referitor la 
sosirea lui North fusese foarte priceput, un foarte bun 
profesionist. Urmărise la perfecţie aterizarea, fără a clătina 
niciodată aparatul, nici chiar atunci când botul avionului se 
îndreptase în betonul întărit, catapultând nava aeriană, 
rostogolind-o de pe o aripă pe cealaltă şi terminând prin explozia 
care o transformase într-o minge de foc. 

O a doua cameră de luat vederi se focalizase mult mai 
îndeaproape chiar asupra avionului. Videocasetofonul prezenta 
acum o suită de imagini statice, preluate de pe bandă. Cu o 
mişcare lentă, lonjeronul pe care era fixat trenul de aterizare din 
faţă se rupse brusc şi fu zvârlit departe. Apoi pneul se rostogoli 
clătinându-se de-a lungul pistei, acoperit de uriaşa umbră a 
avionului. 

Mollie era recunoscătoare că sunetul fusese şters de pe copia 
de acum. Versiunea de pe banda care se afla în posesia ei avea 
şi sunet. Uneori, când o privea, ţipa ea însăşi pentru a se 
împiedica să-şi imagineze ţipetele care trebuie să fi răsunat în 
avionul cuprins de flăcări. 

Luminile se aprinseră. Esterhaus nu avu nevoie să-şi atingă 
ciocănelul. Mollie îşi roti privirile prin sala tăcută şi văzu că pe 
podium, lângă Esterhaus, fusese pus un teanc de documente 
groase, bine legate. Raportul comisiei. 

Acum e-acum! 

Lui Mollie i se păru că-l vede pe Esterhaus îndreptându-şi 
spatele. In mod ciudat, poziţia lui severă fu contrazisă de 
cuvintele pe care le rosti. Acestea fură blânde, ca ale unui 
părinte şoptind vorbe de dezmierdare unui copil adormit. 

— Decizia unanimă a acestui comitet este că moartea 


18 


generalului Griffin North, în ziua de doi august a anului acesta, a 
fost un tragic accident. Am examinat toate dovezile ce ne-au fost 
prezentate... 

Nu chiar pe toate, domnule judecător! 

— ... şi suntem de acord cu concluziile înaintate de Consiliul 
Naţional pentru Siguranţa Transporturilor şi de unitatea militară 
care a întreprins ancheta la faţa locului. Prăbuşirea avionului 
generalului North a fost cauzată numai de proasta funcţionare a 
lonjeronului trenului de aterizare din faţă, care n-a reuşit să se 
fixeze înainte de aterizare. Din faptul că lampa de semnalizare 
din carlingă era aprinsă reiese clar că pilotul n-ar fi putut să ştie 
că exista o avarie. Eliminând posibilitatea unei erori umane şi 
fiind convinşi că lonjeronul se afla în stare tehnică bună, ne 
rămâne să cugetăm asupra unei probleme inexplicabile: pentru 
ce acest bărbat competent şi cu un viitor promiţător ne-a fost 
răpit înainte de a putea să contribuie mai mult la propăşirea ţării 
sale... aşa cum iară îndoială ar fi făcut, după alegeri - în calitate 
de viitor vicepreşedinte al nostru. _ 

Ar fi putut să devină, gândi Mollie. /n ciuda tuturor îndoielilor 
lui cu privire la politică şi a temerii că dacă ar părăsi uniforma 
militară s-ar pomeni pe tărâm străin şi ostil... 

Intr-adevăr, sistemul politic nu avea să se schimbe - va face 
tot ce-i va sta în putinţă pentru a transforma omul într-o făptură 
pe care în cele din urmă s-o poată controla. Dar Mollie nu credea 
că asta s-ar fi întâmplat. North era foarte puternic. Faţa lui avea 
o sursă mult mai profundă decât vârsta lui şi experienţa şi 
înţelepciunea lui proveneau din izvoare pe care numai un om de 
culoare care urcase de la rangul de simplu soldat până la cel mai 
înalt post de comandă le putea cunoaşte. De azi în patru ani, era 
posibil ca persoanele care trăgeau sforile în partide şi care îl 
văzuseră pe acest erou al Războiului din Golf ca pe salvatorul 
iminent în marile alegeri să se răzgândească. Insă în acei patru 
ani Griffin North ar fi devenit stăpân pe câmpul de luptă politic. 
Atunci, singura întrebare ar fi fost dacă America, în noul mileniu, 
ar accepta un preşedinte negru. 

— Aşadar, se consideră că aceste audieri sunt închise. 

Mollie simţi că i se face silă. Sări în picioare şi se îndreptă spre 
uşile camerei judecătoreşti înainte ca ecoul ciocănelului să se 
stingă. Uşile se deschiseră printr-o împingere atât de puternică 
încât se izbiră de opritoarele lor din cauciuc, făcând ca oamenii 
care se grăbeau să iasă în hol să se uite la ea. 

Mollie se strecură pe după colţ şi intră într-o nişă în care se 


19 


afla un răcitor de apă. Se străduise să nu privească niciodată 
spre viitor. Toate gândurile sau amintirile care amenințau s-o 
ducă într-acolo erau cauterizate de imaginea chipiului lui Griffin 
North, coborât în mormânt. Se aplecă deasupra artezienei ca apa 
să-i stropească buzele, apoi scoase o batistă şi îşi tamponă faţa. 

Când fu gata, îşi îndreptă trupul şi înfruntă holul. Prin faţa ei 
treceau o mulţime de persoane - secretari, curieri, consilieri 
senatoriali, membri ai diverselor medii parlamentare. 
Reprezentanţii mediilor de informare care fuseseră în sala de 
audieri se împrăştiau, ieşind pe uşi; Mollie li se alătură, 
înghesuindu-se în şuvoiul lor. Avea lucruri de care trebuia să se 
ocupe. 

Mollie Smith era o femeie neobişnuit de vioaie şi receptivă. 
Serviciul militar în cadrul CID nu făcuse decât să perfecţioneze 
ceea ce-i dăruise natura. Insă de astă dată ochii ei nu reuşiră să 
o ajute să conştientizeze anomalia, poate din cauză că anomalia 
însăşi existase şi dispăruse în mai puţin de o clipită. 

Aşa că Mollie trecu pe lângă bărbatul care o supraveghease. 
Era îmbrăcat ca un cameraman sau un fotograf oarecare: ghete 
de baschet, blugi, un hanorac Redskins peste un pulover uşor, o 
fotografie de legitimare a identităţii atârnată cu o agrafa la 
centură şi un aparat Yashica de treizeci şi cinci de milimetri 
petrecut peste umăr. 

Bărbatul acesta, cu chipul lui tineresc şi cu un trup oţelit, intră 
în rând în spatele lui Mollie, potrivindu-şi pasul după al ei, 
rămânând în dreapta şi îndeajuns de în urmă pentru ca vederea 
ei periferică să nu-l poată repera. 

Ochii lui hoinăriră peste silueta ei. Coada de păr avea culoarea 
ultimelor frunze de toamnă ale arţarului; sub fusta reglementară, 
pulpele i se vedeau puternice şi încordate. Işi aminti ochii ei, în 
timp ce trecuse pe lângă el - singura şansă pe care ar fi avut-o 
ea pentru a-şi da seama că era urmărită. Erau verzi, adânci şi 
foarte duri. Lacrimile care-i umpleau se asemănau cu apa unui 
izvor, curgând peste smaralde. 

Inginerul văzu adevărul de dincolo de durerea lui Mollie, în 
locul în care purta secretul ştiut de ea. Dacă n-ar fi fost durerea 
aceea, poate că l-ar fi ascuns mai bine. Dar asta nu avea nici o 
importanţă. Inginerul ştia cu exactitate ce anume se afla în 
tezaurul găsit de ea, cât avea el s-o lase să-l păstreze şi cum 
avea să i-l smulgă de la piept. 

In curând... 

Dar deocamdată avea s-o lase cu ceva ce avea să-i 


20 


amintească de el până la următoarea lor întâlnire, deşi, desigur, 
acum ea nu ar gândi în felul acesta. Inginerul se întrebă dacă 
darul lui avea să producă durere sau liniştire. Avea să-i ceară 
răspunsul cu următorul prilej. 

Mollie dădu colţul, se opri brusc şi se întoarse în loc. Fusese 
atinsă uşor de o persoană care trecuse pe lângă ea... bărbat 
înalt, cu păr cârlionţat, într-o jachetă de fotbal, care acum 
străbătea agale holul, îndreptându-se în direcţia opusă. 

Mollie se uită lung în urma lui. Nu era în stare nici să se mişte, 
nici să strige. Aerul din jurul ei era impregnat de colonie, un 
parfum pe care îl recunoscu într-o clipă, deoarece foarte multă 
vreme fusese însuşi mirosul vieţii. II simţise pe pielea sa când o 
atingea iubitul ei şi în răsuflarea lui, când el îi vorbea în şoaptă 
pe întuneric. Era parfumul pe care-l alesese ea pentru el, de o 
calitate cu totul deosebită, pentru a-l scoate în evidenţă şi a-l 
remarca printre ceilalţi bărbaţi ca aparţinându-i ei. 


— Mollie? Mollie Smith?! 

Glasul era binecunoscut, dar neputând fi identificat imediat. 
Mollie nu reuşi să-şi desprindă privirea de pe silueta care se 
îndepărta decât atunci când simţi că cineva îi atinge cotul, cu 
precauţie, aşa cum ar face o veche cunoştinţă. 

— Mollie, eşti într-adevăr tu! 

Femeia înaintă cu un pas, intrând în câmpul ei vizual. Avea 
puţin peste patruzeci de ani şi un păr blond-cenuşiu, strâns la 
spate într-o coadă împletită franţuzeşte. Faţa nu-i era la fel de 
bronzată cum şi-o amintea Mollie, dar avea strălucirea sănătoasă 
a cuiva avid să-şi petreacă weekend-urile făcând navigaţie, sau a 
cuiva care juca tenis în aer liber. Imbrăcămintea - o fustă de 
culoare crem cu o jachetă asortată, scoasă în evidenţă de o 
eşarfă viu colorată - redusă la dimensiuni minime, în cel mai 
costisitor mod cu putinţă. Dar Pamela Esterhaus fusese 
întotdeauna elegantă, cu acea rar întâlnită îmbinare dintre bun- 
gust şi bani. 

— Pamela... lartă-mă. Nu mă aşteptam deloc să dau peste tine 
aici. 

— Ei bine, vreme de un minut am crezut că m-am înşelat. 
Pamela Esterhaus, soţia judecătorului, îşi îndreptă privirea în 
direcția în care se uitase Mollie mai înainte. Aştepţi pe cineva? 

— Nu. Tocmai am ieşit din sala comitetului. 

— Audierea în cazul North? 


21 


— Cei de la JAG” m-au rugat să asist ca observator. 

— Să nu-mi spui că încă mai faci o anchetă? 

— Nu. Este doar o formalitate - necesitatea de a avea acolo un 
figurant din partea CID. 

Mollie nu ştia cum sau de ce îi scăpase acea minciună. Pur şi 
simplu îi scăpase. 

— Eu una mă bucur că toată treaba asta s-a terminat, spuse 
Pamela, apăsându-şi cuvintele. Nici nu pot să-ţi spun la ce 
presiune nervoasă a fost supus Simon. Făcu o pauză. lartă-mă 
că-ţi vorbesc despre asta, dar şi tu pari puţin trasă la faţă. 

— North era unul de-ai noştri, replică Mollie cu calm. Cel mai 
bun din câţi am avut vreodată. 

Pamela Esterhaus se uită în altă parte şi oftă. N 

— Am călcat în străchini, nu-i aşa? Imi pare rău. Imi dau 
seama ce însemna North pentru armată. Pentru noi toţi. Tăcu iar 
câteva clipe. Il cunoşteai? Vreau să zic, personal? 

Cuvintele aproape că o făcură pe Mollie să se prăbuşească. 

— Nu. Nu tocmai. 

Cu următorul prilej când Mollie se uită la ea, Pamela ţinea în 
mână o carte de vizită. Ochii îi erau blânzi, dar plini de 
îngrijorare. 

— Aveam de gând să te întreb dacă vrei să bem o cafea, să 
reluăm puţin vechile relaţii. Dar acum nu-i momentul potrivit, nu- 
i aşa? 

Mollie scutură din cap şi luă cartonaşul. Pamela lucra pentru 
Ministerul de Justiţie. Nu exista nici o titulatură a postului, numai 
cea a departamentului ei: „resurse umane”. Mollie nu avea 
nevoie să întrebe ce anume însemna asta. 

— Mi-ar plăcea să fim împreună, spuse, încercând să pară 
sinceră. 

Cu şase ani în urmă, ea şi Pamela Esterhaus se cunoscuseră la 
Riyadh, în timpul Războiului din Golf. La o sticlă de o jumătate de 
litru de whisky Jack Daniel's băută împreună pe terasa hotelului 
Intercontinental din Riyadh, în timp ce priveau cum noaptea 
arabă se lumina de rachetele Patriot care vânau Scud-urile 
irakiene, se înfiripă o prietenie specifică vremurilor de război. În 
dimineaţa următoare, înainte ca ele să plece către respectivele 
lor posturi, făcuseră schimb de adrese, numere de telefon şi 
promisiuni de a se reîntâlni. 

Intocmai ca şi multe alte planuri concepute pe câmpul de 


7 judge Advocate General - Procuror general al Curţii Marţiale. 
22 


luptă şi acestea se născuseră moarte. 

— Postul meu e la Belvoir, spuse Mollie. 

— Simon şi cu mine avem o locuinţă în Georgetown, pe 
Cooke's Row. Acum nici una din noi nu are nici o scuză. Am 
dreptate? 

— Intru totul. 

Mollie se grăbi să se îndepărteze. O simpatiza sincer pe 
Pamela Esterhaus, dar peste câteva zile femeia avea să aibă 
toate motivele să dorească să-i scoată ochii. Nu exista nimic ce 
Mollie ar fi putut face pentru a o împiedica pe Pamela să devină 
ultima victimă a soţului său. 

Pamela răspunse la scurta fluturare de mână pe care i-o 
adresă Mollie, apoi se îndreptă spre uşile sălii rezervate 
comitetului. Simţea priviri ce o măsurau cercetător, bărbaţi care 
îi apreciau nivelul pe scara de măsură a excitării sexuale, femei 
care făceau o apreciere mai aspră, mai critică. Dar era obişnuită 
cu aşa ceva, de ani de zile se obişnuise, încă de când 
descoperise că frumuseţea ei avea să fie întotdeauna o sursă de 
ademenire şi de invidie. Astăzi, în clipa asta, atenţia de care se 
bucura îi făcea o plăcere deosebită. 

Străbătu sala pustie a comitetului şi deschise uşa din spatele 
podiumului. Incăperea în care se pregăteau şi uneori deliberau 
membrii comitetului era acum goală, cu excepţia unui bărbat 
care stătea la capătul mesei lungi din lemn de nuc. 

— Bună, iubitule! 

Când intră soţia lui, închizând uşa în urma sa, Simon Esterhaus 
îşi înălţă privirile. 

— Pamela... nu mă aşteptam să te văd! 

— Vrei să spui că nici măcar nu m-ai observat, în sala 
comitetului? Simon, mă simt jignită. 

Cum el nu răspunse, ea îşi dădu seama că soţul ei minţea. Nu 
exista absolut nimic ce ar fi putut el să ascundă faţă de ea. 

Judecătorul îşi privea soţia apropiindu-se, zâmbetul ei uşor 
îmbuibat ispitindu-l, şoldurile ei legănându-se într-un ritm care-i 
făcea sângele să-i pulseze asurzitor în urechi. Aşa fusese ea 
întotdeauna, un animal de pradă mult mai vechi decât anii lor de 
căsnicie, ale cărui pofte îl revoltau şi, totodată, îl excitau. Pamela 
îşi ascundea sexualitatea precum un magician, în viaţa ei 
personală nelăsând să se vadă nimic din aceasta. Şi-o dezvăluia 
într-o splendoare nudă numai atunci când avea nevoie să 
cucerească sau să-şi satisfacă vreo dorinţă. 

Esterhaus cunoştea în totalitate şi pe fiecare în parte treptele 


23 


puterii ei. Purta cicatricele respective. Şi totuşi, în ciuda tuturor 
suferințelor pe care i le impusese, în ciuda tuturor încălcărilor de 
lege pe care îl făcuse să le accepte, nu era în stare să o respingă 
sau s-o refuze, după cum nu putea nici să schimbe influenţa 
lumii asupra fluxului şi refluxului. Ea îşi petrecu unghiile lucioase 
de-a lungul obrazului lui şi el tresări. 

— Incă te mai doare? 

— Mă voi duce la dentist peste câteva zile. Până atunci noua 
punte pe care mi-o lucrează va fi gata. 

Pamela se cocoţă pe marginea mesei, legănându-şi languros 
un picior peste celălalt. Işi cercetă soţul cu o privire scrutătoare, 
aşa cum un negustor de diamante ar studia o piatră prețioasă 
căutând defecte, uitându-se atent, aşteptându-se să descopere 
un cusur. Era impresionată de felul în care se prezentase el în 
timpul audierii comisiei, dar urmele existau, dacă ştiai unde să te 
uiţi: gulerul îi era lărgit în jurul gâtului şi un tremur nervos îi agita 
pleoapa stingă. 

— Acum totul s-a terminat, nu-i aşa? întrebă ea în şoaptă. 
Vreau să spun, totul s-a petrecut întocmai aşa cum trebuia. 

Privirea lui Esterhaus rămase pironită pe mâinile sale, ale 
căror degete se sprijineau, larg desfăcute, pe masă. 

— Preşedintele va primi mâine raportul cu semnătura mea. 

Pamela îşi lăsă capul pe spate şi râse pe tăcute. 

— Vezi? Ţi-am zis eu că avea să fie o simplă formalitate. Adică, 
în cele din urmă faptele au vorbit de la sine. 

De astă dată nu se putu împiedica să o privească, de parcă 
femeia ar fi rostit o blasfemie grosolană. 

Ea alunecă jos de pe masă şi făcu un ocol, în aşa fel încât să 
stea în picioare în spatele lui. Işi petrecu ambele mâini peste 
umerii soţului, coborându-le apoi de-a lungul suprafeţei netede a 
pieptului cămăşii lui. 

— E timpul să ne ducem acasă, şopti ea. Şi să dăm totul 
uitării. 


24 


3 


Postul de comandă al QRT se afla în clădirea cartierului 
general al Departamentului de Poliţie din Baltimore, la numărul 
601, East Fayette. 

Schelele şi materialele de construcţie erau martori muţi ai 
lucrărilor de renovare în curs de desfăşurare. Lui Rachel Collins i 
se părea că jumătate din perete lipsea, lăsând o zonă liberă între 
postul din interior şi holul de intrare. Până acum, trei persoane 
fără domiciliu - o femeie neatentă şi un comisionar-rătăciseră pe- 
acolo din greşeală şi sfârşiseră prin a ajunge la biroul sergentului 
de serviciu. 

Rachel îşi închipui că sergentul trebuie să fi fost obişnuit cu 
astfel de lucruri. El se purta blând cu bieţii oameni, îndrumându-i 
să facă cale întoarsă, îndemnându-i să se înapoieze pe drumul pe 
care veniseră. 

Ea văzu toate astea printr-o fereastră mare, cu vizibilitate 
dintr-o singură parte şi situată la nivelul taliei. Încăperea în care 
stătea era zugrăvită într-un galben posomorit, care ei i se părea 
obositor pentru ochi. Se gândi că acea culoare fusese i aleasă 
anume, deoarece încăperea îndeplinea şi funcţia de cameră 
pentru interogatorii. 

Pe biroul fixat de duşumea cu şuruburi se afla un bloc de foi 
de scris cu antet oficial, un creion cu mină de fetru şi un teanc de 
şase foi neprinse, acoperite cu un scris ordonat şi inteligibil. 
Comandantul Burns ceruse ca Rachel să-şi redacteze raportul 
imediat. Când ea întrebase dacă i se poate pune la dispoziţie un 
calculator portabil sau un casetofon, el pufni pe nas, dispreţuitor. 

— Atunci, ce-ai zice de un duş, înainte să mă apuc de lucru? 

— Nu avem instalaţii pentru femei. Şi nu există decât două 
duşuri. Deocamdată ambele sunt folosite. 

O jumătate de oră mai târziu, duşurile erau tot indisponibile. 
Rachel se dusese în camera de odihnă din zona de recepţie şi îşi 
spălă mâinile şi faţa atât cât putuse, încercând să nu dea atenţie 
senzaţiei de înţepături cauzate de cioburile de sticlă intrate în 
pielea capului. 

După aceea sunase la Fort Belvoir. Jessup, ofiţerul de serviciu, 
îi spusese că ofiţerul sub a cărui comandă se afla ea nu era la 
post, dar că Burns tunase şi fulgerase pe liniile telefonice dintre 


25 


Departamentul de Poliţie din Baltimore şi Belvoir. 

— Te deranjează să-mi spui ce anume ai făcut tu, Collins, de l- 
ai scos aşa din fire? 

Rachel îi povesti pe scurt. 

— lisuse, ce încurcătură! Linia telefonică rămase tăcută câteva 
clipe. Rachel auzea respiraţia astmatică a lui Jessup. Sunt 
convins că totul se va limpezi, zise el în cele din urmă. Perie-l! 
Scrie raportul ăla pentru el. 

Rachel se simţea ispitită să amintească de treaba cu duşurile, 
dar se hotărî să renunţe. Avea să întocmească blestematul acela 
de raport şi pe urmă avea să depăşească toate limitele de viteză 
înscrise în registrele din Maryland şi Virginia. Gândul la 
apartamentul ei şi la o baie constituia o motivaţie suficientă. 

Acum terminase şi Burns continua să fie de negăsit. Se întrebă 
dacă el era realmente ocupat, sau dacă nu cumva era cel mai 
infect tip cu putinţă. 

Adună paginile şi le bătu uşor pe margini, astfel ca teancul să 
aibă colţurile perfect aliniate. Nici nu-i trecu prin minte să le mai 
citească o ultimă oară. Nu exista nimic ce ar fi putut să adauge 
la relatarea ei şi care să fi schimbat cât de cât lucrurile pentru 
femeia care acum devenise văduvă sau pentru copilul care nu 
mai avea tată. Totuşi, din fericire, femeia avea să se facă bine. 
Rachel se dusese la ea, în ambulanţă, după ce asistenții medicali 
verificaseră dacă nu avea fracturi de oase şi-i aplicaseră 
unguente şi comprese. Când Rachel îi spusese că Dunn murise, 
Candy îşi ridicase capul şi în ochii ei cu priviri rătăcite apăruse o 
sclipire de viaţă. Apoi schiţă un fel de zâmbet. Pentru Candy 
Dunn, libertatea era un nectar dulce, dar cu gust necunoscut. 

Rachel o strânsese uşor în braţe, îi şoptise „Mult noroc!” şi 
plecase, întrebându-se dacă nu cumva soarta lui Candy Dunn era 
să atragă bărbaţi oribili, de felul lui Dunn. 

Rachel îşi reaminti toate acestea în timp ce continua să 
aranjeze teancul de hârtii, bătându-l de birou. Uitându-se prin 
fereastra cu vizibilitate dintr-o singură parte, îşi dădu seama că 
tocmai se făcea schimbarea personalului, trecându-se la tura de 
lucru de la jumătatea dimineţii - o mulţime de oameni în 
îmbrăcăminte de stradă mişunau prin zona de recepţie. Bărbatul 
înalt, în vestă Redskihs nu ieşea cu nimic în evidenţă. Ceea ce-i 
reţinu privirea fu desenul bătător la ochi şi reprezentând un 
războinic indian de pe pielea cafenie a spatelui vestei. Rachel îi 
urmări spatele cât timp omul discută cu sergentul de la birou, 
care făcu apoi un scurt apel telefonic. Cei doi continuară să 


26 


sporovăiască până când un recrut veni grăbit, aducând un mic 
pachet. Sergentul împinse înainte un formular şi fanul sporturilor 
mâzgăli ceva în josul acestuia. 

Numele lui. Este un curier. 

Privirea lui Rachel se îndreptă spre orologiul mare, de modă 
veche, de deasupra biroului sergentului. Zece şi jumătate. li era 
foame, era obosită şi murdară. Când se uită iar prin geamul 
ferestrei, curierul plecase. 


Podul Memorial Arlington, care se întinde peste râul Potomac, 
oferă câteva dintre cele mai frumoase privelişti ale 
monumentelor istorice ale Washington-ului. De asemenea, este 
podul cu cel mai intens trafic rutier, făcând legătura între George 
Washington Memorial şi centrul oraşului. La ore de vârf, mai bine 
de trei sute de maşini traversează podul la fiecare şaizeci de 
secunde - şi cele mai multe sunt echipate cu telefoane celulare, 
dintre care patruzeci la sută sunt în funcţiune în timp ce 
vehiculele se află pe pod. 

Cutia de interceptare, de treizeci pe treizeci de centimetri, 
fusese montată sub pod, în cel mai înalt punct al arcului celui 
mai apropiat de malul râului ce aparţinea districtului Columbia. 
Infăşurată în pânză pentru ambalaj de culoarea nisipului, pentru 
a se asemăna cu zidăria podului, era fixată cu un clei rezistent la 
apă, de calitatea celor utilizate de armată. Două orificii mici, 
fiecare de mărimea unei monede de zece cenți, fuseseră tăiate 
în capac, pentru a permite funcţionarea scanerelor. 

Alimentate de o baterie uşoară, cu litiu, scanerele erau reglate 
să se activeze pe o durată de o oră, la momentele de vârf din 
cursul dimineţii şi al serii. In acele intervale de timp, scanerele 
interceptau în medie două sute douăzeci de numere de telefon 
celular şi numerele de serie electronice corespunzătoare, ai căror 
proprietari rămâneau în necunoştinţă de pirateria comisă. După 
aceea, numerele erau memorate pe un microcip, care, la 
comanda dată de la un pupitru general, avea să se 
reprogrameze,  retransmiţând spre aparatul telefonic al 
Inginerului digiţii respectivi, începând cu codurile 
corespunzătoare zonelor. 

Inginerul instalase acest sistem de „donare” la o săptămână 
după ce acceptase actuala lui slujbă. De atunci, instalația 
funcționase mulţumitor şi, dată fiind durata de viaţă a bateriei, 
avea să dureze mai mult decât o cerea scopul ei. Dar cu mult 
înainte de acel termen, întocmai ca toate uneltele pe care le 


27 


folosea Inginerul - mecanice, electronice sau umane - avea să fie 
demontată şi lichidată în mod adecvat. 


Inginerul ieşi cu paşi mari din sediul central al poliţiei din 
Baltimore şi porni de-a lungul străzii, către un grup de telefoane. 
Soarele la jumătatea lunii septembrie, urcând încet către amiază, 
era puternic, dar căldura lui abia dacă se făcea simțită pe faţa 
Inginerului, a cărei culoare şi luciu amintea de pielea unei şei 
îndelung folosite. 

Inginerul formă numărul pupitrului său de comandă, aşteptă, 
apoi tastă digiţii care aveau să activeze sistemul de recuperare a 
datelor. Memoră primul număr pe care i-l dădu vocea generată 
de computer, pe urmă puse receptorul în furcă şi formă iar un 
număr. De astă-dată fu numărul pe care îl şterpelise scanerul şi 
aşteptă până când computerul efectuă verificarea, comparându-l 
cu datele din registrele societăţii Bell Atlantic. 

Inginerul scoase din buzunar o revistă Smithsonian făcută sul 
şi ajunse la a doua pagină a unui articol despre canalele de pe 
Marte, când vocea electronică reveni cu amănunte. Numărul 
aparţinea unui anume doctor Stanley Weisberg, cu adresa 3672, 
Meadow Hill Lane, Chevy Chase, Maryland. Pentru comoditate 
medicul avea şi o cartelă telefonică AT & T. 

Inginerul întrerupse legătura. Oricine care locuia pe o stradă 
cu un nume atât de pretenţios, în ceea ce era de fapt o zonă 
mlăştinoasă asanată, merita să fie pus la punct. Doctorul 
Weisberg avea să păţească asta. 

Inginerul formă numărul centralei Bell Atlantic, apoi tastă 
numărul cartelei telefonice a lui Weisberg. La o depărtare de 
câteva mile, un telefon începu să sune. O dată. 

— Sunt Inginerul. Curăţenia este în curs de efectuare, conform 
programului. 


Rachel ajunse acasă abia la ora trei şi jumătate a aceleiaşi 
după-amieze. Apartamentul era înăbuşitor, deoarece înainte de 
plecare ea închisese ferestrele. Il străbătu în întregime şi le 
deschise, apoi se îndreptă spre baie, în drum scoţându-şi 
obiectele de îmbrăcăminte şi lăsându-le să cadă în urma ei. 

Duşul o linişti, alungind frustrarea şi umilinţa apăsătoare pe 
care i le impusese Burns. După ce-şi terminase raportul, 
aşteptase de-i venise rău, mai bine de o oră, până să reapară 
comandantul QRT. Acesta aruncase o privire peste lucrarea ei şi, 
fără nici un comentariu, îi spusese că poate să plece, ceea ce ei Îi 


28 


adusese aminte de euforia din tinereţe, când era eliberată după 
o pedeapsă care o ţinuse în casă. 

In drumul cu maşina spre Alexandria, încercase să se convingă 
că niciodată nu va mai fi nevoită să aibă de-a face cu Burns. Dar 
ştia că nu acesta era adevărul. Rapoartele lui privitoare la 
activitatea ei aveau s-o urmărească până când se va închide 
cazul sergentului Charlie Dunn. 

Rachel ieşi din baie înfăşurată într-un halat de prosop flauşat 
verde - un costisitor cadou de ziua naşterii pe care şi-l făcuse ea 
însăşi. Uşile cu geam din camera de zi erau scăldate în lumină, 
duşumeaua din lemn de arțar de Vermont era caldă sub tălpile 
ei. In colţ, pe suportul echipamentului stereo, se afla robotul ei 
telefonic, al cărui bec roşu clipea. 

Rachel apăsă tasta de redare a mesajului, apoi dădu fuga în 
dormitor, să se îmbrace. 

Porni pe autostrada U.S.1, de la sud de Alexandria şi mergând 
pe aceasta trecu pe lângă depozitele de cumpărare şi vânzare de 
automobile Rib Bam şi Denny's şi pe lângă mici negustori, cu 
prăvăliile lor în care vindeau gogoşi cu cremă „Krispy” şi 
ghicitorile în palmă, înghesuite una în alta. 

O dată ajunsă la post, coti pe Belvoir Road, străbătu Pence 
Gate şi trecu pe lângă terenul de golf Belvoir South 9. După ce 
coti încă o dată, la Strada 9, reveni pe Gunston şi opri pe Strada 
6. 

Rachel intră cu berlina sa fabricată pentru armată într-un 
spaţiu de parcare din faţa clădirii utilitare care adăpostea 
conducerea CID. li arătă în grabă paznicului din holul de intrare 
legitimaţia şi insigna ei. In timp ce liftul urca din greu spre etajul 
trei, se uită la imaginea ei reflectată în oglinda de metal lustruit 
de lângă plafon. Bluza albastră cu mâneci scurte se potrivea cu 
pantalonii cenuşii. Nu se fardase şi nu purta nici o bijuterie, în 
afară de ceasul antiacvatic de la mână. Se simţea înviorată şi 
credea că pare a fi în largul ei. Pulsul însă spunea cu totul 
altceva. 

Rachel merse de-a lungul coridorului, până într-o cameră de 
recepţie. Era ora prânzului. Se întrebă dacă ordinul de a se 
prezenta la vremea asta ţinuse seama de acest lucru. Se opri în 
faţa uşii biroului, se strădui să-şi recapete calmul şi bătu de două 
ori, scurt şi cu hotărâre. 

— Intră! 

încăperea era mică şi înghesuită. Se afla acolo un birou nou, 
înconjurat de vechi dulapuri-fişier, dintr-un aliaj de cupru cu 


29 


cositor sau zinc. Pe pervazul ferestrei, o begonie prăfuită se lupta 
să supravieţuiască. 

In faţa biroului erau două fotolii clasice, îmbrăcate în vinil bej. 
Maiorul Mollie Smith stătea în faţa calculatorului ei. Rachel 
remarcă în mâna ei o cutie pentru pastile, ornamentată cu un 
email albastru, pe care Mollie se grăbi să şi-o bage în buzunar. 

— Ce dracu' s-a întâmplat la Baltimore? întrebă aceasta, în loc 
de salut. 

— Mi-am trimis raportul prin fax, replică Rachel. E scris de 
mână pentru că aşa mi-a cerut Burns. 

Mollie se rezemă de spătarul fotoliului, jucându-se cu un 
creion. Rachel îşi spuse în gând că părea mai mult decât obosită. 
Era ca şi cum ceva vital îi fusese supt din însuşi adâncul fiinţei ei. 

— la loc, Rachel, zise Mollie şi spune-mi exact ce anume s-a 
întâmplat la Baltimore. 

Fu o relatare uşoară. Rachel îşi lăsă deoparte emoţiile şi se 
limită la fapte, chiar şi când vorbi despre felul în care Dunn îşi 
bătea soţia. 

— Nu exista nici o altă posibilitate de a-l captura, decât prin 
împuşcare? 

— Dacă trăgătorul de elită al QRT n-ar fi tras atunci când a 
făcut-o, Dunn m-ar fi ucis pe mine. 

Rachel tăcu vreme de câteva clipe, gândindu-se la ceea ce 
tocmai spusese. Era prima dată când recunoştea, fie cu glas tare, 
fie în sinea ei, că în noaptea aceea, la Baltimore, fusese cât pe- 
aci să moară. 

— După ce a tras puşcaşul de elită, el rămăsese în picioare, 
continuă ea. Atunci am ripostat, trăgând şi eu. 

— Aşadar a fost o împuşcătură justificată. 

— Absolut. 

— Şi Dunn încă mai trăia, când se terminase totul? 

— Abia dacă mai respira. 

Mollie luă de pe birou câteva file de mesaje transmise prin fax. 
Rachel îşi recunoscu scrisul de mână. 

— Burns e tare supărat din cauza reacției tale în stil cowboy, 
dar pare să intenţioneze să treacă peste mine. Chiar l-ai 
ameninţat cu nişte fotografii? 

— QRT avea o cameră video Steadycam care funcţiona 
încontinuu. Era imposibil să le fi scăpat soţia lui Dunn. Cu un 
echipament de soiul acesta, imaginile statice ar fi arătat cum nu 
se poate mai bine ce-i făcea el. 

— Asta te-a scos din fire, nu-i aşa? 


30 


Rachel simţi reproşul inclus în întrebare. 

— Da. 

— Indeajuns de tare încât să periclitezi o intrare în forţă a QRT 
şi să nu te supui ordinului dat de cineva, care, la momentul 
potrivit, era superiorul tău pe teren. 

— Dacă se afla cineva în pericol, aceea eram eu! 

— Tocmai asta spune şi Burns. Dar lucrurile nu se opresc aici, 
Rachel. Burns are dreptate când afirmă că, în mod inutil, i-ai pus 
oamenii în primejdie. l-ai dat lui Dunn destul timp pentru a avea 
acces la armament. Dintr-odată, QRT s-a pomenit că se 
confruntă cu o putere de foc mult mai mare decât cea la care se 
aşteptase. 

Rachel simţi cum un val de sânge îi urcă încet în ceafa. 

— Nu „în mod inutil”. Dacă QRT era atât de dornic să dea 
buzna, ar fi trebuit să ţină seama de faptul că Dunn avea 
posibilitatea să folosească ceea ce se afla în magazie. Făcu o 
pauză. Acolo, înăuntru, era un copil, Mollie. 

— Ştiu. Dar dacă operaţiunea aş fi condus-o eu şi tu te-ai fi 
purtat aşa, ţi-aş fi luat şi eu o tresă. De data asta aţi avut noroc, 
Rachel. Atât tu, cât şi QRT. Dar cei mai norocoşi au fost soţia şi 
copilul. Nu ţi-a trecut deloc prin minte că Dunn ar fi putut să-şi 
întoarcă arma împotriva lor, numai pentru a crea o diversiune... 
nu-i aşa? 

Rachel îşi feri privirea. 

— Nu, nu m-am gândit la o asemenea posibilitate. 

— E ceva ceva trebui să ţii minte. 

Mollie aranjă foile de fax, bătându-le uşor marginile. 

— Voi avea nevoie de astea, scrise la maşină. Se uită la 
Rachel. N-ai omis nimic? Ţinând seama de sentimentele tale faţă 
de Burns? 

Aş putea tot atât de bine să termin acum cu toată povestea 
asta. 

— Ba da, am omis. 

Incercând să ignore sprâncenele încruntate ale lui Mollie, 
Rachel, a cărei exasperare îi accentua ridurile din jurul gurii, luă 
foile transmise prin fax şi le răsfoi, urmărind textul cu degetul. 

— Aici, când îl ţin în braţe pe Dunn, chiar înainte să moară. 
Dunn mi-a spus ceva. Am omis acest lucru pentru că nu eram 
sigură ce anume însemna... şi nu voiam ca Burns să vadă ceva 
ce putea să nu fie treaba lui. 

— Ce ţi-a spus? întrebă Mollie, privind-o cu atenţie. 

— Dunn m-a numit „surioară”. Zicea că avea să moară fericit, 


31 


ştiind că contribuise la băgarea în mormânt a ticălosului ăluia 
negru de North. Rachel avu o ezitare. Dunn era grav rănit. Era 
posibil să fi delirat. Dar faptul că vorbea aşa despre generalul 
North... Nu ştiam ce să înţeleg din asta. 

Mollie stătea complet nemişcată. 

— Mai spune-mi o dată, cu exactitate. 

Rachel repetă cuvintele, urmărind cum faţa lui Mollie devenea 
albă ca varul. 

— Ce este? 

Mollie nu luă în seamă întrebarea. 

— Eşti absolut sigură că asta a spus Dunn? Nu te înşeli deloc? 

— Nu mă înşel deloc. 

— A mai auzit altcineva asta? 

— Nu. Cei din QRT tocmai intrau pe uşă. Până să ajungă la noi, 
Dunn murise. 

Rachel întinse mâna şi atinse braţul lui Mollie, a cărui piele se 
făcuse ca de găină. 

— Ce se întâmplă? 

Mollie îşi retrase braţul. Glasul îi cobori cu o octavă. Era aspru, 
aşa cum Rachel nu i-l mai auzise niciodată şi avea o insistenţă 
neplăcută. 

— Ascultă-mă cu mare atenţie, Rachel. Erai singură cu Dunn? 

— Da. 

— Unde se aflau soţia şi copilul lui? 

— Băiatul era în camion. Geamurile erau ridicate. N-ar fi putut 
să audă nimic. Părea să fie într-o stare cataleptică. Tăcu câteva 
clipe, revăzând în imaginaţie scena. Soţia lui Dunn se afla la o 
depărtare de aproximativ patru-cinci metri, zăcând pe 
pardoseală. El se năpustise asupra ei, înainte ca eu să-l întrerup. 
Sunt absolut sigură că ea n-ar fi putut să audă nimic din cele ce 
mi-a spus el. 

— Ai zis că QRT avea o cameră video, interveni Mollie. 

— Dar chiar dacă ar fi avut-o în funcţiune în timp ce intrau pe 
uşă, ei se aflau prea departe pentru a capta orice fel de sunet. 

Mollie sări în picioare, se îndreptă spre fereastră şi se sprijini 
de cadrul acesteia. 

— Nu „orice fel de sunet”, zise ea, răsuflarea ei aburind 
geamul. Ai spus că QRT instalase microfoane în depozit, înainte 
ca Dunn să fi intrat acolo. 

— Da. Imi amintesc zgomotul unor picături de apă, auzit în 
difuzoare. 

Mollie se întoarse spre Rachel. 


32 


— Aşadar, e posibil ca microfoanele să fi captat ceea ce ţi-a 
spus ţie Dunn. 

— Abia dacă-l auzeam eu! 

— Dar e posibil, 

— Da. 

— Trebuie să punem mâna pe acea bandă audio. 

In timp ce Mollie întindea mâna spre telefon, Rachel îi prinse 
braţul. 

— Nu înainte de a-mi spune ce se petrece, zise ea. Dacă se 
întâmplă ceva rău, merit să ştiu. 

Mollie văzu hotărârea de luptă din ochii lui Rachel şi îşi dădu 
seama că aceasta nu avea să renunţe la pretenţia sa. Ar fi putut 
s-o retrogradeze; ar fi putut să facă alte lucruri. Dar acum nimic 
nu ar fi avut vreun efect. Rachel auzise deja prea mult. 

— OK. Dar ceea ce voi spune rămâne în camera asta şi nu 
vreau nici un comentariu sau întrebări. E clar? 

— Este un ordin formal? 

— Pot face să fie. Tonul lui Mollie era tăios ca un ciob de sticlă. 

— Nu-i nevoie. E suficient să-mi spui. 

Mollie îşi aţinti privirile în gol. Era furioasă pe Rachel că o silea 
să-i împărtăşească secrete pe care nimeni altul nu-şi putea 
permite să le cunoască. In acelaşi timp, ştia că nimic din toate 
astea nu era din vina lui Rachel. Când ofiţerul de serviciu primise 
apelul telefonic referitor la Dunn, Mollie nu fusese la birou şi nu 
putuse fi contactată. Numele lui Rachel fusese următorul pe lista 
de legături. Aşa-i când e să se întâmple... Ghinion. 

— Moartea lui North nu s-a datorat unui accident, se auzi 
Mollie spunând. A fost ucis. Mă bazez pe doi informatori care pot 
furniza dovezi certe cu privire la cei care au organizat complotul 
destinat să-l omoare. 

Rachel era uluită. Prăbuşirea avionului lui North zguduise 
întreaga armată, de la marele comandament şi până jos. In 
săptămânile care urmaseră, nu se vorbise mai nimic despre orice 
altceva în afară de ancheta întreprinsă de echipa Centrului de 
Securitate al Armatei de la Fort Rucker, Alabama. Dar 
anchetatorii eliminaseră categoric orice posibilitate de sabotaj. 
Intocmai aşa cum făcuse şi comisia condusă de Esterhaus... 

— La ce dovezi te referi? întrebă Rachel, cu glas scăzut. 
Informatorii tăi îţi afirmă că avionul lui North fusese sabotat? 

— Ei spun că a fost implicată cel puţin o persoană cu 
cunoştinţe tehnice superioare - din domeniul aeronauticii, pentru 
a fi mai exacţi. Dar nu au nici un nume. 


33 


— Şi atunci, de ce te bazezi pe ei? întrebă Rachel. Ar trebui să 
fie interogaţi de experţi în domeniul aviaţiei... îşi înghiţi cuvintele 
când îşi dădu seama că Mollie se uita fix la ea, ca şi cum până 
acum ea, Rachel, ar fi trebuit să facă legătura. Şi o făcu. Dunn... 
şopti ea. El este „numele” tău. Tăcu câteva clipe. Mă numeşte 
„Surioara” lui, îmi spune cum a contribuit la băgarea în mormânt 
a lui North... Era pe moarte. Eu îmi închipuiam că delirează. 

— Poate că chiar delira. Sau a spus asta în scârbă, deoarece 
niciodată n-ar fi crezut că vorbele lui aveau să însemne ceva 
pentru tine. 

— Cine era el, Mollie? Cine era în realitate Charlie Dunn? 

— O să ştiu mai multe îndată ce voi obţine banda aceea. 


La nord de aeroportul internaţional Dulles, între autostrăzile 
606 şi 846, se afla o zonă presărată cu terenuri industriale: 
Loudoun, Sterling Park, Technology Trading şi altele. 

Situată în afara drumului Sally Ridge, în Trans Dulles Center se 
afla o clădire de trei etaje, din sticlă verde. Firma cu dimensiunea 
ei era discretă: WONDERLAND TOYS8, scrisă cu litere de tipar 
gravate pe piatră albă. 

Compania nu era o fabrică, ci un mijlocitor între nişte 
producători din Asia şi distribuitori din Statele Unite ale Americii. 
Ca atare, nu adoptase nici un inventar. In schimb, pe acoperiş se 
afla o instalaţie ultramodernă de comunicaţii prin satelit, iar în 
birourile firmei existau cele mai recente tipuri de calculatoare şi 
echipamente electronice. Un avion cu reacţie al companiei stătea 
în aşteptare pe pista particulară de pe Aeroportul Naţional şi o 
navă de pescuit sportiv tip Ryker, lungă de cincisprezece metri, 
era amarată la Yacht Club din Mount Vernon. 

Dacă un străin ar fi intrat întâmplător, neinvitat, la 
Wonderland, ar fi fost întâmpinat de un recepţioner politicos 
care, în realitate, era un ofiţer de securitate, unul dintre cei patru 
care patrulau în mod discret la parter. 

Inainte de a fi poftit, e posibil ca vizitatorul să fi remarcat că 
majoritatea salariaţilor firmei erau asiatici. De fapt, erau cu toţii 
chinezi din Hong Kong. Se ocupau cu operaţiunile zilnice ale 
companiei şi evitau cu scrupulozitate orice contact cu bărbatul 
care, din când în când, sosea pentru a ocupa vastul biroul din 
colţul clădirii, la etajul trei. 

Orice întrebare cu privire la activităţile sau la bunăstarea 


8 jucării din Ţara Minunilor (nota trad.). 
34 


financiară a firmei s-ar fi dovedit zadarnică. Wonderland Toys era 
o corporație privată. Deoarece nu oferea nici o acţiune publicului, 
se situa în afara jurisdicției Comisiei pentru Asigurări şi 
Schimburi. Işi depunea banii la filiala din districtul Columbia al 
băncii din Hong Kong şi Kowloon, iar datele referitoare la 
tranzacţiile sale financiare erau memorate pe dischete de 
calculator, la sediul central al băncii, aflat în acea colonie. 

În multe privinţe, Wonderland Toys semăna cu un recipient 
compact, etanş la apă. Şi totul era o faţadă. 

Inginerul stătea la un birou cu diametrul de trei metri, cioplit 
dintr-un singur trunchi de tec de Sumatra. Incorporat în acesta se 
afla un echipament de legătură directă cu un satelit, un panou 
de comandă care monitoriza ecranul de securitate ultrasofisticat 
pentru a proteja Wonderland, un computer cu fax şi cu 
posibilităţi de înregistrare a vocii şi o serie de şase mici 
monitoare TV, conectate la videocamere de supraveghere 
exterioară. 

Inginerul studia caseta din mâna lui, livrată cu câteva minute 
mai înainte chiar de extrem de sofisticatul laborator de 
electronică amplasat la primul nivel al subsolului. Nu avea nici 
cea mai mică bănuială că un tehnician ar fi auzit ceea ce era 
înregistrat pe bandă. Ciudata frumuseţe a societăţii Wonderland 
consta în aceea că omul său de paie era totalmente dependent 
de bunăvoința Inginerului. Cu câţiva ani în urmă, Inginerul îl 
scosese pe omul acesta - un important cultivator şi distribuitor 
de heroină - din Triunghiul de Aur, cu un pas înaintea 
reprezentanţilor agenţiilor Thai şi DEA. O carte verde, o nouă 
identitate şi un frumos cont în bancă fuseseră imediat puse la 
dispoziţie. Mai târziu, când afaceristul fusese de acord să ducă 
viaţa confortabilă a unui întreprinzător prosper, Inginerul 
adusese aici şi familia individului. 

Negustorul de droguri transformat în om de paie nu uitase 
niciodată ce-i datora Inginerului. Drept răsplată, îi asigura 
acestuia o bază de operaţiuni căreia, practic, nu i se putea da de 
urmă. Bărbaţii şi femeile care lucrau la Wonderland fuseseră 
aleşi anume pentru datoria lor faţă de negustor. Despre străinul 
9wailow li se spusese numai că siguranţa şi liniştea lui 
sufletească erau în strânsă legătură cu propria lor siguranţă şi cu 
cea a rudelor lor. 

Şi tocmai de aceea nu-şi făcea Inginerul nici o grijă în privinţa 
tehnicianului de sunet - a cărui activitate era, desigur, foarte 
bună. Atât de bună încât acum îi înfăţişa Inginerului o problemă 


35 


pe care ar fi preferat din toată inima s-o evite. 

Inginerul introduse caseta în fanta casetofonului şi ascultă 
cuvintele rostite de Charlie Dunn în clipa morţii. Tehnicianul 
ştersese toate zgomotele de fond şi mărise nivelul decibelilor 
atunci când fusese necesar. Acum se auzea foarte limpede tot ce 
spusese Dunn. Mult prea multe lucruri. Şi persoanei celei mai 
puţin indicate. 

Actualmente, Inginerul ştia totul despre tânăra care se aflase 
lângă Dunn în ultimele lui clipe de viaţă. Cu mult timp în urmă, 
spărsese codurile de securitate, oarecum supărătoare, ale fişelor 
personalului din armată, păstrate în clădirea Hoffman din 
Alexandria, vizavi de Halliday Inn. Ştia atât de multe despre ea 
încât nu-i rămânea decât s-o ucidă. 

Inginerul apăsă un buton şi pe monitor începură să se deruleze 
lent amănuntele unei întregi vieţi. 

Rachel Collins, W.O. Gradul doi, agent în CID. Vârsta - 
douăzeci şi nouă de ani, născută la Oceanside, California. 

Tatăl fusese un militar de carieră, sfârşind cu gradul de colonel 
şi fiind mutat în interes de serviciu în diverse localităţi din Statele 
Unite şi din Europa. Frecventele deplasări îl făcuseră pe Collins 
să devină un ştrengar al armatei şi pusese capăt unei căsnicii 
dificile printr-un divorţ. Asemenea multor femei din anii şaptezeci 
care se descurcaseră pentru a se „găsi pe ele înseşi”, Penny 
Collins fugise de constrângerile înăbuşitoare ale vieţii ei legate 
de armată. Lăsase în urmă un soţ mânios şi acrit şi o fiică 
marcată de rănile abandonării sale. 

Dar Collins era isteaţă şi inteligentă. La vârsta de şaisprezece 
ani vorbea fluent franceza, germana şi rusa. Când tatăl ei murise 
din cauza unui atac de cord, la patruzeci şi doi de ani, ea 
absolvise liceul şi era singură pe lume. Pentru ea, armata nu era 
atât o vocaţie, cât un refugiu. 

Collins s-a dovedit a fi dură, căpătând note mari pe toată 
durata instrucției militare. Era deosebit de îndemânatică în 
mânuirea armelor mici şi luase o medalie de aur la întrecerile de 
tir dintre secţii. 

La şcoala de poliţie militară de la Fort McClellan, statul 
Alabama, s-a clasat a treia la categoria ei. Instructorii au 
observat că putea face faţă disciplinei, dar uneori avea probleme 
cu regulamentul. In timpul unui exerciţiu de antrenament, ea 
„arestase” un general cu două stele care, din nebăgare de 
seamă, intrase într-o zonă de „punere sub urmărire”. 

Ofiţerul care trebuise să rezolve acel eşec era maiorul Mollie 


36 


Smith. 

Şi aici vieţile celor două femei convergeau, creându-i 
inginerului mari dificultăţi. 

Smith era instructor din partea CID la Şcoala de poliţie 
militară, fiind o fostă anchetatoare de teren care urcase până la 
rangul warrant officer gradul doi, hotărâtă să-şi obţină avansarea 
şi care, pe urmă, rămăsese la Fort McClellan. O remarcase pe 
Collins din mulţimea colegilor ei nu numai pentru cunoştinţele ei 
lingvistice şi iscusinţa în mânuirea armelor, ci fiindcă în tânăra 
femeie recunoscuse ceva din ea însăşi - o inteligenţă ascuţită, 
capacitatea de a urmări problemele până la rezolvarea lor, un 
simţ al datoriei înnăscut. 

Smith îi dăruise lui Collins - intrusa timidă, bănuitoare şi 
singuratică - o lume pe care o considera ca fiind a ei. Aici, 
secretele constituiau domeniul de activitate, corolarul era că 
propriile secrete ale cuiva se aflau pentru totdeauna în afara 
atingerii celui care le-ar fi putut cerceta cu scopul de a provoca 
suferinţe. Cel puţin aşa se presupunea. Era o lume pe care 
Collins, dacă n-ar fi îmbrăcat haina militară, n-ar fi descoperit-o 
niciodată. Toate tainele referitoare la ea erau cunoscute, tot aşa 
cum şi ea cunoştea adevărul absolut despre cei cu care lucra. 
CID era o societate utopică, egalitaristă, în cea mai pură formă a 
sa. 

Toate acestea reieşeau foarte bine din aprecierile exprimate 
de Smith cu privire la calităţile profesionale ale lui Collins. 

Sub îndrumarea lui Smith, Collins ajunsese la gradul de 
sergent după un an în cadrul CID. Avansa rapid, urmând cursul 
de candidaţi la rangul de warrant officer organizat la Fort Rucker 
şi terminându-l pe primul loc la categoria ei. 

Legătura dintre cele două femei se strânsese, devenind ceea 
ce Inginerul credea că era o prietenie ce trecea dincolo de 
diferenţa dintre gradele lor. Rapoartele lui Smith referitoare la 
Collins continuau să fie exprimate în jargonul monocrom al 
armatei, dar printre rânduri se citeau multe lucruri. Inginerului 
nu-i fu deloc greu să le desluşească. 

Ambele femei avuseseră câteva legături şi puţine aventuri 
amoroase întâmplătoare. Inginerul nu se miră că acestea nu 
duseseră la nimic. CID implica o muncă de poliţist, cu momente 
foarte neplăcute, dezamăgiri implicite şi un puternic simţ al 
camaraderiei. Un intrus, bărbat sau femeie, trebuia să se 
adapteze şi chiar şi aşa niciodată nu avea să fie acceptat pe 
deplin. Soţiile se împăcau mai bine cu condiţiile acelea decât 


37 


orice soţ adevărat sau potenţial. 

In sinea lui, Inginerul îşi spuse: Sunt surori de suflet; cuvântul 
dat de una celeilalte este inviolabil, încrederea lor reciprocă este 
totală. 

Collins ar fi trecut prin foc pentru Smith, ca s-o apere cu viaţa 
ei, dacă ar fi fost necesar. Işi cunoşteau una alteia forţele şi 
slăbiciunile, împărțeau povara tuturor secretelor lor, a tuturor... 

Inginerul se. Opri. Nu, asta nu era chiar aşa. El ştia despre 
Smith lucruri pe care Collins nici măcar nu le bănuia. Lucruri în 
privinţa cărora nu o putea ajuta pe Smith cu nimic. Lucruri a 
căror cunoaştere ar fi fost primejdioasă pentru Collins. 

Ca de exemplu Charlie Dunn... Faptul că, doar pentru că 
jucase rolul de confesor faţă de cel ce se spovedeşte, Collins se 
afla deja în pericol. 

Inginerul îşi lovi dinţii din faţă cu cutia de plastic a casetei. 

Câte din secretele tale îi vei împărtăşi, Mollie? Collins va 
insista mult să afle adevărul, se va simţi desconsiderată şi jignită 
dacă i-ai tăinui ceva. Dar probabil nu-i vei spune absolut nimic. 
Aş vrea să pot fi sigur de asta. 

Inginerul oftă. Nu, Smith nu putea s-o lipsească pe Collins de 
lucrurile pe care femeia mai tânără le cunoştea deja. In schimb, 
avea s-o includă pe Collins în planul ei privitor la ceilalţi. 

Inginerul îşi îngădui să zâmbească. Acum sarcina lui avea să 
fie mult mai uşoară. 


38 


4 


— Ştiu că mi-ai spus să nu te întreb... 

Rachel îşi rosti cuvintele cu aceeaşi delicateţe cu care un 
pescar şi-ar arunca momeala într-un heleşteu liniştit. 

Merseseră pe drumul mărginit de arbori ce leagă Baltimore de 
Washington, Mollie conducând repede, acţionând alternativ 
pedala de frână şi cea de acceleraţie. Folosise ieşirea prin 
Federal Reserve, care ducea spre Inner Harbor şi mai departe, 
către Charles. 

Acum înaintau cu greu prin străzile încinse ale oraşului 
Baltimore, instalaţia de aer condiţionat a maşinii abia făcând faţă 
solicitării. Rachel simţea cum în spatele ochilor i se instalează o 
acută durere de cap. Făcea drumul acesta a doua oară în decurs 
de douăsprezece ore. 
interpretă tăcerea lui Mollie ca pe o consimţire. 

— Mai ştie şi altcineva ce faci tu în legătură cu North? 

Mollie nu-şi lua ochii de la o furgonetă FedEx, anticipă oprirea 
bruscă şi viră, depăşind-o. 

— Nu. 

— N-ar fi trebuit să laşi asta în seama lui Hollingsworth? 
Generalul-maior Richard Hollingsworth era comandantul care 
se afla la conducerea USACIDC?. Mollie, ca agent special, şef al 
biroului districtual din Fort Belvoir, avea acces imediat la el, ziua 
şi noaptea. 

— Cu asta s-au făcut două întrebări. 

Coti strâns pe lângă un colţ, derapând şi slăbi acceleraţia. De- 
a lungul Pratt-ului nu existau spaţii de parcare, aşa că Mollie îşi 
găsi un loc în zona interzisă de pe East Fayette. 

— Rămâi aici! spuse, când Rachel dădu să deschidă portiera 
pe partea ei. Trebuie să-l iau cu binişorul pe Burns. Dacă eşti de 
faţă, se va enerva şi se va supăra. 

Rachel o urmări cu privirea pe Mollie, cât timp traversă rapid 
strada, apoi trecu pe scaunul şoferului, se sprijini de spetează şi 
închise ochii. Imediat, prin minte începură să-i treacă o mulţime 
de întrebări. 

Cineva bătu în geamul portierei. 


e 


” Investigation Department Command - Comandamentul 
Departamentului Criminalistică al armatei Statelor Unite (nota trad.). 


39 


Rachel cobori geamul. În faţa ei se aflau trăsăturile grosolane 
bovine ale unui gardian de parcaje. 

— Vă aflaţi în zona interzisă. 

— Ştiu, replică Rachel, fluturându-i legitimaţia ei. 

Omul pufni pe nas, dispreţuitor. 

— Asta nu face nici două parale pentru autorităţile oraşului. 

Se îndreptă legănându-se către spatele berlinei şi se uită cu 
atenţie la placa de înmatriculare. Prin oglinzile retrovizoare, 
Rachel îl văzu înmuindu-şi pe limbă vârful creionului. Nu-şi 
închipuia că mai exista cineva care să facă aşa ceva. 

După zece minute, slujbaşul reuşise să completeze jumătate 
din formular, Rachel creându-i dificultăţi cu orice prilej. Cu coada 
ochiului o văzu pe Mollie coborând iute treptele clădirii. 
Claxoanele începură să urle când ea se năpusti în mijlocul 
traficului, evitând vehiculele şi sfidând injuriile. 

Rachel puse berlina în mişcare înainte ca Moli ie să închidă 
portiera pe partea ei, trântind-o. 

Mollie nu dădu nici un semn că l-ar fi auzit pe taxator 
blestemându-le. 

— Inapoi la biroul tău? întrebă Rachel. 

— Nu. Acasă la tine. Trebuie să-ţi faci bagajele. Eu o să iau un 
taxi ca să mă întorc la Belvoir, să-mi iau trusa. 

— Unde ne ducem? 

Pe scaunul de lângă şofer, Mollie îşi schimbă poziţia, 
răsucindu-se spre Rachel. 

— Vreau să mă asculţi cu atenţie. Ai zis că oamenii de la QRT 
instalaseră în depozit un microfon. 

— Da. 

— Banda cu înregistrarea acestuia a dispărut. 

Rachel ocoli brusc un autobuz orăşenesc care înainta greoi şi 
se năpusti pe rambleul drumului de promenadă. 

— Defineşte-mi termenul „a dispărut”. 

— La un moment dat, pe la vremea schimbului de tură, la 
biroul de recepţie a venit un curier. Legitimaţiile pe care i le-a 
prezentat sergentului de serviciu îl prezentau a fi un angajat al 
laboratorului poliţiei. In documentul de trimitere scria că banda 
trebuia să fie luată la laborator pentru a fi ştearsă. Sergentul de 
serviciu a verificat la Burns - acesta şi-a dat consimţământul 
pentru înmânarea casetei. 

— Unui fals curier, preciză Rachel, încordată. 

Mollie dădu afirmativ din cap. 

— Banda n-a ajuns niciodată la laborator. Burns nici măcar nu 


40 


ŞS 


a ştiut că dispăruse, până nu l-am pus să sune la laborator. Tipul 
care răspunde de acesta a zis că nu trimisese pe nimeni. 

— Sergentul şi-l aminteşte pe curier? 

— Spune că erau prea mulţi oameni în preajmă. A fost mai 
preocupat de documentul de trimitere şi după ce l-a verificat, n-a 
mai dat atenţie curierului. Mollie făcu o pauză. Dar şi-a adus 
aminte că individul purta o vestă Redskins. 

Degetele lui Rachel se strânseră mai tare pe volan. 

— L-am văzut. Prin fereastra cu vizibilitate dintr-o singură 
parte din încăperea destinată interogatoriilor. 

— li mai ţii minte chipul? întrebă Mollie, repede. 

— Stătea cu spatele spre mine. De aceea mi-a sărit în ochi 
vesta. Cred că avea păr castaniu, cârlionţat. li aruncă lui Mollie o 
privire rapidă. Cine-i tipul? Pentru ce vrea să aibă benzile acelea? 

— Aceleaşi întrebări mi le-a pus şi Burns, răspunse Mollie, 
uitându-se pe geam. l-am spus că nu ştiu. 

— Dar ştii. 

— Dacă aş avea un chip şi un nume, aş putea să pornesc în 
urmărirea lui. 

— Pentru că este în legătură cu Dunn? Rachel îşi rostea cu 
glas tare gândurile, pe măsură ce i se formau în minte. Şi, prin 
Dunn, cu cei care l-au ucis pe North... 

— Cineva - acest fals curier - trebuie să se fi aflat la depozitul 
acela, noaptea trecută, zise Mollie. A urmărit desfăşurarea 
întregii operaţiuni a QRT, a văzut când şi unde s-a instalat 
microfonul. Ştia că avea să existe cel puţin o înregistrare audio a 
operaţiunilor. 

— Individul este, de asemenea, un tip calm. Probabil că nu i-a 
tresărit nici un muşchi când ai intrat tu înăuntru şi au început 
împuşcăturile... Oare de ce se afla acolo? Ce anume urmărea? 

Rachel viră rapid, intrând pe banda de viteză mare şi începu 
să meargă periculos de aproape în urma unui BMW care gonea 
nebuneşte. Avea destulă minte ca să nu scoată nici un cuvânt. 
Mollie vorbea pentru ea însăşi, căutând o soluţie a problemei. 
Rachel o mai văzuse şi alteori făcând asta. In cele mai multe 
cazuri, metoda dădea roade. 

— Ştia că exista o înregistrare audio şi aceasta era importantă 
pentru el, continuă Mollie. De ce? Nu împuşcăturile şi strigătele 
erau ceea ce-l interesa. Şi nici faptul că Dunn ar fi urmat să 
spună ceva. Durul se afla acolo ca să fure, nu ca să ţină un 
discurs. Se întoarse spre Rachel. Dar Dunn ţi-a spus ţie ceva. 
Despre băgarea în mormânt a lui North. 


41 


— De ce i-ar fi păsat curierului de treaba asta? 

— Pentru că... replică Mollie în şoaptă, poate că nu era de 
aşteptat ca Dunn să spună cuiva, indiferent cui, acest lucru. Insă 
curierul nu poate fi sigur că spusele lui Dunn ar avea vreun 
înţeles pentru tine. 

Mollie închise puţin ochii. 

— Nu cred că se afla acolo numai ca să privească. Cred că 
avea de gând să-l ucidă pe Dunn. Burns zicea că QRT primise o 
informaţie anonimă referitoare la Dunn. lţi aminteşti? Ce-ar fi 
dacă informaţia aceea ar fi fost făcută în mod intenţionat, pentru 
a-l scoate la vedere pe Dunn şi a crea o confruntare care să 
ofere o şansă ca el să fie omorât? 

— Dar curierul - informatorul - n-ar fi putut să fie sigur că 
Dunn avea să lupte, obiectă Rachel. Era posibil ca QRT să 
reuşească să-l imobilizeze cu uşurinţă. 

— Şi tocmai de aceea se afla el acolo, urmărind totul cu 
atenţie... Aş face pariu că dacă QRT l-ar fi scos pe Dunn din 
depozit pe propriile lui picioare, acesta n-ar fi ajuns viu până la 
dubă. Mollie se uită la Rachel. Acum înţelegi? Tipul ştie ce anume 
ţi-a spus Dunn: lucruri îndeajuns de valoroase pentru a-l 
transforma pe Dunn într-o miră de tir. Cred că asta eşti tu acum, 
Rachel. 


Lui Rachel i se păru că simte o zguduitură, de soiul aceleia 
generate de un cutremur californian. Nu din cele care fac să ţi se 
întoarcă stomacul pe dos, ci una asemenea izbiturii vibrante care 
are loc atunci când se ciocnesc şi se topesc plăcile tectonice. 
Ceva care îţi aminteşte că, în adâncuri, lucrurile sunt într-o 
veşnică mişcare şi schimbare. 

Operaţiunea de supraveghere a lui Dunn trebuie să fi fost un 
control seismografic efectuat în mod mecanic. Dar pământul se 
cutremurase. 

— In noaptea asta îi mut pe toţi, declară Mollie. Inclusiv pe 
tine. 

Rachel nu-şi lua ochii de la traficul intens, dar vederea ei 
periferică n-o părăsea nici o clipă pe Mollie. Cu mult înainte ca 
aceasta s-o fi instruit, Rachel fusese capabilă să descopere 
slăbiciunile oamenilor. Era harul ei tehnic. Fiindcă simţurile ei 
erau mult mai ascuţite decât orice poligraf, niciodată nu o 
surprindea ceea ce afla. 

Acum Rachel ştia că Mollie se ascundea de ea. Din cauza asta, 
nu avea să fie în stare să conducă pe bază de ordine. Avea să 


42 


înceapă să facă apel la prietenia lor, să-i ceară lui Rachel să ducă 
la îndeplinire anumite lucruri pe încredere - un şantaj mai fin 
decât orice filigran de aur. 

— Te pot ajuta, îi spuse Rachel. 

— Cred că nu m-ai auzit: Tu ieşi din joc. 

— Crezi că mesagerul este îndeajuns de îngrijorat încât să-i 
ucidă pe informatori... presupunând că ştie cine sunt aceştia? 

— Nu le cunoaşte identitatea. Sunt convinsă de asta. Dar nu 
pot să-mi asum riscul ca el s-o afle. 

— Şi curierul lucrează pentru cel care a organizat uciderea lui 
North. Dunn a luat parte la asta. Dunn a murit. Curierul face 
curăţenie. Rachel tăcu câteva clipe. Şi tu nu vrei să mă laşi să te 
ajut. 

— Tu şi cu mine îi vom scoate pe informatori din oraş, declară 
Mollie. În privinţa lor am planuri pentru împrejurări neprevăzute. 
De îndată ce-i vom face să plece de aici vor fi în siguranţă. 

— Ce fel de planuri? Ai de gând să-i incluzi într-un program de 
protecţie a martorilor? 

— Nu-i timp pentru aşa ceva. 

Fu nevoie de câteva clipe, dar Rachel făcu legătura. 

— Informatorii nu sunt de pe aici, nu-i aşa? îi trimiţi în 
interiorul ţării, oriunde le-ar fi căminul. Făcu o pauză. Oare nu 
acela ar fi primul loc în care i-ar căuta curierul? 

Mollie scutură din cap. i 

— Tu nu cunoşti întreaga situaţie, Rachel. Aştia doi sunt atât 
de binecunoscuţi, încât dacă ar bănui cineva că ei sunt 
informatorii, până acum ar fi morţi. 

— Planul constă în a-i duce într-un loc în care să se afle în 
siguranţă timp de câteva zile. Asta-i tot ce-mi va trebui. Vreo 
două zile. 

— Perfect. Obţinem protecţie pentru ei... 

— Pe urmă tu îţi continui drumul, părăsind California. Du-te la 
Carmel. Cunoşti zona. Poţi să dispari până te chem eu. 

Rachel văzu că se apropie o ieşire de pe şosea, pentru oprire 
de odihnă; viră pe banda din dreapta, apoi încetini făcând o 
curbă largă. Vreo şase maşini erau parcate în faţa unui cub din 
cărămidă roşie pe care erau afişate simbolurile ce indicau 
toaletele. Perechi tinere se plimbau de-a lungul potecii de iarbă 
pârjolită, întinzându-şi membrele; relaxându-se şi fumând. 
Rachel parcă lângă o minifurgonetă al cărei proprietar curăța 
parbrizul murdărit de gâze. 

Rachel opri motorul şi cobori geamul portierei pe partea ei. 


43 


— Dacă ai informatori, Molly, de ce nu-i duci acum la 
Hollingsworth? întrebă ea. 

Mollie urmărea cu privirea cum o mamă ajuta doi copilaşi care 
abia ştiau să meargă să iasă din spălător. Băiatul îşi văzu tatăl şi 
alergă spre el, cu braţele întinse. 

— Din cauza lui Dunn. Nu-mi închipuiam că ar fi existat vreo 
legătură cu caracter militar cu... cu ceea ce i s-a întâmplat lui 
North. Acum nu sunt sigură. Nu ştiu cât de sus duce asta, cine 
altcineva mai este implicat. 

— La cine te referi, Mollie, când spui cine altcineva? 

Mollie întoarse capul în partea cealaltă, uitându-se pe geam. 

— Reintră pe şosea, Rachel! 

— Te pot ajuta să afli mai multe despre Dunn, spuse Rachel. 

Mollie văzu chipul lui Rachel reflectat în geam. Dintr-odată 
părea extrem de tânără, pomeţii obrajilor fiindu-i acoperiţi cu o 
piele foarte catifelată, părul strălucindu-i de sănătate. Da, Rachel 
era prea tânără pentru a fi părtaşă la astfel de confidenţe. 

— Nu, nu pot, zise pe un ton categoric, regretând crudul refuz 
din glasul ei. N-ai face altceva decât să-mi stai în drum. 


Steven Copeland îşi pironea privirea asupra geamantanului 
deschis de pe patul său. Conţinutul acestuia fusese aranjat în 
maniera obişnuită: lenjerie de corp, ciorapi şi o trusă de toaletă 
în dreapta; cămăşi de gală, cravate, pantaloni pentru ţinută de 
toată ziua în stânga. La fundul valizei se aflau pantofi de tenis şi 
o pereche de pantofi de gală. Două costume, în ambalajul de 
plastic de la curăţătorie, erau împăturite cu grijă sub pânza de pe 
jumătatea superioară a geamantanului Samsonite cu carcasă 
dură. 

Ordinea îi plăcea, îl liniştea. Îl purta cu gândul înapoi, în afara 
acestei camere, dinainte de apelul telefonic al maiorului Smith 
din urmă cu treizeci de minute, către alte dăţi când îşi făcuse aşa 
bagajul. Atunci geamantanul fusese mai mare, costumele - vechi 
de cel mult o jumătate de sezon. Obiectele de îmbrăcăminte 
induseseră butoni din aur, ciorapi de mătase, un ceas de voiaj 
deşteptător Tiffany. 

Majoritatea veşmintelor pe care le poseda acum Copeland 
erau vechi de trei ani. Ochiul lui pătrunzător sesiza uşoarele 
rosături la manşete şi gulere. Numai lenjeria de corp, pe care o 
cumpăra la intervale regulate de la Bethesda Kmart, era nou- 
nouţă. 

Inchise  geamantanul, apoi, cu o pocnitură, încuietorile, 


44 


folosind pentru a le fixa cheiţa de pe lanţul său. După aceea îşi 
roti privirea prin micul şi mohorâtul dormitor din modesta vilă din 
Georgetown, întrebându-se dacă avea să se mai întoarcă aici 
vreodată. Se ruga să nu fie necesar. Locuinţa fusese dotată cu 
mobilier de salon al anilor 1930, care nu mai era nici nou, nici 
frumos. Nu adăugase nimic care să-i aparţină lui, în afară de 
aşternuturi de pat şi prosoape. Pentru el, asta fusese 
întotdeauna o haltă. Şi în noaptea asta venise apelul telefonic pe 
care-l aşteptase atât de multă vreme. Era pregătit de plecare. 

Luându-şi cu uşurinţă geamantanul cu mâna stângă, cobori 
scara îngustă ţinând valiza în faţă. Era un bărbat înalt, cu 
muşchii tari şi vânjoşi ai unui alergător sau înotător. De 
asemenea, slăbise cu câteva kilograme pe care nu ar fi trebuit să 
le aibă. Faţa îi era trasă, cu oasele obrajilor şi maxilarelor 
proeminente, iar ochii îi păreau mult mai mari decât în realitate. 
Copeland era un bărbat plăcut la vedere. In trecut fusese luat 
drept un profesor blajin, până se observa calitatea fină a hainelor 
lui. Acum oamenii se fereau de el sau îl priveau cu suspiciune, 
din cauza a ceva ce ardea în ochii lui căprui, întunecaţi - o ură şi 
o revoltă pe care niciodată nu le putea alunga o vorbă bună sau 
un gest blând. Mânia lui Copeland avea o perioadă de 
înjumătățire a intensității de o veşnicie. 

Maşina lui - un Volkswagen Jetta albastru, vechi de şase ani - 
era parcată în stradă, chiar în faţa vilei. Uneori când urca în ea, 
Copeland îşi imagina că încă mai simţea mirosul pieii fine a 
Jaguar-ului pe care i-l luase înapoi firma de închirieri. Ceea ce nu 
însemna că un Jaguar ar fi supravieţuit foarte mult timp pe Oliver 
Street, cu hoţii care jefuiau cartierul şi cu vagabonzii care 
preferau să spargă vehicule mai mari, în care se puteau întinde 
să doarmă pe bancheta din spate. Işi aminti cum, mergând la nici 
două blocuri depărtare de aici, văzuse o femeie născând într-un 
Cherokee prădat. 

Se închise în Jetta lui, porni motorul şi aprinse farurile. Abia 
atunci îşi scoase telefonul celular - un lux la care nu avea să 
renunţe - şi tastă numărul de apel rapid. Maiorul Smith îi spusese 
să se ducă de-a dreptul la aeroport, singur şi să nu telefoneze 
nimănui. 

Lui Copeland nu-i păsa. În toată lumea asta nu avea decât o 
prietenă şi aceasta nu era maiorul Smith. 

Când îi răspunse un glas feminin, şoptit şi prudent, el spuse: 

— Eu sunt. Am pornit la drum. 


45 


Drumul către Strada 24, în apropiere de Park Hyatt, dură 
numai aproximativ un sfert de oră, dar fu timp destul pentru a-l 
purta pe Copeland cu ani în urmă... 

In vremuri mai bune, pe când era proaspăt absolvent al 
Facultăţii de drept din Georgetown, cu oferte din partea gorilelor 
babane din Chicago, D.C." Şi de pe Wall Street. Unele dintre 
tehnicile de atragere fuseseră nereuşite, incluzând un asistent de 
avocat, în vârstă de douăzeci de ani şi lung în picioare, care 
fusese „amicul” lui la New York. Dar Copeland alesese cu 
şiretenie. Trei ani petrecuţi în districtul Columbia îi arătaseră 
unde se află puterea. Putea să stea într-un birou cu vedere spre 
Potomac şi în curând „fraţii” lui aveau să vină cu toţii să facă 
pelerinaj la uşa lui. Alesese biroul de avocatură Bell and 
Robertson, o firmă cu vechime şi influenţă, care reprezenta 
numai societăţi importante. Firma B & R avea canale de 
comunicaţie în toate departamentele guvernamentale care 
prezentau interes pentru clienţii săi. Copeland, a cărui 
specialitate cuprindea ofertele de asigurări, fuzionările şi 
achiziţionările, aveau acces direct la acele canale de 
comunicaţie. 

li plăcea munca lui în aceeaşi măsură în care îşi dispreţuia 
colegii. Partenerii îi încărcau biroul cu teancuri de lucrări şi el se 
desfăta cu bucuria eforturilor sale, le accepta încurajatoarele şi 
apreciatele bătăi pe umăr, trăgea sforile pentru a primi sarcini 
mai importante, mai pretenţioase. 

După ce vreme de trei ani trudise câte două mii şapte sute de 
ore anual, lui Copeland i se încredinţă primul său client: PSX 
Railroads!!, cel mai mare transportator de produse agricole din 
ţară. PSX dorea să se extindă de la baza sa din Vestul mijlociu 
către zonele lucrative ale transportului de produse petroliere din 
California, Texas şi Louisiana. Pentru a-şi moderniza materialul 
rulant şi echipamentul de comunicaţii, aveau nevoie de o 
jumătate de miliard de dolari şi fuseseră deja în tratative cu 
firma Fisher Brothers, ca girant. Documentaţia referitoare la 
noua lansare a companiei trebuia să fie organizată ieri, aşa că B 
& R îi încredinţase treaba asta celui mai bun şi mai rapid băiat al 
lor. 

Copeland avusese o mulţime de timp în care să se gândească 


19 Prescurtare de la District of Columbia - Districtul Columbia (nota 
trad.). 
11 Căile Ferate PSX (nota trad.). 


46 


la ceea ce se întâmplase după aceea. Imensa cantitate de detalii 
constituise prima problemă. Era atât de mult de lucru, încât nici 
măcar nu avusese posibilitatea să se oprească puţin, să 
privească în urmă şi să cerceteze structura generală a ceea ce se 
presupunea că trebuia să facă. Şi constrângerea timpului... Chiar 
şi cu un personal auxiliar cu normă întreagă, abia dacă era în 
stare să predea conform graficului documentele necesare. 

Aşa că niciodată nu bănuise că PSX Railroads se afla în pragul 
falimentului. Sau că cei din conducerea firmei, ca şi 
supraveghetorii de la Fisher Brothers şi cei trei asociaţi principali 
de la B & R ştiau acest lucru şi că efortul de a lansa o nouă ofertă 
nu era decât un şiretlic, ce le îngăduia acestor şefi să 
jecmănească bugetul de pensii mai mult decât bogat al firmei 
PSX şi toate celelalte active înainte de a se retrage şi a lăsa 
compania să moară. 

Reprezentanţii forurilor federale de control, de la SEC”, 
Ministerul de Finanţe şi cel de Justiţie, au fost primii care au venit 
să bată la uşa lui Copeland. În încăperile umede din subsolurile 
clădirilor federale, acesta a descoperit că pe documentele care 
arătau limpede cum avea să fie jecmănită firma PSX nu figura 
decât semnătura lui. 

Copeland stărui pe lângă şefii lui, cu singurul rezultat de a 
descoperi că principalii asociaţi nu numai că-l ţineau la distanţă 
printr-o atitudine glacială, dar chiar subscriseseră la poziţia 
adoptată de consiliul directorial al firmei PSX, care susţinea că 
doar Copeland concepuse falimentarea celei care cândva fusese 
o importantă companie de căi ferate, încercând să o jefuiască 
singur. 

După aceea, în timp ce acuzaţiile de fraudă aduse lui de către 
Ministerul de Justiție aşteptau pronunţarea unei sentinţe, 
Copeland fu târât în faţa comisiei baroului din districtul Columbia 
pentru a fi supus procedurilor de excludere din barou, într-un 
răstimp de opt luni, statutul lui profesional fusese redus la mai 
mult decât nimic. Nici o firmă nu s-ar mai fi atins de el. Banca a 
declarat prescrisă ipoteca lui asupra apartamentului pe care-l 
deţinea în Watergate, iar Jaguar-ul său fu trimis urgent, fără 
multă ceremonie, înapoi în garajul în care îi era locul. 

In timp ce se străduia să-şi pregătească apărarea în faţa 
consiliului de revizuire a baroului, Copeland nu şi-a pierdut 


12 Securities and Exchange Commision - Comisia pentru asigurări şi 
schimburi (nota trad.). 


47 


niciodată încrederea că avea să fie răzbunat. Avea un singur 
aliat, un bărbat a cărui reputaţie era atât de bună şi de larg 
recunoscută, încât doar câteva cuvinte din partea lui aveau să 
limpezească totul. 

Omul acela fusese mentorul şi îndrumătorul lui Copeland. 
Când toate uşile i se închiseseră, a lui rămăsese deschisă. 

Copeland i-a expus strategia pentru apărarea sa, punând cap 
la cap puţinele elemente tangibile pe care reuşise să le păstreze 
- memorandumuri, scurte însemnări, înregistrări pe calculator - 
care stabileau legătura altora cu scandalul PSX. 

Pe urmă, în ultima clipă, când Copeland urma să prezinte 
consiliului de revizuire proiectul pentru salvarea sa, mentorul îl 
trădase, pe tăcute şi cu cruzime. 


Draperia care acoperea fereastra din camera de zi a lui Beth 
Underwood avea o despicătură foarte îngustă. Acolo stătea ea în 
picioare, puţin într-o parte, uitându-se afară, în stradă. Nu avea 
destulă experienţă pentru a-şi da seama că un observator 
profesionist putea s-o vadă cu uşurinţă şi nici nu-i trecu prin 
minte această posibilitate. 

Era o femeie înaltă, corpolentă, în jur de douăzeci şi cinci de 
ani, cu sâni voluminoşi şi pulpe prea groase pentru cerinţele 
modei. În anuarul ei de liceu, cineva scrisese că avea o „fire 
veselă”. La vremea aceea, Beth luase acele cuvinte drept un 
compliment. Dar asta fusese înainte ca ea să fi petrecut cinci ani 
la Washington. 

Pentru ea, oraşul era un loc ameţitor. Crescută în ţara fermelor 
de animale - Arizona - Beth venise aici purtată de visuri şi 
acestea o susţinuseră o scurtă vreme. Noua ei slujbă, primul ei 
apartament, senzaţia pe care i-o dădeau privirile bărbaţilor când 
mergea pe stradă - toate astea erau aşa cum şi le închipuise. Pe 
urmă descoperise că în capitala ţării, cariera unei femei adoptă 
de regulă numai una din două căi: fie devine tovarăşa 
indispensabilă a unui bărbat puternic, fie îl extorchează pe 
bărbatul puternic până îi ies ochii din cap şi devine, de obicei, 
soţia numărul doi. 

Beth ştia că are o înfăţişare plăcută, dar fără a străluci în stilul 
acela pretins plictisit şi costeliv al celor din cercul debutantelor. 
Nu era o stea, aşa cum se prezentau unele asistente şi secretare 
pe paşapoarte supraprelungite. Bărbaţii voiau, desigur, s-o 
posede, dar niciodată nu făceau asta foarte bine, cocoţându-se 
pe ea ca şi cum ar fi fost o păpuşă supradimensionată cu 


48 


umplutură. După aceea, în săptămâna următoare, prietenii ei îi 
telefonau şi Beth afla că fusese negociată în vestiarele cluburilor 
de tenis sau la barul localului J. Paul, la un pahar de votcă şi apă 
tonică, însoţit de zâmbete grosolane, cu subînţelesuri şi tot felul 
de tâmpenii. 

In timp ce-l aştepta pe Steven, se gândea că nu era de mirare 
că ea nimerise în groapa cu „colaboratoarea indispensabilă”. O 
ajutase faptul că-l adora pe şeful ei. O ajutase până când Steven 
intrase în viaţa ei şi spulberase iluziile acelea, făcând-o să se 
gândească cu groază la bărbatul care întotdeauna îşi amintea de 
ziua ei de naştere şi odată o luase la el acasă pentru a sărbători 
Ziua Recunoștinței împreună cu soţia lui. 

Bombonica, pisica ei, i se frecă de picior. Beth luă în braţe 
pisica de angora şi o mângâie, întrebându-se dacă îi lăsase 
suficientă mâncare şi apă. Mollie îi spusese să-şi facă bagajele 
pentru trei sau patru zile. Trebuia ca Beth să nu spună nimănui 
că pleacă, dar ea telefonase totuşi câtorva prieteni să vadă dacă 
aceştia ar vrea să aibă grijă de Bombonica. Nu fuseseră amatori. 

Se presupunea că nici Steven n-ar fi trebuit s-o sune. Mollie 
fusese categorică, precizând: la un taxi până la aeroport şi nu-ţi 
lua cu tine decât strictul necesar. Un bilet plătit dinainte, pe un 
alt nume, te va aştepta la ghişeul „Delta”. Rezervarea a fost 
codificată, aşa că funcţionarul liniei aeriene respective nu va 
cere o fotografie de identificare. 

Beth se uita la bagajele ei, acum înşiruite în ordine lângă uşa 
de intrare: un geamantan, o sacoşă foarte mare şi o geantă 
supradimensionată. Incercase să împacheteze mai puţine lucruri, 
dar nu reuşise. Umblase fără vreo ţintă anume prin apartamentul 
ei îngrijit, cu carpetele lui multicolore azvârlite pe pardoseala din 
lemn de esenţă tare, luase în mâini cu gingăşie micile cutii de 
porțelan în formă de corăbii, ouă şi clovni, aşezate pe biblioteca 
scundă, îşi petrecuse vârful degetelor peste marginile rugoase 
ale scoicilor culese din nisipurile de pe Virginia Beach şi de pe 
coasta Floridei. Fiecare din ele era legată de un anumit prilej, 
aveau o semnificaţie deosebită care o făcea să-şi aducă aminte 
şi să zâmbească. 

Işi făcuse bagajele în dormitor, unde le sortase pe pătura 
veche pe care o adusese cu ea din Arizona. Ar fi vrut ca ele să fie 
saci fermecaţi, fără fund, aşa încât să-i poată îndesa cu toate 
lucrurile bune şi simple din viaţa ei, să le ia pe toate. 

Beth îşi aminti ziua, cu mai puţin de o lună în urmă, în care 
Mollie Smith îi spusese că era posibil să fie nevoită să plece 


49 


departe pentru o scurtă vreme, într-un loc cunoscut de ea şi în 
care avea să se simtă în siguranţă. La momentul respectiv, ideea 
de a scăpa prin fugă fusese atât de vagă încât refuzase să o ia în 
considerare. Dar pe urmă, doar acum două ore, venise apelul 
telefonic pe care niciodată nu se aşteptase să-l primească. 
Instrucţiunile pe care le auzise în urmă cu o lună în biroul lui 
Mollie şi pe care le uitase imediat, fiindcă păreau lipsite de orice 
importanţă, i-au fost repetate. De data asta Beth le notase pe 
hârtie, dar când menţionase acest lucru, Mollie îi spusese să 
memoreze amănuntele şi să ardă foaia. 

Beth îşi privi degetele. Incă mai miroseau a cenuşă, deşi după 
ce arsese hârtia îşi spălase mâinile de două ori. 

Traficul rutier de seară pe Strada 24 se diminuase. Beth 
recunoscu Jaguar-ul Jetta al lui Copeland de îndată ce opri în faţa 
casei ei. O luă în braţe pe Bombonica şi o mângâie câteva clipe, 
apoi îi dădu drumul. 

— Să fii fetiţă cuminte până mă întorc! 

Pisica mieună când uşa se închise şi fu încuiată, pe urmă sări 
pe pervazul ferestrei, arcuindu-şi spinarea lângă geamul cald. Se 
instală acolo, privind cum stăpâna ei se îndrepta spre bărbatul 
care cobora din maşină şi pe care îl sărută după ce îşi lăsase jos 
bagajele. 


50 


5 


Uneori, din cauza mâniei, lui Rachel îi era greu să lucreze. 
Acum era unul din acele momente. Cuvintele lui Mollie o 
duruseră; încerca să se împace cu ele străduindu-se să fie 
eficientă. Mai întâi, spălă o primă parte de rufe murdare şi în 
timp ce funcţiona uscătorul, sună la Centrul naval din Monterey 
să afle prognoza meteorologică, îşi făcu bagajele în consecinţă, 
umplând sacoşa ei de pânză groasă cu îmbrăcăminte de vară, la 
care adăugă câteva pulovere şi o jachetă pentru nopţile 
răcoroase din nordul Californiei. 

Se schimbă într-o pereche de blugi şi o bluză sport, pe urmă îşi 
puse cureaua cu arma personală, un Bulldog calibru 44, cu vârful 
ţevii retezat şi prevăzut pentru încărcător rapid. După ce 
reasamblă pistolul, deplasă puţin noptiera şi ridică o bucată de 
treizeci pe treizeci de centimetri din parchetul pardoselii. De 
acolo, scoase o cutie de gloanţe explozive cu plastic. 

inventate de un chimist din Alabama, acestea, la contactul cu 
pielea, se sfărâma în fragmente tăioase ca o lamă, şrapnelul 
sfârtecând literalmente organele interne. Testele, efectuate pe 
carcase de vită şi pe oi bolnave, le dovediseră a fi cumplit de 
distrugătoare. 

Rachel se aşeză pe patul ei, punând în revolver gloanţele cu 
polimeri, în timp ce soarele după-amiezi îi încălzea ceafa. Cu 
excepţia mâinilor era complet nemişcată, ca şi cum ar fi studiat 
aerul, încercând să prindă semnale sau mişcări pe care numai ea 
le putea recunoaşte. El era acolo, afară, undeva... curierul acela. 
Imbrăcat cu vesta lui Redskins din piele, cu gulerul mare ridicat 
pentru a-i ascunde profilul... fără chip, la limita conştientizării ei, 
ca un parfum stăruitor sau un nume cândva foarte binecunoscut, 
dar acum uitat. Se mişca silențios, respectând un grafic precis. 
Acesta îl indusese pe Dunn şi foarte probabil pe North. Acum 
atenţia îi era îndreptată asupra ei, a lui Mollie şi a celor doi 
informatori. Prea mulţi oameni de care să se ocupe un singur 
bărbat? Nu aşa socotea Rachel. Nu, pentru cineva care era în 
stare să stea în aşteptare, înconjurat de trăgători de elită ai QRT, 
gata să apese pe trăgaci. In postura asta ea vedea un oarecare 
dispreţ, combinat cu o profundă vanitate. 

„Sunt invizibil”, părea el să spună. „Pot să ajung chiar lângă 


51 


tine şi tu nici măcar n-ai şti. Să-mi fac treaba şi să dispar.” 

La fel ca în împrejurarea aceea, de la sediul QRT. Intrase în 
clădire calm cum nu se mai poate, zăpăcindu-l cu vorbe pe un 
sergent de la biroul de recepţie în timp ce aştepta ca Burns să-i 
dea banda. 

Şi Rachel, care stătea la o depărtare nu mai mare de şase 
metri, uitându-se la el dar nevăzându-l, fiindcă el se 
transformase pur şi simplu într-un pierde-vară printre atâţia alţii. 

Gloanţe explozive... 

In drum spre ieşire, Rachel se opri să stea de vorbă cu 
administratorul. Acesta era un veteran din Vietnam, un ofiţer de 
marină care îşi pierduse un braţ în timpul unui raid în adâncul 
deltei Mekong. Când Rachel îi spuse că avea să plece pentru o 
vreme şi că nu aştepta nici un vizitator, el o asigură că avea să 
aibă grijă de corespondenţa ei, apoi îi ură noroc. Cunoştea viaţa. 

Rachel aruncă sacoşa de pânză în portbagaj şi se instală la 
volan. Când porni din loc nu se uită înapoi. In astfel de ocazii nu 
se uita niciodată înapoi, crezând mereu că avea să se întoarcă în 
locuinţa aceea caldă şi binecunoscută ei. Poţi numi asta 
superstiție. 


Lucrările de construcție de la Aeroportul Național, care nu se 
mai terminau niciodată, obligau traficul rutier să se desfăşoare în 
mers de melc, chiar şi noaptea. Dar asta înlesnea 
supravegherea. Rachel aştepta în berlină, pe care o parcase 
lângă o macara, la o depărtare de optsprezece metri în diagonală 
faţă de zona de coborâre a pasagerilor. 

Ajunsese acolo cu o oră şi jumătate înainte de ora de plecare a 
zborului ei. Mollie sosi cu taxiul după patruzeci de minute. Rachel 
o urmări cu privirea, stând în spatele unui stâlp, lângă o pubelă 
mare care avea drept capac o scrumieră. Alţi fumători, exilați pe 
acest zgomotos petic de beton pe care opreau autobuze şi 
automobile, asigurau un camuflaj natural. 

Zona de plecare era bine iluminată şi lui Rachel nu-i scăpa 
nimic. Poate că prin uşile terminalului trecuseră o duzină de 
bărbaţi de aceeaşi înălţime şi corpolenţă ca şi curierul. Toţi 
fuseseră neînsoţiţi, majoritatea la costum şi cravată. 

Acum veni Jaguar-ul Jetta albastru, la care Mollie îi spusese să 
fie atentă, înaintând încet de-a lungul şuvoiului de taxiuri şi 
limuzine. Rachel îl recunoscu pe Steven Copeland şi pe Beth 
Underwood după fotografiile pe care i le arătase Mollie şi îşi dădu 
seama că ei încălcaseră deja una dintre regulile de bază ale lui 


52 


Mollie: să sosească separat. Dar iată-i împreună, Underwood pe 
scaunul de lângă şofer, cu mai bine de o jumătate de cap mai 
înaltă decât Copeland. Strălucirea portocalie a becurilor ştergea 
de pe chipurile lor orice expresie. 

Rachel îşi îndreptă privirea spre Mollie, care, când automobilul 
Jetta trecu pe lângă ea, se întoarse cu spatele. Fusese în aceeaşi 
încăpere cu Mollie când aceasta îi sunase pe Copeland şi pe 
Underwood, expunând detaliile privitoare la ceea ce aveau ei de 
făcut cu aceeaşi simplitate cu care i-ar fi explicat unui copil un 
joc. Repetase de două ori elementele mai importante. 

— Să vedem dacă tipul execută corect ceea ce urmează, 
mormăi Rachel. 

Copeland opri maşina în zona de debarcare. leşi din automobil 
repede, dar tot aşa făcu şi Underwood. lată-i acolo, lângă 
portiera din spate, deschisă, târând afară geamantane şi sacoşe. 
Stând prea aproape unul de altul - bagajele le blocau mâinile - 
acum vorbeau, atingându-se... Un profesionist ar putea să se 
strecoare până la ei şi să-i înjunghie pe amândoi mai înainte ca 
ei să-şi dea seama că mor. O singură rafală a unei mitraliere cu 
amortizor ar fi fost o soluţie tot atât de simplă, chiar dacă ar fi 
produs ceva mai multă mizerie. 

Copeland o lăsă pe Underwood singură cu bagajele, 
totalmente expusă, în timp ce el se reaşeză dintr-un salt la volan. 
Pătrunse din nou în trafic, conduse până într-o zonă interzisă, 
parcă, apoi părăsi maşina. 

Asta-i bine. 

Rachel îşi amintea cum o învățase Mollie şmecheria asta. 
Pentru a face să dispară o maşină şi ca să te asiguri că nimeni nu 
poate ajunge la ea, o parcai într-o zonă interzisă sau blocată şi 
pe urmă chemai poliţia. Poliţiştii erau întotdeauna gata să 
lipească pe ea un bilet de amendă de trei sute de dolari înainte 
de a dispune să fie remorcată şi dusă de acolo într-un loc sigur. 

Rachel făcu o întoarcere cu berlina şi se îndreptă spre parcajul 
rezervat vehiculelor oficiale. De aici până la terminal aveai de 
mers pe jos şapte minute. Când ajunse acolo, îl văzu pe 
Copeland încărcând bagajele pe un cărucior. Apoi el şi 
Underwood se alăturară mulţimii care se îndrepta spre punctele 
de control de securitate, cu Mollie pe urmele lor. 

Rachel porni în direcţia opusă, trecând pe lângă peretele de 
placaj care închidea jumătate din holul terminalului şi 
continuându-şi drumul de-a lungul coridorului ce ducea spre 
biroul poliţiei aeroportului. 


53 


A 


Ofiţerul din schimbul de noapte îi verifică documentele de 
identitate şi biletul. 

— Avem aici vreo problemă? o întrebă. 

— Nu cu ştirea mea, răspunse ea. 

Ofiţerul aşteptă o clipă până înţelese că această jună membră 
a armatei nu avea să mai ofere de bunăvoie nici o altă lămurire. 

— Completează documentul! 

Rachel îi înmână formularul pe care-l completase acasă. 
Ofiţerul se uită la el, morocânos. 

— In ce constă armamentul? 

Rachel desfăcu fermoarul hanoracului ei larg, ca să-i arate 
Bulldog-ul. 

— Ştii unde să te duci? 

— Ştiam că era drept înainte pe hol, prima la stânga în zona 
de securitate şi apoi dincolo de uşi. 

— Tot acolo este. 

— Mulţumesc. 

Două capete se întoarseră spre ea când Rachel deschise uşa 
de securitate şi păşi în zona de îmbarcare. Examină cu atenţie 
feţele bărbaţilor care se uitau la ea, concentrându-se asupra 
ochilor lor, ca să vadă dacă le trezea interesul. Prinşi asupra 
faptei, bărbaţii grăbeau pasul sau îşi întorceau privirile spre 
afişele iluminate din spate care indicau locul în care se aflau 
aparatele telefonice pentru convorbiri la mare distanţă. 

Rachel o zări pe Mollie într-un fotoliu din material plastic 
negru, ţinând în poală o revistă deschisă. Cu două rânduri spre 
stânga, Copeland şi Underwood stăteau unul lângă altul, 
şoptindu-şi, cu capetele aproape atingându-li-se. 

Asta nu-i bine. 

Insoţitoarea de zbor deschise ghişeul de bilete de lângă uşa ce 
ducea spre culoarul de îmbarcare în avionul cu reacţie şi o voce 
anunţă prin megafon primul apel de îmbarcare a pasagerilor. 

Rachel zăbovi, rămânând în urmă în timp ce Mollie prezenta 
permisul ei de îmbarcare şi dispărea dincolo de uşă. Avea să-i 
verifice pe toţi salariaţii din culoarul de îmbarcare, apoi şi 
cabinele. Trebuia să acorde o atenţie deosebită toaletelor, 
asigurându-se că nici una din uşi nu e întredeschisă. Urma să fie 
încă în picioare când Underwood şi Copeland vor trece pe lângă 
ea. Locurile fuseseră dinainte stabilite, aşa că Underwood şi 
Copeland se aflau pe laturi opuse, în partea din spate a 
avionului. Mollie trebuia să fie aproape de ei, pe un scaun de 
lângă culoarul de trecere, cu centura de siguranţă nelegată. 


54 


Rachel se strecură spre coada şirului de oameni care aşteptau 
să se îmbarce. Nu credea că acela pe care-l numeau „curierul” 
trecuse pe lângă ea. Existaseră o mulţime de momente prielnice 
de a se apropia de Copeland şi Underwood, dar nici unul nu 
fusese folosit. 

Ocupându-şi locul, cu şase rânduri în faţa informatorilor, 
Rachel îşi închipuia că de astă dată curierul nu era prezent. Când 
auzi cum se închide şi se zăvoreşte uşa cabinei, fu sigură de 
asta. 


Steven Copeland se miră când o văzu pe Beth că-şi 
încleştează cu putere degetele pe cotiere şi se împinge tare cu 
spinarea în speteaza scaunului când avionul cu reacţie se înfipse 
brusc în aer, decolând. Niciodată nu-i trecuse prin minte că ei îi 
era frică să zboare. 

Işi puse mâna pe a ei. 

— Mă simt ca o proastă, şopti Beth, părul căzându-i într-o 
parte şi atingând uşor faţa lui în clipa în care avionul viră scurt 
spre stânga. 

— Totul va fi bine. Zău aşa! 

Copeland era convins de asta. Când îl sunase Mollie, simţise 
atât teamă cât şi un soi de euforie. Acum teama aproape că 
dispăruse, fiind înlocuită de o sumbră hotărâre. Ceea ce făcea el 
acum însemna că anchetatoarea din partea armatei se apropia 
de ţinta ei. De ţinta lor. In curând, toată treaba asta avea să 
explodeze pe deplin. 

Copeland avea visuri de felul următor: El intra într-o sală de 
audiere a senatului. Aerul era electrizat de motoarele camerelor 
de luat vederi şi de lumini încinse, capetele se întindeau ca să-l 
poată zări pe el; bărbaţi sobri, stând în spatele unui podium, 
aşteptau să audă ce avea el de spus. 

Şi acuzatul... aşezat la masa alăturată, incapabil, nevrând să 
întâlnească privirea  neclintită a lui Copeland. Copeland 
nemanifestând nici o bucurie sălbatică faţă de victoria lui; doar 
un om nedreptăţit, venind să prezinte adevărul. 

Visul avea să se împlinească. Era sigur de asta. Pe baza lui se 
putea scrie o carte de mare succes, se puteau face licitaţii pentru 
drepturi de ecranizare şi se puteau organiza turnee profitabile de 
conferinţe. Copeland văzuse toate astea în închipuirea lui: faima, 
averea, prestigiul. Avea să fie pe deplin răzbunat şi, chiar mai 
mult, bogat. El şi Beth aveau să se căsătorească, să cumpere o 
casă mare... 


55 


Aruncă o scurtă privire spre Beth. Mai era drum lung de 
parcurs şi el trebuia să păstreze controlul asupra evenimentelor. 

Trebuia să aibă grijă de Beth, s-o ajute să treacă prin toate 
astea cu bine. De aceea sosiră la aeroport împreună şi stăteau 
unul lângă altul, deşi locurile care le fuseseră repartizate nu erau 
alăturate. Mai erau doar puţini alţi pasageri, aşa că însoţitoarele 
de bord nu protestaseră. 

Când avionul ajunse să zboare în palier, Copeland se ridică în 
picioare şi se uită înjur. O văzu pe Mollie, îi zâmbi şi fu nedumerit 
când ea îi întoarse spatele, după ce-l privise dispreţuitor. 

— O vezi? şopti Beth. 

— Pe maiorul Smith? Cu două rânduri în spatele nostru, pe un 
scaun de lângă culoar. O simţi pe Beth că-i strânge mâna. Am 
zărit-o de cum am intrat în terminal, se lăudă el, dar rosti 
cuvintele ca pe o remarcă întâmplătoare. 

Nu pomeni nimic despre faptul că scrutase mulţimea în 
căutarea lui Mollie şi văzuse pentru o clipă o femeie despre care 
doar îşi închipuise că ar fi putut să fie ea. 

— Ai mai văzut şi pe altcineva? îl întrebă Beth. 

— Nu. Acum suntem în siguranţă. Nu ne-a urmărit nimeni. 
Nimeni nu ştie unde ne ducem. 

Copeland lăsă în jos măsuţa rabatabilă din faţa lui şi acceptă 
două pahare de plastic pline cu suc de mere pe care i le oferi 
însoţitorul de bord. 

Beth îl bău pe-al ei pe nerăsuflate. Copeland îi dădu şi paharul 
lui. Acesta era încă unul din lucrurile pe care le aveau în comun - 
nici lui nici ei nu le plăcea alcoolul. 

— Aş vrea să ne fi lăsat să ne ducem împreună, în acelaşi loc, 
zise Beth. N-ar fi mai uşor aşa? 

— Ba da. Insă asta nu-i o anchetă oficială, îi explică el cu 
răbdare. Smith afirmă că vom fi mai în siguranţă în locuri pe care 
le cunoaştem, unde am putea recunoaşte pe cineva străin. 

Beth se trase mai aproape de el. 

— Ştiu. Dar nu vreau să fiu departe de tine. 

Copeland ar fi vrut s-o sărute îndelung şi apăsat, aşa cum 
făcea când erau singuri. Şi să facă şi toate celelalte lucruri. 

Scotoci în buzunarul de la piept al hainei sale şi, cu două 
degete, scoase o cutie de chibrituri lucioasă. O strecură în mâna 
lui Beth, în timpul acesta privindu-i cu nesaţ sânii. 

La vederea numelui distinsului hotel, gravat pe cutia de 
chibrituri, Beth făcu ochii mari. 

Steven nu vedea nici un motiv ca să-i spună lui Beth că el 


56 


purtase cu Smith lungi şi aprinse discuţii în contradictoriu în 
legătură cu alegerea sanctuarului său. Era, strigase el, ultimul 
loc în care ar căuta cineva un avocat falimentar şi exclus din 
barou. Dacă trebuia să se ascundă, atunci măcar să fie o vizuină 
luxoasă. In plus, Smith n-ar fi avut nevoie să-şi facă griji în 
privinţa securităţii. Hotelul avea o reputaţie ireproşabilă în ceea 
ce priveşte intimitatea oaspeţilor săi. 

Un zâmbet tineresc flutură pe buzele lui Beth şi în ochii ei se 
aprinseră lumini jucăuşe în timp ce apăsa în mâna lui un bileţel. 

— Pentru tine, iubitule. Nu... nu te uita la el acum. Să vedem 
cine va telefona primul. 

Se strânseră unul lângă altul atât cât le permiteau cotierele 
scaunelor, vorbind în şoaptă despre cum toate astea aveau să se 
termine foarte curând şi despre toate lucrurile importante şi 
minunate pe care aveau să le facă împreună tot restul vieţii lor. 

Copeland îşi înălţă ochii când, la câteva scaune în faţa lor, de- 
a lungul culoarului, o tânără îmbrăcată în blugi şi cu un hanorac 
se ridică în picioare. Rachel îi susţinu privirea vreme de o 
fracțiune de secundă, apoi deschise caseta de deasupra capului 
şi se prefăcu că scotoceşte, căutând ceva în sacoşa ei. Intr-o 
cabină în care domnea liniştea unor oameni de afaceri epuizați, 
cu tot zumzetul motoarelor, auzise fără să vrea secretele celor 
doi amanți şi în sinea ei condamnă prostia lor amoroasă. 


Avionul ateriză mai întâi la Atlanta, cu trei minute în avans 
faţă de grafic. Rachel văzu cum Copeland se ridică de pe scaun 
cu părere de rău şi îşi scoate din casetă mica lui valiză. Se aplecă 
şi o sărută pentru ultima oară pe Beth, înainte de a porni grăbit 
de-a lungul culoarului, urmat de Mollie. 

Rachel se sculă în picioare şi se întinse, răsucindu-şi trunchiul, 
în acest timp uitându-se la pasagerii care călătoreau spre 
Phoenix. Cei mai mulţi încercau să moţăie sau citeau. Câţiva, ca 
şi ea, profitau de ocazie să facă puţină mişcare. 

Totuşi, printre aceştia nu se număra şi Beth Underwood. Ea 
rămase pe scaunul ei, cu un volum broşat deschis în poală; ochii 
ei rătăceau fără rost peste pagina acestuia. 

x 


Când ieşi din culoarul de acces la avion, Mollie îi cercetă cu 
privirea pe pasagerii din zona de îmbarcare. Erau mai puţin de 
douăzeci, familii şi tineri necăsătoriți care profitau de costul 
redus al zborurilor la ore târzii din noapte. 


57 


ÎI ajunse din urmă pe Copeland mai departe de-a lungul 
holului, aproape de zona unde se aflau localuri în care se serveau 
gustări rapide, acum cu obloanele trase. Mollie ar fi avut poftă 
să-l pocnească, dar surprinse expresia de sfidare din ochii lui. 
Copeland era un bărbat foarte mânios care, în plus, mai era şi 
îndrăgostit. Ultimul lucru la care te puteai aştepta din partea lui 
era să se poarte raţional. Şi ardea de nerăbdare să se confrunte 
cu cineva, Mollie era sigură de asta. 

— S-ar părea că ne-am descurcat perfect, spuse el, când ea i 
se alătură. 

Mollie nu răspunse, mulţumindu-se să-l îndemne să intre în 
încăperea rezervată fumătorilor, acum pustie în afară de 
obişnuitele fotolii şi scrumiere supraîncărcate. Oamenii treceau 
grăbiţi prin apropiere, aruncând câte o privire înăuntru şi făcând- 
o pe Mollie să se simtă ca o maimuţă de laborator. 

— Te-ai comportat foarte bine, spuse ea, cuvintele plutindu-i 
pe o adiere de tutun. Cum rezistă Beth? 

— Ca un ostaş. 

Auzind banalul clişeu, Mollie zâmbi vag. 

— Te vei încredința că va ajunge cu bine la... acolo unde se 
duce? 

Aşadar Mollie ştia că el şi Beth făcuseră schimb de adrese şi 
de numere de telefon. Nu-l iertă pe Copeland. Şi îl sfredelea cu 
privirea, privindu-l drept în ochi ca să-i demonstreze că ştia totul. 

— Ştii ce ai de făcut, îi spuse ea. 

— Am mai făcut asta de o sută de ori. 

Măcar de-ar fi meritat... 

— Te voi suna mâine la prima oră. Să fii acolo, Copeland. 

Lumina fluorescentă îi irita ochii. Undeva, de-a lungul holului, 
un glas metalic anunţa îmbarcarea finală pentru ultima etapă a 
zborului. 

— Doamnă maior Smith? 

— Ce este? 

— O să-l prind pe acela - cine-o fi fiind el - care vrea să ne 
elimine? Adică, atunci când toate astea se vor fi terminat...? 

— Când toate astea se vor fi terminat, veţi fi liberi. Tu şi Beth 
nu veţi mai avea de ce să vă faceţi griji în privinţa asta. Acum, 
vezi-ţi de drum! 

II urmări cu privirea cum se îndepărtează, cu umerii traşi 
înapoi şi cu un mers puţin băţos. Poate faptul că era îndrăgostit 
nu era un lucru atât de rău. Mai bine decât să fi fost speriat. Cel 
puţin ea îl scosese din zona principală. Şi cu prezenţa lui Beth în 


58 


toată această poveste, era mult mai puţin probabil ca el să se 
compromită. Deoarece Copeland învățase să spere din nou, 
descoperise că speranţa putea să fie tot atât de dulce şi de 
ameţitoare ca şi răzbunarea. 


Patru ore mai târziu, cu puţin înainte de miezul nopţii după ora 
locală, avionul Delta 1410 de la Washington, D.C., către Phoenix 
via Atlanta, ateriză pe Aeroportul Sky Harbor. Acolo, numărul 
zborului său fu schimbat, devenind 1066. Tot acolo, Beth 
Underwood cobori pe aeroport împreună cu restul pasagerilor. 

Zborul 1066 avea să-şi continue drumul, dar pentru 
schimbarea echipajului era necesar un popas mai îndelungat. 
Mollie o însoţi pe Beth afară, în noaptea fierbinte, să aştepte 
maşina închiriată ce făcea naveta care deservea aeroportul. 

— Eşti sigură că vrei să conduci în noaptea asta? întrebă 
Mollie. Aş putea să-ţi găsesc o cameră în oraş. Ai putea pleca 
mâine dimineaţă la prima oră. S 

— Ar fi mai bine să plec acum, replică Beth. In drum există un 
supermarket deschis toată noaptea. Pot lua de-acolo tot ce-mi 
trebuie, fără a fi nevoită să mă ocup de asta mâine. 

Mollie îi înţelese argumentul. 

— O să-ţi fie foarte bine, Beth. 

— Ştiu. Ai spus tu că toate se vor sfârşi cu bine şi te-am 
crezut. Acum ştiu că aşa va fi. 

Vreme de câteva clipe, o asemenea simplitate fără ocolişuri o 
făcu pe Mollie să-i fie ruşine. Beth Underwood habar nu avea de 
cum puteau fi trataţi informatorii, mai ales femeile, când 
ajungeau la pupitrul martorilor. Spera că până la sfârşit Copeland 
nu se va dovedi a fi un ticălos slab de înger, care s-o părăsească 
pe Beth atunci când va avea mai multă nevoie de el. 

— O să te sun mâine dimineaţă, spuse Mollie. Şi-ţi voi telefona 
zilnic, până va veni vremea să te înapoiezi. 

— Doamnă maior? Nu am de ce să-mi fac griji, nu-i aşa? Vreau 
să zic, faptul că ne părăsiţi aşa de brusc... Dacă ne-ar căuta 
cineva, n-ar şti unde am plecat, Steven şi cu mine, nu-i aşa? 

— Nu, Beth, n-ar şti. Mollie tăcu câteva clipe. Patru zile. Cel 
mai târziu lunea viitoare. Voi suna. |ţi făgăduiesc. 

Şoferul maşinii-navetă nu avea de gând să se abată de la 
îndatoririle slujbei sale ajutând la căratul bagajelor, aşa că Mollie 
îl înşfacă pe cel mai greu şi porni înaintea lui Beth către 
furgonetă. 

— La revedere, doamnă maior. Vă mulţumesc. 


59 


Mollie îi răspunse cu un zâmbet în timp ce cobora pe bordura 
trotuarului. 

— Ăsta-i ultimul. Vino, Mollie. Avionul pleacă peste un sfert de 
oră. Mollie se întoarse, o văzu pe Rachel şi fără o vorbă o urmă, 
întorcându-se în terminal. 


Durata călătoriei, incluzând opririle, însuma unsprezece ore, 
dar păru mult mai lungă. 

Chiar şi la douăsprezece şi jumătate noaptea, la Los Angeles 
era cald. Mollie, o persoană originară de pe Coasta de Est, nu ştia 
că în sudul Californiei toamna era uneori anotimpul cel mai 
călduros. 

— Pe coastă e mult mai răcoare, îi spuse Rachel în timp ce se 
îndreptau către zona autofurgonetelor şi taxiurilor, care nu erau 
nici pe departe libere. Mollie hotărâse să aştepte împreună cu 
Rachel următoarea cursă de maşini închiriate. 

— Îmi pare rău că m-am răstit la tine, atunci, zise ea. Când 
ieşeam cu maşina din Baltimore. 

— Nu face nimic. Aveai o mulţime de lucruri pe cap. Rachel 
ezită. În împrejurările acelea, cred că şi eu ţi-aş fi tras un picior în 
fund. 

Mollie zâmbi. Apoi Rachel îi văzu surâsul pălind, în timp ce doi 
tineri cu îmbrăcăminte punk trecură în pas vioi pe lângă ele. 

— Mă simt ca o proastă, spuse Mollie. Acolo, la Washington, 
există ceva. Dar nu şi aici. Aici nu-i simt „mirosul”. 

— Asta înseamnă că ai făcut ceea ce trebuia. Indepărtându-ne. 
Acum totul e-n ordine. 

— Aşa cred. 

— Voi suna de îndată ce sosesc la Carmel. O să-mi spui ce afli 
în legătură cu Dunn? 

— Da. Nu va dura mult. Ştiu unde să caut, ce legături să fac. 

Alţi câţiva pasageri ieşiră şi ei cu paşi nesiguri, uitându-se înjur 
ca nişte suflete rătăcite. Zâmbiră şi dădură din cap către Rachel 
şi Mollie şi părură uşuraţi să ştie că nu erau singurii care 
aşteptau. 

— O să se termine repede, nu-i aşa? întrebă Rachel. 

— Dacă treaba cu Dunn se rezolvă fără probleme. Dacă e 
nevoie să fac săpături, s-ar putea să dureze câteva zile. Oricum, 
săptămâna viitoare vom vedea sfârşitul afacerii. 

— Trebuie să nu te grăbeşti, o sfătui Rachel. Indiferent cine-ar 
fi cel pe care-l urmăreşti, tipul este violent. Trebuie să fii absolut 
sigură că-l dobori. 


60 


— Oh, sunt convinsă de asta, replică Mollie în şoaptă. Va fi 
doborât. 

— Şi pagube colaterale? 

— Câteva... 

Rachel atinse braţul lui Mollie, silind-o să se uite la ea. 

— Cât de mari, Mollie? 

— Indeajuns cât să ajungă la Casa Albă. 

Deodată Mollie o îmbrăţişă pe Rachel, strângând-o tare la 
piept, ca să-i reteze următoarea întrebare. 

— Uite că-ţi vine autobuzul. 

Coada celor care aşteptaseră autobuzul se puse repede în 
mişcare şi Mollie îi făcu un semn lui Rachel să li se alăture 
acestora. Apoi se trase înapoi şi o urmări cu privirea. 

Rachel îşi aruncă sacoşa de pânză pe stelajul de bagaje şi se 
strecură către un scaun de lângă una din ferestre. Prin geamul 
intens colorat, o văzu pe Mollie fluturându-şi mâna o dată, apoi 
îndepărtându-se iute. 


Mollie se înapoie în terminal, trecu prin controlul de securitate 
şi ajunse la poarta la care se făcea îmbarcarea pentru zborul de 
noapte către Washington. Trecu pe lângă pasagerii de la ghişeul 
de bilete, fără a se osteni să le arunce măcar o privire. Obosise 
să se tot uite la chipuri. 

Remarcă o adolescentă plictisită care trecea pe lângă un grup 
de telefoane, verificând fantele de înapoiere a restului, în 
căutare de monede de douăzeci şi cinci de cenți. Mollie îşi scoase 
pe furiş portmoneul din geantă, îl deschise şi se uită la fotografia 
de sub învelişul de plastic. O făcuse cu trei ani în urmă, la 
vremea înfloririi cireşilor la Washington. Bărbatul care stătea cu 
faţa spre aparat era abia trecut de patruzeci de ani, dar ridurile 
din jurul ochilor îi dădeau un aer tineresc. Vântul îi răvăşise 
părul, azvârlindu-i un cârlionţ pe frunte. 

Mollie îşi scotoci buzunarele, căutând mărunţiş şi găsi câteva 
monede. Era o convorbire locală; putea s-o facă chiar acum. Işi 
imagină glasul lui, amestecul de surprindere şi plăcere, plin de 
grijă şi iubire pentru ea. Doar câteva cuvinte din partea lui ar 
alunga senzaţia de extenuare şi încordare care o copleşea. 

Nu pot. Va dori să ştie de ce îi telefonez şi dacă nu pot să mai 
rămân. Va găsi ceva care să-l facă să se îngrijoreze şi atunci o să 
sfârşesc prin a-l minţi. 

Mollie îşi vâri monedele la loc, în buzunar şi întoarse spatele 
telefoanelor, fugind de ispită. Nu-şi putea permite să lase nimic 


61 


sau pe nimeni să-i abată atenţia. Punerea în siguranţă a lui 
Copeland şi a lui Underwood îi suprasolicitase nervii. li mai 
rămăsese puţină forţă. Aceasta trebuia să fie concentrată asupra 
ultimului ţel - dovezile despre care îi vorbiseră Copeland şi 
Underwood, fără însă a avea curaj să i le aducă. Dacă ei le 
şterpeliseră şi dacă Esterhaus ar fi descoperit că lipseau, acesta 
ar fi ştiut cu exactitate cine era răspunzător. Siguranţa lui 
Copeland şi a lui Underwood ar fi fost periclitată, poate în mod 
fatal. li revenea lui Mollie sarcina de a recupera ceea ce în ultimă 
instanţă avea să-l spânzure pe Excelenţa sa judecătorul Simon 
Esterhaus. 

Dacă Mollie n-ar fi fost atât de obosită, poate că l-ar fi 
remarcat pe bărbatul care se strecurase în coada pasagerilor 
gata de îmbarcare, în spatele ei. Dacă Rachel ar fi fost acolo, 
poate că, la lumina aceea bună şi din unghiul potrivit, memoria 
ei ar fi fost stimulată. Dar Inginerul ştia că era în perfectă 
siguranţă. O văzuse pe Rachel intrând în autobuzul-navetă. Acum 
Mollie era singură şi epuizată. 


62 


6 


De fapt, Inginerul n-o pierduse din vedere niciodată cu totul pe 
Mollie Smith; ceea ce-l îndepărtase de ea fusese o mişcare de 
amator din partea informatorilor ei. 

Presupunând că ea avea să se ducă la sediul QRT din 
Baltimore de îndată ce ar fi aflat de banda dispărută, îşi făcuse 
planul de a o surprinde acolo. În schimb, sfârşise prin a fi nevoit 
să le urmărească pe ambele femei cu grad de ofiţer în armată 
până la Alexandria, apoi să însoţească precum o umbră taxiul pe 
care-l luase Mollie pentru a se înapoia la Fort Belvoir. În mod 
raţional, se aşteptase ca după aceea ea să se repeadă la 
informatorii ei. Asta ar fi fost mişcarea de profesionist, ca la carte 
şi Inginerul se pregătise în acest sens. Va zăbovi pur şi simplu 
puţin în urma ei şi o va lăsa pe Mollie să-i conducă la ei. Mai 
târziu avea să decidă cum să-i elimine în modul cel mai bun. 

Dar nici asta nu se întâmplase. Mollie se îndreptase spre 
aeroport fără a se opri în drum să ia pe cineva. Ceea ce însemna 
că informatorii se aflau deja acolo, sau că... 

Ceva se încurcase foarte rău. Inginerul înţelese asta din 
expresia lui Mollie, când trecu cu maşina pe lângă ea, în zona de 
îmbarcare a pasagerilor de la Aeroportul Naţional. Probabil că 
informatorii fuseseră cuprinşi de panică şi o luaseră la goană, 
venind ei înşişi la aeroport în loc să-şi aştepte însoţitoarea. 
Aranjamentele în vederea călătoriei trebuie să fi fost făcute cu 
mult timp în urmă - informatorii fuseseră pregătiţi, echipați cu 
bilete, bani, noi legitimaţii de identitate şi orice altceva de care 
ar mai fi avut nevoie. In cele din urmă îşi dădu seama de 
greşeala lui: în circumstanţele date, Mollie nu avea să se apropie 
de informatori. Avea să aibă destulă minte ca să nu se ofere ea 
însăşi în chip de pretext pentru a-şi ascunde adevăratele intenţii. 

Inginerul respinse ideea de a încerca să-i repereze pe 
informatori în mulţimea de pe aeroport. Nu poseda nici o 
descriere a lor, nici măcar precizarea sexului. Singura cale de 
urmat era să rămână cu Mollie. 

Asta şi făcu şi la timpul potrivit îşi primi mica răsplată. O 
identifică pe tânăra Collins, warrant officer gradul doi. Inginerul 
recunoscu şi aprecie în sinea lui poziţia revolverului ei lung. Işi 
concentră atenţia asupra ei, sperând că, ţinând seama de lipsa ei 


63 


de experienţă, ar putea să facă ceva ce ar dezvălui intenţiile lui 
Mollie. Dar Rachel nu lăsă să se ghicească absolut nimic. 
Parcurse pur şi simplu culoarul de îmbarcare şi urcă la bordul 
avionului. 

Confirmarea faptului că şi Mollie se afla la bord fu destul de 
lesne obţinută. Inginerul aşteptă până când văzu că tractorul 
remorchează avionul cu reacţie depărtându-l de poartă, apoi se 
repezi la însoţitoarea de bord care număra cupoanele de 
îmbarcare. O referire pe nerăsuflate la sora lui, Mollie Smith, 
câteva prostii îndrugate pe un ton grav şi puţin panicat despre o 
reţetă medicală uitată şi iat-o pe însoţitoarea de bord explicând 
cum doamna Smith călătorea până la Los Angeles cu cursa 1410, 
care, după Pheonix, devenea 1066. 

Inginerul îi mulţumi femeii şi plecă repede de la terminal către 
birourile companiilor aeriene cu avioane charter. Treizeci de 
minute mai târziu şi cu jumătate de taxă în plus la biletul luat în 
ultima clipă, urca la bordul unui avion cu reacţie pentru 
oficialități, tip Gulfstream III. Reprezentantul companiei şi pilotul, 
cărora Inginerul le spusese, amândurora, că era directorul unei 
firme de la Hollywood, îl asigurase că avea să fie la Los Angeles 
înainte de miezul nopţii. 

Inginerul le mulţumi, se servi după decolare cu un coniac de 
calitate şi în curând se lăsă furat de somn. 


Somnul acela odihnitor se dovedise a fi de nepreţuit. Inginerul, 
călătorind acum cu avionul înapoi, spre districtul Columbia, în 
cabina de clasa întâi, citea romanul lui Bulgakov, Maestrul şi 
Margareta. La un moment dat se întreba cum o fi călătorind 
Mollie Smith în spaţiul destinat pasagerilor obişnuiţi. 

Avionul ateriză la Washington la ora şase şi cinci minute 
înainte de amiază, într-o dimineaţă posomorită şi ploioasă, 
împreună cu ceilalţi, Inginerul se îndreptă cu paşi mari spre 
ieşire, unde pasagerii aşteptau diverse autobuze-navetă. Ştia că 
în ajun Mollie venise cu taxiul, dar Rachel parcase în zona 
rezervată o berlină a armatei. Pariase în sinea lui că Mollie era 
acum în posesia cheilor acelei maşini. 

Avea dreptate. Inelul de chei era petrecut în jurul încheieturii 
arătătorului ei de lamina stângă, pe el legănându-se uşor două 
chei, în timp ce aştepta sub copertina de la ieşire. Inginerul ştia 
că, pe vreme bună, Mollie ar fi mers pe jos până la parcaj şi acolo 
s-ar fi dus el s-o ia. Dar din cauza lapoviţei, ea avea să aştepte 
cursa particulară care venea doar acolo. 


64 


Camioneta se apropia - o dubă de un verde închis, care îşi 
făcea uşor drum prin traficul intens. Când şoferul deschise uşa, 
Inginerul ajunse în spatele lui Mollie în timp ce ea păşea ocolind 
bălțile, trecând pe lângă feţele ude şi duşmănoase ale plătitorilor 
de taxă care văzuseră pe frontonul autobuzului afişul luminos cu 
inscripţia „Numai Parcaj Rezervat”. 

— Legitimaţia... trebuie să prezentaţi legitimaţia 
dumneavoastră, doamnă, strigă şoferul. 

Inginerul văzu că Mollie prezentă legitimaţia, gata pregătită. 

— OK, următorul. 

Şoferul închisese deja uşile. Cu geamurile întunecate şi cu 
ploaia care şiroia pe ele, autobuzul era ca o criptă. 

— Legitimaţia dumneavoastră, domnule? 

— Imi pare rău. lat-o! 

Apăru sub forma unui Colt Woodsman calibru 22 cu amortizor. 
Orificiul pe care-l lăsă în tâmpla şoferului era mai mic decât cel 
pe care l-ar fi făcut glonţul unui Browning. 

Zgomotul fu neglijabil, totuşi Inginerul se aştepta ca o 
persoană ca Mollie să-l recunoască. Aşa se şi întâmplă. Dar ea 
era extenuată, timpul ei de reacţie nu mai era nici pe departe 
atât de rapid pe cât ar fi trebuit să fie. Pumnul Inginerului o izbi 
de-a dreptul în maxilar, sfărmându-i-l şi azvârlind-o, inconştientă, 
pe stelajul metalic destinat bagajelor. 

Inginerul ridică şoferul mort de pe scaunul lui, se strecură în 
locul acestuia la volan şi intră cu grijă în trafic. Nu se opri decât 
atunci când recunoscu berlina armatei. Acolo luă cheile lui Mollie, 
deschise portbagajul şi îndesă înăuntru cadavrul şoferului. 

Revenind în autobuz, legă mâinile lui Mollie, apoi îi puse căluş 
şi o legă la ochi, folosind banda adezivă albă pe care o găsi în 
trusa de prim-ajutor a vehiculului-navetă. Făcu totul repede, dar 
cu grijă, deoarece avea mile întregi de parcurs şi nu se gândea 
deloc să oprească undeva în drum. 


În cealaltă parte a continentului, Rachel Collins se îndrepta 
spre nord pe autostrada US 101, cu un Ford Mustang închiriat. 
Inainte ca îndatoririle ei s-o fi dus în Est, parcursese destul de 
des bucata asta de drum dintre sudul şi nordul Californiei. Ştia 
unde şi când îşi instalau cei cu radarurile capcanele lor de viteză, 
aşa că la ora unu noaptea, cu şoseaua pustie, Rachel cânta tot 
timpul conducând cu mai bine de o sută de mile” la oră. 


13 1 milă (terestră) = 1609 m (nota trad.). 
65 


Străbătu distanţa de trei sute şaptezeci de mile până la 
Cârmei în ceva mai mult de patru ore, gândurile rătăcindu-i, 
purtate de melodiile vechi ale postului de radio. Rachel se ducea 
acasă... sau cel puţin acolo unde era singurul loc pe care-l 
cunoscuse ea vreodată cât de cât ca pe un cămin al ei. Era 
frământată de sentimente diverse, fericire şi nerăbdare 
combinate cu tristeţe şi resentimente - un amestec dur, puternic. 

leşind de pe autostradă, Rachel se îndreptă printre dealuri 
către Pacific, traversă autostrada de pe coastă şi continuă de-a 
lungul străzilor în pantă şi întunecoase ale Carmel-ului. 

O maşină a poliţiei o reperă pe Ocean Avenue şi merse în 
urma ei până când ajunse la Frazier. Rachel cobori din Mustang, 
văzu strălucirea unei ţigări aprinse în spatele parbrizului 
vehiculului în patrulare. La intrarea vilei nu ardea nici o lumină. 
Descuie uşa şi pipăi peretele, în căutarea comutatorului. leşi iar 
afară, stătu în picioare sub lampă şi îşi flutură mâna spre patrulă 
în timp ce vehiculul acesteia cotea pe lângă ea, girofarurile 
rotindu-se în tăcere ca un salut adresat ei. 


Casa îi aparținuse mamei sale, care, după zece ani de 
hoinăreală de la o colonie de artişti la alta, revenise la rădăcinile 
ei din nordul Californiei. Tot ce-i trebuia erau două dormitoare, 
unul echipat ca atelier în care lucra la creaţiile ei de vitralii. 
Rachel, fiind la vremea aceea în armată, nu făcea parte din viaţa 
mamei sale. Scrisorile dintre ea şi Penny Collins nu fuseseră 
deloc frecvente, vizitele - rare. Singurul lucru pe care-l ştia 
Rachel cu certitudine era că mama considera decizia ei de a-şi 
alege armata în chip de carieră drept o trădare, o apropiere de 
tot ceea ce cauzase tulburări în propria ei viaţă. 

Ceea ce ştia Rachel despre mama sa erau informaţii culese de 
prin magazinele scumpe de pe Ocean Avenue care expuneau 
lucrările ei. Intrase într-un „boutique” şi îi pusese vânzătoarei 
întrebări referitoare la opera artistei. Rachel fu surprinsă şi 
mândră că „Penny C.”, aşa cum era cunoscută mama ei în cadrul 
comunităţii, era foarte admirată. Lucrările ei puteau fi văzute în 
majoritatea locuinţelor de multe milioane de dolari de pe Pebble 
Beach şi avea comenzi de la colecționari îndepărtați, chiar şi de 
la San Francisco. 

Fusese de asemenea surprinsă - şi îngrozită - când aflase că 
Penny C. ajunsese în ultimele stadii ale unui cancer fatal, o taină 
pe care o purtase cu ea aproape până în mormânt. 

Vila mirosea puţin a mucegai. Rachel deschise clapeta de tiraj 


66 


a şemineului, aranjă aşchiile şi buştenii, apoi aprinse focul. Se 
spălă pe faţă şi pe mâini şi aduse din dormitor o pătură veche. 
Se instală comod pe canapeaua colţar şi, uitându-se la flăcări, 
adormi închipuindu-şi că încă le mai privea, fără să-şi dea seama 
că acum dansau numai în visurile ei. 


Mollie se agită, apoi se trezi într-un spaţiu întunecos şi rece. 
Nu pe deplin întunecos. De fapt, pe măsură ce ochii i se adaptau, 
descoperi că putea să vadă destul de bine. Era ca şi cum ar fi 
privit prin ceaţă. 

Îşi evaluă situaţia. Era culcată pe spate pe un soi de masă cu 
un acoperământ gros şi buretos. 

Masa de consultatie a unui medic? 

Braţele îi erau întinse pe lângă trup, picioarele larg desfăcute, 
cu partea din spate a genunchilor sprijinită pe perna aceea de 
burete, care părea umedă, sub pielea ei. 

Este polivinil sau plastic, nu-i piele adevărată. 

Încheieturile mâinilor şi gleznelor îi erau legate cu o frânghie 
răsucită, groasă, dar moale. Ba chiar şi ceda puţin, poate cu vreo 
trei-patru milimetri. 

Un cablu elastic, pentru sărituri? 

Nu avea pantofi în picioare, dar simţea senzaţia familiară a 
propriilor ei veşminte. Din câte îşi putea da seama, nu fusese 
maltratată sau violată. 

Excepţie făcea durerea de la maxilar. Explorându-şi cu 
precauţie gingia, descoperi că trei din dinţii de jos lipseau. Sub 
ei, osul şi cartilagiul zvâcneau fără milă. Atunci clipi, amintindu-şi 
pumnul care venea spre ea, zvârlindu-i capul spre spate... şi 
îngrozitorul zgomot de sfărâmare. 

Un pumn, dar nici un chip. Nu conta. Mollie ştia cine o atacase: 
curierul. Singura întrebare era dacă el credea că ea apucase să-i 
zărească faţa. 

— Şoferul a murit. 

Mollie nu avusese de gând să rostească vorbele acestea cu 
glas tare, dar fu bucuroasă să-şi audă propria-i voce, ieşind puţin 
răguşită dintr-un gâtlej uscat. Ceva la care nu se aşteptase fu 
ceea ce urmă: 

— Da, a murit. 

intoarse capul spre dreapta şi îl văzu stând acolo, într-un 
fotoliu confortabil, cu o carte pe genunchi. Faţa îi era acoperită 
de o mască strălucitoare, verde cu argintiu, superb pictată şi 
destul de mare pentru a-i acoperi ochii, nasul şi pomeţii obrajilor. 


67 


Când acesta se ridică în picioare, Mollie observă că purta o 
cămaşă neagră, simplă, cu guler colant. Pe partea de jos a 
obrajilor şi pe maxilare nu exista nici un semn din naştere, nici o 
zonă de piele mai albă pe mâinile lui, care să indice că ar fi 
purtat un ceas sau inele. Nimic din ce ar fi avut ea nevoie să ţină 
minte, nimic ce să poată folosi împotriva lui. 

Şi el ştia asta. Mollie îşi dădea seama de acest lucru din tonul 
lui - prietenos, îmbietor şi familiar, ca acela al unui preot la o 
întrunire bisericească. 

— Bun. Te-ai uitat, te-ai convins că nu e într-adevăr nimic de 
văzut. Aşa că problema asta e scoasă din discuţie. Făcu o pauză. 
In caz că-ţi pui întrebări în legătură cu masca, e venețiană. Nu 
cred că ai fost vreodată la carnavalul lor. Este realmente 
formidabil. 

Inginerul apropie un cărucior din oţel inoxidabil acoperit cu o 
pânză albă. Mollie recunoscu doar seringile înşiruite lângă fiolele 
cu dopurile lor groase de cauciuc. 

O izbi mirosul parfumului, venind de sub gulerul lui colant. Era 
un parfum pe care ea îl cunoştea foarte bine şi căruia îi ducea 
dorul... Dar era pe bărbatul nepotrivit. Apoi avu o revelaţie: sala 
de audieri a senatului, acelaşi parfum din hol... 

— Mollie. Poţi să-mi spui Jim. Ridică geanta ei, în aşa fel ca ea 
s-o poată vedea. Pentru o doamnă care a zburat dus-întors dintr- 
o parte în alta a ţării, călătoreşti cu bagaje puţine. Dar e drept că 
nu aveai de gând să faci nici o oprire în drum, nu-i aşa? 

Mollie nu voia să se gândească la faptul că în tot acest timp el 
o urmărise îndeaproape. Nu asculta ceea ce spunea el, ci felul în 
care o făcea. Căuta o intonaţie deosebită, poate o uşoară 
greşeală de pronunție, sau un accent regional. Dar vocea lui Jim 
era tot atât de lipsită de orice intonaţie ca a unui individ 
oarecare. 

— Sunt o mulţime de mărunţişuri fără importanţă aici, spunea 
el. Cu excepţia acestuia. Ridică la vedere o cutie pentru pastile, 
decorată cu un email albastru şi o scutură în aşa fel ca Mollie să 
audă zgomotul rostogolirii pilulelor dinăuntru. Cu cealaltă mână 
flutură în aer un dosar cu coperte de hârtie groasă, cafenie, pe 
care Mollie îl recunoscu ca fiind o fişă medicală. Potrivit ultimului 
tău examen medical, de aproape un an în urmă, nu urmai 
absolut nici un tratament medicamentos. Ce s-a schimbat, 
Mollie? 

— Migrene, zise ea. 

— Ah... O adevărată pacoste, migrenele astea. Doctorul ţi-a 


68 


prescris Cofergot? 

— Imitrex. 

Inginerul cumpăni această informaţie. 

— Mda. Înţeleg asta, atâta vreme cât nu iei medicamentul în 
timpul simptomelor premergătoare crizelor de epilepsie. 

Mollie îl privea cu atenţie cum învârteşte între degete cutia. 
Fără îndoială, el cercetase pilulele. Pe ele nu era imprimată nici o 
denumire de fabricaţie, ci doar un cod numeric farmaceutic. 
Dacă avusese timpul necesar sau înclinația de a-l verifica, acum 
ştia că ea minţea. 

Bărbatul care îşi spunea Jim puse cutia cu pastile pe tava 
chirurgicală şi îşi îndesă mâinile în buzunarele pantalonilor. 

— lată cum stau lucrurile, Mollie. Ştiu totul despre Dunn. Ştiu 
şi de informatori. Ştiu chiar şi de W.O. Collins. Acum Dunn e 
mort, ceea ce e bine. Dar informatorii nu sunt morţi, ceea ce e 
rău. Tu trebuie să mă ajuţi să aranjez treaba asta. Ar fi bine să 
începi cu numele şi locurile în care se află. 

— Tu l-ai ucis pe North. Dunn era omul tău infiltrat? 

Inginerul oftă. 

— Îmi pare rău. Ar fi trebuit să-ţi spun. Urmează să avem o 
conversaţie într-un singur sens - o şedinţă de întrebări şi 
răspunsuri, dacă vrei. 

— După care mă vei ucide. 

— Nu neapărat. Nu mi-ai văzut faţa. Nu ştii nimic despre mine 
şi nici unde ne aflăm. Fireşte, aş fi nevoit să-te ţin aici până mi-aş 
face treaba. Şi dacă m-ai fi minţit, m-aş întoarce şi ar trebui să 
luăm iar totul de la început... 

— Unde ne aflăm? întrebă Mollie, retezându-i vorba. 

— Dacă muşchii tăi abdominali sunt aşa cum ar trebui să fie, 
acum te poţi ridica doar cât să te lămureşti cu propriii tăi ochi. Te 
rog, eşti invitata mea! 

Mollie închise ochii, îşi adună toată voinţa ca să ignore durerea 
care o fulgeră pornind din maxilar până în creier şi se săltă în 
sus, atât cât îi permiteau frânghiile care îi legau încheieturile 
mâinilor. 

Jim se întorsese cu spatele şi dincolo de el ea văzu nişte pereţi 
înalţi placați cu marmură. De-a lungul lor se înşiruiau stelaje ce 
conţineau sticle de vin. Mollie socoti că trebuie să fi fost cu 
sutele. Apoi muşchii o trădară şi se prăbuşi. 

— Nu-i rău, comentă Inginerul. Dar trebuie să fii într-o formă 
fizică mai bună dacă ai de gând să reintri în câmpul muncii. 

— O pivniţă de vinuri, şopti Mollie. 


69 


— Se zice că sunt mai mult de trei mii de sticle. Poate că voi 
destupa una din ele pentru tine, înainte să plec. 

Asta îl făcu surâdă şi Mollie se simţi uşurată. Işi zise că era 
posibil ca el să fi observat că ea putea să vadă şi altceva în afară 
de stelaje şi sticle. Ca de exemplu colţul de material plastic gros 
şi verde de pe pardoseală, un cearşaf sau un sac pentru 
cadavre... şi mănuşile albe, dintr-un latex rezistent, aruncate pe 
sac. 

Aceea fu clipa în care Mollie ştiu că avea să moară. Acum, 
singura întrebare era cât de rapid. Jim îşi dăduse osteneala să 
obţină fişa ei medicală - Cum? - şi pe masa cu rotile se aflau 
medicamente... 

— Poate Corton-Charlemagne. 

— Poftim? 

— Poţi deschide o sticlă de Corton-Charlemagne. 

Inginerul izbucni în râs. 

— Bravo! Dar numai dacă eşti foarte, foarte cuminte. 

li suflecă cracul stâng al pantalonului şi îi răsuci uşor 
genunchiul ca să lase la vedere zona de dedesubtul acestuia. Ea 
îl văzu că îmbibă un tampon cu alcool; îl simţi rece pe piele. 

Moartea îi zâmbea lui Mollie, şoptindu-i că se afla în mâinile 
iscusite ale unui profesionist. Acesta ştia că o înţepătură de ac în 
spatele genunchiului aproape întotdeauna trecea neobservată în 
timpul unei autopsii. 

Acum seringa se afla într-o mână, fiola în cealaltă, ţinută cu 
susul în jos. Mollie văzu cum oţelul înţeapă cauciucul, văzu cum 
pistonul e tras înapoi. 

— Nu am timpul necesar pentru o tortură psihologică, iar cea 
fizică dă rezultate îndoielnice, îi spunea el. Aşa că substanţa pe 
care o avem aici este propriul meu amestec special, o 
combinaţie de amfetamine, o formă foarte modernă de pentotal 
de sodiu şi unu sau două alte ingrediente - sosul secret, dacă 
vrei să-l numeşti aşa. 

Când auzi asta, Mollie simţi că-şi pierde orice vlagă. Mintea ei 
trecu peste durerea arzătoare din maxilar, peste înţepătura 
acului care o pătrundea şi mult dincolo de cuvintele lui, care 
acum nu mai aveau puterea de a o face să sufere. 

Mollie se întoarse cu gândul la Los Angeles, la telefoanele de 
la aeroport, la bărbatul din fotografie. Simţea monedele, fierbinţi 
în mâna ei şi dori din toată inima să le fi folosit. Ţac-ţac... Glasul 
lui la celălalt capăt al firului... n-o să-l mai audă niciodată. 

Fiindcă amestecul acela era în circuitul ei sangvin, năpustindu- 


70 


i-se prin artere ca valul unui flux. Jim vorbea cu glas blând, 
spunându-i să nu plângă. Două lacrimi mari alunecară pe obrajii 
ei şi el se aplecă spre ea, cu o batistă de hârtie între degete, 
tamponându-le cu gingăşie. 

li puse întrebări în legătură cu informatorii, pomenind numele 
lui Rachel. Mollie îşi simţea gura deschizându-se, cuvintele 
bătându-se să iasă afară. Muşcă adânc, simţi gustul sângelui, îl 
văzu pe Jim trăgându-se înapoi. Nu văzu niciodată bucata din 
limba ei, mare cât unghia degetului mare, care îi zbură din gură. 

Acum tuşea, văzând o împroşcare de sânge, înghițind ceea ce 
nu putea da afară. Şi amestecul îi răscolea trupul, gonind spre 
inima ei, năpustindu-se asupra acesteia, zdrobind-o. 

Ultima imagine pe care o avu Mollie în faţa ochilor înainte ca 
valul negru s-o ia cu sine fu expresia de groază şi de nedumerire 
de pe faţa lui. | se păru că se aude ea însăşi râzând de el, crezu 
chiar că râdea, pentru că îl păcălise şi muri. 


Şcoala Internaţională din Georgetown fusese construită în 
1938. Acum, după trecerea a aproape şaizeci de ani, 
ambasadorul Canadei descoperise că şcoala nu fusese niciodată 
supusă unei operaţiuni de îndepărtare a azbestului. Legase 
această omisiune de astmul fiului său şi stârnise o furtună de 
controverse. 

La sfârşitul ultimului trimestru, şcoala fu închisă şi începu 
curăţenia. Se presupunea că lucrarea avea să se termine la timp 
pentru începutul sesiunii de toamnă. Dar întârzierile intervenite 
în procurarea materialelor necesare şi o grevă neprevăzută a 
şoferilor de camion dădu peste cap graficul. Acum, o treime din 
şcoală - aripa de est - nu era disponibilă pentru funcţionare. 

Nedisponibilă, dar cu siguranţă nu neexplorată de un oarecare 
Sean Flynn, fiul în vârstă de opt ani al secretarei-şefe, de origine 
irlandeză. Mama lui Sean locuia acum la Belfast şi Sean văzuse 
mai multe clădiri devastate şi ruinate decât ar trebui vreodată să 
vadă un copil. De asemenea, el avea prieteni care îl învăţaseră 
şmecheriile necesare pentru a intra în acele capcane de 
şobolani, cum să găsească un punct slab în gardul din verigi de 
lanţ sau în împrejmuirile din placaj pe care le preferau 
autorităţile. 

Micului Sean nu-i fusese deloc greu să pătrundă în aripa de 
est. Constructorii americani nu erau meticuloşi ca tehnicienii din 
armata britanică, pentru care o clădire abandonată reprezenta o 
potenţială fabrică de bombe. Aşa că ceea ce pe vremuri fusese 


71 


laboratorul de ştiinţe naturale îi apărea acum ca un decor dintr- 
un film cu extratereştri - plafoanele despicate, pereţii zdrobiţi, 
nemairămânând decât schelete de şipci şi tencuială. Aici, Sean 
putea să tragă pe furiş un fum şi să-şi lase liberă imaginaţia, 
convocând toate speciile intergalactice, toate greţoase şi 
alunecând într-o linişte mormântală, ieşind din această încăpere 
care nu mai era decât o carcasă. 

Când sună clopoţelul de recreaţie, aruncă jos ţigara şi o strivi 
cu călcâiul. Pe urmă îşi înălţă privirea şi văzu ceva schimbat. 

Frigiderul laboratorului, o vechitură lăsată acolo pentru a fi 
scoasă şi aruncată odată cu restul gunoaielor, avea uşa deschisă. 
Doar foarte puţin... dar chiar şi asta nu era în ordine. 

Sean văzuse la televizor poveşti în care copiii se jucau de-a v- 
aţi ascunselea în frigiderele părăsite, uşa se închidea peste ei, 
nimeni nu le auzea bătăile sau ţipetele. Oribil! 

Frigiderul avusese un lanţ gros răsucit în jurul mânerelor şi 
fixat cu un lacăt Yale mare. Acum lanţul şi lacătul dispăruseră şi 
uşa era deschisă. 

Laboratorul era refugiul personal al lui Sean. Nu-i vorbise 
nimănui despre el, avea foarte mare grijă când intra şi ieşea de 
acolo, aşa ca nimeni să nu-l descopere. Dar cineva fusese aici, 
înăuntru. Echipele de constructori? 

Se uită înjur cu atenţie. Nimic altceva nu părea să-şi fi 
schimbat locul. De ce i-ar fi interesat pe muncitori frigiderul? 

Acum acesta îl interesa pe el. 

Sean îşi croi drum pe lângă mese şi pupitre. Mergea cu grijă, 

cu capul aplecat şi tocmai de aceea observă urmele de paşi în 
praful de pe pardoseală. Şi imediat călcă pe ele, distrugând ceea 
ce fusese o serie de amprente de tălpi caracteristice. 
__ Primul lucru care îl izbi fu mirosul, ca acela al ouălor stricate. 
Inchise gura, apoi întoarse capul să tragă adânc aer în piept. Pe 
urmă întinse mâna spre uşă şi o deschise dintr-o smucitură. Se 
aştepta la o rezistenţă, însă uşa zbură spre el, făcându-l să se 
dea înapoi, lovindu-se de o masă. Dar uşa nu se roti la loc în 
balamale, închizându-se, deoarece o împiedica un braţ. 

Sean stătu încremenit trei secunde, ca paralizat, în timp ce, 
mai întâi un umăr, apoi un cap alunecă afară din frigider. Când 
restul trupului păru că zboară spre el, aterizându-i la picioare, 
maţele i se sloboziră. Sean avu o tresărire când urina fierbinte 
începu să-i curgă de-a lungul picioarelor. Pe urmă îşi aminti că 
putea să fugă. Şi chiar şi să ţipe. 


72 


7 


La treizeci şi şapte de minute după macabra descoperire a lui 
Sean Flynn, Departamentul omucideri din districtul Columbia 
identificase cadavrul. Unul dintre detectivii care scotocise terenul 
găsise o geantă într-un coş de gunoi din apropiere. Fotografia de 
pe permisul de conducere se potrivea în mod categoric. 

Locotenentul care conducea ancheta făcu apoi apelul telefonic 
pe care-l impunea protocolul: îl sună pe ofiţerul de serviciu de la 
CID din Fort Belvoir. Ştia că acum cazul acela avea să devină 
multijurisdicţional. Oamenii lui şi detectivii de la CID aveau să se 
împiedice unii pe alţii, dar poate că - probabil - vor putea 
menţine lucrurile în limite civilizate. Şi asta depindea în mare 
măsură de ceea ce avea de spus coroner-ul!“. 

Locotenentul nu avea nici un motiv să creadă că acest caz 
avea să intereseze pe vreo persoană de la un nivel superior. 


Ofiţerul de serviciu de la Fort Belvoir, locotenentul Bill Jessup, 
recepţionă şi înregistra pe bandă apelul Tribunalului din districtul 
Columbia ca pe ceva obişnuit. Chiar mai înainte ca detectivul de 
la Departamentul omucideri să fi terminat de vorbit, Jessup 
apăsa cu putere tastele de urgenţă pentru a activa echipa 
permanentă de investigaţii a CID, alcătuită din patru oameni. 
Peste treizeci de secunde, maiorul Kenneth Dawes se afla în 
biroul lui Jessup. În loc de explicaţii, Jessup îi puse banda în 
casetofon şi apăsă tasta „redare”. Dawes ascultă tot mesajul, 
apoi întinse mâna spre telefonul lui Jessup, pentru a-şi înştiinţa 
oamenii că aveau să pornească urgent la drum. 

— Vrei să-l alertez pe Hollingsworth? îl întrebă Jessup. 

Dawes se gândi o clipă. 

— Ar fi mai bine. Este implicat un copil de la Şcoala 
Internaţională. Soiul ăsta de rahat este o adevărată mană 
cerească pentru mediile de informare. Da, vom avea nevoie de 
Hollingsworth. 

— Presimt că tribunalul din districtul Columbia va dori să se 
ocupe de asta. 


14 Om al legii care îndeplineşte funcţiile de medic legist şi judecător 
de instrucţie căruia îi revine cercetarea în cazurile de moarte violentă 
sau neaşteptată (nota trad.). 


73 


— Cei de acolo nu vor fi singurii. Puştii care se duc la şcoala 
aia sunt ai unor diplomaţi şi ai altora ca ei. Departamentul de 
Stat se va abate asupra incidentului ăsta ca o pacoste. Ceea ce 
va atrage după sine intervenţia Biroului”. 

— Ce ai de gând să faci? 

Dawes lovi uşor o ţigară de o brichetă de epocă, pe care o 
deschise cu un pocnet şi o aprinse. 

— O s-o aduc acasă, spuse în şoaptă. Acolo unde îi este locul 
şi unde putem să ne îngrijim de ea. Tăcu o clipă. Spune-i lui 
Hollingsworth că nimeni n-o să-şi bage nasul în treburile mele cât 
timp îmi fac datoria. 


Doctorul Scott Karol, coronerul principal de la Tribunalul 
districtului Columbia, făcuse cândva serviciu militar ca chirurg în 
războiul din Vietnam. Acolo văzuse răniţi care fuseseră prinşi şi 
torturați de inamic. Uitându-se la Mollie Smith, întinsă pe o masă 
de laborator, gândul i se îndreptă din nou spre acele timpuri. 
Karol ar fi vrut să se poată retrage în duba morgii, în care păstra 
o sticlă de Maker's mark, în buzunarul pentru mănuşi. 

— De când a murit? 

Karol, un bărbat slab, cu trupul drept, între şaizeci şi şaizeci şi 
cinci de ani, clipi din ochi. Dawes, copleşindu-l cu înălţimea lui, îl 
asemui în gând cu o barză năpărlită. 

— Nu de mult. Maximum cinci ore. 

Dawes înălţă o sprinceană. 

Coronerul ridică la vedere o cutie de pastile, din porțelan şi 
deschise cu îndemânare capacul. Inăuntru se aflau cinci pilule de 
un albastru deschis. 

— Avea extrasistole. 

Dawes confirmă, dând din cap. 

— Diagnosticate luna trecută. Există o fişă medicală separată 
privitoare la asta. De aceea făcea muncă de birou. 

— Cel care a tăiat-o ştia ce făcea, continuă Karol, arătând spre 
cadavrul nud. Toate astea sunt incizii, nu răni prin înjunghiere. 
Aici nu există nici o pasiune, numai strictă metodologie. Pentru 
un astfel de lucru ai nevoie de intimitate. Omul vostru dispunea 
de aşa ceva. 

intoarse genunchiul drept al lui Mollie, apoi pe cel stâng. 

— Nu mulţi oameni ştiu cât de profundă poate fi durerea când 


15 Referire la FBI (Federal Bureau of Investigaţions) - Biroul Federal 
de Investigaţii (nota trad.). 


74 


faci tăieturi în zona asta. El ştia. 

Faţa lui Dawes era lipsită de orice expresie, dar lui Karol nu-i 
scăpă sângele care îi colora obrajii. 

Dawes îşi întoarse brusc capul spre celălalt. 

— Ea arată în halul ăsta şi dumneata îmi spui că n-a suferit? 

— Se vede după felul în care s-a coagulat sângele în jurul 
rănilor. Ucigaşul nu ştia că inima ei era slabă. Imaginează-ţi 
groaza ei, îndeajuns de cumplită ca să-i accelereze pulsul şi să-i 
ridice în mod primejdios tensiunea. Şi apoi anticiparea a ceea ce 
avea să i se facă. Nici n-a simţit când el o tăia. Inima i-a cedat 
chiar mai înainte ca el să fi început. 

Karol puse o mână pe braţul bărbatului corpolent. 

— Indiferent de ceea ce a vrut să obţină de la ea, niciodată n-a 
reuşit să capete. 


Dawes se afla în colţul laboratorului uitându-se cum cadavrul 
era pus într-un sac, pentru a fi transportat. Lipit de urechea lui 
stângă, ţinea un telefon celular. 

— Hollingsworth zice că ar trebui să-l suni dacă întâmpini 
piedici, spunea Jessup. E gata să facă tărăboi în legătură cu asta. 

— Totul este OK, îl asigură Dawes. Vom pleca de aici peste 
câteva minute. Ascultă, trebuie să ştiu la ce lucra ea şi cu cine. 
S-ar părea că a fost... supusă unui interogatoriu. 

Dawes auzi la celălalt capăt al firului respiraţia şuierătoare a 
lui Jessup. 

— Vrei să spui că a fost prinsă şi torturată. 

Nu era o întrebare. 

— Dar n-a trăit destul de mult ca să fi spus ceva, adăugă 
Dawes. Aşa că trebuie să ştiu ce anume ştia ea. Care a fost 
ultimul caz la care a lucrat? Cine era ofiţerul adjunct care îi 
fusese repartizat să colaboreze la treaba respectivă? 

— În problema asta ţi-am luat-o mult înainte. Ajutorul ei 
numărul unu era W.O. Collins, gradul doi. Cât despre sarcinile 
curente, zero. Agenda ei e curată. O să căutăm chiar acum prin 
biroul şi prin apartamentul ei, să vedem dacă nu putem găsi 
vreun indiciu. 

— Vreau să stau de vorbă cu Collins. 

— Sunt convins, replică Jessup, pe un ton sec. Treaba este că 
a dispărut de pe hartă. Proprietarul ei mi-a spus că a plecat ieri, 
având ca bagaj o sacoşă de pânză. 

— Avea permisie? 

— Răspunsul e nu. 


75 


— Adresa sau numărul de telefon, pentru contactare? 

— Ştiu că posedă o mică proprietate la Carmel, în California. 
N-am încercat să sun, în caz că este într-adevăr acolo şi tu n-ai 
vrea ca ea să fie deconspirată. 

— Ceva în fişa ei personală, care să indice că ar fi fugit? 

— Nimic. Dar fii atent la asta: Ea şi Smith au mers, cu multă 
vreme în urmă, la şcoala de poliţie militară. Smith era rabinul ei. 
Erau foarte apropiate, ba chiar beneficiare fiecare de 
testamentul celeilalte. 

— Lesbiene? 

— Nu, dacă e să ne luăm după înregistrările poligrafului. 
Oricum, aveau legături ca orice femeie. 

Dawes reveni la cuvintele de mai înainte ale lui Jessup. 

— Chestia cu testamentul. Cât valora Smith... cincizeci de mii? 

— lar proprietatea din California a lui Collins este evaluată la 
aproape o jumătate de milion. Nu cred că asta va duce la ceva. 

— Mi-ar plăcea să stau de vorbă cu Collins şi să descopăr eu 
însumi cum stau lucrurile. 

— N-ai decât să telefonezi, îi spuse Jessup. Dar dacă dau de 
ştire că este absentă nemotivat, se va pomeni că o caută toată 
poliţia militară de la est de Mississippi. Niciodată nu va reuşi să 
şteargă asta din fişa ei personală, chiar dacă ne-ar putea oferi un 
motiv serios pentru hoinăreala ei. 

— Ce vrei să spui? 

— Ai acolo vulturii de la mediile de informare, nu-i aşa? 

— Câţiva. 

— Ţi-aş sugera să-i laşi să publice povestea. Dă-i timp lui 
Collins până la miezul nopţii, s-o vadă şi pe urmă sun-o. Dacă nu 
avem veşti de la ea, trece-o în capul listei. AWOL!S. 


Inginerul era din nou la Wonderland Toys. Apartamentul lui 
directorial avea o superbă sală de baie, cu o masă şi cada 
duşului placate cu granit. După un înviorător duş cu abur, 
Inginerul intră în enormul vestiar lambrisat cu lemn de cedru şi 
îmbrăcă nişte pantaloni crem, o cămaşă cu guler colant de 
culoarea ciocolatei şi o frumoasă vestă de caşmir. 

Acum, stând la biroul lui sprijinit de perete, îşi aprinse un 
trabuc, apoi puse în funcţiune unul din monitoare şi alese 
programul cu ştirile de prânz. 


16 Absent Without Official Leave - Absent fără permisie/nemotivat 
(nota trad.). 


76 


Inginerul nu-l întâlnise niciodată pe maiorul Kenneth Dawes, 
identificat ca atare de către o coordonatoare de programe de 
televiziune, care, mânioasă, îi vârâse în faţă un microfon şi 
Dawes, mişcându-se ca un jucător de base-ball, îşi folosise 
umărul, dându-i un brânci puternic şi reuşind totuşi să pară ca şi 
cum ea s-ar fi izbit de el. 

Inginerul cunoştea tipul acesta de om. Se aşteptase ca Dawes 
să-şi facă apariţia de îndată ce fusese descoperit cadavrul lui 
Mollie. În momentul acela Inginerul se afla încă pe terenul de la 
Fort Belvoir. Ştirea fulger despre macabra descoperire de la 
Şcoala Internaţională fusese difuzată pe postul de radio rezervat 
ştirilor de orice fel în timp ce el pleca de acolo cu maşina. 
Inginerul fusese încântat de acea sincronizare şi de ceea ce 
obținuse prin percheziţionarea vilei lui Mollie. 

Locuinţele din fort erau foarte austere: garsoniere simple 
pentru ofiţerii necăsătoriți, grupuri de apartamente în clădiri de 
patru etaje, din cărămidă, pentru cei cu familii. Inginerul sosise la 
faţa locului cu o motocicletă. Nu exista nici o cabină de pază 
oficială la care să fi fost nevoit să arate vreo legitimaţie. 

De fapt, printr-unele zone ale fortului trecea o linie de autobuz 
publică. 

Aşa că se aranjase astfel încât să arate destul de ţeapăn în 
haine civile pentru a trece cu succes proba în cazul în care 
cineva ar fi devenit prea curios şi îşi pusese o vestă uzată din 
piele de oaie plină cu trese ale aviaţiei militare. Vesta se potrivea 
foarte bine cu motocicleta, prezentându-l pe cel care conducea 
vehiculul ca pe un îndrăzneţ pilot de avioane de vânătoare. 

Lacătele armatei fiind aşa cum erau, pătrunderea în casa lui 
Mollie nu-i crease nici un fel de probleme. Faptul că ea fusese o 
femeie ordonată, care nu păstra suveniruri banale, a fost de 
ajutor. Inginerul găsise ascunzătoarea ei chiar acolo unde se 
aşteptase: într-o casetă de fier de sub planşeul bucătăriei. 

Conţinea obişnuita colecţie de scrisori, fotografii încovrigate 
de trecerea timpului, un certificat de naştere, un testament... şi 
însemnările pe care venise Inginerul să le caute. 

Ştia că era al dracului de norocos în legătură cu însemnările 
acelea. Astăzi totul se memora în calculatoare. Dar Mollie nu 
fusese un copil al ciberneticii. Inginerul aprecia că fusese 
îndeajuns de cultă în materie de calculatoare cât să se descurce 
cu ele la slujba ei, dar nu mai mult de atât. In plus, ea n-ar fi vrut 
ca soiul acesta de informaţii să circule încoace şi încolo pe un cip 
de pe care orice simplu muncitor cât de cât isteţ le-ar fi putut 


77 


capta din eter. Aşa că aici se aflau rapoartele scrise de mână, 
referitoare la cercetările întreprinse de Mollie pentru găsirea 
ucigaşului lui North. 

In timp ce scotocise prin conţinutul casetei, îi veniseră alte 
câteva idei. După ce revenise la însemnări, chibzuise la 
posibilitatea ca Mollie să fi făcut o copie a lor. 

Bineînţeles că făcuse. Şi copiile le-ar fi păstrat într-un alt loc 
sigur - o casetă de seif la Riggs National, după cum sugera cheia 
pe care o găsise. 

Asta îi convenea foarte bine Inginerului. El voia ca acea copie 
să fie găsită de către singura persoană căreia, la momentul 
potrivit, avea să i se permită accesul la casetă. 

Pusese caseta de fier la loc, în spaţiul îngust de sub planşeu, 
verificase ca să se încredinţeze că stătea exact aşa cum o găsise 
şi plecase. 

Inginerul lăsă să cadă într-o scrumieră de cristal mai bine de 
un centimetru de scrum de trabuc şi închise televizorul. Ancheta 
armatei cu privire la uciderea maiorului Smith avea să se 
desfăşoare în continuare conform tipicului, ale cărui etape îi erau 
bine cunoscute. Faptul că Secţia omucideri a Tribunalului din 
districtul Columbia avea să depună eforturi în paralel avea să 
tulbure şi mai mult apele. Nici una din jurisdicții nu avea să se 
apropie cât de cât de cei doi martori, deoarece nici măcar nu 
aveau cunoştinţă de existenţa lor. 

Dar Inginerul era nevoit să recunoască eficacitatea 
stratagemei lui Mollie. Ce inteligent din partea ei, că avusese pe 
vârful limbii denumirea medicamentului pentru migrene. Ce 
prostie din partea lui că nu verificase cu mai mare atenţie 
pilulele. Ar fi fost foarte uşor să le facă o analiză a componenţei 
sau, pur şi simplu, să verifice catalogul de produse farmaceutice 
pentru semnificaţia codului numeric imprimat pe pastile. 

Inginerul era sigur că Mollie se dusese în mormânt crezând că 
îl păcălise cu adevărat, nedându-i informaţiile pe care le dorea 
el. In realitate, tot ce obținuse fusese să-l determine să se ducă 
la Fort Belvoir şi să-i scotocească apartamentul, descoperindu-i 
secretele. 

Inginerul mai trase un fum din trabuc şi deschise dosarul. lată- 
| aici pe Steven Copeland, la care ulterior se făcea referire sub 
denumirea de „domnul X” şi perechea lui, Beth Underwood - 
„domnişoara Y”. Inginerul îşi amintea numele lor. Persoana care 
îl angajase le menţionase atunci când Inginerul îşi primise slujba 
şi întrebase cine puteau fi suspecţii cei mai probabili. Numele 


78 


fuseseră menţionate în fugă şi apoi fuseseră ignorate. Inginerul 
trebuise să ia de bun cuvântul acestei persoane, cum că ar fi fost 
irelevante. Mai târziu, asta se dovedise a fi fost o gravă eroare, 
dar o asemenea convingere venise prea târziu pentru a mai 
schimba ceva. Mollie îi scosese pe informatori în afara razei lui 
de acţiune. 

Inginerul parcurse cu atenţie însemnările lui Mollie, o felicită în 
tăcere pentru modul inteligent în care extrăsese adevărul din 
amestecul de presupuneri, intuiţii şi vagi indicii. Poate prea 
inteligent... Recitind cuvintele, Inginerul se întrebă cât de mult 
din ce ştia ea nu fusese încredinţat hârtiei. Miezul problemei - 
reşedinţele şi pseudonimele lui Copeland şi Underwood - nu era 
inclus în însemnările ei. 

Ce prudent din partea ta, Mollie! 

Exista o soluţie şi pentru asta. Avea să-i ia ceva mai mult timp 
şi avea să-l facă pe „patronul” Inginerului să se agite puţin. 
Totuşi, în final, rezultatele aveau să fie la fel de bune. 

Printr-o spirală de fum, Inginerul întinse mâna spre telefon şi, 
încă o dată, se folosi de numărul cartelei de telefon a doctorului 
Weisberg. 


Când ştirea despre moartea maiorului Mollie Smith era 
difuzată prin mediile de informare, Beth Underwood dormea 
adânc în apropiere de Carefree, în Arizona. 

La Carmel, Rachel Collins se răsucea agitată sub pătură, 
afundându-se mai adânc în moliciunea canapelei. Lumina 
provenită de la un foc pe cale să se stingă îi scălda faţa într-o 
frumoasă strălucire aurie, ca pentru a alunga imaginile 
întunecate care îi chinuiau visurile. 

Numai Steven Copeland, la Atlanta, deja sculat din pat şi cu 
duşul făcut, ar fi putut să prindă ştirile de dimineaţă. Dar el 
părăsise deja hotelul, însoţit de un agent imobiliar care rezervase 
o jumătate de zi pentru a-i prezenta oferta pieţei. 


79 


8 


Prim-ministrul Israelului se afla în sala de recepţie, simțindu-se 
stânjenit în compania exagerat de binevoitoare a Primei 
Doamne. 

În Biroul Oval, purtătorul de cuvânt al Casei Albe vorbea pe un 
ton declamator, pe circuitul telefonic destinat conferinţelor, 
despre sistarea statului de plată al bugetului. Preşedintele, stând 
la biroul lui, îl asculta pe purtătorul de cuvânt doar cu o ureche. 
Puterea lui de concentrare, selectivă ca un laser, se îndrepta 
asupra celor şase pagini dactilografiate din faţa sa. 

Când le termină de citit, se uită la Simon Esterhaus, apoi se 
aplecă înainte, cu degetul pe butonul de întrerupere a circuitului 
de comunicare. 

— Frank, am luat notă de tot ce ai spus tu, minţi el cu 
uşurinţă. Dar mă solicită un apel de la Moscova. Treizeci de 
minute. 

Şi preşedintele apăsă butonul. 

Reveni cu privirea la judecător. 

— Mă ucide cu binişorul, ticălosul ăla. 

— Imi pare rău, domnule preşedinte. Dar m-am gândit că ar 
trebui să ştiţi imediat. 

— Intrebarea este dacă mai ştie şi altcineva? Preşedintele 
bătu uşor cu palma filele din faţa lui. Cum circulă astea? 

— Acestea sunt originalele. Maiorul Smith trebuie să fi făcut o 
copie, măcar din prudenţă. Dar aşa ceva nu se află în computerul 
ei de la birou şi nicăieri în casă. 

— O cameră de valori a vreunei bănci? 

— Caseta ei de depozit este în curs de a fi deschisă chiar 
acum. Vom şti până într-o oră. 

— Te-ai dus la seiful ei? 

— Insemnările indică o problemă de securitate naţională. Am 
semnat eu însumi permisul. 

— Trebuie să ne mişcăm repede, Simon. 

— Cu promptitudinea cuvenită, domnule. Dacă, din diverse 
motive, ceva din toate acestea ajunge la cunoştinţa opiniei 
publice, ar trebui să putem dovedi până la urmă că nu a existat 
nici o întârziere în întreprinderea unor acţiuni în baza bănuielilor 
maiorului Smith. 


80 


Preşedintele îşi petrecu peste păr o mână mare şi noduroasă. 
La şaizeci şi doi de ani, încă mai avea un păr bogat, potrivit cu 
înfăţişarea lui, asemănătoare cu cea a lui Lincoln. 

— Cu promptitudinea cuvenită... lisuse, Simon, femeia aceea 
ne-a dat blestemata asta de ciumă! 

— Nu ştiu, domnule. Nu cu certitudine. 

Esterhaus rareori ridica tonul. Era unul dintre acei oameni 
deosebiți care, fără avantajul unei staturi impozante sau al unei 
înfăţişări plăcute, atrăgea atenţia în orice încăpere în care intra. 
Imbrăcămintea îi era croită superb, dar nu constituia decât un 
ambalaj. La cincizeci şi cinci de ani era într-o formă fizică 
excelentă şi ar fi putut trece cu uşurinţă drept un bărbat cu zece 
ani mai tânăr. Dar taina puterilor sale consta în altceva, poate în 
ochii de un albastru intens, aproape violet, care păreau să nu 
clipească niciodată. Sau în calmul perfect de care era înconjurat, 
ca şi cum ar fi purtat cu sine un soi de protecţie invizibilă care-l 
făcea invulnerabil. Şi în consecinţă, respectat. Şi temut. 

Preşedintele, fiul unui om neînsemnat din Louisiana, era unul 
dintre puţinii care apreciau puterile lui Esterhaus dar nu se lăsa 
copleşit de ele. Voia ca acele puteri să acţioneze asupra Curţii 
Supreme, care, în opinia lui, în ultima vreme rămăsese fără o 
conducere fermă şi era înclinată spre gâlceavă. Esterhaus avea 
să pună puţină ordine în ea, dându-i conducerea de care avea 
nevoie. 

— Ceea ce ştim cu certitudine este că Mollie Smith a fost 
ucisă, spuse preşedintele. De către o persoană sau de persoane 
încă necunoscute. Întrebarea este, oare şi-a trimis materialul 
fiindcă se temea pentru viaţa ei? Şi dacă-i aşa, de ce ştie? 

Esterhaus se aşeză cu nonşalanţă picior peste picior. 

— Domnule, eu n-am întâlnit-o niciodată pe doamna maior 
Smith. Niciodată nu i-au auzit numele, până azi-dimineaţă, când 
ăsta - bătu uşor cu degetul plicul alb, de dimensiuni oficiale - a 
fost adus la biroul meu. 

— De către cine? 

— Secretarea mea spune că de către un curier. N-a fost 
necesară nici o semnătură, dar ea a ţinut minte numele societăţii 
de curierat. Anchetatorii mei au depistat biroul căruia i-a fost 
încredinţat coletul pentru a fi livrat. Acesta se afla în Alexandria. 
Funcţionarul de acolo a declarat că-l adusese o femeie, plătind 
cu bani gheaţă. l-a fost arătată o fotografie a maiorului Smith, 
dar n-a putut să facă o identificare categorică. Sunt nevoit să 
cred, domnule preşedinte, că am fost ales ca destinatar pentru 


81 


că maiorul Smith ştia că eu am prezidat ancheta privitoare la 
moartea generalului North. 

— Şi acum ea e moartă, zise preşedintele, pe un ton hotărât. 
Fără a lăsa nici un indiciu referitor la faptul că ar fi fost 
ameninţată sau urmărită... Puțin cam prea la momentul oportun, 
nu ţi se pare? O femeie îţi trimite detaliile privitoare la o anchetă 
personală şi pe urmă e găsită moartă în ziua în care le primeşti 
tu? 

— Sunt de acord, domnule. Mollie Smith nu a fost victima unui 
omor întâmplător. Totuşi, oricât de dur aş şti că sună asta, e mai 
bine ca mediile de informare să continue să prezinte lucrurile sub 
forma aceasta. A 

— Numai din cauză că nu au încotro. În clipa în care vom porni 
o anchetă în toată regula, vor veni să-şi vâre nasul peste tot. 

— Nu în mod obligatoriu. Există şi alte posibilităţi. 

— Vom ajunge la ele. Ceea ce nu înţeleg este de ce vorbeşte 
ea despre informatori fără a menţiona nume - dacă îi era într- 
adevăr teamă şi voia ca tu să intri în posesia acestor rapoarte? 

— Maiorul Smith era un ostaş decorat şi un anchetator cu 
experienţă în cadrul CID. Cred că nu era dintre cei care se sperie 
de umbre. Poate că nu şi-a dat seama de amploarea amenințării; 
poate că a subestimat-o. Esterhaus făcu o pauză. Poate că, pur şi 
simplu, n-a avut timpul sau prilejul necesar pentru a adăuga 
aceste detalii de o importanţă capitală. Faptul de a face să-mi 
parvină coletul, în siguranţă, putea fi foarte bine scopul ei final. 

— Să facem aici un salt, Simon? Oare să spunem acum că cei 
doi informatori ai lui Smith sunt ei înşişi ţinte? Şi că nici măcar nu 
sunt conştienţi de asta? 

— Nu-i un salt chiar atât de mare, domnule. 

Preşedintele se depărtă de birou. Era un gest brusc, dar 
Esterhaus nu se clinti. II urmări cu privirea pe şeful executivului 
care umbla cu paşi mari prin faţa ferestrelor înalte, cu geamuri 
armate. In soarele de după-amiază, remarcă minuscule reflexii 
luminoase înşiruite pe Pennsylvania Avenue - lentilele unor 
costisitoare camere de luat vederi, îndreptate asupra Casei 
Poporului, în care poporul nu mai era chiar atât de binevenit. 

— Chestia asta o să iasă la iveală, Simon, unii oameni o să mă 
scoată din circulaţie, spuse preşedintele, revenind la argoul 
provincial. Când a murit Griffin North, toţi negrii din ţara asta au 
vărsat fluvii de lacrimi, chiar şi cei care socoteau că North 
trecuse de partea cealaltă, ducând o existenţă asemănătoare cu 
cea a albilor. Negrii l-au luat în braţe, l-au făcut mai mare decât a 


82 


fost el vreodată. Tăcu o clipă. Astea sunt chestii ieftine. Morţii nu 
trebuie să trăiască la nivelul unor idealuri; niciodată nu pot să te 
dezamăgească. Uită-te numai la Kennedy. Şi acum, după ce 
North a fost jelit şi după ce comisia ta a decis că a fost o moarte 
accidentală, maiorul Smith declară că n-a fost câtuşi de puţin 
aşa. Că nu toate dovezile se aflau în posesia comisiei tale... dar 
că ea le deţine. Că ea are informatori... dar tu n-ai auzit niciodată 
de ei. Preşedintele îşi rezemă braţele sale lungi pe spătarul 
fotoliului. Ştii ce văd eu aici? O conflagrație care va cuprinde 
întreaga ţară. Oamenii de culoare nu mai discută despre 
integrare - acum ascultă vocile care vorbesc despre separare. 
Puştii intră la închisoare cu grămada. Nu mai există nici un 
Martin Luther care să vorbească raţional cu ei. North era 
speranţa pe care ar fi putut ei s-o aibă. Aşa că dacă descoperă că 
cineva a uneltit să-l omoare - şi a reuşit - nu cred că se vor 
osteni să aştepte ca noi să declarăm vinovaţi nişte suspecți. 
Orice ţintă albă va fi satisfăcătoare. Pentru că este al dracului de 
sigur că un negru n-ar fi putut să facă asta. 

— Ingăduiţi-mi o întrebare naivă, domnule preşedinte. 

— Din partea ta? M-ar mira peste măsură. 

— Credeţi cu adevărat că un alb, sau mai mulţi, ar fi luat în 
considerare toate eventualităţile şi totuşi ar fi mers mai departe 
cu decizia de a-l ucide pe North? Acesta era un republican de-al 
lui Rockefeller, nu un oarecare liberal de pe Coasta de Est. 
Politica lui, aşa cum şi-o declara, era pragmatică. In mod cert nu 
constituia nici o ameninţare pentru situaţia solidă actuală. 

Preşedintele îşi îngădui un vag zâmbet. 

— Dacă ai o slăbiciune, Simon, aceasta e următoarea: Le 
acorzi tuturor oamenilor prezumția de nevinovăție, socotindu-i 
tot atât de raţionali ca şi tine. Şi nu sunt. Dacă a existat o 
conspirație pentru a-l ucide pe North, atunci aceasta a fost 
organizată şi plătită de reprezentanţii unor interese foarte 
puternice. De ce se temeau ei de el este ceva ce nu vom şti până 
nu-i vom avea în mână şi nu-i vom întreba. Insă, ia seama: Lista 
suspecţilor este, în mod necesar, scurtă. 

— De ce să fie aşa? 

— Fiindcă au reuşit să ajungă la tine, Simon. Tu ai pus 
semnătura finală pe întreaga investigaţie. Câţi oameni cunoşti tu 
care să te poată îmbrobodi, hmm? Şi nu-ţi face probleme că ai 
putea să pari îngâmfat. 

Esterhaus îşi ciupi cu două degete nasul. 

— Nu mulţi. 


83 


— Ceea ce înseamnă că dacă Smith nu exagerează - şi 
uciderea ei mă îndeamnă să cred că nu e cazul - avem de-a face 
cu nişte monştri întunecaţi care ne pândesc ameninţător. 

Esterhaus nu reacţionă faţă de această ieşire necaracteristică. 
Căută să înţeleagă ce anume o provocase. În joc era ceva mai 
mult, ceva ce preşedintele ţinuse pentru el. Il îndemnă să 
vorbească despre acel ceva rămânând tăcut. 

Preşedintele se uită din nou pe fereastră. 

— Vicepreşedintelui i s-au adus o mulţime de acuzaţii pentru 
implicarea lui în problema aceea ratată, cu economii şi 
împrumuturi, spuse el în cele din urmă. Eram pe punctul de a-i 
cere lui Pete să se retragă în aşa fel încât Griffin să apară pe lista 
de candidaţi ca vicepreşedinţi. El şi cu mine am stat în biroul 
acesta, discutând despre toate avantajele care ar putea rezulta 
din alianţa noastră. Oamenii ar fi spus că eu aş fi făcut o alegere 
cinică: renunţarea la o răspundere, în favoarea unor valori în aur 
masiv. Desigur, aş fi obţinut încă patru ani. Dar Griffin ar fi 
câştigat experienţa de care avea nevoie. După aceea ar fi avut 
propria lui administraţie. 

Preşedintele părea fascinat de becul care se aprindea 
intermitent pe pupitrul telefonului. Esterhaus bănuia că era 
ofiţerul răspunzător cu protocolul, care se ocupa de prim- 
ministrul israelian. Şi acum veni ce mai rămăsese din 
mărturisirea preşedintelui: 

— L-am iubit, Simon. Dincolo de respect şi admiraţie, 
consideram că era unul dintre cei mai buni oameni pe care-i 
cunoscusem vreodată. In anumite privinţe, mai bun decât mine. 
Preşedintele se aşeză la biroul său, ţintuindu-l pe Esterhaus cu o 
privire aproape mânioasă. Aşa că vreau să ştiu dacă în afirmaţiile 
maiorului Smith există cât de cât un adevăr. Dacă a fost ucisă 
pentru că aflase prea multe. Condu tu ancheta, Simon. Dă-i orice 
formă vrei. Dacă eşti întrebat pentru ce continui să scormoneşti 
în povestea cu North, spune că acesta a ajuns să te fascineze. La 
dracu'! Spune-le celor care te întreabă că scrii o biografie. Şi 
acum vreau să-mi vorbeşti despre celelalte soluţii posibile de 
care mi-ai pomenit. 

Esterhaus se uită cu atenţie la preşedinte, care stătea acolo cu 
durerea lui la vedere, vie ca o tăietură proaspătă şi adâncă. 

— Lucrurile la care mă gândesc se concentrează asupra 
capacităţii noastre de a păstra controlul asupra anchetei, zise el 
pe un ton calm. Trebuie să spun asta chiar acum, domnule. Eu 
am fost cel care a încheiat cercetările comisiei. Dacă ar trebui să 


84 


găsesc dovezi noi, atunci aş convoca iarăşi comisia, sub rezerva, 
desigur, a eventualelor acuzaţii ce ar putea fi sau nu aduse 
împotriva presupuşilor conspiratori. Procedând astfel, aş accepta 
blamul pentru faptul de a fi neglijat aceste dovezi şi aş cere ca 
numirea mea la Curtea Supremă să-mi fie retrasă. 

— Nu-i nevoie să-ţi pui capul pe butuc pentru mine, replică 
preşedintele. Nu e vorba de ceva asemănător cu o încercare de 
ascundere a adevărului. Nu eşti vinovat de neglijenţă sau de 
orice altă afurisită de abatere. Nu ţi-aş accepta cererea. 

— Vă mulţumesc, domnule preşedinte. Esterhaus îşi atinse 
buza superioară cu vârful limbii. In cazul acesta, ceea ce propun 
eu este să apelăm la şeful Secţiei de terorism a FBI. l-aş aduce la 
cunoştinţă tot ce ştim. | se va cere să jure că păstrează tăcerea 
şi să-mi raporteze totul numai mie. Esterhaus făcu o pauză. Un 
singur om, securitate deplină şi doar două persoane care să 
primească informaţiile lui: dumneavoastră şi cu mine. Asta e cam 
tot ce putem face, domnule, pentru păstrarea confidenţialităţii. 

— Sună bine. Dar de ce te-ai gândit la acest om anume? 

După ce Esterhaus îi explică, preşedintele scutură din cap şi 
spuse: 

— Este o îndrăzneală cam mare, Simon. Eşti sigur că el n-o să 
te pună în pericol? 

— Absolut. In afară de datoria profesională, el are cel mai bun 
motiv din lume să lămurească problema asta. Găsirea ucigaşului 
va însemna aflarea adevărului în privinţa uciderii maiorului 
Smith. Asta-i tot ce doreşte el, sau ceea ce-i trebuie. Dacă în 
spatele omorului a existat o conspirație sau dacă a fost pur şi 
simplu un act de violenţă întâmplătoare - asta ar fi pentru el un 
aspect discutabil. Deşi, în mod cert, nu şi pentru noi. 

— Treci la acţiune, îi spuse brusc preşedintele. După ce îl vei fi 
informat pe scurt, adu-mi-l. li voi da personal ordinul de începere 
a acţiunii. 

— In condițiile date, ordinul dumneavoastră, domnule 
preşedinte, este singurul pe care l-ar accepta. 


În drumul său spre ieşire, Esterhaus îl zări pe prim-ministrul 
israelian strângând viguros mâna preşedintelui. Esterhaus 
parcurse coridorul, trecu pe lângă grupul de agenţi ai serviciilor 
secrete şi apoi în vestibul, unde un uşier îi receptă semnul făcut 
cu capul şi ieşi în grabă să-i cheme maşina. 

In timp ce aştepta sub portal, judecătorul se lupta cu senzaţia 
de greață care-i răscolea stomacul. Prezentarea raportului în faţa 


85 


comisiei ar fi trebuit să fie actul final al unui rol lung şi neplăcut. 
Dar soarta îi jucase o festă urâtă, silindu-l să reintre în joc. Toată 
groaza pe care o trăise până acum îl copleşi ca o revărsare de 
fiere. 

Esterhaus se cutremură. Încă mai deţii controlul, îşi spuse. 
Acest lucru în sine este un miracol. 

Ştia că crâmpeiele de informaţii alese cu grijă pe care i le 
prezentase preşedintelui avuseseră asupra acestuia un efect 
asemănător cu cel al vreunui misterios afrodiziac. Ironia situaţiei, 
demnă de membrii familiei Borgia, îi făcea greață judecătorului şi 
totodată îl fascina: unui conspirator i se dădeau în mână frâiele 
pentru a conduce o anchetă privitoare la o omucidere la a cărei 
orchestrare contribuise el însuşi. 


Invitaţiile la masa Pamelei Esterhaus erau extrem de râvnite. 
Mâncarea era tot atât de excelentă, pe cât de plină de 
imaginaţie, compania - strălucitoare, iar ambianța era 
condimentată cu intriga bârfelor celor din interiorul cercurilor 
sus-puse. 

Oaspeţii din seara aceasta îl includeau pe ambasadorul 
Naţiunilor Unite, pe un comentator care scria la mai multe ziare 
de importanţă naţională, pe directorul general al unei mari 
companii producătoare de automobile şi pe autorul dramatic al 
celui mai de succes spectacol actual de pe Broadway. Pamela 
Esterhaus aruncă o privire asupra mesei, pusă pentru 
douăsprezece persoane, luă notă de luciul sclipitor al argintăriei 
masive, de serviciul impecabil dar discret, de conversaţia care se 
desfăşura în mod plăcut, punctată de râsete şi văzu că totul era 
bine. 

— Pamela, unde este Simon? Ai făgăduit că va fi prezent. 

Directorul de întreprindere era Dwayne Garrett, un bărbat 
foarte mărunt, care - Pamela ştia acest lucru - ordonase ca 
fotoliul directorial din biroul său să fie instalat pe un podium, în 
aşa fel ca aceia care veneau la el să nu-l privească de sus. Ea 
mai ştia şi că societatea lui Garrett avea câteva procese care se 
aflau pe lista de cauze înaintate spre judecare lui Simon 
Esterhaus, procese care aveau să le fie încredințate altora. Ar fi 
fost avantajos pentru Garrett să cunoască dinainte numele 
acelor judecători. 

Pamela se hotărî să limpezească acest aspect. 

— Bănuiesc, Dwayne, că încă mai este ocupat cu preşedintele, 
discutând despre cine îl va înlocui la pupitru. Va veni în curând. 


86 


Chiar şi preşedintele trebuie să ia masa. 

— Da. Insă în ceea ce-l priveşte pe Simon nu sunt sigur. 

Râsete uşoare răsunară în jurul mesei, atenuându-se când 
ajunseră la ambasador, Lenore Kahn. 

— Tot mai asişti la întrunire, Pam? întrebă acesta. Sau cumva 
confirmarea lui Simon e pe cale să creeze un conflict? 

— Voi fi acolo, replică Pamela cu fermitate. Incerc să-l conving 
pe Simon să vină. 

— Imi închipuiam că bărbaţii nu sunt bineveniţi la Wellesley, 
zise comentatorul, cu glas piţigăiat. 

— Bărbaţii sunt cu siguranţă bineveniţi, Arthur, ripostă Kahn. 
Cu oamenii de Neanderthal este o altă poveste. 

incepu o nouă rundă de turniruri între liberali şi conservatori. 
Pamela îşi însuşise încă de mult la perfecţie arta de a purta o 
conversaţie gândindu-se în acelaşi timp la alte probleme, absolut 
fără nici o legătură cu discuţia în curs. Pentru moment se simţea 
îngăduitoare cu ea însăşi şi se desfăta cu acea plăcută senzaţie. 
Era bine să fii înconjurat de propriii tăi oameni. Unii erau prieteni 
încă din colegiu; alţii fuseseră aleşi cu grijă şi cultivați de-a 
lungul anilor. Toţi fuseseră binecuvântaţi de soartă şi toţi 
înțelegeau cele două legi mai importante - şi nerostite - ale 
rangului lor: 1) Să întinzi o mână de ajutor numai atunci când eşti 
sigur că asta nu te va târî în necazurile celuilalt; şi 2) Dacă 
trebuie să-i vii de hac cuiva ca să te salvezi tu însuţi, loveşte 
tare, adânc şi fără greş. 

Fiică a unui fost funcţionar cu îndelungate state de serviciu în 
cadrul cabinetului, Pamela Esterhaus sorbise aceste lecţii, ca şi 
pe altele, odată cu laptele mamei sale. Culesese răsplata unei 
stricte aderări la ele şi remarcase, dar niciodată nu regretase, 
decăderea celor care se abătuseră de la ele. Lumea - obişnuia să 
spună tăticul ei - era guvernată în ultimă instanţă de un singur 
factor: consecinţele. Pamela Esterhaus făcuse din asta principiul 
ei călăuzitor şi era mirată şi dezamăgită de faptul că bărbaţii din 
viaţa ei, oricât de inteligenţi, prosperi, sau chiar strălucitori ar fi 
fost, păreau incapabili să-l priceapă. Ceea ce era, desigur, 
motivul pentru care reuşise să se folosească de ei cu atâta 
uşurinţă. Până când îl întâlnise pe acel unic şi deosebit bărbat... 

Simţi lângă ea o prezenţă şi mirosul unei colonii discrete. Se 
lăsă pe spate şi îşi înclină capul în aşa fel ca majordomul să-i 
poată şopti la ureche. 

— A sosit soţul dumneavoastră, doamnă. 

Pamela se ridică în picioare şi se scuză. Ajunse în hol la timp 


87 


pentru a-l vedea pe soţul ei închizând uşa în urma lui. Luă notă 
de umerii lui prăbuşiţi şi de uşorul tic de deasupra ochiului stâng. 
Ştia cu exactitate de ce anume avea el nevoie şi avea să-i ofere 
acel ceva. 

— lubitule... Nu-l sărută pe gură - nu mai făcuse aşa ceva de 
ani de zile. Sub buzele ei, obrazul crea senzaţia unui ten aspru. 
Cum a mers cu preşedintele? 

II privi cum îşi umezeşte buzele - un şcolar încercând să-şi ia 
inima-n dinţi ca să se confeseze. 

— Totul o să fie OK, îl auzi şoptind. O să fie o anchetă, dar 
preşedintele mi-a încredinţat mie conducerea acesteia. Nimeni 
nu va avea de suferit. ţi făgăduiesc. 

— Asta-i minunat! exclamă ea într-un murmur. Acum vino cu 
mine! 

II luă de braţ şi ignoră halul în care el îşi târa picioarele. Ştia că 
Simon ar fi vrut să urce la etaj şi să-şi lângă rănile, ostoindu-şi 
teama şi nefericirea ca pe un soi de lepră. Dar ea nu avea de 
gând să admită aşa ceva. 

— Prieteni, vi-l aduc pe viitorul judecător de la Curtea 
Supremă! 

Vocea ei răsună cu putere şi oaspeţii se ridicară cu toţii în 
picioare, aplaudând. Ea îşi conduse soţul până la scaunul gol din 
capul mesei şi, în timp ce el se uita înjur şi zâmbea, se îndreptă 
spre servantă. Prepară băutura ea însăşi - un pahar mare de 
whisky cu gheaţă. Cincizeci, o sută de grame aveau să-l calmeze. 
Mai mult n-ar face decât să înrăutăţească lucrurile. 


88 


9 


Lucille Parker luă o curbă strânsă la dreapta, intrând în curtea 
destinată vehiculelor aparţinând blocului de locuinţe de pe 
bulevardul Wilshire, care purta denumirea de „turnul 
Dorchester”. Când frână, berlina guvernamentală se legănă pe 
arcurile ei uzate şi se înclină spre stânga când cobori din ea. 

Parker, în vârstă de cincizeci şi şapte de ani, era o veterană cu 
un stagiu de treizeci şi doi de ani în FBI. Experienţa ei îi făcea de 
ruşine pe cei mai mulţi dintre agenţii biroului de acţiuni în teren 
din L.A. Toţi erau recunoscători împrejurării că ea nu era nici 
agent, nici supraveghetor deoarece n-ar fi fost posibil să ţină 
pasul cu ea. 

Spre sfârşitul anilor cincizeci şi începutul anilor şaizeci, Biroul 
nu avea nici un program de instruire pentru femei... şi cu atât 
mai puţin pentru femei de culoare. Lucille Parker era norocoasă 
că fusese angajată ca secretară. Restul îl realizase cu propriii ei 
bani, învățând noaptea pentru examenele de admitere pe post 
de funcţionar în administraţia civilă, folosindu-se de isteţime, 
energie şi hotărâre pentru a-şi croi cu încăpățânare drum spre 
tagma  dactilografelor, înşfăcând prima treaptă a scării 
administrative şi neprivind niciodată în urmă în timp ce urca. 

La vremea când îl cunoscuse pe Logan Smith, Lucille îşi 
petrecuse câte o bucată de timp practic în fiecare departament 
al Biroului şi ajunsese adjunctul administrativ al districtului. 
Recunoscând faptul că talentele şi experienţa ei nu erau folosite 
nici pe departe la capacitatea lor, Smith îi ceru directorului să 
creeze un nou post: cel de „ofiţer de legătură cu terorismul 
intern”, care avea să coordoneze activităţile în teren ale unităţii, 
să contribuie la procesarea şi evaluarea datelor şi să stabilească 
priorităţile sarcinilor - creierul şi centrul nervos al unităţii. 

Directorul îşi însuşise din toată inima propunerea lui Smith. Fu 
totuşi mult mai puţin entuziasmat în ziua în care descoperi că 
Smith o furase pe Lucille din biroul lui şi îi încredinţase noul post. 

Blocul Dorchester era o clădire în care se asigurau toate 
serviciile. Lucille îi cunoştea pe servitori pe nume şi îl rugă pe cel 
care era de serviciu să-i lase maşina în faţă. Trecu repede pe 
lângă portar, făcându-i semn cu mâna, în chip de salut. Lucille 
era singura persoană care venea să facă vizite în clădire fără să 


89 


fie vreodată anunţată în prealabil. 

In timp ce liftul urca la etajul opt, ea îşi repetă rapid în minte 
lista cu ce avea de făcut. Totul era pregătit, gata de trecere la 
acţiune. Ba chiar ţinuse seama în grafic de puţin timp 
suplimentar pentru Logan, ştiind că avea să-i fie necesar 
acestuia. El venise din Idaho ceva mai devreme, în dimineaţa 
acestei zile. Vreme de trei săptămâni îl urmărise pe John Michael 
Wright, un lider al susținătorilor „Supremaţiei albilor”, care 
plănuise să arunce în aer Clopotul Libertăţii!t. 

Wright susţinea că clopotul nu mai era un simbol al unei ţări în 
care libertatea prospera. Avea să-l arunce în aer pentru a 
semnala apropierea unei revoluţii apocaliptice. Wright n-ar fi fost 
luat în seamă, întocmai ca orice alt ţicnit, dacă n-ar fi jefuit un 
camion al armatei care transporta explozivi, ucigând doi soldaţi 
şi dispărând în întinderile sălbatice ale Idaho-ului. 

Vânătoarea dura de o lună când Logan şi echipa Biroului pe 
care o comanda el - unitatea de terorism intern - au fost 
solicitaţi să colaboreze. Pentru că Logan îşi petrecuse câţiva ani 
în nord-vest, preluă el însuşi conducerea vânătorii. Toată 
săptămâna din urmă nu se putuse lua legătura cu el. Chiar şi 
Parker, care-l socotea pe şeful ei indestructibil, începuse să-şi 
facă griji. Apoi mesajul a fost recepționat pe bandă largă: Wright 
dăduse de necaz într-un defileu pustiu, capturat viu. Ar vrea 
cineva, vă rog, să trimită un elicopter? 

In timp ce parcurgea grăbită coridorul, Lucille se uită la ceasul 
ei de mână. Probabil că Logan îşi făcea somnul de ora trei. Pipăi 
în buzunarul vestei ei, căutând micul plic cu metamfetaminele 
farmaceutice. Ajunse la capătul grupului de locuinţe şi sună de 
două ori, auzind zgomotul slab al soneriei. Nu era deloc 
îndeajuns de aproape ca să-l trezească, aşa că se folosi de cheia 
ei. 


Holul de la intrare se întindea din faţa bucătăriei şi a 
sufrageriei până în camera de zi, cu vedere drept spre Century 
City. Lucille fusese aici de destule ori pentru a nu se mai opri să 
admire priveliştea. Intră direct în dormitorul principal, pe care 
obloanele trase îl cufundau într-un întuneric total. 


17 White Supremacy - Doctrină bazată pe presupusa inferioritate a 
negrilor şi a altor rase în faţa celei albe (nota trad.). 

18 Liberty Bell (în Philadelphia) este tras şi răsună în ziua în care a 
fost adoptată Declaraţia Independenţei, 4 lulie (nota trad.). 


90 


— Ar fi preferabil să fie de bine. 

Glasul din pat se auzea ca acela al unei broaşte cu laringită. 

— Chestia aia este o îngrămădire de aşternuturi, sau ai un 
revolver aţintit spre mine? 

— Nu-s aşternuturi. 

Forma de sub cuvertură se mişcă. Pătura uşoară fu azvârlită la 
o parte. Lucille văzu trupul înalt şi lung al şefului ei, îmbrăcat 
doar în chiloţi de sport. Lumina care venea prin uşă se reflecta 
pe ţeava Sig-Sauer-ului din mâna lui. 

— Bună dimineaţa, Lucille. 

— Bună dimineaţa, Logan. Ai face mai bine să te duci la duş. 
Cum el nu se mişcă, ea adăugă: Nu-mi arăţi nimic ce încă să nu fi 
văzut, aşa că hai, vino. A 

Logan se rostogoli jos din pat. In liniştea încăperii, „clic”-ul 
piedicii revolverului răsună puternic. Stând în picioare, el se 
întinse, apoi îşi scutură capul ca un câine după baie. 

— Cât de rău e de data asta? 

— Mai întâi duşul, insistă Lucille. 

Intră în bucătărie şi încălzi în cuptorul cu microunde o ceaşcă 
cu apă, ca să prepare un ceai. Ar fi vrut să găsească pentru el un 
suc de portocale - ceva cu mult zahăr, ca să-i dea energie - dar 
frigiderul era gol, de o curăţenie impecabilă. 

Când reapăru, Logan era îmbrăcat cu nişte pantaloni de doc, 
un tricou fără mâneci, o vestă de dril şi o pereche de pantofi de 
sport Nike, noi. Lucille îşi zise în sinea ei că putea să zboare 
foarte bine cu veşmintele astea. Aerul încă somnoros, o buclă 
năbădăioasă de păr de culoarea nisipului, căzută peste frunte, îl 
făcea să pară mai tânăr decât cei patruzeci şi unu de ani ai lui. În 
timpul vânătorii întreprinse pe urmele lui Wright slăbise câteva 
kilograme şi faţa şi braţele îi erau intens bronzate. Ochii erau vioi 
ca întotdeauna. Parker îi simţi cercetându-i pe-ai ei cu atenţie. 
Asta era specialitatea lui Logan: să încerce să adulmece urma, să 
înceapă vânătoarea. 

Ea răcorise ceaiul cu un cub de gheaţă şi i-l oferi, împreună cu 
multivitamine în doză de cai. El le dădu pe gât, fără a-şi 
desprinde ochii de la ai ei. 

Lucille îi luă ceaşca şi, cu un gest de o infinită tandreţe, îi 
cuprinse mâinile într-ale ei. Abia atunci, intensificându-şi 
strânsoarea, îndrăzni să spună: 

— E vorba de Mollie. A murit, Logan. 

II simţi că se încordează, continuă să-i tină mâinile, auzi 
geamătul înăbuşit care-i încleştă gâtlejul. Il conduse până în 


91 


camera de zi şi îl îndemnă să se aşeze pe canapeaua îmbrăcată 
în piele. 

— Trebuie să citeşti asta, îi spuse, dându-i un dosar. 

Işi făcu de lucru cu videocasetofonul, uitându-se peste umăr 
ca să se încredinţeze că el făcea ce-i spusese ea. Apoi introduse 
în aparat caseta şi dădu drumul televizorului. 

Data următoare când se uită la Logan acesta era complet 
nemişcat, cu faţa lucind de lacrimi, cele proaspete alunecând 
peste dârele făcute de cele care se uscaseră. Ochii îi străluceau 
precum nişte stele care ar exploda în cine ştie ce galaxie 
îndepărtată. 

— Dă-i drumul pe redare, îi spuse el. 

Era o casetă video a Secţiei omucideri de pe lângă Tribunalul 
Districtual, înregistrată la Şcoala Internațională. Dintr-o 
compasiune greşit înțeleasă, unii colegi de la birou obiectaseră, 
susținuseră că Logan ar fi trebuit să primească versiunea 
prelucrată. Lucille îl cunoştea mai bine pe Logan. Acesta ar fi 
sesizat imediat montajul şi s-ar fi înfuriat cumplit pe ea. Ar fi 
cerut înregistrarea originală, pentru că era posibil - doar posibil - 
ca el să vadă ceva ce le-ar fi scăpat tuturor celorlalţi. 

Logan urmări caseta video şi ceru s-o vadă a doua oară. Stătu 
s-o revadă până la capăt, apoi începu să-şi clatine capul, şoptind: 

— Oh, Mollie, Mollie... 

Lucille ştia că trebuia să-l ia de-acolo. 

— United are curse non-stop către D.C. Avem exact timpul 
necesar să putem pleca. N-ai nevoie de nimic. Am făcut eu 
aranjamentele necesare să găseşti la sosire hainele de care vei 
avea nevoie... 

— Haine pentru ce? 

— Te vei duce de-a dreptul la Casa Albă. 

— De ce? 

— Ceva la ce lucra Mollie şi modul în care a fost ucisă i-a 
agitat pe toţi cei de acolo. O să-ţi povestesc eu în maşină. 

Logan se ridică în picioare şi imediat i se păru că încăperea se 
clatină. Trase adânc aer în piept, ca să îşi recapete echilibrul. O 
hârtie îi fu strecurată în mână. 

Când îşi cobori privirea spre micul plic şi simţi glodurile 
cauzate de pastilele dinăuntru, o auzi pe Lucille şoptind: 

— Imi pare rău, Logan, extrem de rău... 

Apoi ea îi urmări privirea, se îndreptă spre etajera cu cărţi şi 
luă fotografia cu ramă de argint a lui Mollie arătând superb în 
costumul de paradă, profilându-se pe un fundal în care se vedea 


92 


oceanul. Textul inscripţiei era: „Frăţiorului meu, care întotdeauna 
are grijă de mine. Cu drag, Mollie.” 

Lucille trase înăuntru suportul din spate şi, cu gingăşie, puse 
rama cu faţa în jos. 


Rachel se trezi la ora unu după-amiaza. Ora Pacificului, 
înţepenită după somn, înţepenită după drumul cu maşina, intră 
cu paşi mărunți, ca o bătrână, în baie. Apa fierbinte îi biciui 
muşchii de la baza gâtului şi cei ai umerilor, bătându-i darabana 
în jos, de-a lungul spatelui. Când ieşi de sub duş, învăluită în 
aburi, simţi că moare de foame. 

Rachel fu norocoasă: apucă să mănânce jumătate din omleta 
ei de Denver şi din cartofii prăjiţi preparaţi în casă înainte de a 
citi ştirile. 

Cafeneaua Cat'n' Cradle de pe Ocean-Avenue se afla la zece 
minute de mers prin aerul înviorător. Aglomeraţia de la ora 
prânzului aproape se terminase. Rachel se strecură într-un 
separeu, îşi comandă micul dejun, apoi se uită pe fereastră. „Mai 
sunt o mulţime de turişti pe-aici”, remarcă ea. 

Mai întâi veni cafeaua, apoi omleta şi de-a lungul celor 
cincisprezece minute următoare ea îşi concentră atenţia asupra 
mâncării. Când şervetul îi alunecă din poală şi se aplecă să-l 
ridice, văzu un număr al ziarului San Francisco Chronicle pe care 
cineva îl lăsase la plecare. 

Articolul despre femeia cu grad de ofiţer în armată care fusese 
ucisă se afla în colţul din stânga jos al primei pagini. Ochii lui 
Rachel încremeniră pe mica fotografie a lui Molly - era cea 
oficială, pe care o avea la dosar biroul de presă al armatei. 

Rachel trebui să citească de două ori titlul. UN MAIOR AL 
ARMATEI UCIS IN DISTRICTUL COLUMBIA. Sub acesta: „Poliţia nu 
are nici un indiciu şi nici un motiv pentru săvârşirea omorului”. 

Puse ziarul lângă ea şi, cu foarte mare grijă, îşi împinse 
mâncarea mai departe. Se folosi de şervet pentru a se asigura că 
suprafaţa mesei era perfect uscată şi pe urmă puse ziarul 
deasupra. 

— Ai terminat, scumpo? 

Ospătăriţa stătea în picioare lângă ea, cu o cafetieră în mână. 

— Da, mulţumesc, reuşi Rachel să răspundă. Unde este 
toaleta? 

— La stânga, a doua uşă. 

Rachel ajunse chiar la timp. După aceea merse poticnindu-se 
până la chiuvetă şi se aplecă deasupra porţelanului rece ca 


93 


gheaţa. Când respiraţia accelerată i se mai domuoli, îşi stropi faţa 
cu apă rece. 

Mollie a murit. Mollie a murit. Mollie a murit. 

Litania se învârtea în mintea ei ca tamburul muzical al unui 
pian mecanic. Rachel smulse din suport o mână zdravănă de 
şerveţele şi-şi tamponă faţa. Când îşi ridică privirile, în oglindă se 
reflecta o femeie pe care n-o mai văzuse niciodată. 

Prin minte îi trecu imaginea unei veste de piele cu emblema 
unei Piei-Roşii. Mâna lui Rachel căzu spre partea stângă a 
pieptului. 

Revolverul meu! 

II ascunsese într-un sertar, când plecase de acasă. 

Nu ai nevoie de el! Este OK. El nu-i acolo, aşteptându-te. 

Rachel era sigură de asta. Curierul trebuie s-o fi luat pe 
Mollie... când? in urmă cu douăsprezece ore? N-ar fi putut să 
ajungă până aici atât de repede. 

Când reveni la masa ei, ospătăriţa se uită la ea într-un mod 
ciudat văzând-o că aruncă lângă ceaşca de cafea câteva 
bancnote mototolite, ia ziarul şi pleacă în fugă. Şapte minute mai 
târziu, gâfâind, trăgea dublul zăvor şi fixa lanţul de siguranţă. 

Puloverele fură împrăştiate pe pardoseală, sertarul zăcând cu 
fundul în sus deasupra lor. Bulldog-ul era în mâna ei, încărcătorul 
rapid vârând în magazie gloanţele cu polimeri. Revolverul, greu 
între degetele ei, o făcea să se simtă mai bine. 

Rachel se înapoie în camera de zi, aprinse două lămpi şi trase 
toate perdelele. Abia după aceea se aşeză pe un scaun şi se sili 
să-şi aţintească privirile asupra ziarului. j 

Citi scurta ştire de la un cap la altul de şase ori. li spunea 
totul. Nu-i spunea nimic. 

Se uită fix la telefon. Conform protocolului, trebuia să sune la 
birou. Probabil până acum echipa de investigare de la Fort 
Belvoir o fi etichetat-o ca fiind ultima persoană care o văzuse pe 
Molly în viață. 

Cu excepția ucigaşului ei. 

Ştirea din Chronicle era plină de „no comment”, ceea ce 
însemna că cei de la Fort Belvoir habar nu aveau cine era 
criminalul. Un motiv în plus pentru a o găsi pe W.O. Collins, 
gradul doi. 

Dacă îi sun, ce le spun? Că Mollie trebuie să fi avut unele 
însemnări referitoare la North? 

Brusc, îşi aminti cuvintele lui Mollie: Wu credeam că ar fi 
existat vreo legătură de ordin militar cu... cu ceea ce i s-a 


94 


întâmplat lui North. Acum nu mai sunt sigură. Nu ştiu cât de sus 
merge treaba asta, cine mai este implicat. 

Rachel îşi cuprinse capul în mâini şi îşi înfipse degetele în păr. 

— ... cât de sus merge treaba asta... 

Prin aceste cuvinte Mollie retezase singura cale de ajutorare 
care îi rămăsese lui Rachel. Acum nu se putea duce la echipa de 
investigaţii. Nu putea nici să se înapoieze la fort, deoarece Mollie 
îşi închipuise că era posibil ca Belvoir să fi devenit un izvor 
otrăvit. 

OK... şi atunci ce-mi mai rămâne? 

Rachel se simţi străbătută de un lung şi profund fior. 
Recunoscu ce anume i se întâmpla: în momente de criză, partea 
ei analitică prelua comanda, înlăturând toate emoţiile care ar 
putea sta în calea ei, care i-ar putea fi fatale. 

Poate nu chiar pe toate. Deoarece acum gândurile lui Rachel 
porniră pe un alt drum, unul plin de intensa şi strălucitoarea 
lumină a înţelegerii că acum nu era singura care rămăsese dintr- 
odată orfană. Undeva existau două persoane nevinovate, 
bâjbâind în întunericul necunoaşterii, îngrozite, al căror unic 
contact cu lumea fusese tăiat. 

l-ai spus, Mollie, cine sunt ei? Dumnezeule sfinte, oare a smuls 
el de la tine şi asta? 

Rachel îşi reaminti chipurile lui Copeland şi Underwood, 
aroganţa unuia şi resemnarea celeilalte acoperind ca o strălucire 
fundalul de teamă al amândurora. Dacă aşa-zisul curier o ţinuse 
în puterea lui pe Mollie îndeajuns de mult cât s-o înfrângă, atunci 
el era acum deja în drum spre Atlanta şi Pheonix. 

Nu poţi gândi în felul acesta, puştoaico. 

Termenul de „puştoaică” îi răsărise în minte aşa, pe 
negândite. Aşa îi spunea tatăl ei, chiar şi după ce ea se făcuse 
destul de mare pentru ca apelativul acesta s-o facă să se simtă 
prost. 

Tatăl ei, sosind de la clubul ofiţerilor în toiul nopţii, Rachel, în 
vârstă de doisprezece ani, sculându-se din pat şi alergând la 
parter de cum îl auzea urcând scara de la intrare, deschizând uşa 
înainte ca el să înceapă să bată în ea. Rachel pierduse socoteala 
numărului de nopţi în care ea îl ajutase să intre, aproape 
prăbuşindu-se, deoarece întotdeauna el se sprijinea pe ea, 
întorcând capul când el dădea s-o sărute, şoptindu-i mulţumiri 
lăcrimoase... 

Puştoaica... Puştoaica trebuia să facă neapărat ceva. Chiar în 
clipa asta. 


95 


Şi atunci îşi aminti de problema de cord a lui Mollie şi îşi 
înclină capul. Dacă totuşi curierul ar fi atins-o, ar fi bătut-o, ea ar 
fi murit fără să spună un cuvânt. Rachel ştia asta fără urmă de 
îndoială. Prin urmare era posibil ca, din cauza stării de sănătate a 
lui Mollie, curierul să nu fi obţinut nici un indiciu pe baza căruia 
să-şi fi continuat treaba. 

Copeland şi Underwood sunt încă în siguranță. Până când vor 
auzi la ştiri despre Mollie şi vor ieşi din ascunzătoare, atrăgând 
cumva atenţia asupra lor. Dacă n-au făcut deja asta. 

Dar eu pot ajunge la ei înaintea lui! Pot face asta... dacă el nu 
posedă nici un indiciu de la care să pornească. 

Rachel reveni la considerentele de ordin analitic, acolo unde 
exista speranţă. Mollie trebuie să fi avut însemnări referitoare la 
North. Unde le-ar fi ţinut? 

Nu în calculator. Atunci unde? Caseta din spaţiul tehnic de sub 
pardoseală? Nu, prea greu de ajuns acolo dacă ar fi fost nevoită 
să acţioneze rapid. O casetă în seiful unei bănci? Prea evident. 

Câteva clipe Rachel se opri aici. Toate acele locuri erau cele 
pe care le-ar verifica echipa de investigare. 

Reveni acum cu gândul la Mollie, ajungând la partea 
dureroasă, încercând să se gândească la ea ca la cea mai bună 
prietenă a ei. Ca de la femeie la femeie... Din echipa de 
investigaţie n-ar fi făcut parte o femeie şi asta ar fi fost cel mai 
mare dezavantaj al lor. Bărbaţii n-ar putea interpreta subtilităţile 
şi nuanțele vieţii unei femei. Ar scotoci prin secretele ei aşa cum 
procedau cu sertarele şi dulapurile. Nu luau seama la ceea ce 
părea neînsemnat, concentrându-se asupra elementelor 
evidente. 

Rachel descoperi cele mai multe dintre secretele lui Mollie, 
chiar şi pe cele despre care Mollie nu bănuise niciodată că ar fi 
fost cunoscute de Rachel. 

Ai făcut însemnări. Eşti meticuloasă şi metodică, aşa că 
trebuie să fi făcut asta. Şi le-ai păstrat undeva departe de 
locurile evidente, dar tot atât de departe de acelea, tainice, pe 
care ştiai că le cunoşteau şi alții. 

Intrebarea este: Care este locul acela secret despre care 
credeai că nu-l ştie nimeni? 

Rachel se duse spre biblioteca de lângă şemineu şi scoase de 
pe raft o biografie broşată, căută în index şi o răsfoi până la 
pagina dorită. 

Biograful generalului Griffin North nu acordase stării civile a 
acestuia decât un singur paragraf, deoarece până la vremea 


96 


morţii sale North fusese necăsătorit. Darnici călugăr nu fusese; în 
articolele de cronică mondenă de la Washington, numele lui 
fusese legat de câteva persoane binecunoscute, cu poziţii 
importante în societate, atât albe cât şi americance africane. 
Existau fotografii cu North la dineuri oficiale şi la petreceri oferite 
de ambasade, întotdeauna alături de câte o femeie elegant 
îmbrăcată şi acoperită de bijuterii. 

Dar niciodată alături de Mollie. 

Mollie, care fusese iubita lui North vreme de cel puţin cinci ani. 
Poate mai mult, dar atunci descoperise Rachel din întâmplare 
taina lor. Cu prilejul unei Zile a Recunoștinței, îi dăduse lui Mollie 
cheile casei din Carmel, deoarece Mollie spusese că ar fi vrut să 
plece undeva, departe. Pe urmă Rachel îşi anulase propriile ei 
planuri de vacanţă şi se dusese la Carmel. Acolo, într-o dimineaţă 
ceţoasă, când oprise maşina în stradă îl văzuse pe generalul 
North, îmbrăcat într-un halat de baie, ieşind în pragul casei şi 
ridicând de jos ziarul de dimineaţă. 

Rachel nu pomenise niciodată vreun cuvânt despre ceea ce 
văzuse. Nimănui. Niciodată. Nici chiar atunci când o văzuse pe 
Mollie suferind şi ar fi vrut s-o consoleze. 

Aşadar, acesta era locul tainic în care Mollie şi-ar fi adăpostit 
toate celelalte secrete ale ei. Ea şi North trebuie să fi avut 
undeva un loc deosebit, un loc în care să poată să se retragă sau 
măcar să se întâlnească. Putea fi un loc foarte intim, sau la 
vedere, într-un oraş în care nimeni nu le cunoştea chipurile şi 
nimănui nu-i păsa de ei. Singurul factor care ar fi îngustat rata 
posibilităţilor ar fi fost rasa. Mollie şi North trebuie să fi ales un 
loc în care un cuplu alcătuit din persoane de rase diferite n-ar fi 
bătut la ochi. 

Rachel ştia că acolo avea să găsească ceea ce-i trebuia pentru 
a-i localiza pe informatorii ale căror secrete o costaseră pe Mollie 
viaţa. 


97 


PARIEA A DOUA 


98 


10 


Jessup puse receptorul în furcă. 

Erau cei de la Pacific Bell, din San Francisco. 

— Sunt siguri că ea este acolo? întrebă Dawes. 

— Ziceau că a sunat ieri la staţia navală din Monterey ca să 
afle starea vremii locale. 

Dawes se uită la Jessup. Jessup se uită la Dawes. 

In cele din urmă, Dawes spuse: 

— Există un avion comercial C-5 care pleacă de pe aeroportul 
Andrews peste şaizeci de minute. La limită pot să-l prind şi să fiu 
la San Francisco peste patru ore şi jumătate. De acolo, aşa cum 
ştiu eu să conduc o maşină, nu mai e decât aproximativ o oră 
până la Carmel. 


Rachel era la uşa casei când se opri şi se uită înapoi, la 
telefon. Nu sunase nici o dată şi becul de mesaje al robotului era 
stins. Se aştepta să primească un apel de la Fort Belvoir, fie din 
partea lui Jessup, fie de la cineva din echipa de investigaţii. 
Temându-se atât de apel cât şi de eventualele consecinţe ale 
acestuia, nu intenţionase să accepte apelul atunci când ar fi 
venit. 

Dar nu venise şi Rachel se întreba de ce. Până acum, tot 
dosarul ei trebuie să fi fost răsfoit şi scotocit. In el se aflau 
amănuntele privitoare la vila din Carmel. Din punct de vedere 
tehnic şi ea trebuie să fi fost dată pe lista absenţilor. Cineva ar fi 
trebuit până acum să-i găsească numărul şi să fi sunat. 

Aşadar, de ce n-o făcuseră? 

Rachel inversă situaţia, se puse în pielea conducătorului 
brigăzii de investigaţii. Oare de ce păstra acesta tăcerea? 

Pentru că nu vrea să-şi dea cărțile pe fată? Un ofițer superior - 
cel în a cărui subordine mă aflu eu - este ucis şi cei din CID nu 
sunt siguri de rolul meu în afacerea asta. Poate că e mai bine să 
păcătuieşti printr-un exces de precauție, să vii aici personal, 
pentru un mic contact direct, în caz că eu m-aş speria... 

Rachel ştia că aşa ar gândi ei. Apoi îşi aduse aminte că 
telefonase la Monterey ca să afle prognoza meteorologică. 
Aşadar cei de la Fort Belvoir ştiau al dracului de bine unde se afla 
ea. Aveau să vină s-o găsească pe nepregătite. 


99 


Gândul acesta îi stârni mânia. Mâna i se îndreptă spre 
revolverul său, în suportul fixat de umăr - o încurajare rece şi 
dură. Se asigură că sistemul de alarmă era pus în funcţiune şi 
ieşi pe uşă, ştiind că nu avea să se mai înapoieze. 

Rachel se duse cu Mustang-ul ei închiriat în centrul localităţii. 
Biblioteca din Carmel reflectă bunăstarea comunităţii. Clădirea 
din cărămidă şi lemn de sequoia fusese proiectată de un renumit 
arhitect californian, iar sistemul de calculatoare era cel mai bun 
pe care-l putea oferi firma Redmond. O tânără bibliotecară cu 
lentile bifocale şi cu părul strâns într-o coadă de cal o conduse pe 
Rachel către un loc de lucru, o întrebă dacă avea nevoie de 
ajutor, apoi o lăsă singură. 

Rachel ştia că nu avea rost să încerce să acceseze computerul 
lui Mollie din Belvoir. La momentul acesta, trebuie să fi fost pus 
sub observaţie. Dar exista o altă cale pe care ar fi putut să 
găsească ceea ce-i trebuia ei. 

Intră în băncile de date ale agenţiei de voiaj civil care se 
ocupa de nevoile armatei pentru regiunea de est a ţării. 
Intitulând căutarea cu numele şi gradul ofițeresc al lui Mollie, nu 
acordă atenţie deplasărilor oficiale pe care le făcuse Mollie în 
decursul anului precedent, ci se concentră asupra călătoriilor ei 
de vacanţă. 

Computerul îi oferi un itinerariu amănunţit, cuprinzând şase 
localităţi. Cât timp imprimanta îşi vedea de lucru, Rachel repetă 
procedura utilizând numele generalului Griffin North. Apoi se 
rezemă de spătarul scaunului şi citi rezumatul privitor la Mollie. 
Recunoscu trei dintre destinaţii, toate în Florida, unde Mollie se 
dusese să-şi viziteze o prietenă din colegiu care tocmai născuse. 
Celelalte trei erau mai interesante, deoarece alegerea lor de 
către Mollie părea lipsită de sens. 

„Homestead”, în Hot Springs, Virginia; „Greenbrier”, în White 
Sulphur Springs, Virginia de Vest; „Pinehurst”, în Carolina de 
Nord. 

Rachel recunoscu un singur lucru comun acestor trei localităţi, 
numai datorită unicei pasiuni din viaţa tatălui ei: golful. Toate trei 
posedau unele dintre cele mai bune terenuri din întreaga ţară. 

Dar Mollie nu era o jucătoare de golf. 

Rachel smulse dintre fălcile imprimantei foaia referitoare la 
North. Aşa cum era de aşteptat, generalul călătorise sensibil mai 
mult. Apoi ochii lui Rachel căzură pe aceleaşi trei localităţi de 
odihnă. Din câte se părea, North fusese un entuziast amator de 
golf. 


100 


OK, ia-o uşurel... Este un început; s-ar putea să fi nimerit în 
plin, s-ar putea să nu fie nimic. 

Rachel verifică datele la care Mollie şi North vizitaseră acele 
localităţi. Exista o potrivire parţială. Uneori Mollie sosea prima şi 
rămânea ultima; uneori North era cel care venea primul şi 
rămânea după ce Mollie îşi făcuse ieşirea de la hotel. Dar 
perioadele se suprapuneau. 

Rachel se sprijini de spătarul scaunului şi încercă să analizeze 
amănunţit situaţia. Era posibil ca totul să fie o coincidenţă, dar 
nu credea asta. 

Aşadar, pentru ce ar fi ales Mollie şi North acele staţiuni de 
odihnă selecte şi izolate? Rachel îşi dădu dintr-odată seama că 
splendoarea acelor localităţi nevizitate de prea multă lume ar fi 
fost perfecte pentru North. S-ar fi îmbrăcat în haine civile, 
semănând cu un prosper om de afaceri de culoare. Personalul, 
mai bine calificat decât cel din multe alte locuri şi-ar fi lăsat la 
uşă prejudecățile. Desigur, trebuie să se fi obişnuit să aibă de-a 
face cu negri renumiţi sau bogaţi care puteau înfrunta lumea 
celebrităților din comerţ, sport şi sfera spectacolelor... 

Da, North s-ar fi simţit foarte bine într-o astfel de ambianţă. 
Dar cei doi împreună? Rachel şi-i imagină pe Mollie şi pe North 
stând în holul pentru cocteiluri, discutând în mod plăcut, 
întocmai ca o pereche de ofiţeri superiori împărtăşindu-şi amintiri 
din război. Nimic rău în asta. Dar fără a se atinge; şi fără vreun 
contact vizual susţinut şi nimic în glasurile lor care să trădeze 
iubirea şi nevoia şi dorinţa din adâncul fiinţei lor. Trebuie să fi 
fost înnebunitor, îşi zise Rachel. Mai cu seamă mai târziu, 
noaptea, îndreptându-se către una din cele două camere; ultima 
privire furişă, peste umăr, pentru a se asigura că nu era nimeni 
pe coridor. Apoi, a doua zi dimineaţa, unul din ei furişându-se din 
dormitor ca un student începător, întorcându-se în camera lui - 
sau a ei - pentru a răvăşi patul, a da drumul la duş şi a lăsa 
pentru cameristă ceva prosoape umede, aruncate ici-colo. 

Rachel îşi vâri în buzunarul blugilor foile obţinute de la 
calculator şi se duse la un telefon public Mai întâi, Homestead, în 
Hot Springs. 

— Sunt W.O. Collins de la biroul maiorului Smith din Fort 
Belvoir. Maiorul m-a rugat să verific rezervările sale, dar nu mi-a 
lăsat datele respective. 

— Nici o problemă, dragă. Glasul sudic, tărăgănat, de la 
celălalt capăt al firului o făcu să se gândească la şerveţele de 
hârtie ornamentale, puse pe platourile cu prăjituri şi la pisici din 


101 


cârpă. Hai să ne lămurim. 

— E vorba de maiorul Mollie Smith. 

Rachel încercă la „Homestead”, tot aşa cum încercase şi la 
„Pinehurst Resort” şi la „Country Club”, în Carolina de Nord. 
Mollie fusese acolo, dar nu făcuse nici o rezervare pentru o nouă 
vizită. Simţind cum intuiţia ei se evaporă precum ceața, Rachel 
formă numărul de telefon de la „Greenbrier”, în Virginia de Vest. 

Acolo, un tânăr bine dispus îi spuse că da, o aşteptau pe 
doamna maior peste zece zile. Rezervările fuseseră făcute încă 
din iulie, în timpul ultimei ei şederi acolo. Exista oare vreo 
schimbare în itinerariul maiorului Smith? 

Intrebarea o străpunse pe Rachel ca un ac înroşit în foc. Dar îşi 
recăpătă calmul şi îi răspunse funcţionarului că totul era în 
perfectă ordine. Doamna maior avea să sosească potrivit 
programării. Rachel nu era atât de încrezută ca să-şi închipuie că 
era singura care ar fi putut să se intereseze de călătoriile lui 
Mollie. Mai exista şi curierul şi poate cineva de la Belvoir, dacă 
persoana respectivă era vigilentă. 

Acum venea partea delicată... Rachel avea impresia că 
funcţionarul părea dornic să placă. Dacă îl manevra cum trebuie, 
poate că el nu va intra în panică şi nu va pasa răspunderea 
şefului său. 

— Maiorul Smith mi-a cerut să vă întreb în legătură cu un 
material pe care l-a lăsat la dumneavoastră, pentru a fi păstrat în 
siguranţă. Cred că a menţionat că acesta a fost pus bine în 
caseta din seif aparţinând şefului. 

Tăcerea de la celălalt capăt al firului o făcu pe Rachel să 
creadă că pierduse legătura. Apoi auzi păcănitul unei tastaturi. 

— Mmm... da, există ceva în fişierul dânsei. Daţi-mi voie să 
văd... lată. Doamna maior Smith a lăsat ceva la noi. 

— Oh, bine. Foarte bine... 

Gândurile lui Rachel alergau înainte, la cum ar putea duce 
asta până la capăt. Următoarele ei cuvinte amenințau să-i 
năvălească de pe buze, dar ea reuşi să adopte un ton rece, 
dezinvolt. 

— Maiorul Smith mi-a cerut să vin acolo şi să iau documentele. 

Rachel nu ştia că erau documente, dar asta părea să fie o 
presupunere corectă. In mintea ei văzu un plic oficial, sigilat, 
zăcând în adâncurile unui seif înalt, străvechi, din soiul acelora 
cu ornamente şi cu o foiţă de aur placată pe uşă. 

— Mă tem că nu putem încredința conţinutul decât oaspetelui 
respectiv. 


102 


— Poftim? 

Funcţionarul îi luă cuvintele în sens literal şi îşi repetă spusele. 

— Eu sunt adjuncta maiorului Smith, îi explică Rachel, a cărei 
răbdare era solicitată la maximum. Dânsa mi-a lăsat ordine 
precise să recuperez documentele acelea. 

— Doamnă, îmi pare realmente rău. Insă politica noastră în 
ceea ce priveşte bunurile personale ale oaspeţilor este foarte 
strictă. 

— AŞ putea să aduc o scrisoare de împuternicire, spuse 
Rachel, străduindu-se din răsputeri să-şi ascundă disperarea din 
voce. Ar fi putut să imite semnătura lui Mollie. Nici o problemă. 

— Mă tem că n-ar fi suficient. Poate aţi dori să discutaţi cu 
directorul? 

— Nu, e-n ordine. Voi vedea dacă pot să iau legătura cu 
maiorul Smith, s-o rog să vă telefoneze ea însăşi. 

Rachel nu voia să şi-l facă duşman pe funcţionar. Era posibil să 
fie nevoită să mai aibă de-a face cu el, aşa că era mai bine să se 
despartă pe un ton plăcut. 

— Mulţumesc pentru ajutorul pe care mi l-ai dat, domnule... 

— Clark. Clark Stanton. 

— lţi mulţumesc, Clark. Vom păstra legătura. 

Rachel puse receptorul în furcă şi se îndreptă spre barul de la 
nivelul inferior, la care se servea cafea expres. Sorbindu-şi 
băutura decofeinizată, îşi analiză următoarele mişcări. Se apropia 
de ora cinci. Ar fi putut să se ducă la San Francisco şi să-şi lase la 
aeroport maşina închiriată. De acolo, o călătorie de noapte cu 
avionul până la Dulles. Banii lichizi pentru drum puteau fi obţinuţi 
de la un oficiu al băncii Wells Fargo din apropierea aeroportului. 

La Dulles ar putea lua un taxi până aproape de centrul 
comercial. N-ar putea intra în hotelul „Greenbrier” îmbrăcată aşa 
cum era acum. O scurtă oprire la un motel sau la hotelul 
„Embassy Suites” ar fi fost de asemenea o soluţie, să facă un duş 
şi să-şi procure ceva de mâncare pentru drum. Pe urmă va trebui 
să facă cumva pentru a ajunge în Virgina de Vest. 

Rachel îşi termină cafeaua şi părăsi biblioteca. Incepea să se 
lase ceața specifică toamnei şi frigul i se strecura pe sub 
hanorac. Se uită în susul şi-n josul străzii, căutând vreun bărbat 
singur care să pară că hoinăreşte fără vreun scop anume. Nu 
văzu decât localnici care mergeau grăbiţi pe Ocean Avenue, fie 
într-un sens fie în celălalt. 

Tipul nu-i chiar atât de rapid, îşi spuse Rachel în sinea ei. Nu 
poate fi atât de rapid. 


103 


Şi totuşi, ea trebuia să nu se oprească. Dar fără cărţi de credit 
care ar fi lăsat o pistă în calculator. Rachel nu ştia cât de limitate 
erau resursele curierului. Pătrunderea în computerul de cartele al 
unei bănci nu era o treabă uşoară, dar o persoană pricepută 
putea să facă asta. Să aibă acces în calculator, să obţină ceea ce 
dorea şi s-o ia rapid din loc. Fără nici o greutate. Şi apoi să apară 
brusc, ca un omuleţ pe arcuri, răsărind dintr-o cutie, tocmai când 
ea n-ar fi fost atentă. 

— Asta n-o să se întâmple, amice! 

Rachel nu ştiu că vorbise cu glas tare până când un domn în 
vârstă, uluit, se feri, depărtându-se de ea. 


Logan Smith îşi ocupă locul în compartimentul de clasa întâi a 
avionului Companiei United. O dată ridicaţi de la sol, luminile din 
cabină scăzură şi la televizorul avionului începu să ruleze un film. 
Logan îşi rabată tava pentru mâncare, îşi instală calculatorul 
portabil şi se apucă de lucru. 

Simţea cel mai intens soi de durere, ca şi cum în el ar fi existat 
o gaură imensă, ale cărei margini erau sfâşiate, făcând să 
sângereze terminaţiile nervoase. Şi prin gaura aceea sufla un 
vânt cumplit, torturând nervii, aşa cum o respiraţie adâncă 
sporeşte durerea unui dinte stricat. Ştia că trebuie să se ocupe 
încontinuu cu ceva. Nu-şi putea permite luxul de a se gândi la 
Mollie aşa cum fusese; trebuia să blocheze imaginea amintirilor 
care i se perindau în minte. Până când nu avea să fie absolut 
sigur de ce anume se întâmplase, nu avea să poarte doliu. Dar 
după ce trecea peste durerea de la început, avea să se 
concentreze asupra întrebării cine? Ucigaşul. Descoperirea lui 
avea să însemne finalul. Logan avea să-l prindă viu numai dacă 
la vremea respectivă întrebarea pentru ce fusese ucisă Mollie ar 
fi rămas nelămurită. 

Smith se cuplă la calculatorul lui Lucille, la birou. Fu bucuros 
să vadă că degetele nu-i mai tremurau. In tăcerea 
înconjurătoare, în timp ce culorile de pe ecranul de cinematograf 
scăldau cabina, Logan Smith începu cu lucrul la care se pricepea 
cel mai bine. 

Işi începuse cariera la FBI cu aproape douăzeci de ani în urmă, 
imediat după absolvirea colegiului. Erau timpuri ameţitoare. 
Pânzele de păianjen erau îndepărtate; instituţia începea să-şi 
revină din coma instaurată de Hoover”. Smith, care-şi paradise 


19 Hoover (Edgar): Fost şef al CIA (nota trad.). 
104 


genunchiul în meciul de rugbi de la Baylor şi niciodată nu avea 
să mai joace la profesionişti, a descoperit că avea o înclinaţie 
firească spre vânătoare. 

instructorii lui de la Quantico l-au etichetat în curând ca 
indicat pentru secţia de cercetări penale din cadrul Biroului. A 
petrecut doi ani în Clădirea Hoover”, tetraedul acela puţin cam 
nearmonios de pe Pennsylvania Avenue, lucrând ca ajutor al 
directorului adjunct din acea perioadă. Pe urmă a surprins un 
mesaj radio referitor la deturnarea unui avion pe Aeroportul 
Internaţional Baltimore-Washington. Smith a fost primul agent 
sosit la faţa locului, venind după SWAT?!. Deoarece SWAT nu 
avea jurisdicție asupra proprietăţilor federale, Smith a luat puşca 
trăgătorului de elită şi, calm, a împuşcat cauciucul din faţă al 
avionului. Patru ore mai târziu, negociatorii din partea FBI au 
urcat la bordul acestuia şi au ieşit din el împreună cu un contabil 
care delapidase o jumătate de milion de dolari de la patronul său 
şi reuşise să-şi aranjeze - deşi prost - fuga. 

Negociatorii au obţinut atenţia mediilor de informare, dar 
Smith s-a ales cu gloria. Apoi a început să se mişte rapid, 
specializându-se în situaţii dificile în care era necesară iscusinţa 
atât intelectuală cât şi fizică. Vreme de şapte ani a urmărit bande 
de jefuitori violenţi, care străbăteau ţara în căutarea prăzii. În 
ziua celei de-a treizecia aniversări a naşterii sale, într-un moment 
de impas la Pittsburgh, a primit un glonţ, în partea de sus a 
toracelui şi a fost surprins să constate că nu era decât un simplu 
muritor. 

L-au înaintat în grad, i-au mărit solda şi l-au trecut la FCI - 
contraspionajul extern. 

Smith s-a apucat de lucru vânând spioni. Arma lui preferată nu 
era revolverul sau interceptarea convorbirilor telefonice, ci câţiva 
prieteni buni de la Ministerul de Finanţe - mai ales cei de la 
percepţie. Studiase cazurile de care se ocupase FCI, în toţi anii 
din urmă, încă din 1919, anul în care fusese înfiinţată acea secţie 


29 Hoover (John, Edgar) (1895-1972): Director al FBI între 1924-1972, 
datorită căruia inițialele FBI au devenit un simbol al aplicării legii în 
SUA. A instituit metode riguroase de selectare şi calificare a 
personalului, a alcătuit cel mai cuprinzător fişier de amprente digitale 
din lume şi a înfiinţat Academia Naţională a FBI. Renumit pentru 
integritatea sa şi independenţa faţă de controlul politic, a fost totuşi 
criticat pentru metodele sale prea autoritare (nota trad.). 

21 Special Weapons and Tacties (police unit) - Unitate poliţienească 
pentru Arme şi Tactici Speciale (nota trad.). 


105 


pentru a-i ancheta pe anarhişti şi pe comunişti. Analizase în cele 
mai mici amănunte operaţiunile întreprinse împotriva sabotorilor 
nazişti, a KGB şi a grupărilor interne cum ar fi Ku-Klux-Klan-ul şi 
aşa-numiţii Weathermen??. În multe cazuri o supraveghere sub 
acoperire fusese valoroasă, dar în faţa tribunalului ceea ce conta 
erau dovezile scrise. 

„Urmăreşte banii” devenise sloganul lui Smith. Ce slujbaş din 
serviciul administrativ se plimba dintr-odată într-un Jaguar, îşi 
trimitea copiii la şcoli particulare, sau îşi cumpărase o proprietate 
cu bani lichizi? Cum se explica faptul că soţia lui îşi făcea 
cumpărăturile la magazinul Neiman-Marcus şi nu la Macy? Şi ce 
era cu plecările acelea, iama, în insulele Caraibe, cu zboruri la 
clasa întâi şi în staţiuni de odihnă de lux? 


Smith urmărea banii, miza pe slăbiciunile şi lăcomia celor care 
şi-ar fi vândut ţara la mezat. A aflat că deşi oamenii erau capabili 
să pună la cale cele mai bune şi de nepătruns comploturi, să 
acţioneze în mare taină şi pe furiş, se lăsau totuşi tentaţi şi 
pierzania li se trăgea de pe urma unui lucru banal. Erau arestaţi 
din cauza unui ceas Rolex de aur. | se întâmplase chiar să 
lucreze, împreună cu Mollie, la câteva cazuri în care erau 
implicate persoane din cadrul armatei... 

La asta nu vrei să te gândeşti. 

Işi concentră din nou atenţia asupra informaţiilor care se 
perindau pe ecranul calculatorului său portabil. Lucille i le 
transmitea pe cele mai recente pe care le puteau oferi cei din 
Departamentul omucideri din districtul Columbia şi de la CID; în 
esenţă, o prezentare într-o altă formă atunci când stricta 
respectare a legii nu avea de spus nimic nou şi avea acelaşi 
câmp nedesluşit. Apoi sosi raportul oficial privitor la autopsie. 

Trase adânc aer în piept şi nările i se dilatară precum unui cal 
care simte primejdia. Ochii i se umplură de lacrimi. Acestea nu 
curgeau, dar reuşiră să tulbure imaginea cuvinte lor. 

Mollie murise foarte repede. Raportul de farmacologie descria 
în amănunţime drogul găsit în trupul ei, aprecia că ea nu trăise 
mai mult de cincisprezece secunde din clipa în care acul îi 
străpunsese pielea. Orice altceva la care fusese supusă fusese 
făcut post-mortem, din cauza furiei. 

Smith verifică a doua oară raportul de farmacologie. Auzise 


22 În traducere literală „Meteorologii”. Grupare revoluţionară (nota 
trad.). 


106 


despre mai multe versiuni de amestecuri chimice, dar nu şi 
despre acesta. Ştia că era folosit atunci când un anchetator voia 
să obţină informaţii de la victima sa. Anchetatorul acesta era 
unul sofisticat - potrivise dozajul tocmai cum trebuie. Dar nu 
ţinuse seama de inima lui Mollie. 

Oare te cunosc? Ai fost duşmanul meu, în trecut sau 
actualmente? Ai luat-o pe Mollie pentru că credeai că era posibil 
ca ea să ştie ceva... poate cât de multe ştiu eu despre tine? A 
fost vorba de teamă sau de răzbunare? 

Smith îşi aplecă trupul în faţă, degetele lui izbind cu putere 
tastele, apelând o listă de dosare, atât în curs de cercetare cât şi 
închise, din ultimii doi ani. Lucră intens vreme de două ore, 
trecând în revistă fotografii şi biografii ale tuturor - în majoritate 
bărbaţi şi trei femei - celor pe care el îi exclusese din specia 
umană. Trăsătura lor comună era disperarea, care li se vedea în 
ochi, dincolo de expresiile lor batjocoritoare. Le cunoştea furia şi 
disprețul, văzuse cum aruncaseră în aer clădiri ale FBI pline cu 
femei şi copii, tăind - mânaţi de ura lor iraţională - o brazdă 
printre nevinovaţi. 

In tot acest timp, gândul care îl obsedase când era pe urmele 
cuiva îi revenea în minte: Cum era posibil să ajungem să ne 
urâm cu atâta intensitate? 

Smith petrecu mult timp verificând familiile celor arestaţi de 
el. Departe, la Los Angeles, Lucille era cu un pas înainte, 
introducând în calculatorul lui portabil datele de bază din 
computerele aflate în posesia FBI - o înşiruire de imagini ale unor 
chipuri mânioase şi de extrase ale unor ameninţări înregistrate 
pe bandă. Rudele cunoşteau numele lui Smith din ziare şi reviste. 
Până în primii ani de după 1990, nimeni nu acordase cu adevărat 
atenţie brigăzii de terorism intern. Pe urmă au intervenit 
atentatele de la Unabomber, Waco, Ruby Ridge? şi dintr-odată, 
Smith şi secţia înfiinţată de el au devenit foarte căutate. După 
primele lui întâlniri cu rude ale celor pe care-i hăituise şi-i 
prinsese, fu bucuros că avea un nume de familie atât de banal. 

Smith apelă la o jumătate de duzină de nume din listele lui, le 
revăzu şi le elimină pe toate în afară de două. In etapa aceasta 
avea grijă să nu-şi formeze o imagine puternică şi rapidă a țintei 
sale. Dar era sigur că avea de-a face cu cineva care poseda soiul 


?3 Referire la atentate teroriste care au avut loc în SUA şi care, prin 
caracterul lor foarte violent, au avut un mare răsunet mondial (nota 
trad.). 


107 


acela de iscusinţă care provenea dintr-o instruire medicală, o 
mare experienţă în domeniul farmaceutic şi un instructaj de 
specialitate într-una din grupurile operative secrete 
guvernamentale. Cineva care ştia totul despre amestecurile de 
substanțe chimice. 

Smith transmise înapoi către Lucille acele nume, apoi se duse 
până în capătul din faţă al cabinei, acolo unde însoţitoarele de 
bord stăteau pe scaune tari, rabatabile, în apropierea măsuţelor 
pe rotile pentru servitul băuturilor. Scutură din cap când una 
dintre stewardese dădu să se ridice şi îşi umplu el însuşi un 
pahar cu apă gazoasă. Pe urmă se înapoie la locul său luând 
paharul şi o a doua sticlă de băutură. 

Acum venea partea cea grea: să aştepte cele două ore până la 
aterizare. Nu mai putea face nimic în plus deoarece nu ştia ce 
anume îl aştepta în districtul Columbia. j 

Mollie murise. Preşedintele voia să-l vadă. In spatele 
preşedintelui se afla judecătorul Simon Esterhaus. Smith nu ştia 
mare lucru despre judecător, un nominalizat la Curtea Supremă, 
care prezidase ancheta privitoare la moartea generalului Griffin 
North. 

Legătura dintre Esterhaus şi North era evidentă; interesul 
preşedintelui față de raportul comisiei era de înțeles. Dar care 
era rolul surorii lui în toate astea? Din câte ştia el, niciodată nu-i 
cunoscuse personal pe preşedinte, pe Esterhaus sau pe North. 
Insă în mod clar existase o legătură oarecare - una mult prea 
delicată pentru a fi menţionată în altă parte decât în spatele 
uşilor închise de la Casa Albă. 

Cu ce te ocupai tu, Mollie? Peste ce ai dat, de s-a întors 
împotriva ta şi te-a distrus? 


108 


11 


Steven Copeland voia o vilă în Buckhead. Intenţionase să-şi 
petreacă doar dimineaţa cu reprezentanta agenţiei imobiliare, 
dar se înţeleseseră atât de bine încât a lua prânzul împreună 
părea să fie o continuare firească, urmată de o altă serie de 
vizite în cursul după-amiezi. 

Se făcuse aproape patru când reprezentanta agenţiei 
imobiliare îl lăsă în cele. Din urmă la hotelul Ritz-Carlton. Cobori 
din maşina ei, cu buzunarele hainei îndesate cu broşuri şi 
prezentări. Ea îl făcu să tăgăduiască, de două ori, că avea s-o 
sune îndată ce treaba cu carnetul lui de cecuri avea să fie în 
ordine. 

Copeland răspunse la saluturile amabile ale uşierilor şi ale 
hamalilor şi îşi înclină capul în direcţia portarului, care i se adresă 
spunându-i pe nume. Lui Copeland îi plăcea tare mult să stea la 
hoteluri Ritz. Avea un frumos apartament cu vedere spre linia de 
orizont a oraşului Atlanta, o privelişte de care se bucura în timp 
ce-şi golea buzunarele, scoțând din ele, pe birou, hârtiile cu care 
şi le umpluse. Deschise uşile dulăpiorului în care se afla 
televizorul şi acţionă telecomanda selectând postul WXIA, afiliat 
la NBC. Mormăitul buletinului de ştiri al serii îl urmări până în 
baia placată cu marmură. 

Copeland tocmai întindea mâna spre uşa cabinei în care se 
afla duşul când o auzi pe crainică referindu-se la Washington, la 
o omucidere... Luă la repezeală un prosop şi-l legă în jurul taliei 
şi veni repede înapoi, în camera de zi... tocmai la timp pentru a-l 
auzi pe corespondentul din Washington al postului descriind 
amănunţit uciderea brutală, la Şcoala Internaţională de la 
Georgetown, a unui ofiţer de sex feminin din cadrul armatei. 

Ochii lui Copeland se îndreptară imediat spre telefonul cu 
două linii. Becul roşu pentru mesaje nu clipea. Ar fi clipit, dacă ar 
fi sunat cineva. Mollie spusese că astăzi, la prima oră, avea să 
sune. Făgăduise acest lucru. 

Acum numele lui Mollie umplea buletinul de ştiri, care abunda 
în detalii oribile privitoare la modul în care fusese ucisă, 
mutilată... La faptul că atât poliţia cât şi anchetatorii armatei nu 
aveau nici o idee în legătură cu vreun motiv posibil sau cu 
suspecţii. 


109 


Ştirea fu încheiată prin obişnuita frază lipsită de sens: 
„Ancheta este în curs de desfăşurare, iar autorităţile se aşteaptă 
să obţină, foarte curând, noi date”. 

Copeland se lăsă să cadă pe braţul unui fotoliu şi schimbă 
canalele, comutând pe CNN. Cei de aici trecuseră deja de 
momentul lor rezervat ştirilor şi erau la rubrica Dolari şi Rațiune. 

Copeland reduse total volumul apăsând tasta respectivă de pe 
telecomandă şi, cu un gest nervos, luă telefonul. Operatoarea îl 
asigură că atât ziarul The Washington Post cât şi The New York 
Times aveau să-i fie aduse imediat. 

Mâna îi tremura atât de tare încât avu nevoie de câteva 
încercări ca să aşeze bine receptorul în furcă. Dintr-odată i se 
făcu foarte frig şi se grăbi să intre din nou în baie. Işi puse pe el 
halatul gros de prosop pe care i-l pusese la dispoziţie hotelul şi 
îşi legă strâns cordonul. Nu ştia că se mişca foarte repede, 
deoarece gândurile îi goneau, aducându-i în minte imaginea 
maiorului Smith, cu ochii strălucind de o mânie pe care nu putea 
s-o exprime în cuvinte, stând în picioare acolo, în urât 
mirositoarea încăpere pentru fumători de la aeroport, 
asigurându-se că el, Copeland, era gata să mişte din loc. 

Ochii i se îndreptară din nou spre ecranul televizorului, încă 
nimic. Ştirile mai importante din domeniul sportului le vedea ca 
pe o pată. 

Mollie... dându-i cu calm toate acele sfaturi profesionale, 
părând moartă, deşi în picioare, sub luminile dure din terminal. 
La ce mai folosesc sfaturile ei acum?! Ar fi trebuit să asculte ea 
însăşi câteva. A naibii ticăloasă, să se lase ucisă aşa! 

De către individul de care ne ascundea pe noi? Copeland nu 
credea asta. La televizor se spusese că era vorba de o mutilare, 
o crimă pasională. Coincidenţă. O proastă potrivire în timp. Asul 
de pică apărând în pachetul de cărţi. Wu are nici o legătură cu 
motivul pentru care stau eu aici! 

Copeland îşi vâri în gură o mânecă a halatului de prosop şi îşi 
muşcă adânc braţul. Chiar şi prin materialul acela gros îşi simţi 
dinţii pătrunzându-i în piele. 

Undeva prin ceața roşie care părea să-l învăluie, auzi un 
ciocănit. Merse împleticindu-se spre uşă, o deschise brusc şi nici 
măcar nu observă expresia uluită a băiatului de serviciu. li 
împinse doi dolari, înşfacă ziarele, apoi trânti uşa şi trase zăvorul. 

Câteva minute mai târziu, prin toată camera de zi erau risipite 
ziare. Cele două articole referitoare la omucidere fuseseră rupte 
din pagini şi acum se aflau strânse între degetele încleştate ale 


110 


lui Copeland, care stătea pe canapea cu picioarele încrucişate. 

Mollie Smith murise: asta era unica certitudine pe care o avea. 
Fotografiile ei apărute în ziare nu lăsau nici o îndoială. Copeland 
ştia că dacă nu cumva coronerul se înşelase în privinţa orei 
decesului, Mollie nici nu avusese vreodată şansa de a-i telefona. 
După cum socotea el, abia dacă reuşise să iasă din Aeroportul 
Naţional înainte să fi fost înhăţată. 

Copeland nu era nici fumător nici băutor, dar acum simţea o 
nevoie imperioasă de ceva. Beth... avea nevoie de Beth, să-i 
vorbească, să-i audă vocea. Calculă ce oră era în Arizona, făcu 
de trei ori acea simplă socoteală aritmetică înainte de a fi sigur 
de rezultat. OK, era posibil ca ea să mai doarmă. Călătorise cu 
avionul mai departe, pe urmă cel puţin două ore de mers cu 
maşina, chiar mai mult dacă s-ar fi oprit pe drum. 

Sau este moartă. 

Copeland intră în fugă în baie şi îşi rată prânzul. Suspinând de 
plâns, dădu drumul la duş şi stătu acolo până când apa fierbinte 
îl vlăgui cu totul. Apoi îşi îmbrăcă iar halatul şi se duse în 
dormitor. Se aşeză pe marginea patului, uitându-se fix la telefon. 

Ştia pe dinafară numărul din Arizona - nu asta era problema. 
Pur şi simplu nu-şi putea aduna curajul pentru a descoperi cine 
ar putea să răspundă la apelul lui... dacă totuşi exista cineva 
care să-l primească. 

Mai era ceva ce putea să facă, ceva pentru a-şi recăpăta 
stăpânirea de sine, ceva foarte practic, ce ar fi vrut Mollie ca el 
să facă. Formă numărul pe care îl îndemnase ea să-l memoreze. 
Fu nevoit să-l formeze de două ori, deoarece prima dată uită să 
apese tasta cu „8”, pentru linia de convorbiri la mare distanţă. 

Undeva în codul zonei 703 suna un telefon. E posibil ca Steven 
Copeland să fi bănuit, dar nu avea cum să ştie că linia aceea 
tăcea legătura directă cu casa lui Mollie de la Fort Belvoir; sau că 
i se făcuse o derivație la centrala telefonică a companiei Bell 
Atlantic din Baltimore, ca urmare a unui ordin de gradul trei al 
CID. 

Chiar dacă Steven Copeland ar fi avut aceste informaţii, era 
posibil să nu fi ştiut - întocmai aşa cum nu ştiau cei de la CID din 
Fort Belvoir şi de la societatea de telefoane - că liniei telefonice a 
lui Mollie i se făcuse o derivație chiar acasă la ea. După ce 
Inginerul terminase de scotocit în caseta lui Mollie, se dusese 
până la capătul cel mai îndepărtat al subsolului tehnic, unde 
cablul telefonic subteran ajungea la cutia de branşament. Acolo 
instalase un dispozitiv magnetic de interceptare. Acest dispozitiv 


111 


avea nevoie ca acela care făcea apelul să rămână pe linie timp 
de treizeci şi cinci de secunde înainte să înregistreze numărul 
chemătorului. La a zecea repetare a soneriei, Copeland 
rămăsese pe linie douăzeci şi două de secunde. 

Ar fi putut să mai stea, lăsând circuitul deschis în timp ce-şi 
apăsa receptorul de frunte, disperat la gândul că nu ştia ce avea 
să facă în continuare. Dar la al unsprezecelea apel îi răspunse un 
glas: 

— Alo? 

Copeland fu atât de surprins încât fu pe punctul de a 
răspunde. Numai că glasul era masculin, dur şi lipsit de expresie 
şi Mollie spusese că nimeni altul pe lume nu avea numărul acela. 
Poliţia! Gândul se ivi ca un fulger în mintea lui Copeland şi trânti 
receptorul în furcă. 

Contorul digital al dispozitivului de interceptare încremeni la 
33. 

Data următoare când se uită Copeland la ceas, trecuse o 
jumătate de oră. Se ridică de pe pat, scotoci în minibar în 
căutarea unei ape gazoase şi o dădu pe gât. Mollie murise. 
Cineva supraveghea un telefon despre care ea îl încredinţase că 
era absolut sigur. 

Deschise uşa glisantă dinspre balcon şi ieşi în lumina înserării. 
Asfinţitul soarelui în Atlanta strălucea aşa cum trebuie să fi 
strălucit în ochii lui Grant. Copeland se gândea la Beth. Ea era 
în viaţă - simţea asta. Indiferent ce se întâmplase la Washington, 
ea nu avusese de pătimit. 

Și nici nu va avea. 

Gândul acesta dădu naştere unei bucurii nebune în inima lui 
Copeland. Dacă Mollie i-ar fi vorbit cuiva despre el şi Beth, el 
însuşi ar fi fost deja mort sau arestat în vreun fel oarecare. 
Durata de zbor între districtul Columbia şi Atlanta era de o oră şi 
cincizeci de minute. Oricine ar fi încercat să-l găsească ar fi 
reuşit până acum. 

Aşadar Mollie murise şi poate că secretul în legătură cu el şi cu 
Beth murise odată cu ea. Erau amândoi în siguranţă, cel puţin 
deocamdată. Indeajuns de mult timp ca să-şi vină în fire, să 
scape de panică şi să reflecteze asupra situaţiei. Era imposibil ca 
Mollie să fi fost singura care ştia ce se întâmpla. Trebuia să 


24 Grant (Ulyses): general american (1822-1885). Şef al Nordiştilor în 
timpul războiului de secesiune. Preşedinte al Statelor Unite între 1868- 
1876 (nota trad.). 


112 


existe înregistrări şi dosare. Era obligatoriu ca la un moment dat 
persoanele care investigau uciderea ei să dea de ele. Dar 
acestea reprezentau armata, echipa de acasă... băieţii cei buni. 

Copeland analiză iar şi iar astfel de gânduri până se convinse 
că el şi Beth se aflau într-o situaţie realmente bună. Tot ce aveau 
de tăcut era să stea cuminţi, ca doi oameni rămaşi într-un lift 
înţepenit. Ajutoarele aveau să sosească. 

Întinse mâna spre telefon şi, cu tot calmul de care era în stare, 
formă numărul din Arizona. Beth ridică receptorul după trei 
apeluri. Sunetul vocii ei, răguşită de somn, aproape că-i smulse 
un țipăt de uşurare. 

— Bună, iubirea mea, spuse în şoaptă. 

_ — Oh, Steven! Mi-a fost dor de tine... Credeam că e Mollie. 
Incă nu m-a sunat. 
— Ştiu, iubito. 


Şoferul Casei Albe care îl întâmpină pe Logan Smith la 
aeroportul Dulles îl conduse în pas vioi prin terminal, până la 
ieşire, către un Oldsmobile negru parcat în zona de îmbarcare. 

Şoferul deschise portbagajul şi îi arătă lui Smith un costum 
întins cu grijă pe covorul portbagajului. 

— Adjuncta dumneavoastră mi-a spus să iau costumul 
albastru. In dulapul dumneavoastră de haine erau trei. Sper că 
acesta este cel bun. 

— Va corespunde nevoilor. 

Lui Smith îi trecu prin minte o imagine a confortabilei lui case 
de fermă din Chevy Chase. O cumpărase în urmă cu 
cincisprezece ani, socotind că era o investiţie bună. Şi fusese, 
numai că niciodată nu devenise un cămin. 

Şoferul închise portbagajul şi deschise portiera din spate. 

— Vă puteţi schimba la Casă. Avem suficient timp. 

Smith îl privi fix. 

— Nu, nu avem. 

Drumul cu maşina spre capitală dură mai puţin de patruzeci 
de minute. Smith nu mai fusese la Washington de când tronsonul 
din Pennsylvania Avenue aflat chiar în faţa Casei Albe fusese 
închis pentru traficul rutier şi transformat în alee pentru pietoni. 
Îşi zise că aranjamentul acesta era bun, mai festiv... chiar dacă 
fusese adoptat din motive discutabile. 

Maşina trecu lin prin punctul de control de la poarta de est şi 
dispăru, oprindu-se la intrarea pentru furnizori. Un agent din 
partea serviciilor secrete verifică legitimaţia lui Smith, apoi îl 


113 


escortă înăuntru, prin aripa rezervată servitorilor şi apoi într-o 
încăpere mică, asemănătoare camerei de odihnă a profesorilor 
unui liceu. 

— Aici este cartierul nostru general, îi spuse agentul. Dacă 
vreţi să vă spălaţi, o să găsiţi duşuri ceva mai încolo. Aparate de 
ras şi tot ce vă mai trebuie - lângă chiuvete. Se uită la ceasul de 
la mâna lui. „Omul” are pe cineva la el, dara zis să vă duc la 
dânsul de îndată ce sunteţi gata. 

— Zece minute. 

Smith făcu un duş şi se îmbrăcă. Costumul era unul pe care 
nu-l purtase de luni de zile şi-i venea puţin larg în talie. Când ieşi 
din cameră, agentul îl aştepta. 

Smith mai fusese şi altă dată la Casa Albă; îl întâlnise pe 
preşedinte de două ori. Pentru el, magia locului dispăruse. Dacă 
ştiai unde să te uiţi, vedeai cum degradarea înaintează cu încetul 
- mucegaiul de la marginile covoarelor, zugrăveala cojită de pe 
muluri şi cornişe. Şi întocmai ca cea mai mare parte din districtul 
Columbia, Casa Albă avea o problemă cu rozătoarele. Fosta 
Primă Doamnă, Barbara Bush, găsise un şobolan făcând pluta în 
piscină. 

Smith fu mirat când agentul îl conduse dincolo de coridorul ce 
ducea spre Biroul Oval, îndreptându-l în schimb spre ascensor. 
La etajul doi unde se aflau apartamentele personale ale Primei 
Familii, Smith se pomeni în biblioteca vecină cu dormitorul 
preşedintelui. Era o încăpere primitoare, lambrisată cu lemn de 
arțar şi plină de parfumul pieii vechi şi al pergamentului. 
Mobilierul era în stil Noua Anglie clasic, bine întreţinut şi 
confortabil. Preşedintele, îmbrăcat cu pantaloni cafenii şi o vestă 
bleumarin tricotată, ar fi putut fi luat drept un distins fermier. 

— Bună, Logan. Imi pare foarte rău pentru necazurile 
dumitale. 

— Vă mulţumesc, domnule preşedinte. 

Condoleanţele tipic scoțiene i se părură ciudate lui Smith, 
venind, aşa cum era cazul, de pe o limbă care vorbea cu accent 
sudic. 

Preşedintele îi întinse un plic, închis dar nesigilat. 

— Mi s-a cerut să-ţi dau ăsta. Ar trebui să-l citeşti acum. 

Era o notă de o pagină în legătură cu aranjamentele pentru 
înmormântarea lui Mollie, întocmită de comandantul 
detaşamentului însărcinat cu ceremoniile de la Fort Myer, 
Arlington, Divizia 3 infanterie, cunoscută sub denumirea de 
„Vechea Gardă”. 


114 


— Dacă ai vreo problemă cu asta, sau dacă doreşti altceva 
pentru ea, nu trebuie decât să-mi aduci la cunoştinţă. 

Smith împături hârtia şi o vâri la loc, în plic. 

— Nu, domnule. Totul este exact aşa cum ar fi vrut ea să fie. 

Simţi privirile preşedintelui rătăcind asupra lui, cântărind, 
evaluând. 

— Regret că intervin în durerea dumitale, Logan, dar există 
unele lucruri pe care trebuie să le afli, acum, referitor la Mollie. 

— Da, domnule. 

Preşedintele îşi petrecu o mână prin păr. 

— lisuse, nu mă pricep deloc la asta, nu-i aşa? 

— Dacă are vreo legătură cu motivul pentru care a fost ucisă, 
vă rog să-mi spuneţi, domnule. 

Preşedintele îşi frecă mâinile cu vioiciune, ca un om care vine 
din frig şi ajunge în faţa unui foc. 

— Să începem cu lucrurile de care suntem siguri. 

In timp ce asculta, lui Smith i se păru că preşedintele îşi 
pregătise cu prea mare grijă cuvintele, ba chiar poate că le 
repetase. Nu ştia cât de mult se apropiau, atât din punct de 
vedere al conţinutului cât şi din cel al modului în care erau 
rostite, de cele schimbate cu Simon Esterhaus. 

— Aşadar asta e ceea ce trebuie să ştiu, ceea ce eu trebuie să 
aflu. Preşedintele apucă umărul lui Smith. Sunt nevoit să plec, 
dar Simon este aici. iți va spune el restul. 

Smith se auzi zicând „Da, domnule”, în timp ce preşedintele 
părăsea încăperea. Era intens conştient de tot ce-l înconjura în 
clipa asta: lustrul strălucitor pe care-l văzuse la pantofii 
preşedintelui, produs prin frecare continuă cu covorul acela gros; 
parfumul prelungit de lavandă; uşorul pocnet al închiderii uşii; 
încăperea părând ceva mai mică în urma intrării unei alte 
persoane. 

— Sunt Simon Esterhaus. Dă-mi voie, te rog, să-mi exprim 
condoleanţele. 

Smith se uită cu atenţie la Esterhaus. Individul avea 
constituţia unui jucător de rugbi, lat în umeri, cu un trup destul 
de frumos. După cum îi venea, costumul îi fusese făcut de 
comandă. Lavanda nu era apa lui de colonie; parfumul acela 
venise din altă parte. 

Smith îl cunoştea de pe vremea când lucrase la un tribunal 
special înfiinţat în 1978 prin Legea Supravegherii Serviciilor 
Secrete Străine. Condus de judecători districtuali federali care se 
schimbau periodic, tribunalul autoriza cereri de interceptare a 


115 


comunicaţiilor prin radio în cazuri de terorism extern şi intern. 
Esterhaus era un favorit printre agenţii însărcinaţi cu aplicarea 
legii care veneau în faţa lui - Smith nu avea cunoştinţă despre 
nici o împrejurare în care judecătorul să fi refuzat o cerere. 

— Totul a fost un şoc cumplit, nu-i aşa? zise Esterhaus. 

— Aţi cunoscut-o pe Mollie? întrebă Smith. 

— De fapt n-am întâlnit-o niciodată... Nu, n-o cunoşteam. 

Esterhaus adăugă a doua parte a răspunsului pentru că 
surprinsese expresia amenințătoare, mânioasă din ochii lui Smith 
şi voia să-l calmeze. 

— Te-am târât tot drumul de la L.A. până aici deoarece aşa 
doreşte preşedintele, continuă Esterhaus. Dar eu sunt cel care va 
lucra cu dumneata, aşa că trebuie să ştiu: Eşti în stare de aşa 
ceva chiar acum? Dacă nu eşti, încă mai e timp să încercăm o 
altă cale. 

Mânia crescu, devenind revoltă şi se stinse tot atât de repede 
cum se spunea în profilul psihologic din fişa lui Logan Smith că s- 
ar întâmpla. Smith era un adevărat tiran, cel mai dur fiind cu el 
însuşi. Era imposibil să lase pe altcineva să se apropie de cel pe 
care-l hăituia el. 

— Spuneţi-mi ce date avem, zise Logan. 

— In afară de ceea ce ştii deja, nici una. Speram că poate 
dumneata şi Mollie să fi făcut schimb de istorisiri despre acte de 
vitejie. Lucra la ceva foarte delicat. Mă gândeam că era posibil ca 
ea să fi vrut să împartă cu cineva acea povară, să verifice 
bănuielile ei, eventual să ceară vreun ajutor. 

— Se vede că n-o cunoaşteţi pe Mollie, spuse Smith. N-ar fi 
făcut aşa ceva. Niciodată nu discutam despre probleme 
profesionale. Stilul ei era să împartă totul pe compartimente. Mă 
înnebunea. Dar ea susţinea că era singurul mod în care putea să- 
şi lase munca la birou. 

Esterhaus îi înmână lui Smith şase file de texte fotocopiate, 
prinse cu o agrafa. Expresia lui Smith dovedea că recunoscuse 
imediat scrisul de mână al lui Mollie. 

— Aceasta este ultima dare de seamă pe care am găsit-o, 
referitor la problema la care lucra. Deocamdată. 

— De unde aţi obţinut asta? 

— Am găsit caseta ei de la Riggs National. Era acolo împreună 
cu certificatul ei de naştere, alte lucruri... Imi pare rău, dar nu 
puteam să aşteptăm consimţământul dumitale. 

Smith dădu aprobator din cap. Se aşeză pe un scaun şi începu 
să citească. Amănuntele erau caracteristice pentru Mollie: 


116 


concise, ordonate, prezentate în succesiunea lor firească. 
Singura anomalie era numărul mare de semne de întrebare. Şi 
referirile la domnul X şi la domnişoara Y - în acestea Mollie 
fusese excepţional de grijulie. Ori de câte ori se făcea referire la 
informatori, exprimarea era mascată, în aşa fel ca nimeni să nu- 
şi poată face o părere despre cine erau acele persoane, unde 
lucrau sau locuiau, cum o contactaseră pe Mollie şi ce 
aranjamente în caz de urgenţă pregătise ea pentru aceştia. 

— lţi aminteşti de ceva? Nimic din toate astea? 

— Nimic. 

Esterhaus nu se miră. Numele de „Copeland” şi „Underwood” 
fuseseră scoase cu meticulozitate din însemnările lui Mollie 
Smith, lăsându-se doar numele lor conspirative. Inginerul, care 
revizuise această lucrare, insistase asupra acelor ştergeri. Nu 
voia ca Logan Smith să ajungă prea repede la informatori. Planul 
lui cerea ca Smith, folosind resursele cu mai mare rază de 
acţiune aflate la dispoziţia lui şi Rachel, folosind faptul că ea 
cunoştea numele şi locul în care se aflau informatorii, să ajungă 
la aceeaşi intersecţie cam în acelaşi moment. Atunci amândoi, 
precum şi Copeland şi Underwood, aveau să se afle pe terenul 
măcelului. Şi partida finală putea să înceapă. 

— Ce ştii despre numele acesta? întrebă Esterhaus, arătând o 
pagină. 

— Rachel? Era protejata lui Mollie. N-am întâlnit-o niciodată, 
dar există fotografii... cu ea şi cu Mollie. 

— Erau apropiate? 

— Mollie făcea pe sora mai mare. Din câte ţin minte, Rachel 
este cu adevărat formidabilă. Cred că-i amintea lui Mollie de ea 
însăşi. 

— Collins era aşa-numitul warrant officer al lui Mollie, lucra în 
afara biroului ei. Oare sora dumitale avea încredere în ea? 

— Tot atât de mult ca în oricine altcineva. 

Smith dădu drumul hârtiilor. Nu voia să le mai atingă; erau 
lucruri care o duseseră pe Mollie la moarte. 

— Unde este Rachel? întrebă el. 

_ — Asta speram noi să ştii dumneata, răspunse Esterhaus. 
Inainte să întrebi, îţi spun că am verificat unde ar putea să fie. 
Nimic. N-a sunat la birou, chiar dacă aşa cum au fost răspândite 
ştirile trebuia să ştie ce s-a întâmplat. 

— Doar dacă nu e şi ea moartă. 

— Nu credem aşa ceva. la gândeşte-te: Ucigaşul ar fi putut să 
ascundă cadavrul lui Mollie. N-a făcut-o... l-a lăsat acolo unde 


117 


avea să fie găsit repede. Dacă după aceea a plecat pe urmele lui 
Collins şi dacă a pus mâna pe ea, oare cadavrul ei n-ar fi fost 
găsit până acum? 

Smith credea şi el că aşa trebuia să fie. 

— Vreţi ca eu s-o găsesc pe Rachel, zise. 

— Dacă există cineva care să cunoască numele informatorilor, 
atunci ea este aceea. Speram ca dumneata să ai unele 
informaţii, să ştii despre ea ceva ce noi nu ştim. Mici lucruri pe 
care e posibil ca Mollie să le fi menţionat în legătură cu ea... 

— Sunteţi pe urmele ei? 

— Unitatea de investigaţii a CID din Belvoir supraveghează 
cărţile ei de credit. Am instalat derivații de interceptare pe 
telefoanele lui Mollie. Un om a fost trimis la Carmel, în California, 
unde Collins are o casă. Nu suntem optimişti în privinţa 
norocului. 

— După părerea mea aţi acoperit toate bazele. 

— Imi displace să cred asta. Ştiu că ucigaşul lui Mollie nu 
crede asta. Pentru el, Collins este o potenţială ameninţare şi 
trebuie să fie eliminată. In mod evident, ar fi preferabil ca 
dumneata să fii primul care ajunge la ea. Esterhaus veni mai 
aproape. Speram la mai mult din partea dumitale. Dar acum mă 
gândesc că s-ar putea să ştii ceva, chiar dacă nu eşti conştient 
de acest lucru. Dacă ai păstrat scrisorile lui Mollie, poate că în ele 
există ceva. Poate îţi vei aminti lucruri pe care le-a spus ea 
referitor la Collins, amănunte, remarci care ţi-ar putea da un 
indiciu cu privire la locul în care ar fi posibil să se ducă Collins, la 
cum ar reacţiona ea. 

Smith mersese deja pe acele piste, dar nu-i pomeni lui 
Esterhaus despre asta. Incă de pe la începutul carierei sale 
învățase că superiorii, după ce nu fuseseră nevoiţi să te 
încurajeze sau să te mângâie, îţi şterpeleau adesea gândurile, 
dacă erai atât de nesocotit să le exprimi cu glas tare. Aveau 
tendinţa de a-şi lega speranţele de cele mai firave speculaţii, îţi 
transformau analizele în fapte imuabile. Dacă, mai târziu, 
acestea nu dădeau rezultate, dezamăgirea şi ciuda mergeau 
până departe. 

— Vorbiţi întruna despre Rachel, domnule judecător, zise 
Smith. Dar ce ştiţi în legătură cu informatorii? Nu există nimic 
referitor la ei în documentele lui Mollie? 

— Nimic. Biroul ei de la Fort Belvoir a fost sigilat. Poţi să 
scotoceşti prin el oricând doreşti. Poate găseşti ceva care nouă 
ne-a scăpat. Esterhaus făcu o scurtă pauză. Acesta era celălalt 


118 


motiv pentru care avem nevoie ca dumneata s-o găseşti pe 
Collins. Chiar dacă Mollie n-a amestecat-o pe Collins în 
investigaţiile întreprinse de ea cu privire la moartea lui North, 
sau nu i-a dezvăluit concret adevărata identitate a informatorilor, 
e posibil ca ea să-i fi făcut confidenţe în legătură cu ocupațiile 
sau locurile în care se află domnul X şi domnişoara Y. Ar fi fost o 
mişcare prudentă, să lase o rezervă în caz că s-ar fi încurcat 
treburile... pentru situaţia în care Mollie ar fi avut nevoie de 
ajutor. Găseşte-o pe Collins şi s-ar putea pur şi simplu să 
descoperim unde se ascund informatorii aceia. 

— Le-aţi spus celor de la armată despre faptul că eu aş 
conduce această operaţiune? 

— Nu încă. Preşedintele trebuia să fie sigur că eşti alături de 
noi. Acum îl poate suna pe Hollingsworth să-i dea dispoziţii să 
stopeze ancheta CID. lţi făgăduiesc că vei avea câmp liber de 
acţiune. 

— Voi avea nevoie de un permis de acces COSMIC%. 

COSMIC era ceva cu mult peste TOP SECRET aşa cum era 
permisul pe care-l avea acum Smith şi era acordat unui număr 
mai mic de două sute de persoane. 

— Preşedintele va semna pentru eliberarea lui. 

— Şi vă voi raporta numai dumneavoastră, domnule judecător. 

Esterhaus dădu aprobator din cap. 

— Preşedintele ţi-a vorbit despre necesitatea de a păstra 
confidenţialitatea asupra acestei chestiuni. Cu doar noi trei în 
cercul celor iniţiaţi, secretul poate rămâne în siguranţă. 

— Am nevoie de un număr de telefon la care să pot lua 
legătura cu dumneavoastră. 

— Ţi le dau pe amândouă: cel de acasă şi cel de pe celular. 

Smith mai avea de pus o întrebare, una de felul celor pe care 
Esterhaus, în calitatea lui de membru al tribunalului, avea s-o 
considere extrem de compromiţătoare. 

— După ce Rachel şi informatorii vor fi în siguranţă, dacă voi 
da de ucigaş... 

Esterhaus îşi feri privirea, uitându-se la perete, pe deasupra 
umărului drept al lui Smith. 

— Atunci va trebui să acţionezi aşa cum îţi dictează situaţia, 
spuse el cu prudenţă. In mod evident, avem de-a face cu un 
individ foarte primejdios. Dacă nu-ţi rămâne de ales nici o altă 


25 Chief of Staff, Military Intelligence Committee - Şeful Personalului 
Serviciului de Informaţii din cadrul armatei. 


119 


soluţie decât aceea de a te apăra... 
Era tot ce-i trebuia lui Smith să audă. Niciodată nu aveau să se 
pună întrebări cu privire la conduita lui în această problemă. 


După ce Logan Smith fusese însoţit spre ieşire, Esterhaus 
zăbovi în apartamentul prezidenţial. işi prepară la bar o băutură 
şi se uită la copacii de afară, care mai erau încărcaţi de frunze 
uscate. Mâine, sau în ziua următoare, vânturile vor începe să 
sufle şi frunzele aveau să se împrăştie pe jos ca nişte suflete 
muribunde. Despre aceasta el ştia totul. 

Se înfioră când whiskyul îi alunecă pe gât. Vânturile suflau 
deja, mai reci şi mai ucigătoare decât ar fi putut bănui cineva. 
Inginerul le pusese în mişcare atunci când îi spusese să dea 
dispoziţie pentru a fi spartă caseta de depozit a lui Mollie, 
explicându-i ce avea să găsească acolo şi cum putea fi modificat 
acel conţinut pentru a deveni cel mai bun soi de momeală. 

Inginerul - îşi zise Esterhaus în sinea lui - avusese perfectă 
dreptate în privinţa asta. Logan Smith înhăţase momeala şi 
fugise cu ea. Inginerul spusese că Smith avea să dea de urma lui 
Collins şi acum judecătorul era sigur de asta. Smith era amorsat, 
i se dăduse prilejul care puţinor oameni le era vreodată oferit în 
asemenea circumstanţe: acela de a duce la îndeplinire o acţiune 
nobilă în numele preşedintelui său şi în acelaşi timp, să-şi 
satisfacă propria-i nevoie de răzbunare. Inginerul ştiuse că Smith 
avea să tatoneze punând întrebări referitoare la ucigaş, să 
încerce să vadă câtă latitudine avea să-i acorde judecătorul. 

Bineînţeles, după ce Smith ar depista-o pe Collins şi ar afla 
unde să-i găsească pe informatori, nici el nici Collins nu ar trăi 
îndeajuns de mult pentru a cere răzbunare. Inginerul ar avea 
grijă de asta. 

Abia atunci vom fi în siguranță, gândi Esterhaus. 

Judecătorul îşi termină băutura şi puse cu delicateţe paharul 
pe o farfurioară de argint. Simţi că i se pune un nod în gât şi ochii 
i se umplură de lacrimi. Alcoolul îi producea întotdeauna efectul 
acesta - scormonea suferinţa pe care o ascundea de ochii lumii 
cu atâta scrupulozitate. 


120 


12 


Norocul lui Rachel continuă şi la San Francisco. Îşi lăsă maşina 
închiriată în parcajul unui hotel ce făcea parte dintr-un lanţ 
hotelier şi se afla lângă pista aeroportului şi acolo îşi demontă 
arma. Băgă bucăţile în sacoşa ei de pânză pe care intenţiona s-o 
trimită înapoi spre D.C. Când termină, atârnă cheile deasupra 
oglinzii retrovizoare şi încuie maşina. Peste o zi sau două, cei de 
la paza hotelului aveau să devină curioşi în legătură cu aceasta. 
Aveau să compare plăcile de înmatriculare cu fişele de 
înregistrare ale oaspeţilor. Când n-ar găsi nici o potrivire, aveau 
să cheme poliţia, care la rândul ei trebuia să raporteze firmei de 
închiriere maşina abandonată. 

Rachel alesese hotelul acela pentru că la o jumătate de cvartal 
mai încolo se afla o bancă Wells Fargo. li prezentă casierului 
cartela ei şi legitimaţia militară şi primi o privire mirată când 
spuse câţi bani dorea. Rachel ştia că făcând asta îşi forţa 
norocul, dar nu voia să se mai oprească pentru bani, să aibă de-a 
face cu bănci dintr-un alt stat care ar putea să-i pună prea multe 
întrebări sau s-o facă să aştepte. Cu Wells Fargo lucrurile stăteau 
altfel. Ea era o clientă veche; linia ei de credit se afla în jurul 
nivelului său maxim. După ce casierul îi verifică creditul, îi spuse 
lui Rachel că va dura câteva minute până când banii vor fi legaţi 
în pachete în camera seifurilor. 

De la bancă, Rachel merse pe jos până la hotel şi luă 
autobuzul-navetă al acestuia către terminal. O dată trecut 
controlul de securitate, cumpără de la magazinul de „diverse” 
nişte gumă de mestecat şi fard de ochi negru, apoi dispăru într-o 
toaletă. In încăperea mirosind a detergenţi pe bază de amoniac, 
ce-i înţepau nările, folosi vârful degetului umezit pentru a-şi 
întinde fardul sub ochi. Işi pieptănă cu degetele părul, dându-i un 
aspect ciufulit. Cu ochii ei încercănaţi cu negru şi cu gura 
botoasă datorită gumei de mestecat, cu haina ei de dril şi cu 
sacoşa de pânză, semăna cu o oarecare sărăntoacă de prin 
crângurile de migdali din California centrală. 

Zborul cu direcţia Dulles tocmai începuse să ia pasageri la 
bord când Rachel se apropie de ghişeul de bilete, ţinând strâns 
un pumn de bancnote de câte o sută de dolari. Funcţionarul îi 
aruncă o privire plină de milă şi îi reteză litania de întrebări 


121 


standard în timp ce-i completa biletul. Nici măcar nu se osteni 
să-i ceară o legitimaţie. 


Cursa non-stop San Francisco-Dulles plutea deasupra 
monumentelor capitalei când soarele ieşi de după nori pentru a 
incendia o ultimă dată orizontul. Rachel îi privea pe pasageri, 
cum îşi turteau nasurile de hublourile din plexiglas pentru a 
vedea mai bine, le auzea exclamaţiile colective de ooh! Şi aah! 
Tot ce vedea ea era cimitirul Arlington, crucile sădite acolo ca 
nişte mici boboci de floare. Unele şiruri erau întrerupte, acolo 
unde mormintele încă nu fuseseră săpate... sau umplute. Rachel 
se gândi la Mollie, apoi cobori jaluzeaua hubloului. 

La aeroportul Dulles, după ce debarcă, Rachel se îndreptă cu 
paşi iuți spre ieşirea către transportul la sol. Aproape ieşise când 
o agitaţie îi atrase atenţia. Un grup de călători mişuna în jurul 
unui ghişeu de închirieri, strigându-i întrebări unei funcţionare 
hărţuite. Rachel, care pentru a-şi şterge urmele în California 
renunţase să-şi mai utilizeze cartea de credit, nu intenţiona 
câtuşi de puţin să şi-o folosească pentru a închiria o altă maşină. 
Un scurt apel telefonic la Greyhound confirmase că autobuzul 
expres dintre terminalul districtului Columbia şi White Sulphur 
Springs avea să-şi efectueze cursa de ora şapte din seara aceea. 

Rachel se îndreptă spre gloata de oameni şi îşi concentră 
atenţia asupra unui individ solid şi burduhănos căruia îi plăcea 
să-şi folosească dimensiunile şi glasul baritonal pentru a 
intimida. 

— Ascultă, îl auzi ea adresându-i-se funcţionarei - firma mea a 
făcut rezervarea asta acum trei zile. Nu-mi pasă dacă vi s-au 
stricat calculatoarele. Găsiţi-mi contractul! 

Funcţionara tresări şi încercă să explice că era imposibil, 
deoarece contractul se rătăcise undeva în spaţiul cibernetic. 

Acum Rachel nu se mai gândea la autobuz. Se năpusti în cea 
mai apropiată toaletă şi, peste trei minute, reapăru cu faţa 
spălată. Mulțimea din jurul ghişeului Budget se deplasase la Avis. 
Funcţionara stătea pe scaunul ei, cu umerii încovoiaţi, uitându-se 
cu o privire pierdută la ecranul întunecat al calculatorului. 

— Mă întrebam dacă mă puteţi ajuta? zise Rachel, păstrându- 
şi glasul coborât şi pe un ton plin de simpatie. Fără să vreau am 
auzit de problema cu computerul. Poate reuşim să rezolvăm 
ceva. 

— Dacă aveţi o rezervare, nu voi avea cum s-o evidenţiez. 

— Tocmai asta e, nu am nici o rezervare, zise Rachel cu 


122 


blândeţe. Împinse spre funcţionară legitimaţia ei plastifiată de 
membru al CID-ului. Dar am nevoie de o maşină. E foarte 
important. Ar însemna să fii nevoită să completezi de mână 
hârtiile, dar pot să aştept. 

Funcţionara zâmbi vag şi examină legitimaţia. 

— Aveţi o carte de credit specială? 

— İn misiunea aceasta mi se cere să plătesc în bani lichizi. E 
mai discret. 

Funcţionara îi aruncă o privire conspirativă. 

— Nici o problemă, în locul numărului de cont, voi nota 
numărul legitimaţiei dumneavoastră militare. Vreau să spun, nu 
se poate presupune că o persoană ca dumneavoastră ar avea de 
gând să fugă cu maşina. 

Rachel zâmbi şi aşteptă ca funcţionara să scoată un formular 
gros, pe care începu să-l completeze cu pixul. 

— Aş fi putut să fac acelaşi lucru pentru javra aia, spuse 
femeia, arătând cu bărbia spre omul de afaceri arţăgos. Tot ce 
avea de făcut era să ceară. 


Maşina închiriată fu o adevărată mană cerească. Autobuzul ar 
fi fost tot atât de rapid, dar o dată ce-ar fi ajuns la White Sulphur 
Springs, mişcările ei ar fi fost limitate. De asemenea, 
documentele scrise de mână ar fi necesitat zile întregi până să-şi 
facă greoi drumul prin sistemul de rezervări al societăţii Budget; 
fără nici o carte de credit înregistrată, nu exista nici un motiv 
pentru ca firma care încheiase contractul de închiriere să 
declanşeze semnalul roşu. Dacă ar căuta-o cineva după nume, 
până să i-l găsească şi-ar pierde şansele de a-i da de urmă. Nu 
avea deloc intenţia să păstreze maşina mai mult de patruzeci şi 
opt de ore. 


Ajunse pe Independence Mall, la periferia Dulles-ului, cu mult 
înainte de închiderea magazinelor. Prima ei oprire fu la vastul 
Radio Shack. 

După atentatul cu bombe de la World Trade Center, CID 
pusese instructajul în materie de explozive pe lista priorităţilor 
imediate. Rachel îşi petrecuse trei săptămâni la Fort Meade, în 
Maryland, lucrând cu de toate, de la îngrăşăminte chimice până 
la relee de microprocesoare. Acum nu mai privea chiar în aceeaşi 
lumină centrele de grădinărit, solvenţii pentru bucătărie, sau 
prăjitoarele de pâine. 

Partea cea mai proastă în treaba asta era că practic toate 


123 


materialele necesare pentru confecţionarea unei bombe se 
puteau procura la orice magazin bine aprovizionat cu articole de 
uz casnic sau electronice. Experții de la FBI şi ATF?* se refereau 
în mod ironic la Radio Shack sub denumirea de „magazinul 
fabricantului de bombe”. Dacă ştiai ce-ţi trebuia, era un magazin 
în care puteai achiziţiona tot ce era necesar pentru o demolare. 
Cumpărăturile lui Rachel se rezumară la mai puţin de un sfert de 
kilogram de metal şi material plastic. Din acesta avea să utilizeze 
mai puţin de şaizeci de grame. 

La două niveluri mai jos, găsi un magazin de papetărie şi 
cumpără câteva coli de hârtie de scris ieftină, două plicuri groase 
din hârtie de manila şi câteva sigilii adezive roşii, ca cele folosite 
de notari şi avocaţi. Următoarea ei achiziţie fu de la un depozit 
de piese auto, stil magazie, a cărui clădire ajungea cu un capăt 
până la promenadă. Rachel aşteptă cu răbdare sub stelajele cu 
anvelope şi baterii auto cât timp vânzătorul ceru prin telefon să i 
se aducă două fâşii de căptuşeală de azbest pe care mecanicii 
deprinşi să-şi meşterească ei înşişi cele necesare le utilizaseră 
pentru a realiza un perete ignifug într-o sală a maşinilor. 


La şapte seara Rachel se afla iar pe şosea, înaintând, 
împotriva şuvoiului de circulaţie ce se îndrepta spre suburbii, 
către autostrada interstatală l-81. Rămase pe banda din dreapta, 
urmărind cu privirea afişele mari ce făceau parte din murdăria 
autostrăzilor Americii. Zări afişul pe care îl căuta, viră apoi la 
următoarea ieşire din carosabil şi îşi continuă drumul o jumătate 
de milă de-a lungul mei artere secundare. O altă reclamă, de 
astă dată lucrată în casă, o îndrumă către o construcţie 
asemănătoare cu un şopron, arătos dar ieftin, încărcată de 
becuri pâlpâitoare şi tuburi de neon strălucitoare. ARO 

FOCURILE DE ARTIFICII ALE LUI BIG AL - O ADEVARATA 
ÎNCÂNTARE?! 

Rachel parcă maşina şi păşi înăuntru. Acolo se afla o tejghea 
lungă, cârpăcită cu foi de placaj şi în spatele ei, prinsă în pioneze 
între doi stâlpi, se vedea o listă de inventar pictată de mână. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră, micuță doamnă? 


26 Air Task Fone - Unitate special organizată pentru intervenţii cu 
caracter deosebit, în cadrul aviaţiei militare (nota trad.). 

27 În textul original în Ib. engl., exprimarea este: A REAL BLAST, 
constituind un joc de cuvinte, deoarece cuvântul b/ast are şi sensul de 
explozie (nota trad.). 


124 


Bărbatul de vârstă mijlocie tolănit în spatele tejghelei purta o 
salopetă de dril peste un burdihan generos şi o cască de base- 
ball murdară - amintire de la o remorcare cu tractorul. Rachel 
presupuse că acesta era proprietarul. 

Parcurse lista până găsi ceea ce-i trebuia. 

— Un „Wee Willie”. Doar dacă nu aveţi o sugestie mai bună. 

— La dracu', cu asta n-o să obţineţi mult zgomot pentru cei o 
sută de dolari ai dumneavoastră, replică proprietarul 
magazinului, cu un zâmbet obscen pe buze. 

— Nu asta urmăresc. 

Se uită la ea cu şiretenie. 

— Oh, pricep. Vreţi fum. Ei bine, dacă asta-i situaţia, câteva 
Wee Willie-uri sunt ceea ce trebuie. Unu, ziceți? 

Ea dădu afirmativ din cap. 

Proprietarul dispăru printre culoarele înguste formate de 
cutiile de carton stivuite de la pardoseală până-n plafon. Rachel 
îşi roti privirile prin încăpere: nu se vedea nici un stingător de 
incendiu. 

— Un Wee Willie, anunță proprietarul, aruncând pe tejghea o 
pocnitoare groasă ca un cârnat, învelită în celofan roşu. Asta 
face şapte şi optzeci, plus taxa. 

Rachel îi dădu zece şi aşteptă restul. 

— Distracţie plăcută! strigă proprietarul în urma ei. 

Rachel reveni la maşină, azvârii artificiile în punga care 
conţinea celelalte cumpărături ale sale şi deschise portbagajul. 
Desfăcu fermoarul sacoşei de pânză şi îşi reasamblă rapid 
revolverul. 

Inapoi pe autostrada interstatală, Rachel menţinu limita de 
viteză de curând afişată ca fiind de şaptezeci de mile pe oră. 
Putea să parcurgă cele două sute cincizeci de mile până la 
Greenbrier şi totuşi să ajungă la timp pentru a-şi termina treaba. 

instalându-se în spatele unui Blazer care mergea liniştit pe 
banda centrală, îşi reaminti să fie cu ochii în patru după un loc de 
oprire pentru odihnă înainte de a ajunge la White Sulphur 
Springs. Apoi începu să treacă în revistă cele două opţiuni 
disponibile. Prima ar fi fost cea mai uşoară şi „curată” - o 
abordare directă - dar succesul ei depindea de cooperarea 
administratorului din tura de noapte al hotelului Greenbrier. 
Dacă l-ar putea speria îndeajuns cât să-l facă s-o asculte, ea ar 
intra şi ar pleca din staţiunea de odihnă în douăzeci de minute. 
Dacă ar face cineva probleme, tot ce ar urma ar fi numai 
rezultatul norocului. Oare va fi puţinul personal de noapte de la 


125 


Greenbrier suficient de panicat cât să-i ofere portiţa necesară 
pentru a acţiona? 

Rachel încă mai reflecta asupra posibilităţilor când ajunse la 
autostrada interstatală 1-64, la Lexington. Coti spre vest şi găsi 
un camping la două mile înainte de ieşirea către White Sulphur 
Springs. 

Terenul era ticsit de vehicule mari, turişti cu corturi şi o 
jumătate de duzină de berline familiale supraîncărcate. Rachel se 
folosi de grupul sanitar ca să se schimbe, îmbrăcându-şi 
uniforma, apoi se înapoie la maşină şi încuie portierele. Parcase 
lângă peretele de cărămidă al unui chioşc unde se vindeau cafea 
şi sandvişuri, acum cu obloanele trase, aşa că una din laturile 
maşinii era ascunsă vederii. Ochii îi treceau repede de la parbriz 
la poala ei în timp ce desfăcea cu un briceag pocnitoarea Wee 
Willie şi o scutură cu grijă, făcând să cadă din ea pe un şerveţel 
de hârtie curat o minusculă cantitate de pulbere. 


Vreme de două sute şaisprezece ani fusese un loc în care 
doamne şi domni fuseseră serviţi de către doamne şi domni. 

In timp ce înainta de-a lungul aleii lungi de o milă dintre 
autostrada l-64 şi intrarea principală a hotelului Greenbrier, 
Rachel cobori geamul de pe partea şoferului. Era prea întuneric 
ca să vadă Munţii Alegani care înconjurau terenul de şase mii 
cinci sute de acri al staţiunii de odihnă antebelice, dar simţea 
mirosul pătrunzător al răşinii de brad. Apoi se auzi un zgomot 
care o făcu să se uite peste umăr. 

Incetinind, Rachel trase maşina la marginea drumului, lăsând 
să treacă o trăsură cu cai, al căror tropot de copite era acoperit 
de chicotelile unui cuplu de tineri în luna de miere. Vizitiul 
trăsurii îşi ridică jobenul când o depăşi şi cu un gest plin de 
măreție îşi roti braţul spre stânga, indicând că, dacă dorea, putea 
să-şi continue drumul pe lângă el. 

Intrarea principală a hotelului Greenbrier era toată numai 
ronduri de flori şi pilaştri înalţi, iluminaţi cu pricepere pentru a 
scoate în evidenţă albul calcarului şi culorile florilor, dar cu o 
intensitate îndeajuns de blândă încât să nu te orbească. Un 
portar în uniformă şi un hamal ajunseră lângă maşină mai înainte 
ca ea să fi oprit motorul. Rachel remarcă scurta surprindere a 
celor doi când ea cobori din automobil şi ei îi văzură uniforma. 

— Bună seara, doamnă, spuse hamalul cu vioiciune. Fiţi 
binevenită la Greenbrier. 

Trebuie să fi avut între şaizeci şi cinci şi şaptezeci de ani, un 


126 


bărbat de culoare cu ochi blânzi, în nuanţa zahărului ars. Dar 
spinarea îi era dreaptă, umerii traşi înapoi, ţinuta lui făcând ca 
uniforma să impună respect. Rachel îşi aminti că, mai demult, 
cineva îi spusese că la Greenbrier nu existau salariaţi, ci doar 
slujitori credincioşi, unii dintre ei provenind din trei generaţii ale 
aceleiaşi familii. 

— Imi îngăduiţi să mă ocup de bagajul dumneavoastră? 

— Sunt în misiune, îi spuse Rachel. S-ar putea să nu stau 
peste noapte. 

Portarul era atent la vorbele ei. 

— În cazul acesta, doamnă, o să vă parchez maşina în 
apropiere, pentru eventualitatea că aţi avea nevoie de ea. 
Charles vă va conduce până în cameră. 

— Imi daţi voie să vă duc aceasta? întrebă hamalul, întinzând 
mâna să-i ia plicul din hârtie de manila. 

— Nu-i nevoie, răspunse Rachel. 

Cuvintele ei o făcură să se simtă prost, deoarece refuzul lăsa 
să se înţeleagă că nu avea încredere în el. Dar nu se putea 
pentru nimic în lume să-l lase pe acel om cumsecade să ducă un 
exploziv în ceea ce cu siguranţă considera el ca fiind căminul lui. 

Plicul de hârtie groasă şi cafenie era cam primitiv pentru a fi 
luat drept o bombă. Insă Rachel nu era pornită să ucidă sau să 
schilodească; nu avea nevoie de ceva care să străbată prin beton 
sau să topească oţelul armat. Aşa se explica faptul că pulberea 
Wee Willie-ului cântărea mai puţin de un gram; filamentul şi 
întrerupătoarele firelor de legătură erau atât de subţiri încât era 
aproape imposibil să le ghiceşti prezenţa prin pipăit. Lucrul ce-i 
trăda existenţa - şi pe care numai un profesionist ar fi putut s-o 
depisteze - erau capsula de plastic cu un conţinut fluid şi găurile 
de ac, aproape invizibile, din plicul de manila. 

Rachel ţinea plicul orizontal, pe palma mâinii, ca pe o tavă. 
Merse pe urmele hamalului, în timp ce acesta trecea printre 
grupurile de oaspeţi din preajma uşilor duble ale intrării. Simţea 
priviri alunecând peste ea, evaluându-i uniforma şi îndreptându- 
se în altă parte. Hamalul salută doi băieţi de serviciu, se uită 
peste umăr la ea, apoi o îndrumă spre recepţioner, oprindu-se la 
o distanţă discretă de frumosul birou antic în spatele căruia 
stătea un tânăr în costum şi cu cravată neagră. 

— Dacă vă pot fi de folos, vă rog să mă sunaţi, îi spuse 
hamalul. Sper că ne vom bucura de plăcerea de a vă avea ca 
oaspete, adăugă după o clipă de tăcere. 

Rachel spuse: 


127 


— Îţi mulţumesc, Charles. Eşti foarte amabil. 

În timp ce el se îndepărta, ea auzi zgomotul uşor al tălpilor lui 
de piele pe pardoseala de marmură şi gândi: Wu vreau să fac 
asta! Dar recepţionerul, identificat prin plăcuţa cu numele lui 
pusă pe birou - domnul J.R. Stuart, se uita deja la ea. 

J.R. Stuart era o chintesenţă a bărbăţiei sudice de o politeţe 
exagerată, trecuse cu puţin de treizeci de ani şi avea o chelie 
prematură. Când Rachel se apropie, el se ridică din fotoliul lui, 
schiţă o uşoară plecăciune din talie şi aşteptă ca ea să-i întindă 
mâna înainte ca el să i-o ofere pe-a sa. Rachel decise că Stuart 
avea să fie receptiv la metoda de abordare „comandă-şi-preia- 
controlul”. 

— Sunt W.O. Collins, spuse ea pe un ton tăios, luând loc în 
fotoliul din faţa lui şi trăgându-l mai aproape de birou. li înmână 
legitimaţia ei, aşteptă până ce el se uită la ea, apoi, pe un ton 
ceva mai ridicat, zise: Secţia de cercetări penale, armata Statelor 
Unite. 

Ochii lui Stuart se ridicară repede spre oaspeţii care treceau 
pe lângă ei în drumul lor spre unul din holurile de recepţie sau 
spre saloanele de gală. Câteva capete se întoarseră. 

— Şi cum vă pot ajuta, doamnă? se grăbi Stuart să întrebe, 
înapoindu-i legitimaţia. 

— Ca oaspete recent al dumneavoastră, maiorul Smith, 
superiorul meu, a lăsat în păstrare la dumneavoastră câteva 
documente. Un plic, a precizat dânsa. Mă aflu aici ca să-l iau. 
Rachel făcu o pauză. Am telefonat ieri şi am discutat despre asta 
cu administratorul din schimbul de zi. 

Rachel miza pe faptul că nici administratorul din schimbul de 
zi, nici slujbaşul de la recepţie, Clark Stanton, nu aveau să fie 
prin preajmă, ca s-o contrazică. 

— Da, ei bine... Dacă-mi permiteţi doar o clipă, să verific, 
spuse Stuart. 

Rachel se sprijini de spătarul fotoliului, schiţă un uşor zâmbet 
ca să-l asigure că avea să aibă răbdare... până la un punct. 
Ascultă în vreme ce degetele lui Stuart dansară pe tastatura 
calculatorului său, scoțând sunete asemănătoare cu ale unor 
castaniete care s-ar fi ciocnit în contrapunct cu liniştitoarea 
melodie a unei orchestre mari ce plutea prin hol, răsunând de 
undeva din profunzimile hotelului. 

Stuart ridică o privire triumfătoare. 

— Da, maiorul Smith. Fort Belvoir, Virginia. Ne-a fost oaspete. 
Şi o aşteptăm să revină peste aproximativ zece zile. 


128 


— Documentele pe care le-a lăsat în grija şi în custodia 
dumneavoastră? insistă Rachel. 

— Avem asta în fişier. 

Era ca şi cum ar fi extras măsele şi lui Rachel nu-i plăcea asta. 
Dădu să se ridice în picioare. 

— In cazul acesta... 

— Doamnă, mă tem... 

— Da. Acum Rachel se uita în jos la el. 

— In fişier nu există nici o instrucţiune care să ne permită să 
încredinţăm altcuiva în afară de dânsa ceea ce ne-a lăsat 
doamna maior Smith. 

Acum Stuart era fâstâcit, uitându-se înjur la personalul din 
spatele biroului de recepţie, în căutare de ajutor. 

Rachel se aşeză iar în fotoliu. 

— Inţeleg, spuse ea repede. Şi doamna maior Smith este 
aşteptată să revină peste o zi-două, corect? 

— Corect. De fapt, e posibil ca dânsa să fi discutat despre 
eliberarea conţinutului seifului cu domnul Jurgenson, sau cu unul 
dintre ceilalţi directori, îi spuse Stuart. Din păcate, domnul 
Jurgenson se ocupă în momentul acesta de o altă problemă. Dar 
pot lua legătura cu el prin pager, dacă asta ar fi de folos. 

Rachel îşi dădu seama că va trebui să adopte metoda cea 
dură. 

— Sunt sigură că avem de-a face cu o omisiune sau cu o lipsă 
de comunicare, zise, urmărindu-l pe Stuart cum se mai relaxează 
puţin. 

Nu voia să-l amestece în treaba asta pe Jurgenson sau pe 
oricine altcineva de rangul acestuia. Jurgenson ar pune întrebări 
şi i-ar sta în cale. Avea nevoie de cooperarea lui Stuart, ştia că el 
i-ar acorda-o dacă ea ar fi „raţională”, dând impresia că-l lăsa să 
scape uşor cu toate, că el îi crea greutăţi în îndeplinirea sarcinilor 
ei. 

Avea nevoie de ceea ce se afla în seiful acela. Îşi asumase o 
mulţime de riscuri venind aici, plătise pentru faptul că alesese 
calea aceasta prin certitudinea înspăimântătoare că era posibil 
ca aşa-zisul curier să fi ales o alta, mult mai discretă, pentru a da 
de urma informaţiilor lui Mollie. 

El nu ştie ce ştiu eu, îşi spunea într-una. Felul în care îşi 
ascundea Mollie secretele, chiar dacă el ar fi putut să ajungă la 
ele. 

Chiar dacă ar fi reuşit curierul să ajungă până la Greenbrier, 
îndârjit de politicosul J.R. Stuart era, în mod ironic, cel mai bun 


129 


paznic pe care şi l-ar fi putut dori ea. 

— lată ce trebuie să fac, spuse Rachel, privindu-l ţintă în ochi 
pe Stuart. Deplasă colţul plicului cu unghia degetului mic. E 
necesar ca ăsta să ajungă în seiful vostru, lângă materialul 
doamnei maior Smith. Pe urmă o să sun la Fort Belvoir şi o să 
discut cu dânsa. Să sperăm că va putea lămuri treaba aceasta, 
ca să pot să-mi văd de drum. Ceea ce nu înseamnă că nu mi-ar 
plăcea ospitalitatea dumneavoastră, fie chiar şi pentru o noapte. 

Ultima remarcă îl făcu pe Stuart să zâmbească, îmblânzindu-i 
trăsăturile şi amintindu-i lui Rachel de un om de zăpadă care se 
topeşte. 

— Aş fi fericit să fac asta pentru dumneavoastră, doamnă. 

Intocmai cum făcuse hamalul, întinse şi el mâna spre plic. 

Rachel îi aruncă privirea cea mai plină de reproş de care fu în 
stare. 

— Acestea sunt documente secrete ale armatei, domnule. Nu 
pot ieşi din păstrarea mea decât dacă sunt convinsă că sunt 
puse în siguranţă. 

— Da, desigur. 

Când privirea lui Stuart trecu rapid peste trupul ei, Rachel ştiu 
că el încerca să ghicească unde îşi ţinea ea arma. 

— Dacă binevoiţi să mă urmaţi, vă rog. 

Rachel merse în urma lui Stuart în timp ce acesta trecu vioi pe 
lângă biroul de recepţie, pornind pe un coridor îngust şi strimt, 
apoi pe lângă două uşi închise, oprindu-se în faţa celei de a treia. 
introduse o cartelă magnetică, împinse şi deschise uşa şi se 
trase cu un pas înapoi ca să-i dea întâietate lui Rachel. Ea se 
bucură că stătea cu spatele spre el, aşa încât recepţionerul să 
nu-i poată vedea surprinderea şi spaima. 

Spre deosebire de restul hotelului Greenbrier, camera de 
valori era inuman de modernă - o cuşcă de aproape treizeci de 
metri pătraţi, la nivelul tehnicii celei mai recente, cu bare de la 
pardoseală la plafon şi de la perete la perete, care despărţeau 
zona în care stătea seiful propriu-zis. 

Acesta era un monstru, aproape cinci metri de oţel inoxidabil 
sclipitor, cel mai bun pe care-l putea construi firma Mosler-Doe. 

Uşa lui era destul de mare pentru a lăsa să treacă prin ea 
două persoane umăr la umăr; fixată de aceasta se afla o 
încuietoare mare cu disc şi volantă. Singura caracteristică 
salvatoare era că, spre deosebire de camera de valori a unei 
bănci, seiful acesta nu avea un blocaj cu ceas. O astfel de 
precauţie ar fi dat bătăi de cap, deoarece era posibil ca oaspeţii 


130 


să dorească să aibă acces la bunurile lor de preţ la orice oră din 
zi sau din noapte. 

Stuart se uită peste umăr şi Rachel îi făcu plăcerea de a-şi 
îndrepta cu grijă privirea în altă parte. Ea auzi semnalele sonore 
scurte şi ascuţite când el tastă codul de acces pe încuietoarea cu 
disc, apoi, la auzul rotirii volantului, întoarse capul spre seif. 

Uşa scoase un zgomot uşor ca un suflu, deschizându-se pe 
dispozitivele ei hidraulice. Stuart îi însoţi mişcarea cu vârful a 
două degete. Rachel simţi un nou miros în încăpere - nu cel al 
delicatului after-shave al lui Stuart; nu cel uşor, uleios, al 
mecanismului uşii, ci unul care venea din spatele ei. Işi trecu 
greutatea trupului de pe un picior pe celălalt, folosind gestul 
acesta pentru a face o jumătate de întoarcere. 

Bărbatul care stătea în picioare în spatele ei era înalt de cel 
puţin un metru şi nouăzeci şi cinci, imens de lat în umeri şi cu 
bust impresionant. Costumul lui bleumarin fusese făcut în mod 
evident de comandă, dar de la vremea respectivă şi până acum 
purtătorul lui trebuie să-şi fi schimbat preferința pentru armele 
albe. De-a lungul cusăturii din stânga a hainei costumului se 
remarca o uşoară umflătură. 

— Oh, iertaţi-mă! Acum se întoarse spre el şi Stuart. Acesta 
este domnul Jones, se grăbi el să-l prezinte. Unul dintre oamenii 
noştri de pază. Este chemat ori de câte ori se descuie uşa 
seifului. 

— De fapt, doamnă, la ora asta suntem chemaţi înainte de a 
se deschide uşa, îl corectă Jones. 

Jones zâmbi şi îşi împreună mâinile la spate. Surâsul lui voia să 
spună că ea putea să-şi vadă înainte de treabă, fără a-i da 
atenţie. 

Rachel trecu pragul şi intră în camera de valori. Acum sarcina 
ei era mai grea, deoarece, cu domnul Jones ivit în spatele ei, nu 
putea să examineze cu atenţie interiorul, aşa cum sperase. Trei 
din cei patru pereţi erau acoperiţi cu case de bani bine fixate, ale 
căror dimensiuni variau de la modele subţiri de patru-cinci 
centimetri până la cele care puteau să conţină o ladă cu salată. 
Majoritatea, remarcă ea, încă mai aveau cheile respective în 
încuietoare. Cel de-al patrulea perete era destinat pentru ceva ce 
păreau să fie nişte fişete orizontale blindate, dintre care pe unul 
îl deschidea acum Stuart. Rachel bănui că hotelul le rezerva pe 
acestea pentru propriile sale documente, împărțind spaţiul rămas 
liber cu materiale pe care oaspeţii noi sau care reveneau doreau 
să le încredinţeze spre păstrare, dar care nu necesitau o casetă 


131 


specială. 

Apoi Rachel făcu un pas înapoi, în mod ostentativ pentru a nu-l 
stânjeni în mişcări pe Stuart când acesta îşi îndreptă trupul până 
atunci încovoiat. Astfel avu posibilitatea să vadă ceea ce căuta. 

— Doamnă, îl puteţi pune în spaţiul de acolo. 

Stuart arăta spre un sertar din metal rigid, pe care-l trăsese 
cam cu trei centimetri în afara lăcaşului în care se afla. 

— Mulţumesc. 

Rachel ţinea în sus plicul oficial ştiind foarte bine că atât 
Stuart cât şi Jones puteau să vadă sigiliul roşu care îl închidea. 

Îngenunche şi îl strecură în sertar. Îl puse încet, astfel că în 
ultima clipă, vârfurile degetelor ei, ascunse vederii, apăsară tare, 
spărgând un capăt al foliei de plastic din interiorul plicului. 


Paznicul de securitate, Jones, dispăruse până când Rachel fu 
gata să părăsească încăperea de valori. Din expresia puţin 
îndurerată a lui J.R. Stuart, ea trase concluzia că, mai târziu, 
Jones avea să-l ia deoparte pe Stuart, pentru un mic tete-a-tete 
cu privire la procedurile de acces la camera de valori. 

Rachel apăsă butonul de oprire al cronometrului ei. Trecuseră 
douăzeci de secunde din momentul în care Stuart închisese uşa 
camerei de valori şi fixase barele. Incă o jumătate de minut se 
scurse până ieşiră şi ajunseră lângă biroul lui din holul de 
recepţie. 

Rachel îi mulţumi pentru cooperare, îl întrebă unde se aflau 
telefoanele publice şi se îndreptă în direcţia pe care i-o indică el. 
Alese ultima dintre cele trei cabine telefonice şi mimă o 
convorbire pentru eventualitatea că ar fi fost urmărită cu privirea 
de cineva. Trecuse un minut şi patruzeci de secunde când reveni 
în hol şi luă un loc la bar. 

Rachel comandă o apă gazoasă, strecură câteva bancnote în 
portofelul care conţinea cecul şi vâri în buzunar o copie a 
chitanţei. 

Două minute şi cincizeci şi opt de secunde. 

O formație de jaz executa o interpretare reuşită a 
binecunoscutului „Broke Down Engime Blues” al lui Blind Willie 
McTell - o acoperire plăcută pentru conversațiile ce se 
desfăşurau în jurul meselor mici şi rotunde. Mirosurile de whisky 
şi de apă de colonie scumpă se îmbinau cu parfumurile rafinate 
şi mireasma de ceară de albine a lumânărilor din sfeşnicele de 
sticlă colorate în roşu şi albastru... 

Trei minute şi şase secunde. 


132 


Rachel luă o ultimă sorbitură din apa ei gazoasă. Când înghiţi, 
gâtlejul îi redeveni uscat aproape instantaneu. Dar mâinile îi erau 
sigure şi ştia că avea să arate perfect atâta timp cât nu lăsa săi 
se vadă anticiparea. 

Trei minute şi patruzeci şi opt de secunde. 

Ea străbătea holul de recepţie, îndreptându-se spre biroul 
recepţionerului. Mai multe persoane mergeau în faţa ei, către 
uşa principală, alcătuind un soi de paravan chinezesc în mişcare, 
ascunzând-o de ochii lui J.E. Stuart. Nu conta, el era ocupat cu 
calculatorul lui. 

Trei minute şi cincizeci şi şapte de secunde. 

Deodată, Stuart se uită în jos, la genunchii lui, ca şi cum în 
mod inexplicabil s-ar fi murdărit. Sărind în sus, aproape că îşi 
răsturnă fotoliul şi porni, pe jumătate mergând, pe jumătate 
alergând, către coridorul îngust care trecea pe lângă zona de 
recepţie şi ducea spre încăperile din spate. Rachel tăie drumul 
unui cuplu gătit ca pentru seară, făcând-o pe femeie să scoată o 
exclamaţie asemănătoare cu un oftat şi plecă după Stuart, la 
vreo zece paşi în urma lui. 

Funcţionarii din spatele biroului de recepţie ridicară privirile 
spre ea, văzând-o că trece repede pe lângă ei, dar nici unul nu 
protestă şi nici nu încercă s-o oprească. Rachel ajunse în hol, 
văzu că uşa care dădea în camera de valori era deschisă, îl auzi 
pe Stuart certându-se cu Jones, apoi zăngănitul barelor care erau 
trase la o parte. Nu simţea deloc miros de fum. 

Patru minute şi douăzeci şi două de secunde. 

Cantitatea cât un degetar de pulbere din pocnitoarea Wee 
Willie arsese mocnit vreme de o jumătate de minut. Un firicel de 
fum ieşise din plicul perforat, senzorii fini din interiorul camerei 
de valori declanşaseră spinklerele cu halon?. Dispozitivele de 
alarmă silenţioase intraseră şi ele în acţiune, în biroul 
recepţionerului şi în cel al personalului de pază. Dar toate 
celelalte dispozitive de alarmă rămaseră tăcute, arătându-le lui 
Jones şi lui Stuart că nu aveau de-a face cu un incendiu în plină 
desfăşurare. Aşa cum se prezenta situaţia, era posibil chiar să fi 
fost o defecţiune în funcţionarea sistemului de alarmă. 


3 Compus chimic folosit în combaterea incendiilor. Face parte din 
grupa hidrocarburilor alifatice halogenate derivate din metan sau etan. 
Halon 1301 (bromotrilluormetan) este preferat pentru stingerea 
incendiilor în care sunt implicate echipamente electronice, deoarece nu 
lasă reziduuri care să cauzeze scurtcircuite sau coroziune (nota trad.). 


133 


— Oh, la dracu”! 

Pe după colţ, Rachel se uită în încăpere, văzu că uşa camerei 
de valori era deschisă, lăsând să iasă halonul care se acumulase 
înăuntru. Stuart şi Jones începură să tuşească, retrăgându-se din 
faţa seifului. Cel care se izbi primul de ea fu Jones, care se răsuci 
în loc, ochii lui înroşiţi încercând să alunge durerea clipind. 

— Ce căutaţi aici? icni el. 

— Păzea! strigă Rachel. 

Jones reacţionă aşa cum sperase ea, întorcând capul. Nici n-o 
văzu pe Rachel strecurându-şi piciorul înainte şi izbindu-i cu 
putere ambele pulpe. Forţa gravitaţiei şi corpolenţa lui Jones 
făcură restul, aruncându-l şi făcându-l să-şi izbească capul de 
barele de oţel. 

Stuart, frecându-şi inutil ochii, se împiedică de Jones şi căzu 
grămadă la pământ. Rachel îl înşfacă de gulerul hainei lui de 
seară. 

— S-a rănit! Ajută-mă să-l scot de-aici! 

Stuart reacţionă aşa cum ar fi făcut orice salariat bine instruit 
într-un caz de urgenţă. Inecându-se şi gâfâind, urmă exemplul lui 
Rachel şi îl apucă pe Jones de celălalt braţ, ajutând-o să-l târască 
spre uşă. In clipa în care ea trecuse de prag şi Stuart se afla cu 
spatele spre ea, Rachel intră iar în camera de valori. 

În întrecerile de înot subacvatic organizate de armată ea se 
clasase a treia la categoria ei şi putea să-şi ţină respiraţia 
aproape nouăzeci de secunde. Se lăsă pe vine în faţa dulapului - 
fişier, trase în afară sertarul metalic în care depusese bomba 
fumigenă şi scoase repede din el plicul. Pulberea arsese cu totul, 
lăsând doar pete mici negre acolo unde fumul îşi făcuse loc prin 
găurile plicului. Acesta era încă rece la pipăit, căptuşeala de 
azbest absorbise şi reţinuse puţina căldură generată de pulbere. 
Rachel descheie ultimii nasturi ai hainei sale, scoase două plicuri 
de hârtie groasă de manila şi puse unul, identic cu cel pe care 
Jones şi Stuart îl văzuseră în mâinile ei, în sertarul din fişet. 

Rachel auzi glasuri insistente pe hol, dar nici un strigăt care ar 
fi putut să panicheze oaspeţii. Ventilatoarele de deasupra capului 
bâzâiau tare, aspirând şi îndepărtând halonul. Ea îşi impuse să 
nu se gândească la faptul că era posibil s-o vadă cineva şi 
înşfacă plicul pe care îl lăsase acolo Mollie. 

Nu era bine. Deşi de aceleaşi dimensiuni ca acela cumpărat de 
ea pentru a-l înlocui, acesta era alb, cu antetul hotelului în colţul 
din stânga sus şi cu numele lui Mollie dactilografiat în centru. 
Rachel îşi alungă temerile şi îşi vâri sub haină atât plicul lui Mollie 


134 


cât şi pe cel care conţinuse bomba fumigenă. Când ordinea avea 
să fie restabilită, directorul din schimbul de noapte va pune să se 
facă inventarul seifului. Atâta vreme cât totul avea să iasă la 
socoteală, poate că nimeni nu avea să observe că plicul păstrat 
pentru maiorul Smith nu era cel care fusese depus la sfârşitul 
ultimei sale vizite. Era posibil... 

Rachel îşi goli plămânii de aer, apoi inspiră scurt, îndeajuns cât 
să-şi provoace o tuse chinuită. Se îndreptă împleticindu-se către 
uşă şi auzi pe cineva strigând: „Ea este încă acolo, înăuntru!”. 
Apoi două braţe puternice o ridicară iar pe picioare, împingând-o 
repede spre aerul rece şi curat care sufla în coridor. 


— N-am păţit nimic, spuse Rachel. 

Trebuie să fi fost a cincea sau a şasea oară când repeta asta. 
Se afla în infirmeria hotelului, stând într-un fotoliu acoperit cu o 
pânză. Evitase masa specială pentru examenul medical - nu voia 
să-i ceară cineva să-şi scoată haina. Din fericire, la ora aceea nu 
era de serviciu decât o infirmieră şi aceasta era ocupată cu 
pregătirea lui Jones pentru ambulanţă. 

— El cum se simte? o întrebă Rachel pe infirmieră. 

— Mai rece decât o plătică, îi răspunse aceasta, peste umăr. 
N-a inhalat destul halon ca să-i facă rău. Dar căzătura aceea... 

Rachel se uită spre J.R. Stuart, care stătea lungit pe o canapea 
acoperită şi ea cu pânză. Faţa îi era congestionată din cauza 
halonului şi el îşi tampona întruna ochii cu un prosop umed. 
Bărbatul asupra căruia se concentră apoi privirea lui Rachel era 
Jeb Purcell, şeful serviciului de pază al hotelului Greenbrier. 
Purceii fusese în clădire când pagerul lui, conectat cu sistemul de 
alarmă, intrase în funcţiune. Avea între patruzeci şi cinci şi 
cincizeci de ani, era suplu şi în foarte bună formă fizică, cu o 
tunsoare în perie stil marinăresc şi cu ochi de culoarea pietrelor 
de râu. Presupuse că era un fost membru al forurilor de aplicare 
a legii, FBI sau DEA”, cineva care se pensionase de timpuriu, 
poate din cauza unei invalidităţi de muncă. Cu toate acestea, 
după felul în care se mişca Purcell, nu-şi putea imagina ce 
anume infirmitate putea să aibă. 

— Ofiţer Collins, cum se face că vă aflaţi în coridorul acesta? 
Adică, fără un însoțitor din partea salariaţilor? 

Tonul lui era blând - un gentleman rugând-o politicos pe o 

9 Department of Economic Affairs - Departamentul/Ministerul 
Economiei (nota trad.). 


135 


doamnă să-l scoată din încurcătură. În spatele acestei politeţi se 
ascundea o suspiciune dură ca o tijă de oţel. 

Rachel îi relată exact tot ce se întâmplase din momentul în 
care Charles, hamalul, o îndrumase spre recepţioner şi până în 
clipa în care ea plecase de la bar. Din când în când se uita la 
Stuart, care dădea din cap confirmându-i spusele, ori de câte ori 
făcea ea o pauză. 

— Când a apărut problema în legătură  recăpătarea 
materialului după care mă trimisese doamna maior Smith, i-am 
telefonat la Fort Belvoir, spunea Rachel. 

— Da, croncăni pe neaşteptate Stuart. Într-adevăr a făcut 
asta. i 

Lui Rachel îi venea să-l sărute. In mod evident, Stuart încă mai 
era ametit. Altminteri şi-ar fi amintit că el doar îi spusese unde să 
găsească telefoanele publice şi de fapt n-o văzuse folosind unul 
din ele şi nici nu auzise vreo conversaţie. 

Rachel se angajă pe făgaşul deschis de cuvintele lui Stuart, 
ştiind că Purceii remarcase deja confirmarea. 

— Instrucţiunile maiorului Smith îmi cereau să iau înapoi 
documentele pe care le depusesem în camera de valori şi să le 
predau imediat la Roanoke. Rachel apăsă puţin pe acel 
„imediat”, ştiind că Purcell avea să înţeleagă repede că, în 
problema respectivă, ea nu avea de ales. „Imediat” însenina 
„acum” sau şi mai exact, cât mai curând. După convorbirea mea 
cu maiorul Smith, m-am dus la bar să iau o apă gazoasă, 
continuă Rachel. Reveneam spre biroul domnului Stuart când |- 
am văzut ridicându-se şi plecând. Deoarece mă grăbeam, m-am 
dus după el, însă înainte să-i pot vorbi... ei bine, s-au întâmplat 
toate astea. 

— Jones, aici de faţă, este norocos, scumpo, că ai venit şi tu. 
Lui J.R. i-ar fi trebuit al dracului de mult timp ca să-l tragă de unul 
singur. 

Atât Rachel cât şi Purcell se uitară la infirmieră care ciripise în 
timp ce tampona tăietura adâncă de pe fruntea paznicului 
inconştient. Rachel prinse din zbor prilejul de a o lua înaintea lui 
Purcell. 

— Ştiţi de ce s-au declanşat dispozitivele de alarmă? Eu n-am 
văzut deloc fum. 

— Asta-i partea ciudată, replică Purcell, ca şi cum ar fi vorbit 
cu el însuşi. Habar nu avem ce anume ar fi putut să le 
declanşeze. 

Purcell se uita drept la ea, de parcă ea ar fi avut răspunsul dar 


136 


n-ar fi vrut să i-l împărtăşească. Rachel înălţă din umeri şi se 
întoarse cu faţa spre fereastră. O maşină venise de-a lungul aleii 
cu piatră sfărâmată, dar prin geamuri nu se văzuse nici o lumină. 

— Ambulanţa, explică ea, fără s-o fi întrebat cineva. Ei vin aici 
şi ştiu că e preferabil să nu-şi utilizeze farurile şi sirenele. 

— Ofiţer Collins, după nefericita dumneavoastră experienţă 
cred că din partea hotelului ar fi corect să vă prezinte invitaţia de 
a rămâne aici peste noapte, spuse Purcell. 

Ca să ai timp să mă verifici? Cred că nu voi rămâne. 

— Ordinele mele sunt clare, domnule, îi reaminti ea. Imediat. 

Vreme de o clipă crezu că era posibil ca Purcell s-o sfideze. 
Simţea că el se gândise deja să telefoneze la Fort Belvoir, dar 
considerase că era mai bine să n-o facă. 

— İn cazul acesta vă voi însoţi, pe dumneavoastră şi pe J.R., 
înapoi la seif, ca să vă puteţi lua materialul. 

Era un şiretlic ingenios. Rachel ştia că în sinea lui Purcell 
credea că ea era implicată în ceea ce se întâmplase. Dar nu avea 
nimic concret prin care să dovedească asta. Până acum trebuie 
să fi verificat dispozitivele de alarmă şi să fi constatat că nu 
există nici o defecţiune. Verificase şi seiful, căutând urme de 
ceva ce ar fi putut să declanşeze degajarea halonului. Dar nici 
acolo nu găsise nimic. 

Se înapoiară în camera de valori şi Purcell rămase în spate în 
timp ce Stuart scoase din sertar plicul lui Rachel. 

— Eşti sigur că-i ăsta, J.R.? întrebă el în şoaptă. 

Stuart îl ţinu în sus, în aşa fel ca Purcell să poată vedea sigiliul 
roşu. 

— E singurul lucru de aici, dinăuntru, care să aibă asta pe el, îi 
spuse. 

Purcell dădu aprobator din cap. 

— Mă bucur, doamnă ofiţer Collins, că proprietatea armatei n- 
a avut de suferit. 

— Şi eu, domnule. 

— Desigur, tocmai de aceea utilizăm noi halonul. Nici o 
umezeală, nici o pulbere, numai substanţe chimice care absorb 
oxigenul din foc astfel încât acesta să nu se poată alimenta. 

— lată ceva interesant. Nu ştiam asta. 

Purceii se trase cu un pas înapoi, pentru a o lăsa să treacă. 

— Nu există nici un motiv pentru care ar fi trebuit să ştiţi, nu-i 
aşa? 

Charles, hamalul, o întâmpină la ieşire şi o conduse pe scară în 
jos, către maşina ei. 


137 


— Am auzit că aţi avut o oarecare emoție, acolo înăuntru, 
spuse el, uitându-se drept înainte. 

— Mai multă decât mă aşteptam. 

— Asta nu-i o slujbă, este o aventură. 

— Poftim? 

— Armata. 

— Aşa e. Doar dacă nu te referi la marină. Noi suntem oamenii 
care pot fi tot ce putem fi. 

— Intr-adevăr, aşa sunteţi. 

Charles o însoţi până dincolo de portar şi ţinu deschisă 
portiera maşinii până când ea se instală la volan. 

— Să mai veniţi pe la noi, îi spuse. Mie îmi plac oamenii care 
din când în când mai agită lucrurile. 

Rachel îşi flutură mâna prin geamul deschis, apoi ridică 
geamul ca să nu pătrundă frigul nopţii. Conduse încet până când 
ajunse la marginea domeniului, apoi coti intrând pe l-66 şi apăsă 
pedala de acceleraţie. Avu nevoie de douăzeci de minute ca să 
ajungă la campingul la care oprise cu câteva ore mai devreme. 
Recunoscu câteva dintre camioanele de pe autostradă care 
fuseseră parcate acolo, ca şi pe cei cu corturi. Dar acum berlina 
ei era singura maşină de acest tip. 

Rachel îşi vâri maşina în spatele unei semiremorci cu 
emblema societăţii McDonald şi opri motorul, dar nu şi bateria. 
Işi lăsă lent fruntea în jos până îi atinse mâinile, încă pe volan şi 
vreme de câteva clipe rămase aşa, obosită până-n măduva 
oaselor, tremurând de extenuare şi emoție şi de teama că acum, 
în orice clipă se putea pomeni că un ostaş federal îi aprinde 
lanterna în faţă. 

Nu te hăituieşte nimeni. Dacă Purcell ar fi făcut vreun denunț, 
ai fi fost oprită în clipa în care ai intrat pe autostrada interstatală. 
Dar el nu-l făcuse. 

Rachel încercă să-şi imagineze de ce nu fusese Purcell mai 
insistent. Singurul lucru cu care se alesese de pe urma efortului 
ei fir începutul unei dureri de cap. Atunci, în tăcerea şi întunericul 
care o înconjurau, simţi că putea să-şi încerce norocul. 

După ce-şi descheie haina, scoase cele două plicuri. II deschise 
întâi pe cel pe care-l folosise pentru a ascunde bomba, îndesă 
foile de azbest înnegrit în clanţa portierei camionului de lângă 
maşina ei. O să rămână acolo până când şoferul respectiv avea 
să se scoale ca să pornească la drum şi atunci le va smulge 
vântul. Resturile de cenuşă le aruncă într-un coş de gunoi care 
dădea pe dinafară, apoi aruncă plicul, rupt în bucățele de 


138 


mărimea fulgilor de cereale. 

Revenind în maşină, Rachel luă plicul lui Mollie şi îl desfăcu, 
rupându-l fără multă ceremonie. Lampa din plafonul berlinei 
dădea o lumină slabă, dar suficientă pentru ca ea să poată vedea 


tot ce avea nevoie să ştie. 


139 


13 


Logan Smith se trezi izbind cu picioarele în cearşafuri şi-n 
cuvertură. Auzi trosnetul aparatului de radio de pe noptieră când 
perna pe care o azvârli făcuse să zboare cât colo. Coşmarul 
fusese în legătură cu Mollie. Se făcea că ea stătea într-o 
mlaştină, zâmbindu-i, chemându-l prin semne, dar când el 
deschisese gura nu-şi putuse auzi cuvintele cu care îi răspundea. 
Nu reuşise s-o împiedice să-i întoarcă spatele, să se depărteze 
tot mai mult în apă, tot mai adânc... îşi agitase înnebunit braţele, 
înaintând cu greu printre trestii şi prin nămol, dar nereuşind 
deloc să înainteze. 

Acum Logan zăcea culcat pe burtă, transpirând şi gâfâind, 
înfigându-şi unghiile în saltea. Pe neaşteptate, stomacul i se 
revoltă, se rostogoli jos din pat şi se îndreptă spre baie, 
împleticindu-se ca un om care e doborât de un atac de cord. 

Se afla sub duş când funcţionarul de la biroul de recepţie 
telefona ca să-l informeze că se prezentase un domn care dorea 
să-l vadă. Smith întrebă cine era acel domn şi recepţionerul îşi 
cobori glasul. 

— Trimite-l sus, îi spuse Smith. 

Se şterse repede cu prosopul, îşi îmbrăcă la repezeală 
pantalonii, o cămaşă de pânză cadrilată şi o haină dintr-o stofă 
uşoară de lână. Părul îi era încă umed când răspunse bătăii în 
uşă. 

Bărbatul se prezentă ca fiind agentul special Hendrikson, din 
cadrul serviciilor secrete. După ce verifică legitimaţia lui Smith, îi 
înmână un plic sigilat. Inăuntrul acestuia, Smith găsi o legitimaţie 
plastifiată care purta fotografia lui, o serie de date numerice şi 
un cod de bare. In antet scria doar „Ministerul Justiţiei - 
Anchetator special”. Legitimaţia fusese eliberată în ajun şi nu 
avea termen de expirare. 

In plic mai era şi un scurt mesaj pe o hârtie cu atentul 
judecătorului Simon Esterhaus: „Mult noroc!” 

— Aveţi jos o berlină, spuse agentul. Crown Victoria, bej. E o 
maşină de-a noastră. 

Ceea ce însemna că era o maşină de urmărire, decapotabilă, 
cu un motor cu putere sporită şi cu instalaţii de comunicaţie 
complete. 


140 


Agentul îi dădu lui Smith cheile şi îi ceru să semneze atât 
pentru maşină cât şi pentru legitimaţie. Inainte de a pleca, îi oferi 
lui Smith cartea lui de vizită. 

— Dacă aveţi nevoie de un mic ajutor suplimentar, nu trebuie 
decât să mă sunaţi. Vă avem pe lista de priorităţi printre 
operaţiunile noastre. 

Smith ştia că asta nu avea nici o legătură cu Esterhaus; în 
mod obişnuit serviciul ţinea tabele cu persoanele care purtau 
permise tip COSMIC. Insă în cazul de faţă oferta era în mod clar 
personală. 

Hotelul Four Seasons, la care trăsese Smith, nu avea o 
cafenea proprie, dar conducerea sa avea frecvent de-a face cu 
VIP-uri şi din câte se părea sugerase personalului său o soluţie 
simplă. In sala de mese principală, cafeaua şi sucul de fructe al 
lui Smith îşi făcură apariţia chiar mai înainte ca el să fi avut timp 
să-şi despăturească şervetul. 

Smith locuia la hotel pentru că nu era în stare să se ducă să se 
instaleze în casa pustie din Chevy Chase. Tăcerea şi nemişcarea, 
fotografiile lui Mollie prin încăperi l-ar fi demoralizat. Hotelul era 
lipsit de personalitate şi răspundea nevoilor lui esenţiale. Şi, mai 
important decât orice altceva, se afla aproape de centrul 
Washington-ului. Dacă lucrurile s-ar fi dezlănţuit brusc, el n-ar fi 
vrut să fie luat prin surprindere în vreo suburbie. 

Smith îşi găsi maşina aşteptând sub copertină, în apropiere de 
intrarea hotelului. Portarii şi valeţii îl inspectară cu privirea în 
timp ce se îndrepta grăbit spre maşină, dar nu schiţară nici un 
gest pentru a-i deschide portiera. Inainte de a urca în vehicul, 
Smith descuie portbagajul şi văzu întregul echipament de 
acţiune: o vestă antiglonţ Kevlar Second Chance, o puşcă de 
vânătoare Mossberg, o puşcă-mitralieră H-K de nouă milimetri şi 
grenade lacrimogene. Se întrebă oare ce credea Hendrikson că 
ar vâna el. 

Pe bord se afla un telefon celular. Smith îl puse în funcţiune. 
Becul semnalizator de mesaje clipea; era Lucille, care verifica 
legătura cu el. Smith discută cu ea în timp ce se depărta de oraş 
îndreptându-se spre Alexandria şi Fort Belvoir. Lucille nu avea să- 
i spună mare lucru referitor la desfăşurarea anchetei, dar îi puse 
o mulţime de întrebări în legătură cu ce făcea el şi cât de mult 
urma să fie plecat. 

— Nelimitat, îi spuse Smith. 


30 Patru Anotimpuri (nota trad.). 
141 


Interlocutoarea lui păstră o tăcere, întreruptă de un „oh...”. 
Apoi: 

— Unde te pot contacta? 

— Dacă nu sunt la numărul acesta, încearcă la Four Seasons, 
camera 807. 

— Ai ceva de care ar putea să se ocupe unitatea noastră? 

Smith ştia că nu ar fi trebuit să spună decât un cuvânt şi 
echipa din Washington a unităţii de combatere a terorismului 
intern ar fi fost la ordinele lui. 

— O să strig dacă am nevoie de ceva, răspunse el. 

— OK. Dar ţine minte, avem aici materiale despre care nici 
chiar tipii cu COSMIC nu au cunoştinţă. 

Ajungând la Pence Gate, pe Belvoir Road, Smith se mânie 
brusc atât pe Lucille cât şi pe Hendrikson. Oferindu-i acces la 
orice ar fi putut el să vrea din arsenalele lor, transformau totul în 
ceva personal. Dar el nu putea să trateze lucrurile în felul acesta. 
Mollie îi invada visurile, nu exista nimic ce el ar fi putut să facă în 
privinţa asta. Dar la lumina zilei, când lucra, trebuia s-o ţină 
departe de mintea lui. Durerea şi sentimentul pierderii i-ar 
atenua simţurile şi asta ar fi cea mai mare greşeală: să scape din 
vedere ceva, poate mărunt şi în aparenţă nesemnificativ, care i- 
ar permite ucigaşului ei să se îndepărteze pe tăcute. 


Lui Jessup, ofiţerul de serviciu, nu i se spusese că astăzi urma 
să vină un anchetator din partea Ministerului de Justiţie. Stătea 
de vorbă cu Dawes, aflat la Carmel şi-i spuse secretarei sale să-l 
lase pe vizitator să aştepte până i-o veni rău. Peste câteva 
secunde, secretara reveni în grabă. 

— In mod sigur pe ăsta nu vrei să-l laşi să aştepte, zise, 
vârându-i pe sub nas o legitimaţie. 

Jessup se uită la ea. 

— Ce dracu' se întâmplă? 

— Nu ştiu, dar tu ar trebui să ştii. Este Logan Smith... 

— Smith a noastră? 

Secretara dădu afirmativ din cap. 

— Fratele ei. 

— O să te sun eu pe urmă, îi spuse Jessup lui Dawes, apoi 
puse receptorul în furcă şi constată că Smith intrase deja în 
încăpere. 

— li... domnul Smith? Sunt W.O. Jessup. Luaţi loc, vă rog! 

Smith nu se mişcă. li adresă un zâmbet uşor secretarei, când 
ea trecu pe lângă el ieşind din birou, apoi zâmbetul dispăru. Lui 


142 


Jessup i se păru că Smith îi amintea de cineva. Apoi îşi aduse 
aminte - o imagine clară, dureros de personală. Jessup avea 
paisprezece ani când, într-o zi, îl vizitase pe tatăl său, un paznic 
de închisoare la temniţa de la periferia Atlantei. Tatăl lui tocmai 
însoțea un prizonier condamnat la moarte de la camera destinată 
interogatoriilor înapoi către celulă. Când el şi ceilalţi paznici 
dăduseră colţul, cu prizonierul strâns între ei, băiatul urlase: 
„Fugiţi! Fugiţi! Un mort care merge pe picioare!” 

Smith semăna cu condamnatul acela. 

— Imi pare rău pentru sora dumneavoastră, îi spuse Jessup. 

Smith tresări, ca şi cum ar fi fost izbit în ochi de o rază de 
soare. 

— Trebuie să arunc o privire prin documentele cazurilor de 
care s-a ocupat ea în ultimele şase luni şi am nevoie de o 
încăpere în care să lucrez. 

— Puteţi folosi biroul alăturat. Voi da dispoziţie să vi se aducă 
dosarele. 

— Trebuie să stau de vorbă şi cu şeful unităţii voastre de 
investigaţii. Cum se numeşte? 

— Dawes. 

— Unde e? 

— In California, urmărind-o pe W.O. Collins, care... 

— Ştiu ce-i cu ea. Dar s-ar putea să am nevoie de ceva mai 
mult. Aduceţi, vă rog şi dosarul ei. Puteţi lua legătura cu Dawes, 
pentru mine? 

— Nici o problemă. 

Jessup telefonă la hanul din Carmel la care trăsese Dawes. Ar 
fi preferat să-l prevină în vreun fel, dar cu Smith stând acolo, în 
picioare, tot ce putu să spună fu: 

— Kenny, am legătură de comunicaţii prioritară din partea 
anchetatorului Smith, de la Ministerul de Justiţie. Autorizaţia lui 
este de tip COSMIC. Apoi se întoarse spre Smith: Doriţi să 
schimbaţi frecvenţa transmisiei telefonice, domnule? Sau să 
părăsesc eu biroul? 

— Nu neapărat. Smith luă receptorul, materialul plastic negru 
fiind alunecos după ce se aflase în mâna transpirată a lui Jessup. 
Bună dimineaţa, Dawes. Ce ai până acum în legătură cu Collins? 

— Ştiu că se află aici, domnule. Vocea era calmă şi 
profesionistă - numai fapte. Un ofiţer de poliţie a reperat-o în 
timp ce se îndrepta cu maşina spre casa ei, acum două nopţi. O 
ospătăriţă şi-a amintit că o văzuse la o cafenea şi o bibliotecară 
din localitate a făcut o identificare categorică. 


143 


— Avea bibliotecara vreo idee despre ce anume căuta Collins? 

— Nu, domnule. 

— Vreo indicație referitoare la unde ar putea fi ea în clipa 
asta? 

— Pista noastră a îngheţat, domnule. Ştiu că a închiriat o 
maşină de la LAX, dar până acum n-a returnat-o. 

— Vă aşteptaţi s-o aducă înapoi? 

— Nu, domnule. Am cerut poliţiei statale să pună un APB”! pe 
numărul de înmatriculare al maşinii. 

Dawes părea stupefiat. 

Smith îşi luă receptorul de la ureche şi şi-l sprijini de piept. 
După o tăcere de câteva secunde, îi spuse lui Jessup: 

— Îi urmăreşti cartela ATM??? 

Jessup scutură din cap. 

— Inainte de a apăsa pe butonul ăsta avem nevoie de o 
aprobare legală. 

Smith vorbi iar în receptor. 

— Dawes, te rog să rămâi la numărul acesta. Voi relua 
legătura cu dumneata peste câteva minute. 

Smith deconectă circuitul, apoi o sună pe Lucille. 

— Eu sunt. An nevoie de şeful pazei de la MTA”. Spune-i că e 
vorba de o situaţie care ia amploare şi am nevoie să-şi 
folosească intens calculatorul. Mă găseşti la Belvoir. Numărul de 
telefon de aici este... 

Se uită la Jessup şi repetă cifrele pe care i le dictă ofiţerul de 
serviciu. 

După ce Smith puse receptorul în furcă, Jessup îl întrebă: 

— Aţi vrea o cafea? 

— Nu va dura mult. 

Şi nu dură. Lucille reveni pe circuit după patruzeci şi cinci de 
secunde. Persoana de care avea el nevoie la MTA, cea mai mare 
agenţie naţională de evaluare financiară, era Bobby McConnell. 
Aştepta la telefon. 

— Obţine-mi numărul asigurării sociale a lui Collins, îi ceru 
Smith lui Jessup, formând numărul pe care i-l dăduse Lucille. 

— McConnell la aparat. Glasul era modulat în aşa fel încât să 


31 Absolute Permissive Block - Ordin general de reţinere pe loc. 

32 (Card for) Automatic Teller Machine - Cartelă pentru aparate 
automate de operaţiuni monetare bancare. 

33 Management Transactions Audit - (Firma americană de) Audit al 
tranzacţiilor manageriale / Agenţie de evaluare financiară. 


144 


pară dezinvolt, aproape dezinteresat. Avea intonaţia pe care şi-o 
cultivau cei mai buni directori şi negociatori pentru situaţii de 
criză. 

— Sunt Logan... Smith. Mi-aţi verificat legitimaţia? 

— Da, domnule. 

— Numele care mă interesează este Rachel Collins, numărul 
asigurării sociale... 

Smith auzi câteva „clic”-uri uşoare, în timp ce McConnell sau 
un adjunct tasta cifrele. Urmă o pauză de cinci-şase secunde. 

— Ce vă trebuie, domnule Smith? 

— S-a efectuat vreo tranzacţie pe baza cărţii de credit, în 
ultimele douăzeci şi patru de ore? 

— Nu. 

— Retrageri ATM? 

— Da. Doamna voastră are evaluare de cont pozitivă la banca 
Wells Fargo. Poate retrage până la zece mii de dolari la fiecare 
treizeci de zile, cu condiţia ca suma din cont să fie stabilă. 

— Cât a scos? 

— Nouă mii nouă sute. De la filiala băncii Wells din apropierea 
Aeroportului Internaţional de la San Francisco. McConnell îşi 
permise o remarcă. Este o doamnă care călătoreşte mult, nu-i 
aşa? 

— Vom afla destul de curând. Vă apreciez amabilitatea. 

— Nici o problemă. S-ar putea ca doamna să fie rapidă, dar s-a 
mai întâmplat deseori ca noi să luăm prin surprindere oameni de 
felul acesta. Ştiţi, avem un mic comitet de primire care să-i 
aştepte când coboară din avion. 

— Ştiu. Incă o dată vă mulţumesc. 

Logan reveni la Lucille. Trebuia să ştie ce urmări avusese de la 
SFO** din după-amiaza zilei de alaltăieri. Numai pe plan intern, 
deoarece nu credea că Collins s-ar fi decis să devină o fugară. 

— Sunt sigur că se îndreaptă încoace, adăugă el. Concentraţi- 
vă asupra magazinelor non-stop de pe aeroporturile Dulles, 
Kennedy, BWI”, Boston. 

— Îşi foloseşte tot propriul nume? întrebă Lucille, care nu prea 
avea îngăduinţă pentru cei lipsiţi de logică. 

— Şi-a aruncat la gunoi cărţile de credit şi călătoreşte plină de 
bani gheaţă. Ştie că legitimaţia ei de cadru militar a fost tăiată 


34 San Francisco Office - Biroul (Federal) din San Francisco. 
55 Baltimore Washington International (Airport) - Aeroportul 
Internaţional Baltimore - Washington. 


145 


de pe lista armatei - Smith aruncă o privire întrebătoare către 
Jessup, care dădu riguros din cap dar e probabil să aibă ceva la 
ea, poate un permis de conducere, pentru cazul în care ar avea 
nevoie să prezinte vreun act de identitate. In momentul acesta 
nu cred că ea ar risca să dea unui funcţionar de la vreo casă de 
bilete un nume pe care nu l-ar putea dovedi printr-un document. 

Lucille avu nevoie de o secundă ca să-şi însuşească acest 
raţionament. 

— OK. In continuare vei fi la acelaşi număr? 

— Aşa ar trebui. Dacă nu, sună-mă în maşină. 

Smith se reîntoarse spre Jessup. 

— Ar fi mai bine dacă l-ai obţine iar pe Dawes. Acum aş vrea 
să văd dosarele acelea. Şi o cafea mi-ar pica foarte bine. 


Jessup îl însoţi pe Logan Smith până în sala de conferinţe, care 
consta de fapt din două birouri al căror perete despărțitor fusese 
înlăturat. Avea o masă mare şi o lumină bună care lăsa să se 
vadă halul de uzură în care se afla mobilierul de mâna a treia. 

Smith îl privea pe Jessup cum aşază în ordine teancul de 
dosare cerute de el. Secretara intră grăbită cu o tavă cu cafea, 
demnă de cel mai bun serviciu la cameră, apoi plecă repede. 

— Aţi golit biroul lui Mollie? 

Folosirea numelui de botez îl surprinse atât de mult pe Jessup, 
încât cotul lui fu cât pe-aci să răstoarne teancul de dosare. Reuşi 
să dea afirmativ din cap. 

— Am verificat toate foile de hârtie de acolo, le-am catalogat 
şi am întocmit liste de referinţă. Ba chiar am păstrat şi notele 
anexate la ele, pentru orice eventualitate. Totul se află depus 
într-o încăpere mai departe, pe coridor, dacă aveţi nevoie de 
ceva. 

— S-ar putea. 

Jessup zăbovea lângă uşă, învârtind pe limbă cuvintele pe care 
nu fusese în stare să le rostească. 

— Aş vrea să fi făcut mai mult pentru dumneavoastră, spuse 
în cele din urmă. Şi mai bine ar fi fost dacă i-am fi pus ticălosului 
cătuşe... Aş vrea s-o fi cunoscut mai îndeaproape, să vă pot 
ajuta. 

— Asta aş fi vrut şi eu, răspunse Smith, pe un ton plin de 
blândeţe. 

In teancul lui Jessup erau şase dosare, cel mai vechi datând 
din martie. Era vorba despre o anchetă referitoare la distrugerea 
unor bunuri civile. Acelaşi obiect de investigaţie îl aveau 


146 


următoarele două, ambele din aprilie, într-unul din ele fiind 
implicat un accident mortal. Şoferul vehiculului militar ajunsese 
să se confrunte cu o acuzaţie de omor într-un eveniment rutier. 

Conform foii cuprinzând ordinele de serviciu, Mollie se dusese 
pe la mijlocul lui iunie la Fort Hood, ca să ancheteze uciderea 
soţiei unui ostaş. lulie era o lună mai puţin agitată: un caz de 
abatere disciplinară, când un grup de paraşutişti britanici se afla 
în vizită la Belvoir în vederea unui instructaj comun şi a unui 
stagiu în cadrul Unităţii Serviciilor de Pază, pentru a asigura 
securitatea unui generalisim din Malaiezia care nu se bucura de 
simpatii politice. Acolo ea îşi luase o mică vacanţă. Numărul de 
telefon la care putea fi contactată era cel al hotelului Greenbrier, 
în Virginia de Vest. 

Logan Smith se rezemă de spătarul scaunului şi îşi sorbi 
cafeaua fără să-i simtă gustul. Dosarele erau total lipsite de 
indicii, neoferind nici o pistă. Nu conţineau nimic care să arate 
cât de cât că exista cineva care ar fi putut să dorească să-i facă 
vreun rău lui Mollie. 

Avea să fie nevoit să caute şi mai în urmă, cercetând cazuri 
mai vechi. 

Dar înainte de a-l chema pe Jessup, Smith deschise dosarul lui 
Rachel Collins şi trecu în revistă puţinele ei misiuni din ultima 
vreme. Numele ei fusese menţionat în timpul investigaţiilor şi 
Mollie ceruse ca ea să fie inclusă în operaţiunea încredinţată 
Serviciilor de Pază. Şi acum apărea altceva: un apel care 
începuse ca o rutină şi care pe urmă luase amploare devenind o 
adevărată încăierare cu Împuşcături, Rachel acţionând ca Jafo în 
cadrul Departamentului de Poliţie din Baltimore. Agenda de birou 
a lui Mollie era plină de însemnări referitoare la acel caz. 

Interesul lui Smith crescu cu repeziciunea cu care se ridică o 
cobra gata să atace. Găsi amănuntele referitoare la cererea 
Departamentului de Poliţie din Baltimore prin care se cerea 
dosarul unui anume sergent Charles Dunn şi la expedierea lui de 
către Jessup. Smith citi cu atenţie fişa de serviciu a lui Dunn. Nu 
era exemplară, ci descria mai curând un condamnat pe viaţă 
care muncea din greu şi care se remarca prin iscusinţa lui în 
materie de mecanică, mai ales în domeniul elicopterelor şi al 
aparatelor de zbor uşoare. Nici un necaz anterior, fie cu CID, fie 
cu vreun for civil. Cu toate acestea, o sursă în care era evident 
că Departamentul de Poliţie avea încredere, îl denunţase pe 
Dunn, prin nume şi descriere, ca fiind omul care ar fi intrat prin 
efracţie într-un depozit să fure armament mic. 


147 


Smith verifică de două ori, dar în însemnările lui Jessup nu se 
afla nici o menţiune referitoare la ce anume dovadă - dacă 
existase vreuna - îi prezentase poliţia pentru a-l face să le dea 
dosarul lui Dunn. Avea să-l întrebe pe Jessup în legătură cu asta, 
dar era aproape sigur de răspuns: cei din Baltimore fuseseră 
foarte dornici să acţioneze rapid şi Jessup  cooperase. 
Neîmpiedicând razia, sperase să obţină în schimb cine ştie ce 
avantaj serios. 

Smith ajunse la partea referitoare la împuşcături, confruntă 
versiunea lui Rachel cu cea transmisă de Burns, comandantul 
QRT. Dacă făceai abstracţie de punctele de vedere diferite, 
esenţialul rămânea acelaşi. Dunn fusese într-adevăr o ţintă în 
care se putea trage în deplină legitimitate. 

Se dusese să ia armele. Şi dorise să-şi folosească soţia şi fiul în 
chip de ostatici. 

Totul era în ordine, în afară de comentariile usturătoare ale lui 
Burns cu privire la comportamentul lui Rachel... şi a faptului că 
Mollie părea să nu fi avut de făcut absolut nici un comentariu 
referitor la afacerea aceea, nici un referat explicativ ulterior 
acţiunii, nici măcar adnotări pe margine. 

Smith reveni la graficul de activitate al lui Mollie, confruntă 
ceea ce făcuse ea şi locurile în care se aflase la momentul raziei. 

În după-amiaza în care se primise de la Baltimore apelul 
telefonic referitor la Dunn ea lipsise de la birou. Unde se aflase? 
Ridică receptorul şi-l rugă pe Jessup să-i aducă graficul lui de 
planificare pe zile. 

— Spune-mi cu exactitate la ce oră te-au sunat cei de la 
Baltimore în legătură cu Dunn? 

Jessup deschise mapa din imitație de piele, groasă cât un 
album foto. 

— La două şi treizeci şi patru. 

— Cam târziu, dacă aveau de gând să facă razia în noaptea 
aceea. 

— Le-am spus asta, replică Jessup. Burns a zis că abia primise 
informaţia despre Dunn. Erau nevoiţi să se mişte rapid. 

— Ai sunat-o pe Mollie? 

Jessup, stând pe scaun, îşi îndreptă puţin poziţia. 

— Nu exista nici un motiv s-o fac. Ofiţerul de serviciu se ocupă 
de toate problemele de legătură. Poliţia din Baltimore nu solicita 
cooperarea efectivelor noastre. 

— Dar ai trimis-o pe Collins. 

— Un Jafo participă întotdeauna la operaţiuni. Aşa e 


148 


procedura. 

— Şi s-a dus ea pentru că numele ei era următorul pe listă? 

— Da. 

— Ştiai unde se afla Mollie? La post, plecată? 

— N-aş putea să spun. O văzusem mai devreme, în cursul zilei. 
Dacă s-ar fi întâmplat ceva, aveam numărul pagerului ei. 

— Când ai văzut-o prima dată după aceea? 

— În jurul orei unsprezece, a doua zi dimineaţa. Reintrasem în 
schimb la opt fix şi începusem să fiu muştruluit zdravăn de 
Burns. La vremea la care obţinusem toate detaliile şi îl mai 
calmasem puţin, ea se afla în biroul ei. 

Smith luă o scamă de pe cotierul fotoliului său. 

— Nimeni nu a pus întrebări în legătură cu ce făcuse şi unde 
fusese ea în timpul acelei perioade de timp, nu-i aşa? vru el să 
ştie. 

— Nimeni din partea brigăzii de criminalistică din districtul 
Columbia, dacă la asta vă gândiţi. Jessup făcu o pauză. Nu 
aveam nici un motiv să desfăşurăm o anchetă în paralel. 

— Poate că nici acum nu aveţi. Dar vreau o echipă care să-i 
urmărească toate mişcările începând din după-amiaza aceea şi 
până a doua zi dimineaţa. Ceas cu ceas, minut cu minut. 

— Am înţeles. Şi dacă asta necesită colaborarea unor agenţi 
din afară? 

— Nu-i nici o contradicţie. Dacă întâmpini greutăţi, sună-mă. 

Tăcerea care urmă îl făcu pe Jessup să nu se simtă în largul 
lui. Căută o modalitate pentru a ieşi din starea asta, ochii 
oprindu-i-se asupra dosarului lui Collins. 

— W.O. Collins... 

— Ce-i cu ea? 

— Incă n-a telefonat la sediu. Cei de la conducerea poliției 
armatei se agită, cerând să fie trecută pe lista celor AWOL. 

— O să vorbesc eu cu ei. Collins n-a dezertat. Face ceea ce fac 
şi eu: vânează. 


Lucille telefonă pentru a transmite informaţiile obţinute de la 
companiile de aviaţie în timp ce Smith se înapoia de la Belvoir 
către Washington. El îşi fixă suportul microfonului pentru 
intercomunicaţii în bricheta maşinii, lăsând telefonul celular pe 
bancheta de lângă el. Când conducea în trafic intens, prefera să- 
şi ţină amândouă mâinile pe volan. 

— Companiile de transport mai importante au pe listele lor 
câţiva pasageri cu numele de Collins, dar nici o Rachel. Nici 


149 


măcar pe cineva al cărui nume de botez să înceapă cu R. Câteva 
companii regionale au dat şi ele răspuns negativ - nici acolo n-au 
avut noroc. 

— Ceva în legătură cu descrierea pe care ai furnizat-o? 

Smith ştiuse că asta avea să fie o pierdere de timp, dar oricum 
trebuia s-o întrebe pe Lucille. 

— Cei de la serviciile de pază ale companiilor aeriene încearcă 
să dea de urma personalului care lucrase în tura aceea. Au 
promis să bombardeze fax-urile cu fotografia pe care le-au dat-o. 

— Firmele care închiriază maşini? 

— Cele de pe aeroporturile Dulles, National, BWI, Logan în 
Boston şi Kennedy oferă toate răspunsuri negative. Dacă totuşi 
Collins a făcut rost de nişte roţi, nu le-a obţinut la nici unul din 
aceste locuri. 

Smith cugetă la asta în timp ce depăşea un Cadillac care abia 
se mişca. 

— Firmele de închiriere pretind o carte de credit, aşa-i? 

— Şi în plus un permis de conducere. Dacă te gândeşti la bani 
lichizi, nimeni nu mai acceptă aşa ceva. Prea riscant. 

— Dacă se află iarăşi aici, are nevoie de roţi, Lucille. Taxiurile 
nu rezolvă problema. Pentru trasee mai lungi ar trebui să 
folosească un Amtrak sau un Greyhound şi astea sânt prea lente. 

— Aşadar tu zici...? N 

— Fă o încercare la nimereală. Indreaptă-ţi atenția numai 
asupra reprezentanțelor de pe aeroporturi ale firmelor de 
închiriere. Aminteşte-le că e posibil ca Rachel Collins să fi fost în 
uniformă, folosindu-se de legitimaţia ei de cadru al armatei 
precum şi de o scuză oarecare pentru a explica de ce nu putea 
să ofere o carte de credit. Dacă a zâmbit destul de mult, s-ar 
putea ca vreun tip cu activitate hormonală suspectă să fi încălcat 
regulamentul în favoarea ei. 

Lucille oftă. N 

— Da, e posibil să se fi întâmplat aşa. Incotro te duci acum? 

— Către Hoover Building. 

— Logan, înainte să ajungi acolo... 

— Da? 

— Opreşte şi ia-ţi ceva de mâncare. 

— OK. 

— O să ştiu dacă ai făcut sau nu asta. 

— Ştiu şi eu acest lucru. 


Smith se anunţase din timp telefonic, astfel că persoanele cu 
150 


care dorea să stea de vorbă îl aşteptau în sala de conferinţe de 
la etajul şase. Ferestrele special tratate ale acesteia, 
impermeabile pentru dispozitivele electronice de ascultare, 
dădeau spre Strada 9 şi spre Navy Memorial. Când Smith păşi 
înăuntru, priveliştea aproape că-l făcu să-şi piardă puterile. 
Mollie dorise ca în vara aceea el să vină în districtul Columbia. 
Plănuise ca ei doi să facă împreună o mulţime de lucruri, printre 
care se număra şi un concert la Navy Memorial... 

Două femei stăteau una lângă alta la un capăt al lungii mese 
de conferinţe. Cea mai în vârstă, între patruzeci şi patruzeci şi 
cinci de ani, se ridică şi îi veni în întâmpinare, întinzându-i mâna. 

— Sunt Pamela Esterhaus. 

In vocea ei se simţea accentul cântat şi cultivat al Sudului. 

Pamela Esterhaus era o femeie înaltă, cu păr blond-cenuşiu 
prins la spate cu o agrafă de sidef. Efectul acestei pieptănături îi 
scotea în evidenţă maxilarul puternic şi pomeţii înalţi ai obrajilor, 
lăsând să se vadă micile creţuri de „laba gâştei” de la colţurile 
ochilor ei de un verde întunecat. Purta îmbrăcămintea clasică a 
personalului de conducere - un costum haină cu pantaloni, a 
cărui croială îi accentua picioarele lungi şi mijlocul subţire. În 
sinea lui, Smith îşi spuse că sub găteala croitoriei de lux şi tenul 
ei perfect, Esterhaus era o culturistă, o ciclistă specializată în 
distanţe mari sau o alergătoare. 

Ea îi întinse mâna în timp ce vorbea. 

— Imi pare foarte rău pentru Molly. Expresia lui de nedumerire 
o făcu să schiţeze un zâmbet îndurerat. Nu ştiaţi?... Mollie şi cu 
mine ne-am cunoscut în timpul Războiului din Golf. Am fost 
împreună la Riyadh. Ea avea o mulţime de treburi, asigurându-se 
că ostaşii noştri respectau protocoalele islamului. Eu ajutam la 
acoperirea irakienilor mai sus-puşi, care cereau azil politic. 
Inainte de a se termina totul, am primit amândouă ordin de 
revenire la centru. Scutură din cap. Imi pare rău. Nimic din toate 
astea nu-i important. Voiam doar să ştiţi că Mollie şi cu mine 
eram într-un fel apropiate... 

— Vă mulţumesc, spuse Smith. 

In general nu se ştia că FBI avea ofiţeri de legătură în 
principalele ambasade din întreaga lume, bărbaţi şi femei ale 
căror statute profesionale erau fără excepţie mult inferioare faţă 
de cele ale replicilor lor din CIA sau din Departamentul de Stat. 
Pamela Esterhaus era conducătoarea programului de protecţie a 
martorilor din cadrul Ministerului de Justiţie. Iscusinţa cu care 
făcea să dispară oameni era legendară. Smith îşi dădea seama 


151 


cât trebuie să fi fost ea de valoroasă în condiţiile de presiune şi 
confuzie din timpul conflictului din Golf. Cei care cereau azil 
politic ocoleau celelalte agenţii, erau duşi în vreun loc 
neprimejdios şi probabil că în câteva ore Esterhaus aranja 
transportul cu avionul spre Statele Unite, unde îi aştepta o nouă 
viaţă. 

Smith simţi că ea îi atinse braţul. 

— Există o persoană cu care trebuie să faceţi cunoştinţă. 
Holland Tylo, ţi-l prezint pe Logan Smith. 

Strângerea de mână a lui Tylo fu fermă. Ochii ei în care 
sclipeau stropi de aur, se fixară într-ai lui, căutând răspunsuri la 
întrebări pe care ea nu le pusese. _ 

— AŞ vrea să ne fi cunoscut în alte împrejurări, spuse ea. Imi 
pare rău pentru pierderea pe care aţi suferit-o. 

Uitându-se la mâinile ei, Smith presupuse că avea înjur de 
treizeci de ani, deşi părea puţin mai în vârstă. Apoi îşi aminti de 
afacerea Westbourne, cu doi ani în urmă, de zvonurile urâte în 
legătură cu rolul pe care-l jucase atunci Tylo. Senatorul 
Westbourne fusese ucis în timpul gărzii lui Tylo. Ea fusese 
arestată, apoi devenise următoarea ţintă a ucigaşului. In 
încercarea ei de a rămâne în viaţă şi de a îndepărta bănuielile 
care-i dezonorau numele, Tylo dezvăluise şi nimicise conspirația 
care se concentrase în jurul asasinării lui Westbourne. Poate că 
acesta era motivul pentru care acum făcea parte din echipa de 
pază a preşedintelui. 

Smith ştia că în faţa acestor femei putea să vorbească 
deschis, ceea ce şi făcu... până la un punct. Le prezentă datele 
de bază referitoare la uciderea lui Mollie, detaliile desfăşurării 
până acum infructuoase, a anchetei, apoi trecu la partea 
privitoare la însemnările pe care judecătorul Simon Esterhaus le 
găsise în caseta de la banca Riggs. 

— Mollie ajunsese să creadă că moartea generalului Griffin 
North nu a fost un accident. 

Le văzu pe Pamela Esterhaus şi pe Tylo că schimbă priviri. 
Acum le captase întreaga atenţie. 

— E vorba de o conspirație, sau de un singur individ? întrebă 
Esterhaus. 

— Deocamdată nu se poate preciza. Materialul pe care se 
baza Mollie provenea de la doi informatori, persoane pe care ea 
le numea domnul X şi domnişoara Y. Habar nu avem cine sunt 
sau unde se află aceştia. Restul însemnărilor ei - numai trei 
pagini scrise de mână - sunt doar conjuncturi: Dacă era vorba de 


152 


crimă, cine era îndeajuns de apropiat de North ca s-o organizeze 
şi s-o execute? O singură persoană, sau un grup? Oare avionul cu 
care călătorea North fusese „aranjat” dinainte? Dacă da, cum? li 
scăpase oare ceva comitetului de investigare cum că dovezile 
ce-i fuseseră prezentate fuseseră măsluite? Smith făcu o scurtă 
pauză. Mollie a fost foarte precaută. Nimic din cele ce a 
încredinţat hârtiei nu oferă vreun indiciu cu privire la informatori. 
Cu toate acestea este evident că ea credea poveştile lor. Şi când 
a socotit că erau în primejdie, i-a făcut să dispară. Se uită la 
Pamela Esterhaus. Mă gândeam că era posibil ca Mollie să fi 
venit la dumneavoastră sau la unul din oamenii dumneavoastră, 
încercând să-i ascundă pe informatorii ei undeva unde să nu 
poată ajunge nimeni la ei. 

— Armata are propriul ei program, replică Esterhaus. Oare nu 
s-ar fi folosit ea de acela? 

— Nu există nimic care să indice că ar fi făcut-o, răspunse 
Smith cu calm. Mollie n-a deschis niciodată vreun dosar oficial 
referitor la aşa ceva. Nimeni de la CID, nici chiar Hollingsworth, 
nu bănuia măcar la ce lucra ea. 

— Dacă nu s-a dus la şeful CID, poate că suspecta 
complicitatea armatei în moartea lui North, sugeră Esterhaus. 
Cineva din corpul ofițeresc... la un nivel foarte înalt. E posibil? 

Singurul ofiţer din armată despre care Smith ştia cu 
certitudine că ar fi fost implicat era Rachel Collins. Dar ea nu era 
un suspect, prin urmare el nu se simţea înclinat să le ceară, lui 
Esterhaus sau lui Tylo, să ajute la găsirea ei. 

— Nu posed nici o dovadă, desigur, dar cunosc modul în care 
gândea Mollie. Era o adeptă a vechii zicale care spune că peştele 
de la cap se împute. 

Esterhaus cugetă câteva clipe pe marginea acestei remarci. 

— Unde este păstrată epava avionului lui North? 

— Consiliul Naţional pentru Securitatea Transporturilor trebuie 
să fi folosit cele mai apropiate posibilităţi disponibile - aeroportul 
de la Palm Springs. Dar au trecut mai bine de şase săptămâni, 
raportul comisiei a fost înregistrat. Până acum e posibil ca epava 
să fi fost dezmembrată cu totul. 

Holland Tylo se ridică în picioare. 

— Pot obţine confirmarea în această privinţă, în ambele 
alternative. 

Se îndreptă spre capătul sălii de conferinţe, unde un dulap gen 
bufet conţinea un fax şi un aparat de fotocopiere. Smith o auzi 
vorbind încet la telefon. 


153 


— Credeţi că Mollie i-a introdus pe ascuns pe informatorii ei în 
programul meu, zise Esterhaus. 

— Eu aşa aş fi procedat. 

— Nu-i atât de uşor pe cât pare. 

— Chiar într-o situaţie critică? Ţinând seama de faptul că vă 
cunoşteaţi dinainte? Chiar dacă nu eraţi dumneavoastră, Mollie 
ar fi putut să apeleze la altcineva, s-ar fi folosit de argumentul 
cooperării dintre servicii. E posibil să se fi simţit cineva tentat să 
dea o mână de ajutor. 

— Şi asta s-ar fi întâmplat...? 

— Nu mai departe decât ieri, poate cu o zi înainte. 

Ea scoase din geanta diplomat un telefon celular. 

— E rândul meu să sun pe cineva. 

Smith se îndreptă spre frigider şi îşi umplu cu apă un pahar de 
carton. In geamul ferestrei văzu imaginea reflectată a lui 
Esterhaus, ocupată cu telefonul celular, mişcându-şi repede 
buzele. Apoi o văzu ducându-se spre echipamentul de fax, în 
drum trecând pe lângă Tylo. 

— Am fost norocoşi, îi spuse Tylo. NTSB*6 încă mai are epava 
într-un hangar din deşert. L-am amânat pe antreprenorul 
atelierului de dezmembrare care se pregătea să plece să înceapă 
lucrul. Făcu o pauză. Oricum aveaţi de gând să puneţi sechestru 
pe epavă, nu-i aşa? 

— Ştiţi bine asta. 

— Mâine dimineaţă îi vom trimite acolo pe specialiştii noştri şi 
pe tehnicienii fabricantului. Intre timp voi parcurge raportul 
comisiei. 

Smith văzu ceva în străfundul ochilor ei, vru să afle ce gândea 
Tylo. 

— Şi ce altceva? 

Tylo se sprijini de pervazul ferestrei, încrucişându-şi braţele. 

— În programul preşedintelui se prevede ca el în următoarele 
nouă zile să rămână pe loc. Ar putea tot atât de bine să-şi 
folosească timpul pentru a face o revizie generală a avionului 
prezidenţial, nu credeţi? 

Smith nu spuse nimic. Tylo se apropie de el îndeajuns de mult 
ca el să simtă mirosul parfumului ei. 

— Dumneavoastră lucraţi pentru preşedinte, zise ea. Nimeni 
altcineva nu poate autoriza eliberarea unei legitimaţii de tip 


36 National Transportation Safety Board - Consiliul Naţional pentru 
Securitatea Transporturilor (nota trad.). 


154 


COSMIC. Aşa că spuneţi-mi: North urma să figureze pe lista 
electorală a anului viitor, avionul lui se dă peste cap în deşert şi 
acum lumea zice că n-a fost un accident. Dumneavoastră n-aţi 
verifica mijlocul de transport preferat al preşedintelui? 

— In mod categoric da. 

Pamela Esterhaus reveni, ţinând în mână un mesaj fax. Puse 
hârtia pe masă în aşa fel ca s-o poată citi cu toţii. 

— Dacă Mollie ascundea nişte oameni, nu la noi i-a ascuns. 
Programul nostru nu indică nici o nouă instalare în decursul 
ultimelor patruzeci şi opt de ore. Sâmbăta trecută au fost 
strămutați doi, martori şi asta-i întreaga activitate din săptămâna 
respectivă. Imi pare rău. 

Smith ştiuse că fusese o încercare cu puţine şanse de reuşită. 

— Apreciez ajutorul pe care mi l-aţi dat, spuse el. Nu mai 
există decât un singur loc pe care îl pot verifica. 

— Cred că ştiu încotro vă duceţi. Expresia Pamelei Esterhaus 
avea o nuanţă de îngrijorare. S-ar putea să vreţi să aveţi spatele 
acoperit când ajungeţi acolo. Băieţii aceia, din cealaltă tabără nu 
joacă după aceleaşi reguli ca noi. Ai putea fi fratele geamăn al 
preşedintelui şi ei tot te-ar manipula, făcându-te să acţionezi 
cum vor ei, dacă asta s-ar potrivi cu scopurile lor. 

— O remarcă foarte corectă, zise Smith. 


Înainte de a pleca din Hoover Building, Smith îl sună pe 
judecătorul Simon Esterhaus, la reşedinţa lui de pe Cooke's Row, 
în Georgetown. 

— M-am gândit la programul ministerului referitor la protecţia 
martorilor. 

La celălalt capăt al firului se auzi un soi de inspiraţie 
şuierătoare. 

— Nu mi-ai spus că intenţionai să te duci acolo, replică 
Esterhaus. 

— E posibil să nu fi menţionat acest lucru, răspunse Smith, 
intrigat de tonul lui Esterhaus. E vreo problemă? 

— Nu. Nici pe departe. Dar aş fi putut să-ţi înlesnesc demersul. 
Soţia mea... 

— Am vorbit deja cu dânsa. 

— Inţeleg... 

Smith aşteptă să se sfârşească tăcerea, întrebându-se ce 
anume îl făcea pe judecător să se irite atâta. 

— Spui că nu ai ajuns la nici un rezultat, zise Esterhaus în cele 
din urmă. Cum adică? 


155 


— Mollie nu s-a dus niciodată acolo, pentru a obţine ajutor, 
răspunse Smith, făcând apoi o pauză. Ştiaţi că ea şi soţia 
dumneavoastră se cunoşteau, din timpul Războiului din Golf? 

— Nu. Nu aveam cunoştinţă de faptul că s-ar fi întâlnit 
vreodată. Cuvintele erau o negare dură, categorică. Care este 
următoarea dumitale mişcare? 

Când Smith îi explică, Esterhaus scoase un uşor fluierat. 

— Chiar crezi că Mollie ar fi putut să facă asta? Cunoştea 
oameni de acolo? 

— Nu sunt sigur. Dar trebuie să existe o linie de comunicaţii 
între CID şi Secţia Planuri. Poate că din toate astea va ieşi ceva. 

— Ce e cu Collins? 

— Lucrez la asta. Actualmente cred că nu se află chiar atât de 
departe. 

— Încep să-mi pun întrebări în privinţa ei, cât de mult ştie în 
realitate, faţă de cine este loială. 

— Collins e speriată şi se ascunde. Gândiţi-vă numai: ofiţerul 
sub comanda căruia lucra a fost ucis. Poate că Mollie i-a spus 
lucruri care o împiedică să vină la sediu. Smith nu adăugă gândul 
pe care-l împărtăşea cu Jessup, cum că era posibil ca şi Rachel 
Collins să fi întreprins o urmărire pe cont propriu. O s-o 
găsească. 

— Ţine-mă la curent. 

Smith era tulburat de atitudinea lui Esterhaus şi mai ales de 
comentariile lui referitoare la Rachel Collins. Poate că Esterhaus 
începea să fie speriat pentru că semnătura lui se afla pe raportul 
comisiei care stabilea moartea lui North ca fiind un accident. Dar 
până la a începe s-o considere pe Collins ca pe un posibil 
duşman, ca un complice în cine ştie ce conspirație infernală era o 
cale prea lungă. 

In timp ce Smith părăsea clădirea Hoover, în mintea lui 
persista preocuparea lui Esterhaus pentru Collins. Ar fi vrut s-o fi 
cunoscut, să fi ştiut unde locuia, unde se simţea în largul ei, ce 
soi de dezordine mentală se ascundea în spatele zâmbetului larg, 
tipic californian, pe care şi-l amintea din fotografiile lui Mollie. 

Probabil că erai pricepută şi inteligentă şi foarte ageră. 
Altminteri Mollie nu s-ar fi ataşat de tine. Aşadar, ce ai face tu? 
Cum ai gândi? 

Smith urcă în maşina sa şi stătu acolo câteva clipe, cu privirea 
pironită în întunericul cavernosului garaj subteran, auzind 
scrâşnetul unor cauciucuri, simțind mirosul gazelor de 
eşapament. 


156 


Rachel Collins fusese trimisă în ceea ce ar fi trebuit să fie o 
misiune de rutină. În schimb, totul îi explodase, literalmente, în 
faţă. Un bărbat cu o fişă de serviciu ireproşabilă în cadrul armatei 
fusese prins furând armament mărunt. El preferase să lupte în 
loc să se predea. Pentru ce pornise Dunn pe acea cale? 

Şi imediat după aceea, Mollie îi pusese pe informatorii ei s-o ia 
la fugă. Apoi ea este ucisă şi Collins se face nevăzută. Factorul 
comun care punea tot restul în mişcare - singurul factor - era 
sergentul Charles Dunn. 

lar dosarul lui Dunn era curat. 

Dosarul, da. Dar viaţa lui intimă? Era oare posibil ca el să se fi 
ocupat cu ceva din zona pe care nimeni n-o aprobase vreodată? 
Ceva ce el ascunsese cu atât de mare grijă încât acel ceva 
niciodată nu afectase câtuşi de puţin fişa lui de serviciu? 

Dar ceva ce Rachel Collins reuşise să descopere? 

Presupunerile erau duşmanii de moarte ai lui Smith. Te puteau 
înşela, ba chiar ucide. Dar îşi îngădui să accepte fără dovezi 
următoarea ipoteză: Dacă Rachel Collins cunoştea în legătură cu 
Dunn lucruri pe care alţii nu le ştiau, era posibil ca în fişa lui să 
existe o ciudăţenie pe care numai ea ar fi recunoscut-o. Dacă 
asta era situaţia, ea ar fi avut nevoie de fişa aceea şi în mod 
evident n-ar fi putut să se înapoieze la Fort Belvoir s-o obţină. 
Exista însă o alternativă, dacă ea era destul de ageră la minte ca 
să şi-o amintească, îndeajuns de curajoasă ca s-o pună în 
practică. 

Smith porni motorul şi urcă în viteză rampa de ieşire, înainte 
de ultima lui întrevedere programată, avea de făcut o oprire şi 
trebuia să se grăbească. 


De-a lungul anilor, Inginerul învățase să fie extrem de 
răbdător. Uneori cea mai bună şi mai eficace modalitate de a 
înainta era să stai nemişcat, să supraveghezi şi să evaluezi 
acţiunile adversarilor tăi. Aşa cum procedase Inginerul cu cărţile 
de credit ale lui Rachel Collins. Işi transportase liniştit informaţiile 
dintr-unul din calculatoarele lui de la Wonderland Toys pe 
mainframe-urile uriaşe de la sediul central al MTA, la periferia 
Dallas-ului. Asta îi îngăduise s-o urmărească pe Collins de la Los 
Angeles până la Carmel şi la San Francisco, unde, după o 
retragere masivă de bani lichizi, pista se întrerupse brusc. 

Era o dovadă de inteligenţă din partea lui Collins că aruncase 
cartela de plastic, dar nu fusese tot atât de isteaţă când apelase 
la filiala cea mai apropiată de Aeroportul Internaţional din San 


157 


Francisco a băncii Wells Fargo. Inginerul nu era necăjit că ea 
dispăruse de pe ecranul radarului său. Calculatoarele lui verificau 
întruna agenţii de închiriere a maşinilor, hoteluri şi moteluri şi 
fişe ale companiei Bell Atlantic. Mai devreme sau mai târziu, 
Rachel Collins avea să-şi facă apariţia. 

Inginerul utiliza aceleaşi proceduri pentru a-l urmări pe Logan 
Smith, dar aproape că nu avea nevoie de asta. Agentul federal 
era o ţintă mult mai vizibilă. 

La auzul soneriei telefonului, îşi roti scaunul, depărtându-se de 
ecranul computerului. Asta era linia personală. 

— Tocmai m-a sunat Smith, zise Esterhaus fără nici un 
preambul. Zicea că n-a găsit nimic la programul de protecţie a 
martorilor. 

Inginerul desluşi în glasul judecătorului o nuanţă de uşurare şi 
înţelese de ce. Dacă Mollie Smith ar fi reuşit să-şi includă 
informatorii în programul acela, ar fi intrat în joc şi alte persoane. 
Lucrurile ar fi început să devină foarte complicate. 

— Asta-i bine, spuse Inginerul. Care este următoarea lui 
mişcare? 

— Vine la tine. Chiar acum. 


158 


14 


Alarma stridentă a unei maşini din parcaj o smulse pe Rachel 
dintr-un somn adânc şi agitat. Se rostogoli pe o parte, se uită la 
ceasul de la mină, îşi roti privirile prin încăperea modestă şi îşi 
dădu seama unde se afla: la Motelul 6 de pe autostrada 
interstatală l-64, la aproximativ patruzeci de mile de White 
Sulphur Springs. a 

Indreptându-se spre duş, îşi aminti cum ajunsese aici. In 
campingul pe la care trecuse, exista o hartă mare, prinsă în 
pioneze pe peretele chioşcului la care se vindeau sandvişuri. 
Harta era acoperită cu o foaie de material plastic dur, plină de 
zgârieturi, încadrată de reclame ale întreprinderilor locale, 
printre care o serie de locuri în care puteai fi găzduit peste 
noapte la un preţ redus. 

Se dusese cu maşina până la cel mai apropiat, îi dăduse 
funcţionarului de la recepţie o sută de dolari pentru o cameră de 
douăzeci şi nouă de dolari şi nouăzeci şi cinci de cenți şi-i 
spusese să păstreze restul pentru că ea avea să folosească 
telefonul. Faptul de a se asigura că primea o chitanţă pentru 
diferenţă fusese ultima ei preocupare. Rachel habar nu avea cum 
se dezbrăcase şi nici că, înainte de a adormi, pusese însemnările 
lui Mollie sub pernă, alături de revolver. 

În timp ce-şi făcea duşul, stomacul îi reaminti că toată ziua 
precedentă nu mâncase nimic. În vreme ce se îmbrăca, privirea îi 
căzu pe telefonul de pe noptieră. Rămase cu ochii pironiţi asupra 
lui întocmai ca în seara trecută şi gândul care în cele din urmă o 
împiedicase să-l folosească îi răsări din nou în minte. 

Ce-i spun lui Copeland, dacă sună? „Bună. Mă bucur că încă 
mai respiri. Şi, apropo, ai auzit ce-a pătit Mollie?” Problema era 
că probabil Copeland şi Underwood auziseră. Povestea fusese 
difuzată pe plan naţional; ar fi fost greu ca lor să le fi scăpat. Dar 
Rachel ştia că trebuia să facă asta; era foarte posibil să nu mai 
aibă o a doua şansă. |ncepu să se pregătească pentru 
convorbirea cu Copeland, anticipându-i întrebările şi obiecțiile, 
gândindu-se de mai înainte ce să răspundă, decizând cât de 
multe informaţii putea el să primească şi unde era punctul în 
care ar fi cedat. Era posibil să se panicheze într-o clipă, să 
întrerupă convorbirea şi să fugă spre ea. Cel mai important lucru 


159 


era ca ea să le spună cu exactitate ce anume trebuia să facă el şi 
Underwood în continuare, să le dea cu binişorul instrucţiuni şi 
explicaţii pe care ei să le poată accepta şi urma. 

Rachel îşi vâri hârtiile lui Mollie în buzunarul blugilor, aruncă o 
haină de dril peste arma ei, prinsă în tocul fixat de centură şi 
parcurse pe jos o distanţă de două cvartale, până la un local în 
care să ia masa. Mâncă la tejghea, alături de camionagii, 
comisionari şi localnici, blocându-şi auzul faţă de conversațiile 
din jurul ei, analizând în gând modalităţi prin care să discute cu 
Copeland fără să-l sperie. Era greu, deoarece lepădăturile erau în 
mod inerent imprevizibile. N 

Rachel făcu plata şi părăsi localul. In drum spre motel luă în 
considerare ideea de a o contacta mai întâi pe Beth Underwood, 
dar aci se împiedică de aceeaşi problemă: Beth era o femeie 
îndrăgostită. Presupunând că i-ar da crezare lui Rachel, Beth ar 
asculta cu grijă tot ce i-ar spune aceasta şi pe urmă s-ar grăbi să- 
| sune pe Copeland ca să-i împărtăşească totul. Apoi el i-ar spune 
ce să facă, după care era posibil ca Rachel să nu mai audă 
niciodată de vreunul din ei. Asta elimina soluţia de a vorbi mai 
întâi cu Beth. 

Revenind în camera ei, Rachel se spălă pe mâini şi pe dinţi. 
Trase de câteva ori aer adânc în piept, se mai linişti, apoi îşi 
trase fotoliul spre noptieră. Ajunsese să-şi întipărească numărul 
în memorie. Peste câteva secunde operatoarea de la hotelul Ritz- 
Carlton din Buckhead îi făcea legătura cu camera lui Copeland. 

— Alo? 

Individul ştie. 

Glasul lui Copeland era răguşit, tonul - grosolan. Rachel bănui 
că în ultimele patruzeci şi opt de ore el nu dormise mult şi acea 
lipsă de odihnă nu făcea decât să-i sporească suspiciunile. 

— Steven, la aparat este W.O. Rachel Collins. Sunt principalul 
anchetator al maiorului Smith. 

Rachel spera să-şi afirme autoritatea şi să câştige puţină 
încredere. Tot ce obţinu fu: 

— Cine? 

— Ofiţerul Rachel Collins. Mă aflam în cursa de avion 1410 
împreună cu dumneata, cu Beth Underwood şi cu maiorul 
Smith... 

— Cine dracu' eşti? 

Acum glasul lui devenise strident. 

— Steven, ascultă-mă! Imediat! Mollie a murit. Ştii asta. O ştiu 
şi eu. Dar am nevoie ca dumneata să înţelegi că nu eşti singur, 


160 


OK? 

De la celălalt capăt al firului se auzi o respirație gâfâită. 

— Vreau să ştii bine cine sunt eu de fapt. Dacă te gândeşti 
bine o să-ţi aminteşti. OK. Suntem la aproximativ patruzeci de 
minute de zbor după decolarea de pe Aeroportul Naţional. 
Dumneata stai pe rândul treizeci şi nouă, locul C. Beth este lângă 
dumneata, pe locul D. Ilmaginează-ţi avionul, Steven, locul în 
care te afli dumneata în el. Acum uită-te cu două rânduri mai în 
faţă, spre stânga dumitale. Acolo sunt eu, stând în picioare, pe 
culoarul dintre scaune, scoțând ceva din caseta de sus. 
Dumneata îţi ridici privirea. Mă vezi făcând asta. Pe urmă 
reîncepi să discuţi în şoaptă cu Beth. Rachel făcu o pauză, apoi 
adăugă ceva ce spera că avea să-l zdruncine pe Copeland: îi dai 
un chibrit, Steven. In vremuri mai bune mai stătusei la Ritz. 
Probabil ai acasă un castron plin cu cutii de chibrituri din locurile 
pe care le-ai vizitat. Am şi eu aşa ceva. Inainte de a-ţi părăsi 
apartamentul, ai găsit un astfel de pachet şi l-ai luat cu 
dumneata, apoi i l-ai dat lui Beth, ca s-o linişteşti. 

— Da, aşa am făcut. 

Rachel auzi zgomotul înghiţiturii unui lichid. 

— Acum îţi aminteşti de mine? 

— Nu sunt sigur. O pauză. Apoi: Mollie nu mi-a spus niciodată 
nimic de dumneata. 

— Eram acoperirea dumitale, Steven. Te-am văzut pe 
Aeroportul Naţional, venind cu maşina dumitale Jetta albastră. Ai 
parcat-o în zona interzisă, în aşa fel încât să poată fi remorcată, 
întocmai aşa cum ţi-a spus Mollie. Când ai coborât la Atlanta, 
Beth avea în poală o carte broşată. După ce ai plecat, ea a 
încercat să continue să citească, dar aş putea să afirm că deja îţi 
ducea dorul. 

— Ah, lisuse... Collins? Aşa ai zis că te numeşti? 

— W.O. Rachel Collins. 

— Păi atunci, ce dracu’ i s-a întâmplat lui Mollie, doamnă W.O. 
Collins? Cum se face că Beth şi cu mine am fost lăsaţi să ne 
perpelim? 

Rachel renunţă la tonul ei ironic. Nu-i păsa cât de tare o lua „în 
balon” Copeland, atâta vreme cât continua să vorbească. 

— Ai văzut la televizor ştirile despre ea, nu-i aşa? Şi ziarele? 

— Da. 

Rachel se simţea uşurată. Stabilise cu exactitate cât de mult 
ştia Copeland şi care îi erau sursele de informare. Acum putea să 
înceapă să înşire minciuni. 


161 


— Deocamdată, noi nu ştim cine a ucis... 

— Cine sunt acei „noi”? 

— CID-ul armatei - asta înseamnă secţia de criminalistică - şi 
Departamentul omucideri din districtul Columbia. Poliţia are 
propria ei formaţiune de combatere a bandelor, care sfărâmă 
uşile. 

— Crezi că a ucis-o un membru al unei bande? 

Rachel simţi ceva rece de-a lungul şirei spinării şi se strădui să 
alunge imaginea lui Mollie. 

— A fost bătută şi jefuită, Steven. Din câte poate spune poliţia, 
au fost cel puţin doi agresori. Rachel făcu o pauză. Ea s-a luptat 
din răsputeri. Cu toată îndârjirea. 

La celălalt capăt al liniei - tăcere. Se auzea din nou Copeland 
bând ceva. 

— OK. Imi pare rău dacă am vorbit cam... El nu-şi încheie 
fraza. Rachel îl categorisi pe Copeland ca pe unul care rareori se 
hotăra să-şi ceară scuze pentru ceva. Atâta doar că eram 
îngrijorat când am aflat ce s-a întâmplat. 

— ingrijorat. Dar nu pentru Mollie. 

Rachel izbi cu palma salteaua şi o împinse furioasă, 
deplasând-o puţin. 

Perfect. l-ai făcut capul calendar. Acum să mergem mai 
departe. 

— Ştiu că erai îngrijorat, Steven. Dar mă aflu aici ca să te ajut. 

— Dumneata şi mai cine? 

— Ştii că Mollie nu împărtăşea cu nimeni decât cu mine 
informaţiile referitoare la dumneata şi la Beth. Acum eu vă întind 
o mână. 

— Stai o clipă. Zici că armata sau CID-ul ăsta habar nu au cine 
suntem noi? 

— Mollie făcea parte din CID. Eu încă mai fac. Am de gând să 
vă aduc aici pe dumneata şi pe Beth. 

— Când? 

— Până diseară pot fi în Atlanta. 

— Unde eşti acum? 

— In districtul Columbia. 

Copeland tăcu. Rachel aproape că auzea clinchetul rotiţelor 
din capul lui. Faptul că Steven Copeland gândea nu era ceva 
bun. 

— Nu, zise el. Nu-mi place chestia asta. Dacă eşti un membru 
al CID-ului sau mai ştiu eu al cui, de ce nu-i suni pe vreunii din 
colegii dumitale de aici, să le spui să-mi asigure protecţie? 


162 


Era întrebarea de care se temuse Rachel. 

— Nu aşa ar fi vrut Mollie... 

— Mollie e moartă! 

— Şi dacă nu mă asculţi cu atenţie, Steven şi dacă nu faci 
întocmai cum îţi spun eu şi dumneata o să mori. 

Lui Rachel nu-i venea să creadă că spusese asta. Cuvintele 
păreau să-i fi zburat de pe buze cu de la ele putere, ţintind 
prostia lui Copeland, ca să-l şocheze şi să-l rănească. Dându-şi 
seama că acum nu se putea opri, se avântă în continuare: 

— Ştii bine de ce v-a scos Mollie din Washington, pe dumneata 
şi pe Beth: amândoi eraţi ţinte. Ea şi-a pus cariera şi viaţa în joc 
pentru că avea încredere în informaţiile pe care i le furnizaţi voi. 
Acum ea a murit şi asta o să înlesnească cu mult lucrurile pentru 
cei care vă urmăresc. Rachel tăcu o clipă. Eu sunt singura 
voastră şansă, Steven. Deocamdată, nimeni altcineva nu ştie 
cine sau unde sunteţi. O să vin să vă iau şi o să vă menţin pe 
amândoi în viaţă. 

— Cum poţi fi atât de sigură că nimeni nu ştie despre mine şi 
Beth? întrebă Copeland. 

— Pentru că eu nu am aflat numele dumitale real şi unde să te 
sun decât în urmă cu aproximativ două ore. (Doar nu era să-i 
destăinuiască adevăratul interval de timp.) lată cât de bine vă 
apăra Mollie. Nici eu nu mă voi lăsa mai prejos. 

— Ziceai că poţi fi aici până diseară. De ce nu mai curând? 

— Trebuie să fac asta în afara sarcinilor mele oficiale, explică 
Rachel. Nu vreau să-mi pună cineva întrebări. 

— Nu ştiu... Acum el începea iar să scâncească. Rachel avea 
nevoie de ceva care să-l îmbărbăteze şi Copeland îi oferi soluţia 
fără ca măcar să ştie. Sunt îngrijorat în legătură cu Beth, 
continuă el să se vaite cu glas monoton. Ştie şi ea de Mollie... 
Pentru că tu te-ai şi repezit să-i telefonezi de îndată ce ai văzut 
ştirile. Este tare necăjită, ştii? Eu stau foarte bine aici. Hotelul are 
o pază serioasă. Dar ea e complet singură la dracu-n praznic... 

— Ai putea s-o ajuţi, Steven. 

Rachel şi-l imagină înclinând capul într-o parte. 

— Cum? 

— In loc s-o sun eu la Carefree, de ce nu faci dumneata asta? 
Ai putea să-i explici tot ce am discutat noi, i-ai spune să nu-şi 
facă griji. Cred că asta ar însemna foarte mult pentru ea. 

li dăduse iarăşi de gândit, însă de astă dată în direcţia cea 
bună. 

— S-ar putea ca asta să fie calea de urmat, zise Copeland. Dar 


163 


ea va vrea să ştie când ne ducem s-o luăm. 

Rachel îi dădu dreptate. 

— Spune-i că dumneata şi cu mine o să vorbim cu ea de 
îndată ce ajung acolo. Voi verifica zborurile, să văd ce plecări 
sunt mâine dimineaţă din Atlanta către Pheonix. Sunt şanse să 
sfârşim cu toţii luând prânzul împreună. 

Asta făcea ca totul să semene cu un afurisit de picnic, dar lui 
Rachel nu-i păsa. Spera doar că Steven nu avea să insiste ca ea 
să-i dea detalii. Până când avea să cunoască povestea lui şi pe 
cea a lui Beth, cu ce anume se duseseră ei la Mollie, Rachel nu 
avea nici un amănunt pe care să i-l ofere. 

— Da, spunea Copeland. Cred că aşa e bine. 

— OK. Steven? O să te sun peste şase ore. Adică în jur de ora 
două după-amiaza, conform fusului dumitale orar. Până atunci o 
să aflu numărul zborului şi o să vi-l comunic. 

— Ştii unde să mă găseşti, replică Steven, pe un ton puţin 
prea energic. 

Și ai face mai bine să te rogi să nu ştie asta şi curierul. 


Steven Copeland stătea cu totul ghemuit în fotoliul lui mare 
aşezat cu faţa spre balcon. Işi retrăia convorbirea cu ofiţerul 
Collins, încercând să priceapă cum de se schimbase atât de rapid 
universul lui. Era o treabă bună că ea începuse cu povestea aia 
în legătură cu avionul. 

Fără amănuntele acelea referitoare la cutia de chibrituri şi la 
romanul broşat al lui Beth i-ar fi închis telefonul. Dar pe măsură 
ce ea îl forţase să se gândească, el şi-o amintise. Nu chiar chipul 
ei, dar în mod categoric părul blond şi haina de dril care i se 
ridicase în jurul mijlocului subţire atunci când întinsese braţele 
spre caseta de bagaje. Se mai uitase la ea şi la câteva secunde 
după aceea, când simţise senzaţia aceea de-a lungul pielii şi 
ştiuse că cineva îl urmărea cu privirile. Dar în momentul acela ea 
stătea cu spatele la el, ocupată cu desfacerea fermoarului 
sacoşei. 

Rachel Collins ştia şi că el conducea o Jetta albastră, unde o 
parcase şi cine îi spusese s-o pună acolo. Ştia că Beth nu se afla 
la Phoenix, ci la o depărtare de patruzeci de mile, la Carefree. 

Ştie o mulţime de lucruri. Al dracului mai mult decât spune. 

Lui Copeland nu-i păsa. In momentul de faţă Rachel Collins era 
un dar ceresc. El abia dacă mâncase câte ceva şi dormise şi mai 
puţin. In acest loc luxos era practic un prizonier, îşi părăsea 
camera numai când venea camerista să facă obişnuita curăţenie 


164 


şi atunci se ducea direct în holul de recepţie. Când socotea că 
femeia îşi terminase treaba, aştepta până un grup de oameni 
urca în lift şi abia atunci se strecura printre uşile care începeau 
să se închidă. Dacă circulaţia prin hol era puţin intensă, aştepta 
să se apropie o femeie sau un cuplu şi urca împreună cu ei. 
Niciodată nu intra în ascensor însoţit doar de un bărbat. 

Singurul lui contact real cu lumea exterioară era Beth, pe care 
o sunase cu fidelitate dimineaţa şi seara, ultimul apel fiind la 
miezul nopţii după ora locală. Cu fiecare apel îi era tot mai greu 
s-o liniştească, asigurând-o că totul avea să fie în ordine. Beth 
strecura mereu câte o întrebare la care el nu putea să răspundă, 
cerea o explicaţie pe care el n-o avea. Şi cu fiecare eludare sau 
recunoaştere a propriei sale ignoranţe, Copeland se simţea mai 
mic în ochii ei. Nu putea să suporte asta. 

Mai trecu o oră chinuită până când Copeland reuşi să înghită 
adevărul amar că nu avea nici o alternativă. Nici măcar una. Nu 
putea să rămână la nesfârşit ascuns la Ritz; mai devreme sau 
mai târziu avea să se dezmeticească şi să facă Dumnezeu ştie 
ce. Collins era singurul lui colac de salvare. Dacă o credea, dacă 
risca să se încreadă în ea. 

Ceea ce continua să-l sâcâie era faptul că Rachel Collins îi 
spusese că Mollie nu vorbise nimănui despre el şi Beth şi că ea, 
Collins, abia de curând descoperise adevăratele lor nume şi 
locurile în care se aflau. Dar în cazul acesta cine răspunsese la 
telefon când formase el numărul pe care i-l dăduse Mollie? 

Copeland se hotărî să ia o decizie. Avea să meargă pe mâna 
lui Collins. O s-o sune chiar acum pe Beth şi să-i aducă la 
cunoştinţă că totul revenea la vechea situaţie. In curând ei doi 
aveau să fie iar împreună. In curând toate astea aveau să 
rămână în urma lor. 

Dar voia să-i mai spună ceva, ceva despre care n-o să-i 
pomenească nimic lui Collins, când aceasta va ajunge aici. Ceva 
ce avea să fie secretul lui, al lui şi al lui Beth. Pentru orice 
eventualitate. 


În timp ce-şi schimba îmbrăcămintea obişnuită punându-şi în 
loc uniforma, prin mintea lui Rachel se perinda câte ceva din 
învăţăturile lui Mollie: Wu te înaoi de tine. increderea în propria ta 
judecată constituie esența stăpânirii situaţiei. N 

Oare îl manevrase pe Steven Copeland aşa cum trebuia? Íl 
muştruluise cu duritate. Oare urmarea avea să fie că el ar deveni 
mai conştient de propria-i situație? Imediat? Deschizând uşile 


165 


dulapului din afurisitul lui de apartament de la Ritz şi privindu-şi 
geamantanele, dorinţa de a o lua la fugă era aproape dureroasă. 

Imaginându-şi-o pe Mollie cum s-ar uita la ea cu reproş, Rachel 
luptă împotriva tentaţiei de a ridica iar receptorul... şi cedă. 
Vârfurile degetelor ei dansară peste taste, apoi, în ureche îi piui 
un semnal de „ocupat”. 

Cineva intra pe linia lui Beth Underwood. Rachel formă 
numărul lui Copeland, doar pentru a verifica. Şi acela era ocupat. 

OK. Poate că va rămâne solidar, va reuşi să se descurce 
pentru toți. Poate că a reflectat asupra situaţiei şi îşi dă seama 
că eu sunt singura lui speranţă... 

Şase ore până când vor lua din nou legătura. Aşa îi spusese ea 
lui Copeland. Dacă îşi concentra atenţia asupra drumului de 
înapoiere, putea să scurteze puţin timpul acesta. 

Rachel predă cheia la biroul de recepţie şi verifică chitanţa 
computerizată. Operatorul motelului cronometrase convorbirea 
ei cu Buckhead la douăzeci şi două de minute şi i-o taxase cu 
mai mult de treizeci de dolari. Rachel vâri în buzunar restul de la 
suma depusă de ea iniţial şi ieşi afară, în aerul răcoros al 
dimineţii. 

Aruncă sacoşa de pânză în portbagajul maşinii închiriate, apoi 
porni motorul şi-l lăsă să se încălzească. Se sprijini de portieră, 
încercând să evalueze intensitatea traficului. Patru ore până în 
districtul Columbia, încă una până la Baltimore, în funcţie de 
aglomeraţia de pe autostrada Baltimore - Washington. 
Cincisprezece, douăzeci de minute ca să-şi vadă de problema ei 
o dată ajunsă acolo. Nu putea să rişte să stea mai mult de atât la 
Baltimore. Dacă aceasta ar da semne că ar dura mai mult, nici 
nu avea să se mai rezolve vreodată. 


Logan Smith remarcă măsurile de securitate sporite în jurul 
intrării principale a Agenţiei Centrale de Informaţii. Cu opt luni în 
urmă, un membru din conducere fusese atacat prin surprindere, 
când pleca de la serviciu, de către doi pistolari. Acum acolo se 
aflau două automobile de urmărire, aşezate aşa încât să taie 
drumul unui vehicul care s-ar îndrepta în viteză către porţi. 
Bărbaţii din maşini nu se osteneau să-şi ascundă marile lor puşti 
de vânătoare Remington şi pistoalele mitralieră MP-5. 

Smith fu lăsat să treacă şi i se dădură instrucţiuni unde să 
parcheze. Din cincizeci în cincizeci de metri de-a lungul drumului 
de ţară remarcă stâlpi înalţi care, fiind vopsiți în verde închis, 
ieşeau în evidenţă faţă de frunzişul autumnal. Pe acei stâlpi erau 


166 


montate camere video de supraveghere. 

Smith opri maşina în parcajul rezervat vizitatorilor şi se 
îndreptă pe jos spre uşile intrării principale. Vântul trăgea de 
pulpanele hainei lui de ploaie. Inăuntru, legitimaţia îi fu verificată 
din nou şi fu rugat să treacă printr-un detector de metale. Smith 
îi înmână controlorului arma sa şi câteva muniții suplimentare. 

— Daţi-i astea înapoi, vă rog. 

De cealaltă parte a detectorului se afla Bill Rawlins, director 
adjunct al Secţiei Planuri din cadrul Agenţiei. Părea să aibă în jur 
de cincizeci şi cinci de ani, era înalt şi slab, cu un ascetism 
călugăresc. Smith îşi zise în sinea lui că înfăţişarea aceasta era 
potrivită. Secţia Planuri era partea misterioasă a Agenţiei, care 
se ocupa, printre altele, cu operaţiuni secrete. Ochii de un 
albastru deschis ai lui Rawlins şi expresia lui calmă şi indiferentă 
sugerau un vast depozit de secrete. 

Paznicul îi înapoie lui Smith revolverul. 

Rawlins întinse mâna. 

— Bun venit la Langley, domnule Smith. 

Uşoara strângere de mână a lui Rawlins şi degetele lui osoase 
trădau o forţă mult mai mare. Smith îşi potrivi pasul după al lui, 
însoţindu-l, dincolo de marele ecran, către lifturi. 

— Condoleanţele mele pentru pierderea suferită, spuse 
Rawlins, într-un mod care-l făcu pe Smith să creadă că era 
avertizat. Știm totul despre tine... poate chiar mai mult decât 
bănuieşti. A 

Smith dădu din cap, dar nu replică nimic. Îl urmă pe Rawlins în 
ascensor şi se întoarse cu faţa spre uşi când acestea se 
închiseră. 

— Am aranjat să te întâlneşti cu Sam Peterson. El conduce 
departamentul care te interesează pe dumneata. 

— Mulţumesc. 

Smith ştia că Rawlins îl tatona, făcea asta pe faţă şi nu-i păsa. 
Pentru că Smith era un intrus din cealaltă tabără, din care făceau 
parte detectivii particulari şi acum el se afla aici, iscodind. 

Smith bănuia că ceea ce îl supăra pe Rawlins cel mai mult era 
permisul lui de liberă trecere din punct de vedere al securităţii. 
Permisele de liberă trecere erau un fel de sfinte binecuvântări şi 
Smith o avea pe cea mai sfântă dintre toate. 

Rawlins îl conduse de-a lungul unui coridor îngust, trecând pe 
lângă mici încăperi ale căror uşi erau bine închise, până ajunseră 
într-un spaţiu larg cu separeuri în care lucrau secretare. Dincolo 
de acestea se aflau încăperile persoanelor din conducere, uşor 


167 


de recunoscut după uşile lor duble din lemn de culoare închisă şi 
prin pereţii de sticlă apăraţi de perdele. Biroul lui Sam Peterson 
avea scris numele lui, cu litere aurii, pe una din acele uşi. 
Rawlins bătu şi nu se osteni să aştepte să i se răspundă. 

Camera era vastă, cu ferestre de la pardoseală până la tavan 
prin care se puteau vedea pădurile Virginiei. Peste obişnuita 
mochetă bej erau întinse covoare orientale de calitate; Smith 
remarcă un birou vechi, cu o mapă de piele verde încastrată în 
tăblia de lucru. Lângă un perete se afla o servantă alături de care 
era un minifrigider. Dar ceea ce captă atenţia lui Smith fu o masă 
de tipul celor din sălile de mese din internate sau mănăstiri, 
lungă de cel puţin trei metri şi lată de unu şi jumătate, pe care 
era instalat un sat alpin miniatural cu absolut tot ce-i trebuia: 
case zugrăvite în culori vesele, un munte cu vârfurile acoperite 
de zăpadă şi câteva poduri ce treceau peste un pârâu alimentat 
prin mijloace electrice. Prin acel decor şerpuiau mai multe 
garnituri de tren, toate părând foarte vechi, dar în stare perfectă. 

Smith auzi zgomotul apei care curge, venind dinspre baia 
personală. Uşa se deschise şi din acea încăpere ieşi un bărbat 
înalt cu păr des, castaniu închis. Era cu un an sau doi mai în 
vârstă sau mai tânăr decât Smith şi în excelentă formă fizică. 
Când se mişcă, Smith nu auzi decât foşnet de ţesături, fâşâitul 
abia sesizabil al pantalonilor lui de călărie din stofa cadrilată, 
uşorul foşnet al cămăşii de pânză albastră de bumbac, bine 
scrobită şi scoasă în evidenţă de o pereche de bretele vărgate în 
roşu, alb şi albastru. 

— Sam Peterson. Mă bucur să te cunosc. 

Era un chip prietenos, intens bronzat şi plin de mici riduri 
plăcute, ca şi cum Peterson s-ar fi înapoiat de curând de la 
tropice. 

— Bill, rămâi cu noi? întrebă Peterson. 

— Nu, nu, răspunse Rawlins, de parcă gândul acesta nici nu-i 
trecuse vreodată prin minte. Ne vedem după ce terminaţi, 
adăugă, adresându-i-se lui Smith. 

Lui Logan Smith i se păru că Rawlins îl amuza pe Peterson. 
Impresia îi fu confirmată când acesta spuse: 

— Bill este puţin cam încordat. Aşa scrie şi în caracterizarea lui 
de serviciu. Arătă cu mâna către fotoliul din faţa biroului său. 
Inteleg că te interesează operaţiunea noastră denumită 
„Oglinda”. 

Oglinda - versiunea Agenţiei Centrale de Informaţii a unui 
program de protecţie a martorilor era fieful personal al lui 


168 


Peterson. Îl condusese de-a lungul ultimilor patru ani, recuperând 
agenţi care fuseseră trădaţi sau descoperiţi, mai ales în China şi 
în Orientul Mijlociu. Conform dosarelor „însănătoşite” pe care le 
văzuse Smith, Peterson nu pierduse în avantajul adversarilor nici 
un singur transplant. 

— Cât de mult ştii în legătură cu uciderea maiorului Mollie 
Smith? 

— Am fost informat pe scurt, răspunse Peterson, pe un ton 
calm. Condoleanţele mele. 

Smith fu mulţumit, nu voia să ia povestea de la început. 

— Mollie încerca să facă dispăruţi doi informatori, spuse el. 

— Armata are propriul ei program, replică Peterson. 

— E posibil să fi existat motive pentru a nu-l folosi. 

Smith ştia că, undeva în încăpere, două role de magnetofon se 
roteau lent. Ceea ce tocmai spusese avea să fie analizat în 
amănunţime. 

— Ai încercat la Ministerul de Justiţie? 

— Acolo nu-i nimic. Dugheana voastră e singurul loc în care ar 
mai fi putut ea să vină. 

— Scuză-mă o clipă. 

Peterson îşi roti fotoliul cu o sută optzeci de grade în aşa fel 
încât să stea cu faţa spre calculatorul său. Smith îi vedea numai 
partea de sus a încheieturilor degetelor, săltând în sus şi-n jos în 
timp ce lucra la tastatură. Peterson se opri, verifică ecranul, pe 
care Smith nu putea să-l vadă şi apăsă cu deosebită emfază o 
tastă. Imprimantele cu laser începură să zumzăie. Peterson 
scoase din tava ei o singură foaie de hârtie şi i-o dădu lui Smith. 

— Numele reale au fost schimbate, zise el. Oricum, nu sunt 
importante. Restul sunt date curente, la zi. Toţi sunt oameni pe 
care în decursul ultimelor trei luni i-am scos din teren, fie 
personal fie prin intermediul unor terţi, l-am plasat pe fiecare în 
parte şi pe absolut toţi. Peterson făcu o pauză. Imi pare rău, dar 
sora dumitale n-a venit niciodată la mine. 

Smith îi înapoie lista. 

— Ai fi putut să-mi spui lucrul acesta. Nu era nevoie să văd 
asta. 

Peterson înălţă din umeri. 

— Posibil. Poate că nu. Nu ştiu cât de mult eşti implicat... sau 
cât de mult îmi spui mie. Poate că eşti deja în posesia unor 
nume, dar îţi trebuia o confirmare, sau precizarea locurilor. 

— Aş vrea să fie aşa. 

— Aşadar, ce faci în continuare? 


169 


— Ceea ce trebuie să fac. 

— Un mic sfat? 

— Desigur. 

— Deoarece n-ai descoperit nimic, e clar că sora dumitale i-a 
acoperit ea însăşi pe informatori. Pune-te în locul ei. Dacă 
împrejurările erau dificile, cât de departe i-ar fi dus ea pentru a fi 
sigură că vor fi în siguranţă? Cât de presant era factorul timp? |- 
ar fi ascuns ea într-un mediu cu care ei erau deja familiarizați, ca 
să-i liniştească? 

Smith înţelegea unde avea de gând Peterson să ajungă cu 
raţionamentul acesta... dar omul presupunea că Smith cunoştea 
deja numele reale ale informatorilor, ca şi descrierile fizicului şi 
datele lor biografice. Era imposibil să bănuiască în ce măsură îi 
erau necunoscute lui Smith toate acestea. 

— iți mulţumesc pentru ajutor, spuse Smith. 

Peterson îşi flutură mâna, ca pentru a spune că fusese o 
nimica toată. Vorbi câteva clipe cu secretara sa prin interfon, 
apoi se întoarse spre Smith. 

— Alice te va conduce la parter. Probabil că acolo te aşteaptă 
Bill. Peterson se uită cu atenţie la vizitatorul său. Dacă ţi se 
întâmplă ceva, sau dacă ai nevoie de o mână de ajutor, sună. 

In timp ce Smith părăsea biroul, lui Peterson i se păru că 
sesizează o uşoară încovoiere a umerilor vizitatorului său. Povara 
începea să apese şi Smith mai avea cale lungă de mers. 


Rawlins avu tactul sau decenţa - Smith nu era sigur care din 
două - de a nu întreba cum decursese întrevederea. Îl întâmpină 
pe Smith la parter şi îl conduse spre posturile controlului de 
securitate. 

Smith era adâncit în gânduri, cugetând posomorit la 
următoarea lui mişcare. Simţea că irosise timpul şi totodată că îi 
scăpase sau trecuse cu vederea peste ceva valoros. Işi spunea 
întruna că jocul era încă la început, că ar fi trebuit să aibă mai 
multă minte şi să nu se fi aşteptat la o soluţionare rapidă. 

Rawlins îl scuti din nou de procedurile de securitate. 

— Mult noroc, îi spuse lui Smith când ajunseră la uşi. 

Smith se uită la el şi scutură din cap, ca şi cum s-ar fi 
mustratei însuşi. 

— In biroul lui Peterson era instalat un tren. Semăna cu ceva 
ce ar construi un colecţionar. Sunt curios. Care-i povestea? 

— Este un colecţionar, replică Rawlins. De aceea îl numesc 
unii oameni de pe aici „Inginerul”. 


170 


15 


Smith era pe punctul de a opri în parcaj când telefonul *din 
maşină începu să sune. Era Lucille. 

— Este în legătură cu verificările prin calculator făcute de 
companiile aeriene referitoare la Collins? 

— Da. 

— Imi pare rău. Nu-i ceea ce crezi. Nimic de pe traseul San 
Francisco - Coasta de Est. Dar Delta a mers cu o milă mai 
departe şi i-a verificat numele în comparaţie cu liste vechi de o 
săptămână. Au dat lovitura de două ori. Zborul 1410 de la 
Aeroportul Naţional către Atlanta, cu legătură în continuare către 
Pheonix. Pe urmă 1066 - o simplă schimbare de număr pentru 
acelaşi avion - până la L. A. 

— Acum ştiu cum a ajuns ea la Carmel. 

— Mai mult decât atât. Le-am dat spre verificare şi numele lui 
Mollie. Reiese că în aceleaşi două zboruri se afla şi ea. 

Smith se uită afară, pe fereastră, la o gaiţă care ciugulea o 
firimitură lucioasă, făcând-o să sară pe asfaltul negru al 
parcajului. 

Mollie se afla la L.A. în noaptea dinaintea uciderii ei. 

— Din listele de la Delta reiese că ea s-a înapoiat la Aeroportul 
Naţional cu zborul de noapte. Nu-i posibil să se fi aflat la sol mai 
mult de nouăzeci de minute. Un timp suficient chiar şi pentru a 
părăsi aeroportul. 

Mollie era acolo, dar nu mi-a telefonat... 

Smith continua să se uite fix la giumbuşlucurile păsării, fără a 
simţi lacrimile care-i alunecau pe obraji. Lucille fu nevoită să-l 
strige de două ori până îl făcu să răspundă. 

— Sunt aici. Ceea ce aş vrea să ştiu, e de ce nu ştia Jessup 
lucrul acesta. Cum se face că nimeni nu s-a ostenit să verifice? 

— la-o mai încetişor, Logan. Ei s-au repezit în altă direcţie, 
aşa-i? Chiar dacă s-ar fi gândit să întreprindă cercetări la 
companiile aeriene, nu dispun nici pe departe de resursele 
noastre. 

— Nu te au pe tine. 

Scurta tăcere de la celălalt capăt al liniei îi spuse lui Smith că 
Lucille se simţea stânjenită de complimentul lui. 

— Ce fac în continuare? 


171 


— Pregăteşte un afiş de căutare pentru poliţie referitor la 
Collins. Să fie făcute exemplare pentru toate autorităţile de 
aplicare a legii de la est de Mississippi. Fă rost de un mandat 
fictiv de reţinere a unui dezertor pentru eventualitatea că ar 
pune cineva întrebări. Precizează că este vorba de o operaţiune 
federală. Dacă autorităţile locale o reperează, s-o supravegheze 
şi să raporteze. Să nu încerce să facă o arestare. 

— Dacă vrei să-i ţii în lesă, trebuie să le arunci un os. 

— Fă să pară că este un caz de posibil spionaj. 

— Logan, eşti sigur că e necesar să adopţi soluţia asta? 

— Mollie nu mi-a lăsat nici un fel de date pe baza cărora să 
lucrez. Am putea să ne petrecem ziua următoare, sau chiar două, 
refăcând traseul ei şi să ajungem tot la nimic. Aşa că dacă e 
nevoie, voi arunca plasa în care va cădea Collins. 

— „Dacă”? 

— Nu-mi rămâne de făcut decât încă o încercare. Dacă 
reuşeşte sau nu, depinde de cum am înţeles-o eu pe Collins. 
Presupunând că nu se schimbă nimic, o să te sun pe la sfârşitul 
zilei - după fusul orar de aici - şi începem pescuitul. 

— Pentru binele ei sper să se schimbe ceva, zise Lucille. Ai 
grijă de tine, Logan. Şi nu uita să mănânci. 


Bill Rawlins revenise în biroul lui Peterson. Stătea cu trupul 
încovoiat din talie, uitându-se în tunelul săpat în mininaturalii 
Munţi Alpi, întrebându-se dacă Peterson îşi echipase locomotivele 
cu faruri sensibile la lumină în aşa fel încât să se aprindă când 
trenul se afla în tunel. 

Işi îndreptă trupul şi văzu că Peterson îl privea cu atenţie. 

— Da, farurile se aprind, spuse Peterson. 

— Inţeleg că nu l-ai putut ajuta pe Smith, zise Rawlins. 

— Bietul de el. Sora lui e tăiată în felii şi el aleargă după 
umbre pe care ea, probabil, le-ar fi lăsat în urma ei. 

— Smith a obţinut un permis COSMIC, îi reaminti Rawlins. 
Probabil că şi Casa Albă crede în umbrele lui. 

— Cât de mult ştiţi voi în legătură cu asta? 

— Suntem în curs de verificare. Până la sfârşitul zilei vom avea 
întreaga poveste. Tăcu câteva clipe. Vreau să te întreb despre 
Wonderland Toys... cum te descurci acolo? 

— Sper ca anul acesta firma să scoată un profit frumuşel. 

— Nu la asta mă refeream. 

— Oh, lisuse, relaxează-te, Bill! Wonderland îşi vede de treabă 
liniştit, îţi mulţumesc mult. 


172 


Inginerul susţinu privirea lui Rawlins, ştiind perfect de bine ce 
avea să urmeze. 

— Avem nevoie ca oamenii tăi să îndeplinească o mică 
însărcinare în interiorul continentului. 

— Cât de departe în interior? 

— Beijing. 

— Ştii că pentru moment am îngheţat reţeaua. Comitetul 
Poporului pentru Securitatea Publică suferă şi acum de pe urma 
ultimului lot pe care l-au adus contrabandiştii mei. 

— Cererea vine din partea directorului. 

— Şi care-i problema? 

Rawlins se zbârli. Peterson era singurul din cadrul Agenţiei 
care putea să pretindă o explicaţie cu privire la directivele unui 
superior şi să scape fără o muştruluială. Pentru că Peterson, 
înainte de a prelua programul Oglinda, condusese cel mai bun 
grup de agenţi din China din câte avusese Agenţia vreodată. Şi 
încă îl mai conducea. Reţeaua lui refuza să lucreze cu altcineva 
în afară de el. Rawlins ştia asta. O dată încercase să-l înlocuiască 
pe Peterson. De-a lungul următoarelor şase luni, tăcerea din 
interiorul Chinei îşi bătuse joc de el. Cum a fost repus în funcţie 
Peterson, produsul a început să curgă din nou. 

— Compania AT & T instalează pentru chinezi un nou sistem 
telefonic, spuse Rawlins. Vor cabla mai mult de patruzeci la sută 
din ţară, inclusiv principalele zone industriale şi instalaţiile 
militare. 

— Şi vreţi ca oamenii mei să strecoare câteva fibre optice 
suplimentare, în cablele conectate la anumite obiective. Astfel 
încât să le puteţi asculta, intercepta. 

Rawlins dădu afirmativ din cap. 

— Se pot implica oamenii tăi în proiectul acesta? 

Inginerul reflectă câteva clipe. 

— Dacă li se dă destul timp. 

— Şi războinicul tău fost dependent de droguri şi domesticit... 
poate să le ducă materialul nostru? 

— Cam la ce fel de interval de timp ne referim? 

— Inginerii de la AT & T trag planurile pe ozalid chiar acum. 
Noi vom sustrage copii mai înainte să se usuce cerneala, într-o 
evaluare aproximativă - trei până la patru luni. 

— Atunci ei fac să ajungă ozalidurile la oamenii mei din China 
şi în acelaşi timp Wonderland Toys va primi un lot de fibre optice 
şi îl va expedia spre zona de conducere a operaţiunilor aleasă de 
mine. E bine aşa? 


173 


— Perfect. 

— Cât ar reveni pentru Wonderland Toys, în ziua plăţii? 

— Cam pe la mijlocul unei sume de şapte cifre. 

— Conform tarifului actual. 

Rawlins porni spre uşă. 

— O să te ţin la curent cu informaţii complete. 

— Memorandumuri? 

Zâmbetul lui Rawlins semăna mai mult cu o tresărire. 

— Nici măcar să nu glumeşti în legătură cu o porcărie ca asta. 

Deoarece era considerat „cele mai bune urechi” ale Agenţiei 
în China, Inginerul putea să-şi permită şi chiar făcea astfel de 
glume. În unele părţi ale ţării el era singurul om al Agenţiei în 
acest sens. Aceasta nu putea să-i refuze nimic, atâta vreme cât 
Wonderland Toys continua să trimită înapoi un flux neîntrerupt 
de informaţii de foarte bună calitate. 

Inginerul se uită pe fereastră la frunzişul care-şi schimba 
culoarea şi oftă. Dacă n-ar fi fost trădat, în acea unică 
împrejurare, la Hong Kong, încă ar mai fi lucrat în domeniu. Dar 
întotdeauna avea să rămână o şansă ca agentul dublu să le fi dat 
chinezilor, înainte de a muri, o descriere a lui. Inginerul nu putea 
risca să se înapoieze în China ca să afle asta pe pielea lui. 

Aşa că fusese adus acasă, unde fusese întâmpinat ca un erou, 
deşi în tăcere, pentru că îşi păstrase reţeaua intactă. Acum o 
conducea din cubul de sticlă verde din Trans Dulles Center, 
bijuteria cea mai de preţ a operaţiunilor Agenţiei în Asia. 

Totodată, Inginerului i se dăduse biroul din care conducea 
programul Oglinda. El se bucura încă de mult de reputaţia că se 
pricepe să ascundă oameni acolo unde nimeni nu i-ar putea găsi 
vreodată. Deoarece reţeaua din China era în esenţă o operaţiune 
de monitorizare, Inginerul dispunea din plin de timp pe care să 
şi-l folosească trimițând vechi spioni şi informatori deveniți inutili 
în lumea subterană a unor noi vieţi. 

Şi totuşi dusese dorul muncii în domeniu, devenise iritabil, 
până în ziua în care i se oferise prilejul de a reveni la acest 
domeniu... bineînţeles fără ca Agenţia să ştie. Acum, Inginerul 
era un alt soi de lichidator, pentru oameni aflaţi la foarte mare 
ananghie, oameni care niciodată nu l-ar putea trăda, care 
plăteau fără a pune întrebări şi care furnizau referinţe 
profesionale excelente. 

Inginerul îşi îndreptă iar gândurile spre conversaţia cu Smith. 
Un om foarte hotărât, dar scos din fire şi ca atare extrem de uşor 
de exploatat. Cu toate acestea, în ciuda, sau poate tocmai din 


174 


cauza durerii lui, Smith se mişca rapid. Inginerul nu avea nici o 
îndoială că în curând Smith avea s-o scoată la lumină pe Rachel 
Collins. 


Ar fi ajuns la Baltimore pe la ora prânzului dacă n-ar fi fost 
remorca articulată a unui tractor care blocase timp de nouăzeci 
de minute două benzi de circulaţie ale autostrăzii interstatale l- 
295. Până să se reia traficul, se făcuse unu. Abia peste patruzeci 
de minute ajunse Rachel la Carnden Yards, în drumul ei spre 
sediul central al Departamentului de Poliţie din Baltimore. 

Pe străzi nu se putea găsi nici un loc de parcare, aşa că se 
duse până la Omni Inner Harbor şi îi încredinţă unui paznic 
maşina ei închiriată. li spuse portarului că venise acolo pentru a 
lua prânzul, trecu prin holul de recepţie, apoi coti brusc la 
dreapta, pe lângă standul de ziare şi cafenea, îndreptându-se 
spre uşile ce dădeau în Hanover Street. Merse pe jos de-a lungul 
câtorva cvartale de pe Fayette şi se opri la căruciorul unui 
vânzător de hot dog. Cumpără un pepsi şi îl sorbi, cu ochii aţintiţi 
asupra clădirii sediului central. Dintr-un îndepărtat turn orologiul 
bătu ora. 

Când se aflase în Virginia de Vest, îi fusese greu să reziste 
tentaţiei de a goni de-a dreptul spre Atlanta. Dar imaginea lui 
Mollie, obsedând-o, o făcuse să stea şi să se gândească - să se 
gândească aşa cum ar fi gândit Mollie. 

Revenind la motelul 6, Rachel îşi impusese să se retragă cu 
câţiva paşi şi să analizeze în mod cinstit evenimentele care se 
desfăşuraseră. Toate fuseseră puse în mişcare de către un singur 
element: faptul că Rachel îi spusese lui Mollie ce îi şoptise ei 
Dunn când zăcea pe moarte în depozitul acela de pe chei. Asta 
era ceea ce o îndemnase pe Mollie să schimbe imediat locurile în 
care îi ascunsese pe Copeland şi pe Underwood, să meargă apoi 
împreună cu ea la Los Angeles... să se înapoieze la Washington 
doar pentru a-şi găsi asasinul care o aştepta. 

Mollie se întoarse ca să distrugă dosarul lui Dunn. Jessup şi 
CID-ul le spuseseră celor din QRT că Dunn era curat, dar după ce 
auzise ce avea de spus Rachel, Mollie bănuise contrarul. Numai 
că niciodată nu ajunsese să dovedească asta. 

Stând în camera motelului, cu zgomotul monoton al traficului 
de pe autostradă răzbătând prin ferestre, Rachel ştiu că va fi 
datoare să termine treaba lui Mollie. Dar dosarul lui Dunn se afla 
la Fort Belvoir, de unde îi era imposibil să-l obţină. Acest fapt în 
sine oferise un motiv în plus pentru a se duce de-a dreptul la 


175 


Atlanta. Cu toate acestea, un glas şoptit continuase să o sâcâie, 
spunându-i că scăpa din vedere ceva, sugerându-i că dacă s-ar 
duce la Copeland, ar subaprecia-o pe Mollie. 

Abia în dimineaţa următoare, după ce dormise câteva ore, 
făcuse Rachel legătura. Stând sub duş, cu gândurile încă 
neadunate şi neconcentrate, se revăzuse brusc pe acoperişul 
fierbinte al depozitului acela din Baltimore, amintindu-şi cum îl 
văzuse pe Dunn prima dată, venind cu maşina şi coborând din 
marele lui Suburban. 

Și cine se aflase lângă ea, pe acoperişul acela? Comandantul 
QRT, Robert Burns. 

Căruia îi trimisese Jessup dosarul lui Dunn. Pe care Burns ar 
trebui să-l mai aibă. 

Rachel îşi duse la buze cutia rece de aluminiu, mai bău puţin şi 
dintr-odată gustul i se păru prea dulce. Aruncă pepsi într-o cuvă 
de materiale pentru reciclare şi se îndreptă cu paşi repezi spre 
colţul străzii. 

Nu putea fi sigură că Burns mai avea dosarul, dar se gândea 
că existau şanse bune în acest sens. Trecuseră doar trei zile de 
când îl primise el de la Jessup. Dacă Jessup nu precizase cumva 
ca Burns să i-l înapoieze imediat - lucru de care Rachel se îndoia 
- dosarul ar trebui să fie şi acum îngropat undeva sub hârtiile de 
pe biroul comandantului. 

Ajunsă la colţ, Rachel rămase în urma mulţimii şi traversă în 
grabă strada. Clădirea sediului central se înălța posomorită 
deasupra ei, blocând lumina soarelui. Ea îşi croi drum printre 
grupurile de oameni ce se îndreptau spre intrarea în clădire. 

Dar nu faptul că Burns ar mai fi avut sau nu dosarul era cea 
mai importantă preocupare a ei. Stând la rând ca să treacă prin 
detectorul de metale, Rachel îşi dădu seama că CID trebuie să fi 
difuzat un AWOL referitor la ea. Din punct de vedere tehnic, ea 
absentase nemotivat vreme de patruzeci şi opt de ore. Dar cât 
de departe ajunsese alerta? Probabil că CID adusese la 
cunoştinţă interesul său faţă de ea autorităţilor de aplicare a legii 
locale, poate chiar şi federale. Dar oare şi comandantului QRT 
din Baltimore? 

Rachel urma acum la rând. Era în uniformă, cu o mare 
cantitate de alamă care să declanşeze detectorul. Paznicul 
responsabil cu securitatea îi luă legitimaţia şi îi făcu semn să 
treacă pe lângă detector. Se uită cu atenţie la fotografie, apoi la 
faţa ei şi în cele din urmă trecu bagheta peste trupul ei. 

— Pare în ordine, spuse, înapoindu-i legitimaţia. 


176 


Dacă n-ar fi fost tonul lui plictisit, Rachel ar fi crezut că omul îi 
făcuse un avans grosolan. 

La capătul holului de primire se afla o zonă despărțită de 
restul spaţiului prin schele acoperite cu prelate grele, utilizate în 
construcţii, pe care şi le amintea de la prima ei vizită. Rachel ştia 
că zona deschisă ducea - la vremea aceea - către postul QRT. 
Acum tot ce vedea era o singură uşă pe care nu scria nimic. 
Dispozitivul cu taste de pe perete, lângă acea uşă, lăsa de înţeles 
că acum aceasta era intrarea principală către anexă. 

Rachel se uită în jos, la cartonul plastifiat din mâna ei. 
Legitimaţia de membru al CID i-ar asigura trecerea prin uşa 
aceea. Dar dacă în circulara armatei fusese inclus şi numele lui 
Burns, nimic din ce poseda ea nu i-ar mai fi îngăduit să iasă iar 
afară. 

Pe măsură ce se apropia de uşă, Rachel simţea cum paşii i se 
încetinesc. Simţurile îi erau încordate, să poată sesiza absolut 
totul: uşoara mişcare a camerei de luat vederi montate pe 
perete, într-un colţ al plafonului; bocănitul monoton produs de 
sute de tălpi din piele călcând în sus şi-n jos în larga casă a 
scării. 

Mollie îl considerase pe Dunn important. Nu vital. Aceasta era 
singura modalitate prin care Rachel putea să ajungă la ceea ce 
Mollie nu văzuse niciodată. Fă-o acum sau pleacă. 

— Ce naiba cauţi aici? 

Apostrofarea răsună ca un bubuit în larma din jurul ei. 

Rachel se răsuci brusc în loc. Burns stătea în picioare la câţiva 
centimetri de ea, cu mâinile în şolduri şi aplecându-se spre faţa 
ei. Rachel luptă împotriva imboldului de a se trage înapoi şi, 
dimpotrivă, făcu un pas înainte, mânjind cu talpa ei lustrul 
impecabil al cizmei lui. Burns sări spre spate ca şi cum ar fi fost 
izbit de cornul unei vite. 

— Fir-ar al dracului, Collins! Ce-i cu tine? 

— Poftim? 

După ce inspectă stricăciunea produsă cizmei sale, Burns îşi 
ridică privirile. 

— Mai exact spus, ce vrei să faci aici? 

Asta nu ştie. 

— Îmi pare rău, spuse Rachel, adăugind apoi ceea ce se 
aştepta Burns să audă. M-aţi luat prin surprindere. 

— Da, cam aşa. Prin urmare? 

— Prin urmare am venit pe-aici ca să iau dosarul acela 
referitor la Dunn pe care vi l-am trimis noi. 


177 


Burns clipi din ochi. 

— Dunn? Oh, drace, ăla! Se uită la ea bănuitor. Ai tăi încă te 
mai pun la lucru? N 

Rachel ştia prea bine unde voia el să ajungă. Işi înălță bărbia, 
aruncându-i cea mai nimicitoare privire. 

— Mai mult sarcini de curierat. Ca asta de acum. 

Se gândea că faptul de a o vedea aşa de mânioasă era, pentru 
Burns, mai plăcut decât să facă sex. El nici măcar nu încercă să- 
şi ascundă bucuria maliţioasă. 

— Il mai aveţi, nu-i aşa? insistă ea. Dosarul? 

— Bineînţeles. Aşteptam ca cei de la armată să trimită pe 
cineva după el. Niciodată nu mi-am închipuit că acel cineva aveai 
să fii dumneata. 

— În vremea din urmă am prilejul să vizitez, în turneele mele, 
o mulţime de clădiri guvernamentale, replică Rachel pe un ton 
înţepat. 

Burns îşi flutură mâna spre ea, semn că trebuia să-l urmeze. 
Apăsă tastele de pe dispozitivul de pe perete formând codul de 
intrare şi cu un zumzet, uşa se deschise. Rachel ţinu pasul în 
spatele lui, parcurgând scurtul coridor ce ducea spre biroul 
sergentului de serviciu. 

— Aşteaptă aici, zise Burns peste umăr, neostenindu-se să-şi 
întrerupă mersul. 

Rachel îşi ridică privirea spre birou, care era instalat pe un mic 
podium şi se pomeni privindu-l mirată pe sergentul de serviciu. 
Era acelaşi bărbat de culoare mătăhălos, cu o faţă rotundă ca o 
lună şi blândă, care fusese acolo în dimineaţa în care o trecuseră 
toate năduşelile în camera destinată interogatoriilor. Pe eticheta 
cu numele lui scria: sergent Tom LaPeer. 

— Pot să vă servesc cu ceva? De exemplu cafea, sau altceva? 

— Mulţumesc. Nu cred că o să stau atât de mult. 

— Sunteţi de la CID, nu-i aşa? 

— Exact. 

El se aplecă peste biroul său şi întinse o mână doar puţin mai 
mică decât o mănuşă de base-ball. 

— Tom LaPeer. 

— Rachel Collins. 

— Sunteţi aici în legătură cu dosarul Dunn. Ştiţi, Burns fierbe şi 
acum de furie pentru ce aţi făcut în noaptea aia. 

— Dacă ar trebui, aş face-o din nou. 

— Cei mai mulţi din detaşament, inclusiv eu, am ascultat 
banda cu desfăşurarea operaţiunilor. Mult, puţin, cât ar valora, 


178 


aveţi sprijinul nostru pentru treaba aceea. 

Rachel dădu din cap, îşi trecu greutatea trupului de pe un 
picior pe altul. 

— Cei de la armată v-au făcut necazuri pentru că a zbierat 
Burns? întrebă LaPeer. 

— Să zicem doar că am avut şi zile mai bune. 

LaPeer clătină solemn din cap. 

— Am auzit despre uciderea acelei doamne ofiţer. O 
cunoaşteţi? 

— Lucram sub comanda ei. Era prietena mea. 

— Îmi pare rău. 

Rachel îl văzu pe LaPeer întinzând mâna să aranjeze nişte 
hârtii. Nu credea că avea să aibă un prilej mai bun decât acesta. 

— Îţi aminteşti ziua în care am fost aici? Era un tip care stătea 
de vorbă cu dumneata. L-am văzut prin fereastra camerei pentru 
interogatorii. Purta o vestă cu emblema „Redskins*”, cred... 

LaPeer îşi rostogoli ochii, apoi se uită înjur să se asigure că nu 
era nimeni îndeajuns de aproape ca să-l audă. 

— Licheaua ne-a băgat într-o mare încurcătură cu povestea 
aia, puteţi să mă credeţi. 

— Cum aşa? 

— Pretindea că era un curier din partea laboratorului poliţiei. 
Avea toate legitimaţiile şi aşa mai departe. Aşa că Burns i-a dat 
probele, numai că tipul era un impostor. Atât el cât şi ce a luat 
au dispărut - hocus pocus! 

— Ştiu că maiorul Smith - dânsa era ofiţerul sub comanda 
căruia lucram - v-a sunat, pe cei de aici, în legătură cu unele 
dovezi în problema cu Dunn. Niciodată nu le-am primit. 

LaPeer pufni dispreţuitor pe nas. 

— Nu-i de mirare. In ziua aia Burns a trebuit să dea o mulţime 
de explicaţii. 

Rachel se apropie mai mult de birou şi îşi cobori glasul. 

— Dar dumneata ai vorbit cu tipul acela - curierul. Trebuie să-i 
fi făcut o descriere bună. 

Chipul lui LaPeer deveni total inexpresiv. Rachel înţelese că 
depăşise limita, trecând la ceva ce LaPeer considera pe bună 
dreptate că nu era deloc treaba ei. Dar el nu întrerupsese orice 
discuţie cu ea. 

— Maiorul Smith şi cu mine am venit aici în căutarea casetei 


37 Piei(le) Roşii - denumire a unei binecunoscute echipe de fotbal 
americane (nota trad.). 


179 


aceleia, era o bandă audio pe care QRT o înregistrase în depozit, 
în timpul acelor evenimente. Până să ajungem noi aici, banda a 
dispărut. Şi la scurtă vreme după aceea maiorul Smith a fost 
victima unui omor. Rachel tăcu o clipă. Dar încă mă mai 
interesează curierul. Există ceva ce mi-ai putea spune despre el? 
Cât de cât? 

LaPeer se uită la ea un timp care lui Rachel îi păru îngrozitor 
de lung. 

— Ce vreţi să ştiţi despre el? o întrebă în cele din urmă. 

Rachel ştia că LaPeer era un om prea inteligent ca să încerce 
să-l prostească. 

— Asta rămâne doar între dumneata şi mine. Sunt nevoită să 
cred că vei respecta acest lucru. 

— Puteţi avea încredere. 

— Actualmente lucrez la un aspect care leagă furtul acelei 
audiocasete de moartea maiorului Smith. Cred că hoţul şi 
ucigaşul ar putea fi una şi aceeaşi persoană. 

LaPeer tăcu ochii mari. In aceeaşi clipă Rachel îl auzi pe Burns 
strigând ceva în apropiere. 

— Dacă Burns a fost săpunit pentru că i-a dat banda unui 
impostor, probabil că ţi-a cerut o descriere a curierului. Acum ţi-o 
cer şi eu. Te rog. 

Dar tocmai atunci uşa din spatele biroului se deschise brusc, 
ca şi cum ar fi luat-o cineva cu asalt. Burns veni cu paşi apăsaţi 
spre Rachel şi îi vâri sub nas un plic sigilat. 

— Dosarul dumitale. Cunoşti drumul spre ieşire. 

Arătă cu mâna spre uşă şi aşteptă ca ea să plece. 

— Aă... domnule comandant? 

— Ce este, sergent? 

— Aţi fost căutat la telefon acum un minut. De la O'Malley. 

Rachel îl văzu pe Burns că ezită, apoi se răsuceşte în loc şi 
porneşte în direcţia din care venise. LaPeer îi făcu semn lui 
Rachel să se apropie iar de birou. 

— O'Malley's este un bar. Burns a tot ciocănit-o pe chelneriţa 
de acolo, una Kelly. Făcu cu ochiul, şmechereşte. Soţia lui nu 
ştie. Deocamdată. 

LaPeer scotoci prin măruntaiele biroului său şi scoase la iveală 
o foaie de hârtie împăturită. 

— Asta-i portretul robot al curierului, pe care l-am făcut pentru 
Burns. Nu-i mare lucru. Când am avut răgaz să mă gândesc la 
asta, am ajuns să cred că tipul era deghizat. O treabă de 
adevărat profesionist. Dar dumneata s-ar putea să reuşeşti să 


180 


scoţi ceva din el, în funcţie de ce altceva mai aveţi. 

Rachel smulse foaia dintre degetele lui LaPeer, făcând-o să 
dispară în buzunarul său. 

— Mulţumesc. 

— Mai e ceva. Burns lasă treaba asta să moară. A încasat-o 
pentru că a fost fraier şi-i al dracului de şucărit. Dacă reuşiţi să 
faceţi legătura între elementele pe care le ştiţi şi descoperiţi 
ceva, să veniţi numai la mine. 


Revenind în biroul său, comandantul Burns se duse la telefon, 
dar nu pentru a vorbi cu blonda Kelly de la O'Malley's. Primul lui 
apel îl puse în legătură cu furgoneta de supraveghere parcată pe 
East Fayette. 

— Subiectul este în drum spre ieşire. Fiţi atenţi. 

— Poţi s-o mai spui o dată. 

In interiorul furgonetei dotate cu covoare, fotolii confortabile şi 
o instalaţie de aer condiţionat, trei oameni stăteau la pândă. Cu 
ochii lipiţi de binocluri fabricate pentru armată şi acum 
îndreptate spre partea de vizavi a străzii. O reperară pe Rachel 
de îndată ce ieşi pe uşă. Banda video începu să se rotească. 

— Am prins-o. Se întoarce spre St. Paul. 

— Cunoaşteţi schema, transmise Burns răspunsul prin radio. 
N-o scăpaţi din vizor, dar lăsaţi-i pe trecătorii de pe stradă să se 
apropie. 

Unul din membrii de supraveghere îi verifică pe roşcata în 
taior bleumarin elegant şi pe amatorul de jogging îmbrăcat cu un 
tricou sport „Annapolis”, care se plasaseră în spatele ofițerului 
urmărit. 

— Trecători chiar în dreptul subiectului. 

— Ţineţi-mă la curent. 

Burns îşi vâri mâna în buzunar şi scoase o bucăţică de hârtie. 
O netezi, întinzând cerneala. Numerele erau puţin şterse, dar el 
tot reuşea să le citească. Acum, la celălalt capăt al liniei se auzi 
un glas. 

— Da? 

— Inspectorul Smith? 

— Cine e la telefon? 

— Comandantul Burns. 

— Ce aţi obţinut? 

— Ce aţi cerut dumneavoastră, domnule. A venit după dosar, 
întocmai aşa cum aţi spus... 

— Unde este acum? 


181 


— Pe stradă. Am doi oameni în spatele ei şi trei în furgoneta 
de supraveghere. 

— Ea nu i-a observat? 

— Nu, domnule. 

— Se îndreaptă spre maşina ei. Spune-le celor din furgonetă. 
Şi pune în joc încă două vehicule. 

— Domnule, pot s-o salut pentru dumneavoastră... 

— Burns. Ascultă cu mare atenţie: Nu vreau să fie arestată. 
Doar urmărită. Şi nu vreau să-i „detecteze” pe oamenii dumitale, 
că ar lua-o la fugă. 

— Şi dacă ajunge pe autostrada interstatală? S-ar putea ivi o 
problemă de jurisdicție. 

— N-o să fie nici o problemă. Vouă v-ar prinde bine o victorie 
aici, nu-i aşa? După încurcătura cu banda? 

Urechile lui Burns erau stacojii. Era un om căruia repede îi 
sărea ţandăra, dar acum nu voia să-şi iasă din fire. Acest 
inspector Smith, cine dracu' o fi fiind în realitate, stătea cu 
siguranţă de-a dreapta lui Dumnezeu. Ordinul de a „acorda toată 
cooperarea posibilă fără a pune întrebări sau fără a ţine seama 
de resurse” venise de la însuşi comisarul de poliţie. 


182 


16 


Rachel se înapoie cu paşi repezi spre Omni. Un grup de copii 
de şcoală tocmai ieşise dintr-un autobuz de excursii, lângă uşile 
de intrare, aşa că ea îi ocoli, făcându-şi drum către intrarea 
secundară. 

lnăuntru, se strecură într-o toaletă cu acces din holul de 
recepţie şi se sprijini de peretele rece, placat cu faianţă. 
Genunchii îi tremurau şi vârfurile degetelor îi erau lipicioase pe 
dosarul pe care i-l dăduse Burns. Il puse pe măsuţa de toaletă, 
apoi se aplecă deasupra chiuvetei, îşi stropi faţa cu apă şi îşi 
aranjă părul trecându-şi degetele prin el. 

Adolescenţii încă nu invadaseră holul de recepţie, dar Rachel 
auzea zarva lor. Conducătorul grupului dădea instrucţiuni printr- 
un megafon în timp ce ei îşi porneau casetofoanele şi se 
îngrămădeau să-şi ia bagajele. Larma o urmări până în localul 
cafenelei, chiar şi până la masa din colţ la care se aşeză, mai în 
spate şi unde comandă o cafea neagră. 

Câteva clipe stătu complet nemişcată, cu ochii închişi, 
amestecându-şi cafeaua - amestecând până când tot ce auzea 
nu mai fu decât clinchetul linguriţei lovindu-se de ceaşca de 
porțelan. In cele din urmă luă o sorbitură, scoase cu discreţie 
dosarul lui Dunn şi-l puse pe şervetul de hârtie. 

OK, Mollie, ajută-mă să rezolv asta. Ce anume căutai tu? 

Rachel citise sute de dosare de felul acestuia, toate organizate 
în acelaşi mod, toate prezentate în acelaşi stil sec şi monoton 
propriu armatei. Chiar şi cele şase recomandări elogioase pe 
care le primise Dunn din partea unor ofiţeri superiori erau lipsite 
de orice sclipire. 

Rachel răsfoi o dată totul, sorbi din cafea şi o luă de la capăt. 

Antecedentele lui Dunn nu erau ieşite din comun. Fiul mai 
vârstnic al proprietarului unui magazin de obiecte casnice din 
Dallas, fusese un elev bun în liceu. Materiile la care avea 
rezultatele cele mai bune: activitatea de atelier şi mecanica 
auto. Se înrolase în armată la două zile după absolvirea liceului. 

Armata era binecunoscută pentru felul în care îmbina în mod 
greşit talentul înnăscut cu sarcinile încredințate: un fotograf 
iscusit sfârşea prin a ajunge la şcoala de tanchişti; un bucătar se 
pomenea că-l trec toate năduşelile printre artilerişti. Dar în cazul 


183 


lui Dunn sistemul fusese eficace. Primise o calificare superioară 
în materie de mecanică, mai întâi în domeniul mijloacelor de 
transport pe patru roţi, apoi săltase până la vehiculele de luptă 
Bradley şi în cele din urmă trecuse la întreţinerea tancurilor. 
Rapoartele privitoare la calificarea lui îl apreciau ca situându-se 
mult deasupra mediei. De trei ori lui Dunn i se oferise prilejul de 
a se prezenta la examene de candidatură pentru gradul de ofiţer, 
de trei ori refuzase. Rachel reflectă la aspectul acesta. Era posibil 
ca Dunn să nu fi avut deloc ambiția de a avansa. Se putea şi ca 
el să fi fost un ticălos viclean, care îşi făcea cu încetul drum în 
corpul de intendenţă, care, la un anumit nivel, te răsplătea cu un 
permis de tipărire a banilor. 

Când îşi începuse cariera în cadrul CID, Rachel fusese 
surprinsă să descopere că rangul şi dosarul - nu ofiţerii - erau cei 
care ocupau posturile din centrele de calificare în domeniul 
calculatoarelor din cadrul armatei. „Gândeşte-te la asta”, îi 
spusese Mollie. „Cei mai mulţi dintre tipii aceştia au o bună doză 
de şcoală a vieţii. Ei ştiu că foarte curând întregul inventar, 
contabilitatea, achiziţionarea şi transferurile vor fi computerizate. 
Gata cu registrele şi creioanele, gata cu ordinele scrise de mână, 
care pot fi făcute de mântuială sau rătăcite. Indivizii aceştia au 
nevoie să ştie cum va funcţiona un calculator. Şi unii sunt puţin 
mai ambiţioşi. Vor să utilizeze computerele pentru a trage pe 
sfoară sistemul - o performanţă superioară.” 

Rachel îşi petrecuse îndeajuns de numeroase ore târzii în faţa 
ecranului pentru a deveni mult mai iscusită decât sergenţii de la 
aprovizionare, care, apăsând pe o tastă, puteau să facă să 
dispară de la Fort Benning patru sute de lăzi cu mitraliere M-16 
doar pentru a reapărea ca prin magie la Juarez, în Mexic, în 
mâinile unor traficanţi de droguri. 

Ceva asemănător cu ceea ce încercase Dunn să facă la 
depozitul acela, numai că la o scară mai mică. Dar Dunn era mai 
mult decât un hoț. El era talentat şi demn de încredere. Unii se 
uitaseră în viața lui şi le plăcuse ceea ce văzuseră. Dunn avea 
ceva ce le putea oferi. Ţie ce îţi oferă? 

Rachel se uită la ceasul de la mână. Şi-l imagină pe Steven 
Copeland nedezlipindu-şi ochii de pe telefon, aşteptându-l să 
sune. Ştia că trebuia să se grăbească, dar nu-şi putea permite să 
fie imprudentă. 

Un profil psihologic i-ar fi fost de ajutor, dar nu exista nici unul. 
Dunn nu fusese niciodată implicat într-o activitate care să fi 
necesitat o mai profundă verificare a trecutului său, din punct de 


184 


vedere al securităţii. 

Şi acesta e motivul pentru care nimeni nu a intuit că era 
posibil să fi fost membru al unui grup rasist. 

Rachel ştia că unii oameni din armată împărtăşeau 
convingerile lui Dunn. Incă de când cu incidentul de la Oklahoma 
City şi deraierea intenţionată a unui tren Amtrak în Arizona, CID 
acordase o mare atenţie posibilelor legături dintre grupurile care 
susțineau supremaţia albilor şi personalul armatei. Numărul de 
simpatizanți rasişti în uniformă era minuscul, dar câtă vreme 
erau implicate persoane din conducere, chiar şi unul singur era 
prea mult. 

„... am contribuit la văârârea în groapă a _ticălosului ăla 
negru...” 

Cum ai făcut asta, Dunn? Cine te-a găsit, a venit la tine şi te-a 
„periat” întocmai pe gustul tău? 

Rachel îşi roti privirile prin cafenea, apoi răsfoi iar paginile 
până la cele mai recente misiuni încredințate lui Dunn. 

Fort Riley, Kansas. Dunn fusese trimis acolo pentru a 
experimenta nişte mecanisme pe tancul Abrams M-1. 

Pe urmă înapoi la Belvoir... 

O jumătate de pagină de text tipărit pe imprimanta unui 
calculator zbură dintre file când Rachel le răsfoi. Ea o ridică de 
pe pardoseală, o puse cu grijă deasupra dosarului şi o studie. 

Textul era o adăugire la lista locurilor în care lucrase Dunn în 
decursul ultimelor opt luni. In martie fusese trimis la Fort Bragg, 
în Carolina de Nord, pentru şase săptămâni de instruire intensivă 
în materie de întreţinere a elicopterelor de vânătoare Apache. 
Terminase cursul cu calificativul „excelent” şi fusese ales să 
rămână pentru o instruire suplimentară în domeniul navelor 
aeriene cu aripi fixe. Acest al doilea raport îi acorda permisul pe 
baza căruia putea să lucreze pe toate aparatele de zbor până la 
C-12 inclusiv, acesta din urmă fiind versiunea pentru armată a 
avionului cu reacţie şi cu mare rază de acţiune Lear. 

Referirea la avionul C-12 se înfipse în mintea lui Rachel ca un 
burghiu. Insemna ceva. Dar ea nu reuşea să facă legătura. 

Treci mai departe. Dunn se pricepea la avioane. Şi ce altceva? 

Verifică încă o dată toate documentele privitoare la locurile de 
muncă ale lui Dunn, apoi puse deoparte paginile acelea şi reveni 
la una prin care abia se uitase: lista concediilor lui Dunn. 

După ce terminase cursurile de la Fort Bragg, Dunn avusese o 
permisie de o săptămână. Plecase la data prevăzută, dar se 
înapoiase la Bragg la mai puţin de şaptezeci şi două de ore după 


185 


aceea. De acolo fusese transportat cu avionul la baza aviaţiei 
militare Andrews, de lângă Washington... 

Şi figura în rapoarte ca înlocuitor al şoferului generalului Griffin 
North, al cărui şofer îşi pierduse un picior în urma unui accident 
rutier în care vinovatul fugise de la locul faptei. 

Rachel trase adânc aer în piept. Dunn fusese şoferul lui North 
vreme de două zile. Dunn se lăudase că l-ar fi vârât pe North în 
groapă. North fusese ucis într-un accident de avion... un C-12. 
Ale cărui mecanisme erau cunoscute de Dunn ca-n palmă. 

— Te-am prins, şopti Rachel. Te-am prins, te-am prins, te-am 
prins! 

Strânse la loc dosarul, se îndreptă spre biroul casierei şi îi 
întinse acesteia o bancnotă de zece dolari. 

— Puteţi să-mi schimbaţi în monede de câte douăzeci şi cinci 
de cenți, vă rog? 

Coridorul era mărginit de mici magazine - o florărie, un birou 
de închiriere a maşinilor, un stand de ziare şi o mică agenţie de 
voiaj. Bărbatul de vârstă mijlocie şi supraponderal, în cămaşă cu 
mâneci scurte şi cu o cravată pătată continuă să ciocănească 
tastatura calculatorului său. 

— Mă ocup de dumneavoastră într-o secundă. 

Rachel socoti un minut întreg până când el o onoră cu un 
zâmbet care-i arătă dinţii îngălbeniţi de tutun. 

— la să vedem ce pot face pentru dumneavoastră, doamnă? 

— Există vreun tren expres al companiei Amtrak de aici până 
la Atlanta? 

— Păi, să ne uităm... Un nou păcănit de taste, apoi veni 
răspunsul. Da. Pleacă din Baltimore la cinci şi şapte după- 
amiaza, soseşte la Atlanta la unu treizeci şi două noaptea. Vă 
convine? 

— Nu există nimic mai rapid? întrebă Rachel. 

Funcţionarul agenţiei se uită la ea de parcă i-ar fi crescut 
coame. 

— Asta este expresul. 

— Dar avioane? 

— Dulles sau Baltimore - Washington? 

— B.W. Este cel mai aproape, nu-i aşa? 

— Inî. Din nou la tastatură. Cea mai bună alegere pentru 
dumneavoastră ar fi zborul 457 al companiei Delta. Pleacă peste 
nouăzeci de minute. 

Ea dădu afirmativ din cap. 

— Un dus, vă rog. 


186 


— Sunteţi sigură? Dacă luaţi un bilet dus-întors, cu un popas în 
ziua de sâmbătă, economisiţi aproape o sută de dolari. 

Rachel se strădui să se stăpânească. 

— Atât de mult? Grozav! Hai să fie o înapoiere sâmbătă, spre 
sfârșitul după-amiezi. 

Scoase şase bancnote de cincizeci de dolari şi le puse pe 
tejghea. 

— Trebuie să dau un telefon, să le spun al or mei că sosesc. 
Asta-i de ajuns? 

Funcţionarul îi înapoie una din hârtiile de cincizeci. 

— O să vă fac toate formele pentru plecare de îndată ce vă 
înapoiaţi. Oh, staţi puţin! Cum vă numiţi? 

— Sarah Martindale, strigă ea peste umăr, îndreptându-se 
grăbită către grupul de telefoane din exteriorul barului „Crab 
Catcher Oyster” al hotelului. 

Rachel obţinu legătura cu operatoarea pentru convorbiri la 
distanţe mari, îi dădu numărul hotelului Ritz-Carlton din 
Buckhead şi vâri în fantă destule monede de câte douăzeci şi 
cinci de cenți, să ajungă cât pentru o convorbire de cinci minute. 
Steven Copeland intră pe circuit după al doilea apel. 

— Steven... Sunt... 

— Ai întârziat. Speram să aud veşti de la dumneata acum 
două ore. 

— Imi pare rău că s-a întâmplat aşa. Tocmai am terminat cu 
confirmarea zborului meu spre Atlanta. Steven, te simţi bine? 

— Sigur că da, bine-nţeles. Atâta doar că toată aşteptarea 
asta... 

Dar părea că gâfâie, ca şi cum ar fi alergat sau ar ti făcut 
gimnastică. 

— Vorbeşti de parcă tocmai ai fi venit de la o muncă grea. 

— Eram la baie. Când ajungi aici? 

— Cu puţin înainte de ora două. Cât de departe e hotelul faţă 
de aeroport? 

— La aproximativ douăzeci de minute. Dar o să fie oră de vârf. 

— Acordă-mi cel mult o oră. O să te sun din holul hotelului, 
OK? 

— Vreau pur şi simplu să se termine povestea asta. 

In glasul lui nu exista nici un tremur, dar Rachel îi simţea 
teama, tot aşa de palpabilă ca şi când i-ar fi pipăit pulsul. 

— Şi eu la fel, Steven. Te descurci perfect. Nu-ţi pierde 
speranţa. Ne vedem peste câteva ore. 

— Sună-mă dacă avionul are vreo întârziere. 


187 


— Aşa o să fac. 

Rachel puse receptorul în furcă şi lăsă să-i scape un uşor 
fluierat. Steven Copeland îşi pierdea rapid autocontrolul. 

Se uită la ceas: era timpul să plece. Inainte de a face drumul 
cu maşina către aeroportul Internaţional Baltimore-Washington, 
mai trebuia să-şi ia biletul de avion şi să-şi recupereze sacoşa de 
pânză din automobilul închiriat. Ceea ce ar fi vrut ea să facă 
putea să aştepte, dar nu era în stare să reziste. 

Rachel scoase foaia tipărită de imprimantă şi urmări cu 
degetul până ajunse la numărul de telefon prin care putea fi 
contactat Dunn şi pe care îl lăsase acesta atunci când plecase în 
ultimul lui concediu. Imediat după ce îşi terminase stagiul ca 
şofer al lui North; chiar înainte ca North să fi plecat de la baza de 
aviaţie militară Andrews spre California. Introduse în aparat o 
monedă de douăzeci şi cinci de cenți şi formă numărul. 

— Numărul pe care l-aţi format este desfiinţat. Vă rugăm să 
apelaţi la serviciile operatoarei pentru a primi relaţii. 

Rachel trânti receptorul în furcă, simțind cum senzaţia de 
anticipare îi strânge stomacul transformându-l într-un ghem rece 
şi acru. Acum era în întârziere. 

Funcţionarul de la agenţia de voiaj se afla în faţa biroului său, 
uitându-se într-o parte şi-n alta a coridorului. Zâmbi când o văzu 
pe Rachel alergând spre el, apoi se trase repede înapoi când ea 
trecu în goană pe lângă el smulgându-i biletul din mână şi 
plecând tară măcar să mai arunce o privire în urmă. 


Femeia în taior bleumarin, cu înfăţişare de om de afaceri, se 
transformase într-o amatoare de jogging înjur de treizeci şi ceva 
de ani, cu echipament complet, inclusiv nişte haltere de un 
kilogram învelite într-un plastic bleu. Sportivul din Annapolis 
devenise un tânăr profesor cu ochelari care purta o geantă de 
umăr tip „Lands' End.” Femeia fu cea care identifică „subiectul” 
urmăririi în clipa când acesta îşi scotea din portbagaj sacoşa, ieşi 
din parcajul hotelului şi se îndreptă spre curtea pentru 
autovehicule. 

— Se descotorosește de maşină, spuse în radioemiţătorul ei. 

Omul de serviciu în furgoneta de supraveghere îi răspunse 
imediat. 

— Roger. N-o pierdeţi din ochi. Profesore, apropie-te ceva mai 
mult. N-o pierde printre copiii ăia. 

Profesorul traversă agale strada şi în clipa aceea un autobuz- 
navetă al aeroportului intră în goană în curtea pentru 


188 


autovehicule. Echipa din furgonetă începu să se îngrijoreze. 

— Ce vezi, profesore? 

— Autobuzul descarcă un grup de călători. S-ar părea că 
tocmai a aterizat un nenorocit de 747 de la Tokyo. Aşteaptă o 
clipă. 

Profesorul se îndreptă spre marginea grupului, devenit acum 
un amestec de asiatici şi adolescenţi surescitaţi. 

— Nu reuşesc s-o văd, transmise el, autobuzul împiedicându-i 
vederea. 

— Tu, alergătoareo? 

— Am prins-o, răspunse cu glas calm femeia: amatoare de 
jogging. Sunt chiar aproape de ea. 

Profesorul îşi urmări cu privirea partenera în timp ce aceasta 
înainta cu paşi săltaţi de-a lungul trotuarului, paralel cu grupul. 
Apoi femeia găsi o breşă în grupul de sosiți şi sări printre ei, 
ajungând pe o peluză în pantă care despărţea trotuarul de curtea 
pentru vehicule. Adolescenţii o primiră cu urale pe alergătoare, 
care îşi continuă drumul spre autobuz; mijindu-şi ochii, japonezii 
îndreptară spre ea aparatele de fotografiat şi începură să facă 
poze. 

— Aproape că am terminat de coborât, raportă femeia către 
furgonetă. Subiectul în raza de vedere. Tăcu o c/ipă. Un grup de 
călători pentru plecare tocmai a sosit, aşteptând să se îmbarce. 
Profesore, ai face mai bine să vii aici. 

— Alergătoareo, care-i problema? 

— Incă nu e nici una. Dar s-ar putea să ai una dacă nu-l 
aduceţi pe profesor în autobuzul ăsta şi un elicopter în aer. Eu 
una sunt a dracului de sigură că nu pot urca la bord. 

— De ce spui asta, alergătoareo? 

Femeia îşi încetini alergarea, apoi se opri, se aplecă de mijloc 
şi oferi un spectacol de masaj al tendoanelor de la genunchi. Pe 
trup îi curgea o transpiraţie abundentă. Micul grup care acum se 
îmbarca în autobuzul-navetă nu-şi lua ochii de la ea. 

Buzele femeii abia dacă se mişcau şi ochii ei, înălţaţi, nu o 
scăpau nici o clipă din vedere pe Rachel Collins, în timp ce 
aceasta îi dădea şoferului sacoşa ei de pânză pentru a fi pusă în 
compartimentul destinat bagajelor. 

— Pentru că dacă v-aţi fi ostenit să verificaţi panoul cu 
destinaţia, aţi şti că ăsta e un autobuz-navetă al aeroportului. 

Când auzi agitația din furgonetă, alergătoarea îşi înălţă 
privirile şi zâmbi la vederea partenerului ei, profesorul, care 
înainta cu greu prin mulţime, gonind către autobuz. 


189 


x 


— Smith la telefon. 

— Aici Burns. Tipa se mişcă, îndreptându-se spre aeroportul 
Baltimore - Washington. 

Logan Smith se întoarse cu spatele când un tractor de avioane 
cu reacţie trecu huruind pe lângă uşa deschisă. In hangarul de pe 
aeroportul Andrews era cald şi lipsă de aer. La o depărtare de 
şase metri, stând lângă un Gulfstream al FBl-ului, se afla 
echipajul. Membrii acestuia aşteptaseră mai bine de două ore ca 
Smith să dea semnalul de plecare. Privirile pe care le îndreptau 
spre el le reflectau nerăbdarea. 

Smith îşi ţinu receptorul la ureche în timp ce îşi înclina gâtul 
spre spate ca să se uite la grinzile metalice încrucişate care 
susțineau acoperişul hangarului. Făcuse un început prost cu 
Burns şi acum comandantul QRT îl punea să plătească, prin 
mijloacele răzbunătoare şi meschine care-l puteau irita pe un om 
grăbit. 

Smith îşi făcu un punct de onoare din a nu ridica tonul, 
păstrându-şi-l calm, profesional. 

— Înţeleg că oamenii dumitale îi urmăresc maşina? 

— Nu-i necesar. Nu se află în maşina ei. Smith simţea 
batjocura din spatele cuvintelor. Este în autobuzul aeroportului. 
Am un om la bord, două unităţi care urmăresc maşinile fără nici 
un însemn şi un elicopter. 

— Vom avea nevoie de cineva la aeroport, care să afle încotro 
se îndreaptă. 

— Da, domnule, ar fi o precauţie adecvată. 

— Precauţie? 

Smith ştia că Burns avea să-i dea o lovitură, numai că nu ştia 
cum. Dar când aceasta veni, pur şi simplu zâmbi. 

— La asta se va limita totul. In cadrul hotelului exista o 
agenţie de voiaj. Domnişoara Collins a dumitale se îndreaptă 
spre Atlanta, călătorind sub numele de Sarah Martindale. 


Când Lucille intră iar în legătură cu Smith, Gulfstream-ul se 
afla pe pista de decolare, fiind primul avion care urma să-şi ia 
zborul. 

— O fi fiind Burns un cretin, dar cunoaşte bine situaţia, spuse 
ea. Compania Delta are o Sarah Martindale în zborul 457 cu 
direcţi a Atlanta. 

— Asta nu-i prea bine, replică Smith. 


190 


Trase adânc aer în piept când avionul scoase un zgomot 
puternic gonind de-a lungul pistei de decolare şi se avântă spre 
cer. 

— Un bilet înseamnă ceva, dar ei trebuie să se încredinţeze că 
Rachel Collins prezintă tichetul de îmbarcare. Pot ei să confrunte 
permisul cu biletul? 

— Rămâi pe fir. O să vorbesc cu ei. 

Smith ascultă descărcările statice de pe circuit în vreme ce 
avionul ieşea ca o rachetă dintr-o zonă de turbulenţe. Motoarele 
gemură când pilotul le spori acceleraţia. 

— Logan, mai eşti acolo? 

— Dă-i drumul! 

— Un agent verifică chiar acum biletele. Stai aşa... îmi parvine 
o informaţie. 

Smith se uită prin fereastra de plexiglas la avioanele pentru 
transportul mărfurilor şi cele pentru pasageri care zburau peste 
Northwest Harbor. Simţi un gol în stomac când avionul cu reacţie 
viră la stânga, pornind către sud-vest. 

Lucille reveni pe fir. 

— Tocmai au închis uşile avionului 457. Aterizare în Atlanta la 
ora unu şi patruzeci şi şase de minute. O anume Sarah 
Martindale se află în mod categoric la bord. Descrierea ei se 
potriveşte cu cea a lui Collins. 

— OK. Acum vreau să faci altceva. Burns şi cu mine ne-am tot 
călcat reciproc pe picioare. El ar putea pur şi simplu să se ducă la 
Jessup cu ceea ce am aflat până acum. Nu am chef ca Fort 
Belvoir să pornească la atac cu toată forţa. 

— Vrei să-l fac pe Jessup să nu se grăbească? 

— In chip de curtoazie. Collins este de-a lui. Poate că va sta 
deoparte dacă ştie ce se întâmplă. 

— Şi dacă se opune, pretinzând că vrea să participe? 

— Convinge-l cu vorbă bună să renunţe. 


Inginerul urmărise operaţiunea QRT din momentul în care 
Jessup trimisese pe teren echipa lui de supraveghere. QRT încă 
mai utiliza vechile radiouri de frecvenţă foarte înalte şi frecvenţe 
demodulate. Asta ferea operaţiunea de antenele de radiolocaţie 
ale poliţiei, dar nu făcea faţă echipamentului pe care-l avea la 
dispoziţie Inginerul. Lucrurile deveniseră mult mai uşoare, 
deoarece agenţii care acționau sub acoperire discutau deschis, 
referindu-se la Collins spunându-i pe nume. Inginerul îşi zise că 
ar fi fost interesant să audă convorbirea dintre Burns şi Smith, 


191 


dar nu fusese timp pentru a instala o derivație pe liniile 
interurbane ale QRT. 

Dintr-o transmisie a QRT în urmă cu douăzeci de minute 
reieşea că Rachel Collins se afla la o poartă a companiei Delta de 
pe aeroportul Baltimore - Washington. Agentul care vorbea 
menţionase din fericire numărul zborului, pe care Inginerul îl 
verificase imediat cu graficul intern al companiei aeriene Delta. 
Ultima transmisie, cu doar două minute în urmă, confirma că 
Rachel se afla la bord şi că avionul cu reacţie se depărta de 
poartă. 

Acum sosea apelul pe care îl aşteptase Inginerul. 

— Aţi pierdut-o. Fata a plecat de la Baltimore, îndreptându-se 
spre... 

— Ştiu încotro se îndreaptă, reteză Inginerul vorba celuilalt. 

| se păru că sub calmul glasului lui Esterhaus sesizează panică. 

— Şi Smith e pe aeroportul Andrews, continuă Esterhaus. 
Tocmai a decolat avionul cu reacţie al FBI în care se află el. Ce-ţi 
mai rămâne de făcut acum? 

Inginerul izbucni în râs. 

— Lui Smith îi trebuie două ore ca să ajungă la Atlanta. Pe de 
altă parte, eu... 

Se uită afară, prin hubloul avionului. La mai bine de cinci sute 
de metri sub el, Munţii Apalaşi se întindeau precum vertebrele 
unui străvechi zeu adormit. Socotea că în momentul acela se afla 
la aproximativ o sută zece mile la nord de Greensboro, Carolina 
de Nord. 

— ... eu voi fi la Atlanta peste patruzeci de minute. Dacă aş fi 
în locul dumitale, domnule judecător, aş rămâne treaz şi aş 
urmări ştirile serii. Va fi interesant. 


192 


17 


Zborul părea să nu se mai sfârşească niciodată. Totul conspira 
s-o enerveze: sforăitul umed al grăsanului de lângă ea, de pe 
locul de lângă hublou; urletele unui copil pe care nimic nu le 
potolea, cu câteva scaune mai în spate; figurile dure şi îmbufnate 
ale stewardeselor, care lucrau într-un avion plin la toată 
capacitatea şi care trânteau pahare de plastic în găleata cu 
gheaţă, vărsând pe alături băuturile şi străduindu-se să facă rost 
de mărunţiş pentru a da restul. 

Rachel îşi modifică poziţia ca să evite curentul de aer îngheţat, 
ce sufla peste creştetul ei. Incercă să-şi concentreze gândurile 
asupra lui Dunn, asupra celui mai preţios şi celui mai descurajant 
lucru pe care-l aflase ea în legătură cu el: numărul de telefon 
deconectat. Işi aminti că Mollie o avertizase să fie precaută în 
privinţa instinctului, spunându-i cum acesta avea tendinţa de a 
nu ţine seama de fapte. Dar Rachel era convinsă că numărul 
acela constituia o legătură directă între Dunn şi cel care îl 
angajase ca să-l ucidă pe Griffin North. 

A-| descoperi pe cel care fusese la celălalt capăt al acelui fir 
telefonic era o altă problemă. Legitimaţiile ei militare n-ar fi avut 
nici un efect la compania Bell Atlantic. Inchise ochii. 

Numărul putea să aştepte. Era ca o amprentă, imposibil de 
şters; persoana căruia îi aparţinea nu putea să modifice sau să 
distrugă legătura sa cu el. 

Steven Copeland. Asta era cel în privinţa căruia trebuia să-şi 
facă griji. El avea nevoie de încurajare şi liniştire. Rachel va 
trebui să preia conducerea din clipa în care avea să dea ochii cu 
el, să-i dea riposta cuvenită când el ar încerca s-o ia tare, să-l ia 
cu binele arătându-i şi convingându-l să facă ceea ce voia ea. 

Ar fi preferat să-l ţină pe Copeland în continuare la Atlanta, dar 
el dăduse deja dovadă de un intens neastâmpăr. Trebuia să-i 
ofere o alternativă pe care el s-o considere sigură şi confortabilă. 
Cea la care se gândea Rachel era de a-l reuni cu Beth 
Underwood. Aducerea lui Beth în scenă avea să-l calmeze. De 
asemenea avea să-i dea lui Rachel un posibil aliat, o persoană 
care putea să fie mai raţională şi care ar fi în stare să-l convingă 
pe Copeland să continue programul - acesta constând, în primul 
rând, într-o lungă şedinţă în faţa unui magnetofon. Era absolut 


193 


vital ca Rachel să afle din sursă directă ce anume îi spuseseră lui 
Mollie informatorii ei. Pentru a obţine acele informaţii, Rachel era 
pregătită să facă promisiuni formidabile şi să alimenteze cele 
mai imposibile visuri. Avea să le reamintească lui Copeland şi lui 
Beth că nişte dovezi solide referitoare la ceea ce ştiau ei, la care 
s-ar adăuga respectarea instrucţiunilor lui Rachel, constituiau 
pentru ei cea mai bună speranţă de a rămâne în viaţă. 

Instalaţiile hidraulice gemură, trenul de aterizare se fixă cu o 
bufnitură şi avionul viră scurt. Privind în jos pe hublou, Rachel 
văzu lumina portocalie a Atlantei profilându-se pe cerul nopţii. Se 
gândi la Mollie, rece şi sfârtecată, mai presus de milă sau lacrimi. 
Işi făgădui în sinea ei că nu se va repezi la Copeland, încercând 
să-i smulgă adevărul. Avea să-şi aţintească privirile asupra prăzii 
mai mari, asupra curierului. Şi nu avea să-şi găsească odihna 
până când acesta nu avea să fie prins şi vântul nu avea să-i 
fluiere prin oase. 


— Ni s-a dat drum liber, domnule. Delta 457 se află deja la 
poartă. 

Logan Smith abia auzi prin difuzoare glasul iritat al pilotului. 
Se sili să-şi descleşteze pumnii şi se uită în jos, la avionul parcat 
la porţile terminalului, în timp ce avionul cu reacţie al FBI se 
îndrepta spre pista betonată. 

Se grăbise şi plătise preţul. Smith îl instruise pe pilot să 
adopte o altă rută spre Atlanta, una care ar fi făcut ca avionul cu 
reacţie guvernamental să aterizeze cu cel puţin cincisprezece 
minute înaintea avionului comercial. Dar chiar la sud de Cape 
Hatteras dăduseră de o neaşteptată şi puternică linie de furtună, 
pierzând minute preţioase în cart pilotul căutase un coridor liber 
care să ocolească furtuna localizată. 

Smith luă telefonul instalaţiei de intercomunicaţii. 

— Vei parcă chiar lângă 457, îi spuse pilotului. 

— Da, domnule. Dar turnul de control nu este încântat de asta. 

— Lasă-mă pe mine la sol şi pe urmă fă ce-ţi spun ei. 

Avionul ateriză rapid şi dur. Smith aşteptă până se atenuă 
scrâşnetul frânării şi abia atunci formă repede numărul lui 
Lucille. 

— Sunt la sol. Ce se întâmplă? 

— Abbot este la faţa locului, îi spuse Lucille. Are şase oameni 
de la biroul regional, trei bărbaţi şi trei femei. Zice că tu răspunzi 
pentru orele suplimentare. 

Smith schiţă un vag zâmbet. Chris Abbot îi era prieten, încă 


194 


din timpul petrecut împreună la Academie. Îşi urmaseră fiecare 
drumul său în cadrul Biroului, dar îşi făcuseră un punct de onoare 
din a-şi relua relaţiile ori de câte ori se înapoia Smith în Est. 
Abbot era omul numărul doi din biroul de la Atlanta şi se ocupa 
de operaţiunile din sud privind falsurile. Echipele lui de oameni 
care lucrau sub acoperire erau dintre cele mai bune din ţară. 

— Spune-i că voi fi la poarta 23 A peste zece minute, zise 
Smith după care adăugă: Ai făcut o treabă foarte bună, Lucille, 
coordonând asta. 

— Şi într-una din zilele astea s-ar putea chiar să capăt o 
mărire de salariu. Baftă, Logan! 

Avionul rula rapid pe pistă, zumzăind pe lângă jet-urile 
comerciale parcate, ale căror semnalizatoare roşii de coliziune 
clipeau, în timp ce toate geamurile cabinelor de pasageri erau 
aprinse. Unele erau îndeajuns de aproape pentru ca Smith să 
vadă chipuri ce se uitau afară, la avionul pentru VIP-uri. 

Avionul se opri, legănându-se. Smith cobori în fugă rampa, 
apoi încetini până la un pas grăbit, mergând în urma unui ofiţer 
de poliţie în uniformă din cadrul personalului aeroportului. 
Trecură direct printr-o uşă, apoi urcară în fugă o scară metalică 
până la o ieşire în caz de urgenţă. Polițistul îşi folosi cheia pentru 
a deconecta dispozitivul de alarmă, apoi descuie uşa. Smith ieşi 
în holul principal al aeroportului. 

— Hei, Logan! De mult nu ne-am văzut. De ce-ai întârziat? 

Chris Abbot începuse să chelească şi avea trăsăturile uşor de 
uitat ale unui funcţionar DMV:. 

Ochii lui erau cei care îi trădau inteligenţa ascuţită. 

Smith strânse mâna lui Abbot fără a se opri din mers. 

— Îţi rămân dator pentru asta. 

— Nici o problemă. Lucille m-a prins într-o zi mai puţin 
încărcată. Vrei să afli amănunte în legătură cu doamna? 

— Te rog. 

— Am depistat-o la poartă şi am mers pe urmele ei până la 
banda de recuperare a bagajelor. Avea o singură sacoşă de 
pânză, tipul standard pentru armată. Nu s-a dus să închirieze 
vreo maşină - a preferat un taxi. Abbot se uită la ceasul său de 
mână. Cam în urmă cu un minut a pornit pe autostrada 
interstatală l-85. 

— Unde duce asta? 


33 Department of Motor Vehicles - Departamentul Vehiculelor 


Motorizate (nota trad.). 
195 


— Pur şi simplu aproape nicăieri. Fata ar putea să coboare la 
una din ieşirile de la periferie, sau să continue către intersecţia 
cu l-75. 

— Ce-i acolo? 

— Buckhead, districtul „şic” şi scump. Ceea ce mă face să mă 
gândesc că e posibil ca ea să se ducă la o locuinţă particulară. 
Asta să fie? 

Smith ocoli un grup de turişti europeni guralivi. O reşedinţă 
particulară n-ar fi avut nici un sens. Nimic din dosarul lui Collins 
nu arăta că ea ar fi fost vreodată la Atlanta sau că ar fi avut vreo 
legătură cu oraşul. 

— Nu cred. Şi dacă ar rămâne pe l-85? 

— Atunci ar însemna că se îndreaptă spre Decatur, sau merge 
mai departe, spre aeroportul DeOalb din Peachtree. Din nou, 
toată zona este rezidenţială. 

Abbot îşi lăsă în jos mâna, ca să răspundă apelului strident al 
radioemiţătorului său. Cât timp vorbi, Smith încercă să-şi dea 
seama ce anume tăcea Collins. 

— Oamenii tăi mai sunt cu ea? întrebă. 

Abbot se prefăcu că ar fi jignit. 

— De unde ştii că şoferul taxiului nu este unul de-ai mei? 

— Chiar este? 

— Îmi ceri prea mult. Nu-ţi face griji. Am pus pe urmele ei 
două vehicule. Oricum, taxiul abia a ieşit de pe l-85 la bifurcația 
de la Lenox Road. Fata ta se îndreaptă spre Lenox Square sau 
spre Phipps Plaza, unde îşi fac cumpărăturile „fetiţele” din 
Buckhead. 

— Ce altceva mai fac acolo fetele din Buckhead? întrebă 
Smith. 

— işi petrec timpul la Ritz aşteptând cocteiluri şi ceaiul de 
după-amiază. 

Abbot înţelese exasperarea lui Smith. Viră către un Chevrolet 
Lumina şi parcă, lăsând motorul mergând. 

— Ascultă. In clipa asta ea se află la cinci minute de bucla de 
la Buckhead şi şoseaua care duce la Peachtree. Ori încotro s-ar 
îndrepta spre Ritz, Nikko, sau Radisson - o să ştiu, OK? 

Smith dădu aprobator din cap. 


Inginerul cunoştea deja destinaţia lui Rachel Collins. 

Sosise la Aeroportul Internaţional Hartsfield din Atlanta cu 
douăzeci şi cinci de minute înainte ca Delta 457 să tragă la 
poarta corespunzătoare. O plimbare nonşalantă prin zona porţii 


196 


23 A fusese de ajuns pentru a-i identifica pe agenţii din echipa 
regională de supraveghere aparţinând FBI, afară, în apropierea 
zonei de parcaj pentru limuzine, se aflau o furgonetă de 
supraveghere şi două maşini de urmărire. Inginerul se întrebă 
dacă unul din acele vehicule, o maşină utilitară, nu era cumva în 
realitate un autoturism personal, luat cu forţa în misiune. 

Inginerul completase documentele pentru închirierea Lincoln- 
ului său şi îl condusese din parcajul firmei Budget înapoi spre 
terminal. Prinse în spatele parbrizului un afiş indicând deservirea 
limuzinelor, îşi puse pe cap o şapcă bleumarin care se potrivea 
foarte bine cu costumul lui; stătu în picioare lângă maşină, 
adoptând rolul unui şofer răbdător. 

Rachel Collins ieşise din terminal, înaintând repede către 
dispecerul de taxiuri. În momentul în care Inginerul se afla la 
volanul maşinii sale, taxiul în care era Collins pornise din loc. 
Inginerul aşteptase să vadă câte maşini se înşiruiseră în spatele 
taxiului, apoi se strecură în trafic în urma lor. 

Peste o jumătate de oră taxiul oprise în curtea pentru vehicule 
a hotelului Ritz-Carlton din Buckhead. Echipele de supraveghere 
nu veniseră după el, ci îşi continuaseră drumul până în parcajul 
din Monarh Plaza. Mişcarea aceasta dezvăluia cu precizie felul în 
care îşi conducea Smith operaţiunea. 

Inginerul ştia că Smith era în întârziere. Pilotul avionului cu 
reacţie aparţinând firmei Wonderland Toys monitorizase în 
permanenţă înaintarea avionului guvernamental. Linia de furtună 
din largul coastei Carolinei de Nord fusese un noroc neaşteptat. 
Acum Smith era pentru o vreme scos din cursă. 

In timp ce urmărea cum Collins plăteşte taxiul, Inginerul socoti 
că dispunea de treizeci până la treizeci şi cinci de minute până 
când Smith avea să-şi facă apariţia. Avea să fie destul timp, cu 
condiţia ca el să se bucure de cooperarea involuntară a lui 
Collins, pe care aceasta nici măcar nu şi-ar fi bănuit-o. 

Inginerul aşteptă până când un hamal scoase din portbagaj 
sacoşa de pânză a lui Collins, apoi cobori geamul de la portiera 
lui şi-i spuse unuia dintre portari că se afla aici ca să ia un client. 
li strecură omului o bancnotă de zece dolari, rugă să i se 
parcheze maşina în apropierea unei ieşiri din parcajul hotelului şi 
porni în spatele lui Collins în timp ce aceasta, mergând în urma 
hamalului şi a căruciorului de bagaje, păşea prin uşile intrării 
principale a hotelului. 

Era ora cinei. Holul de recepţie era ticsit de oaspeţi care 
sporovăiau trecând pe lângă picturi în ulei din secolul al 


197 


nouăsprezecelea în rame bogat ornamentate, ducându-se să ia 
cocteiluri în holul central sau către sala de mese oficială. 
Inginerul o văzu pe Collins cum studiază cu atenţie oamenii din 
jurul ei. Ochii ei aveau tendinţa de a privi pătrunzător - încă un 
detaliu care arăta cât de obosită era. Inginerul contase pe 
extenuarea şi nervii ei epuizați. Toate acestea aveau să o 
împingă pe Collins să comită o greşeală. 
Şi iată că aceasta fu făcută. 


Rachel se îndreptă spre biroul de recepţie, unde un funcţionar 
tânăr cu o tunsoare paj şi cu uşoare urme ale unei eczeme din 
copilărie o întâmpină cu un zâmbet. Vederea periferică a lui 
Rachel nu reperă pe nimeni, atât în stânga cât şi în dreapta ei; 
aruncă o privire peste umăr şi văzu doar persoane în trecere. Nu 
se osteni să verifice şi în dreapta. 

— II caut pe domnul Todd Bannister. Camera 1004. 

Funcţionarul verifică lista oaspeţilor. 

— Da, domnul Bannister se află la noi. Puteţi folosi telefonul 
interior, cel de acolo. Doriţi să vă fac o rezervare cât timp 
telefonaţi? 

— Mă întorc peste câteva clipe. 

Rachel se duse către o servantă cu placă de marmură şi luă 
unul din cele trei telefoane albe. Când centralista îi răspunse, îi 
dădu pseudonimul lui Copeland. Telefonul sună de două, trei ori. 
La al şaselea apel Rachel ocări în şoaptă; apoi centralista reveni, 
întrebând dacă apelantul dorea să lase un mesaj. Rachel spuse 
că nu e nevoie şi se înapoie la biroul de recepţie. 

— Aţi observat întâmplător dacă domnul Bannister a părăsit 
hotelul? îl întrebă pe funcţionar. 

— Cheia dânsului este încă aici, doamnă. Cei mai mulţi dintre 
oaspeţii noştri lasă cheia când ies în oraş. 

— O să-l caut la bar. 


Inginerul ţinea în mână acelaşi telefon pe care-l utilizase 
Rachel Collins doar cu câteva minute în urmă. În timp ce vorbea 
cu şeful de sală din restaurantul hotelului, simţea mirosul lăsat 
pe receptor de crema de piele folosită de Rachel. Todd Bannister 
nu era acolo şi nici nu făcuse vreo rezervare. Inginerul căpătă 
acelaşi răspuns când vorbi cu unul din chelnerii din mai puţin 
protocolara cafenea. 

Inginerul se îndreptă spre holul principal. Cercetă cu privirea 
barul, aglomerat la această oră, apoi mesele la care stăteau 


198 


grupuri de câte trei sau patru persoane. Nicăieri nu se vedea nici 
un consumator singuratic, nici chiar la bar. Confirmarea faptului 
că Steven Copeland nu era în încăpere veni când Inginerul o văzu 
pe Collins ieşind repede din hol şi pornind către cafenea. 

N-o să-l găseşti acolo. 

Dar mai exista un loc în care să caute. Inginerul străbătu 
repede holul principal şi reuşi să se strecoare într-un ascensor 
tocmai când i se închideau uşile. 

Până la centrul de sănătate al hotelului făcu mai puţin de 
treizeci de secunde. Inginerul merse de-a lungul unui hol cu 
pardoseala acoperită de covoare şi în care plutea un pătrunzător 
miros de clor. Deschise uşile de sticlă care dădeau spre centru şi 
fu izbit imediat de aerul cald şi umed. In stânga lui se afla vasta 
piscină, având culoarele de înot marcate cu roşu. Pe platforma 
de la unul din capete se afla un şir de biciclete medicale; în 
dreapta sub câteva monitoare de televiziune, se întindea zona de 
antrenament, cu aparate pentru exersat vâslitul, echipament 
pentru exersarea urcatului scărilor şi a ridicării greutăților. 

Inginerul se opri la o masă lângă intrare. Era plină de teancuri 
înalte de prosoape curate deasupra cărora se vedea un afiş pe 
care scria: „Nu există personal de serviciu. Pentru cereri 
deosebite, formaţi vă rog numărul 111”. Echipamentul pentru 
exerciţii era nemişcat, ecranele monitoarelor de televiziune - 
negre. Nici o cută cât de mică nu încreţea suprafaţa bazinului. 
Inginerul se duse până la capătul opus al acestuia, apoi merse pe 
lângă un perete de sticlă ale cărui panouri dădeau spre o curte 
interioară. Şi aceasta era pustie. Aşadar nu rămâneau decât 
sauna şi încăperea de aburi. A 

Inginerul verifică mai întâi încăperea de aburi. lnăuntru abia 
dacă era puţină ceaţă, ceea ce dovedea că nu fusese folosită de 
cel puţin câteva ore. Dar prin geamul de securit montat în uşa 
saunei se vedea lumină. 

Rachel trecu încă odată cu un mers agale prin bar, doar pentru 
a se încredința că Steven Copeland nu venise acolo în timp ce ea 
explora zonele în care se servea masa. Se înapoie în hol şi, ca să 
evite întrebările personalului dornic să-i împlinească dorinţele, se 
instală într-un fotoliu din care putea să urmărească atât grupul 
de lifturi cât şi circulaţia din hol. 

Incercă să se convingă singură că nu mai exista nici un loc în 
care s-ar putea afla Copeland. In mod cert nu era în nici unul din 
saloanele rezervate pentru întruniri. Poate în magazinul de 
cadouri? Nu, până acum ar fi ieşit. Din nu se ştie ce motiv, 


199 


Copeland părăsise hotelul. Poate că avea nevoie de aer curat şi 
ştiind că Rachel urma să vină se simţea destul de în siguranţă, 
încât să poată face o plimbare prin grădina hotelului. 

Idiot afurisit! 

Rachel îşi înghiţi furia. Pentru a se înapoia în camera lui, 
Copeland avea să fie nevoit să treacă chiar pe lângă ea. Până s- 
ar întâmpla asta, nu putea să facă nimic. 


Steven Copeland stătea pe cel de-al treilea nivel al saunei 
îmbrăcate în lemn de cedru, cu un prosop înfăşurat în jurul 
mijlocului. Era singur într-un spaţiu în care ar fi încăput 
cincisprezece bărbaţi. Respira greu şi transpiraţia îi ieşea prin 
toţi porii. Când intrase în saună, cu douăzeci de minute în urmă, 
aruncase apă pe pietrele încinse din vatră şi ridicase nivelul 
indicatorului de temperatură. Cu ajutorul căldurii voia să-şi 
alunge îngrijorarea, să-şi liniştească nervii. Voia să se simtă curat 
şi să aibă cât de cât culoare în obraji înainte de a o întâlni pe 
femeia aceea de la armată. Işi lăsă capul în jos, rezemându-şi 
bărbia pe piept. Simţea o pace profundă care aproape că-l 
legăna, îndemnându-l la somn. Era sigur că în noaptea asta, 
pentru prima oară după câteva zile, avea să doarmă. 

Uşa se deschise cu un scârţâit uşor. Copeland îşi înălţă încet 
capul; în clipa asta i se părea foarte greu. Plămânii îi şuierară 
când vorbi: 

— Cine e? 

— Domnul Bannister? Dumneavoastră sunteţi? Sunt Frank, de 
la biroul de recepţie. 

Cel care vorbea stătea lângă uşa abia întredeschisă. Copeland 
nu putu să distingă decât costumul negru şi trăsăturile neclare 
ale feţei din spatele ochiului de geam gros. 

— Da, eu sunt! strigă către celălalt, încercând să-şi ţină sus 
capul. 

— Vă caută o tânără doamnă, domnule, W.O. Rachel Collins. 

— OK. O aşteptam. 

Copeland îşi întinse picioarele şi, cu prudenţă şi le puse pe 
treapta următoare. Lemnul era foarte fierbinte şi el se mişcă mai 
repede, vrând să ajungă la pardoseala plăcii din ceramică. Până 
acolo, prosopul i se lărgise şi aproape îi căzuse, îl prinse în mâini, 
apoi îşi ridică privirile şi observă că acum angajatul hotelului se 
afla în saună, a cărei uşă o închisese, stând în picioare chiar în 
faţa lui. 

Urmă o vagă mişcare şi Copeland simţi ceva tare şi cald 


200 


trecându-i peste gât. Pietrele din vatra focului sfârâiră. Copeland 
abia avu destul timp cât să se întrebe de unde venise apa când 
îşi dădu seama că ceea ce căzuse pe pietre era sânge. Al lui. 

Acum trei degete erau încleştate în jurul gâtului său. Vârful 
unui cuţit îi flutura prin faţa ochiului drept şi nişte buze umede îi 
şopteau la ureche: 

— Spune-mi unde este Beth. Fă-o acum şi vei trăi. N-o face şi o 
să-mi iau degetele de pe gâtul tău şi o să pictez pereţii cu tine. 


Trecuseră cincisprezece minute şi încă nu se vedea nici urmă 
de Copeland. Rachel se ridică din fotoliul ei, străbătu mica 
distanţă dintre acesta şi biroul băieţilor de serviciu de lângă uşile 
intrării principale. Se întoarse când auzi scurtul semnal sonor al 
unuia din lifturi şi cercetă cu o privire atentă cele trei cupluri care 
se pregăteau să urce în el. Cum nu se aştepta ca Steven să 
coboare în hol, abia dacă remarcă persoanele care ieşeau din 
ascensor. Bărbatul înalt în costum negru şi cu şapcă de şofer 
trecu pe lângă ea cu totul neobservat. 

Rachel reveni la fotoliul ei. Incă zece minute se scurseră cu 
greu. Când mulţimea din hol se împuţină, nerăbdarea ei începu 
să se transforme într-o teamă chinuitoare. Unul dintre 
funcţionarii de la biroul de înregistrare vorbea cu portarul 
arătând în direcţia ei. 

— Rachel Collins? 

Işi ridică privirea spre bărbatul care apăruse ca din senin lângă 
ea şi inima i se strânse. Niciodată nu văzuse în carne şi oase 
chipul acela bronzat, dar îl recunoscu într-o clipă, în parte din 
cauza durerii care îi adâncea trăsăturile. 

— Logan Smith? 

Apoi văzu în spatele lui doi bărbaţi pe care îi identifică imediat 
ca fiind ofiţeri federali şi sări brusc în picioare. 

— Păstrează-ţi calmul. Nu pe dumneata te urmăresc, OK? 
Vocea lui era liniştită şi prietenoasă, dar Rachel îşi dădea seama 
că acesta era rezultatul unei strădanii serioase. li intui graba 
înspăimântătoare. 

Rachel îi repetă numele, deoarece trebuia să fie absolut 
sigură. 

— Fotografiile, zise el. Aşa ne cunoaştem unul pe celălalt. Prin 
fotografiile lui Mollie. 

— Ce faci aici? lăsă să-i scape Rachel. 

— Acelaşi lucru ca şi dumneata - încerc să-l găsesc pe 
Copeland. Nu este în camera lui, nu-i aşa? Altminteri n-ai fi aici. 


201 


Aştepţi să-l prinzi când vine. 

— Ştia că urma să vin, replică Rachel. Ar fi trebuit să fie aici. 
Este aproape o jumătate de oră de când... 

Smith se depărtă repede de ea. Prinse cotul unui bărbat 
corpolent în trecere pe lângă el şi-l făcu să se întoarcă în loc. 
Legitimaţia lui ieşi la vedere. 

— Ce-i cu agitația asta? 

Ofiţerul responsabil cu paza hotelului se uită la documentul de 
identificare, apoi iarăşi la Smith. Ştia destule cât să recunoască 
legitimaţiile federale. 

— Un accident în saună. Unul din oaspeţi... 

— Care anume? îi reteză Smith vorba. 

— Numele este Bannister. 

Smith văzu pe chipul lui Rachel că era gata să-i vină rău şi îl 
conduse pe ofiţerul de securitate spre lifturi. 

— Cât de serios e accidentul? întrebă în şoaptă. 

Ofiţerul se uită peste umărul lui Smith, înapoi spre Rachel care 
stătea în picioare acolo, sfredelindu-l cu o privire arzătoare. 

— Nu pot spune cu certitudine. Unul din oamenii care fac 
curăţenie a leşinat. Celălalt ţipa ceva despre un sânge care ar 
fierbe în saună. 


202 


PARTEA A TREIA 


18 


Mirosul dulceag, persistent de păr ars era ceva ce Rachel 
Collins îşi amintea de pe vremea manevrelor militare, din timpul 
unor schimburi de focuri simulate în care cei ce se apărau 
utilizaseră aruncătoare de flăcări iar atacatorii fuseseră 
neglijenţi. Nu reuşi să identifice celălalt miros, tot atât de tare şi 
greţos, decât atunci când văzu prin uşa întredeschisă a saunei 
poziţia în care se afla cadavrul lui Steven Copeland. Picioarele şi 
tălpile acestuia se sprijineau pe sol, proptindu-i drept trunchiul, 
care fusese aşezat peste vatra încărcată cu pietre 
incandescente. Rachel auzi un sfârâit şi îşi dădu seama că era 
grăsimea care se topea. 
patru persoane. Omul însărcinat cu curăţenia - un bărbat 
hispanic de vârstă mijlocie - stătea în genunchi la marginea 
bazinului, legănându-se înainte şi înapoi şi vomând în apă. 
Paznicul răspunzător pentru securitatea hotelului, care se 
năpustise spre centrul de sănătate împreună cu ea şi cu Smith, 
se oprise brusc, de parcă s-ar fi izbit de un zid invizibil. Acum era 
întors cu spatele, cu trupul încovoiat din mijloc, apăsându-şi pe 
gură o batistă. Rachel îl auzi pe Smith trăgând adânc aer în piept 
înainte de a intra cu paşi repezi în saună şi de a-l trage pe 
Copeland afară din vatra încinsă, lăsându-l apoi să se 
prăbuşească pe plăcile de gresie pătate de sânge. 

Veni înapoi. 

— Rachel, eşti în stare să mă auzi? N-o să leşini, nu-i aşa? 

Smith stătea în picioare la numai câţiva centimetri de ea, cu 
faţa congestionată din cauza căldurii. Lui Rachel i se păru că 
vocea lui suna destul de bine, sacadată dar calmă, ca aceea a 
unui asistent medical la locul unui accident catastrofal. 

— O să-mi treacă, se auzi ea spunând. Se uită în ochii lui, 
pentru a-l face să-i creadă vorbele. 

— Du-te să încui uşile de intrare către locul acesta. Nu avem 
nevoie de nici o îmbulzeală. Pe urmă du-te la telefonul pentru 
cazuri de urgenţă. Spune-i celui de la biroul de recepţie să-l 
caute pe pager pe agentul special Abbot. Trebuie să fie în holul 
principal. Dă-mi de ştire când va intra pe circuit. 

Rachel dădu din cap, făcu un pas îndărăt, apoi se opri. Nu se 


204 


putea împiedica să se uite, în spatele lui Smith, la acel abator 
aburind. 

— Ai făcut pentru el tot ce ţi-a stat în puteri, îi spuse Smith. 
Dacă vrei să mai fii de ajutor, fă întocmai ce-ţi zic. Asta nu s-a 
întâmplat de prea multă vreme. E posibil ca nemernicul să fie 
foarte aproape. 

— Curierul, spuse Rachel. Aşa îl numea Mollie. 

Simţi mâna lui Smith pe umărul ei, împingând-o să plece. 

— Du-te! 

Funcţionarul de la biroul de recepţie ceru să vină paznicul cu 
securitatea. Rachel îi reteză vorba şi-i spuse să-l găsească pe 
Abbot, căruia să-i facă legătura telefonică. Ascultă frânturile de 
zgomot din hol şi de melodii cântate la pian care se auzeau în 
receptor. Când Abbot veni la aparat, ea se prezentă şi îl rugă să 
rămână pe fir ca să poată vorbi cu Smith. 

— Scoate-i de acolo pe omul cu curăţenia şi pe cel cu paza, 
spuse Smith, când trecu pe lângă el. Du-i în sala de gimnastică. 
S-ar putea ca cel cu curăţenia să aibă o problemă cu engleza. 
Cum te descurci cu spaniola? 

— Merge. 

— Bine. Vezi ce are de oferit. 

Smith vorbea cu glas coborât, spunându-i lui Abbot să trimită 
o echipă la centrul de sănătate pentru a-l izola şi a interzice 
accesul la locul crimei. Auzea bătăi furibunde în uşile ce dădeau 
spre zona bazinului şi era recunoscător că acestea nu aveau 
ochiuri de geam. În al doilea rând, Smith voia ca oamenii lui 
Abbot să interogheze personalul hotelului. Suspectul n-ar fi riscat 
să rămână în preajma hotelului, dar era posibil ca un portar sau 
un hamal să-şi aducă aminte ceva şi să fie în stare să descrie o 
persoană mai agitată sau care părăsea hotelul în prea mare 
grabă. 

Urmară convorbiri telefonice pe care Abbot trebuia să le aibă 
cu Departamentul de Poliţie din Atlanta şi cu secţia omucideri a 
acestuia. Smith voia să se explice clar că avea nevoie de cât mai 
mulţi poliţişti pentru a-i ţine în loc pe reprezentanţii mediilor de 
informare, care, din câte bănuia el, aveau să fie la faţa locului 
mai curând decât poliţiştii. 

In cele din urmă Abbot trebuia să le ceară celor de la 
Departamentul de Poliţie din Atlanta să-l trimită pe coroner. 

Rachel se afla la câţiva paşi de omul care se ocupa cu 
curăţenia. Acesta, stând tot în genunchi lângă bazin, gemea abia 
perceptibil. Ea era pe punctul de a întinde mâna spre el, când îşi 


205 


îndreptă trupul şi, răsucindu-se în loc, se îndreptă spre Smith. El 
se întoarse către ea, continuând să ţină telefonul la ureche. 

Rachel scotoci prin buzunarul ei şi scoase un fragment de 
hârtie pe care i-l întinse. 

— Ăsta-i. 

Smith se uită la portretul robot, apoi din nou la ea. 

— Rămâi pe fir o secundă, îi spuse lui Abbot. Luă portretul 
robot şi îl privi cu atenţie. Cine e tipul? 

— Nu am nici un nume. Portretul provine de la un sergent de 
serviciu din cadrul QRT din Baltimore. Este falsul curier care a 
furat audiocaseta QRT în cursul raidului în legătură cu Dunn. 
Ascultă, ştiu că toate astea nu înseamnă nimic pentru dumneata. 
Dar Mollie credea - şi tot aşa cred şi eu - că el este cel care îi 
urmăreşte pe Copeland şi Underwood. 

— Totuşi nu eşti sigură. 

— Nu l-am văzut niciodată! 

Rachel îşi dădu seama de stridenţa vocii ei şi se strădui să se 
calmeze. 

Smith nu cunoştea informaţiile necesare pentru înţelegerea 
situaţiei pe care ea le deţinea şi nu era acum momentul pentru 
a-l pune la curent. 

— Nu avem decât chipul lui, schiţat de cineva care l-a văzut de 
aproape şi a stat de vorbă cu el. Dar trebuie să-ţi spun că 
sergentul bănuieşte că ar fi fost deghizat. Poate o perucă. 
Mustaţa şi barba ar putea fi şi ele false. 

— Dacă dau asta la buletinul de ştiri, e posibil să sfârşim prin a 
alerga după un tip absolut nevinovat. 

— Aşa că elimină-i părul de pe faţă şi tunde-l. La Baltimore era 
un comisionar pe bicicletă. N-ar fi putut să vină aici cu o 
asemenea înfăţişare. 

Smith se întoarse cu spatele şi se uită la apa uşor vălurită din 
bazin. 

— Este jocul dumitale, spuse, reluând apoi telefonul. Chris? 
Posed o descriere care ar putea fi corectă, provenită dintr-un 
portret robot făcut la Baltimore. Pune-ţi oamenii să le-o prezinte 
tuturor salariaţilor. Incepe cu cei de la uşă, cu oricine care ar fi 
putut să-l vadă venind sau plecând. De rest ne vom ocupa când 
sosesc întăriri. Eşti gata? Suspectul este un bărbat alb, în jur de 
treizeci şi cinci, patruzeci de ani, un metru optzeci, nouăzeci 
până la nouăzeci şi cinci de kilograme, ochi căprui, păr castaniu. 
Nu poate fi nici o îndoială că a venit aici cu maşina - n-ar fi riscat 
să aştepte un taxi. Dacă găseşti ceva, pune-i pe cei care preiau 


206 


maşinile oaspeţilor să-l găsească pe idiotul care a parcat-o. Aşa 
vom obţine numărul de înmatriculare şi ora la care a plecat 
individul. Oricine a plecat de acolo cu maşina în urmă cu 
douăzeci, douăzeci şi cinci de minute este de maxim interes. 

Rachel auzi toate acestea în timp ce îl conducea pe omul cu 
curăţenia către unul din şezlonguri. li dădu acestuia un prosop 
curat din teancul de pe masă şi o sticlă cu apă de Evian găsită 
într-o ladă frigorifică. Paznicul responsabil cu securitatea se 
apropie şi li se alătură. 

— Cum te cheamă, băiete? 

Paznicul se lăsă să cadă pe scaunul capitonat al unui aparat 
de gimnastică „Universal!” şi îşi înălţă privirile spre Smith. 

— Hogan. Bobby Ray. 

— Asta-i momentul cel mai greu, Bobby Ray, dar te rog să mă 
ajuţi să mă descurc. 

Rachel fu surprinsă de felul în care Smith îşi potrivea ritmul 
vorbirii cu acela al lui Hogan. Nu era originar din Sud, dar ar fi 
putut fi luat ca atare, într-atât de bună era imitaţia. 

— Câţi dintr-ai voştri sunteţi în schimb, Bobby Ray? 

— Şase. 

— Şi s-a nimerit să primeşti tu apelul. Erai în hol, făcându-ţi 
rondul? 

— Nu, domnule. Eram în biroul nostru, chiar în spatele celui de 
recepţie. Tocmai îmi terminasem masa de seară şi îmi beam 
cafeaua. Panoul de urgenţă s-a aprins, becul de la centrul de 
sănătate pâlpâia şi am şi luat-o din loc. 

— Când ai ieşit din birou n-ai văzut pe nimeni cu o înfăţişare 
sau o purtare mai neobişnuită? Cineva foarte grăbit? Un tip 
nervos? 

— Nu, domnule. Dar pe urmă din radioul meu au început să se 
audă nişte ţipete oribile. Hogan arătă cu bărbia către omul cu 
curăţenia. Amannel, ăsta de-aici, urla cât îl ţinea gura ceva 
despre un oaspete care avusese un accident rău de tot, cu sânge 
pretutindeni... Se uită deasupra bazinului, către saună şi se 
cutremură. 

— La parter mi-ai spus că numele victimei era Bannister. De 
unde ştii asta? 

Hogan aruncă o privire spre cel cu curăţenia. 

— Mi l-a zis el... vorbind repede şi nedesluşit, aşa că abia dacă 
pricepeam ce spunea. Arătă către un panou de afişaj atârnat pe 
perete deasupra mesei cu obiecte de toaletă. Trebuie să-l fi aflat 
din foaia de înregistrare. 


207 


— Tu recunoşti victima, Bobby Ray? 

Hogan scutură din cap. 

— Era doar un nume pe lista de înregistrare. 

— N-ai vorbit niciodată cu el? Niciodată n-a avut probleme, n-a 
făcut nici o cerere deosebită? 

— Nu, domnule. 

— Nimeni n-a venit să-l caute, aşa încât să fi putut vedea acea 
persoană, sau să auzi despre ea? 

— Am auzit-o pe Wendy Prince - dânsa este o doamnă care se 
ocupă cu afaceri imobiliare - că l-ar fi luat în oraş o dată, poate 
de două ori. 

Rachel nu prinse expresia neîncrezătoare a lui Smith. Pentru 
ce naiba să fi cercetat Copeland ofertele de locuinţe locale? Oare 
aşa fusese ademenit să părăsească hotelul? Dar dacă ar fi fost 
aşa, n-ar fi existat nici un motiv pentru a-l aduce înapoi la hotel 
ca să-l omoare. In peisajul Buckhead-ului erau o mulţime de râpe 
întunecoase şi pustii. 

Rachel întoarse capul când auzi bătăile insistente în uşă. 
Smith îl bătu uşor pe umăr pe Bobby Ray. 

— Stai aici un minut. Partenerul meu vine imediat la tine. 

Rachel sesiză semnul pe care i-l făcu Smith şi îl urmă către uşi. 
El le descuie şi un individ cu înfăţişare de contabil şi o expresie 
blândă se strecură prin deschizătură. Rachel îl confundă cu vreun 
administrator al hotelului, până când Smith făcu prezentările. 

— Ai avut ceva noroc cu descrierea? întrebă Smith. 

— Incă nu. Şi probabil n-o să am. Acolo este un adevărat circ. 
Aş fi norocos dacă şi-ar aminti cineva cum arată maică-sa, ca să 
nu mai vorbim de un necunoscut. Şi aveau dreptate în privinţa 
reporterilor: au sosit înarmaţi cu tot ce le trebuie. 

— Te ai bine cu ei? Departamentul de Poliţie din Atlanta n-o să 
reteze capete? 

— Băieţii de la omucideri sunt buni. Au mai lucrat şi alteori 
împreună. 

Abbot adulmeca, apoi se îndepărtă şi aruncă o privire în 
saună. Când se înapoie, faţa îi era liniştită ca şi cum tocmai ar fi 
ieşit din confesional. 

— Nimeni n-ar dori să sfârşească aşa, Logan, spuse cu glas 
coborât. Care-i schema? 

Smith arătă cu bărbia spre omul cu curăţenia şi spre paznicul 
securităţii. 

— Oamenii tăi trebuie să ia câteva declaraţii. Lasă-i pe cei de 
la Omucideri să verifice restul personalului, cu excepţia celor 


208 


care se ocupă de parcaj şi a portarilor. Încă mai sper că putem 
afla ceva. 

Abbot deschise uşa centrului de sănătate şi strigă două nume. 
Un bărbat şi o femeie intrară, avură o scurtă convorbire cu 
Abbot, apoi se îndreptară spre omul cu curăţenia şi spre paznic. 
Abbot îşi luă radioul şi vorbi cu oamenii lui de la parter. Rachel se 
uită la Smith, care stătea în picioare, cu mâinile vârâte în 
buzunarele pantalonilor şi cu privirea pironită în podea. 

— Trebuie să văd ce i-a făcut lui Copeland, spuse ea. 

Smith rămase o clipă nemişcat, apoi îşi înălţă ochii spre ea. 
Rachel simţea cum o măsoară din priviri şi văzu durerea şi 
suferinţa care îl cuprinseseră. 

— De ce? 

— Pentru că acum individul nu este decât o fantomă care 
ucide. Dacă văd cum face asta... pentru mine va fi... altfel. Tăcu 
câteva clipe. Dacă văd cum, poate voi sesiza că se apropie 
momentul atunci când va încerca să-mi facă şi mie asta. 

— Cum o duci cu stomacul? 

— Până acum am rezistat. 

Smith dădu aprobator din cap şi porni spre saună. Ea îşi potrivi 
pasul după al lui şi, înainte de a ajunge prea aproape, trase 
adânc aer în piept. De acum încolo avea să respire pe gură. 

Lăsându-se pe vine lângă balta de sânge care începuse să se 
închege, Smith arătă cu degetul o înţepătură de pe partea 
laterală a gâtului lui Copeland. 

— Omul dumitale a pătruns rapid şi uşor, fără a tăia şi 
nestrăbătând cu totul. 

— Ar fi putut să meargă până la capăt, spuse Rachel. Să fi 
retezat tot gâtul. De ce să se fi oprit? 

— Pentru că voia ca victima lui să creadă că avea să trăiască. 
Ca să-i demonstreze asta şi-a ţinut două degete pe rană. 

— Copeland trebuie să-l fi crezut, şopti Rachel. N-a ştiut că era 
deja pe moarte. 

— Intrebarea este, de ce să-l fi menţinut totuşi cât de cât în 
viaţă? Era un risc cumplit. Uşile centrului de sănătate erau 
descuiate. Omul cu curăţenia ar fi putut să apară mai devreme, 
sau poate un alt oaspete... 

— Ceva de care avea nevoie curierul, îi reteză Rachel vorba. 
Ceva ce numai Copeland era în măsură să-i spună. 

Capul lui Smith zvâcni în sus. 

— Copeland cunoştea locul în care se află al doilea informator? 

Rachel închise ochii, confirmând printr-o înclinare a capului. 


209 


Nu se împotrivi când Smith o trase brusc, ridicând-o în picioare. 

— Unde? 

— Arizona. Intr-acolo urma să ne ducem, Copeland şi cu mine. 

Prinzându-i cotul, Smith o conduse în stil polițienesc către 
capătul opus al bazinului. Trase la o parte uşile de geam glisante 
şi ieşiră pe terasă. Aerul răcoros al nopţii răsună de sporovăială 
grupurilor adunate cu trei niveluri mai jos, în parcarea hotelului. 
Girofarurile de pe maşinile poliţiei îşi roteau lumina asupra 
peisajului. 

— Trebuie să ştiu asta chiar acum, zise Smith, strângând în 
mâini balustrada. Cine este cel de-al doilea informator al lui 
Mollie şi unde se află acum... cu precizie? 

— Numele lui este Beth Underwood. Se află într-o localitate din 
Arizona, numită Carefree. 

Smith dădu aprobator din cap, mai degrabă pentru el însuşi 
decât ca să dea de înţeles că şi-a însuşit informaţia. 

— Ai vorbit cu ea? Ştii dacă în clipa asta mai este în viaţă? 

— N-am vorbit cu ea. Am sunat o dată, dar linia ei era 
ocupată. Stătea de vorbă cu Copeland... 

Rachel se opri. Erau prea multe lucruri pe care Smith nu le 
ştia, prea multe pe care ar trebui să i le explice pentru a-l face să 
înţeleagă. 

— Este în viaţă, încheie Rachel. Trebuie să fie. 

Când Smith se uită la ea, umbrele lăsate de felinarele montate 
afară îi ascundeau faţa. Ea nu putea să vadă decât sclipirea din 
ochii lui şi strălucirea dinţilor, când vorbea. 

— De ce? Ce te face să fii atât de sigură că Steven Copeland 
era prima oprire a curierului? 


Smith reveni direct în centrul de sănătate. Rachel îl văzu stând 
de vorbă cu paznicul de securitate, Billy Ray. Incă se mai gândea 
la întrebarea pe care i-o aruncase Smith când se înapoie pe 
terasă. 

— Există un drum pe unde se poate ieşi prin spate, îi spuse el, 
arătându-i o cheie. 

Descuie uşa de la celălalt capăt al terasei şi Rachel constată 
că dădea spre o scară metalică prinsă de peretele clădirii. 
Coborâră amândoi până la nivelul parterului, pe palierul căruia se 
afla o altă uşă a cărei broască se descuie cu aceeaşi cheie. leşiră 
trecând pe lângă centrala termică, apoi pe lângă îngrăditurile de 
beton care adăposteau grupurile pentru instalaţiile de aer 
condiţionat ale hotelului. Ea îl urmă pe Smith de-a lungul unei 


210 


poteci acoperite cu dale de ciment care ducea spre intrarea curţii 
pentru maşini. Uitându-se înapoi, Rachel văzu că aleea de acces 
era ticsită de vehicule ale poliţiei. Două camionete ale presei 
erau parcate la nimereală pe aleea de ieşire, blocându-i pe 
oaspeţii care încercau să plece. 

— Ai lăsat ceva la hotel? o întrebă Smith în timp ce dădeau în 
grabă colţul îndreptându-se spre parcaj. 

— Sacoşa mea de pânză. A fost dusă înăuntru când am sosit. 

— Ai nevoie de ceva din ea? 

— Dosarul lui Dunn. O să vrei să-l vezi. 

Fără a se opri din mers, Smith îşi scoase telefonul celular şi îi 
dădu instrucţiuni lui Abbot să spună cuiva să aducă imediat la 
parcare sacoşa de pânză din dulapul şefului băieţilor de serviciu. 
Ajungând la  Chevrolet-ul Lumina, deschise pentru Rachel 
portiera de pe partea opusă şoferului, se instală apoi la volan şi 
se întoarse cu faţa spre ea. 

— De ce crezi că Underwood mai este în viaţă? 

— Pentru că dacă ar fi ştiut unde îi ascunsese Mollie pe cei doi, 
curierul l-ar fi lichidat pe Copeland încă de mult şi ar fi trecut mai 
departe. Copeland a stat pitit aici trei zile, ca o pradă total lipsită 
de apărare. 

— Aşadar, dacă individul nu ştia unde să-l găsească pe 
Copeland... 

Rachel se uită afară, dincolo de imaginea ei reflectată în 
geam. Sub lumina portocalie a farurilor aruncate de maşinile 
poliției, automobilele semănau cu nişte insecte negre şi 
mătăhăloase. 

— Singurul mod în care ar fi putut să ajungă aici era acela de a 
mă urmări pe mine. Nu, aici mă-nşel. El a descoperit dinainte 
unde aveam să mă duc şi a ajuns aici înaintea mea. 

inţelegând aceasta, Rachel simţi cum i se accelerează bătăile 
inimii. Pe stradă, o femeie putea întotdeauna să-şi dea seama 
când se uita cineva la ea - admirativ sau pofticios, asta nu conta. 
De obicei senzaţia dura numai câteva secunde. Curierul fusese în 
preajma ei timp îndelungat. Ea nu ştiuse niciodată că el era 
acolo, niciodată nu-i simţise mirosul şi nici măcar nu-i sesizase 
prezenţa. 

Acum Smith o întreba în legătură cu asta, dacă se simţise 
vreodată urmărită, dacă eventual zărise în treacăt o faţă care se 
ferea repede. Rachel fu nevoită să-şi domine teama înainte să 
reuşească să-i spună că nu. 

— Dumneata făceai acelaşi lucru, nu-i aşa? zise ea, cu privirea 


211 


drept înaintea ei. Mă urmăreai. Aşa se face că te afli aici. 

Smith rămase tăcut şi Rachel nu insistă. Deocamdată. 

— Să presupunem că Steven Copeland a fost primul, spuse el. 

— Ceea ce înseamnă că, dacă a obţinut să scoată de la el ce 
voia, curierul este chiar acum în drum spre Arizona, în timp ce 
noi stăm aici. 

Amărăciunea ce se simţea în vorbele ei îl tulbură pe Smith. 
Văzuse cum eşecul îi îndemna pe oameni să ia măsuri disperate, 
care, la rândul lor, duceau la greşeli. Rachel Collins era 
exasperată din pricina morţii lui Copeland. Aceasta îi spori furia 
şi dorinţa de răzbunare. Asta ar fi putut s-o ucidă, dacă ea i-ar fi 
dat o şansă. 

— Putem face ceva chiar şi stând aici, spuse Smith. Care este 
adresa exactă a lui Underwood? 

Rachel nu fu în stare să se uite la el. 

— Este o cutie poştală pe un drum rural. Underwood trebuie 
să-i fi spus lui Mollie localitatea sau casa anume, atunci când au 
coborât din avion la Pheonix. Probabil şi Copeland cunoştea 
coordonatele. 

— De ce? 

— El şi Underwood erau împreună în afacerea asta încă de la 
început. Aveau o legătură... 

— Erau amanti, zise Smith de-a dreptul. 

Rachel dădu din cap în semn că da. 

— Poţi să-mi povesteşti despre asta mai târziu, spuse Smith. 
Ai sunat-o pe Underwood, nu-i aşa? Compania telefonică trebuie 
să ştie unde e situat postul respectiv. Dă-mi numărul. 

— Ar trebui să-i telefonezi lui Beth chiar acum, îi sugeră 
Rachel. Nu este nevoie să spui nimic, lasă-mă doar să-i aud 
glasul. Cel puţin vom şti că e în viaţă. 

Smith scutură din cap. 

— Asta n-ar face decât s-o sperie. Deocamdată nu ştiu ce să-i 
spun, dar dumneata? Mai bine să aşteptăm până vom avea ceva 
concret de comunicat. Ceea ce s-a întâmplat aici nu va ajunge în 
ştirile difuzate la scară naţională decât peste cel puţin o oră. 
Dacă avem noroc, Underwood acolo unde se află nu are recepţie 
prin cablu sau satelit. 

Rachel se uită la el. 

— Simt nevoia să ştiu că este teafără. Te rog! 

Smith ezită. 

— OK. Dă-mi numărul. 

Rachel îl urmări cu privirea cât timp forma numărul, apoi el 


212 


ţinu receptorul în aşa fel ca amândoi să poată auzi apelul. După 
şase apeluri, Rachel închise ochii şi scutură din cap. 

— Asta nu înseamnă nimic. E posibil să nu aibă robot telefonic. 
Acolo este abia seară. Este plecată de acasă, poate ca să-şi ia 
ceva de mâncare. Alungă celelalte imagini - pe cele de coşmar. 
Vine cineva, spuse. 

Smith se uită în oglinda retrovizoare. 

— Unul din oamenii lui Abbot. Vezi ce vrea, te rog. 

Dădu un ton nonşalant rugăminţii sale, dar Rachel avu 
senzaţia că este „concediată”. Sări din maşină şi se îndreptă cu 
paşi repezi spre agent, care ţinea în mână sacoşa ei. 

— Mulţumesc. O iau eu. 

Agentul se uită la ea clipind nedumerit, când i-o smulse din 
mână, deschise portiera din spate a berlinei şi aruncă sacoşa pe 
banchetă. Smith se uita la ea peste umăr, cu telefonul celular la 
ureche. Il puse jos fără să spună ceva. Rachel reveni pe scaunul 
din faţă. 

— Mollie mi-a spus că faci parte din Brigada de Combatere a 
Terorismului Intern. Dar aici nu-i deloc vorba de terorism. Acum 
nu lucrezi cu Brigada, dar eşti în urmărirea cuiva. Tăcu câteva 
clipe. Trebuie să ştiu ce se petrece. 

Smith îşi ciupi nasul. 

— Este o misiune excepţională. Mollie... moartea ei are 
anumite implicaţii. 

— Pentru cine lucrezi? întrebă Rachel pe un ton calm. 

— Casa Albă. 

— Dumnezeule sfinte! 

— Ascultă-mă. Trebuie să fac chiar acum ceva... pentru 
Underwood. Dar ceea ce-ţi voi spune rămâne între noi, n-ai auzit 
niciodată. 

Rachel dădu afirmativ din cap. Smith formă un număr apăsând 
tasta de apel rapid, trase adânc aer în piept şi începu să 
vorbească: 

— Lucille? Nu, nu-mi pune întrebări. Atlanta este un dezastru. 
Copeland a murit. Cel care se ocupă cu lichidările a ajuns la el 
înaintea mea. Collins e teafără. E cu mine în clipa asta. Sunt 
câteva lucruri care trebuie să fie făcute. Eşti gata?... Beth 
Underwood se află în Arizona, într-o localitate numită Careffee. 
lată adresa şi numărul de telefon. Nu te osteni să suni - am 
încercat eu şi nu răspunde nimeni. Sper să fi ieşit din casă pentru 
o sticlă de lapte. la rapid legătura cu Brigada Tactică - o echipă 
de trei oameni. Spune-le să utilizeze acoperirea de la Lockheed. 


213 


Nu vreau să se ducă în chip de organe federale într-o localitate în 
care oamenii îşi închipuie că guvernul a pus ceva în apa lor 
potabilă ca să-i transforme în susţinători ai partidului democrat. 

Rachel îl privi cum ascultă ceea ce trebuie să fi fost un şir de 
întrebări din partea femeii de la celălalt capăt al firului. 

— Nu, nu deţin nici o descriere. Dar o are Collins. Ţi-o dau 
acum la telefon. 

Smith îi dădu aparatul lui Rachel spunându-i: 

— Fă cunoştinţă cu Lucille. 

— Alo? 

— Dă-i drumul, te rog, răspunse glasul acela blând. 

Rachel îşi concentră gândurile asupra aeroportului Naţional - 
Beth Underwood coborând din maşina albastră a lui Copeland; 
apoi o altă imagine a ei, în interiorul compartimentului pentru 
pasageri al avionului, vorbind în şoaptă cu Copeland. 

— Beth Underwood are cam un metru şi optzeci. Inaltă, dar nu 
corpolentă sau grasă. Păr lung, castaniu deschis, cu reflexe aurii. 
Ochii căprui. O aluniţă sau un semn din naştere în partea stângă 
a buzei inferioare. Purta pantaloni cafenii, o bluză sport fără 
mâneci şi o jachetă uşoară bleumarin. 

Rachel se gândi intens câteva clipe, apoi scutură din cap şi 
înapoie telefonul. 

— Underwood lucra în districtul Columbia, spuse Smith. 
Verifică la DMV-ul de acolo. Ca şi în Virginia şi Maryland. Şi în 
Arizona, pentru orice eventualitate. Transmite prin fax legitimaţia 
cu fotografie la Tac* şi mie în avion. Dacă o identifică cei de la 
Tac, nu trebuie să încerce s-o contacteze. Vreau acoperire totală, 
asta-i totul. Făcu o pauză. Lucille, spune-le băieţilor să fie 
prudenţi. Tipul care l-a lichidat pe Copeland este din soiul celor 
care curăţă absolut totul în urma lor. Dacă băieţii văd pe cineva - 
oricine ar fi - apropiindu-se de Underwood... un singur 
avertisment şi pe urmă o imobilizare dură. 

Urmară alte întrebări, dar Smith le reteză scurt. 

— Trebuie să plec la aeroport. Vom stabili detaliile operaţiunii 
din avion. S-ar putea să mai fie unele lucruri pe care să le putem 
face; încă nu sunt sigur. 

Infipse telefonul în suportul lui de reîncărcare de pe consolă şi 
scoase maşina din parcare până pe rampa care ducea spre 
Lenox Road. Acolo cobori geamul portierei, fixă girofarul albastru 


33 Prescurtare cu uz intim de la Datical Unit - Brigada Tactică (nota 
trad.). 


214 


pe capotă şi porni sirena. Când ajunseră pe autostrada 
interstatală l-85, Smith îl sună pe pilotul avionului cu reacţie, 
apoi îşi îndreptă atenţia spre Rachel. 

— A sosit momentul adevărului, spuse, concentrându-se 
asupra traficului. Trebuie să-mi spui totul, exact aşa cum s-a 
petrecut. 

Rachel ar fi vrut să i se opună, deoarece intuia ce avea să se 
întâmple. Dacă ar da toate informaţiile pe care le avea el n-ar 
mai avea nevoie de ea. Dar nici nu putea să i le ascundă. 

incepu cu filajul din Baltimore, îi vorbi despre Dunn, îi spuse 
ultimele lui cuvinte, înainte de a muri şi efectul lor asupra lui 
Mollie. Işi dădu toată silinţa să se disocieze de rest, prezentând 
totul ca şi cum ea n-ar fi fost decât o terță persoană care 
urmărea evenimentele. De două ori îl surprinse pe Smith 
aruncându-i o privire rapidă, când ea îi descria ce se întâmplase 
la Greenbrier şi modul în care intrase în posesia dosarului lui 
Dunn. Luminile aeroportului începeau să se vadă când ea relata 
ultima ei convorbire cu Steven Copeland. 

Smith ieşi din autostradă pe drumul care ducea către sectorul 
avioanelor particulare de pe Aeroportul Internaţional din Atlanta. 
Frână la poartă, îi arătă rapid legitimaţia sa paznicului şi îşi 
continuă în viteză drumul pe lângă hangarele pentru curăţenia şi 
întreţinerea avioanelor cu reacţie ale companiilor. Pe pista de 
rulare înainte de decolare, Rachel văzu un avion zvelt care îşi 
încălzea motoarele; luminile de coliziune erau în funcţiune şi 
copilotul aştepta la picioarele rampei de îmbarcare. Smith tocmai 
întindea mâna spre mânerul portierei sale când ea i-o prinse. 

— Dă-mi voie să văd dacă am înţeles treaba asta bine. Ti-am 
spus tot ce ştiu. Acum ai de gând să sari în avionul acela şi se 
presupune că eu ar trebui să iau ultima cursă către districtul 
Columbia, să raportez la Belvoir şi să mă pomenesc cu un picior 
în fund. Cam asta e, nu? 

El se mişcă pe scaun. Glasul îi fu blând, ca şi cum vreme de o 
clipă ar fi văzut-o pentru prima oară. 

— Te cunosc din fotografii, îi spuse. Şi din cele ce-mi spunea 
Mollie despre dumneata. Ai fost implicată în afacerea asta şi ai 
ajuns mai departe decât ai fi avut dreptul. Tipul ăsta care te 
urmăreşte, care poate te avea în vederile lui, se pricepe foarte 
bine la ceea ce face. Dar la fel ai fost şi dumneata - prea bună, 
prea rapidă ca să-l laşi să-şi facă mutările. Şi ai avut noroc, 
Rachel. Asta-i ceva ce ar fi bine să ţii minte. 

— Nu mă goni, spuse ea cu glas coborât. Ţi-am spus ceea ce 


215 


ştiu nu pentru că mi-ai cerut-o, ci fiindcă cred că va ajuta la 
găsirea lui. Aşa că nu te folosi de mine aşa cum m-a folosit el. 
Lasă-mă să te ajut să termini ceea ce n-a putut finaliza Mollie. 
Apoi îi destăinui ultimul secret al ei. Te afli aici deoarece Casa 
Albă crede, sau cel puţin bănuieşte, că Griffin North a fost ucis. 
Consecința pe plan politic... la naiba, de fapt nu-mi pasă de asta, 
oricare ar fi. Dar trebuie să ştii de ce a fost ucisă Mollie. Pentru 
că era iubita lui North. A murit pentru că a fost cea dintâi care nu 
a crezut că prăbuşirea avionului a fost un accident. 

Rachel îl văzu tresărind şi din durerea şi uimirea din ochii lui îşi 
dădu seama că el înţelesese adevărul. Logan Smith nici măcar 
nu-şi imaginase că ar fi existat vreo legătură între sora lui şi 
căderea idolului naţional. 


Avionul se îndreptă spre pista de decolare înainte ca Rachel să 
fi ajuns la locul ei. li era recunoscătoare lui Logan că nu încercă 
s-o oprească atunci când îşi continuă drumul spre mica încăpere 
de toaletă. Reuşi să tragă zăvorul uşii înainte de a se lăsa în 
genunchi şi a ridica repede capacul scaunului de la WC. Rămase 
aşa chiar când avionul cu reacţie şuieră de-a lungul betonului şi 
păru să stea sprijinit în coadă în clipa în care se înfipse în aer 
câştigând altitudine. 

Trusa medicală era bine aprovizionată. Rachel înghiţi patru 
aspirine şi le făcu să alunece pe gât cu o cană de apă. Rupse 
învelişul de celofan al unei perii de dinţi şi pe urmă se spălă pe 
faţă şi îşi pieptănă părul. O privire rapidă în oglindă îi spuse că 
asta era tot ce se putea obţine. 

Smith lucra la calculatorul lui portabil, instalat pe o masă 
rabatabilă din cele două rânduri de scaune. Rachel se uită peste 
umărul lui şi urmări defilarea lentă pe ecran a fişelor DMV-ului. 

— Aşază-te pe bancheta din spate, îi spuse el. O să vin şi eu 
peste un minut. 

Bancheta de lângă peretele despărțitor era de mărimea unei 
mici canapele. Rachel se cufundă în pernele ei, apoi îşi puse 
picioarele pe scaunul din faţă şi se rezemă de spătar. Nu avea de 
gând să-şi întindă întreg trupul, dar cotiera groasă era foarte 
plăcută sub capul ei şi zumzetul motoarelor vibra prin corpul ei 
cu un efect hipnotic. Cu excepţia lămpilor din plafon deasupra 
locului în care lucra Smith, interiorul avionului era în întuneric. 
Rachel se uită la hubloul de dincolo de culoarul dintre scaune, ia 
luna portocalie care răsărea printre nori, dar care apoi pieri din 
vedere, luând cu ea şi stelele. 


216 


Smith rămase la calculatorul lui încă un sfert de oră, deşi, 
pentru moment, munca lui era încheiată. Nu voia să se mişte 
până nu era sigur că Rachel adormise. Cu grijă, se ridică în 
picioare şi se uită în spate. In capătul din fund al cabinei ajungea 
destulă lumină cât să-i permită să vadă gura ei întredeschisă, 
ridicarea şi coborârea regulată a toracelui ei. 

Dădu să întindă mâna spre pătura de lângă el, dar se 
răzgândi. Armata producea oameni cu somn uşor. Renunţând la 
pled, reglă termostatul pentru cabină. Rachel respira adânc şi 
aerul cald avea să fie tot atât de eficace ca şi pătura. 

Smith se îndreptă spre un scaun din faţă al cabinei, răsuci 
butonul care aprindea lampa de deasupra şi formă un număr de 
telefon de la Los Angeles. 

— Pari foarte obosit, îi spuse Lucille. Ce ETA“ aveţi la Phoenix? 

— Trei şi treizeci de minute. 

— Trebuie să fii gata să explodezi. 

— Cam aşa ceva. 

Smith îi spusese pilotului să împingă avionul până la limita 
absolută a puterilor lui şi să adopte cea mai directă rută spre 
destinaţia lor. Existaseră unele probleme, deoarece o parte din 
călătorie s-ar fi efectuat printr-un spaţiu aerian interzis. Smith 
fusese nevoit să sune la pupitrul de control al NORAD“! din Munţii 
Cheyenne, să aştepte până verificaseră ei permisul lui cu cei de 
la Washington şi abia pe urmă să se stabilească un coridor de 
trecere. 

— Unde sunt cei de la Tac? întrebă el. 

— Pe drum. Vor ateriza la Sky Harbor peste treizeci de minute. 
Am lăsat vorbă să nu întâmpine vreo împotrivire. 

— Ce este cu DMV-urile? 

— Verifică-ţi faxul. 

Smith se înapoie la biroul lui improvizat şi smulse din aparatul 
montat într-un dulap o foaie de hârtie colorată. Fotografia nu era 
măgulitoare, dar femeia din ea se potrivea în mod indiscutabil cu 
descrierea făcută de Rachel Collins. 

— Mi se pare bună, spuse. Dar este un permis de conducere 
din districtul Carolina. Nimic din Arizona? 

— Există o mulţime de femei cu numele de Underwood, dar 


4 Expected Time of Arrival - ora la care se aşteaptă sosirea (nota 
trad.). 
11 North American Air Defense Command - Comanda Apărării 


Aeriene din America de Nord. 
217 


nici una care să semene cât de cât cu fata asta. Măcar de-ar 
avea Tac-ul un portret pe baza căruia să lucreze. 

— Poate reuşim să le dăm chiar ceva mai mult. la legătura cu 
FAA? şi cere-le informaţii despre orice trafic, particular sau 
comercial, din Atlanta cu destinaţia Sky Harbor. 

Lucille avu nevoie de o secundă ca să priceapă asta. 

— Vrei să spui că e posibil ca omul nostru să v-o fi luat 
înainte? 

— Gândeşte-te la asta: Copeland este ucis cu douăzeci şi cinci, 
treizeci de minute înainte ca eu şi Collins să-l găsim. In acest 
interval de timp, ucigaşul aproape că a ajuns la Aeroportul 
Internaţional din Atlanta. Intrebarea este, oare călătoreşte cu un 
avion comercial, sau are propriul lui mijloc de transport? Nu cred 
că ar risca un zbor comercial. Bilete deja vândute, probleme 
mecanice, întârzieri pe pistă - elemente pe care nu ar putea să le 
prevadă sau să se controleze. 

— La ora asta din noapte nu poate fi prea intens traficul aerian 
în direcţia Sky Harbor, îndrăzni să spună Lucille. Ai vrea să creez 
o mică situaţie de criză, în apropiere? 

— Logistica ar implica prea mulţi oameni. Şi dacă individul 
ăsta îşi dă seama că este o înscenare, ar fugi. Sau mai rău. 

— Aş putea trimite o a doua echipă care să acopere aeroportul 
şi să le dau portretul robot pe care ni l-ai transmis. 

— Nu am încredere în portretul robot. Cine ştie cum arată de 
fapt tipul acesta? Dacă cei de la Tac fac o mişcare înşelându-se 
asupra omului, forurile locale vor tăbări pe ei. 

— OK. Atunci ce-ar fi dacă ar veni un vehicul dubios şi noi am 
arunca o privire după ce pasagerul lui părăseşte aeroportul. 
Individul trebuie să se întoarcă pentru maşina lui, nu-i aşa? Ea 
constituie soluţia lui de ieşire din teren. 

— Numai că acum ea este momeala noastră... Smith reflectă 
la ideea aceasta. Asta-i bine. Hai să ne gândim cum ar putea să 
decurgă. Intre timp, fă-mi legătura cu cei de la FAA. 

— O să-i ai peste douăzeci de minute. Lucille ezită. Logan, cine 
este de fapt tipul ăsta? 

— Collins l-a numit fantomă. Dar poate că nu va rămâne mult 
timp aşa. Nu, dacă ajungem la Underwood, aruncăm un scut 
peste ea şi aflăm ce anume ştie. 

— Collins este cu tine, aşa-i? 


42 Federal Aviation Authority - Autoritatea Aeronautică Federală 
(nota trad.). 


218 


— Ea ştie unele lucruri, Lucille. Lucruri de care eu încă nici 
măcar n-am auzit. N-am putut să mă debarasez de ea. 

— O să iau legătura cu Jessup sau cu cine e de serviciu la 
Belvoir, să le spun că este teafără şi se află în custodia organelor 
federale, ca martor de bază. Asta ar trebui să-i dreagă relaţiile cu 
cei de la poliţia armatei şi să-i şteargă numele de pe lista AWOL. 

— Eşti cu ani-lumină înaintea mea. 

— În cazul acesta fă-mi un serviciu. 

— Ce anume? 

— Când mergeţi după Underwood, ţine-o pe Collins mai în 
spate. Mi-ar plăcea cu adevărat s-o întâlnesc cândva pe fata 
asta. 


219 


19 


Un zbor fulger cerut de FBI dădu naştere unei reacţii rapide 
din partea Autorităţii Aeronautice Federale. Apelul telefonic al lui 
Lucille Parker fu transmis imediat directorului serviciului de 
securitate din districtul Carolina care era de gardă în momentul 
acela. Acesta avea o vechime în slujbă de paisprezece ani şi 
putea să ia măsurile corecte şi în somn. Apeluri telefonice 
porniră simultan spre Atlanta şi Phoenix. Controlorii traficului 
aerian lăsară baltă orice altceva făceau şi începură să confrunte 
informaţiile pe care le aştepta directorul. Circuitele dintre cele 
trei oraşe rămaseră deschise şi controlorii lucrară rapid. Toţi 
difuzaseră instrucţiuni de procedură şi scenarii în care erau 
implicate deturnări de avioane sau ameninţări cu bombe. Exista 
o urmărire neoficială a scorului între centrele regionale şi până 
acum cel mai bun timp fusese cronometrat de grupul din Denver. 
In noaptea aceasta recordul fu depăşit. Atlanta se prezentă în 
mai puţin de douăsprezece minute cu o listă de avioane 
comerciale şi particulare cu destinaţia Phoenix. Celor de la 
Phoenix le trebuiau încă treizeci de secunde ca să verifice şi să 
confirme acele informaţii. 

In biroul ei de la etajul şaptesprezece din clădirea organelor 
federale din Los Angeles, Lucille răspândi informaţiile înregistrate 
pe microfilm pe biroul ei imaculat. Era o persoană foarte 
ordonată, o calitate datorită căreia era şi foarte rapidă. 

Işi concentră atenţia asupra avioanelor particulare. Două erau 
avioane cu reacţie ale unor societăţi pe acţiuni, unul aparţinea 
unei firme internaţionale producătoare de băuturi, celălalt unui 
concern agricol multinațional. Alte trei erau proprietate 
particulară: un promotor în domeniul înregistrărilor, care 
transporta un star rock la un concert de la Phoenix; o „divă”, 
interpretă de cântece country-western, de trei ori divorțată; şi 
magnatul mediilor de informare care, cu ani în urmă, înființase 
prima reţea naţională de difuzare în exclusivitate a ştirilor. 

Lucille verifică foarte atent listele de pasageri şi nu găsi nimic 
ciudat. Apoi luă din nou legătura cu FAA din Atlanta şi îi rugă pe 
cei de acolo să extragă fişele tuturor piloților şi echipajelor din 
cabină aflaţi în acele zboruri. Acestea îi sosiră în mai puţin de 
douăzeci de minute. Rapoartele privind performanţele şi 


220 


antecedentele erau ireproşabile. 

Lucille revăzu încă o dată întregul material, doar pentru a fi 
sigură că nu-i scăpase nimic. Apoi se rezemă de spătarul 
scaunului şi pur şi simplu rămase cu privirea pironită asupra 
documentelor, lăsându-şi subconştientul să adulmece prin 
detalii. Nu răsună nici un semnal de alarmă, nici măcar un 
clinchet. 

Când în cele din urmă îl sună pe Smith, era pe deplin 
încredinţată că ucigaşul lui Copeland nu era în drum spre 
Phoenix, cel puţin nu pe calea aerului. Ceea ce nu ştia şi n-ar fi 
fost cu putinţă să ghicească, era faptul că intervenise o eroare - 
nu în informaţii, ci în modul în care fuseseră solicitate acele 
informaţii. Logan Smith ceruse date referitoare la avioanele de 
pasageri particulare care plecaseră de pe Aeroportul 
Internaţional din Atlanta către aeroportul Sky Harbor din Phoenix. 
Acesta era mesajul pe care Lucille îl transmisese controlorilor de 
zbor din Atlanta, care la rândul lor îşi concentraseră atenţia în 
exclusivitate asupra celor două puncte: Atlanta şi Phoenix - nu şi 
asupra bazei forţelor aeriene de la Lakeland, aflată la douăzeci şi 
două de mile depărtare de Phoenix. Controlorii fuseseră făcuţi să 
creadă, pe bună dreptate, că urmăreau un avion cu o destinaţie 
civilă. Deoarece în solicitarea FBI nu se  menţionase 
eventualitatea implicării unei zone de aterizare aparţinând 
armatei, cei din Atlanta nici nu se gândiseră să includă în 
raportul lor către Los Angeles şi avionul cu reacţie Gulfstream IV, 
rezervat personalului din conducere, care indicase ca destinaţie 
baza aviaţiei militare de la Lakeland. 


Avionul se afla la o distanţă de zbor de patruzeci de minute 
până la Lakeland, fiind monitorizat de controlori ai traficului 
aerian aparţinând aviaţiei militare. Inginerul dormise în ultimele 
două ore. Acum luă legătura prin radio cu comandantul temporar 
al bazei pentru a se asigura că fusese autorizată permisiunea 
finală de aterizare. 

Exista un trecut comun al Inginerului şi al acestui ofiţer. Cu 
şase luni în urmă se întâlniseră într-o zonă din Nevada numită 
Groome Lake, care în mod oficial nu exista. Impreună păşiseră 
printre buncăre blindate, printre echipamente care erau rodul 
imaginaţiei unor pasionaţi de „science fiction”, discutând în 
linişte despre anumite operaţiuni posibile pe scena asiatică. 
Colonelul cunoştea statutul Inginerului în cadrul CIA şi relaţia cu 
el îl ajutase să prospere. Nu ridicase nici o obiecţie şi nu pusese 


221 


nici o întrebare când Inginerul îi spusese că în drumul său spre 
Groome Lake avea să facă o scurtă vizită la Lockheed. Deoarece 
toate comunicațiile dintre avionul cu reacţie şi personalul aviaţiei 
militare se efectuau pe frecvenţe codificate, Inginerul nu avea de 
ce să-şi facă griji în legătură cu controlorii băgăcioşi ai aviaţiei 
civile; aceştia n-ar fi putut să-i asculte convorbirea. 

Inginerul îşi încheie discuţia prietenească purtată cu colonelul, 
mulţumindu-i pentru acel serviciu personal, apoi se îndreptă spre 
zona de depozitare din spatele avionului, ca să-şi facă bagajul. 
Nu bagajele şi îmbrăcămintea erau ceea ce-l preocupa. 
Gulfstream-ul transporta un belşug de arme, muniții, explozivi, 
materiale de camuflaj - orice şi tot ce i-ar trebui unui agent de 
teren independent pentru a opera în mod eficient oriunde în 
lume, de la tropice până în tundră. Inginerul cercetă inventarul, 
alese câte ceva şi când pilotul începu coborârea era complet 
echipat. 

Gulfstream-ul rulă pe lângă o escadrilă de avioane F-18 care 
se pregăteau în vederea unor manevre de noapte şi se opri 
alături de un mic hangar din apropierea turnului de control. 
Inginerul cobori ţinând în mână o geantă de pânză şi se îndreptă 
spre locul în care colonelul stătea lângă vehiculul său personal, 
un jeep Cherokee cu numere de înmatriculare civile şi cu 
autocolante purtând emblema aviaţiei militare lipite pe partea 
interioară a parbrizului. In noaptea rece a deşertului, cei doi 
ostaşi se salutară pe tăcute. Colonelul nu întrebă de ce se afla 
acolo vizitatorul său şi nici care era motivul pentru care avea 
nevoie temporar de un mijloc de transport civil la sol. A se 
interesa cu privire la treburile pe care le avea Inginerul în 
împrejurimile Phoenix-ului era ceva ce nici măcar nu-i trecu prin 
minte. 

Urmându-l într-un vehicul aparţinând poliţiei forţelor aeriene, 
colonelul îşi însoţi oaspetele până la porţile incintei. Văzu un braţ 
salutându-l în timp ce Cherokee-ul părăsea postul de pază şi 
rămase acolo, în picioare, privind maşina ce se depărta până 
când stopurile roşii ale acesteia dispărură în adâncurile 
deşertului Sonoran. 


Inginerul făcu un viraj la dreapta intrând pe autostradă. 
Conducea Cherokee-ul la limita de viteză. Nu se grăbea şi nici nu 
dorea să atragă atenţia vreunui poliţist al statului Arizona. După 
ce ar fi văzut documentele aviaţiei militare, polițistul nu l-ar fi 
amendat, dar s-ar fi pierdut timp cu verificarea vehiculului şi a 


222 


permisului. 

Inginerul porni în direcţia sud-vest, trecând pe lângă locuinţe 
bine păzite şi adormite, care continuau să răsară în jurul 
Phoenix-ului precum nişte pilcuri de ciuperci. Trecu pe lângă 
centre comerciale, pe lângă complexuri în formă de L zugrăvite 
în culorile deşertului şi terminate prin acoperişuri de ţiglă roşie şi 
staţii de benzină intens luminate pe care erau prinse afişe cu 7- 
Eleven. Geamul portierei pe partea lui era coborât; era o senzaţie 
minunată să respire aerul muşcător al deşertului, curat şi 
proaspăt, într-un mod care îi amintea alte vremuri, în alte locuri 
uscate şi toride. Apoi văzu un indicator de autostradă montat 
deasupra şoselei, panouri reflectorizante din plastic pe care erau 
scrise denumirile următoarelor trei ieşiri de pe autostradă. La cea 
de-a doua rampă de bifurcare, Inginerul semnaliză intenţia de 
schimbare a direcţiei şi execută cu Cherokee-ul un viraj lent. In 
valea puţin adâncă spre care se îndrepta se aflau luminile 
pâlpâitoare ale localităţii Careffee. 


Cei trei bărbaţi laţi în umeri care coborâră din elicopterul Bell 
Ranger la Sky Harbor arătau ca nişte oameni obişnuiţi cu viaţa în 
aer liber şi bine căptuşiţi cu bani. Purtau bocanci de călătorie cu 
tălpi groase, pantaloni largi şi veste de dril cafeniu cu multe 
buzunare, totul de bună calitate şi evident scump. Ofiţerul 
însărcinat cu securitatea aeroportului, care venise să le arunce o 
ochire, fu impresionat şi puţin invidios pentru echipamentul lor: 
rucsacuri mari cu cadru de aluminiu, care cuprindeau saci de 
dormit uşori şi lădiţe lungi, de lemn, cu armături de alamă, care, 
socotea el, conţineau puşti de vânătoare de mare putere. 

Ofiţerul de securitate îşi zise că erau nişte tipi vorbăreţi, care 
râdeau şi glumeau în legătură cu un coleg din L.A., căruia îi 
spuneau Bob şi care nu putuse să plece în excursie cu ei pentru 
că nevastă-sa îl convinsese să plece cu ea în Hawaii. 

Se făcură referiri întâmplătoare la câteva staţiuni climaterice 
din Idaho şi Alaska, avu loc o mică discuţie în contradictoriu, dar 
domoală în legătură cu adevărata mărime a caprei de munte pe 
care unul din ei o doborâse cu un an în urmă la Cascade. 

Ofiţerul fu bucuros să ofere sfaturi când ei îl întrebară unde 
puteau să găsească un cotlet bun şi cât de mult aveau de mers 
până la Sedona, prima lor oprire. Fu impresionat şi de Chevrolet- 
ul Suburban fabricat la comandă, care îi aştepta în parcarea cu 
timp de staţionare limitat. li aparţinea unui amic local care era 
plecat din stat cu afaceri, ziceau ei. 


223 


Ofiţerul se miră de ce auzise în vreme ce-i urmărea cum 
încearcă maşina. Pentru nişte bărbaţi corpolenţi, aşa cum erau, 
se mişcau foarte repede, cu gesturi sigure şi în tăcere - o 
combinaţie care-l făcea să nu se simtă în largul lui. Indrăzni să-i 
întrebe unde şi ce lucrau la Los Angeles. Unul din ei rânji şi îşi 
desfăcu portofelul. In timp ce scotocea în căutarea unei cărţi de 
vizită, ofiţerul remarcă un permis de conducere eliberat în 
California şi o legitimaţie de salariat în Lockheed. Cartea de vizită 
pe care i-o înmână acesta purta tot antetul Lockheed şi îl 
identifica pe patronul ei ca fiind vicepreşedinte cu probleme de 
cercetare şi dezvoltare. 

Când şoferul porni motorul vehiculului, ofiţerul le ură mult 
noroc şi urmări cu privirea Suburban-ul care se îndrepta spre 
ramificaţia rutieră ce ducea spre aeroport. Abia când se înapoia 
către terminal îşi dădu seama că ei nu spuseseră nici unde se 
duceau de fapt şi nici ce aveau de gând să vâneze. 


Membrii Brigăzii Tactice a FBI care se dădeau drept vânători 
lăsară Phoenix-ul în urma lor şi porniră spre nord, pe şoseaua 
interstatală. După ce se angajară pe bifurcația către Carefree, se 
pomeniră pe un drum asfaltat cu două benzi de circulaţie de 
curând nivelat, care îi duse într-o vale nu prea adâncă. 

— Şantier de construcţii de locuinţe, bombăni şoferul. 

Petice de lumini portocalii erau răspândite în întreaga vale şi 
pe coastele dealurilor învecinate. În timp ce echipa îşi continua 
drumul, trecură pe lângă nişte ziduri de piatră înalte de aproape 
doi metri care despărţeau de vecinele lor fiecare comunitate 
prevăzută în plan. 

Toate aveau la intrare câte o cabină de pază. In zidurile de 
piatră erau încastrate litere mari care alcătuiau denumirile: 
Desert Hawk“, Windhaven** Painted Desert“. Intr-unele cazuri, 
dincolo de zidurile de piatră nu exista nimic în afară de terenuri 
nesăpate şi camioane cu remorcă din cele folosite în construcţii. 

In afara comunităţilor sistematizate se aflau parcelele 
rezidenţiale. Locuinţele terminate, strălucind de lumini, erau 
construite în stil aristocratic, înconjurate de vaste parcuri frumos 
amenajate, fiecare înălțându-se pe câte unul sau doi acri de 
teren. 


43 Soimul Deşertului (nota trad.). 
44 Adăpostul vânturilor (nota trad.). 
15 Deşertul Pictat/Zugrăvit (nota trad.). 


224 


— Mă apropii de bifurcaţie, zise şoferul. Dreapta sau stânga? 

Cel care se ocupa cu orientarea ţinea pe genunchi un plan pe 
hârtie ozalid al şantierului de construcţii, pe care îşi plimba 
lumina - o lanternă cu fascicul îngust. 

— La dreapta, spuse el. 

Următoarele două loturi erau pustii. Trecură pe lângă o 
reşedinţă în stil Tudor; apoi, la capătul unui drum înfundat, se 
înălța o construcţie ultramodernă din piatră şi sticlă. La al doilea 
etaj se vedeau lumini. 

— Aici trebuie să fie, zise şoferul. 

Specialistul în orientarea pe hartă verifică adresa imprimată 
cu litere de tipar în bordura trotuarului, comparând-o cu cea 
furnizată de compania de telefoane Southwest Bell. 

— Se potriveşte. 

Şoferul încetini mersul Suburban-ului până când acesta abia se 
târa. De fiecare parte a blocului se aflau parcele neconstruite 
presărate cu buldozere, excavatoare şi utilaje de terasament. 
Problema era că fundătura aceea se termina printr-un sens 
giratoriu. 

Şoferul nu putea să parcheze chiar în faţa clădirii fără să 
atragă atenţia, dar trebuia să rămână în limita unei raze de o 
sută de metri faţă de ea. 

Cel cu harta arăta îndărăt, spre ostentativa construcţie în stil 
Tudor. 

— Casa aia e luminată ca un pom de Crăciun. Am numărat 
şapte vehicule. Tăcu câteva clipe. Mă gândesc c-o fi o petrecere 
de casă nouă şi nimeni n-o să fie în stare să se ducă acasă cu 
maşina. Aşa că de ce să nu ne amestecăm pur şi simplu printre 
oaspeţi? 

Şoferul se întoarse către cel de-al treilea bărbat - „commo”, 
expertul în comunicaţii. 

— Tu ce crezi? 

— O să meargă, încuviinţă acesta. 

In timp ce şoferul făcea drumul înapoi spre casa în stil Tudor, 
„commo” deblocă dispozitivul de închidere al chepengului din 
capota Suburban-ului. După ce îl fixă, desfăcu unul din rucsacuri 
şi asamblă rapid o antenă portabilă, prinzând suporţii de 
aluminiu ai rucsacului şi alcătuind astfel un trepied. Al doilea 
rucsac conţinea radioreceptoare şi echipament de semnalizare, 
pe care le legă la şasiul camionului. „Commo” îşi puse la urechi o 
pereche de căşti, activă antena şi, folosind o manşă, o orientă în 
aşa fel încât să fie îndreptată chiar spre ferestrele luminate ale 


225 


casei din capătul fundăturii. Reglă frecvenţa, apoi volumul. 

Primele sunete fură stridente, ca piuitul unor pui de găină. 
După ce fu reglat şi filtrul, începură să semene cu cele făcute de 
nişte unghii lungi pe o piele uscată. Dar vocile se distingeau 
destul de limpede. Ulterior banda avea să fie curățată prin 
mijloace electronice pentru a le scoate în evidenţă, însă 
„commo” nu credea că asta avea să fie necesar. Asculta cum 
făceau dragoste un bărbat şi o femeie. Din gemetele şi ţipetele 
lor, se înţelegea că-şi puneau în asta toată ardoarea. 

— Un mascul, o femelă, le raportă „commo” celorlalţi. O 
situaţie intimă. Puteţi să-l sunaţi pe Smith şi să-i spuneţi că 
„Ssubiectul” lui se află la faţa locului. 


Membrii Brigăzii Tactice îşi închipuiseră că aveau o singură 
problemă: distanţa dintre casă şi antena de recepţie. Acum 
credeau, în mod corect, că aceasta fusese rezolvată. 

Dar mai exista o alta. 

Echipa văzuse utilajele de lucrări de terasament risipite prin 
loturile încă neaflate în construcţie şi nu le dăduse atenţie. 
Maşinile acelea păreau să facă parte în mod firesc din peisaj, tot 
aşa ca şi bolovanii şi uriaşii saguaro“f. Poate că dacă cineva ar fi 
zărit automobilul Cherokee, s-ar fi luat decizia de a întreprinde o 
cercetare în privinţa lui. Dar acesta din urmă era parcat lângă un 
excavator, cu totul ascuns bine de cabina înaltă şi de carcasa 
lungă a motorului acelui utilaj. 

Inginerul se afla la jumătatea pantei, coborând spre casă, când 
văzu farurile Suburban-ului. Se piti în spatele lamei unui buldozer 
şi urmări cu privirea cum vehiculul făcea întoarcerea la capătul 
drumului înfundat. Binoclul lui cu vizibilitate sporită pe timp de 
noapte îi îngădui să vadă bine locul în care parcă în cele din 
urmă Suburban-ul şi ceea ce se întâmplă în continuare. Inginerul 
fu impresionat de echipamentul cu care venise FBl-ul, deşi, aşa 
cum era prevăzut să se desfăşoare lucrurile, avea să se 
dovedească a fi de prisos. 

Inginerul porni iar la drum, ţinându-şi trupul cât mai aplecat 
spre pământ şi încercând terenul cu piciorul înainte de a păşi cu 
toată greutatea. Pământul era uscat şi în multe locuri moale. 
Existau mici şanţuri săpate de anvelope uriaşe şi gropi 
neaşteptate, de treizeci de centimetri sau chiar mai mult, în care 


46 Cactus gigantic specific sud-vestului Statelor Unite ale Americii şi 
Mexicului (nota trad.). 


226 


terenul fusese săpat în trepte pentru instalarea unor conducte de 
apă. Binoclul pentru vedere nocturnă nu era foarte eficace în 
aprecierea adâncimilor la mică distanţă; o gleznă scrântită sau o 
entorsă de genunchi ar fi constituit un dezavantaj serios. 

Inginerul ajunse la peretele din blocuri de piatră care înconjura 
partea din spate a casei. Vântul se potolise; simţea mirosul de 
clor din piscină, îmbinat cu mireasma umedă a gazonului plantat 
de curând. Stropitoarele care udau peluza în mod automat, la 
intervale prestabilite, trebuie să fi fost puse în funcţiune pe la 
începutul serii. 

Escaladă zidul cu uşurinţă, lăsându-se pe vine când căzu pe 
iarba alunecoasă şi îşi continuă drumul străbătând-o precum un 
patinator pe un lac îngheţat. Când ajunse la terasa pavată cu 
dale, luă perna de pe un şezlong şi îşi şterse cu grijă tălpile 
ghetelor. 

In cele nouăzeci de secunde în care încă mai trăise, Steven 
Copeland îi dăduse amănunte preţioase referitoare la locul în 
care se afla Beth Underwood. Adresa exactă fusese cel dintâi 
dintre amănunte. Underwood îi spusese lui Steven că avea să 
locuiască într-o casă aflată într-o zonă nouă în curs de construire 
şi relativ izolată, care, din câte ştia el, nu fusese conectată la nici 
un sistem de securitate a locuinţelor. 

Acum Inginerul verifică această informaţie. Se ridică brusc în 
picioare şi văzu emblema Serviciilor de Protecţie a Locuinţelor 
aparţinând firmei Guardman: mănunchiul de fire nu era conectat 
la sistemul general. 

Ştiind că avea de-a face cu o construcţie cu două niveluri, 
Inginerul beneficiase de o oarecare flexibilitate în alcătuirea 
planurilor sale de acţiune. Intr-o astfel de organizare 
arhitecturală, dormitoarele se aflau aproape întotdeauna la etaj. 
Asta îi îngăduia să spargă încuietoarea de la uşa din spate care 
ducea spre garaj fără teama de a fi auzit. 

Interiorul casei era foarte răcoros, aproape rece. Inginerul 
trecu printr-o uşă în bucătărie şi se opri, lăsându-se pătruns de 
atmosfera casei. Se auzea bâzâitul unui congelator şi uşorul 
ticăit al unui orologiu. Un miros de mâncare - ceva de-a gata de 
la un restaurant chinezesc, bănui el - mai dăinuia în aer. 
Pardoselile fuseseră spălate de curând şi miroseau a lemn de 
brad. Nu exista nici o cutie cu nisip pentru pisic i sau vreun miros 
de animal. Copeland oferise informaţia benevolă că Underwood 
nu era de aşteptat să aibă acolo vreun animal de casă, deşi la 
Washington avea o pisică. 


227 


Încăperile principale de la parter aveau ferestre largi prin care 
lumina lunii se revărsa pe covoare. Inginerul avu grijă să se ţină 
departe de ele în timp ce se apropia de scara ce ducea către 
etaj. La palierul de sus se zărea o rază de lumină şi se auzeau 
zgomote de soiul celor care nu puteau proveni decât dintr-unul 
din dormitoare. Inginerul ascultă şi zâmbi. Groaza pe care o 
vârâse în Steven Copeland îl făcuse pe acesta să recunoască 
unele adevăruri în legătură cu el, printre care faptul că o iubea 
pe Beth Underwood. Cu toate astea, iat-o acum, distrugând 
arcurile somierei cu altcineva. Acest al doilea partener de 
petreceri constituia o belea. Inginerul ştia că echipa de 
supraveghere a FBI îşi concentra atenţia asupra dormitorului 
luminat. Orice mişcare neobişnuită i-ar face să alerge într-acolo. 
Nu era sigur că ar putea să intre în dormitor şi să lichideze 
ambele ţinte fără a atrage atenţia. 

Inginerul mai cugetă o scurtă vreme la această problemă, apoi 
se aplecă şi, cu mâna, apăsă cu putere treapta acoperită de 
covor. Fu răsplătit printr-un uşor scârţâit. Se aşteptase ca 
suportul scării să fie dintr-un lemn încă verde. Dacă ţinta lui ar fi 
dormit, ar fi putut risca să urce rapid, iar apoi să se năpustească 
în dormitor. Dar în situaţia de acum avea să adopte o altă cale, 
întrucâtva mai spectaculoasă. 

Parterul era dotat cu şemineuri în camera de lucru, în 
sufragerie şi în camera de zi - cămine cu gaze în care pâlpâirile 
albastre ale unor flăcări de decor se înălţau din spatele unor 
aranjamente de buşteni făcuţi din ceramică. Inginerul stinse cu 
apă toate flăcările şi deschise la maximum robinetele de gaz. Se 
îndreptă repede spre termometrul de pe peretele din holul 
central şi închise sistemul de condiţionare a aerului. Nu avea nici 
un rost ca instalaţia de refulare să absoarbă şi să trimită în afară 
gazele. Apoi deschise uşa încăperii de serviciu de lângă 
bucătărie şi se apucă să meşterească la conductele de gaze care 
alimentau maşina de spălat şi uscătorul. 

Peste şase minute Inginerul se afla din nou la prima treaptă de 
jos a scării. Două pătrate subţiri de exploziv cu material plastic 
fiară lipite pe perete şi sub cea de-a doua treaptă a scării. Un fir 
de gută subţire - din cele apreciate de pescarii care folosesc ca 
momeală musculiţe, deoarece sunt practic invizibile - fu întins 
între acele pătrate, la o înălţime de vreo cinci centimetri 
deasupra treptei. Capetele libere fură înfăşurate în jurul unui 
detonator cu arc, care fu conectat apoi la o baterie de şase volţi. 
Conform scenariului imaginat de Inginer, când Beth Underwood 


228 


şi iubitul ei aveau să-şi limpezească minţile după ce vor fi făcut 
amor, unul din ei sau amândoi aveau să remarce mirosul de 
gaze. Unul din ei sau amândoi, cu trupurile dureroase şi vlăguite 
de pe urma giumbuşlucurilor lor, aveau să coboare la parter, ca 
să cerceteze cauza. Lampa de deasupra scării nu avea să se 
aprindă, deoarece Inginerul îi scotea acum becul. Asta însemna 
că ei aveau să-şi continue drumul ghidaţi numai de lumina de la 
palierul superior. În semiîntunericul acela sârma de declanşare 
nu putea fi observată sau simțită decât atunci când ar fi fost 
atinsă de o gleznă. Avea să se efectueze conectarea şi bombele 
cu plastic aveau să explodeze, forţa lor retezându-le membrele 
inferioare. Explozia de gaze ce s-ar fi declanşat urma să facă 
restul. 

Inginerul revăzu în minte această succesiune de evenimente 
în timp ce trecea prin bucătărie, apoi prin garaj şi din nou afară. 
Aprecia că le-ar da amanţilor încă douăzeci de minute. Dacă din 
vreun motiv oarecare explozia nu ar fi avut loc până atunci, el ar 
trage concluzia că cei doi se cufundaseră într-o stare de 
toropeală generată de orgasm. Asta avea să necesite un apel de 
trezire. 


— Asta a fost Brigada Tactică. 

Rachel se propti cu grijă într-un cot. Se agitase în somn şi 
acum avea o durere supărătoare în ceafa. Intinse cealaltă mână 
şi începu să-şi maseze muşchii înţepeniţi. 

In ultimele câteva minute fusese trează, urmărindu-l cu 
privirea pe Smith, care umbla încolo şi-ncoace prin cabina aceea 
strâmtă, adunând hârtii şi aşezând în ordine geamantane şi genţi 
diplomat. Mişcările lui stângace sugerau că încerca să n-o 
trezească - o dovadă de curtoazie, care o înduioşă. Când socoti 
că văzuse destul, tuşi să-şi degajeze gâtul pentru a-l face să se 
uite la ea. 

Acum Smith stătea în faţa ei, cu coatele rezemate pe genunchi 
şi cu capul sprijinit în mâini. Lumina intensă din cabină îi adâncea 
umbrele de sub ochi şi cutele de pe frunte. Dormise puţin - dacă 
totuşi închisese cât de cât pleoapele - şi îşi suporta extenuarea 
ca un penitent. Cu toate acestea, în ochii care ar fi putut să fie 
blânzi şi ispititori ardea focul care-l făcea să-şi continue efortul. 
Acesta nu-i îngăduia nici un răgaz de odihnă, îl consuma, deşi în 
acelaşi timp îl susţinea. 

Rachel se ridică în capul oaselor şi îşi roti capul ca un atlet 
relaxându-se după efort. Zări lumini dincolo de ferestre şi îşi 


229 


dădu seama că avionul era în coborâre. 

— Ce-i cu Brigada Tactică? întrebă ea. 

— A plecat din L.A. Au găsit casa lui Underwood. Acum se află 
chiar acolo. 

Rachel se aplecă brusc înainte, aproape ciocnindu-şi capul de 
cel al lui Smith. 

— Ea este înăuntru? Sunt absolut siguri de asta? 

— Ea şi încă o persoană. 

Rachel îi sesiză ezitarea, percepând-o ca pe o stânjeneală. 

— Este cu cineva în pat. Cei de la Tac spun că cei doi au fost 
foarte... energici. Smith o privi cu atenţie. Ai vreo idee cine ar 
putea fi? 

Rachel scutură din cap. 

— E ceva ce nu se potriveşte. Vreau să zic, faptul ca ea să 
aibă aici un iubit. Ar fi trebuit să fie singură încă din clipa în care 
Mollie s-a despărţit de ea. Copeland a sunat-o tot timpul cu 
regularitate. El este - era - mai mult decât exagerat în privinţa 
controlului. Ar fi mirosit ceva dacă ea ar fi încercat să-l mintă sau 
să-l inducă în eroare. Şi-n afară de asta, îl aştepta. 

Trenul de aterizare gemu când se fixă în poziţia finală. 

— Oricum, zise Smith, ea este acum acolo şi are pe cineva la 
ea. 
Rachel se afla la toaletă când avionul atinse solul. Se prinse de 
bara de deasupra scaunului de WC ca să-şi menţină echilibrul 
împotriva forţei inerţiei. Până să se oprească avionul, ea se şi 
afla lângă uşă, ţinând în mână sacoşa de pânză. = 

Şeful biroului local al FBI din Phoenix îi aştepta cu o maşină. Il 
salută politicos pe Smith, dar lui Rachel nu-i scăpă ciuda din 
spatele curtoaziei. Cei de la biroul federal din Phoenix ştiau că pe 
terenul lor se întâmpla ceva important şi erau jigniţi că nu 
fuseseră invitaţi şi ei la petrecere. 

Smith nu o prezentă pe Rachel. li făcu semn cu capul să-şi 
pună în maşină sacoşa. Incă mai discuta cu celălalt agent când 
Rachel, stând acolo în picioare, se hotărî să-i facă să se mişte din 
loc. Puse lucrurile lui Smith în portbagaj, trântindu-le cu 
suficientă forţă cât să imprime şasiului o oarecare legănare. 

— Eşti grăbită, zise Smith, instalându-se la volan. 

— Nu poate Brigada Tactică să intre în casă şi s-o scoată de- 
acolo pe Underwood? 

— Nu sunt pregătiţi să acţioneze în felul acesta. De ce? 

— Situaţia nu-i în ordine. Ea n-ar trebui să se afle înăuntru... 
aşa. 


230 


— Vrei s-o surprindă în flagrant delict? 

— Vreau s-o văd în viaţă. 

— Echipa de supraveghere e foarte bună. Oricine care ar 
încerca să intre în casă ar trebui să treacă de ei. O idee 
nefericită. 

Cuvintele îi ieşiră de pe buze înainte ca Rachel să şi le poată 
opri. 

— Aproape că aş dori ca „el” să încerce. Smith intră cu maşina 
pe artera interstatală şi apăsă pedala de acceleraţie. Rachel 
presupunea că FO“ din Phoenix avertiza poliţia din Arizona să nu 
intervină. El îşi luă radioul şi vorbi cu şeful Brigăzii Tactice, care 
raportă că situaţia era calmă şi nu apăruse nici un intrus. Smith îi 
spuse că avea să fie la faţa locului peste patruzeci de minute. 

Rachel ascultase convorbirea lui sacadată cu şeful Brigăzii 
Tactice. Aproape că se aştepta ca Smith să se uite la ea cu o 
expresie care să însemne „[i-am zis eu că-i aşa”. 

— Ai afirmat că dosarul privitor la Dunn ar fi important, spuse 
Smith. De ce? 

Rachel îi reaminti că dosarul acela fusese - sau ar fi fost - 
punctul de plecare al lui Mollie. Recapitulă amănuntele trecutului 
mediocru şi cenuşiu al lui Dunn, apoi ajunse la partea referitoare 
la iscusinţa lui în materie de întreţinere a avioanelor şi la stagiul 
lui ca şofer al lui North. 

— Nu există nici un document scris - despre a cărui existenţă 
să ştim noi - din care să reiasă că Dunn ar fi făcut vreodată 
lucrări de întreţinere la avionul C-12 cu care călătorea North, 
remarcă Smith. 

— Nu. Dar coincidenţele sunt prea convenabile. Adică, de ce 
să fi renunţat Dunn la un concediu pentru a fi şoferul lui North? 

— Sarcina asta i-a fost dată, sau s-a oferit el în mod voluntar? 

— Dosarul nu precizează. Şi ce s-a întâmplat cu şoferul lui 
North? In raportul poliţiei militare se afirmă că a fost un accident 
în care vinovatul a fugit de la locul faptei. Accidentul ar fi putut 
să fie provocat. 

— Pentru a se crea un loc liber? Posibil. 

— Cred că ar trebui să-l verificăm pe şofer, să revenim asupra 
anchetei accidentului. 

— Bănuiesc că ai dreptate. 

Rachel se uită la ceasul din bordul maşinii. Habar nu avea 
unde se aflau, dar, ţinând seama de oră, trebuia să nu mai fie 


7 Field Office - Birou (Federal) Local (nota trad.). 
231 


mult până la Carefree. 

— N-ai spus ce anume vrei să fac eu când o vom recupera pe 
Underwood, spuse ea. 

— Acelaşi lucru pe care l-ai făcut în cazul lui Copeland, replică 
Smith. Să-i capeţi încrederea. Numai dumneata cunoşti 
amănunte în legătură cu modul în care lucra Mollie cu ea. 
Underwood va reacţiona pozitiv faţă de acestea. Dacă stabileşte 
o legătură cu dumneata, poate că va vorbi şi cu mine. 

— Acesta-i tot rolul meu - s-o fac să stea de vorbă cu 
dumneata? 

— Asta depinde de ceea ce are să ne spună. 

Rachel ştia că Smith nu avea să se angajeze la mai mult. 

— Când o vom scoate de-acolo, ce se va întâmpla cu iubitul ei, 
sau cine-o fi fiind acela? 

— Băieţii din Brigada Tactică vor avea grijă de el până când 
vei termina tu cu Underwood. Dacă el s-ar dovedi a fi un obsedat 
sexual... A 

Rachel nu avu nevoie ca el să-şi termine gândul. În orice caz, 
pentru acel Romeo avea să urmeze o surpriză urâtă şi o noapte 
lungă. 

Smith îşi luă iarăşi radioul, anunţându-i pe membrii Brigăzii 
Tactice că se aflau la trei, patru minute de drum. Exista ceva ce 
el ar fi trebuit să ştie? Răspunsul primit fu negativ. Strada era 
pustie şi tăcută, excepţie fiind doar petrecerea care se desfăşura 
în continuare în casa stil Tudor. Şeful Brigăzii Tactice credea că 
zgomotul respectiv avea să fie o bună acoperire pentru 
apropierea lor de casa lui Underwoood. Smith îi spuse să se 
pregătească pentru o intrare pe furiş, dar cu o alternativă dură, 
care să nu implice uciderea cuiva. 

— Grenade cu gaze paralizante şi CS+%? îl întrebă Rachel. 

— După spusele dumitale, Underwood n-ar trebui să se opună. 
Nu acelaşi lucru se poate spune despre amicul ei. 

Făcură întoarcerea la capătul drumului înfundat. Casa în care 
se desfăşura petrecerea, din care luminile şi muzica se revărsau 
prin ferestrele deschise, ieşea în evidenţă printre terenurile 
nivelate ca un dinte de aur strălucitor în gura unui moşneag. 

— Nu te-a sunat nimeni în legătură cu curierul, remarcă 
Rachel. 

— Ba da, Lucille, când eram în avion. Dumneata erai încă 


48 Gaz lacrimogen, denumit după inventatorii săi americani, Ben 
Carson şi Roger Stanghton (nota trad.). 


232 


adormită. Am dat spre verificare toate avioanele particulare care 
au un plan de zbor Atlanta-Phoenix. Toate sunt legale, cu 
pasageri şi cu echipaj cu tot. 

— Dar dacă el declară ca destinaţie a sa Tucson-ul sau 
Flagstaff-ul oprindu-se apoi la Phoenix în ultimul minut? 

— Asta ar fi cel mai rău mod de a se da în vileag, nu crezi? 

— Chiar dacă ar pretinde că ar fi o urgenţă impusă deo 
avarie? 

— Atunci el ar deveni urgenţa. Şi ceea ce ar găsi aşteptându-l 
la sol n-ar fi prea încurajator. 

Se apropiau de Suburban-ul Brigăzii Tactice, uşor de identificat 
prin antena care i se înălța prin capotă. Smith cobori geamul 
portierei de pe partea lui Rachel, se aplecă peste ea şi îi spuse în 
şoaptă şefului brigăzii să vină în urma lui. Când porniră spre 
capătul fundăturii, Rachel lăsă geamul deschis, îl auzi pe şeful 
Tac-ului spunând că luminile dintr-un dormitor de la etaj erau 
aprinse. Încă mai ardeau. Acum apăru şi o altă lumină, mai slabă 
- becul dintr-un hol sau dintr-o baie. 

— Se mişcă cineva, zise ea. 

— Şi noi. 

Luminile de poziţie ale berlinei încă mai erau aprinse când 
uşile din spate ale Suburban-ului se deschiseră. Rachel îi văzu pe 
membrii Brigăzii Tactice strecurându-se afară, transpirând în 
salopete de bumbac negre şi strânse pe corp, purtând ghete 
negre cu nervuri adânci pe tălpi şi glugi echipate cu căşti cu fibre 
optice ultrauşoare. Partea din faţă a glugilor acoperea întreaga 
faţă, în afară de ochi şi nas. Pe podeaua camionului, îngrămădite 
într-un colţ, se afla un larg sortiment de îmbrăcăminte pentru 
sportivi. Doi dintre membrii Tac-ului ţineau în mâini mitraliere cu 
amortizor gata de tragere; cel de-al treilea avea o puşcă de 
trăgător de elită dotată cu lunetă pentru vizibilitate nocturnă. 
Fiecare avea prinse de centură trei grenade şi un cuţit. Când li se 
adresă Smith, nu se rosti nici un nume. Mitraliorii erau Bolo Unu 
şi Bolo Doi; trăgătorul de elită era Bolo Trei. Urma să fie o 
pătrundere clasică: un om avea să intre prin spate, pe uşa care 
ducea spre garaj; al doilea avea să traverseze curtea interioară 
intrând apoi prin uşile cu geam de dincolo de bucătărie şi 
sufragerie. Trăgătorul de elită avea să ocupe o poziţie la 
înălţime, cocoţându-se în cabina unui buldozer parcat tocmai 
bine pe terenul încă neconstruit de alături. Trăgătorul de elită 
făcuse o recunoaştere a zonei şi îl asigurase pe Smith că din acel 
punct de observaţie putea să se uite direct în camera de zi, în 


233 


sufragerie şi prin ferestrele dormitorului de la etaj. De asemenea 
ar fi avut o vizibilitate bună pentru a trage în oricine ar fi încercat 
să fugă prin uşa din faţă. Smith îi aminti că dacă se ajungea la 
împuşcături, ar fi fost de preferat o rănire şi nu o ucidere. 

— Ce facem noi? întrebă Rachel, văzând cum membrii Tac-ului 
se împrăştie în întuneric. 

Smith îşi puse casca la urechi, spuse ceva repede în microfon 
şi păru mulţumit de rezultat. 

— Le dăm patruzeci şi cinci de secunde ca să-şi ocupe 
poziţiile, răspunse el. Cam atâta timp îmi trebuie mie ca să ajung 
la uşa din faţă a casei. 

Smith puse în funcţiune radioul maşinii şi răsuci bute nul până 
când găsi un post cu muzică raging“. li dădu lui Rachel telefonul 
lui celular şi arătă cu bărbia spre casa în stil Tudor. 

— Ne folosim de ceea ce avem. Underwood şi prietenul ei sunt 
încă treji. Chiar dacă nu aud, pot să vadă că la vecini este mare 
petrecere. Acum primesc un telefon, pentru că petrecăreţii au 
rămas fără gheaţă. lţi ceri scuze că-i deranjezi, dar le dai limpede 
de înţeles că trebuie să te ajute să ieşi din încurcătură. In felul 
acesta, cel care este cu Underwood nu va deveni bănuitor când 
ea va cobori la parter, către uşa de intrare. 

— Unde o voi aştepta eu. 

— Împreună cu mine. 

— Şi dacă vine Romeo? 

— II tragem repede afară şi îl imobilizăm, apoi intrăm în casă. 
Asta ar fi cea mai bună desfăşurare a lucrurilor, mai bună decât 
aceea de a-l elimina - dacă am fi nevoiţi s-o facem - după ce am 
pune mâna pe ea. Smith se uită la Rachel cu atenţie. Poţi să te 
descurci cu asta, nu-i aşa? 

Ea dădu afirmativ din cap. 

— Ai face mai bine să porneşti la treabă. 

ÎI urmări cu privirea cum merge cu paşi repezi de-a lungul 
străzii pustii, rămânând în umbră. Când el ajunse la poteca ce 
ducea spre casă, Rachel formă numărul de telefon al lui 
Underwood, auzi primul apel şi mări volumul radioului. Formaţia 
Rolling Stones cânta în stilul „raging” solicitând o oarecare 
simpatie pentru diavol. 

— Alo? 


19 Stil de muzică deosebit de sincopat, cu un tempo foarte accentuat 
şi o melodie constând din multe note de scurtă durată ce se succed 
rapid - stil în vogă în primele decenii ale secolului douăzeci (nota trad.). 


234 


Glasul exprima curiozitate, nu respingere sau enervare. 

— Beth? Eşti Beth Underwood? 

— Cine întreabă? Ce-i cu zgomotul acela? 

— Beth... 

— Sunteţi cei de alături? 

Rachel i-o reteză rapid. 

— Da. Ascultă. Imi pare rău că te deranjez. Ştiu că e târziu, dar 
aparatul de făcut cuburi de gheaţă al frigiderului e terminat. Aş 
putea să vin să-mi dai câteva de la al tău? 

Rachel auzi un glas masculin strigând ceva, mai departe de 
aparat. Apoi femeia îi răspunse aproape răcnind: 

— Kenny, e grupul de petrecăreţi de alături. Au nevoie de 
gheaţă. 

— Spune-le că pot căpăta o şarjă dacă ne aduc bere. Şi, Shel! 
să nu fie cumva vreo poşircă! 

Shel? 


Inginerul parcase într-o curbă care îi permitea să vadă întregul 
şantier de construcţii ce se întindea în vale mai jos. Localizase 
drumul înfundat şi aşteptase cu răbdare să se coacă roadele 
străduinţelor sale şi căderea fructelor. In schimb, nu era decât 
tăcere. Oftă. Până acum, la nivelul de jos al casei trebuie să se fi 
strâns o pătură groasă de gaze, dar în mod clar nimeni de la etaj 
nu era îndeajuns de conştient ca să-i simtă mirosul. Avea să fie 
nevoit să pună el lucrurile în mişcare. 

Inginerul formă numărul lui Beth Underwood, pregătit să înşire 
o aiureală despre o scurgere de gaze şi necesitatea ca ea să iasă 
imediat din casă, îndepărtându-se. 

Numărul prezenta ocupat. 

Inginerul ieşi în grabă din automobilul său şi îşi îndreptă 
binoclul cu vizibilitate pe timp de noapte asupra fundăturii. 
Numără şase maşini în faţa casei cu petrecerea. Perfect. Şi 
furgoneta mare a agenţilor federali. Dar berlina aceea... se părea 
că la volan stătea cineva - cineva care, chiar privit de la distanţă, 
nu putea fi altcineva decât W.O. Rachel Collins. Ţinând un telefon 
la ureche. 

Inginerul îşi zvârli capul spre spate şi slobozi un râs hohotitor 
care se reverberă pe stâncile milenare până când în cele din 
urmă fu înghiţit de întuneric. Incă îi mai auzea ecoul când sări în 
Cherokee şi porni din loc. 


Shel? 
235 


Rachel o luă la fugă de-a lungul străzii, ţipând către Smith: 

— Nu-i Underwood înăuntru! Nu este ea! 

Ajunsese suficient de aproape de el ca să-l vadă răsucindu-se 
brusc spre ea şi depărtându-se de uşă cu doi paşi şovăitori. Sări 
pe potecă şi se opri dintr-odată în loc când el porni spre ea, cu 
trăsăturile feţei încordate de mânie. 

— Ce naiba faci? 

— Nu-i ea! repetă Rachel, gâfâind. Femeia dinăuntru... 

Explozia o izbi ca un pumn de beton. Rachel apucă să vadă 
expresia de nedumerire din ochii lui Smith, apoi el zbură pe 
lângă ea, vâslind din braţe şi picioare. Capul ei se lovi cu putere 
de peluză, forţa exploziei azvârlind-o spre zidul de aproape un 
metru înălţime care despărţea proprietatea de trotuar. 

Degetele lui Rachel se încleştau în iarba umedă, în încercarea 
de a se depărta târându-se. Apoi izbucni o a doua explozie şi i se 
păru că-şi ia zborul, plutind fără să-i mai pese, fără s-o mai 
intereseze nimic. 


236 


20 


Rachel izbi nebuneşte cu picioarele, ţipând, deşi nu-şi putea 
auzi strigătul. Avea impresia că gâtlejul îi este ca o fâșie de carne 
crudă. Fiecare respiraţie îi ardea gâtul şi plămânii de parcă ar fi 
inhalat foc. 

Apoi genunchiul ei se lovi de ceva tare şi rece şi începu să-şi 
recapete rapid cunoştinţa. Ridică un braţ şi unghiile ei zgâriară o 
suprafaţă grăunţoasă. Se strădui să deschidă ochii şi văzu că se 
agăța de zidul înalt de o jumătate de stat de om de la capătul de 
jos al peluzei. 

— Nu te mişca! 

Două mâini, cu încheieturile şi degetele roşii ca racul, se 
strecurară pe sub umerii ei şi Rachel auzi un uşor geamăt când 
Smith o săltă în sus. 

— Poţi să-ţi dai seama dacă ţi-ai rupt ceva? 

Faţa lui Smith, mânjită de pământ şi cenuşă, era brăzdată de 
dâre groase de ceva ce părea negru. 

— Sângerezi, spuse ea. 

— Cioburi de sticlă. Sunt pretutindeni. Ai şi dumneata câteva 
în păr. 

fn mod instinctiv Rachel îşi ridică brațul, dar Smith îi prinse 
încheietura mâinii. 

— Trebuie să plecăm de-aici. 

Rachel se agăță de el în timp ce Smith o ajută să treacă pe 
jumătate păşind, pe jumătate alunecând peste zid, zgomotul de 
sticlă spartă scrâşnind sub tălpile lor. Deveni conştientă de 
căldura care îi dogorea în ceafa şi întoarse capul. 

— Dumnezeule sfinte...! 

Ceea ce rămăsese nu prea mai semăna a casă. Explozia 
nimicise interiorul construcţiei, făcând ca acoperişul şi zidurile de 
susţinere să se prăbuşească în golul creat. Infernul părea să fi 
început în partea din spate a casei. Cerul nopţii era plin de 
cenuşă incandescentă şi de trosnetul ameninţător al grinzilor ce 
se năruiau pe măsură ce cădeau pradă flăcărilor. Vântul îşi 
schimbă direcţia şi vălătucii de fum veniră drept spre ea. 

Smith o aduse în stradă, amândoi sprijinindu-se reciproc, 
făcând semne cu mâna către oamenii care alergau spre ei. Un 
bărbat scund şi îndesat, între două vârste, cu răsuflarea mirosind 


237 


a gin, fu primul care ajunse la ei. 

— lisuse Hristoase! Ce s-a întâmplat? Sunteţi teferi? 

Smith scoase la vedere legitimaţia eliberată de Ministerul de 
Justiţie. 

— Funcţionar federal, spuse cu glas răguşit. Cum vă numiţi? 

— Jerry. Jerry Pabst. Sunt proprietarul acelei case... 

— A sunat cineva la 911? 

— Bineînţeles! Dar celor de la corpul de pompieri le vor trebui 
pe puţin douăzeci de minute ca să ajungă aici. Secţia nouă încă 
nu s-a deschis... 

— Jerry, am nevoie de dumneata să-i împiedici pe oamenii 
ăştia să se apropie. Du-i la dumneata acasă. 

Pabst se trase îndărăt cu câţiva paşi şi se întoarse către 
oaspeţii ce se îmbulzeau în jurul lor, înălţând braţele. 

— E-n ordine, băieţi. Băieți! Fiţi înţelegători! Avem aici cu noi 
un ofiţer din poliţia federală. Daţi-vă înapoi, OK? 

Se auziră strigăte şi întrebări şi câteva femei săreau pe 
vârfurile picioarelor, încercând să arunce o privire peste umărul 
lui Pabst. Rachel îl văzu pe Smith uitându-se înapoi, la ruinele în 
flăcări. 

— Brigada Tactică. Trebuie să vedem dacă... 

El scutură din cap. 

— Erau înăuntru, cu excepţia trăgătorului de elită. 

Işi ridică un braţ spre faţă şi după ce şi-o şterse cumineca, 
Rachel văzu că lacrimile i-o mânjiseră întinzând funinginea şi 
sângele. 

— Curierul... spuse Smith, cu un glas atât de coborât încât 
Rachel abia dacă îl auzi. Acum ştie totul... totul. Tuşi violent, apoi 
îşi îndreptă trupul şi trase adânc aer în piept. Dar lucrurile nu se 
pot încheia aşa. El ştie prea mult! Poate face prea mult! 

Ceva mai departe, Jerry Pabst îşi mâna în casa lui oaspeţii care 
i se supuneau împotriva voinţei lor. Aruncă o privire înapoi, spre 
Smith, care se duse către el. Rachel nu auzi ce spunea Smith, dar 
văzu expresia lui Pabst. Pe urmă acesta îşi lăsă bărbia în piept şi 
plecă târşâindu-şi picioarele în urma oaspeţilor săi, iar Rachel 
ştiu că Smith îl încunoştinţase că în acea explozie fuseseră ucise 
nu numai două persoane. 

Rachel ajunsese la maşina lor când Smith se înapoie. Undeva, 
în depărtare, se înălța urletul sirenelor şi sunetul insistent al 
claxoanelor maşinilor de pompieri. Lumini roşii intermitente 
apărură la orizont. 

— De data asta curierul a încurcat-o, nu-i aşa? zise Smith. 


238 


Rachel încuviinţă dând din cap. Ar fi vrut tare mult să ştie cine 
fusese femeia. Shel... şi iubitul ei Romeo, făcând troc cu cuburi 
de gheaţă în schimbul unei beri reci. Oare ce căutau ei în casa în 
care ar fi trebuit să locuiască Beth Underwood? Cine erau ei? 
Prieteni de-ai ei? 

— Unde-i ea? întrebă Rachel cu glas tare. De ce a plecat de 
aici? Oare îşi invitase nişte prieteni ca să-i ţină tovărăşie şi „el” a 
venit şi a înhăţat-o şi pe urmă a instalat sârme prin casă? 

Smith îi cuprinse cu palma unul din obraji. 

— Vom descoperi noi asta. Făcu o pauză. Dacă n-ai fi gonit 
spre mine, acolo, aş fi fost şi acum la uşa aceea... 

Rachel închise ochii când el o sărută şi îl simţi că tremură ca şi 
cum i-ar fi fost foarte frig; totuşi buzele lui îi arseră fruntea ca un 
fier roşu. 


Cei de la brigada de pompieri sosiră repede la faţa locului, îşi 
făcură treaba ca la carte şi stăpâniră rapid incendiul. Smith era 
foarte ocupat cu telefonul lui din maşină, aşa că Rachel îl trase 
deoparte pe comandantul brigăzii şi îi aduse la cunoştinţă toate 
amănuntele. Când îi vorbi despre pierderile suferite de Brigada 
Tactică, şeful pompierilor întoarse capul şi slobozi o înjurătură. 
Aruncă o privire spre trăgătorul de elită, care stătea pe iarbă, cu 
puşca proptită între picioare şi cu ochii pironiţi în gol. 

— Cu ce dracu' aveţi de-a face aici? întrebă comandantul 
pompierilor. Armata, forţele federale... 

Rachel arătă spre Smith. 

— lţi va da el informaţiile necesare. 

Comandantul pufni pe nas dispreţuitor. 

— Cu vreo poveste aiuristică! 

— A pierdut doi oameni, îi reaminti Rachel cu asprime. 

Comandantul porni cu paşi apăsaţi pe urma oamenilor săi. 

Rachel stătea pe bara de protecţie a ambulanţei, lăsând un 
asistent medical să-i culeagă cioburi de sticlă din pielea capului. 
Când Smith se înapoie, un al doilea medic se îndreptă în grabă 
spre el. 

— Aveţi nevoie de un unguent pentru arsuri, spuse doctorul 
repede, cercetându-l cu atenţie. Vreo fractură? 

— Nu. 

Smith se aşeză lângă Rachel. 

— Departamentul de Poliţie din Phoenix a luat legătura cu Sky 
Harbor. Nimic nu intră şi nu iese de acolo până când nu se 
verifică fiecare avion particular. Treaba este că, în decursul 


239 


ultimei ore, nici unul n-a fost văzând decolând de pe acel 
aeroport. 

— Este de neînțeles, replică Rachel. Curierul nu se va duce 
nicăieri cu maşina. 

— Lucille a luat legătura cu poliţia călare, pentru orice 
eventualitate, zise Smith, făcând apoi o pauză. Detaşamentul 
local de detectare a bombelor e deja pe drum, împreună cu 
brigada de investigații privind cazurile de incendiere 
premeditată. 

— Cine este proprietarul casei? întrebă Rachel. Va trebui să 
vedem dacă nu ştie Pabst... 

— Vă pot spune eu asta, zise medicul, continuând să 
tamponeze cu unguent mâinile lui Smith. Tipul căruia îi aparţine 
casa e cel cu șantierul de construcții. Ştiu acest lucru pentru că 
am mai fost pe-aici de câteva ori - muncitori imigranți ilegal din 
America Latină, plătiți cu şase dolari pe oră, care nu poartă 
încălţăminte de protecţie şi calcă pe cuie ieşite din scânduri. 
Soiul ăsta de probleme. 

Zgomotul puternic al unui motor de camion şi scrâşnetul unor 
frâne îl făcu să-şi întoarcă repede capul. 

— Domnul „construcţii de calitate” în persoană, bombăni 
medicul. 

Bărbatul care sări jos din cabina autofurgonetei era scund şi 
cu picioare ca două paranteze, cu un torace ca un butoi şi cu 
braţe groase şi vânjoase. işi trânti o pălărie de pai Stetson 
jumulită pe capul cu început de chelie şi porni în grabă spre 
ambulanţă. 

— la uită-te la emblema de pe portiera furgonetei, spuse 
Rachel, pe un ton calm. 

Smith se uită şi imediat fu în picioare. Emblema era un uriaş 
cactus verde. Inscripţia scrisă cu litere aldine galbene era: 
SOCIETATEA DE LUCRARI DE PROIECTARE ŞI CONSTRUCŢII 
UNDERWOOD. 

— Domnul Underwood? 

Underwood se holba cu gura căscată la ceea ce rămăsese de 
pe urma incendiului. Işi scoase din buzunar o basma roşie 
mototolită şi îşi şterse fruntea. 

— Al dracului să fiu dacă-mi vine să cred asta! Se răsuci în loc, 
adresându-i-se lui Smith. Cine eşti dumneata? 

Rachel urmări cu atenţie reacţia individului la vederea 
legitimaţiei lui Smith. Se ridică de pe bara de protecţie a 
ambulanţei şi se îndreptă spre cei doi bărbaţi. 


240 


— Sunteţi Roy Underwood? 

— Asta am spus. 

— Sunteţi constructorul? 

— La naiba, da! Asta-i blestemata mea de locuinţă-model. Era 
modelul meu... 

— Ştiţi că aici locuia cineva? 

— N-ar fi trebuit să fie nimeni aici. 

— Un bărbat şi o femeie se distrau. 

Underwood îşi înălţă ochii spre cer şi înjură. 

— Era probabil Kenny Lassiter, maistrul meu. Am auzit 
vorbindu-se că venea pe-aici. Dar l-am avertizat... 

— Cine era femeia? 

— Vreo chelneriţă de bar cu care din întâmplare s-a încurcat 
Kenny săptămâna asta. 

Rachel se săturase. Se apropie, simţi mirosul de băutură din 
răsuflarea lui Underwood şi văzu picăturile de transpiraţie de pe 
favoriţii lui. ŞI-I închipui primind apelul telefonic referitor la 
explozie, bâjbâind pe întuneric în căutarea hainelor sale, ocărând 
în timp ce-şi arunca apă pe faţă, încercând să se trezească. 

— Casa avea un telefon în funcţiune. Ştiu că fiica 
dumneavoastră, Beth, îl folosea. Locuia în casă. Unde este Beth, 
domnule Underwood? Unde se află în clipa asta? 

Expresia lui Rachel îl tăcu să tresară. 

— Unde dracu' credeţi că este? se răsti el. Acasă, cu nevastă- 
mea, probabil încă dormind. 

Indiferent ce scria pe legitimaţia lor, Roy Underwood era 
convins că ofiţerul federal şi femeia din cadrul armatei erau 
nebuni. Felul în care se uitară unul la altul când el le spuse asta 
despre Beth fu ca şi cum tocmai ar fi câştigat un premiu 
formidabil. 

Underwood protestă când ei îl urcară cu forţa în maşina lor şi îi 
cerură indicaţii pentru cel mai rapid drum spre casa lui. După ce 
le obţinură, îi spuseră să nu mai scoată o vorbă. 

Când se apropiară de Mesa Hills - primul lui şantier de 
construcţii - Underwood văzu că strada era blocată de două 
maşini aşezate în unghi una faţă de cealaltă. Bărbaţii care 
stăteau în picioare lângă ele ar fi putut să joace în linia de ataca 
echipei Cardinals din Phoenix rolurile principale dintr-un film cu 
bandiți. Purtau pistoale mitralieră M-16 cu încărcătoare duble 
legate laolaltă cu bandă izolatoare de felul celei folosite de 
electricieni. Pe micul petic de teren neconstruit care avea să fie 
un parc, se afla un elicopter, ale cărui pale încă se mai învârteau. 


241 


Peluzele şi aleile locuinţelor din jur erau pline de vecini de-ai lui 
Underwood, care-şi strângeau halatele de baie peste pijamale. 
Câţiva îl strigară când îl văzură coborând din maşină. 

— Restul drumului îl facem pe jos, îi spuse Smith. 

Underwood văzu şi alţi oameni înarmaţi, mai departe în josul 
străzii, înconjurând casa lui, în care ardeau toate luminile. 

— Cine sunt tipii ăştia? întrebă el. 

— Poliţişti federali veniţi de la Phoenix. 

— Trebuie să-mi spuneţi... 

— De îndată ce vom fi înăuntru, domnule Underwood. 

— Nu! Trebuie să ştiu dacă Beth şi Connie sunt cumva în 
primejdie! 

Smith se întoarse spre el, dar nu-şi întrerupse mersul. 

— Acum nu mai sunt. 

Uşa de intrare a locuinţei lui Underwood avea un mare ochi de 
geam mai fixat în lemn la nivelul unui stat de om. 

Acesta deforma trăsăturile femeii care stătea înăuntru şi pe 
care Rachel o bănui a fi soţia lui Underwood. Acesta îi făcu 
semne cu mâna şi fu nevoit să-i strige numele până o convinse 
să tragă zăvorul uşii. 

— Roy, ce se întâmplă? Cine sunt oamenii aceştia? 

Underwood o cuprinse în braţe, dar ea se apleca întruna pe 
lângă el, să se uite peste umăr. Ochii lui Connie Underwood, ca şi 
toată faţa ei, erau umflaţi de somn. Când o văzu pe Rachel, îşi 
petrecu o mână prin păr şi încercă să-şi aranjeze şuviţele 
răvăşite. 

— Trebuie să vorbim cu Beth, doamnă Underwood, spuse 
Rachel, pe un ton blând. 

— In toiul nopţii? Năvăliţi în cartierul nostru, purtându-vă de 
parcă noi am fi... ca şi cum am fi traficanţi de droguri sau mai 
ştiu eu ce... 

— Mămico! E-n ordine. 

Rachel îşi înălţă privirile. Dincolo de pardoseala holului de la 
intrare se afla o scară şi la jumătatea ei stătea Beth Underwood. 
Purta o cămaşă de noapte lungă din bumbac şi papuci pufoşi 
ornamentaţi cu personaje create de Disney. Faţa îi era trandafirie 
- proaspăt spălată şi părul ei lung strălucea, ca şi cum ar fi fost 
îndelung periat. 

— Eşti Rachel Collins, zise ea. 

Rachel înaintă cu un pas. 

— Da, eu sunt. 

— Lucrai cu Mollie... cu maiorul Smith. 


242 


— Da, aşa este. 

— Ea a murit. 

Beth trase adânc aer în piept şi se uită afară, prin ferestrele 
înalte şi ogivale care flancau uşa de intrare. Rachel îi urmări 
privirea şi văzu girofarurile de pe maşinile de patrulare ale 
şerifului. 

— A murit şi Steven, nu-i aşa? 

— Beth, vino aici jos, departe de fereastră. Te rog... 

Rachel îi întinse mâna, aşa cum ar fi procedat cu un animal 
rănit şi înspăimântat, care încă nu se putea decide: să aibă 
încredere sau s-o ia la goană. 

__— A fost ucis ceva mai devreme în seara asta, spuse Rachel. 
Imi pare rău, Beth. Foarte, foarte rău. 

Buzele lui Beth tremurară şi două lacrimi grele îi alunecară de- 
a lungul obrajilor. Când vorbi, glasul îi sună dogit: 

— M-a anunţat că urma să veniţi. Zicea că vorbise cu 
dumneata şi că voi doi trebuia să luaţi avionul încoace şi să ne 
întâlnim. Dar Steven era îngrijorat. Râsul ei semăna cu o tuse 
înecată. Intotdeauna îşi făcea griji în legătură cu mine. Spunea 
că prea mult timp rămăsesem aici singură. Nu voia să mai stăm 
în casa aceea. 

— Locuisei şi tu în casa-model? îi tăie vorba tatăl ei. 

Rachel îl îndemnă să tacă, dar n-ar fi fost nevoie să se 
ostenească. Se părea că Beth nici nu-l auzise. 

— Aşadar, aseară am venit acasă... Se lăsă să cadă pe treapta 
acoperită de covor şi se uită în jos, la Rachel. O să mă ajuţi. Poţi 
să mă ajuţi? Sau mă va ucide şi pe mine? 


Soții Underwood ar fi constituit o problemă dacă Beth n-ar fi 
intervenit, ocupându-se de liniştirea lor. li conduse pe Rachel şi 
pe Smith în camera de lucru a tatălui ei, apoi îşi petrecu câteva 
clipe discutând cu părinţii ei. Inainte ca Beth să închidă uşa 
camerei de lucru, Roy Underwood îi aruncă o privire mânioasă lui 
Rachel. 

Incăperea era mare, jumătate birou, jumătate cârciumă în stil 
englezesc, cu un bar, scaune, rafturi pline de băuturi alcoolice şi 
pahare, o ţintă pentru trageri cu săgeți şi un intrând în care se 
aflau dulapuri-fişier şi pe perete etajere pentru cărţi. 

— Va trebui să folosesc telefonul, îi spuse Smith lui Beth. 

Ea dădu vag din cap şi îşi găsi de lucru punând la foc un ibric 
de cafea. Din minifrigiderul de sub bar scoase o sticlă de un sfert 
de litru de lapte şi o alta cu frişcă, pe care le puse pe placa de 


243 


granit a tejghelei. Cafetiera începu să bolborosească. 

Rachel trase perdelele peste ferestrele înalte cu vedere spre 
curtea din spate şi zona piscinei. In timp ce turna cafeaua n-o 
slăbi din ochi pe Beth. In bar erau cuțite de cojit şi alte 
instrumente ascuţite. Era bucuroasă că Beth avea nevoie de 
amândouă mâinile pentru a duce cele trei ceşti de cafea către 
măsuţa din faţa canapelei îmbrăcată în piele. Rachel aruncă o 
privire spre Smith - acesta tot mai vorbea la telefon. 

— Vreau să-ţi spun cine suntem noi, inspectorul Smith şi cu 
mine, zise ea. Şi ce s-a întâmplat de fapt până acum. De acord? 

Beth dădu din cap în semn că da. Se lăsă să cadă pe canapea 
şi cuprinse cu amândouă mâinile ceaşca de cafea. Expresia ei 
rătăcită o îngrijora pe Rachel. Se instala starea de şoc. Trebuia s- 
o facă pe Beth să vorbească. 

Rachel explică repede gradul de rudenie a lui Smith şi relaţiile 
ei cu Mollie. Când Rachel spuse că Smith era fratele lui Mollie, 
Beth îşi ridică privirile, surprinsă. Apoi Rachel se concentră 
asupra evenimentelor-cheie din ultimele câteva zile: cum o 
ajutase ea pe Mollie să-i mute pe Beth şi pe Copeland, 
prezentând principalele amănunte ale anchetei ulterioare, care îi 
adusese pe ea şi pe Smith la Carefree. Trecu peste detaliile 
modului în care muriseră Mollie şi Steven. 

Smith termină cu telefonul. Rachel îi aruncă o scurtă privire. El 
scutură din cap, ceea ce ea interpretă ca însemnând că 
indiferent ce altceva s-ar fi petrecut în altă parte putea să 
aştepte. 

Smith puse pe măsuţa pentru cafea un mic magnetofon. 

— Avem nevoie de o înregistrare, îi spuse lui Beth cu blândeţe. 
Te deranjează? Beth se uită la el. 

— Nu. Atâta vreme cât nu mă minţiţi. Se întoarse spre Rachel. 
Steven zicea că i-ai fi spus că Mollie a fost ucisă în cursul unui jaf 
banditesc, că a fost un ghinion îngrozitor... Nu te-a crezut. Mi-a 
zis că el credea că individul care ne urmărea pe noi era cel care 
o omorâse pe Mollie. 

Rachel închise ochii. La vremea respectivă, ea inventase 
minciuna aceea la nimereală. Acum, când şi-o reamintea, i se 
părea bătătoare la ochi. 

— Nu ştiam ce altceva să-i spun lui Steven, recunoscu ea. Pe 
atunci habar nu aveam cine vă urmărea. Nu eram sută la sută 
sigură că era acelaşi bărbat care o ucisese pe Mollie. 

— Dar acum eşti pe deplin sigură. 

— Oh, da! In Atlanta ne-au lipsit câteva, literalmente câteva 


244 


minute, să-l prindem. Tipul a fost rapid şi foarte inteligent şi a 
ajuns la Steven înaintea noastră. 

— Şi aici a fost înaintea voastră. 

— Da, aşa este. 

— Ştiţi cine e? 

— Avem o descriere în linii mari, dar nici un nume. Asta nu-i 
mare lucru... de aceea i-am solicitat aici pe toţi acei ofiţeri 
federali de poliţie. Cred că el îşi închipuie că ai murit. Este din 
soiul celor care ar fi rămas prin apropiere ca să vadă cum sare în 
aer casa. 

— Aşadar, când va descoperi că n-am murit, va încerca din 
nou. 

Rachel ezită, recepţionă privirea de avertizare a lui Smith şi o 
ignoră. 

— Dacă descoperă un prilej. Este ceea ce noi nu-i vom oferi. 
Tăcu câteva clipe. De aceea trebuie să înţelegem ce anume ştii. 
Mollie a făcut tot ce i-a stat în puteri ca să vă apere. Acum 
suntem obligaţi să preluăm noi această sarcină a ei. Drept 
urmare, e necesar să ştiu ce informaţii i-aţi dat, dumneata şi 
Steven. 

Ochii lui Beth se umplură de lacrimi. Puse ceaşca jos şi şi-i 
şterse cu o mânecă a cămăşii de noapte. Işi îndesă picioarele în 
pernele de piele şi se ghemui cât mai adânc în colţul canapelei. 

— Steven şi cu mine ne iubeam, spuse în şoaptă. Totul a 
început din cauză că ne iubeam... şi pentru că Steven a fost 
trădat. 

— De cine? interveni Smith. 

Beth îşi răsuci o şuviţă de păr în jurul degetului arătător. 

— Avea slujba aceea importantă la Bell & Robertson. Marea 
firmă de avocatură. O ducea foarte bine acolo, muncea 
realmente mult, până când cu treaba cu PSX. Se uită la Rachel. 
Cei cu căile ferate, ştii, nu? 

— Au dat faliment, nu-i aşa? 

— La sfârşit. Dar reorganizarea societăţii PSX era problema lui 
Steven. El habar nu avea că directorii de la PSX şi şefii lui îi 
pregăteau o înscenare, făcând ca lucrurile să pară ca şi cum el ar 
fi avut intenţia de a fura firma... şi de a o ruina. 

Rachel îl văzu pe Smith că dă din cap ca pentru a confirma. 
Scandalul companiei PSX fusese comentat la ştiri luni de zile. 
Poate că acum îl lega de Copeland. Rachel încă nu vedea 
legătura. 

— Steven era acuzat de toate aceste lucruri pe care nu le 


245 


făptuise niciodată, continuă Beth. În cele din urmă îi rămăsese o 
singură persoană către care să se îndrepte. Atunci l-am întâlnit 
eu. 

— Cine era acea persoană, Beth? 

— Judecătorul Esterhaus. 

__ Rachel îl auzi pe Steven inspirând zgomotos o gură de aer. 
Ingrijorându-se ca nu cumva el să întrerupă relatarea lui Beth 
punându-i noi întrebări, se grăbi să continue: 

— Cum l-a cunoscut Steven pe Esterhaus? 

— Judecătorul era unul dintre profesorii lui de la Georgetown. 
El şi Steven au devenit apropiaţi. 

— lar dumneata îl cunoşteai pe Esterhaus pentru că...? 

— Eram secretara lui. 

Beth povesti cât de mânios era Steven după vizitele pe care i 
le făcea lui Esterhaus. Pe urmă ceva se schimbase şi el se mai 
calmase cât de cât. 

— Esterhaus urma să-l ajute? întrebă Rachel. 

— Da. El şi Steven au trecut în revistă tot ce făcuse Steven 
pentru PSX. Judecătorul a declarat că era de-a dreptul scandalos 
ce-i făceau ei lui. A făgăduit să găsească un mijloc pentru a-l 
ajuta. 

— Atunci aţi ajuns, dumneata şi Steven, să fiţi implicaţi. 

— O mulţime de oameni nu-l simpatizau, zise Beth, pe un ton 
defensiv. Dar ei nu-l înțelegeau şi nici nu ştiau prin ce trecea el. 
Steven putea să pară îngâmfat şi nepăsător... chiar şi eu îl 
credeam aşa uneori. Până când mi-am dat seama că era pur şi 
simplu speriat. E greu de înţeles, până nu-l cunoşti ca pe o 
persoană care muncea din greu şi care întotdeauna respectase 
regulile. El se aştepta să fie răsplătit. Merita ceea ce credea că 
avea să primească. Atunci când asta nu s-a întâmplat, n-a ştiut 
ce să facă, sau cum să acţioneze. Tot ce putea să facă era să 
izbucnească în crize de furie. 

— Te-a lovit vreodată? întrebă Rachel, cu calm. 

— Nu, nu... nu mă refeream la izbucniri cu violenţe fizice. Era 
vorba de dispoziţia lui sufletească şi de toanele lui, de felul 
bănuitor în care se purta cu oamenii. Amărăciunea era pentru el 
ca o otravă. 

— Dar ai spus că Esterhaus avea de gând să-l ajute. 

— Am spus şi că a fost trădat, îi reaminti Beth. 

Urmă o tăcere de câteva clipe, apoi Smith zise: 

— Dar Esterhaus... Esterhaus nu l-a susţinut niciodată. De 
fapt, a redactat un raport confidenţial prin care se confirma ceea 


246 


ce firmele PSX şi Bell & Robertson declaraseră tot timpul: că 
Steven urmărise să jefuiască societatea PSX. Se uită la Rachel. 
Ministerul de Justiție  urmărise cazul.  Memorandumuri 
pretutindeni. Se întoarse iar spre Beth: După ce Esterhaus l-a 
lăsat baltă, Steven a venit la dumneata. Ce voia el, Beth? 

— Răzbunare, răspunse ea cu glas calm. Nu-i venea să creadă 
că judecătorul se întorsese în aşa hal împotriva lui. Vorbea ca un 
nebun, spunând că avea să găsească o modalitate pentru a-l 
distruge. j 

— Te-a rugat să-l ajuţi pentru că erai secretara lui Esterhaus. li 
cunoşteai viața - atât cea personală cât şi cea profesională - în 
toate amănuntele. Steven voia să afle partea nevăzută, ceva ce 
ar fi putut să folosească împotriva lui Esterhaus. 

Beth confirmă dând din cap. Scotoci în buzunarul halatului ei 
de baie şi scoase o batistă mototolită. 

— Asta ţi-a cerut Steven să faci, Beth? întrebă Rachel. Să 
violezi intimitatea lui Esterhaus? 

— Era singura posibilitate. 

— Dar dumneata lucrai pentru Esterhaus. A existat vreodată 
vreo problemă acolo? 

— Nu! Judecătorul s-a purtat întotdeauna bine cu mine. Era 
dur, dar corect, într-un fel asemănător cu tatăl meu. Dar când 
am văzut ce i-a făcut lui Steven... 

— l-ai pus întrebări în legătură cu asta? 

— A zis că nu era treaba mea. S-a supărat şi pentru simplul 
fapt că adusesem vorba despre asta. 

— Şi atunci te-ai hotărât să-l ajuţi pe Steven. Pentru că 
Esterhaus îl acuzase. 

Beth se întoarse cu spatele şi plânse pe tăcute. Rachel se uită 
la Smith şi constată că acesta era calm. Ajunseseră atât de 
departe, aşteptaseră atât de mult, plătiseră un preţ mult prea 
mare. Puteau să mai aibă răbdare câteva minute. 

Beth îşi trase nasul şi şi-l suflă. 

— Trebuie să mă spăl. 

Rachel întinse braţul şi o luă de mână. 

— Ce a fost, Beth? o întrebă în şoaptă. Ce aţi descoperit, 
dumneata şi Steven, în legătură cu Esterhaus? 

Beth se uită la ea cu un chip cu totul lipsit de expresie. 

— Ce anume a iscat toate astea, Beth? insistă Rachel. A dus la 
uciderea lui Mollie, la omorârea lui Steven... 

— Cum puteam noi să ştim ce avea să se întâmple?! strigă 
Beth. 


247 


— Nu puteaţi. Dar acum trebuie să ne spui ce aţi descoperit 
dumneata şi Steven. Astfel încât să reuşim să punem laolaltă 
ultimele piese. Dacă izbutim să facem asta, îl vom găsi pe 
ucigaş. 

Beth îşi făcu mâinile pumn şi îşi frecă ochii umflaţi, cu 
gesturile unui copil. 

— Steven zicea că probabil nu era el primul pe care să-l fi 
trădat Esterhaus, spuse ea cu glas scăzut. Zicea că trebuie să 
mai existe şi alţii. Asta era ceea ce căutam eu în dosare, un caz 
asemănător cu cel al PSX-ului, care să fi implicat pe altcineva. 

— Aveai acces la documentele din calculator ale lui Esterhaus? 
o întrebă Smith. Chiar şi la cele personale? 

— Am descoperit parola lui personală din întâmplare. El n-a 
ştiut niciodată că o aveam. 

— Ai găsit ceva în înregistrările din calculator? o întrebă 
Rachel. 

— Nu. Nu acolo era. Era îngropat în dosare referitoare la cazuri 
vechi, chestii care fuseseră puse deoparte, le păstrase, de ani de 
zile. 

— Ce anume, Beth? 

— Dosarul referitor la North. 

— La generalul North? 

Beth confirmă, dând din cap. 

— La început am crezut că era ceva legat de prăbuşirea în 
deşert a avionului. Ştiţi, gândeam că era o parte din raportul 
comisiei la care lucra acum judecătorul şi că nimerise, cine ştie 
cum, din greşeală, în cutiile în care se păstrau documentele 
vechi. Dar nu era deloc aşa. Dosarul era vechi. O mulţime de 
însemnări făcute cu scrisul de mână al judecătorului. Pentru rest, 
n-am recunoscut scrisul. Beth trase adânc aer în piept. 
Judecătorul cunoştea absolut totul despre North, întreaga lui 
viaţă. Existau pagini privitoare la călătoria lui în California - data 
la care pleca generalul, cu care avion, echipajul acestuia, un 
raport din partea echipei de întreţinere respective... 

— Un raport asupra lucrărilor de întreţinere... repetă Rachel. 
Figura acolo numele mecanicilor care lucraseră la acel avion? 

Beth scutură din cap. 

— Unul singur, o referire la un oarecare sergent. 

— Dunn? interveni brusc Smith. Asta era numele? 

Beth îşi înălţă bărbia. 

— Da, aşa cred. 

— Ce anume avea dosarul acela, de ţi-a trezit bănuieli? 


248 


— Ceva ce reiese evident când îl citeşti: judecătorul îl urmărise 
pe generalul North ani de-a rândul. 

Rachel era uluită. 

— Beth, ascultă-mă cu mare atenţie. Exista în tot materialul 
acela vreo ameninţare explicită a lui Esterhaus împotriva lui 
North? Gândeşte-te bine, te rog. Spune-mi doar ce-ţi aminteşti că 
ai fi văzut sau citit. 

Beth îşi lăsă privirile în poală. 

— Era o pagină cu itinerarul generalului North în California. 
Toate paragrafele de după primul - care se referea la momentele 
în care generalul părăsea Washington-ul - fuseseră tăiate cu un 
creion roşu. Cineva scrisese de-a curmezişul paginii „Anulat”. 

Rachel simţi că i se taie respiraţia. 

— Dosarul, Beth. Asta a fost ceea ce i-ai arătat lui Mollie? 

— Nu. Steven a zis că ar fi trebuit să-l lăsăm acolo, în caz că 
Esterhaus ar veni să-l caute. Nu voia ca judecătorul să devină 
bănuitor; zicea că Esterhaus ar fi ştiut că eu eram cea care îl 
luase. Steven a spus că aveam să ne întoarcem să-l luăm atunci 
când am fi avut nevoie de el... că judecătorul nu şi-ar fi dat atâta 
osteneală să-l ascundă dacă n-ar fi intenţionat să-l păstreze. 
Adică, ar fi putut tot atât de uşor să-l distrugă. 

— Şi n-aţi făcut vreo copie? 

— Nu aveam cum. 

— OK. Acum spune-mi de ce i-ai dus informaţiile acestea lui 
Mollie. Exista în dosarul acela ceva referitor la ea... ceva care să 
indice că ea era iubita generalului North? 

— Da. 

— Aşa că te-ai gândit că ea era singura persoană în care 
dumneata şi Steven puteaţi să aveţi încredere. Făcea parte din 
armată. Şi fiindcă ea, mai mult decât oricine pe lume, nu s-ar fi 
lăsat oprită de nimic pentru a aduce adevărul la lumină. 

— Imi pare foarte rău, şopti Beth. Dacă n-aş fi făcut asta, nu i 
s-ar fi întâmplat nimic. 

Smith întinse spre ea mâna lui înroşită de arsuri şi îi prinse 
braţul. Işi ţinea capul în jos şi nu îndrăznea să şi-l ridice. 

— Beth, zise Rachel, înainte de a vă duce la Mollie, aţi 
încercat, dumneata şi Steven, să mai descoperiţi şi alte lucruri 
referitoare la conţinutul dosarului? 

Beth dădu afirmativ din cap. 

— O singură dată. Intrasem în calculatorul judecătorului, în 
fişierele lui personale, când, dintr-odată, sistemul s-a blocat. 
După aceea, niciodată n-am mai revenit la fişierele acelea. 


249 


Beth îşi eliberă braţul din strânsoarea lui Smith şi se ridică în 
picioare. Strângându-şi mâinile în jurul pieptului, începu să umble 
încoace şi-ncolo. Nu se uită la ei când vorbi: 

— Asta e ceea ce ştiu. Asta-i tot. Şi nu schimbă câtuşi de puţin 
lucrurile, nu-i aşa? Pentru că n-ar fi posibil ca judecătorul să fie 
cel care i-a ucis pe Mollie şi pe Steven. 


Acum, în cel mai tăcut ceas al nopţii, casa era învăluită în 
linişte. Roy Underwood şi soţia sa se aflau la etaj, în 
apartamentul principal. Rachel urcase până acolo în vârful 
picioarelor şi-i auzise certându-se în spatele uşilor duble. 

Beth era la parter, odihnindu-se în camera de oaspeţi de lângă 
biroul lui Roy. Un poliţist federal înarmat stătea de pază în faţa 
uşii; alţi doi erau afară. 

— Va fi în siguranţă, zise Rachel, mai mult pentru ea însăşi 
decât către Smith. 

— Aşa cred, încuviinţă acesta. A fost al dracului de norocoasă 
că a părăsit acea casă-model. 

Soții Underwood erau plecaţi în afara statului atunci când Beth 
venise prima oară acasă. Ascultând de avertismentele lui Mollie, 
niciodată nu intenţionase să locuiască la părinţii ei. In schimb, 
sugerase casa-model şi Mollie fusese de acord. 

Locuinţa poseda tot ce avea să-i fie necesar lui Beth, inclusiv 
un telefon. In cursul zilei zona era foarte intens circulată - echipe 
de constructori, agenţi imobiliari - iar noaptea, vecinii erau 
aproape. Fusese o soluţie inteligentă, care prezenta siguranţă. 
Numai că fusese cunoscută de Copeland, care o dăduse în vileag. 

— Se înşală, să ştii, spuse Smith. In legătură cu Esterhaus. 

Rachel se uită la el şi se întrebă cum de putea să reziste. 

— Mi-ai spus că aşa-numitul curier ştie absolut tot, zise ea. De 
aceea se află mereu cu un pas înainte. Acum afirmi că Esterhaus 
a fost cel care l-a trimis pe ucigaş. 

— Aşa se explică, replică Smith. Glasul îi era răguşit şi ca să şi- 
| limpezească bău din sticla de apă pe care o găsise în spatele 
barului. E singurul mod în care se poate explica totul. 

Rachel înţelegea suferinţa pe care i-o cauza sentimentul 
vinovăţiei. Smith îi relatase deja despre întrevederea lui cu 
preşedintele şi despre ordinele conform cărora el trebuia să-i 
raporteze lui Esterhaus: Esterhaus, punând întrebări şi cântărind 
orice decizie pe care ar fi urmat s-o ia Smith, primind şi adunând 
toate detaliile, asigurându-se că Smith nu-i ascundea nimic... şi 
apoi trecând mai departe toate acele informaţii. 


250 


— De ce? întrebă Rachel. De ce să fi vrut Esterhaus să-l ucidă 
pe North? Care era legătura dintre ei? 

— Asta va trebui să-l întrebăm pe judecător, replică Smith. 

— Şi cum de a ghicit la fix că Beth şi Copeland constituiau o 
primejdie pentru el, adăugă Rachel. Făcu o pauză. Nu crezi că ar 
fi mai bine dacă am şti ceva mai mult despre asta, înainte să 
pornim la atac? 

— Da, ar fi, însă nu avem timp să scotocim prin trecut. Chiar 
dacă am dispune de timp şi am încerca asta, Esterhaus ar prinde 
de veste. 

— Ce zici de dosar? Crezi că Esterhaus l-a lăsat acolo unde l-a 
găsit Beth? 

— N-ar fi avut nici un motiv să-i schimbe locul. Cel puţin, nu 
încă. 

— Îi vei da totuşi în curând un astfel de motiv. El aşteaptă să 
primească veşti de la dumneata şi nu-i poţi ascunde cele 
întâmplate aici. Smith îşi ciupi nasul. Când îşi retrase mâna, pe 
piele îi rămăseseră urme roşii. 

— Nu ceea ce ştie Esterhaus contează, zise el. Cheia o 
constituie asasinul. Ce crezi că ştie el? 

Rachel încercă să-şi alunge oboseala gândurilor. 

— A privit cum sare în aer casa. Trebuie să fi vrut să 
zăbovească prin preajmă, să vadă asta cu propriii lui ochi. 

— Deoarece credea că Beth se afla înăuntru? 

— Intocmai. N-ar fi putut să-şi închipuie contrariul. Era 
imposibil ca Steven Copeland să-l fi minţit. 

— Şi pe urmă, ce face? 

— Pleacă dracului departe de Dodge. L-ar suna pe Esterhaus, 
dar numai după ce s-ar afla deja pe drum. 

— Apoi? 

— Misiune îndeplinită. Ar fi timpul pentru o relaxare, cu 
băutură şi un somn binemeritat. 

Rachel ştia că mânia o tăcea să vorbească pe un ton amar, 
dar imaginea curierului luându-şi zborul atât de împăcat 
sufleteşte o făcea să fiarbă de furie. 

— Cred că ai dreptate, spuse Smith. Cred că asta-i exact ceea 
ce ar face: să raporteze şi pe urmă să se relaxeze. N-ar mai 
exista nici un motiv pentru a se mai gândi la Careffee... nici unul, 
după artificiile acelea. 

Rachel tresări. 

— N-ar urmări ştirile? 

— Să sperăm. Pentru că aceasta e unica noastră portiţă, în 


251 


noaptea asta Esterhaus doarme liniştit, fiindcă a primit vestea. 
Asasinul - curierul, cum îi spui dumneata - face acelaşi lucru 
deoarece a văzut el însuşi ce s-a întâmplat aici. Nu se grăbeşte 
să treacă la pasul următor, dacă există vreunul... 

— Şi Esterhaus nu stă treaz în miez de noapte aşteptându-te 
să-l suni. Pentru că ştie prea bine ce ai putea să-i spui! 

Smith se uită la ceasul său de mână. 

— Se apropie de ora cinci în districtul Columbia. Esterhaus se 
va scula peste două sau trei ore. Îmi închipui că vor mai trece 
câteva până să înceapă să se întrebe de ce n-am dat raportul. 

— Fiindcă te duci să iei dosarul. Ai de gând să acţionezi pe la 
spatele lui, înainte ca el să apuce să gândească. 

— Nu-l subestima, o avertiză Smith. Apoi arătă cu bărbia spre 
baie. Ai zece minute să te speli şi să-ţi schimbi îmbrăcămintea. 
Apoi e rândul meu şi plecăm. 

— Ce facem cu Beth? 

— Spune-i să nu iasă din casă. Poliţiştii îi vor ţine pe ziarişti 
departe de ea pentru a-i asigura o oarecare intimitate. 

Rachel îşi luă sacoşa de pânză, pe care unul din poliţişti o 
scosese din berlina lui Smith şi se îndreptă spre baie. Tocmai 
închidea uşa când zări imaginea lui Smith reflectată în oglinda 
mare de deasupra chiuvetei. El vorbea din nou la telefon, 
proptindu-şi capul cu o mână strânsă pumn sub bărbie. Rachel 
desluşi cuvintele „morţi” şi „transport cu avion militar” şi ştiu că 
el îi spunea lui Lucille să nu se aştepte ca el să însoţească spre 
casă oamenii căzuţi la datorie. 


252 


21 


Sufrageria „familiei” se afla în partea din spate a Casei Albe, 
între sufrageria oficială şi încăperea denumită „Cross Hall”. 

Actuala primă doamnă o redecorase într-un stil pe care 
Pamela Esterhaus îl considera ca fiind o încercare de a crea o 
impresie de conac de ţară. Tapetul era cu dungi verzi şi albe 
presărate cu irişi; masa, scaunele şi servanta erau din lemn de 
cireş, al cărui lustru fusese dobândit prin adăugarea mai multor 
straturi de ceară pentru mobile. Din hârdaie mari de cupru 
răsăreau ficuşi. Efectul general făcea ca încăperea să semene cu 
anticamera unui dormitor în care se putea lua şi micul dejun. 

Masa era împodobită cu un singur platou pentru păstrarea 
caldă a mâncărurilor, care conţinea terci din fulgi de ovăz, un 
suport pentru pâine prăjită, o farfurioară în care se aflau miere şi 
gemuri, o carafa cu suc de portocale pusă în gheaţă şi cafea într- 
un serviciu de argint. Ospătari din cadrul marinei serviseră în 
tăcere prima porţie de gustări, apoi îi lăsaseră pe şeful 
executivului şi pe soţii Esterhaus să se servească în continuare 
singuri. 

Pamela Esterhaus mai fusese invitată de câteva ori să ia micul 
dejun aici. Preşedintele era o persoană matinală - chiar şi în 
weekend-uri îi plăcea să-şi folosească timpul pentru şedinţe 
neoficiale, purtând discuţii spontane în căutare de idei noi - 
acesta fiind probabil motivul pentru care Pamela n-o văzuse 
niciodată prezentă acolo pe prima doamnă. Tema discuţiilor de 
astăzi era creşterea neaşteptată din ultima vreme a numărului 
de azilanţi militari de rang superior. 

— Serviciul de securitate al Ministerului Apărării m-a informat 
că Pentagonul are o problemă cu tipii ăştia, spuse preşedintele. 
După ce au fost storşi de cunoştinţele tehnice pe care le-au adus 
cu ei, şefii nu mai ştiu la ce să-i folosească. 

Cu coada ochiului, Pamela îl surprinse pe soţul ei explorându- 
şi gingiile cu limba. Unul sau mai multe dintre grăunţele acelea 
trebuie să-i fi intrat între gingie şi lucrarea dentară. Ar fi vrut ca 
el să se scuze şi să se ducă la baie. 

— Domnule preşedinte, spuse ea, nu mă îndoiesc că 
Pentagonul a obţinut tot ce putea de la oamenii aceştia - în 
măsura în care era vorba de considerente de ordin militar. Dar 


253 


persoanele acestea posedă şi o bună cunoaştere din punct de 
vedere sociologic şi psihologic a culturii lor, îndeosebi cea 
privitoare la filosofiile şi concepţiile lor în domeniul militar. De ce 
să nu ne gândim la eventualitatea de a-i pune în funcţii civile, 
poate ca instructori în locuri ca West Point sau Citadela? Făcu o 
pauză. Asta ar înlesni şi supravegherea activităţii lor, pentru 
eventualitatea în care un agent dublu ar fi reuşit cumva să se 
strecoare prin procedurile de verificare ale Pentagonului. 

Preşedintele se uită la ea pe deasupra unei linguri cu terci de 
ovăz. 

— Dumneata nu prea ai încredere în mulţi oameni, nu-i aşa? 

— Nu încrederea este soluţia, domnule, ci precauţia. La 
Ministerul de Justiţie am înregistrat o mulţime de succese 
transplantând martori aflaţi sub protecţie în medii universitare. 

— Ştiu. Tocmai de aceea întreb. 

Preşedintele îşi înghiţi ultima îmbucătură de fiertură din fulgi 
de ovăz, o făcu să alunece pe gât cu o sorbitură de cafea şi se 
sprijini pe spătarul scaunului. j 

— Fă asta, Pamela, spuse el concis. Işi întrepătrunse degetele 
şi se uită câteva clipe pe fereastră. Il cunoşti pe Peterson de la 
CIA? 

Pamela dădu afirmativ din cap. 

— Este expertul agenţiei în probleme de azilanţi politici... 
conduce operaţiunea „Oglinda”. Am mai lucrat cândva cu el. 

— S-ar putea să vrei să-l iei colaborator la treaba asta. 
Preşedintele se întoarse spre Esterhaus: Simon, vrei să-ţi dau 
numele dentistului meu? 

Limba lui Simon Esterhaus îşi încetă săpăturile. Preşedintele îi 
zâmbea cu bunăvoință. 

— Imi pare rău, domnule. Uneori... 

Preşedintele îi făcu semn cu mâna că poate renunţa la scuze. 

— Fratele meu are aceeaşi problemă. Işi consultă ceasul. Ce-ai 
mai aflat de la Logan Smith? 

— Astăzi nimic, domnule. 

Esterhaus îşi tinu respiraţia, aşteptând să vadă dacă 
preşedintele auzise cumva ceva în legătură cu măcelul din 
Atlanta. Esterhaus nu raportase nimic în privinţa asta, socotind 
că ar fi mai bine să-l încunoştinţeze pe şeful executivului atunci 
când se va fi confirmat moartea ambilor informatori. In felul 
acesta ar putea să susţină că nu mai exista nimic ce ar fi putut 
să facă Logan Smith sau oricine altcineva. A continua ancheta 
privitoare la moartea lui Nortn fără a te baza pe mărturia 


254 


concretă a informatorilor sau pe unele indicii raţionale ar fi 
echivalat cu a te aventura pe nisipurile mişcătoare ale politicii. 
lar dacă preşedintele n-ar vedea lucrurile în felul acesta, 
Esterhaus şi-ar juca atuul: ar declara că ieşiseră la lumină noi 
informaţii, că Mollie Smith fusese iubita lui North. Ce valoare ar 
putea să aibă informaţiile ei, influențate fiind - aşa cum cu 
siguranţă erau - de durerea unei amante? 

Esterhaus îşi închipuia că preşedintele ar stopa ancheta 
imediat. Cu toate acestea, Logan Smith ar fi mai dificil de 
manevrat. Dar Esterhaus avea să-l readucă la Casa Albă şi-l va 
lăsa pe preşedinte să-şi exprime părerea. Lui Smith aceasta nu 
avea să-i placă. El ar pleca şi ar cere să i se acorde mai mult 
timp, însă în cele din urmă avea să-şi apere slujba şi să-i 
respecte jurământul de supunere. 

— Vreau să mă suni de îndată ce se prezintă Smith, spuse 
preşedintele, ridicându-se în picioare. Problema aceasta trebuie 
să fie lămurită într-un fel sau altul înainte de începerea audierilor 
pentru confirmarea dumitale, săptămâna viitoare. 

Esterhaus era pe punctul de a-şi exprima acordul, când un 
servitor intră în încăpere şi îi înmână un bilet. 

— Sunt chemat urgent la telefon, domnule. 

Preşedintele arătă spre un aparat telefonic de pe servantă. 

— Sunt în criză de timp. Va trebui să-ţi găseşti singur drumul 
spre ieşire, Simon. Pamela, vrei să mă însoţeşti? 

— Mai bine v-aş lăsa să plecaţi, domnule, răspunse ea, 
rostogolindu-şi ochii pentru a spori efectul vorbelor sale. Diseară 
oferim un cocteil şi aş prefera să ştiu de pe acum dacă Simon va 
fi sau nu disponibil. 

Esterhaus aşteptă ca preşedintele să părăsească încăperea şi 
abia pe urmă ridică receptorul. 

— Smith? 

— Ai vrea dumneata. 

Esterhaus se întoarse cu spatele spre soţia lui. 

— Ce dracu' te-a apucat, de-mi telefonezi aici? Unde te afli? 

Glasul Inginerului se auzea atât de limpede încât Esterhaus îşi 
închipui că acesta era în încăperea alăturată. Imposibil, desigur... 

— Smith n-a telefonat, nu-i aşa? întrebă Inginerul. 

— Nu, am tot aşteptat... 

— Nu cred că te va contacta deocamdată. Pentru moment 
este puţin cam ocupat, gonind înapoi spre districtul Columbia. 

— Nu pricep. 

— Smith e pe urmele dumitale. 


255 


— Cu neputinţă! şopti Esterhaus. Mi-ai spus... 

— A fost o problemă la Phoenix. Underwood este încă în viaţă; 
dar eu ştiu încotro se duc Smith şi Collins. Totul se va rezolva. 

Esterhaus vru să spună ceva, dar nu-şi găsi cuvintele. 

— Când te va suna Smith, fii de acord cu orice zice el... ceea 
ce nu va fi prea mult. Ţine minte că el a discutat cu Underwood. 
Ştie despre implicarea dumitale în treaba cu North tot atâta cât 
ştie şi fata. 

Judecătorul închise ochii. Nu o auzi pe soţia lui apropiindu-se. 

— Sună-mă la biroul meu, spuse. O să fiu acolo peste douăzeci 
de minute. Trebuie să ştiu ce s-a întâmplat la Phoenix. Inainte de 
a-mi telefona Smith. 

— S-ar putea ca asta să nu fie posibil. Lucrurile se desfăşoară 
prea repede. Smith şi Collins sunt deja pe drum - peste două ore 
vor ateriza. Şi înainte de a mai rosti vreun cuvânt, aminteşte-ţi 
că lui Smith nu i se va părea lipsit de importanţă faptul că te-ai 
descotorosit de dovada aceea. 

Esterhaus auzi un „clic” scurt, apoi tonul. Continua să stea 
acolo, în picioare, ţinând în mână receptorul, când degetele 
soţiei sale îi apăsară în jos braţul, silindu-l să închidă aparatul. 
Apoi ea îl luă pe după umeri şi îl făcu să se întoarcă spre ea. 

— E timpul, Simon. A sosit momentul să-mi vorbeşti despre 
Phoenix. Despre totul. 


Inginerul îşi roti fotoliul şi se uită afară prin ferestrele biroului 
său din cubul de sticlă verde. Era duminică; parcarea era 
aproape pustie. Dincolo de el se vedeau arboreturi al căror 
frunziş începea să ruginească. Liniştea acelor clipe îl calma pe 
Inginer, îi absorbea din suflet picăturile amare de mânie şi 
frustrare, îi ordona gândurile precum sedimentele fine dintr-un 
vin vechi. 

Avionul cu reacţie al firmei Wonderland Toys tocmai trecuse 
peste Mississippi când Inginerul, savurând o gustare, auzise în 
căşti neplăcutul reportaj. Postul de radio destinat difuzării ştirilor 
din Phoenix descria explozia din Carefree şi incendiul care-i 
urmase. Muriseră patru persoane, un bărbat şi o femeie care 
dormiseră într-un dormitor de la etaj şi doi agenţi federali, care 
se aflaseră la parter. Inginerul clătinase aprobator din cap, 
băgând în gură încă un bob de strugure alb. Până cum, toate 
bune... numai că crainicul continuase informaţiile, identificându-i 
pe cei doi morţi din dormitor ca fiind maistrul firmei 
constructoare şi o chelneriţă dintr-un bar local. Proprietarul 


256 


firmei era un anume Roy Underwood. Fiica lui, Beth, locuise şi ea 
în casă mai pe la începutul săptămânii, însă în noaptea 
precedentă se mutase la părinţii ei. Domnişoara Underwood era 
interogată în momentul de faţă de către poliţişti federali. Se 
instituise o cenzură totală a mediilor de informare, aşa că 
deocamdată nu erau disponibile şi alte detalii. 

Inginerul oftă, ridicându-se din fotoliul său din spatele biroului 
şi intrând în liftul personal. Părăsi cubul de sticlă verde şi 
străbătu parcarea, îndreptându-se spre o berlină ultimul răcnet. 
Ştia cu exactitate ce anume urmărea să afle Smith şi că 
Underwood îi spusese unde avea să găsească acel lucru. Mai ştia 
şi că Rachel Collins avea să ia parte la expediţie - era imposibil 
ca ea să-l lase pe Smith s-o excludă de la victoria finală a 
vânătorii. Amândoi aveau să fie puţin dezechilibraţi, nerăbdători 
dar prudenţi, obosiţi dar cu energia sporită prin revărsarea 
adrenalinei. A 

Inginerul îşi ridică privirile spre cer. In depărtare auzea 
dangătul unor clopote de biserică, chemându-i pe credincioşi la 
rugăciune. Îşi imagină aceleaşi clopote chemându-i pe Smith şi 
pe Collins, călăuzindu-i spre Baltimore, spre moartea lor, în 
această dimineaţă fără cusur. 


Pilotul îl sună pe Smith pentru a treia oară. Vântul din spate 
era mai puternic decât se aşteptaseră; aveau să aterizeze pe 
Aeroportul Internaţional Baltimore - Washington în avans faţă de 
grafic, peste patruzeci de minute. 

Rachel se agită pe scaunul ei şi ridică jaluzeaua. Afară, 
dimineaţa era imaculată, dar lumina soarelui, izbindu-se de 
plexiglas, i se răsfrângea în ochi, deranjând-o. După decolare, 
Smith îi oferise o pastilă de somnifer, însă ea o refuzase. Voia să 
rămână cu mintea limpede şi vioaie, ca să-l poată ajuta. 

Pe toată durata zborului, faxul funcţionase aproape 
încontinuu, scoțând hărţi, copii de documente şi specificaţii ale 
unor lucrări de construcţii. Planuri de interior fuseseră examinate 
cu meticulozitate; date referitoare la exterior, cum ar fi înălțimile 
clădirilor alăturate, lăţimea străzii şi vehiculele care s-ar putea 
afla acolo. In cele din urmă, se pusese la punct o procedură de 
pătrundere şi  percheziţionare care fusese studiată în 
amănunţime, îmbunătăţită şi finalmente acceptată de comun 
acord. 

Acum Smith stătea în picioare pe culoarul dintre scaune, lângă 
cel ocupat de ea, oferindu-i un pahar cu suc de portocale. Ea îl 


257 


bău cu lăcomie, apoi întinse paharul spre a-i fi umplut din nou. Îl 
privi cum toarnă, încercând să ghicească gândurile din ochii lui 
duri şi reci şi nu reuşi. Intrebarea care o sâcâia de ore întregi era 
prea importantă pentru a şi-o putea reţine. 

— De ce nu ai apelat la echipa SWAT a Biroului? 

Smith nu-şi luă ochii de la lichidul pe care îl turna. Mâna în 
care ţinea cutia cu suc de portocale nu avea nici cel mai mic 
tremur. 

— De ce să fi făcut asta? 

— Ştii de ce. Rachel tăcu o clipă. Şi dacă aşa-zisul curier mai 
are de îndeplinit o misiune? Dacă Beth ştia unde se afla dosarul, 
tot aşa ştia şi Copeland. Prin urmare... 

— Şi curierul ştie unde se află. 

— Şi e posibil să se ducă să-l ia chiar acum, replică Rachel, pe 
un ton insistent. Nu pricepi? Dosarul este ultimul fir care duce la 
Esterhaus. Dacă ajunge la el curierul... 

Dar el înţelegea. Rachel îşi dădu seama de asta când, trecând 
peste propria-i emoție, îşi concentră atenţia asupra schimbării 
aproape imperceptibile care survenise în atitudinea lui Smith. 
Vreme de o fracțiune de secundă el îi îngădui să vadă în spatele 
ochilor lui, o lăsă să se uite la crudul şi durul adevăr care îi 
întorcea privirea, fără regrete şi cu o hotărâre de nestrămutat. 

În clipa aceea Rachel înţelese că Logan Smith ştia tot ce ştia şi 
ea, ba chiar mai mult. El sperase ca ea să ajungă la această 
concluzie. Acum aştepta să vadă ce avea să facă ea. 

— Pot să-i sun pe cei de la biroul local din Baltimore, spuse el. 
QRT poate fi la faţa locului, sub acoperire, în treizeci de minute. 
E totuşi duminică. Docurile vor fi pustii. Există şanse bune pentru 
ca echipa să fie depistată. Făcu o pauză de o clipă. Apelul trebuie 
să-l faci dumneata, Rachel. 

Ei i se făcu foarte frig. Paharul de plastic îi alunecă dintre 
degete şi se rostogoli sub scaun. Apoi Smith se aşeză lângă ea. 
Işi scoase haina şi i-o puse pe umeri. Rachel îşi îngropă faţa în 
ea, pe urmă la pieptul lui, când el se apropie mai mult de ea, 
braţul lui îi înconjură umerii şi ea îi simţi bătaia puternică şi 
regulată a inimii. Zgomotul intens din urechile ei era cauzat de 
sângele ce-i pulsa în vene. 

Rachel ştia că nu avea să-l roage pe Smith să dea acel 
telefon... Aşa trebuia să se sfârşească: numai ei trei - ea şi Smith 
şi ucigaşul lui Mollie, care, aşa cum ghicise Smith, mai avea de 
preluat şi de predat un mesaj. 


258 


* 


Smith telefonase din timp şi obținuse să-i fie adusă maşina de 
la baza forţelor aeriene Andrews la un parcaj păzit de pe 
Aeroportul Internaţional Baltimore - Washington. Cheile fuseseră 
lăsate în ţeava de eşapament. Rachel dădu aprobator din cap 
când văzu ce se afla în portbagaj - se aşteptase întocmai. La un 
astfel de arsenal. 

Smith scoase o vestă antiglont. 

— La început merge asta. Mai târziu, vei lua ce îţi convine mai 
mult. 

Rachel intră în partea din spate a maşinii, se căzni să-şi 
dezbrace bluza cu guler colant, se chinui şi mai tare să-şi prindă 
vesta peste bretelele sutienului. Când ieşi din nou afară, trase în 
jos cu putere de bluza ei închisă pe gât. Chiar şi aşa, aceasta 
abia dacă acoperea partea de jos a vestei. 

Smith o aştepta, cu toracele îngroşat ca acel al unui culturist. 
Rachel făcu un rapid inventar al portbagajului şi luă puşca 
mitralieră H-K de nouă milimetri. Işi vâri în buzunare trei 
încărcătoare suplimentare şi îşi prinse de centură două grenade 
cu gaze lacrimogene. Smith o privea fără nici un comentariu. El 
îşi luă puşca de vânătoare Mossberg, gloanţe de rezervă şi două 
grenade cu gaze paralizante. 

Traficul dimineţii de duminică era redus şi realizară un timp 
bun pe autostrada B-W. Ocoliră centrul oraşului, intrară pe 
şoseaua interstatală 1-95, ieşiră de pe ea la McComas şi se 
îndreptară spre Northwest Harbor. 

Rachel se uită afară. La lumina zilei, decorul părea cu totul 
altfel. Depozitele, înghesuite unele lângă altele, semănau acum 
cu nişte boxeri obosiţi, rezemându-se unul de celălalt. Plafoanele 
de încărcare erau pustii, uşile de oţel fiind închise şi încuiate cu 
lacăt. Benele de gunoi, încărcate cu stive de deşeuri, erau 
împodobite cu ghirlande de saci de gunoaie verzi şi portocalii 
care reţineau încărcătura, să nu se reverse în afară. Vântul, 
suflând în rafale de-a lungul mohorâtului canion făcut de mâna 
omului, se juca în voie cu gunoaiele. 

Smith reduse viteza, abia mai înaintând pe caldarâmul 
bolovănos. Rachel coborî geamul de la portiera ei şi cercetă cu o 
privire atentă fiecare doc de încărcare şi fiecare benă de 
gunoaie, căutând să surprindă o eventuală umbră sau mişcare ce 
n-ar fi trebuit să fie acolo. Soarele îi juca feste, făcând-o să 
creadă că vede ceva în locuri în care nu exista nimic. 


259 


— lată-l acolo, spuse Smith în şoaptă. 

Rachel se uită spre stânga, la un depozit de şase caturi. Cu 
pereţii săi din tablă vărgată de dâre de rugină şi cu ferestrele lui 
înalte şi posomorite, semăna foarte mult cu cel în care se luptase 
şi murise Charlie Dunn. 

Cuvintele DEPOZITUL McHENRY erau scrise cu litere negre, 
spălăcite, deasupra docului de încărcare. Smith continua să 
înainteze cu maşina şi Rachel fu nevoită acum să-şi răsucească 
trupul pentru a vedea depozitul prin geamul din spate. 

— Are un sistem de închidere electronic, spuse ea. 

— lar noi avem codul. 

Odată cu planurile depozitului, Lucille le ceruse celor din 
conducerea depozitului McHenry să le dea şi codul de acces al 
uşii principale, precum şi comanda de întrerupere a sistemului de 
alarmă interior. 

— Nu suntem singuri, zise Smith. 

O maşină de patrulare a unui serviciu de pază particular apăru 
de după colţ. Rachel îşi puse arma pe pardoseală, împingând-o 
cât mai mult cu putinţă sub scaun. 

Cele două maşini ajunseră una în dreptul celeilalte. Smith 
cobori geamul de pe partea lui şi îşi scoase la vedere legitimatia. 

— E vreo problemă, dacă voi doi sunteţi pe-aici într-o 
dimineaţă de duminică? întrebă paznicul în uniformă. 

— Căutăm eventuale locuri de supraveghere, răspunse Smith. 
Pare să fie linişte. Aşa a fost mereu? 

— Toată noaptea. 

Cel de la volan era tânăr, cu o faţă îngustă, ca de vulpe şi cu 
ochi negri şi bănuitori. 

— O să fim o vreme prin zonă, spuse Smith. Nu e nevoie să 
popularizaţi asta. 

Rachel surprinse zâmbetul ironic al paznicului. 

— Bin'nţeles. M-am prins. Vă ocupați cu supravegherea. 
Distracţie plăcută! 

Maşina de pază îşi reluă drumul. Smith îşi ridică piciorul de pe 
pedala de frână şi lăsă maşina să ruleze până la capătul străzii, 
unde făcu o întoarcere în loc. 

— Crezi că tipul este OK? întrebă Rachel. 

— Atâta vreme cât nu ne stă în drum. 

Ea se uită în lungul străzii înguste. 

— Ar trebui să mai facem o tură, ca să verificăm acoperişurile. 

Maşina înainta din nou, tot atât de încet ca mai înainte. Rachel 
îşi înclină capul, ca să poată vedea acoperişurile depozitelor, dar 


260 


niciodată nu şi-l scoase pe fereastră. 

— Uneori realmente urăsc liniştea, zise ea. 

Smith făcu o nouă întoarcere în U şi duse maşina până la 
platforma de încărcare a depozitului McHenry, parcând-o lângă 
clădire, în aşa fel încât să nu fie văzută din stradă. 

— Lumină sau întuneric? întrebă el. 

— Lumină, răspunse Rachel. Dacă el este înăuntru, are 
ochelari pentru vedere pe întuneric. Cu lumină, îi luăm acest 
avantaj. 

Smith încuviinţă dând din cap şi îşi scoase Mossberg-ul din 
teaca de la picior. Celălalt braţ îl întinse spre spate, mângâind cu 
dosul palmei obrazul lui Rachel. 

— Ţine-te aproape de mine. 

leşiră amândoi deodată din maşină, urcând rapid treptele spre 
docul de încărcare, la adăpostul copertinei. Rachel acoperea 
spatele lui Smith în timp ce acesta opera codul de intrare. 

Încuietoarea scoase un bâzâit. El se trase un pas într-o parte, 
Rachel făcu acelaşi lucru în partea opusă, în aşa fel ca nici unul 
din ei să nu se afle chiar în faţa uşii. Apoi el răsuci clanţa şi izbi 
uşa cu piciorul. Aceasta era grea şi se roti deschizându-se doar 
pe jumătate, dar atâta fu de ajuns. In semiîntuneric, Rachel se 
strecură pe urmele lui. Soarele încă mai avea până să ajungă la 
ferestrele înalte de deasupra ei. Rachel se întoarse spre dreapta 
şi se lipi de perete. Auzea respiraţia lui Smith şi „clic”-urile 
uşoare când el apăsă tastele pentru codul de dezactivare a 
sistemului de alarmă. 

Conform planurilor de amplasament, tabloul electric principal 
trebuia să se afle deasupra şi în stânga dispozitivului de alarmă. 
Rachel auzi scârţâitul unui capac metalic ce se deschidea. Işi 
imagină vârfurile degetelor lui Smith numărând întrerupătoarele, 
căutându-l pe cel dorit. 

— Acoperă-ţi ochii, îi şopti el. 

Rachel se uită în jos, spre picioare. Auzi un trosnet, apoi îşi miji 
pleoapele, ferindu-se de brusca lumină intensă. 

Dacă el se află aici, dacă aşteaptă, acesta e momentul în care 
o va face. 

Zgomotul făcut de manevrarea întrerupătorului îşi purtă ecoul 
prin aer şi se stinse. Rachel văzu lângă ea o nişă, îl înşfăcă pe 
Smith de mânecă şi îl trase alături de ea înăuntru. Era plăcut să 
simtă că-şi atinge spinarea de cărămizile de zgură. 

— Nu-i nici pe departe aşa cum pare de afară, comentă Smith 
în şoaptă. 


261 


Exteriorul dărăpănat era o falsă faţadă. În interior, depozitul 
era cât se poate de modern, pe trei niveluri, fiecare având 
lungimea şi lăţimea unei jumătăţi de teren de fotbal. Pardoseala 
era din beton sclivisit. O tejghea, lungă şi înaltă cât până la talia 
unui om, despărţea intrarea de restul depozitului. Pe ea se aflau 
patru calculatoare, învelite în huse din plastic pentru a le proteja 
de praf. 

In spatele tejghelei se vedeau câteva grinzi de oţel late cam 
de cinci centimetri, montate vertical şi orizontal pentru a crea un 
fel de cuburi perfecte - sau rafturi. Fiecare raft avea un fund 
metalic de dimensiunile aproximative ale unui cufăr de vapor. 
Rafturile se înşiruiau cam câte douăzeci pe înălţime şi erau 
ticsite cu cutii de carton, de felul celor folosite în afaceri pentru 
depozitarea unor documente pe care, din diverse motive, nu le 
poţi distruge, dar nici păstra pe dischete de calculator. 

O scară în spirală, prinsă cu şuruburi în pardoseala de beton, 
tăcea legătura între niveluri. Cel de-al doilea şi al treilea erau 
identice cu primul, cu deosebirea că pardoselile lor erau 
construite din plăci de reţea metalică bine fixate unele de altele. 
Uitându-se în sus, Rachel putu să vadă prin ele pe toată 
înălţimea, până la grinzile de sprijin ce susțineau acoperişul. De 
plafon erau atârnate imense tuburi fluorescente, a căror lumină 
era reflectată pe pereţii din beton zugrăviți în alb. Remarcă de 
asemenea un imens număr de conducte roşii montate deasupra 
fiecărui nivel şi zări sclipirea capetelor de cupru ale sprinklerelor 
instalaţiei de stingere a incendiilor. 

— Vorbeşte-mi, spuse Smith. 

— Este răcoare. Probabil că aerul condiţionat a fost în 
funcţiune înainte de venirea noastră. Tăcu o clipă. Pârâitul ăsta... 
cred că este unul din tuburi, pe cale să se stingă. Toată 
hârţogăria asta - miroase puţin a mucegai. Se uită la Smith. Nu 
ştiu dacă el a fost aici, înăuntru. Nu-mi pot da seama. 

Işi plimbă privirea peste mulţimea de rafturi de stelaje. Fiecare 
din ele era un potenţial ascunziş al unui trăgător de elită. Ştia că 
dacă s-ar gândi la asta prea îndelung, teama de a risca să mai 
mişte vreodată din loc l-ar putea paraliza. 

— Este la nivelul al doilea, la şase rânduri în lungul lui, pe 
raftul trei. Folosim scara. Eu merg înainte, dumneata mă acoperi. 

Smith îşi încovoie trupul şi porni în goană spre scară. Se afla 
pe a patra treaptă când Rachel îl ajunse din urmă. Zgomotul 
paşilor lor pe metal era reverberat de pereţi. Dacă s-ar fi aflat 
acolo, acum curierul s-ar fi putut deplasa fără ca ei măcar să-l 


262 


audă. 

Rachel ţinea în sus puşca-mitralieră, rotindu-i ţeava de-a 
lungul unui arc de cerc de o sută optzeci de grade. Avea grijă să 
stea cu fundul lipit de balustrada scării în aşa fel încât să poată 
urca de-a-ndăratelea tară a fi nevoită să se uite încotro merge. 

Smith ajunse la palier şi ţâşni la dreapta. Vâri Mossberg-ul în 
culoarul îngust dintre două stive de cutii, apoi păşi înainte. 
Culoarul era pustiu. Rachel venea chiar în urma lui, cercetând cu 
ochii plafonul. Se izbi de Smith când acesta se opri brusc în loc. 

Ambele capete ale cutiilor depozitate purtau numere de 
identificare scrise de mână cu carioca neagră şi fâşii de coduri 
numerice pentru calculator. Smith îşi propti puşca de vânătoare 
de şirul de cutii cel mai de jos şi începu să caute. Rachel îi auzea 
palma plesnind cartonul când apuca pe rând cutiile, trăgându-le 
spre faţă. 

— Am găsit! 

Smith îşi petrecu mâna în jurul bazei unei cutii de dimensiuni 
mari. Rachel aruncă o scurtă privire spre degetele lui şi le văzu 
pline de praf. 

— Nu cred c-a fost atinsă o bună bucată de vreme, zise Smith. 

Cu toate acestea, avu mare grijă când trase cutia spre el şi-o 
săltă pe umăr, îndoindu-şi apoi genunchii ca să se apropie de 
podeaua din plasă de sârmă şi în cele din urmă o puse jos cu 
grijă. 

— Ai degete mai subţiri, îi spuse lui Rachel. Verifică dumneata. 
Te voi acoperi eu. 

Rachel îi dădu puşca-mitralieră şi îngenunche lângă cutia de 
carton. Capacul acesteia nu era fixat de nici o bandă adezivă. Ar 
fi putut să-l ridice, dacă ar fi vrut. 

Nu încă. 

Işi strecură vârfurile degetelor pe sub capac, alunecând lent 
cu ele de-a lungul celor patru laturi. Nu găsi nici o sârmă de 
declanşare şi nici un senzor care ar fi putut amorsa un detonator. 
Dar era posibil să fie ceva fixat pe suprafaţa interioară a 
capacului. 

— Nimic, deocamdată. 

Smith îi înapoie arma. 

— Retrage-te cu doi metri. 

Ştia ce avea să facă el: avea de gând să se aşeze între ea şi 
cutie, apoi, să ridice capacul. Dacă îi aştepta o surpriză, el era cel 
care avea să primească arsura exploziei. 

— Dă-i drumul, acum! îi zise el. Du-te înapoi. 


263 


De la distanţa aceea, Rachel nu putea să vadă peste umărul 
lui, până la mâini. Incepu să numere aşa cum o învăţaseră la 
şcoala de spionaj: o mie unu, o mie doi, o mie trei... Ajunse lao 
mie cincisprezece când Smith se întoarse spre ea, cu capacul în 
mâini. Acesta nu ascundea nici o capcană. 

Rachel se duse iar lângă el. Cutia era îndesată cu dosare, cele 
mai multe de culoarea pielii, cu câteva roşii şi verzi amestecate 
printre ele. Beth spusese că dosarul referitor la North era într-o 
scoarță de culoarea pielii. 

— E posibil ca el să fi golit cutia, să fi instalat un fir pe fundul 
ei şi apoi să fi pus totul la loc, zise ea. Când răsfoieşti printre 
dosare... 

— Beth spunea că dosarul acela era marcat. Un semn cu 
cerneală roşie pe cotor. 

El îşi ţinea mâinile deasupra cutiei, cu degetele mari în afară. 
Ea privi cu atenţie în timp ce el şi le cobori spre mijlocul 
dosarelor; degetul mare al mâinii lui drepte împinse la o parte un 
cotor. Apoi, depărtându-se de el, un al doilea. Şi un al treilea. 

Rachel încercă să nu ia în seamă fâşâitul degetelor lui Smith 
pe hârtie. Nu înceta să cerceteze câmpul ei vizual, explorând în 
susul şi-n josul stelajelor, începând cu cele mai depărtate. Acordă 
mare atenţie grinzilor lungi şi late care se întretăiau chiar sub 
acoperiş, căutând să descopere acolo eventuale umbre. 

— Semnul roşu! Văzu mâinile lui dispărând printre dosare. Nu 
simt nimic... O să-l trag afară. Dă-te înapoi. 

Rachel se supuse, dar de astă dată nu fu nevoie să numere 
îndelung. Îl auzi pe Smith respirând zgomotos, o înjurătură 
ieşindu-i de pe buze odată cu răsuflarea. Dosarul era în mâinile 
lui, deschis. Gol. 


Inginerul îi urmărise cu privirea încă din clipa în care intraseră 
cu maşina pe stradă. Stătea culcat, fără să se mişte, pe 
acoperişul de tablă ondulată al unui depozit situat la patruzeci de 
metri de depozitul McHenry. Soarele devenea acum mai puternic 
şi căldura metalului începea să străbată prin costumul lui de 
paraşutist vărgat ca blana de tigru. Işi aminti de vremea când o 
urmărise pe Rachel Collins, culcată pe un alt acoperiş. Şi atunci 
fusese cald. işi  imagină căldura  strecurându-se prin 
îmbrăcămintea ei, făcându-şi drum până la piele. 

Inginerul ştiuse că Smith şi Collins nu dispuneau de timp 
suficient pentru a face o recunoaştere serioasă. Trebuie să fi 
obţinut planurile clădirii şi toate astea, dar în afară de o evaluare 


264 


rapidă la faţa locului, construcţiile înconjurătoare aveau să 
rămână pentru ei un teritoriu nefamiliar. Cei doi nu puteau să 
observe că ferestrele înalte ale depozitului McHenry îngăduiau 
cuiva aflat pe acest acoperiş să se uite direct în clădire, de-a 
lungul a patru culoare de rafturi pe toate cele trei niveluri. Smith 
şi Collins se aflau în cel de-al treilea culoar, la o distanţă de 
şaptezeci şi doi de metri de-a lungul şirului, despărțiți doar 
printr-un geam gros de şase milimetri de un glonţ de mai bine de 
trei grame. 

Inginerul ştiuse şi că Smith şi Collins erau îndeajuns de 
inteligenţi ca să-şi închipuie că el ajunsese acolo primul, că 
evitase sistemele de alarmă şi fusese înăuntru. Dar el nu voia să- 
i dezamăgească prea curând. Urmărise mişcările lor în interiorul 
depozitului, simţise cum le sporea încrederea şi speranţa pe 
măsură ce se apropiau mai mult de ţinta lor. Prin luneta puştii 
sale, Inginerul văzuse broboanele de sudoare de pe fruntea lui 
Smith atunci când acesta deschisese cutia. Grija pentru el pe 
care Collins şi-o trădase fără să vrea fusese nespus de 
înduioşătoare. Pe urmă Smith începuse să-şi cerceteze prada, 
scoțând din cutie dosarul de culoarea pielii, deschizându-l... 

Inginerul îl văzu pe Smith dezgolindu-şi într-un rânjet gingiile. 
Dădu drumul respirației pe care şi-o reţinuse şi trase. Capul lui 
Smith zvâcni spre spate, un şuvoi de sânge izbucnindu-i din gât. 
Inginerul coborî cu două grade ţeava armei, trase din nou şi privi 
cum Rachel se dădu înapoi împleticindu-se, ca şi cum ar fi fost 
îmbrâncită. 


Rachel îl auzise pe Smith blestemând de îndată ce deschisese 
dosarul. Se uita la acesta când auzi zgomot de sticlă spartă şi 
simţi ceva fierbinte care-i sfâşie urechea, arzând-o ca focul. Pe 
urmă pumnul lui Smith zburase spre ea, lovind-o cu putere 
pentru a o da la o parte din drum cu o fracțiune de secundă 
înainte ca el să fie zvârlit brusc spre spate. Apoi ceva şi mai 
puternic o izbise în umăr, tăindu-i respiraţia şi făcând-o să se 
răsucească în loc. Capul i se lovise de muchia unei grinzi de oţel 
şi se prăbuşise. 


Inginerul urmărise scena cu ajutorul lunetei. Văzuse sângele 
ţâşnind din gâtul lui Smith - dovadă a unei lovituri serioase. Puțin 
sânge era şi pe capul lui Collins, picurându-i prin păr şi 
prelingându-i-se de-a lungul obrazului. 

Ar fi putut să lase lucrurile aşa, dar Inginerul învățase câte 


265 


ceva din greşeala făcută cu Beth Underwood. După ce îşi 
demontă puşca, vâri mâna în buzunar şi scoase o telecomandă. 
Peste o jumătate de secundă patru explozii izbucniră în depozitul 
McHenry, câte una în fiecare colţ. 

Clădirea se cutremură, dar nu se prăbuşi. Inginerul nici nu 
dorise aşa ceva. Voia un incendiu şi fumul gros şi acru pe care 
acesta avea să-l producă. li trebuiră mai puţin de cincisprezece 
secunde ca să dezactiveze extrem de sofisticatele sisteme de 
stingere a incendiului pe care le instalase firma proprietară a 
depozitului. 


Exploziile o readuseră în simţiri pe Rachel, făcând-o să treacă 
peste durere, silind-o să deschidă ochii. Primul lucru pe care-l 
simţi fu marginea de metal ascuţită a pardoselii de sârmă care i 
se înfigea în obraz. Se rostogoli într-o parte ca să se depărteze 
de aceasta şi picioarele i se loviră de ceva. Inălţă capul şi îl văzu 
zăcând acolo pe Smith. 

Prinzându-se de un stâlp metalic, se trase în sus şi rămase 
agăţată de el câteva secunde, până îşi recăpătă echilibrul. Acum 
simţi mirosul fumului. Urca prin pardoseală, dar ea nu vedea nici 
o flacără. Se uită în sus, la ţevile roşii şi la capetele sprinklerelor 
şi îşi dădu seama de ceea ce li se făcuse. Realiză şi ce avea de 
făcut ea însăşi. 

Rachel îngenunche lângă Smith. Gâtul şi umărul lui erau 
scăldate în sânge. li descheie haina, apoi se apucă să-i desfacă 
benzile „arici” ale vestei antiglonţ. Dându-i-o la o parte, găsi 
altceva: o apărătoare pentru gât, asemănătoare cu gulerul unui 
preot, turnată dintr-un plastic polimerizat dur. Se vedea un şanţ 
adânc, acolo unde îl izbise glonţul, după care sfâşiase maxilarul 
lui Smith până sus, spre ureche. Rachel suflecă mâneca hainei 
lui, îi rupse mâneca de la cămaşă şi folosi fâşia de bumbac în 
chip de garou. Reuşi să oprească sângerarea, apoi îl întoarse pe 
o parte şi îi scoase haina şi vesta. 

Acum fumul devenise mai dens, înţepându-i ochii, silind-o să 
respire cu inspiraţii mai puţin profunde. De undeva, de sub ei, 
auzea trosnetul unor flăcări. Un hohot de plâns, adânc şi 
chinuitor, o făcu să se cutremure şi să se lase în patru labe, cu 
pieptul torturat de respiraţii arzătoare. 

Se strădui să se ridice în picioare, îl întoarse iarăşi pe Smith 
aşa încât acesta să stea culcat pe spate, apoi îl cuprinse pe după 
braţe şi se aplecă spre el. Incet, îl săltă, aşa cum procedează 
pompierii cu cei pe care îi salvează, ţinându-l bine de centură 


266 


pentru a-l duce pe umăr. 

Sub povara aceea lipsită de viaţă, Rachel aproape că se 
prăbuşi. Se propti bine în picioarele puţin depărtate şi porni 
împleticindu-se spre scară. Se ţinu de balustradă şi cobori 
treaptă cu treaptă. Reuşi să ajungă la parter şi se apropie 
clătinându-se de tejghea, de care se sprijini. Acum vedea 
flăcările năvălind din colţul de lângă uşă, consunând oxigenul, 
încetă să mai respire. Uşa care dădea afară se afla la o depărtare 
de numai câţiva paşi, numai câţiva... întinse braţul şi izbi în ea cu 
putere. 

Rachel ieşi în aerul dimineţii, gâfâind. Se afla pe platforma de 
încărcare şi câteva trepte duceau spre stradă. Cineva o chema. 

Cine? 

Apoi, deodată, greutatea aceea cumplită îi fu luată de pe 
umeri. Picioarele îi cedară şi ea căzu, ca un lemn. Când reuşi să- 
şi ridice capul îl văzu pe omul din serviciul de pază cărându-l pe 
Smith spre portiera din spate a maşinii lui, lăsată anume 
deschisă şi culcându-l pe banchetă. Acum revenea spre ea, cuo 
expresie încordată. 

— Sunteţi teafără? 

Cuvintele păreau să ajungă foarte încet până la ea. 

Rachel se uită mirată la el, întrebându-se de ce punea omul 
acela o întrebare atât de caraghioasă. Îl văzu că-şi duce mâna la 
urechea stângă, arătând apoi spre ea. işi ridică şi ea mâna. 
Atinse ceva care stârni un junghi de durere ce-i sfredeli tot 
trupul. Paznicul o ajută să ajungă la maşina de patrulare. Mai 
întâi Rachel îl văzu pe Smith, apoi propria ei imagine reflectată în 
geam. O parte a feţei ei era plină de sânge. Vârfurile degetelor îi 
rătăciră prin spaţiul gol în care ar fi trebuit să se afle lobul urechii 
sale. 


267 


22 


Rachel nu se depărta de Logan Smith până când nu se auzi 
de-a lungul străzii urletul sirenei primei maşini de salvare. In 
timp ce medicii îl scoteau din maşina patrulei de pază a firmei 
particulare, ea alergă spre latura clădirii unde îşi lăsaseră 
automobilul Crown Victoria, îl scoase în stradă şi îl aduse de după 
colţ, parcându-l în spatele unei bene de gunoi. Până să revină la 
locul incidentului, pompierii erau deja în acţiune. Paznicul striga 
şi îşi agita braţele, apoi comandantul brigăzii îl împinse la o 
parte. 

Rachel urcă în ambulanţă şi închise uşile în urma ei. Smith era 
culcat pe o targă, doi asistenţi medicali ocupându-se intens de 
el. Mânerele de oţel inoxidabil ale tărgii erau înroşite de sânge. 

— O să se facă bine? 

Unul dintre medici mormăi ceva şi continuă să lucreze; celălalt 
se întoarse spre ea. Rachel îi surprinse privirea aţintită spre talia 
ei. Se uită în jos şi îşi dădu seama că grenadele încă îi mai erau 
prinse de centură. 

— O să se facă bine? insistă ea. 

— A pierdut o mulţime de sânge. Glonţul n-a secţionat artera 
carotidă, dar a rupt-o. Nu pot spune cât de mare e răul pe care l- 
a cauzat. Făcu o pauză. Garoul... dumneata l-ai pus? 

Rachel confirmă dând din cap. 

— Dacă scapă cu bine, cere-i să-ţi facă cinste. Acum să ne 
uităm puţin la dumneata. 

Rachel simţea pe faţă usturimea rece a tampoanelor îmbibate 
în alcool, dar nu-şi lua ochii de la Smith. Pe gâtul acestuia se afla 
un bandaj gros, compresiv şi-i fusese fixată o mască de oxigen. 
Medicul strângea mai bine chingile tărgii. 

Asistentul medical care se ocupa de ea lăsă să-i scape un uşor 
fluierat. 

— Urechea dumitale... 

— Ştiu. Cât de rău este? 

— Arată mult mai rău decât e în realitate. De fapt nu-i decât o 
rană în piele. Glonţul a luat cu el lobul. 

Rachel îşi văzu imaginea reflectată într-o tăviţă de oţel inox. 
Medicul făcuse treabă bună înlăturându-i de pe faţă sângele şi 
murdăria. 


268 


— Unde-l duceţi? întrebă ea. 

— La spitalul St. Mary. 

Rachel scutură din cap. 

— Este ofiţer federal. Legitimaţia se află în buzunarul lui. Are 
fişă la Johns Hopkins. 

— Nu ţin de ei... 

— Acolo se va afla sub protecţie. 

Medicul o privi în tăcere, apoi încuviinţă dând din cap. 
Cunoştea protocolul. 

— la legătura prin telefon cu JH, îi spuse partenerului său. 
Spune-le că suntem în drum spre ei, cod de urgenţă doi. 

Intoarse capul spre Rachel şi zise: 

— Ai face mai bine să-ţi fixezi centura de siguranţă, înainte să- 
şi dea seama că Rachel plecase. 


Rachel îşi croi drum printre pompierii şi furtunurile groase care 
şerpuiau de-a curmezişul străzii. Pietrele caldarâmului erau 
alunecoase de apă. Cei de la Departamentul de Poliţie din 
Baltimore sosiseră şi paznicul prezenta unui poliţist versiunea lui 
cu privire la cele întâmplate. Rachel ştia că el avea să-i 
vorbească ofițerului despre ea. 

Alergă după colţ, către bena de gunoi şi se strecură în maşina 
lui Smith, pe scaunul de lângă şofer. Acolo îşi scoase vesta 
antiglont şi îşi îmbrăcă iar bluza cu guler colant, îşi desprinse 
grenadele şi adăposti totul sub scaun. Ambulanţa trecu în 
trombă pe lângă ea. Rachel se uită, dar n-o văzu cu adevărat. 

Urechea îi zvâcnea, dar nici chiar durerea aceea nu reuşea să 
spulbere senzaţia de linişte profundă în care plutea. Totul părea 
foarte tăcut, foarte strălucitor, aşa cum îţi apar lucrurile într-un 
vis deosebit de intens. Inţelegea că era posibil ca Logan Smith să 
moară. Ştia unde trebuia să se ducă şi ce avea de făcut când va 
ajunge acolo. Portretul-robot al curierului îi răsărea întruna în 
ochii minţii. 

Se strecură în spatele volanului. 

— Suntem doar noi, tu şi cu mine, amice, spuse cu glas tare, 
adresându-i-se unui bărbat pe care nu-l văzuse niciodată. 

Cauciucurile alunecau pe caldarâmul ud. Rachel ajunse din 
urmă ambulanţa la McComas şi rămase în spatele ei. O dată 
intraţi pe autostrada interstatală 1-95, luă telefonul celular şi 
formă 001, codul lui Lucille Parker. 


Judecătorul Simon Esterhaus se afla în camera de lucru 
269 


lambrisată cu lemn de tec din vila sa de pe Cooke's Row. 
Volumul televizorului era îndeajuns de scăzut pentru ca el să 
audă scârţâitul scândurilor pardoselei când soţia lui umbla 
încoace şi-ncolo la etaj. Se sprijini de spătarul fotoliului său 
îmbrăcat în piele şi se uită prin uşile cu geam ce dădeau spre 
mica terasă şi grădină. Işi masă uşor maxilarul. Gingiile îi erau 
încă inflamate, deşi îşi scosese proteza dentară în clipa în care se 
înapoiase acasă. 

Durerea din gură era nimic pe lângă teama care se 
generalizase în el. Inginerul - aparent invincibil şi infailibil - 
dăduse greş. Acum Smith şi Collins ştiau unde îşi ascunsese 
Esterhaus secretele. Inginerul făgăduise să aibă grijă de ele. Dar, 
dacă-i vorba, Inginerul promisese că avea s-o elimine pe Beth 
Underwood. În timp ce venea cu maşina spre casă, înapoindu-se 
de la Casa Albă, imaginaţia îl chinuise pe judecător, făcându-l să 
aibă viziuni în care Logan Smith îl aştepta în locuinţa lui, 
legănând între degete o pereche de cătuşe. 

Esterhaus se cutremură. Işi roti rapid privirea prin încăpere, 
oprindu-se câte puţin pe ramele în care erau încadrate diplomele 
şi fotografiile care constituiau stindardele îndelungatei şi 
remarcabilei sale cariere. Puterea şi reputaţia pe care le dovedea 
erau ca o armură. Nici o ameninţare, nici o acuzaţie şi nici o 
insinuare răutăcioasă nu reuşiseră vreodată s-o străpungă. Până 
acum... Acum el nu putea fi salvat decât prin bestialitatea unui 
individ pe care îl dispreţuia. Esterhaus abia dacă se mai 
recunoştea pe sine însuşi - faţa pe care o văzuse în oglindă era 
cea a unui străin care îl dezgusta. 

— lţi retrăieşti vechea glorie? 

Pamela Esterhaus stătea în pragul uşii camerei de lucru, încă 
mai purta costumul de mătase de culoarea gălbenuşului şi bluza 
verde-smarald cu care fusese îmbrăcată la micul dejun de la 
Casa Albă. Pe reverul din dreapta al jachetei se afla o broşă 
creată de Elsa Peretti - un trandafir de aur pe ale cărui petale se 
înşirau diamante şi smaralde. Esterhaus îşi amintea cu exactitate 
unde şi când o cumpărase pentru ea: la Tiffany's, în New York, la 
cea de-a cincisprezecea aniversare a căsătoriei lor. Luaseră cina 
în „salonul Curcubeului” şi el i-o dăruise înainte de desert. Işi 
aducea aminte şi de felul în care se luminaseră ochii ei, nu de 
surprindere sau încântare, ci de lăcomie. 

— Ce doreşti, Pamela? 

— Să încetezi cu această proastă dispoziţie. E plictisitoare. Tu 
eşti plictisitor. 


270 


— Aştept pur şi simplu să aud... 

Ea îl văzu cum i se lungeşte faţa şi cum mâna lui înşfacă 
telecomanda. Volumul televizorului crescu brusc. 

Era un buletin de ştiri locale. O reporteră stătea în faţa unei 
pompe de apă. In spatele ei, nişte pompieri îndreptau un jet de 
apă asupra unui depozit. Denumirea acestuia - DEPOZITUL 
McHENRY - era vizibilă prin fum. 

„O explozie a izbucnit în primele ore ale dimineţii în acest 
depozit din zona docurilor”, spunea reportera pe nerăsuflate. 
„Pompierii aflaţi la faţa locului au reuşit să stăpânească 
incendiul, dar raportează cel puţin două persoane accidentate.” 

O nouă imagine apăru pe ecran: Aripa de urgenţă a spitalului 
Johns Hopkins, o maşină a EMS% cu portierele deschise, doi 
asistenţi medicali coborând o targă. Esterhaus icni când camera 
de luat vederi prinse în imagine chipul lui Logan Smith, deasupra 
păturilor. Glasul reporterei continua: 

„Una dintre victimele exploziei a fost identificată ca fiind un 
agent federal. Este considerat în stare critică. O a doua persoană 
accidentată, despre care se crede că ar fi o femeie, încă n-a fost 
găsită.” 

Pamela închise televizorul, apoi îşi înfipse mâinile în umerii 
soţului ei şi îl zgâlţâi. 

— O să se rezolve totul, mă auzi? Asta nu are nici o legătură 
cu tine! Tot ce ai de făcut este să-ţi ţii gura... 

Esterhaus să răsuci cu putere, eliberându-se din strânsoarea 
ei. 

— Eşti nebună? şopti cu glas răguşit. Smith e încă în viaţă! lar 
fata... 

— Smith va muri înainte să-l ducă pe masa de operaţie! Cât 
despre fată, probabil nici n-a reuşit să iasă din depozit. Gata! S-a 
terminat! Aşa cum ar fi trebuit să se întâmple în Arizona. 

Esterhaus se holbă la soţia lui nevenindu-i să creadă. 

— Se alege praful de toate, gemu el. 

Capul îi zvâcni într-o parte când palma ei îl plesni peste obraz. 

— Numai dacă îngădui tu aşa ceva! 

Se auzi melodia cu trei note a soneriei. Pamela se uită la soţul 
ei, prăbuşit în fotoliu şi ieşi în grabă din încăpere, închizând uşa 
în urma sa. Se opri în faţa oglinzii din hol, încadrată într-o ramă 
bogat ornamentată. Era un gest reflex - ştia că arată foarte bine. 


5% Emergency Medical Service - Serviciu Medical de Urgenţă / 
Salvarea (nota trad.). 


271 


— Bună dimineaţa, Pamela. 

Inginerul era îmbrăcat în uniforma de duminică a locuitorilor 
din Georgetown: pantofi de tenis, blugi prespălaţi pe piatră şi un 
sveter voluminos cu o emblemă „Redskins” de-a curmezişul 
pieptului. 

— Sam! Ce surpriză plăcută! exclamă ea, uitându-se înapoi, 
peste umăr. 

— Poate că este un moment nepotrivit, spuse el. 

— Nu, poftim înăuntru. 

Trecu pe lângă ea şi aşteptă în hol până când Pamela închise 
uşa. Curentul prinse parfumul ei şi-l purtă spre el. Inginerul 
zâmbi când se întoarse şi o văzu că îl priveşte. Ochii li se 
întâlniră. Simţi cum dorinţa lacomă pe care i-o isca ea îi sporeşte 
în pântece. 

— Asta e? întrebă Pamela, arătând spre plicul cafeniu din 
mâna lui. i 

— Un mic dar. Insă e unul pe care n-ar trebui să-l păstrezi. 

Pamela întinse mâna spre plic, atingând în treacăt vârful 
degetelor lui şi contactul acela îi străbătu trupul ca un curent 
electric. Desfăcu clemele metalice şi deschise capacul, apoi 
dosarul... dar numai pe jumătate. Ştia ce anume era. 

Inginerul aruncă o privire spre uşa închisă ce dădea către 
camera de lucru. 

— L-a văzut pe Smith la ştiri, zise Pamela. lar Rachel Collins e 
dată dispărută. 

— La Johns Hopkins se vorbeşte că Smith n-o să scape. Este în 
comă. Chiar dacă supravieţuieşte, în locul lui vor trăi nişte 
aparate. Cât despre Collins, a fugit de la faţa locului să se 
ascundă. Fără ăsta - zise el, arătând spre dosar - nu are nimic cu 
care să susţină ceea ce ar putea să declare. 

— Ai de gând s-o laşi să plece? 

— N-am spus asta. Deocamdată sunt mai îngrijorat în legătură 
cu Simon. Nu mai rezistă, nu-i aşa? 

— Intr-adevăr. 

Inginerul deschise uşa camerei de lucru şi strecură o privire 
înăuntru. Esterhaus stătea la biroul său, uitându-se cu ochi 
rătăciţi la peretele cu trofee. Inginerul închise uşa fără zgomot. 

— Chiar este într-o formă proastă. Fără a mai vorbi cum ar fi 
dacă starea i se înrăutăţeşte. 

Pamela înălţă din umeri. Ochii îi străluceau, buzele îi erau 
întredeschise şi glasul îi sună răguşit. 

— Nu putem lăsa să se întâmple aşa ceva. 


272 


— Nu, nu putem. Te deranjează dacă folosesc baia? 

— Ştii unde este. 

Inginerul se îndreptă spre scara cotită care ducea spre etaj. 
Parcurse coridorul aşternut cu covoare, trecând pe lângă 
apartamentul principal şi intrând într-o cameră de oaspeţi. O 
străbătu, ajungând în baie - toată numai oglinzi şi marmură - şi 
găsi obiectele de toaletă ale lui Esterhaus înşirate pe masa cu 
placă de granit. 

Se aflau acolo peria de dinţi şi trusa de bărbierit, articole de 
cosmetică şi micile flacoane cu diverse soiuri scumpe de apă de 
colonie. Lângă acestea găsi un pahar plin cu o soluţie limpede, 
pe fundul căruia era un set de proteze dentare. Inginerul scoase 
din buzunarul său un mic recipient de plastic, foarte asemănător 
cu cele folosite pentru sprayurile nazale, deşurubă capacul 
anume conceput pentru a nu putea fi deschis de copii şi stoarse 
în pahar cincisprezece picături dintr-un lichid lăptos. Puse la loc 
capacul sticluţei şi şi-o vâri înapoi în buzunar, apoi găsi o 
baghetă de curăţat urechile şi agită soluţia. Rupse pe urmă 
beţişorul în două, îl aruncă în vasul WC-ului şi trase apa. 

Când cobori la parter, Pamela îl aştepta. El arătă spre plic, pe 
care ea îl pusese lângă cheile şi geanta ei, pe masa îngustă din 
holul de intrare. 

— Eu nu l-aş lăsa să zacă aşa, la nimereală. A cauzat deja 
destule necazuri. 

Ea îşi dădu capul spre spate şi el îi văzu râsul cum urcă, 
gâlgâind, de-a lungul gâtului ei prelung şi catifelat. 


— Ce voia? 

— Să-ţi spun să nu-ţi faci griji. 

Esterhaus îşi privi soţia care îngenunchea în faţa şemineului, 
dând la o parte paravanul. Ea apucă vătraiul şi izbi cu el în 
resturile buşteanului carbonizat rămase pe suporţii de fier, 
îndesă sub el hârtie şi aşchii de lemn şi vâri adânc în stiva aceea 
un plic. Apoi luă din coşul de pânză groasă doi buşteni de 
mesteacăn şi îi aşeză cu grijă peste vreascuri. 

— Pamela... 

Ea se întoarse, ţinând în mână un chibrit lung, special pentru 
buşteni. 

— Dă-mi pastilele. Te rog... durerea asta mă ucide. 

— Indată după ce porneşte focul, zise ea, pe un ton liniştitor. 
Scăpără chibritul şi apropie flacăra de ziar şi vreascuri. Acestea 
se aprinseră repede. Inchise uşile de sticlă, se retrase cu câţiva 


273 


paşi şi îşi petrecu mâna peste obrazul soţului ei. 

— Mă întorc imediat. 

Antinevralgicele erau în bucătărie. Luarea lor şi a unui pahar 
de apă dură mai puţin de jumătate de minut. Când reveni în 
camera de lucru, Esterhaus se afla tot în fotoliu, cu ochii aproape 
închişi. li văzu tremurul mâinilor când le întinse să-şi ia 
medicamentul. 

— Trebuie să ies în oraş, îi şopti ea. Vreau ca tu să te 
odihneşti. Aminteşte-ţi ce-a spus preşedintele: Trebuie să avem 
grijă de toate înainte ca tu să te duci în faţa comitetului 
senatului. Făcu o pauză. Şi o să avem grijă. 

In drum spre ieşire, Pamela aruncă o privire în urmă, spre 
vatra şemineului. Vreascurile ardeau cu putere, iar coaja de 
mesteacăn se încârliga şi trosnea. Sub buşteni, o flacără se târa 
peste plic, lăsând în trecere o dâră de cenuşă neagră. 


O jumătate de oră mai târziu, când Pamela Esterhaus ieşi în 
Cooke's Row, nu dădu atenţie berlinei bej parcate pe cealaltă 
parte a străzii. Rachel o urmări cum îşi încheie fermoarul unei 
jachete multicolore de iahtman şi se îndreptă spre Wisconsin 
Avenue. 

Rachel se simţi uşurată văzând-o că pleacă. [inuse sub 
observaţie reşedinţa Esterhaus vreme de cincisprezece minute şi 
prin perdelele întredeschise îi văzuse atât pe judecător cât şi pe 
soţia acestuia. Problema fusese cum s-o scoată pe Pamela afară 
fără a-l speria pe Esterhaus. 

Rachel puse pistolul-mitralieră pe scaunul alăturat şi îl acoperi 
cu o pătură pe care o găsise în portbagaj. Arma fusese pentru 
curier, poate că tot pentru el avea să fie. Işi spuse în sinea ei că 
era probabil ca, după scena de la depozit, să-l viziteze pe 
Esterhaus. Dar până acum n-o făcuse. Rachel era sigură că el n- 
ar fi putut să ajungă aici mai curând decât ea. Ar fi avut nevoie 
de timp ca să se transforme din nou din ucigaş într-un civil 
oarecare. 

Sau poate că şi el a stat la pândă, aşteptând ca soția să plece 
de acasă... 

Rachel întoarse capul şi se uită prin geamul din spate. Se 
apropia mijlocul dimineţii, dar strada continua să fie liniştită. De- 
a lungul bordurii trotuarelor stăteau înşirate maşini. Ea avusese 
mare noroc să vină cu a ei tocmai când cineva pleca. Dacă ar 
veni acum curierul, ar fi nevoit să se apropie pe jos. Ea avea să 
fie atentă la oamenii care treceau pe acolo, căutând pe cineva 


274 


care nu ar cadra cu plimbăreţii sau amatorii de jogging, cu 
prietenii şi cu soţii care se întorceau de la Starbucks odată cu 
zorii şi cu ziarul de duminică. 

Rachel continua să supravegheze casa când formă numărul lui 
Lucille Parker. 

— Sunt eu. Rachel. 

— Bună, scumpo. Eşti OK? 

Lucille părea îngrijorată, dar mai liniştită decât cu o oră în 
urmă, când o sunase Rachel pentru prima oară. 

— Mă simt foarte bine. Stau de pândă la Esterhaus. 

— E singur? 

— Acum da. 

— Am făcut unele verificări. El şi doamna lui au luat micul 
dejun împreună cu preşedintele. 

— Aceea a fost ultima masă cumsecade pe care a luat-o, zise 
Rachel cu răceală. Vreo veste despre Logan? întrebă apoi. 

Auzi glasul lui Lucille înecându-se de plâns întocmai ca mai 
înainte, când Rachel îi telefonase să-i ceară ajutorul şi să-i spună 
ce se întâmplase cu Logan Smith, în aşa fel încât ea să nu afle 
vestea din reportajele de ştiri. 

— Doctorii îmi înşiră verzi şi uscate în jargonul lor profesional, 
profitând de faptul că nu mă aflu în faţa lor. Cred că ele bine... 
mă rog să fie. 

— Şi eu, şopti Rachel. 

— Ascultă! Vreau să te gândeşti într-adevăr foarte serios la 
ceea ce intenţionezi să faci. Nu există nici un motiv în lume 
pentru care să fii nevoită să intri în casa aia. Am în aşteptare 
Echipa de Salvare a Ostaticilor din cadrul Biroului. Dă-le douăzeci 
de minute şi vor pătrunde în viaţa ticălosului aceluia precum 
mânia lui Dumnezeu. 

Rachel înţelegea îngrijorarea lui Lucille. Dacă s-ar fi aflat una 
în locul celeilalte, ar fi spus şi ea acelaşi lucru. 

— Există unele lucruri pe care Esterhaus le ştie, zise ea. Dacă-l 
iau prin surprindere, îndeajuns de dur şi de rapid, poate că le va 
dezvălui. Dacă îl iau cei din MRT, ei sunt obligaţi să-i citească 
drepturile. Nu acesta e şi cazul meu, deoarece eu nu urmăresc 
să-l arestez. 

Rachel ştia că Lucille dorea cu disperare să întrebe la ce 
anume se gândea ea, dacă nu la o arestare. Dar nu i-ar fi spus. 
Era mai bine ca Lucille să poată jura, sub jurământ, că niciodată 
nu avusese vreo idee despre intenţiile ofițerului Rachel Collins. 

— M-aş simţi mult mai bine dacă ar exista o posibilitate ca noi 


275 


două să rămânem în legătură, zise Lucille. 

— Şi eu. 

— Atunci dă-mi un termen limită, indiferent ce-ţi convine ţie. 
Dacă e depăşit, trimit acolo toate forţele. 

Rachel se gândi o clipă. 

— Treizeci de minute, spuse în cele din urmă. 

— Rachel, este o durată îngrozitor de lungă... 

— Intru acolo înarmată. Doar n-o să mă pună într-o situaţie 
foarte primejdioasă. Am nevoie de timp ca să încerc să-l silesc să 
vorbească. Dacă face pe mutul şi nu există nici o modalitate să-i 
dau de capăt, o să te sun. 

Tăcerea lui Lucille spunea extrem de multe în privinţa lipsei de 
entuziasm faţă de această propunere. Dar în acele câteva 
secunde Rachel îşi aduse aminte de ceva ce rămăsese îngropat 
şi aproape uitat în evenimentele din ultimele treizeci şi şase de 
ore. 

— Lucille, ai putea da de urma unui număr de telefon pentru 
mine? Este un cod din zona şapte sute trei, ceea ce înseamnă că 
e pe undeva în Virginia. Cu greutate, scoase cifrele din 
ascunzişurile memoriei sale. 

— L-am notat, zise Lucille. Ce legătură are cu Esterhaus? 

Rachel îi explică la repezeală cum găsise ea numărul în 
dosarul lui Dunn. 

— A fost deconectat şi de asta n-am reuşit să aflu cui îi 
aparţine. Nu sunt sigură că va duce până la Esterhaus, dar s-ar 
putea să ne-o indice pe persoana căreia îi prezenta Dunn 
rapoartele lui. Rachel se uită la ceas. La mine este zece şi 
patruzeci şi cinci. Lasă-mă o jumătate de oră. 

— Nici un minut mai mult. Rachel? Ai grijă de tine. 


Rachel verifică încă o dată strada. Acum erau mai multe 
maşini, târându-se în căutarea unui loc de parcare. Câteva se 
opreau când şoferii lor o vedeau stând la volan, apoi, când ea le 
făcea semn să se depărteze, aceştia îi adresau gesturi grosolane. 

Rachel îşi scoase din teacă revolverul Bulldog şi-i verifică 
magazia. Cartuşele străluceau ca nişte monede noi. Ea trecuse 
de la muniții cu alice de plastic la gloanţe mai mari, care, la 
impact, se desfăceau ca o ciupercă şi se răspândeau, dar care, 
de obicei, nu-şi continuau traiectoria. Era o muniţie perfectă 
pentru a trage de aproape. 

Rachel aruncă o ultimă privire locuinţei soţilor Esterhaus. 
Pusese deja degetele pe clanţa uşii când începu să sune 


276 


telefonul. Probabil că era Lucille. Dar cum o fi reuşit ea să 
depisteze atât de repede numărul de telefon? 

Un glas gros şi răguşit îi şopti: 

— Te-am urmărit tot timpul. 


277 


23 


Degetele mâinii libere a lui Rachel se strânseră în jurul patului 
revolverului când ea se răsuci în loc pe scaunul ei. Se uită 
înnebunită peste umăr. Nu era nimeni pe trotuar. Nimeni nu 
venea de-a lungul străzii. Nici o maşină nu se apropia silențios de 
a ei. 

Ticălosule, unde eşti? 

Vocea gravă susură iar în urechea ei. 

— Mai eşti acolo, Rachel Collins? 

Trebuia să iasă din maşină. Cu atâtea geamuri, era prea 
expusă. El putea să se apropie, să apese ţeava armei pe geam şi 
să-i zboare creierii. 

Poate că nu e chiar atât de aproape. Lui îi place arma cu 
bătaie lungă. Poate că nu se află la unghiul potrivit şi vrea să 
cobori ca să fii acolo unde te poate vedea... 

— Rachel? 

— Unde eşti? 

— Ah, am uitat. Noi doi nu ne-am întâlnit niciodată. Dar ne 
vom întâlni în curând. Dacă faci întocmai ce-ţi spun eu. 

Rachel îşi ascunse adânc în fiinţa ei teama şi revolta. 

— A dracului să fiu dacă fac cât de cât ceva înaintea de a-mi 
spune cine eşti. 

— Desigur. Numele este Simon Esterhaus. Judecătorul 
Esterhaus. 

Rachel se lăsă moale pe spătarul scaunului. Vreme de o clipă 
aproape că slăbi strânsoarea cu care îşi ţinea revolverul, cât timp 
gândul acesta îşi croia drum prin mintea ei. 

Niciodată nu l-ai întâlnit pe Esterhaus. Nu ştii cum arată şi nici 
cum îi sună glasul. Curierul este în legătură cu Esterhaus. Ar 
putea fi el, folosindu-l pe Esterhaus ca să te atragă într-o zonă în 
care să te poată ucide. 

— Vrei să mă vezi, spuse Rachel pe un ton categoric. 

— Foarte mult. Este ceva firesc... ţinând seama de tot ce s-a 
întâmplat. E necesar. 

— Ai sunat la un număr care nu este al meu. 

— Logan Smith nu-i tocmai disponibil. 

Rachel închise ochii. 

— Dar ştiai că eu aveam să fiu. 


278 


— Te pot vedea din casa mea, stând în maşină. 

— De ce nu ieşi afară? 

Se auzi un râs scurt, asemănător cu un lătrat. 

— Nu la asta mă gândeam. Şi nici nu intenţionez să sugerez să 
vii dumneata înăuntru. Oricum n-ai face aşa ceva, nu? Nu 
acum... 

Are al dracului de multă dreptate! 

— Eventual ne-am putea întâlni... 

— La Bazinul Tidal. Vizavi de Biroul de Gravuri şi Tipărituri se 
află un doc de unde poţi închiria bărci cu vâsle. intr-o zi ca asta 
se-nvârte pe-acolo o mulţime de lume. Asta ar trebui să te facă 
să te simţi în largul dumitale. 

Rachel îşi imagină locul. Nici ea n-ar fi putut să aleagă unul 
mai bun. 

— Când? 

— Ora două. Pleci acum şi voi veni şi eu. Urmă o pauză. 
Cumpără un număr de azi al ziarului New York Times. În partea 
de revistă există o fotografie de-a mea, la pagina paisprezece. 

Legătura telefonică se întrerupse. Rachel se uită spre 
ferestrele casei Esterhaus. | se păru că vede căzând colţul unei 
perdele, sau poate că fusese doar o închipuire a ei. 


Pamela îl zări pe Inginer la o masă de colţ din curtea interioară 
de la French Market de pe strada Wisconsin. Remarcă în sinea ei 
că acesta părea deosebit de atrăgător, suplu şi bronzat, cu părul 
lui bogat răvăşit de vânt şi cu ochelari de soare de un design 
special. Zâmbi la gândul acesta, dorind să-l soarbă cu totul. 

Işi croi drum printre oamenii care plecau din magazin cu 
coşurile pentru picnic îndesate cu articole pentru amatori de 
gusturi fine. 

— Locul acesta e ocupat? 

Inginerul surâse, schiţând în tăcere un gest de invitaţie. Nu-şi 
ridicase capul, dar Pamela ştia că el o urmărise tot timpul pe 
stradă, când se apropia. Ei doi erau din acelaşi aluat, doi 
profesionişti talentaţi, care îşi păstrau întotdeauna obiceiurile de 
prudenţă ale „chemării” lor. 

Pamela văzu cum Inginerul aruncă o privire în jur. Aproape 
imediat, o chelneriţă fu lângă el. Efectul acesta pe care-l avea 
asupra femeilor o amuza. Dar în prezenţa lui era intens 
conştientă de propriile ei reacţii similare şi le stăpânea în mod 
corespunzător. 

După ce el comandase pentru ea o cafea, Pamela întrebă: 


279 


— Şi acum? 

— Acum aşteptăm. 

Glasul lui era doar cu puţin deasupra nivelului de decibeli al 
zgomotului din curtea interioară. 

— Chiar crezi că Simon va încerca să ia legătura cu fata? Sau 
că ea va veni la el? 

— Despre el nu mă pot pronunţa, dar ea nu are de ales. Tot ce 
a văzut şi auzit Collins o conduce spre el. In clipa asta ea crede 
că dacă ajunge la el, judecătorul i-l va demasca pe asasin. Işi 
ridică privirile, uitându-se afară, pe trotuar. Oh, ea doreşte în 
continuare să-i pună pielea pe băț, dar persoana din spatele lui 
este cea pe care o urmăreşte ea de fapt. Pentru că în tot acest 
timp a alergat după o umbră... o umbră care a ucis-o pe cea mai 
bună prietenă a ei şi poate şi pe un viitor iubit. 

Pamela izbucni în râs. 

— Collins şi Smith? Glumeşti! 

— Unii oameni ar putea spune acelaşi lucru despre noi. Şi dacă 
stai să te gândeşti, în realitate nu suntem foarte diferiţi faţă de 
ei. 

— Noi supravieţuim, replică Pamela. 

— Da. Insă nu fiindcă am fi neapărat mai buni. 

— Atunci de ce? 

— Noi nu credem în virtuţi, că unele lucruri sunt bune iar altele 
rele. Şi zâmbi. Consecințele. Ele sunt ceea ce ştiu cu certitudine, 
singurul lucru pe care îl considerăm ca fiind adevărat. 

Pamela îi luă mâna puternică şi cafenie şi îşi apropie de buze 
degetele lui. 

— Dacă mai continui să vorbeşti aşa, o să cred că eşti pe cale 
să te îndrăgosteşti şi tu de ea. 

— De Collins? Nu. Dar trebuie s-o admiri. A ajuns departe pe 
baza unor date extrem de sărăcăcioase şi cu multă trudă. 

— Şi chiar crezi că va merge până la capăt cu orice preţ? 

— Cu orice preţ, îi repetă Inginerul cuvintele. O va face 
deoarece pentru ea problema aceasta a avut întotdeauna un 
caracter personal. Moartea lui Mollie Smith a făcut-o să devină 
aşa. Va merge până la capăt fiindcă trebuie să se uite la mine, 
chiar dacă numai vreme de o secundă sau două. Nu poate să 
moară - şi nu va muri - înainte de a reuşi să mă vadă. 

Sosi şi cafeaua Pamelei. Ea desfăcu o cutie de îndulcitor, puse 
în ceaşcă o pastilă şi amestecă băutura. 

— Şi după aceea? întrebă ea, cu buzele pe marginea ceştii. 

Inginerul se aplecă înainte şi atinse uşor o şuviţă rebelă de păr 


280 


de pe fruntea ei. Pamela îi simţi pe piele răsuflarea. 
— După aceea totul se va termina şi tu vei căpăta în sfârşit 
ceea ce ţi-ai dorit. 


Esterhaus îşi roti coniacul, privindu-l cum colorează paharul de 
cristal într-o nuanţă de miere brună. Medicamentul îi domolise 
lent durerea cumplită din gură. Băutura îl calmase, îi relaxase 
mintea, lăsând-o să vagabondeze în tunelul amintirilor. Acolo 
locuiau demonii - deciziile pe care le luase el, revolta pe care şi-o 
înăbuşise, umilirile. Existau acolo toate, dar acum neputincioase, 
zbătându-se în mod inutil asemenea unor fluturi în jurul unui bec 
electric. 

Tot băutura era cea care îi dăduse curajul de a-i telefona lui 
Rachel Collins. Esterhaus ştia că încă mai putea să se 
răzgândească. Nimic nu-l obliga să-şi facă apariţia la Bazinul 
Tidal. Nimic, în afară de conştiinţa lui. 

Judecătorul privea fără să clipească flăcările ce dansau în 
vatra căminului. Ridică paharul şi mai sorbi puţin coniac. 
Imaginea lui Logan Smith se îndrepta spre el şi Esterhaus nu 
avea putere s-o oprească. Işi închipui cum trebuia să arate Smith 
acum, însângerat şi sfârtecat. 

Apoi veniră alte imagini, ca de pildă ofiţerii federali care 
muriseră în Arizona. Şi Mollie Smith. Şi generalul Griffin North... 
Un neîntrerupt lanţ la ale cărui verigi contribuise el însuşi, 
ajutând la forjarea lor. 

Exista o astfel de verigă mai deosebită, un om care-i fusese 
prieten, care apelase la ajutorul lui şi care avusese încredere în 
el; un om a cărui distrugere Esterhaus o socotise avantajoasă, 
fără a avea - îşi amintea el acum - nici un sentiment de 
vinovăţie. Din clipa în care Steven Copeland trecuse pragul uşii 
lui, Esterhaus ştiuse că nu era posibil să-i dea tânărului ceea ce 
dorea acesta. Judecătorul fusese prevenit de către patronii lui 
Copeland, cărora el însuşi le era foarte îndatorat pentru 
contribuţia lor la cariera şi agonisirea averii sale: Lui Copeland 
trebuia să i se cânte în strună până în momentul în care firmele 
Bell and Robertson şi PSX vor fi terminat înscenarea „dovezilor” 
care aveau să devină calea lui spre spânzurătoare. 

Esterhaus fusese îndatoritor. Niciodată nu-i trecuse prin minte 
să nu fie. Lui Steven Copeland nu-i datora nimic în afară de o 
simpatie sinceră; faţă de ceilalţi, datoria era atât materială cât şi 
incalculabilă. 

Dacă nu l-aş fi distrus... 


281 


Bineînţeles că situaţia ar fi fost alta. Copeland n-ar fi devenit 
duşmanul lui; cuptorul răzbunării lui n-ar fi fost niciodată 
alimentat cu combustibil. Poate că el şi Beth Underwood ar fi 
devenit totuşi amanți, dar niciodată n-ar fi îndrăznit să 
scotocească prin tainele judecătorului. Aşa că dosarul referitor la 
North n-ar fi fost găsit, iar arma răzbunării n-ar fi fost pusă 
nicicând în mâinile unui om distrus, instabil emoţional. 

Aş fi putut să-i salvez pe toți. Chiar şi pe Steven... chiar şi pe 
mine însumi. 

Era un regret prea târziu, care-l cuprindea abia atunci când nu 
mai putea să repare nimic. Nu mai avea decât o singură salvare. 
Videoclipul care-l arăta pe Logan Smith sângerând de moarte 
fusese ceea ce trezise în cele din urmă conştiinţa judecătorului 
Esterhaus. 

Puse paharul pe servantă şi străbătu casa tăcută; urcă la etaj, 
în baia lui şi îşi stropi faţa cu apă rece. Evită să se uite în oglindă. 
Nu voia deloc să vadă imaginea care i-ar fi întors privirea. Işi 
pieptănă părul, apoi, cu regret, întinse mâna spre paharul în care 
îşi ţinea dinţii. Putea să vorbească acceptabil de bine fără ei, dar 
făcea asta numai de faţă cu soţia lui. Om cu un vocabular şi o 
elocvenţă plină de precizie, nici în vis nu s-ar fi gândit să încerce 
aşa ceva în faţa oricui altcuiva. Nu avea de gând să se 
poticnească sau să sâsâie când va discuta cu Rachel Collins. 

O dată proteza pusă la locul ei, Esterhaus îşi dăţi mâinile, îşi 
luă un hanorac uşor şi cobori la parter. In holul de intrare se opri 
şi aruncă înjur o privire detaşată, critică. Căminul lui - îşi zise în 
gând - nu era câtuşi de puţin soiul de loc pe care îl visase că 
avea să fie. 


O fetiţă cu păr blond se uită bănuitoare la Rachel când încetă 
primul apel al telefonului celular. Ea îl luă din buzunarul hainei şi 
îi zâmbi copilei, care scoase limba şi apoi porni în fugă înapoi, 
spre părinţii ei. 

— Unde eşti? întrebă Lucille. Pare a fi un teren dejoacă pentru 
copii. 

— Mă aflu la Bazinul Tidal, răspunse Rachel, rotindu-şi privirea 
înjur. Ştii unde se închiriază bărci cu vâsle? 

— Sigur că da. 

— Tot parcul e ticsit de lume. Vremea este superbă şi familiile 
au ieşit la aer. Poate tocmai de aceea a vrut Esterhaus să ne 
întâlnim aici, pentru că este un loc zgomotos şi aglomerat, cu o 
mulţime de posibilităţi de a te face nevăzut dacă eşti grăbit. 


282 


— II vezi? 

— Încă nu. Rachel îşi coborî privirile spre numărul din The New 
York Times Magazine care o costase patru dolari. Dar ştiu după 
cine să mă uit. 

— Un ticălos viclean, bombăni Lucille. El te poate vedea, poate 
să vadă absolut totul. Nici vorbă să piardă vreo capcană, sau să 
se deconspire. 

— Nu cred că-mi înscenează ceva. Ar fi adoptat o altă cale şi 
probabil la o oră mai târzie. Lucille, trebuie să ne grăbim. 

— Ai dreptate. Numărul acela pe care mi l-ai dat? Era cel al 
unei firme numite Wonderland Toys, cu sediul în Trans Dulles 
Center, în apropiere de aeroport. Asta îţi spune ceva? 

Rachel îşi scotoci memoria căutând ceva ce Mollie sau Logan 
Smith i-ar fi putut spune sau ceva ce ea însăşi ar fi putut să 
citească în documentele găsite. 

— Nu. Absolut nimic. 

— Nici mie. 

— Eşti sigură că e vorba de Wonderland Toys? 

— l-am rugat pe cei de la Bell Atlantic să verifice de două ori. 

Ce legătură să fi avut Dunn cu o firmă care se ocupă cu 
jucării? 

— Ştim cu certitudine că este o firmă producătoare de jucării? 
întrebă Rachel. Cu o denumire ca Wonderland... 

— Mă gândeam şi eu la acelaşi lucru, replică Lucille. Cer chiar 
acum o verificare prin IRS. 

Rachel întoarse capul, ferindu-se de soarele care-i bătea în 
ochi. O mişcare, în parc, îi atrase atenţia: câţiva copii care se 
jucaseră în jurul unei fântâni arteziene se împrăştiau acum, ca 
nişte rândunele care simțeau uliul. Aceea fu clipa în care îl văzu, 
la o depărtare de aproximativ şaizeci de metri, târşâindu-şi 
picioarele în direcţia ei. 

— A sosit individul, îi spuse lui Lucille. Aceleaşi reguli de bază: 
Dacă peste treizeci de minute nu auzi veşti de la mine, emite un 
ordin de reţinere imediată a ticălosului. Mă voi asigura că vor fi 
câteva persoane, ca de exemplu un vânzător de hot-dog, să ne 
vadă împreună în aşa fel ca el să nu poată să susţină că n-ar fi 
fost niciodată aici. 


O reperase şi venea drept spre ea. Rachel se depărtă de două 
familii care îşi desfăceau coşurile cu mâncarea de prânz şi se 
apropie de un grup de studenţi care jucau fotbal. Fetele îşi 
urmăreau aleşii inimilor cum aleargă pe iarbă, strigând şi bătând 


283 


din palme când unul din ei marca un gol. În spatele lor se afla un 
stejar masiv. Fără a-şi lua o clipă ochii de la Esterhaus, Rachel 
merse cu paşi laterali către copac şi îşi sprijini spinarea de coaja 
lui tare şi noduroasă. Mâna ei dreaptă se strecură sub haină şi se 
strânse pe patul revolverului. Soarele se afla în spatele ei, 
dându-i un avantaj. 

Judecătorul arăta altfel, mai puţin impunător decât păruse în 
fotografia din Times Magazine, în care purta un frumos costum 
cenuşiu şi o cravată vişinie. Chipul îi era acelaşi, dar pe măsură 
ce se apropia, lui Rachel i se părea că trăsăturile îi erau 
scofâlcite iar pielea, în ciuda soarelui şi a adierii vântului, avea 
aspect bolnăvicios. Purta un hanorac bleumarin, pantaloni gri şi 
mocasini lustruiţi. Rachel se bucură că partea din faţă şi 
buzunarele hanoracului erau închise cu fermoar. Esterhaus îşi 
ţinea braţele depărtate de corp, cu palmele deschise. De la o 
distanţă de un metru şi ceva ea simţi mirosul de alcool pe care-l 
emana, remarcă luciul ochilor lui cu pleoape înroşite, care arăta 
că, în clipa asta, testul de drogare al judecătorului s-ar dovedi 
pozitiv. Rachel se uită în spatele ei, peste umăr - în decorul 
parcului nu survenise nici un element nou. 

— Rachel Collins. 

In decursul timpului cât lucrase în cadrul CID, Rachel avusese 
de-a face cu oameni ale căror crime variau de la primejdioase 
până la fleacuri. Dar niciodată nu se confruntase cu cineva al 
cărui suflet să fi fost atât de viciat. Işi dădu seama că soiul acela 
de fascinaţie pe care o resimțea era o reacţie omenească 
firească faţă de prezenţa „răului”. 

Se strădui să şi-o combată. Mai târziu, când Esterhaus avea să 
fie la închisoare, poate că ea avea să se ducă să se uite la el, să-l 
studieze în condiţiile de securitate pe care i le-ar oferi o celulă. 

— Aversiunea dumitale faţă de mine este foarte sinceră, 
remarcă Esterhaus. Inseamnă să adopţi o atitudine foarte 
nepotrivită dacă vrei să negociezi. 

— N-a rămas nimic de negociat, replică ea, părându-i-se că 
tonul îi era aşa cum trebuie. Glasul nu-i tremura. Dar nu rezistă 
să nu i-o zică, măcar o dată. Fiindcă au murit toţi. 

Esterhaus îşi îndreptă privirea în depărtări, ca şi cum ar fi 
văzut nu se ştie ce orizont pierdut în zare. Rachel îşi spuse că era 
posibil ca el să se fi retras într-o stare de pierdere a propriei 
identități. 

— Zici asta pentru că nu ştii altceva, murmură el. Prea mulți - 
dar nu toţi - au murit. Acum asta trebuie să înceteze. 


284 


Ridică mâna spre fermoarul care îi încheia haina. 

— Nu face asta! 

— Atunci nu vei vedea ce ţi-am adus, replică el. Nu sunt 
înarmat. 

Era ceva de care cu greu şi-ai fi putut da seama, având în 
vedere hanoracul acela voluminos. Rachel îşi ţinea braţul peste 
piept, ca şi cum ar fi avut o grenadă. |! privi cu atenţie pe 
Esterhaus care îşi desfăcu lent fermoarul şi îşi depărtă ambele 
pulpane ale hainei. In căptuşeală erau cusute două buzunare. 
Dintr-unul din ele ieşea un mănunchi de hârtii. 

— Doar hârtii. Îmi dai voie? 

Rachel ştia că ar fi putut să-şi scoată arma într-o fracțiune de 
secundă. Mişcările lui Esterhaus, chiar dacă el s-ar fi grăbit, ar fi 
fost încetinite de alcool şi droguri. 

— Bine! 

Esterhaus scoase hârtiile din buzunar. Filele erau capsate într- 
unul din colţuri. Ea aprecie că erau mai bine de douăzeci. 

— Ce-i asta? 

— Nu poţi să ghiceşti? Ai ajuns la Beth la timp. Trebuie să-ţi fi 
vorbit despre dosar. 

Rachel ar fi vrut să se repeadă la el şi să-i smulgă din mână 
hârtiile. Dar îşi porunci să nu facă asta. In schimb, făcu un pas, 
plasându-se de o parte a lui. Erau aproape de aceeaşi înălţime, 
aşa că ţeava revolverului ei se înfigea în rinichiul lui drept. Stând 
aşa putea să vadă foarte bine peste umărul lui, rezolvând totul 
rapid şi fără violenţă, deoarece ştia cu exactitate ce să ceară. 

— ltinerarul lui North. 

Esterhaus dădu aprobator din cap şi Rachel gândi că era 
posibil ca el să fi zâmbit, dacă ar fi fost în stare de aşa ceva. 
Judecătorul răsfoi filele până o găsi pe cea dorită şi o ţinu în sus. 

Acolo se afla itinerarul dactilografiat al călătoriei lui North în 
California. Ora plecării de pe aeroportul Andrews, apoi o linie 
tăioasă trasă cu un creion carioca roşu peste ora sosirii la Palm 
Springs şi prelungită în diagonală până în josul paginii. Cu litere 
majuscule, cineva scrisese: ANULAT. 

— Imi imaginez că-ţi aud inima bătând accelerat, zise 
Esterhaus. Deşi, desigur, asta ar fi imposibil. Dar îţi simt 
respiraţia. Recunoşti asta, nu-i aşa? 

Rachel îl ocoli, revenind să-şi rezeme spinarea de arbore. 

— Da. Este ceva la care s-a referit Beth. Il pironi cu privirea. 
De ce nu l-ai distrus? Ceea ce ai aici are rădăcini cu ani în urmă. 
De ce ai păstrat hârtia asta, adăugând-o celorlalte? 


285 


— Eşti un anchetator. Posezi o oarecare educaţie în materie de 
psihologie. Poate că mă asemăn cu orice alt criminal, simulând 
nevoia de a reveni la locul crimei; hoţul sau ucigaşul care se 
agaţă de un suvenir, chiar dacă se teme că ar fi posibil ca acesta 
să fie dovada care, o dată găsită, ar putea să ducă la 
condamnarea lui. 

De astă dată judecătorul zâmbi - un rânjet bolnăvicios care 
lăsă să se vadă nişte dinţi foarte strălucitori, ca şi cum de curând 
ar fi fost spălaţi şi lustruiţi. 

— Adevărul este că n-am fost în stare să le distrug. Dumneata 
eşti tânără, dar când vei citi astea cred că vei înţelege, îmi 
închipuiam că eram foarte inteligent - credeam sincer că nimeni 
nu avea să descopere vreodată asta, că avea să rămână veşnic 
secretul meu. Dar am uitat de hubris? Ştii ce-i asta? 

— Mândrie... prea multă mândrie. 

Esterhaus încuviinţă dând din cap, apoi tresări, mângâindu-şi 
cu mâna bărbia. Rachel îl văzu cum îşi masează maxilarul, de 
parcă ar fi avut o durere de dinţi. El îşi şterse gura şi când îşi luă 
mâna de la buze, Rachel văzu pe palma lui o mică dâră albă. 

— Trebuie să-l demaşti, îi spuse ea. 

Esterhaus o privi fix. 

— Ucigaşul pe care l-ai folosit. Trebuie să mi-l dai pe mână. 

— Da, trebuie s-o fac. 

Il văzu că-şi masează iar maxilarul, de astă dată mai tare, 
frecându-şi dinţii unii de alţii, printr-o mişcare laterală. 

— Te pun în stare de arest, îi spuse Rachel. Vreau să-mi dai 
hârtiile acelea. Incet. 

Esterhaus se supuse. Rachel i le smulse dintre degete şi le 
îndesă în buzunarul hainei sale. 

— Îți voi spune cine este Inginerul, zise Esterhaus. Dar 
niciodată nu-l veţi prinde. 

Rachel îşi roti privirea prin parc, căutând un culoar prin 
mulţime pe care l-ar putea folosi pentru a ieşi amândoi de acolo. 

— Se află aici? întrebă ea. 

— Nu i-am spus că urma să vin să mă întâlnesc cu dumneata. 

— De ce afirmi că nu-l vom prinde? 

— Nu este soiul de om pe care să-l poată „prinde” cineva, îţi 
vei da seama de asta când îţi voi vorbi despre el. 

Toate acestea i se păreau lui Rachel o prostie. Cu timp şi 
resursele necesare, oricine poate fi găsit. lar ea dispunea din plin 
de amândouă. 

Părea o prostie... întocmai ca... 


286 


— Ştiu de Wonderland Toys, zise ea deodată. 

Esterhaus făcu ochii mari de mirare. Un val de bucurie izbucni 
în inima lui Rachel. Avea în mână ceva solid şi valoros, ceva pe 
baza căruia Lucille putea să meargă mai departe de îndată ce ea, 
Rachel, o va suna. 

— Cum e posibil să ştii? 

Cuvintele sunară ca un croncănit. Esterhaus schiţă o grimasă, 
apoi icni, căscând gura. Mâinile i se repeziră spre buze în timp ce 
genunchii i se îndoiră şi se prăvăli la pământ, zguduindu-se cu un 
epileptic. Rachel scoase un țipăt când întregul trup al lui 
Esterhaus se arcui deasupra ierbii, într-un spasm îngrozitor. Ea 
îngenunche, îi înconjură toracele şi reuşi să-i apuce ambele 
mâini. Capul lui continua să se azvârle dintr-o parte în alta, 
izbindu-se de pământ. 

Ţipătul ei atrase atenţia celor din jur. Auzi oameni care-i 
strigau ceva, apoi paşi care se apropiau în fugă. 

— Sunaţi la 911! strigă ea, peste umăr. 

Deodată Esterhaus păru că-şi pierde orice vlagă. Rachel îşi 
vâri mâna în buzunar, scoase telefonul celular şi-l aruncă către 
unul din studenţii care jucaseră fotbal. 

Apoi se întoarse iar spre Esterhaus. Ochii acestuia se 
rostogoleau în orbite, buzele i se agitau cu furie, ca şi cum ar fi 
mestecat ceva viu. Rachel îi descheie cămaşa şi îşi apăsă 
degetele pe pieptul lui. Inima judecătorului bătea într-un ritm 
extrem de accelerat. 

— Pamela... 

Numele fu rostit într-o oribilă şoaptă, urmat de o inspiraţie 
răguşită când Esterhaus se chinuia să respire. 

Rachel se aplecă aproape de buzele de un roşu aprins, 
însângerate de ceea ce rămăsese din carnea şi pielea din gura 
lui. 

— Dă-mi numele lui! 

Esterhaus se uită înnebunit la ea. Buzele i se străduiră să 
formeze cuvintele, dar tot ce reuşi să facă fu să repete numele 
soţiei sale. Apoi o ultimă cutremurare îi zgudui tot trupul şi capul 
îi zvâcni spre spate. 

— Pamela ştie! strigă el. 

— Doar n-o să-mi mori în braţe! şopti Rachel cu furie. Nu 
acum! 

Se apucă să-i maseze inima, punându-şi o palmă peste 
cealaltă, apăsând cu putere în jos, slăbind presiunea, apăsând, 
relaxând. Incercă să-i transmită fiecare picătură din voinţa ei, dar 


287 


nu obţinu nici o reacţie. În spatele ei, mulţimea tăcuse, până 
când cineva striga: 

— Fă-i respiraţie gură-la-gură! 

Rachel întinse mâna să deschidă gura lui Esterhaus. Un şuvoi 
de lichid alb lăptos se scurse de pe buzele lui, amestecându-se 
cu sângele, devenind roz. Ştiu că niciodată n-ar fi fost în stare să- 
şi pună gura pe aşa ceva. 

Incet, se trase departe de cadavru. Rămase câteva clipe aşa, 
în genunchi, cu capul plecat. Cineva apăru lângă ea, întinzându-i 
o pătură. Ea o luă şi o întinse peste faţa şi toracele lui Esterhaus. 

Ridicându-se anevoios în picioare, Rachel scrută mulţimea şi îl 
zări pe jucătorul de fotbal căruia îi dăduse telefonul ei. El tresări 
când îi simţi privirea. 

— Am sunat, spuse. Ambulanţa e pe drum. 

Rachel îi arătă legitimaţia şi îşi luă înapoi telefonul. 

— Roagă-i pe oamenii aceştia să se dea mai înapoi, OK? Şi 
rămâi aici până sosesc medicii. 

— Da, sigur că da. 

In vreme ce el împreună cu amicii lui începeau să împingă 
mulţimea înapoi, Rachel se strecură în spatele stejarului şi 
aşteptă până când mai multe persoane trecură în fugă pe lângă 
ea. Se uită pe după copac, îi văzu pe cei rămaşi adunaţi într-un 
cerc strâns în jurul locului în care zăcea Esterhaus şi apoi o luă la 
goană în direcţia opusă. 


288 


24 


Rachel îşi domoli cumplita nevoie de a se grăbi repetându-şi 
aceste gânduri: 

Esterhaus a murit. Omul pe care el l-a numit Inginerul - 
curierul - a reuşit să-i vină de hac. Esterhaus mi-a spus: „Pamela 
ştie”. Ştie ceva ce Esterhaus n-a trăit îndeajuns cât să-mi spună: 
numele inginerului. 

Urletul sirenei unei ambulanţe se auzi de-a lungul străzii ce 
ducea spre docul bărcilor cu vâsle. Unii trecători se opreau şi se 
uitau în urma ei; Rachel continua să alerge. Câteva persoane din 
mulţime - probabil jucătorul de fotbal - aveau să le vorbească 
medicilor şi apoi poliţiştilor despre o femeie care fusese 
împreună cu victima, încercase să-l readucă la viaţă şi apoi 
dispăruse. Rachel nu putea îngădui ca poliţia din districtul 
Columbia să se pună în calea ei. Traversă în goană strada, sări 
peste bordură pe fâşia de iarbă de la mijlocul arterei şi îşi 
continuă drumul spre maşina ei, parcată în piaţa Raoul 
Wallenberg. 

Trânti portiera şi înşfacă volanul cu amândouă mâinile. Stătu 
aşa, absolut nemişcată, vreme de câteva secunde, ascultând 
cum îi zvâcneşte sângele în tâmple. Apoi îşi văzu ochii în oglinda 
retrovizoare. Erau plini de furie. Işi scoase telefonul din buzunar. 

— Lucille? 

— Timpul tău aproape c-a expirat. Eşti teafără? 

— Esterhaus a murit... părea să fie un atac de cord. Eu cred că 
i s-a administrat vreun soi de neurotoxină. Ascultă, Lucille! Mi-a 
dat totul. Aproape. Ucigaşul... el l-a numit „Inginerul”. Când am 
pomenit de Wonderland Toys, doar că n-a explodat de uimire. Cu 
chestia asta ai nimerit-o. 

— Mai mult decât îţi închipui. Când am verificat la IRS”, cei de 
acolo au tăcut mâlc. Se pare că există un blocaj de securitate 
referitor la toate informaţiile în legătură cu Wonderland Toys. 

— Un blocaj de securitate? 

— N-ai cum să ştii tu asta, doar Logan şi cu mine am mai 
întâlnit şi alteori aşa ceva. Wonderland Toys este o faţadă, o 
firmă paravan pentru o anumită agenţie de informaţii a 


51 Internal Revenue Service, Controlul Veniturilor Interne / Fisc (nota 
trad.). 


289 


guvernului, care fiinţează undeva, la Langley. 

— Chiar Agenția? 

— Nimeni alta decât ea. 

Mintea lui Rachel lucra într-un vârtej de gânduri. 

— Aşadar e posibil ca Inginerul să lucreze pentru CIA. 

— Ai obţinut vreun nume? 

— Esterhaus a murit înainte de a-l dezvălui. 

— Atunci va dura ceva timp până îl vom găsi pe tipul ăla. 

— Poate că nu. Esterhaus a zis: „Pamela ştie”. Pamela este 
soția lui. 

— Ştii ce altceva mai este? Un mare şef în cadrul Ministerului 
de Justiţie, care conduce programul lor de protejare a martorilor. 

Rachel şovăi. 

— Nu văd cum intervine asta în problema noastră, Lucille. Dar 
e posibil ca ea să fie ultima persoană în stare să-l indice cu 
precizie pe ucigaş. Doar dacă acesta nu i-a venit deja de hac. 

— Rachel, ştiu unde ai de gând să ajungi cu asta. Acum 
ascultă-mă pe mine. Cu atenţie. După ce am vorbit cu cei de la 
IRS, cineva cu foarte multă influenţă politică a luat legătura cu 
directorul. Cu directorul meu. Acesta era deja înnebunit din 
cauza celor întâmplate cu Logan şi acum IRS îi telefonează, 
spunându-i că eu sunt pe cale să expun o acoperire a Agenţiei. A 
tipat la mine, cerându-mi explicaţii. Eu încerc să-l domolesc şi el 
îmi spune că ştie totul despre tine, ştie că eu te ajut să te laşi 
omorâtă. Lucille făcu o pauză să-şi tragă sufletul. Problema este 
că trebuie să transmit toate astea la biroul directorului. Fără 
discuţie. Ordinele lui sunt ca tu să-l suni imediat şi... 

— Eu nu fac parte din oamenii lui. Nu-mi poate ordona nimic. 

— Va lua legătura cu şeful tău, Rachel. Probabil a şi făcut-o. 

— Spune-i directorului tău, cu tot respectul, că dacă el sau 
oricine altcineva intervine, e probabil ca Pamela Esterhaus să 
moară. Lasă-mi puţin timp, Lucille. Spune-i de judecător înainte 
ca el să afle de la ştiri. Fii alături de mine. E sfârşitul partidei... 
Rămâi cu mine. 

Câteva descărcări electrostatice pârâiră la urechea lui Rachel. 

— Ce ai de gând să faci? o întrebă Lucille. 

— Să ajung la Pamela Esterhaus înaintea Inginerului. S-o iau 
cu mine, în siguranţă. 

— Unde? 

— La primul post de poliţie sau în prima clădire federală pe 
care o văd. Tăcu o clipă. După aceea, directorul poate să-mi taie 
capul. 


290 


— Cât va dura? z 

— Nu ştiu. Dar, Lucille...? Iti făgăduiesc că dacă mă voi izbi de 
un zid, voi striga, aşa încât să-i poți trimite pe băieţii de la HRT”? 
s-o găsească. 

— Foarte bine, fetiţo, spuse Lucille, cu glas scăzut. Du-te la ea. 
Dar să ştii că trebuie să-i aduc la cunoştinţă directorului ce faci 
tu. 

— Asigură-te numai că el înţelege că dacă ajunge primul la ea, 
Pamela intră în carantină de protejare. 


Printre arbori şi traficul de pe drum, Rachel zări farurile 
maşinilor de poliţie. Urletul strident al sirenelor vibra odată cu 
geamul maşinii. Ea formă numărul de telefon al soţilor Esterhaus. 

Apelul se repetă de patru ori fără să răspundă nimeni. Apoi pe 
fir se făcu auzită o voce de femeie. 

— Bună ziua. Aici Ministerul de Justiţie. 

— Pamela Esterhaus? 

— Nu. Dar acesta este biroul dânsei. 

O transmitere a apelului. 

— Numele meu este Collins, W.O., din Departamentul 
criminalistică din cadrul armatei, de la Fort Belvoir. Trebuie să 
vorbesc cu doamna Esterhaus. Este ceva urgent. 

— O clipă, vă rog. 

Aşteptarea păru să nu se mai termine. Rachel bătea darabana 
cu degetele izbind volanul maşinii. Rămăsese pe fir de atâta 
vreme încât începu să se întrebe dacă nu se întrerupsese 
legătura. 

— Pamela Esterhaus la aparat. 

Vocea era tăioasă, cu un ton ce inspira siguranţă de sine. 
Rachel fu brusc speriată de ceea ce trebuia să-i spună acestei 
femei cu care nu se întâlnise niciodată. 

— Doamnă Esterhaus, sunt Rachel Collins. Enumeră gradul ei 
militar şi numărul legitimaţiei pentru a-şi stabili buna-credinţă. 

— Ce pot face pentru dumneata, ofiţer Collins? 

Rachel îşi luă inima-n dinţi şi rosti cuvintele prin care Pamela 
Esterhaus devenea văduvă. Se întrerupse când auzi un strigăt 
slab, apoi continuă, relatând când şi unde murise judecătorul. 

— Collins, eşti o realitate? 

Rachel închise ochii. 

— Da, doamnă, sunt. 


5: Hostage Rescue Team, Echipa de Salvare a Ostaticilor (nota trad.). 
291 


— Şi erai cu soţul meu când s-a întâmplat... asta? 

— Eram. 

— Dar acum nu eşti lângă el. Nu medicii şi nici cei de la poliţie 
sunt cei care mă anunţă, ci dumneata. Cum se explică faptul? 

— Soţul dumneavoastră a murit din cauza unui atac de cord, 
doamnă Esterhaus. Cel puţin aşa părea să fie. Dar eu ştiu că a 
fost ucis. Şi în clipa aceasta ucigaşul său e pe urmele 
dumneavoastră. 

— Simon, ucis? Eşti nebună? 

— Verificaţi la poliţie, doamnă Esterhaus. Ei vă vor confirma 
unde şi când s-au petrecut lucrurile. Vă vor spune şi că împreună 
cu el a fost văzută o femeie. Eu. Dar ei nu cunosc primejdia în 
care vă aflaţi. Eu o cunosc. Şi am dovezi. Vă pot explica totul. 
Ministerul de Justiţie este la aproximativ zece minute de locul în 
care sunt eu acum... 

— Nu sunt la minister. 

— Poftim? 

— Sunt la Capitoliu. Secretara mea pe timp de weekend mi-a 
transmis apelul dumitale. 

Asta nu-i bine, nu-i deloc bine! 

— Doamnă Esterhaus, unde anume sunteţi? 

— In sala de lectură a femeilor din Congres. 

— Mai e cineva cu dumneavoastră? 

— Nu. Persoanele cu care trebuia să mă întâlnesc tocmai au 
plecat. 

— Există personal de securitate? 

— Ascultă, m-am săturat. Nu te cunosc, n-am auzit niciodată 
de dumneata... 

— Pornesc chiar în clipa asta spre dumneavoastră. 

— Inchei convorbirea, ofiţer Collins... dacă eşti cine afirmi că ai 
fi. Voi suna la poliţie... 

— Apoi reluaţi legătura cu mine la numărul pe care vi-l voi da, 
după ce veţi şti că nu v-am minţit. Vă rog... 

— Perfect. Dă-mi afurisitul ăla de număr! 

Rachel i-l dădu, apoi auzi un „clic” scurt, urmat de tonul 
telefonic. 

Işi rezemă capul de spătarul scaunului. Pamela Esterhaus, 
marele „bos”, părea să fie o ticăloasă fără pereche. 

Cum crezi că ai fi reacționat tu dacă ar fi venit cineva să-ți 
înşire o asemenea poveste? 

Rachel îşi alungă mânia. Lucrul cel mai important era că 
Pamela Esterhaus se afla în clădirea Capitoliului, în siguranţă. 


292 


Nici chiar Inginerului nu i-ar fi uşor să se ducă după ea acolo. 
Birourile erau prea apropiate, paza prea strictă. 

Rachel scoase documentele pe care i le adusese Esterhaus. Le 
ţinu în mână uşor, pipăind textura hârtiei, remarcând pe unele 
pagini îngălbenirea datorată vechimii. Işi îngădui să se lase în 
voia bucuriei nespuse a răzbunării şi a victoriei. 

Incepând cu itinerarul, parcurse rapid paginile. Avu timp doar 
cât să-şi arunce o privire prin ele, dar asta fu de ajuns. Oare ce îi 
spusese Beth Underwood în Arizona? Este evident când le citeşti: 
judecătorul îl urmărise ani de-a rândul pe generalul North... 

Da. Şi era tot atât de oribil şi cu sânge rece pe cât era de 
evident. Şi, de asemenea, tulburător, deoarece în paginile acelea 
exista ceva ce Rachel nu putea lega de nimic, ceva ce amintea 
tot de ceea ce-i spusese ei Beth. 

O maşină de poliţie trecu în viteză pe stradă, cotind pe lângă 
parc. Poliţia avea probabil o descriere a ei. O căutau încoace şi- 
ncolo. Se integră şi ea în trafic şi se îndreptă spre Independence 
Avenue, care avea s-o ducă până la Capitoliu. Se gândi serios la 
ce trebuia să facă, îşi dori să fi avut mai mult timp. Dar ajunsese 
deja la Muzeul Aviației şi Aeronauticii Spațiale, la numai câteva 
minute de destinaţia ei. Rachel luă telefonul şi îl ţinu până când 
se încălzi în mâna ei. Concluziile pe care le trase păreau 
nebuneşti; o şi mai mare nebunie ar fi fost să le împărtăşească 
oricui altcuiva. 

Dacă n-o faci şi dacă sfârșești prin a muri, n-ar fi fost deloc o 
nebunie. Aşa e? 

Rachel o sună pe Lucille şi îi prezentă toată situaţia. 

— Nu cred câtuşi de puţin că eşti nebună, fu opinia lui Lucille. 


Rachel găsi un loc de parcare vizavi de Grădina Botanică. În 
dreapta ei, Capitoliul se înălța precum o fortăreață, statuia de 
bronz a Libertăţii dominându-i cupola. În stânga ei se afla cel mai 
mic dintre cele două bazine ale oraşului. De obicei era 
aglomerat, oamenii stând umăr lângă umăr şi bălăcindu-şi 
picioarele în apă. Priveliştea de-a lungul promenadei îţi tăia 
întotdeauna respiraţia. Dar astăzi erau puţin vizitatori. Rachel îşi 
închipui că majoritatea preferaseră să se amuze mai aproape de 
Potomac, înainte ca vremea să se răcească prea tare. 

Işi concentră atenţia asupra treptelor largi ce duceau spre 
Capitoliu. Ţinând seama de poziţia Pamelei Esterhaus, apelurile 
ei aveau să aibă ca urmare o reacţie din partea autorităţilor. 
Până acum ea trebuie să fi aflat la care spital fusese dus soţul ei 


293 


şi că nu era nevoie să alerge la căpătâiul lui. Durerea ei şi şocul 
suferit aveau să-i încetinească şi mai mult acţiunile. Rachel 
venise repede. Era posibil ca Pamela Esterhaus să fie încă aici, în 
sala de lectură a femeilor din Congres. Ultima etapă consta în a 
intra în clădire şi a „pune mâna” pe ea... 

Rachel se îndrepta spre treptele largi ale Capitoliului când 
telefonul ei începu să sune. 

— Ofiţer Collins, sunt Pamela Esterhaus. 

Rachel se opri, complet nemişcată. Tonul dur din glasul femeii 
dispăruse, spulberat de durere. 

— Unde sunteţi? 

Pamela Esterhaus păru să nu audă întrebarea. 

— Aveai dreptate... în legătură cu soţul meu. L-au dus la 
Spitalul Marinei, Bethesda. Cuvintele îi ieşeau de pe buze foarte 
lent. Doctorul a spus că semăna cu un atac de cord, numai că 
existau unele anomalii. Ce naiba înseamnă asta? Câţiva dintre 
martorii din parc le-au dat celor de la poliţie o descriere a femeii. 
Bănuiesc că dumneata erai aceea. 

— Doamnă Esterhaus, daţi-mi voie să vin la dumneavoastră. 
Mă aflu chiar în faţa clădirii. 

— Am vrut să merg pe jos. Nu puteam suporta să stau 
înăuntru, aşa că... 

— Unde sunteţi? 

— La Grota Izvorului. 

— O pot vedea de aici. Rachel o luă la fugă, telefonul izbindu-i- 
se întruna de ureche. Continuaţi să-mi vorbiţi. 

— Nu cred că sunt în stare. Mă simt... nu ştiu. Ce ar trebui să 
fac? Collins, grăbeşte-te, te rog! 

Rachel îşi înfipse picioarele în solul întărit şi se avântă cu şi 
mai mare vigoare. /ntocmai ca la exerciţiile de pe terenul de 
antrenament, îşi zise în sinea ei. Ridică genunchii şi nu înceta să 
pompezi. Ţine-ţi ochii pe premiu. Trei sute de metri, o nimica 
toată. Şi pe deasupra, o parte din distanța asta e la vale... Fii 
vigilentă! Pe-aici sunt arbori. Este o zi însorită, aşa că fii atentă la 
reflecțiile de pe vreo țeavă de revolver. 

Grota era un mic heleşteu făcut de mâna omului, cu un şanţ 
adânc şi semicircular în spatele său. Era un loc ferit, situat în 
afara drumurilor mai circulate, recunoscut de turişti. Rachel se 
opri pe o movilă joasă şi, gâfâind, o privi cu atenţie de lao 
depărtare de cincizeci de metri. Acolo, pe bordura lacului, stătea 
o femeie îmbrăcată cu fustă şi jachetă, cu capul plecat, izbind cu 
tocul unui pantof pietrişul de pe poteca ce înconjura bazinul. 


294 


Stând perfect expusă, o ţintă ideală pentru puşca de vânătoare. 

Imaginea lui Logan se ivi fulgerător în amintirea lui Rachel. Işi 
descheie fermoarul hainei, ale cărei falduri începură să fâlfâie în 
timp ce gonea din nou. Dar în felul acesta putea să-şi ţină mâna 
pe revolver. Când o văzu pe Pamela Esterhaus că îşi ridică 
privirile spre ea, îşi scoase legitimaţia şi o ţinu în faţa ei până 
când ajunse la heleşteu. 

Simţind că-i ard plămânii, Rachel trase cu lăcomie aer în piept, 
fără a-şi lua o clipă ochii de la cealaltă femeie. „Şicul” 
Capitoliului se spulberase. Acum taiorul ei elegant părea să-i 
atârne pe trup; lacrimile îi dizolvaseră rimelul şi fardul, lăsându-i 
dâre pe obraji. O privi pe Rachel din cap până-n picioare, 
cântărind-o. În ochii aceia Rachel văzu ceva ce o înspăimântă. 

Pamela Esterhaus întinse mâna să ia legitimaţia lui Rachel şi o 
cercetă cu atenţie. 

— Asta explică revolverul, spuse ea. Explică o mulţime de 
lucruri. Eşti într-adevăr foarte bună în meseria dumitale. 

— Doamnă Esterhaus, hai să ne ducem acolo, lângă copaci, de 
acord? Aici sunteţi prea expusă. 

— La ce anume se presupune că aş fi expusă, ofiţer Collins? 

— Doamnă, vă rog! 

— Nu. Mai întâi trebuie să-mi explici despre ce este vorba şi 
cum se leagă toate astea de moartea soţului meu. Sau de 
asasinul lui, după cum spui dumneata. 

— Soţul dumneavoastră mi-a dat numele ucigaşului său. 
Trebuie să văd agenda dumneavoastră de adrese. 

— Poftim? 

— Dânsul afirma că întotdeauna purtaţi cu dumneavoastră o 
mică agendă de adrese. Cu coperte de piele, cred. Daţi-mi-o şi vă 
voi arăta despre ce este vorba. 

Pamela Esterhaus ezită, apoi îşi vâri mâna în geantă. Agenda 
avea dimensiunile unei cărţi broşate şi purta marca de fabricaţie 
Hermes. Rachel o răsfoi la litera B, apoi la H, P şi W. Numele erau 
scrise cu o caligrafie îngrijită, uşor lizibilă. Ochii lui Rachel se 
umplură de lacrimi. 

— Ofiţer Collins, te rog fii atât de amabilă şi să-mi arăţi ambele 
mâini? Te rog! 

În vocea aceea era ceva scârbos de lipicios, ca mirosul de crini 
în jurul unui cadavru, sau ca glasul voit atrăgător al unui străin 
care oferă bomboane unui copil. Dar Rachel făcu întocmai ce o 
rugase acea voce, lăsând agenda de adrese să-i alunece dintre 
degete. 


295 


Pamela Esterhaus se repezi să se aplece, o luă fulgerător de 
jos şi se trase înapoi. 

— Ucide-o, zise ea. 

Rachel se răsuci în loc. lată-l stând acolo: bărbatul înalt cu păr 
brun cârlionţat şi cu sveterul Redskins. Ar fi putut să-i poată 
vedea ochii ascunşi în spatele ochelarilor de soare. Colt-ul 
Woodsman de calibrul 22 părea o prelungire firească a mâinii lui. 

— Acum revolverul, te rog. Nu trebuie să-ţi spun cum să faci 
asta. 

Folosindu-şi degetul mare şi cel arătător al mâinii stângi, 
Rachel scoase Bulldog-ul şi-l lăsă să cadă. 

— Impuşc-o! spuse iar Pamela Esterhaus, a cărei voce 
devenise acum puţin stridentă. 

— Te deranjează, nu-i aşa? replică Inginerul pe tonul unei 
conversații oarecare. Şi pe mine mă deranjează, poţi să mă crezi. 
Să ştii, Pamela, că te fraierise. 

Pamela se întoarse brusc spre el. 

— Ce dracu’ vrei să spui? 

Inginerul nu-şi dezlipi ochii de la Rachel şi acum i se adresă ei: 

— Povestea asta cu agenda de adrese. Nu căutai nici un 
nume, nu-i aşa, Rachel? Judecătorul nu ţi-a dat niciodată vreunul. 
Dacă ţi l-ar fi dat, în clipa asta mi-ai spune pe nume. Aşteptă un 
răspuns. Mi-am închipuit eu. Aveai nevoie de agendă ca să vezi 
scrisul de mână al Pamelei, să verifici dacă se potrivea cu cel de 
pe documentele acelea din buzunarul tău. Insemnările 
judecătorului, nu-i aşa? 

Rachel se uită la Pamela Esterhaus, ale cărei trăsături erau 
contorsionate de furie. 

— Se potrivesc, aşa e? 

— Da, confirmă Rachel. 

— Şi ai citit acele documente. 

— Pe cele mai multe dintre ele. 

— Şi ce-ţi spun, Rachel? 

Rachel se întoarse spre Pamela Esterhaus şi nu o scuti de 
nimic. 

— Soţul tău nu avea deloc de-a face cu uciderea lui North, cel 
puţin la început. Tu erai cea care voiai ca generalul să moară. 
Fuseseşi amanta lui, vreme îndelungată, cred. Dar el te-a alungat 
din viaţa lui. Soţul tău ştiuse tot timpul de acea legătură 
amoroasă. Ar trebui să citeşti ce a scris el. Suferinţa lui era reală. 
In ciuda a tot ce i-ai făcut - infidelitatea, cruzimea şi lucruri şi 
mai rele - el n-a încetat niciodată să te iubească, nici chiar atunci 


296 


când ai devenit o ucigaşă. 

Rachel se întrerupse, apoi continuă, încercând să câştige cât 
mai mult timp posibil: 

— North ţi-a dat papucii şi tu n-ai putut să suporţi asta. Pe 
urmă el s-a îndrăgostit de Mollie - o persoană neînsemnată din 
cadrul armatei. Cum putuse el să-ţi facă una ca asta? Te-ai 
întrebat în sinea ta. Sinceră să fiu, tot ce aveai de făcut era să te 
uiţi în oglindă. Dar tu eşti altfel plămădită, nu-i aşa? Intotdeauna 
lumea ţi-a căzut la picioare, lăsându-te să alegi şi să iei din ea tot 
ce pofteai. Aşa cum vedeai tu lucrurile, tu erai victima. Meritai o 
răzbunare şi erai gata să faci orice pentru a o obţine. Dar cum să 
dobori un erou naţional? Cum ajungi îndeajuns de aproape ca să 
vezi că treaba a fost făcută, dar fără a-ţi murdări mâinile? 
Găseşti pe cineva cum este Inginerul, cineva care se pricepe cel 
mai bine la ceea ce face. Şi astfel se declanşează crima. Dar 
ceva se încurcă. Se implică o persoană în plus, pe urmă încă 
două şi apoi totul scapă de sub control. Dar chiar şi atunci soţul 
tău continuă să te iubească. Va face orice ca să te protejeze... 
mergând chiar şi până a lăsa să se creadă că el era cel care îl 
urmărea pe North. 

Rachel făcu o pauză. Apoi continuă: 

— Trebuie să ştiu un lucru: De ce era necesar ca Mollie să 
moară? Pentru ce ai pornit pe urmele ei, odată ce terminaseşi cu 
North? 

Pamela Esterhaus se uită la ea cu ochi arzători. 

— Nu trebuia să moară! strigă ea. Dar Simon Prostul simţea 
nevoia să stea cu ochii pe mine. Nu putea să nu-i pese de ce era 
între Griffin şi mine. Bietul martir suferind şi idiot, trebuia să 
urmărească fiecare mişcare pe care o făceam noi, unde ne 
duceam, cât de mult timp stăteam acolo. Uneori mă întrebam 
dacă nu cumva se afla prin preajmă, pândindu-ne când eram 
împreună. Un adevărat obsedat sexual, individul. 

— Cred că aţi sporovăit destul, doamnelor, interveni Inginerul. 

Dar Pamela Esterhaus nu terminase. 

— Totul era ceva inofensiv, voyeurismul lui bolnăvicios, până 
când Copeland şi Underwood au pus mâna pe însemnările lui. 
Atunci Copeland, vrând să se răzbune, a implicat-o pe Mollie. 
Dacă ea ar fi fost deşteaptă, nu s-ar fi băgat în toate astea. 

— După ce puseseşi să fie ucis North? întrebă Rachel. Chiar 
crezi că lui Mollie puţin i-ar fi păsat de aşa ceva? 

— Uneori, scumpo, mâhnirea este singurul lucru pe care ne 
este îngăduit să-l luăm cu noi. O uram pe Mollie pentru că îmi 


297 


luase iubitul. Nimeni nu cunoştea planurile pe care le aveam 
pentru el. Eu eram cea care i-am descoperit posibilităţile. Cu 
relaţiile mele aş fi putut să-l transform într-un lider. Casa Albă ar 
fi fost a lui, doar să fi întins mâna. Tot ce avea de făcut era să 
mă lase pe mine să-i arăt cum să ajungă acolo. 

— Poate că asta ai şi făcut, îi zise Rachel în bătaie de joc. 
Poate că North te-a văzut aşa cum eşti - o ticăloasă lipsită de 
suflet şi setoasă de putere - şi a decis că nu avea să fie omul tău 
de paie. Era un bărbat puternic, nu-i aşa? Probabil că nu i-a fost 
uşor să-şi înfrâneze pofta carnală care îl atrăgea spre tine. Mai 
rău decât heroina... 

Pamela zâmbi cu răutate. 

— A fost primul bărbat care a părăsit patul meu fără a fi gonit 
din el. Nici nu ştii cât m-a durut asta. Aşa ceva n-aş fi putut uita 
vreodată... sau ierta. Voiam să sufere şi târfa lui. Aş fi putut 
porunci ca Mollie să fie ucisă într-o clipă. Dar am preferat să 
sufere. Era genul de femeie care poartă torţa. Cea pe care i-am 
dat-o va arde vreme foarte îndelungată. 

Rachel se întoarse spre Inginer. 

— Era necesar ca Underwood şi Copeland să dispară pentru că 
găsiseră însemnările judecătorului, spuse ea. Ei au făcut să pară 
că el era cel care te angajase... că urmărirea lui North fusese 
ideea lui. Citind însemnările, ai crede că nici n-ar trebui să cauţi 
mai departe. judecătorului nu i-a scăpat niciodată nimic, nici 
măcar nu s-a apropiat de a dezvălui faptul că singurul lucru pe 
care l-a făcut el a fost să contribuie la protejarea soţiei sale. Şi 
acum intră în scenă Dunn, mecanicul tău specializat în avioane. 
Un tip periculos prin iresponsabilitate, care poate să bea prea 
mult şi să flecărească prea tare. Ceea ce a şi făcut... vorbind cu 
mine. Pe urmă eu i-am spus lui Mollie, aşa că amândouă am 
devenit ţinte ce trebuiau să fie doborâte. Pe ea ai lichidat-o. L-ai 
lichidat pe Copeland. Lipsea Underwood, dar acum ea nu mai 
prezintă nici o importanţă. Şi totuşi mai există o ţintă care 
trebuie să fie doborâtă, nu-i aşa? 

Inginerul dădu afirmativ din cap. 

— Dar vreau să-ţi spun ceva, Rachel. O mulţime de oameni au 
încercat să-mi dea de urmă. Nici unul din ei nu s-a apropiat atât 
de mult ca tine. Puțin noroc ici şi colo şi poate că lucrurile ar fi 
avut un alt sfârşit. 

Cu coada ochiului Rachel o văzu pe Pamela Esterhaus 
încordată, cu buzele întredeschise de plăcerea anticipată. Stătea 
cu ochii pironiţi pe mâna cu care Inginerul îşi ţinea revolverul, 


298 


urmărind-o cum se ridică lent până când simţi vârful ţevii pe 
mijlocul frunţii ei. 

Ceea ce urmă fu ceva tulbure, împuşcătura se auzi ca un uşor 
pocnet înfundat. Pamela Esterhaus zvâcni de parcă ar fi atins o 
sârmă sub tensiune. Ceva dur lovi obrazul lui Rachel şi ea îşi 
dădu seama că era un fragment din dintele din faţă al Pamelei. 
Inginerul o urmărise când deschisese gura, ţintise dintele şi-i 
vârâse glonţul printre buze, în gâtlej. Viteza îl înfipsese adânc în 
scoarţa cerebrală. Femeia murise mai înainte ca trupul ei să fi 
izbit pământul. N 

Rachel ştiuse că aşa se va întâmpla. Ințelesese asta cu o clipă 
înainte ca Inginerul să tragă. În răstimpul de câteva milisecunde 
dintre clipa în care ochii lui se aţintiseră asupra Pamelei 
Esterhaus şi clipa în care degetul lui apăsă pe trăgaci exista 
singura ei şansă. 

Rachel se încovoie puţin, îşi încordă coapsele şi plonjă în lac. 
Apa era foarte rece şi adâncă numai de vreun metru. Dar tot ce 
avea Inginerul era revolverul de calibru 22. Gloanţelor avea să le 
fie greu să pătrundă în apă. 

Izbi din picioare şi dădu cu furie din mâini înaintând pe fundul 
nămolos, aşteptând durerea unei răni fulgerătoare. Apoi ajunse 
pe cealaltă parte a heleşteului şi scoase capul la suprafaţă, să 
respire. 

Inginerul se afla la o depărtare de vreo şase metri, uitându-se 
la ea. Revolverul de calibru 22 dispăruse, fiind înlocuit de 
Bulldog-ul pe care îl predase Rachel. Se prinse cu mâna de 
marginea bordurii de piatră şi se propti în picioare, tremurând 
aşa cum stătea în apă, privindu-l cu atenţie. Ochii lui trecură 
rapid peste trupul ei, ca limba fluturândă a unui şarpe. 

— Ai minţit-o, strigă el. Mai existau două ţinte. Ştiai asta. Ce 
te-a făcut să procedezi aşa? Nu voiai ca ea să vadă ce o 
aşteaptă, voiai s-o scuteşti de un asemenea şoc? 

Rachel nu răspunse. Işi înălţă capul spre cer, expunându-şi 
gâtul şi pieptul. Ştia că el avea să recunoască acel gest: vânatul, 
epuizat, predându-se în faţa vânătorului. Se întrebă dacă auzea 
şi el ce auzea ea acum şi dacă auzea, dacă avea să intuiască 
ultima ei clipă de furie pentru faptul că ceea ce se apropia venea 
prea târziu. 

Elicopterele nu erau o privelişte neobişnuită pe cerul de 
deasupra  Washington-ului. Inginerul nu acordă atenţie 
zgomotului decât atunci când i se păru că era prea aproape, prea 
jos, pentru a fi cel al unui elicopter care efectuează o plimbare 


299 


turistică. Trosnetul pe care îl auzi provenea din puşca unui 
trăgător de elită, glonţul ricoşând cu un sunet metalic pe bordura 
de piatră a lacului, la o depărtare de nici un metru. Al doilea 
glonţ fu mai aproape. Inginerul ştiu cu exactitate ce anume se 
întâmpla. Pilotul nu reuşea să menţină o linie de zbor stabilă, aşa 
că ţintaşul de la bord ochea de pe o platformă în continuă 
mişcare. 

Se uită peste umăr, apoi din nou spre locul în care stătuse 
Rachel, oferindu-i-se, distrăgându-i atenţia îndeajuns de mult 
timp cât să câştige câteva secunde preţioase. Acum ea se afla 
iarăşi sub apă. Inginerul goli magazia Bulldog-ului, gloanţele 
azvârlind în sus stropi de apă. 

Elicopterul se apropia. Inginerul aruncă arma în lac şi se făcu 
nevăzut printre arbori. Era foarte versat în tehnicile folosite de 
HRT. Cei de acum se apropiaseră prea mult rămânând totuşi în 
aer. Asta însemna că el mai avea o şansă. 


300 


25 


Lui Rachel, pocnetele acelea tari îi păreau o serie de artificii ce 
se aprindeau pe rând. Apa amortiza monstruoasele bubuituri ale 
Bulldog-ului şi reducea viteza gloanţelor. Işi încorda trupul în 
aşteptarea  inevitabilelor lovituri, dar acestea nu veneau 
niciodată şi zgomotele se stingeau în depărtare. 

Nu erau gloanţe cu rondele de plastic. 

Ea schimbase gloanţele dum-dum din magazia Bulldog-ului. 
Cele explozive ar fi împuşcat cu şrapnel şi ar fi sfârtecat-o; cele 
ale elicopterelor se turteau la impact şi îşi pierdeau puterea, 
incapabile să pătrundă prin densitatea apei. 

Rachel se prinse cu degetele de bordura de piatră a 
heleşteului şi se săltă afară, prăbuşindu-se apoi pe poteca 
acoperită cu  pietriş. Zgomotul ca de tunet al motorului 
elicopterului părea s-o zdrobească. Clătinându-se, se ridică în 
picioare şi văzu trei siluete înveşmântate în negru, cu armele 
pregătite, îndreptate spre ea. Primul care ajunse la ea îşi repezi 
braţul peste toracele ei, răsucind-o şi trântind-o pe iarbă. Se lăsă 
şi el să cadă peste ea, apărându-i trupul cu al lui, în timp ce 
ceilalţi doi îngenuncheară, îndreptându-şi pistoalele-mitralieră 
către arbori. 

— Eşti teafără? Trebuie să ştiu. 

Rachel simţi în gură gustul ierbii. 

— Nu m-a nimerit. Lasă-mă să mă ridic! 

Asta nu se întâmplă decât după ce tot restul echipei coborâse 
la sol. Ea auzi zgomot de cizme trosnind printre copaci, bărbaţi 
strigând  „Liber!” pe măsură ce zona era verificată ca 
neprezentând primejdii. Greutatea care o apăsa dispăru şi o 
mână înmănuşată o ajută să se ridice în picioare. Rachel se 
pomeni uitându-se la gâtul gros al unui agent din HRT. Când îşi 
înălţă privirile spre faţa lui, i se păru că vede un zâmbet sub 
unsoarea de camuflaj cu care era mânijit. 

Agentul arătă cu mâna spre elicopter, care aştepta în luminişul 
aflat la o depărtare de treizeci de metri, bătând aerul cu elicea 
sa. 

— Gata? 

— L-aţi prins? S-a dus în pădure... 

— İl vom găsi. S-a pus un cod „unu” pe individul ăsta. Nu are 


301 


cum să scape. 

Rachel se uită în ochii lui duri. 

— Nu-l cunoaşteţi. 

— Nici el nu ne cunoaşte pe noi. 

Rachel se întoarse spre elicopter. Atunci o văzu pe Pamela 
Esterhaus întinsă la pământ. Se opri atât de brusc încât agentul 
care continua s-o apere cu trupul său se izbi de ea. 

— Nu se mai poate face nimic pentru ea, îi spuse el. 

Rachel înaintă împleticindu-se către elicopter. Un agent din 
interiorul cabinei îi întinse mâna, ajutând-o să urce. După ce se 
aşeză pe un scaun, el îi prinse centura de siguranţă şi o înveli cu 
o pătură. Stomacul lui Rachel se convulsionă când elicopterul 
decolă. 

De la înălţime, văzu câteva siluete răspândindu-se prin parc. 
Dube negre ale HRT, sprijinite de automobile de urmărire, 
blocaseră străzile. Rachel luă o cască şi ascultă schimbul de 
informaţii dintre urmăritori. Aceştia continuau să caute. Minutele 
se scurgeau unele după altele şi Inginerul încă nu fusese reperat. 
Rachel fu copleşită de un cumplit sentiment de pierdere şi 
zădărnicie. || bătu uşor pe umăr pe agentul care o apărase şi el 
îşi ridică una din căştile ce-i acopereau urechile. 

— Am nevoie de o pungă pentru probe. 

El trase de sub scaunul său un coş şi îi dădu lui Rachel o 
pungă de plastic. Ea scoase cu grijă însemnările lui Esterhaus. 
Paginile erau îmbibate de apă şi pătate de cerneala dizolvată. 
Dar asta nu conta. Laboratoarele FBI aveau să le usuce. 
Testamentul judecătorul va supravieţui. 


O echipă de medici aştepta în apropiere de eliportul de pe 
acoperişul clădirii Hoover. Agenţii HRT trecură repede pe lângă ei 
şi o conduseră pe Rachel către o scară ce cobora până la două 
niveluri mai jos. Ea îi urmă de-a lungul unui coridor, ajungând 
într-o încăpere vastă asemănătoare cu un apartament de gală 
dintr-un hotel. 

— Duşul este acolo, zise agentul, arătându-i uşa respectivă. 
Hainele sunt salopete marinăreşti. Veţi găsi ceva care să vi se 
potrivească. Se uită la ea cu atenţie. Sunteţi sigură că nu vreţi să 
vă vadă un doctor? 

— Vreau să fiu anunţată în clipa în care îl veţi avea în 
custodie. Sau când va fi mort. 

— O să vă sun eu însumi. S-ar putea să vreţi să vă grăbiţi. 
Directorul a fost alertat. Abia aşteaptă să vă cunoască. 


302 


— De unde ştie că sunt genul lui? 

Agentul rânji. 

— Doamnă, din câte am auzit despre dumneavoastră, eu unul 
n-aş vrea să fiu singur în aceeaşi încăpere cu dumneavoastră. 

— O să duci paginile acelea la laborator? 

— Le duc eu personal. 

Rachel se afla deja în baie, scoţându-şi îmbrăcămintea udă, 
chiar mai înainte de a auzi închizându-se zăvorul uşii. 

Duşul era fierbinte şi aburind, şamponul şi săpunul de calitate. 
Ar fi vrut să rămână acolo o veşnicie, dar nu reuşea să-şi 
liniştească gândurile şi nici cumplita ei nerăbdare. 

infăşurată într-un halat de velur, se duse în picioarele goale 
până la dulapul din dormitor. Găsi înăuntru costume de 
paraşutişti - diverse mărimi, precum şi tricouri de damă şi 
bărbăteşti, lenjerie intimă şi câteva măsuri de pantofi uşori de 
pânză. O dată îmbrăcată, reveni în camera de baie şi, lăsând uşa 
deschisă, îşi uscă repede părul. 

In camera din faţă se aflau patru telefoane. Rachel se lăsă să 
cadă într-un confortabil fotoliu capitonat şi chemă Los Angeles- 
ul. 

— Aud că te-au instalat în apartamentul directorului, zise 
Lucille, când veni la celălalt capăt al firului. 

— Adică ăsta e locul în care mă aflu acum? 

— İl foloseşte în perioade de criză, când nu poate părăsi 
clădirea. 

— M-aş putea obişnui să locuiesc aici. Până acum ai vreo 
veste? 

— Ticălosul acela este ca o fantomă. N-a fost văzut, dar ei îl 
urmăresc serios. 

— O să le scape, Lucille. 

— Aşa ceva nu se va întâmpla. Directorul l-a informat deja pe 
preşedinte, care, poţi să mă crezi, a fost mai mult decât puţin 
surprins. Din câte am auzit, când şi-a dat frâu liber mâniei, cei 
din serviciul secret au venit în goană. Casa Albă a sunat Langley- 
ul şi le-a spus celor de-acolo să se pregătească pentru măsuri 
drastice de sancţionare. Vom cuprinde totul, Rachel - întreaga 
operaţiune Wonderland Toys. Inginerul poate să fugă, dar 
niciodată îndeajuns de repede şi de departe. Vom obţine 
amprentele lui, o fotografie, toate datele personale de care avem 
nevoie. 

Rachel se gândi la toate acestea, apoi întrebă: 

— Logan? 


303 


Glasul lui Lucille se îmblânzi. 

— O să se facă bine. O vreme a fost în pericol, dar a trecut cu 
bine prin intervenţia chirurgicală. Medicii spun că tot ce-i trebuie 
este odihna. 

Ochii lui Rachel se umplură de lacrimi şi îşi lăsă capul pe 
spate. 

— Asta-i grozav... 

— Acum sunt nevoită să plec, scumpo. Ne apropiem de sfârșit 
sau de nu ştiu ce lucru afurisit. 

Rachel tresări. 

— Dar credeam... 

— Am plecat de la L.A. cu câteva ore în urmă. [i s-a făcut 
legătura telefonică la avion. Ne vedem în curând. Rachel, te-ai 
descurcat bine... ba chiar mai mult decât atât. 

Rachel continuă să ţină receptorul mult timp după ce Lucille 
închisese. Il avea încă în mână când auzi o bătaie în uşă. 

Bărbatul care intră părea prudent, ca şi cum ar fi pătruns în 
cuşca vreunui animal exotic şi n-ar fi ştiut la ce să se aştepte. 
Purta un costum gri de calitate şi o cravată scumpă, iar pantofii îi 
erau atât de bine lustruiţi încât străluceau. Erau aproape tot atât 
de lucioşi ca părul lui negru, pieptănat lins spre spate şi ca ochii 
care îi sclipeau precum cărbunele lustruit. 

— Eşti Rachel Collins. Cuvintele fiară rostite cu o nuanţă de 
curiozitate. Eu sunt Charles Skinner. Directorul. 

— Da, domnule, spuse Rachel. 

Işi strânseră mâna cu precauţie. 

— Mi s-a spus că eşti teafără. Nici o rană. 

— Da, domnule. 

Skinner stătea în picioare, rezemându-se de spătarul 
canapelei, cu braţele încrucişate la piept. 

— Incă n-au pus mâna pe el... pe individul pe care îl numeşti 
„Inginerul”. Unul din băieţii de la HRT mi-a relatat că ai fi afirmat 
că s-ar putea să ne scape. A 

— Se pricepe foarte bine la ceea ce face, domnule. Întâlnirea 
cu mine la grotă n-ar fi putut să fie ideea Pamelei Esterhaus. El 
trebuie să-i fi spus să aranjeze lucrurile în felul acesta. Ceea ce 
însemna că avea pregătită o modalitate prin care să plece de 
acolo dacă ceva n-ar fi mers după dorinţa lui. El gândeşte cu 
două sau trei mişcări în avans, nu lasă nimic la voia întâmplării. 

— Ai vorbit cu Lucille Parker? 

— Da, domnule. inţeleg că va fi la faţa locului peste câteva 
minute. 


A 
| 


304 


Skinner încercă să pară sever, dar nu reuşi. 

— Din modul în care acţionează, ai zice că îşi închipuie că 
permisul COSMIC al lui Logan se extinde şi asupra ei. 

— Domnule? Imi daţi voie să vă întreb cât de repede înaintați 
în problema Wonderland Toys? 

Expresia lui Skinner se posomori. 

— Parker a trăncănit despre Langley. Ah, la dracu’! Presupun 
că nu contează. In clipa de faţă, dumneata ştii probabil mai 
multe despre toate astea decât ştiu eu. Mă duc în curând la ei şi 
le rad acea operaţiune a lor, Wonderland, cu binecuvântarea 
preşedintelui. Făcu o pauză, uitându-se în jos, la mâinile lui. 
Logan şi cu mine ne cunoaştem de mult. Ceea ce ai făcut 
dumneata pentru el... îţi mulţumesc. 

— S-ar putea să-l văd, domnule? 

— Numele dumitale se află pe lista vizitatorilor. Parker te 
poate duce acolo. Skinner se opri la uşă şi se uită înapoi. 
Indiferent cum se termină asta, dumneata ştii ce ai făcut. Aşa e? 

— Cred că da, domnule. 


Bill Rawlins ştia că durata de zbor dintre centrul districtului 
Columbia şi Langley era de aproximativ douăzeci de minute. 
Inginerul îl sunase cu o jumătate de oră în urmă şi îi spusese că 
directorul Skinner era în drum spre ei. Consumase treizeci de 
secunde preţioase ca să explice cu exactitate ce soi de furtună 
avea să se abată asupra Agenţiei. Rawlins nu irosise cuvinte 
cerând lămuriri. Asta însemna timp în dauna măsurilor de 
siguranţă. 

Secretara lui sună prin interfon să raporteze că elicopterul 
Biroului tocmai aterizase. Skinner se mişca repede, dar 
calculatoarele Agenţiei erau cu mult înaintea lui. 

Rawlins îşi roti privirea prin biroul în care Sam Peterson, 
Inginerul, nu avea să mai pună niciodată piciorul. Ochii îi 
zăboviră pe superbul model de garnitură de tren. Dintre toate 
lucrurile pe care trebuia să le părăsească acum Inginerul, 
Rawlins credea că numai acestui obiect perfect avea să-i ducă 
dorul. j 

Uşile încăperii se deschiseră brusc. In prag stătea Skinner, 
flancat de trei agenţi şi de o escortă în uniformă din partea CIA. 
Unul din cei trei trecu repede pe lângă Rawlins, îndreptându-se 
spre computerul de pe biroul inginerului. 

— Bună, Bill! 

— Charlie! Aş vrea să ne fi întâlnit în împrejurări mai plăcute. 


305 


Skinner îl măsură cu privirea de sus până jos. Fost bătăuş din 
drojdia societăţii din New York, directorul îşi croise cu propriile-i 
puteri drum până în vârf. Rawlins provenea din lumea bună şi 
înstărită din Philadelphia. Skinner spera că Rawlins avea să-i 
ofere o scuză pentru a-l da afară scurt. 

— De fapt n-ar fi trebuit să fii aici, Bill. Asta nu are nimic de-a 
face cu tine. 

— Dimpotrivă. Sunt director adjunct şi observatorul pe teren. 
Ni s-a dat dreptul de a avea unul, după cum ştii. 

Skinner ridică din umeri, apoi se întoarse spre cei doi oameni 
ai săi şi le făcu semn dând din cap. Ei începură să golească 
sertarele biroului în cutii mari de carton, aduse din încăperea 
destinată corespondenţei. 

— Staţi o clipă! Ce este porcăria asta? strigă Skinner, 
repezindu-se spre omul lui care lucra la calculator. Ce-i asta? 

— Verific, domnule. Am introdus codul de depăşire care îl 
şuntează pe cel al lui Peterson, dar fişierele apar goale. 

Pe ecran, cuvântul DELETED clipea sub ochii lui Skinner. 
Acesta se răsuci brusc spre Rawlins. 

— Bill, ştii că acţionez în baza unor ordine prezidenţiale. Dacă 
ai umblat la... 

Rawlins îşi ridică mâinile, cu palmele în afară. 

— Nici nu m-am atins de chestia aia blestemată. 

— Tocmai a şters înregistrările personale ale lui Peterson! 
exclamă agentul. Acum e programat pe altceva. Degetele lui 
zburară peste tastatură. Un virus, poate. Sau altcineva lucrează 
undeva, la un alt terminal. 

— Poţi să-i dai de urmă? Să-l opreşti? 

— Eventual. 

Agentul lucra cu frenezie, dar de fiecare dată pe ecran apărea 
acelaşi cuvânt, DELETED, ca pentru a-şi bate joc de el. Bietul om 
înjura întruna printre dinţi. 

— Degeaba. Nu reuşesc să opresc ceea ce şterge toate astea. 

Skinner stătea în picioare în faţa lui Rawlins, mai să se atingă 
de el. 

— Îmi trebuie o fotografie de-a lui, Bill. Am nevoie de 
amprente digitale, numere de paşaport, conturi bancare şi de 
dosarul lui confidenţial. Acum! 

— Ţi le-aş da bucuros, replică Rawlins, dar toate astea sunt în 
computer, Charlie. 

Skinner şi-l imagină dintr-odată pe Rawlins ca fiind sacul mare 
pentru antrenamentul boxerilor în care îi plăcea să lovească în 


306 


sala de gimnastică. Poate că i-ar fi repezit un pumn dacă în clipa 
aceea nu i-ar fi fost întins un telefon. 

— Skinner. Dă-i drumul! 

Vocea de la celălalt capăt al firului îi aparţinea agentului care 
conducea echipa ce fusese trimisă la Trans Dulles Center pentru 
a efectua o razie la Wonderland Toys. 

— Domnule, aici se pare că sunt probleme. 

— Detalii! N 

— S-ar zice că a intrat cineva prin efracție. Incuietoarele de la 
uşile principale erau forțate şi sistemul de alarmă şuntat. Totul 
este în aparenţă intact. Nu există nici o stricăciune sau ceva de 
genul ăsta. Ceea ce este ciudat e că toate calculatoarele sunt în 
funcţiune. Asta ar putea... 

— Inchide-le! răcni Skinner. 

— Poftim, domnule? 

— Opreşte-le! Scoate-le din priză, dacă e nevoie! 

Skinner se reîntoarse spre Rawlins. 

— Ai cunoştinţă de Wonderland Toys, nu-i aşa? 

— Foarte puţin, dacă nu deloc. Aici suntem compartimentaţi, 
după cum ştii. 

— Dar tu eşti şeful lui Peterson. Tu treci în revistă problemele 
de care se ocupă el. Tu stabileşti ordinea de zi pentru informările 
săptămânale. Cunoşti existenţa şi activitatea acestei firme. 

— Unde vrei să ajungi, Charlie? 

— Mă gândesc că ceea ce mănâncă fişierele lui Peterson nu 
vine din interiorul acestei clădiri. Cineva a pătruns la Wonderland 
Toys. Cineva care ştie cum să ocolească sistemul de alarmă. 
Cineva care în aparenţă n-a furat nici cel mai mic lucru, dar a pus 
în funcţiune computerele. Bănuiesc că ele sunt cele care „papă” 
înregistrările pe care le vreau eu. 

— Nu ştiu nimic despre toate astea. Realmente. 

Skinner se trase cu un pas înapoi şi îl privi pe Rawlins din cap 
până-n picioare, ca şi cum l-ar fi măsurat pentru ştreang. 

— Sper din toată inima să nu încerci să mă fraiereşti, Bill. 
Pentru că acum o să verific înregistrările tale. Mai cu seamă cele 
mai recente convorbiri telefonice ale tale. Dacă găsesc vreo 
legătură... 

Calmul lui Rawlins nu se zdruncină. Dar nu avea cum să 
controleze micile picături de sudoare care îi apărură brusc 
deasupra sprâncenei drepte. Vederea lor încălzi inima lui 
Skinner. 


307 


Speranţele lui Rachel sporiră când o femeie, agent FBI, intră în 
apartament ţinând în mână un calculator portabil. Se spulberară 
tot atât de repede când agenta se prezentă ca fiind artist 
grafician. Directorul avea nevoie de un portret-robot al 
suspectului. Acum. N 

Rachel nu pierdu timp punând întrebări. Işi stăpâni frustrarea 
şi îşi concentră mintea asupra evenimentelor din urmă. lat-o 
acolo, stând în heleşteu cu apa până la talie şi Inginerul, cu 
Bulldog-ul în mână, privind-o răbdător şi metalic. Prinse acel 
cadru în care ea nu văzuse nimic altceva decât chipul lui şi porni 
la treabă pe baza acestuia. 

Graficiana era foarte iscusită şi în douăzeci de minute pe 
ecran apăruse o faţă cu o asemănare uimitoare. Era o redare 
mult mai bună decât cea realizată de QRT din Baltimore. Rachel 
încercă să se autoconvingă că asta avea să fie de ajutor, că era 
imposibil ca Inginerul să fi avut timp să adopte o altă deghizare. 

Dar a avut timp pentru a distrage fişele lui personale. Nu le-ar 
trebui acest portret-robot dacă n-ar întâmpina dificultăţi în 
găsirea unei fotografii... 

— Seamănă cu el? 

Rachel dădu din cap în semn că da, apoi se întoarse spre 
negresa de vârstă mijlocie care intrase fără zgomot în încăpere. 
Nou-venita purta un costum pantaloni plus jachetă de culoare bej 
pus în valoare de o bogată eşarfă multicoloră, cu roşu, verde şi 
albastru. Când zâmbi, Rachel ştiu fără umbră de îndoială cine 
era. 

Graficiana începu să-şi strângă calculatorul. Lucille îşi roti 
privirile prin încăpere, apoi se apropie de Rachel şi o îmbrăţişă, 
strângând-o cu putere la piept. 

— Eşti tinerică, nu-i aşa? şopti ea. Logan nu mi-a spus 
niciodată asta. Apoi arătă cu bărbia spre graficiana care pleca. 
Despre ce era vorba? 

— Skinner zicea că avea să se ducă la Langley. Bănuiesc că îşi 
închipuia că avea să găsească dosarul Inginerului, cu fotografie 
şi toate celelalte. Poate că lucrurile n-au mers cum trebuie. 

— Agenţia îşi vede singură de ale ei. Intotdeauna a procedat 
aşa, zise Lucille, întinzând mâna să ia un telefon. La parter a fost 
instalată o echipă pentru situaţii de criză. Să vedem ce s-a 
întâmplat. 

Rachel ascultă în timp ce Lucille discuta şi văzu cum expresia 
acesteia devine mânioasă. 

— Skinner nu ajunge la nici un rezultat, îi spuse lui Rachel. Cei 


308 


de la Langley îi dau răspunsuri evazive şi el nu poate face nimic 
în privinţa asta. Băieţii îmi spun că este mai furios decât un taur 
întărâtat. 

— O să reuşească să le scape, spuse Rachel pe un ton 
posomorit. Inginerul e gata de plecare. 

— De plecare unde? 

— Nu ştiu. Dar iată ce cred eu. Individul are un plan de 
rezervă, unul care probabil e pregătit de multă vreme. Dacă 
Skinner nu-l poate găsi în calculatoarele Agenţiei, explicaţia este 
că Inginerul le-a programat să şteargă fişierele lui, dacă ar fi 
necesar. Ceea ce n-ar fi fost prea greu, ţinând seama de nivelul 
lui de acces. Şi poţi să pariezi că are trei-patru identități, toate 
bazate pe documente. Paşapoarte corespunzătoare, bani puşi 
deoparte. 

— Ştii ce era? 

Rachel scutură din cap. 

— Rawlins a fost nevoit să-i dea lui Skinner o informaţie. 
Numele Inginerului este Sam Peterson - din câte se spune. El 
conducea programul Oglinda, programul Agenţiei destinat 
protejării martorilor în cazul emigranților politici. Înainte de asta, 
avea baza de lucru în Hong Kong, ocupându-se de agenţii secreţi 
din întreaga Chină. S-a întâmplat ceva şi a fost obligat să-şi 
abandoneze postul. 

Rachel clătină din cap. Ironia sorții aproape că-i aducea lacrimi 
în ochi. 

— Tipul ascunde oameni. Este cel mai priceput la treaba asta. 
Şi acum o să facă să dispară el însuşi... L-a ucis pe generalul 
North la cererea Pamelei Esterhaus, continuă ea. Cum se 
încadrează acest element în tabloul general? 

— Spune-mi toată povestea. 

Rachel îi relată atât cât ştia şi ea după ce pusese cap la cap 
diversele evenimente şi informaţii, vorbind numai despre lucruri 
pe care le cunoştea ca fiind certe: dorinţa de nestăvilit a Pamelei 
Esterhaus de a se răzbuna pe un amant care o respinsese; 
utilizarea în acest scop a Inginerului; iubirea judecătorului 
Esterhaus pentru soţia lui şi cum o acoperise, conducând comisia 
de anchetare a morţii lui North, asigurându-se că niciodată nu 
avea să se apropie nici pe departe de adevăr. 

— Dacă n-ar fi fost povestea judecătorului cu Copeland, ar fi 
scăpat cu toţii basma curată. 

— Dar a mai intervenit şi Dunn, zise Lucille. 

— Aceea a fost unica înregistrare în care Inginerul a fost puţin 


309 


prea „elegant”, replică Rachel. Dunn trebuia să dispară pentru că 
el era cel care sabotase trenul de aterizare al avionului lui North. 
Şi era un palavragiu. Inginerul ar fi trebuit să-l facă să dispară pe 
tăcute, dar în loc de asta s-a folosit de însăşi lăcomia lui Dunn ca 
să-i aranjeze o înscenare. Inginerul a fost informatorul anonim 
care a pus în mişcare QRT din Baltimore. Ştia că atunci când 
avea să fie încolţit, Dunn avea să se lupte, sfârşind foarte 
probabil prin a fi omorât. Dacă nu se întâmpla asta, el se afla 
prin preajmă ca să-l prindă pe Dunn în cătarea lunetei sale. 
Faptul că Dunn a trăit îndeajuns de mult cât să-mi flecărească 
mie despre North n-ar fi avut nici cea mai mică importanţă fără 
coroborarea unor dovezi. Mollie n-ar fi putut să ajungă la nici un 
rezultat cu ancheta ei fără însemnările peste care dăduseră din 
întâmplare Copeland şi Underwood. 

— Aşadar, după cum se vede, Inginerul, în timp ce lucra 
pentru cei de la Langley, era totodată un călău mercenar, zise 
Lucille. 

Rachel încuviinţă dând din cap. 

— Indiferent ce o fi făcut el la Hong Kong, trebuie să-i fi plăcut 
tare mult. Există unele obiceiuri la care pur şi simplu nu vrei să 
renunţi. Sau nu poţi. 

Lucille se apropie de ferestrele cu geamuri antiglonţ şi se uită 
la tumul cu ceas al vechiului oficiu poştal. 

— Crezi că o să reuşească să-şi ia zborul? 

Rachel veni lângă ea. In depărtare văzu dârele de vapori ale 
unui avion cu reacţie care decolase de pe aeroportul Dulles. 

— Face asta chiar acum, spuse ea. 

— Skinner a închis toate micile aeroporturi din trei state. 
Dulles, Naţional şi BWI sunt pline de agenţi secreţi. Individul nu 
va reuşi să treacă de ei. 

— Supravegherea se face pe baza vechiului portret-robot, 
remarcă Rachel. Chiar şi cu cel nou, pe care l-am făcut adineauri, 
tot le va scăpa. Nici nu-ţi poţi închipui, Lucille, cât de iscusit e 
individul ăsta. 

— Ce vrei să spui? 

— Ai zis că tipul este expert în probleme legate de China. 
Poate că acolo se simte la el acasă. Poate că va pleca spre 
singurul loc în care se simte bine, în care are relaţii şi un trecut, 
unde se poate reface. 

Lucille luă iar telefonul. Vorbi vreme de zece minute. 

— În decursul următoarelor trei ore, o jumătate de duzină de 
avioane îşi vor lua zborul de pe aeroportul Dulles către Asia, 


310 


spuse apoi. Tokyo, Taipei, Hong Kong, Bangkok. Skinner a 
ordonat să fie supravegheate toate. 

— Nu-l vor prinde pe baza unui portret-robot, insistă Rachel. 
Se întoarse cu faţa spre Lucille. Trebuie să-i văd eu ochii. Dacă 
este acolo şi eu îi văd ochii, putem pune mâna pe el. 

Lucille îşi frământă buza inferioară. 

— Skinner mi-a spus să am grijă de tine. Se presupune că ar 
trebui să stăm aici şi să tăifăsuim pe-ndelete. Să ne împărtăşim 
una alteia informaţii, cam aşa ceva. 

— Asta crezi tu că ar trebui să facem? 


Compania Pan-Asian Airways era noua odraslă în domeniul 
avioanelor comerciale internaţionale, înfiinţată în urmă cu patru 
ani de către un sindicat cu sediul în Singapore şi cu buzunare 
foarte adânci. Compania îşi croise drum cu forţa în teritoriul 
dominat de nişte giganţi - United, Cathay Pacific şi JAL? - şi 
reuşise să obţină un respectabil procentaj de şaptesprezece la 
sută din piaţă. Cum americanii erau nerăbdători să pătrundă pe 
pieţele asiatice, aflate într-o spectaculoasă expansiune, PAA** 
avea zilnic curse non-stop între Dulles şi Hong Kong. 

In grupul de birouri ale companiei situat deasupra terminalului 
internaţional, şeful operaţiunilor aştepta ca imprimanta să-şi 
termine lucrarea în curs. Scoase de pe tava maşinii trei foi şi se 
uită cu atenţie la cea dintâi. Zborul 66 al companiei PAA era 
programat să decoleze peste nouăzeci şi şase de minute. Trei 
sute douăsprezece din cele trei sute şaizeci şi patru de locuri, 
repartizate în trei clase, erau reţinute şi achitate. La bord aveau 
să fie paisprezece membri ai echipajului. Şeful verifică numele 
pilotului, al copilotului şi al mecanicului de bord. li cunoştea 
personal pe toţi. Parcurgând lista cu mai mare atenţie, reperă 
numele a două stewardese cu care se cunoştea într-un mod mai 
intim. 

— Mie mi se pare că e-n ordine, îi spuse agentului federal care 
stătea în picioare lângă el. li dădu documentul de zbor şi îl 
urmări cu privirea în timp ce agentul citea. 

Şeful era încă enervat de prezenţa omului de la FBI, deşi 
agentul îl asigurase că nu era vorba de o deturnare de avion sau 
de o ameninţare cu bombe. Fugarul era un delapidator care 
încerca să iasă din ţară ducând cu sine un câştig care se exprima 


53 Japan Airlines - Compania Aeriană Japoneză (nota trad.). 
5% Pan-Asian Airways - Compania Aeriană Pan-Asiatică (nota trad.). 


311 


printr-un număr de opt cifre. Şeful îi sunase discret pe omologii 
săi de la celelalte companii aeriene şi aflase că federalii le 
serviseră tuturor aceeaşi poveste. Poate că era adevărată. Dar 
nimeni nu o credea realmente. Conform evaluărilor din 
momentul acesta numai în terminalul internaţional se aflau mai 
mult de o sută de agenţi - o forţă puţin cam mare pentru un 
contabil căutat de poliţie. 

— Ce-i asta? 

Şeful urmări până în josul paginii degetul scurt şi gros al 
agentului. Numele de „David McFadden” avea alături un număr 
şi era însemnat cu un asterisc. 

— Este un contabil de bord care face drumul înapoi spre Hong 
Kong, ca pasager neplătitor. 

— II cunoşti? 

— Bineînţeles. Numele lui a fost pe lista echipajului. 

— Oricum, hai să verificăm. 

Şeful înălţă din umeri şi scoase la iveală lista cu personalul 
companiei. lată-l: David McFadden, un canadian care fusese 
angajat în Hong Kong atunci când Pan-Asian îşi începuse 
activitatea. Fotografia reprezenta un bărbat cu înfăţişare plăcută, 
trecut de treizeci şi cinci de ani, cu un păr castaniu-roşcat tuns 
îngrijit, cu o mustață fină şi ochi verzi. 

— Asta e, spuse şeful. 

Aceste cuvinte pecetluiră o eroare. Ele îl făcură pe agent să 
presupună că şeful îl cunoştea pe McFadden din vedere, când în 
realitate nici nu dăduse ochii cu el vreodată. Şeful recunoscu 
numele şi asta numai fiindcă îl văzuse pe alte documente de zbor 
referitoare la echipaj. Nu avea de unde să ştie că David 
McFadden era un angajat fantomă, care exista numai pe hârtie, 
creat cu ajutorul unuia dintre investitorii de capital ai companiei 
PAA. Fişa personală a contabilului de bord aflată în posesia 
companiei, cuprinzând taloane de chitanţe, plan de participare 
prin cumpărare de acţiuni şi fişe medicale era completată la zi. 
Cu toate acestea, dacă ar fi fost întrebaţi, nici un membru al 
echipajului nu şi-ar fi amintit să fi lucrat sau să se fi întâlnit 
vreodată cu McFadden. 

— OK, zise agentul. Trebuie să le duc lista asta oamenilor mei 
de pe teren. Dacă apare vreun pasager de ultimă clipă, dă-mi de 
ştire. Oricine al cărui nume nu figurează pe documentul de zbor 
nu urcă la bord. 

Şeful întindea deja mâna spre telefon ca să-l sune pe şeful de 
operaţiuni al companiei Asian North American, când un adjunct îi 


312 


înmână o notă. Furgoneta de aprovizionare cu alimente pentru 
zborul 66 era în urmă faţă de grafic; era posibil să nu fie destul 
caviar pentru clasa întâi. Şeful îşi schimbă intenţia telefonând la 
bucătăria avionului. 


Aşa cum se aşteptase Inginerul, holul bine mobilat al 
salariaţilor era pustiu. Compania Pan-Asian îşi găzduia echipajele 
în noul hotel Hyatt, aflat la douăzeci de minute de aeroport. Doar 
dacă nu interveneau schimbări sau înlocuiri de ultimă clipă, 
membrii echipajelor se duceau de la hotel direct la terminal. 

Inginerul se verifică într-o oglindă lungă şi înaltă din vestiarul 
bărbaţilor. Se simţea curat şi revigorat, după ce făcuse un duş 
fierbinte, urmat de un bărbierit pe-ndelete. Işi zise că nuanţa 
părului său părea destul de naturală, iar mustaţa fină era bine 
lipită de pielea lui, cu tot aburul din încăpere. Uniforma lui de 
contabil de bord era elegantă şi proaspăt călcată. 

În timp ce îşi lega cu gesturi maşinale cravata, gândurile îi 
rătăceau în voie. Personajul David McFadden era unul pe care 
credea că nu avea să-l folosească vreodată. Era ultima lui trapă 
de scăpare; o dată utilizat, niciodată nu ar mai fi putut fi folosit. 
Inainte de a întreprinde orice slujbă de mercenar, Inginerul 
activa acest refugiu prin Wonderland Toys. Pe toată durata 
misiunii, numele de David McFadden apărea pe documentele de 
zbor cu destinaţie îndepărtată ale companiei PAA ca aparţinând 
unui pasager neplătitor. Faptul că niciodată purtătorul lui nu îşi 
făcea apariţia nu avea nici o importanţă. Informaţiile introduse 
ulterior în calculator explicau absenţele lui ca fiind erori de 
programare. Dat fiind volumul de muncă al operaţiunii, niciodată 
nu se puseseră întrebări. 

De astă dată Inginerul nu se simţea în largul său. Nu pentru că 
s-ar fi îndoit că personajul acesta avea să „ţină”. Era pe deplin 
conştient că până acum FBI împânzise aeroportul acesta, ca şi 
altele. Nici nu era îngrijorat în legătură cu Rawlins. Chiar dacă ar 
fi înclinat să coopereze cu Charlie Skinner şi cu echipa acestuia - 
ceea ce era îndoielnic - Rawlins n-ar putea să dea în vileag ceva 
ce nu ştia. Şi cu siguranţă nu avea nici cea mai vagă bănuială cu 
privire la acoperirea McFadden. 

Faptul că nu se simţea în largul său avea o altă cauză - un 
regret, poate, că era nevoit să lase în urmă o operaţiune care 
fusese impecabilă în toate înțelesurile cuvântului. Acum ştia că 
ar fi trebuit s-o ia mult mai în serios pe Rachel Collins. In fond, ar 
fi trebuit s-o elimine în noaptea aceea fierbinte de la Baltimore, 


313 


cu un singur glonţ în cap. Pe urmă totul s-ar fi desfăşurat 
întocmai aşa cum intenţionase el. 

Poate că o altă parte din senzaţia de disconfort a Inginerului 
provenea din faptul că nu ştia dacă acum Collins murise. Ar fi 
fost liniştitor să audă la ştiri numărul exact de cadavre, dar 
federalii aveau succes în menţinerea cenzurii asupra mediilor de 
informare. 

Inginerul aduse un ultim retuş nodului cravatei sale, îşi netezi 
haina bleumarin şi îşi potrivi pe rever emblema de contabil de 
bord. Legitimaţia sa de salariat al companiei era prinsă cu o 
clemă la buzunarul de la piept. Luă de jos o geantă de umăr de 
mărime medie şi se îndreptă spre sala comună. | se părea 
amuzant să se gândească la amănuntul că el întreprindea o 
călătorie cât jumătate din înconjurul globului cu mai puţine 
bagaje decât şi-ar lua alţii pentru o şedere de o noapte. Dar în 
Hong Kong şi dincolo de acesta îl aşteptau o mulţime de lucruri: 
bani cu grămada, diferite identități, prieteni vechi care, atunci 
când el ar fi pregătit, puteau fi contactaţi. 

Inginerul spera din toată inima ca Bill Rawlins să-şi facă într-o 
bună zi apariţia în Asia. Rawlins era un supravieţuitor şi avea să 
încerce să reia legătura cu cel mai bun expert al său din China. 
Wonderland Toys avea să fie cercetat bucată cu bucată de sus şi 
până jos, dar nu se va găsi nimic important. Funcţionarii şi 
salariaţii săi aveau să aibă alibiuri beton pentru îndeletnicirile lor 
şi locurile în care se aflau la vremea nefericitei intrări prin 
efracţie. Cât despre motivul pentru care intrusul dereglase 
calculatoarele şi despre rezultatul pe care-l avusese această 
faptă... ei bine, cu greu puteau fi ei făcuţi răspunzători. Aşa că 
echipa lui de la Wonderland avea să treacă nevătămată prin 
anchetă şi la momentul potrivit în /nternational Herald Tribune, la 
rubrica „mica publicitate”, avea să apară un anunţ nevinovat dar 
plin de înţelesuri. 

Viitorul, decise Inginerul, părea foarte promiţător. 


Gonind prin traficul de pe autostrada interstatală, Lucille 
apăsa cu putere pedala de acceleraţie. Işi spunea în sinea ei că 
trebuie să fi ieşit campioană în cursa de conducere cu mare 
viteză a Biroului. Drumul până la Dulles dură mai puţin de 
treizeci şi cinci de minute. 

— La spate, pe pardoseală, este o trusă de teren, zise Lucille. 
Lucruri de care s-ar putea să ai nevoie. 

Rachel se aplecă peste spătarul scaunului ei, se agăţă de el 


314 


când Lucille trecu ca o rachetă pe lângă un Mercedes şi ridică de 
jos o geantă de pânză. lnăuntru se aflau o haină de nailon 
albastră, nişte cătuşe, un spray cu piper şi un Sig-Sauer de nouă 
milimetri. Rachel cântări în mână arma şi se uită întrebător la 
Lucille. A 

— Dotarea Standard a Biroului. Incărcătură periculoasă, totuşi. 
Dacă te afli într-un spațiu restrâns, trebuie să te asiguri că nu stă 
nimeni în spatele țintei tale. 

Rachel îşi fixă în centură revolverul şi îşi îmbrăcă hanoracul, în 
timp ce Lucille îşi croia drum intrând pe banda rezervată 
limuzinelor. Îşi flutură legitimaţia către o maşină a poliţiei 
aeroportului ce trecea pe lângă a lor şi i se răspunse prin 
ridicarea unei mâini cu degetul mare în sus. 

— Hai să facem puţină mişcare, fetiţo. 

Rachel plecase de mai multe ori cu avionul de pe aeroportul 
Dulles, dar uitase cât de imens era complexul. Asemenea multor 
locuitori ai capitalei, prefera mai micul Aeroport Naţional, situat 
mult mai aproape atât de centrul Washington-ului cât şi de Fort 
Belvoir. 

După-amiaza de duminică era o perioadă de timp foarte 
încărcată în terminalul internaţional. Când intră în holul principal, 
Rachel auzi vorbindu-se cel puţin o duzină de limbi. Fu nevoită să 
se mişte rapid ca să se dea la o parte din calea unui grup de 
turişti care năvăleau spre ea. Lucille o trase înspre un magazin 
„duty-free” şi arătă spre monitoarele montate deasupra. 
Zborurile cu destinaţia Asia îşi primeau pasagerii pentru 
îmbarcare în sala C. 

— Cel spre Tokyo pleacă primul, zise Rachel. Mai avem timp 
să ajungem acolo înainte să se anunţe plecarea. Urmează 
Bangkok-ul şi Hong Kong-ul. 

Lucille imprimă ritmul de mers, înaintând cam în acelaşi stil în 
care conducea maşina. Rachel o urmă de-a lungul unui tunel 
lung şi larg şi pe o bandă rulantă, pe care Lucille se strecură 
printre pasagerii care preferau să avanseze stând pe loc. 

La poarta de îmbarcare a companiei JAL era aglomeraţie. La 
ghişeu, funcţionarii rezolvau sosirile întârziate şi cererile de 
devansare. Rachel trecu repede pe lângă ghişeu şi verifică 
chipurile: toate japoneze. Japoneze erau şi însoţitoarele de bord, 
care tocmai sosiseră, sporovăind în timp ce-şi trăgeau micile lor 
cărucioare. Echipajul de bord al zborului avea un comportament 
practic şi sobru. Era greu să nu-i remarci pe cei doi bărbaţi albi 
înalţi care stăteau ţepeni lângă uşa ce ducea spre trapa 


315 


avionului. Erau îmbrăcaţi destul de nebătător la ochi, dar privirile 
lor iscoditoare şi căştile de culoarea pielii îi dădeau uşor în 
vileag. 

Rachel se întoarse spre Lucille. 

— Este imposibil ca Inginerul să-l încerce pe ăsta, zise ea, în 
timp ce se îndreptau spre zborul companiei Thai International, cu 
îmbarcarea la două porţi mai departe în lungul holului. Nu poate 
trece neobservat printre asiatici. 

— l-ai văzut pe oamenii noştri? 

— Bineînţeles. l-ar fi văzut şi el. 

Ochii lui Rachel continuau să rătăcească peste marea de feţe 
ce se agitau în jurul ei. li elimină imediat pe asiatici. Chiar dacă 
Inginerul şi-ar putea transforma trăsăturile, înălţimea lui l-ar fi 
trădat. 

— Ora zece, murmură Lucille. 

Rachel se uită în stânga şi văzu doi bărbaţi şi o femeie trecând 
repede prin zona de aşteptare de la poarta pentru plecări a 
companiei Thai International. Aceştia erau foarte buni, cercetând 
încăperea cu atitudinea plictisită, uşor nerăbdătoare a unor 
călători cu experienţă, în timp ce-şi concentrau atenţia asupra 
pasagerilor de sex bărbătesc. Rachel o văzu pe femeie - în 
vârstă de până la treizeci şi cinci de ani - privindu-se ochi în ochi 
cu un om de afaceri, flirtând, apoi continuându-şi drumul. 

Aici erau mai multe persoane albe, în general oameni în 
vârstă, în grupuri turistice. Etichetele lipite pe bagajele lor purtau 
inscripţia „Oriental Fiesta!” iar dedesubt, scrise cu carioca, 
numele lor, cu litere de tipar. Rachel se strecură cu grijă printre 
ei. Era mai uşor să te faci să pari mai în vârstă. O perucă de bună 
calitate, căruntă, machiajul adecvat, poate un baston sau un 
şchiopătat. 

— Nu ştiu, bombăni Lucille. Mulțimea asta pare la fel de 
promițătoare ca oricare alta. Dar dacă nu ne dezlipim de aici, 
vom pierde zborul spre Hong Kong. 

Rachel aruncă o privire spre un monitor. Zborul 66 al 
companiei Pan-Asian avea să tragă la poarta de îmbarcare peste 
douăzeci şi cinci de minute. Dacă se grăbea, i-ar putea da o 
ochire. Sau ar putea să rămână aici şi să lucreze împreună cu 
Lucille. 

— Trebuie să văd zborul ăsta, spuse Rachel. Hong Kong-ul 
este singura legătură pe care o avem pentru el. 

— Ceea ce mă face să mă gândesc că îl va evita ca pe ciumă. 
Poţi să pariezi că echipele de supraveghere s-au gândit la asta. 


316 


Sesiză expresia din ochii lui Rachel. Du-te. Eu voi fi pe-aici. 

Rachel îşi croi drum înapoi, de-a lungul holului principal al 
pasagerilor. Simţea uşoara plesnitură a pantofilor ei de pânză pe 
covorul subţire; încercă să-şi stăpânească imperiosul imbold de a 
alerga, să facă să înceteze croncănitul urâcios şi plin de răutate 
din capul ei: O să plece, o să zboare, o să zboare departe... 

Rachel văzu uşa deschisă spre salonul privat al unei companii 
aeriene. Bărbatul care ieşea de acolo purta un costum de 
serviciu, dar acesta avea în partea de jos a cracului stâng al 
pantalonului uşoara şi grăitoarea umflătură a unui revolver cu 
suport. 

Asta-i bine. Skinner supraveghează şi cluburile de pe 
aeroporturi. 

Ajunse la capătul holului - o zonă vastă în formă de potcoavă, 
cu o singură poartă. Sute de oameni mişunau încolo şi-ncoace; 
coada formată la ghişeu se întindea pe treizeci de metri. Rachel 
cercetă mai întâi coada, închipuindu-şi că Inginerul s-ar putea 
îmbarca în ultimul moment. O trecu repede în revistă. 

Acum venea echipajul de zbor, trei bărbaţi înalţi, albi, toţi 
bronzaţi şi bine făcuţi. Rachel se grăbi să ajungă lângă ei. Ba 
chiar se izbi de comandantul navei, care o prinse de braţ. 

— Hei, uşurel! Nu-i nici o grabă, să ştiţi. 

Accentul îi era neîndoios australian, ca şi cel al copilotului şi al 
mecanicului de bord. Rachel se depărtă de ei, rămânând în urmă 
şi concentrându-şi atenţia asupra însoţitorilor de bord. Nouă erau 
femei - cinci asiatice, patru albe; restul erau bărbaţi - doi 
asiatici, doi albi. Făcu un pas spre ei, apoi reperă un alt agent 
federal care se apropia. Agentul îi opri în loc pe cei doi însoțitori 
de bord albi şi scoase la vedere un bilet. Insoţitorii ascultară 
politicos, apoi arătară către ghişeul de bilete. Agentul nu-i scăpă 
din ochi decât după ce le mulţumi şi îi lăsă să plece. 

Zboară, zboară, zboară departe... 

Se auzi primul apel de îmbarcare şi oamenii se agitară, îşi 
ridicară valizele şi rucsacurile, micile bagaje de mână de la 
picioarele lor. Rachel se uită cum se apropie căruciorul cu 
mărfuri scutite de vamă. Doi bărbaţi, amândoi în jur de douăzeci 
şi cinci de ani, înșfăcară mănunchiuri de saci de plastic care 
purtau emblema unui fabricant de ţigări. li privi într-o doară cum 
îşi fac loc cu forţa către ghişeul din faţa culoarului de îmbarcare 
şi apoi nu se mai gândi la ei. 

Mame cu copilaşi în braţe ţinuţi cu o mână şi cu ţânci care de- 
abia ştiau să meargă agăţaţi de cealaltă începură să înainteze 


317 


puţin câte puţin. Toţi zâmbeau stânjeniţi în timp ce se străduiau 
să-i ţină la un loc pe cei care mergeau pe picioarele lor şi se 
luptau cu bagajele de mână. Persoanele în vârstă avansau şi ele 
târşâindu-şi picioarele. Rachel zări o sclipire metalică şi îşi dădu 
apoi seama că era un cărucior pentru infirmi. In el stătea o 
femeie bine îmbrăcată, cu păr albăstrui, înjur de şaizeci de ani. 
Scaunul pe rotile era împins de un negru care purta uniforma 
aeroportului. 

Rachel tocmai întorcea capul în altă parte când auzi un glas 
poruncitor strigând în engleză: 

— Tinere! Dumneata de-acolo, tinere! 

Rachel se uită înapoi şi o văzu pe femeia din scaunul pe rotile 
făcându-i semne cu mâna unui salariat al companiei PAA. Acesta 
stătea cu spatele spre Rachel, dar ea putu să-i vadă manşetele 
hainei. Nu aveau nici o tresă. Un contabil de bord care era pe 
cale să întârzie. 

— Tinere! 

Bărbatul îşi încetini pasul, dar nu întoarse capul. Rachel simţi 
un imbold de simpatie: Eşti în întârziere şi alergi să ajungi la 
postul tău şi-ţi apare în faţă cineva scâncina... 

— Eşti surd, tinere? Dă-mi, te rog, scutirea mea vamală! 

Rachel îl văzu pe contabilul de bord că ezită. Era în uniformă. 
Cum ar fi putut să nu se oprească pentru a ajuta un pasager? 

— Desigur, doamnă. Dacă sunteţi amabilă să-mi daţi chitanţa 
dumneavoastră... 

Rachel încremeni. Vocea care-i amintea de crinii din jurul unui 
cadavru, glasul siropos al ucigaşului. Glasul care şuierase ca un 
şarpe către ea: „Ofițer Collins, te rog să fii atât de amabilă şi să- 
mi arăţi ambele mâini! Te rog!” 

Il urmări pe Inginer cu privirea cum ia chitanţa dintre degetele 
femeii şi i-o dă unuia dintre salariaţii oficiului de scutiri vamale, 
care îi confruntă numărul cu cel de pe o chitanţă similară prinsă 
de un sac de plastic. Mânerele acestuia se întinseră când 
Inginerul ridică sacul. Rachel auzi un zăngănit de sticlă groasă. 
Sticle cu băuturi alcoolice... 

Acum, când mâinile îi sunt ocupate. 

Rachel îl îmbrânci pe bărbatul de lângă el, făcându-l să-şi 
piardă echilibrul şi să cadă peste persoanele din preajma lui. 
Cealaltă mână a ei era pe revolver, scoţându-l uşor de sub haină. 
Inginerul auzi strigătul bărbatului, auzi zgomot de trupuri 
lovindu-se de pardoseală. Apoi o văzu pe Rachel Collins, cu 
revolverul în mână, ridicându-i ţeava. Sacul de plastic se mai afla 


318 


în mâna lui; se răsuci în loc, aruncându-l de perete. Sticlele cu 
băuturi se sfărâmară şi cioburile se împrăştiară pe covor. Acum 
Inginerul avea ceea ce dorea - un ciob lung şi ascuţit, încă prins 
de gâtul unei sticle. Pe ăsta avea să-l folosească pentru a tăia 
gâtul bătrânei, provocând panică şi va vedea cât curaj avea 
Collins. Ea n-ar îndrăzni niciodată să tragă în mijlocul unei 
mulţimi. Niciodată. 

Rachel tresări când auzi zgomotul de sticlă sfărâmată, dar 
braţul ei îşi continuă mişcarea. Il văzu pe Inginer aplecându-şi 
trupul şi ridicând ciobul, îl văzu împingându-se cu toată puterea 
pe vârfurile picioarelor, apoi înălţând braţul în care ţinea sticla 
ucigaşă. Aceasta tocmai începuse să coboare rapid spre femeia 
din scaunul cu rotile când Rachel apăsă pe trăgaci... de două ori. 

Braţul Inginerului zvâcni la mijlocul traiectoriei sale către gâtul 
femeii. Un şuvoi de sânge ţâşni împroşcându-i pe cei din jurul lui 
Rachel şi stârnind  ţipete. Oamenii cădeau, se târau, 
îndepărtându-se de-a buşilea şi vreme de o clipă ea îl pierdu din 
vedere pe Inginer. Apoi îl zări din nou, dar două persoane 
săriseră în linia ei de tragere. Rachel răcni ceva, ea însăşi 
neştiind ce şi îl văzu din nou, cu spatele lipit de perete, căznindu- 
se să se ridice; un braţ însângerat îi atârna fără vlagă pe lângă 
corp. 

Se priviră ochi în ochi şi ea îi văzu buzele strângându-i-se într- 
o grimasă care ar fi putut să fie un zâmbet. Pe urmă cealaltă 
mână a lui se adânci în buzunarul său. 

— Să nu faci asta! strigă ea. 

El îi întoarse privirea, apoi se aplecă înainte. Cuvintele lui, 
rostite cu glas răguşit, chinuit de suferinţă, o îngheţară: 

— Tu n-ai face-o? 

Veni spre ea mai repede decât ar fi crezut ea că ar fi fost 
posibil. De la o distanţă de un metru şi jumătate, Rachel trase 
din nou. Glonţul îl făcu să se răsucească în jurul lui ca o 
sfârlează, pătrunzând de-a dreptul prin carne şi os, făcând o 
gaură cât pumnul în peretele din spatele lui. 


319 


EPILOG 


La douăzeci şi patru de ore după haosul de la Dulles, lucrurile 
se lămuriseră, dur, rapid şi de necontestat. 

Victima focurilor de armă, care se repezise şi-i atacase pe 
pasagerii zborului 66 al companiei Pan-Asiatic a fost identificată 
ca fiind David McFadden, un cetăţean canadian şi rezident în 
Hong Kong, care în ultimii cinci ani lucrase la acea companie 
aeriană în calitate de contabil de bord. Compania prezentă 
imediat fişele de angajare şi medicale ale lui McFadden, pentru a 
demonstra că acesta fusese un lucrător model. Cu toate acestea, 
o autopsie efectuată la cererea autorităţilor federale dădu la 
iveală faptul că McFadden avea o tumoare cerebrală de mărimea 
unei nuci. Se oferiră comparații folositoare, asemuindu-l cu 
Richard Spek, ucigaşul în serie al unor infirmiere din Chicago, 
către suferise de o afecţiune identică. Urmă un impresionant 
volum de muncă de cercetare pentru a arăta că, în ambele 
cazuri, tumorile şi comportamentul înclinat spre omucideri erau 
în strânsă legătură. 

Cât despre femeia care-l doborâse pe McFadden, aceasta fu 
identificată doar ca fiind un agent federal care lucra sub 
acoperire împreună cu o echipă a FBI, urmărind un delapidator 
căutat de poliţie. Din cauza confuziei împrejurărilor în care 
fuseseră trase focurile de armă felul în care martorii o descriau 
pe femeia agent era vag şi declaraţiile lor erau contradictorii. 

Nici mediile de informare nu făcură vreo legătură între 
incidentul de pe aeroportul Dulles şi uciderea Pamelei Esterhaus 
din conducerea Ministerului de Justiţie. Surse din interiorul 
Capitoliului afirmau că şefa programului federal de protecţie a 
martorilor se întâlnise cu câţiva reprezentanţi în sala de lectură a 
femeilor din Congres când primise vestea că soţul ei Judecătorul 
Simon Esterhaus, suferise un grav atac de cord. In drum spre 
spital, Pamela Esterhaus fusese atacată de unul sau mai mulţi 


320 


tâlhari. Existau indicii că ea ar fi opus rezistenţă şi drept urmare 
fusese ucisă. Când i-a fost găsit cadavrul, s-a constatat lipsa 
banilor lichizi şi a bijuteriilor, inclusiv cea a verighetei. 

Tragedia soţiei care se grăbea să ajungă la căpătâiul soţului ei 
suferind şi care, în drumul ei într-acolo, era ucisă, fu amplificată 
de mediile de informare până la proporţii shakespeariene. Ironia 
sorții lăsă oarecum în umbră moartea lui Simon Esterhaus, 
atribuită unor cauze naturale. La o conferinţă de presă convocată 
în grabă, preşedintele îşi exprimă durerea faţă de neaşteptata 
lovitură a pierderii celor „doi slujitori ai poporului, atât de 
străluciți şi de devotați, a căror contribuţie la binele patriei lor 
avea să fie îndelung păstrată în amintire şi profund regretată.” 
Preşedintele refuză să spună la cine se gândea pentru înlocuirea 
lui Simon Esterhaus ca nominalizat al său pentru Curtea 
Supremă. 


Rachel află toate acestea şi încă şi mai multe în timp ce era 
reţinută la post la Fort Belvoir. Fusese dusă acolo cu elicopterul 
imediat după confruntarea încheiată prin împuşcături. De cum 
izbucniseră focurile de armă, şapte agenţi apăruseră ca din senin 
la poarta de îmbarcare. O şi prinseseră în colimatorul lor când 
Lucille alergase spre ei strigând: „E de-a noastră! De-a noastră!”. 
Altminteri, Rachel nu avea nici o îndoială, unul sau mai mulţi 
dintre ei ar fi slobozit un glonţ. Cu trei agenţi de pază în jurul lor, 
Lucille o trăsese afară din zona porţii, până pe pista de decolare, 
unde un elicopter al Biroului stătuse în aşteptare. La Belvoir, doi 
membri ai poliţiei armatei întâmpinaseră nava aeriană şi o 
conduseseră pe Rachel la o unitate cu locuinţe destinate 
ofiţerilor necăsătoriți. 

— Eşti teafără, ofiţer Collins? _ 

Rachel îşi lăsase gândurile să hoinărească. Işi concentră iar 
atenţia asupra generalului maior Richard Hollingsworth. Acesta 
avea şaizeci şi doi de ani, era dur ca piatra, dar se bucura de 
reputaţia de a se lupta din răsputeri pentru oamenii lui. Rachel 
gândi că arăta obosit, lucrând în cel mai bun caz doar cu câteva 
ore de somn. Dacă şeful CID din cadrul armatei avea un eşec, 
era obligaţia lui să găsească adevărul din spatele fiecărui caz ce i 
se prezenta. judecând după ceea ce auzea ea la buletinele de 
ştiri, Rachel socotea că, în clipa de faţă, lipsa de adevăr era cam 
mare. 

— Mă simt foarte bine, domnule. lertaţi-mă. 

— Te-au examinat doctorii? 


321 


— Da, domnule. 

Medicii îi dăduseră şi un sedativ. După ce se spălase de nisip 
şi sânge şi praf de puşcă, Rachel luase pastila. Aceasta alungase 
pentru o vreme coşmarurile, dar când se crăpă de ziuă ea se 
trezi ţipând. 

— Ai auzit poveştile pe care le fac să circule federalii, zise 
Hollingsworth pe un ton lipsit de expresie, iar ochii îi deveniră 
primejdioşi în spatele ochelarilor cu ramă de oţel. 

— Am auzit ce s-a spus la ştiri, domnule. 

— E unul şi acelaşi lucru. Ştii că astea sunt prostii de faţadă. 
Privirea i se îmblânzi. lar dumneata ştii cu mult mai mult, nu-i 
aşa? 

— Sunt pregătită să scriu un raport complet, domnule. 

Hollingsworth îşi aruncă creionul pe mapa de piele de pe biroul 
său şi se rezemă de spătarul fotoliului, cu mâinile la ceafa. 
Rachel îi urmări privirea cu care el înconjura încăperea. Până 
acum niciodată nu fusese convocată aici şi i se părea că biroul 
acesta avea o înfăţişare spartană, ca şi omul. 

— Se pare că nimeni nu vrea să scrii raportul acesta, Collins. 
Biroul nu ne-a solicitat aşa ceva şi iată ce am primit acum o oră 
din partea şefilor de la Pentagon: Deoarece s-a apreciat că nici 
un membru al personalului militar nu a fost implicat în incidentul 
de la Dulles s-au în moartea Pamelei şi a lui Simon Esterhaus, nu 
se cere şi nu se aşteaptă nici un raport. Făcu o pauză. |ţi place 
treaba asta? 

— Nu, domnule. Numai că... 

— Ce este? 

— Toţi actorii principali implicaţi în această acţiune sunt morţi. 
N-a rămas nimeni care să ofere sau să contrazică vreo concluzie 
la care s-ar putea ajunge. Raportul meu, dacă scriu vreunul, nu 
va avea nici un efect faţă de nimic, domnule. 

— Vrei să continui cu ceea ce se face? 

— Voi executa orice mi-aţi ordona dumneavoastră, domnule. 
Dar cred că un astfel de raport nu ar sluji nici unui scop... altul 
decât acela de a şti cu exactitate ce anume s-a întâmplat. 

Hollingsworth cugetă la spusele ei. Dacă ar căpăta raportul, 
acesta ar deveni o mâncărime de care niciodată n-ar fi în stare 
să scape scărpinându-se. Avea destulă experienţă pentru a 
înţelege că uneori evenimentele trec, lăsând în urma lor doar 
consecinţe. Aşadar Collins ori era mai înţeleaptă decât o arăta 
vârsta, ori se ferea din teamă. Hollingsworth credea că dispunea 
de un mijloc prin care să afle care din două era motivaţia 


322 


atitudinii ei. 

— De ce nu te împotriveşti predicilor, Collins? 

Rachel îşi pusese de multe ori ea însăşi această întrebare. 

Fu surprinsă de calmul vocii ei. Poate că până la urmă se 
împăcase cu situaţia. 

— Ne-am obţinut ultimele noastre drepturi, domnule. Asta este 
ceva ce urmăream eu. Singurul lucru care a avut vreodată 
importanţă. 

Era răspunsul la care se aşteptase Hollingsworth şi îi plăcu. Se 
aplecă înainte, peste birou, către Rachel. 

— Când te gândeşti în urmă, chiar trebuia să tragi pentru a 
ucide, atunci, a doua oară, când el venea spre dumneata? 

Rachel realiză că Hollingsworth ştia mai multe decât lăsa să se 
vadă; cineva îl informase cu privire la succesiunea de focuri de la 
poarta de pe aeroport. Acum ea retrăi în amintire secundele 
acelea dinainte ca lumina din ochii Inginerului să se fi stins 
pentru totdeauna. 

— Da, domnule. Trebuia. Pentru ultimele drepturi ale lui Mollie. 

Hollingsworth dădu din cap. Inţelegea această lege nerostită, 
nescrisă, dar săpată în inima oricărui ostaş. Unii ar utiliza 
termenul mai blajin de „reparare a unei nedreptăţi”. El îi dădea 
denumirea care spunea exact cea ce era: răzbunare. 

Generalul se ridică în picioare şi Rachel îi urmă exemplu. 

— Poţi pleca, Rachel, spuse cu blândeţe. Ne vom vedea acolo. 


Rachel se înapoie la locuinţa ei provizorie, se încredinţă că 
uniforma îi era impecabilă, apoi ieşi cu maşina prin Pence Gate, 
îndreptându-se spre cimitirul Arlington. 

Detaşamentul de ceremonie, „Vechea Gardă”, era în curs de 
alcătuire - şase purtători de giulgiu, un detaşament de şapte 
carabinieri şi un singur gornist, care avea să intoneze semnalul 
de stingere. Rachel se uită înjur, la cruci şi îşi aminti că ultima 
dată le văzuse din aer, când i se păruse că semănau cu mici 
boboci de flori. Era mai bine să se gândească la ele în felul 
acesta. 

lată sicriul, învelit cu drapelul; două rânduri de scaune goale şi 
mormanul de pământ, acoperit cu prelată verde, curată. Rachel 
se îndreptă spre coşciug, întinse mâna cu ezitare şi şi-o puse pe 
steagul naţional. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze şi să te ţină lângă El... 

Işi lăsă capul pe spate şi se uită la cer, încercând să-şi 
stăvilească lacrimile. Se gândea la ultima dată când o auzise pe 


323 


Mollie râzând, la hanul de la Glen Echo, cel cu vedere spre 
Potomac, când o voce o chemă în şoaptă, din spate. 

— Rachel! 

Logan Smith stătea la câţiva paşi de ea, cu mâinile înfipte în 
buzunarele unei haine cafenii uşoare, îmbrăcat cu un tricou cu 
guler care îi ascundea în mare măsură bandajul de pe partea 
stângă a gâtului. Lângă el se afla Lucille, care se apropie, o 
îmbrăţişă cu putere pe Rachel, apoi se retrase lateral. 

Rachel se duse spre el şi ridică mâna, atingându-i cu vârfurile 
degetelor obrazul. Chipul lui Smith era palid de pe urma traumei 
cauzate de rănile sale. Dar ochii îi erau strălucitori şi vioi, de 
parcă ar fi aşteptat s-o îmbrăţişeze pe Mollie, nu să-i plângă 
moartea. 

Se uită la Rachel un timp care ei i se păru că nu se mai 
sfârșea, în toată această vreme sprijinindu-se de atingerea ei. 
Apoi îi luă mâna şi o conduse spre primul rând de scaune, unde 
se aşezară unul lângă celălalt, cu degetele mâinilor 
întrepătrunse, ascultând foşnetul vântului adiind printre cruci. 


Sfârşit 


324 


CUPRINS 


PARTEA INTA e za ana a e a) a n pasa 3 
A cir T a ad aa a ar i a a at 4 
Ducese E A EES dh lasata it toaca aci tă a Aita e data ema 16 
ÎN a aula E zarva ab a ca al ta A aaa te date nat 25 
Zoo aia ea saca i 000035) 0 atenta iute taiati ta 39 
Ea Aaaa EEEE Mat aaa A AZ ET AT RA 51 
iii tai idea de Cato e cc A ac Ata al ul a Ac Alo e ta e 63 
a Our (alea ca PAR lata ae e hi eră an da ce n ră tacanel catea eo 74 
EAE al ie etala 0 A Rit it 0 ac 81 
E ate dealul Ciao Aaa cc aaa EEA 90 

PARTEA A DOL A stra tata a led daf data il ode te at 99 
a e DIR E RR RE III, 100 
leac hate tat asia SE caise releul Bi Afara dă Aa i ta 110 
ip ANTE O DIR RENI A UITA ENE ARTA E PER OALE Mee TE DUREA MAR Ie CIT CERE TIE 122 
1E ALAARE aia ti Dal e aul AAS EAE AETA AA E EAEE 141 


1 i RE AA E RS CR EC Ra tac II RARE ASA MARIE POR IER EA SERRA Ie Re aaa tE 172 
IO incat Do Roca ci a ada aleea a la al arta a sl 184 
SIE Pe e poza iezii a 02 E n d AN pt ba 2 194 
PARTEA A TREIA aci pa să anapoda ăia ha a aaa a ia îl 204 
i a ERE EREI PERENE e MR ON Ie OMAN AEP O Lt SR A IAPA Pale CE SI OARECE 205 
| ceea a radial aa odăi oala aa 0 a Da aaa Rn ra ori 221 
D() soseta ata ata e pai iad ala NT 238 
7 di E IRRD PRI PER SIRIEI APR A PRR PRR PRR PAPI NI PR SR MR PR 254 
DI PEETA EE E dese dee odaia aa aitaa cs eg 3 indoaie pi ua aaa ROS 269 
DD boa oale aceata caca ada ao a i o Ne a A aa 279 
DP ia 0 sta Sia aa ara a aa ara aa ra a ti atata a lia 290 
Da eta ec a OC a da tere Reical sait dl ee aa a a aa aa ară 302 
FPI OG caii sana 300 a aaa ear te ta al ea EA 321 
CUPRINS caci cotei să ea a tite Atta ata aa acasă taia toi 326 


326 


Cu deosebitul talent ce i-a adus 
consacrarea, Philip Shelby ne oferă o 
nouă poveste palpitantă. 

Griffin North, general american de culoare, 
un adevărat idol al armatei americane, moare în 
condiții misterioase. Concluziile anchetei nu sînt 
acceptate de maiorul Mollie Smith care, convinsă că 
generalul a fost asasinat se lansează într-o temerară 
acțiune de descoperire a adevărului. Curînd, ea va 
plăti cu viaţa pentru curajul său. Dar, Rachel Collins, 
subordonata şi prietena apropiată a lui Mollie va 

continua investigaţiile începute de aceasta. 

Firele duc pînă sus, obstacole aproape 
insurmontabile i se aşază în cale pentru că puţini sînt 
cei care vor ca adevărul să iasă la iveală. 

Nu lipsesc urmăririle, întiîlnirile secrete, 
amenințările, capcanele de tot felul... Pe parcursul 
acestor evenimente, Rachel descoperă taine atît de 
uluitoare încît viaţa ei nu ar mai putea fi niciodată 
aceeaşi cu cea de pînă acum. Aceasta, dacă va reuşi 
să mai rămînă în viaţă... 


Un roman plin de suspans, captivant pînă la ultima 
pagină. 


ΠEDITURA LIDER 


Lei 34900 


328