Stieg Larsson & David Lagercrantz — MF Colombani – Millennium, Stieg si eu

MILLENNIUM, 
STIEG ȘI 
EU 


Eva Gabrielsson 


Marie-Francoise Gălombani 


Arangi ge ani 7i Up ni 
Stieg Larsson 
të moartea lui, i-au luat tol 


=5HOGI 


Eva Gabrielsson 


Marie-Françoise Colombani 


Millennium, 
Stieg şi Eu 


Traducere: Doru Mareş 


Editura Pandora M. 


2011 


Cuprins 


PREFAŢĂ 

C1 - CAFEA 

C2 - COPILĂRIA 

C3 - MAMELE NOASTRE 

C4 - ÎNTÂLNIREA, 

C5 - CĂLĂTORIA ÎN AFRICA 

C6 - STOCKHOLM 

C7 - AGENŢIA TT 

C8 -EXPO 

C9 - AMENINȚĂRI 

C10 - MILLENNIUM 

C11 - VALORILE JURNALISTICE ALE LUI STIEG 
C12 - FEMINISMUL 

C13 - ÎN MIEZUL BIBLIEI _ 

C14 - DATORIA RĂZBUNĂRII 

C15 - ADRESELE DIN MILLENIUM 

C16 - PERSONAJELE 

C17 - GRENADA 

C18 - A NAVIGA 

C19 - DECEPŢII ŞI AFACERI DUBIOASE ÎN IMOBILIARE 
C20 - AVENTURA PUBLICĂRII 

C21 - NOIEMBRIE 2004 

C22 - ZILELE DE DUPĂ 

C23 - DESPĂRŢIREA 

C24 - RĂZBUNAREA ZEILOR 

C25 - JURNALUL MEU DIN 2005 

C26 - VIAŢA MEA ÎNTRE 2005 ŞI 2010 
C27 - SUPPORTEVA.COM 

C28 - AL PATRULEA VOLUM 
MULŢUNMIRI 


PREFAŢĂ 

Da, există un mister Millennium. Şi secrete Millennium. La fel 
ca în mitul platonic al peşterii, cărţile polițiste ale lui Stieg 
Larsson nu permit să iasă la suprafaţă decât o anumită realitate. 
Cea care rămâne ascunsă, de cealaltă parte, este şi ea plină de 
poveşti ce se deschid în cascadă către alte şi alte poveşti. 
Celebra lui trilogie abundă în indicii, unele aparţinând vieţii de zi 
cu zi, altele, extrem de semnificative, legându-i pe Stieg Larsson 
şi pe Eva Gabrielsson, cea care i-a fost alături timp de treizeci şi 
doi de ani, de un univers numai şi numai al lor: literatura 
ştiinţifico-fantastică, Biblia, bătălia împotriva extremei drepte şi 
pentru drepturile omului, mitologia scandinavă, spionajul... 

Din punctul de vedere privilegiat al Evei Gabrielsson, 
Millennium este mai mult decât trilogia de romane polițiste 
cunoscută în întreaga lume, este alegoria luptei permanente şi 
individuale pentru morală şi justiţie, valori pentru care Stieg 
Larsson a militat totdeauna. Aceste cărţi sunt, pentru ea, 
oglinda vieţii şi a iubirii pe care le-au trăit împreună, dar şi 
încarnarea unor clipe teribile, prima şi cea mai dramatică dintre 
acestea fiind dispariţia subită a lui Stieg. Ucis pe neaşteptate, la 
cincizeci de ani, de un infarct, după ce tocmai îşi predase 
manuscrisele editorului, nu a mai apucat să se bucure de 
imensul succes al trilogiei. Continuarea ţine de sordid. Intrucât, 
în Suedia, nu este recunoscut concubinajul, Eva a fost privată de 
întreaga moştenire, ba chiar, la un moment dat, i-a fost teamă 
că se va trezi cu lucrurile care îi aparţineau scoase în faţa 
micului apartament asupra căruia nu avea acte de proprietate 
decât pe jumătate. Incă un motiv de dezamăgire pentru Eva a 
fost să vadă dezvoltându-se o întreagă „industrie Stieg 
Larsson”, creându-i acestuia o imagine exact la antipodul 
omului care fusese. Seriale de televiziune, filme, cărţi semnate 
de falşi prieteni, tot felul de bârfe... Puțin câte puţin, adevăratul 
Stieg Larsson, militantul, feministul, jurnalistul, autodidactul, 
posesor al unei culturi imense şi eclectice, s-a şters, pentru a nu 
lăsa la lumină decât pe autorul de romane polițiste. 

Intreaga viaţă a lui Stieg, de la început până la sfârşit, a fost 
un adevărat roman, pentru cunoaşterea căruia Eva, personajul 
principal al acestei saga intime, s-a decis să ne ofere câteva 
chei. Această femeie dintr-o bucată, fidelă şi idealistă, cum, de 
altfel, era şi Stieg, nu acceptă compromisul. Cei care o cunosc 


ştiu foarte bine acest lucru. Prietenii ei se pot baza pe ea, după 
cum se puteau baza şi pe cel care i-a fost alături în viaţă şi 
dincolo de moarte. Ceilalţi, care au ales căile trădării, acolo au şi 
fost părăsiţi, la fel cum ar fi făcut şi Stieg. 

Acum, Eva luptă pentru a obţine drepturile de proprietate 
intelectuală asupra operei iubitului ei. O face pentru el, cel 
căruia nu i-ar fi plăcut cu niciun chip ca trilogia Millennium, 
articolele împotriva rasismului, cărţile despre extrema dreaptă, 
textele de tinereţe să ajungă o simplă sursă de profit. Dacă 
solicitarea ei va fi acceptată, atunci va ridica şi vălul misterios 
care acoperă cel de-al patrulea volum, căruia i-a urmărit 
naşterea din interior, cum s-a întâmplat şi în cazul primelor trei. 
Astfel, cei îndrăgostiţi de Millennium, printre care mă număr şi 
eu, pot spera să îşi regăsească, într-o bună zi, eroii. Duşmanii lui 
Lisbeth Salander şi ai lui Mikael Blomkvist ar trebui să tremure 
de frică de pe acum. Titlul cărţii va fi: Răzbunarea zeilor. Să afle, 
aşadar, aceştia că Eva, mare dansatoare de salsa în faţa Celui 
fără de moarte, e gata să le încheie destinul prin scris şi să 
treacă astfel, dansând, peste cadavrele lor. 


Marie-Françoise Colombani 


C1 - CAFEA 

Sunt deseori întrebată dacă suedezii beau tot atâta cafea cât 
personajele din Millennium. Şi, într-adevăr, în Suedia se 
consuma multă cafea din moment ce suntem, după Finlanda, 
ţara cu cel mai mare consum de cafea din lume. Dacă nu ar 
trebui să existe decât o singură caracteristică în comun pentru 
Stieg Larsson şi Mikael Blomkvist, atunci aceasta ar putea fi 
impresionantul număr de ceşti de cafea băute zilnic. 

Dependenţa de cafea - şi la mine, şi la Stieg exista din 
copilărie. Incă de la cinci ani, vârstă la care, în general, se bea 
lapte, bunica lui Stieg îi dădea acestuia cafea de faţă cu toată 
lumea. Şi bunica mea făcea aceiaşi lucru, dar mai discret, 
fiindcă ar fi putut-o vedea mama. 

Pentru noi doi, cafeaua era un remediu extraordinar împotriva 
tuturor formelor de nefericire, mai mici ori mai mari. Sinonim al 
intimităţii, al convivialitaţii, al ospitalităţii, ne însoțea clipele 
fericite şi lungile, foarte lungile conversații pe care le purtam 
între noi sau cu prietenii noştri, în timpul celor treizeci şi doi de 
ani de viaţă în comun, îmi zic că am contribuit din plin la 
beneficiile aduse de industria cafelei! După ce am încercat toate 
reţetele de preparare, tot la cafeaua turcească ne-am întors. 
Acasă, aveam în permanenţă un ibric pe foc. 

Astăzi, doar pentru mine, nu mai fac cafea. E stupid să umpli 
cu apă doar o jumătate de ibric ori de cafetieră. In plus, 
jumătatea goală ar însemna că Stieg nu se mai uită la mine pe 
deasupra ceştii lui, cu ochii scânteind de curiozitate, ca ai unui 
copil în faţa unui cadou care urmează să fie scos din cutie. Că 
nu îl voi mai auzi spunând: „Haide, povesteşte. Şi aşa... Ce-ai 
mai făcut astăzi? Ce noutăţi ai mai descoperit?” 

În Millennium, Lisbeth Salander întrerupe brusc o conversaţie 
cu Mikael Blomkvist, zicând: „O să mă mai gândesc la chestia 
asta”. Prima oară când am citit propoziţia, am izbucnit în râs. De 
fiecare dată când Stieg şi cu mine aveam o neînțelegere 
serioasă, când ajungeam în impas întrucât refuzam să fiu de 
acord cu el, încheiam întotdeauna cu acele cuvinte, care 
însemnau că venise momentul să trecem la altceva, la o discuţie 
mai relaxată, mai plăcută. Pe loc, la respectivul semnal, unul 
dintre noi se ridica şi punea ibricul pe foc şi aşa ne împăcam. 

Astăzi, nu mai beau cafea singură acasă. 

Am trecut la ceai. 


Nu am vrut niciodată să scriu cartea aceasta, în care este 
vorba despre Stieg, despre viaţa noastră, dar şi despre cum este 
să trăiesc fără el. 

Mi-a fost răpit de un infarct pe 9 noiembrie 2004. O zi 
blestemată pentru mine, şi care nu a fost altfel nici pentru alţii, 
dacă privim la scara istoriei. Mă gândesc la 9 noiembrie 1938, 
dată la care, în timpul Nopţii de cristal, naziştii au mai făcut un 
pas către „soluţia finală”, agresându-şi concetăţenii evrei. Stieg 
a comemorat deseori victimele Nopţii de cristal, participând la 
diferite colocvii. În seara de 9 noiembrie 2004, susţinuse o 
conferinţă la sediul ABF (Arbentarnas Bildningsförbund - 
Asociaţia pentru Formarea Muncitorilor). 

Nu am fost lângă el în clipa în care a murit. Îmi făceam 
meseria de arhitect pe undeva prin Dalecarlia. Şi dacă aş fi fost 
de faţă, lucrurile ar fi stat altfel? Evident, nu voi afla niciodată 
răspunsul, dar îmi place să cred că da, fiindcă faptul de a fi 
împreună transforma radical fiecare dintre clipele vieţii noastre. 


„Stieg Millennium”, autorul romanelor polițiste de mare 
succes, s-a născut în iulie 2005, odată cu apariţia primului 
volum al trilogiei. De atunci, după cărţile lui s-au făcut filme 
pentru marele ecran ori pentru televiziune. 

Cu toate acestea, trilogia Millennium nu este decât un episod 
al vieţii lui Stieg şi, oricum, nu e opera capitală a vieţii sale. 

Stieg şi „industria Millennium” nu mă interesează. 

Cel la care mă gândesc eu este omul care mi-a fost alături 
toată viaţa, omul care a fost una cu mine clipă de clipă. Cel de 
care sunt profund îndrăgostită, împreună cu care am străbătut 
drumul vieţii timp de treizeci şi doi de ani. Bărbatul tandru, 
entuziast, glumeţ, dedicat trup şi suflet, generos... jurnalistul, 
feministul, militantul, iubirea vieţii mele, 

Pierzându-l, am pierdut o mare parte din mine însămi. 


Acest Stieg s-a născut la 15 august 1954... 


C2 - COPILĂRIA 

În Bărbaţi care urăsc femeile, primul volum al trilogiei 
Millennium, Mikael Blomkvist descoperă o fotografie făcută în 
ziua dispariţiei lui Harriet Vanger, la defilarea organizată cu 
ocazia Sărbătorii Copiilor din Hedeby, partea veche a satului 
Hedestad. Pentru a încerca să obţină informaţii despre ziua 
respectivă şi, totodată, pentru a înţelege ce ar fi putut-o 
înspăimânta pe adolescentă, Blomkvist porneşte în căutarea 
cuplului de turişti care fotografiaseră scena, cu patruzeci de ani 
mai înainte. Cercetările îl duc în nordul Suediei, mai întâi la 
Norsjö, apoi la Bjursele, în regiunea Văsterbotten. Alegerea unor 
astfel de coordonate geografice poate părea bizară, fiindcă este 
vorba despre nişte locuri îndepărtate, foarte puţin cunoscute 
chiar şi de către suedezi. În schimb, lui Stieg îi erau familiare, 
fiindcă acolo a ajuns în 1955, la bunicii din partea mamei. 
Părinţii lui, Erland Larsson şi Vivianne Bostrom, prea tineri 
pentru a-l putea creşte aşa cum se cuvenea, l-au lăsat la bunici 
şi s-au mutat departe, în sud, la circa o mie de kilometri. În 1957 
s-au mutat din nou, la Umeå (se pronunţă „Umio”), un orăşel 
aflat la două sute de kilometri de Norsjö. 

Pentru Stieg, a vorbi despre locurile acelea şi a le face 
cunoscute era o modalitate de a aduce un omagiu micii 
comunităţi în care trăise cele mai frumoase clipe ale copilăriei şi 
a-i mulţumi pentru valorile pe care i le transmisese. 


Stieg locuia împreună cu bunicii într-o căsuţă de lemn, la 
marginea pădurii, având doar o bucătărie şi o singură cameră, 
fără apă, electricitate ori WC. Genul acesta de locuinţă, 
asemănător fermelor familiale, este tipic satului suedez. Odată 
cu timpul, în astfel de case erau mutaţi bătrânii atunci când 
noua generaţie prelua activităţile gospodăriei. Pereţii casei 
bunicilor erau prost izolaţi, spaţiile dintre scânduri fiind probabil 
umplute cu rumeguş, aşa cum se făcea pe vremea aceea. 
Încălzirea se limita la soba cu lemne şi plită de tuci, pe care 
bunica pregătea mâncarea. larna, temperatura de afară putea 
cobori până la minus 37 de grade, iar oamenii aveau parte de 
lumină cel mult o jumătate de ceas pe zi. Pe o asemenea vreme, 
Stieg se ducea la şcoala folosind o pereche de schiuri de fond, la 
lumina lunii. Împins de curiozitatea lui naturală, explora cu 
aviditate pădurile, lacurile şi drumurile, întâlnind tot felul de 


oameni şi de animale. Viaţa era foarte grea şi trebuia să dai 
dovadă de multă ingeniozitate pentru a reuşi să supravieţuieşti. 
Dar un asemenea mod de a trăi forma indivizi autonomi, 
descurcăreţi, generoşi şi solidari. Precum Stieg. 

Severin, bunicul lui Stieg, fusese, după cum îmi povestea 
acesta, un comunist antifascist care, în timpul celui de-al Doilea 
Război Mondial, ajunsese într-un lagăr, alături de alţi membri ai 
rezistenţei. După război, militanţii la care mă refer au fost cu 
greu acceptaţi de societate. Acest episod al istoriei suedeze, 
trecut sub tăcere la vremea respectivă, nu este prea bine 
cunoscut nici în ziua de azi. În 1955, Severin pleacă din 
Skelleftehamn, unde lucra la o uzină, şi se mută cu soţia şi 
micuțul Stieg în căsuţa de lemn. Repara biciclete, motoare şi 
muncea cu ziua pe la fermele din vecinătate pentru a-şi 
întreţine familia. Lui Stieg îi plăcea să îl însoţească la pescuit şi 
la vânătoare. La începutul volumului Bărbaţi care urăsc femeile, 
Mikael Blomkvist accepta propunerea lui Henrik Vanger, unchiul 
lui Harriet Vanger, de a se muta în „locuinţa pentru musafiri”, nu 
departe de Hedestad. Suntem în plină iarna şi ne sunt descrise 
„florile de gheaţă (...) de pe ochiurile de geam ale ferestrelor, 
formate pe dinăuntru”. Erau aceleaşi pe care Stieg le privea, 
fascinat, în casa bunicilor, iscate de aburii respiraţiilor şi de 
vaporii ce ieşeau din cratiţele cu apă care fierbeau în 
permanenţă pe plită. Nu a uitat nicicând acea imagine 
extraordinară, dar nici frigul, despre care putea vorbi fiindcă 
într-adevăr îl trăise. A cunoscut o copilărie grea. Dar fericită, 
veselă şi plină de iubire. 

Din fotografiile alb-negru îmi zâmbeşte un băieţel aflat între 
doi adulţi pe care îi amuzase să se deghizeze în faţa 
obiectivului. Şi care îl convinseseră că nimic nu era imposibil în 
viaţa. De unde şi disprețul lui absolut pentru goana după bani. 
Bunicul său era proprietarul unui vechi Ford Anglia, al cărui 
motor reuşise să îl repare graţie, probabil, talentului său de 
mecanic şi pasiunii pentru micile activităţi manuale, şi care este 
acelaşi cu cel înmatriculat AC, la Văsterbotten, căutat de Mikael 
în speranţa că l-ar putea duce la Harriet Vanger. Pentru a scrie 
Millennium, Stieg folosea mii de asemenea mici detalii luate din 
propria viaţă, dintr-a mea, dintr-a noastră. 


În decembrie 1962, Severin Boström, bunicul lui Stieg, a murit 


subit, din cauza unui infarct (la cincizeci şi şase de ani, ca şi fiica 
lui, mama lui Stieg). Bunica a mai rămas încă şase luni 
împreună cu nepotul în căsuţa de lemn, apoi, fiindcă nu mai 
putea să-l crească în locuinţa aceea izolata, a plecat lângă 
Skellefteå, în comitatul Västerbotten; până la moartea ei, în 
1968, Stieg a vizitat-o în fiecare vară. 

Astfel, lumea fericită şi lipsită de griji a lui Stieg a dispărut în 
mod brutal. La aproape nouă ani, a ajuns iarăşi lângă părinţii lui, 
Erland şi Vivianne, la Umeå, şi lângă fratele lui mai mic, Joakim, 
născut în 1957. Abia dacă-i cunoştea. Stieg vorbea mult despre 
bunici, dar mai niciodată despre părinţi. Cu toate acestea, după 
câte mi-au povestit prieteni apropiaţi ai bunicilor lui, Vivianne se 
dusese de mai multe ori să îşi vadă băiatul când acesta era încă 
foarte mic. În toamna lui 1963, Stieg intră în clasa întâi la şcoala 
elementară din oraş, iar viaţa i se schimbă complet. Mediul 
urban îi este necunoscut, ca să nu spunem de-a dreptul ostil. 
Dacă până atunci locuise într-o casă aflată în mijlocul naturii, de 
unde putea pleca şi unde se putea întoarce fără vreo 
constrângere, acum trăia închis într-un mic apartament din 
centrul oraşului. Trecerea de la natură la bitum a fost dureroasă. 
Părinţii săi lucrau toată ziua. Uneori nici nu îi vedea pe acasă, pe 
când bunicii fuseseră mereu la dispoziţia lui. Ritmul existenţei 
era mai strict, impus, funcţionând conform unui orar regulat. 

La origine, prenumele lui Stieg se scria fără litera „e”. Nu ştiu 
când a adăugat-o, fiindcă personal numai aşa l-am văzut scris. 
În Umeå trăia şi un alt Stig Larsson. Legenda spune că erau tot 
timpul confundați, aşa că au tras la sorţi cine să îşi schimbe 
prenumele. Ceea ce ştiu este că, după numeroase scrisori pe 
care i le-a trimis biblioteca orăşenească pentru a solicita 
înapoierea cărţilor împrumutate de către celălalt Stig, s-a 
hotărât să adauge „e”-ul în prenume. M-a distrat de fiecare dată 
să observ cum unele persoane spun tot felul de anecdote 
despre Stieg, de parcă ar fi fost martore la respectivele 
întâmplări sau le-au auzit personal din gura lui, deşi eu sunt 
singura fiinţă căreia i le-a povestit, drept pentru care sursa lor 
sunt interviurile acordate de mine. 

La şaptesprezece ani, Stieg părăseşte căminul părintesc 
pentru a se muta într-o mică garsonieră aflată în subsolul 
imobilului unde locuia familia lui. În afară de faptul că pur şi 
simplu nu se simţea fericit, nu ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat 


în toţi acei ani. Am însă senzaţia că încă de pe atunci nu i-a mai 
păsat de propria sănătate, pe care şi-a neglijat-o. De parcă nu ar 
fi avut nici cea mai mică importanţă. De parcă el însuşi ar fi fost 
lipsit de importanţă atât pentru sine, cât şi pentru ceilalţi. 

Cu excepţia rarelor momente când se dedica preocupărilor 
nautice, Stieg, ca şi Mikael Blomkvist, nu se prea omora cu 
sportul, mâncând orice, fumând şi bând extrem de multă cafea, 
după cum am mai spus-o. Ceea ce, împreună cu stresul, a 
contribuit, fără îndoială, la dispariţia sa prematură. 

După ce ne-am cunoscut, în 1972, Stieg nu s-a mai întors 
decât o singură dată în casa în care copilărise, în toamna lui 
1996. 

Impreună cu fratele şi sora mea, deţin şapte hectare în 
comitatul Västerbotten, acolo unde se află şi localităţile Norsjö şi 
Bjursele. Proprietatea, care aparţine de mai multe generaţii 
familiei mele, este parţial împădurită. Prin anii 1990, am mers 
acolo împreună cu Stieg de două ori pentru a curăța suprafaţa 
de pădure care ne revenea. A doua oară, în 1996, am petrecut 
acolo mai multe zile printre tăuni şi şerpi, muncind din greu, 
însă mulţumiţi că scăpaserăm de activităţile de birou şi că 
puteam face efort fizic. Vecinii noştri din Onnesmark erau curioşi 
să afle mai multe despre copilăria lui Stieg, drept pentru care, 
când ne-am terminat treaba, ne-am dus să vedem căsuţa 
bunicilor. _ 

Era încuiată. Stieg şi-a lipit nasul de geam. lnăuntru nu se 
schimbase nimic. 

— E exact ca atunci! Uită-te: acolo dormeam, cu bunicul. Şi a 
rămas tot aceeaşi soba cu plită! Imi aduc aminte că dimineaţa 
era rece şi îngheţam înăuntru. 

Examina flecare metru pătrat, fiecare copac, fiecare piatră, 
fiecare movilă de pământ... Încet-încet, amintirile se întorceau. 
Era emoţionat, iar eu, tulburată. Nu-l mai văzusem niciodată 
aşa. Până şi vocea i se schimbase. Era mai gravă, mai caldă, şi 
Stieg vorbea blând, în şoaptă, aproape. Din cauza întrebărilor 
noastre, spunea o poveste după alta. Când a venit şi vremea să 
plecăm, a început să repete întruna: 

— Incă o clipă, încă o clipă... 

Fiindcă nu mai reuşea să se smulgă din acel loc. Cum se făcea 
tot mai târziu, m-a privit rugător: 

— Eva, n-am putea cumpăra noi casa asta? 


— lubitule, e la o mie de kilometri de Stockholm! E prea 
departe! Nu am putea veni aici prea des. Aşa că, fără bani şi 
timp ca să avem grijă de ea, va ajunge o ruină. 

Mi-a răspuns şoptit, cu o infinită melancolie: 

— Bine, dar... asta e tot ce am şi eu... 

Părea invadat de o tristeţe uriaşă, copilărească, de parcă, 
proiectat cu treizeci de ani înapoi, ar fi fost încă o dată smuls din 
propriile-i rădăcini. Am rămas multă vreme tăcuţi, gândindu-ne 
fiecare la asta. Apoi, a spus resemnat: 

— E imposibil... 

Şi am plecat cu inima grea. 

Am făcut multe fotografii cu acea căsuţă. Mai târziu, am 
construit un colaj din ele, pe care l-am înrămat şi i l-am dăruit. A 
fost atât de bucuros, încât l-a pus deasupra patului. 

Am vorbit de multe ori despre călătoria aceea ce despre o 
clipă magică. În vara lui 2004, după ce predase cele trei volume 
din Millennium, ne făceam o groază de planuri de viitor. Astfel, 
ne închipuiam - mă voi referi mai departe la acest subiect - 
„Mica noastră cabană pentru scris”, pe care doream să ne-o 
construim într-o insulă. O desena fiecare după gustul lui şi apoi 
ne confruntam proiectele aşezaţi unul lângă altul pe canapea, 
sorbind din ceştile cu cafea. 

Mă uitam adesea la fotografiile căsuţei de lemn şi aveam de 
gând să îi fac o surpriză, reproducând intrarea şi uşile în alb şi 
albastru. 


C3 - MAMELE NOASTRE 

Cineva a observat că în Millennium, cu excepţia surorii lui 
Mikael, nu există nicio mamă în sensul clasic al cuvântului şi, de 
altfel, nici vreo familie tradiţională. Mama lui Lisbeth Salander n- 
a ştiut cum să îşi apere fiica pe vremea când aceasta a fost 
mică. A rămas pasivă în faţa violenţei soţului, Zala, deschizând 
porţile unei întregi tragedii. În urma leziunilor cerebrale 
provocate de loviturile primite, şi-a sfârşit zilele relativ tânără, 
într-un sanatoriu. Cât despre femeile din familia Vanger, acestea 
sunt încă şi mai rele, mame denaturate, precum Isabella 
Vanger, mama Harrietei şi a lui Martin; aceasta ştia că bărbatul 
îi abuzează fiul, care, la rândul lui, îşi viola sora, însă pe Isabella 
„nu o interesau toate astea”. În cel mai bun caz, femeile din 
trilogia Millennium sunt fie indiferente, fie nu au copii, ca Erika 
Berger. 

Dacă stăm să ne gândim, nu este o întâmplare. Stieg, ca şi 
mine, am fost crescuţi, în absenţa mamei, de către bunici. Or, 
nici cea mai blândă şi mai grijulie bunică, aşa cum au fost 
bunicile noastre, nu poate ţine loc de mamă. 

O altă consecinţă a acestei situaţii, de a creşte alături de 
generaţia dinaintea celei a părinţilor noştri, este că am copilărit 
parcă în secolul al XIX-lea, într-o epocă prea puţin atinsă de 
evoluţia moravurilor. Ne-au fost transmise valori morale de 
altădată, stricte, severe, uneori greu de înghiţit. Pentru noi, 
aşadar, nu banii şi reuşita socială erau coordonatele unei bune 
reputaţii, ci respectarea cuvântului dat şi cinstea. Reguli ce nu 
puteau fi încălcate. 

Stieg şi cu mine aveam multe în comun. Semănam şi ca mod 
de a gândi, şi ca mod de a reacţiona, lucru care ne amuza, însă 
nu ne mira, din moment ce aveam aceleaşi rădăcini. 

Am văzut lumina zilei pe 17 noiembrie 1953, la Lövånger, la o 
sută de kilometri nord de Umeå. Sunt cea mai mare dintre cei 
trei copii ai părinţilor mei, între naşterile cărora nu s-a scurs mai 
mult de un an. Tata şi mama s-au despărţit când eu aveam 
şapte ani, iar noi, copiii, am rămas alături de tata şi bunicii din 
partea lui, la ferma pe care o deţineau. Tatei nu-i plăcea să 
lucreze alături de aceştia. Deşi îşi întrerupsese studiile pe când 
avea numai treisprezece ani, reuşise totuşi să ajungă jurnalist la 
un ziar local. Dacă ar fi locuit la oraş, părinţii mei, care se 
căsătoriseră din dragoste, ar fi putut trăi toată viaţa împreună. 


Mama, Gudru, absolvise un liceu tehnic şi, pe când încă nu se 
măritase, era secretară într-o uzină metalurgică. Bunica sperase 
o vreme că nora va fi de folos la fermă, dar a înţeles că nu avea 
să se adapteze vieţii la ţară. Pentru ea, a purta taioare şi tocuri 
înalte şi a-ţi ruja buzele nu avea nicio legătură cu viaţa unei 
ţărănci cumsecade. De altfel, bunica era de părere că toate 
acele lucruri erau fără rost. Mie, în schimb, mama mi se părea 
frumoasă şi plină de viaţă. Divorțul părinţilor mei a fost 
groaznic, iar cele două familii s-au despărţit într-un mod violent, 
mai ales că, lucru extrem de rar pe vremea aceea, tata a obţinut 
custodia copiilor. A argumentat că are serviciu, casă şi că bunicii 
vor avea grijă de noi. Cred că a jucat un rol important şi faptul 
că tata era membru al Partidului Liberal şi cunoştea persoane 
influente din regiune. 

Mama a plecat singură la Stockholm, unde, după ce a urmat 
un curs de formare profesională, a devenit infirmieră. In ultimii 
treizeci şi unu de ani nu am văzut-o decât de şase ori. Nu s-a 
mai măritat niciodată şi a murit de cancer în 1992, de Crăciun, 
Tata a murit în 1977. Dacă bunica din partea tatălui, o femeie 
drăguță şi cinstită, socotea că fiul ei nu făcuse deloc o alegere 
potrivită când se căsătorise cu mama, în schimb, el nu a 
încercat niciodată să o împiedice să ne vadă. Nu înţeleg ce s-a 
petrecut însă în mintea mamei mele. Cred că era o fiinţă 
sensibilă şi fragilă din punct de vedere psihic. A suferit mult din 
cauză că a fost despărțită de propriii copii, numai că distanţa şi 
lipsa de mijloace materiale nu i-au permis să procedeze altfel 
decât a făcut-o. În 1961, când am pierdut-o în urma divorţului, 
am pierdut definitiv şi întreaga noastră familie pe linie maternă. 

A fost momentul în care m-am simţit complet abandonată, ca 
şi Stieg, în 1962, când a fost luat de la bunici. 


Încă de la început, Stieg şi bunica mea au ţinut mult unul la 
altul, respectându-se reciproc. Ea zicea despre el că e „un om 
de bine”, el despre ea că e „fabuloasă”. Trebuie spus că era 
într-adevăr o femeie de mare caracter. Ca şi tatăl ei care, după 
ce navigase timp de douăzeci şi unu de ani pe toate mările şi 
oceanele lumii, se făcuse fermier pentru a se putea însura cu 
tânăra sa logodnică, de care era foarte îndrăgostit. Bunica avea 
un fel al ei de a spune „uite ce cred eu...” care ne obliga să ne 
gândim de două ori înainte de a ne apuca să facem un anumit 


lucru. Cele patru cuvinte lăsau să se înţeleagă: „Bun, faci ce vrei 
tu, dar îţi asumi toată răspunderea”. 

Când l-am cunoscut pe Stieg. Vivianne, mama sa, mi-a 
devenit un fel de înlocuitor de mamă. Era o femeie puternică. 
Aidoma bunicii mele, ea conducea treburile familiei. O admiram 
mult. Administrându-şi propriul magazin cu haine de gata, voia 
să schimbe societatea şi, spre stupefacţia baronilor locali, a fost 
aleasă consilier municipal pe listele Partidului Social-Democrat. 

— Nu e niciun secret, spunea amuzată. Toată lumea care 
intră în magazin, până la urmă, ajunge să mă cunoască! 

Ceva mai târziu, când a fost aleasă şi în comisia de urbanism 
a municipalităţii, am mai avut în comun un domeniu, fiindcă eu 
sunt de meserie arhitect. 

Stieg semăna mult cu Vivianne, inclusiv în felul de a se 
implica într-o problemă anume. Se simţea legat de ea, dar nu ca 
de o mamă, ci ca de o persoană foarte apropiată. Cu celelalte 
rude se comporta de parcă ar fi fost vorba despre o familie de 
adopţie. Incepând din 1977, când ne-am mutat la Stockholm, n- 
am mai parcurs prea des cei o mie de kilometri care ne 
despărţeau de Umeå. Uneori, vara, părinţii lui Stieg ne lăsau la 
dispoziţie casa lor de vacanţă de la Onnesmark, din apropierea 
oraşului meu natal, casă care, printr-o întâmplare neobişnuită, 
fusese construită de fratele bunicului meu din partea tatălui. 
Prin anii 1980 am sărbătorit câteva Crăciunuri la Umeå, cu 
părinţii lui Stieg, însă de cele mai multe ori petreceam 
Crăciunul, Paştele şi Sfântul lon împreună cu familia mea. Apoi, 
Vivianne s-a îmbolnăvit de cancer la sân. In august 1991, 
întorcându-se de la spital, unde îşi făcuse tratamentul, a suferit 
un de anevrism. Am sărit imediat în avion, pentru a-i fi la 
căpătâi. Deşi era inconştientă, am rămas mult timp lângă ea. O 
tineam de mână şi îi vorbeam încet despre Stieg, despre 
planurile noastre, despre griji... de parcă totul ar fi fost normal. 
Simţeam că mă auzea. A doua zi a murit. Ne aşteptase. La fel 
ca, şase luni mai târziu, mama mea, a cărei luptă extraordinară 
împotriva cancerului pulmonar, care urmase, în cazul ei, tot unui 
cancer la sân, uimise întreg personalul clinicii pentru îngrijire 
paliativă, unde fusese internată. O revăd şi acum, aşezată în 
balcon, învelită cu o pătură, fumând şi tuşind. Incepând din 
august 1992, fratele meu şi cu mine am făcut cu schimbul la 
spital. Sora mea, care locuia la Londra, nu putea sosi înainte de 


Crăciun. Şi mama a rezistat. A murit abia la sfârşitul lui 
decembrie, când toţi trei copiii i-am fost alături. Astfel, şi mama 
mea, şi a lui Stieg au hotărât ele momentul în care să se 
despartă de această lume. 

Nu şi Stieg. El a fost atacat prin surprindere. 


Chiar şi după ce ne-am cumpărat apartamentul din 
Södermalm, în 1991, sărbătorile tot la Stockholm le-am 
petrecut, împreună cu fratele şi cu sora mea. Tatăl lui Stieg 
apărea din când în când cu noua lui prietenă, Gun. În funcţie de 
problemele de la serviciu, stăteam împreună la o cafea sau 
ieşeam să cinăm în oraş. Erland insista ca Stieg să treacă să îşi 
vadă fratele măcar şi pentru câteva clipe atunci când ne 
duceam în nord să îngrijim pădurea din jurul micii cabane pe 
care o deţineam împreună cu sora şi cu fratele meu. Numai că 
între cei doi fraţi legătura era ca şi inexistentă. Din această 
cauză, nu am fost la nunta lui Joakim şi la nicio petrecere din 
familia acestuia. Stieg expedia subiectul, explicându-i lui Erland 
că nu avea timp. Totuşi, îmi amintesc că am mai băut din când 
în când câte o cafea cu Joakim şi cu ai lui, pentru a-i face 
plăcere lui Erland, când eram în trecere prin Umeă. Evident, 
fratele lui Stieg nu îşi mai aminteşte toate acestea, din moment 
ce a declarat presei că aveau relaţii deosebit de strânse. În 
treizeci de ani nu a venit decât de două ori pe la noi, o dată la 
sfârşitul anilor 1970 şi apoi la înmormântarea lui Stieg. În 
schimb, ne vedeam foarte des cu fratele şi cu sora mea, care au 
fost adevărata noastră familie. Eu, fiindcă îmi pierdusem şi 
părinţii, şi bunicii, iar cu familia din partea mamei nu aveam 
niciun fel de legătură, Stieg, fiindcă nu se simţea apropiat de 
familia lui biologică. 


C4 - ÎNTÂLNIREA 

În toamna lui 1972, luam parte alături de sora mea, Britt, la 
întâlnirea de susţinere a Frontului Naţional pentru eliberarea 
Vietnamului (FEN), la Mimerskolan, în Umeå. Era pentru prima 
oară când mă duceam la o manifestaţie. Tata vota cu liberalii, 
dar angajarea lui politică nu mergea mai departe de atât. Cât 
despre mine, mă mulţumeam cu un anume nivel al conştiinţei 
politice, fără a depăşi respectivul stadiu. Războiul din Vietnam 
însă mă revolta încă de la paisprezece ani, şi acum, că 
terminasem liceul, consideram că venise vremea să mă mai 
intereseze şi altceva în afara şcolii şi a diplomelor. 

La intrare se afla un ins înalt, slab şi cu tenul foarte închis, cu 
privire caldă şi tot numai un zâmbet. Primea fiecare participant 
cu un tonic: „Bine aţi venit!”. Era Stieg. Abia împlinise 
optsprezece ani, iar eu, nouăsprezece. Ne-a pus mai multe 
întrebări mie şi lui Britt, iar când a aflat că suntem din Haga, din 
cartierul Umeă, ne-a luat imediat în grupul pe care îl organiza 
personal. Mai târziu, mi-a mărturisit că îşi pusese în gând să nu 
lase să-i scape ocazia! 

Astfel am devenit o militantă, alături de el. Lipeam afişe, 
mergeam din uşă în uşă pentru a vinde ziare sau pentru a 
strânge bani, şi aşa stăteam foarte mult de vorbă. Cum de 
putea avea loc un asemenea război imperialist? Stieg era 
vorbăreţ, interesat de toate, generos, preocupat de valorile 
morale... Un intelectual cam nepăsător, dar absolut irezistibil. 
Mă fascina. Discursurile lui nu conţineau nimic teoretic. Vorbea 
cu pasiune, făcând gesturi ample şi, în acelaşi timp, era de-a 
dreptul hazliu. A face politică alături de el nu însemna ducerea 
la bun sfârşit a unei sarcini anume, aşa cum îmi închipuiam, ci o 
adevărată plăcere, lucru rar în mediul nostru auster. Opiniile 
noastre erau deseori asemănătoare, altfel decât ale 
susținătorilor FEN, în general maoişti, ale căror discursuri erau 
autoritariste şi lipsite de realism. Noi nu eram ca ei. 

Ideile lui Stieg mi se păreau atât de interesante, încât l-am 
îndemnat să le treacă pe hârtie. În Suedia, până şi cele mai mici 
ziare au în paginile lor de „Cultură” un loc pentru opiniile 
cititorilor. Tata, care era jurnalist, l-ar fi putut ajuta, numai că 
Stieg, care nu avea deloc încredere în el, mă refuza sistematic. 
Tot bătându-l la cap, până la urmă a cedat. Atât de încântat a 
fost când şi-a văzut publicat cel dintâi articol, încât cred că 


atunci s-a născut vocaţia sa jurnalistică. A dat examen la Şcoala 
de jurnalism, dar a picat, ceea ce era şi normal, din cauza 
vârstei. Ar mai fi putut să încerce, aşa cum făceau cei mai mulţi 
dintre candidaţi, dar n-a mai vrut. Îşi pierduse din nou 
încrederea în propriile-i forţe. 

Cât despre mine, interesată de doctrina maoistă, luam parte 
la anumite întâlniri, ba chiar la cursuri de introducere în 
respectiva doctrină. Era ceva la modă pe vremea aceea. Cum 
sunt o fiinţă raţională, căutam răspunsuri la întrebări. Însă nu 
acolo urma să le găsesc. Argumentele maoiştilor erau cam 
subţiri, cam lipsite de substanţă, ba chiar infantile, ca şi când 
problemele economice s-ar fi putut rezolva hotărându-te să 
păşeşti pe apă! A fost momentul în care au apărut în scenă 
troţkiştii, făcând, o vreme, front comun cu maoiştii, până la a 
deţine acelaşi cont bancar în care strângeau fonduri pentru 
Vietnam. Mi s-a părut un demers extraordinar. În sfârşit, luptam 
cu toţii pentru acelaşi ţel. Dar, vai, fiecare revoluţionar dorea să 
facă propria lui revoluţie, iar luptele interne pentru putere nu au 
întârziat să apară. Intr-o zi, ni s-a solicitat să găsim bani pentru 
susţinerea khmerilor roşii din Cambodgia, la care am cerut să mi 
se descrie politica pe care o fac respectivii, dacă tot trebuia să-i 
susţin. Răspunsul a căzut ca un trăsnet: „Nu mai pune întrebări! 
Execută ordinul!” În acel moment, Stieg şi cu mine am 
abandonat operaţiunea de colectare de fonduri, iar eu am 
părăsit mişcarea de solidaritate cu Vietnamul. 

Şi atunci m-am întors spre cei numiţi „trădătorii”, spre 
troţkişti. Mi se păreau mai democratici cu sistemul lor care 
aproba multipartitismul, pe când maoiştii funcționau sub semnul 
dictaturii. Stieg a ales să rămână cu cei din urmă. Tot anul care 
a urmat şi în care încă nu ne mutaserăm împreună, nu am 
încetat să ne certăm groaznic din cauza celei mai bune metode 
de a construi fericirea popoarelor. Era înfiorător. Deseori totul se 
termina cu crize de plâns. Mi se părea un idiot, pierdut în visuri 
şi rupt complet de realitate. Locuiam, pe vremea aceea, într-o 
cameră studenţească. Fusesem acceptată la Politehnică, la 
Göteborg, dar, cum îmi doream să rămân cu Stieg la Umeå, mă 
înscrisesem şi acolo, la matematică şi la istorie economică. Stieg 
stătea într-o garsonieră. Când ne-am cunoscut, tocmai încheiase 
nişte studii de scurtă durată care îi permiteau să aibă un 
serviciu, dar nu şi să urmeze nivelul universitar de învăţământ. 


Poate că o fi fost şi din cauza influenţei mele, cert e că s-a întors 
la liceu şi, după doi ani, şi-a luat bacalaureatul. Încăpăţânat cum 
era, nici nu m-a mirat că a reuşit. 

Ca să se întreţină, făcea tot felul de munci: ucenic lăcătuş, 
vânzător de ziare, pădurar, spălător de vase într-un restaurant 
etc. In pofida neînțelegerilor asupra mersului lumii, ştiam să ne 
separăm povestea de dragoste de angajarea politică a fiecăruia, 
aşa că ne-am mutat împreună, într-un apartament mai mare, 
unde stăteau şi sora mea, şi alţi prieteni. 

Ceva mai târziu a trecut şi Stieg de partea troţkiştilor. Fiind 
mai veche decât el în cadrul mişcării, am primit 
responsabilitatea formării politice a grupului de tineri din liceul 
în care Stieg se pregătea pentru bacalaureat. Acum, rolurile se 
inversaseră. Eu eram profesorul, şi el elevul. 

Cam în perioada aceea, mişcarea troţkistă a cerut studenţilor 
să devină proletari şi să intre în lumea muncitorească. O celulă 
a fost creată la uzinele Volvo. Numai că prietenii mei muncitori 
erau categorici: „Noi nu am putut şi nici nu am avut de ales 
dacă vrem să ne continuăm studiile ori nu. Tu, da. Aşa că, du-le 
până la capăt!” Eram complet de acord cu ei. Eram prima 
generaţie care beneficiase de un împrumut de la stat pentru 
studiile superioare, aşa că nu era să ratăm totul, nu? În plus, eu, 
care nu proveneam din mediul burghez, ci din clasa ţărănească, 
ştiam foarte bine ce înseamnă proletariatul, aşa că nu 
înţelegeam în ce măsură ar fi putut fi în interesul societăţii 
intrarea mea sistematică în mediul muncitoresc. Tinerii de la 
oraş se duceau cu regularitate, cu ghirlande în jurul gâtului şi 
haine făcute de ei, pentru a trăi în mici comunităţi şi pentru a se 
transforma în ţărani. Noi, care de acolo veneam, ne uitam la ei 
ca la un film, la cinema! 

In cadrul cursurilor de ştiinţă politică pe care le ţineam, 
plecam chiar de la viaţa pe care o trăiau tinerii pentru a-i 
provoca să gândească. Şefii ar fi vrut să le impun teoria fără a 
mai lăsa loc dialogului. Eram în 1976. În consecinţă, am fost 
dată afară şi înlocuită cu cineva mai „roşu”, aşa că i-am părăsit 
şi pe troţkişti. Nu şi Stieg. A rămas în organizaţie până târziu, 
prin anii 1980, dar nu atât pentru practica propusă de aceasta, 
cât pentru latura teoretică. Pentru el însemna o modalitate de a 
continua un dialog politic şi intelectual care îl pasiona. Totodată, 
a scris fără să fie plătit şi semnând cu numele lui mai multe 


articole pentru /nternaționalul, organul oficial de presă al 
mişcării. 

In Fata care s-a jucat cu focul, Lisbeth Salander este bănuită 
de asasinarea jurnalistului Dag Svensson, a cărui carte despre 
reţeaua de prostituție din Europa de Est fusese publicată în 
revista Millennium, şi a prietenei acestuia, Mia Bergman, 
criminalistă specializată în traficul de carne vie. Lisbeth 
descoperă că este căutată văzându-l la televizor pe Peter 
Teleborian, medicul-şef al clinicii de pedopsihiatrie de la Sankt 
Stefan, din apropiere de Uppsala, unde a fost spitalizată mai 
bine de doi ani. Cu această ocazie, observă că niciun ziar nu 
face referire la metoda medicului de a închide pacienţii agitaţi, 
greu de stăpânit, în încăperi „lipsite de stimuli”, metodă pe care 
o compară cu cea utilizată pentru deţinuţii politici în timpul 
proceselor de la Moscova, din anii 1930, explicând că faptul de 
„a expune prizonieri la privarea senzorială este considerată, prin 
convenţia de la Geneva, drept un procedeu inuman”. Era o 
chestiune pe care o cunoşteam foarte bine şi Stieg, şi eu. 
Citisem mult în domeniu, în anii aceia. Pentru Stalin, oponenții 
politici erau trădători. Îi făcea să dispară fizic, ba chiar şi din 
fotografii, din cărţi, din orice formă de mărturie documentară, în 
aşa fel încât se ajungea la o revizuire totală a istoriei. „Procesul 
de la Moscova” era, pentru noi, o expresie obişnuită. 

A utiliza aceleaşi cuvinte, a avea aceleaşi gesturi, aceleaşi 
dorinţe sunt caracteristici ale oamenilor care s-au cunoscut 
foarte devreme şi care, formând un cuplu, în definitiv, au 
crescut împreună. 

Cu toate acestea, e greu de explicat acum în ce măsură Stieg 
şi cu mine am simţit încă de la început că eram făcuţi unul 
pentru celălalt. Vreo zece ani mai târziu scria: „Încetasem să 
mai cred că e cu putinţă. Nu-mi închipuiam că voi întâlni pe 
cineva ca tine, care să mă înţeleagă atât de bine”. Cât despre 
mine, mi-am dat seama pe loc că bărbatul acela va pune cap la 
cap puzzle-ul care era viaţa mea şi că va face din mine o 
persoană mai matură. Numai că, în acelaşi timp, faptul că ne 
întâlneam era şi solicitant. Cine poate accepta liniştit ca viaţa şi 
„eul” lui să fie redefinite complet? Este un sentiment care 
provoacă angoasă, ca şi ideea că universul este infinit. Uneori 
încerci să te întorci, să iei o anume distanţă. Numai că atracţia 
dintre noi era mult prea puternică. Ne era frică, dar eram în 


acelaşi timp subjugaţi unul de altul. 

Timp de treizeci şi doi de ani am avut mereu ceva să ne 
spunem, să ne povestim, să explorăm, să împărţim, să citim, să 
căutăm, să combatem, să construim... împreună. 

Şi ne-am şi distrat mult. Fiindcă el era foarte amuzant. 

Era un bărbat tandru, comunicativ. Un adevărat ursuleţ de 
pluş. 

Alături de Stieg am înţeles ce înseamnă acela „suflet 
pereche”. 


C5 - CĂLĂTORIA ÎN AFRICA 

În februarie 1977, la douăzeci şi doi de ani, Stieg şi-a împlinit 
unul dintre visuri: plecarea în Africa. 

Pentru a-şi putea plăti călătoria, a muncit din greu timp de 
şase luni la fabrica de cherestea din Hörnefors. Care să fi fost 
scopul călătoriei? Nu mi-a explicat niciodată în amănunt şi a 
avut dreptate să nu o facă. Ştiam doar că pleca în misiune 
pentru cea de-a patra Internaţională, organizaţia comunistă 
fondată în 1938 de Troțki, în Franţa, ca urmare a excluderii şi 
represiunii la care au fost supuşi oponenții lui Stalin din 
Internaționala a treia. Misiunea lui Stieg era de a intra în 
legătură cu anumite grupuri implicate în războiul civil care făcea 
ravagii în Etiopia. Probabil trebuia să le remită nişte bani şi (sau) 
nişte documente. Era o acţiune riscantă. Stieg mi-a povestit mai 
târziu că, doar din pură întâmplare, ajunsese să îi înveţe pe cei 
din milițiile cu care intrase în contact să utilizeze mortiera, lucru 
pe care, la rândul lui, îl învățase în timpul stagiului militar. 
Armele fuseseră furnizate de către Uniunea Sovietică, erau 
ascunse pe nişte dealuri din Eritreea şi trebuiau să ajungă la un 
pluton de femei. Era hotărât şi să scrie articole despre 
continentul african, care îl pasiona şi unde evenimentele se 
precipitau. Numai că, între luna februarie, când a plecat, şi iulie, 
când s-a întors, niciun ziar nu i-a acceptat subiectele propuse. 
Cu siguranţă era considerat prea tânăr şi prea lipsit de 
experienţă. Cu toate acestea, în timpul războiului dintre Etiopia 
şi Eritreea niciun jurnalist suedez nu a fost la faţa locului. Era 
mult prea periculos. 

La plecarea din Umeă, a trecut mai întâi prin Stockholm 
pentru a obţine vizele necesare. L-am căutat pentru a-mi lua 
rămas-bun. A venit să mă aştepte la gară, nebun de fericire. 

În lunile următoare, am primit scrisori într-un ritm cu totul 
imprevizibil şi de la varii adrese. Exprimarea din ele era deosebit 
de prudentă, ca şi aceea din jurnalul pe care l-a ţinut. Nimic din 
ceea ce mi-a povestit mai târziu nu era trecut acolo, fiindcă se 
temea că ar fi putut fi arestat în orice clipă. Il îngrijora gândul că 
informaţiile importante ar fi putut să cadă în mâinile cui nu ar fi 
trebuit, având consecinţe serioase, provocând urmări grave atât 
pentru el, cât şi pentru cei cu care se întâlnea. In timpul 
călătoriei, a făcut o formă foarte gravă de malarie. Într-o zi, pur 
şi simplu şi-a pierdut vederea. Totul s-a albit în jurul lui şi nu a 


mai reuşit să se întoarcă la hotel decât pipăind zidurile cu 
mâinile. Odată ajuns în cameră, a leşinat. Aşa a şi fost 
descoperit şi dus de urgenţă la spital. Ceva mai târziu, mi-a 
scris. Scrisoarea a sosit într-o zi de vară şi m-a tulburat profund. 

Era groaznic să citesc că rinichii îi cedaseră şi că, în clipa în 
care se trezise şi văzuse pe perna de spital sângele uscat al 
bolnavului internat înaintea lui, îşi pierduse iarăşi cunoştinţa. 
Am mai aflat şi că fusese la un pas de moarte, că îşi dăduse 
seama cât de importantă eram pentru el, cât de mult mă iubea 
şi că, la întoarcere, îşi dorea să rămână pentru totdeauna cu 
mine. Ştiam că povestea noastră este una serioasă, dar nu mi-o 
spusese nicicând atât de grav şi în termeni atât de solemni. Am 
plâns tot timpul cât am citit scrisoarea: de frică, de îngrijorare, 
de fericire. 

A supravieţuit încercării şi ne-am apucat să ne construim 
viaţa împreună. 


C6 - STOCKHOLM 

La Universitatea din Umeă, cursurile pe care le urmam îmi 
îmbogăţeau cultura generală, dar nu într-atât încât să mă facă 
să vreau să susţin examenele şi să mă specializez în domeniile 
respective. In consecinţă, am fost obligată să mă hotărăsc pe ce 
cale vreau să o iau. lar aceasta a fost arhitectura, disciplină ce 
reunea tot ce mă pasiona: tehnica şi creativitatea. Am intrat în 
1977 la Şcoala Tehnică Regală din Stockholm, la secţia de 
Arhitectură. Câteva luni mai târziu, s-a întors şi Stieg. Începuse 
deja să fie criză de locuinţe. Ne-am mutat într-o cameră care îi 
aparţinea lui Svante Branden, un prieten psihiatru de-al lui 
Stieg, care îi era şi vecin în Umeå. 

Svante poate fi regăsit în Castelul din nori s-a sfărâmat, cel 
de-al treilea volum al trilogiei Millennium. În carte vine să o 
susţină pe Lisbeth Salander, denunţând falsa analiză a 
doctorului Peter Teleborian şi modul arbitrar în care acesta o 
internase. O astfel de atitudine chiar i s-ar fi potrivit lui Svante. 
Ca absolut toţi prietenii noştri, era împotriva oricărei forme de 
violare a drepturilor şi libertăţilor individului. Pentru Stieg, faptul 
de a-l fi transformat într-unul dintre eroii cărţii era felul lui de a-i 
aduce un omagiu. 

Insă era complicat, pentru că nu aveam voie să locuim 
împreună. Pe vremea aceea, tinerii puteau să se mute legal şi la 
un preţ neglijabil în imobile programate pentru demolare, lipsiţi 
însă de orice confort, de încălzire şi de apă caldă. Or, nu am 
profitat de aşa ceva cine ştie cât, fiindcă erau prea rudimentare 
condiţiile de trai. Stieg a făcut ce-a făcut şi a găsit o altă 
locuinţă, într-un cartier mărginaş din sudul Stockholmului. Abia 
în 1979 am obţinut un apartament minuscul, de două camere, 
destinat studenţilor pe perioada studiilor, în cartierul Rinkeby, 
unde am şi rămas timp de şase ani. După care, fiindcă ne plăcea 
enorm zona, am făcut în aşa fel încât să găsim tot acolo un alt 
apartament. În total, am locuit în Rinkeby doisprezece ani. Pe 
vremea aceea, puţini suedezi locuiau în respectiva suburbie 
plină de imigranţi, unde astăzi pot fi numărate vreo şaptezeci de 
naţionalităţi diferite. Era un melting-pot, un amestec formidabil 
de culturi la care se face referire în Millennium prin prezenţa a 
numeroase nume de familie străine. Licenţa în arhitectură mi- 
am luat-o cu un proiect de reabilitare a cartierului Rinkeby, în 
care cea mai mare parte a spaţiilor comerciale fusese mutată în 


pivnițe. Propuneam transformarea centrului prin crearea de 
spaţii pentru magazine care să contribuie la dezvoltarea zonei. 
Sigur că era greu de găsit un apartament în Stockholm, dar ne 
plăcea să locuim acolo. Cafeneaua noastră preferată era 
proprietatea unor greci, vecinii noştri de palier erau finlandezi, 
cei de dedesubt erau rromi, iar cei de la parter turci... Şeful 
familiei de rromi îşi petrecea deseori zilele la închisoare, iar 
când mai venea pe acasă îşi bătea nevasta. Îmi aduc aminte că, 
la un moment dat, femeia a reuşit să fugă şi a sunat la uşa 
noastră. Stieg i-a dat o cafea, i-a şters faţa de sânge şi a 
telefonat la poliţie. lar calmul a revenit. Atunci, vecina 
finlandeză a făcut plângere, cerând expulzarea femeii din 
imobil. Personal, am chemat serviciul de protecţie socială care 
avea programe speciale pentru rromi, explicând că biata femeie 
era prinsă între bătăile bărbatului şi ameninţarea că va fi dată 
afară din casă. Lucrurile s-au aranjat. Intr-o seară, întorcându-ne 
acasă, am fost frapaţi de mirosul de parfum care învăluise casa 
scărilor. Când am ajuns la noi, la etajul patru, am observat că 
uşa finlandezei era deschisă, iar aceasta şi ţiganul, puşi la ţol 
festiv, erau gata de plecare la o petrecere. Fiindcă şi aşa puteau 
sta lucrurile în Rinkeby! În orice caz, nu mi-a fost niciodată frică 
să mă întorc seara acasă, nici măcar atunci când Stieg şi-a 
început cercetările legate de extrema dreaptă, primind tot felul 
de ameninţări. 

Nu mai era nevoie să călătorim în străinătate, lumea întreagă 
ne era oferită la domiciliu. De altfel, în 1991, când ne-am mutat 
în oraş, am trăit un adevărat şoc cultural, regăsindu-ne într-un 
univers relativ omogen din punct de vedere etnic. 

În afară de politică, Stieg şi cu mine împărtăşeam pasiunea 
pentru genul ştiinţifico-fantastic. Personal, am tradus în suedeză 
Omul din castelul înalt de Philip K. Dick, în care se povesteşte ce 
ar fi devenit lumea dacă naziştii ar fi învins în cel de-al Doilea 
Război Mondial. Autorii noştri preferaţi erau Robert Heinlein şi 
Samuel R. Delany. Încă de la sosirea la Stockholm, ne-am înscris 
în asociaţia SFSF (Skandinavisk Förening för Science Fiction), o 
adunare simpatică de dilii blânzi, toţi morţi după SF. Ceea ceni 
se potrivea perfect. Timp de doi ani, am fost redactorii-şefi ai 
gazetei FANAC, aparţinând SFSF, şi, din când în când, ne 
ocupam de librăria socializată din Kungsholmen a asociaţiei. 
Comercial vorbind, era o afacere cât se poate de proastă, dar nu 


conta, căci fandom is a way of life („a fi fan este un mod de 
viaţă”). Lumile alternative care populează numitul gen literar 
fascinau visătorii care eram. Mai ales atunci când, graţie 
internetului, lumile cu pricina au devenit realitate. De exemplu, 
Snow Crash al lui Neal Stephenson, publicat în 1992, oferă un 
excelent model al mişcării cyberpunk, care poate fi găsit şi în 
lumea cibernetică a republicii hackerilor, în care Lisbeth 
Salander este unul dintre principalii cetăţeni. 

In cadrul genului ştiinţifico-fantastic, cyborgii, pe jumătate 
maşină, pe jumătate fiinţe omeneşti, se pot conecta direct la 
computere, intrând în osmoză cu cyberlumea. Lisbeth Salander 
se conectează la internet. Capacitatea ei psihică extraordinară 
nu este departe de cea a cyborgilor. Trilogia Millennium ar fi 
putut fi şi o minunată serie de cărţi SF. 

Pe vremea aceea, Stieg lucra la poştă şi eu la Bursa de Stat. 
Salariile ne permiteau să supravieţuim şi doar, cu atât mai mult 
cu cât Stieg, spre deosebire de mine, era şi foarte cheltuitor. 
Astfel, toată viaţa, chiar şi în perioadele când stăteam foarte 
prost cu banii, şi-a luat micul dejun la cafenea, deşi costa foarte 
scump. Degeaba îi tot explicam, nu voia să îşi schimbe cu niciun 
chip obiceiul. Eu proveneam dintr-o familie de ţărani care, dacă 
aveau o fermă şi ceva pământ, de bani nu dispuneau mai deloc. 
Părinţii lui Stieg nu aveau niciun fel de proprietate, stăteau cu 
chirie într-un apartament, dar, pe de altă parte, mobilierul lor 
era mai scump decât cel al familiei mele. Cum lucrau într-un 
magazin de îmbrăcăminte, aveau multe haine acasă, şi 
Vivianne, mama lui Stieg, îmi dăruia din ele cu regularitate. 

La câteva luni după sosirea noastră la Stockholm, a murit 
tata. N-avea decât patruzeci şi şase de ani, era alcoolic şi 
ajungea să amestece băutura cu medicamentele, iar efectele 
erau dezastruoase. 

Cu doi ani înainte acumulase datorii atât de mari, încât, cu 
excepţia fermei, totul fusese scos la licitaţie. Mai putuseră fi 
salvate cabana aceea mică şi pădurea din jurul ei, de la 
Onnesmark, la o sută de kilometri de Umeå, unde făceam din 
când în când câte o curăţenie generală împreună cu Stieg, cu 
fratele şi cu sora mea. La inventar, executorul judecătoresc 
făcuse preţurile, însă tata - sau Vivianne, mama lui Stieg? - 
descoperise o şmecherie. Cum Stieg şi cu mine alcătuiam un 
cuplu stabil, familiile noastre, care se cunoşteau, au acţionat 


împreună. Tata a semnat un contract de închiriere pe viaţă 
pentru părinţii lui Stieg şi, astfel, cabana şi pădurea nu au mai 
putut fi scoase la vânzare. Erland şi Vivianne au fost foarte 
fericiţi acolo. Au plantat fragi şi cartofi şi îşi petreceau toate 
verile în acele locuri. După licitaţie, datoriile tatălui meu s-au 
şters, ba chiar au mai rămas şi ceva bani. După ce a murit, am 
descoperit că reuşise să îi cheltuiască pe toţi şi, în plus, să facă 
noi datorii. În consecinţă, am fost nevoiţi să vindem ferma şi 
mobilierul. La vremea respectivă atât eu, cât şi fratele şi sora 
mea eram studenţi şi ne lăsaserăm toate lucrurile în casa 
părintească. Şi totul a dispărut: cărţile, caietele de şcoală, 
fotografiile... Totul. Două sute de ani de amintiri de familie. Pe 
bunica a durut-o îngrozitor pierderea unicului ei fiu. Dar s-a 
purtat încă o dată cu o imensă demnitate. Asumându-şi destinul, 
a mai trăit cincisprezece ani în azilul pentru bătrâni al satului, 
fără a se plânge vreodată. 

Stieg a fost deosebit de tulburat de aceste evenimente. Tata 
ţinea mult la el. Era singura persoană cu care putea sta de 
vorbă despre jurnalism. Cât despre mine, mă prăbuşisem 
complet. Stieg a ţesut un înveliş protector în jurul meu. Atâta 
grijă a avut de mine, încât pot spune că pur şi simplu m-a dus în 
braţe toată perioada aceea. 


C7 - AGENŢIA TT 

În 1979, Stieg a renunţat la slujba de la poştă şi s-a angajat la 
TT (Tidningamas Telegrambyrå), marea agenţie de presă 
suedeză, echivalentul AFP-ului (Agence France Presse), de 
exemplu, din Franţa. A rămas acolo timp de douăzeci de ani. La 
început, sarcina lui în redacţie era să preia telefonic informaţiile 
şi articolele reporterilor din toate departamentele. Le corecta 
înainte de a le lăsa să plece spre diferite ziare. Era, într-o 
oarecare măsură, echivalentul unui secretar de redacţie. Apoi a 
devenit reporter la departamentul TT Bild & Feature (Imagini şi 
reportaje), unde a avut ocazia să şi scrie multe articole despre 
subiecte care îl interesau, de la Darwin la Robin Hood, trecând 
prin cel de-al Doilea Război Mondial. Fără a uita de romanele de 
serie neagră, care erau una dintre specialităţile lui. Mai ales cele 
scrise de femei, al căror stil i se părea superior celui al 
majorităţii autorilor de sex masculin. Ca mai toţi autodidacţii, 
avea o cultură în egală măsuri fenomenală şi eclectică. Mereu 
am avut acasă cărţi prin toate ungherele şi din toate domeniile: 
ştiinţifico-fantastice, politice, de spionaj, de contraspionaj, de 
strategie militară, feministe, de informatică etc. Ca să ne coste 
mai puţin, le cumpăram în versiunea originală, de cele mai 
multe ori în engleză. Majoritatea colegilor îl percepeau drept o 
persoană politicoasă şi inteligentă, dar greu de înţeles, cu atât 
mai mult cu cât era şi deosebit de timid. Pe la jumătatea anilor 
1980, când militanţii de extremă dreapta s-au apucat să omoare 
oameni din motive rasiste ori politice, să spargă bănci pentru a- 
şi finanța organizaţiile şi să jefuiască depozite de muniţie ale 
armatei pentru a se înarma, Stieg era consultat tot mai frecvent 
de către serviciul „Justiţie şi fapte diverse” al agenţiei. De cele 
mai multe ori, cunoştea antecedentele politice ale suspecţilor, 
complicii şi mediile pe care le frecventau! Dintr-o multitudine de 
informaţii contradictorii, Stieg decripta repede ceea ce se 
întâmpla în realitate. De exemplu, în 1999, după atentatul cu 
bombă de la Oklahoma City, în timpul căruia au murit o sută 
şaizeci şi opt de oameni şi şase sute optzeci au fost răniţi, Stieg 
a înţeles încă de la început, în pofida celor susţinute de toată 
presa, că era vorba despre o miliţie americană inspirată de 
cartea de extremă dreapta a lui William Pierce, Turner Diaries. 

Începând din 1990, TT a ajuns în capul listei celor mai bine 
informate organe media în domeniu. Expertul numărul unu era 


angajat al TT şi, deşi susţinut de colegi, Stieg nu a obţinut 
niciodată un post permanent acolo. Motivația? „Stieg Larsson nu 
ştie să scrie.” Ce ar răspunde acum milioanele de cititori ai 
trilogiei Millennium? 


Pe la mijlocul anilor 1990, mass-media au trecut printr-o criză 
financiară gravă. Anunţurile erau tot mai rare, paginile de 
publicitate se subţiaseră, mulţi jurnalişti au rămas fără slujbe şi 
destule ziare au pus lacătul pe uşă. Furtuna care zguduia presa 
scrisă nu a ocolit nici TT. Totuşi, mica unitate TT Bild & Feature 
mergea bine şi continua să vândă reportaje şi fotografii. 
Împotriva oricărei aşteptări, avea chiar şi profit. Cu toate 
acestea, pentru restructurarea agenţiei s-a decis închiderea 
serviciului. A început dezvoltarea unui plan de restructurări 
privind întreaga agenţie. Astfel s-a ivit prilejul ca Stieg să se 
transfere ca şef de birou la „Justiţie şi fapte diverse”. Tocmai 
dovedise încă o dată că era de drept locul lui. În 1999, în timpul 
spargerii unei bănci, fuseseră ucişi doi poliţişti la Malexander, un 
sat aflat la o sută şaizeci de kilometri de Stockholm. Condiţiile 
neobişnuite ale asasinatului, l-au făcut pe Stieg să considere că 
există o legătură între respectivele crime şi extrema dreaptă. 
Ceea ce s-a adeverit. Numai că responsabilul planului de 
restructurări i-a refuzat transferul, venind iarăşi cu acelaşi 
argument: Stieg Larsson nu ştie să scrie! Aşa că am stat de 
vorbă amândoi. Consideram că venise vremea să se consacre 
pasiunii lui pentru jurnalismul de investigaţie şi în alte momente 
decât serile, nopţile şi în weekenduri. Nu puseserăm niciun ban 
deoparte şi abia reuşeam să ne plătim facturile curente. Nu-mi 
amintesc, să-mi fi luat vreo haină din altă parte decât de la 
solduri şi nici să fi făcut cumpărături de altundeva decât din 
magazinele care practicau discounturi. Totuşi, chiar dacă era 
riscant din punct de vedere financiar, venise momentul să se 
lanseze în ceea ce ştia să facă. 

Până la urmă, înțelegând că nu putea evolua profesional la 
TT, Stieg a decis în 1999 să accepte indemnizaţia de plecare şi 
trecerea în şomaj. 


Astfel a pus punct din proprie voinţă celor douăzeci de ani de 
colaborare cu TT, unde nu s-a mai întors niciodată. Mai târziu, 
când trebuia să se întâlnească însă cu unii jurnalişti ai agenţiei, 


o făcea întotdeauna la o cafenea. Stieg nu i-a iertat niciodată pe 
cei care i-au provocat suferinţă lui şi altor jurnalişti competenţi, 
în urma distrugerii iraționale a celei mai mari agenţii de presă 
suedeze. 

Începând din acel moment, s-a consacrat în întregime ziarului 
şi fundaţiei Expo, al căror iniţiator a fost, în 1995. 


C8 - EXPO 

Marcat de copilăria petrecută alături de un bunic militant, 
Stieg şi-a dorit să colaboreze la revista lunară britanică 
antifascistă Searchlight, a cărei orientare corespundea ideilor 
sale. Prin urmare, în 1982 s-a hotărât să se ducă la Londra 
pentru a se întâlni cu Graeme Atkinson, directorul acesteia. 
Întrevederea a fost stabilită într-o cafenea, dar, cum niciunul din 
cei doi, din motive de siguranţă, nu avea încredere în celălalt, s- 
au supus reciproc unui adevărat interogatoriu în privinţa 
fascismului. Din fericire, aveau amândoi simţul umorului! Din 
anul următor, Stieg a început să scrie la revistă sub pseudonim, 
ca toţi ceilalţi colaboratori. Altfel, şi-a semnat întotdeauna cu 
numele lui articolele, expunerile şi cărţile, ca, de exemplu, 
capitolul despre Scandinavia din lucrarea Extremismul în Europa 
a politologului francez Jean-Yves Camus. 

După moartea lui Stieg şi după succesul trilogiei Millennium, 
un editor englez a încercat să adune articolele apărute în 
Searchlight. Ba chiar a venit la Stockholm pentru a mă vedea şi 
a-mi solicita să fac presiuni asupra revistei care îşi impusese 
dreptul de veto. Întrucât insista, i-am arătat scrisoarea primită 
din partea revistei britanice care, în rezumat, declara că nu va 
ceda o virgulă din respectivele articole în favoarea „industriei 
Stieg”. Pur şi simplu, eram impresionată de respectul manifestat 
de redactorii de la Searchlight faţă de colaboratorul lor de mai 
bine de douăzeci de ani. 

În urma unui val de violenţe de natură rasistă din anii 1980, la 
începutul anilor 1990 mişcarea suedeză de extremă dreaptă a 
luat o amploare rapidă. Astfel că ni s-a părut absolut necesar să 
avem şi în Suedia o revistă precum Searchlight. Însă cum 
cultura noastră este foarte diferită de aceea a englezilor, nu ne- 
am dorit o simplă copie. Am dezbătut posibilul sumar timp de 
doi ani împreună cu un grup de oameni interesaţi. Numai că 
discuţiile interminabile şi strict teoretice nu au dus la niciun 
rezultat. 

În 1995, asociaţia „Stop rasismului”, fondată în 1985 şi 
inspirată de SOS-Rasismul, de sloganul acesteia: Nu te lua de 
prietenul meu! şi de logoul cu micuța mână galbenă, a decis să 
îşi îmbogăţească ziarul cu un supliment care să cuprindă analize 
privind grupurile rasiste şi de extremă dreapta. A fost momentul 
în care lucrurile au luat avânt. Dintr-odată, aveam parte de 


susţinere, se iviseră subvenţii şi un concept. Numai numele 
lipsea. lar acesta avea să fie Expo. După apariţia primelor trei 
numere, redacţia, nefiind de acord ca ziarul să fie legat de o 
asociaţie, a hotărât să devină autonomă. Stieg şi cu mine 
consideram de bun augur prezenţa tinerilor alături de noi şi 
încercam să creăm o atmosferă cât mai destinsă. Lucrau într-un 
subsol situat pe strada unde va locui o vreme Lisbeth Salander 
şi care poate trimite la pivniţa strâmtă şi rece din Millennium, de 
pe la început, ori într-un apartament de deasupra cafenelei din 
Hornsgatan, Kaffebar, unde Mikael Blomkvist îşi dădea deseori 
întâlniri. Schimbările dese de redacţie se explicau prin 
necesitatea de a scăpa de hărţuirea naziştilor. Trebuie spus că 
intrarea oficială a publicaţiei Expo în peisajul mass-media s-a 
lovit de o adevărată opoziţie. Incă din aprilie, un mic grup de 
extremişti a început să amenințe federaţiile politice care, via 
secţiile lor de tineret, susțineau Expo; în plus, le vandalizau 
constant sediile. Unele librării, precum marea casă de presă de 
pe Odengatan, s-au trezit cu vitrinele sparte, iar pe pereţii 
tipografiei acesteia au apărut graffiti cu zvastici şi ordinul: „Nu 
tipăriţi Expo!” Federaţiile au rezistat, în schimb litografia a 
aruncat prosopul. In iunie 1996 s-a produs o adevărată lovitură 
de teatru. Două ziare, Aftonbladet şi Expressen au hotărât ca, 
fără să fie vorba de concurenţă, să tipărească numărul respectiv 
din Expo şi să îl distribuie ca supliment al publicaţiei din acea zi. 
Cei doi redactori-şefi, Torbjörn Larsson şi Christina Jutterström, 
au dat publicităţii şi o declaraţie comună în care explicau că 
înţeleg ca astfel să apere libertatea de expresie. Stieg era 
nebun de bucurie. Mulțumită acestei intervenţii solide, Expo a 
reuşit să apară până în 1997. Numai că abonamentele şi 
donațiile abia dacă acopereau costurile de tipar şi chiria pentru 
redacţie. Când a început să se facă simțită criza economică, a 
început şi Expo să se clatine. In încercarea de a salva revista, a 
fost solicitat ajutorul Consiliului Naţional al Culturii, însă suma 
acordată a fost atât de mică, încât redacţia, epuizată, a 
abandonat lupta. Trebuie spus că, pentru editarea ei, 
lucraserăm cu toţii în timpul nostru liber, serile, nopţile, în 
weekend. Aşa că Expo şi-a încetat activitatea, continuând să 
apară doar sub formă de supliment în diferite publicaţii precum 
Monitor, o revistă norvegiană antirasistă, în 1998, şi, mai târziu, 
în ziarul lui Kurde Baksi, Svartvitt. Aceste demersuri au reuşit să 


menţină Expo pe linia de plutire. A mai trebuit să aşteptăm cinci 
ani până când şi-a putut relua autonom apariţia. 


Anii 1990 au fost pentru Stieg şi pentru mine o perioadă 
teribilă, în care el a lucrat ca un apucat. Între TT, Searchlight, 
Expo, cărţile la care scria şi cele la care colabora, la drept 
vorbind nu mai era loc şi pentru mine. Mă simţeam extrem de 
singură, mai ales că, în urma crizei financiare din 1993, îmi 
pierdusem postul de arhitect dintr-o mare firmă de construcţii, 
unde mă simţeam fericită şi ale cărei proiecte erau la fel de 
pasionante ca imobilele proiectate de Ricardo Bofill. Nu aveam 
acelaşi program şi, uneori, eram nevoiţi să ne dăm întâlnire ca 
să ne mai vedem un pic! Între activitatea de la TT şi cea de la 
Expo, ne întâlneam la cafeneaua Anna, care, de asemenea, 
apare şi ea în Millennium, pentru o caffe latte. 

În anii aceia l-am părăsit pe Stieg de două ori, chiar dacă a 
fost doar pentru câteva săptămâni. Prima dată m-am mutat într- 
un apartament al unui amic. A doua oară, la prietena mea, 
Eleanor. De fiecare dată, pe Stieg l-a apucat disperarea. ŞI 
astăzi regret că l-am obligat să suporte o asemenea durere, 
tocmai pe el care, în copilărie, suferise atât de mult simțindu-se 
abandonat după moartea bunicului. Ar fi trebuit să găsesc o altă 
metodă pentru a-l face să înţeleagă faptul că aveam nevoie de 
el. Mai ales că acele rupturi nu ne schimbau viaţa decât pentru 
câteva luni, deşi Stieg făcea tot ce putea pentru a le 
preîntâmpina. Repede însă se lăsa din nou absorbit de muncă. 
Anul 1999 a fost cel în care ne-am confruntat cu toate pericolele 
şi cu toate schimbările. Stieg a părăsit TT în condiţiile ştiute, iar 
violențele extremei drepte au căpătat o mai mare amploare. In 
cele trei volume din Millennium, Stieg omagiază încă o dată un 
adevărat erou, prin intermediul firmei Hallvigs Reklam AB din 
Morgongăva, curajoasa tipografie care a preluat Expo după ce 
anterior renunţase din cauza amenințărilor. Proprietarul, Jan 
K6bin, îl impresionase pe Stieg, întrucât nu ezitase să meargă 
cu maşina proprie pentru a livra ziarul la timp, până la ultimul 
exemplar. Am fost fericită să văd că acest om a obţinut titlul de 
„antreprenor al anului” în 2007. În primul volum, Mikael 
Blomkvist îi încredinţează tipărirea cărţii lui despre afacerea 
Wennerström şi a acelui număr de ziar care va scoate la lumină 
scandalul. În al doilea, se decide iarăşi să aibă încredere în cel 


care îi propunea „un preţ şi servicii fără concurenţă în 
domeniu”, dându-i lucrarea lui Dag despre reţelele de 
proxenetism din ţările Europei de Est. În al treilea volum, tot el 
va tipări şi cartea în care e dezvăluită activitatea formaţiunii 
secrete a spionilor din timpul Războiului Rece. 

Expo a continuat să existe, de bine, de rău, mulţumită 
entuziasmului manifestat de nişte oameni foarte diferiţi pentru 
un proiect comun militant, aspect care se poate observa şi în 
paginile trilogiei. Într-un pasaj din Fata care s-a jucat cu focul, 
Erika Berger pregăteşte o cafea în chicineta de la ziar. Stieg 
scrie că femeia zâmbeşte privind cănile desperecheate, fiecare 
cu logoul altui partid politic. Este o aluzie la activitatea de la 
Expo, unde ceştile de cafea erau tot atât de variate ca şi 
părerile jurnaliştilor. Aceştia puteau fi simpatizanţii oricărui 
partid politic, dar nu şi membrii acestuia. Era o regulă strictă, ce 
garanta independenţa ziarului, care, astfel, nu putea fi terenul 
rivalităţilor politice. 

După ani buni în care a fost dependent de alte reviste, în 
2003, Expo a reapărut oficial pe piaţă, graţie subvenţiilor 
obţinute pentru dezbaterile în şcoli privind aspecte ale 
democraţiei şi pentru a înainta rapoarte RAXEN! pentru EUMC 
(European Union Monitory Centre) asupra crimelor de natură 
rasistă şi a discriminării rasiale în diferite sectoare de activitate, 
precum locurile de muncă ori închirierile de locuinţe. 

Astfel, din salariul lui Stieg am putut face două. Echipa era 
nouă, tot atât de tânără, dar mai profesionistă, cea mai mare 
parte dintre semnatari având experienţă jurnalistică. Eu nu mă 
ocupam decât de rapoartele pe care le traduceam în engleză, 
verificându-le sau completându-le. 

Era o activitate monotonă, paralelă cu aceea de redactor, dar 
necesară fiindcă aducea bani. Imi amintesc de Revelionul din 
2002, când am lucrat toată noaptea la un raport care trebuia 
trimis obligatoriu pe 1 ianuarie. Seara, cei mai mulţi au plecat să 
serbeze evenimentul, aşa că noi, „bătrânii”, am rămas să 
ducem lucrurile la bun sfârşit. 

De-a lungul acelor ani de militantism împotriva extremei 
drepte, Stieg a scris neobosit pentru a atrage atenţia asupra 
unor partide politice naţionaliste precum Sverigedemokraterna 


1 Racism and Xenophobia European Network - Reţeaua Europeană de 
Informaţii asupra Rasismului şi Xenofobiei, ţinând de Uniunea Europeană. 


(Democraţii suedezi), străduindu-se să demonstreze că nu era 
vorba doar despre o bandă de demenţi care, conform unui soi 
de teorie a conspirației, încercau să se infiltreze în societatea 
suedeză, ci despre o adevărată mişcare politică împotriva căreia 
trebuia luptat cu armele politicii. Privind ceea ce se întâmplă în 
societatea suedeză din ziua de azi, şi anume intrarea 
Democraților suedezi în Parlament, eşti obligat să constaţi că 
acel coşmar al lui Stieg a devenit realitate... 


C9 - AMENINȚĂRI 

Devenind colaborator la Searchlight, Stieg a ajuns şi oaia 
neagră a extremiştilor. În primăvara lui 1991, a publicat 
Extremhögern (Extrema Dreaptă) împreună cu Anna-Lena 
Lodenius. Cartea inventaria grupurile şi partidele aparținând 
acestui curent politic, le analiza atât rădăcinile şi partenerii 
actuali din Europa, din Scandinavia şi din Statele Unite, cât şi 
modalităţile de folosire a violenţei. Era prima lucrare exhaustivă 
în domeniu. Una dintre organizaţiile menţionate în volum, VAM 
(Defensiva Albă Ariană), scotea o revistă, Storm, care propaga 
violenţa rasială îmbrăcată într-un anume romantism. Şapte 
dintre membrii ei adunaseră mai bine de douăzeci de 
condamnări, mai ales pentru intrări prin efracţie în depozitele 
militare de muniţie, atacuri armate şi crimă. În anul următor, 
când am aflat că Storm deţine şi adresa noastră, şi a Annei- 
Lena, am devenit neliniştiţi. Putea fi chiar periculos să figurezi 
pe listele naziştilor. Pe când încercam să găsim o modalitate de 
a riposta şi de a ne apăra, prietenul de atunci al surorii mele ne- 
a spus: 

— Întrucât faceţi parte din familie, am să mă duc să vorbesc 
cu unchiul meu. E un italian cu relaţii şi va găsi el o soluţie 
radicală. 

În primul moment, propunerea ne-a încântat, mai ales că 
astfel se lărgea noţiunea de familie. Pe urmă, am început să 
analizăm mai bine situaţia. Era evident că nu era vorba despre 
bani şi că, într-o bună zi, tot trebuia să ne achităm de o datorie 
de onoare. Cum aveam să o facem? Şi apoi, descoperirea 
vinovaţilor era treaba poliţiei. Am refuzat, prin urmare, 
propunerea, explicând că preferam un proces în toată puterea 
cuvântului. Dar trebuie să recunosc că, până la a o spune, am 
ezitat îndelung. În 1993, Storm a publicat fotografiile lui Stieg şi 
ale Annei-Lena, CNP-urite, telefoanele, adresele de acasă şi de 
la serviciu... În privinţa lui Stieg, textul conchidea: „Nu-i uitaţi 
cuvintele, faţa şi adresa... Trebuie lăsat să îşi ducă treaba mai 
departe sau e mai bine să ne ocupăm de el?” 

La vremea respectivă, oricine putea obţine fotografia oricărui 
cetăţean suedez doar trecând pe la serviciul de paşapoarte al 
poliţiei. În Bărbaţi care urăsc femeile, Lisbeth Salander explică 
în amănunt cât de simplă e procedura, adăugând: „Dacă 
persoana figura în baza de date, ceea ce era obligatoriu pentru 


toată lumea, atunci obiectivul cădea rapid în pânza de 
păianjen”. În volumul următor, Fata care s-a jucat cu focul, are 
chiar ezitări în a-şi schimba apartamentul, fiindcă acel lucru ar fi 
obligat-o să îşi schimbe şi adresa şi, prin urmare, „să fie o 
persoană prezentă concret în tot felul de fişiere”. Stieg cunoştea 
foarte bine metodele de căutare utilizate de către jurnalişti, 
bărbaţi părăsiţi de soţii din cauza violenţei conjugale, detectivi, 
extremişti sau grupuri criminale. Din cauza amenințărilor, 
publicaţia Storm a fost dată în judecată şi desfiinţată. Dar asta 
s-a produs în timp. În anii 1990, mai bine de o duzină de 
persoane au fost asasinate din motive politice de către indivizi 
care aveau legături cu grupările naziste. Numai în 1998, Säpo? 
estimase la mai mult de 2.000 numărul agresiunilor cu caracter 
rasist, iar dintre acestea, mai bine de jumătate puteau fi puse 
direct pe seama grupărilor White Power, formate din militanţi 
neonazişti. Pe uşa apartamentului nostru nu era înscris decât 
numele meu şi, deşi aşa era înregistrat şi telefonul, tot reuşiseră 
să ne afle numărul, din moment ce începuserăm să primim 
apeluri anonime. La intrare aveam cod digital şi alarmă. Am 
schimbat uşa cu una blindată. Când, în al doilea volum al 
trilogiei, Mikael Blomkvist intră în noul apartament al lui Lisbeth 
Salander de pe Fiskargatan numărul 9, din Mosebacke, se uită 
uimit la tastatura de lângă uşă, ştiind că, dacă nu apasă corect 
pe cele patru cifre, în treizeci de secunde se va declanşa alarma 
şi o grămadă de haidamaci de la o firmă de pază vor ajunge 
lângă el cât ai clipi... Am trăit amândoi experienţa respectivă de 
multe ori atunci când, extenuaţi după o zi de muncă, ajungeam 
în faţa uşii, incapabili să îl facem să tacă pe „acuma urlu!”, cum 
îi ziceam între noi alarmei. 

Stieg primea gloanţe prin poştă şi a şi fost aşteptat, o dată, la 
ieşirea de la TT. Prevenit la timp, a plecat pe uşa din spate. 
Robotul telefonului era permanent în funcţiune, pentru a 
înregistra amenințările, care erau de fiecare dată de acelaşi soi: 
„Jegule, care te fuţi cu jidanii... Trădătorule, luăm noi pielea de 
pe tine... Ştim unde stai...” 

Naziştii suedezi aveau reţeaua lor informativă: Anti-AFA (Anti- 
Anti-Fascist-Action). În 1994, ca urmare a plângerii depuse 
împotriva publicaţiei Storm, poliţia a găsit, la sediul acesteia, o 


2 Säpo sau Säkerhetspolisen, este serviciul de siguranţă suedez, echivalent al 
SRI pentru România, subordonat Consiliului Naţional al Poliţiei din Suedia. 


listă cu mai mult de două sute de nume de militanţi antirasişti. 
Câţiva ani mai târziu, extremiştii s-au concentrat asupra lui 
Peter Karlsson şi a Katarinei Larsson, doi jurnalişti de la 
cotidianul de seară Aftonbladet şi vechi colaboratori la Expo, 
care, printre altele, începuseră o anchetă asupra înfloritoarei 
industrii a muzicii White Power, care finanța grupuri extremiste 
din toată lumea. De altfel, demersul lor a dus la falimentul casei 
de discuri Nordland. Cu toate că identitatea ziariştilor nu apărea 
în registrele de evidenţa populaţiei, numele lor reale, adresele, 
precum şi informaţii precise despre ei au fost difuzate pe 
internet în martie 1999. Puțin mai târziu, bazându-se pe ancheta 
celor doi, ziarul unde lucrau a dezvăluit numele naziştilor care 
învăţaseră să manipuleze arme şi explozibili în timpul stagiului 
militar. După trei luni, pe 28 iunie, Peter Karlsson şi fiul lui în 
vârstă de opt ani au fost victimele unui atentat cu maşină- 
capcană. Băieţelul, care tocmai deschidea uşa, a fost aruncat 
departe şi nu s-a ales decât cu răni uşoare. In schimb, tatăl a 
rămas până în ziua de azi cu un handicap sever al spatelui. 

Pe 16 septembrie, sindicalistul Björn Söderberg a dezvăluit că 
un nazist fusese ales într-o anumită funcţie de către conducerea 
sindicatului de la locul lui de muncă. Incepând din acea zi şi 
până la sfârşitul lunii septembrie, fotografiile a mai bine de 
douăzeci şi cinci de antinazişti, printre care şi cea a lui Björn 
Soderberg, au fost solicitate de la evidenţa populaţiei de către 
revista nazistă /nfo 14. Pe 12 octombrie, Björn Söderberg a fost 
împuşcat cu mai multe focuri de armă, acasă la el, într-un 
cartier din sudul Stockholmului. Puțin mai târziu, poliţia a 
descoperit la domiciliul unui bărbat implicat în asasinat o listă cu 
o mie de persoane! 

Aceste evenimente îşi găsesc ecoul în amenințările primite de 
revista Mi/lennium. Dar şi în neajunsurile sistemului de protecţie 
a persoanelor amenințate, care conduc la uciderea lui Dag 
Svensson şi a Miei Bergman, din Fata care s-a jucat cu focul. De 
altfel, tot ceea ce se povesteşte în Millennium i s-a întâmplat la 
un moment dat unui suedez, fie el jurnalist, om politic, procuror, 
sindicalist ori poliţist. Nimic nu e inventat. 

Căutarea asasinilor a durat puţin. Pe 14 octombrie 1999 au 
fost arestaţi. Ulterior, într-o după-amiază, Stieg m-a sunat şi mi- 
a spus că Peter Karlsson îl anunţase că fotografiile noastre de 
paşaport fuseseră recuperate odată cu cea a lui Söderberg şi că 


nu toţi suspecţii fuseseră arestaţi. A încheiat zicându-mi: 

— Să nu cumva să te întorci acasă! 

Pe 29 noiembrie, când a fost arestat şi ultimul suspect, 
prietena mea Eleanor a răsuflat uşurată: 

— In sfârşit, o să putem şi noi să ne răsfăţăm cu o masă pe 
cinste la restaurant! 

Toată acea perioadă, şi eu, şi Stieg ne-am temut unul pentru 
celălalt. De obicei, când intram în vreo cafenea, mă aşezam de 
fiecare dată între el şi uşă, ca o barieră de protecţie. Apoi nu am 
mai ieşit în locuri publice. Colegii mei de muncă nu cunoşteau 
numele bărbatului alături de care trăiam, iar eu le răspundeam 
evaziv că este vorba despre un „jurnalist”. Nu îi invitam 
niciodată la mine, ci ne întâlneam doar în oraş. Cât despre Stieg, 
fără să mi-o fi spus, crease în jurul meu un sistem de siguranţă. 
Astfel, dacă poliţia primea un apel legat de un incident petrecut 
pe strada noastră, avea ordin să trimită la locul faptei toate 
vehiculele disponibile. Am priceput acest lucru în ziua în care, în 
urma unui accident de circulaţie lipsit de importanţă, am auzit 
sosind atâtea maşini cu girofar, încât am ieşit pe balcon 
zicându-mi: „Chiar n-au altceva mai bun de făcut?!” 

Nu era deloc un act de curaj să trăieşti astfel. Era pur şi 
simplu modul nostru de a exista. Amândoi îl aleseserăm. Fără 
îndoiala însă, ne-a influenţat viaţa. Printre altele, unul dintre 
efecte a fost că nu ne-am căsătorit şi nu am făcut copii. 

Intr-adevăr, era mult mai prudent ca, în documentele oficiale, 
Stieg să rămână „celibatar”. Sigur, după cum am mai explicat, 
era relativ simplu să îi fie găsită adresa, numai că, ulterior, pe 
uşă figurând doar numele meu, ca şi pe toate facturile, devenea 
destul de dificil de localizat. 

In 1983, ne-am propus să ne căsătorim. Am cumpărat şi 
verighete dintr-un magazin de pe Regeringsgatan, pe care am 
gravat „Stieg şi Eva”. Ne-am întâlnit şi cu preotul de la biserica 
din Spânga, din nord-vestul Stockholmului, pentru a afla cât 
timp durează formalităţile. Acesta ne-a explicat că lucrurile nu 
stau nici atât de simplu şi nu merg nici atât de repede pe cât 
credeam. Incă o dată viaţa profesională a grevat asupra vieţii 
noastre private, căci niciunul dintre noi nu şi-a făcut timp pentru 
a pune la punct dosarul. Statele Unite tocmai intraseră în 
Granada, pe care o numeau „insula noastră”. Aşa ca ne-am 
aruncat într-o activitate susţinută pentru a limpezi ceea ce se 


întâmpla cu adevărat, Drept pentru care, nu căsătoria era 
prioritatea momentului. În plus, Stieg începuse lucrul şi pentru 
Searchligt şi, în consecinţă, devenind prea „interesant” pentru 
extrema dreaptă, nu avea niciun rost să ne mai asumăm şi alte 
riscuri. Cu toate acestea, Stieg a purtat multă vreme verigheta 
cu care poate fi văzut în multe dintre fotografiile noastre. În anii 
1990, când s-a îngrăşat, a trebuit să o scoată de pe deget. Eu, în 
schimb, nu am renunţat la a mea, iar astăzi o port pe deget şi 
pe a lui Stieg. 

Erland, tatăl lui Stieg, ne-a îndemnat de mai multe ori să ne 
căsătorim, mai ales atunci când, la sfârşitul anilor 1980, s-a pus 
problema să se anuleze pensia de urmaş dacă mariajul nu a fost 
oficiat înaintea unei anumite date. Dar, ca multe dintre cuplurile 
generaţiei noastre, nu am făcut-o. Mai ales că intervenise şi 
acea problemă a siguranţei personale. 

Cred că nici copilăriile noastre nu ne-au determinat să ne 
întemeiem o familie. Când eram mică, îmi închipuiam că mama 
m-a părăsit. Sigur, realitatea este cu mult mai complexă, dar 
cred că şi lucrurile acelea au jucat rolul lor în ceea ce priveşte 
teama mea de a face copii. Sigur că ne-am gândit şi la asta, dar, 
fără nicio umbră de ironie, aş spună că am avut de fiecare dată 
ceva mai urgent de realizat. Ne doream să avem o situaţie 
materială mai stabilă, mai sigură, să construim ceva mai solid 
înainte de a ne apuca să... Şi timpul a trecut. 

Cu câteva luni înaintea morţii, Stieg mi-a vorbit din nou 
despre căsătorie. Mai ales că verighetele oricum le aveam! 
Odată cu Millennium, care stătea să apară, ştiam că situaţia 
noastră financiară urma să se amelioreze şi că profilul lui „de 
risc” se atenua, fiindcă se hotărâse să nu mai lucreze decât cu 
jumătate de normă la Expo. 

De data aceasta, moartea a fost aceea care a trecut înaintea 
vieţii noastre private. 


C10 - MILLENNIUM 

Să nu vă închipuiţi că Stieg s-a aşezat într-o bună zi în faţa 
computerului şi-a zis: 

— M-apuc să scriu un thriller! 

În realitate, s-ar putea spune că nici nu s-a apucat vreodată, 
în sensul clasic al cuvântului, fiindcă nu şi-a făcut niciodată 
vreun plan pentru cel dintâi volum, nici pentru celelalte două şi 
nici pentru următoarele şapte, care ar fi trebuit să continue 
seria. 

Scria din bucăţi care, deseori, nu aveau legătură unele cu 
altele. Apoi le „cosea” după cum avea chef şi urmărind firul 
poveştii. 

În 2002, când ne-am petrecut o săptămână de vacanţă peo 
insulă, am observat că se cam plictisea. Eu lucram la cartea 
mea despre arhitectul suedez Per Olof Hallman, iar Stieg se tot 
învârtea prin jurul meu. 

— Tu chiar n-ai nimic de scris? l-am întrebat. 

— Nu, dar tocmai mă gândeam la textul acela pe care l-am 
scris în 1997, despre bătrânul domn care primeşte câte o floare 
de fiecare Crăciun. Îl mai ţii minte? 

— Sigur că da! 

— Mă gândeam că tare aş vrea să ştiu ce s-a mai întâmplat cu 
el. 

Şi s-a pus imediat pe treabă. Restul săptămânii l-am petrecut 
lucrând afară, fiecare la computerul lui, cu marea sub ochi şi 
iarba sub tălpi, fericiţi. 

Aşadar, şi cartea mea, şi Millennium au căpătat formă în 
acelaşi timp. 

Contrar a ceea ce s-ar putea crede citind Millennium, Stieg nu 
era un geniu al informaticii şi, de altfel, multă vreme a lucrat 
doar la maşina de scris. La computer a trecut pe la începutul 
anilor 1990, după ce lucrasem la o firmă bine dotată cu 
echipament IT. Chiar şi la Expo, am fost nevoiţi să chemăm o 
echipă de specialişti pentru a ne proteja computerele de 
piratare. Nimeni din redacţie nu se pricepea atât de bine încât 
să o facă fără ajutor. Stieg nu era înnebunit nici după 
matematici, cu toată teorema lui Fermat, pe care Lisbeth 
Salander o descoperă în Fata care s-a jucat cu focul, temă 
dezvoltată de Stieg pe mai multe pagini şi la care Lisbeth revine 
de mai multe ori pentru ca, până la urmă, în al treilea volum, să 


nu o mai intereseze. La drept vorbind, Stieg chiar nu se pricepea 
deloc în domeniu, iar materia în cauză chiar îl făcuse să pice 
examenul de bacalaureat. Acest soi de cunoaştere însă ne 
pasiona pe amândoi, generând o cultură eteroclită care, poate, 
nu foloseşte la mare lucru în viaţă, dar are magnetismul ei 
special. Era de ajuns să citim o frază despre un subiect 
necunoscut pentru ca aceasta să declanşeze în noi nevoia de a-l 
înţelege mai îndeaproape. Stieg era ca un burete: absorbea 
totul fără a-şi lua vreodată notițe. Astfel, pentru îmbrăcămintea 
personajelor, pe care o descrie minuţios, nu şi-a băgat niciodată 
nasul prin vreun catalog de modă şi nici nu s-a oprit pe la 
vitrinele magazinelor. Se uita pe stradă şi atât. Fiindcă îi plăcea 
să o facă. Stieg avea stilul său personal de a se îmbrăca. Purta 
haine de tweed, elegante, dar ieftine. Spre deosebire de cei din 
mediul lui, care, în general, abordând o ţinută sport, nici nu şi-o 
schimbau pentru ocaziile speciale, Stieg se adapta în funcţie de 
eveniment şi de oamenii cu care trebuia să se întâlnească. Era 
rasat, fără a părea un dandy ori un snob. 

În doi ani a scris două mii de pagini. Fie că era vorba despre 
Searchlight, TT, Expo sau Millennium. O făcea mereu cu aceeaşi 
dedicație şi cu acelaşi consum de energie. In primul an lucra 
serile şi în weekend. Se culca târziu, însă nu mult mai târziu 
decât de obicei. Poate că, deseori, era un stil de viaţă apăsător 
pentru mine, însă ceea ce ne salva era faptul că râdeam mult. 
Lucra, ieşea apoi pe balcon pentru a fuma o ţigară, după care se 
întorcea iarăşi la lucru, foarte concentrat. În al doilea an a scris 
şi în timpul zilei, chiar şi în redacţia de la Expo, unde îşi neglija 
obligaţiile curente, A fost anul în care a muncit atât de mult, 
încât abia dacă mai dormea cinci sau şase ore pe noapte. Imi 
dădeam seama de asta de fiecare dată când citeam ultimele 
pagini din Millennium şi observam că fuseseră scrise pe la trei 
sau patru dimineaţa. Îmi închipui că, pentru el, Mi/lennium 
ajunsese un fel de refugiu. 

Fiind un artist, Stieg nu era tot timpul cu picioarele pe 
pământ. Acasă, pentru detaliile vieţii cotidiene, mă avea pe 
mine, femeia artistului, însă la Expo era o întreagă harababură. 
Era un excelent redactor-şef al publicaţiei, dar un foarte prost 
director al fundaţiei. Pe lângă faptul că nu era ajutat şi îi lipsea 
spiritul organizatoric, mai existau şi probleme financiare. Nu se 
pricepea să urmărească şi să controleze realizarea sarcinilor de 


serviciu. Rezolvând toate problemele în grabă şi sub presiune, 
era extenuat. După moartea lui, am dat de o scrisoare adresată 
sponsorilor, prin care le solicita încă o dată ajutorul financiar. 
Era datată 7 noiembrie şi nu a mai fost trimisă niciodată. Fiindcă 
s-a sfârşit pe 9 noiembrie. Toate recompensele şi elogiile primite 
de Expo pentru preţioasele sale contribuţii nu au fost, până la 
urmă, decât vorbe. La fiecare început de lună, Stieg trebuia să 
se bată pentru a găsi mijloacele de a o încheia fără a eşua. Cel 
mai rău era că îşi pierduse încrederea. Plecase de la TT, banii de 
acolo se duseseră, iar speranţele puse în Expo se prăbuşeau. 
Toate lucrurile în care crezuse dispăreau. Şi-atunci scria, scria şi 
iar scria. Era ca o terapie. Povestea despre Suedia, aşa cum era 
şi aşa cum o vedea el, cu scandalurile, cu oprimarea femeilor, 
cu prietenii care îi erau dragi şi faţă de care voia să îşi arate 
prețuirea, cu Grenada, atât de importantă pentru noi... Se 
folosea şi de cel mai mic detaliu, întrucât avea o memorie de 
elefant şi păstra totul în minte şi... în computer. 

Fără aceste lupte, fără militantismul lui Stieg, Millennium nu 
ar fi existat. Căci acestea îi sunt inima, creierul şi muşchii. 


C11 - VALORILE JURNALISTICE ALE LUI STIEG 

Timp de mai mulţi ani, Stieg a luptat pentru ca, în Constituţia 
Suediei, internetul să aibă acelaşi nivel de responsabilitate ca şi 
celelalte instrumente media şi pentru ca fiecare site să deţină 
un responsabil nominal pentru informaţiile făcute publice. Nu a 
reuşit. Astfel că site-urile rasiste şi fasciste, care incită la ură şi 
proferează ameninţări, n-au putut fi controlate nici până acum. 

In iunie 2004, a ridicat aceeaşi problemă şi la Paris, cu ocazia 
conferinţei OSCE (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în 
Europa) - organizaţie din care fac parte cincizeci şi şase de ţări 
din Europa şi Asia, cărora li se adaugă Canada şi Statele Unite 
ale Americii. OSCE oferă un forum pentru negocieri politice şi 
decizii în domeniile alertei pentru pericole iminente, prevenirii 
conflictelor şi riscurilor de conflict, gestionarea crizelor şi 
redresarea postconflict. In cadrul conferinţei, Stieg a denunţat 
riscurile la care suntem expuşi lăsând internetul în afara oricărui 
cadru legislativ. „Pentru grupările rasiste, cyberspaţiul este un 
adevărat vis, sublinia el. Nu este o întâmplare că prioritatea lor 
este constituirea unui site.” A adăugat însă că ar fi un pericol şi 
ca legea să fie considerată drept unicul remediu eficient: 
„Opinia mea este că legislaţia nu poate rezolva numai ea 
singură provocarea reprezentată de propagarea urii pe internet. 
Ba chiar aş solicita să nu ne încredem chiar atât de mult în 
puterea legislaţiei”. Spunea asta gândindu-se că, fără activismul 
democratic al oamenilor politici şi al cetăţenilor, printre care se 
numără şi jurnaliştii, legile nu ar fi bune decât să „zgărie puţin 
suprafaţa problemei”. Il neliniştea profund posibilitatea unei 
evoluţii negative a lucrurilor. 

Millennium denunţă demisia progresivă a mass-media între 
anii 1980 şi 1990. Astfel, au fost jurnalişti de investigaţie care 
au lăsat baltă problemele sociale şi jurnalişti specializaţi în 
domeniul economic vorbind despre patronii unor firme ca 
despre nişte staruri rock, lăsându-i să se îmbogăţească liniştiţi 
graţie unor societăţi-paravan, unor sisteme de prime şi 
cartelurilor. Granița relativă dintre jurnalişti şi firmele despre 
care scriau a mai avut drept consecinţă faptul că mulţi dintre ei 
şi-au schimbat meseria, devenind PR-işti pentru mari companii. 
La începutul trilogiei Millennium, în Bărbaţi care urăsc femeile, 
Mikael Blomkvist exprimă, vorbind despre jurnalistul William 
Borg, tot ceea ce Stieg denunţase în domeniu: „Borg 


abandonase jurnalismul şi lucra acum pentru o firmă, pe post de 
consultant, cu un salariu considerabil mai mare(...)”. Stieg nu s- 
a vândut niciodată, nici pentru a face carieră, nici pentru bani. 


Întreaga etică jurnalistică a lui Stieg este rezumată în 
Millennium. Ca şi respectul lui pentru cititor, Mikael îi spune lui 
Henrik Vanger: „Nu contează cât de multe anunţuri publicitare 
avem, dacă oamenii nu vor să cumpere ziarul”. Stieg milita 
pentru căutarea adevărului, lucru pe care orice publicaţie îl 
datorează cititorilor săi, dar, în acelaşi timp, considera că nu 
trebuie sacrificat chiar totul pentru aceştia. Astfel, refuza ca 
victimele să fie supuse unui dublu act de violenţă - pe lângă 
agresiunea suferită, şi expunerea vieţii lor private în mass- 
media, ceea ce reprezenta un fel de viol. În Millennium, denunţă 
cu vehemenţă şi ironie deriva tot mai puternică în domeniu, ca, 
de pildă, în cazul manşetelor unor ziare care le numesc 
batjocoritor pe Lisbeth şi pe prietenele ei „o bandă de lesbiene 
satanice”. Când Mikael Blomkvist rezolvă enigma dispariţiei lui 
Harriet Vanger, se confruntă cu o uriaşă problemă de conştiinţă: 
să fie un bun jurnalist şi să redea întreaga poveste, asumându-şi 
riscul de a o expune pe Harriet curiozităţii publicului? Să tacă şi, 
prin urmare, să ascundă adevărul, în pofida beneficiilor pe care 
această dezvăluire mediatică le-ar putea aduce ziarului 
Millennium? La capătul unei lungi şi dureroase bătălii interioare, 
morala va câştiga în faţa egoului jurnalistic, iar povestea nu va 
mai fi publicată. Pasajul acesta era deosebit de important 
pentru Stieg, fiindcă, prin intermediul lui, dorea să transmită 
mesajul spre cititor. Totuşi, când l-am descoperit, nu am fost de 
acord cu el. În versiunea iniţială, când Mikael o reîntâlneşte pe 
Harriet în Australia, ea îi spune îngrozită: „Acum, când ai aflat că 
trăiesc, ce vei face? Mă vei viola şi tu?”. M-am gândit că vorbele 
lui Harriet vor fi interpretate la un nivel primar de către cititori şi 
că o vor crede paranoică. Stieg nu îmi împărtăşea deloc opinia şi 
am discutat subiectul îndelung şi în contradictoriu. Ca să pună 
capăt disputei, nu a spus: „Ok! O să schimb”. Nu a zis nimic. Dar 
a înlăturat fraza. 


La începutul primului volum, Mikael Blomkvist, acuzat că nu a 
verificat dovezile dintr-un articol despre industriaşul Hans-Erik 
Wennerström, demisionează din funcţia de redactor-şef de 


teama ca nu cumva cititorii să îşi piardă încrederea în ziarul 
Millennium. Mai târziu, înainte de a face publice dovezile 
adunate de Dag Svensson, verifică într-o manieră obsesivă toate 
informaţiile. Cunoşteam bine această atitudine, fiindcă îl 
văzusem pe Stieg la lucru. În acelaşi timp, considera că sursele 
sunt sfinte. lată de ce Mikael, după asasinarea lui Dag şi a Miei, 
şterge toate fişierele din computer înainte de sosirea poliţiei. 
Înţelegem mai bine acum de ce, după moartea lui, nimeni din 
anturajul lui Stieg şi nici eu nu am fost de acord să oferim 
informaţii din computerul lui. Acolo, în afara celui de-al patrulea 
volum în lucru, se găseau numele şi datele de contact ale 
informatorilor săi privind extrema dreaptă. In această privinţă, 
Constituţia Suediei e categorică: sursele trebuie protejate! 


C12 - FEMINISMUL 

Millennium este şi un inventar al tuturor formelor de violenţă 
şi de discriminare la care sunt supuse femeile. 

În timpul adolescenţei sale petrecute la Umeă, Stieg a fost 
profund tulburat de o poveste teribilă, care avea să îi marcheze 
întreaga viaţă. Într-un weekend, a asistat la violarea unei fete, 
într-un camping, printre violatori fiind şi nişte prieteni pe care, 
de atunci, nu a mai vrut să îi vadă. S-a învinovăţit mereu pentru 
că nu intervenise. La un moment dat, după acest episod 
cumplit, s-a întâlnit cu fata respectivă în oraş şi a vrut să îi ceară 
iertare. Aceasta însă a refuzat să îl asculte şi s-a îndepărtat, 
spunându-i un lucru pe care urma să îl ţină minte pentru 
totdeauna: „Pleacă de-aici! Eşti şi tu ca toţi ceilalţi!” 

Oare din pricina acestui incident a devenit un susţinător al 
feminismului? În orice caz, întâmplarea a avut cu siguranţă o 
contribuţie. În timp ce lucra la Millennium, Stieg folosise ca titlu 
provizoriu pentru toate cele trei volume Bărbaţi care urăsc 
femeile. Până la urmă, titlul nu a fost păstrat decât pentru 
primul volum, şi asta după ce a insistat mult. Verbul „urăsc” a 
fost, totuşi, înlocuit în versiunea franceză cu „nu iubesc”. 


În 1972, când l-am întâlnit pe Stieg, era deja un feminist 
convins, preferând compania femeilor şi munca alături de ele 
decât alături de bărbaţi. De altfel, avea mare succes la femei. 
Povestea că, în copilăria petrecută la bunici, cel mai bun prieten 
al lui fusese o fetiţă! Considera femeile mai creative şi mai puţin 
ariviste decât bărbaţii. În locurile unde a lucrat, vorbea la fel cu 
colegii de ambele sexe, avea aceleaşi aşteptări atât de la unii, 
cât şi de la alţii şi considera că este mai plăcut să lucrezi sub 
conducerea femeilor. Dacă dădea peste nişte macho-carierişti, 
care încercau să le pună bețe în roate „femeilor lui Stieg”, fie îi 
forţa să îşi schimbe atitudinea, fie îi îndepărta din cercul 
prietenilor intimi. Când, în Castelul din nori s-a sfărâmat, Erika 
Berger este numită la conducerea ziarului SMP, Stieg explică 
perfect genul de jigniri şi de lovituri pe care o femeie 
competentă este silită să le înfrunte într-o lume a bărbaţilor. 
„Şedinţa de redacţie fixată pentru ora 14:00 fusese devansată 
dintr-odată pentru 13:50, fără ca ea să fi fost anunţată, cea mai 
mare parte a deciziilor fiind luată până la sosirea ei.” Titlurile pe 
care le alegea nu erau păstrate, iar articolele la care renunţa 


apăreau pe prima pagină. 

Simpatia lui pentru femei nu m-a pus niciodată în alertă. De 
altfel, niciunul dintre noi nu era gelos, dar, ca să fiu sinceră, nici 
nu-l scăpa din ochi pe celălalt. 

In tinereţe, Stieg exersase percuţia împreună cu un prieten 
care îl iniţiase în jazz. Însă tot rockul îi plăcea mai mult şi, mai 
ales, rockul feminin, precum Shakespears Sister, Annie Lennox 
când cânta în Eurythmics ori Tina Turner. Nu e o întâmplare că 
Lisbeth este o apropiată a grupului feminin Evil Fingers. 
Gusturile mele sunt mai variate, de la operă la muzică populară, 
trecând prin rock şi pop. Ascultam acasă muzică de toate 
genurile, însă destul de rar. 

Cât despre activităţile gospodăreşti, fiecare se ocupa de ceea 
ce îi plăcea: el, de curăţenie, eu, de bucătărie. Niciunul nu ne 
dădeam în vânt după spălat rufe, aşa că o făceam cu schimbul. 

In Millennium femeile nu puteau ocupa, aşadar, decât un loc 
important. Cu vârste, profesii şi personalităţi diferite, toate au în 
comun încăpăţânarea, ca şi Stieg, obstinaţia de a face lucrurile 
de care s-au apucat. Ca şi el, primesc lovitură după lovitură şi se 
răzbună. Stieg nu găsea nicio scuză violenţei masculine şi şi-a 
exprimat această convingere prin intermediul lui Lisbeth. Fără 
îndoială, Martin Vanger a fost violat de tatăl lui, dar asta nu 
înseamnă că „nu era în măsură să se abţină, aşa cum ar fi făcut 
oricine altcineva. (...) Ucidea şi viola pentru că, pur şi simplu, îi 
plăcea s-o facă”. Mai departe, Lisbeth adaugă: „Mi se pare de-a 
dreptul patetic să li se tot atribuie circumstanţe atenuante 
ticăloşilor”. 

Trei crime ale căror victime au fost femei l-au inspirat în mod 
special pentru Millennium. În 2003, uciderea, aproape 
simultană, a Melissei Nordell şi a Fadimei Sahindal, care l-a şi 
făcut să scrie la Dezbaterea asupra crimelor de onoare: 
feminism sau rasism? o antologie îngrijită de Cecilia Englund de 
la Expo. Cea dintâi, al cărei cadavru a fost găsit în apă, lângă un 
ponton de la Björkvik, din insula Ingarö, fusese ucisă de iubitul 
ei gelos. A doua fusese împuşcată în cap de tatăl ei, fiindcă nu 
acceptase să se mărite cu forţa! In Suedia, moartea Melissei a 
fost văzută ca o crimă oarecare, iar a Fadimei, ca una de natură 
etnică, o crimă comisă din motive de onoare, un fapt divers 
străin de „cultura suedeză”. Stieg le spunea „surori în moarte”, 
întrucât, din punctul lui de vedere, ambele fuseseră victime ale 


aceleiaşi opresiuni patriarhale. Diferenţele culturale la care se 
tot făcea referire dădeau apă la moară rasiştilor şi conduceau 
ancheta pe o pistă moartă. Şi, în tot acest timp, femeile 
continuau să piară sub loviturile bărbaţilor. 

In cartea despre crimele de onoare, scria: „Modelul 
antropologic şi cultural împrumutat pentru a explica aceste 
drame oferă răspunsuri privind forma de opresiune, dar nu şi 
motivațiile ei. În India femeile sunt arse, în Sicilia sunt ucise în 
numele onoarei, în Suedia sunt supuse violenţei sâmbătă 
seara... Totuşi, discursul cultural nu explică de ce femei din 
întreaga lume sunt asasinate, mutilate, supuse exciziei 
clitoridiene, forţate la un comportament ritualic impus de către 
bărbaţi şi nici de ce aceştia din urmă, în societăţile noastre 
patriarhale, oprimă femeile. (...) «Violenţă sistematică» - fiindcă 
despre aşa ceva este vorba - ar fi expresia utilizată dacă o 
asemenea formă de violenţă ar fi exercitată împotriva 
sindicatelor, a evreilor sau a handicapaţilor”. Spre marea 
satisfacţie a lui Stieg, punctul său de vedere a fost împărtăşit de 
alţi opt autori - şase fiind femei -, care au contribuit cu texte la 
alcătuirea antologiei. 

Cea de-a treia crimă a fost aceea căreia i-a căzut victimă 
Catrine Da Costa, găsită tăiată în bucăţi. Stieg citise o carte cu 
acest subiect, care îl pasiona. Autoarea, Hanna Olsson, a luat de 
curând legătura cu mine, spunându-mi că s-ar fi bucurat să fi 
putut lucra cu Stieg, după ce i-a citit textele despre crimele de 
onoare. Toate actele de violenţă din Millennium sunt inspirate 
de crime reale descrise în rapoartele poliţiei. Odată pronunţate 
hotărârile judecătoreşti, dosarele devin publice şi pot fi 
consultate. 

Ce omagiu mai frumos le-ar fi putut aduce Stieg femeilor 
decât să le transforme în eroine ale unei cărţi polițiste 
feministe? Şi să le descrie aşa cum le vedea el: libere, curajoase 
şi suficient de puternice pentru a putea schimba lumea, 
refuzând să îi fie victime. Referindu-se la criminali, Stieg a 
adăugat în Millennium numeroase trimiteri la Biblie. 


C13 - ÎN MIEZUL BIBLIEI 

Atmosfera cu totul deosebită pe care Stieg a creat-o în 
Millennium, în care rigoarea morală şi referinţele biblice sunt 
omniprezente, este aceea care ne-a dominat anii primei 
copilării, în comitatul Västerbotten. Este o atmosferă foarte 
îndepărtată de aceea a thrillerelor clasice, în schimb se 
regăseşte la marii noştri autori, precum Per Olov Enquist ori 
Torgny Lindgren, care şi ei provin din aceeaşi regiune izolată, 
din nordul Suediei. 

Lumea copilăriei mele era compusă din ţărani disidenţi şi 
conservatori, aparţinând Misiunii Evanghelice Suedeze (EFS), pe 
când aceea a lui Stieg era dominată, mai degrabă, de muncitori 
social-democraţi şi comunişti. Însă toţi aceşti oameni 
încăpăţânaţi, loiali, cinstiţi şi de o moralitate ieşită din comun se 
asemănau. 

EFS, fondată în 1856, este o mişcare pentru reînnoirea 
credinţei în cadrul Bisericii Luterane. Unul dintre iniţiatorii ei, 
marele predicator şi autor Carl Olof Resenius, era originar din 
Anăset, din comitatul Västerbotten, unde crescuse şi bunica 
mea din partea tatălui. EFS afirmă că fiecare creştin trebuie să 
trăiască fără intermediar relaţia cu Dumnezeu şi să fie pe deplin 
responsabil pentru actele sale. Şi, desigur, totul începe în viaţa 
de zi cu zi. Citirea individuală a Bibliei este unul dintre stâlpii 
vieţii religioase, ceea ce face ca educaţia populară să fi avut 
întotdeauna o poziţie esenţială în cadrul mişcării. De asemenea, 
una dintre marile preocupări ale EFS era difuzarea textelor 
religioase. In 1863, cei care îşi asumaseră această sarcină 
fuseseră autorizaţi să şi predice. Influenţa lor se manifestă şi în 
zilele noastre în regiunea în care am crescut eu şi Stieg, numită 
uneori şi „centura biblică”, cu trimitere la Bible Belt din Statele 
Unite, zonă sud-est americană cunoscută pentru profunda sa 
religiozitate. EFS colecta fonduri pentru susţinerea predicatorilor 


3 Pe când restul ţării era, încă din secolul al XVI-lea, sub autoritatea Bisericii 
Luterane, curente protestante disidente, extrem de austere, s-au dezvoltat în 
nord, în secolul al XIX-lea - printre altele, Deşteptarea religioasă condusă de 
pastorul radical Lars Levi Laestadius. Aceste curente îşi propuseseră drept 
misiune salvarea muncitorilor şi ţăranilor de ravagiile alcoolismului; muzica şi 
balurile fuseseră proscrise, femeile nu aveau dreptul de a se machia etc. 
Odată cu dezvoltarea societăţii industriale şi cu urbanizarea masivă, aceste 
mişcări separatiste au dispărut aproape în totalitate pe la jumătatea secolului 
al XX-lea. 


şi a misionarilor din Africa şi din Asia. Astfel, încă din copilărie 
am fost conştientă de responsabilitatea pe care o avem faţă de 
acele continente. 

In toate oraşele se găseau mici temple unde se ţineau 
adunări. Numai că, din cauza distanțelor mari, ţăranii nu se 
puteau duce cu regularitate. Şi atunci, pastorii şi predicatorii, cu 
care deseori erau vecini, se duceau ei la ţărani. Dacă era nevoie 
să ai măcar o carte în casă, atunci aceasta era Biblia. Îmi 
închipui că până şi bunicii lui Stieg, care erau comunişti, aveau 
una, ce le mângâiase copilăria, ca de altfel pe a tuturor 
suedezilor care, până în 1996, erau automat luterani prin 
naştere. De altfel, separarea dintre biserică şi stat nu a avut loc 
decât în anul 2000. Lupta pentru supravieţuire la ţară, în 
exploatările forestiere şi în cele câteva uzine era deosebit de 
dură în nord, iar Biblia aducea linişte şi curaj nu doar atunci 
când boala ori moartea loveau vreo familie. Pentru Stieg şi 
pentru mine, Nou/ Testament, în care lisus ne cere să întindem 
şi obrazul drept atunci când ne este lovit stângul, nu intra în 
discuţie. In schimb, ne hrăneam din Vechiul Testament, dur şi 
violent, după chipul şi asemănarea vieţii pe care oamenii o 
dăduseră dintotdeauna în ţinuturile noastre natale. Fără 
notabilităţi, fără judecători, cu puţini pastori stabili, societatea 
nu cunoştea vreo ierarhie, iar regulile pentru a supravieţui 
împreună trebuiau inventate. lată contextul în care am fost 
crescuţi şi eu, şi Stieg de către bunicii noştri, cu valorile lor din 
vremuri străvechi. Am ajuns astfel să avem un simţ moral 
deosebit de puternic, fără îndoială mai accentuat decât la 
majoritatea celor din generaţia noastră. Unele lucruri se făceau 
şi altele nu. Punct. 

Nu eram credincioşi, dar în călătorii vizitam toate bisericile şi 
cimitirele. Mi-a plăcut mereu şi nu voi înceta să o fac - să aprind 
lumânări în amintirea celor morţi. 

In apartamentul nostru din Stockholm, fiecare avea Biblia lui 
care, ca şi Coranul, stătea printre nenumăratele cărţi din 
bibliotecă. Stieg s-a folosit în mod direct de ea pentru a spune 
povestea uciderii fetelor din primul volum al trilogiei. Mai precis: 
s-a inspirat din fapte diverse reale, după care a căutat în Biblie 
versetele de la care să poată construi o enigmă. 


C14 - DATORIA RĂZBUNĂRII 

Stieg era un om generos, fidel, cald şi funciarmente bun. Dar 
putea fi şi exact invers. Dacă cineva se purta rău cu el sau cu 
unul dintre apropiaţi, atunci nu se mai putea decât, „ochi pentru 
ochi şi dinte pentru dinte”. Nu ştia să ierte şi, în acest sens, era 
foarte categoric: „A te răzbuna sau a-ţi răzbuna prietenii nu este 
doar un drept, este şi o datorie absolută”. Chiar dacă uneori a 
fost nevoit să aştepte ani buni, până la urmă Stieg tot s-a 
răzbunat. 

În primul volum din Millennium, Henrik Vanger sintetizează 
filozofia lui Stieg atunci când îi spune lui Mikael Blomkvist: 
„Ilgnoră-l [pe duşmanul tău] când se enervează, nu-l uita şi 
plăteşte-i cu aceeaşi monedă când vei avea ocazia. (...) Nu-l 
lăsa să scape pe niciunul dintre cei care te-au distrus. Ai răbdare 
şi ripostează când vei avea puterea s-o faci”. In volumul al 
treilea, Castelul din nori s-a sfărâmat, Mikael îi explică lui Anders 
Jonasson, medicul care o îngrijeşte pe Lisbeth Salander, că 
trebuie să o ajute chiar dacă este ilegal, fiindcă, în numele 
moralei, legea poate fi încălcată. Lisbeth era pentru Stieg 
încarnarea ideală a acestei morale care ne ajută să acţionăm 
conform propriilor noastre convingeri. Un fel de arhanghel din 
Biblie, ea este instrumentul Răzbunării zeilor, titlul provizoriu al 
celui de-al patrulea volum al trilogiei M;/lennium. 

In adolescenţă, la Umeå, Stieg se bătea deseori şi cam peste 
tot. Intr-o zi, un băiat i-a spart un dinte din faţă, pe care a 
trebuit să îl înlocuiască cu unul de aur. La multă vreme după 
acea întâmplare, într-o noapte, s-a ascuns, şi-a aşteptat 
agresorul şi l-a atacat prin surprindere. Şi aşa nu a mai avut 
probleme nici cu băiatul respectiv, nici cu altcineva. Da, 
răzbunarea cere timp şi sânge rece. 

Dilema alegerii între morală şi acţiune este însăşi dinamica 
intrigii din Millennium. Indivizii distrug sau fac lumea şi pe 
semenii lor mai buni, însă fiecare acţionează în funcţie de 
propria sa morală. De aceea se revine mereu la 
responsabilitatea individuală. 

Millennium i-a permis lui Stieg să îi denunte pe toţi aceia care 
îl scârbeau cu laşitatea, iresponsabilitatea, imoralitatea şi 
oportunismul lor: militanţii de salon, „luptători [care au] nevoie 
de vânt din pupă” ori „căpitani de navă pentru vânt uşor”; falşii 
prieteni care s-au folosit de el pentru a-şi face o carieră; patronii 


ori acţionarii lipsiţi de scrupule, care îşi acordă prime 
disproporţionate... In acest sens, cărţile sale au fost pentru Stieg 
cea mai bună terapie. 


C15 - ADRESELE DIN MILLENIUM 

În Fata care s-a jucat cu focul, Stieg descrie activitatea soţului 
Erikăi Berger, Lars Berger, specialist în istoria artei şi autor de 
succes. „In ultimele şase luni studiase importanţa decoraţiunilor 
artistice ale imobilelor şi problema stării de bine resimţite de 
oameni în anumite clădiri şi nu în altele. Cartea luase forma unui 
pamflet la adresa funcţionalismului.(...)” La drept vorbind, este 
descrierea conţinutului volumului meu dedicat lui Per Olof 
Hallman. Arhitectul şi urbanistul mort în 1941 a conceput în 
Stockholm zone rezidenţiale care au accentuat specificul 
oraşului cu stâncile, verdeaţa şi casele sale tipice, cu vedere la 
mare, acordând o deosebită importanţă habitatului cu, de 
exemplu, spaţiile lui verzi, locurile de joacă pentru copii sau 
operele de artă. Pentru Hallman, scopul arhitecturii şi al 
urbanismului era să aducă bucuria de a trăi şi liniştea locuitorilor 
unui spaţiu anume. Considera că mediul poate întări sau, 
dimpotrivă, poate şubrezi fiinţele care trăiesc în el. 

Incepusem redactarea volumului în 1972, dar am fost nevoită 
să mă întrerup în momentul în care guvernul suedez mi-a 
propus să particip la un studiu privitor la construirea de locuinţe 
de calitate cu costuri reduse. In 2002, m-am hotărât să devin 
consultant cu jumătate de normă, pentru a mă putea dedica în 
întregime cercetărilor mele. Astfel, am început să petrec mult 
timp studiind documente în biblioteci, arhive ori librării 
specializate în carte veche. Serile, când Stieg se întorcea acasă, 
îşi lăsa geanta pe coridor şi striga obişnuitul: „Cucu! E cineva 
pe-aici?” După care se îndrepta direct spre canapeaua pe care 
stăteam şi lucram şi îmi adresa la fel de obişnuitele întrebări: 
„Azi ce-ai găsit? Mai e cafea?” Se aşeza alături de mine, îmi 
cerea detalii şi mă asculta cu atenţie. Intrucât nu avea timp 
pentru a citi fiecare nouă versiune, discutam regulat cu el 
despre manuscris. Sâmbăta îl trăgeam după mine pe marile 
bulevarde ale „zonelor Hallman”, despre care tocmai scriam. Ca 
să mai câştige timp la lucrul pentru carte şi ca să mai tragă din 
când în când cu ochiul la ce lucram, m-a rugat să îl las să se 
folosească de locurile despre care îi vorbeam pentru a-şi pune 
personajele să trăiască acolo, în cadre care corespundeau 
personalităţii acestora. Astfel, Dag Svensson şi Mia Bergman 
locuiesc la Enskede, pe Bjorneborgsvâgen, numărul 8B; Cortez, 
la Helgalunden, pe Alhelgonagatan; iar Lisbeth Salander, la 


începutul trilogiei, pe Lundagatan. 

În schimb, voia ca apartamentul lui Mikael Blomkvist să fie 
situat în vechiul Stockholm, dincolo de zonele Hallman. Am 
întreprins numeroase cercetări până când am descoperit adresa 
potrivită. Bellmansgatan oferea mai multe posibilităţi, una dintre 
ele fiind casa Laurinska, de la numărul 4-6. De la terminarea 
construcţiei, în 1891, mulţi artişti au locuit în acest imobil din 
cărămidă, cu vedere spre Riddarfjärden. Numai că ar fi fost prea 
luxos pentru Mikael, care nu şi-ar fi permis să acopere 
cheltuielile pentru un asemenea domiciliu. Ne-am oprit apoi 
îndelung la un imobil care ni s-a părut ideal, cu vedere spre 
mare. Atâta doar că îi lipseau ieşirile care, în poveste, permiteau 
supravegherea simultană a lui Blomkvist de către trei grupuri 
diferite. Stieg era trist. 

— Nu e grav, i-am spus. Punem o uşă imaginară acolo (am 
arătat cu degetul în direcţia la care m-am gândit) şi alegem un 
număr fictiv. Şi aşa locul se va potrivi cu intriga. 

Faţa i s-a luminat: 

— Daaa! Aşa facem! 

Numai că, dintr-un motiv pe care nu îl cunosc, în versiunea 
publicată numerotarea a dispărut. Trebuie spus că Stieg nu a 
mai avut timp să revadă decât corecturile primului volum. lar 
chestiunea supravegherii apartamentului apare abia în cel de-al 
treilea. 

În primele pagini din Bărbaţi care urăsc femeile, Mikael 
Blomkvist povesteşte cum a renovat singur apartamentul, 
ascunzând defectele pereţilor cu câteva acuarele ale lui 
Emanuel Bernstone. Mi-a plăcut întotdeauna artistul acesta şi, 
pe vremea când nu era decât un necunoscut, i-am cumpărat 
una dintre lucrări cu banii proveniţi din mica moştenire de la 
bunica. Cea de-a doua am achiziţionat-o cu banii din partea 
mamei. Ambele acuarele au stat întotdeauna pe pereţii casei 
noastre. 

Pentru cartea mea îi luasem un lung interviu fiicei lui Hallman 
care, la vremea aceea, avea nouăzeci şi şase de ani. Imi 
povestise că tatăl ei ieşea des pe mare alături de pictorul 
Anders Zom şi de scriitorul Albert Engstrom. Toţi trei beau atât 
de multă bere, încât pontonul din dreptul casei lor de vară, de la 
Skarp6, era plin de sticle goale, aşa că ambarcaţiunea cu greu 
putea trage la mal pentru a lăsa pasagerii să coboare. Povestea 


şi-a găsit locul în primul volum din Millennium, numai că, alături 
de cei doi artişti, aici se află Frederik Vanger şi soţia lui, Ulrike. 

Stieg era atât de entuziasmat de cartea mea despre Hallman, 
încât îmi repeta convins: 

— Ai să vezi, cartea asta îţi va schimba viaţa. 

Ironie a sorții, nu cartea mea, ci Millennium avea să îmi dea 
viaţa peste cap. 

Când, la începutul volumului al doilea, Lisbeth Salander se 
întoarce din Grenada şi caută un apartament, deşi este bogată, 
îi e greu să găsească unul. După cum nici lui Stieg nu i-a fost 
uşor să aleagă o locuinţa potrivită. De fapt, eu am găsit-o... în 
timp ce mă documentam pentru cartea mea. La vremea 
respectivă lucram pentru compania de construcţii şi dezvoltare 
Skanska şi eram interesată de tot ceea ce însemna aceasta. 
Adunam informaţii privitoare la activitatea în domeniu, dar şi la 
Percy Barnevik, preşedintele consiliului de administraţie, a cărui 
rentă viageră enormă, acumulată graţie tuturor posturilor de 
director ocupate pe parcursul vieţii profesionale, fusese făcută 
publică în mass-media. Aşadar, interesul meu era dublu, atât ca 
angajat, cât şi în calitate de cetăţean. Când Barnevik şi-a vândut 
apartamentul din Fiskargatan, articolul referitor la eveniment şi 
planul locuinţei s-au alăturat documentaţiei mele. Şi astfel, 
Lisbeth s-a mutat aproape de Mosebacke, pe Fiskargatan. 

Tot documentarea mea a inspirat, la începutul primului 
volum, chestiuni legate de stock-options, din cadrul grupului 
Skanska, şi cea legată de pensiile de la ABB, despre care 
vorbesc Mikael Blomkvist şi Robert Lindberg atunci când se 
întâlnesc pe pontonul de la Arholma. Ca urmare a acestei 
nefericite conversații, Blomkvist îl va ancheta pe Wennerström 
şi va fi condamnat pentru calomnie. 

Toate cafenelele citate în Millennium ne erau familiare, căci le 
foloseam ca locuri de întâlnire, la sfârşitul zilei mele de muncă. 
Una dintre ele este cafeneaua Anna, din Kungsholmen, unde, la 
începutul primului volum, Mikael află de la radio că a fost 
condamnat. Erau şi cafenele în care ne opream să ne tragem 
sufletul, precum Giffy sau Java, din Hornsgatan, unde ne-am dus 
după una dintre expedițiile noastre prin galeriile de artă de pe 
colina Homgatsgatan. Kaffebar, unde Blomkvist află că bărbatul 
care a încercat să o omoare pe Lisbeth a fost ucis, era cartierul 
general al celor de la Expo, întrucât birourile publicaţiei se 


găseau în acelaşi imobil. Tot acolo se pot mânca nişte minunate 
mici sandviciuri cu brânză de Västerbotten, regiunea în care am 
copilărit. Le savuram alături de cafeaua cu lapte după vreo 
vizită în librăria noastră preferată, plină de cărţi vechi sau 
specializate în feminism, politică etc. Restaurantul Kvamen 
(Moulin), în care Lisbeth Salander îşi întâlneşte prietenele din 
grupul de hard rock Evil Fingers, este un loc vesel şi zgomotos, 
unde se servesc nişte delicioase bulete de carne. O vreme 
dispăruseră din meniu, dar protestele obişnuiţilor casei l-au 
obligat pe patron să le reintroducă. 

În sfârşit, printre numeroasele locuri din Millennium care ne 
aparţin mie şi lui Stieg, cel la care ţin în mod deosebit este acea 
cabană mică din Sandhamn, unde Mikael Blomkvist „citea, scria 
şi se relaxa”. Închiriam în fiecare vară astfel de căsuțe de lemn 
în arhipelag şi visam să ne construim una numai a noastră, care 
ar fi trebuit să semene cu aceea descrisă de Lisbeth Salander: 
treizeci de metri pătraţi amenajaţi ca interiorul unui vapor, cu o 
fereastră uriaşă dând către apă şi o masă de bucătărie suficient 
de mare pentru a putea scrie amândoi în acelaşi timp. 


C16 - PERSONAJELE 

În Millennium se găsesc „oameni reali”, cărora Stieg le dă 
numele lor adevărate pentru a le aduce un omagiu; alţii l-au 
inspirat la nivelul anumitor detalii; în sfârşit, există personaje 
imaginare în care unele persoane au crezut că se recunosc, ba 
chiar au fost convinse că despre ele este vorba. Astfel, un 
chirurg estetician mi-a scris explicându-mi că e sigur că a servit 
drept model celui din Fata care s-a jucat cu focul, care reface 
sânii lui Lisbeth Salander! 


Mikael Blomkvist nu este Stieg Larsson. Sigur, bea ca şi el 
cafea, fumează şi munceşte enorm, dar, în linii mari, 
asemănările se opresc aici. În schimb, e limpede că reprezintă 
modelul jurnalistului generalist recunoscut, cum şi Stieg şi-ar fi 
dorit să fie, şi prin intermediul căruia şi-a exprimat numeroase 
opinii şi proteste şi, la fel ca şi Stieg, este un justiţiar neobosit. 

Să fie Lisbeth Salander dublul feminin al lui Stieg? Fără 
îndoială, au aceleaşi proaste obiceiuri alimentare, cum ar fi 
pizza congelată şi sandviciurile. Hacker genial, informatician şi 
investigator-minune, Lisbeth este dotată cu o memorie vizuală 
ce îi permite să reţină cu o viteză halucinantă texte complexe 
precum, de exemplu, un tratat de astronomie sferică. Am mai 
vorbit despre memoria incredibilă a lui Stieg, despre cultura sa 
iconoclastă şi despre setea nepotolită pentru subiecte cât mai 
variate. Anumite aspecte privind lumea hackerilor provin, de 
pildă, din volumul The Haker Crackdown al lui Bruce Sterling. 
Aveam însă în casă şi o grămadă de comic books cu Superman 
ori Spiderman, supereroi cu puteri extraordinare, cărora Lisbeth 
le-ar fi putut fi soră mai mică. Cât despre mania secretului şi a 
prudenţei, era valabilă şi pentru Stieg, dar şi pentru majoritatea 
redactorilor de la Searchlight şi Expo, care trebuiau cumva să îşi 
apere viaţa. 


În Fata care s-a jucat cu focul, Lisbeth Salander îl vizitează la 
spital pe fostul ei tutore, Holger Palmgren. Cei doi joacă o 
partidă de şah destul de complicată, un fel de variantă a unei 
partide clasice a lui Lasker. Stieg şi fratele meu, Björn, au jucat 
împreună şah încă de la prima lor întâlnire, din anii 1970. Björn 
are multe cărţi despre acest joc, printre care şi unele referitoare 
la partidele celebre ale lui Emanuel Lasker, faimosul 


matematician şi jucător de şah german. În general, Stieg 
pierdea, dar, cum nu era genul care să se dea bătut, nu refuza 
niciodată revanşa. Când a plecat în Africa, în 1977, a scris într- 
un testament neautentificat, despre care voi vorbi ceva mai 
târziu, că, dacă nu se va mai întoarce, fratele meu ar trebui să 
moştenească toate cărţile lui ştiinţifico-fantastice. 

Mulţi cred că recunosc modelul din realitate al lui Lisbeth 
Salander. Unii dau asigurări că este vorba despre o jurnalistă 
care a fost la un moment dat în echipa de la Expo. Joakim, 
fratele lui Stieg, pretinde că este vorba despre fiica lui, cu care 
Stieg coresponda pe mail, precizând într-un interviu că, aşa, ca 
din întâmplare, mesajele au dispărut de pe harddiskul 
computerului fetei lui... 

Dacă Lisbeth datorează cu adevărat ceva cuiva anume, atunci 
aceasta este Pippi Şoseţica (Pippi Långstrump în original sau 
Pippi cu şosete lungi), eroina naţională închipuită de romanciera 
suedeză Astrid Lindgren. Fetiţa aceasta formidabilă a făcut 
enorm pentru egalitatea sexelor! Nu depinde de nimeni, ştie să 
se folosească de pistol şi a trecut peste şapte mări şi şapte ţări. 
Mai poate să ridice singură un cal şi să-l învingă pe cel mai 
puternic bărbat din lume, Arthur Vânjosu'. Dar, înainte de orice, 
Pippi are propria sa viziune în legătură cu binele şi răul şi 
trăieşte conform principiilor personale, indiferent de ceea ce 
spun legea şi adulţii. La finalul aventurilor, promite: „Când o să 
fiu mare, corsar mă fac”. Într-o seară, pe la sfârşitul anilor 1990, 
Stieg şi alţi jurnalişti de la TT s-au amuzat imaginându-şi cine ar 
fi devenit cu adevărat, la maturitate, idolii copiilor din Suedia. 
Pippi Şoseţica? Poate că Lisbeth Salander. Kalle Blomkvist, 
tânărul erou al trilogiei Asu/ detectivilor, tot de Astrid Lindgren? 
Mikael Blomkvist, probabil. Cititorii trilogiei Millennium pot hotărî 
singuri. De fapt, unica Lisbeth Salander care există cu adevărat 
în Suedia are şaizeci de ani şi trăieşte într-un sătuc uitat de 
lume. Mi-a scris ca să-mi spună că s-a săturat să o tot sune 
diverşi jurnalişti şi să o întrebe daci l-a cunoscut pe Stieg 
Larsson. lar la sfârşit, a adăugat: „Dacă treci vreodată pe aici, 
intră să bem o cafea şi să stăm un pic la taclale!” 


Personajele feminine din istorie care îl interesau pe Stieg sunt 
cele care depăşesc stereotipul sexului slab şi despre care 
vorbeşte în prima pagină a celui de-al treilea volum, Castelul din 


nori s-a sfărâmat. femeile soldat deghizate în bărbaţi din timpul 
Războiului de  Secesiune, amazoanele, conducătoarele de 
armate care îşi mânau popoarele la luptă, precum Boadicea, 
regina icenilor, cea care a stat în fruntea insurecției contra 
romanilor, în Anglia... În timpul uneia dintre numeroasele 
noastre vizite la Londra, făcute mai ales în cei opt ani în care 
sora mea, Britt, a locuit acolo, Stieg m-a dus pe Westminster 
Bridge pentru a-mi arăta statuia Boadiceei, unul dintre 
personajele lui favorite. 

Erika Berger, redactorul-şef de la Millennium, este un 
personaj inventat. Să pui o femeie într-un asemenea post nu 
este însă nici un artificiu literar, nici o întâmplare. Abia dacă 
lucrurile nu ar fi stat aşa m-aş fi mirat. Erika este competentă şi 
îşi asumă deplin atât responsabilitatea lucrului cu colaboratorii, 
cât şi pe aceea legată de situaţia financiară a ziarului, având o 
viaţă personală nu tocmai ortodoxă, cu soţ şi amant, şi 
asumându-şi propriile dorinţe, ceea ce îi cauzează anumite 
probleme. 

Pentru personajul Anita Vanger, Stieg a luat-o drept model pe 
sora mea, Britt. Când scria la primul volum, chiar a întrebat-o 
dacă, presupunând că ar fi Anita, i-ar plăcea să locuiască la 
Guilford, în sudul Londrei, ca atunci când imigrase din Suedia. 
Britt nu a fost de acord, aşa că Anita a preferat cartierul St. 
Albans, situat ceva mai la nord, „într-o căsuţă dintr-un şir de 
clădiri destul de bine întreţinute”. Pe tot parcursul anilor 
petrecuţi la Londra, Britt a locuit, ca şi Anita Vanger, în 
apartamente încălzite cu şemineuri cu gaz. Şi eu, şi Stieg 
cunoşteam foarte bine genul acesta de instalaţie. Imediat ce 
ajungeam la sora mea, ne repezeam să aprindem focul, 
liniştindu-ne când vedeam că termometrul trece de 15 grade, 
temperatură cu care, până la urmă, Britt se obişnuise! Uneori, 
personaje precum Martina Karlgren sau Franck Ellis, din Castelul 
din nori s-a sfărâmat, se referă la reviste ştiinţifice specializate, 
precum Nature sau The New England Journal of Medicine, pe 
care le citea Britt, care lucra într-un laborator de cercetări 
medicale. Fiindcă sora mea ne vorbea deseori despre diferite 
articole care o inspirau, Stieg ajunsese să cunoască foarte bine 
revistele respective. 

A da unor personaje numele unor oameni reali sau chiar a 
împrumuta meseriile ori personalitatea acestora era pentru 


Stieg un semn de afecţiune şi de admiraţie. Nu îl cunoşteam 
personal pe boxerul Paolo Roberto, dar, în Suedia, era un star. 
Delincvent în tinereţe, în anii 1980, apoi boxer profesionist, a 
ajuns vedetă de cinema în 1987, Staffan Hildebrand oferindu-i 
primul rol în filmul său Stockho/msnatt. Astăzi, Paolo Roberto 
este bucătar într-o emisiune de televiziune în care mătuşile lui 
italience nu ezită să-i smulgă lingura din mână atunci când nu 
amestecă aşa cum trebuie în sosul de roşii! Lui Stieg îi plăcea 
mai ales felul său liber de a vorbi, ca şi faptul că niciodată nu 
ştiai la ce te puteai aştepta din partea lui. Putea fi un macho 
perfect, pentru ca, în clipa imediat următoare, să militeze, trup 
şi suflet, pentru egalitatea sexelor! La alegerile din 2002 era 
mai-mai să intre în Parlament, dar nu a reuşit să obţină decât al 
doilea loc în circumscripţia lui. În schimb, şi-a câştigat locul în 
Millennium. 


Psihiatrul Svante Branden, cel care o ajută pe Lisbeth 
Salander în al treilea volum împotriva psihiatrului Peter 
Teleborian, este un vechi prieten de-ai noştri. Am povestit deja 
cum am subînchiriat de la el camera de student atunci când, în 
1977, am sosit la Stockholm, înainte ca Stieg să fi găsit slujba 
de la poştă şi să vină şi el. Aidoma nouă, Svante dezaproba 
oricare formă de servitute ori de discriminare. Ca psihiatru, 
decodează mai bine decât oricine adevăratele mobiluri ale unor 
acţiuni, fără a se lăsa influenţat de încercările autorilor acestora 
de a-şi găsi tot felul de scuze. Stieg a ţinut să îi aducă un 
omagiu, făcându-l să apară la un moment dat ca personaj al 
trilogiei. În schimb, după moartea lui Stieg şi după atitudinea 
manifestată de tatăl şi de fratele acestuia faţă de moştenirea 
morală, intelectuală şi materială a tovarăşului meu de viaţă, 
lucruri despre care voi vorbi mai departe, Svante nu s-a mai 
simţit deloc onorat să apară în Millennium. Drept pentru care a 
scris familiei Larsson: 


Ca specialist în psihiatrie medico-legală, sigur că îmi doresc 
ca numele meu să fie legat de justiţie şi de morală. A fost pentru 
mine o onoare faptul că Stieg a dorit să îmi folosească numele 
în cartea lui. Numai că, după moartea sa, dumneavoastră, 
Joakim, profitați de pe urma operei lui şi îmi folosiți numele fără 
a avea acordul meu. Intervențiile dumneavoastră cel puțin 


ciudate din presă, referitoare la Stieg şi la Eva, sunt fără 
îndoială protejate de lege, dar trădează morala proprie unui 
profitor, unui expert contabil corupt. lată de ce solicit să îmi 
retrageţi imediat numele din cartea lui Stieg şi să îmi plătiţi o 
despăgubire pentru că ați profitat de numele şi de statutul meu 
profesional. 

Ținând cont că Stieg a ţinut ca numele meu să figureze în 
cartea lui, cererea mea este modestă. Solicit suma forfetară de 
32 de coroane. In plus, mai solicit o coroană? pe an atâta vreme 
cât nu reuşiți să ajungeţi la o înțelegere cu Eva. În acest 
moment, suma se ridică la 36 de coroane. Puteţi trimite banii în 
contul meu de la Handelsbanken. 


Familia Larsson a răspuns direct prin redacţia Uppdrag 
Granskning (Contraancheta), o emisiune serioasă de jurnalism 
de investigaţie, care a publicat intervenţia pe site-ul său. Ca 
urmare, Svante a permis redacţiei să-i publice scrisoarea pe 
site-ul Sveriges Televisions (STV, canalul naţional TV). În 
scrisoarea familiei Larsson, fratele lui Stieg se exprima ironic la 
adresa ajutorului psihiatric pe care mi l-ar putea acorda Svante. 
Propunea la fel de ironic ca despăgubirea să fie vărsată în 
beneficiul unor asemenea acte caritabile... 


Anders Jakobsson este medicul care, la începutul celui de-al 
treilea volum, o primeşte pe Lisbeth Salander în camera de 
urgenţă a spitalului Sahigrenska din Göteborg. O operează şi îi 
extrage glonţul din cap, salvându-i astfel viaţa. Pe toată durata 
spitalizării, care se întinde pe zeci şi zeci de pagini, o ajută, îi 
vorbeşte, o ascultă, îi aduce în secret minicomputerul din Palm 
Tungsten T3 etc. Cu Anders ne-am împrietenit încă de pe când 
stăteam la Umeă, în anii 1970. În 2006, de Paşte, aşadar după 
moartea lui Stieg, când familia Larsson, care nu mă mai prea 
considera văduva legitima a lui Stieg, a început să-şi schimbe 
atitudinea, Anders s-a întâlnit cu Erland într-un minimarket din 
Umeă şi i-a spus părerea lui sinceră. Ca urmare a acestui 
incident, familia Larsson le-a cerut celor de la Editura Norstedts 
să modifice numele de Anders Jakobsson, care a devenit astfel 
Anders Jonasson în Castelul din nori s-a sfărâmat! Povestea a 
fost confirmată de reprezentanţii Editurii Norstedts şi de familia 


4 10 eurocenţi. 


Larsson în faţa camerelor de luat vederi, într-un reportaj din 
primăvara lui 200S, intitulat Mi/ioanele Millenniumului, în cadrul 
emisiunii Uppdrag Granskning. Anders Jakobsson a trimis 
ulterior o scrisoare unuia dintre jurnalişti, care poate fi citită pe 
site-ul STV. 


Dragă Fredrik Quistbergh, 

Norstedts a confirmat că manuscrisul lui Stieg Larsson a fost 
modificat înainte de tipărire. 

Un aspect literar important al romanelor lui Stieg Larsson era 
amestecul de personaje fictive şi de persoane reale. Cu ajutorul 
editurii Norstedts, Erland şi Joakim Larsson au intervenit în 
manuscrisul original al lui Stieg Larsson, modificând numele 
unor persoane din volumul al treilea al cărții. 

Este vorba despre o gravă violare a operei lui Stieg Larsson şi 
a intentiilor acestuia. (...) Mobilul apare limpede în interviul 
acordat de Erland Larsson pentru Uppdrag Granskning: 
„Meschinărie sau răzbunare, numiti-o cum vreti, dar aşa am 
hotărât”. 

Timp de treizeci de ani, Stieg Larsson a trăit alături de 
prietenei sa, Eva Gabrielsson, într-o relatie care avea toate 
caracteristicile unei căsătorii. În acest moment, Erland şi Joakim 
Larsson şi-au arogat atât moştenirea lui Stieg Larsson, cât şi 
drepturile morale asupra operei sale. Legea a fost pusă în 
serviciul unei profunde imoralități. Pentru toți prietenii lui Stieg 
Larsson este de domeniul evidenţei acest comportament lipsit 
de etică. lIndignarea lui Erland Larsson, provocată de 
observațiile mele în această privință, demonstrează perfect că 
subiectul este sensibil pentru el. Ceea ce este, fără îndoială, cea 
mai bună dovadă că Erland Larsson ştie clar că e condamnabil 
să o lipseşti pe Eva Gabrielsson de dreptul la moştenirea lăsată 
de partenerul ei de viaţă, Stieg. (...) L-am cunoscut pe Stieg pe 
vremea când eram elevi de liceu la Umeå. Am fost foarte 
apropiați timp de treizeci de ani. Astfel încât, pot afirma că Stieg 
nu ar fi acceptat niciodată să îi denatureze cineva opera ori să o 
priveze pe prietena lui, Eva, de dreptul la moştenire. În realitate, 
dacă ar mai fi fost în viaţă, Stieg ar fi făcut tot posibilul pentru a 
pune capăt acestei stări a lucrurilor. Fără vreo limită. 

Cu prietenie, 

Anders Jakobsson. 


Altă eroină a panteonului nostru, al lui Stieg şi al meu, care 
apare în Millennium, este femeia care l-a salvat pe Joy Rahman. 
In Fata care s-a jucat cu focul, Mikael şi inspectorul de poliţie Jan 
Bublanski discută aprins despre implicarea reală ori inventată a 
lui Lisbeth în asasinarea lui Dag Svensson şi a Miei Bergman. 
Blomkvist aminteşte despre povestea unei erori judiciare foarte 
cunoscute în Suedia, cea privitoare la Joy Rahman. Condamnat 
şi închis pentru uciderea unei bătrâne, bărbatul ar fi rămas pe 
viaţă în închisoare dacă o învăţătoare de la şcoala unde învățau 
copiii lui nu ar fi întreprins, timp de mai mulţi ani, o anchetă 
amănunţită. O cunoşteam şi eu, şi Stieg şi îi urmăream amândoi 
furia şi lupta îndârjită. Eram îngroziţi de hibele justiţiei suedeze, 
pe care ea le arătase, şi o admiram tot mai mult pe această 
femeie încăpăţânată, pe care nimic nu o făcea să renunţe. A 
obţinut dreptul de a fi refăcute analizele criminalistice şi, cu 
ajutorul unui avocat bun, al unui psihiatru, al preotului 
penitenciarului şi al unui jurnalist, a adunat suficiente probe 
pentru ca Rahman să fie rejudecat, declarat nevinovat şi 
eliberat după opt ani de închisoare. În 2003 le-a fost decernat 
Premiul pentru democraţie. Această învăţătoare şi-a meritat 
locul cu prisosinţă în Millennium. 


C17 - GRENADA 

Primele o sută de pagini din Fata care s-a jucat cu focul se 
desfăşoară în insula Grenada, unde Lisbeth se decide să 
petreacă o vacanţă prelungită. De ce în Grenada? Fiindcă era 
insula noastră. E o poveste lungă... 

La începutul anilor 1980 am citit din întâmplare, într-o ediţie 
engleză a revistei celei de-a IV-a Internaţionale, nişte articole 
despre locuitorii insulei Grenada. Se povestea într-o manieră 
amuzantă cum poporul îl alungase de la putere pe dictatorul 
Eric Gairy şi cum acesta din urmă îşi făcuse ţara de râs prin 
toată lumea, ţinând discursuri în care făcea trimitere la OZN-uri, 
în care credea orbeşte. Locul situat la capătul lumii ni s-a părut 
cu adevărat seducător, caracterizat de un soi de progres 
umanist, nelipsit de umor. Un amestec aiuritor de social- 
democraţie şi democraţie de sorginte troţkistă. Ne-am petrecut 
vara lui 1981 pe insula dominată de vulcanul ei adormit, cu 
junglă de ambele părţi ale şoselelor. Am plecat din Luxemburg 
şi, mai întâi, am trecut prin Barbados, ca şi Lisbeth, de unde am 
luat un avion de mici dimensiuni. Pilotul, un rasta plin de 
farmec, cu şuviţe lungi, a aterizat pe o pistă minusculă, 
înghesuită între mare şi munte. Ne-am cazat la Seascape, 
deasupra cheiului unde acostau navele, ne-am plimbat de-a 
lungul plajei Marelui Golf cu nisip fin şi am plonjat printre 
bancurile de peşti colorați. Numai că nu se punea problema să 
ne relaxăm ca şi cum am fi fost în vacanţă. Doream să scriem 
despre tot ceea ce se petrecea, aşa că, fără întârziere, ne-am 
întâlnit cu oameni politici. La Ministerul Turismului ni s-a explicat 
că era în studiu un proiect de ecoturism, cu mici hoteluri 
integrate peisajului şi habitatului local şi cu bucătărie bazată pe 
produsele tradiţionale. Imi amintesc mai ales despre o discuţie 
legată de nişte comercianţi care voiau să ridice preţurile într-o 
manieră uluitoare. Ca şi lor, şi nouă ni se părea normal, din 
moment ce Grenada, după exemplul celorlalte ţări caraibiene, 
era obligată să importe aproape toate produsele, de la piese de 
schimb pentru maşini până la hârtie igienică. Ne-a venit şi o 
idee ingenioasă: instituirea a două sisteme de preţ, dintre care 
unul mai ridicat. Rămânea la latitudinea turiştilor şi a locuitorilor 
mai înstăriți să aleagă modalitatea şi de a ajuta restul populaţiei 
şi cât de dornici erau să o facă. Un concept prea puţin realist, 
dar care poate deveni subiect de reflecţie! 


Ne-ar fi plăcut să trăim acolo ani de-a rândul, însă a trebuit să 
ne întoarcem acasă, unde, imediat ce am sosit, am luat legătura 
cu comitetul pentru sprijinirea Grenadei. Consulul acesteia în 
Suedia, Eleanor Raiper, ne-a devenit o bună prietenă. Ne-am 
distrat mult împreună, granadienii sunt oameni veseli şi 
petrecăreţi, care nu se pierd în cine ştie ce teorii complicate, ca 
unii dintre prietenii noştri. Am creat o revistă şi, ca să obţinem 
fonduri pentru insulă, nu am mai mers din uşă în uşă, cum eram 
obişnuiţi, ci am organizat serbări cu intrare, unde se dansa şi se 
serveau mâncăruri din Caraibe. Un mod foarte voios de a face 
politică! 

In toamna lui 1983, Statele Unite au invadat Grenada. Cum la 
vremea respectivă lucram şi eu, alături de Stieg, la TT, pentru a 
mai câştiga un ban, am aflat vestea imediat dintr-o telegramă 
de presă. Mi-am adus pe loc aminte că, atunci când sovieticii 
invadaseră Cehoslovacia, în 1968, tatălui meu, care era 
jurnalist, îi venise ideea de a suna la hotelurile din Praga. Astfel 
obținuse mărturii de la faţa locului, iar ziarul său din provincie 
fusese singurul din întreaga ţară care publicase reacţii la cald. 
Mulțumită lui Eleanor, care avea o carte de telefon, am putut 
face, împreună cu Stieg, acelaşi lucru. TT a ajuns astfel unica 
agenţie de ştiri care a putut oferi interviuri din Grenada. Când 
am aflat că mai bine de zece mii de soldaţi americani au 
debarcat în insula noastră, am început să plâng. Întrucât în 
Suedia nu mai fusese război de două sute de ani, îmi imaginam 
că acei o sută zece mii de locuitori urmau să fie masacrați. 

Descrierea din Millennium a ascensiunii şi căderii guvernului 
lui Maurice Bishop, conducătorul charismatic al mişcării New 
Jewel, este, desigur, rodul a tot ceea ce văzuserăm la faţa 
locului şi aflaserăm mai apoi. A vorbi despre Grenada însemna 
un fel de a-i omagia pe acei oameni care ne oferiseră atâtea şi 
alături de care fuseserăm fericiţi. 


C18 - A NAVIGA 

Nu e o întâmplare că, în Millennium, totul începe, pentru 
Mikael Blomkvist, pe un vapor. Ar fi şi greu să scapi de apă şi de 
mare când trăieşti într-o ţară ce are două mii de kilometri de 
coastă maritimă şi mii de insulițe. 

Arhipelagul Stockholmului este cel mai mare şi, în fiecare an, 
Stieg şi cu mine plecam să descoperim câte una dintre cele 
douăzeci şi patru de mii de insulițe ale sale. În nord, unde ne-am 
născut, se practica vâslitul, navigatul cu pânze fiind considerat 
un sport pentru snobi. Inainte să ne apucăm de o modalitate de 
a naviga prin care riscam să naufragiem, să ne înecăm ori să fim 
omorâţi de o mişcare bruscă a vasului, am reuşit să îl trag după 
mine pe Stieg la un curs de formare rapidă pentru sportul cu 
vele. Lui Stieg îi plăcea enorm să studieze hărţile, lucru învăţat 
în timpul stagiului militar. Eu preferam să ţin cârma. Făceam cu 
schimbul, dar, dacă se strica vremea, îmi reluam postul. La 
început ne-am cumpărat-o de ocazie pe Josephine, o 
ambarcaţiune cu motor, de 8,50 metri, din mahon, fabricată în 
1954, anul naşterii lui Stieg. În schimb, când am trecut la 
veliere, întotdeauna ni le-am închiriat. Echipa noastră de doi 
funcţiona perfect, în osmoză chiar. Odată, din cauza unui vânt 
dezlănţuit, ghiul a cedat. Sub privirile uimite ale prietenei 
noastre, Eleanor, Stieg şi cu mine am improvizat unul din nişte 
chingi militare. Şi nu am avut nevoie să schimbăm vreun cuvânt 
pentru a ne înţelege. 

Pe Josephine o tineam în portul din Årsta, unde, în Bărbaţi 
care urăsc femeile, Mikael se va întâlni cu fosta lui soţie şi cu 
fiica lui, Pernilla, ca să le dea cadourile de Crăciun. Cum 
mergeam des să ne vedem ambarcaţiunea, pe care nu am 
rebotezat-o fiindcă lucrul acesta aduce ghinion, ştiam bine locul. 

Când Lisbeth se decide să facă o descindere în forţă la Per- 
Âke Sandström, jurnalistul veros, informator al lui Dag 
Svensson, va cumpăra cele necesare de la Watski, de pe 
Erstagatan, din Stockholm. Din acelaşi magazin achiziţionam şi 
noi ceea ce ne trebuia pentru navigaţie. Îmi amintesc mai ales 
de o ancoră şi de lanţul aferent, care trebuie să fi cântărit 
aproape treizeci de kilograme şi pe care le-am târât, prin 
pădurea de la Ârsta, până la bordul lui Josephine. 

Lisbeth îl leagă pe Sandström cu un nod cabestan. Nod pe 
care şi noi l-am tot făcut şi desfăcut seri de-a rândul pentru a ne 


perfecționa. Cât despre micul ei binoclu Minolta cu putere de 
mărire 8, este cel pe care îl aveam întotdeauna în buzunar, 
pentru a putea observa reperele de navigaţie şi a fi siguri că 
suntem pe drumul cel bun. 

Ne-am luptat din greu cu valurile mai sus de arhipelag, către 
Arholma, acolo unde Blomkvist îşi întâlneşte vechiul prieten din 
şcoală, care îi dă ideea să scrie despre Wennerström. Portul 
acela este cu adevărat aglomerat, după cum povesteşte şi 
Stieg. Trebuie să te înghesui cât poţi de mult pentru a le face loc 
celor întârziaţi. Nu am înţeles niciodată de unde o asemenea 
admiraţie ieşită din comun pentru locul respectiv, care colcăie 
de țânțari enormi, de două ori mai mari decât cei obişnuiţi, care, 
serile şi nopţile, se ospătează în voie cu sângele celor care trec 
pe acolo. 

Infamul Nils Erik Bjurman, avocatul care ajunge tutorele legal 
al lui Lisbeth după Holger Palmgren, are în proprietate o 
reşedinţă secundară la Stallarholmen. Este un loc unde ne 
opream deseori atunci când, vara, exploram lacul Mälar cu 
ambarcaţiunea noastră cu motor. 

Când, în volumul al treilea, Gunnar Björck, prietenul lui 
Bjurman şi adjunctul brigăzii pentru străini de la Săpo, încearcă 
să se ascundă, se va refugia la Landsort, într-un vechi far 
transformat într-un fel de hotel cu camere de oaspeţi. Mai multe 
toamne la rând am navigat în sudul arhipelagului, către 
Landsort. A trebuit să renunţam însă de fiecare dată şi să ne 
întoarcem din drum, din cauza vremii nefavorabile. După ce 
luptam ceasuri în şir cu o mare zbuciumată şi cu vântul din 
prora, făceam cale-ntoarsă, căci prea mult nu apucaserăm să 
parcurgem. Necăjiţi, sperând să vedem măcar o dată insula 
aceea, am închiriat o cameră la far, unde am şi rămas câteva 
zile. 

În prima parte din Castelul din nori s-a sfărâmat, Mikael are o 
relaţie cu Rosa Figuerola, superba inspectoare de poliţie care 
lucrează la Säpo şi se ocupă de dosarul Lisbeth Salander. O 
caută la pontonul unde este ancorată ambarcaţiunea cu aburi 
din Sandhamn, unde venea să se odihnească la mica lui cabană 
din lemn. În aceeaşi seară au cinat doar ei, în aer liber. În timp 
ce îi pune întrebări despre adevărata lui legătură cu Lisbeth, 
Rosa se uită lung după un velier Amigo 23 care se întoarce în 
port cu toate luminile aprinse şi cu motorul torcând. 


Fiindcă într-o toamnă, când chiriile scăzuseră însă dintr-odată, 
vremea se înrăutăţise, am optat pentru un mic vas cu pânze, al 
cărui interior de lemn scump era pur şi simplu sublim. Era foarte 
stabil şi, fiind greu şi lent, suporta bine vântul din pupa, care ne- 
a urmărit timp de mai multe zile. Ţineam cârma bombănind: de 
ce dracu' am închiriat tocmai cada asta de baie care parcă trage 
tot timpul ancora după ea?! Şi asta până în ziua când, brusc, 
vântul şi-a schimbat complet direcţia. Spre marea noastră 
surpriză, Amigo 23 a suferit o transformare miraculoasă. S-a 
trezit la viaţă, s-a îndreptat umflându-şi pieptul şi, curajos, s-a 
apucat să taie apa. Era atât de agil încât, lucru remarcabil, nici 
măcar o picătură de apă nu ne-a stropit. O adevărată fericire! 
Nu încetam să-i mângâi lemnul, mulţumindu-i şi încurajându-l. 
Era oricum în elementul lui şi nici că avea nevoie de noi. Uscaţi 
şi uimiţi, am alunecat cât ai clipi până la extremitatea nordică a 
insulei. Eram fermecaţi de acel Amigo 23 care, într-adevăr, îşi 
merita numele. 

De aceea a şi ţinut Stieg să amintească de micul vas care ne- 
a dăruit acea clipă surprinzătoare şi magică. 


C19 - DECEPŢII ŞI AFACERI DUBIOASE ÎN IMOBILIARE 

Criza bancară şi imobiliari descrisă de Mikael Blomkvist şi de 
Robert Lindberg la începutul volumului Bărbaţi care urăsc 
femeile a fost o realitate a anilor 1990, pe care, din păcate, 
Stieg şi cu mine am cunoscut-o foarte bine. 

Criza aceea, care afectase toate ţările industrializate, a fost 
încă şi mai severă în Suedia. După un atac speculativ asupra 
coroanei, Banca Suediei a devalorizat moneda naţională, ceea 
ce nu a echilibrat gradul de îndatorare al băncilor, aflate şi aşa 
în mare dificultate. 

Creşterea vertiginoasă a dobânzilor, noile impozite şi 
diminuarea subvenţiilor în construcţii au dus la prăbuşirea 
sectorului imobiliar. Multe firme au trebuit să dea afară o mare 
parte dintre angajaţi. Am rămas fără slujba mea de arhitect şi, 
pentru noi, a început o perioadă foarte dură. 

În toamna lui 1992, povesteşte Blomkvist, „făcusem un 
împrumut cu dobândă variabilă pentru apartament când, în 
octombrie, dobânda de referinţa a Băncii Suediei a crescut cu 
cinci sute la sută. A trebuit să duc în cârcă o dobândă de 
nouăsprezece la sută timp de un an întreg!” Exact asta se 
întâmplase şi Suediei, şi nouă. Din fericire, salariul 
compensatoriu primit la intrarea în şomaj a acoperit în bună 
parte cele 100.000 de coroane suplimentare (10.500 de euro) 
pe care le-am avut de plătit în timpul acelui an înfiorător. Fără 
acei bani, ne-am fi pierdut casa. Cumpărat cu doi ani înainte 
într-un vechi cartier muncitoresc din vestul Stockholmului, 
apartamentul de cincizeci şi şase de metri pătraţi, situat la 
ultimul nivel al unui imobil fără ascensor, în care locuiesc şi 
acum, era primul pe care îl aleseserăm. 


Abia în 1996, Guvernul suedez a început să se neliniştească 
din cauza unei situaţii mai mult decât grave: practic, din 1992, 
cu excepţia câtorva apartamente în coproprietate, extrem de 
scumpe, nu se mai construiseră locuinţe. In acel moment, 
Parlamentul a început un studiu amplu privind elaborarea de 
proiecte rapide şi nu prea costisitoare, căutând soluţii globale 
pentru a face sectorul construcţiilor, în ansamblul său, mai 
productiv şi mai ieftin. Am aplicat pentru un post în echipa din 
cadrul comisiei pentru stabilirea costurilor şi am fost acceptată. 
Astfel, între 1997 şi 2000 am muncit zi şi noapte pentru a găsi 


răspunsuri la întrebări care, pentru mine, erau deosebit de 
importante şi la care, oricum, lucram personal de multă vreme. 
Or, de acum eram plătită tocmai pentru asta! Îl prinsesem pe 
Dumnezeu de un picior. Cercetarea a avut rezultat cantitatea 
monstruoasă de mai bine de două mii patru sute de pagini, 
despre care se vorbeşte pe larg de-a lungul ultimului volum din 
Millennium. |ntrucât Stieg nu avea timp să citească singur totul, 
timp de trei ani i-am povestit zi de zi despre ce era vorba. Unele 
detalii erau hazlii şi elocvente. 

„Vrei să faci un articol despre scaunele de closet?!”, exclamă, 
astfel, Malou Eriksson, redactorul-şef interimar de la Millennium, 
în Castelul din nori s-a sfărâmat, nevenindu-i să creadă că Henry 
Cortez, specialist în investigaţii, intenţionează să scrie în gazeta 
lor atât de serioasă despre un subiect atât de superficial. Şi 
totuşi! Cartelurile din construcţii nu aveau niciun scrupul când 
era vorba să supraestimeze costurile respectivului mobilier de 
toaletă, pe care îl produceau în ţări din Asia, precum Thailanda. 
Descrierea ironică pe care Stieg o face costurilor şi modului 
stabilite i-a amuzat mult pe colegii mei din comisie - au 
recunoscut deseori în carte detaliile cercetărilor noastre. 


În anul 2000, am fost scandalizaţi să aflăm că, de ani buni, 
cartelul asfaltatorilor încasa sume exorbitante pentru operaţiuni 
banale de întreţinere a şoselelor din întreaga ţară. Mai rău, 
Administraţia Naţională a Drumurilor era şi ea implicată în 
afacere, ceea ce l-a făcut pe ministrul de atunci al Industriei să 
afirme că „situaţia este ruşinoasă”! Stieg şi cu mine am 
reacţionat scriind împreună un text pe care nu l-a semnat decât 
el, fiindcă aveam întotdeauna grijă ca numele noastre să nu 
apară alăturate. Articolul se intitula £ rușinos? E o crimă! şi a 
apărut în ediţia de seară a ziarului Aftonbladet. Repercusiunile 
au fost importante. Astfel, o municipalitate a cerut ferm 
înapoierea banilor contribuabililor. În consecinţă, preţurile în 
acest sector al construcţiilor au scăzut cu mai bine de 25%, 
rezultat care ne-a încurajat să continuăm să lucrăm împreună la 
respectivul dosar. 


C20 - AVENTURA PUBLICĂRII 

În ziua aceea din toamna lai 2003 îmi amintesc că, 
întorcându-mă acasă, am exclamat: 

— Nu e cu putinţă! 

Tocmai recuperasem de la oficiul poştal pachetul maro care 
conţinea manuscrisul primului volum din Millennium, pe care 
Stieg îl expediase în vară Editurii Piratförlaget. 

— Nici măcar nu s-au dus să îl ridice! am adăugat. 

Stieg s-a mirat: 

— Totuşi, când le-am telefonat, ei mi-au cerut să i-l trimit. 

— Lucrurile nu trebuie lăsate aşa! Mai sună-i o dată şi spune- 
le că o să le duc personal pachetul la sediu. 

Peste câteva zile, am plecat pe ploaie în vechiul cartier Gamla 
Stan, cu manuscrisul protejat de acelaşi ambalaj maro. Ditamai 
cărămida, în sensul propriu al cuvântului. Şi ştiu despre ce 
vorbesc! Uneori seara, când, complet epuizată de activitatea de 
peste zi, îi citeam dintr-o răsuflare ultima versiune, întinsă în pat 
şi cu stiloul în mână, mi se mai întâmpla să aţipesc şi să-mi cadă 
peste nas!... 

O blondă plăcută a preluat pachetul, aşa că i-am putut 
confirma lui Stieg că manuscrisul se afla, de acum, pe biroul 
cuiva. 

Şi din nou nu am mai primit nicio veste. Au trecut mai multe 
săptămâni până când Stieg s-a hotărât să mai dea un telefon. | 
s-a explicat astfel că Piratförlaget nu era interesată de 
manuscris. 

— Cu atât mai rău pentru ei, i-am zis. Cartea ta este 
extraordinară şi tot va fi publicată într-o bună zi. Cum inşii ăştia 
par a nu şti pe unde e poşta, o să mă duc imediat să recuperez 
manuscrisul! 


În aceeaşi seară, cu puţin înainte de miezul nopţii şi de 
obişnuitul „e cineva pe-aici?” al lui Stieg, am mai aruncat o 
privire asupra cărţii. Arăta impecabil. Chiar impecabil! Nicio 
cută, niciun colţ de pagină îndoit, nicio urmă de deget pe vreo 
filă... Evident, nu o deschisese nimeni. Stieg a oftat. 

— Nu mai înţeleg nimic. 

Apoi: 

— Mă doare-n cot! Hai s-o lăsăm baltă... Nu vrei nişte cafea? 
E gata! 


După dispariţia lui Stieg şi succesul cărţii, m-a sunat o femeie 
de la Piratforlaget, consternată. Ea era aceea care primise 
manuscrisul. Mi-a explicat că, din lipsă de personal, numeroase 
manuscrise erau sistematic date la o parte fără a mai fi citite. 

Manuscrisul primului volum din Millennium a rămas undeva 
pe coridor. Robert Aschberg, secretarul de redacţie al revistei 
Expo, a depus un alt exemplar la Editura Norstedts. Numai că 
pentru Stieg, tot mai sensibil la nedreptate şi care începuse 
alături de Cecilia Englund lucrul la antologia despre crimele de 
onoare, aveau loc evenimente mult mai importante. Am dat în 
ultima vreme de o scrisoare adresată lui Stieg, din martie 2004, 
în care Editura Hjalmarsson & Höglund accepta publicarea 
primului volum din Millennium cu condiţia, se spunea, de a lucra 
serios asupra scriiturii! Stieg nu a dat niciun răspuns. Cu atât 
mai mult cu cât, în primăvara aceluiaşi an, cei de la Norstedts 
acceptaseră să publice cartea aşa cum fusese scrisă. Imi aduc 
aminte că am anunţat evenimentul prin e-mail uneia dintre 
cunoştinţele noastre, spunându-i: „Sună-l pe Stieg şi felicită-l: 
pluteşte de fericire şi o merită din plin!” 

Începând din aprilie, obţinusem o slujbă nouă la Falun, în 
centrul Suediei, la două sute cincizeci de kilometri de 
Stockholm. După mulţi ani de studiere a mijloacelor de 
introducere a unor practici mai ecologice şi mai eficiente în 
construcţii, aveam acum şansa de a trece la fapte. La Falun, 
capitala regiunii Dalecarlia, lucram direct cu nişte firme locale 
de construcţii şi, în consecinţă, lipseam din Stockholm patru zile 
pe săptămână. Intr-un weekend, Stieg m-a anunţat că semnase 
un contract pentru primele trei volume din Millennium, în 
valoare de 591.000 de coroane (circa 64.000 de euro). Într-o 
scrisoare de confirmare, cei de la Norstedts îi explicau că, după 
cum făceau mulţi autori, avea posibilitatea de a crea o societate 
în contul căreia să îi fie operate plăţi parţiale. | se mai propunea, 
dacă dorea, ca un administrator de la Norstedts să îl informeze 
asupra avantajelor şi inconvenientelor specifice diferitelor tipuri 
de astfel de societăţi. Atras de această idee, Stieg mi-a spus că 
Editura Norstedts îl poate ajuta să înfiinţeze o societate la care 
să fiu cofondatoare. Imi închipui că acesta a fi fost motivul 
pentru care cele 591.000 de coroane nu i-au fost achitate pe 
loc, aşa cum se face în mod obişnuit. Din punctul meu de 
vedere, ştiind cât putea fi de cu capul în nori, mi-am spus că nu 


era o întâmplare faptul că editura se oferea să ajute autorii, 
care, probabil, toţi semănau cu Stieg. Să fi înţeles el greşit ceea 
ce i se spusese la Norstedts? Să fi fost vorba doar despre un 
sfat, nu despre înfiinţarea pe loc a respectivei societăţi? În orice 
caz, din acel moment, pentru noi doi, tot ceea ce obţineam în 
afara salariului - din articole, referate, drepturile de autor pentru 
cartea mea despre Hallman etc. - urma să fie vărsat direct în 
contul acelei societăţi. Astfel nu mai era nevoie, mi-a explicat 
Stieg, să facem tot felul de hârtii, ca de pildă testamentele, 
fiindcă eram proprietari cu drepturi egale, iar în statutul 
societăţii aceleia să se stipuleze că, în cazul decesului unuia 
dintre noi, celalalt va deveni posesorul întregii sume. 

Mai târziu am verificat aceste informaţii privind 
reglementarea succesiunii, care s-au dovedit exacte, or, cum 
Stieg nu se pricepea la acest domeniu, înseamnă că i le 
furnizase un jurist. 

Din când în când îl întrebam cum mergea cu constituirea 
societăţii, iar el îmi răspundea că actele sunt în curs de 
redactare, nefiind nimic urgent. 

Odată ce Stieg a căpătat certitudinea că urma să fie publicat, 
a început pentru noi una dintre cele mai frumoase perioade, 
care se numără printre cele mai încântătoare amintiri din viaţa 
mea. 

Când m-am întors la Stockholm, într-o joi seara, Stieg era 
acasă şi pregătise cina, ceva simplu, dar gătit, nişte cotlete şi 
fasole verde. Detaliul poate părea nesemnificativ, numai că nu 
este aşa. In sfârşit, Stieg acorda prioritate vieţii noastre de 
cuplu. Şi îşi modifica şi obiceiurile alimentare. Gata cu junk 
foodul, cu sandviciurile şi cu pizza. Era pentru prima dată când 
avea grijă şi de el însuşi. Cumpărase chiar şi suplimente cu 
Omega 3! |Incepeam să îl regăsesc pe bărbatul pe care îl 
cunoscusem la optsprezece ani. După toţi anii de criză, după 
încetarea serviciului la agenţia TT, după înfiinţarea, dar şi dificila 
administrare a revistei Expo, din cauza lipsei de susţinere 
financiară, în sfârşit era liniştit. Cărţile urmau să îi fie publicate, 
iar Stieg avea să fie recunoscut la adevărata lui valoare. Putea 
şi el să-şi mai tragă sufletul. 

Nu ne despărţiserăm niciodată cu adevărat în cei treizeci şi 
doi de ani care se scurseseră şi, cupă fiecare săptămână în care 
eram departe unul de celălalt, era o adevărată bucurie să fim 


din nou împreună. Îşi anunţase prietenii: „Acum, în weekenduri 
vreau să stau cu Eva”. Faptul că mă trecuse înaintea revistei 
Expo a fost o revoluţie absolută! 

Întotdeauna ne-am distrat, chiar şi în anii aceia groaznici, dar 
în perioada despre care vorbesc era cu adevărat vesel şi 
profund fericit. 

Şi ne făceam tot felul de planuri. 

Se hotărâse să renunţe la postul de redactor-şef de la Expo, 
iar revistei să nu îi mai dedice decât o parte din timpul său. Cât 
despre mine, imediat ce contractul de la Falun avea să se 
încheie, trebuia să îmi iau o slujbă cu jumătate de normă, în aşa 
fel încât să putem lucra împreună, îmbinând cunoştinţele mele 
cu talentul lui de scriitor pentru a publica şi alte cărţi. Doream 
să ne îndreptăm către un subiect încă neexplorat: sectorul 
construcţiilor. Şi nu ar fi fost vorba despre un articol despre 
asfaltatori! 

Ne spuneam că Mi/lennium ar putea fi un succes în ţările 
scandinave şi, poate, şi în Germania. Din punctul nostru de 
vedere, o asemenea notorietate ar fi putut însemna un mijloc de 
protecţie în sine pentru Stieg şi, astfel, asta ne-ar fi permis să 
apărem împreună în public. Mai mult, cu banii câştigaţi am fi 
întărit sistemul de securitate al apartamentului. 

Prin urmare, Stieg decisese că, din acel moment, prioritate 
avea viaţa noastră de cuplu. De asemenea, conform planurilor 
lui, banii de pe primele trei volume din Millennium urmau să ne 
ridice stilul de trai în primul rând, cu ajutorul lor, aveam să ne 
putem achita cele 440.000 de coroane (46.000 de euro), cât mai 
rămăseseră din creditul pentru apartament. Apoi, hotărâserăm 
împreună ca banii de pe al patrulea volum să îi donăm pentru 
Expo, în aşa fel încât să nu mai trebuiască să alergăm după 
finanţări şi să asigurăm continuitatea apariţiei. Câştigurile din 
cel de-al cincilea urmau să fie folosite pentru înfiinţarea unui 
adăpost pentru femeile victime ale violenţei. Cât despre banii de 
pe celelalte cărţi, mai aveam timp să ne gândim la ei. 

Stieg era obosit, ceea ce nu era de mirare: în afară de faptul 
că încheiase primul volum din Millennium pentru Norstedts, 
continuase lucrul la Expo, dar şi seria de conferinţe. Astfel, în 
iunie se dusese la Paris într-o delegaţie suedeză mandatată de 
Ministerul Justiţiei să participe la o reuniune organizată de OSCE 
cu tema: ura faţă de internet. Cel mai mare vis al nostru, despre 


care am mai vorbit, era să avem o cabană pe o insulă. Ar fi fost 
„căbănuţa noastră pentru scris”, cum o botezaserăm, unde ne- 
am fi retras cu regularitate pentru a lucra. Graţie publicării 
trilogiei Millennium, visul în sfârşit putea deveni realitate. Pentru 
noi, aceasta ar fi fost mai mult decât un simplu loc, ar fi 
însemnat însuşi simbolul unei vieţi noi. Criteriile de alegere erau 
simple. Stieg îşi dorea să aibă cafeaua şi ziarele lângă el. Eu, să 
fie o casă uşor de întreţinut şi salubră. Cerinţa comună se limita 
la două canapele. De ce? Fiindcă, acasă, bătălia pentru singura 
canapea din living lua proporţii de tot hazul. Sigur că ne puteam 
întinde pe ea fiecare cu capul la picioarele celuilalt, însă, 
imediat ce unul dintre noi se ridica, celălalt se întindea pe toată 
canapeaua ori, şi mai rău, fura locul de la perete. În afara 
acestui detaliu de cea mai mare importanţă, ne doream o 
cabană gri, nu roşie, cum se vopsesc de obicei în Suedia, cu un 
acoperiş înclinat, acoperit de o plantă din familia Crassulaceae, 
iarba de soldină, care are şi flori, dar, mai ales, nişte frunze 
foarte groase, ce izolează şi împotriva frigului şi a căldurii. Îmi 
mai doream să utilizăm noi tehnici de construcţie, precum 
pardoseala din cauciuc compact, un extrem de bun izolator. 
Săptămâni de-a rândul ne-am închipuit respectivul paradis, 
desenându-l fiecare separat, pentru a ne compara proiectele în 
weekenduri. În acelaşi timp, căutam şi terenul propice. Toamna, 
am executat pe computer schiţa finală a cabanei şi, în 
octombrie, am trimis-o unei uzine specializate în case ecologice 
pentru a obţine un deviz estimativ. Reuşisem să găsesc locul 
pentru cele două faimoase canapele, ba chiar şi un colţişor 
pentru musafiri. 

__Ultima vară cu Stieg a fost cu totul altfel decât celelalte. 
Intrucât aveam timp, ni s-a părut important să ne vizităm toţi 
prietenii. După moartea lui Stieg, şi eu, şi aceştia ne-am bucurat 
că nu am amânat planul cu un an. Transformată într-o 
adevărată agenţie de voiaj ambulantă, m-am ocupat de itinerar, 
de transport şi de cazare. A venit cu noi în Scania, la Göteborg şi 
în insulele Koster şi sora mea, Britt. În cursul acelei călătorii mi- 
am dat seama cât de obosit era Stieg. De pildă, atunci când Britt 
şi cu mine plecam la plimbare, el prefera să rămână la hotel şi 
să citească ziarele. Nu era însă nimic alarmant. La aniversarea 
împlinirii a cincizeci de ani, de la jumătatea lui august, sora mea 
a dorit să îi dăruiască lui Stieg un examen medical complet. 


Numai că, nefiind genul de oameni care se duc la doctor fără să 
fie bolnavi, fratele meu, sora mea şi cu mine ne-am hotărât, 
până la urmă, pentru un DVD-player. Peste două luni aveam să 
regretăm amarnic... 

În vara aceea, Stieg şi cu mine ne încheiaserăm obişnuitul 
periplu într-o cabană din arhipelagul Stockholmului. 

Pe la sfârşitul lui august, într-o seară când stăteam înghesuiți 
pe canapea, m-a întrebat timid, de parcă s-ar fi temut de un 
refuz: „Ce-ar fi dacă acum ne-am căsători?” M-am arătat 
încântată, dar şi puţin jenată din cauza surprizei. Am plănuit ca, 
în toamnă, când urma să dăm o mare petrecere cu ocazia celor 
cincizeci de ani pe care aveam să-i împlinim fiecare, să le 
dezvăluim prietenilor noştri că, în realitate, era vorba despre 
sărbătorirea căsătoriei. De la călătoria la Lisabona, în 2001, 
păstram pentru această ocazie o sticlă de porto „Quinta de 
noval 1976” . Doar că nu ne-a mai rămas timp nici pentru 
căsătorie, nici pentru petrecere... Sticla se poate regăsi în noul 
apartament al lui Lisbeth Salander, din cel de al doilea volum 
din Millennium. Acum este la mine în bucătărie. Şi nu o voi 
deschide niciodată. 

În ultima noastră vară, marea ne-a însoţit peste tot. 
Orizonturile ei mereu reînnoite ni se păreau simbolul tuturor 
schimbărilor şi al vieţii noastre viitoare. Pentru că, da, într- 
adevăr, viaţa mi s-a schimbat. Din păcate... 


C21 - NOIEMBRIE 2004 

Luni, 8 noiembrie 
Şi în ziua aceea, ca de fiecare dată, Stieg era în întârziere. 
Spre prânz, ieşise să îşi ia micul dejun într-o cafenea, conform 
obiceiului, înainte de a se duce la Expo. L-am sărutat şi mi-am 
luat rămas-bun de la el. Era într-o formă excelentă. Pe la 19:45, 
când mă pregăteam să părăsesc Stockholmul, i-am telefonat din 
gară pentru a-l saluta înainte de plecarea trenului. Se simţea 
foarte bine. Peste trei ceasuri, ajungeam la Falun. Era iarnă, 
noaptea deosebit de întunecoasă, iar eu trebuia să trec pe nişte 
străduţe prost luminate. Aveam ca întotdeauna la mine sprayul 
paralizant. Imediat ce am ajuns, l-am sunat pe Stieg ca să îi 
spun că totul e în ordine. Era un ritual al nostru care îl liniştea. 

Nu a avut nimic special să îmi spună. „Te sărut. Noapte bună.” 


Marţi, 9 noiembrie 

După ce am mâncat, m-a sunat un jurnalist de la Expo, Mikael 
Ekman, care m-a anunţat că lui Stieg i se făcuse rău şi mă 
sfătuia, pentru detalii, să îl sun la ziar pe Richard, secretarul de 
redacţie. Acesta mi-a explicat că Stieg fusese luat cu 
ambulanta, însoţit de Per, prietenul nostru de aproape treizeci 
de ani. L-am sunat imediat pe Per, care mi-a spus că este vorba 
de ceva foarte grav. „Ce pot să fac?”, l-am întrebat. „Să vii cât 
mai repede!” 

Am plecat imediat de la serviciu, am fugit la gară şi am luat 
primul tren. Cum nu era direct, l-am mai sunat o dată pe Per de 
la Găvle. Avea o voce ciudată; „Eva, trebuie să te grăbeşti”. 
Atunci l-am sunat pe Erland, tatăl lui Stieg, la Umeă. Gun, 
prietena lui, mi-a spus că era la bibliotecă pentru nişte cercetări 
genealogice. l-am comunicat că Stieg fusese internat în spital, 
că nu ştiam despre ce era vorba, dar că se părea că, oricum, era 
ceva grav şi consideram că Erland ar trebui să vină la 
Stockholm. 

Pe la şapte seara, Per mă aştepta la intrarea spitalului St. 
Goran. Mai erau cinci sau şase persoane cu el, printre care şi 
Svante, prietenul nostru psihiatru. M-au privit toţi în tăcere. Am 
acceptat cafeaua oferită de o infirmieră şi m-am dus să mă văd 
cu medicul care dorea să îmi vorbească. Şi am auzit aceste 
cuvinte: „Din păcate, trebuie să vă anunţ că soţul 
dumneavoastră a decedat”. După care mi-a comunicat că Stieg 


sosise într-o stare extrem de gravă, că fusese dus imediat la 
radiologie, dar era dificil să fie analizate clişeele atât de repede, 
aşa că specialistul l-a dus în sala de operaţii pentru un examen 
mai aprofundat. A fost momentul în care Stieg şi-a pierdut 
cunoştinţa. Câteva clipe mai târziu, inima a încetat să îi mai 
bată. Timp de patruzeci de minute, echipa medicală a încercat 
să îl resusciteze, însă fără vreun rezultat. 
La ora 16:22 a fost declarat mort. 


Plecase dintre noi chiar înainte ca eu şi mă fi urcat în tren. 
Când m-am întors în sala de aşteptare, nu se mai auzea niciun 
sunet. l-am privit pe toţi: „Ultima dată când am vorbit la telefon 
ştiaţi că murise?” Au dat din cap. Medicul îi sfătuise să nu îmi 
spună nimic. Am fost întrebată dacă doream să îl văd. Eram atât 
de pierdută, încât, în mod straniu, m-am întrebat: „Chiar trebuie 
s-o fac?” Pe urmă mi-am zis că da, altfel nu m-aş fi putut 
convinge că s-a întâmplat într-adevăr aşa ceva. Imi doream ca 
Erland, tatăl lui, să fie cu mine. Am sunat-o încă o dată pe Gun, 
care m-a întrebat veselă: „Ei, cum îi merge lui Stieg?” „A murit”, 
i-am răspuns cu voce gravă. Gun mi-a spus că Erland plecase 
spre Stockholm cu avionul. M-am dus la intrarea principală ca 
să-l aştept. M-am învârtit neîncetat între hol şi curtea spitalului, 
fumând aproape un pachet de ţigări. Sosea tot mai multă lume 
de la Expo. Unii îşi făceau apariţia din întuneric, rămânând 
afară, cu ochii în lacrimi şi complet dezorientaţi. Alţii soseau cu 
taxiurile din care săreau pur şi simplu. Toţi se îmbrăţişau, se 
sărutau, plângeau... Toţi, în afară de mine, care rămăsesem 
împietrită. Cei de lângă mine erau dărâmaţi, înlemniţi, pierduţi... 
lar eu stăteam pur şi simplu acolo, fumam şi nu înţelegeam 
nimic. Insă, văzând adunarea aceea de oameni disperaţi, îmi 
spuneam că Stieg avusese nişte prieteni adevăraţi, minunaţi la 
Expo. 

Apoi mi-am sunat sora, fratele şi pe buna noastră prietenă 
Eleanor. 

Când a sosit Erland, m-am dus înaintea lui şi l-am luat în 
braţe. „Cum se simte?”, m-a întrebat. L-am anunţat că Stieg ne 
părăsise, că, dacă dorea, putea să îl vadă şi că îl aşteptasem ca 
să intrăm împreună. „Când eşti gata, putem merge”, am 
adăugat. Am mai stat pe loc un moment, înainte de a ne hotări. 
Infirmiera m-a întrebat dacă voiam să vină cu noi. Am confirmat. 


Nimeni nu ştia cum aveam să reacţionez şi prevăzuseră 
internarea mea la psihiatrie dacă aş fi leşinat. Am intrat 
împreună cu Erland. Infirmiera rămăsese discret la uşă. M-am 
aşezat lângă Stieg şi l-am luat de mână. Părea liniştit. Chiar nu 
dormea? Fiindcă aşa părea. Ţinându-i mâna, l-am mângâiat pe 
braţ. „lubitule?” Îngheţasem cât aşteptasem afară. El era cald, 
încă. l-am spus: „Uite ce nebunie, tot mai poţi să mă încălzeşti”. 
Erland se aşezase de cealaltă parte, însă nu îl mai vedeam. 
După o clipă, a ieşit. La fel şi infirmiera. II mângâiam pe Stieg pe 
păr, pe frunte, pe obraji... exact ca atunci când trebuia să îl 
trezesc, iar el dormea adânc. Pe măsură ce se răcea, eu mă 
încălzeam. Tot nu înţelegeam ce se întâmplase. Mi se părea că 
urma să deschidă un ochi şi să înceapă să fluiere ironic, cum îi 
era obiceiul. Îmi amintesc că am şoptit: „lubitule, dragostea 
mea, îţi mulţumesc pentru viaţa pe care mi-ai oferit-o, îţi 
mulţumesc pentru tot ce ai făcut”. Şi continuam să îl sărut pe 
buze şi să îi mângâi părul. De acum era îngheţat. Golită de tot şi 
de toate, m-am ridicat şi, înainte de a ieşi, l-am mai privit o 
dată. Dormea. Era ceva de neînțeles. 


Prietenii noştri mi-au povestit mai târziu ce se întâmplase cu 
adevărat în dimineaţa aceea. Când Stieg ajunsese în faţa clădirii 
în care se afla redacţia de la Expo, unde avea, la ora 14:00, 
întâlnire cu Jim, un alt prieten pe care îl cunoscuserăm în 
Grenada, în 1984, deja se clătina pe picioare. Acesta, văzând că 
nu se simte bine, i-a propus să îl ducă imediat la spital. Stieg îl 
refuzase fiindcă, mai întâi, ţinea să intre până în redacţie. Cum 
ascensorul era defect, urcaseră pe jos cele şapte etaje. Când 
ajunseseră sus, Stieg s-a lăsat să cadă pe un scaun. Contabila 
ziarului, Monika, şi Per au observat că i scurgea sudoarea pe 
obraji şi că respira cu greutate, iar el le-a mărturisit că îl durea 
burta. O ambulanţă l-a luat imediat şi l-a dus la spitalul din 
apropiere; Per îl însoțea. Monika i-a urmat, ducând haina şi 
geanta lui Stieg, în care era laptopul de la Expo. 


Peste câteva săptămâni, când m-am dus să vorbesc cu 
medicul şi cu infirmiera, am aflat că echipa care îl preluase 
fusese foarte impresionată de moartea lui. Rareori văzuseră pe 
cineva să dispară atât de repede, încât nici măcar soţia să nu 
mai apuce să ajungă la timp. Dar nici atâţia oameni venind atât 


de repede să vadă ce se întâmplă cu el. Infirmiera mi-a descris 
ultimele clipe ale lui Stieg. Cu puţin înainte de a ajunge la spital, 
îşi venise în simţiri atât cât să le spună: „Luaţi legătura cu Eva 
Gabrielsson”, adăugând şi numărul meu de mobil. După care şi- 
a pierdut iarăşi cunoştinţa. Pentru totdeauna. 


În seara aceea, Eleanor ne-a dus acasă pe mine şi pe Erland. 
Totul era straniu. Din micul dejun al lui Stieg mai rămăsese 
jumătate: un hotdog şi o ciocolată la pahar, cumpărate de la 
chioşcul de ziare. Erland nu voia să se culce, repetând că aşa 
ceva nu este normal, că nu copiii ar trebui să se ducă înaintea 
părinţilor. Mai spunea că trebuia întocmit ferparul, întrebându-se 
cine avea să vină la înmormântare şi ce ziare să se refere la 
dispariţia lui Stieg. Şi el era în stare de şoc. Era insuportabil. Din 
fericire, m-a sunat Eleanor şi mi-a propus să vină să doarmă la 
noi. Am acceptat recunoscătoare. Erland s-a instalat în biroul lui 
Stieg, Eleanor pe canapeaua din living, iar eu m-am dus în 
dormitor. Patul nu fusese făcut. 

La şapte dimineaţa a apărut şi sora mea, Britt, cu primul tren 
de la Göteborg. Erland se învârtea necontenit prin living, 
repetând conţinutul ferparului. Schimba de fiecare dată 
versiunea şi ne tot cerea părerea. Eu eram încă înmărmurită, 
păstram tăcerea, cu privirea în gol, gata să explodez. Britt a 
înţeles că Erland trebuia luat de lângă mine, aşa că s-au dus 
împreună la sediul ziarului Expo, luând şi geanta lui Stieg cu 
laptopul, pe care o adusesem cu mine de la spital. Conţinea 
agenda de care redactorii aveau nevoie pentru şedinţa de 
redacţie. 

Întreaga după-amiază am primit telefoane şi au venit mulţi 
oameni cu flori. Casa se umpluse de buchete şi telefoanele 
sunau încontinuu. Parcă eram la cimitir, iar de la mirosul atâtor 
flori simţeai că te ia ameţeala. Prietenii se adunaseră în jurul 
mesei celei mari din living. Cafeaua, fructele şi prăjiturile 
treceau din mână în mână. Din când în când, cineva reuşea să 
mă facă să iau o înghiţitură, fiindcă, altfel, eram ca un automat. 

Prietenii mi se adresau cu blândeţe, vorbindu-mi în şoaptă. 
Erau lângă mine şi le eram recunoscătoare. O apropiată, sosită 
cu o cutie cu provizii, mi s-a prăbuşit în braţe. Dar a şi spus 
cuvintele cele mai raţionale: „Din fericire, a murit aşa, nu 
asasinat, cum îţi era atât de frică să nu se întâmple. 


Imaginează-ţi cum ar fi fost să mai trebuiască şi să urăşti pe 
cineva toată viaţa!” Cât era de adevărat! 

Când Erland s-a întors, împreună cu Britt, a fost uimit să vadă 
câtă lume se strânsese. Nu cunoştea pe nimeni şi a rămas 
retras. Seara s-a întors la Umeå. Joakim, fratele lui Stieg, nici nu 
m-a sunat. 


Cu o seară înainte, când îl aşteptam pe Erland în faţa 
spitalului, unde se adunaseră redactorii de la Expo, l-am auzit 
pe Richard zicând: „De-acum, s-a dus totul pe apa sâmbetei. 
Expo e terminată!” Expo, terminată? Aşadar, Stieg s-a bătut toţi 
anii aceştia pentru nimic? Nu se putea ca Expo să dispară chiar 
aşa. Era peste poate. Eram năucită şi disperată. Cum Richard 
era succesorul lui Stieg, dacă el se declara învins, atunci într- 
adevăr totul se încheia. l-am telefonat lui Mikael Ekman, unul 
dintre stâlpii publicaţiei şi prieten cu noi: 

— Richard se dă bătut. Nu e posibil aşa ceva. Expo nu trebuie 
închis. Dacă se întâmplă asta, înseamnă că Stieg s-a spetit 
degeaba. Trebuie să faci ceva! 

— Mâine sunt acolo. 

Şi astfel, în după-amiaza zilei de 10 noiembrie, activitatea în 
Expo a demarat din nou, după o şedinţă istorică. Au fost de faţă, 
sosiți din proprie iniţiativă, toţi cei care colaboraseră cu ziarul, 
fie şi numai o dată. Era atâta lume, încât scaunele se dovedeau 
a fi insuficiente. Oamenii stăteau în picioare, sprijiniți de pereţi. 
Mikael a condus şedinţa stând şi el tot în picioare. A comunicat 
toate informaţiile din agenda lui Stieg; zilele de şedinţă şi datele 
până la care trebuiau trimise articolele. Monika se aşezase pe 
un scaun, alături de el, cu o cutie de batiste de hârtie pe 
genunchi, din care îi întindea câte una, fiindcă lacrimile i se 
scurgeau încontinuu pe obraji. Pe urmă, fiecare şi-a găsit câte 
un colţişor de birou la care să se aşeze. Unii plângeau, dar toţi 
au trecut la treabă. 

Seara, Mikael a venit la noi acasă, spunându-ne doar: „Totul a 
mers cum trebuie”. Am băut vin şi whisky până la trei şi 
jumătate dimineaţa. Nu reuşeam să vorbim despre moartea lui 
Stieg, însă, mulţumită alcoolului, tot am mai schimbat câteva 
cuvinte. Mă liniştise totuşi faptul că se continua activitatea la 
Expo. In afară de asta, nu simţeam nimic. 


În Suedia, ritualul înmormântării ţine mai multe săptămâni de 
la data decesului. Pentru a lui Stieg a trebuit să aşteptăm încă şi 
mai mult, fiindcă erau oameni care doreau să participe venind 
din toate colţurile lumii: Anglia, Germania, Statele Unite... Am 
ales ziua de 10 decembrie, data înmânării Premiilor Nobel. 
Astfel, ceremonia putea fi suficient de discretă în cazul în care 
ar fi existat extremişti care ar fi vrut să se facă remarcaţi. 


C22 - ZILELE DE DUPĂ 

Pentru a fugi de realitate, m-am concentrat asupra situaţiei 
de la Expo. Îmi doream să nu-şi înceteze apariţia. Nu mă refer 
acum la bani, ci la starea psihică a celor din echipă. Erau şi ei 
atât de şocaţi, încât mă temeam să nu se descurajeze. Am 
discutat şi cu o prietenă care lucra la poliţie. Mi-a dat şi ea 
dreptate şi mi-a oferit adresa terapeutului pe care îl solicitau în 
mod obişnuit. Ceva mai târziu, întrucât cei mai mulţi dintre 
redactori au refuzat să fie ajutaţi, am stat de vorbă cu fiecare 
dintre ei pentru a mă asigura că într-adevăr nu aveau nevoie de 
nimeni şi de nimic. În seara aceea a fost prima dată când am 
reuşit să dorm şapte ceasuri fără întrerupere. 

Eram doar un animal care se mişca din instinct. Starea aceea 
funcţiona ca un înveliş protector, ţinând la distanţă orice 
persoană care mi-ar fi putut face rău. Inaintam ca un zombi. In 
fiecare dimineaţă mă trezeam plângând. Nopțile, nu visam. 
Totul era învăluit într-un întuneric absolut. Animalul din mine mă 
făcea să fiu iritată şi într-o continuă mişcare. Umblam mult, dar 
numai însoţită, fiindcă nu îndrăzneam să ies singură din casă. 
Nu mai recunoşteam fiinţa care ajunsesem şi nu ştiam ce ar fi 
fost capabilă să-şi facă sieşi sau celor cu care se intersecta. Şi, 
ca un animal urmărit, nu mă hrăneam decât cu lucruri mici, 
luate în trecere: curmale, nuci, fructe. 

În zilele care au urmat, mi-a făcut o vizită Svante Weyler, de 
la Editura Norstedts, pentru a-şi prezenta condoleanţele. M-a 
întrebat dacă eu eram aceea care avea să îl moştenească pe 
Stieg şi dacă trilogia putea fi publicată după cum fusese 
planificat. Am răspuns că, evident, cărţile trebuiau să apară, în 
rest, trăisem în concubinaj. 

În a şasea zi, Britt s-a întors la Göteborg. Aşa că am părăsit 
patul din dormitor şi m-am dus să mă culc pe canapeaua din 
living pentru a putea supraveghea coridorul şi uşa de la intrare, 
ca un animal la pândă. Din acel moment, am început să mă 
pregătesc pentru a trăi singură. Doream să îmi adun gândurile, 
să mă regăsesc pe mine însămi şi să nu mai fiu distrasă de 
vizitele care continuau fără încetare. Am rămas pe canapea 
întreaga zi, fără să dorm, sub o pilotă şi mai multe pături, fiindcă 
îmi era tot timpul frig. Nu am luat niciun medicament, niciun 
somnifer. Nici nu aveam, nici nu doream. 


Pe 17 noiembrie e ziua mea de naştere. Şi este şi ziua în care 
am găsit locul de veci al lui Stieg. La întoarcerea în oraş, am 
băut o cafea cu o prietenă şi, pentru întâia oară, am plâns. 
Liniştită. In sfârşit, descoperisem calea potrivită. Spre uimirea 
mea, am zis: „Pot trăi şi cu asta!” Da, aşa am zis. După-amiaza 
aveam întâlnire cu asistenta socială de la Spitalul St. Göran, cu 
care am discutat despre mijloacele de a-i ajuta pe cei de la Expo 
să traverseze teribila perioadă. Am înţeles că, la fel ca în cazul 
meu, nu trebuiau asistați prea mult, ci trebuiau lăsaţi să 
descopere în ei înşişi puterea necesară pentru a depăşi acea 
situaţie. Seara, doi prieteni au venit să îmi spună „La mulţi ani!”, 
aducând ceva de mâncare şi un vin bun. Noaptea m-am simţit 
ca un animal strivit care nu mai aşteaptă decât un singur lucru: 
să se pune odată capăt suferințelor lui. 


A doua zi m-am trezit pe la şapte, plângând. Am mâncat puţin 
terci de ovăz, obicei căpătat după plecarea surorii mele. Seara 
îmi făceam câte o supă, pe care nu reuşeam să o mănânc. 
După-amiază m-am dus în sfârşit la un doctor, care mi-a dat un 
concediu de boală. Pe reţetă a scris: „Şoc grav. Se recomandă 
încetarea activităţii timp de două luni”. Mi se părea că 
exagerează. Nu eram conştientă în ce hal ajunsesem. 
Medicamente am refuzat să iau. 

După care am trecut pe la Expo şi am stat de vorbă cu echipa 
restrânsă, de zece persoane, care lucra direct cu noi. Tot nu 
erau de acord să se vadă cu terapeutul despre care le vorbisem. 
Avea fiecare pe cineva de specialitate printre cunoscuţi. 


În ziua următoare, am încercat să mă ocup de facturile 
curente, însă nu mai puteam să fac socotelile în minte, cum 
făceam de fiecare dată. A trebuit să iau un calculator. Cifrele îmi 
jucau în faţa ochilor. Neîndoielnic, animalul care devenisem nu 
avea nevoie să ştie să socotească. 

Am încercat să citesc eseul lui Carl Laurin despre Carl 
Larsson, desenatorul, ilustratorul, pictorul şi acuarelistul. Numai 
că nu reuşeam să urmăresc literele în ordinea lor firească şi 
eram nevoită să mă tot întorc la fraza precedentă. După a 
cincea pagină, am renunţat. Animalul nici să citească nu voia. 
Oare aveam să pot să mai lucrez vreodată? 


Pe 28 noiembrie m-a sunat Svante Weyler şi mi-a propus să-i 
las pe juriştii de la Norstedts să se ocupe de succesiune. Erau 
cei mai în măsură să o facă. „Important este ca soluţia să fie 
decentă”, am spus. Miercuri, 1 decembrie, m-a sunat şi Eva 
Gedin, tot de la Norstedts, pentru a-mi spune că opera lui Stieg 
este cu adevărat extraordinară, că aveau mai multe variante de 
copertă şi că mă invita să le văd. A adăugat că se ataşaseră 
mult de Stieg, deşi nu ştiau mai nimic despre el. l-am răspuns că 
speram ca, totuşi, ceremonia funerară, comemorarea şi 
adunarea prilejuită de acestea să mai schimbe puţin lucrurile. 


C23 - DESPĂRŢIREA 

Dimineaţa m-am trezit foarte devreme. Din ziua aceea şi din 
cele ce au urmat mai ţin minte doar un soi de ceaţă şi nu îmi 
revin în minte decât frânturi de amintire. În jurnal nu am notat 
nimic, de parcă nici nu aş fi fost acolo. Ceremonia funerară urma 
să se desfăşoare într-o capelă şi era rezervată celor apropiaţi, 
însă comemorarea era semioficială. 

Era o zi frumoasă de decembrie, însorită, fără zăpadă şi cu un 
vânt care sufla lin. Poliţiştii erau postați cu discreţie mai peste 
tot. In Suedia este obligatoriu ca orele şi datele funeraliilor să fie 
trecute în fişierele informatice publice. Întrucât ne temeam că 
extremişti de dreapta ar fi putut perturba ceremonia, angajaţii 
de la pompele funebre şi echipa de la Expo făcuseră tot posibilul 
pentru a asigura securitatea. 

Erland, tatăl lui Stieg, sosise cu avionul împreună cu prietena 
lui, cu Joakim, fratele lui Stieg, cu soţia lui, Maj, şi cu cei doi 
copii. Au fost uimiţi văzându-i pe cei cincizeci de invitaţi 
prezenţi, fiindcă îşi închipuiau că vor fi de faţă doar cei 
apropiaţi. Le-am explicat că exact aceştia erau apropiații, din 
care lipseau oricum mulţi, care nu putuseră face deplasarea, 
mai ales cei din străinătate. 

Pentru comemorarea care avea să se desfăşoare în centrul 
oraşului, la sediul ABF (Asociaţia pentru Formarea Muncitorilor), 
alesesem optsprezece vorbitori, printre care Graeme Atkinson, 
de la Searchlight, şi Mikael Ekman, de la Expo. 

Întrucât eram obligată să vorbesc şi eu, încercasem în ajun să 
compun un text, dar cuvintele nu voiau să vină. Totuşi, trebuia 
să o fac. Aşa că m-am hotărât să le arăt cât era Stieg de tandru, 
citindu-le scrisoarea pe care mi-o trimisese în 1977, de pe patul 
de spital de la Addis, unde fusese la un pas de moarte. Îmi scria 
cât de mult mă iubeşte şi că, la întoarcere, îşi dorea să trăim 
împreună. Numai că nu am reuşit să dau de acea scrisoare. 
Degeaba am întors pe dos tot apartamentul întreaga după- 
amiază. Seara, târziu, după ce scormonisem prin toate 
dulapurile, am descoperit într-o debara o cutie mare, plină cu 
scrisori. Pe un plic din hârtie groasă de ambalaj, am putut citi: 
„A nu se deschide decât după moartea mea. Stieg Larsson”. 

In plic erau două scrisori, datate 9 februarie 1977. Stieg avea 
pe atunci douăzeci şi doi de ani şi ajunsese la Stockholm, în 
drum spre Africa. Poate că pare ciudat, dar nu mai văzusem 


plicul până atunci. Îl lăsase cu alte lucruri la prietenul care îl 
găzduise la Stockholm, înainte de plecare. De atunci, ne urmase 
de câte ori ne schimbaserăm locuinţa şi, cu siguranţă, Stieg 
uitase de el. 

Cum şi pentru mine era incredibil că descoperisem acel plic, 
am ridicat ochii spre cer şi i-am mulţumit lui Stieg. Personal, nu 
cred în viaţa de după moarte. Accept însă dimensiunea 
spirituală a unor asemenea evenimente. Când trăieşti împreună 
cu cineva atât timp, celălalt devine o parte din tine însuţi. 
Uneori, mi-l închipuiam pe Stieg stând într-un hamac, zâmbindu- 
mi şi făcându-mi din mână un mic semn le salut. Cu toate că nu 
am avut niciodată hamac! Însă astăzi aşa îl văd, în sfârşit, leneş 
şi nepăsător. 


Prima scrisoare, pe care era scris cuvântul „Testament”, era 
adresată părinţilor lui. Îi ruga să-mi lase lucrurile lui, scrierile şi 
tot ceea ce ţinea de politică. În schimb, cărţile ştiinţifico- 
fantastice trebuiau dăruite fratelui meu. Stieg semnase cu 
numele lui, dar testamentul nu era autentificat. Cea de-a doua 
scrisoare era pentru mine. 

Din ea am şi citit câteva fragmente în timpul comemorării. 


Eva, iubita mea, 

Acesta este sfârşitul. Într-un fel sau altul, totul are un sfârşit. 
Într-o zi, totul se sfârşeşte. Poate că este unul dintre cele mai 
fascinante lucruri din întreg universul pe care îl cunoaştem. 
Stelele mor, galaxiile mor, planetele mor. Şi oamenii mor şi ei. 
Nu am fost niciodată un credincios, dar, în ziua în care am 
început să fiu interesat de astronomie, cred că am lăsat în urmă 
şi cea mai mică spaimă de moarte. Abia atunci am înțeles în ce 
măsură ființa umană, o singură ființă umană, eu însumi, e infinit 
de mică în raport cu universul... În sfârşit, n-am scris această 
scrisoare ca să întreprind un profund expozeu filozofic ori 
religios. Am scris-o pentru a-ţi spune „adio“. Adineauri am stat 
de vorbă la telefon. Încă mai păstrez în ureche sunetul vocii tale. 
Mi te închipui în faţa mea... ce imagine frumoasă, ce amintire 
frumoasă pe care o voi păstra până la sfârşit. Atunci când, citind 
această scrisoare, vei şti că am murit. 

Există anumite lucruri pe care aş vrea să ti le mărturisesc. 
Plecând în Africa, ştiam ce mă aşteaptă. Simt că această 


călătorie mă poate duce la moarte, dar este o călătorie pe care 
trebuie să o fac, indiferent de urmări. Nu m-am născut pentru a 
rămâne într-un fotoliu. Nu sunt construit aşa. Rectific; nu eram 
aşa... Nu mă duc în Africa doar ca jurnalist, ci, mai ales, pentru a 
îndeplini o misiune politică - iată de ce cred că s-ar putea ca 
această călătorie să-mi aducă moartea. 

Este pentru prima oară când îti scriu şi ştiu de ce o fac: te 
iubesc, te iubesc, te iubesc. Vreau s-o ştii. Vreau să ştii că te 
iubesc mai mult decât am iubit vreodată pe cineva. Vreau să ştii 
că sunt foarte serios scriind aceste rânduri. Vreau să fti 
aminteşti de mine, dar nu vreau să mă plângi. Dacă am 
însemnat ceva pentru tine, şi ştiu că aşa este, probabil că vei 
suferi aflând despre moartea mea. Dar dacă, într-adevăr, am 
însemnat ceva pentru tine, nu aş vrea să suferi. Nu mă uita, dar 
continuă să trăieşti. Trăieşte-ţi viața. Suferinta va trece cu 
timpul, chiar dacă, acum, îţi este greu să îţi imaginezi aşa ceva. 
Trăieşte liniştită, iubita mea, trăieşte, iubeşte, urăşte şi continuă 
să lupti... 

Am avut o grămadă de defecte, ştiu, dar sper că am avut şi 
câteva calități. Tu, Eva, ai provocat în mine o dragoste atât de 
mare, încât niciodată n-am ştiut cum să o exprim... 

Fruntea sus şi fii curajoasă! Bine? Ai grijă de tine, Eva. Du-te 
să bei o cafea. S-a terminat. Multumesc pentru clipele frumoase 
pe care mi le-ai dăruit. M-ai făcut fericit. Adio. 

Te sărut, Eva. 

Din partea lui Stieg, cu dragoste. 


Nici nu mai ştiu cum de am găsit puterea să citesc scrisoarea. 
Nu am privit către nimeni, însă mi s-a spus că mulţi au plâns 
ascultându-mă. 

După comemorare, pe la ora 17:00, m-am întors acasă pentru 
a pregăti o supă, în aşa fel încât familia lui Stieg şi a mea să îşi 
regăsească liniştea după o zi atât de neagră. Familia Larsson a 
rămas puţin la o cafea, cu prietenii noştri şi colaboratorii de la 
Expo. Acasă, Joakim mi-a reproşat că am refuzat să plătească 
cei de la Norstedts ceremonia. Nu aceasta era şi opinia mea. 
Stieg fusese tovarăşul meu de viaţă, deci era de datoria mea. 
Seara aceea a fost a doua şi ultima dată când Joakim a venit pe 
la noi. Inainte de plecare, a cerut lucrurile luate din casa 
bunicilor din partea mamei, unde Stieg îşi petrecuse copilăria. 


Am găsit o cutie albastră din lemn, de mici dimensiuni, cu 
decoraţiuni tradiţionale, în care bunica lui Stieg îşi ţinea trusa de 
cusut, şi o alta, din bronz, de provenienţă coreeană, care 
aparținuse bunicului său. Le-a luat pe amândouă şi s-a întors la 
Umeă împreună cu familia lui. Erland şi Gun au rămas la 
Stockholm pentru a lua parte la o întrunire pe care o 
organizasem la şapte seara în barul Teatrului Södra, pentru a 
bea un pahar şi a ne aminti de Stieg împreună cu prietenii, 
familiile, ba chiar şi cu cei de la Editura Norstedts. Erland repeta 
tot timpul că nu dorea nimic din moştenirea lui Stieg. 


Peste câteva zile, Stieg a fost înhumat. Au fost prezenţi 
prietenii noştri. În dimineaţa zilei de 22 decembrie am făcut un 
gest important. Într-un vas de ceramică neagră creat de Eva- 
Marie Kothe, fabricat în Gotland după un model viking, am 
aşezat tot ceea ce pierdusem: iubirea, tandreţea, visurile 
noastre. O fotografie în care, lungit pe o stâncă, Stieg mă privea 
zâmbind. O alta, făcută în Onnersmark, în faţa unei cabane, în 
care ţine cu grijă în braţe un iepuraş găsit prin rubarbă - adora 
animalele şi mai ales puii acestora. Alta, cea mai frumoasă, 
preferata mea, în care, frumos, bronzat, cu ţigara în mână, 
relaxat, Stieg aşteaptă parcă un lucru anume. In sfârşit, un 
portret în care, cu capul dat pe spate, închide ochii din cauza 
soarelui. Am pus alături schiţa cabanei noastre, desenată cu o 
vară înainte. Ultima variantă şi cea mai bună, la care mă rugase 
să mă mai uit o dată pentru a o putea trimite fabricii 
specializate în habitat ecologic. Işi trăsese un scaun lângă mine 
şi ne distraserăm imaginându-ne cum ne vom mobila „căbănuţa 
pentru scris”. Era schimbat, cald, blând, destins, fericit pentru 
noul viitor care se anunţa mai intim şi mai senin. Semăna cu cel 
de la început şi, pentru mine, era ca o a doua îndrăgostire 
fulgerătoare. 

Am mai pus acolo numerele de telefon ale camerelor de 
închiriat pe care le notasem pentru a-şi putea lua o săptămână 
de vacanţă, în vederea continuării celui de-al patrulea volum din 
Millennium sau pentru corectarea primelor trei. Deseori îl 
descopeream pufnind în râs pe canapeaua din salon: „N-ai să 
ghiceşti ce mai cloceşte Lisbeth!” După care se apuca de scris 
sau de modificat vreun detaliu, utilizând informaţia pentru care 
mă rugase să mă documentez. Am pus vasul de ceramică 


umplut cu vieţile noastre pe o etajeră. În spate am aşezat foile 
de hârtie pe care le cumpărasem de la Kvambyn. Pe o hârtie 
albastră am notat ceea ce pierdusem şi, pe una galbenă, ceea 
ce îmi doream în clipa aceea: „Să mai supraviețuiesc un an”. 


C24 - RĂZBUNAREA ZEILOR 

În Millennium, Lisbeth Salander îşi umple corpul de tatuaje 
pentru a-şi aminti de toţi cei care i-au făcut rău şi pe care vrea 
să se răzbune. Eu îi păstrez întipăriţi în memorie. 

Săptămâni întregi după dispariţia lui Stieg încă nu reuşeam să 
îmi găsesc cuvintele, să le descopăr măcar în gând, pentru a-mi 
exprima furia faţă de moartea aceea nedreaptă şi faţă de cei 
care, direct sau indirect, conştient sau inconştient, contribuiseră 
la ea. 

Stieg şi cu mine visaserăm să schimbăm lumea, militaserăm, 
sacrificaserăm multe pentru lupta pe care o duseserăm, iar 
acum mi se părea că mă aflam în faţa unui eşec monumental. 
Mă gândeam la toţi anii aceia plini de frustrări care lăsaseră 
urme adânci în sufletul bărbatului vieţii mele, la toţi anii în care 
unii şi alţii refuzaseră să îi recunoască valoarea, competenţa şi 
cunoştinţele. La amărăciunea de a nu fi fost acceptat ca jurnalist 
la TT, la speranţele neîmplinite, la spaimele, aşteptările, 
revoltele lui împotriva nedreptăţii, la toate promisiunile care i s- 
au făcut şi nu au fost respectate. l-am revăzut angoasele şi 
descurajarea din momentul în care, plecând de la TT, în pofida 
energiei pe care o cheltuia pentru a găsi bani lună de lună, trăia 
tot timpul sub teroarea ideii că ar putea vedea Expo dispărând. 
Mi l-am reamintit epuizat, întorcându-se acasă seara târziu, 
domnind din ce în ce mai puţin şi având un somn tot mai agitat. 
Am retrăit perioada aceea teribilă în care, din cauza stresului, 
suferea de o inflamație cronică şi dureroasă a gingiilor, pentru 
care un medic îi prescrisese nişte medicamente foarte 
puternice. Fireşte că Stieg îmi vorbea despre problemele sale 
pentru a-mi cere părerea, dar decizia tot a lui era. Presiunile 
veneau din toate părţile. Eram sufocată de valul groaznic de 
amintiri, disperarea mea era imensă şi nu reuşeam să mi-o 
exprim în vreun fel. 

Şi atunci m-am întors către mitologie. Presimţeam că acolo 
voi putea descoperi o formă de expresie violentă, crudă şi 
realistă, pe măsura durerii mele. Aveam multe cărţi din acest 
domeniu, aşa că am găsit ceea ce căutam în Edda, o culegere 
de poeme în limba nordică veche, străbuna limbilor scandinave 
actuale, şi mai ales Hávamál (Spusele Preainaltului sau 
Cuvintele Preaiînaltului). Mi-am dat seama că, pentru mine, 
catharsisul avea să însemne scrierea unui nid (se pronunţă nid), 


a unei diatribe pe care trebuia să o citesc în timpul unei 
ceremonii magice. 

Lucru pe care l-ara fixat pentru data de 31 decembrie. 

In mitologia scandinavă, textele de acest gen, redactate după 
modelul poeziei scaldice, formula poate cea mai complexă care 
a fost creată vreodată în Occident, sunt un soi de imprecaţie, de 
blestem la adresa duşmanilor. Acesta era scris în alfabetul runic 
pe un stâlp din lemn de alun - numit „stâlpul infamiei” -, care 
era înfipt în pământ şi pe care era aşezat un cap de cal sacrificat 
anume, întors în direcţia duşmanului de moarte. Dacă originea 
ritualului se pierde în negura vremurilor, îl regăsim, în schimb, 
amintit până prin secolul al X-lea în unele saga islandeze. Se 
povesteşte că, în anii 1980, islandezii l-au utilizat împotriva 
celor de la baza militară de la Keflavik, trecută în posesia 
Statelor Unite după aderarea Islandei la NATO, în 1949. Pe 
americani nu i-a prea distrat să descopere într-o dimineaţă, 
când s-au trezit, capul însângerat al unui cal înfipt într-un vârf 
de par, cu coama în vânt şi rânjind pentru vecie! De plecat, 
aceştia au plecat abia în 2006, dar, dacă ceremonia a avut cu 
adevărat loc, atunci cu siguranţă le-a făcut bine celor care au 
organizat-o! 

Pe 31 decembrie, Britt şi cu mine am plecat sa ne plimbăm pe 
strada Montelius, către Slussen. Înainte de a ne întoarce acasă, 
pe insula Reimersholm, am cumpărat nişte vin şi o pulpă de 
miel. Insula aceasta din centrul Stockholmului a adăpostit timp 
de mai bine de o sută de ani o distilerie de rachiu destinată 
fabricării  aquavitului, băutura preferată a suedezilor. 
Reimersholm este acum un fel de substantiv comun care 
desemnează cele optsprezece tipuri din respectiva tărie. Când 
Mikael Blomkvist bea rachiu de Reimersholm, este un fel al 
autorului de a face complice cu ochiul către insula noastră. Cât 
s-a făcut friptura de miel, m-am retras în altă cameră pentru a 
termina plănuitul nid. Eram încordată, fiindcă voiam să fiu gata 
la timp, iar textul să fie perfect. Ca să mă ajute, Britt l-a sunat 
pe unul dintre prietenii ei, un cercetător islandez, şi l-a întrebat 
dacă scrierea unui nid presupune anumite reguli precise. La 
celălalt capăt al firului a urmat un scurt moment de tăcere: 

— Te referi la nid în sensul de „diatribă”? 

— Exact. 

— OK. Ai noroc că toată familia e acasă - mă duc să-i întreb şi 


pe ei. 

Când s-a întors la telefon i-a spus că, după câte ştiau ei, nu 
existau reguli speciale privitoare la rimă sau la numărul de 
silabe. În schimb, era obligatoriu ca blestemul să fie limitat în 
timp până la momentul în care duşmanul îşi schimbă atitudinea 
şi îşi recunoaşte greşelile. Liniştită, m-am pus iarăşi pe treabă, 
scriind că îi blestem pe duşmanii lui Stieg până când aceştia îşi 
vor da seama ce au făcut. 

Nid-ul a fost gata la opt seara, chiar înainte de sosirea 
invitaţilor. Ultimul dintre aceştia a apărut pe la zece. Era în 
ţinută de seară şi tocmai fugise de la un revelion de lux. Pe la 
ora 22:30, am ieşit din apartament, îndreptându-ne spre capătul 
insulei Reimersholm, care înaintează în apele lacului Mălar. Nu 
era prea frig, fiindcă temperatura nu scăzuse sub zero grade. 
Nici zăpadă nu era şi în întunericul nopţii, se vedeau strălucind 
ferestrele caselor unde se sărbătorea venirea noului an. M-am 
sprijinit cu spatele de o balustradă de lemn, de deasupra apei. 
Pe malul celălalt erau casa lui Eleanor şi pontonul unde 
obişnuiam să las barca de uz public cu vâsle pe care o foloseam 
de fiecare dată când mă duceam pe la ea. In faţa mea se aflau 
copacul sub care ne mai aşezam de multe ori noaptea, cu 
termosul de cafea alături, şi colina unde făceam vara câte un 
picnic. Prin faţa ochilor îmi treceau amintiri fericite. Era o clipă 
calmă, senină, emoţionantă. Din rucsacul pe care îl purta în 
spate, unul dintre invitaţi a scos nişte lumânări groase, pe care 
le-a aşezat pe balustrada de lemn. După care, spre marea mea 
surpriză, a mai scos şi o torţă pe care a aprins-o, ţinând-o în 
mână. Astfel, ritualul păgân era pe deplin respectat! Toţi 
prietenii mei ştiau la fel de bine ca mine care era scopul 
ceremoniei. Aşa că am citit încet şi limpede nid-ul pe care îi 
scrisesem. Şi astfel, în sfârşit, am reuşit să exprim ceea ce 
simţeam: 


Citesc un nid pentru Stieg 

Citesc un nid pentru voi cei care sunteți împotriva lui 
Pentru voi cei care i-ati luat timpul, tot ce ştia şi prietenia 
Fără a-i da niciodată nimic înapoi 

Un prieten trebuie să le fie loial prietenilor săi toată viața 
Și să dăruiască înapoi pentru oricare dar primit 

Prietenii răspund batjocurii altuia prin batjocură 


Și minciunii prin indiferență 
(Hâmavâl, 42) 


Un prieten trebuie să le fie loial prietenilor săi toată viața 
Și prietenilor acestora 

Dar nimeni nu trebuie să fie prietenul 

Duşmanilor prietenului lui 

(Hâmavâl, 43) 


Acest nid este pentru voi. 

Răi, fățarnici şi laşi 

Voi, care treceti înaintea altora 

Voi, care conduceţi către nenorocire şi moarte 


Voi, ticăloşi care ați vrut să luați viața lui Stieg 
Voi, care urziți, urmăriţi şi incitati la discriminare 
Și mai ales tu, N.N. 


Voi, ipocriti 

Voi, care l-ati lăsat pe Stieg să se epuizeze muncind 
Pentru profitul şi cariera voastră 

Și mai ales tu, N.N. 


Voi, laşilor 

Voi, care l-aţi lăsat pe Stieg să ducă bătăliile noastre 
În timp ce vă luați leafa din slujbe călduțe, 

Voi, prea mulți ca să vă mai înşir 


Voi, de toate speţele 
In ghete, cravată şi costum 
Pentru voi e acest nid 


Îmi doresc 

Ca Loki să vă îinşele vederea 

Ca să nu mai zăriti printre ai voştri decât duşmani 
Și să vă omorâţi între voi 


Îmi doresc 
Ca Thor să vă slăbească puterile 
Când vă dedati violenței 


Împotriva adevăraţilor prieteni spirituali ai lui Stieg 


Îmi doresc 

Ca Odin, Urd, Skuld şi Verdandi 

Să vă tulbure minţile 

Pentru ca profiturile şi carierele voastre să se clatine 


Îmi doresc 

Ca Freyr, Freyja şi Baldr 

Să vă ia toată bucuria de a trăi 

Și să vă dea doar pietre, apă mocirloasă şi nelinişte 
Drept pâine, bere şi dorință 


Îmi doresc 

Ca Odin să-i trimită pe Hugin şi pe Munin 
Pentru a vă ciuguli capul 

Și să-l deschidă astfel spre bunul-simţ 

Și să vă alunge ignoranta 


Pentru a vă ciuguli ochii 
Ca să vă vedeţi faptele 
Fără a mai putea vreodată să îi închideți 


Pentru a vă ciuguli inimile 

Ca să vă bântuie urmările răutății şi prostiei voastre 
Cu aceeaşi teroare şi aceleaşi nelinişti 

Care le-au bântuit şi pe victimele voastre 


Până când veti şti, veţi vedea şi veti simţi 
Până când vă veti schimba 
Va ține şi acest nid 


Sacrific acest cal în lacul Mălar 

Pentru ca acest nid să urce spre apele dulci împotriva 
curentului 

Și odată cu acesta în apele mării 

Pentru a atinge toate țărmurile 

Și toții răii, fățarnicii şi laşii 


Fie ca acest cal, această ofrandă 


Să dea noi şi noi puteri nid-ului 

În topirea ghețurilor din primăvară, în ploaia de vară, 
În grindina toamnei şi-n zăpezile iernii 

Și să se reverse peste voi tot anul 

Să vă atingă oriunde v-aţi ascunde 


N.N.? Iniţialele nu corespund niciunuia dintre numele reale ale 
celor vizaţi de nid. Aşa că nu are niciun rost să încercaţi să aflaţi 
ale cui sunt. Cei la care se referă însă se vor recunoaşte singuri. 
Ca şi toţi aceia care au contribuit la fatala epuizare a lui Stieg. 

Cu mai bine de o mie de ani înaintea ceremoniei noastre, era 
sacrificat un cal, prin decapitare cu sabia. Pe vremea vikingilor, 
animalul acesta era sfânt. Era prietenul, tovarăşul şi gajul de 
preţ al supravieţuirii şi al fericirii lor. 

In 1987, când conduceam un şantier foarte dificil de 
administrat, unul dintre muncitori, olar în timpul liber, mi-a 
dăruit una dintre operele lui ca mulţumire pentru modul în care 
lucram cu echipa. Erau doi cai din ceramică. Aceştia se lipiseră 
unul de celalalt în cuptor. Ţineam în mod deosebit la cadoul 
acela care, pentru mine, era încarnarea frumuseţii absolute, a 
muncii bine făcute, a recunoaşterii activităţii personale şi a 
fraternității. Am separat dintr-o lovitură cele două animale şi, 
întorcându-mă spre lac, am aruncat unul dintre ele în apele sale 
traversate cândva de vikingi. In tăcerea care a urmat, am rămas 
privind multă vreme locul în care dispăruse calul din ceramică, 
uşuraţi acum fiindcă auziserăm spus cu voce tare ceea ce 
gândeam, fiecare, în taină. Al doilea cal este şi în ziua de azi 
acasă la mine, dar nu mai poate sta în picioare. Apoi ne-am 
îmbrăţişat, jurându-ne să avem mereu grijă unii de alţii. După 
care, pe întuneric, am urcat în apartament după pahare şi 
whisky pure malt. La coborâre, înainte de a le oferi celorlalţi, am 
vărsat puţin în lac. Orzul din care este fabricată această băutură 
este şi hrană pentru cai. Astfel, simbolic, am întărit puterile 
calului pentru a-şi putea îndeplini sarcina vindicativă. Şi, potrivit 
mitologiei, am şi asigurat protecţia nid-ului. Se făcuse cam 
23:30. In Suedia, la miezul nopţii de 31 decembrie spre 1 
ianuarie, sunt lansate artificii din toate părţile, iar oamenii ies pe 
străzi. Este un moment foarte vesel. Am băut împreună şi, un 
sfert de ceas mai târziu, înainte de sosirea mulţimii, ne-am 
întors în casă pentru a continua acea noapte specială. Mă 


simţeam eliberată şi liniştită. Ceremonia îmi servise drept 
terapie, cum i se întâmplase lui Stieg cu Millennium. De acum 
mă puteam gândi cum să îi supraviețuiesc. 


C25 - JURNALUL MEU DIN 2005 

Faptul că am ţinut un jurnal m-a ajutat să rămân ancorată în 
realitate. Am umplut pagini după pagini, notând uneori până şi 
ce mâncam la micul dejun! Privind înapoi, la acea perioadă, 
consider că a fost o modalitate de a-mi dovedi mie însămi că 
eram vie. Aici voi relua doar datele importante, în aşa fel încât 
cititorul să poată descoperi şi el ceea ce şi eu am descoperit 
uluită în lunile respective. 


Joi, 13 ianuarie 2005 

Ora 10:00, şedinţă la Norstedts. Editura şi-a întrebat juriştii 
care ar putea fi locul meu în gestionarea operei lui Stieg. După 
ce am luat la cunoştinţă raportul, am semnalat că nu era făcută 
nici cea mai mică menţiune la societatea despre care îmi 
vorbise Stieg. Şoc! Aflu că niciodată nu a fost demarată 
constituirea societăţii! Ameţită, repet ceea ce îmi explicase 
Stieg: nu ar fi avut niciun rost să semnăm contractul de 
concubinaj, cum ne gândiserăm să facem în martie 2004, 
întrucât şi el, şi eu urma să fim coproprietarii societăţii 
constituite de Editura Norstedts. Svante Weyler încearcă doar să 
îmi spună că romanul a fost vândut în Norvegia şi că sunt în curs 
negocierile cu Ţările de jos... Numai că nu despre afacerile lor 
doresc să îi aud vorbind. Sunt distrusă. Cum a putut Stieg să fie 
atât de naiv? 

Weyler îmi promite să ia legătura cu jurista mea, Malin, care 

face inventarul succesiunii, dar şi cu tatăl şi fratele lui Stieg, 
Erland şi Joakim, pentru a găsi o soluţie. Îmi zic: numai 
Dumnezeu ştie ce se mai poate întâmpla de-acum! 
_ La înapoiere îi trimit un e-mail lui Joakim şi îi povestesc totul. 
Imi răspunde că sigur trebuie să existe o modalitate de a crea, 
după dorinţa lui Stieg, societatea respectivă, chiar dacă pare a fi 
prea târziu. 


. Sâmbătă, 15 ianuarie 

Mesaj de la Joakim pe robot. Il sun şi îi povestesc în detaliu 
şocul pe care l-am avut la şedinţa de joi, când am aflat că nimic 
nu fusese făcut pentru constituirea societății şi, prin urmare, 
practic nu existam. Din punctul lui de vedere, e de ajuns să Îi 
spun lui Weyler că avusesem acordul verbal al lui Stieg, conform 
căruia totul îmi aparținea. Adaugă că Weyler îl sunase pe Erland, 


care nu ştiuse ce să zică. Seara, mă sună şi Erland şi mă anunţă 
că este de acord cu mine ca noul responsabil pentru activitatea 
de la Expo să fie Per-Erik Nilsson, care să se ocupe de toate 
problemele, în special de relaţia cu Editura Norstedts. 


A doua zi discut cu Per-Erik, care acceptă să mă reprezinte. 
Sunt absolut uşurată ştiind că o persoană ca el, jurist, fost 
judecător, fost şef al serviciului juridic din cadrul Consiliului de 
Stat sub Olof Palme, fost purtător de cuvânt al Parlamentului, va 
avea grijă de ceea ce eu, de una singură, nu aş putea 
administra. 

Ne vom întâlni prima dată pe 21 ianuarie, la sediul Expo, 
întrucât am reînceput serviciul la Falun din 10 ianuarie, aşa că 
lipsesc din Stockholm patru zile pe săptămână. 

Îi trimit un e-mail lui Joakim pentru a-i explica tot ce am făcut 
şi pentru a-l anunţa că Per-Erik va lua legătura cu el şi cu Erland. 
Îmi răspunde urându-mi curaj şi spunându-mi că am făcut bine 
încredinţând problema unui jurist experimentat, care ar putea-o 
rezolva. Îmi repetă că trebuie să existe o soluţie prin care să se 
pună la punct lucrurile ca şi cum aş fi fost căsătorită cu Stieg. ŞI 
încheie rugându-mă să am grijă de mine. 

La jumătatea lui februarie, inventarierea bunurilor 
succesorale se termină. Tatăl şi fratele lui Stieg nu au venit la 
întâlnire. 


Marti, 22 februarie 

Am muncit toată ziua la birou, reuşind să pun la punct un 
anumit număr de dosare. Ba chiar am mai şi răsfoit îndelung 
prin directivele europene pentru a găsi informațiile suplimentare 
de care aveam nevoie. _ 

Seara, acasă, totul este tăcut şi calm. In această linişte 
deplină, concentrată asupra mea, încep să plâng. E un plâns 
sfâşietor. În suferinţa aceasta se află tot ce am pierdut, dar şi un 
teribil sentiment de nesiguranţă. În timpul zilei nu este loc nici 
pentru tăcere, nici pentru durere, amărăciunea fiind strivită de 
grijile cotidiene. Seara însă se trezeşte, se întinde delicat, 
tandru aproape, după care ia totul în stăpânire. 


Duminică, 20 martie 
De câteva săptămâni, m-am hotărât să consult un terapeut, 


însă, ca urmare a tsunamiului din Asia de Sud-Est, toate 
serviciile de ajutor psihologic asigurate de consiliul general sunt 
oferite cu prioritate supravieţuitorilor tragediei. Abia la cinci luni 
după moartea lui Stieg am reuşit să descopăr un terapeut 
particular. Azi ne-am văzut pentru prima dată. După atât de 
mult timp în care nu am reuşit să îmi exprim durerea, dintr- 
odată mi se cere să vorbesc. Nu reuşesc. Nu am putut decât să 
descriu cum mă simt: ca o minge în care toată lumea dă cu 
piciorul. 


În martie am primit mai multe e-mailuri de la Joakim, în care 
îmi vorbeşte despre cheltuielile legate de succesiune şi despre 
excedentul de cont. M-a anunţat şi că Weyler îi trimisese primul 
volum din Millennium, întrebându-mă dacă îl primisem şi eu. Nu 
înţelegeam nimic din ce îmi spunea. După 24 martie nu am mai 
primit niciun semn din partea lui. 


Marţi, 29 martie 
După weekendul de Paşti mi-am luat două zile şi jumătate de 
concediu, fiindcă nu aveam curaj să mă duc la Falun doar pentru 
atât de puţin timp. Am rămas la Stockholm ca să fac unele 
modificări în apartament. Aveam de gând să iau cărţile lui Stieg 
din biroul lui, care folosea şi drept cameră pentru prieteni, şi să 
reamenajez încăperea. În consecinţă, întreaga lui viaţă mi-a 
trecut prin mâini. Sortând volumele, căldura şi neobosita lui 
curiozitate au redevenit palpabile, parcă. A trebuit să mă opresc 
ca să pot plânge. Am reluat aranjarea camerei, dar iarăşi m-a 
cuprins disperarea. O mare cenuşie se scurgea asupra mea. 
Sunt tristă, infinit de tristă. 


Marti, 5 aprilie 
După-amiază i-am scris lui Joakim un e-mail pentru a-i spune 
că, după ce am telefonat la administraţia financiară pentru a 
solicita o amânare a declaraţiei de succesiune, obţinusem data 
de 16 iunie. O amânare mai lungă ar fi necesitat o cerere scrisă. 
l-am mai explicat că încă nu aveam curajul de a tria actele lui 
Stieg, dar că, totuşi, trebuiau găsite toate chitanţele. 
Am adăugat că mă gândeam să cer ajutorul biroului de 
contabilitate de la locul de muncă al lui Stieg, fiindcă trebuiau 
alese  chitanţele potrivite pentru deducerea de impozit 


corespunzătoare cheltuielilor decontate. Întrucât contabilul îl 
mai ajutase şi pentru precedentele declaraţii fiscale, subiectul 
nu avea cum să îi fie străin. 

l-am mai mărturisit şi că mă vedeam la fiecare cincisprezece 
zile cu terapeutul, fiindcă era cu siguranţă un lucru bun şi, cum 
zisese chiar el, astfel înveţi şi să te cunoşti mai bine. Chestiune 
probabil primordială, din moment ce nu mai ştiam pe ce lume 
mă aflam. 

Am adăugat că mă simţeam foarte slăbită şi că, în unele zile, 
eram obligată să rămân acasă în loc să mă duc la serviciu, că 
Stieg îmi lipsea îngrozitor de mult, deşi ştiam că şi-ar fi dorit să 
nu las baltă ceea ce începuse. Numai că era uşor de zis, însă 
greu de făcut, fiindcă jumătate din mine dispăruse. 

Am încheiat rugându-l să-i transmită salutări lui Maj şi să aibă 
grijă de el, să se menajeze la muncă - nu era cazul să ajungă ca 
Stieg doar fiindcă nu reușea nici el să spună o dată „nu”. 

Nu mi-a răspuns. Peste o lună aveam să înţeleg de ce. 


Luni, 9 mai 

Dimineaţă am primit de la fisc un formular cu menţiunea: 
„Pentru informarea dumneavoastră”. Aşadar, ca urmare a 
inventarierii bunurilor succesorale şi a partajului, comunicate 
fiscului de către Joakim şi Erland pe 14 aprilie, eram informată 
că lor le revenea întreaga moştenire, inclusiv jumătate din 
apartamentul nostru. Copiii lui Joakim primeau câte 100.000 de 
coroane (10.000 de euro) din plăţile efectuate de Editura 
Norstedts şi îmi lăsau mobilier estimat la 1.200 de coroane (120 
de euro)! Mi-am amintit că, pe 13 aprilie, îi telefonasem tatălui 
lui Stieg, Erland, pentru a afla ce se mai întâmplă, iar acesta îmi 
răspunsese că nu ştia nimic şi că să-l sun mai bine pe Joakim, 
care se ocupa de toată povestea. Fusese rece şi distant. A doua 
zi, trimiseseră la fisc declaraţia de moştenire. 

Ce insultă adusă lui Stieg! Vieţii lui, vieţii noastre de-a lungul 
a treizeci de ani! Simt un amestec de furie, indignare, disperare 
şi panică. Dacă Erland şi Joakim vor solicita echivalentul 
jumătăţii de apartament care aparținuse lui Stieg, nu aş putea 
să îl plătesc. Unde o să plec? 

Înainte de a lua trenul spre Falun, l-am sunat pe Per-Erik 
Nilsson ca să-i povestesc despre faimoasa „Pentru informarea 
dumneavoastră”. Nu făcuse nimic! Mi-a promis că va interveni. 


Sâmbătă, 14 mai 

Îl sun pe Svante Weyler pentru a-l anunţa că, aranjând unele 

hârtii, am dat în sfârşit peste originalul contractului semnat de 

Stieg, document pe care mi-l solicitase insistent în decembrie. 

Curios lucru: acum nu îl mai interesează deloc. Ba chiar îmi 

spune ceva incredibil: cea mai bună soluţie ar fi ca Editura 
Norstedts să administreze opera lui Stieg. 


Zilele următoare mă sună şi Britt. Vrea să o las să discute cu 
Erland despre scrisoarea de la fisc. Fiindcă o refuz, până la urmă 
tot îi scapă: „Eva, ştiu ceva ce tu nu ştii şi pe care nu am vrut să 
ţi-l spun fiindcă nu erai în stare să mă asculţi”. In seara 
ceremoniei funerare pentru Stieg, pe 10 decembrie, cineva 
venise şi îi spusese lui Britt: „Ai grijă, deja au vorbit să ia tot”. 
Rămân paralizată, cu mobilul în mână. Aşadar, totul era aranjat. 

Britt a încercat sa discute cu Erland. Acesta i-a spus că sunto 
bolnavă mintal. Dovada? Doream să dau bani pentru Expo! „ŞI 
unei fundaţii pentru memoria lui Stieg - de asta ce părere ai?”, l- 
a întrebat sora mea. A rămas tăcut mult timp. Adevărul este că 
nu voia să dea nimănui niciun ban. Concluzia? Şi Stieg trebuie 
că fusese tot un bolnav mintal, din moment ce dorise să ofere 
bani pentru Expo. 

Când lucrurile au început să se afle, am primit mesaje 
extraordinare de la prieteni. Unii s-au oferit să-mi fie giranţi 
pentru a putea împrumuta suma necesară în vederea 
răscumpărării părţii din apartament care revenea familiei lui 
Stieg. Astfel mi-am dat seama cât de bogată sunt... în prieteni! 

Se împlinesc şapte luni de când Stieg a plecat de lângă noi. 
Abia dacă am început să îmi revin. Astăzi, cu Gruvstad, 
terapeuta, am vorbit despre credinţa adâncă pe care o nutresc 
încă din copilărie: o mare fericire este întotdeauna urmată de o 
nefericire la fel de intensă. Mă asigură că este un fals şi că nu 
trebuie să mă tem de pedeapsă de câte ori mă simt bine. M-am 
întors acasă cu o (foarte) vagă senzaţie de uşurare. Am scos o 
lampă nouă din sticlă galbenă, am aşezat-o pe marginea albă a 
ferestrei şi am aprins-o pentru prima dată. Apoi am montat o 
etajeră în biroul lui Stieg şi am aşezat pe ea fotografia alb-negru 
a lui, din copilărie, alături de bunici, în faţa căsuţei de lemn, 
fotografie pe care o luasem din bucătăria de acolo când o 


vizitasem. Şi o poză de-a mea. L-am privit pe Stieg şi l-am rugat 
să aibă grijă de mine. După care am început iarăşi să plâng, 
multă vreme, cu capul plecat. 


Marti, 7 iunie 

Am primit, prin sucursala F6reningsbanker din Umeå, unde 

locuieşte familia Larsson, o înştiinţare privind un cont de 

economii pentru achiziţionarea unei locuinţe a lui Stieg: după ce 

se folosiseră de el, mai rămăseseră 1.290,63 coroane (136,56 

euro). Ce umilitor! Cât dispreţ! Cu această excepţie, Erland sau 
Joakim nu au mai dat niciun semn de viaţă. 


Vineri, 10 iunie 

Am mers la Handelsbanken pentru a scoate din contul comun, 
al meu şi al lui Stieg, 8.640 de coroane (914 euro) pentru a plăti 
juriştii care lucraseră la inventar. Din cele 30.000 de coroane 
(3.174 euro) rămase am scos 15.000 (1.587 euro), fără a-i mai 
anunţa pe ceilalţi interesaţi de succesiune. Nu-mi pasă. Nu 
vreau să mai am nicio legătură cu familia Larsson. 

Aş vrea să obţin un amendament la legea concubinajului. Nu 
vreau ca şi alţii să sufere aceeaşi nedreptate ca şi mine. l-am 
telefonat lui Ronny Olander, deputat al Partidului Social- 
Democrat, şi lui Gustav Fridolin de la Verzi. Absolut siderat, 
acesta din urmă m-a rugat să îi trimit un e-mail amănunţit. 


Sâmbătă, 11 iunie 
Pentru a repara duşumeaua biroului lui Stieg, am scos în 
living munţi de hârtii, printre care am dat şi de acte de la banca 
Ikano. Uitasem complet că transferasem acolo asigurarea de 
viaţă a lui Stieg. Aşadar, pot scoate acei bani pentru a-mi plăti 
deplasarea Falun-Stockholm şi pentru a fi prezentă la şedinţa de 
redacţie de la Expo, de joia viitoare. Cumpărat în ziua plecării, 
biletul este mai scump - în loc de 26, plăteşti 69 de euro. Or, nu 
am aceşti bani în cont şi nici nu vreau să mă ating de următorul 
salariu înainte de două săptămâni. 


Reparatul podelei a fost o catastrofă! Trebuie să sun un 
furnizor de mastic pentru a umple găurile. E îngrozitor de 
neplăcut să transform încăperea, dar trebuie s-o fac. Nu pot lăsa 
pe altcineva să se ocupe de treaba asta. Fiindcă nici durerea nu 


poţi s-o laşi sa fie trăită de altcineva. Mutând din loc ce mi-a mai 
rămas de la Stieg, obiecte, cărţi, el este acum în tot 
apartamentul. Ceea ce îmi aminteşte de toate lucrurile de care 
era interesat, tot ce făcea, tot ce îl pasiona... Şi asta mă 
impresionează şi îmi face rău. 


Sâmbătă, 2 iulie 
larăşi reparaţii ale podelei. Cei câţiva metri pătraţi de lemn m- 
au putut vedea plângând fără încetare. Lacrimile îmi curgeau 
printre scândurile duşumelei pe care mă speteam, în genunchi, 
să le netezesc. Ce iad... De ce nu oi fi făcut treaba asta cât mai 
trăia Stieg? Ar fi fost de-a dreptul fericit. Numai că abia acum 
trebuie să transform interiorul, fiindcă am nevoie de încăpere 
pentru a-mi termina cartea despre Hallman şi pentru 
organizarea Fundaţiei Stieg Larsson, pe care sper să o pot 
constitui. Bine, trebuie să şi pot păstra apartamentul! E de 
nesuportat angoasa în care trăiesc. Per-Erik Nilsson le-a făcut o 
propunere familiei Larsson şi lui Svante Weyler, de la Norstedts: 
eu să fiu gerantul operei lui Stieg. La care a adăugat şi problema 
apartamentului. Tăcere. Din martie, nimic, nici de la familia 
Larsson, nici de la Norstedts. 


În iulie aflu că o variantă audio a trilogiei stă să apară. Weyler 
menţionase acest lucru când stătuserăm de vorbă, în decembrie 
2004. Totuşi, nu existase un contract în acest sens între Stieg şi 
editură. 


Miercuri, 20 iulie 

Prima săptămână de vacanţă. Aflu că oferta societăţii de 
producţie Strix de a cumpăra drepturile de ecranizare pentru 
Millennium a fost respinsă de Norstedts, care îşi doreşte o firmă 
mai serioasă. Am recitit contractul încheiat de Norstedts pentru 
cărţile lui Stieg, ca să verific dacă într-adevăr ei deţin 
respectivele drepturi. Ei bine, nu. Nici pe cele pentru varianta 
audio. După ce discutase cu unii prieteni şi cu colegii din 
redacţie, Stieg decisese să nu aleagă Editura Norstedts ca agent 
pentru drepturile de ecranizare. Dacă s-ar fi pus problema unei 
adaptări pentru film a trilogiei Millennium, dorea ca asta să nu 
se întâmple decât la doi sau trei ani după publicarea primului 
volum, adică prin 2007-2008. Stieg îşi dorea să caute un agent 


şi un producător din Statele Unite, pentru a asigura filmului 
calitatea cea mai bună. În singurul contract semnat de Stieg, în 
aprilie 2004, nu apare nicio rubrică în care să se consemneze 
problema drepturilor de ecranizare. De altfel, lucru curios, în 
afara acordului dat pentru Pan Agency, una dintre firmele 
grupului Norstedts, privitor la dreptul de a vinde cărţi în 
străinătate, contractul nu se referă decât la cărţi format de 
buzunar. 

Gândindu-mă la această ciudăţenie, i-am descoperit şi 
explicaţia: în momentul semnării, lui Stieg i-au fost puse în faţă 
două contracte separate, fără a-şi da cineva seama că al doilea 
era, la rândul lui, compus din două exemplare de contract prinse 
din greşeală cu aceeaşi agrafă. Pentru cel dintâi, legate de 
dreptul de publicare pentru cărţile format de buzunar, a semnat 
pe ultima pagina. Aşadar, acesta este valabil. În schimb, când a 
semnat ultima pagină a celui de-al doilea contract, pe care îi 
credea contractul principal de editare, în realitate a semnat doar 
contractul cu Pan Agency. Prin urmare, Stieg nu a semnat 
niciodată acel contract principal de editare. Nimeni nu şi-a dat 
seama, nici cei da la Norstedts, nici noi. 

Mi-am imaginat şi urmarea: după moartea lui Stieg, când 
editura a descoperit în ce situaţie se află, a semnat un nou 
contract cu Erland şi cu Joakim, pentru a avea totală libertate de 
acţiune şi pentru a publica volumele cât mai rapid. După care, 
cu siguranţă, au mai semnat nişte contracte pentru a permite 
editorului să vândă drepturile de ecranizare. În orice caz, nimeni 
nu ar putea crede că Stieg şi-ar fi lăsat familia ori editura să îi 
administreze textele şi imaginea. E complet absurd. Era prea 
independent pentru a fi permis aşa ceva! lată de ce este atât de 
important pentru mine să obţin drepturile de proprietate 
intelectuală asupra întregii sale opere. Mă gândesc mai ales la 
articolele publicate în Expo, în Searchlight, la cărţile despre 
extrema dreaptă etc. 


Mi-am făcut valiza pentru cea de a doua săptămână de 
vacanţă. Mâine plec în arhipelag. Am luat 250 de grame de ceai 
Lipton, muştar, paste cu sos de tomate, cuşcuş, un amestec de 
sare şi piper, ulei şi oţet, dar şi detergent pentru vase, şi le-am 
pus pe toate în nişte crăticioare luate din dulapul de la 
bucătărie. 


Notebook-ul Koala Mac şi blocnotesul le-am pus în mapa lor 
A4 din imitație de piele. Evident, în buzunarele hanoracului 
Klăâttermusen nu am uitat să strecor busola şi cuțitul pentru 
apărare, lângă sprayul paralizant. 


` Joi, 4 august 

In mine locuieşte o imensă melancolie. A apărut pe 19 iulie, în 
timpul primei mele săptămâni de vacanţă fără Stieg, şi de atunci 
nu mă mai părăseşte. E peste tot. Palpabilă în lumina soarelui 
de vară, rând pe rând oranj, aurie, ocru şi arămie. Viaţa pe care 
o ştiam s-a sfârşit. Ceea ce mi-am închipuit nu va mai exista 
niciodată. Mai bine s-ar termina totul cât mai repede, decât să 
nu mai aştept nimic. 


Miercuri, 10 august 

Per-Erik Nilsson m-a sunat ca să mă întrebe dacă am citit 

propunerea de acord între părţi, formulată de el. Spune că şi-a 

dat toată silinţa ca să-mi apere interesele. „Eşti sigură că, în 

primul rând, eşti interesată de administrarea chestiunilor 

privitoare la proprietatea intelectuală, nu de bani?” Îi mai 
confirm o dată. 


Vineri, 12 august 

Spre seara, Svante Weyler răspunde, până la urmă, întrebării 

mele legate de drepturile de ecranizare: într-adevăr, Erland şi 

Joakim au semnat un acord cu Norstedts. leşindu-mi complet din 

fire, i-am lăsat un mesaj lui Per-Erik Nilsson pentru a-l anunţa 

că, invers decât i se spusese la editură, acordul fusese totuşi 
semnat. 


Peste câteva zile am citit în Sydsvenska Dagbladet un articol 
care anunţa că Millennium va fi în curând adaptat pentru film de 
către societatea de producţie Yellow Bird. 


Marţi, 16 august 

Până la urmă, l-am sunat pe Joakim pentru a-i cere informaţii 

despre apartament. Mi-a propus ceva inimaginabil, explicându- 

mi că nu ar mai fi nicio problemă dacă ne-am muta împreună. 
Dar că aşa ceva cu siguranţă nu m-ar interesa! 

Abia apoi m-a anunţat că până la urmă îmi va face cadou 


apartamentul. Numai că s-a săturat atât de tare să administreze 
actele lui Stieg, încât ar trebui să mă ocup eu de toată 
hârţogăria. Să-l cred? 


Săptămână următoare m-am dus cu Britt să ne vedem nişte 
foşti vecini din Onnesmark, locul unde am crescut, nu departe 
de Umeå. Am vrut să trecem şi pe la tatăl şi pe la fratele lui 
Stieg, dar, de fiecare dată când Britt i-a sunat, i-au răspuns că 
sunt foarte ocupați. Până la urmă tot ne-am întâlnit cu ei, într-un 
restaurant din oraş. Întrucât nu vorbeau decât despre vreme şi 
despre alte tot soiul de nimicuri, i-am întrerupt scurt, spunându- 
le că întâlnirea noastră avea un scop precis: să administrăm cât 
mai bine opera lui Stieg. După ce a stat o clipă pe gânduri, 
Joakim a început să-mi explice: se temeau că, obţinând dreptul 
de proprietate intelectuală, aş putea intra în conflict cu 
producătorul de film care cumpărase dreptul de a pune 
personajele să evolueze după cum credea de cuviinţă. Orice 
spuneam eu sau sora mea, ne răspundea că discutase totul mai 
înainte cu Svante Weyler. Apoi a reafirmat că erau de acord să 
îmi cedeze jumătatea de apartament, dar să mă ocup eu de 
formalităţi. Când m-am interesat care erau condiţiile tranzacţiei, 
au amuţit. Inainte de a ne despărţi, aproape de staţia de 
autobuz, Erland s-a apucat să îmi explice că problema venea din 
posibilitatea ca eu să mă mărit la un moment dat, ceea ce, 
pentru ei, reprezenta un risc. „Cu Stieg am vrut eu şi mă mărit”, 
am replicat. Drept pentru care, Joakim mi-a propus să mă mărit 
cu Erland. Fiindcă, în acel fel, povestea moştenirii nu ar mai fi 
ridicat nicio problemă. Am rămas împietrită, iar Britt l-a fulgerat 
din priviri. A adăugat că, desigur, nu ar fi vorba decât despre o 
căsătorie de convenienţă! 


Marţi, 23 august 
Primesc un e-mail de la Svante Weyler. Ole Sonberg, 
producătorul delegat al Yellow Bird Productions, societatea care 
a cumpărat drepturile de ecranizare a cărţilor lui Stieg, s-ar 
bucura să mă poată întâlni. Trebuie să înceapă lucrul la 
scenariu, aşa că vor să deţină toate informaţiile care i-ar putea 
ajuta. Weyler adaugă că toate cronicile cărţii sunt extraordinare 
şi că nici nu se putea imagina un debut mai bun. 
De acum ştiu următoarele: 


— Joakim face joc dublu. 

— Erland se lasă condus de el, fiindcă este fiul pe care l-a 
preferat întotdeauna, dându-l deoparte pe Stieg. 

Consecințe: 

— De rupt pentru totdeauna relaţiile cu Erland şi cu Joakim. 

— De făcut ceea ce spunea Stieg: „Răzbună-ţi prietenii!” 

— De apelat la alte persoane care m-ar putea ajuta. 


Vineri, 9 septembrie 

O angajez pe Erica Striby, de la cabinetul de avocatură 

Bergquist, pentru redactarea actului de donaţie a 
apartamentului. Îl trimite astăzi familiei Larsson. 


Marţi, 13 septembrie 
Svante Weyler părăseşte postul de director editorial de la 
Norstedts. Este înlocuit de Eva Gedin. Nicio veste din partea 
familiei Larsson. 
Se împlinesc zece luni de când a murit Stieg. Nici tatăl, nici 
fratele lui nu m-au întrebat vreodată unde este înmormântat. 


Nici în zilele următoare nu se primeşte vreun răspuns la 
scrisoarea întocmită de avocat în vederea  donării 
apartamentului. Dacă Stieg ar fi ştiut că editura doreşte, în 
pofida voinţei lui, să se facă un film după cărţi, s-ar fi înfuriat şi 
ar fi reacţionat violent împotriva unei asemenea trădări. Dar 
dacă ar fi văzut la ce mă supun tatăl şi fratele lui, s-ar fi simţit 
atât de rănit, încât nu ar fi ezitat să se răzbune. A fi eu atacată, 
însemna să fie el atacat. 


Vineri, 7 octombrie 

Întâlnire cu reprezentanţii Yellow Bird la sediul Pan Agency. 

Scenaristul Lars Björkman începe cu o întrebare directă: 

— Ai citit al patrulea volum? 

Răspuns: 

— Nu! 

Şi uite-aşa am rămas fără un subiect! 

Câteva minute mai târziu, o nouă întrebare: 

— Stieg trebuie să fi făcut multe cercetări. Unde este 
documentaţia? 

Am scos pachetul cu textele lui Stieg pe care le adusesem cu 


mine. Cărţile despre extrema dreaptă, ultimul articol din 
Searchlight, rapoartele pentru CRIDA (Centrul pentru Studii şi 
Informaţii despre Democrație şi Autonomie), pentru 
Universitatea din Tel-Aviv, pentru CRISP (Centrul de Cercetări şi 
Informaţii Sociopolitice) etc. 

— Doriţi să le vedeţi? 

Şi, în timp ce parcurgeau documentele, am adăugat: 

— Puteţi găsi aici nume, persoane, evenimente, analize... 
Asta e viaţa lui Stieg şi întreaga sa documentare. Romanele 
polițiste nu sunt decât o urmare a operei sale. 

Gata şi cu subiectul ăsta! 

Au mai fost abordate şi alte puncte de interes, precum 
locurile şi adresele din Millennium. Le-am explicat că, ţinând 
cont de profesia mea, eu sunt aceea care le-a descoperit. Apoi, 
personajele: 

— In afara unora pe care le ştie toată lumea, precum Paolo 
Roberto, mai există şi alte personaje reale? a întrebat cineva. 

Răspuns: 

— Da. 

Hai, mai departe! 

— Care este proveniența acestui mod de a vorbi? 

Aici am ţinut să explic că, dacă ambianța cărţilor nu se 
aseamănă cu aceea a romanelor polițiste clasice, asta se 
datorează faptului că Stieg provine din Västerbotten şi că, în 
consecinţă, importanţa influenţei Bibliei nu trebuie neglijată. 
Una dintre persoanele prezente şi-a exprimat acordul privind 
explicaţia pe care o oferisem şi, spre marea mea surpriză, a 
adăugat: 

— Sunt fata lui Per Olov Enquist?. 

Ne-am despărţit cordial şi m-au invitat să vin la Ystad. Cât 
despre o eventuală colaborare, nu s-a stabilit nimic precis. 


Miercuri, 19 octombrie 

Per-Erik Nilsson mi-a telefonat pe la opt seara şi mi-a citit cu 

voce tare răspunsul lui Joakim şi al lui Erland, primit prin fax de 

la avocatul acestora din Umeå, Svansrârn. În rezumat, suna 
astfel: 

— Răspunsul la solicitarea mea de a-mi asuma gestionarea 

proprietăţii intelectuale a operei lui Stieg era NU. Familia 


5 Scriitor suedez contemporan. 


Larsson va continua să se ocupe de această problemă împreună 
cu Editura Norstedts. 

— Răspunsul privitor la donarea apartamentului era NU. Cu 
excepţia faptului de a remite manuscrisul celui de-al patrulea 
volum din Millennium Editurii Norstedts. Caz în care ar putea fi 
reconsiderată şi discuţia asupra proprietăţii intelectuale. 

— Răspunsul privitor la partea de credit imobiliar al lui Stieg 
care mai greva asupra locuinţei noastre era că se va deduce din 
asigurarea de viaţă a acestuia. 

În sfârşit, subliniau că fuseseră „generoşi” din moment ce îmi 
lăsaseră conturile lui Stieg, mobilierul şi asigurarea de viaţă 
(care, de fapt, mie îmi era destinată şi nici nu trebuia să intre la 
masa succesorală). 

— Ei, fir-ar a dracului de treabă! am exclamat. 

— Se poate spune şi aşa, l-am auzit conchizând pe Per-Erik. 

Noile condiţii neprevăzute sunt, fără îndoială, legate de lipsa 
mea de cooperare din cursul şedinţei cu producătorul de film, 
din 7 octombrie. 

Aşa că totul a luat-o de la capăt. Pentru a nu ştiu câta oară, 
insomniile au revenit. Nu mai reuşeam nicidecum să adorm. Mă 
sculam, fumam, mă băgam la loc în pat, mă sculam iarăşi şi tot 
aşa, înainte de a aţipi puţin, spre dimineaţă, cu capul parcă 
umplut cu sârmă ghimpată. După care am renunţat şi să 
mănânc. Din nou. Nici nu mai ştiu pentru a câta oară. 


Joi, 20 octombrie 
Le-am trimis un e-mail Evei Gedin, de la Norstedts, şi altul 
Magdalenei Hedlund, la Pan Agency, pentru a le oferi amănunte 
despre răspunsul semnat de Erland şi Joakim. Le-am explicat că, 
întrucât dreptul de proprietate intelectuală îmi fusese refuzat, 
trebuiau să îi anunţe pe cei de la Yellow Bird că, de acum, 
familia Larsson avea să le ofere informaţiile cerute, nu eu. Nu 
am primit niciun răspuns. 


Vineri, 21 octombrie 

Întâlnire descurajantă, care mă duce la disperare, cu Per-Erik 

Nilsson. Nu doar că situaţia este blocată, dar îmi propune „să 
mă mai gândesc la cel de-al patrulea manuscris”. Explodez: 

— Nu îl vor avea niciodată! Computerul în care probabil se 

găseşte aparţine revistei Expo. lar conţinutul acestuia este 


protejat de Constituţie. Toate legăturile, toţi informatorii, toate 
sursele pe care Stieg le folosea în munca lui de jurnalist sunt 
acolo, fără îndoială! Acele documente fundamentale nu pot 
cădea în mâinile unor oameni pe care nu îi priveşte subiectul! 

Per-Erik a trebuit să plece ca să aibă grijă de nepoți. Eram 
epuizată. M-am simţit mai singură decât oricând. 


Miercuri, 26 octombrie 

Nu mai pot gândi, reflecta, munci. M-am dus să mă văd cu 
şeful serviciului personal, care a înţeles situaţia. 

— Intoarce-te acasă. O să te simţi mai bine acolo. 

Din trenul care mă ducea înapoi la Stockholm, m-am uitat la 
câmpurile pe care începuseră muncile agricole de toamnă, 
defilându-mi prin faţa ochilor. Păreau a fi sătule, îngreunate. 
Pământul era în acelaşi timp împlinit şi obosit, cu ale sale 
nuanţe de maro, verde, roşu şi negru. Toamna aceasta îmi 
semăna. Eram în egală măsură epuizată şi plină de dorinţa de a 
lupta. Pentru Stieg. Aşa cum ar fi făcut-o şi el. Cum mi-ar fi cerut 
s-o fac. 

La sosire am închis toate telefoanele şi am decis să nu îmi 
mai citesc câteva zile e-mailurile. Pentru întâia oară după un an, 
urma să mă odihnesc, să citesc poezie, să reflectez, să mă 
plimb, să mă uit la lacul Mâălar. In apele căruia pluteşte nid-ul 
meu pentru Stieg. Lucru care mă bucură. Şi atunci, în liniştea 
casei, Stieg s-a întors, fiindcă exista un loc pentru el. Am plâns 
ascultând You Are Always on My Mind. Am început să-i vorbesc. 
Mă simţeam jalnică, fiindcă nu reuşisem să îi apăr munca de o 
viaţă. Mi se părea că îl trădasem. 


Luni, 31 octombrie 

M-am trezit la 10:00 şi am coborât la Furusundsleden ca să 
privesc cum curge apa. Am căutat o piatră pentru mormântul lui 
Stieg. Cum trebuia să arate? Aveam să ştiu cu siguranţă în clipa 
în care aveam să o văd. In apă nu am găsit-o. Am mers mai 
departe şi paşii m-au îndreptat către un bolovan mare, roşu, în 
acelaşi timp neted şi catifelat, cu striaţii negre. M-a dus cu 
gândul la Stieg. Cel blând şi dur în egală măsură. Puternic şi de 
neclintit în convingeri. Însă având un suflet sensibil, pe care îl 
vedeau cei care îl cunoşteau bine. Nu aveam cum să iau doaro 
pietricică din roca aceea. Mi-am zis că e normal: era, ca şi Stieg, 


prea întreagă pentru a putea fi fragmentată. Acum nu-mi mai 
pasă de piatra aceea. E acolo. Ca şi el. 

Am ieşit iarăşi, ceva mai târziu. În pădure, răcoarea mi s-a 
lăsat pe umeri. Am cules afine roşii şi negre, acrişoare şi 
proaspete. Cele negre însă erau fără gust şi îngheţate, într-un 
cuvânt, nu puteau fi mâncate. Soarele de octombrie pătrundea 
printre frunzele galbene care mai rămăseseră prinse de crengile 
copacilor. O toamnă frumoasă pentru o femeie tristă. Urcasem 
aproape în patru labe o colină, păşind pe mușchiul moale. Era şi 
o cărare care nu ducea nicăieri. 

„Cel puţin, voi ieşi la lumină”, mi-am zis. 

În vârf nu era nimic de văzut, dar m-am oprit o clipă în soare. 
„Sunt şi eu o mică fiinţă omenească, de care nu-i pasă nimănui 
pe lume”, m-am gândit. 

Eşuasem în unicul lucru care mai avea importanţă după 
moartea lui Stieg: să îl apăr. Pentru mine, eşecul acesta era o 
trădare. Nu mai aveam curajul de a continua. Lacrimile îmi 
curgeau pe obraji, pe bărbie şi începuseră să îmbibe stofa 
paltonului. Am repetat: „lartă-mă, iartă-mă...” 

Şi atunci, dintr-odată, am auzit un zgomot bizar, pe care nu îl 
puteam identifica. Am ridicat ochii şi am zărit apropiindu-se un 
corb mare. Suveran şi nepăsător, a început sa zboare deasupra 
mea, desenând în aer forma unei semiluni. Ai fi zis că ieşise la o 
plimbare şi, când să se întoarcă, fusese de acord să facă pentru 
mine un mic ocol, spunându-şi: „Fie, dacă este cu adevărat 
important...” Mi-a vorbit îndelung, cu voce înceată şi 
melodioasă. Dintr-odată, m-am trezit în propriul meu n/d, în care 
le ceream celor doi corbi ai lui Odin, Hugin şi Munin, să 
străpungă cu ciocurile lor capetele, ochii şi inimile tuturor laşilor, 
făţarnicilor şi hainilor care îl făcuseră pe Stieg să sufere. 

Eram uluită că mă putusem gândi la imposibil, fără teamă ori 
ezitare: „Aşadar, ţi-ai trimis corbul, Odin?” 

Nu ştiu ce spunea pasărea, dar vocea ei magnifică mi-a 
pătruns în suflet, mi-a potolit disperarea şi mi-a adus liniştea. Ca 
şi cum mi-ar fi răspuns: „Totul e bine, nu trebuie să fii 
neliniştită. Ce-ar fi să te duci înapoi acasă?” Pe drumul de 
întoarcere, paşii îmi erau şovăitori din cauza lipsei de somn şi de 
mâncare, însă nu mai eram singură. Mă sprijinea Stieg. You Are 
Always on My Mind. Ştiu, prietenul meu drag, chiar şi atunci 
când nu aveai prea mult timp să-mi dăruieşti, ştiu că mă păstrai 


mereu în gând. Cum şi eu te păstram pe tine în gândurile mele. 
În seara aceea am înţeles că lucrul cu adevărat important era să 
nu mă prăbuşesc. 

Întorcându-mă acasă, am trimis câteva SMS-uri pentru a 
anunţa că mă simt bine, că pur şi simplu aveam nevoie de calm, 
de timp pentru a reflecta şi de linişte pentru a mă putea odihni. 


Joi, 3 noiembrie 

Mi-am schimbat numerele de la telefonul fix şi de la cel mobil. 
De acum, cu excepţia prietenilor şi a familiei, oricine vrea să 
dea de mine trebuie mai întâi să ia legătura cu Per-Erik ori cu un 
alt jurist. Am ieşit de la compania de telefonie incredibil de 
liniştită. 

Pe urmă m-am dus la doctorul de familie care, când a văzut în 
ce hal eram, parcă şi-a ieşit din minţi. Nu am acceptat nici 
medicamente, nici concediu de boală de două luni, însă am fost 
de acord cu o lună de part-time. Am nevoie de muncă pentru a- 
mi ţine mintea ocupată. Am, totodată, nevoie şi de odihnă, şi de 
o viaţă normală. 


Miercuri, 9 noiembrie 

În această seară este comemorarea „Nopţii de cristal” şi se 
împlineşte un an de la moartea lui Stieg. Am lucrat jumătate din 
zi la discursul pe care îl voi susţine, împreună cu o expunere de 
fotografii. Mi-am pus pantaloni negri, cămaşa Linnea Braun de 
culoarea lavandei, pe care am cumpărat-o de la Myroma, şi o 
haină din piele de căprioară pe care am găsit-o la solduri, la 
Falun. Mi-am lăsat părul liber şi m-am machiat discret. 

Întâlnirea a avut loc la restaurantul Cirkeln. S-au servit cafea 
şi prăjituri. 

Daniel Poohl, de la Expo, şi-a început intervenţia spunând că 
nu păstrează o anume amintire cu Stieg, ci, mai degrabă, una 
nesfârşită, în care acesta... ascultă. 

— Stieg asculta pe toată lumea, inclusiv persoane care nouă 
ne păreau lipsite de orice interes. De exemplu, îi ziceam mereu 
să nu mai stea să asculte tot felul de chiţibuşari cretini ca Jan 
Milld ori Blâgula Frâgor: „Îţi piezi vremea cu unul ca ăsta”. Ştiţi 
cu toţii urmarea: Jan Milld a ajuns secretarul general al Partidului 
Democrat. Toată lumea a fost uluită, cu excepţia lui... Stieg, 
care îl ascultase! Nu e de mirare cât de mulţi membri sus-puşi ai 


acestui partid regretă sincer moartea lui Stieg, fiindcă el îi 
asculta. Uite-aşa era Stieg, asculta. 

Eram uimită. Încă o dată, Daniel, cu eleganța, puterea de 
convingere şi inteligenţa lui mă surprinsese. 

Am luat, la rândul meu, cuvântul. Eram deosebit de calmă. 

Am început prin a aminti că Stieg şi cu mine colaboraserăm 
timp de treizeci şi doi de ani şi trăiserăm împreună treizeci. Că 
oamenii fac ceea ce fac nu din întâmplare, ci fiindcă totul, în 
viaţa lor, îi îndreaptă către respectivele fapte. Am adăugat că, 
pentru a înţelege opera lui Stieg, trebuia să ştii cine a fost cu 
adevărat. Am arătat fotografiile lui din copilărie, alb-negru, 
alături de bunici. Apoi pe acelea în culori, făcute mai târziu, în 
bucătăria cu un singur aragaz şi în atelierul mecanic unde 
bunicul său repara, printre altele, biciclete. Am explicat că, 
pentru Stieg, astfel de oameni săraci şi marginalizaţi din punct 
de vedere cultural constituiau o minoritate discriminată. Şi că, 
până la urmă, într-un moment sau altul, oricine poate să facă 
parte dintr-o asemenea minoritate, dacă nu cumva, din cauza 
valurilor istoriei, se poate trezi chiar în pericol de moarte. Am 
continuat vorbind despre lagărele de concentrare suedeze (mai 
ales despre acela de la Storsien) şi daneze, despre deportarea 
prizonierilor de acolo, despre fortăreaţa Theresienstadt, unde 
erau executaţi sau trimişi mai departe, spre Auschwitz ori alte 
lagăre de exterminare. Am menţionat datele, numărul 
prizonierilor şi al celor care şi-au pierdut viaţa. Informaţiile le 
verificasem de dimineaţă. După care m-am întors la o fotografie 
a lui Stieg din prima copilărie, împreună cu bunicul său, 
precizând că tot Stieg îmi povestise cum acel om, care fusese 
întemnițat la Storsien, reuşise, în chip miraculos, să îşi continue 
viaţa şi să se ocupe de copilul la care a ţinut ca un tată. 
Militantismul lui Stieg provenea din fragedă copilărie, când 
bunicul îi povestea întâmplările din „Noaptea de cristal”. 

M-am mai referit la fundaţia pe care doream să o înfiinţez în 
memoria lui Stieg. Scopul era ca, anual, să fie decernat un 
premiu unui jurnalist sau unui fotograf militant. Am arătat unul 
dintre portretele lui preferate, pe care i l-am făcut de sus în jos, 
în care se lasă pe spate, în plin soare, cu zâmbetul pe buze şi 
ochii întredeschişi, privindu-mă. Sub imagine inseraserăm o 
frază extrasă dintr-un editorial din Expo, din numărul pe 
decembrie 1997, care însă nu a mai fost publicat: „Ştim că este 


necesar ceea ce facem...” 

În sfârşit, am încheiat explicând că, la vremea aceea, Expo 
era ca şi terminat, fiindcă nu mai existau fonduri private care să 
îi susţină apariţia, iar redacţia era epuizată. Speram că, acum, 
toată lumea va înţelege de ce Stieg utilizase cuvântul 
„necesar”. 

Eram mulţumită că reuşisem să fac şi eu ceva într-o 
asemenea zi încărcată de durere. Şi că fusesem în stare să iau 
cuvântul înconjurată de căldura prietenilor, calmă şi fără a fi 
inundată de tristeţe. 

Acel 9 noiembrie nu a fost o zi de doliu, ci de înaltă 
spiritualitate. 


Miercuri, 23 noiembrie 

O nouă scrisoare de la avocatul familiei Larsson. Mi se cere să 
semnez alăturatul acord privitor la partaj şi la masa succesorală, 
în care este stipulat în mod oficial că apartamentul îmi este 
oferit în schimbul computerului lui Stieg. 

În scrisoarea care însoţeşte documentul, avocatul precizează 
că familia Larsson se plânge că nu a fost invitată la seara de 
comemorare a morţii lui Stieg şi că editura Norstedts îşi 
exprimă, de asemenea, acelaşi regret. Mai menţionează că 
discursul meu, din punctul lor de vedere, nu se referea decât la 
Stieg, scriitorul. Ce lipsă totală de cunoaştere a militantismului 
său politic. Seara respectivă a făcut întotdeauna parte din viaţa 
lui. Ar fi fost de-a dreptul trivial şi de neimaginat, cu acea 
ocazie, ca Stieg sau altă persoană să fi vorbit despre altceva 
decât despre evenimentele din monstruoasa „Noapte de cristal” 
din 1939. Cei care îl văd pe Stieg doar ca autor de romane 
polițiste nu l-au cunoscut niciodată. 


Vineri, 25 noiembrie 

Pe la 7:30 soseşte livrarea de la lkea. Paturi, saltele, 
cearşafuri şi cuverturi... totul e aici! 

Plec imediat să cumpăr rotile pentru paturi, dintr-un magazin 
din Fridhemsplan. Nu sunt tocmai cele la care visasem, întrucât 
găurile se găsesc prea aproape de margine, ci unele duble, gri, 
în locul celor mai înalte şi mai fine, din lemn negru, pe care mi le 
imaginasem. 


Sâmbătă, 26 noiembrie 

M-am dus să iau înapoi maşina de găurit de la o prietenă. Ca 
să dau găurile, trebuie să fixez picioarele patului în menghină şi 
să utilizez şuruburi de 4 milimetri şi spirale de 3,5. Mi-am dat 
repede seama că trebuie să fac nişte semne cu un şurub mai 
lung, pe care l-am găsit într-un dulap. M-am apucat să montez 
picioarele patului pe care îl instalez în noua încăpere. Saltele, 
cuverturi şi cearşafuri de mătase în carouri albe, negre, gri şi 
ocru. Am împins canapeaua extensibilă, pe rotile acum, până 
lângă fereastră, m-am aşezat punându-mi nişte perne la spate şi 
m-am uitat la apele lacului Mälar scurgându-se lent către 
canalul Hammarby. Şi am trăit astfel, în tăcere, o îndelungă 
clipă de linişte. 

M-am ridicat şi am terminat de montat şi cea de-a doua 
canapea extensibilă, pe care am aşezat-o într-un colţ, paralel cu 
lungimea camerei, faţă în faţă cu prima. Era perfect. De acum 
aveam o încăpere care corespundea noii mele vieţi, în acelaşi 
timp birou de lucru, living pentru invitaţii care se vor putea 
destinde după cina şi cameră pentru prietenii în trecere. Cărţile 
lui Stieg le-am aranjat pe nişte etajere din lemn de tec, în 
apropierea ferestrei. 

După care m-am culcat chiar acolo. Şi am dormit excelent. 
Cărţile din jur mi-au dat senzaţia că mă odihnesc înconjurată de 
o lume binevoitoare. 


Decembrie 

Luna aceasta, Joakim a sunat-o pe Britt pentru a-i spune, 
printre altele, că, dacă publicam volumul al patrulea, Norstedts 
nu va lăsa să apară volumele doi şi trei. 

Britt i-a explicat că laptopul era proprietatea revistei Expo, nu 
a lui Stieg. Evident, acest computer a ajuns obsesia familiei 
Larsson! Câteva zile mai târziu, avocatul lor a trimis o scrisoare 
redacţiei Expo pentru a afla unde este computerul. (Problema va 
fi discutată şi în cursul şedinţei echipei de conducere de la Expo, 
din ianuarie 2006, iar răspunsul trimis la solicitare a fost: „Nu 
ştim”.) 

Aşteptându-mă să fiu dată afară din casă de pe o zi pe alta, 
am început să îmi strâng lucrurile în cutii. Însă reuşesc să fac 
faţă situaţiei, aşa că, pentru mine, nimic nu mai este prea 
dureros de privit ori de închipuit. Mi-am regăsit echilibrul, busola 


interioară. De altfel, şi terapeuta spune că fac progrese deosebit 
de rapide. 


A venit vremea să întocmesc epilogul acestui an care s-a 
scurs. Însă, mai întâi, trebuie să-l întocmesc pe acela al vieţii 
mele cu Stieg. Plâng scriind „Am fost iubită”, fiindcă, până la 
urmă, este singurul lucru care contează. 


După un an 

Aştept un telefon care nu va mai veni niciodată 

Aştept să-i văd numărul pe ecranul mobilului meu 
Aştept un surâs pe care nu-l voi mai primi niciodată 
Fotografia lui de pe peretele meu 

Aştept o mângâiere pe care nu o voi mai primi niciodată 
Haina lui din dulapul meu 

Însă îi aud vocea răspunzându-mi 

Când disperarea mă copleşeşte. 


Când Stieg a murit, nu am mai avut decât un singur ţel, „să 
supraviețuiesc”, după cum scrisesem pe o bucată de hârtie. In 
2006, am scris următoarele cuvinte: „Să învăţ din nou să 
trăiesc”. 


C26 - VIAŢA MEA ÎNTRE 2005 ŞI 2010 

Până în 2007 am continuat să lucrez în mod regulat cu echipa 
de conducere de la Expo. Mă ocupam mai ales de selecţionarea 
autorilor pentru site-ul consacrat lui Stieg şi traduceam în 
engleză articolele. La început, mergeam des la redacţie pentru a 
le arăta că nu am de gând să las baltă lucrurile, dar şi fiindcă 
aveam nevoie să nu mă mai gândesc la dispariţia lui Stieg. Cum 
moartea lui trezise conştiinţele, situaţia financiară a revistei se 
ameliorase considerabil. În noiembrie 2004 au început să 
sosească unele donaţii şi, la începutul lui 2005, Förening Artister 
Mot Nazister (Asociaţia Artiştilor Împotriva Nazismului) decisese 
să doneze anual câte 500.000 de coroane (52.950 de euro), pe 
o perioadă de şase ani. Pe de altă parte, Statens Kulturâd 
(Consiliul Naţional al Culturii) sprijină acum financiar presa, aşa 
că Expo a început o colaborare de lungă durată cu editura Natur 
& Kultur... 

Ultima mea contribuţie la activitatea revistei şi a fundaţiei a 
fost renovarea sediului, în 2007. Întrucât bugetul alocat nu 
depăşea 30.000 de coroane (3.177 euro), timp de trei luni am 
spălat şi am revopsit pereţii şi tavanul, aflate într-o stare foarte 
proastă. Îmi doream pentru podea un ton cald, aşa că am ales 
un roşu-închis. În rest, am folosit alb şi negru, vopseluri 
obişnuite. Am făcut şi o masă de şedinţe din materiale 
recuperate. Imaginea de ansamblu era simplă şi sobră, cu 
excepţia arhivei, unde dosare şi vechi publicaţii se îngrămădeau 
până-n tavan. 

Acum, conducerea Expo face parte din juriul Premiului Stieg 
Larsson, instituit de familia Larsson şi Editura Norstedts. 

Expo a supravieţuit şi şi-a urmat calea lui. lar eu pe a mea. 


Din toamna lui 2007, apartamentul din Stockholm a intrat cu 
totul în proprietatea mea. Abia la trei ani după moartea lui Stieg, 
familia Larsson mi-a trimis documentele oficiale. Până atunci am 
trăit într-o continuă incertitudine. Eram pregătită să părăsesc 
oricând casa şi, timp de doi ani, am locuit printre cutii. Uşurată, 
am desfăcut toate ambalajele şi am organizat o petrecere de 
inaugurare a casei, invitându-i pe toţi cei care rămăseseră 
alături de mine. În momentul de faţă, cărţile ocupă tot mai mult 
loc în spaţiul de cincizeci şi şase de metri pătraţi. Ar avea nevoie 
de o casă mai mare. Eu, nu. Am revopsit toţi pereţii, inclusiv pe 


cei ai bucătăriei, refăcută în alb şi oliv. Apartamentul nu mai 
seamănă cu cel de pe vremea lui Stieg. Nu mai sunt în stare să 
redeschid uşile vechii mele vieţi, şi cel mai mic detaliu îmi 
aminteşte de absenţa lui Stieg. Am cumpărat şi un covor de 
ocazie pentru living. leftin, murdar şi ros, dar e un Kashgai 
lucrat de una dintre artistele acelui trib nomad din lran. 
Reprezintă o grădină plină de copaci şi de flori şi cu nişte rațe, 
am impresia, care se plimbă prin iarbă. După ce l-am spălat şi l- 
am reparat, l-am întins pe jos, am pus muzică şi am dansat 
salsa, în picioarele goale, pe acea nouă lume. Simţeam fizic cum 
casa devenise a mea, încetând să mai fie ecoul dureros al unor 
vremuri fericite, însă pierdute pe veci. 


M-am întors la meseria mea, în construcţii, tot în domeniul 
dezvoltării durabile. E lumea care îmi aparţine. O lume exigentă 
şi dură, însă dreaptă. Munca mea are rost, fiindcă intervine 
asupra realului. Îmi pot folosi liber competențele şi pot lua 
deciziile pe care le consider eficiente. Nu este vorba despre 
realitatea virtuală a industriei Millennium, în care nu mai pot 
hotărî absolut nimic. 

Această industrie Mi/lennium s-a născut la şapte luni după 
moartea lui Stieg, în iulie 2005, odată cu publicarea, în Suedia, a 
volumului Bărbaţi care urăsc femeile. De atunci nu a încetat să 
se dezvolte cu succes: mai bine de patruzeci de milioane de 
exemplare vândute în întreaga lume, ca să nu mai vorbim 
despre filmele de televiziune ori pentru marele ecran şi despre 
audio-book-uri. Paralel, s-a constituit şi un mit: al lui Stieg cel 
legat de Millennium. Multe şi mărunte s-au tot scris de atunci 
despre el. Cel mai adesea, de către oameni care abia dacă l-au 
cunoscut, care trăiau departe de viaţa noastră şi care nici vorbă 
să fi luptat alături de noi. De ce stau aşa lucrurile? Fiindcă nu 
am intrat nicicând în „lumea bună” şi nu am călcat pe covoarele 
roşii în serile de premieră. Fiindcă The Neu York Times, Le 
Monde, The Guardian sau El Pais nu ne-au solicitat interviuri, 
aşa cum fac în ziua de azi, pentru a vorbi despre Stieg şi despre 
Millennium. Adevărata viaţă a lui Stieg şi, deci, şi a mea era 
deseori  plicticoasă, întotdeauna  muncită şi, câteodată, 
periculoasă. lată de ce oamenii care vorbesc acum despre el nu 
ne-au frecventat niciodată. 

Millennium nu este doar o poveste de bună calitate, scrisă de 


un bun autor de romane polițiste. Cărţile acestea vorbesc 
despre necesitatea de a te lupta pentru apărarea propriilor 
idealuri, despre refuzul de a te preda, de a cădea în genunchi în 
faţa cuiva mai puternic decât tine. Despre valori, justiţie, 
jurnalism, în sensul nobil al cuvântului, loialitate şi eficienţă, 
calităţi de care unii dau dovadă făcându-şi meseria, inclusiv 
poliţiştii. Mai vorbesc şi despre morală. Acum, realitatea virtuală 
care s-a impus a făcut din Stieg eroul trilogiei Millennium. Or, 
Stieg nu a aşteptat Millennium pentru a fi el însuşi. Şi, în această 
viziune reducţionistă a lui Stieg, unii au încercat să mă şteargă 
de pe listă, pe mine şi cei treizeci şi doi de ani ai vieţii noastre 
trăite împreună. Trebuie recunoscut că, în toată povestea 
aceasta, e şi mult misoginism, şi nu doar la adresa mea. Oriunde 
vine vorba despre Stieg Larsson, femeile nu sunt puse în 
valoare, chiar dacă, toată viaţa, a colaborat mai ales cu femei. 
În 2007, sora mea m-a anunţat că a observat modificarea 
articolului de pe Wikipedia despre Stieg. Începând din 18 
noiembrie 2006, se afirma că nu locuise niciodată la bunicii lui, 
ci numai cu părinţii. Acolo unde, înainte, stătea scris că Eva 
Gabrielsson era tovarăşa lui de viaţă în clipa morţii, acum se 
putea citi: „cu care a locuit din când în când”. Linkul către 
primul meu interviu despre problemele succesorale, apărut în 
Atenţie! o revistă economică, fusese înlăturat. 

Prin 2006, presa din străinătate începuse să se intereseze de 
omul din spatele trilogiei Millennium. Mai întâi cea scandinavă, 
apoi cea europeană, acum şi cea din Statele Unite şi Australia, 
care trimit oameni la Stockholm pentru a vorbi cu mine despre 
Stieg, presupunând, pe bună dreptate, că sunt persoana care le- 
ar putea povesti lucrurile cele mai interesante, după trei decenii 
petrecute în intimitatea lui. 

În mod invariabil, jurnaliştii pun aceleaşi întrebări şi în aceeaşi 
ordine. Prima, în mod sistematic, se îndreaptă către Suedia. 
Există într-adevăr, în ţara noastră, tot ceea ce este descris în 
Millennium: corupţie, abuz de putere, discriminare şi violenţă 
împotriva femeilor etc.? 

Când răspund că, în cea mai mare parte a lor, faptele, 
evenimentele şi personajele sunt reale, surpriza este totală. E 
straniu cum Suedia apare astăzi ca un model pentru alte 
naţiuni, din moment ce, în linii mari, problemele sunt aceleaşi 
peste tot. Interviurile la care mă refer mi-au permis să constat în 


ce măsură Millennium a reuşit să ştirbească imaginea acelei 
Suedii progresiste şi egalitare în materie de drepturile omului. 

A doua chestiune care s-a dovedit o sursă de stupoare pentru 
jurnalişti a fost aceea că nu sunt considerată văduva lui Stieg, 
după toţi anii petrecuţi împreună. Cum e posibil să se întâmple 
aşa ceva în ţara asta? 

In momentul actual, Millennium este una dintre cele mai 
importante mărfuri de export suedeze, având, repet, peste 
patruzeci de milioane de exemplare vândute în întreaga lume. 
Nu mai este o carte. Este un fenomen care a generat două 
efecte majore. În primul rând, a permis răspândirea unei noi 
imagini a Suediei. Apoi, a făcut din Stieg şi din Millennium un soi 
de marfă care poate fi comercializată la infinit. 


Este şi motivul pentru care am cerut să administrez 
moştenirea literară a lui Stieg. Începând din 2006, toate 
propunerile făcute prin intermediul avocaţilor mei, în acest sens, 
au mers. Şi, de fiecare dată, a fost lăsată familiei Larsson 
libertatea de a stabili valoarea cotei din drepturile de autor care 
ar fi urmat să îmi revină, permițându-le să se bucure de cea mai 
mare parte a beneficiilor. După fiecare dintre propunerile 
noastre urma o lungă tăcere, încheiată cu un „nu”. Avocata 
mea, Sara Pers-Krause, a explicat, de altfel, în presa suedeză, în 
2009, cum stau lucrurile: „Tinem să subliniem că importantă 
pentru noi este gestionarea proprietăţii literare a lui Stieg 
Larsson şi că am prezentat cu acest titlu, încă din primăvara lui 
2006, diferite solicitări, fără a obţine vreodată răspuns la vreuna 
dintre ele”. 

Începând din februarie şi continuând pe tot parcursul verii lui 
2009, ziarele au jucat rolul de negociatori între casele de 
producţie hollywoodiene Yellow Bird şi Sony în vederea unei 
adaptări americane a trilogiei Millennium. Cunoscând valorile 
morale din Statele Unite şi ştiind faptul, că, invers decât în 
Suedia, douăsprezece state ale Uniunii garantează dreptul de 
moştenire concubinilor, eram curioasă să observ derularea 
evenimentelor. Şi nu am fost dezamăgită. 


Pe 25 octombrie 2009, am fost sunată de la ziarul de seară 
suedez Aftonbladet pentru a mi se vorbi despre un articol care 
urma să fie publicat a doua zi în cotidianul Dagens Nyheter. 


Aveam cumva de făcut vreun comentariu despre cele două 
milioane de coroane (circa 200.000 de euro) pe care familia 
Larsson urma să le vireze în contul meu? Am răspuns că nu 
eram la curent cu nimic şi nici avocatul meu. Şi nici nu a mai 
fost publicat ceva. 

O săptămână mai târziu, pe 2 noiembrie, cotidianul concurent 
Svenska Dagbladet explica în paginile sale că familia Larsson 
îmi oferea acum 20 de milioane de coroane (circa 2,1 milioane 
de euro). Singurul lucru pe care îl puteam spune era acelaşi; nu 
eram absolut deloc la curent cu aşa ceva. 

În aceeaşi zi, avocatul meu l-a sunat pe noul reprezentant al 
familiei Larsson pentru a-i preciza că un articol de ziar nu putea 
fi considerat o ofertă serioasă, aşa că aşteptam ceva mai oficial. 
Informaţia a circulat pe larg în mass-media din străinătate. 

Peste o lună, American Variety scria că „negocierile dintre 
Sony şi Yellow Bird trenează de şase luni, din cauza diferendului 
privind drepturile de autor dintre familia Larsson şi Eva 
Gabrielsson, tovarăşa de viaţă a lui Stieg Larsson”. 


Din acel moment, au fost reluate tratativele privind 
administrarea moştenirii literare a lui Stieg între familia Larsson, 
avocaţii mei şi mine. 

În cadrul discuţiilor, familia Larsson mi-a oferit un loc în 
consiliul de administraţie al societăţii pe care o înființase şi care 
avea drept obiect veniturile obţinute din vânzarea trilogiei 
Millennium. Postul îmi permitea accesul la rapoartele financiare 
şi la contracte, fără însă a avea dreptul de a spune vreun cuvânt 
despre utilizarea textelor politice ale lui Stieg sau a trilogiei 
Millennium, care puteau fi vândute, folosite, rescrise sau 
modificate. Prin urmare, rolul meu ar fi fost acela al unui simplu 
consultant, ascultat ori ignorat, în funcţie de cheful celor doi 
proprietari ai societăţii. 

În aprilie 2010, avocatul meu a propus drept soluţie de 
compromis să mi se dea dreptul de administrare asupra tuturor 
„celorlalte texte”, cu excepţia trilogiei Millennium. Şi iarăşi ne- 
am apucat să aşteptăm răspunsul. 


În mai 2010 a apărut cartea mea, scrisă împreună cu Gunnar 
von Sydow, Sambo - enrsammare ân du tror (Concubinule, eşti 
mai singur decât îti poti imagina). |n ianuarie 2008, începusem 


să mă întreb dacă acest caz al meu este chiar unul unic. Întrucât 
concubinajul este ceva obişnuit în Suedia, destui oameni se 
aflau probabil în exact situaţia mea. Fireşte, cercetările m-au 
făcut să descopăr multe persoane aflate în aceeaşi situaţie 
penibilă ca şi mine. Numai că şi eu, şi coautoarea cărţii am fost 
uimite să constatăm că argumentul nostru cel mai solid, 
numărul important de persoane tributare aceleiaşi stări de fapt, 
a eşuat de la prima încercare. Pentru stat, nu eram decât o 
minoritate lipsită de importanţă, întrucât Institutul Suedez de 
Statistică nu ia în considerare decât cuplurile care au copii. 
Membrii celorlalte cupluri sunt consideraţi celibatari.6 


La o lună şi jumătate după înaintarea propunerii noastre, 
Joakim şi Erland Larsson au răspuns simultan, prin intermediul 
presei şi al e-mailului, avocatei mele că abandonează 
negocierile cu mine. 


Fiat iustitia, pereat mundus. „Să se facă dreptate, chiar de-ar 
fi să piară lumea”. 


ê Suedia este una dintre primele ţări care au încercat să reglementeze 
situaţia concubinilor, punând la punct o lege de minimală protecţie a 
partenerului considerat „cel mai slab”: în 1973, partajul locuinţei, în 1987, al 
bunurilor comune. În 2003, aceste drepturi au fost extinse la cuplurile de 
homosexuali care trăiesc în concubinaj. În ziua de azi, legea este, înainte de 
orice, adaptată pentru cuplurile care se despart. În caz de deces, fără 
existenţa unui testament prealabil, concubinul supravieţuitor se trezeşte în 
faţa unui vid juridic. (Invers decât în cazul cuplurilor căsătorite, pentru care 
moştenirea decurge automat dacă un testament nu stipulează contrariul.) 
Prin urmare, succesiunea este operată amiabil. Sau nu. Astfel, în Franţa, 
începând din 1993, PACS (Pactul Civil de Solidaritate) acordă drept de 
succesiune supravieţuitorului, dacă în acest sens există un testament sau o 
declaraţie autentificată în momentul semnării PACS-ului de către membrii 
cuplului, prin care se stipulează că bunurile dobândite începând cu data 
semnării PACS-ului sunt bunuri comune. (Sursa: Sambo - enrsammare ân du 
tror, Eva Gabrielsson şi Gunnsr von Sydow, Blue Publishing, 2010). 


C27 - SUPPORTEVA.COM 

La începutul lui 2009, avocata mea a primit o cerere 
neaşteptată din partea unui fost jurnalist, Jan M. Moberg, astăzi 
director general al societăţii norvegiene Edda Media, şi din 
partea avocatului acestuia. 

Jan. M. Moberg tocmai văzuse în reluare o emisiune suedeză 
de investigaţie, Mi/ioanele Millenniumului, în care se povestea 
cum ajunseseră tatăl şi fratele lui Stieg să pună mâna pe 
moştenirea acestuia. In emisiunea respectivă, cei doi spuneau 
că una dintre ideile de a „rezolva problema” fusese să mă 
căsătoresc cu tatăl lui Stieg. 

Jan M. Moberg şi doi dintre prietenii săi, la fel de indignaţi ca 
şi el, doreau să lanseze un site pe internet 
(www.supporteva.com) care să îmi aducă o susţinere morală şi 
financiară. 

Fondatorii site-ului, care îşi spuneau „cei trei muşchetari din 
Drammen”, doreau să pună astfel în aplicare filozofia de acţiune 
şi de justiţie din care se hrăneau cărţile trilogiei Millennium. 
Scopul? Să adune bani şi să îmi ofere un cont pe internet 
controlat de nişte avocaţi norvegieni. Am fost plăcut surprinsă 
de profesionalismul dovedit, iar avocata mea a fost de acord să 
accept oferta. 


Simţul umorului pe care îl au aceşti norvegieni te umple de 
euforie. Invitau internauţii să doneze o sumă de bani în funcţie 
de numărul de volume citite şi de gradul lor de indignare. Site-ul 
a fost lansat în mai puţin de trei săptămâni şi a fost tradus în 
mai multe limbi. Pe pagina Reactii ale internauților, mi-au sosit 
încurajări din toată lumea. Am primit foarte multe telefoane şi e- 
mailuri de la cunoscuţi, dar şi de la persoane absolut 
necunoscute, care îmi comunicau că îi linişteşte faptul că se pot 
exprima. 


Chiar înainte ca site-ul să fi fost lansat, Erland şi Joakim 
Larsson au făcut o donaţie de patru milioane de coroane (circa 
419.000 de euro) revistei Expo, care urma uneia de un milion de 
coroane (aproximativ 105.000 de euro). Vestea le-a dat 
norvegienilor ideea de a contacta redacţiile Expo şi Searchlight, 
cele două mari publicaţii antifasciste pentru care scrisese Stieg, 
cerându-le să se refere la site-ul lor şi să îi facă publicitate. 


Britanicii au oferit imediat spaţiu pe site-ul lor de pe internet. În 
schimb, Expo a răspuns că diferendul meu cu familia Larsson 
este un lucru nefericit, dar că nu pot interveni într-o chestiune 
privată. Aceeaşi motivaţie a fost invocată şi de Editura 
Norstedts, care şi ea a refuzat propunerea. 


Pe 25 mai 2009, Editura Norstedts şi familia Larsson au oferit 
împreună cel dintâi Premiu „Stieg Larsson”, în valoare de 
200.000 de coroane (circa 21.000 de euro), în amintirea luptei 
lui Stieg împotriva nedreptăţii. Premiul a fost acordat revistei 
Expo. 


C28 - AL PATRULEA VOLUM 

Am mai povestit cum, a doua zi după moartea tovarăşului 
meu de viaţă, când sora mea, Britt, împreună cu Erland s-au dus 
la sediul redacţiei Expo, am rugat-o să îmi aducă rucsacul lui 
Stieg. Acesta conţinea agenda cu sumarul detaliat al 
următorului număr, dar şi laptopul proprietate a revistei. 
Desigur, respectivul computer aparţinea redacţiei Expo, dar 
conţinea şi articolele lui Stieg, corespondenţa cu Searchlight, 
anchetele sale, numele surselor de informare etc. Din acest 
punct de vedere, informaţia de pe laptop este protejată de lege, 
care afirmă că sursele jurnaliştilor sunt intangibile. Computerul 
la care mă refer şi care nu avea o parolă anume rămăsese acolo 
mai bine de şase luni. La vremea respectivă, cineva sugerase să 
fie introdus în seiful revistei, numai că acesta era încuiat, iar 
codul de acces îl ştia doar Stieg! 

Poate că şi cel de-al patrulea volum se găseşte tot acolo.. 

Probabil că este vorba despre ceva mai mult de două sute de 

pagini, întrucât, când ne-am întors din ultima noastră vacanţă, 
din vară, Stieg scrisese deja peste o sută şaizeci de pagini. Între 
corectura primului volum, finalizarea celui de-al treilea şi munca 
de la Expo, cu siguranţă nu avusese timp, în săptămânile 
dinaintea morţii, să fi scris mai mult de cincizeci de pagini. 
__Nu intenţionez să redau aici trama celui de-al patrulea volum. 
In schimb, aş vrea să spun că, în această carte, Lisbeth se 
eliberează treptat de fantomele şi de duşmanii ei. De fiecare 
dată când reuşeşte să se răzbune pe o persoană care i-a făcut 
rău, fizic sau psihic, şterge tatuajul care, pentru ea, semnifică 
respectiva persoană. Dacă piercing-urile sunt o adaptare la 
moda generaţiei sale, tatuajele înseamnă pentru Lisbeth un fel 
de pictură de război. Sub mai multe aspecte, tânăra femeie se 
comportă ca membrul unui trib ajuns în jungla urbană. Aici 
acţionează ca un animal, bazându-se pe instinct şi anticipând 
diverse situaţii şi pericole. La fel ca ea, în faţa noilor situaţii şi a 
noilor cunoştinţe, şi eu am încredere în instinctul meu. lar Stieg 
ştia foarte bine acest lucru. 

Stieg a scris două mii de pagini în doi ani, aproape fără note, 
cercetări ori anchete, cu excepţia câtorva mici detalii. Cum de a 
fost posibil aşa ceva? Explicaţia este simplă: baza datelor din 
trilogie o reprezintă vieţile noastre, cei treizeci şi doi de ani trăiţi 
unul lângă altul. Cărţile sunt rodul experienţei lui Stieg, dar şi al 


existenţei mele. Al copilăriei lui, dar şi al copilăriei mele. Al 
luptei,  militantismului, călătoriilor, pasiunilor, temerilor 
noastre... Cărţile acestea sunt puzzle-ul vieţii noastre. lată de ce 
nu pot preciza ce vine în Millennium de la Stieg şi ce de la mine. 
În schimb, ştiu că, în cazul în care cineva ar încerca să se 
lanseze într-o aventură similară, fiecare asemenea volum i-ar 
solicita ani de muncă. 

Hazardul a făcut ca Stieg să fi fost acela care a folosit toate 
aceste elemente pentru a le transforma în literatură, nu eu. 
Ironia sorții face ca unii să spună că nu am avut nicio contribuţie 
la Mi/lennium, alţii că eu l-aş fi scris de la un capăt la altul. 
Personal, nu pot spune decât că, aşa cum aveam un limbaj al 
nostru, tot aşa, de multe ori, scriam împreună. 

În luna august 2005, Per-Erik Nilsson a făcut o propunere 
familiei Larsson şi Editurii Norstedts, prin care ceream să 
administrez drepturile morale ale operei lui Stieg. Astfel, aş fi 
putut în mod legal să verific textele rămase şi să închei cel de-al 
patrulea volum, lucru pentru care dispun de capacitatea 
necesară. Propunerea ar fi trebuit să îi incite să descopere o 
soluţie convenabilă. 

Numai că familia Larsson a spus „nu”. Trebuie precizat că 
nimic din legislaţia suedeză privitoare la moştenire nu o face 
obligatorie. Nu este interzis să donezi moştenirea ori o parte a 
ei. Legea permite transferarea drepturilor morale ale unei opere 
către o terță persoană. 

Exemplul cuplului nostru, dar şi al multor altora, la care mă 
refer în cartea despre concubinaj, în care unul dintre membri 
pierde totul când celălalt dispare, demonstrează că aceste legi 
arhaice trebuie schimbate. Ele tratează creaţia intelectuală ca 
pe nişte terenuri care aparţin familiei. Când unul dintre 
concubini moare, celălalt este imediat lipsit de tot ceea ce a 
construit împreună cu partenerul său, fiind împiedicat să 
dezvolte ceea ce au creat împreună. Or, în momentul în care 
moştenirea este acordată celor care nu au făcut nimic pentru 
existenţa ei, e atacată însăşi morala, întrucât câştigă cei ce au 
stat pasivi şi pierd cei activi. lar societatea stagnează. Situaţia 
nedreaptă, mediatizată graţie cazului meu, a împins multe 
cupluri suedeze să îşi oficializeze statutul prin căsătorie. 

Fără susţinerea adevăraţilor noştri prieteni - cei care nu se 
instalează pe platourile televiziunilor, nu povestesc în presă ori 


în cărţi amintiri apocrife şi anecdote fără nicio legătură cu Stieg 
-, nu aş îi supravieţuit toţi aceşti ani. Ţin să le mulţumesc şi aici. 

Şi în ziua de azi continui să lupt pentru a obţine drepturile 
morale asupra trilogiei Millennium şi asupra tuturor textelor 
politice ale lui Stieg. Mă lupt pentru el, pentru mine. Pentru noi. 

Nu vreau ca numele lui să fie doar o industrie, o marcă. In 
ritmul în care merg acum lucrurile, de ce nu i-aş vedea într-o zi 
numele pe o sticlă de bere, pe un pachet de cafea sau pe o 
maşină? Nu vreau ca lupta şi idealurile lui să fie murdărite şi 
exploatate. Ştiu cum ar fi reacţionat în fiecare dintre situaţiile de 
faţă. S-ar fi revoltat împotriva lor. 

lar eu trebuie să fac aşa cum ar fi făcut el. 

În seara înmormântării lui Stieg scrisesem că îmi doream „să 
supraviețuiesc un an”. Câteva luni mai târziu, la cea dintâi 
comemorare a dispariţiei lui, speram „să învăţ iarăşi să trăiesc”. 
Acum, verbul pe care îl scriu liniştită este: „A trăi”. Familia, 
profesia, prietenii mei şi lucrurile pentru care militez îmi permit 
şi o fac zi de zi. 

Pentru Stieg. Fiindcă mi-ar cere-o şi acum, aşa cum a făcut-o 
şi la douăzeci şi trei de ani, în scrisoarea de adio pe care mi-a 
scris-o când a plecat în Africa. 

Aşadar, voi merge mai departe pentru mine, pentru noi şi 
fiindcă aşa am fost lăsaţi pe acest pământ să facem. 


MULŢUMIRI 

Marie-Françoise Colombani mulţumeşte: 

— Evei Gabrielsson pentru încredere; 

— lui Régis Boyer, specialist în literatură şi civilizație 
scandinavă, şi lui Gunnar Lund, ambasadorul Suediei în Franţa, 
pentru preţioasele informaţii oferite; 

— lui H. Poussin, pentru sprijin şi pentru cultura sa 
ornitologică; 

— lui Michelle Fitoussi, una dintre primele cititoare ale trilogiei 
Millennium, pentru cunoştinţele în domeniul construcţiilor; 

— şi lui Bruno Lafforgue, pentru răbdare.