Isaac Asimov — Autobiografie

ISAAC ASIMOV 


ISAAC ASIMOV 


AUITOBIOGRAFIE 


Premiul Hugo pentru non-fiction - 1994 


CUPRINS: 
Introducere 9 


. Copil genial? 11. 


2. Tatăl meu 14. 


„. Mama mea 16. 

„ Marcia 17. 

. Religia 20. 

„ Prenumele meu 23. 

„ Antisemitismul 26. 
„Biblioteca 31. 

. Şoarece de bibliotecă 35. 


. Şcoala 38. 

. Adolescenţa 40. 

. Orarul prelungit 41. 
„Literatura „pulp” 44. 

„ Science-fiction 47. 

. Primele încercări literare 50. 
. Umilirea 53. 

. Eşecul 57. 

„ The Futurians 62. 

. Frederik Pohl 65. 

. Cyril M. Kornbluth 67 

. Donald A. Wollheim 68 

. Primele vânzări 69. 

. John W. Campbell, Jr. 72 

„ Robert A. Heinlein 75 

. Lyon Sprague de Camp 78. 
„ Clifford D. Simak 80 

. Jack Williamson 81. 

. Lester del Rey 82. 


. Theodore Sturgeon 84. 

. Facultatea 86. 

. Femeile 90. 

. Suferind din dragoste 91. 

. „Căderea nopţii” 93. 

. Declanşarea Celui de-al Doilea Război Mondial 95. 
. Maşter of Arts 96. 

„ Pearl Harbour 99. 

„ Căsătoria şi problemele 99. 

. Rudele soţiei 104. 

„NAES 107. 

. Viaţa la sfârşitul războiului 111. 
„Jocurile 115. 

„ Acrofobia 117. 

. Claustrofilia 121. 

. Diploma Ph. D. Şi oratoria 123 
. Postdoctoratul 127. 

. În căutare de slujbă 129. 

.„ Cei Trei Mari 130. 

.„ Arthur C. Clarke 131 

. Din nou despre familie 133. 

. Primul roman 136. 

. În sfârşit, o slujbă 138. 

. Doubleday 141. 

„ Gnome Press 145. 

. Facultatea de Medicină A Universităţii Boston 148. 
„ Articolele ştiinţifice 151. 

. Romanele 154. 

„ Non-ficţiunea 157. 

. Copiii 159. 

. David 161. 

. Robyn 162. 

„ Ad-hocl64. 

. Horace L.. Gold 172 

. Viaţa în mijlocul naturii 176. 

. Automobilul 178. 


. Concediat! 179. 

„ Prolificitatea 183. 

. Problemele de scriitor 188. 

„ Criticii 192. 

„ Umorul 194. 

„ Sexul şi cenzura în literatură 198. 
„ Apocalipsa 201. 

„Stilul 202. 

„ Scrisorile 204. 

. Despre plagiat 210. 

. Convenţiile science-fiction 214. 

. Anthony Boucher 216. 

. Randall Garrett 219. 

. Harlan Ellison 222. 

„ Hal Clement 223. 

. Ben Bova 225. 

. Cu ochii închişi 226. 

„ Rămas bun, science-fiction! 228. 
. The Magazine ofFantasy and Science Fiction 230. 
„Janet 232. 

. Romanele polițiste 236. 

. Lawrence P Ashmead 240 

„ Supraponderal 243. 

„ Alte convenţii 244. 

„ Călăuza în lumea ştiinţei 245. 

. Indexurile 250. 

„Titlurile 251. 

. Culegerile de articole 253. 

„ Cărţile de istorie 257. 

. Biblioteca de referinţă 259. 

. Colecţia Universităţii Boston 262. 
. Antologiile 263. 

. Prezentările 266. 

. Propriile mele premii Hugo 268. 
. Walker & Company 270. 


100. Eşecurile 274. 


101. 
102. 
103. 
104. 
105. 
106. 
107. 
108. 
109. 
110. 
111. 
112. 
113. 
114. 
115. 
116. 
117. 
118. 
119. 
120. 
121. 
1.22; 
123: 
124. 
125. 
126. 
1427 
128. 
129. 
130. 
131. 
132. 
133. 
134. 
135. 
136. 


Adolescenţii 276. 

AlCapp 277. 

Oazele 283. 

Judy-Lynn del Rey 287. 

Biblia 291. 

A o suta carte 294. 

Moartea 294. 

Viaţa după moarte 300. 
Divorțul 303. 

A doua căsătorie 304. 
Călăuza în lumea lui Shakespeare 308. 
Adnotările 309. 

Noile rude 313. 

Spitalizările 318. 

Croazierele 322. 

Cărţile lui Janet 326. 
Hollywood 329. 

Convenţiile Star Trek 332. 
Povestirile polițiste 334. 

Trap Door Spiders 339. 
Mensa 342. 

Dutch Treat 344. 

Baker Street Irregulars 347. 
Societatea Gilbert & Sullivan 349. 
Alte cluburi 351. 

American Way 352. 

Institutul Rensselaerville 354. 
Mohonk Mountain House 358. 
Călătoriile 360. 

Călătoriile în străinătate 365. 
Martin Harry Greenberg 373. 
Isaac Asimov's Science Fiction Magazine 378. 
Autobiografia 383. 
Preinfarctul 388. 

Crown Publishers 394. 

Simon & Schuster 396. 


137. 
138. 
139. 
140. 
141. 
142. 
143. 
144. 
145. 
146. 
147. 
148. 
149. 
150. 
151. 
1.52; 
154. 
155. 
156. 
157. 
158. 
159. 
160. 
161. 
162. 
163. 
164. 
165. 
166. 


Chestiunile mărunte 400. 
Nightfall, Inc. 404 

Hugh Downs 406. 
Best-seller-ul 408. 

Ecouri din trecut 413. 
Procesorul de texte 415. 
Poliţia 419. 

Heinz Pagels 421. 

Noile romane cu roboţi 424. 
Din nou despre Robyn 428. 
Operația pe cord 429. 
Azazel 439. 

Călătorie fantastică II 441. 
Limuzinele 445. 

Umaniştii 446. 

Vârsta pensionării 448. 
Interviurile 452. 

Omagiile 454. 

Neamurile din Rusia 456. 
Grand Maşter 458. 

Cărţile pentru copii 460. 
Romanele recente 462. 
Înapoi la non-ficțiune 464. 
Robert Silverberg 467. 
Cercul de umbre 470. 
Şaptezeci de ani 473. 
Spitalul 479. 

Noua autobiografie 483. 
Noua viaţă 486. 


Epilog, de Janet Asimov 488 Cărţile lui Isaac Asimov 492 
Anexă 503 


153. 


Din nou despre Doubleday 450. 


NOTĂ. 
Pentru termenii marcați cu * se pot găsi adnotări în Anexa 
de la pagina 503, ordonată alfabetic. 


Introducere. 

În 1977 mi-am scris autobiografia. Întrucât mă ocupam de 
subiectul meu preferat, am scris cât am putut de mult şi au 
rezultat cam trei mii de pagini. Fiindcă cei de la Doubleday* 
sunt întotdeauna copleşitor de amabili cu mine, mi-au 
publicat întregul material - dar în două volume. Primul a 
fost Verde încă-n amintire (In Memory Yet Green, 1979), iar 
al doilea Cu-aceeaşi bucurie de-altădată (In Joy Still Felt, 
1980). Laolaltă, ele descriau în detaliu primii cincizeci şi 
şapte de ani ai vieţii mele. 

Fusese o viaţă liniştită şi lipsită de excese şi, în consecinţă, 
deşi căutasem să compensez prin ceea ce, în viziunea mea, 
era un delicios stil literar (după cum veţi descoperi foarte 
repede, nu mă încurc niciodată cu falsa modestie), volumele 
respective n-au reprezentat evenimente publicistice 
zguduitoare. Cu toate acestea, câteva mii de oameni le-au 
citit cu plăcere şi periodic eram întrebat dacă voi continua 
autobiografia. 

Le răspundeam tuturor: „Mai întâi, trebuie să o trăiesc.” 

Iniţial, m-am gândit că ar trebui să aştept până în 
simbolicul an 2000, care dintotdeauna a fost extrem de 
important pentru autorii de science-fiction şi viitorologi. Pe 
de altă parte însă, în 2000 aş împlini optzeci de ani şi există 
posibilitatea să nu trăiesc chiar până atunci. 

Chiar înainte de a şaptezecea aniversare am fost afectat 
de o boală destul de serioasă, fapt care a determinat-o pe 
scumpa mea soţie, Janet, să mi se adreseze cu severitate: 

— O să-ncepi al treilea volum, chiar acum. 

Am protestat jalnic şi i-am spus că în ultimii doisprezece 
ani viaţa mea fusese mai potolită ca oricând. Ce aş fi putut 
spune? Janet a subliniat că primele două volume ale 
autobiografiei fuseseră strict cronologice. Relatasem 
diversele evenimente în ordine calendaristică (mulţumită 
unui jurnal pe care l-am ţinut de la vârsta de optsprezece 


ani, ca să nu mai pomenesc de excelenta-mi memorie) şi nu 
menţionasem aproape nimic despre gândurile mele. În al 
treilea volum, ea şi-ar fi dorit altceva: o retrospectivă în 
care faptele să fie secundare, pe primul loc trecând ideile 
mele, reacţiile, filosofia asupra vieţii şi altele de acest fel. 

Cu o voce şi mai jalnică, am şoptit: 

— Pe cine ar interesa aşa ceva? 

lar ea a răspuns cu fermitate, deoarece este şi mai puţin 
lipsită de modestie în privinţa mea: 

— Pe toată lumea! 

Deşi nu cred că are dreptate, totuşi nu sunt absolut sigur că 
greşeşte - de aceea intenţionez să încerc. Nu doresc să 
continuu din locul unde s-a încheiat al doilea volum. 
Dimpotrivă, ar fi periculos s-o fac. Primele două volume nu 
se mai reeditează, iar mulţi dintre cei care ar cumpăra 
cartea de faţă şi ar considera-o interesantă (s-au întâmplat 
şi lucruri mai ciudate) nu le-ar putea găsi pe cele două 
anterioare şi, ca atare, ar avea tot dreptul să se enerveze, 
în primul rând pe mine. 

În consecinţă, doresc să-mi descriu întreaga viaţă ca pe o 
modalitate de a-mi prezenta opiniile, sub forma unei 
autobiografii independente. Nu voi aborda genul de 
amănunte oferite în primele două volume. Vreau să împart 
cartea în mai multe capitole, fiecare concentrându-se 
asupra unei etape diferite din existenţa mea sau asupra 
unei persoane care mi-a influenţat viaţa, şi s-o urmăresc 
atât cât este necesar... Eventual până în prezent. 

Cred - şi nutresc speranţa - că în felul acesta veţi ajunge 
să mă cunoaşteţi mult mai bine şi, cine ştie, chiar să vă 
devin agreabil. Asta mi-ar plăcea într-adevăr. 

1. Copil genial?. 

M-am născut în Rusia, pe 1 ianuarie 1920, dar părinţii mei 
au imigrat în Statele Unite, unde au sosit în ziua de 23 
februarie 1923. Aşadar, am fost american prin anturaj (iar 
după cinci ani, începând din septembrie 1928, şi prin 
cetăţenie) încă de la vârsta de trei ani. 


Nu-mi amintesc practic nimic despre primii ani petrecuţi 
în Rusia; nu ştiu ruseşte, iar cultura rusă nu-mi este mai 
familiară decât oricărui american inteligent. Prin educaţie 
şi sentimente sunt în totalitate american. 

Dacă voi încerca acum să mă refer la persoana mea 
începând cu vârsta de trei ani, perioadă pe care mi-o 
amintesc, voi fi nevoit să fac afirmaţii de tipul celor care i-au 
determinat întotdeauna pe unii să mă acuze de faptul că aş 
fi „egocentric”, „înfumurat” ori „vanitos”. (Sau, dacă 
respectivii se numără printre cei ce adoră dramatismul - că 
deţin „un egotism cât Turnul Eiffel”.) 

Ce pot face? Afirmațiile mele dovedesc în mod limpede că 
am o părere foarte bună despre mine, însă numai în 
privinţa calităţilor care, apreciez eu, merită să fie admirate. 
Totodată, am destule defecte, pe care le recunosc în mod 
deschis, dar se pare că nimeni nu sesizează acest aspect. 

Oricum, atunci când spun ceva care sună „înfumurat”, vă 
asigur că este adevărat şi refuz să accept acuzaţia de 
vanitate până când se poate dovedi că o afirmaţie a mea 
care sună a înfumurare nu este adevărată. 

Ca atare, voi inspira adânc şi voi spune că am fost un copil 
genial. 

Nu cunosc o definiţie bună a copilului supradotat. 
Dicţionarul Oxford îl descrie ca fiind „un copil dotat cu o 
genialitate precoce”. Dar cât de precoce? Ce dimensiuni ale 
genialităţii? 

Aţi auzit de copii care pot citi la vârsta de doi ani, care 
învaţă latina la patru ani şi intră la universitate la 
doisprezece ani. Bănuiesc că aceia sunt în mod sigur copii- 
minune, dar în ceea ce mă priveşte pot afirma că nu am 
făcut parte dintre ei. 

Presupun că dacă aş fi avut drept tată un intelectual 
american de clasă, cufundat în studiul ştiinţelor sau al 
clasicilor, şi dacă acel tată ar fi descoperit în mine un posibil 
candidat la genialitate, el m-ar fi putut călăuzi, modelându- 
mă până ar fi obţinut rezultatul dorit. Pot numai să 


mulţumesc şansei care mi-a condus viaţa că nu s-a 
întâmplat aşa. 

Un copil îndopat cu sila, împins mereu spre capacitatea 
maximă a posibilităţilor sale, poate ceda sub efort. Tata era 
însă un mărunt negustor, care habar n-avea de cultura 
americană şi, totodată, nu dispunea de timp ca să mă 
îndrume - şi chiar dacă ar fi avut timp, nu deţinea 
cunoştinţele necesare. El nu putea decât să mă 
impulsioneze pentru a lua note bune la şcoală, iar asta 
reprezenta oricum intenţia mea. 

Altfel spus, împrejurările mi-au permis să-mi descopăr 
propriul nivel de satisfacţie, care s-a dovedit suficient de 
ridicat pentru toate obiectivele, menţinând în acelaşi timp 
tensiunea la o valoare suficient de rezonabilă ca să pot 
înainta rapid fară să încerc senzaţia unei încordări, a unei 
constrângeri. Acest lucru a mai însemnat că, într-un fel sau 
altul, mi-am păstrat „genialitatea” toată viaţa. 

De fapt, atunci când sunt întrebat dacă am fost un copil- 
minune (şi sunt întrebat lucrul acesta, cu o frecvenţă 
descumpănitoare), răspund invariabil: „Da, am fost şi încă 
mai sunt.” 

Am învăţat să citesc înainte de a merge la şcoală. Îmboldit 
de faptul că părinţii mei nu ştiau încă să citească în engleză, 
i-am rugat pe copiii mai mari din cartier să mă înveţe 
alfabetul. După aceea, am început să silabisesc toate 
cuvintele pe care le zăream pe firme sau altundeva şi astfel 
am învăţat să citesc cu un minim de ajutor din exterior. 

Când tata a descoperit că puştiul lui preşcolar era în stare 
să citească, ba mai mult, când a aflat că iniţiativa învățatului 
îmi aparținuse în exclusivitate, a rămas uluit. Poate că aceea 
a fost prima ocazie când a început să mă suspecteze că aş fi 
un individ mai puţin obişnuit. (Nu şi-a schimbat această 
părere tot restul vieţii, deşi n-a ezitat niciodată să mă 
critice pentru numeroasele mele eşecuri.) Faptul că mă 
considera neobişnuit şi că nu se sfiise s-o recunoască faţă 


de mine mi-a oferit mie primul indiciu că eram un individ 
aparte. 

Presupun că există mulţi copii care au învăţat să citească 
înainte de a merge la şcoală. De pildă, eu am învăţat-o pe 
sora mea mai mică să citească înainte ca ea să meargă la 
şcoală, dar pe mine nu m-a învăţat nimeni. 

În septembrie 1925, când am intrat în clasa întâi, am 
rămas uluit constatând câte probleme aveau colegii mei cu 
învăţarea cititului. M-a surprins şi mai mult faptul că, după 
ce primeau anumite explicaţii, ei uitau şi trebuia să li se 
explice din nou şi din nou. 

Bănuiesc că am remarcat foarte devreme acest aspect: că, 
pentru mine, era de ajuns să mi se explice o singură dată un 
anumit lucru. Nu mi-am dat seama că aveam o memorie 
remarcabilă până n-am constatat că ceilalţi colegi nu se 
puteau făli cu aşa ceva. Voi nega însă categoric că aş avea o 
„memorie fotografică”. E drept că toţi cei care mă admiră 
mai presus decât orice susţin acest lucru, dar eu am afirmat 
şi afirm întotdeauna: „Am doar o memorie aproape 
fotografică.” 

De fapt, în privinţa aspectelor ce nu mă interesează în 
mod deosebit, memoria mea nu este cu mult mai bună 
decât cea a unui individ obişnuit, şi mă fac vinovat de 
lapsusuri îngrozitoare atunci când sunt afundat în gânduri. 

(Mă pot afunda extraordinar de adânc în propriile-mi 
gânduri.) Odată, mă holbam la frumoasa mea fiică, Robyn, 
fără s-o recunosc, pentru că nu mă aşteptam s-o văd în 
momentul acela, fiind conştient doar de un chip vag 
familiar. Robyn însă n-a fost deloc jignită, şi nici măcar 
surprinsă. S-a întors către prietenul de alături şi a rostit: 
„Vezi? Ţi-am spus: dacă stau locului şi nu spun nimic, n-o să 
mă recunoască.” 

În privinţa chestiunilor ce mă interesează, şi care sunt 
destule, memoria mea funcţionează practic instantaneu. 
Într-un rând, pe când lipseam de acasă, prima mea nevastă, 
Gertrude, şi fratele ei, John, aveau o dispută şi au trimis-o 


pe Robyn, pe atunci în vârstă de vreo zece ani, să ia din 
biroul meu volumul cuvenit din Enciclopedia Britanică, 
pentru a lămuri lucrurile. 

Robyn s-a dus, pufnind: „îmi pare rău că tăticu* nu-i acasă. 
L-aţi fi putut întreba pe el.” 

Bineînţeles, orice situaţie prezintă dificultăţi şi 
dezavantaje. Poate că am fost înzestrat încă din copilărie cu 
o memorie minunată şi o înţelegere rapidă, dar n-am avut 
parte de multă experienţă de viaţă şi de o cunoaştere 
profundă a naturii umane. Nu mi-am dat seama că ceilalţi 
copii nu vor aprecia faptul că ştiam mai multe şi puteam 
învăţa mai repede decât ei. 

(De ce oare, stau şi mă întreb, toţi cei care dau dovadă de 
aptitudini sportive deosebite reprezintă un subiect de 
admiraţie pentru colegii lor, în timp ce aceia care dovedesc 
capacităţi mintale superioare sunt detestaţi? Există cumva 
un acord tainic, potrivit căruia aptitudinile intelectuale, nu 
muşchii definesc fiinţele omeneşti, iar copiii care sunt lipsiţi 
de aptitudini atletice pur şi simplu nu sunt buni, în vreme ce 
aceia care nu sunt prea inteligenţi se simt subumani? Nu 
ştiu.) 

Problema era că eu nu încercam să-mi ascund 
mentalitatea superioară. Mi-o afirmam zilnic în clasă şi 
niciodată, absolut niciodată nu m-am gândit să mă arăt 
„modest” în această privinţă. Întotdeauna am fost fericit să 
demonstrez cât se poate de limpede că eram foarte 
inteligent... Şi puteţi bânui rezultatele. 

Consecințele au fost cu atât mai inevitabile cu cât eram 
scund pentru vârsta mea, slăbuţ şi mai mic decât restul 
clasei (în cele din urmă, ajunsesem să fiu cu doi ani şi 
jumătate mai mic decât ceilalţi colegi - asta pentru că eram 
periodic promovat şi continuam să rămân „puştiul cel 
isteţ”). 

Ajunsesem pe post de ţap ispăşitor, ceea ce era absolut 
firesc. 


Până la urmă, am priceput motivul, dar, cu toate acestea, 
am avut nevoie de mulţi ani să-l accept, deoarece nu 
suportam să-mi ascund inteligenţa în faţa celorlalţi. Mai 
exact, am păţit-o, cu intensitate tot mai redusă, până după 
împlinirea vârstei de douăzeci de ani. (Totuşi, să nu 
exagerez. Niciodată n-am fost agresat fizic. Am fost doar 
ironizat, minimalizat şi exclus din societatea celor de-o 
vârstă cu mine - lucru pe care-l puteam accepta cu destulă 
stăpânire de sine.) 

În final, am învăţat lecţia. Faptul că sunt un individ ieşit din 
comun rămâne în continuare imposibil de ascuns, ţinând 
cont de numeroasele cărţi pe care le-am scris şi publicat, ca 
şi de numărul vast de subiecte abordate în ele, dar mi-am 
însuşit deprinderea ca în viaţa de zi cu zi să mă abţin să ies 
la rampă. Am învăţat cum să „mă decuplez” şi să discut cu 
oamenii de pe poziţia lor. 

Drept rezultat, am mulţi prieteni care mă tratează cu cea 
mai mare căldură şi pentru care simt, la rândul meu, o 
afecţiune similară. 

Ce minunat ar fi dacă un copil supradotat ar putea fi 
genial nu doar în privinţa memoriei şi a rapidităţii 
intelectuale, ci şi în înţelegerea naturii omeneşti. Din 
păcate, însă, nu toate aptitudinile sunt înnăscute. 
Aptitudinile cu adevărat importante se dezvoltă lent, odată 
cu acumularea de experienţă, şi fericiţi sunt cei care le pot 
deprinde mai rapid şi mai uşor decât am făcut-o eu. 

2. Tatăl meu. 

Tatăl meu, Judah Asimov, s-a născut în ziua de 21 
decembrie a anului 1896, în localitatea Petrovici, Rusia. 
Fiind un tânăr inteligent, el a primit o educaţie completă în 
limitele iudaismului ortodox. A studiat cu asiduitate „cărţile 
sfinte” şi se exprima fluent în ebraică, fireşte cu pronunția 
specifică dialectului lituanian. Peste un timp, în discuţiile 
noastre, era încântat să citeze din Biblie sau din Talmud* în 
ebraică, traducându-mi după aceea în idiş sau în engleză şi 
interpretând respectivele pasaje în detaliu. 


Pe lângă educaţia religioasă primită, putea vorbi şi scrie 
perfect în limba rusă şi, în plus, citise multă literatură. 
Cunoştea practic pe dinafară povestirile lui Şalom Aleihem*. 
Mi-l amintesc recitându-mi-le în idiş, o limbă pe care o 
înţeleg. 

Ştia destulă matematică pentru a ţine contabilitatea 
tatălui său, în afacerile familiei. A reuşit să supravieţuiască 
în perioada neagră a Primului Război Mondial, fără să fie 
recrutat în armată. Acesta, cel puţin, a fost un lucru bun, 
pentru că dacă ar fi participat la lupte ar fi avut şanse 
serioase să fie ucis, iar eu nu m-aş mai fi născut niciodată. A 
traversat cu bine şi perioada tulbure postbelică şi s-a 
însurat cu mama mea în 1918. 

Până în 1922, în ciuda războiului, a revoluţiei şi a haosului 
provocat de războiul civil, s-a descurcat destul de bine în 
Rusia. Totuşi, dacă ar fi rămas acolo, cine ştie ce s-ar fi 
întâmplat, cu el şi cu mine, în zilele şi mai întunecate ale 
tiraniei lui Stalin, ale Celui de-al Doilea Război Mondial şi 
ale ocupaţiei naziste a regiunii noastre natale? 

Din fericire, nu este nevoie să speculăm în această 
direcţie, întrucât, în anul 1922, fratele vitreg al mamei, 
Joseph Berman, care emigrase în Statele Unite cu câţiva ani 
înainte, ne-â chemat la el, iar părinţii mei, după multe 
discuţii şi reflecţii, au decis să-l urmeze. N-a fost o hotărâre 
uşor de luat. Pentru ei însemna să părăsească orăşelul în 
care trăiseră toată viaţa, în care locuiau toţi prietenii şi 
toate rudele, pentru a porni spre un ţinut necunoscut. 

Au decis, totuşi, să rişte şi au făcut-o aproape în ultima 
clipă, pentru că începând cu 1924 legile privind imigrarea 
au devenit mai stricte şi, ca atare, nu ni s-ar fi permis 
accesul în S.U.A. 

Tata a venit în Statele Unite cu speranţa de a le oferi 
copiilor săi o viaţă mai bună, iar lucrul acesta i-a reuşit fără 
doar şi poate. A apucat să-şi vadă un fiu ajungând scriitor 
încununat de succes, pe celălalt devenind un reputat ziarist, 


iar pe fiica sa măritată şi fericită. Toate acestea l-au costat 
însă destul de mult. 

În Rusia, el făcuse parte dintr-o prosperă familie de 
negustori. Ajuns în Statele Unite, s-a trezit fără un ban. În 
Rusia fusese o persoană cultivată, respectată de cei din jur 
pentru cunoştinţele sale. În Statele Unite, s-a pomenit 
practic analfabet, fiindcă nu putea citi sau măcar vorbi 
engleza. Mai mult, el nu avea genul de educaţie care să fie 
luată în considerare de americani şi, în consecinţă, a 
constatat că era privit drept un imigrant ignorant. 

A suportat toate acestea fără să se plângă, deoarece s-a 
concentrat exclusiv asupra mea. Eu trebuia să compensez 
totul... Şi am făcut-o. Întotdeauna i-am fost recunoscător 
tatei pentru sacrificiul său, după ce am ajuns suficient de 
matur ca să înţeleg situaţia din jur. 

După ce am sosit în Statele Unite, el n-a pregetat să 
îndeplinească orice muncă i se oferea, vânzând bureţi 
pentru baie din uşă în uşă, făcând demonstraţii cu 
aspiratoare de praf, lucrând pentru o companie de tapete şi 
ulterior într-o fabrică. După trei ani, economisise destui 
bani pentru a deschide o prăvălioară şi viitorul nostru a fost 
asigurat... Şi modelat. 

După cum am explicat deja, tata nu m-a împins niciodată 
spre genialitate. De asemenea, nu m-a pedepsit niciodată 
fizic; a lăsat asta pe seama mamei, care era foarte 
pricepută în materie. El se mulțumea să-mi ţină prelegeri 
lungi ori de câte ori mă comportam necorespunzător. Cred 
că preferam loviturile mamei... În ciuda acestor „pedepse” 
am ştiut mereu că tata mă iubea, chiar dacă îi venea greu s- 
o spună. 

3. Mama mea. 

Numele de naştere al mamei a fost Anna Rachel Berman. 
Tatăl ei, Isaac Berman, a murit pe când ea era mică, iar pe 
mine m-au botezat după acest bunic. 

Mama, care semăna leit cu o ţărancă rusoaică tipică, nu 
atingea un metru cincizeci înălţime şi putea citi şi scrie în 


rusă şi idiş. Ajuns în acest punct, aş vrea să le reproşez un 
lucru părinţilor mei. Ori de câte ori aveau de discutat ceva 
care nu trebuia auzit de urechile mele ascuţite, o făceau în 
ruseşte. Dacă ar fi renunţat la această pornire meschină 
spre intimitate şi mi s-ar fi adresat mie în ruseşte, aş fi 
absorbit-o ca un burete şi aş fi cunoscut o a doua limbă de 
circulaţie mondială. 

Lucrurile însă nu aveau să se petreacă aşa. Bănuiesc că 
tata ar fi adus drept justificare dorinţa ca eu să învăţ 
engleza, care să-mi devină limba de bază, fără a fi tulburat 
de complexităţile altui grai, astfel încât să pot fi un adevărat 
american. Ei bine, aşa s-a şi întâmplat, şi din acel moment 
am considerat engleza drept limba cea mai frumoasă din 
lume, ceea ce, probabil, a fost spre binele meu. 

Exceptând scrisul şi cititul, precum şi faptul că deţinea 
suficiente cunoştinţe de aritmetică pentru a fi vânzătoare în 
prăvălia mamei sale, mama nu primise o educaţie. Pur şi 
simplu, în iudaismul ortodox, femeile nu urmau şcoala. Ea 
nu ştia ebraica şi nici învăţăturile religioase. 

Cu toate acestea, am auzit-o râzând de scrisul în ruseşte al 
tatei şi bănuiesc că avea dreptate. Am observat că, dintr-un 
motiv necunoscut, caligrafia femeilor este mai elegantă şi 
mai citeaţă decât a bărbaţilor. De pildă scrisul meu 
seamănă cu mâăzgăliturile unui semianalfabet dacă îl 
compar cu scrisul surorii mele. De aceea, n-ar fi o mare 
surpriză ca scrisul în ruseşte al mamei să fi fost mai frumos 
decât al tatei. 

Viaţa mamei ar putea fi rezumată printr-un singur cuvânt: 
„muncă”. În Rusia, deoarece fusese mai mare decât toţi 
numeroşii ei fraţi şi surori, fusese nevoită să aibă grijă de 
aceştia, pe lângă slujba din prăvălie. În Statele Unite, a 
trebuit să crească trei copii şi să muncească nenumărate 
ore în magazin. 

Era extrem de conştientă de limitările impuse de viaţa ei, 
de faptul că-i lipsea genul de libertate pe care îl aveau alte 
femei. Adesea, se pierdea în autocompătimire - deşi n-o pot 


învinui pentru asta, eu eram martorul cel mai frecvent al 
plângerilor ei. Şi fiindcă lăsa să se înţeleagă foarte clar că 
eram parte componentă a crucii pe care trebuia s-o poarte, 
şi nicidecum lumina vieţii ei, mă simţeam cuprins de 
vinovăţie. 

Traiul greu îi tocise nervii, de aceea se descărca în 
principal asupra mea. E drept că şi eu i-am dat suficiente 
motive, dar mă bătea adesea şi nu avea deloc mâna uşoară. 
Asta nu însemna însă că nu mă iubea din tot sufletul. Regret 
doar că nu avea şi alte modalităţi de a mi-o dovedi. 

Mama n-a avut niciodată ocazia de a deveni o bună 
bucătăreasă. Din cauza prăvăliei, trebuia să gătească pe 
fugă, aşa că, pe toată durata tinereţii mele (de fapt, până m- 
am însurat), am mâncat numai prăjeli şi, ocazional, carne 
fiartă cu cartofi fierţi. Nu consumam legume, însă mâneam 
foarte multă pâine. Nu mă plâng. Îmi plăceau toate. 

Cred însă că modul acela de preparare a hranei mi-a 
imprimat un mod de viaţă care, spre bătrâneţe, mi-a 
provocat necazuri cu arterele coronare. Privind şi partea 
pozitivă a lucrurilor, mâncărurile mamei mi-au antrenat 
sistemul digestiv, obişnuindu-l cu sarcini mai dificile, aşa 
încât am căpătat un stomac de fier. 

Totuşi, mama gătea şi unele specialităţi - ridichi gratinate 
cu ceapă şi ouă fierte tari - care erau o minunăţie, dar, 
după ce le mâneai cu regularitate vreme de o săptămână, 
cei din jur începeau să păstreze o oarecare distanţă. 

Mai prepara şi piftie din pulpă de miel cu ceapă, ouă şi alte 
ingrediente. Se numea pşaş, iar pentru mine acest fel de 
mâncare depăşea plăcerile Raiului. Chiar şi după ce m-am 
însurat, la ocazii deosebite mai primeam câte o oală mare 
cu pşaş pentru acasă. Bineînţeles, gustul pentru această 
delicatesă se forma cu timpul, iar pentru mine una din zilele 
cele mai nefericite a fost cea în care soţia mea, Gertrude, s- 
a obişnuit cu ea. Înstantaneu, tainul mi-a fost înjumătăţit. 
Îmi amintesc cu tristeţe ultimul pşaş pe care mi 1-a 
preparat mama. 


Actuala mea soţie, Janet, femeia cea mai scumpă din lume, 
a adunat nenumărate reţete şi câteodată îmi face pşaş. Este 
minunat, dar mă tem că nu seamănă întru totul cu cel 
preparat de mama. 

4. Marcia. 

Copilăria mi-am petrecut-o în tovărăşia surioarei mele, 
Marcia, care s-a născut pe 17 iunie 1922, în Rusia, şi care, 
la data plecării noastre în Statele Unite, avea vârsta de opt 
luni. Ea mi s-a plâns adesea că o amintesc prea puţin în 
scrierile mele şi are dreptate. În 1974 însă am publicat o 
carte în care am menţionat că s-a născut în Rusia. 

I-am telefonat ca să-i citesc pasajul respectiv, vrând să-i 
demonstrez că uneori pomenesc de ea, şi imediat a izbucnit 
în bocete prelungi şi isterice. 

— Ce s-a întâmplat? Am întrebat-o consternat. 

Printre suspine, mi-a răspuns: 

— Acum, toţi vor şti câţi ani am... (Pe atunci, avea cincizeci 
şi doi.) 

— Şi ce dacă? Am replicat. N-o să mai poţi participa la 
concursul pentru Miss America? 

În ciuda strădaniilor mele, n-am reuşit s-o calmez. Acum 
cred că aţi priceput ce tip de relaţii au existat în majoritatea 
cazurilor între noi doi. 

Marcia nu este prenumele ei adevărat. Avea un prenume 
rusesc foarte frumos, pe care nu am dreptul să-l amintesc. 
Ulterior, ea şi-a ales numele Marcia, şi de atunci sunt nevoit 
să-i spun aşa. 

Copii fiind, nu ne-am înţeles foarte bine. Nimic 
surprinzător în asta. De ce am fi făcut-o? Personalităţile 
noastre erau complet diferite şi, dacă n-am fi fost fraţi, 
probabil că n-am fi devenit niciodată prieteni. lată-ne însă 
laolaltă şi mereu iritaţi unul de celălalt. 

Aproape orice făcea unul dintre noi, celălalt se simţea 
ofensat. Urma o ceartă care se transforma rapid într-o 
competiţie de zbierete şi urlete feroce. Poate că nu s-ar fi 
ajuns până acolo dacă am fi avut părinţi care să ne 


despartă, să asculte cu răbdare toate detaliile crimelor şi 
fărădelegilor săvârşite de celălalt, iar apoi să pronunţe un 
verdict imparţial. Din nefericire, însă, părinţii noştri nu 
aveau timp pentru aşa ceva. 

Mama apărea în fugă din prăvălie şi poruncea: 
„Terminaţi!”. După aceea, se lansa într-un monolog furios, 
al cărui subiect îl constituia faptul că noi eram singurii copii 
din cartier - ba nu, din întrega lume! 

— Care se dondăneau în maniera aceea, iar toţi ceilalţi 
copii erau nişte îngeraşi. Nu uita să adauge că vecinii şi 
clienţii de pe două străzi învecinate ne auziseră şi veniseră 
să se intereseze ce se întâmplase şi, ca atare, ea se simţea 
îngrozitor de ruşinată. Nici nu mai ştiu de câte sute de ori 
am auzit discursul acela. Cum era de aşteptat, el nu avea 
nici un efect asupra noastră, mai ales fiindcă eu ştiam că 
nici alţi fraţi nu se înțelegeau mai bine decât noi. 

Un amănunt interesant. Marcia îşi aminteşte că datorită 
mie a ajuns să-i placă Gilbert şi Sullivan* şi că aveam 
prieteni interesanţi şi amuzanţi în lumea science-fiction- 
ului, dar nu ţine minte să ne fi bătut vreodată. Ea 
pomeneşte despre nişte relaţii idilice şi am constatat că 
acest lucru este valabil şi în cazul altor persoane cu care am 
amintiri comune. Ei anulează arhive întregi de fapte şi 
construiesc feerii inexistente care, în concepţia lor, ar 
reprezenta realitatea. Poate că-i mai confortabil să-ţi creezi 
un trecut personal, însă eu n-o pot face. Îmi amintesc 
lucrurile prea bine - totuşi, nu pot afirma că întregul meu 
trecut este complet insensibil la reconstrucţie. Când mi-am 
scris autobiografia şi am consultat jurnalul, am fost uimit de 
amănuntele pe care le uitasem, ca şi de cele pe care mile 
aminteam sub altă formă. Cu toate acestea, nu era vorba 
decât de detalii neînsemnate. 

Marcia a fost un copil foarte inteligent. Am învăţat-o să 
citească (cumva împotriva voinţei ei) înainte de a frecventa 
şcoala şi după aceea a galopat, la fel ca mine, absolvind 
liceul, tot ca mine, la cincisprezece ani. Apoi, însă, 


şovinismul misogin al iudaismului a dezavantajat-o. Deşi 
tata era sărac, el izbutise, cu destule sacrificii, să-şi trimită 
ambii băieţi la facultate. Nici prin cap nu-i trecea însă să 
procedeze la fel cu biata Marcia. La urma urmelor, fetele 
trebuiau să se mărite. 

În felul acesta, la cincisprezece ani, Marcia a fost nevoită 
să-şi caute de lucru. Era prea tânără pentru măritiş şi, de 
fapt, era mult prea tânără şi pentru muncă, cel puţin în mod 
legal. Cred că a minţit în legătură cu vârsta, deoarece a 
găsit un post de secretară şi s-a descurcat destul de bine. 

Nu s-a măritat decât la treizeci şi trei de ani, fapt care nu 
m-a surprins, ţinând cont că posedam acea incapacitate 
tipică unui frate de a vedea virtuțile surorii. Îmi amintesc că 
atunci când eu însumi mă pregătisem de însurătoare, cu 
vreo treisprezece ani mai devreme, o femeie (evident 
adeptă a vechii mentalități) îşi exprimase surpriza. 

— Fraţii, declarase ea, n-ar trebui să se însoare decât 
după măritişul surorilor lor. 

Obiceiul cu pricina trebuie să fi fost valabil în Europa 
Orientală, pe vremea când căsătoriile erau aranjate şi orice 
fată putea să se mărite, şi de obicei o făcea, ca adolescentă, 
dacă avea o zestre corespunzătoare. Dar aici? În America? 

— Dacă o să aştept să se mărite soră-mea, replicasem eu, 
voi muri burlac. S-a dovedit că greşisem. Un bărbat de 
treizeci şi şapte de ani, Nicholas Repanes, răbdător, tăcut şi 
blând, a fost cucerit de ea. S-au căsătorit, au avut doi fii 
frumoşi şi au trăit fericiţi împreună timp de treizeci şi patru 
de ani, până la moartea lui Nicholas, ce a survenit pe 16 
februarie 1989, când cumnatul meu avea şaptezeci şi unu 
de ani. Janet şi cu mine am mers la înmormântare, tocmai în 
Queens*. Îi datoram măcar atât, întrucât fusese un soţ 
minunat pentru Marcia. 

Apropo, Marcia este înaltă de numai un metru cincizeci, 
zâmbeşte în permanenţă şi este într-adevăr o persoană 
generoasă. Îmi pare rău că nu ne-am putut înţelege mai 
bine. 


5. Religia. 

În ciuda educaţiei primite, tata nu a fost un ortodoxl 
convins. Din anumite motive, noi doi n-am discutat niciodată 
despre asta - poate pentru că mi s-a părut că era o 
problemă ce ţinea de intimitatea lui şi nu doream să-l 
iscodesc. Mă gândesc că, în Rusia fiind, a acceptat credinţa 
iudaică doar pentru a-i face plăcere tatălui său. Cred că 
asemenea lucruri se petrec foarte des. 

S-ar putea crede că, de când cunoscuse pe propria-i piele 
tirania ţaristă, în timpul căreia evreii fuseseră frecvent 
agresaţi, tata era un revoluţionar în adâncul sufletului. 
După ştiinţa mea, însă, el nu s-a implicat în activitatea 
revoluţionară, deoarece era un individ mult prea prudent. 

Una dintre modalităţile prin care un evreu putea deveni 
un revoluţionar, luptând pentru o lume nouă, caracterizată 
prin egalitate socială, libertate civilă şi democraţie, ar fi fost 
să renunţe la credinţă. ludaismul dictează fiecare acţiune a 
indivizilor în fiecare moment al zilei şi amplifică diferenţele 
dintre evrei şi ceilalţi, asigurând practic persecuția 
grupului mai slab. 

În consecinţă, odată ajuns în Statele Unite şi eliberat de 
prezenţa copleşitoare a părintelui său, tata s-ar fi putut 
întoarce spre laicism. Desigur, nu în totalitate. Legile dietei 
sunt greu de încălcat, mai ales atunci când, de pildă, ai 
crescut convins că toate preparatele din carne de porc 
reprezintă hrana ladului. Nici sinagoga locală nu poate fi 
ignorată complet, câtă vreme mai există interesul pentru 
ştiinţa biblică. 

Cu toate acestea, tata nu rostea numeroasele rugăciuni 
prevăzute pentru fiecare ritual şi n-a încercat niciodată să 
mă silească să le învăţ. Nici măcar nu s-a deranjat să-mi 
facă bar mitzvah la vârsta de treisprezece ani - ritualul prin 
care un băiat devine evreu, asumându-şi toate 
responsabilităţile respectării legilor. Aşadar, eu am rămas 
pur şi simplu fără religie pentru că nimeni nu s-a străduit să 
mă înveţe religia - indiferent care anume. 


Pentru a respecta adevărul, într-un anumit moment al 
anului 1928, simțind nevoia unui supliment bănesc, tata a 
acceptat să îndeplinească funcţia de secretar al sinagogii 
locale. De aceea, trebuia să fie prezent la slujbele din 
sinagogă şi, ocazional, m-a luat şi pe mine. (Recunosc 
deschis că nu mi-a plăcut.) în mod demonstrativ, m-a înscris 
la şcoala ebraică, unde am început să deprind puţin limba. 
Întrucât asta însemna învăţarea alfabetului ebraic, şi 
deoarece idişul utilizează alfabetul ebraic, am constatat că 
pot citi în idiş. 

1 în această carte, cuvântul ortodox este folosit cu sensul 
său etimologic: care se potriveşte strict cu principiile 
tradiţionale (din gR. Orthos - drept, doxa - părere) (N. 
Trad). 

I-am arătat tatei performanţele mele, este drept într-o 
manieră oarecum ezitantă, şi m-a suprins că a fost uluit şi a 
întrebat cum izbutisem. Deja mi se părea că n-ar mai fi 
trebuit să-l mire niciuna dintre reuşitele mele. 

Tata n-a rămas multă vreme secretar; nu putea menţine 
două slujbe simultan. Ca atare, după câteva luni, am fost 
scos de la şcoala ebraică, spre marea mea uşurare, pentru 
că nu-mi plăcea acolo. Detestam să memorez în mod 
mecanic şi nu vedeam rostul învăţării ebraicii. 

Poate că în privinţa aceasta mă înşelam. Este util să înveţi 
orice, însă eu nu aveam decât opt ani şi prea puţină 
experienţă de viaţă. Din perioada aceea timpurie, ca şi din 
prelegerile tatei, pe care le ilustra adesea cu citate biblice, 
mi-a rămas un singur lucru. A început să mă intereseze 
Biblia. După ce am mai crescut, am citit Biblia de câteva ori 
- mai exact Vechiul Testament. În cele din urmă, cu 
oarecare circumspecţie şi după numeroase ezitări, am citit 
şi Noul Testament. 

La vremea când am citit Biblia însă, science-fiction-ul şi 
cărţile de popularizare a ştiinţei mă învăţaseră versiunea 
lor asupra Universului şi, ca atare, nu puteam accepta 
istoria Facerii sau diversele miracole descrise în Cartea 


Sfântă. Miturile greceşti (şi, ulterior, cele nordice, mai 
încrâncenate) îmi dovedeau foarte limpede că Biblia era o 
colecţie de mituri ebraice. 

După pensionare, tata s-a mutat în Florida şi, neavând altă 
ocupaţie, a considerat că cel mai bun lucru era să se alăture 
altor evrei bătrâni a căror viaţă gravita în jurul sinagogii şi 
al discuţiilor legate de amănuntele ortodoxiei. Acolo tata se 
simţea în elementul său, pentru că îi plăcea să discute în 
contradictoriu despre fleacuri şi era convins că întotdeauna 
avea dreptate. (Ceva din caracteristica respectivă am 
moştenit şi eu). Ba chiar, uneori afirm cu ironie că tata nu 
şi-a abandonat niciodată opiniile, cu excepţia cazurilor când 
acestea erau, accidental, corecte. 

Oricum, în ultimele luni ale vieţii, a revenit cu încântare la 
ortodoxie. Bănuiesc că nu în adâncul sufletului, ci doar în 
planul acţiunilor exterioare. 

Uneori, faptul că sunt fără religie este considerat drept un 
act de protest împotriva părinţilor mei habotnici. Poate că 
asta ar fi fost valabil pentru tata, dar în nici un caz pentru 
mine. Eu nu am întreprins nici un act de protest. Am fost 
lăsat liber şi am iubit libertatea. Acelaşi lucru este valabil şi 
în privinţa fratelui şi surorii mele şi a copiilor noştri. 

Motivul nu-l constituie nici faptul că, găsind iudaismul 
deşart, aş fi căutat altceva pentru a-mi umple vidul 
spiritual. Nici o religie nu m-a ispitit, nici măcar pentru o 
clipă. Realitatea este că nu simt nici un vid spiritual. Am o 
filosofie personală asupra vieţii, care nu include nici un 
aspect al supranaturalului şi pe care o consider perfect 
satisfăcătoare. Pe scurt, sunt un raţionalist şi cred doar în 
ceea ce-mi spune raţiunea. 

Evident, nu-i deloc uşor. Suntem în permanenţă 
înconjurați de istorii supranaturale, de acceptarea cu 
uşurinţă a paranormalului, de forţele care se străduiesc să 
ne convingă de existenţa supranaturalului, astfel încât până 
şi cei mai rezistenți dintre noi se simt uneori clătinându-se. 


Ceva de acest fel mi s-a întâmplat recent. În ianuarie 
1990, zăceam într-un pat de spital într-o după amiază (nu 
contează motivul - vom discuta şi asta la momentul 
cuvenit), iar Janet plecase acasă pentru câteva ore, ca să se 
îngrijească de treburile gospodăreşti. Dormeam, când am 
fost împuns de un deget. M-am trezit, bineînţeles, şi am 
privit înjur cu ochi împăienjeniţi pentru a vedea cine mă 
deşteptase şi în ce scop. 

Uşa camerei era însă încuiată, având lanţul de siguranţă 
pus. Razele soarelui luminau o odaie în mod evident pustie. 
Acelaşi lucru se putea spune despre baie şi debara. Deşi mă 
declar un raţionalist, n-am putut să nu mă gândesc la o 
interferenţă supranaturală care mă anunţa că se 
întâmplase ceva cu Janet (evident, teama mea principală). 
Am ezitat o clipă, căutând să-mi alung gândul negru din 
minte şi probabil că aş fi reuşit dacă ar fi vorba de oricine 
altcineva, nu şi de Janet. Ca atare, i-am telefonat acasă. Mi- 
a răspuns imediat şi mi-a spus că nu se întâmplase nimic. 

Uşurat, am închis telefonul şi am pornit să mă întreb cine 
sau ce mă împunsese. Fusese oare numai un vis, O 
halucinație senzorială? Poate că da, însă păruse absolut 
real. Am căzut pe gânduri. 

Când dorm singur, obişnuiesc să mă cuprind în braţe. Mai 
ştiu că atunci când dorm superficial, muşchii îmi tresar. Am 
adoptat poziţia respectivă de somn şi mi-am închipuit 
muşchii tresărind. A fost limpede că propriul deget mă 
împunsese în umăr, şi astfel dilema a luat sfârşit. 

Să presupunerii acum că, printr-o coincidenţă absurdă, 
exact în clipa când mă împunsesem cu degetul, Janet s-ar fi 
împiedicat şi şi-ar fi julit genunchiul. Şi să mai presupunem 
că eu i-aş fi telefonat, iar ea, gemând, mi-ar fi răspuns: 
„locmai am căzut şi m-am lovit râu”. 

Aş fi putut rezista în faţa gândului că fusese o intervenţie 
supranaturală? Sper că da. Cu toate acestea, nu pot fi sigur. 
Asta-i lumea în care trăim. Îi poate corupe până şi pe cei 
mai puternici, iar eu nu cred că sunt cel mai puternic. 


6. Prenumele meu. 

Dintre toate prenumele, Isaac este în mod clar cel mai 
evreiesc cu putinţă, exceptându-l poate pe Moise. Desigur, 
sunt conştient de faptul că există destui Isaac printre primii 
colonişti americani sau printre mormoni*, totuşi cred că în 
nouăzeci la sută din cazuri prenumele este al unui evreu. 

Bineînţeles, în copilărie habar n-aveam de toate astea. Îmi 
plăcea prenumele meu. Eram Isaac Asimov şi nu doream să 
fiu altcineva. Lucrul respectiv îmi era absolut clar şi poate 
că era legat de convingerea că eram o persoană deosebită. 
Deoarece prenumele făcea parte integrantă din mine, 
trebuia de asemenea să fie deosebit. 

Din păcate, nu toată lumea era îndrăgostită de el. În primii 
ani după sosirea în America, vecinii au considerat că era de 
datoria lor s-o prevină pe mama că mă împovăra cu o zestre 
nedorită. Numele Isaac îmi proclama originea evreiască, 
stabilind un soi de stigmat, şi n-avea absolut nici un sens să 
mărească numărul dezavantajelor inevitabile cu care urma 
să cresc. Ce rost avea s-o proclame sus şi tare? Cam aşa 
sunau argumentele lor. 

Mama a fost pusă în încurcătură. „Ce nume să-i pun 
atunci?” a întrebat ea. 

Răspunsul a fost simplu. Se păstrează inițiala prenumelui, 
astfel ca bunicul, după care fusesem botezat, să fie în 
continuare venerat, dar se adoptă un prenume anglo-saxon 
vechi şi onorabil. În cazul meu, ar fi trebuit să fie Irving. 

(în realitate, asemenea schimbări de nume nu ajută prea 
mult. Dacă destui Isaac şi Israel devin Isidore şi Irving, 
vechile nume aristocratice ajung să capete un iz evreiesc şi 
ne întoarcem de unde am plecat.) 

Nu s-a ajuns însă niciodată până acolo. Cred că aveam 
vreo cinci ani pe atunci şi ascultam discuţia, iar când am 
auzit sugestia de a fi numit Irving, am izbucnit într-un plâns 
cum mama nu mai auzise vreodatăl. Am declarat sus şi tare 
că în nici un caz nu aveam să accept să mi se spună Irving, 
că nu aveam să răspund la apelativul acela, că aveam să 


urlu şi să zbier ori de câte ori urma să aud numele cu 
pricina. Numele meu era Isaac şi aşa avea să rămână. 

A rămas, şi până în ziua de azi nu mi-a părut rău. Stigmat 
sau nu, eu sunt Isaac Asimov; Isaac Asimov suni eu. 

Desigur, a trebuit să suport o mulţime de apelative 
batjocoritoare, Izzy sau Ikey, dar le-am îndurat impasibil, 
deoarece nu aveam de ales. Când am ajuns am relatat 
episodul acesta şi în autobiografia anterioară. Trebuie să 
mă iertaţi, însă uneori este esenţial să repet anumite 
întâmplări pentru a realiza o retrospectivă corectă. De 
asemenea, nu uitaţi că mulţi dintre cititorii acestei cărţi n- 
au parcurs-o pe cealaltă, (N. Aut.) 

Să am o oarecare influenţă asupra anturajului, am insistat 
asupra numelui meu integral Sunt Isaac şi nu accept niciun 
fel de porecle (exceptându-i pe vechii prieteni, care s-au 
obişnuit într-atât să-mi spună Ike, încât nu cred că ar mai fi 
în stare să se schimbe). 

Îmi amintesc că, odată, am cunoscut un individ care m-a 
felicitat pentru că-mi păstrasem prenumele Isaac, 
spunându-mi că era un act rar de curaj. În continuare, mi s- 
a adresat cu apelativul „Zack” şi a trebuit să-l corectez, 
destul de iritat. 

Spre sfârşitul adolescenţei, odată cu primele tentative 
literare, problema numelui meu a reapărut. Nu puteam să 
nu observ că toţi scriitorii de literatură de consum, care pe 
atunci apărea aproape exclusiv în reviste, aveau prenume 
simple, cu precădere de origine anglo-saxonă. Puteau fi 
prenumele lor adevărate, sau pseudonime. 

Pseudonimele erau larg răspândite printre autorii ce 
publicau în reviste. Unii scriau în mai multe domenii şi 
utilizau nume diferite pentru fiecare domeniu în parte. Alţii 
nu doreau să se ştie că se ocupă cu scrisul, iar alţii 
considerau că un nume american simplu ducea la o 
acceptare mai sigură din partea cititorilor. 

Asta nu însemna că nu existau scriitori evrei. Unii publicau 
chiar cu numele lor reale. Doi dintre cei mai buni autori de 


science-fiction ai anilor '30 au fost Stanley G. Weinbaum* şi 
Nat Schachner*, ambii evrei. (Weinbaum a publicat doar un 
an şi jumătate, interval în care s-a afirmat drept cel mai 
popular scriitor american de science-fiction, după care a 
murit în mod tragic de cancer înainte de a împlini patruzeci 
de ani.) 

Trebuie remarcat însă faptul că numele de familie erau 
germane, iar asta era satisfăcător. În ciuda Primului Război 
Mondial, Germania făcea parte din Europa nord-vestică, iar 
prenumele erau cu siguranţă acceptabile. Stanley era un 
vechi nume englezesc. (Fratele meu a fost botezat Stanley, 
la insistenţele mamei, cu toată împotrivirea mea şi a tatei, 
care prefera Solomon.) Iar în privinţa lui Nathan, 
prescurtarea Nat sună perfect. 

Eu însă posedam un prenume clar evreiesc şi (cerurilor!) 
un nume de familie slav. Am fost prevenit că redactorii vor 
dori probabil să-mi spună John Jones. Când am auzit aşa 
ceva, m-am înfuriat. Nu aveam să permit publicarea nici 
unei povestiri scrise de mine decât sub numele de Isaac 
Asimov. 

S-ar putea să pară excentric faptul că eram dispus să 
sacrific o posibilă carieră de scriitor de dragul unui nume 
destul de bizar, şi totuşi n-aş fi renunţat în ruptul capului la 
convingerile mele. Mă identificasem atât de mult cu numele 
meu, încât n-aş fi încercat nici o satisfacţie ca o povestire 
ce-mi aparţinea să apară sub pseudonim. 

Nu s-a ajuns însă niciodată atât de departe. În cele din 
urmă, numele mi-a a fost utilizat fără obiecţii. De-a lungul 
unei perioade de peste o jumătate de secol, el a apărut pe 
cărţi, în reviste, ziare şi în alte locuri unde putea fi întâlnită 
prolifica mea producţie. lar odată cu trecerea anilor, Isaac 
Asimov a fost scris cu litere tot mai mari. 

Nu intenţionez să-mi asum merite mai mari decât cele 
reale, dar cred că am avut o contribuţie majoră la 
distrugerea convenției de a impune autorilor nume cât mai 
nevinovate. În particular, am făcut posibil ca scriitorii să-şi 


poată recunoaşte în mod deschis apartenenţa evreiască în 
lumea literaturii de consum. 

Şi totuşi... Şi totuşi... 

Cumva asta nu pare îndeajuns. Un amic din Atlanta mi-a 
trimis un articol apărut în Atlanta Jewish Times, în data de 
10 noiembrie 1989. Acesta reproducea ideile unui individ 
pe nume Charles Jaret, descris drept „un sociolog de la 
Universitatea Georgia, care a alcătuit un studiu despre 
temele evreieşti în science-fiction”. 

lată un extras din articol: „Probabil că evreul cel mai 
cunoscut în science-fiction este scriitorul Isaac Asimov. 
Totuşi, legăturile sale cu iudaismul sunt lipsite de substanţă. 
„în opera sa veţi găsi mai multe teme ce derivă din 
creştinism decât din iudaism, afirmă Jaret.” 

Nu este deloc corect. Am explicat că n-am fost educat în 
tradiţia iudaistă. Cunosc foarte puţine despre iudaism. Cu 
siguranţă, nu mi se poate reproşa nimic. Sunt un american 
liber şi nu înseamnă că, deoarece bunicii mei au fost de 
credinţă iudaică, eu ar fi trebuit să scriu pe teme evreieşti. 

Faptul că sunt evreu nu mă leagă de mâini şi de picioare. 
Isaac Bashevis Singer* scrie pe teme evreieşti fiindcă aşa 
doreşte. Eu nu urmez direcţia respectivă pentru că asta-i 
dorinţa mea. Am aceleaşi drepturi ca şi el. 

A ajuns să mă plictisească faptul că evreii îmi repetă 
periodic că nu sunt suficient de evreu. 

Să vă dau un exemplu. La un moment dat, am fost de 
acord să ţin o prelegere într-o zi care, întâmplător, 
coincidea cu Anul Nou evreiesc. Nu ştiusem acest amănunt, 
dar chiar dacă l-aş fi cunoscut lucrurile nu s-ar fi schimbat 
cu nimic. Eu nu respect sărbătorile - nici Anul Nou 
evreiesc, nici Crăciunul, nici Ziua Independenţei*. Pentru 
mine, fiecare zi este una de lucru, iar sărbătorile au 
singurul merit că sunt lipsite de telefoane şi scrisori care să 
mă distragă. 

La puţin timp după aceea, am primit un telefon de la un 
evreu. Acesta citise în ziar că ţinusem o conferinţă în ziua 


sfântă şi m-a muştruluit destul de aspru. Mi-am păstrat 
cumpătul şi i-am explicat că nu respect sărbătorile şi, că, 
chiar dacă n-aş fi ţinut prelegerea, cu siguranţă nu m-aş fi 
dus la sinagogă. 

— Nu asta contează, a ripostat el. Dumneata trebuie să 
slujeşti drept model pentru tinerii evrei. În loc s-o faci, 
încerci pur şi simplu să ascunzi faptul că eşti evreu. 

Atunci mi-am ieşit din sărite. 

— Iartă-mă, domnule, dar eşti în avantaj faţă de mine. Îmi 
cunoşti numele, dar eu nu-l ştiu pe al dumitale. 

Fireşte, aruncasem o nadă la întâmplare, dar s-a prins. 
Nu-i voi folosi numele adevărat, ci un altul, construit pe 
acelaşi tipic. 

— Mă numesc Jefferson Scanlon. 

— Am înţeles. Ei bine, dacă aş fi încercat să ascund faptul 
că sunt evreu, primul lucru pe care l-aş fi făcut, dar primul, 
ar fi fost să-mi schimb numele din Isaac Asimov în Jefferson 
Scanlon. 

Mi-a trântit receptorul şi de atunci n-am mai auzit de el. 

Altădată, am primit o săpuneală similară - că nu sunt 
îndeajuns de evreu - din partea unui individ care avea două 
prenume, Leslie Aaron, dar care îl folosea doar pe Leslie. 

De ce mă sâcâie oamenii aceştia? Ei au prenume pure, de 
sfinţi, ca Charles, Jefferson şi Leslie, şi mă acuză pe mine 
că-mi ascund originea evreiască, deşi eu mi-am afişat 
numele Isaac pe toate scrierile şi mi-am discutat deschis 
originea, ori de câte ori a fost cazul. 

7. Antisemitismul. 

În felul acesta ajung la o discuţie mai generală despre 
antisemitism. 

Tata îmi povestea, cu destulă mândrie, că în cătunul lui n-a 
existat niciodată un pogrom şi că evreii se înțelegeau 
perfect cu ceilalţi. Ba chiar, mi-a mai spus el, unul din bunii 
săi prieteni, pe care-l ajuta la teme, nu era evreu. După 
Revoluţie, băiatul acela a devenit funcţionar local în cadrul 


Partidului Comunist şi 1-a ajutat pe tata să întocmească 
actele necesare emigrării. 

Acesta e un detaliu important. Adeseori, i-am auzit pe unii 
romantici exaltaţi presupunând că familia mea a fugit din 
Rusia pentru a scăpa de persecuții. Ei par să creadă că am 
făcut-o sărind de pe un sloi pe altul al Niprului, urmăriţi 
îndeaproape de câini de vânătoare şi de întreaga Armată 
Roşie. 

Nici vorbă de aşa ceva. N-am fost persecutați şi am plecat 
în chip cât se poate de legal, fără a îndura mai multe 
necazuri decât ar fi de aşteptat din partea oricărei 
birocraţii, inclusiv a celei americane. Dacă v-am dezamăgit, 
n-am ce face! 

În acelaşi timp, îmi este absolut imposibil să vă istorisesc 
poveşti de groază despre viaţa din Statele Unite. N-am avut 
de suferit niciodată la modul extrem al cuvântului pentru că 
eram evreu; n-am fost bătut şi nici nu mi s-a făcut vreun rău 
fizic. Am fost tachinat adesea, uneori în mod deschis, de 
către tineri neghiobi, dar mai frecvent în mod subtil de 
către cei educați. A fost un lucru pe care l-am acceptat ca o 
parte inevitabilă a Universului, pe care n-o puteam 
modifica. 

Ştiam, de asemenea, că, fiind evreu, zone întinse ale 
societăţii americane îmi erau închise, dar asta era valabil în 
orice societate creştină din lume de două mii de ani 
încoace, şi în consecinţă am acceptat-o tot ca pe un fapt 
inevitabil. 

Cu adevărat dificil de suportat a fost senzaţia de 
nesiguranţă şi chiar teroare născută din cauza celor ce se 
petreceau în lume. Mă refer la anii '30, când puterea lui 
Hitler* sporea, iar demenţa lui antisemită devenea tot mai 
ucigaşă. 

Nici un evreu american nu putea să nu-şi dea seama că 
evreii, mai întâi în Germania, apoi în Austria, erau 
permanent umiliţi, maltrataţi, întemnițați, torturați şi ucişi 
doar datorită originii lor. Era imposibil să nu observăm că 


partide naziste apăreau şi în alte state europene, având de 
asemenea antisemitismul ca doctrină centrală. Nici Franţa 
şi Anglia nu erau imune; în ambele ţări activau partide de 
tip nazist, ambele având antecedente în privinţa 
antisemitismului. 

Nu ne găseam în siguranţă nici chiar în Statele Unite. 
Curentul subteran de antisemitism existase aici 
dintotdeauna, la fel ca violențele ocazionale ale bandelor de 
cartier. Li se adăuga acum şi influenţa nazismului. Pe lângă 
faptul că exista German-American Bund* - care era o filială 
nazistă recunoscută - o serie de personalităţi, precum 
preotul catolic Charles Coughlin* şi aviatorul erou Charles 
Lindbergh*, îşi exprimau în mod deschis opiniile antisemite. 
Existau şi mişcări fasciste naţionale care se raliau 
stindardului antisemit. 

Cum puteau rezista evreii americani în aceste condiţii? De 
ce nu cedau psihic? Presupun că majoritatea practicau pur 
şi simplu „negarea”. Se străduiau din răsputeri să nu se 
gândească la realitate şi-şi continuau pe cât era posibil 
modul normal de viaţă. În mare măsură, asta am încercat şi 
eu să fac. Nu exista alternativă. (Evreii din Germania 
procedaseră la fel, până izbucnise furtuna.) 

În plus, eu aveam o atitudine mai pozitivă. Nutream 
destulă încredere faţă de Statele Unite ale Americii şi nu 
puteam să-mi închipui că cei care conduceau ţara aveau să 
urmeze vreodată exemplul german. 

În acelaşi timp, excesele lui Hitler, nu numai în privinţa 
rasismului, ci şi a amenințărilor naţionaliste, accentuarea 
evidentă a paranoiei sale trezeau dezgust şi mânie în 
segmente importante ale populaţiei americane. Chiar dacă 
Statele Unite rămâneau, în general, oarecum indiferente 
faţă de soarta evreilor europeni, oamenii erau tot mai 
porniţi împotriva lui Hitler. Cel puţin aşa simţeam eu şi asta 
mă liniştea. 

Am încercat, de asemenea, să evit a fi obsedat de 
antisemitism, pentru a nu-l considera drept principala 


problemă mondială. Mulţi evrei pe care îi cunoşteam 
împărțeau lumea în evrei şi antisemiţi - nimic altceva. 
Aceştia, precum şi alţii asemenea lor nu admiteau nici un fel 
de problemă, nicăieri şi nicicând, decât antisemitismul. 

M-a surprins însă că prejudecata era universală şi că toate 
grupurile ce nu erau dominante, ce nu ocupau o poziţie de 
vârf în societate, reprezentau potenţiale victime. În Europa 
anilor '30 erau asupriţi evreii, dar şi în Statele Unite exista 
un segment de populaţie supus discriminărilor. Aici, aşa 
cum putea vedea orice ins care nu închidea în mod 
deliberat ochii, rolul respectiv le revenea negrilor. 

Vreme de două secole, ei fuseseră sclavi. După ce sclavia 
fusese abolită în mod oficial, negrii continuaseră să aibă o 
poziţie de semi-sclavie în cea mai mare parte a societăţii 
americane. Erau lipsiţi de drepturile obişnuite, trataţi cu 
dispreţ, interzicându-li-se participarea la aşa-numitul vis 
american. 

Eu, însă, deşi eram evreu şi sărac pe deasupra, am primit 
totuşi o educaţie excelentă într-o universitate de vârf. Nu de 
puţine ori, m-am întrebat câţi negri ar fi avut aceeaşi şansă. 
Nu mi-a plăcut niciodată să acuz antisemitismul fără a 
acuza cruzimea generală a omului faţă de semenii săi. 

Din păcate, mulţi indivizi dau dovadă de obtuzitate - astfel, 
am cunoscut evrei care, deplângând amar antisemitismul, 
treceau fără să clipească la subiectul negrilor şi imediat 
începeau să semene cu nişte imitații ale lui Hitler. lar când 
le atrăgeam atenţia asupra acestui lucru şi obiectam 
energic, îmi atrăgeam mânia lor. Pur şi simplu, nu erau 
conştienţi de ceea ce făceau. 

Odată am ascultat o femeie vorbind cu patimă despre 
teribila indiferenţă a ne-evreilor, care nu făceau nimic 
pentru a-i salva pe evreii din Europa. 

— Nu poţi avea încredere în ne-evrei, a declarat ea. 

N-am intervenit o vreme, totuşi, într-un târziu, am 
întrebat-o brusc: 


— Dumneata ce faci pentru a-i ajuta pe negri în lupta lor 
pentru obţinerea drepturilor civile? 

— Uite ce-i, mi-a replicat ea, am şi aşa destule necazuri! 

— La fel au şi ne-evreii, am adăugat eu. Femeia m-a privit 
inexpresiv. Nu pricepuse aluzia. 

Ce s-ar putea face în această direcţie? Întreaga lume pare 
să trăiască sub stindardul: „Libertatea este minunată... Dar 
numai pentru mine.” 

Odată mi-am pierdut cumpătul, în nişte circumstanţe 
aparte, în mai 1977. Mă aflam pe acelaşi podium cu alţi 
invitaţi - printre care Elie Wiesel* - care supravieţuiseră 
Holocaustului (exterminarea a şase milioane de evrei 
europeni) şi care acum nu mai vorbesc despre nimic 
altceva. Wiesel m-a enervat atunci când a declarat că el nu 
se încredea în savanţi şi ingineri, deoarece unii ca ei 
fuseseră implicaţi în desfăşurarea Holocaustului. 

Stupidă generalizare! Era exact genul de declaraţie pe 
care o fac antisemiţii: „Eu nu am încredere în evrei, fiindcă 
ei l-au răstignit pe Mântuitor.” 

Am tăcut o vreme, reflectând la cele auzite, dar în cele din 
urmă n-am mai putut rezista şi am spus: 

— Domnule Wiesel, este o greşeală să credeţi că, dacă un 
grup a suferit nişte asupriri teribile, aceasta constituie o 
dovadă a inocenţei şi neprihănirii membrilor grupului. 
Desigur, e posibil ca ei să fi fost inocenți şi neprihăniţi, dar 
procesul asupririi nu constituie o dovadă. Asuprirea 
dovedeşte doar faptul că grupul respectiv era slab. Dacă ar 
fi fost puternic, atunci, din câte ştim, putea fi chiar el 
asupritorul. 

În faţa acestor remarci, Wiesel, extrem de aţâţat, a 
replicat: 

— Daţi-mi un exemplu de evrei care au asuprit pe cineva 
vreodată. Bineînţeles că n-am ezitat nici o clipă. 

— În regatul maccabeu, i-am spus, în secolul al doilea 
înainte de Hristos, loan Hircan de ludeea a cucerit Edomul 
şi le-a oferit edomiţilor posibilitatea de a alege între 


convertirea la iudaism şi moarte. Edomiţii, fiind cu capul pe 
umeri, s-au convertit, dar după aceea au suferit 
discriminări fiindcă, deşi evrei, erau în acelaşi timp şi 
edomiţi. 

Iar, Wiesel, încă şi mai aţâţat, a replicat: 

— Aceea a fost singura dată! 

— A fost şi singura dată când evreii au avut puterea, am 
observat eu. Un procentaj de sută la sută nu-i rău deloc. 

Aici disputa s-a încheiat, dar trebuie să menţionez că toţi 
cei care asistau la dispută erau cu sufletul şi inima alături 
de Wiesel. 

Poate că ar fi trebuit să continuu. Poate că ar fi trebuit să 
mă refer la tratamentul primit de canaaniţi de la israeliți 
sub David şi Solomon. Şi dacă aş fi putut prevedea viitorul, 
aş fi menţionat ce se întâmplă astăzi în Israel. Evreii 
americani ar putea aprecia mai clar situaţia dacă şi-ar 
imagina o inversare a rolurilor - palestinienii fiind cei care 
ar conduce ţara şi evreii cei care ar azvârli disperaţi cu 
pietre. 

Cândva, am purtat o discuţie similară cu Avram Davidson“, 
un strălucit autor de science-fiction, care este (desigur) 
evreu şi era, cel puţin pe atunci, ortodox la modul ostentativ 
al cuvântului. Eu scrisesem un articol despre Cartea Rut*, 
considerând-o un apel la toleranţă ce combătea cruzimea 
scribului Ezra, care îi silise pe evrei să se despartă de soțiile 
lor de alt neam. Rut era moabită, un popor urât de evrei, şi 
totuşi a fost descrisă ca o femeie model -din ea s-a tras 
David. 

Pe Avram Davidson 1-a nemulţumit aluzia mea potrivit 
căreia evreii erau intoleranţi şi mi-a adresat o scrisoare în 
care a fost de-a dreptul sarcastic. Şi el întreba când 
asupriseră evreii pe cineva. 

În răspunsul meu, am scris: „Avram, amândoi suntem evrei 
ce trăim într-o ţară populată în proporţie de nouăzeci şi 
cinci la sută cu ne-evrei şi ne descurcăm foarte bine. Mă 
întreb cum ne-am fi descurcat dacă am fi fost ne-evrei şi am 


fi trăit într-o ţară populată în proporţie de nouăzeci şi cinci 
la sută cu evrei ortodocşi.” 

Nu mi-a răspuns niciodată. 

În clipa de faţă, Israelul este confruntat cu un aflux de 
evrei proveniţi din fosta Uniune Sovietică. Aceştia fug, 
fiindcă se aşteaptă la persecuții religioase. Cu toate 
acestea, în clipa când tălpile lor ating solul Israelului, ei 
devin naţionalişti extremişti, lipsiţi de orice milă faţă de 
palestinieni. Din asupriţi ajung asupritori cât ai clipi din 
ochi. 

Evreii nu constituie un caz aparte în această privinţă. Eu 
dau dovadă de o anumită sensibilitate faţă de situaţia 
respectivă fiindcă sunt evreu, dar fenomenul este general. 
Atunci când Roma păgână i-a persecutat pe primii creştini, 
aceştia au pledat pentru toleranţă. Se poate vorbi însă de 
toleranţă după instaurarea creştinismului? Nici vorbă! 
Persecuţiile au pornit imediat în direcţia opusă. 

Bulgarii au dorit eliberarea de un regim asupritor şi s-au 
folosit de libertatea dobândită atacându-i pe etnicii turci din 
rândurile lor. Azerii din Azerbaidjan au dorit libertatea faţă 
de controlul centralizat al Uniunii Sovietice, dar se pare că 
au vrut s-o utilizeze pentru a-i ucide pe armenii 
conlocuitori. 

Biblia afirmă că aceia care au cunoscut asuprirea nu ar 
trebui, la rândul lor, să asuprească: „Să nu chinuieşti pe 
străin şi să nu-l asupreşti, căci şi voi aţi fost străini în ţara 
Egiptului” (Exodul 22:21). Dar oare respectă cineva textul? 
Când încerc să-l fac cunoscut, pur şi simplu sunt privit cu 
neîncredere şi reuşesc să-mi atrag o groază de antipatii. 

8. Biblioteca. 

Pe măsură ce capacitatea mea de a citi s-a îmbunătăţit, a 
apărut o problemă serioasă: nu aveam nimic de citit. Am 
terminat manualele de şcoală în prima săptămână, 
căpătând astfel educaţia necesară pentru primul trimestru. 
Învățătorul n-a venit cu multe noutăţi pentru mine. 


Când aveam şase ani, tata cumpărase o prăvălie în care se 
găseau o groază de reviste, dar mie îmi era interzis să ating 
vreuna. Tata le considera nişte gunoaie. Când i-am spus că 
alţi copii le citeau, mi-a replicat: „Atunci o să aibă gunoi în 
loc de creier şi părinţilor lor nu le pasă. Mie îmi pasă.” 

lar eu m-am supus. 

Ce puteam să fac? Tata mi-a obţinut o legitimaţie de cititor 
şi, periodic, mama mă ducea la bibliotecă. Prima dată când 
mi s-a permis să plec singur undeva a fost la bibliotecă, 
după ce mama a obosit să mă însoţească. 

Şi în acest caz, din nou, am avut parte de noroc. 

Dacă tata ar fi avut timp sau dacă ar fi fost un exponent al 
culturii americane, cu siguranţă că m-ar fi călăuzit cu mai 
multă atenţie şi nu s-ar fi rezumat doar la interdicţia de a 
mă apropia de maculatura pe care o vindea în magazin. M- 
ar fi putut îndruma spre ceea ce el ar fi considerat ca fiind 
literatură de calitate şi, fără s-o dorească, mi-ar fi îngustat 
orizonturile intelectuale. 

N-a putut însă s-o facă, oferindu-mi posibilitatea de a 
acţiona pe cont propriu. Tata a presupus că toate cărţile 
dintr-o bibliotecă publică erau corespunzătoare, de aceea 
n-a încercat să controleze volumele pe care le luam. Iar eu, 
lipsit de o călăuză, am încercat din toate. 

Absolut din întâmplare, am găsit nişte cărţi despre 
miturile greceşti. Pronunţam greşit denumirile şi multe din 
ele rămâneau nişte mistere pentru mine, dar m-au fascinat. 
Interesant este că, peste nişte ani, am recitit de câteva ori 
Iliada, luând-o din bibliotecă ori de câte ori se ivea prilejul 
şi revenind la primul vers imediat ce-l terminam pe ultimul. 
Volumul pe care l-am citit prima dată fusese o traducere de 
William Cullen Bryant*, dar (privind retrospectiv) cred că 
era una slabă. Cu toate acestea, ştiam Iliada pe dinafară. Mi 
se putea citi un vers la întâmplare şi spuneam imediat unde 
anume trebuia căutat. Am citit şi Odiseea, dar cu mai puţină 
încântare, fiindcă nu era la fel de sângeroasă. 


lată un lucru care mă nedumereşte. Nu-mi amintesc ce 
vârstă aveam când am citit prima dată o carte despre 
mitologia greacă, dar trebuie să fi fost destul de mic. Oare 
fusesem sau nu în stare să-mi dau seama că ele erau 
născociri, nu adevăruri? Aceeaşi întrebare se poate pune şi 
despre basme (citisem toate cărţile de poveşti din 
bibliotecă). De unde ştim că ele nu sunt decât „basme”? 

Bănuiesc că, în familiile obişnuite părinţii le citesc copiilor 
cărţi adecvate vârstei lor şi cumva micuţii înţeleg că, de 
fapt, iepuraşii nu vorbesc. Nu ştiu... În mod bizar, nu-mi 
amintesc cum au decurs lucrurile cu copiii mei. Nu le-am 
citit prea mult (fiind atât de absorbit de propriile-mi 
gânduri) şi nu-mi amintesc să fi declarat: „Asta-i doar o 
născocire.” 

Bineînţeles, unii copii sunt înspăimântați de vrăjitoare, 
monştri şi tigri care li se ascund sub paturi, ca şi de alte 
lucruri îngrozitoare despre care citesc, aşa încât probabil 
că ei le acceptă ca fiind adevărate (şi, dacă sunt mai naivi, 
le acceptă şi mai târziu în viaţa adultă). Pe mine nu m-au 
speriat niciodată astfel de lucruri, deci trebuie să fi ştiut din 
capul locului că poveştile erau simple ficțiuni... Dar habar n- 
am cum anume reuşisem să aflu. 

Este posibil să fi întrebat pe cineva asupra subiectului cu 
pricina, dar pe cine? Iata era prea ocupat cu prăvălia ca să 
fie deranjat, iar mama (în afară de faptul că ştia să citească, 
să scrie şi să facă operaţii aritmetice simple) nu avea nici un 
fel de educaţie. Încercam senzaţia neplăcută că nu trebuia 
să-i sâcâi cu întrebări. În tot cazul, e sigur că nu i-am 
întrebat pe cei de aceeaşi vârstă cu mine. Nu m-aş fi gândit 
niciodată să-i consult în probleme intelectuale. Rezultatul a 
fost că am rămas pe cont propriu şi am căzut în picioare - 
atâta doar că nu-mi amintesc cum s-au petrecut lucrurile. 

Mai exact, în ciuda excelentei mele memorii, există 
nenumărate lucruri de cea mai mare importanţă pentru 
mine pe care nu mi le reamintesc şi cărora, oricât mi-aş 
răscoli copilăria, nu le pot da de urmă. 


De exemplu, când eram destul de tânăr, am avut un volum 
conţinând operele complete ale lui William Shakespeare*. 
Nu-l împrumutasem de la bibliotecă, fiindcă ţin minte că L- 
am păstrat timp îndelungat. Poate că mi-l dăduse cineva. 

Îmi amintesc extrem de clar cum mă străduiam să avansez 
prin Furtuna, care era prima piesă din carte, deşi fusese 
ultima scrisă de Shakespeare (şi unica în care a conceput 
singur intriga). 

Mai ţin minte că mi-au plăcut Comedia erorilor şi Mult 
zgomot pentru nimic. Ba chiar parcă-mi aduc aminte că m- 
au distrat scenele cu Falstaff din Henry W, Partea întâi. Pe 
scurt, mă amuzau pasajele comice, cum era şi firesc. De 
asemenea, îmi amintesc că nu m-am dat în vânt după 
Romeo şi Julieta fiindcă era prea lacrimogenă. 

Şi acum, urmează chestia care mă înnebuneşte. Am 
încercat sau nu să citesc Hamlet sau Regele Lear? Nu-mi 
pot aminti sub nici o formă. Mai mult decât atât, nu ţin 
minte când am citit Hamlet pentru întâia oară. În mod sigur, 
trebuie să fi existat un moment când am citit piesa, sau cel 
puţin când am încercat prima dată s-o citesc. Este imposibil 
să nu fi avut vreo reacţie. Dar în mintea mea nu există nimic 
în această privinţă. Doar o pată albă... 

Când stai să te gândeşti, apar o mulţime de alte întrebări. 
Când am aflat prima dată că Pământul se mişcă în jurul 
Soarelui? Când am aflat prima dată despre dinozauri? 
Probabil că am citit toate astea în cărţile de popularizare 
ştiinţifică pe care le împrumutam de la bibliotecă, dar de ce 
nu-mi amintesc clipa în care am spus: „Măiculiţă, tot 
Pământul goneşte în jurul Soarelui. Ce chestie!”? 

Mai ţineţi minte când aţi aflat prima dată asemenea 
amănunte? Sunt oare un idiot fiindcă nu-mi amintesc? 

Pe de altă parte, este oare posibil ca, în copilărie, odată ce 
admiţi ceva în mod ferm, să-ţi ştergi din minte starea 
anterioară de „neştiinţă” sau „ştiinţă incorectă”? Oare 
funcţia de memorizare a creierului anulează pur şi simplu 
cunoştinţele anterioare? Ar fi ceva cu adevărat util, 


deoarece nu cred că este sănătos să-ţi păstrezi credinţa din 
copilărie că iepurii vorbesc, chiar dacă ai descoperit 
contrariul. Voi fi de acord cu asta, decizând că nu sunt un 
idiot. 

Aşadar, presupun că am citit şi am apreciat Hamlet atât de 
mult, încât funcţia de memorizare a creierului meu s-a 
complăcut în credinţa mai simplă că am cunoscut piesa de 
când m-am născut. Mai presupun că am învăţat din cărţi 
unele lucruri pe care le-am adoptat de asemenea 
retrospectiv. 

Un lucru duce la altul, chiar şi în cazul accidentelor. Odată, 
când eram bolnav şi nu m-am putut duce la bibliotecă, am 
convins-o pe biata mea mamă să se ducă în locul meu, 
promiţându-i că voi citi orice carte mi-ar aduce. Ea a venit 
cu biografia romanţată a lui Thomas Edison*. Am fost 
extrem de dezamăgit, însă făcusem o promisiune, aşa că am 
citit-o şi momentul acela poate să fi reprezentat primul meu 
contact cu lumea ştiinţei şi tehnologiei. 

Apoi, pe măsură ce am crescut, ficţiunea m-a condus spre 
non-ficțiune. A fost imposibil să citesc Cei trei muşchetari 
de Alexandre Dumas* fără să fiu interesat de istoria 
Franţei. 

Primii paşi în istoria greacă (deci nu în mitologie) au fost 
cauzaţi, presupun, de Zeii geloşi de Gertrude Atherton* 
(probabil crezusem că era mitologie). M-am pomenit citind 
despre Atena şi Sparta şi mai ales despre Alcibiade*. 
Imaginea pe care o am despre Alcibiade descris de 
Atherton nu m-a părăsit niciodată. 

După aceea, Gloria purpurei de William Stearns Davis* m- 
a introdus în lumea Imperiului Bizantin şi mi 1-a făcut 
cunoscut pe Leon III (Isaurianul)*, ca să nu mai pomenesc 
de focul grecesc. Alta dintre cărţile lui Davis, al cărei titlu 
nu mi-l pot aminti acum, mi-a prezentat războaiele persane 
şi pe Aristide*. 

Aşa am ajuns la istoria propriu-zisă. Am citit cartea lui 
Hendrik van Loon*, apoi am decis că aveam nevoie de 


lucruri mai avansate. În consecinţă, îmi amintesc că am citit 
o istorie a lumii scrisă de un istoric francez din secolul XIX, 
pe nume Victor Duruy*. Pe aceasta am lecturat-o de câteva 
ori. 

Astfel de cărţi făceau parte din categoria lecturilor 
diverse, despre care nici măcar nu pot spune cât de vaste 
erau şi cât de prosteşti trebuie să fi părut în ochii altora. La 
una din bibliotecile pe care le frecventam (mă duceam la 
toate din vecinătate) am descoperit exemplare legate din St 
Nicholas, o revistă pentru copii care avusese mare succes în 
veacul trecut. Am împumutat toate volumele, pe rând - erau 
imense şi legate în piele, fiecare cuprinzând cele 
douăsprezece numere dintr-un an, tipărite microscopic - şi 
am citit cât am putut de mult. 

În ele am întâlnit serializarea unei poveşti intitulată Davyşi 
spiriduţul, care mi s-a părut o simplă imitație după Alice în 
Ţara Minunilor*, dar nu la fel de bună. (lată, din nou! Când 
am citit prima dată Alice? Nu-mi amintesc, totuşi sunt 
absolut sigur că de la început mi-a plăcut la nebunie.) 

În fiecare număr existau şi nişte poezioare comice despre 
o bandă de spiriduşi nevinovaţi care treceau prin tot soiul 
de peripeții. Ilustraţiile, mai cu seamă, erau încântătoare, 
mai ales pentru că un spiriduş era îmbrăcat ca un englez 
sadea (joben, frac şi monoclu) şi avea mai multe necazuri 
decât toţi ceilalţi laolaltă. 

Desigur, nu citeam chiar totul, însă destul de mult. 

După ce am mai crescut, l-am descoperit pe Charles 
Dickens* (după propria-mi numărătoare, am citit 
Documentele clubului Pickwick de douăzeci şi şase de ori, 
iar Nicholas Nickleby de vreo zece ori). Am izbutit chiar să 
parcurg romane precum cele ale lui Eugene Sue*, Evreul 
rătăcitor (atras de cuvântul „evreu”) şi Misterele Parisului 
(atras de „mistere”). Eram pur şi simplu fascinat. Nu mă 
puteam opri din citit, însă eram îngrozit de la început şi 
până la sfârşit de felul în care Sue îi zugrăvea pe săraci şi 
pe criminali. Chiar şi acum mă înfior când îmi amintesc. 


Dickens înfăţişa sărăcia şi mizeria folosindu-se permanent 
de umor, ceea ce le făcea mai tolerabile. Sue lovea de-a 
dreptul cu barosul. 

De asemenea, am citit şi o carte uitată pe bună dreptate, 
Zece mii pe an de Samuel Warren, care avea un excelent 
personaj negativ, pe nume Gammon Unsurosul. Cred că 
atunci mi-am dat seama pentru prima dată că un personaj 
negativ, iar nu un „erou pozitiv”, poate fi adevăratul 
protagonist al unui roman. 

Cred că singurele cărţi pe care nu le-am citit pe vremea 
aceea au fost din literatura secolului XX. (Acest lucru nu 
este valabil şi pentru non-ficţiunea secolului XX, din care 
am citit masiv.) Nu ştiu de ce nu am abordat literatura 
modernă. Poate că mă atrăgeau cărţile prăfuite. Poate că 
bibliotecile pe care le frecventam nu erau înzestrate cu 
literatură modernă. 

Predilecţia aceea din copilărie mi-a rămas intactă. Chiar şi 
acum, citesc rareori literatură contemporană (cu excepţia 
romanelor polițiste). 

Tot acest amalgam de lecturi, rezultat al unei lipse de 
călăuzire, şi-a imprimat clar pecetea asupra mea. M-am 
pomenit interesat de douăzeci de domenii diferite, şi toate 
acele pasiuni s-au menţinut. Am scris cărţi despre 
mitologie, despre Biblie, despre Shakespeare, istorie, 
ştiinţă şi aşa mai departe. Chiar şi absenţa lecturilor de 
literatură contemporană se face simțită - astfel, sunt 
perfect conştient că stilul meu deţine un specific oarecum 
desuet. Mie îmi place însă şi există destui cititori cărora se 
pare că le place într-atât de mult, încât nu m-au lăsat să 
rămân sărac lipit pământului. 

Bazele educaţiei le-am primit în şcoală, dar ele n-au 
însemnat totul. Adevărata mea educaţie, suprastructura, 
detaliile, adevărata arhitectură le-am dobândit din 
bibliotecile publice. Pentru un copil sărac, a cărui familie 
nu-şi putea permite să cumpere cărţi, biblioteca reprezenta 
uşa deschisă spre o lume minunată, plină de realizări; de 


aceea, niciodată nu voi putea fi îndeajuns de recunoscător 
faptului că am avut înţelepciunea să dau buzna pe uşa 
aceea şi să profit din plin. 

Acum, când aud tot mai frecvent despre reducerea 
permanentă a fondurilor alocate bibliotecilor, mă pot gândi 
doar că uşa aceea se închide şi că societatea americană a 
mai descoperit o modalitate de autodistrugere. 

9. Şoarece de bibliotecă. 

Toate evenimentele păreau a unelti în direcţia împingerii 
mele spre un gen anormal de viaţă pentru un copil; 
„anormal!” în comparaţie, desigur, cu modul obişnuit de 
viaţă al copiilor obişnuiţi care mă înconjurau. Pentru mine 
însă nu era anormal, ci minunat. Stăteam singur cu cărţile 
mele şi-mi părea rău pentru ceilalţi copii. 

Să nu credeţi însă că eram complet izolat. N-am fost un 
mizantrop sau un „singuratic” teribil de timid. Dimpotrivă 
(aşa declară alţii), sunt extrem de extrovertit. Vorbesc tare, 
sunt zgomotos, pălăvrăgesc şi râd mult. (Folosesc timpul 
prezent, fiindcă se pare că nu mi-am pierdut aceste 
însuşiri.) Asta însemna că puteam discuta cu colegii de 
şcoală şi cu puştii din cartier, ba chiar, ocazional, mă şi 
jucam cu ei. Spun ocazional din mai multe motive. 

1. Odată ce am fost pus să muncesc în prăvălia familiei, 
timpul meu liber s-a redus aproape la zero. Nu exista vreme 
pentru joacă. 

2. Chiar dacă, în anumite împrejurări, m-aş fi putut juca, 
refuzam să particip la jocurile ce implicau violenţa, fie ea şi 
simulată. Eram mic de statură, eram slăbuţ şi dacă s-ar fi 
ajuns la îmbrânceli, eu urma să fiu cel îmbrâncit. 

3. Multe jocuri, fie ele cu piese, bile, capace sau alte 
obiecte, se jucau „pe luate”. Câştigătorul lua obiectele 
învinsului. Foarte repede mi-am dat seama că nu eram făcut 
să particip la asemenea partide. Dacă-mi pierdeam 
preţioasele bunuri, nu aveam nici o şansă să le înlocuiesc. 
Tata nu avea posibilitatea să-mi ofere cantităţi infinite din 
aceste flecuşteţe - era un amănunt pe care nu trebuia să-l 


pierd din vedere. Eu jucam doar „pentru distracţie” - adică 
perferam jocurile în care gloria victoriei reprezenta 
singurul obiectiv. Pentru majoritatea copiilor, jucatul de 
dragul distracţiei nu era deloc amuzant, şi de aceea nu 
aveam multe ocazii să mă joc aşa cum doream. 

Rememorând toate astea, pare destul de meschin din 
parte-mi că nu am vrut să risc nişte bunuri banale, mizând 
pe abilitatea mea de jucător. Totuşi refuzul a avut avantajele 
sale: m-a oprit toată viaţa de la a ceda în faţa tentaţiilor 
jocurilor de noroc. O singură dată, o singură dată, m-am 
prăbuşit din starea aceea de puritate. Pe la douăzeci de ani, 
n-am rezistat ispitei de a mă alătura „băieţilor” şi am 
participat la un joc de pocher, la care fusesem asigurat că 
mizele aveau să fie modeste. 

Ulterior, încercat de remuşcări, i-am mărturisit tatei că 
jucasem pocher pe bani. 

— Şi cum te-ai descurcat? M-a întrebat calm tata. 

— Am pierdut cincisprezece cenți. 

— Slavă Domnului, a exclamat el. Gândeşte-te ce s-ar fi 
întâmplat dacă ai fi câştigat cincisprezece cenți. 

Bătrânul meu era perfect conştient de patima pe care o 
declanşa un asemenea viciu. 

Această atitudine de respingere a jocurilor de noroc 
merge chiar mai departe. Nu se referă doar la faptul că nu 
joc pocher sau nu pariez la curse de cai. În fiecare etapă a 
vieţii, am încercat să-mi estimez şansele de reuşită. Dacă, în 
opinia mea, şansele de succes erau mult mai mici decât cele 
de pierdere, nu riscam. O astfel de atitudine dă rezultate 
dacă eşti capabil să faci aprecieri corecte, şi se pare că eu 
am fost. Cel puţin, lucrurile pe care le-am încercat au ieşit 
aproape întotdeauna bine, chiar şi atunci când altora li se 
păreau riscante. Dacă mie nu mi se păreau riscante, mă 
angajam cu toate puterile în rezolvarea lor şi aproape 
întotdeauna aveam succes. 

În felul acesta, am scris cărţi despre care nimeni - cu 
excepţia, poate, a unui idiot - nu ar fi crezut că se pot vinde, 


şi totuşi ele au fost primite cu entuziasm. Pe de altă parte, 
am estimat întotdeauna că orice legătură cu Hollywood-ul, 
indiferent cât de profitabilă ar părea pe moment, se va 
termina în mod dezastruos - de aceea am evitat mereu să 
stabilesc relaţii cu cei de acolo. N-am regretat niciodată 
această decizie. 

După cum aţi înţeles, nu am făcut parte din gaşca din 
cartier; mai mult chiar, pe măsură ce am crescut, m-am 
îndepărtat şi mai mult de ea. Extravertit sau nu, palavragiu 
vesel sau nu, eram, în esenţă, un marginalizat, ceea ce mi- 
ar fi putut cu uşurinţă frânge inima, otrăvindu-mi tot restul 
vieţii. (Unii dintre prietenii mei au avut o existenţă mai mult 
sau mai puţin nefericită, din cauză că în tinereţe fuseseră 
marginalizaţi.) 

Pe mine, însă, amănuntul respectiv pur şi simplu nu mă 
deranja. Nu-mi amintesc să fi bocit pentru că rămâneam pe 
dinafară. Nu-mi amintesc să-i fi privit cu nostalgie pe ceilalţi 
copii alergând şi dorindu-mi să mă pot alătura lor. 
Dimpotrivă, apreciam posibilitatea drept una neplăcută. 

Eu eram mult mai fericit, deoarece aveam cărţile. 
Preferam oricând să citesc. 

Nu uit după-amiezile fierbinţi de vară când vânzările 
lâncezeau şi tata, cu sau fără mama, se putea descurca şi 
fără mine în prăvălie. Stăteam afară, în faţa magazinului 
(gata oricând să dau o mână de ajutor la nevoie), cu scaunul 
lăsat pe spate, până atingea zidul cu speteaza, şi citeam. 

Îmi amintesc că după ce s-a născut fratele meu, Stanley, şi 
am căpătat sarcina de a avea grijă de el, dădeam ocol 
cartierului de douăzeci-treizeci de ori, în vreme ce citeam, 
ţinând o carte rezemată de mânerul căruciorului. 

Ţin minte cum mă întorceam de la bibliotecă cu trei cărţi, 
având câte una sub fiecare braţ şi citind din a treia. (Vecinii 
îi povesteau asta mamei şi subliniau că aveam „un 
comportament ciudat”, iar mama mă certa, fiindcă atât ea, 
cât şi tata detestau să-i nemulţumească pe clienţi. Puteţi fi 
siguri că mie puţin îmi păsa.) 


Cu alte cuvinte, eram un clasic „şoarece de bibliotecă”. 
Pentru cei care n-au pasiunea cărţilor, ar putea părea 
ciudat ca un individ să citească întruna, lăsând viaţa cu 
toate farmecele ei să trecă neobservată pe lângă el, irosind 
zilele lipsite de griji ale tinereţii, necunoscând jocul minunat 
al muşchilor şi tendoanelor. Probabil că asta degajă o 
impresie de tristeţe, ba chiar de tragedie, şi ridică 
întrebarea ce anume l-ar sili pe un tânăr să procedeze 
astfel. 

Viaţa însă este minunată atunci când eşti fericit; zilele sunt 
lipsite de griji când sunt fericite, iar jocul gândului şi al 
imaginaţiei îl depăşeşte cu mult pe cel al muşchilor şi 
tendoanelor. Permiteţi-mi să vă spun, dacă n-o cunoaşteţi 
din proprie experienţă, că cititul unei cărţi bune, afundarea 
în cuvinte şi idei, reprezintă pentru unii oameni (de pildă, 
pentru mine) o fericire de o incredibilă intensitate. 

Dacă vreau să-mi amintesc de pace, seninătate şi plăcere, 
mă gândesc la mine însumi aşa cum eram în acele toropite 
după-amiezi de vară, cu spătarul scaunului proptit de 
perete, cu cartea în poală, întorcând paginile. Poate că în 
viaţa mea au existat, la răstimpuri, note mai acute de extaz, 
momente copleşitoare de triumf şi satisfacţie, dar în 
privinţa fericirii senine şi liniştite, nu există alte clipe cu 
care să le pot compara. 

10. Scoală. 

Mi-a plăcut la şcoală. Nimic din lecţiile de acolo, cel puţin 
în cursul primar şi în gimnaziu, nu mi s-a părut dificil. Totul 
era simplu, iar eu sclipeam... Şi-mi plăcea să fiu sclipitor. 

Bineînţeles, aveam şi probleme. Întotdeauna există 
probleme. Lăsând la o parte faptul că nu eram prea iubit de 
colegi, pot spune că nici majoritatea profesorilor nu se 
dădeau în vânt după mine. Cu toate că, în mod inevitabil, 
eram cel mai inteligent elev din clasă (şi cel mai mic ca 
vârstă), făceam parte şi dintre cei mai obraznici. Când afirm 
asta, trebuie să înţelegeţi că acum şaizeci de ani criteriile 


după care se stabilea „obrăznicia” se deosebeau total de 
cele din prezent. 

În societatea de astăzi, elevii se droghează, vin cu arme la 
şcoală, bat şi uneori violează profesorii. 

Un asemenea comportament nici măcar nu se putea 
imagina în şcolile de pe timpul meu. Eu, de pildă, eram 
obraznic fiindcă vorbeam în timpul orelor. În permanenţă 
aveam multe de spus despre ceea ce se întâmpla şi era 
absolut imposibil să mă abţin să nu comentez în şoaptă cu 
colegul de bancă. 

Şi indiferent cine ar fi fost acesta, în majoritatea cazurilor 
pufnea în râs, atrăgând astfel atenţia profesorului. Întrucât 
cei care chicoteau stăteau totdeauna cu mine în bancă, 
deducţia era imediată. 

De ce procedam aşa? De ce nu mă învăţam minte? Nu ştiu. 
Poate că era o reacţie instinctivă. În tot cazul, am practicat 
aceste procedee toată viaţa, deşi treptat tot mai rar. Uneori, 
chiar şi acum, mă gândesc la câte ceva amuzant, dar foarte 
nepotrivit, şi-l rostesc înainte de a reuşi să mă abţin. 

De pildă, în timpul unei pauze la o operetă de Gilbert şi 
Sullivan (una din pasiunile mele), o femeie s-a apropiat de 
mine şi mi-a solicitat un autograf. M-am conformat 
(niciodată n-am refuzat să acord autografe), iar ea a spus: 

— Sunteţi a doua persoană căreia i-am cerut un autograf 
în viaţa mea. 

— Cine a fost cealaltă? Am întrebat într-o doară. 

— Laurence Olivier*. 

Atunci, cu disperare, m-am auzit comentând: 

— Cât de onorat s-ar simţi Olivier dacă ar şti. 

Bineînţeles, intenţionasem să fac o glumă - umorul prin 
inversiune - dar femeia s-a îndepărtat imediat şi sunt sigur 
că le-a spus tuturor cunoscuţilor că eram un monstru de 
vanitate şi aroganță. 

Nu mă limitez însă doar la vorbe, ci trec şi la fapte. Cu 
aceeaşi ocazie, o femeie mai vârstnică mi-a spus (înţelegeţi, 
deja eram şi eu un tip în vârstă): 


— Am fost colegi în cursul primar. 

— Chiar aşa? Am întrebat-o, neavând desigur nici o 
amintire în această direcţie. 

— La PS 202. 

Am devenit mai interesat. Într-adevăr, urmasem şcoala PS 
202 între 1928 şi 1930. 

— Motivul pentru care te ţin minte, a urmat ea, este că, 
odată, profesoara a spus ceva - am uitat exact ce anume - 
iar tu i-ai zis că a greşit. Ea a insistat că avea dreptate, iar 
în recreaţie ai fugit acasă, te-ai întors cu o carte mare şi i-ai 
dovedit că greşea. Asta îţi aminteşti? 

— Nu, am recunoscut, dar într-adevăr acela era Isaac 
Asimov. Nu cunosc să fi existat alt elev care să se fi chinuit 
într-atât pentru a umili un profesor şi să se facă detestat de 
acesta doar pentru a dovedi că avusese dreptate într-o 
problemă neînsemnată. 

Aşa este, m-am ciondănit cu profesorii pe tot parcursul 
studiilor, chiar şi în timpul doctoratului. În plus, am avut 
dispute cu toţi cei care se aflau deasupra mea în vreo 
ierarhie. Nu mi-am găsit cu adevărat liniştea până ce nu am 
ajuns singurul meu stăpân. Niciodată nu am avut stofă de 
slujbaş. 

În această privinţă, am serioase bănuieli că m-aş fi născut 
să fiu patron. Cel puţin n-am încercat nicicând dorinţa de a 
avea o secretară ori un asistent. Instinctul mă avertizează 
că ar apărea cu siguranţă interacțiuni care mi-ar încetini 
ritmul de lucru. Prefer să fiu o întreprindere cu un singur 
angajat, ceea ce, în cele din urmă, am devenit şi am rămas. 

Uneori sunt întrebat dacă a existat vreun profesor în 
şcoală care să fi constituit un model pentru mine şi dacă 
doresc să ofer detalii în acest sens. Practic, nu-mi amintesc 
absolut nimic despre nici un profesor, nu fiindcă ei ar fi fost 
atât de neînsemnaţi, ci pentru că eu sunt extrem de 
preocupat de mine. Au existat, totuşi, trei pe care nu-i pot 
uita. 


Mai întâi, a fost o învăţătoare pe care am avut-o pentru o 
lună în clasa întâi. Aceasta era masivă, caldă şi iubitoare (şi 
negresă - singurul profesor de culoare pe care l-am avut). 
Ea a cerut să fiu promovat şi, când a trebuit să părăsesc 
clasa, am izbucnit în plâns şi am spus că o doream pe ea, 
dar m-a bătut uşor pe spate şi mi-a zis că trebuia să plec. A 
doua zi, când am încercat să mă furişez înapoi în aceeaşi 
clasă, m-a luat de mână şi m-a dus printre noii colegi. 

Apoi, nu pot uita o anumită domnişoară Martin, pe durata 
clasei a cincea, care (spre deosebire de majoritatea 
profesorilor) mă plăcea în ciuda obrăzniciilor şi era bună cu 
mine. Ce lucru minunat a însemnat acesta! 

În sfârşit, trebuie să amintesc de domnişoara Growney, pe 
care am avut-o profesoară în clasa a şasea şi care avea 
reputaţia de „milităroasă”, terorizându-i pe elevi. Ţipa la ei 
şi-i muştruluia - ocazional a făcut-o şi cu mine. Eu, însă, 
Eram obişnuit cu certurile şi le înduram fără să clipesc din 
ochi. Cred că şi ea m-a plăcut, tocmai pentru că dădeam 
semne clare că nu mă temeam de ea. (Descoperisem destul 
de rapid că „puştiul cel mai isteţ din clasă” putea scăpa 
uneori nepedepsit.) 

11. Adolescenta. 

Bănuiesc că fiecare copil doreşte să crească şi să se 
maturizeze, pentru a câştiga toate drepturile şi privilegiile 
unui adult. Este firesc ca un copil să fie conştient de viaţa 
oarecum limitată pe care o duce, câtă vreme părinţii îi spun 
permanent ce să facă şi ce să nu facă, fiind lipsit de 
posibilitatea de a lua propriile decizii, şi aşa mai departe. 
Prin urmare, el vede maturitatea ca vârsta unei incredibile 
libertăţi. (Ulterior, va înţelege probabil că aceasta nu 
reprezintă decât paşaportul pentru o sclavie şi mai 
împovărătoare... Dar nu contează.) 

Când eram copil, existau anumite detalii asociate creşterii. 
Copiii purtau „bufanţi” - pantalonaşi ce se încheiau cu 
catarame imediat sub genunchi, aducând cu cei ai 
aristocraților din secolul XVIII. Bineînţeles, trebuia să porţi 


şi ciorapi lungi până la genunchi. Pe măsură ce creşteai, în 
sufletul tău începea să mocnească o ură îndârjită împotriva 
bufanţilor, care constituiau o caracteristică a copilăriei. 
Abia aşteptai să poţi îmbrăca pentru prima dată „lungii” - 
pantalonii obişnuiţi, care ajungeau până la glezne şi nu 
necesitau catarame. 

Îmi amintesc momentul când am îmbrăcat întâia oară 
pantaloni lungi. Eram atât de mândru, încât nu-mi mai 
încăpeam în piele. Am ieşit pe stradă şi m-am plimbat în sus 
şi în jos, sperând că cineva mă va zări şi va observa că în 
lume îşi făcuse apariţia un nou adult. În realitate, pe atunci 
aveam doar treisprezece ani şi n-a durat mult până am 
descoperit că pantalonii lungi nu făceau din mine un adult. 

Cu toate acestea, m-am simţit îndurerat când, la scurt 
timp după aceea, bufanţii au dispărut de pe scenă. Copiii 
nu-i mai poartă. Nu mai au de îndurat stigmatul acela şi nu 
mi se pare corect. Eu de ce am fost silit să suport emblema 
ruşinii? 

Am apucat să văd şi alte transformări ale modei. În 
copilărie, toţi tinerii purtau şepci: simple pălării cu cozoroc. 
Le puteai trânti pe cap, smulge de pe cap, îndoi, mototoli, 
făcând orice doreai cu ele, şi rămâneau la fel de utilizabile. 
Erau acoperământul cel mai practic pe care l-am cunoscut; 
unele aveau şi clape laterale, pentru a-ţi proteja urechile pe 
timp de iarnă. 

Acum au dispărut toate. Mi s-a explicat că şepcile fuseseră 
purtate de eroii negativi din primele filme cu gangsteri şi, în 
consecinţă, publicul american, care nu s-a distins niciodată 
prin încercarea de a gândi cu propria minte, le-a respins în 
bloc. 

Nu contează. Am avansat la gambetă, care era „pălăria 
adultului”. Cu timpul, am ajuns s-o urăsc, deşi devenise 
universală. În filme, toată lumea purta gambetă. Chiar când 
se ajungea la un schimb de pumni, lucru frecvent în filmele 
fără pretenţii, gambeta rămânea pe cap. 


A fost o uşurare pentru mine când, la rândul lor, 
gambetele au dispărut şi toţi bărbaţii au început să umble 
cu capul descoperit. Am constatat că era util să port o 
căciulă şi acum am o căciulă de blană în stil rusesc, aşa cum 
purtam în copilărie, care poate fi îndesată într-un buzunar. 
Aşadar cercul se închide. 

Am asistat şi la alte modificări în domeniul vestimentaţiei 
bărbaţilor. Pe timpuri, costumele se făceau cu două perechi 
de pantaloni, ceea ce, în prezent, nu mai este cazul. În 
general, vestele au dispărut. Pantalonii şi-au pierdut 
manşetele (extrem de utile pentru colectarea de pietricele 
şi scame). Buzună-relul pentru ceas nu se mai croieşte. 

Nasturii de la pantaloni au fost înlocuiţi cu fermoare. 
Acesta a fost un dar ceresc, fiindcă una din glumele favorite 
ale copilăriei era să te apropii de o victimă neştiutoare şi s-o 
tragi de şliţ, în hohotele batjocoritoare ale celor din jur. Nu 
ştiu dacă se descoperea ceva notabil în felul acesta, dar 
penibilul situaţiei era deosebit, mai cu seamă dacă la scenă 
asistau şi câteva fete. Dacă agresorul izbutea să-ţi rupă şi 
câţiva nasturi era şi mai triumfător, iar sărmana mamă 
trebuia să-i coasă la loc. 

12. Orarul prelungit. 

Între şase şi douăzeci şi doi de ani, principalul element din 
viaţa mea a fost prăvălia tatei. 

Magazinul prezenta destule avantaje. Tata muncea pentru 
el însuşi şi nu putea fi concediat. Acest fapt a ieşit în 
evidenţă imediat după Marea Criză*, începută prin crahul 
bursier din 1929. Câtă vreme existau milioane de şomeri, 
fără ajutor de şomaj, fără economii, perpetuându-se 
sentimentul că societatea nu-i putea ajuta cu nimic pe 
nefericiţi decât azvârlindu-le câte un bănuţ pentru o ceaşcă 
de cafea, nu-ţi rămânea decât să stai pe la colţurile 
străzilor, în haine jerpelite, şi să vinzi mere, să scotoceşti 
prin pubele sau să mori de foame. 

Este imposibil să fi traversat perioada aceea şi să nu fi 
rămas marcat de ea. Cel puţin în Statele Unite, dezastrul 


produs de criză 1-a depăşit pe cel din Al Doilea Război 
Mondial (dacă se ignoră morţii de pe front, ceea ce, desigur, 
pare cam greu de realizat). Nici un „copil al crizei” nu va 
ajunge vreodată un cheltuitor. Nici un fel de experienţă 
ulterioară nu-l va putea convinge pe un individ care a trăit 
în vremurile acelea că lumea este sigură din punct de 
vedere economic. Ie aştepţi întruna ca băncile să dea 
faliment, ca fabricile să se închidă şi să primeşti preavizul 
de concediere. 

Ei bine, familia Asimov a scăpat. La limită, fireşte. Eram 
săraci, dar am avut întotdeauna suficienţi bani ca să putem 
mânca şi plăti chiria. N-am fost niciodată ameninţaţi de 
foame şi de evacuare. De ce? Datorită prăvăliei. Ea ne 
aducea venitul necesar supravieţuirii noastre. Un venit 
minim, repet, dar în timpul crizei economice până şi 
minimul era dumnezeiesc. 

Am plătit şi un preţ, desigur. Orice are un preţ. Prăvălia 
răpea absolut tot timpul mamei şi tatei (deşi mama izbutea 
să găsească un răgaz pentru a păstra casa dereticată cât de 
cât, dar şi pentru a pregăti mâncarea). 

Asta a însemnat că, de la vârsta de şase ani (după cum am 
amintit), am pierdut ocazia de a avea nişte părinţi 
„tradiţionali” - o mamă care să trebălu-iască ore întregi în 
bucătărie, disponibilă oricând, la cerere, să facă una sau 
alta; şi un tată care să vină acasă după orele de serviciu şi 
să-şi petreacă week-end-urile alături de copii. 

Pe de altă parte, însă, ştiam întotdeauna unde anume se 
aflau părinţii. Erau în prăvălie şi puteam fi sigur că aveam 
să-i găsesc acolo. Asta, presupun, constituia o siguranţă. 

La vârsta de nouă ani, când mama a rămas din nou 
însărcinată, am fost trecut la muncă. Tata nu avea de ales. 
Iar odată intrat în prăvălie, n-am mai ieşit de acolo până 
când n-am părăsit casa - abia atunci, am fost înlocuit de 
fratele meu, care fusese, la urma urmelor, motivul înrobirii 
mele. (Deşi n-am considerat-o niciodată o robie, din motive 
pe care le voi explica imediat.) 


Lucrul cel mai remarcabil la magazin era orarul. Fie că 
era ploaie, viscol sau soare, tata îl deschidea la ora şase 
dimineaţa şi-l închidea la unu noaptea. Dormea patru-cinci 
ore pe noapte, la care mai adăuga încă două ore de somn 
după prânz. Asta se petrecea zilnic, inclusiv sâmbăta, 
duminica şi de sărbători. 

Atunci când întâmplarea a făcut să avem prăvălia într-un 
cartier evreiesc (am avut, pe rând, cinci prăvălii, în cinci 
cartiere diferite), închideam cu ocazia principalelor 
sărbători evreieşti, ca să nu scandalizăm vecinii; totuşi, în 
majoritatea cazurilor, am fost în cartiere ne-evreieşti şi 
acolo nu mai procedam la fel. Ba chiar, în foarte rarele 
ocazii când magazinul era închis, ţin minte că mă simţeam 
stingher, ca şi cum s-ar fi întâmplat ceva bizar şi cu totul 
nenatural. Îmi reveneam doar când prăvălia se deschidea 
din nou şi îmi reluam cursul monoton al vieţii. 

Mă veţi întreba în ce chip mi-a afectat viaţa orarul 
prelungit. 

Privind partea neplăcută a lucrurilor, el mi-a anulat 
aproape în totalitate timpul liber. Mi-a anulat orice şansă de 
a duce o existenţă normală în mijlocul societăţii, chiar în 
timpul adolescenţei, iar în perioada când aş fi putut 
descoperi femeile, am făcut-o doar de la depărtare. 

La şcoală, nu puteam să mă angajez în „activităţi 
extraşcolare” ori să mă alătur cercurilor de specialitate ce 
se desfăşurau după orele de program, deoarece trebuia să 
merg acasă şi să-mi iau în primire munca la magazin. Asta 
mi-a afectat media generală. În liceu n-am luat niciodată 
premiu fiindcă nu participam la activităţile extraşcolare, dar 
trebuie să recunosc că nici n-am încercat vreodată să mă 
justific prezentând situaţia de acasă. O asemenea plângere 
ar fi lăsat impresia că vreau să-mi învinuiesc părinţii, iar eu 
nu voiam aşa ceva. 

Bineînţeles, ar fi trebuit să fiu redus mintal ca să nu pricep 
că magazinul era singura sursă de venit care ferea familia 
de dezastru. Ar fi trebuit, de asemenea, să fiu total lipsit de 


bun simţ (ceea ce, sper eu, nu e cazul) ca să-i privesc pe 
părinţii mei trăgând din greu şi să nu-i ajut. 

Programul prelungit avea însă şi o latură pozitivă. Probabil 
că îmi plăcea, fiindcă ulterior n-am adoptat niciodată o 
atitudine de genul: Am muncit din greu în copilărie şi 
tinereţe, iar acum vreau s-o iau încet şi să dorm până la 
amiază.” 

Dimpotrivă. Am menţinut tot restul vieţii programul 
prăvăliei. Mă trezesc la cinci dimineaţa şi mă apuc de 
treabă cât mai repede. Lucrez cât pot de mult. Fac asta 
şapte zile pe săptămână, inclusiv în perioada sărbătorilor. 
Nu-mi iau vacanțe din proprie iniţiativă şi încerc să lucrez şi 
atunci când sunt în vacanţă. (Ba chiar şi când sunt în spital.) 

Cu alte cuvinte, n-am părăsit prăvălia. Desigur, nu servesc 
clienţi, nu încasez bani şi nu dau restul; nu sunt silit să fiu 
politicos cu oricine intră (de fapt, n-am fost niciodată 
priceput la chestia asta). E drept, nu fac niciodată lucruri 
care-mi displac - dar orarul a rămas, orarul care mi-a intrat 
în sânge, orarul împotriva căruia aţi fi crezut că aveam să 
mă răzvrătesc imediat ce mi s-ar fi oferit ocazia. 

Pot spune doar că prăvălia mi-a oferit anumite avantaje, 
fără nici o legătură cu simpla supravieţuire, ci mai degrabă 
cu o fericire copleşitoare, care era asociată cu orarul 
prelungit în asemenea manieră, încât 1-a îndulcit şi mi 1-a 
fixat în sânge pentru tot restul vieţii. Imediat vă voi explica 
despre ce a fost vorba. 

13. Literatura „pulp”. 

În anii '20 şi '30 nu exista televiziune. Nu apăruseră nici 
cărţile cu benzi desenate. (Existau însă aparate de radio, 
iar unele emisiuni, de pildă Amos 'n' Andy, ajunseseră un fel 
de obsesie naţională.) Pe ansamblu, însă, nişa ambientală 
dedicată gunoaielor pentru minte era constituită din aşa- 
numitele „reviste pulp”. 

Denumirea lor venea de la faptul că se tipăreau pe o hârtie 
ieftină denumită „pulp”, care nu avea viaţă lungă, ci se 
îngălbenea repede şi avea tendinţa de a deveni 


sfărâmicioasă. Muchiile revistelor erau tăiate inegal, iar 
copertele arătau şterse şi neregulate. Ele contrastau cu 
revistele „de lux”, care aveau coperte lucioase şi hârtie de 
calitate superioară, acestea din urmă fiind, în opinia mea, 
nişte gunoaie mai elegante. 

Revistele „pulp” apăreau lunar, în unele cazuri bilunar şi 
în foarte puţine cazuri săptămânal. Iniţial, ele acopereau 
domenii largi, oferind ficțiuni epice melodramatice pentru o 
mulţime de gusturi (de exemplu, Argosy şi Blue Book) > 
dar, cu timpul, s-a dovedit necesară o specializare. 

Oamenii doreau să citească cu precădere povestiri 
polițiste, de dragoste sau western-uri, ori întâmplări de 
război, din lumea sportului sau de groază, ori din alte multe 
genuri, nefiind interesaţi practic de altceva în afara 
subiectului favorit. Ca atare, ei cumpărau revistele ce 
publicau exclusiv materiale din sfera lor de preocupări. 

Poate că revistele „pulp” care cunoşteau cel mai mare 
succes erau cele cu super-eroi. Cel mai vestit dintre aceştia 
era, desigur, Shadow, care, de două ori pe lună, îi îngrozea 
pe răufăcători cu râsul lui straniu şi cu talentul pe care-l 
avea de a se mişca precum o fantomă. Urma după aceea 
Doc Savage, „Omul de bronz”, şi cele cinci ajutoare ale sale, 
care uneori stârneau hazul. Apoi, Spider, Secret Agent X şi 
Operator 5. Nu trebuie uitaţi nici G-8 şi ai săi Battle Aces, 
care reuşeau singuri să învingă Germania Kaiser-ului, 
anihilând ticăloasele maşinaţiuni ale savantului german 
Herr Doktor Krueger, în fiecare lună realizând alte şi alte 
isprăvi de pomină. 

Tocmai de această literatură „pulp” căutase să mă 
îndepărteze tata, obţi-nându-mi o legitimaţie de bibliotecă, 
şi în general avusese dreptate, fiindcă nu avea de unde să 
ştie ce urma să scot din asemenea (n-am să le mai spun 
gunoaie, pentru că le datorez prea mult) produse literare 
de duzină. 

Dar, după ce am început să lucrez în prăvălie, i-a fost tot 
mai greu să mă îndepărteze de „pulp”, iar eu am devenit tot 


mai insistent în solicitările de a-mi permite să citesc aceste 
„creaţii”, aducând în discuţie faptul că şi el citea cu 
regularitate revistele cu Shadow. Tata mi-a replicat că el 
încerca să înveţe Engleza, pe când eu cunoşteam deja limba 
şi aveam lucruri mai bune de făcut. Avea într-un fel 
dreptate, totuşi am continuat cu solicitările şi în cele din 
urmă tata a cedat, aşa că am adăugat revistele „pulp” 
lecturilor de la bibliotecă. 

Preţuiam mai mult decât orice revistele pe care le aveam 
de vânzare în prăvălie; ele m-au împăcat cu munca, cu 
orarul prelungit şi cu orice alt lucru ce mi s-ar fi părut 
plicticos; ele mi-au impus un mod de viaţă, chiar şi după ce 
magazinul a dispărut din viaţa mea. Dacă acesta n-ar fi 
existat, nu mi-aş fi putut permite să cumpăr revistele. Aşa, 
însă, le citeam pe toate, foarte atent, după care le puneam 
din nou la locul lor, aparent neatinse. 

Până am împlinit şaptesprezece ani şi am început să mă 
pregătesc pentru propria carieră scriitoricească, citisem cu 
acelaşi nesaţ „cărţile bune” din biblioteci şi „literatura de 
duzină” a revistelor „pulp”. Pe drept cuvânt, mă veţi întreba 
ce anume mi-a influenţat scriitura? 

Spre dezamăgirea multora, trebuie să recunosc că... A fost 
literatura „pulp”! 

În primul rând, doream să public în revistele respective, 
sau mai exact într-o anumită varietate din cadrul lor (o să 
ajung şi acolo), deci doream să scriu aşa cum erau scrise 
povestirile cuprinse în ele. În inocenţa mea, consideram că 
acela era unicul mod de a scrie. 

Evident, rezultatul a fost că primele mele texte au fost 
extrem de rudimentare din punct de vedere literar - 
abundau în adjective şi adverbe. Oamenii nu „vorbeau”, ci 
„scrâşneau”. Acţiunea era debordantă, dialogurile sunau 
fals, caracterizările erau inexistente. (Nu cred că ştiam ce 
înseamnă caracterizare.) 

Lucrul cel mai uluitor a fost că primele mele povestiri, sau 
cel puţin o parte din ele, au fost publicate. Presupun că 


circumstanţele favorabile au fost două la număr. Mai întâi, 
în revistele „pulp” apăreau atât de multe texte, încât nivelul 
lor trebuia să fie coborât, altfel editorii n-ar mai fi avut ce 
publica. Ştacheta se afla atât de jos, încât până şi eu mă 
puteam număra printre „fericiţii aleşi”. 

În al doilea rând, domeniul particular de literatură „pulp” 
care mă interesa pentru a-mi demonstra vocaţia de scriitor 
era cel mai îngust şi mai lipsit de autori - ca atare, aveam 
cele mai mari şanse de a pătrunde în el. Vicisitudinile vieţii 
au sporit însă mult standardele literare ale domeniului meu 
particular, făcându-mă să devin extrem de conştient de 
faptul că, dacă ar fi trebuit să debutez azi ca adolescent, 
deţinând doar talentul evident pe care l-am avut atunci, mi- 
ar fi fost imposibil să intru în rândurile scriitorilor (acest 
lucru îl repet deseori în minte). 

Este foarte important să te găseşti la momentul potrivit, în 
locul potrivit. 

Trebuie să precizez că nu am rămas la stadiul rudimentar. 
Exprimarea mea literară s-a îmbunătăţit rapid şi maniera 
„pulp” a dispărut, deşi probabil că niciodată în întregime. 
Bănuiesc că o persoană care-mi citeşte cărţile cu multă 
atenţie poate detecta chiar şi acum influenţele „pulp”. 
Regret acest lucru... Dar fac şi eu ce pot. 

Dacă tot ne aflăm la acest capitol, lăsaţi-mă să spun câteva 
vorbe despre literatura „pulp”. Ea a înflorit în perioada de 
dinaintea Celui de-al Doilea Război Mondial, iar în zilele 
acelea rasismul şi stereotipiile rasiale făceau parte din 
scena americană. Abia după sfârşitul războiului şi începutul 
luptei împotriva discriminărilor promovate de Hitler, 
exprimarea opiniilor rasiste a devenit nepopulară printre 
americani. 

Nu doresc să afirm că rasismul a dispărut după Cel de-al 
Doilea Război Mondial, ci doar că exemplul lui Hitler i-a 
distrus respectabilitatea, mai puţin în rândurile troglodiţilor 
ce există totdeauna printre noi. Oamenii se mai simt rasişti 
în diferite probleme, totuşi manifestă precauţie în modul de 


exprimare a opiniilor, iar dacă au suficientă decenţă (şi 
majoritatea o au), ei încearcă să-şi înfrâneze aceste 
sentimente. 

Literatura „pulp” care se publica înainte de izbucnirea 
Celui de-al Doilea Război Mondial era ostentativ rasistă şi 
toţi o acceptau ca atare. Până şi victimele oprimărilor 
rasiste o acceptau. Minoritățile erau prea puţin combative, 
nu-şi revendicau drepturile. Din acest motiv, eroii literaturii 
„pulp” erau invariabil americani get-beget, având strămoşii 
originari din Europa nord-vestică. 

În privinţa celorlalţi, ei bine... Dacă se întâmpla să fie 
menţionaţi, italienii erau cântăreţi ambulanți slinoşi, ruşii - 
mistici visători, grecii aveau pielea măslinie şi caracterul 
perfid, evreii erau caraghioşi şi ahtiaţi după bani, iar negrii 
erau caraghioşi şi fie dădeau dovadă de laşitate, fie erau 
criminali, după nevoile intrigii. Chinezii erau subtili şi cruzi 
(pe atunci, Dr. Fu Manchu era un personaj negativ perfect 
acceptabil). Toţi, cu excepţia anglo-saxonilor, vorbeau cu 
accente exagerate, neauzite în viaţa reală. (în această 
privinţă, nici filmele din perioada respectivă nu erau mai 
grozave - multe dintre ele ar fi extrem de penibile pentru 
nişte spectatori culţi, dacă ar mai rula acum.) 

Până şi eu acceptam toate acestea. 

Când am început să scriu, oricât de rudimentar mi-ar fi 
fost stilul, am evitat stereotipiile. Asta cel puţin mi-a fost 
caracteristic; trebuie să recunosc, însă, că toate personajele 
mele purtau nume de tipul Gregory Powell, Mike Donovan şi 
altele similare. Avea să treacă destul timp până să-mi 
permit să folosesc nume etnice. 

O altă trăsătură specifică a literaturii „pulp” o constituia 
faptul că, deşi femeile erau amenințate în mod curent de 
către personajele negative, natura respectivelor ameninţări 
nu se explicita niciodată. Acea epocă se caracteriza printr-o 
puternică inhibare sexuală, iar actele sexuale şi 
amenințările puteau apărea doar în „revistele de familie”, şi 
acolo doar în chip aluziv. Bineînţeles, Pe nimeni nu deranjau 


descrierile de violenţă şi sadism - acestea nu erau 
deranjante pentru o familiedar fără sex! 

În consecinţă, femeile erau reduse la dimensiunile unor 
marionete şi nu contribuiau niciodată în mod activ la 
intrigă. Ele existau doar pentru a fi amenințate (fără 
detalii), capturate, legate şi întemniţate... Şi, desigur, 
pentru a fi salvate fără să fi păţit nimic. 

Femeile apăreau doar pentru a-i face pe eroii negativi şi 
mai negativi, iar pe cei pozitivi, şi mai pozitivi. Chiar în 
momentul salvării, ele jucau un rol pur pasiv, replicile lor 
constând în primul rând din ţipete. Nu-mi pot aminti (deşi 
sunt sigur că trebuie să fi existat câteva cazuri rare) vreo 
femeie care să fi participat la lupta finală, ajutându-l pe 
protagonist, vreo femeie care să fi ridicat un bâţ sau un 
bolovan în încercarea de a-l lovi pe ticălos. Nu, ele se 
comportau precum ciutele, păscând visătoare şi 
aşteptându-i pe cerbi să termine încleştarea, pentru a afla 
în care harem urmau să fie incluse. 

În condiţiile respective, orice mascul cu sângele clocotind 
în vene care citea literatură „pulp” (ca mine, de exemplu) 
devenea teribil de plictisit de apariţia vreunui personaj 
feminin. Ştiind din capul locului că n-aveau decât să încurce 
lucrurile, eu doream să nu mai existe. Îmi amintesc că am 
trimis câteva scrisori revistelor, în care mă plângeam în 
legătură cu aceste stupide eroine - protestând împotriva 
existenţei lor. 

Acesta a fost unul dintre motivele (deşi nu singurul) 
pentru care în primele mele povestiri am omis femeile. În 
majoritatea cazurilor, ele nu apăreau absolut deloc. Era o 
lipsă, desigur, şi o altă dovadă a originii mele „pulp”. 

14. Science-fiction. 

Unul dintre domeniile literaturii „pulp” era science-fiction- 
ul: domeniul cel mai îngust şi mai prost privit. În lumea 
revistelor ieftine, el era reprezentat de Amazing Stories, al 
cărei prim număr apăruse în aprilie 1926. Editorul şi 
redactorul-şef, şi ca atare fondatorul science-fiction-ului din 


reviste, Hugo Gernsback*, denumise genul „scientifiction”, 
o combinaţie oribilă de termeni. 

În 1929, ela fost îndepărtat de la conducerea revistei şi în 
aceeaşi vară a pus bazele altor două publicaţii concurente, 
Science Wonder Stories şi Air Wonder Stories, care în scurt 
timp au fuzionat, formând Wonder Stories. În legătură cu 
aceste reviste, el a utilizat pentru întâia dată termenul 
„science-fiction”. 

Prezenţa cuvântului „science” (ştiinţă) în noua revistă a 
însemnat pentru mine un dar ceresc. Am izbutit să-l 
conving pe neştiutorul meu tată că o revistă intitulată 
Science Wonder Stories cuprindea lucrări referitoare 
numai la ştiinţă, în felul acesta, revistele de science-fiction 
au fost primele dintre „pulp”-urile pe care am avut voie să 
le citesc. Poate că acesta este şi unul dintre motivele pentru 
care, când a sosit vremea să devin scriitor, mi-am ales ca 
domeniu science-fiction-ul. 

Un alt motiv îl constituia atractivitatea mult mai mare 
exercitată de acest gen asupra imaginaţiei tinerilor. Prin 
intermediul science-fiction-ului, am aflat o groază de lucruri 
despre Univers; mai exact, despre Sistemul Solar şi 
planete. Chiar dacă întâlnisem deja noţiunile respective în 
cărţile de ştiinţă popularizată, science-fiction-ul mi le-a fixat 
în minte pentru totdeauna. 

Aşa a fost, de pildă, cazul unui ciclu alcătuit din trei 
episoade intitulat Distrugătorii Universului de Edmond 
Hamilton*, care a apărut în numerele din mai, iunie şi iulie 
1930 ale lui Amazing. În acesta, Pământul era ameninţat cu 
distrugerea de către nişte extratereştri veniţi din afara 
Sistemului Solar, anihilaţi în final prin eroismul 
protagoniştilor care călătoreau până la Neptun pentru a 
salva omenirea. (Cât de excitantă şi plină de suspans era o 
asemenea acţiune, în comparaţie cu banala capturare a 
unui criminal de către poliţişti!) 

Din acel serial am aflat pentru prima dată despre Triton, 
cel mai mare dintre sateliții lui Neptun. Alfa Centauri juca 


un rol minor în cadrul povestirii, dar pot să pariez că atunci 
am auzit întâia oară de ea şi mi-am dat seama că este 
steaua cea mai apropiată de Pământ. 

În mod similar, am aflat despre principiul incertitudinii, 
unul din fundamentele fizicii moderne, dintr-un serial în 
două episoade intitulat Incertitudine de John W. Campbell, 
]r. *, apărut în numerele din octombrie şi noiembrie 1936 
ale lui Amazing. 

În nici un caz nu vreau să afirm că science-fiction-ul era în 
mod necesar sursa optimă de cunoaştere ştiinţifică. 
Dimpotrivă, în adolescenţa mea lucrurile stăteau tocmai pe 
dos. În acea epocă de început, mulţi scriitori de science- 
fiction erau autori de literatură „pulp”, care îşi încercau 
mâna şi în acest domeniu şi o făceau având doar vagi 
cunoştinţe ştiinţifice. Existau, desigur, şi o sumedenie de 
adolescenţi entuziaşti al căror bagaj ştiinţific era aproape la 
fel de sărac. 

Cu toate acestea, printre gunoaie existau şi diamante, iar 
treaba cititorului înzestrat cu discernământ era tocmai să le 
descopere pe acestea. Astfel, începând cu numărul din 
septembrie 1932 al lui Amazing, un autor pe nume ]. W. 
Skidmore a început un ciclu de povestiri despre două 
entităţi denumite „Pozi” şi „Nega” - evident, prescurtări de 
la „pozitiv” şi „negativ” - şi bănuiesc că din acele texte am 
deprins noţiunile de protoni şi electroni. 

Aşadar, pot afirma că am fost extrem de norocos fiincă tata 
a avut o prăvălie universală, iar nu alt gen de magazin. 
Desigur, însă, că aici nu e vorba numai de noroc. A fost un 
lucru inevitabil. Întrucât tata era un imigrant lipsit de orice 
cunoştinţe, exceptându-le pe cele de contabilitate 
elementară, el n-a avut practic de ales. Nu ar fi fost în stare 
să devină măcelar sau brutar deoarece nu fusese instruit în 
această direcţie, şi poate că nu s-ar fi descurcat nici ca 
băcan. O prăvălie în care se vindeau numai produse 
ambalate (alături de diversele specialităţi de siropuri cu 


sifon, uşor de preparat) reprezenta magazinul cel mai puţin 
specializat, necesitând cunoştinţe minime. 

Una dintre dificultăţile întâmpinate de mine în această 
„muncă de instruire” era că trebuia să citesc cât mai 
repede, pentru a reduce şansele ca revista în cauză să fie 
cerută de un client. Dacă cineva solicita singurul număr din 
Doc Savage pe care tocmai îl citeam eu, acesta îmi era 
înşfăcat din mâini cu viteza fulgerului. Din fericire, 
solicitările pentru science-fiction nu erau la fel de mari. Nu- 
mi amintesc să fi existat vreo ocazie în care să fi fost nevoit 
să vând o revistă înainte s-o fi terminat de citit. Bineînţeles, 
dacă primeam mai multe exemplare din acelaşi număr, aşa 
cum se întâmpla în mod frecvent, puteam practic să-mi fac 
de cap. 

Adesea, una sau mai multe dintre revistele aflate pe lista 
mea de priorităţi rămâneau nevândute până în momentul 
apariţiei următorului număr. Aţi putea crede că le opream 
eu. Trebuie să ştiţi însă că, la apariţia unui număr nou, cele 
vechi erau returnate distribuitorului la preţul de vânzare, 
aşa încât tata nu ezita nici o clipă. Nu mi s-a permis 
niciodată să păstrez vreo revistă... Ştiam că duceam o 
existenţă la limita sărăciei, de aceea nici nu m-am plâns. 

La urma urmelor, căpătăm alte lucruri pe gratis. Periodic, 
puteam bea sirop de ciocolată, deşi trebuia să-l solicit. 
Necunoscătorii îl denumeau „cremă de ouă”, deşi nu 
conţinea nici ouă, şi nici cremă. Era pur şi simplu un sirop 
gros de ciocolată combinat cu sifon. Nu încercaţi să-i găsiţi 
un echivalent în zilele noastre. Nici nu vreau să-mi imaginez 
ce mizerii sintetice se beau astăzi pe post de siropuri, care 
n-au în nici un caz aroma şi gustul de ciocolată al băuturilor 
din prăvălia tatei. Alteori, mama obişnuia să-mi dea să beau 
lapte cu ciocolată de malţ, considerând că acest amestec 
era bun la creştere. Era foarte bun! Se prepara din lapte şi 
malţ, cu o porţie zdravăână din siropul acela de ciocolată, ce 
era bătut până se făcea cremă; în final, se umplea o cană 


mare de tot, iar atunci când te apucai să bei ţi se forma pe 
buza superioară o mustață pe care-ţi părea rău s-o ştergi. 

Văd însă că m-am abătut de la subiect... 

Vă puteţi întreba ce efect a avut lectura literaturii „pulp” 
asupra mea şi a dezvoltării mele intelectuale. Tata o 
denumea „gunoi” şi, deşi nu-mi face plăcere s-o recunosc, 
bătrânul avea cam 99% dreptate. Daţi-mi însă voie să spun 
şi ce cred eu. 

Oricât de lipsită de valoare ar fi fost literatura „pulp”, ea 
trebuia să fie citită. Tinerii ahtiaţi după povestioarele 
banale, stângace, violente şi ticsite de clişee trebuiau să le 
citească, pentru a-şi satisface dorinţa, întrucât ele 
reprezentau un antrenament util în deprinderea ştiinţei de 
carte, existând posibilitatea ca un mic procentaj dintre ei să 
treacă după aceea la lecturi de o calitate superioară. 

Să ne gândim la ceea ce s-a petrecut de atunci încoace. La 
sfârşitul anilor '30, cărţile de benzi desenate au început să 
inunde piaţa, iar revistele „pulp” au bătut în retragere, 
reuşind cu greu să facă faţă concurenţei. Al Doilea Război 
Mondial a determinat o criză de hârtie, care a redus şi ea 
din numărul supravieţuitorilor. Odată cu apariţia 
televiziunii, revistele „pulp” au murit (toate, cu excepţia - 
surpriză! 

— Science-fiction-ului). 

În general, tendinţa ultimei jumătăţi de secol a constituit-o 
trecerea de la cuvânt la imagine. Revistele de benzi 
desenate au amplificat rolul imaginii, reducând nivelul 
lecturii. Televizorul a împins la extrem tendinţa respectivă. 
Chiar şi revistele de lux s-au pomenit pe moarte, datorită 
faptului că au intrat în concurenţă cu revistele specializate 
în fotografii ale anilor '40 şi cu cele abundând în nuduri ce 
au urmat. 

Pe scurt, epoca revistelor „pulp” a fost ultima în care 
tinerii, pentru a căpăta acces la ceea ce doreau, trebuiau să 
fie cât de cât instruiți. Acum, adolescenţii stau cu ochii lipiţi 
de micul ecran şi rezultatul este vizibil. Adevărata ştiinţă de 


carte devine ceva ezoteric şi, treptat, națiunea „se 
prosteşte”. 

Mi se rupe inima şi-mi reamintesc de vremea revistelor 
„Pulp” cu un suspin de nostalgie, deplângând nu doar 
soarta mea, ci şi pe cea a întregii societăţi. 

15. Primele încercări literare. 

Am început să scriu în 1931, la vârsta de unsprezece ani. 
Nu mi-am încercat puterile în science-fiction, ci am abordat 
ceva mult mai primitiv. 

Literatura „pulp” fusese precedată de „romanele de zece 
cenți”. Eu am prins chiar sfârşitul epocii lor. Prima prăvălie 
a tatei avea la vânzare câteva cărţulii vechi, prăfuite şi 
îngălbenite, descriind aventurile unor eroi precum Nick 
Carter, Frank Merriwell şi Dick Merriwell. 

Existau zeci de cărţi cu fiecare din aceste personaje şi, 
bănuiesc, cu altele de acelaşi calibru. Nick Carter era un 
detectiv ce poseda o mare măiestrie în Arta deghizării. 
Frank şi Dick Merriwell erau băieţi tipic americani care, în 
ciuda diverselor dificultăţi, câştigau întotdeauna meciuri de 
baseball pentru buna şi bătrâna Yale*. N-am citit niciodată 
vreuna din cărţile acelea. Tata s-a opus cu fermitate, iar 
până ce am ajuns îndeajuns de mare ca să-mi permită să 
citesc literatură de duzină, romanele de zece cenți 
dispăruseră. 

„Seriile” erau cărţi cartonate, având un erou central ce 
înfrunta noi aventuri în fiecare volum. Unele dintre ele se 
adresau preşcolarilor, de pildă cele având eroi pe Bunny 
Brown şi sora lui, Sue (copil fiind, am citit şi eu una sau 
două aventuri ale lor), iar cele de un nivel puţin mai ridicat 
pe Bobbsey Twins, Darewell Chums, Roy Blakely, Poppy Ott 
şi alţii. (Asemenea cărţi au existat decenii după aceea, mai 
cu seamă cele avându-i ca eroi pe Fraţii Hardy şi pe Nancy 
Drew.) 

În adolescenţa mea, ciclul cel mai popular era cu Fraţii 
Rover. Într-una dintre aceste cărţi, Fraţii Rover pe Marile 
Lacuri, apărea o domnişoară, Dora, ce reprezenta un 


exemplu atât de primitiv al „căsătoriei din interes”, încât 
nici măcar nu mi-am dat seama. Ea avea o mamă bună, dar 
lipsită de fermitate, victimă permanentă a unui escroc 
numit dl. Crabtree. Exista, de asemenea, un cuplu şi mai 
ticălos, tată şi fiu (deşi, în cele din urmă, tatăl se pocăia). 

Când am început să scriu, am imitat în mod direct - chiar 
slugarnic - cartea aceea. O intitulasem Fraţii Greenville la 
liceu. 

Acum vine întrebarea: de ce am început să scriu? 

Amintesc deseori despre începuturile mele ca scriitor, 
obişnuind să spun că simţisem lipsa unor materiale de 
lectură permanente, având parte doar de cărţi ce trebuiau 
înapoiate la bibliotecă sau de reviste al căror loc era în 
raftul de vânzare. Mă gândisem că aş fi putut copia o carte, 
pentru ca s-o păstrez. În acest scop, alesesem una despre 
mitologia greacă, dar după cinci minute îmi dădusem seama 
că nu era deloc un procedeu practic. În sfârşit, puţin mai 
târziu, am avut ideea de a scrie propriile mele cărţi care să- 
mi alcătuiască biblioteca. 

Fără îndoială că acela a fost un motiv, dar nu singurul. Pur 
şi simplu trebuie să fi încercat un imbold mistuitor de a 
spune o poveste. 

De ce nu? Cu siguranţă, mulţi oameni simt impulsul de a 
născoci o istorie. Este probabil o dorinţă omenească 
firească pentru orice minte neastâmpărată, sentimentul de 
provocare pe care îl încerci atunci când auzi povestea 
altcuiva. La urma urmelor, asta se face în jurul focurilor de 
tabără, nu? Multe reuniuni mondene sunt consacrate 
depănării de amintiri şi oricui îi place să relateze o 
întâmplare ce s-a petrecut cu adevărat. lar astfel de relatări 
sunt inevitabil completate şi îmbunătăţite, până când 
asemănarea cu realitatea devine îndepărtată. 

Ni-i putem imagina pe oamenii primitivi strânşi în jurul 
focului şi povestind isprăvi vânătoreşti ce exagerau în mod 
ridicol adevărul, dar care nu erau puse la îndoială, fiindcă 
toţi cei prezenţi intenționau să istorisească scorneli 


similare. O poveste cu adevărat reuşită avea să fie repetată 
mereu şi atribuită în cele din urmă unui străbun sau unui 
vânător legendar. 

Şi, în mod inevitabil, unii indivizi aveau să fie mai iscusiţi la 
povestit şi, ca atare, urmau să fie solicitaţi ori de câte ori 
tribul cunoştea momente de răgaz. Ei puteau chiar fi 
răsplătiți cu o halcă de carne dacă istoria era cu adevărat 
interesantă, ceea ce i-ar fi stimulat să se străduiască pentru 
a inventa întâmplări mai lungi, mai „lucrate” şi, evident, mai 
fascinante. 

Bănuiesc că în această privinţă nu poate exista nici urmă 
de îndoială. Impulsul de povestitor este înnăscut la 
majoritatea oamenilor, şi dacă se întâmplă să fie combinat 
cu destul talent şi ambiţie, el nu poate fi înăbuşit. Aşa s-au 
petrecut lucrurile în cazul meu. 

Pur şi simplu, trebuia să scriu. 

Evident, n-am terminat niciodată Fraţii Greenville la liceu. 
Am scris opt capitole, după care am renunţat la ideea 
respectivă. Apoi am încercat să scriu altceva, iar după ce 
am abandonat şi noul proiect, am încercat să scriu altceva, 
şi tot aşa, vreme de şapte ani. 

Scrisul era o treabă fascinantă, deoarece niciodată nu-mi 
făceam un plan prealabil. Construiam intriga pe măsură ce 
aşterneam cuvintele pe hârtie -semăna foarte mult cu 
lectura unei cărţi al cărei autor nu fusesem eu. Ce urma să 
se întâmple cu eroii? Cum aveau să scape din situaţia în 
care ajunseseră? În acei ani de început, scriam realmente 
numai pentru suspansul cu pricina. Nici în visele mele cele 
mai nesăbuite nu mă gândisem că ceea ce scriam va fi 
publicat vreodată. Nu scriam mânat de ambiţie. 

De fapt, continuu să-mi scriu în modul acesta romanele şi 
povestirile -construindu-le pe măsură ce se derulează 
acţiunea cu o îmbunătăţire esenţială. Am învăţat că nu are 
rost să improvizezi totul la fiecare pagină, dacă n-ai un plan 
general. Lipsa acestuia mă făcuse să-mi abandonez toate 
creaţiile de început. 


Acum pornesc de la o problemă şi de la rezolvarea ei. 
După aceea, încep să scriu şi construiesc acţiunea pe 
parcurs, încântat să descopăr ce se va întâmpla cu 
personajele şi cum vor scăpa din situaţiile în care au ajuns, 
dar îndreptându-mă neabătut spre finalul cunoscut, astfel 
încât să nu mă pierd pe drum. 

Atunci când începătorii îmi cer sfaturi, subliniez 
întotdeauna aspectul acesta. Trebuie să cunoaşteţi finalul, 
le spun, altfel râul poveştii voastre se poate pierde în 
deşert, fără să ajungă la ocean. 

16. Umilirea. 

Am explicat deja că m-am considerat dintotdeauna un 
individ remarcabil, încă din copilărie, şi că nu m-am abătut 
niciodată de la această opinie. Mai e nevoie să adaug că 
părerea respectivă n-a fost unanimă? 

Nu mă refer la persoanele care îmi recunosc lipsurile, care 
îmi cunosc trăncănelile, egocentrismul, cufundarea în 
propriile gânduri, gafele sociale. Eu însumi mi-am 
identificat aceste hibe şi m-am străduit (cu un succes 
relativ) să le corijez. Mă refer la cei care nu consideră că aş 
fi remarcabil din punct de vedere intelectual, sau posesorul 
unor talente neobişnuite (sau al oricăror talente). 

Am parcurs primii ani de şcoală cu o uşurinţă remarcabilă 
şi cu convingerea liniştitoare că niciunul dintre colegi nu-mi 
putea fi egal. Lucrurile au luat însă sfârşit în 1932, când am 
intrat în clasa a noua. 

Unul dintre necazuri a fost că nu m-am dus la liceul din 
cartier, Thomas Jefferson. Eu voiam să merg la liceul Boys, 
care se găsea destul de departe, deşi tot în Brooklyn 
(districtul în care mi-am petrecut întreaga tinereţe). Pe 
vremea aceea, liceul Boys era unul de elită, iar tata şi cu 
mine ne-am gândit că urma să-mi fie mai uşor să intru la o 
facultate bună dacă-l absolveam pe acesta. 

Asta însemna însă că liceul îi selecta pe elevii „cei mai 
inteligenţi” din întregul district, iar unii erau mai isteţi 
decât mine, cel puţin când se punea problema obţinerii 


unor note mai bune. Am bănuit acest lucru atunci când am 
încercat să mă înscriu la cercul de matematică (în mod 
invariabil, Boys câştiga toate concursurile de matematică), 
crezându-mă un matematician dat naibii. Am descoperit 
însă rapid că ceilalţi elevi cunoşteau lucruri de care eu nici 
măcar nu auzisem şi m-am retras derutat. 

De asemenea, după o vreme, am constatat că mulţi luau 
note mai bune decât mine la o materie sau alta. Asta nu m-a 
speriat. Îmi aminteam că în clasa a opta un băiat câştigase 
concursul de biologie, deşi era slab la matematică, iar 
câştigătorul concursului de matematică de-abia făcea faţă 
la biologie, în vreme ce eu fusesem finalist la ambele. 

Din nefericire, am mai descoperit că unii elevi terminau cu 
medii generale mai mari decât a mea. Aceste medii erau 
afişate şi am avut neplăcerea să-mi zăresc numele pe locul 
al zecelea sau al doisprezecelea. (Nu era nici o ruşine, dar 
nu mă mai puteam făli că eram „puştiul cel mai inteligent”.) 

Lucrul respectiv m-a impresionat atât de mult încât, deşi 
de atunci a trecut mai bine de o jumătate de secol, ţin încă 
minte numele a trei dintre elevii situaţi înaintea mea. Este 
ceva remarcabil pentru un individ ca mine, atât de 
egocentric încât nu consideră demne de reţinut numele 
altor persoane. În mod evident, acei elevi mă puseseră pe 
gânduri. 

Niciunul dintre evenimentele amintite nu mi-a clătinat 
încrederea în calităţile mele deosebite, dar am căutat o 
explicaţie. Întotdeauna caut explicaţii, iar acum nu aveam 
alternativă. Nu mă puteam duce la cineva, în nici un caz la 
vreun profesor, ca să-l întreb: „De ce elevii aceia au note 
mai bune decât mine?”. 

Fără îndoială, replica ar fi fost: „Pentru că sunt mai 
deştepţi decât tine, Asimov, amărâtule, şi mă bucur pentru 
asta!”. Nu era răspunsul pe care doream să-l aud, sau în 
care-mi propuneam să cred. 

De aceea, am tras concluzia, după o serie de 
raționamente, că acei elevi extraordinari proveneau din 


familii excepţionale, că se dezvoltaseră într-o atmosferă 
intelectuală, că aveau timp berechet pentru studiu şi că, la 
urma urmelor, nu erau proşti. 

În ceea ce mă privea, eu trebuia să muncesc în prăvălie şi 
nu aveam timp suficient pentru studiu. În realitate, însă, nu 
mă străduiam cu adevărat să-mi găsesc vreme pentru 
învăţat. Mă agăţăm cu încăpățânare de ideea că nu trebuia 
să învăţ. Citeam manualele, îi ascultam pe profesori... Şi 
atăt. 

Ei bine, una este să spui, dar alta să faci, şi dacă aş fi dorit 
cu adevărat să mă întrec cu ceilalţi, dacă aş fi simţit cu 
adevărat că trebuia să iau note mai mari, aş fi tocit... Însă 
am refuzat s-o fac. Am decis că nu era necesar pentru că nu 
aveam nevoie de note care să-mi demonstreze faptul că 
eram un individ remarcabil. Această situaţie nu îmi afecta 
câtuşi de puţin satisfacția de a fi eu însumi. La urma 
urmelor, nu eram doar un elev - eram un scriitor. 

Cu toate acestea, liceul avea să-mi rezerve amărăciunea 
umilinţei. Într-adevăr, egotismul meu a căpătat acolo cea 
mai grea lovitură din toată viaţa. În 1934, unul dintre 
profesorii de engleză, Max Newfield, care era şi consilierul 
revistei literare bianuale a liceului, a decis să ţină un curs 
special dedicat scrisului, sperând ca astfel să obţină mai 
multe materiale pentru publicare. M-am înscris imediat la 
cursul lui. Aveam doar paisprezece ani, iar restul colegilor 
aveau şaisprezece sau şaptesprezece ani, dar eu eram 
scriitor. 

A fost o greşeală uriaşă. Ni s-a cerut să scriem un eseu, iar 
eu am scris unul care era, fără îndoială, teribil de prost. 
Când Newfield a solicitat voluntari care să-şi citească 
lucrarea, am ridicat imediat mâna. Citisem cam un sfert, 
când profesorul m-a oprit şi a utilizat un termen insultător, 
făcând unele asociaţii cu grajdul, pentru a-mi descrie opera. 
(Până atunci, nu mai auzisem un profesor folosind un 
„cuvânt urât”, de aceea am rămas şocat.) Clasa nu mi-a 


împărtăşit însă reacţia. Toţi au hohotit încântați, în timp ce 
eu m-am aşezat la loc în bancă, profund ruşinat şi umilit. 

N-am părăsit totuşi cursul Am înţeles greşeala pe care o 
făcusem. Încercasem să fiu „literar”, fără să am habar cum 
să procedez. Nu aveam să mai repet niciodată eroarea 
respectivă. (Şi n-am mai repetat-o. Poate că am făcut alte 
erori, dar nu pe aceea.) Eram hotărât să progresez. 

În cele din urmă, ni s-a cerut să scriem ceva special pentru 
revista amintită şi m-am apucat de treabă cu încrâncenare. 
Am scris un eseu intitulat „Frăţiorii”, despre noul prunc 
apărut cu cinci ani în urmă în familia noastră. Am încercat 
să fiu amuzant. Newfield 1-a acceptat, ba chiar 1-a şi 
publicat, acesta fiind primul meu text semnificativ care a 
fost tipărit. 

Am încercat să-i mulţumesc lui Newfield, sperând că el 
avea să-mi spună cât de mult progresasem, dar în zadar. Se 
părea că, aflându-ne în toiul crizei economice, toţi ceilalţi 
elevi, profund marcați de aceasta, scriseseră texte 
dramatice, cu accente dostoievskiene. Singur eu, oarecum 
lipsit de probleme datorită prăvăliei, compusesem o lucrare 
optimistă. Newfield avusese nevoie de o povestire destinsă 
şi a mea fusese unica. Fără tact şi cu o inutilă cruzime, el 
mi-a explicat că acesta fusese unicul motiv pentru care o 
selectase. Mai mult decât atât, adăugase o notă editorială în 
revistă, practic scuzându-se pentru includerea „Frăţiorilor”. 

Cum oare am izbutit să supraviețuiesc unei asemenea 
jigniri? 

Trebuie să mărturisesc că am fost profund zguduit şi nu- 
mi pot aminti ce argumente am folosit pentru a mă 
autoconvinge că de fapt eram un scriitor bun şi că urma să 
fiu încununat de succes. Bănuiesc că, pur şi simplu, m-am 
agăţat cu încăpățânare de opinia excelentă ce o aveam în 
privinţa propriei mele persoane şi mi-am găsit refugiul în 
ura revărsată asupra lui Newfield. (Urăsc foarte puţine 
persoane, dar pe el cu siguranţă.) 


Te poate cunoaşte şi aclama întreaga lume, dar cineva din 
trecut, de-a pururi imposibil de atins, de-a pururi 
necunoscător, strică totul. Faptul rămâne sub forma unei 
pete, a unei zone întunecate, a unei dureri permanente. 

În cazul meu, este vorba despre Newfield. Bănuiesc că a 
murit înainte ca eu să ajung un scriitor cu adevărat celebru, 
aşa încât n-a ştiut niciodată ce a făcut. La răstimpuri, însă, 
îmi doresc să fi avut o maşină a timpului ca să mă pot 
întoarce în 1934, cu câteva cărţi de-ale mele şi cu articole 
scrise despre mine, şi să-i spun: „Cum îţi plac astea, 
fraiere? N-ai ştiut pe cine aveai în clasa ta. Dacă m-ai fi 
tratat aşa cum se cuvenea, te-aş fi putut consemna ca fiind 
descoperitorul meu, în loc să te etichetez drept fraier.” 

De fapt, jumătatea de secol de suferinţe îndurate m-a 
afectat atât de mult, încât recent am scris o povestire 
intitulată „Călătorul temporal” („Time Traveler”), în care un 
personaj care a pătimit exact ca mine se întoarce în timp. 
Din păcate, fiind scriitor, am fost silit să închei povestirea în 
mod dramatic, nu aşa cum aş fi procedat dacă aş fi dorit cu 
adevărat să mă răzbun. (Nu, n-o să vă spun cum anume.) 

Singura satisfacţie pe care o am este aceasta: Trebuie să 
mai existe câteva exemplare ale revistei ce conţine textul 
„Frăţiorii”. De pildă, eu am unul. Vă asigur că, făcând 
abstracţie de mine, niciunul dintre numele care semnează 
acolo nu sunt cunoscute. Există câteva poezii scrise de 
Alfred A. Duckett, un negru talentat care a continuat să 
publice destul de mult, dar în mod clar singurul nume 
familiar este al meu. Există colecționari care ar fi în stare să 
plătească o sumă considerabilă pentru exemplarul amintit, 
numai fiindcă acolo mi-am publicat primul text, cel pentru a 
cărui includere Newfield şi-a cerut scuze. 

La sfârşitul anului şcolar, s-a publicat tradiționalul anuar 
conţinând numele celui mai bun elev, al celui mai bun autor 
şi al altor „cei mai buni”. Nu are rost să precizez că eu nu 
figuram nicăieri, la fel cum nu are rost să precizez că (din 
câte ştiu) niciunul dintre „cei mai buni” n-a ajuns faimos. 


Singurul loc din anuar unde îmi apărea numele era chiar 
sub fotografia mea, alături de caracterizarea: „Când se uită 
la tine, nu numai că-ţi stă ceasul, ci merge îndărăt.” Poante 
de liceu... 

Nu, cariera mea de licean n-a reprezentat câtuşi de puţin 
un succes, deşi am terminat cu o medie generală foarte 
mare - asta în ciuda faptului că descoperisem, spre 
considerabila mea oroare, că existau materii la care, pur şi 
simplu, nu puteam face faţă. 

Eram obişnuit să abordez cu aceeaşi uşurinţă orice 
materie de studiu, de la gramatică la algebră şi de la 
germană la istorie. La liceul Boys, însă, am făcut un 
trimestru de economie şi am constatat, cu totală 
suprindere, că n-o pricepeam. Nu m-a ajutat nici faptul că-l 
ascultam cu urechile ciulite pe profesor şi nici că citeam 
dinainte manualul. Pentru prima dată în viaţă, mă loveam 
de o barieră mintală, de un subiect care realmente nu-mi 
putea intra în cap. 

A trebuit să supraviețuiesc tuturor acestor neajunsuri. A 
trebuit să suport acea cumplită umilire în faţa întregii clase 
de literatură, faptul că media mea nu figura nici măcar 
printre primele şase medii generale, completa ignorare din 
cadrul anuarului de absolvire, precum şi realitatea că 
existau materii pe care nu le puteam înţelege. 

Am reuşit s-o fac, totuşi. Cel puţin, nu-mi amintesc să fi 
fost proscris. Continuam să rămân o persoană remarcabilă 
şi intenţionam să arăt asta lumii întregi. Am absolvit liceul 
în 1935, la numai cincisprezece ani. 

17. Eşecul. 

Intenţia mea era să intru la Colegiul Columbia, o şcoală 
elitistă ce funcţiona pe lângă Universitatea Columbia. Tata 
nu-şi putea permite să plătească taxa şcolară, dar a decis să 
amâne grija aceasta pe mai târziu. În primul rând, trebuia 
să mi se aprobe intrarea. În ziua de 10 aprilie 1935, am 
pătruns pentru prima dată în campusul Columbia, pentru a 
mă prezenta la interviul de acceptare. 


M-au respins şi ştiu care a fost motivul. Cota de evrei a 
colegiului pentru următorul an fusese deja completată. A 
reprezentat primul meu contact serios cu efectul 
descurajam al antisemitismului. Cel care m-a intervievat a 
fost însă un individ cu suflet bun, care mi-a explicat că nu 
aveam vârsta corespunzătoare. Trebuia să împlinesc 
şaisprezece ani pentru a fi boboc la Colegiul Columbia. Mi-a 
sugerat să accept înscrierea la Colegiul Seth Low Junior, tot 
al universităţii. (Am observat că şi acolo vârsta minimă era 
de şaisprezece ani, dar asta părea fără importanţă la o 
şcoală non-elitistă.) Se găsea în Brooklyn, iar cursurile lui 
durau doi ani; după aceea, puteam urma ultimii doi ani cu 
elevii de la Columbia. 

Am fost de acord. Altă soluţie nici nu prea aveam. 

Tata însă nu şi-a dat acceptul. Era gata să facă tot 
posibilul, chiar să împrumute bani, pentru a mă trimite la 
Columbia, dar nu era dispus să procedeze la fel pentru Seth 
Low Junior. De aceea, am înghiţit în sec şi m-am dus la 
Colegiul City, la care trimisesem de asemenea un formular 
de înscriere şi care mă acceptase. Acest Colegiu nu cerea 
taxe şcolare, însă era un soi de ghetou frecventat în 
majoritate de evrei, iar absolvenţii nu aveau mari şanse de 
a-şi găsi slujbe bine remunerate. 

Am petrecut acolo trei zile mizerabile şi singurul lucru pe 
care mi-l mai amintesc este examenul medical. Toţi au 
primit pe carnete ştampila BD, numai la mine scria SD. Am 
întrebat ce înseamnă BD şi mi s-a explicat că înseamnă 
„bine dezvoltat”. SD însemna „slab dezvoltat”. Nu se ţinea 
seama de faptul că eram mai tânăr cu aproape trei ani 
decât majoritatea celorlalţi candidaţi. M-am simţit extrem 
de jignit. 

Apoi am primit o scrisoare de la Seth Low. De ce nu mă 
prezentasem? Luând cunoştinţă de conţinutul ei, tata le-a 
telefonat celor de acolo, ex-plicându-le că nu-mi puteam 
permite taxele. Colegiul mi-a oferit atunci o bursă de o sută 
de dolari şi, în faţa unei astfel de oferte, el n-a mai putut 


rezista. M-am mutat la Seth Low. Ulterior, am primit o 
scrisoare de la City. Indivizii respectivi examinaseră 
rezultatele testelor de inteligenţă la care fuseseră supuşi 
toţi candidaţii şi doreau foarte mult ca eu să mă prezint 
pentru a discuta cariera mea acolo. Le-am răspuns pe un 
ton rece, informându-i că era prea târziu. Mă duceam la 
Columbia. („Slab dezvoltat”, ce să vă zic!) 

(Apropo, episodul acesta m-a silit să am o discuţie serioasă 
cu tata. În Rusia primirea unei scrisori reprezenta un 
eveniment atât de rar, încât primul membru al familiei care 
punea mâna pe ea o deschidea. I-am explicat tatei, pe un 
ton destul de tăios, că în Statele Unite nu se proceda la fel. 
O scrisoare ce-mi era adresată putea fi deschisă doar de 
mine. Tata a rămas surprins de această ciudată 
exclusivitate, însă de atunci corespondenţa nu mi-a mai fost 
atinsă.) 

Seth Low s-a dovedit a fi o altă şcoală ghetou - jumătate 
din elevi erau evrei, iar cealaltă jumătate italo-americani. 
Se părea că acolo se revărsa surplusul de tineri inteligenţi 
care nu corespundeau criteriilor Colegiului Columbia. 

Colegiul nu era unul de succes. După primul meu an 
petrecut acolo, a fost închis, iar pe noi ne-au transferat în 
campusul Columbia. Pe tot restul colegiului, am frecventat 
aceleaşi cursuri cu cei din Columbia, am stat alături de ei în 
amfiteatre, am dat examenele lor şi am fost notat conform 
standardelor lor. 

Înseamnă, aşadar, că am făcut parte din promoţia de la 
Colegiul Columbia? Nu! Colegii din Columbia au primit B. 
A.-uri - Bachelor of Arts (Licenţiat în Litere) - însemnul unui 
gentleman, în vreme ce eu am primit B. S. 

— Bachelor of Science (Licenţiat în Ştiinţe) o diplomă mai 
puţin prestigioasă. Iniţial am crezut că am obţinut diploma 
cu pricina pentru vreuna din disciplinele ştiinţifice 
promovate, dar nu era cazul; era vorba de o diplomă de 
rang doi, după cum am aflat în cele din urmă, ceea cea 
reprezentat un alt motiv de ciudă. 


Mai mult decât atât, universitatea a comasat ulterior mai 
multe categorii de cursuri sub denumirea generică de 
Şcoala de Studii Generale, care se ocupa în principal de 
seralişti. Asta înseamnă că eu apar drept absolvent al Şcolii 
de Studii Generale, şi orice biograf neglijent ar putea trage 
concluzia că am urmat Colegiul la seral. Nu este adevărat. 

Evident, într-un târziu, Universitatea Columbia s-a arătat 
îndeajuns de mândră de mine ca să-mi acorde o diplomă de 
doctor onorific şi să profite de pe urma mea, solicitându-mă 
să rostesc cuvântări cu diverse prilejuri. lar când Colegiul 
Columbia însuşi m-a invitat să ţin acolo o cuvântare, am 
avut suficientă influenţă pentru a accepta doar cu condiţia 
de a fi făcut membru al promoţiei 1939. Profesorii au fost 
de acord, şi în 1979 am participat la a patruzecea 
aniversare a absolvirii. Nu pentru că aş fi dorit-o (în 
general, nu particip la asemenea aniversări, fiindcă nu pun 
un preţ atât de mare pe nostalgie), însă atunci am făcut-o 
pentru a stabili capul de pod, ca să mă exprim aşa. Nu 
cunoşteam pe niciunul dintre ceilalţi participanţi la 
reuniune şi, deşi toţi auziseră de mine, nu cred că vreunul 
mă ţinea minte din anii de colegiu. 

Aşadar, din mai multe puncte de vedere, perioada 
petrecută în colegiu a reprezentat un eşec, poate chiar mai 
răsunător decât cel din liceu, cu atât mai mult cu cât aceşti 
ani s-au caracterizat prin continuarea lunecării mele pe 
toboganul aprecierilor. În şcoala primară şi în gimnaziu, eu 
fusesem puştiul isteţ. În liceu, fusesem unul dintre elevii 
isteţi. În colegiu, eram pur şi simplu un băiat inteligent, 
lipsit de vreo caracteristică specială. 

Lovitura cea mai grea am primit-o spre sfârşitul 
Colegiului. 

Acela a fost momentul cel mai periculos. Atâta vreme cât 
urmam şcoala primară, gimnaziul, liceul şi Colegiul, eram 
un elev, mulţumit să locuiesc acasă, să lucrez împreună cu 
familia şi să duc o viaţă normală şi calmă. 


Odată însă cu scurgerea anilor, se apropiau amenințătoare 
absolvirea colegiului şi examenul de diplomă, după care 
trebuia să-mi caut o slujbă. În 1939, anul absolvirii, urma să 
împlinesc nouăsprezece ani, iar slujbele continuau să fie 
greu de găsit. 

Mai mult chiar, în pofida calităţilor mele, unele posturi îmi 
erau de-a dreptul inaccesibile. Nu aveam nici o şansă să 
obţin una din slujbele prohibite evreilor - bineînţeles, una 
dintre cele care asigurau un loc pe scara ce ducea spre 
poziţiile cele mai prestigioase şi profitabile. Nu voi pomeni 
însă nimic despre antisemitism. Chiar dacă nu aş fi fost 
evreu, rămânând eu însumi, tot n-aş fi izbutit. Nu 
constituiam o apariţie impresionantă, eram slăbănog, plin 
de acnee, afişam cu uşurinţă un surâs despre care cred că- 
mi conferea o expresie mai degrabă prostească şi, ca o 
încununare, eram incredibil de stângaci în societate. Nu-mi 
pot imagina că m-ar fi dorit cineva. 

Singura soluţie era să rămân în învăţământ şi, pe cât 
posibil, să mă pregătesc pentru o meserie în care să devin 
propriul meu patron. Printr-o bizară conjunctură, reuşisem 
deja asta fără să-mi dau seama. În anii de colegiu vândusem 
primele două-trei povestiri şi devenisem scriitor 
profesionist. 

Cu toate acestea, mi-era imposibil să-mi imaginez că aş fi 
putut să câştig altceva decât nişte bani de buzunar de pe 
urma povestirilor mele. Ideea unei cariere de scriitor, şi 
încă a uneia foarte bine plătite, ar fi putut-o avea doar un 
megaloman; în ciuda faptului că aveam o totală încredere în 
propria-mi persoană, eu nu eram megaloman. 

Meseriile pe cont propriu accesibile unui evreu, care în 
acelaşi timp implicau promisiunea de prestigiu social şi 
câştig bun, erau cele de medic, dentist, avocat, contabil şi 
altele similare. Bineînţeles, cel mai bine era să fii medic. 
Mulţi medici din New York erau evrei, această meserie 
reprezentând calea sigură pentru un evreu de a reuşi într-o 
societate moderat antisemită. 


Întâmplător, tata făcuse de mult toate socotelile. Se 
gândise că, după ce terminam colegiul, aveam evident să 
intru la medicină şi să devin doctor. 

Pentru că niciodată nu-mi trecuse prin minte să-l contrazic 
în aceste probleme, acceptasem şi eu aceeaşi variantă. 

Pe măsură ce trecea vremea, însă, anumite îndoieli 
începuseră să mi se adune în minte. În primul rând, de 
unde naiba aveam să iau banii? În nici un caz n-aş fi avut 
posibilitatea să plătesc taxele, manualele şi întregul 
echipament. Cu colegiul reuşisem să mă descurc, cu destul 
de noroc, având parte de câteva slujbe pe timpul verii, 
vânzând două povestiri, căpătând nişte burse foarte mici şi 
deturnând toate câştigurile familiei. Niciodată însă nu 
existau economii. Facultatea de medicină urma să fie mult 
mai scumpă. Nu aveam absolut nici o şansă s-o termin. 

Ca un făcut, lucrurile s-au înrăutățit şi mai mult. În 1938, 
tata s-a îmbolnăvit de anghină pectorală şi s-a ridicat cu 
toată seriozitatea întrebarea dacă mai putea continua să 
muncească şi dacă n-ar fi trebuit ca eu să-i preiau 
atribuţiile şi să renunţ la orice speranţă că voi deveni 
altceva decât un mărunt negustor. 

Din fericire, tata, care pe atunci cântărea 110 kilograme, a 
slăbit în mod deliberat ajungând la 80 de kilograme şi şi-a 
păstrat greutatea respectivă pe tot restul vieţii. Deşi n-a 
părăsit prăvălia (continuând însă tratamentul 
medicamentos), totuşi cariera mea de medicinist era pusă 
realmente sub semnul întrebării. 

Pe de altă parte, pe un plan mult mai personal, apărea 
posibilitatea de a-mi părăsi familia. Ce s-ar fi întâmplat dacă 
aş fi fost acceptat de o facultate din Ohio sau Nevada? 

Adevărul era că trăisem toată viaţa acasă - nu părăsisem 
New York-ul decât foarte rar, şi atunci pentru perioade 
extrem de scurte. Desigur, ca şi în cazul orarului prelungit, 
m-aş fi putut răzvrăti şi, atunci când mi s-ar fi ivit ocazia şi 
n-aş mai fi fost silit să stau acasă, aş fi putut să încep să 
străbat lumea. Fratele meu, Stanley, a reacţionat exact aşa. 


EI şi soţia lui au călătorit prin toată lumea şi au fost foarte 
mulţumiţi. 

Din nefericire (sau poate din fericire - cine poate şti?), 
imboldul călătoriilor se ofilise în sufletul meu. Nu voiam să 
plec de acasă. Ba chiar mă simţeam speriat de ideea 
părăsirii căminului. Nu-mi mai găseam somnul, gândindu- 
mă că s-ar fi putut să plec în alt stat şi să fiu nevoit să-mi 
văd singur de grijă. Nu ştiam cum să fac asta. 

Desigur, odată cu trecerea anilor, am fost nevoit în cele din 
urmă să trăiesc -pe cont propriu, acceptând 
responsabilitatea unei soţii şi a copiilor. Cu toate acestea, 
ori de câte ori m-am stabilit într-un punct pe care-l puteam 
denumi cămin, mă instalam acolo cu fermitate şi nu mai 
voiam să-l părăsesc. 

Asta a continuat toată viaţa, iar aversiunea mea faţă de 
călătorii, dorinţa de a rămâne acasă, în mediul confortabil şi 
familiar, a sporit. În clipa de faţă, locuiesc de douăzeci de 
ani în Manhattan şi mă străduiesc pe cât pot să nu ies din 
cartier. Ca să fiu cu totul cinstit, nu mă încântă nici măcar 
ideea de a ieşi din apartament. Sunt de-a dreptul gelos pe 
Nero Wolfe, care practic nu şi-a părăsit niciodată locuinţa 
de pe Strada Treizeci şi cinci. 

Al treilea motiv era şi cel mai simplu dintre toate. Cu cât 
mă gândeam mai mult, cu atât înţelegeam că nu doream să 
fiu medic, în nici o specialitate. Îmi face rău vederea 
sângelui, mă înfior când aud de răni şi nu-mi place deloc să 
aud descrierile unor boli. Mi-am dat seama că, treptat, te 
obişnuieşti să fii nepăsător. Eu m-am deprins cu disecţiile 
când am urmat zoologia în colegiu, dar nu voiam să reiau 
acel proces chinuitor. 

Din fericire, problema a fost tranşată chiar de facultăţile 
cu pricina, iar decizia a fost cât se poate de corectă. 
Solicitasem înscrierea doar la cele cinci facultăţi de 
medicină din zona New York-ului, întrucât eram decis să nu 
plec de acasă. Două dintre ele (una fiind Facultatea de 
Medicină şi Chirurgie din Universitatea Columbia) m-au 


respins din capul locului, probabil fiindcă procentajul de 
evrei fusese acoperit. Celelalte trei m-au chemat la 
interviuri şi, ca de obicei, am lăsat o impresie nefavorabilă. 
Vă rog să mă credeţi că nu o făceam în mod intenţionat; mă 
străduiam din răsputeri să fiu cuceritor şi plăcut, însă 
asemenea caracteristici pur şi simplu nu făceau parte din 
calităţile mele; cel puţin, nu pe atunci. 

Toate cele cinci facultăţi m-au respins din primul an de 
colegiu, iar în anul următor, când am candidat din nou, m- 
au refuzat încă şi mai rapid. 

Tata a fost extrem de dezamăgit. Până atunci, nu se 
întâmplase ca remarcabilul său fiu să abordeze ceva care 
pentru el părea foarte important şi să fie învins. Bănuiesc 
că socotea că o parte din vină mi se datora (ceea ce era 
perfect adevărat) şi pentru o vreme relaţiile noastre au fost 
destul de reci. Eu, însă, mă simţeam mai degrabă rănit în 
mândrie; n-aş fi fost om, dacă nu m-ar fi durut. Cel mai bun 
prieten al meu din colegiu, care avea note mai mici, dar 
deţinea o poziţie socială incomparabil superioară, a fost 
admis la medicină şi, pentru scurt timp, am fost copleşit de 
un sentiment dureros pe care nu-l încercasem aproape 
niciodată: invidia. 

Mi-am revenit, totuşi, iar scurgerea anilor n-a făcut altceva 
decât să-mi confirme convingerea că n-aş fi terminat 
niciodată facultatea de medicină. Aş fi suferit umilinţa mult 
mai mare de a fi fost nevoit s-o abandonez, chiar dacă aş fi 
avut banii necesari, pur şi simplu fiindcă nu deţineam 
abilitatea necesară şi, mai important, temperamentul 
corespunzător. 

Cea mai cumplită lovitură ar fi fost astal Nu exclud 
posibilitatea să. Nu-mi fi revenit niciodată de pe urma ei. 
Întotdeauna, când mă gândesc la acea perioadă periculoasă 
a vieţii mele, mă simt teribil de recunoscător faţă de 
diversele persoane care se ocupau cu selecţia candidaţilor 
şi care m-au oprit să intru la medicină, admirându-le 
perspicacitatea şi inteligenţa dovedite în cazul meu. 


18. The Futurians. 

Pe la mijlocul anilor '30, devenisem fan science-fiction 
(„fan” este prescurtarea de la „fanatic” - nu glumesc deloc). 
Prin asta, vreau să spun că nu mă mai limitam la lectura 
povestirilor, ci încercam să particip la alcătuirea sumarelor 
revistelor. Modalitatea cea mai simplă o reprezentau 
scrisorile adresate redacţiei. 

Toate revistele de science-fiction aveau rubrici de scrisori 
primite din partea cititorilor, iar aceştia erau încurajați să 
corespondeze. Acum mă simţeam cel mai mult atras de 
Astounding Stories, care, la început, făcea parte din grupul 
editorial Clayton Publications. Datorită crizei economice, 
atât revista, cât şi grupul şi-au încetat activitatea după 
numărul din martie 1933, dar titlul a fost preluat de Street 
& Smith Publications, cea mai mare editură de literatură 
„pulp”. 

Aşadar, la o jumătate de an după dispariţie, Astounding a 
reînviat în octombrie 1933. Sub conducerea plină de 
imaginaţie a redactorului-şef F. Orlin Tremaine*, a devenit 
rapid cea mai vândută şi cea mai bună revistă de science- 
fiction. Există şi în ziua de azi, deşi şi-a schimbat denumirea 
în Analog Science Fact-Science-Fiction. În ianuarie 1990, şi- 
a sărbătorit a şaizecea aniversare, dar, spre disperarea 
mea, boala m-a împiedicat să particip la eveniment. 

La Astounding am trimis prima scrisoare, în 1935, şi ea a 
fost publicată. Aşa cum făceau toţi fanii, înşirasem 
povestirile care-mi plăceau şi care nu-mi plăceau, 
enumerasem motivele şi solicitasem margini regulate la 
foile revistei, pentru a se evita zdrenţuirea lor. (în cele din 
urmă, revista a adoptat marginile regulate. Nu fusese vorba 
de indiferenţă, ci de faptul că acestea costau mai mult.) 

Prin 1938, scriam lunar la Astounding, iar misivele mele 
erau de obicei publicate. Apariţia lor s-a dovedit mai 
benefică decât mi-aş fi putut închipui. 

Existau şi alte laturi ale vieţii de fan. În urma scrisorilor 
publicate, care reproduceau numele şi adresele fanilor, 


aceştia puteau face cunoştinţă între ei. Dacă locuiau relativ 
aproape, se puteau întâlni, discuta despre povestiri, face 
schimb de reviste, şi aşa mai departe. Acest lucru a dus apoi 
la apariţia „fan cluburilor”. În 1934, una dintre reviste a 
inventat Science Fiction League of America, iar fanii care 
deveneau membrii săi îşi puteau găsi prieteni în toate 
colţurile ţării. 

Limitat fiind la pereţii prăvăliei, nu ştiam nimic despre fan 
cluburi; de asemenea, nu m-am gândit niciodată să mă 
înscriu în SFLA. Cu toate acestea, un băiat care urmase 
liceul Boys în acelaşi timp cu mine mi-a remarcat numele în 
Astounding şi mi-a trimis o scrisoare în 1938, invitându-mă 
să particip la întrunirile lui Queens Science-fiction Club. 

Posibilitatea de a mă întâlni şi de a discuta cu alţi pasionaţi 
de literatură science-fiction m-a înflăcărat teribil şi am 
început imediat negocierile cu părinţii. În primul rând, 
trebuia să mă asigur că pe durata întrunirii puteam lipsi din 
prăvălie. După aceea, trebuia să-i conving să-mi dea bani de 
transport, plus alţi câţiva bănuţi, pentru cazul în care în 
club trebuia făcută consumaţie. 

Ajuns în acest punct, trebuie să precizez că nu am căpătat 
niciodată bani de buzunar. Munceam în prăvălie pentru 
masă, casă, haine şi şcoală, iar părinţii considerau că era 
suficient, eu fiind de aceeaşi părere. Din filme, din benzile 
desenate sau din alte părţi auzisem despre bani de buzunar 
daţi copiilor, dar întotdeauna avusesem vaga impresie că 
reprezenta o abatere romantică de la realitate. 

Desigur, dacă aveam nevoie de bani pentru ceva bine 
definit (bilete de transport la şcoală, o gustare, ba chiar şi 
pentru ceva frivol, precum filmele), aceştia nu mi se refuzau 
niciodată, dar trebuia să-i solicit. Abia după ce am început 
să primesc bani pentru povestiri, am fost capabil să-mi 
deschid un cont în bancă, şi atunci numai cu condiţia clar 
înţeleasă că banii erau destinaţi exclusiv taxelor şcolare şi 
altor inevitabile cheltuieli aferente învăţământului. 


Mult mai târziu, mi s-a părut bizar că, în ciuda faptului că 
nu-mi dădea nici un ban de buzunar, tata nu ezita să-mi lase 
pe mână cheia de la casa de bani a magazinului. 
Bineînţeles, casa înregistra toate vânzările şi dacă luam 
măcar un sfert de dolar tot se observa; totuşi, aş fi putut 
vinde nişte zaharicale sau un pachet de ţigări iar apoi „să 
uit” să pun banii în casă şi să-i strecor în buzunar. Fusesem 
educat însă în spiritul corectitudinii, de aceea nu m-am 
gândit niciodată să fac aşa ceva, la fel cum, se pare, nici 
tata nu se gândise. 

Oricum, am căpătat permisiunea de a participa la 
întrunirea fan clubului, am obţinut suma necesară şi, pe 
data de 18 septembrie 1938, m-am întâlnit pentru prima 
dată cu alţi fani science-fiction. Dar între prima invitaţie şi 
cea de-a doua, care-mi oferea detalii asupra modului cum 
să ajung la locul de întâlnire, clubul Queens se divizase şi 
una dintre facţiuni formase o nouă organizaţie. (în cele din 
urmă, mi-am dat seama că fanii science-fiction alcătuiau un 
grup certăreţ şi zurbagiu, iar cluburile se destrămau 
permanent, formând apoi asociaţii rivale.) 

Prietenul meu din liceu aparţinea facțiunii nou desprinse, 
iar eu, neavând habar că nu mergeam la clubul Queens, m- 
am alăturat lor. Noua grupare se rupsese din clubul original 
deoarece ei considerau că se cuvenea ca fanii science- 
fiction să ia o poziţie antifascistă mai declarată, pe când 
ceilalţi afirmau că science-fiction-ul nu avea legătură cu 
politica. Dacă aş fi cunoscut de la început motivele, m-aş fi 
alăturat fără ezitare noii grupări - întâmplarea a făcut că 
am ajuns direct în locul cuvenit. 

Gruparea cea nouă îşi atribuise un nume destul de lung şi 
bombastic, dar era în general cunoscută sub numele de The 
Futurians (Viitorologi, în traducere aproximativă) şi 
reprezenta cu siguranţă cel mai uluitor fan club existent 
vreodată. Era un grup de adolescenţi sclipitori care, din 
câte îmi puteam da seama, proveneau cu toţii din familii 


destrămate şi avuseseră parte de copilării mizerabile, sau 
cel puţin presărate cu multe lipsuri. 

Ca de multe alte ori, eu mă deosebeam de ceilalţi, întrucât 
familia mea era strâns unită şi avusesem o copilărie fericită; 
din toate celelalte puncte de vedere, însă, am fost fermecat 
de ei şi am simţit că-mi descoperisem un cămin spiritual. 

Pentru a vă povesti cum mi s-a transformat viaţa, trebuie 
să vă explic mai întâi ce părere am despre prietenii. 

Adesea, afli din cărţi sau din filme despre prietenii din 
copilărie care au durat toată viaţa; despre foşti colegi de 
şcoală care se întâlnesc cu regularitate de-a lungul anilor; 
despre camarazi de armată care se îmbată în mod regulat 
şi retrăiesc satisfacţiile vieţii din cazarmă; despre amici de 
colegiu care se ajută tot restul vieţii de dragul vechii 
legături din respectiva perioadă. 

Poate că este adevărat, dar eu sunt întotdeauna sceptic în 
această privinţă. Am impresia că cei care au urmat aceeaşi 
şcoală sau au făcut armata împreună au fost siliţi la un 
anumit grad de intimitate pe care nu l-au ales ei înşişi. 
Genul de prietenie-prin-obişnuinţă-şi-proximitate poate fi 
valabil doar pentru aceia care întâmplător se plac reciproc, 
ori care au fost puşi laolaltă în situaţii sociale exterioare 
mediului artificial al şcolii sau armatei. 

În cazul meu, n-am avut nici un prieten din timpul şcolii 
sau armatei cu care să fi continuat relaţia de-a lungul 
anilor. Pe de o parte, aceasta s-a datorat faptului că nu 
existau ocazii de interacţiune socială exterioare şcolii sau 
armatei, iar pe de altă parte vina a purtat-o propriul meu 
egocentrism. 

Dar, după ce i-am cunoscut pe Futurians, totul s-a 
schimbat. Aici, deşi în majoritatea cazurilor interacţiunile 
sociale erau puţin posibile, deşi uneori nu ne mai contactam 
perioade îndelungate de timp, am închegat prietenii strânse 
care au durat în unele cazuri o jumătate de secol, până în 
ziua de azi. 

De ce? 


Întâlnisem, în sfârşit, persoane care ardeau la aceeaşi 
flacără ca şi mine; care iubeau la fel de mult science-fiction- 
ul; care doreau şi ei să scrie science-fiction; care posedau 
aceeaşi strălucire dezordonată ce-mi era specifică. Eu nu 
mi-am identificat în mod conştient un tovarăş de suflet. Am 
simţit-o instantaneu, fără necesitatea unei intelectualizări. 
Ba chiar, în anumite împrejurări, atât în cazul Futurians- 
ilor, cât şi în afara lor, m-am simţit legat sufleteşte şi am 
rămas prieten pe viaţă până şi cu indivizi care, de fapt, nu- 
mi plăceau. 

Oricum, intenţionez ca în această carte să dedic mici 
capitole celor care mi-au influenţat puternic cariera, sau ale 
căror vieţi s-au împletit într-o anumită măsură cu a mea, şi 
n-o pot face mai bine decât începând cu câţiva dintre cei 
mai proeminenţi Futurians. 

Frederik Pohl. 

Frederik Pohl* s-a născut în 1919 şi mă depăşeşte ca etate 
doar cu câteva săptămâni. Când ne-am întâlnit la Futurians, 
în septembrie 1938, amândoi aveam să împlinim în curând 
nouăsprezece ani. În ciuda faptului că aveam aproape 
aceeaşi vârstă, el a fost dintotdeauna mai versat decât 
mine, dând dovadă de mai multă înţelepciune. l-am 
recunoscut mereu calităţile şi i-am solicitat fără ezitare 
sfatul. 

Fred este mai înalt decât mine şi vorbeşte pe un ton foarte 
blând. Are un prognatism destul de pronunţat şi o expresie 
adesea întrebătoare a feţei, care-i dau un aer cumva 
iepuresc, dar inteligent, în ochii mei - pentru că ţin mult de 
tot la el. Are păr şaten, care începuse deja să i se rărească 
atunci când ne-am cunoscut. 

Este o persoană foarte neobişnuită. Nu are scăpări la 
răstimpuri, ca mine sau ca alţi Futurians, ci arde cu o 
lumină clară şi statornică. Este unul dintre cei mai 
inteligenţi oameni pe care i-am întâlnit şi scrie adesea în 
publicaţiile fanilor, ori în reviste profesioniste, exprimându- 
şi opiniile asupra unor subiecte ştiinţifice sau sociale. Eu le 


citesc cu aviditate, fiindcă are un stil limpede şi fermecător, 
şi în cincizeci de ani n-am avut niciodată ocazia de a 
dezaproba o singură afirmaţie a lui. În foarte puţinele ocazii 
când şi-a exprimat un punct de vedere diferit faţă de al 
meu, mi-am dat imediat seama că eu greşisem. Cred că este 
singurul individ ale cărui păreri nu le-am contestat 
niciodată. 

Dintotdeauna m-am simţit mai apropiat de el decât de 
oricare alt Futurian, deşi personalităţile şi dezvoltarea 
noastră erau atât de diferite. El avusese o copilărie 
nefericită (niciodată nu ne-a oferit amănunte), fiind nevoit 
să abandoneze liceul din cauza crizei economice. Se 
străduieşte să trateze chestiunea respectivă cu umor şi se 
recomandă „absolvent de gimnaziu”. Nu vă lăsaţi însă 
păcăliţi. Şi-a continuat programul de autoinstruire în 
asemenea măsură, încât cunoaşte mult mai multe lucruri 
despre mult mai multe subiecte decât o mare parte dintre 
cei care au primit educaţia mea intensivă. 

Viaţa lui socială a fost mai agitată decât a mea. Ca săvă 
dau un simplu exemplu, a fost însurat de cinci ori - totuşi, 
actuala lui căsnicie, a cincea, cu Bette, pare stabilă şi 
fericită. 

Atunci când ne-am cunoscut, el şi alţi Futurians scriau 
science-fiction într-un ritm nebunesc, singuri şi în 
colaborare, folosind o mulţime de pseudonime. Eu nu m-am 
alăturat lor, insistând să-mi scriu povestirile singur şi 
folosind exclusiv numele meu. Întâmplător, am fost primul 
Futurian care a început să-şi vândă în mod consistent 
textele, dar ei s-au grăbit să mă ajungă din urmă. 

Fred şi-a utilizat pentru prima dată numele adevărat în 
1952, când, în colaborare cu alt Futurian, Cyril Kornbluth*, 
a publicat în revista Galaxy un serial din trei părţi intitulat 
„Planeta profitului”. Acesta a apărut şi ca roman în 1953, 
sub titlul Negustorii spaţiali, şi i-a consacrat pe Fred şi 
Cyril. După aceea, fiecare în parte a devenit un scriitor de 
science-fiction important. 


Legătura lui cu mine? 

În 1939, mi-a citit povestirile refuzate, le-a denumit „cele 
mai bune refuzuri pe care le-am văzut vreodată” (ceea ce 
mi-a ridicat mult moralul) şi mi-a dat nişte sfaturi foarte 
folositoare despre modul în care mi-aş putea îmbunătăţi 
stilul. Apoi, în 1940, pe când avea doar douăzeci de ani, a 
devenit redactor-şef (unul foarte bun) la două noi reviste 
science-fiction, Astonishing Stories şi Super Science 
Stories. Pentru acestea, a cumpărat câteva din primele 
mele povestiri. Asta m-a ajutat să continuu, până am ajuns 
la nivelul celei mai bune reviste de gen, Astounding. Fred şi 
cu mine am scris împreună două povestiri, deşi mă tem că 
nu au ieşit foarte bune. 

În 1942, când aveam un blocaj şi nu mai puteam continua 
o nuveletă pe care trebuia s-o predau peste o săptămână, el 
m-a ajutat să ies din situaţia în care mă înfundasem. Îmi 
amintesc că stăteam pe Podul Brooklyn, dar nu mai ţin 
minte în ce consta dificultatea mea şi care a fost soluţia lui. 
(Stăteam pe Podul Brooklyn fiindcă - dar asta am aflat-o 
mulţi ani mai târziu - Doris, prima soţie a lui Fred, mă 
considera un „ciudat” şi nu voia să mă primească în casa 
lor. Am rămas foarte amărât când am citit acest amănunt în 
autobiografia lui Fred, deoarece îmi plăcuse Doris şi nu 
bănuisem niciodată aversiunea ei. Din păcate, n-am putut 
rezolva lucrurile între noi, întrucât ea a murit.) 

În 1950, Pohl a contribuit din plin la publicarea primului 
meu roman. Pe scurt, Fred, mai mult decât oricine altul (cu 
excepţia lui John W. Campbell, Jr., despre care voi avea mai 
multe de spus în curând), mi-a făcut posibilă cariera. 

20. Cyril M. Kornbluth. 

Cyril M. Kornbluth era cel mai tânăr dintre Futurians şi, 
din anumite puncte de vedere, cel mai strălucitor dintre ei. 
Se născuse în 1923 şi avea doar cincisprezece ani când l-am 
cunoscut. Era scund şi grăsuţ, cu păr castaniu, cârlionţat, şi 
vorbea cu un ton ascuţit, ceea ce-l făcea să pară o persoană 
deloc plăcută. 


Era mai sclipitor decât mine şi, presupun, promitea mai 
mult, însă el, ca şi Fred Pohl, îşi abandonase educaţia 
şcolară din motive pe care nu le-am aflat niciodată. Poate că 
aş fi fost tentat să-i invidiez inteligenţa, dar în mod clar era 
o persoană nefericită. Nu ştiu care putea fi motivul acelei 
nefericiri, totuşi bânuiesc că provenea din faptul că se 
descoperea „aterizat” într-o lume populată de oameni mult 
mai puţin inteligenţi decât el şi care-l apreciau în foarte 
mică măsură. 

Deşi nu era cazul să mă asocieze celor „mai puţin 
inteligenţi”, impresia mea a fost că nu mă plăcea, iar acesta 
e un mod delicat de a prezenta lucrurile. N-am nici un fel 
de dovadă în acest sens. El nu mi-a spus vreodată că nu mă 
place, dar m-a evitat, nu mi s-a adresat niciodată şi, 
ocazional, m-a repezit. Pe de altă parte, însă, avea tendinţa 
să fie morocănos şi ţâfnos tot timpul, aşa că e posibil ca eu 
să fi fost prea sensibil, închipuindu-mi că avea ceva cu mine. 
Poate că-l irita permanenta mea voioşie zgomotoasă, dar 
mărturisesc cu mâna pe inimă că nu o făceam pentru a-l 
enerva. Nu-mi putea înfrâna această veselie, tot aşa cum el 
nu-şi putea înfrâna ursuzenia. 

Odată, când am cântat aria „Preaminunata fecioară” din 
H. M. S. Pinaforey am atins cu uşurinţă nota acută din final, 
iar Cyril a mormăit: „Pe toţi dracii! A luat-o!”, de parcă s-ar 
fi aşteptat ca glasul să-mi cedeze, pentru a-mi putea savura 
stinghereala. 

Iar altădată, când vorbeam la o întrunire science-fiction, 
Cyril m-a întrerupt atât de frecvent şi într-o manieră atât de 
neprietenoasă, încât am tăcut complet câteva momente, 
pentru a se acumula suspansul şi a atrage atenţia, după 
care am rostit clar şi răspicat: „Cyril Kornbluth - un nou 
George O. Smith.” 

George O. Smith era un alt scriitor de science-fiction şi un 
plicticos de zile mari. La orice întrunire, îi înnebunea pe 
toţi, vorbitori şi auditoriu, cu remarcile lui lipsite de noimă. 


Compararea, nefavorabilă, cu George 1-a amuţit pe Cyril, 
determinându-l să nu mă mai întrerupă. 

EI s-a dovedit însă un scriitor excelent şi, în textele lui, a 
făcut dovada unui simţ al umorului pe care nu-l manifestase 
niciodată în viaţa de zi cu zi. Specialitatea sa erau 
povestirile - cea mai celebră rămâne „Marşul cretinilor”, 
Apărută în numărul din aprilie 1951 al revistei Galaxy. În ea 
a descris o societate alcătuită în principal din subdezvoltaţi 
mintal, din rândul cărora s-au ridicat câţiva oameni 
inteligenţi care au asigurat mersul înainte al lumii. Sunt 
convins că Cyril a simţit o implicare personală atunci când a 
creat acest univers. Ela colaborat cu Fred Pohl la „Planeta 
profitului” şi a scris câteva romane de unul singur. Sunt 
convins că era pe punctul de a părăsi genul science-fiction 
şi de a scrie romane aparţinând literaturii generale, 
devenind renumit, când totul s-a sfârşit pe neaşteptate. 

Deşi suferea de inimă, pe 21 martie 1958 a curăţat 
zăpada, după o surprinzătoare ninsoare de echinocţiu. Apoi 
a alergat după tren, a avut un atac de inimă în gară şia 
murit. Avea doar treizeci şi cinci de ani. 

21. Donald A. Wollheim. 

Donald Allen Wollheim* era cel mai vârstnic dintre 
Futurians, fiind născut în 1914. Ne domina, fiind la acea 
vreme probabil cel mai activ fan science-fiction din ţară, cu 
posibila excepţie a lui Forrest ]. Ackerman“ din Los Angeles. 

Nu era un bărbat chipeş; poseda un nas destul de mare şi 
umflat, iar atunci când l-am cunoscut avea (ca şi mine, de 
altfel) o acnee destul de urâtă. Cu toate acestea, era mânat 
de o forţă incontestabilă, deşi părea la fel de posac ca şi 
Cyril Kornbluth. În 1941, el a devenit redactor-şef la două 
reviste science-fiction, Stirring Science-fiction şi Cosmic 
Stories, apărute în condiţii financiare precare. Mai exact, 
nu avea nici bani cu care să plătească povestirile, bizuin-du- 
se pe tovarăşii săi Futurians pentru a-l aproviziona cu texte 
pe care ei nu le puteau vinde nicăieri. Mi-a cerut şi mie o 
povestire şi i-am dat una intitulată „Simţ tăinuit'* („The 


Secret Sense”), care a apărut în numărul din martie 1941 
al lui Cosmic. Nu putusem s-o vând, fiind slabă de tot, chiar 
şi în ochii mei, aşa că eram gata să i-o ofer, fără nici un ban, 
de dragul prieteniei noastre. 

Între timp, F. Orlin Tremaine, care editase Astounding 
până în 1938, lansase şi el o nouă revistă, Cornet Stories, şi 
plătea preţul maxim de un cent cuvântul. El mi-a spus că 
scriitorii care dădeau texte la revistele ce nu plăteau le 
ajutau pe acestea să fure cititorii revistelor care plăteau. 
Asemenea scriitori le făceau rău colegilor de breaslă şi 
science-fiction-ului în general şi, ca atare, trebuiau 
boicotaţi. 

Asta m-a speriat. L-am sunat imediat pe Wollheim şi i-am 
cerut zece dolari pentru povestirea mea (o cincime de cent 
cuvântul), numai ca să pot spune că am primit bani pentru 
ea. Wollheim mi-a plătit, dar odată cu cecul mi-a trimis şi o 
scrisoare foarte dură. 

El a continuat să realizeze lucruri deosebite. A scris mai 
multe povestiri, prima fiind „Omul de pe Ariei”, apărută în 
ianuarie 1934 în Wonder Stories, cu cinci ani înainte de 
debutul meu. Cea care m-a impresionat cel mai mult a fost 
„Cameleonul”, apărută în septembrie 1950 în Fantastic 
Novels. A mai publicat câteva romane science-fiction, 
majoritatea pentru copii. 

Oricum era clar pentru mine că Wollheim, ca şi legendarul 
John Campbell de la Astounding, prefera activitatea de 
redactor celei de scriitor. Wollheim a alcătuit prima 
antologie de texte provenite din revistele science-fiction, 
Cartea de buzunar a science-fiction-ului, în 1943. A lucrat 
multă vreme ca redactor la editura Ace Books, făcând 
lucruri bune şi novatoare. După aceea, a înfiinţat DAW 
Books, prima editură de cărţi broşate care se ocupa 
exclusiv de science-fiction - acolo a publicat un număr 
important din noile stele ale genului. 

Una dintre cărţile sale, intitulată Făuritorii de universuri, a 
apărut în 1971. Era o istorie a genului science-fiction, în 


care încerca să demonteze unele aspecte mai exagerate ale 
legendei Campbell. De asemenea, se referea în mod 
favorabil la povestirile mele aparţinând ciclului Fundaţiei 
(despre care voi aminti la momentul cuvenit), susţinând că 
ele puseseră bazele science-fiction-ului modern. Fără să fiu 
de acord în totalitate cu el în aceste două privinţe, i-am 
acceptat laudele cu recunoştinţă, şi în cele din urmă i-am 
iertat incidentul cu „Simţul tâinuit”. (Da, sunt sensibil la 
laude. Cam toată lumea descoperă asta foarte repede, mai 
cu seamă redactorii mei.) 

Don a suferit o hemoragie cerebrală în 1989, care i-a 
imobilizat corpul, dar nu şi mintea. DAW Books continuă să 
funcţioneze, sub conducerea soţiei sale, Elsie (singura lui 
soţie - o situaţie pe care, uneori, o consider foarte 
neobişnuită printre autorii de science-fiction), şi a fiicei lor, 
Betsy. 

22. Primele vânzări. 

Abia pe la şaptesprezece ani m-am gândit că ar trebui să 
scriu o povestire cu finalul clar formulat dinainte, 
renunțând la obiceiul de a lua lucrurile aşa cum îmi veneau 
pe moment. Am început o asemenea povestire în mai 1937, 
am denumit-o „Lirbuşonul cosmic” („Cosmic Corkscrew”) şi 
am lucrat la ea în etape, uneori lăsând-o să zacă luni la rând 
în sertar. 

La începutul lui 1938, însă, Astounding şi-a modificat data 
apariţiei fără să-i anunţe pe clienţi, şi n-a sosit în ziua 
cuvenită. Temându-mă că-şi încetase existenţa, am sunat la 
Street & Smith şi am aflat că ziua apariţiei pe piaţă fusese 
modificată. Panica de moment care mă cuprinsese când 
crezusem că revista dispăruse pentru totdeauna m-a 
determinat să scot „Tirbuşonul cosmic” şi să reîncep lucrul 
la ea. Doream să expediez textul atâta vreme cât mai aveam 
cui să-l trimit. L-am terminat în iunie 1938. 

De unde graba aceea de a-l expedia? Am senzaţia că prin 
1938 mă plictisesem de toate revistele de literatură „pulp”, 
cu excepţia celor de science-fiction. Citeam numai science- 


fiction, iar autorii începeau să capete în ochii mei 
proporţiile unor semizei. Doream să fiu şi eu un semizeu. 

În plus, aş fi putut câştiga ceva bani dacă aş fi vândut 
povestirile - în primul rând, ardeam de nerăbdare să pot 
achita o parte din taxele de colegiu fără să recurg la tata. În 
vara lui 1935, lucrasem câteva săpătămâni, însă experienţa 
respectivă îmi lăsase amintiri neplăcute; aş fi preferat să 
câştig banii în faţa maşinii de scris. 

Dar acum, după ce scrisesem povestirea, cum trebuia să 
procedez? Tata, la fel de neexperimentat ca şi mine, a 
propus să mă duc personal la redactorul-şef şi să-i înmânez 
manuscrisul. l-am spus că aş fi fost prea speriat pentru a 
face aşa ceva. (Mă şi vedeam dat afară din birou, însoţit de 
comentarii sonore şi insultătoare.) Iata a replicat: „De ce 
anume îţi este frică?” (îi convenea să vorbească aşa - doar 
nu se ducea el) 

Obişnuinţa de a-mi asculta tatăl era înrădăcinată de multă 
vreme în mine, de aceea am luat metroul până la Street & 
Smith şi am cerut să vorbesc cu domnul Campbell. Nu mi-a 
venit să cred când secretara 1-a sunat şi apoi mi-a spus că 
pot intra. Audienţa respectivă era însă posibilă prin faptul 
că nu reprezentam un anonim pentru el. Primise şi 
publicase scrisorile mele, de aceea ştia că eram un fan 
science-fiction de nădejde. În plus, după cum aveam să 
descopăr, era un vorbitor de neoprit care avea nevoie de 
audienţă, iar în clipa aceea simţise că mă putea folosi în 
ipostaza cu pricina. 

John Campbell m-a tratat extrem de respectuos, mi-a 
acceptat manuscrisul, mi-a promis că-l va citi cât mai 
repede şi s-a ţinut de promisiune. Am primit manuscrisul 
prin poştă, dar scrisoarea lui de refuz era atât de amabilă, 
încât am început imediat să scriu o altă povestire, intitulată 
„Pericolul dinspre Calistan” („The Calistan Menace”). 
Realizarea ei a durat numai o lună. 

După aceea, am scris câte o povestire pe lună şi i le-am dat 
pe toate lui Campbell, care le citea şi mi le returna însoţite 


de comentarii utile. 

Abia pe data de 21 octombrie 1938, exact la patru luni 
după prima mea vizită la redacţia lui Astounding, am reuşit 
să vând cea de-a treia povestire „Naufragiaţi lângă Vesta” 
(„Marooned off Vesta”), dar nu lui Campbell, care mi-o 
refuzase. Am vândut-o la Amazing Stories, trecută recent la 
o nouă editură, Ziff-Davis, care decisese să publice povestiri 
de acţiune mai simpliste - acestea, deşi coborau ştacheta 
calităţii, creşteau vânzările. 

Redactorul-şef al revistei era pe atunci Raymond A. 
Palmer*, un omuleţ de un metru cincizeci, cocoşat, cu o 
minte vioaie şi neortodoxă. Ceva mai târziu, el avea să 
creeze, practic de unul singur, mania farfuriilor zburătoare 
şi să abordeze publicarea de reviste pseudoştiinţifice. A 
murit în 1977, la vârsta de şaizeci şi şapte de ani. Nu l-am 
cunoscut niciodată personal, dar a fost primul redactor care 
mi-a cumpărat un text şi a venit o vreme când el amintea cu 
mândrie acest lucru. 

Am primit pentru povestire şaizeci şi patru de dolari, ea 
fiind publicată în numărul din martie 1939 al lui Amazing. 
Datorită sistemului de distribuire, numărul a apărutpe 9 
ianuarie 1939, la o săptămână după ce împlinisem 
nouăsprezece ani. Tata a expediat scrisori mândre şi pline 
de laude către toţi prietenii lui (nu ştiusem că avea vreunul) 
şi părea pregătit să facă acelaşi lucru cu ocazia fiecărei 
povestiri care urma să mi se publice. M-am străduit din 
răsputeri până l-am convins să se oprească. 

După aceea, am vândut a doua povestire, „Pericolul 
calistan”, lui Fred Pohl -ea a apărut în Astonishing din 
aprilie 1940. N-am vândut niciodată prima povestire, 
„Lirbuşonul cosmic”, şi nici alte şapte povestiri din perioada 
mea de început. Niciuna din ele nu mai există. Bănuiesc că 
atunci când am părăsit oraşul, în 1942 (din motive pe care 
le voi explica) mama, fără să-şi dea seama ce face, mi le-a 
aruncat. Din punct de vedere literar, nu reprezintă nici o 
pierdere; ba chiar pot spune că lumea a câştigat de pe 


urma dispariţiei lor. Din punct de vedere istoric, însă, este 
un mare păcat. Dintotdeauna, producţiile de tinereţe au 
prezentat un anume interes. 

Prima povestire pe care i-am vândut-o lui John Campbell 
se numea „lendinţe” („Irends”); acesta a apărut în 
Astounding din iulie 1939. Deja, Amazing îmi publicase un 
alt text, numit „O armă prea teribilă” (, A Weapon Too 
Dreadful to Use”), în mai 1939, aşa că debutul în 
Astounding a reprezentat cea de-a treia povestire apărută. 

Amănuntul acesta m-a deranjat întotdeauna. Am 
minimalizat mereu acele prime două povestiri pentru că nu 
mă încânta Amazing-ul lui Ziff-Davis şi mă simţeam stânjenit 
că lucrările mele apăreau într-o companie atât de 
îndoielnică. Eu doream să fiu publicat în Astounding, de 
aceea m-am străduit din răsputeri să consider „lendinţe” ca 
fiind prima mea povestire tipărită. 

Greşesc, totuşi, procedând în felul acesta, întrucât este 
posibil ca primele două texte din Amazing să mă fi salvat de 
la o soartă mai rea decât moartea. John Campbell credea cu 
toată convingerea în necesitatea utilizării unor nume simple 
pentru autorii săi şi sunt sigur că mi-ar fi cerut să folosesc 
un pseudonim de tipul John Smith, iar eu l-aş fi refuzat cu 
încăpățânare, şi poate că astfel mi-aş fi încheiat cariera de 
scriitor. 

Cele două povestiri din Amazing au apărut însă sub 
numele meu adevărat -Isaac Asimov. Lui Palmer - fie el 
binecuvântat! 

— Nu-i păsa de asemenea amănunte. Ca atare, probabil 
fiindcă faptul se consumase deja şi numele meu, aşa cum 
era, onorase pagina de cuprins a unei reviste de science- 
fiction, Campbell n-a scos un murmur şi numele mi-a fost 
scris în paginile din august ale lui Astounding în forma 
cuvenită. 

Una peste alta, în ultimul an de colegiu am câştigat 197 de 
dolari. Nu însemna mare lucru, deşi în 1939 era o sumă 
considerabil mai mare decât acum, totuşi era un început. 


Nu doar începutul perioadei în care-mi puteam plăti singur 
taxele şcolare, ci şi începutul eliberării mele de sub tutela 
părintească şi al posibilităţii de a mă întreţine singur. 

Însemna chiar mai mult decât atât, deoarece reprezenta 
ceva ce-mi dorisem mai presus decât banii. Ceea ce 
doream... Ceea ce visam... Lucrul după care tânjeam... Era 
să-mi văd numele pe pagina de cuprins şi, cu litere mai 
mari, pe prima pagină a povestirii. 

Asta obţinusem, şi-mi creştea inima. 

23. John W. Campbell, Jr. 

John Wood Campbell, Jr., născut în 1910, era doar cu nouă 
ani şi jumătate mai mare decât mine, deşi când îl întâlnisem 
prima dată îl considerasem în afara timpului. Era un bărbat 
înalt şi voinic, cu păr deschis la culoare, nas coroiat, faţă 
lătăreaţă cu buze subţiri şi ţinând veşnic între dinţi un port- 
țigaret. 

Era vorbăreţ, sigur pe sine, cu o minte ca argintul viu, 
autoritar. Conversaţia cu el însemna audierea unui 
monolog. Unii scriitori nu-l puteau suporta şi-l ocoleau, dar 
mie îmi amintea de tata, de aceea eram dispus oricând să-l 
ascultând perorând la infinit. 

Aidoma atâtor personalităţi din science-fiction, avusese o 
copilărie nefericită. N-am aflat niciodată detaliile, fiindcă nu 
se referea la ele, iar eu nu pun întrebări în astfel de cazuri. 
În primul rând, nu sunt un individ indiscret, iar în al doilea 
rând prefer, desigur, să vorbesc mai degrabă despre mine 
decât despre altul. 

A urmat Institutul de Tehnologie Massachusetts, fără să-l 
termine. Din câte am dedus, n-a izbutit să înveţe germana. 
A trecut la Universitatea Duke din statul North Carolina, 
faimoasă în tinereţea mea pentru cercetările lui Joseph B. 
Rhine* asupra percepţiei extrasenzoriale, şi poate că acest 
fapt a influenţat opiniile ulterioare ale lui Campbell în 
legătură cu respectivul subiect. 

Prima sa povestire publicată a fost „Când atomii au dat 
greş”, în numărul din ianuarie 1930 al lui Amazing. Pe 


vremea aceea, cel mai faimos autor de science-fiction era 
Edward Elmer („Doc”) Smith*, care scria „povestiri su- 
perştiinţifice”. Smith a fost primul scriitor care a folosit 
călătoria interstelară în Ciocârlia spaţiului - numerele din 
august, septembrie şi octomobrie 1928 ale lui Amazing iar 
Campbell dorea să-l imite, imaginând istorii cu eroi ieşiţi din 
comun care jonglau cu stelele şi planetele. În Amazing din 
iunie 1930, ela publicat „Preferabil pirateria”, ce a 
constituit debutul faimosului său ciclu despre „Wade, Arcot 
şi Morey”, care 1-a făcut să câştige o celebritate aproape 
egală cu cea a lui Smith. 

Se cuvine să amintesc că Smith a continuat să scrie despre 
superştiinţă până în 1965, când a murit la vârsta de 
şaptezeci şi cinci de ani. El a fost unul dintre cei mai iubiţi 
scriitori de science-fiction, însă a rămas încremenit 
temporal. Primele sale povestiri îşi depăşeau cu zece ani 
epoca, iar ultimele rămăseseră cu zece ani în urma 
acesteia, deşi Campbell, animat de o remarcabilă fidelitate, 
a continuat să le publice în Astounding. 

La un moment dat, Campbell s-a plictisit de superştiinţă şi 
şi-a îndreptat atenţia spre alte direcţii. În 1936 şi 1937, ela 
scris pentru Astounding un serial alcătuit din optsprezece 
episoade despre ultimele descoperiri din Sistemul Solar. 
Acesta a reprezentat una din primele incursiuni ale unui 
scriitor de science-fiction pe tărâmul ştiinţei propriu-zise. 

Un lucru poate şi mai important 1-a constituit însă o 
schimbare în stilul textelor sale. Renunţând la superştiinţă, 
el a abordat povestirile de atmosferă. Acestea difereau atât 
de radical de creaţiile sale anterioare, încât a fost nevoit să 
utilizeze un pseudonim pentru a evita să-şi dezamăgească 
cititorii care i le-ar fi citit crezându-le superştiinţă. 
Pseudonimul adoptat a fost Don A. Stuart, o simplă alterare 
a numelui de fată al primei sale neveste, Dona Stuart. Prima 
povestire sub acest pseudonim a fost „Asfinţit”, care a 
apărut în Astounding din noiembrie 1934, o lucrare cea 
rămas clasică. 


Treptat, el a abandonat textele semnate Campbell, 
continuând cu cele semnate Stuart, până la publicarea 
lucrării „Cine-i acolo?”*, în Astounding din august 1938. 
Este posibil ca aceasta să fie cea mai bună povestire 
science-fiction scrisă vreodată. 

În momentul acela, însă, el îşi descoperise adevărata 
vocaţie. În 1938, a preluat conducerea revistei Astounding 
şi a păstrat-o tot restul vieţii. Primul lucru pe care 1-a făcut 
a fost să schimbe titlul din Astounding Stories în Astounding 
Science-Fiction (ASE). 

Campbell a reprezentat forţa cea mai puternică a science- 
fiction-ului din toate timpurile; pe durata primilor zece ani 
de conducere a lui ASF, el a dominat în mod autoritar genul. 
În 1939, a înfiinţat Unknown, o revistă cuprinzând texte 
fantastice pentru adulţi, unică şi minunată în felul ei... Dar 
care n-a avut o viaţă lungă din cauza crizei de hârtie din 
timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. 

În acei ani, Campbell a descoperit şi format o duzină de 
excelenți scriitori de science-fiction, printre care m-am 
numărat şi eu. 

Ar fi părut imposibil ca acest gigant să cunoască o 
perioadă de declin, însă aşa s-a întâmplat. Însuşi succesul 
său, conferirea de respectabilitate science-fiction-ului prin 
povestiri despre savanţi şi ingineri, iar nu despre 
aventurieri şi super-eroi, a dus la apariţia concurenţei. În 
1949, The Magazine ofFantasy and Science-Fiction (F&SF) 
a debutat sub conducerea lui Anthony Boucher* şi ]. Francis 
McComas*, repurtând un mare succes. În 1950, pe scenă a 
apărut Galaxy, realizată de Horace L. Gold*, care a fost de 
asemenea primită foarte bine. Fiind pus în umbră de cele 
două noi reviste, Campbell a decăzut. 

Declinul a fost accelerat de propriul său caracter. 
Campbell avea o deosebită plăcere să facă investigaţii la 
graniţele ştiinţei, trecând în pseudoştiinţă. Părea să ia în 
considerare cu toată seriozitatea poveşti precum farfuriile 
zburătoare, capacităţile psionice de tipul percepţiei 


extrasenzoriale (influenţa lui Rhine), ba chiar şi altele mult 
mai prosteşti, ca „propulsia Dean” şi „maşina Hieronymus”. 
În primul rând, însă, a susţinut „dianetica”, un tip de 
terapie mintală neconvenţională inventată de un alt scriitor 
de science-fiction, L. Ron Hubbard*. Bazele ei au fost prima 
dată publicate într-un articol intitulat „Dianetica”, în ASF 
din mai 1950. 

Toate acestea au avut un cuvânt de spus asupra genului de 
povestiri acceptate de Campbell, ducând, după părerea 
mea, la declinul revistei. Mai mulţi autori produceau texte 
pseudogştiinţifice pentru a-şi asigura cumpărarea lor de 
către Campbell, în vreme ce scriitorii cei mai buni s-au 
retras şi eu i-am urmat. Nu am încetat să scriu pentru 
Campbell şi nici nu am rupt prietenia noastră, dar a 
intervenit o oarecare răceală, deoarece eu nu-i acceptam 
ideile stranii şi i-o spuneam în faţă. 

Am scris o povestire, „Convingere” („Belief”), publicată în 
ASF din octombrie 1953, care se ocupa de capacităţile 
psionice aşa cum le vedeam eu. După discuţii îndelungate, 
am acceptat să schimb sfârşitul la dorinţa lui Campbell, dar 
nu i-am iertat acest lucru niciodată. 

El a continuat să conducă revista - al cărei nume s-a 
modificat în Analog la începutul anilor '60 - până la moartea 
sa, survenită pe 11 iulie 1971, la vârsta de şaizeci şi unu de 
ani. În orice caz, însă, trebuie să spun cu regret că, în 
ultimii douăzeci de ani ai vieţii a fost doar o umbră tot mai 
palidă a fascinantei personalităţi de odinioară. 

24. Robert A. Heinlein. 

În primii doi ani de colaborare cu John Campbell, am 
cunoscut mai mulţi oameni care aveau în cele din urmă să 
devină stele de primă mărime ale science-fiction-ului. 
Prieteniile astfel întemeiate, ca aproape toate cele din 
interiorul genului, aveau să rămână pe viaţă. 

Bănuiesc că motivul îl constituia faptul că ne simţeam cu 
toţii aparţinând unui grup mic, ironizat şi defăimat de vasta 
majoritate care, pur şi simplu, nu reuşea să ne înţeleagă. 


Din această cauză, ne-am strâns laolaltă, tânjind după 
siguranţă şi căldură, formând o frăţie care n-a eşuat 
niciodată. Nici chiar concurenţa pentru vânzarea textelor 
nu ne-a învrăjbit. În zilele acelea, banii obţinuţi din science- 
fiction erau atât de puţini, încât practic nu aveam pentru ce 
ne invidia. De fapt, scriam de plăcere. 

(în ziua de azi, bănuiesc că situaţia s-a modificat. Există de 
zece ori mai mulţi autori de science-fiction decât în 1939, 
iar sumele rezultate din avansuri, drepturi de ecranizare şi 
altele sunt uneori uriaşe. Mi se pare că în aceste condiţii, 
vechiul sentiment al frăţiei nu mai poate exista.) 

Din anumite puncte de vedere, prietenia mea cea mai 
însemnată a fost cu Robert Anson Heinlein*, un bărbat 
foarte chipeş, având o mustață îngrijit aranjată, surâs blând 
şi maniere curtenitoare, în a cărui prezenţă mă inhibam 
întotdeauna. Pe lângă aristocrația pe care o degaja, mă 
simţeam ca un provincial. 

Heinlein făcuse parte din marina S. U. A., dar fusese trecut 
în rezervă în anul 1934 pentru tuberculoză. În 1939, la 
vârsta de treizeci şi doi de ani (târziu pentru un scriitor de 
science-fiction), s-a apucat de scris, prima lui povestire, 
„Ancoră de salvare” (ASF din august 1939), apărând la o 
lună după „lendinţe” a mea. Din clipa publicării primului 
text, întrega lume science-fiction 1-a acceptat, cu o 
înmărmurită admiraţie, drept cel mai bun scriitor al 
genului, poziţie pe care şi-a păstrat-o toată viaţa. Desigur, şi 
eu am fost impresionat. M-am numărat printre primii care 
au trimis revistelor scrisori de laudă despre creaţia lui. 

A devenit imediat principalul colaborator al ASF şi a ajuns 
prieten bun cu Campbell, deşi se pare că a impus drept 
condiţie a acestei prietenii ca niciuna din povestirile lui să 
nu fie respinse. 

Heinlein nu s-a împăcat niciodată cu trecerea în rezervă. 
Aflând despre Pearl Harbour*, el a dorit să se înroleze ca 
voluntar, însă a fost respins. De aceea a venit pe Coasta de 


Est, căutând o modalitate de a se face util în calitate de 
civil. 

A reuşit să-şi găsească un post la Naval Air Experimental 
Station (Baza de experimentări aero-navale), după care a 
început să caute şi alte persoane de formaţie 
ştiinţifică/inginerească, care i-ar fi putut deveni 
colaboratori. L-a recrutat pe Sprague de Camp* (asupra 
căruia mă voi opri în curând mai mult) şi mi-a oferit şi mie o 
slujbă. În cele din urmă, după multe frământări pe care le 
voi descrie mai târziu, am acceptat. 

Trebuie să precizez că prietenia mea cu Heinlein n-a 
urmat calea netedă şi dreaptă care mi-a marcat celelalte 
legături din science-fiction. Lucrul acesta avea să iasă la 
iveală imediat după angajarea la NAES. Nu ne-am certat 
niciodată în mod deschis (caut să nu mă cert cu nimeni) şi 
nu l-am refuzat niciodată. Ne-am salutat cu căldură ori de 
câte ori ne-am reîntâlnit, până la moartea lui. 

Cu toate acestea, în prietenia noastră exista o anumită 
reţinere. Heinlein nu era un tip agreabil, precum celelalte 
personalităţi science-fiction pe care le cunoşteam şi 
îndrăgeam. El nu era genul de om care să respecte 
independenţa celorlalţi - avea senzaţia că se pricepea mai 
bine decât oricine în orice domeniu şi căuta să te convingă 
să-i dai dreptate. Campbell proceda similar, totuşi îşi păstra 
seninătatea dacă nu erai de acord cu el, pe când, în aceleaşi 
circumstanţe, Heinlein devenea ostil. 

Nu mă împac grozav cu cei care îşi dau aere de 
atotştiutori în faţa mea şi care mă sâcâie cu faptul că (vorba 
vine!) sunt mai pricepuţi decât mine în diverse domenii; în 
consecinţă, am început să-l evit. 

În plus, deşi fusese un liberal înflăcărat în timpul 
războiului, Heinlein a devenit un înrăit conservator de 
dreapta imediat după declararea păcii. Asta s-a petrecut 
atunci când a divorţat de soţia lui cu vederi liberale, Leslyn, 
optând pentru o înrăită conservatoare de dreapta, Virginia. 


Ronald Reagan* a suferit aceeaşi schimbare atunci când s- 
a despărţit de liberala Jane Wyman şi s-a însurat cu 
ultraconservatoarea Nancy, dar mie Reagan mi s-a părut 
dintotdeauna un tip lipsit de minte, care repetă opiniile 
oricui ajunge în preajma lui. 

Nu-l pot judeca însă pe Heinlein în acelaşi fel, deoarece nu 
pot crede că ar fi fost capabil să urmeze orbeşte părerile 
nevestei. Mă gândeam adesea nedumerit la cazul lui 
(bineînţeles, nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte să-l 
întreb chiar pe el - sunt sigur că ar fi refuzat să-mi 
răspundă şi m-ar fi tratat cu ostilitate), ajungând în cele din 
urmă la o concluzie: niciodată n-aveam să mă însor cu 
cineva care nu-mi împărtăşea opiniile politice, sociale şi 
filosofice. 

A te căsători cu cineva având cu totul alte păreri în aceste 
direcţii fundamentale însemna să accepţi o viaţă de certuri 
şi contraziceri, sau (mai rău, din unele puncte de vedere) o 
înţelegere tacită de a nu discuta niciodată despre asemenea 
aspecte. Nici nu întrezăream vreo şansă de armonie. Eu n- 
aveam în nici un caz să-mi modific opiniile de dragul liniştii 
în familie şi nici nu doream o tovarăşă de viaţă atât de 
nesigură pe propriile-i idei încât să fie gata să renunţe la 
ele. În primul rând, voiam o nevastă compatibilă cu părerile 
mele şi trebuie să spun că asta a fost valabil în cazul 
ambelor mele soţii. 

Trebuie să mai amintesc un amănunt legat de Heinlein, şi 
anume faptul că nu se număra printre scriitorii care, 
ajungând la un anume stil literar, îl menţin tot restul vieţii, 
în ciuda schimbării curentelor şi a modelor. Am pomenit 
deja de E. E. Smith, care era un asemenea autor, şi - 
trebuie s-o recunosc - eu sunt un altul. Romanele pe care 
le-am scris în ultima vreme sunt în genul celor scrise în anii 
'50. (Unii exegeţi m-au admonestat pentru asta, dar nu-i voi 
băga niciodată în seamă pe critici.) 

Heinlein, în schimb, a încercat să ţină pasul cu vremurile, 
romanele lui mai noi dorind să ilustreze preceptele 


curentelor literare post-1960. Spun „a încercat”, fiindcă nu 
mi se pare că a izbutit. Nu judec lucrările altora (nici măcar 
pe ale mele) şi nu vreau să fac afirmaţii subiective despre 
ele, totuşi trebuie să admit că mi-ar fi plăcut să-şi fi păstrat 
stilul din povestiri precum „Soluţie nesatisfăcătoare” (ASF 
din octombrie 1941), când folosea pseudonimul Anson 
MacDonald, sau din romane ca Stea dublă, publicat în 
1956, pe care-l consider cel mai bun lucru pe care l-a 
realizat vreodată. 

Tot el a ieşit şi în afara lumii mărginite a science-fiction- 
ului. A fost primul din grupul nostru care a apărut în 
revistele „de lux”, publicând „Colinele verzi ale Pământului” 
în The Saturday Evening Post. O vreme, l-am invidiat pentru 
asta, până ce m-am gândit că astfel promova problema 
science-fiction-ului şi, totodată, le făcea celorlalţi mai 
uşoară încercarea de a merge în aceeaşi direcţie. Heinlein a 
fost de asemenea implicat în producerea unui film ce se 
dorea simultan romantic şi science-fiction - Destinaţie 
Luna*. Atunci când Science Fiction Writers of America* a 
început, în 1975, să atribuie premiul Grand Maşter, 
Heinlein a fost primul laureat, în aclamaţiile generale. 

Moartea lui, petrecută la 8 mai 1988, la vârsta de optzeci 
de ani, a fost urmată de un torent de regrete, venind chiar 
şi din afara science-fiction-ului. Până la sfârşit, el îşi 
păstrase nezdruncinată poziţia de cel mai mare scriitor de 
science-fiction. 

În 1989, cartea lui Mormăituri din mormânt a fost 
publicată post-mortem. Ea conţinea corespondenţa lui cu 
diverşi redactori şi, în principal, cu agentul său literar. Am 
citit-o, am clătinat din cap şi am dorit să nu fi apărut 
niciodată, fiindcă Heinlein (cel puţin aşa mi se părea) 
dovedea în scrisorile acelea o răutate pe care i-o simţisem 
încă de pe vremea când lucram la NAES; oricum, în 
concepţia mea, o asemenea trăsătură nu s-ar fi cuvenit să 
fie dezvăluită lumii. 

25. Lyon Sprague de Camp. 


Lyon Sprague de Camp s-a născut în 1907, în acelaşi an cu 
Robert Heinlein. Este un tip înalt şi arătos, îşi ţine spinarea 
dreaptă şi are o minunată voce de bariton (deşi e complet 
afon). Când l-am văzut prima oară, avea o mustață 
elegantă, iar în ultima vreme i-a adăugat un barbişon tuns 
scurt. Aspectul lui are ceva foarte britanic. 

Dintre toate persoanele pe care le cunosc, el pare cel mai 
neschimbat. L-am întâlnit când avea treizeci şi doi de ani. 
Acum, după trecerea a cincizeci de ani, este rapid 
identificabil - părul i s-a mai rărit, barba s-a grizonat, dar a 
rămas acelaşi L.. S. De Camp. Alţi indivizi s-au schimbat şi 
nu mai seamănă deloc cu fotografiile din tinereţe, ceea ce 
nu este cazul lui. 

Pare ameninţător şi rezervat, dar asta nu-i decât o iluzie. 
În mod incredibil, este timid. Cred că de aceea ne înţelegem 
atât de bine, întrucât în prezenţa mea nimeni nu poate fi 
timid; nu permit aşa ceva. Cu mine, se poate relaxa. 
Oricum, am faţă de el o afecţiune profundă. De la bun 
început, de la prima noastră întâlnire, în biroul lui 
Campbell, în 1939 - eu un tânăr lipsit de experienţă, iar el 
deja un autor versat - m-a tratat cu un respect plin de 
gravitate care m-a câştigat. De atunci, am rămas prieteni, 
discutând la telefon sau corespondând. 

Dintotdeauna, am fost prea copleşit de respect şi 
admiraţie pentru a-l tutui pe Campbell, iar cu Heinlein n-am 
ajuns atât de intim încât să-i folosesc prenumele. De Camp, 
însă, a fost, este şi va fi întotdeauna „Sprague” pentru mine. 

Este căsătorit de peste cincizeci de ani cu soţia lui, 
Catherine; când l-am cunoscut, de-abia se însurase. Ea s-a 
născut în acelaşi an cu el şi se ţine la fel de bine. Aparent 
neîmbătrâniţi, amâdoi sunt foarte ocupați cu scrisul şi 
călătoriile. 

În timpul crizei economice, Sprague s-a descurcat greu 
(ca noi toţi) iar în 1937 s-a apucat să scrie science-fiction. 
Prima lui povestire „Izolingvalii” a apărut în ASF din 
septembrie 1937. Asta se întâmpla înaintea epocii 


Campbell; când a venit la conducerea revistei, Campbell a 
introdus schimbări atât de radicale în domeniu, încât mulţi 
autori care-şi câştigaseră anterior celebritatea n-au putut 
ţine pasul şi au dispărut. (A fost o situaţie similară cu 
tragedia starurilor filmului mut, după introducerea 
sonorului.) Sprague, însă, s-a adaptat fără probleme. 

El este unul din acei autori de science-fiction care pot 
scrie cu aceeaşi uşurinţă literatură sau non-ficțiune. A 
publicat multe cărţi despre aspectele de graniţă ale ştiinţei, 
dar şi-a păstrat întotdeauna detaşarea cea mai raţională. 
Totodată, este autorul unor excelente romane fantastice şi 
istorice. 

În timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, Heinlein, 
Sprague şi cu mine am lucrat la Naval Air Experimental 
Station. Iniţial, am fost cu toţii angajaţi civili. Lui Heinlein 
nu i se accepta statutul de ofiţer, iar eu nu mi-l doream în 
nici un caz. Sprague, însă, şi-a propus acest obiectiv şi în 
scurt timp a devenit locotenent de marină. Înainte de 
sfârşitul războiului, fusese avansat căpitan de rangul trei, 
deşi îndatoririle îl ţineau în spatele unui birou din cadrul 
NAES. 

Voi repeta acum un episod pe care l-am relatat în 
anterioara autobiografie... 

Din motive de securitate, în incinta NAES trebuia să 
purtăm ecusoane de identitate. Dacă le uitam, ne alegeam 
cu o muştruluială umilitoare, ni se dădeau ecusoane 
temporare şi eram penalizaţi cu tăierea unei ore din 
salariu. 

La început, eu şi Sprague veneam împreună la slujbă; 
odată, când am ajuns înaintea porţii, el şi-a dus mâna la 
rever şi a exclamat: 

— Mi-am uitat ecusonul! 

Pentru Sprague era o chestiune serioasă, întrucât îşi 
imagina că un asemenea incident urma să i se consemneze 
în dosar, existând posibilitatea de a-i afecta tentativa de a 
ajunge ofiţer. De aceea, mi-am scos ecusonul şi i-am spus: 


— Ia-l pe al meu. Nimeni n-o să-l privească atent, astfel 
încât o să poţi intra. După program, mi-l dai înapoi. 

— Şi tu ce vei face? M-a întrebat. 

— O să capăt un frecuş. Sunt obişnuit. 

— Inimile bune, a murmurat el cu glas stins, sunt mai 
preţioase decât coroanele regale. 

De atunci, Sprague n-a încetat niciodată să mă laude, în 
scris sau verbal, deşi acum pretinde că nu-şi mai aminteşte 
episodul. Îmi place să cred că acţiunea mea a fost motivată 
de simpatia sinceră pentru el, dar dacă aş fi fost un cinic 
adevărat, dotat cu puteri de previziune, aş fi considerat-o o 
bună investiţie. 

După Cel de-al Doilea Război Mondial, Sprague a rămas în 
Philadelphia, iar eu am revenit în New York. Am participat 
la cea de-a optzecea aniversare a lui pe 27 noiembrie 1987. 
În 1989, Sprague şi Catherine s-au mutat în Texas pentru a 
profita de climatul cald şi a fi mai aproape de cei doi fii ai 
lor, Lyman şi Gerard. Pentru prietenia noastră, însă, 
distanţa nu contează. Chiar aseară am vorbit cu el la 
telefon. 

26. Clifford D. Simak. 

Clifford Donald Simak* s-a născut în 1904 şi a lucrat ca 
ziarist în Minnea-polis. Primul meu contact cu ela fost când 
am citit o povestire, „Planeta soarelui roşu”, în numărul din 
decembrie 1932 al lui Wonder Stories. Mi-a plăcut atât de 
mult încât, într-o pauză, la gimnaziu, m-am aşezat pe o 
bordură şi am povestit-o în amănunt unui grup de puşti 
extrem de atenţi. 

Nu ţinusem minte numele autorului. Nu mi-am dat seama 
cine o scrisese decât peste patruzeci de ani, când am 
alcătuit o antologie cu povestirile mele favorite din anii '30, 
publicată de Doubleday în 1974 sub titlul înaintea Epocii de 
Aur (Before the Golden Age). În momentul acela, Cliff era 
un prieten vechi şi am rămas stupefiat descoperind că 
povestirea pe care o îndrăgisem îi aparţinea. 


De fapt, „Planeta soarelui roşu” era chiar primul lui text. A 
mai scris câteva, apoi a abandonat genul, deoarece nu-i 
plăcea science-fiction-ul care se publica. Când însă 
Campbell a preluat ASF, Cliff a fost stimulat şi a devenit 
rapid unul din principalii colaboratori ai revistei. 

În acest punct, trebuie să vă povestesc cum am devenit 
prieteni, deşi este un episod pe care l-am relatat deseori. 

Cliff Simak a scris „Regula 18”, apărută în ASF din iulie 
1938. În scrisoarea lunară pe care o adresam revistei, eu 
am afirmat că nu-mi plăcuse povestirea şi i-am acordat o 
notă foarte mică. 

Destul de rapid, am primit o scrisoare din partea lui Cliff, 
care mă ruga să detaliez ce anume greşise, pentru a-şi 
îmbunătăţi stilul. Tonul lui curtenitor şi amabilitatea mi-au 
tăiat răsuflarea - trebuie să recunosc cu sinceritate că nu 
mă pot imagina reacţionând cu aceeaşi curtoazie şi 
amabilitate în faţa oricărui puşti obraznic care ar avea 
cutezanţa să critice una din povestirile mele. 

Reacţia era însă caracteristică pentru Cliff, cu siguranţă 
una dintre figurile cele mai puţin polemice ale science- 
fiction-ului. N-am auzit niciodată un cuvânt rău despre el, ci 
doar lucruri bune şi laude generale. 

Oricum, am recitit imediat „Regula 18” (ajunsesem deja să 
păstrez revistele science-fiction) şi, spre marea mea 
stânjeneală, am descoperit că era o povestire foarte bună. 

Ceea ce mă derutase la prima lectură fusese faptul că Cliff 
trecea de la o scenă la alta fără interludii, iar eu nu eram 
obişnuit cu tehnica respectivă. A doua oară, mi-am dat 
seama ce făcuse şi de ce anume. Procedeul respectiv 
conferise textului un ritm mai susţinut. 

Am redactat o scrisoare plină de umilinţă şi mi-am explicat 
eroarea. Astfel, chiar înainte de a-mi publica prima 
povestire, au început o prietenie şi o corespondenţă care au 
durat până la moartea lui Simak. 

Mai mult decât atât, incidentul m-a determinat să-i 
parcurg lucrările cu atenţie şi să încerc să-i imit stilul 


simplu şi lipsit de zorzoane. Bănuiesc că în mare parte am 
reuşit şi că în felul acesta mi-am îmbunătăţit în mod 
considerabil scrisul. El este, aşadar, a treia persoană care 
mi-a influenţat cariera. John Campbell şi Fred Pohl au făcut- 
o prin sfaturi, iar Cliff Simak prin exemplul personal. 

Am relatat de atâtea ori această întâmplare, încât Simak, 
un individ plin de modestie, m-a întrebat oarecum stânjenit 
dacă aveam să mă opresc vreodată din a-l lăuda. 

Răspunsul meu a constat într-un singur cuvânt: 
„Niciodată!” 

CIiff a fost unul dintre cei care au primit premiul Grand 
Maşter conferit de Science Fiction Writers of America şi pot 
afirma că l-a meritat pe deplin. 

A murit pe 25 aprilie 1988, la optzeci şi patru de ani. Dar, 
din cauză că Heinlein a murit la mai puţin de două 
săptămâni după aceea, decesul lui Simak a trecut pe locul 
doi în atenţia iubitorilor de science-fiction. Am încercat un 
gust amar, deoarece, chiar dacă Heinlein a avut mai mult 
succes, eu continuu să cred că Cliff a fost un om mult mai 
bun. 

27. Jack Williamson. 

Jack Williamson* este genul de nume anglo-saxon specific 
revistelor „pulp”, dar nu este un pseudonim. Mai exact, 
numele complet e John Stewart Williamson, iar Jack 
reprezintă porecla firească. 

S-a născut în 1908 şi actualmente e veteranul 
incontestabil al scriitorilor de science-fiction, fiindcă prima 
lui povestire, „Omul metalic”, a apărut în numărul din 
decembrie 1928 al lui Amazing, iar Jack continuă să scrie, 
ceea ce, din câte ştiu, nu mai face nici un autor de aceeaşi 
vârstă. Alături de Cliff Simak, el constituie o altă figură 
îndrăgită de toţi, aflându-se deasupra oricăror controverse 
şi critici. Povestirile lui din anii '30 erau printre cele mai 
apreciate de mine. 

EI a fost unul dintre puţinii care au reuşit fără probleme să 
depăşească tranziţia la perioada Campbell şi a doua 


persoană (după Heinlein) răsplătită cu premiul Grand 
Maşter de către Science Fiction Writers of America. 

Întâiul meu contact cu bunătatea lui Jack s-a petrecut în 
1939, când, după apariţia primei mele povestiri, 
„Naufragiaţi lângă Vesta”, am primit de la el o carte poştală 
pe care scria: „Bun venit printre noi”. A fost primul 
eveniment care m-a făcut să mă simt ca un autor de 
science-fiction şi am rămas permanent recunoscător pentru 
gestul acela sensibil şi generos. 

Williamson dusese o viaţă pauperă în sud-vest şi avea o 
educaţie limitată, fapt care era vizibil în primele sale scrieri. 
Treptat, însă, el a revenit pe băncile şcolii, obţinând în final 
un post de profesor. Fără nici o exagerare, poate fi 
considerat un gentleman cu adevărat deosebit. 

Ca şi în cazul lui Cliff Simak, m-am întâlnit cu Jack doar în 
rarele ocazii când amândoi participam la aceleaşi convenţii 
science-fiction. 

28. Lester del Rey. 

Lester del Rey* (forma simplificată a unui sonor nume 
spaniol) s-a născut în 1915. Este un individ micuţ şi slăbuţ, 
cu glas sonor şi fire bătăioasă. Are un chip triunghiular, 
ascuţit spre bărbie, şi poartă ochelari cu lentile groase, 
deoarece a fost operat de cataractă. Când l-am cunoscut, în 
1939, era bărbierit, dar de atunci şi-a lăsat o barbă rară şi 
neregulată. Dintotdeauna am avut senzaţia că aşa trebuie 
să fi arătat vrăjitorul Gandalf din Stăpânul inelelor al lui 
Tolkien*. 

Horace Gold (un autor şi redactor de science-fiction, 
asupra căruia voi zăbovi mai târziu) avea obiceiul să spună 
că Lester „are trupul unui poet şi sufletul unui camionagiu”, 
ceea ce mi se pare o descriere perfectă. Din nefericire, 
Horace a căutat să completeze remarca spunând: „lar Isaac 
are trupul unui camionagiu şi sufletul unui poet.” Mă tem că 
a greşit în ambele aprecieri. 

Lester face parte din acei oameni pe care norocul mi i-a 
scos în cale. Este absolut cinstit, o persoană pe al cărei 


cuvânt te poţi bizui şi în care poţi avea încredere. La urma 
urmelor, întâlneşti atâţia sonaţi, atâţia indivizi care mint şi- 
şi încalcă promisiunile, încât uneori ai senzaţia oribilă că 
viaţa este o groapă de gunoi în care oamenii sunt coji 
putrede de banană. Şi totuşi, un singur om cinstit 
împrospătează aerul stricat de o mie de escroci. Din acest 
motiv, îl preţuiesc pe Lester şi pe ceilalţi oameni cinstiţi pe 
care i-am cunoscut în science-fiction sau în afara lui. 

În literatura evreiască moralistă există o pildă în care se 
afirmă că Dumnezeu nu distruge această lume nenorocită şi 
păcătoasă de dragul puţinilor oameni corecţi care pot fi 
găsiţi în fiecare generaţie. Dacă aş fi fost religios, aş fi 
crezut cu tot sufletul acest lucru. Nu pot fi niciodată 
îndeajuns de recunoscător numeroşilor oameni corecţi pe 
care soarta mi i-a scos în cale, precum şi faptului că am 
căzut atât de rar în mâinile celor răi. 

Lester a fost căsătorit de patru ori. Nu ştiu dacă scriitorii 
deţin o caracteristică anume ce încurajează divorţurile. 
Poate că ei sunt atât de absorbiți de concentrarea specifică 
profesiunii lor, de scrisul în sine, încât au puţin sau deloc 
timp pentru familii. Bănuiesc că puţine sunt soțiile care pot 
îndura multă vreme o astfel de situaţie. Aceasta este cu atât 
mai adevărat, cu cât scriitorii câştigă rareori destul de mult 
pentru ca nevasta să poată murmura în barbă: „Măcar 
aduce bani în casă”. 

Am cunoscut-o destul de bine pe Evelyn, a treia soţie a lui 
Lester. Avea un chip îngust, era atrăgătoare şi inteligentă. 
Cred că la început nu m-a plăcut. (Nu ştiu de ce.) Cu toate 
acestea, pe măsură ce a ajuns să mă cunoască mai bine, m- 
a îndrăgit tot mai mult. Eu am îndrăgit-o de la început. Ea 
m-a ajutat să revin la science-fiction după ce părăsisem o 
vreme genul (un episod pe care-l voi povesti la momentul 
cuvenit). În martie 1967, m-a întrebat: 

— De ce nu mai scrii science-fiction, Isaac? 

— Ştii foarte bine, i-am răspuns cu tristeţe, că am rămas în 
urma domeniului. Sunt un dinozaur. 


— Vorbeşti prostii, mi-a replicat ea. Când scrii, tu eşti 
domeniul. 

Am strâns cu putere remarca ei la piept - trebuie să 
recunosc că mai ales aceasta m-a ajutat să revin la science- 
fiction. 

Evelyn a murit în mod tragic într-un accident de 
automobil, pe 28 ianuarie 1970. Avea doar patruzeci şi 
patru de ani. 

A existat o vreme când mi se părea că Lester bea prea 
mult. Poate că exageram, datorită antipatiei pe care o simt 
faţă de alcool, dar oricum, dacă a avut o problemă în 
această direcţie, şi-a rezolvat-o de mult. 

Se ridică totuşi întrebarea dacă alcoolismul constituie un 
risc profesional pentru scriitori. Am auzit chestiunea 
aceasta pusă cu toată seriozitatea şi cred că pot înţelege 
motivele. Scrisul este o meserie practicată de unul singur. 
Chiar dacă un scriitor duce o viaţă mondenă regulată, 
atunci când trece la adevărata lui slujbă rămâne singur în 
faţa maşinii de scris sau a procesorului de texte. Nimeni 
altul nu mai poate fi implicat. 

În plus, este bine ştiută nesiguranța creatorului. Nu cumva 
textele lui sunt slabe? Chiar dacă este un autor popular, 
care nu-şi pune problema publicării, el îşi poate face griji în 
privinţa calităţii. Am impresia că o combinare între 
singurătate şi nesiguranţă (la care se adaugă, în unele 
cazuri, apropierea inexorabilă a termenului de predare) 
duce uşor la căutarea alinării în băutură. Şi cunosc destui 
scriitori de science-fiction care sunt băutori înveteraţi. 

Cum am scăpat eu? În primul rând, am fost învăţat să mă 
feresc de băuturile alcoolice de către un tată sever. În al 
doilea rând, motivele care-i împing pe scriitori spre băutură 
nu există în cazul meu. Mie îmi place să fiu singur, deşi pot 
fi foarte sociabil într-un grup, mai cu seamă dacă sunt lăsat 
să vorbesc numai eu. De asemenea, nu m-am gândit 
niciodată că operele mele pot fi proaste. Sunt lipsit de orice 
discernământ critic şi-mi place tot ceea ce scriu. 


Ţinând cont de acest raţionament, mă surprinde faptul că 
Harlan Ellison* (la care mă voi referi mai târziu), un scriitor 
mult mai talentat decât mine, dar a cărui viaţă literară este 
mult mai instabilă, nu se atinge de băutură. Cred că noi doi 
şi Hal Clement* (alt autor despre care vă voi povesti) 
suntem cei mai de seamă abstinenţi din science-fiction. 

Dar m-am îndepărtat de la subiect... 

Viaţa lui Lester s-a schimbat complet după al patrulea 
mariaj, cu Judy-Lynn. A fost un episod dramatic, asupra 
căruia voi reveni la momentul cuvenit. 

Prima povestire a lui Lester, „Credinciosul”, apărută în 
ASF din aprilie 1938, a fost scrisă în împrejurări mai 
degrabă desprinse din literatură decât din viaţa de zi cu zi. 
Citind o povestire science-fiction care nu-i plăcuse, el 
aruncase revista cât colo spunând: 

— Aş fi putut scrie o chestie mult mai bună. 

La care prietena lui, căreia i se adresase, replicase: 

— Facem pariu că nu poţi? 

El se aşezase la masă... Şi restul aparţine istoriei. 

Dintre povestirile lui del Rey, favorita mea este „Sfârşitul 
zilei”, apărută în ASF din mai 1939, pe care am citit-o în 
metrou şi la care am plâns. Într-un moment de imprudenţă, 
i-am mărturisit acest lucru şi de atunci el mă are la mână. 

29. Theodore Sturgeon. 

Theodore Sturgeon*, născut în 1918, a purtat iniţial 
numele de Edward Hamilton Waldo, dar a adoptat numele 
tatălui său vitreg. Ca şi Fred Pohl, Jack Williamson, Lester 
del Rey şi alţii, Ted a avut o copilărie grea şi o educaţie 
incompletă. (Oare genul acesta de educaţie îi împinge pe 
oameni spre scris datorită imposibilității de a căpăta de 
lucru?) 

Ted a trecut de la o slujbă la alta, până ce, în cele din 
urmă, a început să scrie science-fiction. Prima lui povestire 
a fost „Respiratorii de eter”, apărută în ASF din septembrie 
1939. Asta se petrecea la o lună după debutul lui Heinlein şi 


la două luni după debutul meu. În acele zile fericite, 
Campbell descoperea lunar scriitori de calibru. 

Aidoma lui Ray Bradbury*, led era un autor cu un stil 
poetic aparte. (Bradbury a fost singurul scriitor de calibru 
din anii '40 care n-a fost descoperit de Campbell şi care, 
practic, nu i-a vândut acestuia nici o povestire. Cei doi pur 
şi simplu nu se potriveau, ceea ce nu l-a împiedicat pe 
Bradbury să devină faimos şi bogat.) 

Problema cu literatura poetică este că, dacă îţi reuşeşte, 
rezultatul e minunat; în schimb dacă dai greş, iese o 
mizerie. De obicei, autorii cu simţ poetic scriu opere 
inegale. Un tip prozaic ca mine, care ratează în mod regulat 
vârfurile, evită în acelaşi timp şi prăbuşirile. Oricum, textele 
lui Ted erau de cele mai multe ori minunate. 

Sturgeon era un individ cu totul aparte. Vorbea blând şi 
părea timid, fiind exact genul de bărbat de care le place 
femeilor tinere să aibă grijă, chiar şi după ce îmbătrâneşte. 
Drept rezultat, el a dus o viaţă sexuală complexă şi una 
maritală complicată, pe care eu n-am reuşit niciodată să le 
înţeleg. Acest lucru s-a reflectat şi în scrierile sale, care se 
ocupau din ce în ce mai mult de iubire şi sex în diferitele lor 
ipostaze. 

A fost un autor destul de prolific în anii '40 şi '50, dar apoi 
blocajul scriitorului a devenit o problemă tot mai 
accentuată, şi în ultima parte a vieţii s-a pomenit redus la o 
stare de nesiguranţă considerabilă. Uneori îmi scria, 
solicitându-mi sume mici, pentru a nu se confrunta cu 
situaţii stânjenitoare. Desigur, i le expediam. 

Am un „punct vulnerabil” în această privinţă, de aceea, 
ocazional, zeci de scriitori au ciugulit câte ceva de la mine. 
Adevărul este că nevoile mele sunt puţine la număr şi n-am 
multe ocazii pentru a-mi cheltui banii nebunegşte. Chiar şi în 
armată, alţi soldaţi împrumutau de la mine sume mici pe 
care le restituiau în ziua soldei. Dacă nu fumezi sau nu bei, 
banii îţi rămân în buzunar. Ori de câte ori împrumut bani, 


simt că-mi exprim o profundă recunoştinţă pentru că dau şi 
nu iau cu împrumut. 

Nici nu mă aştept să primesc banii înapoi. Considerând 
fiecare împrumut un cadou, accept problema în mod realist. 
Adesea, cei care sunt siliţi să împrumute de la prieteni nu 
au posibilitatea de a plăti - desigur, eu nu cer banii 
niciodată. În al doilea rând, fiindcă nu mă aştept să-i mai 
primesc, evit dezamăgirile. Trebuie totuşi să precizez că în 
multe cazuri, deşi nu în toate, banii îmi sunt returnaţi. 

Odată, un prieten ne-evreu mi-a cerut o sumă mică şi, fără 
un cuvânt, i-am completat un cec. Mi-a promis că-mi va 
înapoia banii peste şase săptămâni şi s-a ţinut de cuvânt. 
După aceea mi-a spus, uşor nedumerit: 

— Am colindat mai întâi pe la toţi amicii mei ne-evrei, dar 
m-au refuzat. Te-am lăsat pe tine la urmă pentru că eşti 
evreu, şi totuşi mi-ai împrumutat banii. 

lar eu i-am răspuns cu ceea ce sper că a fost numai o 
blândă ironie: 

— Vai de mine, şi nu ţi-am cerut nici dobândă! Probabil că 
am uitat că sunt evreu. 

Dar să revin la Sturgeon. led făcea parte dintre cei care 
restituiau banii întotdeauna, uneori însă după un timp atât 
de îndelungat, încât uitam că-i împrumutasem. 

Desigur, relaţia noastră funcţiona în ambele sensuri. 
Odată, Ted aranjase ca mai mulţi scriitori de science-fiction 
să participe la o emisiune radiofonică în serial. Din 
nefericire, producătorul emisiunii n-a obţinut succesul 
aşteptat şi a abandonat serialul, rămânând dator scriitorilor 
- deşi nu cu sume mari. led s-a luptat luni de zile să obţină 
banii de la el. A izbutit în cele din urmă, şi toţi cei implicaţi, 
inclusiv eu, am primit cecurile. 

După câteva săptămâni, Ted mi-a adresat o scrisoare pe un 
ton destul de plângăcios. Povestea în amănunt cât se 
străduise pentru a smulge banii de la respectivul individ şi 
încheia: „lar dintre toţi cărora le-am expediat cecuri, tu ai 
fost singurul care mi-a răspuns şi mi-a mulţumit.” 


Dintotdeauna, am considerat că nu-i greu să fii politicos cu 
ceilalţi, făcân-du-le o bucurie cu ajutorul unor gesturi 
mărunte, întrucât şi aceştia, la rândul lor, se vor comporta 
similar. 

30. Facultatea. 

În ciuda faptului că 1939 fusese un an bogat în producţia 
de science-fiction şi în întâlnirile cu oameni din lumea 
science-fiction, problema majoră nu fusese soluţionată. Nu 
puteam trăi din 197 de dolari pe an, aşa încât trebuia să 
consider scrisul doar un hobby plăcut şi nimic mai mult. 

Renunţarea la facultatea de medicină nu eliminase 
problema viitorului incert ce mă aştepta după terminarea 
colegiului. Părea de-a dreptul inutil să plec mulţumit cu 
diploma de absolvent. N-aveam să găsesc nici o slujbă - 
aşadar, trebuia să-mi continuu studiile. 

Dacă nu se mai punea problema de M. D. (doctor în 
medicină), mă puteam îndrepta către Ph. D. (doctor în 
filosofie). Nu aveam garanţia că diploma Ph. D. Urma să-mi 
aducă o slujbă, dar important era că rămâneam în şcoală 
între doi şi patru ani, iar trecerea timpului putea rezolva 
problema. 

Dar ce specialitate ar fi trebuit să-mi aleg? În colegiu, 
continuasem să fiu fascinat de istorie, aşa cum fusesem în 
copilărie când împrumutam cărţi de la bibliotecă. 
Ajunsesem de mult la scrierile lui Herodot* şi Edward 
Gibbon*. 

Mă gândisem - îmi amintesc asta perfect - că aş fi putut 
deveni istoric. Tânjeam după aşa ceva, deşi eram destul de 
conştient că, în calitate de istoric, nu puteam găsi decât un 
post la vreun colegiu, probabil obscur. Asta însemna să fiu 
departe de casă şi să nu câştig niciodată prea mult. 

Ca atare, am decis că va trebui să devin om de ştiinţă, 
având astfel ocazia să lucrez în industrie sau într-un institut 
important de cercetare. Acolo se puteau câştiga mulţi bani, 
multă faimă, poate chiar un Premiu Nobel, şi aşa mai 
departe. 


Uneori, însă, prea multă gândire nu aduce nimic bun. Am 
devenit om de ştiinţă, şi cu ce m-am ales? Am găsit un post 
într-o instituţie de învăţământ, destul de obscură şi departe 
de casă, şi n-am câştigat mult. (Din fericire, evenimentele 
ulterioare au anulat toate astea, după cum voi explica mai 
târziu.) 

N-am abandonat, totuşi, niciodată visul de a deveni istoric. 
Când Eric, fiul fratelui meu Stan, a terminat colegiul şi a 
plecat în 'lexas ca să lucreze pentru teza de doctorat în 
istorie, am simţit un fior de invidie. M-am întrebat ce curs 
ar fi luat viaţa mea dacă aş fi procedat la fel. (în cele din 
urmă, Eric şi-a schimbat opţiunea, a revenit în New York şi 
a devenit ziarist ca tatăl său.) 

Dacă hotărâm să obţin o diplomă Ph. D. În ştiinţe, ce 
specialitate trebuia să aleg? Norocul meu a fost că 
răspunsul la această întrebare a venit singur. Când 
intrasem la colegiu, fusesem nevoit să optez pentru o 
materie principală - în consecinţă, deoarece consideram că 
aveam să urmez medicina, alesesem zoologia. Fusese una 
dintre erorile mele cele mai teribile. Nu puteam suferi 
zoologia. Ah, da, m-aş fi putut descurca binişor dacă n-ar fi 
trebuit decât să studiez manuale, dar nu era doar atât. Mai 
exista şi laboratorul, unde disecam viermi, broaşte, peşti şi 
pisici. Nu-mi plăcea câtuşi de puţin, dar în cele din urmă m- 
am obişnuit. 

Necazul era că trebuia să găsim o pisică vagaboandă şi s-o 
ucidem închi-zând-o într-un recipient pe care-l umpleam cu 
cloroform. Ca un nesăbuit, am făcut-o. La urma urmelor, 
executam ordinele superiorilor, aidoma oricărui funcţionar 
nazist din lagărele de concentrare. Nu mi-am revenit însă 
niciodată. Pisica aceea ucisă mă obsedează şi acum, după 
mai bine de jumătate de secol. La sfârşitul anului, m-am 
retras de la zoologie. 

Întâmplător, acesta e un exemplu de incompatibilitate 
între rațiune şi sentiment. Din punct de vedere raţional, 
înţeleg necesitatea experienţelor pe animale pentru 


dezvoltarea medicinei (cu condiţia ca experimentele să fie 
indispensabile şi să nu provoace suferinţe). Pot susţine în 
mod elocvent necesitatea respectivă. 

Nu voi participa însă niciodată, indiferent de circumstanţe, 
la astfel de experienţe şi nici nu voi asista la ele. Când 
animalele sunt aduse, eu părăsesc scena. 

După ce eliminasem zoologia, trebuia să aleg între chimie 
şi fizică. Am renunţat rapid la fizică din cauza aparatului 
matematic implicat. După ani şi ani în care considerasem 
matematica floare la ureche, în clipa în care ajunsesem la 
calculul integral mă lovisem de o barieră. Îmi dădusem 
seama că, pentru mine, acela era sfârşitul drumului, şi nici 
până în ziua de azi n-am avut succes în a-l depăşi decât în 
modul cel mai superficial. 

Rămâneam astfel cu chimia, care era mai puţin 
matematizată. Altfel zis, chimia s-a impus prin lipsa 
adversarilor, ceea ce nu reprezenta tocmai un fundament 
grozav pentru o profesiune, dar nu exista altă soluţie. 

Din păcate, deoarece iniţial nu avusesem în vedere o 
diplomă Ph. D., ci una M. D., am constatat că acceptarea în 
facultate reprezenta o problemă. În colegiu, nu urmasem 
suficiente cursuri de chimie. Fireşte, ele erau de ajuns 
pentru facultatea de medicină, dar nu şi pentru cea de 
chimie. În plus, decanul facultăţii de chimie nu mă 
simpatiza. Ba mai mult, am dedus că nu mă plăcea absolut 
deloc. 


Situaţia nu mă tulbura prea mult. De când intrasem în 
şcoală, existaseră o mulţime de învăţători şi profesori care 
nu mă plăcuseră, fără doar şi poate din motive valabile. 
Decanul însă îmi putea bara accesul în facultate şi se părea 
că aceasta era chiar intenţia lui. 

Astfel, între noi doi a început un duel. El mă dădea afară 
din cabinet; eu reveneam cu regulamente ce demonstrau că 
puteam fi acceptat în facultate, dacă eram considerat 
student asistent până la absolvirea cursului pe care nu-l 
urmasem în colegiu - chimia fizică. 

În cele din urmă, încăpăţânarea mi-a adus câştig de cauză. 
Am obţinut simpatia celorlalţi profesori şi decanul a cedat, 
deşi nu mi-a făcut viaţa uşoară. Puteam urma chimia fizică, 
cu condiţia să nu lipsesc la nici un alt curs (iar chimia fizică 
era indispensabilă pentru absolut toate). Mai mult decât 
atăt, trebuia să iau cel puţin nota 8, altfel nu puteam 
susţine nici un examen şi toţi banii cheltuiţi vreme de un an 
pe taxe şcolare aveau să fie azvârliţi în vânt. Condiţiile erau 
dure, dar le-am acceptat. Ce alternativă aveam? 

Am reuşit. La cursul de chimie fizică susţinut cu Louis P 
Hammett, am fost unul dintre cei trei studenţi care au 
obţinut nota 10. Asta mi-a modificat statutul după numai 
şase luni - din student asistent în student obişnuit. 

La acea dată aveam douăzeci de ani şi acela a fost ultimul 
meu triumf universitar. 

Mai exact, cariera mea şcolară o luase constant la vale 
după debutul remarcabil. În colegiu, încă fusesem 
considerat un elev inteligent. Când am ajuns în facultate, nu 
depăşeam cu nimic mediocritatea. În general, ceilalţi 
studenţi păreau că înţeleg materiile mai bine şi mai repede 
decât mine, iar în laborator eram de-a dreptul neajutorat. 
Experiențele îmi reuşeau arareori, iar atunci când izbuteam 
să rezolv toate problemele, dovedeam mai puţină dibăcie şi 
precizie decât toţi ceilalţi colegi. 

Într-un fel, nu era deloc suprinzător. Pentru ceilalţi, chimia 
reprezenta subiectul principal al vieţii lor. Ei priveau cu 


toată seriozitatea posibilitatea dobândirii unor posturi în 
învăţământ sau în industrie. Eu, însă, trăgeam de timp, 
considerând chimia cel mai mic dintre rele şi sperând doar 
să amân ziua nefericită când urma să-mi caut o slujbă şi (0 
simţeam cu neplăcere) n-aveam s-o găsesc. 

Ce se întâmplase însă cu credinţa mea, atât de fermă în 
copilărie, potrivit căreia eram o persoană remarcabilă? 
Acum, când nu mai eram un monument de inteligenţă 
sclipitoare, cLdoar un student obişnuit, oscilând între 7 şi 8 
(în continuare, puţin iubit de profesori), trebuia oare să-mi 
retrag corniţele, să-mi abandonez cel puţin parţial 
încrederea în sine, să ocup o poziţie mai retrasă şi să mă 
pregătesc pentru obscuritate şi regrete faţă de o viaţă atât 
de bine începută şi atât de jalnic continuată? 

În mod poate straniu, nu s-a întâmplat aşa. Încrederea în 
propria-mi persoană nu se clătinase câtuşi de puţin şi 
păstram aceeaşi părere bună despre mine. Devenisem, 
însă, mai înţelept. Începusem să-mi dau seama că succesul 
universitar nu se limita la note, întrucât ele constituiau 
criterii mai mult sau mai puţin arbitrare, concepute pentru 
aprecierea progresului studenţilor. Adevărata valoare a 
câştigului meu în şcoală (şi în biblioteci) consta în realizarea 
unui fundament de cunoaştere şi înţelegere într-o 
multitudine de domenii, din cele mai variate. 

Era lipsit de importanţă faptul că studenţii din jur se 
pricepeau mai bine decât mine la chimie. Cei mai mulţi erau 
practic analfabeți într-o duzină de alte domenii ale 
cunoaşterii, în care eu mă descurcam perfect. 

Începusem să pricep că nu eram un specialist; că în 
oricare domeniu al cunoaşterii existau persoane mai 
pricepute decât mine, care şi-ar fi putut câştiga traiul, şi 
poate gloria, desfăşurându-şi activitatea acolo unde eu n-aş 
fi realizat mare scofală. Într-un cuvânt, eram un generalist, 
ştiind o mulţime de lucruri despre tot felul de lucruri. 
Existau mulţi specialişti, de sute sau chiar mii de feluri, 
însă, mi-am spus, avea să existe un singur Isaac Asimov. 


Înțelegerea aceasta era doar vagă la început, dar a devenit 
rapid tot mai fermă. 

Megalomanie? Nu! Îmi cunoşteam perfect capacităţile şi 
lipsurile şi intenţionam să le demonstrez în faţa lumii. 

Pe măsură ce reuşitele în chimie deveneau din ce în ce mai 
palide (şi, vai, chiar aşa se petrecea!), succesul literar îmi 
sporea, iar eu eram din ce în ce mai convins - cu 
încăpățânare, chiar - că, în ciuda tuturor vicisitudinilor, 
eram o persoană ieşită din comun. 

31. Femeile. 

Printr-un noroc, n-am avut niciodată îndoieli sau 
nesiguranţe în privinţa sexului opus. Încă din grădiniţă, am 
constatat că fetiţele erau mult mai drăguţe decât băieţaşii. 
Pe atunci, nu m-am întrebat asupra motivelor, ci am 
acceptat situaţia ca atare. 

Desigur, odată cu trecerea anilor am aflat mai multe 
despre natura sexului. Cred că vă închipuiţi că nu de la 
părinţi. Tatei şi mamei nici nu le-ar fi trecut prin cap să 
discute asemenea lucruri cu mine (sau, bănuiesc eu, deşi 
poate pe nedrept, nici chiar între ei). Nici eu, însă, nu m-aş 
fi încumetat să-i abordez cu întrebări asupra subiectului 
respectiv. 

N-am avut la îndemână nici surse autorizate de 
cunoaştere. Tot ce am aflat a provenit din cunoştinţele 
imperfecte şi distorsionate ale altor băieţi. Aceasta este, de 
obicei, soarta tinerilor într-o societate prea puritană şi 
ipocrită pentru a admite predarea educaţiei sexuale ca 
orice altă materie de învăţământ. 

Ţinând cont de faptul că sexul este destul de important în 
viaţa noastră, că el reprezintă o sursă minunată de fericire, 
dar şi de mizerie şi boli, la care se adaugă şi contribuţia sa 
atât în curtat, cât şi în căsătorie, nu este oare ciudat că ne 
străduim din răsputeri să ne învăţăm copiii să facă sport şi 
nici măcar nu încercăm să le facem o minimă educaţie 
sexuală? 


Întotdeauna, orice tentativă de introducere a educaţiei 
sexuale în programa şcolară a avut de întâmpinat o 
oponenţă înverşunată. Cei care se împotrivesc cred că (asta 
după ce sunt înlăturate ipocriziile „moralităţii”) orele de 
educaţie sexuală îi vor încuraja pe tineri să experimenteze 
cele aflate, ceea ce va duce la apariţia unor sarcini nedorite 
şi a unor boli. 

O asemenea concepţie mi se pare de-a dreptul ridicolă. 
Nimic de pe lumea asta nu-i poate opri pe tineri să se dedea 
experienţelor sexuale, exceptând cazul în care sunt 
menţinuţi cu atâta brutalitate în ignoranță, încât vieţile lor 
sunt deformate şi distruse. Înlăturând aşa-zisele mistere ale 
sexului şi dis-cutându-le în mod deschis, actul sexual îşi 
pierde orice caracter de clandestinitate, de ispită, încetând 
să mai fie un „fruct oprit”. În opinia mea, o bună cunoaştere 
a tuturor aspectelor sexuale, incluzând metodele cuvenite 
de con-tracepţie şi igienă, va duce, de fapt, la reducerea 
numărului sarcinilor nedorite şi al bolilor. 

Aş fi putut, desigur, să învăţ mai multe despre sex decât 
mi-au spus băieţii şi să-mi testez cunoştinţele vagi şi 
imperfecte. N-ar fi fost deloc greu să le pun în practică, 
alături de nişte fete doritoare. În cel mai fericit caz, aş fi 
putut găsi o tânără experimentată din punct de vedere 
sexual care ar fi fost încântată să mă iniţieze. 

Realitatea a fost cu totul alta, şi asta nu din cauză că eu n- 
aş fi dorit. Priveam cu nostalgie după fete şi deprindeam 
flirtul în mod mai degrabă stângaci, dar nu m-am ales cu 
NIMIC. 

Motivul principal era că nu aveam timp. Urmam colegiul şi 
lucram în prăvălie. În plus, tata decisese să pună la vânzare 
şi ultima ediţie a ziarului Daily News, care nu era distribuit 
la magazine. Prin urmare, în fiecare seară, pe durata 
adolescenţei mele, fără excepţie şi indiferent de condiţiile 
meteo, a trebuit să merg cam un kilometru până la un 
centru de distribuţie, să aştept sosirea camionului cu ziare, 
să le iau, să le plătesc şi apoi să le car la magazin. Practic, 


serile îmi erau ocupate şi n-aş fi putut întreţine nici măcar o 
relaţie inocentă cu o fată. 

Mai exact, n-am avut nici o întâlnire cu o fată înainte dea 
împlini douăzeci de ani. 

Situaţia a fost amplificată şi de faptul că, între doisprezece 
şi nouăsprezece ani, urmasem liceul Boys, Colegiul Seth 
Low Junior şi Colegiul Columbia, care erau instituţii de 
învăţământ exclusiv pentru băieţi. Asta însemna că la şcoală 
rămâneam într-o singurătate monahală. 

Poate că acest lucru n-a fost chiar atât de rău. Absența 
sexului opus a însemnat că m-am putut concentra asupra 
învăţăturii, fără a fi distras de prezenţe feminine. În plus, 
datorită faptului că fusesem promovat înainte de termen în 
clase superioare, toate colegele mele, fiind cu doi ani mai 
mari, m-ar fi privit ca pe un copil şi mi-ar fi respins cu 
dispreţ orice avansuri. 

Şi totuşi, n-a fost în întregime bine. Absența femeilor a 
contribuit la deformarea dezvoltării mele sociale. Totodată, 
a avut drept efect faptul că m-am trezit în noaptea nunţii (la 
vârsta de douăzeci şi doi de ani) flăcău, cu o soţie virgină. 
Asta poate părea minunat pentru moralişti, dar eu cred că a 
fost un dezastru. 

32. Suferind din dragoste. 

În cele din urmă, intrând în facultate la vârsta de 
nouăsprezece ani, am avut şi colege. Din întâmplare, vecina 
mea de bancă la cursul de chimie organică sintetică era 
blondă, atrăgătoare, doar cu un an mai mare decât mine şi 
o chimistă mult mai pricepută. 

(Atunci când m-am numărat printre cei trei studenţi care 
au luat 10 la chimie fizică, ea a obţinut aceeaşi notă, dar 
mult mai uşor ca mine.) 

În condiţiile respective, nu consider surprinzător faptul că 
m-am îndrăgostit imediat. Poate a fost o prostie s-o fac aşa 
rapid, dar a fost perfect natural. 

Nu m-a deranjat câtuşi de puţin faptul că se pricepea mai 
bine la chimie. Privind retrospectiv, asta era cea mai bună 


dovadă că îmi rearanjasem deja priorităţile. Anterior, când 
notele reprezentau totul pentru mine, nu-mi plăceau elevii 
care mă întreceau sau care păreau că mă pot întrece, deşi 
nu mi-am irosit niciodată energia în a-i uri sau invidia. Dacă 
mi-aş fi menţinut opinia aceea asupra „inteligenţei”, 
superioritatea ei în chimie mi-ar fi îndepărtat-o imediat. 

Fata era foarte drăguță şi bună la suflet, străduindu-se din 
răsputeri să nu mă jignească, deşi n-o interesam câtuşi de 
puţin din punct de vedere romantic. Am ieşit împreună de 
câteva ori (primele mele întâlniri) şi a rezistat în faţa * 
incredibilelor mele stângăcii. Ea m-a învăţat, de pildă, că 
bufetele cu autoservire nu erau singurele localuri unde se 
putea mânca şi m-a dus la un restaurant micuţ, după ce m-a 
prevenit, cu multă blândeţe, că trebuia să las un bacşiş. 

De fapt, ziua cea mai fericită din viaţa mea a fost 26 mai 
1940, când am mers împreună la Expoziţia Mondială*, am 
petrecut toată ziua împreună, ba chiar am reuşit s-o ating 
de câteva ori rapid cu buzele, închipuindu-mi că acelea 
erau... Săruturi. 

Acela a fost însă şi sfârşitul. Ea obținuse diploma de 
absolvire şi-şi găsise o slujbă în industrie în Wilmington, 
statul Delaware. Pe 30 mai, şi-a luat rămas bun de la mine, 
lăsându-mă copleşit de durere. 

Am mai întâlnit-o de două ori după aceea. O dată, m-am 
dus chiar în Wilmington, ca s-o vizitez, şi am mers împreună 
la film. Iar după un sfert de veac, am ţinut o prelegere în 
Atlantic City pentru Societatea Chimică Americană, iar o 
femeie, care mă aşteptase să-mi vorbească după încheierea 
conferinţei, m-a întrebat: „Mă mai ţii minte, Isaac?” 

Ea era. Am recunoscut-o, fireşte, dar nu m-am simţit 
emoţionat. Am cinat pe faleză, împreună cu ea şi cu soţul ei. 
Avea deja cinci copii. 

Ce s-a întâmplat după despărţirea noastră din 1940 mi se 
pare acum (acum, după o jumătate de secol) partea cea mai 
interesantă a întregului episod. Pentru prima şi singura 
dată în viaţă, am suferit din dragoste. 


Judecând după experienţa mea limitată, suferinţa 
respectivă este durerea pe care o simţi la pierderea 
obiectului iubirii, în cazul când acesta nu-ţi răspunde 
sentimentului, ci rupe legătura (indiferent dacă o face 
blând ori cu -cruzime) şi pleacă. Persoana pe care o iubeşti 
a dispărut, totuşi continuă să existe, dar pur şi simplu nu 
mai e disponibilă. Este o situaţie destul de suportabilă, 
comparativ cu pierderea irevocabilă datorată morţii unei 
persoane iubite, totuşi este dureroasă. 

Mult timp după aceea, am bântuit de colo-colo, încruntat şi 
nefericit. Pentru mine, norii pluteau la o palmă de pământ şi 
razele soarelui erau inutile. Nu mă puteam gândi decât la 
fata aceea, iar când o făceam piepul îmi era cuprins: de o 
gheară şi-mi venea greu să respir. Decisesem că viaţa nu 
avea sens şi eram foarte, foarte, foarte sigur că n-aveam să- 
mi revin niciodată. Ba chiar mă întrebam dacă n-ar fi fost 
mai simplu să mă întind în pat şi să mor de durere. 

Curios este că am depăşit starea respectivă, dar nu-mi 
amintesc exact cum anume. A fost în etape? Suferinţa s-a 
redus treptat, zi după zi? Ori, pur şi simplu, m-am trezit 
într-o dimineaţă fluierând nepăsător? Nici măcar nu mai 
ştiu sigur cât a durat până mi-am revenit. 

Iar când s-a terminat, n-a lăsat nici măcar o cicatrice. De 
aceea spun că a fost o situaţie suportabilă. Presupun 
totodată că, cu cât eşti mai tânăr când suferi din dragoste, 
cu atât suferinţa e mai redusă şi-ţi revii mai repede. (Mă 
întreb dacă cineva a cercetat problemele acestea...) 
Admiţând că speculez în mod corect, mă bucur că n-am 
pătimit după vârsta de douăzeci de ani. 

Aş mai dori să fac o presupunere, şi anume că suferinţa 
din dragoste conferă o anume imunitate, dacă persoana 
respectivă nu este din cale-afară de sensibilă emoţional. Cel 
puţin în ceea ce mă priveşte, am fost foarte atent să nu 
permit emoţiilor să-mi scape de sub control. Mi-am stăpânit 
sentimentele faţă de fete, lăsându-le să se dezvolte doar 


dacă se justificau prin reacţia pe care mi se părea că o simt. 
Drept urmare, n-am mai suferit niciodată din dragoste. 

În cele din urmă, m-am însurat de două ori şi de fiecare 
dată din dragoste, dar îmi place să cred că am făcut-o şi 
raţional; iar a doua oară cu mai multă rațiune decât prima 
dată. 

33. „Căderea nopţii”. 

Până în primăvara lui 1941, publicasem cincisprezece 
povestiri, dintre care patru în ASF. Mai scrisesem, de 
asemenea, vreo zece povestiri pe care nu reuşisem să le 
plasez. Este adevărat, cele mai multe dintre cele apărute 
fuseseră slăbuţe. Începusem însă un ciclu de texte despre 
nişte „roboţi pozi-tronici”, care avea să devină renumit. 
Publicasem trei din ele: „Un ciudat tovarăş de joacă”, pe 
care ulterior am rebotezat-o „Robbie”, în Super Science din 
septembrie 1940, „Raţionament” („Reason”), în ASF din 
aprilie 1941, şi „Mincinosul” („Liar!”)* în ASF din mai 1941. 
Acestea erau destul de bune. 

Deşi publicam însă de aproape trei ani, nu reuşisem să 
produc nimic remarcabil. 

Dar în ziua de 17 martie 1941, când l-am vizitat pe 
Campbell la redacţie, el mi-a citit următoarea frază dintr-un 
eseu intitulat „Despre natură” scris de Ralph Waldo 
Emerson*: „Dacă stelele ar apărea numai pentru o singură 
noapte, la o mie de ani, ce ar crede oamenii, cum ar adora 
şi cum ar păstra ei, peste generaţii, amintirea oraşului 
Domnului?” 

După aceea, mi-a spus: „Cred că Emerson greşeşte. Eu 
bănuiesc că dacă stelele ar apărea într-o singură noapte, o 
dată la o mie de ani, oamenii ar înnebuni. Aş vrea să scrii o 
povestire despre asta şi s-o intitulezi „Căderea nopţii,* 
(„Nightfall,,).” 

Alexei Panshin*, unul din istoricii importanţi ai science- 
fiction-ului, este convins că John Campbell decisese anterior 
ca eu să fiu cel care să scrie povestirea. Părerea mea este 
alta. Bănuiesc că John, pur şi simplu, aştepta să apară unul 


dintre autorii lui de vârf, şi întâmplător eu am fost acela. 
Dacă este adevărat, am fost foarte norocos. Putea să fi fost 
Lester del Rey, sau Ted Sturgeon, şi aş fi pierdut o şansă 
unică în viaţă. 

Am lucrat la „Căderea nopţii” aşa cum aş fi făcut cu 
oricare altă povestire şi i-am vândut-o lui Campbell în 
aprilie. A apărut în ASF din septembrie 1941. 

Pentru mine, era un text obişnuit, dar Campbell, mult mai 
priceput în aprecierile literare, 1-a considerat ieşit din 
comun. În consecinţă, mi-a plătit un tarif special de un cent 
şi un sfert cuvântul, în locul centului obişnuit. Nu-mi zisese 
însă ce intenţiona să facă; de aceea, atunci când am primit 
cecul, am căzut pe gânduri, apoi, în conformitate cu strictul 
cod etic pe care îl desprinsesem de la tata, i-am telefonat 
să-i spun că mă plătise prea mult. Campbell a fost foarte 
amuzat. Se obişnuise cu plângeri legate de tarifele prea 
mici; acum, pentru prima dată, situaţia se inversase. 

De asemenea, mi-a trecut numele pe coperta revistei - 
până atunci, nu mai apărusem pe coperta ASF - şi 
povestirea a fost piesa de rezistenţă a numărului respectiv. 

De atunci, „Căderea nopţii” a ajuns să fie considerată un 
text clasic. Mulţi o socotesc cea mai bună povestire scrisă 
de mine vreodată, iar alţii apreciază că este cea mai bună 
povestire science-fiction din toate timpurile. Personal, mi se 
pare o afirmaţie ridicolă, de aceea am şi repetat-o de multe 
ori. 

În primul rând, stilul ei trăda încă puternice influenţe 
„pulp”. După părerea mea, n-am scăpat de influenţele cu 
pricina decât din 1946. 

Deşi recunosc că intriga e interesantă şi pune cititorul pe 
gânduri (este vorba de o planetă aflată permanent în 
lumină, care cunoaşte bezna doar la intervale foarte, foarte 
mari de timp), de atunci am scris povestiri - şi încă destule - 
care-mi plac mult mai mult decât „Căderea nopţii ,. 

Prin anii 1960, Campbell a înfiinţat în revistă o rubrică 
denumită „Laboratorul analitic”, care cumula voturile 


cititorilor referitoare la popularitatea relativă a textelor 
dintr-un număr anterior. Dacă rubrica respectivă ar fi 
existat în 1941, sunt convins că, Adam şi nici o Evă, de 
Alfred Bester*, apărută în acelaşi număr cu „Căderea 
nopţii”, ar fi fost votată pentru locul întâi. Bester era un 
scriitor mai bun decât mine (atunci şi mai târziu), iar 
povestirea lui era excelentă. 

În ultimii ani, diverse organizaţii science-fiction au început 
să atribuie premii tot mai prestigioase celor mai bune texte 
apărute în anul respectiv, în funcţie de lungimea acestora. 
Principalele asemenea premii sunt Hugo, acordat la 
Convenţia Mondială de Science-Fiction, şi Nebula, acordat 
de Science Fiction Writers of America. Dacă ele ar fi existat 
în 1941, cu siguranţă „Căderea nopţii” n-ar fi obţinut 
premiul la categoria nuveletă*. În anul cu pricina, Robert A. 
Heinlein şi A. E. Van Vogt* erau de departe cei mai populari 
scriitori de science-fiction şi stelele absolute ale lui ASF. 
Fără îndoială că ei ar fi obţinut toate premiile. 

Cu toate acestea, „Căderea nopţii” îşi menţine poziţia 
retroactiv. În mai multe clasamente întocmite pe baza 
voturilor cititorilor în privinţa celei mai bune povestiri din 
toate timpurile, ea a obţinut cu regularitate locul întâi. 
Chiar şi acum, sunt anunţat că, ori de câte ori este inclusă 
printre textele studiate în cursurile de science-fiction, e 
invariabil principala favorită. 

N-o să înţeleg niciodată această popularitate. 

Deşi nu-mi pot explica motivele, ea a reprezentat un punct 
de cotitură. După publicarea ei, nici o povestire nu mi-a mai 
fost respinsă. Pur şi simplu, vindeam tot ce scriam, iar într- 
un an sau doi am ajuns la nivelul Heinlein/van Vogt, sau cam 
pe acolo. 

Atunci când, la patruzeci de ani după publicarea povestirii, 
m-am hotărât să înfiinţez o corporație, n-am avut de ales. 
Am denumit-o Nightfall, Inc. 

34. Declanşarea Celui de-al Doilea Război Mondial. 


Aproape simultan cu începerea facultăţii, în Europa a 
izbucnit al doilea război mondial. 

Ezit să caut motive externe pentru regresul meu din acea 
perioadă, totuşi războiul mi-a îndepărtat atenţia de la 
studiu. Era inevitabil. Nici un tânăr evreu inteligent care 
urmărise ani de zile, cu dureroasă atenţie, situaţia 
europeană. 

Fata de care fusesem îndrăgostit nu avusese probleme la 
sfârşitul primului an de studiu în a promova examenele şi a 
căpătat M.A.; dacă ar fi dorit, ar fi putut continua pentru 
Ph. D. Un semn foarte clar al reducerii interesului meu 
pentru învăţătură îl reprezintă faptul că am obţinut M.A., 
dar diploma n-a fost pentru mine decât un premiu de 
consolare, fiindcă notele căpătate la examene nu erau 
suficient de mari ca să pot merge mai departe, pentru Ph. 
D. 

În felul acesta eram pus într-o dilemă, aceeaşi cu care mă 
confruntam de câţiva ani. Dacă acceptam M. A. Şi mă 
opream acolo, ar fi trebuit să părăsesc şcoala şi să-mi caut o 
slujbă. Pe de altă parte, aveam posibilitatea să continuu 
cursurile, fiindcă examenele puteau fi repetate. 

Desigur, situaţia slujbelor se schimbase în mod 
considerabil. Statele Unite făceau acum pregătiri pentru a 
intra în război, dacă avea să fie necesar, sau, în cazul în 
care nu intram, pentru a sluji ceea ce Franklin Roosevelt* 
denumise „arsenalul democraţiei”. 

Ca atare, erau căutaţi studenţi dotați din domeniile 
ştiinţifice, care ar fi putut ajuta la pregătirea pentru război. 
Eu m-aş fi declarat fericit să accept o astfel de slujbă şi să 
simt că îmi aduc contribuţia la lupta împotriva lui Hitler. 

Din păcate, însă, mă împiedicau două lucruri. În primul 
rând nu eram un student de vârf, cel puţin nu în chimie. În 
al doilea rând, eterna mea problemă: profesorii nu mă 
vedeau bine... Şi ei dădeau recomandările. 

Întâlnisem un alt profesor căruia îi plăcea să-şi terorizeze 
studenţii. Eu refuzasem să mă las intimidat şi bânuiam că el 


mă considera nerespectuos, aşadar nu aveam şanse de a fi 
recomandat. Ajunsesem, deci, în facultate şi tot nu 
izbuteam să stabilesc o relaţie de lucru decentă cu cadrele 
didactice. 

Mai târziu, am intrat în bucluc cu profesorul Arthur W. 
Thomas, un personaj extrem de iritabil, şi în disperare de 
cauză i-am solicitat o audienţă, în care intenţionam să 
încerc să-mi prezint versiunea asupra evenimentelor. 
(Profesorul primise plângeri cum că obişnuiam să cânt în 
laboratorul de chimie, deranjându-i pe ceilalţi studenţi; 
situaţia aducea oarecum cu cea din gimnaziu, când mi se 
reproşa că vorbeam în timpul orelor.) M-am străduit din 
răsputeri să fiu cât mai prezentabil şi să-l conving şi, spre 
surprinderea mea, am izbutit. 

Mai mult decât atât, el a devenit pro-Asimov, iar la scurt 
timp după aceea a ajuns decanul facultăţii de chimie. 
Bănuiesc că unul dintre motivele ce l-au determinat să-şi 
schimbe atitudinea a fost că le dăduse instrucţiuni 
asistenţilor (asta mi-au mărturisit-o ei, după un an) să mă 
pună să rezolv probleme analitice dificile şi să mă elimine, 
ca urmare a eşecurilor repetate. Eu, însă, le-am dat de 
capăt cu încăpățânare şi am făcut-o fără să mă plâng măcar 
o singură dată, fiind prea prostănac ca să bănuiesc o 
conspirație. 

M-am gândit deseori la discuţia cu Thomas şi m-am 
întrebat ce curs ar fi luat viaţa mea dacă mi-aş fi folosit 
farmecul atunci când ar fi fost util, în loc să adopt atitudinea 
de „Eu am dreptate - tu greşeşti - şi nu fac nici un 
compromis.” N-am procedat însă aşa. Până nu am devenit 
liber profesionist, am avut mereu probleme serioase cu 
oricine putea fi considerat superiorul meu ierarhic. 

După ce am susţinut pentru a doua oară examenele, pe 13 
februarie 1942 am primit permisiunea de a continua 
cursurile pentru Ph. D. Poate şi graţie unui cuvânt bun din 
partea amabilului - acum - profesor Thomas. Aceasta n-a 
pus totuşi capăt necazurilor mele. Trebuia să găsesc un 


profesor care să accepte să-mi fie îndrumător, să-mi dea o 
temă şi să-mi urmărească lucrul în mod competent şi 
prietenos. Din nefericire, profesorii din facultate pe care-i 
cunoşteam nu doreau în nici un caz să-mi devină 
îndrumători, iar Thomas era prins cu probleme 
administrative şi nu avea timp de cercetare. 

Un coleg însă mi-a spus că îndrumătorul său, Charles 
Reginald Dawson, era un individ bun la suflet care îi prelua 
pe toţi „ciudaţii” nedoriți de nimeni. Apelativul nu m-a 
ofensat; m-am grăbit să mă prezint în faţa lui Dawson şi el 
m-a acceptat. Era un bărbat de înălţime mijlocie, cu glas 
blând şi foarte calm. Nu-şi pierdea niciodată firea şi nu se 
enerva niciodată. (Era posibil ca asta să-l coste, fiindcă 
suferea de ulcer duodenal.) Se arăta extrem de răbdător, 
iar eu reuşeam să-l amuz. Pe mine mă încânta. Nu mă 
deranja să fiu considerat excentric, dacă alternativa o 
reprezenta categorisirea drept student-problemă. 

Fiind un gentleman de o bunătate deosebită, Dawson a 
reprezentat pentru mine o gură de aer proaspăt. În ciuda 
incapacității mele crase de a face experienţe de laborator, 
el m-a asistat atent şi neobosit, asigurându-se că reuşesc. 
Cred că, într-un fel, mă considera un entuziast creator de 
idei şi o persoană remarcabilă. (Cel puţin într-una sau două 
ocazii când l-am auzit discutând despre mine cu alt 
profesor, am avut dificultăţi în a mă recunoaşte din 
descrierea lui.) 

Rezultatul? Ei bine, a apucat să mă vadă devenind ceea ce 
sunt acum, i-am dedicat câteva cărţi şi l-am lăudat în multe 
ocazii. (Este posibil să am destule lipsuri, dar în nici un caz 
pe cel al nerecunoştinţei.) 

Ba chiar mi-a spus - cu ceea ce bănuiesc că era o 
exagerată afecţiune - că el a izbutit să se apropie cel mai 
mult de glorie datorită faptului că m-a avut student. Nu-mi 
vine să cred aşa ceva, dar mi-ar plăcea să fie adevarat, 
fiindcă nu-mi pot imagina o modalitate mai bună prin care 
să-l răsplătesc pentru tot ceea ce a făcut pentru mine. 


36. Pearl Harbour. 

Cu două luni înainte de a primi acceptul pentru Ph. D., 
japonezii au bombardat Pearl Harbour. Drept urmare, pe 7 
decembrie 1941, Statele Unite îşi anunțau intrarea în 
război. 

Bănuiesc că ar suna foarte frumos dacă aş putea spune că 
imediat am abandonat totul şi m-am oferit voluntar, 
alăturându-mă forţelor armate, iar apoi am luptat pe front, 
acoperindu-mă de răni şi medalii. 

Aşa s-ar fi întâmplat, dacă lumea ar fi fost ideală şi eu aş fi 
fost perfect, dar fiindcă niciuna din ipoteze nu este 
adevărată, lucrurile nu s-au petrecut în felul acesta. 
Dintotdeauna am recunoscut că nu sunt făcut pentru a fi un 
erou în plan fizic. 

Dacă aş fi fost mobilizat, m-aş fi prezentat, desigur, deşi aş 
fi fost înspăimântat de moarte la fiecare pas. Nu-mi pot 
imagina ce fel de soldat aş fi fost şi mă paralizează ideea că, 
sub focul inamic, aş fi fugit zbierând ca un laş, ori aş fi făcut 
ceva la fel de jalnic. Mă consolez cu gândul că fiinţele 
umane se comportă remarcabil în ocazii extreme, că până şi 
laşii găsesc un rezervor de putere interioară atunci când 
este necesar. 

Ei bine, poate că e adevărat... Dar eu am considerat că mi- 
aş putea folosi în slujba ţării mai bine creierul, decât corpul 
tremurător. 

Da, e adevărat, îmi este ruşine că nu m-am năpustit să mă 
ofer voluntar, însă mi-ar fi mult mai ruşine dacă aş încerca 
să afirm o bravură ce nu mă caracterizează. Oricum, n-am 
fost mobilizat, aşa că am continuat să scriu şi să încep 
munca pentru Ph. D. 

37. Căsătoria şi problemele. 

În 1941, mă alăturasem Clubului Autorilor din Brooklyn. 
Ne întâlneam, ne citeam manuscrisele şi le criticam. Era 
destul de amuzant. Un alt tânăr membru al clubului, Joseph 
Goldberger, a fost încântat de o povestire de-a mea şi a 
sugerat să ieşim împreună în oraş cu prietenele noastre. I- 


am explicat că nu aveam nici o prietenă şi el mi-a spus că-mi 
face rost de o fată. Foarte nervos, am acceptat. 

După cum am aflat mai târziu, prietena lui, Lee, încerca să 
se decidă dacă era cazul să se mărite sau nu cu el şi voia să- 
l prezinte celei mai bune amice a ei, pentru a-i afla părerea. 
Ca atare, ea a sugerat ca prietena sa, al cărei nume era 
Gertrude Blugerman, să fie partenera mea, numai în scopul 
de a-şi da cu părerea în privinţa lui Goldberger. Fără să fie 
prea încântată, Gertrude s-a conformat. Îi fusesem descris 
drept un rus mustăcios, şi Dumnezeu ştie ce personaj exotic 
îşi imaginase. leşirea a fost stabilită pentru 14 februarie 
1942. Faptul că era chiar Sf. Valentin* nu a trecut prin 
mintea nici unuia dintre noi, sunt sigur; în nici un caz prin 
mintea mea. 

Într-adevăr, purtam mustață de un an, dar una destul de 
urâtă, iar un coleg pusese la bătaie un dolar împotriva 
mustaţei mele că aveam să trec examenele pentru Ph. D. 
Când primisem avizarea respectivă, pe 13 februarie, mă 
răsesem, aşa că la întâlnire nu purtam mustață. 

Gertrude m-a privit îngrozită şi (cred) a încercat să se 
retragă, pretextând o bruscă migrenă, dar Lee n-a vrut s-o 
lase. „E vorba de numai câteva ore, i-a spus ea. Vreau să mă 
ajuţi să iau o hotărâre în privinţa lui Joe.” 

Din punctul meu de vedere, lucrurile s-au petrecut taman 
pe dos. Văzusem Căpitanul Blood“, cu Errol Flynn* şi Olivia 
de Havilland”, şi deşi nu sunt unul dintre cei care se 
îndrăgostesc de stelele de cinema, le admir pe unele mai 
mult decât pe altele. La data respectivă, Olivia de Havilland 
mi se păruse simbolul frumuseţii feminine. În ochii mei 
înmărmuriţi, Gertrude constituia replica perfectă a Oliviei 
de Havilland. Într-adevăr, era o fată extraordinar de 
frumoasă. 

Reacţia mea a fost inevitabilă, deşi trecuseră trei ani de la 
episodul îndrăgostirii în laboratorul de chimie. Nu aveam 
absolut nici o intenţie să trec din nou prin chinurile unei 


iubiri neîmpărtăşite. De aceea, am reacţionat cu prudenţă, 
abordând apropierea pas cu pas. 

Eram însă decis. Tactul şi fermitatea, insistența în fixarea 
altor întâlniri, siguranţa mea calmă că ne vom căsători au 
fost atât de impresionante, încât Gertrude a cedat. În nici 
un caz nu mă considera un obiect de adorare romantică 
(cine naiba ar fi făcut-o?), totuşi am izbutit s-o ameţesc prin 
vorbe în asemenea măsură, încât a fost de acord să-mi ofere 
o şansă. (Bineînţeles, mi-a admirat inteligenţa. Asta mi-a 
fost de ajutor.) Pe 26 iulie 1942, la mai puţin de jumătate de 
an după prima noastră întâlnire, ne-am căsătorit. N-a fost o 
căsătorie uşoară. La urma urmelor, ea nu era îndrăgostită 
de mine, sunt sigur în privinţa asta. Amândoi eram virgini 
(deşi ea avea cu doi ani mai mult decât mine), iar viaţa 
noastră sexuală n-a fost prea grozavă, întrucât niciunul din 
noi nu avea experienţă. Au existat şi alte nepotriviri care s- 
au amplificat pe parcurs şi care ar fi greu de descris. Nici 
măcar nu încerc s-o fac. 

A existat însă o incompatibilitate pe care am ignorat-o câtă 
vreme i-am făcut curte (pentru simplul motiv că habar n- 
aveam cât de vitală avea să se dovedească) şi care, în cele 
din urmă, a determinat apariţia unor dificultăţi 
insurmontabile în căsătoria noastră. 

Gertrude fuma! 

Permiteţi-mi să fac o digresiune şi să discut despre fumat. 
Unul dintre articolele cele mai căutate de cumpărători în 
prăvălia tatei era tutunul. Vindeam ţigări cu pachetul şi 
cartuşul, trabucuri cu bucata sau cutia, precum şi diferite 
soiuri de tutun pentru pipă. Nu mai ţin minte dacă vindeam 
şi pipe, dar îmi amintesc un stelaj vertical conţinând cutii 
rotunde cu tutun de prizat din Copenhaga. Nu cred că am 
vândut vreodată tutun pentru mestecat. 

Pipele şi trabucurile constituiau rarităţi, însă fumatul 
ţigărilor era aproape universal. Mărcile cele mai vândute 
costau treisprezece cenți pachetul, iar celelalte înjur de 
zece cenți. Mai mult decât atât, vindeam ţigări şi la bucată, 


cu un cent. Mulţi dintre adolescenţii care erau clienţi 
permanenţi ai magazinului, din aceeaşi generaţie cu mine, 
cumpărau o ţigară, o aprindeau şi ieşeau pufăind. 

Evident, ţigările îmi stăteau la îndemână. Puteam lua 
oricând una dintr-un pachet deschis. Tata însă stabilise 
câteva reguli foarte stricte. Articolele din magazin erau 
pentru vânzare, iar nu pentru consum. 

În privinţa dulciurilor, îmi venea destul de greu să mă 
abţin. Aveam nenumărate cutii şi borcane, toate desfăcute 
şi etalate pe tejghea, iar puştii veneau cu un cent sau cu 
cinci cenți, alegeau ce doreau şi eu îi serveam. Nu aveam 
însă voie să iau o bomboană pentru mine. 

Desigur, nu duceam lipsă de zaharicale. Oricând îi puteam 
cere tatei sau (mai ales) mamei: „Pot să iau un baton 
Hershey?” Câteodată, deşi nu întotdeauna, răspunsul era 
da, şi eram fericit. Ceea ce era valabil pentru ciocolatele 
minunate din magazin rămânea valabil şi pentru ţigări. Ar fi 
fost de ajuns să întreb: „Iată, pot să iau o ţigară?”. 

N-am pus această întrebare. Niciodată. Ştiam că 
răspunsul ar fi fost „nu”. Drept urmare, n-am fumat în viaţa 
mea. Înţelegeţi aşadar că sunt un nefumător datorită 
împrejurărilor. O mică schimbare în atitudinea tatei, şi aş fi 
putut deveni un fumător înrăit. 

Nici sora, nici fratele meu n-au fumat, la fel nici mama. 
Stanley mi-a spus că, o perioadă de timp (dar numai o 
perioadă), tata a fumat ţigară de la ţigară, iar asta mi se 
pare ceva uluitor. Fratele meu s-ajurat şi nu-i pot pune 
cuvântul la îndoială, fiindcă este un individ corect, totuşi mi- 
e imposibil să mi-l amintesc pe tata cu o ţigară în mână. S- 
ar putea ca detestarea retrospectivă a fumatului să-mi fi 
blocat astfel de amintiri. 

În 1942, însă, deşi nu fumam, nu aveam obiecţii împotriva 
fumatului. În prăvălie se fuma şi asta ne convenea, fiindcă 
vânzarea de ţigări reprezenta o parte însemnată a 
veniturilor noastre. Aşadar, eram obişnuit cu fumul de 
țigară şi nu mi se părea anormal. Din acest motiv, faptul că 


Gertrude fuma nu mi s-a părut un amănunt ce trebuia 
cântărit în planul meu de căsătorie, iar asta a reprezentat 
un dezastru. 

Dacă atunci aş fi gândit ca acum, sau ca la câţiva ani după 
însurătoare, absolut nimic nu m-ar fi putut convinge să mă 
căsătoresc cu o fumătoare. Să ies în oraş, da. Săamo 
aventură sexuală, da. Dar să mă închid pentru totdeauna 
într-un apartament cu o fumătoare? Niciodată! Niciodată! 
Niciodată! Frumuseţea nu mai conta, dulceaţa nu mai 
conta, potrivirea în toate celelalte aspecte nu mai conta. 

Dar nu avusesem idee ce înseamnă acest lucru. Nu 
trăisem, de fapt, niciodată într-o casă ori într-un 
apartament debordând de fum sau duhnind a scrumiere 
ticsite cu chiştoace. Atunci când am descoperit că traiul cu 
Gertrude echivala chiar cu asta şi că nu aveam alternativă, 
relaţia noastră s-a răcit. 

Trebuie să precizez că în multe, multe privinţe, Gertrude 
era o soţie minunată. Pe lângă faptul că rămăsese frumoasă, 
era o gospodină atentă, o bucătăreasă bună, absolut 
credincioasă soţului şi strictă în privinţa cheltuielilor 
casnice. 

Toate acestea sunt lucruri importante, însă amănuntele 
pot strica totul. Există o istorie despre un bărbat ce dorea 
să divorţeze de soţia lui, pe care toţi prietenii o considerau 
perfectă. Aceştia au încercat să-l convingă să se 
răzgândească, lăudând calităţile şi virtuțile femeii, iar el i-a 
ascultat pe toţi cu răbdare, în final, şi-a scos un pantof, l-a 
ridicat şi i-a întrebat: „Poate să-mi spună vreunul dintre voi 
unde mă bate pantoful ăsta?” 

Şi, în mod clar, nu era vorba numai de mirosul de tutun. 
Începusem să fiu conştient de problemele de sănătate 
provocate de nicotină. Se discuta deja despre cancerul 
pulmonar, iar eu unul nu vedeam nici o diferenţă între a 
inhala fumul de ţigară direct în plămâni sau după ce a ieşit 
din plămânii altcuiva. 


Ca atare, am început o campanie pentru a o determina pe 
Gertrude să nu mai fumeze, sau - ţinând cont că n-aveam 
nici o şansă să o fac să renunţe la acest viciu - măcar să 
reducă numărul de ţigări fumate, sau, eşuând şi în acest 
caz, să nu mai fumeze în dormitor, în automobil ori în timpul 
mesei. Din păcate, n-am reuşit în nici o direcţie. Odată cu 
trecerea anilor, subiectul a ajuns aidoma unei iritaţii care, 
fiind mereu atinsă, se extinde şi devine tot mai dureroasă. 

Am suportat această situaţie mai mult decât ar fi trebuit 
din trei motive. În primul rând, atunci când mă însurasem 
ştiam că fuma şi nu mi se părea cinstit s-o pedepsesc pentru 
ceva de care fusesem conştient din capul locului. 

În al doilea rând, eu o convinsesem să se mărite, 
sentimentele ei nefiind chiar atât de clar definite. Ca atare, 
se cuvenea să fac faţă situaţiei. 

În al treilea rând, atunci când am început, în secret, să mă 
gândesc la divorţ, aveam doi copii mici. Puteam divorța de 
Gertrude, ţinând seama de motivele invocate, dar în nici un 
caz nu-mi puteam abandona copiii. Trebuia să aştept până 
creşteau. 

Poate părea straniu ca un amănunt atât de banal precum 
fumatul să destrame o căsnicie de durată între doi oameni 
altfel potriviţi din multe puncte de vedere, însă, vă asigur că 
n-a fost deloc banal. În plus, existau şi alte deosebiri despre 
care îmi vine mai greu să discut. De pildă, nu cred că 
Gertrude m-a iubit vreodată foarte mult şi asta îmi rănea 
respectul faţă de propria mea persoană. După vreo 
doisprezece ani, am obosit să fiu singurul care asiguram 
dragostea în familie şi nu mi-am mai iubit nevasta, deşi 
mariajul a continuat, pur şi simplu din inerție. 

Trebuie, totuşi, să-i recunosc un lucru Gertrudei. Poate că 
nu m-a plăcut foarte mult, dar niciodată nu mi-a pus la 
îndoială inteligenţa. (Asta ar fi fost cu adevărat prea greu 
de îndurat.) 

În armată, de pildă, am susţinut un test de inteligenţă, 
denumit AGCT*, o prescurtare despre care nu mai ştiu ce 


înseamnă. Am obţinut 160 de puncte, un total pe care 
niciunul dintre ofiţerii care se ocupau cu testările nu-l mai 
văzuse vreodată. Probabil că fusese extrem de apropiat de 
punctajul maxim. l-am telefonat Gertrudei ca să-i povestesc 
despre asta. 

În următoarea permisie, ea mi-a relatat disputa pe care o 
avusese cu o prietenă, când îi spusese că obţinusem 160 de 
puncte. 

— Vrei să zici 116, replicase prietena. 

— Nu, repetase Gertrude, 160. 

— De unde ştii? Se interesase prietena. 

— Aşa mi-a spus Isaac. 

— A minţit! Izbucnise în râs prietena, şi asta o înnebunise 
de furie pe Gertrude. 

Curios, am întrebat-o: 

— Chiar aşa, de unde ştii că nu te-am minţit? 

Aş fi fost mulţumit să-mi răspundă că eu nu minţeam 
niciodată, dar n-a făcut-o, ci a spus: 

— Pentru tine, 160 este ceva normal. De ce să fi minţit? 
După vreo douăzeci de ani, Lee, fata care aranjase dubla 
întâlnire, a venit în vizită la noi. (Cred că deja se măritase şi 

divorțase de Joe Goldberger.) Ea i-a spus Gertrudei: 

— Când l-ai cunoscut prima dată pe Isaac, ai visat 
vreodată că va ajunge ceea ce este azi? 

— Bineînţeles, a răspuns Gertrude, m-am aşteptat la asta. 

— Ce anume te-a făcut să crezi că aşa se va întâmpla? 

— Păi, mi-a spus-o chiar el, de la început. 

Am o istorie similară cu Fred Pohl După ce terminasem 
amândoi armata, el mi-a zis: 

— Punctajul meu AGCT a fost 156. Tu cât ai avut? 

Am ezitat câteva clipe, după care am răspuns fără tragere 
de inimă: 

— Îmi pare rău, Fred. Am avut 160. 

— Ah..., a făcut el. 


Dar nu mi-a pus afirmaţia la îndoială. Ştia că eram 
incapabil să mint doar pentru a mă dovedi mai bun decât el, 
şi pentru asta l-am iubit şi mai mult. 

38. Rudele soţiei. 

Însurătoarea a avut drept rezultat faptul că dobândisem 
încă o familie: Blugerman-ii. Pe durata căsătoriei, aveam să- 
i văd mult mai des decât pe ai mei. După ce ne-am mutat 
din oraş, reveneam periodic în New York şi întotdeauna 
stăteam la socri, deoarece aşa dorea Gertrude. N-o 
învinuiesc. Familia mea, absorbită de munca la magazin, 
oferea puţin din punctul de vedere al ospitalităţii. 

Tatăl Gertrudei, Henry Blugerman, era un individ foarte 
tăcut, blând şi rezervat, iubit de toată lumea, inclusiv de 
ginerele său. Mie mi se părea că semăna cu Edward G. 
Robinson*. (Cum părinţii Gertrudei nu ieşeau cu nimic din 
comun, m-am minunat că putuseră avea copii de 
frumuseţea soţiei mele sau a fratelui ei.) 

Henry era tradiționalul tată evreu pasiv. Obişnuiam să 
spun o glumă, niciodată în prezenţa Gertrudei, în care, la 
vârsta de paisprezece ani ea îşi întrebase mama: „Cine este 
bărbatul acela care mănâncă mereu împreună cu noi?”. 

Ceva mai recent, am auzit o anecdotă despre un tânăr 
care dorea să ajungă actor şi care a venit emoţionat acasă, 
spunând că în sfârşit a căpătat un rol. „Ce fel de rol?”, 1-a 
întrebat un prieten. „Rolul unui tată evreu”, a răspuns 
tânărul, iar prietenul a replicat: „Ce s-a întâmplat? N-aveau 
decât roluri mute?” 

Aşa era Henry. 

Mary, mama Gertrudei, domina în mod clar familia. Avea 
cam un metru cincizeci înălţime şi, în ochii mei, cam un 
metru cincizeci lăţime. Era obeză. Ea reprezenta centrul în 
jurul căruia gravita întreaga familie. Conducea totul cu glas 
sonor, corecta totul, insistând asupra felului în care ea 
realiza lucrurile şi, după părerea mea, înăbuşea 
personalitatea copiilor, făcându-i complet dependenţi de ea 
şi incapabili de a-şi forma alte legături în afara familiei. 


Bănuiesc că ataşamentul Gertrudei faţă de mama ei (nu 
tocmai sănătos în opinia mea) a determinat-o să nu mi se 
dedice în mod absolut. Semnificativ mi se pare faptul că 
după celebrarea căsătoriei, când eram pe punctul de a 
pleca în voiajul de nuntă, maică-sa a strigat de faţă cu toţi 
invitaţii: „Nu uita, Gittel, dacă lucrurile nu merg bine, te 
poţi întoarce oricând la mine!” Vă puteţi imagina câtă 
încredere mi-a insuflat în felul ăsta. 

Atunci când am cunoscut-o, Mary avea patruzeci şi şapte 
de ani şi o sănătate nu prea strălucită. Cel puţin aşa afirma 
ea, şi asta o ajuta să ţină în mână restul familiei. În 
momentele cruciale, reuşea să se îmbolnăvească rapid, spre 
spaima tuturor. 

Gertrude era convinsă că maică-sa (repet, în vârstă de 
patruzeci şi şapte de ani) era o femeie foarte, foarte 
bătrână şi incapabilă să aibă singură grijă de propria-i 
persoană. Ba chiar, de mai multe ori, în primul nostru an de 
căsnicie, dorea să revină în New York, pentru a-şi îngriji 
sărmana mamă bolnavă. „Este o femeie bătrână”, rostea cu 
indignare ori de câte ori îi sugeram că locul ei era lângă 
mine. Totuşi nu şi-a dus niciodată la îndeplinire 
ameninţarea de a reveni în New York, pentru a-i sluji mamei 
drept infirmieră permanentă. 

Mulţi ani mai târziu, după ce Gertrude trecuse de a 
cincizecea aniversare, am întrebat-o dacă îşi mai amintea 
cum dorise să se întoarcă la mama ei, ce era foarte, foarte 
bătrână, ca s-o îngrijească. Imprudentă, şi-a amintit, iar eu 
(cu o undă de maliţie, recunosc cu ruşine) am comentat: „Ei 
bine, la acea dată, avea cu patru ani mai puţin decât ai tu 
acum.” 

Fratele Gertrudei, John, împlinise nouăsprezece ani când 
se măritase sora lui. Nu am izbutit să-l înţeleg niciodată. 
Era puţin mai înalt decât mine, avea un corp adetic şi era 
foarte chipeş. Dacă Gertrude mi se păruse că semăna cu 
Olivia de Havilland, el mi se părea că aduce cu Cary Grant*. 


John era destul de inteligent şi, după toate aparențele, se 
distra umilindu-i pe băieţii pe care, ocazional, Gertrude îi 
aducea acasă. În ochii ei, unul dintre puţinele puncte în 
favoarea mea fusese neputinţa lui John de a mă ridiculiza. 
Eu nici măcar nu-mi dădusem seama că încerca s-o facă. 

Ciudăţenia lui John consta în faptul că era o persoană 
extrem de deprimată, deşi fără un motiv aparent. Pentru 
mine, era limpede că, în ciuda aspectului fizic şi al 
inteligenţei sale, el nu avea încredere în sine. Acelaşi lucru, 
de altfel, se putea spune şi despre Gertrude. 

Din acest punct de vedere, am câteva teorii. Cred că John 
era impulsionat de mama lui care-l adora, dar ajunsese într- 
un punct ce-i depăşea nivelul de competenţă. Tânărul 
descoperise că era incapabil să atingă obiectivele care se 
aşteptau din partea lui, sau să renunţe, mulţumindu-se cu 
altele mai puţin ambiţioase. Nu izbutise să intre la 
facultatea de medicină şi o urmase pe cea de stomatologie, 
pentru a deveni, ca s-o citez pe maică-sa, „chirurg dentar”. 
Totuşi, el nu şi-a deschis niciodată un cabinet în care să 
lucreze pe cont propriu. 

La un moment dat, devenise interesat de psihiatria 
jungiană* şi plecase în Elveţia ca să devină psihiatru, dar 
revenise după o perioadă îndelungată, fără să fi terminat 
cursul respectiv. Nu s-a însurat niciodată. 

Gertrude avea cu şase ani mai mult decât fratele ei (s-a 
născut pe 16 mai 1917) şi, până la naşterea acestuia, fusese 
răsfăţată de maică-sa. John însă era băiat şi Gertrude a 
căzut imediat pe a doua treaptă socială în casă. Pentru 
fetiţa de atunci, şocul a fost destul de sever. În plus, după 
cum a mărturisit chiar ea, maică-sa îi repeta întruna că nu 
era frumoasă, pentru a nu i se sui la cap. Nu-i de mirare că 
sărmana fată suferea de lipsa încrederii în sine. 

Îmi amintesc că, odată, având cu ea o discuţie prelungită, 
m-am plâns de modul deprimant în care privea viaţa, iar 
Gertrude mi-a replicat: 

— Oricine s-ar fi căsătorit cu tine ar fi fost deprimat. 


— "Totuşi, fratele tău este şi mai deprimat, fără să fie 
căsătorit cu mine, i-am atras eu atenţia. Poate că voi doi 
aveţi ceva în comun. 

Cred că a priceput despre ce era vorba, pentru că s-a 
înfuriat şi mai rău. 

Nu m-am înţeles deloc cu soacră-mea. Ea nu mă putea 
domina; nu i-o permiteam nici o clipă, şi bănuiesc că asta a 
contat ca o bilă neagră la activul meu. 

O deranja în acelaşi timp faptul că succesul meu părea să 
arunce o umbră asupra iubitului ei fiu, pe care-l alinta 
„Sonny”, ceea ce mi se părea o încercare deliberată de a-l 
meţine într-un stadiu infantil. La un moment dat, ea mi s-a 
adresat cu superioritate: 

— Sonny al meu este un intelectual, nu un trepăduş ca 
tine! La care i-am replicat: 

— Sunt asistent la facultate şi scriitor. Nu ţi se pare destul 
de intelectual? (Bineînţeles că aveam dreptate; altă bilă 
neagră.) 

Sfaturile pe care i le-a dat lui Henry, care o asculta cu 
pasivitate, au fost dezastruoase. După Cel de-al Doilea 
Război Mondial, la insistenţele nevestei, Henry şi-a părăsit 
slujba şi a început o afacere dubioasă pe cont propriu, care 
a eşuat destul de rapid. Mary însă a continuat să nu-şi 
asume nici o răspundere şi 1-a acuzat pe nevinovatul şi 
sărmanul soţ. 

Eu am fost singurul membru al familiei care a obiectat şi a 
încercat să găsească adevăratul responsabil, iar asta a 
însemnat o altă bilă neagră. 

E cazul, însă, să recunoaştem şi părţile bune. Nu ştiu dacă 
am întâlnit o bucătăreasă mai grozavă decât Mary 
Blugerman. Ori de câte ori mâneam puiul umplut gătit la 
cuptor, sau budinca de macaroane cu ficăţei, sau ştrudelul 
eram gata să-i iert orice. Acest lucru mai prezenta un 
avantaj, în sensul că Gertrude, având-o ca profesoară pe 
maică-sa, era de asemenea o bună bucătăreasă, deşi nu la 
fel de bună. 


39. NAES. 

În primăvara lui 1942, Robert Heinlein a încercat să mă 
convingă să lucrez alături de el şi de Sprague de Camp la 
Naval Air Experimental Station din Philadelphia. Solicitarea 
lui m-a pus într-o dilemă teribilă, întrucât găseam 
argumente pro şi contra slujbei. 

Împotriva Philadelphiei era faptul că nu doream să plec 
nicăieri. Voiam să stau acasă. Deşi aveam douăzeci şi doi de 
ani, continuam să fiu îngrozit de perspectiva de a-mi purta 
singur de grijă. 

În al doilea rând, intenţionam să-mi continuu lucrarea 
pentru diploma Ph. D. N-aş fi vrut s-o întrerup pentru o 
durată nedefinită, poate pentru totdeauna. 

Argumentele în favoarea plecării erau însă mult mai 
puternice. Nu exista nici o siguranţă că aveam să primesc 
aprobarea de a-mi urma cercetările pentru Ph. D. Primele 
luni de după Pearl Harbour nu fuseseră prea bune pentru 
Statele Unite şi, deşi în Europa armata germană fusese 
oprită de Uniunea Sovietică, era posibil să fi fost ultima 
zvâcnire a ruşilor. 

Încorporările aveau să afecteze puternic tineretul 
american şi n-aş fi putut susţine că diploma mea era mai 
importantă decât efortul de război. Dacă m-aş fi angajat în 
NAES, aş fi lucrat direct pentru front; ştiam că aş fi putut 
realiza mai multe în calitate de chimist capabil între 
anumite limite decât ca infanterist panicat, şi era posibil ca 
guvernul să-mi împărtăşească opinia. 

Un alt argument în favoarea plecării la Philadelphia îl 
reprezenta pur şi simplu faptul că era vorba de o slujbă. 
Doream să mă însor cu Gertrude, dar cum aveam să-mi 
întreţin soţia? Agonisisem în bancă 400 de dolari, o sumă 
acceptabilă pentru început, însă aveam nevoie de un post 
care să-mi ofere un venit sigur şi permanent. La NAES, 
puteam câştiga 2.600 de dolari pe an. Ar fi trebuit să fie 
suficient. 


Dorinţa de a mă însura nu-mi dădea pace. Pe 13 mai 1942, 
m-am mutat în Philadelphia, reuşind să trăiesc singur acolo 
vreme de zece săptămâni (cu incursiuni săptămânale la 
New York, pentru a o vedea pe Gertrude). După căsătorie, 
am petrecut o săptămână în staţiunea Allaben Acres din 
Munţii Catskill*. 

Acolo am reuşit să-i demonstrez Gertrudei inteligenţa 
mea, oferindu-mă voluntar într-un concurs de cultură 
generală şi asigurând-o că aveam să-l câştig. Ea s-a aşezat 
la galerie, pentru a nu i se vedea stânjeneala atunci când 
urma să pierd, dar bineînţeles că am câştigat. Mi-am atras 
ostilitatea multora din turiştii aflaţi în staţiune, deoarece 
atunci când mă ridicam pentru a răspunde la întrebări - 
fiind foarte emoţionat la gândul că aş putea-o dezamăgi pe 
Gertrude - tulburarea ce mi se întipărise pe chip era 
interpretată drept neştiinţă şi toţi râdeau. (Nici un alt 
concurent n-a stârnit râsul). După ce am ieşit învingător, se 
pare că au considerat că-mi bătusem joc de ei, abordând o 
figură de prostănac şi inducându-i în eroare. 

După voiajul de nuntă, mi-am adus soţia în Philadelphia şi 
am găsit un apartament (apoi altul, mai bun) cu chiria de 
patruzeci de dolari pe lună. Am descoperit că nu mă mai 
deranja că nu eram acasă, fiindcă având-o alături pe 
Gertrude mă simţeam ca acasă. Din nefericire, ea nu-mi 
împărtăşea sentimentul. Apartamentul era mic, nu avea 
climatizare (pe atunci, aproape nici o locuinţă nu deţinea 
aşa ceva) sau măcar un ventilator, astfel încât am petrecut o 
vară sufocantă şi umedă. Gertrude era nevoită să stea 
singură acasă în căldură, în timp ce eu lucram într-un 
laborator dotat cu aer condiţionat. Ea detesta situaţia, cu 
atât mai mult cu cât ducea dorul maică-sii şi al casei 
părinteşti. 

În fiecare săptămână, vineri seara, plecam la New York. 
Eu mă întorceam duminică după-amiaza, iar Gertrude 
rămânea până miercuri cu maică-sa, care se străduia din 
răsputeri să-i ofere tot confortul, astfel ca Philadelphia să i 


se pară cu atât mai mizerabilă. Şi în fiecare săptămână mă 
gândeam că n-avea să se mai întoarcă - dar revenea mereu. 
Cu toate acestea, pur şi simplu, nu aveam cum s-o fac 
fericită, ceea ce uneori mă ducea la disperare. 

Am rămas trei ani şi jumătate la NAES, din 1942 până în 
1945. Sper că munca mea acolo a fost utilă armatei. 

Datorită slujbei, n-am fost încorporat în timpul războiului. 
Totuşi, în această perioadă, mi-a fost imposibil să nu remarc 
că aveam drept colegi mulţi tineri de vârsta mea (posedând 
o condiţie fizică superioară) care păreau să nu se 
sinchisească de faptul că nu se găseau pe front. În schimb, 
eu, conştient de lipsa mea de bravură, eram permanent 
prins între dorinţa de a evita armata şi ruşinea de a nu fi 
soldat. Cred că nu mai este nevoie să precizez că, în cele 
din urmă, dorinţa a învins ruşinea, mai cu seamă fiindcă 
eram îndrăgostit până peste cap de Gertrude şi nu puteam 
suporta gândul de a o părăsi. 

Anii petrecuţi la NAES n-au fost chiar fericiţi pentru mine. 
Privit în ansamblu, eram un ins incompetent. Sunt convins 
că, dacă n-ar fi fost război şi dacă eu n-aş fi fost angajat 
civil, supus astfel incredibilei inerţii care se perpetuează în 
toate societăţile, aş fi fost concediat. Aşa, însă, am fost 
avansat la scurt timp după angajare, ceea ce mi-a ridicat 
salariul la 3.200 de dolari pe an - nivel care s-a menţinut 
până la sfârşit. Mi s-a dat de înţeles în mod destul de direct, 
fără să mi se spună însă în faţă, că nu trebuia să mă aştept 
la mai mult. 

De ce? Era vorba de problema obişnuită. Cred că de acum 
v-aţi plictisit s-o auziţi. (De mirare este că pe mine nu mă 
plictisea s-o trăiesc.) Nu mă înţelegeam cu superiorii. 
Evident, după mulţi ani, foştii superiori care mai trăiau m- 
au tratat cu multă afecţiune, iar eu m-am arătat foarte 
prietenos faţă de ei (de ce nu?) dar cred că noi toţi avem 
destul cinism ca să ştim cât de puţin înseamnă asta. În 
timpul războiului, însă, eu reprezentam „problema” 
laboratorului. 


Privind retrospectiv, pur şi simplu nu pot să înţeleg de ce 
nu m-am străduit mai mult să aplanez conflictul. La urma 
urmelor, pentru prima dată, nu era vorba doar de 
satisfacerea orgoliului meu. Poate că aş fi ridicat din umeri 
dacă nu mi s-ar fi mărit salariul, pretextând că slujba era 
doar temporară şi că pe mine mă aştepta o carieră mult mai 
măreaţă. Trebuia însă să-i dau socoteală şi Gertrudei 
pentru acest eşec, iar pe ea o deranja faptul că alţii 
câştigau mai mult decât mine. Îi spuneam: „[ine-te tare, şi 
peste zece ani vei purta diamante.” Deşi ulterior a declarat 
că mă crezuse, pe moment nu păruse prea impresionată. 

Ce se întâmplase cu textele mele science-fiction? 

Tensiunea provocată de o slujbă care îmi ocupa şase zile 
pe săptămână şi dorinţa de a-mi petrece cu Gertrude 
puţinul timp liber mi-au afectat drastic producţia. Mai 
exact, în primul an la NAES n-am scris absolut nimic. Cu 
toate acestea, slujba şi căsătoria nu-mi puteau înăbuşi total 
chemarea pe care o simţeam, astfel că în 1943 am revenit 
la masa de creaţie. 

Scrisesem o povestire intitulată „Fundaţia” 
(„Foundation”), care apăruse în ASF din mai 1942. 
Realizasem apoi o continuare intitulată „Căpăstrul şi şaua” 
(„Bridle and Saddle”), publicată în numărul următor. 
„Căpăstrul şi şaua” era povestirea la care mă blocasem şi în 
acest moment, Fred Pohl îmi dăduse o mână de ajutor pe 
Podul Brooklyn. Ea apăruse în revistă chiar în luna când 
începusem să lucrez la NAES. 

Aceste două texte erau primele din ciclul Fundaţiei, iar 
când am reînceput să scriu am realizat altele patru, care au 
apărut în ASF în timpul anilor de război. Ele au fost: „Cel 
mare şi cel mic” („The Big and the Little”), „Icul” („The 
Wedge”), „Mâna moartă” („The Dead Hand”) şi „Catârul” 
(„The Muie”). 

Acum să vă explic semnificaţia lor. 

V-am descris interesul pe care l-am avut dintotdeauna 
pentru istorie, dorinţa de a studia în domeniul respectiv, ba 


chiar de a obţine o diplomă. Abandonasem această idee, 
apreciind că nu aveam să înregistrez mare succes. Mă 
apucasem de chimie, dar pasiunea pentru istorie rămăsese. 

Îmi plac romanele istorice (dacă nu conţin prea multă 
violenţă şi sex explicit) şi le citesc şi în ziua de azi, atunci 
când am timp. Evident, tot aşa cum dragostea pentru 
science-fiction m-a împins să-mi doresc să scriu science- 
fiction, dragostea pentru romanele istorice m-a împins să- 
mi doresc să scriu romane istorice. 

Elaborarea lor nu era însă simplă, întrucât necesita un 
volum imens de lecturi şi documentări, iar eu nu-mi 
permiteam să pierd atâta timp. Eu voiam să scriu. 

M-am gândit atunci că aş putea concepe un roman istoric 
în care să descriu o istorie inventată de mine. Altfel spus, 
puteam scrie un roman istoric al viitorului, o poveste 
science-fiction care să se citească precum un roman istoric. 

Nu pretind că eu am imaginat ideea istoriei viitorului. 
Acest lucru se realizase de mai multe ori, cel mai 
remarcabil de către autorul englez Olaf Stapledon*, care a 
scris Primii şi ultimii oameni şi Plăsmuitorii de stele. Cărţile 
acelea se citesc însă ca nişte manuale de istorie, iar eu 
doream să scriu un roman istoric, cu dialoguri şi acţiune, la 
fel ca orice povestire science-fiction, atâta doar că nu avea 
să se ocupe exclusiv de tehnologie, ci şi de politică şi 
sociologie. 

Încercasem asta încă din 1939, când scrisesem o povestire 
intitulată „Pelerinaj” („Pilgrimage”). Rezultatul fusese 
jalnic, iar Campbell nici n-a vrut s-o bage în seamă. În cele 
din urmă, am vândut-o la Planet Stories, sub titlul (ales de 
redactor, nu de mine) „Păzitorul Flăcării” („Black Friar of 
the Flame”); a apărut în numărul din primăvara lui 1942 al 
revistei. 

Ideea respectivă mă intimida, totuşi dorinţa de a crea un 
roman istoric al viitorului nu-mi dădea pace. Tocmai 
terminasem de citit pentru a doua oară Istoria declinului şi 
căderii Imperiului Roman a lui Edward Gibbon - mă 


gândeam că aş putea scrie o povestire despre declinul şi 
căderea Imperiului Galactic. 

Pe 1 august 1941, i-am prezentat ideea lui Campbell, care 
a fost de-a dreptul entuziasmat. Dorea nu o singură 
povestire, ci o saga interminabilă despre declinul Imperiului 
Galactic, epoca de obscurantism ce i-a urmat şi formarea 
unui al doilea Imperiu Galactic, totul având loc prin 
intermediul inventatei ştiinţe a „psihoistoriei”, care 
permitea psihoistoricilor talentaţi să prevadă tendinţele 
globale ale viitorului. 

Întâmplător, ciclul Fundaţiei s-a dovedit cea mai populară 
dintre toate scrierile mele, iar reluarea lui în anii 1980, 
după o lungă întrerupere, a repurtat chiar şi mai mult 
succes. Povestirile respective au contribuit mai mult decât 
oricare altele în a mă face mai bogat şi mai faimos decât mi- 
aş fi putut imagina. Cea mai mare parte a ciclului a fost 
scrisă chiar în perioada când eram un ratat absolut la 
NAES. 

Desigur, nu puteam şti ce avea să se întâmple pe când 
lucram pe post de chimist în timpul Celui de-al Doilea 
Război Mondial, dar, privind retrospectiv, constat că 
profesiunea mea, chimia, a continuat să mă dezamăgească, 
şi încă din ce în ce mai mult, odată cu trecerea timpului. Nu 
numai că nu mă înţelegeam cu superiorii, dar nici măcar nu 
eram un chimist strălucit şi nici n-ayeam să fiu vreodată. 

Însă istoria, la care renunţasem, şi-a făcut apariţia în 
forma cea mai neaşteptată, ca un ciclu de romane science- 
fiction despre viitor, şi m-a dus pe culmi. 

Deşi eram sigur că aveam să reuşesc, n-aş fi putut prezice 
modul exact în care urma să se manifeste succesul. 

40. Viaţa la sfârşitul războiului. 

Pe 2 septembrie 1945, Japonia a semnat capitularea şi 
Statele Unite au celebrat terminarea războiului prin 
manifestații delirante. Pe 7 septembrie 1945, am primit 
ordinul de încorporare. 


Ce ocazie excelentă pentru autocompătimire! Toată lumea 
sărbătorea, iar eu mă uitam la scrisoarea care începea prin: 
„Felicitări!” Aveam mai puţin de patru luni până la a 
douăzeci şi şasea aniversare, însă, după Ziua Victoriei*, 
douăzeci şi şase de ani fusese fixată ca vârstă maximă 
pentru încorporare. Dacă ar mai fi aşteptat patru luni, aş fi 
scăpat. 

Autocompătimirea este un sentiment oribil, de aceea m-am 
străduit din răsputeri să mi-l alung. La urma urmelor, 
înrolarea fusese amânată de-a lungul anilor de lupte 
sângeroase. Acum, armele amuţiseră. Ar fi trebuit mai 
degrabă să fiu recunoscător pentru faptul că laşităţii mele 
nu i se ceruse niciodată să răspundă nevoilor eroismului. 

Mai mult decât atât, ştiam de ce trebuia să plec în armată 
tocmai când mă pregăteam să revin la cercetările din 
facultate: în felul acesta, un soldat care trăise sub ploaia de 
gloanţe se putea întoarce acasă. Eu îi luam locul în condiţii 
de siguranţă. Ar fi trebuit să privesc episodul ca pe o 
experienţă bizară şi în acelaşi timp inedită. 

Toate acestea erau argumentele logicii şi raţiunii. Inutile... 
Oricum simţeam o teribilă milă faţă de mine însumi. 

M-am înrolat pe 1 noiembrie 1945. La sfârşitul primei zile 
petrecute în armată, în seara de 2 noiembrie, am privit 
peisajul dezolant din cazarmă şi m-am gândit: „Doi ani! Doi 
ani!” Priveam în abisul eternității. 

De fapt, în armată n-am avut deloc parte de un tratament 
discriminatoriu. A trebuit, desigur, să suport rigorile şi 
monotonia instrucției şi nu m-am împăcat deloc cu 
majoritatea celorlalţi recruți (vă surprinde?), dar n-am fost 
niciodată sancţionat pentru ceva. Scorul de 160 de puncte 
obţinut la testul AGCT mă definise în ochii ofiţerilor drept 
un individ mult prea idiot ca să fie soldat; de aceea, m-au 
ignorat în mod deliberat, ceea ce mi-a convenit de minune. 

Până în februarie 1946, mă obişnuisem mai mult sau mai 
puţin cu rutinele cazone. Camp Lee, în statul Virginia, unde 
îmi însuşisem instrucţia de bază, fusese îndeajuns de 


aproape de casă pentru ca, în ocazionalele permisii, s-o pot 
vedea pe Gertrude. Speram mereu că voi fi mutat şi mai 
aproape de New York. 

Nu aveam, însă, nici o şansă. Bomba atomică urma să fie 
testată în atolul Bikini din Pacificul de Sud şi mai mulţi 
militari fuseseră desemnaţi să participe la misiunea 
respectivă, iar eu mă număram printre ei. Pentru o 
perioadă nedefinită, aveam să mă aflu la vreo cincisprezece 
mii de kilometri de casă -cred că în clipele acelea aş fi 
preferat moartea. 

O bibliotecară amabilă m-a întrebat de ce aveam o figură 
atât de posacă şi eu mi-am revărsat trista istorie, însoţită de 
accente jalnice. Ea m-a ascultat, apoi mi-a replicat cu 
răceală: „Nici aici şi nici în restul lumii nu există cineva care 
să nu aibă probleme. Ce te face să crezi că ale tale sunt atât 
de speciale?”. 

Dojana ei mi-a arătat dimensiunile reale ale neghiobiei 
mele, ajutându-mă să mă resemnez înaintea soartei. 

Nu vă voi oferi şi alte amănunte din perioada stagiului 
militar, întrucât au fost banale şi plicticoase. De pildă, aşa 
cum terminasem primul la testul AGCI, am încheiat ultimul 
la testele fizice - şi în ambele cazuri la diferenţe 
considerabile. Ocazional, am dat o mână de ajutor şi la 
bucătărie, dar în general am scăpat de corvezi, pentru că 
ştiam să dactilografiez rapid şi dactilografii erau (a) extrem 
de solicitaţi în administraţie şi (b) scutiţi de serviciul la 
bucătărie. 

Desigur, am ajuns să detest în mod absolut serviciul 
militar, rutinele, stupizenia, indiferența şi inutilitatea lui, 
dar privind retrospectiv, toate acestea m-au afectat mai 
mult pe mine decât armata. 

Refuzul de a accepta în mod raţional situaţia m-a 
împiedicat să observ o subcultură aparte, pe care aş fi 
putut-o utiliza în articole şi povestiri, dar şi să mă amuz de 
ceea ce era amuzant. În drum spre Bikini, de pildă, am 
petrecut zece săptămâni în Hawaii, fără să am nimic de 


făcut. Aş fi putut foarte bine să profit şi să mă bucur din plin 
de locul acela minunat - dar nu mi-am permis să procedez 
aşa. Insistam să consider totul drept un exil oribil. Mai mult 
decât atât, în Hawaii am reuşit să contractez o eczemă a 
labelor picioarelor, de care n-am mai reuşit niciodată să 
scap pe deplin. 

Întâmplător, tot în Hawaii s-a petrecut ceva care, în sine, 
n-ar fi lăsat impresia că ar fi fost foarte important, dar pe 
care, la o examinare ulterioară, L-am considerat un punct 
de cotitură în viaţa mea socială - poate cea mai importantă 
cotitură. 

În rândul soldaţilor trimişi în Bikini, via Hawaii, erau 
incluşi şi şase „specialişti absolut necesari”, altfel spus, 
soldaţi cu o oarecare educaţie ştiinţifică, printre care 
figuram şi eu, alături de un număr mare de absolvenţi de 
colegiu şi alţi tineri mai puţin educați. („Ţărănoi”, îi 
consideram eu, fiind poate cam nepoliticos, dar nici ei nu 
aveau maniere şi o demonstrau în mod direct. Eram cel mai 
în vârstă din dormitor, şi uneori mi se adresau cu apelativul 
„Tataie”, ceea ce mă durea, fiindcă în adâncul sufletului 
continuam să rămân un copil-minune.) 

Bineînţeles, „specialiştii absolut necesari” formau un grup 
aparte şi tovărăşia noastră în trenul şi pe vaporul care ne- 
au transportat de la Camp Lee în Hawaii a reprezentat 
momentul cel mai plăcut din armată. Jucam nenumărate 
partide de bridge. Eu eram sub orice critică, dar asta conta 
mai puţin, fiindcă jucam de distracţie. 

Oricum, la un moment dat, pe când ne găseam în 
Honolulu, ceilalţi cinci specialişti lipseau, iar eu rămăsesem 
singur în dormitor. Incapabil să stabilesc un contact cu 
„țărănoii”, stăteam în pat şi citeam. 

În dormitor se găseau trei dintre recruţii fără liceu, care 
erau preocupaţi (ca noi toţi, ţinând cont de natura misiunii 
noastre) de bomba atomică. 

Unul dintre ei căuta să le explice celorlalţi modul de 
funcţionare al bombei şi, inutil să precizez, încurcase 


complet lucrurile. 

Iritat, am lăsat cartea deoparte şi m-am pregătit să mă 
scol, să mă duc alături de ei şi să preiau „povara 
inteligentului”, pentru a le face educaţie. La jumătatea 
gestului însă m-am gândit: „Cine te-a desemnat drept 
profesorul lor? Vor păţi ceva dacă vor înţelege greşit modul 
de funcţionare al bombei?” Şi m-am reîntors la lectură. 

Din câte îmi amintesc, aceea a fost prima dată când am 
rezistat în mod deliberat impulsului de a-mi etala 
inteligenţa. 

Nu înseamnă că mi-am schimbat caracterul în mod brusc 
şi în totalitate, dar a fost un pas, un pas mic, care m-a ajutat 
să plăsmuiesc ceea ce pot descrie ca fiind noul eu. 
Continuam să fiu enervant pentru mulţi, continuam să nu 
mă înţeleg cu superiorii, însă începusem să mă schimb. 
Începusem să fiu capabil să mă abţin, evitând să-mi etalez 
permanent cunoştinţele. 

Răspund atunci când sunt întrebat, explic dacă este 
necesară o explicaţie, scriu articole educaţionale pentru 
aceia care doresc să le citească, dar am învăţat să nu-mi 
afişez ştiinţa nesolicitat. 

Este uluitor ce schimbare a însemnat asta. S-ar părea că, 
foarte lent, m-am înmuiat. În decursul procesului, mi-am 
modificat cel mai important amănunt al personalităţii 
exterioare - sindromul eu-ştiu-totul, care a dus la lipsa mea 
de popularitate. Ba chiar, dacă ar fi să cred ceea ce alţii au 
susţinut cu tot mai multă vehemenţă de-a lungul anilor, am 
devenit o persoană foarte iubită. Amintindu-mi cum se 
desfăşurau lucrurile cu aproape două treimi din viaţă în 
urmă, rămân întotdeauna stupefiat, mai cu seamă când 
tinere frumoase mă tratează ca pe ursuleţul lor favorit. Din 
fericire m-am deprins să mă scald în adulare. 

Şi îmi dau cuvântul că totul a început în dormitorul din 
Honolulu. 

De ce s-a întâmplat tocmai atunci? Poate că neaşteptatul 
meu rol de „tataie” mi-a declanşat o gravitate specifică 


vârstei înaintate. Poate că declinul meu în privinţa unei 
cariere universitare, care, puteţi fi siguri, nu mi-a scăpat 
atenţiei, m-a oprit să mă simt atât de teribil de „deştept”, 
tăindu-mi elanul de a pune lucrurile la punct. 

Evident, tot ceea ce facem reprezintă rezultatul diverselor 
modificări ale condiţiilor din jur, pe care le controlăm 
rareori. Trecerea de la faza puştiului obraznic la cea a 
patriarhului îndrăgit nu a început în urma unei decizii 
conştiente, ci pentru că viaţa, în felurite moduri, m-a 
plăsmuit pur şi simplu ca pe un obiect mai mult sau mai 
puţin conştient. 

Pot fi doar mulţumit că a făcut-o în direcţia cea bună - însă 
în nici un caz nu este meritul meu. 

În plus, n-am pierdut nimic datorită acestei transformări. 
Satisfacţiile explicării şi educării mi-au rămas. Urma să vină 
o vreme când aveam să scriu mii de articole, toate destinate 
iluminării şi educării cititorilor; când aveam să ţin mii de 
prelegeri, toate destinate iluminării şi educării 
ascultătorilor; când până şi science-fiction-ul scris de mine 
avea aspecte educaţionale. 

Dar - şi acesta este punctul crucial - nimeni nu este silit să 
citească ceea ce scriu, ba chiar vasta majoritate a populaţiei 
Pământului nu îmi citeşte scrierile. Eforturile mele 
educative se adresează doar acelora care, în mod voluntar, 
doresc să le accepte. 

Este o situaţie cu totul diferită faţă de impunerea 
veleităţilor pedagogice în faţa unor victime nevinovate - 
numai la acel aspect am decis să renunţ... Dar a fost decisiv. 

Un alt amănunt neobişnuit petrecut în armată 1-a 
reprezentat faptul că am reuşit să scriu o povestire. În 
timpul perioadei de instrucţie am izbutit s-o conving pe 
bibliotecară să mă încuie în bibliotecă pe durata pauzei de 
prânz şi să-mi permită să folosesc maşina de scris. După 
câteva astfel de şedinţe, am terminat o povestire cu roboţi, 
pe care i-am expediat-o lui Campbell. Se intitula 


„Evidenţa”* („Evidence”) şi a apărut în ASF din septembrie 
1946. 

Interesant este faptul că, atunci când am recitit-o recent, 
fiindcă apărea într-o antologie şi trebuia s-o verific să nu 
aibă erori tipografice, mi-am dat seama că era prima mea 
povestire care suna ca şi cum ar fi fost scrisă cu patruzeci 
de ani mai târziu. 

Nefastele influenţe „pulp” dispăruseră în mod brusc. Din 
clipa aceea, am scris mult mai raţional, sau cel puţin aşa mi 
se pare mie. Din ce motiv anume stilul mi s-a maturizat în 
mod brusc tocmai când efectuam stagiul militar, nu ştiu. M- 
am gândit mult timp la asta, dar n-am găsit nici un răspuns. 

În cele din urmă, „sejurul” meu în armată s-a scurtat. 
Printr-o eroare birocratică, Gertrude a primit o înştiinţare 
conform căreia alocaţia ei ca soţie de militar înceta pentru 
că fusesem lăsat la vatră. M-am prezentat imediat cu 
scrisoarea la căpitan. Ela căzut pe gânduri şi a declarat că 
nu era de competenţa lui, aşa că avea să mă trimită înapoi 
la Camp Lee, pentru a lămuri problema. (Este posibil să fi 
fost bucuros că scăpa de mine.) 

Ca atare, am plecat spre Camp Lee cu o zi înainte ca 
vaporul să părăsească Hawaii cu destinaţia Bikini. În felul 
acesta, am fost lipsit de ocazia de a asista la o explozie 
nucleară. În acelaşi timp, poate că am scăpat de la o moarte 
timpurie prin leucemie. 

Revenit în Camp Lee, am început să trag sfori pentru 
„trecerea în rezervă în scopul cercetării”, fiindcă nu mai 
făceam nimic în armată şi, dacă aş fi fost lăsat la vatră, aş fi 
reînceput să lucrez pentru diplomă. Intervenţiile mi-au fost 
încununate de succes; din nou, sunt tentat să cred că poate 
au fost fericiţi să scape de mine. Am fost eliberat pe 26 iulie 
1946, dată care, întâmplător, coincidea cu a patra 
aniversare a căsătoriei. Fusesem înrolat timp de opt luni şi 
douăzeci şi şase de zile. 

41. Jocurile. 


În capitolul anterior, am amintit că am jucat nenumărate 
partide de bridge cu „specialiştii absolut necesari” şi că nu 
eram deloc priceput în acest domeniu, în general nu sunt 
un expert în jocuri. 

Când spun asta nu mă refer la jocurile de pe stradă din 
anii copilăriei, la exerciţiile de la orele de educaţie fizică sau 
la sporturile ce necesită privire rapidă şi reflexe bune, 
precum tenisul şi golful. 

Ignoranţa mea în privinţa lor este patetică. 

În 1989, am ţinut o prelegere la un important club de 
vacanţă şi m-am pomenit în mijlocul unui grup elitist care 
venise să mă asculte pentru a avea, după aceea, ocazia să 
joace tenis şi golf. Pe unul dintre holuri fuseseră etalate mai 
multe obiecte ce urmau să-i răsplătească pe câştigătorii 
concursurilor, iar unul dintre ele îmi era complet 
necunoscut. L-am studiat cu atenţie şi, în cele din urmă, m- 
am adresat unui tânăr care lăsa impresia că ar fi putut 
răspunde unei întrebări politicoase. 

— Scuză-mă, ce este acesta? 

El m-a privit nedumerit câteva clipe, apoi a răspuns: 

— O sacoşă de golf. 

— Ah, da? Am comentat eu cu inocenţă, ca şi cum aş fi avut 
şapte ani, uitând că eram îndeajuns de vârstnic pentru a-i fi 
bunic. N-am mai văzut niciuna până acum! 

Sunt sigur că această poveste s-a răspândit şi toţi trebuie 
să se fi întrebat, alarmaţi, de ce mă invitaseră să le vorbesc. 
Le-am dovedit însă că este posibil să nu ştii cum arată o 
sacoşă de golf şi totuşi să ţii o prelegere foarte bună. 

Eşecul în sporturile fizice nu m-a deranjat niciodată. Ba 
chiar, în zilele mele de adolescenţă prostească, m-am 
consolat cu gândul că respectiva incapacitate reprezenta o 
manifestare inevitabilă a „inteligenţei”; din păcate, însă, 
odată cu trecerea anilor, mi-am dat seama că nu mă 
pricepeam nici la activităţile competitive ce implicau 
folosirea minţii. Nu-i vorba numai de bridge. Nu eram 


priceput la nici un joc de cărţi, ceea ce a avut şi unele 
avantaje, întrucât m-a ferit de nebunia jocurilor de noroc. 

M-a afectat însă lipsa mea de talent la şah. În copilărie, 
când aveam o tablă de şah, dar nu şi piese, citisem cărţi 
despre şah şi învăţasem cum se mută piesele. După aceea, 
decupasem pătrăţele din carton pe care desenasem 
simboluri pentru piese şi încercasem să joc de unul singur. 
În cele din urmă, îl convinsesem pe tata să-mi cumpere 
piese adevărate, apoi o învăţasem pe Marcia mişcările şi 
jucasem cu ea. Amândoi eram extrem de nepricepuţi. 

Fratele meu, Stanley, care ne privea, învățase mişcările şi, 
după un timp, mă întrebase dacă putea juca şi el. Cu 
superioritatea vârstei, încuviinţasem şi mă pregătisem să-i 
trag o bătaie usturătoare. Necazul a fost că, în chiar prima 
partidă, el m-a bătut. 

În anii ce au urmat, am constatat că toţi mă băteau, 
indiferent de rasă, culoarea pielii sau religie. Pur şi simplu, 
eram cel mai slab jucător de şah din toate timpurile; de 
aceea, cu vremea, am încetat să mai joc. 

Am considerat eşecul meu la şah cu adevărat alarmant. 
Părea complet anormal, ţinând cont de „inteligenţa” mea, 
dar acum ştiu (sau, cel puţin, aşa mi s-a spus) că marii 
campioni şahişti obţin rezultate după ani şi ani de studiere 
a diverselor partide, memorând foarte multe „combinaţii” 
complexe. Ei nu consideră partida drept o succesiune de 
mutări, ci o configuraţie schimbătoare de piese. Ştiu ce 
înseamnă asta, fiindcă pentru mine un articol sau o 
povestire îmi apare tot sub forma unei structuri. 

Talentele diferă însă. Kasparov* consideră o partidă de şah 
drept o configuraţie, în schimb un articol i se pare o simplă 
înşiruire de cuvinte. Eu consider articolul drept o structură 
şi partida de şah, o simplă înşiruire de mutări. De aceea, el 
poate juca şah şi eu pot scrie articole, dar nu invers. 

Totuşi, explicaţia aceasta nu este suficientă. Nu m-am 
gândit niciodată să mă compar cu marii campioni ai şahului. 
Ceea ce mă deranja era incapacitatea de a bate pe cineva! 


Concluzia la care am ajuns în cele din urmă (corectă sau 
greşită) a fost că eu nu studiam tabla de şah, pentru a 
cântări consecinţele fiecărei mutări posibile. Până şi cei 
care nu pot distinge configuraţiile complexe reuşesc totuşi 
să anticipeze una sau două mutări. Eu însă mutam pur şi 
simplu instinctiv, dacă nu chiar aleatoriu şi nu izbuteam să 
mă silesc să procedez altfel. Asta însemna că, în orice 
împrejurare, aveam să pierd în mod sigur. 

Revine din nou întrebarea - de ce? Mi se pare evident. 
Vinovată era abilitatea mea de a înţelege şi de a-mi aminti 
ceva în mod instantaneu. Mă aşteptam să pricep imediat o 
situaţie şi refuzam să accept că aşa ceva ar fi fost imposibil 
în cazul şahului. (Tot aşa cum refuzasem să tocesc în liceu şi 
în colegiu.) 

Norocul meu este că atât în scrieri, cât şi în prelegerile pe 
care le susţin disting structurile imediat şi fără efort. 
Bănuiesc că dacă ar fi fost necesar să gândesc totul 
sistematic, aş fi eşuat în ambele privinţe. (Şi n-aş fi deloc 
suprins dacă aş afla că neputinţa de a despica firul în patru 
a contribuit la eşecul meu academic.) 

42. Acrofobia. 

Nu călătoresc cu avionul datorită acrofobiei mele, iar 
aceasta constituie o scuză întemeiată, după cum vă voi 
explica imediat. Totuşi, am zburat de două ori, o dată când 
eram la NAES şi o dată în armată. Trebuie să precizez şi 
circumstanţele respective. 

La NAES, lucram în domeniul „marcajelor colorate”, cu 
ajutorul cărora piloţii căzuţi în ocean puteau colora apa din 
jur, astfel încât să devină vizibili pentru avioanele de 
salvare. Domeniul îmi făcea plăcere, deoarece contribuia în 
mod clar la siguranţa oamenilor noştri şi scuza absenţa mea 
din rândurile lor - chiar dacă numai în mică măsură. 

Modul obişnuit de testare a diverselor marcaje era 
studierea comparativă a vizibilităţii lor din avion. Eu însă 
concepusem un test despre care credeam că reuşea acelaşi 
lucru fără cheltuielile implicate de utilizarea avioanelor. 


Pentru a mă asigura totuşi de viabilitatea lui, trebuia să 
compar rezultatele obţinute pe această cale cu cele oferite 
de cercetarea aeriană. Dacă ambele dădeau rezultate 
identice, ei bine... 

Simţeam un entuziasm atât de mare faţă de realizarea 
mea (bănuiesc că a fost ultima scânteie de încântare reală 
încercată vizavi de cercetarea ştiinţifică) încât chiar am 
solicitat să merg într-un avion, pentru a observa marcajele. 
Am zburat cu un bimotor micuţ, pilotat de un ofiţer NAES. 
Datorită interesului meu faţă de petele verzi de pe apă, am 
uitat de acrofobie şi nu am intrat în panică. Ba chiar am 
decis să mai fac o incursiune aeriană, dar şefii mei doreau 
să ştie dacă puteam garanta rezultate. 

„Bineînţeles că nu”, le-am replicat. „Dacă aş fi fost în stare 
s-o fac, nu m-aş mai fi suit în avion.” 

Drept urmare, dând dovadă de o incredibilă prostie, ei mi- 
au anulat zborurile. 

Al doilea zbor a avut loc la întoarcerea mea din Hawaii. 
Solicitasem să plec cu primul mijloc de transport marin 
până în San Francisco, ceea ce însemna o călătorie de şase 
zile pe ocean. Preferam un drum mai lung, decât să mă sui 
în avion. 

În armată, însă, „transport marin” înseamnă cu avionul. 
Am protestat vehement, dar sergentul care se ocupa de 
mine n-a stat la discuţii şi mi-a ordonat să mă îmbarc, aşa că 
n-am avut de ales. Am decolat imediat şi am fost purtat 
douăsprezece ore prin noapte până în San Francisco. Totul 
s-a petrecut atât de rapid, iar experienţa repectivă m-a 
lăsat atât de nesigur şi confuz, încât n-am avut timp să intru 
în panică. 

Niciunul dintre zboruri nu mi-a sporit încrederea în 
avioane. Nici nu ar fi putut. Primul aparat a fost unul mic, 
ce nu era destinat transportului de pasageri, iar al doilea a 
fost un DC-3 golit de orice echipament interior, în care 
pasagerii erau nevoiţi să doarmă, sau să încerce să doarmă 
pe podeaua curbă. 


Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi călătorit cu un avion 
modern, dotat cu fotolii confortabile, filme pentru vizionare, 
stewardese care te servesc şi diverse alte facilităţi? Chiar 
aşa, ce s-ar fi întâmplat? Nu voi şti niciodată, pentru că nu 
există nici o şansă de a mă convinge să mai urc la bordul 
unui avion (exceptând cazul în care Janet sau Robyn s-ar 
afla foarte departe şi ar avea nevoie imediat şi cu disperare 
de prezenţa mea). Ba mai mult, datorită extraordinarei 
publicităţi şi a detaliilor macabre ce însoțesc accidentele 
aviatice, hotărârea mea fermă de a nu mai zbura niciodată 
devine de neclintit odată cu trecerea timpului şi cu 
înmulţirea teribilelor incidente. 

Sunt însă oare cu adevărat acrofob, sau este o simplă 
scuză pentru a evita avioanele? Să fi avut oare dreptate 
Lester del Rey când a sugerat că sunt mai degrabă laş 
decât acrofob? 

Credeţi-mă, sunt acrofob. Am ştiut-o cu adevărat de prima 
dată când am fost supus unui test. În 1939, când am vizitat 
Expoziţia Mondială de la New York, împreună cu iubita mea 
din laboratorul de chimie, m-am gândit să ne suim într-un 
montagne-russe. Judecând după ceea ce văzusem în filme, 
mi se părea că fata avea să ţipe şi să se agaţe de gâtul meu, 
într-o scenă de-a dreptul delicioasă. 

În clipa când vagonul a ajuns în vârful primei şi celei mai 
înalte pante, am reacţionat ca un acrofob. Am urlat îngrozit 
şi m-am agăţat disperat de fată, care rămăsese locului, fără 
să se arate impresionată. Am coborât din vagon pe jumătate 
mort; dacă aş fi fost mai în vârstă şi aş fi avut inima ceva 
mai şubredă, sunt sigur că mi-aş fi dat duhul de-a binelea. 

Nu cred că experienţa aceea mi-a provocat acrofobia. 
Bănuiesc că fusesem dintotdeauna acrofob, dar până atunci 
nu avusesem ocazia să mă găsesc într-un loc înalt şi într-o 
poziţie 'din care să mă tem că aş putea cădea. Sunt curios 
dacă m-am născut acrofob, dacă teama face parte din 
zestrea mea genetică. Mă întreb dacă fobiile acestea au fost 
vreodată studiate. 


După ce am aflat că sunt acrofob, am evitat cu precauţie 
orice mi-ar fi putut activa senzaţia cu pricina. O singură 
dată am fost ademenit să încalc această precauţie 
elementară. 

În decembrie 1982, în piaţa Columbus Circle, foarte 
aproape de locuinţa mea, a fost ridicat un candelabru înalt 
de zece metri, cu ocazia sărbătorii hanukka*. Un rabin mi-a 
telefonat pentru a mă ruga să aprind candelabrul într-una 
din zile, să ţin un scurt discurs şi să repet o rugăciune după 
el. Nu aveam absolut nici un chef să fac toate astea, însă am 
ezitat să-l refuz, pentru a nu fi acuzat de sentimente 
antisemite. 

— Cum ajung acolo sus? L-am întrebat. 

— Cu un coş elevator, mi-a răspuns el, făcând referire la 
cilindrii din sârmă în care muncitorii sunt ridicaţi pentru a 
lucra pe stâlpii electrici. 

— Nu pot, i-am spus. Sunt acrofob. Am o teamă patologică 
de înălţimi. 

— Prostii! A ripostat el. Eu o să fiu în alt coş elevator. În 
plus, nu uita: cu cât urci mai sus, cu atât te apropii mai mult 
de Domnul. 

Asta, dacă îmi daţi voie, chiar că e o prostie. Presupunând 
că Dumnezeu ar exista, el n-ar fi în nici un caz undeva 
„acolo sus”, ci ar fiinţa în toată creaţia. M-am lăsat totuşi 
convins. Revăzând evenimentele, nu-mi vine să cred că am 
putut fi atât de prost... Dar am fost. 

În seara cu pricina, am pornit spre Columbus Circle, 
însoţit de Janet şi de nepoata ei, Patti. Janet era supărată 
pentru că acceptasem, pe de o parte fiindcă însemna 
participarea la o sărbătoare religioasă, şi pe de altă parte 
fiindcă se temea de acrofobia mea. Cât despre mine, 
gândeam: „Este demonstrarea superiorității minţii asupra 
materiei. Voi ignora pur şi simplu faptul că sunt ridicat prin 
văzduh.” 

Cu toate acestea, după ce m-am suit în coşul elevator şi am 
simţit că mă desprind de pământ, mi-am dat imediat seama 


că fobia nu putea fi învinsă doar de minte. Am căzut pe 
fundul coşului şi tot ce s-a putut vedea din mine au fost 
nişte degete disperate, cu încheieturile înălbite din cauza 
încleştării, strângând marginea elevatorului. Pe atunci, 
sufeream de crize de anghină pectorală, care de obicei se 
manifestau în timpul mersului. Pentru prima dată, am avut 
o criză stând pe loc; îmi simţeam pieptul strâns într-o 
gheară. 

Nu mă puteam gândi decât la un singur lucru, şi anume că 
exista posibilitatea de a face un infarct fatal. Mi-am zis: 
„Dacă mor acum, mă ucide Janet!” 

Am ajuns însă viu la candelabru şi am reuşit, cu mare 
dificultate, să aprind numărul stabilit de lumânări. Până 
atunci, nu mai ţinusem niciodată în mână o lampă de 
sudură şi mi-a fost cu adevărat greu să învăţ a-i regla 
flacăra în timp ce eram încercat de fobia mea. 

Am rostit un discurs de câteva minute, deşi habar n-am ce 
am vorbit, apoi, în chinuri teribile, am repetat silabele 
ebraice intonate de rabin. (El nu avea asemenea fobii.) 

În sfârşit, în sfârşit, am început să coborâm şi m-am gândit 
recunoscător că fiecare metru pe care-l parcurgeam mă 
îndepărta tot mai mult de Dumnezeu şi mă apropia de 
pământul binecuvântat. 

Necazurile nu se încheiaseră. Când am atins solul, am 
constatat că şocul nervos mă paralizase. Nu-mi puteam 
mişca picioarele, astfel încât a fost necesar să fiu extras din 
Coş. Am rămas locului, apoi, sprijinit de Janet şi Patti, am 
reuşit să fac câţiva paşi, împleticindu-mă. În drum spre 
casă, muşchii picioarelor şi-au revenit treptat la normal. 

Eram îngrozit la gândul săpunelii pe care avea să mi-o 
tragă Janet, fiindcă păstrase o tăcere de rău augur în 
timpul întoarcerii (la fel cum obişnuia mama, când îşi 
imagina bătaia pe care avea să mi-o aplice după ce 
ajungeam între pereţii apartamentului). Ca să dezamorsez 
conflictul, am murmurat jalnic: 


— Mi-a fost teamă că dacă o să sufăr un infarct şi o să mor, 
ai să mă ucizi, Janet... 

— Nu, a replicat ea, dar l-aş fi ucis pe rabinul ăla! 

Într-un rând, am avut ocazia să observ un non-acrofob în 
acţiune; multă vreme după aceea am trăit cu senzaţia că 
visasem. Unul din pereţii apartamentului nostru avea o 
fisură şi în timpul furtunilor apa intra în casă. Pe 17 
decembrie 1986, un muncitor s-a suit pe o schelă 
suspendată de acoperiş ca să examineze cărămizile şi să 
caute locul cu pricina. Schela mi se părea teribil de fragilă 
şi se găsea la o înălţime de treizeci şi trei de etaje. 

M-a uluit nepăsarea individului şi, cu stomacul strâns 
ghem, l-am întrebat dacă nu-l deranja să fie suspendat în 
văzduh. El s-a uitat în jos, apoi m-a privit şi a răspuns: „Nu.” 

În cele din urmă, a găsit în perete o bucată de metal ce 
părea a fi cauza necazurilor şi, în timp ce încerca s-o 
desprindă, aceasta a cedat brusc. Muncitorul şi-a pierdut 
echilibrul şi s-a clătinat câţiva paşi înapoi, în vreme ce eu 
am reacţionat ca un acrofob, urlând cu disperare. Bărbatul 
s-a oprit în balustrada schelei, a părut un pic iritat, apoi a 
revenit la treabă, zidind fisura. 

Asta înseamnă să nu fii acrofob. 

43. Claustrofilia. 

Dacă tot am început să descriu ciudăţeniile care mă 
caracterizează, aş putea aminti o altă „manie”, mult mai 
blândă. Este vorba de claustrofilie - preferința pentru locuri 
închise şi strâmte. 

Să vă povestesc cum am ajuns să-mi dau seama de 
existenţa ei. Din când în când, mergeam cu Gertrude prin 
magazine. (Detest târguielile, dar hainele pe care mi le 
alegeam nu erau cele mai nimerite; de aceea, Gertrude 
trebuia să mă însoţească, pentru a-şi da acceptul, şi, dacă 
tot venea, îşi cumpăra şi pentru ea câte ceva.) 

Mergând prin magazin, mă uitam la diversele raioane şi 
remarcam că mă atrăgeau mai cu seamă cele dedicate 
mobilierului. Magazinele mari etalau dormitoare sau 


sufragerii complete. Odăile acelea mi se păreau 
extraordinar de atractive, calde şi prietenoase. Le găseam 
mai acceptabile decât camerele din apartamentul meu sau 
din locuinţele prietenilor. 

Oare de ce? Încăperile în care locuiam erau adecvat 
mobilate şi nu difereau mult de cele „reconstituite” în 
magazine. Întrebarea aceasta m-a frământat mult timp, 
până când, într-o bună zi, studiind o asemenea cameră, 
încercat de dorinţa mea obişnuită de a locui acolo, am 
priceput motivul. 

Camerele nu aveau ferestre. Erau scăldate doar într-o 
lumină caldă, artificială. Nicăieri nu se zăreau razele 
puternice ale soarelui. 

Brusc, am înţeles câteva detalii pe care anterior le 
trecusem cu vederea, luându-le ca atare. Într-una din 
prăvăliile părinţilor mei, locuisem chiar deasupra 
magazinului. De asemenea, în spatele acestuia, mai exista o 
cămăruţă dotată cu aragaz şi alte facilităţi specifice unei 
bucătării, deoarece anterior slujise drept chicinetă. Părinţii 
mei n-o foloseau, dar eu mâneam în mod frecvent acolo. 

Preferam cămăruţa aceea bucătăriei de la etaj. După ce 
mi-am identificat claustrofilia, mi-am amintit că nici 
chicinetă nu avusese ferestre, iar eu prânzisem acolo, chiar 
şi în toiul amiezii, la lumina unui bec. 

Pe atunci, în metrouri existau tarabe ce erau folosite 
pentru a se vinde ziare, reviste şi diverse mărunţişuri. La 
sfârşitul programului, părţile laterale batante erau ridicate 
şi fixate peste noapte, astfel încât taraba respectivă aducea 
cu o cutie închisă. 

Tânjisem dintotdeauna să am o asemenea tarabă şi 
visasem să rămân închis înăuntru, peste noapte, cu o 
lanternă. Atunci aş fi putut citi, în izolare absolută, revistele 
care îmi plăceau, auzind huruiturile ocazionale ale 
trenurilor. Nu mă gândisem niciodată la detalii triviale de 
felul cum aş fi putut ieşi pentru a merge la toaletă. 


Claustrofilia mea nu este extremă. Deşi prefer locurile 
închise, mă descurc foarte bine şi în camerele scăldate de 
soare sau în locuri deschise. Nu sunt afectat de agorafobie 
(teama patologică de spaţii largi şi locuri deschise), deşi 
prefer să mă plimb prin canioanele Manhattan-ului, cu 
blocurile înalte domi-nându-mă, şi mai puţin prin Central 
Park, care este un loc deschis. 

Claustrofilia mi se manifestă în birou - acolo ţin jaluzelele 
permanent coborâte şi lucrez numai la lumina becurilor, 
indiferent cât de însorită şi luminoasă ar fi ziua de afară. 
Mai mult decât atât, maşina de scris este astfel dispusă 
încât, atunci când o folosesc, am în faţă un perete simplu, 
lipsit de ferestre. 

Actualmente, însă, procesorul de texte este instalat în 
sufragerie, aflată în plina bătaie a razelor de soare, pentru 
că aici jaluzelele nu se coboară niciodată. Cu toate acestea, 
oricât de luminoasă ar fi odaia, eu aprind lumina electrică. 

Într-un rând, claustrofilia mea s-a dovedit chiar utilă. 

Pe măsură ce îmbătrâneşti şi te ramoleşti, şi pe măsură ce 
tehnologia medicală avansează, doctorii sunt încântați să 
facă diverse experimente cu jucărioarele lor, folosindu-te 
drept cobai. Într-o astfel de ocazie, am fost supus unui test 
de rezonanţă magnetică, o metodă lipsită de periculozitate, 
care nu-ţi ameninţă intimitatea, folosită pentru examinarea 
interiorului. (O să vă liniştesc imediat, spunând că n-au 
descoperit nimic periculos.) 

În acest scop, m-au introdus complet într-un cilindru şi m- 
au lăsat acolo pentru o oră şi jumătate, timp în care s-au 
auzit felurite zăngănituri stranii. Amănuntul esenţial este că 
cilindrul era îngust, aducând mult cu un sicriu, şi trebuia să 
zaci nemişcat, aidoma unui cadavru. 

Era plictisitor şi mă temeam că medicii au uitat de mine şi 
au plecat acasă, totuşi strânsoarea cilindrului nu m-a 
deranjat. Nu ştiu cum pot fi testaţi claustrofobii (cei care 
suferă de o teamă patologică în faţa spaţiilor strâmte şi 


închise). Bănuiesc că ei n-ar fi în stare să îndure o 
asemenea experienţă. 

S-ar putea chiar argumenta că întregul meu mod de viaţă 
e expresia acestei claustrofilii. Totala cufundare în scris 
creează în jurul meu un univers artificial şi plăcut (lipsit de 
ferestre), care mă izolează de aspra lume exterioară, cu 
soarele ei orbitor. Poate că nu întâmplător, în romanul meu 
Caverne de oţel* (The Caves of Steel; 1954), am descris 
oraşele subterane ale Pământului, expresia absolută a unui 
mediu lipsit de ferestre. 

În legătură cu povestirea mea „Visele sunt sacre” 
(„Dreaming Is a Private Thing”), apărută în F&SF din 
decembrie 1955, trebuie să menţionez faptul că Heinlein 
mă acuza în glumă cum că aş scoate bani din propriile-mi 
nevroze. De fapt, un exemplu mult mai bun în această 
privinţă îl reprezintă Caverne de oţel Dar nu-mi este ruşine. 
Sunt convins că toţi scriitorii îşi exploatează la maximum 
nevrozele în lucrările lor. 

44. Diploma Ph. D. Şi oratoria. 

Este lesne de presupus că atunci când îţi întrerupi pentru 
o vreme cercetările, nu le vei mai relua nicicând. Trebuie să 
recunosc că eu însumi mă gândisem la asta, adevărul 
respectiv reprezentând un alt factor mărunt care ar fi 
trebuit să mă convingă să nu accept slujba din Philadelphia. 
Mai mult decât atât, unul dintre colegii mei de facultate era 
convins că n-aveam să mai revin pe băncile şcolii, nu atât 
din cauza slujbei, cât mai degrabă a căsătoriei. El considera 
că responsabilităţile familiei aveau să-mi împingă viaţa în 
alte direcţii, mai lumeşti. 

Din momentul în care părăsisem universitatea şi până 
când s-a terminat războiul şi eu am încheiat colaborarea cu 
NAES, îndeplinindu-mi apoi stagiul militar, se scurseseră 
patru ani şi jumătate. Din fericire, în familia noastră încă nu 
apăruseră copiii, astfel încât eram decis să nu abandonez 
munca pentru diploma Ph. D. Ca atare, în septembrie 1946 
m-am prezentat la Columbia, gata să mă apuc de treabă. 


Profesorul Dawson se găsea tot acolo, şi-a amintit de mine 
şi m-a salutat cu încântare. 

Totuşi, nu mă simţeam chiar în largul meu. Situaţia nu mai 
era aceeaşi, îmbătrânisem cu patru ani, ani în care fusesem 
dezamăgit de cercetarea ştiinţifică, ani în care mă 
convinsesem că nu eram făcut pentru ea. Ba mai rău, cât 
timp lipsisem, în chimie se înregistrase o adevărată 
revoluţie odată cu aplicarea mecanicii cuantice, lucru 
determinat în principiu de lucrările celebrului Linus 
Pauling*. 

Eu nu urmărisem evoluţia petrecută în domeniu şi am fost 
îngrozit să constat că, pentru mine, chimia devenise 
echivalentul limbii chineze. Din fericire, terminasem 
cursurile înainte de a pleca în Philadelphia şi nu-mi mai 
rămăsese de făcut decât partea de cercetare practică. Era 
un noroc extraordinar, pentru că acum nu mai exista nici un 
curs pe care să-l fi putut absolvi. 

Acest „amănunt” constituia o altă treaptă în declinul meu. 
Fusesem un student mediocru; devenisem unul lipsit de 
viitor. 

Cu toate acestea, pe parcursul cercetării efectuate pentru 
doctorat mi s-a întâmplat şi un lucru bun, ceva care 
prevedea evenimentele viitoare. 

Printre îndatoririle unui doctorand se număra şi 
susţinerea unui seminar în care urma să prezint ceea ce 
făceam. (Mă ocupam de cinetica - adică viteza de lucru - 
unei enzime obscure.) 

Participasem la seminarele altor candidaţi, care, de cele 
mai multe ori, fuseseră jalnice. Oricât de bun chimist ar fi 
fost, individul care susţinea comunicarea nu avea de obicei 
talent oratoric. În plus, subiectele erau ezoterice şi dificil 
de'ânţeles în lipsa unor explicaţii destul de amănunțite. Cât 
despre spectatori, aceştia, ştiind din proprie experienţă că 
nu aveau să priceapă decât primele cinci cuvinte, se 
pregăteau sufleteşte să îndure câteva ore de plictiseală 


cumplită, fiind prezenţi la faţa locului numai pentru că erau 
siliţi s-o facă. 

Totuşi, eu am abordat respectiva îndatorire cu entuziasm. 
În primul rând, reprezenta o activitate pe care o puteam 
face fără a fi nevoit să-mi întrebuinţez mâinile. Nu trebuia 
să mă îngrijorez în privinţa posibilităţii de a sparge nişte 
eprubete, ori a unui inexplicabil eşec al experienţelor. 

Mai mult chiar, fără să înţeleg motivul, de-abia aşteptam 
să vorbesc în public. Nu aveam nici un fel de experienţă 
oratorică; de obicei, oratoria reprezintă un soi de test final 
al încrederii în sine, o modalitate de a-i distruge pe cei mai 
îndrăzneţi. Există persoane care ar prefera să înfrunte un 
rinocer dezlănţuit decât un public ce somnolează paşnic. La 
microfon, te simţi foarte expus. Există posibilitatea de a te 
face de râs pe cont propriu, atrăgându-ţi batjocura 
celorlalţi. De ce naiba nu simţeam toate lucrurile acelea, nu 
ştiu. 

Am intrat în sală cu mult înainte de ora de începere şi am 
acoperit tabla cu ecuaţii matematice şi chimice, ca să nu fiu 
nevoit să-mi întrerup expunerea pentru a le scrie. (Ce 
anume m-a făcut să cred că aşa era bine? Pot doar bănui că 
un fel de instinct. La fel cum deţineam o capacitate de 
înţelegere aproape înnăscută asupra esenței scrisului, 
astfel încât începusem să scriu de la unsprezece ani, tot aşa 
se pare că deţineam o pricepere aproape înnăscută în 
privinţa esenței oratoriei.) 

Bineînţeles, când spectatorii au apărut şi au văzut 
ecuaţiile, s-a produs un şoc aproape palpabil, urmat de un 
murmur de neîncredere, de îngrijorare chiar. Sunt convins 
că niciunul nu se gândea că va fi în stare să priceapă o iotă 
din comunicare. Eu însă am ridicat braţele şi am rostit cu o 
perfectă încredere în sine: „E de ajuns să fiţi atenţi, şi totul 
va deveni clar precum apa de izvor.” 

De unde ştiam asta? Fără îndoială, fusese o demonstraţie 
de aroganță mai potrivită anilor de gimnaziu decât 


perioadei de deziluzii amare cu care mă confruntasem în 
colegiu şi după aceea. 

Nu uitaţi însă că era ceva ce nu mai încercasem niciodată. 
Nu avusesem ocazia să fiu deziluzionat de oratorie şi 
clocoteam de nerăbdare să încerc această nouă experienţă. 

Şi am reuşit! N-am avut nici trac, nici palpitaţii. Am vorbit 
degajat şi limpede, pornind de la începutul începutului 
(conferenţiarii procedau rareori aşa, repe-zindu-se drept în 
miezul complicat al cercetărilor - poate pentru a-şi 
demonstra erudiţia). Treptat, am ajuns şi la ecuaţii, pe care 
le-am explicat pe rând. 

În final, audiența a părut entuziasmată şi profesorul 
Dawson a afirmat în faţa cuiva (care mi-a spus după aceea) 
că fusese cea mai clară prezentare la care asistase 
vreodată. 

În mod oficial, vorbisem pentru prima dată, timp de o oră, 
înaintea unui public. N-aveam s-o mai fac vreme de câţiva 
ani şi nici nu-mi făcusem planuri în această privinţă. Din 
momentul acela, însă, am ştiut că puteam vorbi fără 
probleme în faţa unor spectatori. 

Acest episod ridică o problemă interesantă. În mod 
evident, deţineam un talent oratoric, probabil latent. Pur şi 
simplu nu se ivise nici o ocazie în care mi l-aş fi putut 
exercita. Atunci când aceasta a apărut, la vârsta de 
douăzeci şi şapte de ani, m-am comportat perfect. 

Să presupunem că acea ocazie ar fi apărut mai devreme. 
La ce vârstă aş fi fost capabil să ţin un bun discurs în public, 
fără să întâmpin dificultăţi? Evident, nu cunosc răspunsul. 
Sau să presupunem că ocazia s-ar fi ivit mult mai târziu... 
Ori deloc. Ar fi fost posibil să trăiesc şi să mor fără să ştiu că 
eram un orator excelent? 

Poate că da. 

Asta mă pune pe gânduri. Deţin oare şi alte talente a căror 
exercitare mi-ar fi făcut plăcere, fiind în acelaşi timp şi utile, 
dar pe care n-am avut niciodată ocazia să le folosesc? 
Habar n-am. 


Putem generaliza, punând întrebarea la modul general. 
Cine ştie ce talente zac nefructificate în oameni şi cât de 
mult avem de pierdut pentru că ele nu sunt descoperite 
niciodată? 

Un alt episod neaşteptat care s-a ivit în timpul cercetărilor 
pentru teza de doctorat a fost următorul: 

Stăteam la birou, pregătind materialele pentru 
experienţele din ziua curentă şi meditând la faptul că se 
apropia momentul fatal când urma să încep scrierea tezei 
propriu-zise. Teza de doctorat este o lucrare foarte stilizată, 
nişte reguli stricte impunând redactarea ei într-un mod 
rigid şi anormal (ba chiar imbecil). Eu nu doream să scriu 
într-un mod rigid, anormal şi imbecil. 

De aceea, într-o clipă de şăgălnicie, m-am gândit să 
„comit” o parodie a unei teze de doctorat care să mă 
destindă şi să-mi permită să abordez lucrarea adevărată cu 
mai multă însufleţire. 

Întâmplător, efectuam experienţe cu cristalele micuţe ale 
unei substanţe numită catechină, extrem de solubilă în apă. 
Când am aruncat cristalele în apă, ele s-au dizolvat chiar în 
clipa când au atins suprafaţa lichidului. „Ce-ar fi”, m-am 
întrebat „dacă s-ar dizolva cu o fracțiune de secundă 
înainte de a atinge suprafaţa?” 

Drept urmare, am scris o pseudo-dizertaţie, pe un ton cât 
mai doct, despre o substanţă care se dizolva cu 1,12 
secunde înainte de atingerea apei. Am intitulat-o 
Proprietăţile endocronice ale tiotimolinei resublimate (The 
Endo-chronic Properties of Resublimated Thiotimoline). 

I-am trimis-o lui Campbell, care s-a arătat încântat de idee, 
mai ales că nu avea obiecţii în a publica ocazional câte o 
farsă. Mi-am dat seama că textul avea să apară în revistă 
cam în perioada când urma să susţin faza orală a 
doctoratului şi am fost îndeajuns de precaut să-l rog pe 
Campbell să-l publice sub pseudonim. 

Pseudo-dizertaţia a apărut în ASF din martie 1948, numai 
că amicul meu uitase de pseudonim. Spre disperarea mea, 


numele de Isaac Asimov trona în fruntea ei. Bineînţeles că 
toată facultatea de chimie din Universitatea Columbia a 
aflat, iar revista a trecut din mână în mână. 

Mi s-a făcut pur şi simplu rău. Indiferent de prestaţia mea 
la oral, aveam să fiu declarat respins pe motive de 
deficienţe de caracter. Mă chinuisem atâţia ani, atâţia ani 
interminabili, ca acum să ajung să pierd totul din motivul 
străvechi al ireverenţei faţă de superiori. 

Lucrurile s-au desfăşurat însă cu totul altfel. După ce 
comisia de profesori m-a frecat teribil cu probleme de 
specialitate, profesorul Ralph Halford a pus ultima 
întrebare: „Domnule Asimov, ce ne puteţi spune despre 
proprietăţile termodinamice ale tiotimolinei resublimate?” 

Am izbucnit într-un râs isteric, fiindcă ştiam că n-ar fi 
glumit cu mine dacă ar fi intenţionat să mă trântească. Am 
trecut examenul şi, la ieşirea din sală, toţi profesorii mi-au 
strâns mâna şi mi-au spus: „Felicitări, domnule doctor 
Asimov.” 

Asta se întâmpla pe 20 mai 1948. Aveam douăzeci şi opt de 
ani şi deplângeam faptul că pierdusem patru ani din cauza 
războiului. Aş fi putut să-mi iau doctoratul la douăzeci şi 
patru de ani şi să-mi prelungesc puţin copilăria-minune - o 
idee absolut stupidă, dacă ţineam cont de nenumăratele 
milioane de oameni care pierduseră infinit mai mult decât 
cei patru ani... 

Ceremonia de absolvire s-a desfăşurat pe 2 iunie, dar eu 
am refuzat participarea oficială, fiindcă îmi displăceau 
prostiile medievale care o însoțeau. Am fost însă prezent 
printre spectatori, alături de tata, care a fost teribil de 
nefericit pentru că nu mă aflam şi eu pe scenă, îmbrăcat în 
roba de absolvent. Dar, cel puţin, asista la primirea diplomei 
de doctor, chiar dacă nu era specialitatea dorită. 

45. Postdoctoratul. 

Începusem să-mi fac griji în legătură cu obţinerea unei 
slujbe încă din 1938, când avusesem cea dintâi tentativă de 
înscriere la facultatea de medicină. De atunci, viaţa mea 


fusese o lungă tărăgănare. Mai întâi facultatea, apoi NAES, 
apoi armata şi iarăşi facultatea. Trecuseră zece ani, eram 
pe punctul de a-mi primi diploma de Ph. D. Dar problema 
rămăsese aceeaşi. De unde făceam rost de o slujbă? 

Trebuie să recunosc că profesorul Dawson, oricât de 
minunat ar fi fost în calitate de îndrumător de cercetare, nu 
era unul dintre cele mai influente personaje din facultate 
când se ajungea la obţinerea de slujbe pentru doctoranzii 
săi. Nici cercetările mele nu fuseseră chiar atât de 
interesante pentru a atrage multă atenţie. Ca urmare, n-am 
găsit nimic de lucru. 

Ceea ce m-a salvat a fost oferta de un an pentru studii 
postdoctorat. Asta însemna să lucrez tot în cercetare şi să 
fiu plătit 5.000 de dolari pe an. Urma să lucrez în domeniul 
medicamentelor contra malariei, încercând să descopăr un 
mai bun substituent sintetic pentru chinină decât acelea 
care existau. 

Nu mă dădeam în vânt după tema respectivă, chimia nu 
mă mai fascina şi totodată eram pe deplin conştient de 
nepriceperea mea în materie de cercetare. De altfel, nu-mi 
amintesc aproape nimic din ceea ce am făcut în anul acela, 
un indiciu sigur al dezinteresului total. 

Pe măsură însă ce anul 1949 se scurgea, am descoperit că 
speranţa unei slujbe adevărate se destrăma. Nu se profila 
nimic! Nici măcar o promisiune. Am căzut pradă disperării 
în asemenea hal, încât aproape mă convinsesem să mă 
dedic cu tot sufletul proiectului antimalarie şi să sper că 
acesta avea să continue la nesfârşit. 

Acela a reprezentat, probabil, punctul cel mai de jos al 
carierei mele de chimist, fiindcă mă gândeam să mă 
condamn la o slujbă care nu-mi plăcea, Doar de dragul 
banilor. Aveam douăzeci şi nouă de ani şi eram un ratat 
absolut, în ciuda împăunărilor şi a siguranţei că urma să 
cunosc un succes fulminant, capabil să uluiască întreaga 
lume. 


Apoi am aflat unul dintre amănuntele neplăcute ale vieţii 
universitare postbelice. Din ce în ce mai mult, cercetarea 
universitară era asigurată prin burse guvernamentale, care 
se acordau de obicei pentru un singur an. Dacă se dorea 
continuarea proiectului, conducătorul temei de cercetare 
trebuia să solicite în fiecare an prelungirea bursei şi s-o 
justifice. 

Dintotdeauna, am considerat că rezultatele unei asemenea 
acţiuni sunt dăunătoare. In primul rând, profesorul care 
doreşte bursa guvernamentală trebuie să aleagă o temă 
care să lase impresia că ar merita să se cheltuiască bani 
pentru ea. Drept urmare, savanții se îngrămădesc în 
domeniile practice, ignorând zonele mai puţin 
spectaculoase ale cercetării. Domeniile practice devin 
suprafinanţate, mulţi bani irosindu-se fără rost, şi nimeni nu 
se sinchiseşte că părţile neglijate ale ştiinţei ar putea duce 
la descoperiri importante, dacă ar fi băgate în seamă. 

În plus, concurenţa acerbă pentru banii de la buget 
sporeşte posibilităţile de fraudă, fiindcă cercetătorii 
(oameni şi ei) încearcă să îmbunătăţească, ba chiar să 
inventeze experimente care ar putea atrage bursele. 

Un alt rezultat al sistemului de burse este că a doua 
jumătate a fiecărui an se iroseşte pentru pregătirea 
documentelor justificative de reînnoire a finanţării, 
cercetarea efectivă trecând pe planul secund. 

În sfârşit, eşaloanele inferioare ale colectivelor de 
cercetare, ale căror salarii sunt plătite din bursă, nu din 
fondurile universităţii, se găsesc într-o permanentă stare de 
nesiguranţă. Oamenii aceia sunt conştienţi de faptul că 
oricând poate surveni o întrerupere a bursei care să-i 
trimită în stradă. Am descoperit asta pe pielea mea spre 
sfârşitul anului, când bursa nu mi-a fost reînnoită. 

În perioada de postdoctorat s-a petrecut un singur lucru 
bun. Un vecin curios s-a interesat în ce domeniu lucram. I- 
am răspuns că cercetam medicamentele împotriva malariei, 
iar el, perfect inocent, a întrebat: 


— Ce mai e şi asta? 

Cu multă răbdare, i-am explicat ce anume făceam, 
reproducând şi formule chimice, iar când am terminat el 
mi-a declarat, cu o sinceritate evidentă: 

— Mulţumesc. Acum totul este extrem de clar. 

Pentru prima oară, mi-am dat seama că aş putea scrie o 
carte non-ficțiune, de popularizare ştiinţifică. Pentru 
moment, n-am făcut nimic în direcţia respectivă, dar n-am 
uitat ideea, care avea să se materializeze în cele din urmă 
în mod foarte satisfăcător. 

46. În căutare de slujbă. 

Momentul cel mai jalnic pe care l-am trăit pe parcursul 
încercărilor de a-mi găsi o slujbă a fost următorul: 

O cunoştinţă de-a mea care lucra la Charles Pfizer, o 
companie farmaceutică din Brooklyn, m-a anunţat că-mi 
obținuse o întrevedere cu unul din directorii firmei. 
Interviul fusese fixat pentru 4 februarie 1949, la ora zece 
dimineaţa, şi puteţi fi siguri că am fost acolo la timp. Nu 
însă şi cel cu care trebuia să mă întâlnesc. Individul a 
apărut abia la ora două după-amiaza. M-am simţit de-a 
dreptul penibil să stau acolo patru ore, dar a fost una din 
acele ocazii când m-am lăsat condus mai degrabă de o furie 
încăpăţânată decât de bunul simţ. Nu intenţionam să accept 
să fiu alungat într-o manieră atât de neserioasă. 

În cele din urmă, directorul a venit, probabil pentru că 
fusese anunţat că nu intenţionam să plec până nu discutam 
cu el. Individul m-a tratat cu o indiferenţă vădită şi n-a 
pierdut prea mult timp cu mine. 

Văzusem destul din companie pentru a şti că nu voiam să 
lucrez acolo - aş fi refuzat orice slujbă mi-ar fi fost oferită — 
dar asta nu avea importanţă. Eram de-a dreptul furios de 
modul cum fusesem tratat. Pot afirma că e unul dintre 
cazurile când iritarea respectivă nu s-a domolit de-a lungul 
anilor. O simt la fel de vie, ca şi cum s-ar fi petrecut abia 
ieri. Nu mă mândresc cu faptul că port pică firmei 


respective - probabil că n-aş fi făcut-o, dacă n-ar fi existat 
un incident care a pus capac situaţiei. 

Deşi intuisem din capul locului rezultatul interviului, îi 
dădusem directorului o copie a tezei mele de doctorat, 
prezentată într-o formă elegantă. Nu mă aşteptam să-l 
impresioneze, însă am procedat în acest chip fiindcă aşa îmi 
planificasem. După câteva zile, teza mi-a fost returnată prin 
poştă, însoţită de o notiţă scurtă şi rece, prin care eram 
anunţat de restituirea „pamfletului” meu. Pentru mine, asta 
a reprezentat o insultă. Nu puteam crede că mizerabilul 
acela nu recunoştea o teză de doctorat atunci când o vedea, 
mai cu seamă că se specifica şi pe copertă. A o denumi 
„pamflet” era ca şi cum i-ar fi spus unui scriitor „scrib”, şi 
pentru asta nu l-am uitat niciodată. 

Un ultim lucru despre Charles Pfizer. După mulţi ani, 
compania m-a solicitat să ţin o cuvântare, oferindu-mi 5.000 
de dolari. Eu, în general, nu mă târguiesc în privinţa 
onorariilor. La vremea respectivă, suma era suficientă 
pentru o prelegere în Manhattan. Cu toate acestea, pentru 
Pfizer am făcut o excepţie. Am cerut 6.000 şi n-am vrut să 
cedez. În cele din urmă, indivizii au acceptat. 

Mia aceea suplimentară avea menirea de a-mi alina 
sentimentele rănite cu atâţia ani în urmă şi, după ce mi-am 
încheiat discursul şi mi-am luat cecul, i-am lămurit de ce 
anume trebuiseră să plătească în plus. 

În felul acela m-am simţit mai bine. A fost meschin din 
partea mea, dar sunt şi eu un om. Nu eu căutasem 
răzbunarea, ci ei mă solicitaseră, iar dacă se ivise ocazia, nu 
mă putusem abţine. 

Deşi povestea cu Pfizer a reprezentat episodul cel mai 
jalnic al vânătorii mele de slujbe, nici celelalte încercări n- 
au fost cu mult mai fericite. Pur şi simplu, n-am găsit nimic. 

47. Cei Trei Mari. 

În vreme ce înregistram un eşec după altul în găsirea unei 
slujbe, ce se întâmplase cu scrisul? 


În privinţa aceea, slavă Cerului, n-am avut parte de fiasco, 
ci de un succes tot mai mare. Am continuat atât povestirile 
cu roboţi, cât şi pe cele din universul Fundaţiei, deşi am 
încetinit puţin ritmul pe durata cercetării. Am vândut toate 
textele la ASF, ajungând să mă bucur de o popularitate 
crescândă. 

În 1949, eram recunoscut ca un scriitor major de science- 
fiction. Unii considerau că împreună cu Robert Heinlein şi 
A. E. Van Vogt alcătuiam trepiedul pe care se clădea 
actualul science-fiction. 

A. E. Van Vogt încetase însă practic să mai scrie prin anii 
'50, poate pentru că era tot mai interesat de dianetica lui 
Hubbard. Dar, din 1946, un scriitor englez, Arthur C. 
Clarke*, începuse să scrie pentru ASF şi, la fel ca Heinlein şi 
van Vogt (dar nu ca mine), devenise celebru instantaneu. 

Prin 1949, începuseră să se audă primele şoapte cum că 
Heinlein, Clarke şi Asimov ar fi fost „Cei Trei Mari”. Situaţia 
s-a menţinut vreme de patruzeci de ani, fiindcă niciunul 
dintre noi n-a dispărut şi n-a părăsit science-fiction-ul. În 
cele din urmă, toţi trei am obţinut avansuri uriaşe pentru 
cărţile noastre şi am figurat în topurile best-seller. (Cine s- 
ar fi gândit la aşa ceva în anii '40?) 

Acum, când Heinlein a murit, iar Clarke şi cu mine suntem 
tot mai decrepiţi, se poate pune întrebarea: „Cine vor fi 
următorii Trei Mari?”. Mă tem că în această privinţă nu se 
poate oferi un răspuns. Pe timpuri, când Cei Trei Mari se 
stabileau prin consens general, numărul scriitorilor de 
science-fiction era mic şi se puteau alege uşor „cazurile” 
deosebite. 

În ziua de azi, însă, numărul scriitorilor de science-fiction, 
ba chiar al celor buni, este atât de mare încât e practic 
imposibil să alegi trei în privinţa cărora toţi să fie de acord 
că sunt cei mai importanţi. 

Totuşi, poate că asta nu reprezintă o tragedie. 
Dintotdeauna, am considerat că referirea permanentă la 
Cei Trei Mari era oarecum un fenomen care se 


autoîntreţinea. Noi eram Cei Trei Mari pentru că aveam 
succes - dar cât anume din succesul acela deriva din faptul 
că eram permanent denumiți Cei Trei Mari? Deşi am 
beneficiat de pe urma acestei recunoaşteri, am avut întruna 
senzaţia neplăcută că-i înşelam pe ceilalţi scriitori. 

În cazul acesta, dacă povestirile mele se bucurau de atâta 
succes, de ce îmi făceam griji din cauza slujbei? După cum 
poate v-aţi dat deja seama, mă preocupa mai degrabă 
latura financiară. 

Până în 1949, vândusem şaizeci de povestiri şi eram 
universal recunoscut drept una dintre luminile călăuzitoare 
ale science-fiction-ului. Cu toate acestea, de-a lungul celor 
unsprezece ani în care scrisesem şi vândusem science- 
fiction câştigasem de pe urma literaturii 7.700 de dolari - 
asta în toţi cei unsprezece ani. O medie de 700 de dolari pe 
an nu putea în nici un caz să asigure traiul unei familii. Prin 
urmare, aveam nevoie de altceva. 

48. Arthur C. Clarke. 

Arthur Charles Clarke s-a născut spre sfârşitul anului 
1917 în Anglia. El este un alt scriitor de science-fiction care 
a primit o instruire ştiinţifică completă, fiind expert în fizică 
şi matematică. 

Actualmente, el şi cu mine suntem unanim recunoscuţi 
drept Cei Doi Mari din science-fiction. După cum am 
menţionat, până la începutul anului 1988, oamenii se 
refereau la Cei Trei Mari, însă Arthur a modelat apoi din 
ceară o figurină micuță, şi cu un ac lung... 

Cel puţin, aşa mi-a povestit el. Poate că a încercat să mă 
prevină. l-am spus însă că dacă va rămâne Unicul Mare, se 
va simţi foarte singur. Auzindu-mă, a fost mişcat până la 
lacrimi - de aceea, cred că voi scăpa nevătămat. 

Ţin mult la Arthur - un sentiment ce dăinuie de patruzeci 
de ani încoace. Cu mult timp în urmă, am căzut de acord 
asupra unui pact; evenimentul s-a întâmplat într-un taxi 
care mergea pe Park Avenue, de aceea înţelegerea este 
cunoscută drept Tratatul Park Avenue. În conformitate cu 


acesta, eu voi susţine, atunci când mă va întreba cineva, că 
Arthur este cel mai bun scriitor de science-fiction din lume, 
deşi, voi avea permisiunea de a adăuga, în cazul în care nu 
voi fi slăbit din cauza întrebărilor, că în această cursă îi 
suflu în ceafa. 

La rândul lui, Arthur va insista, permanent, că eu sunt cel 
mai bun scriitor de ştiinţă popularizată din lume. Trebuie s- 
o spună, indiferent dacă o crede sau nu. 

Nu ştiu dacă afirmaţiile mele îi sunt atribuite lui, însă eu 
mă pomenesc adesea acuzat pentru ceea ce spune el. 
Oamenii au tendinţa să ne confunde, pentru că amândoi 
scriem texte în care ideile ştiinţifice sunt mai importante 
decât acţiunea. 

În repetate rânduri, am fost abordat de câte o tânără, care 
îmi reproşa: 

— Oh, domnule Asimov, nu cred că Sfârşitul copilăriei* s-a 
ridicat la nivelul dumneavoastră obişnuit. 

Răspunsul meu a fost invariabil acelaşi: 

— Draga mea, de aceea am şi scris-o sub pseudonim. 

Apropo, Sfârşitul copilăriei a fost prima carte de science- 
fiction pe care a citit-o iubita mea soţie Janet. Eu, robotul* 
(1 Robot), aparţinând viitorului ei soţ, a fost abia a doua. 
Totuşi, niciunul dintre noi nu ocupă locul întâi în 
preferinţele ei literare. Scriitorul ei favorit de science- 
fiction este Cliff Simak, şi cred că asta dovedeşte bun gust. 

Arthur şi cu mine împărtăşim opinii similare în privinţa 
science-fiction-ului, a ştiinţei, a problemelor sociale şi 
politice. Nu am avut niciodată ocazia de a-l contrazice în 
aceste domenii, ceea ce reprezintă o dovadă de încredere 
în inteligenţa şi gândirea sa limpede. 

Desigur, există şi deosebiri între noi. El este chel, are cu 
doi ani mai mult decât mine şi nu-i chiar la fel de arătos. 
Oricum, însă, pare destul de acceptabil pentru locul doi. 

De la bun început, Arthur a fost interesat de science- 
fiction şi de aspectele mai imaginative ale ştiinţei. L-au 
pasionat de timpuriu rachetele şi în 1944 a fost primul care 


a sugerat, într-o publicaţie ştiinţifică serioasă, foloasele 
sateliților de comunicaţii. 

După aceea, a început să scrie science-fiction, iar prima lui 
povestire publicată într-o revistă americană a fost „Buclă 
închisă”* (ASF din aprilie 1946). Imediat a cunoscut 
succesul. 

Arthur nu se sfieşte să recunoască faptul că, în şcoală, 
colegii îl porecliseră „Ego”. Cu toate acestea, e o persoană 
incredibil de inteligentă care scrie science-fiction şi non- 
ficţiune cu aceeaşi uşurinţă. În ciuda egocentrismului său, 
este un individ extrem de simpatic şi n-am auzit niciodată o 
vorbă rea la adresa lui, deşi eu am spus o mulţime în glumă 
- şi reciproc. Noi doi întreţinem aceeaşi relaţie de pretinse 
insulte pe care o am cu Lester del Rey şi cu Harlan Ellison. 
Am remarcat că femeile sunt adesea tulburate de 
tachinările noastre. Se pare că ele nu înţeleg cum poate 
funcţiona o astfel de prietenie, în care remarca „Cum 
merge, escroc bătrân şi puturos?” înseamnă de fapt „Ce 
mai faci, bunul şi dragul meu prieten?” 

Ei bine, Arthur şi cu mine procedăm la fel, dar, bineînţeles, 
într-o engleză literară, în care căutăm să strecurăm şi o 
ironie subtilă. Astfel, atunci când un avion s-a prăbuşit şi 
jumătate din pasageri au supravieţuit, s-a aflat că unul 
dintre supraviețuitori şi-a păstrat calmul pe durata 
încercărilor nereuşite de aterizare citind un roman de 
Arthur C. Clarke, iar amănuntul a apărut într-o ştire din 
ziar. 

După cum îi este felul, Arthur a fotocopiat articolul în cinci 
milioane de exemplare şi 1-a expediat tuturor celor pe care 
îi cunoştea sau de care auzise. Am căpătat şi eu o copie, la 
sfârşitul căreia îmi scrisese: „Ce păcat că nu citea unul 
dintre romanele tale... Ar fi dormit fără vise şi n-ar fi ştiut 
ce grozăvii se petrec înjur.” 

N-am avut nevoie decât de puţine minute ca să-i expediez 
o scrisoare în care am precizat: „Dimpotrivă, citea romanul 


tău tocmai pentru ca, în cazul unei fatalităţi, moartea să i se 
pară o binecuvântare.” 

Bănuiesc că Arthur este unul dintre cei mai bogaţi scriitori 
de science-fiction, întrucât mai multe din romanele lui au 
fost best-sellere şi, în plus, a fost implicat în realizarea 
câtorva filme, inclusiv a primului mare film science-fiction, 
2001: O odisee spaţială“. 

A fost căsătorit o singură dată, pentru scurt timp, iar după 
divorţ a dus o viaţă tihnită de burlac. La un moment dat, era 
pasionat de scufundările subacvatice şi a fost cât pe ce să 
moară într-o asemenea incursiune. 

49. Din nou despre familie. 

Să revin acum la lumea postbelică. Eşecurile mele 
repetate legate de găsirea unei slujbe mă propulsaseră în 
rândurile şomerilor, în vreme ce reuşitele literare, deşi 
unanim recunoscute, nu îmi aduceau suficienţi bani; 
inevitabil, intervenise o anume răceală în relaţiile cu 
părinţii mei. O vreme, am stat împreună cu Gertrude la 
parterul casei unde locuiau ai mei. Nu era însă o soluţie 
fericită şi detestam să fiu în preajma magazinului. Ca atare, 
în 1948, atunci când am aflat că puteam beneficia de un 
apartament într-un nou şi modern cartier denumit 
Stuyvesant Town, m-am mutat cu Gertrude în Manhattan. Ai 
mei au fost însă afectaţi, ba chiar furioşi. Evident, 
supărarea lor n-a ţinut mult timp. 

Chiar dacă tata s-ar fi lepădat de mine, cu inima 
împovărată, datorită faptului că devenisem un ratat, după 
toate speranţele pe care şi le făcuse pe când eram copil, el 
avea pregătită o altă săgeată în arc: fratele meu mai mic, 
Stanley. (Adult fiind, a preferat să-şi prescurteze numele în 
Stan şi aşa îi voi spune în continuare.) 

Stan a văzut lumina zilei pe 25 iulie 1929, fiind primul 
membru al familiei noastre care se năştea în Statele Unite. 
Din cauza sarcinii mamei şi apoi a necesităţii de a îngriji 
pruncul, eu am fost nevoit să încep să muncesc în prăvălie. 
În plus, o parte din timp trebuia să am grijă şi de Stan, 


hrănindu-l cu biberonul şi plimbându-l în cărucior. Drept 
rezultat, mi se părea mai degrabă copilul meu decât al 
mamei şi până în ziua de azi am tendinţa de a-i confunda pe 
Stan şi pe David, adevăratul meu fiu, inversându-le numele. 

Stan a fost un copil bun. Nu era obraznic şi făcea 
întotdeauna ceea ce i se spunea. Pentru ai meiela 
reprezentat un fel de mană cerească, după mine (care 
aveam limba ascuţită) şi după Marcia (care era 
îndărătnică). A rămas un veşnic mister motivul pentru care 
mama m-a preferat pe mine, care-i dădeam infinite bătăi de 
cap, faţă de Stan, care nu-i ieşea din vorbă. 

Evident, conform tradiţiei romantice, femeile sunt 
întotdeauna atrase de ticălosul fermecător, ignorându-l pe 
sărmanul plin de calităţi; totuşi nu cred că acesta ar fi 
răspunsul în cazul nostru. Eu eram fiul cel mare, întâiul 
născut, şi, pe când aveam doi ani, fusesem cât pe ce să mor 
de pneumonie, în urma unei epidemii, eu fiind singurul 
supravieţuitor dintre copiii satului nostru (după spusele 
mamei). Ea era încredinţată că mă salvase doar datorită 
faptului că mă îngrijise zi şi noapte, fără să doarmă şi 
aproape fără să mănânce. După aceea, bineînţeles, 
devenisem de trei ori mai preţios în ochii ei. Totuşi după 
părerea mea, Stan ar fi trebuit să fie favoritul ei... Sau al 
oricărui alt părinte. 

Când am plecat în Philadelphia, el mi-a preluat îndatoririle 
în cadrul magazinului. Nu avea încă treisprezece ani, dar 
nu simt mustrări de conştiinţă pentru asta. Eu începusem 
de la nouă ani, iar Stan era mai puternic decât mine 
(bănuiesc că fusese mai bine hrănit în Statele Unite, decât 
fusesem eu în Rusia) şi mai îndemânatic. De exemplu, ela 
putut merge pe bicicletă din prima clipă când s-a suit pe 
una, în vreme ce eu n-am reuşit s-o fac niciodată. 

Stan s-a descurcat bine şi la şcoală. A urmat liceul tehnic 
Brooklyn, apoi Universitatea New York şi în sfârşit Şcoala 
de Ziaristică de la Universitatea Columbia. 


În 1949, anul în care, pentru mine, situaţia părea cea mai 
întunecată, Stan era la colegiu. Când l-am vizitat pe tata, 
acesta mi-a mărturisit că avea probleme în privinţa taxelor 
şcolare. Ei bine, chiar dacă treburile nu îmi mergeau 
grozav, nu eram sărac lipit pământului; nu voiam ca tata să 
se omoare muncind pentru bani, şi nici ca Stan să-şi 
întrerupă studiile. 

În consecinţă, i-am spus: 

— Nu-i nimic, tată, o să-i achit eu taxele. 

Tata s-a încordat tot şi mi-a replicat cu severitate: 

— Să nu dea Dumnezeu să apuc ziua când le voi cere un 
bănuţ copiilor mei! După aceea, a refuzat să continuăm 
discuţia şi, în cele din urmă, a făcut rost de bani. 

În urmă cu două săptămâni, mi-am amintit episodul 
respectiv. Şi i l-am povestit lui Janet, arătându-mă indignat. 
— Felul cum a spus-o tata, i-am zis, te ducea la gândul că 
eu eram tipul de fiu netrebnic care i-ar fi purtat pică din 
cauza banilor sau l-ar fi făcut să se simtă ca un cerşetor. 
Dimpotrivă, aş fi fost gata să dau banii, considerându-i o 
răsplată oricum insuficientă pentru tot ce a făcut pentru 

mine. De ce n-a putut înţelege asta? 

— Isaac, m-a mustrat ea, nu-ţi dai seama că la fel 
procedezi şi tu? Ai lua bani de la copiii tăi? 

— Asta-i altceva! M-am încruntat eu. Am şi eu mândria 
mea! 

Atunci ea a izbucnit în hohote de râs şi mi-a poruncit să 
introduc episodul în carte. 

— De ce? Am întrebat-o. 

— Cititorii tăi vor înţelege de ce, mi-a răspuns. 

În acei ani, Stan se implicase în activităţi extraşcolare. (Fie 
că obligaţiile în magazin se reduseseră, fie că el era o fire 
mai aventuroasă decât mine.) Colaborase la revistele şcolii 
şi, la terminarea colegiului, ajunsese coredactor al ziarului 
scos de elevi. Îşi descoperise vocaţia - avea să ajungă 
ziarist. În cele din urmă, a intrat în redacţia lui Newsday, un 


ziar din Long Island*, şi a avansat treptat, până a ajuns 
vicepreşedinte administrativ. 

Stan este un bărbat bun, în sensul vechi al cuvântului: 
corect, etic, amabil şi de nădejde. Odată, a afirmat despre 
mine că sunt harnic, eficient, puritan şi absorbit de munca 
mea, astfel încât deţin toate virtuțile neatrăgătoare. Ei bine, 
el le deţine pe toate cele atrăgătoare; de fapt, toată lumea îl 
iubeşte. Până şi fratele său (iar dragostea aceea este 
reciprocă). Obişnuiam să afirm în glumă că eu sunt fratele 
cel inteligent, dar el este fratele cel bun - şi poate că nu-i 
chiar pe de-a-ntregul o glumă. 

Din punctul meu de vedere, iată exemplul elocvent al 
bunătăţii sale. Datorită numelui pe care-l poartă, Stan se 
află permanent în pericolul de a-şi pierde identitatea. 
Nenumăraţi oameni îl întreabă, atunci când fac cunoştinţă: 

— Sunteţi rudă cu Isaac Asimov? 

El rămâne netulburat în faţa acestui atac şi răspunde cu 
infinită răbdare: 

— Da, este fratele meu. 

Nu acceptă ca acest lucru să afecteze relaţia noastră şi de 
aceea îi sunt extrem de recunoscător. Dacă situaţia s-ar fi 
inversat, mie pesonal mi-ar fi displăcut să joc rolul lui, ceea 
ce ar fi reprezentat o permanentă sursă de probleme între 
noi. De aceea, repet: el este fratele cel bun. 

Prin 1950, a întâlnit o minunată tânără recent divorțată, 
Ruth, cu care a hotărât imediat să se însoare (deşi prima ei 
întrebare, după ce s-au cunoscut, a fost dacă este rudă cu 
mine). S-au căsătorit şi de atunci trăiesc într-o armonie 
perfectă. 

Au un fiu, Eric, şi o fiică, Nanette; ambii au urmat 
exemplul tatălui şi au devenit ziarişti. Ruth mai are un 
băiat, Daniel, din căsătoria anterioară, pe care Stan 1-a 
adoptat, astfel că se numeşte Daniel Asimov. Ele 
matematician. 

Poate că o măsură a succesului lui Stan ca tată îl 
reprezintă faptul că ambii copii au dorit să-i calce pe urme. 


Suspin uneori, gândindu-mă că ai mei nu mi-au urmat 
exemplul, dar asta-i o prostie din partea mea. De ce ar fi 
făcut-o? 

Pe când avea doisprezece ani, Robyn, fiica mea, a scris o 
povestire din proprie iniţiativă şi mi-a adus-o s-o citesc. Am 
rămas uluit. Mi s-a părut un lucru mult mai bun decât aş fi 
reuşit eu să realizez la aceeaşi vârstă. 

— Robyn, i-am spus, dacă simţi că-ţi place să scrii, nu te 
opri! Te voi ajuta, în măsura posibilităţilor, iar mai târziu voi 
încerca să deschid anumite uşi pentru tine. 

— Ah, nu! A replicat ea. N-aş vrea să trăiesc ca tine! 

— Cum adică? Am întrebat-o. 

— Adică numai muncă, muncă şi iar muncă. Eu nu vreau 
aşa ceva. 

— Scriitorii nu trebuie doar să muncească, să muncească 
şi iar să muncească, i-am explicat. Aşa procedez eu. Tu însă 
ai putea scrie doar atunci când vrei. 

— Nu, a clătinat ea din cap. Nu vreau să risc. Şi s-a ţinut 
de cuvânt. 

Cine ştie, poate c-a fost mai bine aşa. Peste mai mulţi ani, 
când încerca să redacteze o lucrare de care avea nevoie la 
serviciu, a scris o ciornă, apoi a revizuit-o, a scris din nou şi 
a revizuit din nou, aşa cum face aproape toată lumea. În 
cele din urmă, a azvârlit pixul cât colo şi a exclamat fără să 
se adreseze cuiva anume: „Cine m-ar crede că sunt fiica 
tatălui meu?” 

50. Primul roman. 

Acelaşi an, 1949, care a marcat punctul cel mai de jos al 
carierei mele a consemnat şi cotitura, deşi ea n-a fost foarte 
evidentă, iar eu n-am considerat că depăşisem groapa de 
potenţial şi începusem să urc. A implicat însă un roman 
science-fiction, nu o povestire. 

De fapt, iniţial, science-fiction-ul a ajuns celebru prin 
romane. În opinia mea, science-fiction-ul modern a început 
odată cu opera autorului francez Jules Verne*. Scriind în a 
doua jumătate a secolului XIX, el a fost primul ale cărui 


lucrări au fost în mod clar science-fiction şi care şi-a 
câştigat existenţa de pe urma lor. Cărţile lui, mai cu seamă 
De la Pământ la Lună (1865), Douăzeci de mii de leghe sub 
mări (1870) şi Ocolul Pământului în optzeci de zile (1873), 
s-au bucurat de o mare popularitate în întreaga lume. 
Verne a fost singurul scriitor de science-fiction citit de tata - 
desigur, într-o traducere rusească. 

Au urmat apoi alţi autori de science-fiction, mai puţin 
cunoscuţi, pentru ca, în ultimul deceniu al secolului, 
englezul Herbert George Wells* să devină celebru cu 
Maşina timpului (1895) şi Războiul lumilor (1898). 

În continuare, s-au publicat alte romane science-fiction 
care s-au bucurat de mare succes, celebre, aparţinând în 
general unor autori englezi, cum ar fi Brava lume nouă a lui 
Aldous Huxley*, în 1932, John cel straniu de Olaf Stapledon, 
în 1935, sau 1984, scrisă de George Orwell* în 1948. La un 
nivel inferior, americanul Edgar Rice Burroughs* a scris 
mai multe cărţi, alcătuind o serie foarte populară, a căror 
acţiune se petrecea pe Marte, prima dintre ele fiind O 
prinţesă marțiană, apărută în 1917. 

Evoluţia romanului science-fiction a fost însă înăbuşită de 
explozia revistelor science-fiction, care conţineau o 
literatură de o calitate îndoielnică. La urma urmelor, relativ 
puţinele romane apăreau rar, în vreme ce revistele erau 
lunare. 

În general, cititorii de science-fiction ai anilor '30 şi '40 
aveau tendinţa să ia în considerare numai revistele, 
ignorând complet ocazionalele romane. Desigur, ar fi fost 
extrem de interesant dacă unele povestiri din reviste ar fi 
fost tipărite în antologii sau dacă s-ar fi publicat romane 
inedite ale unor autori bine cunoscuţi de science-fiction. 
Lucrul acesta însă nu s-a întâmplat. Câteva edituri foarte 
mici, conduse de fani, au publicat science-fiction folosind 
formatul de carte, însă la tiraje mici, în condiţii grafice 
foarte modeste şi cu o distribuire practic inexistentă. 


Lucrurile s-a schimbat după Cel de-al Doilea Război 
Mondial. Dintr-o dată science-fiction-ul a devenit mult mai 
respectat. În primul rând, exista bomba atomică, apoi erau 
rachetele germane, care făceau să se nască speranţe legate 
de posibilitatea zborului interplanetar, şi, în sfârşit, a apărut 
calculatorul electronic. 'Toate acestea erau elementele 
principale din recuzita science-fiction-ului devenite realitate 
în perioada imediat postbelică. 

Ca atare, în 1949, Doubleday & Company, una dintre 
editurile mari, a decis să lanseze o serie de romane science- 
fiction, iar în acest scop aveau nevoie de manuscrise. 

Întâmplător, în 1947, eu scrisesem o nuvelă însumând 
peste o sută de pagini, pe care n-o puteam vinde nicăieri - 
principalul meu eşec literar la ora aceea. O pusesem în 
sertar şi uitasem de existenţa ei. Bineînţeles, habar nu 
aveam că Doubleday intenţiona lansarea unei serii de 
romane science-fiction, dar Fred Pohl aflase, şi el a fost cel 
care m-a sfătuit să le trimit nuvela. „Dacă le va plăcea”, mi- 
a spus, „o vei putea rescrie conform dorințelor lor.” 

L-am lăsat să-mi ia manuscrisul, şi astfel a început o 
perioadă de trei ani în care el a acţionat în calitate de agent 
literar al meu. 

Walter I. Bradbury, redactorul de la Doubleday care avea 
să se ocupe de noua serie, a întrevăzut oarece posibilităţi în 
lucrarea mea şi, ca atare, mi-a cerut s-o extind la 175 de 
pagini. Ulterior, mi-a dat şi un cec de 750 de dolari - era 
prima dată în viaţă când fusesem plătit pentru un lucru pe 
care nu-l făcusem încă - promiţându-mi un alt cec când 
aveam s-o termin. 

M-am apucat de treabă cu viteza fulgerului. Pe 29 mai 
1949, Bradbury mi-a telefonat ca să-mi spună că Doubleday 
urma să-mi publice romanul, pe care ulterior aveam să-l 
intitulez O piatră pe cer (Pebble în the Sky)*. 

Vândusem aşadar primul roman, lucru care a însemnat un 
salt enorm în cariera mea literară (deşi pe atunci nu mi-am 
dat seama de acest lucru). Singurul necaz era că mă 


confruntam cu o supraabundenţă. Nu numai că făcusem un 
salt literar, ci aveam şi o slujbă. 

Să vă explic ce s-a întâmplat. 

51. În sfârşit, o slujbă. 

Bănuiesc că orice scriitor, chiar şi unul care a scris foarte 
puţin, primeşte din când în când scrisori de la cititori. 

Mai bănuiesc că scriitorii de science-fiction sunt de-a 
dreptul bombardaţi cu asemenea scrisori - în primul rând, 
fiindcă cititorii de science-fiction sunt mai inteligenţi şi au 
opinii mai clar definite decât alte tipuri de cititori, iar în al 
doilea rând, deoarece rubricile destinate corespondenţilor 
din revistele science-fiction încurajează exprimarea ideilor 
prin intermediul scrisorilor. 

Eu personal am iubit corespondenţa fanilor şi am încercat 
să răspund la toate scrisorile, continuând s-o fac destui ani. 
Pe măsură ce numărul scrisorilor a crescut, în paralel cu 
numărul problemelor mele profesionale, a venit o vreme 
când a trebuit să devin selectiv, un lucru care, de atunci, n-a 
încetat să mă nemulţumească. Nu pot să nu am 
convingerea că toţi cei care se deranjează să-mi scrie 
merită un răspuns, însă, din nefericire, timpul şi puterile îmi 
sunt limitate. 

Nu toate scrisorile proveneau de la adolescenţi entuziaşti. 
Unele erau iscălite de membri cu greutate ai societăţii. 
Astfel, pe durata studiilor pentru Doctorat, ca şi în perioada 
postdoctorat, am primit mai multe misive din partea lui 
William C. Boyd, profesor de imunochimie la Facultatea de 
Medicină a Universităţii Boston. El fusese foarte 
impresionat de „Căderea nopții” şi devenise un fan al meu. 

Eu, în schimb, eram foarte impresionat de el Astfel, am 
început să corespondăm, punând bazele unei frumoase 
prietenii. Drept urmare, atunci când venea în New York, 
Boyd căuta să-şi facă timp şi pentru o întâlnire cu mine. 

Evident, la un moment dat, i-am povestit despre necazurile 
pe care le aveam din cauză că nu reuşeam să-mi găsesc o 
slujbă, iar el mi-a scris că la catedra de biochimie a 


facultăţii sale se ivise un post liber şi era gata să-mi dea o 
recomandare pentru a-l ocupa. 

Nici în ruptul capului n-aş fi avut chef să părăsesc New 
York-ul pentru a doua oară, însă dorinţa de a-mi găsi o 
slujbă era sufocantă. Urmasem deja câteva piste în afara 
oraşului, călătorind chiar până în Baltimore cu un coleg de 
facultate aflat în aceeaşi situaţie, pentru a ne încerca şansa 
la o fabrică de produse chimice. Amicul meu a reuşit să se 
angajeze (ştia câte ceva despre botanică), nu însă şi eu 
(care n-aveam nici o idee în această direcţie). 

Era clar că trebuia să investighez noua oportunitate. Ca 
atare, cu inima destul de împovărată, am luat trenul până în 
Boston şi m-am prezentat la Burnham S. Walker, şeful 
catedrei de biochimie. Facultatea de Medicină a 
Universităţii Boston nu mă impresionase câtuşi de puţin. 
Era micuță şi mi se părea dărăpănată. În plus, se găsea 
într-un cartier mărginaş. 

Cu toate acestea, Walker a părut încântat de mine şi mi-a 
oferit postul de asistent, urmând să fac şi cercetare de 
laborator. Salariul era de 5.500 de dolari anual. 

Ceea m-a deranjat însă era faptul că nu aveam să lucrez 
direct pentru facultate, ci pentru Henry M. Lemon, un 
individ complet lipsit de simţul umorului, care, încă din 
momentul când i-am fost prezentat, a reuşit să mă facă să 
mă simt stingher. În plus, salariul meu provenea dintr-o 
bursă guvernamentală, ceea ce însemna că anual trebuia să 
am emoţii. 

Am revenit acasă chinuit de o dilemă apăsătoare, bântuit 
de aceeaşi nefericire ca atunci când primisem ordinul de 
înrolare. Ce folos însă? Aveam nevoie de o slujbă şi nu 
căpătasem altă ofertă. Ca atare, am acceptat postul la 
FMUB. 

Apoi, la câteva săptămâni după ce acceptasem slujba, am 
vândut acel prim roman la Doubleday. Imediat, am fost 
ispitit să folosesc asta drept scuză pentru a rămâne în New 
York. După vânzarea romanului, mă bizuiam pe ceva bani şi 


câştiga nişte timp pentru a găsi de lucru undeva prin 
apropiere. Ba chiar, dacă romanul s-ar fi dovedit un succes, 
ar fi fost posibil să nu mai fie nevoie să-mi caut slujbă. 

Era tentant. Auzisem adesea de tineri scriitori care 
vânduseră o carte, sau uneori doar o povestire unei reviste, 
şi care instantaneu îşi părăsiseră slujbele, pentru a se 
dedica scrisului. De obicei, însă, nu mai reuşiseră să vândă 
altceva şi fuseseră nevoiţi să încerce să-şi recapete 
posturile iniţiale, ori să găsească altceva de lucru. 

Desigur, eu eram sigur că aveam să vând şi alte texte, însă 
ştiam că nu voi câştiga destui bani pentru a asigura traiul 
familiei. În acelaşi timp, nici nu puteam fi sigur că romanul 
urma să reprezinte o reuşită. Pe moment, de pe urma lui 
mă alesesem doar cu un avans de 750 de dolari şi dacă nu 
avea să se vândă bine puteam să nu mai capăt absolut 
nimic. (Dacă mi l-ar fi cumpărat ASE, aş fi căpătat 1.400 de 
dolari.) 

În plus, acceptasem postul din Boston şi dacă dintr-o dată 
aş fi decis să nu mă mai prezint acolo mi-aş fi călcat 
cuvântul, lucru care pur şi simplu mă oripilează. Prin 
urmare, împotriva dorinţei mele, am plecat în Boston la 
sfârşitul lui mai, posomorât şi luând cu mine o Gertrude la 
fel de nefericită. Eram căsătoriţi de aproape şapte ani şi 
deocamdată nu se zărea nici o licărire din diamantele 
promise. 

Acesta este unul dintre momentele când putem juca 
plăcutul, dar inutilul joc „ce-ar fi fost dacă?”. 

Ce-ar fi fost dacă nu mi s-ar fi oferit postul din Boston? Ce 
s-ar fi întâmplat dacă aş fi vândut romanul cu câteva 
săptămâni mai devreme, înainte de a mă angaja faţă de cei 
din Boston? În ambele cazuri, aş fi rămas în New York, 
mizând pe cei 750 de dolari şi pe faptul că succesul 
romanului avea să-mi ofere timpul necesar pentru a găsi o 
slujbă mai aproape de casă. 

Cum poate cineva să ştie ce s-ar fi întâmplat? Eu am 
tendinţa să privesc problemele constructiv şi optimist. În 


cele din urmă, am lucrat timp de nouă ani la FMUB. În acei 
nouă ani am predat, am susţinut conferinţe şi m-am 
diversificat literar, abordând mai multe direcţii, lucruri pe 
care, în alte condiţii, nu le-aş fi putut face. În plus, am 
obţinut un titlu academic care mi-a confirmat statutul de 
scriitor în domeniul popularizării ştiinţifice. 

Deşi dureroasă, această mutare mi-a lărgit orizonturile şi 
sunt convins că m-a transformat într-un scriitor mai bun şi 
mai încununat de succes - ca atare, a fost important că m- 
am dus la Boston. 

În plus, astfel mi-am respectat cuvântul dat. 

52. Doubleday. 

Romanul O piatră pe cer a fost publicat pe 19 ianuarie 
1950, la mai puţin de trei săptămâni după a treizecea mea 
aniversare. De atunci, am rămas cu Doubleday în relaţii 
absolut minunate. Până în această clipă, editura mi-a 
publicat 111 cărţi, iar pe 6 ianuarie 1990 au profitat de 
ocazia de a-mi sărbători, pe lângă a şaptezecea aniversare, 
şi împlinirea a patruzeci de ani de la apariţia lui O piatră pe 
cer. Un cocteil de amploare a fost organizat la restaurantul 
„Tavern on the Green”, la care au fost invitate sute de 
persoane. 

În ziua respectivă, însă, eu eram spitalizat. Nu puteam 
totuşi dezamăgi atâţia oameni, aşa că după-amiaza m-am 
furişat afară din spital într-un cărucior împins de Janet, 
fiind însoţit şi de credinciosul meu internist, doctorul Paul 
R. Esserman. Petrecerea a fost desăvârşită, deşi m-am 
văzut nevoit să-i primesc pe musafiri din cărucior şi să ţin 
un discurs tot de acolo. După aceea, am revenit în spital, 
nădăjduind că nimeni nu-mi remarcase absenţa. 

Speranţe deşarte! A doua zi, în ziarul Times a apărut un 
articol amuzant şi toţi au aflat. Infirmierele m-au bombănit. 
Lester del Rey mi-a telefonat şi m-a făcut cum i-a venit la 
gură pentru că, spunea el, mi-am riscat viaţa. Când am 
sunat la Los Angeles pentru probleme de afaceri, primele 


cuvinte ale tinerei care mi-a răspuns au fost: 
„Neastâmpăratule ce eşti...” 

După trei zile, se sărbătorea a şaizecea aniversare a lui 
ASF, iar eu fusesem programat să rostesc câteva cuvinte, 
dar de această dată n-am mai încercat să plec. Acela a fost 
unul dintre momentele când m-am simţit extrem de 
nefericit. Am încercat senzaţia că-l trădasem pe John 
Campbell. 

Adesea, oamenii mă întreabă de ce am rămas atâtea 
decenii cu Doubleday. În general, se consideră că, odată ce 
un scriitor devine faimos, el trebuie să bântuie de la o 
editură la alta, lăsându-se „scos la licitaţie” şi acceptând 
oferta cea mai generoasă. În acest fel, respectivul devine 
tot mai bogat... Dar eu nu pot proceda aşa. Doubleday m-a 
tratat excelent şi nu pot decât să răspund cu aceeaşi 
monedă. Toată viaţa mi-am făcut un crez din recunoştinţă şi 
loialitate şi n-am regretat niciodată o posibilă pierdere de 
bani din pricina acestor sentimente. Prefer să pierd bani 
decât să fiu ingrat. 

Mi se spune: „Păi, bineînţeles că te tratează excelent, 
Isaac! De ce n-ar face-o, când le-ai adus atâţia bani?” 

Cei care afirmă asemenea inepţii nu înţeleg esenţa. 
Acestora, mă văd nevoit să le explic că atunci când le-am 
oferit primul roman şi nimeni de la Doubleday nu putea şti 
dacă avea să se vândă ori nu, sau dacă eu aveam să mai 
scriu altul vreodată, am fost tratat excelent din capul 
locului. 

Reprezentantul editurii în materie de generozitate a fost 
primul meu redactor de carte, Walter I. Bradbury (căruia 
toţi îi spuneau „Brad”), un bărbat de înălţime mijlocie, uşor 
predispus la obezitate, care (în ochii mei) semăna mult cu 
actorul britanic Leo Genn*. Era un tip blând şi bun, cu un 
aer paternal, dar nu condescendent, care reuşea să mă 
liniştească atunci când eram nesigur pe mine. El mi-a oferit 
sfaturi în legătură cu scrisul, m-a ajutat să-mi citesc prima 
dată şpalturile fiind oricând dispus să discutăm la telefon 


(odată chiar s-a întâmplat să-l sun acasă, agitat în legătură 
cu nu mai ţin minte ce amănunt, când copilul îi era bolnav, 
dar nu m-a repezit). El a fost cel de-al treilea individ, după 
Campbell şi Dawson, care m-a ajutat în carieră doar 
datorită inimii sale generoase, fără să fi avut nici un avantaj 
din asta. 

Pentru a vă oferi tabloul complet al calităţilor lui, voi fi 
nevoit să repet o mică istorioară. O altă editură mi-a oferit 
un avans de 2.000 de dolari pentru drepturile ediţiei 
broşate ale unuia dintre primele mele romane, Curenţii 
spaţiului* (The Currents of Space), apărut la Doubleday în 
1952. Am fost încântat, întrucât pe vremea aceea, cel puţin 
pentru mine, suma era fabuloasă. Reprezentanţilor acelei 
edituri le-am spus că cei de la Doubleday deţineau 
drepturile asupra romanului, dar că ei erau gata să facă 
orice i-aş fi rugat. 

După aceea, i-am telefonat lui Bradbury, ca să-i dau vestea 
cea mare. Cum însă la celălalt capăt al firului s-a lăsat 
tăcere, am simţit un fior în inimă. 

— Am greşit cu ceva? L-am întrebat. 

— Păi, a răspuns Bradbury, editura Bantam tocmai ne-a 
oferit 3.000. Am amuţit, iar Bradbury a continuat cu 
blândeţe: 

— Le-ai promis ceva, Isaac? 

— Le-am spus că Doubleday deţine drepturile... Însă... În 
fine, da, le-am promis... 

— În cazul acesta, o să luăm cei 2.000 de dolari. 

— Brad, am intervenit eu, Doubleday nu trebuie să piardă. 
Jumătatea voastră din 3.000 ar fi fost 1.500. Scădeţi acei 
1.500 din cei 2.000 şi eu mă mulţumesc cu restul de 500 de 
dolari. 

— Termină cu prostiile! A replicat Bradbury. Vom face 
jumătate-jumătate. Cu alte cuvinte, Brad şi Doubleday erau 
gata să piardă 500 de dolari, numai pentru ca eu să-mi 
respect cuvântul dat. Poate că pentru ei suma nu însemna 
mare lucru, dar nu asta era important. O promisiune 


reprezintă totul pentru mine, iar faptul că Doubleday a 
respectat-o a însemnat că indiferent ce alte oferte tentante 
ar fi apărut ulterior, nimic nu m-ar fi putut determina să-mi 
pierd încrederea în ei - şi fireşte că n-am făcut-o. 
(Bineînţeles, aceea a fost ultima dată când am negociat în 
numele unei edituri.) 

De mult timp, banii au încetat să mai reprezinte o 
problemă pentru mine. Am suficienţi. Există alte lucruri pe 
care le doresc mai mult, dar în primul rând mă interesează 
să pot scrie ceea ce vreau şi aşa cum vreau, şi s-o fac cu 
siguranţa liniştitoare că se va publica. Doubleday mi-a 
împlinit acest vis cu mult timp în urmă. 

Astfel, atunci când le-am adus un manuscris imens, Gilbert 
şi Sullivan adnotat de Asimov (Asimov's Annotated Gilbert & 
Sullivan; 1988), fără măcar să-i fi prevenit că lucram la el, l- 
au publicat fără un murmur. Nu puteau spera să câştige 
prea mult de pe urma cărţii, ci doar să-şi scoată cheltuielile, 
dar au insistat să-mi ofere un avans mai mare decât 
simţeam eu că le-ar fi adus vânzările. Le-am repetat-o în 
mod stânjenitor, însă nici n-au vrut să asculte, întotdeauna 
mi-au oferit avansuri mai mari decât s-ar fi cuvenit, dar au 
reuşit întotdeauna să-şi recupereze cumva cheltuielile. (Nu 
vreau, totuşi, să fiu incorect faţă de alte edituri. Există 
câteva care sunt gata să mă atragă, folosind o modalitate 
rezonabilă, însă cei de la Doubleday au făcut-o primii şi la 
scara cea mai mare.) 

Sunt o persoană prietenoasă şi mă împrietenesc cu toţi 
redactorii şi editorii mei, în mod cât se poate de firesc. Dacă 
nu sunt bolnav, furios sau măcinat de griji (ceea ce se 
întâmplă extrem de rar), sunt numai zâmbet, glume şi 
prietenie. Din acest considerent, şi fiindcă niciodată nu le 
fac necazuri, şi nici nu am apucături de primadonă, 
redactorii şi editorii mei par să mă îndrăgească, tratându- 
mă ca pe un prieten. Este un alt amănunt care mă 
împiedică să renunţ la relaţia cu Doubleday - cum le-aş 


putea explica o astfel de situaţie tuturor prietenilor de 
acolo? 

Adevărul este că mă simt bine alături de ei. Îmi plac 
prietenia şi degajarea în relaţiile de afaceri. Poate că nu aşa 
se procedează în afaceri, dar altă cale nu mă interesează. 

Astfel, într-un rând, am prânzit cu o duzină de membri din 
redacţiile Doubleday şi conversaţia a ajuns la păcatele 
scriitorilor. (Sunt sigur că dacă aş fi prânzit în compania 
unor scriitori, conversaţia ar fi ajuns la păcatele editorilor şi 
ale redactorilor - totuşi, eu nu mi-am permis niciodată să 
afişez genul acesta de atitudine de confruntare). Oricum, 
unul dintre editori a declarat pătimaş: „Singurul scriitor 
bun este cel mort”, iar eu am râs. Nimeni de la masă nu 
părea să fie conştient de prezenţa mea. Eram un membru 
atât de obişnuit al familiei Doubleday, încât, pur şi simplu, 
cei de acolo nu mă mai considerau ca fiind unul din tagma 
scriitorilor. 

Desigur, atitudinea mea faţă de redactori a fost puternic 
influenţată de primele relaţii cu John Campbell. El era un 
personaj total atipic comparativ cu restul breslei, deşi pe 
atunci nu ştiam asta. În primul rând, a fost un individ stabil. 
A rămas redactorul-şef al ASF timp de treizeci şi trei de ani 
- nu s-a pus niciodată problema înlocuirii lui. Doar moartea 
a făcut-o. 

Evident, am crezut că toţi redactorii erau persoane 
stabile, aidoma unor divinităţi, de aceea, am fost de-a 
dreptul şocat când am descoperit cât de frecvent treceau 
de la o editură la alta. 

Astfel, l-am pierdut pe Brad, atunci când s-a transferat la 
altă editură, ceea ce m-a îndurerat profund. (în cele din 
urmă, el a revenit la Doubleday.) în mod firesc, mi s-a 
atribuit un alt redactor, iar când acesta a plecat, am primit 
un altul, şi tot aşa. În total, am avut vreo nouă redactori de 
carte la Doubleday şi toţi au fost nişte persoane deosebite. 

După Brad, mi-a fost redactor Timothy Seldes, un bărbat 
înalt şi zvelt, cu chip colţuros, destul de atrăgător, şi un 


surâs permanent. Întotdeauna avea un aer morocănos şi mi 
se adresa cu un „Asimov” însoţit de un mormăit, dar asta nu 
m-a păcălit nici o clipă. În realitate, era atât de prietenos, 
încât îl necăjeam întruna. De pildă, după ce l-am făcut cu 
abilitate să recunoască faptul că tatăl lui era scriitorul 
Gilbert Seldes* şi că actriţa Marian Seldes* îi era soră, l-am 
întrebat cu o prefăcută inocenţă: „Cum te simţi, Tim, să fii 
singurul membru al familiei lipsit de talent?”. 

I-o plătisem, de fapt, pentru că-mi atrăsese atenţia asupra 
unui amănunt neplăcut. Într-o zi, ne întâlniserăm pentru a 
prânzi şi când ajunseserăm înaintea uşii localului, eu o 
deschisesem şi o ţinusem, ca să treacă. (Sunt un tip 
politicos.) Timothy pusese însă mâna pe clanţă şi mă 
împinsese uşor înăuntru. 

— Tu eşti redactorul, Tim, protestasem eu. După tine... 

— Nici vorbă, replicase el. Mama m-a învăţat să fiu 
respectuos cu vârstnicii. Atunci îmi dădusem seama că eram 
cu adevărat mai bătrân decât el. 

Copilul-minune era mai vârstnic decât redactorul său. (în 
clipa de faţă, sunt mai bătrân decât Papa şi decât 
preşedintele Statelor Unite şi am de două ori vârsta 
actualului meu redactor de la Doubleday.) 

Prietenia mea cu redactorii m-a împiedicat însă, de cele 
mai multe ori, să-mi găsesc un agent literar. Desigur, când 
începusem să scriu nici măcar nu auzisem de agenţi literari. 
Eu discutam direct cu Campbell, fiindcă nu-mi puteam 
imagina vreun intermediar. Apoi, când am auzit de agenţi, 
am apreciat că ar fi fost irațional să le dau unor indivizi 
zece la sută din câştigurile mele obţinute la vânzarea 
fiecărei povestiri scrise fără ajutorul lor. (Nu auzisem 
niciodată de negocieri pentru clauze mai bune, sau de ediţii 
suplimentare şi alte detalii pe care un agent le poate stabili, 
dar eu nu.) 

Bineînţeles, după ce Fred Pohl m-a ajutat să-mi vând 
primul roman, n-am avut de ales şi l-am acceptat ca agent. 
El conducea Agenţia Literară Dirk Wylie (denumită astfel în 


memoria unui Futurian care, aidoma lui Cyril Kornbluth, 
murise de tânăr) şi timp de trei ani s-a ocupat de romanele 
mele. Fred era un agent foarte bun, aşa cum de altfel 
excela în orice activitate pe care ar fi abordat-o; totuşi 
Agenţia Literară Dirk Wylie n-a mers prea grozav, astfel că 
în 1953 a abandonat-o. Asta a creat o problemă pentru 
mine şi, pentru o vreme, relaţiile noastre s-au răcit, dar am 
depăşit momentul critic şi, în cele din urmă, prietenia 
noastră s-a reînnodat, devenind mai trainică. 

Oricum, de atunci n-am mai avut un agent literar, cu 
excepţia a vreo două proiecte individuale, în care acest 
lucru era indispensabil. A fost mai bine aşa. Prefer să-mi 
încasez cota parte din vânzări şi să las editura să-şi bată 
capul cu tirajele suplimentare. 

Mai exact, nu am nici un fel de ajutor, nici secretară, nici 
dactilografă, nici manager. Sunt o întreprindere cu un 
singur om, lucrând singur în biroul meu, răspunzând singur 
la telefon şi sortându-mi singur corespondenţa. 

Aspectul acesta îi suprinde pe mulţi, dar de fapt ei n-ar 
trebui să se mire atât de mult. Volumul meu de muncă a 
crescut gradat, astfel încât n-a existat niciodată un salt 
brusc care să mă determine să-mi caut ajutoare. Situaţia 
este oarecum similară celei descrise în străvechea legendă 
greacă a lui Milo din Crotona, un faimos halterofil. Se spune 
despre el că ar fi ridicat în braţe un vițel nou-născut, 
continuând după aceea să-l ridice zilnic, pe măsură ce 
creştea, până când a putut ridica un taur matur. 

Spre propria-mi satisfacţie, am găsit soluţia optimă. Dacă 
aş fi avut angajaţi, ar fi trebuit să am un birou undeva în 
oraş şi să nu mai lucrez la mine acasă. Apoi ar fi fost nevoie 
să-mi instruiesc angajaţii, să-i supraveghez, să controlez ce 
au făcut, să le explic greşelile, să mă enervez şi aşa mai 
departe. Toate acestea mi-ar fi încetinit lucrul. 

Prefer să trăiesc aşa cum o fac. 

53. Gnome Press. 


În acei ani de început, Doubleday n-a publicat chiar tot ce 
scriam. Asta a devenit evident după ce mi-a trecut prin 
minte că nu era necesar să realizez anual câte un roman 
nou. De ce n-aş fi profitat de munca făcută deja? 

De pildă, în 1950, am abandonat ciclul Fundaţiei. 
Lucrasem la el opt ani şi scrisesem opt nuvele, totalizând 
aproximativ cinci sute de pagini. Ajunsese însă să mă 
plictisească şi doream să abordez alte teme. Cu toate 
acestea, textele existau şi mi se părea că meritau 
republicate. 

De aceea, am luat copiile lor (care arătau destul de jalnic, 
întrucât nu mă gândisem niciodată că le-aş putea folosi) şi 
le-am arătat lui Brad. El le-a studiat, apoi m-a refuzat, 
explicându-mi că dorea lucrări noi, nu vechi. (Asta a 
însemnat o greşeală imensă din partea lui Doubleday şi, cu 
toate că în cele din urmă a fost corijată, a reprezentat 
pierderea a unsprezece ani de câştiguri, atât pentru ei, cât 
şi pentru mine.) 

După mutarea în Boston, am dus manuscrisele la o editură 
locală, Little Brown, dar şi acolo am fost respins. 

În domeniul science-fiction-ului mai exista însă o editură. 
Anterior, am pomenit de editurile semiprofesioniste, 
conduse de fani science-fiction. Una dintre ele, poate cea 
mai bună, era Gnome Press, condusă de un tânăr pe nume 
Martin Greenberg. (Ulterior, aveam să lucrez cu un om 
minunat pe nume Martin Harry Greenberg*. Este important 
să ţineţi minte că acestea sunt două persoane cu totul 
diferite.) 

Martin Greenberg de la Gnome Press era un tânăr 
superficial, mustăcios, destul de şarmant, aşa cum se 
întâmplă adesea să fie tinerii superficiali, dar, ceea ce 
aveam să aflu abia ulterior, nu pe de-a-ntregul sincer. 

El părea doritor să publice antologii alcătuite din 
povestirile mele vechi, şi asta 1-a glorificat în ochii mei. Am 
adunat nouă povestiri cu roboţi - opt apărute în ASF, plus 
primul meu text cu roboţi, căruia îi redasem titlul original, 


„Robbie”. Spre sfârşitul anului 1950, Martin a publicat 
volumul sub titlul Eu, robotul, denumire propusă chiar de 
el. l-am atras atenţia că exista o povestire binecunoscută cu 
acelaşi nume, scrisă de Eando Binder*, dar a fluturat 
nepăsător din mână. 

După aceea, a publicat ciclul Fundaţiei în trei volume, care 
au apărut succesiv în trei ani - Fundaţia (Foundation; 
1951), Fundaţia şi Imperiul (Foundation and Empire, 1952) 
şi A doua Fundaţie (SecondFoundation, 1953)*. La prima 
carte am adăugat un capitol introductiv special, pentru a 
prezenta saga în termeni mai specifici, astfel încât, 
cronologic vorbind, începutul primului volum a fost, de fapt, 
ultima porţiune scrisă. 

Gnome Press a mai publicat cărţi de Robert Heinlein, Hal 
Clement, Clifford Simak, L. Sprague de Camp, Robert 
Howard* şi alţii. Practic toate cărţile publicate de Martin, 
inclusiv cele scrise de mine, au fost de atunci recunoscute 
drept opere clasice ale science-fiction-ului - este uluitor că 
Martin le-a tipărit pe toate. 

Cu toate acestea, el nu le-a putut exploata în mod optim. 
Nu dispunea de capital, nu-şi putea face reclamă, nu avea 
posibilităţi de difuzare sau contacte cu librăriile, aşa că n-a 
vândut multe exemplare. 

În plus, pe Martin îl caracteriza o ciudăţenie: manifesta o 
aversiune totală faţă de plata drepturilor cuvenite din 
vânzări - de fapt, nu-şi bătea capul cu ele niciodată. Cel 
puţin, pe mine nu m-a plătit. Drepturile nu puteau fi foarte 
mari, dar, oricât de mici ar fi fost, el nu le achita. 

Întotdeauna găsea scuze şi nenumărate explicaţii. 
Partenerul lui se îmbolnăvise. Contabilul lui era pe moarte. 
EI fusese prins într-o tornadă. I-am explicat că puteam 
aştepta plăţile, însă aş fi dorit un document referitor la 
situaţia vânzărilor, pentru a ţine socoteala sumelor pe care 
mi le datora. Nici vorbă; şi asta se părea că era împotriva 
convingerilor sale. 


Culmea culmilor, a mai avut şi neobrăzarea să se plângă 
atunci când nu i-am mai oferit alte lucrări. Primise patru 
cărţi pe care Doubleday făcuse greşeala să nu le accepte, 
numai că eu nu intenţionam să-i ofer ceva ce Doubleday 
dorea, iar Doubleday ajunsese deja să dorească orice 
scriam. 

Ca atare, atunci când Martin mi s-a plâns, i-am replicat 
sec: „Unde sunt drepturile mele?” şi asta i-a închis gura. 

În 1961, Tim Seldes mi-a adus o scrisoare din partea unei 
edituri portugheze care credea că Doubleday publicase 
cărţile din ciclul Fundaţiei şi era interesată să le traducă în 
portugheză. Am citit scrisoarea, am ridicat din umeri şi am 
spus: 

— Nu mă interesează. Gnome Press nu-mi plăteşte 
drepturi. 

— Cum e posibil? S-a revoltat Tim. În cazul acesta, să-i 
luăm cărţile. A trimis avocaţii lui Doubleday să se ocupe de 
Martin. 

Martin a avut tupeul să pună nişte condiţii extrem de 
profitabile pentru el; ca atare, Tim intenţiona să-l aducă în 
faţa tribunalului, dar eu l-am oprit speriat: 

— Nu, Tim, dă-i orice doreşte şi scade sumele din 
drepturile mele. Trebuie neapărat să obţinem cărţile 
acelea. 

A fost un sfat bun şi Tim 1-a urmat, fără să-mi scadă însă 
vreun dolar din drepturi. 

Şi alţi autori şi-au răscumpărat volumele de la Martin, 
care a fost silit să-şi abandoneze activitatea editorială. Nu 
ştiu ce s-a mai întâmplat cu el după aceea. 

Dacă Martin ar fi fost corect şi ar fi achitat sumele 
mizerabile care ni se cuveneau, nici un scriitor nu şi-ar fi 
putut retrage vreo carte de la el. Pe măsură ce alte cărţi ale 
respectivilor scriitori ar fi devenit celebre, volumele tipărite 
de Gnome Press ar fi devenit extrem de solicitate, iar 
Greenberg ar fi putut ajunge prosper şi ar fi condus o 


editură-importantă de science-fiction. El a ales însă altă 
cale. 

După ce a obţinut Eu, robotul şi cărţile Fundaţiei, 
Doubleday a început să câştige bani cu o viteză 
suprinzătoare, iar Martin nu s-a mai ales cu nimic. 

Cu toate că în acele momente am detestat situaţia şi am 
nutrit sentimente deloc prietenoase faţă de Martin, timpul 
mi-a demonstrat, ca în atâtea alte cazuri, că el personal m-a 
ajutat, de fapt, fără s-o fi dorit. 

La urma urmelor, chiar dacă Martin nu m-a plătit, ela 
publicat cele patru cărţi când Doubleday nu dorea să o facă. 
Ele au existat şi au rămas vii, până a sosit momentul ca 
Doubleday să ia omida Gnome Press şi s-o transforme într- 
un fluture. 

54. Facultatea de Medicină a Universităţii Boston. 

Mutarea în Boston a adus cu sine o nouă serie de prieteni 
şi cunoştinţe. 

La venirea mea, Burnham Walker, şeful catedrei, avea 
patruzeci şi nouă de ani. Era un tip puţin comunicativ, 
extrem de inteligent, care nu părea însă deranjat de stilul 
meu gălăgios. Îmi plăcea şi trebuie să recunosc că, datorită 
lui, viaţa în facultate a fost tolerabilă pentru mine. 

William Boyd, pe atunci în vârstă de patruzeci şi şapte de 
ani, fusese cel graţie căruia căpătasem slujba. Era un 
individ ce aducea cu un urs greoi şi care mi-a părut extrem 
de dezamăgit de munca sa. Urmase Universitatea Harvard, 
iar ]. Robert Oppenheimer* îi fusese coleg. Desigur, Bill nu 
putuse ţine pasul cu el (nici eu n-aş fi putut) şi asta cred că 
îl deziluzionase. 

EI şi soţia lui, Lyle, au fost pentru mine întruchiparea 
bunătăţii. Le frecventam adesea casa şi mă întâlneam cu 
prietenii lor. Ei au fost cei care m-au ajutat să mă simt 
destins în noul oraş. Atunci când a acceptat un post în 
Egipt, la Alexandria, unde avea să lucreze ca angajat civil al 
armatei, cu un salariu considerabil mai mare decât cel din 
Boston, Boyd mi-a propus să-l însoțesc. M-am cutremurat şi 


l-am refuzat. Nu numai că nu intenţionam să plec în Africa, 
dar ştiam ce însemna să fii angajat civil şi l-am avertizat. 
(Bineînţeles, eram injfluenţat de faptul că nu doream să 
plece. Îmi era prietenul cel mai apropiat din Boston şi 
plecarea sa avea să mă lase singur într-o lume 
necunoscută.) 

Boyd a plecat pe 1 septembrie 1950, la trei luni după 
sosirea mea în Boston, dar nu după multă vreme a revenit 
la vechiul post. Mi-a mărturisit că tot ceea ce-i spusesem 
despre armată se dovedise exact şi regreta că nu mă 
ascultase. 

Henry M. Lemon, persoana pentru care lucram, a părut să 
mă displacă din capul locului şi poate că nu pe de-a-ntregul 
nejustificat. Cu ocazia primei noastre întâlniri, m-a condus 
în dreptul ferestrei de la ultimul etaj al spitalului universitar 
şi mi-a vorbit despre frumuseţea „peisajului acoperişurilor 
din Boston”; după părerea mea, nu era tocmai lucrul cu 
care trebuia să te lauzi înaintea unui locuitor al Manhattan- 
ului. 

Eu nu eram câtuşi de puţin încântat de faptul că mă 
găseam în Boston, aşa că am privit oceanul nesfârşit de 
case din cărămidă cu un etaj, m-am gândit cu jale la 
canioanele newyorkeze şi am mormăit ţâfnos: „Pe cine 
interesează acoperişurile din Boston?”. 

A fost o replică prostească, şi din acel moment relaţia 
noastră s-a deteriorat permanent. Lemon era absorbit de 
munca sa de cercetare a legăturii dintre cancer şi acizii 
nucleici (o direcţie de cercetare foarte fructuoasă, 
recunosc, dar la acea dată, din păcate, niciunul dintre noi 
nu era capabil să o examineze cum se cuvenea), pe când eu 
o priveam cu indiferenţă. Mă preocupa din ce în ce mai 
mult ceea ce scriam. Lemon dorea să particip la tot soiul de 
conferinţe ştiinţifice, ceea ce am şi făcut ocazional, în vreme 
ce eu voiam să merg periodic la New York pentru a discuta 
cu redactorii. Treptat, am ajuns să ne urâm reciproc. 


În afara facultăţii, mi-am făcut un singur bun prieten. În 
casa lui Bill Boyd l-am cunoscut pe Fred L. Whipple, 
astronom la Universitatea Harvard. Pe atunci, el avea 
patruzeci şi trei de ani şi era un individ politicos şi plăcut, 
care şi-a câştigat aproape instantaneu un loc în inima mea. 
Aceasta este una dintre prieteniile din exteriorul science- 
fiction-ului care au dăinuit peste ani. Aidoma lui Sprague de 
Camp, Fred pare că nu îmbătrâneşte. A trecut de optzeci de 
ani, dar a rămas zvelt şi activ, mergând cu bicicleta la 
muncă. Reprezintă modelul însuşi al tinereţii fără 
bătrâneţe. Niciodată nu uităm să ne telefonăm pentru a ne 
felicita cu ocazia aniversărilor. 

Desigur însă că nu mă aflam la Facultatea de Medicină ca 
să cultiv prietenii. Trebuia să lucrez. Pe lângă cercetările 
făcute pentru Lemon, trebuia să ţin cursuri de biochimie 
studenţilor din anul întâi. Era una dintre sarcinile acelea ce 
nu-ţi aduc nici o satisfacţie. Studenţii medicinişti voiau să 
înceapă numaidecât treaba cu stetoscoapele şi pacienţii, iar 
faptul că se vedeau nevoiţi să-şi petreacă timpul ascultând 
prelegeri, ca în colegiu, trebuie să-i fi exasperat. 

Am descoperit modalităţi de evitare a cercetării. Existau 
asistenţi de laborator şi absolvenţi şi, pe cât era posibil, îi 
lăsam pe ei să facă treaba propriu-zisă, iar eu 
supravegheam rezultatele. (Oricum, se pricepeau mai bine 
decât mine să manevreze aparatura.) Eu nu doream decât 
să scap definitiv de cercetare. Îmi epuizasem toate 
afinităţile faţă de ea; ştiam că făcusem o alegere greşită. 

Cu toate acestea, slujba pe care o aveam nu era chiar atât 
de rea. Îmi plăcea să predau (în 1951 fusesem promovat ca 
asistent de biochimie), prelegerile fiind pur şi simplu făcute 
pentru mine. Ceilalţi membri ai catedrei îşi împărțeau între 
ei subiectele, fiecare alegându-l pe acela pe care-l 
considera ca fiindu-i cel mai familiar. Eu (cu o urmă a vechii 
mele aroganţe) am afirmat că voi aştepta să aleagă toţi, 
mulţumindu-mă cu ceea ce rămânea. Rezultatul a fost că, în 


final, m-am pomenit cu cele mai multe prelegeri din 
domenii diferite -cu totul unsprezece. 

Susţinute în primăvara lui 1951, ele au reprezentat 
primele mele expuneri publice după comunicarea din 
facultate, petrecută cu trei ani în urmă. Ca şi atunci, 
prelegerile se ţineau în faţa unui public ce era obligat să 
participe şi să asculte. Vă puteţi uşor închipui că studenţii 
aceştia nu reprezentau modelul unor spectatori entuziaşti. 

În plus, conferințele trebuiau minuţios pregătite. 
Niciodată n-am ajuns să le scriu, cu atât mai puţin să le 
memorez - cel mai important lucru era să ştiu foarte bine 
ce urma să spun, la care se adăugau multe formule ce 
trebuiau scrise pe tablă, iar pe acestea nu se cuvenea să le 
încurc. 

Pe măsură ce activitatea mea de cercetare a continuat să 
decadă, prelegerile au continuat să se îmbunătăţească. 
Spre finalul perioadei petrecute la Facultatea de Medicină 
din Boston, eram recunoscut în mod unanim drept cel mai 
bun conferenţiar. Mi s-a povestit chiar o întâmplare despre 
doi membri ai catedrei care discutau pe coridor. La un 
moment dat, în depărtare s-au auzit râsete şi aplauze şi 
unul dintre ei a întrebat: 

— Ce-i asta? 

La care celălalt a răspuns: 

— Probabil că Asimov ţine o prelegere. 

Eşecul total în cercetare nu m-a deranjat câtuşi de puţin, 
câtă vreme înregistram succese în plan oratoric. Ajunsesem 
la următorul raţionament: principala menire a unei facultăţi 
de medicină este de a-i învăţa pe studenţi cum să devină 
doctori, iar una dintre căile importante prin care se face 
asta o reprezintă prelegerile; prin comunicările mele, îi 
puteam informa şi educa pe studenţi, stârnindu-le în acelaşi 
timp şi entuziasmul. 

Dovada o constituia reacţia lor. Se obişnuia ca profesorii să 
fie aplaudaţi la sfârşitul conferinţelor. Erau, desigur, nişte 
aplauze convenţionale, fără tragere de inimă, produse mai 


degrabă în mod reflex decât din convingere. Eu singur 
eram aplaudat în mijlocul prelegerilor, şi din toată inima. 
Atâta timp cât se întâmpla asta, mă simţeam invulnerabil. 

Şi totuşi, făceam o greşeală fundamentală! Nu luam în 
calcul un factor esenţial. Prelegerile îi ajutau doar pe 
studenţi. Pe de altă parte, cercetarea însemna burse 
guvernamentale, din care o parte era invariabil destinată 
facultăţii. Ţinând cont de acest aspect, administraţia avea 
să aleagă întotdeauna cercetarea în locul prelegerilor, 
preferând banii alocaţi acesteia în locul educaţiei pentru 
studenţi. Ca atare, nu eram deloc invulnerabil, ci pur şi 
simplu în bătaia vântului odată ce activitatea mea de 
cercetare dispărea definitiv, aşa cum s-a şi întâmplat. 

Puteţi argumenta că facultatea avea dreptate punând pe 
primul loc soarta ei şi nu pe cea a studenţilor, deoarece, 
dacă ar fi fost nevoită să-şi reducă o parte din activităţi 
datorită lipsei de fonduri, studenţii ar fi suferit. Pe de altă 
parte, însă, nu mă îndoiesc că ar fi fost posibil să se 
găsească o cale de mijloc. 

Unui cadru universitar i se poate scuza eşecul în 
cercetare. Asta însă, după cum voi explica ulterior, n-avea 
să se întâmple. 

55. Articolele ştiinţifice. 

Una dintre activităţile importante ale unui cercetător 
ştiinţific, poate chiar cea mai importantă, era de a scrie 
lucrări referitoare la munca sa şi de a le publica în reviste 
de specialitate. Fiecare asemenea lucrare constituia un 
„articol”, iar speranţele de prestigiu şi promovare ale 
oricărui om de ştiinţă se bazau pe calitatea şi numărul 
articolelor sale. 

Din nefericire, dacă numărul articolelor era foarte simplu 
de socotit, calitatea lor se evalua mai greu. Drept urmare, a 
apărut tendinţa de a lua în calcul doar numărul lor, ceea ce 
i-a determinat pe cercetători să scrie cât mai mult, 
ignorând într-o anumită măsură calitatea. 


Astfel, au apărut o sumedenie de articole care abia dacă 
aveau suficiente date suplimentare pentru a fi considerate 
noutăţi. Unele erau împărţite în episoade, publicate în 
serial. Altele erau semnate de absolut toţi cei care 
avuseseră cea mai mică legătură cu tema respectivă, 
indiferent cât de tangenţial, deoarece în acest fel exista 
posibilitatea ca fiecare dintre coautori să-şi treacă 
respectivele lucrări pe lista propriilor realizări. Unii membri 
mai vârstnici insistau ca numele să le apară pe toate 
lucrările realizate în cadrul catedrei, chiar dacă ei nu 
avuseseră absolut nici o contribuţie. 

Eu n-am intrat niciodată în jocul acela şi nici n-am 
intenţionat s-o fac. În primul rând, n-aş putea afirma că 
produsesem ceva care să fi meritat să vadă lumina 
tiparului. In al doilea rând, nu-mi plăcea stilul de redactare 
impus articolelor ştiinţifice şi nu aveam de gând să-l 
respect. Şi, în al treilea rând, nu speram să obţin cine ştie 
ce renume în cercetare, şi ca atare nu voiam să mă angajez 
într-o strădanie inutilă. 

Asta nu înseamnă că numele meu lipsea din respectivele 
publicaţii. Teza mea de doctorat era considerată articol şi o 
versiune prescurtată a ei fusese publicată în The Journal of 
the American Chemical Society. De asemenea, în decursul 
anilor petrecuţi în cercetare, îmi adăugasem numele pe 
şase-şapte lucrări realizate de diverşi asistenţi şi studenţi. 
(în acele cazuri, supervizasem cel puţin experimentările, 
citisem lucrarea şi o stilizasem.) 

Asta fusese totul; rezultatul era de-a dreptul jalnic, atât ca 
număr, cât şi ca semnificaţie. Din câte ştiu, niciunul dintre 
articolele ce au purtat şi semnătura mea nu s-a dovedit 
vreodată a avea cea mai măruntă importanţă, n-a fost citat 
de cineva şi nici n-a condus spre o realizare notabilă. 

Cu toate acestea, ele mi-au declanşat o idee. The Journal 
of the American Chemical Society era o publicaţie onorabilă 
şi utilă, incluzând articole ce i-ar fi putut interesa pe aceia 
care studiau chimia la nivelul colegiului. Mi s-a părut 


interesant să scriu asemenea eseuri şi să le public. 
Realizarea lor n-avea să fie dificilă şi, în plus, ar fi fost 
considerate drept articole ştiinţifice. Pe la începutul anilor 
'50, am scris cam o jumătate de duzină de astfel de eseuri şi 
toate au fost publicate. 

Ba chiar unul dintre ele s-a dovedit a fi important, întrucât 
în cadrul lui atrăsesem atenţia asupra pericolului izotopului 
de carbon 14 ca generator de mutații periculoase în corpul 
omenesc. Importanţa acestui articol rezidă în faptul că, 
ulterior, Linus Pauling a subliniat acelaşi aspect într-o 
manieră foarte amănunţită şi convingătoare (n-ar fi exclus 
să fi fost atras de subiect datorită sugestiilor mele strict 
speculative). lestarea bombelor nucleare deasupra solului 
inducea carbon 14 în atmosferă, iar asta determina 
sporirea cazurilor de cancer şi a bolilor congenitale. 
Reacţia comunităţii ştiinţifice a dus la interzicerea testelor 
nucleare atmosferice; cum e şi normal, mă încântă ideea că 
articolul meu ar fi putut contribui, cât de puţin, la acest 
rezultat. 

Prezenţa acestor articole pe lista lucrărilor mele ştiinţifice 
s-a dovedit însă total insignifiantă. La urma urmelor, ele nu 
implicau cercetări de laborator. Pe de altă parte însă, aşa 
cum voi explica la momentul cuvenit, ele au dus la ceva mult 
mai important decât simpla lungire a unei liste de publicaţii. 

Dar articolele ştiinţifice n-au reprezentat singurul tip de 
lucrări care m-au preocupat în anii petrecuţi în Boston. 

În 1951, Bill Boyd s-a decis să scrie un manual de 
biochimie pentru studenţii la medicină. Ulterior s-a gândit 
că ar putea folosi experienţa mea de scriitor şi mi-a propus 
să colaborăm la alcătuirea manualului. 

De obicei, când mi se prezintă astfel de proiecte, în mintea 
mea se declanşează un vârtej de argumente pro şi contra. 
Împotriva ideii respective se afla faptul că nu cunoşteam 
destule despre biochimie pentru a scrie o carte şi că (deşi 
poate greşeam în această privinţă) nici Boyd nu era un 
expert în domeniu. Argumentul pro îl reprezenta tocmai 


provocarea de a scrie în aceste condiţii. Încă ceva 
important: redactarea manualului mi-ar fi oferit ocazia să 
abandonez cercetarea, pe motiv că eram absorbit de altă 
sarcină universitară importantă. 

Aceste atuuri m-au convins; în consecinţă, am fost de 
acord să lucrez împreună cu Boyd, cu condiţia ca profesorul 
Walker, şeful catedrei, să-şi dea acceptul şi să mă apere de 
mânia pe deplin justificată a doctorului Lemon. 

Am obţinut chiar mai mult decât solicitasem, fiindcă 
Walker a insistat să participe şi el la conceperea 
manualului. Prezenţa lui era binevenită din trei puncte de 
vedere: avea să-mi reducă volumul de muncă de la o 
jumătate la o treime; Walker putea suplini lipsurile noastre 
de cunoştinţe în domeniul biochimiei; şi, în sfârşit, dacă el 
însuşi participa la proiect, trebuia să mă protejeze. 

În realitate, realizarea manualului n-a fost chiar atât de 
distractivă pe cât mă aşteptasem. Stilurile de scris ale celor 
trei autori difereau în asemenea măsură, încât veşnic 
existau discuţii legate de ceea ce scrisese unul sau altul 
dintre noi. Eu n-am izbutit aproape niciodată să-mi impun 
opinia, astfel încât cartea a fost la fel de stângace şi 
plictisitoare ca orice alt manual universitar. A fost tipărită 
cu titlul Biochimia şi metabolismul uman (Biochemistry and 
Human Metabolism; 1952). O a doua ediţie (revăzută) a 
apărut în 1954, iar a treia în 1957. Deşi munca a fost 
enormă, avantajele financiare au fost ca şi inexistente. 
Toate cele trei ediţii au reprezentat nişte eşecuri totale, 
groaznice, mai ales că, aproape în acelaşi timp, au apărut 
alte manuale mult mai bune. Ca atare, după a treia ediţie 
am lăsat cartea să răposeze în mod binemeritat. 

Aş fi considerat-o o risipă uriaşă de timp şi efort, însă orice 
activitate are şi foloase. Această carte mi-a oferit o practică 
utilă în scrierea de non-ficțiune şi, ceea ce e mult mai 
important, m-a învăţat că lucrările de non-ficțiune (atunci 
când nu sunt stânjenite de coautori) se scriu mult mai uşor 
şi, într-un fel, sunt mai interesante decât literatura. Acest 


lucru avea să exercite o puternică influenţă asupra cursului 
ulterior al carierei mele de scriitor. 

O ultimă remarcă despre Biochimia... A fost abia a opta 
mea carte (şi prima de non-ficțiune, ceea ce din punctul 
personal de vedere reprezintă un atu în favoarea ei) şi încă 
nu mă gândisem că numărul cărţilor scrise de mine putea 
interesa sau preocupa pe cineva. 

Drept urmare, n-am adăugat pe lista cărţilor mele ediţiile 
a doua şi a treia, deşi fiecare a necesitat un volum de 
muncă superior unui roman de dimensiuni medii. Ulterior, 
însă, am ajuns la concluzia că o carte substanţial revizuită 
este una nouă datorită muncii depuse în acest scop. Faptul 
că nu pusesem la socoteală cele două ediţii ar fi putut avea 
însemnătate într-un anumit caz; de pildă, dacă n-aş fi fost în 
stare să mai scriu şi aş fi ajuns cu numărătoarea la, să 
zicem, 498 de cărţi, aş fi fost extrem de nemulţumit că nu le 
numărasem şi pe ele, lipsindu-mă astfel de rotunda cifră 
500. 

Desigur, acesta este un amănunt incredibil de neînsemnat 
care poate părea important pentru mine, dar, sunt sigur, îi 
poate doar amuza pe alţii. 

56. Romanele. 

În ciuda problemelor cauzate de cercetare, articole 
ştiinţifice şi manuale, principala mea preocupare pe durata 
anilor petrecuţi în Boston a rămas scrierea de science- 
fiction. Chiar înainte de a apărea O piatră pe cer, Walter 
Bradbury mi-a cerut să scriu alt roman. L-am început şi i- 
am trimis două capitole de probă. Acum, când ajunsesem un 
scriitor publicat, necazul era că încercam să mă exprim cât 
mai literar, aşa cum mă străduisem şi în acel de neuitat 
eseu din liceu. Nu chiar la fel de rău, desigur, dar destul de 
prost. Plin de bun simţ, Bradbury mi-a înapoiat cele două 
capitole şi m-a îndrumat pe pista corectă. 

— Ştii, m-a întrebat el, cum ar fi scris Hemingway 
„Dimineaţa, soarele a răsărit ca de obicei”? 


— Nu, m-am încruntat eu neliniştit (nu am reuşit niciodată 
să-l citesc pe Hemingway). Cum, Brad? 

— Ar fi scris „Dimineaţa, soarele a răsărit ca de obicei”... 

Asta a fost suficient. A însemnat cea mai bună lecţie de 
literatură pe care am primit-o vreodată şi n-a durat decât 
zece secunde. Am scris al doilea roman, care a fost Pulbere 
de stele (The Stars, Like Dust) într-un stil simplu, şi Brad 1- 
a acceptat. lată şi lista romanelor mele publicate de 
Doubleday în anii '50: 

O piatră pe cer, 1950 Pulbere de stele, 1951 Curenţii 
spaţiului, 1952 Caverne de oţel, 1954 

Sfârşitul eternității (The End ofEterniţy), 1955 Soarele 
gol* (The Naked Sun), 1957 

Din cele şase romane, primele trei au fost în final 
catalogate ca făcând parte din ciclul „Imperiului”. Caverne 
de oţel şi Soarele gol au fost primele două dintre romanele 
„cu roboţi”, care introduceau echipa de detectivi alcătuită 
din Elijah Baley şi R. Daneel Olivaw. (Daneel era un robot 
umanoid şi probabil cel mai popular dintre personajele 
cărţilor mele.) în ceea ce priveşte Sfârşitul eternității, ea a 
fost o carte independentă, fără nici o legătură cu celelalte. 

În plus, în 1951, Brad mi-a cerut să scriu un roman 
science-fiction de dimensiuni reduse, pentru adolescenţi, 
care să poată fi eventual adaptat pentru televiziune. Acesta 
trebuia să aibă drept erou un Space Ranger (Poliţist 
Spaţial) care să încerce să obţină pe micul ecran succesul 
avut de serialul radiofonic Lone Ranger. Nimeni nu se 
pricepea încă la televiziune (care abia apăruse) - ca atare, 
se presupunea că serialele TV puteau fi la fel de lungi 
precum cele radiofonice. Brad mai trăia cu ideea că, dacă 
avea succes, un erou Space Ranger urma să reprezinte o 
rentă pe termen lung atât pentru Doubleday, cât şi pentru 
mine. (Desigur, habar n-aveam cât de puţine programe 
aveau să ţină steagul sus măcar o jumătate de an, nu zece 
ani, la fel cum nu ştiam nimic despre reluări). 


Eu n-am fost deloc entuziasmat. Mă temeam că 
televiziunea avea să-mi distrugă povestirile şi că reputaţia 
mea literară urma să sufere. Brad mi-a oferit soluţia: 
„Foloseşte un pseudonim.” 

Pe atunci, eram un admirator al lui Corneli Woolrich şi 
ştiam că el folosise pseudonimul William Irish (Irlandezul). 
M-am gândit să-mi compun şi eu unul utilizând o 
naţionalitate, şi astfel am inventat numele Paul French 
(Francezul). A fost o greşeală teribilă. Bineînţeles, în 
privinţa adaptării pentru televiziune nu s-a întâmplat nimic. 
Ne-a luat-o înainte alt serial, RockyJones, Space Ranger, 
care era exact pe atât de groaznic pe cât mă temusem că 
avea să fie o asemenea producţie. În plus, oamenii au 
început să spună că „Isaac Asimov scrie science-fiction sub 
pseudonimul Paul French”, de parcă aş fi încercat să-mi 
apăr respectabila poziţie de om de ştiinţă ascunzând faptul 
că scriam şi romane polițiste de duzină. Nu aveţi idee cât de 
mult m-a sâcâit asta. 

Oricum, m-am simţit uşurat că am scăpat de televiziune şi, 
pentru că primul meu roman pentru adolescenţi se vânduse 
destul de bine, am scris încă cinci, înainte de a mă opri 
definitiv. Iniţial, îmi botezasem eroul David Starr. S-a cerut 
însă ceva mai spectaculos, de aceea i-am adăugat porecla 
Lucky (Norocosul). Am început prin a-l face un Space 
Ranger cvasimistic, purtând o mască antiradiaţie, dar am 
renunţat repede la recuzita aceea şi am utilizat elemente ce 
făceau trimiteri la povestirile mele anterioare - de pildă, 
roboții pozitronici. Nu voiam să fac un secret din faptul că 
eu eram autorul, de aceea în ediţiile ulterioare am solicitat 
să-mi apară numele şi să se îngroape pentru totdeauna 
detestatul pseudonim Paul French. 

lată care sunt cele şase cărţi ale mele cu Lucky Starr: 

David Starr: Space Ranger, 1952 

Lucky Starr şi piraţii asteroizilor (Lucky Starr and the 
Pirates oftheAsteroids), 1953 Lucky Starr şi oceanele lui 
Venus (Lucky Starr and the Oceans of Venus), 1954 


Lucky Starr şi uriaşul Soare al lui Mercur (Lucky Starr 
and the Big Sun ofMercury), 1956 Lucky Starr şi sateliții lui 
Jupiter (Lucky Starr and the Moons of Jupiter), 1957 

Lucky Starr şi inelele lui Saturn (Lucky Starr and the 
Rings of Saturn), 1958 

Romanele, fie ele şi pentru adolescenţi, nu m-au oprit din a 
scrie povestiri pentru reviste. Favorita mea, dintre toate 
cele publicate vreodată în reviste, „Ultima întrebare” („The 
Last Question”), a apărut în 1956, iar cea de-a treia 
favorită, „Băieţelul cel urât”* („The Ugly Little Boy”), a 
apărut în 1958, sub titlul oribil de „Ultimul născut”. A doua 
favorită a fost scrisă de-abia în anii 70 - mai avem destul 
până să ajungem acolo. 

De acum, Doubleday nu mai avea obiecţii faţă de 
culegerile mele de povestiri, astfel încât în anii '50 a 
publicat trei asemenea volume: 

Calea marțiană şi alte povestiri (The Marțian Way and 
Other Stories), 1955 

Pământul ajunge pentru toţi (Earth Is Room Enough), 
1957 Nouă viitoruri (Nine Tomorrows), 1959 

Adăugaţi la acestea cele patru cărţi publicate de Gnome 
Press, Eu, robotul şi cele trei din ciclul Fundaţiei, pe care 
Doubleday avea să le preia în scurt timp, şi se dovedeşte că 
în anii '50 am scris 32 de cărţi, dintre care 19, toate de 
science-fiction, pentru Doubleday. 

Din capul locului, m-a surprins efectul lor asupra venitului 
meu. Timp de unsprezece ani în care scrisesem exclusiv 
pentru reviste, mă obişnuisem cu o sumă fixă şi atât (cu 
excepţia eventualelor texte incluse în diverse antologii -la 
care mă voi referi mai târziu). 

Cărţile însă aduceau drepturi băneşti sub forma 
procentajelor din vânzări, care continuau. Nu numai că 
romanele se vindeau vreme de câţiva ani după apariţie, dar 
existau şi drepturi secundare - al doilea tiraj, ediţii broşate, 
traduceri. În momentul când Pulberea de stele s-a publicat 
şi a început să-mi aducă drepturi de autor, eu încă încasam 


bani de pe urma lui O piatră pe cer. Când al treilea roman a 
început să-mi furnizeze câştiguri, drepturile de pe urma 
primelor două încă nu încetaseră, şi tot aşa. De fapt, de la 
publicarea lui O piatră pe cer, am primit de la Doubleday 
optzeci de situaţii semestriale referitoare la vânzările ei şi 
absolut în toate a realizat sume frumoase. 

În consecinţă, drepturile încasate de la Doubleday au 
crescut constant (ca şi cele din partea altor edituri, dar mai 
puţin vertiginos). Nu după mult timp, mi-am dat seama că 
puteam să trăiesc din scris. Mai exact, în 1958 (un an 
crucial la Facultatea de Medicină) am câştigat de pe urma 
scrisului de trei ori mai mult decât de la facultate. Vă puteţi 
imagina, pe bună dreptate, că acest lucru mi-a amplificat 
sentimentul de independenţă. Dar, totodată, m-a pus şi pe 
gânduri. Dacă aş fi mizat pe prima mea carte, şi aş fi rămas 
în New York, încălcându-mi cuvântul dat facultăţii, aş fi 
putut să-mi asigur existenţa scriind. 

N-aş mai fi avut nevoie de o slujbă. (De fapt, de atunci nici 
n-am mai avut vreodată nevoie de o slujbă.) 

La mijlocul anilor '50, mă întrebam dacă n-ar fi cazul să 
demisionez şi să revin în New York. Prudenţa a învins însă. 
Dacă, din cine ştie ce motiv, Doubleday abandona seria de 
science-fiction? Dacă, pe neaşteptate, sufeream de un 
blocaj scriitoricesc? Simţeam nevoia psihologică, dacă nu 
financiară, a unei baze sigure, a unui salariu, fie el cât de 
Mic, care să nu fie supus fluctuaţiilor neaşteptate ale 
scrisului. (în plus, încă nu doream să renunţ la prelegeri şi 
la titlul universitar.) 

Cu toate acestea, mă simţeam îndeajuns de tare pe poziţie 
ca să ameninţ cu demisia dacă nu eram scos din ghearele 
lui Lemon şi trecut pe un salariu plătit direct de facultate. 
Mi-am impus punctul de vedere, ceea ce a însemnat că am 
putut scăpa de cercetare, iar venitul asigurat de slujbă era 
independent de fluctuațiile pe care le cunoşteau bursele. 

57. Non-fâcţiunea. 


Pe durata şederii mele la facultate, am scris science-fiction 
seara, în week-end-uri şi în vacanțe. Niciodată n-am făcut-o 
în timpul orelor de şcoală, oricât de apropiat ar fi fost 
termenul de predare, deoarece n-ar fi fost etic. Nu eram 
plătit ca să scriu science-fiction. 

Eram însă plătit pentru activităţi universitare şi mi-am dat 
seama că atunci când nu ţineam prelegeri puteam fie să fac 
cercetare, fie să scriu lucrări ştiinţifice. Ambele ocupaţii ar 
fi fost în avantajul facultăţii. Acesta fusese argumentul care 
mă determinase să lucrez la două manuale în timpul 
programului fără să încerc mustrări de conştiinţă. 

Şi totuşi, ce-mi rămânea de făcut atunci când nici nu 
ţineam prelegeri şi nici nu alcătuiam manuale? Nu voiam să 
fac cercetare. Doream să scriu şi asta însemna non-ficțiune. 
Odată ce scăpasem de Lemon (care se albise de furie, şi pe 
bună dreptate, din cauză că mă arătam mai preocupat de 
manuale), Întrebarea era: Ce puteam scrie? Mă gândisem 
la tipul de articole pe care le publicasem în The Journal of 
the American Chemical Society, dar mai lungi, mai degajate, 
mai amuzante, dacă pot folosi un astfel de termen, 
menținute în acelaşi timp într-un context ştiinţific. 
Scrisesem deja un articol pentru The Journal of the 
American Chemical Society referitor la numărul de 
modalităţi în care o moleculă proteică putea fi construită 
din sute de aminoacizi de douăzeci de tipuri diferite. 
(Numărul modalităţilor este mai mult decât astronomic. E 
inimaginabil.) 

Am scris, aşadar, un alt articol despre acest subiect, mai 
lung şi mai neprotocolar, pe care l-am intitulat 
„Hemoglobina şi Universul” („Hemoglobin and the 
Universe”). Intenţia mea era să-l vând la ASF, care publica 
şi texte pe teme ştiinţifice suficient de imaginative, cu 
scopul de a atrage cititorii spre science-fiction. Campbell 1- 
a acceptat şi articolul a apărut în numărul din februarie 
1955 al revistei. 


„Hemoglobina şi Universul” a fost primul eseu ştiinţific 
publicat pentru care am fost plătit. Spre surprinderea mea, 
am descoperit că scrierea unui asemenea articol dura mai 
puţin, era mai simplă şi mai amuzantă decât scrierea unui 
text literar de aceeaşi lungime. (în plus, nu trebuia să-mi 
imaginez nimic. Faptele existau ca atare.) în felul acesta 
zăgazurile au fost îndepărtate şi de atunci am fost doritor 
să scriu articole de ştiinţă sau, ocazional, din alte domenii; 
de altfel, până în prezent, am produs, literal vorbind, mii de 
astfel de articole. 

Unul dintre avantajele specifice scrierii de non-ficțiune era 
următorul: Atunci când mă ocupam de literatură, nu 
puteam aborda decât o singură povestire sau un roman la 
un moment daT. Încercarea de a realiza două lucrări 
simultan ar fi dus cu siguranţă la confuzii în privinţa 
personajelor şi evenimentelor. Articolele de non-ficțiune 
difereau însă radical în această privinţă. Dacă în unul mă 
refeream la evoluţia stelară, iar în altul la vitamine, nu 
aveam cum să le confund. Am constatat că puteam lucra în 
acelaşi timp la mai multe articole, trecând de la unul la altul 
după cum aveam chef. 

Bineînţeles, eseurile nu reprezentau unica formă de non- 
ficţiune pe care o puteam trata. 

Boyd, care mă târâse în dezastrul cu manualul, s-a 
revanşat într-un fel. O editură mică îl solicitase pentru a 
scrie o carte de biochimie popularizată, ce urma să se 
adreseze adolescenților. Boyd nu era atras de idee, de 
aceea mi-a propus mie subiectul. Am acceptat imediat. 
Doream să scriu pentru tineri şi chiar făcusem încercări în 
direcţia respectivă, dar ţintisem prea sus şi nu reuşisem să-i 
conving pe cei de la Little, Brown să publice ceva similar. 

Acum, însă, aveam un editor. În consecinţă, m-am gândit 
să scriu lucrarea la nivelul elevilor inteligenţi de liceu. 
Cartea, denumită Chimicalele vieţii (Ihe Chemicals of Life), 
a fost publicată în 1954 de editura Abelard-Schuman. 


Era prima carte de non-ficțiune pe care o adresam 
publicului larg şi a reprezentat un alt început de drum, 
fiindcă după aceea am mai scris multe volume de acelaşi 
tip. Deşi pentru un roman am nevoie de şapte până la nouă 
luni, Chimicalele vieţii am terminat-o în numai şase 
săptămâni. 

În anii '50 am scris opt astfel de cărţi pentru Abelard- 
Schuman. Ele au fost: 

Chimicalele vieţii, 1954 (biochimie) Rase şi popoare 
(Races and People), 1955 (genetică) în interiorul atomului 
(Inside the Atom), 1956 (fizică nucleară) 

Cărămizile Universului (Building Blocks of the Universe), 
1957 (chimie) 

Doar un trilion (Only a Trillion), 1957 (culegere de articole 
ştiinţifice) 

Lumea carbonului (The World of Carbon), 1958 (chimie 
organică) 

Lumea azotului (The World of Nitrogen), 1958 (chimie 
organică) 

Ceasornicul pe care trăim (The Clock We Live On), 1959 
(astronomie) 

După câte vedeţi, începeam să-mi încordez muşchii. 

58. Copiii. 

În ciuda faptului că anii '50 păreau ticsiţi cu probleme 
legate de facultate, manuale, cărţi de popularizare 
ştiinţifică, la care se adăugau şi cantităţile imense de 
science-fiction pe care le scriam, continuam să am o viaţă 
personală, o căsnicie, ba chiar şi (spre surprinderea mea) 
copii. 

Ar trebui să fiu cât se poate de cinstit şi să explic că nu mă 
dau în vânt după copii. Când eram mic, mamei îi intrase în 
cap ideea (nu ştiu de ce) că iubeam copiii şi bebeluşii. Poate 
se gândea că în felul acela mă convingea în mod subtil că, 
într-o bună zi, trebuia să-i dăruiesc o droaie de nepoți. 
Oricum, de fiecare dată când în magazin intra un client 
însoţit de un copil mai mic de cinci ani, mama începea să 


uguiască: „Ah, Isaac se topeşte după copii” şi eram împins 
în faţă pentru a-mi face datoria. 

Pentru mine, acest lucru reprezenta un chin teribil. Nu-mi 
trebuie mai mult de o privire pentru a afla tot ce trebuie să 
ştiu despre un prunc. Orice uitătură suplimentară este 
pierdere de timp. Dacă ţâncii sunt destul de mari pentru a 
se mişca în mod independent, am grijă să păstrez distanţa. 
Ei sunt hiperactivi, hipergălăgioşi şi, în mod invariabil, 
imposibil de controlat. În majoritatea cazurilor, au degete 
lipicioase şi stomacuri deranjate. Nu vreau să am nimic de-a 
face cu ei. 

Ca atare, nu-i de mirare că atunci când mă însurasem nu- 
mi făcusem nici un fel de plan referitor la copii. De altfel, 
nici Gertrude. Am fi putut foarte bine să ne limităm la un 
trai fără copii. Cea mai importantă problemă cu care se 
confruntă omenirea în ziua de azi este suprapopulaţia. 
Niciuna dintre problemele mediului ambiant nu va putea fi 
soluţionată până ce populaţia globului nu va fi stabilizată şi 
menţinută sub control. În aceste circumstanţe, ar fi trebuit 
ca orice cuplu de tineri care nu se dădeau în vânt după 
copii şi care nu manifestau o înclinaţie spre agravarea 
problemelor planetei să fi fost încurajat şi dat ca exemplu. 

În realitate, însă, lucrurile stăteau cu totul altfel. Lumea 
nu era dispusă să ne lase liberi, fără copii. Oamenii cu care 
făceam cunoştinţă ne întrebau în mod invariabil dacă 
aveam copii şi la răspunsul nostru negativ ne priveau 
dezaprobator sau cu tristeţe. Pe rând, prietenii noştri 
căsătoriţi aveau copii şi după aceea nu mai vorbeau decât 
despre satisfacţiile de a fi părinte. (în clipele mele mai 
cinice, mă întrebam dacă nu cumva erau atât de îngroziţi 
de cheltuielile, munca şi responsabilităţile părinteşti încât îi 
irita faptul că noi scăpaserăm, şi ca atare se străduiau din 
răsputeri să ne atragă în capcană.) 

Fiindcă nu eram decât nişte bieţi oameni, n-am putut 
rezista în faţa propagandei şi a presiunilor şi am încercat să 
avem copii. Câţiva ani, n-am izbutit şi, se pare, din motive 


fireşti. Ciclurile Gertrudei erau extrem de neregulate, iar 
când m-am adresat unui medic specialist, acesta mi-a 
declarat că aveam un număr mic de spermatozoizi. Puteam 
avea copii, însă şansele respective erau sub cele normale. 

Drept urmare, ne-am resemnat (fără multă greutate) să 
continuăm o existenţă lipsită de copii. Am cumpărat un 
aparat destul de primitiv pentru înregistrări, ca să-mi dictez 
povestirile, mânat de intenţia ca Gertrude să le 
dactilografieze după aceea şi astfel să muncim împreună. 

Mă întreb adesea ce s-ar fi întâmplat dacă planul acesta ar 
fi avut succes. Am fi devenit mai apropiaţi? Căsnicia noastră 
ar fi fost fericită? Nu se poate şti, întrucât nu am avut 
ocazia să-l verificăm. Dictasem trei povestiri, pe care ea le 
dactilografiase (toate vândute, toate de succes) apoi, după 
cum probabil aţi ghicit, Gertrude a rămas gravidă şi 
posibilitatea unei cariere comune, fără copii, a dispărut pe 
vecie. 

Am avut nevoie de un test medical pentru a ne convinge că 
sarcina era reală, şi chiar şi după aceea am continuat să 
trăim într-o pâclă de neîncredere, până ce Gertrude a 
început să prezinte semne fizice evidente, specifice 
situaţiei. 

Astfel, la momentul cuvenit, m-am pomenit că devenisem 
tatăl uluit, şi nu pe de-a-ntregul mulţumit, al unui băiat, 
David. 

59. David. 

David s-a născut pe 20 august 1951. A fost o naştere 
dificilă, iar el a avut mai puţin de trei kilograme. (Bănuiesc 
că acum este arhicunoscut faptul că pruncii mamelor 
fumătoare, mai cu seamă ai celor care fumează în timpul 
sarcinii, precum Gertrude, se nasc cu greutăţi sub cele 
normale.) 

Încă de la început s-a dovedit că David nu se putea juca 
împreună cu alţi copii şi nu-şi putea face prieteni. Pe 
măsură ce creştea, am constatat că şcoala reprezenta un 
episod neplăcut pentru el, fiindcă era calul de bătaie al 


celorlalţi elevi. Mai târziu, deoarece nu se putea înţelege cu 
colegii de serviciu, a schimbat nenumărate slujbe. 

Am acceptat toate acestea cu o anumită resemnare, 
întrucât recunoscusem simptomele. Eu fusesem exact la fel. 
Mai mult chiar, în perioada copilăriei lui David, când 
predam la Facultatea de Medicină, nu mă puteam înţelege 
cu colegii, aşa încât postul îmi era permanent ameninţat. 

Din păcate, David nu avea inteligenţa mea rapidă. Era 
absolut normal din punctul de vedere al capacităţii mintale; 
nu se punea problema să fie handicapat. (N-am vrut să 
riscăm nimic. L-am testat neurologic şi am consultat 
psihiatri.) Totuşi, normalitatea nu este de ajuns atunci când 
eşti inadaptabil social. Eu m-am descurcat, depăşind acest 
neajuns doar graţie inteligenţei, şi pot spune că a fost la 
limită. 

Totuşi trebuie să ştiţi că David este o persoană cu suflet 
bun şi iubitor, de obicei blând şi înţelegător. Din păcate, 
însă, are tendinţa de a se încăpăţâna dacă este contrazis 
(ca şi mine), şi în astfel de momente nu acţionează în modul 
cel mai potrivit. 

Pe când era adolescent, am apreciat că nu va fi capabil să 
se autoîntreţină * la maturitate, de aceea m-am îngrijit să-i 
asigur o rentă viageră, pentru a nu avea griji materiale. 

Principalul lui hobby îl reprezintă înregistrarea emisiunilor 
de televiziune favorite; şi-a creat o videotecă imensă. Mi se 
pare o viaţă destul de singuratică dar lui, ca şi mie, îi place 
să fie singur. Nu fumează, nu bea, nu consumă droguri şi 
nu-mi creează nici un fel de probleme - nu trebuie decât să- 
i asigur existenţa, ceea ce nu este greu şi (chiar dacă nu-i 
tocmai o plăcere) e responsabilitatea mea. 

Adesea, oamenii presupun că deoarece am un fiu şi 
deoarece eu sunt o persoană atât de remarcabilă, fiul meu 
ar trebui să fie de asemenea remarcabil. Ei mă întreabă cu 
ce se ocupă, aşteptându-se să le spun că este cel puţin 
specialist în fizică nucleară. Invariabil, răspunsul meu este 
„rentier”. Dacă respectivii indivizi insistă, mărturisesc 


deschis că eu îl întreţin şi că duce o viaţă liniştită şi 
neprihănită. 

Dacă interlocutorii par surprinşi, dând semne că mi-ar 
împărtăşi pretinsa dezamăgire, le mai spun (uneori 
mascându-mi uşoara iritare) că fiul meu îşi duce propria 
viaţă, nefiind obligat să se căznească pentru a-mi reproduce 
gloria. De faima mea mă ocup doar eu. Singura mea dorinţă 
este ca el să fie fericit şi mă străduiesc să fac posibil acest 
lucru. Când vorbim la telefon, pare întotdeauna fericit; de 
aceea, prefer să am drept fiu un rentier mulţumit decât un 
posibil nefericit specialist în fizică nucleară. 

Trebuie să recunosc că, deşi nu-mi plac copiii, fetiţele mi 
se par mult mai tolerabile decât băieţaşii. Când Gertrude 1- 
a născut pe David, am considerat aproape de la sine înţeles 
că avea să fie singurul nostru copil. La urma urmelor, 
avusesem atâtea probleme în a produce unul, încât părea 
improbabil că vom putea repeta acţiunea, mai cu seamă că, 
la naşterea lui David, Gertrude avea treizeci şi patru de ani. 

Sperasem, aşadar, să am o fetiţă, dar nu l-am neglijat pe 
David pentru că era băiat (nici prin cap nu mi-ar fi trecut 
una ca asta). Dimpotrivă, îmi amintesc că fusese înţărcat şi, 
deoarece Gertrude dormea profund (spre deosebire de 
mine), mă trezeam în fiecare noapte la cel mai mic scâncet, 
încălzeam laptele şi-l hrăneam. 

În 1954, o altă mare supriză: Gertrude a rămas din nou 
gravidă, iar pe 19 februarie 1955 s-a născut fetiţa noastră 
pe care am botezat-o Robyn Joan. Eu am insistat pentru „y”- 
ul din Robyn, fiindcă nu doream ca oamenii să creadă că 
era băiat, iar Joan a fost adăugat ca o alternativă pentru 
cazul în care ei n-avea să-i placă celălalt prenume. Din 
fericire, nu s-a întâmplat aşa. L-a acceptat pe Robyn tot aşa 
cum eu îl acceptasem pe Isaac, şi nu concepe nici un alt 
nume. 

Robyn n-a plâns mult, a fost veselă, s-a învăţat repede cu 
oliţa şi era acceptabilă din toate punctele de vedere, cu 


excepţia obiceiului (ocazional) ca după ce-şi bea laptele să-l 
regurgiteze, deversându-l în întregime pe cămaşa mea. 

Treptat, ea s-a transformat într-o fetiţă drăgălaşă, cu părul 
bălai şi ochii albaştri. La şapte ani, semăna perfect cu Alice, 
cea din ilustrațiile făcute de John Tenniel* pentru Alice în 
Ţara Minunilor. Asemănarea era atât de izbi toare, încât, în 
prima zi de şcoală, învăţătoarea a privit-o atent şi i-a cerut 
să joace rolul celebrei eroine în piesa pregătită de clasa ei. 

Eu am fost încântat; de fapt, nu mă puteam abţine să n-o 
strâng în braţe, s-o sărut şi să-i spun cât era de frumoasă. 
Gertrude obiecta (gândindu-se poate la propria-i copilărie) 
şi-mi spunea că n-ar trebui să procedez aşa. 

— Dacă atunci când va fi mare nu va mai fi la fel de 
frumoasă? Mă întreba. 

— Va fi! Îi răspundeam eu, cu încăpățânare. Chiar dacă s- 
ar întâmpla să nu fie, în ochii mei va rămâne mereu 
frumoasă şi vreau să ştie asta. 

După cum am prevăzut, Robyn a devenit extraordinar de 
frumoasă în ochii tuturor. Are un metru cincizeci şi opt 
înălţime, la fel ca maică-sa, şi părul i-a rămas blond, deşi 
ochii i s-au închis la culoare. Mai important însă decât 
frumuseţea e faptul că este o fiică dulce, cu inimă bună şi 
iubitoare, care răspunde cu aceeaşi însufleţire dragostei 
tatălui ei. 

Ca însuşiri negative, are limba ascuţită (nu ştiu de la cine a 
moştenit-o) şi trebuie să fiu foarte atent când vorbesc cu ea, 
deoarece este capabilă să mă împungă rău de tot. De pildă, 
prin anii '60 îmi plăcea să port papion, iar Robyn se arăta 
destul de conservatoare în privinţa hainelor mele (nu ale ei) 
şi obiecta. Odată, m-am înfuriat, mi-am pus un papion cu 
dungi de un portocaliu ţipător şi am intrat în bucătărie, 
unde se afla ea, străduindu-mă să fiu cât mai curajos. 

Ea m-a privit şi a comentat: „Excelent, tată. Ai uitat însă că 
trebuia să-ţi vopseşti nasul în roşu...” 

De asemenea, a avut nevoie de câţiva ani pentru a se 
adapta la tipul meu de umor. A reuşit, în cele din urmă, şi 


ne-am distrat excelent fiindcă ne înţelegeam reciproc. „Mi- 
am petrecut toată viaţa râzând”, i-a mărturisit odată unei 
prietene. 

Robyn nu seamănă câtuşi de puţin cu noi (deşi în familia 
mea au existat blonzi); de aceea, nu o dată am fost întrebat 
dacă nu cumva la maternitate s-au inversat nişte copii. 
Când aud aşa ceva, întotdeauna o prind pe Robyn în braţe, 
o strâng la piept cât pot de tare şi spun: „Oricum, este prea 
târziu. Eu o păstrez pe asta.” 

Robyn are talentul înnăscut de a-şi face prieteni şi de a se 
înţelege cu oamenii. Obişnuiam s-o tachinez spunând că 
dacă s-ar ghemui ca o bilă de bowling iar eu aş rostogoli-o 
printr-o mulţime de necunoscuţi, când am ieşi din mijlocul 
acestora ar avea cinci prieteni lipiţi de ea. Acest instinct 
social i-a uşurat destul de mult viaţa. Robyn a avut două 
relaţii pe termen lung cu bărbaţi, dar până în clipa când 
scriu aceste rânduri, încă nu s-a măritat. 

I-am repetat de mai multe ori că poate avea copii dacă îşi 
doreşte, dar nu trebuie să se simtă obligată să nască doar 
pentru ca eu să am nepoți. 

Mi-am exprimat în mod frecvent oroarea absolută faţă de 
creşterea rapidă a populaţiei globului, şi Robyn îmi 
împărtăşeşte sentimentele. Niciunul dintre noi nu consideră 
că omenirea va avea prea mult de câştigat de pe urma unor 
noi vlăstare, apărute doar pentru că „aşa se cuvine”. Ca 
atare, Robyn nu se simte obligată să aibă copii şi nici eu nu- 
mi doresc nepoți. 

Robyn a urmat Colegiul Boston, obţinând diploma în 
psihologie, apoi a continuat la Universitatea Boston şi a ieşit 
licenţiată în asistenţă socială. 

Chiar cu riscul de a mă repeta, trebuie să spun că lui 
Robyn îi place numele ei. Se arată încântată atunci când 
oamenii o întreabă dacă suntem rude şi se pare că se 
mândreşte cu faptul că sunt tatăl ei. Asta mă bucură peste 
măsură. 


Cu toate acestea, odată, când discutam cu o doamnă, în 
momentul în care am amintit de afecțiunea caldă pe care ea 
mi-o poartă, interlocutoarea mea a remarcat pe un ton cam 
cinic: „Păi, dacă ai un tată înstărit care are grijă de tine, 
cum să nu-l iubeşti?” 

Asta m-a tulburat puţin; totuşi, cum sunt destul de 
apropiat de Robyn ca să pot ridica probleme delicate şi să 
mă bizui pe răspunsuri cinstite, am întrebat-o: 

— Robyn, dacă aş fi sărac m-ai iubi? 

— Bineînţeles, mi-a răspuns ea, fără ezitare. Ai fi la fel de 
nebun, nu? Asta m-a satisfăcut. Era clar că ea aprecia 
posibilitatea de a-şi petrece viaţa râzând şi considera acest 
lucru mai important decât toţi banii mei. 

61. Ad-hoc. 

Până în vara lui 1950, susţinusem mai multe prelegeri ce 
se bucuraseră de succes, dar întotdeauna în faţa unui 
public de specialitate şi întotdeauna pregătindu-mă bine în 
prealabil. La un moment dat, însă, la o convenţie science- 
fiction, am fost rugat să vorbesc despre roboţi. Am fost de 
acord, dar nu m-am gândit câtuşi de puţin să-mi pregătesc 
discursul. Mi se părea că subiectul îmi era atât de familiar, 
încât nu aveam nevoie să mă concentrez în prealabil asupra 
lui. 

Gertrude, care ştia că nu mă pregătisem, a stat în ultimul 
rând al sălii, temându-se că prestaţia mea va fi un eşec. Voia 
să se găsească într-o poziţie de unde, la nevoie, să poată 
evada neobservată. 

Am început să vorbesc şi am constatat că, deşi 
improvizam, fiecare frază ducea în mod firesc la 
următoarea. Puţin surprins şi extrem de încântat, am 
remarcat că publicul râdea invariabil atunci când doream 
eu să râdă. Ba chiar şi mai încântat, am observat că 
Gertrude devenise brusc încrezătoare şi se mutase în 
primul rând. 

Discursul acela a reprezentat un alt moment de cotitură, 
întrucât am descoperit că puteam vorbi cu uşurinţă şi, după 


cum s-a dovedit ulterior, despre orice subiect, ba chiar s-o 
fac ad-hoc, fără o pregătire prealabilă, începând din clipa 
aceea, cu excepţia prelegerilor de la facultate, nu mi-am 
mai pregătit niciodată conferințele. Niciodată! 

O singură dată am scris un discurs, deoarece urma să fie 
publicat, dar în faţa publicului nici măcar nu mi-am aruncat 
ochii pe hârtia cu pricina. În general, dacă se doreşte 
publicarea discursurilor pe care le susţin, ele trebuie 
înregistrate şi apoi reproduse de pe bandă. 

Un alt moment de răscruce s-a ivit la scurt timp după 
aceea, când am vorbit în faţa unei asociaţii a părinţilor şi 
profesorilor, într-o suburbie din sudul Bostonului, la 
rugămintea unui coleg de catedră. Spre surprinderea mea, 
am fost plătit cu 10 dolari. Am încercat să-i refuz, simțind că 
nu puteam accepta bani numai pentru simplul fapt că 
vorbisem, dar ei au insistat. 

Odată cu trecerea anilor, am fost de acord să fiu răsplătit 
pentru timpul pierdut în asemenea împrejurări, şi sumele 
respective au crescut întruna. Într-un rând, am ţinut un 
discurs la Institutul de Tehnologie Massachusetts pentru 
100 de dolari, iar la cină am aflat că pe Wernher von 
Braun* îl plătiseră cu 1.400 de dolari pentru ceva similar. 

Încruntându-mă, am întrebat: 

— A fost de paisprezece ori mai bun decât mine? 

— Ah, nu! Mi-au răspuns gazdele cu inocenţă. 
Dumneavoastră aţi fost mult mai bun... 

Vă puteţi imagina că a fost ultima dată când am acceptat 
să vorbesc pentru numai 100 de dolari. În cele din urmă, 
am ajuns să primesc 20.000 de dolari pentru o prelegere de 
o oră. Poate că este exorbitant (mie aşa îmi pare), însă banii 
îmi sunt oferiţi cu zâmbete şi expresii de mulţumire, iar asta 
mă ajută să-mi domolesc conştiinţa hipersensibilă. 

De ce? Unul din motive este chiar faptul că toate 
discursurile mele sunt ad-hoc. Un discurs scris în prealabil 
cu grijă în limba literară şi apoi citit nu este rostit în limba 
vorbită (nu ştiu dacă mă credeţi, însă limba vorbită şi cea 


scrisă sunt două chestiuni complet diferite), de aceea sună 
nefiresc. În plus, cititul, care implică răsfoitul paginilor şi 
ocazionalele poticniri la câte un cuvânt, adaugă o notă 
artificială. Memorarea discursului poate înlătura parţial 
artificialitatea dar este dificilă, rezultatul fiind oricum o 
rostire în nefireasca limbă scrisă. 

Dacă vorbiţi însă ad-hoc, o puteţi face colocvial, schimbând 
cu uşurinţă tonul general şi comportându-vă în funcţie de 
reacţia publicului. 

Dacă nu sunteţi atenţi, succesul permanent în orice 
activitate tinde să ducă la apariţia aroganţei şi, din când în 
când, eu însumi cad în acest păcat. Astfel, adesea mă găsesc 
alături de alţi doi-trei vorbitori şi întotdeauna propun ca eu 
să vorbesc ultimul. Dacă cineva mă întreabă care este 
motivul, îi răspund în mod cinstit (dar cu tonul neplăcut al 
aroganţei): „Fiindcă e imposibil ca altcineva să mai 
vorbească după mine.” 

De obicei, sunt în stare să dovedesc afirmaţia aceasta; 
totuşi, există ocazii când un individ care vorbeşte înaintea 
mea este atât de bun, încât trebuie să mă căznesc într- 
adevăr să-l depăşesc şi, foarte, foarte rar, mă întreb 
neliniştit dacă am avut succes. 

De exemplu, într-un rând oratorul de dinaintea mea a ţinut 
o prelegere despre Kissinger* şi doctrina balanței puterii. 
Subiectul era important şi a fost susţinut cu atâta eleganţă 
şi aplomb, încât am îngheţat. N-aş fi fost în stare să realizez 
mai mult decât atât. Desigur, am încercat, dar am simţit că 
eşuasem. 

La recepţia care a urmat, cineva mi-a spus: 

— Mi-a plăcut nespus conferinţa dumneavoastră, domnule 
Asimov. 

— Mă tem că prelegerea despre Kissinger a fost mult mai 
bună, am replicat posac. 

— Nici vorbă, a replicat interlocutorul meu, am mai auzit 
prelegerea aceasta şi a fost identică, de la primul la ultimul 


cuvânt. Şi pe dumneavoastră v-am mai auzit vorbind, însă 
întotdeauna spuneţi alte lucruri. 

Acesta este un alt aspect. Dacă vă chinuiţi să memoraţi un 
discurs lung şi complicat, nu-l puteţi irosi folosindu-l o 
singură dată. Trebuie să-l utilizaţi de mai multe ori, şi vai de 
capul celor care se văd obligaţi să-l audă din nou... 

Pe de altă parte, improvizaţia permite infinite variaţiuni 
ad-hoc; astfel, cu toate că până acum am susţinut vreo două 
mii de conferinţe, nici măcar două dintre ele n-au semănat 
întru totul. 

Întâmplător, faima prelegerilor mele este atât de mare 
(graţie ascultătorilor încântați, care le povestesc altora), 
încât sunt mereu invitat să vorbesc, chiar şi în ţări foarte 
îndepărtate cum sunt Iranul şi Japonia. Aversiunea mea faţă 
de călătorii nu-mi permite să le accept decât pe cele având 
ca destinaţie locuri situate relativ aproape de casă. Dacă n- 
ar fi fost aşa, cred că mi-aş fi putut asigura existenţa 
exclusiv din discursuri şi, în plus, aş fi vizitat întreaga lume. 

Dar nu-mi pare rău. Vocaţia mea este scrisul, nu oratoria. 

Cu ocazia diferitelor prelegeri, au existat numeroase 
episoade amuzante şi nu pot rezista să nu vă povestesc 
câteva. Multe se referă la prezentările care mi-au fost 
făcute. 

Atunci când cineva ţine o conferinţă, se obişnuieşte ca o 
altă persoană să-l prezinte pe respectivul ins publicului din 
sală. Există un anume risc, mai cu seamă dacă prezentarea 
nu este scurtă şi la obiect. O introducere lungă şi 
plictisitoare îi adoarme pe spectatori. Una glumeaţă, 
indiferent de lungime, îl eclipsează pe vorbitor. 

În general, eu prefer să nu fiu prezentat. Îmi place să 
păşesc pe scena goală, să mă apropii de microfon şi să 
spun: „Doamnelor şi domnilor, sunt Isaac Asimov...”, apoi să 
încep. Asta-i tot ceea ce doresc, dar până în prezent n-am 
avut parte de aşa ceva. Întotdeauna există cineva care vrea 
să iasă la rampă. 


În 1971 am vorbit la Universitatea Penn State, unde preda 
amicul meu din science-fiction Phil Klass. Deoarece el era 
cel care trebuia să mă prezinte, am simţit un fior în inimă. 
Îmi aminteam discursurile lui Phil de la convențiile science- 
fiction. Era un individ extrem de amuzant. Trăiam totuşi cu 
speranţa că prezentarea lui avea să fie scurtă şi la obiect. 

N-a fost aşa. Phil a vorbit scânteietor timp de 
cincisprezece minute interminabile, oferind o descriere 
ridicol de exagerată a personalităţii mele şi a abilității de a 
face publicul să se tăvălească de râs. M-am afundat tot mai 
mult în scaun. El vorbea pe gratis, iar eu vorbeam pentru 
1.000 de dolari. El încânta audiența, iar eu aveam să fiu un 
contrapunct jalnic. 

În cele din urmă, când începusem să-mi contemplu 
dezastrul iminent, Phil a încheiat: 

— Totuşi să nu credeţi că Asimov poate face orice. De 
pildă, el n-a cântat niciodată Rigoletto la Opera 
Metropolitană. 

A urmat o cascadă de hohote, dar eu m-am aplecat spre 
Janet şi i-am şoptit macabru (aşa cum Thomas Henry 
Huxley* spusese odată, referindu-se la Samuel 
Wilberforce*, la celebra dezbatere asupra evoluţiei omului): 

— Domnul mi 1-a dat pe mână. 

Am ieşit pe scenă, m-am apropiat de microfon, am aşteptat 
ca aplauzele să se potolească, apoi am rămas tăcut preţ de 
aproape cincisprezece secunde. Priveam cu solemnitate 
spectatorii, lăsându-i să se întrebe ce se întâmpla. 

În clipa în care deruta ajunsese la intensitatea dorită, am 
început brusc şi fără introducere, străduindu-mă să-mi 
compun o voce cât mai de tenor: „Bella figlia dell'amore” - 
începutul faimosului cvartet din Rigoletto şi simbolul 
tuturor ariilor celebre. 

Toţi cei prezenţi în sală s-au cocoşat de râs, şi din acea 
clipă i-am avut în buzunarul mic. (Un orator trebuie să se 
priceapă la chestii de-astea.) 


Un alt exemplu de victorie smulsă din ghearele înfrângerii 
s-a petrecut pe 21 martie 1958, când am susţinut o 
prelegere la Colegiul Swarthmore, lângă Philadelphia. 
Sosisem cu o seară înainte şi directorul colegiului mă 
anunţase că urma să vorbesc a doua zi dimineaţă la ora opt, 
cu prilejul careului. Elevii erau obligaţi să participe la 
activitatea respectivă. 

— S-ar putea, a adăugat directorul, ca unii să citească în 
mod ostentativ ziarele în timp ce vorbiţi. Să nu consideraţi 
asta drept un afront la adresa dumneavoastră personal, ci 
doar ca pe un protest faţă de convocările matinale. 

— Nu vă temeţi, am fluturat eu din mână, nimeni nu va citi 
un ziar când vorbesc eu. 

În noaptea aceea, însă, Philadelphia a cunoscut cea mai 
puternică furtună cu lapoviţă şi ninsoare din ultima sută de 
ani. (Atunci a murit Cyril Kornbluth.) Zăpada a depăşit o 
jumătate de metru în înălţime şi a distrus multe grădini şi 
livezi. 

A doua zi dimineaţă, i-am privit pe elevi mergând cu greu 
prin zăpada mare spre sala de festivități şi m-am gândit 
destul de alarmat că dacă se împotriviseră convocărilor în 
condiţii obişnuite, pe aceasta aveau s-o urască cu atât mai 
mult! Urma să înfrunt o audienţă îngheţată, la propriu şi la 
figurat. 

Ce puteam să fac? M-am legat de data calendaristică şi am 
început: 

— Stimaţi domni, vin în faţa dumneavoastră în ziua 
echinocţiului primă-văratic, când furtunile şi neplăcerile din 
iarna vrajbei noastre s-au îndepărtat, lăsând loc mugurilor 
firavi ai primăverii care tremură pe crenguţele pomilor, 
când viscolele aprige s-au preschimbat în adieri de zefir... 

Am ţinut-o aşa, adăugând tot mai multe exagerări poetice, 
cu 0 expresie extatică pe chip, iar elevii au început mai întâi 
să chicotească, apoi să hohotească. Când am simţit că-i 
încălzisem îndeajuns, am început prelegerea propriu-zisă şi 
nimeni n-a citit vreun ziar. 


Altădată, am reuşit să evit o catastrofă mult mai serioasă 
graţie unui noroc uluitor. Prin anii '60, am avut de ţinuto 
conferinţă în Ohio pentru doar 250 de dolari. Intenţionam 
să prezint ceea ce denumeam „prelegerea Mendel”, ale 
cărei variante le mai susţinusem cu succes şi în alte ocazii. 
Era vorba despre Gregor Mendel*, descoperitorul legilor 
eredității care, datorită dificultății de comunicare din acele 
vremuri, au rămas necunoscute ştiinţei vreme de treizeci şi 
trei de ani. 

Aici am avut parte de altă prezentare lungă şi amuzantă; 
eu, însă, stăteam în salonul uriaş, tot mai abătut, şi 
aşteptam ca prezentatorul să se aşeze, gândindu-mă în 
acelaşi timp cum să procedez pentru a evita o reacţie de 
scădere a interesului. La un moment dat, individul din 
dreapta mea mi-a şoptit: 

— Suntem nerăbdători să vă auzim, domnule Asimov. 

— De unde ştiţi că va fi ceva interesant? Am replicat eu 
deprimat. 

— Pentru că v-am mai auzit vorbind la Conferinţa de 
Cercetare Gordon. Aţi susţinut o prelegere despre Mendel. 

Am tresărit imediat. 

— Despre Mendel? Acolo au mai fost prezenţi şi alţii dintre 
cei de faţă? 

— Păi, cam toţi. 

Am avut la dispoziţie cinci minute să-mi pun la punct alt 
discurs. Am izbutit, dar de câte ori mă gândesc cât de puţin 
a lipsit ca să susţin o prelegere în faţa unor oameni care 
mai auziseră subiectul respectiv, mă trec transpiraţiile. 

Cu altă ocazie, cel care mă prezenta mi-a cerut 
permisiunea de a cita din corespondenţa care precedase 
înţelegerea noastră. Nu-mi reaminteam despre ce anume 
era vorba, totuşi ştiam că nu scrisesem niciodată prostii, 
aşa încât am fost de acord. 

Din respectivele scrisori a reieşit însă că mă arătasem 
inflexibil, insistând în a solicita un onorariu de trei ori mai 


mare decât cel care-mi fusese oferit pe temeiul că eram un 
orator de trei ori mai bun decât oricare altul. Asta a 
însemnat că am fost nevoit să-mi ţin prelegerea în faţa unor 
spectatori destul de nemulţumiţi de faptul că încasasem o 
mulţime de bani de la ei şi să le dovedesc că eram de trei 
ori mai bun decât orice alt orator pe care îl ascultaseră 
anterior. N-a fost deloc uşor, dar am reuşit. 

Prezentarea cea mai neplăcută de care avut parte 
vreodată mi s-a făcut în Pittsburgh. Este singura pe care 
mi-o reamintesc mai degrabă iritat decât amuzat. Mă aflam 
pe scenă şi aşteptam să înceapă procedurile preliminare, 
iar o femeie înfumurată, care organizase manifestarea în 
cauză, stătea în faţa scenei, îndrumând spectatorii spre 
locurile lor cu o voce ascuţită şi monotonă. 

În cele din urmă, m-a prezentat. M-am apropiat de 
microfon, aplauzele au început... Şi vă jur că femeia s-a 
băgat în faţa mea şi a solicitat tăcere ca să poată dirija 
câţiva întârziaţi. Am simţit imboldul de a-i da un brânci de 
pe scenă, dar m-am stăpânit. 

Am început să vorbesc în faţa unor spectatori lipsiţi de 
entuziasm - eram prea furios ca să încerc vreun şiretlic 
pentru a-i destinde. Prelegerea n-a fost un fiasco, însă nu se 
poate vorbi de un succes. Şi totul din vina acelei femei 
lipsite de minte! 

Un orator care vorbeşte frecvent îşi dezvoltă un soi de 
ceasornic interior. Când ţineam prelegerile pentru 
medicinişti, obişnuiam să închei ultima propoziţie exact 
când suna clopoţelul. Bineînţeles, în aulă exista un ceas 
mare, perfect vizibil, aşa că puteam socoti permanent 
timpul rămas la dispoziţie. Prin urmare, acest fapt a 
reprezentat o practică excelentă şi m-a ajutat să-mi reglez 
ceasornicul interior. 

De obicei, înainte de a începe, îl întreb pe organizator: 
„Cât doriţi să vorbesc?” Dacă mi se stabileşte o durată 
anume, o respect cu precizie, rezer-vându-mi şi un interval 


în care răspund la întrebările venite din sală. Dacă mi se 
spune „Cât doriţi”, vorbesc patruzeci şi cinci de minute. 

În ziua de 18 mai 1977 (o dată pe care o ţin minte dintr-un 
motiv pe care-l voi explica ulterior), am ţinut un discurs la 
Colegiul Ardmore, într-un cartier din Philadelphia, cu 
ocazia festivităților de absolvire. Înainte de a mă ridica de la 
locul meu, directorul colegiului s-a aplecat spre mine şi mi-a 
şoptit: 

— Vorbiţi vreo cincisprezece minute. 

— Nici o problemă, am încuviinţat, după care m-am 
apropiat de microfon şi am anunţat cu voioşie că mi se 
ceruse să vorbesc doar cincisprezece minute, aşa încât n- 
aveam să-i plictisesc prea mult. 

Imediat, toţi s-au relaxat. Nu se aflau acolo ca să mă 
asculte pe mine. Veniseră pentru a-şi lua diplomele, sau ca 
să-şi vadă copiii luându-le. 

După ce am terminat de vorbit, un absolvent a venit la 
mine şi mi-a spus că întâmplător avusese un cronometru în 
buzunar, pe care-l pornise de îndată ce pomenisem de 
limita de cincisprezece minute. 

— Aţi vorbit exact paisprezece minute şi treizeci şi şase de 
secunde, mi-a spus el, dar nu v-am văzut niciodată privindu- 
vă ceasul. Cum aţi reuşit? 

— E o problemă de practică, băiete, i-am replicat. 

Ulterior, fratele meu avea să-mi creeze o problemă şi mai 
dificilă, fără măcar să mă anunţe în prealabil. Newsday 
inaugura un supliment săptămânal de ştiinţă şi, ca o favoare 
făcută lui Stan, pe 13 septembrie 1984, am venit pentru a 
vorbi unui grup de potenţiali sponsori despre importanţa 
ştiinţei. 

— Vorbeşte şaizeci de minute, mi-a spus Stan. Asta am şi 
făcut - exact şaizeci de minute. Stan jubila. 

— Le-am spus, mi-a mărturisit el, că dacă te rog să 
vorbeşti şaizeci de minute, n-o să vorbeşti nici cincizeci şi 
nouă, dar nici şaizeci şi unu. 

— De ce nu m-ai avertizat? L-am mustrat eu, îngrozit. 


— Am avut încredere în tine. 

Am fost destul de supărat. Sunt bun, dar nici chiar atât de 
bun. 

Întâmplător, Newsday mă anunţase că-mi oferă pentru 
acea prelegere 4.000 de dolari cu câteva luni în urmă, când 
se stabilise totul. Nu mai ştiu din care motiv, poate fiindcă o 
făceam pentru Stan, nu-mi notasem amănuntul respectiv şi 
până la data când am ţinut prelegerea uitasem complet de 
onorariu. 

La câteva săptămâni după aceea, Newsday m-a sunat şi 
mi-a solicitat datele personale. 

— De ce? M-am interesat suspicios. 

— Ca să vă putem expedia cecul... 

— Pentru ce? Am întrebat şi ei au fost nevoiţi să-mi explice. 
Ah, am exclamat atunci, incapabil să-mi ţin gura, crezusem 
că am făcut-o pe gratis! 

În aceeaşi seară, i-am telefonat lui Stan. 

— Stan, i-am zis, ziarul doreşte să mă plătească pentru 
prelegere, iar eu am uitat de înţelegere. Dacă vor veni la 
tine să te întrebe dacă e cazul să mă 

Plătească - fiindcă le-am spus că am rămas cu impresia că 
am vorbit pe gratis - te rog să le spui s-o facă. 

A urmat o pauză scurtă, apoi Stan a rostit exasperat: 

— De ce mă suni tocmai vineri seara ca să-mi spui chestia 
asta? Am rămas surprins. 

— Ce contează când anume te sun? 

— Pentru că acum, a zis el, trebuie să aştept tocmai până 
luni dimineaţă ca să pot povesti ultima păţanie a tâmpitului- 
meu-frate-lIsaac. 

M-am abătut însă de la subiect... 

Din câte îmi aduc aminte, numai de două ori am vorbit 
pentru mai mult de şaizeci de minute - o dată din vina mea, 
iar a doua oară din vina audienței. 


Prima dată, s-a întâmplat pe 30 mai 1967, când am 
susţinut o prelegere în Boston. Gertrude era imobilizată la 
pat, cu o criză de reumatism, Robyn avea piciorul în ghips 
din cauza unei fisuri a gleznei, David făcuse febră... lar eu 
trebuia să ţin un discurs, al şaptelea din luna aceea. Eram 
atât de ameţit încât am fost nevoit să iau un taxi până la 
sala de conferinţe, deoarece nu mă simţeam în stare să 
conduc singur. Ajuns la destinaţie, am acceptat chiar şi ceva 
de băut, în loc să refuz, aşa cum fac în mod invariabil. Îmi 
imaginam că astfel mi-aş putea alunga anxietatea, însă nu s- 
a întâmplat aşa. Parcă băusem apă. 

M-am lansat apoi în prelegere şi ea a fost antidotul pentru 
starea mea. Toate grijile mi-au pierit, dar ştiam că aveau să 
revină în final, şi din acest motiv nu mă trăgea inima să mă 
opresc. Am vorbit timp de o oră şi jumătate, iar după aceea, 
bineînţeles, grijile au apărut din nou, instantaneu). 

Pentru a explica al doilea episod, trebuie să vă spun că 
prefer ca sala să fie luminată în timpul prelegerii. Vreau să 
fiu conştient de prezenţa spectatorilor. Mă simt tulburat 
atunci când sunt silit să mă adresez întunericului. Desigur, 
a fi conştient de prezenţa spectatorilor nu înseamnă că 
trebuie să-i şi privesc. Aceştia îmi pot distrage atenţia - mai 
ales dacă o tânără cu fustă „mini” din rândul întâi îşi 
încrucişează picioarele. Aşa ceva este atât de deconcertant, 
încât nu îndrăznesc s-o privesc. Mă întreb dacă nu cumva 
unele fete n-o fac în mod deliberat pentru a-mi distrage 
atenţia. 

Eu însă ascult audiența. Aud tuşea, foiala, oftaturile. 'Toate 
acestea îmi transmit starea de spirit a celor care mă 
ascultă. Ele îmi spun când trebuie să fiu amuzant, când 
trebuie să fiu serios, când trebuie să schimb subiectul şi 
altele. 

Nu vă pot explica exact care sunete determină anumite 
schimbări. Nici eu nu ştiu asta în mod conştient, dar ceva 
din adâncul meu o ştie. Eu pot doar recunoaşte ceea ce-mi 
face plăcere să ascult: tăcerea. 


Când orice foială încetează şi glasul meu este unicul sunet 
din sală, atunci ştiu că i-am prins pe spectatori şi trebuie să 
continuu în aceeaşi direcţie. Mărturisesc însă că doar 
rareori ating acest ţel suprem. 

Revenind la episodul cu pricina, menţionez că vorbeam în 
faţa unor tipi de la IBM în King of Prussia, statul 
Pennsylvania, şi eram ascultat în tăcere. Triumfător, am 
continuat, aşteptând acele mici zgomote menite a sugera că 
ar fi bine să mă apropii de final. (Ceea ce eu denumesc 
ceasornicul meu interior poate fi, cel puţin parţial, o reacţie 
subconştientă faţă de sunetele venind dinspre auditoriu.) 
Liniştea era totuşi deplină; când n-am mai putut suporta, 
mi-am privit ceasul. Trecuse o oră şi jumătate. M-am oprit 
brusc şi am murmurat, parcă scuzându-mă: 

— Vorbesc de o oră şi jumătate... 

— Nu te opri! Mi s-a strigat din sală, iar eu am continuat, 
dar numai cinci minute. 

Desigur, orice orator îşi doreşte aplauze puternice şi 
prelungite, iar eu le-am primit aproape de fiecare dată. 
Poate că un termen mai potrivit ar fi „ovaţii în picioare”. 
Aplauzele în sine pot fi automate, dar sculatul de pe scaun 
implică un efort şi depăşeşte simpla lovire a palmelor. Mă 
topesc după ovaţiile în picioare. 

Într-o ocazie, am descoperit ceva care le depăşeşte şi pe 
acestea. Am ţinut o prelegere la Universitatea Carnegie 
Tech din Pittsburgh şi totul a mers atât de bine, publicul 
reacţionând în aşa măsură, încât am considerat că ovaţiile 
în picioare aveau să fie de la sine înţelese. Când am 
încheiat, însă, am fost răsplătit doar cu aplauze prelungite. 
Nimeni nu s-a sculat de pe scaun. 

Am încercat să-mi camuflez dezamăgirea, am zâmbit, am 
făcut o plecăciune, am fluturat din mână şi m-am retras în 
culise, să-mi rumeg mâhnirea. Aplauzele au continuat şi, în 
cele din urmă, prezentatorul a venit după mine şi mi-a spus: 
„Nu se mai opresc. Mai salută-i o dată.” 


Am ieşit pe scenă cu gura până la urechi şi m-am plecat a 
doua oară. A fost singura dată când mi s-a întâmplat, dar 
este una dintre cele mai dragi amintiri. 

62. Horace L. Gold. 

În anii '40, practic toate povestirile mele au fost vândute la 
ASF. Amănuntul acesta mă îngrijora într-o oarecare 
măsură. Este destul de riscant să fii scriitorul unei singure 
reviste şi al unui singur redactor-şef. Ce avea să se întâmple 
dacă John Campbell decidea să se retragă sau murea, sau 
dacă revista dispărea? Într-un asemenea caz, cariera mea 
ar fi încetat în mod brusc. Cine ar fi putut spune dacă aș fi 
reuşit să-mi vând textele altui editor, ori dacă aş fi găsit altă 
revistă dispusă să mă publice? 

Temerile acestea s-au spulberat când am vândut O piatră 
pe cer la Doubleday. Acolo era altă piaţă de desfacere, şi 
încă una de prestigiu. Din alt punct de vedere, însă, poate şi 
mai importantă a fost apariţia a două noi reviste science- 
fiction. 

The Magazine ofFantasyand Science-Fiction (F&SF) nu 
era tocmai potrivită pentru mine. Revista publica texte 
fantastice şi extrem de cizelate din punct de vedere stilistic, 
iar eu nu excelam în niciuna din aceste direcţii. Cealaltă 
revistă, Galaxy, era orientată totuşi strict spre science- 
fiction şi chiar din primul număr a demonstrat că 
reprezenta un concurent serios pentru titlul de „cea mai 
bună revistă science-fiction”. Superioritatea absolută a lui 
Campbell se năruia - amicul meu nu avea să mai redevină 
niciodată ceea ce fusese. 

Galaxy mi-a cerut o povestire, aşa că am scris una 
intitulată „Iripoul darwinian” („Darwinian Poolroom”). A 
apărut chiar în primul număr, cel din octombrie 1950. 
Fusese un text modest, totuşi revista m-a solicitat în 
continuare, în al doilea număr a apărut o povestire ceva mai 
bună, pe care o intitulasem „Petece verzi” („Green 
Patches”), însă redactorul i-a modificat numele în 
„Bastardul misionar”, care mie nu-mi plăcea defel. 


După aceea, Galaxy mi-a publicat în serial romanul 
Pulbere de stele, pe care redactorul-şef 1-a rebotezat 
Tyrann, ceea ce mi-a plăcut şi mai puţin. In plus, am fost 
silit să introduc o intrigă secundară cu care nu eram de 
acord, iar când am vrut s-o scot înainte de a fi publicată 
versiunea în volum, Brad a pretextat că lui îi plăcea aşa şi a 
insistat să rămână. Poate că de aceea, romanul nu mi-a 
plăcut niciodată atât de mult pe cât ar fi trebuit. 

Toate acestea se nimeriseră să se întâmple într-un moment 
foarte bun, întrucât, în 1950, Campbell a început să 
promoveze pseudoştiinţa „dianeticii”. Eu mă împotriveam în 
asemenea măsură fenomenului în cauză, încât am dorit să 
mă distanţez de vechiul meu prieten. Nu am încetat să-i mai 
ofer texte, dar m-am bucurat că exista posibilitatea de a le 
vinde şi altora. 

Redactorul-şef de la Galaxy, cel care schimba titluri şi mă 
bătea la cap să introduc intrigi secundare idioate, se numea 
Horace Leonard Gold (mai bine cunoscut ca H. L. Gold). Era 
un personaj aproape la fel de excentric ca şi Campbell. 
Vorbea la fel de mult ca şi acesta, era la fel de încăpățânat 
în părerile sale, însă avea tendinţa să fie mult mai iritabil 
decât Campbell, care era mereu senin. Gold nu era un 
bărbat urât, deşi pleşuvia lui amintea de o bilă de biliard. 

Între 1934 şi 1937, el scrisese mai multe povestiri sub 
pseudonimul Clyde Crane Campbell (unul dintre cazurile de 
mascare a unui nume evreiesc). După ce John Campbell a 
devenit redactor la ASF, pseudonimul Campbell n-a mai fost 
util şi Horace a început să publice sub adevăratul său nume. 

A luptat în Cel de-al Doilea Război Mondial şi, deşi nu 
cunosc detalii, a rămas afectat de agorafobie şi xenofobie 
(teama patologică de spaţii deschise şi de străini). Atunci 
când l-am cunoscut, realmente nu-şi putea părăsi locuinţa. 

Când l-am întâlnit prima dată, am discutat în sufrageria 
apartamentului său. Nu-i cunoşteam boala şi m-a surprins 
când s-a sculat brusc şi a părăsit încăperea. Am crezut că-l 
jignisem cu ceva şi eram complet derutat, însă soţia lui, 


Evelyn, m-a asigurat că nu-l ofensasem deloc, dar m-a rugat 
să plec. 

Tocmai ieşeam pe uşă, când a sunat telefonul. Evelyn a 
răspuns şi mi s-a adresat: 

— Este pentru tine. 

— Dar cine ştie că sunt aici? Am întrebat în mod inutil. 

La celălalt capăt al firului se afla Horace. Nu putuse sta în 
prezenţa unui străin. Trecuse în dormitor şi mă sunase pe 
derivaţia de acolo. Ca atare, am discutat pe îndelete, el din 
dormitor şi eu din sufragerie. 

Faptul că avea probleme în discuţiile directe cu alte 
persoane îl transforma într-o teroare la telefon. După cum 
am aflat-o pe pielea mea şi încă destul de repede, când 
începea să vorbească nu se mai oprea. Discuţiile cu el 
constituiau un permanent exerciţiu de inventare de scuze: 
„lartă-mă, Horace, dar trebuie să închid. Mi-a luat casa 
foc!”. 

Din câte mi-am putut da seama, singura lui destindere o 
constituia pocherul săptămânal cu amicii săi. Fiindcă eu nu 
joc pocher (şi nici alte jocuri de noroc), n-am participat 
niciodată la aceste întâlniri. 

Cel puţin în mod potenţial, Horace era un redactor foarte 
bun, dar avea un cusur de neînlăturat. Era un tip irascibil 
şi, odată cu trecerea anilor, părea să devină treptat tot mai 
arţăgos. Schimba titlurile, făcea o mulţime de modificări 
inutile în texte şi era afurisit atunci când autorii obiectau. 
De asemenea, se irita dacă individul cu care vorbea încerca 
să-i închidă telefonul după o oră sau două. 

Cel mai neplăcut însă era obiceiul său răutăcios de a 
concepe scrisori de refuz insultătoare. Pentru unii scriitori, 
ca mine, orice refuz constituia un şoc chiar şi atunci când 
redactorul (atent faţă de sensibilitatea accentuată a 
creatorilor) avea grijă să fie politicos. Dar dacă primeai un 
comentariu distructiv şi sălbatic, insulta era extremă. 

Astfel, îi oferisem o povestire intitulată „Profesiune” 
(„Profession”), prima pe care o dactilografiasem la o maşină 


de scris electrică. El mi-a respins-o, însoţită de referiri 
scabroase la lenea mea şi la „vânturile mintale”, sugerând 
că îmi închipuiam că puteam vinde orice gunoi doar pentru 
că era iscălit de mine. (După aceea, cerea să vadă alte 
povestiri, pe care le-aş fi putut scrie mai atent.) 
Respingerea m-a zguduit. Poate că „Profesiune” nu era cel 
mai bun text din lume, totuşi în nici un caz nu putea fi atât 
de mizerabilă cum o socotea Horace. 

I-am dus povestirea lui Campbell, care a acceptat-o 
imediat. Ea a apărut în ASF din iulie 1957 şi a fost primită 
foarte bine de cititori. 

După câţiva ani, am avut ocazia să scriu un poem comic 
intitulat „Scrisori de refuz” („Rejection Slips”) compus din 
trei părţi - câte una pentru fiecare dintre cei trei importanţi 
redactori din domeniul science-fiction. A doua parte se 
referea la Horace. O reproduc integral: „Dragă Ike, am fost 
pregătit (Şi, măi băiete, cât mi-am dorit) Să înghit aproape 
orice povestire însă, Ike, eşti o dezamăgire, Talentul tău i-o 
amintire, Vânturi mintale şi ne'mplinire. Ia-ţi înapoi aceste 
gunoaie -Duhnesc, sunt nişte zoaie! Doar o dată le-am privit 
şi mi s-a făcut rău. Dar, Ike, băiatule, nu dispera. Pune 
mâna şi mai scrie ceva. Am nevoie de texte şi-mi place stilul 
tău.” 

Eu n-am fost singurul care a avut de îndurat asemenea 
jigniri. Horace îi trata pe toţi colaboratorii săi în această 
manieră, şi mulţi, refuzând să accepte umilinţele, nu-i mai 
trimiteau povestiri. Eu însumi am fost un asemenea 
„grevist”, deşi pe atunci mă credeam singurul. 

Horace a fost în asemenea hal văduvit de texte valoroase, 
încât s-a văzut nevoit să publice un apel într-o revistă a 
fanilor (despre care ştia că era citită de mulţi scriitori), 
solicitând texte şi promițând că eventualele povestiri 
refuzate nu aveau să mai fie însoţite de comentarii 
nepoliticoase. 

Trebuie, totuşi, să-i dau Cezarului ce-i al Cezarului. 
Scrisesem o povestire despre un băieţel care fusese adus 


din Neanderthal în prezent, apoi i-o arătasem lui Gold. 
Criticile lui (atent formulate, pe un ton curtenitor) mi s-au 
părut atât de întemeiate, încât am făcut bucățele 
manuscrisul şi am scris o povestire cu totul diferită (singura 
dată când am procedat aşa). A rezultat „Băieţelul cel urât”, 
pe care, după cum am spus mai devreme, o consider pe 
locul trei printre favoritele mele. 

După o vreme, Horace şi-a pierdut postul de redactor-şef, 
fiind înlocuit de Fred Pohl, care a condus revista în 
obişnuita lui manieră profesionistă. 

63. Viaţa în mijlocul naturii. 

Eu sunt un orăşean get-beget, dar ocazional lumea mă 
sileşte să merg în mijlocul naturii. Când eram mic, mama 
pleca pentru două săptămâni în Munţii Catskill şi ne lua pe 
mine şi pe Marcia. Aşa s-a întâmplat, mi se pare, în 1927, 
1928 şi 1931. Asta însemna că tata rămânea singur cu 
prăvălia şi habar n-am cum izbutea să se descurce. 

În 1941, din nu ştiu care motiv, am decis să merg de unul 
singur în acelaşi locşor din Catskill unde ne ducea mama. 
Am rămas acolo o săptămână - de fapt, şase zile, fiindcă am 
plecat cu o zi mai devreme când am auzit că Germania 
invadase Uniunea Sovietică şi m-am gândit că acela putea fi 
începutul victoriei naziste totale. 

Nu mi-a plăcut însă niciodată să stau în acel loc şi tânjeam 
să revin pe străzile New York-ului. 

Când m-am însurat cu Gertrude, am petrecut voiajul de 
nuntă prin ţară. După aceea, în cele mai multe veri, am 
plecat pentru o săptămână sau uneori două în diferite 
locuri. N-am detestat vacanţele acelea la fel de mult ca în 
copilărie, totuşi nici nu m-au entuziasmat. 

N-ar fi fost chiar atât de rău dacă am fi întâlnit oameni 
interesanţi, dar nu puteam conta pe aşa ceva. Prin urmare, 
nu-mi rămânea absolut nimic de făcut decât să mă angajez 
în nişte activităţi prosteşti, impuse de etichetă. Îmi amintesc 
mai cu seamă că se aştepta de la mine să joc volei. 


Odată, am încercat să-mi petrec timpul scriind o povestire 
şi am reuşit să duc la capăt una intitulată „Lenny”*, care în 
cele din urmă a apărut în numărul din ianuarie 1958 al 
revistei Infinity. Fiindcă Gertrude mă mustra pentru 
obiceiul meu de a sta în casă, am scris-o afară, punând 
pietre peste pagini ca să nu le ia vântul. 

Evident, oamenii m-au întrebat ce fac, iar când le-am 
răspuns că eram autor şi scriam o povestire, au devenit 
extrem de ostili. Se pare că nimeni nu trebuie să lucreze 
fericit în vacanţă, ci să sufere jucând volei. 

O singură dată, în toţi anii trăiţi alături de Gertrude, am 
petrecut vacanţa într-un loc care mi-a plăcut cu adevărat. 
Asta s-a întâmplat în 1950, când am fost într-o staţiune 
numită Annisquam. 

O vreme, am crezut că avea să urmeze un alt purgatoriu 
de volei, apoi am aflat că personalul de acolo pregătea un 
muzical ca surpriză pentru turişti. În acest scop, tipii 
utilizau muzica lui Cole Porter* din opereta Sărută-mă, Kate 
şi încercau să scrie un libret amuzant. 

Am descoperit însă destul de repede că niciunul dintre ei 
nu avea cea mai vagă noţiune despre scandare ori rimă, sau 
despre felul cum se asociază cuvinte notelor muzicale 
existente. 

— Fiecare notă, le-am spus, trebuie să aibă o silabă 
separată. Trebuie să vă asiguraţi că metrica şi rimele se 
potrivesc exact cu notele lui Cole Porter. Nu puteţi proceda 
altfel. 

Cum indivizii mă priveau inexpresiv, am continuat: 

— Exersaţi aria „Wunderbar”, nu-i aşa? Daţi-mi voie să vă 
arăt. (Ăsta îmi era stilul - îi educam pe ignoranţi, fără să fi 
fost solicitat, însă nu puteam suporta să-i aud masacrând 
cântecul.) 

M-am gândit puţin, apoi am cerut o foaie de hârtie şi am 
scris: „Annisquam, Annisquam Noi am mers mult pe ocean, 
Dar furtuna de-i în toi, Tot mai bine staţi la noi.” 


Ei au privit derutaţi cuvintele, iar eu i-am îmboldit 
nerăbdător: 

— Hai, cântaţi-le! 

Au cântat şi s-au arătat uluiţi. Cuvintele se potriveau exact 
cu muzica. 

— Mai fă-ne! Mi-au cerut. 

— Nici o problemă! Am încuviinţat, apoi zile în şir am stat 
în sala de repetiţii, lucrând versurile tuturor ariilor, 
arătându-le cum să le cânte şi repetând de nenumărate ori 
alături de ei, pentru ca, în final, să joc eu însumi rolul 
principal. 

Normal, Gertrude s-a înfuriat. Se pare că plătisem destul 
de mult pentru a petrece două săptămâni în acea staţiune, 
iar eu îmi consumam timpul lucrând pentru cei de acolo. 

Am căutat să-i explic că fuseseră bani bine cheltuiţi, ţinând 
cont de faptul că eu eram în al nouălea cer lucrând la 
operetă, în vreme ce alternativa ar fi fost un stagiu în 
purgatoriu jucând volei. Zadarnic. Nu m-a înţeles. 

În final, spre surprinderea mea, drept mulţumire pentru 
ajutor, directorul staţiunii mi-a înmânat douăzeci de dolari 
când am plecat. N-o făcusem însă pentru un câştig 
financiar. Am dat banii „colaboratorilor” mei şi le-am spus 
să-i împartă între ei. 

64. Automobilul. 

Cât timp am locuit în New York, nu am avut nevoie 
propriu-zis de un automobil. Din cauza prăvăliei, membrii 
familiei plecau rareori undeva. Desigur, eu trebuia să merg 
la şcoală, dar oraşul avea multe mijloace de transport şi 
puteai ajunge oriunde cu cinci cenți (şi alţi cinci pentru 
întoarcere). Evident, dacă era vorba de o distanţă de unu- 
doi kilometri, umblai pe jos. 

În Philadelphia, transportul public era la fel de 
satisfăcător. În plus, începuse războiul, iar produsele 
petroliere erau strict raţionalizate, aşa că m-am asociat cu 
alţi colegi care foloseau câteva maşini. 


După ce m-am mutat la Boston, m-am pomenit într-un oraş 
în care transportul rapid era mai puţin satisfăcător, mai cu 
seamă dacă locuiai într-o suburbie. În 1950, am ajuns la 
concluzia că aveam nevoie de un automobil. Fiind conştient 
de lipsa mea de îndemânare, mă îngrozea până şi ideea de 
a învăţa să şofez. Plănuisem însă ca Gertrude să înveţe 
conducerea maşinii şi apoi să mă ducă pe mine unde era 
nevoie. 

Am fost totuşi destul de cavaler şi am acceptat să fac 
şcoala de şoferi; spre totala mea surprindere, imediat ce am 
simţit maşina mişcându-: se în timp ce mă aflam la volan, 
am descoperit că-mi plăcea să şofez. După ce mi-am luat 
permisul de conducere, am cumpărat un Plymouth. 

Cel mai bun sfat pe care l-am primit vreodată în privinţa 
şofatului mi-a fost dat de Sprague de Camp. Îi povestisem 
despre drumul până la New York cu automobilul şi mă 
lăudasem în legătura cu viteza cu care conduceam şi cu 
totala încredere în talentul meu de şofer. 

— La revedere, Isaac! Mi-a spus Sprague. 

— Pleci undeva? L-am întrebat surprins. 

— Nu, dar dacă tu conduci cu asemenea viteză, nu mai ai 
mult de trăit şi eu îţi spun „La revedere” de pe acum. 

Sunt un tip care mă prind repede, aşa că mi-am domolit 
pornirile. 

65. Concediat!. 

Viaţa mea, chiar şi după ce avansasem binişor în vârsta 
mijlocie, a fost marcată de incapacitatea de a mă înţelege 
cu colegii şi şefii. Chiar şi în calitate de profesor la 
Facultatea de Medicină, mi-am etalat acest aspect neplăcut 
al personalităţii mele. 

Poate că n-a fost numai vina mea. Bănuiesc că nu eram 
foarte popular în facultate şi mai bănuiesc că ar fi fost 
imposibil să-mi atrag simpatia celorlalţi, indiferent cât de 
amabil aş fi încercat să fiu. Calitatea de cel mai bun 
conferenţiar local putea să mă încânte pe mine şi pe 


studenţi, dar nu însemna în nici un caz că avea să-mi aducă 
medalii din partea colegilor de breaslă. 

În plus, îmi era imposibil să ascund faptul că mai aveam o 
carieră paralelă, ce-mi permitea să câştig bani frumoşi. 
Acela constituia un alt motiv de a nu fi iubit de câtre 
membrii catedrei, care se chinuiau să-şi ducă traiul numai 
din salariu. Nici domeniile în care-mi exercitam scrisul nu 
erau întotdeauna aprobate. Scrisesem Corpul omenesc 
(The Human Body; 1963), o carte foarte bună (fireşte că-i 
aşa, dacă o spun chiar eu!) despre anatomie. Am rugat o 
profesoară de specialitate să-şi arunce privirea peste 
manuscris, ca să vadă dacă nu făcusem vreo eroare 
strigătoare la cer. A găsit câteva, dintre care cea mai 
importantă era că plasasem splina în partea greşită a 
corpului, amănunt pe care femeia 1-a găsit extrem de 
amuzant. 

Când am plecat din laborator, am auzit un alt anatomist 
comentând: „Lui cum i-ar plăcea dacă eu aş scrie o carte 
despre biochimie?” 

În cele din urmă, am abandonat complet orice pretenţie de 
cercetare, petrecându-mi tot timpul liber din şcoală scriind 
non-ficțiune, ceea ce nu putea decât să displacă 
administraţiei. 

Am încercat să reduc efectele venitului suplimentar 
provenit din exterior, nesolicitând niciodată sporirea 
salariului. (Ar fi fost ridicol din parte-mi să mă zbat pentru a 
obţine câţiva dolari din partea facultăţii, când câştigurile de 
pe urma scrisului creşteau întruna.) Drept rezultat, în 1958 
câştigam doar 6.500 de dolari pe an, mia suplimentară 
fiindu-mi acordată, fără s-o solicit, în decursul celor nouă 
ani petrecuţi în facultate. Era salariul cel mai mic din cadrul 
catedrei şi poate chiar din universitate. Ceea ce, în inocenţa 
mea, considerasem drept o comportare etică s-a dovedit în 
realitate un alt cap de acuzare. Faptul că eram atât de prost 
plătit a fost interpretat ca o dovadă că nu meritam mai 
mult. 


Desigur, mai neplăcută a fost ofensa pe care i-am adus-o 
lui Henry Lemon, prin abandonarea cercetărilor sale. În 
consecinţă, el s-a consacrat ţelului de a scăpa definitiv de 
mine. Cu toate acestea, mă aflam în relativă siguranţă atâta 
vreme cât James Faulkner era decan, iar Burnham Walker 
şef de catedră. Ambii păreau să mă placă, în ciuda 
trăsăturilor mele caracteristice. 

Apoi, însă, Faulkner şi-a anunţat retragerea din postul de 
decan la sfârşitul anului universitar 1954-55. Asta a 
reprezentat o lovitură teribilă, fiindcă nu însemna doar 
pierderea unui aliat aflat într-o poziţie de vârf, ci mai ales 
faptul că în locul lui urma să vină Chester Keefer, probabil 
cel mai faimos profesor din facultate. Din păcate, Keefer era 
bun prieten cu Lemon şi, ca atare, eram convins că avea să 
mă concedieze. 

Pesemne că şi Walker gândise la fel, deoarece în mai 1955, 
cu numai o lună înaintea retragerii lui Faulkner, el a obţinut 
promovarea mea ca şef de lucrări începând cu 1 iulie 1955. 
Automat, căpătăm o funcţie în facultate şi nu mai puteam fi 
concediat fără motiv. Bănuiesc că a făcut-o înainte de 
retragerea lui Faulkner, pentru că ştia că ulterior n-ar mai fi 
avut nici o şansă. Keefer mă avea oarecum la mână. În 
1956, am primit o mică bursă guvernamentală pentru a 
scrie o carte despre fluxul sangvin. (îmi fusese oferită; n-o 
solicitasem eu.) Am scris-o, fireşte - în cele din urmă, avea 
să fie publicată cu titlul Fluviul viu (The Living River; 1960). 
Keefer se mulțumea să aştepte. 

Apoi Walker a demisionat (din motive familiale) la 1 
noiembrie 1956 şi Bill Boyd a devenit şeful interimar al 
catedrei. Bănuiesc că Bill ar fi dorit să rămână permanent 
în funcţie, dar, în vara lui 1957, Keefer a numit în postul 
respectiv o persoană din exterior, FE. Marrott Sinex. Acesta 
era un bărbat scund, cu un permanent surâs nervos, glas 
sonor, râs şi mai sonor, dar, după cum s-a dovedit ulterior, 
era un conferenţiar oarecum greu de urmărit. Mi-a ajuns la 


urechi zvonul că Sinex obținuse postul numai după ce 
acceptase să nu se opună concedierii mele. 

Acum, Keefer putea acţiona. Venise vremea să încasez 
banii care mi se cuveneau din bursa pentru scrierea cărţii, 
dar Keefer a refuzat să mi-i dea, susţinând că banii 
intraseră în fondul facultăţii. I-am atras atenţia că 
facultatea încasase oricum grosul bursei, însă o anumită 
sumă îmi fusese repartizată, fără nici un dubiu. Ela 
replicat, pufnind, că orice cadru din facultate putea scrie o 
carte dacă era plătit. l-am răspuns furios că eu nu aveam 
nevoie să fiu plătit pentru a scrie o carte, că publicasem 
deja mai mult de douăzeci de volume şi că dacă nu-mi 
dădea banii cuveniţi aveam să ajung cu scandalul până la 
Washington. N-a mai insistat, m-a lăsat să-i încasez şi s-a 
pregătit pentru misiunea mult mai importantă de a mă 
concedia. 

În ziua de 18 decembrie 1957, m-a chemat în cabinetul lui 
pentru confruntarea finală. Sinex era şi el prezent, dar n-a 
deschis gura. Rolul lui se limita la ratificarea deciziei. 
Keefer era calm şi mi-a spus că nu dorea să mai scriu în 
timpul orelor de facultate. Trebuia să lucrez în cercetare. 
După cum se aştepta, l-am refuzat şi am subliniat că datoria 
mea era să-i educ pe studenţi şi că, în mod unanim, eram 
recunoscut drept cel mai bun conferenţiar din facultate. El 
a insistat, însă, că singurul ţel îl reprezenta cercetarea, 
reuşind în cele din urmă să mă înfurie îndeajuns ca să spun: 

— Domnule decan, ca scriitor de ştiinţă popularizată sunt 
extraordinar. Intenţionez să fiu cel mai bun autor de acest 
gen din lume şi voi aduce glorie facultăţii. În calitate de 
cercetător, însă, sunt mediocru şi dacă există ceva de care 
facultatea să n-aibă nevoie, acesta este încă un cercetător 
mediocru. 

Sunt convins că Keefer a interpretat spusele mele ca o 
aluzie insultătoare la adresa facultăţii, şi pe bună dreptate, 
pentru că exact asta fusese intenţia, în felul acesta, 
lucrurile s-au sfârşit. 


— Facultatea, a rostit el, nu-şi poate permite să plătească 
un scriitor de ştiinţă popularizată. Contractul cu 
dumneavoastră se va încheia pe 30 iunie 1958. 

Eram pregătit pentru aşa ceva şi i-am răspuns: 

— Perfect, domnule decan. Puteţi refuza să-mi plătiţi 
salariul. (Cu un efort eroic, m-am abținut să-i spun unde-şi 
putea băga salariul meu.) în replică, eu nu voi mai preda 
ore. Cu toate acestea, nu-mi puteţi lua titlul universitar. Am 
un post. 

EI a pretins contrariul, eu am insistat şi au urmat doi ani 
de dispute pe această temă. Deşi angajarea mea la 
Facultatea de Medicină a luat sfârşit pe 30 iunie 1958, deşi 
fusesem concediat după nouă ani de serviciu, am continuat 
să vin regulat la catedră pentru a-mi ridica corespondenţa, 
dar în primul rând pentru a-mi menţine poziţia, ca să 
demonstrez că eram membru al catedrei şi că nu mă lăsam 
intimidat. 

Ceilalţi colegi m-au evitat de teamă că o relaţie prea 
strânsă cu oaia neagră a facultăţii le-ar fi putut aduce 
necazuri. Odată, totuşi, unul dintre ei m-a abordat cu 
precauţie şi, asigurându-se că nu eram văzuţi, mi-a spus că 
se mândrea cu mine şi cu curajul de care dădeam dovadă, 
continuând să lupt pentru libertatea universitară. 

— Nu-i vorba despre nici un curaj, am înălţat din umeri. 
Eu am libertate universitară şi ţi-o pot rezuma în două 
cuvinte. 

— Care sunt? M-a întrebat el. 

— Venituri suplimentare. 

Este adevărat. În lupta cu administraţia, un cadru 
universitar obişnuit se găseşte într-un dezavantaj enorm. El 
nu trebuie nici măcar să fie concediat, ci doar să fie 
persecutat, astfel încât, până la urmă, trebuie să-şi caute 
altă slujbă. Aceasta nu-i uşor de găsit, iar de cele mai multe 
ori, dacă individul aşteaptă prea mult, se poate trezi 
concediat, şi atunci necazurile financiare îl pot aduce în 
pragul disperării. 


Mie însă ce-mi păsa ce făcea administraţia? Eu nu aveam 
absolut nici un necaz financiar. 

După doi ani, senatul facultăţii (sau organizaţia abilitată să 
ia decizia respectivă) s-a pronunţat în cazul meu. Votul a 
fost împotriva lui Keefer, iar eu mi-am păstrat titlul 
universitar. Îl am şi în ziua de azi. Ba mai mult, pe 18 
octombrie 1979, am fost avansat la gradul de profesor plin. 

Privind retrospectiv, mă întreb: De ce mi-am bătut capul? 

Au existat două motive. În primul rând, nu doream să 
renunţ la titlul universitar. Mă străduisem mult prea mult ca 
să-l obţin, în condiţii de-a dreptul potrivnice, şi nu 
intenţionam să-l abandonez fără luptă. 

În al doilea rând, a fost pur şi simplu o chestiune de 
mândrie încăpăţânată. Indivizii aceia voiau să mă dea afară 
şi eu nu intenţionam să-i las s-o facă. 

În perioada respectivă, fusesem furios pe Lemon şi pe 
Keefer dar, fără să-şi dea seama, ei îmi făcuseră cea mai 
mare favoare de care avusesem parte după ce, cu douăzeci 
de ani în urmă, mă respinseseră facultăţile de medicină. 
Dacă m-ar fi lăsat în pace, prudenţa mea înnăscută nu mi-ar 
fi permis să renunţ la facultate, silindu-mă să irosesc timp 
important pentru fleacuri. Dându-mă afară, am fost obligat 
să mă concentrez în totalitate asupra scrisului, iar 
momentul acela a reprezentat o cotitură importantă în viaţa 
mea. 

Sunt convins că cei doi nu aveau nici cea mai mică intenţie 
de a-mi face bine, însă pot ignora intenţia de dragul 
rezultatului. Ca atare, i-am iertat de mult. 

În 1961, când una dintre cărţile mele ştiinţifice a fost 
extrem de bine primită, am participat la o petrecere ce s-a 
ţinut în cadrul facultăţii. Fiind prezent acolo, Keefer mi-a 
întins mâna, felicitându-mă. Mi s-a părut un gest elegant, 
aşa că i-am mulţumit cu sinceritate. Lemon m-a felicitat şi 
el, iar eu i-am zâmbit, încuviinţând din cap; a fost ultima 
dată când l-am văzut. Chiar în acelaşi an, el s-a transferat la 
Facultatea de Medicină a Universităţii Nebraska. 


Un post-scriptum... În primăvara lui 1989, am fost în 
Boston pentru a participa la cea de-a o sută cincizecea 
aniversare a Universităţii. Am ţinut o prelegere asupra 
viitorului, vorbind cu obişnuitul meu elan, iar când am 
încheiat, un student din sală m-a interpelat: 

— Domnule Asimov, dumneavoastră îi fericiţi pe spectatori 
cu nişte conferinţe excelente. Deoarece faceţi parte dintre 
cadrele universităţii noastre, de ce nu susţineţi unul sau 
mai multe cursuri permanente? 

La care i-am răspuns: 

— Acum patruzeci de ani, am ţinut cam o sută de prelegeri 
studenţilor timp de nouă ani, care au fost cele mai bune 
auzite de ei, dar - am făcut o pauză scurtă de vreo două 
secunde, pentru a mă asigura că erau atenţi - am fost 
concediat. 

Din sală s-a auzit un icnet colectiv şi m-am simţit 
satisfăcut. În timpul disputei cu Keefer, îi spusesem 
prodecanului, Lamar Soutter (care îmi susţinea cauza), că 
dacă facultatea mă concedia, actul respectiv avea să fie 
considerat incredibil în viitor. Presupun că atunci sunase ca 
un fel de laudă, dar eu ştiam că nu era aşa şi am fost 
bucuros să primesc confirmarea, chiar dacă după atâta 
timp. 

66. Prolificitatea. 

Trebuie să recunosc că pe 1 iulie 1958 eram puţin nervos. 
Aveam treizeci şi opt de ani (atinsesem în mod clar vârsta 
mijlocie), o nevastă nefericită, doi copii, de trei şi şapte ani, 
şi nici o slujbă. 

Şi totuşi nu puteam susţine că toate îmi mergeau prost. În 
1956, cumpărasem o casă şi o plătisem în scurt timp 
integral, aşa încât nu eram împovăraţi de nici un fel de 
datorii. Aveam în bancă un cont decent şi acum, după 
aproape şaisprezece ani de căsnicie, îmi puteam ţine 
promisiunea cumpărându-i nişte diamante (recunosc, destul 
de mici) Gertrudei - însă ea nu le-a dorit. În plus, scrisul 
meu ne aducea acum peste 15.000 de dolari anual. 


Problemele erau de natură psihologică. Din 1942 până în 
1945, apoi din 1949 până în 1958, avusesem o slujbă şi un 
salariu sigure. Salariul nu era mare, dar reprezenta pentru 
mine iluzia securităţii. Acum se ridica întrebarea: Eram în 
stare să scriu permanent, fără protecţia unui salariu de 
bază? Eram în stare să scriu permanent, fără ca mintea să 
mi se uzeze rapid şi să secătuiască? Aveam oare să fiu 
copleşit rapid de problemele nesiguranţei specifice 
scriitorilor? 

Gertrude era aproape convinsă că n-aveam să rezist. A 
zăcut bolnavă timp de trei zile, lăsându-mă să am grijă de 
copii, lucru ce nu m-a liniştit câtuşi de puţin, ba chiar mi-a 
sporit îndoielile. 

Mai exact, am fost suficient de neliniştit ca să fac o 
încercare lipsită de entuziasm de a găsi alt post în 
învăţământ. M-am prezentat la Universitatea Brandeis, 
aflată destul de aproape de casă, şi am investigat 
posibilitatea de a obţine un loc în cadrul catedrei de 
biologie. Şeful catedrei n-a fost însă interesat de mine, aşa 
că am bătut rapid în retragere. Aceea a fost ultima oară în 
viaţă când mi-am căutat o slujbă. 

Prin urmare, nu-mi rămăsese altceva de făcut decât să mă 
pun cu disperare pe scris, sperând să-mi storc mintea cât 
puteam mai mult, înainte de a se epuiza. 

Timpul mi-a dovedit că n-ar fi trebuit să-mi fac griji. După 
ce m-am dedicat exclusiv scrisului, am publicat în medie 
treisprezece cărţi pe an. Aparent, sunt cel mai prolific autor 
american. În plus, în vreme ce majoritatea celorlalţi autori 
prolifici au tendinţa de a scrie într-un singur domeniu 
(poliţist, western, sau romanţios), cărţile mele acoperă 
întregul sistem de clasificare din biblioteci (după cum m-a 
asigurat o bibliotecară entuziasmată). În toată istoria, nu 
cunosc pe nimeni care să fi scris mai multe cărţi aparţinând 
mai multor domenii diferite. V-aş ruga să înţelegeţi că sunt 
atât de modest, încât mă simt stânjenit să afirm aşa ceva, 


dar... Nu pot minţi, întrebarea este: Cum devii scriitor 
prolific? 

M-am gândit mult la problema aceasta şi am ajuns la 
concluzia că prima şi cea mai importantă condiţie este să fii 
pasionat de procesul scrierii. Nu vreau să spun să-ţi placă 
să te imaginezi scriind o carte sau să-ţi placă să imaginezi 
subiecte. Nu vreau să spun să-ţi placă să ţii în mâini o carte 
terminată şi s-o fluturi triumfător spre oameni. Trebuie să 
fii pasionat de ceea ce se petrece între plănuirea unei cărţi 
şi terminarea ei. 

Trebuie să iubeşti scrisul în sine, scrâşnetul stiloului sau 
pixului pe foaia albă, ţăcănitul clapelor maşinii de scris, 
cuvintele ce apar pe monitorul procesorului de texte. Nu 
contează ce tehnică întrebuinţezi atâta vreme cât iubeşti 
activitatea respectivă. 

Atenţie însă, pasiunea nu este absolut necesară pentru a fi 
scriitor; nici chiar un mare scriitor. Există mulţi scriitori 
celebri care detestă scrisul şi publică o carte la zece ani. 
Cartea respectivă poate fi o capodoperă literară, iar autorul 
poate deveni nemuritor, totuşi el nu este un scriitor prolific, 
iar eu mă refer acum doar la aceştia. 

Eu am pasiunea amintită. Prefer să scriu decât să fac orice 
altceva. Spre exemplificare, aş aminti că, într-un rând, un 
individ, care ştia că îmi plăcea să flirtez cu tinere, m-a 
întrebat după o prelegere: 

— Domnule Asimov, dacă ar fi să alegeţi între scris şi 
femei, la care v-aţi opri? 

I-am replicat fără ezitare: 

— Să ştiţi că pot lucra la masa de scris douăsprezece ore 
la rând fără să obosesc. 

Uneori, oamenii mă întreabă: 

— Cât de disciplinat trebuie să fiţi ca să lucraţi zilnic la 
maşina de scris? Acestora le răspund cu seninătate: 

— Nu sunt câtuşi de puţin disciplinat. Dacă ar fi după 
mine, aş putea lăsa din când în când scrisul, dar sunt atât 
de leneş încât n-am reuşit s-o fac până acum. 


Este adevărat. Cineva precum Bing Crosby* ori Bob Hope* 
n-are nevoie de disciplină ca să joace golf toată ziua. Joe 
„Şase-sticle” n-are nevoie de disciplină. 

Disciplină ca să moţăie în fotoliu privind la televizor. lar eu 
n-am nevoie de disciplină ca să scriu. 

În plus, sunt incoruptibil. Faptul că afară este o zi perfectă 
nu are nici un impact asupra mea. Nu doresc câtuşi de 
puţin să ies şi să beneficiez de razele sănătoase ale soarelui. 
Mai mult chiar, o zi frumoasă mă umplea de groaza (de 
obicei, reală) că Robyn avea să vină la mine bătând 
încântată din mânuţe şi rugându-mă: „Hai să ne plimbăm în 
parc. Vreau la grădina zoologică.” 

Mă duceam, desigur, fiindcă o iubeam, dar mărturisesc că 
inima îmi rămânea în camera de lucru, înţepenită printre 
clapele maşinii de scris. 

De aceea, mă veţi înţelege când spun că pentru mine ziua 
favorită (cu condiţia să nu am o întâlnire ce nu poate fi 
amânată, care mă va sili să părăsesc casa) este cea 
vântoasă, rece, urâtă şi ploioasă, când pot sta în faţa maşinii 
de scris sau a procesorului de texte în pace şi siguranţă. 

În acelaşi timp, un autor care trăieşte de pe urma scrisului 
trebuie să fie în permanenţă gata de lucru. Cândva, 
Sprague de Camp a afirmat că oricine doreşte să scrie 
trebuie să se izoleze în mod absolut cel puţin patru ore, 
deoarece durează mult până porneşti şi, dacă eşti întrerupt, 
trebuie să iei totul de la început. 

Poate că este adevărat; totuşi, un autor care scrie numai 
dacă beneficiază de patru ore neîntrerupte de izolare nu 
poate fi prolific. Este important să fii în stare să te apuci de 
scris în orice clipă. Dacă există cincisprezece minute în care 
n-am absolut nimic de făcut, le pot folosi pentru a scrie o 
pagină. De asemenea, n-am nevoie să stau şi să pierd 
minute întregi până să-mi pun gândurile în ordine ca să 
pornesc treaba. 

Cândva, am fost întrebat cum încep să scriu. 

— Cum adică? M-am încruntat nedumerit. 


— Păi, faceţi mai întâi o încălzire, sau vă ascuţiţi toate 
creioanele, sau rezolvaţi un careu de cuvinte încrucişate... 
Ştiţi, lucruri din acestea care vă creează starea necesară. 

— Aha, am exclamat lămurit, înţeleg ce vreţi să spuneţi. Ca 
să pot începe scrisul, întotdeauna este nevoie mai întâi să 
bag în priză maşina de scris şi să mă apropii suficient de ea 
pentru ca degetele să-mi ajungă la clape. 

De ce? Care este secretul pornirii instantanee? 

În primul rând, eu nu scriu doar în clipele când scriu. 
Atunci când nu mă găsesc în faţa maşinii de scris - când 
mănânc, moţăi, mă spăl... 

— Creierul îmi lucrează fără întrerupere. Uneori, pot auzi 
fragmente de dialoguri trecându-mi prin minte, sau pasaje 
descriptive. De obicei, este vorba despre cartea pe care o 
scriu sau pe care intenţionez s-o încep. Chiar dacă nu aud 
cuvinte, ştiu că mintea mea lucrează în plan subconştient. 

De aceea, sunt permanent pregătit. Ca să zic aşa, totul 
este deja scris. Aş putea să mă aşez la masă şi să 
dactilografiez - cu o viteză ajungând la cincisprezece pagini 
pe oră - după ceea ce-mi dictează creierul. În plus, pot fi 
întrerupt, fără ca acest lucru să mă afecteze. După 
întrerupere, revin pur şi simplu în locul unde rămăsesem şi 
continuu să dactilografiez după dictarea mintală. 

Evident, asta înseamnă că ceea ce-ţi intră în minte trebuie 
să rămână acolo. Mi se pare de la sine înţeles, de aceea nu- 
mi fac niciodată însemnări. După ce m-am căsătorit cu 
Janet, uneori mă trezeam noaptea şi spuneam: 

— Ştiu ce trebuie să fac în roman. 

— Scoală-te şi notează-ţi, zicea ea îngrijorată. 

— Nu-i nevoie! Îi răspundeam, apoi mă întorceam pe 
partea cealaltă şi adormeam la loc. 

Evident, dimineaţa îmi aminteam totul. La început, Janet 
zicea că o înnebunea chestia asta, dar în cele din urmă s-a 
acomodat cu ea. 

Scriitorul obişnuit este în mod inevitabil asaltat de îndoieli 
în timp ce scrie. Oare fraza tocmai încheiată este una 


emoţionantă? Este construită aşa cum ar fi trebuit? Ar suna 
mai bine dacă ar fi formulată altfel? Prin urmare, autorul 
obişnuit rescrie mereu, ştergând şi modificând, căutând 
permanent modalităţi diferite de exprimare fără ca, din 
câte ştiu eu, să fie vreodată complet mulţumit. Desigur, 
dacă optezi pentru această cale, nu poţi ajunge prolific. 

Ca atare, un scriitor prolific trebuie să aibă încredere în 
sine. El nu poate pierde timpul, punându-şi întrebări asupra 
calităţii textelor sale. Mai degrabă, el trebuie să-şi iubească 
textele. 

Asta se întâmplă în cazul meu. Pot lua oricare dintre 
cărţile scrise de mine, s-o deschid la întâmplare şi să încep 
să citesc, pentru ca imediat să mă pierd în lectură şi să 
continuu cu cititul, până ce vreun eveniment exterior mă 
smulge din vrajă. Lui Janet i se pare amuzant, dar eu 
consider că este o reacţie naturală. Dacă nu mi-ar plăcea 
aşa de mult ceea ce scriu, cum naiba aş mai putea crea 
atâta? 

Rezultatul este că rareori, poate chiar niciodată, nu-mi fac 
griji în privinţa frazelor care mi se rostogolesc din minte. 
Dacă sunt scrise de mine, atunci apreciez că ele sunt 
perfecte în proporţie de nouăzeci şi cinci la sută. 

Evident, nu sunt absolut sigur că totul este fără cusur. 
Robert Heinlein obişnuia să-mi spună că el „o nimerea din 
prima” şi expedia redacţiilor prima versiune a textelor. 
Acelaşi lucru se afirmă şi despre scriitorul de romane 
polițiste Rex Stout. Eu nu sunt chiar atât de bun. De aceea, 
am obiceiul de a revedea prima versiune, făcând modificări 
care nu depăşesc de obicei cinci la sută din total, şi abia 
după aceea expediez textul. 

Poate că unul dintre motivele ce mă împing să fiu sigur de 
calitatea scrierilor mele constă în faptul că eu văd o 
povestire, un articol sau o carte sub forma unui întreg, a 
unei structuri, nu a unei succesiuni de cuvinte. Ştiu precis 
cum anume să potrivesc fiecare lucruşor la locul său în 
structura aceea, aşa că niciodată nu trebuie să lucrez după 


un plan prestabilit. Până şi cea mai complexă intrigă îmi 
iese corect. 

Îmi place să presupun că un mare maestru de şah vede o 
partidă ca pe o configuraţie, nu ca pe o succesiune de 
mutări. Un antrenor bun vede jocul echipei sale în mod 
similar. Ei bine, şi eu întrevăd structuri în domeniul meu, 
dar nu pot explica felul cum se petrece asta. Pur şi simplu, 
deţin acest talent, pe care l-am avut din copilărie. 

Desigur, este mai uşor dacă nu încerci să scrii prea literar. 
Dacă doreşti să realizezi însă un poem în proză, trebuie să 
ai răbdare, deoarece este o muncă de durată, chiar şi 
pentru experţi ca Ray Bradbury sau Theodore Sturgeon. 

În consecinţă, eu mi-am cultivat în mod deliberat un stil 
foarte simplu, chiar colocvial, ce poate fi scris rapid şi nu 
implică prea multe greşeli. Neîndoios, unii critici, ale căror 
cranii conţin mai multe oase decât minte, interpretează 
asta drept „o lipsă de stil”. Dacă îşi imaginează însă cineva 
că a scrie cu limpezime absolută şi fără zorzoane este floare 
la ureche, îi recomand să încerce. 

Normal, prolificitatea are şi dezavantaje. Ea complică viaţa 
socială şi pe cea de familie a scriitorului, deoarece acesta 
trebuie să fie absorbit de lucrul său. Este absolut necesar 
să se întâmple aşa. În permanenţă, el fie scrie, fie se 
gândeşte la scris, şi de aceea nu are timp pentru altceva. 

Nevestelor le vine mai greu să se împace cu o asemenea 
situaţie. Janet e întruchiparea toleranţei şi ţine mult la 
mine, ca şi la toate ciudăţeniile şi excentricităţile mele; şi 
totuşi, nici chiar ea nu se poate abţine uneori să nu remarce 
că nu discutăm suficient între noi. 

Recent, am întrebat-o pe fiica mea, care mă iubeşte foarte 
mult, după cum am mai spus: 

— Robyn, ce fel de tată am fost eu? 

Aş fi vrut să-mi spună că am fost un tată iubitor, generos, 
apropiat şi protector (calităţi despre care îmi place să cred 
că le posed şi le-am dovedit), dar ea a căzut pe gânduri şi în 
cele din urmă mi-a zis: 


— Ştii, ai fost un tată foarte ocupat. 

Presupun că este deprimant pentru cei din familie să aibă 
un soţ şi un tată care niciodată nu doreşte să călătorească, 
care niciodată nu are chef să iasă la iarbă verde, la o 
petrecere sau la spectacole, care niciodată nu vrea să facă 
altceva decât să stea în camera lui şi să scrie. Îndrăznesc să 
afirm că eşecul primei mele căsătorii s-a datorat parţial 
acestor lucruri. 

Odată, pe când numărul cărţilor pe care le publicasem se 
apropia de o sută, Gertrude mi-a reproşat cu amărăciune: 

— La urma urmelor, ce mare lucru înseamnă asta? Când o 
să mori, o să-ţi dai seama câte ai pierdut în viaţă - toate 
lucrurile de calitate pe care ţi le-ai fi putut permite cu banii 
pe care-i câştigi şi pe care le-ai ignorat în goana ta nebună 
după tot mai multe cărţi. Cu ce te vor ajuta o sută de cărţi? 

lar eu i-am replicat: 

— Când o să mor, te rog să-ţi apropii urechea de buzele 
mele ca să-mi auzi ultimele cuvinte. Ele vor fi: „Ce păcat! 
Doar o sută!”. 

Ajungând la 451 de cărţi, câte mi-au apărut până în clipa 
de faţă, situaţia nu s-a îmbunătăţit cu nimic. Dacă ar fi să 
mor chiar acum, aş murmura: „Ce păcat! Doar patru sute 
cincizeci şi una!” (Acelea ar fi penultimele mele cuvinte. 
Ultimele ar fi: „Ie iubesc, Janet.”) [Aşa a fost. 

— Janet.] 

Odată, fiind intervievat de Barbara Walters*, pe perioada 
cât nu eram în emisie ea a părut foarte interesată de 
prolificitatea mea şi s-a interesat dacă uneori nu-mi doream 
să fi făcut altceva. 

— Nu, i-am răspuns. 

— Dar dacă un medic ţi-ar da numai şase luni de trăit, ce 
ai face? A insistat ea. 

— Aş bate mai repede la maşină. 

67. Problemele de scriitor. 

Toţi scriitorii au probleme. În cazul meu, cea mai 
amuzantă este să le răspund acelora care nu vor sau nu pot 


crede că sunt atât de prolific. La urma urmelor, nu sunt un 
tip care se laudă cu asta. Nu încep o discuţie spunând: „Ce 
frumoasă e toamna asta - apropo, eu am publicat „enşpe,, 
sute de cărţi.” 

Uneori, se ivesc totuşi probleme. În 1979, tocmai îmi 
apăruse primul volum al autobiografiei care, întâmplător, 
era cartea mea cu numărul două sute. Mă aflam la un 
cocteil, sau aşa ceva, şi cineva care nu mă cunoştea şi nici 
măcar nu auzise de mine (din nefericire, există câteva 
miliarde de asemenea indivizi care trăiesc într-o totală 
ignoranță) m-a întrebat: 

— Cu ce vă ocupați? 

— Sunt scriitor, i-am oferit eu răspunsul standard. 

Mă aşteptasem să mă întrebe ce anume scriam, dar n-a 
făcut-o, ci a continuat: 

— La ce editură publicaţi? 

— La mai multe, i-am explicat. Totuşi, Doubleday este cea 
cu care colaborez în principal. Cei de acolo mi-au publicat 
cam trei optimi din cărți. 

Individul a preferat să interpreteze remarca drept o 
dovadă de lăudăroşenie. A ridicat din sprâncene, a ţuguiat 
buzele şi a comentat: 

— Asta înseamnă că aţi scris opt cărţi şi că Doubleday v-a 
publicat trei? 

— Nu, am răspuns liniştit. Asta înseamnă că am scris două 
sute de cărţi şi Doubleday mi-a publicat şaptezeci şi cinci. 

Cei din jur care mă cunoşteau au chicotit, iar 
interlocutorul meu a părut pe bună dreptate picat din Lună. 

Un caz similar s-a petrecut cam peste şapte ani când 
tocmai publicasem a 365-a carte. Stăteam cu un exemplar 
în mână în faţa liftului de la Doubleday, când un tânăr a ieşit 
grăbit din birourile editurii. Era un nou angajat care dorea 
să mă întâlnească. Ne-am strâns mâinile, iar el m-a 
întrebat: 

— Câte cărţi aţi publicat, domnule Asimov? 


(Este una dintre întrebările cele mai frecvente care mi se 
pun.) Am ridicat cartea şi i-am răspuns: 

— Asta este a trei sute şaizeci şi cincea. 

Tocmai atunci, pe coridor a apărut cineva care nu mă 
cunoştea. Eu am continuat să-i explic tânărului: 

— Am publicat câte o carte pentru fiecare zi din an... 

Iar necunoscutul, care ajunsese lângă noi când am spus 
asta, a zâmbit părinteşte şi a remarcat: 

— Sunt convins că aşa ni se pare uneori. Apoi a trecut mai 
departe. 

Scriitorii au însă necazuri mult mai mari. La urma urmelor, 
în mod inerent, viaţa unui autor este nesigură. Fiecare 
proiect reprezintă un nou început şi se poate solda cu un 
eşec. Faptul că romanul anterior a fost încununat de succes 
nu constituie o pavăză împotriva nereuşitei pentru 
următorul. 

Ba mai mult, după cum s-a subliniat adesea, scrisul este o 
ocupaţie extrem de singuratică. Puteţi vorbi despre ceea ce 
scrieţi, puteţi discuta subiectul cu familia, prietenii sau 
redactorii, dar atunci când vă aşezaţi în faţa maşinii de 
scris, sunteţi singuri cu ea şi nu vă poate ajuta nimeni. 
Trebuie să extrageţi fiecare cuvinţel din mintea voastră 
suferindă. 

Nu-i de mirare că adesea scriitorii devin mizantropi sau se 
apucă de băutură ca să-şi aline chinurile. Generalizând 
fenomenul, multă lume afirmă că, pentru scriitori, 
alcoolismul este o boală profesională. 

O tânără care se documenta pentru un articol pe care-l 
scria auzise pesemne şi ea asta, deoarece mi-a telefonat şi 
m-a întrebat radioasă: 

— Domnule Asimov, care este barul dumneavoastră favorit 
şi de ce? 

— Bar? Am repetat. Vă referiţi la un loc unde se consumă 
băuturi? 

— Da, a încuviinţat ea. 


— Îmi pare rău că vă dezamăgesc, i-am spus. Câteodată, 
se întâmplă să trec printr-un bar pentru a ajunge în 
restaurant, dar n-am staționat niciodată în unul. Nu consum 
băuturi alcoolice. 

A urmat o scurtă pauză, după care ea a reluat seria 
întrebărilor, vădit nedumerită: 

— Sunteţi Isaac Asimov? 

— Da. 

— Scriitorul? 

— Exact. 

— Şi aţi scris sute de cărţi? 

— Da, am încuviinţat, şi pe toate le-am scris fiind perfect 
treaz. Tânăra a întrerupt convorbirea, mormăind ceva 
nedefinit. Se pare că o dezamăgisem. 

Desigur, se pune întrebarea: De ce nu beau? 

Un răspuns (dacă ignoraţi condiţionarea strictă impusă de 
tata) este că, în calitate de scriitor, nu sunt încercat de 
nesiguranţe. În cincizeci de ani am vândut tot ce am scris, 
cu câteva excepţii neînsemnate. 

Problema cea mai serioasă cu care se poate confrunta un 
autor este însă „blocajul scriitoricesc”. 

Aceasta este o boală gravă, care se manifestă atunci când 
scriitorul se trezeşte privind foaia albă din maşina de scris 
sau ecranul gol al procesorului de texte şi nu e capabil să 
facă absolut nimic pentru a le umple. Cuvintele nu sosesc. 
Ori dacă apar, sunt în mod clar nepotrivite şi trebuie şterse 
numaidecât. Mai mult, boala este progresivă, deoarece cu 
cât continuă incapacitatea de a scrie, cu atât este clar că se 
va menţine. 

Referitor la această situaţie, îmi amintesc de o caricatură 
pe care am văzut-o cândva, prezentând un scriitor aşezat 
înaintea maşinii de scris. Individul era nebărbierit. Pe masă 
se zăreau câteva ceşti goale de cafea, iar scrumiera era 
plină ochi cu chiştoace. Podeaua din jur era acoperită cu 
hârtii rupte sau făcute ghemotoc, iar lângă scaunul lui se 


LLA 


afla o fetiţă care-i spunea: „Lăticule, zi-mi şi mie o poveste 
Nu vi se rupe inima? 

În viaţa adevărată, unii scriitori de science-fiction, chiar 
dintre cei foarte buni, au avut episoade serioase în care au 
cunoscut asemenea blocaje, ce s-au prelungit pe perioade 
ajungând la câţiva ani. Există câţiva autori de science- 
fiction foarte buni care au fost prolifici mai mulţi ani, pentru 
ca apoi să se oprească brusc. Poate că pur şi simplu 
deveniseră sterpi; poate că spuseseră tot ce avuseseră de 
spus şi nu mai aveau alte idei; şi poate că acesta este chiar 
motivul blocajului scriitoricesc. Un scriitor nu mai poate 
aşterne nimic pe hârtie atunci când în minte nu i-a mai 
rămas nimic (cel puţin temporar). 

Aşadar, este posibil ca blocajul scriitoricesc să fie 
inevitabil, silindu-i pe autori să se oprească la răstimpuri, 
pentru mai mult sau mai puţin timp, aşteptând ca minţile să 
se umple la loc. 

În acest caz, cum am reuşit eu să evit blocajul, ţinând 
seama de faptul că nu mă opresc niciodată? Presupun că nu 
l-aş fi putut evita dacă aş fi fost angajat într-un singur 
proiect. Adesea, când scriu un roman science-fiction (cel 
mai greu dintre toate tipurile de literatură pe care le 
creez), mă simt pur şi simplu scârbit de el şi incapabil să 
mai adaug un singur cuvânt. Nu permit însă situaţiei să mă 
înnebunească. Nu mă holbez la foile albe. Nu-mi petrec 
zilele şi nopţile chinuind un cap din care au dispărut ideile. 

Pur şi simplu, las romanul deoparte şi mă apuc de altă 
lucrare din duzina de proiecte ce sunt pe ţeavă. Scriu un 
editorial, un eseu, o povestire sau lucrez la o carte de non- 
ficţiune. Până ajung să mă plictisesc de aşa ceva, mintea mi 
s-a relaxat şi s-a umplut de idei. Atunci revin la roman şi 
constat că-l scriu cu aceeaşi uşurinţă de dinainte. 

Această dificultate periodică de a obţine idei din partea 
minţii îmi aminteşte veşnica şi iritanta întrebare: „De unde 
vă luaţi ideile?” 


Bănuiesc că toţi cei ce scriu ficţiune sunt întrebaţi asta, 
dar pentru autorii de science-fiction formularea este de 
obicei: „De unde vă luaţi ideile astea trăsnite?” 

Nu ştiu la ce răspuns se aşteaptă respectivii indivizi, dar 
Harlan Ellison are o replică: „Din Schenectady. Au acolo o 
fabrică de idei la care m-am abonat, aşa că lunar îmi 
expediază o idee nouă.” 

Mă întreb câţi îl cred. 

Acum câteva luni, un mare scriitor de science-fiction, ale 
cărui cărţi le admir extrem de mult, mi-a pus aceeaşi 
întrebare. Am înţeles că suferea de blocaj scriitoricesc; ca 
atare, îmi telefonase, deoarece auzise că aş fi fost imun faţă 
de aşa ceva. 

— De unde-ţi iei ideile? M-a întrebat. 

— Păi, i-am răspuns, mă gândesc, mă gândesc şi iar mă 
gândesc, până-mi vine să mă dau cu capul de pereţi. 

— Şi tu? A exclamat el, părând extrem de uşurat. 

— Bineînţeles. Ai crezut vreodată că este simplu să ai o 
idee nouă şi bună? Cei mai mulţi cărora le spun asta sunt 
teribil de dezamăgiţi. Ei ar fi mai degrabă dispuşi să creadă 
că am obiceiul să consum LSD sau ceva similar, astfel încât 
ideile îmi vin într-o stare de conştiinţă deformată. Dacă 
singurul lucru pe care trebuie să-l faci este să gândeşti, se 
duce naibii tot farmecul vieţii de scriitor... 

Când am ocazia să discut cu astfel de indivizi, le spun: 
„încercaţi să gândiţi. Veţi vedea că-i mult mai greu decât să 
consumi LSD.” 

68. Criticii. 

Când a apărut romanul O piatră pe cer, în naivitatea mea 
m-am aşteptat ca ziarul The New York Times să-l recenzeze 
la loc de frunte, chiar în ziua lansării sale pe piaţă. N-a 
făcut-o, bineînţeles, nici atunci şi nici altădată, şi am învăţat 
rapid că, pentru autori ca mine, „recenziile prestigioase” 
erau practic inexistente. Ca simplu exemplu, niciuna dintre 
cărţile mele n-a fost măcar menţionată în The New York 


Times, deşi eu, ca persoană, am fost amintit de mai multe 
ori. 

Am învăţat repede şi altceva. Când recenzii ale cărţilor 
mele au început să apară în publicaţii minore (şi mi-au fost 
trimise de către editori sau de serviciul de culegere a 
informaţiilor din mass-media, la care apelasem în perioada 
de început), am descoperit că ele nu erau neapărat 
favorabile... Şi am mai descoperit că nu-mi plăcea, ba mai 
mult, detestam o recenzie nefavorabilă. 

Asemenea recenzii constituie altă sursă de nesiguranţă, şi 
încă una extrem de dăunătoare, fiindcă se manifestă după 
publicarea cărţii. Ce vor spune criticii? Oare o recenzie 
foarte proastă nu va fi în stare să distrugă cartea, după ce 
te-ai chinuit atât de mult până ai scris-o? 

Scriitorii îşi închipuie că aceşti critici au o putere teribilă, 
dar ea nu există decât în imaginaţia lor. Orice recenzie 
(chiar nefavorabilă) este utilă, fiindcă pomeneşte de carte şi 
o aduce în atenţia cititorilor. Sau, după cum se spune că ar 
fi afirmat Sam Goldwyn*: „Publicitatea este bună. 
Publicitatea bună este şi mai bună”. 

Dar chiar dacă un critic nu are realmente puterea de a 
distruge, el o deţine pe cea de a răni personalitatea 
sensibilă a autorilor. De aceea, nu este surprinzător faptul 
că, în general, scriitorii îi detestă şi îi blestemă pe critici. S- 
ar putea scrie un eseu destul de lung (şi amuzant, pentru 
un non-critic), citând pur şi simplu toate ocările azvârlite de 
scriitori la adresa criticilor. 

Odată, un autor a afirmat: „Criticul este aidoma eunucului 
din harem. El vede tot ceea ce se face şi poate critica 
tehnicile întrebuințate, dar nu le poate pune în practică el 
însuşi.” Iar eu am spus cândva: „Un critic nu este 
considerat profesionist până nu aduce dovezi satisfăcătoare 
ale faptului că-şi bate propria mamă.” 

Să lăsăm totuşi prejudecățile deoparte şi să subliniem că 
un critic bun, profesionist, îndeplineşte o funcţie utilă. 
Afirmația potrivit căreia „n-o pot face ei înşişi” nu este 


întotdeauna adevărată şi chiar dacă ar fi, ce contează? Nu e 
musai să poţi face ouă pentru a şti dacă unul este stricat. 

Critica şi scrisul sunt două talente diferite. Eu sunt un bun 
scriitor, dar n-am înzestrare pentru critică. Nu sunt în stare 
să spun dacă o scriere de-a mea este bună sau rea, sau 
măcar de ce ar trebui să fie aşa. Pot doar afirma: „îmi place 
povestirea aceasta”, sau, A fost uşor de citit”, ori alte 
remarci generale de acelaşi fel. 

Criticul, însă, chiar dacă nu poate scrie la fel ca mine, e 
capabil să analizeze ceea ce scriu, subliniind părţile bune şi 
cele mai puţin reuşite. În felul acesta, el conduce cititorul şi 
poate că ajută autorul. 

După ce am spus toate astea, trebuie să reamintesc că mă 
refer la criticii de vârf. Majoritatea criticilor pe care-i 
întâlnim sunt, din păcate, personaje tranzitorii şi de 
circumstanţă, lipsite de orice calificare, cu excepţia 
capacităţii elementare de a scrie şi a citi. Uneori, ei simt o 
plăcere nebună să sfârtece un roman cu sălbăticie sau să 
atace autorul, nu cartea. Alteori folosesc recenzia ca mijloc 
de a-şi etala erudiţia ori drept ocazie pentru un sadism 
„camuflat”. (Câteodată, chiar se întâmplă ca recenziile să 
nu fie nici măcar iscălite.) 

Acestea sunt acele recenzii care, atunci când eu sunt 
victima, mă fac să turbez de furie. 

Lester del Rey rezolvă problema necitind niciodată 
recenziile, de orice fel ar fi ele (deşi, cândva, el însuşi a avut 
o rubrică lunară de prezentare de carte -şi era foarte 
priceput). 

„Isaac”, mi-a spus odată, „dacă trebuie să citeşti o 
recenzie, opreşte-te din lectură la primul cuvânt nefavorabil 
şi arunc-o la coş!”. Am încercat să-i urmez sfatul înţelept, 
dar încă n-am izbutit. 

Prima mea experienţă cu adevărat neplăcută s-a petrecut 
la începutul anilor '50, când un individ pe nume Henry Bott 
mi-a atacat cu ferocitate cărţile, în recenzia lui la Caverne 
de oţel, n-a menţionat câtuşi de puţin intriga, iar referirile 


la fundalul romanului erau atât de greşite, încât mi-a fost 
cât se poate de clar că nu citise cartea. 

Drept urmare, m-am înfuriat şi am scris un articol 
(denunţându-l pe idiot) pe care l-am expediat unei reviste 
pentru fani, simțind că astfel îmi voi descărca nervii şi că 
nimeni cu adevărat important nu-l va citi. Urmarea s-a 
dovedit dezastruoasă. Niciodată nu este bine să-i răspunzi 
unui critic, oricât de incompetente şi defăimătoare ar fi 
afirmaţiile sale. 'Toţi cei care au citit articolul l-au expediat 
pe adresa revistei unde apăruse recenzia lui Bott, iar 
directorul publicaţiei a scris un editorial neplăcut la adresa 
mea. 

EI s-a oferit totuşi să-mi acorde un drept la replică, dar am 
decis să-mi ling rănile şi să-l ignor; după aceea, însă, am 
citit următorul număr al revistei, în care infamul Bott 
recenzase Lucky Starr şi piraţii asteroizilor şi o lăudase, 
neştiind că eu eram Paul French. (A fost singurul avantaj pe 
care mi l-a adus vreodată un pseudonim.) Imediat, am 
expediat o scrisoare revistei, mulţumindu-i lui Bott în 
numele lui French, şi „uitând” să menţionez că eu eram 
French până în ultimul rând. Practic, acea dezvăluire- 
bombă 1-a făcut praf pe ticălos. 

Ulterior, directorul revistei a recunoscut că încercase doar 
să stârnească o polemică ce ar fi putut creşte vânzările. 
Scrisoarea mea i-a zădărnicit planul şi, în cele din urmă, 
revista şi-a încetat apariţia. 

Trebuie să recunosc că la începutul activităţii mele literare 
am fost solicitat să scriu recenzii ale unor cărţi science- 
fiction şi că am acceptat. Cu toate acestea, m-am oprit 
rapid, din două motive. În primul rând, recunoşteam că nu 
am talent critic şi nu puteam deosebi răul de bine. În al 
doilea rând, nu mi se părea moral să recenzez cărţi science- 
fiction. Cei mai mulţi autori îmi erau prieteni şi exista 
pericolul de a nu putea evita eventualele comentarii 
răutăcioase. Şi chiar dacă autorul ar fi fost un necunoscut, 


el rămânea totuşi un concurent - puteam eu să fiu sigur de 
propria-mi corectitudine? 

Alţi scriitori de science-fiction nu par frământaţi de 
această dilemă etică. Am citit recenzii de o incredibilă 
virulență, scrise de un autor de science-fiction, referitoare 
la cărţile altcuiva. Eu însumi am fost victima unor asemenea 
cronici de carte. 

Este imposibil să uit numele celor care au scris astfel de 
recenzii. Şi totuşi, bănuiesc că vă daţi seama că nu iau nici o 
atitudine - nu ridic un deget şi nici măcar nu spun o vorbă 
rea despre aceşti nemernici. Mă gândesc însă că, într-o 
bună zi, unul dintre aceşti viermi mizerabili va veni la mine 
pentru a-mi solicita o favoare şi atunci îl voi respinge. 

Lucrul s-a şi întâmplat deja o dată. Un scriitor, care într-o 
recenzie mă acuzase (pe nedrept) de nepotism, a avut 
incredibilul tupeu ca peste câţiva ani să-mi solicite o 
favoare. El a solicitat şi eu am refuzat. La atât se limitează 
răzbunarea mea. 

69. Umorul. 

Unul dintre avantajele prolificităţii este că reduce 
importanţa oricărei cărţi. Până la apariţia unui anumit 
volum, autorul prolific nu are vreme să-şi facă griji despre 
felul cum va fi primit acesta, ori cum se va vinde. La 
momentul publicării, el a semnat deja alte contracte şi a 
început să lucreze la alte cărţi ce-l preocupă prioritar. În 
acest fel, pacea şi calmul vieţii sale sunt apărate. 

Apoi, după ce au fost publicate suficiente cărţi, se 
stabileşte un soi de „stoc de rezervă”. Chiar dacă una nu 
merge grozav, celelalte - privite ca un întreg -aduc bani şi 
un eşec trece neobservat. Până şi editurile adoptă această 
atitudine. 

De asemenea, este o situaţie în care poţi mai lesne să 
experimentezi. Dacă o povestire experimentală nu are 
succes, ce contează una printre câteva sute? 

Apropo de experimente: dintotdeauna dorisem să scriu o 
povestire science-fiction umoristică. Nu ştiu care ar putea fi 


motivele, dar încerc nevoia de a-i face pe oameni să râdă. 
Întâmplător, sunt un povestitor excelent, ba chiar am scris o 
carte, destul de bine vândută, ce conţinea 640 de bancuri, 
însoţite de nenumărate sfaturi referitoare la felul în care 
trebuie spuse. Este vorba despre Comoara de glume a lui 
Isaac Asimov (Isaac Asimov's Treasury of Humor; 1971). 

Cartea aceasta a fost scrisă datorită faptului că Gertrude 
şi cu mine, împreună cu altă pereche, am călătorit cu 
maşina spre Hotelul Concord din Munţii Catskill. Ca de 
obicei, mă opusesem cu disperare plecării, deşi nu era 
vorba decât de un week-end; fireşte, strădaniile mele 
fuseseră zadarnice şi atunci, pentru a-mi îneca amarul, am 
spus glume pe tot parcursul drumului. Doamna care 
călătorea cu noi mi-a spus: „Eşti foarte bun, Isaac. De ce nu 
scrii o carte de bancuri?” 

Tocmai mă pregăteam să-i replic: „Şi cine o va publica?”, 
dar m-am oprit brusc, fiindcă mi-am dat seama că oricare 
dintre editurile cu care colaboram ar fi publicat-o. Drept 
urmare, mi-am petrecut week-end-ul notând glume într-un 
carneţel, pe măsură ce mi le aminteam. Am procedat aşa 
chiar şi în clubul de noapte (despre care se afirma că ar fi 
fost cel mai mare din lume), unde m-a torturat hărmălaia 
îngrozitoare. Doar scriind bancuri, am izbutit să 
supraviețuiesc în acel loc mizerabil. 

Aşadar, era absolut firesc să nutresc dorinţa de a scrie o 
povestire umoristică, încercasem s-o fac încă de la începutul 
carierei, cu „In jurul Soarelui” („Ring Around the Sun”, 
Future Fiction din martie 1940), „Robotul AL.-76 o ia 
razna'* („Robot AL.76 Goes Astray”, Amazing din februarie 
1942) şi „Crăciun pe Ganimede” („Christmas on 
Ganymede”, Startling din ianuarie 1942). În aceste trei 
povestiri, umorul era mai degrabă infantil, iar în privinţa 
calităţii, textele se află foarte aproape de ultimele poziţii de 
pe lista lucrărilor mele. 

Partea proastă era că mă străduiam să imit umorul buf pe 
care-l descopeream în povestirile altor autori şi nu mă prea 


pricepeam la asta. Abia după ce mi-am dat seama că, dintre 
scriitorii umorişti, favoritul meu era P. G. Wodehouse* şi că 
pentru mine modalitatea optimă de a fi amuzant era să-l 
imit pe el - să utilizez un vocabular cât mai preţios şi să 
spun prostii rămânând perfect serios - am început să scriu 
umor de succes. 

Prima povestire de acest fel a fost „Vrăjitorul modern” 
(„The Up-to-Date Sorcerer”, F&SFdin iulie 1958). După 
aceea, lucrurile au devenit foarte simple, în anii '80, am 
început să scriu o serie de povestiri despre un drăcuşor 
mititel numit Azazel, care, fiind mereu solicitat de oameni, 
le sărea în ajutor... Dar întotdeauna cu rezultate 
dezastruoase. Unele dintre aceste povestiri au fost adunate, 
alcătuind antologia Azazel (1988), ele fiind scrise cât mai 
apropiat de stilul lui Wodehouse. 

Nu îmi este ruşine să-mi recunosc „ sursa de inspiraţie” în 
acest caz şi n-am încercat niciodată s-o ascund. Sam 
Moskowitz*, autorul mai multor istorii, critice sau nu, 
despre science-fiction, aminteşte întrucâtva mâhnit faptul 
că sunt singurul scriitor de science-fiction care îşi 
recunoaşte influenţele. 'Toţi ceilalţi, adaugă el, sugerează că 
scrierile lor sunt produsele originale ale unui creier ce nu 
datorează nimic nimănui. 

În privinţa aceasta, trebuie să-l corectez pe Sam. Sunt 
sigur că orice autor va recunoaşte, dacă este presat, că a 
fost influenţat de un alt scriitor pe care-l admiră (de obicei, 
Kafka*, Joyce* sau Proust*, deşi în privinţa unor indivizi mai 
umili, aşa ca mine, e vorba de Cliff Simak, PG. Wodehouse 
şi Agatha Christie*). Şi de ce nu? De ce să nu ne luăm drept 
model pe cineva care merită? Şi pe urmă, o inspiraţie nu 
înseamnă o copie grosolană. Eu sunt sigur că oricât de mult 
mi-aş dori să scriu o povestire de tip Wodehouse, n-o pot 
împiedica să fie de tip Asimov. De exemplu, umorul meu 
este vizibil mai răutăcios decât cel al lui Wodehouse. 

Desigur, este greu de precizat motivul pentru care există 
această dorinţă de a scrie umor, nu doar la mine, ci şi la alţi 


autori. La urma urmelor, umorul rămâne un gen dificil. Alte 
tipuri de povestiri nu trebuie să nimerească drept în 
mijlocul țintei. Se pot mulţumi şi cu simpla ei atingere. Un 
text poate fi destul de încărcat de suspans, moderat 
romanţios, oarecum înfricoşător şi aşa mai departe. 

În cazul umorului, lucrurile stau cu totul altfel O povestire 
ori este amuzantă, ori nu. Nu există stări intermediare. 
Obiectivul umorului este exclusiv mijlocul țintei. 

În plus, umorul nu poate fi decât subiectiv. Majoritatea 
cititorilor vor fi de acord în privinţa suspansului unei 
povestiri, a naturii romanţioase, a misterului sau ororii 
conţinute, receptându-le ca atare. Dar în ceea ce priveşte 
umorul, părerile diferă foarte mult. Un amănunt teribil de 
amuzant pentru cineva este pur şi simplu stupid pentru altă 
persoană, astfel că până şi cele mai bune dintre povestirile 
mele umoristice sunt adesea desfiinţate de unii cititori, care 
le consideră nişte prostii. (Evident, este vorba despre 
indivizi mohorâţi, lipsiţi de cel mai elementar simţ al 
umorului, pe care nici nu-i bag în seamă.) 

După ce am spus toate acestea, permiteţi-mi să revin la 
domeniul umorului oral. Am precizat deja că sunt un bun 
povestitor, ceea ce mă ajută mult şi în scris. Cunosc mai 
multe glume complicate, care sunt în realitate mici povestiri 
ce trebuie spuse cu dibăcie, fiindcă umorul rezultă din felul 
cum sunt redate de la un capăt la celălalt. Sunt capabil să le 
spun timp de cinci-zece minute, captând atenţia 
auditoriului, înainte de a ajunge la poanta finală. 

Ele îmi plac extrem de mult, întrucât cei care le aud nu le 
pot repeta niciodată cu succes. Dacă vor să le mai asculte, 
trebuie să mă caute. Din când în când (pentru că nu le 
repet frecvent), ei mă roagă să le mai spun o dată. Cunosc 
poantele, totuşi vor să audă istorisirile în sine. 

De unde le-am cules? Păi, de la persoane ce mi le-au spus 
în formă prescurtată, rudimentară, pe care eu am 
dezvoltat-o într-o minipovestire. Odată, am văzut un bărbat 


care îmi asculta fascinat povestioara; când am terminat-o, i- 
am zis: 

— Chiar tu mi-ai spus bancul ăsta. Încă râzând, el mi-a 
replicat: 

— Dar nu aşa! 

Câteodată, talentul în materie de anecdote îmi poate 
provoca şi unele necazuri. Astfel, într-un rând, fiind invitat 
la o emisiune de televiziune alături de marele umorist Sam 
Levenson*, acesta m-a întrebat: 

— Ştii bancul cu astronautul evreu? 

Conform scenariului prestabilit, ar fi trebuit să răspund: 
„Nu, spune-mi-1”, pentru ca Sam să poată debita anecdota. 
Eu însă am uitat complet şi i-am replicat: 

— Da, l-am auzit. 

Sam s-a lăsat pe spate, vădit supărat, şi mi-a cerut: 

— Spune-mi-l atunci. 

Am încremenit. Nu eram pregătit pentru aşa ceva. Nu 
ştiam nici măcar dacă era vorba despre acelaşi banc, totuşi 
am început: 

— Un evreu îi spune unui american: „Ce mare lucru că aţi 
ajuns pe Lună? Astronauții evrei vor cobori pe Soare!” 
„Este imposibil”, protestează americanul. „lemperatura de 
acolo... Radiațiile...” La care evreul îi răspunde: „lermină 
cu prostiile! Ne crezi idioţi? O să ne ducem noaptea”. 

Gluma fusese cea care se cuvenea, aşa că am fost răsplătit 
cu râsetele de rigoare, dar mă trecuseră toate 
transpiraţiile. 

Tendinţa mea de a ignora diverse flecuşteţe precum 
microfoane şi camere TV s-a manifestat din nou, acum vreo 
jumătate de an, în timpul unui interviu radiofonic pe care l- 
am acordat în Hotelul Algonquin. Alături de mine se afla un 
cântăreţ, însoţit de superba lui nevastă. Una dintre 
întrebări a fost dacă activitatea sexuală afectează procesul 
creativ. Desigur, am răspuns negativ, manifestând chiar un 
uşor dispreţ faţă de o asemenea prejudecată. Cântărețul a 
răspuns şi el tot negativ, dar a recunoscut că în nopţile de 


dinaintea concertelor importante evita, în general, să facă 
dragoste. 

Auzind acestea, nu m-am putut abţine să nu-i şoptesc 
frumoasei lui soţii: „Sună-mă pe mine în nopţile acelea”, 
după care mi-am dat seama că vorbisem într-un microfon. 
M-am îngălbenit la faţă, dar, din fericire, interviul nu era în 
direct şi a putut fi revizuit la montaj. 

70. Sexul şi cenzura în literatură. 

În ciuda prolificităţii mele, există două lucruri pe care nu 
le-am experimentat niciodată în textele mele: vulgaritatea şi 
sexul explicit. 

În perioada când începusem să scriu, autorii, indiferent 
dacă lucrau pentru reviste şi edituri sau pentru 
cinematografie, observaseră că era imposibil să folosească 
expresii vulgare. De aceea, cow-boy-ii spuneau mereu 
chestii de felul: „Fir-ai să fii de ticălos afurisit, bătu-te-ar 
soarta!”, deşi în mod cert nici un cow-boy nu vorbise aşa 
vreodată. Ştiam bine ce le ieşea pe gură, însă erau cuvinte 
de nefolosit, care nu puteau fi tipărite. 

Alte cuvinte ce nu puteau fi întrebuințate erau „virgină”, 
„sâni” şi „gravidă”. Ba chiar, în unele cercuri, era imposibil 
să spui, A murit,. Trebuia să zici „Şi-a dat obştescul sfârşit,,, 
„Şi-a dat ultima suflare, sau, A trecut în lumea celor 
drepţi”. 

Genul acesta de puritanism era extrem de sâcâitor pentru 
scriitori, care constatau că nu puteau prezenta lumea aşa 
cum era ea în realitate; de aceea, ei au simţit o enormă 
uşurare în anii '60, când a devenit posibil să se utilizeze 
expresiile vulgare în scris, ba chiar, într-o anumită măsură, 
şi în programele de televiziune. Puritanii au fost oripilaţi, 
dar aceste fiinţe trăiesc într-o lume ireală şi n-am chef să le 
port de grijă. 

Cu toate acestea, eu personal nu m-am alăturat revoluţiei, 
dar nu pentru că aş fi un puritan. Drept dovadă, menţionez 
că am publicat cinci volume de poezele cu formă fixă, destul 
de licenţioase, fără să mă ascund înapoia unui pseudonim. 


În celelalte scrieri ale mele, însă, sexul şi vulgaritatea nu 
există. Mai exact, în primele texte excludeam complet 
femeile. Chiar şi mai târziu, în anul 1952, când am scris 
„Calea marțiană” („The Marțian Way”, Galaxy din noiembrie 
1952), am omis femeile. Subiectul nu le cerea. În stilul său 
irascibil, Horace Gold m-a avertizat că dacă nu includeam o 
femeie, nu-mi accepta povestirea. „Orice fel de femeie”, a 
adăugat el. 

Ca atare, l-am înzestrat pe unul dintre eroi cu o soţie 
afurisită. Horace a protestat, însă eu am clătinat din cap. 
„înţelegerea rămâne înţelegere”, i-am spus şi a trebuit să 
cumpere textul. Spre disperarea mea, însă, mi-a greşit 
numele pe copertă, scriind Asimov cu doi de „s”. Nu m-ar 
suprinde s-o fi făcut în mod deliberat. 

Am introdus femei în câteva din povestirile de început, 
totuşi prima mea eroină de succes a fost Susan Calvin, care 
a apărut în câteva texte cu roboţi. Ea şi-a făcut debutul în 
„Mincinosul” (ASF din mai 1941). Susan Calvin era o 
celibatară convinsă, un „robopsiholog” extrem de inteligent 
care înfrunta fără teamă tot soiul de oprelişti într-o lume 
preponderent masculină şi care învingea în mod invariabil. 
Erau povestiri de tipul „eliberării femeilor”, publicate cu 
douăzeci de ani înainte de apariţia mişcării respective, dar 
puţini au remarcat acest aspect. (Din anumite puncte de 
vedere, Susan Calvin aducea mult cu iubita mea soţie Janet, 
pe care am cunoscut-o la nouăsprezece ani după ce o 
inventasem pe Susan.) 

Deşi o creasem pe Susan Calvin, primele mele povestiri 
science-fiction erau uneori considerate misogine tocmai din 
cauza absenței femeilor. Acum câţiva ani, o feministă mi-a 
scris, acuzându-mă de această trăsătură. l-am răspuns cu 
amabilitate, explicându-i că la vremea respectivă experienţa 
mea în materie de femei era inexistentă. 

„Asta nu-i o scuză”, a replicat ea iritată, şi atunci am 
renunţat să mai discut subiectul. Fără îndoială, n-are rost să 
te cerţi cu fanaticii. 


Pe măsură ce stilul meu literar a progresat, am avut mai 
mult succes cu eroinele. În Soarele gol, am introdus-o pe 
Gladia Delmarre pentru o intrigă romantică şi cred că am 
reuşit s-o portretizez corespunzător. 

Ea a reapărut în Roboții de pe Aurora* (The Robots 
ofDawn; 1983) unde, după părerea mea, a fost şi mai bine 
realizată. În acest roman, am menţionat că cei doi eroi 
făcuseră dragoste (ba chiar fusese vorba de un adulter, 
fiindcă eroul era căsătorit), totuşi n-am intrat în detalii 
explicite, episodul fiind absolut esenţial pentru intriga 
romanului. Nu a fost însă inclus pentru excitarea simţurilor. 

De altfel, în ultimele romane, am evitat complet nu numai 
vulgarităţile, ci şi toate cuvintele de prisos de orice fel. 
Exclud până şi „Vai de mine!” ori „Măiculiţă!”. Este destul 
de dificil, fiindcă oamenii folosesc aceste expresii (şi altele 
mult mai dure) aproape în mod reflex. Această acţiune 
reprezintă atât un protest împotriva libertăţii literare de 
astăzi, cât şi un experiment. Am fost curios să văd dacă 
vreun cititor va sesiza amănuntul. După câte se pare, 
nimeni n-a remarcat nimic. (Aţi observat că nici în cartea de 
faţă nu există expresii vulgare sau de prisos?) 

Cu toate acestea, am avut necazuri cu cenzura. Nu mă 
refer la volumele de poezii licenţioase. Ele nu mi-au ridicat 
probleme, fiindcă nu au fost vândute bibliotecilor sau 
şcolilor. Nici măcar nu pot spune că au avut căutare, 
deoarece cititorii mei nu sunt dintre cei care savurează 
genul respectiv. Am scris cărţile acelea pentru propriul 
amuzament. 

Comoara de glume a lui Isaac Asimov a fost cea care mi-a 
ridicat probleme la cenzură. De la un capăt la celălalt al 
cărţii, sublimasem că este preferabil ca vulgarismele să nu 
fie folosite dacă nu e cazul. Ele pot stingheri o parte a 
audienței şi nici nu sporesc hazul situaţiei. De fapt, 
explicam eu, umorul este mai gustat când doar se 
sugerează obscenitatea şi ascultătorul completează singur 
lucrurile nerostite, în funcţie de propriile preferinţe. 


Ofeream câteva exemple de bancuri în care detaliile 
vulgare nu se rosteau, îmbunătăţindu-se astfel ansamblul. 

Ultimele două anecdote din carte erau însă exemple ale 
cazurilor când folosirea vulgarului devenea necesară. lar 
ultima anecdotă ilustra maniera în care utilizarea exagerată 
a unei anumite vulgarităţi o lipseşte pe aceasta de înţelesul 
obscen. 

Undeva în Tennessee, Comoara de glume a fost violent 
atacată. Nişte indivizi au încercat să demonstreze că acele 
ultime două glume defineau întregul volum, omiţând să 
menţioneze recomandările mele referitoare la evitarea 
obscenităţilor. 

Nimic suprinzător. În strădaniile lor de a elimina orice nu 
le place, cenzorii puritani nu şovăie să distorsioneze, să 
înşele şi să mintă. Cel puţin, cred că în acest caz au încercat 
s-o facă, dar n-au reuşit. Comoara de glume a fost scoasă 
din bibliotecile liceelor, însă a rămas în cele publice. 
Presupun că această publicitate a atras atenţia unui număr 
sporit de elevi, făcându-i s-o citească, deşi e posibil ca ei să 
fi rămas dezamăgiţi dacă se aşteptau la adevărate 
obscenităţi. 

(în acest episod, m-a frapat un aspect oarecum banal: 
liceenii, dacă seamănă cu aceia pe care i-am întâlnit eu, 
cunosc şi folosesc în mod curent îngrozitorul termen 
descoperit în ultimele două anecdote. Acelaşi lucru este 
valabil, bănuiesc eu, şi pentru respectivii cenzori, care sunt 
fără îndoială experţi în toate posibilele aspecte ale 
făţărniciei.) 

Roboții de pe Aurora a avut parte de atacuri similare. 
Părinţii din nu mai ştiu ce orăşel din statul Washington s-au 
declarat îngroziţi de carte şi au solicitat excluderea ei din 
biblioteca şcolii. Unii dintre ei au recunoscut că nici măcar 
n-au răsfoit-o, fiindcă nu citesc „gunoaie”. Este suficient să 
le numească gunoaie şi să le dea foc. 

Unul dintre membrii consiliului de conducere a şcolii a citit 
însă romanul. A declarat că nu i-a plăcut (era nevoit să 


rămână de partea celor puri, dacă dorea să-şi păstreze 
slujba), totuşi a avut curajul surprinzător de a spune că n-a 
găsit nimic obscen în el. În felul acesta, romanul a rămas în 
bibliotecă. 

Într-o epocă în care cărţile obscene se publică fără 
oprelişti şi sunt citite făţiş de femei tinere în autobuze sau 
în metrouri, faptul că există cineva, indiferent în ce loc s-ar 
afla, care îşi pierde vremea cu romanele mele nevinovate 
mă uluieşte. Alteori, însă, îmi doresc ca indivizii respectivi 
să nu fi fost nişte jalnici şi plângăcioşi puritani şi să fi făcut 
un scandal cu adevărat teribil în legătură cu o carte a mea. 
Cum i-ar mai fi sporit vânzările! 

71. Apocalipsa. 

Un alt lucru pe care l-am evitat în prolifica-mi carieră 
literară a fost scenariul „apocalipsei” (cu o mică excepţie pe 
care o voi explica). 

Omenirea a început să distrugă planeta şi echilibrul ei 
ecologic din clipa când a învăţat să cioplească arme din 
piatră şi să se unească în cete pentru vânarea erbivorelor 
mari. Sunt absolut sigur că triburile vânătorilor sunt 
responsabile pentru dispariţia magnificilor mamuţi şi a altor 
mamifere uriaşe ce populau Pământul acum douăzeci de mii 
de ani. 

Cu zece mii de ani în urmă, oamenii au inventat 
agricultura şi păstoritul şi au început, treptat, procesul de 
distrugere a mediului prin excesul de păşunat şi de 
exploatare a terenurilor cultivabile. 

Nimic din ceea ce omenirea a făcut în acţiunile ei cele mai 
necugetate de război şi jaf n-a putut totuşi afecta serios 
planeta până în 1945. În anul acela a fost detonată prima 
bombă nucleară, iar Revoluţia Industrială, alimentată de 
petrolul ieftin, a accelerat viteza degradării. În prezent, 
suntem perfect capabili să ne distrugem planeta, eliminând 
orice posibilităţi de îndreptare a lucrurilor în timp 
rezonabil, şi, de fapt, o şi facem. 


Scriitorii de science-fiction erau mult mai conştienţi de 
acest lucru decât majoritatea oamenilor; de aceea, imediat 
după Cel de-al Doilea Război Mondial, povestirile despre 
sfârşitul atomic al Pământului au devenit foarte populare. 
Mai exact, asemenea texte fuseseră scrise chiar înainte să 
se afle de bombardarea Hiroshimei. Agenţii 
contraspionajului american investigaseră până şi ASF, unde, 
în martie 1944, apăruse povestirea lui Cleve Cartmill* 
„lermenul limită”, care descria în mod prea exact o bombă 
atomică. 

Aşa cum se întâmplă aproape întotdeauna, astfel de texte 
având ca temă sfârşitul nuclear al lumii au ajuns atât de 
populare, încât au dominat genul şi au sfârşit prin a deveni 
victimele propriului succes, obosindu-i pe cititori prin 
nesfârşite repetări. Atunci a venit rândul povestirilor despre 
alte apocalipse -prin otrăvirea atmosferei, prin 
suprapopulare etc, şi science-fiction-ul s-a trezit sufocat de 
catastrofe. 

Într-un fel, acest lucru a fost util. Ben Bova* spune că 
scriitorii de science-fiction sunt cercetaşii trimişi de 
omenire pentru a scruta viitorul. Ei revin cu recomandări 
privind îmbunătăţirea lumii, lansând avertismente 
împotriva distrugerii globale. În asemenea epoci, când 
oamenii par încântați să contribuie la propria lor pieire, ei 
trebuie preveniţi - în mod repetat. 

Cu toate acestea, eu nu m-am alăturat niciodată valului de 
apocalipse. Nu pentru că n-aş crede că omenirea se poate 
autodistruge. O cred din toată inima, ba chiar am scris 
numeroase articole despre diferite aspecte ale problemei 
(mai cu seamă despre suprapopulaţie). Atâta doar, că am 
ajuns la concluzia că există destui scriitori de science-fiction 
care ţipă: „Se apropie ziua Judecăţii de Apoi!”, astfel încât 
nu mai e nevoie să le ţin şi eu isonul. 

În O piatră pe cer am descris, totuşi, un Pământ devastat 
de radioactivitate, dar prezentam o omenire ce-şi ducea 


existenţa într-un vast Imperiu Galactic, de aceea soarta 
unei planete micuţe conta prea puţin în ansamblu. 

Cărţile mele preferă să celebreze triumful tehnologiei, în 
loc să înfăţişeze dezastrul adus de ea. Acelaşi lucru se poate 
spune şi despre alţi scriitori de science-fiction, mai cu 
seamă Robert Heinlein şi Arthur Clarke. Pare ciudat, sau 
poate semnificativ, faptul că Cei Trei Mari sunt optimişti din 
punct de vedere tehnologic. 

Am menţionat deja că, în mod deliberat, mi-am cultivat un 
stil simplu, ba chiar colocvial; acum, aş dori să intru puţin în 
detalii. 

Orson Scott Card*, unul dintre cei mai buni scriitori de 
science-fiction contemporani, este foarte generos în 
aprecierile sale, atunci când se referă la stilul meu. El 
consideră că acesta deţine o limpezime unică şi că, în vreme 
ce alţi autori au diverse idiosincrazii ce fac posibilă imitarea 
lor, eu nu am aşa ceva, şi prin urmare nimeni nu mă poate 
imita cu succes. (Trebuie să subliniez faptul că el afirmă 
asta, nu eu. Deoarece nu posed talente de critic, n-am nimic 
de spus în această privinţă.) 

Alţii n-au fost la fel de amabili. Ei au ajuns la concluzia că 
romanele, în special, conţin excesiv de mult dialog şi că 
stilul este prea sec. 

Din nou, nefiind critic, n-am ştiut cum să mă apăr. Din 
fericire, în apărarea mea a sărit Jay Kay Klein. 

Jay Kay este un tip grăsuţ, mai degrabă pleşuv, veşnic 
zâmbitor şi glumeţ, care constituie o prezenţă foarte 
îndrăgită la toate convențiile science-fiction. Este cel mai 
faimos fotograf al science-fiction-ului - n-ai să-l vezi 
niciodată fără aparate. A făcut mii de fotografii cu 
personalităţile din domeniu, inclusiv cu mine. Odată, a 
strâns câteva zeci de instantanee în care eu sărutam 
diverse tinere. Le-a proiectat succesiv pe ecran, însoţindu- 
le de un comentariu ce i-a făcut pe spectatori să se 
tăvălească de râs. Fireşte, cel mai mult m-am amuzat eu. 


Jay Kay a definit două stiluri de scris, iar eu i-am extins 
ideea, realizând teoria despre „vitraliu şi geam”*. 

Există scrieri ce aduc cu mozaicurile din sticlă ale 
vitraliilor. Acestea sunt superbe în sine şi permit luminii să 
le străbată sub forma unor raze colorate, Dar nu vă puteţi 
aştepta să vedeţi prin ele. În acelaşi mod, există stilul poetic 
care este minunat în sine şi poate afecta emoţiile, însă el 
este dens şi poate îngreuna lectura dacă încercaţi să vă daţi 
seama ce se întâmplă. 

Pe de altă parte, geamul nu are o frumuseţe proprie. În 
mod ideal, nici măcar n-ar trebui să-l distingeţi, totuşi prin 
el puteţi vedea tot ce se întâmplă de cealaltă parte. Geamul 
constituie echivalentul stilului simplu, fără zorzoane, în mod 
ideal, parcurgând o proză scrisă într-un asemenea stil, nici 
măcar nu vă daţi seama că citiţi. Ideile şi evenimentele trec 
pur şi simplu din mintea autorului în cea a cititorului, fără 
nici o barieră. Eu sper că aşa se întâmplă când citiţi această 
carte. 

Stilul poetic este dificil de realizat, dar acelaşi lucru se 
poate afirma şi despre stilul simplu. Ba chiar este posibil ca 
simplitatea să poată fi mai greu de obţinut decât 
frumuseţea, dacă îmi permiteţi să continuu cu metafora 
vitraliului şi a geamului. 

Sticla colorată întrebuințată în vitralii era cunoscută încă 
din vechime, dar extragerea culorilor din sticlă s-a dovedit 
atât de dificilă, încât problema a fost soluţionată abia în 
secolul al şaptesprezecelea. Geamul este o invenţie relativ 
recentă şi a reprezentat marele triumf al sticlarilor 
venețieni, modalitatea de a-l obţine rămânând multă vreme 
un secret păstrat cu străşnicie. 

La fel se petrece şi cu scrisul. În trecut, practic toate 
textele literare erau înzorzonate. Citiţi de pildă un roman 
victorian sau chiar unul aparţinând lui Dickens, care a fost 
cel mai bun scriitor din perioada aceea. De-abia în ultima 
vreme scrisul a devenit, graţie unor scriitori, simplu şi 
limpede. 


Acest stil simplu şi limpede prezintă pentru mine unele 
avantaje. Am primit multe scrisori de la persoane care îmi 
declarau că nu suportau ideea de a citi, până ce au dat 
peste una dintre cărţile mele şi atunci, pentru întâia oară, 
au descoperit satisfacția lecturii. Am primit şi scrisori de la 
dislexici, care au constatat că romanele mele meritau să fie 
parcurse încetişor, având drept rezultat îmbunătăţirea 
capacităţii lor de citire. În sfârşit, am primit o scrisoare de 
la o mamă înlăcrimată ce-mi mulțumea că-l atrăsesem pe 
fiul ei spre plăcerile lecturii. 

Lucrurile acestea mă bucură. Eu scriu în primul rând 
pentru delectarea personală şi ca să-mi asigur existenţa, 
dar este încântător să descopăr că, în plus, îi ajut pe alţii. 

Dar cum poţi începe să scrii limpede? Habar n-am. 
Presupun că trebuie să deţii o minte ordonată şi talentul de 
a-ţi ordona gândurile, astfel încât să ştii exact ce anume 
doreşti să spui. Mai mult decât atât nu prea am ce să 
dezvălui. 

73. Scrisorile. 

Fiindcă tot am menţionat câteva dintre scrisorile primite, 
poate că ar trebui să mă opresc mai mult asupra acestui 
aspect. 

Desigur, majoritatea scrisorilor ce mi se adresează sunt 
foarte agreabile. Ele vin din partea unor cititori cărora le- 
au plăcut o parte din cărţile mele (câteodată, chiar mai 
multe), aceştia fiind destul de amabili pentru a-mi comunica 
părerile lor. La început, am încercat să le răspund tuturor, 
măcar printr-o carte poştală. Recunosc însă că, odată cu 
trecerea anilor şi cu reducerea rezervelor mele de energie, 
simultan cu înmulţirea angajamentelor de scris, mi-a fost 
tot mai greu să procedez aşa. Mă tem că am devenit 
indolent, uitând să mai răspund la toate scrisorile. 

Unele misive (multe la număr) provin de la elevi, sunt 
scrise cu creionul pe foi liniate şi precizează că autorii lor 
au fost încântați de diverse povestiri ale mele. De obicei, 
ultimul rând este: „Vă rog să-mi răspundeţi”. Este aproape 


imposibil să n-o fac, deoarece copiii nu înţeleg replica „Sunt 
prea ocupat” şi se arată extrem de dezamăgiţi dacă nu le 
răspunzi - ca atare, expediez alte cărţi poştale. 

Aş putea menţiona, în trecere, că aceste cărţi poştale 
reprezintă o invenţie nobilă. Ele economisesc atât timp, cât 
şi cost. Este adevărat că intimitatea dispare, însă n-am scris 
niciodată o carte poştală care să fi fost jignitoare în ochii 
unui poştaş. 

Există, însă, şi o variantă a scrisorilor de la adolescenţi pe 
care o privesc cu neplăcere - este cea care începe cu: „Mă 
numesc cutare, sunt în clasa a şaptea a şcolii cutare şi 
profesorul ne-a spus să-i scriem unui autor şi să-l întrebăm 
despre munca lui.” Urmează apoi cele mai banale întrebări 
pe care vi le puteţi imagina - întotdeauna aceleaşi. Când am 
început să scriu? Cum? De ce? De unde îmi vin ideile? 
Intenţionez să mai scriu şi alte cărţi? 

Iniţial, am răspuns pe scurt şi la astfel de scrisori, dar pe 
măsură ce ele s-au transformat într-o avalanşă, au început 
să mă irite de-a dreptul. 

Am impresia că, în toată ţara, nişte profesori fără minte îşi 
pun elevii să-i asalteze pe scriitorii ocupați, obligându-i să 
răspundă unor întrebări al căror obiect reprezintă de fapt o 
temă şcolară. Cu ce drept o fac? Singurul element cu care 
trebuie să lucrez este timpul, şi zilnic rezerva mea totală se 
micşorează cu încă o zi. De ce aş fi silit s-o irosesc 
răspunzând la întrebări prosteşti din partea unor copii care 
nici nu s-ar gândi să mă deranjeze dacă n-ar fi împinşi din 
spate de nişte profesori obtuzi, ce nu doresc să-şi irosească 
timpul şi capacităţile limitate inventând lucruri inteligente 
pentru elevii lor? Fără îndoială, alţi autori au secretare care 
răspund prin scrisori tipizate, dar eu nu am nici un fel de 
personal angajat. 

Ocazional, iritarea mea atinge asemenea cote încât, în 
cazurile cu adevărat revoltătoare, adresez o misivă furioasă 
profesorului. Într-un rând, o astfel de scrisoare a fost 
transmisă mai departe ziarului local (fără permisiunea 


mea!) care a prezentat-o drept exemplu al unui scriitor 
arogant. Articolul a fost decupat şi trimis pe adresa mea de 
către o prietenă a profesoarei care mă acuza că refuzasem 
să-mi „rup cinci minute”, necesare pentru a aduce fericirea 
unui copil. 

N-ar fi trebuit să procedeze aşa. Am dat pur şi simplu în 
clocot. I-am scris, întrebând-o dacă era cu adevărat atât de 
mărginită încât să creadă că primisem o singură asemenea 
scrisoare. Primesc teancuri, fiecare solicitându-mi cinci 
minute - o indicație a nivelului general scăzut de 
compasiune şi înţelegere existent în rândurile majorităţii 
celor care practică meseria de profesor. Mă tem că m-am 
lăsat purtat de enervare şi i-am oferit partea cea mai dură a 
unui limbaj foarte limpede şi, atunci când este necesar, 
usturător. N-am primit nici un răspuns, poate fiindcă am 
speriat-o de moarte. 

Acum nu mai am nici un fel de probleme. Imediat ce 
întâlnesc cuvintele magice „profesorul ne-a spus să” - coşul 
meu de hârtii se îmbogăţeşte cu încă o scrisoare. 
Economisesc o mulţime de timp şi mă feresc de uzura 
sentimentelor. 

Alteori, primesc scrisori care-mi atrag atenţia asupra unor 
erori din articolele mele de non-ficțiune (sau, mai rar, din 
povestiri ori romane). În astfel de cazuri, răspund prin cărţi 
poştale de mulţumire, iar când erorile sunt cu adevărat 
catastrofale, fac modificări pentru versiunea ce urmează să 
apară în volum sau pentru următoarea ediţie, dacă greşeala 
a apărut deja într-o carte. O greşeală majoră este 
stânjenitoare, dar inevitabilă la răstimpuri, când scrii atât 
de mult şi de repede ca mine. De mirare nu este faptul că 
fac greşeli, ci că fac atât de puţine. 

Sunt sigur că cititorii mei mă vor avertiza întotdeauna. Mi- 
au scris chiar persoane importante şi binecunoscute, ca 
Linus Pauling, pentru a-mi atrage atenţia asupra unor erori. 

Evident, ocazional, primesc şi misive în care sunt acuzat că 
aş fi un monstru de aroganță şi făţărnicie şi în care mi se 


descriu celelalte trăsături negative. La acestea nu răspund. 
Dacă vor să mă urască, n-au decât. 

Unele scrisori solicită informaţii, iar dacă sunt întrebări 
clare şi la care se poate răspunde pe scurt, încerc s-o fac, 
mai cu seamă dacă” se referă la o problemă interesantă, a 
cărei soluţie nu este uşor de găsit. În mod ciudat, aproape 
niciodată nu primesc o scrisoare de mulţumire pentru 
răspunsurile pe care le ofer. Realmente, nu cunosc motivul. 

Câteodată, solicitările de informaţii dovedesc în mod clar 
că sunt confundat cu o bibliotecă publică. „Vă rog să-mi 
trimiteţi ultimele date despre cercetările spaţiale” este o 
cerere frecventă - de obicei, din partea unor elevi care, 
având de scris un articol despre subiectul cu pricina, se 
gândesc că ar fi o idee bună să le fac eu temele. Coşul de 
gunoi! 

Uneori (ba chiar surprinzător de des), cineva dintr-o 
închisoare îmi scrie şi mă întreabă dacă le pot trimite o 
carte sau două, pentru că au citit toate cărţile de Asimov 
din biblioteca penitenciarului şi mai doresc. Simt 
întotdeauna un fior de milă pentru cei închişi, indiferent ce 
au făcut, mai cu seamă dacă mi-au citit cărţile (ceea ce mă 
duce instantaneu la ideea că s-ar putea să fi fost vorba de o 
eroare judiciară). În astfel de cazuri, aranjez cu Doubleday 
să le trimită nişte cărţi şi în mod invariabil editura refuză 
să-mi scadă costul lor din drepturile mele - ceea ce, 
desigur, mă sileşte să nu abuzez de acest privilegiu. 

Alteori, primesc o solicitare pentru bani, însă nu trimit 
niciodată bani străinilor. Poate că sunt un suflet sensibil, dar 
nici chiar atât de sensibil. 

Un gen de cerere şi mai stânjenitoare este cea în care sunt 
rugat să lecturez manuscrisul unui începător şi să ofer o 
critică detaliată. Pur şi simplu, nu pot s-o fac. Nu am nici 
timpul şi nici capacităţile critice necesare; totuşi, indiferent 
cum aş explica acest lucru, rămân mereu cu impresia 
neplăcută că expeditorul scrisorii mă consideră un individ 
„ajuns”, prea egoist şi prea răutăcios ca să mai ajute un 


începător. Unii chiar profită în mod necinstit de onestitatea 
cu care îmi descriu viaţa şi-mi reproşează: „John Campbell 
te-a ajutat când erai debutant, tu de ce nu mă poţi ajuta?” 
Răspunsul este simplu - ajutorul acela făcea parte din 
slujba lui Campbell, care era dotat pentru aşa ceva; nu este 
însă treaba mea şi nici nu mă pricep. Apoi, nici Campbell 
nu-i ajuta absolut pe toţi începătorii. El alegea foarte atent. 
A aşteptat un Isaac Asimov şi a ştiut să-l recunoască atunci 
când 1-a văzut; eu, însă, n-am asemenea talente. Dar cum 
să explic toate acestea? 

Acelaşi lucru este valabil pentru numeroşii începători care 
consideră că succesul povestirilor constituie o şmecherie 
aparte, pe care eu o cunosc şi le-o pot destăinui. Indiferent 
cât de onest încerc să le spun că nu-i vorba de nici o 
şmecherie, ci doar de talent înnăscut şi de muncă susţinută, 
sunt sigur că ei cred că nu doresc să le dezvălui secretul din 
cauză că mă tem de concurenţă. 

Unele scrisori dezbat opinii pe care le-am exprimat în mod 
public. Ocazional, câte una extrem de bine concepută mă 
sileşte să-mi modific părerile, şi într-un asemenea caz 
obişnuiesc să răspund, ba chiar, pornind de la ea, scriu un 
articol în care îmi anunţ modificarea opiniei. De cele mai 
multe ori, totuşi, genul respectiv de scrisori sunt doar 
neplăcute şi răutăcioase, de aceea le ignor. 

Dintre ele fac parte cele referitoare la ateismul meu 
declarat în mod deschis. Primesc scrisori de la oameni care 
mă compătimesc şi se roagă pentru mine, dar acestea nu 
mă deranjează. Sunt convins că în felul acesta ei se simt 
mai bine. 

Mă simt mult mai iritat când mi se trimit broşurele ce 
susţin cine ştie ce credihţă sectară, cu speranţa inutilă că 
astfel voi „vedea lumina”. Nu ştiu de ce asemenea oameni 
nu se gândesc că am concepţii ferm înrădăcinate, ce nu pot 
fi modificate de pliante publicitare. 

Câteodată, mă supără într-atât, încât le răspund. Odată, 
după ce un bigot m-a acuzat în termeni ce săreau binişor 


calul, i-am expediat o carte poştală în care spuneam: „Sunt 
sigur că dumneavoastră credeţi că după moarte voi ajunge 
în Iad, iar acolo voi suferi toate chinurile şi torturile pe care 
le poate imagina ingenuitatea sadică a divinității voastre şi 
că această tortură va continua veşnic. Nu vă este de ajuns? 
Mai este necesar să mă şi înjuraţi?” Desigur, n-am primit 
nici un răspuns. 

Apoi, urmează vânătorii de autografe. (Nu-mi pot imagina 
ce doresc să facă oamenii cu autografele.) Aceste scrisori 
de solicitare (în general, de la adolescenţi, care le vor 
arunca la scurt timp după ce le vor obţine) sunt aidoma 
fulgilor dintr-un viscol ce sporeşte treptat. Satisfacţia 
primirii unor astfel de cereri s-a tocit de mult, dar dacă 
cineva doreşte un autograf şi anexează o carte poştală 
timbrată corespunzător, pentru răspuns, mă conformez. 
Altfel, nu. Sunt mai cu seamă suspicios faţă de cei care-mi 
spun ce autor mare sunt şi cât de mult iubesc cărţile mele, 
fără să menţioneze un singur tidu. Bănuiesc că este vorba 
de scrisori-tip. 

În ultimii ani, a apărut un detaliu suplimentar. Un autograf 
nu este suficient. Se doresc fotografii semnate; câteodată se 
specifică şi formatul. Ei bine, eu nu am fotografii, fiindcă nu 
sunt o vedetă a scenei. Averea mea nu este chipul. Dacă 
cineva îmi trimite o fotografie într-un plic timbrat 
corespunzător, pentru răspuns, mă conformez. Altfel, nu. 

Unele persoane îmi trimit cărţi pe care doresc să le 
semnez şi să le returnez. De obicei ele cuprind şi costul 
expedierii prin poştă, totuşi reprezintă o bătaie de cap. 
Coletele sunt voluminoase şi corespondenţa mea zilnică 
pare să cântărească o tonă. După aceea, trebuie să caut o 
cutie poştală îndeajuns de mare pentru a putea expedia 
totul. Atunci când sunt întrebat în prealabil dacă aş fi de 
acord cu acordarea de autografe pe cărţi, sugerez 
întotdeauna să mi se trimită etichete autocolante pe care le 
voi semna şi care ulterior pot fi lipite în cărţile dorite. Cu 
toate acestea, prea puţini mă întreabă dinainte, iar din 


rândul celor care o fac şi mai puţini acceptă ideea 
etichetelor. 

O altă invenţie diabolică a ultimilor ani este „licitaţia 
celebrităților”. Cineva a descoperit că o cale bună de a 
strânge fonduri este de a se adresa mai multor persoane 
celebre, solicitându-le câte un obiect personal - o şosetă 
veche, o listă de târguieli - care să fie scos la licitaţie şi 
achiziţionat de cei ce preţuiesc genul acesta de gunoaie. De 
obicei, scopurile pentru care se strâng banii par nobile - de 
aceea, la primele solicitări, le-am trimis cărţi cu autograful 
meu. 

Drept urmare, numele mi-a ajuns pe un listing de 
calculator care a circulat prin toată ţara; după aceea, a 
venit potopul. Fiecare licitaţie similară din Statele Unite m- 
a rugat să contribui cu ceva. Am primit până la patru 
solicitări pe zi şi există puţine zile în care să nu sosească 
vreuna. Ce pot face? Imediat ce-mi arunc ochii peste o 
scrisoare suspectă şi văd cuvintele magice „licitaţia 
celebrităților”, coşul meu de hârtii îşi sporeşte greutatea. 

Primesc apoi un număr redus de scrisori din partea unor 
indivizi care sunt afectaţi de raze ciudate, care au întâlnit 
extratereştri, care au descoperit conspirații secrete sau 
care sunt pur şi simplu incoerenţi. Oftez şi le îndes în coş. 

Mai există, de asemenea, persoanele care scriu „non- 
cărţi”. O non-carte se realizează atunci când cineva trimite 
o serie de întrebări imbecile mai multor celebrităţi, adună 
răspunsurile şi le publică într-un volum de pe urma căruia 
speră să câştige bani. 

Astfel, au apărut numeroase cărţi de bucate „ale 
celebrităților”. De ce să te apuci să inventezi şi să 
experimentezi reţete, când le poţi cere unor indivizi celebri 
să-ţi trimită reţetele lor favorite? Eu am fost solicitat de 
peste un milion de ori în acest sens, dar singura reţetă pe 
care o cunosc este să fierb apa şi s-o utilizez pentru 
transformarea unei pulberi instant în cafea. În acest punct 
se opresc talentele mele culinare. 


(Bineînţeles, la răstimpuri, atunci când Janet are alte 
ocupaţii, îmi pregăteşte toate ustensilele şi ingredientele 
trebuincioase, alături de o reţetă foarte amănunţită. Mă 
apuc de treabă, amestecând, adăugând, potrivind 
temperatura şi în general făcând tot ceea ce este necesar. 
În mod invariabil, mâncarea respectivă, oricât ar fi de 
complicată, iese excelentă, fiindcă respect reţeta cu 
meticulozitate, spre deosebire de Janet, şi pentru că nu de 
pomană sunt de formaţie chimist. Dar, în astfel de cazuri, 
devin atât de dictatorial în legătură cu interzicerea oricărui 
acces în „bucătăria mea” şi atât de îngâmfat şi mulţumit de 
rezultate, încât Janet îmi permite rareori s-o fac.) 

Aproape niciodată nu răspund solicitărilor unor autori de 
non-cărţi, pesemne fiindcă de cele mai multe ori întrebările 
sunt idioate. 

De exemplu, într-un rând, o femeie dorea să scriu un eseu 
despre tatăl meu, în care să explic de ce anume l-am 
admirat, oferindu-mi totodată o listă cu alte celebrităţi pe 
care le rugase acelaşi lucru. Eu am scris adesea despre tata 
(ca în cartea de faţă) şi este perfect clar că îl admir. Cu 
toate acestea, respectiva idee mi s-a părut idioată - puteam 
să pun pariu că acea cucoană se aştepta să primească doar 
eseuri siropoase despre taţi. Care celebritate ar admite că 
tatăl său a fost un alcoolic ce-şi bătea soţia, chiar dacă ar fi 
adevărul curat? 

Am fost îndeajuns de imprudent să-i spun exact ceea ce 
gândeam, şi femeia mi-a scris o misivă virulentă, acuzându- 
mă că-mi urăsc tatăl. Mi-a părut rău că i-am răspuns, dar n- 
am auzit niciodată că ar fi apărut o asemenea carte, de 
aceea bănuiesc că ideea nu s-a materializat. 

Altă dată, mi s-a cerut să descriu cea mai jalnică întâlnire 
pe care am avut-o vreodată. Am răspuns concis şi sincer că 
n-am avut niciodată o întâlnire jalnică. Nu m-am întâlnit cu 
multe fete în afara celor două cu care, în cele din urmă, m- 
am însurat şi, în plus, întotdeauna m-am asigurat că 
întâlnirea urma să fie una plăcută. Solicitatorii mi-au tipărit 


scrisoarea, alături de altele ce descriau dezastre atât de 
teribile, încât mi s-a făcut rău când am încercat să le citesc. 
(Am fost mai norocos decât bănuisem.) 

Cu altă ocazie, am fost rugat să spun ce anume mi-aş dori 
de Crăciun, din domeniul calculatoarelor. Aveam libertatea 
să descriu orice mi-aş fi imaginat, indiferent dacă era sau 
nu posibil. Am răspuns concis că aveam o antediluviană 
maşină electrică de scris, un procesor de texte medieval şi o 
imprimantă care funcționau perfect. Nu aveam nevoie de 
altceva şi nu-mi doream, de Crăciun sau cu altă ocazie, 
nimic, dacă nu-mi trebuia cu adevărat. 

Mi s-a răspuns că scrisoarea mea a reprezentat o plăcută 
surpriză printre toate celelalte ce debordau de lăcomie 
nestrunită, totuşi editorul nu era de acord cu includerea ei 
în carte, fiindcă ar fi constituit un exemplu nedorit. În plus, 
m-am gândit eu, a nu fi lacom înseamnă a avea un caracter 
antiamerican şi subversiv. 

În aceeaşi scrisoare eram rugat să spun de ce anume îmi 
plăceau călătoriile, solicitându-mi-se totodată şi o 
comparaţie între călătoriile în interesul afacerilor şi cele 
pur turistice. A trebuit să explic că nu obişnuiam să 
călătoresc. (Din nou, caracter antiamerican.) 

Există şi alte lucruri pe care le-am scris şi care se pare că 
sunt antiameri-cane. Ziarul Tribune din Chicago m-a 
solicitat să scriu un articol despre Crăciun. „Absolut orice 
doriţi”, m-au asigurat ei. Am încuviinţat cu plăcere şi am 
profitat de ocazie ca să demasc caracterul excesiv de 
comercial al sărbătorii. Puteţi bănui natura remarcilor 
mele, dacă voi preciza că titlul era „Un sfat din partea lui 
Scrooge”* („And Now, a Word from Scrooge”). L-au 
acceptat cu entuziasm şi chiar mi l-au plătit, dar, din câte 
ştiu, nu l-au publicat niciodată. 

74. Despre plagiat. 

Una dintre nenorocirile scriitorului prolific este 
îngrijorarea permanentă faţă de posibilităţile plagiatului. 
Aceasta reprezintă, în opinia mea, cea mai mare crimă ce 


poate fi comisă de un scriitor şi nu există nici o şansă ca eu 
s-o comit vreodată. Problema este că doresc să evit până şi 
aparenţa de plagiat, dar, scriind atât de mult, asta devine 
adesea dificil. 

De pildă, o povestire a lui Jack Williamson, „Născut sub 
semnul soarelui”, apărută în 1934, conţinea o scenă în care 
un grup de fanatici încerca să distrugă un observator 
astronomic unde se puseseră bazele unei noi şi 
revoluţionare teorii. Am citit povestirea şi m-a impresionat 
fără îndoială scena, care mi-a rămas în subconştient. 

După şapte ani, am publicat „Căderea nopţii”, ce conţinea 
o scenă în care o bandă de fanatici încerca să distrugă un 
observator astronomic unde se puseseră bazele unei noi şi 
revoluţionare teorii. Abia la treizeci de ani după apariţia 
„Căderii nopţii”, când am recitit „Născut sub semnul 
soarelui”, fiindcă doream s-o includ într-o antologie îngrijită 
de mine, pe care o denumisem înaintea Epocii de Aur, mi- 
am dat seama ce se petrecuse şi m-am simţit teribil de 
stânjenit. 

Desigur, în realitate, nu se putea vorbi despre plagiat, 
fiindcă ideile şi situaţiile sunt repetate de nenumărate ori în 
diferite povestiri - dar cu alte cuvinte, în alte contexte şi cu 
alte consecinţe. Mai mult decât atât, ideile şi situaţiile pot fi 
împrumutate deliberat, cu condiţia să fie utilizate într-un 
chip care să difere suficient de modelul iniţial. 

Plănuind ciclul Fundaţiei, eu am împrumutat nestingherit 
idei din Istoria declinului şi căderii Imperiului Roman a lui 
Edward Gibbon şi bănuiesc că filmul Star Wars* n-a ezitat, 
la rândul lui, să împrumute idei din ciclul Fundaţiei. 

Am învăţat că suprapunerea de idei nu constituie o crimă 
atunci când am scris povestirea „Fiecare, un explorator” 
(„Each an Explorer”), apărută în 1956 în revista Future 
Fiction, nr. 30. Cam pe la jumătatea textului, mi-am dat 
seama că ideea aducea neplăcut de mult cu cea din celebra 
povestire a lui Campbell „Cine-i acolo?”. Imediat, m-au 


trecut toate nădugşelile. I-am telefonat lui Campbell, i-am 
spus despre ce era vorba şi i-am cerut sfatul. 

El a râs şi mi-a spus că repetarea ideilor era inevitabilă şi - 
atunci când e făcută de scriitori capabili şi oneşti - 
nevinovată. „Pot oferi aceeaşi idee la zece scriitori diferiţi”, 
mi-a spus el, „şi să capăt zece povestiri complet diferite”. 

Cu toate acestea, m-am străduit din răsputeri s-o fac să 
difere cât mai mult de „Cine-i acolo?”. 

Cu altă ocazie, am scris o nuveletă intitulată „Amintiri 
pierdute” („Lest We Remember”), care a apărut în numărul 
din 15 februarie 1982 al revistei Isaac Asimov's Science 
Fiction Magazine (IASFM). În timp ce o scriam, am 
recunoscut o similitudine de idei cu clasica „Flori pentru 
Algernon” a lui Daniel Keyes* (F&SF din aprilie 1959) şi, în 
consecinţă, am încercat s-o fac cât mai deosebită. 

Apropierea cea mai mare pe care am realizat-o s-a 
petrecut în cazul unei minischiţe create pentru cineva care 
îmi ceruse să înfăţişez reacţia unui calculator în momentul 
dobândirii conştiinţei de sine. Am scris despre un calculator 
care s-a oprit o vreme din lucru, apoi a pornit să întrebe: 
„Cine sunt eu? Cine sunt eu?” 

Minischiţa a apărut într-o revistă de calculatoare şi 
ulterior a fost retipărită într-o revistă pentru copii. Un alt 
autor a citit-o acolo şi mi-a trimis fotocopia unei povestiri 
de-a lui, care se termina tot cu un calculator ce întreba: 
„Cine sunt eu? Cine sunt eu?” (Altfel, cele două texte erau 
complet diferite.) 

Autorul mi-a spus unde anume apăruse povestirea lui şi, 
cu inima strânsă, mi-am dat seama că fusese inclusă într-o 
antologie ce cuprindea şi un text de-al meu - aşadar o 
aveam în bibliotecă. Am căutat-o şi, desigur, am găsit-o; 
apăruse cu ani buni înainte. 

Ce puteam face? I-am scris individului, recunoscând că 
textul lui îmi fusese la îndemână şi că era posibil ca sfârşitul 
să-mi fi rămas în minte. L-am întrebat dacă s-ar fi declarat 
mulţumit în cazul în care n-aveam să mai permit niciodată 


republicarea textului meu. Mi-a răspuns că soluţia îl 
satisfăcea şi a fost îndeajuns de amabil să adauge că nu-i 
trecuse nici o clipă prin minte să mă acuze de plagiat. 

Cum ar trebui să procedez? Pericolul rămâne constant. 
Inevitabil, diverse fragmente rămân în memoria mea 
încăpăţânată şi oricând pot crede că unul din ele este 
propria-mi creaţie. Mai mult, n-am parcurs decât o mică 
parte din toate textele science-fiction publicate şi, printr-o 
simplă coincidenţă, e posibil ca ideile mele să fie identice cu 
cele apărute în cine ştie ce povestire pe care n-am citit-o 
niciodată. 

Într-un rând, Theodore Sturgeon şi cu mine, independent 
şi aproape simultan, am scris povestiri în care am utilizat 
termenul „gazdă” într-un dublu înţeles, acelaşi dublu 
înţeles. Mai mult chiar, două dintre personajele lui erau 
Derek şi Verna, iar două dintre ale mele se numeau Drake şi 
Vera. Din pură coincidenţă, ambele au fost trimise la Galaxy. 
Deoarece povestirea lui Ted a sosit la Horace cu câteva zile 
mai devreme, eu a trebuit să operez câteva modificări 
cosmetice. (De pildă, Vera a devenit Rose.) Textul meu a 
apărut cu titlul de „Gazda” („Hostess”) în Galaxy din mai 
1951. 

Şi totuşi, fără să se conteze pe faptul că eu mă feresc până 
şi de sugestia unui plagiat, este practic imposibil ca opera 
mea să nu intre în vizorul plagiatorilor. În toată ţara, 
elevilor şi studenţilor li se cere să scrie articole şi eseuri şi 
un mic procentaj dintre ei sunt îndeajuns de cretini pentru 
a căuta o scurtătură copiind un text deja existent. 

Am spus „cretini” deoarece orice tânăr care este atât de 
nesigur pe propriile-i forţe încât se vede silit să recurgă la 
plagiat trebuie să fie complet lipsit de minte. Dacă el predă 
o lucrare profesionistă, perfect finisată, pe cine poate păcăli 
(presupunând că nu are un profesor la fel de cretin)? 

Odată, o profesoară de la un colegiu din statul Rhode 
Island mi-a trimis copia unui manuscris gros. Unul dintre 
elevii ei i-l înmânase spunându-i că fusese scris de el. Cu 


toate acestea, textul conţinea referiri la roboţi şi era mult 
prea bine realizat pentru nivelul elevului. Profesoara auzise 
de renumele meu în privinţa povestirilor cu roboţi şi credea 
că mi-aş putea da seama dacă în cazul respectiv era vorba 
de un plagiat. 

Bineînţeles că era. Cretinul copiase cuvânt cu cuvânt 
povestirea mea „Corectorul”* („Galley Slave”), apărută în 
Galaxy din decembrie 1957. Nu fusese în stare să redea 
acţiunea cu alte cuvinte, pentru a putea da vina pe 
coincidenţă, şi nici măcar nu avusese inteligenţa de a 
schimba numele personajelor. 

I-am explicat profesoarei despre ce era vorba; ce s-a 
întâmplat după aceea nu mai ştiu, dar sper că tânărul şi-a 
primit pedeapsa binemeritată. 

Acum câţiva ani, cineva a descoperit în revista literară a 
unui liceu povestirea mea „Nimic pentru nimic” („Nothing 
for Nothing”, IASFM din februarie 1979), apărută sub 
semnătura unui elev. Am scris liceului o scrisoare indignată 
şi Doubleday a procedat la fel, dar n-am primit nici un 
răspuns. Fie cei din redacţia revistei au fost prea stânjeniţi 
ca să răspundă, fie (şi nu mi se pare deloc imposibil) au fost 
iritaţi de obiecţia mea referitoare la faptul că unul dintre 
elevii şcolii găsise o modalitate atât de inteligentă de a-şi 
rezolva o temă. 

Dacă vă îndoiţi că un asemenea lucru ar fi posibil, o să vă 
povestesc un incident (deşi nu se referă la plagiere). Odată, 
un tânăr m-a rugat să-i dau o scrisoare de recomandare. 
Încerca să intre la o facultate, îmi citise cărţile şi se gândise 
că numele meu pe o scrisoare laudativă la adresa lui i-ar fi 
sporit considerabil şansele. Admitea că eu nu-l cunoşteam, 
dar considera că nu mi-ar fi fost foarte greu să pretind 
contrariul şi, pentru a-l ajuta, să vorbesc elogios despre 
inteligenţa şi caracterul său. La urma urmelor (vechea 
platitudine), Campbell nu mă ajutase pe mine? 

Am dat în clocot. I-am replicat printr-o scrisoare severă, 
subliniind că-mi cerea să comit un act imoral şi că mă 


insultase presupunând că aş fi fost în stare de aşa ceva. 
Scrisoarea lui, adăugam eu, nu dovedea nici inteligenţă şi 
nici caracter. 

Crezusem că lucrurile se terminaseră aici, dar, spre 
suprinderea mea, am primit o altă scrisoare, de astă dată 
nu de la tânăr, ci de la mama lui. Ea mă critica destul de 
aspru pentru că-i supărasem fiul, care făcuse doar o glumă. 
Ce se întâmpla cu mine (şi cu egocentrismul meu colosal, 
presupun), nu mai ştiam să gust o glumă? 

M-am enervat din nou. Am răspuns şi mai sever, subliniind 
faptul că dacă ei doi nu-şi modificau părerile despre ce 
înseamnă o glumă şi ce nu, tânărul avea să ajungă într-o 
bună zi în spatele gratiilor. Aici s-a încheiat schimbul nostru 
de scrisori. 

Cel mai amuzant episod de plagiere în care am fost 
implicat s-a petrecut pe 23 mai 1989. Editura Tor Books 
publicase o „dublă”. Era o carte broşată ce conţinea o 
nuvelă de Ted Sturgeon. Dacă întorceai cartea cu susul în 
jos, aveai în faţă altă copertă şi altă nuvelă care începea de 
acolo. Nuvela cu pricina era „Băieţelul cel urât” scrisă de 
mine. 

După ce lansarea cărţii fusese anunţată ca un eveniment 
mult aşteptat, iar nuvelele fuseseră descrise atât cât să 
trezească interesul, am primit o scrisoare furioasă din 
partea unei tinere care mă acuza de plagiat. Cu un an şi 
jumătate în urmă (în 1987 sau 1988), ea scrisese o 
povestire, o trimisese spre publicare, dar aceasta fusese 
respinsă. Mi-a trimis un rezumat al povestirii, în care era 
vorba despre un băieţel (ca şi în Oliver Twist al lui Dickens, 
de altfel). Tânăra considera că redactorii nu doriseră să-i 
publice povestirea deoarece era o debutantă, şi de aceea 
îmi dăduseră ideea ca să apară sub numele meu faimos şi 
astfel să se vândă mai bine. Aşa fusese scrisă „Băieţelul cel 
urât”. „Cum altfel îmi puteţi explica lucrurile?” mă soma ea. 

Trebuia să-i răspund. Indiferent cât de ridicolă ar fi, orice 
acuzaţie de plagiat trebuie pusă la punct. Am fost destul de 


crud încât să încep scrisoarea cu „Stimată şi nebună 
doamnă”. 

I-am spus după aceea că dacă ar fi examinat dubla Tor, în 
loc doar să citească anunţul despre lansarea acesteia, ar fi 
observat că „Băieţelul cel urât” era o reeditare şi că 
anunţul de copyright, inserat la început, preciza că nuvela 
fusese publicată în 1958, cu mult înainte ca ea să-şi fi scris 
texul şi poate chiar înainte să se fi născut. Cum se 
întâmplase atunci aşa ceva? Poate că ea mă plagiase pe 
mine. 

Nu mi-a răspuns niciodată, deşi decent ar fi fost să se 
scuze, adoptând o atitudine destul de umilă. 

Acest episod îmi aminteşte de faptul că, adeseori, sunt 
întrebat de scriitorii începători dacă nu cumva ideile lor pot 
fi furate atunci când sunt expediate redacţiilor. Răspunsul 
este: „Nici o şansă”. Dacă povestirea ar fi atât de bună încât 
să merite să fie furată, redactorul l-ar dori mai degrabă pe 
autor decât povestirea, fiindcă acesta ar putea scrie alte 
povestiri bune. De ce să furi una, când poţi obţine mai 
multe în mod legal? 

75. Convenţiile science-fiction. 

Acelaşi imbold care-i făcuse pe iubitorii de science-fiction 
să se adune în cluburi locale şi care dusese, de exemplu, la 
formarea Futurians-ilor, a adunat cluburile locale în 
asociaţii mai mari. 

În 1939, Sam Moskowitz s-a gândit să organizeze o 
Convenţie Mondială Science-Fiction. Aceasta a avut loc pe 2 
iulie 1939, într-o sală din centrul Manhattan-ului, la ea 
participând doar câteva sute de participanţi. Sam, care era 
membru al Queens Science-Fiction Club, din care se 
desprinseseră Futurians, a refuzat să-i invite şi pe aceştia. 
Totuşi, în concepţia lui, eu nu mă asociasem încă ferm cu ei 
şi vândusem deja trei povestiri, aşa încât am putut 
participa. 

După aceea, Convenţia Mondială Science-Fiction s-a ţinut 
anual (cu excepţia perioadei războiului) în diferite oraşe. La 


fiecare, a existat un important oaspete de onoare, s-au ţinut 
discursuri, baluri mascate, banchete şi aşa mai departe. 
Întotdeauna evenimentul are loc în week-end-ul de Ziua 
Muncii*, în afară de cazul în care nu se desfăşoară în altă 
ţară decât Statele Unite, unde Ziua Muncii nu reprezintă o 
sărbătoare. 

Cu timpul, numărul participanţilor a crescut, aşa că 
actualmente la ele pot veni şase-şapte mii de persoane. Au 
început să se organizeze şi alte convenţii, de proporţii mai 
mici, şi a existat o vreme când un participant cu adevărat 
entuziast, ca Jay Kay Klein ori Sprague de Camp, ar fi putut, 
dacă ar fi dorit, să meargă aproape în fiecare zi a anului la 
o convenţie sau alta. 

Deoarece nu-mi place să călătoresc, particip rar la 
Convenţiile Mondiale Science-Fiction, dar în acele ocazii 
când am fost prezent am fost frecvent rugat să îndeplinesc 
rolul de maestru de ceremonii la banchetul final. A existat 
însă o ocazie când am încurcat lucrurile rău de tot, 
acordând din greşeală un premiu unui scriitor care nu-l 
câştigase. Stânjeneala mea a fost atât de mare, încât de 
atunci am refuzat rolul respectiv. 

Cu o excepţie, totuşi. În 1989, în Boston, am celebrat 
aniversarea de aur a primei convenţii din 1939, iar eu eram 
unul dintre puţinii care participaseră la ea (şi în mod clar 
cel mai celebru dintre supraviețuitori). Ca atare, am fost de 
acord să mă deplasez la Boston şi să fiu maestru de 
ceremonii la „prânzul nostalgic” ţinut cu acea ocazie. 

Oaspetele de onoare al Convenţiei Mondiale Science- 
Fiction este de obicei ales dintr-o regiune a ţării foarte 
îndepărtată de locul de desfăşurare a convenției. La urma 
urmelor, majoritatea participanţilor sunt localnici - cum e şi 
normal, ei nu vor să vadă aceleaşi persoane care apar la 
întâlnirile locale. Un oaspete de onoare îndepărtat atrage 
mai mulţi participanţi plătitori şi ajută la achitarea unor 
cheltuieli de organizare. Întrucât eu particip doar la 
convențiile ce se desfăşoară în preajma New York-ului, nu 


sunt cel mai nimerit pentru rolul de oaspete de onoare. În 
1955, totuşi, convenţia s-a desfăşurat în Cleveland şi am 
fost invitat ca oaspete de onoare. Nu sunt incoruptibil în 
ceea ce priveşte măgulirile şi am făcut deplasarea cu 
automobilul. 

Aceea a fost singura dată când am participat ca oaspete de 
onoare la Convenţia Mondială Science-Fiction (alţii au fost 
de câte două sau chiar trei ori) dar asta nu mă deranjează. 
În schimb, am fost oaspete de onoare la multe convenţii mai 
mici şi m-am ales cu o mulţime de plachete şi pergamente 
aniversare ce-mi acoperă pereţii şi-mi ticsesc dulapurile. 

Cele paisprezece diplome de doctor onorific, care 
mucegăiesc într-o valiză, au şi părţile lor neplăcute, 
deoarece sunt considerat absolvent al fiecărei instituţii şi, 
ca atare, se presupune că aş fi dispus să particip la 
strângerea de fonduri aniversare. (Asta îmi aminteşte de un 
individ care se plângea că soţia lui îi cere bani zi şi noapte. 
Un prieten 1-a întrebat: „Dar ce face cu ei?”, la care soţul i- 
a răspuns: „Nu ştiu. Nu-i dau niciodată.”) 

Dar să nu mai divaghez... 

Convenţia Mondială Science-Fiction din 1955 a fost cea 
de-a treisprezecea (pentru aceia dintre cititori care sunt 
superstiţioşi). Cred că a fost una dintre cele mai mici 
convenţii, numărând doar trei sute de participanţi. Acest 
lucru a avut avantajele sale. În ultimul timp, am fost la 
convenţii cu mii de participanţi, ceea ce înseamnă hoteluri 
mari, programe enorme, coridoare şi dependinţe ticsite, 
plus hoarde de necunoscuţi în mijlocul cărora este absolut 
imposibil să-ţi găseşti vechii amici. Confuzia, haosul şi 
anarhia sunt pur şi simplu ameţitoare. 

Când mi se cere să acord autografe la una dintre aceste 
convenţii-mamut, coada se întinde precum un anaconda. 
Este foarte flatant, dar după vreo oră şi jumătate te 
plictiseşti să tot semnezi cărţi. Fiindcă sunt un scriitor 
prolific, s-a întâmplat de câteva ori ca un cititor zelos să 
vină cu un geamantan conţinând vreo douăzeci de cărţi ale 


mele pe care le dorea iscălite. Chiar dacă nu e o şedinţă 
oficială de autografe, fanii mă opresc pe coridoare pentru a 
le semna pe programe sau petece de hârtie. 

Pe de o parte, vina îmi aparţine. Arthur Clarke, de pildă, 
este vestit pentru faptul că nu acceptă să acorde autografe 
decât pe ediţiile cartonate; totuşi eu nu pot refuza pe 
cineva care stă în picioare şi mă priveşte cu nişte ochi în 
care poate fi adoraţie. 

Un public alcătuit din trei sute de persoane era absolut 
perfect. Nu existau confuzii. Scriitorii discutau între ei fără 
probleme. Acordarea de autografe nu dura mult. imp de 
mulţi ani, convenţia din 1955 a fost amintită ca una dintre 
cele mai intime. 

Cu prilejul convenției din 1953, fuseseră premiate cele mai 
bune texte ale anului la diferite categorii. Momentul 
respectiv fusese considerat o găselniţă a respectivei 
convenţii, astfel încât în 1954 nu s-a mai acordat nimic. 

În 1955, însă, premierea a fost reluată, devenind 
permanentă. De atunci, momentul culminant al fiecărei 
convenţii 1-a reprezentat întotdeauna banchetul cu ocazia 
căruia s-au acordat premii, în maniera Oscar-urilor 
cinematografice. Premiile au fost denumite Hugo, în cinstea 
lui Hugo Gernsback, cel care, cu douăzeci şi nouă de ani în 
urmă, înființase prima revistă dedicată exclusiv science- 
fiction-ului. 

Când eram maestru de ceremonii, obişnuiam să acord 
premiile Hugo şi foloseam tehnica lui Bob Hope dea mă 
plânge că nu căpătăm şi eu unul. La urma urmelor, 
„Căderea nopţii”, povestirile cu roboţi şi cele din ciclul 
Fundaţiei apăruseră toate înainte de înfiinţarea premiilor 
Hugo. 

Desigur, în cele din urmă am câştigat şi eu Hugo-uri, dar 
povestea asta o las pentru mai târziu. 

76. Anthony Boucher. 

The Magazine ofFantasy and Science Fiction (F&SF) şi-a 
început apariţia în 1949. Urma să devin un colaborator 


apropiat al acestei reviste pentru o perioadă care a acoperit 
mai multe decenii, însă nu aveam de unde să ştiu asta de la 
început. Primele mele eforturi de a fi publicat în F&SF n-au 
fost încununate de succes; abia în iunie 1953 mi-a apărut 
povestirea „Muşte” („Flies”). 

La conducerea revistei se afla Anthony Boucher, mai întâi 
alături de ]. Francis McComas, apoi singur. Numele său real 
era William Anthony Parker White. Se născuse în 1911 şi 
pătrunsese pe scena science-fiction cu o povestire de 
sorginte fantastică, „Snulbug”, în revista Unknown din 
decembrie 1941. Totodată, scria şi romane polițiste. Unul 
dintre acestea, Rachete spre morgă (Rockets to the 
Morgue; 1942), era un roman cu cheie în care mai mulţi 
scriitori de science-fiction, îndeosebi Heinlein, apăreau cu 
pseudonime şi caracterizări uşor de identificat. Eram 
amintit şi eu cu povestirile mele despre roboți. 

La începutul anilor '50 se putea vorbi despre Cei Trei Mari 
redactori-şefi de reviste: John Campbell, Horace Gold şi 
Anthony Boucher. 

Ei se deosebeau destul de mult, în primul rând prin felul în 
care îşi concepeau scrisorile de refuz adresate autorilor 
cunoscuți. 

Campbell era pedant şi trimitea scrisori impresionante, 
cuprinzând între două şi şapte pagini, scrise la un rând, în 
care explica pe îndelete de ce nu accepta o anumită 
povestire. Adesea, era greu să pricepi la ce se referea. 
Odată, am primit o scrisoare conţinând un articol ştiinţific 
pe care i-l expediasem, însoţit de o scrisoare care mi s-a 
părut că ar fi de respingere. Am încercat, fără succes, să 
plasez articolul în altă parte, până ce Campbell m-a întrebat 
nemulţumit de ce dura atât de mult refacerea lui. I-am 
recitit scrisoarea, am dedus ce dorea, am făcut modificările 
şi i-am vândut articolul. 

L-am menţionat deja pe Horace Gold şi scrisorile lui 
agresive, totuşi mai vreau să adaug o istorioară. Odată, mi-a 
spus în faţă că una dintre povestirile mele era o menadă. 


(Cuvântul face trimitere la preotesele zeului Bachus şi are 
sensul de prostituată, iar Horace sugera că-mi prostituam 
talentul scriind texte slabe, doar pentru a câştiga bani.) 

Mi-am stăpânit iritarea şi am întrebat cu inocenţă: 

— Ce cuvânt ai folosit? 

Mândru de vocabularul său şi încântat (credea el) să mă 
depăşească, Horace s-a grăbit să repete: 

— Menadă! 

— Mena dă şi eu iau înapoi, i-am replicat. 

A fost un joc de cuvinte idiot, dar m-a calmat, cu atât mai 
mult cu cât 1-a enervat în mod clar pe Horace. 

În schimb, scrisorile de refuz ale lui Tony Boucher erau 
atât de blânde şi elegante, încât puteau cu uşurinţă să fie 
considerate drept acceptări, dacă nu ar fi returnat şi 
manuscrisul cu pricina. În acelaşi fel în care satirizasem 
stilul lui Horace, l-am pomenit şi pe cel al lui Tony într-o 
poezioară. Iat-o: „Dragă Isaac, amic îndepărtat, Cred că 
textul tău e minunat, ” Sclipitor, încântător Şi chiar demn 
de-antologat. Nu am dormit Pân' l-am citit Toată noaptea. 
Câtă stupefacţie Când înţelegi Enigma complicată, Pe care, 
deodată, Poţi s-o dezlegi Cu satisfacţie. Este îngrozitor, 
Aproape jignitor, Să aminteşti mici erori fireşti. Nu 
recurente, Deloc frecvente, Ba chiar indiferente - 

Nu-ţi face griji! Trebuie să pomenesc, Şi s-o fac mă 
grăbesc, Iubite amic talentat Şi foarte înzestrat, Finalul 
dumnezeiesc, Aş zice ca la carte lucrat. 

Înainte de sfârşit, Bine că mi-am amintit, Sunt, vai, nevoit 
(Oarecum necâjit) Din păcate, să-l restitui anexat.” 

Singurul păcat al lui Tony era că uneori ţinea manuscrisele 
extrem de mult timp. Scriitorii se plâng frecvent de această 
practică a redactorilor, totuşi întârzierea respectivă este 
lesne de înţeles. Chiar şi cei care conduc reviste mai mici 
primesc un volum uriaş de texte, majoritatea de la 
necunoscuţi şi începători. Revistele importante au chiar 
angajaţi speciali, a căror singură slujbă este de a examina 
manuscrisele şi a le elimina pe cele lipsite de orice har sau 


agramate, astfel încât redactorul să citească doar un număr 
redus de texte ce oferă o speranţă îndepărtată de 
acceptare. 

La revistele science-fiction, însă, redactorul face şi munca 
de triere. Vă puteţi imagina foarte bine cum i se suie 
sângele la cap după ce parcurge sute de povestiri stupide. 
Se ajunge la un punct când lectura devine pur şi simplu 
chinuitoare, şi totuşi trebuie făcută deoarece, din teancul 
de manuscrise, poate apărea un viitor Heinlein. 

Autorii nu înţeleg întotdeauna dificultăţile fizice şi 
psihologice ale citirii unui volum mare de texte foarte 
proaste. Deseori, ei nu pricep că multe din refuzurile ce se 
adresează unor necunoscuţi nu pot fi întotdeauna însoţite 
de o scrisoare care să detalieze cu atenţie părţile slabe ale 
povestirii. Uneori, un refuz ar trebui să sune pur şi simplu: 
„Nu aveţi deloc talent literar”, însă redactorii detestă să 
afirme asemenea lucruri. Ca atare, expediază scrisori tip, 
seci şi lipsite de informaţii suplimentare. 

În calitatea mea de director onorific al unei reviste de 
science-fiction (voi ajunge şi la asta, mai târziu), primesc 
scrisori care mă acuză că John Campbell îmi trimitea mie 
misive lungi şi utile pe vremea când eram începător. De ce 
nu pot proceda şi eu la fel cu alţi scriitori aflaţi în aceeaşi 
situaţie? 

Ei bine, mai întâi, una dintre marile însuşiri ale lui 
Campbell a fost să trimită scrisori lungi (nu întotdeauna 
utile), ceea ce nu înseamnă că aceeaşi calitate trebuie să 
mă caracterizeze şi pe mine. Apoi, el scria doar autorilor 
care se dovedeau promiţători. Ceilalţi (care reprezentau 
imensa majoritate) primeau doar refuzuri tip, din partea lui 
sau a altor redactori. 

Uneori, autorii începători nu înţeleg nici măcar că este 
absolut necesar să trimită, alături de texte, şi un plic 
purtând propria adresă şi timbrat corespunzător, ce este 
utilizat în cazul unui refuz. Astfel, la revistă, am primit la un 
moment dat o scrisoare de la un începător revoltat care 


întreba dacă el nu merită nici măcar valoarea unui timbru. 
Am recunoscut că ar fi meritat, însă noi trebuia să returnăm 
săptămânal sute de manuscrise şi costul timbrelor ar fi 
ajuns la valori astronomice. Era mult mai simplu, i-am 
explicat, ca fiecare autor să-şi suporte costul refuzului, 
astfel încât revista să nu fie nevoită să le plătească pe toate. 
Desigur, n-am primit un răspuns din partea lui. 

L-am îndrăgit mult pe 'Tony Boucher (de altfel, toată lumea 
îl îndrăgea), dar unica ocazie când am avut posibilitatea să 
discutăm cu el pe îndelete a fost la convenţia din 1955, 
unde ela fost maestru de ceremonii. Moartea lui, la numai 
cincizeci şi şapte de ani, survenită în 1968, ne-a întristat pe 
toţi. Postul său la conducerea revistei a fost preluat de 
secretarul de redacţie, Robert Park Mills*, despre care voi 
vorbi ceva mai târziu. 

77. Randall Garrett. 

Îl întâlnisem pe Randall Garrett în mai multe rânduri, dar 
am ajuns să-l cunosc cu adevărat bine la convenţia din 
Cleveland. Pe durata acesteia, am devenit amici la 
cataramă. 

EI era cu şapte ani mai tânăr decât mine, ceva mai înalt şi 
(ca şi mine) în mod vădit supraponderal. Amândoi eram la 
fel de joviali, gălăgioşi şi extravertiţi. Diferenţa consta în 
faptul că el era un băutor de cursă lungă, iar eu nu mă 
atingeam de alcool, dar când ne aflam împreună şi eram în 
formă, nimeni nu şi-ar fi dat seama de deosebire. Semănăm 
atât de mult la înfăţişare şi comportament, încât odată, 
când ambii ne aflam în prezidiul unei convenţii science- 
fiction, Harlan Ellison, care are o limbă ucigătoare, a 
comentat: 

— Ah, ia priviţi-i pe fraţii siamezi! Iar eu i-am strigat: 

— Vino să stai între noi, Harlan, şi să fii cordonul ombilical! 
Lui Randall i-am spus mereu Randy, însă în ultima vreme 
el a insistat asupra prenumelui întreg, aşa că mă conformez 
dorinţei sale. În anii '50, Randall a fost un autor de povestiri 
incredibil de prolific; pur şi simplu, textele se. Revărsau din 


el fiind semnate cu mai multe pseudonime, deşi puţine erau 
excepţionale. 

Era teribil de inteligent şi foarte spontan. Scria poezii 
comice excelente, infinit mai bune decât orice aş fi putut 
născoci eu. Putea cânta mai bine decât mine ariile lui 
Gilbert şi Sullivan. Putea modela din plastilină figurine, 
reprezentând personaje dm banda desenată „Pogo”, ce 
imitau viaţa la perfecţie. 

Dintre toate persoanele cunoscute, el reprezenta probabil 
exemplul cel mai perfect de persoană supertalentată, care 
pur şi simplu şi-a irosit talentele. Bănuiesc că asta s-a 
datorat pe de o parte băuturii şi pe de altă parte faptului că 
acele talente se îndreptau în atâtea direcţii diferite, încât 
nu se putea decide pe care dintre ele să-l urmeze. 

Odată, o redactoare mi-a spus: 

— Nu-l pot suporta pe Randall! E gălăgios, râde tare şi 
flirtează insistent cu femeile. 

— Dar asta e descrierea mea, am observat stânjenit. 

— Nu tocmai, a precizat ea. Tu te poţi opri. 

Un adevărat puritan nu trebuie să aleagă un anumit 
comportament. El rămâne sobru şi grav, dezaprobând 
permanent ilaritatea. Acelaşi lucru se poate spune şi despre 
un alcoolic, care este întotdeauna ilar, zgomotos şi se 
comportă prosteşte. Eu însă trebuie să aleg - să fiu ori 
amuzant, ori grav, în funcţie de situaţie. 

Incapacitatea sa de a şti „să se oprească” i-a fost total 
nefastă. L-a împiedicat să fie tratat cu seriozitatea pe care o 
merita. 

În cele din urmă, Randall s-a mutat în California şi am 
pierdut legătura cu el. Avea, totuşi, să existe o ultimă 
întâlnire. În decembrie 1978, mă aflam în California. (Pare 
de necrezut, dar voi intra în detalii mai târziu.) Pe 12 
decembrie, am ţinut o prelegere în San Jose şi Randall se 
găsea în sală. 

Mă adresam unui grup de medici şi avocaţi, vorbind 
despre viitorul medicinei - aveam multe de spus despre 


clone. (Este important de ştiut, deşi n-am insistat asupra 
acestui aspect în prelegerea aceea, că clona unei fiinţe 
umane are acelaşi sex cu fiinţa respectivă. Desigur, un 
mascul are un cromozom X şi unul Y, în vreme ce femela are 
doi cromozomi X. Dacă cromozomul Y al masculului ar 
putea fi transformat într-un cromozom X, el ar deveni 
femelă). 

După ce vorbisem o vreme, Randall a venit în tăcere lângă 
mine şi mi-a strecurat un bilet. L-am citit, continuând să 
vorbesc (nu atât de uşor pe cât aţi putea crede) şi mi-am 
dat seama imediat că era o poezie comică despre clone, ce 
putea fi cântată pe o melodie la modă pe atunci. Ca atare, 
am şi cântat-o la sfârşitul prelegerii şi am obţinut o furtună 
de aplauze. 

Ulterior, am adăugat alte patru strofe şi am ajuns să cânt 
ceea ce eu denumeam „Cântecul clonei” de nenumărate ori, 
în nenumărate ocazii. Am scris şi eu mai multe adaptări 
comice ale unor cântecele, totuşi niciuna n-a avut 
popularitatea „Cântecului clonei”. Nu este de mirare, 
întrucât concepţia fusese a lui Randall, nu a mea. Dacă 
sunteţi curioşi, iată şi cuvintele cântecului: „Oh, doar o 
clonă aş vrea, Să fie carne din carnea mea Cu igrec 
schimbat în ecs. Şi când ea se va dezvolta, Atunci desigur 
clona mea Va avea celălalt sex. 

Clonă, clonă, clonişoară Cu igrec schimbat în ecs, Singur 
când voi fi iară Cu o clonă domnişoară, Ne vom gândi doar 
la sex. 

Oh, doar o clonă aş vrea, Mă tângui eu întruna, O clonă 
numai a mea. 

Şi dacă e ecs-ecs, Deci de celălalt sex, A-ntâia ne vom 
distra. 

Sufletul nu mi-e-ngheţat, Cum îdes v-am arătat. Singur cu 
micuța ecs, După ce vom cina Sigur că vom trăgea Un 
incest ca-n Oedip Rex, De ce-ar trebui ca acest sex Să te 
lase chiar perplex, Iscând zvonuri fel de fel? 


De văzut, deloc nu-i greu Amândoi suntem chiar eu: Când 
fac sex, sunt singurel. 

lar după ce nu voi mai fi Clona nu se va plictisi. De două 
ori mă voi clona Dar acum - ce vreţi -Ambii vor fi băieţi Şi-i 
vor face tot ce vrea ea.” 

La câţiva ani după această ultimă întâlnire, Randall a fost 
afectat de o formă de meningită care i-a distrus creierul. 
După ce a mai dus-o câţiva ani în starea aceea, a murit în 
decembrie 1987, la vârsta de şaizeci de ani. 

78. Harlan Ellison. 

Cel mai spectaculos personaj pe care l-am întâlnit la 
convențiile science-fiction ale anilor '50 a fost Harlan 
Ellison, care pe atunci de-abia ieşise din adolescenţă. El 
pretinde că ar avea un metru şaizeci şi cinci înălţime, dar 
asta nu contează. În privinţa talentului, energiei şi 
curajului, statura lui trece de doi metri. 

S-a născut în 1934 şi a avut o copilărie mizerabilă. Fiind 
micuţ de statură, dar extrem de inteligent, a constatat că 
era foarte uşor să-i facă praf pe prostănacii ce-l înconjurau. 
Acest lucru îl putea realiza numai prin cuvinte, iar 
prostănacii, în schimb, îşi puteau întrebuința pumnii. Şi-a 
petrecut copilăria (aşa cum a mărturisit cândva Woody 
Allen*) fiind bătut de absolut toată lumea, indiferent de 
rasă, culoarea pielii sau religie. 

Asta 1-a înrăit şi nu 1-a învăţat să-şi ţină gura. Dimpotrivă, 
pe măsură ce a înaintat în vârstă, s-a străduit să înveţe cât 
mai multe tehnici de autoapărare, şi a venit o vreme când 
era de-a dreptul periculos pentru un tip voinic să-l atace, 
fiindcă Harlan îl punea jos fără dificultate. (Admir extrem 
de mult acest fel de cunoştinţe, întrucât atunci când eu 
eram urmărit pentru motive similare, am făcut apel doar la 
diversele tehnici de fugă şi pitire. Trebuie totuşi să 
recunosc că n-am fost niciodată aşa de veninos ca Harlan şi, 
prin urmare, n-am avut ocazia să îndur toate grozăviile la 
care a fost supus el.) 


Harlan îşi utilizează talentul în materie de invective 
colorate şi variate pe pielea celor care-lirită - fani 
băgăreţi, redactori încăpăţânaţi, editori indiferenți, străini 
obraznici. În realitate, nu este o fiinţă prea periculoasă, dar, 
atunci când redactorii sunt femei tinere, încă neînvăţate cu 
excentricităţile autorilor, situaţia poate deveni 
insuportabilă. El e în stare să le facă să izbucnească în 
plâns în trei minute. Drept rezultat, multe redacţii şi mulţi 
dintre cei de la Hollywood (pentru că Harlan nu este doar 
un autor de science-fiction, ci un scriitor în sensul cel mai 
complet al definiţiei) şovăie să aibă relaţii cu el. Mai mult 
chiar, este aşa de bizar şi personalitatea lui se extinde în 
atâtea direcţii, încât multora le place să vorbească cu 
maliţiozitate despre el. 

Asta constituie o răutate, din două motive. În primul rând, 
el este (după părerea mea) unul dintre cei mai buni scriitori 
din lume, mult mai talentat decât mine. Este pur şi simplu 
păcat că trebuie să fie permanent implicat în probleme 
care, de fapt, nu au nici o legătură cu scrisul şi care-l 
frânează în mod tragic. 

În al doilea rând, Harlan nu este ceea ce pare. El încearcă 
o satisfacţie perversă atunci când îşi afişează însuşirile cele 
mai neplăcute, dar dacă le ignoraţi şi-i ocoliţi spinii (deşi vă 
pot însângera), veţi descoperi dedesubt un individ iubitor şi 
cald, capabil să se sacrifice pe sine însuşi, dacă asta v-ar 
putea fi de folos. 

Eu însumi sunt destul de dotat în materie de invective, 
fiind singura persoană (dintre toţi cunoscuţii) care i-a putut 
rezista lui Harlan în public mai mult de o jumătate de 
minut, fără să fie nimicită. (Cred că aş putea rezista chiar 
cinci minute.) 

Îmi place să mă duelez cu el prin intermediul vorbelor, aşa 
cum fac şi cu Lester del Rey şi Arthur Clarke. Pentru noi, 
este un joc. În intimitate, însă, nu m-am duelat niciodată cu 
Harlan, şi dacă am spus că este un individ iubitor şi cald, vă 


sfătuiesc să ignoraţi toate celelalte zvonuri. Eu ştiu mai bine 
şi am dreptate. 

Încă un lucru. Harlan are un şarm incredibil - nu mai ţin 
minte câte femei superbe şi înalte i-au fost prietene 
apropiate. Cu totul, a fost însurat de cinci ori. Primele patru 
căsătorii au fost scurte şi dezastruoase, dar cea de-a cincea, 
cu o tânără dulce pe nume Susan, pare stabilă şi cred că 
Harlan s-a îmblânzit. Sper din toată inima să fie aşa. În 
privinţa fericirii, el merită infinit mai mult decât a primit 
până acum. 

Clement. 

Când m-am mutat din New York în Boston, am lăsat în 
urmă (aşa cel puţin mi s-a părut pe atunci, deoarece eram 
extrem de abătut) lumea science-fiction-ului. S-a dovedit că 
nu era câtuşi de puţin adevărat. Boston reprezenta un 
centru activ al fandomului science-fiction, şi mai cu seamă 
MIT (Institutul de Tehnologie Massachusetts) era plin de 
entuziaşti ai genului. Instituţia respectivă are una dintre 
cele mai celebre colecţii de reviste science-fiction şi anual 
organizează un picnic pe colinele din sudul oraşului. Eu am 
participat întotdeauna la aceste agape, ba chiar în câteva 
rânduri m-am lăsat convins să-i însoțesc pe studenţi într-o 
excursie până în vârful unor deluşoare. A fost şi mai uşor să 
mă convingă să mănânc alimentele pe care le aduceau -o 
combinaţie atât de teribilă de semipreparate indigeste, 
încât îmi tresălta inima de bucurie. 

De asemenea, la Boston mai exista şi un club science- 
fiction, care, în cele din urmă, avea să organizeze convenţii 
bianuale denumite „Boskone”-uri. Denumirea respectivă 
provenea de la celebrul roman al lui E. E. Smith, „Patrula 
galactică”, un serial compus din patru părţi ce începuse în 
ASF din septembrie 1937 şi pe care, atunci când îl citisem 
prima dată, îl considerasem ca fiind cel mai bun dintre toate 
textele scrise vreodată (deşi nu m-a mai entuziasmat când |- 
am recitit ca adult). În acelaşi timp, cuvântul reprezenta şi 
o formă a lui „BosCon”, adică „Boston Convention”. În cele 


din urmă, Boskone-urile, ca amploare şi organizare, aveau 
să fie întrecute doar de Convenţiile Mondiale Science 
Fiction. 

La clubul science-fiction din Boston l-am cunoscut pe Hal 
Clement, al cărui nume real este Harry Clement Stubbs. 
Născut în 1922, ela predat la Academia Milton; întrucât nu 
dorea să „amestece” cariera literară cu cea universitară, a 
renunţat la numele de familie şi a folosit o versiune 
prescurtată a prenumelui. Nu a fost un autor prolific, dar 
textele lui s-au caracterizat întotdeauna printr-o respectare 
strictă a faptelor ştiinţifice şi a speculațiilor extrapolate din 
acestea. 

Hal Clement are un chip cu trăsături aspre, este liniştit şi 
vorbeşte pe un ton scăzut. Este un om blând. Ocazional, îmi 
atrage atenţia asupra unor erori din articolele mele 
ştiinţifice, dar o face cu atâta grijă, ba chiar stinghereală, 
încât mi-ar fi imposibil să mă supăr, chiar dacă aş fi tipul de 
individ care se supără când este corectat. Şi ori de câte ori 
m-a corijat, l-am luat în serios, fiindcă a avut întotdeauna 
dreptate. 

La Convenţia Mondială din 1956, desfăşurată în New York, 
Hal şi cu mine am stat în aceeaşi cameră. (Sprague de 
Camp a utilizat camera noastră pe post de seif pentru 
rezervele lui de băutură, ferindu-le astfel din raza de 
acţiune a alcoolicilor notorii ai science-fiction-ului. Ştia 
desigur că odaia noastră n-avea să fie băgată în seamă.) 

Hal a fost tovarăşul de cameră ideal, pentru că nu sforăia. 
(Odată, am fost silit să împart aceeaşi odaie cu o persoană 
care sforăia asurzitor - n-aş repeta o astfel de experienţă 
nici dacă aş fi plătit. Janet afirmă că şi eu sforăi, dar că pe 
ea n-o deranjează, întrucât în felul ăsta ştie că sunt viu. 
Când dorm liniştit, aşa cum se întâmplă adesea, ea se sperie 
şi trebuie să verifice dacă mai respir.) 

Hal participă la aproape toate convențiile science-fiction 
de orice dimensiuni şi este adorat de fani. Regret din toată 


inima că, după ce am părăsit Bostonul, ne-am întâlnit foarte 
rar. 

80. Ben Bova. 

Celălalt scriitor de science-fiction important pe care l-am 
cunoscut în Boston a fost Benjamin William Bova, universal 
cunoscut ca Ben Bova. S-a născut în 1932 şi când ne-am 
întâlnit era tuns milităreşte; acum însă poartă părul ceva 
mai normal. Are un simţ ascuţit al umorului şi amândurora 
ne place să facem schimb de glume. El este sursa unor 
anecdote excelente. 

Ben a început să publice abia în 1959, dar de atunci a 
făcut-o cu regularitate. Este un alt autor de science-fiction 
care se simte în largul lui şi în scrierea de non-ficțiune. 

Marea şansă a vieţii sale a apărut în 1971, când, după 
moartea lui Campbell, a fost angajat ca redactor-şef la ASF. 
A-i succeda lui Campbell era o misiune extrem de dificilă, 
dar Ben s-a descurcat în mod onorabil timp de şapte ani. 
După aceea, a fost redactor la Omni, o revistă nouă, de lux. 
Ulterior, avea să se implice în diverse societăţi interesate de 
explorarea spaţială; de altfel, Ben a scris cărţi excelente 
despre domeniul respectiv. 

După destrămarea primei lui căsnicii, Ben (care are 
strămoşi italieni) mi-a mărturisit că se îndrăgostise de „o 
evreică drăguță”. Prefăcându-mă alarmat, m-am oferit să-i 
împrumut bani ca să poată fugi din oraş, însă era cu 
adevărat îndrăgostit. S-a însurat cu Barbara, o brunetă 
atrăgătoare şi vioaie, aflată şi ea la a doua căsătorie, şi de 
atunci menajul lor merge perfecit. 

Ben mi-a fost întotdeauna un prieten foarte bun. În 1977, 
când am zăcut la pat o perioadă, l-am rugat să-mi ţină locul 
la anumite prelegeri pe care nu le puteam onora. Nu mi-am 
făcut nici un fel de griji, pentru că-l auzisem vorbind şi 
ştiam că avea să se descurce excelent. El a fost de acord şi 
a cerut organizatorilor ca onorariile să-mi fie expediate mie. 
Am fost de-a dreptul oripilat şi puteţi face prinsoare că l-am 


avertizat sec că aveam să rup imediat cecurile respective. 
V-am povestit acest episod ca să vedeţi ce fel de om este. 

Am mulţi alţi prieteni apropiaţi, şi niciodată nu încetez să 
mă minunez cât de norocos am fost că mi-a fost dat să 
întâlnesc atâţia oameni excepţionali. 

81. Cu ochii închişi. 

Nu doresc să las impresia că textele mele sunt egale din 
punct de vedere al calităţii. Cu toţii avem zile faste şi mai 
puţin faste. Am scris povestiri science-fiction, chiar şi în 
ultima vreme, pe care le consider, cu o oarecare 
stânjeneală, ca fiind „producţii minore”. Îmi place totuşi să 
cred că (exceptând unele din texte de început) până şi 
aceste producţii minore nu sunt foarte rele. 

Pe de altă parte, ocazional scriu mai bine decât o fac de 
obicei. Eu îi spun scrisul „cu ochii închişi” şi când recitesc 
unul dintre acele texte sau pasaje îmi vine greu să cred că a 
fost realizat de mine şi-mi doresc din toată inima să pot 
scrie aşa tot timpul. 

Mulţi oameni denumesc aceasta „a fi în mână”. Totul pare 
să decurgă perfect, ca şi în cazul unui fotbalist care într-un 
meci înscrie patru goluri, pentru ca apoi să nu mai 
marcheze nici măcar un gol tot campionatul. 

Când am acordat premiile Hugo în Pittsburgh, în 1960, 
unul dintre ele a fost obţinut de „Flori pentru Algernon” de 
Daniel Keyes, care îmi plăcuse teribil. Cu siguranţă, era 
unul din cele mai bune texte science-fiction scrise vreodată 
şi, când am anunţat câştigătorul, m-am referit cu elocvenţă 
la calităţile lui. 

— Cum a izbutit Dan? M-am adresat retoric lumii întregi. 
Cum a izbutit Dan să realizeze o asemenea capodoperă? 

În acel moment, am simţit că cineva mă trăgea de mânecă; 
era chiar Daniel Keyes, aşteptându-şi Hugo-ul. 

— Auzi, Isaac, mi-a spus el, dacă afli vreodată cum am 
făcut-o, anunţă-mă şi pe mine. Vreau să repet figura. 

De pildă, în ceea ce priveşte „Căderea nopţii”, bănuiesc că 
a fost scrisă cu ochii închişi. N-ar fi putut obţine toate 


aprecierile căpătate dacă n-ar fi fost mai bună decât textele 
pe care le scriu de obicei, deşi, să fiu cinstit, eu nu-mi dau 
seama de acest lucru. Cu câţiva ani în urmă, am recitit-o, 
pur şi simplu ca să văd dacă înţeleg de ce este atât de 
elogiată. Poate că motivul îl constituie structura ei 
neobişnuită. Fiecare scenă (dacă-mi amintesc corect, 
fiindcă nu intenţionez să verific) se întrerupea brusc. 
Înainte de a putea ajunge la o concluzie firească, porneam 
în altă direcţie, care era din nou întreruptă. Lucrul acesta 
conferea povestirii un ritm ameţitor, ţinând cititorul cu 
sufletul la gură. Chiar de la început declaram că peste 
patru ore avea să se petreacă o catastrofă. Cele patru ore 
treceau precum o lunecare nebună pe tobogan şi... Într- 
adevăr urma o catastrofă. 

S-ar putea ca povestirea să fi fost scrisă astfel încât să 
sporească tot mai mult suspansul până în momentul 
detonării. Într-un asemenea caz, jur că n-am avut un plan 
conştient în minte. N-a fost nimic deliberat. În 1940 nu 
deţineam atâta experienţă încât să fac aşa ceva în mod 
deliberat. Scriam pur şi simplu cu ochii închişi. 

În povestirea pe care o iubesc cel mai mult, „Ultima 
întrebare”, nu stilul depăşeşte aşteptările, ci ideea şi modul 
de realizare a punctului culminant. Ani la rând, diverşi 
indivizi m-au sunat pentru a mă întreba despre o povestire 
pe care o citiseră, dar al cărei nume îl uitaseră, şi nici în 
legătură cu autorul nu erau siguri, deşi s-ar fi putut să fi 
fost eu. Erau în stare totuşi să identifice textul după ultima 
propoziţie şi doreau să ştie unde îl puteau găsi ca să-l 
recitească. Povestirea cu pricina a fost întotdeauna „Ultima 
întrebare”. 

Pe locul doi în rândul favoritelor mele se situează „Omul 
bicentenar'* („The Bicentennial Man”), apărută într-o 
antologie de texte originale în 1976. Aici, în sfârşit, este 
vorba de stil. Am recitit-o recent şi m-am minunat cât de 
mult depăşea calitatea generală a scrierilor mele. 


A treia mea favorită, „Băieţelul cel urât”, este neobişnuită 
din acelaşi punct de vedere. În general, povestirile mele 
manifestă tendinţa de a fi cerebrale, lipsite de 
emoţionalitate. Cum este posibil atunci să fi reuşit un text 
care acumulează emoţiile până într-un punct final în care 
cititorul nu se poate abţine să nu plângă? Eu plâng de 
fiecare dată când o recitesc, dar, desigur, sunt un tip care 
lăcrimează cu uşurinţă. Odată, însă, am istorisit subiectul 
povestirii unei audienţe care a amuţit complet - fapt absolut 
normal, deoarece lacrimile ce se scurg pe obraji nu se aud. 

Pe când Robyn avea doisprezece sau treisprezece ani, i-am 
dat povestirea s-o citească şi, din când în când, ea îşi 
părăsea camera, pentru a mă asigura că-i plăcea foarte 
mult. Apoi a urmat o tăcere prelungă. Când, într-un târziu, 
a apărut din nou, cu ochii roşii şi umflaţi, m-a privit 
acuzator. ItNu mi-ai spus că este o poveste tristă”, mi-a 
reproşat. 

Aceea a fost o povestire scrisă cu ochii închişi. 

Nu încerc să spun că toate povestirile mele sunt 
extraordinare. Mi-ar fi greu să găsesc alta care să se 
compare cu „Omul bicentenar” şi „Băieţelul cel urât”. Cu 
toate acestea, literatura mea cea mai bună, scrisă evident 
cu ochii închişi, n-a fost o povestire, ci o secţiune dintr-un 
roman. 

Romanul cu pricina este Zeii înşişi* (The Gods Themselves; 
1972). Era alcătuit din trei părţi, iar partea a doua se ocupa 
de extratereştrii din alt univers. Cu riscul de a fi din nou 
acuzat de un „egocentrism colosal”, voi spune că, după 
părerea mea, aceştia sunt cei mai bine realizaţi 
extratereştri din tot science-fiction-ul şi, de asemenea, că 
respectiva secţiune reprezintă cea mai bună literatură pe 
care am scris-o şi probabil o voi scrie vreodată. În privinţa 
aceasta, am primit destule confirmări din partea cititorilor. 
O ultimă idee în legătură cu subiectul respectiv... 

În non-ficțiune este mult mai greu să scrii cu ochii închişi 
decât în literatură. După opinia mea, lucrul cel mai bun pe 


care l-am produs în domeniul non-ficţiunii a fost un eseu 
intitulat „Un poet consacrat” („A Sacred Poet”), apărut în 
F&SF din septembrie 1987. De obicei, în articolele din 
revista cu pricina mă refeream la subiecte ştiinţifice, dar de 
data aceea schimbasem macazul. Avusesem o confruntare 
cu cineva pe care-l consideram un savant mărginit şi, drept 
rezultat, decisesem să scriu despre poezie. 

Nu eram chiar atât de naiv pentru a crede că mă puteam 
referi la calităţile literare ale poeziei. Doream pur şi simplu 
să iau în discuţie poeziile care îi mişcă pe oameni şi le 
înrâurează acţiunile. Am început cu Oliver Wendell Holmes* 
şi poezia lui „Bătrâna Coaste-de-fier”, care a provocat un 
cor de proteste publice îndreptate împotriva distrugerii 
fregatei, ceea ce a dus la păstrarea ei până în ziua de azi. 

Mă temusem că aveam să primesc scrisori reci de felul: 
„Rezumă-te la ştiinţele exacte, Asimov. Eşti un ignorant în 
privinţa celor umaniste.” Nu s-a întâmplat însă aşa! M-am 
trezit asaltat de o sumedenie de scrisori, mai multe decât 
pentru oricare „alt articol pe care-l scrisesem vreodată, şi 
absolut toate îmi dădeau dreptate. N-a existat nici măcar o 
părere contrară. 

82. Rămas bun, science-fiction!. 

Am insistat mult asupra anilor '50, deceniul celor mai 
importante succese pe care le-am repurtat în science- 
fiction. Poate de aceea pare ciudat că, odată cu încheierea 
decadei respective, aveam să pun capăt implicării mele 
majore în domeniu. 

După „Băieţelul cel urât”, pur şi simplu mă simţeam 
secătuit, cel puţin parţial. Am mai spus că, uneori, autorii de 
science-fiction se golesc de idei. Apreciez că asta se 
întâmplă de obicei cam după zece ani. În cazul meu, au fost 
douăzeci. Totuşi, de ce am luat această hotărâre? Mi-am 
pus deseori această întrebare. 

În primul rând, mă îndepărtasem de Campbell şi ideile lui 
ciudate. Mă îndepărtasem şi de Horace Gold, iar F&SF nu 
era tocmai genul meu de piaţă literară. Apoi, obosisem să 


mai scriu romane. În 1958, începusem un al treilea roman 
cu roboţi, mă împotmolisem destul de devreme şi nu 
reuşeam să mă conving să-l continuu. A durat câţiva ani 
până i-am convins pe cei de la Doubleday să-şi ia înapoi 
avansul de 2.000 de dolari. 

În al doilea rând, chiar în timp ce scriam „Băieţelul cel 
urât”, Uniunea Sovietică lansase primul satelit artificial al 
Pământului, iar Statele Unite intraseră în panică, simțind că 
vor fi depăşite în cursa tehnologică. În consecinţă, mi s-a 
părut că era necesar să scriu cărţi de popularizare 
ştiinţifică, care să ajute la educarea oamenilor. 

Aşadar, trebuie să înţelegeţi că nu am suferit un blocaj 
scriitoricesc. Pur şi simplu, am schimbat obiectivul central 
al eforturilor mele. Am muncit la fel de sârguincios ca 
întotdeauna, am menţinut acelaşi orar prelungit, dar timp 
de aproape douăzeci de ani am scris mai multă non-ficțiune 
decât literatură. 

Nu pot spune că n-am fost încercat de griji. Conştient de 
faptul că principala mea sursă de câştig o reprezenta 
literatura, anticipasem o scădere considerabilă a 
veniturilor, tocmai acum, când nu mai aveam siguranţa 
salariului din învăţământ. Am încercat să mă conving că 
scrierea de non-ficțiune reprezenta o îndatorire patriotică 
şi trebuia să fiu gata să sufăr pentru o cauză patriotică, dar, 
ca să fiu sincer, asta nu m-a făcut să mă simt mai bine. 

Cu toate acestea, lucrurile nu s-au desfăşurat aşa cum mă 
aşteptasem. În primul rând, scrierea nonficţiunii era mult 
mai simplă şi mai amuzantă decât cea a ficţiunii, aşa încât 
constituia alegerea perfectă pentru perioada de trecere de 
la scrisul ca ocupaţie auxiliară la scrisul ca meserie. Dacă aş 
fi încercat să scriu ficţiune pentru a-mi câştiga existenţa, 
fără îndoială că aş fi cedat nervos. 

Pe de altă parte, tot aşa cum eu mă gândisem că ar trebui 
să scriu despre ştiinţă pentru marele public, editurile au 
început să analizeze posibilitatea publicării unor astfel de 
cărţi. Ca rezultat, ele au cumpărat tot ce puteam scrie, 


chiar şi atunci când scriam cu viteza cea mai mare. Venitul 
nu mi s-a redus, ci a crescut rapid. 

Dacă am fost surprins? Bineînţeles! 

Totuşi, viaţa nu înseamnă doar trandafiri. După plecarea 
mea, în science-fiction s-a petrecut un eveniment similar 
celui întâmplat în chimie pe vremea când lucram la NAES şi 
făceam armata. A avut loc o revoluţie. 

La urma urmelor, science-fiction-ul cunoaşte şi el mode, la 
fel ca orice altceva din lume. În primii zece ani de existenţă 
a revistelor, genul se orientase îndeosebi spre acţiune. 
Multe povestiri science-fiction fuseseră, în esenţă, 
westernuri ce se desfăşurau pe Marte, ca să zic aşa, scrise 
de autori care cunoşteau prea puţină ştiinţă sau chiar 
deloc. 

Începând cu 1938, Campbell a schimbat totul. El a insistat 
în privinţa apariţiei unor personaje care să fie savanţi şi 
ingineri reali şi care să vorbească şi să se comporte aşa 
cum o făceau asemenea indivizi în mod natural. Povestirile 
au început să se orienteze spre idei şi enigme, iar eu mă 
pricepeam foarte bine la astfel de lucruri. 

Cred că eu am transpus în practică dorinţele lui Campbell, 
chiar în măsură mai mare decât Heinlein (care era un 
univers în sine). Povestirile cu roboţi şi, mai mult decât atât, 
povestirile Fundaţiei erau copiii cei mai dragi ai lui 
Campbell, iar în anii '40 şi '50, scriitorii de science-fiction, 
în mod conştient sau nu, au încercat să se ţină după mine. 

Apoi, însă, au venit anii '60 şi s-a petrecut din nou o 
schimbare radicală. A apărut o nouă generaţie de scriitori 
de science-fiction. Televiziunea ucisese revistele 
nespecializate, care publicau multă literatură. Noii autori îşi 
pierduseră piaţa tradiţională şi se orientaseră spre science- 
fiction, fiindcă genul supravieţuise, în pofida televiziunii. Ei 
au adus în science-fiction acel curent denumit „Noul Val” 
(„the New Wave”). Au început să fie publicate povestiri 
bazate mai degrabă pe experimente stilistice, alături de 


lucrări de atmosferă sau de texte evident suprarealiste şi 
obscure. 

Pe scurt, science-fiction-ul a devenit complet „ne- 
Asimovian” şi m-am bucurat că instinctul mă făcuse să 
părăsesc domeniul. Mai bine să pleci în mod voluntar, decât 
să fii îndepărtat ca desuet. 

De asemenea, m-am gândit cu amărăciune că n-aş mai fi 
putut reveni în science-fiction chiar dacă aş fi dorit-o. Mă 
depăşise, tot aşa cum mă depăşise chimia, odată cu apariţia 
rezonanţei şi a mecanicii cuantice. 

83. The Magazine ofFantasy and Science Fiction. 

S-a petrecut însă un lucru bizar. Deşi în anii '60 n-am mai 
scris science-fiction, rămăsesem unul dintre Cei Trei Mari, 
pe de o parte fiindcă romanele mele continuau să se vândă, 
şi pe de altă parte pentru că povestirile îmi erau 
republicate în diverse antologii. Cred, totuşi, că motivul cel 
mai important 1-a constituit o hotărâre pe care o luasem, în 
speranţa că va atinge un anume scop; în mod oarecum 
suprinzător, 1-a atins într-adevăr. (Previziunile mele nu sunt 
chiar totdeauna atât de precise.) 

În acţiunea mea am beneficiat de ajutorul lui Robert Park 
Mills, care fusese mai întâi secretar de redacţie la F&SF şi 
apoi, începând cu septembrie 1958, devenise redactor-şef, 
succedându-i lui Tony Boucher. Bob Mills era deşirat şi 
stângaci, cu nişte maxilare proeminente care-i ieşeau în 
relief de sub urechi. 

El era altul dintre tipii cu voce blândă şi ton potolit. Se 
născuse în 1920 şi, precum Fred Pohl, era cu vreo două 
săptămâni mai tânăr decât mine. 

În 1957, a apărut o revistă înrudită cu F&SF. Se numea 
Venture Science Fiction, iar Bob Mills era redactor-şef. 
Doritor să încerce ceva nou, el m-a întrebat dacă nu puteam 
ţine o rubrică ştiinţifică permanentă în Venture. 

Eu continuasem să scriu, ocazional, articole de non- 
ficţiune pentru ASE, dar acelea nu erau pe deplin 
satisfăcătoare. Nu aveam chiar mână liberă, întrucât 


Campbell dorea un anumit tip de articole, şi nu o dată îmi 
refuzase sugestiile. 

Venture îmi oferea o rubrică permanentă, plus mână 
liberă. Atâta vreme cât predam articolul la timp, puteam 
aborda orice subiect doream şi în orice mod doream. 
Propunerea lui Mills reprezenta exact genul de lucru pe 
care-l căutam şi, deoarece nu mă temeam că n-aş putea 
preda articolele la termen, am acceptat-o cu o exclamaţie 
de încântare. 

Am scris imediat un prim articol pentru Venture din 
ianuarie 1958, numărul şapte al revistei. Trei alte eseuri au 
apărut în numerele opt, nouă şi zece, dar, din păcate, 
curând publicaţia şi-a încetat existenţa. Zilele mele ca 
editorialist ştiinţific se încheiaseră atât de rapid (şi tocmai 
când începuse să-mi placă), încât m-am simţit extrem de 
dezamăgit. 

Pe 12 august 1958, însă, am avut ocazia să prânzesc din 
nou cu Bob Mills. El tocmai preluase F&SF şi mi-a propus 
să continuu rubrica ştiinţifică acolo -în mod evident, era o 
revistă mult mai stabilă decât fusese Venture. 

Am fost copleşit de încântare. Tocmai luasem hotărârea de 
a nu mai scrie science-fiction, dar nu doream să părăsesc 
genul. Având o rubrică de ştiinţă în F&SF, urma să iscălesc 
lunar într-una din cele mai importante reviste science- 
fiction, iar numele meu urma să rămână prezent în faţa 
cititorilor de science-fiction. 

Am acceptat, desigur, deoarece condiţiile erau aceleaşi. 
Atâta vreme cât predam articolele la timp, aveam mână 
absolut liberă. 

Revista şi cu mine ne-am menţinut înţelegerea. Primul 
meu articol a apărut în F&SF din noiembrie 1958 şi, din 
momentul acela şi până în prezent, timp de aproape treizeci 
şi doi de ani, n-am întârziat niciodată cu predarea, 
publicând câte un articol în fiecare număr al revistei, 
indiferent de vicisitudinile vieţii. Bob Mills şi editorii de 
după el au păstrat convenţia. Niciodată nu mi-au sugerat 


vreun subiect, niciodată nu mi-au respins vreun material şi 
mi-au trimis întotdeauna şpalturi, ca să mă asigur că totul 
era exact aşa cum dorisem. 

Articolele 4in F&SF nu m-au obosit niciodată şi au rămas 
favoritele mele, în raport cu toate celelalte scrieri (în ciuda 
faptului că, în acelaşi timp, ele sunt cel mai prost plătite). 
Deşi până acum am scris 375 de articole, însumând fiecare 
în parte, aproximativ 10 pagini (în total, peste 3.500 de 
pagini), niciodată n-am rămas în pană de inspiraţie sau de 
entuziasm. 

În plus, eseurile şi-au îndeplinit menirea. Ele mi-au păstrat 
numele în faţa cititorilor de science-fiction, ajutându-mă, 
mai mult decât orice altceva, să rămân unul dintre Cei Trei 
Mari. (Este adevărat însă că pauza de douăzeci de ani n-a 
fost chiar complet lipsită de science-fiction, după cum voi 
explica la momentul cuvenit.) 

Bob Mills şi cu mine am păstrat mereu o relaţie plăcută. În 
eseurile mele, îl pomeneam în mod frecvent ca „bunul 
redactor-şefMai mult, el a devenit cunoscut fanilor prin 
intermediul aceleiaşi etichete. Când s-a retras de la revistă, 
în 1962, şi a fost înlocuit de Avram Davidson, acesta din 
urmă m-a avertizat de la bun început că nu dorea să fie 
denumit „bunul redactor-şef*. 

În privinţa aceasta, nu exista nici un pericol. Avram era un 
scriitor de mâna întâi, dar un individ certăreţ pe care nu l- 
aş fi putut numi niciodată „bun”. 

În continuare, timp de aproape douăzeci de ani, Bob a 
acţionat ca agent literar, pentru ca la mijlocul anilor '80 să 
se retragă, mutându-se în California. A murit, în mod 
oarecum neaşteptat, în 1986, la vârsta de şaizeci şi şase de 
ani. 

84. Janet. 

În anii '50, un deceniu plin de triumfuri în domeniul 
science-fiction-ului şi de dezastre la Facultatea de Medicină, 
duceam în acelaşi timp şi o viaţă particulară. Copiii 


creşteau, iar Gertrude şi cu mine îmbătrâneam... Şi 
deveneam tot mai nemulţumiţi unul de celălalt. 

Nu cred că mariajele se strică de la o clipă la alta. Nu-i 
vorba de o cădere de pe marginea prăpastiei. Pur şi simplu, 
nemulţumirile se înmulţesc, frecuşurile încep să pară 
treptat ireconciliabile, iertările se acordă cu mai multe 
şovăieli şi mai puţină eleganţă. Apoi, într-o bună zi, 
încuviinţezi din cap, convins de faptul că mariajul nu mai 
merge. 

Nu-mi dau seama când anume s-a întâmplat asta cu mine - 
probabil prin 1956, după ce trecuseră paisprezece ani de 
când mă însurasem. Anterior, Gertrude se referise la divorţ, 
dar eu abia în 1956 am început să-l privesc cu seriozitate. 
Un asemenea pas nu mi se părea posibil, fiindcă în familia 
mea nu se înregistraseră divorţuri. Părinţii mei au rămas 
căsătoriţi vreme de cincizeci de ani. Poate că, uneori, între 
ei s-au declanşat furtuni teribile, dar nu s-a pus niciodată 
problema divorţului. Aşa ceva ar fi fost de-a dreptul de 
neconceput. 

Gândul divorţului m-ar fi îngrozit chiar dacă ar fi fost 
implicată doar Gertrude, însă situaţia era mult mai rea. Mai 
existau David şi Robyn. Presupunând că aş fi fost în stare să 
divorţez de Gertrude, n-aş fi putut abandona doi minori, 
doar pentru a-mi satisface fericirea personală. De aceea, 
am suspinat şi am decis să rămân însurat până ce copiii 
aveau să crească, amăgindu-mă cu gândul că, poate, poate, 
lucrurile aveau să se îmbunătăţească. 

Nefericirea mi-a creat însă o stare emoţională vulnerabilă 
şi a pregătit terenul pentru norocoasa întâlnire cu Janet 
Opal Jeppson*. 

Prima întâlnire avusese loc în 1956, fără ca eu să fi fost 
conştient de acest lucru. Janet avea un frate mai mic, John, 
care făcuse Facultatea de Medicină a Universităţii Boston şi 
care urmase în ultimul an cursul de biochimie, la care mă 
avusese pe mine profesor. El era fan science-fiction şi-şi 
convertise şi sora. Îi povestise despre mine - ce orator 


extraordinar şi ce individ excentric eram. Toate astea i-au 
trezit curiozitatea lui Janet. 

În 1956, Convenţia Mondială s-a ţinut în New York şi Janet 
(ea s-a născut pe 6 august 1926 şi, la acea dată, tocmai 
împlinise treizeci de ani) a participat la unele manifestări, 
nutrind, printre altele, gândul de a mă întâlni şi de a obţine 
semnătura mea pe o carte. Din nefericire, eu suferisem o 
criză renală. 

Prima criză de acest fel se petrecuse în 1948. Nu durase 
mult şi o considerasem drept o indigestie subită, uitând de 
ea. În 1950, am suferit o criză mult mai neplăcută, fiind 
chiar internat şi administrându-mi morfină (singura dată în 
viaţă). Între 1950 şi 1969, cred că am avut peste douăzeci 
de asemenea crize teribil de dureroase. După aceea, au 
dispărut din motive pe care le voi destăinui mai târziu. 

După cum spuneam, deci, în 1956 am avut o criză cu 
adevărat cumplită. M-am străduit să respect întru totul 
programul convenției şi am acordat autografe pe cărţi, dar 
aveam pe chip o încruntătură amenințătoare (în realitate, o 
expresie trădând o agonie moderată) şi nu eram personajul 
încântător dintotdeauna. 

Janet s-a apropiat cu exemplarul ei din A doua Fundaţie, 
iar eu am întrebat-o cum o cheamă, ca să pot scrie 
dedicaţia. 

— Janet Jeppson, mi-a răspuns. 

— Şi cu ce te ocupi? Am continuat eu să fac conversaţie în 
timp ce scriam. 

— Sunt psihiatru. 

— Bun, am încuviinţat în mod automat, scriind mai 
departe, după care am adăugat: Păi, poate facem o şedinţă 
pe canapea... 

Nici măcar n-o privisem şi puteţi fi siguri că în momentul 
acela, când colica renală mă năucea, n-aveam chef de aşa 
ceva. 

Peste mai mulţi ani, Janet mi-a spus că plecase gândindu- 
se: „O fi el scriitor bun, dar e o pacoste” „Pacoste” era 


termenul pe care ea îl folosea întotdeauna pentru o 
persoană extrem de dificilă. 

Pe atunci, habar n-aveam că fusesem cât pe ce să 
declanşez o catastrofă cosmică - aş fi putut foarte bine să 
dau cu piciorul viitoarei fericiri şi să distrug lucrul cel mai 
bun din viaţa mea. 

Din fericire, nu era o gafă ireparabilă, şi a venit o vreme 
când am aflat totul despre Janet. 

Ea suferea de lipsă de încredere în sine. Nu fusese o 
problemă care se manifestase din capul locului, deoarece în 
copilărie fusese frumoasă ca o păpuşică, cu părul ca mierea 
şi ochi albaştri, adorată de părinţi. Când împlinise nouă ani, 
se născuse John. Ela reprezentat substitutul unui fiu şi, 
multă vreme, în relaţia lor, Janet şi-a menţinut o atitudine 
maternă. 

Necazul s-a tras din faptul că Janet a rămas micuță de 
statură, în vreme ce copiii de aceeaşi vârstă cu ea creşteau. 
În cele din urmă, a început să crească; acum are un metru 
şaptezeci, dar, precum mulţi copii de obârşie scandinavă, 
dezvoltarea fizică i-a fost lentă. (Nu însă şi cea mintală. Era 
considerabil mai inteligentă decât colegii ei mai voinici - 
ceea ce nu i-a făcut viaţa mai uşoară.) 

Ca femeie, Janet nu este o frumuseţe clasică. Are bărbia 
mică şi consideră că asta o urâţeşte. Pentru că nu s-a 
considerat drăguță şi pentru că a studiat cu înverşunare, nu 
a avut o viaţă socială activă. Până la împlinirea vârstei de 
treizeci de ani, obținuse diploma B. A. La Universitatea 
Stanford, diploma M. D. La Facultatea de Medicină a 
Universităţii New York, îşi terminase rezidenţiatul în 
psihiatrie la Bellevue Hospital şi începuse să lucreze la 
Institutul de Psihanaliză William Alanson White. Avea, 
aşadar, o carieră care urma să-i ocupe timpul, oferindu-i o 
viaţă constructivă, indiferent dacă s-ar fi măritat sau nu. 

Scurta noastră întâlnire din 1956 n-a împiedicat-o să-mi 
citească şi alte cărţi - în final, a decis, din cele intuite din 
cuprinsul lor, că nu puteam fi chiar „pacostea” care mă 


dovedisem la convenţie. În consecinţă, a luat hotărârea de 
a-mi mai acorda o şansă. 

În 1959, Mystery Writers of America (Asociaţia scriitorilor 
americani de romane polițiste) şi-a ţinut banchetul anual în 
New York, iar eu, care scrisesem un roman poliţist lipsit 
total de succes, m-am gândit să particip. Am fost încurajat 
de un prieten din Boston, Ben Benson, care scrisese mai 
multe cărţi de acest tip, bine primite, în care descria 
acţiunile poliţiei din Massachusetts. Mie îmi plăcuseră 
respectivele cărţi şi-mi plăcea şi Ben, care luptase în Cel de- 
al Doilea Război Mondial şi se alesese cu o inimă şubrezită. 
Nu mă aşteptam să cunosc pe vreunul dintre participanţi, 
însă Ben mă putea prezenta diferitor persoane. 

Banchetul urma să se ţină pe 1 mai, dar în seara din ajun, 
pe când cinam acasă la un editor, am aflat că Ben Benson 
suferise un infarct şi murise pe stradă. Am fost extrem de 
deprimat şi mi-am petrecut noaptea întrebându-mă dacă n- 
ar fi trebuit să mă întorc în Boston. N-aş fi dorit să mă duc 
la banchet fără Ben. 

A doua zi, l-am vizitat pe Bob Mills, care intenţionase şi el 
să participe la banchet, sperând să-mi ridice moralul, dar se 
vedea pus în imposibilitatea de a o face. Era şi el necăjit, 
mai ales că avea probleme cu slujba. Mi-am dorit atunci mai 
mult decât oricând să revin în Boston, neştiind că, dacă aş fi 
făcut-o, nefericita întâmplare din 1956 s-ar fi repetat şi 
viaţa mi-ar fi fost distrusă. 

Norocul meu a fost că tocmai când eram pe punctul de a 
părăsi biroul lui Bob, a apărut Judith Merril*. Judy era una 
dintre puţinele autoare de science-fiction importante la 
acea vreme, cea mai notabilă dintre povestirile ei, „Mama e 
numai una” („Ihat Only a Mother”), fiind publicată în ASF 
din iunie 1948. Ea fusese a treia soţie a lui Fred Pohl. 

Judy m-a încurajat şi m-a îndemnat să mă duc la banchet, 
unde, m-a asigurat ea, eram probabil aşteptat, existând 
mulţi oameni ce doreau să mă întâlnească. M-am lăsat 
convins, iar pentru asta îi voi fi de-a pururi recunoscător. 


Între timp, prietena lui Janet, scriitoarea de romane 
polițiste Veronica Parker Johns, se ocupa de aranjarea 
locurilor la banchet. Ea o determinase pe Janet să meargă, 
pentru că Eleanor Roosevelt* urma să ţină un discurs, iar 
Janet putea sta lângă Isaac Asimov şi Hans Santesson*. 

Când am sosit la banchet, am descoperit că Judy avusese 
dreptate. Existau mai multe persoane care mă cunoşteau şi 
pe care le cunoşteam la rândul meu, de aceea m-am simţit 
exact ca la o convenţie science-fiction, adică excelent. 

În cele din urmă, a sosit momentul să ne aşezăm la masă, 
iar Hans Ştefan Santesson a venit să mă caute - un individ 
dolofan, cu faţa ovală şi fără riduri şi cu un vag accent 
suedez. El era redactorul-şef al revistei Fantastic Universe 
Science Fiction, unde mai vândusem ocazional câte o 
povestire. (A murit în 1975, la vârsta de şaizeci şi unu de 
ani.) „Haide, Isaac”, mi-a spus el „vrea să te cunoască 
cineva.” Privind în direcţia indicată, am zărit-o pe Janet 
Jeppson, surâzând larg în chip de salut. 

În perioada aceea, inima mea însingurată căuta ceva, dar 
nu frumuseţea. Avusesem parte de frumuseţe în cantităţi 
impresionante, însă nu-mi fusese de folos. Căutam altceva... 
Nu eram sigur ce anume, şi poate că nici nu-mi dădeam 
seama în mod conştient că o făceam. 

Poate că-mi doream căldura - tandreţea plăcută şi 
nepretenţioasă - un lucru faţă de care frumuseţea era 
irelevantă. Indiferent ce anume aş fi căutat, L-am 
descoperit în seara aceea. Janet era prietenoasă, lipsită de 
afectare şi cu adevărat fericită să se afle alături de mine. 
Până la sfârşitul banchetului, devenise minunată în ochii 
mei, şi de atunci nu mi-am schimbat niciodată părerea. 
Chiar şi azi, când intră în cameră şi-i văd pe neaşteptate 
chipul, inima îmi tresaltă de bucurie. 

Desigur, în ziua respectivă nu sufeream de nici un fel de 
criză, aşa că m-am comportat în stilul meu obişnuit, 
cuceritor şi amuzant. Janet a fost încântată şi a ajuns la 
concluzia că, totuşi, nu eram o pacoste. 


Când o tânără bine înzestrată fizic, atât de artificială încât 
bănuiam că o atingere cu degetul ar fi dezintegrat-o, a suit 
pe scenă pentru a lua un premiu oarecare, Janet a 
comentat: „Cât mi-aş dori să arăt şi eu aşa”, la care eu am 
replicat cu toată sinceritatea că arăta mult mai bine. 

Iar apoi, când i-am mărturisit că romanul meu poliţist era 
probabil cel mai prost scris vreodată, ea a decis că nu eram 
monstrul arogant descris de alţii. 

Am rămas prieteni după aceea şi am corespondat. 
Scrisorile ei m-au salvat în anii sumbri. Ocazional, îi 
telefonam. Uneori o vizitam, când veneam în New York, şi 
toate aceste contacte n-au făcut decât să-mi întărească 
convingerea că era genul de persoană care mi se potrivea 
pe deplin. 

Mai târziu, însă, voi avea mai multe de spus despre ea. 

85. Romanele polițiste. 

După cum am explicat, în copilărie am citit nu numai 
povestiri science-fiction, ci şi polițiste. Am continuat să fiu 
atras de ambele genuri şi ulterior, ba chiar pot afirma că, 
dacă interesul meu faţă de lecturile science-fiction s-a 
diminuat, romanele polițiste mi se par la fel de captivante. 
Practic, în ziua de azi, ele reprezintă singura literatură de 
consum pe care mi-o permit. 

Cu toate acestea, nu-mi plac romanele moderne cu 
detectivi duri, suspansurile prea violente sau studiile de 
psihopatologie criminală. Dintotdeauna m-au atras 
misterele care acum sunt numite „clasice”, ce implică un 
număr limitat de suspecți şi sunt rezolvate prin raţionament 
logic, nu prin gloanţe. 

Evident, cărţile mele favorite sunt cele scrise de Agatha 
Christie, iar detectivul ideal este Hercule Poirot. Mi-au 
plăcut, de asemenea, romanele lui Dorothy Sayers*, Ngaio 
Marsh*, Michael Înnes*; în general, le prefer pe acelea care 
sunt scrise într-o manieră literară, fără să pună accentul pe 
sex sau violenţă. Când eram mai tânăr, îmi plăcea în special 
John Dickson Carr/Carter Dickson*, dar recitindu-l recent 


am descoperit că romanele lui sunt excesiv de emoţionale şi 
chiar nenaturale. 

La fel cum doream să scriu science-fiction, voiam să scriu 
şi literatură polițistă - şi am făcut-o. În mod imprudent, John 
Campbell afirmase cândva că este imposibil să scrii o bună 
povestire polițistă într-un univers science-fiction, fiindcă 
detectivul se poate oricând folosi de un gadget tehnologic 
care să-l ajute în soluţionarea problemei. 

Mă gândisem că era o afirmaţie greşită, deoarece ajungea 
să schiţezi fundalul la început şi să eviţi introducerea de 
elemente noi în restul cărţii. Atunci ai fi avut un roman 
science-fiction care era şi poliţist în acelaşi timp. 

În 1952, Horace Gold mi-a propus să scriu un roman cu 
roboţi. Am refuzat, susţinând că doar în povestiri puteam 
lucra cu roboţi. 

— Prostii! A mârâit el. Scrie despre o lume suprapopulată 
în care roboții preiau slujbele oamenilor. 

— Nu, am clătinat din cap. Este prea deprimant. 

— Atunci scrie un roman poliţist, despre un detectiv şi 
ajutorul lui, un robot care va prelua cazul dacă detectivul se 
împotmoleşte. 

Acela a reprezentat embrionul din care s-a dezvoltat 
Caverne de oţel, un bun roman science-fiction şi în acelaşi 
timp o carte polițistă. Era prima dată (după părerea mea) 
când cineva contopise atât de perfect cele două genuri. 

Apoi, ca să dovedesc că nu fusese un simplu accident, am 
scris alt roman science-fiction poliţist, Soarele gol, în 
continuarea celui dintâi. Până la publicarea lui, în 1957, 
ardeam de dorinţa de a scrie un roman poliţist „curat”, fără 
elemente science-fiction. 

Întâmplător, şeful redacţiei de literatură polițistă din 
Doubleday m-a întrebat dacă nu doream să scriu unul şi n- 
am ratat ocazia. Deoarece nu ştiam absolut nimic despre 
procedurile legale şi preferam să evit violențele (dacă 
intriga romanelor mele polițiste presupune o crimă, aceasta 
este una singură şi s-a petrecut de obicei înainte de 


începutul cărţii), am hotărât ca acţiunea să se desfăşoare în 
laboratorul unei universităţi. În felul acesta, nu aveam un 
fundal science-fiction, ci doar unul ştiinţific. 

Ca să-mi fixez personajele în minte, m-am folosit de 
amintirile din Universitatea Columbia, de profesorii şi 
absolvenţii pe care-i cunoscusem; desigur, evenimentele 
erau complet imaginare. Am arătat redactorului primele 
două capitole şi el a fost de acord să continuu. Am predat 
romanul, dar când am sunat să mă interesez de soarta lui, 
editura m-a înştiinţat că fusese respins. Nu se solicitau 
revizuiri sau rescrieri, ci fusese respins. A fost singura carte 
care mi-a fost respinsă de Doubleday. 

Acea respingere (nu mă pot opri să nu repet cuvântul) a 
sosit într-un moment dificil pentru mine. Conflictul cu 
Keefer se apropia de punctul culminant, iar eu telefonasem 
la Doubleday doar ca să-mi furnizez o mulţumire, Fiind 
sigur că romanul fusese cumpărat. În loc de aşa ceva. 

— Ei bine, n-o să mai folosesc cuvântul acela - nu mi-l 
acceptaseră. 

A fost un episod deprimant. M-am încuiat în laborator şi 
am stat acolo de unul singur, rumegându-mi nefericirea. 
După aceea, am decis că nu trebuia să cad în capcana 
autocompătimirii şi am scris cele mai amuzante versuri pe 
care le-am creat vreodată. Nu, n-o să le reproduc aici... 
Este o poezie prea lungă. Când am terminat-o, m-am simţit 
mult mai bine, totuşi obişnuita mea voioşie se afla încă la o 
depărtare de ani-lumină. Mă gândesc că şocul (n-o să zic 
cuvântul acela!) refuzului m-a ajutat în decizia de a trece la 
non-ficțiune. 

Am încercat să vând romanul poliţist altundeva şi o vreme 
n-am avut absolut deloc noroc. În cele din urmă, editura 
Avon l-a acceptat, fără mare interes. Bănuiesc că sperau că 
în felul acela m-ar fi putut convinge să le scriu o carte 
science-fiction. (Mă tem că n-au reuşit.) Au publicat cartea 
în 1958, sub titlul Negustorii morţii (The Death Dealers), 


care nu era cel propus de mine; în plus, cei de la editură au 
folosit o copertă ce sugera cu totul altceva. 

Lucrul cel mai rău, însă, a fost că romanul a reprezentat 
un eşec total. Avon nu s-a străduit să-i asigure o difuzare 
corespunzătoare şi abia s-a recuperat o parte din avansul 
primit de mine. Am fost extrem de stânjenit şi nu-i de 
mirare că, nu mult după aceea, când am întâlnit-o pe Janet 
la banchetul autorilor de literatură polițistă, i-am mărturisit 
cu amărăciune că scrisesem cel mai prost roman poliţist din 
lume. Apropo, a fost singura carte publicată de mine în anii 
'50 care nu era nici science-fiction, nici ştiinţă popularizată, 
deşi - repet - avea un fundal ştiinţific. 

Cu toate acestea, Negustorii morţii a avut parte de o 
reînviere. Una din editurile cu care colaborez, Walker & 
Company, a descoperit-o în 1967, la o expoziţie a cărţilor 
mele, organizată de Universitatea Boston în cinstea celui 
de-al optzecilea titlu apărut. Cei de la Walker mi-au cerut s- 
o iau înapoi de la Avon şi, în 1968, la zece ani după prima 
apariţie, au publicat-o în ediţie cartonată folosind titlul meu: 
Izul morţii (A Whijf of Death). Au urmat alte două ediţii 
cartonate, mai multe broşate, plus o serie de traduceri; 
altfel spus, a fost un succes rezonabil. Asta mi-a dat curajul 
s-o recitesc şi mi-am revizuit opinia anterioară. Poate că nu 
era cel mai bun roman poliţist din toate timpurile, dar în 
nici un caz nu se putea vorbi despre cel mai prost. 

Un amănunt interesant legat de Izul morţii. Eroul, un 
detectiv de origine irlandeză, provenind dintr-o familie 
neinstruită, pauperă, încearcă să rezolve misterul unei 
crime ce implică o mulţime de intelectuali care, în mod 
inevitabil, îl privesc cu superioritate. Detectivul Doheney 
este foarte umil şi respectuos, totuşi în final se dovedeşte că 
ştia din capul locului ce trebuia să facă şi se comporta astfel 
în mod deliberat. 

Apoi a venit o vreme, când Colombo cu Peter Falk*, era 
serialul meu 'TV favorit (lucru valabil şi în prezent); 
dintotdeauna, am remarcat asemănarea lui Colombo cu 


Doheney. Nici o clipă nu m-am gândit însă că serialul ar fi 
fost inspirat de Izul morţii, şi chiar dacă ar fi fost aşa, nu mi- 
ar fi părut rău, deoarece producătorii lui Colombo au 
îmbunătăţit extrem de mult ideea de bază. Dimpotrivă, 
asemănarea de care aminteam a făcut ca serialul să-mi 
placă şi mai mult. 

Succesul tardiv înregistrat de Izul morţii mi-a oferit 
senzaţia linştitoare că Doubleday greşise în 1958 şi mi-a dat 
curaj să încerc din nou, atunci când Larry Ashmead (pe 
atunci, redactorul meu de carte de la Doubleday) m-a rugat 
să particip la o întrunire a Asociaţiei Editorilor Americani 
(American Booksellers Association - ABA), în 1975. Era una 
din puţinele întruniri ţinute în New York, aşa că am putut fi 
prezent, cu atât mai mult cu cât se celebra a şaptezeci şi 
cincea aniversare a respectivei societăţi. 

Larry nu dorea să mă duc doar pentru a mă distra. El voia 
să mă documentez pentru un roman poliţist cu titlul Crimă 
la ABA (Murder at the ABA). Mi-a explicat că dorea cartea 
pentru următoarea întrunire a Asociaţiei, peste un an. 

— Voi termina manuscrisul cu mult mai devreme, l-am 
liniştit. 

— Nu-i vorba de manuscris, mi-a replicat el, ci de cartea 
tipărită. 

Am fost stupefiat. Asta însemna că aveam la dispoziţie 
doar două luni pentru a scrie romanul. Fiindcă am 
protestat, Larry mi-a dat un răspuns pe care l-am auzit de 
un milion de ori din partea redactorilor: 

— O poţi face, Isaac! 

Am participat la reuniunea ABA şi am scris cartea în şapte 
săptămâni (în contrast cu cele şapte până la nouă luni care 
îmi sunt necesare pentru un roman science-fiction). De 
unde provine diferenţa? 

Pentru mine, răspunsul pare simplu. Scriind un roman 
science-fiction, este obligatoriu să inventezi o viitoare 
structură socială, îndeajuns de complexă pentru a fi 
interesantă în sine - făcând abstracţie de subiect şi care 


trebuie să fie perfect raţională. Este de asemenea necesar 
să inventezi o intrigă ce are sens numai în interiorul 
respectivei structuri. Intriga trebuie să se desfăşoare fără a 
perturba în mod nejustificat descrierea structurii sociale, 
iar structura socială trebuie descrisă fără a frâna în mod 
nejustificat intriga. 

A face ca un roman science-fiction să îndeplinească acest 
dublu obiectiv este dificil chiar şi pentru un profesionist 
experimentat şi talentat ca mine. Orice alt gen literar este 
mai uşor decât science-fiction-ul. 

În schimb, scrierea unei cărţi precum Crimă la ABA nu 
necesita inventarea unei structuri sociale. Structura socială 
era cea din societatea noastră actuală, mai exact cea de la 
întrunirea ABA la care participasem. Eu concepusem doar 
intriga. Ţinând cont de aceste aspecte, nu-i surprinzător că 
scrierea unui roman poliţist a durat şapte săptămâni, nu 
şapte luni. 

Doubleday a publicat cartea în 1976 şi eu am fost foarte 
încântat de ea. Consideram că avea un stil alert şi că 
reprezentase un delicios tur de forţă. Un personaj gen 
Harlan Ellison, pe nume Darius Just, relata totul la 
persoana întâi. (Desigur, am fost precaut să obţin 
aprobarea scrisă a lui Harlan şi i-am dedicat romanul.) Eu 
însumi apăream în roman sub propriul nume, ca un 
personaj menit să destindă atmosfera. Ca un supliment 
comic, Darius şi cu mine duceam unele discuţii în 
contradictoriu sub forma unor note de subsol. Unii critici au 
avut obiecţii împotriva acestui procedeu literar, dar idioţi 
există peste tot. 

Evident, m-am gândit imediat să scriu şi alte romane 
polițiste avându-l ca erou pe Darius Just. La şapte 
săptămâni bucata, ar fi fost mai mult decât minunat. Din 
păcate, însă, proiectul nu s-a concretizat niciodată. 
Doubleday n-a fost interesată de el. Dacă era vorba să scriu 
literatură, ei doreau science-fiction. Acceptaseră Crimă la 
ABA doar ca o excepţie cu caracter de unicat. 


Nu conta însă, pentru că eu am izbutit oricum să scriu 
literatură polițistă dar, din nefericire, nu romane. Voi 
explica asta la momentul cuvenit. 

86. Lawrence P Ashmead. 

În viaţa mea, am avut parte de mulţi redactori 
extraordinari, totuşi, cum e şi firesc, unii dintre ei ies în 
evidenţă. John Campbell şi Walter Bradbury sunt două 
exemple deja amintite. Un altul este Lawrence P Ashmead. 

În 1960, el lucra ca asistent al lui Richard K. Winslow, care 
1-a înlocuit pe Timothy Seldes, alt redactor al meu de la 
Doubleday. Eu scriam o carte intitulată Viaţa şi energia (Life 
and Energy), pe care Doubleday avea s-o publice în 1962. 
Fiindcă nu reuşisem să-i conving pe cei de la editură să ia 
înapoi cei 2.000 de dolari primiţi drept avans în 1958 
pentru al treilea roman cu roboţi pe care nu l-am mai scris, 
le-am propus să transfere banii în contul acestei noi lucrări 
şi astfel am scăpat de obligaţie. 

Larry Ashmead, care are o educaţie ştiinţifică (a absolvit 
geologia), a parcurs manuscrisul şi a sugerat o serie de 
corecturi. După ce mi l-a restituit, ca să mă ocup de 
rezolvarea problemelor respective, Dick Winslow a aflat ce 
făcuse şi, cunoscând toanele autorilor, a fost neliniştit în 
privinţa reacției mele. 

Deşi este adevărat că nu duc lipsă de toane, ele nu sunt 
aceleaşi cu ale majorităţii scriitorilor. Când am revenit la 
editură, am adus manuscrisul corectat şi am întrebat cine 
fusese redactorul. Larry a luat vina asupra lui, pregătindu- 
se sufleteşte pentru o explozie de furie. 

„Mulţumesc, domnule Ashmead”, i-am spus., Au fost 
sugestii foarte bune şi vă mulţumesc pentru ele.” 

Nu aveam de unde să ştiu că după plecarea lui Dick de la 
Doubleday, Larry avea să-i ia locul, devenind redactorul 
meu, şi că din clipa când i-am mulţumit, el s-a transformat 
într-un înflăcărat suporter al meu. Eu acţionez pur şi simplu 
pe principiul că recunoştinţa (alături de onestitate) este cea 


mai importantă virtute, ea ajutându-mă de nenumărate ori 
în decursul vieţii. 

După ce am fost înlăturat de la Facultatea de Medicină şi 
am devenit stăpân pe timpul meu, mi-am făcut obiceiul să 
vizitez lunar New York-ul. Întotdeauna urmam acelaşi 
program. Veneam joi, petreceam toată ziua respectivă, 
precum şi vinerea făcând turul editurilor, mă relaxam 
sâmbăta şi reveneam în Boston duminica după-amiază. lar 
joi, primul lucru pe care-l făceam după ce-mi lăsam 
bagajele la hotel şi mă schimbam, era să sun la Doubleday 
şi să prânzesc cu Larry la „Peacock Alley”, restaurantul meu 
favorit. 

Când am revenit în New York, în 1970, mi-am făcut griji în 
privinţa relaţiei cu Doubleday. Fiind în Boston, deranjam 
editura doar o dată pe lună, ceea ce era tolerabil. Locuind 
în New York, n-aş fi fost tentat oare să-i sâcâi permanent, 
până ce aveau să mă dea afară? 

Câtuşi de puţin! Prânzul lunar cu Larry s-a menţinut, de 
asemenea mi s-a dat limpede de înţeles că puteam trece 
oricând pe la editură - totuşi, am fost atent să nu stric 
treaba exagerând cu acest privilegiu. În ultimii ani, mi-am 
fixat o vizită regulată la Doubleday, câte o jumătate de oră 
în fiecare marţi, deşi cu redactorii mai noi prânzul este 
rareori implicat. Editura s-a obişnuit cu apariţiile mele 
săptămânale, iar în puţinele ocazii când n-am putut veni, mi 
s-a reproşat că „parcă n-a fost o marţi adevărată”. 

Istorioara mea favorită legată de prânzurile cu Larry este 
următoarea: 

După ce am terminat delicioasa masă de la Peacock Alley, 
şeful de sală (care desigur ne cunoştea foarte bine) ne-a 
adus o sumedenie de mostre de desert, extrem de 
sofisticate. Eu ciugulisem deja delicioasele prăjiturele ce 
însoțeau în mod curent cafeaua aşa că, atent la problema 
greutăţii corporale, am ales ceva frugal. 

— Haide, Isaac, a intervenit Larry, mai ia ceva! Doubleday 
plăteşte. Larry este scund, chipeş şi (cel puţin la momentul 


respectiv) zvelt, deşi nu chiar slab. 

— Haideţi, domnule Asimov! A insistat şi şeful de sală. 
Luaţi altceva. 

— Janet n-ar fi prea încântată dacă aş mânca două 
deserturi, m-am apărat jalnic. 

— N-o să afle niciodată! A continuat Larry munca de 
convingere. 

Mă tem că am o fire destul de slabă. Drept urmare, am 
mai comandat un desert. 

Când am ajuns acasă, Janet mă aştepta în prag, fixându- 
mă cu o privire severă ce nu prevestea nimic bun. 

— Ce-i asta, m-a luat imediat la întrebări, să mănânci două 
deserturi? Imediat după ce ne despărţisem, bunul şi dragul 
de Larry îi telefonase s-o anunţe. L-am iertat, fiindcă îl 
iubeam, şi i-am clasificat fapta ticăloasă drept „glumă 
proastă”. 

Tot Larry, ori de câte ori cineva îi cerea numele unui 
scriitbr în stare să rezolve o sarcină imposibilă, mă 
propunea imediat pe mine, invariabil. lar pentru că eu, în 
principiu, detestam să-l refuz, m-am pomenit în situaţii care 
uneori au fost de-a dreptul neplăcute. De pildă, a trebuit să 
scriu un articol despre sexul în spaţiul cosmic, pentru 
revista Sexology. 

Datorită articolului respectiv, am fost invitat de doamna 
doctor Ruth*, la populara ei emisiune 'IV de întrebări şi 
răspunsuri pe teme sexuale. Evident, am discutat despre 
sex în spaţiul cosmic. Interviul nu m-a deranjat, fiindcă 
gazda mea era o femeie inteligentă şi abilă. Am privit 
înregistrarea filmării -ultima ei replică fusese: 

— Sper că veţi mai veni pe la mine, domnule Asimov. 
Răspunsul meu, în vreme ce sunetul se întrerupea, fusese: 

— V-aţi gândit la ceva anume, doamnă Ruth? 

Redactorii sunt însă şi ei oameni; pe 24 octombrie 1975, 
Larry mi-a telefonat ca să-mi spună că se mutase la editura 
Simon & Schuster, probabil pentru un salariu mai mare. Eu 


eram primul pe care-l anunţa, fiindcă nu dorea să aflu de la 
alţii. A fost o veste teribilă. Pentru o oră, am rămas țintuit 
pe scaun, privind în gol. 

Până la urmă, n-a fost chiar atât de rău pe cât crezusem. 
Doubleday mi-a repartizat un alt redactor, extrem de 
satisfăcător, Cathleen Jordan, iar uneori mă mai întâlnesc 
cu Larry, fiindcă nici o editură nu reprezintă un teritoriu 
necunoscut pentru mine. El lucrează acum la Harper's şi eu 
tocmai am terminat o carte ce urmează să apară acolo. 

87. Supraponderal. 

Întrucât în capitolul anterior am pomenit despre 
„problema greutăţii corporale”, ar fi bine să detaliez o 
chestiune stânjenitoare, dar importantă. 

Neamul Asimov are o tendinţă spre obezitate. Tata, zvelt în 
tinereţe, cântărea 110 kilograme la patruzeci de ani. Şi 
mama s-a îngrăşat odată cu trecerea anilor, totuşi într-o 
măsură mai redusă. 

Pe de altă parte, cei din neamul Asimov deţin o altă 
trăsătură specifică. Când îşi pun ceva în minte, nu bat în 
retragere. Am cunoscut destule persoane obeze care, 
graţie unei diete stricte, au slăbit douăzeci şi cinci de 
kilograme sau mai mult, au devenit suple... Pentru ca apoi 
să şteargă totul cu buretele, îngrăşându-se din nou. Pentru 
mine, aceasta este o tragedie. Oare de ce trebuie să te 
străduieşti din răsputeri, să tragi strângând din dinţi, 
renunțând la plăcerea mâncării pentru a deveni mai slab, 
ca în cele din urmă... Să te îngraşi la loc? Nici nu mă pot 
gândi la aşa ceva. 

Când, în 1938, tata s-a îmbolnăvit de anghină pectorală, la 
vârsta de patruzeci şi doi de ani, iar medicii i-au ordonat să 
slăbească, el s-a conformat. A ajuns destul de rapid la 80 de 
kilograme şi şi-a menţinut greutatea respectivă pe durata 
celor treizeci de ani cât a mai trăit. Altfel nu s-ar fi bucurat 
de ei. 

În ceea ce mă priveşte, în copilărie, eram un băieţel 
slăbănog. În colegiu, de pildă, cântăream 67 de kilograme şi 


nu puteam creşte în greutate, oricât aş fi mâncat. Asta 
fiindcă în realitate nu mâneam mult (de pildă, niciodată nu 
mâneam micul dejun), dar nu-mi dădeam seama. 

După ce m-am însurat cu Gertrude şi am avut ocazia să mă 
înfrupt din mâncăruri gătite mai bine decât ale mamei, am 
început să mănânc fără oprelişti, fiind convins că eu nu mă 
puteam îngrăşa. Rezultatul: în câteva luni, am câştigat 
cincisprezece kilograme. În 1964, la patruzeci şi patru de 
ani, cântăream 105 kilograme. Aveam aceeaşi înălţime ca şi 
tata şi doar cu cinci kilograme mai puţin decât maximul 
atins de el. 

M-am speriat. Depăşisem cu doi ani vârsta la care tata se 
îmbolnăvise de anghină. La o primă privire, se părea că 
scăpasem şi că aveam o sănătate perfectă, dar cât o puteam 
ţine aşa? Teama mi-a sporit atunci când actorul Peter 
Sellers*, care nu era chiar atât de gras, a suferit un infarct 
îndelung mediatizat. 

Am început să slăbesc, mâncând mai puţin, şi treptat am 
coborât, mai întâi la 90 de kilograme, apoi, peste câţiva ani, 
la 80. În ultima vreme, greutatea mea s-a menţinut la 77 de 
kilograme, cam cât aveam când m-am însurat cu 
Gertrude... Dar răul fusese făcut. 

88. Alte convenţii. 

După ce am cunoscut-o pe Janet, convențiile au căpătat 
mai mult sens pentru mine. În 1959, am călătorit până în 
Detroit cu trenul, ca să particip la Convenţia Mondială 
organizată acolo. Evenimentul se petrecea la câteva luni 
după banchetul scriitorilor de literatură polițistă, şi totuşi 
îmi amintesc cât de mult m-a nemulţumit faptul că am fost 
singur. La urma urmelor, Janet era un fan science-fiction 
adevărat. Dacă ar fi participat şi ea la convenţie, am fi luat 
mesele împreună şi am fi mers tot împreună la diferite 
manifestări. Ea m-ar fi putut asculta ţinând o prelegere, 
verificând astfel afirmaţiile fratelui ei despre calităţile mele 
oratoriceşti. 

Dar Janet nu era prezentă. 


Ceea ce-mi amintesc cel mai limpede din convenţia dfe la 
Detroit este că într-o noapte nu m-am dus la culcare, ci am 
petrecut, râzând şi glumind cu alţi scriitori. (A fost singura 
dată când am făcut aşa ceva.) Când în cele din urmă am 
urcat în cameră, se iviseră deja zorii şi mi-am spus că era 
inutil să încerc să mă culc, aşa că am făcut un duş şi am 
coborât la micul dejun. 

Dejunul matinal reprezintă ceva aproape de neconceput la 
convenţii, deoarece consumul de băutură din timpul 
nopţilor atinge cote atât de ridicate, încât doar puţini pot 
face ochi, încă mahmuri, înainte de ora zece dimineaţa; 
majoritatea dorm până la amiază. Ca atare, am pătruns 
într-un salori>pustiu -de fapt, aproape pustiu, fiindcă la o 
masă se aflau John Campbell şi a doua lui soţie, Peg. Ei 
duceau o viaţă ordonată şi lipsită de excese, tot aşa cum 
făceam (aproape întotdeauna) şi eu. 

— Ei bine, a comentat Peg aprobator, mă bucur că cineva 
se culcă la ore îndeajuns de decente pentru a servi micul 
dejun alături de noi. 

Iar eu, cu un chip perfect inexpresiv şi o neruşinată 
ipocrizie, am replicat: 

— Încerc să duc o viaţă cumpătată, Peg. 

În anul următor, 1960, convenţia s-a ţinut în Pittsburgh şi 
am simţit din nou că m-aş putea duce. De data aceasta, 
însă, am convins-o pe Janet că ar trebui să meargă şi m-a 
ascultat. Lucrul acesta a contribuit la transformarea 
convenției dintr-una banală într-una triumfătoare pentru 
mine. Îmi amintesc mai cu seamă următoarele episoade: 

Chiar din capul locului, Theodore Cogswell*, un scriitor de 
science-fiction înzestrat cu talentul fermecării fetelor, a 
prins-o pe Janet de braţ şi a luat-o de lângă mine. N-ar fi 
avut nici un motiv să n-o facă. Janet nu era proprietatea 
mea şi, în orice caz, eu eram însurat. Ciudat este că am 
simţit o împunsătură de gelozie, un sentiment faţă de care 
care mă considerasem dintotdeauna imun. Din fericire, 
Janet a revenit după numai câteva minute. 


I-am prezentat-o pe Janet lui John Campbell care, când a 
aflat că era psihiatră, a început imediat, după cum îi era 
obiceiul, să-i ţină o prelegere despre psihiatrie, 
demonstrând că înţelesese totul pe dos (o altă 
caracteristică de-a lui). 

(Apropo de asta, am prânzit într-un rând cu George 
Gaylord Simpson*, celebrul expert în paleontologia 
vertebratelor de la Universitatea Harvard. El era fan 
science-fiction şi dorea să ştie ce fel de om era John 
Campbell. „George”, i-am spus, „dacă o să întâlneşti 
vreodată un individ care, aflând că eşti paleontolog, începe 
să-ţi vorbească despre paleontologie, şi-ţi dovedeşte că a 
înţeles totul pe dos, dar nu te lasă nici măcar o dată să 
strecori un cuvinţel, atunci l-ai cunoscut pe John 
Campbell.”) 

Desigur, la un prânz am invitat-o pe Janet să-mi fie 
oaspete. Judith Menii (o înfocată susținătoare a drepturilor 
femeilor încă de pe atunci) m-a întrebat dacă eu îi 
achitasem consumaţia lui Janet. (Bineînţeles că o făcusem, 
dar Judith, care susţinea egalitatea femeilor cu bărbaţii, ar 
fi dorit ca Janet să-şi dovedească independenţa şi să-şi 
achite consumaţia, nu?) 

În tot cazul, am afişat o expresie nevinovată şi am spus: 

— Nu, Judy, n-am achitat-o. Ar fi trebuit? 

— Ştiam eu! A ripostat ea. Tâmpitule, doar tu ai invitat-o, 
nu? 

— Aoleu, aşa-i! Am zis, după care am scos nişte bani din 
portofel şi am pornit spre Janet, ca şi cum aş fi fost gata să-i 
restitui. 

Scoasă din fire, Judy mi-a tras o palmă atât de tare, încât 
mi-au ţiuit urechile. Este singura dată când am primit o 
palmă de la o femeie; în schimb, eu m-am ales cu o mică 
farsă. 

89. Călăuza în lumea ştiinţei. 

În primii mei doi ani ca scriitor profesionist, n-am renunţat 
la ideea de a scrie mai ales pentru adolescenţi. Aveam 


câteva motive. 

1. Credeam în mod sincer că adolescenţii aveau neapărată 
nevoie de o iniţiere în ştiinţe (atât în cele exacte, cât şi în 
cele umaniste). După ce depăşeau această perioadă a vieţii 
lor s-ar fi putut să fie prea târziu pentru a-i înrâuri în 
această direcţie. 

2. Scriind pentru tineri, aveam posibilitatea de a aborda 
stilul relaxat, direcţie în care consideram că excelam. 

3. Cărţile adresate adulţilor - manualele acelea nefericite - 
mă traumatizaseră. 

Apoi, însă, pe 13 mai 1959 (la două săptămâni după ce o 
cunoscusem pe Janet), m-a căutat Leon Svirsky, de la 
editura Basic Books. Era un tip mărunţel, cu un nas 
proeminent, care dorea să scriu un dicţionar al ştiinţelor 
secolului XX pentru adulţi. Propunerea m-a măgulit, 
întrucât am presupus (şi pe bună dreptate) că reputaţia 
mea ca scriitor ştiinţific începea s-o depăşească pe cea de 
scriitor de science-fiction. 

Ajuns în acest punct, trebuie să recunosc că am dat 
dovadă de un snobism inutil. Mă îngrijora ideea că editorii 
mi-ar fi putut pune piedici în cariera de scriitor de ştiinţă 
popularizată, considerându-mă „un simplu autor de 
science-fiction”. Mi-am făcut însă griji inutile, fiindcă 
problema nu s-a pus niciodată. Reputația mea în ambele 
domenii a continuat să sporească. Poate că la acest lucru şi- 
au adus contribuţia şi diploma Ph. D. Şi postul de la 
facultate - de aceea, am fost mereu mulţumit că m-am 
luptat să-mi păstrez respectivul titlu universitar. 

Drept rezultat, n-a fost niciodată necesar să-mi ascund 
apartenenţa la science-fiction. Atunci când un neofit mă 
întreabă ce anume scriu, obişnuiesc să răspund: „Iot felul 
de lucruri, dar cel mai bine sunt cunoscut pentru opera de 
science-fiction.” 

Propunerea lui Svirsky m-a flatat, dar m-a şi înspăimântat. 
EI venise în Boston să discutăm şi-mi lăsase un contract pe 
care să-l studiez şi, dacă eram de acord, să-l semnez. 


Zile în şir, am fost bântuit de nesiguranţă. Doream să 
semnez, dar în acelaşi timp mă temeam să o fac şi oscilam, 
chinuindu-mă, între cele două posibilităţi. Apoi, însă, mi-am 
amintit de noua mea prietenă, Janet Jeppson, cu care 
schimbasem deja câteva epistole. I-am scris, povestindu-i 
totul, descărcându-mă, exprimându-mi toate dorinţele, 
îndoielile şi temerile. 

Nu i-am cerut un sfat, pentru că dintotdeauna am ezitat să 
arunc pe umerii altuia responsabilitatea deciziilor mele; 
totuşi, în acest caz, n-a fost nevoie să-l solicit. Janet mi-a 
răspuns, afirmând că bineînţeles că o puteam face şi că 
trebuia s-o fac. Nu puteam refuza o asemenea ofertă dacă 
voiam să obţin gloria în plan profesional. 

Avea perfectă dreptate, de aceea am semnat contractul. 
Sfatul respectiv a fost de abia primul dintr-o suită de 
nenumărate exemple de bunătate şi bun simţ dovedite de 
Janet. 

M-am năpustit cu furie la masa de scris şi în opt luni am 
terminat forma finală a aproape o mie cinci sute de pagini - 
o cifră remarcabilă chiar şi pentru mine. Cartea a fost 
publicată de Basic Books în 1960 sub titlul Călăuza în lumea 
ştiinţei a bărbatului inteligent (The Intelligent Maris Guide 
to Science). 

Eu am avut obiecţii în privinţa titlului, pe temeiul că 
„bărbat” părea neplăcut de restrictiv. Doream ca şi femeile 
să citească această carte şi aş fi preferat Călăuza în lumea 
ştiinţei a persoanelor inteligente. Svirsky nici n-a vrut să 
audă. Intenţiona să imite titlul unei cărţi de George 
Bernard Shaw, Călăuza în socialism şi capitalism a femeii 
inteligente. Evident, au urmat proteste din partea femeilor, 
iar eu n-am fost în stare decât să surâd strâmb şi să spun că 
„sintagma „bărbat inteligent, se referă la autor, nu la 
cititori”. 

Cartea s-a vândut mult mai bine decât mă aşteptasem sau 
decât se aşteptase Basic Books. A fost publicată sub forma 
unui set de două volume şi tirajul s-a topit de pe piaţă. 


George Gaylord Simpson i-a făcut cea mai bună recenzie 
din câte am avut vreodată. El m-a denumit „o minune a 
naturii şi 6 resursă naţională” - sper să nu mă acuzaţi că 
am reţinut perfect această expresie. 

Primul meu cec pentru drepturile de autor a fost în 
valoare de 23.000 de dolari, suma cea mai mare pe care o 
primisem până atunci, şi, pe neaşteptate, venitul mi s-a 
dublat. (Pe de o parte, acest lucru m-a întristat, fiindcă mi- 
am imaginat că fusese o „lovitură” ce nu avea să se mai 
repete niciodată şi că venitul meu din acel an urma să 
atingă un vârf imposibil de depăşit. Dar viaţa avea să mă 
contrazică. Mai exact, după 1962 n-am mai avut niciodată 
un venit atât de mic.) 

Să fiu sincer, mi se părea incredibil. La patru ani după ce 
fusesem dat afară din facultate, venitul meu depăşea de 
zece ori salariul universitar. Cam pe atunci, unul dintre 
amicii de la facultate mi-a spus cu toată sinceritatea că avea 
motive să creadă că, dacă ştiam să-mi joc bine atuurile, 
puteam să-mi recapăt postul, fiind plătit ca profesor. l-am 
zâmbit şi i-am spus: „Mă tem că-i prea târziu. Nu mi-aş 
putea-o permite.” 

Chiar şi aşa, nu rupsesem toate legăturile cu învăţământul. 
La urma urmelor, continuam să fiu conferenţiar. Ocazional, 
susţineam câte o prelegere, de obicei prima de la începutul 
semestrului. Întrucât biochimia era o materie ce se preda în 
semestrul întâi, iar cursurile se ţineau cu regularitate 
dimineaţa, dizertaţia mea era chiar prima pe care o auzeau 
studenţii medicinişti. Era o conferinţă „profesională” şi 
totodată ultima de acest fel la care aveau să participe. 
Odată am fost atât de imprudent încât să fac cu glas tare 
respectiva observaţie şi, spre infinita mea stânjeneală, un 
student mi-a repetat afirmaţia în faţa noului decan. Acesta a 
suspinat şi a comentat: „Probabil că are dreptate.” 

Aş putea menţiona câteva episoade colaterale asociate 
Călăuzei în lumea ştiinţei. La început, Svirsky îmi ceruse să 
parcurg contractul, iar asta îmi depăşea posibilităţile. Am 


semnat sute de contracte, dar niciodată n-am citit unul în 
întregime. Le-am răsfoit doar ca să văd dacă avansul era cel 
promis, dar mai departe n-am reuşit să ajung. Restul era 
prea plictisitor şi n-aveam nici o intenţie să-l citesc de sute 
de ori. 

Faptul acesta este considerat o excentricitate din partea 
mea. 

Odată, preşedintele lui Doubleday şi cu mine discutam 
despre o dispută pe care o aveam cu nişte persoane din 
lumea filmului. M-a întrebat ce prevedea contractul în 
legătură cu nu mai ştiu ce amănunt, iar eu i-am replicat: 

— Nu ştiu, Henry. Eu doar l-am semnat. Nu citesc 
niciodată contractele. M-a privit cu o expresie în care se 
amestecau amuzamentul şi incredulitatea şi a spus: 

— Isaac, ai nevoie de un consilier. Văzând nedumerirea 
mea, a adăugat: 

— Dar nu-ţi face griji. Doubleday va fi consilierul tău. 

În realitate, faptul că nu citesc contractele nu-i chiar o 
nebunie. 

La urma urmelor, majoritatea contractelor sunt standard 
şi dacă editura este una respectabilă, iar autorul nu e 
interesat de stipularea unor clauze speciale (ceea ce nu fac 
niciodată, deoarece nu cer decât să fiu lăsat în pace să scriu 
şi să nu mi se respingă manuscrisul), nu-i nici un pericol să 
le semnezi fără să le fi citit. Eu cred cu destulă fermitate că 
editurile nu doresc să mă înşele, ci să câştige bani alături 
de mine. 

În plus, judec problemele după rezultate. Dacă drepturile 
mi se par convenabile şi dacă editura este cooperantă, 
atunci sunt satisfăcut. lar dacă apreciez că o editură caută 
să mă păcălească, reacţia este automată - nu mai colaborez 
cu ea. Nu o acţionez în judecată. Pur şi simplu, nu-i mai dau 
cărţi. Asta s-a întâmplat în foarte puţine cazuri. 

Deşi Călăuza în lumea ştiinţei a reprezentat un mare 
succes atât în plan financiar, cât şi critic, eu nu m-am simţit 


mulţumit de carte. Afirmația nu este chiar exactă. Eram 
extrem de nemulţumit de carte. 

Necazul îl reprezenta chiar Leon Svirsky. Era o persoană 
plăcută, dar s-a dovedit un redactor nemernic - unul din 
foarte puţinii de acest fel pe care i-am întâlnit. Lucrase mai 
mulţi ani la revista Scientific American şi era obişnuit să 
primească articole importante de la savanţi care îşi anunțau 
progresul cercetărilor. Din nefericire, autorii articolelor nu 
aveau talent în materie de scris şi îndeletnicirea lui Svirsky 
era să taie, să rescrie şi să îndese lucrările respective într- 
un anumit tipar. 

Se părea că nu putuse scăpa de obiceiul cu pricina, fiindcă 
- am descoperit asta abia când am primit şpalturile - tăiase, 
rescrisese şi îndesase cartea mea în ceea ce el considerase 
ca fiind „un tipar”. Am obiectat vehement. Întrucât 
continuam să scriu la ultima parte a cărţii când primisem 
şpalturile primei părţi (aceea a fost una din explicaţiile 
pentru care cartea a fost publicată aşa de repede), am 
ameninţat că încetez lucrul dacă nu pune capăt practicii 
respective. 

Svirsky s-a conformat într-o oarecare măsură; totuşi, când 
cartea a apărut, diferea îndeajuns de mult de manuscrisul 
de bază. În ciuda uriaşului ei succes financiar, am urât-o, şi 
până în ziua de azi încerc o senzaţie de neplăcere ori de 
câte ori o zăresc în bibliotecă. 

O a doua mizerie comisă de Svirsky a constat în faptul că i- 
a cerut lui George Beadle* să scrie prefața. Ea adevărat, 
Beadle era un mare genetician şi laureat al Premiului 
Nobel, numai că eu nu doream prefețe la cărţile mele. 
Ulterior, am scris cel puţin o sută de prefețe pentru cărţile 
altora, însă consideram că nu era nevoie ca lucrările mele 
să fie prezentate în acest fel. 

Svirsky a început volumul al doilea afirmând că 
descoperirile ştiinţifice anulaseră deosebirea dintre viaţă şi 
non-viaţă. Era afirmaţia lui, nu a mea, şi bineînţeles că era 
discutabilă. 


Barry Commoner*, de exemplu, s-a legat de ea. A atacat-o 
în mod extrem de violent într-un articol din revista Science. 
Eu am fost atras de titlul articolului, am parcurs primele 
paragrafe şi mi-a venit rău când mi-am dat seama că se 
referea la cartea mea. Greşeala lui a fost că s-a întrebat ce 
s-ar întâmpla cu biologia ca ştiinţă, dacă ar dispărea 
deosebirea dintre viaţă şi non-viaţă. 

Am redactat un răspuns scurt şi raţional (pe care Science 
1-a publicat fără şovăială) în care am subliniat că acum 
patru sute de ani Copernic* anulase deosebirile dintre 
Pământ şi celelalte planete... Şi ce se întâmplase cu 
geologia drept urmare? Nimic. 

Peste mai mulţi ani, aveam să-l întâlnesc pe Commoner - 
de fapt, am stat la capetele opuse ale unei mese foarte 
lungi. Cei ce se adunaseră acolo discutau aprins despre 
poluarea atmosferică (Commoner fiind un renumit ecolog); 
în schimb, eu am suportat cât am putut... Fumul ţigărilor. 
Dar când Commoner însuşi a scos un trabuc uriaş şi l-a 
aprins, am ieşit din sală. 

După aceea, le-am scris organizatorilor şi mi-am exprimat 
disprețul faţă de ecologii care vorbesc în termeni inspirați 
despre o atmosferă curată, în timp ce o poluează chiar ei cu 
țigările. Fireşte, n-am primit nici un răspuns. 

M-am abătut însă de la subiect. Era vorba despre Svirsky. 
Chiar în timp ce lucram la Călăuza în lumea ştiinţei, 
acceptasem să scriu o a doua carte pentru editura lui. 
Trebuia să fie una scurtă, tratând despre descoperirea 
elementelor chimice. Se intitula Căutarea elementelor (The 
Searchfor the Elements) şi urma să fie publicată în 1962. 
Am scris-o înainte de a-mi da pe deplin seama de mania lui 
Svirsky. Ca urmare, ela intervenit şi a doua oară asupra 
manuscrisului şi asta m-a decis. Am refuzat cu încăpățânare 
să mai scriu ceva pentru el. A ţipat la mine prin telefon, dar 
nu m-a impresionat câtuşi de puţin. 

90. Indexurile. 


Călăuza în lumea ştiinţei mi-a reamintit de dificultatea 
pregătirii indexurilor. 

O carte de non-ficțiune care tratează în mod sistematic un 
subiect este inutilă fără un index, iar primul index făcut de 
mine a fost pentru ghinionistul manual Biochimia şi 
metabolismul uman. Nu mă învățase nimeni cum să 
procedez şi nici nu căutasem instrucţiuni. Îl întocmisem 
după un sistem personal, obţinând probabil un rezultat 
destul de apropiat de tradiționalul index. 

Mă aprovizionasem cu un număr uriaş de cartonaşe de 
mărimea 7 x 12 cm şi parcursesem şpalturile, scriind 
fiecare subiect ce i-ar fi putut interesa pe cititori şi notând 
paginile unde apăruse menţionat. După aceea, pusesem 
cartonaşele în ordine alfabetică şi bătusem totul la maşină. 

În ultimii ani, am fost îndemnat să utilizez procesorul de 
texte pentru a efectua această muncă, dar am rezistat 
eroic. Pur şi simplu, îmi place să mă joc cu cartonaşele 
acelea, punându-le în ordine şi colaţionându-le. Genul 
acesta de detalii mărunte mă amuză. În plus, după cum 
spun uneori: „Fericirea înseamnă să faci lucrurile aşa cum 
îţi place.” 

În cazul Călăuzei în lumea ştiinţei, era limpede că 
alcătuirea unui index avea să dureze zile întregi. Nu putea 
fi mai rău decât ultimele ediţii ale manualului, totuşi exista 
o diferenţă. Indexul respectiv fusese întocmit la facultate, 
iar familia mea nu avusese habar de munca implicată. În 
schimb, când lucram la Călăuza în lumea ştiinţei nu mai 
eram la facultate şi scriam acasă. Modul cel mai simplu de 
alcătuire a indexului ar fi fost să-mi întind şpalturile şi 
cartonaşele în sufragerie, seara, când ne uitam la televizor, 
ca să nu-mi irosesc din timpul de scris. Televizorul necesita 
doar jumătate de creier, ca şi indexul, aşa că le puteam 
împăca pe amândouă confortabil. Singurul necaz era că 
transformam o perioadă destinată relaxării într-una 
destinată lucrului şi bănuiesc că familia nu a fost încântată. 


Una dintre problemele unei cărţi ce tratează despre 
ştiinţa contemporană este că în foarte puţini ani devine 
penibil de perimată, ceea ce atrage după sine creşterea 
ritmului de lucru, în scopul pregătirii unei noi ediţii. 
Pregătirea propriu-zisă n-a fost o sarcină chiar 
îngrozitoare, pentru că nu m-a luat prin surprindere, iar în 
cazul Călăuzei în lumea ştiinţei făcusem şi notițe despre 
descoperiri de ultimă oră pe care ar fi trebuit să le includ 
într-o ediţie ulterioară. 

Când a devenit clar că a doua ediţie nu mai putea întârzia, 
am aflat că Svirsky se pensionase şi trăia în Florida. 

Am acceptat să fac a doua ediţie, adăugând date noi, 
punând la loc materialele bune scoase de Svirsky şi 
eliminând toate adăugirile lui. În plus, am reuşit să-i 
sugerez noului redactor că nu eram de acord decât cu 
modificări cosmetice. A doua ediţie a fost publicată de Basic 
Books în 1965, sub titlul Noua călăuză în lumea ştiinţei a 
bărbatului inteligent (The New IntelligentManfs Guide to 
Science). 

Un sfârşit fericit? Nu tocmai. Deşi în linii mari a doua 
ediţie era oarecum identică cu prima, noile materiale 
trebuiau indexate, iar numerele paginilor se schimbaseră. 
Pe scurt, trebuia alcătuit un index nou, chiar mai complex 
decât cel al primei ediţii. Redactorul m-a convins să apelez 
la serviciile unui expert în indexuri. Asta m-a costat 500 de 
dolari, fiindcă Basic Books nu plătea cheltuielile 
suplimentare, ci a scăzut suma din drepturile mele, dar 
necazul cel mare 1-a reprezentat faptul că a ieşit un index 
mizerabil. Nu era nici măcar pus ca lumea în ordine 
alfabetică. Ca urmare, n-am fost mai încântat de a doua 
ediţie. Abia când Basic Books a publicat cea de-a treia 
ediţie, în 1972, am avut în sfârşit o carte scrisă şi indexată 
aşa cum îmi place mie, la care m-am putut uita şi pe care 
am folosit-o cu plăcere. 

În 1984, am pregătit indexul pentru a patra ediţie. Nu ştiu 
dacă va exista şi o a cincea ediţie. Cred că am îmbătrânit 


prea mult pentru o astfel de muncă. Desigur, nu doresc 
dispariţia cărţii. Vreau ediţia a cincea şi a şasea, şi tot aşa la 
nesfârşit, dar va trebui făcută de alţii şi (iertaţi-mi 
îngrijorarea) mă îndoiesc că vor mai găsi un alt individ care 
s-o facă singur. Vor avea nevoie de un colectiv. 

Sunt destul de atent în privinţa titlurilor. Am considerat 
mereu că un titlu scurt este mai bun decât unul lung şi-mi 
place (atunci când este posibil) să am titluri de un singur 
cuvânt, cum este de pildă Fundaţia. Mai mult decât atât, 
prefer să utilizez un titlu care să descrie conţinutul, fără să 
trădeze prea multe, dar care, după lectură, să constituie 
pentru cititor o semnificaţie suplimentară. 

Din acest motiv, detest felul în care unii redactori modifică 
uneori titlurile pentru a se potrivi gustului lor. De pildă, 
prima mea povestire cu roboţi se intitula „Robbie”; acela 
era numele pe care o fetiţă îl dăduse robotului ce avea grijă 
de ea. Titlul accentua conţinutul emoţional al povestirii. 
Fred Pohl 1-a modificat în „Un ciudat tovarăş de joacă”, 
ceea ce nu ajuta pe nimeni. De atunci, povestirea a apărut 
de zeci de ori în zeci de locuri şi întotdeauna cu titlul meu - 
„Robbie”. 

Un exemplu şi mai neplăcut este cel al povestirii „Băieţelul 
cel urât”. Horace Gold a considerat că „urât” nu suna bine 
în titlu şi 1-a schimbat în „Ultimul născut”, care era ridicol. 
„Urât” este esenţial. Micul erou al povestirii este urât 
pentru că e un copil Neanderthal; în cele din urmă, el 
primeşte genul de iubire ce înseamnă mai mult decât viaţa, 
iar cititorul se simte mişcat. Povestirea n-ar avea nici un 
sens dacă băieţelul ar fi drăguţ. Dar încercaţi să-i explicaţi 
asemenea subtilităţi lui Horace! 

M-am resemnat cu ideea acestor schimbări fiindcă 
aproape întotdeauna pot reveni la titlurile corecte atunci 
când strâng respectivele povestiri într-un volum. Uneori, 
însă, accept şi titlurile redactorilor, dacă le consider soluţii 
mai bune. Odată, am scris pentru Fred Pohl o povestire pe 
care am denumit-o „Ultima unealtă” („Ihe Last Tool”). Titlul 


era bun, dar Fred 1-a schimbat în „întemeietorul” („The 
Founding Father”), care era atât de potrivit, încât m-a 
încercat invidia că nu-mi trecuse mie prin cap. (A fost 
publicată în Galaxy din octombrie 1965). 

În cazul cărţilor, problema titlurilor este mai importantă, 
pentru că există tendinţa ca ele să rămână neschimbate. 
Reamintesc, totuşi, că într-un rând, am izbutit să-mi impun 
ideea iniţială, înlocuind Negustorii morţii cu Izul morţii. Aici 
apare şi un inconvenient, deoarece uneori trebuie să le 
explic situaţia cititorilor, care le cred două cărţi diferite şi 
doresc câte un exemplar din fiecare. 

Problema titlurilor a fost ridicată după ce I. O'Conor 
Sloane de la Doubleday (care era nepotul celui care i-a luat 
locul lui Hugo Gernsback la conducerea revistei Amazing) 
mi-a propus să realizez o carte conţinând biografiile scurte 
a 250 de savanţi importanţi, ce urma să facă parte dintr-o 
serie scoasă de editură despre muzicieni, artişti plastici, 
filosofi şi alte categorii de intelectuali. 

Am fost de acord, însă, aşa cum se întâmplă deseori, 
cartea a luat proporţii în mâinile mele. Am scris biografiile 
nu a 250, ci a 1.000 de savanţi, exploratori şi inventatori, 
iar acestea erau mai lungi decât ar fi trebuit. În plus, în loc 
să le înşiruiesc în mod normal, după alfabet, le-am pus în 
ordinea cronologică a naşterilor. La urma urmelor, ştiinţa 
este un subiect cumulativ, spre deosebire de muzică, artă 
plastică şi filosofie. 

A ieşit o carte mult mai mare decât dorise Doubleday, 
totuşi mi-a fost acceptată fără nici un protest şi a apărut aşa 
cum doream eu. 

Volumul necesita însă două indexuri uriaşe (unul cu 
numele savanților şi altul cu subiectele discutate); din 
fericire, eu numerotasem biografiile şi am alcătuit 
indexurile pe baza acelor numere, nu pe baza paginilor din 
carte. În felul acesta, am putut pregăti indexurile chiar din 
manuscris şi n-a mai fost nevoie să aştept câteva luni până 
soseau şpalturile. 


Aş fi vrut să numesc cartea O istorie a ştiinţei în biografii, 
care părea modalitatea cea mai scurtă de descriere 
corectă. Sloane însă a insistat să adăugăm în titlu şi 
termenul „tehnologie”, deşi mi se părea inutil. După aceea, 
el a susţinut că „istorie” suna prea pedant, existând riscul 
să reducă vânzările. El voia să-i spună „enciclopedie”, cu 
toate că eu am obiectat, întrucât era un neadevăr. În cele 
din urmă, a adăugat şi „realizată de Asimov”. 

În felul acesta titlul final a fost Enciclopedia biografică a 
ştiinţei şi tehnologiei realizată de Asimov (Asimov's 
Biographical Encyclopedia of Science and Technology; 
1964). De atunci, au mai apărut două ediţii revăzute, 
fiecare cu indexuri complet noi. 

Trebuie să admit că am acceptat tidul acela lung şi greoi 
datorită ultimului cuvânt. Sloane spusese că departamentul 
de difuzare afirma că lucrarea s-ar vinde mai bine dacă 
numele mi-ar figura în titlu, ceea ce m-a măgulit peste 
măsură. Între timp, respectiva concepţie despre magia 
numelui meu a devenit prevalentă. Peste şaizeci dintre 
cărţile pe care le-am scris conţin şi numele meu undeva 
prin titlu. 

Acum, vorbind serios, cum să nu fiu încântat? Acest lucru 
îmi demonstrează că editurile se aşteaptă ca oamenii să mă 
accepte ca pe un nume ce poate fi ataşat oricărui gen de 
carte - science-fiction, poliţist, ştiinţific, antologie -drept o 
garanţie a calităţii. 

92. Culegerile de articole. 

Am continuat să-mi strâng diversele povestiri în volume. În 
anii '60, Doubleday a publicat trei asemenea antologii: 
Povestiri cu roboţi* (The Rest of the Robots; 1964), 
Misterele lui Asimov (Asimov's Mysteries; 1968) şi Căderea 
nopţii şi alte povestiri (Nightfall and Other Stories; 1969). 

Editura New English Library mi-a publicat de asemenea o 
antologie conţinând patru nuvele, volum ce n-a fost 
distribuit şi în Statele Unite. S-a intitulat Limpede prin 
oglindă (Through a Glass, Clearly) şi a apărut în 1967. 


De atunci, am continuat să public destul de multe antologii 
de povestiri, ale căror conţinuturi se suprapun câteodată. 
Până acum, unele texte au apărut în cinci volume diferite. 
Asta nu mi se pare foarte corect. Mi-i pot imagina pe 
cititorii care cumpără o antologie şi constată că au citit deja 
toate (sau aproape toate) povestirile incluse în ea. Am avut 
mustrări de conştiinţă în această privinţă, mai cu seamă 
atunci când un important scriitor de science-fiction (de 
acord, unul mai degrabă morocănos) a remarcat, mai mult 
sau mai puţin sarcastic, că sunt un maestru al recirculării 
propriilor lucrări. 

Există însă şi o explicaţie logică. 


Cărţile sunt şi ele muritoare. Ediţia cartonată nu se mai 
retipăreşte după vreo doi ani. Ediţia broşată poate fi 
îngropată sub avalanşele de cărţi ce inundă permanent 
standurile. Prin urmare, în cazurile când un cititor mi se 
adresează, întrebându-mă unde poate găsi o anumită 
povestire a mea pe care vrea s-o citească (sau s-o 
recitească), sunt pus în dilemă. Nu-l pot trimite la revista 
unde textul a fost publicat iniţial. Cu excepţia câtorva 
colecţii particulare şi a unor depozite specializate, 
numerele vechi ale revistelor nu pot fi procurate. 

Dacă îi ofer numele unei antologii în care a apărut 
povestirea, este posibil să nu poată obţine nici volumul 
respectiv. De acord, există anticariate, totuşi pot afirma, 
fără să fiu imediat stigmatizat ca un monument al 
îngâmfării, că rareori cărţile mele se găsesc acolo. Aceia 
care le deţin preferă să le păstreze. Drept urmare, mi se 
pare potrivită o antologie nouă conţinând câteva povestiri 
recente, plus câteva dintre cele mai bune texte vechi, 
special pentru cei care nu le pot găsi în altă parte. 

Se mai spune, de asemenea, că în cazul cititorilor de 
science-fiction o generaţie durează trei ani. Altfel spus, 
după trei ani apare un număr mare de noi cititori care n-au 
citit niciodată şi poate că nici n-au auzit de vechile povestiri. 
Pentru ei, o antologie conţinând textele mele este inedită, 
chiar dacă pentru unii dintre noi, veteranii, par lucruri 
demult fumate. 

Totuşi, motivul cel mai important pentru care apar 
nenumărate antologii ce reiau multe texte este că ele se 
vând. Din acest motiv, editurile doresc să le publice şi eu nu 
am de ce să obiectez. 

Dar dacă povestirile mele pot fi antologate şi reantologate 
în avantajul cititorilor, al editorilor şi al meu, cum rămâne 
cu articolele de non-ficțiune, pe care le-am produs în număr 
mult mai mare? 

Ei bine, o asemenea culegere de articole mi-a apărut 
destul de devreme, în 1957, la editura Abelard-Schuman. 


Se intitula Doar un trilion şi conţinea articole pe teme 
ştiinţifice ce apăruseră în ASF; totuşi, eu nu eram pe deplin 
satisfăcut de ele. Fuseseră scrise pe gustul lui John 
Campbell şi mi se păreau prea rigide şi serioase. 

Pe de altă parte, articolele scrise pentru F&SF nu 
cunoscuseră nici un fel de intervenţii pe text din partea 
redacţiei şi existau numai pentru plăcerea mea. În mare 
parte, ele fuseseră concepute într-un stil degajat şi simţeam 
că reprezentau exemple mult mai bune în privinţa 
talentelor mele în acest domeniu. În plus, voiam să le 
publice o editură importantă. 

În 1957, l-am cunoscut pe Austin Olney, şeful redacţiei 
pentru „Lineret” de la Houghton Mifflin, cea mai mare 
editură din Boston. Avea vârsta mea, era zvelt, chipeş şi cu 
ochii afundaţi în orbite. Cu toate că provenea dintr-o familie 
de vază a Bostonului, nu manifesta câtuşi de puţin 
superioritatea dispreţuitoare şi aroganţa asociate de obicei 
acelui mediu. Era o persoană amabilă şi plăcută, şi am 
rămas prieteni până în ziua de azi. 

Aveam să prânzesc de multe ori cu el la celebrul 
restaurant „Locke-OberY' din Boston. Mie îmi place 
tuslama, un fel de mâncare mai puţin apreciat, şi 
întotdeauna comandam tuslama cu sos de muştar. A venit 
însă o vreme când a trebuit să plec din Boston, iar când am 
revenit după nouăsprezece ani, însoţit de Janet, am tras la 
un hotel de lângă „Locke-Ober's”. Încântat, am dus-o pe 
Janet acolo şi am comandat tuslama cu sos de muştar; din 
păcate însă, cu toate că figura în meniu, n-o mai preparau. 
Cred că mi s-a rupt sufletul şi puţin a lipsit să nu izbucnesc 
în plâns. Bănuiesc că, după plecarea mea, n-o mai 
comandase nimeni, niciodată. 

Oricum, în scurt timp, Houghton Mifflin a început să-mi 
publice cărţi de ştiinţă popularizată. Prima a fost Tărâmul 
numerelor (The Realm ofNumbers), în 1959, o carte ce se 
referea la matematică - începând cu cele patru operaţii şi 
terminând cu numerele transfinite - adresată elevilor de 


liceu. Austin a fost îndeajuns de amabil să-mi trimită un 
andruc al copertei şi să-mi solicite părerea. l-am telefonat şi 
i-am spus că-mi plăcea foarte mult, cu o singură excepţie. 

Austin nu mă cunoştea încă bine, de aceea a tras concluzia 
că eram unul dintre autorii aceia (de care redactorii se 
feresc cu disperare) care se simt critici de artă şi încearcă 
să dicteze cum să arate coperta. În realitate, nici nu-mi 
pasă de copertă. Mă interesează exclusiv interiorul cărţii. 

Auzind aşadar că nu-mi convenea ceva, temperatura 
dialogului a scăzut imediat cu douăzeci de grade. 

— Ce anume nu-ţi place? S-a interesat cu răceală Austin. 

— Păi, am spus, n-aş vrea să insist şi, fără îndoială, e un 
amănunt neglijabil, dar mi-aţi scris numele greşit. 

Bineînţeles că au refăcut coperta şi Austin n-a ştiut cum să 
se scuze pentru greşeală. 

În 1961, am venit la el cu un teanc de articole publicate în 
F&SF. Fiindcă se adresau unui public adult, Austin le-a 
trimis la redacţia cu pricina, care le-a respins. Foarte 
stingherit, Austin s-a oferit să le publice totuşi, dar sub 
forma unei cărţi pentru tineret, dacă acceptam să le 
simplific. „Niciodată”, i-am spus, dar nu i-am purtat 
ranchiună şi le-am dus la Doubleday. 

Tim Seldes n-a fost tocmai entuziasmat, dar n-a dorit nici 
să mă refuze, aşa că prima mea culegere de articole 
apărute în F&SF a fost publicată de Doubleday în 1962 sub 
titlul Fapte şi fleacuri (Facts and Fancy). 

De acum, lim mă cunoştea destul de bine, de aceea m-a 
prevenit să nu mai compilez altă culegere de articole 
ştiinţifice până nu avea posibilitatea să vadă cât de bine se 
vindea Fapte şi fleacuri. Mi s-a părut firesc şi, deşi doream 
din tot sufletul să continuu, m-am abținut. 

Cu toate acestea, Fapte şi fleacuri şi-a câştigat banii de 
avans cu o viteză uimitoare. Destul de surprins, lim mi-a 
spus: „Perfect, Asimov, mai iau una”. Drept urmare, înainte 
de sfârşitul acelui deceniu, Doubleday a apucat să-mi 
publice şapte culegeri de articole şi a continuat s-o facă. În 


cele din urmă, toate articolele mele din F&SF, mai puţin 
şapte, scrise chiar la început, şi-au găsit locul într-o 
culegere, iar câteva în mai multe. (Da, exact, îmi recircul şi 
eseurile.) Le-am antologat şi pe cele publicate în alte părţi. 
În total, mi-au apărut aproape patruzeci de culegeri de 
articole ştiinţifice. 

Nu cred că am nevoie de scuze pentru aşa ceva. Cărţile se 
vând şi cititorilor le plac, dacă pot judeca după scrisorile pe 
care le primesc; iar dacă este nevoie de alte justificări, care 
pot fi acestea? 

De fapt, culegerile respective constituie pentru mine o 
mare sursă de satisfacţie. În primul rând, cred că deţin 
recordul mondial în privinţa celor mai multe culegeri de 
articole sau eseuri publicate. (Vă rog să reţineţi că nu 
pretind că aş fi scris cel mai bine sau foarte bine, ci doar cel 
mai mult.) 

În plus, am auzit mereu că, în general, culegerile de eseuri 
„merg prost pe piaţă” şi că editurile ezită să le publice, 
exceptându-le pe cele semnate de autori siguri, precum 
Stephen Jay Gould*, Martin Gardner* sau Lewis Thomas*. 
Îmi pare rău dacă tonul meu lasă impresia de 
autosatisfacţie, dar îmi place să fiu un autor sigur. 

Bineînţeles, nu toţi se dau în vânt după articolele mele. 
Recent, Arthur Clarke, în vreme ce trândăvea în casa lui din 
Sri Lanka, a descoperit o recenzie răuvoitoare despre una 
din culegerile mele de articole şi, temându-se că poate n-o 
văzusem, a decupat-o cu atenţie şi mi-a trimis-o spre 
delectare. Prima propoziţie suna cam aşa: Aceasta este o 
carte ce n-ar fi trebuit să fie scrisă niciodată.” 

Conform metodei lui Lester del Rey, s-ar fi cuvenit să 
arunc recenzia imediat - eu, însă, mi-am aruncat ochii peste 
ea ca să văd dacă-mi puteam da seama, fără să citesc prea 
mult, de ce n-ar fi trebuit să scriu niciodată cartea. Se pare 
că respectivul critic fusese îngrozit de caracterul eterogen 
al volumului şi de felul cum trecusem de la un subiect la 
altul. Pot doar conchide că el nu văzuse în viaţa lui cum 


arată o culegere de articole. Bănuiesc că ignoranţa este o 
cerinţă pentru meseria lui. 

În opinia mea, valoarea unei asemenea culegeri rezidă 
tocmai în varietatea pe care o oferă. Nu vi se cere să 
investiţi timpul necesar parcurgerii unui întreg tratat. 
Lecturaţi articole scurte, iar dacă unul dintre ele vi se pare 
neinteresant ori dezamăgitor, nu v-aţi pierdut timpul cu 
parcurgerea unei cărţi întregi, ci doar a unui fragment din 
ea. Puteţi trece la următorul fragment, care v-ar putea 
încânta. În plus, bucăţile scurte sunt perfecte pentru a fi 
citite înainte de culcare sau în scurtele clipe de răgaz. 

Să nu uităm că cititorii articolelor mele ştiinţifice pot juca 
(şi chiar o fac) fascinantul joc de-a „Hai să-i găsim o 
greşeală lui Isaac”. Ei fac lucrul acesta îndeajuns de 
frecvent pentru ca jocul să merite. Întotdeauna le-am fost 
recunoscător pentru asta, ba chiar m-am simţit mişcat de 
blândeţea aproape invariabilă cu care sunt făcute corijările, 
precum şi de faptul că au grijă cu toţii să atribuie erorile 
grabei şi neatenţiei mele, iar nu ignoranței. 

Dacă până acum nu mi-am lăudat cititorii, a sosit 
momentul respectiv. Poate că ei nu sunt atât de numeroşi ca 
fanii vedetelor rock sau ale personalităţilor sportive, însă, 
calitativ vorbind, sunt cei mai buni, crema, elita, şi-i iubesc 
pe toți. 

93. Cărţile de istorie. 

Houghton Mifflin lansase o serie de cărţi înfăţişând istoria 
Americii, adresate tinerilor, şi Austin Olney m-a întrebat 
dacă nu exista vreun subiect care mi-ar fi plăcut şi s-ar fi 
încadrat în tema generală. 

După ce m-am gândit în mod serios, am spus că aş putea 
scrie o carte despre cercetările lui Franklin* în domeniul 
electricităţii şi despre modul cum au influenţat ele cursul 
Revoluţiei Americane. Austin a fost de acord, şi aşa am scris 
o carte intitulată Zmeul care a câştigat Revoluţia (The Kite 
That Won the Revolution). 


Redactorul seriei era scriitorul Sterling North; acesta, 
când mi-a văzut lucrarea, a dorit să o rescrie, pentru a o 
aduce cât mai aproape de concepţia lui. În cele din urmă, 
am primit înapoi un manuscris ciopârţit care mi-a îngheţat 
sângele în vine. De-abia scăpasem din ghearele lui Svirsky 
şi n-aveam de gând să cad în cele ale lui North. 

Ca atare, l-am anunţat pe Austin că voiam să-mi retrag 
manuscrisul şi i-am explicat motivul. Austin s-a oferit să-l 
publice în forma în care-l scrisesem, dar mi-a explicat că 
volumul nu mai putea face parte din seria respectivă şi că 
probabil nici n-avea să se vândă la fel de bine, fiindcă seria 
era consacrată şi practic vânzările erau asigurate. I-am 
spus că nu-mi păsa deloc de vânzări, ci doream numai ca o 
carte a mea să fie publicată aşa cum o scrisesem eu, nu cum 
ar fi scris-o altcineva. În final, ea a fost publicată în 1963 şi 
vânzările au fost doar la nivel mediu, însă pe mine m-a făcut 
fericit. 

După ce fusesem de acord să scriu lucrarea Tărâmul 
numerelor (ce-mi fusese sugerată de Austin), l-am convins 
pe acesta să realizez Cuvinte din ştiinţă (Words of Science), 
o carte conţinând 250 de articole de o pagină despre 
etimologii şi explicaţii ale unor termeni ştiinţifici, aranjate în 
ordine alfabetică, îmi amintesc cum lucram la articolele 
respective la Facultatea de Medicină, având alături un 
dicţionar Webster* ediţie integrală. (La urma urmelor, nu 
puteam inventa etimologia termenilor. Trebuia să cunosc 
precis forma latină sau greacă a cuvintelor din care derivau 
ei.) Matthew Derow a apărut, a privit peste umărul meu, s-a 
uitat la Webster şi a comentat: 

— Păi tu nu faci altceva decât să copiezi dicţionarul! 

— Exact! Am încuviinţat. După aceea, am închis 
dicţionarul, l-am ridicat icnind şi i l-am întins: Ia-l tu, 
Matthew! Scrie tu cartea! 

N-a îndrăznit să accepte provocarea. 

Cartea s-a vândut destul de bine, dar mai important a fost 
că mi-a plăcut nespus de mult s-o scriu, aşa încât am mai 


realizat Cuvinte din mituri (Words from the Myths; 1962), 
Cuvinte pe hartă (Words on the Map; 1962), Cuvinte în 
Facerea (Words în Genesis; 1962) şi Cuvinte din Exodul 
(Words from the Exodus; 1963), toate publicate de 
Houghton Mifflin. 

Încă nu mă plictisisem, aşa că am privit înjur, căutând alte 
subiecte în afară de mitologie, geografie şi Biblie. M-am 
gândit la vechea mea pasiune, istoria, şi am pregătit o carte 
intitulată Cuvinte din istoria greacă, în care povesteam 
istoria Greciei, oprindu-mă la răstimpuri ca să discut 
cuvinte folosite de noi ce derivă din ea. 

Austin a citit manuscrisul şi mi-a spus că partea de istorie 
îi plăcuse mai mult decât etimologia cuvintelor, iar asta mi-a 
fost suficient. Am abandonat manuscrisul respectiv şi am 
început să scriu o istorie a Greciei pentru tineri. Am 
intitulat-o Grecii (The Greeks); Houghton Mifflin a publicat- 
o în 1965. 

Urmând parcă exemplul lui Tim Seldes, care îmi ceruse să 
nu alcătuiesc a doua culegere de articole până nu avea 
ocazia să constate cum se vindea prima, Austin m-a rugat să 
nu mai scriu alte istorii până nu vedea care era soarta 
Grecilor. 

După publicare, am aşteptat o vreme, după care m-am dus 
din nou la editură şi, intrând în biroul lui Austin, l-am 
întrebat: 

— Grecii merg bine? 

— Binişor, mi-a răspuns el. Poţi scrie altă istorie. 

— Este deja gata, i-am replicat şi am scos la iveală 
manuscrisul lucrării Republica Romană (The Roman 
Republic). 

În cele din urmă, aveam să scriu paisprezece cărţi de 
istorie pentru Houghton Mifflin, nu numai despre Grecia şi 
Roma, ci şi despre Egipt, Orientul Apropiat, Israel, Evul 
Mediu, istoria timpurie a Angliei şi a Franţei, ca să nu mai 
amintesc de cele patru volume de istorie americană, 


începând cu epoca băştinaşilor şi ajungând până la anul 
1918. 

Am scris aceste cărţi pur şi simplu din plăcere şi, pentru 
că erau ticsite cu date, locuri şi evenimente, au devenit 
lucrări de referinţă importante pentru mine, ajutându-mă în 
elaborarea operelor de mai târziu. 

Nu puteam să nu remarc faptul că apariţiile de la 
Houghton Mifflin nu aveau succesul cărţilor scoase de 
Doubleday, chiar dacă făceam comparaţia numai între cele 
de non-ficțiune. Astfel, cărţile de istorie nu au ajuns 
niciodată să fie tipărite în ediţie broşată, pe când practic 
toate cărţile de la Doubleday, indiferent de specialitate, au 
apărut şi broşate. Apoi, după publicarea celui de-al patrulea 
volum de istorie americană, Uşa de aur (The Golden Door), 
în 1977, cei de la Houghton Mifflin m-au anunţat (extrem 
de politicos) că nu mai doreau altele. Asta m-a tulburat 
mult, fiindcă nu-mi place să mi se interzică să scriu ceea ce 
doresc. Ca urmare, după 1977 am lucrat foarte puţin 
pentru această editură. 

94. Biblioteca de referinţă. 

În capitolul anterior, am menţionat că-mi folosesc cărţile 
de istorie drept lucrări de referinţă - asta mi-a amintit că 
adesea sunt întrebat dacă am o bibliotecă de referinţă. 

Bineînţeles că am. După ce am ajuns să câştig destui bani 
ca să-mi permit să cumpăr cărţi, am început s-o fac. Deţin 
acum vreo 2.000 de volume, clasificate pe domenii: 
matematică, istorie a ştiinţei, chimie, fizică, astronomie, 
geologie, biologie, literatură şi istorie. Am o Enciclopedie 
Britanică, o Enciclopedie Americană, o Enciclopedie 
McGraw-Hill de Ştiinţă şi Tehnologie, un Dicţionar Oxford 
Englez versiune integrală, cărţi de citate şi multe altele. 

Un reporter care mi-a văzut biblioteca pe 21 iunie 1978 a 
scris ulterior, pe un ton dispreţuitor, că era destul de mică, 
dar el nu cunoştea adevărul. O păstrez mică în mod 
deliberat, înlăturând ediţiile vechi pe măsură ce cumpăr 
altele noi. Nu am ce face cu informaţii depăşite sau cu cele 


pe care, dintr-un motiv sau altul, nu am ocazia să le 
întrebuinţez. Biblioteca mea este de lucru, nu de etalat. 

Evident, principala mea sursă de referinţă rămâne 
memoria. Am o memorie excelentă şi foarte utilă, numai că 
unele cunoştinţe o privesc cu un respect exagerat, chiar 
superstiţios. Din când în când, mă sună câte un prieten care 
nu reuşeşte să găsească o informaţie de care are nevoie şi 
care, în disperare de cauză, îşi spune: „O să-i telefonez lui 
Isaac. El trebuie să ştie.” 

Câteodată, ştiu într-adevăr. Odată, Lin Carter*, cu care 
sunt coleg la Clubul Trap Door Spiders, m-a sunat şi m-a 
întrebat: 

— Isaac, trebuie neapărat să ştiu cine a spus: „Libertate! 
Ce crime se comit în numele tău!”. 

I-am răspuns imediat: 

— Madame Roland*, în 1794, trecând pe lângă o statuie a 
Libertăţii în drumul său spre ghilotină. 

Carter a relatat episodul respectiv în cercul său de amici, 
timp de luni întregi, iar asta n-a făcut altceva decât să-i 
încurajeze pe alţii să mă utilizeze drept enciclopedie 
portabilă, mereu la îndemână. 

Uneori, însă, dau greş. Acum câteva luni, Sprague de 
Camp mi-a telefonat din noua sa reşedinţă din lexas ca să 
se intereseze despre lungimile de undă ultrasonice ale 
ţipetelor liliecilor. Informaţia respectivă n-a vrut cu nici un 
chip să-mi fie extrasă din memorie, aşa încât i-am spus umil 
(întrucât îmi place să răspund instantaneu la întrebări 
ezoterice) că o să-i telefonez peste câteva minute. 

Imediat, am început să răscolesc biblioteca şi în cele din 
urmă am descoperit un articol excelent despre sunete în 
Enciclopedia Americană, ce conţinea exact informaţia de 
care avea nevoie Sprague. L-am sunat, i-am comunicat 
datele, am primit mulţumirile, apoi, după ce am închis 
telefonul, am constatat cu stupoare că articolul din 
enciclopedie fusese scris chiar de mine! 


După cum am spus, propriile-mi cărţi reprezintă surse 
foarte bune de informaţii. Pentru a le putea folosi, trebuie 
să-mi amintesc în ce carte am inclus o anumită informaţie şi 
unde ar putea fi ea. Prolificitatea are ororile ei... 

Când am început să scriu, am păstrat, cum e şi normal, 
revistele în care mi-au apărut textele, fără să-mi treacă prin 
cap ce volum uriaş de materiale urma să public. În scurt 
timp, însă, mi-am dat seama că în micuțul meu apartament 
nu voi mai avea loc pentru toate revistele, de aceea am 
procedat aşa cum ştiam că făcuse cândva Sprague. Mi-am 
decupat atent povestirile din reviste, împreună cu cuprinsul 
(şi coperta, dacă numele îmi figura acolo) şi am legat toate 
tăieturile respective într-un singur volum. Cu timpul, am 
continuat să alcătuiesc şi alte volume de asemenea 
„tăieturi”. Totodată, mi-am legat şi ediţiile broşate ale 
cărţilor. 

Una peste alta, deţin acum aproape 350 de astfel de 
volume şi, deşi locuiesc într-un apartament mult mai mare, 
nu mai am loc nici pentru ele. Sunt obligat să trimit 
volumele de tăieturi mai puţin importante la Universitatea 
Boston, care-mi colecţionează lucrările. 

Iniţial, am păstrat câte un exemplar din fiecare ediţie a 
cărţilor mele, atât în engleză, cât şi în alte limbi în care am 
fost tradus, dar în curând ele au început să invadeze 
întregul spaţiu; de aceea, am hotărât să trimit ediţiile 
străine la Universitatea Boston. Acum păstrez doar ediţiile 
în engleză şi am probleme şi cu ele. 

Îmi ţin cărţile în ordinea cronologică a apariţiei lor, totuşi 
asta nu reprezintă o certitudine că voi găsi cu uşurinţă o 
anumită carte dintr-un grup ce include 451 de titluri 
diferite, multe dintre ele reeditate de câteva ori. Pentru 
uşurinţă, am lipit câte o etichetă cu un număr (în ordine 
cronologică) pe fiecare titlu diferit. Otto Penzler, care este 
bibliofil şi anticar, m-a avertizat că asta distruge valoarea 
colecţiei, dar i-am replicat că nu consider cărţile ca 
investiţie financiară, ci le ţin pentru referinţă. 


Bineînţeles, numerele nu înseamnă nimic dacă n-am un 
catalog. Ca atare, mi-am alcătuit un catalog de fişe pentru 
toate cărţile mele, menţionând şi reeditările, chiar dacă nu 
le păstrez eu. Pe alte fişe am consemnat istoria scrierii şi 
publicării fiecărei cărţi, iar altele conţin datele despre 
povestiri şi articole. 

Sistemul de catalogare este teribil de rudimentar şi-l pot 
folosi numai pentru că-l cunosc la perfecţie; menţionez că 
atunci când l-am început, credeam că vor fi numai vreo 
două sute de fişe pentru toate lucrările mele. Cine şi-ar fi 
putut închipui că voi fi nevoit să lucrez cu aproape 5.000 de 
fişe? Problema s-a acutizat atât de lent, încât nici un 
moment nu mi-a trecut prin minte să apelez la un 
profesionist care să-mi pună pe picioare un fişier sau, mai 
bine, să treacă totul pe calculator. 

Deşi sunt scriitor de science-fiction şi, în consecinţă, un 
cunoscător profesionist al schimbărilor, în realitate sunt un 
individ simplu. Îmi place să păstrez lucrurile aşa cum au 
fost dintotdeauna. La urma urmelor, pot încă lucra cu 
sistemul meu de fişe, târâş-grăpiş, iar cum, fără îndoială, 
cariera mea profesională se apropie de sfârşit... Îl las ca 
atare. 

Bunul meu amic Martin Harry Greenberg (a nu se 
confunda cu Martin Greenberg de la editura Gnome Press) 
a dorit să alcătuiască bibliografia completă a tuturor 
scrierilor mele. În ciuda faptului că detest să-l refuz pe 
Marty, întrucât are un suflet incredibil de bun, n-am avut 
încotro. Dacă aş fi acceptat, ar fi însemnat să mă implic în 
mod direct şi parcă mă vedeam vârât până la gât într-un 
proiect ce s-ar fi concretizat într-o carte de 1.000 de pagini 
scrisă mărunt, pe care n-ar fi dorit-o nimeni sau care ar fi 
costat prea mult pentru buzunarul cititorilor mei. 

— Auzi, Marty, i-am spus, mai bine aşteaptă până mor, şi 
atunci o să ştii că ai absolut toate titlurile, fără să fii nevoit 
să vezi cum bibliografia devine brusc depăşită. 


— Nici când o să mori, mi-a replicat el, n-o să te opreşti. 
Vor apărea noi ediţii ale multora din cărţile tale, care vor fi 
retipărite ani la rând. 

— Chiar aşa? Am întrebat uimit, dar după o clipă de 
gândire mi-am dat seama că avea dreptate şi brusc am 
întrevăzut un avantaj al morţii. Nu mai trebuia să mă ocup 
eu de corectura şpalturilor. 

95. Colecţia Universităţii Boston. 

În capitolul anterior, am menţionat că Universitatea 
Boston îmi colecţionează lucrările. Povestea s-a petrecut 
cam aşa: 

În 1964, Howard Gotlieb, custodele Colecţiilor Speciale ale 
Universităţii Boston, mi-a comunicat că dorea să-mi 
colecţioneze scrierile. Universitatea se specializa în autorii 
secolului XX şi părea ridicol să neglijeze un scriitor prolific 
care activa în cadrul propriei facultăţi. 

M-a bătut destul de mult la cap până m-a convins că nu 
glumea. Eu îmi considerasem „hârtiile” (manuscrise vechi, 
copii, şpalturi şi altele) drept nişte gunoaie - ceea ce erau, 
de altfel, indiferent ce mi-ar fi spus Gotlieb. La răstimpuri, 
adunam vreo tonă de asemenea materiale inutile şi le 
ardeam în groapa pentru grătar situată în curtea din spate 
a casei noastre din West Newton. Nu foloseam groapa la 
nimic altceva (puteţi fi siguri că n-am făcut nici un grătar 
acolo), dar întotdeauna am considerat-o drept o anexă 
extrem de utilă a casei, pur şi simplu pentru că mă scăpa de 
materialele nedorite. 

Gotlieb a fost extrem de nemulţumit aflând că-mi arsesesm 
hârtiile, totuşi i-am dat ce-mi mai rămăsese, şi de atunci i- 
am dăruit câte un exemplar din fiecare carte în fiecare 
ediţie, engleză şi străină, din fiecare revistă conţinând o 
povestire sau articol de-al meu, corespondenţa, 
manuscrisele şi aşa mai departe. Când locuiam în Boston, îi 
aduceam periodic asemenea hârţoage şi prânzeam 
împreună. După ce m-am mutat în New York, duceam 


materialele la Doubleday, cei de acolo fiind întotdeauna 
destul de amabili ca să le expedieze lui Gotlieb, pentru a-mi 
face plăcere. Periodic, le spun să-mi scadă costul expediției 
din drepturile de autor, dar invariabil ei fac nişte comentarii 
dispreţuitoare la adresa inteligenţei mele şi refuză să mă 
asculte. 

Eu, însă, continuu să cred că majoritatea acelor hârtii sunt 
gunoaie şi am început să mă simt scârbit. În schimb, Gotlieb 
este convins că studenţii ce se vor opri asupra literaturii 
secolului XX îmi vor cerceta materialele, elaborând o 
sumedenie de doctorate. Cred că-i nebun - este bucălat şi 
amabil, şi ţin mult la el, totuşi rămâne nebun. 

Arhiva specială în care se depozitează gunoaiele mele s-a 
deschis deja pentru accesul publicului, care poate examina 
totul, după pofta inimii. Astfel, un tânăr fan zelos a izbutit să 
descopere manuscrisul unei povestiri pe care eu o 
consemnasem drept „pierdută”. Nu era pierdută, ba chiar 
fusese publicată sub pseudonim (ceva ce nu fusese fişat 
niciodată, din anumite motive), însă uitasem complet de ea. 
Am avut grijă să fie publicată în următorul volum de profil. 

Apoi, Charles Waugh* din Mâine (cu care colaborasem la 
diverse cărţi) a descoperit în arhivă primele versiuni pentru 
două dintre romanele mele şi o nuveletă. Una dintre ele era 
textul original ce stătuse la baza lui O piatră pe cer. Aceste 
versiuni iniţiale le-am publicat în 1986 sub titlul Asimov-uri 
alternante (The Alternate Asimovs), pur şi simplu ca o 
curiozitate istorică (şi ca să compensez şocul din 1947 al 
respingerii proto-versiunii lui O piatră pe cer). Spre 
surprinderea mea, s-a găsit cine să cumpere câteva 
exemplare. 

Pe de-a-ntregul, însă, arhiva mea de la Universitatea 
Boston este, mai mult ca sigur, cea mai mare şi mai variată 
colecţie de gunoaie din lume. Mă obsedează imaginea de 
coşmar a unei săli atât de ticsite încât va exploda într-o 
bună zi. Parcă văd titlurile din ziarul local: Arhiva Asimov 
sare în aer! Nouăsprezece morţi! Un bulevard devastat!”. 


96. Antologiile. 

Pe când lucram la NAES, la începutul anilor '40, pe piaţa 
literară îşi făceau debutul primele antologii de science- 
fiction. 

O antologie este o colecţie de povestiri - nu aparţinând 
unui singur autor, ci mai multora. Ea joacă acelaşi rol ca şi o 
culegere, oferind publicului texte pe care să le recitească 
bucuros ori altele pe care nu le cunoştea. În felul acesta, 
noua generaţie de cititori poate parcurge lucrările cele mai 
notabile din trecut. 

Editurile plătesc pentru privilegiul de a folosi povestirile în 
antologii. Una dintre primele antologii, publicată de editura 
Crown, în 1946, se intitula Cele mai bune povestiri science- 
fiction şi era alcătuită de Groff Conklin*, care ulterior avea 
să-mi devină bun prieten. Ea conţinea un text mai degabă 
minor de-al meu „Fundătura” („Blind Alley”; ASF din martie 
1945). Editura Street & Smith Publications cumpărase 
toate drepturile, astfel încât banii trebuiau să le revină lor, 
dar Campbell a insistat ca în asemenea cazuri banii să-i 
primească autorii. (A fost un gest elegant şi tipic pentru el.) 

Pentru povestirea antologată am încasat 42,50 de dolari. 
Nu reprezenta mare lucru, dar era prima dată că primeam 
bani pentru ceva scris şi vândut deja. În mai puţin de un an, 
o altă antologie, Aventuri în timp şi spaţiu, alcătuită de 
Raymond ]. Healy* şi ]. Francis McComas, a inclus „Căderea 
nopţii”, pentru care am primit 66,50 dolari. În viitor, urma 
să mai capăt multe asemenea sume pentru texte selectate 
în antologii; totuşi, în anii '40 nu-mi trecea prin minte că s- 
ar putea întâmpla una ca asta. 

Cu timpul, antologiile de science-fiction au fost publicate 
cu sutele, multe din ele conţinând povestirile mele. Unele 
au fost antologate de peste patruzeci de ori, însă bănuiesc 
că există texte de Arthur Clarke şi Harlan Ellison care au 
avut un succes şi mai mare. 

Desigur, bănuiesc că mulţi antologatori, mai cu seamă 
aceia care alcătuiesc „culegeri” pentru uzul elevilor, nu 


SV 


caută materialele „la sursă”, ci în alte antologii. Asta 
înseamnă că dacă un text a fost antologat de câteva ori, el 
continuă să apară în alte antologii pur şi simplu din inerție. 

De asemenea, pe măsură ce scriitorii devin mai celebri, iar 
povestirile lor sunt mai solicitate, aceştia au tendinţa de a 
cere sume tot mai mari pentru acceptul antologării. Eu 
adopt o poziţie diferită. Niciodată nu cer mult, nutrind 
speranţa că astfel voi încuraja folosirea povestirilor mele în 
alte antologii. Doresc ca textele şi numele meu să fie larg 
răspândite, considerând că, în final, acest lucru va fi mai 
profitabil decât lăcomia. 

Deşi au apărut multe antologii, unele realizate de prieteni 
de-ai mei, deşi ştiam că editura încasează de obicei 
jumătate din drepturi (cealaltă jumătate fiind împărţită 
între autori), n-am fost niciodată ispitit să alcătuiesc eu 
însumi una. Ar fi însemnat să recitesc multe texte, să 
hotărăsc pe care dintre ele să le includ, să trimit scrisori 
diverşilor autori, solicitându-le permisiunea retipăririi, şi 
aşa mai departe. Prea multă bătaie de cap! Eu preferam să- 
mi petrec timpul scriind, nu jucându-mă de-a antologatorul! 

Totuşi, în 1961, Avram Davidson a avut o idee. El publicase 
o povestire, „Mimetism” (Galaxy din mai 1958), care 
câştigase premiul Hugo. Avram avea nevoie în permanenţă 
de bani şi ştia că i-ar fi putut obţine prin antologarea 
povestirii. Urma cu siguranţă să fie antologată, dacă cineva 
putea fi convins să publice un volum de texte ce câştigaseră 
premiul Hugo. 

Agentul lui Avram, Bob Mills, intenţiona să propună ca 
antologator o persoană care (1) să fie un autor de science- 
fiction bine cunoscut şi (2) să nu fi câştigat niciodată 
premiul Hugo. Imediat, s-a gândit la mine. Am ezitat, dar 
pentru că treaba părea simplă, întrucât nu trebuia să 
selectez textele, iar de acceptul autorilor se ocupa Bob 
Mills, am acceptat-o. 

Premiile Hugo (The Hugo Winners), prima antologie 
realizată de mine, a fost publicată de Doubleday în 1962 şi 


s-a vândut foarte bine. Am descoperit însă că greşisem într- 
o privinţă. La fiecare şase luni, soseau drepturile pentru 
Premiile Hugo. Eu trebuia să-i expediez 10 la sută lui Bob 
Mills, să împart în două ceea ce rămânea, să-mi opresc 
jumătate, să împart cealaltă jumătate între nouă autori, în 
funcţie de lungimea textelor lor, şi să le expediez cecuri, lor 
sau agenţilor. 

Poate că aş fi rezistat la una sau două asemenea acţiuni, 
dar antologia a continuat să se vândă timp de douăzeci de 
ani. Această corvoadă financiară m-a obosit de moarte, 
făcându-mă să iau hotărârea de a nu mai realiza niciodată o 
antologie, dacă nu puteam convinge pe altcineva să se 
ocupe de hârţoage. 

Mi-am menţinut decizia. Până în 1977, am alcătuit opt 
antologii, însă alţii s-au ocupat de detaliile financiare şi 
administrative. Aceste antologii includeau alte două volume 
cu premii Hugo, un volum cu premii Nebula, o antologie de 
minischiţe science-fiction, realizată împreună cu Groff 
Conklin, un volum de povestiri science-fiction selectate de 
Doubleday şi un altul intitulat înaintea Epocii de Aur, care a 
fost exclusiv ideea mea. 

Pe 3 aprilie 1973, am visat că alcătuisem o antologie cu 
povestirile pe care le citisem şi-mi plăcuseră în anii '30, 
incluzând „Planeta soarelui roşu” de Cliff Simak, „Fiul 
soarelui” de Jack Williamson, „lumithak din coridoare” de 
Charles Tanner şi altele. I-am povestit visul lui Janet şi ea m- 
a întrebat: „De ce n-o faci?” 

Chiar aşa, de ce? l-am telefonat lui Larry Ashmead, 
subliniind importanţa istorică a unei asemenea antologii, iar 
el mi-a dat undă verde. L-am sunat după aceea pe Sam 
Moskowitz, istoricul neoficial al science-fiction-ului. Sam mi- 
a mărturisit că sperase dintotdeauna să alcătuiască el însuşi 
o asemenea antologie, dar nici o editură nu se arătase 
interesată în achiziţionarea ei, deşi acum vedea că eu 
fusesem acceptat ca antologator... După aceea, însă, mi-a 


expediat în timpul cel mai scurt copii după toate povestirile 
ce-mi trebuiau şi, desigur, l-am plătit corespunzător. 

Cartea a fost publicată de Doubleday pe 3 aprilie 1974, la 
un an după ce avusesem acel vis. N-am vândut prea multe 
exemplare, dar a fost un volum ce mi-a oferit satisfacţii 
enorme. Mi-am dorit din toată inima să fi fost capabil să mă 
întorc în timp, la elevul de liceu care fusesem cândva, să-i 
spun ce făcusem pentru a păstra povestirile pe care el le 
iubise atât de mult. 

O altă realizare a fost că m-a lecuit de antologii. Mi-am 
propus să nu mai alcătuiesc altele, exceptând bineînţeles 
volumele din seria premiilor Hugo, deşi nu mai eram foarte 
sigur nici în privinţa lor. 

În 1977, însă, l-am cunoscut pe Martin Harry Greenberg, 
ceea ce a schimbat totul, aşa cum voi explica la momentul 
potrivit. 

97. Prezentările. 

Antologia Premiile Hugo m-a pus în faţa unei probleme. 
Trebuia sau nu să o includ printre cărţile mele? 

În perioada când ea apărea, aveam patruzeci şi doi de ani 
şi până la acea dată publicasem patruzeci şi şase de cărţi. 
Începusem să înţeleg că lucrul cel mai important pentru 
mine, din punct de vedere literar, era numărul cărţilor pe 
care le publicam. Nimeni nu mă proclamase drept un autor 
de excepţie. Nu reprezentasem niciodată o ameninţare 
pentru domnia lui Bellow* sau Updike* şi nici pe viitor nu 
aveam şanse să devin un rival serios. 'Toţi, însă, dorim 
recunoaşterea celor din jur, toţi vrem să fim cunoscuţi 
pentru ceva, iar eu începusem să-mi dau seama că, în lipsă 
de altceva, aveam şansa de a fi notoriu pentru marele 
număr de cărţi publicate şi vastitatea domeniilor abordate. 
Ar fi fost minunat dacă mi s-ar fi apreciat şi calitatea 
scrisului, totuşi încercam senzaţia că aceasta urma să 
treacă neobservată; doar cantitatea avea să sară în ochi. 

Ca atare, doream să pun la socoteală şi Premiile Hugo, 
care ar fi trebuit să fie cartea numărul 47, adăugând astfel 


încă o cărămidă la visul meu de glorie. La urma urmelor, 
numele îmi apărea pe copertă: „antologie realizată de Isaac 
Asimov”. 

Din păcate, simţul meu moral şi prelegerile părinţilor 
despre cinste, care îmi marcaseră copilăria, s-au opus 
categoric. Adevărul era că nu eu realizasem antologia. Cele 
nouă texte fuseseră alese de fanii science-fiction. Ordinea 
din volum era strict cea cronologică. Eu nu pierdusem timp 
cu cartea - oricine s-ar fi putut descurca la fel de uşor ca şi 
mine. 

Apoi am avut o idee strălucită. Ce-ar fi fost dacă mi-aş fi 
adus şi eu contribuţia la carte, cu un text? Puteam scrie o 
introducere lungă şi foarte personală, după care să concep 
nişte prezentări lungi şi foarte personale pentru fiecare 
povestire. În acest fel, cartea devenea a mea şi puteam, pe 
bună dreptate, s-o adaug pe listă. 

Am procedat exact aşa. Am scris o introducere umoristică 
în care mă lăudam din plin şi obiectam faţă de ticăloşia 
semenilor mei, ce mă lipsiseră de un Hugo (vechea 
atitudine a lui Bob Hope faţă de premiile Oscar). l-am citit 
introducerea lui Tim Seldes, în biroul său, constatând în 
treacăt că după lectura primului paragraf s-a lăsat o tăcere 
şocată. Wendy Weil, frumoasa secretară a lui Tim, s-a uitat 
peste umărul meu şi a exclamat: 

— Chiar a scris toate astea! 

Tim mi-a smuls introducerea şi a citit-o. 

— Ei bine, a comentat el în final, cred că fanii science- 
fiction o pot suporta, dar ce vor zice oamenii din... Să 
zicem, Dubuque*? 

— Oamenii din Dubuque, am replicat eu, mimând o 
expresie de încredere, vor fi încântați. Se vor simţi introduşi 
în lumea science-fiction-ului. 

Tim a şovăit, apoi a decis să rişte. Cartea a fost publicată 
cu introducerea şi prezentările, exact aşa cum le scrisesem, 
şi a intrat pe poziţia 47 în lista cărţilor mele. 


S-a dovedit destul de repede că procedasem absolut 
corect. Premiile Hugo s-a vândut remarcabil de bine pentru 
o antologie şi editura a primit o avalanşă de scrisori care 
menţionau că introducerea şi prezentările fuseseră 
lucrurile cele mai bune din volum. 

Nu trebuie să mi se bage degetul în ochi ca să-l văd. 
Anterior, culegerile mele de povestiri şi articole fuseseră 
simple. Le adunasem pur şi simplu şi le publicasem, fără să 
mai adaug nici măcar un singur cuvânt. 

Se terminase cu practica aceea! Începând cu Premiile 
Hugo, toate volumele mele de povestiri au beneficiat de 
introduceri (ba uneori şi de postfeţe) pentru fiecare text. 
Respectivele materiale suplimentare erau extrem de 
personale, de obicei relatând cum anume ajunsesem să 
scriu textul respectiv. În plus, stilul era destins şi 
autoapreciativ. Dacă o povestire mi se părea bună, spuneam 
chiar aşa; dacă dobândise o oarecare celebritate, o 
menţionam; dacă mi se părea că fusese subapreciată, 
mormăiam arţăgos. 

Global vorbind, rezultatul era excelent. Cititorii încercau 
într-adevăr senzaţia că mă adresam lor, vorbind liber şi 
deschis, şi astfel se genera o senzaţie de căldură şi 
prietenie. Încetam să mai fiu doar un nume mai puţin 
obişnuit, devenind o persoană reală. Am început să primesc 
scrisori care mi se adresau: „Dragă Isaac, iartă-mă dacă te 
tutuiesc, dar am citit atâtea din cărţile tale, încât te simt ca 
pe un prieten.” 

Ba chiar o tânără din Columbia Britanică* şi-a început 
astfel scrisoarea: „Azi am împlinit optsprezece ani. Stau la 
fereastră, mă uit cum plouă şi mă gândesc cât de mult te 
iubesc”. 

Evident, ea voia să spună cât de mult îmi iubea povestirile, 
însă prezentările mele mă făcuseră inseparabil de acestea. 
I-am răspuns mulţumindu-i, dar n-am putut rezista să nu 

adaug: „Ani, totuşi, o întrebare. Pe când eram un tânăr 


singuratic de douăzeci şi unu de ani, unde eraţi voi, fetele 
iubitoare de optsprezece ani?” 

Căldura şi afecțiunea pe care le generam erau pentru 
mine infinit de plăcute. La urma urmelor, cui nu-i place să 
fie iubit? În plus, eram o fire suficient de practică pentru a- 
mi da seama că prezentările foloseau şi vânzărilor. 

Până şi culegerile mele de articole ştiinţifice au primit un 
ajutor de natură similară. Am ajuns să încep fiecare eseu 
din F&SF printr-un episod personal, De obicei amuzant, 
care era real şi care se potrivea (sau îl făceam să se 
potrivească) subiectului abordat. El îndeplinea funcţia unei 
prezentări şi tonul destins îl ajuta pe cititor să abordeze 
domenii adesea ezoterice, ba chiar să-l îndemne să 
parcurgă tot articolul, de la un capăt la celălalt, fără 
întrerupere. 

Evident, unora nu le-au plăcut introducerile. Ei le-au 
considerat drept o manifestare nesănătoasă şi hipertrofiată 
a caracterului meu egocentric. Bineînţeles, nu-i adevărat. 
Pur şi simplu, sunt încântat de propria-mi persoană şi cred 
că nu-i nimic rău în asta. Într-un rând un critic a făcut o 
remarcă pe care sunt gata să o accept. Ela spus: „Individul 
este complet lipsit de modestie, dar are destule motive să 
fie aşa.” 

98. Propriile mele premii Hugo. 

O vreme, am făcut mare caz de tiradele pe care le 
începusem în Premiile Hugo. De fapt, nu mă deranja din 
cale-afară faptul că nu obţinusem un Hugo, fiindcă 
majoritatea povestirilor mele importante apăruseră înainte 
ca aceste premii să fi fost instituite (deşi am considerat că 
„Băieţelul cel urât” merita să fi câştigat unul). Cu toate 
acestea, era un subiect care se preta la umor şi, ca atare, l- 
am exploatat din plin. 

În 1963, Convenţia Mondială se ţinea în Washington, 
urmând să fie organizată de George Scithers*, un fan cu 
care mă împrietenisem în tren, când plecasem din Detroit, 
după Convenţia Mondială din 1959. George mi-a telefonat şi 


m-a întrebat dacă veneam în Washington, menţionând că 
Theodore Sturgeon avea să fie maestru de ceremonii. 

Am încercat atunci o vagă speranţă. De ce s-ar fi asigurat 
de prezenţa mea, dacă altcineva urma să atribuie premiile? 
Era posibil să obţin vreunul? Mi-am confirmat sosirea şi am 
căutat să-mi maschez satisfacția. 

După o vreme, am primit alt telefon. Ted avea probleme 
serioase de familie şi nu putea participa. Îi puteam ţine 
locul ca maestru de ceremonii? Ei bine, asta însemna în 
mod evident că nu căpătăm nici un premiu; totuşi, deoarece 
promisesem deja că voi veni, n-am putut da înapoi. Prin 
urmare, mi-am pus o mască surâzătoare şi am acceptat. 

Am înmânat premiile Hugo, insistând în mod deosebit pe 
linia Bob Hope, de data aceasta umorul meu fiind mult mai 
caustic datorită dezamăgirii. Când a trebuit să deschid 
ultimul plic, mă lăsasem deja prea tare purtat de elocvenţă 
ca să mai remarc că pe el nu era menţionată categoria de 
premiere. L-am fluturat prin aer ostentativ, acuzând din nou 
votanţii. Anterior, îi împroşcasem cu incriminări şi mai 
extravagante, pentru a obţine toate râsetele posibile; acum 
le-am spus că pur şi simplu mă ignorau dintr-un 
antisemitism răutăcios şi meschin. 

Apoi am desfăcut plicul şi, bineînţeles, era un premiu Hugo 
special, care mi se atribuia pentru articolele ştiinţifice din 
F&SF. M-am holbat neajutorat la audienţă, descoperind că 
eram incapabil să-mi pronunţ numele, şi toţi s-au prăpădit 
de râs. (Am impresia că toată lumea ştia ce avea să urmeze, 
cu excepţia mea.) 

După aceea, i-am cerut socoteală lui George Scithers: 

— Cum mi-ai putut cere să înmânez premiile, când urma 
să capăt chiar eu unul? 

— Nu ţi-aş fi cerut s-o faci, mi-a răspuns el, dar după ce 
Ted Sturgeon ne-a anunţat despre necazurile lui, am decis 
că tu eşti singurul autor de science-fiction care-şi poate 
înmâna sieşi un premiu fără să se simtă stingherit. 


În 1966, Convenţia Mondială s-a ţinut în Cleveland, unde, 
cu unsprezece ani înainte, fusesem invitat de onoare. Am 
decis să particip, întrucât convenţia urma să acorde un 
Hugo pentru cel mai bun ciclu conţinând minimum trei 
romane. Drept exemplu, comitetul de organizare 
menţionase Stăpânul inelelor, scris de Tolkien sub forma 
unei trilogii (sau tetralogii, dacă puneţi la socoteală şi O 
poveste cu un hobit). Aceasta reprezenta o indicație clară a 
faptului că se aşteptau ca Tolkien să câştige. Popularitatea 
cărţilor sale era atât de mare (eu însumi le citisem de cinci 
ori) încât, indiferent de concurenţă, îl consideram un 
învingător sigur. 

Pentru a părea o luptă strânsă, au fost totuşi nominalizate 
şi alte pretendente: ciclul Istoria Viitorului, realizat de 
Heinlein, ciclul Marte a lui Edgar Rice Burroughs, ciclul 
Lensman, a lui E. E. Smith şi ciclul Fundaţiei, ce-mi 
aparţinea. Evident, trebuia să particip la convenţie. În 
general, valoarea premiilor Hugo creşte odată cu lungimea 
textului, de aceea premiile cele mai importante sunt la 
categoria roman. Aici, însă, pentru prima dată (şi, cel puţin 
deocamdată, pentru ultima) se premia un ciclu de romane; 
premiul purta denumirea „din toate timpurile” şi în nici un 
caz nu se referea la cea mai bună lucrare a anului în curs. 
Ca atare, constituia cel mai valoros Hugo oferit până atunci 
(sau de atunci încoace). Eram sigur că Fundaţia va termina 
competiţia pe ultimul loc, dar simpla nominalizare 
constituia o onoare, de aceea m-am dus la Cleveland. 

I-am luat cu mine pe Gertrude şi pe copii, deşi o vreme am 
crezut că această idee s-ar putea dovedi dezastruoasă. 
Drumul cu automobilul a fost plictisitor, iar când am ajuns 
în Cleveland, hotelul era vechi şi camera noastră micuță şi 
lipsită de dulapuri pentru haine. Gertrude a fost extrem de 
dezamăgită; una peste alta, prevedeam că o să avem parte 
de un week-end jalnic. 

Din fericire, şi absolut întâmplător, pe când ne îndreptam 
morocănoşi spre recepţie, ne-am ciocnit de Harlan Ellison şi 


am avut ocazia de a observa de aproape efectul carismei 
sale asupra femeilor. După numai câteva secunde, Gertrude 
şi Robyn îi ciuguleau din palmă. Am stat practic toată 
noaptea cu Harlan şi, în cele din urmă, Gertrudei i-a plăcut 
convenţia. lar dacă ei îi plăcea, bineînţeles că-mi plăcea şi 
mie. 

La banchet, premiile erau anunţate în ordinea inversă a 
importanţei, astfel încât cel pentru ciclul de romane a fost 
ultimul. În momentul respectiv, Harlan 1-a înlocuit pe 
maestrul de ceremonii (se pare că fusese foarte insistent în 
această privinţă şi nimănui nu-i plăcea să-l irite) şi a citit 
lista de nominalizări, fără să amintească de ciclul Fundaţiei. 
Destul de iritat, l-am strigat, aten-ţionându-1, dar el nu m-a 
băgat în seamă şi a anunţat învingătorul. Eu câştigasem 
înaintea lui Tolkien, Heinlein, Smith şi Burroughs. Acesta 
era motivul pentru care Harlan insistase să înmâneze el 
premiul... ca să-mi vadă expresia. 

La început, am crezut că era una din glumele lui proaste şi 
am rămas locului, încruntat şi nemulţumit, până ce am 
priceput că într-adevăr câştigasem, iar atunci am reacţionat 
aşa cum se aşteptase Harlan. Era al doilea meu premiu 
Hugo şi cel mai valoros dintre toate care s-au atribuit 
vreodată. Aveam să mai câştig şi alte trei Hugo-uri, dar pe 
ele le voi aminti la momentul cuvenit. 

Ca episod amuzant, după ce obţinusem primul Hugo, le 
spusesem celor de la Doubleday că acest lucru mă făcea 
inapt de a mai realiza alte antologii cu premiile Hugo. 
(Speram să scap de povara aceea.) Asemenea afaceri nu-mi 
reuşesc însă niciodată. Am primit obişnuitul răspuns: 
„Termină cu prostiile, Isaac!”. 

99. Walker & Company. 

Redactorii trec de la o editură la alta. Uneori, mă poartă şi 
pe mine, ca pe un virus. 

De pildă, la începutul anilor '60, Edward Burlingame lucra 
pentru editura de cărţi broşate New American Library 
(NAL), condusă de Truman Ialley. Scrisesem pentru ei 


câteva cărţi de ştiinţă. Una dintre acestea, Izvoarele vieţii 
(The Wellsprings of Life), cunoscuse şi o ediţie cartonată la 
editura Abelard-Schuman, în 1960. Alte două erau Corpul 
omenesc (The Human Body) şi Creierul omenesc (The 
Human Brain) - nişte cărţi excelente, dacă o spun eu - 
publicate în ediţie cartonată de Houghton Mifflin în 1963, 
respectiv 1964. 

A urmat însă o restructurare în NAL şi Ed a plecat la o 
editură mică, Walker & Company. În perioada aceea, eu 
scrisesem un manual de fizică popularizată, alcătuit din din 
trei volume, pentru adulţi, intitulat Să înţelegem fizica 
(Under-standingPhysics), pe care NAL urma să-l publice în 
ediţie broşată. După ce Ed s-a instalat ferm la Walker & 
Company, s-a oferit să realizeze ediţia cartonată, şi a făcut-o 
în 1966. Tot el m-a convins să alcătuiesc o carte despre 
astronomie, Universul (The Universe), ce a apărut şi ea în 
1966. În felul acesta, Walker & Company a devenit una 
dintre editurile care mă publicau regulat. 

Walker & Company este o micuță editură de familie, tip 
soţ-şi-soţie, un gen pe cale de dispariţie în zilele noastre. 
Soţul, Samuel Walker, este un gentleman înalt şi elegant, 
mereu zâmbitor. Soţia, Beth Walker, o femeie înaltă şi foarte 
atrăgătoare, posedă un simţ ascuţit al umorului, iar 
schimbul de replici „pişcătoare” cu ea sunt de-a dreptul 
delicioase. 

Acum vreo doi ani, de pildă, când slăbisem câteva 
kilograme, Beth mi-a atins aprobator burtica şi a rostit: 

— Aşa, Isaac, ţine-o jos. La care eu i-am replicat: 

— Dacă mi-ai fi făcut asta când eram tânăr, n-aş fi putut. 

După ce a terminat de hohotit (râde din toată inima, 
molipsindu-i şi pe alţii), mi-a zis, aşa cum am auzit atâtea 
alte femei spunându-mi: 

— De ce naiba nu sunt atentă la ce-ţi spun? 

Răspunsul este simplu. Singurul mod pentru evitarea unor 
asemenea situaţii este să vă ţineţi gura. 


Walker & Company mi-a publicat cărţile mai puţin 
serioase. A existat o vreme când Femeia senzuală (The 
Sensuous Woman) de ] şi Bărbatul senzual (The Sensuous 
Man) de M se vindeau cu toptanul deşi, în opinia mea, erau 
nişte mizerii chiar şi pentru genul respectiv (judecând după 
puţinul pe care l-am putut citi din ele, fără să mi se facă 
greață). 

— Tu de ce nu scrii o carte obscenă, Isaac? M-a întrebat 
Beth. 

— Despre ce anume? I-am replicat. Despre faptul că sunt 
un bătrân obscen? 

— Grozav! A exclamat ea, şi astfel am scris Bătrânul 
obscen şi senzual (The Sensuous Dirty Old Man), pe care 
Walker & Company a publicat-o în 1971. 

Am isprăvit-o într-un week-end, ticsind-o cu jocuri de 
cuvinte şi parafrazări, astfel încât suna de parcă dintr-o 
clipă în alta ar fi putut deveni „obscenă”, fără să ajungă însă 
până acolo. Am scris-o în cabinetul lui Janet, ce nu era 
folosit pe durata week-end-urilor (încă nu ne 
căsătoriserăm), ascunzând-o nervos ori de câte ori apărea 
Janet. Credeam că ea n-ar fi fost de acord, totuşi n-o 
cunoşteam perfect. Licenţiozităţile o amuză la fel de mult ca 
şi pe mine. 

Cartea nu a avut succes. Era prea frivolă pentru publicul 
meu obişnuit şi nu îndeajuns de pornografică (sau deloc) 
pentru cei ahtiaţi după asemenea literatură. În legătură cu 
ea, am făcut unul dintre puţinele lucruri de care mă simt cu 
adevărat ruşinat. Coperta mă prezenta pe mine, cu ochii 
acoperiţi de un sutien. Autorul era prezentat drept „Dr. A”, 
pentru a se respecta tradiţia iniţialelor din ciclul 
„Senzualilor”. În realitate, adevărata mea identitate a fost 
dezvăluită imediat după publicare. 

Cu toate acestea, Walker a aranjat să fiu intervievat în 
cadrul unei populare emisiuni TV realizate de Dick Cavett* 
şi să-mi menţin aşa-zisul anonimat, purtând realmente o 
mască făcută dintr-un sutien. De ce am acceptat, nu pot să- 


mi dau seama. Bineînţeles că mi-am scos-o după începerea 
interviului, dar nu înainte de a mă face de râsul 
spectatorilor invitaţi în studio. 

Apoi, pe la începutul lui 1975, am pornit să scriu masiv 
limerick-uri*. Ocazional, mai creasem în genul respectiv, 
dar acum mă prinsese ca un viciu. Nu ştiu sigur ce anume 
m-a determinat să fac acest lucru. 

Să fi fost oare pentru că avea restricţii atât de clare în 
privinţa formei şi rimei? Nu mă încânta poezia modernă, 
fiindcă n-o puteam înţelege (ba chiar, mai rău, nimic din ea 
nu mă îmboldea să încerc s-o înţeleg), dar şi pentru că mă 
nemulţumeau ideile moderne despre felul cum ar trebui să 
arate un poem. (Robert Frost* a afirmat că versul liber 
seamănă cu tentativa de a juca tenis fără fileu şi îl aprob 
întru totul.) Ca atare, doream să fiu constrâns de reguli, 
deoarece un limerick încununat de succes ar fi însemnat 
atât o provocare, cât şi o reuşită. 

În mod deliberat, am ales şi o altă limitare. Poeziile 
trebuiau să fie licenţioase, iar eu trebuia să-mi abandonez 
decizia de a nu folosi vulgarităţi. Cu toate acestea, 
rămâneam ferm hotărât ca nici un limerick să nu fie pur şi 
simplu „obscen”. Ele aveau să fie inteligente şi, mai 
important, mai degrabă inteligente decât deocheate. În 
felul acesta, urmau să fie şi mai greu de compus. 

Mult timp, ele mi-au umplut orele treze din noapte. Dacă 
nu puteam adormi, construiam un limerick. Dacă aveam 
succes, izbucneam în hohote de râs (chiar dacă izbuteam 
să-mi înăbuş râsetele, corpul mi se zgâlţâia şi scuturam 
patul). Janet se trezea şi trebuia să-i explic că tocmai 
compusesem un limerick. 

„Scrie-1”, mă sfătuia ea. 

Eu, însă, detestam să fac aşa ceva. O asiguram că aveam 
să mi-l amintesc dimineaţa, apoi mă culcam. Bineînţeles, 
dimineaţa mi-l aminteam. 

După ce am adunat vreo sută de limerick-uri, le-am predat 
(evident, însoţite de note de subsol) la Walker & Company, 


ele fiind publicate sub tidul Limerick-uri licenţioase 
(Lecherous Limericks) în 1975. Până la sfârşitul anilor 70, 
am scris alte patru cărţi de acest tip, dintre care două 
împreună cu poetul John Ciardi*. Am realizat, de asemenea, 
şi două cărţi de limerick-uri decente. 

Cu totul, am publicat aproape 700 de limerick-uri, apoi 
mania mi-a trecut şi am renunţat să mai „comit” asemenea 
producţii - exceptând puţine cazuri, când m-au solicitat 
diverse persoane, de obicei femei. 

Cărţile s-au vândut cu greu. Oricum, volumele de limerick- 
uri nu reprezintă mari succese de librărie, iar în cazul lor 
am căzut din nou prost. Publicul meu nu se dă în vânt după 
limerick-uri licenţioase, iar cei cărora le plac au constatat 
imediat că nu sunt destul de licenţioase. Nu contează. A fost 
extrem de distractiv, atât cât a ţinut. 

Nu voi ceda înaintea dorinţei de a cita zeci dintre limerick- 
urile favorite, totuşi nu mă pot abţine să nu reproduc unul 
pe care l-am scris despre John Ciardi şi mine (exagerând, 
bineînţeles). 

„Satiriazisul, habar n-am de ce, Pe psihiatri pare să-i 
farmece. Dar noi doi o ţinem într-o veselie, Că suferim de- 
această maladie, Ca şi fata care-aşteaptă să ne-ncerce.” 

Între timp, un nou redactor de la Walker & Company, 
Millicent Selsam (ea însăşi o binecunoscută scriitoare de 
cărţi de biologie pentru tineret), mi-a sugerat să scriu o 
carte cu tidul Cum am descoperit că Pământul este rotund? 
(How Did We Find Out the Earth Is Round?) > ce urma să 
aibă 25 de pagini şi să se adreseze puştilor inteligenţi de 
zece-doisprezece ani. 

Mi s-a părut o idee excelentă. Am scris-o dintr-o răsuflare 
şi ea a apărut în 1973. S-a vândut bine şi Millicent mi-a 
propus să realizez mai multe asemenea cărticele. Ele au 
alcătuit o serie de mici istorii din domeniul ştiinţei, cu o 
tematică variind de la vulcani şi găuri negre, până la atomi 
şi superconducti-bilitate. Am scris în total treizeci şi cinci de 
titluri, iar seria, privită global, s-a dovedit un succes. 


Până în momentul de faţă, am publicat şaizeci şi şase de 
cărţi la Walker & Company. Această editură ocupă locul al 
doilea, după Doubleday, atât în privinţa numărului de cărţi, 
cât şi al drepturilor încasate. 

Îmi place să-mi amintesc lucrurile frumoase spuse despre 
mine de editori. Odată, drepturile de autor mi-au sosit în 
februarie 1978, şi cum atunci se dezlănţuise un viscol 
teribil, i-am telefonat lui Sam Walker şi i-am spus: „O să trec 
să le ridic când se îndreaptă vremea. Nu-i nici o grabă.” 

Sam, însă, nici n-a vrut să audă de asta. Mi-a adus chiar el 
cecul şi situaţia vânzărilor, venind pe schiuri. 

Altă dată, Beth mi-a zis: „Ciudat, dar eşti cel mai bun autor 
al nostru şi, de asemenea, cel mai simpatic.” 

Ştiu de ce lucrul acesta i se părea bizar. Orice artist 
creator, odată ce atinge statutul de „vedetă“, tinde să 
devină cârcotaş, pretenţios şi în general dezagreabil. Eu, 
însă, mi-am jurat, la începutul carierei, că dacă urma să 
ajung vreodată celebru, nu aveam să cad pradă acestui 
obicei. Exceptând câteva ocazii în care mi-am pierdut 
cumpătul, mi-am respectat legământul. 

Odată, Patricia Van Doren de la Basic Books m-a invitat la 
prânz şi, în restaurant, ne-am întâlnit cu Robert Banker de 
la Doubleday. 

— Aveţi grijă de el, domnişoară Van Doren, a spus Robert. 
Este autorul favorit al lui Doubleday. 

lar Pat i-a răspuns pe un ton arogant: 

— Nu vă temeţi, domnule Banker, este şi autorul favorit al 
lui Basic Books! Îmi este imposibil să nu iubesc asemenea 
remarci şi îmi este imposibil să nu le repet. 

Un ultim cuvânt: Walker & Company mi-a fost de ajutor şi 
în alt mod, neobişnuit, dar voi ajunge la asta mai târziu. 

100. Eşecurile. 

Nu toate proiectele mele din anii '60 s-au materializat în 
succese. 

În 1961, World Book Encyclopedia m-a solicitat să mă 
alătur unei echipe care urma să alcătuiască ediţia lor 


anuală. Eram şapte autori, fiecare în parte îngrijindu-se de 
câte un domeniu. James („Scotty”) Reston* urma să se 
ocupe de politica internă, Lester Pearson* de Canada şi de 
problemele de politică internaţională, Red Smith* de sport, 
Sylvia Porter* de economie, Alistair Cooke* de cultură, iar 
Lawrence Cremin* de educaţie. 

Eu trebuia să răspund de ştiinţă. Munca nu era grea: câte 
un eseu de 2.000 cuvinte (aproximativ 6 pagini) în fiecare 
an. Plata era bună, 2.000 de dolari. Nu ajunsesem încă la 
stadiul în care puteam solicita fără să clipesc un dolar pe 
cuvânt; ca atare, suma de 2.000 de dolari mi se părea 
extrem de generoasă. 

Am pus o singură condiţie: să nu fiu nevoit să călătoresc. 

Editorii au fost de acord, dar nu şi-au respectat 
promisiunea. M-au convins să mă duc la Chicago, apoi în 
West Virginia. În cele din urmă, au încercat să mă facă să 
merg în Bermude, în 1964, dar i-am refuzat sec. 

M-au întrebat dacă doream mai mulţi bani şi le-am spus: 
„Nu, mi-aţi dat deja mai mulţi decât merită. Pur şi simplu, 
nu vreau să călătoresc.” 

În consecinţă, au renunţat la serviciile mele. 

O situaţie mai neplăcută s-a ivit în 1966, când editura Ginn 
and Company a intenţionat să lanseze o serie de manuale 
pentru elevii din şcoala elementară şi gimnaziu. Ei doreau 
să mă alătur colectivului deja existent pentru a scrie unele 
materiale. 

Ideea nu-mi prea surâdea, fiindcă experienţa pe care o 
avusesem în materie de realizare de manuale, cu vreo 
duzină de ani în urmă, nu mi se ştersese din minte, mai ales 
că atunci lucrasem tot în colectiv. Cu toate acestea, am fost 
oarecum silit s-o fac. 

Trebuie să ştiţi că prin 1966 eram destul de sigur că 
mariajul meu cu Gertrude n-avea să mai dureze mult şi mă 
simţeam extrem de tulburat. Ca să exagerez puţin lucrurile, 
experimentam complexul evreiesc de vinovăţie. Când Ginn 
and Company m-au asigurat că seria de manuale avea să 


reprezinte un succes aducător de milioane, am avut ideea 
strălucită de a aranja ca jumătate din drepturile mele să-i 
revină Gertrudei. În felul acesta, mă gândeam eu, urma să-i 
asigur viitorul. 

Am inspirat adânc şi m-am înhămat la treabă. Colectivul se 
întrunea ocazional pentru a discuta progresul înregistrat, 
iar eu îmi petreceam timpul spunând ultimele anecdote, 
cam aşa cum procedasem, cu ani în urmă, pe drumul spre 
Concord. Trebuia să fac ceva pentru a suporta 
insuportabilul. 

Detestam întreaga afacere, dar nu aveam încotro şi 
trudeam mai departe, gândindu-mă la milioanele de dolari. 
Din nefericire, manualele au constituit un eşec, aducând nu 
milioane, ci câteva mii. Gertrude a încasat jumătate din 
drepturi, însă partea respectivă a fost atât de mică încât 
mai degrabă s-a înfuriat. 

Nu fusese vina mea. Deşi, dacă mă gândesc mai bine, într- 
un fel fusese. Unul dintre motivele pentru care seria nu s-a 
vândut a fost faptul că era menţionată teoria 
evoluţionismului, iar troglodiţii din Texas şi din alte state n- 
au vrut s-o cumpere. Ei doreau să predea ştiinţa după 
Biblie. 

Cu obişnuitul lor curaj, editorii reduceau nivelul 
intelectual al manualelor, pentru a câştiga bani de pe urma 
instruirii incomplete a copiilor americani sau, mai rău, de 
pe urma educării lor eronate. Astfel, Ginn and Company s-a 
pregătit să intre în hora distrugerii minţilor tinere, 
înlocuind capitolele despre evoluţie cu nişte lucruri vagi 
referitoare la „dezvoltare”. Eu, însă, fusesem autorul 
secţiunilor despre evoluţie (prin urmare, deveneam 
responsabil, într-o anumită măsură, pentru calitatea slabă a 
manualelor) şi am refuzat orice modificări. 

Le-am spus cu dispreţ: „Nu stă scris în stele că trebuie să 
câştig un milion de dolari, dar stă scris să-mi respect 
principiile”. 


În consecinţă, au renunţat şi ei la serviciile mele. Au pus 
pe altcineva să facă modificările, iar pe 26 iunie 1978 i-am 
obligat să-mi scoată numele din colectivul de redacţie. 
Proiectul a fost un fiasco de la început până la sfârşit. 

Ce poţi face într-un asemenea caz? Eşti total neajutorat în 
faţa editorilor laşi, a consiliilor de conducere şcolare şi a 
ignoranţilor fanatici. Eu n-am fost în stare decât să scriu 
articole în care denunţam creaţionismul, cu credinţa lui în 
Adam, Eva, în şarpele vorbitor şi în Potopul universal, toate 
existând într-un Univers cu o vechime de şase până la zece 
mii de ani, promovând totodată ideea unei creaţii 
supranaturale a tuturor speciilor, ce ar fi fost diferite din 
capul locului. 

Unele dintre aceste articole au apărut în publicaţii distinse 
precum 'The New York Times Magazine, stârnind mânia 
multor fundamentalişti - eu, în schimb, sunt mândru şi 
fericit că am putut declanşa o asemenea mânie. 

101. Adolescenţii. 

Ceva mai devreme, am menţionat lipsa mea de afectivitate 
faţă de copii. Pentru a respecta adevărul, nu mă dau în vânt 
nici după adolescenţi. Sunt extrem de suspicios faţă de 
orice tânăr sub optsprezece ani. Lucrul acesta mi-a devenit 
evident mai cu seamă după ce, în 1956, ne-am cumpărat o 
casă în cartierul West Newton. 

Casa respectivă se afla la numai un cvartal şi jumătate de 
un gimnaziu şi, în inocenţa mea, considerasem poziţia ca 
fiind extrem de avantajoasă pentru copiii mei, când aveau 
să crească. Nu mă gândisem şi la copiii altora. 

În fiecare dimineaţă, o mulţime de elevi între doisprezece 
şi cincisprezece ani mergeau pe strada noastră, 
îndreptându-se spre şcoală. În fiecare după-amiază, fluviul 
se scurgea în direcţia opusă. Dimineaţa era aproape 
suportabil, fiindcă trebuiau să ajungă la timp şi rareori se 
trezeau destul de devreme pentru a nu fi nevoiţi să alerge. 
După-amiaza însă, mulţi nu încercau nevoia de a reveni 
prea curând în sânul familiilor iubitoare. Ca atare, drumul 


de înapoiere şerpuia şi se împotmolea, staționând uneori 
chiar în faţa casei noastre. 

Elevii erau gălăgioşi, grosolani, ba chiar obsceni. În mod 
limpede, se simțeau mai importanţi dacă foloseau un limbaj 
vulgar, considerând că astfel se integrau în lumea adulţilor. 

Odată, scrisesem un material despre sistemul excretor 
pentru acea jalnică serie Ginn and Company şi (cum e şi 
normal) avusesem ocazia să folosesc în mod repetat 
cuvântul „urină”. 

Cu ocazia uneia dintre frecventele noastre întâlniri, 
responsabilul seriei protestase, opunându-se folosirii 
termenului respectiv. 

— Şi atunci cum să spun? Întrebasem eu, buimăcit. 

— Poţi spune „excreţie lichidă”. Tot nu mă lămurisem. 

— Dar de ce? 

— Fiindcă elevii vor ţâţâi dacă vor auzi cuvântul „urină”. 

Auzind această enormitate, sărisem în sus de enervare şi 
mă răstisem: 

— Uite ce-i, locuiesc într-un cartier infestat de elevi de 
gimnaziu şi garantez că nu există decât un singur motiv 
pentru care ar ţâţâi: fiindcă „urină” le este necunoscut. Ei 
sunt obişnuiţi să-i spună „pişat”. Dacă doreşti, voi schimba 
„urină” cu „pişat”, dar în nici un caz cu „excreţie lichidă”. 

A rămas „urină”. 

Nu exagerez deloc dacă spun că adolescenţii ne 
înspăimântau. Atât mie, cât şi Gertrudei ni se păreau o forţă 
brută. Nu-i puteam alunga sau, dacă încercam, era ca şi 
cum ne-am fi luptat cu morile de vânt. Reveneau, iar 
mustrările noastre nu făceau decât să le zgândăre spiritul 
de sfidare, şi grupul din faţa casei devenea tot mai mare şi 
mai gălăgios. 

Ca să respect adevărul, trebuie să menţionez că erau copii 
din familii mijlocii respectabile, care nu se dedau la violenţe 
sau la acte de vandalism, dar pe mine mă deranja nivelul lor 
sonor. Învăţasem să identificăm piimul murmur îndepărtat 
ce vestea apropierea fluxului şi ne înfioram, anticipând ce 


avea să urmeze. Realmente, acest lucru ne otrăvea viaţa. 
Un fleac... Totuşi fleacurile pot fi cele mai eficiente otrăvuri. 
Gândiţi-vă numai la faptul că bâzâitul unui ţânţar minuscul 
poate face somnul aproape imposibil. 

În cele din urmă, am rezolvat problema, însă absolut 
accidental, după cum veţi vedea. 

Al Capp* este, desigur, faimosul autor de benzi desenate 
care a creat universul lui „Li'l Abner”, o lume pe care am 
adorat-o. L-am întâlnit prima dată în 1954, prin intermediul 
unui profesor de la Universitatea Boston, care ne cunoştea 
pe amândoi. Al era un bărbat de înălţime mijlocie, cu un 
picior de lemn şi un chip energic, capabil în orice moment 
să chicotească şi dotat pentru conversaţie. Întotdeauna m- 
am simţit bine alături de el. 

Prietenia noastră a avut un curs egal, deşi n-am fost 
niciodată cu adevărat intimi. Ocazional, discutam la telefon, 
o dată l-am vizitat acasă, am vizionat împreună Ispita, piesa 
lui Arthur Miller*etc. Apropierea cea mai mare s-a produs 
cu ocazia Convenţiei Mondiale din 1956, ce a avut loc în 
New York, la care a fost invitat să ţină o prelegere; după 
aceea, ne-a adus înapoi în Boston, cu automobilul, pe mine 
şi pe Hal Clement. 

Prietenia a avut parte un final neplăcut în 1968, dar ca să 
explic asta trebuie să divaghez. Scuzaţi-mă! 

Toată viaţa am fost un liberal. Trebuia să fiu. Încă de mic, 
sesizasem „egoismul” conservatorilor, care sunt mai mult 
sau mai puţin satisfăcuţi de felul cum merg lucrurile, dar şi 
mai satisfăcuţi de felul cum mergeau lucrurile cu cincizeci 
de ani în urmă. 

Mai exact, conservatorii au tendinţa să agreeze 
persoanele care le seamănă şi de a nu se încrede în ceilalţi. 
În tinereţea mea, în Statele Unite, coloana vertebrală a 
puterii sociale, economice şi politice era alcătuită dintr-un 
grup compus aproape exclusiv din indivizi de obârşie anglo- 
saxonă, iar conservatorii din rândul lor îi dispreţuiau pe 
ceilalţi oameni. Printre alţii, îi dispreţuiau pe evrei, iar în 


perioada ascensiunii lui Hitler nu se simțeau neliniştiţi din 
cauza naziştilor, pe care-i considerau o pavăză în calea 
comunismului. 

Ca evreu, trebuia să fiu liberal, în primul rând din instinct 
de conservare şi apoi pentru că, odată cu vârsta, învăţasem 
să am încredere în această doctrină. Doream să văd Statele 
Unite schimbându-se şi devenind mai civilizate, mai umane 
şi respectând tradiţiile proclamate de bunăvoie. Doream să- 
i văd pe toţi americanii consideraţi ca indivizi, nu ca 
stereotipuri. Doream să ştiu că există pentru toţi şanse 
rezonabile. Doream ca societatea să nutrească o grijă 
firească pentru soarta săracilor, şomerilor, bolnavilor, 
bătrânilor, oamenilor fără speranţe. 

Aveam doar treisprezece ani când Franklin Delano 
Roosevelt a devenit preşedinte şi a introdus planul de 
reforme, dar nu eram chiar atât de necopt ca să nu înţeleg 
ce intenţiona să facă. Cu cât înaintam în vârstă, cu atât 
deveneam mai liberal. L-am dezaprobat pe Roosevelt doar 
când n-a fost îndeajuns de liberal, de pildă când, din 
considerente politice, s-a făcut că nu vede care era traiul 
negrilor în statele sudice sau cel al republicanilor* în 
Spania. 

Liberalismul a început să pălească după Al Doilea Război 
Mondial. Vremurile au devenit prospere şi mulţi muncitori, 
având slujbe şi poate simțindu-se în siguranţă, s-au 
metamorfozat în conservatori. Fiind lipsiţi de griji, nu 
doreau să-şi pericliteze situaţia de dragul acelora care 
continuau să se zbată în mizerie. 

În felul acesta, ajungem la epoca Reagan, când a devenit 
ceva normal nu să impozitezi, ci să împrumuţi; să cheltuieşti 
banii nu pe asistenţă socială, ci pe înarmare. Deficitul 
naţional s-a dublat în cei opt ani ai conducerii sale, iar 
dobânzile împrumuturilor au depăşit 150 miliarde de dolari 
anual. Lucrul acesta nu a afectat imediat populaţia. 
Americanii bogaţi s-au îmbogăţit şi mai mult în atmosfera 
generală de dereglare guvernamentală şi lăcomie, iar cei 


săraci... Cine se gândea însă la americanii săraci (excepţie 
făcând cei etichetaţi „Liberali”, pe care nimeni nu 
îndrăznea să-i mai pomenească)? Asta mă duce cu gândul la 
versurile lui Oliver Goldsmith*: „Răul se-ntinde în ţară, cei 
slabi îi cad pradă, Bogăţiile se-adună, dar alţii sărăcesc.” 

Ca american loial, mă simt cuprins de disperare. 

Am văzut mulţi indivizi care, pe măsură ce îmbătrâneau, 
se îngrăşau şi ajungeau „mai respectabili”, din liberali se 
transformau în conservatori. Conservatorii din „născare”, 
aşa cum fusese John Campbell, nu m-au supărat niciodată 
cu adevărat. Eu m-am ciorovăit cu John vreme de zeci de 
ani pe subiecte politice şi sociologice, fără a reuşi să-l 
clintesc de pe poziţia lui, tot aşa cum nici el nu m-a putut 
clinti pe mine. 

Robert Heinlein, însă, un liberal înfocat în perioada 
războiului, a devenit ulterior un conservator înfocat, 
această metamorfoză petrecându-se simultan cu divorţul de 
liberala Leslyn şi însurătoarea cu conservatoarea Virginia. 
Desigur, mă îndoiesc că Heinlein s-ar fi autointitulat 
conservator. El s-a descris întotdeauna ca fiind un partizan 
al libertăţii de conştiinţă, ceea ce pentru mine înseamnă 
cam aşa ceva: „Eu vreau libertatea de a mă îmbogăţi, iar tu 
poţi avea libertatea de a muri de foame.” Este uşor să crezi 
că nimeni nu trebuie să se bizuie pe ajutorul societăţii 
atunci când, întâmplător, tu însuţi nu ai nevoie de acest 
ajutor. 

Cazul pe care l-am urmărit însă cel mai de aproape a fost 
al lui Al Capp (am revenit la el). Nu ştiu realmente ce s-a 
întâmplat. Până la mijlocul anilor '60, el a fost liberal, după 
cum se poate lesne deduce din serialul lui de bandă 
desenată, „Li'] Abner”. Îmi amintesc chiar că prin 1964, la o 
întrunire, amândoi îl atacam pe Barry Goldwater* pentru 
ambițiile sale de a ajunge preşedinte. (Privind retrospectiv, 
îmi dau seama că Goldwater era un individ cinstit, mult mai 
integru decât Lyndon Johnson*, pe care l-am votat pe 


atunci, sau decât Richard Nixon* şi Ronald Reagan, pe care 
nu i-am votat.) 

Apoi, peste noapte, amicul meu a devenit conservator. Nu 
am habar ce a determinat această schimbare. Recunosc că 
„Noii Liberali” ai anilor '60 erau uneori cam greu de 
înghiţit; că se expuneau ironiilor, fiind excentrici, pletoşi şi 
neîngrijiţi; după toate aparențele, ei l-au deranjat fără 
motiv pe Al, care s-a întors spre extrema dreaptă. 

Îmi amintesc de o întrunire de după 1964, prezidată de Al 
Capp, care avut un comentariu extrem de acid referitor la 
scriitorul negru James Baldwin* în special, la alte 
personalităţi de culoare, la drepturile civile şi mişcările de 
protest îndreptate împotriva războiului din Vietnam. 

L-am ascultat cu oroare şi, desigur, am obiectat, dar Ala 
spulberat orice încercare de a mă face auzit. 

După episodul acela, prietenia mea cu el a luat sfârşit. Am 
fost politicos, ba chiar amabil în puţinele ocazii când ne-am 
mai întâlnit (niciodată nu m-am comportat atât de grosolan 
ca să întrerup sau să ignor dispreţuitor pe cineva, 
indiferent care mi-ar fi fost opiniile în privinţa problemei 
respective), însă nu l-am mai căutat niciodată. 

M-a deranjat mai mult faptul că noua lui atitudine s-a făcut 
puternic simțită în „Li'l Abner”. Modul în care îşi 
caracteriza personajul „Joaney Phoney”*, drept un stereotip 
al cântăreților folk liberali, era de-a dreptul răutăcios. Mai 
mult chiar, a început un lung serial de bandă desenată 
conţinând, după părerea mea, atacuri foarte puţin voalate 
la adresa negrilor. 

Am devenit tot mai iritat de această pervertire (aşa cum 
mi se părea) a unei benzi desenate pe care o iubisem. În 
cele din urmă, am fost atât de furios încât am trimis o 
scrisoare de protest pe adresa ziarului Globe din Boston, 
care publica banda respectivă. Scrisoarea conţinea doar o 
frază: „Sunt oare singurul care s-a săturat de propaganda 
rasistă a lui Al Capp din serialul „Li'l Abner,?” 


Pe data de 9 septembrie 1968, Globe a publicat apelul 
meu într-un chenar care îl scotea în evidenţă. Am fost 
ridicol de încântat, fără să mă gândesc care ar putea fi 
consecinţele. 

A doua zi, la trei după-amiaza, mi-a telefonat Al Capp. 
Citise ziarul, aşa că m-a luat la întrebări: 

— Auzi, Isaac, ce te face să crezi că sunt rasist? De-a 
dreptul surprins, i-am răspuns: 

— Păi, Al, te-am auzit vorbind despre subiectul ăsta. Ştiu 
că eşti. 

— O poţi dovedi şi în faţa tribunalului? Am simţit că-mi 
tremură glasul. 

— Vrei să mă dai în judecată? 

— Să fiu al naibii dacă n-o s-o fac - pentru calomnie. Doar 
dacă nu-mi iei Panterele Negre* de pe cap. 

— Eu n-am nici o legătură cu Panterele Negre, Al. 

— Atunci trimite o scrisoare de scuze la Globe, declarând 
că te-ai înşelat. Rareori mi s-a întâmplat să mă chinuie o 
criză similară de laşitate. Îmi place să cred că sunt neclintit 
în susţinerea principiilor personale, dar nu fusesem 
niciodată acţionat în judecată. Nu aveam nici un fel de 
experienţă în această direcţie şi, pur şi simplu, am cedat. 

M-am aşezat la masa de lucru, cu gândul să redactez 
scrisoarea şi să mă umilesc, însă am descoperit un lucru 
uluitor. Poate că eu eram un laş, totuşi degetele mele aveau 
curajul unor lei. Nu voiau să scrie. Indiferent cât le-aş fi 
poruncit s-o facă, nu mă ascultau. Am rămas privind foaia 
albă şi în cele din urmă am renunţat. N-am scris nimic. Al 
Capp n-avea decât să procedeze cum credea de cuviinţă. 
Mi-am sunat avocatul. 

Acesta a izbucnit în râs şi m-a lămurit că Al nu-mi putea 
intenta un proces fără să dea în judecată şi ziarul care 
publicase scrisoarea: 

— Da, dar eu le-am trimis-o tocmai pentru a fi publicată! 
Am insistat eu. 


— Nimeni însă nu i-a silit pe cei de la ziar s-o publice. Dă-le 
un telefon. Aşa am făcut. Auzind despre ce era vorba, cei 
din redacţie au chicotit. Mi-au spus că Al Capp era un nume 
aflat în atenţia publicului şi în mod inevitabil faptele lui 
atrăgeau comentariile cititorilor. Nu putea acţiona pe 
nimeni în judecată. Acelaşi lucru, au adăugat, era valabil şi 
pentru mine. (M-am gândit la toate calomniile cu care mă 
potopiseră criticii şi m-am relaxat.) în plus, au continuat cei 
de la Globe, aveau să-i explice lui Al că un eventual proces 
n-ar fi făcut decât să-i popularizeze opiniile rasiste, iar el n- 
ar fi dorit aşa ceva. 

A doua zi, redacţia ziarului mi-a telefonat. La numai 
douăzeci şi patru de ore după ce mă ameninţase, Al bătuse 
în retragere; astfel, am scăpat fără să-mi mai cer scuze. 

L-am întâlnit o singură dată după aceea, cu ocazia unei 
ceremonii oarecare. L-am salutat cu amabilitate şi niciunul 
dintre noi n-a făcut vreo aluzie la episodul anterior. 

Sărmanul Al! Sfârşitul său n-a fost deloc fericit. 
Popularitatea lui „Li'l Abner” a coborât rapid, poate şi 
datorită tematicii greşite (după părerea mea). La urma 
urmelor, îşi pierduse publicul libeţal, iar conservatorii nu 
citesc decât indicii bursieri. 

După aceea, a fost pus în umbră de tânărul Charles 
Schulz* şi de serialul acestuia „Peanuts”, care a adus în 
banda desenată o sofisticare ce depăşea învechita comedie 
bufă a lui Al (acesta şi-a manifestat în mod deschis 
nemulţumirea), în cele din urmă, un scandal într-un 
campus, în care a fost implicată şi o studentă, a pus capăt 
carierei sale de conferenţiar. După moartea lui, survenită în 
1970, nimeni n-a mai continuat celebra bandă. 

Regret din tot sufletul întâmplarea nefericită (şi 
misterioasă) de la mijlocul anilor '60 care a dus la 
schimbarea opiniilor şi personalităţii sale. 

Conflictul cu Al Capp a avut un rezultat neaşteptat. După 
cum am spus, mă sunase la ora trei după-amiaza, tocmai 
când trecea hoarda elevilor. Fusesem prea preocupat ca să- 


i aud. A doua zi, când Globe mi-a telefonat pentru a mă 
anunţa că totul se rezolvase favorabil, era aceeaşi oră. Am 
căutat-o pe Gertrude, dorind să-i spun veştile bune, şi am 
găsit-o afară, dojenindu-i pe copii. 

Plin de jovialitate şi bunătate, am trimis-o pe Gertrude în 
casă, i-am adunat pe copii în jurul meu, mi-am petrecut 
braţele după umerii a doi dintre ei şi i-am întrebat dacă 
vreunul citise o povestire de-a mea. Câţiva citiseră mai 
multe şi au recunoscut că le plăcuseră. l-am întrebat dacă 
încercaseră vreodată să scrie o povestire. S-a ridicat o 
singură mână, iar băiatul respectiv a fost de acord că era o 
treabă grea. 

— Ei bine, le-am spus, eu încerc să scriu, iar dacă voi aţi 
trece în linişte pe lângă casa mea, mi-ar fi mai uşor. Ce 
ziceţi de asta? 

— Soţia dumneavoastră ţipă la noi, mi-a spus un băiat. 

Am privit înapoi spre casă, pentru a mă asigura că 
Gertrude nu mă putea auzi, fiindcă eram sigur că nu mi-ar 
fi înţeles stratagema, apoi am şoptit pe un ton teatral: 

— Eu trebuie să trăiesc cu ea. Vă înţeleg perfect. 

A urmat un hohot general şi s-a creat o instantanee 
comuniune masculină. După aceea, n-am mai avut 
probleme. Am avut grijă ca, la răstimpuri, să-mi fac de lucru 
prin grădină când ieşeau de la şcoală. Fluturam braţul 
zâmbind şi ei îmi strigau: „Cum merg povestirile?”. Era o 
adevărată idilă. 

Retrăind momentele acelea, nu simt altceva decât ruşine. 
Cum de i-am putut permite iraţionalei mele aversiuni faţă 
de adolescenţi să-mi insufle credinţa că o răutate poate 
obţine rezultate mai bune decât dovezile de prietenie? De 
ce a fost nevoie să aştept ocazia respectivă pentru a învăţa 
ceva ce ştiam deja cu toată fiinţa mea? 

De atunci, am încercat să evit această greşeală, dar uneori 
nu este uşor. Într-o seară, după lăsarea întunericului, mă 
îndreptam spre o clădire mare şi destul de dărăpănată, 
unde urma să se desfăşoare o întâlnire cu nişte prieteni. La 


uşa de la intrare se ajungea suind câteva trepte, ocupate 
acum de un grup de tineri care mă priveau cu atenţie, în 
vreme ce mă apropiam. 

Laşitatea din mine răcnea: „Le vor jefui!” (Până acum, nu 
mi s-a întâmplat să fiu jefuit.) Primul impuls a fost să mă 
întorc şi să plec, totuşi nu intenţionam să mă las pradă unor 
temeri iraționale şi am continuat să înaintez decis. Am 
ridicat braţul, într-un salut general, în vreme ce ei mă fixau, 
în lumina slabă care se revărsa prin uşa din capul treptelor. 

— Bună seara, le-am spus. 

De parcă n-ar fi aşteptat decât sunetul glasului meu, unul 
dintre tineri mi s-a adresat: 

— Eşti cumva Isaac Asimov? Am încremenit, absolut 
stupefiat. 

— Da, eu sunt. 

— Mi-au plăcut cărţile cu Fundaţia, a continuat tânărul 
acela minunat, în timp ce toţi ceilalţi au surâs prietenos. 

Le-am mulţumit, ne-am strâns mâinile, apoi am trecut mai 
departe încântat. 

103. Oazele. 

Este perfect posibil să scrii o carte care să reprezinte un 
succes în plan financiar şi critic, dar pe care s-o urăşti. 
După cum am mai povestit, exact asta s-a întâmplat cu 
primele două ediţii ale Călăuzei în lumea ştiinţei a 
bărbatului inteligent. 

O situaţie similară, la o scară mai redusă, a existat în 
legătură cu povestirea „Căderea nopţii”. Înainte de 
publicarea ei, Campbell i-a adăugat un paragraf chiar la 
sfârşit. Era foarte poetic, dar nu în stilul meu şi îl 
consideram drept o halcă de „non-Asimov”. Mai mult, în 
paragraful respectiv Campbell menţiona Pământul, pe care 
eu fusesem foârte atent să nu-l amintesc în text, fiindcă 
intenţionam ca planeta Lagash să fie cât mai „străină” în 
ochii cititorului. Apreciam că paragraful lui Campbell strica 
totul şi asta a contribuit la reacţia mea de negare fermă ori 


de câte ori îi auzeam pe fani lăudând-o excesiv, ba chiar 
socotind-o „cea mai bună dintre povestirile mele”. 

Situaţia s-a agravat cu câţiva ani în urmă, când autorul de 
science-fiction Harry Harrison* mi-a luat apărarea, 
afirmând că aş fi un individ care poate scrie şi poetic atunci 
când doreşte. Ca dovadă, a citat paragraful lui Campbell din 
„Căderea nopţii”. Asta n-a făcut altceva decât să mă 
amărască şi mai mult. 

În felul acesta, ajung la un alt episod. Deşi în anii '60 şi 70 
mă apucasem în mod serios de non-ficțiune, asta n-a 
însemnat că nu am mai produs science-fiction. În deşertul 
non-ficţiunii existau şi oaze. În intervalul cu pricina am scris 
o serie de povestiri, printre care unele chiar foarte bune. 
Aşa a fost „Intuiţie feminină” („Feminine Intuition”), 
apărută în F&SF din octombrie 1969, sau „Poezioara” 
(„Light Verse”), o minischiţă concepută pentru revista The 
Saturday Evening Post, la solicitarea lor. A apărut în 
numărul din septem-brie-octombrie 1983 şi am ţinut foarte 
mult la ea. 

Mai publicasem în The Saturday Evening Post (după 
renaşterea revistei ca o umbră mult mai palidă a ceea ce 
fusese cândva), dar numai reeditări. Acum îmi ceruseră un 
text inedit şi, pentru a sublinia că „Poezioara” era tocmai 
aşa ceva, le-am explicat într-o notă însoţitoare că o 
scrisesem chiar în ziua respectivă. 

S-au arătat uluiţi că izbutisem să scriu povestirea într-o 
singură zi. N-am mai comentat. Am simţit că poate nu era 
recomandabil să le spun că o scrisesem într-o singură oră. 
Mulţi oameni nu înţeleg ce înseamnă să fii prolific. 

În aceiaşi ani, am scris chiar şi romane science-fiction, 
primul dintre ele fiind Călătorie fantastică (Fantastic 
Voyage); în legătură cu el există o mică istorie, fiindcă n-a 
fost tocmai romanul meu. Cel puţin eu nu l-am simţit al meu 
din toată inima. 

Începuse turnarea unui film intitulat Călătorie fantastică*, 
în care un submarin miniaturizat, cu un echipaj 


miniaturizat, rătăceşte prin fluxul sanguin al unui om aflat 
în comă şi caută să-l salveze din interior. Exista un scenariu, 
precum şi intenţia de a fi publicat sub formă de carte. 
Editura Bantam Books, pe atunci condusă de Marc Jaffe, 
deţinea drepturile de publicare şi dorea ca eu să scriu 
cartea. 

Am ezitat. Nu mai făcusem aşa ceva şi consideram că nu 
mi-ar plăcea să scriu un roman care, dintr-un anumit punct 
de vedere, fusese deja scris. Am fost totuşi convins să citesc 
scenariul, iar acesta m-a intrigat. Subiectul era palpitant şi 
Marc continua să mă linguşească, declarând că eram 
singurul scriitor în care se putea încrede şi alte lucruri 
asemănătoare. Ca întotdeauna, flatările m-au sensibilizat şi 
am acceptat. 

Nu mi-a luat mult timp să scriu cartea, deşi am fost nevoit 
să pierd destulă vreme corectând câteva dintre greşelile 
elementare ale scenariului. Autorii acestuia credeau că 
materia este continuă şi nu înțelegeau că atunci când nişte 
oameni sunt miniaturizaţi la dimensiunile bacteriilor, 
moleculele de aer neminiaturizat ar fi prea mari pentru a 
putea fi respirate. De asemenea, în final, echipajul 
abandona submarinul în corpul pacientului, sub pretextul 
că fusese devorat de o celulă albă. A trebuit să le explic că, 
devorat sau nu, submarinul se compunea din atomi 
miniaturizaţi care aveau să se mărească, dezintegrând 
omul în care fusese părăsit. 

În ciuda timpului pierdut cu îndreptarea erorilor, am 
terminat romanul în doar şase săptămâni. 

Aceea a fost partea cea mai simplă. Mult mai dificilă a fost 
punerea în practică a planurilor mele referitoare la carte. 
Novelizările (cărţi broşate scrise după scenariile filmelor) 
sunt simple expediente ce au menirea de a asigura 
publicitate filmului. După ce pelicula nu mai rulează, nu se 
mai aude niciodată de ele. Eu însă eram decis ca aşa ceva 
să nu se întâmple cu una din cărţile mele. Desigur, o carte a 
mea putea suferi un eşec comercial, aşa cum se întâmplase 


cu Negustorii morţii, dar nu admiteam să fie sacrificată în 
mod deliberat. Ca atare, am condiţionat scrierea cărţii de 
apariţia unei ediţii cartonate. 

Bantam a fost de acord, totuşi ei deţineau numai 
drepturile pentru ediţia broşată. Trebuia să-mi găsesc o 
editură pentru ediţia cartonată. Doubleday nu dorea să se 
implice, întrucât nu avea drepturile şi pentru ediţia broşată. 
(Asta a fost o altă greşeală din partea lor, mai ales fiindcă 
urma să vină o zi, peste douăzeci de ani, când Doubleday şi 
Bantam aveau să facă parte din acelaşi grup editorial.) 

I-am convins atunci pe cei de la Houghton Mifflin s-o 
publice. Austin avea mari dubii în privinţa vânzărilor, mai cu 
seamă deoarece ediţia cartonată apărea practic simultan cu 
cea broşată. L-am asigurat că în cazul meu vânzările 
edițiilor cartonate nu erau afectate de prezenţa pe piaţă a 
celor broşate. În realitate, habar nu aveam dacă era 
adevărat, însă am riscat şi am avut dreptate. Ediţia 
cartonată se mai vinde şi astăzi, după douăzeci şi cinci de 
ani - recunosc, nu în cantităţi mari, dar se vinde. 

Am lucrat atât de rapid, iar studiourile de filmare s-au 
mişcat atât de încet încât ediţia cartonată a Călătoriei 
fantastice s-a publicat la începutul anului 1966, cu şase luni 
înainte de lansarea filmului. Drept urmare, toată lumea a 
fost convinsă că filmul a fost turnat după carte. 
Convingerea respectivă m-a nemulţumit mult, pentru că eu 
lucrasem după un scenariu şi eram convins că de unul 
singur aş fi reuşit să realizez o carte mai bună. Ca atare, am 
anunţat atât în scris, cât şi verbal că romanul fusese scris 
după film şi nu invers. Nu cred însă că a slujit la ceva. 

Pentru că tot veni vorba, filmul n-a fost rău deloc. În 
primul rând, a constituit debutul lui Raquel Welch*, care 
realmente capta atenţia spectatorilor, făcându-i să nu 
observe eventualele neajunsuri ale peliculei. 

Ediţia broşată a cărţii a apărut simultan cu filmul şi, spre 
uimirea lui Bantam (şi a mea), nu s-a dovedit deloc un 
expedient. A continuat să se vândă mult timp după ce filmul 


a fost retras de pe piaţă, ba se vinde şi în ziua de azi, după 
zeci de tiraje suplimentare. Până acum s-au vândut câteva 
milioane de exemplare, acesta fiind romanul meu cu cel mai 
mare succes comercial după ciclul Fundaţiei. 

Bineînţeles, asta n-a însemnat că m-am îmbogăţit. 
Deoarece nu reprezenta o lucrare originală, ci urma 
îndeaproape scenariul cinematografic, mi s-a oferit suma 
fixă de 5.000 de dolari. Abia mai târziu, când Marc Jaffe a 
recunoscut că avusese un succes nesperat, am mai primit 
un supliment de 2.500 de dolari. 

În ceea ce priveşte ediţia cartonată, insistasem pentru 
acordarea drepturilor de autor obişnuite, din care eu 
căpătăm un sfert, iar Hollywood-ul trei sferturi. Dorisem 
însă să fiu plătit direct, nu prin intermediul casei de film. A 
fost o mişcare inteligentă din parte-mi, întrucât am destule 
motive să cred că dacă Hollywood-ul ar fi primit toate 
drepturile, n-aş mai fi văzut în viaţa mea un bănuţ de acolo. 

Mie nu-mi place Călătorie fantastică - este una dintre 
puţinele cărţi ce poartă numele meu pe copertă pe care n- 
aş mai reciti-o. Spun asta nu pentru că aş fi câştigat atât de 
puţini bani de pe urma unui roman care s-a dovedit un best- 
seller cu o viaţă extrem de lungă. Deoarece cartea n-a fost 
concepută de mine, nu cred că meritam mai mult decât am 
căpătat. Problema principală constă în faptul că nu este 
cartea mea. 

După alţi şase ani, a apărut Zeii înşişi. Această carte a 
însemnat marea oază din pustiul anilor '60 şi 70, fiind 
singurul roman science-fiction scris în acei douăzeci de ani. 
El a fost publicat de Doubleday în 1972 şi, după cum am 
menţionat deja, a doua lui parte conţine poate cea mai bună 
literatură scrisă de mine - creată cu ochii închişi. 

A urmat nominalizarea pentru Hugo şi în 1973, pentru 
orice eventualitate, m-am dus la Convenţia Mondială 
organizată în Toronto. Drumul a meritat efortul, deoarece 
romanul a fost desemnat drept cel mai bun al anului 1972! 


Era al treilea premiu Hugo pe care-l obţineam şi primul 
pentru o lucrare „proaspătă” de ficţiune. 

La momentul acela, Science-Fiction Writers of America 
decerna deja un alt premiu anual, denumit Nebula, iar Zeii 
înşişi 1-a obţinut şi pe acela. 

Apoi, în 1975, o tânără m-a convins să scriu o povestire 
science-fiction. În anul următor avea să fie sărbătorit 
bicentenarul independenţei Statelor Unite şi tânăra voia să 
realizeze o antologie de povestiri inedite, toate purtând 
acelaşi titlu „Omul bicentenar” („Ihe Bicentennial Man”). 
Am întrebat-o ce semnificaţie avea titlul, iar ea mi-a 
răspuns: „Niciuna. Scrieţi orice doriţi”. 

În consecinţă, intrigat de idee, am scris o povestire despre 
un robot care dorea să fie om, străduindu-se în această 
direcţie vreme de două sute de ani, înainte de a fi 
recunoscut ca atare. Mi-a plăcut atât de mult încât, în cele 
din urmă, textul a fost de două ori mai lung decât se 
prevăzuse. 

Din nou, am scris cu ochii închişi. Din păcate, antologia n-a 
ajuns să vadă lumina tiparului. Tânăra iniţiatoare a 
proiectului a avut probleme financiare şi sociale, iar eu am 
fost singurul autor care a oferit ceva publicabil. 

Ca atare, am recuperat nuveleta şi i-am înapoiat avansul 
pentru că: (a) ea avea nevoie de bani şi (b) eu găsisem unde 
s-o public. A apărut în 1976 în Stellar 2, o altă antologie de 
texte inedite, şi în final a obţinut atât Hugo, cât şi Nebula la 
categoria respectivă. A fost al patrulea premiu Hugo şi al 
doilea Nebula. 

Apropo de acest Nebula, pe trofeul respectiv ambele mele 
nume au fost scrise greşit. Apăream drept „Issac Asmimov”. 
Desigur, nu mă aşteptam ca ignorantul gravor să fi 
cunoscut ortografia numelor mele, sau măcar să fi auzit de 
mine, dar cred că cei de la Science-Fiction Writers of 
America ar fi trebuit să verifice textul înainte de a-l da la 
gravat. După aceea, domnii respectivi s-au arătat foarte 
stânjeniţi şi s-au oferit să corecteze eroarea, însă nu aveam 


de gând să aştept cinci ani sau cât le-ar fi trebuit acelor 
păcălici ca să repare lucrurile. M-am mulţumit să le spun, 
cu superioritate, că păstram trofeul aşa cum era, ca să 
slujească drept dovadă a puterii mintale a organizaţiei lor. 

Bineînţeles, tot în perioada respectivă am scris şi romanul 
poliţist Crimă la ABA. 

S-ar putea bănui că, întrucât repurtasem atâtea succese, 
ar fi trebuit să întrevăd limpede drumul de întoarcere la 
producţia de literatură. N-a fost deloc aşa. Satisfacţiile pe 
care mi le oferea non-ficţiunea continuau să mă ţină în 
robie. 

104. Judy-Lynn del Rey. 

Judy-Lynn Benjamin (pe numele ei de fată) s-a născut pe 
26 ianuarie 1943, ca fiică de medic. Viaţa i-a fost însemnată 
din clipa concepţiei, întrucât s-a născut cu o deficiență 
genetică, fiind o pitică acondroplazică. Aceasta implică 
incapacitatea congenitală de formare normală a cartilajelor, 
astfel încât braţele şi picioarele îi erau scurte: chiar la 
maturitate, ea avea înălţimea de un metru şi treizeci de 
centimetri. 

Am cunoscut-o la o convenţie science-fiction locală, în New 
York, pe 20 aprilie 1968. Când am văzut-o întâia oară, m-am 
strâmbat şi i-am întors spatele. (îmi pare rău, dar 
obişnuiesc să întorc spatele unor imagini neplăcute, să-mi 
astup urechile cu palmele când se discută un subiect 
neplăcut şi chiar să părăsesc odaia când lucrurile se 
înrăutăţesc. Aş putea încerca să explic această reacţie prin 
faptul că am o natură sensibilă, însă bănuiesc că se 
datorează pur şi simplu faptului că doresc ca totul să fie 
„drăguţ”, astfel încât să nu fiu nevoit să mă simt nefericit. 
Nu-i una dintre însuşirile mele cele mai încântătoare.) 

Pe atunci, Judy-Lynn ocupa importantul post de redactor- 
şef adjunct la Galaxy şi meseria ei era să cunoască scriitorii 
de science-fiction; ca atare, m-a antrenat într-o conversaţie 
la care, fără chef, am fost obligat să particip. 


Apoi s-a întâmplat un lucru extraordinar. Nu discutam de 
mult timp, dar am uitat că Judy-Lynn era o pitică. 
Inteligența ei luminoasă (nu pot găsi un adjectiv mai 
nimerit) punea complet în umbră aspectul fizic. Trecuseră 
doar câteva minute şi mă simţeam excelent. 

Indiferent de prima reacţie a celorlalţi, Judy-Lynn nu se 
comporta niciodată ca o handicapată fizic. (Odată, Lester 
del Rey mi-a spus: „Cred că nici nu ştie că este pitică.”) 
Avea simţul umorului, era voioasă, privea viaţa ca pe o 
sursă de amuzament şi, în scurt timp, mi-a devenit o 
prietenă dragă, fiind şi tovarăşa mea preferată pe durata 
convențiilor la care se întâmpla să participăm amândoi. 

Într-un rând, am urcat amândoi într-un lift, alături de o 
mamă cu băieţelul ei de cinci ani. Inocent, copilul a privit 
atent ceva ce nu mai văzuse niciodată, apoi a exclamat: 
„Uite, mamă, o femeie mică!” 

Bineînţeles, Judy-Lynn nici măcar n-a clipit, dar ceea ce m- 
a uluit (ulterior, când am rememorat episodul) a fost faptul 
că eu eram atât de puţin conştient de deficienţa ei încât am 
privit înjur, căutând femeia mică la care se referise 
băieţelul. 

Judy-Lynn a dus o viaţă de intelectuală. A absolvit colegiul 
Hunter, cu licenţă în limba şi literatura engleză, s-a 
specializat în opera lui James Joyce şi a obţinut mai multe 
diplome şi distincţii. În 1965, s-a angajat la Galaxy, apoi a 
devenit redactor-şef adjunct în 1966 şi redactor-şef în 
1969. 

Desigur, umorul ei nu era întotdeauna nevinovat. Era 
îndeajuns de inteligentă ca să descifreze în mine o anume 
naivitate, dorinţa de a crede în oameni şi o iFire îndeajuns 
de relaxată ce-mi crea dispoziţia favorabilă pentru a deveni 
obiectul unor farse, dacă nu se ajungea la glume proaste. 
Prin urmare, vreme de peste doi ani, Judy-Lynn s-a străduit 
să ticluiască farse complicate pe seama mea. O ajuta Lester 
del Rey, care pe atunci lucra tot la Galaxy. 


Astfel, Judy-Lynn mi-a trimis odată o probă de copertă 
pentru o nouă apariţie de la Galaxy, care conţinea o 
povestire a mea, iar numele meu era scris greşit. 
Bineînţeles că i-am telefonat într-o secundă, foarte 
îngrijorat, dar ea a insistat că numele meu nu era scris 
incorect. 

Odată, am scris scenariul unei emisiuni TV, iar Judy-Lynn a 
pus la cale conceperea unei recenzii ce lăsa impresia că 
apăruse într-un ziar. Lester a scris recenzia, ticluită în aşa 
fel încât să mă irite. Le-am telefonat nervos, solicitând 
numele ziarului, ca să-i trimit o scrisoare dură. 

Altă dată, am primit o scrisoare prin care eram anunţat că 
Judy-Lynn fusese concediată. Scrisoarea era semnată de 
persoana care, chipurile, îi preluase funcţia, o anume Fritzi 
Vogelgesang. 

Am ripostat printr-o scrisoare indignată, cerând să aflu 
cum fusese posibil ca revista să fi renunţat la o persoană ca 
Judy-Lynn. Domnişoara Vogelgesang mi-a răspuns cu 
drăgălăşenie şi într-un stil de flirt atât de inocent încât mi-a 
potolit indignarea, iar în scurt timp am început să-i adresez 
epistole amabile. In momentul în care ajunsesem la 
concluzia că Fritzi era la fel de drăguță ca Judy-Lynn, ea a 
dispărut brusc şi pentru totdeauna. Apoi am primit o 
scrisoare plină de înţepături din partea lui Judy-Lynn: „Aşa 
deci, Asimov! Văd că nu ţi-a trebuit mult ca să mă uiţi şi să 
te arunci în braţele înlocuitoarei mele!” 

Nu o concediaseră, iar Fritzi Vogelgesang fusese ea. 

Farsa cea mai elaborată a fost atunci când, într-o 
dimineaţă, am primit vestea că Judy-Lynn şi Larry Ashmead 
fugiseră împreună, ca să se căsătorească. M-am trezit în 
faţa unei dileme. Pe de o parte, ştirea îmi fusese dată cu 
atâta seriozitate încât mi se păruse adevărată. Pe de altă 
parte, însă, cunoscându-i bine pe cei doi, o căsătorie între ei 
mi se părea cu totul nepotrivită. 

Am pierdut câteva ore telefonând tuturor celor care ar fi 
putut să ştie ceva despre problema respectivă, dar nu m-am 


ales decât cu o nesfârşită frustrare. Fie că persoana căutată 
nu era acasă, fie îmi confirma vestea, însă fără alte detalii. 

Nu-mi trecuse nici o clipă prin minte că Judy-Lynn îi 
convinsese pe toţi de la Doubleday (şi poate din toate 
redacţiile şi editurile newyorkeze) să intre în joc. De 
asemenea, nu mă gândisem nici o clipă că era 1 aprilie 
1970. 

Exact asta şi fusese: o păcăleală de 1 aprilie, în care eu 
căzusem cu brio. Toată lumea s-a distrat copios, ajungând 
să se strâmbe de râs, pe măsură ce apelurile mele 
telefonice deveneau tot mai agitate. 

După cincisprezece ani, pe 15 aprilie 1985, Janet, eu, 
Judy-Lynn, Lester del Rey şi Larry Ashmead am cinat la un 
restaurant foarte select şi am celebrat „aniversarea” acelei 
căsătorii-fantomă. 

Viaţa însă nu însemna pentru Judy-Lynn numai „Hai să ne 
distrăm cu Asimov!”. Pe 2 ianuarie 1970, ea a aranjat ca 
Austin Olney să mă invite împreună cu familia la o cină 
intimă, pentru a sărbători cei cincizeci de ani pe care-i 
împlineam. Apoi, printr-un scenariu complicat, m-a adus la 
o petrecere-surpriză organizată de ea, la care participau un 
număr uriaş de prieteni veniţi de pretutindeni. 

În aceeaşi lună, soţia lui Lester, Evelyn, a murit într-un 
accident de automobil, la vârsta de patruzeci şi patru de 
ani. Evenimentul m-a bulversat, pur şi simplu, pentru că 
fusese una dintre persoanele la care ţineam cel mai mult. 
Lester a reuşit să treacă de greaua încercare, dar cred cu 
toată sinceritatea că lucrurile s-ar fi agravat dacă Judy- 
Lynn, care le fusese prietenă apropiată, n-ar fi intervenit, 
sprijinindu-l cu forţa şi căldura ei. Lester i-a apreciat 
prezenţa şi, nu după mult timp, a decis că nu dorea să se 
lipsească de ea. În martie 1971, Judy-Lynn Benjamin a 
devenit Judy-Lynn del Rey. Am participat la nuntă, cu un 
rânjet larg întipărit pe chip. 

(Ulterior, Judy-Lynn mi-a mărturisit că fusese extrem de 
ispitită să întrerupă ceremonia şi să-mi spună: „Este altă 


farsă, Asimov”, fiindcă ar fi dorit să mă vadă leşinând - asta 
pentru că eu insistasem cât putusem de mult ca nunta 
aceea să aibă loc. Mi-a mai spus că se abţinuse doar fiindcă 
ştiuse că mama ei n-ar fi gustat câtuşi de puţin poanta.) 

Mă temusem că Lester putea fi o piatră cam tare pentru 
ea, însă n-ar fi trebuit să-mi fac griji. Nu după mult timp, 
Judy-Lynn tocise toate ascuţişurile lui Lester şi-l 
transformase într-un soţ model, îmblânzit şi devotat. 
Următorii cincisprezece ani au fost cei mai fericiţi şi mai 
încununaţi de succes din viaţa ei, dar şi din a lui Lester. Ela 
admis întotdeauna că Judy-Lynn a însemnat o schimbare 
importantă reflectată în toate lucrurile din care era 
alcătuită viaţa sa. 

În 1973, Judy-Lynn a plecat de la Galaxy, mutându-se la 
editura Ballantine Books, care fusese înglobată în grupul 
editorial Random House. Imediat, a scos la iveală o altă 
faţetă a talentelor ei, dovedind capacitatea de a recunoaşte 
o carte de succes şi de a „creşte” autori de succes. 

În 1975, i s-a alăturat şi Lester, preluând redacţia cărţilor 
„fantasy”, în vreme ce Judy-Lynn se ocupa de science- 
fiction. Împreună, alcătuiau o echipă redutabilă, astfel 
încât, în 1977, Random House a recunoscut valoarea 
echipei lansând o nouă editură, Del Rey Books. Cu ea, cei 
doi soţi au atins noi culmi valorice, întrucât au avut cărţi în 
toate clasamentele de best-seller-uri, aproape permanent. 

Fără îndoială, Judy-Lynn a fost forţa cea mai dominatoare 
şi plină de succes apărută după apogeul lui John Campbell, 
petrecut cu treizeci şi cinci de ani în urmă. lar atunci când 
domina, n-o făcea deloc cu blândeţe. Odată, am adus nişte 
şpalturi pe care le corectasem şi doream să i le dau. Judy- 
Lynn lipsea, de aceea am lăsat şpalturile secretarei. 

— Să nu le pierdeţi, i-am atras atenţia. O ştiţi pe Judy- 
Lynn... 

— Nu vă temeţi, mi-a răspuns secretara, o cunosc foarte 
bine. Vă jur că tremura când a spus-o. 


Judy-Lynn a exercitat o influenţă directă asupra unora 
dintre scrierile mele science-fiction. La un moment dat, m-a 
întrebat de ce nu scriam o povestire despre un robot- 
femeie. Mi s-a părut o idee interesantă şi, când Ed Ferman* 
(care-i urmase lui Avram Davidson ca redactor-şef la F&SF) 
mi-a solicitat un text pentru un număr aniversar al revistei, 
am scris „Intuiţie feminină” („Feminine Intuition”). Pe când 
numărul era la tipar, Judy-Lynn m-a întrebat: 

— Nu te-ai apucat de povestirea aceea despre robotul- 
femeie? 

— Ba da, i-am răspuns. Va apărea în F&SF. 

— În F&SF? A ţipat ea. O voiam pentru Galaxy. Am pălit. 

— Adevărat? Am întrebat cu inocenţă. 

N-a mai insistat. Invectivele ei nu erau de genul celor 
folosite de Harlan, totuşi ştia mai multe sinonime pentru 
„idiot” decât v-aţi putea imagina. Cu altă ocazie, mi-a spus: 

— De ce nu scrii despre un robot care munceşte pentru a 
câştiga bani cu care să-şi cumpere libertatea? 

— Poate c-o s-o fac, am râs eu, dar am uitat convorbirea. 
A venit apoi solicitarea pentru „Omul bicentenar” şi, după 
ce am predat povestirea pentru antologia care, după cum v- 
am spus, a avut ghinionul să nu mai apară, Judy-Lynn m-a 
întrebat dacă mă mai gândisem la ideea unui robot care-şi 

cumpără libertatea. 

De data aceasta, am înlemnit de spaimă. Aceea fusese 
sămânţa care dăduse naştere „Omului bicentenar”, iar eu 
uitasem că ea mi-o sugerase. Am încercat să-i explic 
situaţia, cu mai multe bâlbâieli decât aţi putea crede, iar 
Judy-Lynn s-a năpustit asupra mea, cu intenţia vădită (aşa 
mi se păruse) de a mă ucide: 

— Ai dat din nou ideea mea altcuiva? A ţipat ea. 

M-am refugiat îndărătul unei mese. 

— Să-mi dai o copie, Asimov, a continuat ea, stăpânindu-se 
cu greutate, şi să iei povestirea înapoi! 

— Cum s-o mai iau înapoi? Am vândut-o deja. 


— Antologia aia n-o să mai apară niciodată. la povestirea 
înapoi! I-am dat o copie şi a doua zi dimineaţa mi-a 
telefonat. 

— Asimov, m-am străduit să nu-mi placă, dar e 
extraordinară. la-o înapoi! Ei bine, în cele din urmă, am 
luat-o înapoi, Judy-Lynn a publicat-o într-o Antologie 
alcătuită de ea, iar în final povestirea a obţinut premiile 
Hugo şi Nebula. 

O recenzie afirma: „Am citit „Omul bicentenar, şi pentru o 
oră am revenit în Epoca de Aur a science-fiction-ului”. De ce 
nu sunt în stare toţi criticii să discearnă lucrurile la fel de 
clar? 

Devenise un obicei ca Janet şi cu mine să ne aniversăm 
zilele de naştere invitându-i pe Lester şi Judy-Lynn la cină. 
Am făcut-o mereu, chiar şi în 1984, când de-abia ieşisem de 
două zile din spital. 

Ea şi Lester au participat şi la orgia pe care am dat-ope 2 
ianuarie 1985, ca să celebrez al şaizeci şi cincilea an de 
„nepensionare”. Pe 18 septembrie 1985, Judy-Lynn a fost 
prezentă la petrecerea ocazionată de lansarea romanului 
meu Roboții şi Imperiul* (Robots and Empire), iar pe 4 
octombrie Judy-Lynn, Lester, Janet şi cu mine am luat 
ultimul nostru prânz împreună, fără să ne gândim la 
caleaşca înaripată a timpului. 

În cele din urmă, trupul a trădat-o. Pe 16 octombrie 1985, 
în vreme ce se găsea la birou, Judy-Lynn a suferit o 
hemoragie cerebrală masivă. În ciuda intervențiilor 
imediate, n-a mai ieşit din comă şi a murit pe 20 februarie 
1986, la vârsta de patruzeci şi trei de ani. A fost cu 
adevărat o femeie remarcabilă. Deseori, Janet cade pe 
gânduri şi-mi spune pe neaşteptate: „Mi-e dor de Judy- 
Lynn”. Şi mie îmi este. 

105. Biblia. 

Dintotdeauna am fost interesat de Biblie, deşi nu-mi pot 
aminti că aş fi nutrit sentimente religioase, nici măcar în 
copilărie. Limbajul biblic deţine un ritm anume care 


fascinează urechea şi mintea. Bănuiesc că Biblia reprezintă 
o literatură de excepţie în ebraica originală sau, în cazul 
Noului Testament, în greacă, dar nu există nici o îndoială că 
Versiunea Autorizată (adică Biblia regelui lacob*) 
constituie, alături de piesele lui William Shakespeare, 
realizarea de vârf a literaturii engleze. 

Încerc, de asemenea, un soi de plăcere perversă la gândul 
că cea mai importantă şi influentă carte scrisă vreodată 
este produsul gândirii evreieşti. (Nu, nu cred că a fost 
dictată de Dumnezeu, tot aşa cum nici Iliada n-a fost scrisă 
de un singur autor.) Am folosit cuvântul „perversă”, 
deoarece reprezintă o manifestare de mândrie naționalistă 
pe care nu doresc s-o simt şi împotriva căreia lupt 
permanent. Refuz să consider că aş putea fi altceva decât 
ceea ce este denumit drept „fiinţă omenească” şi mai cred 
că, alături de suprapopulare, problema cea mai dificilă cu 
care ne confruntăm, în strădania de a evita distrugerea 
civilizaţiei şi a omenirii, este tendinţa diabolică a oamenilor 
de a se divide în grupuri, fiecare grup proslăvindu-se pe 
sine însuşi şi acuzându-le pe celelalte. 

Îmi amintesc de un evreu care, odată, îşi exprima 
satisfacția în legătură cu faptul că foarte mulţi evrei 
(procentual vorbind) câştigaseră Premiul Nobel. 

— Asta te face să te simţi superior? L-am întrebat. 

— Bineînţeles. 

— Dar dacă ţi-aş spune că şaizeci la sută dintre cei 
implicaţi în pornografie şi optzeci la sută dintre escrocii de 
pe Wall Street* sunt evrei? 

A tresărit surprins. 

— Este adevărat? 

— Nu ştiu. Cifrele sunt inventate de mine. Dar dacă ar fi 
fost adevărate, atunci te-ai fi simţit inferior? 

Este mult mai uşor să găseşti motive pentru a te considera 
superior decât inferior. Însă unul este imaginea în oglindă a 
celuilalt. Aceeaşi argumentaţie care duce la obţinerea 
creditului personal pentru realizările adevărate sau 


închipuite ale unui grup artificial definit poate fi 
întrebuințată ca să justifice umilinţa indivizilor pentru 
delictele adevărate sau închipuite ale aceluiaşi grup. 

Să revenim însă la interesul pe care-l nutream faţă de 
Biblie. Acest lucru fusese deja certificat prin două cărticele 
scrise pentru Houghton Mifflin: Cuvinte în Geneză (Words 
în Genesis; 1962) şi Cuvinte din Exod (Words from the 
Exodus; 1963,), în ele citasem pasaje din Biblie (din 
„Geneză” în prima, respectiv din „Exod” până la 
„Deuteronomul” în cea de a doua) şi arătasem felul în care 
pătrunseseră în limba engleză referinţele biblice. Într-o 
primă fază, intenţionasem să parcurg în modul acesta toată 
Biblia, dar cărţile n-au avut succes... Aşa că m-am 
preocupat de altele. 

Totuşi, imboldul de a scrie despre Biblie nu m-a părăsit; la 
un moment dat am avut ocazia de a-l menţiona la 
Doubleday. T. O'Conor Sloane, redactorul Enciclopediei 
biografice a ştiinţei şi tehnologiei realizate de Asimov 
(AsimoVs Biographical Encyclopedia of Science and 
Technology), care rămăsese uluit cât de bine mă 
descurcasem cu cartea aceea (la fel de uluit ca mine), m-a 
întrebat, în 1965: 

— Isaac, ai putea scrie şi alte cărţi la fel de voluminoase? 

— Ce ai zice de una despre Biblie? Am replicat. 

Sloane, care era un bun catolic şi nu avea încredere în 
concepţiile mele religioase, sau în absenţa lor, m-a întrebat 
suspicios: 

— Ce fel de carte? 

— Nimic despre religie ori teologie, i-am răspuns. Nu mă 
pricep la astea. Mă gândeam la o carte care să explice 
cititorului contemporan termenii şi aluziile din Biblie. 

Nu s-a arătat prea entuziasmat, dar eu m-am întors acasă 
şi m-am apucat imediat de lucru. După ce am terminat mai 
multe pagini, i-am dat o copie lui Sloane. După câteva zile, 
am prânzit cu el şi cu Larry Ashmead. Sloane continua să 
dea dovadă de o totală lipsă de entuziasm. Am fost 


dezamăgit, însă, după ce am terminat masa, bunul şi 
credinciosul Larry mi-a spus că dacă Sloane refuza cartea, 
el (Larry) ar fi fost încântat s-o publice. M-am înveselit şi am 
revenit la treabă. 

În cele din urmă, Sloane a refuzat-o şi Larry s-a ţinut de 
cuvânt. 

Am avut probleme legate de titlu. Pe durata cât lucrasem 
la ea, folosisem titlul provizoriu Stă scris în Biblie. 
Doubleday îl considera prea sec, de aceea am propus 
Călăuza în lumea Bibliei a bărbatului inteligent, ca să fie în 
ton cu Călăuza în lumea ştiinţei. S-a considerat însă că s-ar 
putea naşte confuzii, întrucât cele două cărţi erau publicate 
de edituri diferite. Le-am sugerat atunci Ghid în lumea 
Bibliei, dar şi această denumire a fost respinsă. 
Departamentul Vânzări, conştient de succesul Enciclopediei 
biografice, pe care îl atribuia folosirii numelui meu, cerea 
insistent un titlu de genul: Călăuza în lumea Bibliei, 
realizată de Asimov (Asimov's Guide to the Bible); acesta a 
şi fost folosit în cele din urmă. 

Era o carte atât de groasă, încât Doubleday a decis s-o 
publice în două volume, mai ales că diviziunea se putea face 
extrem de firesc. Primul volum, referitor la Vechiul 
Testament, a apărut în 1968, iar cel de-al doilea, despre 
Noul Testament şi Apocrifele, în 1969. 

Tata a prim, v primul volum în Florida. (întotdeauna i-am 
dat câte un exemplar din fiecare carte publicată, iar el îl 
arăta cunoştinţelor, fără să le permită să-l atingă - trebuiau 
să-l privească de la distanţă. Probabil că ajunsese extrem de 
nepopular şi mă făcuse şi pe mine să par la fel.) 

După un timp mi-a telefonat ca să-mi spună că citise numai 
şapte pagini, după care abandonase lectura, întrucât nu 
reflecta punctul său de vedere ortodox. Trebuie să vă 
amintiţi că era perioada în care revenise la ortodoxism, 
pentru a avea o ocupaţie. M-am simţit dezamăgit, pentru că 
reprezenta o dovadă limpede a regresului său, şi nu m-am 
sfiit să i-o spun. 


106. A o suta carte. 

Spre sfârşitul anilor '60, era clar că mă apropiam de 
cartea mea cu numărul o sută. Pe 2 septembrie 1968, am 
prânzit cu Austin, care m-a întrebat dacă aveam vreun plan 
în legătură cu această carte specială. Nu aveam; de aceea 
el m-a îndemnat să vin cu o propunere, spunându-mi că 
trebuia să-i las pe cei de la Houghton Mifflin să o publice. 

M-am gândit că modul cel mai bun de a celebra 
evenimentul ar fi fost să concep o carte în care să prezint 
extrase din cele o sută de volume. Le-aş fi grupat pe 
capitole, în conformitate cu diferitele domenii în care 
scrisesem (science-fiction, poliţist, ştiinţific, biblic etc), iar 
titlul ar fi fost Opus 100. 

Editura Houghton Mifflin s-a arătat entuziasmată, aşa că 
am pregătit cartea, care a fost publicată în 1969. Pe 
copertă trona fotografia mea, surâzând, iar într-o parte şi în 
cealaltă se înălţau teancuri formate din cărţile mele, 
amestecate în mod deliberat. 

Pe 16 octombrie 1969, editura a oferit un cocteil, cu ocazia 
lansării cărţii. Asemenea cocteiluri apar frecvent în cărţi, 
sau în filme, iar în tinereţe crezusem că ele însoțesc în mod 
obligatoriu toate apariţiile editoriale. Acesta însă era primul 
cocteil dat în cinstea mea, dar pentru organizarea lui fusese 
necesar ca eu să scriu o sută de cărţi. Nu ştiu prea bine ce 
înseamnă asta... 

107. Moartea. 

A) Henry Blugerman - Până în 1968, nu am cunoscut 
moartea - cel puţin, ea nu şi-a făcut apariţia în mijlocul 
familiei mele. Decesele se întâmplau altora, îmi muriseră un 
unchi, o mătuşă şi un văr de vârsta mea, dar nu fuseserăm 
apropiaţi - nu ştiusem nici când muriseră, şi nici din ce 
motive. Decese surveniseră şi în familia science-fiction-ului, 
de pildă Cyril Kornbluth şi Henry Kuttner*. 

Apoi, însă, în 1968, sănătatea tatălui Gertrudei, Henry, a 
început să se deterioreze rapid. Avea cancer pulmonar. Nu 
fumase niciodată, dar praful din fabrica de ambalaje în care 


lucrase mulţi ani ar fi putut constitui o explicaţie. Oricum, a 
fost spitalizat. Când am venit în New York, l-am vizitat pe 
Henry la spital, pe data de 17 februarie, şi mi-a fost clar că 
nu mai avea mintea limpede. 

Gertrude trebuia să plece la New York pentru a-l vedea, 
imediat după întoarcerea mea, dar în seara zilei de 
optsprezece am fost anunţaţi că Henry murise. locmai 
împlinise şaptezeci şi trei de ani. 

Bineînţeles, Gertrude a fost distrusă, pe de o parte pentru 
că-şi iubise mult tatăl şi pe de altă parte fiindcă nu apucase 
să-l vadă înaintea morţii. Evident, urma să plece la New 
York pentru înmormântare, fiind însoţită, fireşte, de mine şi 
de copii. 

Situaţia m-a pus în faţa unei dileme majore. Detest 
înmormântările, nu numai pentru că urăsc lucrurile 
neplăcute, ci şi fiindcă sesizez o nuanţă de ipocrizie în 
întregul ceremonial. De îndată ce un individ moare, el este 
transformat într-o fiinţă exemplară, neprihănită, în totală 
contradicţie cu realitatea, şi toţi participanţii adoptă o 
atitudine de profundă durere, care poate fi complet falsă. 

Odată, deoarece considerasem că era un gest necesar, am 
participat la funeraliile unui cunoscut şi am privit văduva, 
complet înveşmântată în negru, împleticindu-se printre 
scaunele capelei, cu ochii umflaţi de lacrimi, susţinută cu 
greu de cei doi fii. Fusesem uluit, întrucât ştiusem (şi 
majoritatea participanţilor trebuie s-o fi ştiut) că ea şi 
răposatul se găseau în toiul unui proces de divorţ, neplăcut 
şi abundând în acuzaţii reciproce. 

Bănuiesc, totuşi, că asta e mai puţin important. În multe 
societăţi, bocetele şi tânguirile sunt obligatorii la o 
înmormântare, ba chiar se angajează bocitoare 
profesioniste ce au menirea de a spori jalea. 

Pentru mine, însă, moartea nu înseamnă nimic altceva 
decât moarte -dispare o persoană care a fost vie şi cu toate 
că durerea şi singurătatea te pot distruge după un astfel de 
eveniment, consider că sentimentele respective n-ar trebui 


afişate în public în mod exagerat. Îmi dau seama că nu toată 
lumea gândeşte la fel şi nu voi mai insista asupra acestui 
subiect. 

Oricum, aveam şi alte motive decât cele filosofice pentru a 
nu dori să particip la înmormântarea lui Henry. De-abia 
revenisem din New York şi nu mă simţeam în stare să 
parcurg iarăşi drumul respectiv. În plus, 19 februarie 
reprezenta a treisprezecea aniversare a lui Robyn şi mi se 
părea că ziua ei de naştere merita alt tratament. Cu toate 
acestea, nu puteam să nu mă duc la trista ceremonie. 

De dragul lui Robyn am întârziat, totuşi, cu o zi. În 
dimineaţa zilei de nouăsprezece, i-am condus pe Gertrude 
şi David la aeroport, de unde au luat avionul spre New York. 
După aceea, i-am oferit lui Robyn un prânz aniversar la un 
local de lux şi m-am străduit din răsputeri să fie un moment 
plăcut pentru ea. (Viaţa trebuie trăită!) Pe douăzeci, am 
plecat amândoi cu maşina la New York, iar a doua zi, după 
înmormântare, ne-am întors toţi cu automobilul. 

Pentru mine, a fost o zi absolut mizerabilă, şi nu doar 
pentru că Mary Blugerman, văduva, s-a străduit din 
răsputeri să-şi demonstreze nefericirea. Toată viaţa se 
scăldase în autocompătimire şi o învățase pe biata Gertrude 
să procedeze la fel, dar până atunci nu mai întâlnise o 
ocazie atât de bună, care să-i permită să-şi pună în valoare 
„talentele”. 

Desigur, apăruseră şi alţi membri ai familiei. (Au venit 
chiar şi părinţii mei.) Mary a înhăţat-o pe Sophie, sora mai 
tânără a lui Henry, şi a binecuvântat-o cu un discurs 
interminabil despre catastrofele văduviei şi despre viaţa 
grea ce o aştepta de acum încolo. 

Am tras-o pe Gertrude deoparte şi i-am şoptit: 

— N-o poţi opri pe maică-ta? Sophie este văduvă de 
douăzeci de ani şi probabil că nu-i vine uşor să înghită toate 
poveştile astea despre nefericire şi viaţă grea. 

— Ce vrei să spui? S-a arătat indignată Gertrude, care 
niciodată nu accepta ca maică-sa să fie criticată. Bărbatul 


Sophiei a murit când ea era încă în putere şi s-a putut 
descurca. 

Am privit-o fără să-mi cred ochilor. 

— Cu alte cuvinte, susţii că maică-ta s-ar fi descurcat mai 
bine dacă Henry ar fi murit acum douăzeci de ani şi că ela 
dat dovadă de un egoism feroce, aşteptând până ce ea a 
îmbătrânit? 

Gertrude nu mi-a răspuns, ci mi-a întors spatele şi s-a 
îndepărtat. Nu cred că înţelesese ideea. Atunci când o 
persoană care obişnuieşte să se autocompătimească este 
absorbită de acţiunile sale, se pare că nu există absolut nici 
o cale prin care raţiunea să intervină. Mi-am amintit atunci 
că mai trecusem printr-o situaţie similară. 

Cu douăzeci de ani în urmă, când Henry încercase să se 
lanseze în acea neinspirată afacere de care am pomenit, 
unul dintre dezastrele ce se abătuseră asupra lui fusese 
demisia comis-voiajorului său, Jack. 

O întrebasem pe Gertrude de ce plecase Jack şi ea îmi 
spusese: 

— I-a murit socrul şi i-a lăsat o mulţime de bani. Ce tip 
norocos! 

— Vrei să spui că Jack este norocos pentru că i-a murit 
socrul? 

— Bineînţeles, încuviinţase ea. Nu-i corect! De ce trebuia 
să aibă el parte de moştenirea asta? 

— Aşadar, ai fi preferat să fi murit socrul meu şi să-mi fi 
lăsat o moştenire? Nu-mi răspunsese nici atunci. Bănuiesc 
că acesta era lucrul cel mai dificil de suportat la Gertrude - 
insistența ei de a permite autocompătimirii să fie mai 
importantă decât orice altceva. 

Presupun că toţi indivizii cunosc şi perioade în care-şi 
plâng de milă. Eu personal am cunoscut şi am descris unele 
asemenea momente. Cu toate acestea, sentimentul 
respectiv mi se pare neplăcut şi lipsit de demnitate şi mă 
străduiesc din răsputeri să-l înfrânez. Îmi amintesc 
permanent de femeia aceea care, în perioada când eram în 


armată şi aşteptam să plec în Bikini, m-a mustrat: „Ce te 
face să crezi că problemele tale sunt atât de speciale?”. 

Rareori mi s-a întâmplat să-i ţin prelegeri lui Robyn sau să 
încerc să-i impun opiniile mele; totuşi, am făcut-o în această 
singură direcţie, temându-mă întruna să nu deprindă 
autocompătimirea de la maică-sa. 

„Robyn”, i-am spus, „după părerea mea, toţi indivizii se 
simt încercaţi, la un moment dat, de milă faţă de propria 
persoană. Într-un asemenea caz, altora nu le va mai rămâne 
compasiune pentru tine. Dacă-ţi plângi prea tare de milă, 
nimeni nu te va mai compătimi. Dacă însă îţi înfrunţi cu 
mult curaj necazurile, atunci vei căpăta tot ajutorul şi 
compătimirea necesare.” 

Mă bucur că m-a ascultat, fiindcă a crescut şi a devenit o 
femeie veselă, care a avut partea ei de dezamăgiri şi 
mizerii, dar s-a comportat întotdeauna cu bravură în faţa 
lor. 

B) Judah Asimov - După cum am menţionat deja, tata a 
trăit vreme de treizeci de ani chinuit de dureri anginoase, 
luând tablete de nitroglicerină. 

În 1968, ai mei au organizat o masă mare pentru a-şi 
sărbători nunta de aur; la puţin timp după aceea, s-au 
mutat în Florida, odată cu ieşirea la pensie. Când ne-am 
despărţit, m-am întrebat, cu o tristă resemnare, dacă urma 
să-i revăd vreodată. Eu nu aveam să ajung în Florida şi 
bănuiam că nici ei nu aveau să revină în New York. Într- 
adevăr, pe tata nu aveam să-l mai văd niciodată. 

Pe 3 august 1969, în săptămânalul New York Times Book 
Review a apărut un excelent articol despre mine, care mă 
cita corect şi nu afirma prostii sau lucruri eronate. În el îmi 
lăudam tatăl cu toată dragostea. l-am telefonat ca să mă 
asigur că văzuse articolul şi, într-adevăr, îl citise. Era un 
individ foarte reţinut, însă în mod clar fusese mişcat şi 
încântat. Pe lângă altele, mi s-a plâns de durerile din piept, 
aşa cum făcea adesea, iar eu mi-am exprimat îngrijorarea şi 
l-am îndemnat să vadă un medic. 


„De ce-ţi faci griji?” a replicat el iritat. „Dacă o fi să mor, o 
să mor şi gata.” 

A doua zi, 4 august 1969, starea lui s-a înrăutățit. Mama 1- 
a dus la un spital şi acolo s-a stins, la vârsta de şaptezeci şi 
doi de ani. 

Tata dusese o viaţă grea, dar plină de reuşite. Venind în 
Statele Unite ca imigrant sărac, la vârsta de douăzeci şi 
şase de ani, reuşise să-şi educe cei trei copii, să-şi vadă fiica 
măritată şi fericită, mezinul la conducerea unui ziar 
important, iar băiatul cel mare profesor şi scriitor prolific. 

Stan a plecat în Florida, a luat-o pe mama şi trupul tatei şi 
i-a adus în Long Island. N-am făcut o înmormântare cu 
mare pompă (ceremonia respectivă îi displăcea lui Stan în 
aceeaşi măsură ca şi mie). Am participat doar noi şi rabinul, 
la un cimitir din Long Island. Eu am privit chipul tatei 
înainte de a închide sicriul, dar Stan n-a fost în stare s-o 
facă. 

C) Anna Asimov - Stan i-a găsit mamei un loc într-un foarte 
bun aşezământ pentru bătrâni, situat numai la câţiva 
kilometri de locuinţa lui, astfel încât o putea vizita frecvent. 
Eu o vizitam ceva mai rar, însă o sunam periodic. Tata 
lăsase destui bani pentru ca ea să ducă o viaţă lipsită de 
griji, şi chiar dacă n-ar fi fost aşa, Stan şi cu mine am fi fost 
oricând gata să contribuim cu fondurile necesare. 

Ocazional, am făcut tot posibilul ca mama să se bucure de 
faima mea. Am ţinut o prelegere în Long Island, 
sponsorizată de Newsday, ziarul lui Stan. El a adus-o pe 
mama cu 0 limuzină şi, pe durata festivităţii, a instalat-o în 
primul rând. Mă tem că în alocuţiunea mea am glumit pe 
seama lui Stan, moment în care mama m-a ameninţat cu 
pumnul. (îmi amintesc vremea când palma ei era cu 
adevărat formidabilă.) După prelegere, când participanţii s- 
au înghesuit să cumpere cărţile mele şi ale altor scriitori 
prezenţi, pentru ca apoi să ne solicite autografe, cineva a 
venit cu o carte la mama, care a semnat cu un aplomb 
deosebit. 


Ulterior, am ţinut altă prelegere la biblioteca Long Beach, 
aflată foarte aproape de aşezământul mamei, şi am făcut-o 
doar pentru ca ea să poată participa şi juca rolul „mamei 
oratorului”. 

Cu toate acestea, starea ei se înrăutăţea rapid. Pe 5 
august 1973, când i-am telefonat, plângea şi-mi pomenea 
întruna de tata, căruia îi simţea lipsa. Au găsit-o moartă în 
pat, în dimineaţa zilei următoare. Fusese văduvă timp de 
exact patru ani şi două zile şi mai avea o lună până la a 
şaptezeci şi opta aniversare. 

Pentru aşa-numita identificare oficială era nevoie de 
prezenţa unei rude. Nu l-au putut găsi pe Stan, iar sora 
mea nu avea maşină; ca atare, mi-au telefonat mie şi m-am 
dus în Long Island însoţit de Janet. A fost o experienţă 
foarte neplăcută, cu atât mai mult cu cât era ziua de 
naştere a lui Janet; deoarece cu un an în urmă fusese în 
spital cu ocazia aniversării respective, dorisem ca acum să 
fie un moment cu totul special... Dar nu întotdeauna 
lucrurile merg aşa cum vrei. 

Am ajuns la azil şi am identificat-o pe mama, care a fost 
apoi preluată de cei de la pompe funebre. Mi s-a spus că 
urmau să vină şi ai mei, de aceea am rămas să-i aşteptăm. 
Într-adevăr, nu după mult timp, au apărut mai întâi Stan cu 
Ruth, apoi Marcia cu Nick. 

Am trecut în revistă puţinele lucruri ale mamei, ca să 
hotărâm ce să donăm la Armata Salvării* şi ce anume să 
păstrăm noi ca amintiri. Eu am luat doar un pix, lăsându-i 
pe Stan şi Marcia să-şi împartă restul. 

Cu toate acestea, am reuşit să-mi plasez una din glumele 
macabre. Privindu-mi neamurile, am spus: „Dacă mama ar 
fi ştiut că azi o să fim cu toţii aici, nu s-ar fi grăbit să 
moară.” În mod neaşteptat, toată lumea a râs şi tensiunea s- 
a destrămat. Am plecat cu toţii să prânzim împreună. 

Pe atunci, eram oarecum îngrijorat de faptul că nu 
simţisem mai multă tristeţe şi durere la moartea părinţilor. 
Mi se părea că sunt insensibil. Existau însă explicaţii. 


În primul rând, aşa cum am spus-o dintotdeauna, nu-mi 
plac exteriorizările exagerate ale durerii şi nu-mi place să 
mă dedau la lamentări gălăgioase. În al doilea rând, ambii 
părinţi suferiseră de inimă la bătrâneţe şi ar fi trebuit să fiu 
de-a dreptul naiv dacă n-aş fi întrevăzut posibilitatea unei 
morţi subite. Aş fi putut considera respectiva variantă drept 
o şansă de a scăpa de inevitabila senilitate. La urma 
urmelor, ambii fuseseră perfect lucizi până în ultima clipă a 
vieţii, şi ăsta este un lucru deosebit. N-aş fi dorit să-i văd 
sclerozaţi. 

Consider însă că principalul motiv pentru aparenta mea 
indiferenţă îl constituia faptul că ştiam că pe durata vieţii 
nu le înşelasem speranţele; ca atare, în momentul 
despărțirii de ei, nu simţisem nici o fărâmă de vinovăţie, aşa 
cum s-ar fi întâmplat dacă aş fi fost conştient că i-aş fi 
dezamăgit. De asemenea, ceva mă face să cred că o durere 
exprimată sonor şi ostentativ ascunde un sentiment de 
vinovăţie. 

Spre surpriza mea, mama ne lăsase o sumă considerabilă 
de bani, însoţită de dispoziţia testamentară de a o împărţi 
între noi. Evident, n-am vrut să iau nici un dolar, 
considerând că Stan şi Marcia (mai cu seamă Marcia) erau 
mai strâmtoraţi, de aceea am insistat să-i ia ei. 

Stan a angajat un avocat care să supervizeze modificarea 
testamentului, pentru a se asigura că nu facem nimic ilegal, 
iar acesta mi-a spus: 

— Ar fi bine să vă angajaţi şi dumneavoastră un avocat. 

— De ce? L-am întrebat. 

— Ca să vă apere interesele. 

Am pufnit în râs şi am replicat senin: 

— Este de neconceput ca eu şi fratele meu să avem o 
dispută pentru ceva atât de trivial precum banii. Nu-mi 
trebuie un avocat. 

Bineînţeles, n-am angajat nici un avocat. 

D) Mary Blugerman - Sănătatea lui Mary fusese şubredă 
încă de când o cunoscusem şi de atunci starea ei se 


înrăutăţise vizibil. Cel puţin aşa aprecia ea situaţia şi o 
expunea oricui dorea s-o asculte. 

Henry îi lăsase însă destui bani pentru a avea parte de o 
bătrâneţe liniştită, iar Mary a trăit mai mult decât 
majoritatea celor din generaţia ei. I-a supravieţuit soţului 
nouăsprezece ani, locuind în acelaşi apartament în care îi 
făcusem curte Gertrudei cu ani în urmă, până ce, în final, 
slăbiciunea şi problemele de vedere au impus mutarea ei 
într-un aşezământ pentru bătrâni din Brooklyn. 

Acolo a şi murit pe 12 februarie 1987, la vârsta de 
nouăzeci şi doi de ani. Gertrude se apropia de a şaptezecea 
aniversare şi nu avea o sănătate prea bună, aşa că n-a putut 
veni în New York pentru înmormântare. Nici John, fratele 
ei, ce locuia în California, n-a putut ajunge. Robyn s-a 
ocupat de toate formalităţile înmormântării. 

Am profitat de ocazie ca să-i telefonez Gertrudei, de care 
divorţasem cu mult timp în urmă, şi s-o asigur că nu trebuia 
să-şi facă griji financiare. Dacă banii lui Mary n-aveau să 
ajungă, intenţionam să mă ocup eu de amănuntul respectiv. 
La urma urmelor, Mary era bunica lui Robyn, aşa că n-o 
puteam abandona, indiferent de sentimentele mele. A fost 
una dintre puţinele ocazii în care Gertrude mi-a spus 
„Mulţumesc”. 

108. Viaţa după moarte. 

Moartea părinţilor mei ar fi trebuit să mă determine să-mi 
reconsider părerile în privinţa posibilităţii vieţii după 
moarte. Ce confortabil ar fi să te aştepţi ca moartea să nu 
fie de fapt moarte, ci o deschidere spre o viaţă (posibil) mai 
glorioasă şi să simţi în plus că vei fi capabil să-ţi revezi 
părinţii şi alte fiinţe dragi, poate chiar în deplinătatea 
forţelor lor. 

Tocmai pentru că asemenea gânduri sunt atât de 
reconfortante şi stimulative, alungându-ne ideea, altfel 
oribilă, a morţii, tocmai de aceea, repet, viaţa după moarte 
este acceptată de o vastă majoritate de oameni, în ciuda 
absenței totale a oricăror dovezi ale existenţei ei. 


Cum a început totul? Ne-am putea întreba. Ei bine, 
părerea mea - desigur, o simplă speculație - e următoarea: 

Din câte ştim, specia umană este singura care înţelege 
inevitabilitatea morţii, nu doar în plan general, ci şi în cazul 
fiecărui individ. Indiferent cum ne-am proteja împotriva 
atacurilor, accidentelor şi infecțiilor, în cele din urmă cu toţii 
vom muri prin simpla şubrezire a trupurilor - iar asta o 
ştim. 

Trebuie să fi existat o vreme când această conştientizare a 
început să pătrundă în comunitatea omenească, iar ea 
trebuie să fi provocat un şoc teribil. Practic, a fost vorba de 
„descoperirea morţii”. Gândul morţii ar fi fost suportabil 
dacă ai fi considerat că, în realitate, ea nu exista; că nu era 
decât o iluzie. După moartea aparentă a unei persoane, 
aceasta continua să trăiască în alt mod şi în alt loc. Fără 
îndoială, o asemenea credinţă era încurajată de faptul că 
morţii apar adesea în visele prietenilor şi rudelor, iar 
apariţiile din vise puteau fi interpretate drept urme, sau 
spectre ale „mortului” ce continua să trăiască. 

În felul acesta, speculaţiile legate de viaţa de apoi au 
devenit tot mai complexe. Grecii şi evreii considerau că, în 
bună parte, lumea morţilor (Hades sau Sheol) era un loc 
întunecat şi sumbru. Existau regiuni speciale, unde erau 
chinuiţi cei care făcuseră rău în timpul vieţii (Iartar), ca şi 
regiuni de desfătări pentru aceia care-i bucuraseră pe zei 
(Câmpiile Elizee sau Paradisul). Extremele respective erau 
înţelese şi acceptate de indivizii care doreau să-şi vadă 
faptele răsplătite, iar pe duşmanii lor pedepsiţi, dacă nu în 
această lume, atunci cel puţin în următoarea. 

Pentru cei care nu înghiţeau aceste aiureli, imaginaţia era 
solicitată în a concepe un loc final de odihnă al celor răi sau 
al tuturor oamenilor, indiferent cât de buni ar fi fost. Astfel 
a apărut noţiunea modernă de Iad, ca loc de eternă 
pedepsire a ticăloşilor. Acesta e visul idiot al unui sadic, 
altoit pe un Dumnezeu proclamat drept bun şi atotiertător. 


Totuşi, imaginaţia n-a reuşit niciodată să construiască un 
Rai adecvat. Paradisul musulman are huriile sale, 
permanent disponibile şi veşnic virgine, transformându-se 
astfel într-un bordel nonstop. În Raiul nordicilor, eroii 
benchetuiesc în Valhalla* şi se luptă între ei, ceea ce te duce 
cu gândul mai mult la un bar combinat cu un câmp de 
bătălie. lar Raiul nostru este de obicei zugrăvit drept locul 
unde toţi sunt înzestrați cu aripi şi ciupesc corzile harfelor, 
pentru a înălța nenumărate imnuri de laudă la adresa 
Domnului. 

Ce fiinţe, deţinând doar un dram de inteligenţă, ar putea 
suporta mult timp vreunul din aceste Raiuri, sau altele 
inventate de diverse popoare? Unde există paradisul în care 
să ai ocazia să citeşti, să scrii, să explorezi, să duci 
conversații interesante, să faci cercetări ştiinţifice? N-am 
auzit niciodată de aşa ceva. 

Dacă veţi citi Paradisul pierdut de John Milton*, veţi 
constata că Raiul lui este descris sub forma unui imn de 
laudă înălţat Domnului. Nu-i de mirare că o treime dintre 
îngeri s-au răzvrătit. După ce au fost exilați în Iad, ei au 
început să desfăşoare activităţi intelectuale (citiţi poemul, 
dacă nu mă credeţi), şi eu bănuiesc că, lad sau nu, s-au 
simţit acolo mai bine. Când l-am citit, am fost de partea lui 
Satan şi l-am considerat eroul principal, indiferent dacă 
Milton a intenţionat ori nu acest lucru. 

Totuşi, care este credinţa mea? Deoarece sunt ateu şi nu 
cred în existenţa lui Dumnezeu sau a lui Satan, a Iadului 
sau a Raiului, presupun că după moarte urmează o 
eternitate de inexistenţă. 

Poate că unii se întreabă dacă aceasta nu este o credinţă 
sumbră şi lipsită de speranţe. Cum se poate trăi cu spectrul 
inexistenţei deasupra capului? 

Eu nu-l consider un spectru. Nu e nimic înspăimântător 
într-un somn etern şi lipsit de vise. Oricum, mi se pare mult 
mai acceptabil decât chinurile veşnice ale Iadului, ori decât 
plictiseala veşnică a Raiului. 


Şi dacă greşesc? Aceeaşi problemă a fost ridicată şi în faţa 
lui Bertrand Russell*, faimosul matematician, filosof şi ateu. 
El a fost întrebat: 

— Ce veţi face dacă, după ce veţi muri, vă veţi trezi în faţa 
lui Dumnezeu? 

Iar bravul campion al ateismului a răspuns: 

— Aş zice: „Doamne, trebuia să-mi fi dat mai multe dovezi 
ale existenţei tale!”. 

Acum două luni, am avut un vis pe care mi-l amintesc 
extrem de limpede. (De obicei, nu ţin minte visele.) 

Am visat că murisem şi ajunsesem în Rai. Am privit înjur şi 
am ştiut unde mă aflam - pajişti verzi, nori pufoşi, văzduh 
înmiresmat şi sunete îndepărtate şi fermecătoare ale 
corurilor cereşti. Iar un înger îmi surâdea larg, în semn de 
bun venit. 

— Aceste e Raiul? L-am întrebat uimit. 

— Da, a încuviinţat îngerul. 

— Trebuie să fie o greşeală, am rostit (iar la trezire am 
fost mândru de integritatea mea). Eu n-am ce căuta aici. Eu 
sunt ateu. 

— Nu-i nici o greşeală. 

— Cum pot ajunge aici, dacă sunt ateu? 

— Noi decidem cine ajunge aici, a replicat sever îngerul, 
nu tu! 

— Am înţeles, am dat eu din cap. După aceea, am privit în 
jur, am căzut pe gânduri, iar într-un târziu m-am întors 
către înger şi l-am întrebat: Există vreo maşină de scris pe 
care s-o pot întrebuința? 

Semnificaţia visului mi-a fost clară. Simţeam că Raiul se 
confunda cu actul scrisului, iar eu fusesem în paradisul 
acesta de peste o jumătate de secol şi o ştiusem din capul 
locului. 

Un al doilea amănunt semnificativ este remarca îngerului 
că Raiul, iar nu omul decide cine va ajunge acolo. Bănuiesc 
că asta înseamnă că, dacă n-aş fi fost ateu, aş fi crezut într- 
un Dumnezeu dispus să-i mântuie pe oameni, judecându-i 


pe baza existenţei lor, luată în totalitate, nu după spusele 
lor. Cred că Domnul ar fi preferat un ateu cinstit şi corect, 
unui predicator care rosteşte Dumnezeu, Dumnezeu, 
Dumnezeu, însă păcătuieşte la fiecare pas. 

Aş fi dorit, de asemenea, un Dumnezeu care să nu permită 
existenţa Iadului. Tortura infinită poate reprezenta o 
pedeapsă doar pentru răul infinit, iar eu nu cred că există 
aşa ceva, nici chiar în cazul lui Hitler. În plus, dacă 
majoritatea guvernelor lumii ar fi îndeajuns de civilizate 
pentru a elimina tortura ori alte pedepse crude, inumane, 
ne-am putea aştepta la altceva decât la un Dumnezeu 
atotiertător? 

Cred că dacă ar exista viaţă după moarte, pedepsirea 
răului ar fi rezonabilă şi ar avea o durată finită. Mai cred că 
pedepsele cele mai îndelungate şi chinuitoare ar trebui 
rezervate acelora care l-au defăimat pe Dumnezeu, 
inventând Iadul. 

Toate acestea nu sunt însă decât jocuri intelectuale. 
Opiniile mele sunt ferme. Sunt ateu şi, după părerea mea, 
moartea este urmată de un somn veşnic şi lipsit de vise. 

109. Divorțul. 

Pe măsură ce anii '60 se apropiau de sfârşit, Gertrude şi 
cu mine constatam că relaţia noastră devenea din ce în ce 
mai insuportabilă. Situaţia se înrăutăţise prin faptul că, în 
1967, Gertrude a fost afectată de artrită reumatică, care se 
manifesta prin crize aleatorii şi extrem de dureroase. Este 
imposibil să fii permanent încercat de dureri şi să rămâi 
raţional. 

Pe de altă parte, eu devenisem tot mai absorbit de munca 
mea şi Gertrude rămânea tot mai mult timp singură. N-o 
puteam învinui pentru că detesta aşa ceva. În plus, deşi 
contul din bancă sporea întruna, îmi dădeam seama că ea 
considera că situaţia noastră nu se îmbunătăţea. Mie îmi 
plăcea să stau acasă şi să duc un trai mai degrabă modest. 
Nu doream decât o maşină de scris în stare de funcţionare 
şi coli de hârtie, iar banii puteau rămâne în bancă. 


În 1970, am ajuns să cred că viaţa pe care o duceam o 
împingea pe Gertrude la disperare; ştiind că eu nu mă 
puteam schimba, mi se părea că nu exista decât o singură 
soluţie - divorţul. Eram de acord să-i dau jumătate din banii 
aflaţi în bancă, plus casa (complet achitată), cu tot ceea ce 
conţinea, mai puţin lucrurile din biroul meu. De asemenea, 
acceptam să-i acord - în viziunea mea - o pensie alimentară 
generoasă. 

Pe atunci, David avea optsprezece ani, iar Robyn 
cincisprezece şi tocmai intra la liceu. Aş fi preferat să aştept 
până împlinea optsprezece ani şi intra la colegiu, dar nici eu 
şi nici Gertrude n-am fi rezistat. 

După ce am decis împreună ca eu să părăsesc casa, mi-am 
închiriat un apartament în apropiere şi am început 
procedura de divorţ. Spre totala mea surprindere, 
Gertrude a fost de acord numai cu o separare legală. Se 
părea că dacă doream un divorţ, trebuia să ajungem la 
tribunal, unde - ea mi-o spusese foarte clar - ar fi făcut tot 
posibilul să-mi ia toţi banii. 

Era oribil. În statul Massachusetts, singurele motive de 
divorţ erau nebunia, infidelitatea şi cruzimea. Nebunia şi 
infidelitatea ieşeau din discuţie; în schimb, avocatul mi-a 
spus că dacă-i povesteam pur şi simplu episoade din 
căsnicia noastră, el putea extrage destulă cruzime pentru a 
satisface juriul. Am refuzat, de-a dreptul iritat. Nu 
intenţionam s-o acuz pe Gertrude de aşa ceva. 

Atunci, a sugerat avocatul, ar fi trebuit să merg într-un 
stat unde erau posibile divorţurile fără temei şi unde îmi 
puteam susţine poziţia în condiţii îndeajuns de rezonabile, 
fără a fi nevoie să devin rezident doar pentru obţinerea 
divorţului. Evident, cea mai bună alegere era New York-ul, 
unde, la urma urmelor, crescusem şi unde se aflau 
majoritatea editurilor cu care colaboram (mai cu seamă 
Doubleday). 

Am făcut pregătirile necesare şi, pe 3 iulie 1970, am venit 
cu un camion, mi-am încărcat echipamentul de scris, cărţile, 


rafturile şi cele trebuincioase traiului, şi am plecat spre 
Manhattan. 

Evident, lucrurile nu s-au încheiat aici. Ceea ce a urmata 
fost cu adevărat neplăcut, fiindcă Gertrude a angajat un 
avocat care a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a mă 
scoate din sărite. De exemplu, în două ocazii diferite, m-a 
citat la tribunal, dar, în timp ce zoream spre Boston pentru 
a fi prezent, a obţinut o amânare şi, când am ajuns, am fost 
nevoit să mă întorc la New York. 

Nu am renunţat, totuşi, iar divorţul a fost pronunţat după 
trei ani şi patru luni. În plus, judecătorul i-a atribuit 
Gertrudei mai puţin decât îi oferisem iniţial. Avocatul meu 
jubila, nu însă şi eu. I-am spus că nu voiam s-o înşel şi i-am 
oferit în mod voluntar suma propusă. 

În felul acesta, am devenit liber. 

Aş vrea să adaug un post-scriptum. În acele ultime şi 
nefericite luni premergătoare plecării, tocmai scriam 
Comoara de glume a lui Isaac Asimov (Isaac Asimov's 
Treasury of Humor). Vă provoc s-o citiţi şi să-mi arătaţi 
porțiunile care reflectă starea mea de spirit de atunci. 
Răspunsul este simplu. În timp ce o elaboram, nu eram 
nefericit. Scrisul, aşa cum cred că am mai spus-o, constituie 
pentru mine balsamul perfecit. 

110. A doua căsătorie. 

Nu am sosit în New York nepregătit. Îi solicitasem ajutorul 
lui Janet Jeppson, cu care corespondam de unsprezece ani. 
Ea mi-a găsit un mic apartament pe Strada Şaptezeci şi doi, 
la numai patru cvartale de propriul ei apartament. Când m- 
am mutat, am trăit exact aceeaşi senzaţie pe care o 
avusesem în prima noapte petrecută în dormitorul cazărmii, 
în 1945. Ba nu, m-am simţit mult mai rău. La încorporare, 
avusesem douăzeci şi cinci de ani şi ştiusem că în cel mult 
doi ani urma să redevin civil şi să-mi reiau ocupațiile 
anterioare. Acum aveam cincizeci de ani şi mă 
dezrădăcinasem total. 


Priveam cu jale cele două încăperi pe care le închiriasem. 
Biblioteca încă nu-mi sosise, aşa încât nu puteam lucra 
nimic serios. Era week-end-ul Zilei Independenţei, deci 
editurile nu funcționau. 

Janet, care îmi completase bucătăria cu nişte tacâmuri şi 
produse alimentare esenţiale pentru început, era alături de 
mine în vreme ce inspectam locuinţa. Janet este o femeie 
remarcabil de sensibilă şi nu încape îndoială că a simţit 
vinovăția ce mă măcina din cauză că îmi părăsisem familia 
precum şi singurătatea pe care o încercam. Cu delicateţe, 
mi-a spus că nu avea pacienţi în timpul week-end-ului şi că, 
dacă doream, puteam sta la ea în ziua aceea. Astfel, avea să 
fie mai vesel. 

Şansa respectivă m-a încântat. Blândeţea lui Janet a 
uşurat enorm tranziţia. Nu uitaţi că, în momentul sosirii 
mele în New York, noi doi eram mai mult decât simpli 
prieteni. Corespondenţa ce se întinsese pe durata a 
unsprezece ani constituise în sine o idilă. Janet scria misive 
lungi şi fascinante, pe care le expedia pe adresa Facultăţii 
de Medicină, pentru a evita întrebările neplăcute din partea 
Gertrudei, iar eu mă duceam cel puţin o dată pe săptămână 
la facultate, mai mult ca să ridic scrisorile decât din alte 
considerente. În plus, discutam frecvent la telefon. 

În mod limpede, Janet era la fel de inteligentă ca mine, iar 
opiniile şi filosofia ei se apropiau mult de ale mele. 
Scrisorile erau absolut minunate. (Janet încă le mai 
păstrează pe undeva şi ocazional le reciteşte.) 

Cred că se îndrăgostise de la început de mine. Nu avea un 
soţ sau o familie care să o reţină. În plus, ea citise tot ceea 
ce publicasem şi textele îi plăcuseră chiar înainte de a ne 
cunoaşte. Bănuiesc că şi eu o iubeam, dar, bineînţeles. 

— În cazul meu funcţiona cenzura - fiind însurat, aveam 
sentimentul că n-ar fi trebuit să fac ceva nelalocul lui. 

Aş dori să subliniez faptul că nu eram un monument de 
fidelitate. (Gertrude, sunt sigur de asta, era. Nu m-am 


gândit niciodată să investighez problema, totuşi nu am 
dubii în ceea ce o priveşte.) 

Când mă însurasem, fusesem total lipsit de experienţă 
sexuală, iar în următorii unsprezece ani nu avusesem nici o 
legătură extraconjugală, în ciuda ocaziilor ivite în armată 
sau la convenţii. Cu toate acestea, nu rămâneam chiar 
indiferent în faţa tentaţiilor şi, în cele din urmă, au apărut 
ocazii când unele tinere şi-au făcut foarte clare intenţiile, 
iar posibilităţile existau şi... Am cedat. 

Momentul respectiv a fost important. În relaţia cu 
Gertrude, nu mă simţisem niciodată ca având talente 
deosebite în arta sexuală, dar alte tinere păreau, spre uluita 
mea încântare, de-a dreptul impresionate. Îmi dau seama 
că talentele sexuale nu reprezintă un aspect căruia un 
„intelectual” ca mine ar trebui să-i acorde prea multă 
valoare, totuşi este greu să te lupţi cu mândria biologică. Să 
fiu sincer, problema respectivă m-a ajutat să cresc şi mai 
mult în proprii mei ochi şi mi-a adus fericire. 

Aş fi putut cu uşurinţă să mă transform într-un Don Juan. 
Deţineam impulsul respectiv, dar... Nu aveam timpul 
necesar. Scrisul se situa pe primul loc şi, întrucât era vorba 
de cantităţi impresionante, ocaziile de a mă angaja în 
diverse aventuri au apărut doar rar. N-am regretat, fiindcă, 
în cazul meu, chiar şi sexul ocupa locul al doilea, după scris. 

În plus, nu se punea problema „iubirii”. În acele zile ale 
anilor '50, fiecare aventură nu era nimic altceva decât o 
aventură... Atât din partea femeii, cât şi din partea mea. La 
urma urmelor, între noi nu exista nimic comun, cu excepţia 
unei trecătoare atracţii sexuale. 

Janet era altfel. Desigur, considerasem prezenţa ei 
interesantă şi încântătoare când fuseserăm împreună la 
Convenţia Mondială din Pittsburg, în 1960, şi apoi la cea din 
Washington, în 1963. (îmi amintesc că, în Washington, am 
evadat pentru o vreme de la convenţie ca să vizităm Casa 
Albă şi nişte muzee.) Apoi, în 1969, când Gertrude şi Robyn 


erau plecate în Anglia cu nişte prieteni, iar David se găsea 
în liceul lui din Connecticut, Janet a venit în Boston. 

A tras la un hotel din apropierea locuinţei noastre şi, timp 
de două zile, am mers cu automobilul prin partea de nord- 
est a Massachusetts-ului, vizitând locuri precum Salem şi 
Marblehead. Alături de ea, am uitat realmente de scris, 
unica ocazie de acest fel pe care mi-o reamintesc, fără să 
mă gândesc prea mult. Ba chiar este posibil ca acele două 
zile să fi reprezentat momentele cele mai lipsite de griji din 
viaţa mea, pentru că nu mă zorea nimic - nici prăvălia 
părinţilor, nici şcoala, nici slujba, nici familia... Şi nici chiar 
scrisul. Pentru o scurtă perioadă, lumea a însemnat Janet. 

Crucială nu era însă prezenţa ei fizică, de altfel 
încântătoare, ci potrivirea minţilor şi personalităţilor 
noastre. Mai exact, această potrivire ne-a făcut pe fiecare în 
parte să simţim cât de importantă este pentru noi prezenţa 
fizică a celuilalt. Scrisorile ar fi fost îndeajuns ca să mă facă 
să tânjesc după Janet, chiar dacă n-aş fi văzut-o niciodată, şi 
ştiu că ea încerca acelaşi sentiment. 

Dar, după ce m-am mutat în New York şi am petrecut cu ea 
week-end-ul de Ziua Independenţei, a dispărut orice 
îndoială în această privinţă. O iubeam pe Janet, ea mă iubea 
şi amândoi eram conştienţi de acest lucru. În mintea mea, 
era limpede că aveam s-o cer în căsătorie de îndată ce ar fi 
fost posibil din punct de vedere legal. 

Mai mult decât atât, pe măsură ce procedurile legale 
ocazionate de divorţ se prelungeau interminabil, părea 
lipsit de sens să menţinem locuinţe total separate. M-am 
mutat la ea, folosind apartamentul închiriat drept birou de 
lucru. 

Pe durata acelei mizerabile perioade de nesiguranţă care 
a precedat divorţul, Janet a fost pentru mine un reazem de 
nădejde, ce-mi insufla putere. Nu m-a zorit niciodată; nu m- 
a silit să fac nimic prostesc care să grăbească pronunţarea 
divorţului; a părut perfect de acord să prelungească 
această situaţie nelalocul ei pe tot restul vieţii. Dacă 


Gertrude îmi îngreuna viaţa, Janet mi-o uşura într-o măsură 
chiar mai mare. 

Când, în cele din urmă, divorţul a fost pronunţat, eu (nu 
Janet) am insistat să ne legalizăm situaţia. Ne-am căsătorit 
pe 30 noiembrie 1973. O ceremonie civilă părea ternă, 
totuşi niciunul nu doream o nuntă religioasă, aşa că am fost 
cununaţi în salonul lui Janet de către Edward Ericson, unul 
dintre liderii Societăţii Culturale Etice, care avea sediul la 
câteva cvartale depărtare. 

În clipa când scriu aceste rânduri, Janet şi cu mine suntem 
căsătoriţi de şaptesprezece ani, iar eu am venit în New York 
de douăzeci de ani. Aş putea adăuga că în tot acest timp am 
fost extraordinar de fericiţi şi că ne iubim la fel de mult ca 
întotdeauna. Eu continuu să fiu ocupat până peste cap cu 
munca mea, dar Janet are o carieră profesională proprie. A 
fost o psihiatră şi o psihanalistă iscusită, iar după 
pensionare a continuat să scrie, având succes, independent 
de mine. 

Amândoi lucrăm în apartamentul nostru - unul mai mare, 
în care ne-am mutat în 1975, după ce am renunţat la 
cabinetul separat pe care-l deţinusem timp de cinci ani. 
Suntem permanent împreună, chiar şi atunci când lucrăm 
în colţuri opuse ale locuinţei. În plus, răbdarea şi 
sensibilitatea lui Janet sunt remarcabile, ea acceptându-mi 
toate defectele cu o iubire neclintită. Sunt sigur că şi eu le- 
aş îngădui pe ale ei, cu tot atâta iubire, dacă ar avea 
vreunul. 

Desigur, la început, căsătoria nu a fost uşoară pentru 
Janet. În momentul acela, ea avea patruzeci şi şapte de ani 
şi pe toată durata vieţii de adult se întreţinuse singură, 
având succes în profesiunea practicată. Nu ştia cum avea să 
se adapteze măritişului şi, înainte de ceremonie, a plâns 
toată ziua. Speriat, am întrebat-o ce se întâmpla. 

— Nu mă pot stăpâni, Isaac, mi-a răspuns. Am senzaţia că- 
mi voi pierde identitatea. 


— Prostii! I-am spus cu fermitate. N-o să-ţi pierzi 
identitatea, ci o să-ţi câştigi utilitatea. 

A izbucnit încântată în râs şi aşa s-au terminat lucrurile, în 
ceea ce priveşte relaţia noastră amoroasă, vă poftesc să 
ţineţi cont de următorul episod: 

În 1986, portarul imobilului în care locuim mi-a întins 
ziarul Post şi mi-a spus: 

— Sunteţi pe pagina şase. 

Am suit în apartament, fluturând ziarul şi am rostit 
încântat: 

— Janet, Janet, am ajuns şi în Post! 

— De ce? M-a întrebat surprinsă. (Noi nu citim Post.) 

— M-au prins sărutând o femeie. 

Janet a clătinat din cap (ea cunoaşte toate jalnicele mele- 
flirturi) şi a replicat: 

— De câte ori ţi-am zis să fii atent? 

I-am întins ziarul. Fuseserăm împreună la o recepţie 
ocazionată de lansarea unei cărţi de ştiinţă, iar la un 
moment dat mă sărutasem cu Janet (ceva ce facem 
frecvent, chiar în public). Un reporter de la Post ne zărise şi 
comentase maliţios pe marginea obiceiurilor 
„sexagenarilor”, deşi pe atunci Janet nu avea decât 
cincizeci şi nouă de ani. 

— Vezi? I-am spus. Asta-i societatea în care trăim. Dacă un 
bărbat îşi sărută soţia în public, îl dă la ziar. 

111. Călăuza în lumea lui Shakespeare. 

Mutarea mea în New York nu mi-a stopat scrisul. Recunosc 
că de fiecare dată când viaţa mea s-a modificat în chip 
radical, mi-am făcut griji dacă voi putea să continuu să scriu 
în acelaşi ritm, totuşi temerile acelea au fost întotdeauna 
lipsite de temei. 

După ce am terminat Călăuza în lumea Bibliei, m-am simţit 
nemulţumit. Lucrasem timp îndelungat la carte şi-mi 
plăcuse atât de mult, încât detestam să mă opresc. M-am 
întrebat dacă n-aş fi putut face ceva comparabil, în privinţa 
plăcerii, şi atunci mi-a venit ideea... Care este singura parte 


a literaturii engleze comparabilă cu Biblia? Evident - 
piesele lui William Shakespeare. 

Ca atare, în 1968, am început să scriu Călăuza în lumea lui 
Shakespeare (Asimov's Guide to Shakespeare), 
intenţionând să parcurg cu atenţie toate piesele, explicând 
aluziile şi arhaismele şi discutând toate referinţele ce 
implicau istorie, geografie, mitologie sau orice alte domenii 
care mi se păreau că puteau fi analizate. 

Am început lucrul chiar înainte de a-i anunţa pe cei de la 
Doubleday în legătură cu planul meu, ca să nu mai 
pomenesc de semnarea vreunui contract. După ce am 
terminat de analizat Richard al II-lea, i-am arătat lui Larry 
Ashmead ce scrisesem şi am continuat munca înfrigurat. 

Din tot ceea ce am publicat, cel mai mult mi-a plăcut lucrul 
la autobiografii. La urma urmelor, ce subiect poate fi mai 
interesant decât propria-mi viaţă? Făcând abstracţie de 
autobiografii, Călăuza în lumea lui Shakespeare mi-a oferit 
momentele cele mai fascinante din viaţă. Îl iubeam pe 
Shakespeare din copilărie, iar lectura lui atentă, rând cu 
rând, urmată de explicarea detaliată a celor citite „a fost o 
adevărată desfătare. 

Am fost recompensat pentru asta. La scurtă vreme după 
ce m-am mutat în New York şi imediat după ce s-a sfârşit 
week-end-ul de Ziua Independenţei, când Janet a revenit la 
pacienţii ei, am primit şpalturile cărţii - o mulţime de 
şpalturi, deoarece cartea avea o mie cinci sute de pagini. 
Asta mi-a oferit ceva de făcut, tocmai când aveam cu 
adevărat nevoie să-mi ţin mintea ocupată, pentru a nu mă 
mai gândi la vinovăţie şi insecuritate. 

Pentru aceia dintre cititori care nu ştiu, şpalturile sunt foi 
lungi pe care este tipărit conţinutul unei cărţi; de obicei, o 
foaie de şpalt cuprinde cam două pagini şi jumătate de 
carte. Autorul trebuie să le citească atent, căutând să 
observe erorile făcute la tipar şi propriile inadvertenţe de 
exprimare. Rolul şpalturilor este de a oferi o garanţie că 
versiunea finală a cărţii nu va conţine greşeli. 


Bănuiesc că majoritatea autorilor consideră şpalturile un 
chin; nu este însă şi cazul meu, deoarece socotesc că astfel 
am ocazia de a citi ceea ce am scris. Problema este că nu 
sunt un corector bun, fiindcă citesc prea repede. Citesc o 
frază dintr-o dată. Dacă există litere greşite sau puse în 
locuri greşite, litere lipsă sau în plus, nu le observ. Eroarea 
măruntă se pierde în corectitudinea generală a frazei. 
Trebuie să mă silesc să privesc fiecare cuvânt, fiecare literă 
separat, dar dacă mă relaxez pentru o singură clipă încep 
iarăşi să mă grăbesc. 

În opinia mea, corectorul ideal ar trebui să cunoască 
perfect ortografia, punctuaţia şi gramatica şi să fie uşor 
dislexic. 

Călăuza în lumea lui Shakespeare realizată de Asimov a 
fost publicată în două volume, în 1970. De câte ori o privesc 
sau o întrebuinţez, mă simt transportat în acele zile de 
început în New York, ce mă făceau să mă simt nesigur în 
privinţa viitorului şi uşor înspăimântat. 

112. Adnotările. 

Pe 16 iulie 1965, am prânzit cu Arthur Rosenthal, redactor 
la Basic Books, editura ce publicase Călăuza bărbatului 
inteligent în lumea ştiinţei. Ne însoțea Martin Gardner, o 
persoană pe care o admiram în mod deosebit. Citisem (şi 
deţineam) toate cărţile sale pe care le putusem găsi. Îi 
parcurgeam cu aviditate rubrica „Amuzamente 
matematice” din revista Scientific American. 

Cartea cea mai de succes a lui Gardner fusese Alice 
adnotată. Ea includea cărţile Alice în Ţara Minunilor şi 
Peripeţiile Alicei în lumea oglinzii, reproducând ilustrațiile 
originale făcute de Tenniel. Pe fiecare filă a cărţii, Gardner 
discuta toate aspectele implicate de anumite rânduri, pe 
care le considera demne de a fi comentate. Era o carte 
fascinantă şi o lecturasem de câteva ori. 

Am adus vorba despre ea la prânzul cu pricina şi Gardner 
(care era suficient de amabil pentru a declara că şi el îmi 
admira cărţile - iar de atunci am rămas buni prieteni) mi-a 


spus că, dacă doream cu adevărat să trăiesc nişte momente 
minunate, trebuia să găsesc o carte care îmi plăcea foarte 
mult şi s-o adnotez. 

Într-un fel, Călăuza în lumea Bibliei şi Călăuza în lumea lui 
Shakespeare erau adnotări, dar, desigur, nu aveam 
posibilitatea de a include textele integrale ale Bibliei sau 
pieselor lui Shakespeare. Puteam doar să citez pasaje 
selectate. Cu toate acestea, noţiunea unor adnotări reale nu 
mi-a părăsit mintea. 

Şi de ce nu? Cărţile despre Biblie şi Shakespeare îmi 
dăduseră curaj. Până atunci, îmi limitasem non-ficţiunea în 
principal la domeniul ştiinţific, iar când mă aventurasem în 
afara acestuia, aşa cum se întâmplase în cazul istoriilor, 
scrisesem cărţi pentru adolescenţi, care nu trebuiau să fie 
foarte profunde. 

Totuşi, cărţile despre Biblie şi Shakespeare depăşeau cu 
mult ceea ce poate că ar fi fost considerat domeniul meu de 
excelenţă, adresându-se adulţilor. Eram pregătit să fac faţă 
unor cronici ostile de felul: „De ce nu se limitează Asimov la 
prostiile lui science-fiction şi se bagă în domenii despre care 
nu ştie nimic?”. 

M-am ales şi cu câteva asemenea remarci. Îmi amintesc de 
o scurtă şi dispreţuitoare recenzie semnată de un profesor 
de literatură de la un colegiu, care afirmase destul de 
limpede că socotea că lucrarea mea despre Shakespeare nu 
merita nici un comentariu. Recenzia a apărut în suplimentul 
duminical al ziarului Times; deşi de atunci au trecut două 
decenii, ori de câte ori mă gândesc la ea, mi-e imposibil să 
nu mă simt iritat. 

Recent, am întâlnit un elev de la colegiul respectiv şi l-am 
întrebat dacă-l cunoştea pe profesor (al cărui nume mi-l 
amintesc perfect, dar nu-l voi menţiona). Da, îl cunoştea. 

— Cum l-ai putea descrie? L-am întrebat. 

— Mic şi îngâmfat, mi-a răspuns elevul. 

— Perfect, aşa mi-l închipuisem şi eu. 


Cu toate acestea, cărţile au supravieţuit şi au fost în 
general bine primite, deşi nu erau genul care să cunoască 
tiraje uriaşe. Până în momentul revenirii mele în New York 
căpătasem destulă încredere în capacitatea mea de a scrie 
despre orice subiect care mă atrăgea, fără să mă aştept să 
fiu „desfiinţat”. 

Aşa s-a făcut că, în prima săptămână petrecută acolo, m- 
am gândit că aş fi putut face orice, fără să fiu împiedicat. 
Nu aveam familie, iar Janet era ocupată cu pacienţii. Am 
pornit pe Fourth Avenue, care în anii 70 continua să fie 
ticsită de librării cu cărţi la mâna a doua şi anticariate, şi 
acolo mi-am îndeplinit visul dintotdeauna. M-am plimbat 
printre rafturile prăfuite ale unei asemenea prăvălii, 
uitându-mă la cărţile vechi. 

Am descoperit un Don Juan de Byron*. În casa Blugerman- 
ilor existase un exemplar al acestei cărţi. Pe vremuri, 
încercasem s-o citesc dimineţile, când mă deşteptam 
înaintea tuturor, dar nu mi se permitea să fac absolut nimic, 
ca să nu-l trezesc pe John, întrucât acesta, spunea maică-sa, 
„trebuia să-şi facă somnul de douăsprezece ore”. Din câte 
îmi dădusem seama, ea vorbea cu toată seriozitatea. Ediţia 
din biblioteca Blugerman era însă tipărită cu litere 
minuscule, iar mediul înconjurător inspira atâta deprimare 
încât nu mă putusem concentra asupra lecturii. 

Acum se părea că aveam o ocazie mai bună. N-am fost 
niciodată un individ care doarme mult. Nu reuşeam să stau 
în pat mai mult de cinci ore pe noapte, iar în noul 
apartament aveam insomnii. Ei bine, dacă tot nu puteam 
aţipi, ce rost avea să mă mai chinuiesc încercând? Eram 
singur. Puteam citi toată noaptea. Cine m-ar fi oprit? 

În noaptea aceea, m-am suit în patul meu de calitate 
îndoielnică (care nu-mi aparţinea, ci făcea parte din 
mobilierul apartamentului), am deschis Don Juan şi m-am 
apucat să citesc. De-abia terminasem prologul, în care 
Byron îi defăima pe Robert Southey*, William Wordsworth* 
şi Samuel Taylor Coleridge*, şi deja îmi ardeau degetele. 


Îmi aminteam cuvintele lui Martin Gardner şi doream să fac 
o adevărată carte de adnotări. Voiam ca Doubleday să 
scoată o ediţie a lui Don Juan comentat de mine, care să-i 
explice cititorului american contemporan toate aluziile 
clasice şi referinţele. 

A doua zi, m-am dus la editură şi i-am vândut ideea lui 
Larry Ashmead, apoi m-am apucat imediat de treabă. 
Gardner avusese dreptate. Era extraordinar de plăcut. 
David m-a vizitat pe când eram cufundat în urmărirea lui 
Byron şi doar cu chiu, cu vai am reuşit să petrec ceva timp 
cu el. Doream numai să lucrez. Această „manie” făcea din 
mine un tată incompetent sau, în formularea mai blândă a 
lui Robyn, unul ocupat. 

Ştiam că volumul n-ar fi avut căutare, lucru de care şi 
editura era conştientă. La urma urmelor, gustul publicului 
nu se mai îndrepta către poezia romantică a perioadei post- 
napoleoniene. Din alt punct de vedere, cartea ar fi trebuit 
să coste mult - prea mult pentru imensa majoritate a 
cititorilor. 'Ţineam totuşi s-o scriu, iar Doubleday dorea să- 
mi facă plăcere. 

Cartea a apărut în 1972. N-o puteam intitula Don Juan 
adnotat fiindcă editura Clarkson Potter (o filială a grupului 
editorial Crown Publishers), care tipărise Alice adnotată 
scrisă de Gardner, pusese copyright pe genul acela de titlu. 
Ca atare, a primit titlul de Don Juan adnotat de Asimov 
(AsimoVs Annotated Don Juan). Doubleday a scos o ediţie 
superbă, care a obţinut un premiu (pentru aspect, nu 
pentru conţinut, mă grăbesc să precizez) şi a reuşit să-şi 
acopere avansul. Desigur, cerusem un avans mic, tocmai 
pentru a mă asigura că avea să poată fi recuperat. 

De îndată ce am terminat-o, am început lucrul la ceea ce 
avea să fie Paradisul pierdut adnotat de Asimov (Asimov's 
Annotated Paradise Lost), pentru că voiam s-o predau la 
Doubleday înainte de publicarea primei cărţi din serie, 
mânat de gândul de a renunţa la astfel de proiecte. Munca 
a fost la fel de plăcută şi lucrarea a apărut în 1974. Totuşi 


am mai realizat una, mai mică, ocupându-mă de o serie de 
poezii bine cunoscute ce aveau semnificaţii istorice; volumul 
respectiv a fost publicat în 1977 cu tidul Poezii familiare 
adnotate (Familiar Poems, Annotated). 

Niciuna dintre aceste cărţi n-a adus câştiguri, deşi la 
niciuna nu s-au pierdut bani, iar plăcerea pe care mi-a 
oferit-o lucrul a însemnat mai mult decât banii. 

Aş fi dorit să continuu în această direcţie, dar simţeam că 
nu-i puteam obliga pe cei de la Doubleday să-mi accepte 
ideile, dincolo de un anumit punct. Totuşi, în 1979, Jane 
West de la Clarkson Potter m-a solicitat pentru realizarea 
unei cărţi adnotate, lăsând subiectul la alegerea mea. La 
prânzul acela, desfăşurat cu mulţi ani în urmă, Gardner 
menţionase Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift* ca o 
carte ideală pentru mine, de aceea i-am propus-o lui Jane. 
Ea a fost încântată şi m-am apucat iarăşi de treabă. 

Acum cartea putea fi publicată cu titlul Călătoriile lui 
Gulliver adnotate (The Annotated Gulliver's Travels), pentru 
că apărea la Clarkson Potter. Ea a văzut lumina tiparului în 
1980 şi s-a vândut ceva mai bine decât volumele de la 
Doubleday, dar nu excelent. 

Mai exista o altă carte de adnotări pe care ţineam morţiş 
s-o scriu, iar şansa respectivă mi s-a oferit la sfârşitul anilor 
'80, când eram mai mult ca oricând băiatul de aur al lui 
Doubleday, din motive pe care le voi explica ulterior. Am 
„furat” două luni crezând că-mi puteam permite acest lux şi 
am lucrat cu disperare, până am terminat Gilbert şi Sullivan 
adnotat (The Annotated Gilbert & Sullivan). Am oferit-o la 
Doubleday fără să cer nici un avans, atât de mult doream să 
fie publicată. Asta a provocat din nou lansarea celebrului 
slogan „lermină cu prostiile, Isaac!”, şi am căpătat un avans 
de cinci ori mai mare decât cel primit pentru Don Juan. 
Cartea a apărut în 1988. Deşi era un tom imens, ce costa 50 
dolari şi era aproape imposibil de ridicat, s-a vândut în 
destule exemplare ca să-şi recupereze avansul. 


Dar asta-i tot. Nu mai există altă adnotare pe care aş dori 
cu tot dinadinsul s-o realizez. Desigur, ar mai fi Homer“, dar 
originalul e în greacă şi nu poţi decide care dintre diversele 
traduceri este cea mai bună. 

113. Noile rude. 

Mi-am dat seama că, deoarece intenţionam să mă însor cu 
Janet cât mai curând posibil, urma să mă căpătuiesc cu alte 
neamuri. 

Mărturisesc că aveam o anumită nervozitate în direcţia 
respectivă. În vreme ce Gertrude fusese evreică, nu acelaşi 
lucru se putea spune despre Janet. Ştiam că pentru noi doi 
aceste lucruri nu aveau absolut nici o importanţă; în 
schimb, oare cum avea să reacționeze familia ei? 

Părinţii lui Janet erau mormoni, deşi înţelesesem că nu 
erau activi în comunitatea religioasă. Janet însă nu fusese 
botezată şi în nici un caz nu era mormonă. Mai exact, 
manifesta acelaşi ateism ca şi mine. 

Când s-a apropiat momentul căsătoriei, Janet, vrând să-mi 
facă pe plac în toate modurile posibile, m-a întrebat dacă 
doream ca ea să se convertească la iudaism. 

„Bineînţeles”, i-am replicat, „cu condiţia să mă laşi şi pe 
mine să mă convertesc la mormonism.” În felul acesta s-a 
încheiat orice discuţie despre asemenea fleacuri. (Acum, 
Janet este membră a Societăţii Culturale Etice, însă eu nu 
intenţionez să ajung chiar atât de departe.) 

Mormonii cred în necesitatea de a da naştere unui număr 
cât mai mare de urmaşi, iar părinţii lui Janet aveau o 
mulţime de fraţi şi surori. Drept rezultat, Janet avea zeci şi 
zeci de veri primari, unchi, mătuşi şi alte neamuri. Din 
fericire, majoritatea trăiau în statul Utah şi nu trebuia să-i 
întâlnesc pe toţi. (În privinţa asta, Janet s-a simţit şi mai 
uşurată decât mine.) 

Tatăl ei, John Rufus Jeppson, murise în 1958, cu un an 
înainte ca eu s-o cunosc pe Janet la banchetul scriitorilor de 
romane polițiste. Fusese un deces neaşteptat (avea doar 


şaizeci şi doi de ani), iar Janet, care-l adorase, fusese 
distrusă. 

El dusese o viaţă grea, pornind din sărăcie şi avansând 
treptat pe scara socială, absolvind facultatea de medicină şi 
ajungând oftalmolog şi cetăţean respectat în New Rochelle. 
Alături de el se aflase permanent soţia lui, mama lui Janet, 
Rae Evelyn Jeppson (născută Knudson). John şi Rae 
fuseseră prieteni din copilărie şi se iubiseră toată viaţa. 
(Exact aceleaşi lucruri se pot spune şi despre părinţii mei.) 

Am cunoscut-o pe Rae destul de curând, pe când trăiam cu 
Janet. Nervozitatea mea nu se datora numai faptului că 
eram evreu, ci şi celui că locuiam împreună fără să fim 
căsătoriţi. Nu mă temeam de dezaprobarea părintească în 
sine, însă nu voiam să-i îngreunez viaţa lui Janet şi să 
determin o răceală între mamă şi fiică. 

Janet m-a asigurat că nu exista nici un motiv de teamă, 
totuşi eu aveam reţinerile mele. 

Rae era chiar mai scundă decât Janet şi avea păr şaten 
deschis, deşi trecuse de şaptezeci de ani. Semăna mult cu 
fiica ei la chip şi asta a fost suficient pentru a-mi câştiga 
simpatia din clipa când am zărit-o. Era o doamnă în sensul 
clasic al cuvântului: amabilă, politicoasă şi cu glas blând. 
(Adesea, Janet spune că Rae a încercat să facă şi din ea o 
doamnă, dar n-a reuşit.) 

De asemenea, era extrem de onestă. În ciuda faptului că 
exista Yiscul de a-şi pune fata într-o situaţie delicată, m-a 
privit în ochi şi a rostit cu fermitate: 

— Domnule Asimov, îmi pare rău pentru soţia 
dumneavoastră. Eu însă nu i-am ocolit căutătura şi am 
răspuns la fel de ferm: 

— Doamnă Jeppson, vă rog să mă credeţi că şi mie îmi 
pare la fel de rău. Asta a fost tot. Subiectul n-a mai fost 
redeschis niciodată. Rae s-a declarat mulţumită. Cred că 
mi-am făcut un mare serviciu rezistând ispitei dea mă 
dezvinovăţi. Cu siguranţă că dacă aş fi făcut-o, m-ar fi 
considerat un caracter meschin. 


Viitoarea mea soacră şi cu mine ne-am înţeles de minune. 
Atunci când urma să înnoptăm la ea, lăsa să se înţeleagă că 
voia să dormim în camere separate. M-am gândit că puteam 
suporta aşa ceva şi i-am explicat lui Janet că mi se părea o 
cale nevinovată de a-i face plăcere maică-sii. Janet însă nici 
n-a vrut să audă. La vârsta ei, nu dorea să se supună unor 
pretenţii pe care le considera absurde, şi în cele din urmă 
Rae a cedat. Eu m-am simţit însă destul de stânjenit şi 
continuu să cred că n-ar fi fost nimic rău dacă am fi încercat 
s-o facem să se simtă mai bine. 

Momentul crucial al relaţiei mele cu soacra s-a petrecut în 
1973, când Janet a fost internată din cauza unei 
neaşteptate hemoragii subarahnoidiene. Trebuia să-i 
telefonez lui Rae pentru a-i spune ce se întâmplase şi să-i 
explic gravitatea cazului. Situaţia era cu atât mai alarmantă 
cu cât sora mai tânără a lui Rae, Opal (al cărei nume îl 
primise Janet), murise în urma unei hemoragii similare la 
patruzeci şi şapte de ani şi, printr-o coincidenţă, Janet avea 
aceeaşi vârstă. 

Mă îngrozea gândul s-o anunţ pe Rae. Pe lângă faptul că 
eram alarmat de starea lui Janet şi nu mă puteam încrede 
pe deplin în capacitatea mea de a prezenta situaţia cu 
tactul şi blândeţea necesare, trebuia să dau piept cu o 
mamă posibil disperată care, în necazul ei, ar fi putut să 
caute un ţap ispăşitor şi să dea vina pe mine. Rae fusese 
crescută şi educată într-un climat strict religios şi era 
posibil să privească cele întâmplate drept o pedeapsă divină 
pentru că Janet „trăise în păcat” alături de mine. 

Evident, nu puteam accepta astfel de interpretări, dar nici 
nu puteam argumenta problema în faţa unei mame 
îndurerate. În consecinţă, mi-am adunat toate puterile 
pentru a îndura un măcel, întrucât, din nou, nu puteam 
încerca să mă apăr. Am sunat-o pe Rae şi i-am comunicat 
cum m-am priceput ce se întâmplase. Mă tem că plângeam 
în timp ce vorbeam (nu, nu-mi este ruşine de asta) şi ea nu 
s-a putut îndoi de disperarea mea. 


O vreme, a tăcut, apoi cu glasul cel mai cald şi blând cu 
putinţă, mi-a spus: „Indiferent ce s-ar întâmpla, Isaac, vreau 
să-ţi mulţumesc pentru că ai făcut-o atât de fericită pe Janet 
în aceşti ultimi ani.” 

Din fericire, Janet şi-a revenit fără urmări. În cele din 
urmă, i-am relatat spusele maică-sii; din punctul meu de 
vedere, după aceea, Rae Jeppson nu a mai putut greşi 
niciodată. Am iubit-o ca pe o a doua mamă a mea, şi cu 
toate că Janet, ca orice fiică, se mai plângea uneori de ea, 
eu n-am făcut-o niciodată. 

După un an de suferinţă (avea cancer), Rae Jeppson a 
murit pe 10 iunie 1977, cu puţin înainte de a optzecea 
aniversare. A rămas activă fizic aproape până în ultima 
clipă, păstrându-şi spiritul ager. S-a stins în linişte şi, spre 
deosebire de cazurile părinţilor mei sau al Gertrudei, n-a 
murit singură sau printre străini. A murit în casa ei, în patul 
ei, având-o alături pe fiica ei, care o ţinea de mână. 

Ultimul lucru pe care Janet i l-a spus a fost: 

— Te iubesc, mamă. 

— Şi eu te iubesc, Janet, a şoptit Rae, apoi a lunecat lin în 
moarte. Cum oare poţi muri mai fericit decât în linişte, 
primind şi dăruind iubire? Tatăl lui Janet a fost primul 
membru al numeroasei familii Jeppson care a devenit 
medic; de altfel, el a instaurat tradiţia respectivă. Nu doar 
Janet a urmat medicina, ci şi fratele ei mai mic, John Ray 
Jeppson. 

După ce a absolvit Harvard, John a urmat Facultatea de 
Medicină a Universităţii Boston, făcând parte din ultima 
serie de studenţi în faţa căreia am mai ţinut prelegeri. Eli-a 
vorbit de mine surorii sale şi tot el i-a deschis gustul pentru 
science-fiction. Aşa a început totul, şi pentru asta îi sunt 
incredibil de recunoscător. 

S-a însurat încă din facultate cu o tânără frumoasă, pe 
nume Maureen, şi în cele din urmă a devenit anestezist. 
Acum locuieşte în California şi are doi copii, o fată, Patti, şi 
un băiat pe care-l cheamă tot John. 


Janet şi cu mine o iubim mult pe Patti, care şi-a ales drept 
profesiune istoria. Tânărul John este dentist, s-a însurat şi 
are o fiică, pe nume Sarah. În felul acesta, fratele lui Janet 
este bunic. 

Janet are o verişoară primară, Chaucy Bennetts (născută 
Horsley), cu doi ani mai mare decât ea. Ele două au 
copilărit împreună, iubindu-se ca nişte surori, şi au rămas la 
fel de apropiate. 

Chaucy nu este numele ei original. A fost botezată Shirley, 
însă tatăl ei purta acelaşi nume. Poate că din cauza 
confuziei inevitabile ce se producea, atât în privinţa 
persoanei, cât şi a sexului, s-a luat hotărârea inspirată de ai 
se schimba numele. Chaucy s-a măritat cu un gentleman 
extrem de plăcut, pe nume Leslie Bennetts, iar când au avut 
o fiică, cum credeţi că au botezat-o? Păi, Leslie, bineînţeles. 
Niciodată n-am putut înţelege chestia asta! 

Chaucy era o tânără extrem de inteligentă şi remarcabil 
de atrăgătoare care, la început, s-a afirmat ca actriţă, dar 
apoi s-a întors către domeniul literar şi timp de mulţi ani a 
fost un redactor foarte apreciat de cărţi pentru copii. Acum 
face parte din personalul redacţional de la Doubleday şi ori 
de câte ori trec pe la editură mă opresc să stăm de vorbă. 
Soţul ei, mult mai vârstnic, era un bărbat încântător, liniştit 
şi amabil, care a murit în 1985, la optzeci de ani. 

Fiica lui Chaucy, Leslie, i-a moştenit frumuseţea. Am văzut 
fotografiile de la prima ei nuntă, iar într-una dintre ele, în 
care se găsea lângă maică-sa, părea mai frumoasă decât 
multe vedete de cinema. Am privit poza uluit şi am 
exclamat: 

— Minunată! Realmente, îţi taie răsuflarea! Chaucy a 
radiat de fericire şi a spus: 

— Este o fată superbă, nu-i aşa? 

— Fată?! Am repetat. Am privit din nou fotografia şi am 
încuviinţat: Ah, da, şi Leslie arată binişor... 

Din păcate, acea căsătorie nu s-a dovedit un succes. A 
durat numai un an, apoi Leslie s-a lansat într-o fulminanată 


carieră ziaristică. A scris pentru Bulletin din Philadelphia, 
apoi pentru Times din New York, iar acum lucrează la 
revista Vanity Fair. Este un reporter extraordinar. (Odată, 
într-un interviu, descriindu-mă, m-a făcut cu cinci 
centimetri mai scund decât sunt în realitate. Pentru că nu 
am decât o înălţime medie, pierderea aceea nu mi-a căzut 
bine. Desigur, ea este mai înaltă decât mine, ca şi Chaucy, şi 
poate că asta a indus-o în eroare.) Recent, s-a recăsătorit cu 
scriitorul Jeremy Gerard şi au o fiică, Emily. 

Fratele mai mic al lui Leslie, Bruce, este actor şi fotograf, 
tot înalt, chipeş şi inteligent, cu o voce extraordinară. 

M-am înţeles foarte bine cu neamurile lui Janet şi graţie 
lor am avut ocazia să trăiesc ceva ce nu mai cunoscusem 
până atunci - sărbătorile în familie. Părinţii mei nu prea 
avuseseră ocazia să se bucure de sărbători, întrucât 
prăvălia reprezenta o ancoră ce ne trăgea permanent la 
fund. În casa Blugerman, ocazional, avuseseră loc 
petreceri, dar întotdeauna fusesem tratat ca un intrus. 

Acum, însă, Jeppson-ii şi Bennetts-ii m-au primit cu inima 
deschisă şi am fost integrat sărbătorilor - Paştele, Ziua 
Recunoştinţei* şi Crăciunul. Chaucy pregătea felul principal 
de mâncare, fiind o bucătăreasă la fel de pricepută ca Mary 
Blugerman. Rae gătea o specialitate cu cartofi dulci, iar 
Bennetts-ii făceau pate de ficat. Masa era plină de alune, 
dulciuri, fructe şi prăjituri, iar mie îmi plăceau absolut 
toate. 

O sărbătoare de neuitat a fost Crăciunul din 1971. 
Primisem şpalturile pentru a treia ediţie a Călăuzei în 
lumea ştiinţei şi, când a venit timpul să pornim spre Rae, m- 
am uitat cu jale la ele, întrucât intenţionam să încep 
indexul. 

„La-le cu tine”, mi-a spus Janet. „Poţi lucra şi acolo.” 

Aşa am şi făcut. Am luat şpalturile şi câteva mii de fişe, m- 
am asigurat că aveam două creioane bune şi am plecat. Mi 
s-a pregătit fostul cabinet al tatălui lui Janet, care avea un 


fotoliu mare şi confortabil şi un birou perfect. Am fost 
asigurat că n-avea să mă deranjeze nimeni. 

Tocmai voiam să le spun că apariţiile lor nu mă deranjau, 
dar au dispărut, întrucât toată lumea urma să se 
concentreze asupra pregătirii mesei de gală - toată lumea, 
cu excepţia mea. Am lucrat de unul singur, fără ca nimeni 
să îndrăznească să-l deranjeze pe marele om. Nici un sunet 
de paşi, nici o şoaptă. Aşa ceva nu mi se mai întâmplase 
niciodată; mi-am dat seama că, nu după mult timp, vor 
descoperi că nu aveam nevoie de o izolare totală şi episodul 
acesta nu avea să se mai repete nicicând. Până atunci, însă, 
am beneficiat de multe ore de singurătate, până am fost 
chemat să iau parte la festin şi să deschid cadourile. Ce 
amintire plăcută! 

(Ca simplă divagaţie, a treia ediţie a Călăuzei în lumea 
ştiinţei la care lucram în acel superb Crăciun a avut 
probleme cu titlul. Nu se putea intitula Noua nouă călăuză 
în lumea ştiinţei a bărbatului inteligent. Cu toate acestea, în 
ultimul deceniu numele meu devenise atât de faimos încât 
s-a decis ca volumul să fie numit Călăuza în lumea ştiinţei 
realizată de Asimov (Asimov's Guide to Science). Când a 
apărut a patra ediţie, s-a numit Noua călăuză în lumea 
ştiinţei realizată de Asimov (Asimov's New Guide to 
Science). Nu ştiu cum vor proceda cu a cincea ediţie, în 
cazul în care aceasta va mai exista.) 

Să revenim însă la Janet... Desigur, am prezentat-o şi eu 
familiei mele. N-a apucat să-l vadă pe tata, tot aşa cum eu 
nu l-am cunoscut pe tatăl ei, dar a întâlnit-o pe mama în 
Long Beach. De asemenea, a făcut cunoştinţă cu Stan şi cu 
Ruth. Evident, toţi au plăcut-o. (N-am întâlnit pe nimeni 
care să n-o placă.) După ce a discutat cu ea o vreme, Stan 
m-a tras într-un colţ şi mi-a şoptit: 

— Este o nestemată, Isaac. Cum ai descoperit-o? 

— Sunt talentat, i-am răspuns. 


114. Spitalizările. 


Când am revenit în New York, de-abia împlinisem cincizeci 
de ani şi în principiu rămăsesem intact. Nu fusesem operat 
de amigdale, polipi sau apendice. Aveam treizeci şi unu de 
dinţi originali şi singurul care-mi lipsea ar fi putut fi salvat, 
dacă la începutul anilor '40 aş fi beneficiat de serviciile unui 
stomatolog mai bun. Nici măcar nu-mi rupsesem vreun 
Oscior. 

Toate acestea îmi confereau o mulţumire de sine 
îngâmfată - bănuiam că voi ajunge în mormânt aproximativ 
la fel de intact. Totuşi, omul propune şi bătrâneţea 
dispune... 

Siguranţa mea în privinţa sănătăţii personale era atât de 
deplină încât rareori mergeam la medic, exceptând cazurile 
cu adevărat necesare. Pe de o parte, aceasta se datora şi 
obiceiului deprins în copilărie. Părinţii mei erau săraci şi 
doctorii costau. (Recunosc, nu foarte mult, în copilărie, 
medicii veneau la domiciliu şi-ţi percepeau trei dolari 
pentru vizită, însă trei dolari reprezentau o sumă mare 
pentru săraci şi doctorul era chemat doar atunci când un 
copil era pe un sfert mort, sau un adult pe jumătate mort.) 

După ce m-am mutat împreună cu Janet, am constatat că 
lucrurile se modificaseră. Fiind medic şi fiică de medic, ea 
credea cu toată convingerea în necesitatea discuţiilor 
permanente cu doctorii pentru orice flecuşteţ. Am fost 
îngrozit când a început să insiste să-mi fac un control 
general regulat. 

— Sunt perfect sănătos! Am protestat. 

— De unde ştii? M-a întrebat cu un ton de oţel în glas. 

(Am descoperit că ori de câte ori aud tonul acela de oţel, 
lucrul cel mai sănătos este să cedez cu nonşalanţă. Janet 
susţine însă că, chiar dacă l-am descoperit, încă n-am reuşit 
să cedez.) 

Oricum, dintre colegii ei, 1-a ales pe Paul R. Esserman. 
Aparent, individul avea reputaţia unui internist (ceea ce noi 
numim „medic generalist”) dotat cu o neobişnuită 


inteligenţă şi ştiinţă medicală. Janet a insistat să merg la el, 
ceea ce am şi făcut în ziua de 16 decembrie 1971. 

Paul avea un metru optzeci şi doi, era uşor supraponderal, 
cu o voce blândă şi liniştitoare şi (după cum am aflat 
ulterior) extrem de atent faţă de pacienţi. Ca de obicei, am 
fost incapabil să menţin o relaţie profesională detaşată. Am 
devenit prieteni şi de atunci el mi-a fost medic personal. Îmi 
doresc din toată inima să nu fi avut nevoie de serviciile lui 
de specialitate, dar treburile au stat altfel. 

Mi-a făcut un prim examen şi l-am întrebat ce părere avea. 

— Perfect, mi-a răspuns. 

— Ştiam eu, am încuviinţat, dându-mi aere de cunoscător. 

— Cu excepţia nodulului de pe tiroidă. 

— Ce nodul? 

M-a pus să las capul pe spate - într-adevăr, pe partea 
dreaptă a gâtului, se zărea o proeminenţă. 

— Nu l-aţi observat niciodată când vă bărbiereaţi? M-a 
întrebat. 

— Nu, am spus încăpățânat. Până acum, n-a existat acolo. 
Dumneavoastră l-aţi pus. 

— Bineînţeles! A aprobat el. De aceea, vom avea nevoie de 
un endocrinolog bun, care să ne spună ce este şi ce trebuie 
să facem. 

Endocrinologul era dr. Manfred Blum, care m-a supus la o 
analiză cu iod radioactiv. Nodului nu accepta iodul, aşadar 
nu-şi îndeplinea corect funcţia. 

— Ce înseamnă asta? Am întrebat. 

Blum a şovăit şi atunci am continuat, destul de sec: 

— Puteţi rosti cuvântul „cancer”. 

L-a rostit, dar a precizat că tiroida era un ţesut atât de 
specializat încât cancerul localizat acolo nu se răspândea 
aproape niciodată şi putea fi operat. 

Ca atare, am ajuns la un chirurg, Cari Smith, care a fost 
încântat să-mi taie orice porţiune afectată din tiroidă; 
operaţia a fost programată pentru 15 februarie 1972. 


Era prima dată când trebuia să fiu supus unei intervenţii 
chirurgicale ce necesita anestezie generală şi nu mă 
simţeam deloc fericit. Auzisem de cazuri în care pacienţi 
sensibili la anumite anestezice decedaseră pe masa de 
operaţie. Mai ştiam că aveam cincizeci şi doi de ani, iar 
colegul meu într-ale scrisului, William Shakespeare, murise 
la vârsta de cincizeci şi doi de ani, ceea ce m-a făcut să mă 
gândesc că Soarta ne putea confunda cu uşurinţă. Într-un 
cuvânt, eram speriat de moarte. 

De aceea, l-am sunat pe Stan, socotindu-l unicul membru 
al familiei cu capul pe umeri. Cu câţiva ani în urmă, el 
supravieţuise unei operaţii serioase a şirei spinării. L-am 
întrebat cum izbutise să se convingă de necesitatea 
operaţiei. 

„Aveam dureri teribile”, mi-a spus. „Nu mai puteam 
merge. Aş fi făcut orice ca să scap de durere şi nu mă 
temeam de operaţie. De-abia o aşteptam. Necazul cu tiroida 
ta, Isaac, este că n-ai dureri şi nu simţi nevoia reală a 
operaţiei.” 

Avea perfectă dreptate şi, ca atare, am reuşit să-mi 
stăpânesc teama. Ba chiar, înainte de a intra în sala de 
operaţie, m-au îndopat cu atâtea sedative (în ciuda 
protestelor mele că eram perfect calm şi nu aveam nevoie 
de ele) încât, în loc să fiu nervos, aveam accese de ilaritate. 

Când Cari Smith a apărut purtând halatul şi masca, 
ambele de culoare verde, l-am salutat plin de voioşie şi am 
intonat: „Doctore-n verde, hai, La gât ca să mă tai. Dar nu 
uita, te rog, Să mă coşi apoi la loc”. 

Nu-mi amintesc să fi râs cineva. Am auzit o voce rostind: 

— Băgaţi-i anestezicul şi făceţi-l să tacă! Apoi mi-am 
pierdut cunoştinţa. 

Ulterior, Cari Smith mi-a precizat cât de prosteşte 
procedasem. Mi-a explicat că trebuia să taie foarte atent, 
pentru a evita atingerea unui nerv, a cărui distrugere m-ar 
fi lăsat mut pentru tot restul vieţii. „Dacă în timp ce făceam 


asta îmi aminteam de poezioara ta”, mi-a spus el cu 
severitate, „şi mă pufnea râsul, îmi putea tremura mâna.” 

Sunt sigur că în clipa aceea m-am înverzit la faţă şi chiar 
acum, când îmi amintesc, mă înfior. 

Operația mi-a oferit ocazia de a dovedi cât de minunat este 
să fii scriitor. Cari m-a uşurat de 1.500 dolari (perfect 
meritaţi), iar eu am scris ulterior un articol amuzant în care 
am descris intervenţia chirurgicală (incluzând şi poezioara), 
pentru care am încasat 2.000 dolari. Ha, ha, ce ziceţi de 
asta, doctorilor? Mă simţeam mai fericit ca niciodată că nu 
fusesem acceptat de o facultate de medicină. 

Important a fost însă un aspect colateral al operaţiei. 

Ultima mea remarcă serioasă înainte de a adormi fusese: 
„Nu atingeţi paratiroidele.” Era însă un ordin imposibil de 
respectat. Cari a îndepărtat jumătatea dreaptă a tiroidei şi, 
în decursul procesului, două din cele patru micuţe glande 
paratiroide au dispărut pentru totdeauna. 

Paratiroidele controlează metabolismul calciului, iar 
calculii mei aveau în structură dihidraţi oxalaţi de calciu. 
După ce jumătatea bolnavă a tiroidei şi cele două 
paratiroide au fost înlăturate, n-am mai făcut niciodată 
pietre la rinichi. Asta cred că a reprezentat un merit al 
operaţiei. 

Totuşi, întregul episod m-a tulburat. Nu mai eram intact, 
lucru dovedit de cicatricea de la baza gâtului. 

La trei luni după operaţie, ginecologul lui Janet i-a 
descoperit un nodul la sânul stâng. A urmat, bineînţeles, o 
perioadă de nesiguranţă teribilă şi în cele din urmă s-a 
decis o intervenţie chirurgicală exploratorie. 

Operația s-a desfăşurat pe 25 iulie 1972, avându-l din nou 
la pupitru pe Cari Smith. Eu aşteptam în rezerva lui Janet şi 
odată cu trecerea orelor eram tot mai neliniştit. Intervenţia 
dovedise necesitatea unei mastectomii, iar Cari Smith 
efectuase una radicală, îndepărtând şi muşchiul dinapoia 
sânului. (în ziua de azi, radicalele nu se mai practică. 


Probabil că Janet a fost printre ultimele paciente care au 
suferit o astfel de operaţie.) 

Janet a avut nevoie de două-trei zile ca să înţeleagă pe 
deplin ce se întâmplase. Pierduse unul din sânii ei micuţi şi 
a plâns cu amărăciune. În cele din urmă am izbutit să-i 
smulg motivul adevărat al bocetelor. Se simţea „mutilată”. 
Încă nu ne căsătoriserăm şi era convinsă că, neexistând 
nimic legal care să mă ţină lângă ea, aveam pur şi simplu să 
mă îndepărtez şi să-mi găsesc o femeie mai tânără, mai 
drăguță şi cu doi sâni mari. 

Eram realmente în impas şi nu-mi mai găseam cuvintele. 
Cum o puteam convinge că ceea ce iubeam la ea nu putea fi 
zărit şi nici înlăturat de bisturiul unui chirurg? Într-un 
târziu, disperat, i-am spus: „Uite ce-i, nu eşti dansatoare de 
strip-tease. Dacă ai fi fost şi ţi-ar fi tăiat sânul stâng, ai fi 
căzut în dreapta. Aşa însă, cu sânii tăi mici, cui îi pasă? 
Peste vreun an, o să mijesc ochii la tine şi o să te întreb: 
„Care sân ţi 1-a tăiat chirurgul?”. 

A fost un lucru teribil de grosolan, dar a avut succes. Janet 
a izbucnit în râs şi s-a simţit mult mai bine. 

Janet îmi cunoştea firea şi se temea că la prima privire 
aruncată pieptului cicatrizat aveam să icnesc îngrozit şi să 
dispar pentru totdeauna. lar eu mă temeam că, deşi ştiam 
că n-aveam să plec, voi icni într-adevăr îngrozit, aruncând-o 
pe vecie pe Janet în braţele disperării. 

De aceea, l-am rugat pe Cari Smith să-mi explice în detaliu 
cum avea să arate bustul ei, apoi am exersat, prefăcându- 
mă că-l priveam. După aceea, când trecuseră câteva 
săptămâni de la operaţie, ajungând la concluzia că Janet 
tăinuise îndeajuns de mult adevărul, am aşteptat până şi-a 
terminat baia şi, cu blândeţe, i-am îndepărtat prosopul de 
pe piept. Nu am icnit îngrozit. Am păstrat un aer perfect 
indiferent şi ea s-a simţit infinit uşurată. 

Chiar şi în ziua de azi, este uneori încercată de regrete şi 
stânjeneală din cauza sânului lipsă şi mă întreabă dacă sunt 
sigur că nu-mi pasă. Iar eu îi răspund absolut sincer: „Janet, 


ştii bine că nu sunt un individ care acordă atenţie detaliilor. 
Nici măcar nu-mi dau seama”. 

Aşa şi este. 

Am fost chiar capabil să fac glume faţă de alţii. Judy-Lynn 
şi Lester del Rey ne-au făcut o vizită când Janet era în 
convalescenţă şi au pălăvrăgit vrute şi nevrute, evitând cu 
mare atenţie subiectul sânilor. Apoi, la un moment dat, 
Judy-Lynn a spus ceva despre localurile „pendule”, unde îţi 
puteai găsi un partener sexual, şi a întrebat-o pe Janet: 

— Tu ai intrat vreodată singură într-o „pendulă”? La care 
eu am sărit imediat: 

— Să intre singură într-o „pendulă”? Păi, ea are o singură 
pendulă. Judy-Lynn s-a înfuriat şi era gata să mă 
admonesteze în felul ei specific, dar Janet a intervenit: 

— Nu-l ascultați. Se laudă. Sânul meu nu-i îndeajuns de 
mare ca să penduleze. 

O revistă de popularizare din domeniul medicinei m-a 
solicitat să scriu un articol despre un episod medical dificil, 
îndurat cu bravură de mine sau de o rudă apropiată, şi le- 
am răspuns că ar fi vorba de mastectomia lui Janet, dar că 
nu doream să scriu despre ea decât după ce ne căsătoream, 
astfel încât cititorii să ştie că exista un happy-end. 

După căsătorie, am scris articolul respectiv. Evident, i-am 
cerut lui Janet acordul, iar la început ea n-a vrut să 
trâmbiţeze în toată lumea necazurile pe care le avusese. I- 
am spus atunci: „Ştii, s-ar putea să fie singurul articol scris 
vreodată despre un astfel de subiect în care autorul nu-i va 
mulţumi Domnului pentru că i-a dat puterea şi credinţa de a 
trece prin această încercare.” 

Ţinând cont de acest aspect, ea a fost imediat de acord şi 
articolul s-a publicat. 

115. Croazierele. 

Animozitatea mea faţă de avioane nu se extinde asupra 
vapoarelor. Mai mult decât atât, iubesc transatlanticele şi 
bănuiesc că poate fi vorba de o problemă legată de 


dimensiuni. Când te afli pe un pachebot, nu ai senzaţia că 
eşti transportat de un vehicul, ci că te găseşti într-un hotel 
construit pe orizontală, nu pe verticală. 

Primele mele experienţe în materie de vapoare au fost 
involuntare. Am călătorit de la Riga la Brooklyn în 1923, 
însă nu am decât amintiri extrem de vagi şi nesigure. Am 
mai navigat din San Francisco până în Hawaii, în 1946, dar 
pe atunci eram în armată, astfel că drumul n-a fost pentru 
mine unul încântător. Călătoria spre Hawaii a fost totuşi 
utilă. Am izbutit să evit răul de mare, deşi vaporul avea atât 
tangaj, cât şi ruliu, iar dormitoarele miroseau a vomă 
pentru că ceilalţi nu deţineau tăria mea. Asta m-a ajutat să 
mă conving că aveam picioare de matelot. Desigur, dacă ar 
fi fost după mine, nu aş fi plecat niciodată într-o croazieră, 
deşi nu mă deranja să fiu pe vapor, însă croazierele durează 
prea mult timp şi eu detestam să lipsesc de acasă vreme 
îndelungată. 

Odată însă ce am început să trăiesc cu Janet, atracţia pe 
care o simţeam faţă de ocean a sporit, întrucât îi plăcea şi 
ei. În tinereţe, călătorise mult mai mult decât mine, asta 
însemnând croaziere spre Scandinavia, în anii '60, iar 
anterior spre Europa, pe nave afretate pentru voiaj. Ea 
punea această iubire de ocean pe seama „originii vikinge” 
de care era atât de mândră. (De asemenea, susţine că a 
păstrat şi câteva gene neanderthaliene deoarece are nasul 
neanderthalian; eu prefer totuşi ipoteza că este, într-un 
mod misterios, o urmaşă a îngerilor.) 

Datorită presiunii lui Janet, am fost de acord să ascult un 
tânăr iute de gură, pe nume Richard Hoagland, când a venit 
să-mi povestească despre planurile sale de organizare a 
unei croaziere cu... Nici mai mult, nici mai puţin, Queen 
Elizabeth 2*. În decembrie 1972, pachebotul urma să 
coboare în josul coastelor Floridei, pentru a asista la 
lansarea lui Apollo 17, ultima din programul de aselenizări 
şi singura lansare efectuată noaptea. Până atunci, eu nu 
asistasem la nici o lansare şi ştiam că Janet avea să fie 


extrem de fericită să călătorească pe Queen, de aceea am 
încuviinţat. (Într-adevăr, Janet a fost încântată.) 

Aşa cum se întâmplă probabil cu multe din planurile făcute 
de tineri care nu acceptă limite pentru imaginaţia 
personală, realitatea n-a fost tocmai pe măsura fanteziei. 
Nu am călătorit pe Queen Elizabeth 2, ci pe mai micul (dar 
adecvatul) Statendam. N-am avut parte de un pachebot 
ticsit de participanţi exuberanţi, ci de un vapor mai degrabă 
gol (ceea ce a avut drept rezultat faptul că am fost serviţi 
ireproşabil). 

Au apărut, totuşi, unele nume celebre. Dintre scriitorii de 
science-fiction (exceptându-mă pe mine), au participat 
Robert şi Virginia Heinlein, Ted Sturgeon şi nevasta lui de 
atunci, Fred şi Carol Pohl, Ben şi Barbara Bova. Au mai fost 
prezenţi Norman Mailer*, Hugh Downs* (care era maestrul 
de ceremonii) şi Ken Franklin* (un astronom de la 
Planetariul Hayden, care descoperise emisiile de unde radio 
ale lui Jupiter). 

O greşeală teribilă a constituit-o includerea pe lista 
pasagerilor a Katherinei Anne Porter*. Ea nu a făcut nimic 
special pe durata croazierei, dar în 1962 publicase un best- 
seller, Corabia nebunilor, aşa că puteţi bănui cum ne 
denumeau reporterii. 

Ulterior, după începerea croazierei, ni s-au alăturat 
astronomul Carl Sagan* şi a doua lui soţie, Linda. Îl 
cunoscusem pe Sagan în 1963, când avea doar douăzeci şi 
opt de ani. Era fan science-fiction şi amândoi am pus bazele 
unei prietenii sincere şi de durată; ba chiar, la căsătoria lui 
cu Linda, eu i-am semnat certificatul în calitate de martor. 
Nu este nevoie să-l descriu, toată lumea ştie cum arată. El 
şi cu Fred Pohl au susţinut cele mai bune prelegeri ale 
croazierei. 

Am văzut lansarea în noaptea de 6 spre 7 decembrie 1972. 
A fost un eveniment superb şi incredibil de impresionant, 
chiar zărit de la doisprezece kilometri, de pe ocean. Am 
privit cum Apollo 17 urca în ceruri, luminând noaptea şi 


transformând-o într-o zi de culoarea cuprului, pentru ca un 
minut mai târziu undele sonore să ne ajungă la urechi, iar 
lumea să se cutremure. 

Numai spectacolul acesta ar fi fost de ajuns pentru ca să fi 
meritat croaziera, chiar dacă nu ne-am fi distrat în rest... 
Dar am făcut-o. 

În anul următor, s-a ivit ocazia unei croaziere şi mai bine 
pregătite. Aceasta a fost iniţiată de Phil şi Marcy Sigler. Phil 
era un individ incredibil de retras, care de obicei vorbea cu 
ochii ferm pironiţi în podea, în vreme ce Marcy avea un 
dinamism extraordinar, fixându-te cu ochii ei negri, mari şi 
frumoşi. Croaziera urma să se desfăşoare pe pachebotul 
australian Canberra şi să atingă coastele Africii de Vest, 
pentru a asista la o eclipsă totală de soare pe 30 iunie 1973. 
Amintindu-mi cât de bine ne simţiserăm, eu şi Janet, pe 
Statendam, am acceptat imediat, deşi însemna să ţin patru 
prelegeri despre astronomie, fiecare urmând să fie repetată 
de două ori, în cazul când nava ar fi fost plină. 

Croaziera urma să înceapă pe 22 iunie, însă cu cinci zile 
înainte de data plecării Janet a suferit hemoragia 
subarahnoidiană. Ce puteam face? Ştiam foarte bine că prin 
prelegerile mele urma să fiu vedeta voiajului, totuşi a 
trebuit să-l anulez. A fost o lovitură grea pentru Sigleri, 
care m-au implorat să revin asupra deciziei, dar în condiţiile 
acelea eram neajutorat. 

Numai că Janet însăşi a modificat datele problemei. Boala 
îi ştersese temporar o parte a memoriei, totuşi îi rămăsese 
destulă ca să geamă întruna: „Am stricat totul, am stricat 
croaziera tuturor...” 

Paul Esserman mi-a spus: 

— Trebuie să participi la croazieră, Isaac. 

— Nu pot pleca, lăsând-o pe Janet în spital, i-am replicat. 

— N-ai nici un motiv să n-o faci. Nu va fi operată. Trebuie 
pur şi simplu să aşteptăm să-şi revină, dar nu sunt sigur că 
o va face, dacă nu se gândeşte decât la faptul că a stricat 


croaziera. Trebuie să te duci şi eu trebuie să fiu capabil s-o 
asigur că ai plecat. 

Ca atare, afundat în suferinţă şi împovărat cu îndeajunsă 
vinovăţie evreiască pentru a îneca toate oştile faraonilor, i- 
am sunat pe Sigleri, spre bucuria lor nestăvilită. l-am 
obligat, totuşi, să-mi promită că voi putea telefona zilnic la 
spital. 

Exact aşa am şi procedat, intrând în fiecare zi în micuța 
cabină de transmisiuni şi aşteptându-mi rândul. Am calculat 
că, pe durata celor şaisprezece zile ale croazierei, am 
petrecut în cabina aceea aproximativ douăsprezece ore. Am 
vorbit cu Janet în toate zilele, cu o singură excepţie, şi am 
auzit-o asigurându-mă că se simţea tot mai bine şi că era 
fericită că plecasem, în singura zi când n-am vorbit cu ea, i- 
am telefonat lui Paul Esserman, ca să mă asigur că Janet nu 
mă minţea. În cele din urmă, am văzut eclipsa şi mă bucur 
pentru asta, deoarece a fost singura la care am asistat 
vreodată; nu voiam însă altceva decât să mă întorc la Janet 
(care, ratând acea eclipsă, nu avea să mai vadă niciuna, cel 
puţin până în prezent). 

Pentru a-mi omori vremea şi a-mi îneca amărăciunea pe 
durata croazierei, m-am transformat într-un „tumler”. 
Termenul provine din idiş şi înseamnă „o persoană 
gălăgioasă şi exuberantă”. În staţiunile de vacanţă evreieşti 
există tumleri care au rolul de a spune glume, de a organiza 
jocuri, de a flirta cu femeile urâţele sau vârstnice şi, în 
general, de a crea iluzia că petrecerile pot reînvia 
spectaculos chiar şi într-un vechi orăşel adormit. 

Eu am devenit tumler pentru două mii de pasageri de pe 
pachebot; pe lângă cele opt prelegeri, am spus anecdote, 
am cântat, am sărutat doamnele, am participat la 
spectacolul organizat de echipaj şi, în linii mari, am făcut 
gălăgie cât pentru douăzeci. Această atitudine a mea a 
reprezentat un succes absolut. Mulţi ani după aceea, când 
mă întâlneam cu persoane care călătoriseră cu Canberra, 
ele îmi spuneau cât de bine se distraseră atunci. 


Asta îmi aminteşte de o anecdotă favorită pe care, nu ştiu 
din ce motiv, n-am inclus-o în Comoara de glume. Iat-o: „Un 
gendeman, trecând prin Viena, pe la începutul secolului XX, 
se simţea extrem de deprimat, ba chiar încercat de gânduri 
sinucigaşe - de aceea s-a dus la Sigmund Freud*. Freud 1-a 
ascultat timp de o oră, apoi a spus: 

— Starea dumneavoastră este atât profundă, cât şi 
serioasă. Ea nu poate fi tratată într-o singură şedinţă. 
Trebuie să beneficiaţi de tratament adecvat, care poate 
dura câţiva ani. Între timp, totuşi, ar fi bine să încercaţi să 
vă destindeţi. În Viena tocmai a sosit marele Grimaldi, 
clovnul, şi spectatorii se tăvălesc de râs la glumele lui. 
Mergeţi la un spectacol de-al său. Timp de două ore, vă veţi 
distra, cu siguranţă, şi asta poate avea un efect benefic 
pentru mai multe zile. 

— Îmi pare rău, a răspuns gendemanul deprimat, dar îmi 
este imposibil. 

— De ce? A întrebat Freud. 

— Pentru că eu sunt Grimaldi”. 

Poate că anecdota lasă impresia că m-am autocompătimit 
pe durata croazierei (un sentiment pe care, după cum am 
precizat, îl detest), dar n-a fost aşa. M-am amăgit să cred că 
mă distram, pur şi simplu comportându-mă ca atare. Abia 
după aceea, când am revenit lângă Janet, am revăzut 
voiajul şi m-am identificat cu clovnul Grimaldi. 

Ulterior, în acelaşi an, la scurt timp după căsătorie, am 
avut din nou ocazia de a merge într-o croazieră, de data 
asta în luna de miere, iar acum într-adevăr pe Queen 
Elizabeth 2. A fost un voiaj „fără destinaţie”. Urma pur şi 
simplu să părăsim New York-ul, să navigăm câteva zile pe 
ocean, fără să acostăm, şi apoi să ne întoarcem - perfect 
pentru o persoană cu gusturile mele. 

Ne-am îmbarcat pe 9 decembrie 1973 şi am fost 
extraordinar de fericit că Janet mă însoțea de această dată. 
Dintr-un anumit punct de vedere croaziera a însemnat un 
eşec, deoarece în plan era trecută admirarea cometei 


Kohoutek, despre care se spunea că va reprezenta un 
spectacol magnific. Din nefericire, în fiecare noapte a fost 
înnorat şi a plouat; oricum, însă, cometa s-a dovedit o 
dezamăgire de proporţii. De-abia a fost vizibilă cu ochiul 
liber. De ce însă ne-ar fi păsat mie şi lui Janet? Fiecare 
dintre noi reprezenta o cometă Kohoutek pentru partener. 

Lajos Kohoutek, descoperitorul cometei, se afla la bordul 
pachebotului, fiind programat să ţină o conferinţă. 
Instalându-ne confortabil în fotolii, Janet mi-a spus: „Este 
grozav să pot merge împreună cu tine, Isaac, într-un voiaj 
în care să nu ai de ţinut nici o prelegere.” 

În clipa aceea, maestrul de ceremonii ne-a anunţat că, din 
păcate, Kohoutek nu se simţea bine şi era nevoit să rămână 
în cabină, expunerea fiind astfel anulată. Spectatorii şi-au 
manifestat dezamăgirea printr-un suspin atât de sonor 
încât Janet (întotdeauna un suflet sensibil) a sărit în 
picioare şi a anunţat: „Nu-i nimic, soţul meu, Isaac Asimov, 
va susţine el o conferinţă!”. 

Ea pretinde că n-ar fi făcut aşa ceva, ci doar mi-ar fi dat 
cotul acela pe care toate soțiile îl folosesc, semnificând 
„Fără discuţii”, apoi mi-ar fi şoptit să mă ofer voluntar. Nu 
cred că are mare importanţă cum anume s-au desfăşurat 
lucrurile. Important este că am fost nevoit să mă 
împleticesc spre podium şi să improvizez un discurs pentru 
o audienţă care aştepta cu totul altceva. 

Am izbutit s-o scot la capăt. M-am descurcat atât de bine 
încât, ulterior, directorul de croaziere m-a invitat să mai 
particip în calitate de conferenţiar. Astfel, Janet şi cu mine 
am mai călătorit de câteva ori pe QE2, cu toate cheltuielile 
plătite. 

Boala lui Janet a mai avut şi alt efect secundar, însă pentru 
a-l explica trebuie să mă întorc puţin în timp. 

În mod bizar, experienţele anterioare ale lui Janet le 
reproduseseră întrucâtva pe ale mele. Şi ea dorise să scrie 
încă din copilărie, dar, la fel ca mine, îşi dăduse seama că nu 
se putea aştepta să trăiască de pe urma scrisului. În 


consecinţă se hotărâse să îmbrăţişeze o carieră ştiinţifică. 
Bineînţeles, fusese limpede că avea să urmeze colegiul, 
întrucât mediul ei social nu le interzicea femeilor studiile 
superioare, aşa că nu trebuise să-şi întrerupă educaţia, ca 
Gertrude şi Marcia. 

Janet dorise să meargă la Stanford*, însă Al Doilea Război 
Mondial era în plină desfăşurare şi-i fusese imposibil să 
plece în California. De aceea, a ales colegiul Wellesley, din 
statul Massachusetts. Când războiul a luat sfârşit, s-a 
transferat la Stanford pentru ultimii doi ani, perioadă 
despre care afirmă că a fost cea mai frumoasă din viaţa ei, 
înainte de a se întâlni cu mine. 

Ea intenţionase să intre la facultatea de medicină, dar 
acest lucru n-a fost simplu. Întâietatea o deţineau veteranii 
de război, iar majoritatea facultăţilor aveau un procentaj 
infim rezervat femeilor. (Misoginismul era o atitudine 
extrem de respectabilă în 1948.) Acceptată la Facultatea de 
Medicină a Universităţii New York, a absolvit-o în 1952. 
După ce a lucrat ca stagiară la Philadelphia General 
Hospital, a obţinut rezidenţiatul în psihiatrie la Bellevue 
Hospital. Între timp, a absolvit Institutul de Psihanaliză 
William Alanson White şi a rămas în această instituţie, ca 
director educaţional, timp de opt ani. În 1986, a încetat să 
mai practice meseria de psihiatru, după ce activase în 
domeniu, cu rezultate apreciate, vreme de treizeci de ani. 

În tot acest timp, dorinţa de a scrie nu i s-a diminuat. A 
realizat mai multe lucrări, inclusiv câteva romane polițiste 
pe care nu le-a putut plasa, însă care au reprezentat o 
practică bună. (Scrisul reprezintă singura metodă 
adevărată ce te poate învăţa să scrii.) A vândut totuşi o 
povestire polițistă, una foarte iscusită, lui Hans Stefan 
Santesson, pe atunci redactor-şef al revistei The Saint 
Mystery Magazine, şi textul a apărut în numărul din mai 
1966. 

După mastectomie, temându-se că avea să moară, a 
început să lucreze la un roman. Apoi, în anul următor, pe 


când era în spital din cauza hemoragiei subarahnoidiene 
(iar eu plecasem în croazieră, pentru a vedea eclipsa), a 
fost vizitată de bunul nostru prieten Austin Olney, de la 
Houghton Mifflin. Entuziastă, Janet a început să-i 
povestească intriga romanului. (Ulterior, a spus că dacă ar 
fi fost în toate minţile n-ar fi făcut aşa ceva.) 

Austin s-a arătat interesat de idee. Ca atare, după ce Janet 
şi-a revenit, experienţa prin care trecuse (şi care o făcuse 
să-şi simtă caracterul muritor) a împins-o să termine 
romanul şi să-l predea la Houghton Mifflin. I s-au solicitat 
revizii masive şi ea s-a conformat. 

Apoi a venit 30 noiembrie 1973, ziua căsătoriei noastre. 
Pentru a preveni orice întreruperi în timp ce oficia Ed 
Ericson, Janet a pus receptorul telefonului deoparte. După 
încheierea scurtei ceremonii (ca martori participaseră 
prietenii noştri Al şi Phyllis Balk, astfel încât fuseserăm 
numai noi cinci - minimumul legal), a aşezat receptorul la 
loc în furcă. Telefonul a sunat imediat şi Austin a anunţat-o 
că Houghton Mifflin avea să publice romanul. A fost o zi de 
dublă fericire. 

Obişnuiesc să spun că, după ce a vorbit cu Austin, Janet ar 
fi exclamat: „În sfârşit! Ştiusem că azi avea să se întâmple şi 
ceva bun!”. Evident, n-a afirmat aşa ceva; este invenţia 
mea, dar întotdeauna stârneşte râsete. 

Primul roman al lui Janet, Al doilea experiment (The 
Second Experiment), a fost publicat de Houghton Mifflin în 
1974 sub numele ei de fată - Janet O. Jeppson. 

După aceea, a venit rândul şi altor cărţi. Ultimul nemuritor 
(The Second Immortal), o urmare a primului roman, a 
apărut tot la Houghton Mifflin, în 1980. De asemenea, ea a 
scris şi povestiri pentru revistele science-fiction, inclusiv un 
ciclu care mie mi s-a părut remarcabil, cuprinzând satire 
paşnice despre psihiatrie, sub forma unor conversații din 
timpul prânzului purtate de membrii unui grup de psihiatri 
de diferite orientări ce aparţineau unui club imaginar numit 
Psiho-Anonimii. 'Textele au apărut în 1984, sub titlul Cura 


misterioasă şi alte povestiri (Ihe Mysterious Cure and 
Other Stories), la Doubleday. Între timp, Janet a mai alcătuit 
o minunată antologie de science-fiction umoristic - 
incluzând versuri şi caricaturi - purtând titlul Râzând în 
spaţiu (Laughing Space), ce a fost publicată de Houghton 
Mifflin în 1982. Pe copertă figura şi numele meu, întrucât 
scrisesem introducerea şi prezentările textelor, dar Janet 
făcuse nouăzeci la sută din treabă. 

Niciuna dintre cărţile enumerate aici nu s-a vândut prea 
bine, dârele ne-au oferit, mie şi lui Janet, satisfacţii 
deosebite. 

Apoi, editura Walker & Company i-a solicitat o carte 
science-fiction pentru copii. Ani de zile, Janet purtase în 
minte o posibilă povestire despre un roboţel drăguţ şi 
îngâmfat. Acum se ivise ocazia să scrie Norby, robotul cel 
nesigur (Norby, the Mixed-up Robot). Probabil din 
considerente financiare, se dorea şi numele meu pe 
copertă, aşa încât am citit manuscrisul şi l-am mai stilizat pe 
alocuri. Din nou, însă, Janet făcuse nouăzeci la sută din 
treabă. 

Editura a fost atât de încântată de rezultat încât a mai 
dorit şi alte cărţi. Janet a fost de acord şi, avându-l pe 
acesta drept punct de plecare, a realizat nu mai puţin de 
nouă romane cu Norby, toate apărute la Walker. 

În clipa de faţă, scrie a zecea carte din ciclul Norby, care s- 
a vândut destul de bine. Ele au fost scoase în ediţii broşate 
şi primim scrisori din partea copiilor cărora le-au plăcut. 

Favorita lui Janet este însă Cum să vă placă scrisul (How to 
Enjoy Writing), publicată de Walker în 1987, o culegere de 
articole despre arta scrisului (multe aparţinându-mi), 
însoţite de comentariile ei. Este într-adevăr una dintre cele 
mai încântătoare cărţi pe care le-am citit vreodată. 

Cu totul, Janet a publicat şaisprezece cărţi, printre care se 
numără şi două recente romane science-fiction, publicate 
de Walker, pe coperta cărora nu apare numele meu. Ele 
sunt Transferul mintal (Mind Transfer) şi Pachetul din 


hiperspaţiu (A Package în Hyperspace), ambele apărute în 
1988. 

După cum am spus, Janet a publicat primele romane sub 
numele ei de fată şi nicăieri, pe coperţi sau în interior, nu se 
menţiona că-mi era soţie. Nu dorea câtuşi de puţin să 
profite de faima mea. 

Zadarnic! Cei din science-fiction ştiau, sau au aflat, de 
legătura dintre noi, şi drept urmare unii au exploatat acest 
lucru. Aşa cum am amintit anterior, un scriitor a acuzat-o pe 
Janet că ar fi publicat Al doilea experiment folosindu-se de 
relaţii - că marele Isaac Asimov îşi utilizase influenţa pentru 
a-i sili pe cei de la Houghton Mifflin să-i publice romanul. 

Este inutil să precizez că nu-i deloc adevărat. N-am ridicat 
nici măcar un deget ca s-o ajut pe Janet să publice cartea. 
În primul rând, întâmplarea face să cred că ar fi fost un 
gest lipsit de etică, iar Janet e de aceeaşi părere. În al 
doilea rând, n-aş fi reuşit, fiindcă nici chiar aşa-zisa mea 
influenţă n-ar fi putut convinge o editură să cumpere o 
carte pe care ar fi considerat-o slabă. La urma urmelor, eu 
însumi am avut uneori probleme în plasarea propriilor 
texte. Care-i atunci influenţa? 

Episodul respectiv a învăţat-o însă pe Janet că încercarea 
de a fi exagerat de etică în această privinţă nu constituia 
decât o pierdere de vreme. Din acest considerent, ultimele 
ei cărţi, chiar dacă eu nu sunt implicat, au ca autor pe 
„Janet Asimov”. 

Deseori, sunt întrebat dacă vreuna din cărţile mele a fost 
ecranizată. Mult timp, răspunsul a fost „Nu”, iar asta a 
însemnat că eram un om fericit. 

Poate că vi se pare ciudat. Pentru majoritatea oamenilor, 
Hollywood înseamnă aura romantismului şi, mai mult chiar, 
mirosul banilor. 

Cu toate acestea, a lucra pentru Hollywood înseamnă, de 
obicei, să te muţi în California (aşa cum tot mai mulţi 
scriitori de science-fiction au procedat în ultimele două 
decenii), iar eu n-am intenţionat niciodată să procedez 


astfel. N-am văzut mult din lumea asta, dar nu pot crede că 
există state mai frumoase decât New England, New York, 
New Jersey şi Pennsylvania, mai cu seamă toamna. Câmpiile 
mi se par monotone, iar munţii (cei adevăraţi) prea 
despuiaţi. Eu îmi doresc dealuri, copaci şi peisaje înverzite, 
în mijlocul cărora să se înalțe glorioşii zgârie-nori ai 
Manhattan-ului. 

Apoi, pe măsură ce am auzit diverse poveşti despre 
Hollywood, mi-a plăcut şi mai puţin. Walter Bradbury de la 
Doubleday călătorea anual la Hollywood, în interesul 
editurii. Când prânzeam cu el, după o asemenea călătorie, 
era stresat şi tensionat. Îi detesta pe cei cu care trebuia să 
colaboreze acolo, făţarnici cu toţii, după cum spunea el, în 
care nu te puteai încrede deloc. 

După ce l-am ascultat de câteva ori pe Bradbury, am 
elaborat o teorie proprie. Citisem o monografie despre 
editorii americani din secolul XIX şi m-a uluit să aflu că 
fuseseră rechini financiari, tigri şi escroci. În cea de-a doua 
jumătate a secolului XX, situaţia nu stătea deloc aşa cu 
editurile la care colaboram eu. 

Am decis că, între timp apăruse Hollywood-ul, care 
atrăsese toţi rechinii, tigrii şi escrocii ahtiaţi numai după 
mirosul banilor. În felul acesta, în edituri rămăseseră doar 
acele suflete blânde care nu se pricepeau la cursele cu 
obstacole şi poate nici chiar la bani. 

Ei bine, nici eu nu mă pricepeam la cursele cu obstacole. 
Am fost sigur de acest lucru, mai ales după ce am auzit 
istorii despre Hollywood de la scriitori precum Harlan 
Ellison (care iubeşte California şi pe californieni). Atunci mi- 
am dat seama că Hollywood-ul era mai rău decât o cursă cu 
obstacole, era o capcană. Îi ademenea pe oameni cu un 
anumit mod de viaţă, constând din soare şi plajă, grătare în 
aer liber şi piscine - o viaţă pe care nu ţi-ai fi permis-o decât 
dacă munceai la Hollywood. Ca atare, continuai să 
munceşti. Era un pact cu Mefisto ce nu putea fi încălcat. 


De asemenea, vă rog să ţineţi cont de faptul că, în calitatea 
mea de autor, sunt un maestru. Cărţile mele pot cunoaşte 
modificări redacţionale, dar numai superficiale, iar eu dau 
aprobarea finală pentru orice virgulă schimbată. Lucrând 
ca scenarist de filme sau televiziune, pâinea şi cuțitul sunt 
în mâinile producătorului şi regizorului, iar imaginea 
triumfă asupra cuvântului scris. În piramida de la 
Hollywood, scenaristul se găseşte undeva la bază şi munca 
sa poate fi prelucrată de oricine. 

Nu, mulţumesc, sunt imun faţă de momeala banilor şi a 
vieţii mondene! Indiferent ce s-ar întâmpla, intenţionez să 
rămân în New York. 

Asta nu înseamnă însă că Hollywood-ul nu vine din când în 
când la uşa mea. În 1947, Orson Welles* cumpărase 
drepturile de ecranizare ale povestirii mele „Evidenţa” 
pentru 250 dolari. În naivitatea mea, crezusem că după ea 
urma să se facă un film celebru. Este inutil să menţionez că 
nu s-a turnat nici măcar un metru de peliculă. 

După aceea, Doubleday a negociat drepturile pentru 
ecranizare, mai exact opţiunile drepturilor pentru 
ecranizare. Asta înseamnă că cineva cumpăra drepturile de 
folosire exclusivă pentru una sau mai multe povestiri pe o 
perioadă specificată, plătind o sumă anume. Dacă la 
sfârşitul perioadei, cumpărătorul făcea rost de banii 
necesari pentru a realiza filmul, perfect! Atunci aş fi căpătat 
o sumă mult mai mare. Dacă nu găsea suma respectivă, 
putea reînnoi opţiunea pentru o sumă suplimentară, sau 
putea renunţa la ea, fără a recupera, desigur, ceea ce 
plătise anterior. 

Astfel, la sfârşitul anilor '60, Hollywood-ul a optat pentru 
Eu, robotul şi a reînnoit opţiunea timp de cincisprezece ani 
succesiv. In cele din urmă, însă, nu s-a petrecut nimic, deşi 
Harlan Ellison scrisese un scenariu excepţional bazat pe 
carte. Am primit şi alte opţiuni, dar nu s-a întâmplat nimic, 
niciodată, şi astfel am ajuns să formulez ceea ce consider a 


fi Prima Lege Asimoviană a Hollywood-ului, care sună cam 
aşa: „Orice s-ar întâmpla, nu se întâmplă nimic!” 

Cu toate acestea, acum vreo doi ani, Doubleday a vândut 
opţiunea pentru „Căderea nopţii” unor indivizi care au 
izbutit într-adevăr să realizeze o peliculă. N-am ştiut însă 
nimic până ce nişte prieteni nu mi-au spus că citiseră un 
anunţ publicitar în revista de specialitate Variety. Nu 
fusesem consultat şi nici nu văzusem scenariul. Mi-a 
telefonat doar o femeie care m-a anunţat că filmul va fi 
proiectat în 'Tucson, statul Arizona. 

În nici un caz nu intenţionam să merg până în Tucson, ca 
să-l vizionez. 

— Când va rula în New York? Am întrebat-o. 

— În New York este cam scump, a replicat ea. 

Am priceput atunci că pelicula fusese realizată cu buget 
redus şi m-am întrebat cât de slabă putea fi. În puţinele săli 
unde rula, filmului i se făcuse reclamă cu numele meu în 
prim-plan şi oamenii veniseră să-l vadă tocmai din acest 
motiv. Apoi au început să curgă scrisorile şi aşa am aflat de 
dezastru. Exista un acord general că era cel mai prost film 
din toate timpurile şi că nu avea nici cea mai vagă 
asemănare cu povestirea mea. 

Unii m-au învinuit pe mine pentru asta, de parcă eu îl 
regizasem, şi cel puţin o persoană cerea restituirea banilor 
de bilet. A trebuit să le răspund tuturor, negând orice 
responsabilitate. Din fericire, filmul a dispărut aproape 
imediat de pe piaţă şi pot doar spera că nimeni dintre cei 
care l-au vizionat sau au auzit de el nu şi-l mai reaminteşte. 

Pornind de la asemenea premise, e posibil să vă imaginaţi 
că aş mai dori ca romanele să-mi fie ecranizate? 

De câteva ori, am fost „consultant”. Gene Roddenberry“, 
creatorul lui Star Trek, m-a solicitat pentru nişte opinii 
legate de primul film Star Trek destinat marelui ecran şi am 
fost bucuros să-l ajut, pentru că-mi este prieten. N-am cerut 
bani, dar el mi-a expediat un cec şi mi-a spus că numele îmi 
va apărea pe generic. Deoarece nu figurasem niciodată pe 


vreun generic, m-am dus să văd filmul. După ultima 
secvenţă, spectatorii au început să părăsească sala, în 
vreme ce pe ecran se derula o serie interminabilă de 
colaboratori. Janet şi cu mine am aşteptat râăbdători, pe 
când sala se golea, şi ultimul nume, cu adevărat ultimul, a 
fost „Consultant ştiinţific - Isaac Asimov”. Evident, am 
aplaudat sonor, iar atunci am auzit clar o voce din mulţime 
rostind: „Ăsta-i Asimov, care-şi aplaudă numele”. Astfel s-a 
născut altă legendă despre îngâmfarea mea. 

Am mai fost consultant în 1979, la câteva episoade dintr- 
un serial science-fiction pentru televiziune, Salvage 1, în 
care juca Andy Griffith*, un actor pe care îl admir enorm. 
Am fost iniţiator şi consultant al lui Probe, alt serial TV 
science-fiction, amuzant şi adresat mai degrabă adulţilor, şi 
acest lucru mi s-a părut cel mai important. Se turnase un 
episod-pilot de două ore, plus şase episoade care îmi 
plăcuseră foarte mult. A urmat apoi o grevă prelungită a 
scenariştilor, în decursul căreia Probe a răposat. Păcat! 

În legătură cu acest serial, ar trebui amintit un incident 
aparte. Aportul meu nu era foarte important, iar 
scenaristul-şef, care contribuise din plin la realizarea lui 
Probe dorea să fie trecut pe generic drept co-iniţiator. 
Pentru mine, era lipsit de importanţă. Nu aspiram la 
influenţa, statutul sau prestigiul din Hollywood, aşa că am 
fost de acord. 

Semnasem însă un contract care mă definea drept unic 
iniţiator al serialului, aşa încât Curtea de Echitate* (sau alt 
organism similar) mi-a telefonat, oferindu-se să-mi susţină 
cazul în tribunal. 

„Nu vreau să mă judec la tribunal”, le-am spus. „Lăsaţi 
omul să fie co-iniţiator. Nu mă deranjează.” 

A durat destul până i-am convins că vorbeam serios şi că 
nu intenţionam să mârâi după toate privilegiile tip 
Hollywood. Lucrul acesta mi-a demonstrat o dată în plus ce 
însemna Hollywood-ul şi cât de inspirat fusesem să mă 
feresc de el. 


118. Convenţiile Star Trek. 

Deoarece am amintit de Star Trek în capitolul anterior, aş 
dori să spun câteva cuvinte despre acest subiect. Serialul, 
conceput şi produs de Gene Roddenberry, a început să se 
difuzeze din anul 1966 şi a reprezentat un succes imediat 
printre fanii science-fiction-ului. Era primul serial IV 
science-fiction adresat adulţilor. 

La sfârşitul primului său an de existenţă, indivizii care se 
ocupă cu luarea deciziilor respective au hotărât să-l scoată 
din grila de programe. Anunţul a fost întâmpinat cu un val 
instantaneu şi masiv de proteste, care i-a luat prin 
surprindere pe directorii cu pricina. Sărmanii neghiobi nu 
ştiuseră cât de elocvenţi şi înflăcăraţi puteau fi fanii 
science-fiction! Hotărârea a fost revocată şi Star Trek a 
continuat alţi doi ani. 

Cu toate acestea, serialul n-a murit. Reluările au continuat 
la nesfârşit. La sfârşitul anilor '80, s-au turnat cinci filme de 
lung metraj cu vechea distribuţie (ajunsă deja la senectute) 
şi în 1988 a debutat un nou serial TV, cu o nouă distribuţie, 
purtând titlul Star Trek: Generaţia următoare. 

Janet este un fan Star Trek de primă mărime. Ocazional, 
eu scriu câte un articolaş despre diverse aspecte din cadrul 
televiziunii pentru săptămânalul TV Guide; astfel, în 1966, 
mi s-a cerut să mă refer la Star Trek şi la alte seriale 
science-fiction (mult mai slabe) care se difuzau în perioada 
respectivă. Am decis să fiu glumeţ şi am menţionat câteva 
erori ştiinţifice, fără să cruţ Star Trek. Imediat, am primit o 
scrisoare furioasă de la Janet şi singura soluţie pentru a-mi 
„spăla păcatele” a fost să scriu un articol separat, în care să 
laud virtuțile lui Star Trek. Apropo, în felul acesta am 
devenit amic cu Gene Roddenberry. 

Janet s-a implicat cu toată fiinţa în acţiunea de protest 
îndreptată împotriva suspendării serialului după primul an. 
De atunci, a urmărit cu asiduitate reluările, până ce - 
glumeam eu - buzele i se mişcau la unison cu ale actorilor. 
S-a oprit doar în momentul în care şi-a cumpărat toate 


casetele video şi a avut posibilitatea de a le privi fără 
întreruperile momentelor publicitare. Cum e şi firesc, a 
vizionat toate filmele de lung metraj ale seriei, iar acum 
priveşte cu aviditate noul serial. Atunci când se uită la un 
episod din Star Trek, vechi sau nou, nu am voie s-o 
întrerup. Cu toate acestea, nu-mi permite să o denumesc 
Trekkie*. Nu înţeleg din ce motiv n-ar fi una dintre ei. 

Alţii, mulţi alţii, erau la fel de entuziaşti ca Janet. Astfel, o 
tânără, pe nume Elyse Pines, a avut ideea organizării unei 
convenţii Star Trek, la care fanii serialului se puteau întâlni 
şi discuta, la care se puteau comercializa obiecte din 
recuzita Star Trek şi la care puteau fi invitaţi unii actori. De 
asemenea, dorea să particip şi eu la această manifestare. 
Întrucât urma să se desfăşoare în Manhattan, am fost de 
acord. 

În 1972, când Elyse a avut ideea convenției Star Trek, 
popularitatea pe termen lung a serialului nu fusese încă 
dovedită şi, ca atare, ea nu se aştepta la mai mult de 400 de 
participanţi. Au venit 2.500. Evident, succesul a avut drept 
rezultat că Elyse (şi alţii) au organizat şi alte convenţii în 
anii 70. Eu am participat practic la toate care s-au 
desfăşurat în Manhattan, ţinând la fiecare câte un discurs. 
Am participat şi la convenţia care a înregistrat audiența cea 
mai mare. Atât de multe persoane s-au înghesuit în hotel, 
încât s-au cristalizat. Coridoarele şi scările erau aşa de 
ticsite că nimeni (literalmente) nu se putea clinti. Din 
fericire, mi-am dat seama ce anume se petrecea chiar 
înainte de declanşarea cristalizării şi am izbutit cumva să 
mă strecor afară. 

Întotdeauna mi-a făcut plăcere să vorbesc, iar acordarea 
de autografele cărţi (în limite rezonabile) era măgulitoare şi 
utilă în relaţiile cu cititorii. Îmi dădeam totuşi seama că 
atenţia se focaliza asupra actorilor din serial, eu fiind în 
mod clar un outsider. Era posibil ca vasta majoritate a 
participanţilor să n-aibă habar nici măcar cine eram. 
Deziluzia a fost completă atunci când însuşi actorul William 


Shatner* (căpitanul Kirk al celebrei nave Enterprise) a ţinut 
cu sufletul la gură un număr uriaş de spectatori, timp de 
câteva ore, răspunzând în principal la întrebările sălii. 

Când în cele din urmă conferinţa s-a încheiat şi el a trebuit 
să plece, s-a ivit o problemă. Cum putea ieşi din hotel fără 
să fie înghesuit şi, probabil, sufocat de fanii săi. Existau 
câţiva bodyguarzi care trebuiau să-l protejeze, dar 
mulţimea, dacă ar fi fost stârnită, i-ar fi copleşit. 

De aceea, organizatorul convenției (nu Elyse, care 
abandonase preocuparea respectivă) m-a implorat să 
distrag atenţia sălii, până ieşea Shatner. Nici prin cap nu-mi 
trecuse că avea să se petreacă aşa ceva, totuşi am suit pe 
scenă şi am început să vorbesc. Mă încălzisem binişor, când 
s-a auzit că Shatner ajunsese la limuzină şi plecase. În clipa 
aceea, am fost îndepărtat de pe scenă în mijlocul unei fraze. 

Am apreciat cuvintele frumoase care îi conduseseră pe 
oameni să creadă că eram singurul care i-ar fi putut ţine pe 
spectatori în scaune, dar n-am apreciat faptul că am fost 
manipulat în mod atât de grosolan. Ar fi putut să mă lase să- 
mi termin discursul. De atunci, am procedat precum 
Shatner. Când aveam chef să particip la o convenţie locală, 
soseam cu un minut înainte de ora la care eram programat 
să vorbesc şi dispăream imediat după aceea. 

Evident, nu m-am aflat niciodată în pericol de a mă sufoca 
admiratoarele. 

119. Povestirile polițiste. 

Să revin însă la cariera mea literară şi la o nouă direcţie 
pe care am abordat-o în anii 70. 

Dintotdeauna, îmi dorisem să scriu povestiri polițiste. 
Desigur, la început, mă dedicasem science-fiction-ului, iar 
unele dintre povestirile mele aparţinând acestui gen 
aduceau mult cu genul poliţist. Lucrul acesta este foarte 
vizibil în cazul câtorva texte cu roboţi. 

Am scris, de asemenea, un ciclu de cinci povestiri science- 
fiction despre un personaj numit Wendell Urth, care rezolva 
enigme fără să-şi părăsească locuinţa. Prima dintre ele, 


„Clopotul muzical”* („The Singing Bell”), a apărut în F&SF 
din ianuarie 1955. 

Povestirile acelea au fost plăcute, totuşi nu-mi satisfăceau 
complet dorinţele. Voiam să realizez texte polițiste „curate”, 
lipsite de elemente science-fiction. Scrisesem unul, în 1955, 
dar Ellery Queeris Mystery Magazine (EQMM) îl respinsese. 
În cele din urmă, l-am plasat la The Saint Mystery 
Magazine, unde a apărut în numărul din ianuarie 1956 cu 
titlul „Moartea unei blonde” („The Death of a Honey- 
Blonde”). Acţiunea se desfăşura însă într-un laborator de 
chimie; aşadar, deşi nu era science-fiction, nu mă 
eliberasem complet de ştiinţă. 

N-a fost o povestire grozavă şi m-am simţit dezamăgit, dar 
imboldul de a scrie texte polițiste persista. În EQMM apar 
cu regularitate „debuturi”, de obicei minischiţe aparţinând 
unor autori care n-au mai publicat. Dezamăgirea mea a 
răbufnit în cele din urmă şi m-am întrebat: „Dacă amatorii 
pot, eu de ce n-aş fi în stare?” 


Pe 12 noiembrie 1969, am scris o minischiţă şi am pus-o în 
cutia poştală la două ore după ce avusesem ideea. EQMM a 
acceptat-o şi a publicat-o cu titlul „O problemă cu numere” 
(„A Problem în Numbers”), în numărul din mai 1970. 

Acţiunea se petrecea tot într-un laborator de chimie, ca, 
de altfel, şi cea din Negustorii morţii, singurul meu roman 
cu adevărat poliţist de până atunci. Asta m-a iritat. Doream 
să scriu literatură polițistă care să nu aibă nici o legătură cu 
ştiinţa. De ce oare? Ştiinţa şi science-fiction-ul îmi 
aduseseră numai bucurii. De ce voiam să abandonez o 
nevastă credincioasă (ca să zic aşa), tânjind după aventura 
cu o necunoscută? 

Ei bine, eu scrisesem science-fiction şi acum voiam să 
cuceresc lumi noi. lubisem povestirile polițiste încă din 
copilărie şi jinduiam să realizez lucruri asemănătoare. În 
plus, dacă doriţi un motiv mai puţin idealist, apreciam că 
literatura polițistă era mai lesne de scris decât science- 
fiction-ul. 

Poate că mă stârnise spiritul de emulaţie. Sesizasem că ori 
de câte ori văzusem un film bun având drept eroi avocaţi, 
muzicieni sau detectivi, dorisem aproape instantaneu să fi 
fost eu însumi avocat, muzician sau detectiv. Atinsesem 
chiar o culme a ridicolului o dată, când vizionasem un film 
despre scriitori. Mă întorsesem spre Janet şi-i spusesem: 
„Doamne, ce mi-aş dori să fiu scriitor!” (Există şi o excepţie. 
N-am văzut niciodată vreun film despre medici care să mă fi 
făcut, cât de puţin, să-mi doresc să fiu medic. Ba 
dimpotrivă.) 

De unde provine acest spirit de emulaţie? Bănuiesc că este 
dorinţa de a face totul, de a străluci în toate direcţiile. Chiar 
atunci când mă limitez la scris, în momentele mele de 
grandomanie îmi spun: „Dacă ar fi fost după mine, aş fi scris 
toate cărţile din lume!”. 

Să fie aceasta doar o ambiţie lăudabilă? Sau nu este 
altceva decât megalomania care 1-a făcut pe Alexandru 
Macedon* să plângă pentru că nu exista decât o lume de 


cucerit? Eu bănuiesc că explicaţia corectă este prima. La 
urma urmelor, indiferent care mi-ar fi pornirile, îmi ţin 
acţiunile sub control şi nu mă angajez în proiecte ce-mi 
stârnesc bănuiala că nu le-aş putea realiza. Nu încerc cu 
adevărat să fiu avocat, muzician sau detectiv. Îmi dau seama 
că scrisul îmi umple întreaga viaţă şi că a fi altceva, chiar 
numai puţin diferit, m-ar sili să-mi reduc timpul dedicat 
scrisului, iar asta ar fi imposibil. 

Există, totuşi, două mâhniri permanente legate de ocazii 
ratate ce n-au legătură cu scrisul. Mai întâi, că n-am învăţat 
rusa (ceea ce aş fi putut face cu mare uşurinţă dacă părinţu 
mi-ar fi vorbit doar în ruseşte, când eram copil), în al doilea 
rând, că n-au existat niciodată bani pentru a urma pianul şi 
canto. 

(Pot reproduce perfect o melodie şi am o voce bună, 
naturală, dar complet neinstruită.) 

Desigur, ar fi trebuit să continuu să vorbesc în ruseşte, ca 
să nu uit limba, şi ar fi trebuit să practic muzica în mod 
regulat, dacă aş fi studiat un instrument. Pe de altă parte, 
scrisul nu rugineşte dacă nu e folosit. Cel puţin, mie aşa mi 
se pare. Dacă din cine ştie ce cauze lipsesc o vreme din faţa 
maşinii de scris, constat că pot reveni la ea fără probleme 
de adaptare. 

Dar să mă întorc la povestirile polițiste... 

Prima mea vânzare la EQMM n-a determinat o avalanşă de 
texte polițiste. Aveam multe alte lucruri de făcut. 

Pe la începutul lui 1971, însă, Eleanor Sullivan, frumoasa 
blondă care era redactor-şef la EQMM, mi-a solicitat o 
povestire. Am acceptat încântat, dar trebuia să mă gândesc 
la un subiect. 

Nu mi-a fost prea greu să-l găsesc, întrucât la două etaje 
deasupra apartamentului nostru locuia David Ford, un 
actor corpolent cu glas răsunător de bariton. (După 
părerea mea, pentru actori vocea e mult mai importantă 
decât chipul, exceptând cazurile când este vorba de juni 
primi lipsiţi de minte.) El ne invitase cândva în 


apartamentul său, ticsit până în tavan cu ceea ce în idiş se 
numeşte chochkes - adică diverse obiecte ce stârnesc 
invidia unui colecţionar omnivor. Ne-a povestit că, odată, 
chemase un instalator să-i repare ceva, iar el ieşise să-şi 
plimbe câinele. Era convins că instalatorul îi luase unul sau 
două din chochkes, dar nu izbutise să-şi dea seama ce 
anume îi lipsea - de fapt, nu ştia nici dacă într-adevăr îi 
lipsea ceva. 

Nu-mi trebuia mai mult. Am scris rapid povestirea şi ea a 
apărut în numărul din ianuarie 1972 al lui EQMM, cu titlul 
„Chicotitul lacom” („The Acquisitive Chuckle”). 

O considerasem drept o simplă povestire, însă în 
momentul apariţiei am constatat că prezentarea de pe 
copertă, făcută de Fred Dannay*, o anunţa ca fiind „prima 
dintr-un NOU CICLU de Isaac Asimov”. (Majusculele îi 
aparţineau lui Fred.) Auzeam pentru prima dată de aşa 
ceva, dar nu-mi displăcea. 

Am scris şi alte povestiri, folosind aceiaşi eroi. După ce am 
adunat douăsprezece şi am decis să le public într-o carte, 
Dannay a presupus că ciclul se încheiase şi a afirmat acest 
lucru în revistă. Nu mă cunoştea... Am continuat cu 
încăpățânare, şi până în prezent am scris şaizeci şi cinci de 
povestiri din ciclul cu pricina. (La ce bun să fii un scriitor 
prolific, dacă nu proliferezi?) 

Am întitulat ciclul „Povestiri din Black Widowers”, pentru 
că se referă la întrunirile lunare ale unui club cu acest 
nume. Am plăsmuit respectivul club, fără ruşine, pe baza 
unuia real din care fac parte, ce se numeşte Trap Door 
Spiders şi despre care vă voi vorbi puţin mai încolo. 

Povestirile sunt în întregime realizate sub forma unor 
conversații. Cei şase membri ai clubului discută între ei mai 
degrabă în contradictoriu, puşi pe sfadă. La banchete, 
participă un invitat din afara clubului, căruia i se pun 
întrebări şi ale cărui răspunsuri dezvăluie un mister pe care 
cei din Black Widowers nu-l pot dezlega, dar care este 
soluţionat de Henry, chelnerul. 


În cele din urmă, povestirile au fost grupate în serii de 
câte douăsprezece, în volume pe care le-a publicat 
Doubleday. Până acum, au apărut următoarele: 

Povestiri din Black Widowers (Tales of the Black 
Widowers), 1974; 

Alte povestiri din Black Widowers (More Tales of the Black 
Widowers), 1976; 

Dosarele din Black Widowers (Casebook of the Black 
Widowers), 1980; 

Banchetele din Black Widowers (Banguets of the Black 
Widowers), 1984; 

Enigmele din Black Widowers (Puzzles of the Black 
Widowers), 1990; 

Am scris şi alte cinci texte ce vor fi incluse într-o bună zi în 
al şaselea volum. 

Am început o a doua serie de povestiri polițiste atunci 
când Eric Protter, redactorul-şef de la revista Gallery, m-a 
solicitat să-i scriu lunar câte un text de şapte pagini. (în 
medie, „Povestirile din Black Widowers” au aproximativ 
cincisprezece pagini.) Gallery este ceea ce se numeşte „o 
revistă pentru băieţi” şi, cu toate că nu ajungea chiar la 
detaliile anatomice ale altor asemenea publicaţii, acest fapt 
mă punea pe gânduri. 

„Eu nu scriu povestiri erotice, Eric”, i-am spus. 

El m-a asigurat că nu era vorba de aşa ceva, şi atunci am 
construit un alt cadru general. Patru bărbaţi se întâlnesc 
periodic în biblioteca de la Union Club. Trei dintre ei încep 
o conversaţie, care îi reaminteşte celui de-al patrulea, 
Griswold, o întâmplare. Griswold relatează episodul, care se 
dovedeşte a fi o enigmă rezolvată chiar de el, dar nu 
dezvăluie soluţia până când ceilalţi trei nu o cer cu 
indignare, susţinând că nu poate exista. Le-am denumit 
„Povestirile cu Griswold”. 

Am scris prima dintre ele pe 9 martie 1980; Gallery a 
publicat treizeci şi trei de „Povestiri cu Griswold” până în 
august 1983, când, odată cu schimbarea directorului, 


revista a renunţat şi la serviciile mele. Totuşi, din când în 
când am mai scris câte una, toate fiind publicate în EQMM. 

Am mai scris, de asemenea, minischiţe polițiste pentru 
adolescenţi, multe dintre ele apărând în revista Boys* Life. 
Cea mai bună dintre acestea, după opinia mea, a fost însă 
respinsă (poate pentru că se referea la terorism), dar a fost 
cumpărată de EQMM şi a apărut în numărul din iulie 1977 
cu titlul „A treisprezecea zi de Crăciun” („Ihe Thirteenth 
Day of Christmas”). 

În anii '70 şi '80, am scris înjur de 120 de povestiri 
polițiste, cu mult peste numărul celor science-fiction 
concepute în aceeaşi perioadă. Nu cred că raportul se va 
modifica. Îmi place mai mult genul acesta de texte. 

Să încerc o explicaţie. Cele 120 de povestiri polițiste sunt 
„de modă veche”. Povestirile moderne implică, în general, 
probleme de procedură oficială, aventuri spectaculoase ale 
detectivilor particulari şi întâmplări cu „psihopaţi”, tinzând 
tot mai mult să ne îndese pe gât maldăre de sex şi violenţă. 

Mi se pare că a dispărut stilul vechi de roman poliţist, în 
care există un cerc restrâns de suspecți, iar un detectiv 
sclipitor (adesea amator) îşi construieşte treptat lanţul de 
ipoteze şi deducţii. În ziua de azi, asemenea cărţi sunt 
pomenite cu un vag aer de dispreţ ca fiind „enigmele de la 
gura sobei”, apogeul lor înregistrându-se în Anglia anilor 
'30 şi '40. Reprezentanţii de vârf ai genului au fost autori 
precum Agatha Christie, Dorothy Sayers, Ngaio Marsh, 
Margery Allingham*, Nicholas Blake* şi Michael Innes. 

Ei bine, exact asta scriu eu. Nu fac nici un secret din faptul 
că în povestirile mele polițiste o iau drept model pe Agatha 
Christie. Apreciez romanele ei ca fiind cele mai bune din 
toate timpurile, cu mult peste cele ale lui Sherlock Holmes”, 
iar Hercule Poirot* este cel mai bun detectiv din literatură. 
De ce să nu folosesc drept model ceea ce mi se pare cel mai 
bun? 

Mai mult decât atât, toate textele mele polițiste sunt de 
tipul „detectivului din fotoliu”. Subiectul se dezvăluie pe 


parcursul unei conversații, indiciile sunt prezentate în mod 
cinstit şi cititorul are destule şanse să descopere soluţia 
înaintea detectivului ficțional. Uneori, cititorii o fac şi-mi 
expediază scrisori triumfătoare. În câteva rânduri, am 
primit chiar şi propunerile unor soluţii mai bune. 

De modă veche? De acord! Şi ce dacă? Alţi autori de 
literatură polițistă au scopurile lor, care pot fi de a 
transmite senzaţia de aventură, sau sentimentul de oroare, 
sau oricare altul. 'Ţelul povestirilor mele polițiste (şi, de fapt, 
a tot ceea ce scriu, ficţiune şi non-ficțiune) este de a-i face 
pe oameni să gândească. Textele mele sunt enigme, şi nu 
văd nimic rău în asta. Ba chiar le consider o provocare, ca 
atunci când scriu limerick-uri, fiindcă regulile realizării unei 
enigme oneste sunt foarte stricte. 

Fiindcă veni vorba, asta presupune ca povestirile să nu 
conţină acte patologice ori crime violente - de fapt, nici un 
fel de crime. Unul dintre textele recente care m-au amuzat 
cel mai mult în timpul conceperii a fost „Pierdută într-o 
distorsiune spaţială” („Lost în a Space Warp”), apărut în 
EQMM din martie 1990. Se referea la un bărbat care-şi 
rătăcise umbrela în micul apartament al prietenei sale şi n- 
o mai putuse descoperi. Din informaţiile acestuia, Henry a 
dedus unde putea fi găsită, fără să se clintească din salon, 
în vreme ce-i servea pe membrii clubului. 

Nu intenţionez să modific forma acestor povestiri. Ele vor 
rămâne pe veci la fel. Oaspeţii din Black Widowers vor avea 
mereu o întâmplare misterioasă de relatat, membrii 
clubului vor fi de-a pururi incapabili s-o rezolve şi Henry va 
găsi invariabil soluţia. În mod similar, Griswold va spune 
întotdeauna istoriile sale, iar ceilalţi trei interlocutori nu vor 
intui soluţia până ce nu le va fi explicată. 

De ce n-ar fi aşa? Fundalul este unul artificial, conceput 
exclusiv pentru a prezenta enigma. Eu doresc ca fiecare 
nouă povestire să fie întâmpinată de cititor cu senzaţia 
confortabilă a reîntâlnirii unor vechi prieteni, a regăsirii 
aceloraşi personaje, în aceleaşi condiţii, acesta având 


totodată ocazia de a fi pus în faţa unei noi enigme pe care 
va încerca s-o rezolve înaintea mea. 

120. Trap Door Spiders. 

În anii 70, m-am alăturat mai multor organizaţii, mai 
degrabă silit de împrejurări decât din dorinţa mea de a o 
face. Pentru că am pomenit în capitolul anterior de Trap 
Door Spiders, mi se pare un moment potrivit să lămuresc 
lucrurile. 

În 1942, când am mers prima dată în Philadelphia, l-am 
cunoscut pe John D. Clark prin intermediul lui Sprague de 
Camp. În tinereţe, ei doi fuseseră colegi de clasă la colegiu. 
Clark (poreclit de toată lumea „Doc”, fiindcă deţinea o 
diplomă în medicină) avea un chip ascuţit, o mustață foarte 
îngustă, un acut simţ al umorului sec şi (din păcate) fuma 
ţigară de la ţigară, amănunt care m-a ţinut departe de el. 

Era specialist în chimie anorganică, pe durata războiului 
lucrând la substanţele explozive întrebuințate pentru 
rachete. La sfârşitul anilor '30, scrisese două excelente 
povestiri science-fiction, dar apoi nu mai continuase. Una 
dintre ele, „Planeta minus” (ASF din aprilie 1937), cred că a 
fost primul text ce trata problema antimateriei. 

Când l-am cunoscut eu, se pregătea să se însoare cu o 
cântăreaţă de operă în devenire, planturoasă şi destul de 
flamboaiantă. Nu pot spune că-mi plăcuse în mod deosebit, 
dar la urma urmelor trebuia să-i placă lui. În cele din urmă, 
s-a dovedit că niciunul dintre prietenii lui Doc n-o suferea, 
cu atât mai mult cu cât a devenit imposibil să-l întâlneşti în 
public neînsoţit de nevastă-sa. 

Unul dintre prietenii lui Doc era Fletcher Pratt*, care 
colaborase cu Sprague, scriind câteva excelente texte 
fantastice pe care le publicaseră în revista Unknown. 
Acesta era un individ mărunţel cu o barbă rară, o calviţie 
accentuată şi o inteligenţă formidabilă. Expert în istoria 
militară, el scrisese „Încercarea focului”, pe care eu o 
consider cea mai bună istorie într-un singur volum a 
Războiului Civil American*. Fletcher a inventat un joc 


strategic în care miniaturile unor nave reale se angajau în 
bătălii navale, conform unor reguli complexe astfel 
concepute încât să simuleze cât mai bine realitatea. De 
asemenea, ţinea maimuțe în apartamentul său, care duhnea 
îngrozitor a animale. A murit în 1956, la vârsta de cincizeci 
şi nouă de ani, şi, printr-un renghi al memoriei, îmi 
amintesc cu limpezime ultima noastră despărţire pe străzile 
New York-ului, fluturând din mâini. 

În 1944, Fletcher s-a gândit să înfiinţeze un club alcătuit 
exclusiv din bărbaţi care să se întâlnească lunar pentru a 
lua cina împreună. Doc Clark putea deveni membru şi, o 
dată pe lună, îşi putea întâlni amicii fără ca soţia lui să fie 
prezentă. Întâlnirea era organizată şi plătită de fiecare dată 
de alt membru, care îşi putea invita un prieten. După cină, 
acesta era descusut în privinţa vieţii şi ocupaţiilor sale. 
Clubul s-a intitulat Trap Door Spiders („Păianjenii cu 
trapă”), în ideea că reprezenta o trapă ce îi putea ţine afară 
pe inamici - mai exact, pe soţia lui Doc. 

În cele din urmă, se pare că nici Doc însuşi n-a mai 
rezistat, deoarece după şapte ani a divorţat, dar clubul a 
continuat şi el a rămas membru. Printre ceilalţi membri se 
numărau vechii mei prieteni L. Sprague de Camp şi Lester 
del Rey. 

Ocazional, am fost invitat ca oaspete, când incursiunile 
mele în New York coincideau cu ziua lor de întâlnire 
(întotdeauna vineri seara), însă am refuzat să devin 
membru, fiindcă ştiam că rareori aveam să fiu în oraş chiar 
în data cuvenită. După ce m-am mutat însă în New York, am 
fost imediat primit în club. 

Este plăcut să faci parte din Trap Door Spiders. 
Conversaţia e încântătoare şi membrii activează în diverse 
profesiuni. În medie, la o întrunire participă douăsprezece 
persoane. Pentru a oferi o mică idee asupra diversităţii, voi 
spune că Roper Shamhart este pastor episcopalian şi expert 
în teologie şi muzică liturgică, Richard Harrison este 
cartograf, Jean LeCorbeiller profesor de matematică, Lionel 


Casson arheolog specializat în Roma antică, şi aşa mai 
departe. 

(Odată, aşteptând-o pe Robyn - care venise în vizită - să se 
întoarcă de la o întâlnire, m-am apucat să citesc una din 
cărţile lui Casson. Robyn întârzia, lucru care de obicei m-ar 
fi pus pe jar, însă de data aceea am fost atât de absorbit de 
carte încât nu mi-am dat seama de trecerea timpului. Ba 
chiar, atunci când a apărut, destul de târziu, m-am arătat 
iritat pentru că mă întrerupsese înainte de a termina 
cartea. I-am relatat lui Casson întâmplarea şi a fost extrem 
de măgulit.) 

Eu personal am propus doi membri noi, aceştia ajungând 
printre cei mai de vază. Unul era Martin Gardner, iar 
celălalt Ken Franklin. Necazul a fost că ambii s-au pensionat 
(nici o crimă), apoi s-au mutat din New York (o crimă 
teribilă). 

După cum am amintit în capitolul anterior, imaginarul club 
Black Widowers avea ca model Trap Door Spiders, cu 
numărul membrilor redus la jumătate pentru a fi prezentaţi 
mai uşor. Până şi personajele din Black Widowers pornesc 
de la indivizi reali din Trap Door Spiders. 

Astfel, Geoffrey Avalon îl descrie pe L. Sprague de Camp, 
Emmanuel Rubin pe Lester del Rey, James Drake pe Doc 
Clark, Thomas Trumbull pe Gilbert Cant, Mărio Gonzalo pe 
Lin Carter şi Roger Halsted pe Don Bensen. Acest amănunt 
nu reprezintă nici un secret; le-am cerut tuturor 
permisiunea. 

Odată, soţia lui Ken Franklin, Charlotte, a întrebat ce 
făceam noi la club. (Bănuiesc că nevestelor le este imposibil 
să nu se gândească la ce se poate întâmpla cu ocazia 
întâlnirilor exclusiv masculine - nutrind bănuieli vagi legate 
de femei dezbrăcate şi orgii incredibile.) Ken i-a dat una din 
cărţile mele cu Black Widowers şi i-a spus: „Este ca în carte, 
deşi în realitate e mult mai bine”. 

În cărţile mele, lucrurile nu se schimbă, dar nu la fel se 
întâmplă în viaţă. Trei dintre membrii care au stat la baza 


personajelor din Black Widowers au murit: Gilbert Cant, Lin 
Carter şi Doc Clark. În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi trei, 
trebuie să spun că Sprague s-a mutat în Texas, iar Lester 
este oarecum imobilizat în ultimul timp şi nu poate participa 
la întruniri. 

Cât despre Henry, chelnerul cel nepreţuit care rămâne în 
planul doi până în ultima clipă, el nu a fost construit după o 
persoană anume. Este pe de-a întregul invenţia mea, deşi 
trebuie să recunosc că întrevăd o similitudine între el şi 
nemuritorul personaj Jeeves creat de P G. Wodehouse. 

Uneori, sunt întrebat dacă nu figurez şi eu în povestirile cu 
Black Widowers. Am apărut o singură dată, sub chipul 
oaspetelui Mortimer Stellar, în povestirea „Când nimeni nu 
continuă” („When No Man Pursueth”, EQMM din martie 
1974). Destul de mândru, i-am povestit lui Janet că în 
povestirea aceea mă descrisesem perfect. 

— Dar e imposibil, a replicat ea. Individul acela e îngâmfat, 
arogant, preocupat numai de sine şi răutăcios. 

— Păi vezi! Am rostit triumfător. 

Ea s-a supărat. Mă tem că mă vede prin ochelari cu lentile 
trandafirii. De asemenea, sunt naratorul, personajul „eu” 
din povestirile cu Griswold. 

121. Mensa. 

În 1961, am cunoscut o tânără pe nume Gloria Saltzberg. 
Ea fusese una dintre victimele epidemiei de poliomielită din 
1955, ultima care nenorocise lumea înainte de apariţia 
vaccinului Salk*. De aceea stătea într-un cărucior pentru 
invalizi, dar fără să se simtă complexată. Era o femeie plină 
de viaţă şi veselă, atitudine pe care am găsit-o de admirat. 
De asemenea, era foarte inteligentă şi făcea parte din 
Mensa. 

Mensa era o organizaţie fondată în Anglia, ai cărei membri 
aveau valori ale „coeficientului de inteligenţă” (IQ) ce-i 
plasau (aşa se afirma) în primele două procente ale 
omenirii. 


Gloria dorea să fiu şi eu testat pentru a intra în Mensa, 
însă m-am opus. În primul rând, deşi toată viaţa am 
beneficiat de pe urma testelor de inteligenţă, nu am o 
părere grozavă despre ele. Consider că apreciază o singură 
faţetă a inteligenţei - capacitatea de a răspunde la genul de 
întrebări pe care le pot pune alţi oameni ce deţin aceeaşi 
faţetă a inteligenţei. IQ-ul meu a fost întotdeauna extrem de 
mare, totuşi sunt perfect conştient că în multe privinţe dau 
dovadă de o neîndemânare remarcabilă. În al doilea rând, 
mi se părea sub demnitatea mea să fiu supus unui test de 
inteligenţă. Eram convins că viaţa şi opera mea constituiau 
tot atâtea dovezi de inteligenţă. 

„Nu cumva îţi este frică de test?” m-a întrebat Gloria. 

M-am gândit la acest aspect şi i-am dat dreptate. Nu 
aveam nimic de câştigat, dar totul de pierdut. Dacă 
obţineam un punctaj mare, era pur şi simplu previzibil; însă 
dacă punctajul era mic, ruşinea ar fi fost insuportabilă. 
Apoi, înțelegând adevărul, m-am simţit stânjenit pentru că 
mă îndoisem de mine însumi. Am dat testul, am obţinut un 
punctaj mare şi am devenit membru Mensa. 

Privind în ansamblu nu a fost o experienţă fericită. Am 
cunoscut unii Mensani minunaţi, dar existau alţii orgolioşi şi 
agresivi, cărora - aşa mi se părea - le-ar fi plăcut să se 
prezinte sub forma „Sunt Joe Doakes şi am IQ-ul de 172”, 
sau poate să-şi tatueze cifra pe frunte. Ei obişnuiau, aidoma 
mie, în tinereţe, să-şi exercite inteligenţa asupra unor 
victime nevinovate. De asemenea, în general, se considerau 
subapreciaţi şi nenorocoşi. Drept rezultat, erau furioşi pe 
Univers şi tindeau să fie dezagreabili. 

Mai mult decât atât, se tachinau permanent, punându-şi la 
încercare unii altora inteligenţa, şi după o vreme asta 
devenea obositor. 

În plus, am constatat cu neplăcere că Mensanii, oricât de 
ridicate le-ar fi fost IQ-urile, dovedeau aceleaşi apucături 
iraționale ca şi restul oamenilor. 


Mulţi dintre ei considerau că aparţin unui grup „elitist” ce 
trebuia să conducă lumea, dispreţuindu-i pe non-Mensani. 
Evident, cochetau cu un conservatorism de dreapta, iar eu, 
în general, nu agreez asemenea păreri. 

Ulterior, am aflat că printre ei existau grupuri ce acceptau 
astrologia şi alte credinţe pseudoştiinţifice similare şi care 
formau GIS-uri („grupuri cu interese speciale”), 
preocupându-se de diversele varietăţi de gunoaie 
intelectuale. Ce se putea câştiga din asocierea, fie doar 
tangenţială, cu astfel de lucruri? 

Aspectul cel mai neplăcut 1-a reprezentat faptul că am fost 
identificat drept o ţintă potenţială. Fiecare tinerel ambițios 
din Mensa părea să creadă că-şi poate obţine laurii 
antrenându-mă într-o dispută a inteligenţelor, pe care s-o 
câştige. M-am pomenit în postura unui bătrân pistolar care 
nu-şi poate abandona armele fiindcă este permanent 
provocat de toţi puştii iuți de mână din ţinut. 

Eu nu doream să particip la un asemenea joc. Nu-mi păsa 
dacă aş fi fost întrecut pe domeniul agerimii; n-ar fi fost 
prima asemenea înfrângere. Prefer, totuşi, ca genul acesta 
de episoade să se petreacă în mod firesc. Nu vreau să stau 
veşnic la pândă. Pe scurt, ca să revin la metaforă, pot trage, 
dacă e nevoie, dar nu doresc să-mi petrec restul vieţii cu 
mâna încleştată pe plăselele pistolului. 

Ca atare, n-am mâi participat la reuniuni şi nu mi-am mai 
plătit cotizaţia. Nu am demisionat în mod oficial, dar a fost 
pe aproape. 

Povestea nu s-a terminat însă. Când m-am mutat în New 
York, am întâlnit Mensani ce mă considerau unul dintre ei. 
Într-un moment de neatenţie, am acceptat să particip la o 
întrunire, pentru a-l cunoaşte pe Victor Serebriakoff, care 
mă intriga. Acesta era un englez, preşedintele internaţional 
al lui Mensa şi liderul spiritual al organizaţiei. 

Serebriakoff era un individ scund, cu chip oval, rumen şi 
cu barbişon grizonat. Istorisea anecdote excelente, folosind 
o mulţime de accente, şi asta m-a cucerit imediat. 


Serebriakoff mi-a spus că avea să-mi plătească cotizaţia 
restantă, dacă nu intenţionam s-o fac eu, pentru ca să fiu 
membru Mensa, indiferent dacă voiam sau nu. 

Ei bine, nu puteam permite aşa ceva, de aceea am 
redevenit membru activ al Mensa. Şi, ca să fiu cinstit, am şi 
beneficiat de unele avantaje. Atunci când Mensa avea 
convenţia naţională în New York, ţineam de obicei un 
discurs la banchetul final şi puteam vorbi despre subiecte 
ezoterice, inadecvate marelui public. Ba chiar am dedicat 
Mensanilor una dintre cărţile mele - Drumul spre infinit 
(The Road to Infinity; Doubleday, 1979). 

Cu toate acestea, vechile probleme au reapărut; de aceea, 
am evitat orice funcţie în Mensa, exceptând prelegerile 
amintite. Mi-a fost greu s-o fac, pentru că Victor mă 
anunţase că fusesem numit unul dintre cei doi 
vicepreşedinţi internaţionali ai lui Mensa, un post pe care 
aveam să-l deţin vreme de cincisprezece ani. Eu nu-l 
solicitasem, nu-l dorisem, dar în documentele organizaţiei 
figuram în poziţia respectivă. Era pur onorific, totuşi mi-a 
îngreunat retragerea. 

Existau, desigur, mulţi Mensani inteligenţi şi încântători, 
ca de pildă Margot Seitelman, care practic conducea filiala 
Mensa din New York, o neobosită organizatoare şi 
excelentă bucătăreasă. Când venea în New York, Victor cina 
cu mine şi cu Margot, de obicei în compania lui Marvin 
Grosswirth, cel mai sociabil dintre toţi Mensanii. Acesta 
spunea bancurile mai bine decât mine şi adopta un accent 
idiş mai autentic. 

Am rămas ani buni în Mensa, simţindu-mă tot mai plictisit 
de organizaţie. Nici măcar nu mai puteam ignora calitatea 
de membru. Pe lângă cotizaţia anuală, primeam mereu 
scrisori de la persoane care începeau prin a se prezenta ca 
Mensani, considerându-se astfel rudele mele de sânge. 
Aproape fără excepţie, voiau să-i ajut într-un fel pe care nu-l 
doream: să scriu un articol, să colaborez la o carte, să 
lecturez un manuscris, să le obţin nişte informaţii şi altele. 


Mă simţeam într-o poziţie extrem de neplăcută, la modul 
ridicol. 

În cele din urmă, după moartea lui Margot şi a lui Marvin, 
m-am retras din Mensa. 

122. Dutch Treat. 

Ralph Daigh, care semăna puţin cu Alan Hale - interpretul 
Micuţului John din Robin Hood* (cel cu Errol Flynn) -, era 
directorul general al lui Fawcett Publications, o editură 
importantă, specializată în cărţi broşate. Prin aprilie 1971, 
el m-a invitat la prânz, spunându-mi: „Azi mâncăm dutch 
treat1.” 

În marţea următoare, m-am întâlnit cu Ralph la Regency 
Hotel. Când am scos portofelul să plătesc, Ralph mi-a spus: 

— Eşti invitatul meu. 

— Dar n-ai zis că vom mânca „dutch treat”? El a fost 
îngrozit. 

— Crezi că te-aş fi invitat la prânz şi apoi ţi-aş fi cerut să 
plăteşti? Acesta este Clubul Dutch Treat, iar tu eşti 
oaspetele meu. 

1 Urmează un joc de cuvinte intraductibil, bazat pe 
expresia dutch treat: A plăti nemţeşte, fiecare partea lui. 
(N.trad.) 

Peste câteva săptămâni, am fost invitat să devin membru al 
clubului. Clubul Dutch Treat a fost înfiinţat în 1905 de un 
grup de ziarişti care se întâlneau să prânzească în zilele de 
marţi, fiecare plătindu-şi consumaţia (de aici şi numele 
clubului). Odată cu trecerea anilor, clubul s-a extins şi 
asupra altor categorii din lumea artistică. Ne întâlnim la 
amiază pentru cocteiluri şi conversaţie, începem prânzul la 
douăsprezece şi jumătate, iar la unu şi zece se ridică 
maestrul de ceremonii. El face anunţuri, îi prezintă pe 
invitaţi, apoi deschide programul - de obicei, un cântăreţ 
cântă ceva, după care urmează o prelegere asupra unui 
subiect de interes general. La ora două, întâlnirea ia sfârşit. 

Totul este foarte plăcut. La început, participam sporadic, 
dar m-am simţit atât de bine încât am început să fiu unul 


dintre obişnuiţii casei. Ba chiar, în timpul duşului de 
dimineaţă, când cânt „Salută din parte-mi Broadway-ul”* 
(sunt un înveterat cântăreţ în baie) şi ajung la versurile 
„Spune-le că inima-mi tânjeşte/Să se amestece-n mulțimile 
dragi”, îi socotesc pe cei din Dutch Treat în rolul mulțimilor 
dragi”. 

În momentul intrării mele în club, preşedintele era William 
Morris*, bine cunoscutul lexicograf, jovial, grăsuţ, 
încântător şi cu un cioc alb, care-l făcea să pară incredibil 
de distins. A fost silit să se retragă, fiindcă nevasta îi era tot 
mai bolnavă şi nu putea fi sigur de o participare regulată. 
(Locuieşte în Connecticut.) După moartea soţiei, a 
reînceput să vină cu regularitate, dar nu şi-a mai reluat 
vechea funcţie. Este preşedinte de onoare. 

Lui Bill Morris i-a urmat celebrul Lowell Thomas*, cel mai 
faimos dintre membrii clubului în anii 70. Împlinise deja 
optzeci de ani (deşi nu ţi-ai fi dat seama după ţinuta lui 
dreaptă, după activitatea susţinută pe care o depunea şi 
după mintea lui ageră, ca să nu mai amintesc de soţia 
tânără şi drăguță). A insistat să fie doar preşedinte 
interimar, până găseam pe altcineva, însă clubul nu 
intenţiona să caute altă persoană. Ela rămas preşedinte 
timp de nouă ani, până la moarte. 

Pe 3 mai 1981, Janet şi cu mine am participat la una din 
festivitățile organizate în cinstea lui, cu ocazia celei de a 
optzeci şi noua aniversări. Lowell mi-a spus că-l obosea 
toată agitația aceea, temându-se că avea să fie şi mai rău 
când împlinea nouăzeci de ani. A mai spus că în ocazia 
respectivă ar fi dorit să plece într-o călătorie, pentru ca 
nimeni să nu-l mai sâcâie. Aşa a şi făcut, deşi nu în felul în 
care s-ar fi aşteptat, fiindcă a murit liniştit, în timpul 
somnului, pe 29 august 1981, după o zi la fel de activă ca 
toată viaţa lui. 

Lui Lowell i-a urmat Eric Sloane*, marele pictor. După 
aerul său flegmatic nu ţi-ai fi dat seama, dar fusese însurat 
de şapte ori. Era o persoană minunată, care ocazional 


comanda vin pentru toţi membrii clubului, pe socoteala lui. 
Singurul necaz era că petrecea mult timp în sud-vest şi 
rareori venea pentru a prezida întrunirile. 

Era conştient de dificultăţile iscate din acest motiv şi, 
atunci când nu eram de faţă, mă propunea ca preşedinte 
interimar în absenţa lui, dar întotdeauna am avut impresia 
că glumea. La răstimpuri, am fost şi eu preşedinte, însă de 
obicei funcţia o îndeplinea secretarul clubului, Walter 
Frese. 

Trebuie să spun că şi Eric era bătrân şi, în plus, avea un 
stimulator cardiac. Pe 6 martie 1985, la puţin timp după a 
optzecea lui aniversare, a vizitat o galerie de artă de pe 
Strada Cincizeci şi şapte, unde fusese un vernisaj cu 
vânzare a tablourilor sale. Apoi a pornit pe Fifth Avenue şi 
probabil că inima i-a cedat, fiindcă a căzut şi a murit pe 
trotuar. Nu avea asupra lui nici un act de identitate, ci doar 
un program de la vernisaj. Poliţia a investigat acolo şi 
cineva de la galerie a făcut identificarea. 

Imediat, Janet a decis că trebuia să avem un tablou de Eric 
Sloane. Ne-am dus la galerie şi ea a indicat trei posibilităţi, 
cerându-mi mie să iau decizia finală. L-am ales pe acela 
care-mi plăcea mai mult, şi care acum se află pe peretele 
salonului nostru. 

La înmormântarea lui Eric, Janet şi cu mine stăteam trişti 
şi tăcuţi în strana noastră, când Emery Davis, alt membru al 
clubului Dutch Treat şi bine cunoscut dirijor - un individ 
chel şi foarte jovial - s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit: 
„Tu vei rosti panegiricul.” 

Am fost luat prin surprindere, totuşi m-am sculat şi am 
improvizat unul. 'Totul s-a sfârşit cu bine, însă nu 
prevăzusem consecinţele. E drept, făceam parte din 
consiliul de administraţie al clubului încă din 12 ianuarie 
1982, dar în urma panegiricului toţi ceilalţi membri ai 
consiliului au decis imediat ca eu să fiu următorul 
preşedinte. După o oarecare şovăială, am cedat şi am 
preluat funcţia pe 16 aprilie 1985. 


Într-un fel, Clubul Dutch Treat mi-a modificat rutina vieţii. 
Întrucât prânzeam marţea în oraş, în aceeaşi zi făceam şi 
turul editurilor. Întotdeauna treceam pe la Doubleday, iar 
cei de acolo s-au obişnuit în asemenea măsură cu 
programul meu, încât mi-au spus că zilele când nu veneam 
parcă nu aveau farmecul obişnuit al zilelor de marţi. 

În Dutch Treat există mulţi oameni care mi-au devenit 
prieteni dragi (deşi unii dintre ei au dispărut între timp). 
Ezit în a-i înşirui pe toţi, fiindcă sunt sigur că-i voi uita pe 
unii, din neatenţie. Lăsaţi-mă totuşi să vă precizez că cel 
mai spectaculos membru al clubului este Herb Graff. În 
prezenţa lui, până şi eu trec în planul doi. 

Herb Graff este un bărbat scund şi chel, care atunci când 
l-am întâlnit prima dată purta o meşă, pe care ulterior a 
abandonat-o, în favoarea unei bărbi dezordonate, ce-l face 
să semene cu un rabin mai degrabă ţicnit. Domeniul lui de 
specializare îl constituie filmele anilor '30. 

Herb şi cu mine ne-am înţeles extraordinar. Zece ani am 
stat împreună, am acţionat la unison, alcătuind masa cea 
mai zgomotoasă din club. Eric Sloane o denumea „masa 
evreilor”, deşi Herb era cel care merita cu adevărat porecla 
de „Capul evreilor” atribuită de Eric. (Odată, în timpul 
croazierei pe Canberra, m-am plâns în glumă că stăteam 
întotdeauna la masa cea mai gălăgioasă. Walter Sullivan“, 
firea cea mai blândă care a trăit vreodată, m-a luat în serios 
şi mi s-a adresat surprins: „Isaac, dar tu faci toată 
gălăgia!”.) 

Poate că-i adevărat, dar asta nu se întâmplă întotdeauna. 
Când Herb se află la masă, el face gălăgia. Recunosc cu 
mâna pe inimă că sunt un palavragiu neîntrecut. Chiar 
recent, Robyn i-a spus unui prieten: „O conversaţie cu tata 
înseamnă să asculţi un monolog.” Când însă e prezent 
Herb, eu tind să amuţesc şi conversaţia devine un monolog 
Graff. El ştie o mulţime de glume şi întâmplări amuzante, pe 
care le spune cu iscusinţă şi fără să facă nici o pauză. 


Dintre numeroasele întâmplări legate de Dutch Treat, voi 
povesti ce s-a întâmplat atunci când unul dintre obişnuiţii 
participanţi a lipsit la una sau două întruniri, sub pretextul 
jalnic că soţia îi era internată în spital. Imediat, cu o 
teatralitate tipic masculină (falsă bineînţeles), am comentat: 

— Unicul motiv pentru care eu aş lipsi de la o întrunire ar 
fi dacă nu m-ar lăsa o tipă superbă, aflată în pat cu mine. 

La care Joe Coggins a comentat pe un ton sumbru: 

— Ceea ce explică faptul că Isaac n-a absentat niciodată. 

Îmi dădusem seama de posibilitatea acestei replici imediat 
ce terminasem de vorbit, însă fusese prea târziu. N-am 
putut decât să mă alătur hohotelor generale. 

123. Baker Street Irregulars. 

Baker Street Irregulars (BSI) reprezintă un grup de fani 
ai lui Sherlock Holmes. Originea acestei denumiri e simplă: 
aşa numea Holmes grupul de mici vagabonzi care lucrau 
pentru el în unele din primele povestiri. 

Organizaţia îşi desfăşoară banchetul anual în vinerea cea 
mai apropiată de şase ianuarie, apreciată ca fiind data de 
naştere a lui Holmes. Acolo, după conversații şi cocteiluri, 
ne aşezăm la masă, după care urmează diverse ritualuri 
tradiţionale şi „comunicări”. 

Jocul pe care-l jucăm este de a presupune că povestirile cu 
Sherlock Holmes au fost reale şi că ele au fost scrise 
întradevăr de dr. John H. Watson*, Arthur Conan Doyle* 
fiind doar agentul său literar. 

De fapt, Conan Doyle a fost un scriitor neglijent şi grăbit, 
care ajunsese să urască povestirile cu Sherlock Holmes, 
pentru că ele îi înăbuşiseră celelalte producţii literare, ba 
chiar îl împinseseră pe el personal într-un con de umbră. 
Probabil că le-a scris cât mai repede, ca să scape de 
Holmes. În cele din urmă, a încercat să-l omoare, însă 
reacţia cititorilor 1-a silit să-l readucă la viaţă. Următoarele 
povestiri le-a scris cu şi mai multă neplăcere. 

Ca atare, textele abundă în contradicții, un amănunt pe 
care Conan Doyle îl ignora cu indiferenţă. BSI însă 


consideră că povestirile sunt infailibile şi scopul 
„comunicărilor” este de a explica aceste contradicții în 
modalităţi complicate, propunând tot soiul de teorii rafinate 
şi neverosimile, menite să lămurească diverse aspecte. 

În 1973, am fost propus ca membru în BSI de către Edgar 
Lawrence, un membru mai vechi al Clubului Trap Door 
Spiders (el a decedat între timp). Una dintre condiţiile 
pentru a deveni membru era de a pregăti şi de a susţine o 
lucrare tratând despre povestirile cu Holmes. Eu n-am 
făcut-o. Mai rău chiar, n-am făcut-o fiindcă nu cunoşteam 
îndeajuns de bine povestirile, şi nici n-aveam chef să mă 
documentez. Se pare că, în cazul meu, condiţia a fost 
ignorată. 

Din fericire, după câţiva ani, mi s-a cerut să contribui la o 
carte despre Holmes. Când am anunţat că nu ştiam multe în 
legătură cu respectivele povestiri, Banesh Hoffman (un 
fizician ce lucrase cu Einstein* şi avea un chip teribil de 
urât şi un suflet teribil de generos - acum, el nu mai este 
printre noi) a propus să analizez cartea Dinamica 
asteroidului. 

Această carte este menţionată la un moment dat ca fiind 
scrisă de celebrul matematician şi geniu al răului James 
Moriarty*. Povestirea nu detaliază nimic în privinţa 
conţinutului cărţii din simplul motiv că Arthur Conan Doyle 
nu avea habar de astronomie. În consecinţă, am conceput o 
idee extrem de ingenios fundamentată - ceva care s-ar fi 
potrivit infinitei ticăloşii a lui Moriarty - pe care ulterior am 
dezvoltat-o într-o povestire Black Widowers cu titlul „Crima 
finală” („Ihe Ultimate Crime”). N-am plasat-o unei reviste, 
ci am inclus-o ca text original în Alte povestiri din Black 
Widowers. 

După aceea, m-am simţit un adevărat membru al BSI. 

Trebuie totuşi să admit (fiindcă în această autobiografie nu 
spun decât adevărul) că, în realitate, nu sunt un fan al lui 
Holmes. Acum doi ani, am scris (fiind solicitat) un articol 
critic la adresa povestirii „Cinci sâmburi de portocală” şi am 


arătat găurile imense din logica ei, care mă făceau să cred 
că Conan Doyle o concepuse în somn. 

Unul dintre ritualurile banchetului îl reprezintă cele şase 
„toasturi canonice”, în cinstea anumitor personaje din 
povestiri. Într-un an, mi s-a cerut să toastez chiar în cinstea 
lui Sherlock Holmes şi am făcut-o cu atâta iscusinţă încât 
după aceea am fost rugat să rostesc de fiecare dată 
cuvântul de închidere, în plus, m-am obişnuit să scriu 
versuri nostalgice despre Sherlock Holmes şi să le cânt pe 
melodii celebre. Primul cântec de acest fel l-am interpretat 
pe 8 ianuarie 1982. 

Cu toate acestea, nu chiar totul era roz la BSI. În primul 
rând, deoarece Sherlock fusese un fumător înrăit, membrii 
clubului se simțeau obligaţi să fumeze. Aerul era 
întotdeauna irespirabil spre sfârşitul banchetului şi asta mă 
irita cumplit. Şi în Trap Door Spiders sau în Dutch Treat se 
fumase considerabil, însă cu timpul se renunţase, într-o 
anumită măsură şi datorită permanentelor mele cicăleli, dar 
în cazul acesta nu puteam face nimic. 

Am subliniat caustic că Sherlock era de asemenea 
dependent de cocaină. Ar fi însemnat să ne drogăm şi noi? 
Pledoaria mea n-a convins pe nimeni. În final am solicitat, şi 
am căpătat, o masă la care nu se fuma, dar la ce bun când 
norii de la mesele vecine, aflate la un metru, umpleau 
aerul? M-am enervat... Iotuşi am rezistat. 

Unul dintre motivele rezistenţei mele l-a reprezentat omul 
care conducea totul, Julian Wolff, un medic ce era şi 
membru al lui Dutch Treat. El se pensionase înainte de 
termen pentru a se dedica exclusiv activităţilor BSI. Era 
micuţ, cu un chip copilăros, şi radia un aer de iubire şi 
inocenţă. Cu toţii îl idolatrizam. El m-a invitat să vorbesc la 
banchet şi m-a îndemnat să scriu versurile nostalgice; n-am 
avut inima să mă retrag din club, ştiind că asta avea să-l 
mâhnească teribil. 

Anii trec însă. În 1986, Julian s-a retras din funcţie, iar în 
1990 a murit, la vârsta de optzeci şi patru de ani. Fiindcă 


noul maestru de ceremonii nu m-a mai solicitat, am încetat 
să particip la banchete. 

Gilbert & Sullivan. 

Am fost un iubitor al lui Gilbert şi Sullivan încă din clasa a 
patra, când am învăţat să cânt cupletul „Când duşmanul 
trage sabia” din opereta Piraţii din Penzance*. Desigur, nu 
ştiam că autorii erau Gilbert şi Sullivan, dar îmi plăcea 
melodia. Pe atunci, aveam glas de soprano (bănuiesc că era 
cristalin şi dulce) şi-mi plăcea să să ţip acutele: „înainte, 
eroi, spre glorie!” 

Continuu să am o slăbiciune pentru ariile de soprano, deşi, 
în ceea ce mă priveşte, zilele lor s-au încheiat cu şaizeci de 
ani în urmă, acum fiind tenor (cu toate că, dacă e necesar, 
pot cânta şi bariton). Cu câţiva ani în urmă, m-am alăturat 
unei interpretări a lui „God Save the Queen'*, într-un grup 
de alţi cântăreţi, şi am sesizat că ceilalţi baritoni nu 
atingeau aceleaşi note ca mine. După ce am terminat, m-am 
întors către buna mea prietenă Jocelyn Wilkes, o contraltă 
superbă, care este cea mai bună Katisha (în Mikado*) 
interpretată vreodată, şi i-am spus: 

— Cred că am cântat partea tenorului... 

— Câtuşi de puţin, mi-a răspuns ea. Ai cântat partea 
sopranei. 

Ei bine, acelea erau singurele note pe care le cunoşteam 
din imn. 

În adolescenţă, am auzit operetele de Gilbert şi Sullivan la 
postul de radio WNYC şi, chiar înainte de a vedea vreuna pe 
scenă, am învăţat majoritatea cupletelor şi le fredonam 
permanent, spre propria-mi satisfacţie. De asemenea, 
citeam şi reciteam libretele, care mă fascinau. 

La convențiile science-fiction, obişnuiam să cânt cuplete de 
Gilbert şi Sullivan, uneori şi alte cântece, împreună cu Anne 
McCaffrey*, o impunătoare scriitoare de science-fiction, 
care are părul alb şi scrie romane „fantasy” de mare 
succes. Ea avea o voce extraordinară şi mă acoperea 
complet, mai cu seamă când trebuia menţinută o notă. 


Evident, nu i-a trecut niciodată prin cap să-mi spună că 
urmase şcoala de canto. 

La o convenţie desfăşurată în New York, la puţină vreme 
după ce revenisem definitiv în oraş, am cântat ca de obicei 
un cuplet Gilbert şi Sullivan şi cineva m-a întrebat dacă 
eram membru al Societăţii Gilbert & Sullivan. Am răspuns 
că nici nu ştiam de existenţa ei. Individul mi-a spus unde şi 
când se reunea şi m-am grăbit să mă înscriu în societate. 

Ea a reprezentat în permanenţă o mare satisfacţie pentru 
mine. Cu ocazia întrunirilor, mai întâi se cântă în cor o arie 
dintr-o operetă, apoi urmează un spectacol susţinut de 
amatori newyorkezi, care o fac în mod gratuit pentru 
spectatorii entuziaşti, ce pot participa la refrene. 

În rare ocazii, am cântat eu însumi (o dată sau de două ori, 
în faţa unei audienţe mai numeroase) şi am remarcat un 
lucru interesant. Pot veni în faţa unei săli cu mii de 
necunoscuţi, fără să am o singură notiţă la îndemână, şi să 
improvizez o prelegere de o oră, pentru care aştept să fiu 
plătit cu mii de dolari, fără să am nici urmă de trac - ba 
chiar nici cel mai mic nod în stomac. Aduceţi-mă însă în faţa 
unui grup compus din cincizeci de prieteni, care nu-mi 
plătesc nimic (aşadar nu-şi riscă banii), dispuşi să 
zâmbească indulgenţi la eventualele greşeli, şi puneţi-mă 
doar să cânt o arie pe care o cunosc perfect... Şi mă topesc 
de emoție. 

Care-i explicaţia? Presupun că aria trebuie să fie perfectă, 
până la ultima notă, în timp ce prelegerea, fiind 
improvizată, poate urma orice direcţie. Chiar dacă greşesc 
în timpul conferinţei, cunosc o sută de modalităţi pentru a 
masca greşeala, în vreme ce, în cazul unei arii, acest lucru 
este imposibil. 

Pe scurt, spre deosebire de prelegere, aria nu-mi aparţine. 
Evident, atunci când cânt un cântecel comic improvizat de 
mine nu sunt emoţionat. 

Nu sunt emoţionat nici când citesc una dintre Baladele 
babiloniene ale lui Gilbert. Desigur, le citesc din carte, dar 


şmecheria este să interpretezi în mod afectat. După 
părerea mea, acesta e modul în care trebuie jucate 
episoadele dintre cuplete. 

Janet s-a molipsit şi ea de febra Gilbert şi Sullivan. Am 
văzut împreună toate operetele lor, până şi Marele duce“, 
care este ultima şi cea mai slabă dintre ele. Muzica primei 
lor colaborări, Ihespis*, s-a pierdut, totuşi am avut parte de 
un spectacol cu ea pe 10 iulie 1987, când Teatrul de 
Operetă a preluat muzica din alte creaţii şi a adaptat-o 
libretelor din Thespis. 

Pe 19 noiembrie 1989 am asistat la versiunea 
americanizată a luiH. M. S. Pinafore (rebotezată în acest 
scop U. S. S. Pinafore). Toate cupletele au putut fi adaptate 
cu mici modificări, mai puţin „Când eram mus”, cântat de 
Sir Joseph Porter. Conducerea teatrului m-a contactat, 
rugându-mă să rescriu acele versuri şi am fost încântat s-o 
fac. 

Versiunea finală a cupletului mi s-a părut foarte amuzantă 
şi, judecând după reacţia spectatorilor, n-am fost singurul 
care a considerat-o aşa. În final, reflectoarele s-au fixat 
asupra fotoliului meu, iar eu m-am sculat şi am făcut o 
plecăciune. Episodul respectiv mi-a adus numai satisfacţii. 

Desigur, am avut şi bucuria de a scrie volumul Gilbert şi 
Sullivan adnotat de Asimov, pe care l-am menţionat 
anterior. 

125. Alte cluburi. 

Trap Door Spiders şi Dutch Treat, Societatea Gilbert & 
Sullivan, ba chiar şi Baker Street Irregulars au fost 
organizaţii care mi-au plăcut, fiind încântat să fac parte din 
ele; totuşi, eram extrem de conştient că în calitate de 
membru participam la multe prânzuri şi dineuri care mă 
ţineau departe de maşina de scris. Aşadar, era cu totul 
exclus să mai fiu membru al altor cluburi. Dar unul dintre 
neajunsurile celebrităţii este că organizaţiile vin după tine. 

Am descoperit asta atunci când Clubul Exploratorilor m-a 
invitat să mă alătur lor. Le-am răspuns imediat în scris, 


explicându-le că nu constituiam alegerea cea mai nimerită. 
Le-am precizat că nu escaladasem Himalaia şi nu puteam fi 
convins să ajung nici măcar în Hoboken*. 

Asta nu i-a deranjat câtuşi de puţin. Mi-au replicat că eram 
un renumit explorator al galaxiilor şi al altor locuri, chiar 
mai îndepărtate, aşa că eram pe deplin calificat. 

Nu pot rezista în faţa măgulirilor, prin urmare am devenit 
membru, deşi mai degrabă doar cu numele. La sediul 
somptuosului lor club se ţin numeroase conferinţe pe 
diverse teme din domeniu, însă eu n-am participat decât la 
puţine. Pur şi simplu, nu am timpul necesar. 

Am fost totuşi la o întrunire specială, având drept scop 
prezentarea noilor membri, ce a avut loc pe 4 iunie 1978, şi 
astfel l-am cunoscut pe Charles Brush, un alpinist 
înflăcărat, care tocmai devenise preşedintele clubului. El m- 
a tras într-un colţ şi m-a întrebat dacă puteam fi maestru de 
ceremonii la următorul banchet anual. Am fost de acord şi 
am repetat gestul peste doi ani. 

În general, la banchet se servesc preparate exotice, de 
pildă şarpe cu clopoței. Mie îmi plac mâncărurile 
neobişnuite (ca şi cele clasice), dar când „homarii de 
munte” s-au dovedit a fi fudulii de tauri, sau aşa ceva, am 
ajuns la concluzia că aveam şi eu limitele mele. 

Există şi alte organizaţii care, într-un mod sau altul, au 
căutat să mă ispitească. Mulţi dintre membrii lui Dutch 
Treat făceau parte şi din Players Club*, de aceea am fost 
îndemnat să mă înscriu şi eu. Nu am fost chiar entuziasmat 
de idee. Sediul se afla departe de mine şi nu mă vedeam 
participând regulat la întruniri - iar cotizaţia era foarte 
mare. Cu toate acestea, n-am avut curajul să-mi supăr 
amicii, refuzându-i să mă propună. 

Vă puteţi lesne imagina cât de uşurat am fost când mi-au 
respins cererea. Printre cei care votaseră împotrivă se 
număra un fumător care-mi cunoştea opiniile în privinţa 
nicotinei şi nu dorea să mă vadă în club. 


Apoi, un alt prieten a decis să mă introducă în foarte 
prestigiosul Century Club. Nu mă trăgea inima s-o fac, 
fiindcă nu eram genul celor de acolo. (Sunt un simplu băiat 
crescut în mahala, care priveşte cu multă suspiciune toată 
povestea asta de bani şi faimă.) Prietenul a insistat, însă, şi 
n-am avut încotro, punându-mi speranţele în altă 
respingere. Nu a fost cazul. Sunt acum membru al clubului, 
dar aproape niciodată nu profit de această calitate. 

126. American Way. 

Să revenim însă la cariera mea literară. 

Îmi place să scriu articole şi eseuri, dar mai ales îmi place 
să am rubrici permanente, fiindcă atunci ştiu că pot publica 
la intervale regulate. Desigur, preferata mea, cea care s-a 
bucurat de cel mai mare succes este aceea din F&SF, care 
durează de treizeci de ani. 

Nu este, totuşi, singura. Am avut o rubrică permanentă şi 
în revista Science Digest, până când a fost înlocuit 
redactorul-şef. Am ţinut o rubrică de ficţiune în Gallery, 
până şi-a schimbat editorii. Am scris o serie de scurte 
articole ştiinţifice pentru Scigquest, o mică revistă de chimie 
pentru liceeni, până la dispariţia ei, în 1982, şi aşa mai 
departe. 

Una dintre rubricile la care am ţinut foarte mult şi care a 
avut o existenţă încununată de succes, atât cât a durat, a 
fost distribuită - n-o să credeţi - pe avioane. 

Majoritatea companiilor aeriene oferă pasagerilor reviste 
gratuite, concepute în mod special pentru ca aceştia să aibă 
cu ce-şi omori timpul. Compania American Airlines avea o 
revistă extrem de elegantă, intitulată American Way. În 
1974, redactorul-şef, John Minahan, dorind să introducă o 
rubrică de ştiinţă, 1-a contactat pe Larry Ashmead, pentru 
a-i recomanda un autor. Ei bine, a-i cere lui Larry să-ţi 
recomande un autor, indiferent pentru ce anume, înseamnă 
să primeşti un singur răspuns: „Isaac Asimov e omul de 
care ai nevoie.” 


Publicasem deja vreo două texte în revista cu pricina, aşa 
că Minahan mă cunoştea şi, ca atare, m-a abordat imediat. 
Fiind vorba de numai două pagini pe lună, am acceptat 
ocazia de a realiza o rubrică ştiinţifică pentru un public atât 
de larg. Evident, simţul meu moral m-a obligat să-i precizez 
că eu nu zbor niciodată, dar John a spus că, dacă nu 
aminteam asta în articolele mele, era lipsit de importanţă. A 
adăugat că existau două subiecte ce trebuiau evitate cu 
desăvârşire: politica şi moartea. 

Articolele pentru American Way erau uşor de scris şi 
extrem de amuzante pentru mine, iar când revista a devenit 
bilunară am produs câte două pe lună, ba chiar am fost 
solicitat să le lungesc. Mi s-a spus că erau foarte populare şi 
că pentru reclamele apărute pe pagina alăturată se 
percepeau tarifele publicitare maxime. Oricum, din 
scrisorile pe care le primeam reieşea clar că mulţi dintre 
cititorii lor nu obişnuiau să lectureze alte scrieri ale mele. 

În aproape paisprezece ani, am scris peste 200 de articole 
pentru American Way, reuşind să supraviețuiesc 
numeroaselor schimbări redacţionale; totuşi, în octombrie 
1987, ultimul redactor-şef a decis să schimbe complet faţa 
revistei şi a renunţat la rubrica mea. 

Ar fi fost o lovitură îngrozitoare, dar, încă o dată, 
extraordinarul meu noroc şi-a spus cuvântul - cei de la 
ziarul Times din Los Angeles auziseră de mine şi, pe 21 mai 
1986, simțind nevoia unei rubrici ştiinţifice, m-au solicitat. 
Le-am scris articole similare celor din American Way, atât 
doar că acestea apar săptămânal şi eu sunt fericit ca un 
cintezoi. 

Ceea ce scriam pentru Times avea totuşi altă natură. Fiind 
un ziar, era bine să am subiecte cu caracter local. De aceea, 
am decupat din ziarele şi revistele locale articolele 
interesante ce prezentau progrese ştiinţifice. La început, 
am avut trac, crezând că nu voi putea găsi săptămânal un 
subiect adecvat în plan local, dar realitatea m-a contrazis. 
Sunt nevoit să aleg dintre mai multe. 


Evit însă descoperirile din lumea medicală. Medicina este 
un domeniu pe care ziarele îl urmăresc cu atenţie şi n-are 
rost să mă alătur unui cor cacofonic. Prefer să vorbesc 
despre supernove, electroni, îndulcitori sintetici şi specii pe 
cale de dispariţie. 

Nu accept ca diversele mele articole să „moară”, după 
trecătoarea lor apariţie într-o revistă sau într-un ziar. Cele 
din American Way au fost adunate în două culegeri 
publicate de Houghton Mifflin: Schimbarea (Change; 1981) 
şi Pericolele inteligenţei (The Dangers of Intelligence; 
1986). Cele din Times au fost strânse în Frontiere 
(Frontiers), publicat de editura Dutton în 1990, Frontiere II 
(Frontiers Il) urmând să apară în 1993. 

127. Institutul Rensselaerville. 

Dacă ar fi după mine, nu mi-aş lua niciodată concediu, dar 
rareori lucrurile merg aşa cum vreau eu. Pe lumea asta mai 
există şi soţii, iar ele doresc vacanțe. Când eram însurat cu 
Gertrude, vara plecam pentru una-două săptămâni într-o 
staţiune. În general, satisfacția mea în aceste vacanțe era 
aleatorie. Dacă existau persoane la fel de active ca mine, şi 
pe care Gertrude le plăcea, totul era perfect, ba chiar 
isteric de perfect! Altfel, era destul de plictisitor. 

Alături de Janet însă, situaţia se prezenta cumva diferit. 
Constatasem (la început uluit) că dacă ea mă însoțea, nu 
conta dacă eram sau nu singuri; puteam să nu ne 
întovărăşim cu nimeni şi să hoinărim doar noi doi - lucru 
absolut perfect. 

Janet era o persoană ce se lăsa uşor încântată. O bucurau 
lucruri extrem de simple, se mulțumea să fie alături de 
mine chiar când situaţia nu mergea grozav, astfel încât mi- 
am pierdut total vechea nervozitate ce se manifesta în 
prezenţa străinilor şi care mă făcea să fiu mereu încruntat 
şi să stric cheful general. Vacanţele au devenit 
fermecătoare, deşi eu trebuia să rămân necruţător în 
privinţa numărului şi duratei lor, pentru că şi în cele mai 
fericite situaţii chemarea maşinii de scris avea prioritate. 


Am constatat lucrul acesta la începutul verii lui 1972, în 
momentele neliniştite când aşteptam rezultatul biopsiei lui 
Janet. Primisem o invitaţie din partea Institutului Omului şi 
Ştiinţei pentru a susţine o conferinţă asupra viitorului 
comunicaţiilor. (între timp, acesta a fost rebotezat Institutul 
Rensselaerville, şi aşa mă voi referi la el.) 

Nu exista un onorariu şi, în mod obişnuit, aş fi refuzat 
invitaţia fără să mai stau pe gânduri. De data aceasta însă, 
am reflectat pe îndelete. Institutul se afla în Rensselaerville, 
un sătuc din nordul New York-ului, în apropiere de 
Schenectady. Mi s-a descris ca fiind un loc rustic şi, cu toate 
că sunt o creatură a canioanelor citadine, ştiam că lui Janet 
îi plăcea viaţa la ţară. Ea se găsea în faţa unui moment greu 
din viaţă - care se putea solda chiar cu extirparea unui sân 
- şi doream din răsputeri să aibă parte de câteva zile 
plăcute, în eventualitatea unui deznodământ nefericit. Ca 
atare, am acceptat invitaţia. 

Am petrecut acolo week-end-ul de Ziua Independenţei şi 
mă bucur că am făcut-o, deoarece peste trei săptămâni, 
sânul lui Janet a fost extirpat şi nu mi-aş fi iertat niciodată 
dacă aş fi lipsit-o de zilele acelea. 

Locul era într-adevăr rustic, iar Janet a fost de-a dreptul 
entuziasmată. Se găsea în mijlocul unor dealuri împădurite, 
cu un mic lac din care pornea un pârâu cu cascade 
spectaculoase. 

Clădirile institutului erau însă moderne şi dotate cu tot 
confortul, inclusiv cu aer condiţionat. În apropiere exista un 
restaurant bun şi peste tot se vedeau veveriţe, iepuri şi alte 
animale mici pe care Janet le considera încântătoare. M-am 
felicitat de mii de ori în gând pentru că acceptaserăm să 
venim aici. 

Fireşte, am solicitat camere separate (dar alăturate), în 
scopul salvării aparenţelor, fiindcă încă nu ne 
căsătoriserăm. Acest lucru s-a dovedit însă extrem de 
inconfortabil. Despărțirea pe timpul nopţii era pur şi simplu 
dureroasă, şi a fost ultima oară când am procedat astfel. 


Din acel moment, am renunţat la orice salvare a 
aparenţelor; oricum, peste un an şi jumătate aveam să fim 
soţ şi soţie. 

Bineînţeles, a trebuit să participăm la programul 
conferinţei, iar una dintre comunicările pe care le-am 
apreciat în mod deosebit a implicat probarea unei casete 
video, ce necesita utilizarea a două aparate masive. (Nu 
uitaţi, era anul 1972.) Asemenea casete, a precizat 
vorbitorul, reprezentau viitorul - ele urmau să ia locul 
cărţilor, astfel încât oameni precum Isaac Asimov (şi 
zâmbise către mine, care stăteam în primul rând) aveau să 
moară de foame. Publicul, pus în faţa posibilităţii de a mă 
vedea dispărând prin înfometare, s-a prăpădit de râs. 

Pentru seara următoare fusese prevăzută o prelegere 
extrem de interesantă, dar persoana care trebuia s-o 
susţină fusese reţinută în Anglia şi nu putea sosi în timp util. 
Am fost solicitat să umplu eu golul din program. Am 
protestat, explicând că nu mă pregătisem cu nimic, dar mi 
s-a replicat: „Haide, haide, Isaac, toată lumea ştie că tu n-ai 
nevoie de pregătiri preliminare!”. 

Deoarece sunt cel mai mare fraier când e vorba de 
linguşeli, am acceptat. 

În discursul meu, am preluat subiectul casetelor video şi 
am arătat ce masiv şi dificil de manevrat era echipamentul 
respectiv, însă am insistat (destul de corect) asupra faptului 
că această chestiune se putea îmbunătăţi rapid. După 
aceea, am speculat cât de mult se putea modifica, devenind 
mai mic, portabil, autonom, lipsit de sursă de energie, cu 
comenzi de pornire şi oprire, sau de deplasare înainte şi 
înapoi necesitând efort mintal minim şi aşa mai departe. lar 
în felul acesta, am concluzionat eu, se obţine o carte. 

Am mai afirmat că televiziunea oferea atât de multe 
informaţii încât spectatorul devenea un receptor pasiv, pe 
când în cazul unei cărţi cititorul era nevoit să fie un 
participant activ, imaginaţia sa suplinind sunetele, imaginile 
şi efectele speciale. Această participare, am spus, oferă atât 


de multă satisfacţie încât televiziunea nu poate servi ca 
înlocuitor decent. 

Discursul a avut un asemenea succes încât am fost rugat 
să revin în 1973, pentru a conduce un seminar propriu. 
Voiam ca Janet să se bucure din nou de regiunea aceea şi 
am acceptat. Bine am făcut! Pe 19 august 1973, ne aflam 
din nou la Institutul Rensselaerville. Janet a avut 
posibilitatea de a se reface după mastectomie şi hemoragia 
subarahnoidiană, iar eu după decesul mamei. 

În cele din urmă, am venit anual acolo. Deja s-a format un 
grup de „obişnuiţi” ai locului, iar în fiecare an apar noi 
participanţi, deşi nu pot fi găzduite mai mult de şaizeci de 
persoane. 

Seminarul se ocupă întotdeauna de o problemă aparţinând 
science-fiction-ului - posibilitatea unei catastrofe planetare, 
stabilirea de colonii spaţiale şi alte subiecte similare. 
Participanţii sunt împărţiţi pe „clase” şi primesc o sarcină 
precisă, pe care o abordează cu toată seriozitatea, 
elaborând proceduri, soluţii, concluzii, argumentând în mod 
pasionat... Totul se face neglijându-se complet vara 
superbă. 

Odată, am ţinut un scurt discurs şi am spus că am fi putut 
alege să fim afară, bronzându-ne, jucând tenis sau înotând 
în lac. În loc să facem toate astea, am adăugat, stăteam în 
casă, discutând şi gândind. Am tăcut apoi, preţ de câteva 
secunde interminabile, după care am încheiat: „Cât de 
norocoşi' suntem!”. Ioată lumea a aplaudat frenetic. 

Desigur, ne-am făcut câţiva prieteni buni în 
Rensselaerville. În primul rând, i-aş aminti pe Isidore Adler, 
chimist la Universitatea Maryland, şi pe soţia lui, Annie. Izzy 
era altul dintre acei indivizi care, deşi urâţi, sunt atât de 
atractivi încât tinerele roiesc permanent în jurul lor. Noi doi 
glumeam întruna. El era un tip foarte sportiv, fiind capabil 
să învingă, la tenis şi handbal, tineri care-i puteau fi nepoți. 
Se scula în zori şi alerga câţiva kilometri pe şosea şi prin 
sătuc. O tânără extrem de atrăgătoare, Winnie, a simţit 


nevoia să piardă nişte kilograme, aşa că uneori alerga 
împreună cu el. Desigur, Izzy era mai rapid şi în felul acesta 
sătenii, dacă priveau pe ferestre, puteau vedea neobişnuitul 
spectacol al unei tinere superbe alergând după un bătrân 
urât, care părea disperat să scape de ea. 

Pentru că am pomenit de Winnie, trebuie să spun că ea 
era dansatoare orientală, şi încă una extrem de 
spectaculoasă. De câte ori venea, rezervam o seară pentru 
dansuri orientale. Bineînţeles, eu ieşeam zilnic la rampă, 
spunân-du-mi glumele cele mai complexe. Unele le repetam 
(la cererea generală) an de an, fiindcă nimeni nu le putea 
reproduce. 

O altă prietenă era Mary Sayer, care avea o naturaleţe (ca 
să nu mai amintesc de frumuseţe) fascinantă. Mă încânta să 
flirtez cu ea, fiindcă întotdeauna se zăpăcea într-un mod 
delicios. Era şi fan science-fiction, iar în 1983 am întâlnit-o 
la Convenţia Mondială din Baltimore. Janet plecase la o 
întâlnire şi întârzia, iar eu devenisem neliniştit. În felul ei 
blând, Mary mi-a spus că nu avea rost să rătăcesc 
brambura prin mulţime, căutând-o. M-a sfătuit să mă întorc 
în cameră şi s-o aştept acolo. Gentilă din fire, m-a însoţit, 
pentru a-mi ţine de urât, dar eu mi-am rumegşat în tăcere 
nefericirea, ignorând-o, până am auzit cheia răsucindu-se în 
uşă. In clipa aceea, am intrat în acţiune. 

— Repede, Mary, i-am spus şi am târât-o lângă uşă, după 
care am îmbrăţişat-o şi am izbutit s-o sărut, tocmai când 
intra Janet. 

— Bună, Mary, a salutat-o Janet. 

N-a dat nici cea mai mică atenţie sărutului, ştiind că fusese 
special aranjat pentru ea. În plus, firea lui Mary ar fi făcut 
imposibilă orice tentativă de seducţie. 

În ultima perioadă, au început să participe cu regularitate 
la întâlnirile noastre din Rensselaerville Mark Chartrand* 
(astronom) şi Mitchell Waldrop (autor de cărţi ştiinţifice). 

Întotdeauna, în prima seară eu ţin un discurs lung, la care 
pot asista şi cei din sătuc. De asemenea, vreau să amintesc 


că tot în Rensselaerville am avut norocul de a-l cunoaşte pe 
inimitabilul Andy Rooney*, care are o cabană acolo. 

Aproape mereu am reuşit să scriu de mână câte o 
povestire, de obicei o enigmă Black Widowers. Am făcut 
asta şi în timpul croazierelor, ba chiar într-o croazieră am 
scris trei povestiri. 

Cei care mă surprind scriind de mână îmi pomenesc 
mereu de laptop-uri, dar nu-i bag în seamă. Întâmplător, la 
răstimpuri îmi place să scriu de mână. De ce nu se poate 
înţelege asta? De fapt, marea parte a cărţii pe care o citiţi 
acum a fost iniţial scrisă de mână, din motive pe care le voi 
explica ulterior. 

Timpul însă nu stă pe loC. În 1987, s-a constatat că Izzie 
Adler avea cancer la prostată. Cu toate acestea, ela 
continuat să participe la întrunirile anuale, deşi durerile 
erau aproape constante. În 1989, a venit într-un scaun de 
invalid, iar pe 26 martie 1990, a murit, la vârsta de 
şaptezeci şi trei de ani. 

Ştirea respectivă ne-a provocat o durere imensă, deşi n-a 
fost surprinzătoare. Alături de propriile-mi probleme 
medicale, care se acumulaseră, ea m-a făcut să iau 
hotărârea ca seminarul din 1990 să fie ultimul. Grupul va 
continua să existe la fel de bine şi în absenţa mea... ba 
poate chiar mai bine. 

128. Mohonk Mountain House. 

Părinţii lui Janet mergeau adesea în concediu la Mohonk 
Mountain House, o staţiune de odihnă situată în mijlocul 
unei regiuni sălbatice. Cele mai vechi case de acolo au fost 
clădite cu o sută de ani în urmă, iar locul continuă să degaje 
o atmosferă victoriană. Se află în New Paltz, statul New 
York, dincolo de râul Hudson, chiar vizavi de Poughkeepsie. 

Tatăl lui Janet era pasionat de golf, iar Mohonk oferea 
nişte facilităţi deosebite în această privinţă. Janet nu se 
ducea niciodată cu ei (era ocupată la colegiu şi, aidoma 
majorităţii tinerilor, nu considera că vacanţa cea mai 
grozavă este aceea în care-ţi însoţeşti părinţii). Cu toate 


acestea, ei îi povestiseră multe despre frumuseţea 
peisajelor şi atmosfera plăcută din Mohonk. 

În 1975, goneam pe autostrada New York State Thruway, 
venind de la o prelegere pe care o ţinusem în nordul 
statului, când Janet, văzând un indicator ce anunţa o 
ramificaţie spre New Paltz, a rostit pe neaşteptate: 

— În New Paltz există o staţiune numită Mohonk Mountain 
House. Mi-ar plăcea s-o vizitez. 

În mod obişnuit, călătoria - atunci când călătoresc - 
reprezintă pentru mine modalitatea cea mai rapidă de a 
ajunge din punctul A în punctul B. Rezist imboldului de a 
mă opri şi de a admira peisajul, cu excepţia momentelor 
când Janet insistă cu tot dinadinsul. Atunci nu insistase; 
totuşi, probabil că mă aflam într-o fază extrem de receptivă, 
pentru că am spus: 

— Păi, hai să facem un ocol şi s-aruncăm o privire! 

Am urmat serpentinele unui drum muntos, cale de vreo 
cincisprezece kilometri, şi în cele din urmă am ajuns într-o 
aşezare de un pitoresc incredibil, cu o mulţime de motive 
arhitecturale dintre cele mai diverse. Staţiunea era 
înconjurată de pajişti, dealuri şi păduri. Am prânzit 
excelent, apoi ne-am plimbat până la superbele pajişti. 
Janet era extaziată, iar eu sunt gata să iubesc orice ar 
încânta-o; de fapt, am fost eu însumi impresionat şi de 
atunci Mohonk Mountain a devenit locul meu preferat. 

Venim acolo de două-trei ori pe an şi stăm una până la 
patru zile. Ne plimbăm braţ la braţ pe străduţe, în jurul 
lacului şi pe pajişti. Odată, am participat la cinci sesiuni 
anuale de „week-end poliţist”, iar ulterior am condus două 
sesiuni de „week-end science-fiction”. Uneori, venim pentru 
o săptămână dedicată muzicii, iar într-un rând ne-am dus în 
mod special ca să asistăm la o ploaie de meteoriți. Alteori, 
mergem pur şi simplu din plăcerea de a fi acolo. Ocazional, 
ţin câte o prelegere, atunci când sunt solicitat, însă nu 
accept nici un onorariu, doar cazare şi masă. 


Animalele sălbatice din Mohonk, în special căprioarele, nu 
se sperie de oameni, întrucât nimeni nu le face vreun rău. 
Într-o seară, pe când ne plimbam alene, în ritmul considerat 
acceptabil pentru mine, am văzut şase căprioare păscând în 
amurg, la nici cincizeci de metri depărtare. Le-am privit 
vrăjiţi, în timp ce ele ne ignorau. În cele din urmă, Janet a 
şoptit: 

— Nu-i aşa că sunt minunate? 

— Da, i-am răspuns, par delicioase. 

Ea a suspinat. Totuşi, constat că o încântă să găsească 
vânat în meniurile restaurantelor. 

Altă dată, am avut şansa de a descoperi un loc extrem de 
liniştit şi aparent virgin, unde am poposit fericiţi vreme de o 
jumătate de oră. După ce ne-am întors acasă, am scris o 
povestire Black Widowers intitulată chiar „Locul liniştit” 
(„The Quiet Place”), care a apărut în EQMM din martie 
1987. 

În 1987, ziarul Post din Washington m-a solicitat să relatez 
ce anume mi-a plăcut cel mai mult în călătoriile mele. Le-am 
răspuns că nu obişnuiesc să călătoresc, excepţie făcând 
Mohonk Mountain House, care se află la o sută cincizeci de 
kilometri de New York. Au acceptat imediat ideea mea şi 
astfel am fost confruntat cu problema descrierii staţiunii... 
Iar eu nu sunt un individ care să bage în seamă detaliile. 

Ca atare, am sugerat ca Janet să scrie textul; după o 
considerabilă ezitare, ea a încuviinţat. Eu l-am citit, am 
făcut câteva modificări şi l-am expediat. (Ca întotdeauna, în 
colaborările noastre, Janet face 90 la sută din treabă.) Celor 
de la Post le-a plăcut, au fost de acord ca ordinea autorilor 
să fie, Janet şi Isaac Asimov, iar textul a apărut în numărul 
de Crăciun sub titlul „Un Shangri-La personal, („Our 
Shangri-La”). 

Se pare că articolul a avut succes, întrucât au mai cerut 
unul despre Muzeul de Istorie Naturală. Fiindcă lui Janet îi 
place în mod deosebit muzeul, sarcina i-a revenit tot ei. 
Articolul a apărut în Post, în 1988, cu tidul „Reţeta 


tiranozaur” („The Tyrannosaurus Prescription”) de Janet şi 
Isaac Asimov. 

Ambele articole au fost incluse într-o culegere publicată de 
editura Prometheus Press în 1989, iar editorii au fost 
îndeajuns de impresionați de textul lui Janet ca să intituleze 
cartea Reţeta tiranozaur. 

Janet este o încântătoare scriitoare de non-ficțiune. Ea şi-a 
vândut toate articolele, puţine la număr, pe care le-a scris 
(unul dintre ele 1-a vândut chiar de două ori, atunci când 
prima revistă şi-a încetat apariţia şi a fost nevoită să 
găsească alta), iar eu o îmboldesc să nu se oprească. 

129. Călătoriile. 

Deşi afirm că nu călătoresc, am ajuns până în Evansville, 
statul Indiana, şi în Raleigh, statul North Carolina, fiindcă a 
fost necesar să îndeplinesc anumite funcţii şi să susţin 
prelegeri. Am intrat în Peştera Mamuţilor* din Kentucky şi 
am văzut tumulii indieni din Ohio. 

Pentru a parcurge asemenea distanţe neobişnuite (pentru 
mine) sunt necesari stimulenţi speciali. În Indiana m-am dus 
pentru a-i face pe plac lui Lowell Thomas, iar în North 
Carolina la invitaţia guvernatorului statului. Cu timpul, însă, 
până şi astfel de stimuli au devenit insuficienţi ca să mă 
urnească din loc; totuşi, la cincizeci de ani, nu era chiar o 
acţiune imposibilă. 

Îndemnurile cele mai puternice erau dorinţele lui Janet. 
Ea nu insista niciodată, şi nici nu-mi cerea vreun lucru, dar 
ştiam, de exemplu, că-şi dorise dintotdeauna să viziteze 
Parcul Naţional Everglades* din Florida. Bănuiesc că unii 
visează să-şi facă cumpărăturile în Paris, ori să joace la 
ruletă în Las Vegas, însă Janet visează să vadă fauna şi flora 
din Everglades, iar eu voiam cu disperare să-i fac plăcere. 

Ocazia s-a ivit în 1977, când am primit invitaţia de a 
susţine p prelegere în faţa unui colectiv de lucrători IBM 
din Miami. Onorariul propus depăşea sumele pe care le 
primeam în vremea aceea, totuşi el nu mi-ar fi influenţat 


hotărârea. Am întrebat însă dacă mi se putea asigura turul 
parcului Everglades şi am primit un răspuns favorabil. 

Ca atare, pe 26 martie 1977, am pornit extrem de nervos 
în cea mai lungă călătorie pe care o făcusem până atunci. 
Am luat trenul spre Miami. 

Trenurile nu mă deranjează foarte mult, deşi devin nervos 
când gonesc prin noapte. În ruptul capului nu pot fi convins 
că mecanicul locomotivei vede încotro merge, fiindcă eu, 
dacă mă uit pe fereastră, zăresc numai bezna. (Ştiu! Are 
faruri şi semnale pe tot parcursul căii ferate, dar asta o 
cunoaşte mintea mea, nu inima.) Este mai cu seamă 
neplăcut pe porțiunile dificile de traseu, unde trenul se 
zgâlţâie şi zdrăngăne. Îmi imaginez deraieri, cu cine ştie ce 
consecinţe teribile. 

Această reacţie nu este chiar una de laşitate, deşi cred că 
am subliniat faptul că, fizic vorbind, nu sunt un individ 
curajos. De asemenea, temerile reflectă o imaginaţie 
hiperactivă. În scrierile mele, mi-am educat şi folosit 
această imaginaţie vreme de mai multe decenii, astfel încât 
n-o pot decupla la cerere. Drept urmare, consecinţele 
înspăimântătoare îmi apar permanent în faţa ochilor în 
formă tridimensională, solidă şi realistă, iar eu nu mă pot 
împotrivi. 

Ne-am străduit din răsputeri să ne simţim cât mai 
confortabil. Am luat nu o singură cabină la clasa întâi, ci 
două alăturate şi am solicitat deschiderea uşii dintre ele. 
Asta însemna că beneficiam de două băi - un lux pe care-l 
apreciem întotdeauna, fiindcă o singură baie declanşează 
de obicei conflicte. Eu mă trezesc întotdeauna devreme şi 
obişnuiesc să mă retrag în baie cu un ziar ori cu o carte, 
negrăbindu-mă să ies. În apartamentul nostru avem două 
camere de baie, aşa că îmi pot permite luxul de a sta acolo 
cât vreau. 

Întrucât vagonul de dormit era ultimul din tren, iar 
vagonul restaurant se găsea mult în faţă, am fost nevoiţi să 
traversăm câteva vagoane, ocazie cu care mi s-a reactivat 


liberalismul. Proletariatul zăcea întins pe banchete, în 
diferite poziţii, căutând să se odihnească (mai ales în zori 
când treceam, pentru un matinal mic dejun), iar noi aveam 
o cabină dublă, paturi şi băi separate, călătorind în lux. Nu 
numai că m-am simţit teribil de vinovat pentru că, prin 
îmbogăţire, mi-am trădat clasa de origine, dar am avut şi 
senzaţia neplăcută că, dintr-un moment în altul, toţi 
călătorii aceia chinuiţi aveau să se ridice mânioşi strigând: 
„Les aristocrates î la lanterne”1 şi aveau să ne spânzure, 
deşi, în adâncul inimii, eram unul de-al lor. 

În cele din urmă, am ajuns cu bine în Florida, fără să 
deraiem sau să fim spânzurați, iar eu am susţinut 
prelegerea cu succes. Am fost chiar amuzat de disciplina 
din IBM. Conferinţa fusese programată foarte matinal, 
totuşi n-a întârziat nimeni. (Sunt convins că acela care ar fi 
întârziat ar fi fost împuşcat pe loc.) Când am intrat în sală, 
locurile fuseseră ocupate, iar bărbaţii purtau aceeaşi 
uniformă - costume negre, cămăşi albe şi cravate înguste. 

Eu aveam un sacou roşu, care părea că-i orbeşte pe toţi, 
deşi l-au acceptat fără comentarii. (Un alt conferenţiar a 
fost trimis înapoi în cameră, pentru a-şi pune cravată.) 

Cu toate acestea, vestimentația mea n-a fost uitată. Când 
am revenit în New York, am stat de vorbă cu agentul care- 
mi aranja conferințele, Harry Walker, cel care se ocupase şi 
de călătoria în Miami. Chiar când eram acolo, cei de la IBM 
l-au sunat ca să-şi exprime satisfacția pentru prelegerea pe 
care o auziseră. 

Harry Walker a surâs încântat şi le-a spus: „Se află chiar 
acum lângă mine”. Apoi, pe chip i-a apărut o expresie 
nedumerită şi a continuat: „Nu, nu poartă un sacou roşu...” 

Am efectuat şi turul prin Everglades, care a fost un succes 
absolut, deşi iarna fusese aspră, temperatura ajungând la 
un minimum necunoscut acolo, de nouăsprezece şrade 
Celsius, ceea ce distrusese o mare parte a florei, 
neadaptată la frig. Încă se mai zăreau pete maronii, 


tulburătoare, de vegetaţie distrusă, şi Janet le-a bocit pe 
toate. 

Aristocraţii la eşafod (în franceză, în original) (N.trad.) 

Erau multe de văzut, mai cu seamă aligatorii care nu 
păreau deloc ameninţători. Ni s-a spus că nu-i puteam 
hrăni, însă unul avea o labă lipsă (probabil pierdută în luptă 
cu rivalii) şi Janet a insistat să-l hrănim pe acela. Am prânzit 
excelent - vremea era minunată - şi am privit o întindere de 
apă despre care mi s-a spus că ar fi Golful Mexic, ceva ce nu 
crezusem că aveam să văd vreodată. 

Mă înfiora totuşi gândul de a locui în Florida, o regiune 
unde cincisprezece centimetri înseamnă o denivelare 
majoră. După cum am mai spus, mie îmi plac dealurile 
înverzite. Apoi, în Florida nu există iarnă adevărată; deşi 
iernile au dezavantajele lor, ele deţin o remarcabilă 
frumuseţe. Într-un climat fără iarnă, precum cel din Florida, 
sudul Californiei şi Hawaii, cred că aş înnebuni de dorul 
zăpezii. 

Bunul meu prieten Martin H. Greenberg, despre care vă 
voi vorbi mai târziu, s-a născut şi a crescut în Florida, însă a 
urmat colegiul în Connecticut, unde a zărit prima dată 
zăpada. Mi-a povestit că a simţit o bucurie şi o emoție 
inexprimabile când a văzut cum din cer cade apă îngheţată 
şi când a făcut primii bulgări. El s-a stabilit de mulţi ani în 
Green Bay, statul Wisconsin, şi bănuiesc că acum priveşte 
ninsorile cu mai puţin extaz. 

În anul următor, 1978, am fost confruntat cu o încercare şi 
mai teribilă. Am fost rugat să merg în Pebble Beach şi San 
Jose, tocmai în California, unde urma să ţin o serie de 
prelegeri pentru nişte onorarii care mi se păreau mai mult 
decât frumuşele. 

Niciodată! Niciodată! Niciodată! Ştiam totuşi că Janet 
tânjea să viziteze grădina zoologică din San Diego şi mai 
ştiam că asta nu se putea face decât mergând în California. 
Drumul până în Florida îmi dăduse încredere în forţele 
proprii, aşa că am plecat, în decembrie 1978. 


Janet a insistat să pornim cu o zi mai devreme, o 
propunere căreia m-am opus cu înverşunare, dar ea şi-a 
impus punctul de vedere... Şi n-a fost rău deloc. 

Am avut nevoie de patru zile şi patru nopţi ca să ajungem 
în California, cu trenul, şi de tot atâta timp pentru 
înapoiere... Şi, atât la dus, cât şi întors, ni s-a părut mult 
mai mult. Când ne-am oprit în Chicago, am profitat de 
ocazie şi am suit în Turnul Sears*, cea mai înaltă clădire din 
lume. 

Impresia pe care mi-a lăsat-o n-a fost nemaipomenită, 
chiar neluându-mi în seamă acrofobia. Peisajul şesurilor din 
jur mi s-a părut monoton. Eu doresc dealuri, cât mai multe 
dealuri. 

În plus, m-a ofensat însăşi existenţa clădirii. Patriotismul 
meu de new-yorkez mă silea să privesc cu încruntare 
îndrăzneala oricărui alt oraş de a construi o clădire care să 
întreacă zgârie-norii din Manhattan. 

După plecarea din Chicago, trenul a avut un vagon cu 
plafonul transparent, pentru a oferi călătorilor posibilitatea 
de a admira peisajul. Totul a fost minunat până la Wyoming, 
unde iarna pusese stăpânire pe regiune. Ne aflam înapoia 
unui mărfar care se târa pe o linie simplă şi, după toate 
aparențele, monstrul acela lent nu putea fi tras pe o linie 
secundară, întrucât în ziua de azi mărfurile sunt mai 
importante decât oamenii. 

În toiul nopţii, locomotiva mărfarului s-a defectat şi s-a 
oprit. Ne-am oprit şi noi, aşteptând să fie adusă altă 
locomotivă, pentru ca mărfarul - şi noi - să putem pleca mai 
departe. Janet era agitată şi n-a închis un ochi, în vreme ce 
eu am dormit buştean. Când m-am deşteptat, eram teribil 
de iritat pe mărfar, pe compania de căi ferate şi pe întreaga 
filosofie a călătoriilor. Pentru a pune capac la toate, trenul 
aproape îşi consumase rezerva de energie şi vagoanele 
începuseră să se răcească. În cele din urmă, chiar când 
căldura din vagonul nostru se scursese, mărfarul a căpătat 
o nouă locomotivă şi ne-am urnit din loc, continuându-ne 


drumul. Sosind în Oakland, am luat autobuzul spre San 
Francisco şi am ajuns la destinaţie cu o întârziere totală de 
douăsprezece ore - de unde putem trage concluzia că a fost 
bine că Janet insistase să plecăm cu o zi mai devreme. 

Una dintre urmările întârzierii a fost că am străbătut 
statul Utah în timpul zilei, iar nu noaptea, aşa cum ar fi 
trebuit. Pe Janet n-o interesează descendența mormonă, 
totuşi părinţii ei se născuseră şi locuiseră acolo în tinereţe, 
în Utah are multe rude, de asemenea acolo se află şi casa 
natală. Ca atare, era foarte interesată să vadă regiunea în 
timpul zilei, şi a ajuns la concluzia că întârzierea avea şi 
părţi bune. 

Şederea în California a fost încununată de succes. Cele 
două prelegeri ale mele au fost apreciate, deşi propriile-mi 
opinii nu coincideau cu cele preponderente printre 
locuitorii din Pebble Beach. (îmi amintesc că-i apăram pe 
newyorkezi cu înverşunare împotriva atacului unor 
californieni, care considerau oraşul drept o suburbie a lui 
Hades.) La prelegerea din San Jose m-am întâlnit pentru 
ultima dată cu Randall Garrett şi am primit de la el 
„Cântecul clonei” („Clone Song”). 

Janet şi-a întâlnit fratele şi cumnata, iar eu am închiriat un 
automobil (prima şi, deocamdată, ultima oară), astfel că ne- 
am putut aventura în pădurile de sequoia, ca să vedem 
copacii gigantici. Am rămas copleşit înaintea lor şi mi-am 
amintit cu neplăcere una dintre numeroasele remarci 
prosteşti ale lui Ronald Reagan, care în esenţă afirma că 
dacă ai văzut un sequoia i-ai văzut pe toţi şi, ca atare, 
tăierea acelor giganţi ai florei terestre n-ar fi reprezentat o 
mare pierdere. (Probabil însă că nu făcea decât să repete 
ceea ce-i scrisese altcineva pe unul din cartonaşele lui.) 

După ce am terminat conferințele, am mers cu maşina pe 
autostrada de pe coastă şi am admirat Pacificul. Nu pot 
spune că mi-a plăcut peisajul brun. Janet mi-a explicat că, 
primăvara, exista o perioadă când toată vegetaţia căpăta o 
nuanţă de un verde prăzuliu, dar eu doresc ca panorama să 


fie sau verde sau acoperită de nea... Însă în nici un caz 
brună. 

În cele din urmă, am sosit în San Diego, unde aranjasem 
cu conducerea grădinii zoologice să ne asigure un ghid 
pentru a doua zi, 17 decembrie 1978. Privind cerul, l-am 
întrebat pe portarul hotelului dacă avea să plouă. Acesta s-a 
prăpădit de râs: „Să plouă în San Diego, orăşene de pe 
coasta estică? Bineînţeles că nu!” 

A doua zi, a turnat cu găleata. 

Nu puteam renunţa la grădina zoologică din pricina unei 
ploi, şi bine am făcut. Am fost aşteptaţi de cineva din partea 
conducerii, îmbrăcat aidoma unui căpitan de balenieră, şi 
am avut parte de turul complet. (Evident, şi noi ne 
îmbrăcaserăm corespunzător.) 

În mod obişnuit, grădinile zoologice sunt ticsite de 
vizitatori şi ar fi fost dificil să putem vedea pe îndelete 
animalele, dar din cauza ploii eram aproape singuri - 
fiindcă umezeala nu ne deranja, condiţiile erau ideale. 

A doua zi am plecat spre Los Angeles şi Janet a insistat să 
ne oprim în Disneyland. Am făcut-o fără nici un chef şi, spre 
ruşinea şi oroarea mea, m-am distrat extraordinar. 

Aveau expoziţia „Lumea miniaturală”, pe care o 
admirasem la Expoziţia Mondială din New York în 1965, 
însă eu nu ştiam asta. Totuşi, la intrarea în Disneyland, o 
întrebasem pe Janet: 

— Unde-i „Lumea miniaturală”? 

Întrebasem în mod deliberat, pentru ca atunci când ea 
avea să-mi răspundă că aici nu exista aşa ceva, să pot 
comenta cu dispreţ la adresa Disneyland-ului, Californiei şi 
Universului. 

Ea însă îmi replicase calm: 

— Uite, în clădirea aceea. 

Evident, am stăruit s-o vizităm. Locurile erau ocupate de 
copii între şapte şi zece ani, stând într-o tăcere 
mormântală, plus un copil de cincizeci şi opt de ani care nu- 
şi putea stăvili încântarea şi indica fericit diferitele machete 


pe în Los Angeles, ploaia limpezise temporar atmosfera, aşa 
că locuitorii beneficiau de ocazia anuală de a vedea cerul 
albastru şi norii cumulus. La postul de televiziune, un 
prezentator meteo, în culmea excitării, a arătat imagini ale 
norilor şi a explicat ce erau, în timp ce pe străzi oamenii se 
holbau uluiţi la munţii îndepărtați, apăruţi în văzduhul pe 
neaşteptate transparent. (Ăştia sunt cei care râd de New 
York!) 

Apoi am restituit automobilul, am luat trenul şi am ajuns 
acasă pe 22 decembrie. Lipsiserăm cu totul trei săptămâni, 
ceea ce însemna trei săptămâni de corespondenţă 
acumulată, trei săptămâni de apeluri telefonice, trei 
săptămâni de amânare a termenelor de predare. Atunci 
când oamenii obişnuiţi pleacă în vacanţă, treaba lor este 
făcută de o armată de adjuncţi, secretare, colegi, membri ai 
familiei şi aşa mai departe. Când eu plec în vacanţă, nimeni 
nu-mi face treaba. Totul se acumulează, în aşteptarea mea, 
iar ritmul trebuie iuţit când mă întorc. Este normal să mă 
întreb la ce este bună vacanţa? (întâmplător, nu i-am 
îndeplinit toate visele lui Janet. Ea continuă să tânjească 
după Vancouver şi Kyoto, însă n-am dus-o niciodată acolo şi 
nici nu cred c-o voi face vreodată.) 

După ce ne-am întors, Janet a scris un articol despre 
dificultatea traversării continentului alături de un individ 
care detestă să călătorească şi nu doreşte să zboare. Spre 
surprinderea mea, 1-a vândut suplimentului duminical de 
turism al ziarului Times, care 1-a publicat pe 25 februarie 
1979. Ela atras o mulţime de comentarii favorabile din 
partea cititorilor. 

Astfel, la un moment dat, un individ m-a oprit pe stradă şi 
m-a întrebat dacă sunt Isaac Asimov. Când am încuviinţat, el 
a continuat: „Vreţi să-i spuneţi soţiei că mi-a plăcut foarte 
mult articolul ei?”. 

M-am oprit la primul telefon public şi am sunat-o imediat 
pe Janet., Auzi, i-am spus, „îmi este imposibil să mai 
continuu aşa, hărțuit pe stradă de admiratorii tăi!” 


130. Călătoriile în străinătate. 

Niciodată nu mi-am închipuit că aveam să mai părăsesc 
Statele Unite, după ce fusesem adus aici în 1923. Chiar şi 
când mă dusesem în Hawaii, rămăsesem în Statele Unite, 
deoarece Hawaii (pe atunci, încă nu devenise stat autonom) 
era teritoriu american. Totuşi, în cele din urmă am făcut-o 
din cauza Gertrudei, care se născuse în Toronto şi, la 
răstimpuri, dorea să viziteze oraşul. Am fost acolo cu 
maşina, o dată sau de două ori, şi o dată în provincia 
Quebec. 

Am fost sfătuiţi să ne luăm actele de cetăţeni americani şi, 
evident, acestea ne-au fost cerute. Asta m-a deranjat, ca o 
chestiune de principiu. Revenind din Canada, cetăţenii 
americani născuţi în Statele Unite trebuiau doar să dea o 
declaraţie în această privinţă şi nu li se cerea să-şi arate 
certificatele de naştere. Eu însă, nefiind născut în Statele 
Unite, nu eram crezut pe cuvânt şi trebuia să-mi dovedesc 
cetăţenia cu acte. Mi s-a părut un tratament înjositor 
pentru o persoană care era la fel de americană ca oricare 
alta şi l-am detestat mereu. 

Intenţionam să vedem cascada Niagara şi, şofând spre 
orăşelul Niagara Falls, m-am întrebat cu glas tare dacă nu 
era posibil să ne rătăcim şi să nu mai găsim cascada. Chiar 
când am terminat de vorbit, am luat o curbă şi am ajuns. 
Acea primă imagine, complet neaşteptată, era magnifică. 
Am rămas în partea canadiană şi am privit muţi cascada, în 
vreme ce ultimele sloiuri ale iernii se prăvăleau în abis. A 
doua zi n-a mai fost gheaţă, ci doar un şuvoi de apă 
albastră, prăbuşindu-se cu vuiet. 

Îmi amintesc cu toată claritatea momentul când mă 
pregăteam de culcare, într-un motel din vecinătatea 
cascadei, de unde o puteam auzi perfect, şi când mi-am dat 
brusc seama că zgomotul nu avea să înceteze peste noapte. 
Am rămas treaz câteva ore, apoi însă vuietul a devenit 
zgomot de fond, m-am obişnuit cu el şi am dormit excelent. 


Evident, am luat şi copiii cu noi. În drum spre Quebec, 
David era extrem de aţâţat, fiindcă îi explicasem că acolo se 
vorbea franceza. David nu mai auzise niciodată o limbă 
străină şi de aceea se foia tot timpul, cuprins de nerăbdare. 
Singurul subiect la care se referea era ocazia minunată de 
a auzi o limbă străină. 

Ajunşi în camera de hotel din Quebec, a deschis imediat 
televizorul şi a ascultat un şuvoi interminabil de fraze în 
limba franceză. Era complet perplex. 

— Asta-i franceza, i-am explicat. Asta aşteptai să auzi. 

— Dar n-o înţeleg! Mi-a replicat el. 

Uitasem să-i spun că o limbă străină nu putea fi înţeleasă 
de cei care nu o cunoşteau. Mă tem că asta i-a distrus 
excursia canadiană. 

În 1973, Convenţia Mondială Science Fiction s-a ţinut în 
Toronto şi romanul meu, Zeii înşişi, fusese nominalizat 
pentru Hugo; în consecinţă, m-am dus acolo, însoţit de 
Janet, deşi abia peste trei luni aveam să ne căsătorim. 
Anterior, noi doi mai fuseserăm în Canada. Vizitaserăm 
Quebec-ul în timpul unei croaziere pe QE2, de asemenea 
călătoriserăm în Montreal şi Ottawa. În toate cele trei ocazii 
ţinusem prelegeri. 

În general, pot spune că-mi place Canada. Am remarcat că 
oraşele sunt curate şi oamenii prietenoşi. În Montreal am 
mâncat într-un restaurant rusesc foarte drăguţ şi m-am 
simţit mâhnit la gândul că nu aveam să mai prânzesc acolo, 
pentru că eram sigur că n-o să mai vin niciodată în acea 
zonă (dezinteresul faţă de turism implică şi unele 
dezavantaje). 

În decursul diverselor croaziere la care am participat, am 
pus piciorul şi în alte locuri, ce nu aparţin continentului 
nord-american. Cu ocazia voiajului în Caraibe, Janet şi cu 
mine am petrecut câteva ore pe fiecare insulă, inclusiv pe 
Martinica (unde există o statuie a soţiei lui Napoleon, 
împărăteasa Josephine, care s-a născut acolo), pe Tobago, 
pe una dintre Insulele Virgine şi aşa mai departe. Climatul 


lor este în general fierbinte şi umed, cu excepţia insulei 
Barbados, lipsită de un vârf muntos central care să atragă 
ploile; acolo am petrecut cu adevărat excelent. 

Cu ocazia altei croaziere, am acostat într-un port 
venezuelean şi toată lumea a plecat să vadă minunile 
naturale de pe uscat, dar Janet şi cu mine ne-am mulţumit 
să coborâm de pe vapor şi să rămânem pe chei o vreme, 
numai ca să pot spune după aceea că am pus piciorul în 
America de Sud. 

Am constatat că în croaziere preferam să fiu pe ocean. 
Acostarea într-un port străin mă irita întotdeauna. 
Deplasarea între vapor şi mal însemna „călătorie” şi mie nu- 
mi plăcea. După câteva ore petrecute pe un vapor, el 
devenea „căminul” meu şi nu doream să-l părăsesc. Dacă 
trebuia neapărat s-o fac, reveneam la bord cu acelaşi 
sentiment de uşurare cu care mă întorceam în propriul 
apartament. 

Pot numai să presupun că locului pe care-l consider 
„cămin” îi confer o puternică senzaţie de securitate. Poate 
că ea mi s-a format în primii douăzeci şi doi de ani, când 
practic nu mi-am părăsit niciodată casa (decât pentru a 
merge la şcoală), iar părinţii mei erau în permanenţă acasă. 
Orice alt loc, cu excepţia căminului, reprezenta teritoriu 
străin - asta poate explica reținerea mea în privinţa 
călătoriilor. 

Au existat şi momente când am refuzat pur şi simplu să 
părăsesc vaporul. De pildă, când am făcut croaziera pe 
Canberra, am coborât doar pe cea mai mare dintre Insulele 
Canare şi atunci am insistat în mod deosebit să însoțesc 
două tinere. Eram convins că ele aveau să găsească drumul 
de întoarcere la vapor, aşa încât nu le-am scăpat nici o clipă 
din ochi, pentru a fi sigur că n-o să mă rătăcesc. La un 
moment dat, am intrat într-un magazin, unde fetele au 
încercat să cumpere ceva şi au rămas derutate fiindcă nu 
ştiau spaniola, iar vânzătoarea nu cunoştea boabă de 
engleză. Nici eu nu cunoşteam spaniola, dar am izbutit să 


intermediez tranzacţia prin limbajul universal al semnelor, 
şi astfel am dobândit reputaţia unui lingvist desăvârşit. 

Cu toate acestea, am refuzat să cobor în Lagos, când 
Canberra a acostat în Nigeria şi, drept rezultat, n-am putut 
spune niciodată că am păşit pe solul african. 

Ezitarea mea de a părăsi vasul a atins apogeul la oprirea 
în Republica Dominicană, mai cu seamă fiindcă QE2 era 
prea mare ca să intre în port şi a trebuit să rămână în larg, 
pasagerii fiind transportaţi pe țărm cu bărcile. Am acceptat 
chiar s-o las pe Janet să plece fără mine. N-a fost cea mai 
fericită idee. Am rămas în siguranţa pachebotului, dar n-am 
mai fost sigur de siguranţa lui Janet. M-am agitat pe toată 
durata absenței sale şi, cam cu o oră înainte ca bărcile să 
revină, le aşteptam neliniştit lângă copastie. 

Croazierele „Insulei Astronomice” ne-au dus de o duzină 
de ori în Bermude, unde am ţinut prelegeri pentru fanii 
astronomiei aflaţi pe navă, cărora li se adăuga un grup de 
astronomi din Bermude. În scurt timp, frumoasa insulă mi-a 
devenit suficient de familiară pentru a-mi servi drept cămin 
şi am descoperit că puteam părăsi vaporul fără probleme. 

Când Victor Serebriakoff m-a convins să revin în Mensa, el 
nu se gândea numai la simpla întoarcere a fiului risipitor. A 
început o campanie subtilă, încercând să mă determine să 
vin în Anglia, pentru a le vorbi Mensanilor de acolo. L-am 
refuzat, desigur, totuşi a continuat să insiste, şi cu timpul 
am început şi eu să mă gândesc în mod serios la această 
posibilitate. 

Atât eu cât şi Janet suntem anglofili, deoarece ne-am 
petrecut tinereţea citind din comorile literaturii engleze. 
Geografia şi istoria Angliei ne erau aproape mai familiare 
decât echivalentele lor americane. Ca atare, am fost de 
acord să merg dacă cineva din Mensa britanică putea să ne 
plimbe prin Anglia cu automobilul, arătându-ne lucrurile 
interesante şi aranjând cazarea şi mesele. 

Ei au acceptat totuşi rămânea în sarcina noastră să 
obţinem biletele de vapor şi paşapoartele (eu nu aveam 


paşaport); de aceea, ideea plecării a început să mă 
înspăimânte tot mai mult. Janet mi-a ascultat plângerile şi în 
cele din urmă mi-a zis: „Uite ce-i, Isaac, îmi spui mereu că s- 
ar putea să existe lucruri pe care am acceptat să le fac, deşi 
în realitate nu mă încântă, dar odată ce mi-am dat cuvântul 
trebuie să acţionez ca atare, cu amabilitate şi zâmbind. Ei 
bine, dacă tu însuţi nu poţi asta, să contramandăm 
excursia.” 

Mi-am dat seama că avea perfectă dreptate. Într-adevăr, 
eu îi băteam la cap pe toţi cei apropiaţi asupra necesităţii 
de a te ţine de promisiune cu amabilitate şi voioşie. Necazul 
este că eu fac parte dintre acei oameni foarte obişnuiţi care 
constată că e simplu să ţii predici referitoare la 
comportament, dar e mult mai dificil să urmezi tu însuţi 
preceptele susţinute. După observaţia lui Janet, trebuie să 
recunosc că temerile nu mi-au dispărut câtuşi de puţin, însă 
am fost atent să nu mi le trădez. 

Ne-am îmbarcat pe France pe 30 mai 1974. Era ultima 
croazieră a pachebotului, deoarece, chiar înainte de 
acostare, s-a aflat că guvernul francez urma să-l vândă, din 
cauza pierderilor înregistrate. 

Am rămas în Anglia o săptămână şi jumătate, apoi ne-am 
întors cu Queen Elizabeth 2. Întregul voiaj a durat trei 
săptămâni şi, exceptând stagiul militar, a reprezentat 
perioada cea mai lungă petrecută departe de casă; recordul 
avea să fie egalat peste patru ani, graţie excursiei în 
California, despre care v-am povestit deja. 

Trebuie să recunosc că ne-am bucurat de luxul oferit de 
imensele transatlantice şi în primul rând de mâncare. Pe 
QE2, am devorat caviar cu fiecare ocazie ivită, în vreme ce 
Janet se dădea în vânt după sufleurile cu ciocolată. 

Amândoi apreciam biftecul Wellington; am avut noroc în 
privinţa asta, întrucât, după cum aveam să descoperim 
ulterior, pe măsură ce îmbătrâneşti medicii îţi interzic orice 
mâncare cu gust bun, aşa că a fost bine că ne-am îndopat 
cât încă se putea. 


În Anglia, am văzut clopoţeii din New Forest* şi un superb 
curcubeu dublu în Forest of Dean*. Am vizitat Stonehenge“, 
Stratford on Avon* şi aproape toate catedralele întâlnite în 
cale. Am încercat toate soiurile de mâncăruri englezeşti 
tradiţionale pe care le-am găsit, de la budincă cu cartofi şi 
rulouri umplute cu cârnaţi, până la plăcintă cu rinichi şi 
tarte cu melasă. 

În Londra, am vizitat laboratorul şi sala de conferinţe a lui 
Faraday* (situate pe aceeaşi stradă cu Brown's Hotel, unde 
locuiam noi). În Westminster Abbey*, am plâns la 
mormântul lui Newton*, apoi am văzut în preajma acestuia 
mormintele altor patru din cei mai mari savanţi ai lumii. 

Absolut accidental, am zărit-o pe regina Elizabeth trecând 
într-o trăsură cu vizitii în livrele roşii şi după aceea am 
descoperit ceva ce nu găsiserăm menţionat nicăieri, 
referitor la procesiunile ecvestre. Strada rămăsese 
acoperită de bălegar. 

Am acordat autografe în Londra şi Birmingham şi, desigur, 
am ţinut o prelegere Mensanilor, cu un Arthur C. Clarke pe 
post de prezentator, presă-rându-şi cuvântarea cu insulte 
prieteneşti (pe care, puteţi paria, i le-am întors în propriu- 
mi discurs). 

După ce am început să ţin prelegeri pe QE2, Janet şi cu 
mine am mai traversat de două ori Atlanticul. Întrucât nu 
aveam nici un interes să facem popas în Europa, am decis 
să stăm pe vapor, dar ne-a fost imposibil. Toţi pasagerii 
trebuiau să debarce în Southampton, fie şi numai pentru a 
petrece noaptea pe țărm. În mod oficial, vaporul fusese 
declarat „închis” pe durata şederii în Southampton şi toată 
energia electrică se debranşase. 

Prin urmare, deşi a doua mea traversare a Atlanticului a 
fost încântătoare, mă simţeam neliniştit de ceea ce urma să 
se întâmple în Southampton. Dacă, cine ştie cum, nu 
reuşeam să ne întoarcem la timp pe vapor şi acesta pleca 
fără noi? Ca de obicei, grijile mele prosteşti s-au dovedit 


mai lipsite de temei decât sunau. Nu am pierdut vaporul, ci 
ne-am întors la timp. 

Apropo, nu-mi pot explica motivul pentru care nu-mi dă 
pace această permanentă teamă de a întârzia sau dea mă 
rătăci. În viaţa mea n-am întârziat aproape niciodată şi nici 
nu m-am rătăcit cu adevărat. De ce era nevoie să privesc cu 
atâta nelinişte probleme cu care nu m-am confruntat 
niciodată? 

Să fie oare de vină faptul că mama mă înconjura cu atâta 
grijă încât murea de frică dacă întârziam măcar cu un 
minut? Foarte posibil! Propriile-mi temeri atunci când e 
vorba de Robyn şi Janet li s-au transmis şi lor, astfel încât 
ele nu întârzie niciodată, cel puţin atunci când le aştept. 
Pare o modalitate prostească, ba chiar perversă de a-i 
împovăra pe cei dragi - deoarece am fost mereu conştient 
că grijile mamei mă apăsau în mod nedorit, mă surprinde că 
eu procedez la fel cu soţia şi fiica mea. Este însă inutil să mi 
se facă morală... Nu mă pot abţine. 

Am educat-o până şi pe Gertrude în măreaţa doctrină „Nu 
întârzia niciodată!”. La început, ea a protestat, obiectând că 
era ridicol să te grăbeşti, dar i-am reamintit că ultima dată 
când călătoriserăm cu trenul ajunseserăm în gară cu un 
minut înainte de plecarea acestuia şi fuseserăm nevoiţi să 
alergăm, târând bagajele după noi. „Venim mai devreme”, i- 
am spus, „tocmai pentru a evita graba”, iar ea m-a înţeles. 

Să revenim însă la excursia în Anglia. Ne-am simţit 
extraordinar în Southampton, care, în ochii noştri de 
newyorkezi, părea incredibil de curat. Ba chiar ne-am 
plimbat prin oraş, am vizitat Winchester Cathedral şi nava 
amiral a lui Nelson*, Victory, în portul Portsmouth. O tânără 
şoferiţă de taxi ne-a avertizat: 

— Nu luaţi taxiul pentru drumul acesta. O să vă coste cinci 
lire. 

— Nu-i nimic, i-am zis. Sunt un american bogat. 

Ne-a dus atunci unde doream şi i-am lăsat un bacşiş 
generos pentru grija dovedită faţă de portofelul meu, în 


ciuda intereselor ei. 

La a treia traversare a Atlanticului pe QL2, Janet m-a 
îngrozit cu sugestia ei de a debarca în Franţa, la 
Cherbourg, unde pachebotul acosta înainte de a traversa 
Canalul Mânecii spre Southampton. Mai mult decât atât, ea 
mi-a propus să plecăm la Paris în seara debarcării, 18 
septembrie 1979, să petrecem acolo noaptea, ziua 
următoare şi încă o noapte, apoi să ne întoarcem în 
Cherbourg şi ne îmbrăcam din nou. 

Nu mă aşteptam să-mi placă Parisul, deoarece mi se 
spusese că francezii îi dispreţuiau pe toţi cei care nu le 
vorbeau fluent limba, şi în mod deosebit pe americani. Ca 
atare, eram pregătit să mă enervez, dar în realitate m-am 
îndrăgostit de Paris. Un prieten mi-a oferit două bilete la 
Folies-Bergere*, însă nu le-am văzut rostul. Franţuzoaicele 
dezbrăcate nu difereau cu nimic de americancele 
dezbrăcate. Am preferat să ne plimbăm încetişor pe 
Champs-Elysees, într-o seară minunată, şi să privim în jur. 
Am văzut Arcul de Triumf şi Turnul Eiffel, totuşi n-am vrut 
să urc în ultimul, fiindcă structura mi se părea deschisă şi 
nesigură. 

Am vizitat catedrala Notre Dame şi câteva muzee, am 
mâncat în nişte restaurante excelente; pe scurt, am profitat 
cât am putut de cele treizeci şi şase de ore pe care le aveam 
la dispoziţie, atâta doar că eu n-am fost la nici un spectacol 
de strip-tease, iar Janet n-a făcut nici o cumpărătură. Şi, 
după cum am spus, am prins vaporul. 

Înainte de a încheia capitolul dedicat călătoriilor mele, aş 
dori să mai pomenesc câteva aspecte. 

Preferinţa pentru climatul cu patru anotimpuri mi-a fost 
confirmată întruna din croazierele în Caraibe, desfăşurată 
în februarie. Arşiţa de acolo, într-un moment când ar fi 
trebuit să simt gerul, m-a iritat teribil. Revenind spre nord, 
am exultat pe măsură ce temperatura scădea, deşi toţi 
ceilalţi pasageri oftau. De-abia aşteptam să păşesc pe cheiul 
newyorkez, la o temperatură sub zero grade. Nici o şansă! 


Întâmplător ne-am întors într-o zi de februarie când 
temperatura atingea plus cincisprezece grade. Nu vă puteţi 
imagina cât am fost de nemulţumit. 

Ultima noastră croazieră pe QL2, în iulie 1981, a coincis 
cu prima călătorie a pachebotului la Quebec, aşa că mii de 
oameni se înşiruiseră pe malurile fluviului St. Lawrence, pe 
kilometri întregi, pentru a ne vedea acostând. Când am 
plecat, am fost însoţiţi de o întreagă flotilă de ambarcaţiuni 
micuţe, aidoma peştişorilor din siajul unei balene - cu 
adevărat un spectacol neobişnuit. 

Unul dintre neajunsurile călătoriilor cu vaporul îl 
constituie, desigur, obligaţia de a-ţi supune bagajele 
inspecției vamale, la întoarcere. Janet şi cu mine nu prea 
cumpărăm obiecte din străinătate. Întrucât nu ne 
interesează băuturile alcoolice, eliminăm una din sursele 
atenţiei vameşilor. De asemenea, nu considerăm necesar să 
achiziţionăm baloturi de haine şi fleacuri de care nu avem 
nevoie sau pe care le găsim şi acasă. De obicei, ne 
întoarcem cu câteva cărţi şi, ocazional, cu un pulover sau o 
eşarfă. În mod invariabil, nu atingem minimul acceptat. Un 
vameş, privindu-ne lista, a comentat: „Ah, ultimii dintre 
cheltuitorii de timp!” 

O ultimă problemă... 

Sunt întrebat în mod frecvent, atunci când ajung la 
subiectul călătoriilor mele, dacă am vizitat vreodată 
Israelul. 

Nu, nu l-am vizitat. A ajunge în Israel fără să apelez la 
avion ar fi o chestiune mult prea complicată. Ar trebui să 
folosesc vaporul, apoi trenul, şi sunt convins că încercarea 
respectivă ar dura mai mult decât mi-aş putea permite şi ar 
fi mai complicată decât aş putea îndura. 

În general, însă, lumea ajunge la concluzia că, dacă nu mă 
duc, sau nu mă pot duce, atunci, fiind evreu, sunt probabil 
extrem de nefericit deoarece trebuie să doresc să vizitez 
Israelul. Nu-i adevărat. 


De fapt, nu sunt sionist. Nu cred că evreii deţin dreptul de 
a ocupa o regiune pentru că strămoşii lor au trăit acolo 
acum 1.900 de ani. (Genul acesta de raționamente ne-ar sili 
să cedăm cele două Americi americanilor nativi, iar 
Australia şi Noua Zeelandă aborigenilor şi maorilor.) De 
asemenea, nu consider că ar avea vreo legalitate 
promisiunile biblice ale Domnului că ţara lui Canaan va 
aparţine pe veci Fiilor lui Israel. (Mai cu seamă fiindcă 
Biblia a fost scrisă de Fiii lui Israel.) 

Atunci când statul Israel a fost înfiinţat (în 1948) şi toţi 
prietenii mei evrei jubilau, eu am fost fantoma de la 
banchet. Le-am spus: „Singuri ne construim un ghetou. Vom 
fi înconjurați de zeci de milioane de musulmani care nu vor 
ierta, nu vor uita şi nu vor pleca niciodată!”. 

Am avut dreptate, mai ales când, în scurt timp, s-a dovedit 
că arabii stăteau deasupra celor mai mari rezerve de petrol 
ale globului, astfel că naţiunile lumii, fiind pro-petrol din 
necesitate, au constatat că era politic să devină pro-arabe. 
(Dacă problema rezervelor de petrol ar fi fost cunoscută din 
timp, sunt sigur că Israelul n-ar fi fost întemeiat.) 

Totuşi, nu merită şi evreii să aibă o ţară de baştină? Sincer 
vorbind, cred că nici o grupare de oameni nu merită „o ţară 
de baştină” în sensul obişnuit al expresiei. 

Pământul nu ar trebui să fie împărţit în sute de secţiuni 
diferite, fiecare în parte fiind populată de un segment 
autodefinit de omenire care consideră că bunăstarea 
personală şi propria „securitate naţională” sunt mai presus 
de orice, având cea mai mare însemnătate. 

Eu sunt adeptul diversităţii culturale şi mi-ar plăcea să văd 
că fiecare grupare recognoscibilă îşi apreciază moştenirea 
culturală. De pildă, sunt un patriot newyorkez şi, dacă aş 
locui în Los Angeles, mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu alţi 
expatriaţi din New York şi să cântăm „Salută din parte-mi 
Broadway-ul”. 

Lucrurile acestea însă ar trebui să rămână culturale şi 
benigne. În schimb, sunt adversarul lor, dacă fiecare 


grupare se apucă să le dispreţuiască pe celelalte şi să-şi 
dorească să le şteargă de pe faţa Pământului. Sunt 
împotriva înarmării fiecărui grupuleţ autodefinit, astfel 
încât să-şi poată impune propriile mândrii şi prejudecăţi. 

Chiar acum, Pământul se confruntă cu nişte probleme 
ambientale ce ameninţă cu distrugerea iminentă a 
civilizaţiei şi sfârşitul planetei, ca lume locuibilă. Omenirea 
nu-şi poate permite să-şi irosească resursele financiare şi 
emoţionale cu nesfârşitele şi lipsitele de sens ciorovăieli 
dintre aceste grupări. Trebuie să existe un sentiment al 
globalismului, în care lumea să se unească pentru a 
soluţiona adevăratele probleme ce apar în faţa tuturor 
grupărilor. 

E posibil aşa ceva? Întrebarea este echivalentă cu: Poate 
omenirea să supravieţuiască? 

Aşadar, nu sunt sionist, deoarece nu cred în naţiuni şi 
fiindcă sionismul nu face altceva decât să creeze încă o 
naţiune care să aducă un surplus de tulburare în lume. Încă 
o naţiune care să aibă „drepturi”, „pretenţii” şi „securitate 
naţională”, şi care să considere că trebuie să se apere de 
vecini. 

Nu există naţiuni! Există doar omenirea. lar dacă nu vom 
înţelege cât mai repede acest lucru, nu vor mai exista 
naţiuni, întrucât nu va mai exista omenire. 

131. Martin Harry Greenberg. 

Cam prin 1972, am primit o scrisoare de la un individ pe 
nume Martin Greenberg din Florida. El alcătuia o antologie 
şi dorea să includă în ea două dintre povestirile mele. La 
vremea respectivă, solicitarea mi s-a părut atât de banală 
încât nici n-am amintit-o în jurnal, astfel încât nu ştiu în ce 
zi anume a sosit scrisoarea. Îmi pare rău, deoarece a 
însemnat începutul unei prietenii extraordinar de strânse. 

Evident, pe atunci nu puteam intui asta, fiindcă imediat m- 
am gândit la o neplăcută posibilitate. Martin Greenberg 
fusese proprietarul lui Gnome Press, unde, cu aproape 
douăzeci şi cinci de ani în urmă, apăruse Eu, robotul şi cele 


trei cărţi din ciclul Fundaţiei. De asemenea, el mai 
publicase câteva antologii, iar în două dintre ele îmi 
retipărise unele povestiri. Relaţia noastră nu fusese deloc 
una fericită şi nu aveam nici un chef s-o reîmprospătez. 

Trecuseră totuşi mulţi ani, iar Martin şi Greenberg nu 
erau nişte nume neobişnuite. În plus, scrisoarea începea cu 
„Stimate domnule dr. Asimov”, în vreme ce Martin 
Greenberg pe care-l cunoşteam eu ar fi scris „Dragă Isaac”. 

De aceea, în răspunsul meu l-am întrebat direct: 
„Dumneata eşti acel Martin Greenberg care...?” 

Nu era el. Domnul din Florida se numea Martin Harry 
Greenberg; şi se născuse în 1941, aşa că avea doar nouă 
ani când apăruse Eu, robotul In cele din urmă, i-am acordat 
permisiunea de a folosi povestirile mele şi schimbul acesta 
de scrisori a stabilit între noi relaţii amicale. Nimic 
surprinzător, întrucât, după cum am constatat destul de 
repede, Marty (aşa cum îi spun acum) este o persoană la fel 
de prietenoasă ca şi mine. 

N-aveam să fiu singurul care să-mi fac probleme auzind 
numele lui Marty. Acesta a reprezentat un obstacol 
important, ce i-a blocat o vreme intrarea în lumea science- 
fiction-ului, deşi el nu şi-a dat seama de la început de acest 
lucru. La urma urmelor, existau mulţi oameni ale căror 
relaţii cu anteriorul Martin Greenberg fuseseră 
nemulţumitoare. 

David Kyle, de exemplu, fusese partenerul acelui prim 
Martin Greenberg la conducerea lui Gnome Press şi 
rămăsese cu părerea că fusese înşelat. Sentimentul 
respectiv era atât de puternic încât, atunci când i s-a ivit 
ocazia de a-l vizita pe Marty pentru întâia oară, a sosit cu 
intenţia de a-i trage un pumn în falcă, considerând (ca şi 
mine) că s-ar putea să fie „adevăratul” Greenberg. Pentru 
ca izbitura să fie cât mai zdravănă, ţinea în palmă un fişic 
de monezi. 

Din câte îmi amintesc, Lester del Rey 1-a sfătuit pe Marty 
că ar fi fost indicat să-şi schimbe numele, totuşi mie mi s-a 


părut că nu era cazul să ia o măsură extremă. Am propus ca 
în domeniul science-fiction-ului să-şi utilizeze şi al doilea 
prenume, Harry, şi aşa a procedat. 

Cu timpul, întreaga chestiune a ajuns inutilă pentru că 
Marty a devenit atât de celebru în cercurile science-fiction 
încât acum, când este rostit numele Martin Greenberg, 
lumea se gândeşte la el. Prima persoană cu acest nume a 
rămas obscură şi mă îndoiesc că mai este cunoscută de 
cineva care nu are vârsta mea patriarhală şi memoria 
tenace. 

Până şi eu, care, timp de câţiva ani, începeam toate 
scrisorile către el cu formularea „Dragă Marty, Celălalt”, am 
renunţat în cele din urmă la acest obicei - „Dragă Marty” a 
fost suficient. 

La scurtă vreme după ce ne-am cunoscut prin intermediul 
epistolelor, Marty s-a mutat în Green Bay, statul Wisconsin, 
oraşul natal al soţiei sale, Sally. Acolo a obţinut un post la 
Universitatea Wisconsin, unde este profesor de ştiinţe 
politice şi totodată predă şi un curs de science-fiction. 

Este extrem de apreciat de conducerea catedrei, e 
popular printre studenţi, obţinând un succes profesional din 
toate punctele de vedere; cu toate acestea (ca şi în cazul 
meu), adevărata glorie a cunoscut-o de pe urma unei 
pasiuni extraprofesionale. Dragostea din copilărie pentru 
science-fiction a sporit odată cu trecerea anilor, astfel încât 
puţini îi pot egala cunoştinţele în domeniu. (De pildă, ştie 
mult mai multe decât mine.) 

Marty este un individ înalt şi supraponderal. În 1989 (pe 
de o parte, în urma a unor blânde, dar permanente sâcâieli 
din partea lui Janet şi a mea), a ţinut o cură de slăbire care 
1-a scăpat de vreo treizeci de kilograme, totuşi nimeni n-ar 
putea, nici chiar acum, să-l numească zvelt. 

Este vesel, prietenos, muncitor şi o persoană în care te 
poţi încrede pe deplin. Îl cunosc bine şi sunt absolut sigur 
că e imposibil să fii mai cinstit şi mai corect decât el. După 
cum voi explica, sunt ocazii când trebuie să distribuie mari 


sume de bani, dintre care o parte mi se cuvin mie, dar 
niciodată nu întârzie cu plata. O vreme, Marty a insistat să 
pună alături de fiecare cec şi situaţia vânzărilor, dar eu n- 
am putut suporta să-l ştiu pierzându-şi timpul cu asemenea 
prostii şi în cele din urmă l-am determinat (cu destulă 
greutate) să-mi trimită doar cecurile. Nu aveam nevoie de 
explicaţii... Cel puţin nu din partea lui. 

Situaţia este valabilă şi invers. În rare ocazii, trebuie să-i 
trimit bani. La început, Marty îmi expedia o detaliere 
minuțioasă a modului cum vor fi distribuiţi aceştia şi cui 
anume, însă am izbutit să-l conving că ajungea să mă 
anunţe valoarea cecului pe care trebuia să-l iscălesc, 
precum şi faptul că asta rezolva orice alte probleme 
ulterioare. Şi niciodată în relaţia noastră nu m-am 
îngrijorat, nici măcar pentru o clipă, că eram înşelat. Aş 
putea mai degrabă să mă îndoiesc asupra faptului că 
soarele va răsări mâine. 

Soţia lui Marty, Sally, era profesoară şi avea două fiice 
dintr-o căsătorie anterioară. Marty o iubea nespus de mult 
şi le-a crescut pe cele două fete ca şi cum ar fi fost ale sale. 
Sally era o persoană tăcută şi interiorizată căreia, ca şi mie, 
nu-i plăcea să stea departe de casă. De dragul ei, Marty s-a 
mutat în Green Bay. 

De obicei, el călătoreşte singur, la rugămintea lui Sally; 
drept urmare, pentru că nici eu nu sunt un voiajor, am avut 
o singură dată ocazia să-i întâlnesc soţia. Aceasta s-a 
întâmplat în iulie 1982, când Marty şi Sally ne-au însoţit 
într-o croazieră în Bermiide. Au fost nişte tovarăşi de drum 
minunaţi. 

Sally a murit de cancer la rinichi pe 10 iunie 1984, la 
vârsta de patruzeci şi şapte de ani, şi, o vreme, Marty a fost 
de neconsolat. Pe atunci, obişnuiam să-i telefonez frecvent 
ca să văd ce face şi să-i ofer ocazia de a petrece 
cincisprezece până la treizeci de minute flecărind, ceea ce îl 
putea, măcar temporar, scoate din melancolie. Obişnuinţa s- 
a transformat în rutină şi, în cele din urmă, i-am telefonat în 


fiecare seară, şi continuu s-o fac şi în prezent, exceptând 
cazurile când, din motive întemeiate, îmi este imposibil 
(ceea ce se întâmplă rareori). 

Deoarece Marty călătoreşte mult, el vine frecvent în New 
York, iar atunci când se întâmplă asta ne întâlnim aproape 
întotdeauna şi luăm masa împreună. 

Pe 2 ianuarie 1985, am împlinit şaizeci şi cinci de ani şi am 
dat o petrecere „de nepensionare”; cu această ocazie, i-am 
rugat pe toţi invitaţii să nu-mi aducă daruri, ci să mă 
fericească abţinându-se de la fumat. Am invitat peste o sută 
de persoane la o cină chinezească (la un restaurant bun, 
deoarece niciodată nu dau petreceri acasă). În mod 
deliberat, am invitat doar prieteni din zona New York-ului, 
dar Marty a venit special din Green Bay. 

A procedat bine, deoarece la petrecere a cunoscut o 
tânără pe nume Rosalind şi, profitând de faptul că mai 
rămânea în New York, i-a dat întâlnire pentru a doua zi. 
Relaţia dintre ei s-a cimentat rapid. Am revăzut-o pe 
Rosalind pe 24 mai 1985, când am cinat toţi patru. Eu l-am 
aprobat pe Marty din toată inima şi pe 28 august 1985, cei 
doi s-au căsătorit. Mi se pare că este o a doua căsătorie 
fericită pentru Marty şi mă bucur din tot sufletul că, fie şi 
indirect, eu am fost „capul răutăţilor”. 

Rosalind Greenberg este o femeie foarte frumoasă, la fel 
de veselă şi prietenoasă ca şi Marty, înaltă şi cu tendinţă 
spre obezitate. Îi place mult călăria şi recent a devenit 
coproprietara unui cal de curse. Eu i-am privit pasiunea cu 
un ochi mai degrabă îngrijorat, deoarece în materie de 
animale gusturile mele se limitează la pisici, însă Marty este 
mult mai tolerant decât mine. 

În iulie 1986, Marty şi Rosalind au venit la Institutul 
Rensselaerville şi s-au simţit atât de bine, făcându-se plăcuţi 
de toată lumea, încât am fost sigur că vor deveni nişte 
obişnuiţi ai locului... Dar a intervenit un eveniment şi mai 
fericit. Pe 1 iulie 1987, cu puţin înainte de următorul 


seminar, Rosalind a născut o fetiţă, pe care au botezat-o 
Madeline, aşa că au fost siliţi să renunţe la Rensselaerville. 

Pe atunci, Marty avea patruzeci şi şase de ani şi acesta era 
primul lui copil. Nu-i greu de dedus, chiar prin telefon, că e 
un tată devotat. Judecând după fotografiile pe care le 
împrăştie peste tot, ca să nu mai amintesc de amănuntele 
pe care le aud despre ea la telefon, Madeline este în mod 
limpede genul de fetiţă făcută să-i frângă inima tăticului. 
(Le cunosc foarte bine pe fiicele care deţin acest talent.) 

Să trecem însă la legătura profesională dintre mine şi 
Marty. El este antologator. Cunoştinţele lui enciclopedice în 
materie de science-fiction şi domenii conexe i-au permis să 
alcătuiască multe antologii de povestiri science-fiction, 
fantasy, horror, polițiste, westernuri şi altele. După acea 
primă scrisoare adresată mie, a publicat aproape patru sute 
de antologii - nu încape îndoială că este de departe cel mai 
prolific şi cel mai bun antologator din toate timpurile. 

Marty deţine ştiinţa aparte de a gândi antologii 
„tematice”: volume de povestiri ce se referă la aceeaşi 
temă. În plus, are talentul de a-i convinge pe redactori şi 
editori să-i publice antologiile. Mai mult chiar, cunoaşte 
procedurile necesare pentru obţinerea acceptelor, pentru 
negocierea contractelor şi pentru plătirea drepturilor 
cuvenite către coantologatori şi autori. 

În domeniul acesta, el lucrează de obicei cu 
coantologatori, care sunt întotdeauna scriitori din domeniul 
cu pricina, care au nume ce pot fi utilizate cu succes pe 
coperţi, dar n-au timpul, energia, înclinația ori toate aceste 
însuşiri la un loc, pentru a face munca respectivă. 

Eu sunt născut pentru aşa ceva, astfel încât Marty şi cu 
mine am realizat împreună peste o sută de volume. 

Marty consideră că numele meu i-a asigurat intrarea în 
birourile editorilor, şi astfel, graţie mie, venitul îi creşte 
regulat în fiecare an, dar astea sunt ideile lui lipsite de 
noimă. l-a mai avut drept coantologatori pe Robert 


Silverberg, Frederik Pohl şi Bill Pronzini* - în consecinţă, 
oricare dintre ei ar fi putut să-i asigure startul. 

Oricum, numai la început a avut nevoie de un nume care 
să-l impună. În timp foarte scurt, a devenit el însuşi celebru. 
A fost oaspete de onoare la diverse convenţii, a câştigat 
numeroase premii şi este primit cu căldură în orice editură 
din ţară. 

I-am spus, şi încă destul de ferm, că dacă m-aş retrage din 
domeniul antologiilor, el ar putea continua fără cea mai 
mică poticneală. În schimb, reciproca nu e valabilă - dacă el 
s-ar retrage, eu aş rămâne blocat. N-aş putea alcătui decât 
ocazional o antologie. Pe de altă parte, nu ştiu dacă aş 
putea lucra cu altcineva, pentru că nu mai există nimeni 
care să deţină puterea de muncă, competenţa şi absoluta 
corectitudine a lui Marty. 

(în câteva rânduri, Marty mi-a mărturisit că mă consideră 
ca pe un tată, mai ales după decesul tatălui său, survenit cu 
câtva timp în urmă, când acesta avea optzeci şi şase de ani. 
Nu-i o idee chiar grotescă. Marty este cu douăzeci de ani 
mai tânăr decât mine şi trebuie să recunosc că uneori îl 
privesc ca pe un fiu.) 

Uneori, colaborăm numai noi doi, dar de obicei mai există 
un al treilea coantologator. Cel mai frecvent, acesta este 
Charles E. Waugh, profesor de psihologie la o universitate 
din Mâine. (Poate părea ciudat că noi trei, coautori a zeci de 
antologii science-fiction, suntem toţi profesori.) Charles este 
un individ înalt şi retras, pe care l-am întâlnit doar de 
câteva ori. Este aproape enervant de politicos şi nu-l pot 
determina să-mi spună Isaac. Are o soţie încântătoare, care 
se dă în vânt după ursuleţii de pluş, şi o fiică de calibrul 
unei regine a frumuseţii, pe care nu m-a lăsat niciodată s-o 
cunosc. 

Să explic cum lucrăm. Charles deţine o cunoaştere a 
science-fiction-ului la fel de enciclopedică precum cea a lui 
Marty. Împreună, ei aleg textele pentru o anumită antologie 
şi pregătesc fotocopiile acestora. Toate povestirile îmi sunt 


trimise mie, iar eu le citesc cu atenţie, fiindcă am drept de 
veto, orice text care nu-mi place fiind imediat eliminat. 
Recunosc, totuşi, că ezit în a folosi acest veto. Chiar dacă 
nu-mi place o povestire, ea poate să fie bine scrisă şi 
trebuie să o privesc în context, neţinând seama de gusturile 
personale. 

După aceea, scriu o introducere mai mult sau mai puţin 
complexă pentru antologie şi, adesea, prezentări ale 
fiecărei povestiri. După cum am spus deja, Marty se 
îngrijeşte de toate detaliile financiare şi legale. 

Drepturile editoriale le împărţim pe din două, dacă sunt 
doar eu şi Marty, sau în trei, dacă e implicat şi Charles. Mie 
mi se pare o admirabilă diviziune a muncii. 

Deşi alcătuirea unei antologii nu durează la fel de mult ca 
realizarea uneia dintre cărţile mele obişnuite, ea consumă 
totuşi destul timp, ba chiar mai mult decât o carte pentru 
copii. De aceea, mi le adaug pe lista lucrărilor, dar sunt 
corect; dacă se cuvine, mărturisesc: „Am publicat 451 de 
cărţi dintre care 116 sunt antologii conţinând povestirile 
altor autori.” 

Trebuie, totuşi, să insist asupra unui punct. Există unii 
care consideră că unica mea contribuţie la aceste antologii 
este de a-mi utiliza numele, câştigând astfel în mod gratuit 
o carte. Nu e adevărat. La toate antologiile de pe lista mea 
am lucrat în mod efectiv şi semnificativ. 

Recunosc, există volume pe coperta cărora figurează 
numele meu, fără ca eu personal să fi contribuit cu nimic la 
selecţie ori redactare. Ele nu apar pe lista cărţilor mele. 
Dacă am scris introducerea la o carte, dar n-am avut altă 
participare redacțională, nu o pun la socoteală. Toate cărţile 
de pe listă sunt cărţi la care am contribuit efectiv, fie ca 
scriitor, fie ca redactor, sau ca amândouă. 

De ce fac însă toate antologiile? Ce valoare au culegerile 
acestea nesfârşite de povestiri vechi? 

Nu uitaţi că multe povestiri science-fiction (chiar dintre 
cele foarte bune) tind să fie uitate. Numerele revistelor 


unde au apărut există doar în bibliotecile colecționarilor. 
Adeseori culegerile în care ele au fost retipărite s-au 
epuizat. Antologiile aduc textele acelea în faţa ochilor unor 
cititori care nu le-au citit niciodată, sau poate le-au citit cu 
ani, ori cu decenii în urmă şi ar fi încântați să le mai 
lectureze o dată. În plus, autorii, dintre care mulţi şi-au 
depăşit perioada de glorie, şi poate că nici nu mai scriu, vor 
avea ocazia să-şi vadă textele puse în faţa publicului, lucru 
ce le va readuce faimă şi ceva bani. 

Sunt de acord să-mi împrumut numele şi să fac munca 
necesară pentru a realiza asemenea volume. Am foarte 
mult noroc că sunt unul dintre puţinii autori ale căror cărţi 
continuă să se vândă şi ale căror povestiri, oricât de vechi 
ar fi, continuă să se retipărească. Este plăcerea şi, mai mult 
decât atât, datoria mea să fac tot ce pot pentru a ajuta alţi 
scriitori pe care soarta nu i-a răsfăţat la fel de mult. 

Iar Marty îmi creează condiţiile potrivite pentru a-mi pune 
planul în aplicare, muncind totodată, la rândul lui, la sutele 
de antologii în care nu sunt implicat. Oricât ar fi de apreciat 
de editori, autori şi cititori, eu consider că ar merita şi mai 
multe laude. 

132. Isaac Asimov's Science Fiction Magazine. 

La începutul anului 1976, se împlineau patru ani de când 
scriam povestiri cu Black Widowers pentru EQMM. 

Editorul revistei era Joel Davis, un bărbat nu foarte înalt, 
dar zvelt şi arătos, care şi-a păstrat farmecul tocmai pentru 
că părul a început să i se grizoneze. Întotdeauna mi s-a 
părut o persoană distinsă şi un pic derutată de volubilitatea 
mea zgomotoasă, însă care a reuşit să se adapteze. 

Unul dintre directorii editurii Davis Publications fusese la 
o convenţie Star Trek de dragul copiilor săi şi rămăsese 
uluit de numărul uriaş şi de entuziasmul nestăvilit al 
participanţilor. Asta, gândise el, constituia o dovadă că o 
revistă science-fiction ar fi putut aduce o mulţime de bani 
editurii. 


În privinţa aceasta, nu avea neapărat dreptate. El nu 
înţelesese faptul că majoritatea Trekkie-lor erau interesaţi 
de science-fiction-ul vizual, nu de cel tipărit. Rezultatele 
însă nu au fost catastrofale, deci nu trebuie să ne facem 
griji. 

Directorul i-a prezentat ideea lui Joel, care a analizat-o pe 
îndelete. El deţinea două reviste, ambele polițiste - Ellery 
Queen's Mystery Magazine şi Alfred Hitchcock's Mystery 
Magazine. Dacă ar fi înfiinţat o revistă science-fiction, ar fi 
dorit ca aceasta să aibă în titlu tot numele unei 
personalităţi, pentru simetrie. 

În mod inevitabil, s-a gândit la mine. Eu fusesem singurul 
scriitor de science-fiction care-i atrăsese atenţia, fiindcă 
flirtam zgomotos şi scandalos cu Eleanor Sullivan, drăguţa 
secretară de redacţie a lui EQMM, ori de câte ori veneam în 
vizită pe acolo. 

Ca atare, pe 26 februarie 1976, m-a chemat în biroul lui şi 
mi-a spus că se gândea să înfiinţeze o nouă revistă, pe care 
s-o denumească Isaac Asimov's Science Fiction Magazine 
(IASFM). 

Am obiectat din mai multe motive, pe care le voi enumera: 

1. Nu aveam talentul, timpul şi dorinţa de a mă lansa în 
munca de redactare, şi pur şi simplu nu mă puteam angaja 
în activitatea unei reviste. 

2. Celelalte reviste erau realizate de prieteni ai mei, 
respectiv Ben Bova, pe atunci redactor-şef la Analog, şi Ed 
Ferman, redactor-şef la F&SF. Cum aş fi putut intra în 
competiţie cu amicii mei? 

3. Susţineam o rubrică lunară în F&SF, pe care n-o 
puteam abandona, nici chiar pentru una similară în IASFM. 
N-am încercat să explic totul în detaliu, fiindcă observasem 
că orice persoană cu care discutam despre importanţa 
loialității aborda un aer de incredulitate sau amuzament. 

4. Autorii aveau să refuze colaborarea la o revistă ce purta 
numele unuia dintre ei, simțind că era sub demnitatea lor. 


Răbdător, Joel mi-a analizat pe rând obiecțiile. Nu era 
nevoie ca eu să lucrez în redacţie. Urma să alegem un 
redactor-şef care să facă treaba propriu-zisă, iar eu mă 
puteam limita la scrierea editorialului din fiecare număr şi 
la răspunsurile la scrisori. Astfel, aveam să confer revistei 
parfumul asimovian dorit de Joel. 

EI a fost de acord să-mi continuu rubrica ştiinţifică din 
F&SF, deoarece era non-ficțiune, cu condiţia ca orice text 
science-fiction să-l prezint mai întâi la IASEM. 

A mai spus că din moment ce autorii de literatură polițistă 
nu erau deranjaţi să scrie pentru Ellery Queen şi Alfred 
Hitchock*, nu înţelegea de ce autorii de science-fiction ar fi 
fost deranjaţi să scrie pentru Isaac Asimov. 

În felul acesta, rămâneau nerezolvate numai sentimentele 
mele faţă de Ben Bova şi Ed Ferman, aşa încât i-am 
consultat pe ambii, în mod separat. Amândoi au răspuns la 
fel. O revistă suplimentară urma să consolideze domeniul, 
asigurând o altă piaţă importantă pentru scriitori. Deoarece 
în acest fel literatura science-fiction ar fi fost încurajată, 
numărul propunerilor de colaborare la toate trei revistele 
ar fi crescut. 

Continuam, totuşi, să ezit, de aceea a fost necesară multă 
insistenţă din partea lui Joel ca să mă convingă să semnez 
contractul. Primul număr al revistei a ieşit pe piaţă la 
mijlocul lui decembrie 1976. 

Menţionez toate acestea pentru că, în 1986, scriitorul 
englez de science-fiction Brian Aldiss* a scris o istorie a 
science-fiction-ului, în care a spus câteva lucruri mai dure 
despre cărţile mele. Nu m-a deranjat; are cu siguranţă 
dreptul să scrie aşa, dacă asta îl face să se simtă mai bine. 

El a făcut însă afirmaţia insultătoare că trăsesem sforile 
pentru ca o revistă să-mi primească numele. Nu-l pot cita 
exact, fiindcă am aruncat cartea după ce am citit 
enormitatea aceea. Le-am trimis scrisori indignate lui şi 
editorului cărţii, deoarece nu eu trăsesem sforile, ci Joel. Pe 
5 ianuarie 1987, am primit de la Aldiss o misivă în care îşi 


cerea scuze cu umilinţă. Era tot ce-mi dorisem, aşa că n-am 
mai insistat. 

IASFM a apărut într-o perioadă când trecuse multă vreme 
de la publicarea unei noi reviste cu adevărat rentabile. 
Galaxy, înfiinţată în 1950, şi If, înfiinţată în 1952, care 
devenise sora lui Galaxy, reprezentaseră ultimele publicaţii 
de succes în domeniu. If şi-a încetat apariţia după câţiva 
ani, iar Galaxy însăşi se îndrepta spre deces. De asemenea, 
Amazing era o umbră palidă a ceea ce fusese odată, abia 
trăgându-şi sufletul. Multe alte reviste apăruseră pentru 
câteva numere, apoi dispăruseră. În 1976, în science-fiction 
existau doar două reviste puternice, cele pe care le 
consultasem înainte de a demara IASFM: Analog şi F&SF. 

Mai mult decât atât, întregul domeniu publicistic se afla 
oarecum în declin, pe de o parte fiindcă ascendenţa 
televiziunii îndepărtase cititorii mai puţin entuziaşti şi pe de 
altă parte fiindcă sutele de cărţi broşate, antologii şi 
culegeri reprezentau o concurenţă acerbă, scăzând puterea 
de cumpărare a publicului. 

Ca atare, existau puţine motive să cred că IASFM avea să 
cunoască succesul şi, întrucât nu sunt făţarnic, am declarat- 
o chiar în primul editorial al revistei. (Pentru mine era, 
desigur, simplu s-o afirm, dar nu şi pentru ceilalţi. Editorul 
unui fanzin a prezis că IASFM va rezista doar şase numere; 
ca atare, i-am spus imediat lui Joel să facă toate eforturile, 
chiar dacă pierdea bani, să publice şapte numere.) 

Dar n-au existat probleme. Revista apare de paisprezece 
ani neîntrerupţi şi cel mai recent exemplar pe care îl am în 
clipa când scriu aceste rânduri poartă numărul 158. În 
primul an, a fost trimestrială, în al doilea an a apărut din 
două în două luni, iar în al treilea an a devenit lunară. 
Acum, este publicată la fiecare patru săptămâni - aşadar, 
apar treisprezece numere anual. 

Iar eu mi-am făcut partea. Am avut în fiecare număr un 
editorial de cinci pagini, am citit toate scrisorile adresate 
editorului, am făcut propuneri pentru publicare şi am scris 


răspunsuri. Vin la redacţie în fiecare marţi dimineaţa ca să 
iau scrisorile, să predau editorialele (împreună cu 
povestirile, pe care le scriu cât de frecvent pot) şi să discut 
diversele probleme, atunci când acestea apar. 

Joel a fost destul de încântat de science-fiction pentru a 
cumpăra Analog pe 20 februarie 1980 şi, în acelaşi timp, 
suficient de înţelept ca să-l păstreze pe excelentul redactor- 
şef, Stanley Schmidt*. Cred că ar fi achiziţionat şi F&SF, 
dacă ar fi fost de vânzare. Desigur, Joel şi-a ţinut cuvântul 
faţă de mine. În toţi aceşti ani, am continuat să-mi scriu 
articolele pentru F&SF. Cred cu toată fermitatea că această 
situaţie i-a fost de ajutor lui F&SF, fără să-i dăuneze lui 
IASFM. 

În privinţa editorialelor, nu am scăpat nici un număr şi nu 
mă tem că nu voi mai avea despre ce să scriu. Cititorii mă 
întreabă dacă redactorul-şef nu vrea uneori să publice şi el 
un editorial. Răspunsul este negativ. Este un chin pe care 
nu şi-l doreşte şi asta-i bine, fiindcă (mărturisesc) nu l-aş 
lăsa. Editorialele sunt ale mele şi-mi face plăcere să le scriu. 

Uneori, ele prezintă o fază a creaţiei, alteori discută 
despre science-fiction. Adesea sunt extrem de personale, în 
asemenea măsură încât unii cititori încep să mârâie, 
protestând împotriva egocentrismului meu. 

Din când în când, mă implic într-o problemă controversată. 
John Campbell obişnuia să facă asta în mod constant, spre 
disperarea mea, pentru că era un conservator inflexibil şi 
mie nu-mi plăceau intoleranţele sale. Eu, însă, sunt un 
liberal recunoscut şi genul meu de părtiniri nu deranjează. 
Îi supără câteodată pe unii cititori, dar consider că puţină 
controversă este bună, ba chiar esenţială într-o societate 
deschisă ca a noastră, şi nu ezit să solicit publicarea acelor 
scrisori ce mă contrazic cu vehemenţă, ba chiar includ 
remarci nefavorabile la adresa mea. 

Reacţia cea mai puternică s-a făcut auzită atunci când am 
declarat că detest muzica rock. Fanii genului respectiv m-au 
urmărit cu înverşunare. Altă dată, am făcut câteva remarci 


inocente despre mirosul cailor (care, într-adevăr, Degajă un 
iz pătrunzător) şi am primit scrisori indignate din partea 
iubitorilor de cai. 

Nu doresc să las impresia că sunt responsabil pentru 
succesul revistei, deşi sper că am avut şi eu o oarecare 
contribuţie. Meritul le revine redactorilor-şefi. 

Primul dintre aceştia a fost George Scithers, un important 
fan science-fiction şi editor amator, organizatorul convenției 
din Washington în 1963, la care am primit primul Hugo. De 
la început, el a conceput revista ca pe o entitate viabilă, 
aducând în prim-plan noi scriitori excelenți precum John 
Varley*, Barry Longyear* şi Somtow Sucharitkul*. De 
asemenea, se dădea în vânt după minischiţele umoristice şi 
evita textele obscure sau scandaloase. Pe 4 septembrie 
1978, după ce apăruseră doar patru numere ale revistei, 
George a câştigat un Hugo pentru cel mai bun redactor-şef. 

Din păcate, George nu s-a înţeles niciodată prea bine cu 
Joel. După patru ani, el a decis că revista depăşise perioada 
dificilă şi nu mai avea nevoie de serviciile sale. În locul lui, a 
venit Kathleen Moloney, un nume relativ necunoscut în 
domeniu, care a rămas doar un an, apoi şi-a găsit o slujbă 
mai interesantă. I-a urmat Shawna McCarthy, care fusese 
secretar de redacţie sub primii doi redactori-şefi. Shawna 
mă uluise complet atunci când îmi linsesem buzele, 
anticipând un flirt cu o irlandeză, spunându-mi că în ciuda 
numelui şi aparenţei era evreică. Ea a conferit o nouă 
orientare revistei, punând accentul în felul acela, IASFM a 
înregistrat şi un succes de critică, scăpând de acuzaţia că 
ar fi „uşurică”. 

După ce Shawna a plecat de la IASEM, intrând în lumea 
editării cărţilor, postul a fost ocupat, pe 17 mai 1985, de 
scriitorul de science-fiction Gardner Dozois*, actualul 
redactor-şef, care a continuat direcţia imprimată de 
Shawna. IASFM a ajuns să fie considerată în mod unanim 
drept vârful de lance al genului. Atât Shawna, cât şi 
Gardner au câştigat premii Hugo, iar textele apărute în 


revistă au avut mai multe nominalizări pentru Hugo şi 
Nebula decât textele din oricare altă publicaţie. 

De asemenea, aş putea menţiona că, de vreo şapte ani, 
procesul efectiv de realizare a lui IASFM se găseşte în 
mâinile secretarei de redacţie, Sheila Williams, o tânără 
drăguță care se întâlneşte personal cu mine pentru orice 
probleme interne. 

Nu pot afirma că preferinţele mele în materie de povestiri 
se reflectă în revistă, dar este mai bine aşa. Gusturile mi-au 
rămas puternic înrădăcinate în anii '50 şi eu recunosc acest 
lucru. Ca atare, n-am încercat niciodată să intervin în 
deciziile redacţionale sau să-mi exprim opinia, dacă nu am 
fost consultat. 

De exemplu, în toamna lui 1988, IASFM a folosit o copertă 
care se apropia cam prea mult de una apărută anterior la 
F&SF, pictată de altcineva. Ed Ferman dorea ca primului 
artist plastic să-i fie plătită o sumă rezonabilă, însă Davis 
Publications aveau reticenţe în a recunoaşte că greşiseră. 

— Ce să facem? Am fost întrebat. 

— Nimic mai simplu, le-am răspuns, apoi am trimis un cec 
personal primului ilustrator, astfel încât totul a luat sfârşit 
în mod satisfăcător. 

Desigur, povestirile pe care le scriu eu pentru revistă sunt 
caracteristice stilului meu „tip anii '50”, dar îndeajuns de 
mulţi cititori le îndrăgesc pentru ca publicarea lor să fie 
justificată. În plus, mie îmi plac, iar pentru mine asta e 
suficient.] 

133. Autobiografia. 

În anii 70, cei de la Doubleday începuseră să-şi piardă 
răbdarea în privinţa mea. Doreau să revin la scrierea de 
romane science-fiction şi, odată cu scurgerea anilor, 
deveneau tot mai nerăbdători. Problema era că eu mă 
temeam să mai scriu romane şi, odată cu scurgerea 
aceloraşi ani, temerile mi se accentuau. 

Îmi dădeam seama că domeniul se schimba, că noii autori 
deveniseră adepţii unui stil mai sofisticat şi, în ciuda 


afirmației lui Evelyn del Rey că eu eram domeniul, nu 
îndrăzneam să mă iau la întrecere cu ei. Nici chiar succesul 
înregistrat de Zeii înşişi nu mă ajutase. 

Ca atare, căutam să găsesc modalităţi de a distrage 
atenţia amicilor de la Doubleday. Pe 3 februarie 1977, când 
redactorul meu de carte, Cathleen Jordan, a insistat cu şi 
mai multă fermitate în direcţia nedorită, m-am strâmbat, m- 
am gândit rapid şi i-am propus să scriu o autobiografie. 
Imediat ce am adus în discuţie posibilitatea respectivă, m- 
am înflăcărat. Entuziasmul meu a fost atât de mare încât 
Cathleen n-a întrevăzut nici o şansă de a mă abate din drum 
şi mi-a spus să încep treaba. 

1 Nota editurii: în penultimul său editorial, Isaac şi-a 
anunţat cu încântare cititorii că revista fusese achiziționată 
de grupul editorial Bantam Doubleday Dell. 

(Cathleen, o persoană minunată, lucrase pentru Larry 
Ashmead, devenind apoi redactorul meu de carte. În cele 
din urmă, ea însăşi a părăsit Doubleday şi a început să-şi 
caute altă slujbă. Întâmplător, ştiam că cei de la Davis 
Publications aveau nevoie de un nou redactor-şef pentru 
Alfred Hitchcock's Mystery Magazine şi am menţionat 
numele ei. Cathleen s-a angajat pe 1 august 1981 şi de 
atunci lucrează fericită acolo. l-am vândut chiar şi câteva 
povestiri 

— Redactorii nu pot scăpa de mine schimbându-şi locul de 
muncă.) 

Scrierea unei autobiografii nu reprezenta pentru mine o 
idee tocmai nouă. Îmi amintesc că atunci când împlinisem 
douăzeci şi nouă de ani, simţisem că tinereţea mea se 
sfârşise definitiv şi, ca atare, în mod logic s-ar fi cuvenit să- 
mi scriu autobiografia. Cu toate acestea, gândindu-mă puţin 
la ideea respectivă, decisesem că întrucât nu mi se 
întâmplaseră prea multe în viaţă, nu aveam ce povesti - şi 
nici un editor n-ar fi fost interesat. 

Odată cu trecerea anilor, am ajuns şi în momentul în care 
am ştiut că dacă scriam o autobiografie o puteam publica, 


deşi continuam să consider că nu mi se întâmplaseră lucruri 
deosebite. Dusesem o viaţă liniştită (nu m-am plâns 
niciodată în această privinţă) şi nu avusesem alte ocupaţii în 
afară de scris, aşa că tot nu aveam despre ce să povestesc. 

Ocazional, însă, câte un editor punea pe tapet respectiva 
idee. 

Larry Ashmead, de pildă, m-a întrebat odată dacă mă 
gândisem să-mi scriu autobiografia, dar eu am râs şi i-am 
explicat că nu mi se întâmplase nimic care să fi interesat pe 
cineva. Larry era un susţinător aşa de fervent al lui Asimov 
că nu-l puteam lua în serios şi mă îndoiam că şefii lui de la 
Doubleday aveau să-l susţină în acest proiect. 

La puţină vreme după aceea, Paul Nadan, de la editura 
Crown Publishers, care tot încerca să mă convingă să le 
scriu o carte, m-a invitat la prânz, pentru discuţii. Mie mi-ar 
fi plăcut să scriu pentru Crown, şi mai cu seamă pentru 
Paul, care era un individ plăcut şi amabil, totuşi aveam un 
program extrem de încărcat şi detestam să promit ceva ce 
nu puteam face. Ca atare, am încercat să schimb subiectul 
conversaţiei, povestindu-i diverse episoade hazlii în care 
fusesem implicat. 

Brusc, el a rostit: 

— De ce nu scrii o autobiografie, Isaac? 

— Pentru că nu mi s-a întâmplat nimic interesant, i-am 
replicat. 

— Dar tot ceea ce mi-ai povestit este foarte interesant şi ar 
suna minunat într-o autobiografie. Haide să încheiem un 
contract pentru asta! 

Am fost ispitit, dar am rezistat. Mă temeam teribil că mă 
voi face de râs şi că voi realiza o carte pe care cei de la 
Crown, după ce aveau s-o citească, ar fi refuzat s-o 
publice... Sau, dacă o publicau, oamenii ar fi refuzat s-o 
citească... Sau, dacă o citeau, ar fi criticat-o vehement. 

Totuşi, când Cathleen a început să mă sâcâie tot mai 
insistent în legătură cu alt roman science-fiction, mi-am 
amintit cuvintele lui Nadan şi am sugerat o autobiografie. 


Continuam să fiu sigur că n-avea să aibă succes, însă 
entuziasmul mi-a sporit treptat, nu pentru că aş fi dorit s-o 
scriu, ci fiindcă, pentru o perioadă de un an, poate chiar 
doi, amâna chestiunea romanului. Eram în stare de orice, 
numai să amân romanul. 

Ca atare, am fost nevoit să mă apuc de treabă. Spre 
norocul meu, benefi-ciam de două ajutoare: am o memorie 
remarcabilă şi tind să-mi amintesc toate evenimentele în 
detaliu. Bineînţeles, asta nu reprezintă întotdeauna o 
calitate. Samuel Vaughan, care pe atunci ocupa o poziţie de 
vârf la Doubleday, mi-a spus că arta autobiografiei consta în 
a şti ce să laşi deoparte, dar el se adresa unui perete şi 
probabil că era conştient de asta. Eu nu intenţionam să las 
nimic deoparte, exceptând amănuntele care ar fi putut răni 
în mod inutil alte persoane. 

Chiar dacă memoria mi-ar fi jucat feste, aveam la 
dispoziţie şi un alt ajutor. Pe 1 ianuarie 1938, cu o zi înainte 
de a împlini optsprezece ani, începusem un jurnal la care n- 
am renunţat nici până în ziua de azi. (Mulţi tineri ţin jurnale 
personale, dar cred că foarte puţini le continuă pe o 
perioadă mai lungă de câteva săptămâni). Ca să fiu sincer, 
după primul an însemnările au devenit laconice, 
rezumându-se la relatarea seacă a progreselor mele 
literare. Unii folosesc jurnalele ca să-şi înregistreze 
sentimentele şi gândurile, însă eu n-am făcut-o niciodată. 
Pentru mine, a fost pur şi simplu o altă carte de referinţă - 
una atât de seacă încât nici chiar eu n-o puteam parcurge 
cu interes. Îl utilizam exclusiv ca să caut date şi evenimente. 
Avantajul era că nu trebuia să-l ţin ascuns sau încuiat. 
Oricine dorea îl putea citi - sunt curios dacă ar fi rezistat 
mai mult de cinci pagini fără să-l încerce migrena. 

Autobiografia a tot crescut în volum; trebuie să recunosc 
că intrasem la bănuieli după ce scrisesem 150 de pagini şi 
abia ajunsesem în punctul când îricepusem să ţin un jurnal. 
Dacă fusesem în stare să scriu atât de mult doar din 
memorie, ce aveam să fac ajutat de jurnal? 


Dar alta era problema. Trecând efectiv la treabă şi 
aşternând autobiografia pe hârtie, mi-a fost clar că 
avusesem dreptate: viaţa mea ducea lipsă de elemente 
dramatice. După cum puteţi vedea din această 
retrospectivă a existenţei mele, cele mai tensionate 
momente s-au consumat în nişte episoade banale, precum 
eşecul de la Facultatea de Medicină ori conflictul cu 
administraţia Universităţii Boston. Nu prea arată a material 
din care se obţine suspansul... 

Dându-mi seama de acest aspect, am căutat o altă 
abordare. Am încercat să urmez sugestia lui Paul Nadan şi 
am scris cu umor despre evenimentele cotidiene. M-am 
bizuit pe talentul meu de scriitor pentru a masca lipsa 
generală de importanţă a întâmplărilor. 

După publicarea autobiografiei, un cititor mi-a mărturisit 
entuziast că o parcursese cu deosebit interes şi că-i fusese 
imposibil s-o lase din mână, citind pagină după pagină şi 
chicotind întruna. 

— Dar n-aţi observat că nu se întâmpla nimic? L-am 
întrebat eu, oarecum mirat. 

— Ah, ba da, a încuviinţat el, dar nu-mi păsa! 

(Obţin acelaşi răspuns când îi întreb pe cititori dacă şi-au 
dat seama că în romanele mele nu există nici o acţiune care 
să-ţi taie răsuflarea. Ei bine, dacă lor nu le pasă, mie nici 
atât.) 

Un alt lucru pe care l-am încercat, în strădania de a 
conferi autobiografiei un caracter neobişnuit, a fost stricta 
respectare a cronologiei. Graţie jurnalului, n-am avut 
probleme. 

Altfel spus, am căutat să prezint povestea vieţii mele exact 
aşa cum o trăisem - abordând simultan mai multe 
preocupări şi fără să las să se înţeleagă ce avea să se 
petreacă în viitor. În felul acela, gândeam eu, istoria căpăta 
un aer de realism şi (după câte cunoşteam) nu semăna cu 
nimic din ce încercaseră alţi autori ce-şi scriseseră 
autobiografia, cel puţin nu la intensitatea respectivă. 


Prezentând evenimentele cronologic, m-am străduit 
totodată să fiu cât mai degajat (şi amuzant) cu putinţă, 
evitând excesul de subiectivitate. Am discutat evenimentele 
care m-au influenţat din exterior, dar am acordat foarte 
puţină atenţie gândurilor şi sentimentelor personale. 

Până am ajuns la nivelul anului 1977 (când am încheiat 
cartea), scrisesem peste 2.000 de pagini, adică îndeajuns 
pentru nouă romane de dimensiunile Cavernelor de oţel. 

Mă gândeam cu groază la comentariile pe care urma să le 
facă biata Cathleen când avea să vadă cartea. Dar cel mai 
tare mă temeam de cuvintele de felul: „Va trebui s-o 
reducem la jumătate, Isaac” şi mă pregătisem să replic: 
„Nu voi permite aşa ceva!”. 

Eram aproape sigur că va trebui să-mi iau înapoi 
manuscrisul şi că voi fi nevoit să încerc să-l plasez la Crown 
sau Houghton Mifflin. Privind cu jale bibliorafturile cu 
pagini, simţeam că n-o să reuşesc să-l vând niciodată, 
nimănui. 

Cu toate acestea, am dus manuscrisul la Doubleday, 
afişând o expresie de deplină siguranţă, şi am spus: 

— Uite-1, Cathleen! Este complet! 

Nu-i specificasem cât de lung urma să fie şi, deoarece nu- 
mi luase mai mult de nouă luni pentru a-l scrie, ea nu avea 
nici un motiv pentru a se gândi la ceva care să depăşească 
dimensiunile unuia dintre romanele mele. 

Fata a privit îngrozită bibliorafturile şi 1-a consultat pe 
Sam Vaughan, care a reuşit să câştige pentru totdeauna 
respectul meu, spunând: 

— Ei bine, scoate-l atunci în două volume! 

Asta s-a şi întâmplat. Primul volum a apărut în 1979, iar al 
doilea în 1980. Tidul a suscitat unele discuţii. Eu doream să 
fie Aţa cum ţin minte (As I Remember), ceea ce mi se părea 
o descriere corectă a conţinutului, însă Doubleday voia ceva 
spectaculos, care să sune mai degrabă a tidu de roman. 
Eram complet derutat aşa că am întrebat: 


— Cum ar trebui să arate? Cineva (poate Sam) mi-a 
sugerat: 

— Găseşte o poezie mai puţin cunoscută şi utilizează un 
fragment din ea drept titlu. 

Am găsit atunci următoarea poezie mai puţin cunoscută: 
„Verde încă-n amintire, cu-aceeaşi bucurie de-altădată, 
Scenele vieţii apar limpezi ca de rouă. Oamenii triumfă, 
mizeria vieţii e uitată Şi-n timp ce totu-i vechi, lumea e 
nouă.” 

Aveam o vagă idee despre ceea ce însemna şi mi se părea 
că se potrivea cu ceea ce doream eu. De aceea, primului 
volum i-am dat titlul Verde încă-n amintire (In memory Yet 
Green), iar celui de-al doilea Cu-aceeaşi bucurie de-altădată 
(In Joy Still Felt). 

Mi-ar fi plăcut să continuu acest sistem, denumind Scenele 
vieţii (The Scenes of Life) prezentul volum retrospectiv, care 
trebuia să fie al treilea din autobiografie, dar nu ştiu dacă îi 
voi putea convinge pe redactori. 

După publicarea primei cărţi, am primit o scrisorică pe un 
ton plângăreţ, de la Doubleday. Amicii mei nu izbutiseră să 
localizeze sursa citatului folosit de mine şi doreau să ştie 
numele autorului. Aşa cum îmi stă în obicei, le-am spus 
adevărul: „Eu am scris poezia”. Drept urmare, în ambele 
volume, au atribuit versurile acelui poet extraordinar de 
prolific: „Anonim”. 

După apariţia lui Verde încă-n amintire, destui cititori m- 
au bombardat cu scrisori, interesându-se când avea să fie 
tipărită urmarea. După publicarea acesteia, au apărut 
întrebările legate de volumul trei. În mod invariabil, le-am 
răspuns tuturor: „Mai întâi, trebuie să trăiesc volumul trei.” 

Intenţionam să scriu al treilea volum în anul 2000 (o cifră 
frumoasă şi rotundă), pentru a-mi celebra a optzecea 
aniversare. Anumite circumstanţe, însă, despre care voi 
povesti mai târziu, mi-au impus să-l scriu în cinstea celei de- 
a şaptezecea aniversări. 


Apropo, Verde încă-n amintire a fost a 200-a carte a mea. 
Scrisesem însă Opus 200 pentru Houghton Mifflin, aceea 
fiind cartea cu numărul 200. Totuşi, Doubleday nu dorea să- 
i lase pe cei de la Houghton Mifflin să se scalde în gloria 
respectivă, şi atunci mi-am spus (întotdeauna caut soluţia 
cea mai simplă) că nu exista nici un motiv pentru care să nu 
consider ambele cărţi numărul 200, iar următoarea să fie 
202. 

Cele două edituri au fost de acord cu acest plan, ba chiar 
au publicat în The New York Times Book Review o reclamă 
comună, anunțând ambele cărţi. A fost probabil unica dată 
când două edituri şi-au unit talentele pentru aceeaşi 
reclamă. 

134. Preinfarctul. 

După cum am spus mai devreme, tata s-a îmbolnăvit de 
anghină pectorală la patruzeci şi doi de ani. În general, 
există riscul de a deveni superstiţios în legătură cu 
posibilitatea de a repeta viaţa tatălui, cel puţin în privinţa 
problemelor medicale. Ca atare, eram uşor îngrijorat, pe 
măsură ce mi se apropia a patruzeci şi doua aniversare. 

Aceasta a trecut însă, apoi cea cu numărul patruzeci şi trei 
şi cea cu numărul patruzeci şi patru, fără nici un semn de 
dureri în piept. Totuşi, gândul respectiv nu-mi dădea pace; 
ca atare, în 1964 începusem o campanie de slăbire, ce urma 
să dureze mai mulţi ani. În clipa de faţă, am ajuns să 
cântăresc cu treizeci de kilograme mai puţin decât maximul 
de atunci. 

A cincizeci şi şaptea aniversare a trecut şi ea fără 
probleme, dar pe 9 mai 1977, când umblam cu treburi prin 
cartier, am simţit o durere clară sub coşul pieptului şi o 
uşoară sufocare. M-am oprit şi simptomele au dispărut, 
reapărând când am început din nou să merg. 

Am simţit că îngheţ; fiindcă ştiam ce însemna. Timp de 
cincisprezece ani, reuşisem să păcălesc boala tatei, însă 
acum, la cincizeci şi şapte de ani, mă afecta şi pe mine. 
Sufeream de anghină pectorală. În cea mai mare parte a 


vieţii, mâncasem prea mult şi în mod lipsit de înţelepciune, 
iar rezultatul era că-mi tapetasem cu colesterol arterele 
coronare în asemenea măsură încât muşchiul inimii nu mai 
era alimentat cu suficient oxigen. 

Nu ştiam prea bine ce trebuia să fac. În mod normal, ar fi 
trebuit să-l consult imediat pe Paul Esserman, dar mă 
găseam în toiul unei serii de conferinţe şi nu doream să-mi 
întrerup programul. La urma urmelor, tata trăise treizeci 
de ani cu această boală, lucru pe care-l puteam repeta şi 
eu, iar cincizeci şi şapte plus treizeci făcea optzeci şi şapte, 
ceea ce n-ar fi fost deloc rău ca durată a vieţii. De aceea, 
am decis să continuu prelegerile, urmând ca, între timp, să 
am grijă cum merg, pentru ca Janet să nu-şi dea seama că 
se întâmplase ceva. 

Aşadar, mi-am văzut mai departe de program, iar pe 16 
mai am mers cu maşina la Universitatea Haverford, lângă 
Philadelphia, unde trebuia să ţin un discurs a doua zi. 
(Aceea a fost ocazia în care mi s-a spus să nu depăşesc 
cincisprezece minute, iar un absolvent m-a cronometrat, 
comunicându-mi apoi că vorbisem paisprezece minute şi 
treizeci şi două de secunde, deşi nu-mi privisem deloc 
ceasul.) 

După festivitate, am mers în Philadelphia, unde urma să 
țin alte două conferinţe. Pe 18 mai 1977, la ora unu şi 
jumătate noaptea, m-am sculat brusc din pat, deşteptat de o 
criză ce părea o super-indigestie. Era o durere la fel de 
intensă precum cea provocată de o piatră la rinichi, numai 
că se manifesta în partea superioară a abdomenului. 

Incapabil să mă întind, să stau aşezat, ori în picioare (ca în 
cazul unei crize renale acute), am icnit spre Janet că nu 
doream bocete şi scene de isterie dacă muream, că ea 
trebuia să-şi continue viaţa şi că testamentul meu urma să 
le asigure atât ei, cât şi copiilor un trai decent până la 
sfârşitul vieților lor. 

Janet mi-a dat un antispastic şi la ora trei noaptea durerea 
a început să dispară, exact ca după o criză renală. Când n- 


am mai simţit nimic, m-am întins în pat cu o senzaţie de 
incredibilă uşurare datorată faptului că scăpasem de 
durere. 

— Cum te simţi, Isaac? M-a întrebat Janet cu teamă. 

— În clipa de faţă? Ca şi cum aş fi murit şi aş fi ajuns în 
Rai, am murmurat şi am aţipit. 

Dimineaţa, m-am simţit destul de vlăguit, dar n-am plecat 
urechile la îndemnurile lui Janet de a consulta un medic. 
Spectacolul trebuia să continue... Aşa că am ţinut cele două 
prelegeri. (întâmplător, una dintre ele a fost susţinută în 
faţa unui grup de cardiologi, dar niciunul dintre ei nu şi-a 
dat seama după expresia şi ţinuta mea, ce mi se 
întâmplase.) 

În seara aceleiaşi zile, pe când ne găseam tot în 
Philadelphia, Janet 1-a sunat pe Paul Esserman şi i-a descris 
ce se petrecuse. Paul a fost impresionat de insistența cu 
care asemănăm durerea abdominală cu cea renală şi a 
speculat că ar fi putut fi vorba de o criză de rinichi, fiindcă 
durerea dispăruse după antispastic. (Nu-i pomenisem nici 
lui şi nici lui Janet de crizele de anghină.) Paul m-a rugat să 
trec pe la el imediat ce reveneam acasă. 

Odată întorşi în New York, pe 20 mai, Janet a vrut să merg 
imediat la Paul, dar eu intuiam că era vorba de necazuri şi 
am refuzat s-o ascult. Pe 25 mai urma să prânzesc cu Sam 
Vaughan şi Ken McCormick, de la Doubleday, şi nu doream 
să ratez ocazia, intenţionând să strecor aluzia că 
autobiografia mea putea fi una lungă, astfel încât să se 
obişnuiască cu ideea. 

După prânz, am plecat pe jos spre biroul lui Paul, aflat cam 
la un kilometru depărtare, şi am urcat scările în fugă, doar 
ca să văd dacă eram capabil de aşa ceva. Paul mi-a făcut o 
electrocardiogramă, iar expresia de pe faţa lui când acul a 
început să se mişte mi-a spus tot ce doream să ştiu (de fapt, 
ce nu doream să ştiu). Nu fusese o criză renală, ci un 
preinfarct. 

— Cât este de rău? Am întrebat. 


— Nu foarte rău, dacă mai trăieşti după ce ai fugit pe 
scări, mi-a răspuns Paul. De ce-ai făcut asta? Cum m-aş fi 
simţit dacă ai fi făcut un infarct chiar în clipa în care intrai 
pe uşă? 

— Nu atât de rău pe cât m-aş fi simţit eu, i-am replicat. 
Dar, câtă vreme situaţia nu se prezintă prea rău, o să-mi 
văd de treburi. 

— Nicidecum, Isaac! Te internezi imediat! 

— Nu pot, i-am spus. Poimâine am o prelegere la 
Universitatea Johns Hopkins*. 

— N-o s-o ţii. 

— De ce? Am supravieţuit o săptămână. Pot să mai trăiesc 
încă două zile. 

— Şi dacă mori la microfon? 

— Va fi o moarte la datorie, am rostit ferm. 

Asta 1-a iritat teribil pe Paul. Medicii par să creadă că ei 
sunt singurii care pot folosi cuvântul „datorie”. A ieşit pe 
stradă, a oprit un taxi şi (împreună cu trădătoarea mea 
nevastă, Janet) m-a împins înăuntru. Peste o jumătate de 
oră, eram internat la reanimare. 

Înainte însă de a fi astfel răpit, am sunat-o pe Cathleen 
Jordan ca s-o anunţ vestea şi s-o asigur că intenţionam să 
rămân în viaţă, în ciuda eforturilor medicilor. După aceea, 
am lăsat-o pe Janet să telefoneze la Johns Hopkins pentru a 
le explica celor de acolo de ce nu mai puteam veni, precum 
şi să anuleze alte angajamente similare. 

Era prima dată că anulam o prelegere, fapt care m-a făcut 
să mă simt teribil de stânjenit, mai ales faţă de cadrele 
didactice şi de studenţii de la Johns Hopkins; le-am scris 
chiar o scrisoare de scuze, în care spuneam că le datoram 
un discurs gratuit. În 1989, universitatea a solicitat 
achitarea datoriei şi, cu toate că de la întâmplarea 
respectivă trecuseră doisprezece ani, m-am conformat. M- 
am dus în Baltimore şi am ţinut prelegerea fără să pretind 
un ban. 


În 1977, Ben Bova s-a apucat zdravăn de treabă şi a ţinut 
unele conferinţe în locul meu, descurcându-se excelent. 
Apoi, însă, ticălosul a avut neobrăzarea să le ceară 
organizatorilor să-mi trimită onorariile mie. Din fericire, 
aceştia m-au sunat mai întâi, pentru a verifica dacă 
trebuiau într-adevăr să procedeze ca atare, şi eu m-am 
enervat. Ben a fost silit să-şi păstreze onorariile. 

N-am rămas multă vreme în spital; în acea perioadă, însă, 
doctorii s-au lămurit rapid că nu era necesar să stau în 
secţia de reanimare. Aveam nevoie de odihnă şi recuperare, 
iar Paul Esserman insista să rămân internat şaisprezece 
zile. După trei ore de pisălogeală, m-am plictisit de moarte 
şi am cedat. 

Paul s-a consultat cu Janet, care i-a spus că lucram prima 
ciornă a autobiografiei şi că aveam să stau fericit în spital 
dacă mi-o putea aduce, ca s-o corectez. Singura problemă 
era că nu exista decât un exemplar şi lui Janet îi era frică să 
nu-l piardă. 

De aceea, 1-a dus la Doubleday, unde a fost fotocopiat şi 
abia apoi mi 1-a adus. Am lucrat zile la rând şi era minunat 
să simt că nu pierdeam vremea. 

Ben Bova m-a vizitat şi, observând manuscrisul întins pe 
pat, m-a întrebat ce făceam. 

— În autobiografia asta, i-am explicat, includ toate 
prostiile despre care-mi amintesc că le-am spus ori făcut. 

— Aha! A exclamat el examinând paginile. Nu-i de mirare 
că-i atât de voluminoasă! 

Lucrul la carte mi-a asigurat o evidentă bună dispoziţie, 
astfel încât medicii care efectuau vizita de dimineaţă au 
remarcat-o cu surprindere. De obicei, în secţia de 
cardiologie puteau fi întâlniți pacienţi deprimaţi (crizele de 
inimă nu sunt motive de bucurie), de aceea râsul şi glumele 
mele au devenit subiectul unor conversații stupefiate, în 
pauza de masă. 

Într-o singură zi - prima duminică petrecută în spital - am 
cedat nervos. Eram singur cu Janet şi m-a cuprins un val de 


deprimare. Începusem să mă gândesc că era posibil ca Paul 
să-mi spună să-mi reduc la jumătate activitatea, fiind 
obligat ca pe tot restul vieţii să lucrez doar o jumătate de 
normă. Asta însemna, preziceam posomorât, că veniturile 
din 1977 reprezentau un apogeu; de acum aveau să 
coboare treptat, iar planurile de asigurare a unui trai 
decent pentru soţia şi copiii mei, după moartea mea, aveau 
să fie periclitate. 

Ideea în sine era îndeajuns de neplăcută, dar mă mai 
neliniştea ceva. La internare, Paul mă întrebase dacă 
doream ca episodul să rămână confidenţial. 

— Confidenţial? Repetasem eu. De ce? 

— Unii consideră că dacă ceilalţi află că au avut un 
preinfarct, îi vor trata discriminatoriu, existând pericolul de 
a nu mai găsi de lucru. 

— Prostii! Râsesem eu. Poţi povesti oricui despre ce mi s-a 
întâmplat. Eu însumi o să scriu articole despre incidentul 
ăsta. (Aşa am şi făcut.) 

Dar, în duminica aceea, mi s-a părut deodată că Paul 
avusese dreptate şi că de acum înainte editorii urmau să mă 
ocolească, simțind că ar fi fost zadarnic să semneze 
contracte cu mine dacă puteam muri în orice clipă. 

Janet m-a consolat cât a putut mai bine şi, spre norocul 
meu, temerile au fost doar de moment. Ele au dispărut în 
aceeaşi zi şi n-au mai revenit niciodată. Nici n-au fost 
justificate. 

După preinfarct, am continuat să scriu în forţă. Cât despre 
1977, toţi anii ulteriori l-au depăşit în privinţa venitului. 

Şi credeţi că editorii au încetat să-mi mai ceară materiale? 

Pe când zăceam pe patul de spital, mi-a telefonat Merill 
Panitt, redactorul-şef de la revista TV Guide, pentru care 
scrisesem un număr de articole. M-a întrebat cum mă simt 
şi eu i-am răspuns că recuperam perfect. 

„Mă bucur”, mi-a spus. „Uite ce-i, dacă tot stai în pat şi n- 
ai nimic de făcut, ce-ar fi să urmăreşti nişte programe de 
televiziune şi să-mi scrii ceva despre ele?” 


Am făcut-o, iar el mi-a acceptat articolul. Consideram că 
dacă îmi asumam angajamente fiind în spital, nu urma să 
am probleme în a le îndeplini odată ce mă externam. 

Bineînţeles că Paul a insistat să-mi reduc programul de 
muncă, într-o privinţă. 

— Isaac, mi-a spus, impune-ţi două lucruri. Mai întâi, 
micşorează numărul prelegerilor. Ele te consumă enorm. 
Redu-le numărul şi măreşte onorariul, astfel încât să nu 
pierzi bani. De asemenea, nu te lăsa convins de amici să ţii 
discursuri în mod gratuit. Înţelegi? 

— Da, am încuviinţat eu. Şi care-i al doilea lucru? 

— Asociaţia Absolvenţilor Facultăţii de Medicină din 
Universitatea New York, al cărei membru sunt, ar dori să le 
ţii o prelegere. Ai fi de acord? 

Am izbucnit în râs. Era vorba, evident, de o prelegere 
gratuită; totuşi, am acceptat-o imediat, din două motive. 
Mai întâi, pentru că Janet făcea şi ea parte din asociaţia cu 
pricina şi, în al doilea rând, fiindcă Paul părea că nu-şi 
dădea cu adevărat seama de faptul că recomandările sale 
ar fi putut fi aplicate şi în cazul de faţă. 

Am ţinut discursul respectiv pe 12 mai 1979 şi am povestit 
episodul, imitând accentul lui Paul, ceea ce a stârnit valuri 
de râsete. Toţi foştii absolvenţi purtau ecusoane ce 
consemnau luna şi anul absolvirii. Paul făcuse facultatea în 
timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, într-un curs 
accelerat, şi terminase în martie - o situaţie neobişnuită. În 
prealabil, îl întrebasem de ce numai el purta un M pe 
ecuson şi-mi explicase. 

Eu însă n-am prezentat aşa lucrurile, ci am istorisit 
următoarele: 

— L-am întrebat pe Paul: „De ce aiun M pe ecuson?” şi mi- 
a răspuns: „Este M de la „mediocru,...” 

Alte hohote (mai cu seamă fiindcă el fusese un student 
strălucit) şi am simţit că-l pedepsisem îndeajuns pentru că 
mă silise să mă internez, pierzând angajamentul la Johns 
Hopkins. 


Odată externat, am dus o viaţă normală, dar am fost mai 
atent cu propria-mi persoană. Cu toate acestea, simţeam 
câte o durere ocazională ori de câte ori mergeam prea 
repede şi trebuia să mă opresc, ca să-mi treacă. 

Când am descris episodul cu preinfarctul în cel de-al 
doilea volum al autobiografiei, unul dintre critici a comentat 
că îl relatasem „cu specifica lipsă de autocompătimire”. 

M-am bucurat că remarcase acest amănunt. După cum am 
repetat de multe ori în cartea de faţă, detest 
autocompătimirea şi când simt că îmi dă târcoale, mă 
străduiesc din răsputeri s-o alung. 

La urma urmelor, ce motiv aş avea sămă 
autocompătimesc? Ce s-ar fi întâmplat dacă n-aş fi 
supravieţuit? Dusesem o viaţă destul de bună, mă 
bucurasem de o copilărie lipsită de griji, de nişte părinţi 
iubitori, de o educaţie excelentă, o căsătorie fericită, o fiică 
minunată şi o carieră încununată de succes. Desigur, 
cunoscusem dezamăgiri şi tristeţi, şi totuşi, o spun cu toată 
sinceritatea, ele fuseseră mult mai puţine la număr decât la 
majoritatea oamenilor, iar succesele şi bucuriile mele le 
depăşiseră pe ale celor mai mulţi. 

Chiar dacă aş fi murit la cincizeci şi şapte de ani, viaţa mea 
ar fi fost una bogată, mai cu seamă dacă mă refeream la 
Janet şi la cărţile scrise de mine, şi ar fi fost dezgustător din 
parte-mi să mă plâng. Dar am continuat să trăiesc, am 
continuat să mă bucur de Janet şi de succes în carieră, iar 
toate lucrurile bune le-au întrecut în asemenea măsură pe 
cele rele încât am mai puţine motive ca oricând să mă 
plâng. 

Mi se pare că toţi aceia care cred în nemurire, fiind adepţii 
transmigraţiei sufletelor, au tendinţa de a-şi imagina că au 
fost Cezar şi Cleopatra într-o existenţă anterioară şi că vor 
fi la fel de celebri în viitor. Cu siguranţă, asta nu poate fi 
adevărat. Întrucât aproape 90 la sută din rasa umană 
trăieşte (şi a trăit) în diverse grade de sărăcie şi mizerie, 
şansele 'ca sufletul „călător” să sfârşească în fericire sunt 


reduse. Dacă după moartea mea sufletul mi-ar transmigra 
în trupul unui prunc nou-născut ales aleatoriu, ar exista 
riscul de a duce o viaţă mai mizeră decât cea pe care 
tocmai am părăsit-o. Este un joc de ruletă pe care nu mi-ar 
plăcea să-l încerc. 

Mulţi cred că oamenilor buni li se va asigura o viaţă 
ulterioară mai bună, iar celor răi, una mai rea. Dacă acest 
lucru ar fi adevărat, aş fi tentat să bânuiesc că am fost o 
persoană extrem de cumsecade în viaţa anterioară pentru a 
fi meritat viaţa fericită pe care am dus-o până acum şi, dacă 
voi continua să fiu nobil şi lipsit de vicii, voi avea o existenţă 
viitoare şi mai fericită. Unde vor lua sfârşit toate acestea? 
Păi, este limpede, în stadiul cel mai fericit dintre toate - 
Nirvana... Adică în neant. 

Eu consider, totuşi, că absolut toţi oamenii ating Nirvana o 
dată, în clipa morţii, care pune capăt unicei lor vieţi. 
Deoarece am avut parte de o viaţă bună, voi accepta 
moartea, atunci când va veni, pe cât voi putea de împăcat, 
deşi aş prefera să nu fie dureroasă. De asemenea, aş dori ca 
toţi aceia care rămân după mine - rude, prieteni şi cititori - 
să nu-şi irosească timpul şi să nu-şi otrăvească sufletul în 
inutile jelanii şi în nefericire. Ar trebui ca, în numele meu, 
să fie încântați că viaţa mi-a fost atât de bună. 

135. Crown Publishers. 

M-am simţit destul de vinovat că scrisesem autobiografia 
pentru Doubleday, deşi Paul Nadan de la Crown îmi oferise 
primul un contract pentru ea; de aceea, l-am lăsat să mă 
convingă să semnez un contract pentru o carte având drept 
subiect posibilitatea existenţei vieţii şi inteligenţei în 
Univers. Urma să fie intitulată Civilizaţii extraterestre* 
(Extraterrestrial Civilizations). I-am promis că o voi scrie, 
deşi i-am precizat că aveam un program foarte încărcat şi 
nu ştiam când o puteam începe. Ca atare, a fost îndeajuns 
de amabil să nu fixeze termenii de derulare ai contractului. 

Deşi Paul era cu zece ani mai tânăr decât mine şi un 
bărbat zvelt, totuşi avea probleme cu inima. Pe durata cât 


cartea promisă se dospea, ca să spun aşa, el a fost internat 
pentru infarct. 

L-am vizitat în spital, lucru surprinzător pentru mine. În 
general, nu fac vizite în spital. Mă opreşte tendinţa de a 
evita episoadele care nu-mi fac plăcere. Câteodată, totuşi, 
Mi-o înving. 

Vă ofer şi un exemplu mai recent - atunci când Herb Graff 
se afla internat într-un spital din Brooklyn, după o operaţie 
pe cord deschis, Ray Fox (un alt membru al Clubului Dutch 
Treat) dorea să-l viziteze şi m-a îmboldit şi pe mine. L-am 
însoţit şi, nerecunoscându-l pe individul chel din pat, am 
crezut că greşisem odaia. Şocul meu vizibil la aflarea veştii 
că era chiar Herb poate să fi fost unul dintre factorii care l- 
au determinat să-şi abandoneze meşa. (Mie mi se pare că-i 
stă mult mai bine fără ea.) 

Apoi, când Stan a fost operat de prostată, l-am vizitat în 
spitalul din Long Island, unde se afla. 

Acestea au fost însă cazuri excepţionale; de aceea, sunt 
uluit că l-am vizitat pe Paul Nadan. Desigur, un motiv îl 
constituia faptul că era o persoană foarte amabilă şi că de 
multe ori prânziserăm excelent împreună. Un alt motiv era 
sentimentul meu destul de intens de vinovăţie. I-am promis 
că în foarte scurt timp urma să încep Civilizaţiile 
extraterestre. 

În martie 1978, Paul mi-a scris şi m-a întrebat dacă-i 
puteam da o referinţă favorabilă pentru o carte tratând 
despre ADN-ul recombinat, scrisă de John Lear. Aici e cazul 
să vă ofer toate detaliile: în 1954, acest John Lear 
recenzase Caverne de oţel într-un mod extrem de 
insultător, după ce citase doar un paragraf şi nu dovedise 
prin nici un semn că ar fi citit toată cartea. „Ce cunoaşte 
acest scriitor despre ştiinţă?” întrebase el. 

Imediat, îi expediasem lui Lear o scrisoare, spunându-i sec 
că cunoşteam mult mai multă ştiinţă decât el şi, în plus, 
eram un autor ştiinţific mai bun decât el, dar nu-mi 
răspunsese niciodată. Dacă ar fi făcut-o, cerându-şi scuze, 


Totul ar fi fost dat uitării. Aşa, însă, l-am trecut pe lista celor 
răi. Evident, n-am întreprins nici o acţiune împotriva lui, dar 
nici nu intenţionam să-i fac vreo favoare. De aceea, când 
Paul Nadan mi-a solicitat referinţa amintită, l-am refuzat, 
explicându-i motivele. 

El mi-a trimis oricum şpalturile, însoţite de un bilet datat 
21 martie 1978, în care scria doar, A ierta este divin”. 

Asta m-a pus în dilemă. Eu nu voiam să uit, totuşi cuvintele 
lui Paul au reuşit să mă facă să mă simt ruşinat de 
intoleranţa mea. În vreme ce mă străduiam să iau o 
hotărâre în privinţa lui Lear, am aflat că pe 22 martie, a 
doua zi după ce-mi scrisese, Paul murise în urma altui 
infarct. 

Inima mea intolerantă şi neiertătoare mă oprise să-i ascult 
sfatul, iar acum era prea târziu. Nu-mi rămânea altceva de 
făcut decât să încep imediat Civilizaţiile extraterestre. Îmi 
doream să nu fi întârziat atât de mult şi s-o fi terminat pe 
când Paul încă trăia. Dar cum să fi ştiut ce urma să se 
întâmple? Avea doar patruzeci şi opt de ani. 

Am dedicat cartea amintirii lui. 

Crown mi-a atribuit ca redactor de carte pe Herbert 
Michelman, cu care m-am întâlnit prima dată pe 2 
noiembrie 1978. Am avut din nou noroc, fiindcă Herbert era 
şi el unul dintre acei redactori pe care soarta s-a îndurat să 
mi-i scoată atât de des în cale - amabil, cu glas blând şi o 
fire amuzantă. În timpul prânzurilor, spuneam permanent 
glume şi râdeam. 

După ce am terminat Civilizaţiile extraterestre (a fost 
publicată în 1979), am început tot pentru el Explorând 
Pământul şi Cosmosul (Exploring the Earth and the 
Cosmos), o carte ce trata despre expansiunea permanentă 
a omenirii. 

L-am invitat să prânzească cu mine la Clubul Dutch Treat 
şi s-a distrat de minune cu ocazia respectivă. Întâmplător, 
Ernest Heyn, unul dintre membrii mai vârstnici, îl cunoştea 
bine. El a propus să-l adoptăm ca membru şi eu am 


acceptat cu entuziasm. Herb a fost încântat şi votarea s-a 
desfăşurat fără probleme. 

Pe 11 noiembrie 1980, ela participat la primul său prânz 
în calitate de membru şi mi s-a adresat în maniera lui 
politicoasă: 

— Pot sta la masa ta, Isaac? 

— Bineînţeles, i-am spus. Nici nu te-aş lăsa în altă parte. 

Prin urmare, a luat loc la „masa evreilor” şi s-a alăturat 
bunei dispoziţii. Din păcate, însă, antreul a constat doar 
dintr-o porţie destul de mică de caşcaval la capac. Robert 
Friedman (cel care ulterior avea să se retragă din club în 
semn de indignare pentru că femeile nu erau admise ca 
membri) şi-a luat tichetul de masă şi l-a rupt. 

„Poftim”, s-a adresat el chelnerului întinzându-i jumătate 
din tichet, „nu meritaţi mai mult!”. 

Eu m-am simţit stânjenit şi am sperat că în următoarea 
săptămână meniul urma să fie mai generos şi că Herbert 
avea să înţeleagă pentru ce-şi plătea cotizaţia. Numai că 
lucrurile s-au petrecut cu totul altfel. Herbert era bolnav de 
inimă şi, în aceeaşi seară, a murit în staţia de metrou. Avea 
şaizeci şi şapte de ani şi-l cunoşteam de numai doi ani. 

În săptămâna următoare, mi-am făcut apariţia la club 
posomorât şi, când am fost întrebat unde îmi era prietenul, 
am răspuns: 

— Mă tem că a murit marţea trecută, la doar trei ore după 
ce s-a despărţit de noi. 

Bob Friedman n-a putut rezista să nu comenteze: 

— De vină a fost caşcavalul de atunci. I-a pus capac. 

Aceasta este natura omenească. 'Ioţi de la masă au 
izbucnit în râs, chiar şi eu. 

Cartea Explorând Pământul şi Cosmosul a apărut în 19862 
şi am dedicat-o amintirii lui Herbert Michelman. 

Jane West, care lucra la Clarkson Potter, o filială a lui 
Crown, şi care în 1979 îmi sugerase să scriu Călătoriile lui 
Gulliver adnotate, a murit pe 11 septembrie 1981, răpusă 
de cancer. Aşadar, în mai puţin de trei ani, pierdusem trei 


redactori buni, toţi de la aceeaşi editură. Era o coincidenţă 
teribil de tulburătoare. 

136. Simon & Schuster. 

Până spre sfârşitul anilor 70, nu scrisesem nici o carte 
pentru editura Simon & Schuster. Cumva, aveam ideea 
vagă că ea era principalul rival al lui Doubleday şi că ar fi 
fost neloial să lucrez pentru concurenţă. 

În consecinţă, am fost teribil de şocat când, într-o bună zi, 
Timothy Seldes m-a prezentat unui musafir aflat în biroul 
său, care era redactor la Simon & Schuster. De fapt, după 
părerea mea, ar fi fost mai nimerit ca angajaţii celor două 
edituri să nu discute între ei, ci să deschidă focul imediat ce 
zăreau albul ochilor duşmanului. 

Mi-am revenit, totuşi, şi m-am adresat musafirului: 

— Înţeleg că femeile de la Simon & Schuster reprezintă o 
pradă uşoară. 

— Cum?! A exclamat individul respectiv scandalizat, iar 
Tim mi-a făcut onoarea de a rămâne cu gura deschisă. 

— Motivul pentru care spun asta, am continuat eu, afişând 
o expresie cât mai naivă, este că recent, când am încercat 
să flirtez cu o tânără de aici, de la Doubleday, Tim Seldes m- 
a mustrat: „Unde te crezi, Asimov? La Simon & Schuster?” 

Tim se exprimase într-adevăr aşa, şi şi-a amintit, iar eu l- 
am lăsat să se descurce cum putea. 

Întâmplător, după ce părăsise Doubleday, Larry Ashmead 
se angajase la Simon & Schuster şi, cum e şi firesc, 
păstrasem legătura cu el. Eu nu renunţ la amici doar 
pentru că se mută la altă editură. Inevitabil, Larry m-a 
întrebat dacă nu aş fi dispus să scriu o carte pentru el, 
sugerând să mă ocup de toate posibilele sfârşituri ale lumii. 

Nu-mi putea propune o idee mai bună, deoarece tocmai 
terminasem un articol relativ scurt ce apăruse în numărul 
din martie 1977 al revistei Popular Mechanics, sub titlul 
„Douăzeci de sfârşituri posibile ale lumii” („Twenty Ways 
the World Could End”). Articolul fusese modificat foarte 


mult şi nu-mi plăcea deloc forma lui finală, de aceea m-am 
bucurat că mi se oferea şansa de a realiza o carte întreagă 
pe tema respectivă. În plus, doream să utilizez titlul iniţial: 
Dintre multe catastrofe (A Choice of Catastrophes). Am 
semnat bucuros contractul şi în scurt timp m-am apucat de 
treabă. 

Pe când scriam cartea, Larry şi-a schimbat din nou locul de 
muncă şi s-a mutat la editura Harper & Row. Lucrul acesta 
nu m-a deranjat, bănuind că pur şi simplu avea să ia cartea 
cu el. De-a lungul carierei mele de scriitor mă mai 
confruntasem cu asemenea situaţii. Când scrisesem 
Neutrinul (The Neu-trino), ediţia cartonată urma să fie 
publicată de vechiul meu redactor, Walter Bradbury, care 
pe atunci lucra la editura Henry Hoit. Cartea ajunsese în 
faza finală când Brad a revenit la Doubleday şi a luat-o cu 
el. Doubleday a publicat-o în 1966. Bănuiam că la fel avea 
să se întâmple şi cu Dintre multe catastrofe. 

Lucrurile n-au stat însă aşa. Simon & Schuster a refuzat 
să-i lase cartea lui Larry, care mi-a povestit totul indignat. 
M-am dus atunci la noul redactor atribuit de editură şi i-am 
explicat că fusese ideea lui Larry, iar eu intenţionam să 
scriu cartea pentru el, în virtutea strânsei noastre prietenii. 

Noul redactor a clătinat din cap. Contractul era cu Simon 
& Schuster şi directorii voiau să păstreze cartea. l-am spus 
lui Larry cum stătea situaţia şi m-am oferit să încetez lucrul. 
„Nu”, m-a oprit el. „Nu vreau să pierzi cartea. O să faci alta 
pentru mine.” 

Ca atare, am terminat Dintre multe catastrofe, care a fost 
publicată de Simon & Schuster în 1979. S-a vândut destul 
de bine, totuşi eu am fost nemulţumit fiindcă redactorul îmi 
scosese capitolul despre terorismul urban. Nu-mi explicase 
motivul ce-l îndemnase să procedeze aşa; de aceea, 
încercam senzaţia neplăcută că editura se aşteptase ca 
scenariile imaginate de mine să fi avut repercusiuni 
neplăcute. Mie mi s-a părut un fel de cenzură şi nu mi-a 
căzut deloc bine. 


Nu le port nici o ranchiună celor de la Simon & Schuster, 
dar nu m-au mai solicitat cu altă carte şi, ca atare, Dintre 
multe catastrofe rămâne singura apărută la ei. 

Mi-am ţinut cuvântul şi faţă de Larry. l-am propus să scriu 
o carte în care să vorbesc despre distanţe din ce în ce mai 
mari, apoi din ce în ce mai mici; despre perioade de timp 
din ce în ce mai mari, apoi din ce în ce mai mici; despre 
mase din ce în ce mai mari, apoi din ce în ce mai mici. În 
fiecare din aceste cazuri, urma să cresc şi să descresc în 
mod progresiv unităţile de măsură şi să aduc exemple din 
viaţa cotidiană - oferind în felul acesta oamenilor o idee 
despre scara universului în care trăim. 

Era tipul de carte a cărei elaborare îmi provoca multă 
plăcere, implicând genul de calcule minore în care ador să 
mă afund; în plus, Larry m-a lăsat întotdeauna să fac orice 
îmi plăcea. Am intitulat-o Măsura Universului (The Measure 
of the Universe). A fost publicată de Harper & Row în 1983 
şi s-a vândut destul de bine. 

Pentru că veni vorba, repetând întruna că o carte sau alta 
s-a vândut bine, nu vreau să spun că n-am avut şi eşecuri 
răsunătoare. Nu multe, dar câteva tot au fost. 

Aşa a fost, de pildă, Lumea noastră în spaţiu (Our World în 
Space), publicată de editura New York Graphic în 1974. Eu 
scrisesem articole despre planetele sistemului solar aşa 
cum erau cunoscute la ora respectivă, din datele culese de 
sondele automate, iar Robert McCall, un excepţional 
desenator de scene cosmice, a creat ilustrațiile. Evident, 
McCall fusese trecut ca principal autor şi încasase şaizeci la 
sută din drepturi. 

Articolele mele nu erau rele, dar ilustrațiile lui erau 
superbe. Era un volum format mare, de la care sperasem 
multe... Dar cei de la editură nu şi-au recuperat nici măcar 
avansul pe care ni l-au plătit nouă. Iar în câţiva ani, datele 
ştiinţifice au devenit anacronice. 

Apoi ar fi cazul să pomenesc despre aventura lui Cari 
Sagan în lumea editorială. Cărţile lui Cari se vindeau tot 


mai bine, iar Balaurii Raiului* (The Dragons of Eden) 
obținuse chiar premiul Pulitzer*. (Când o citisem în şpalt, îi 
prezisesem lui Janet că era un titlu de mare succes şi am 
fost încântat de intuiţia mea critică - o calitate care, de 
obicei, simt că-mi lipseşte complet.) 

După aceea, Cari a avut un succes de-a dreptul fantastic 
cu serialul TV Cosmos, iar cartea scrisă pe baza acestuia a 
rămas parcă pe vecie în topul de best-seller-uri. 

În clipa aceea, ela apreciat (şi eu i-am dat dreptate) că 
numele său devenise suficient de bine cunoscut pentru a 
înfiinţa o editură proprie care să publice cărţi de 
astronomie. Cari găsise un volum cu nişte ilustraţii 
magnifice ale unui pictor japonez pe nume Kazuaki Iwasaki. 
Explicaţiile însă i se păreau insufi ciente şi, ca atare, m-a 
rugat să-i scriu altele. Am făcut-o cu plăcere, iar ela 
asigurat prefața cărţii. 

Şi de această dată, artistul plastic era autorul principal, iar 
titlul cărţii era Viziuni ale Universului (Visions of the 
Universe). A fost publicată de Cosmos Store (editura lui 
Sagan) în 1981; eu personal anticipasem vânzări uriaşe, 
prezenţe în topul de best-seller-uri şi aşa mai departe. 
Nimic din toate acestea! Cartea nu s-a vândut şi Cosmos 
Store a ieşit din afaceri. 

Vă voi oferi şi un al treilea exemplu. Harmony Books, o 
filială a lui Crown Publishers, m-a solicitat pe 4 mai 1983 să 
scriu o carte despre roboţi: istoria lor, dezvoltarea, 
utilizările în industrie şi ştiinţă etc. Am reftizat propunerea, 
justificându-mă că deşi scrisesem despre roboţi în science- 
fiction, nu ştiam nimic despre ei în viaţa reală. 

Redactorii au insistat însă, spunându-mi că doreau să-mi 
folosească numele şi oferindu-se să-mi găsească un coautor 
care să se priceapă la roboţi. Acesta a fost o tânără pe 
nume Karen Frenkel, atrăgătoare, inteligentă şi 
muncitoare. Ea s-a documentat şi a scris majoritatea cărţii, 
iar eu am citit-o şi am făcut unele modificări. Întrucât Karen 
realizase mai mult de jumătate din muncă, am aranjat să 


primească o cotă corespunzătoare din avans. În privinţa 
tidului şi autorilor n-am putut face însă nimic. Aş fi vrut ca 
ea să figureze drept principal autor, dar cartea, intitulată 
simplu Roboţi (Robots), a fost publicată în 1985 cu numele 
meu în litere de-o şchioapă pe prima poziţie. Am protestat 
în zadar. Mi s-a spus că în felul acesta se asigurau vânzări 
mari. 

Există totuşi şi o dreptate, mai puţin plăcută, deoarece 
cartea nu s-a vândut practic deloc şi cei de la editură n-au 
recuperat decât o mică sumă din avans (care, din fericire, i- 
a revenit în principal lui Karen). 

Unii cititori pot trage concluzii pripite, susţinând că toate 
aceste insuccese au fost colaborări; acestora le reamintesc 
că am publicat şi alte colaborări care s-au vândut bine - de 
pildă, ciclul Norby, scrisă cu Janet, ori antologiile, alcătuite 
cu Marty. 

Există şi cărţi scrise numai de mine care nu s-a vândut 
grozav, fără să fi fost totuşi catastrofe. Un asemenea caz 
este Paradisul pierdut adnotat de Asimov (Asimov's 
Annotated Paradise Lost) care, deşi mi-a oferit satisfacţii 
extraordinare, de-abia şi-a recuperat modestul avans. 

După părerea mea, din aceste întâmplări putem desprinde 
o morală, şi anume că numele meu nu este magic, iar 
simpla lui punere pe copertă nu asigură automat succesul. 
(Nici n-ar fi corect. O carte trebuie să aibă succes pentru 
ceea ce conţine ea, nu pentru numele autorului.) 

137. Chestiunile mărunte. 

Am amintit deja dificultăţile pe care le am cu cele 116 
antologii, precum şi sentimentele contradictorii privind 
includerea lor pe lista cărţilor mele. Sentimente similare 
încerc şi faţă de alte cărţi, nu antologii, care sunt tot minore 
(şi, din fericire, nu prea multe). 

Unele dintre ele mi-au rămas asociate în minte cu editorul 
S. Arthur „Red” („Roşu”) Dembner, un bărbat înalt şi slab, 
cu chip colţuros şi păr grizonat presărat ici-colo cu şuviţe 
roşii, care-i atrăseseră porecla. El conducea o editură 


micuță; împreună cu Jerome Agel, care se ocupa cu 
publicitatea, mi-a propus să scriu o „carte a faptelor”, 
conţinând felurite întâmplări şi amănunte ciudate şi prea 
puţin cunoscute, catalogate după diverse criterii. Multe 
dintre ele, au explicat ei, puteau fi scoase chiar din cărţile 
mele. 

Am şovâit. Nu aveam deloc timpul necesar pentru a mă 
angaja în documentarea solicitată de o asemenea carte. 

M-au asigurat că era un amănunt lipsit de importanţă, cu 
atât mai mult cu cât găsiseră soluţia - aveau să alcătuiască 
o echipă care să se ocupe de documentare. Eu trebuia doar 
să contribui cu unele întâmplări şi să le lecturez pe toate, 
înlăturându-le pe cele ce păreau eronate sau dubioase. 

Am căzut pe gânduri. Avea să fie prima carte la care urma 
să beneficiez de o echipă ce s-ar fi ocupat de astfel de 
detalii. În general, eu făceam toată treaba, indiferent cât de 
complexă era, şi mă mândream cu asta. Nesigur, am 
acceptat în cele din urmă, cu condiţia să nu figurez ca unic 
autor - toţi membrii echipei de documentare trebuiau să 
apară pe copertă. Au fost de acord. 

M-am apucat de treabă, am oferit aproape 20 la sută din 
articolele enumerate în carte, le-am citit pe toate celelalte 
şi am renunţat la o serie din ele. 

Cartea a apărut în 1979, la editura Grosset & Dunlap, şi, 
după cum stabiliserăm, eu nu figuram ca autor. Cu toate 
acestea, titlul ei era Isaac Asimov prezintă Cartea Faptelor 
(Isaac AsimoVs Book of Facts), care îmi stabilea un credit 
mai mare decât meritam. Pe contrapagină erau enumerate 
toate persoanele implicate, în total şaptesprezece. Eu 
figuram primul, drept „Coordonator”, fără însă a beneficia 
de litere mai mari. 

Asta m-a satisfăcut. Muncisem suficient la carte pentru a- 
mi permite să mă simt destul de liniştit, incluzând-o pe lista 
publicaţiilor mele. Mai puţin liniştitor era faptul că, din cele 
câteva mii de întâmplări, unele se puteau dovedi dubioase, 
ori chiar incorecte, în ciuda eforturilor mele de a nu 


permite să se întâmple aşa ceva. lar când un cititor a 
protestat pentru un element anume, protestul mi-a fost 
adresat mie. Aproape invariabil, obiecțiile s-au referit la 
articole pe care nu le adusesem eu şi nu puteam şti care 
fusese sursa, de aceea i le-am trimis lui Red. 

Apoi, pe 11 iunie 1981, Red mi-a prezentat alt proiect. Un 
canadian, Ken Fisher, venise cu o culegere de teste şi Red 
mi-a cerut să arunc o privire peste ea. Am făcut-o şi am 
afirmat că testele păreau atât interesante, cât şi 
competente, deci cartea merita să fie publicată. Red m-a 
rugat să aleg cam jumătate din ele, să corectez eventualele 
greşeli, să scriu o introducere şi să permit publicarea cărţii 
sub titlul Isaac Asimov prezintă Superteste (Isaac Asimov 
Presents Superquiz). Pentru aceasta, urma să primesc un 
mic procent din drepturi. 

Am protestat imediat, spunând că ar fi fost incorect faţă de 
Ken Fisher. Red mi-a explicat că acesta avea să fie trecut ca 
autor, adăugând că şi el dorea ca numele meu să apară pe 
copertă, pentru a spori vânzările. (Din nou, superstiţia îmi 
vine greu să refuz nişte oameni amabili, şi cu siguranţă Red 
era un om extrem de amabil. Cartea a fost publicată de 
editura Dembner Books, în 1982, cu numele lui Fisher la loc 
de cinste pe copertă. 

În următorii şapte ani, însă, ea a fost urmată de un al 
doilea volum, de al treilea şi al patrulea. În toate cazurile, 
am corectat testele, am scris introducerea şi am primit 
reproşurile celor care găsiseră erori necorijate. Cazul cel 
mai spectaculos 1-a constituit întrebarea „Care este singura 
naţiune al cărei nume conţine grupul de litere „ate,„?” 
Soluţia oferită era „Guatemala”, dar se pare că nu era 
singura. Un cititor mi-a scris, întrebându-mă de ce nu se 
încadra şi „Statele Unite” în aceeaşi categorie, şi n-am avut 
ce să-i răspund. 

S-a creat şi un joc din cărţile Superteste (Superquiz), 
căutând să se profite de incredibilul (dar efemerul) succes 
al unui joc de cultură generală similar, Trivial Pursuit. Jocul 


Supertest s-a bucurat de succes, totuşi nu comparabil cu al 
lui Trivial Pursuit. Tot pe baza cărţii s-a creat şi o rubrică 
săptămânală în ziarele cu difuzare naţională, care menţiona 
doar numele meu, nu şi pe cel al lui Fisher. l-am atenţionat 
pe respectivii redactori, dar, după cum se obişnuieşte în 
asemenea cazuri, nu m-a ascultat nimeni. 

În legătură cu jocul Supertest, am trăit o experienţă destul 
de jalnică, a cărei relatare necesită o mică paranteză. 

Nu mă deranjează să acord autografe într-o librărie, dacă 
se face cât de cât un efort de a anunţa publicul că voi fi 
acolo. Cu o publicitate corespunzătoare, semnez de obicei 
cam o sută de cărţi pentru cititorii doritori. Odată, am 
semnat timp de o oră şi jumătate fără oprire, deşi 
contractul prevedea numai o oră. (Este greu să te uiţi la 
coada lungă de cititori plini de speranţe şi să anunţi: „Ei 
bine, ora s-a terminat! Restul aveţi ghinion”, aşa că nu m- 
am oprit.) 

Când nu se face nici un efort promoţional, poate ieşi un 
dezastru, dar şi asta face parte din viaţa de scriitor. În plus, 
majoritatea autorilor acceptă să călătorească prin ţară 
pentru a-şi lansa cărţile, făcând un număr uriaş de popasuri 
de o zi. Eu refuz cu hotărâre aşa ceva, cu excepţia 
ocazionalelor lansări prin oraşele din preajmă - într-un 
rând, am ajuns chiar în Philadelphia. Din acest motiv, încerc 
să compensez: nu refuz niciodată o şedinţă de autografe în 
Manhattan şi dau întotdeauna interviuri prin telefon, 
acceptând resemnat orice necazuri. 

Unele sunt însă mai greu de digerat. Astfel, pe 16 
decembrie 1979, eu şi un stand cu cărţile mele ne-am aflat 
în magazinul universal Bloomingdale's, iar conducerea ne-a 
instalat tocmai în raionul cu lenjerie de damă. Am rămas 
acolo timp de o oră, încercând să ignor privirile ostile ale 
clientelor, care evident mă considerau un obsedat sexual ce 
căuta să tragă cu ochiul în cabinele de probă. 

Am acordat, totuşi, câteva autografe, iar o femeie s-a 
năpustit excitată la mine, felicitându-mă pentru piesa care 


mi se juca pe Broadway şi dorindu-mi să câştig un milion de 
dolari de pe urma ei. l-am mulţumit politicos, dar am simţit 
că ar fi fost inutil şi stânjenitor să-i explic că nu eram Isaac 
Bashevis Singer. 

Episodul cel mai neplăcut s-a petrecut pe 15 iunie 1984, 
când am acceptat să stau în alt magazin universal, Mac/s, 
timp de trei ore, având alături un teanc de jocuri Supertest, 
pe care urma să acord autografe. În acele interminabile trei 
ore, s-au vândut exact opt jocuri. Momentul cel mai dureros 
a fost când unul dintre cei opt cumpărători a refuzat sec să- 
i semnez pe cutie. 

În legătură cu jocul amintit, a existat şi un alt episod 
jenant. Realizatorii jocului doreau să obţină publicitate din 
partea mass-media şi m-au solicitat să particip la o 
demonstraţie practică. Eu urma să vin cu charisma 
necesară momentului (pe care se considera că fi aş deţinut- 
0). 

Un domn în vârstă şi-a prezentat nepotul ca fiind un geniu 
precoce şi mi-a cerut să-i pun o întrebare din Supertest 
Copilul părea stânjenit, aşa încât am ezitat, dar bunicul a 
insistat. 

Am scos câteva întrebări, am ales-o pe cea mai simplă şi 
am citit-o. După cum mă aşteptam, copilul a tăcut. Am 
trecut cât mai diplomatic peste momentul respectiv şi am 
izbutit să găsesc o întrebare şi mai simplă. Din nou tăcere. 
Atunci am tras altă întrebare, dar i-am ignorat conţinutul 
real şi am inventat ceva ce ar fi fost imposibil să nu ştie. 
Copilul a răspuns, iar eu l-am felicitat exagerat de gălăgios 
şi l-am expediat împreună cu bunicul lui. 

Dacă există bunici care citesc cartea de faţă şi care au 
nepoți geniali, îi rog să-i lase să respire şi să nu-i pună în 
situaţii penibile în societate. Din experienţa mea, copiii cu 
adevărat excepţionali izbutesc să-şi facă publicitate într-un 
mod destul de iritant şi n-au nevoie de ajutorul rudelor. 

Am întâlnit un caz oarecum similar de supraestimare 
atunci când am fost invitat la o ceremonie de bar mitzvah, 


în 1979. Ceremonia se desfăşoară la cea de-a treisprezecea 
aniversare a băieţilor evrei şi semnifică faptul că aceştia au 
devenit complet responsabili pentru propriile acţiuni 
religioase sau morale şi pot răspunde în faţa legilor rituale. 
(Nici eu şi nici Stan n-am fost supuşi ceremonialului, ceea 
ce reprezintă o victorie a noastră asupra ipocriziei, întrucât 
n-am fi avut intenţia să respectăm legile, chiar dacă am fi 
trăit această experienţă.) 

Puținele bar mitzvah la care am participat (când n-am 
putut inventa nici o scuză plauzibilă pentru a lipsi) mi s-au 
părut teribil de plictisitoare. Cu toate acestea, în mod 
invariabil, ele revărsau oceane de mâncăruri abundând în 
sare, colesterol, grăsimi saturate şi alte elemente ce 
scurtează viaţa şi care, în consecinţă, au un gust divin. 
Întotdeauna mă puteam îndopa în voie. 

De data aceasta, mândrul tată îmi era prieten şi-mi 
spusese că fiul lui era interesat de Shakespeare, aşa că ar fi 
apreciat un exemplar din Călăuza în lumea lui Shakespeare. 
Să fiu sincer, mai aveam doar câteva volume şi cartea nu se 
mai tipărea, aşa că nu prea mă trăgea inima să renunţ la 
unul; totuşi, cadoul de bar mitzvah este obligatoriu, iar un 
prieten rămâne un prieten. 

Am adus, aşadar, exemplarul solicitat şi, cu un zâmbet 
larg, l-am întins băiatului. El 1-a luat cu un aer de vizibilă 
surpriză şi dezamăgire, iar judecând după modul în care 1- 
a răsfoit, am rămas cu impresia distinctă că, departe de a fi 
un fan al bardului din Avon, puştiul nu auzise în viaţa lui de 
Shakespeare. Cartea a fost pur şi simplu sacrificată pentru 
vanitatea lipsită de temei a unui Tată Mândru. 

Să revenim însă la cărţile mele mai puţin importante. 
Pentru editura Carolina Biological Supplies, am realizat 
Istoria biologiei (The History of Biology), publicată în 1988, 
şi Istoria matematicii (IheHistoryofMathematics), publicată 
în 1989. Acestea sunt planşe imense, menite a fi afişate în 
şcoli şi biblioteci, etalând un număr mare de evenimente, 


date şi personaje din istoria respectivelor ştiinţe şi 
presărate cu desene amuzante. 

Am redactat, de asemenea, o carte a editurii Dembner, 
intitulată De la Harding* la Hiroshima, scrisă de Barrington 
Boardman şi purtând subtitlul O istorie amuzantă a Statelor 
Unite între 1923 şi 1945. Mi-a plăcut teribil. Am citit-o cu 
atenţie, am corectat şpalturile şi a fost publicată sub titlul 
Isaac Asimov prezintă: De la Harding la Hiroshima (Isaac 
Asimov Presents: From Harding to Hiroshima). Numele lui 
Boardman figura în mod proeminent pe copertă, ca autor. 

După aceea, am primit o colecţie alcătuită dintr-un număr 
imens de citate aparţinând unor savanţi, şi nu numai, 
referitoare la subiecte ştiinţifice. Am fost rugat să le 
corectez sau să le arunc, după cum consideram de cuviinţă, 
să compun mici epigrame care să prezinte fiecare dintre 
cele optzeci şi şase de categorii în care erau clasificate 
citatele şi să scriu o introducere. Am insistat însă ca 
persoana cu care corespondam să-şi includă numele în 
calitate de coredactor. Cartea a apărut în 1988, la editura 
Weidenfeld & Nicholson, cu tidul Isaac Asimov prezintă 
citate despre ştiinţă şi natură (Isaac Asimov's Book of 
Science and Nature Quotations), redactată de Isaac Asimov 
şi Jason A. Shulman. 

Mai există câteva asemenea lucrări printre sutele mele de 
cărţi. De ce le fac? În primul rând, elaborarea lor 
reprezintă o muncă pe care o găsesc interesantă, ba chiar 
fascinantă. Întotdeauna mi-a fost greu să refuz un proiect, 
mai cu seamă atunci când diferă destul de mult de ceea ce 
fac în mod obişnuit. 

Poate că ar trebui să adopt o atitudine mai fermă, 
respingând ideea afişării pe aceste cărţi a unor supratitluri 
de felul „Isaac Asimov prezintă”, dar editorii sunt cei care 
insistă şi, recunosc, astfel de detalii îmi oferă o anume 
satisfacţie. La urma urmelor, numele meu poate într-adevăr 
ajuta vânzările într-o mică măsură. În acelaşi timp, îmi aduc 
numele în atenţia publicului şi unii cititori pot cumpăra 


după aceea alte cărţi pe care figurez şi pe care le-am scris 
cu adevărat singur. Toţi au de câştigat din treaba asta şi 
nimeni nu are de suferit. 

138. Nightfall, Inc. 

În anii 70, venitul a continuat să-mi crească şi afacerile să 
se complice tot mai mult. Din când în când, contabilul meu 
mormăia că ar fi mai bine să-mi înfiinţez propria firmă şi, de 
fiecare dată când mi-o spunea, eu mă retrăgeam, cuprins 
parcă de teroare. 

Înfiinţarea unei societăţi comerciale reprezenta alt pas 
înainte, altă modalitate de supunere în faţa belşugului 
financiar. 

Evident, apreciam unele efecte al relativei prosperităţi. 
După ce-mi petrecusem prima jumătate a vieţii fiind 
permanent conştient de câţi bani aveam în buzunar şi 
cântărind atent fiecare achiziţie, era extraordinar de plăcut 
să intru în orice restaurant şi să comand diverse feluri de 
mâncare fără măcar să consult rubrica preţurilor din 
meniu. Era încântător să iau taxiul pentru a mă duce 
oriunde aş fi dorit şi să scriu cecuri pentru notele de plată, 
pe măsură ce soseau, fără să-mi fac griji în privinţa contului 
bancar. 

Apreciam toate acestea, dar nu doream să am parte de 
efectele secundare ce însoțesc belşugul. Mă înspăimânta 
gândul că se va aştepta de la mine să organizez petreceri 
simandicoase, să particip la o droaie de festivități mondene, 
să-mi ticsesc apartamentul cu ultimele răcnete în materie 
de tehnologie, să am o menajeră, un cabinet somptuos, un 
automobil de lux, un iaht, o vilă într-o staţiune de odihnă şi 
orice altceva ce sugerează îndestularea. 

Eu nu doream aceste lucruri. Voiam să trăiesc simplu şi în 
linişte, iar de fiecare dată când îmi permiteam o 
manifestare exterioară a bunăstării, mă temeam că lumea 
nu-mi va accepta înclinarea spre simplitate. 

Contabilul meu însă a continuat să insiste, din ce în ce mai 
ferm, şi Janet i s-a alătuYat, astfel că pe 22 octombrie 1979 


am spus: „Bine! Dă-i drumul şi fă actele”. În felul acesta, pe 
3 decembrie 1979 am devenit preşedinte şi trezorier de 
corporație, iar Janet vicepreşedinte şi secretar. 

Una dintre problemele ridicate a fost cea a denumirii. 
Contabilul a respins cu hotărâre propunerea mea „Isaac 
Asimov, Inc.” Nu voia să-mi apară numele, ci să fie o 
denumire obişnuită, ca orice societate comercială. „De ce n- 
o numeşti după vreo lucrare de-a ta?” m-a întrebat el. 

Întrebarea mi-a ridicat în minte două variante: Foundation 
(Fundaţia) şi Nightfall (Căderea nopţii). Contabilul a ales-o 
pe cea de-a doua, poate fiindcă suna mai romantic. 

Pot să mai adaug că nici un organism guvernamental nu 
mi-a găsit vreo neregulă în plata impozitelor, lucru deloc 
surprinzător, deoarece le achit în mod corect. Cu toate 
acestea, completarea declaraţiilor de venit mănâncă timpul 
contabilului, care mă taxează corespunzător, de aceea mi-aş 
dori din tot sufletul ca statul să-şi dea seama că sunt o 
persoană corectă şi să mă lase în pace. 

Odată, cu mulţi ani în urmă, în cadrul unui interviu la 
televiziune, am fost întrebat: 

— Ce aţi face dacă aţi căpăta un miliard de dolari? 

Ştiam genul de răspunsuri la care se aşteptau. Egoiştii ar 
cumpăra palate imense şi ar trăi ca împărații. Idealiştii i-ar 
dona pentru diferite cauze nobile. Eu însă aveam altă idee. 

— Aş intra în birourile gărzii financiare şi le-aş spune celor 
de acolo: „locmai am căpătat un miliard de dolari. Luaţi-i 
pe toţi! Sunt ai statului! Acum, vă rog, nu mai vreau să aud 
de voi toată viaţa!”. 

Evident că guvernul ar câştiga dintr-o astfel de afacere, 
deoarece impozitele pe care le-aş plăti pe toată durata vieţii 
ar fi mult mai mici decât un miliard de dolari. Totuşi, visul 
de a nu mai trebui să ţin acte, de a nu maitrebui să fac 
calcule, de a nu mai fi nevoit să lucrez cu contabili şi avocaţi 
ar valora mult mai mult decât banii respectivi. 

139. Hugh Downs. 


Întotdeauna sunt surprins când cineva pe care-l consider o 
celebritate dă dovadă că este conştient de existenţa mea. 
Nu trebuie să-l descriu pe Hugh Downs, pentru că toată 
lumea îl cunoaşte. A apărut la televiziune în orele de vârf 
mai mult decât oricare altă persoană din Statele Unite. 

El a participat şi la croaziera care ne-a dus în Florida 
pentru a asista la lansarea lui Apollo 17, în 1972, deşi cu 
ocazia respectivă n-am avut prilejul să facem cunoştinţă. Pe 
9 iunie 1976, însă, m-a invitat la micul dejun şi am discutat 
despre astronomie şi cosmologie. 

Hugh este fascinat de ştiinţă şi, în ciuda muncii sale din 
televiziune, care îi ocupă probabil un timp considerabil, 
reuşeşte să fie la curent cu ultimele descoperiri din ştiinţă 
(mai ales din cosmologie) şi poate purta o discuţie chiar şi 
cu experţii în domeniu. 

Se pare că i-am plăcut. Intenţiona să organizeze anual un 
dineu la care să fie invitate cam o duzină de persoane 
interesate de ştiinţă şi care să se bucure de o seară de 
conversații şi mâncare bună. Primul dineu a avut loc pe 6 
mai 1980, la Clubul Metropolitan, iar cina a fost cu adevărat 
excepţională. 

Eu am fost invitat la toate dineurile ce au urmat şi am 
lipsit o singură dată. Costul lor trebuie să fi fost ridicat; de 
aceea, în fiecare an m-am oferit să achit jumătate din suma 
totală. De fiecare dată, însă, Hugh mi-a zâmbit şi mi-a spus 
că plăcerea este a lui şi că nici un efort nu este prea mare 
pentru a o obţine. 

Este într-adevăr o plăcere, fiindcă discuţiile sunt 
impresionante, iar eu asigur necesara relaxare comică. Mă 
descurc bine în subiectele ştiinţifice de ultimă oră, dar în 
acelaşi timp pot trece cu uşurinţă la glume, fiindcă aproape 
orice îmi reaminteşte o întâmplare amuzantă. 

Vestea acestor reuniuni anuale s-a răspândit; astfel, odată, 
am primit un telefon de la o ziaristă. Din tonul întrebărilor 
ei mi-a fost clar că-l considera pe Hugh un parvenit în 
lumea intelectuală, gata să plătească dineurile pentru a fi 


acceptat de savanții de vârf care-i înfulecau mâncarea şi 
chicoteau pe furiş pe socoteala pretențiilor lui. 

I-am tăiat elanul în mod ferm. I-am spus că, deşi amator, 
Hugh era extraordinar de inteligent, nu era un neofit în 
ştiinţă şi toţi oaspeţii îl plăceau şi-l respectau. Asta probabil 
că i-a ruinat eventualul articol pe care-l pregătea şi mă 
bucur pentru că s-a întâmplat aşa. 

Unii participanţi, aidoma mie, sunt invitaţi cu regularitate. 
Lloyd Motz*, astronom la Universitatea Columbia, n-a lipsit 
la nici un dineu. Alte nume care apar la răstimpuri sunt: 
Walter Sullivan, Robert Jastrow*, Jeremy Bernstein*, 
Marvin Minsky*, Ben Bova, Mark Chartrand, Gerard 
OTMeill*, Gerald Fein-berg* şi Robert Shapiro*. La câteva 
dineuri a fost prezent şi Heinz Pagels*, dar despre el voi 
vorbi ceva mai târziu. 

În general, când ajung acasă, îi fac lui Janet un rezumat al 
conversaţiilor purtate şi al lucrurilor inteligente afirmate de 
diverse persoane (evident, fără să mă omit). Procedez la fel 
după reuniunile de la Dutch Treat sau Trap Door Spiders. 
Pe ea o încântă, deşi uneori priveşte cu nemulţumire 
caracterul misogin al acestor organizaţii. 

Odată, aceast aspect s-a dovedit cu adevărat stânjenitor. 
În aprilie 1980, am primit invitaţia de a participa la o 
reuniune a medicilor angajaţi în cercetare. Lewis Thomas, 
marele autor în domeniul biologiei, urma să fie maestru de 
ceremonii. Am acceptat imediat şi i-am spus lui Janet că, 
bineînţeles, mă aşteptam să vină şi ea, întrucât aprecia 
foarte mult eseurile lui Thomas. 

Janet a privit invitaţia, apoi m-a străpuns cu o privire de 
gheaţă. „Isaac”, mi-a spus, „dacă ai fi citit cu adevărat 
scrisoarea, în loc să sari din cinci în cinci cuvinte, ai fi văzut 
că reuniunea respectivă este exclusiv masculină. Tu poţi 
participa, însă nu şi eu, chiar dacă eu sunt medic, iar tu nu." 

Am amuţit şi am trimis imediat altă scrisoare, explicând că 
în mod imprudent îi cerusem nevestei să mă însoţească. 


y 


Acum, însă, întrucât doream să păstrez armonia mariajului, 
le comunicam cu regret că nu mai puteam veni. 

Am primit un răspuns scris de mână, prin care era invitată 
şi Janet. Prin urmare, pe 7 aprilie 1980, am participat la 
dineu - şaizeci de bărbaţi plus Janet. Să nu aveţi impresia 
că lui Janet nu i-a plăcut. Îi cunoştea pe unii comeseni şi s-a 
angajat în conversații animate. Eu, care nu eram medic, am 
rămas pe dinafară. 

Evident, ca oricare altă femeie, Janet poate participa la 
banchetul anual al lui Dutch Treat şi mă însoţeşte 
întotdeauna, fie numai ca să se asigure că tulburarea mea, 
provocată de fracul pe care-l port, nu mă bagă în buclucuri. 
O dată a participat şi la un prânz obişnuit, datorită unor 
circumstanţe neobişnuite, pe care le voi descrie mai târziu. 

Acum, desigur, ea poate participa din când în când la 
prânzurile obişnuite, ca invitat „legal”. A făcut-o, de pildă, 
pe 24 aprilie 1990, când am susţinut o prelegere despre 
pentametrii iambici şi limerick-uri. 

140. Best-seller-ul. 

Cele două volume ale autobiografiei mele apăruseră şi se 
vânduseră destul de bine, ulterior fiind publicată şi o ediţie 
broşată, scoasă de editura Avon. Cu toate acestea, cei de la 
Doubleday nu erau satisfăcuţi, deoarece doreau în 
continuare romane. 

Vreau să înţelegeţi că nu neglijasem defel Doubleday'; 
publicasem acolo Drumul spre infinit (The Road to Infinity), 
o nouă culegere de articole ştiinţifice, şi Dosarele din Black 
Widowers, a treia antologie de povestiri din respectiva 
serie. La tipar se mai găseau o altă culegere de articole 
ştiinţifice, Soarele străluceşte (The Sun Shines Bright), o 
culegere de eseuri despre science-fiction, Asimov despre 
science-fiction (Asimov on Science Fiction), precum şi 
antologia Cele treisprezece crime din science-fiction (The 
Thirteen Crimes of Science Fiction). În acelaşi timp, lucram 
de zor la altă ediţie a Enciclopediei biografice a ştiinţei şi 


tehnologiei realizată de Asimov, astfel încât amicii mei nu 
puteau spune că-i trădasem sau că uitasem de ei. 

Evident, n-am neglijat nici alte edituri, astfel încât în 1980 
şi 1981 publicasem douăzeci şi patru de cărţi. Acestea 
includeau Civilizaţii extraterestre, pentru Crown; Dintre 
multe catastrofe, pentru Simon & Schuster; Isaac Asimov 
prezintă Cartea Faptelor, pentru Grosset & Dunlap; 
Călătoriile lui Gulliver adnotate, pentru Clarkson Potter şi 
patru cărţi din seria Cum am descoperit că?... pentru 
Walker & Company. 

Era limpede că lucram cu motoarele ambalate la 
maximum, aşa cum fac mereu. 

Toate acestea nu însemnau însă nimic pentru Doubleday. 
Puțin le păsa. Punctul lor de vedere era că, pur şi simplu, 
trebuia să las totul deoparte, să renunţ la orice proiect, 
indiferent de valoarea lui, şi să scriu un roman pentru ei. 
Mai mult decât atât, nu mai intenționau să mă roage, ci 
voiau să mă silească. 

După ce Cathleen Jordan plecase de la Doubleday, 
redactorul meu de carte devenise Hugh O'Neill. Pe 15 
ianuarie 1981, Hugh m-a chemat la el. Era un tânăr aflat la 
început de carieră, ce trebuia să înfrunte un scriitor 
vârstnic şi faimos. Cine putea spune cât de temperamental, 
ori chiar violent, ar fi devenit un scriitor vârstnic şi 
capricios, pus pe neaşteptate în faţa unui ultimatum? 

De aceea, Hugh s-a mulţumit să-mi spună că Betty 
Prashker dorea să stea de vorbă cu mine. Betty ocupa o 
poziţie de vârf în editură şi era un redactor extrem de 
respectat în domeniu. Am fost condus în biroul ei. Femeia 
aceea blândă, între două vârste, mi-a surâs şi a zis: 

— Isaac, vrem să ne scrii un roman. 

— Dar, Betty..., am început eu. 

În njod clar, nu era dispusă să asculte nimic din ce 
intenţionam să-i spun, fiindcă mi-a ignorat cuvintele şi a 
continuat: 


— O să-ţi trimitem un contract şi o să-ţi dăm un avans 
considerabil. 

— Dar, Betty, am izbutit să îngaim, nu ştiu dacă mai pot 
scrie romane... 

— Termină cu prostiile, Isaac! A reluat ea obişnuitul 
refren. Du-te acasă şi începe să te gândeşti la un roman. 

Şi cu aceste vorbe am fost concediat. În aceeaşi seară, mi- 
a telefonat Pat LoBrutto, care se ocupa de redacţia science- 
fiction. 

— Uite ce-i, Isaac, a spus el, să punem lucrurile la punct. 
Când Betty a spus „un roman”, ea s-a referit la „un roman 
science-fiction”, iar când noi spunem „un roman” ne referim 
la „un roman din ciclul Fundaţiei”. Asta dorim. 

L-am ascultat, dar mi-a fost imposibil să-l iau în serios. În 
ultimii douăzeci şi doi de ani, scrisesem un singur roman 
science-fiction, iar de treizeci şi doi de ani nu mai scrisesem 
nici măcar un cuvinţel despre Fundaţie. De fapt, nici nu mai 
ţineam minte amănuntele din povestirile Fundaţiei. 

În plus, le scrisesem pe toate între douăzeci şi unu şi 
treizeci de ani, sub biciul lui John Campbell. Acum aveam 
şaizeci şi unu de ani, iar John Campbell nu mai exista, şi nici 
un echivalent al vremurilor de odinioară. 

Încercam teama teribilă că aş fi reuşit, silit fiind, să scriu 
un roman din ciclul Fundaţiei, însă că acesta ar fi fost lipsit 
de valoare. Doubleday ar fi ezitat să-l respingă şi l-ar fi 
publicat, dar criticii şi cititorii l-ar fi desfiinţat. Astfel, eu 
aveam să rămân în istoria science-fiction-ului drept un 
autor celebru în tinereţe, dar care, atunci când încercase să 
profite de faima trecutului, bătrân şi incompetent fiind, 
izbutise doar să se facă de râsul general. 

Mai mult: aveam un venit ridicat, graţie numeroaselor 
mele cărţi de non-ficțiune - mai exact, de douăzeci de ori 
mai mare decât în zilele când scriam romane. Apreciam că 
dacă aş fi revenit la romane, ar fi existat riscul de a-mi 
afecta în mod serios situaţia financiară. 


Singurul lucru pe care-l puteam face era să tac din gură şi 
să sper că Doubleday avea să uite. 

Editura n-a uitat însă. Pe 19 ianuarie, Hugh m-a anunţat, 
extrem de încântat, că urma să primesc un avans de 50.000 
de dolari, adică de zece ori mai mult decât avansul meu 
obişnuit pentru o carte Doubleday. Am încremenit. 
Avansurile mari mă sperie. Dacă nu se recuperează? Ştiu că 
reacţia normală ar fi ca scriitorul să ridice din umeri şi să 
păstreze banii, lăsând editura să suporte pierderea, totuşi 
eu nu pot proceda aşa. Eu aş returna partea nemeritată din 
avans (aşa cum, de altfel, am şi făcut, o dată sau de două 
ori). Acest lucru, pe lângă faptul că nu mi-ar face plăcere, 
ar atrage după sine un conflict cu Doubleday, care ar refuza 
bineînţeles să ia banii, cu obişnuita şi ades repetata lor 
remarcă: „lermină cu prostiile, Isaac!”. Din acest motiv, i- 
am spus lui Hugh: 

— Cu asemenea avansuri, Doubleday o să ajungă la sapă 
de lemn. Hugh însă cunoştea deja replicile. 

— Termină cu prostiile, Isaac! M-a potolit el. Nu te-ai 
gândit încă la un subiect? 

Era clar că Doubleday vorbise cu toată seriozitatea. Pe de 
altă parte, trebuie să recunosc că un avans de 50.000 de 
dolari era atrăgător. Chiar dacă scriam o carte mai puţin 
reuşită şi refuzam să-i las pe cei de la Doubleday s-o 
publice, sau nici măcar n-o puteam termina şi trebuia să 
oblig editura să-şi ia banii înapoi, ar fi fost un amănunt pe 
care ar fi meritat să mi-l amintesc. „Odată, mi s-au oferit 
50.000 de dolari pentru a scrie o carte, chiar înainte să 
aştern pe hârtie un singur cuvinţel ori să mă fi gândit la 
subiectul ei.” 

După o săptămână, am primit un cec pentru jumătate din 
avans (cealaltă jumătate urma s-o primesc la predarea 
manuscrisului), ceea ce mă obliga să nu mai amân lucrurile. 
Imediat ce aveam să termin proiectele în care eram 
angajat, trebuia să încep lucrul. 


Iar înainte de a începe să scriu ceva, trebuia să recitesc 
Trilogia Fundaţiei. Perspectiva aceea mă înfiora. Eram 
convins că, după atâţia ani, avea să mi se pară rudimentară 
şi slab scrisă. În mod clar, urma să fiu stânjenit de ceea ce 
concepusem la douăzeci de ani. 

Ca atare, strâmbând din nas, am deschis cartea pe 1 iunie 
1981, dar după câteva pagini, am ştiut că nu avusesem 
dreptate. Într-adevăr, am recunoscut influenţele „pulp” din 
primele povestiri şi am ştiut că le-aş fi putut scrie mai bine 
ceva mai târziu, când îmi perfecţionasem stilul, totuşi 
cartea m-a captivat. Era dintre cele pe care nu le poţi lăsa 
din mână. 

Amintirile mele erau suficient de neclare pentru a nu mai 
şti cum anume aveau să fie rezolvate problemele cu care se 
confruntau personajele şi, ca atare, am citit din ce în ce mai 
fascinat. 

Evident, a fost imposibil să nu observ că acţiunea nu 
excela. Problemele şi soluţiile lor erau oferite în principal 
prin intermediul dialogului, prin confruntarea diferitelor 
ipoteze, fără să se ofere cititorului vreun indiciu clar asupra 
corectitudinii lor. La început, existau eroi negativi, dar cu 
timpul, atât ei, cât şi cei pozitivi treceau în planul doi şi 
întrebarea principală rămânea întotdeauna: Ce-i mai bine 
pentru omenire? 

În această privinţă, răspunsul nu era niciodată ferm. 
Bineînţeles, eu ofeream mereu o soluţie, dar din tonul 
general al ciclului se desprindea ideea că, precum în istorie, 
nu exista un răspuns final. 

Când am sfârşit lectura, pe 9 iunie, am încercat exact ceea 
ce cititorii îmi spuseseră de zeci de ani - un sentiment de 
furie că se terminase şi că nu mai urma nimic. 

Acum doream să scriu al patrulea roman din ciclul 
Fundaţiei, dar asta nu însemna că aveam un subiect pentru 
el. De aceea am dezgropat prologul unui roman pe această 
temă, scris cu nişte ani în urmă. Umplusem paisprezece 


pagini, după care îl abandonasem, mai ales fiindcă existau 
alte multe lucruri pe care trebuia să le fac. 

Acum am recitit cele paisprezece pagini şi mi-au plăcut. 
Ele îmi ofereau începutul unui roman lipsit de final. 
(întotdeauna se petrece invers.) M-am aşezat aşadar la 
birou, ca să mă gândesc la un sfârşit, iar în ziua următoare 
mi-am silit degetele tremurătoare să dactilografieze din nou 
cele paisprezece pagini... Şi apoi să continue. 

Nu a fost uşor. Am încercat să păstrez stilul şi atmosfera 
primelor Fundaţii. A trebuit să reînviu toată povestea cu 
psihoistoria şi a trebuit să fac referiri la cinci secole de 
istorie anterioară. A trebuit să mă bazez mai puţin pe 
acţiune şi mai mult pe dialog (criticii se plâng adesea de 
această caracteristică a romanelor mele, dar să-i ia naiba!), 
şi a trebuit să prezint imagini convingătoare din punct de 
vedere raţional şi să descriu lumi şi societăţi diferite. 

Mai mult decât atât, îmi dădeam seama cu neplăcere că 
vechile texte din ciclul Fundaţiei fuseseră scrise de cineva 
care cunoştea doar tehnologia anilor '40. De exemplu, nu 
existau calculatoare, deşi anticipasem existenţa unei 
matematici extrem de avansate. N-am încercat să explic 
acest detaliu. Pur şi simplu, am introdus calculatoarele în 
noul roman şi am sperat că nimeni nu va sesiza nepotrivirile 
cu cărţile anterioare. În mod straniu, speranţa mi s-a 
confirmat. 

De asemenea, în vechile texte nu existau roboţi, dar nu i- 
am introdus nici acum. 

În anii '40, scrisesem două cicluri separate: Fundaţia şi 
Roboții. În mod deliberat, nu creasem între ele nici o punte 
de legătură, prima petrecându-se într-un viitor îndepărtat, 
lipsit de roboţi, iar a doua într-un viitor apropiat, populat cu 
roboţi. Dorisem să rămână cât mai separate cu putinţă, 
astfel încât dacă unul din ele plictisea (pe mine ori pe 
cititori), să pot continua cu celălalt, cu cât mai puţine 
suprapuneri. Într-adevăr, după 1950, Fundaţia m-a plictisit 


şi l-am abandonat, deşi am continuat să scriu povestiri cu 
roboţi (şi chiar două romane). 

Scriind în 1981 noul roman din ciclul Fundaţiei, mi s-a 
părut că absenţa roboților reprezenta o anomalie, dar nu-i 
puteam introduce în mod brusc, fără nici o justificare. Cu 
calculatoarele putusem proceda aşa; ele interveneau doar 
ocazional. Roboții, însă, ar fi trebuit să fie personaje 
principale, de aceea era mai bine să nu pomenesc de ei. 
Problema mi-a rămas totuşi în minte şi am ştiut că într-o 
bună zi va trebui să-i găsesc o rezolvare. 

Am intitulat noul roman Paratrăznetul, din motive care mi 
se păreau raţionale, dar Doubleday nici n-a vrut să audă. 
Un roman din ciclul Fundaţiei trebuia să conţină în titlu 
cuvântul „Fundaţie”, pentru ca publicul să ştie imediat că 
era ceea ce aştepta de atâta vreme. În cazul acesta, editura 
avea perfectă dreptate, aşa că în cele din urmă m-am decis 
la Marginea Fundaţiei (Foundation's Edge). 

Scrierea romanului a durat nouă luni şi a reprezentat o 
perioadă dificilă nu numai pentru mine, ci şi pentru Janet, 
deoarece nesiguranța care mă încerca în privinţa calităţii 
cărţii s-a reflectat şi în starea mea de spirit. Când simţeam 
că romanul nu mergea bine, meditam retras într-o tăcere 
mohorâtă şi Janet recunoştea că ducea dorul acelor zile 
când scriam doar non-ficțiune, când nu aveam probleme 
literare şi când dispoziţia îmi era aproape permanent 
însorită. 

Desigur, un alt motiv al îngândurării mele se datora 
faptului că pe durata cât scriam romanul nu puteam 
accepta alte propuneri de non-ficțiune de dimensiuni mari, 
cu excepţia continuării lucrului la revizuirea Enciclopediei 
biografice. Ca să respect adevărul, în cele nouă luni am 
realizat în colaborare aproape douăzeci de antologii, am 
scris câteva cărticele de istoria ştiinţei pentru Walker şi mai 
multe povestiri, totuşi mi-au lipsit cărţile mari. 

În cele din urmă, pe 25 martie 1982, am terminat 
romanul, l-am predat, am încasat imediat a doua jumătate a 


avansului şi în septembrie am primit exemplarele din 
Marginea Fundaţiei. 

Deja Doubleday anunţa precomenzi importante, totuşi eu 
rămâneam calm, fără să-mi fac prea mari iluzii. 
Precomenzile mari puteau fi urmate de retururi mari, 
vânzările reale fiind slabe. 

Mă înşelam profund. 

Timp de peste treizeci de ani, generaţii după generaţii de 
fani science-fiction citiseră cărţile Fundaţiei şi tânjiseră 
după reluarea ciclului. Acum, toţi aceştia, adunaţi pe durata 
a treizeci de ani, erau gata să sară pe carte imediat cum 
era publicată. 

Drept urmare, în săptămâna apariţiei, Marginea Fundaţiei 
a intrat pe locul doisprezece în lista de best-seller-uri a lui 
Times şi spun sincer că nu-mi puteam crede ochilor. Eram 
scriitor de patruzeci şi trei de ani şi Marginea Fundaţiei era 
a 262-a carte a mea. Totuşi, întrucât nu cunoscusem 
niciodată ce înseamnă un best-seller, habar nu aveam ce 
trebuia să fac. 

Marginea Fundaţiei a ajuns până pe locul trei în prima 
duminică din decembrie şi a rămas timp de douăzeci şi cinci 
de săptămâni pe lista de best-seller-uri. Ar fi trebuit să 
reziste încă o săptămână, ca să pot spune „o jumătate de 
an”, dar douăzeci şi cinci însemna exact de douăzeci şi cinci 
de ori mai mult decât visasem vreodată chiar şi în cele mai 
nebuneşti răbufniri megalomane, aşa că ar fi fost ridicol să 
mă plâng. (lar venitul, despre care crezusem că va suferi în 
urma revenirii la ficţiune, s-a dublat imediat.) 

Întâmplător, când Hugh mi-a arătat andrucul coperţii, am 
izbucnit în râs, fiindcă anunţa Marginea Fundaţiei ca fiind a 
patra carte din Trilogia Fundaţiei. Când Hugh m-a întrebat 
de ce râdeam, i-am explicat că „trilogie” înseamnă „trei 
cărţi”, astfel că o a patra carte reprezenta o contradicţie de 
termeni. 

Hugh a fost teribil de stânjenit şi a spus că va schimba 
imediat coperta, dar eu i-am spus: „Nu, nu, Hugh. Las-o 


aşa. Se va vorbi despre ea şi va constitui o publicitate 
bună.” 

Totuşi, Doubleday nu dorea genul acesta de publicitate. În 
consecinţă, a schimbat prezentarea în „a patra carte din 
saga Fundaţiei”. Eu însă am păstrat andrucul original pe 
peretele salonului, cu contradicţia la vedere. 

Evident, în toată agitația nebună implicată de un best- 
seller exista şi un micuţ neajuns. Numele meu ajuns pe lista 
de best-seller-uri din Times mi-a declanşat un semnal de 
alarmă în creier şi am ştiut că eram pierdut. Doubleday n- 
avea să-mi mai permită să nu scriu romane - ceea ce s-a şi 
întâmplat. 

141. Ecouri din trecut. 

Odată cu venirea anilor '80 şi cu depăşirea pragului de 
şaizeci de ani, am început să simt în mod direct acel 
fenomen care caracterizează toate persoanele ce se 
apropie de sfârşitul unei durate normale de viaţă. 
Contemporanii lor încep să moară... ba uneori chiar şi cei 
mai tineri decât ei. 

Bernard Zitin, care îmi fusese şef direct la NAES şi cu 
care, desigur, nu mă înţelesesem, a murit în 1979, la vârsta 
de şaizeci de ani. 

Gloria Saltzberg, fata cea drăguță imobilizată în cărucior 
de invalid care mă îmboldise să dau testul Mensa, a murit 
pe 25 ianuarie 1978, la vârsta de cincizeci de ani. Fără 
îndoială, sechelele paraliziei infantile îi scurtaseră viaţa. 

Văduva lui John Campbell, Peg, o femeie dolofană şi 
plăcută, remarcabilă pentru capacitatea de a suporta 
ciudăţeniile ilustrului său soţ (tot aşa cum Janet este 
capabilă să le îndure pe ale mele), a murit pe 16 august 
1979. 

Al Capp, care fusese cât pe-aci să mă aducă în faţa 
tribunalului pentru scrisoarea din Globe, a murit pe 5 
noiembrie 1979, la vârsta de şaptezeci de ani. 

Pe la sfârşitul anului 1979, Robert Elderfield, care mă 
chinuise în facultate şi apoi mă angajase pentru un an în 


perioada postdoctorat, a murit la vârsta de şaptezeci şi 
cinci de ani. 

Burnham Walker, cel care fusese şeful catedrei de 
biochimie atunci când venisem la Facultatea de Medicină a 
Universităţii Boston şi care-mi fusese un şef bun (unul din 
puţinii superiori cu care mă înţelesesem - fiindcă mă lăsase 
cu totul în pace), a murit pe 3 aprilie 1980, la vârsta de 
şaptezeci şi opt de ani. Ultima dată îl văzusem cu un an în 
urmă, pe 15 mai 1979, când revenisem la Facultatea de 
Medicină pentru a susţine o prelegere şi foştii colegi se 
adunaseră pentru a mă întâmpina. Walker avea dificultăţi la 
mers şi folosea un cadru din aluminiu. Se schimbase atât de 
mult încât nu-l recunoscusem de la început. 

Harold C. Urey, care fusese pe punctul de a mă împiedica 
să intru la facultate, a murit pe 6 ianuarie 1981, la vârsta 
de optzeci şi şapte de ani. Ralph Halford, care mă întrebase 
despre tiotimolină la examenul de doctorat, a murit cam în 
aceeaşi perioadă, la vârsta de şaizeci şi patru de ani. 

Au mai existat şi alte semne ale scurgerii timpului. Charles 
Dawson, iubitul meu profesor din timpul cercetării, încă 
trăieşte în momentul când scriu aceste rânduri, având 
şaptezeci şi nouă de ani. Cu toate acestea, el s-a pensionat 
pe 27 februarie 1978, iar eu m-am dus la Universitatea 
Columbia ca să-l omagiez. 

Asemenea lucruri nu fac decât să-ţi readucă aminte de 
trecerea vremii. Sentimentul mortalităţii se contura tot mai 
precis, iar eu personal fusesem marcat de preinfarctul din 
1977, ca şi de alte semne mai puţin importante, dar imediat 
observabile, precum grizonarea părului, albirea favoriţilor 
şi faptul că, pe 29 martie 1978, fusesem nevoit să cedez în 
faţa bătrâneţii şi să-mi cumpăr prima pereche de ochelari 
bifocali. 

Cam tot pe atunci mi-a atras atenţia un episod aparte 
legat de trecut, ce nu avea nici o legătură cu moartea. 

Pe la opt ani, fusesem pentru scurt timp prieten cu un 
băiat de aceeaşi vârstă, pe nume Solomon Frisch. El inventa 


poveşti pe care le ascultam fascinat. Ulterior, familia lui se 
mutase din cartier şi nu-l mai întâlnisem, însă nu-l uitasem 
niciodată. S-ar putea ca poveştile sale şi cunoaşterea 
faptului că fuseseră inventate să-mi fi sădit în minte 
sămânţa scrisului. 

Am pomenit de el în primul volum al autobiografiei, iar 
propria-mi fascinaţie vizavi de actul literar era aşa de mare 
încât aveam convingerea că Solly, care inventa povestiri pe 
când nu era decât un băieţaş, trebuia să fi ajuns scriitor, şi 
încă unul de succes. Părea inevitabil. Întrucât nu auzisem 
de nici un scriitor pe nume Solomon Frisch, credeam fie că 
scria sub pseudonim, fie că murise. 

În realitate, el trăia, iar fiul său, observându-i numele în 
autobiografia mea, i-a atras atenţia. Mi-a trmis imediat o 
scrisoare şi pe 7 februarie 1981, Janet şi cu mine am cinat 
împreună cu Solly şi cu soţia acestuia, Chicky - o regăsire 
după cincizeci şi trei de ani. 

Solly era fericit în căsătoria sa şi în mod evident se bucura 
de viaţă, dar, spre surprinderea şi dezamăgirea mea, nu 
devenise scriitor. Lucra la poştă şi mi-a destăinuit vesel: 
„Cred că, în privinţa literaturii, m-am consumat la vârsta de 
opt ani.” 

142. Procesorul de texte. 

În viaţa personală sunt foarte conservator. Am tendinţa de 
a intra pe un făgaş şi de a-l păstra, întrucât este confortabil 
să faci lucrurile aşa cum le-ai făcut dintotdeauna. Lumea 
tehnologiei avansează şi ţâşneşte pe lângă mine, iar eu o 
ignor, până în momentul când mă copleşeşte. 


Continuu să folosesc o veche maşină electrică de scris, tip 
Selectric III IBM, şi detest ziua când se va defecta în 
asemenea măsură încât mă va obliga să cumpăr una nouă. 
În nici un caz nu doresc una dintre modernele maşini 
electronice de scris. Sunt prea pretenţioase pentru sufletul 
meu simplu. Utilizez chiar o panglică textilă de maşină (tot 
mai dificil de procurat), fiindcă cele din plastic de unică 
folosinţă se consumă prea repede la viteza şi constanţa cu 
care lucrez. 

Bineînţeles, nu m-am gândit niciodată să-mi cumpăr un 
procesor de texte. 

Cum?! Să-mi abandonez fidela maşină de scris? Obsesia 
mea în privinţa loialității se extinde, după cum vedeţi, şi 
asupra obiectelor neînsufleţite. N-am izbutit să mă conving 
să-mi cumpăr un minicalculator, deoarece ar fi însemnat să- 
mi trădez rigla de calcul. Apoi, când am început să primesc 
astfel de calculatoare prin poştă, de la indivizi care voiau să 
mi le dăruiască din motive de neînțeles, am încercat să nu 
le întrebuinţez. Atunci când utilitatea lor s-a impus în faţa 
firii mele încăpăţânate (mai cu seamă pentru adunările şi 
scăderile pe care cu rigla de calcul nu le pot efectua), mi- 
am păstrat totuşi cele două rigle de calcul şi mă simt 
extrem de vinovat ori de câte ori le privesc. 

Am auzit multe istorii despre indivizi care şi-au cumpărat 
procesoare de texte şi apoi nu şi-au mai folosit niciodată 
maşinile de scris. Eu pur şi simplu nu aveam de gând să 
procedez aşa; drept urmare, mi-am astupat urechile 
înaintea vacarmului crescător din jur, care îmi spunea că 
trebuie să-mi achiziţionez un procesor de texte. Stan a 
menţinut un ritm constant în această privinţă şi a folosit 
rezistenţa mea, sunt sigur, pentru a debita tot felul de 
glume, la birou, despre „tâmpitul meu frate, Isaac”. 

În cele din urmă, în primăvara lui 1981, o revistă de 
calculatoare (dintre cele care apăruseră cu duiumul pe 
atunci) mi-a solicitat un articol referitor la experienţa mea 


cu procesorul de texte. Evident, presupuneau că deţineam 
unul, tot aşa cum presupuneau că respiram. 

Le-am spus că nu aveam un procesor şi nu puteam scrie 
articolul. Credeţi că astfel am scăpat? Câtuşi de puţin. 
Uluiţi, ba chiar revoltați de o asemenea „crimă”, redactorii 
revistei au aranjat imediat să-mi fie livrat unul. Acesta a 
sosit pe 6 mai 1981. 

Am fost şocat şi m-am străduit să pretind că aparatul nu 
exista, deşi cele câteva cutii ce-l conţineau ocupau mijlocul 
bibliotecii mele. Pe 12 mai 1981, au sosit doi tineri de la 
magazinul de aparatură electronică şi l-au pus în funcţiune, 
în timp ce eu îmi frângeam mâinile disperat. Era un 
microcalculator Radio Shack TRS-80 Model II, cu o 
imprimantă cu cap margaretă. 

În anii ce au urmat, am fost întrebat adeseori pe ce bază 
am ales tocmai acest procesor, indivizii respectivi plecând 
de la presupunerea că o persoană cu copleşitoarea mea 
inteligenţă trebuie să fi petrecut câteva luni de zile 
cântărind avantajele şi dezavantajele tuturor mărcilor 
existente, pentru ca s-o aleagă pe cea mai bună. 

Răspunsul meu a fost întotdeauna: „Păi, pe acesta l-am 
primit. Există şi alte tipuri?” 

Şi toată lumea se repezea după aceea să spună istorii cu 
„tâmpitul meu amic, Isaac”. 

Tehnicienii care l-au instalat mi-au arătat cum să-l utilizez 
şi mi-au lăsat două volume groase de instrucţiuni, scrise în 
stilul cel mai opac cu putinţă. (Am senzaţia că autorii unor 
astfel de manuale bănuiesc că subiectul pe care încearcă ei 
să-l explice este deja cunoscut.) 

N-am reţinut instructajul primit şi nici manualul nu mi-a 
fost de nici un ajutor. Întrucât sunt complet neajutorat în 
privinţa maşinăriilor, n-am izbutit să pornesc procesorul. 
Tinerii au revenit pe 4 iunie şi au repetat lecţia, însă în 
zadar. Au mai trecut câteva zile şi s-a împlinit o lună de 
când aveam procesorul de texte şi tot nu-l puteam face să 


funcţioneze aşa cum doream. Pe 14 iunie, decis să solicit 
demontarea lui, m-am aşezat să-i acord o ultimă şansă. 

Moment în care a funcţionat ca la carte. Bănuiesc că mi-a 
simţit hotărârea şi s-â speriat; nu voia să revină în magazin. 
De atunci, am fost capabil să-l întrebuinţez şi o fac în mod 
constant. 

Cu toate acestea, îl utilizez într-un singur scop: pregătirea 
manuscriselor. I-am pus pe cei de la magazin să-l regleze 
astfel încât să-mi scoată marginile pe care le doream, să 
adopte spaţierea la două rânduri cum doream şi, în general, 
să facă tot ceea ce doream. N-am nici cea mai vagă idee 
cum se pot modifica toate astea. Eu, de pildă, n-am fost în 
stare să-l fac să scrie la un rând şi jumătate, sau să-i modific 
marginile, aşa că nu-mi slujeşte decât pentru manuscrise. 

Habar n-am cum se repaginează. Atunci când scriu ceva la 
procesorul de texte, eu corectez fiecare pagină după caz 
(greşelile de dactilografiere şi punctuaţia, eventual 
adăugând, scoțând ori schimbând locul unui cuvânt), după 
care trec mai departe. lar odată ce am trecut la următoarea 
pagină, cea dinaintea ei devine practic de neschimbat. Din 
fericire, deoarece nu sunt un individ care să facă modificări 
masive, asta nu mă deranjează. 

Principalul este că n-am abandonat vechea maşină de 
scris. O folosesc pentru corespondenţă. 

— Pentru fişele bibliotecii şi în general pentru orice, mai 
puţin manuscrisele. De fapt, nici chiar în cazul lor nu este 
abandonată complet. Recunosc, povestirile scurte, de 
maxim 7-8 pagini, le scriu direct la procesorul de texte. 
Atunci, însă, când este vorba de cele mai lungi, prima ciornă 
este realizată la maşina de scris, după care mă apuc să 
rescriu cu procesorul, făcând şi stilizările corespunzătoare, 
pagină după pagină. 

Stan consideră că o asemenea metodă este intolerabilă. 
„De ce naiba procedezi în felul ăsta?” mă întreabă. „Trebuie 
să dactilografiezi totul de două ori.” 


Încerc să-i explic că în cazul textelor lungi mă simt mult 
mai în largul meu având alături teancul de foi galbene, 
acelaşi gen de hârtie cu care m-am obişnuit de zeci şi zeci 
de ani. Dacă vreau să aflu ceva ce am scris pe la începutul 
romanului (de exemplu, ce culoare de păr avea eroul), 
prefer să răsfoiesc hârtiile decât să încep o căutare 
disperată de la o dischetă la alta. 

Dar dacă prima ciornă o fac cu maşina de scris, la ce mai 
slujeşte procesorul de texte? 

Ei bine, pe timpuri, chiar după ce terminam ultima 
variantă, apărea necesitatea unor modificări finale. Trebuia 
adăugat sau şters un cuvânt, folosind stiloul şi cerneala. În 
plus, se adăugau erorile de dactilografiere. Cu procesorul 
de texte, s-a terminat cu stiloul şi cerneala. Toate 
modificările sunt introduse direct pe ecran. Asta înseamnă 
că pot oferi editurii un exemplar curat. 

Este atât de important? Eu cred că da. Corecturile de 
mână fac manuscrisul să arate neglijent. Nu-i ceva 
dezastruos. Redactorii acceptă o oarecare neglijenţă din 
partea mea; totuşi, în ziua de azi, când toţi autorii predau 
exemplare curate, care au fost corectate în mod invizibil pe 
ecran, mă tem că intervenţiile mele pe text ar sări în ochi, 
transmiţându-le redactorilor ideea subliminală că scriu 
prost, pur şi simplu din cauză că exemplarul apare 
mâzgălit. Procesorul de texte împiedică acest lucru. Predau 
un exemplar curat, ca toată lumea. 

Radio Shack mi-a permis să păstrez procesorul pentru 
testare pe toată durata anului 1981, urmând să-l achit 
ulterior în rate. Aproape imediat, însă, după ce am lucrat cu 
el, am decis să-l rețin şi am telefonat la magazin pentru a 
mă interesa asupra costului, ca să le expediez un cec 
pentru valoarea integrală. 

„Aşteptaţi”, mi s-a spus. „Nu ne trimiteţi cecul. Nu aţi dori 
să ne reprezentaţi? Dacă sunteţi de acord, puteţi păstra 
procesorul şi noi vă vom plăti o sumă lunară.” 


Mi s-a părut un aranjament bun şi am rămas 
reprezentantul lor câţiva ani. Asta însemna că, la 
răstimpuri, trebuia să îndur o repriză de fotografiat, ce 
dura o zi întreagă; fotografiile rezultate se foloseau în 
reclamele pentru produse Radio Shack. Iniţial, ideea m-a 
stânjenit puţin, dar aparatul meu funcţiona perfect, aşa că 
am considerat că recomandam ceva ce merita. 

În cele din urmă, însă, conducerea lui Radio Shack a decis 
să mute întregul departament de publicitate în Texas, acolo 
unde era şi sediul companiei. În mod firesc, au înţeles că eu 
n-o să vin în 'lexas, aşa că nu mi-au mai cerut nimic, doar 
mi-au trimis cecul lunar. După o vreme, n-am mai putut 
suporta să fiu plătit degeaba şi le-am spus că ori mă puneau 
să fac ceva pentru ei, ori încetau plăţile. Le-au stopat după 
noiembrie 1987. 

Ca fapt divers, prima carte scrisă cu ajutorul procesorului 
de texte a fost Explorând Pământul şi Cosmosul Era a 252-a 
carte a mea, iar acum am ajuns la 451. Dacă pun la 
socoteală şi cărţile aflate sub tipar, asta înseamnă că în cei 
nouă ani de când am procesorul, prin el au trecut peste 200 
de volume, la care se adaugă şi alte vreo 200 de texte 
scurte, încă neantologate. Una peste alta, ca o estimare 
aproximativă, prin el au trecut 30.000-35.000 de pagini. 

Iar în tot acest timp, nu mi-a făcut practic nici o problemă. 
Pentru a fi corect, tastatura a trebuit curățată şi recablată 
de două ori dar, deoarece am fost precaut şi mai am una de 
rezervă, o pot folosi pe aceea şi în acest fel nu pierd nici o 
clipă. Pe 13 ianuarie 1988, un depanator entuziast mi-a 
înlocuit tubul afişajului, însă mă îndoiesc că ar fi fost absolut 
necesar. 

Pe 29 martie 1982, maşinăria n-a vrut să mai pornească 
deloc. I-am sunat pe cei de la Radio Shack; tehnicianul care 
a venit a doua zi a examinat situaţia, apoi a apăsat butonul 
de activare a prizei, de care uitasem complet. Nu cred că 
asta se poate considera o defecţiune a procesorului. 


Aţi putea bănui că acum, când am un procesor de texte şi 
sunt în pas cu timpul, oamenii mă vor lăsa în pace - totuşi, 
nu se întâmplă aşa. Din punctul de vedere al 
calculatoarelor, procesorul meu de texte, vechi de nouă ani, 
aparţine Evului Mediu. De fapt, Radio Shack nici nu mai 
construieşte acel model. 

Se pare că ar trebui să mă aliniez vremurilor şi să cumpăr 
maşinării noi ori de câte ori ele se îmbunătăţesc. Eu însă nu 
voi ceda. N-am de gând să schimb întruna procesoarele de 
texte doar ca să fiu în pas cu moda. Sunt credincios celui pe 
care-l am. El face tot ceea ce doresc, iar unul nou n-ar 
însemna altceva decât să mai traversez o dată purgatoriul 
deprinderii unui alt set de reflexe. 

Aşa încât le spun tuturor: „Când mi se va defecta 
procesorul, o să-mi iau unul nou.” 

Din fericire, nu se defectează. 

143. Poliţia. 

Niciodată nu am avut probleme serioase cu legea. Desigur, 
în patruzeci de ani de şofat, am reuşit să fiu amendat de 
două ori pentru parcare ilegală şi de două sau trei ori 
pentru depăşirea vitezei, dar asta nu mi se pare o 
nenorocire. 

Cea mai gravă încălcare a regulilor de circulaţie pe care 
am comis-o s-a petrecut pe autostrada Massachusetts, unde 
am fost oprit pentru depăşirea vitezei; în plus, spre groaza 
mea, s-a dovedit că-mi expirase permisul de conducere. 
Polițistul care m-a oprit mi-a atras atenţia cu severitate 
asupra acestui lucru, totuşi nu m-a târât la închisoare (aşa 
cum mă aşteptasem). Ne-a sfătuit pur şi simplu ca Janet să 
treacă la volan şi eu să nu mă mai ating de el până nu-mi 
reînnoiam permisul. 

Întâmplarea cu pricina a avut loc în 1975, când mă 
mutasem din locuinţa închiriată după revenirea în New 
York în apartamentul mult mai mare în care Janet şi cu 
mine stăm şi acum. Distanţa dintre cele două adrese era de 


vreo şase străzi şi corespondenţa continua să ne sosească la 
acelaşi oficiu poştal. 

În ciuda acestui fapt, când noul permis de conducere îmi 
venise pe vechea adresă, oficiul poştal, care altfel îmi 
livrează în medie cincizeci de scrisori zilnic, îl returnase cu 
menţiunea „adresantul necunoscut”. După ce am revenit 
din nefericita călătorie, m-am dus să-mi scot un nou permis 
şi, ulterior, am discutat problema cu dirigintele oficiului. 

În 1982, când m-am întors din altă călătorie, nu mă 
simţeam prea grozav. Intrând în liftul blocului, am dat peste 
o femeie care pufăia din ţigară, privind nepăsătoare 
inscripţia „Fumatul oprit” din faţa ei. l-am arătat-o şi am 
rugat-o să înceteze, iar ea mi-a suflat fumul în faţă. 

Când am făcut un gest ce putea să semnifice că doream 
să-i iau ţigara din mână, individa a ţipat imediat şi a sărit la 
mine. Janet, ştiind că eram bolnav, s-a strecurat în faţa mea 
şi m-a apărat. În mai puţin de o jumătate de oră, la uşa 
noastră s-au prezentat doi poliţişti şi o polițistă, deoarece 
fumătoarea reclamase că fusese atacată. Le-am explicat 
situaţia şi au plecat. 

În februarie 1983, am primit o citaţie şi astfel am aflat că 
fusesem acţionat în judecată pentru plata unei jumătăţi de 
milion de dolari. A fost singura dată în viaţă când mi s-a 
întâmplat aşa ceva. Mai degrabă amuzat decât speriat, mi- 
am sunat avocaţii, Donald Laventhall şi Robert Zicklin, şi ei 
au rezolvat situaţia fără probleme. 

Deşi Don şi Bob sunt avocaţii mei, le dau puţin de lucru; în 
plus, deoarece nu pot menţine multă vreme o relaţie de 
afaceri cu cineva, ei mi-au devenit prieteni. În două ocazii, - 
am adus pe Bob Zicklin, care locuieşte la câteva străzi de 
mine, ca invitat la Trap Door Spiders, şi a fost atât de 
încântat de ceea ce a văzut, încât a fost primit ca membru 
pe 21 noiembrie 1986. Ela devenit unul dintre cei mai 
entuziaşti membri ai clubului. 

Tot Bob m-a învăţat câte ceva despre viaţă, pornind de la 
acel proces care n-a avut loc. Mi-a spus aşa: „Femeia aceea 


nu avea nici un cap de acuzare şi o ştia. O ştia şi avocatul ei, 
dar au considerat că pot scoate nişte bani de la tine. Oricine 
ar proceda la fel dacă te-ar recunoaşte, aşa că fii atent! 
Evită orice dispute, fiindcă eşti o celebritate”. 

Este greu de ţinut minte una ca asta, dar probabil că în 
societatea noastră, ahtiată după conflicte şi procese, n-ai de 
ales. 

Episodul cel mai straniu pe care l-am avut cu poliţia s-a 
petrecut pe 7 octombrie 1989. Era o seară liniştită de 
sâmbătă şi atât eu, cât şi Janet priveam la televizor. Janet se 
afla în cabinetul ei şi urmărea Star Trek, iar eu, în salon, mă 
uitam la un episod din Kate & Allie, când s-a auzit soneria 
de la intrare. 

Niciunul dintre prietenii sau cunoscuţii noştri nu vine 
neanunţat în vizită, aşa că am bănuit*că era vreun vecin sau 
cineva de la întreţinere. M-am dus la uşă (Janet refuză să fie 
deranjată în timpul serialului Star Trek) şi am întrebat: 


— Cine-i? 
Întrucât n-am primit nici un răspuns, m-am uitat prin vizor 
şi - hopa! 


— Am văzut uniforme de poliţişti. Am deschis imediat. 
Erau patru bărbaţi şi o femeie. 

— Ce s-a întâmplat, domnilor? Am întrebat sec. 

— Ni s-a reclamat un scandal conjugal, a răspus şeful lor. 

— Aici?! Am rămas nedumerit. Cred că aţi greşit 
apartamentul. 

— Nu! Mi-a zis. Ni s-a dat numărul apartamentului şi 
numele dumneavoastră - Individul a arătat spre plăcuţa de 
pe uşă şi a continuat: Ni s-a spus că vă ameninţaţi soţia cu 
cuțitul. 

Probabil că Laurence Olivier n-ar fi putut imita expresia de 
stupefacţie ce s-a aşternut pe chipul meu. 

— Eu?! Am întrebat. Cu cuțitul?! 

Mi-am dat apoi seama că Janet se afla tot în cabinetul ei, 
cu uşa închisă, şi m-am gândit că ar fi fost mai bine să arăt o 


soţie nevătămată, ca poliţiştii să nu creadă că exista un 
cadavru însângerat pitit pe undeva. 

— Janet! Am răcnit. Vino-ncoace! 

Au fost necesare trei strigăte (în vreme ce oamenii legii 
deveneau tot mai bănuitori), înainte ca o Janet nervoasă să 
poată fi convinsă să-şi abandoneze serialul şi să iasă din 
cameră. l-a zărit pe „musafiri” şi s-a alarmat imediat. 

I-am spus versiunea poliţiei şi, dacă exista o persoană mai 
uimită decât mine, aceea nu putea fi decât Janet. 

După ce poliţiştii s-au convins că fusese o alarmă falsă şi 
au plecat, Janet şi cu mine am discutat posibilităţile. Oare 
cine făcuse o reclamaţie atât de ridicolă? Răspunsul cel mai 
probabil era că un fan de-al meu, poate sub influenţa unui 
păhărel, se gândise că ar fi fost o glumă bună; totuşi, puţini 
fani îmi cunoşteau adresa şi numărul apartamentului. 

Mi-am amintit apoi că cineva o mai sâcâise pe Janet cu 
telefoane anonime. (Numele ei de fată şi profesiunea se 
găsesc în cartea de telefon.) 

Am telefonat la poliţie. Ce nume le fusese indicat? 

Bineînţeles, cel al lui Janet. 

Peste o săptămână, am scris o povestire Black Widowers 
bazată pe respectivul incident. Se intitula „Poliţia la uşă” 
(„Police at the Door”) şi a fost publicată în EQMM din iunie 
1990. 

144. Heinz Pagels. 

Am prânzit cu Heinz Pagels în ziua de 12 aprilie 1982, 
când am reuşit să-l cunosc mai bine. Era un bărbat înalt, cu 
o frunte lată şi un smoc de păr încărunţit prematur ce 
contrasta straniu cu expresia lui tinerească. Părea chiar 
mai tânăr decât cei patruzeci şi doi de ani pe care-i avea. 
Era un fizician sclipitor şi în scurt timp urma să devină 
preşedintele Academiei de Ştiinţe din New York. Scrisese 
câteva cărţi despre mecanica cuantică, inclusiv Codul 
cosmic, pe care o citisem cu multă plăcere. 

După părerea mea, Heinz Pagels era cel mai strălucitor 
dintre luceferii care se adunau la dineurile lui Hugh Downs. 


Tot el conducea Clubul Realităţii, un grup de minţi 
excepţionale care se întâlneau aproape lunar în diferite 
locuri din Manhattan, pentru a asculta prelegeri din 
domeniile de graniţă ale ştiinţei şi a discuta despre cele 
auzite. Fusesem şi eu invitat, totuşi nu participasem în mod 
regulat. La puţinele întruniri la care luasem parte 
existaseră câteva momente interesante. De pildă, pe 7 mai 
1987 prelegerea fusese ţinută chiar de mine - desigur, 
despre science-fiction. 

Apoi, pe 5 noiembrie, în acelaşi an, Alan Guth* a susţinut o 
comunicare fascinantă despre „Universul inflaţionist”. 

Cu ceva timp în urmă, auzisem pentru întâia oară despre 
aşa ceva de la Heinz, care îmi explicase că era posibil ca 
Universul să-şi fi început existenţa sub forma unei particule 
subatomice, reprezentând doar o fluctuaţie infinitezimală 
într-un ocean infinit de „vid fals”. 

Am fost încântat, deoarece, cu mult timp înainte ca vreun 
savant să fi adus în discuţie ideea respectivă, eu scrisesem 
un articol - „Privind un trifoi cu patru foi” („Fm Looking 
Over a Four-Leaf Clover”), apărut în F&SF din septembrie 
1966 - în care-mi prezentasem ipoteza personală cu privire 
la începutul Universului. Ipoteza mea suna aşa: „La început, 
n-a fost Nimic”, şi o denumisem Prima Lege Cosmologică a 
lui Asimov. 

Fusese un simplu salt intuitiv, totuşi sunt încântat de 
propriile-mi intuiţii ştiinţifice, iar în cazul acesta satisfacția 
mi-a fost parcă şi mai mare. 

Îmi amintesc şi unele discuţii stârnite la club. Pe 5 
februarie 1987, un vorbitor se referise la începuturile 
creştinismului pornind de la un punct de vedere personal 
mărginit, în care Isus juca rolul unui iluzionist. 
Combătându-1, am subliniat că adevăratul întemeietor al 
acestei religii fusese Sf. Pavel, fără de care creştinismul ar fi 
putut dispărea, ca o obscură sectă evreiască. 

EI n-a sesizat argumentul meu şi s-a referit la comunităţi 
creştine prospere pe care Sf. Pavel nu le-a vizitat niciodată. 


Am încercat să-i explic că toate acele comunităţi au fost 
copleşite de ceea ce biserica de mai târziu avea să 
considere ca fiind erezii şi, în final, de islamism. 
Creştinismul supravieţuise şi înflorise în regiunile în care Sf. 
Pavel fusese misionar. 

Am încercat să-l citez pe Horaţiu*, care spusese „Bărbaţi 
curajoşi au trăit şi înainte de Agamemnon*, dar cu toţii au 
pierit în noaptea eternă... Fiindcă le-a lipsit un poet sfânt.” 
Am încercat să explic că Sf. Pavel fusese pentru Isus ceea ce 
fusese Homer pentru Agamemnon, dar n-am putut să mă 
fac înţeles, deoarece individul m-a întrerupt ca să-şi repete 
punctul de vedere personal. Nu m-ar fi deranjat dacă m-ar 
fi ascultat şi apoi mi-ar fi dovedit că greşeam, însă nu mă 
asculta, şi Heinz a trebuit să mă oprească întrucât 
observase că mă enervasem şi se temea să nu explodez şi 
să-l jignesc pe invitat. 

Cu altă ocazie, am încercat să explic că izotopul de carbon 
14 era mult mai periculos pentru corpul omenesc decât 
potasiul 40, deoarece carbonul 14 se găsea chiar în gene, 
aşadar fiecare descompunere ar fi însemnat, fără excepţie, 
o mutație, pe când potasiul 40 nu era prezent în gene şi 
astfel nu provoca în mod obligatoriu mutații. 

Rosalyn Yalow*, laureată a Premiului Nobel, a obiectat că 
potasiul 40 producea mai multă energie prin 
descompunere, fiind astfel mai periculos. Am repetat de 
câteva ori că primejdia nu consta în energie, ci în localizare, 
dar a refuzat să fie de acord. 

Desigur, cititorii pot susţine că am fost la fel de 
încăpățânat ca şi interlocutorii mei. Este foarte adevărat, 
dar eu aveam dreptate, iar ei greşeau - aici era toată 
diferenţa. 

Îmi amintesc că, altă dată, mă gândeam la fractali. Aceştia 
sunt o serie de curbe cu proprietăţi fascinante, având 
dimensiunile exprimate sub forma unor fracţii, astfel încât 
nu pot fi unisau bidimensionale, ci o dată şi jumătate 
dimensionale, motiv pentru care se numesc fractali. Astfel 


de curbe pot fi infinite în privinţa complexităţii, aşa că 
fiecare părticică - indiferent cât de mică - este la fel de 
complexă ca întregul. 

Teoria fractalilor a fost întâia oară detaliată de un 
matematician franco-american, Benoit Mandelbrot*, pe 
care l-am cunoscut pe 16 aprilie 1986, când era celebrat de 
Institutul Franklin din Philadelphia. Cu ocazia respectivă, 
am susţinut discursul principal al serii, dar nu fusesem 
anunţat în prealabil că era o ocazie oficială. Drept urmare, 
eram singurul bărbat dintre cei prezenţi care nu purta frac 
- lucru care nu m-a deranjat câtuşi de puţin. 

Oricum, la o reuniune a Clubului Realităţii, Heinz a pus 
următoarea întrebare: 

— Oare ştiinţa poate explica totul? Şi putem noi decide 
dacă poate sau nu? Eu am fost primul care a replicat: 

— Sunt sigur că ştiinţa nu poate niciodată să explice totul 
şi vă pot spune care sunt motivele afirmației mele. 

— Continuă, Isaac, a încuviinţat Heinz. 

— Eu cred, am spus, că şi cunoaşterea ştiinţifică are 
proprietăţi fractale. Nu contează cât de multe vom afla, 
deoarece ceea ce rămâne necunoscut, oricât de mic ar 
părea, este la fel de infinit de complex ca şi întregul. Acesta 
consider că este secretul Universului. 

Heinz a căzut pe gânduri şi a comentat: 

— Interesant... 

Nimeni însă dintre cei prezenţi n-a adăugat ceva. 

Pe 25 iulie 1988, în timpul seminarului anual de la 
Rensselaerville, Mark Chartrand a adus o casetă video deo 
jumătate de oră prezentând un fractal. Începea cu o 
structură întunecată de forma aproximativă a unei inimi, 
înconjurată de alte configurații. Treptat, structura creştea 
pe ecran, iar una dintre configuraţiile subsidiare ajungea să 
ocupe mijlocul ecranului. În momentul în care aceasta 
creştea, se putea vedea că şi ea era înconjurată de alte 
structuri, care, mărite la rândul lor, erau formate din altele. 


Efectul aducea cu o lentă afundare într-o complexitate ce 
nu înceta nici o clipă să fie complexă. Era de-a dreptul 
hipnotic să urmăreşti nesfârşita depliere. Asta, mi-am spus, 
este descoperirea ştiinţifică, o înlăturare continuă de 
straturi tot mai proftmde de complexitate -fără sfârşit. 

M-am gândit la Heinz şi de-abia aşteptam să-i povestesc 
despre casetă, dacă nu cumva o cunoştea deja. 

Însă la Rensselaerville nu citeam ziarele, nu ascultam 
radioul şi nu mă uitam la televizor. De aceea n-am ştiut că, 
exact cu douăzeci şi patru de ore înainte de a viziona caseta 
cu fractalii, Heinz Pagels, aflat la o conferinţă în Colorado, 
se pregătea să coboare un munte pe care-l escaladase. (Era 
un alpinist entuziast.) A călcat pe o piatră care s-a dizlocat, 
şi-a pierdut echilibrul, s-a prăbuşit în gol şi a murit. 

Am aflat toate acestea abia când am revenit acasă şi mi-am 
aruncat ochii pe numerele din Times acumulate pe durata 
absenței mele. Am răcnit şocat, şi Janet a alergat speriată 
să vadă ce se întâmplase. Heinz ne părăsise la vârsta de 
numai patruzeci şi nouă de ani. 

145. Noile romane cu roboți. 

Chiar înainte de publicarea Marginii Fundaţiei, Doubleday 
era convinsă că romanul avea să constituie un succes 
financiar, judecând după numărul precomenzilor şi după 
vânzările în străinătate ale drepturilor de editare. Eu nu le 
împărtăşeam siguranţa, pur şi simplu pentru că nu puteam 
crede că una dintre cărţile mele putea fi un best-seller. 
Având 261 de non-best-seller-uri la rând, apreciam că-mi 
formasem un tipar destul de evident. 

Doubleday avea însă cu totul alte păreri şi de aceea Hugh 
O'Neill mi-a oferit un contract pentru un nou roman, pe 18 
mai 1982, prevăzând un avans substanţial mai mare decât 
cel pentru Marginea Fundaţiei. Mai mult chiar, de îndată ce 
am semnat contractul, mi-a întins un cec pentru jumătate 
din valoarea avansului. 

Mi-am păstrat calmul. Nici măcar nu mă gândeam să mă 
apuc de scris până nu apărea Marginea Fundaţiei şi nu 


vedeam cât de bine avea să se vândă în realitate. 

Am văzut. Când a ajuns pe lista de best-seller-uri, mi-am 
dat seama că nu aveam alternativă. Am început noul roman 
pe 22 septembrie 1982. 

Nimic din clauzele contractuale, sau din discuţiile cu 
Doubleday nu precizaseră însă că trebuia să fie tot o carte 
din ciclul Fundaţiei, iar eu în niciun caz nu doream acest 
lucru. Îmi trecuse prin minte să continuu un alt ciclu pe 
care nu-l încheiasem. 

În 1954, publicasem versiunea în volum a Cavernelor de 
oţel, iar urmarea ei, Soarele gol, apăruse în 1957. În 1958, 
avusesem un contract pentru un al treilea roman despre 
Elijah Baley şi R. Daneel Olivaw (detectivul şi partenerul 
robot), fiindcă intenţionam să realizez altă trilogie. 
Începusem cartea, dar după opt capitole o abandonasem. 
Nu mai aveam idei şi ceea ce scrisesem nu mi se părea 
mulţumitor. Aceea era cartea pentru care încercasem să 
restitui avansul de 2.000 dolari. În cele din urmă, avansul 
fusese transferat pentru prima mea carte non-ficțiune 
apărută la Doubleday: Viaţa şi energia. 

Acum, în 1982, la douăzeci şi patru de ani după ce 
eşuasem cu ultima parte din trilogia roboților, gândurile mi- 
au revenit la ea. Dacă avusesem succes adăugând o a patra 
carte la saga Fundaţiei, atunci cu siguranţă că mai puteam 
scrie una şi în saga Roboţilor. 

În 1958, ceea ce mă oprise fusese intenţia de a crea un 
personaj feminin care să se îndrăgostească de un robot 
umanoid, precum R. Daneel Olivaw. Pe atunci, nu 
întrevăzusem nici o modalitate de rezolvare a problemei şi, 
pe măsură ce scriam cele opt capitole, mă înspăimânta tot 
mai mult necesitatea de a descrie situaţia. 

În 1982, însă, climatul se modificase. Autorii aveau 
libertatea de a discuta episoadele sexuale, iar eu devenisem 
un scriitor mai bun. Nu am revenit la cele opt capitole 
abandonate, aşa cum procedasem în cazul celor 


paisprezece pagini din Fundaţie. Pur şi simplu, nu le mai 
doream. Am decis să o iau de la început. 

În cazul Marginii Fundaţiei, mi se ceruse ca manuscrisul 
să fie mai lung decât romanele mele anterioare, care 
avuseseră în general 200 de pagini (exceptând Zeii înşişi, 
care avusese 250 pagini). Din acest considerent, dusesem 
Marginea Fundaţiei până la 400 de pagini. Am bănuit că 
instrucţiunile rămâneau valabile şi pentru romanele 
următoare; ca atare, intenţionam să fac şi această carte de 
400 de pagini - ceea ce însemna cât primele două romane 
despre roboţi laolaltă. În acest fel, dispuneam de mai mult 
spaţiu pentru a descrie detalii din noile societăţi pe care 
aveam să le prezint, ca şi de timp pentru elaborarea intrigii. 

Am numit cel de-al treilea roman Lumea Aurorei, fiindcă 
acţiunea se petrecea în principal pe o planetă cu numele 
Aurora, zeiţa romană a zorilor. Din nou însă Doubleday a 
avut ultimul cuvânt. Un roman cu roboţi trebuia să conţină 
în tidu cuvântul „robot”, mi-au explicat ei cu răbdare. Astfel, 
cartea s-a numit Roboții de pe Aurora (The Robots ofDawn), 
care s-a dovedit mai potrivit. 

Scrierea acestui roman m-a încântat considerabil mai mult 
decât Marginea Fundaţiei. Pe de o parte, având la activ un 
best-seller, aveam şi mai multă încredere în mine. Apoi, 
Roboții de pe Aurora, ca şi primele două cărţi cu roboţi, era 
în esenţă un roman poliţist, iar eu mă simt foarte bine pe 
acest tărâm. 

Am terminat cartea pe 28 martie 1983. La acea dată, 
Marginea Fundaţiei avusese un asemenea succes şi Roboții 
de pe Aurora era atât de lăudată de redactorii din 
Doubleday încât m-am resemnat să scriu numai romane. 

Roboții de pe Aurora a ajuns şi el pe lista de best-seller- 
uri, dar a rămas acolo mai puţin timp decât Marginea 
Fundaţiei, în ciuda faptului că mie mi se părea un roman 
mai bun. În legătură cu acest aspect ar fi două explicaţii, 
care n-au nici o legătură cu calităţile relative ale celor două 
cărţi. În primul rând, Marginea Fundaţiei beneficiase de o 


aşteptare mai îndelungată din partea publicului dornic să 
citească urmarea Fundaţiei. Aşteptarea unei a treia cărţi 
din ciclul roboților nu fusese nici atât de îndelungată şi nici 
atât de intensă, în al doilea rând, este foarte importantă 
natura cărţilor aflate simultan pe piaţă. Marginea Fundaţiei 
a fost publicată într-o perioadă când asemenea cărţi, ce 
captau interesul publicului, nu existau într-un număr prea 
mare, în vreme ce Roboții de pe Aurora a avut de 
întâmpinat o concurenţă mai puternică. 

Întrucât trebuia să continuu cu alt roman, încântarea mea 
faţă de Roboții de pe Aurora m-a condus la scrierea celui 
de-al patrulea roman cu roboţi. În acesta, Elijah Baley nu 
mai exista, însă decisesem deja că robotul, Daneel Olivaw, 
era adevăratul erou al ciclului, iar el putea să funcţioneze. 

Totuşi, faptul că roboții mei deveneau tot mai sofisticaţi cu 
fiecare nouă carte făcea să pară cu atât mai stranie totala 
lor absenţă în ciclul Fundaţiei. 

M-am gândit pe îndelete la un motiv şi, găsindu-l, mi-am 
dat seama că devenea necesară unirea celor două cicluri - 
Roboții şi Fundaţia. Intenţionam să demarez acest proces 
chiar în următorul roman cu roboţi şi, ca să ofer o aluzie la 
intenţia mea, aveam să-i spun Roboții şi Imperiul. 

Am discutat problema respectivă cu Lester şi Judy-Lynn 
del Rey, fiindcă Random House absorbise editura Fawcett, 
care publica ediţiile broşate ale romanelor mele. Cei doi se 
ocupau acum în mod direct de noile mele cărţi în ediţie 
broşată, de aceea am considerat că trebuiau informaţi. 
Spre surprinderea şi considerabila mea dezamăgire, ambii 
s-au străduit din răsputeri să mă convingă să renunţ la 
ideea de contopire a ciclurilor. Ei au spus că cititorii 
preferau să aibă două cicluri separate; mai mult chiar, am 
rămas cu senzaţia că erau hotărâți să nu publice ediţiile 
broşate, dacă îmi urmam planul. 

M-am despărţit de ei simţindu-mă derutat şi m-am dus să 
discut cu Kate Medina, căreia i-am explicat situaţia. (Hugh 


O'Neill plecase la editura Times Books, iar Kate, pe care o 
cunoşteam de mulţi ani, devenise redactorul meu de carte.) 

— Tu ce doreşti să faci, Isaac? M-a întrebat ea. 

— Vreau să unesc ciclurile, am murmurat abătut. 

— Tu eşti autorul. Fă-o! 

— Nu-nţelegi, Kate. Dacă voi proceda aşa, probabil că del 
Rey n-o să mai cumpere drepturile pentru ediţia broşată. 

— Asta nu-i treaba ta, m-a liniştit Kate. Tu scrie ce-ţi face 
plăcere, iar Doubleday se va ocupa de vânzarea drepturilor 
pentru ediţia broşată... Dacă nu pentru del Rey, atunci 
pentru alţii. 

(Vedeţi cât de simplu este să fii loial faţă de Doubleday? La 
urma urmelor, şi ei sunt loiali faţă de mine!) 

M-am apucat de treabă şi am scris Roboții şi Imperiul, 
demarând în mod clar contopirea celor două cicluri. Iar în 
cele din urmă virtutea a triumfat, deoarece del Rey a 
cumpărat chiar şi aşa drepturile pentru ediţia broşată. Pe 
18 septembrie 1985, a avut loc un cocteil pentru lansarea 
cărţii, la care Judy-Lynn del Rey a participat plină de veselie 
şi n-a spus un singur cuvânt de dezaprobare faţă de ceea ce 
făcusem. (întâmplător, a fost penultima dată când am văzut- 
o în viaţă - ce bine că nu putem prezice viitorul!) 

Deşi Marginea Fundaţiei a apărut în 19862 şi Roboții de pe 
Aurora în 1983, Roboții şi Imperiul a fost publicat abia în 
1985. Voi explica puţin mai târziu motivul aceastei întârzieri 
de un an. 

Roboții şi Imperiul s-a vândut foarte bine şi a figurat pe 
lista de best-seller-uri întocmită de Publishers Weekly, ca şi 
cele două romane anterioare, dar nu a ajuns pe lista de 
best-seller-uri a lui Times. Amănuntul era important, 
deoarece suma de vânzare a ediţiei broşate sporea dacă 
romanul rămânea un anumit timp pe lista de best-seller-uri, 
şi doar cea întocmită de Times era luată în consideraţie. 

Drept urmare, am fost foarte descurajat; nu pentru banii 
pierduţi, ci pentru ceea ce eu consideram o scădere a 
prestigiului meu în ochii lui Doubleday. M-am dus la Kate şi 


i-am spus că poate n-ar mai trebui să scriu alte romane, 
deorece nu aveam şanse să intru pe lista de best-seller-uri 
din Times. 

„Nu-ţi mai face atâtea griji”, mi-a zis ea. „Dacă romanul n- 
a intrat pe listă, este vina noastră, nu a ta. Tu scrie-ţi cărţile 
şi lasă-ne pe noi să ne îngrijim de restul!” 

În consecinţă, am revenit la Fundaţie şi am scris Fundaţia 
şi Pământul (Foundation and Earth), a cincea carte din 
ciclu. A apărut în 1986 şi a intrat pe lista de best-seller-uri 
nu numai din Publishers Weekly, ci şi din Times. 

146. Din nou despre Robyn. 

După cum am mai spus, divorţul n-a distrus, sau în nici un 
caz n-a slăbit afecțiunea ce există între mine şi Robyn. 

Robyn a absolvit Colegiul Boston pe 22 mai 1978, cu 
bacalaureatul în psihologie. A urmat după aceea 
Universitatea Boston şi, pe 17 mai 1981, şi-a luat diploma în 
asistenţă socială. 

Am participat la ambele ceremonii. La cea de bacalaureat 
am izbutit să fac astfel încât să evit întâlnirea cu Gertrude; 
eu am venit la festivitatea propriu-zisă, în vreme ce 
Gertrude a participat la recepţia care i-a urmat. 

Când s-a ajuns la festivitatea de absolvire a facultăţii, 
niciunul dintre noi n-a dorit să lipsească de la eveniment; 
neavând încotro, destul de neliniştită, Robyn ne-a invitat pe 
amândoi, rugându-ne să încercăm să ne suportăm reciproc. 
Trebuie să recunosc că n-am fost prea încântat de idee, dar, 
probabil că nedorind să o necăjim pe Robyn într-o 
asemenea ocazie, nu s-au petrecut incidente. Ba chiar am 
invitat-o pe Gertrude să prânzim doar noi doi şi a fost destul 
de plăcut. Slăbise şi, cred, renunţase la fumat. Cu numai o 
zi înainte, împlinise şaizeci şi patru de ani, însă continua să 
fie atrăgătoare şi părea mult mai tânără decât anii pe care-i 
avea. N-o mai văzusem de la divorţ. 

În cele din urmă, Robyn a ajuns la concluzia că nu era 
făcută pentru activitatea de asistenţă socială. Se lovea 
permanent de nefericirea şi mizeria oamenilor pe care 


încerca să-i ajute, iar inima ei bună o împingea să adopte o 
empatie deprimantă. Şi pe măsură ce administraţia Reagan 
continua să transfere fondurile spitalelor şi ale altor 
instituţii sociale, atât de necesare, în buzunarele 
politicienilor şi fabricanţilor de armament, condiţiile de 
muncă se înrăutăţeau continuu. 

Robyn a decis să se mute în Manhattan şi să-şi caute o 
slujbă acolo, în tumultul celei mai neobişnuite metropole din 
lume. Eu m-am împotrivit. lubesc Manhattan-ul şi n-aş trăi 
în altă parte, cu excepţia cazului în care aş fi ameninţat cu 
moartea. De asemenea, nu-mi este frică pentru mine, în 
ciuda impresiei generale potrivit căreia străzile New York- 
ului sunt extrem de riscante. Până acum, nici eu şi nici Janet 
n-am suferit vreun act de violenţă. Trebuie să recunosc însă 
că ideea ca Robyn să locuiască în Manhattan mă neliniştea. 
Totuşi, dacă asta îşi dorea, decizia îi aparţinea. 

Mă străduiesc în continuare să nu-mi influenţez fiica, deşi 
locuim în acelaşi oraş. Nici măcar nu-i cer să mă viziteze 
prea des. Vorbim frecvent la telefon, dar (în mod deliberat) 
la intervale neregulate. Nu vreau ca ea să se simtă 
încătuşată şi, de fapt, una din principalele mele temeri este 
că, atunci când voi muri, va avea probleme în a se obişnui 
cu acest fapt inevitabil, în ciuda strădaniilor mele de a-mi 
limita apariţiile în viaţa ei. 

Aş fi preferat ca ataşamentul ei să nu fi fost atât de 
puternic, deşi asta ar fi însemnat pentru mine o 
dezamăgire. E o absurditate, fireşte, dar nu mă pot gândi 
decât la faptul că acest lucru i-ar fi util, ajutând-o să sufere 
mai puţin când - evident, fără să vreau - o voi părăsi. 

Nu mai este necesar să precizez că, din aceleaşi motive, 
mă tem şi pentru Janet. Noi doi am fost nedespărţiţi de la 
venirea mea în New York, în 1970. Din felul cum se învârte 
în jurul meu, din tresăritul ei înspăimântat cu care îmi 
întâmpină fiecare tuse sau guturai, îmi pot închipui care-i 
va fi reacţia atunci când - evident, fără să vreau - o voi 
părăsi. 


Dar ce pot face? (Parcă le aud pe Janet şi Robyn rostind la 
unison: „lrăieşte veşnic! Asta poţi face!”.) 

Ei bine, o să-ncerc, dar trebuie să recunosc că, pe măsură 
ce devii mai bătrân şi mai bolnav, începi să-ţi pierzi 
încrederea în tine. 

147. Operația pe cord. 

Trecuseră şase ani de la preinfarct, timp în care dusesem 
o viaţă normală, ca şi înainte. Aveam un program ticsit de 
prelegeri, prânzuri şi cine de afaceri, interviuri şi 
angajamente de tot felul. În cei şase ani, publicasem vreo 
nouăzeci de cărţi, printre care şi două romane ce 
ajunseseră pe lista de best-seller-uri. 

De ce n-o luasem mai domol? În mod evident, un 
preinfarct reprezintă un motiv întemeiat pentru a adopta 
un ritm de viaţă mai puţin susţinut. 

În primul rând, fiindcă n-o dorisem. Nu-mi plăcea un ritm 
de viaţă mai domol. 

În al doilea rând, fiindcă sunt un negativist. Cunosc 
ipohondri care se bucură de boală, care insistă asupra ei, 
care îi abandonează pe acei doctori care îi declară sănătoşi, 
care se folosesc de boală pentru a obţine compătimirea şi 
pentru a le impune celor din jur postura de slujitori. Eram 
decis să nu fiu aşa. Priveam orice fel de boală ca pe o 
insultă la adresa bărbăţiei mele, aşadar eram negativist — 
negam pur şi simplu realitatea. 

Insist să consider că sunt sănătos, deşi în mod evident nu 
este cazul, iar dacă uneori cad pradă bolii, indiferent de 
ceea ce spun ori fac, mă cufund într-o tăcere posacă până 
îmi revin... Şi atunci neg imediat că aş fi fost bolnav. 

Puteţi înţelege aşadar că preinfarctul reprezenta o sursă 
de stânjeneală serioasă pentru mine şi că pretindeam, pe 
cât era posibil, că de fapt nici nu existase şi că puteam 
continua o viaţă normală, nepăsătoare. 

În al treilea rând, mă grăbeam întrucât, în ciuda 
afirmațiilor mele, nu-mi puteam alunga sentimentul că şi eu 
eram muritor; ba chiar simţeam acest lucru într-o măsură 


mai mare decât anterior. Când eram tânăr, aşteptam cu 
nerăbdare să trăiesc până în legendarul an 2000; altfel 
spus, până la vârsta de optzeci de ani. Mi se părea de la 
sine înţeles că aşa avea să fie. 

Dar, după ce ambii mei părinţi muriseră în jurul vârstei de 
şaptezeci de ani şi după ce suferisem operaţia de tiroidă, 
fusesem nevoit să admit că optzeci era o cifră nerealistă şi 
că poate ar fi fost mai sigur să sper că voi apuca să 
împlinesc şaptezeci de ani. Apoi, după preinfarctul suferit la 
cincizeci şi şapte de ani, îmi fusese imposibil să nu mă 
întreb dacă urma să mă mulţumesc cu şaizeci. Aşadar, era 
firesc să simt nevoia de a iuți ritmul, nu de a-l încetini, 
pentru a reuşi să fac cât mai multe lucruri cu putinţă 
înainte de a fi silit -evident, fără voia mea - să-mi abandonez 
maşina de scris. 

Puneţi toate acestea laolaltă şi veţi înţelege că anii de 
după preinfarct trebuiseră să fie cât mai ticsiţi de muncă. 

În ciuda negativismului meu, moştenisem o boală de inimă 
ce nu putea fi ignorată. Era vorba de anghină. Nu mă 
deranja foarte tare; totuşi dacă, mergeam prea mult sau 
prea repede pe jos, ori dacă urcam o pantă, durerea îmi 
încleşta pieptul şi trebuia să aştept să se domolească. Mă 
scotea din sărite această dovadă a bătrâneţii şi mortalităţii, 
dar nu puteam face nimic. 

Ani în şir, rămăsese o iritare minoră, ce putea fi evitată cu 
uşurinţă, mergând cu pas moderat şi bizuindu-mă pe 
pauzele fireşti de la semafoare (aşa încât să pot pretinde că 
nu eram silit să mă opresc din motive de sănătate). 

Din nefericire, situaţia s-a înrăutățit treptat şi în cele din 
urmă, în 1983, a atins un punct în care nu mai putea fi 
ignorată. N-o mai puteam nega. Datorită sclerozei, arterele 
coronare se îngustaseră şi inima îmi era alimentată din ce 
în ce mai puţin cu oxigen. În ciuda acestei realităţi, îmi era 
imposibil să menţionez chestiunea respectivă în jurnal; pur 
şi simplu, nu puteam aşterne adevărul. 


În week-end-ul de Ziua Muncii, m-am dus la Convenţia 
Mondială de Science Fiction din Baltimore. Pe 4 septembrie 
1983, Marginea Fundaţiei a câştigat premiul Hugo în faţa 
unor romane de Heinlein şi Clarke. A fost al cincilea premiu 
Hugo pe care l-am obţinut. 

Ceea ce însă a transformat convenţia într-una memorabilă 
pentru mine a fost faptul că ea era găzduită în două 
hoteluri adiacente, aşa că trebuia să trecem tot timpul 
dintr-unul în celălalt pe pasarele, iar mie îmi venea destul 
de greu. 

Pe 12 septembrie am petrecut câteva ore cu astronomul 
George Abell*, un individ foarte inteligent şi prietenos pe 
care-l cunoscusem anterior, prin intermediul lui Cari Sagan. 
Era mai tânăr decât mine şi părea într-o condiţie fizică 
superbă, întrucât urma un regim de exerciţii zilnice şi nu 
avea deloc burtă. 

M-am gândit la propria-mi viaţă sedentară şi la martiriul în 
permanentă dezvoltare al anghinei; presupun că m-aş fi 
simţit invidios, dacă n-aş fi fost pe deplin conştient că starea 
mi se datora exclusiv mie, sedentarismului excesiv şi 
abuzurilor în alimentaţie. Nu aveam nici un drept să fiu 
invidios. Nici nu era nevoie, fiindcă pe 7 octombrie 
sărmanul George avea să moară în urma unui infarct, în 
vreme ce eu am continuat să trăiesc. Avea doar cincizeci şi 
şapte de ani, vârsta la care eu suferisem preinfarctul. 

Pe 18 septembrie am participat la „New York: Oraşul 
Cărţii”, spectacolul anual de publicitate literară care se 
desfăşoară pe Fifth Avenue, ce este închisă temporar. 
Robyn a venit însoţită de doi prieteni şi după aceea ne-am 
dus cu toţii să cinăm. Pe drumul spre restaurant, am fost 
totuşi nevoit să-i rog să meargă mai încet, întrucât nu 
puteam ţine pasul cu ei. Mă tem că acesta a fost alt moment 
stânjenitor pentru mine, ca să nu mai pomenesc de grija 
mea vizavi de faptul că în mod clar o speriasem pe Robyn. 

Pe 24 septembrie, am menţionat în sfârşit anghina în 
jurnal. 


Viaţa şi-a urmat însă cursul, iar eu am continuat să pretind 
că eram sănătos. Mi-am menţinut ritmul prelegerilor, 
călătorind în Connecticut şi Boston (pentru un ultim discurs 
la Facultatea de Medicină, pe 3 octombrie 1983), ba chiar 
am ajuns până în Newport News, statul Virginia. 

Pe 23 septembrie, am cunoscut-o pe Indira Gandhi*, la o 
întrunire (pe care ea o solicitase) cu o serie de autori şi i-am 
dăruit cărţi. Era o femeie inteligentă şi amabilă. 

Pe 28 septembrie, am participat la o acţiune destinată 
obţinerii de fonduri pentru bibliotecile publice. Pe scenă, ca 
parte din spectacol, Richard Kiley* a recitat poezioara lui 
Lewis Carroll „Vaca de mare şi dulgherul”. Spre sfârşit, s-a 
împotmolit la un vers şi, după câteva secunde de 
nesiguranţă agonizatoare din parte-mi, fiindcă nu ştiam 
cum să procedez, i l-am şoptit. (în şcoala elementară, 
memorasem toate cele optsprezece strofe şi, după cum vă 
imaginaţi, n-am uitat nimic.) Kiley a continuat, iar eu am 
încercat să mă afund în scaun, pentru a nu fi observat, dar 
era prea târziu. Maestrul de ceremonii mă recunoscuse şi a 
anunţat imediat cine ftisese „sufleorul”. 

Pe 17 octombrie 1983, cu ocazia vizitei lunare la Paul 
Esserman, simţin-du-mă dărâmat, am recunoscut în sfârşit 
înaintea unui medic că aveam probleme cu anghina. Am 
căutat să prezint situaţia cât mai degajat, totuşi Paul n-a 
putut fi păcălit. Încruntându-se, a telefonat unui cardiolog, 
pe nume Peter Pasternack, şi mi-a aranjat o consultaţie. 

Drept urmare, pe 21 octombrie m-am prezentat la Peter 
Pasternack, care n-a glumit auzind de anghină şi m-a 
programat pentru o electrocardiogramă de efort. Am 
început să iau tablete de nitroglicerină ca să-mi ameliorez 
starea, dar nu mi-au fost de mare folos. Pe 22 octombrie, 
Marty Greenberg şi cu mine am plecat de la locuinţa mea 
spre hotelul unde se desfăşura Bouchercon (0 convenţie a 
autorilor de literatură polițistă). Nu era nici măcar un 
kilometru până acolo, însă am fost silit să mă opresc de trei 


ori, chinuit cfe dureri. M-am simţit din nou extrem de 
stânjenit, fiind totodată îngrijorat că-l speriasem pe Marty. 

Pe 25 octombrie, la întâlnirea Dutch Treat, Janet a adus un 
picior de femeie în mărime naturală (dar gol pe dinăuntru) 
făcut din ciocolată. Doubleday mi-l trimisese drept cadou 
pentru lansarea unei cărţi şi Janet nu voia să mă lase să-l 
mănânc singur. Clubul 1-a acceptat cu încântare şi 1-a 
împărţit astfel încât toată lumea (inclusiv eu) să aibă una 
sau două bucăţi pentru desert. Mă aşteptasem ca, după ce 
adusese cadoul, Janet să fie condusă afară, mai mult sau 
mai puţin politicos, întrucât era o reuniune masculină, însă 
nu s-a petrecut aşa. În semn de apreciere pentru gestul ei, 
a fost instalată la masa principală (în timp ce eu am stat, ca 
de obicei, la cea „a evreilor”). 

Pe 26 octombrie, m-am prezentat pentru efectuarea 
electrocardiogramei de efort şi am înregistrat un eşec de 
proporţii. Mi s-a făcut o fotografie cu izotopi a inimii, care a 
dovedit în mod limpede că arterele coronare erau blocate. 
În jurnalul meu, în dreptul zilei respective, am notat că anul 
1983 se dovedea de departe cel mai bun în privinţa 
veniturilor personale, dar, vai! „nu mă aştept să-l închei în 
viaţă.” 

Viaţa însă mergea mai departe. După cum poate bănuiţi, 
chiar în acel moment de criză am plecat la Philadelphia 
pentru o prelegere. Pe de altă parte însă, am fost îndeajuns 
de precaut ca să alcătuiesc un nou testament pe 4 
noiembrie. 

Pe 14 noiembrie, m-am dus la Spitalul Universitar pentru o 
angiografie. S-a confirmat blocajul coronarian, care nu era 
totuşi atât de rău pentru a mă lipsi de ceea ce Peter 
Pasternack numea „opţiuni”. Mi se putea face o operaţie de 
by-pass, sau puteam alege să trăiesc cu nitroglicerină, cu 
şanse de a duce chiar o viaţă normală fără să fiu operat, dar 
rămânând, mai mult sau mai puţin, un „invalid cardiac”. 

— Peter, l-am întrebat, care sunt şansele de a muri pe 
masa de operaţie? 


— Cam unu la sută, mi-a răspuns el. Asta însă include toate 
cazurile: persoanele foarte bătrâne, cei operaţi în regim de 
urgenţă şi cei cu inima în stare gravă. În cazul tău, şansele 
de supravieţuire se îmbunătăţesc considerabil. 

— Şi care apreciezi că ar fi şansele de a muri în următorul 
an, dacă nu mă operez? 

— Aş zice cam cincisprezece la sută. 

— Bine, am decis, atunci mă operez! 

În consecinţă, Peter mi-a programat o consultaţie la un 
chirurg. 

(în acel moment, ar fi trebuit să încep un nou roman, dar 
am refuzat s-o fac până nu ştiam în mod sigur că aveam să 
trăiesc suficient ca să-l pot termina. Pe cât posibil, nu 
doream să las în urmă o carte neterminată, aşa cum făcuse 
Charles Dickens. De aceea a existat o pauză de un an 
înainte de publicarea romanului Roboții şi Imperiul Totuşi, 
în lunile acelea n-am trândăvit. Am lucrat cu disperare la 
revizuirea Călăuzei în lumea ştiinţei, dorind să termin ediţia 
a patra înainte de a muri.) 

Pe 29 noiembrie, m-am prezentat la Steven Colvin, un 
tânăr slab şi hiperactiv, devotat în totalitate muncii lui şi, 
probabil, cel mai bun în chirurgia pe cord deschis din lume. 

Peter îmi spusese toate acestea, adăugând apoi, ca o 
dovadă a calităţilor lui Colvin, faptul că o operase pe 
propria-i mamă cu un an în urmă. Am căzut câteva clipe pe 
gânduri, iar în final am pus o întrebare destinată să 
lămurească un aspect esenţial. 

— Îţi iubeşti mama, Peter? 

— Foarte mult, mi-a răspuns el cu atâta sinceritate încât 
am simţit că-mi puteam încredința soarta în mâinile lui 
Colvin. 

După ce m-a consultat, chirurgul m-a întrebat dacă voiam 
să aştept pentru operaţie până după sărbătorile de iarnă. 

Nu aveam absolut nici un motiv să mai aştept; dimpotrivă, 
doream să particip la banchetul anual al lui Baker Street 


Irregulars, ce se ţinea pe 6 ianuarie. Pregăteam un cântecel 
care urma să fie intonat pe o melodie la modă şi voiam cu 
disperare să-l prezint. 

Nu intenţionam fosă să risc nimic, de aceea i-am spus: 
„Nu, domnule doctor, vreau să fiu operat cât mai repede cu 
putinţă”. 

În felul acesta am fost programat pentru data de 14 
decembrie 1983. 

Am terminat cântecul, l-am înregistrat pe o casetă şi i-am 
spus lui Janet să-l trimită la BSI dacă eu nu puteam 
participa. Spectrul apropiatei operaţii n-a înveselit prea 
mult a zecea aniversare a căsătoriei noastre, sărbătorită 
după discuţia cu Colvin. 

Ca un făcut, pentru a spori şi mai mult atmosfera 
apăsătoare, Sally Greenberg, iubita soţie a lui Marty, fusese 
şi ea internată. Avea cancer la rinichi şi se găsea într-o 
stare mult mai gravă decât mine. 

Cu câteva zile înaintea operaţiei, am uitat de starea în 
care mă aflam şi, fiindcă aveam probleme în găsirea unui 
taxi, am alergat după unul care oprise la semafor. 
Intenţionam să-l iau înainte de a fi „înhăţat” de altcineva 
sau de a se îndepărta. 

Afluxul de adrenalină m-a ţinut în mişcare, dar după ce am 
suit în taxi, am anunţat destinaţia şi m-am lăsat pe spate, el 
a încetat şi inima, incapabilă să obţină oxigenul necesar, a 
urlat din răsputeri. Am suferit cea mai teribilă criză de 
anghină pectorală încercată vreodată; încleştându-mi 
mâinile pe piept şi horcăind pentru a-mi trage răsuflarea, 
am conchis că până aici îmi fusese. Urma să sufăr un al 
doilea infarct, care m-ar fi omorât. 

M-am gândit că, ajungând la Doubleday, şoferul avea să 
găsească un mort pe bancheta din spate. Nedorind să 
treacă prin toată birocraţia anunţării decesului meu (cel 
puţin aşa îmi imaginam eu lucrurile), urma să meargă mai 
departe şi să mă azvârle în East River... Lăsând-o pe Janet 
să înnebunească de griji din cauza dispariţiei mele. 


Mi-am căutat notesul, pentru a-mi scrie pe el numele şi 
adresa cu litere de o şchioapă, însoţite de rugămintea de a-i 
telefona lui Janet, dar chiar atunci am simţit durerea 
cedând, iar când am ajuns la Doubleday mă simţeam 
normal. Desigur, eram profund zguduit. 

Ceea ce Stan îmi spusese cu unsprezece ani înainte, cu 
ocazia operaţiei de tiroidă, era perfect adevărat. Când ai 
dureri, nu te mai temi de bisturiu. După experienţa prin 
care trecusem, aşteptam by-pass-ul cu nerăbdare. 

M-am internat pe 12 decembrie 1983, într-o zi de luni. În 
spital, anestezistul mi-a explicat în ce anume consta 
operaţia. Eu am întrebat cum se realiza by-pass-ul, pentru 
că în aortă trebuia desigur făcută o gaură şi aş fi murit 
pierzând tot sângele. 

— Bineînţeles, a încuviinţat el, o să vă oprim inima. M-am 
înverzit la faţă. 

— Asta înseamnă că voi mai trăi vreo cinci minute. 

— Nu, nu. Veţi fi conectat la un aparat inimă-plămân, care 
va menţine circulaţia sângelui şi respiraţia. 

— Şi dacă se opreşte curentul? 

— Avem un generator de rezervă. 

— Dar dacă inima mea nu reîncepe să bată? 

— Dimpotrivă, va insista să bată. Dificultatea va fi s-o 
oprim înainte de a fi pregătiţi. 

Am căzut pe gânduri şi am cerut să-l văd pe Paul 
Esserman. 

— Paul, mi-a fost ruşine să-i spun asta anestezistului 
pentru că ar fi crezut că sunt nebun, dar tu mă vei înţelege. 
Uite ce este, trebuie să am foarte mult oxigen pentru creier. 
Nu-mi pot permite un aflux insuficient care să mi-l afecteze 
cât de puţin. Nu-mi pasă ce se întâmplă cu trupul meu, în 
anumite limite rezonabile, însă creierul nu trebuie să 
păţească absolut nimic. Trebuie să le explici tuturor celor 
implicaţi în operaţie că am un creier neobişnuit, care e 
necesar să fie protejat. 


— Înţeleg, Isaac, a încuviinţat el, şi-ţi promit că o să-i fac şi 
pe ei să priceapă. După aceea, te voi testa personal. 

(Peste câţiva ani, Times a publicat un articol ce afirma că 
în urma investigaţiilor se constatase că una din cinci 
persoane care fuseseră conectate la un asemenea aparat 
suferise afecţiuni cerebrale, nu neapărat foarte grave. Paul 
şi Peter şi-au amintit amândoi de insistenţele mele în 
privinţa abundenței de oxigen şi au admis că avusesem 
perfectă dreptate când le cerusem să procedeze aşa. Din 
fericire, n-am suferit nici un fel de afecţiuni cerebrale - un 
lucru de care pot fi sigur, fiindcă mi-am continuat 
netulburat scrisul.) 

În după-amiaza zilei de paisprezece, am fost dus la liftul ce 
urma să mă transporte spre sala de operaţie şi ultimele 
mele cuvinte adresate lui Janet au fost: „Nu uita, dacă mi se 
întâmplă ceva, am un avans de 75.000 de dolari pentru un 
nou roman, pe care trebuie să-i restitui la Doubleday.” 

(După ce s-a terminat totul, le-am povestit celor de la 
Doubleday episodul, pentru a-i impresiona cu faptul că nu 
intenţionam să le iau banii pentru o carte pe care n-o 
puteam realiza. lar ei mi-au replicat, aşa cum ar fi trebuit 
să ghicesc, cu vechiul refren: „lermină cu prostiile, Isaac! 
N-am fi acceptat banii”.) 

Fusesem îndopat cu sedative şi nu-mi mai amintesc 
absolut nimic din cele întâmplate după ce am intrat în lift. 
Ulterior, mi s-a spus că nu le-am permis să înceapă operaţia 
până n-am cântat un cântecel. 

— Un cântecel? Am întrebat surprins. Ce cântecel? 

— Nu ştiu, mi-a mărturisit informatorul meu. Ceva despre 
Sherlock Holmes. 

Evident, parodia pentru BSI continuase să mă obsedeze. 
Mai mult chiar, în seara dinaintea operaţiei, îmi permisesem 
să visez cu ochii deschişi, imagi-nându-mi că murisem pe 
masa chirurgicală şi că Janet, îndoliată, mersese la BSI 
pentru a le da caseta. 


„Răposatul meu soţ”, ar fi spus ea, cu glasul înecat în 
lacrimi, „gândindu-se până în ultima clipă la BSI, m-a rugat 
să vă aduc asta...” 

Iar ei ar fi ascultat caseta, care se deschidea cu versurile: 
„lubite Sherlock Holmes, fanii tăi din BSI S-au adunat să te 
cinstească azi, cântând, în inimile lor tu străluceşti ca stele 
mii Şi precum stelele, nu vei păli nicicând.” 

După ce cântecul ar fi luat sfârşit, ştiam că toţi ar fi fost 
înlăcrimaţi şi s-ar fi sculat în picioare şi ar fi început să 
aplaude, ţinând-o tot aşa vreme de vreo douăzeci de 
minute. În vis, eu ascultasem toate cele douăzeci de minute 
de aplauze şi ochii mi se umpluseră cu lacrimi de fericire. 

Apoi am fost operat, iar următorul lucru pe care mi-l 
amintesc este că am deschis ochii şi mi-am dat seama că 
eram la reanimare. Supravieţuisem. Primul meu gând a fost 
că n-aveam să aud genul de aplauze care ar fi răsunat dacă 
aş fi murit. 

„Oh... (cenzură)!”, îm exclamat dezamăgit. 

Am considerat mereu acest moment drept dovada finală a 
faptului că, în esenţă, eram un cabotin... Regretam că 
supravieţuisem, întrucât asta însemna că nu mai beneficiam 
de aplauzele visate. 

Ulterior, Paul mi-a spus că, după operaţie, stătuse lângă 
mine până îmi revenisem şi-l recunoscusem. Eu nu mai ţin 
minte acest episod, fiindcă pentru o vreme am fost ameţit şi 
nu-mi amintesc decât cele întâmplate după ce mi-am 
recăpătat pe deplin cunoştinţa. 

Se pare că, într-un moment de semiconştienţă, am rostit: 

— Salut, Paul. 

Îngrijorat, Paul s-a aplecat deasupra mea, dornic să-mi 
testeze capacitatea cerebrală. 

— Inventează un limerick, Isaac, mi-a spus. 

M-am uitat chiorâş la el, apoi am murmurat fără vlagă: 

A fost odată un doctor bătrânel, Cu un penis mititel... 

La care, Paul a intervenit cu răceală: 

— Ajunge, Isaac. N-ai păţit nimic. 


Ceva mai târziu, în aceeaşi zi, o infirmieră amabilă mi-a 
adus un exemplar din Times şi l-am citit întins în pat. 
Gândindu-mă că nu fusesem prea sigur că aveam să mai 
apuc ziua de 15 decembrie 1983, faptul că citeam ziarul din 
chiar data respectivă mă umplea de încântare. 

Un medic a trecut pe acolo, s-a holbat la mine şi a 
întrebat: 

— Ce faceţi? 

Am ridicat privirea surprins: 

— Citesc ziarul. 

— La reanimare? 

— De ce nu? Cititul nu-mi împiedică refacerea. 

S-a îndepărtat, clătinând din cap. Se pare că în salonul de 
reanimare pacienţii au voie doar să zacă într-o nemişcare 
similară comei. Colvin a venit să mă vadă şi i-am spus: 

— Domnule doctor, Paul Esserman mi-a zis că operaţia a 
fost un succes. 

— Un succes? A replicat el dispreţuitor. A fost perfectă. 

După cum am aflat ulterior, una dintre arterele mele 
toracice s-a dovedit a fi în stare excelentă şi a fost utilizată 
pentru by-pass-ul celei mai mari artere coronare. Pentru 
celelalte două s-a întrebuințat o venă din piciorul stâng. 

Artera suportă mai multe decât vena, de aceea şuntarea 
principalei artere coronare tot cu o bucată de arteră a 
reprezentat un lucru bun. 

Dintr-un punct de vedere, acela n-a fost decât începutul. A 
trebuit să rămân în spital încă două săptămâni, ca să-mi 
continuu convalescenţa. Pot spune că merită să ai bani. 
Infirmierele din spital, suprasolicitate, nu aveau timp să-mi 
acorde îngrijirea necesară, aşa încât Janet a angajat pur şi 
simplu trei infirmiere particulare care trebuiau să stea 
lângă mine, zi şi noapte, în schimburi de câte opt ore. 

Toate, sunt nevoit s-o recunosc, erau superbe. 

Zile întregi, n-am avut voie să consum decât lichide, 
deoarece medicii aşteptau să-mi dispară excesul de 
albumină din urină. (Aparatul inimă-plămân artificial este 


destul de dur cu rinichii, iar ai mei n-au mai avut după 
aceea eficienţa de sută la sută - deşi mi-am dat seama de 
asta mult mai târziu. Nimeni nu s-a deranjat să mi-o spună. 
Cu toate acestea, nu mă pot plânge. Starea rinichilor nu 
ameninţă în mod imediat viaţa, spre deosebire de starea 
arterelor coronare care a fost soluţionată prin operaţie.) 

Prin urmare, m-am hrănit doar cu supe şi creme, până am 
ajuns să le urăsc. Când, în cele din urmă, albumina a 
coborât la un nivel acceptabil, infirmiera (o fată foarte 
drăguță, care îşi asigura existenţa în acest mod, până 
reuşea să dea lovitura în lumea spectacolelor) mi-a adus un 
sandviş cu piept de pui. În mod obişnuit, aş fi scuipat pe 
asemenea mâncare, dar acum m-am năpustit asupra ei 
precum lupul asupra unui mieluşel, am înfulecat-o cu 
lăcomie, apoi m-am lăsat pe spate cu un suspin de 
mulţumire şi i-am spus fetei: „Ilransmite complimentele 
mele bucătarului-şef.” 

Am părăsit spitalul pe 31 decembrie 1983 şi am admirat 
artificiile de revelion de la fereastra apartamentului nostru. 
Mai mult chiar, pe 2 ianuarie am fost capabil să mă târăsc 
până la „Shun Lee” (excelentul restaurant chinezesc din 
apropierea casei), ca să-mi sărbătoresc a şaizeci şi patra 
aniversare în mod tradiţional cu familia del Rey, plus Robyn, 
drept bonificaţie. 

Se apropia însă 6 ianuarie şi îl sâcâiam pe Peter 
Pasternack să-mi permită să particip la banchetul Baker 
Street Irregulars. În cele din urmă, el a cedat spunând: 
turnai dacă temperatura este peste zero grade şi numai 
dacă nu sunt precipitaţii.” 

Părea cu totul improbabil, pentru că avusesem parte de 
una dintre cele mai aspre luni decembrie consemnate 
vreodată. Zeița Fortuna mi-a surâs însă. În seara de 6 
ianuarie 1984, temperatura a crescut la aproape cinci 
grade şi, deşi era înnorat, nu ploua. Ne-am urcat într-un 
taxi, i-am spus şoferului că-i dublăm bacşişul dacă merge 


încet (nu mă găseam în stare să sufăr nici cel mai mic şoc), 
şi am sosit la banchet după începerea acestuia. 

Toţi s-au îngrămădit în jurul meu pentru a-mi spune ce 
bine arătam (o dovadă sigură a faptului că arătam groaznic) 
şi mi-am cântat compoziţia, destul de răguşit, fiindcă pe 
masa de operaţie avusesem un tub băgat pe trahee, vreme 
de şase ore. Am fost aplaudat, dar numai pentru două 
minute, nu douăzeci. Faptul că eşti viu prezintă şi unele 
dezavantaje. 

Pentru mine, important era să stau în casă şi să mă 
odihnesc; totuşi, spre uşurarea mea, s-a dovedit că 
răspunsurile la scrisorile ce se adunaseră şi scrierea 
cărţilor nu erau considerate munci extenuante. (Cel puţin, 
nu din punct de vedere fizic.) 

Asta a însemnat o veste mare, deoarece mă internasem în 
spital înainte de a termina revizuirea ultimului capitol din 
Călăuză în lumea ştiinţei. Am izbutit să-mi isprăvesc treaba, 
l-am adus personal la Basic Books (care acum făcea parte 
din conglomeratul Harper & Row) pe 17 ianuarie 1984, şi i- 
am ascultat pe toţi cei de acolo spunându-mi ce bine 
arătam. A patra ediţie a Călăuzei în lumea ştiinţei realizată 
de Asimov a fost publicată ceva mai târziu, în acelaşi an. 

Rămăsesem cu două neplăceri de ordin fizic. Continuam să 
fiu răguşit, şi după o vreme am suspectat un cancer la gât. 
I-am spus lui Janet: „Dacă am reuşit să supraviețuiesc unui 
triplu by-pass, doar ca să mă aleg cu un cancer al gâtului, o 
să mă enervez al naibii de tare.” 

Pe 25 ianuarie, ne-am dus la otorinolaringologul meu, Noel 
Cohen, care mi-a examinat corzile vocale şi mi-a zis: 

— Sunt uşor inflamate de la intubaţie. Cânţi? Ţipi? 
Vorbegşti? 

— Da, da şi da, am aprobat. 

— Atunci, a concluzionat el, în următoarele două 
săptămâni, şopteşte. Au fost două săptămâni grele... Dar 
răguşeala mi-a dispărut. 


În plus, degetul mic de la mâna stângă nu mai răspundea 
comenzilor. Paul Esserman mi-a explicat că putea fi vorba 
de o afecţiune locală a nervului, provocată de operaţie, şi că 
trebuia pur şi simplu să aştept să se vindece. 

— Cât de mult? L-am întrebat indignat. 

— Este greu de spus, dar trebuie să ai răbdare. (Medicii 
au foarte multă răbdare cu problemele pacienţilor lor.) 

Situaţia nu s-a ameliorat vreme de două luni şi jumătate. 
Poate că pare ceva neînsemnat - ce importanţă are degetul 
mic? Dar îmi crea probleme atât la maşina de scris, cât şi la 
procesorul de texte, şi au existat momente când m-am 
adresat cu disperare Universului: „la înapoi by-pass-ul şi 
dă-mi degetul mic!”. 

În final, s-a vindecat, iar la mijlocul lui martie ambele 
mâini îmi erau normale şi puteam dactilografia la fel de 
bine ca înainte... ba scăpasem şi de anghină. (Bietul tata! Pe 
vremea lui nu existau asemenea operaţii.) 

148. Azazel. 

În anii '80, am iniţiat un alt ciclu de povestiri, complet 
diferit de tot ceea ce scrisesem până atunci. lată cum s-au 
petrecut lucrurile... 

La începutul lui 1980, începusem să scriu povestirile 
polițiste pentru Gallery, dar chiar prima dintre ele nu 
implica o crimă (rareori textele mele polițiste sunt 
construite în jurul unor crime). Era mai degrabă o povestire 
fantastică despre o răzbunare. 

Eroul meu se răzbuna pe un individ extrem de bogat, cu 
ajutorul unui drăcuşor de numai doi centimetri înălţime, 
capabil de mici acte supranaturale. Drăcuşorul înlăturase 
câteva bucățele de vopsea de pe tablourile foarte valoroase 
pe care le deţinea bogătaşul. Bucăţelele de vopsea erau 
exact acelea care formau semnăturile lui Picasso* şi ale 
altor pictori, astfel încât tablourile rămăseseră fără nici o 
valoare. 

Gallery a publicat povestirea, pe care o intitulasem 
„Răzbunarea” („Getting Even”), în numărul din august 


1980. Mie îmi plăcuse atât de mult, încât am început oa 
doua povestire folosind acelaşi drăcuşor, dar redactorul-şef, 
Eric Protter, s-a împotrivit. O povestire cu demoni, de 
acord, însă nu mai multe! Ca atare, am abandonat textul, 
încercat de regrete. 

Apoi, după ce-l lăsasem să zacă aproape un an prin 
sertare, mi-am dat brusc seama că l-aş fi putut vinde 
altundeva. l-am cerut permisiunea lui Protter, care n-a avut 
nimic împotrivă, punându-mi însă condiţia de a introduce 
câteva modificări minore, ca să nu pară că ar face parte din 
ciclul de la Gallery. 

Am inventat imediat altă situaţie. Existau numai două 
personaje: un narator, al cărui nume nu apărea nicăieri (şi 
care în mod evident eram chiar eu), şi un trântor, pe nume 
George, care mă tapa regulat de câte un prânz, în decursul 
căruia îmi relata o istorie fantastică despre drăcuşorul pe 
care-l putea invoca. Drăcuşorul se numea Azazel* (un nume 
biblic). 

Am trimis povestirea la F&SF şi ea a apărut în numărul 
din aprilie 1982, sub tidul „Noaptea muzicii” („One Night of 
Song”). 

Am scris după aceea şi alte texte ce făceau parte din 
acelaşi ciclu, care au căpătat un anume tipic. În fiecare 
povestire, George încearcă să-şi ajute un prieten folosindu- 
se de puterile lui Azazel, şi în fiecare povestire ajutorul 
atrage după sine alte necazuri. Evident, cititorul ar trebui 
să ghicească ce anume va merge rău, înainte să-i destăinui 
eu, din acest punct de vedere existând o similitudine cu 
povestirile polițiste. 

În plus, textele au în mod deliberat un stil prolix, fiind 
caracterizate printr-o atmosferă generală de farsă. 
Lucrurile cele mai ridicole sunt relatate cu o seriozitate 
absolută; astfel am ocazia de a satiriza multe dintre 
aspectele societăţii, care, în concepţia mea, merită să fie 
satirizate. lar majoritatea textelor sunt amuzante - cel 
puţin, după gustul meu. 


După ce am publicat două povestiri cu Azazel în F&SF, 
Shawna McCarthy, care ajunsese redactor-şef la JASFM, a 
protestat. Mi-a spus că s-ar fi cuvenit ca textele să apară în 
revista mea. 

— Shawna, i-am explicat, sunt povestiri de natură 
fantastică, în care apare un drăcuşor. F&SF publică 
asemenea literatură, dar nu şi IASFM. 

— În cazul ăsta, mi-a replicat ea, fă ca drăcuşorul să fie un 
extraterestru şi conferă-i nişte puteri explicabile ştiinţific, 
nu supranaturale. 

Aşa am procedat. Povestirea „învingătorului” („Io the 
Victor”) a apărut în IASFEM din iulie 1982, şi după aceea 
toate textele mele cu Azazel au fost publicate în acelaşi loc. 

Ocazional, primesc scrisori de la diverşi cititori care 
obiectează că povestirile respective sunt frivole, 
superficiale sau nesemnificative, dar nu le bag în seamă, 
deşi am întotdeauna grijă ca unele dintre ele să fie 
publicate în revistă. Părerea mea este că IASFEM, sub 
conducerea lui Shawna McCarthy şi apoi a lui Gardner 
Dozois, este o revistă foarte serioasă, publicând povestiri de 
o înaltă calitate literară, care adesea necesită o concentrare 
considerabilă pentru a fi apreciate cum se cuvine. Ca atare, 
consider că un text ocazional cu Azazel, care nu necesită o 
atenţie deosebită, ci se lecturează cu uşurinţă, reprezintă 
un binevenit moment de destindere. 

Evident, există şi persoane care susţin că eu „comit” 
aceste povestiri tocmai pentru că scrierea lor este floare la 
ureche, dovedindu-mi astfel lenea. Cei care îşi imaginează 
că un text uşor de lecturat este şi uşor de scris ar trebui să 
fie amendaţi. Îţi trebuie destulă tehnică pentru a fi capabil 
să scrii simplu - dacă ar fi atât de uşor să se scrie povestiri 
amuzante de succes, atunci acestea ar abunda pe piaţă. 

După ce am publicat şaptesprezece povestiri cu Azazel, m- 
am gândit că ar fi fost timpul să le adun într-un volum. Am 
prezentat această propunere celor de la Doubleday, unde 
Jennifer Brehl o înlocuise pe Kate Medina, ea fiind acum 


redactorul meu de carte. Lui Jennifer nu-i convenea faptul 
că Azazel era un extraterestru - i-ar fi plăcut să fie 
drăcuşor. l-am spus că aşa fusese iniţial, dar IASFEM mă 
obligase să-l transform. „Revino la ideea iniţială!”, mi-a zis 
Jennifer. „Vrem să putem afirma că aceasta este prima ta 
carte de povestiri fantastice.” 

Am sesizat valoarea respectivei sugestii şi am făcut aşa 
cum îmi ceruse. Am adăugat şi o povestire preliminară, în 
care descriam cum se cunoscuseră naratorul şi George. 
Cartea, având tidul Azazel şi subtidul Povestiri fantastice 
(Fantasy Stories), a fost publicată în 1988. De atunci, am 
mai scris alte opt texte cu Azazel şi, dacă voi trăi îndeajuns, 
bănuiesc că voi publica a doua culegere. 

149. Călătorie fantastică II. 

Succesul de care s-a bucurat filmul Călătorie fantastică 
vreme îndelungată (el se difuza din când în când la 
televiziune) şi novelizarea realizată de mine i-a determinat 
pe nişte indivizi să se gândească la o urmare. Ei au 
cumpărat copyright-ul pentru numele filmului (dar nu şi 
pentru personaje), intenţionând ca eu să scriu Călătorie 
fantastică îl, după care urmau să toarne un film. 

La agenţia literară William Morris, care se ocupa de 
problema respectivă, se discuta întruna în legătură cu 
faptul că exista posibilitatea unui best-seller extraordinar. 
Deoarece nu sunt complet imun la o asemenea perspectivă, 
am fost ispitit. Mă interesa şi ideea în sine, fiindcă nu 
fusesem niciodată mulţumit de Călătorie fantastică, întrucât 
îl scrisesem pe baza unui scenariu şi nu reprezenta cu 
adevărat produsul imaginaţiei mele. Apreciam că dacă mi- 
aş fi urmat ideile, aş fi putut realiza o carte mult mai bună 
pe tema unui vehicul miniaturizat introdus în fluxul sanguin 
omenesc. 

Mi s-a oferit o propunere de intrigă complet inutilizabilă. 
Implica două vehicule în fluxul sanguin, unul american şi 
celălalt rusesc, ceea ce atrăgea după sine ceva similar unei 
versiuni submicroscopice a celui de-al treilea război 


mondial. Nu puteam în nici un caz să scriu aşa ceva şi ştiam 
că nimeni n-ar fi reuşit să mă convingă s-o fac. Dacă se 
dorea într-adevăr să fiu autorul romanului, aveam să solicit 
un control complet asupra conţinutului, iar dacă mi se 
refuza, intenţionam să abandonez proiectul. 

După aceea, analizând situaţia la rece, am început să mă 
întreb dacă se intenţiona cu adevărat să se toarne un film, 
iar în cazul în care, totuşi, se realiza, se punea problema 
dacă aveam să văd vreun bănuţ din câştigurile aduse. 
(Hollywood-ul este celebru pentru „contabilitatea 
creatoare”. Producătorii pot câştiga foarte multe milioane 
de pe urma unei pelicule, dar din aceşti bani sunt plătiţi 
actorii şi regizorii, iar ceea ce rămâne, „profitul net”, din 
care scenariştii capătă un anumit procent, se dovedeşte de 
obicei a fi o „pierdere netă”.) 

În consecinţă, am înlăturat propunerea de subiect ce mi se 
oferise şi am declarat că voiam să scriu cartea fără să 
utilizez niciuna dintre sugestiile primite, iar romanul 
trebuia să apară la Doubleday. Dacă urma să se ajungă la o 
licitaţie (aşa cum indivizii în cauză au insistat, subliniind că 
în felul acela se puteau câştiga peste un milion de dolari), 
atunci Doubleday avea să participe în mod legal. La urma 
urmelor, eram convins că editura nu ar fi admis să lase 
cartea să-i scape şi ar fi oferit preţul cel mai mare. 

Lucrurile nu s-au petrecut însă deloc aşa. Agentul literar 
mi-a telefonat să mă anunţe că suma cea mai mare fusese 
oferită de editura New American Library. Am rămas uluit şi 
i-am spus: 

— Bine, atunci va trebui să obţin acceptul lui Doubleday, 
pentru a publica romanul în altă parte. 

— Aveţi contract să scrieţi exclusiv pentru ei? M-a întrebat 
el. 

— Câtuşi de puţin, i-am răspuns. Este o chestiune de 
onoare şi etică. (Nu mă aşteptam ca un agent să înţeleagă o 
asemenea declaraţie, însă nici nu intenţionam să intru în 
detalii.) 


Ceea ce nu cunoşteam pe atunci era faptul că Doubleday 
traversa o perioadă dificilă din cauza unor pierderi 
financiare. Pe lângă asta (ceea ce efectiv îi făcea pe 
redactori să nu se concentreze asupra muncii lor), 
redactorul meu de carte, Kate Medina, gravidă fiind, avea o 
sarcină dificilă, prima din viaţa ei şi la o vârstă destul de 
înaintată, şi zăcea acasă în pat. De asemenea, şi asistenta ei 
era în concediu de boală. Nu exista nimeni cu care aş fi 
putut discuta despre Călătorie fantastică II şi care ar fi fost 
în stare să priceapă situaţia. În cele din urmă, pe 11 
septembrie, am izbutit să găsesc un redactor de încredere, 
Lisa Drew. Am întrebat-o dacă credea că puteam scrie 
romanul pentru New American Library. Luată prin 
surprindere, ea mi-a răspuns că trebuia mai întâi să discute 
cu conducerea. 

A doua zi, Lisa mi-a telefonat şi m-a anunţat că directorii 
nu erau de acord. (Pe 18 septembrie, însă, ea a părăsit 
editura, fiind urmată, spre profunda mea consternare, de 
mare parte din personalul redacţional.) 

Oricum, am fost invitat să mă întâlnesc cu Sam Vaughan şi 
cu Henry Reath, ambii directori în departamentul 
producţie. 

Ei mi-au comunicat că Doubleday nu dorea să scriu 
science-fiction pentru alte edituri. Derutat, le-am explicat 
că agentul îmi spusese că editura avusese ocazia să liciteze, 
dar că suma oferită fusese mică, iar ei au clătinat din cap şi 
au spus că nu era adevărat - Doubleday nu fusese invitată 
la licitaţie. 

Total nedumerit, am revenit la agent, cerându-i socoteală. 
Acesta mi-a precizat că invitase la licitaţie editura Dell 
Books, specializată în publicarea de cărţi broşate, care 
făcea parte din grupul editorial Doubleday. 

Am protestat energic. I-am atras atenţia că atunci când 
cerusem ca Doubleday să participe la licitaţie, nu mă 
referisem la Dell, ci la Doubleday. Agentul a susţinut că din 
punctul de vedere al corporației era acelaşi lucru, însă Sam 


Vaughan şi Henry Reath repetau că ei nu avuseseră habar 
de acţiunile celor de la Dell. 

Interminabilele conversații telefonice pe această temă m- 
au derutat din ce în ce mai mult. În final, am decis că nu-mi 
păsa de dedesubturile afacerii. Nu intenţionam să încerc să 
descâlcesc spusele şi faptele; aveam să fiu cât mai corect. 

Doubleday era editura cărţilor mele de science-fiction. 
Reprezentanţii ei lucrau cu mine de treizeci şi patru de ani, 
timp în care îmi publicaseră nouăzeci de cărţi, inclusiv două 
best-seller-uri, şi nu doream să-i trag pe sfoară. De aceea, 
pe 27 septembrie 1984, i-am comunicat agentului că n- 
aveam să scriu Călătorie fantastică II. 

Pe 1 octombrie, agentul şi cei pe care-i reprezenta m-au 
ameninţat cu acţionarea în judecată pentru nerespectarea 
contractului. Le-am răspuns, declarând că precizasem clar 
în scris că acceptam doar cu condiţia ca Doubleday să 
participe în mod legal la licitaţie, iar clauza respectivă nu 
fusese respectată. 

Simţeam totuşi că aveam să fiu dat în judecată, iar 
procesul, chiar în ipoteza că eu l-aş fi câştigat, m-ar fi costat 
o avere, atât în privinţa onorariilor avocatului, cât şi a 
timpului pierdut şi a consumului nervos. De aceea, m-am 
dus din nou la Doubleday, pe 5 octombrie (cu ocazia aceea, 
Henry Reath a clătinat din cap şi mi-a spus: „Isaac, ai 
nevoie de un consilier”, aflând că nici măcar nu citisem 
contractul). Am întrebat ce se putea face şi Henry a spus că 
Doubleday urma să acţioneze în calitate de consilier al meu, 
iar avocaţii lor aveau să rezolve totul pe cheltuiala editurii. 
(în opinia mea, loialitatea atrage după sine loialitate.) 

Nu ştiu cum anume a procedat Doubleday, dar 
posibilitatea procesului a dispărut şi Călătorie fantastică II 
a rămas în aer, spre imensa mea uşurare. 

M-am întors la Roboții şi Imperiul, la care lucram când se 
declanşase disputa - romanul a apărut în 1985. După 
aceea, am început să scriu Fundaţia şi Pământul Apoi, spre 


totala mea surprindere, Călătorie fantastică II a reînviat. 
Lucrurile s-au petrecut cam aşa... 

După ce refuzasem să scriu cartea, indivizii din lumea 
filmului au apelat la Philip Farmer*, un excelent scriitor de 
science-fiction; ba chiar, dacă mi-aţi cere părerea, aş spune 
că este unul mult mai iscusit decât mine. 

Romanul pe care I-a trimis Farmer nu a plăcut nici 
producătorilor şi nici lui New American Library. Cineaştii |- 
au contactat atunci pe Scott Meredith -poate cel mai 
celebru agent literar din lume, pe care-l cunoscusem bine 
pe când eu aveam douăzeci de ani, iar el şaptesprezece 
rugându-l să mă convingă să scriu romanul. Dacă mi-ar fi 
cerut-o alt individ, l-aş fi refuzat sec, însă un vechi prieten 
este ceva cu totul special, de aceea am tras de timp şi am 
cerut să văd manuscrisul lui Phil, ca să ştiu ce să nu fac. 

Scott mi-a trimis un exemplar şi l-am citit. Nu reprezenta 
genul de science-fiction pe care l-aş fi scris eu, sau pe care 
aş fi fost capabil să-l realizez, însă mi se părea excelent. Mai 
mult decât atât, respecta strict propunerea ce-mi fusese 
avansată iniţial. Era al treilea război mondial în fluxul 
sanguin, totul plin de acţiune şi suspans. 

I-am sunat pe cei din subordinea lui Scott Meredith şi le- 
am spus că tipii cu filmul erau nebuni de legat. Ceruseră un 
anumit tip de roman, iar Farmer le oferise exact ceea ce 
doriseră. Nu găsisem nici o eroare. De ce nu acceptau 
manuscrisul, de ce nu găseau pe cineva care să-l publice şi 
după aceea să-l ecranizeze? 

Nu, nu, nu, nu. Nici nu voiau să audă aşa ceva. Doreau ca 
eu să scriu cartea. Atunci le-am pus o serie de condiţii, fiind 
sigur că aveau să le refuze. 

1. Trebuiau să-i plătească lui Phil Farmer cartea pe care o 
scrisese, fiindcă în nici un caz nu acceptam ca un tovarăş de 
breaslă să sufere de pe urma mea. 

2. Trebuiau să înţeleagă că romanul meu avea să difere 
complet, în privinţa intrigii, de ceea ce scrisese Phil (pentru 


ca el să-şi poată vinde manuscrisul în altă parte, dacă 
dorea) şi n-avea să semene deloc cu propunerea iniţială. 

3. Ediţia cartonată urma să fie publicată de Doubleday. 

Între timp, Doubleday se modificase complet. Betty 
Prashker, Kate Medina, Sam Vaughan şi Henry Reath 
plecaseră, iar în locul lui Henry Reath venise Dick Mălina, 
pe care nu-l întâlnisem niciodată. Pe 27 ianuarie 1986, 
Scott Meredith şi Dick Mălina au pus la punct toate detaliile 
şi New American Library a fost convinsă să renunţe la 
carte. 

Trebuia aşadar să trec la treabă, aşa că am început să 
scriu pe 1 februarie 1986. Existau similitudini cu Călătorie 
fantastică, dar noul roman era mai lung, mai ştiinţific, cu 
caracterizări mai bune, cu mai multe detalii; în opinia mea, 
era mult mai bun decât celălalt, din toate punctele de 
vedere. Am fost foarte încântat de el şi Doubleday 1-a 
publicat în 1987. (Până la apariţia lui, Dick Mălina a plecat 
de la editură, fiind înlocuit cu Nancy Evans... Totuşi, niciuna 
dintre aceste schimbări repetate nu mi-a afectat scrisul ori 
relaţia cu Doubleday ca entitate.) 

Am senzaţia că, de fapt, Călătorie fantastică II n-a 
înregistrat succesul pe care l-ar fi putut avea, deoarece 
imaginasem un viitor în care Uniunea Sovietică şi Statele 
Unite se aflau în relaţii de prietenie prudentă. Subiectul nu 
se referea la aventurile unor submarine rivale prin fluxul 
sanguin, ci ale unui singur submarin, în care protagonistul 
american coopera (nu pe de-a întregul de bunăvoie) cu cei 
patru membri sovietici ai echipajului. 

Cred că romanul ar fi fost receptat mult mai bine dacă ar fi 
relatat povestea simplă a învingerii sovieticilor şi dacă răii 
comunişti ar fi fost măcelăriți, numai că eu nu sunt foarte 
priceput la cărţi de comando. 

Evident, după trei ani, când războiul rece a luat sfârşit, iar 
Uniunea Sovietică şi Statele Unite păreau să facă eforturi 
pentru a pune bazele unor relaţii mai strânse, eu am râs 


mânzeşte. În Statele Unite, toată lumea se întreba: „Cine s- 
ar fi gândit la asta?” 

Ei bine, eu mă gândisem, iar din acest punct de vedere 
Călătorie fantastică n anticipase mersul lucrurilor. Totuşi, 
romanul n-a fost ecranizat niciodată. Producătorii ar fi 
trebuit să-mi asculte sfatul şi să fi folosit cartea lui Phil 
Farmer. 

150. Limuzinele. 

În perioada tinereţii mele, când locuisem în New York, 
mijloacele de transport preferate erau metroul şi 
autobuzele. Biletul costa doar cinci cenți. Deşi mult mai 
confortabile, taxiurile îmi depăşeau posibilităţile financiare. 

Atunci când am revenit în New York, la o vârstă mijlocie, 
am utilizat taxiurile drept mijloc preferat de transport. Nu 
era vorba numai de confort. Sporind preţul biletelor de 
metrou şi de autobuz de la cinci cenți la (în cele din urmă) 
1,15 dolari, crescuseră în mod firesc şi proporţional 
murdăria şi pericolele cu care te confruntai în ele. 

Următorul pas îl reprezentau limuzinele, totuşi am ezitat 
în a le folosi. Nu sunt un individ de genul celor care se 
plimbă în limuzine. Mă simt nelalocul meu când urc într- 
una. Ele reprezintă echivalentul fracului, în care de 
asemenea mă simt stingher. 

Cu toate acestea, împrejurările m-au împins să devin o 
persoană care călătoreşte în limuzine, cel puţin ocazional. 
Pe măsură ce am devenit mai bătrân şi mai faimos, şi pe 
măsură ce şovâiala mea de a călători s-a accentuat, mi s-a 
oferit tot mai frecvent ocazia să fiu transportat cu limuzina, 
ca o tentaţie suplimentară. Este greu de refuzat aşa ceva, 
astfel că Janet şi cu mine ne-am obişnuit să urcăm într-o 
limuzină şi să fim purtaţi... Câteodată pe distanţe foarte 
mari, o dată, chiar din New York până la Niagara. (Evident, 
întotdeauna solicităm un şofer nefumător.) 

O singură dată, pe 4 noiembrie 1984, am avut probleme 
cu o limuzină. Fusesem dus în nordul statului (parcursesem 
aproximativ optzeci de kilometri), pentru a ţine o prelegere, 


care s-a bucurat de mare succes. După aceea, a urmat o 
recepţie, dar când am fost gata să plec spre casă, limuzina 
dispăruse. Organizatorul i-a sunat pe cei de la închirieri 
auto şi am auzit câteva vorbe dure la adresa şoferului care 
nu mă aşteptase. 

Când limuzina a sosit, am urcat, iar şoferul a intrat în 
clădire şi (asta am aflat ulterior) a avut alt schimb de 
amabilităţi cu organizatorul. Eu am aşteptat răbdător timp 
de vreo zece minute, până a revenit şoferul; acesta era 
extrem de nervos întrucât (alt lucru aflat ulterior) nu fusese 
plătit în avans. 

Se pare că individul s-a gândit pe îndelete ce să facă, 
deoarece, pe la jumătatea drumului spre casă, a oprit la un 
telefon public şi, scuzându-se, a coborât să-şi sune şeful. 
După ce s-a întors în limuzină, a pornit pe un drum care mi- 
a trezit imediat bănuielile. 

— Ce faci? L-am întrebat. 

— Vă duc înapoi, pentru că n-am fost plătit. 

— Nu se poate! Trebuie să ajung acasă. 

— Îmi pare rău. Şeful a spus ca mai întâi să fiu plătit. 

— Cât anume? 

— O sută cincizeci de dolari. 

— Îi achit eu. Du-mă acasă! 

— Şi dacă acasă n-o să mă plătiţi? 

— 'Te plătesc acum, am exclamat exasperat, am scos banii 
şi i-am daT. În felul acesta, am ajuns acasă. 

În cele din urmă, mi-am recuperat banii de la organizator, 
însă a fost un incident neplăcut. Pentru a fi cinstit, trebuie 
să spun că a fost singura dată, cel puţin în experienţa mea, 
când un şofer de limuzină nu s-a ridicat la înălţimea 
îndatoririlor profesionale, asigurând pasagerilor un serviciu 
de lux ca să spun aşa. 

151. Umaniştii. 

Niciodată n-am acordat mare atenţie etichetei pe care o 
aplic pe credinţa mea. Consider că ştiinţa şi raţiunea 


reprezintă căi de înţelegere a Universului natural. Nu cred 
în existenţa unor entităţi „supranaturale” ce nu pot fi atinse 
prin aceste modalităţi. În nici un caz nu cred în mitologiile 
societăţii noastre, în Rai şi Iad, în Dumnezeu şi îngeri, în 
Satana şi draci. M-am considerat un „ateu”, dar asta 
descrie ceea ce nu cred. 

Treptat, însă, am devenit conştient că exista o mişcare, 
numită „umanism”, care folosea această denumire 
deoarece, s-o spun în modul cel mai simplu, Umaniştii 
apreciază că fiinţele omeneşti au determinat atât 
dezvoltarea civilizaţiei, cât şi maladiile ce o rod. Ei 
consideră că dacă maladiile vor putea fi vindecate, atunci 
numai omenirea va face acest lucru; totodată nu cred că 
supranaturalul poate influenţa aspectele pozitive sau 
negative din societate, maladiile ori vindecarea acestora. 

Primisem o copie a „Manifestului Umanist”, cu decenii în 
urmă, în tinereţe. Citisem declaraţia principiilor 
Umanismului, constatasem că eram de acord cu ele şi o 
semnasem. În anii 70, când mi s-a trimis o declaraţie 
actualizată, „Manifestul Umanist Il”, am fost de acord şi cu 
ea şi am semnat-o. În felul acesta, am devenit un Umanist 
acceptat, în acest punct întâlnindu-mă din nou cu Janet, 
care a aderat la mişcare în mod absolut independent (şi ca 
rezultat al principiilor pe care şi le dezvoltase înainte de a 
mă cunoaşte). 

De fapt, când ne-am hotărât asupra persoanei care trebuia 
să ne unească, l-am ales pe Edward Ericson de la 
Societatea Culturală Etică, tocmai fiindcă şi el semnase 
Manifestul Umanist în ambele rânduri. El şi-a întrerupt 
programul foarte încărcat pentru a ne căsători, doar 
datorită faptului că şi noi eram semnatari. 

Desigur, umanismul meu nu se limitează numai la 
semnarea de declaraţii. Am scris zeci de articole în sprijinul 
raţiunii ştiinţifice şi am denunţat toate gunoaiele 
pseudogştiinţifice. Mai cu seamă, am adus argumente 
categorice împotriva acelor religii fundamentaliste ce 


sprijină un punct de vedere anormal în legătură cu primele 
capitole din Cartea Genezei. Articolele au apărut în diverse 
locuri, ba chiar şi în numărul din 14 iunie 1981 al revistei 
New York Times Magazine. 

De asemenea, am scris un editorial în Times, în care m-am 
referit energic (şi cred că în mod corect) la opiniile unui 
astronom renumit care, într-o carte de-a sa, susţinea că 
teoria Big Bang-ului era oarecum anticipată de autorii 
biblici ai Genezei şi că astronomii ezitau în a accepta Big 
Bang-ul, deoarece nu voiau să sprijine opinia religioasă 
convenţională. 

Am extins editorialul cu pricina la dimensiunile unei cărţi 
începuturile (In the Beginning), în care am examinat fiecare 
verset din primele unsprezece capitole ale Genezei, în mod 
cât mai metodic, detaşat şi obiectiv cu putinţă, comparând 
interpretarea lor literală cu consideraţiile moderne ale 
ştiinţei. Lucrarea a fost publicată de editura Crown în 19861. 

Tot aici aş aminti, desigur, şi Călăuza în lumea Bibliei, 
scrisă dintr-un punct de vedere strict Umanist. 

Toate acestea i-au îndemnat pe cei de la Asociaţia 
Umanistă Americană să mă aleagă în 1984 „Umanistul 
Anului”. Pe 20 aprilie 1984, am plecat la Washington, 
pentru a primi diploma şi a ţine un discurs. Bineînţeles, 
grupul în faţa căruia am vorbit nu era mare, întrucât 
numărul Umaniştilor este mic; cel puţin, numărul acelora 
dintre noi care doresc să se identifice ca atare este mic. 
Bănuiesc că foarte mulţi occidentali sunt Umanişti în 
privinţa modului cum îşi duc vieţile, dar condiţionarea din 
copilărie şi presiunile sociale îi silesc să se încline în faţa 
religiei fără să le permită măcar să recunoască ceea ce fac. 

Printre cei ce primiseră anterior tidul de „Umanist al 
Anului” i-aş aminti pe Margaret Sânger*, Leo Szilard*, 
Linus Pauling, Julian Huxley*, Herman ]. Muller*, Hudson 
Hoagland*, Erich Fromm*, Benjamin Spock*, R. Buckmin- 
ster Fuller*, B. F. Skinner*, Jonas E. Salk, Andrei Saharov*, 


Cari Sagan şi mulţi alţii de acelaşi calibru - ca atare, mă 
alăturam unei companii selecte. 

Cu ocazia respectivă, am ţinut un discurs hazliu, referitor 
la genurile de scrisori pe care le primeam din partea 
persoanelor religioase, care pe de o parte se rugau pentru 
salvarea sufletului meu, iar pe de altă parte mă trimiteau în 
Iad. Discursul a cunoscut un succes imens, ba chiar 
exagerat, deoarece din cauza lui am fost solicitat să devin 
preşedintele Asociaţiei Umaniste Americane. 

Am ezitat, explicând că eu nu călătoream şi aş fi fost 
incapabil să particip la întrunirile ce se desfăşurau în afara 
New York-ului; în plus, programul îmi era atât de încărcat 
încât nu puteam să duc o corespondenţă susţinută sau să 
mă angajez în disputele politice inevitabile în toate 
organizaţiile. 

Am fost asigurat că nu urma să călătoresc ori să fac ceva 
ce nu doream. Aveam să contribui cu numele meu, cu 
articolele (pe care le scriam oricum) şi cu semnătura pe 
scrisorile cu ajutorul cărora se încerca strângerea de 
fonduri. 

Chiar şi după ce am stabilit toate astea, m-am întrebat ce 
se putea întâmpla dacă deveneam o figură atât de 
cunoscută a Mişcării Umaniste. IASFM se găsea abia la 
început de drum şi deja câţiva cititori îşi anulaseră 
abonamentele „fiindcă Isaac Asimov este Umanist”. Oare 
aveam să distrug revista cu desăvârşire dacă deveneam 
preşedinte al AUA? 

După aceea, m-am gândit că editorialele mele publicate în 
revistă erau perfect sincere... Aşadar, ce rău suplimentar ar 
mai fi putut aduce preşedinţia? In plus, nu doream să iau o 
decizie influenţată de laşitate. Ca atare, am acceptat oferta 
şi de atunci sunt preşedintele Asociaţiei Umaniste 
Americane. 

Asociaţia şi-a respectat promisiunea. Nu sunt solicitat să 
călătoresc şi nici nu sunt implicat în procedurile 
organizatorice. Am semnat însă multe scrisori pentru 


strângerea de fonduri şi am continuat să-mi scriu articolele 
umaniste. Asociaţia este încântată, deoarece după ce am 
devenit preşedinte, numărul membrilor a sporit, iar lumea 
insistă să pună acest lucru pe seama mea. 

152. Vârsta pensionării. 

Depăşisem cu bine a şaizecea aniversare, un reper pe care 
mă temusem că n-aveam să-l ating după preinfarctul din 
1977. Apoi mă apropiasem de a şaizeci şi cincea aniversare, 
alt jalon pe care mă temusem că nu voi fi în stare să-l ating 
în luna agitată ce a precedat operaţia pe cord. 

Acum ajunsesem acolo. Pe 2 ianuarie 1985, am împlinit 
şaizeci şi cinci de ani, etate considerată adesea drept limita 
oficială de „pensionare”, un termen pe care-l detest din tot 
sufletul. 

La şaizeci şi cinci de ani, eram un om bătrân. 

Desigur, şaizeci şi cinci este vârsta tradiţională a 
pensionării în Statele Unite, dar asta numai dacă te obligă 
cineva. În calitate de liber profesionist, pot afirma că am 
mai mult noroc: este posibil ca lucrările mele să nu fie 
acceptate, însă nu pot fi concediat. Editorii pot refuza să-mi 
publice cărţile, totuşi nu mă pot împiedica să le scriu. 

De aceea, am organizat „o petrecere de nepensionare” 
pentru mai mult de o sută de invitaţi, specificând „fără 
cadouri” şi „fără ţigări”. O petrecere la care să nu se 
fumeze reprezenta cel mai frumos cadou pe care-l puteam 
căpăta -ea s-a desfăşurat superb, cu toţi editorii şi prietenii 
mei surâzându-mi, cu Stan ţinând un discurs vesel şi multe 
altele. 

lar cariera mea de scriitor a trecut prin cea de-a şaizeci şi 
cincea aniversare ca şi cum n-ar fi existat. 

Pe 7 februarie 1985, însă, guvernul „m-a prins” şi am fost 
chemat înaintea unor funcţionari care doreau să-mi 
examineze certificatul de naştere şi situaţia impozitelor. 
(Puteam să le fi trimis actele şi prin poştă, dar certificatul 
meu de naştere, un petic de hârtie vechi şi fragil din Rusia, 


nu era un document pe care aş fi avut curajul să-l las pe 
mâna poştei... Sau a unor funcţionari guvernamentali.) 

Mi s-a spus că întruneam condiţiile pentru a primi 
asigurarea Medicare*, pe care am acceptat-o cu un 
sentiment de vinovăţie, fiindcă îmi puteam permite să achit 
tratamentele sau îngrijirile de specialitate. Cu toate 
acestea, tocmai fusesem supus unei proceduri medicale 
scumpe şi neplăcute şi era posibil să mai urmeze şi altele. 
Nu intenţionam să mă lipsesc de o parte serioasă din 
economii doar pentru a-mi asigura simpla supravieţuire, ci 
doream ca soţia şi copiii să nu aibă probleme financiare 
după moartea mea. De aceea, când funcţionarii mi-au spus 
că trebuia să accept Medicare, am încuviinţat fără să 
protestez. 

Asistenţa socială era cu totul altceva. Am refuzat-o sec. 

— Nu m-am pensionat, le-am spus. Câştig bani buni şi voi 
continua s-o fac. N-am nevoie de un ajutor social, aşa că 
păstraţi-mi banii în fondul de asistenţă socială şi folosiţi-i 
pentru alţii. 

— Dacă asta doriţi, perfect! Mi-a spus individul dinapoia 
biroului. Vă putem face pe plac numai până la şaptezeci de 
ani. După aceea, veţi fi obligat să acceptaţi ajutorul social. 

Am încuviinţat nepăsător şi mi-am şters discuţia din 
memorie până în ianuarie 1990, când a sosit un cec 
guvernamental pe care nu mi-l puteam explica; abia atunci 
mi-am amintit povestea cu ajutorul social. Mi-am consultat 
contabilul şi el a spus: „Ai plătit pentru banii ăştia, Isaac. 
Sunt aităâi”. 

Avea dreptate. Gândindu-mă la sutele de mii de dolari pe 
care le plăteam anual sub forma impozitelor şi la procentul 
important care-şi găsea locul în buzunarele politicienilor 
lacomi şi ale afaceriştilor... Mi-am înăsprit inima şi am 
acceptat banii care, credeţi-mă, nu reprezintă deloc o sumă 
mare. 

153. Din nou despre Doubleday. 


După episodul cu Călătorie fantastică II, situaţia la 
Doubleday a continuat să fie neclară (ca să nu spun mai 
multe). Era limpede că Nelson Doubleday, care deţinea atât 
editura, cât şi echipa de baseball New York Mets, era 
interesat numai de cea de-a doua. Fiindcă editura pierdea 
bani, intenţiona s-o vândă. 

După cum am amintit anterior, redactorii plecaseră unul 
după altul în locuri mai convenabile. Nu-mi trecuse totuşi 
nici o clipă prin minte să renunţ la Doubleday. Nu mă 
gândeam s-o şterg de pe o corabie care lua apă, mai cu 
seamă dacă nu eram convins că putea eşua. Îmi imginam că 
Nelson avea să vândă editura altcuiva şi lucrurile urmau să 
meargă mai departe la fel de bine. 

Întâmplător, în fiecare an, Nelson îmi trimitea o invitaţie la 
meciul de deschidere al lui Mets, pe stadionul Shea, iar pe 
14 aprilie 1986 chiar am mers la meci. Păşeam pe un 
stadion de baseball prima oară după mai bine de un sfert de 
veac, când îl dusesem pe David la un meci al lui Red Sox*. 

Am constatat că magia dispăruse. Nu mă mai încântau 
spectatorii, consumul de bere din tribună, apelativele 
adresate jucătorilor, şi nici convingerea că, deşi venisem la 
stadion cu taxiul, urma să mă întorc acasă cu metroul. 
(Astăzi, dacă ar trebui să repet episodul, aş folosi desigur o 
limuzină, însă nu cred că ar merita.) 

În plus, Mets au pierdut meciul, Dwight Gooden, vedeta 
lor la aruncare, pentru care venisem în mod special, fiind 
eliminat. După aceea, Mets au câştigat la rând următoarele 
unsprezece întâlniri, fără însă ca eu să fi asistat la partidele 
respective. După a unsprezecea victorie, m-am întâlnit 
întâmplător cu Nelson Doubleday la liftul editurii. 

— Domnule Doubleday, i-am spus, i-am văzut pe cei de la 
Mets pierzând meciul de deschidere de pe Shea, dar după 
aceea, când n-am fost în tribună, au înregistrat unsprezece 
victorii consecutive. 

— Perfect! A comentat Doubleday. În cazul acesta, nu te 
mai duce la alte meciuri, Isaac. 


— Nu intenţionez s-o fac, am replicat. Totuşi nu credeţi că 
ar trebui să fiu plătit ca să nu vin la stadion? 

Într-un fel, el m-a plătit, deoarece, când Mets a intrat în 
finală în anul acela, mi-a procurat patru bilete la preţul 
oficial (erau revândute cu sume incredibile). Desigur, nu m- 
am dus, ci le-am vândut avocatului meu, Bob Zicklin, tot la 
preţul oficial. 

Oricum, din cauza vânzolelii de la Doubleday, m-am 
pomenit cu un nou redactor de carte, o tânără pe nume 
Jennifer Brehl, care pe atunci avea douăzeci şi patru de ani. 
Lucra în editură de numai doi ani, fusese asistenta lui Kate 
Medina şi mă „moştenise”. 

După cum am explicat mai înainte, nu mă supără câtuşi de 
puţin să am redactori tineri; cu atât mai puţin nu m-a 
deranjat Jennifer, fiindcă am văzut că era entuziastă, 
muncitoare, de încredere şi foarte inteligentă. Am stabilit 
rapid un stil de lucru care ne mulțumea pe amândoi. Eu 
reprezentam pentru ea un nume mare, trambulina spre 
faima de redactor ca să spun aşa, de aceea muncea din 
greu şi asta era exact ceea ce-mi doream. 

Întrucât nu sunt un individ temperamental, ci accept rapid 
şi fără probleme orice lucru rezonabil, Jennifer a ajuns să 
simtă pentru mine o afecţiune filială, iar grija ei faţă de 
sănătatea şi bunăstarea mea pare să fie la fel de profundă 
precum cea a lui Robyn. Ba chiar, în octombrie 1987, când 
bursa a înregistrat un crah de proporţii, numai doi oameni 
mi-au telefonat ca să se intereseze dacă nu cumva 
pierdusem bani. (Nu se întâmplase aşa. Nu uitasem crahul 
bursier din 1929 şi-i explicasem broker-ului meu, Robert 
Warnick - o persoană minunată - că intenţionam să 
investesc doar în obligaţiuni, nu şi în acţiuni. Nu doream să 
dau o lovitură cu riscul unor pierderi mari. Din acest motiv, 
crahul bursei de acţiuni nu m-a afectat deloc.) 

Robyn a fost una dintre cele două persoane care mi-au 
telefonat; am liniştit-o, dar mi-am dat seama că, oricât ar fi 
interesat-o bunăstarea mea, o frământase şi moştenirea ei. 


A doua persoană care mi-a telefonat a fost Jennifer, care n- 
avea însă moşteniri care s-o preocupe. Fusese îngrijorată 
doar de soarta mea şi m-am simţit teribil de mişcat. 
Desigur, am liniştit-o şi pe ea. 

Pe 5 martie 1989, Jennifer mi-a spus că trebuia să renunţe 
la slujba de la editură, pentru a-şi ajuta tatăl în afaceri. Ca 
atare, am primit un nou redactor de carte, Jill Roberts, altă 
tânără care, ca şi Jennifer, era entuziastă, muncitoare, de 
încredere şi foarte inteligentă. 

Să vă dau un simplu exemplu... 

La sfârşitul lui 1989, a fost pregătit un tiraj limitat al 
noului meu roman, Nemesis* şi eu urma să semnez cele 500 
de exemplare. Fiecare a fost ambalat separat, apoi câte 
zece exemplare au fost plasate în cutii mari. Cutiile au fost 
numerotate şi puse în containere; de-abia după ce totul a 
luat sfârşit, cineva şi-a dat seama că eu nu semnasem nici 
măcar un volum. 

Într-o dimineaţă, devreme, mi s-a adus la cunoştinţă 
această gafă, după care s-au desfăcut toate containerele, s- 
au deschis toate cutiile, eu am semnat fiecare carte, apoi 
aceasta a fost ambalată, pusă în cutie şi în container. Am 
semnat toată dimineaţa. N-a fost foarte greu, deoarece Jill a 
organizat totul atât de eficient încât cărţile veneau în faţa 
mea ca pe bandă rulantă. Eu nu trebuia decât să semnez, în 
timp ce Jill desfăcea containerele şi închidea cutiile, Făcând 
totul perfect, astfel încât nici o carte n-a fost pusă într-un 
loc greşit. A reprezentat un exemplu minunat de eficienţă. 

Între timp, însă, dădeam eu însumi un astfel de exemplu, 
fără s-o ştiu. În general, un autor pus într-o situaţie 
mizerabilă exclusiv din vina editurii îşi dă frâu liber 
temperamentului şi-i terorizează pe cei din jur, mai cu 
seamă dacă este un autor bătrân şi venerat care ştie că şi-o 
poate permite. 

Asta nu s-a aplicat şi în cazul meu. Nu sunt un individ 
temperamental (cel puţin, nu irațional). Apoi, nu făceam 
altceva decât să-mi scriu numele, în timp ce Jill transpira 


din greu, deci nu exista nici un motiv pentru care să nu-mi 
trec vremea în mod plăcut, spunând bancuri şi cântând. 
Drept urmare, în camera unde lucram au venit oameni din 
toată editura (aşa mi s-a spus ulterior), pentru a asista la 
spectacolul anormal al unui scriitor vesel. 

După ce s-a terminat, Jill şi câteva fete din editură au 
insistat să mă invite la prânz, deşi le-am asigurat că nu era 
necesar. Uimitor cum roiesc tinerele în jurul meu acum, 
când sunt bătrân şi neputincios. Unde erau ele în perioada 
când aş fi putut profita în mod abominabil de afecțiunea 
lor? 

154. Interviurile. 

Nici un scriitor nu poate scăpa de interviuri. Apetitul 
pentru materiale menite să umple ziarele şi revistele este 
de nepotolit; cum e şi firesc, pe măsură ce am devenit mai 
cunoscut, numărul interviurilor a crescut. Chiar şi când 
predam la Facultatea de' Medicină, deci când mă aflam abia 
la începutul carierei scriitoriceşti, Herald din Boston m-a 
intervievat şi m-am ales cu un tidu pe opt coloane, care mă 
identifica drept „profesor la UB”. 

Pe atunci, mă străduiam să-mi menţin tidul academic, iar 
adversarii mei din administraţie s-au repezit imediat asupra 
ziarului, folosindu-l drept exemplu al modului cum încercam 
să-mi folosesc poziţia pentru a-mi face reclamă personală. 

I-am anihilat cu uşurinţă. Titlul din ziar nu-mi aparţinea şi 
nimic din interviu nu aducea a reclamă personală. În plus, 
acordasem interviul la solicitarea preşedintelui Societăţii 
Chimice Americane, care dorea un mic imbold publicitar 
pentru o întrunire a organizaţiei, ce urma să se ţină în 
Boston. Am arătat corespondenţa ce demonstra acest lucru 
şi am fost chiar puţin ipocrit, subliniind obligaţia noastră de 
a ajuta orice societate profesională care ne solicita. 
Descumpănită, administraţia şi-a retras acuzaţiile. 

Interviul cel mai bun care mi-a apărut în presa scrisă a 
fost cel publicat în The New York Times Book Review pe 3 
august 1969, cu o zi înainte de moartea tatei. 


De asemenea, am fost intervievat de mai multe ori pentru 
televiziune. Cele mai bune două interviuri (adică cele care 
mi-au plăcut mie) au fost luate de Edwin Newman în 1987, 
respectiv de Bill Moyers în 1988. 

În ambele cazuri, interviul a durat o oră şi reporterul s-a 
mulţumit să pună întrebările, lăsându-mă pe mine să 
vorbesc. Aţi putea crede că aceasta este procedura 
obişnuită a reporterilor, însă de obicei ei se angajează cu 
disperare într-o competiţie cu cel intervievat, încercând să- 
şi dovedească propria erudiție, în astfel de situaţii, întrucât 
eu nu trebuie să-mi afirm erudiţia, aş prefera să rămân 
acasă şi să-i las pe ei să monologheze. 

Odată, am avut parte de un reporter care-mi însoțea 
spusele cu mici sunete de aprobare, sau care poate doar 
intenționau să indice că mă auzise. În timpul înregistrării 
interviului nu sesizasem acest aspect, dar ulterior, când l- 
am vizionat la televizor, m-a scos din sărite. Permanentele 
sale „îhâm”, sau „mda-mda” mă acopereau, distrugând 
convorbirea. 

La interviurile luate de Ed Newman şi Bill Moyers, nu 
ştiusem dinainte întrebările pe care aveau să mi le pună. 
Nu existaseră repetiţii sau pregătiri. Pur şi simplu, mă 
aşezasem, fusesem întrebat şi răspunsesem. Deţin prea 
multă experienţă oratorică şi am opinii prea clare (pe care 
le-am dezvoltat în nenumărate articole) pentru a avea 
nevoie de pregătire. De asemenea, vorbesc mai uşor şi mai 
elocvent atunci când nu am rumegat chestiunea în minte 
până i s-a pierdut tot gustul. 

Urmează apoi interviurile prin telefon. După apariţia 
televiziunii, radiodifuziunea a descoperit că principalele 
emisiuni de divertisment migraseră spre noile mass-media. 
De aceea, au proliferat talk-show-urile radiofonice. 
Realizatorii acestora trebuie să intervieveze în permanenţă 
persoane şi deoarece eu nu călătoresc, accept fără obiecţii 
interviurile telefonice. Este singurul mod în care pot fi auzit 


în localităţi îndepărtate precum Detroit, Tâmpa sau San 
Antonio. 

Evident, primesc o sumedenie de astfel de solicitări. De 
fiecare dată când îmi apare un roman sau o carte de non- 
ficţiune importantă, urmează o cascadă de telefoane care 
mă roagă să stabilesc o dată şi o oră pentru un interviu. 

Câteodată, sunt intervievat în legătură cu un eveniment ce 
implică un aspect ştiinţific sau science-fiction. Atunci când 
sondele Viking au coborât pe suprafaţa lui Marte, am fost 
asaltat de reporteri, care în general susțineau că „întrucât 
pe Marte nu s-a găsit viaţă, programul spaţial este inutil şi 
constituie o risipă de bani, nu-i aşa, domnule Asimov?”. Şi 
de fiecare dată a trebuit să le explic cu răbdare enorma 
valoare a cunoştinţelor ştiinţifice căpătate din studiul lui 
Marte, chiar dacă planeta era sterilă. 

Interviurile telefonice au atins apogeul după 28 ianuarie 
1986, când naveta Challenger a explodat la scurt timp după 
lansare, ucigând şapte astronauți. Am aflat vestea în clipa 
când intram în Union Club, ca să prezidez un prânz al lui 
Dutch Treat. Cineva adusese un radio portabil şi astfel am 
putut asculta ultimul buletin de ştiri; a fost una dintre 
întrunirile cele mai triste. 

Ştiam însă ce avea să urmeze. Vreme de câteva zile, 
telefonul meu a sunat încontinuu, fiecare talk-show 
radiofonic din Statele Unite dorind să-mi afle părerea 
asupra dezastrului. Ce părere puteam avea decât că fusese 
o tragedie îngrozitoare? Şi ce altă părere puteam avea 
decât că toate proiectele măreţe şi riscante îşi au tragediile 
lor, dar că, în pofida tuturor obstacolelor, ele trebuie să 
continue? 

155. Omagiile. 

Este imposibil să realizezi un lucru prin care să ieşi în 
evidenţă fără să nu fi premiat. Cu ocazia aventurilor mele 
oratorice, am participat la numeroase întruniri şi puţine 
dintre ele nu acordă premii participanţilor - unele în semn 


de recunoştinţă (bănuiesc) pentru acceptul de a se 
pensiona. 

Chiar şi în science-fiction, premiile se înmulţesc întruna. 
Există premiul Hugo (ale cărui categorii sporesc anual) şi 
premiul Nebula. În plus, s-au înfiinţat premii purtând 
numele unor celebrităţi din domeniu: John Campbell, Philip 
Dick*, Ted Sturgeon şi aşa mai departe. Poate că într-o 
bună zi, va exista şi un premiu Isaac Asimov... 

Evident, am adunat destule premii (şi aş fi strâns şi mai 
multe dacă aş fi fost de acord să călătoresc departe de 
casă). Unele sunt destul de banale, iar cel mai banal dintre 
toate, dar care îmi place teribil, este o plachetă pe care 
scrie: „Isaac Asimov, Amant Lasciv”. Merită să iei un premiu 
pentru aşa ceva, nu? 

Am colecţionat, de asemenea, şi diplome; nu doar cea de 
Ph. D., care este înrămată şi agăţată pe perete, ci alte 
paisprezece doctorate honoris causa, depozitate într-o 
valiză. 

Au existat şi onoruri pe care le-am căpătat pentru motive 
ce nu aveau nici o legătură cu realizările mele, ci erau 
legate de locul naşterii sau de copilăria mea. 

Astfel, când s-a demarat proiectul de renovare al lui Ellis 
Island*, sub forma unui muzeu care să cinstească realizările 
imigranţilor ce veniseră în Statele Unite în anii când locul 
acela reprezenta Uşa de Aur spre Tărâmul Făgăduinţelor, 
revista Life a decis să caute persoane care într-adevăr 
intraseră în ţară prin EUis Island. Era vorba aşadar de 
persoane vârstnice, fiindcă Ellis Island fusese închis cu 
decenii în urmă. 

Eu m-am numărat printre persoanele vârstnice pe care 
organizatorii le-au găsit. Pe 28 iulie 1982, am fost dus în 
extremitatea Manhattan-ului (întâmplător, era o furtună 
teribilă) şi transportat cu bacul pe Ellis Island. Puneam 
piciorul acolo pentru prima dată după 1923, când intrasem 
în Statele Unite şi făcusem pojar, ca să sărbătoresc 


evenimentul. Clădirile erau dărăpănate şi când m-au 
fotografiat aveam o expresie destul de posacă. 

Fotografia a apărut în Life, iar toţi cei care au văzut-o m- 
au întrebat: 

— De ce purtai galoşi? 

— Fiindcă ploua cu găleata, le-am răspuns. De ce altceva? 

Peste vreo doi ani, am primit un fel de medalie pentru că 
(a) fusesem imigrant şi (b) în urma faptelor mele, Statele 
Unite nu regretau că mă primiseră. Am fost în Battery Park, 
alături de mulţi alţi imigranţi celebri, într-o superbă zi 
însorită. Primarul Ed Koch* (pe care-l prezentasem de trei 
ori la Clubul Dutch Treat, cu ocazia unor prelegeri) a ţinut 
un scurt discurs, cineva a cântat „The Star-Spangled 
Banner”*, apoi, la momentul cuvenit, a fost rostit şi numele 
meu. 

Poate că surpriza cea mai mare a reprezentat-o faptul că 
numele mi-a fost gravat pe o lespede din Grădina Botanică 
Brooklyn. O alee este pardosită cu lespezi purtând numele 
unor persoane născute în cartierul Brooklyn, care au 
devenit celebre. (De pildă, Mae West*.) 

Când mi s-a adus la cunoştinţă că numele meu fusese 
adăugat pe aleea respectivă, am amintit că eu nu mă 
născusem în Brooklyn. Mi s-a răspuns că, întrucât 
crescusem aici de la vârsta de trei ani şi fusesem instruit în 
şcolile publice ale Brooklyn-ului, era îndeajuns. Pe 8 iunie 
1986, Janet şi cu mine am mers la Grădina Botanică. Când 
taxiul a ajuns la Grand Army Piaza, am constatat că toată 
zona era blocată în vederea festivităţii (care avea să fie mult 
mai grandioasă decât mi se dăduse de înţeles), şi maşina n- 
ar fi putut trece, dacă unul dintre poliţişti nu m-ar fi 
recunoscut. 

Alături de Janet, am intrat pe alee, am citit toate numele şi 
ne-am întâlnit cu diverse celebrităţi care erau de asemenea 
omagiate. Am fost rugat să spun câteva cuvinte, totuşi 
adevărata vedetă a fost Danny Kaye*, pe care-l admirasem 
dintotdeauna şi pe care atunci l-am întâlnit pentru prima şi 


ultima dată. El m-a poreclit payess („favoriţi”, în idiş), apoi a 
ţinut un discurs încântător. 

Cu toate acestea, părea bolnav şi într-adevăr a murit după 
numai nouă luni, pe 3 martie 1987, la vârsta de şaptezeci şi 
patru de ani. 

156. Neamurile din Rusia. 

Ştiam, desigur, de existenţa unor neamuri în Rusia. Tata 
avusese trei fraţi şi două surori, iar mama avusese de 
asemenea fraţi. Probabil că şi aceştia avuseseră la rândul 
lor copii, şi aşa mai departe. Cu toate acestea, în ceea ce mă 
privea, nu ţinusem legătura cu respectivele rubedenii. 

În primii lor ani petrecuţi în Statele Unite, părinţii mei 
primiseră ocazional scrisori din Rusia, dar nu mi le citiseră 
şi nici nu-mi spuseseră nimic despre conţinutul lor. (Să fiu 
sincer, nici nu mă interesase.) Drept rezultat, crescusem 
doar cu rudele de gradul întâi - tata, mama, sora şi fratele - 
şi mă simţisem extrem de mulţumit. Mai exista fratele vitreg 
al mamei, cu soţia şi fiul său, însă cu ei aveam foarte puţine 
legături. 

După război, am presupus în mod firesc că niciuna dintre 
rudele mele nu supravieţuise. Cei înrolați muriseră probabil 
alături de alte câteva milioane de soldaţi. Cei prinşi de 
cotropitorii nazişti făcuseră pesemne parte din milioanele 
ucise cu brutalitate în lagărele de concentrare. Abia după 
ce primele mele volume autobiografice au ajuns în Uniunea 
Sovietică, am aflat că unele rude supravieţuiseră; mai 
exact, ele au aflat de existenţa mea. 

Ani la rând, fusesem un autor de science-fiction popular în 
Uniunea Sovietică (poate şi datorită particulei „ov” de la 
sfârşitul numelui) şi era posibil ca alţii ce purtau acest 
nume, în mod direct ori prin alianţă, să fi bănuit că eram 
înrudiţi. 

Totuşi, Asimov nu este un nume rar în Republica 
Uzbekistan din Asia Centrală, unde se scrie (în alfabetul 
chirilic) cu „s”. În Bielorusia, unde m-am născut eu, se scrie 
cu „z”, însă tata 1-a ortografiat greşit la sosirea în Statele 


Unite. Judecând doar după numele meu, celor din 
Bielorusia le venea greu să spună dacă eram sau nu neam 
cu ei. Ba chiar, odată, am aflat că existau nişte uzbeci care 
revendicau legături de rudenie. 

După apariţia biografiei, însă, locul naşterii mele, 
Petrovici, a devenit cunoscut, alături de numele bunicului, 
Aaron. Asta a fost suficient. Am început să primesc scrisori, 
în primul rând de la verişoara mea primară, Serafina, fata 
unui frate mai mic al tatei, Samuel, fost ofiţer în armata 
sovietică, ce supravieţuise războiului, dar murise ulterior. 
(Un alt frate mai tânăr, Ephraim, murise luptând în Caucaz, 
în 1942.) 

Cel mai mic dintre fraţii tatei, Boris, supravieţuise de 
asemenea războiului şi trăise în Leningrad*, însă izbutise 
cumva să părăsească Uniunea Sovietică în anii 70 şi 
imigrase în Israel. Stan, care deţine un simţ al familiei mai 
puternic decât mine, i-a dat de urmă. După aceea, ne-am 
sfătuit ce să facem; fără îndoială, era sărac şi ne era totuşi 
unchi. 

Am propus ca Marcia să poarte o corespondenţă cu Boris 
în care să includă cecuri. Eu aveam să contribui cu banii, 
iar Stan urma să ia hotărârile. Dacă Marcia avea întrebări 
legate de unchiul Boris, ea trebuia să-l consulte pe Stan, 
care deţine practic monopolul simțului practic în familie. 

Lucrurile nu s-au desfăşurat chiar grozav, fiindcă Marcia a 
încurcat rău corespondenţa, dar în cele din urmă am 
clarificat întrucâtva situaţia. Stan a reuşit chiar să găsească 
pe cineva din personalul lui Newsday care făcea o excursie 
în Israel şi 1-a rugat să-l caute pe Boris. Persoana s-a întors 
cu veşti mai puţin fericite: Boris era foarte bătrân, bolnav şi 
aparent cu minţile rătăcite. A murit pe 30 august 1986. 

Cu aceasta, nu s-a încheiat însă problema neamurilor din 
Rusia. Aveam verişori primari, verişori secundari şi 
persoane care se căsătoriseră cu aceştia, care avuseseră 
copii şi toţi îi scriau faimoasei lor rude din America. După ce 
Mihail Gorbaciov* a introdus o anumită libertate în Uniunea 


Sovietică, mulţi au venit în Statele Unite şi scrisorile au 
început să mă asalteze. 

Una dintre ele îşi exprima nemulţumirea că nu mă 
repezisem imediat în Florida ca să-mi văd necunoscutele 
rude, de atâta vreme rătăcite. Am răspuns politicos că nu 
părăseam niciodată New York-ul. 

Alt grup a venit la mine acasă, fără nici un avertisment 
prealabil. Când portarul suspicios m-a sunat să mă anunţe 
că eram căutat de nişte străini ce pretindeau că-mi sunt 
neamuri, am fost nevoit să cobor şi să-i întâlnesc. În clipa 
aceea, o femeie de vârstă mijlocie mi s-a aruncat în braţe, 
plângându-mi pe umăr de bucurie că-şi vedea iubita rudă. 
N-am aflat exact care era natura înrudirii noastre, ci doar 
faptul că doreau să le găsesc o locuinţă. Le-am spus că în 
cartierul Brighton Beach se stabilise o colonie mare de 
evrei ruşi, dar mi-au replicat că ştiau de ea, însă doreau alt 
cartier. 

Se aşteptau oare să scot un apartament din buzunar? În 
cele din urmă, au plecat. 

Între timp, scrisorile au continuat să vină de la diverşi 
indivizi din Uniunea Sovietică. Ramificaţiile familiei par 
incredibile. 

Aceasta este una din problemele care mă fac să sufăr. Îmi 
dau seama că majoritatea oamenilor au familii mari şi 
sentimente extrem de puternice faţă de rudele lor. Ei 
trăiesc pe baza unui cod nescris, conform căruia un 
membru al familiei poate apela la oricare alt membru, fiind 
sigur că va fi ajutat. Neamurile lui Janet procedează în 
acest fel. 

Eu, însă, n-am avut niciodată o familie mare şi nu simt 
genul respectiv de solidaritate, exceptându-i pe Janet, 
Robyn şi Stan. Nu doresc să par crud şi fără inimă - sunt 
gata să ofer bani celor năpăstuiţi, totuşi nu pot împinge 
lucrurile mai departe. Pur şi simplu, nu pot să-i întâmpin cu 
lacrimi de fericire, să-i poftesc în casă şi să-i ajut doar 


pentru că-mi sunt rude îndepărtate... Sau pentru că pretind 
acest lucru. 

157. Grand Maşter. 

La vârsta de şaizeci şi şapte de ani, se părea că obţinusem 
tot ceea ce se putea din lumea science-fiction-ului. Aveam 
premii Hugo, Nebula şi best-seller-uri. Eram unul dintre Cei 
Trei Mari. La convențiile science-fiction, eram tratat ca un 
monument şi noii veniţi pe tărâmul literaturii science-fiction 
mă priveau cu venerație. Graţie proeminenţilor mei favoriţi 
cărunţi, eram frecvent recunoscut pe stradă; în plus, 
nutream convingerea că, dacă aş fi călătorit, aş fi fost 
identificat în lumea întreagă. În Japonia, Spania şi Uniunea 
Sovietică eram la fel de popular ca în Statele Unite, iar 
cărţile mele fuseseră traduse în peste patruzeci de limbi. 

Ce mai rămăsese? 

Un singur lucru! În 1975, Science Fiction Writers of 
America instituise un premiu Nebula special, care se numea 
Grand Maşter. El avea să fie acordat, cu prilejul banchetului 
SFWA, unui superstar al genului pentru întreaga sa 
activitate, nu doar pentru o singură lucrare. 

În mod inevitabil, primul premiu de acest gen i-a revenit 
lui Robert Heinlein. În privinţa asta, nu putea exista nici o 
discuţie. El era favoritul general al cititorilor şi fusese 
printre primii care introduseseră literatura science-fiction 
în filme şi în revistele de lux. Era respectat atât în domeniu, 
cât şi în afara acestuia. Pe 23 octombrie 1984, Sprague de 
Camp s-a nimerit să fie împreună cu Heinlein în New York, 
şi am profitat de ocazie pentru a ne fotografia în aceeaşi 
postură în care o făcuserăm cu exact treizeci de ani în 
urmă, la NAES. 

În următorii ani, au fost înmânate alte premii Grand 
Maşter. Jack Williamson 1-a primit pe al doilea şi Clifford 
Simak pe al treilea. Altele au fost acordate lui L. Sprague de 
Camp, Fritz Leiber*, Arthur C. Clarke şi Andre Norton*. 
Toţi, cu excepţia lui Norton, avuseseră legături strânse cu 
John W. Campbell şi cu Epoca de Aur. 


În plus, toţi premiaţii erau destul de bătrâni, dar din 
fericire, supravieţui-seră, ajungând să fie încununaţi cu 
lauri. De fapt, în lumea revistelor science-fiction existaseră 
numai două persoane care cu siguranţă ar fi meritat 
această onoare, dar care muriseră înainte de 1975. Era 
vorba de E. E. Smith şi John W. Campbell. 

Evident, aveam sentimentul că figuram printre favoriţii ce 
se întreceau pentru obţinerea unui Grand Maşter, dar când 
urma să-l primesc? 

Premiile nu se acordaseră în fiecare an; existaseră doar 
şapte în cei unsprezece ani, din 1975 şi până în 1986. Cei 
şapte premiaţi fuseseră mai bătrâni decât mine şi toţi îşi 
începuseră activitatea în anii '30 sau *40, şi în nici un caz 
nu puneam la îndoială meritul lor. Dintre cei rămaşi „pe 
dinafară” care se ridicau la nivelul cerut, doar doi candidaţi 
erau mai vârstnici decât mine: Lester del Rey şi Frederik 
Pohl, iar asta îmi putea întârzia rândul cu doi până la patru 
ani. 

Începusem să mă îngrijorez. Aveam o mulţime de 
probleme medicale, care îmi provocau gânduri negre în 
privinţa şanselor de a supravieţui încă trei-patru ani, şi în 
nici un caz nu-mi doream ca oamenii să comenteze oftând: 
„Trebuia să-i fi acordat Grand Master-ul înainte să fi 
murit!”. Nu m-ar fi ajutat cu nimic. 

Faptul că tânjeam atâta după premiul acela ar putea să 
pară meschin, dar sunt şi eu un biet om. Îl doream. In plus, 
consideram cu toată onestitatea că-l meritam. Cu toate 
acestea, mi-am ţinut dorinţa pentru mine. Nu mi-am făcut 
campanie şi, prin nici un cuvânt sau faptă, n-am indicat în 
mod fâţiş că mă interesa. 

Momentul respectiv a venit în cele din urmă, iar eu trăiam. 
Pe 2 mai 1987, la banchetul de acordare a premiilor 
Nebula, am primit titlul de Grand Maşter. Eram al optulea 
Grand Maşter şi toţi continuam să fim în viaţă, un amănunt 
pe care l-am subliniat cu satisfacţie în discursul meu de 
acceptare. 


(Din păcate, a fost ultima ocazie când s-a putut afirma 
asta, pentru că în următorul an au murit doi Grand Maşter: 
Robert Heinlein şi Clifford Simak. Mai mult, în 1988, al 
nouălea Grand Maşter urma să fie Alfred Bester, dar el era 
foarte grav bolnav şi premiul i-a fost acordat post-mortem. 
Din fericire, înainte de a muri, i s-a adus la cunoştinţă faptul 
că urma să-i fie decernat; Bester a murit pe 20 septembrie 
1987, la vârsta de şaptezeci şi patru de ani. Al zecelea 
premiu, şi ultimul în clipa când scriu aceste rânduri, i-a fost 
acordat lui Ray Bradbury, în 1989. Sper ca Lester del Rey şi 
Frederik Pohl să primească şi ei cât mai repede unul. Lester 
are şaptezeci şi cinci de ani, iar Fred şaptezeci, şi amândoi 
îl merită din plin.) 

În discursul meu de acceptare, am mai spus că toţi căutăm 
amănunte speciale care să ne deosebească de alţii. Astfel, 
deşi Bob Heinlein a fost primul Grand Maşter, Arthur 
Clarke a fost primul Grand Maşter englez, iar Andre Norton 
prima femeie Grand Maşter. Eu, cu toate că obţinusem al 
optulea premiu, eram primul Grand Maşter evreu. 

După banchet, Robert Silverberg (cel mai însemnat 
scriitor evreu de science-fiction după mine) a comentat: 

— Acum, după ce tu ai devenit primul Grand Maşter evreu, 
eu ce o să mă fac? 

Dacă Bob nu va muri prematur, el va fi cu siguranţă Grand 
Maşter într-o bună zi, de aceea i-am răspuns: 

— Bob, tu o să fii primul Grand Maşter evreu chipeş! 
Auzind acestea, el a surâs larg, arătându-se extrem de 
încântat. 

158. Cărţile pentru copii. 

Am scris multe cărţi destinate adolescenților. În domeniul 
literaturii au fost, de pildă, ciclul cu Lucky Starr, început 
sub pseudonimul „Paul French”, şi ciclul cu Norby, pe care îl 
scriu împreună cu Janet (deşi, în mod clar, ea are 
contribuţia majoră). În domeniul non-ficţiunii, seria de cărţi 
ştiinţifice scrise pentru editura Abelard-Schuman fusese 
destinată adolescenților. 


Nu este foarte greu să scrii pentru adolescenţi, dacă eviţi 
să-i consideri copii. Eu nu-mi simplific vocabularul pentru 
ei, mulţumindu-mă să evit frazele prea lungi ori prea 
complexe, ca şi aluziile obscure. Adolescenţii nu duc lipsă 
de inteligenţă sau de capacitate de rațiune, ci doar de 
experienţă. 

(De fapt - şi acesta este un punct dureros - criticii mai 
aroganţi consideră adesea unele părţi ale literaturii mele 
destinate adulţilor drept „cărţi pentru adolescenţi”. 
Presupun că asta se datorează faptului că romanele mele 
evită violenţa şi sexul explicit, comiţând totodată teribila 
crimă de a fi scrise limpede. Evident, acest lucru înseamnă 
că adolescenţii inteligenţi îmi pot citi cu uşurinţă romanele, 
înţelegându-le, fără ca astfel ele să fie „cărţi pentru 
adolescenţi”.) 

Ocazional, am scris şi pentru elevii din şcoala elementară. 
Cărţile acestea sunt mai greu de realizat, fiindcă 
vocabularul trebuie urmărit cu atenţie. Ficţiunea trebuie să 
fie scurtă, iar lucrările de non-ficțiune trebuie să fie cât se 
poate de clare. 

Prima mea tentativă de literatură science-fiction pentru 
copii a fost Cea mai bună noutate (The Best New Thing), 
scrisă la începutul lui 1962.0 concepusem special pentru 
copii şi pentru că Robyn se apropia de şapte ani i-am citit-o, 
iar ea a părut fascinată. Editura pentru care o realizasem a 
trecut însă prin nişte transformări zguduitoare şi cartea a 
rămas nepublicată până în 1971, când a apărut la editura 
World Publishing. 

Am scris, de asemenea, mai multe povestiri pentru revista 
Boys* Life, care se adresa elevilor. Cea mai faimoasă a fost 
„Sarah 'Tops”, primul text în care apărea Larry, liceanul 
detectiv. Povestirea a fost antologată de vreo duzină de ori. 

În privinţa non-ficţiunii, trebuie să amintesc nenorocosul 
Program Ştiinţific Ginn, la care am contribuit cu texte 
pentru clasele cinci-opt. Nu vreau să-l mai pomenesc. 


Nişte cărţi pe care le pot considera în mai mare măsură ca 
fiind ale mele sunt cele din seria realizată pentru Walker & 
Company: ABC-ul spaţiului (ABCs of Space; 1969), ABC-ul 
oceanului (ABCs of the Ocean; 1970), ABC-ul Pământului 
(ABCs of the Earth; 1971) şi ABC-ul ecologiei (ABCs 
ofEcology; 1972). 

Când Beth Walker îmi sugerase pentru prima dată 
respectiva idee, fusesem pur şi simplu entuziasmat. De 
asemenea, cărţile păruseră simplu de scris. În cele din 
urmă, însă, s-a dovedit că alcătuirea lor nu-mi stârnea 
entuziasmul, şi nu era nici simplă. 

Pentru fiecare literă a alfabetului trebuiau aleşi câte doi 
termeni având inițiala respectivă. Unele litere prezentau 
însă multe posibilităţi. Astfel, în cartea despre spaţiu, S 
putea fi utilizat pentru Soare, stea, Saturn, satelit, spaţiu şi 
aşa mai departe. Alte litere, precum Y, nu aveau practic 
candidaţi. Drept rezultat, unele cuvinte foarte importante 
au fost omise, fiind incluse în schimb altele, în mod forţat. 
Nici definirea limpede şi corectă a termenilor în doar trei- 
patru rânduri n-a fost simplă. 

După ce am terminat al patrulea volum din serie, m-am 
revoltat şi n-am mai vrut să scriu altele. Editura n-a 
încercat să-mi schimbe hotărârea, deoarece cărţile nu se 
vindeau prea bine. Seria Cum am descoperit că?... (How 
Did We Find OutAbout...?), făcută tot pentru Walker, care se 
adresa unui public mai matur, avusese un succes financiar 
mult mai mare. 

Apoi, în 1987, un domn pe nume Gareth Stevens a înfiinţat 
o editură în Milwaukee, şi Marty Greenberg, în strădania sa 
permanentă de a sesiza posibilităţile unor noi afaceri, a 
reuşit cumva să facă cunoştinţă cu el. Rezultatul a constat 
într-o serie de cărţi de astronomie pentru copii, avându-mă 
pe mine drept autor. Marty a acţionat în calitate de agent al 
meu, pentru ca apoi să refuze comisionul ce i se cuvenea. În 
privinţa asta, este o persoană cu care se lucrează foarte 
greu. 


Gareth mi-a cerut să scriu treizeci şi două de cărticele. 
Fiecare urma să fie alcătuită din douăsprezece articole 
scurte despre subiectul respectiv, plus alte trei despre 
„fenomene uluitoare” şi încă trei despre „enigme 
inexplicabile”. În fiecare caz, aveam să primesc un plan 
general al subiectelor ce trebuiau prezentate, pregătit de 
un expert în cerinţe pedagogice. 

Prima dintre aceste cărţulii, Cometele i-au ucis pe 
dinozauri? (Did Comets Kill the Dinosaurs?), a fost scrisă pe 
19 iunie 1987 şi a apărut înainte de sfârşitul anului. Am 
bănuit că fusese aleasă pentru a inaugura seria deoarece se 
referea la dinozauri şi la cataclisme, două subiecte populare 
în rândul copiilor. Se pare că vicleşugul a reuşit, fiindcă 
bazându-se pe succesul cu care a fost primită, Gareth a 
continuat seria în plină viteză. 

Până în clipa când scriu aceste rânduri, au apărut 
douăzeci şi nouă de cărticele şi altele două se găsesc la 
tipar. A treizeci şi doua, şi ultima din serie, trebuia realizată 
într-un moment când sănătatea m-a împiedicat s-o fac. Ca 
atare, a fost scrisă de altcineva, dar s-ar putea ca eu să 
figurez drept autor, pentru uniformitatea seriei. (Dacă aşa 
se va întâmpla, n-o voi trece pe lista mea.) 

Cărticelele acestea par să fi avut un succes deosebit. Ele 
conţin multe desene spectaculoase, fiind foarte populare în 
şcoli şi biblioteci. Prin călătorii în alte ţări şi o promovare 
agresivă, Gareth a reuşit să vândă multe ediţii străine, toate 
(cel puţin dintre cele văzute de mine) respectând 
dimensiunile, ilustrațiile şi calitatea şi limitându-se la 
traducerea textului meu. 

Un singur subiect dintre cele prevăzute în serie nu mi-a 
plăcut. El se referea la OZN-uri - eu am obiectat că OZN- 
urile nu reprezentau fenomene astronomice, ci mitologie 
modernă. Cu toate acestea, Gareth a replicat că el realiza 
seria pe baza listei de subiecte, iar cel despre OZN-uri 
trezise un interes deosebit. 


— Bine, am încuviinţat, dar dacă eu voi fi autorul, voi 
afirma răspicat că nu există nici o dovadă potrivit căreia 
OZN-urile ar fi nave extraterestre şi voi sublinia că în 
fenomenul respectiv au fost implicate o mulţime de farse şi 
iluzii. 

— Dă-i drumul! A fost de acord Gareth, şi exact aşa am 
scris. 

159. Romanele recente. 

Sfârşitul romanului Fundaţia şi Pământul (Foundation and 
Earth) mă lăsase în dilemă, deoarece, în general, am 
obiceiul de a nu soluţiona toate problemele, pregătind 
terenul pentru cazul (foarte probabil) în care aş dori să 
scriu o continuare. La sfârşitul anteriorului roman din ciclul 
Fundaţiei, Marginea Fundaţiei, încheiasem chiar prin 
cuvintele „Sfârşit (deocamdată) ”. Janet se împotrivise 
vehement, spunând că-i făceam pe cititori să aştepte 
urmarea, deşi poate că nu aveam să mai scriu altă carte 
vreme de ani buni. 

Am scris, totuşi, destul de repede urmarea, dar în 
Fundaţia şi Pământul ultimul paragraf sugera destul de clar 
că existau complicaţii ce puteau fi lămurite doar în alt 
roman, numai că nu aveam habar cum se puteau lămuri 
complicațiile cu pricina. Nu ştiu nici în clipa de faţă, deşi au 
trecut cinci ani de când am terminat cartea. 

Acesta poate fi unul dintre motivele pentru care am scris 
Călătorie fantastică II, ca modalitate de amânare a 
obligatoriei explorări ulterioare a universului Fundaţiei. 
După aceea însă... Ce-mi rămânea de făcut? 

Printr-o întâmplare, într-o zi, pe când suiam cu liftul spre 
apartamentul meu, un necunoscut mi-a spus că citise ciclul 
Fundaţiei şi că dorise mereu să ştie ce se întâmplase cu 
Hari Seldon când era tânăr şi cum de ajunsese să inventeze 
psihoistoria (ştiinţa imaginară care reprezintă substratul 
ciclului). 

Am prins ideea din zbor şi, când a sosit clipa semnării 
contractului pentru un nou roman, am sugerat să mă întorc 


în timp şi să scriu Preludiul Fundaţiei (Prelude of 
Foundation), care avea să se ocupe de evenimentele 
petrecute cu cincizeci de ani înainte de primul volum, de 
Hari Seldon şi de înfiinţarea psihoistoriei. 

Jennifer Brehl a acceptat imediat şi, intuindu-mi plictiseala 
pe care o simţeam faţă de Fundaţie, a propus ca următorul 
roman să nu facă parte din nici un ciclu, ci să fie un produs 
complet independent, cu un fundal total inedit. 

Am încuviinţat, şi pe 12 februarie 1987 am început 
Preludiul Fundaţiei. Cartea a fost terminată după nouă luni 
şi a fost publicată în 1988. Ediţia broşată a apărut în 1989, 
ca prim volum al unei noi colecţii de cărţi broşate lansate de 
Doubleday/Bantam şi denumite „Foundation” în onoarea 
mea. 

Pe 3 februarie 1988, am început să scriu Nemesis, care se 
afla mai aproape de timpurile noastre decât romanele cu 
roboţi sau cele ale Fundaţiei. Ea se referea la colonizarea 
satelitului unei planete de tip Jupiter, aflată pe orbita unei 
stele pitice roşii. Eroul principal era o adolescentă, iar în 
roman existau alte două personaje feminine, adulte. Am pus 
în cartea aceasta mai multe sentimente decât obişnuiam. 

Mi-a făcut plăcere s-o scriu, dar am avut nevoie de 
treisprezece luni, nu de obişnuitele nouă, din motive pe 
care le voi explica în curând. Cartea a apărut în toamna lui 
1989 şi s-a bucurat de destul succes. 

160. Înapoi la non-ficțiune. 

În vreme ce scriam ultimele romane din anii '80, nu 
abandonasem complet non-ficţiunea. Am realizat multe 
articole şi am publicat culegeri ale lor. Acestea au fost: Atât 
cât poate vedea ochiul (Far as the Human Eye Could See; 
1987) şi Relativitatea greşelii (The Relativity of Wrong; 
1988), plus două volume cu articole din F&SF. Apoi, aş 
menţiona mai multe cărticele din seria Cum am descoperit 
că?... Pentru Walker şi, bineînţeles, cărţile de astronomie 
pentru Gareth Stevens. 


Cu toate acestea, n-am scris nici o carte de non-ficțiune 
pentru adulţi, exceptând începuturile (Beginnings; 1987), 
relatarea mea asupra evoluţiei Universului, Pământului şi 
omului, spusă din prezent spre trecut, precum şi volumul 
adnotat despre Gilbert şi Sullivan. 

Ardeam pur şi simplu de nerăbdare să fac ceva nou şi 
duceam teribil dorul cărţilor de istorie scrise pentru 
Houghton Mifflin. A şaisprezecea şi ultima dintre ele 
(înainte ca editura să decidă sistarea lor) fusese Uşa de aur 
(The Golden Door), al patrulea volum din istoria Statelor 
Unite, care apăruse în 1977. 

De atunci, nu mai publicasem nici o carte de istorie, 
suferind un deceniu de înfometare istoriografică. 

Vă puteţi întreba de ce nu continuasem seria la altă 
editură. Evident, mă gândisem şi la asta, totuşi într-un fel 
problema se transformase în ceva mai amplu. Socotisem că 
ar fi trebuit să scriu o istorie a lumii de la începuturi, 
incluzând cât mai multe naţiuni. Puteam s-o relatez în stilul 
meu, ca pe o poveste, insistând în mod clasic asupra 
războaielor şi politicii. 

Ştiam însă că era mai important să discut evenimentele 
sociologice, economice şi culturale şi intenţionam să 
introduc cât mai multe din aceste materiale. Totuşi, 
direcţiile care în ziua de azi sunt considerate drept esenţa 
istoriei sunt de cele mai multe ori plicticoase, iar eu doream 
ca lectura cărţii mele să fie amuzantă. Nu-mi păsa de 
comentariile criticilor; intenţionam să scriu cartea pentru 
plăcerea mea, introducând genul de episoade dramatice şi 
excitante care atrag publicul. La rândul lor, acestea 
implicau războaiele şi politica. La urma urmelor, dacă tot 
scriu science-fiction de modă veche şi povestiri polițiste de 
modă veche, de ce să nu fi scris şi istorie de modă veche? 

I-am convins pe cei de la Walker s-o tipărească şi ei mi-au 
oferit un contract cu avansul de 1.000 de dolari. (Nu-mi 
păsa nici dacă nu aş fi primit nici un avans; voiam să public 
cartea aceea!) Din ianuarie 1979, am lucrat, cu întreruperi, 


timp de peste un an, scriind aproape 2.800 de pagini şi 
ajungând până în anul 1850. Apoi, însă, au început 
solicitările pentru romanele science-fiction; în plus, îmi era 
clar că următorii o sută douăzeci şi cinci de ani de istorie 
aveau să acopere cel puţin 3.000 de pagini, aşa că am 
renunţat. 

Detestam să abandonez lucrul, deoarece îmi place să mă 
laud că, într-un fel sau altul, public tot ce scriu; totuşi, 
proiectul acela m-a învins. Bineînţeles, nu l-am considerat o 
înfrângere permanentă, întrucât am simţit, ani la rând, că 
voi reveni la el şi-l voi termina într-o bună zi, dar încă n-am 
făcut-o. 

(Nu era nici măcar primul proiect de proporţii care îmi 
eşua. În timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, 
consemnasem aproape tot ce se întâmpla, adunând un 
volum incredibil de materiale, fiindcă intenţionasem să 
alcătuiesc o istorie a războiului, după terminarea acestuia. 
N-am făcut-o niciodată. Nici măcar n-am început-o.) 

În timp ce-mi scriam romanele, diverse edituri mi-au 
propus proiecte complexe. Până şi Doubleday m-a solicitat 
să alcătuiesc o panoramă a ştiinţei sub formă de întrebări şi 
răspunsuri; am început-o, însă am fost nevoit s-o abandonez 
şi pe ea, sub presiunea romanelor. Le-am restituit celor de 
la Doubleday avansul, care fusese considerabil. 

Apoi, Harper & Row m-a întrebat dacă nu doream să scriu 
o istorie a ştiinţei, an cu an. Am acceptat fără mult 
entuziasm, deoarece eram sigur că romanele aveau să stea 
în calea oricărui plan non-ficțiune de dimensiuni mai mari. 
Dar când mi-a sugerat să includ în fiecare an referiri la 
evenimentele petrecute în afara ştiinţei, am fost încântat. 
Urma să fie un fel de carte de istorie generală, nu exclusiv 
una despre ştiinţă. 

Datorită ritmului de scriere a romanelor, nu puteam 
începe lucrul la ea, dar o visam permanent. Apoi, pe 8 
noiembrie 1987, când aproape terminasem Preludiul 
Fundaţiei, am abandonat orice precauţie şi am început 


cartea pe care am denumit-o Cronologia ştiinţei. În cele din 
urmă, Harper & Row i-a dat titlul stângaci, dar descriptiv 
de Cronologia ştiinţei şi descoperirilor realizată de Asimov 
(Asimov's Chronology of Science and Discovery). 

Rareori m-am simţit mai bine. Pentru nume şi date m-am 
folosit de propria-mi Enciclopedie biografică a ştiinţei şi 
tehnologiei. Am scos din bibliotecă toate cărţile de istorie a 
ştiinţei. Mi-am folosit toate enciclopediile. Am cules date de 
peste tot şi am început să povestesc istoria ştiinţei, pornind 
din urmă cu patru milioane de ani, odată cu apariţia 
primilor hominizi. În plus, am adăugat o mulţime de istorie 
clasică, utilizându-mi cărţile de referinţă, inclusiv 
manuscrisul abandonat despre istoria lumii. 

Am încercat să scriu cartea în paralel cu Nemesis, lucrând 
alternativ la ele. Romanul reprezenta obligaţia, iar 
Cronologia era răsplata. Dacă scriam zece pagini din 
roman, aveam voie să scriu douăzeci din Cronologie, şi aşa 
mai departe. 

Avantajul a fost de partea Cronologiei. Ştiam că Nemesis 
urma să-mi aducă de zece ori mai mulţi bani decât cartea 
de istorie, totuşi inima mea bătea pentru non-ficțiune. Ca 
atare, am terminat Cronologia la sfârşitul anului 1987, aşa 
cum fusese stabilit, în vreme ce Nemesis, care avea acelaşi 
termen de predare, nu era gata. Doar atunci când Jennifer 
s-a încruntat la mine şi mi-a stabilit un termen final, m-am 
apucat serios de treabă, încheind romanul în martie 1988. 

Ambele cărţi au apărut în octombrie 1989. Cronologia 
ştiinţei şi descoperirilor realizată de Asimov era o carte de 
vreo 700 de pagini, de trei ori mai groasă decât Nemesis, şi 
am fost foarte mândru de ea, deşi mă nemulţumeau două 
lucruri. 

În primul rând, pregătirea indexului, deşi cu nimic mai 
dificilă decât pentru celelalte cărţi mari ale mele, mi s-a 
părut mai grea fiindcă îmbătrânisem şi fiindcă (deşi pe 
atunci nu-mi dădeam seama) sănătatea mi se deteriora 
treptat şi oboseam foarte repede. 


În al doilea rând, extinsesem destul de mult partea cu 
episoadele ce nu aveau legătură cu ştiinţa - privită în 
ansamblu, partea non-ştiinţifică a cărţii reprezenta un 
procentaj însemnat din total. Cei de la Harper & Row, care 
nu doreau să fixeze un preţ mai mare decât media pieţei şi 
nici să scoată două volume, au renunţat la multe din 
secvențele de istorie propriu-zisă, fără să scoată nici măcar 
un rând din istoria ştiinţei. 

Am fost de acord fără să clipesc, pentru că îmi venise o 
nouă idee. 

Consemnarea an cu an a evenimentelor mondiale îmi 
readusese în minte istoria lumii începută pentru Walker şi 
abandonată cu aproape un deceniu în urmă. De ce n-aş fi 
încercat s-o reiau, în altă structură, una mai apropiată de 
cea a Cronologiei? Atunci poate că reuşeam să-i conving pe 
cei de la Harper & Row s-o publice, susţinând că făcea 
parte din aceeaşi serie. 

M-am apucat de treabă şi am cheltuit cu ea chiar mai mult 
timp decât la anterioara încercare de realizare a unei 
asemenea istorii. M-am întors cu 15 miliarde de ani în 
urmă, la crearea Universului, şi intenţionam să ajung până 
în prezent. 

Am reuşit să depăşesc anul 1850, punctul unde 
abandonasem prima tentativă, pe de o parte fiindcă am fost 
mai sistematic în alcătuirea cărţii şi pe de altă parte fiindcă 
eram mai concis. Când am atins însă Al Doilea Război 
Mondial, mi-am dat seama (din nou) că nu puteam ajunge 
până în prezent. Cartea ar fi fost prea groasă. Mi s-a părut 
atunci că 1945 putea reprezenta un punct de oprire, 
urmând ca în viitor să scriu o altă carte ce s-ar fi ocupat de 
istoria lumii din 1945 până în zilele noastre. 

În realitate, am fost nevoit să mă opresc la jumătatea Celui 
de-al Doilea Război Mondial, din motive pe care le voi 
explica în curând, dar de data aceasta ştiu că oprirea este 
doar temporară. Sunt hotărât să termin cartea, şi numai 
moartea mă poate împiedica s-o fac. 


Evident, nu mă părăsea o întrebare etică: Ce făceam cu 
contractul pe care-l aveam cu Walker pentru istoria lumii? 

Aş fi putut foarte uşor să susţin că acela nu mai era valabil. 
De când acceptasem proiectul iniţial al istoriei respective, 
publicasem aproape patruzeci de cărţi la Walker, deci cei de 
acolo nu se puteau plânge că-i neglijasem. 

Se mai punea însă problema avansului de 1.000 de dolari 
primit de la ei. Din fericire, în 1989, Beth Walker, conştientă 
de apropierea anului 2000, mi-a propus să descriu 
Pământul în fiecare mileniu al istoriei omeneşti. Ajungând în 
prezent, urma să continuu cu un capitol în care să 
prefigurez anul 3000. 

Am acceptat imediat proiectul, cu condiţia ca lucrarea 
respectivă să fie considerată drept înlocuitoarea istoriei 
mondiale eşuate, preluând avansul de 1.000 de dolari 
încasat deja. Editura a fost de acord, insistând totuşi să-mi 
plătească încă 1.000 de dolari. (Rareori editorii mă lasă să- 
mi impun punctul de vedere în privinţa avansurilor. 
Întotdeauna îmi vâră pe gât mai mulţi bani decât am cerut.) 

Cartea a fost uşor de făcut - am terminat-o în câteva luni. 
Va apărea cu tidul Următorul mileniu (The Next 
Millennium). 

161. Robert Silverberg. 

Robert Silverberg s-a născut în 1936 şi copilăria lui 
trebuie să fi semănat destul de mult cu a mea. Cel puţin, el 
mi-a spus că atunci când mi-a citit primul volum al 
autobiografiei, a descoperit multe lucruri ce i-au amintit de 
propria-i viaţă. 

Îl cred, deoarece trebuie să fi fost la fel de inteligent ca 
mine şi trebuie să se fi adaptat la fel de greu societăţii. 
Rezultatele au diferit însă. Eu am fost mereu gălăgios, 
energic şi gata să intru în vorbă cu oamenii, astfel încât 
aceia care nu mă sufereau mă considerau un fel de bufon. 
În schimb, Bob era serios şi grav, şi cu toate că avea un simţ 
foarte acut al umorului acesta tindea să se manifeste doar 
periodic... Şi în mod neaşteptat. 


Eu pusesem gravitatea lui Bob pe seama unei nefericiri şi 
comentasem pe marginea acestui aspect în anterioarele 
volume autobiografice. Ulterior, el mi-a spus că într-adevăr 
fusese nefericit în prima căsătorie. Acelaşi lucru era însă 
valabil şi pentru mine, iar dacă îndepărtam nefericirea 
respectivă, el rămânea grav, iar eu rămâneam extravertit. 

Asta cred că 1-a deranjat într-o oarecare măsură, 
deoarece, într-un rând, îmi amintesc că a declarat că el nu 
putea recurge la prostioarele autopublicitare ale unor Isaac 
Asimov şi Harlan Ellison. Mă opun însă şi repet că nu-i 
vorba de autopublicitate; pur şi simplu, asta-i firea lui 
Harlan şi a mea. Dacă nu am fi fost aşa de la natură, 
bănuiesc că ne-ar fi fost imposibil să jucăm teatru doar 
pentru a ne face reclamă. Ori e ceva firesc, ori nu-i deloc. 

Oricum, Bob are de partea lui o mulţime de atuuri. În 
primul rând, este unul dintre cei mai buni scriitori de 
science-fiction şi dacă s-ar fi născut cu cincisprezece ani 
mai devreme, el ar fi făcut parte din Cei Trei Mari, nu eu. 

În al doilea rând, este extrem de prolific. În mod clar, 
deţine capacitatea mea de prolificitate şi are de asemenea 
un domeniu surprinzător de larg. A publicat cărţi excelente 
de non-ficțiune şi-mi amintesc că am citit, cu deosebită 
plăcere, lucrările lui despre subiecte cum ar fi constructorii 
de tumuli din America precolumbiană, sau Prester John*. În 
ultimul timp, a scris şi câteva romane istorice foarte bune - 
în mod deosebit, l-am apreciat pe cel cu Ghilgameş* din 
Sumer. 

Între noi doi există însă câteva diferenţe: Bob este ceva 
mai aproape de un om normal. Lui îi place să călătorească 
şi să facă multe alte lucruri, aceste activităţi limitându-i 
creaţia scriitoricească. În plus, este o fire mult mai practică 
decât mine. În mod deliberat, a încetat să scrie non-ficțiune, 
deoarece nu câştiga destul de pe urma ei, în vreme ce eu 
consider că satisfacția pe care o am când realizez astfel de 
lucrări compensează aspectul financiar. Când a constatat că 
editorii săi nu-i mai retipăresc cărţile, Bob s-a „retras” cinci 


ani din activitatea literară. (Pentru mine, o asemenea 
reacţie ar fi de neconceput, în felul acesta, m-aş sancţiona 
mai mult pe mine decât i-aş pedepsi pe editori sau pe 
cititori.) Din fericire, în cele din urmă, Bob a revenit la masa 
de scris. 

Prima lui povestire a apărut în 1954, iar eu l-am cunoscut 
la o convenţie science-fiction din Cincinnati, ţinută la 
sfârşitul lui iunie 1957. După ce am revenit în New York, în 
anii 70, familiile del Rey, Silverberg şi Asimov au format un 
sextet în care veşnic exuberanta Judy-Lynn era scânteia 
declanşatoare, în câteva ocazii, am participat cu toţii la 
seder-ul* Paştelui evreiesc, pe care Lester a insistat să-l 
supervizeze cu toată solemnitatea unui convertit. Lester era 
totodată şi un bucătar excelent, iar dacă eu nu puteam găsi 
entuziasmul religios în aceste situaţii, cel puţin am mâncat 
bine. 

Apoi, însă, Bob a decis că New York-ul nu era pentru el şi a 
plecat în Oakland, statul California, unde locuieşte şi în 
prezent. Mi-a părut desigur rău şi m-am gândit că migrările 
din New York în California aduceau mult cu cele anterioare, 
din Europa în Statele Unite - un fel de căutare a unei vieţi 
noi. În California, Bob a divorţat, apoi s-a recăsătorit, de 
data aceasta având parte de un mariaj fericit (la fel ca 
mine). 

În 1988, lui Marty Greenberg i-a venit o idee. (El deţine o 
capacitate nesfârşită de a emite idei.) S-a gândit că mulţi 
scriitori în vârstă, ca mine, scriseseră în tinereţe 
numeroase. Povestiri minunate pentru reviste, povestiri cu 
care nu mai făcuseră nimic după aceea şi nici nu mai 
intenționau să facă. Ce s-ar fi întâmplat dacă un autor mai 
tânăr lua o povestire clasică şi o rescria, dezvoltând-o până 
la dimensiunile unui roman? 

Mai precis, de ce nu încercam să găsesc pe cineva care să 
ia „Căderea nopţii”, acum veche de patruzeci şi şapte de 
ani, şi, păstrând neschimbat subiectul, să-i adauge un 
început detaliat şi un sfârşit detaliat? L-am ascultat cu 


stupefacţie. La urma urmelor, un alt scriitor putea distruge 
povestirea, scriind ceva „ne-Asimovian”. 

Marty a precizat că puteam introduce o clauză conform 
căreia eu urma să decid în privinţa acceptului final, ba chiar 
să fac modificări, dacă le consideram necesare. Apoi, a 
continuat el să-mi explice, avea să încerce să-l convingă pe 
Bob Silverberg să scrie romanul, deoarece era extrem de 
competent. 

— Fii serios! Am protestat neîncrezător. Bob n-ar accepta 
niciodată să-şi îngroape munca într-o povestire Asimov. 

— Ba da! A spus Marty şi a avut dreptate. 

Eu continuam să nu fiu încântat de idee. În fond, după ce 
terminam Nemesis, trebuia să scriu alt roman. Contractul 
pentru el fusese semnat şi urma să fie din ciclul Fundaţiei. 
Nu aveam încă nici o idee pentru o continuare la Fundaţia 
şi Pământul, aşa că intenţionam să umplu golul dintre 
Preludiul Fundaţiei şi Fundaţia. 

Noul roman, pe care l-am denumit Fundaţia renăscută 
(Forward the Foundation), a fost început pe 4 iunie 1989, 
dar ciclul ajunsese cu adevărat să mă obosească. În anii '80, 
scrisesem şapte cărţi, totalizând aproape trei mii de pagini, 
şi mă simţeam pregătit să fac o altă pauză de douăzeci de 
ani (dacă aş fi fost îndeajuns de tânăr ca să mi-o permit). În 
plus, doream să termin istoria lumii, care se apropia de o 
mie cinci sute de pagini. 

M-am gândit atunci că dacă Bob scria un roman Căderea 
nopţii, acesta putea reprezenta cartea de ficţiune pentru 
1990, şi astfel obţineam un an de răgaz, înainte de a fi 
nevoit să termin Fundaţia renăscută. 

Evident, apăreau câteva mici detalii discutabile. Mai întăi, 
cum rămânea cu etica mea? Aş fi avut dreptul să-mi trec 
numele pe o carte scrisă în cea mai mare parte de Bob... Şi 
să mai încasez şi drepturi de autor egale cu el? I-am 
menţionat acest aspect lui Marty, care mi-a explicat prompt 
că Bob ar fi beneficiat de avantajul unui fundal social gata 
creat, nemaipunând la socoteală personajele şi 


evenimentele pe care le putea utiliza; prin urmare, aş fi fost 
extrem de îndreptăţit să primesc jumătate din drepturile de 
autor. M-am lăsat convins. 

Lucrurile nu se terminaseră însă. L-am atenţionat pe Bob 
că nu doream în roman scene gratuite de sex, violenţe 
inutile sau limbaj vulgar, şi el a fost de acord, repetând că 
avea să fie încântat ca eu să am ultimul cuvânt în orice 
asemenea dispute. Când aveam să spun „Dispare!”, scena 
urma să dispară, iar când aveam să spun „Modifică!” scena 
urma să fie modificată. 

În ceea ce-l privea, Bob dorea să se asigure că nu aveam 
să-l minimalizez, scriindu-mi numele mai mare decât al lui 
(aşa cum se întâmplase, nu cu mult timp în urmă, când 
numele lui Arthur Clarke îl acoperise complet pe celal 
colaboratorului său). l-am răspuns lui Bob câ nu mă 
cunoştea bine dacă bănuia că aş fi lăsat să se întâmple una 
ca asta. Noi doi aveam să fim trataţi absolut la fel 
(amintindu-mi ce i se întâmplase bietei Karen Frenkel, m- 
am asigurat din timp că Doubleday înţelesese despre ce era 
vorba). 

De fapt, n-a fost deloc uşor să conving editura să abordeze 
proiectul, deoarece ei doreau să scriu romane noi, nu să 
extind povestiri vechi. Totuşi, când le-am explicat că aveam 
nevoie de odihnă, au cedat. Mai mult chiar, au acceptat un 
plan de trei romane. Bob avea să rescrie nu doar „Căderea 
nopţii”, ci şi „Băieţelul cel urât” şi „Omul bicentenar”. 

După un timp, am primit manuscrisul. Ca să fiu sincer, 
aşteptasem cu groază acel moment, temându-mă că voi fi 
pus în faţa unui text pe care nu l-aş fi putut accepta, şi mă 
întrebasem cum să le dau vestea lui Bob, Marty şi 
Doubleday. 

N-ar fi trebuit să-mi fac griji. Bob realizase o treabă 
excelentă şi aproape că mă puteam convinge că eu însumi 
fusesem autorul. Respectase întru totul povestirea originală 
şi mai că n-am avut observaţii de făcut. Bob întocmise 


totodată şi un plan general pentru „Băieţelul cel urât”. L.- 
am citit şi i-am transmis întregul meu acord. 

În Căderea nopţii, Bob schimbase numele planetei şi al 
unui personaj, întrucât eu utilizasem în mod deliberat nume 
sumeriene şi egiptene pentru a conferi o stranietate totuşi 
familiară. Lui Bob, asta i s-a părut o greşeală, întrucât nu 
dorea nici un amănunt care să amintească de Pământ. În 
privinţa aceasta, s-ar fi putut să aibă dreptate; oricum, i-am 
respectat opinia. 

162. Cercul de umbre. 

În 1972, după ce publicasem prima ediţie a Enciclopediei 
biografice a ştiinţei şi tehnologiei realizată de Asimov, 
căpătasem obiceiul de a parcurge pagina cu ferpare din 
Times, pentru a afla dacă nu murise vreunul dintre savanții 
prezentaţi în volum. După aceea, completam data şi locul 
decesului într-un exemplar special al cărţii, folosit exclusiv 
în acest scop. Eram astfel pregătit pentru ediţiile ulterioare, 
şi de atunci menţinusem sistemul respectiv. 

Începusem să parcurg ferparele cu o senzaţie de detaşare, 
deoarece, nu-i aşa? moartea îi afecta doar pe vârstnici. Pe 
atunci, eu nu aveam decât cincizeci şi doi de ani şi moartea 
mi se părea un eveniment extrem de îndepărtat. Cu toate 
acestea, pe măsură ce îmbătrâneam, pagina aceea a ajuns 
tot mai importantă şi mai amenințătoare pentru mine. 
Căpătasem de acum o obsesie morbidă. 

Bănuiesc că la fel se întâmplă cu mulţi alţi oameni. Ogden 
Nash* a scris un vers pe care mi-l amintesc mereu: 
„Bătrânii ştiu când moare un bătrân”. 

Odată cu trecerea anilor, versul acela devine tot mai amar. 
La urma urmelor, în ochii cuiva care îl cunoaşte de multă 
vreme, un bătrân este mai degrabă un individ relativ în 
putere care moşteneşte amintirile energice şi pline de viaţă 
ale bătrânului. Când moare un bătrân care a făcut parte din 
viaţa noastră, moare şi o parte a tinereţii noastre. Şi chiar 
dacă supravieţuim, suntem nevoiţi să asistăm neputincioşi 


la un spectacol macabru, în care moartea ne cucereşte, 
încetul cu încetul, lumea tinereţii. 

Poate că există o satisfacţie morbidă în a fi ultimul 
supravieţuitor; totuşi, este oare mai bine să fii ultima frunză 
a copacului, să te trezeşti singur într-o lume străină şi 
ostilă, unde nimeni nu-şi reaminteşte de copilăria ta şi unde 
nimeni nu poate împărtăşi alături de tine amintirile acelei 
lumi de mult dispărute ce sclipea în jurul tău atunci când 
erai tânăr? 

Asemenea gânduri mă asaltau, la răstimpuri, după ce 
trecusem de a şaizeci şi noua aniversare, sărbătorită pe 2 
ianuarie 1989, ştiind că mai aveam doar un an până la 
biblica vârstă de şaptezeci. 

Nu trebuie să credeţi că ajunsesem pe de-a întregul 
morbid. În general, îmi păstrasem atitudinea voioasă faţă 
de lume. Continuam acelaşi program încărcat de reuniuni, 
prelegeri şi conferinţe, şi scriam, scriam şi iar scriam. Cu 
toate acestea, câteodată, în miez de noapte, când nu 
puteam adormi, mă gândeam la faptul că rămăseseră doar 
câţiva dintre cei care îşi aminteau, alături de mine, cum 
fuseseră lucrurile la început. 

Science-fiction-ul devenise acum tărâmul unor tineri 
sclipitori, care mă considerau probabil o fosilă vie, rămăşiţă 
a unui clan străvechi, ce supravieţuise în mod inexplicabil 
vremurilor moderne, şi care se gândeau la marele John 
Campbell - dacă se gândeau vreodată la el - ca la o 
personalitate mitică, aparţinând paleontologiei. 

Uneori, mi se pare că dacă n-aş insista atâta în scrierile 
mele să mă refer la Campbell, el ar pieri pentru totdeauna 
din minţile oamenilor... Şi în acelaşi mod, gândesc adesea, 
propriu-mi nume va dispărea şi el, după primul val de 
regrete cauzate de decesul meu. 

Nu mă aştept să trăiesc veşnic, şi nici nu tânjesc după aşa 
ceva, dar sunt îndeajuns de slab pentru a-mi dori să rămân 
veşnic în memoria celorlalţi. 


Totuşi, cât de puţini dintre aceia care au trăit vreodată, 
chiar dintre aceia care au reuşit mult mai multe decât mine, 
rămân în istoria lumii măcar un secol după moarte! 

După câte vedeţi, mă apropii periculos de ceea ce pentru 
mine reprezintă cel mai teribil dintre păcate - 
autocompătimirea - şi caut să-i ţin piept, să-l alung chiar. 
Există însă momente când simt că-mi este greu să rezist în 
confruntarea cu avalanşa de decese din ultimii ani. 

Am menţionat deja unele dintre ele. 

Dintre cei de vârsta mea, din cadrul familiei, muriseră 
Nicholas, soţul Marciei, Leslie, soţul lui Chaucy Bennett, şi 
fratele ei mai mare, Harold. 

Decedaseră şi unii membri ai Clubului Trap Door Spiders, 
inclusiv trei dintre aceia care serviseră ca modele pentru 
personajele mele din povestirile Black Widowers: Gilbert 
Cant, Lin Carter şi John D. Clark. Acelaşi lucru era valabil şi 
în privinţa unor membri ai Clubului Dutch Treat, inclusiv 
preşedinţii succesivi Lowell Thomas şi Eric Sloane. 

Mulţi scriitori de science-fiction din generaţia mea 
muriseră, de la Cyril Kornbluth, în anii '50, la Alfred Bester, 
în anii '80. Dintre autorii de cărţi polițiste, îmi muriseră doi 
prieteni, Stanley Ellin* şi Fred Dannay (Ellery Queen). 

Banesh Hoffman, un fizician care stătea întotdeauna în 
stânga mea la banchetele Baker Street Irregulars murise în 
1986. Robert L. Fish, un scriitor de romane polițiste care 
stătea în dreapta mea, murise chiar şi mai devreme. David 
Ford, actorul, cel care-mi dăduse ideea de a scrie prima 
povestire Black Widowers, decedase în 1982. 

Lloyd Roth, unul dintre prietenii mei cei mai apropiaţi în 
perioada studenţiei, cel care mă recomandase lui Charles 
Dawson, murise tot în 1986, de boala Alzheimer. 

Odată, la un talk-show, la care ascultătorii puteau interveni 
cu telefoane, cineva mă întrebase: 

— 'Ţi-l mai reaminteşti pe Al Heikin? 

— Bineînţeles, am spus. Pe la începutul anilor '40, am 
lucrat împreună la NAES. Ce mai face? 


— A murit, s-a auzit răspunsul indiferent, şi drept urmare 
mi-am pierdut cumpătul chiar în direct. (Murise în 
noiembrie 1986.) 

Arthur W. Thomas, profesorul care mă ajutase când 
solicitasem permisiunea pentru cercetările privind diploma 
Ph. D., murise în 1982, la vârsta de nouăzeci şi doi de ani. 
Louis P Hammett, care îmi predase chimia fizică în 1939 - 
ultima dată în viaţa mea când mă descurcasem bine la 
învăţătură -murise în 1987, tot la nouăzeci şi doi de ani. 

Richard Wilson, unul dintre vechii Futurians, decedase în 
1987, la şaizeci şi şase de ani. Bea Mahaffey, pentru care 
scrisesem povestirea „Everest”, în 1952, murise tot în 1987 
la şaizeci de ani. Bernard Fonoroff, un vechi prieten din 
Boston, murise de asemenea în 1987, la şaizeci şi şapte de 
ani. 

William C. Boyd, care mă adusese la Facultatea de 
Medicină, murise în 1983, iar prima lui soţie, Lyle (de 
asemenea o bună prietenă), decedase ceva mai devreme. 
Matthew Derow, alt coleg de la Facultatea de Medicină, 
murise în 1987, la şaptezeci şi opt de ani. Lewis Rohrbaugh, 
care-i urmase lui Chester Keefer ca decan al facultăţii, şi cu 
care avusesem relaţii amicale, murise în 1989, la optzeci şi 
unu de ani. 

Lista ar putea continua pe multe pagini. Ca atare, 
dragostea mea faţă de puţinii prieteni vechi care 
supravieţuiau - Sprague de Camp, Lester del Rey şi Fred 
Pohl din lumea science-fiction-ului; Fred Whipple, din 
Boston şi alţii - a devenit tot mai puternică. 

Neîndoios, amurgul se apropia, iar cercul de umbre se 
strângea... Şi se îndesea. 

163. Şaptezeci de ani. 

Aceste meditații sumbre, aceste gânduri amare despre 
moarte, dezintegrare şi apropierea sfârşitului nu erau pe 
de-a întregul rezultatul filosofiei şi al experienţelor amare 
ce mă afectaseră odată cu trecerea anilor. Exista o cauză 
mult mai concretă - sănătatea mea se deteriora. 


N-aş fi fost un adevărat „negativist” dacă aş fi recunoscut- 
O, şi puteţi fi siguri că n-am făcut-o. În vara şi toamna anului 
1989, mi-am continuat cu încăpățânare programul obişnuit, 
pretinzând că nu-mi simţeam vârsta. 

Janet şi cu mine am mers pentru a patra oară în sud, în 
Williamsburg, statul Virginia, ca să susţin o prelegere. Pe 19 
octombrie 1989, am avut deosebita plăcere de a lua masa în 
două locuri diferite, mâncând iepure într-o parte şi vânat în 
cealaltă şi apreciind ambele mâncăruri ca fiind divine în 
perfecțiunea lor. Când mi-am exprimat satisfacția în faţa 
cuiva, persoana în cauză mi-a replicat: „Vrei să spui că i-ai 
înghiţit pe Bugs Bunny şi pe Bambi în aceeaşi zi?”. 

În Boston, pe 15 martie 1989, am participat la a o suta 
cincizecea aniversare a Universităţii Boston, iar pe 28 iunie 
1989 am vorbit ca de obicei la Universitatea Johns Hopkins. 

Desigur, n-am încetat să scriu, terminând Nemesis şi 
Următorul mileniu, precum şi două cărţi din seria Cum am 
descoperit că?... Am început Fundaţia renăscută (Forward 
the Foundation) şi mi-am adus contribuţia la transformarea 
„Căderii nopţii” într-un roman. În plus, am lucrat 
permanent la uriaşa mea carte de istorie. 

Pe toată durata verii şi a toamnei amintite m-a bântuit însă 
o inexplicabilă şi crescătoare senzaţie de oboseală. 
Mergeam încet şi cu greutate. Din când în când, oamenii 
comentau pe marginea lipsei mele de voioşie; drept 
urmare, stânjenit, încercam să fiu mai vesel, dar reuşeam 
numai cu un efort tot mai mare. 

Într-adevăr, la răstimpuri, mă surprindeam gândind că ar 
fi fost extrem de plăcut să mă întind pur şi simplu, să lunec 
lin în somn şi să nu mă mai trezesc niciodată. O asemenea 
idee îmi era atât de străină încât, ori de câte ori mă încerca, 
o alungam îngrozit. Mai exact, de două ori îngrozit, fiindcă 
pe de o parte îmi era imposibil să nu mă gândesc la 
disperarea ce avea să le cuprindă pe Janet şi Robyn, iar pe 
de altă parte mă îngrozea posibilitatea de a lăsa în urmă 
cărţi neterminate. 


Cu toate acestea, gândul respectiv nu-mi dădea pace. 

Totuşi, nici măcar o aluzie la epuizarea accentuată de care 
sufeream nu se strecura în jurnalul meu. Refuzam să-i 
accept existenţa în mod deschis, deşi era ceva ce nu puteam 
nega, fiind o manifestare fizică, nu o simplă oboseală 
trecătoare. 

Încă din 15 martie 1984, Paul Esserman observase că 
gleznele îmi erau puţin umflate. Organismul meu reţinea 
lichidele; de aceea, amicul meu sugerase ca, ocazional, să 
iau diuretice pentru activarea urinării şi a eliminării 
fluidelor. 

Retenţia constituie o manifestare uzuală a bătrâneţii şi 
Paul nu se arătase alarmat. Eu, însă, fusesem scandalizat, 
evident, întrucât detestam orice idee conform căreia 
mecanismul corpului meu ar fi încetat să mai funcţioneze 
perfect. În plus, respinsesem necesitatea de a lua diuretice, 
fiindcă nu doream să am parte de lipsa de demnitate a 
urgenţelor urinare şi a inevitabilului sprint spre toaletă. 

Asta se petrecuse la numai trei luni după operaţia mea pe 
cord şi ceea ce nu ştiusem (şi poate că nici Paul n-o ştiuse 
pe atunci) era că rinichii îmi fuseseră oarecum afectaţi de 
aparatul inimă-plămân şi nu mai funcționau perfect. 

Janet se îngrijise ca ocazional să iau diuretice (ea ţinea 
întotdeauna partea medicilor şi nu înţelegea că astfel se alia 
cu ei împotriva mea). Pentru o vreme, acest lucru păruse că 
stopează retenţia. 

Apoi, la Rensselaerville, în 1987, lucrurile s-au înrăutățit 
brusc. Am fost bulversat auzind că lui Izzie Adler i se 
diagnosticase cancer la prostată şi, ca să-mi alung 
deprimarea, am mâncat în mod prostesc, ceea ce, în cazul 
meu, înseamnă întotdeauna... Prea mult. 

În plus, nu m-a preocupat faptul că mâncarea era sărată. 
Mai exact, îmi plăcea gustul sărat. Mă dădeam în vânt după 
anşoa, somon afumat, hering, şuncă şi în general orice era 
gustos şi sărat. Dacă era gustos fără să fie sărat, adăugam 
eu sare... Cu generozitate. 


Janet protesta. Avusese cazuri de hipertensiune în familie 
şi ea însăşi evita sarea, care creştea tensiunea. Eu, pe de 
altă parte, deşi tensiunea îmi fusese controlată în toate 
cazurile când mă nimerisem în preajma vreunui medic, nu 
dovedisem absolut nici o dată că aş fi avut tendinţe de 
hipertensiune. 

De aceea, atunci când Janet cârtea în privinţa sării, 
răspundeam cu superioritate că hipertensiunea nu era 
problema mea şi că nu intenţionam să renunţ la sare. Ceea 
ce nu ştiam, şi am aflat la scurt timp după seminarul 
Rensselaerville din 1987, era că sarea favorizează reținerea 
lichidelor în organism. 

Am ajuns acasă cu o greutate suplimentară de patru 
kilograme şi cu picioarele vizibil umflate. De această dată, 
nu mai puteam nega seriozitatea situaţiei, întrucât la 
Rensselaerville avusesem mari dificultăţi în a sui rampa 
dintre salon şi dormitor - până atunci, asemenea fleacuri 
nu-mi creaseră probleme. 

Paul Esserman m-a trecut pe o doză sporită de diuretice şi 
a anunţat noul regulament. Pentru restul vieţii, urma să 
mănânc nesărat. 

Amărăciunea provocată de această veste era copleşitoare, 
iar în sufletul meu parcă s-a rupt ceva. Janet s-a apucat cu 
entuziasm să prepare tot soiul de meniuri fără sare - 
oricum, aşa mânca şi ea - şi mi-a supravegheat mult mai 
strict ieşirile la restaurante. Am acceptat totul, deşi puteţi fi 
siguri că fără exclamaţii de bucurie. 

Deja, retenţia şi unele analize (de pildă, valoarea ridicată a 
creatininei) dovedeau că rinichii nu-mi funcționau 
corespunzător, aşa că am încăput pe mâinile altui medic 
specialist. Acesta era Jerome Lowenstein, urolog, pe care l- 
am întâlnit pe 24 august 1987. Era un gentleman foarte 
plăcut, cu chip ascuţit şi păr argintiu care mi-a devenit 
imediat simpatic, deşi a repetat ordinul „fără sare”. 

Prin tratamentul susţinut cu diuretice, am izbutit să 
corectez retenţia declanşată la Rensselaerville, totuşi 


problema n-a dispărut. Dimpotrivă, în 1989, lucrurile se 
precipitau spre un punct culminant. 

Ocazional, am început să am zile când încercam o stare pe 
care în jurnal o denumeam „dărâmat”. De exemplu, pe 17 
noiembrie 1989, am rămas în pat aproape toată ziua. 
Atribuisem vina mai multor nopţi succesive în care nu mă 
odihnisem prea grozav. Bineînţeles că şi ele contribuiseră la 
situaţia respectivă. 

Problema cea mai gravă n-o reprezenta însă simplul fapt 
că nu lucrasem, ci că nu mă simţeam vinovat pentru asta. 
Când eram dărâmat, nu mă apucau pandaliile fiindcă 
rămâneam în pat; dimpotrivă, îmi plăcea şi realmente nu 
aveam chef să mă scol. 

Totuşi, m-am străduit să-mi respect programul. Am mers în 
Long Island, ca să-i ajut pe Stan şi Ruth să pregătească 
Ziua Recunoştinţei. (Ninsese - de altfel, singura ninsoare 
importantă a iernii.) Pe 4 decembrie, eu şi Janet am cinat la 
restaurantul „Peacock Alley” cu Fred Pohl. Fred scria o 
carte despre ecologie şi dorea să-l ajut. Am încuviinţat plin 
de entuziasm, dar aceea avea să fie ultima mea zi normală 
din următoarele şase luni. 

Pe 6 decembrie, urma să susţin o „combinată” de trei ore, 
alcătuită dintr-o prelegere, o partidă de întrebări şi 
răspunsuri şi o şedinţă de acordat autografe. Am reuşit să 
le duc la capăt, dar cu mare dificultate. Pentru prima dată 
după mulţi ani, prelegerea nu mi-a mai făcut plăcere. Când 
s-a terminat totul, am tulit-o acasă, simţindu-mă frânt de 
oboseală, alături de o Janet clocotind de mânie că 
acceptasem un angajament de trei ore. Chiar şi eu mă 
gândeam că întrecusem măsura. 

A doua zi, m-am simţit dărâmat şi apoi, timp de mai multe 
zile, de abia m-am târât prin casă. Oboseala, pe care o 
ţinusem în frâu, ignorând-o, luni de zile, devenise atât de 
copleşitoare încât eram silit s-o pomenesc în jurnal. Pe 13 
decembrie, am scris: „N-am energie. Asta-i problema!”. 


De fapt, acela era simptomul. Adevărata problemă nu aş fi 
acceptat-o, nici dacă aş fi cunoscut-o. 

Pe data de 14 decembrie, jurnalul conţine un singur 
cuvânt: „Bolnav!” 

Paul a venit de două ori să vadă cum mă simt şi gestul lui 
m-a mişcat. În ziua de azi, medicii nu mai vin la domiciliul 
pacienţilor, de aceea am considerat asta o dovadă puternică 
a faptului că Paul se considera nu numai doctorul, ci şi 
prietenul meu. (Paul este de altfel devotat cu trup şi suflet 
meseriei sale, ca şi Peter Pasternack. Sunt un individ foarte 
norocos că am doi asemenea medici care-mi poartă de grijă, 
deşi în general mă străduiesc din răsputeri să nu-i las să-mi 
cunoască sentimentele şi mă răstesc adesea la ei.) 

Am petrecut trei săptămâni în pat, neglijându-mi treburile. 
Evident, n-a fost o neglijenţă totală. Am izbutit să-mi ţin la zi 
corespondenţa, răspunzând la acele scrisori la care se 
impunea s-o fac. Am scris şi rubrica săptămânală pentru 
Times din Los Angeles, dar am încetat lucrul la cartea de 
istorie. Din păcate, însă, n-am reuşit să fac ultimele retuşuri 
la Următorul mileniu sau la cele două Cum am descoperit 
că?... pe care le începusem. N-am putut scrie a treizeci şi 
doua, şi ultima, cărticică din seria de astronomie a lui 
Gareth Stevens. Ba chiar, paginile corespunzătoare zilelor 
de 17,18 şi 19 decembrie din jurnal sunt complet goale. 

Din când în când, la ocazii speciale, am izbutit să mă scol 
în picioare. Pe 20 decembrie, eu şi Janet am fost duşi cu o 
limuzină la un restaurant central ca să cinăm cu Lou 
Aronica, de la Bantam Books, şi cu alte câteva persoane de 
la Doubleday. Conversaţia s-a purtat în jurul planurilor lui 
Doubleday şi Bantam de a lansa operele mele literare 
complete - atât romane, cât şi povestiri, atât science-fiction, 
cât şi polițiste. 

Era o idee minunată şi am fost încântat şi măgulit... Totuşi, 
am încercat mica şi sâcâitoarea senzaţie (pe care n-am 
exprimat-o verbal) că aşa ceva se obişnuieşte să se facă 


post-mortem. Oare ei, aşa cum le stătea bine unor oameni 
de afaceri cu fler, intuiau viitorul? 

Dacă era adevărat, nu-i puteam învinui, deoarece nu 
difereau cu nimic de mine. Pe tot parcursul acelui nefericit 
decembrie nu-mi repetam decât: „Sunt atât de aproape... 
Atât de aproape... Dar n-am să ating vârsta de şaptezeci de 
am. 

În luna aceea, ideea respectivă devenise de-a dreptul o 
obsesie. Mă gândeam că trăgeam să mor şi, de furie, mă 
plângeam cu amărăciune lui Janet că soarta n-avea să mă 
lase să ating vârsta magică de şaptezeci de ani. 

Ce o fi atât de miraculos cu cifra şaptezeci? Necazul este 
că în Psalmul 90:10 stă scris:,. Anii vieţii noastre se ridică la 
şaptezeci de ani...” 

Pornindu-se de la autoritatea biblică, aceasta a fost 
considerată durata normală a vieţii omului. În realitate, nu 
este deloc adevărat. Durata medie a vieţii oamenilor n-a 
atins şaptezeci de ani decât în secolul XX. Ştiinţa şi 
medicina modernă au reuşit să ne aducă la această etate. 
Biblia însă afirmă şaptezeci şi cifra aceea a devenit una 
magică. 

Destul de devreme, izbutisem să-mi fixez în minte că nu 
era nimic ruşinos în a muri după şaptezeci de ani, însă un 
deces înaintea vârstei cu pricina ar fi fost „prematur”, 
reflectând inteligenţa şi caracterul individului. 

Era o prostie, bineînţeles; ceva cu totul irațional. 

Ajunsesem la şaizeci de ani, dar după preinfarct mă 
gândisem că atât îmi fusese dat să trăiesc. Apoi împlinisem 
şaizeci şi cinci de ani şi, înainte de operaţia pe cord, îmi 
spusesem că se terminase. lar acum mai aveam puţin până 
la şaptezeci de ani şi-mi repetam „N-o să reuşesc.” (îmi 
amintea de zilele din 1945, când mă grăbisem - zadarnic - 
să împlinesc douăzeci şi şase de ani înainte de a fi înrolat...) 

Disperată, Janet a căutat să mă liniştească. 

— Mi-ai zis de multe ori că 2 ianuarie este o dată de 
naştere artificială, ce ţi-a fost atribuită când ai părăsit 


Rusia, şi că este foarte posibil să te fi născut cu două-trei 
luni mai devreme. Prin urmare, ai trecut de şaptezeci de 
ani. 

Nu eram eu individul care să înghită asemenea paleative. 

— Data mea oficială de naştere, am replicat apăsat, este 
doi ianuarie. Dacă voi muri mai devreme, ferparul din Times 
va scrie „Isaac Asimov în etate de 

69 de ani, iar asta e inacceptabil. Doresc cel puţin „Isaac 
Asimov în etate de 

70 de ani”. 

Dar viaţa şi-a continuat cursul. Cu ocazia Crăciunului, 
Janet, Robyn şi cu mine am mers la Leslie Bennett ca să 
sărbătorim şi să-i admirăm copilaşul de aproape zece luni. 
Iar în ziua următoare, am ieşit singur pentru prima dată 
după trei săptămâni şi m-am dus la Doubleday. 

De abia mă deplasam şi picioarele aveau nişte edeme 
monstruoase; datorită hidropiziei, îmi semănau cu nişte 
trunchiuri de copaci. Nu puteam purta pantofi şi trebuia să 
umblu doar în papuci - cu destulă greutate. 

Aflând toate acestea, Robyn s-a neliniştit şi a insistat să 
consult un cardiolog. Lucrând într-un spital, ea trecuse de 
partea medicilor şi prin urmare existau acum două femei, 
Robyn şi Janet, care nu-mi mai dădeau pace. 

Am urmat totuşi sfatul lui Robyn şi pe 27 decembrie l-am 
vizitat pe Peter Pasternack, la cabinetul său de la Spitalul 
Universitar. Mi-a ascultat inima, apoi a spus: 

— Ai un suflu. 

— Ştiu, am încuviinţat. Este ceva congenital. 

I-am spus că atunci când susţinusem examenul medical 
pentru încorporare, cu patruzeci şi cinci de ani în urmă, 
medicii îmi atrăseseră atenţia că aveam un suflu, care însă 
era prea slab pentru ca eu să fiu considerat inapt. 

Pasternack a clătinat din cap. 

— Nu-l putem neglija cu atâta uşurinţă, a rostit el. Ţinând 
seama şi de edemele tale, trebuie să aflăm exact cât de grav 
este suflul, pentru că el poate fi sursa tuturor necazurilor. 


Bineînţeles, asta a însemnat începutul unei serii de 
analize. 

În cele din urmă, s-au ivit şi zorii zilei de 2 ianuarie 1990 şi 
am împlinit şaptezeci de ani în mod oficial. Janet, Robyn şi 
cu mine am prânzit la restaurantul nostru chinezesc şi am 
servit rață Peking. De fapt, ele au mâncat-o. Eu doar am 
ciugulit, fiindcă era sărată, aşa că n-a fost tocmai o 
aniversare fericită, deşi mă simţeam extrem de uşurat că o 
atinsesem. Situaţia nu s-a îmbunătăţit în urma 
numeroaselor felicitări venite din toate colţurile lumii, care- 
mi doreau în unanimitate „sănătate şi fericire cu prilejul 
celei de-a şaptezecea aniversări”. 

Nu mă bucuram nici de una, nici de alta, întrucât, în ciuda 
dozei zilnice de diuretice, edemele continuau să fie foarte 
pronunţate, iar Peter era decis să mă silească să-mi 
continuu analizele. 

164. Spitalul. 

Cu câteva luni înainte, acceptasem să merg în Mohonk în 
primul week-end din ianuarie, pentru o prelegere. Acum n- 
aş mai fi vrut să mă duc, dar promisiunile se respectă. l-am 
cerut şi părerea lui Peter, iar el a spus că acea călătorie nu 
reprezenta un risc prea mare, aşa că am aranjat să ne fie 
trimisă o limuzină şi am plecat. 

Mi-am ţinut prelegerea în seara de 5 ianuarie 1990 şi, 
spre imensa mea încântare, totul a mers bine şi mi-a făcut 
plăcere. Părea o indicație clară a faptului că, deşi eram 
bolnav, încă nu murisem. Pe 7 ianuarie am ajuns acasă şi am 
intrat drept în pat - epuizat. 

Pe 9 ianuarie, am făcut turul editurilor şi, pentru prima 
dată după o lună, am prezidat întrunirea de la Dutch Treat. 
Cu toate acestea, eram atât de vlăguit, atât de clar bolnav 
încât le-am speriat rău pe Jill de la Doubleday şi pe Sheila 
de la revistă. De asemenea, şi cei din Dutch Treat au fost 
îngrijoraţi în mod vizibil. 

Eu însă am refuzat să fac alte analize medicale şi am luat o 
hotărâre importantă. 


Pe 11 ianuarie 1990, l-am vizitat pe Paul Esserman la 
propria-mi solicitare. Acolo, aproape cu ochii în lacrimi, am 
ţinut un discurs destul de lung şi elocvent, a cărui idee 
principală era că nu intenţionam să mai fac analize, nu 
doream spitalizare, nu mai voiam nimic. Doream să fiu lăsat 
să mor în pace şi să nu mai fiu o minge trimisă de la un 
medic la altul şi iar la altul, toţi experimentând pe mine şi 
utilizând metode din ce în ce mai eroice pentru a mă 
menţine în viaţă. 

I-am spus că ajunsesem la şaptezeci de ani şi că nu mai 
consideram moartea o ruşine. Adunasem o avere 
considerabilă cu care nu aveam ce face şi care trebuia să 
asigure un trai decent nevestei şi copiilor după dispariţia 
mea - ca atare, nu intenţionam s-o irosesc doar pentru 
privilegiul de a prelungi o viaţă chinuită. Am încheiat, 
afirmând că aşteptam ca Paul să aibă grijă de toate acestea. 

Paul m-a ascultat atent, fără să facă nici un comentariu. 
Când am terminat, a telefonat la Spitalul Universitar şi mi-a 
rezervat un pat în secţia ambulatorie, iar până la prânz 
eram internat. 

Ulterior, l-am întrebat de ce procedase aşa, când eu 
pledasem timp de o jumătate de oră tocmai în sensul opus. 
Mi-a răspuns: „Ei bine, poate că tu erai pregătit să mori, 
dar eu nu eram pregătit să te las s-o faci!”. 

Primul lucru de care s-au ocupat medicii din spital (unde 
Janet şi Robyn au stat pe rând la căpătâiul meu) a fost să 
mă scape de edeme, ceea ce a însemnat perfuzii cu 
diuretice. 

Eram pesimist. Nu avea să slujească la nimic, le-am spus. 
Eram condamnat la moarte şi nu făceau altceva decât să-mi 
prelungească agonia. 

Greşeam însă. Perfuziile cu diuretice au acţionat minunat. 
În decursul şederii în spital, am pierdut opt kilograme şi 
jumătate de lichid iar picioarele mi-au redevenit normale. 
Atâta vreme suportasem acele trunchiuri de copaci încât mi 
se părea de necrezut acum, văzându-le precum nişte bețe. 


Parcă nici nu erau destul de puternice ca să-mi susţină 
greutatea. 

În spital, piciorul stâng (din care îmi fusese luată o venă cu 
ocazia operaţiei de by-pass şi care, în consecinţă, devenise 
mai susceptibil la infecţii) a făcut celulită, o inflamare 
bacteriană a pielii, provocată de edeme. A fost necesar ca 
piciorul să fie suspendat cât mai sus posibil, în vreme ce 
luam antibiotice împotriva infecţiei, care în cele din urmă a 
fost învinsă. 

Principala mea problemă s-a ivit pe 16 ianuarie, în a şasea 
zi de spitalizare. De multă vreme, Doubleday plănuise o 
petrecere în ziua respectivă pentru a celebra atât a 
şaptezecea aniversare a mea, cât şi a patruzecea 
aniversare a primului meu roman, O piatră pe cer. Locul de 
desfăşurare trebuia să fie „Iavern on the Green” şi, spre 
disperarea mea, banchetul respectiv urma să aibă un 
caracter oficial. Am insistat ca toată lumea să fie anunţată 
că ţinuta de gală era opţională, totuşi eu trebuia să-mi 
îmbrac fracul. 

Cu toate acestea, în ziua cu pricina eu mă aflam în spital. 
Nu puteam însă dezamăgi sute de persoane, aşa că l-am 
rugat pe Paul să-mi dea o mână de ajutor. El a fost de acord 
să păstreze secretul şi să participe la petrecere, ca să mă 
ţină sub observaţie. Apoi, pe furiş, Janet „a împrumutat” un 
scaun cu rotile şi m-a scos din spital la ora trei după- 
amiaza, când nimeni nu era prea atent. Doubleday 
trimisese o limuzină, care ne-a dus acasă. M-am vârât în 
frac, apoi limuzina ne-a transportat la restaurant, unde 
aşteptau toţi amicii mei de la diverse edituri, de la cluburile 
Dutch Treat şi Trap Door Spiders, alţi prieteni şi cunoscuţi, 
veniţi de aproape sau de mai departe. 

I-am întâmpinat pe toţi, vesel, din scaunul cu rotile, 
ţinându-mi piciorul stâng pe un taburet. Am refuzat toate 
delicatesele pe care le ciuguleau ceilalţi (prea sărate) şi m- 
am limitat la suc de portocale. Nancy Evans, pe atunci 


preşedinte la Doubleday, mi-a făcut o prezentare de-a 
dreptul încântătoare, după care m-am lansat în discurs. 

M-am referit la anterioarele mele probleme de sănătate, 
relatând în amănunt visul avut cu ocazia by-pass-ului, în 
legătură cu ceremonia de la Baker Street Irregulars, 
precum şi dezamăgirea încercată atunci când îmi dădusem 
seama că supravieţuisem şi nu aveam să mă bucur de 
omagiile pe care le-ar fi căpătat un mort. 

Evident, toată lumea a hohotit şi a aplaudat, iar singurul 
comentariu negativ a venit din partea lui Robyn, care 
lăcrima şi m-a mustrat cu amărăciune pentru atitudinea 
mea. 

— Robbie, i-am spus eu, dar a fost amuzanţi Toţi au râs. 

— Eu n-am râs, %a replicat ea. Poate că tu crezi că-i 
amuzant să vorbeşti despre moarte, dar eu nu cred aşa 
ceva. 

În sfârşit... În rest, au râs toţi! 

Pe la nouă seara, eram înapoi în salon, simțind că mă 
descurcasem perfect şi mulţumit că nimeni din spital n-avea 
să ştie nimic. 

Cu toate acestea, Times a aflat despre petrecere. O 
relatare a apărut în ziarul de a doua zi şi se pare că 
articolul a fost citit de întregul personal al spitalului, fiindcă 
am fost mustrat de infirmiere. Lester del Rey (pe care 
sănătatea îl împiedicase să participe) mi-a telefonat şi a 
zbierat la mine, certându-mă pentru ceea ce făcusem şi 
pentru că-mi pusesem viaţa în pericol. Eu nu i-am putut 
replica decât: „Lester! N-am ştiut că-ţi pasă atât de mult!”, 
iar asta se pare că 1-a liniştit. 

Cel mai mult însă m-a mişcat un mic incident ce a avut 
legătură cu rubrica mea săptămânală. Sosise timpul să 
realizez articolul şi nu aveam decât o singură soluţie: să 
aleg un subiect ce nu necesita materiale de referinţă, să-l 
scriu de mână, iar apoi să le telefonez celor de la Times din 
Los Angeles şi să-l citesc, pentru a fi înregistrat pe un 
reportofon. 


Am procedat exact aşa, dar când i-am sunat, mi-a răspuns 
o tânără, care de îndată ce mi-a auzit numele a exclamat: 
„Neastâmpăratule ce eşti! De ce ai fugit din spital?”. 

Chestia asta a fost pe punctul de a-mi frânge inima. Nu 
puteam face nici cel mai mic lucru fără să fie aflat de 
întreaga lume. 

Aşadar, nu puteam repeta isprava. Câteva zile mai târziu, 
Analog şi-a serbat a şaizecea aniversare, întrucât revista, 
iniţial denumită Astounding Stories of Superscience, 
apăruse la începutul anilor '30. Acceptasem să particip şi să 
ţin principalul discurs... Dar n-o puteam face. În ziua 
respectivă am cinat cu oarecare tristeţe şi m-am resemnat 
înaintea soartei. 

Între timp, analizele se încheiaseră. Purtam cateter şi 
fusesem examinat cu tomograful şi ultrasunetele, până se 
dovedise că suflul meu, datorat probabil unei afecţiuni 
congenitale a valvulei mitrale, se agravase în 1989. Sângele 
nu mai circula normal de la auriculul drept la ventriculul 
drept, ci se pierdea undeva pe drum. În felul acesta, 
circulaţia sângelui în plămâni nu se făcea cum trebuie şi-mi 
pierdeam uşor răsuflarea. Mai mult, inima nu putea 
funcţiona îndeajuns de eficient pentru a-mi ajuta rinichii 
bolnavi să elimine lichidele din corp. 

Mai exista, de asemenea, posibilitatea ca valvula mitrală să 
fie infectată, ceea ce ar fi explicat funcţionarea imperfectă. 
În acest caz, ar fi trebuit înlocuită. Asta însemna o nouă 
operaţie, similară celei de by-pass, cu un alt stagiu în care 
să fiu conectat la aparatul inimă-plămân. Am fost asigurat 
că operaţia era una dintre cele mai simple. (Bob Zicklin, 
avocatul meu şi bun prieten, îndurase aceeaşi operaţie de 
trei ori, prima dată în nişte condiţii de-a dreptul primitive, şi 
supravieţuise, fără alte complicaţii.) 

Am fost externat pe 26 ianuarie 1990, la cincisprezece zile 
după internare. Mi s-a spus însă că trebuia să mai fiu supus 
unor analize, pentru a se vedea dacă valvula mitrală era 
într-adevăr infectată. Pe 2 februarie, m-a sunat Peter. Deşi 


analizele privind infecția bacteriană fuseseră negative, ei 
nu doreau să rişte nimic. Trebuia să revin în spital a doua zi 
şi să fiu supus unor tratamente cu perfuzii de antibiotice. 

Ca atare, pe 3 februarie am revenit în spital, de data 
aceasta în secţia de tratamente, şi am rămas patru 
săptămâni acolo. Altfel spus, întreaga iarnă 1989-1990 am 
petrecut-o în patul de spital, sau de acasă, ori chinuindu-mă 
să-mi rezolv treburile deşi mă simţeam foarte bolnav. 

A fost o iarnă mizerabilă. Timp de patru săptămâni, 
perfuziile nu au încetat. De două ori pe zi, câte una-două 
ore, îmi pompau substanţe în vene. 

Apoi, pe 15 februarie, medicii au venit cu alte veşti. 
Deoarece nu descoperiseră nici o infecţie, apreciau că n-ar 
fi fost înţelept să mă supună operaţiei, expunându-mă 
riscului de a-mi afecta din nou rinichii. Mi-au spus că 
puteam trăi şi cu o regurgitaţie mitrală, neexistând riscul ca 
valvula să cedeze în mod brusc. În cel mai rău caz, m-aş fi 
simţit mai slăbit, simptomele s-ar fi agravat şi m-ar fi 
internat pentru operaţie. 

Aşadar, pe 3 martie m-am întors din nou acasă, pregătit 
să-mi reîncep viaţa - cu o valvulă afectată şi cu rinichii 
bolnavi. Medicii m-au prevenit să nu mă implic în nimic ce 
mi-ar fi depăşit puterile, totuşi au fost de acord că scrisul 
(chiar la volumul meu de muncă) nu reprezenta un efort 
fizic exagerat şi că puteam continua. 

165. Noua autobiografie. 

Iarna care trecuse marcată de boală, produsese multe 
complicaţii nedorite în viaţa mea. Corespondenţa era 
primul dezastru. Cât timp fusesem în spital, Janet îmi 
adusese zilnic scrisorile importante şi rezolvasem câteva 
probleme. Cele mai multe însă trebuiseră să-mi aştepte 
întoarcerea, iar cabinetul de lucru, format din două camere, 
părea ticsit de plicuri şi colete. Treptat, m-am ocupat de 
toate. 

Din fericire, în privinţa articolelor pentru F&SF şi a 
editorialelor pentru IASFM, mă arătasem atât de harnic, 


predându-le cu mult înaintea termenelor limită, încât nici 
chiar cele trei luni de pauză nu creaseră probleme. Aveam 
încă un avans confortabil când s-a încheiat teribila iarnă şi 
în scurt timp am revenit la poziţia iniţială de avans. 

Rubrica din ziarul de pe Coasta de Vest reprezenta totuşi o 
problemă. Ea trebuia dezvoltată pe baza unui subiect foarte 
recent, ca atare nu putusem niciodată să expediez 
materialele cu un avans mai mare de o săptămână. Am fost 
nevoit să scriu o scrisoare, explicând că până nu rezolvam 
problemele de sănătate nu mai puteam susţine rubrica; 
totodată, speram că, după trei ani în care respectasem cu 
stricteţe termenele, mi se putea acorda un concediu 
medical. 

„Bineînţeles”, mi-a răspuns redacţia, după care a umplut 
spaţiul celor patru rubrici pe care s-ar fi cuvenit să le 
alcătuiesc cu materiale mai vechi de-ale mele. Asta a fost 
foarte amabil din partea lor, fiindcă însemna că cititorii 
statornici ai rubricii n-aveau să mă uite. Imediat am trimis 
altă scrisoare pe adresa ziarului, spunând că nu mă 
aşteptam să fiu plătit pentru articolele republicate, 
deoarece nu contribuisem cu nici măcar un minut de muncă 
suplimentar. 

Probabil însă că cei din Los Angeles vorbiseră cu 
Doubleday, pentru că mi-au replicat imediat: „lermină cu 
prostiile, Isaac!”. Mi-au plătit drepturi integrale. 

Am fost nevoit să anulez trei prelegeri şi - un episod cu 
adevărat stânjenitor - pentru prima dată în viaţă am 
întârziat cu datele referitoare la impozitul pe venit. 
Contabilii mei au fost nevoiţi să solicite amânări, totuşi mi s- 
a părut că existase un motiv bine întemeiat. 

Ar trebui să mai adaug că, în toată perioada aceea, Janet a 
fost un înger, venind zilnic la spital, petrecând cu mine 
majoritatea nopţilor, aducându-mi corespondenţa şi orice 
altceva aveam nevoie, întotdeauna veselă şi zâmbitoare. A 
suportat accesele mele de iritare şi mi-a potolit nervii. 


Periodic, Robyn a înlocuit-o, ca să-i permită să meargă 
acasă şi să doarmă în tihnă. M-a vizitat, de asemenea şi 
Jennifer. În general, m-am străduit din răsputeri să nu 
încurajez vizitele, deoarece mi se pare penibil să perturbi 
programul altora pentru a-i sili să stea la căpătâiul unui 
bolnav. Cu toate acestea, au venit Stan şi Ruth, Don 
Laventhall, avocatul meu, şi Robert Warnick, broker-ul meu, 
precum şi alţi prieteni. Marty Greenberg m-a vizitat de 
două ori şi mi-a telefonat în fiecare seară. 

Evident, medicii apăreau la toate orele - Paul Esserman, 
Peter Pasternack, Jerry Lowenstein şi mulţi, mulţi alţii. 
Infirmierele veneau să-mi controleze tensiunea, să-mi dea 
medicamente şi să instaleze perfuzoarele. Femeile de 
serviciu intrau să spele pardoseala, să aducă mâncarea şi să 
schimbe apa. Rezerva în care mă aflam devenea un 
furnicar, lucru ce nu mă încânta câtuşi în timp ce aveam 
perfuziile, nu puteam face nimic altceva decât să mă uit la 
televizor. Eram silit să urmăresc emisiuni pe care altfel, în 
plenitudinea forţelor fiind, nu le-aş fi permis accesul în casa 
mea şi nici chiar în oraşul în care locuiam, dacă mi-ar fi stat 
în putere. Le-am privit totuşi cu aviditate, fiindcă astfel 
trecea fnai repede perioada de inactivitate. 

Chinurile mele n-au fost însă zadarnice, întrucât pe 26 
ianuarie 1990, Janet mi-a spus că ar fi fost timpul să încep 
al treilea volum al autobiografiei. 

Am surâs amar. Pe toată durata bolii, Janet adoptase un 
optimism fără margini, căutând să mă convingă că aş fi 
putut trăi veşnic dacă mi-aş fi pus mintea. Ultima remarcă 
însă lăsa impresia că ea considera că trebuia să-mi dau şi 
ultima suflare pentru scrierea acelei cărţi. N-am comentat 
nimic; ştiam că s-ar fi necăjit, aşa că am spus: 

— N-au trecut decât doisprezece ani de la sfârşitul 
anteriorului volum autobiografic, iar de atunci viaţa mea a 
fost şi mai neinteresantă dacă e posibilă una ca asta. N-aş 
putea spune decât că am scris o carte sau alta, că am ţinut 
o prelegere sau alta. Singurele episoade mai antrenante ar 


fi operaţia pe cord şi actuala boală, iar ele constituie o 
lectură deprimantă. 

— Nu trebuie să povesteşti ce ai făcut zi cu zi, a subliniat 
Janet. Fii subiectiv... Consemnează-ţi gândurile... 

— Totuşi, am repetat, nu sunt decât doisprezece ani... 

— Ia-o de la început, mi-a spus ea. Înfăţişează întreaga ta 
viaţă în mod retrospectiv, dar nu intra în amănunte 
interminabile. Oferă direcţiile generale şi reacţiile tale faţă 
de ele. La urma urmelor, mulţi n-au citit primele două 
volume, şi chiar dacă au făcut-o, dacă vei povesti altfel 
lucrurile, ei vor fi interesaţi. 

În realitate, n-am prea crezut-o. Nu eram un filosof 
profund şi nu reuşeam să mă conving că oamenii mureau de 
dorinţa de a-mi auzi ideile. Cu toate acestea, ştiam că 
aveam un stil literar plăcut şi că scrierile mele erau citite, 
indiferent de subiectul lor. În plus, încercam senzaţia că 
într-adevăr mă luam la întrecere cu moartea. Şi, în fine, ca 
întotdeauna, doream să-i fac plăcere lui Janet. 

Am început imediat lucrul, şi după câteva pagini, subiectul 
m-a captivat. (După cum ştie toată lumea, eu reprezint 
subiectul meu favorit.) Scrisesem 105 pagini când am fost 
rechemat în spital, pentru a doua internare, şi am 
abandonat cartea plin de regrete, întrebându-mă dacă 
aveam s-o termin vreodată. 

Când m-am dus la spital, am luat cu mine în mod firesc 
câteva notesuri şi creioane, pentru cazul în care aş fi avut 
timp la dispoziţie. Şi bineînţeles că am avut... Imediat. 

Ca atare, am început să scriu. În câteva zile, am terminat o 
nouă povestire din ciclul Black Widowers, „Cabana 
bântuită” („The Haunted Cabin”) şi m-am afundat într-o 
povestire cu Azazel. („Cabana bântuită” conţine un incident 
care s-a petrecut în realitate, cu ocazia primei mele 
spitalizări. Între timp, am vândut-o la EQMM.) 

Pe 9 februarie, Janet m-a găsit scriind de zor şi m-a 
întrebat la ce lucram. l-am spus. 


— De ce faci asta? A întrebat ea. De ce nu-ţi scrii 
autobiografia? 

— Am nevoie de primele două volume, i-am răspuns, şi de 
jurnalele mele, pentru a pune totul în ordine cronologică. 

— Ţi-am spus că nu-i necesară o ordine cronologică 
strictă! A pufnit ea. Povesteşte episoadele aşa cum ţi le 
aminteşti, în diverse capitole şi cu diverse subtitluri, iar 
când va fi vremea să pregăteşti varianta finală le poţi 
reaşeza după cum îţi convine. 

Desigur, avea dreptate. Am scris pe subiecte, nu 
cronologic, permutându-le apoi după dorinţă. Lucram 
fericit cât era ziua de lungă, exceptând momentele când 
aveam perfuzii sau trebuia să primesc vizitatori - fie aceştia 
medici, infirmiere, personal de serviciu, rude ori prieteni. 
Când Janet nu petrecea noaptea cu mine, mă sculam la 
cinci dimineaţa (ora mea obişnuită de deşteptare), 
aprindeam lumina şi începeam să scriu. Aveam la dispoziţie 
trei ore până la micul dejun şi aceea era perioada cea mai 
bună a zilei, fiind întrerupt doar pentru controlul tensiunii, 
prelevarea de sânge pentru analize şi primirea de 
medicamente (plus vizita lui Paul). 

Până la externare, am acoperit peste 250 de pagini lungi 
de blocnotes cu un scris destul de mărunt. În felul acela, 
evitasem riscul de a înnebuni şi, în plus, îmi regăsisem 
starea relaxată şi veselă. 

În general, singurul lucru care mă scosese din sărite 
fusese faptul că toţi cei care mă găsiseră scriind mă 
întrebaseră ce fac, iar când le explicasem, Încercaseră în 
mod invariabil să mă convingă de utilitatea unui laptop. Eu 
mă justificasem de fiecare dată (iar în cele din urmă 
devenisem arţăgos), afirmând că îmi plăcea să scriu de 
mână, dar nu ştiu dacă mă crezuse cineva. 

După ce am ieşit din spital, am continuat să lucrez cu toată 
viteza. Dacă este o întrecere cu moartea, atunci se pare că 
eu o câştig, deoarece mă aştept să termin cartea astăzi, 28 
mai 1990, la numai patru luni după ce am început-o. Va 


trebui s-o revizuiesc pentru câteva stilizări, totuşi sper ca 
într-o săptămână ori două s-o predau la Doubleday. 

Este ceva mai lungă decât a cerut editura (mai exact, cu 
cincizeci la sută mai lungă), dar va încăpea într-un singur 
volum şi mă voi strădui din răsputeri să nu se taie aproape 
NIMIC. 

166. Noua viaţă. 

De fapt, nu pot spune că de acum duc o nouă viaţă, fiindcă 
mă străduiesc să o fac să semene cât mai mult cu cea veche. 
Este nouă în sensul că e considerabil modificată, deşi 
bănuiesc că în sensul rău al cuvântului. Sunt acum un 
septuagenar, cu o valvulă a inimii defectă şi cu rinichii 
bolnavi. 

Nu pot merge pe jos foarte departe, ori prea repede, fără 
să mă odihnesc pentru a-mi trage răsuflarea, şi obosesc mai 
uşor decât îmi place. Cu toate acestea, trăiesc şi mă 
descurc. 

Pe lângă cartea de faţă, am continuat să scriu pentru 
diversele mele rubrici. Am revizuit manuscrisele pe care le 
abandonasem când mă îmbolnăvisem. Mi-am reluat turul 
săptămânal al editurilor, iar Clubul Dutch Treat m-a 
aplaudat frenetic pe 6 martie 1990, când mi-am reluat 
îndatoririle de maestru de ceremonii. (Toate zilele de marţi 
pe care le petrecusem în spital fuseseră însorite. În schimb, 
cum e şi normal, pe 6 martie a nins.) 

La sfârşitul lunii martie am alcătuit o nouă colecţie de 
articole apărute în F&SF, care se va intitula Secretul 
Universului (Ihe Secret of the Universe). 

Singura deosebire ar fi că Janet şi cu mine mergem la 
teatru mai des ca înainte - mi-au plăcut în mod deosebit 
adaptările după Rivalii lui Sheridan* şi Opera cerşetorilor 
de Gay*. 

Pe 6 aprilie 1990, am suţinut prima prelegere în afara 
oraşului, de când mă îmbolnăvisem. Aceasta a avut loc la 
Colegiul William Patterson din Wayne, statul New Jersey, şi 
s-a desfăşurat cu bine. Pe 2 mai, am fost răsplătit cu şi mai 


mult entuziasm de o sală ce m-a ovaţionat în picioare la 
Universitatea Leigh, din Bethlehem, statul Pennsylvania. 

Pe 20 aprilie, am participat la o întrunire a Societăţii 
Gilbert & Sullivan şi am scris o povestire science-fiction 
„Frăţiorul mai mic” („Kid Brother”), pe care am vândut-o la 
IASFM. 

Pe 7 mai, am prezidat banchetul anual al clubului Dutch 
Treat, avându-l pe Victor Borge* ca oaspete de onoare. Am 
fost într-o formă de zile mari şi toţi membrii au fost 
încântați. A doua zi, am participat la cel de-al unsprezecelea 
dineu anual Hugh Downs. 

Pe 15 mai, am ţinut o prelegere despre Gilbert şi Sullivan 
la Players Club, prezentând şi cinci arii, iar pe 18 mai am 
participat în sfârşit la o întrunire a lui Trap Door Spiders, 
pentru prima dată după o jumătate de an. 

Da, duc această nouă viaţă exact ca pe cea veche. Sunt la 
fel de ocupat ca întotdeauna şi fac toate lucrurile pe care le- 
am făcut mereu (atât doar că nu mai mănânc orice), totuşi 
nu mă autoamăgesc cu gândul că aşa va fi pe vecie. 
Umbrele nopţii continuă să se afle la orizontul apropiat. 

Pe 10 mai 1990, Red Dembner, cel care mi-a publicat 
cartea de teste şi pe care-l făcusem membru al Clubului 
Dutch Treat, mi-a telefonat ca să se intereseze cum o 
duceam cu sănătatea. Obligaţiile lui editoriale îl 
împiedicaseră să mai ajungă pe la club (nu mai trecuse pe 
acolo decât cu totul întâmplător) şi nu mă văzuse de mult 
timp. 

L-am asigurat că o duceam binişor, iar ela spus: 

— Mă bucur tare mult. [in mult la tine, Isaac! Hai să luăm 
prânzul împreună! 

— Nici o problemă! I-am răspuns. Ştiu însă că aiun 
program destul de încărcat. Alege o zi convenabilă pentru 
tine, sună-mă şi ne întâlnim. 

Ziua aceea n-a mai venit niciodată. Pe 14 mai, Red a murit 
în urma unui infarct. Asta s-a petrecut fără nici un 


avertisment prealabil şi, din câte ştiu eu, fără simptome 
care să-i fi dat de gândit. Avea şaizeci şi nouă de ani. 

În cele din urmă, va veni şi rândul meu. Eu însă am dus o 
viaţă bună şi am realizat tot ceea ce mi-am dorit, ba chiar 
mai mult decât aş fi avut dreptul să mă aştept. 

De aceea, sunt pregătit. 

Nu însă, foarte pregătit. Pe 26 mai 1990, i-am făcut o 
prezentare lui Corliss Lamont*, celebrul umanist, cu ocazia 
unui dineu oficial. El are optzeci şi opt de ani şi o constituţie 
fizică fragilă, dar a stat în picioare patruzeci şi cinci de 
minute şi a ţinut un excelent discurs improvizat. În mod 
vădit, mintea lui era departe de a da semne de oboseală. 

Ca atare, voi spera. 

Epilog. 

Janet Asimov. 

Una dintre cele mai profunde dorinţe ale fiinţelor 
omeneşti este de a fi cunoscute şi înţelese. Hamlet îi 
porunceşte lui Horaţiu să spună tuturor istoria sa. Un copil 
care solicită o poveste este extrem de încântat atunci când 
în cea pe care o aude există un personaj asemănător lui. 

În această autobiografie, Isaac mărturiseşte că eu l-am 
îndemnat s-o scrie, dar în realitate el însuşi dorea s-o facă, 
să-şi împărtăşească viaţa cititorilor săi într-un mod în care 
n-o făcuse în primele două volume autobiografice, mai 
detaliate şi mai exacte din punct de vedere cronologic, însă 
nu introspective. 

În mai 1990, Isaac a încheiat autobiografia plin de 
speranţă, deşi ştia că nu mai avea mult de trăit. Spera să 
mai apuce câţiva ani, dar starea inimii şi a rinichilor săi s-a 
înrăutățit, astfel încât a murit pe 6 aprilie 1992. 

Ar fi dorit ca autobiografia să fie publicată cât mai repede, 
totuşi n-a apucat s-o vadă apărută. Mi-a mai spus că voia să 
rămână aşa cum este acum, în capitole pe care el le numea 
„scene”, scrise pe măsură ce-i veniseră în amintire. 

După moartea lui, eu m-am ocupat de redactarea 
manuscrisului. Editura ar fi vrut să-l scurteze destul de 


mult, însă am considerat că trebuia Să rămână aşa cum 
dorise Isaac. 

Manuscrisul se încheie în mai 1990 şi este scris ca şi cum 
Isaac ar fi crezut că cititorul avea să-l parcurgă foarte 
curând. Am adăugat acest epilog pentru a oferi cititorilor o 
scurtă relatare despre cele ce s-au mai întâmplat. 

Jurnalul lui Isaac înregistrează ziua de 30 mai drept data 
când a încheiat dactilografierea finală a cărţii. El a 
consemnat: „Poate fi predată acum, la 125 de zile după ce 
am început-o. Nu cunosc mulţi care să poată scrie peste 
650 de pagini într-un asemenea interval, ocupându-se în 
aceeaşi perioadă şi de alte lucruri”. 

A doua zi, am plecat în Washington, D. C, pentru un dineu 
la ambasada sovietică. Pentru o vreme, excursia 1-a făcut 
pe Isaac să creadă că-şi revenise de pe urma bolii şi că 
putea participa din plin la viaţă. În mod deosebit, s-a simţit 
încântat că-l cunoscuse pe Gorbaciov, întrucât încheierea 
războiului rece oferise noi speranţe lumii. Isaac credea cu 
toată fiinţa că oamenii trebuie să-şi dea cu toţii silinţa 
pentru a realiza binele general al omenirii. 

În restul anului 1990, Isaac a ţinut o prelegere despre 
Gilbert şi Sullivan, cu ocazia săptămânii muzicale din 
Mohonk. Pe lângă discursul său de la ultimul seminar în 
Institutul Rensselaerville, el a cântat şi a explicat toate 
versurile lui „Ihe Star-Spangled Banner”. Au urmat şi alte 
întruniri, convenţii şi prelegeri, ba chiar a acordat 
autografe la un târg de carte în aer liber, ţinut pe Fifth 
Avenue. 

În ciuda faptului că puterile îi scădeau în permanenţă, 
scria zilnic. La sfârşitul lui 1990 a fost încântat să 
descopere că fusese cel mai bun an al său din punct de 
vedere financiar. 

Îşi făcea o mulţime de griji din cauza problemelor 
medicale - pentru el, pentru fiica şi fratele său. Pentru 
prima dată, cu considerabilă amărăciune, şi-a menţionat în 
jurnal deprimarea şi înrăutățirea stării sănătăţii. Cu toate 


acestea, se străduia să nu-şi trădeze sentimentele, căutând 
să nu-i întristeze şi pe ceilalţi, şi continunând să glumească 
şi să se comporte la fel de vesel ca totdeauna. 

Pe 2 ianuarie 1991, a scris în jurnal: „Am reuşit! Azi am 
împlinit 71 de ani... Am primit o felicitare de aniversare în 
banda desenată <Garfâeld>... Care probabil m-a făcut mai 
cunoscut decât am fost vreodată!” Apoi: „Robyn a venit pe 
la noi şi am mers la „Shun Lee, pentru rață Peking şi vânat. 
A fost grozav!” 

Tot în ianuarie 1991 a început să lucreze la volumul 
Asimov râde iarăşi (Asimov Laughs Again), care 1-a 
înveselit. Pe 5 aprilie, aproximativ cu un an înaintea morţii, 
a terminat manuscrisul cu o pagină finală în care declara că 
noi doi ne-am iubit din toată inima timp de treizeci şi doi de 
ani. 

Pagina se încheie astfel: „Mă tem că viaţa mi s-a apropiat 
de capăt, şi de fapt nici nu mă aştept să mai trăiesc mult. Cu 
toate acestea, dragostea noastră rămâne şi eu nu am de 
făcut nici o plângere. 

În existenţa aceasta, am avut parte de Janet, de fiica mea, 
Robyn, şi de fiul meu, David; am avut parte de mulţi buni 
prieteni; m-am bucurat de cărţile pe care le-am scris, ca şi 
de faima şi banii pe care mi i-au adus; indiferent ce mi s-ar 
întâmpla de acum încolo, a fost o viaţă bună şi sunt 
mulţumit de ea. 

De aceea, vă rog să nu vă faceţi griji pentru mine, şi nici să 
nu-mi plângeţi de milă. În schimb, sper că această carte a 
reuşit să vă facă să râdeţi.” 

După ce a predat manuscrisul la editura HarperCollins, a 
devenit mult mai retras. Scrisul, aşa cum rezultă din 
paginile jurnalului, i s-a modificat, ajungând din ce în ce mai 
neciteţ, iar consemnările erau puţine şi laconice. Cu toate 
acestea, a continuat să lucreze cât putea de mult. 

Când i-a fost greu să mai dactilografieze, mi-a dictat; aşa 
s-a întâmplat cu ultimul lui text pentru The Magazine 
ofFantasy and Science Fiction. A fost un mişcător „Adio- 


Adio” („Farewell-Farewell”) adresat tuturor „Amabililor 
cititori”, în el, afirma: „Dintotdeauna, am avut ambiția să 
mor la post, cu capul căzut pe masa de lucru şi nasul prins 
între două taste ale procesorului de texte, dar se pare că nu 
va fi aşa”. 

490 Epilog. 

Au mai urmat şi alte clipe fericite, iar Isaac s-a bucurat în 
continuare de calitatea de preşedinte al Clubului Dutch 
Treat, unde a prezentat oratori precum primarul Dinkins*. 
Ba chiar am mai fost o dată în Mohonk. Penultima 
însemnare din jurnal este făcută pe 3 august 1991, când a 
scris: „Am început un editorial pentru IASEM. Va fi de două 
ori mai lung decât cele obişnuite şi se va referi la Fundaţie.” 

Nu voi intra în amănunte privind cele din urmă luni de 
viaţă ale lui Isaac, care s-au caracterizat prin spitalizări şi 
deteriorare fizică. Nici nu voi oferi detalii asupra ultimelor 
sale clipe; voi spune doar că nu a suferit - faza finală de 
nefuncţionare a rinichilor induce o stare de apatie, după 
care se instalează liniştea... 

Robyn şi cu mine am fost alături de el când a murit, 
ţinându-l de mână şi spunându-i că-l iubeam. Ultima lui 
propoziţie completă a fost: „Şi eu vă iubesc.” 

Vreau să vă mai povestesc ceva ce i-am spus şi lui Harlan 
Ellison - un episod petrecut în timpul ultimei săptămâni 
acasă a lui Isaac. El nu mai vorbea mult şi dormea în 
majoritatea timpului; totuşi, la un moment dat, s-a trezit cu 
o privire extrem de neliniştită. 

— Vreau... Îl vreau..., a început să-mi spună. 

— Ce este, Isaac? L-am întrebat. 

— Vreau... Îl vreau... 

— Ce vrei, dragule? 

Atunci, parcă a izbucnit din el: 

— Îl vreau... pe Isaac Asimov! 

— Da, am spus, tu eşti acela. 

A repetat oarecum uimit şi în acelaşi timp triumfător: 

— EU SUNI Isaac Asimov! 


— lar acum, Isaac Asimov ar face bine să se odihnească, 
am adăugat. 

— Bine, a surâs el fericit şi a adormit la loc. 

Până şi în ultimele clipe, simţul umorului nu 1-a părăsit. 
După cum am spus şi la înmormântare, în ziua dinaintea 
morţii sale, în rezerva din spital ne găseam Robyn, Stan, 
Ruth şi eu. 

— Isaac, i-am spus, nu există un altul mai bun decât tine. 

El a surâs şi a ridicat din umeri. Apoi, cu o înălţare 
ştrengărească din sprâncene a aprobat, şi cu toţii am 
izbucnit în râs. 

Isaac era cu adevărat mândru de realizările sale. După 
moartea lui, am găsit o foaie de hârtie pe care scrisese cu 
stiloul (poate după ce se îmbolnăvise prima dată): „în 40 de 
ani, am vândut în medie câte un text la fiecare zece zile. 

În ultimii 20 de ani, am vândut în medie câte un text la 
fiecare şase zile. 

În 40 de ani, am publicat în medie câte 3 pagini pe zi. 

În ultimii 20 de ani, am publicat în medie câte 5 pagini pe 
Zi.” 

Faptul că a scris ceea ce dorea a reprezentat pentru el o 
satisfacţie, graţie căreia se relaxa şi-şi uita necazurile. A 
bombănit, susţinând că nu 1-a încântat să scrie atât de 
multe romane în ultimii ani, dar şi acelea au fost de folos. 
Fundaţia renăscută 1-a afectat poate în cea mai mare 
măsură, fiindcă omo-rându-l pe Hari Seldon se omora 
practic pe sine, totuşi şi-a depăşit durerea. 

Mi-a povestit cum intenţiona să conceapă finalul Fundaţiei 
renăscute - în clipa morţii lui, Hari Seldon vedea ecuaţiile 
viitorului rotindu-se în jurul său şi ştia că priveşte în viitorul 
pe care el însuşi îl descoperise şi la plăsmuirea căruia 
ajutase. 

Isaac a spus: „Nu-mi pare rău că nu voi putea vedea 
niciunul dintre posibilele viitoruri. Aidoma lui Hari Seldon, 
îmi pot privi cărţile care mă înconjoară şi sunt fericit. Ştiu 


că am studiat, am imaginat şi am aşternut pe hârtie multe 
viitoruri posibile - este ca şi cum aş fi fost acolo”. 

Odată, pe când Isaac şi cu mine discutam despre 
bătrâneţe, boală şi moarte, el a spus că nu este atât de 
îngrozitor să îmbătrâneşti, să te îmbolnăveşti şi să mori, 
dacă ai întruchipat o parte a vieţii de pe Pământ. Chiar dacă 
nu ajungi până la bătrâneţe, tot merită, tot există 
satisfacţie, de vreme ce ai făcut parte din viaţa aceea privită 
ca un întreg... Mai cu seamă dacă te-ai exprimat prin 
creativitate şi ai împărtăşit iubirea generală. 


SFÂRŞIT